Oyinkan Braithwaite — Sora mea, ucigasa in serie

SORA MEA, 


A 


VEICAJNINE ENIE 


OYINKAN GRAITHWAITE 


OYINKAN BRAITHWAITE 


SORA MEA, 
UCIGAȘA ÎN SERIE 


Original: My Sister, the Serial Killer (2018) 


Traducere din limba engleză și note de: 
IULIA GORZO 


virtual-project.eu 


A 


ART 
2020 


VP - 


Cuvinte 


Ayoola mă cheamă cu următoarele cuvinte: Korede, l-am 
omorât. 
Cuvinte pe care sperasem să nu le mai aud niciodată. 


VP-3 


Dezinfectant 


Dezinfectantul maschează mirosul de sânge, pariez că nu 
știați asta. Majoritatea oamenilor folosesc dezinfectant la 
nimereală, în ideea că e un produs bun la toate, fără să se 
sinchisească să parcurgă lista cu ingrediente de pe spate, nici 
să revină la o suprafaţă curățată recent, pentru o privire mai 
atentă. Da, dezinfectantul igienizează, dar nu e foarte eficient la 
îndepărtat reziduuri; așa că eu îl folosesc abia după ce curăţ 
toate urmele de viaţă și de moarte din baie. 

E evident că ne aflăm într-o cameră recent renovată. Are 
aspectul acela nefolosit, mai ales acum, după ce am stat 
aproape trei ore să curăţ viaţa împrăștiată pe pardoseala de 
vinil. Cel mai greu a fost să curăţ sângele care se scursese între 
duș și siliconul din jur. E o parte de care poţi uita cu ușurință. 

Pe nicio suprafaţă nu sunt obiecte - gelul de duș, periuţa lui 
de dinţi și pasta sunt toate în dulăpiorul de baie de deasupra 
chiuvetei. Mai e doar preșul de la duș - un dreptunghi galben cu 
o faţă zâmbăreaţă neagră într-o cameră altfel complet albă. 

Ayoola stă pe toaletă, cuprinzându-și cu braţele genunchii 
ridicaţi. Sângele de pe rochie i s-a uscat și nu riscă să picure pe 
podeaua albă, care a căpătat luciu. Și-a strâns codiţele în vârful 
capului, ca să nu măture podeaua cu ele. Mă fixează cu ochii ei 
mari, căprui, temându-se că m-am înfuriat, că în curând o să mă 
ridic din genunchi și o să-i fac morală. 

Nu sunt furioasă. Poate doar obosită. Sudoarea de pe frunte 
mi se prelinge pe podea și o șterg cu buretele albastru. 

Mă așezasem la masă când m-a sunat ea. Pusesem totul pe 
tavă - furculita în stânga, cuțitul în dreapta farfuriei. 
Împăturisem șervetul în formă de coroană și-l pusesem în 
centrul farfuriei. Oprisem filmul la genericul de început și tocmai 
sunase cronometrul de bucătărie când telefonul a pornit să 
vibreze violent pe masă. 

O să se răcească mâncarea până ajung acasă. 

Mă ridic și clătesc mănușile în chiuvetă, dar nu mi le scot. 
Ayoola se uită la reflecția mea în oglindă. 

— Trebuie să luăm cadavrul de-aici, îi spun. 


VP -4 


— Eşti supărată pe mine? 

Poate că o persoană normală ar fi supărată, dar eu nu simt 
decât nevoia urgentă de a scăpa de cadavru. Imediat cum am 
ajuns, l-am înfășurat într-un prosop vechi și l-am cărat până în 
portbagajul meu. După care mi-am petrecut cincisprezece 
minute vomitând într-o rigolă - nu de la sânge și nici măcar de 
la felul în care mă fixau ochii lui. Ci de la senzaţia lăsată de 
pielea cadavrului, care se menţinuse foarte vie și elastică; de la 
senzația că ceva care fusese însufleţit devenise un obiect inert. 

Ne întoarcem la portbagaj și el e tot acolo, așteptându-ne. 

Al treilea pod continental e aproape necirculat la ora asta 
târzie. Şi, cum nu sunt felinare stradale, e aproape întuneric 
beznă. Dar dacă te uiţi dincolo de pod, vezi luminile orașului. ÎI 
ducem unde i-am dus și pe ceilalți - pe pod și în apă. Măcar n-o 
să se simtă singur. 

A curs ceva sânge și în portbagaj. Ayoola, pentru că se simte 
vinovată, se oferă să curețe. Dar eu îi iau lichidul din mână și-l 
torn peste pată. Nu știu dacă în Lagos există tehnologie pentru 
o anchetă serioasă la locul unei crime, dar Ayoola n-ar fi în stare 
să curețe la fel de bine ca mine. 


VP-5 


Carneţelul (3) 


— Cine era tipul? 

— Femi. 

Notez numele. Suntem în camera mea. Ayoola stă pe 
canapea, picior peste picior, cu capul sprijinit de spătarul 
scaunului. l-am ars rochia cu care fusese îmbrăcată și a făcut o 
baie. Acum poartă un tricou roz și miroase a pudră de talc 
pentru bebeluși. 

— Și numele de familie? 

Ea se încruntă, își strânge buzele pline, apoi clatină din cap ca 
pentru a readuce numele în prim-planul minţii. Mai bine-i luam 
portofelul. 

Închid carneţelul. E mic, mai mic decât palma mea. Am văzut 
odată o filmare de la TEDXx!, cu un tip care zicea că de când are 
la el un carneţel în care notează zilnic un moment de bucurie, 
viaţa i s-a schimbat. De-aia cumpărasem carnețelul. Pe prima 
pagină, scrisesem: „Am văzut o bufniţă albă de la fereastra 
dormitorului.” De atunci, carnețelul rămăsese aproape gol. 

— Ştii și tu că nu e vina mea. 

Doar că nu știu. Nu știu la ce se referă. Vorbește despre 
neputinţa de a-și aminti de numele lui de familie? Ori despre 
moartea lui? 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Îmi spune. 


1 TED (Technology, Entertainment, Design) - program de conferinţe iniţiat de o 
asociaţie americană, pe diverse teme de actualitate. TEDx sunt conferinţe similare, 
organizate de către deţinătorii unei licențe TED. 


VP-6 


Poezia (4) 


Femi îi scrisese o poezie. 
(Ține minte poezia, dar nu și numele lui de familie.) 


Vă provoc să găsiți un cusur 


Frumuseții ei; 

Sau să aduceți altă femeie 
care să-i stea alături 

fără să pălească. 


Și i-o dăduse scrisă de mână, pe o hârtie împăturită în două - 
ca în liceu, când ne trimiteam între noi bileţele de dragoste. 
Toate astea o impresionaseră (trebuie spus însă că Ayoola e 
mereu impresionată când i se ridică-n slăvi meritele) și fusese 
de acord să fie femeia lui. 

Când au împlinit o lună, ea l-a înjunghiat în baia 
apartamentului lui. Fără să vrea, bineînţeles. El încercase s-o 
posede cu forța. Considerase că o așteptase destul o lună. 

(Dar ce căuta cuțitul la ea?) 

Cuţitul era ca să se apere. Cu bărbaţii nu știi niciodată, își iau 
ce vor, când vor. N-avusese de gând să-l omoare, doar să-l 
intimideze s-o lase în pace, dar arma ei nu-i speriase. El avea 
peste 1,80 m și probabil că o considera un fel de păpușă mai 
mare, cu statura ei măruntă, genele lungi și buzele pline, 
trandafirii. 

(Descrierea e a ei, nua mea.) 

Îl omorâse dintr-o lovitură, străpungându-l direct în inimă. Dar 
îl mai înjunghiase de două ori, ca să fie sigură. El se prăbușise la 
podea. După care liniște totală, întreruptă doar de propria ei 
răsuflare. 


VP -7 


Respirație 


Două fete intră într-o cameră. Camera e într-un apartament. 
Apartamentul e la etajul al treilea. In cameră e cadavrul unui 
bărbat adult. Cum au dus ele cadavrul la parter fără să fie 
văzute? 

Primul pas, se aprovizionează. 

— Câte cearșafuri ne trebuie? 

— Câte are în casă? 

Ayoola a ieșit fuga din baie și s-a întors înarmată cu 
informaţia că erau cinci cearșafuri în dulapul cu lenjerie. Mi-am 
mușcat buza. Ne trebuiau multe, dar mă temeam ca nu cumva 
familia lui să observe dacă rămânea doar cearșaful întins pe pat. 
Ceea ce n-ar fi fost chiar atât de ciudat pentru un bărbat 
obișnuit. Dar el era un tip pedant. 

— Adu trei. 

Al doilea pas, curăță sângele. 

Am înmuiat un prosop în sânge și l-am stors în chiuvetă. Am 
repetat mișcarea până când podeaua s-a uscat. Ayoola îmi 
dădea târcoale, legănându-se de pe un picior pe altul. l-am 
ignorat nerăbdarea. Durează mult mai mult să scapi de un corp 
decât de un suflet; mai ales dacă nu vrei să rămână urme de 
violenţă. 

Al treilea pas, îl transformă în mumie. 

Am întins cearșafurile pe podeaua care se uscase între timp, 
iar ea a rostogpolit cadavrul. Eu nu voiam să-l ating. li ghiceam 
trupul sculptural sub tricoul alb. Arăta ca un bărbat care ar fi 
putut supravieţui câtorva lovituri de cuţit - un Ahile sau un 
Cezar. Moartea nu apucase încă să-i înmoaie umerii laţi și 
abdominalii concavi. Imediat ce intrasem în cameră, îi 
verificasem pulsul de trei ori, apoi de încă trei ori. Poate că 
dormea - cu capul plecat, cu spatele arcuit, lipit de perete, cu 
picioarele depărtate. Poate că medita. 

Ayoola a tras cadavrul pe cearșafuri, icnind și răsuflând din 
greu. Şi-a șters fruntea de sudoare, mânjindu-se de sânge. L-a 
acoperit cu un colț de cearșaf, ascunzându-i fața și corpul. Apoi 
am ajutat-o să-l rostogolească și l-am înfășurat strâns în 


VP-8 


cearșafuri. Ne-am ridicat și l-am privit. Mi s-a întors stomacul pe 
dos. 

— Și acum? a întrebat ea. 

Al patrulea pas, transportă cadavrul. 

Am fi putut s-o luăm pe scări, dar m-am gândit cum ar fi să ne 
întâlnim cu cineva în timp ce căram ceea ce nu putea fi decât 
un cadavru înfășurat strâns. Am pregătit câteva minciuni: 

„Îi facem o farsă fratelui meu. Doarme adânc și-l mutăm în 
altă parte în timp ce doarme”. 

„Nu, nu, de fapt, nu e un om, ce idee creată! E un manechin”. 

„Nu, ma, e doar un sac de cartofi”. 

Mi-am imaginat ochii martorei mele inventate, în timp ce-și 
sălta copilul în braţe și o lua la sănătoasa. Nu, n-aveam ce căuta 
pe scări. 

— Trebuie să luăm liftul. 

Ayoola a deschis gura să întrebe ceva, după care a clătinat 
din cap și a închis-o la loc. Ea își făcuse treaba, lăsa restul în 
seama mea. L-am ridicat amândouă. Dacă veţi ajunge vreodată 
în situaţia de a ridica un cadavru, ţineţi minte să vă folosiţi 
genunchii și nu spatele. Am simţit că trosnește ceva și am 
tresărit. Ea l-a luat de umeri, eu de picioare, dar chiar și așa a 
trebuit să ne încordăm la maximum ca să nu-l scăpăm iar. 

Ayoola s-a îndreptat spre lift, a apăsat pe buton, apoi a 
alergat înapoi și a ridicat iar cadavrul de umeri. Eu am aruncat o 
privire din prag și m-am asigurat că palierul era în continuare 
pustiu. Îmi venea să mă rog, să cer să nu se deschidă nicio ușă 
în drumul nostru de la ușă la lift. Dar sunt foarte sigură că fix la 
genul ăsta de rugăciuni face El pe surdul. Așa că am preferat să 
mă bazez pe noroc și pe viteză. În liniște, am ţâșnit înainte pe 
podeaua de piatră. Liftul a piuit la timp, căscând gura să ne 
primească. Ne-am dat într-o parte, ca să verific dacă liftul e gol, 
apoi am târât cadavrul înăuntru, înghesuindu-l într-un colț. 

— Vă rog, ţineţi liftul! a strigat o voce. 

Cu colțul ochiului, am văzut-o pe Ayoola dând să apese pe 
buton; butonul care ţine ușile deschise. l-am dat peste mână și 
am apăsat de mai multe ori pe Parter. Ușile liftului s-au închis în 
nasul tinerei mame, care a făcut o mutră dezamăgită. M-am 
simţit puţin vinovată, femeia ţinea copilul cu o mână și niște 
pungi în cealaltă mână; dar nu suficient de vinovată ca să risc 
închisoarea. 


VP-9 


— Care-i problema ta? am întrebat-o pe Ayoola, chiar dacă 
știam că gestul ei fusese instinctiv; poate că era același 
comportament instinctiv care o făcuse să străpungă pielea cu 
cuțitul. 

— Pardon, a răspuns ea. 

Mi-am înghiţit cuvintele care stăteau să-mi ţâșnească din 
gură. Nu era momentul. 

La parter, am lăsat-o pe Ayoola să aibă grijă de cadavru și să 
țină liftul. Dacă se apropia cineva, trebuia să închidă ușile și să 
urce. Dacă cineva ar fi vrut să coboare, ar fi chemat degeaba 
liftul, fiind nevoit s-o ia pe scări. Am alergat la mașină și, în timp 
ce ieșeam din parcare, paznicul a venit agale spre mine. Mi-am 
ținut respiraţia. Omul mi-a bătut în geam și i-am deschis. Avea 
un zâmbet larg și leneș. 

— Da? 

— Tușă, nu ne dai și nouă ceva? 

Nu sunt mătușa tipului. Probabil că sunt cu douăzeci de ani 
mai tânără decât el, dar în acest colț de lume, banii aduc ani în 
plus. Am scotocit în poșetă și i-am dat 200 de naire, spunându- 
mi că dacă mă întorc în parcare după ce recuperez cadavrul, 
tipul o să mă ţină minte. 

M-am dus cu mașina până la intrarea în clădire. Am deschis 
portbagajul și am cărat amândouă cadavrul de la lift la 
portbagaj. Când l-am închis, inima mi-a stat în loc. 

Al cincilea pas, respiră. 


VP - 10 


Uniformă (5) 


Conducerea spitalului a hotărât să schimbe uniformele albe 
ale asistentelor cu unele roz-deschis, pentru că albul începea să 
bată spre crem. Dar eu am rămas la alb - uniforma mea pare în 
continuare nouă-nouță. 

Lui Tade nu-i scapă amănuntul. 

— Care-i secretul tău? mă întreabă el, atingându-mi tivul 
fustei. ` 

Parcă m-ar fi atins pe piele - căldura îmi inundă corpul. li dau 
fișa urmatorului pacient și caut pretexte de a lungi conversaţia, 
dar adevărul e că n-ai cum să vorbești sexy despre spălat - dacă 
nu cumva speli o mașină în bikini. 

— Google știe tot. 

El râde și se uită pe fișă. Oftează. 

— larăși doamna Rotinu? 

— Cred că pur și simplu îi place faţa dumneavoastră, domnu’ 
doctor. 

El ridică ochii la mine și rânjește. Încerc să-i zâmbesc și eu, 
fără să arăt că inima îmi face tumbe și că mi s-a uscat gura. les 
din cameră legănându-mi șoldurile, așa cum îi place Ayoolei să 
meargă. 

— Te simţi bine? mă întreabă el când pun mâna pe clanţă. 

Mă întorc spre el. 

— Hmmm? 

— Mergi caraghios. 

— Oh. 

Rușine, ne știm pe nume. Deschid ușa și ies repede din 
cameră. 

Doamna Rotinu stă pe una dintre numeroasele canapele de 
piele pe care le avem în sala de așteptare. Sunt atât de multe, 
încât lângă ea nu stă nimeni, așa că a profitat de spaţiul în 
exces ca să-și așeze poșeta și trusa de machiaj. Pacienţii ridică 
ochii când mă îndrept spre ei, sperând că le-a venit rândul. 
Doamna Rotinu își pudrează faţa, dar se oprește când mă 
apropii. 

— Doctorul mă poate primi acum? 


VP -11 


Încuviinţez din cap, iar ea se ridică. Mă întorc, însă ea mă 
oprește cu o mână pe umăr. 

— Știu drumul. 

Doamna Rotinu are diabet - de tip 2. Cu alte cuvinte, dacă 
mănâncă așa cum trebuie, slăbește puțin și-și ia corect insulina, 
n-are niciun rost să ne frecventeze atât de des. Dar iat-o pe 
jumătate ţopăind spre cabinetul lui Tade. Totuși, o înţeleg. El 
știe cum să se uite la tine și să te facă să te simţi buricul 
pământului câtă vreme te bucuri de atenţia lui. Nu se uită în altă 
parte, nu-i fug ochii și zâmbește cu generozitate. 

Mă îndrept spre biroul asistenţilor și trântesc mapa pe masă, 
suficient de tare ca s-o trezesc pe Yinka - a găsit ea o metodă să 
doarmă cu ochii deschiși. Temi se încruntă la mine pentru că 
vorbește la telefon, programează un pacient. 

— Ce naiba, Korede? Nu mă trezi decât dacă arde. 

— Aici e spital, nu pensiune de vacanță. 

Mormăie în urma mea „nesimţito”, dar n-o bag în seamă. 
Altceva mi-a atras atenţia. Răsuflu printre dinţi și mă duc să-l 
caut pe Mohammed. E la etajul al treilea, stă sprijinit în mop și 
flirtează cu Assibi, căreia îi cade faţa când mă vede. Se 
răsucește pe călcâie și o ia la picior. 

Mohammed se întoarce spre mine. 

— Ma, stăteam și eu... 

— Să n-aud. Ai spălat geamurile cu apă fierbinte și o pătrime 
oțet distilat, cum te-am rugat? 

— Da, ma. 

— Bun... ia arata-mi oţetul. 

El se leagănă de pe un picior pe altul, cu ochii în pământ, 
încercând să se fofileze cumva după ce l-am prins cu minciuna. 
Nu mă surprinde că habar n-are să spele geamuri, îi simt de la 
trei metri mirosul stătut, acru. Din păcate, mirosul nu e un temei 
pentru a concedia pe cineva. 

— Nu văd de unde cumpăr pe el. 

Îi dau indicaţii, iar el lasă găleata în mijlocul holului ca să le 
urmeze, așa că sunt nevoită să-l chem înapoi ca să ia găleata. 

Când mă întorc la parter, Yinka a adormit la loc - cu ochii 
privind în gol, cam că ai lui Femi. Clipesc ca să-mi alung 
imaginea din minte și mă întorc spre Temi. 

— A terminat doamna Rotinu? 

— Nu, răspunde Temi. 


VP - 12 


Oftez. Mai e lume în sala de așteptare. Și toți medicii par 
ocupați cu persoane vorbăreţe. Dac-ar fi după mine, fiecare 
pacient ar avea oră fixă pentru consult. 


VP - 13 


Pacientul (6) 


Pacientul din camera 313 se numește Muhtar Yautai. 

E întins pe pat, cu picioarele atârnându-i pe jos. Are picioare 
lungi ca de păianjen, dar și un corp destul de lung. Era slab și 
când ni l-au adus, însă între timp a slăbit și mai mult. Dacă nu se 
trezește mai repede, o să se împuţineze până nu mai rămâne 
nimic din el. 

lau scaunul de lângă masa din colţul camerei, unde stă de 
obicei, și-l așez la câţiva centimetri de patul lui. Mă așez și-mi 
sprijin capul în mâini. Simt că mă paște o durere de cap. Am 
venit să-i povestesc despre Ayoola, dar se pare că cel care mă 
obsedează e Tade. 

— AȘ... aș vrea... 

O dată la câteva secunde, aparatul care-i monitorizează inima 
scoate câte un bip reconfortant. Muhtar nu schițează niciun 
gest. Se află în această stare comatoasă de cinci luni, iar de 
patru luni e unicul meu confident. 

La un moment dat am întâlnit-o pe fosta lui soție; mi-a amintit 
de Ayoola. Nu pentru că ar fi arătat memorabil, ci pentru că mi 
s-a părut total indiferentă la orice altceva în afară de propriile ei 
nevoi. 

— Nu e scump să-l ţinem așa în comă? m-a întrebat ea. 

— Vreţi să oprim aparatele? i-am răspuns. 

Ea a ridicat bărbia, ofensată de întrebare. 

— E normal să știu în ce mă bag. 

— Din câte am înţeles, sunt banii lui... 

— Ei, da... dar... eu doar... 

— Să sperăm că va ieși din comă în curând. 

— Da... să sperăm. 

Dar trecuse mult timp de la acea conversaţie și se apropie 
ziua când până și copiii lui vor ajunge la concluzia că ar fi mai 
bine pentru toată lumea să fie deconectat de la aparatele care-l 
ţin în viață. 

Până atunci, joacă rolul unui ascultător excelent și al unui 
prieten căruia îi pasă. 


VP - 14 


— Aș vrea ca Tade să mă vadă, Muhtar. Să mă vadă cu 
adevărat. 


VP -15 


Instagram (11) 


+ FemiDurandadispărut devenise viral. O postare atrăsese 
atenţia în mod special - cea a Ayoolei. 

Postase o fotografie cu ei doi împreună, anunțând că ea 
fusese ultima persoană care-l văzuse în viață, cu un mesaj în 
care-i implora pe toţi, absolut toți cei care puteau oferi 
informații utile să iasă public. 

Postase asta din dormitorul meu, dar fără să sufle o vorbă. Ea 
zice că ar părea lipsită de inimă dacă n-ar spune nimic; la urma 
urmei, fusese iubitul ei. Îi sună telefonul și răspunde. 

— Alo? 

După câteva momente, îmi trage un picior. 

— Ce dracu'? 

— E mama lui Femi, îmi spune pe șoptite. 

Simt cum mă înmoi. Ea pune telefonul pe speaker. 

— ... dragă, ţi-a spus cumva dacă avea de gând să plece 
undeva? 

Scutur violent din cap. 

— Nu, ma. Era destul de târziu când am plecat de la el, 
răspunde Ayoola. 

— A doua zi n-a ajuns la serviciu. 

— Hmm... uneori ieșea noaptea la jogging, ma. 

— Știu, eu i-am spus, i-am tot spus că e periculos. Femeia de 
la telefon începe să plângă. Emoţia ei e atât de puternică, încât 
încep și eu să plâng - nu scot niciun sunet, dar lacrimile îmi 
șiroiesc ca ploaia în timpul unei vijelii. Ayoola se pune și ea pe 
plâns pentru că plânsul meu o stârnește. Asta dintotdeauna. 
Plânge tare și haotic. Până la urmă, suspinele se transformă în 
sughiţuri și ne liniștim. 

— Să te rogi în continuare pentru băiatul meu. 

Conversaţia se încheie și mă înfig în soră-mea. 

— Ce naiba e cu tine? 

— Ce e? 

— Nu-ţi dai seama cât e de grav ce-ai făcut? Ție-ţi face 
plăcere? 

Ochii i se întunecă și începe să se joace cu coditele. 


VP - 16 


— În ultima vreme te uiţi la mine de parc-aș fi un monstru. 
Vorbește atât de încet că abia o aud. 
— Nu cred că ești... 


— Femi e al treilea, să știi. La trei ţi se pune eticheta de 
ucigaș în serie. Așa mă vezi tu? 

Ce-o fi vrând de la mine? Ce-o fi vrând să spun? Număr 
secundele; dacă amân prea mult răspunsul, va fi un răspuns în 
sine. 

Ușa se crapă și apare mama, cu o mână pe turbanul gele pe 
jumătate legat. 

— la ţine-mi-l și mie puţin. 

Mă ridic și apuc de capătul turbanului care plutește liber. Ea 
se așază astfel încât să se vadă în oglinda mea verticală. Semăn 
mult cu ea. Frumuseţea Ayoolei e un fenomen care a luat-o pe 
mama prin surprindere. A fost atât de recunoscătoare, încât a 
uitat să mai încerce să facă un băiat. 

— Mă duc la nunta fetei lui Sope. Ar trebui să veniţi și voi 
două. Poate cunoaşteţi pe cineva acolo. 

— Nu, mulțumesc. 

Ayoola zâmbește și clatină din cap. Mama se încruntă în 
oglindă. 

— Korede, știi că soră-ta o să meargă dacă mergi tu. Nu vrei 
s-o vezi măritată? 

De parcă Ayoola ar trăi altfel decât după propriile ei reguli. 
Prefer să nu răspund la afirmaţia ilogică a mamei și să nu iau în 
seamă faptul că e mult mai interesată de viitorul marital al 
Ayoolei decât de al meu. De parcă dragostea ar fi doar pentru 
cei frumoși. 

La urma urmei, ea n-a avut parte de dragoste. A avut însă un 
tată politician, așa că a reușit să pună mâna pe un bărbat 
pentru care căsătoria cu ea fusese un mijloc de a atinge un 
Scop. 

Turbanul e gata, o capodoperă pe căpșorul mamei. Ea înclină 
capul când într-o parte, când în cealaltă, apoi se încruntă, 
nemulțumită de cum arată în ciuda turbanului, a bijuteriilor 
scumpe și a machiajului executat cu pricepere. 

Ayoola se ridică și o sărută pe obraz. 

— Vai, ce elegantă ești! 


VP - 17 


Își îndreaptă ţinuta - dacă mama și-ar înălța bărbia și umerii, 
ar putea trece pe puţin drept o văduvă de rang înalt. 

— Mă lași să-ţi fac o poză? 

Mama pozează într-o sută de feluri sau așa ceva, îndrumată 
de Ayoola. După care iau amândouă rezultatele la rând și aleg o 
poză pe gustul lor, una cu mama din profil, cu mâna în șold și 
capul pe spate, râzând. E o poză drăguță. Ayoola se apleacă 
asupra telefonului și-și morfolește buza. 

— Ce faci? 

— O postez pe Instagram. 

— Te-ai ţicnit? Sau ai uitat de ultima postare? 

— Care ultima postare? 

Simt cum mă străbate un fior. Ceea ce mi se întâmplă des în 
ultima vreme. Ayoola îi răspunde. 

— Am... A dispărut Femi. 

— Femi? Băiatul cu care te vedeai? 

— Da, mami. 

— Jesu shanu fu wa! De ce nu mi-ai spus? 

— Am... am... eram în șoc. 

Mama se repede la Ayoola și o îmbrățișează strâns. 

— Sunt maică-ta, mie trebuie să-mi spui tot. M-ai înţeles? 

— Da, ma. 

Dar sigur că nu poate. Nu poate să-i spună tot. 


VP-18 


Receptie 


Un bărbat intră în spital și se duce glonţ la recepţie. E scund, 
dar compensează prin corpolență. Vine spre noi de parc-ar fi 
pornit la război și mă pregătesc pentru impact. 

— Am o programare! 

Yinka scrâșnește din dinți și-i oferă zâmbetul ei de milioane: 

— Bună dimineața, domnule, îmi spuneți cum vă numiți? 

El îi aruncă numele, iar ea verifică fişele, luându-le la rând pe 
îndelete. Nimeni n-o poate grăbi pe Yinka, dar dac-o calci pe 
nervi, o să se miște intenționat și mai încet. In curând, bărbatul 
începe să bată cu degetele în masă, apoi să tropăie. Ea ridică 
ochii și-l cercetează printre gene, apoi își coboară iar privirea și- 
și continuă căutarea. Obrajii bărbatului încep să se umfle - e pe 
punctul de a exploda. Stau în cumpănă dacă să intervin și să 
dezamorsez situația, dar poate că Yinkăi nu i-ar strica să ţipe 
cineva la ea, așa că mă instalez comod și mă uit la ei. 

Telefonul meu se aprinde și-i arunc o privire. E Ayoola. E a 
treia oară când sună, dar n-am chef să vorbesc cu ea. Poate că 
sună pentru că a mai băgat un bărbat în mormânt înainte de 
vreme sau poate că vrea să mă întrebe dacă pot să cumpăr ouă 
în drum spre casă. Oricum, nu răspund. 

— Aha, uite-o, exclamă Yinka, deși am văzut-o examinând 
aceeași fișă de două ori și continuând căutarea. Bărbatul dă 
aerul afară pe nări. 

— Domnule, aţi întârziat 30 de minute la programare. 

— Ha? 

E rândul ei să dea aerul afară. 

E o dimineaţă neobișnuit de liniștită. De unde stăm noi se 
vede toată lumea de la recepţie. E un spaţiu de formă arcuită, 
cu biroul de recepţie și canapelele îndreptate spre intrare și spre 
televizorul mare. Dacă am stinge din lumini, am avea o sală de 
cinema numai pentru noi. Canapelele sunt într-o nuanţă intensă 
de grena, dar tot ce e în jur e lipsit de culoare (decoratorul nu s- 
a străduit să exploreze noi orizonturi). Dacă spitalele ar avea 
steag, ar fi un steag alb - simbolul universal al capitulării. 


VP -19 


O fetiță dă fuga din camera de joacă să-și întâmpine mama, 
apoi fuge iar înăuntru. În sală nu mai așteaptă nimeni să fie luat 
în primire decât bărbatul care tocmai o calcă pe nervi pe Yinka. 
Ea își îndepărtează o buclă de păr monrovian? care-i intra în ochi 
și-l pironește cu privirea. 

— Aţi mâncat azi, domnule? 

— Nu. 

— Așa, bun. În fișa dumneavoastră scrie că n-aţi mai făcut de 
mult un test de glicemie. Vreţi să facem? 

— Da. Treceţi-l acolo. Cât costă? 

Ea îi spune preţul, iar el scoate un șuierat. 

— Sunteţi total nebuni. Și pentru ce, mă rog, îmi trebuie așa 
ceva? Vă aruncați la prețuri de zici că voi achitaţi factura 
omului! 

Yinka se uită spre mine; știu că vrea să se asigure că sunt 
încă acolo, cu ochii pe ea. Probabil își aduce aminte că, dacă 
forțează nota, va fi nevoită să-mi asculte discursul îndelung 
exersat despre regulamentul și cultura de la St Peter. Oftează și 
zâmbește. 

— Îmi pare rău, domnule. Vă rog să luaţi loc și vă anunţ când 
vă poate primi doctorul. 

— Adică nu e liber în momentul ăsta? 

Ea scutură scurt din cap, în timp ce bărbatul se așază pe 
scaun și ne roagă să schimbăm canalul. Yinka trage câteva 
înjurături în barbă, întreruptă doar de strigătele de încântare ale 
copilei din camera de joacă însorită și de comentariul meciului 
de fotbal de la televizor. 


2 De la Monrovia, capitala statului vest-african Liberia. 
VP - 20 


Muzică 


Din camera Ayoolei bubuie muzica și nu-mi vine să intru. 
Ascultă „| Wanna Dance with Somebody” a lui Whitney Houston. 
Ar fi mai adecvat să-și pună Enya sau Lourde, ceva solemn sau 
de dor în loc de echivalentul muzical al unui pachet de M&M. 

Aș vrea să fac un duș, să-mi spăl mirosul de dezinfectant din 
piele, dar în loc de asta deschid ușa și mă strecor în cameră. Ea 
nu-mi simte prezența. Sora mea își bâţâie șoldurile dintr-o parte 
într-alta, iar picioarele ei desculțe mângâie covorul alb de blană 
în timp ce pășește de colo până colo. Mișcările ei nu sunt în 
niciun caz ritmice; sunt mișcările cuiva care nu are public și nu 
se supune niciunei reguli. E un dans de om tânăr și plin de viaţă. 

Cu câteva zile în urmă, am aruncat amândouă un om în mare; 
și uite că ea dansează. Mă sprijin de un perete și o privesc, 
încercând să înțeleg; numai că privirea mi-e atrasă de picturile 
sofisticate din faţa mea. La un moment dat, era prietenă cu un 
artist care i-a pictat tușele negre, îndrăzneţe, pe zidul altfel 
complet alb. Nu se potrivesc cu restul camerei eterice, cu 
mobila ei albă și jucăriile de pluș. Mai bine picta un înger sau o 
zână. Intuiesc că el sperase ca gestul lui generos să-i asigure un 
loc în inima ei; sau măcar în patul ei. Dar strădaniile lui nu i-au 
adus decât o mângâiere pe cap (era scund și avea dinţii 
înghesuiți) și o cutie de Cola. 

Ea începe să cânte - fals. Imi dreg glasul. 

— Ayoola. 

Se întoarce spre mine, fără să se oprească din dans; zâmbetul 
i se lăţește. 

— Cum a fost la serviciu? 

— A fost bine. 

— Mișto. 

Bâțâie din șolduri și îndoaie genunchii. 

— Te-am sunat. 

— Am fost ocupată. 

— Voiam să vin să te scot la prânz. 

— Mersi, dar nu-i nevoie. De obicei mănânc de prânz la 
serviciu. 


VP -21 


— OK. 

— Ayoola. 

— Hmmm? 

— Poate c-ar trebui să iau eu cuțitul. 

Se mișcă tot mai încet, până când nu mai face decât să se 
legene dintr-o parte într-alta, rotind din când în când braţul. 

— Cum? 

— Am zis că poate ar trebui să iau eu cuțitul. 

— De ce? 

— Păi... ţie nu-ți trebuie. 

Se gândește la ce i-am spus. Cam cât ar dura ca focul să 
mistuie o hârtie. 

— Nu, mersi. Cred că mai bine stă la mine. 

Ritmul mișcărilor ei devine mai alert. Hotărăsc să schimb 
abordarea. Îi iau iPod-ul și reduc volumul. Ea se întoarce din nou 
spre mine și se încruntă. 

— Acum ce mai e? 

— Ştii, nu e o idee bună să stea la tine, în caz că vine poliţia 
să facă percheziţie în casă. Poţi să-l arunci în lagună, ca să riști 
mai puţin să te prindă. 

Ea încrucișează braţele și-și mijește ochii. Ne privim o clipă 
una pe alta, apoi ea oftează și lasă braţele să cadă. 

— Cuţitul e important pentru mine, Korede. E tot ce mi-a 
rămas de la el. 

Poate că vorbele ei ar avea ceva greutate dacă și-ar ține 
discursul în fața altui public. Dar pe mine nu mă poate păcăli. E 
un mister dacă Ayoola e sau nu capabilă să simtă mare lucru. 

Mă întreb unde tine cuțitul. Nu l-am zărit niciodată, cu 
excepţia momentelor când în faţa mea zăcea un trup 
însângerat, și uneori nici măcar atunci. Nu știu de ce nu mi-o pot 
închipui înjunghiind pe cineva decât dacă ţine exact acel cuţit în 
mână. Aproape ca și cum cuțitul ar ucide, și nu ea. Dar până la 
urmă, e chiar atât de greu de crezut? Cine poate ști dacă un 
obiect nu are propriile lui scopuri? Cine poate ști dacă nu cumva 
e supus în continuare scopurilor colective ale foștilor stăpâni? 


VP - 22 


Tata 


Ayoola a moștenit cuțitul de la el (și când spun „a moștenit”, 
asta înseamnă că și l-a însușit singură înainte ca rămășițele lui 
să se răcească în groapă). Era firesc să-l ia ea, când tata fusese 
atât de mândru de el. 

Il ţinea în teacă, încuiat într-un sertar; dar când aveam 
musafiri, îl scotea și se fudulea cu el. De obicei, prezentarea era 
însoţită de o poveste. 

Uneori, cuțitul era un dar de la un coleg de la universitate, 
Tom; care i-l oferise pentru că tata i-ar fi salvat viaţa în timpul 
unui accident de navigaţie. Alteori, smulsese cuțitul din mâna 
unui soldat care încercase să-l omoare cu el. În sfârșit (asta era 
preferata lui), făcuse o afacere atât de profitabilă cu un șeic, 
încât fusese lăsat să aleagă între fiica șeicului și ultimul cuţit 
făcut de un meșter care era de mult oale și ulcele. Cum fata era 
sașie, luase cuțitul. 

Au fost singurele povești de noapte bună de care am avut 
parte. lar nouă ne plăcea momentul când tata scotea cuțitul, iar 
musafirul dădea înapoi instinctiv. Răzând de el, tata îl încuraja 
să cerceteze arma. Musafirul scotea câte un „oau” și câte un 
„uu”, iar tata dădea din cap, acceptând laudele. Apoi cineva 
punea întrebarea pe care o așteptase - de unde-l ai -, iar tata 
privea cuțitul de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară, îl întorcea 
pe toate fetele (timp în care poate că hotăra ce poveste să 
spună) și într-un sfârșit se punea pe povestit. Dacă tușa Taiwo 
știa adevărata poveste, atunci o ţinea pentru ea. Când venea în 
vizită, îl urmărea la fel de vrăjită ca musafirii. 

După ce plecau, el lustruia cuțitul, ștergând orice amintire a 
mâinilor care-l atinseseră. Era meticulos. Scotea toate lucrurile 
de care avea nevoie, le aranja pe masă și-și vedea de treabă pe 
îndelete. Imi plăcea să mă uit la el, dar niciodată n-aveam 
răbdare până termina. 

La un moment dat, Ayoola a intrat în biroul lui și a găsit 
sertarul descuiat. A luat cuțitul și l-a mozolit de ciocolata pe care 
o ţinea în mână. Când s-a întors tata, a găsit-o în cameră și a 


VP - 23 


scos-o afară de păr. Ea urla. Am apărut și eu exact când o 
azvârlea prin cameră. 

Nu mă mir că ea a luat cuțitul. Dac-aș fi avut prezenţă de 
spirit, aș fi ajuns eu prima la el și l-aș fi făcut praf cu un ciocan. 


VP - 24 


Cutit 


L-o fi ținând sub patul ei queen size sau în sertare? L-o fi 
ascuns în mormanul de haine pe care l-a îndesat în garderobă? 
Ochii ei îi urmăresc pe ai mei. 

— Sper că n-ai de gând să vii aici hoţește și să-l iei, nu? 

— Nu înțeleg la ce-ţi trebuie. Dă-mi-l mie, că am eu grijă de 
el. 

Ea oftează și clatină din cap. 

— Nu. 


VP -25 


Efo 


Când mă uit la mama, parcă mă văd pe mine în viitor. Ca 
înfățișare, n-am moștenit aproape nimic de la tata. Dar nici dacă 
m-aș strădui, n-aș semăna mai puţin cu ea. 

Ea zăbovește pe canapea, în livingul de la parter, citind un 
roman Mills & Boon? - o poveste de dragoste așa cum ea nu 
trăise niciodată. Ayoola stă lângă ea pe un fotoliu, aplecată 
asupra telefonului. Trec pe lângă ele și mă îndrept spre ușa 
bucătăriei învecinate. 

— Te apuci să gătești? întreabă mama. 

— Da. 

— Hai învaț-o și pe soră-ta, Korede. Cum o să aibă grijă de 
soțul ei dacă nu știe să gătească? 

Ayoola se îmbufnează, dar nu spune nimic. N-o deranjează să 
stea în bucătărie, îi place să-și bage degetele în tot ce-i face cu 
ochiul. 

La noi în casă, gătim eu și menajera. Gătește și mama, dar 
mai rar ca înainte, mai degrabă când îi vine cheful. Cu Ayoola 
însă e un mister dacă e în stare de ceva mai complicat decât 
pusul pâinii în prăjitor. 

La bucătărie, menajera a adus, a tocat și a pus deoparte tot 
ce-mi trebuie. Îmi place de ea. E curată și ordonată, are o fire 
calmă, dar în primul rând nu știe nimic despre el. După moartea 
lui, am pus pe liber tot personalul, din motive „practice”. Am 
stat un an de zile fără ajutoare, ceea ce pentru o casă de 
dimensiunile astea e mai greu decât sună. 

Puiul fierbe deja. Ayoola dă capacul la o parte, eliberând 
mirosul greu de grăsime și Maggi. 

— Mmm. Își linge buzele cireșii, iar menajera roșește. Gustă 
tu! 

— Mulţumesc, ma. 

— Poate vrei să te ajut să guști, să vezi dacă e gata. 

— Poate ajuţi și tu tocând spanacul. 

Ayoola se uită la grămada de ingrediente pregătite. 

— Dar e deja tocat, na. 


3 Imprint al imensului grup editorial Harlequin, dedicat romanelor sentimentale. 
VP - 26 


— Mai trebuie. 

Menajera se repede să mai aducă o legătură de spanac. 

— Nu, las-o pe Ayoola. 

Ayoola se bosumilă, dar nu se opune. la un cuţit. Mă uit la ea, 
să văd cum îl ţine - îi joacă în mână, cu tăișul în jos ca să nu 
riște să rănească pe nimeni în jur. 

Toacă spanacul repede, cu mișcări de copil, fără să-i pese 
cum arată rezultatul. Mă simt tentată s-o opresc. Menajera se 
abţine să nu râdă. Bănuiesc că Ayoola face tot posibilul să mă 
scoată din sărite. 

Prefer s-o ignor, așa că torn ulei de palmier într-o tigaie și, 
când se încinge, pun ceapă și ardei. 

— Ayoola, ești atentă? 

— Mmm, îhâmm, răspunde ea, sprijinindu-se de blat și scriind 
frenetic pe telefon. 

Ține în continuare în mână cuțitul de bucătărie. Mă duc la ea, 
îi desprind degetele și-i iau instrumentul. Ea clipește. 

— Concentrează-te, te rog. După asta punem tatase - 
gogoșarii. 

— S-a făcut. N 

Imediat ce mă întorc cu spatele, aud cum bate iar în taste. Imi 
vine să reacționez, dar am lăsat uleiul de palmier prea mult pe 
foc și deja sfârâie la mine și mă scuipă. Fac focul mai mic și 
hotărăsc ca deocamdată s-o las în plata Domnului pe sora mea. 
Dacă vrea să învețe, o să învețe. 

— Ce ziceai că pregătim? 

Serios??? 

— Efo, răspunde menajera. 

Ayoola dă din cap solemn și potrivește telefonul deasupra 
oalei cu efo care dă în clocot, în timp ce eu adaug spanacul. 

— Hei, lume, ţi se pregătește niște efo! 

Îi iau telefonul, mânjindu-l de ulei, și șterg poza. 

— Hei! 

— Prea devreme, Ayoola. Mult prea devreme. 


VP - 27 


Cântec 


Tade are cel mai mic birou dintre toţi doctorii, dar nu l-am 
auzit niciodată să se plângă. Dacă a considerat vreodată că e 
nedrept, are grijă să n-o arate. În acest moment, în încăpere 
suntem patru persoane, iar dacă am încerca să ne înghesuim 
mai mulţi, mișcările ne-ar fi grav îngreunate. 

Astăzi însă, dimensiunile camerei ne avantajează. La vederea 
acului, fetița o ia la fugă spre ușă. Camera e mică, iar ea are 
picioare scurte, încă nedeprinse să alerge. Nu ajunge prea 
departe. Mama ei o prinde. 

— Nu, ţipă ea, zgâriind și dând din picioare. 

E ca o găinușă sălbatică. Maică-sa strânge din dinţi și îndură 
durerea. Mă întreb dacă asta-și imagina în timp ce-și făcea 
ședințe foto gravidă și se distra la petreceri de maternitate. 

Tade bagă mâna în bolul cu bomboane pregătite special 
pentru pacienţii copii, dar ea îi dă peste mână. Zâmbetul lui nu 
pălește; începe să cânte. Vocea lui umple camera, învăluindu-mi 
creierul. Totul încremenește. Fetiţa se oprește, nedumerită. Se 
uită la mama ei, care ascultă transfigurată. Nu contează ce 
cântă - „Mary avea un mielușel”. Ar fi putut cânta la fel de bine 
imnul naţional sau tra-la-la, pentru noi toţi ar fi totuna. N-ar 
conta. Există ceva mai frumos decât un bărbat cu vocea ca 
oceanul? 

Stau lângă fereastră și văd că dedesubt s-a strâns un grup de 
oameni care se uită în sus și arată cu degetul. Tade folosește 
rareori aerul condiţionat și stă de obicei cu fereastra deschisă. 
Mi-a spus că-i place să audă Lagosul în timp ce lucrează - 
claxonatul continuu, strigătele vânzătorilor ambulanți și mașinile 
scrâșnind pe șosea. Acum, Lagosul îl ascultă pe el. 

Fetița își trage nasul și-și șterge mucii cu dosul mâinii. Se 
împleticește spre el. Când va mai crește, își va aminti de el ca 
de prima ei iubire. Se va gândi la nasul lui acvilin perfect, la 
ochii lui adânci. lar dacă-i uită chipul, vocea lui o va urmări în 
vis. 

El o ia în brațe și-i șterge lacrimile cu un șervețel. Se uită la 
mine, iar eu mă scutur din reverie. Fetiţa nu mă observă când 


VP - 28 


mă apropii cu acul. Nu observă că îi tamponez coapsa cu o 
bucată de vată îmbibată cu spirt. Încearcă să cânte și ea alături 
de el, dar vocea i se frânge din când în când de suspine și 
sughițuri. Maică-sa învârtește de verighetă cu un deget, ca și 
cum ar avea de gând s-o scoată. Mă gândesc să-i întind un 
șerveţel pentru saliva care stă să-i curgă din gură. 

Fetița tresare când îi injectez medicamentul, dar Tade o ţine 
bine. Momentul a trecut. 

— Ce fetiță curajoasă, îi spune el. 

Radioasă, ea își primește premiul, o acadea cu aromă de 
cireșe. 

— Vă pricepeţi așa de bine la copii, gângurește mama. Aveţi 
și dumneavoastră? 

— Nu, n-am. Deocamdată. 

Îi zâmbește. Ea nu înţelege că e zâmbetul lui pentru toată 
lumea. Și mie îmi zâmbește așa. Roșește. 

— Și sunteţi însurat? (Vrei doi soţi, cucoană?) 

— Nu, nu sunt. 

— Am o soră. E foarte... 

— Doctore Otumu, aveți aici reţetele. 

El ridică ochii la mine, derutat de bruschețea mea. Mai târziu 
îmi va spune cu blândetțe, cu aceeași blândeţe dintotdeauna, să 
nu mai întrerup pacienţii. Pentru că vin la spital să se vindece și 
uneori nu doar la trup. 


VP - 29 


Roșu 


Yinka își face unghiile - la biroul de la recepţie. Temi mă vede 
venind și o înghiontește. E un gest inutil, n-o să renunțe la 
făcutul unghiilor pentru că vin eu. 

Yinka îmi semnalează cu un zâmbet că m-a văzut. 

— Korede, ai niște pantofi drăguţi foc! 

— Mersi. 

— Cred că originalii sunt foarte scumpi. 

Temi se îneacă cu apa pe care o bea, dar n-am cum să mușc 
momeala. Vocea lui Tade îmi răsună încă în corp, liniștindu-mă 
așa cum o liniștise pe fetiță. O ignor și mă întorc spre Temi. 

— O să-mi iau pauza de prânz. 

— Bine. 

Urc la etajul al doilea cu mâncarea în mână și bat la ușa 
cabinetului lui Tade, așteptând să-mi dea voie să intru cu glasul 
lui profund. Gimpe îmi aruncă o privire și un zâmbet insinuant. 


Refuz să mă uit în ochii ei - nu știe nimic. Încerc să-mi 
stăpânesc emoția și mai bat o dată ușor în ușă. 
— Intră. 


Nu intru în cabinetul lui ca asistentă medicală. Ţin în mână o 
casoletă cu orez și efo. Imi dau seama că mirosul îi atrage 
atenţia de cum intru. 

— Cu ce prilej îmi faci onoarea? 

— Nu prea ieșiţi în pauza de prânz... așa că m-am gândit să 
vă aduc eu prânzul. 

Acceptă casoleta pe care i-o ofer și se uită înăuntru. 

— Tu ai făcut asta? Miroase fantastic! 

— Poftim. 

Îi dau o furculiţă și atacă mâncarea. Închide ochii și oftează, 
apoi îi deschide ca să-mi zâmbească. 

— E... Korede... măiculiţă... o să fii o soţie nemaipomenită. 

Sunt sigură că rânjetul de pe faţa mea n-ar încăpea într-o 
fotografie. Il simt până-n vârful degetelor de la picioare. 

— Va trebui să las restul pentru mai târziu, îmi spune el. Am 
raportul ăsta de terminat. 


VP - 30 


Mă ridic de la biroul unde mă așezasem temporar și-i promit 
că trec mai târziu pe la el. 

— Korede, fără glumă, îţi mulţumesc. Ești cea mai tare. 

Recepţia e un spaţiu mare, încadrat de scări în spirală, cu un 
coridor care duce spre sălile de la parter și la lifturi. Biroul 
asistentelor e lângă coridor, iar în faţa noastră sunt răsfirate 
câteva canapele, cu un televizor mare în faţă. În colţ e o cameră 
de joacă. 

In sala de așteptare e o femeie cu un copil care plânge și pe 
care încearcă să-l potolească legănându-l înainte și înapoi, dar 
copilul nu tace. E iritant pentru alte persoane care așteaptă în 
sală. Și pentru mine e iritant. Mă îndrept spre ea cu celebra 
noastră jucărie zornăitoare, moment în care se deschide ușa de 
la intrare - Ayoola intră pe ușa spitalului și toate capetele se 
întorc spre ea, rămânând întoarse. Eu mă opresc locului, cu 
jucăria în mână, încercând să pricep ce se întâmplă. Ayoola 
arată ca și cum ar fi adus soarele cu ea. Poartă o rochie-cămașă 
de un galben-aprins, care nu-i ascunde nici pe departe sânii 
generoși. E încălțată cu niște pantofi verzi cu barete, care o 
înalță atăt cât are nevoie, și ţine în mână o poșetă mare, albă. 

Imi zâmbește și se apropie de mine pe jumătate ţopăind. Aud 
o voce de bărbat mormăind un „Fir-aș al naibii”. 

— Ayoola, ce cauţi aici? 

— E ora prânzului! 

— ȘI? 

Fără să-mi răspundă la întrebare, ea se îndreaptă plutind spre 
biroul asistentelor. Ele o privesc fix, iar ea le adresează 
zâmbetul ei de zile mari. 

— Sunteţi prietenele soră-mii? 

Ele deschid gurile, apoi le închid la loc. 

— Eşti sora lui Korede? chiţăie Yinka. 

O văd cum caută legătura, comparând fizicul Ayoolei cu al 
meu. Asemănări există - avem aceeaşi gură, aceiaşi ochi -, dar 
Ayoola seamănă cu o păpuşă Bratz, iar eu, cu un personaj de 
desene animate cu fața neagră. Yinka, probabil cea mai 
atrăgătoare angajată de la St Peter, cu nasul ei de îngeraș și 
gura mare, devine aproape insignifiantă pe lângă Ayoola. Și-și 
dă seama de asta - își răsucește pe degete coafura costisitoare 
și se îndreaptă de spate. 

— Ce parfum e ăsta? întreabă Temi. E ca... e foarte... 


VP - 31 


Ayoola se apleacă în față, șoptește ceva la urechea lui Temi, 
apoi se îndreaptă. 

— Rămâne între noi, da? îi face cu ochiul lui Temi, al cărei 
chip de obicei inexpresiv se luminează. 

Mi-a ajuns. Mă apropii de birou. 

Chiar în acel moment aud vocea lui Tade și inima mi-o ia la 
goană. O înșfac pe Ayoola și o trag spre ieșire. 

— Hei! 

— Trebuie să pleci! 

— De ce? De ce ești așa de rea? 

— Ce se întâmplă...? 

Vocea lui Tade se stinge, iar sângele mi se răcește în corp. 
Ayoola se eliberează din strânsoarea mea, dar nu contează; 
oricum, e prea târziu. Privirea lui se fixează asupra Ayoolei, iar 
ochii i se măresc. Își potrivește halatul. 

— Ce se întâmplă? 

— Sunt sora lui Korede, anunţă ea. 

El se uită la ea, apoi la mine, apoi din nou la ea. 

— Nu știam că ai o soră. 

Mi se adresează mie, dar a rămas cu ochii la ea. 

— Cred că-i e rușine cu mine, se îmbufnează Ayoola. 

El îi zâmbește cu un zâmbet mărinimos. 

— Sunt sigur că nu. Ar fi imposibil, nu? Scuză-mă, n-am 
reținut cum te cheamă. 

— Ayoola. 

Ea întinde o mână, ca o regină către supuși. El o ia și o 
strânge delicat. 

— Eu sunt Tade. 


VP - 32 


Școală (8) 


N-aș putea pune degetul pe momentul exact când mi-am dat 
seama că Ayoola e frumoasă, iar eu... nu. Știu însă că mai întâi 
am devenit conștientă de propriile mele neajunsuri. 

Liceul poate fi crud. Băieţii făceau liste cu fetele care aveau 
silueta în forma cifrei opt - ca o sticlă de Coca Cola - și cu cele 
care aveau silueta în forma cifrei unu - ca un băț. Făceau 
desene cu fetele, exagerându-le calităţile sau defectele, și le 
afișau la avizierul școlii, în văzul lumii. Cel puţin până când 
profesorii le dădeau jos, desprinzându-le din piuneze, dar lăsând 
mereu câte un petic lipit acolo, spre ciuda mea. 

Pe mine mă desenau cu niște buze de gorilă și ochi pe lângă 
care toate celelalte trăsături nici nu se mai vedeau. Imi 
spuneam că băieţii sunt proști și imaturi, așa că nu contează că 
nu mă doresc. Nu contează dacă unii-și închipuie că se pot folosi 
de vulnerabilitatea mea ca să mă manipuleze. Nu-mi păsa dacă 
li se părea că o să cedez mai ușor, pentru că nu prea aveam de 
unde alege. 

După doi ani, mă călisem și eram gata să-mi protejez sora, 
convinsă fiind că va avea și ea parte de același tratament ca 
mine. Poate chiar mai rău. Avea să vină acasă plângând în 
fiecare zi, iar eu aveam s-o iau în braţe și s-o consolez. 

Se zvonește că ea fusese invitată în oraș încă din prima zi de 
către un băiat din clasele mari. Lucru fără precedent. Băieții din 
clasa a douăsprezecea nu le băgau în seamă pe boboace, iar 
dacă se mai întâmpla, rareori încercau să oficializeze relaţia. Ea 
refuzase. Dar pentru mine, mesajul fusese răspicat. 


VP - 33 


Pată (9) 


— M-am gândit și eu să mâncăm împreună de prânz. 

— Nu, ai vrut să știi unde lucrez. 

— Și care-i problema, Korede? Lucrezi acolo de șase luni și 
soră-ta n-a văzut niciodată cum arată locul! 

Maică-mea e oripilată de chestia asta, așa cum e de fiecare 
dată când i se pare că Ayoolei i se face o nedreptate. 

Menajera aduce tocana de la bucătărie și o pune pe masă. 
Ayoola se apleacă și începe să-și pună în farfurie. Până să ne 
servim și noi, mama și cu mine, ea deja a desfăcut amala* și a 
înmuiat-o în supă. 

Stăm la locurile noastre obișnuite de la masa noastră 
dreptunghiulară - mama și cu mine în stânga, Ayoola în dreapta. 
Existase și un scaun în capul mesei, dar l-am ars până n-a mai 
rămas nimic din el. Nu vorbim despre asta. Nu vorbim despre el. 

— Îmi dai niște okro, te rog? 

Mama îi dă okro. 

— Ayoola zicea că ai un doctor drăguţ la serviciu. 

Scap castronul cu okro, care se varsă pe masă - un lichid 
verde, vâscos, care pătrunde numaidecât în fața de masă cu 
motive florale. 

— Korede! 

Șterg cu o cârpă, dar abia dac-o aud la viteza cu care mi se- 
nvârtesc gândurile în cap. 

Simt privirea Ayoolei asupra mea și încerc să mă calmez. 
Menajera vine fuga din bucătărie, încercând să curețe pata cu 
apă. Apa se întinde, făcând ca pata să pară mai mare decât e. 


4 Un fel de turtă din făină de manioc. 
5 Bame. 


VP - 34 


Casă 


Deasupra pianului la care nu cântă nimeni e atârnat un 
tablou. 

Un tablou pe care îl comandase el - cu casa construită de el. 
(Ce rost are să ai un tablou cu casa în care locuiești, atârnat 
chiar în casă?) 

Când eram mică, mă duceam la tablou și-mi doream să fiu în 
el. Îmi imaginam că în interiorul zidurilor pictate în acuarelă 
trăiesc versiunile noastre alternative. Visam că dincolo de 
gazonul verde, de coloanele albe și de ușa masivă din stejar 
găseai veselie și dragoste. 

Pictorul adăugase chiar și un câine care lătra la un copac; de 
parc-ar fi știut că avuseserăm și noi câine. Cățelușa comisese 
greșeala de a face pipi pe pantoful /ui. De atunci n-am mai 
văzut-o niciodată. Și totuși, în tablou e un câine și uneori îl aud 
cum latră. 

Casa noastră nu va putea întrece niciodată în frumuseţe 
tabloul cu un etern răsărit trandafiriu și frunze care nu se 
veștejesc niciodată. Tufișuri în nuanţe nepământene de galben 
și violet ascund mare parte din parter. În tablou, pereţii exteriori 
au rămas albi, dar în realitate n-am reușit să zugrăvim, și pereţii 
ni s-au îngălbenit. 

După moartea lui, am vândut din motive „practice” toate 
tablourile cumpărate de el - unul dintre motive fiind că aveam 
nevoie de bani gheaţă. N-a fost cine știe ce pierdere. Dac-aș fi 
putut să scap și de casă, aș fi făcut-o. Dar el construise din 
temelii casa noastră în stil sudist, deci nu plăteam chirie și nici 
ipotecă. Așa că în loc să ne mutăm într-un apartament mai mic, 
ne-am descurcat cum am putut cu cheltuielile de întreţinere ale 
locuinţei noastre somptuoase, încărcate de istorie. 

In drumul meu din dormitor spre bucătărie, mai arunc o 
privire tabloului. Nu apar oameni în el, ceea ce nu-i rău. Dar 
dacă te uiţi mai cu atenţie, zărești o umbră la una dintre 
ferestre. 

— Soră-ta nu vrea decât să stea pe lângă tine, să știi. Eşti 
prietena ei cea mai bună, o aud pe mama, care vine lângă mine. 


VP - 35 


Vorbește în continuare despre Ayoola de parc-ar fi un copil și 
nu o femeie căreia nu prea îi e dat s-audă cuvântul „nu”. 

— Ce strică dacă vine și ea la tine la serviciu din când în 
când? 

— Mamă, e un spital, nu un parc. 

— Eh, am mai auzit noi. Prea te zgâiești la tabloul ăla. 

Mă uit în altă parte, preferând să privesc pianul. 

Chiar ar fi trebuit să vindem și pianul. Îmi plimb degetul pe el, 
lăsând o dâră în praf. Ea oftează și se îndepărtează, pentru că 
știe că nu voi avea odihnă până când pe pian nu va mai rămâne 
nici fir de praf. Mă duc la dulapul cu produse de curățenie și iau 
de-acolo niște lavete. Bine-ar fi să pot șterge și amintirile 
noastre odată cu praful. 


VP - 36 


Pauză (10) 


— Nu mi-ai spus că ai o soră. 

— Mm. 

— Adică știu la ce școală ai fost și cum îl chema pe primul tău 
prieten. Știu până și că-ţi place să mănânci floricele de porumb 
cu sirop pe ele... 

— Ar trebui să gustaţi la un moment dat, pe bune. 

— ... dar nu știam că ai o soră. 

— Ei, aţi aflat acum... 

Mă întorc și reumplu flacoanele de pe tava metalică. El scrie 
grăbit pe pagina din faţa lui. Oricât s-ar grăbi, Tade are același 
scris mare, cu bucle care leagă literele între ele. E ordonat și 
citeţ. Scrijelitul pixului încetează, iar el își drege glasul. 

— Are pe cineva? 

Mă gândesc la Femi care doarme pe fundul oceanului, ciugulit 
de pești. 

— E într-o pauză. 

— O pauză? 

— Da. O vreme n-o să mai iasă cu nimeni. 

— De ce? 

— Relaţiile ei tind să se termine și încă prost. 

— Oh... bărbaţii pot fi nesimţiți. 

Asta sună ciudat din gura unui bărbat, dar Tade a fost 
întotdeauna sensibil. 

— Crezi că s-ar supăra dacă mi-ai da numărul ei de telefon? 

Așez cu grijă seringa înapoi pe tavă, ca să nu mă înţep din 
greșeală cu ea. 

— Va trebui s-o întreb, îi răspund, deși n-am de gând s-o 
întreb nimic pe Ayoola. 

Dacă n-o mai vede, ea va aluneca în cotloanele îndepărtate 
ale minţii lui ca un curent rece într-o zi altfel călduroasă. 


VP - 37 


Defect (12) 


— Deci voi două aveţi același tată și aceeași mamă? 

— Ţi-a zis că e soră-mea. 

— Dar e soră bună? Pare să aibă sânge amestecat. 

Yinka începe să mă calce rău pe nervi. Partea tristă e că 
întrebările ei nu sunt cele mai enervante pe care le-am auzit la 
viaţa mea. La urma urmei, Ayoola e scundă - singurul ei defect, 
dacă ăsta poate fi considerat defect -, în timp ce eu am aproape 
un metru optzeci. Ayoola are o piele într-o nuanţă plăcută, 
undeva între crem și caramel, iar eu sunt de culoarea nucilor 
braziliene necurăţate de coajă. Ea e făcută numai din rotunjimi, 
iar eu, din unghiuri ascuţite. 

— L-ai anunţat pe doctorul Imo că e gata radiografia? 

— Nu, am... 

— Atunci eu zic să-l anunţi. 

Plec de lângă ea înainte să-mi servească o scuză completă. 
Assibi schimbă așternuturile paturilor de la etajul doi, iar 
Mohammed flirtează cu Gimpe la trei. Stă aplecat spre ea, 
sprijinindu-se cu o mână de perete. Va trebui să șteargă locul 
respectiv. Niciunul nu mă vede - el stă cu spatele la mine, iar ea 
cu ochii în jos, acceptând laudele cu care probabil că el nu se 
zgârcește. Ea nu i-o simţi mirosul? Poate că nu - și Gimpe 
împrăștie un miros acru. 

— Soră Korede! 

Clipesc. Cei doi nu mai sunt în faţa mea. Se pare că stau de 
ceva timp în umbră. Temi mă privește, cu ochii lipsiţi de orice 
expresie. Mă întreb de câte ori m-o fi strigat. E greu să-ţi dai 
seama ce gândește, în lobul ei frontal nu prea pare să se 
întâmple mare lucru. 

— Ce e? 

— Soră-ta e jos. 

— Poftim? 

Nu aștept să repete afirmaţia și nu aștept liftul, ci mă reped în 
jos pe scări, sărind câte două trepte deodată. Dar când ajung la 
recepţie, nici urmă de Ayoola, iar eu răsuflu greu. Colegele mele 


VP - 38 


au simţit, probabil, că prezenţa soră-mii aici mă întoarce pe dos; 
poate se ţin de glume cu mine. 

— Yinka, unde e soră-mea? 

— Ayoola? 

— Da. Altă soră n-am. 

— De unde să știu eu? Până de curând nici n-am știut că ai o 
soră, din partea mea aţi putea fi și zece. 

— Bine atunci, unde e? 

— E în biroul doctorului Otumu. 

Biroul lui Tade e chiar în faţa liftului, așa că de fiecare dată 
când ajung la etajul al doilea, îmi vine să-i bat la ușă. Râsul 
Ayoolei vibrează pe coridor - are un râs zdravăn, profund și 
nestăpânit; râsul cuiva care n-are nicio grijă pe lume. Nu mai 
stau să bat la ușă. 

— Oh! Bună, Korede. Scuză-mă că am furat-o pe sora ta. 
Înţeleg că aveţi întâlnire la prânz. 

Cuvintele lui se pierd; sunt prea preocupată să asimilez ce 
văd. El a hotărât să nu stea la birou, ci pe unul dintre cele două 
scaune din fața biroului. Ayoola stă cocoțată pe celălalt scaun. 
Tade și-a tras scaunul în faţa ei, dar ca și cum nu i-ar fi fost de- 
ajuns, mai stă și aplecat în faţă, cu coatele în poală. 

Ayoola poartă azi un maiou alb, fără spate. Are niște colanţi 
roz-aprins și codiţele strânse în vârful capului. Par grele, prea 
grele pentru ea, dar ţine spatele drept. Are în mână telefonul lui, 
în care fără îndoială că și-a trecut numărul de telefon. 

Mă privesc amândoi cu expresii total nevinovate. 

— Ayoola, ţi-am spus că nu pot să ies la prânz. 

Tonul meu îl surprinde pe Tade. Se încruntă, dar nu spune 
nimic. E prea politicos pentru a întrerupe un tâte-ă-tâte între 
surori. 

— O, e în regulă, am vorbit cu Yinka și a zis că-ţi ţine ea locul. 

— Nu trebuia să zică așa ceva, am o grămadă de treabă. 

Ayoola se îmbufnează. Tade își drege glasul. 

— Ştii, eu unul încă nu mi-am luat pauza de prânz. Dacă te 
interesează, știu un loc simpatic aici, la colț. 

Se referă la Saratobi. Au o friptură de te lingi pe degete. Eu l- 
am dus acolo a doua zi după ce descoperisem locul. S-a ţinut și 
Yinka după noi, dar n-a reușit să-mi strice prânzul. Am aflat că el 
ține cu Arsenal și că cochetase pe vremuri cu fotbalul 
profesionist. Am aflat că e singur la părinţi. Am aflat că nu prea 


VP - 39 


se omoară cu legumele. Sperasem ca într-o bună zi să repetăm 
experienţa și să aflu mai multe despre el. 

Ayoola îi zâmbește radios. 

— Sună excelent. Nu suport să mănânc singură. 


VP - 40 


Flapper (13) 


Când intru în camera Ayoolei, o găsesc așezată la masă, 
schițând un model nou pentru colecţia ei de haine. Işi prezintă 
propriile creaţii în rețelele sociale și abia face față comenzilor 
primite. Sigur că mintea îţi joacă feste - te uiţi la o persoană 
frumoasă, cu un corp atrăgător, și-ți închipui că poate vei arăta 
și tu la fel de bine. Dacă vei combina lucrurile așa cum trebuie și 
vei alege accesoriile potrivite, poate-poate vei atrage la fel de 
multă atenţie. 

Codiţele îi acoperă fața, dar nu trebuie s-o văd ca să-mi dau 
seama că-și morfolește buza și că încruntă din sprâncene. Masa 
e goală, în afară de instrumentele ei de desen și trei sticle cu 
apă, dintre care una e aproape goală. Dar în rest, e o mare 
harababură - hainele ei sunt pe podea, se revarsă din dulapuri și 
stau îngrămădite pe pat. 

Culeg fusta de la picioarele mele și o împăturesc. 

— Ayoola. 

— Ce e? 

Nu se uită în jur și nici nu înalţă capul. Culeg alt articol de 
îmbrăcăminte. 

— Aş vrea să nu mai vii la mine la serviciu. 

De data asta, i-am atras atenţia. Lasă jos creionul și se 
răsucește spre mine, iar codiţele se răsucesc odată cu ea. 

— De ce? 

— Pur și simplu aș vrea să separ munca de viața de acasă. 

— Bine. 

Ridică din umeri și se întoarce la model. De unde stau îmi dau 
seama că e o rochie gen flapper, în stilul anilor '40. 

— Și aș vrea să nu mai vorbești cu Tade. 

Se răsucește iar spre mine, înclinând capul într-o parte și 
încruntându-se. E ciudat s-o văd încruntată - e ceva foarte rar la 
ea. 

— De ce? 

— Pur și simplu nu cred că e rezonabil să încerci ceva cu el. 

— Să nu-l rănesc? 

— N-am zis asta. 


VP - 41 


Ea ezită, cântărindu-mi vorbele. 

— lţi place de el? 

— Chiar nu e relevant. Nu cred c-ar trebui să te vezi cu nimeni 
în momentul ăsta. 

— Nu mă lua de parc-aș fi tipa aia, Cotton! 

Numele mă surprinde; numele, ca și faptul că Ayoola poate 
concepe că eu aș compara-o vreodată cu o femeie celebră 
pentru că și-a omorât soții și copiii€. 

— Nu făceam asta! 

— Ți-am spus că n-am avut încotro. Ți-am spus. 

— Eu zic că nu ţi-ar strica o mică pauză. 

— Dacă-l vrei pentru tine, spune și gata. 

Tace, ca să-mi lase timp să-l revendic. 

— Să știi că nu-i atât de diferit de ceilalți. 

— La ce te referi? 

— Nu e profund. Vrea doar o faţă drăguță. Niciunul nu vrea 
altceva. 

— Nu-l cunoști. E bun, sensibil și... 

— Vrei să ţi-o dovedesc? 

— Vreau doar să nu mai vorbești cu el, bine? 

— Ei, nu întotdeauna căpătăm ce vrem. 

Se rotește cu scaunul și-și vede de treabă, deși sigur aude că 
scot aburi pe urechi. Rămân acolo, uitând de mine, cufundată 
într-un amestec ciudat de furie și autocompătimire. 


6€ Mary Ann Cotton (1832-1873) - ucigașă în serie britanică, bănuită că și-ar fi omorât 
trei dintre cei patru soţi și 11 dintre cei 13 copii. Obișnuia să-și ucidă victimele cu 
arsenic, în special pentru a încasa asigurarea. A fost condamnată și spânzurată 
pentru uciderea unuia dintre fiii săi vitregi. 


VP - 42 


Rimel (14) 


Mâna mea nu e sigură. Trebuie să ai mâna sigură când te 
machiezi, dar eu nu sunt obișnuită. Niciodată nu mi s-a părut 
prea important să-mi ascund imperfecţiunile. E ca atunci când 
dai cu odorizant de cameră după ce-ai fost la toaletă - până la 
urmă, miroase a căcat parfumat. Tot mai bine e să aprinzi o 
lumânare sau să folosești un difuzor de aromă. 

Pe masa de lângă mine merge un videoclip de pe YouTube și 
încerc să fac exact ce face fata din imagine; dar ce face ea și ce 
fac eu... parcă nu prea seamănă. Dar nu mă las. lau rimelul și- 
mi dau cu el pe gene. Mi se lipesc într-o masă clisoasă. Incerc să 
le separ și reușesc să mă înnegresc pe degete. Când clipesc, las 
urme negre, cleioase pe fondul de ten. A durat ceva să-mi dau 
cu fond de ten și nu vreau să mă mozolesc; mai întind puţin 
fond de ten, să nu se vadă. 

După care îmi examinez opera în oglindă. Arăt altfel, dar dacă 
arăt mai bine... asta nu știu. Arăt altfel. 

Pe măsuţa de toaletă sunt așezate obiectele de pus în geantă: 
două pachete de șervetțele, o sticlă cu apă de 30 cl, o trusă de 
prim ajutor, un pachet de șervețele umede, un portofel, un tub 
cu cremă de mâini, un balsam de buze, un telefon, un tampon, 
un fluier anti-viol. Practic, articolele de bază din geanta oricărei 
femei. Aranjez obiectele în geanta mea de umăr și ies din 
cameră, închizând cu grijă ușa în urma mea. Mama și sora mea 
dorm încă, dar din bucătărie aud mișcările sfioase ale menajerei. 
Cobor la ea și-mi oferă, ca de obicei, paharul meu cu suc de 
portocale, limetă, ananas și ghimbir. Nimic nu e mai înviorător 
pentru corp decât un suc de fructe. 

les din casă la cinci fix. La 5.30 sunt la spital. E așa o liniște la 
ora asta, încât îţi vine să vorbeşti în șoaptă. Las geanta la 
recepție și iau de pe raft registrul incidentelor, să văd dacă s-a 
întâmplat ceva notabil. Una dintre ușile din spatele meu se 
deschide cu un scârţâit și în curând Chichi își face apariţia lângă 
mine. 

Chichi a ieșit din tură, dar își mai face de lucru. 

— Aha, te-ai machiat? 


VP - 43 


— Da. 

— Cu ce ocazie? 

— Așa am avut chef... 

— Miracolele se ţin lanţ, ţi-ai dat chiar și cu fond de ten la 
greu! 

Rezist impulsului de a scoate șervețelele umede din geantă și 
de a-mi șterge orice urmă de machiaj de pe faţă. 

— Ţi-ai găsit iubit, ab/? 

— Ce? 

— Mie poţi să-mi spui, sunt prietena ta. 

Nu pot să-i spun, Chichi o să mă dea de gol încă înainte să 
termin ce-am de spus. Și nu suntem prietene. Zâmbește, în 
speranţa că gestul mă va relaxa, dar e o expresie care nu se 
așază firesc pe chipul ei. Are faţa plină de coșuri, chiar dacă a 
trecut de pubertate încă înainte ca eu să mă nasc, iar rujul roșu 
intens cu care s-a dat i-a pătruns în crăpăturile buzelor. Aș fi mai 
relaxată dacă mi-ar zâmbi Joker. 

Tade sosește la nouă dimineaţa. Încă nu și-a pus halatul de 
medic și-i ghicesc mușchii sub cămașă, încerc să nu mă zgâiesc 
la ei. Prima lui întrebare e: „Ce face Ayoola?” înainte întreba ce 
fac eu. Îi spun că face bine. Îmi scrutează chipul cu o expresie 
curioasă. 

— Nu știam că te machiezi. 

— Nici nu prea mă machiez, am vrut doar să încerc altceva... 
Ce părere aveți? 

Îmi cercetează încruntat chipul. 

— Cred ca-mi place mai mult fără. Ai o piele frumoasă, să știi. 
Foarte fină. 

Mi-a observat pielea... 

Mă duc la toaletă să-mi curăț machiajul, dar înlemnesc când o 
văd pe Yinka ţuguindu-și buzele la oglindă. Fără zgomot, fac 
câţiva pași înapoi, însă ea întoarce capul spre mine și ridică o 
sprânceană. 

— Ce faci? 

— Nimic. Plec. 

— Dar abia ai intrat... 

Își mijește ochii, mirosind imediat ceva suspect, și se apropie 
de mine. Văd exact momentul în care își dă seama că sunt 
machiată - buzele ei iau forma unui rânjet dispreţuitor. 

— Ei, ca să vezi, nu se mai poartă „naturelul”. 


VP - 44 


— A fost doar un experiment. 

— Un experiment de cucerire a inimii doctorului Tade? 

— Nu! Sigurcă nu! 

— Te tachinam. Știm amândouă că Ayoola și Tade sunt făcuţi 
unul pentru altul. Sunt superbi împreună. 

— Da. Exact. 

Yinka îmi zâmbește, dar zâmbetul ei e batjocoritor. Trece pe 
lângă mine și iese din baie, așa că dau drumul aerului pe care-l 
tineam în plămâni. Mă reped la chiuvetă, scot un șervețel umed 
din geantă și-mi șterg machiajul. Apoi iau apă în căușul palmei, 
ca să-mi spăl ce a mai rămas din machiaj și lacrimi. 


VP - 45 


Orhidee (15) 


Primim acasă un buchet de orhidee viu colorate. Pentru 
Ayoola. Ea se apleacă și ia cartea de vizită așezată printre flori. 
Zâmbește. 

— E de la Tade. 

Așa o vede el? Ca pe o frumuseţe exotică ce nu se va ofili 
niciodată? 

Ea ia telefonul și începe să scrie un mesaj. Rostește textul cu 
voce tare. „Dar. Îmi plac. Mai mult. Trandafirii.” 

Ar trebui s-o opresc, zău că ar trebui. Tade e genul de om 
foarte atent la tot ce face. Mi-l și închipui într-o florărie, 
examinând buchet după buchet, luând o decizie în cunoștință de 
cauză. Aleg o vază din colecţia noastră și pun florile pe masa din 
mijloc. Livingul e într-o nuanță sobră de crem, iar florile 
înveselesc camera. „Trimite”. 

Va fi șocat de textul ei, dezamăgit și jignit. Dar va înţelege că 
ea nu i se potrivește și va da înapoi. 

Numai că la prânz primim acasă un buchet spectaculos de 
trandafiri. Nu sunt florile deja veștede pe care le văd de obicei - 
florile astea par o explozie de viaţă. Îmi taie răsuflarea. 

Mama intră în cameră, iar florile îi atrag atenţia. 

— De la cine sunt astea? 

— Tade, îmi aud propriul răspuns, chiar dacă Ayoola nu e de 
față și încă nu m-am uitat pe cartea de vizită. 

— Doctorul? 

— Da. 

Mama zâmbește - deja alege aso eb/ și întocmește lista 
invitaţilor. O las acolo cu florile și mă retrag în camera mea. 
Dormitorul meu n-a părut niciodată atât de lipsit de flori ca 
acum. 

Când se întoarce Ayoola, pipăie trandafirii, le face o poză și dă 
s-o posteze, dar îi mai amintesc o dată că iubitul ei a dispărut și 
ar trebui să ţină doliu. Ea se îmbufnează. 

— Cât timp să mai postez chestii plicticoase și triste? 

— Nu trebuie să postezi nimic. 


7 Îmbrăcăminte festivă pentru diverse evenimente în familie, inclusiv nunţi. 
VP - 46 


— Și totuși, până când? 

— Cam un an, aș zice. 

— Cred că glumești. 

— Dacă nici măcar atât nu poţi, o să pari un om de nimic, 
asta-n cel mai bun caz. 

Se uită la mine scrutător, să se lămurească dacă i-am spus că 
asta e - un om de nimic. 

De la o vreme, nu mai știu ce să gândesc și nici măcar cum să 
gândesc. 

* 

Nu pot să dorm. Stau în pat și mă întorc de pe spate pe o 
parte, de pe o parte cu fața în sus. Apoi dau drumul aerului 
condiționat, dar iar îl opresc. Până la urmă, mă ridic și ies din 
cameră. Mă duc în living, unde florile par să sfideze întunericul. 
Mai întâi mă apropii de trandafiri și ating petalele, apoi rup una. 
Apoi încă una și încă una. Timpul trece încet, iar eu stau acolo, 
în cămașă de noapte, și rup floare după floare, până când toate 
petalele zac împrăștiate la picioarele mele. 

Calc peste ele și mă îndrept spre orhidee. Mă doare durerea 
lor, dar simt că n-am de ales. 

De dimineaţă, aud ţipătul mamei. Îmi pătrunde în vis, 
smulgându-mă din el. les din camera mea și mă îndrept spre 
zgomot. Ușa camerei Ayoolei se deschide și o aud venind în 
urma mea. Simt că-mi dă târcoale o durere de cap. Azi-noapte 
am făcut praf un buchet de flori splendid, iar mama stă acum în 
fața rămășițelor, convinsă că cineva ne-a spart casa. 

— Tu ai fost, abi? o întreabă ea pe menajeră. 

— Nu, ma. N-aș face așa ceva, ma. 

— Atunci cum a fost posibil? 

Dacă nu spun ceva mai repede, mama o să decidă că a fost 
menajera și o s-o concedieze. Până la urmă, cine altcineva să 
fie? Tot restul pare neatins. 

— Eu am fost. 

Cuvintele sunt ale Ayoolei, nu ale mele. 

— Dar... de ce să... 

— Ne-am certat azi-noapte. Tade și cu mine. M-a sfidat. Așa 
că le-am făcut praf. Ar fi trebuit să le arunc. Imi pare rău. 

Ştie. Ayoola știe că eu am fost. Rămân cu capul în jos, privind 
petalele de pe podea. De ce le-oi fi lăsat acolo? Nu suport 
dezordinea. Mama clatină din cap, încercând să înţeleagă. 


VP - 47 


— Sper că... ţi-ai cerut scuze de la el. 

— Da, ne-am împăcat. 

Menajera se duce să aducă o mătură, ca să înlăture 
rămășițele furiei mele. 

Nu discut cu Ayoola despre cele întâmplate. 


VP - 48 


Tata 


Într-o zi s-a aplecat asupra mea, scuipând ca toţii dracii. S-a 
întins după baston și s-a prăvălit. Eu m-am ridicat ușurel, iar 
Ayoola s-a apropiat cu grijă. Pentru prima oară eram mai înalte 
ca el și l-am privit. Am privit cum se scurge viaţa din el. Într-un 
sfârșit, am trezit-o pe mama din somnul provocat de 
medicamente și i-am spus că totul s-a terminat. 

De atunci au trecut zece ani și se presupune că ar trebui să 
marcăm momentul, să dăm o petrecere în onoarea lui. Altfel, 
ne-am atrage întrebări la care nu putem răspunde. Și suntem 
cât se poate de pedante când îi minţim pe ceilalți. 

— Am putea face ceva acasă, propune mama. 

Tușa Taiwo clatină din cap. 

— Nu, e prea meschin. Fratele meu merită o festivitate 
fastuoasă. 

Sunt sigură că are parte de fast în iad. Ayoola dă ochii peste 
cap și-și vede de guma ei de mestecat, fără să contribuie la 
conversaţie. Din când în când, tușa Taiwo îi aruncă o privire 
îngrijorată. 

— Tu unde ai vrea să fie, tușă? 

— E un loc foarte drăguţ în Lekki. 

Când spune numele locului, mi se taie respiraţia. Suma cu 
care s-a oferit ea să contribuie abia acoperă jumătate din costul 
de închiriere. Se așteaptă, bineînțeles, să ne servim din banii 
lăsaţi de el, pentru ca ea să se fudulească, să se dea mare la 
prietenii ei și să bea șampanie gârlă. Dar mama ţine la 
aparenţe, așa că e de acord. Mulțumită, tuşa Taiwo se lasă pe 
spate pe canapea. 

— Așa, și voi două aveţi pe cineva? 

— Ayoola iese cu un doctor! anunţă mama. 

— Ah, minunat. Vă cam trece vremea și e concurență 
serioasă. Fete care nu glumesc. Unele chiar le suflă altora soţii! 

Tușa Taiwo e una dintre femeile astea - e căsătorită cu un 
fost guvernator care era însurat când l-a cunoscut. E o femeie 
curioasă, ne vizitează de fiecare dată când vine în ţară, aparent 
insensibilă la antipatia și dezgustul nostru faţă de ea. Ea n-a 


VP - 49 


avut niciodată copii și ne-a spus de nenumărate ori că ne 
consideră ca pe niște fiice. O consideraţie pe care noi nici vorbă 
s-o împărtășim. 

— Ajută-mă și mai zi-le și tu. Parc-ar vrea să stea în casa asta 
pentru totdeauna. 

— Bărbatul e foarte nestatornic, să știți. Daţi-i ce vrea și o să 
facă orice pentru voi. Aveţi grijă de păr, să fie lung și lucios, sau 
investiţi în niște bucle de calitate. Faceţi-i de mâncare și 
trimiteţi-i mâncarea acasă sau la birou. Gâdilaţi-l la ego de față 
cu prietenii lui și purtaţi-vă frumos cu ei de dragul lui. 
Îngenuncheaţi în faţa părinţilor lui și sunaţi-i la ocaziile 
importante. Dacă faceţi lucrurile astea, o să vă pună inelul pe 
deget repede, repejor. 

— Foarte bune sfaturi. 

Bineînţeles că n-o ascultăm niciuna. Ayoola n-a avut niciodată 
nevoie de ajutor la capitolul bărbaţi, iar eu am atâta minte încât 
să nu iau de bun ce-mi spune o persoană ca tușa Taiwo, carea 
demonstrat la vremea ei cât de prost stă cu busola morală. 


VP - 50 


Brățară (17) 


Tade vine s-o ia vineri la ora șapte. El e punctual, dar 
bineînţeles că Ayoola nu e. De altfel, nici măcar n-a făcut duș, 
stă întinsă pe pat și râde la clipuri cu pisici cântărețe. 

— A venit Tade. 

— A ajuns prea devreme. 

— E trecut de șapte. 

— Oh! 

Dar nici nu se clintește. Cobor iar, ca să-i spun lui Tade că se 
pregătește. 

— Nicio problemă, nu ne grăbim. 

Mama stă în faţa lui, cu un zâmbet pe tot chipul, iar eu mă 
așez pe canapea, lângă ea. 

— Ce ziceaţi? 

— Da, sunt pasionat de imobiliare. Construiesc împreună cu 
vărul meu un bloc de apartamente în lbeju Lekki. E greu, dar 
suntem foarte entuziasmați. 

— Sigur, sigur, răspunde ea, calculându-i averea. Korede, 
servește-l cu ceva pe musafirul nostru. 

— Ce-aţi dori? Prăjitură? Biscuiţi? Vin? Ceai? 

— N-aș vrea să te deranjezi... 

— Adu de toate și gata, Korede. 

Așa că mă ridic și mă duc la bucătărie, unde menajera se uită 
la Tinsef. Când mă vede, sare în picioare și mă ajută să 
încropesc o tavă cu delicatese. Când mă întorc cu bunătăţile, 
Ayoola tot nu și-a făcut apariţia. 

— E delicioasă, exclamă el după ce gustă din prăjitură. Cine a 
făcut-o? 

— Ayoola, se grăbește să răspundă mama, aruncându-mi o 
privire amenințătoare. 

E o minciună stupidă. E o prăjitură răsturnată cu ananas, 
dulce și moale, iar Ayoola n-ar fi în stare să prăjească un ou nici 
măcar ca să-și salveze pielea. Nu prea vine la bucătărie decât ca 
să scotocească după ceva de ronţăit. 

— Oau, face el. 


8 Serial nigerian de tip soap opera. 
VP -51 


Răspunsul îl încântă, iar stomacul meu protestează. Îmi 
înăbuș impulsul de a-i spune că prăjitura e făcută de mine. 

Eu o văd prima, pentru că sunt cu fața spre scări. El își 
răsucește corpul și-l aud cum trage aer în piept. Ayoola se 
oprește unde e, lăsându-se admirată. Poartă rochia flapper pe 
care o schiţase în urmă cu câteva săptămâni. E aurie și se 
asortează minunat cu pielea ei. Și-a împletit codițele într-o 
singură coadă lungă, pe care o poartă pe umărul drept, și și-a 
pus tocuri atât de înalte, încât mă mir că nu s-a dat încă de-a 
dura pe scări. 

Tade se ridică încet și se apropie de scară. Scoate din 
buzunarul interior al hainei o cutie lungă, de catifea. 

— Eşti superbă... asta e pentru tine. 

Ayoola ia cadoul și-l deschide, zâmbește și ni-l arată mamei și 
mie. E o brățară de aur. 


VP - 52 


Timp 


+ FemiDurandadispărut a fost detronat de 
%Jollofnigeriansaujollofkenyan şi de  +/TomișiKofeppentru 
totdeauna. Nu e vina lor, jumătate dintre cei care postau despre 
el nu-l cunoșteau, de fapt, și nimeni n-avea informaţii - nu 
fusese văzut, nu-l răpise nicio bandă, nu se știa nimic despre 
vreo afacere dubioasă. Și avea aproape 30 de ani, nu era un 
copil. Am citit niște comentarii, unii spun că probabil se plictisise 
și plecase din Lagos. Alţii își dau cu părerea că poate s-a sinucis. 

În efortul de a păstra viu interesul pentru Femi, sora lui a 
început să-i publice poeziile. Nu mă pot abţine și le citesc, era 
foarte talentat. 


Am găsit liniștea 


În braţele tale; 
Nimicul pe care-l caut 
Zilnic 

Tu ești goală 

Si eu sunt plin cu totul. 
Mă înec cu totul. 


Mă întreb dacă poezia asta e despre ea. Dac-ar fi știut el... 

— La cete uiţi? 

— Mai spune-mi o dată ce s-a întâmplat cu Femi. 

— De ce? 

— Haide, fă-mi favoarea asta. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Îmi face rău să mă 
gândesc. 

— Ai zis că a încercat să te violeze. 

— Da. 

— Adică te-a prins? 

— Da. 

— Și ai încercat să fugi? 

— Da. 

— Dar... avea o rană de cuţit în spate. 

Ea tace. 


VP-53 


— Ascultă, mi-a fost frică și după aia am văzut roșu în faţa 
ochilor. Nu știu. Dac-aș putea, aș șterge ce-am făcut. Aș șterge 
tot. 


VP - 54 


Pacientul 


— Vreau s-o cred. Vreau să cred c-a fost legitimă apărare... 
Adică, prima oară m-am înfuriat. Eram convinsă că Somto o 
meritase. Era atât de... slinos - tot timpul își lingea buzele, tot 
timpul o atingea. O dată l-am prins scărpinându-se acolo jos, să 
știi. 

Muhtar nu se clintește. Mi-l închipui răspunzând că nu e 
interzis prin lege să te scarpini la boașe. 

— Nu, sigur că nu. Dar se potrivește cu personajul, adică el 
fiind în general soios și împuţit, am crezut fără probleme 
acuzaţiile ei. Până și Peter era... dubios. Zicea că face „afaceri” 
și întotdeauna îţi răspundea la întrebări tot cu o întrebare. 

Mă las pe spate și închid ochii. 

— Nimeni nu suportă chestia asta. Dar Femi... era diferit. 

Muhtar se întreabă cât de diferit putea fi. La urma urmei, 
părea să fi fost obsedat de fizicul Ayoolei. 

— Toată lumea e obsedată de fizicul ei... 

Îmi răspunde că el nu și râd. 

— Tu nici măcar n-ai văzut-o vreodată. 

Ușa se deschide și sar în picioare. Tade intră în cameră. 

— Ştiam eu că te găsesc aici. Chiar ţii la pacientul ăsta. 

— Familia lui nu-l mai vizitează atât de des ca la început. 

— Da, e trist. Dar presupun că e firesc. Cică a fost profesor. 

— Este. 

— Cum? 

— Este. Aţi zis că a fost. La trecut. Nu e mort. Cel puţin nu 
încă. 

— Ah! Da. Greșeala mea. Scuze. 

— Ziceaţi că mă căutaţi? 

— Nu... nu mai știu nimic de Ayoola. 

Mă așez la loc pe scaun. 

— Am sunat-o de câteva ori. Nu răspunde. 

Recunosc că mă simt oarecum stânjenită. Nu i-am spus lui 
Muhtar despre Ayoola și Tade și simt acut mila lui. Chiar dacă el 
nu e, de fapt, capabil de milă sau să emită păreri pe acest 
subiect, simt cum mă înroșesc. 


VP-55 


— Nu prea se omoară cu sunatul. 

— Asta știu. Dar de data asta e altceva. N-am mai vorbit cu ea 
de două săptămâni... Poţi să vorbești tu cu ea din partea mea? 
Intreab-o cu ce am greșit. 

— Prefer să nu mă amestec... 

— Te rog, fă asta pentru mine. 

Se apleacă și-mi ia mâna, și-o apropie de inimă și o ţine acolo. 

— Te rog. 

Incerc să-mi recapăt suflul, așa că dau din cap, iar el îmi dă 
drumul. 

— Mulţumesc. Îţi rămân dator. 

Și cu asta, ne lasă pe mine și pe Muhtar cu treburile noastre. 
Nu mai întârzii nici eu prea mult în camera lui Muhtar. 


VP - 56 


Curăţenie (20) 


Familia lui Femi trimite la el acasă o persoană pentru 
curăţenie, ca ordinea să fie restabilită, iar ei sa-și poată vedea 
de viață, probabil. Dar persoana venită la curăţenie găsește un 
șervet plin de sânge pe canapea. Totul ajunge pe Instagram, 
pentru ca lumea să vadă că orice s-ar fi întâmplat cu Femi nu i 
se întâmplase de bunăvoie. Familia cere iar răspunsuri. 

Ayoola îmi spune că e posibil să se fi așezat acolo, să fi pus 
șervetul pe canapea ca să n-o păteze și să fi uitat de el... 

— Nu-i nimic, dacă mă întreabă, o să le zic că i-a curs sânge 
din nas și gata. 

Stă așezată în faţa măsuţei de toaletă, îngrijindu-și codiţele, 
iar eu stau în picioare în spatele ei, în partea din stânga, 
încleștându-mi și descleștându-mi pumnii. 

— Ayoola, dacă ajungi la închisoare... 

— Doar vinovaţii ajung la închisoare. 

— În primul rând că nu-i adevărat. În al doilea rând, ai omorât 
un om. 

— Ca să-mi apăr onoarea. Judecătorul o să-nțeleagă, nu? mă 
întreabă ea în timp ce-și tamponează obrajii cu fard. 

Dar o înțeleg. Ea trăiește într-o lume în care totul decurge 
întotdeauna după bunul ei plac. E o lege la fel de certă ca legea 
gravitaţiei. 

les din camera ei și mă așez pe scări, cu fruntea sprijinită de 
perete. Îmi simt capul de parcă în și pe lângă creierul meu s-ar 
produce mici fulgere. Peretele ar trebui să fie rece, dar e o zi 
călduroasă, așa că nu-mi aduce nicio alinare să-mi reazem capul 
de el. 

Muhtar e la spital și n-am cui să împărtășesc fricile mele. 
Pentru a milioana oară îmi imaginez cum ar fi să-i spun mamei 
adevărul: 

— Ma... 

— Hmmm. 

— Aş vrea să discutăm despre Ayoola. 

— lar vă certati? 

— Nu, ma. Eu... a fost un incident cu, ăâă, Femi. 


VP - 57 


— Băiatul ăla care a dispărut? 

— Păi, n-a dispărut. E mort. 

— Hei! Shanu fu wa o!!! 

— Da... ăă... dar stai să vezi... Ayoola l-a omorât. 

— Ce te-a apucat? De ce dai vina pe sora ta? 

— Ea m-a sunat. L-am văzut... i-am văzut cadavrul, am văzut 
sângele. 

— Taci din gură! Ti se pare normal să glumești cu chestii din 
astea? 

— Mamă... eu doar... 

— Am zis să taci. Ayoola e un copil frumos, cu un 
temperament minunat... Asta e? De-aia spui mizeriile astea, din 
gelozie? 

— Da, da, probabil că da. 

Nu, n-are niciun sens s-o amestec pe mama. Ar muri sau ar 
nega. Ar nega chiar și dacă ea ar fi cea chemată să îngroape 
mortul. Cel mai groaznic ar fi dac-ar găsi ea o cale să arunce 
vina asupra mea, pe motiv că sunt sora mai mare și răspund de 
Ayoola. 

Așa a fost întotdeauna. Ayoola spărgea un geam, iar eu 
trăgeam  ponoasele pentru că fusesem de faţă și n-o 
împiedicasem. Ayoola rămânea corigentă la o materie și eu 
eram învinuită că n-o îndrumasem. Ayoola lua un măr și ieșea 
cu el din magazin fără să plătească, iar eu eram certată c-o 
lăsasem să rabde de foame. 

M-am tot întrebat ce s-ar întâmpla dacă Ayoola ar fi prinsă, 
dacă o dată în viaţă ar răspunde pentru faptele ei. Mi-o închipui 
bâjbâind după o soluţie salvatoare, dar fiind declarată vinovată. 
Gândul mă încălzește, iar fulgerele se domolesc. Insă alung 
acest gând. Nu vreau ca soră-mea să putrezească în închisoare 
și în afară de asta, cum Ayoola e Ayoola, probabil că ar convinge 
instanţa că e nevinovată, că victimele poartă vina pentru faptele 
ei și că acționase așa cum ar fi făcut orice persoană raţională și 
superbă în acele împrejurări. 

— Doamnă? 

Ridic ochii - în faţa mea stă menajera. Are în mână un pahar 
cu apă. Îl iau și mi-l lipesc de frunte. Apa e rece ca gheaţa și 
închid ochii, oftând. Îi mulţumesc, iar ea pleacă la fel de 
neauzită cum venise. 


VP -58 


În cap îmi răsună un bubuit, un bubuit intens, înnebunit. Gem 
și închid ochii. Stau întinsă în pat, îmbrăcată din cap până-n 
picioare, e întuneric, iar bubuitul vine de la ușă și nu din capul 
meu. Mă ridic, luptându-mă cu efectele încă puternice ale 
medicamentului pe care l-am luat. Mă duc la ușă și descui, iar 
Ayoola dă buzna pe lângă mine. 

— Căcat, căcat, căcat. Ne-au văzut! 

— Ce? 

— Uite! 

Ayoola îmi vâră telefonul în faţă și i-l iau din mână. E pe 
Snapchat și mă uit la o filmare cu fața și umerii surorii lui Femi 
în cadru. E machiată impecabil, dar are o expresie sumbră. 
Spune așa: 

— Oameni buni, un vecin a luat legătura cu noi. N-a zis nimic 
până acum pentru că nu i s-a părut important, dar acum că a 
auzit de sânge, vrea să ne spună tot ce știe. Zice că în noaptea 
respectivă, a văzut două femei ieșind din apartamentul fratelui 
meu. Două! Nu le-a văzut prea bine, dar e destul de sigur că una 
era Ayoola - tipa cu care se vedea fratele meu. Ayoola nu ne-a 
spus de cealaltă femeie care era cu ea... de ce-ar minți? 

Simt un fior străbătându-mă de sus până jos. 

— Ştii ceva? Am găsit! 

— Ce-ai găsit? 

— O să le spunem că te culcai cu el fără știrea mea. 

— Ce?! 

— Că eu am venit și v-am surprins, și am terminat-o cu el, iar 
tu ai plecat odată cu mine. Dar n-am zis nimic pen' că n-am vrut 
să vorbesc de rău pe unul care... 

— Ești incredibilă. 

— Ascultă, știu că asta te pune pe tine într-o lumină proastă, 
dar tot e mai bine decât alternativa. 

Clatin din cap, îi întind telefonul și-i deschid ușa să iasă. 

— Bine. Bine... ce-ar fi să spunem c-ai venit și tu pen' că te-a 
chemat el să mijlocești între noi? Eu voiam s-o terminăm și el s- 
a gândit că tu mă poţi convinge să nu fac asta... 

— Sau... poate că el voia s-o termine cu tine și tu te-ai gândit 
c-aș putea mijloci între voi, numai că tie ţi-a fost prea jenă să 
recunoști. 

Ayoola își mușcă buzele. 

— Ar crede lumea așa ceva? 


VP -59 


Puțin îmi pasă mie ce crede lumea. Nu vreau decât să iasă din 
camera mea. 


VP - 60 


Întrebări (21) 


Poliţia e trimisă s-o ia la întrebări. S-ar zice că familia lui Femi 
s-a săturat să se poarte cu mănuși. Poliţiștii vin la noi acasă, iar 
mama mă trimite să aduc prăjitură. 

După câteva minute, stăm toate trei la masă, împreună cu cei 
doi polițiști. Ei mănâncă prăjitură și beau Cola, scuipând 
firimituri din delicatesă în timp ce rostesc întrebările. 

— Deci v-a invitat la el acasă? 

— Da. 

— Apoi a venit și sora dumneavoastră? 

— Mmm... înâmm. 

— Da sau nu, ma. 

— Da. 

Am învăţat-o să răspundă scurt și la obiect, să evite minciuna 
pe cât posibil și să-i privească în ochi. Se descurcă foarte bine la 
partea cu privitul în ochi. Mi s-a părut că unul dintre polițiști a 
roșit. 

— De cât timp vă întâlneaţi, ma? 

— De o lună. 

— Nu e prea mult. 

Ea nu răspunde și încerc un sentiment de mândrie. 

— Dar voia să se despartă de dumneavoastră? 

— Mmm îhâmm. 

— El - voia - să - se despartă - de - dumneavoastră. Abi, nu 
cumva e invers? 

Mă întreb dacă nu cumva Ayoola avusese dreptate, că 
uitasem, furioasă cum eram, cât de improbabil era ca un bărbat 
s-o părăsească pe ea de bunăvoie. Chiar și acum, pălim cu toţii 
pe lângă ea, deși e îmbrăcată simplu - o bluză gri și pantaloni 
bleumarin. În afară de sprâncenele conturate, e nemachiată și 
nu poartă bijuterii, dar arată chiar și mai tânără și mai 
proaspătă. Din când în când le zâmbește polițiștilor, arătându-și 
gropiţele adânci. 

Îmi dreg glasul, sperând ca Ayoola să priceapă mesajul. 

— Contează cine voia să-i pună punct? 


VP-61 


— Ma, dacă dumneavoastră aţi vrut să-i puneţi punct, trebuie 
să știm. 

Ea oftează și-și frământă mâinile. 

— Țineam la el, dar chiar nu era genul meu... 

— Care-i genul dumneavoastră, ma? întreabă unul dintre ei. 

— Deci sora dumneavoastră a venit să medieze problema? se 
grăbește să adauge celălalt. 

— Da. A venit să ajute. 

— Și a reușit? 

— Ce anume? 

— Să ajute? V-aţi împăcat? 

— Nu... s-a terminat. 

— Deci dumneavoastră și sora dumneavoastră ați plecat 
amândouă și l-aţi lăsat acolo. 

— Mmm. 

— Da sau nu? 

— V-a răspuns, na, se interpune mama. 

Simt din nou o durere de cap planând asupra mea. Ayoola 
zâmbește iar cu blândețe. 

— Lasă, mamă, își fac și ei datoria. Răspunsul e da. 

— Mulţumim, ma. Ce făcea când v-aţi despărțit de el? 

Ayoola își mușcă buzele și-și ridică ochii spre dreapta: 

— Ne-a dus până la ușă și a încuiat în urma noastră. 

— Era furios? 

— Nu. Resemnat. 

— Resemnat, ma? 

— Adică acceptase că n-are cum să iasă nimic între noi doi. 

— Domnișoara Korede, sunteţi de acord cu această opinie? 
Domnul Durând și-a acceptat într-adevăr soarta? 

Îmi aduc aminte de cadavrul pe jumătate zăcând, pe jumătate 
șezând pe podeaua băii, și de sânge. Mă îndoiesc că avusese 
timp măcar să-și dea seama care-i va fi soarta, darămite s-o mai 
și accepte. 

— Îmi închipui că era nemulţumit. Dar n-avea cum s-o 
convingă să se răzgândească. 

— Apoi ați plecat amândouă acasă cu mașina? 

— Da. 

— Cu aceeași mașină? 

— Da. 

— Mașina domnișoarei Korede? 


VP - 62 


— Da. 

— Cum aţi ajuns acolo, domnișoară Ayoola? 

— Nu-mi place să conduc, am luat un Uber. 

Încuviinţează amândoi din cap. 

— Putem vedea mașina dumneavoastră, domnișoară Korede? 

— De ce? întreabă mama. 

— Vrem doar să ne asigurăm că am acoperit tot terenul. 

— De ce să ne supunetți la așa ceva? Fetele mele n-au greșit 
cu nimic! 

— Ma, aruncăm și noi o privire rapidă... 

— Am fost suficient de cooperante. Vă rog să plecați. 

— Ma, dacă n-avem încotro, ne întoarcem cu hârtiile 
necesare. 

Aș spune ceva, dar nu-mi ies cuvintele pe gură. Mă gândesc la 
sângele din portbagaj. 

— Am zis să plecaţi. 

Cei doi se ridică, scârțâind cu scaunele pe podeaua de 
marmură, și se îndreaptă spre ușă. O salută pe Ayoola înclinând 
scurt din cap și ies din casă. 

— Vă vine să credeţi ce imbecili? 

Nici eu, nici Ayoola nu răspundem. Amândouă ne gândim ce 
opțiuni avem. 


VP - 63 


Sânge 


Se întorc a doua zi și iau mașina - un Ford Focus argintiu. 
Stăm toate trei în picioare în faţa ușii, cu braţele încrucișate, și 
ne uităm la ei cum urcă în mașină și pleacă. 

Mă întorc spre Ayoola. 

— lau mașina ta ca să mă duc la serviciu. 

— Dar dacă am nevoie să ajung undeva în timpul zilei? se 
încruntă Ayoola. 

— Poţi să iei un Uber. 

— Korede, începe mama cu prudenţă, deși faţa mea a căpătat 
deja o expresie furioasă, de ce nu iei mașina mea? 

— N-am chef de schimbat viteze. E foarte bună mașina 
Ayoolei. 

Intru înapoi în casă, nelăsându-le timp să-mi răspundă. Am 
mâinile reci, așa că mi le frec de blugi. 

Am curăţat mașina aia, am curăţat-o până i-am scos sufletul. 
N-au cum să găsească nicio picătură de sânge, dacă nu cumva 
sângerează ei în timpul căutărilor. Ayoola îmi bate la ușă, apoi 
intră. 

— Eşti supărată pe mine? 

— Nu. 

— Mie așa mi se pare. 

— Nu-mi place să rămân fără mașină, asta-i chestia. 

— Și e vina mea. 

— Nu. E vina lui Femi că mi-a umplut portbagajul de sânge. 

Ea oftează și se așază pe patul meu, fără să ia în seamă 
expresia mea care spune „cară-te”. 

— Să știi că nu ești singura care suferă. Te porți de parcă 
toată chestia asta mare ar apăsa asupra ta, dar și eu îmi fac 
probleme. 

— Zău? Că ieri cântai „| Believe | Can Fly”. 

— E un cântec ca lumea, spune Ayoola, ridicând din umeri. 

Îmi vine să urlu, dar mă abţin. Problema e că ea îmi amintește 
tot mai mult de el. El, care putea face un lucru rău, pentru ca 
imediat după să devină un cetăţean model. Ca și cum lucrul rău 
nu s-ar fi întâmplat. Dar poate că și eu am asta în mine. Sângele 


VP - 64 


lui e și al meu, și al ei, sângele ei e și al meu, iar sângele meu e 
și al ei. 


VP - 65 


Tata (23) 


Ayoola și cu mine suntem îmbrăcate în aso ebi, la astfel de 
evenimente se poartă tradițional ţinute Ankara de același fel. Ea 
le-a ales - compleuri într-un violet intens. El nu suporta culoarea 
violet, așa că alegerea ei e perfectă. În plus, ambele ţinute sunt 
creaţiile ei - a mea e o rochie în stil sirenă, care-mi avantajează 
statura înaltă, iar a ei i se mulează perfect pe toate rotunjimile. 
Purtăm și ochelari de soare, ca să nu se vadă că avem ochii 
uscați. 

Mama plânge în biserică, adusă de spate. Hohotește atât de 
tare și de zgomotos, încât se scutură din tot corpul. Mă întreb la 
ce se gândește de și-a provocat acele lacrimi - la propria ei 
fragilitate? La moartea Ayoolei? Sau poate că-și amintește ce 
ne-a făcut el, ei și nouă. 

Arunc o privire prin biserică și-l văd pe Tade care-și caută un 
loc unde să se așeze. 

— Tu l-ai invitat? șuier printre dinţi. 

— Ti-am zis deja. S-a invitat singur. 

— Cacat. 

— Care-i problema? Ai zis să mă port frumos cu el. 

— Am zis să lămurești situația. N-am zis să-l bagi și mai mult 
în chestia asta. 

Mama mă ciupește și-mi ţin gura, dar corpul îmi tremură. 
Cineva îmi pune mâna pe umăr, crezând că sunt copleșită de 
durere. Poate că sunt, dar nu e durerea la care se gândesc ei. 

— Să închidem ochii și să ne amintim de acest om, pentru că 
anii pe care i-a petrecut printre noi au fost un dar de la 
Dumnezeu. 

Vocea preotului e joasă și solemnă, se ridică și coboară cu 
efect. Lui îi e ușor să spună lucrurile astea pentru că nu l-a 
cunoscut. Nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat. Ca să-l înţelegi, 
trebuia să pătrunzi în cele mai întunecoase cotloane ale 
sufletului omenesc. 

Închid ochii și mormăi cuvinte de mulţumire. Ayoola îmi caută 
mâna și i-o iau. O strâng delicat, ajutând-o să-și înăbușe 
emoţiile care ameninţă s-o dărâme. 


VP - 66 


Slujba s-a încheiat. Lumea vine și ne îmbrățișează, urându-ne 
de bine. O fată se apropie de mine și mă strânge în braţe, fără 
să-mi mai dea drumul, îmi spune în șoaptă: 

— Tatăl tău a fost un om extraordinar. Mereu mă suna să 
vadă ce mai fac și m-a ajutat cu banii de școala... 

Mă simt tentată s-o informez că tata avea mai multe amante 
în tot felul de universităţi din Lagos. Le-am pierdut șirul de mult. 
La un moment dat mi-a spus că trebuie să hrănești vaca înainte 
s-o tai - ăsta-i cursul vieţii. Fata e cam de vârsta mea. 

Îi răspund doar: 

— Da, a plătit multe taxe școlare. 

Ea îmi zâmbește, îmi mulțumește și-și vede de drum. 

Recepţia e așa cum era de așteptat - câţiva cunoscuţi, o mare 
de oameni pe care nu-i ţinem minte, dar cărora totuși le 
zâmbim. 

Tușa Taiwo e pe ringul de dans, demonstrând că stăpânește 
cele mai noi figuri. Ayoola e înconjurată de trei tipi care se luptă 
pentru atenţia ei. Tade a plecat deja, iar tipii speră să-i ia locul 
definitiv. Îmi desprind privirea de ea și-mi sorb Chapman-ul. 


VP - 67 


Maga (24) 


— Mătușică, te caută un bărbat. 

Ayoola se uită la un film pe laptopul ei - la mine-n cameră. Ar 
putea să vadă filmul în camera ei, dar face ce face și tot în 
camera mea ajunge. Își înalță capul și se întoarce ca să se uite 
la menajeră. 

— Cine e? 

— Nu-l cunosc, ma. 

Ayoola oftează, iar eu mă ridic, curioasă. O urmez afară din 
cameră. Domnul stă pe canapea și-mi dau seama de unde sunt 
că nu e Tade. Ține în mână un buchet de trandafiri. 

— Gboyega! 

Ea se repede pe scări în jos, iar el o prinde în brațe și o 
învârtește. Se sărută. 

Gboyega e un bărbat înalt, cu o burtă proeminentă. Are faţa 
rotundă, pe jumătate acoperită de barbă, și ochii mici și ageri. Și 
cu cel puţin cincisprezece ani mai multă experienţă de viaţă. 
Presupun că, dacă mijești ochii, îl poţi considera atrăgător. Dar 
mai întâi vei observa ceasul Bvlgari de la încheietură și pantofii 
Ferragamo din picioare. Bărbatul mă privește. 

— Bună. 

— Gboyega, ea e Korede, sora mea mai mare. 

— Mă bucur să te cunosc, Korede. Ayoola mi-a povestit câtă 
grijă ai de ea. 

— Aici sunt în dezavantaj. Eu nu știu nimic despre tine. 

Ayoola râde, ca și cum comentariul meu ar fi fost o glumă, 
apoi îl expediază cu o fluturare a încheieturii. 

— Gboye, ar fi trebuit să suni. 

— Știu cât de mult îţi plac surprizele și de-abia am ajuns în 
oraș. 

El se apleacă și o sărută iar. Mă abţin să nu vomit, îi dă florile, 
pe care ea le primește cu sunetele cuvenite, chiar dacă nici nu 
se compară cu cele pe care i le trimisese Tade. 

— Hai să te scot în oraș. 

— Bine, trebuie să mă schimb. Korede, îi ţii tu companie lui 
Gboye? 


VP - 68 


Dispare înainte să pot refuza. Și totuși, mă întorc și mă iau 
după ea. 

— Deci, ești asistentă medicală? îl aud în spatele meu. 

Mă întorc încet. 

— lar tu ești însurat, răspund. 

— Ce? 

— Ai pe inelar o zonă mai deschisă la culoare, acolo unde stă 
de obicei verigheta. 

El clatină din cap și zâmbește. 

— Ayoola știe. 

— Da. Sunt convinsă că știe. 

— Ţin la ea, vreau să aibă parte de tot ce-i mai bun. 

Mie-mi spune. 

— Eu i-am finanţat afacerea, să știi, și i-am plătit cursurile. 

Pe măsură ce vorbește, îmi dau seama că poate eu sunt maga 
- fraiera de care se profită. 

— Ce-ai prefera? Avem tort. 

— Sigur, îmi place tortul. Ceai aveţi? 

Dau afirmativ din cap și mă întorc iar să plec. 

— Korede! 

Mă opresc. 

— E jo o, să nu-mi scuipi în ceai. 

Îi las instrucţiunile necesare menajerei și mă duc s-o iau la 
întrebări pe Ayoola. Tocmai își conturează pleoapele inferioare. 

— Ce naiba se întâmplă aici? 

— De-aia nu ţi-am povestit... prea sari să judeci. 

— Tu vorbeşti serios? Mi-a zis că el ţi-a plătit cursul de modă. 
Ziceai că ai strâns tu banii. 

— Am găsit un sponsor, tot aia e. 

— Dar cu iubi... dar cu Tade ce faci? 

— Dacă nu află, nici nu suferă. De altfel, cum să mi-o iei în 
nume de rău că vreau și eu un pic de distracţie în viață? El 
poate fi teribil de plicticos uneori. Și mereu cere atenție. Pardon, 
dar am nevoie de o pauză. 

— Care-i problema ta? Când o să termini? 

— Ce să termin? 

— Ayoola, trimite-l la plimbare pe individul ăsta sau jur că... 

— Că ce? 

Ridică bărbia și mă privește direct în față, provocându-mă să 
fac orice cred de cuviință. 


VP - 69 


les din cameră. După treizeci de minute, ea iese din casă cu 
Gboyega. Se întoarce abia la unu noaptea. 


VP - 70 


Cercetare 


Mă uit lung la poza lui Gboyega de pe Facebook. Bărbatul 
care-mi întoarce privirea e o versiune mai tânără și mai suplă a 
lui. Îi caut prin poze până când pot spune că-l cunosc. lată 
tabloul: 

O soţie bine îmbrăcată și trei băieţi înalţi - cei doi mai mari 
sunt plecaţi la studii în Anglia, iar mezinul e încă la liceu aici. 
Locuiesc într-o vilă în Banana Island - una dintre cele mai 
scumpe zone din Lagos. lar el muncește în domeniul petrolier. 
Majoritatea fotografiilor lui sunt din vacanțe în Franţa, SUA, 
Dubai etc. E tipica familie nigeriană din pătura de sus a clasei 
mijlocii. 

Dacă așa arată viaţa lui, înțeleg de ce-l inspiră 
inaccesibilitatea și excentricitatea Ayoolei. Chiar dacă sub poze 
repetă la nesfârșit că are o soţie minunată și ce noroc are cu ea. 

Mă întreb dacă soţia lui știe că bărbatul ei aleargă după altă 
femeie. Și ea e o femeie arătoasă. Chiar dacă a născut trei 
băieţi și e trecută de prima tinerețe, și-a păstrat o siluetă 
armonioasă. E machiată cu pricepere și poartă ţinute care-i pun 
în valoare silueta și justifică banii pe care probabil că-i 
investește el ca s-o întreţină. 

x 

O sun pe Ayoola întruna de jumătate de zi, dar ea lasă pur și 
simplu telefonul să sune fără să răspundă. Tade mă 
bombardează pe mine cu telefoane, dar nu i-am răspuns. Ce să-i 
spun? 

Soția lui Gboyega nu e activă pe Facebook, însă o găsesc pe 
Instagram. Și are nenumărate postări despre soțul și copiii ei, 
întrerupte doar de o grămadă de poze cu mâncare și de câte un 
comentariu politic. Azi a pus o poză cu ea și soţul ei în ziua 
nunţii. Ea se uită zâmbind în obiectiv, iar el se uită la ea. 
Comentariul sună cam așa: _ 

ZOko mi, inima mea scumpă și tatăl copiilor mei. li 
mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua în care ai dat cu ochii de 
mine. N-am știut atunci că te sfiai să intri-n vorbă cu mine, dar 
mă bucur că ţi-ai învins sfiala. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost 


VP -71 


viața mea fără tine. Îi mulțumesc că ești bărbatul visurilor 
mele. La multi ani, iubi. iubi xfiecarezicutine nostalgie 
ziubireaexistă 4binecuvântată zrecunoscătoare 


VP- 72 


Inimă (25) 


Tade arată oribil. Are cămașa șifonată, ar fi cazul să se radă, 
iar cravata îi e strâmbă. Asta e puterea ei și nu-mi rămâne decât 
s-o respect. 

— Are pe altul, îmi spune el. 

Eu fac ochii mari. 

— Ești sigur? 

— Nu ţi-a spus? 

— Nu discutăm lucruri din astea. 

— Credeam că e fericită cu mine. 

— Mai bine c-ai scăpat de ea. 

Cuvintele îmi ţâșnesc pe gură pentru că sunt adevărate; dar 
îmi dau seama după expresia lui că ar trebui să păstrez 
adevărul pentru mine. 

— Cum poţi să vorbeşti așa despre sora ta? 

— Tade, eu... 

— Ea mi-a zis că o tratezi ca pe un monstru, dar n-am crezut- 
O. 

— Tade, ascultă... 

— Normal că e aşa traumatizată. 

Încep să râd. Nu mă pot abţine. Ayoola a câștigat pe toate 
fronturile. A plecat în Dubai cu Gboyega, i-a frânt inima lui Tade, 
dar dintr-un motiv sau altul, eu sunt aia rea. 

— Are nevoie de susținerea și dragostea ta. Și de-abia atunci 
o să-și găsească liniștea. 

les în grabă din biroul lui și urc pe scări până la etajul al 
treilea. Mă doare capul, dar nu-mi curg lacrimi. Muhtar doarme 
liniştit, mă aşteaptă. 

— Vezi tu, totul pentru că e frumoasă. Nu de alta. Nimănui nu- 
i pasă de altceva. Trece prin viață fluierând. 

Muhtar mă lasă să-mi vărs durerea. 

— Închipuie-ţi, să-mi spună el că n-o susţin, că n-o iubesc... Ea 
i-a dat de înţeles asta, de la ea știe. După tot ce-am... 

Mă înec în propriile mele cuvinte și nu reușesc să le rostesc 
până la capăt. Tăcerea noastră e întreruptă doar de bip bip-ul 
monitorului. E un sunet reconfortant, care ne amintește că 


VP-73 


există viață. Mă duc la el și-i verific fișa. Muhtar e programat 
curând la o nouă ședință de fizioterapie, dar îmi spun că dacă 
tot sunt acolo, aș putea să-l ajut să îndoaie braţele și să-și 
rotească gleznele. 

Îmi chiorăie stomacul; oi avea eu inima frântă, dar carnea 
cere de mâncare. les din camera lui Muhtar și dau peste 
Mohammed, care spală podeaua. Apa cu care spală pare 
galbenă. El îngână un cântec pentru sine. Cum poate fi un om 
de serviciu ca el atât de fericit, iar pe mine mă dărâmă haosul 
ăsta care e viața mea? 

— Mohammed, schimbă apa. 

Când îmi aude vocea, își îndreaptă ţinuta. 

— Da, ma. 


VP - 74 


Îngerul morții 


— Cum a fost călătoria? 

— Toate bune... numai că... ela murit. 

Paharul îmi scapă din mână și se face țăndări pe podeaua 
bucătăriei. Nu glumește. Când Ayoola glumește, îi sclipesc ochii, 
chiar dacă gura îi e severă. Pe când acum, ochii îi sunt 
întunecați, opaci. 

— A... a murit? 

— Da. Intoxicaţie alimentară. 

Otrava nu e genul ei și o parte din mine vrea să creadă că eo 
coincidentă. 

— Am chemat poliţia. Ei i-au anunţat familia. M-au considerat 
nevinovată. 

Dar nu reușesc să mă scutur. Nu reușesc să mă scutur de 
bănuiala că ea l-a omorât pe Gboyega. 

les din cameră, iar ea vine după mine. Nu vreau să vorbesc cu 
ea, dar pare hotărâtă să-mi împărtășească detaliile. 

— Eram împreună în cameră când brusc l-au apucat 
transpiraţiile și a dus mâna la gât. Apoi a început să facă spume 
la gură. A fost înfricoșător. 

Dar are flăcări în ochi, îmi spune o poveste fascinantă pentru 
ea. 

— Ai încercat să chemi ajutoare? 

Îmi amintesc de noi două cum stăteam deasupra lui și ne 
uitam cum moare și-mi dau seama că n-a încercat. S-a uitat la 
el. Poate că nu l-a otrăvit ea, dar probabil că a stat deoparte și a 
lăsat natura să-și urmeze cursul. 

— Normal că am sunat la numărul de urgenţă, însă au ajuns 
prea târziu. 

Privirea mi-e atrasă de pieptănul cu diamante din părul ei. 
Călătoria i-a priit, aerul de Dubai pare să-i fi deschis pielea și e 
îmbrăcată în haine de firmă din cap până-n picioare. E limpede 
că Gboyega nu se zgârcea cu banii. 

— Păcat. 

— Da. O să-mi fie dor de el. 


VP -75 


Se aude soneria, iar Ayoola aleargă la ușă. Încerc să mă 
conving că nu e cine cred eu că e. Dar asta-i viaţa, ce să-i faci. 
Tade intră pe ușă, iar ea se aruncă în brațele lui. O îmbrățișează 
strâns, îngropându-și capul în părul ei. 

— Fetiţă rea ce ești, îi spune el și se sărută. 

Mă simt ca un voyeur, așa că-i las cu ale lor. Mă încui în 
camera mea, mă așez pe pat cu picioarele încrucișate și mă uit 
în gol. 

Tade nu e în siguranță cu ea. Dacă nu fac ceva, o să moară. 
Dar ce pot face? Ea una a făcut tot ce-a putut, ar fi trebuit să 
distrugă relaţia, și totuși el i-a rămas credincios. Eu n-am cum 
să-l seduc și să i-l fur, e ca și cum o hienă ar încerca să ia locul 
unei leoaice. Și nu pot să-i spun adevărul... 

Dar ce să fac, să stau cu mâinile-n sân și s-o las să-i curme 
viaţa? 

Trec în carnețel numele lui Gboyega. 


VP - 76 


Nastere (27) 


Din câte povestește mama, prima oară când am dat cu ochii 
de Ayoola, am confundat-o cu o păpușă. Mama o legăna pe 
braţe în faţa mea, iar eu m-am ridicat pe vârfurile picioarelor, 
trăgând-o de mână ca să văd mai bine. 

— E a mea? 

Mama a râs, tremurând din tot corpul, ceea ce a trezit-o pe 
Ayoola. Ea a gângurit. Am dat înapoi, împleticindu-mă, și am 
căzut în fund. 

— Mami, a vorbit! Păpușa a vorbit! 

— Nu e păpușă, Korede. E un bebe, surioara ta. De-acum ești 
sora mai mare, Korede. Și surorile mai mari au grijă de 
surioarele mai mici. 


VP - 77 


Aniversare (28) 


E ziua ei. Îi dau voie să posteze pe paginile ei din rețelele 
sociale. Postările despre Femi s-au rărit. Internetul i-a uitat 
numele. 

— Deschide mai întâi cadoul de la mine! insistă mama. 

Ayoola îi face pe plac. La noi în casă, tradiţia la aniversări e să 
deschidem cadourile de la familie dimineaţa, imediat cum ne 
trezim. M-am gândit mult ce să-i iau. N-aș putea spune că am 
avut cine știe ce chef de cadouri. Cadoul mamei e un set de 
veselă pentru nunta Ayoolei. 

— Sunt sigură că Tade o s-o ceară curând, anunţă ea. 

— Ce să ceară? întreabă Ayoola, distrasă de cadoul meu. 

l-am luat o mașină de cusut nouă. Imi zâmbește radios, dar 
nu-i pot zâmbi și eu. Cuvintele mamei îmi răscolesc stomacul. 
Mi-e greață și mă ia cu ameţeală. 

— Să te ceară de nevastă! 

Sugestia o face pe Ayoola să strâmbe din nas. 

— E cazul să începeţi să vă gândiţi amândouă să vă așezați la 
casele voastre. 

— Că ţie ţi-a priit căsătoria de n-ai mai putut... 

— Ce-ai zis? 

— Nimic, mormăi eu. 

Mama mă ţintuiește cu privirea, dar nu m-a auzit, așa că n-are 
cum să insiste. Ayoola se duce sus să se schimbe pentru 
petrecere, iar eu umflu restul de baloane. Am ales baloane gri și 
albe, din respect pentru Femi. 

Mai devreme, i-am citit una dintre poeziile de pe blog: 


Soarele african strălucește viu, 


Ne arde spinările, 

Scalpurile, 

Minţile. 

Suntem mânioși fără motiv, dacă nu cumva 
Motivul e soarele. 

Frustrările noastre n-au temei, dacă nu cumva 
Temeiul e soarele. 


VP - 78 


Las pe blog un mesaj anonim, sugerând ca poeziile să fie 
culese și antologate. Sper ca sora lui sau vreun prieten să 
găsească mesajul. 

Ayoola și cu mine nu prea avem prieteni, în sensul tradiţional 
al cuvântului. Cred că, pentru a spune că cineva ţi-e prieten, 
trebuie să ai încredere în el. Ea are trepăduși, iar eu îl am pe 
Muhtar. Trepădușii încep să dea năvală începând de la patru 
după-amiaza. Cineva pune muzică, iar lumea ciugulește din 
gustări. Dar singurul meu gând este dacă Tade se va folosi sau 
nu de ocazie ca să încerce să pună mâna pe Ayoola pentru 
totdeauna. Dacă aș considera că ea îl iubește, cred că m-aș 
putea bucura pentru ei. Cred c-aș putea. Dar nu contează, 
pentru că ea nu-l iubește, ceea ce lui pare să-i scape, dintr-un 
motiv sau altul; sau poate că nu-i pasă. 

E cinci după-amiaza, iar Ayoola încă n-a coborât. Eu port 
rochia neagră regulamentară. E scurtă și are o fustă amplă. 
Ayoola a spus că o să se îmbrace și ea în negru, dar sunt destul 
de sigură că între timp s-a răzgândit. Rezist imboldului de a mă 
duce să văd ce face, chiar dacă sunt întrebată a suta oară unde 
e. 

Detest petrecerile acasă. Oamenii uită regulile de bună 
purtare de care ar ţine seama dacă ar veni în vizită într-o zi 
obișnuită. Lasă farfuriile de carton pe te miri ce suprafaţă. Varsă 
băutura și o lasă așa. Bagă mâinile în bolurile cu snacksuri, își 
iau câteva și pun restul înapoi. Caută locuri ca să se sărute și să 
se pipăie. Culeg câteva pahare de carton lăsate de cineva pe un 
scăunel și le pun într-un sac negru. Se aude soneria - e Tade. 

Arată... e îmbrăcat în blugi și un tricou alb care pare turnat pe 
corpul lui foarte atletic. Pe deasupra poartă un blazer gri. Stau și 
mă holbez la el. 

— Ce drăguță ești, îmi spune el. 

Dar mie mi-a pierit vocea. 

— Hei. 

Hei-ul vine din spatele meu, iar când mă întorc, o văd pe 
Ayoola. Poartă o rochie maxi mulată, într-o nuanță atât de 
asemănătoare cu pielea ei, încât la lumina potrivită, ar putea să 
pară goală. Și-a pus cercei de aur, pantofi aurii cu toc și brăţara 
primită de la el. Observ o ușoară urmă de pudră bronzantă aurie 
pe pielea ei. 


VP - 79 


Tade trece pe lângă mine, se duce la femeia din spatele meu 
și o sărută delicat pe buze. lubire sau nu, sunt o pereche foarte 
atrăgătoare. El îi întinde un cadou și mă trag mai aproape, să 
văd ce e. E o cutiuţă, dar e prea lungă și îngustă ca să fie o cutie 
de inel. Pare să fie ori tot o brățară, ori un colier. Tade se uită 
spre mine, iar eu îmi intru-n rolul de albinuţă ocupată. Revin în 
centrul petrecerii și mă reapuc de strâns farfurii de carton. 

Mă gândesc să plec de la petrecere și în scurt timp chiar asta 
fac. Tade și Ayoola nu mai sunt aproape de ușa de la intrare. lau 
un șal din sertarul cu șaluri și ies din casă. Deși e cald încă, îmi 
acopăr umerii cu șalul și mă cuprind singură în braţe. Aș vrea să 
vorbesc cu cineva, oricine - cineva care să nu fie Muhtar. La un 
moment dat m-am gândit la terapie, dar Hollywoodul ne-a arătat 
că profesioniștii din domeniu sunt obligaţi să încalce 
confidenţialitatea dacă pacientul sau altcineva e în pericol, și 
am senzaţia că dac-aș vorbi despre Ayoola, secretele mele n-ar 
fi în siguranţă. 

Dar poate c-aș putea să nu pomenesc de ceilalţi. Să vorbesc 
doar despre Tade și Ayoola, despre cum mă întoarce pe dos să-i 
văd împreună. 

— ţi place de el? mă întrebase ea. 

Nu, Ayoola, îl iubesc. 


VP - 80 


Comă (29) 


— N-ai auzit? 

— Ce să aud? 

— S-a trezit prietenul tău cel mai bun. 

— S-a trezit? Cine? Yinka? 

— Nu. Domnul Yautai! E treaz! 

Cuvintele ei mă fac să tremur. O las pe Chichi acolo și mă 
reped la etajul al treilea. 

Familia lui e adunată în jurul patului, așa că nu-l văd imediat. 
Sunt cinci persoane, două cu spatele la mine - fosta soţie, a 
cărei siluetă mi s-a întipărit în memorie, și un bărbat înalt 
despre care presupun că e fratele lui. Nu se ating, dar corpurile 
lor stau aplecate unul spre altul, ca sub efectul unei forţe de 
atracţie. Poate că s-au consolat reciproc. 

Copiii lui sunt cu faţa spre ușă, acum și spre mine. Cei doi fii 
stau drepţi, drepţi ca niște pari, iar unul dintre ei plânge fără 
zgomot, în timp ce fiica lui își ţine nou-născutul în braţe în așa 
fel încât tatăl ei să-l poată vedea. Gestul ei e cel care mă silește 
să accept că într-adevăr și-a venit în simţiri. 

Mă îndepărtez de reuniunea de familie, dar îi aud vocea. 

— E frumoasă. 

Nu i-am mai auzit vocea până acum. Era deja în comă când l- 
am văzut pentru prima oară. Nu e vocea la care mă așteptam, e 
mai pițigăiată decât o voce de bărbat obișnuit și slabă, aproape 
șoptită. Dar n-a mai vorbit de luni întregi, deci poate că e firesc. 

Mă întorc și dau nas în nas cu Tade. Cât pe ce să cadă pe 
spate, dar se redresează. 

— Hei. 

— Hei. 

— Deci, s-a trezit domnul Muhtar? 

— Da, e minunat. 

— Sunt sigur că asta ţi se datorează. 

— Mie ke? 

— Datorită ţie a rezistat. N-a fost niciodată uitat, niciodată 
neglijat. 

— El nu știe asta. 


VP - 81 


— Poate că nu, dar nu poţi anticipa la ce fel de stimuli va 
răspunde creierul. 

— Da, domnule doctor. 

ÎI ocolesc și o iau înainte pe coridor. Simt cum mă petrece cu 
privirea. 

* 

Imediat ce mă întorc la recepție, se aude un țipăt și o iau la 
fugă împreună cu Yinka spre sunet. Vine din camera 105. Ea 
deschide ușa și dăm peste Assibi și Gimpe încleștate. Gimpe i-a 
prins capul lui Assibi ca într-o menghină, iar Assibi o trage pe 
Gimpe de sâni. Când ne văd, înlemnesc. Yinka începe să râdă. 

— Măi! exclamă ea când râsul îi seacă, apoi mă lasă pe mine 
să mă ocup. 

Imi dreg glasul. 

— Tu vino și stai aici, tu vino aici. 

Când între ele e o distanţă suficientă, le amintesc că e un 
spital și nu un bar de la marginea drumului. 

— Ar trebui să vă dăm afară pe amândouă. 

— Nu, ma. 

— Te rugăm, ma. 

— Explicaţi-mi ce e atât de grav de a trebuit să vă bateti fizic. 

Nu-mi răspund. 

— Aștept. 

— Gimpe e de vină. A tot încercat să-mi fure iubitul. 

— Ei? 

— Mohammed nu e iubitul tău! 

Mohammed? Serios? Îmi doresc să fi fost mai iute decât Yinka 
și să fi ieșit din cameră. Dacă stau să mă gândesc acum, 
probabil că ea a bănuit ce se întâmplă. 

Mohammed e un om de serviciu de toată jena și a mai și 
reușit să le cucerească pe femeile astea două, el știe cum, ca să 
se ţină de drame la noi aici. Chiar că ar trebui concediat. 
Mohammed concediat = pace pe pământ. 

— Nu-mi pasă al cui iubit e Mohammed. N-aveţi decât să vă 
uitaţi urât una la alta de la distanţă sau să vă dați foc la casă 
reciproc. Dar când intraţi în spitalul ăsta, vă purtaţi profesionist 
sau vă riscaţi slujbele. M-aţi înțeles? 

Bolborosesc ceva de genul mmmihi aha dreacudă câhurvă. 

— Aţi înţeles? 

— Da, ma. 


VP - 82 


— Excelent. Vă rog să vă întoarceţi la treabă. 


VP - 83 


Jocul (30) 


Plouă, dacă asta se poate numi ploaie. Parc-ar turna cu 
găleata din ceruri. E genul de ploaie care strică umbrele și de 
care impermeabilul nu te poate feri. Așa că, practic, suntem 
blocaţi în casă - Ayoola, Tade și cu mine. 

El se tot uită la mine, zâmbind în treacăt, apoi privind-o pe 
Ayoola cu înţeles. 

— Hai să jucăm un joc! exclamă Ayoola. 

Tade și cu mine oftăm. 

— Eu nu mă bag. 

— Putem juca împreună, propune Tade. 

Încerc să ignor junghiul din inimă. 

— Nu. E un joc pentru trei sau mai multe persoane. Ori jucăm 
toţi, ori nu mai jucăm. 

— Putem juca dame sau șah. 

— Nu. Vreau să joc „Jocul misterelor”. 

Dac-aș fi Tade, i-aș spune că-i o misecuvinistă și n-are decât 
să-și bage „Jocul misterelor” fix în... 

— Mă duc s-aduc jocul. 

Sare în picioare și mă lasă singură în cameră cu Tade. Eu mă 
uit în continuare pe fereastră, la peisajul deformat de afară. 
Străzile din cartier sunt pustii, toată lumea s-a refugiat în casă. 
În lumea occidentală, poţi să mergi sau să dansezi prin ploaie, 
dar aici, ploaia te îneacă. 

— Poate că ţi-am vorbit puţin cam aspru data trecută, spune 
el. 

Așteaptă răspunsul meu, dar nu-mi vine nimic de spus. 

— Am auzit că surorile pot fi foarte... rele una cu alta. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Ayoola. 

Vreau să râd, dar îmi iese un fel de chiţăit. 

— Ea te admiră mult, să știi. 

În cele din urmă mă uit la el, mă uit în ochii lui nevinovaţi, 
căprui-deschis, de căprioară, și mă întreb dacă eu am fost 
vreodată așa, inocentă în felul ăsta. Deschid gura să spun ceva, 


VP - 84 


dar Ayoola se întoarce ţopăind. Ține la piept cutia jocului. El își 
desprinde privirea de mine și se concentrează asupra ei. 

— Tade, tu ai mai jucat? 

— Nu. 

— Bun, ideea e să afli cine e ucigașul, în ce cameră a avut loc 
crima și care-i arma crimei. Cine se prinde primul câștigă! 

Îi dă instrucţiunile și-mi face cu ochiul. 


VP - 85 


Șaptesprezece (31) 


Prima oară, Ayoola avea șaptesprezece ani și s-a speriat de 
moarte. Când m-a sunat, cu greu am reușit să deslușesc ce-mi 
spunea. 

— Ce-ai făcut? 

— Eu... cuțitul... e... e sânge peste tot... 

Îi clănţăneau dinţii ca și cum i-ar fi fost frig. Am încercat să-mi 
controlez teama crescândă. 

— Ayoola, mai încet. Trage aer adânc în piept. De unde-ți 
curge sânge? 

— Nu... nu mie. Somto. Lui Somto. 

— Aţi fost atacați? 

— Am... 

— Unde ești? Sun la... 

— Nu! Vino singură. 

— Unde ești, Ayoola? 

— Da’ vii singură? 

— Nu sunt doctor. 

— Nu-ţi spun decât dacă-mi promiţi că vii singură. 

Așa că i-am promis. 

Când am ajuns în camera de cămin, Somto era deja mort. 
Avea pantalonii în vine și o expresie la fel de șocată ca a mea. 

— Tu... tu ai făcut asta? 

Ea mi-a povestit ce se întâmplase, am luat cadavrul, apoi am 
dat foc camerei. 

Criminal: Ayoola. Loc: camera de cămin. Armă: cuţit. 


VP - 86 


Devoratoare de bărbaţi (31 b) 


Ayoola câștigă jocul, dar asta doar pentru că sunt nevoită să-i 
tot explic regulile lui Tade, ca să nu cadă în capcanele pe carei 
le întinde ea atât de abil. Dar el n-are spirit competitiv - i se 
pare drăguţ felul în care ea se implică în joc. Mie nu. 

M-am autoconvins că, dacă Tade ar putea câștiga aici... poate 
că... 

— Ești as la chestia asta, îi spune el. 

Imi încordez abdomenul, ca să nu-mi iasă fierea pe gură. Ea 
n-ar fi câștigat dacă m-aș fi concentrat mai mult la joc și mai 
puţin la Tade. 

— Ayoola, parc-aș mânca o prăjitură. Mai aveți? 

— Intreab-o pe Korede, na. 

— Oh. Și Korede face prăjituri? 

Ea înalţă din sprâncene și-mi aruncă o privire, îi susţin privirea 
și aștept. 

— Crezi că eu fac prăjituri? 

— Da... Am mâncat din prăjitura ta răsturnată, cu ananas. 

— Ti-a spus Korede că am făcut-o eu? 

El se încruntă. 

— Da... stai, nu... mama ta mi-a spus. 

Ea îi zâmbește, ca și cum i-ar părea rău că fusese păcălit. 

— Eu n-aș putea face o prăjitură nici dac-ar fi în joc viaţa mea, 
spune ea cu sinceritate. Korede a făcut crumble cu mere de 
dimineață, vrei? 

— Oh. Da, sigur. 

Ayoola o strigă pe menajeră și-i spune să aducă prăjitura cu 
mere, cu cremă și farfurioare de servit. Tade ia o bucată 
zdravănă de crumble și și-o bagă în gură, apoi închide ochii și 
zâmbește. 

— Korede, e divină. 


VP - 87 


Treaz (32) 


N-am mai intrat în camera lui Muhtar de când s-a trezit. Epoca 
aceea a apus și nu sunt eu asistenta care i-a fost repartizată. 
Dar în scurt timp aflu că a început să se plimbe pe etaj, ca parte 
din fizioterapie, și știu că e doar o chestiune de timp până când 
o să-l văd. 

— Korede. 

— Hmmm. 

— Pacientul de la 313 vrea să te vadă. 

— Muhtar? De ce? 

Chichi ridică din umeri. 

— Mai bine-l întrebi pe el. 

Mă gândesc să ignor chemarea, după care hotărăsc că nu mă 
costă nimic dacă mă duc să-l văd. Îi bat la ușă. 

— Intră. 

Stă în pat, în capul oaselor. Are în mână o carte, pe care o 
lasă deoparte. Se uită la mine în expectativă. Barba lungă i-a 
fost rasă, iar schimbarea e atât de mare, încât caut ceva 
familiar la el. Ochii îi sunt somnoroși, par obosiţi, dar pupilele 
sunt limpezi, concentrate. Pare și mai îmbătrânit de când s-a 
trezit. 

— Sunt asistenta Korede. 

Face ochii mari. 

— Dumneata ești deci. 

— Eu sunt? 

— Cea care m-a vizitat. 

— Ah, v-au spus? 

— Cine? 

— Asistentele. 

— Asistentele? Nu, nu. Ţin eu minte. 

— Ce ţineţi minte? 

— Ţin minte vocea dumitale. Că vorbeai cu mine. 

Am pielea neagră, dar sunt sigură că tot sângele mi-a năvălit 
în picioare și am pălit ca o stafie. Ce s-a întâmplat cu toate 
studiile care spun că e improbabil ca pacienţii în comă să fie 
conștienți de ce se întâmplă în jur? Da, Tade era convins că 


VP - 88 


vizitele mele sunt cumva benefice, dar eu chiar n-am crezut că 
au vreun efect. 

— Țineţi minte când vorbeam cu dumneavoastră? 

— Da. 

— Țineţi minte ce-am spus? 


VP - 89 


Piaţă (33) 


Când aveam zece ani, mama m-a pierdut la piaţă. 

Plecaserăm la piaţă după roșii, vernonia, languste, ceapă, ata 
rodo, ata se”, banane verzi, orez, carne de pui și de vită. Lista 
era la mine, dar deja memorasem tot și le recitam în șoaptă. 

Mama o ţinea de mână pe Ayoola, iar eu mergeam în urma 
lor. Priveam ţintă spatele mamei, ca să nu le pierd în marea de 
oameni care se îmbulzeau și-și făceau loc cu coatele încotro 
aveau treabă. S-a întâmplat ca Ayoola să vadă ceva, poate o 
șopârlă, și a hotărât s-o prindă. S-a smuls din mâna mamei și a 
luat-o la fugă. Din instinct, mama a fugit după ea. Mi-a luat o 
secundă să reacţionez. Nu mi-am dat seama pe moment că 
Ayoola fugise. De unde mama mergea în faţa mea cu pas iute, 
dar în aceeași cadență, în secunda următoare și-a luat picioarele 
la spinare. 

Am pierdut-o și m-am oprit din alergat. Eram înconjurată de 
străini care începuseră brusc să mi se pară ameninţători și mă 
aflam într-un mediu nefamiliar. Și acum mă simt cam la fel ca 
atunci, nesigură, speriată și convinsă că mi se va întâmpla ceva 
rău. 


? Varietăţi de ardei. 
VP - 90 


Memorie (34) 


Muhtar se încruntă, apropiindu-și ochii, apoi ridică din umeri. 

— E o mare peticeală. Și nu e coerent. Imi vin numai bucăți și 
bucățele. 

— Ce vă amintiţi? 

— Nu vrei să iei loc? 

Îmi arată un scaun și-i fac pe plac. Trebuie să-l trag mai mult 
de limbă. l-am spus acestui om aproape toate secretele mele, 
fiind convinsă că o să le ia cu el în mormânt și uite că acum îmi 
zâmbește timid și-mi caută privirea. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Ce să fac? întreb, dar nu-mi recunosc vocea. 

— Ai venit să mă vezi. Nu mă cunoști și am impresia că 
familia mea nu mai venea aproape deloc în vizită. 

— Le-a fost greu să vă vadă așa. 

— Nu e cazul să le cauţi scuze. 

După asta, tăcem amândoi. 

— De-acum am o nepoată. 

— Felicitări. 

— Tatăl zice că nu-i a lui. 

— Au! 

— Eşti măritată? 

— Nu. 

— Bine. Nu e cum ni se tot spune. 

— Ziceați că ţineţi minte câte ceva din tête-à-tête-urile 
noastre unilaterale. 

— Da. Incredibil, nu-i aşa? Crezi că tot corpul e în hibernare, 
dar creierul îi dă înainte, adună în continuare informații. E 
realmente fascinant. 

Muhtar e mult mai vorbăreț decât în amintirile mele și face 
gesturi ample când vorbește. Mi-l închipui în fața unei săli pline 
de tineri, perorându-le despre lucruri care pe ei îi lasă 
indiferenți, ceea ce însă nu-i știrbește pasiunea și elanul. 

— Deci vă amintiţi multe? 

— Nu. Nu multe. Știu că-ţi plac floricelele de porumb cu sirop. 
Mi-ai zis că ar trebui să gust și eu la un moment dat. 


VP-91 


Inima îmi bate atât de repede, încât mă ia cu leșin. Singurul 
de-aici care știe chestia asta ar fi Tade, dar el nu e genul care să 
facă farse. 

— Asta-i tot? întreb cu voce slabă. 

— Pari agitata. Te simţi bine? 

— N-am nimic. 

— Am niște apă aici dacă... 

— N-am nimic, zău. Îmi povesteaţi ce altceva ţineţi minte că 
v-aș fi spus. 

— A, da. Ţin minte că ai spus... că sora dumitale e ucigașă în 
serie. 


VP - 92 


Nebunie (35) 


Stau în fața lui Muhtar, incapabilă să respir normal și 
întrebându-mă ce m-o fi apucat să fac confesiuni unui corp care 
încă nu-și dăduse ultima suflare. După care un gând nedorit îmi 
încolţește în minte - un mijloc ca să ating un scop. Înăbuș 
gândul și înghit. Îmi simt gura uscată. Râd. 

— Pe cine-am zis c-a omorât? 

— Asta nu prea mai ţin minte. 

— Ei, e de înțeles. De multe ori, pacienţilor comatoși le vine 
greu să facă diferenţa între lumea lor de vise și lumea reală. 

— Așa mă gândeam și eu, răspunde el, aprobând din cap. 

Deși nu pare convins; sau poate că frica îmi denaturează felul 
în care-i percep expresia facială și tonul. El mă privește fix, 
încercând să limpezească lucrurile. Trebuie să-mi păstrez 
atitudinea profesională. 

— Aţi avut cumva dureri de cap? 

— Nu... n-am avut. 

— Bun. Aveţi probleme cu somnul? 

— Câteodată... 

— Hmmm... bine, dacă apar halucinaţiile... 

— Halucinaţii? 

— Nu vă speriaţi, doar să anunţaţi medicul. 

Pare foarte speriat și mă simt oarecum vinovată pentru felul 
în care mă comport cu el. Dar parcă am de ales? 

— Odihniţi-vă și, dacă aveţi nevoie de ceva, apăsaţi pe 
butonul de lângă dumneavoastră. 

Mă ridic. 

— Poţi să mai rămâi puţin? Ai o voce plăcută. Are faţa îngustă 
și țeapănă. Ochii sunt cei mai activi. Mă urmăresc și încearcă să 
mă citească. Sunt un pachet de nervi. 

— Imi pare rău, domnule, trebuie să mă întorc la muncă. 

— Dar dacă stai aici, nu se cheamă că muncești? 

— Nu sunt eu asistenta care v-a fost repartizată. 

Zâmbesc în silă și ies din cameră. După trei ore, Temi mă 
informează că Muhtar m-a cerut pe mine ca asistentă. Yinka, 
actuala lui asistentă, ridică din umeri, total indiferentă. 


VP - 93 


— Oricum, are niște ochi de te trec fiorii. 

— Unde a făcut cererea? 

— La doctorul „Pacientul are întâietate”. 

Doctorul Kayode Akigbe. E foarte, foarte probabil ca doctorul 
Akigbe să aprobe cererea lui Muhtar. 

Mă prăbușesc în fotoliul de la recepţie și mă gândesc ce 
posibilităţi am, dar niciuna nu mă mulțumește. Mă văd scriind 
numele lui în carnețel. Mă întreb dacă așa i se întâmplă și 
Ayoolei - acum e beată de fericire și de veselie, pentru ca-n 
următoarea clipă mintea să-i fie invadată de intenţii criminale. 


VP - 94 


Adormită (35) 


Îl visez pe Femi. Nu pe Femi mortul. Pe Femi cel care a umplut 
Instagramul cu zâmbetul lui și a cărui poezie mi s-a întipărit în 
minte. Am tot încercat să înțeleg cum a ajuns el victimă. 

Era arogant, asta cu siguranţă. Dar așa sunt mai toţi bărbaţii 
frumoși și talentaţi. Avea trecere la doamne și vorbea mereu pe 
Snapchat despre fetele care-i trimiteau mesaje personale. Dar 
avea și o latură sensibilă și era amuzant. Aprecia o glumă bună. 

În visul meu, se lasă pe spate în scaun și mă întreabă ce-o să 
fac. 

— În ce sens? 

— Ştii foarte bine că ea n-o să se oprească. 

— Doar s-a apărat. 

— Nici tu nu crezi ce spui. ` 

Se ridică de pe scaun și se îndepărtează de mine. Il urmez, ce 
altceva să fac? Vreau să mă trezesc, dar vreau să văd și unde 
mă duce Femi. Se dovedeşte că vrea să viziteze locul unde 
murise. Privim amândoi lung la trupul lui neînsuflețit, totul e atât 
de zadarnic. Lângă el, pe podea, e cuțitul cu care umblă ea; și 
cu care varsă sânge. Deși ea îl recuperase înainte să ajung eu, îl 
văd acum limpede ca lumina zilei. 

El mă întreabă ce altceva ar fi putut să facă. 

— Ai fi putut s-o vezi așa cum e. 


VP - 95 


Îngheţată 


O cheamă Funmi. 

Dă târcoale curţii noastre. N-o recunosc din prima, dar 
expresia i se schimbă când dă cu ochii de mine. Incetinesc 
mașina și scot capul pe geam văzând că se apropie. 

— Ce i-aţi făcut? 

— Poftim? 

— Lui Femi. Ce i-aţi făcut lui Femi? 

Atunci îmi dau seama cine e. Am văzut-o de nenumărate ori 
pe Instagram. Ea e cea care a tot postat despre Femi. Cea care 
i-a cerut socoteală Ayoolei pe Snapchat. Doar că a slăbit mult și 
ochii ei frumoși sunt roșii. Îmi controlez expresia, să nu par 
vinovată. 

— Nu te pot ajuta. 

— Nu poți? Sau nu vrei? Vreau doar să știu ce s-a întâmplat cu 
el. 

Încerc să-mi continui drumul, dar ea îmi deschide ușa. 

— Cel mai oribil e să nu știi. 

Opresc motorul și ies din mașină. 

— Îmi pare rău, dar... 

— Unii spun că ar fi plecat pur și simplu din ţară, dar el n-ar 
face așa ceva și nu ne-ar lăsa să ne frământăm așa... Dac-am 
ști... 

Simt o pornire puternică de a-i mărturisi; de a-i spune ce s-a 
întâmplat cu fratele ei, ca să nu trăiască toată viaţa în 
incertitudine. Ticluiesc cuvintele în cap: „Îmi pare rău, soră-mea 
l-a înjunghiat în spate și l-a aruncat în apă”. Mă gândesc cum ar 
suna cuvintele. Mă gândesc ce ar urma... 

— Ascultă, chiar îmi pare... 

— Funmi? 

Funmi răsucește brusc capul spre soră-mea și pleacă de lângă 
mine fără să se mai uite în urmă. 

— Ce cauţi aici? 

— Tu ești ultima care l-a văzut. Știu că n-ai spus tot. Spune-mi 
ce s-a întâmplat cu fratele meu. 


VP - 96 


Ayoola poartă o salopetă de stambă - e singura persoană pe 
care o cunosc care ar arăta bine în așa ceva la ora actuală - și 
linge îngheţată, pe care probabil că și-a cumpărat-o de la 
gelateria din colț. Se oprește din lins nu pentru că ar fi mișcat-o 
cuvintele lui Funmi, ci pentru că e conștientă că e politicos să te 
oprești din ce faci în faţa unei manifestări de suferinţă din 
partea altei persoane. Am stat trei ore și i-am explicat chestia 
asta într-o după-amiază de duminică. 

— Crezi că a... murit? întreabă Ayoola cu voce scăzută, 
blândă. 

Funmi izbucnește în plâns. De parcă întrebarea Ayoolei ar fi 
ridicat un zăgaz pe care încercase din răsputeri să-l ţină bine 
zăvorât. Hohotele ei sunt intense și zgomotoase. Trage aer în 
piept cu nesaţ și întregul corp i se zguduie. Ayoola mai linge 
puţină îngheţată, apoi o îmbrățișează pe Funmi cu brațul liber. O 
mângâie pe spate, în timp ce fata plânge. 

— O să fie bine. Până la urmă, o să fie bine, îi spune Ayoola. 

Mai contează cine o consolează pe Funmi? Ayoola nu-l poate 
readuce la viaţă nici dac-ar vrea. Ce-a făcut e bun făcut. Acum e 
mai important că a reușit să pună degetul pe frica lui Funmi, în 
timp ce alţii probabil că ocoliseră posibilitatea ca Femi să nu mai 
existe. 

Ayoola se holbează la îngheţata devenită inaccesibilă, care se 
scurge picătură cu picătură pe beton. 


VP - 97 


Secret (38) 


— Korede, pot să vorbesc cu tine o secundă? Dau din cap și-l 
urmez pe Tade în biroul lui. 

Imediat ce ușa se închide, îmi zâmbește larg. Inima mea 
începe un mic dans săltăreţ. 

Arată deosebit de bine azi - s-a tuns de curând. De obicei, e 
destul de conservator cu părul, și-l tunde foarte scurt. De data 
asta însă, s-a tuns scurt doar în părți și l-a lăsat lung de câţiva 
centimetri pe mijloc. Îi stă bine. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, dar trebuie să-mi promiţi că ţii 
secretul. 

— OK... 

— Promite-mi. 

— Promit că ţin secretul. 

Se duce la sertar, de unde scoate ceva, și se întoarce la mine. 
Mă uit la ce ţine în mână. E o cutie. O cutie de inel. El deschide 
cutia și-mi arată un inel. 

— Pentru cine? întreb eu strident. 

De parc-ar fi existat vreodată vreo urmă de îndoială pentru 
cine e și pentru cine nu e inelul. 

— Crezi c-o să-i placă? 

E un inel cu diamant de 30 de carate, tăiat în stil prințesă, 
înconjurat de pietre preţioase. Ar trebui să fii orb ca să nu-ți 
placă. 

— Vrei s-o ceri de soţie pe Ayoola, spun, ca să mă asigur că 
știm amândoi despre ce vorbim. 

— Da. Crezi c-o să accepte? 

În sfârșit, o întrebare la care nu cunosc răspunsul. Clipesc ca 
să-mi alung lacrimile fierbinţi și-mi dreg glasul. 

— Nu e prea curând? 

— Când ești sigur, ești sigur. O să înţelegi într-o zi, Korede - 
când o să te-ndrăgostești. 

Râd. Începe ca un oftat, care se transformă în chicotit, apoi 
într-un râs incontrolabil, cu lacrimi. Tade mă fixează, dar nu mă 
pot opri. Când mă calmez, mă întreabă: 

— Ce e așa de amuzant? 


VP - 98 


— Tade... ce-ţi place la sora mea? 

— Tot. 

— Dar dac-ar fi s-alegi ceva anume. 

— Păi... e... e foarte specială. 

— OK... dar ce anume o face specială? 

— E pur și simplu foarte... adică e frumoasă și perfectă. 
Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fiu cu cineva. 

Îmi masez fruntea cu degetele. 

— Uită de inel, Tade. 

— Ce? 

— O să te rănească. 

— Fac faţă... 

— Nu. O să te rănească. Fizic. N-ar fi prima oară când rănește 
oameni - tipi. 

Se lasă un moment de tăcere, timp în care el cumpănește la 
ce i-am spus, iar eu la faptul că am spus-o. 

— Zici așa pentru că tu n-ai pe nimeni? întreabă el. 

— Pardon? 

— De ce nu vrei ca Ayoola să-și vadă de viaţa ei? Parcă ţi-ai 
dori să rămână toată viața dependentă de tine. 

— Nu-i așa... 

— Parcă nu-ți dorești s-o vezi fericită. 

— A mai omorât și pe alţii! strig, regretându-mi cuvintele 
aproape imediat ce le rostesc. 

Tade clatină din cap, uluit că sunt capabilă de atâta josnicie. 

— Mi-a zis de tipul care a murit. A zis că tu dai vina pe ea. 

Sunt tentată să-l întreb la care tip se referă, dar îmi dau 
seama că e o bătălie pe care n-o pot câștiga. Chiar dacă Ayoola 
nu e prezentă, Tade e ca o marionetă, vorbește cu vorbele ei. 

Dar ea mă prevenise: Nu e profund. Vrea doar o față drăguță. 

— Ea nu caută altceva decât să-ţi intre în graţii, iar tu o judeci 
și o tratezi cu dispreţ. 

— N-am de ce s-ascult așa ceva. 

Dau să plec, dar mă întorc. 

— Numai să-ţi păzești spatele. 

Cu aceste cuvinte, ies din birou. Am senzaţia că e ultima oară 
când calc pe-acolo. 


VP - 99 


Prieten (39) 


Când mă apropii de biroul asistentelor, Yinka ridică ochii. 

— A, bine c-ai venit. M-am speriat că trebuie să umblu după 
tine. Nu merg telefoanele. 

— Ce vrei? 

— Ba s-avem pardon... eu nu vreau nimic, dar tipul de-a fost 
în comă întreabă de tine non-stop. 

— Îl cheamă Muhtar. 

— Mă rog. 

Yinka se lasă pe spate și se întoarce la partida de „Candy 
Crush” pe telefon. N-am chef să-l văd pe Muhtar, dar am nevoie 
de ceva care să mă distragă de la discuţia cu Tade, aşa că mă 
îndrept spre camera 313. 

Îl găsesc sugând dintr-un agbalumo”, dar nu în pat. 

De data asta e așezat pe unul dintre fotoliile din cameră. 
Zâmbește când mă vede intrând. 

— Bună! 

— Salut. 

— la loc, te rog, ia loc. 

— Nu pot să stau prea mult, serios. 

— Stai jos. 

Mă așez. El arată mult mai bine. L-au ras și pare să fi pus pe 
el câteva kilograme. Parcă i-a mai revenit și culoarea în obraji. 
Ceea ce-i și spun. 

— Mulţumesc. Incredibil ce bine face la sănătate să fii treaz! 

Râde de propria lui glumă, apoi se oprește. 

— Tu ești bine? Ești cam palidă. 

— Sunt bine. Cu ce vă pot ajuta, domnule Yautai? 

— Te rog, n-are rost să ne formalizăm. Spune-mi Muhtar. 

— Bine... 

Se ridică și ia o pungă de hârtie de pe măsuţa de cafea; mi-o 
întinde. O deschid și văd că e plină cu floricele de porumb 
stropite cu sirop. Arată delicios. 

— Nu trebuia să faci asta. 

— E plăcerea mea. Măcar atât să fac și eu ca să-ţi mulţumesc. 


19 Fruct de pădure care crește în Africa tropicală. 
VP - 100 


Dau din cap și las deoparte floricelele. Spitalul ne interzice să 
acceptăm cadouri de la pacienţi, dar nu vreau să-l jignesc 
refuzându-i tentativa de a-și arăta recunoștința. 

— M-am mai gândit la amintirile mele și mi s-au mai clarificat 
puţin unele lucruri, începe el. 

Sincer, sunt prea obosită pentru asta. Inima mea are și ea o 
limită, o să explodeze de la atâtea palpitaţii. Mă uit la el, dar 
tac. Poate c-o să-și aducă aminte tot ce i-am spus, inclusiv unde 
sunt cadavrele, și o să se termine toată povestea. 

— Să presupunem, de dragul discuţiei, că știi pe cineva care a 
comis un delict cumplit. Cineva drag ţie. Cum procedezi? 
întreabă el, apoi tace. 

Trebuie să-mi aleg cu grijă cuvintele. 

— Ai datoria să anunţi poliţia. 

— Da, așa e, dar cei mai mulți dintre noi n-am face asta, nu-i 
așa? 

— Aşa să fie? 

— N-am face asta pentru că ni s-a inculcat să-i protejăm pe 
cei pe care-i iubim și să le fim mereu loiali. 

— Da. Asta-i adevărat. 

— Mmm, face el, continuând să sugă din agbalumo. 

Rămâne tăcut, așteptând să vorbesc eu. 

— Ai de gând să spui cuiva... chestia asta? 

— Mă îndoiesc că cineva o să pună preț pe spusele unui 
pacient ieșit din comă. 

Împinge ușa cu degetele, separându-ne de lumea exterioară. 

Niciunul dintre noi nu vorbește, dar am o senzaţie de ușurare. 
Chiar dacă abordăm problema pe ocolite, măcar o abordăm. 
Există cineva care are idee cu ce mă confrunt și, totuși, acea 
persoană n-a luat-o la fugă urlând. 

— Muhtar, știi destule ca să ne bagi după gratii pe viaţă. De 
ce păstrezi secretul? 

El trece la alt agbalumo, a cărui acreală îl face să tresară. 

— Nu știu ce să zic de sora ta. Am auzit că e superbă, dar n- 
am văzut-o cu ochii mei, așa că nu-mi pasă de ea. Dar pe tine te 
Cunosc. 

Arată spre mine cu fructul în mână. 

— De tine îmi pasă. 

— Nu mă cunoști. 


VP - 101 


— Te cunosc. Datorită ţie m-am trezit - te aud și-acum în vise, 
îți aud vocea care mă cheamă. 

Îmi vorbește exaltat - mă simt tot ca într-un vis. 

Mi-e frică. 

De ce? 

Tipul cu care e acum... l-ar putea... Atunci salvează.-l. 


VP - 102 


Arșşiţă 


Ziua de dinainte ca el să cadă din picioare a fost duminică. O 
zi cu un soare necruţător. 

Toate aparatele de aer condiţionat din casă mergeau la 
capacitate maximă, dar tot se simțea căldura de-afară. Să ţineţi 
minte, arșiţa topește orice urmă de judecată din mintea omului. 
Sudoarea mi se aduna în broboane pe cap, ca o spuzeală. Mă 
așezasem sub unul dintre aparatele de aer condiţionat și-mi 
promisesem că nu mă mișc de-acolo. Ayoola a urcat târâș 
scările și m-a găsit în salonașul de la etaj. 

— Tati are un musafir! 

Ne-am aplecat peste balcon și ne-am uitat la bărbat. Purta o 
agbada!! care i se tot desfăcea, iar el și-o tot trăgea la loc peste 
braţe. Era dintr-un material luxos, albastru, și atât de largă, 
încât era cu desăvârșire imposibil să-ţi dai seama dacă acei 
metri de material ascundeau un bărbat slab sau unul gras. 
Ayoola a imitat gestul și am râs amândouă. Nu ne era frică de 
tata când avea musafiri, atunci se purta întotdeauna exemplar. 
Puteam să râdem și să ne jucăm fără cine știe ce teamă de 
represalii. Musafirul a ridicat privirea spre noi și a zâmbit. Fața 
lui mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna - o faţă lată, 
neagră, mult mai neagră decât a mea, și cu niște dinţi așa de 
albi, încât probabil că avea numărul dentistului setat pe 
„Apelare rapidă”. Mi-am imaginat cum îi rămân bucăţi de shaki”? 
între dinţi și-l sună pe dentist, un gând care m-a înveselit și pe 
care i l-am împărtășit Ayoolei, care a râs în hohote. 

— Korede, Ayoola, veniţi să-l salutaţi pe oaspetele meu. 

Ascultătoare, am coborât tropăind pe scară. Musafirul se 
instalase deja pe un scaun, iar mama îi oferea delicatese peste 
delicatese. Părea o persoană importantă. Am îngenuncheat, 
cum cerea obiceiul, dar el a expediat vechea tradiţie cu o 
fluturare a mâinii. 

— O, nu-s așa bătrân! 


11 Un fel de tunică lungă, cu mâneci largi, purtată de bărbaţi în Africa de Vest și de 
Nord. 
12 Tocană de burtă. 


VP - 103 


A râs, a râs și tata, deși noi nu pricepeam unde era gluma. 
Aveam mâncărimi în tălpi, aș fi vrut să plec. Mă legănam de pe 
un picior pe altul, sperând ca tata să ne spună că au de discutat 
afaceri și să ne trimită la plimbare. Dar Ayoola era atrasă de 
bastonul bărbatului. Era îmbrăcat tot în mărgele multicolore. 
Culorile vii i-au atras întâi privirea, apoi întreg corpul. 

Bărbatul și-a mutat privirea de la ceaiul pe care-l bea la sora 
mea, a văzut-o mai bine și a zâmbit. l-am surprins zâmbetul. Nu 
era același zâmbet generos pe care ni-l arătase mai devreme. 
Era rânjetul unui animal de pradă. 

— Ai o fiică foarte frumoasă. 

— Așa zici. 

— Tare, tare încântătoare. 

Și-a umezit buzele, iar tata a înălțat din sprâncene. Eu am 
luat-o pe Ayoola de mână și ne-am retras câţiva pași. N-aveam 
un motiv clar să mă tem, dar bărbatul arăta ca o căpetenie, iar 
de Crăciun, când mergeam în sat, bunicii ne ţineau mereu 
departe de căpetenii - cică dacă vedeau vreo fată pe placul lor, 
o atingeau cu bastonul lor înzorzonat și o luau de nevastă, 
indiferent câte neveste aveau deja. 

— Hei! Ce faci? 

l-am făcut semn să tacă. Expresia din ochii bărbatului îmi 
declanșase o frică instinctivă. Sudoarea îi șiroia deja în voie pe 
chip, dar n-a scăpat-o pe Ayoola din ochi nici măcar cât s-a șters 
pe faţă cu batista. Așteptam ca tata să-l pună la punct pe 
individ. Tata s-a lăsat pe spate și și-a mângâiat barba pe care o 
îngrijea cu atâta osteneală. S-a uitat la Ayoola ca și cum ar fi 
văzut-o pentru prima oară. El era singurul bărbat care nu 
comenta niciodată trăsăturile spectaculoase ale Ayoolei. Ne 
trata pe amândouă la fel. E un mister dacă-și dădea măcar 
seama de splendoarea ei. 

Ayoola se tot foia, jenată de privirea lui. Rareori ne privea cu 
atenţie. lar când se întâmpla să ne privească astfel, niciodată nu 
se termina cu bine. Preferam să fim șobolani care-i alergau 
printre picioare decât păsări care-l sileau să-și ferească ochii de 
soare, ca să le vadă mai bine. Ea nu s-a mai zbătut, lăsându-mă 
s-o trag spre mine. Tata și-a îndreptat apoi privirea spre 
căpetenie. Ochii îi licăreau. 

— Lăsaţi-ne, fetelor. 


VP - 104 


N-a trebuit să ne spună de două ori. Am ieșit în fugă din 
livingul principal și am închis ușa după noi. 

Ayoola s-a repezit în sus pe scări, dar eu mi-am lipit urechea 
de ușă. 

— Ce faci? a șuierat ea. Dacă ne prinde... 

— Ssst. 

Deslușeam cuvinte care pluteau prin ușă, cuvinte cum ar fi 
„contract”, „înțelegere”, „fată”. Ușile erau masive, așa că mai 
mult de-atât n-a ajuns la mine. Nu prea știam cum să 
interpretez cele auzite. Am urcat și eu pe scări după Ayoola și 
ne-am dus în camera mea. 

La apusul soarelui, am ieșit pe balcon și ne-am uitat cum 
bărbatul se instalează pe bancheta din spate a Mercedesului 
său, iar mașina iese din curte. Groaza care-mi rămăsese 
cuibărită în gâtlej s-a risipit și am uitat de incidentul cu 
căpetenia. 


VP - 105 


Familie 


Stau de vorbă cu Muhtar, vorbim despre mâncarea fără niciun 
gust din spital, despre așternuturile aspre și mirosul acru pe 
care-l lasă în urmă Mohammed. 

Suntem întrerupţi de o bătaie în ușă, apoi ușa se deschide și 
intră unul dintre fiii lui. Nu știu cum îi cheamă pe copiii lui, nu mi 
s-a părut important să aflu. Dar îmi dau seama că el e cel mai 
mare - e mai înalt și are barba atât de stufoasă că poţi să-ți 
ascunzi păcatele în ea. E slab ca taică-său; așa sunt toţi, ca 
niște trestii bătute de vânt. În urma lui vine o fată cu chipul 
proaspăt. Ochii lui se opresc asupra mea, probabil că se 
întreabă de ce stă asistenta asta pe scaun și freacă un pahar cu 
degetul. 

Mă ridic. 

— Bună dimineaţa, tată. 

— Bună dimineaţa... Korede, pleci? 

— Ai un musafir. 

Muhtar pufnește și flutură din mână. 

— Sani, ea e Korede, fata a cărei voce mi-a pătruns în vise. 
Sunt sigur că n-o să te deranjeze prezenţa ei. 

Fiul se încruntă, nemulțumit de evoluţia evenimentelor. La o 
privire mai atentă, nu mai seamănă cu tatăl lui. Are ochii mici și 
depărtaţi, așa că niciodată nu pare concentrat. Dă scurt din cap 
și se întoarce spre taică-său, uitând repede de mine. Mă așez 
iar. 

— Tată, ea e Miriam, fata cu care vreau să mă însor. 

Miriam se pleacă într-o umma, în semn de respect faţă de 
bărbatul pe care și l-ar dori ca socru. Muhtar își mijește ochii 
deja înguști. 

— Ce s-a întâmplat cu cealaltă fată pe care mi-ai prezentat-o? 

Fiul lui oftează, un oftat lung și dramatic. 

— N-a mers, tati, tu ai fost pe dinafară atâta timp... 

— Nu înțeleg ce înseamnă asta. Nu i-am cunoscut deja pe 
părinţii ei? 

Miriam a rămas în aceeași poziţie incomodă, pe vine, cu 
palma dreaptă căuș peste stânga. Cei doi bărbaţi par să fi uitat 


VP - 106 


că ea e încă acolo, ghemuită. Dacă e prima oară când aude că a 
existat altă femeie, chipul ei nu trădează nimic. Se uită la mine 
cu ochi lipsiţi de expresie, nepotriviţi cu tinereţea ei. 

Îmi aduce aminte de Temi. Nu-i pot citi gândurile, dar nici nu 
mă interesează. Are fața rotundă și e toată numai rotunjimi și 
moliciune; pielea ei e chiar și mai închisă la culoare decât a 
mea, fiind aproape neagră, culoarea cu care suntem asociaţi cu 
toții. Mă întreb câţi ani are. 

— M-am răzgândit în privinţa ei. 

— Și banii cheltuiţi deja? 

— Sunt doar bani. Nu e mai importantă fericirea mea? 

— Asta-i nebunia pe care ai încercat s-o coci cât am bolit eu? 

— Tată, aș vrea să m-apuc de organizare și am nevoie... 

— Dacă-ţi închipui că mai scoţi vreun sfanţ de la mine, ești 
mai tont decât credeam. Miriam, așa te cheamă, ab}? Hai sus. 
Te rog să mă ierți, dar nu-mi dau consimţământul pentru 
căsătoria asta. 

Miriam se ridică în picioare clătinându-se, apoi se postează 
lângă iubitul/logodnicul ei. 

Sani îmi aruncă o privire încruntată, de parcă m-aș face 
cumva vinovată pentru întorsătura pe care o luaseră lucrurile. 
Mă uit în ochii lui cu o expresie indiferentă. Un tip că el nu mă 
impresionează câtuși de puţin. Privisem la viaţa mea direct în 
gura iadului și uite că supravieţuisem ca să povestesc și altora. 
Dar Muhtar surprinde schimbul de priviri. 

— Uită-te la mine, Sani, nu la Korede. 

— Dar ea ce caută aici, de fapt? Asta-i treabă de familie! 

Adevărul e că și eu mă întreb același lucru. De ce ţine Muhtar 
să fiu și eu aici? Ne uităm amândoi la el, așteptând un răspuns, 
dar el nu pare grăbit să ni-l ofere. 

— Am spus tot ce aveam de spus în chestiunea asta. 

Sani o ia pe Miriam de mâini și se răsucește, ieșind din 
cameră cu ea târâș. Muhtar închide ochii. 

— De ce-ai ținut să rămân și eu aici? 

— Pentru forţa ta. 


VP - 107 


Păcătoșii n-au somn 


Când mă satur să mă foiesc și să mă sucesc, hotărăsc să mă 
duc în camera Ayoolei. Când eram mici, dormeam tot timpul 
împreună, ceea ce întotdeauna avea darul de a ne linişti pe 
amândouă. Împreună ne simţeam în siguranţă. 

Ea poartă un tricou lung, de bumbac și ţine în braţe ursulețul 
maro. Stă cu genunchii la piept și nu se clintește când mă urc în 
pat lângă ea. Asta nu mă surprinde. Ayoola se trezește doar 
când corpul ei se satură de somn. Doarme un somn ca de 
moarte; nu visează, nu sforăie. Cade într-un fel de comă pe care 
nici măcar cei ca Muhtar n-o pot înțelege pe deplin. 

O invidiez pentru pacea la care are acces atât de ușor. Corpul 
meu e extenuat, dar mintea face ore suplimentare, răscolește 
amintiri, ticluiește planuri și speculaţii. Faptele ei mă obsedează 
mai mult pe mine decât pe ea. Îmi vine s-o zgâlţâi, dar la ce 
bun? Chiar dac-aș reuși s-o trezesc, m-ar lua în brațe, mi-ar 
spune că totul va fi bine și ar adormi imediat la loc. 

În loc s-o trezesc, mă pun pe numărat - oi, rațe, găini, vaci, 
capre și șobolani. Număr până uit de mine. 


VP - 108 


Tata 


Ayoola primise o vizită. Era vacanţa de vară, iar el venise în 
speranţa că o va cuceri înainte de începerea școlii. Cred că-l 
chema Ola. Tin minte că era un băiat deșirat, care încă nu 
învățase să-și poarte statura. Ţin minte că o sorbea din ochi pe 
Ayoola. 

Tata l-a primit bine. A fost tratat cu băuturi și gustări. A fost 
încurajat să vorbească despre el însuși. l-a fost arătat cuțitul. Eu 
stăteam pe marginea scaunului, agățată de el cu toată puterea. 
Mami și Ayoola se lăsaseră în voia unui fals sentiment de 
siguranţă. 

Zâmbeau amândoi. Ola avea atâta minte cât să nu-i spună 
tatălui fetei de care era interesat că e interesat de ea; numai că 
se ghicea asta din privirile pe care i le arunca, din felul cum se 
așeza, întors ușor spre ea, din felul în care-i rostea mereu 
numele. 

— O, ce papagal are băiatu'! a exclamat tata râzând, după ce 
Ola făcuse o remarcă idealistă despre cum ar vrea să-i ajute pe 
cerșetori să găsească de lucru. Sunt sigur că ai trecere la fete. 

— Da, domnule. Nu, domnule, a răspuns el, confuz. 

— Îţi place de fetele mele, ai? Sunt drăguțe, ai? Ola s-a înroșit. 
Ochii i-au fugit iar la Ayoola. Tata a încleștat fălcile. M-am uitat 
în jur, dar celelalte două femei nu observaseră. Îmi amintesc că 
mi-aș fi dorit s-o fi învăţat pe Ayoola un fel de semnal cifrat. Am 
tușit. 

— Pele, ai grijă, mi-a zis mama, pe tonul ei liniștitor. 

Am tușit iar. 

— Du-te să bei niște apă. 

Am mai tușit o dată. Nimic. 

— Hai cu mine, Ayoola. 

— Nu, mersi. 

— Vino cu mine imediat, am șuierat. 

Dar ea și-a încrucișat braţele și nu mi-a răspuns. Era prea 
bucuroasă de atenţia pe care i-o acorda Ola ca să mă bage în 
seamă. Tata și-a întors capul spre mine și a zâmbit. 


VP - 109 


După plecarea lui Ola, tata și-a dat jos bastonul koboko de pe 
televizor. Bastonul stătea la 25 de centimetri deasupra 
televizorului, pe o policioară pe care i-o făcuse pe comandă un 
tâmplar. Era locul lui obișnuit, de zi cu zi. Imi atrăgea mereu 
privirea. Dar pentru neștiutori, probabil că părea un obiect de 
artă - o reverență făcută istoriei și culturii. Nu era un băț 
improvizat, găsit pe drum și care se dovedise a fi solid. Era gros, 
neted, cu niște încrustaţii complicate și capabil să facă prăpăd. 
Rămânea un simplu băț, o simplă linie dreaptă, dar era băţul 
suprem. Ayoola se dusese să-l conducă pe Ola, așa că mama și 
cu mine am fost singurele care am văzut ce face. Mama a 
scâncit. Ayoola s-a întors în cameră fredonând un cântec. 

— Ayoola, vino încoace. 

Ea a început să tremure. Tremura și mama. Tremuram și eu. 

— Ești surdă? Vino încoace, am zis! 

— Dar nu l-am chemat eu, s-a tânguit ea, înțelegând imediat 
care era problema. Nu l-am invitat eu. 

— Te rog, tati, te rog, am șoptit. 

Plângeam deja. 

— Te rog. 

— Ayoola. A 

Ea a făcut un pas în față. Incepuse și ea să plângă. 

— Dezbracă-te. 

Și-a scos rochia, nasture cu nasture. Fără grabă, cu stângăcie, 
plângând. Dar el a așteptat-o cu răbdare. 

— Ni to ri olorun, Taiwo, te rog. Ni to îi olorun. Pentru 
Dumnezeu, implora mama. Pentru Dumnezeu. 

Rochia Ayoolei i-a căzut într-o cascadă la picioare. Purta o 
bustieră sport albă și chiloţi albi. Deși eu eram mai mare, n- 
aveam de ce să port sutien. Mama îl trăgea pe tata de cămașă 
fără convingere. Nu reușise și n-avea să reușească niciodată să-l 
oprească. Nu ne puneam niciun fel de speranţă în eforturile ei. 

Am făcut un pas curajos în faţă, iar ea m-a luat de mână. 
Știam din experienţă că dacă ajungi în raza de acţiune a unui 
baston, bastonul nu va face diferenţa între victimă și observator. 
Dar aveam sentimentul că, fără mine, ea n-ar fi scăpat cu viață 
din acea confruntare. 

— Așa deci, eu te trimit la școală ca să te culci cu diverși, ab? 

Mai întâi auzi zgomotul bastonului, apoi simţi. Se schimbă 
ceva în aer. Ea a ţipat și am închis ochii. 


VP - 110 


— De-aia cheltuiesc eu atâţia bani pe tine, să te faci 
prostituată? Răspunde-mi na! 

— Nu, domnule. 

Nu-i spuneam „tati”. Niciodată nu-i spuseserăm așa. Nu era 
un tati, cel puţin nu în sensul obișnuit al cuvântului. Abia dacă 
putea fi considerat părinte. El era legea la noi în casă. 

— Asta crezi tu că ești, abi? Te învăţ eu care cine e! 

A lovit-o din nou, de data asta atingându-mă și pe mine cu 
bastonul. Mi-am ţinut respirația. 

— Crezi că băiatul ăla ţine la tine? Vrea doar ce ai între 
picioare. După ce-și face pofta, o să-și vadă de drum. 

Durerea ne ascute cumva simţurile. Parcă-l aud și acum 
răsuflând greu. Nu era cine știe ce sportiv. Obosea repede când 
bătea pe cineva, dar avea o voință puternică și o dorinţă 
puternică de a impune disciplina. Tin minte că generatorul s-a 
oprit și s-a făcut întuneric, dar bătaia a continuat. Pe atunci, în 
cartier se oprea generatorul la o anumită oră, pentru a face 
economii, și ne organizam viaţa în funcţie de acele ore. Îmi 
amintesc mirosul de sudoare și de frică. Frica are miros - unul 
acid, metalic. Dacă știți izul care însoțește mirosul de vomă, 
atunci aţi simțit mirosul fricii. 

În timp ce mânuia arma, tata continua să împartă perle de 
înțelepciune. Pielea ei era suficient de albă ca să se vadă că se 
înroșise. Cum nu eu eram ţinta, bastonul mă lovea peste umăr și 
ureche sau peste obraz. Răbdam cu greu. 

— Dac-o mai baţi, o să-i lași urme. Și lumea o să pună 
întrebări. 

Cuvintele mele i-au oprit mâna. Și-a șters fruntea de sudoare 
și a pus bastonul la locul lui obișnuit. 

Într-o zi, Ola a venit la mine, în clasă, să-mi spună părerea lui 
despre tata. (Era cu mine în clasă, nu cu Ayoola.) 

— Taică-tu e foarte de gașcă, mi-a zis el. Aș vrea să fie și tati 
așa. 

Ayoola însă n-a mai vorbit niciodată cu Ola. 


VP - 111 


Sotie 


— Dacă nu vă plac pantofii ăștia, mai am și alții în stoc. Pot să 
vă trimit poze. 

Temi şi cu mine ne uităm la pantofii pe care Chichi i-a 
împrăștiat pe podea. A ieșit din tură de cel puțin treizeci de 
minute, și-a schimbat hainele, dar n-a vrut să plece de la spital. 
Se apleacă și scotocește printre pantofii de pe jos ca să 
găsească perechea pe care trebuie s-o cumpărăm. Se apleacă 
atât de mult că-i vedem adâncitura dintre fese. Singura ei parte 
care rămăsese nerevărsată până acum câteva secunde. Îmi 
feresc ochii. 

Imi vedeam de treaba mea, programam un pacient, când m- 
am pomenit că-mi vâră sub nas niște pantofi decupați negri. 
Problema e că toți pantofii din oferta ei par ieftini; genul care nu 
sunt făcuți să reziste mai mult de-o lună. Mă silesc să afișez un 
zâmbet. 

— Ştii că încă nu ne-au intrat salariile... 

— Eu abia mi-am cumpărat niște pantofi noi, îmi ţine isonul 
Temi. 

Chichi își îndreaptă umerii și ne flutură o pereche de pantofi 
argintii prin faţa ochilor. 

— O pereche de pantofi nu strică niciodată. Am prețuri foarte 
rezonabile. 

Yinka vine alergând spre noi și se oprește chiar lângă biroul 
de la recepţie. Trage aer în piept. Mă răsucesc cu tot corpul spre 
ea. N-o fi ea persoana mea preferată pe lumea asta, dar îi sunt 
recunoscătoare că ne-a întrerupt. 

— E scandal în camera tipului ieșit din comă! 

— Scandal ke? 

Chichi uită de pantofi și se apleacă în faţă, sprijinindu-se cu 
cotul pe umărul meu. Imi înăbuș impulsul de a-i trage una peste 
mână. 

— Ei, eu mă duceam la pacientul meu și am auzit strigăte din 
camera lui. 

— El striga? 


VP - 112 


— Nu, fosta lui nevastă. M-am oprit să... să văd dacă e în 
regulă... și am auzit-o zicându-i că e dracu’ gol. Că n-o să ia 
banii cu el în mormânt. 

— Hei! Urăsc bărbaţii zgârciobi! 

Chichi pocnește din degete deasupra capului, respingând 
orice bărbat zgârciob care s-ar învrednici să se apropie. Deschid 
gura să-l apăr pe Muhtar, să le spun că n-are nimic de zgârciob 
în el, că e generos și bun. Dar mă uit la ochii inexpresivi ai lui 
Temi, la ochii lacomi ai lui Chichi și la pupilele negre ale Yinkăi 
şi-mi dau seama că vorbele mi-ar putea fi răstalmăcite. Așa că 
mă ridic în picioare, iar Chichi se dezechilibrează. 

— Unde te duci? 

— Nu putem permite ca pacienţii să fie hărţuiţi de prieteni sau 
rude. Câtă vreme sunt aici, sunt în grija noastră. 

— Ar trebui să-ţi lipești asta pe mașină, răspunde Yinka. 

Mă prefac că n-am auzit-o și urc scările câte două odată. La 
etajul al treilea sunt treizeci de camere - de la 301 la 331. 
Imediat ce ajung pe palier, aud strigăte. Aud vocea ei - a fostei 
soții. Aud o voce de bărbat, plângăcioasă, lingușitoare, așa că 
știu că nu e a lui Muhtar. 

Bat la ușă, iar vocile amuţesc. 

— Intră, strigă el. 

Deschid ușa și-l văd. Stă în picioare, îmbrăcat într-o jalabia” 
gri. Pare mai bătrân decât acum trei ore, când ne-am despărțit. 
Se ține strâns de grătarul patului şi-mi dau seama că pe 
jumătate se reazemă de el. Încordarea corpului i se oglindește 
pe față. 

Fosta lui soție se întoarce spre mine. E înfășurată într-un 
mayafi roșu, de dantelă. Îi stă drapat pe cap, acoperindu-i părul 
și coborând pe umărul drept. Poartă o rochie din același 
material. Are pielea strălucitoare, dar faţa îi e schimonosită într- 
o grimasă de fiară. Fratele lui Muhtar stă lângă ea în picioare, cu 
privirea plecată. Presupun că vocea plângăcioasă e a lui. 

— Da? mă întreabă ea. 

— Muhtar? 

— Sunt bine, mă asigură el. 

— Vrei să stau cu tine? 

— Cum adică dacă vrea să stai? Ești o simplă asistentă, haide, 
valea de-aici! 


13 Un fel de tunică lungă. 
VP - 113 


Vocea ei e ca zgomotul unghiilor pe o tablă. Tresar, dar altfel 
mă lasă rece. 

— M-ai auzit? scrâșneste ea. 

Mă apropii de Muhtar, care-mi zâmbește pierit. 

— Cred c-ar trebui să stai jos, îi spun cu blândetțe. 

Dă drumul barei și-l ajut să se instaleze în scaunul cel mai 
apropiat. IIl acopăr cu plapuma de la brâu în jos. O aud pe 
femeie bolborosind în spatele meu, dar nu mă grăbesc. 

— Vrei să rămână și ei? îi șoptesc. 

— Ce-i spune? E o vrăjitoare! A făcut vrăji ca să-mi 
ramolească soţul! Din cauza ei a luat-o razna. Abdul, fă ceva. 
Scoate-o afară! O să te reclam. Nu știu ce fel de magie neagră 
faci... 

Muhtar clatină din cap și n-am nevoie de alt semnal. Mă ridic 
și o înfrunt. 

— Doamnă, vă rog să plecați, altfel va trebui să chem paza să 
vă conducă afară. 

Buza de jos îi tremură și-i zvâcnesc ochii. 

— Cu cine ai tu impresia că vorbești? Abdul! 

Mă întorc spre Abdul, dar el nu ridică ochii ca să-mi susțină 
privirea. Deși e mai înalt decât Muhtar și cu siguranţă mai tânăr, 
ţine capul atât de plecat, mai să-i cadă de pe umeri, încât e greu 
să-ți dai seama. li masează braţul, încercând s-o calmeze, dar 
ea se scutură. Sinceră să fiu, și eu m-aș scutura de el. Poartă un 
costum scump, dar nu-i vine bine. Îi e prea mare la umeri și 
piept. Ar putea fi foarte bine costumul altuia, așa cum și femeia 
căreia îi masează braţul a fost cândva a altuia. 

Mă uit iar la ea. Poate că a fost frumoasă cândva. Poate când 
Muhtar a văzut-o pentru prima oară. 

— Nu vreau să mă port grosolan, îi spun, dar prioritatea mea 
e binele pacientului și nu permitem nimănui să-l pună în pericol. 

— Cine te crezi? Îți închipui c-o să scoţi bani de la el? Ţi-o fi 
dat deja bani, abi. Umbli tu cu nasul pe sus, Muhtar, dar te ţii 
după o asistentă. Te știu eu! Nici măcar n-ai fost în stare să-ți 
alegi una ca lumea! 

— leși afară! 

Ordinul vine de la Muhtar și ne face pe toţi să tresărim. Abdul 
înalță capul, dar îl coboară iute la loc. Fosta soţie începe să se 
smiorcăie, apoi se întoarce pe călcâie și pleacă, trântind ușa în 


VP - 114 


urma ei. Abdul o urmează moale. Îmi trag un scaun și mă așez 
lângă Muhtar. Are ochii grei. Mă bate pe mână. 

— Mulţumesc. 

— Tu i-ai dat afară. 

El oftează. 

— Se pare că tatăl lui Miriam vrea să candideze la funcţia de 
guvernator în Kano. 

— Ea vrea să aprobi căsătoria. 

— Da. 

— Și o s-o aprobi? 

— Tu ce-ai face? 

— Se iubesc? 

— Cine? 

— Miriam și... fiul tău. 

— lubire. Ce idee năstrușnică! 

După câteva secunde, începe să sforăie. 


VP - 115 


Noapte 


Tade se uită fix la mine, dar are ochii goi. Faţa îi e umflată, 
deformată. Se întinde spre mine și are mâinile reci. 

— M-ai fi putut salva. 

— Am încercat să te salvez. Nu m-ai ascultat! 

Am început să plâng, dar lacrimile nu mă alină. 

— Trebuia să te străduiești mai mult! 

— N-ai vrut s-asculți... n-ai vrut... 

— Uită-te la mine... tu ai făcut asta... e vina ta! 

Când mă trezesc, am faţa udă de lacrimi. 


VP - 116 


Distrus 


Haina îi atârnă pe spătarul scaunului. Îi scotocesc în buzunare 
și iau cutia cu inelul. Bijuteria e la fel de încântătoare cum mi-o 
aminteam. Îmi vine să mi-l pun pe deget. În loc de asta, îl apuc 
strâns și-l lovesc cu piatra de podea. Mă încordez până la ultimul 
strop de forță și-l lovesc iar. Presupun că diamantele sunt într- 
adevăr veșnice - orice încercare de a-l distruge e zadarnică. Dar 
montura nu e la fel de tenace. Bucăţi din ea zac curând 
împrăștiate pe podea, iar diamantul rămâne un simplu diamant. 

Mă uit prin birou. Dacă distrug doar inelul, Tade va fi nevoit să 
mă suspecteze. Așa că trebuie să fac tot posibilul să abat 
atenția de la inel. Las inelul și mă duc la dulăpiorul cu 
medicamente. 

* 

După douăzeci de minute, Tade vine val-vârtej ia noi, la 
recepție, iar eu îmi ţin respirația. Se uită la mine, dar își mută 
rapid privirea, preferând să se adreseze Yinkăi și lui Temi. 

— Cineva mi-a întors biroul cu fundu-n sus și mi-a făcut praf... 
niște lucruri. 

— Cum? strigăm noi la unison. 

— De ce să... 

Îl urmăm în birou, iar el ne deschide ușa cu emfază, arătându- 
ne halul în care-și găsise camera, încerc să-l privesc cu ochii 
unui observator obiectiv. Arată ca și cum cineva ar fi căutat 
ceva, apoi ar fi pierdut controlul. Toate sertarele sunt deschise 
și aproape tot conţinutul lor e împrăștiat pe podea. Dulăpiorul cu 
medicamente e larg deschis și răvășit și tot biroul e plin de 
dosare. Când am plecat eu, cutia distrusă a inelului era pe jos, 
dar n-o mai văd. 

— E groaznic. Cine să facă așa ceva? 

— L-am văzut mai devreme pe Mohammed când a intrat să 
facă curat, propune Temi. 

Mâinile mi se răcesc și mă sprijin de ușă. 

— Nu cred că Mohammed ar... începe Tade. 

— Când aţi ieșit din birou, arăta normal, da? spune Yinka, 
detectivul amator. 


VP - 117 


— Da. 

— Și v-aţi dus cu pacientul la ecografie și EKG. Cât aţi lipsit? 

— Cam o oră. 

— Păi, în timpul ăsta Mohammed a fost la dumneavoastră în 
birou și să zicem că i-a luat 30 de minute curăţenia. Mai rămâne 
un interval foarte scurt în care altcineva să intre, să facă toate 
astea și să plece. 

— De ce crezi c-ar face cineva așa ceva? întreabă Temi. 

— Droguri, normal, explică Yinka. 

Mă silesc să vorbesc: 

— Dar de ce să faci așa un dezastru? 

— Probabil că tipul era în sevraj sau așa ceva. Când unul 
dintre ăștia trebuie să-și ia doza... cine știe de când o fura 
medicamente fără să-l prindă nimeni. 

Yinka e mulțumită de concluzia trasă, iar Temi îi cântărește 
cuvintele. 

* 

Mohammed neagă vehement acuzațiile. Dar oricum e 
concediat. Îmi dau seama că lui Tade nu-i convine decizia, dar 
dovezile nu-l favorizează pe Mohammed. Mă îngrijorează că nu 
mi-a pomenit de inel. De fapt, nici nu mi-a căutat compania. 

— Hei. 

— Ce faci? 

Nu ridică ochii, ci continuă să scrie în fișă. 

— Am... voiam doar să verific dacă ești bine. 

— Da, toate bune. 

— N-am vrut să te întreb de faţă cu ceilalţi... dar sper că inelul 
n-a fost furat... 

— N-a fost. 

Aștept să mai spună ceva. 

— Mai dorești și altceva? 

— Nu... nu. Absolut nimic. 


VP - 118 


Șarpe (40) 


Ayoola se învârtește în faţa oglinzii, iar fusta i se învârtește 
odată cu ea. Chicotește, mulţumită de cum arată. 

— Mi-a vorbit așa ceremonios mai devreme, când m-a sunat... 

— Mmm. 

— Mă întreb despre ce vrea să vorbim... 

Mai dau o pagină din revista „Casă și interioare” pe care o 
citesc și încerc să alung vorbele ei cu puterea minţii. Simt 
șarpele verde târându-se peste mine și încolăcindu-mi-se în jurul 
inimii. Mai e și vinovăția. N-ar fi trebuit să-i spun lui că ea 
ucisese pe cineva. Ce sperasem să obțin? O parte din mine se 
bucură că nu m-a crezut. 

În plus, ea pare foarte emoţionată. Poate că m-am înșelat și 
chiar îl iubește. Intră menajera, să anunţe că a venit Tade, iar 
Ayoola coboară la el. Îi văd de la fereastra mea intrând în 
mașină. El îi deschide ușa, iar ea îi dă un sărut înainte să se 
așeze. Șarpele mă strânge și mai tare. 

Mi-am dat seama că cel mai bun mod să nu te mai gândești la 
un lucru e să te uiţi în prostie la seriale TV. Orele se scurg, iar eu 
stau întinsă în pat, îndopându-mă cu nucă măcinată și privind fix 
ecranul laptopului. Îmi vibrează telefonul și mă gândesc să-l 
ignor, dar totuși întind mâna și-l trag spre mine. 

E Ayoola. 

Inima mi se oprește-n loc. 

— Alo? 

— Korede. 


VP - 119 


Peter 


— Korede, e mort. 

— Ce? 

— E... 

— Ce dracu'? Ce-ai spus? E... ai... ai... 
Ea izbucnește în lacrimi. 

— Te rog. Te rog. Ajută-mă. 


VP - 120 


Sângele apă nu se face 


E prima oară când voi intra în locuinţa lui Tade. Mi-am 
imaginat acest moment în mai multe feluri, dar niciodată așa. 
Bat tare la ușă, apoi mai bat o dată, fără să-mi pese cine mă 
aude sau mă vede, câtă vreme mi se va deschide la timp. 

Aud ţăcănitul ușii și fac un pas în spate. Casc ochii la el. Tade 
stă în faţa mea, cu sudoarea șiroindu-i pe față și gât, în ciuda 
rafalei de aer condiţionat care mă lovește imediat ce se 
deschide ușa. Mă reped înăuntru pe lângă el și mă uit în jur. li 
văd livingul, bucătăria, scara. N-o văd pe Ayoola. 

— Ea unde e? 

— Sus, șoptește el. 

Urc scările în fugă, strigând-o pe Ayoola; dar ea nu răspunde. 
Nu poate fi moartă. Nu se poate. Viaţa fără ea... Și e vina mea 
dacă ea nu mai e, pentru că m-a luat gura pe dinainte. 

— la-o la stânga, îl aud spunând în urma mea. 

Deschid ușa. Îmi tremură mâna. Se pare că mă aflu în 
dormitorul lui. Patul king size ocupă o treime din cameră și aud 
un geamăt de partea cealaltă. Mă reped spre ea. 

Pe moment, sunt prea îngrozită ca să mă mișc. Ea zace pe 
podea, cam în aceeași poziţie ca Femi, apăsându-și cu mâna 
într-o parte a corpului. Văd cum îi țâșnește sânge printre 
degete, dar cuțitul, cuțitul ei, e încă înfipt în ea. Mă privește și- 
mi zâmbește pierită. 

— Ce ironic, îmi spune. 

Dau fuga la ea. 

— Ea... ea... ea a încercat să mă omoare. 

ÎI ignor și folosesc foarfecă din trusa mea de prim ajutor ca să- 
mi tai poalele cămâășii. 

— N-am scos cuțitul, îmi spune ea. 

— Așa, fetițo. 

Improvizez o pernă din jacheta mea și o ajut să se întindă de 
tot. Ea geme și simt cum mi se strânge inima. lau din trusă niște 
mănuși fără latex în ele și mi le pun. 

— N-am vrut să-i fac niciun rău. 

— Ayoola, spune-mi ce s-a întâmplat. 


VP - 121 


Nu vreau neapărat să știu ce s-a întâmplat, dar trebuie să fac 
cumva ca să-mi vorbească în continuare. 

— El... el... m-a lovit... începe ea când îi tai rochia. 

— N-am lovit-o! strigă Tade, primul bărbat capabil să se apere 
de acuzaţiile Ayoolei. 

— ... Și când am încercat să-l opresc, m-a înjunghiat. 

— S-a repezit la mine cu un cuţit! Din senin! Căcat! 

— Gura! îi spun. Nu ești tu ăla care zace cu sângele curgând 
Șuvoi, nu? 

Îi bandajez rana, fără să-i scot cuțitul. N-are rost să-l scot și să 
risc să-i ating o arteră sau un organ. lau telefonul și sun la 
spital. Răspunde Chichi. Îi explic c-o aduc pe soră-mea, care a 
fost înjunghiată, și-i spun să-l cheme pe doctorul Akigbe. 

— O duc eu, spune Tade. 

Aș refuza, dar el e mai puternic decât mine și nu vreau s-o 
rănesc cumva tot chinuindu-mă să nu-mi pierd echilibrul. 

— Bine. 

El o ridică delicat, iar ea își sprijină capul de pieptul lui, ca și 
cum tot îndrăgostiţi ar fi rămas, într-un fel sau altul. Poate că ea 
nu înţelege încă gravitatea celor întâmplate acolo. 

Deschid ușa din spate a mașinii, iar el o așază înăuntru. Apoi 
sar pe locul șoferului. El îmi spune că vine după noi cu mașina 
lui și, cum nu pot să-l opresc, încuviințez din cap. E dimineața 
devreme, așa că traficul e lejer și nu se vede niciun poliţist în 
jur. Profit din plin de situaţie, conducând cu 130 km la oră și 
luând-o pe străzi cu sens unic. Ajungem la spital în 20 de 
minute. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Chichi. 

— Unde-i targa? 

Exact în acel moment apare un brancardier cu targa. O ia în 
braţe pe Ayoola și o întinde pe targă. Ea și-a pierdut cunoștința. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A fost înjunghiată. 

— De cine? 

Doctorul Akigbe își face apariţia când suntem la jumătatea 
coridorului, îi verifică semnele vitale, apoi ne conduce în sală. 

— Korede, tu va trebui să aștepți afară... 

— Dar... 

— Ai făcut tot ce-ai putut pe moment. Tu m-ai chemat, așa că 
ai încredere în mine. 


VP - 122 


Chichi mă împinge afară și-mi închide ușa în nas exact când 
ajunge și Tade într-un suflet, cu răsuflarea tăiată. 

— E înăuntru? 

Nu răspund. El întinde mâna spre ușă. 

— Nu intra. 

Lasă mâna să-i cadă. 

— Ştii că n-am făcut-o intenţionat, da? 

Mă întorc și mă îndrept spre distribuitorul de apă. El mă 
urmează. 

— Chiar tu ai spus că e periculoasă. 

Nici de data asta nu spun nimic. Nu mai e nimic de spus. 

— Ai spus cuiva ce s-a întâmplat? 

— Nu. Și nici tu n-o să spui. 

— Cum? 

— Dacă sufli o vorbă despre toate astea, o să le zic c-ai 
atacat-o. Și pe cine vor crede, după părerea ta? Pe tine sau pe 
Ayoola? 

— Stii că sunt nevinovat, știi că m-am apărat. 

— Știu că am intrat în casă și am găsit-o pe soră-mea cu un 
cuţit în ea. Atâta știu. 

Clipește la mine, de parcă m-ar vedea pentru prima oară. 

— Ești mai rea ca ea. 

— Poftim? 

— Ea are o problemă... dar tu? Ce scuză ai? 

Apoi se îndepărtează, mulţumit c-a avut ultimul cuvânt. Mă 
așez pe un scaun de pe coridor, în fața sălii de operaţie, și 
aștept vești. 


VP - 123 


Pacientă 


Doctorul Akigbe iese din sală și-mi zâmbește. Răsuflu ușurată. 

— Pot s-o văd? 

— Doarme. O s-o ducem sus, într-o rezervă. După asta poți 
să-i faci o vizită. 

Au pus-o pe Ayoola în camera 315, la două uși de Muhtar, 
care n-a văzut-o niciodată pe sora mea, dar știe mai multe 
despre ea decât aș fi vrut vreodată să-i spun. 

Pare inocentă, vulnerabilă. Pieptul i se înalță și coboară 
ușurel. Cineva i-a așezat cu grijă codiţele lângă ea pe pat. 

— Cine i-a făcut asta? 

E Yinka. Pare afectată. 

— Eu mă bucur pur și simplu că e bine. 

— Cine a făcut asta merită omorât! 

Chipul i s-a schimonosit într-un amestec de furie și dispreţ. 

— Dacă n-ai fi fost tu, probabil c-ar fi murit! 

— Eu... nu vreau decât să depășim momentul. 

— Ayoola! 

Mama dă buzna în cameră, fără îndoială cu inima cât un 
purice. 

— Fetița mea! 

Se apleacă peste trupul adormit al Ayoolei și-și apropie capul 
de gura ei, ca să-i simtă respiraţia. Când se ridică, îi curg 
lacrimile. Se clatină și o susțin cu corpul meu. Yinka își cere 
scuze și se retrage. 

— Ce s-a întâmplat, Korede? Cine a făcut asta? 

— Ea m-a sunat. Am venit s-o iau de unde era. Am găsit-o 
înjunghiată. 

— De unde ai luat-o? 

Ayoola geme și ne întoarcem amândouă spre ea, dar încă 
doarme și în scurt timp își reia îndeletnicirea de a inspira și a 
expira. 

— Sunt sigură că Ayoola o să ne lămurească pe amândouă ce 
s-a întâmplat când se trezește. 

— Dar unde-ai găsit-o? De ce nu vrei să-mi spui? 


VP - 124 


Mă întreb ce face Tade, ce-i în mintea lui și care va fi 
următoarea lui mișcare. O îndemn în gând pe Ayoola să se 
trezească, să ne putem sfătui ce poveste să spunem. În niciun 
caz adevărul. 

— Era acasă la Tade... cred că așa a găsit-o el acolo. 

— Ești sigură că nu minte? Ești sigură că n-a facut el asta? 

Ridic din umeri. Nu pot pretinde că știu prea multe. 

— O întrebăm pe Ayoola când se trezește. Mama se încruntă, 
dar nu spune nimic. Nu ne mai rămâne decât să așteptăm. 


VP - 125 


În două luntri 


Camera e ordonată, mai ales că în ultimele treizeci de minute, 
m-am ocupat eu să fac ordine. Ursuleții pe care i-am adus de- 
acasă sunt aranjaţi la piciorul patului după culoare - galben, 
maro, negru. Telefonul Ayoolei e încărcat la maximum, așa că 
am înfășurat încărcătorul și l-am pus în geanta ei - în care mi- 
am permis să fac de asemenea ordine. Era o nebunie acolo - 
șerveţele folosite, bonuri, firimituri de biscuiţi, monede din 
călătoriile ei, dulciuri supte, apoi învelite la loc în ambalaje. lau 
un pix și notez lucrurile pe care le-am aruncat, în caz că mă 
întreabă. 

— Korede? 

Mă opresc din ce fac și mă uit la Ayoola, care mă privește cu 
ochii ei mari, strălucitori. 

— Hei... te-ai trezit. Cum te simţi? 

— Ca naiba. 

Mă ridic și-i dau o cană de apă. O ia din mâna mea și bea. 

— Ți-e mai bine? 

— Puțin... mama unde e? 

— S-a dus acasă să facă un duș. Se întoarce curând. 

Ayoola face semn din cap c-a înțeles, apoi închide ochii. 
Adoarme la loc în mai puţin de un minut. 

Următoarea dată când se trezește, Ayoola e ceva mai vioaie. 
Se uită în jur și înregistrează unde este. Nu cred că a mai fost 
vreodată într-o cameră de spital. N-a suferit niciodată de altceva 
decât de răceli banale și toți cei din preajma ei muriseră înainte 
să ajungă la spital. 

— E așa o plictiseală... 

— Vrei să chemăm pe cineva să-ţi decoreze pereţii cu graffiti, 
o, tu, regina noastră? 

— Nu, nu graffiti... 

Râd și râde și ea cu mine. Simt că totul se va aranja. Se aud 
bătăi în ușă și spunem cui bate să intre. 

E poliţia. Altă echipă, nu cei care ne-au pus întrebări despre 
Femi. Inclusiv o femeie. Se îndreaptă glonţ spre Ayoola, dar le 
blochez drumul. 


VP - 126 


— Scuzaţi-mă, vă pot ajuta cu ceva? 

— Am înţeles că a fost înjunghiată. 

— Da? 

— Cine v-a înjunghiat, doamnă? întreabă femeia, privind 
peste umărul meu. 

— Tade, răspunde Ayoola. 

O spune așa, direct. Fără să stea pe gânduri sau să bâjbâie. 
Nu le-ar fi putut răspunde cu mai multă relaxare nici dac-ar fi 
întrebat-o cum e vremea. Parcă-mi fuge podeaua de sub 
picioare, așa că mă agăț de un scaun și mă așez. 

— Și cine e acest Tade? 

— E medic aici, adaugă mama, care pare să se fi materializat 
din văzduh. 

Mă privește ciudat, probabil încercând să înțeleagă de ce arăt 
ca și cum aș fi pe punctul de a vomita. Ar fi trebuit să vorbesc 
cu Ayoola imediat ce se trezise prima oară. 

— Ne puteți spune ce s-a întâmplat? 

— M-a cerut de soție, i-am zis că nu mă interesează și a 
explodat. M-a atacat. 

— Cum a ajuns sora dumneavoastră la dumneavoastră? 

— Am sunat-o când a ieșit el din cameră. 

Poliţiștii se uită în direcția mea, dar nu mă întreabă nimic, 
ceea ce e bine, pentru că mă îndoiesc c-aș fi foarte coerentă. 

— Mulţumim, doamnă. 

les valvârtej, fără îndoială ca să-l găsească pe Tade. 

— Ce faci, Ayoola? 

— Cum adică ce face? Individul ăla a înjunghiat-o pe sora ta! 

Ayoola dă din cap cu înflăcărare, îndesându-și în același timp 
în gură orezul adus de mama. O ignor pe mama noastră. 

— Îi distrugi viaţa omului. 

— Ori el, ori eu, Korede. 

— Ayoola... 

— Nu poţi să stai la nesfârșit cu fundul în două luntri. 


VP - 127 


Sfârșit 


Următoarea dată când o văd pe fosta lui soţie, stă rezemată 
de un perete. Îi tremură umerii, dar de pe buze nu-i scapă niciun 
sunet. Nu i-o fi spus nimeni că e dureros să plângi pe tăcute? Nu 
așa îţi mângâi rănile. 

Îmi dau seama când simte că nu mai e singură; umerii se 
opresc din tremurat, iar ea ridică ochii. Privirea i se asprește, iar 
buzele îi schițează un surâs dispreţuitor, dar nu-și șterge mucii 
care-i atârnă până la gură. Mă pomenesc că fac câţiva pași 
înapoi. Suferinta ei ar putea fi contagioasă. 

Își apucă rochia cu mâna, o ridică vreo doi centimetri și trece 
în trombă pe lângă mine, într-un vârtej de dantelă și L'Eau de la 
Jimmy Choo. Aerul din jurul meu rămâne încărcat de amintirea 
ei și dens de la lacrimile pe care le vărsase cu atâta stângăcie. 
Mă întreb unde e cumnatul ei și de ce nu e lângă ea. Incerc să 
nu respir acel aer în drumul meu spre camera 313. 

— Intră. 

Muhtar stă pe pat, cu telecomanda îndreptată spre televizor. 
Când mă vede, o pune jos și îmi zâmbește cu căldură. Și totuși, 
ochii lui - are ochii obosiţi. 

— Am văzut-o pe fosta ta nevastă când veneam încoace. 

— Ah, da? 

— Plângea. 

— Ah. 

Aștept să mai spună ceva, dar el preferă să ia telecomanda și 
să continue trecerea în revistă a canalelor. Nu pare nici surprins, 
nici tulburat de ce i-am spus. Și nici deosebit de interesat. Dacă 
i-aș fi spus că văzusem o șopârlă pe perete când veneam la el, 
ar fi fost totuna. 

— Ai iubit-o vreodată? 

— Odată ca niciodată... 

— Poate că ea încă te iubește. 

— Nu plânge pentru mine. Plânge pentru tinerețea ei 
pierdută, pentru ocaziile ratate și opţiunile restrânse. Nu plânge 
pentru mine, ci pentru ea însăși. 


VP - 128 


Se oprește la un canal, NTA. Calitatea imaginii ne transportă 
cu douăzeci de ani în urmă. Prezentatorul are o tentă cenușie, 
iar transmisia pâlpâie întruna. Ne holbăm amândoi la ecran, la 
autobuzele danfo!* care lunecă prin cadru și la trecătorii care 
întorc capetele ca să vadă ce se filmează. Ne holbăm amândoi 
la ecran, dar eu una nu aud ce se vorbește. 

— Am auzit ce-a pățit sora ta. 

— Veștile circulă repede la noi aici. 

— Îmi pare rău. 

Îi zâmbesc. 

— Presupun că era doar o chestiune de timp. 

— A... a atacat pe cineva. _ 

Nu răspund, dar nici el n-o formulase ca pe o întrebare. Intre 
timp, femeia de la televizor s-a oprit să intervieveze un trecător, 
a cărui privire alunecă întruna de la ea la camera de filmat, ca și 
cum nu s-ar fi hotărât în faţa cui să pledeze. 

— Să știi că poţi. 

— Ce anume? 

— Să te eliberezi. Să spui adevărul. 

Îi simt privirea asupra mea. Nu mai văd clar la televizor. 
Clipesc o dată, încă o dată, apoi înghit. Nu reușesc să articulez 
niciun cuvânt. 

— Mâine mă externează. 

Mă întorc să-l privesc în ochi. Nu putea rămâne veșnic acolo. 
Nu era un scaun, un pat sau stetoscopul. Era un pacient, iar 
pacienţii pleacă - vii sau morți. Și totuși, simt ceva care aduce 
cu surpriza, cu frică. 

— A, da? 

— N-aș vrea să pierdem legătura, îmi spune el. 

Sună ciudat - nu l-am atins pe Muhtar? decât pe când 
dormea pe pragul dintre viaţă și moarte, când avea nevoie ca 
cineva să-i miște corpul. Acum își răsucește singur gâtul înapoi 
spre ecran. 

— Poate îmi dai numărul tău și-ţi scriu pe Whatsapp? 

Nu știu ce să spun. Oare Muhtar există în afara acestor 
pereţi? Cine e el? În afară de bărbatul care-mi cunoaște cele mai 


14 Vechi microbuze folosite pentru transportul pasagerilor în Lagos. Tradițional, sunt 
vopsite în galben. 

15 Asocierea vine de la folosirea verbului „to touch”, a atinge și a expresiei „to lose 
touch”, a pierde legătura. 


VP - 129 


obscure secrete; mie și Ayoolei. Ea doarme liniștită la câteva uși 
de noi și va trebui să mă întorc la ea. 

— Sau îţi pot lăsa eu numărul meu și mă poţi suna oricând 
simţi nevoia să vorbești. 

Dau din cap. Dar nu sunt sigură că m-a văzut. Nu și-a desprins 
ochii de pe ecran. Hotărăsc să plec. Când ajung la ușă, mă 
întorc. 

— Poate că ea încă te iubește. 

— Cuvintele nu mai pot fi luate înapoi, odată spuse. 

— Care cuvinte? 

— Divorţez de tine. Divorţez de tine. Divorţez de tine. 


VP - 130 


Acuzată 


Ayoola stă întinsă pe pat, căutând o poziţie în care să-și 
expună rana pe Snapchat. O aștept să termine. 

Lasă jos telefonul și-mi zâmbește. Chiar și acum pare la fel de 
neprihănită. Poartă pantaloni scurţi de bumbac cu o cămășuţă 
albă și ţine în braţe unul dintre ursuleţii de pluș din pat. 

— Imi spui și mie ce s-a întâmplat? 

Alege o acadea, îi desface ambalajul și și-o bagă în gură, 
sugând la ea meditativ. 

— Între mine și Tade? 

— Mda. 

Ea își vede în continuare de acadea. 

— El a zis că mi-ai distrus inelul. A zis că m-ai acuzat de tot 
felul de chestii și că poate ești cumva implicată în dispariţia 
fostului meu prieten... 

— Ce... ce... ce i-ai răspuns? 

— l-am zis că e nebun. Dar el a zis că tu ești foarte geloasă pe 
mine și că ai un fel de... âă... furie latentă... așa că nu cumva... 

Aici face o pauză pentru efectul dramatic. 

— Nu cumva te-ai întors după ce-am plecat amândouă, ca să 
vorbeşti cu Femi, m-ai înțeles... 

— l-ai zis de Femi? 

— Noo! O fi văzut pe Insta. În orice caz, cred că voia să te 
toarne sau ceva de genul... Așa că am făcut ce trebuia. 

Ridică din umeri. 

— Sau măcar am încercat. 

la un ursulet, își îngroapă capul în el și tace. 

— Și apoi? 

— Apoi, când m-am prăbușit, începuse că aoleu, vai de mine, 
avea dreptate Korede. Ce anume i-ai spus, K-o-r-e-d-e? 

— Că... i-am spus că ești periculoasă. 

Ea oftează și întreabă: 

— Acum ce crezi că se va întâmpla? 

— O să urmeze un fel de anchetă. 

— O să-l creadă pe el? 

— Nu știu... e cuvântul lui împotriva cuvântului tău. 


VP - 131 


— Cuvântului nostru. 


VP - 132 


Tata 


La noi, la yoruba, există obiceiul să botezi gemenii Taiwo și 
Kebinde. Taiwo e geamănul mai mare, cel care iese primul. 
Așadar, Kehinde e al doilea născut. Dar de fapt nu, Kehinde e 
geamănul mai mare, pentru că-i spune lui Taiwo: „Du-te tu 
primul și încearcă lumea, să-mi spui și mie cum e”. 

Categoric, tata așa își vedea statutul de al doilea geamăn. lar 
tușa Taiwo îi dădea dreptate. Nu ieșea din cuvântul lui și avea o 
încredere oarbă în tot ce făcea el. 

lată de ce, aflându-se la noi acasă în acea ultimă zi de luni, a 
început să ţipe la mine să-i dau drumul Ayoolei. 

— Nu, am ţipat și eu. 

Tata nu era cu noi și, chiar dacă știam că aveam să plătesc 
mai târziu pentru încăpăţânarea mea, mai era timp până atunci. 
Pe moment, absenţa lui îmi dădea curaj. Chiar dacă eram înaltă 
pentru vârsta mea, tușa Taiwo părea uriașă pe lângă mine și 
avea fața schimonosită. Ayoola, care era între noi, a început să 
plângă. Plângea și mama. Am ignorat-o. 

— O să te spun lui taică-tu, m-a ameninţat ea. 

Dar puţin îmi păsa. Deja ticluiam în minte planuri pentru 
Ayoola și pentru evadarea mea. Ayoola agăţându-se de mine, în 
timp ce-i promiteam că n-o voi părăsi. 

— Te rog, s-a văicărit mama dintr-un colț al camerei. E prea 
mică. 

— Atunci n-ar fi trebuit să flirteze cu musafirul lui taică-su. 

Am căscat gura a mirare. Ce fel de minciuni turnase tata? ȘI 
de ce insistase ca Ayoola să se ducă singură acasă la căpetenie? 
Probabil că mă întrebasem cu voce tare, pentru că tușa Taiwo 
mi-a răspuns. 

— N-o să fie singură, o să fiu și eu acolo. 

Ca și cum asta ar fi avut darul să ne liniștească. 

— Ayoola, e important să faci asta pentru tatăl tău. E o 
perspectivă de afaceri foarte importantă pentru el. Când obţine 
contractul, o să-ţi cumpere ce telefon vrei tu! 

— Nu mă siliți să mă duc, plângea Ayoola. 

— Nu te duci nicăieri, i-am spus eu. 


VP - 133 


— Ayoola, încerca s-o convingă tuşa Taiwo. Nu mai ești copil. 
Ai deja menstruaţie. Multe fete ar fi încântate de așa ceva. Omul 
ăsta o să-ţi dea tot ce vrei. Tot. 

— Tot? a întrebat Ayoola printre suspine. 

l-am tras o palmă, să-și vină în fire. Dar mi-am dat seama. 
Jumătate din frica ei era, de fapt, a mea; ea nu-și dădea seama 
prea bine ce anume i se cerea. Intr-adevăr, avea paisprezece 
ani, dar pe atunci paisprezece ani însemna mai puţin ca acum. 

A fost ultimul dar al tatii pentru noi. Înțelegerea aceea pe care 
o încheiase cu alt bărbat. Dar el îmi transmisese și forța lui, iar 
eu am hotărât în sinea mea că nu le voi lăsa ultimul cuvânt. 

Ayoola era responsabilitatea mea și numai a mea. Am 
înșfăcat bastonul de pe piedestalul lui și am început să-l rotesc 
în faţă. 

— Mătușă, dacă te apropii de noi, o să te bat cu bastonul ăsta 
și n-o să mă opresc până vine el acasă. 

A fost cât pe ce să nu mă ia în serios. Era mai înaltă și mai 
masivă decât mine. Dar m-a privit în ochi și a făcut câţiva pași 
înapoi. lmbărbătată, i-am dat drumul Ayoolei și am alungat-o pe 
tuşa Taiwo din casă, ameninţând-o cu bastonul. Când m-am 
întors, Ayoola tremura. 

— O să ne omoare. 

— Nu și dacă-l omorâm noi primele. 


VP - 134 


Adevar 


— Doctorul Otumu afirmă că a acţionat în legitimă apărare și 
că dumneavoastră puteţi confirma asta. Vă citez ce-a zis: „Ea m- 
a prevenit că Ayoola a mai omorât și înainte”. Domnișoară 
Abebe, sora dumneavoastră a mai omorât pe cineva? 

— Nu. 

— Ce-aţi vrut să spuneţi când l-aţi prevenit că sora 
dumneavoastră a mai omorât și înainte? 

— Un tip a murit de la o intoxicație alimentară când era plecat 
într-o călătorie cu sora mea. Eram supărată pe ea că se dusese 
cu el, om însurat. Am considerat că ei amândoi se fac vinovaţi 
de moartea lui. 

— Și fostul ei prieten? 

— Care? 

— Femi, cel care a dispărut. 

— S-a întors? A zis el ceva? 

— Nu. 

— Păi, atunci de ce credeţi că e băgat în treaba asta? 

— Bănuim că... 

— O sută de bănuieli nu fac o dovadă. Ea are 1,55 m. Dacă l-a 
rănit, ce naiba credeți că a făcut cu el? 

— Deci după părerea dumneavoastră, e posibil să-l fi rănit? 

— Nu. Sora mea e cea mai drăguță persoană pe care o veţi 
întâlni vreodată. Aţi cunoscut-o? 

Poliţiștii se foiesc stânjeniţi. Au cunoscut-o. Au privit-o în ochi 
și au avut fantezii cu ea. Cu toţii sunt la fel. 

— Ce credeți că s-a întâmplat în acea zi? 

— Știu doar că el a înjunghiat-o și că ea era neînarmată. 

— El spune că ea ar fi adus cuțitul. 

— De ce să facă așa ceva? De unde să știe că el o va ataca? 

— Cuţitul a dispărut. Asistenta Chichi spune că ea l-a 
înregistrat. Dumneavoastră știaţi sigur unde se află. 

— Toate asistentele știu... și toți doctorii. 

— De când îl cunoașteţi pe doctorul Otumu? 

— Nu de mult. 

— A dat semne că ar fi violent? 


VP - 135 


— Nu. 
— Deci recunoașteţi că nu-i stă în fire. 
— Cred că tocmai v-am spus că nu-l cunosc de multă vreme. 


VP - 136 


Plecat 


Muhtar a plecat acasă, să înceapă o viaţă nouă. Camera 313 e 
goală. Și totuși, stau acolo, în locul unde stăteam de obicei pe 
când Muhtar șovăia încă la hotarul dintre viață și moarte. Mi-l 
imaginez pe pat și am o senzaţie intensă de pierdere, mai 
puternică decât cea faţă de Tade, care a plecat și el. 

l-au retras permisul de liberă practică și o să stea câteva luni 
la închisoare pentru agresiune. Ar fi putut fi mult mai rău, dar a 
avut mulţi martori care au declarat că e un om bun și că 
niciodată nu avusese vreo umbră de manifestare violentă. Și 
totuși, nu se poate nega că a înjunghiat-o pe Ayoola. lar pentru 
asta, societatea cere să fie pedepsit. 

Nu l-am mai văzut din ziua când a fost înjunghiată sora mea. 
A fost suspendat din activitate imediat după acuzaţiile ei, așa că 
nu știu ce simte sau ce gândește. Dar nici că-mi pasă cine știe 
ce. Ea avusese dreptate. Trebuie să-ţi alegi tabăra. 

Muhtar mi-a lăsat numărul lui de telefon. Mi l-a scris pe o 
bucată de hârtie pe care am aruncat-o la toaletă și am tras apa 
imediat ce ne-am despărțit. 

Cochetez în continuare cu ideea de a-i spune Ayoolei că 
există undeva cineva, liber și fără opreliști, care-i cunoaște 
secretul. Că faptele noastre ar putea fi făcute publice în orice 
moment. Dar nu cred că voi face asta. 

Așternuturile de pe patul lui Muhtar n-au fost schimbate. Îmi 
dau seama de asta. li simt încă mirosul în cameră - mirosul de 
ud, de om proaspăt ieșit din dus. Inchid ochii o vreme și-mi las 
mintea să zburde. După un scurt moment, iau telefonul din 
cameră și formez interiorul pentru etajul patru. 

— Te rog să-l trimiţi pe Mohammed aici, în camera 313. 

— Mohammed a plecat, ma. 

— Oh... da, sigur. Trimite-o pe Assibi. 


VP - 137 


Cinci 


Privesc fix tavanul când aud bătăi în ușă. 

— Intră. 

Menajera crapă ușa și-și bagă capul în cameră. 

— Doamnă, zice mami să vă chem. E un musafir jos. 

— Cine? 

— Un bărbat. 

O pun pe liber când înțeleg că nu-mi poate da mai multe 
amănunte. Tinuta mea nu e prea potrivită ca să primesc 
musafiri - port bubu și un turban dar oricine-ar fi va trebui să 
mă accepte așa cum sunt. 

Sunt cu toţii în living - mama, Ayoola și bărbatul. Observ că în 
vaza noastră e un buchet de trandafiri. Nu sunt la fel de frumoși 
ca cei cumpăraţi de Tade, dar trandafirii tot trandafiri sunt, ce 
să zic. Privirile lor se ridică spre mine când mă apropii. 

— Ea e sora mea, Korede. 

El mă privește şi-mi zâmbește. Îi zâmbesc și eu. 


VP - 138 


OYIN 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 139