Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0017

PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 





ABONAMENTE: 





autorităţi şi instituţii 1008 lei 
12 iuni 500 „ 
6 luni 400 „ 
3 luni 210 ,, 


particulare 





FOLCLORUL-OGLINDA 
NEAMULUI NOSTRU 


de G. C. NICOLESCU 


Fenomenul artei populare este, aproape fără excepţie, cea mai 
dreaptă măsură a vallorilor unui popor şi cel mai bun mijloc de 
a-l caracteriza. Nu poate încăpea îndoială, este adevărat, că pro- 
ducţiile folcloristice, fie ele din domeniul literar, fie din cel mu- 
vical, fie din cel piastic sau decorativ, nicăieri nu se pot ridica 
nici la rafinamentul nici la absolutul artistic pe care-l atinge arta 
unui Shakespeare, a unui Beethoven sau a unui Michelangelo. 
Totuşi aplecarea asupra producţiilor acestora anonime și colective, 
rămâne edificatoare pentru observatorul atent şi obiectiv în ce 
priveşte virtualitățile de artă ale unui popor, însușirile sale sea 
nerale de receptivitate și stilizare, capacitatea lui de reacțiune 
în faţa frumosului. Căci, între altele, arta populară are această 
însușire: fiind rezultatul pertecţionării îndelungate a unui număr 
totdeauna imposibil de stabilit de colaboratori succesivi, a căror 
parte de contribuţie nu poate fi niciodată identificată, dacă rar 
atinge înălțimile supremei frumuseți, totdeauna însă reprezintă o 
sforţare medie către mai bine care caracterizează năzuinjele unui 
meam în această privinţă. 

Folclorul nu este insă numai un mijloc de a măsura media 
valorilor artistice ale unui popor, mai eficace decât studiul mari- 
lor personalităţi creatoare care, oricât ar fi de reprezentative 
pentru neamul lor, datorește totdeauna mai mult propriului ge- 
niu, neîngrădit de hotare, putând deveni astiel imagini dispro- 
porţionate sau îinfidele ale realităţii. Fenomenul artei populare, 
incontestabil mai impură decât cea cultă, este unul foarte com- 
plex. Din această complexitate, isvoresc numeroase dificultăţi 
care ne întâmpină, când vrem să dăm o expunere metoâică, lim- 
pede şi unitară asupra lui, dar şi posibilităţi de a vedea în inima, 
mintea şi structura oamenilor în mijlocul cărora înfloreşte arta 
populară pe care transcendența artei culte nu le mai îngăduie. 
Folclorul nu are mai puţine domenii de manifestare decât artele 
culte, ba poate chiar mai multe; în orice caz cele mai însem- 
nate: literatura, muzica, dansul, plastica, arta decorativă nu lip- 
sesc nici dintr'o parte nici din alta, Pe câtă vreme însă au fost 
capitole speciale pentru fiecare din aceste arte culte, aici suntem 
nevoiți să ne concentrăm într'o privire de ansamblu unică. 

Această constrângere izvorăște insă chiar din natura obiecte- 
lor și nu din consideraţii externe. Unii cercetători au vorbit des- 
pre un caracter de „„Einheitskunstwerk“ al artei populare, obser- 
vând, pe bună dreptate, că foarte adesea este greu de diferențiat 
în ce măsură un fenomen folcloric aparține unei arte sau alteia. 
In folclorul românesc, se înţâlnesc frecvent asemenea cazuri, 
Există o iiteratură populară bine definită; proza, dar versurile 
poporane dacă nu sunt totdeauna, cântate, sunt fără excepţie, rit- 
mate mono-ton, „zise“, intrână asttel şi în domeniul muzicei, 
Nu rar, unei asttel de imperechieri i se adaugă dansul; iar alte 
ori, cum este în cazul jocului „călușarilor”, costume anumite, 
ceea ce înseamnă şi colaborarea artelor decorative. Se înţelege 
in chipul acesta greutatea de a separa complet diversele forme 
de manifestări artistice populare și a vorbi de fiecare în parte, 
complet independent de celelalte, fără să se ştirbească ceva din 
veea ce constitue farmecul fenomenului aşa cum se petrece el. 

Dar impuritatea producţiilor populare merge incă mai de- 
parte. Nu numai că întâlnim în ele manifestări care aparţin deo- 
dată mai multor domenii artistice, ceea ce în definitiv s'a încercat 
şi în arta cultă, cum este în literatura simbolistă sau în opera 
wasmeriană, dur, ceea ce le deosebeşe total de aceasta din urmă, 
care tinde spre vâlori ideale de sine stătătoare, eliberate de orice 
legătură cu realităţile din care au pornit, producţiile de artă 
populară păstrează aproape în permanență un strâns contact cu 
viața, chiar cu viaţa practică, sub aspectul ei de manifestare 
socială sau de muncă. Dar în acest fapt stă primejdia unei infe- 
riorităţi din punct de vedere sever artistic, în el se află şi avan- 
taiul că prim folclor putem mu numai aprecia valoarea artistică 
mijlocie a unui popor, dar şi caracteriza poziţia omului în [aţa 
Inmii şi a fenomenetor ci morale, i 

Nu ignorăm că fenomenul folcloric este mult mai larg decât 
marginile unei ţări şi că nu există formă de artă populară a cărei 
răspândire să coincidă cu hotarele politice sau naturale ale unui 
popor, Dacă însă ne-am mărgini, pentru început şi pentru o mai 
clară înţelegere numai la literatură, se va putea, constata că există 
factorul limbă care izbuteşte să izoleze întru câtva fenomenul 
național. Evident, temele, motivele, tiparele largi şi chiar multe 
abilităţi formate sunt departe de a ține seamă de această hotăr- 
nicie efectivă, totuşi nu se poate contesta că stilizările artistice 
Sunt în funcţie de posibilităţile fiecărei limbi, și, implicit, de vir- 
tualitățile creatoare artistice ale totalității îndivizilor care suc- 
cesiv au recepționat, purtat şi transmis literatura populară în 
această limbă, 

Un exemplu în această privință poate îi foarte editicator. 
Există un motiv, cunpseut sub mumele de „jertia zidirii“, cu foarte 
largă circulaţie în deosebi în Sud-Estul Europei. El poate fi ailat, 
sub diverse forme, la baza unor numeroase balade, fiecare cu 
variantele ei, la Ucrainieni, Bulgari, Greci, Aromâni, Albanezi şi 
Sârbi. Românii cunosc de asemenea acest motiv remarcabii rea- 
lizat în balada Meşterul Manole legenda mânăstirii dela Curtea de 
Argeș; una din podoabele artistice de acest fel ale ţării lor. La 
temelia tuturor former la care a dat naștere acest motiv, stă 
credinţa primitivă că o lucrare nu poate fi dusă la bun sfârşit 
dacă în zidurile ei mu se închide de vie o ființă scumpă. Cele 
mai adesea, în cele mai multe variante, este vorba de construirea 
unui pod sau a unei cetăţi, foarte rar a unei mânăstiri, care pre- 
Supune o oarecare spiritualizare şi o atmosferă de artă mai mare, 
cum este în unele variante bulgare, unde însă, lucru foarte sem- 
nificativ pentru prestigiul de care se bucură nu numai locașul 
de închinăciune românesc dar şi forma populară pe care a îm- 
brăcat-o legenda întemeierii lui, eroul se chiamă tot Manole și 
este vorba toi de Argeș. 

In câteva cuvinte, desvoltarea subiectului ar fi următoarea : 
maeştrii suni hotăriţi să construiască mânăstirea, cetatea sau 
podut, dar ce lucrau ziua, noaptea se dărâma. Atunci se gândesc 
că ar fi necesară o jerită, hotărăsc să fie sacrificată soţia unuia 
din ei, soarta urmând să aleagă întrun fel sau altul, care va fi 
tintr'o variantă albaneză hotărăşte chiar zarul). Pe când însă cei 
mai mulți iși avertizează soțiile, unul singur îşi ţine legământul, 
soția lui vime, este zidită şi lucrarea poate continua. In unele 
variante se adaugă rugămintea soției, care este mamă, să se lase 
un loc în dreptul sânului, pentru a-şi putea hrăni mai departe 
copilul, de acolo ieșind apoi un izvor de lapte, 

Varianta românească respectă liniile. generale ale acestui su- 
biect, dar cu multe modificări de amănunt care fac fiecare fapt 
mai bine motivat psihologic, mai firesc, mai puţin crud decât 
în alte variante, scoțând în relief lupta sufletească de fiecare 
clipă, durerea meşterului şi supunerea lui în faţa necesităţii sa- 

crificiului pentru crearea unei opere de mare valoare artistică: 
„Mare și frumoasă. Mândă șş'arătoasă Slântă mânăstire ..* 

Intrupărite neromânești ale acestui moţiv popular scot pe pri- 
mul plan când pe meşter, când pe soţia lui, cu durerea ei, fie 
pentru fraţii şi surorile pe care le părăsește, fie pentru copilul 
ce-i rămâne în urmă. In versiunea românească, figura meşterului 
stă necontenit în centrul acțiunii, ei poartă toată drama și cu 
toată jerttirea soţiei credincioase, el nu este nici o clipă întinai: 
îşi ţine cuvântul de a, păstra secretul nu fără ca dragostea pentru 
femeca lui să mu-l fi făcut să încerce în chip indirect să-și sal- 
veze soția, consimte la sacrificiu plin de durere, fără să participe 
la zidire, cum este în unele variante străine. Intreaga baladă 
românească e mai umanizată din toate punctele de vedere. lip- 
siţă şi de elemente miraculoase, cum ar fi fântana de lapte ce 
curge din sânul mamei zidite. Im schimb, când, în momentul 
zidirii ei, femeia jerttită întreabă cine-i va îngriji copilul, nu se 
răspunde prozâic şi crud, ca îm variantele bulgare (celelalte nici 
nu pun problema aceasta “atât de emoţionantă a dragostei ma- 
terne) că-l va îngriji sora meșterului, ci că va fi în paza lui 





(Urmare în pag. 4-a) 


GEORGE LOWENDAL 
DCR GA CEA e ta o a lg EET SR Ea SICAE Cta Dea SE Deta Sc olari 


hola la lileralura de TăzdoiL 


de COSTIN 1. MURGESCU 


Problema valorificării ex- 
perienţei războiului pe plan 
literar se pune desigur cu 
violentă intensitate pentru 
țoți creatorii de artă care au 
trăit această unică „întâm- 
plare“ a câmpului de luptă. 
Excludem deci dela încevut 
din cadrul însemnării nOas- 
tre încercările literaturizan- 
ților comozi ai acestei expe- 
riențe, ca fiind mai mult 
chiar decât nesemnificative. 
Căci ce înseamnă oare a scrie 
o literatură care prin sub- 
stanța ei, nu poate fi reduă 
exclusiv la planul estatir, 
fără a fi angajat personal !a 
trăirea momentului folosit 
transfigurării artistice, Lip- 
sa de semnificaţie a operei 
mi se pare în acest caz mult 
mai puţin importantă ca în- 
săși calificarea ce apasă a- 
supra cinstei autorilor ei, în 
deobște şi aparent, onești. 

Plasați în acest unghiu, 
cred că ne putem apropia de 
ceeace se poate numi „mo- 
mentul dificil“ cl literaturii 
de război. Experienţă uman- 
personală şi experiență so- 
cială deoptrivă, războiul an- 
gajează pe luptător întrun 
compler de probleme psi- 
chologice o. căror armonizare 
pare irealizabilă.  Impărții 
între sentimente  contradiz- 
torii, unele izvorând din- 
tro structură  individuali- 
zantă care ține de personali- 
tatea umană, altele pornind 
din conştiinţă socială şi exal- 
tare comunitar - naţională, 
luptătorul nu trăeşte decât o 
permanentă succesiune ve 
momente antipodice dominat 
fiecare de câte un alt senti- 
ment din categoriile amin- 
tite, Este poate în însăşi a- 
ceastă cascadă de momente 
psihologice pateticul trăirii 
în război; așa cum lipsa unor 
atari răsturnări de atitudini 
sufletești este dovada pe- 
remptorie a ratării posibili- 
tății experienţei. Căci în 
fond, nici războiul nu obliyă 
decât la o încercare fizică; 
drama experienţelor lui spi- 
rituale poate fi ocolită sau 
chiar nebănuită, aşa cum în- 
săşi existența nu obligă la o 
conștiință dramatică a ei. 

Ceeace însă pentru luptă- 
tor este numai examen al 
autenticităţii participării lui 
la război, pentru scriitor este 
răscruce hotăritoare. In pri- 
mul rând, pentru motive cu 
totul din afara literaturii: 
experiența lui este mai mult 
decât un act personal, este 
fragment dintr'o participare 
colectivă. Literatura lui an- 


gajează deci şi pe deasuvra 


lui (ceeace mi se pure a fi 
totuşi,  inezact, dela un 
punct). 

In afară de această apă- 
sare a angajării colective 
(care pe unii creatori îi-n 
stingherit de altfel prea pu- 
țin) „mai este însă o cum- 
pănă a scriitorului de război: 
opera de artă nu îngădue 


LDSUL 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 





Apare de 3 ori pe lună 


BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23-25 


TELEFON 3.30.19 





fragmentarea, ruperea şi con- 
tradicțiile în structura ei. Nu 
este vorba de o diversitate 
de atitudini și sentimente, ci 
de o incoherență organică, în 
stare să facă farmecul unei 
trăiri dar nu al unei creaţii 
de artă. Chiar cele mai hao- 
tice opere au o logică înte- 
moară care le organizeazii şi 
le planifică; este consecinţa 
transfigurării artistice pe ca- 
re experiența războiului n'o 
acceptă decât cu preţul pro- 
priei ei trunchieri, 








(Urmare în pag 2-a) 





PREȚUL 10 LEI 


IRA 


ANUL Lii Nr. 17 
Duminică 20 IUNIE 1943 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 











MATEI CARAGIALE 


— Consideraţiuni critice — 


Gloria tatălui se pare că umbrește încă meritele şi în- 
semnătatea fiului. La formarea caracterului literar al lui 
Matei Caragiale, mediul tatălui şi al familiei nu credem 
să fi contribuit decât cu ambianța prielnică creaţiei ar- 
t:stice. Incolo, fiul dovedeşte o independenţă aieasă faţă 
de preocupările tatălui. Domeniul de afirmare al fiului 
se deosebeşte radical de-al marelui humorist şi come- 
dian. 

Poate să pară multora ciudat faptul că nici-o coinci- 
denţă biografică nu îndreptățește punerea în discuție a 
operii literare a lui Mate: Caragiale. Scriitorul acesia, 
atât de singuratic plasat în literatura românească, m'a 
dat prea mult prilej criticei noastre de a i-se discuta o- 
pera realizată și a i-se pune în adevărata ei lumină. I-a 
plăcut singurătatea, ocolind sgomotul aotualității. Doar 
apariția unora din bucăţile sale au prilejuit unele recen- 
zii, mai mult de pretext, iar dispariţia lui prea timpurie 
a lăsat să se scrie câteva necroloage. Abia ediţia defini- 
tivă, îngrijită cu aleasă atenţiune de Perpesicius, l-a nsa- 
dus în actualitate, oferind cetitorului, într'o lucrare uni- 
tară, întreaga lui activitate literară și heraldică. O ast- 
fai de ediţie înlesnește cercetătorului dibuirea, în con- 
diţiuni optime, a valorilor ce se degajează din lectură și 
stabilirea lor în angrenajul materialului literar existent. 
Cercetarea acestei ediţii ne aă prilejul ca să desprindem, 
Gin ta:nițele uitării, figura de visător, pe meterezele tre- 
cutului, a celui mai mare dintre feciorii lui Ioan Luca 
Caragiale. Ceeace mărește farmecul și atracția cercetăto- 
rului faţă de autorul „Pajerelor” e tocmai poziția lui cu 
totul singulară în ansambiul literaturii noastre. El nu 
reprez-ntă rezultatul unei experienţe întemeiată pe tra- 
diție. Pasul lui alunecă de pe alte tărâmuri în mijlocul 
nostru, frământând un nou material de inspiraţie, desco- 
perit în peregrinările sale heraldice. E o lume a tainelor 
de nepătruns, peste care praful vremii şi-a aşternut lin- 
țoliul ei de tăcere şi uitare. Lira artistului singuratic a 
fost mai degrabă atrasă spre aceste vestigii ale trecu- 
tului, decât spre surlele sgomotoase ale contemporanei- 
tăți:, 

Puţini scriitori români sar putea preta la o cercetare 
a operii ilor, din punct de vedere istonic, ca Matei Cara- 
giale. Inotând în cenuşa veacurilor, căutând să-le desco- 
pere, în orice amănunt, vestigiile, scriitorul îşi bazează 
întreaga operă pe documentul istoric, folosindu-l în plăs- 
muirea compozițiilor sale evocatoare. Cercetătorul de is- 
to:e literară ar avea ce să caute şi mai ales ce să desco- 
pre, mărind asifel prestigiul disciplinei sale. Orientarea 
scriitorului spre trecut, pasiunea sa heraldică, tendinţa 
de a descoperi, din negura Veacurilor, întâmplări şi oa- 
meni, ca-i să se potrivească firii sale singulare, fac din el 
un bun prilej de cercetare istorică. In toată opera lui se 
trădează materialul prelucrat, astfel că istoricului literar 
nu-i va fi greu să-l identifice și să-l categorişească. 

Dacă însă Matei Caragiale ar fi fost.un simplu prelu- 
crător de mater.a] istoric inedit, valoarea literaturii lui 
ar putea fi pusă la îndoială şi o discuție de atitudine 
critică și estetică ar fi aproape inutilă. Scriitorul însă nu 
a rămas un simplu prelucrător. Materialul pe care îl 
descoperise, în pasiunea de herald.st, nu ni d-a redat în 
forma lui primitivă, diformă și confuză, în care caz am 
[i avut în față ua didact. El a folosit acest material doar 
ca um pretext, integrându-l, în vederea actului creator, 
în străfundurile eului său. Odată înglobat în spațiul eu- 
lui, acest muterial și-a pierdut valoarea de concret, cioc- 
nindu-se cu celelalte eiemente ale actului creator și că- 


de DUMITRU IMBRESCU 


pătând o valoare abstractă, simbolică. Piezenţa lui, e 
drepti, se trădează în conținutul operei realiste, dar ea nu 
constitue o disonanţă faţă de ceielalte elemente ale actu- 
lui de creaţie artistică. Materialul acesia se pretează la 
0 evocare, o atitudine lirică permanent prezentă în eul 
scriitorului. Opera lui Matei Caragiale indică viziunea pe 
care o are despre lime şi viaţă. E] alege, pentru a pre- 
iuzra, tocmai materialul uitat, peste care vremea şi-a aș- 
temnwi tăcerea, pentru ca, trecandu-l prin actul ag pur- 
gație al creaţiei, să-l frământe intens, astfel încât să nu 
mai rezulte din el decât atitudinea de evocare, de sinzu- 
rătate, de linişte şi de tristețe, care stăpânește întreaga 
iui operă. 

Șin mânuirea versurilor, ca și în granitul prozei, sorii- 
torul utilizează um material cu trăsături speciale. Nu a- 
vem în faţă tratarea unui materia! de actualitate, în care 
să pulseze viața prezentă, ci un material vevhi, cu iz de 
mucegai, stors de virulența palimei. Frământarea aces- 
tuia în cutele eului scriitorului se face cu atâta migală, 
încât ceeace apare din el, în opera închegată, nu mai 
poartă decât, prin elementul de evocare, legături cu ma- 
teria iniţială. Matei Caragiale nu e un copist banal de 
realități, trecut, sau prezente, Ei e un meşter în condu- 
cerea procesuiui interior, din care, după liaiştirea valu- 
rilor de sbucium, apare opera degajată de tot elementul 
eterogen, care a luat parte, ca materia! de p:elucrare, în 
producerea sa. Cu alte cuvinte, materialul de inspirație 
nu-i folosește scriitorului pentru a pune pece'ea veridi- 
cității pe frontispiciul operei sale, ci numai pentru a-și 
desăvârşi, în mai bune condițiuni, procesul de creație. 
Că istoricii literari se simt ob-:gaţi să caute, în dosul ori- 
cărei fraze, un substrat istoric, e o aută chestiune şi ea nu 
ne interesează. Adevărul e că un creator de artă, în tim- 
pul sbaterii lui interioare nu e câtuși de puțin preocupat 
de problemele de documentare. Ei produce, fundcă în cul 
Său există un surplus de energie creatoare, care se cere 
cultivat, într'o direcție spirituală, Opera de astă nu se 
poate explica prin alte mijloa:xe, decâtț acelea cari i-au a- 
jutat să devină ceeace este. A căuta explicații într'um do- 
memiu care-i străin de structura sa organică, e o operaţie 
hazardată şi ea duce, de cele mai multe ori, la explicaţii 
ridicole. Pentru a stabili valoarea unei vpere, e suficient 
să ne adâncim în propriile ei făgașuri. In ea și numai în 
ea rezidă orice act de valoare. Elementele eterogene, 
chiar dacă participă în actul de creaţie, joacă un simplu 
rol de îniesnire al procesului şi nu rămân cu valoare 
de sine stătătoare. 


Trecând acum la cercetarea amănunțită a operei litera- 
re a lui Matei Caragiale, vom începe cu ciciul de poezii 
„Pajere”. Poetul întrebuinţează aci un material docu- 
mentar, îşi grefează versurile pe izvoare de inspirație ce 
i-au fost fumizate de preocupările sale heraldice, dându- 
ne o poezie de colorit arhaic. Materialul pe care-l prelu- 
crează, printr'un fin şi ales proces de creaţie, nu are ailă 
valoare decât de a fixa coloritul poeziilor. Sutletul poe- 
tului vede în gravurile şi materialul de cercetare heai- 
dică dincolo de valoarea lui documentare. Scrutarea lui 
il duce spre lumi îndepărtate și pierdute, lumi cari, prin 
ceața vremii, ne cheamă spre ele, cu o atracție evocatoa- 
re. Matei Caragiale încearcă să ne descopere aceste luni, 
aducând, în struna lirii sale, ecoul unei tristeți neînțe= 
Jese. Cu toate că e vorba de viteji şi figuri de legendă, 





(Urmare în pag. 2-a) 





“POETIGA DELIBERATIVĂ A LUI BAUDELAIRE 


Uşurința cu care se publică as- 
tăzi tot felul de versuri, ajungân- 
du-se la o adevărată inflație poe- 
tică, face mecesară reactualizarea 
concepţiilor estetice a câtorva din 
marii macştri ai artei universale. 
Se ţine prea mult cont de acea „in- 
tuiție extatică și înşelătoare“ care 
este inspirația şi e prea neglijat 
factorul „muncă“ al cărui rol este 
tot atât de important în elaborarea 
operei de artă. Deaceea, o confrun- 
tare cu concepțiite estetice şi me- 
voda de lucru a poetului care con- 
ținuă să exercite e influenţă atât 
de mare asupra poeziei moderne, 
ni se parte binevenită. 

Baudelaire este partisanul artei 
pure. Un poem nu este, după con- 
cepţiile sale, cu adevărat mare, de- 
cât atunci când este scris din sim- 
pla plăcere de a scrie un poem, Cu 
alte cuvinte, arta nu are niciun 
scop direct: nici să înveţe, nici să 
îndrepte moravurile, nici să forti- 
fice conştiinţa. 

Desigur, în vegiunile Superioarei 
Frummseţi, nu se poate ajunge în- 
tâmplător. Seoriitorul trebue să aibă 
un plan, o metodă de lucru. 

Analizând opera lui Edgar Poe, 
pentru care el manifesta o entu- 
ziastă admiraţie, Baudelaire citează 
o axiomă a scriitorului american 
pe care și-o însuşeşte: 

„Intro poemă ca și într'un ro- 
man, întrun sonet ca și într'o nu- 
velă — scrie Edgar Poe — totul tre- 
buie să se îndrepte spre un desno- 
dământ. Un adevărat autor Vare 
dsjă în vedere ultimul său rând 
când concepe primele pagini“, 

Opera de artă nu este, după 
Baudelaire caşi după Edear Poe, 
produsul unei vagi inspiraţii, cum 
înclină să creadă lumea obişnuită. 
Și aici intervine deliberarea, munca, 
Numai cu gândul mereu la desno- 
cământul fimal, autorul poate da 
unui plan fizionomia indispensabilă 
de logică și cauzalitate, făcând ca 
toate incidentele şi tonul povestirii 
să conveargă spre scopul urmărit. 

Totul trebuie gândit, studiat, în 
opera de artă. In primu! rând, au- 
torul îşi va alege cu mare grijă 
subiectul. Este o gravă eroare cre- 
dinţa că smbieciul nu joacă niciun 
rol în opera de artă ci totul este 
modul de tratare. Subiectul trebuie 
să fie absolut original, surprinză- 
tor. 

După alegerea subiectului, auto- 
mul va vea îm vedere efectul pe 
care urmărește să-l obțină prin 





se intrebe ce sentimente vrea să 
provoace în sufletul cititorilor săi: 
milă, groază „admiraţie, ură, pen- 
trucă fotui în opera de artă tre- 
buie să conveargă spre efect: tonul, 
incidentele, imtriga. 

— „De multe ori — scrie Baude- 
Iaire în prefața traducerilor lui 
Edgar Poe, m'am gândit cât de in- 


literar“ .« 





teresant ar fi un articol scris de 
câtre un autor care ar vrea, — sau 
mai bine zis ar putea povesti pas 
cu pas mersul progresiv pe care 
l-a urmat o compoziție oarecare de 
a sa, până să ajungă la un termen 
definitiv de realizare. Mi-este greu 
să explice pentruce o astfel de lu- 


rei de artă ? 


crare n'a fost niciodată înfăţişată 
publicului; dar probabil cauza a- 
cestei lacune trebuie căutată în va- 
nitatea scriitorilor. Multor scriitori 
şi mai ales poeţilor, le place să se 
înțeleagă că ei compun graţie unei 
frenezii subtile sau unei intuiţii 
extatice. Ei ar tremura desigur la 
gândul de a lăsa publicul să arunce 
o privire în dosul scenei, să con- 
temple laborioasele și nedecisele lor 
embrioane de gânduri, adevărata 
hotărire luată în ultimul moment, 
ideea așa de multe ori întrevăzută 
ca într'un fulger şi refuzându-se 
a se reliefa în plină lumină, gândul 
copt și ajuns la maturitate pentru 
a fi asvârlit apoi cu disperare ca 0 
materie de netratat; alegerile pru- 
dente de cuvinte și apoi asvârlirile, 
dureroasele ștersături şi înterpune- 
rile, — întrun cuvânt trucurile, 
schimbările de decor, rujul, penele 
de cocoş, machiajul de pe scenă 
cari în proporție de 99% constituie 
apanajul şi naturalul histrionului 


In posesiunea operei de artă se 
ajunge, după Baudelaire, printr'o 
serie de artificii. Dealtfel, cea mai A e 
neînsemnată jucărie nu este o apa- ceea, nu strică din când în când 
riție instantamee, ci este produsul 
unei mimuţioase elaborări; de ce k A 
ne-ar speria munca în cazul ope- Cât de departe suntem astăzi 


Poetica ui Baudelaire este o poe- 
tică deliberativă. Nu fiindcă i-ar 
fi lipsit elementul „inspiraţie“, ci 
fiimdcă el fugea de facilitare, de 
sentimentele simple pe cari i Je 
suggera natura, 


Baudelaire combină, inventează 
cu un rafinament nnic sentimente 
şi sensaţii noui. El nu copiază ma- 
tura, nu se lasă sedus de ea, toţ ce 
vine dela matură i se pare prea 
simpiu, 

Dealtfel, arta după el, nu trebuie 
să se preocupe nici de natură, nici 
de adevăr, nici de pasiune, Arta îşi 
are scopul în sime însuşi. Poezia 
este un obiect de lux care se obţine 
după ingenioase tatonări şi trans- 
formări. 

Ca şi marele său contemporan, 
prozatorul Gustave Flaubert, Bau- 
delaire crede că arta nu este fă- 
cută pentru toată lumea, după cum 
sunt făcute caloriterele şi câi:e fe- 
rate, bunăoară. Arta este făcută 
pentru aleşi. 

O consecinţă inevitabilă a unor 
astfel de concepţii, a fost ruptura 
dintre public şi poezie, ruptură ac- 
centuată tot mai mult de expe- 
rienţa curentelor următoare. 

Reliefarea poeticei lui Baudelaire 
este o mustrare indirectă a facili- 
tății poetice de astăzi, Se uită că 
tot ceeace se obţine uşor în viaţă 
ca şi în artă — uşor dispare. Dea- 


câte-o vizită în atelierele de artă 
ale înaintaşilor, 


când se publică orice, cu o totală 
lipsă de resnect faţă de cuvântul 
scris, de timpurile când se dădeau 
asifel de precepte scriitorilor: „si 
jâcris quatre mois, jen 6tfacerai 
trois“! 


GABRIEL ŢEPELEA 





ete, 2 A 2 
——— 
N 








CRONICA DRAMATICĂ 


TEATRUL NAȚIONAL STU- 
DIO: „EVADARE“, dramă 
în trei acte de ARTTURI 
JARVILUOMA, 


Schimbul de piese între 
mai multe ţări constituie un 
mijloc admirabil de cunoaş- 
tere a literaturii dramatice 
străine, întotdeauna atât de 
interesantă pentru cel care 
ar voi să urmărească evolu- 
ţia mişcării teatrale contem- 
porane, nouile năzuinţi în 
teatru, nouile curente. In fe- 
lul acesta, dela studentul de 
Conservator, care niciodată 
na trebue să fie străin de 
cunoaşterea unei cât mai 
mari părți a literaturii dra- 
raatice, a cărui vedere de 
ansamblu trebuie să aibe 
măcar în carâcteristicile ei 
generale — ceiace, trebuie să 
recunoaștem, rămâne mai 
mult un fel de deziderat in 
aceste vremuri în care tine- 
retul cu greu își deslipeşte 
ochii de afişele curselor de 
bicicletă, a  reuniurilor de 
box şi matchurile de foot- 
ball — și până la regisorii, 
directorii de scenă şi, în ge- 
neral, toţi oamenii de mese- 
rie propriu zişi, oameni de 
teatru pe cari îi interesează 
problemele mari ale acestei 
arte. 


Bine înțeles, acest schimb 
de lucrări dramatice este fo- 
iositor: uneori ele aduc în 
adevăr idei noui, o proble- 
matică nouă sau măcar un 
suflu ncu, iar alteori ele pot fi 
interesante prin aceia că un 
autor în general nu se poate 
despărți de mediul în care a 
trăit și, ca atare, și opera Qe 
artă nu se poate să nu re- 
flecteze ceva din viața şi ca- 
xacteristicile lumii în care 
s'a născut. 


Deci ea va aduce, în ori şi 
ce caz, ceva din această cu- 
loare specifică și din acea 
viață particulară a naţiunii 
şi ţării ei de origine. 


In ce privește piesa „Eva- 
dare“, fiind în cel mai înalt 
grad reprezentativă pentru 
literatura dramatică finian- 
deză — în Finlanda sa re- 
prezentat de peste șapte mii 
de ori în intervalul dela 1914 
şi până acum, deci într'un 
răstimp extrem de scurt — 
se înțelege dela sine că ea 
prezintă un deosebit interes 
pentru noi, deoarece ea ne 
înfățișează cu multă auten- 
ticitate mediul finlandez și 
sufletui poporului finlandez, 
despre care, dată fiind şi 
imensa distanţă care ne se- 
pară — Finlanda, ţară nor- 
dică, noi, țară din sud-est — 
nu am fi avut altfel prea 
mutle posibilităţi să le cu- 
noaștem. 

E drept că mă aşteptam — 
și aş fi fost bucuros — să 
văd o piesă care să aducă 
ceva din poezia națională a 
acestei națiuni nordice, ceva 
de poezie runică; rezonanțe 
din acea minunată Kaleval- 
la, să ne întățişeze ceva din 
sufletul acela de legende şi 
de mituri din care sunt ţe- 
sute întâmplările lui Wăine- 
md$inen sau Leminkeinen, de 
expedițiile lor în nord, de 
luptele lor şi  descântecele 
lor, — prin care, după cre- 
dinţele finice, se poate creia 
totul şi se pot înlătura orice 
pledici — cântările lor mi- 
nunate, întreaga cosmogonie 
care se întrevede. 


Ori, nu a fost nimic din 
toate acestea: „Evadare“ este 
o piesă realistă — ași putea 
spune chiar naturalistă — și, 
in acelaş timp, naționalistă, 
în care străbat, cu prudenţa 
necesară pe care o impunea 
vremea în care a fost scrisă, 
când Finlamda era încă o 
simplă „gubernie“ rusească, 
accentele de revoltă ale po- 
porului finlandez și aspira- 
țille lui spre libertate. 


De asemenea, din această 
piesă şi din felul cum sunt 
conturaţi eroii ei, vedem care 
sunt trăsăturile dominante 
ale sufietului acestui popor: 
demnitatea, onestitatea lui 
sufletească, rezistenţa la o- 
presiune şi, fără ca să pară 
contradictorie, ţinuta lui mo- 
rală şi marea lui stăpânire 
de sine, care răzbate din ac- 
țiunile fiecărui om, chiar de 
condiţie socială umilă, căzut 
prea jos, abrutizat de pildă, 
din cauza alcoolului. Vedem 
astiel că toţi acești oameni 
au o anumită nobleţă sufle- 
tească funciară, care la anu- 
mite momente îi ridică peste 
condiția și situaţia în care se 
găsesc. Şi este, în același 
timp, o pictură în adevăr 








ar 
e 


Sp 
Ed 






aa 
at 


minuțioasă, până la recons- 
tituire, a vieţii rurale finlan- 
deze, prezentându-ni-se toate 
miciie întâmplări și preocu- 
pări care mișcă resorturile ei, 
mergânri dela etalarea acti- 
vităţilor celor mai domestice 
şi până la rudimentele de 
fricțiuni sociale locale pe 
care te provoacă diferențele 
de situaţie dintre cei care au 
avere, între ţăranii mai chia- 
buri pe deoparte, cari mun- 
cesc aşezat, fac agricultură, 
au ferme, etc. şi cei care, ne- 
având nimic sau nevoind să 
rauncească, elemente anti- 
sociale, se alcătuiesc în cete 
cari turbură pacea celorlalţi 
şi încercând. dacă se poate. 
să şi trăiască după urma ce- 
lor dintâi. 

Ni se arată și moravurile 
din acele vremi, în legătură 
cu judecăţile, cu facerea an- 
chetelsr, cu luarea interogu- 
toriilor, după cum ni se dă 
a înțelege că până și în acel 
fund de sat, în acele ţinuturi 
nordice a pătruns, turburând 
liniştea sufletelor, pacostea 
sectelor. fără însă să ni se 
explice ce-i cu ele. de exem- 
plu ce-i cu acea „sectă a po- 
căiților“* pe care suntem lă- 
sati numai s'o bănuim, după 
cum nu ni se explică prea 
mult nici ce-i cu acele „ban- 
de de hătăuşi“, pe care le ve- 
dem la un moment dat — 
cu totul episodic — apărând 
în scenă. 





Prin urmare, din toate a- 
ceste elemente, se înţelege că 
ni se oferă în această piesă 
un tablou cât se poate de fi- 
del al vieţii finlandeze. 

Ceva totuşi de „rusesc“ nu 
se poate spune că nu se sim- 
te în această operă, în spe- 
cial prin acele preocupări și 
probleme de  conșiiință şi 
prin o anumită culoare. care 
sunt specifice romanului rus 
şi dramei rusești. 

Desigur că sunt câtzodată 
şi lucruri cam prea „văzute“, 
cam prea „reţetă? — aceia 
ce cu un termen cam fran- 
țuzesc s'e numim „poncite' 
— cum ar fi acea scenă mult 
prea teatrală când Kyosti 
Karjauma, şef al, bandei bă- 
tăușilor, provoacă la „luptă 
dreaptă“ pe  Jussi Harri şi, 
fiind învins de el, îi declară 
limtatic, ca în Bolintineanu 
sau ca în dramele romantice 
franceze sau chiar în dra- 
mele lui Schiller, „că de a- 
cum îl „stimează“ şi că „acel 
care l-a invins pe Kâsty Bar- 
jauma, merită... etc., etc.*, 
ba certa mai mult, când unu) 
dintre tovarășii lui vrea să-l 
înjunghie pela spate pe Jus- 
si Harri, acelaşi Kyosti Kar- 
jauma, se revoltă de o astfei 
de intenție şi îşi gonește to- 
varășul ca fiind „nedemn de 
banda lui...“. 

Piesa are, aşa dar şi unele 
formule teatrale cunoscute, 
după cum nu-i lipsesc şi ele- 
mente de „atracţie“ cum av 
ti de ex. în plină scenă o 
luptă în toată regula, „cn 
figuri“ greco-romane, altiei 
foarte bine puse în scenă, în 
care d-nii S$. Gabor şi V. Lă- 
zărescu au arătat chiar mul- 
tă îndemânare, deci un fel 
de număr de senzaţie ai 
spectacolului, sau cearta, — 
trebue să se recunoască, — 
foarte comică, dintre cei doi 
beţivi, din actul I-iu, cari 
termină prin a se urca fie- 
care pe câte un scaun, pen; 
tru ca fiecare să-i poată 
scoate celuilalt limba ma! 
bine, dela înălțime! 

In privința interpretării, 
ea a fost în general bună. In 
primul rând trebuie remar- 
cată d-na Elena Cruceanu 
prin firescul şi siguranţa pe 
care d-sa le-a pus în rolul! 
Raisei, dovedind calităţile da 
care dispune şi încercata 
d-sale experienţă teatrală 
care depășeau importanţa 
oarecum limitată a rolului 
(cuvenindu-se ca atare să fie 
văzută mai des şi în distri- 
buţii după adevăratele d-sale 
merite). 

De asemeni destul de bine, 
d-na Eugenia Popovici, fata 
din casă îndrăgostită de fiul 
stăpânului: a pus multă ti- 
nereţe şi multă prospeţime 
în conturarea Liisei. 

D-na Marcela Desmetriad 
a avut în general un joc bine 
pândit și de multe ori fru- 
moase accente dramatice. 

Bună și prezentarea d-nei 
Atena Dumitrescu, despre 
care deasemenea se poate 
spune că e păcat că nu este 
văzută mai des. 

In ce privește distribuţia 
personagiilor bărbaţi, trebua 
spus că, în linii generala, 
mai reușite au fost interpre- 
tările personagiilor comice. 
In special d-nii H. Potizu, în 


acel aşa de reușit şi de bine 
creionat rol al beţivului, care 
împreună cu d. Amigdali în 
rolul lui Kaappo, au făcut o 
deosebit de amuzantă scenă 
din actul întâiu, de care am 
vorbit deja, sau d. C. Morţun 
în ultimul act, în rolul gre- 
fierului, cu un humor al 
d-sale destui de personal și 
de bună calitate. 

Trebuesc mentionate dea- 
semenea meritale d-lui S$. 
Gabor, în special în scenele 
animate, în scenele care au 
oarecare dinamism. De alt- 
fel rolul şi l-a însuşit cu o 
înțelegere mai deplină a lui, 
mai interiorizată, ceiace l-a 
făcut să aibă şi câteva ac- 
conte dramatice autentice, 
sincere, mai interesante de- 
cât efectele pur spectaculare 
urmărite — pare-se — în tre- 
cut. 

D. C. Economu, în rolul lui 
Erkki Harri, a jucat stăpânit 
și firesc; d. I. Anastasiad a 
dat un contur just, arțăgos 
şi pornit rolului ispravnicu- 
lui; corect d. I. Radu în ra- 
lu! deținutului Antti Hanka. 

D. V. Lăzărescu, deşi în- 
tun rol episodic, a pus mul- 
tă viaţă în rolul lui Kyâsti 
Karjauma; bine de asemeni, 
deși în roluri ma: mult de 
ausamblu, d-nii G. Mosco- 
vici, — pe care mi-l aduc 
aminte dela producţia Con- 
servatorului de anul trecut, 
când împreună cu d-ra Irina 
Răchițeanu au avut acele ad- 
mirabile prezentări din „Vi- 
forul“ jucând pe Stetăniţă 
Vodă și pe Doamna Tana, — 
$. Holban, C. Neacşu, N. 
Cristescu, E. Stoicianu, LE. 
Isaia şi N. Dumitrescu. 

Decorurile d-lui Traian 
Cornescu realizate, par să fi 
redat bine culoarea specifică. 
mediului finlandez. Direcţia 
de scenă a d-lui 1. Sahighian 
bună, realizată cu o conștiin- 
ciozitate... „naturalistă“ rar 
întâlnită. 

In orice caz, o direcţie de 
scenă bună, care se cunoaște 
întotdeauna şi cu care un 
anumit grad de succes îi este 
intotdeauna asigurat unei 
piese regisate de d-sa. 


ALEXANDU DRAGHICI 








PRODUCȚIILE „CONSERVATO- 
RULUI REGAL” 
CLASA DE OPERĂ 


Revenit cu modestie la ve- 
chea lui emblemă, ,„Conserva- 
torul Regal de muzică şi artă 
dramatică” câţiva ani împodo- 
bit cu aceea mai pretențioasă 
de ,„Academie”, şi-a început 
producţiile de sfârşit de an în 
condițiuni ce-i fac cinste prin 
râvna în muncă şi atenţiunea 
în formarea elementelor da- 
vedite. 

Prima producţie a fost accea 
a clasei de operă de sub con- 
ducerea domnului prof. Mihail 
Vulpescu şi a doammei asis- 
tente Aglaea Mihăilescu-Tos- 
cani. 

In actele de operă reprezen- 
tate de cele mai multe ori în- 
tegral, directivele didactice ale 
clasei au avut vădite bune re- 
zultate şi nu numai în cazurile 
în care au întâlnit elevi de un 
talent accentuat, ceeace pro- 
priu zis nu s'a întâmplat prea 
des, dar aproape asupra fie- 
cărui părtaş la: producţie, asu- 
pra liniei generale, ceeace este 
cea mai Bună  recomandaţie 
pentru seriozitatea şi foloasele 
unui învățământ. 

Evoluţia artiştilor nu este de 
fel identică și nu arareori se 





MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 


SCALA: Intvarcu-te iubirea mea. 
In. programul viitor:  Secretu! 
d-nei în alb, şi jurnal. 

REGAI: Macario Cou-Boy, şi 
jurnul. 

VICTORIA: Duelul şi Jurnal de 
război. 

ELYSEE: ROmanul unui tânăr 
sărac şi jurnal, 

VOLTA BUZEȘTI: Eatravagan- 
tul castelan, jurnal și trupa de 
artiști. 

ROMA: „Femeia îndărătnică“ și 
jurnal. 

CARMEN-SYLVA: Atac la Baku, 
jurnal și trupa de artiști. 





Notă la literatura de război 


(Urmare din pag. 1-a) 


Înseamnă însă aceasta că 
literatura de războiu trebue 
să părăsească legile esteticci 
pentru a-și păstra numai um- 
biția documentară ? Cred că 


_nu există nimeni din cei ce- 


au gustat savoarea atâtor 
pagini ale literaturii de răz- 
boi, care să dea un răspuns 
afirmativ. Atâteu creaţii cres- 
cute pe experiența războiu- 
lui au dobândit dreptul unui 
loc de cinste în viața spiri- 
tuală a cetitorului, prin nă- 
zuința de a se realiza în ană 
(chiar dacă niciuna nu a a- 
juns „ucolo”) și stăruesc în 
mintea noastră încă pentru 





a putea accepta 0 atare so- 
luţie, 

De altfel „experiența jă- 
cută de americanul Norton 
Cru arată că pe acest plun 
chiar, al documentarului, li- 
teratura de război poate în- 
tâmpina încă obiecţiuni. 

Rod al unei drame, îi este 
dat literaturii de război, 
poate printr'o ciudată reflec- 
tare de destin, să trăiască 
permanent ea însăși în dru- 
mă: aceea a nefixării sale pe 
vreun plan, a unei continue 
alunecări între legile artei şi 
realități, între mărturisirea 
individuală și revărsarea în 
social. 

COSTIN. 1. MURGESCU 





întâmplă ca dintr'un sfios ta- 
lent, fără de afirmări hotări- 
toare în primii ani, să se poată 
obţine prin muncă bine îndru- 
mată şi perseverenţă un bun 
slujitor al scenei. 

Pe de altă parte, acei ce pot 
dintru început să strălucească 
printr'o dotare mai generoasă, 
pot uşor cădea în excese, în 
risipirea bunului ce au, în stări 
de supra-încredere în sine dău- 
nătoare evoluţiei şi progresu- 
lui, şi necesită mult tact şi 
multă metodă din partea pro- 
fesorilor, pentru desvoltarea 
armonioasă şi temeinică a ta- 
lentului lor. 

'Țința finală rămâne aceea a 
şlefuirii atât de delicate a tu- 
turor elementelor ce par să 
poată face carieră, încât, la in- 
trarea lor în serviciul artei. 
talentele mari şi talentele mai 
mici, talentele de atâtea fe- 
luri şi nuanţe câte se pot ivi, 
să se echilibreze desăvârşit, să 
creeze acea netezime, acea 
unitate, acel cizelaj de an- 
samblu care fac marele merit 
al teatrelor lirice de seamă. 

De aceea, dacă oricând este 
o bucurie întâlnirea în cadrul 
muzical didactic, al unor -gla- 
suri sclipitoare, al unor da- 
ruri excepționale pentru mu- 
zică, ceea ce interesează mai 
ales în prezentarea unei clase 
este nivelul general de pregă- 
tire, calitatea în linia totală a 
realizărilor. 

Jată ceeace credem că se cu- 
vine să elogiem în primul 
rând. în producţia clasei de 
operă a profesorului Vulpes- 





cu, dealungul variatelor înfă- 
ţişări ale jocului „de-a opera”, 
pe care elevii d-sale l-au sus- 
ținut respectând în lăudabilă 
măsură regulele multiple şi 
inevitabile ale jocului, 

Nu vom insista asupra fiecă- 
ruia dintre candidaţi, dar desi- 
gur că un bun număr dintre 
ei au perspective de carieră. 


D-rele Cornelia Stroescu şi 
Pally Zenaida prin însuşiri 
evidente, d-na Ady Vintilă şi 
d-ra Cella Tănăsescu  înzes- 
trări făgăduitoare, d-ra Tacui 
Cheoseian cu posibilităţi de 
glas pe care le menţionăm, 
excelentul în totul Barbu Du- 
mitrescu, bariton, tenorul ab- 
solvent Emil Filip, care din 
punct de vedere vocal a înain- 
tat, d-ra Migry Avram Nicolau 
prin sensibilitate și talent ar- 
tistic general, tenorul Scurtu 
prin promisiunile ce i-am des- 
cifrat în. rolul Pinkerton, te- 
norul Politis, auditor, prin sur- 
priza unui glas de prețioasă 
calitate, au grupat frumos un 
număr de afirmări favorabile, 
în cadrul în general cu grijă 
strunit al actelor de aperă cân- 
tate. 

Au dat concurșul de resim- 
țit aport maestrul Ionel Per- 
lea, orchestra simfonică „Ra- 
dio” şi d, Aurel Borneanu dela 
„Opera Română”. 


ROMEO ALEXANDRESCU 


e pt goe e ani ia 


CAPITOL : „MALOMBRA” 


film realizat de Mario Sol- 
datti în atmosfera probabil 
incă neuitatului „La răscruce 
de vânturi”. Un mănumchi de 
coincidenţe, amănunţit studiate 
şi medate impresionant, — mai 
cu seamă în prima parte, — 
gravitând în jurul blondei fru- 
museţi a Isei Miranda, parcă 
nu numai indicată dar presim- 
jită de calitățile operei lui 
Fogazzaro. Substituirea numi- 
tei artiste, din marchizaa de 
Malombra în moarta Cecilia, 
s'a petrecut lin, firesc, așa 
Cum ar fi trebuit să se întâm- 
ple şi cu jumătatea a doua a 
spectacolului, unde, — surprin- 
zător — au intervenit elemente 
mu: dela periferia artei, brusce, 
piițin polițiste,  neconţorme 
limiilor viziunei de până atunci. 

Adăpostită în castelul unui 
unchi, conte, simgumnatie şi ciu- 
dat, — de umde nu avea să 
plece decât în ziua nunţii sale — 
tânăra marchiză preferă came- 
rei destinată ei, pe aceia în 
care se spume că rătăcește me- 
întrerupt fantoma Ceciliei. Gă- 
sește în clavecinul nemaiatins 
dala moantea acestei nefericite 
şi ciudate femei, — vrând să 
descopere dece nu cântă una 
dintre clape, — o scrisoare, 0 
broșe și o șuviță de păr blond. 
Cecilia îi scrie celei care, ci- 
timdu-i rândurile, — um mic 
rezumut al tristei ei vieţi — va 
fi reîncarnarea sufletului ei. 
De aici începe reeditarea unui 
trecut fragment de existenţă 
şi reabilitarea lui, culminând 
prin împlinirea răsbunămii za- 
darnic premeditată dealungul 
unei amare trăiri. Tema invită 
la reculegeri şi concluzii sepa- 
rat de planul înțățișerilor pe 
ecran și orice desvoltări ale 
acestora nu și-ar avea locul 
într'o adaptare  cinematogra- 
fică. Evidențiat şi subliniat aici 
trebue numai faptul că „Ma- 
lombra” nu e o demonstrație 








20 IUNIE 1943 —== 





artistică de duzină, deşi ea 
pare că se adrasează marelui 
public amator de senzaţionalul 
anecdatei la care participarea 
lui se precizează fără prea 
mari eforturi. 


SCALA: SBUCIUMUL UNEI 
VIEȚI 


In rolul sculptorului-arhiteot 
Andreas Schliiter, marele Hei- 
nerich George a fost corect şi 
inimitabil, ca întotdeauna. 
„Sbuciumul unei vieţi” s'a 
desfăşurat, astfel, în lumina 
şi recunoscuta amploare a fil- 
mului german, în ritmul pro- 
priu acestuia, în tablouri gran- 
dioase, conținătoare de exem- 
plare evocări şi absolute re- 
comstituiri ale unui secol înde- 
părtat însă valabil nu numai 
în sens documentar. Însăși fer- 
mecătoarea Olga Tehechowa 
aparține trecutului”, văzut 
oarecum în stilul operetei, 
apus, din nefericire, în favoa- 
rea cupletelor, introduse pe la 
răspântii, ca felinarele. Totuşi, 
vedeta nu e cântăreaţă. Nici în 
filmul acesta nu cântă și totuși 
dăruie, prim  grațioasa-i si- 
luată, suvenirul genului de tea- 
tru despre care am pomenit. 
Câteva minunate replici me-au 
rămas întipărite în minte şi 
suflet, să ne servească de în- 
vățătură: „Artistul e rege în 
lumea lui”, „Viaţa trece, opera 
rămâne”, „Viața ca și opera 
trebuie să fie clădite pe teme- 
lie tare”. In treacăt, — preț de 
clipitul unui fulger, — ni l-am 
reamintit pe „Rembrandt, 
datorit tot filmului german, 
parcă intenționând a compara 
cele două realizări. Cum însă 
Andreas Schliiter e unul iar 
Rembrandt e altul, e natural 
ca între cele două interpretări 
sd existe şi deosebiri. Parale- 
lismul nu implică umghi de în- 
tâlnire dar nici supnapuneri. 


COCA FARAGO 


CERE Pe SR cai a E dpi da ea fa E a a ag 50 terasa IRI 


MAGIDA NICOLAU 


In debutul solist făcut la 
„Filarmonica“ unde a inter- 
pretat sub bagheta maestru- 
lui George Georgescu, exigen- 
tul concert pentru pian şi or- 
chestră de Serge Bertkiewitz, 


d-na Magda Nicolau a făcut 
o temeinică dovadă de resurse 
tehnice și muzicale alese, în- 
scriindu-și dintru început un 
serios succes. 








SIGRID UNDSET:  „Primă- 
vara“ 


Cu „Primăvara“, editura Gor- 
jan a revelat publicului cititor 
nu numai cea ma: suavă luorare 
a marei norvegiene, dar a dat 
totodată și întâia tălmăc're din 
Sigrid Undset. 

Scriitorii nordic: nu au însem- 
nat, din totdeauna, lectura pre- 
ferată a publicului românesc. Cu 
excepţia unor sporadice  tradu- 
ceri din Johan Bojer şi Knut 
Hamsun, nordici nau cucerit 
publicu! nostru cititor. E tocmai 
ce a întreprins, cu deplin succes, 
cu această „Primăvară“, de o de- 
licată inspirație. 

„Primăvara“ este, poate, întâia 
mare lucrare a autooarei Im- 
p:eună cu „Jenny“ şi „Materni- 
tate“, ea face parte din seria de 
opere care au i.ustrat activitatea 
fem'nistă a d-nci Sigrid Undset. 


„SOȚUL MEU“, romanul lui 
Max du Veuzii, lansat de editu- 
raGorjan și-a cucerit cititori 
încă din primele zile ale apari- 
ției. 

„Soțul Mou“ esie, dacă se poa- 
te spune astfel, ilustrarea unei 
admirabile formule de roman, 
căci cartea lui du Veuzit esie, 
în acelaș timp o pasionantă po- 
veste d> dragoste, un fremătător 
fragment de viață şi o carte ex- 
trem de spirituală. 


MATEI CARAGIALE 


(Urmare din pag. I-a) 


atmosfera versurilor degajează duioşie, în loc de zăngă- 
Tit de arme și de sulițe. Nu retrăim aevea epoca și fap- 
tole petrecute, ci ne apropiem, cu smerenia cuviosului, 
care intră într'o lume neinţeleasă, peste care apasă o at- 
mosferă grea. 

Parcă vedem, prin vis și vrajă, scena mișcăteare a răz- 
boinilcului trădat și săgotat, în adâncimi de codri și rugul 
ce se înalţă pentru a-i pregăti sfârşitul. E ca un p:aznic 
păgân, la care înfiorarea din fața noastră nu are nimic 
din slăbioiunea biblică, ci totul e un imn adus jertfei de 
sine şi juptc: neinfricate. Războinicul pare semeţ șin ul- 
tima clipă, înainte de a prinde aripi! de foc, spre a se ri- 
dica spre zările infinitului. 

Pe de altă parte, preocuparea poetului pentru tot ce 
poartă pecetea dezagregării timpului, îl face să ne redea 
atmosfera ruimelor şi a locurilor părăsite, raiul cerșetori- 
lor, a dezamăgiţilor şi a păsărilor de noapte, înfrăţiți în- 
trun trist destin ; 


Adânc ca de o vrajă par ele adormite, 

Pe iaz visează ostrovul ide sălcii despleţite 
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă 
Şin tăinuita culă, ţintind priviri vidlene, 
Zâmbesc către domiaiţe boieri cu lungă barbă...” 


E atât de simplă redarea în numai câteva versuri, dur 
atât de complex fondul. Un peisaj vast şi tainice te face 
să retrăieşti în atmosfera unor alţi oameni și altor vremi. 
Peste pojshița brumărie a vremii, care a lăsat un tainic 
şi amețitor parfum, mâna poetul a schițat un gest de e- 
vocare. O întreagă lume, țiatuită în jilțul veșnicei împă- 
cări, prinde aripi de vis şi-şi rotește pleoapele mirate la 
zgomotul inoportun ale peregrinării poetului. Evocarea 
lui Matei Caragiale se face discret, în surdină. Parcă nu 
lira Sar auzi cântând, ci ecoul ei şi-ar prelungi antenele 
prin firida întortochiată a vidului. Poezia lui nu-ți răvă- 
şește sufletul, nu-ți produce îndoeli și apăsări, nu-ţi în- 
tunecă orizonturile. Lectura ei copleșeşte cu un iz aparte, 
chemând la viaţă, prin sita deasă a visului, momente de 
viaţă trecută de mult pe pragul veşnitiei. Din tot cloco- 
tul care va fi fost apanajul ei de altă-dată nu a mal ră- 
mas, în urma procesului poetului, decât elementul de 
zvon şi tainică chemare. Matei Caragiale ma căutat să 
scoată din prezentarea ruinelor şi a vestigiilor străbune, 
iemeiuri cari să fie puse în sujba vre-unui anume 
țel, așa cum altă-dată, cei dela 1840 făcuseră, plân- 
gând pe ruinele mânăstirilor, într'o prostatică atitudine, 
preromantică, în genul lui Ossian şi Volney. In versurile 
tui freamătă un svon tainic, care-ţi pune stăpânire pe su- 
[let. E! se adresează sufletului şi înţelegerii adânci. Arta 
sui Matei Caragiale nu servește alt scop decât acela de a 


scutura sufletul său supra-tensional de energia ce-i pri- 
soseşte. Omul de rând găseşte alte feluri de a se mani- 
testa, în astfel de cazuri. Artistul se comcentrează în sine 
și filtrează materialul de inspiraț.e, din care proces a- 
pave opera de artă. Valoarea ei depinde de vigoarea: fa- 


lentului pus în mişcare. 


Poeziile lui Matei Caragiale sunt, luate fiecare în parte, 
timgmente dintro mare Ebatere interioară, rezultatul 
unui. chin sufletesc. Grefând pe marginca unui materii 
documentar, heraldic, el reușește să ne dea admirabile 
inchegări epice. Paharul chinului său interior este prea 
plin, ca să rămână în limitete umui liniştit lirism, aste) 
încât se revarsă în cascade de lumină epică. Insă sufle- 
tul său e permanent prezent la aceste desfăşurări de pe:- 
sagii poetice, ia parte la dramele pe cari le înfățișează 
şi delimitează destinul fiecărui act în parte. Poeziile lui 
nu sunt iarăşi o comiinuare a unci tradiţii anterioare, el 
nu: reprezintă rezultatul unui ciclu de experienţă postică. 
Fie amar stinghere în poezia românească contemporană, 
insă într'o armură de sărbătorească prezenţă. Peste risi- 
pa de suflet care se surprinde în vensurile-i nou aromate, 
ei aduce și silința unui rar bun simţ literar, o instrucţie 
cărburărească. De-aceea versurile lui îți mărturisesc ne- 
mijlocit, că stihuitorul lor nu e dintrun aluat comun, ci 
el aduce, pe lângă talent, și o bogală informație de bu- 
nuri culturale și intelectuale. Prin aceasta nu vrem să 
scădem cu nimic din valoarea acelor poeţi, cari nau avut 
nici-o cultură și totuși au lăsat dovezi nenumărate de 
real talent. Fireşte, că factorul esenţial în producerea 
oricărei opere de artă este structuna interioară a autoru- 
lui, dar atunci când aceasta este însoțită și de o aleasă 
cultură, se desprinde din ea o atmosferă de reală distinc- 
ție. Elementul de cultură din opera de artă nu trebue să 
fie subestimat, după cum e bine iarăşi să subliniem că mu 
trebue să condiționăm apariția unei asemenea opere în 
funcție exciusivă de prezența lui. In genere, creatorii de 
artă au fost și oameni culți. Cultura le-a deschis cărările 
spre drumurile artei. Fără ea, foarte multe lucruri le-ar 
îi putut rămâne străine și doar, dacă cine știe, prin ce în- 
tâmplare, le-ar fi descoperit. Dintre creatorii de artă, ri- 
dicați din massa anonimatului, n'âu răzhit să se impună 
decât individualităţile puternice, a căror vigoare  inte- 
rioară să poată înlocui elementele de cultură. 

Dim pricina tpsei de cultură se întâmplă că multe ta- 
lente necunoscute, să se piardă în massă, făcând cu totul 
altceva decât le-ar fi indicat talentul. 

]n opera poetică a lui Matei Caragiale cercetătorul are 
prilejul să întâlnească, ca un element de distincţie, fac- 
torul cultural, care se îmbină armonie cu structura inte- 
rioară a autoruiui. Jarul lui interior izbutește să mistue 
şi să sudeze, într'o fericită închegane, elemntele diverse 


şi disparate, pe carni le-a luat din afară, din câmpul ex- 
parienței, spre a-i folosi în mirele proces al creației. in 
toate poeziile sale întâlnim trădat acest proces. De-aceca 
poate poezia lui Matei Caragiale, tocmai prin faptul că 
are un caracter oarecum savant, nu a fosi decât prea 
puţin gustată şi apreciată. Publicul, vorbim de cel obiş- 
nuit, şi criticii, cei de gâblon, cu greu se lasă furaţi să 
descopere adevărata frumuBeţe iş lumină ce se ascunde 
în asemenea poezii, după ce ştii să dai la o parte per- 
deaua de cultură. 

O astfel de poezie îşi ascunde frumuseţea, întocmai ca 
toculi, care-și păstrează căldura sub spuză. Dacă n'ai cu- 
riozitatea să sgândări o clipă, riști să mergi mai depa-le, 
fără să te fi bucurat de căldura şi lumina lui. Aşa se 
întâmplă şin poezia lui Matei Caragiale: farmecul si e 
ascuns ochiului banal și sufletului golit de cenținuturi 
estetice. Trebue să fii puţin meșter, în tainele sufletului 
şi ale minţii, ca să vezi în care parte sunt ascunse como- 
rile de poezie, Dealifel, poeziile sale îţi oferă prilejuri de 
îmoame adevărat frumoase, tocmai acolo unde te aștepți 
mai puţin să le găseşti. De multe cri die rees din impre- 
Sia finală a unei strofe, sau chiar a unei bucăţi, cu tva'e 
că, din lectura izolată şi singurită a versurilor, ţi-se pare 
că ai rămâme cu o impresie neclară. Asemenea realizări 
poetice fac parte din apanajul acelor seriitoni, care-şi chi- 
nuesc mai mult sufletul în timpul creaţiei. Bi se deose- 
besc de poeţii şi scriitorii acoesibili, cari se mulțumesc cu 
cpera așa cum se desprinde după primul act de evada.e, 
p:iin aceia că o supun la nenumărate operațiuni de con- 
trol. La Matei Caragiaie grija şi migala aceasta mai reesa 
și din consideraţiunea că a scris foarte puţin, față de po- 
sibilităţile sale creatoare, când alţii, în locul lui, tr fi 
scris enorm. Faptul înseamnă că ne aflăm în fața unui 
meşter extrem de conştiincios și pornit, nu atât să satis- 
facă, prin ceeace face, lumea din afară, cât mai ales, 
ca opera sa să răspundă propriilor nevoi sufleteşti, să 
expnime rezuitatul unui real proces de creaţie artist:că. 
Există scriitori cari se strecoară ușor prin pârjolul puri- 
ficării interioare. Aceştia sunt autorii de succes iinediat, 
ia modă, fără însă să se ştie cât se pot menţine în ectua- 
litate, după cum există individualităţi, a căror sbatere, în 
actul purgaţiei, durează mult, uneori extrem de mult, iar 
opera li se conturează dificil. Asemenea creatori de-obi- 
ceiu nuaparțin succesului momentan. Opera lor nu se în- 
scrise pe frontispiciul actualității. Inţelegătorii ei sunt 
prea puţini, fiindcă opera reclamă un efort psihic şi in- 
telectual intens. Pentru asemenea eforturi oamenii, cei 
mulţi, de rând, nu sunt pregătiți. Pe ei îi mulţumeşte 
facilul și superficialul. Pentru lucrurile adânci gi nu simt 
niciun fel de aderenţă, Cei puţini, cei obişnuiţi cu 
efortul mintal şi psihic, se simt atrași spre realizări 
artistice superioare, unde adâncimea și intensitatea se 
complectează mulţumitor. 

Tată cum se poate explica de ce opera poetică și chiar 
proza iui Matei Caragiale continuă să nu fie îndeajuns 
cunoscute publicului. Se vede treaba, că va trebui să 
treacă multă vreme, până când gustul acestuia să se ridi- 
ce Ja înălțimea operei ecriitorului. 


DUMITRU IMBRESCU 


mem 20 IUNIE 1943 





BURRIES VON MUNCH- 
HAUSEN 


marele baladist german despre 
care a fost de câteva ori vorba 
la rubrica aceasta, consideră 
poezia drept „un ienomen de se- 
creție a sufletului“, Dar să-i dăm 


cuvântul, — după revista berli- 
neză Orizontul: „Poeziile lui A 
și B — zice B. v. M. — mâne 


tuiesc și eliberează inima nici 
mai bine nici mai rău decât a 
fost mântuită inima lui Goethe 
de către poeziile lui. Așa se face 
că eu îmi explic nevoia lirică şi 
legitimarea ei mai întâi subiec- 
tiv în pura degajare trupească 
și sufletească de o plăcere sau 
neplăcere adunată în psihic“. 
Lumea serie deci pentru a se e- 
libera de anumite presiuni. Teg- 
ria ni se pare a fi prea fiziolo- 
gică. Bărries von Miinchhausen 
e, totuși, un remarcabil baladist. 
Abatela Bremond care nu a scris 
versuri a impus alte teorii cari, 
chiar dacă nu corespund întoc= 
mai adevărului, sunt mai vero- 
simile decât interpretării ştien- 
tiste miinchhausiene. Iată un 
domeniu în care  verosimilul 
poate fi mai valabil decât ade- 
vărul Însuși, 

Intrebându-se de ce dintro 
mie de „poeţi“ numai unu! sia. 
gur este poet cu adevărat, acelaș 
Bărries von Miinchhausen  răs- 
punde: „E desigur falsă convin- 
gerea. că poetul simte mai adânc 
decât diletantul. Fals mai este 
că poetul ar fi mai deştept şi 
mai cut precum... fals este că 
felul și valoarea unei sensații ar 
avea vreo importanță pentru 
poezia în sine. O poezie despre 
omoritea unei mame poate fi 
mai bună decât una despre iu- 
birea de copii, iară versul: „veş- 
nic verda este al vieții pom de 
dur“ e mai frumos și mai ade- 
vărat decât  descripțiile micro- 
fotografice ale bătrânului Broc- 
ke. Adevărat e numai faptul că 
nu ne putem închipui un poet 
fără simţire pasionată, fără în- 
țelepciune autentică, — deci nu 
deștepăciune şi învățătură mul. 
tă, — şi fără moralitate. Și tot 
adevărat este că nu toate opere- 
le de artă se potrivesc pentru 
toate vârstele şi gradele de cul- 
tură Esenţială pentru poet m: se 
pare o anumită legătură a lui cu 
graiul — ciudată şi adâncă, o 
legătură asmenea aceleia cu 
propriul său sânge. El simte v.- 
riginea şi efectul, umbra și par- 
fumul cuvintelor, el le între- 
buințează făcând impresia că !e 
zâmis.eşte şi le naşte din nou 
Tot aşa de enigmatică şi de a. 
dâncă este şi legătura sa cu for- 
mele poetice... Toate acestea 
sunt pentru diletant simple lu- 
crur: învățate, iucruri moarte, 
întocmai cum este sârma fiorilor 
aytificiale, Optzeci !a sută dintre 
diletanți îşi tipăresc anual poe- 
iile, iar aceasta din vanitate, 
iubire de bani și din prostie, de 
oarece ei nu văd deosebirea 
dintre lucrările lor și poeziile 
autentice. Nu pot s'o vadă!... Nu 
face să apreciezi în nici un fel 
produsele diletaaţilor  pentrucă, 
dacă și-ar putea da seama de 
greşeli, nu ar mai face poezi 
Dar nici dintre poeziile poețiior 
adevăraţi nu se păstrează, în 
mod viu, toata în conștiința 
oamenilor cuiţi, deoarece până 
şi cel mai mare poet a scris poe- 
me mai mult sau mai puţin me- 
diocre... şi deoarece, pentru via- 
ţa unei poezii, nu este hotări- 
loare numai valoarea ei intrin. 
secă ci și gradul ei de comuni- 
rativitate sau, ca să-i zicem, 
gradul de aplicabilitate pentru 
eliberarea sufletească a mai 
multor oameni. De ce le reușește 
însă câte odată chiar celor mai 
evident diletanți câte o poezie 
autentică? Pentrucă până şi or. 
bul, care scapă fără vrere un 
glonţ de pușcă, poate lovi un si- 
tar. Atunci când diletantul iz- 
butește să prindă o formă exter._ 
că și lăuntrică potrivită pe mă- 
sura posibilităților sale  expre- 
sive şi când acest diletant este 
pătruns,în acel moment, de o 
smţire extrem de intensă și 
când, însfârşit, este, tocmai a. 
tunci, cu adevărat autentic, sim- 
plu şi veridic, atunci poate izbuti 
să facă o poezie adevărată. (Nici 
odată însă o baladă, o dramă, 
un roman). Multe dintre poeziile 
popuwiarg cele mai bune se poate 
să se fi născut astfel. Eu însumi 
cunosc mai multe poezii bune 
ale unor oameni cari, de altfel, 
sunt fără îndoială diletanţi; ba 
am cetit chiar de două sau trei 
ori poezii autentice ieșite din 
pana unor oameni cari nici în. 
nainte nici după aceea nu au în- 
trebuințat acel instrument pen 
tru asemenea scopuri. Trebuie 
deci interzise cele opizeci la su. 
tă dintre volumele diletanţilor? 
Da, în cazul numai dacă se gă- 
sește un judecător infailibil. A- 
ceştia sunt însă, cel puţin, tot 
aşa de rari ca şi poeţii adevăraţi, 
cumea fiind faptul că şi foarte 

„mulţi poeţi se înșală în juâcca- 
rea poeziilor altora. Aș putea 
cita multe exemple din trecut 











ai 


UNIVERSUL LITERAR 





şi din ziua de azi, cunosc însă 
tâţiva profani cari pot judeca 
o poezie în mod infailibil și, cu 
toate acestea, în calitatea lor de 
medici, profesori sau judecători, 
nu au tipăriț niciodată vreo car- 
te de versuri. Așa încât aș per- 
mite ca vanitatea poeţilor dile- 
tanţi cari nu numai că scriu, dar 
își mai tipăresc poeziile, să fie 
satisfăcută. Cât de fericiţi trebue 
să fie ei cu marea lor vanitate,— 
pe mine mă fericește Qoară chiar 
şi a mea care este minusculă“, 


O STATISTICA 


recentă despre reprezentațiile 
operelor lui Goethe şi Schiller 
pe scenele germane în stagiunea 
teatrală 1940—41 ilustrează în 
mod de tot semnificativ nivelul 
ridicat al teatrului german în cel 
de al doilea an de război cât şi 
setea poporului german de arta 
clasică. Din statistică reiese că 
în acea stagiune reprezentațiile 
din Goethe au depășit, pentru 
prima dată cifra de una mie, 
Faust cunoscând 368 de repre- 
zentaţii, Iphigenia 152, Egmont 
137, iară Gâtz von Berlichingen, 
Geschwister, Ciavigo, Stella, 
Tasso și Urfaust peste una sută. 
Din dramele lui Schiller XKa- 
bale und Liebe a ținut afișul 
timp de 327 de reprezentații și 
Maria Stuart timp de 214 repre. 
zentaţii, Don Carlos şi Hoţii si- 
tuându-se ceva mai la urmă. 





IATĂ CE SCRIE 
E. G. RKOLBENHEYER 


despre partea creatoare a tutu- 
ror artelor: „Partea creatoae a 
oricărei arte zace în posibilita- 
tea de a influența asupra vieţii 
efective prim mijloace artistice 
şi prin creațiuni omistice. Artisa 
ful imtervine astfel constructi» 
în domeniul reactiv metafizi al 
vieţii omenești... Trebue să a- 
tribuim artei o funcțiune biolo. 
pică de extraordinară putere în 
cadrul poporului, căci partea de 
craație a oricărei arte este  for- 
marea acelei vieți afective prin 
care ajungem nu numai la certi- 
zudinea propriei moastre vieți, ci 
şi, dimpreună cu conștiința aces. 
tei certitudini, la un raport con- 
știznt față de popor“. 


a Rr a aa pa d FI a n a a n a a a ta a 0 an Oa aaa a, E e a i a A a aa a a Ed a ra a a ia ar a fa ut? 


+ 

Ş Wiener Verlag anunţă a- 
propiata editare, — de către 
Franz Thierfelder, — a „Istoriei 
Literaturii Românești“ scrise da 
d. Basil Munteanu. Se apreciază 
îm mod deosebit „clara şi nepă- 
timaşa obiectivitate cu care au-. 
torul clasifică și valorifică ma- 
nifestările spirituale ale poporu- 
lui său“, cât și „vivacitatea ce- 
lor expuse cari fac din aczastă 
Istorie a Literaturii o lectură 
deadreptul pasionantă'“. 











Insemnare 


Nu mă cunoşti? Eri am ospătat cu privighetorile 
Din pâinea amurgului bună ca privirea Ioanei, 


Şi cu mâinile visului pe toate viorile 


Am cântat, trist ca un prohod, primăverile toamnei. 








VICTOR PAPILIAN: „Mane- 


EPIGRAMA E UN GEN 


Peste ochi, peste florile de zăpadă, ciorchinele luminii 
Işi alerga dimineţile ca'n apele Bistriţei aprilene 
Mi-era gura mai amară ca fierea, limba ca tăciunii 

Și cu abecedarul dragostei umblam după tine. 


M'au oprit prietenii lângă feşiilele altor ochi, streini 
Nu ca ai tăi, frumoşi ca de căprioară ostenită... 
Când seara-și curăță de omizi caişii rodiţi, plini. 
Te aşteptam cu mandarina bucuriei descojită... 


CONST. ENE 


“Batada argonauților 


Intr'o zi prieteni, 

Intr'o zi 

Câna şi stelele s'or oiili 

Vom pleca spre țărmuri și spre ceață, 


Vom pleca, prieteni, într'o dimineață — 


Vom uita pe Rilke şi pe Valery 
intr'o zi prieteni, într'o zi 


Când spre noi atâtea toamne s'or porni 


Nici un vis aproape nu vati 
Intr'o zi cu ploaie, într'o zi... 


Nu va plânge nimeni după noi, 

Nicio stea măcar nu ne va plânge — 
Singuri visul, singuri ni-l vom strânge 
Intr'o noapte când vom îi strigoi. 


Va cânta o geamandură speriată 
Lângă țărmul unde se'necară anii 
Cu lumini și străluciri de-agată, 
Cu pământul greu ca bolovanii. 


Nu va îlutura batista albă până 
Lângă zare nicio tată brună, nicio iată 
Să ne'ntindă ea măcar o mână 

Cu lumini şi alintări de vată, 


Nu vom mai vorbi de vin şi de femei 
Vom porni cu mersul lebedei 
Oglindind în apă altă lume — 

Vom porni, prieteni, fără cântec, 
Fără vis, fără corăbii, tără nume, 


Apăsaţi şi roşi de închisoare, 
Numai pașii vor rămâne'n timp 
Să ni-i roadă fiecare anotimp: 
Vara, toamna, iarna... fiecare. 


Şi din visul ce-a crescut odată 
Ca sub lujeri curpenul de viță, 
Va ciopli o mână minunată, 
Va ciopli din oase o troiță. 


Vor cânta copiii cântecul de-acum, 
Cântecul ce-l făurim pe drum — 


Intr'o zi, prieteni, 


Intr'o zi 

Va veni un crainic ca să spună 
Câte frunți căzură pe sub lună, 
Câte frunți de soare-au sângerat 
Şi din jertie s'au cuminecat. 


Când vom îi departe, 

Intro zi, i 
Peste toamne, peste ani 

Va veni o tată, 

Va veni 

Să se roage pentru cei plecaţi... 

Va veni o fată din Carpaţi. 


Iar în slova unui meșter de cuvinte 
Peste ani, vitorniţi, peste scrumuri, 
Și-or aduce și de noi caminte 

Ce-am durat în veacuri alte drumuri. 


Intr'o zi, prieteni, 

Intr'o zi, 

Când şi stelele s'or otili 

Vom pleca spre ţărmuri și spre ceată, 
Vom pleca, prieteni, într'o dimineață, 
Vom uita pe Rilke și pe Valery 

Intr'o zi, prieteni 

Intr'o albă zi. 


RADU PĂTRĂȘCANU 


— n n a a aa a ni a a d a a a a FR O RR a a Ra Rn a a a ud Pa a PO 


chinul lui Igor“ 


In literatura noastră de azi d. 
Victor Papilian trebue conside- 
rat ca unul din cei mâi rcpre- 
zentativi scriitori în a cărui ope- 
ră Ardealul trăeşte în mare am- 
ploare. 

Condei de rasă, d. Victor Papi- 
lan se situiază în literatura ro- 
mână printre cei mai reprezein- 
tativi şi desăvârşiţi muvelişti, a- 
tât prin diversitatea problemelor 
atacate cât şi prin pitorescul 
personagiior şi al situațiilor 
create, care merg dela cel mai 
sănătos umor până la cele mai 
subtile analize psihologice. 

De aceea, tipărindu-i volumu; 
de nuvele „Manechinul lui Igor“ 
Fundația regaiă pentru literatu- 
ră şi artă prilejueşte cetitorului 
român cunoașerea  acesui real 
talent prin tat ce a creat în ulti- 
mu: timp. 

„Manechinu: lui Igor și ate 
povestiri de iubire” a fost tipă- 
rit în cadrul bibliotezii „Serii 
torii români contemporani”, şi 
se află ae vânzare ia toate 1i- 
brăriiie Qin țară. Vom reveni cu 
o croncă literară. 


SUB TITLUL DE „EMINES- 
CU ŞI BUCOVINA“ 


ne vine, din Cernăuţi (— Editura 
„Mitropolitul Silvestru“,  pro= 
prietatea Societăţii pentru culiu- 
ră, 1943—) un volum impozant 
cuprinzând, în cele 643 de pagini 
ale salz, studii despre Eminescu 
semnate de + Tudor V. Steja- 
nelli (Amintiri despre Emines. 
cu), Leca Morariu (Note pentru 
o monografie), Aurel Vasiliu 
(Bucovina în viaţa și opera !ui 
M. Eminescu), C. Loyhim (Aron 
Pumnu!-Mihai Eminescu),  Au- 
qustin Z. N. Pop (Despre Aglaea 
Em.nescu, sora poeuiui); $ Va- 
sile Gherasim (În satul Eminy- 
viceniior)și Eugen  Păunel (Po- 
pasuri eminesciene în Cernăuţi). 
Volumul e prefațat de d. C. 
Loghin, „prefațat“ de un poem 
„Lui Eminescu“, scris de d. 
George Voevidca, de cele două 
poezii juvenile, („La mormântul 
lui Aron Pumnul“ și „La Buco- 
vina“), pe care marele poet le 
publicase în revista Familia şi 
ilustrat de d. I. Cârdei. Volumul, 
foart= documentat, e conceput ca 
un omagiu al Bucownei față de 
poetul nostru cel mas mare pe 
care această parte a pământului 
românesc îl reclamă, pe bună 
dreptuie, drept fiu sufletesc. 


NIC. M. CONSTANTINESCU, 


autorul volumului Vibraţii dia- 
fane (aşi, 1939), ne trimite, în 
condiții tehnice de tot iuxoase, i 
doua d-sale cuiezere de versuri: 
Meleag basarabean (Tip. D. 
Moldoveanu, Soroca, 1943). Din 
cele 20 de poeme închinate pă- 
mântului desrobit, autobiografi- 
ce, slăvitoare a luptei pe care o 
dăm pentru libertatea neamuiui 
şi: poeme paste! sau cu  preocu- 
pări rcligioase, cele mai bune ni 
se pare a fi Adolescenţă, Intoar- 
cere și Calvarul. Cităm, din a- 
cest din urmă poem strofa: „I- 
sus !... Calvarul Tău ou ne-a du- 
rut, în carnea noastră şi astăzi 
zac ispite; zadarnic prins în cuie 
ai gemut |... Noi ne târîm pe-a- 


în care numai foarte puțini reu- 
șesc cu adevărat. D. A. Bolohan. 
autorul unei plachete de versuri 
epigramaiice  (Catrencie me.e), 
apărută la Cernăuţi în 1937 şi 
poetul unor fourie abil cizelaie 
sonete pe cari le cunoaștem, par- 
ția!, din Bucovina literară, a 
scos și un volum masiv de E- 
p grame (Bucureşti „tip. Bucovu- 
na), Dacă nu pot umbri gloria 
unui Cincinat Pavelescu, aceste 
epigrame ale d-lui A.  Boiohan 
nu sunt nici mai rele decât pro- 
dusele lu zi cele mai bune de 
la un timp, până şi paginile li- 
terare ale unor ziare din Capi= 
tală. 


DRUMURI 


marele poem al d-iui Mihai Be- 
niuc publicat în Revista Funda- 
ților Regale (Iunie) ascunde un 
formidabl fond psihice nerăzbu- 
nat al autorului, Dense și ve- 
hemente ca un fulger, versurile: 
„Voiu îmbrăca în negru De sus 
până jos Singurătatea-mi. Ca lu 
na August Voiu plânge cu jerbe 
de stelz. Dă grai de acum, dure- 
rea mea superbă, Fântânilor de 
cântece Inchise ca “ntr'un miez 
de munte In sujletu-mi adânc. 
Răsune iar cornul de moarte 


Străbătător al ritmurilor male. 
Vă desfoiaţi, vă desfoiați în mă- 
reția toumnei  Uitime visuri!” 
au ceva din măreţia tragediilor 
antice. Poemu. d-lui Mihai Bz:- 
niuc se situază ca şi Noaptea 
creației svrisă de Anişoara 0O- 
deanu, printre realizările cele 
mari ale liricei noastre actuale. 


STUDIUL 


„Prob.eme de  construcțe in 
dramă'' pe cara=l semnează, în 
acelaș număr al Revistei Funda- 
țiilor, d. Ovidiu Papadima, se 
încheie cu aceste semnificative 
pasagii: „Din toată desbaterea ei 
sperăm că se va desprinde con-= 
cluzia — căreia căutăm să-i slu= 
jim, pe linia clar văzătoare de 
mult a profesorului D. Caracos- 


tea — că cercetarea operei de 
artă poetică nu mai poate rămâ- 
nea la înanchitele  recuzile, cu 
care ea se practică de către cri- 
tica ramânească,  încremenită 
pe linia unui fals  maiorescia- 
nism. Chiar priiită numai în 
sine, opera de artă poetică apare 
ca o compleză şi totuși severă 
unitate, în care momentul sufle- 
tesc al creatorului ajunge una 
cu uitima fibră de expresie, prin 
caracterul structural al operei 
de artă“. 


„BIBLIOTECA UNIVERSITARĂ“ 


inițiativă a  Fumdaţiei Regale 
pentru literatură și artă, s'a sim- 
țt de mult nevoia unei biblioteci 
de largă  vulgarizare ştiinţitică 
adaptată nevoilor publicului ro- 





celeaşi căi greşite“ 








Cronica plastică 








EXPOZIŢIA GEORGE LOWENDAL 


Cazul pictorului Lowenda este — 
cum ar spune, cu acel aer pătruns și 
anisterios, camaradul nostru întru iu- 
bire de artă Nicu A. Amza. — un caz 
complex. Actuala sa expoziţie impro- 
vizată 'n grabă la „Universul”, ne arată 
0 serie de lucrări curioase și inegale, 


care au avut darul să suscite entu- 
ziasmul unei disținse literate. Intr'un 
ziar din Capitală cu data de 8 Iunie, LU- 
CIA DEMETRIUS (cu al cărui nume 
modesta, „noastră semnătură a avut 
cinstea să fie confundată) îi consacră 
pictorului  Lowendal, un articol de 


neobișnuită căldură în care domnia sa, 
îace o serie de aprecieri, care, lăsând 
laoparte faptul că sunt enunțate clar și 
concis, ar putea prin cele ce afirmă, 
să arunce o grea îndoială în sufletul pri. 
vitorului. Intre altele LUCIA DEME- 
TRIUS scrie: „LOwendal a depăşit, pro- 
blemele de tehnică picturală, stăpânin- 
du-le” „alăturarea lui de GRIGO- 
RESCU, de ANDREESCU se va face mai 
târziu”. LUCIA DEMETRIUS mai crede 
că substanţa unei arţe este una şi a- 
ceeași pentru toate artele (subliniez 
eu). Baronul pictor de LOWENDAL 
este un virtuoz al desenului (chiar dacă, 
acest desen este uneori neglijat, dom- 
nia-sa nu poate stăpâni problemele de 
tehnică picturală, pentrucă nu le 
exercită, nu le pune în practică, dom- 
nia sa nu-și pune probleme picturale, 
pur picturale. Singurele probleme care 
le rezolvă strălucit sunt acele de docu- 
mentar, analiză, decorativ... 


Chiar dacă domnia-sa ar pretinde 
a cunoaște tot ceea ce preocupă azi 
lumea plastică, că este în curent cu toţ 
ce se face, domnia-sa, în ceeace ne arată, 
dovedește alte preocupări. Numiţi-le 
cum voiți: „interesante, admirabile, su- 
perbe”, orice superlativ îl admitem, dar 
să îlm bine înţeleși — nu de pictural, 


de tehnică picturală — suntem con- 
vinși de asta. Tăria pictorului Lbwen- 


dal constă chiar în acele chipuri di- 


secate în chip de planșe anatomice, re- 


dână trăsăturile umane adâncite rApos 


„ca nişte hărţi geografice“. Indată ce 
domnia-sa voeşte s'o dea prin „atmos- 


feră”, „sfumato”, „„modelare” ca în 
portretul luj LIVIU REBREANU devine 


impersonal, oarecare... Domnia-sa n'are 
curajul să acuze caracterul individului, 
a trebuit să fie acele extraordinare, 


miraculoase tipuri de. Bucovineni cu 
plete, care prin ei înşişi sunt o-vie pilâă 
de semnificație. pentru ca acel ce co- 
piază — în speță pictorul LOWEN- 
DAL — să dea inevitabil, o lucrare 
magnifică. 


Alăturarea făcută de d-ra DEME- 
TRIUS cu ANDREESCU şi N. GRIGO- 
RESCU este mai mult ca prematură, 
este imposibilă, întrucât pe acești doi 
pictori îi caracterizează „p'cturalul” nu 
documentarul, 


Cât priveşte substanţa artei plastice, 
dacă i se pot găsi analogii ser'oase cu 





muzica, apoi cu „literatura” e un ade- 
vărat antagonism, întrucât „literarul” 
răspândit în pictură este tocmai ceea 
ce omoară plastica şi bine înţeles ceea 
ce publicul gustă mai cu poftă, contun- 
dână anecdotă, obiect fotografie redat 
cu pata bine așezată de coloare care-i 
scapă. Vaporosul, imprecisul, îl numește 
„poezie”.. 

Chipurile pictorului LOWENDAL de- 
notă totuși o personalitate care s'ar pu- 
tea complect realiza în decor de tea- 
tru, afiș, ilustrație și mai ales,—pentru 
numele lui Dumnezeu dece nu o face?— 
în gravură; dăltiţa, cuţitașele de tăiat 
în lemn, piatra lithografică îl chiamă, 
îl așteaptă ca pe Messia. Este un mare 
păcat că nu se încumetă, să ia aceste 


instrumente atât de mult făcute pen- 
tru domnia-sa, svârlind cât colo pen- 
sula și păcătoasele tuburi de ulei care-i 
sunt potrivnice. 

Foarte bine face că-și permite să pic- 
teze acele portrete de „burghezi” slabi, 
grași și multiplu decoraţi. Foarte bine, 
căci aceste portreteunde niciun nas- 
ture și nici o unghie nu este uitată 
aduce parale. Ori, pictorul tiebue şi el să 
trăiască, nu poate muri de foame de 
dragul artei. In cămăruţa sa însă, de- 
parte de ochii lumii, albul și negrul, 
aceste infinite resurse, cu infinite şi 
măestre rezonanţe îi pot deschide por- 


ţile unui rai în care cu adevărat ar pu- 
tea deveni un Dostoiewski român al 
„gravurii” nu al picturii aşa precum 
glăsue cu entuziastă putere LUCIA DE- 
METRIUS. Câmpul colorilor şi al pic- 
vuralului este în România supra-încăr- 
cat, avem colorişti prea mulţi și „ma- 
terie” berechet, câmpul gravurii însă, 
minunat şi vast, este prea puţin cu- 
treerat; dece să nu profite acel care ar 
îi cel mai nemerit să-l cunoască? 


Ni s'a semnalat la școala de arhitec- 
tură, o extrem de interesantă expozi- 
ție despre care vom virbi neintârziat, 
în viitorul nostru articol. 


Pentru a îi la timp gata cu cronică 
aceasta, am fost numai la „Căminul 
Artei” unde ne-am delectat privirile cu 
acele prea frumoase afişe expuse. Ce 


aâmirabită, ce minunată lecţie pentru 
cei ce socotesc afișul artă minoră. De 
cât o artă majoră nepusă la punct, pre- 
fer de un milion de ori o artă minoră 
perfect realizată. A 

Lecţii de desen, de punere în pagină, 
de compoziție şi chiar de stil, pot da 
oricui aceste superbe afișe, cu totul şi 
cu totul încântătoare, așa cum sa ex- 
primat un trecător intrând în expoziția 
denumită „PARIS 1900” dela Căminul 
Artei. 

Sclipitoarea introducere a catalogu- 
lui comentează lucrările expuse şi ne 
împărtășește şi unele nedreptăți cum 
este denumirea de „detestabil” aplicată 
anului 1900. Denumire curentă, ce e 
drept, a acelui an, dar profund in- 
justă. Acel 1900, l-am chema azi ado- 
rabil atât de fecund în oameni de 
artă ŞI talente. Se poate un mai delicios 
lucru decât „divanul japonez” a lui 
Toulouse-Lautrec ? Un desenator mal 
savuros ca Lâandre? O dizeuză mai fer- 
mecătoare ca Yvette Guilbert? Şi a- 
tunci când se consacrau impresioniștii, 
şi mijea faima marelui Cezanne! Iar 
acele neinchipuite spectacole cu „Fre- 
nchcancan“ cu  „Cake-Wialk” dela 
„Moulin-Rouge” şi atâta vibrantă vese- 
lie se pot compara cu infamii ani, din 
ziua de azi?! 

Tempi passatti!  'Fempi passati di 
glorie e di bellezze ! Pe care-i privim cu 
înduioșată încântare şi cu cât regret... 


LUCIA DEM. BALACESCU 














mânesc. De aceea trebue să su- 
bliniem în cei mai eloevenţi ter- 
men, imițiativa luată de runda- 
ţia regaiă pentru literatură şi 
artă, care a oreaţ „Biblioteca uni- 
versitară“, pentru a pune la în- 
demâna tuturor cetitorilor cărți 
folositoare pe un preţ redus. Ți- 
nând seama de necesiiăţie de 
cunoaștere şi de informare a pu- 
blicului nostru cetitor, Fundaţia 
regală pentru literatură şi artă, 
a tipărit în cadrul acestei biblo- 
teci, în trei cărți aparte, cerce- 
tările întreprinse ani dearâadul 
de d. profesor 1. Pcpescu-Voiţești, 
privind Noţiuni de geologie 1; 
Petrolul românesc Il și Sarea re- 
giunilor carpatice româneşti III, 

Aceste lucrări ale d-lui profe- 
sor dr. 1. Popescu-Vaiteşti, care 
este una din cele mai autori- 
tare figuri ştiinţi'ice adela noi 
pentru cercetările făcute în legă- 
tură cu studiul pământului româ- 
nesc, — permit nu numai împli- 
nirea unui gol în cultura noastră, 
necesară tineretului în primul 
rână, dar servese chiar ştința 
românească. Primeie două vo- 
lume („Noţiuni de geologie“ şi 
„Petrolul românesc“) se şi află 
în vitrinele tuturor librăriilor dn 
Capitală şi ţară. 


REVISTA FUNDAȚIILOR 
REGALE 


îşi urmează, nezdruncimată de po- 
trivnicii materiale, drumul de 
primă publ caţie culturală şi li- 
terară a "Țării. Ca întotdeauna şi 
sumarul pe luna Iunie ne sur- 
prinde cu contribuţii excepţio- 
nale: D. Caracostea  (Metoaă 
idemtif:căr.lor istorice în folklor), 
Mihai Beniuc (Drumuri), Al. Po- 
pescu-Telega (România văzută de 
spanioli), N. Davidescu (Versuri), 
Al. Raicu (Târzu), lon Ștefan 
(Biografie și cperă), Horia Niţu- 
lescu (Versuri), Aurel!  Chirescu 
(Versuri), Ovidiu Papadima (Pra- 
bleme de construcție în dramă). 
Revelator i sunt Textele și Docu= 


Tr 
mentele, Comentariile criţica. 


SAECULUM 


revista de filosofie condusă de d. 
Lucian Blaga ajunsă la nr. 3 de 
apariție (Mai-lunie), are urmălo- 
rul cuprins: Mahatma Gandhi, 
Cum l-am cunoscut (L. Blaga), 
Creaţie în filosofie (Edgar Pâpu), 
Vuco: dela idealul umanist la con- 
ceptul „educației eroice“ (Gi'a- 
vanni Villa), Delia dialectică la 
existenţialism  (Zevedei Barbu), 
Marginalii engleze (Ovidiu 
Drimba), Viziunea poetică a lu- 
mii în opera lui Marcel Ciaudel 
(George Hanganu) cât şi Tecensii 
gi note semnate de d-n'i Z. Barbu, 
V. Iancu și  Li(ucian)  B(laga). 
Atragem atenţia, în mod special, 
asupra notelor: „Dela Grama la 
tipul Grama“, „Şantajul şi înju- 
riile în cultură“ şi „Filosofia şi 
specialistul”. 


CETATEA MOLDOVEI 


rovista ieșană de probleme ac 
tuale, literatură şi critică, riva- 
lizează, ca volum, cu Revista 
Fundațiilor Regale, D. prof. Gh. 
A. Cuza poale fi mândru în a- 
dzastă privinţă. Cetatea Moldo- 
vei a mâi înțeles să strângă în 
jurul ei şi o seamă de foarte 
vaoroşi  co'aboratori. Th, Si- 
men:ihy, George Lesnca, Eusa- 
bu Camilar, Ion Buzdugan, Le- 
ca Morariu, Arthur Gorovei, Pe- 
tre Siati, D. Iov, ca să nu-i nu= 


mim decât pe cei mai de frunte, 
îi fac numai cinste. Eusebiu Ca- 
milar este, fără discuţie, o a- 
chizție de prim rang. Şi CETA- 
TEA MOLDOVEI ar putea fi 
revistă cu adevărat mare dacă 
nu ar cădea, cum este cazu! cu 
„ridicarea drapelului literelor 
românești“, în cursa unor oa- 
meni de rea credință, Făcând a- 
ceastă însemnare, nu înlelesem 
să știrbim, câtuși de puţin, din 
irumuscțea e. literară şi docu- 
mentară. 


D. MIRCEA ELIADE 


publică, în marele săptămânal 
madrilen „El Espanol“ (nr, 27), 


un imteresant studiu intitulat: 


„DOR nostalgia rumana“. Tradu- 
cem această concluzie: „Fiind un 
cuvânt bogat în valori metafizice 
— sentiment de sinpurătate cos- 
mică, dorință arzătoare de yreun 
tucrau real sau ireal, cte., — darul 
Hy pierde contactul cu realul ei 
rămâne  îmrădăcinat în concret, 
Fie că este vorba de ceeace a fost, 
de pasiune sau dorință, sete sau 
foame de experiențe tanpgibile, 
toate acestea sumt exprimate în 
limba română prin termenul pe 
care l-am anal zat şi care se con- 
verteşte în expresia totală a nos- 
talgiei „a sentimentului care Cu- 
prinde liința umană în întregi- 
mea complexităţii sale, Când un 
român spune că-i este dor de 
ceva, să f'm sipurij că în ace] mo- 
ment doreşte respectivul lucru 
cu întreaga sa ființă, imtegral, cu 
trupul şi cu sufletul, cu carnea 
și cu osul după fericita și puter- 
nica „expresie unamunescă. Tot 
întrun ziar spanioi şi anume în 
saragosânul Amanecer (nr. 2102), 
d. Em. Bucuţă iscăleşte un mare 
foileton despre Viaţa noastră 
culturală. 


PAGINI LITERARE 


revista de numele căreia se lea- 
gă multe și frumoase începuturi 
și realizări, face, în numărusi 
ultim, exces de cronici. Incalte 
dacă acest2 cronici near informa 
aşupra mișcării literare din pro- 
vineie. 
V. JELERU 


o A 





B ob Dragoș închise cu băgare de seamă ușa biroului 
şi îşi scoase fără nici o tragere de inimă paltonul. Avea 
e imperceptibilă satisfacție că nu-l văzuse uşierul şi 
ezita acum: să rămână, sau să iasă din nou în oraş? | 
se părea că până şi omul acesta i-ar fi cunoscut gându- 
rile şi poate i-ar fi compătimit. Nu vroia asta! Avea 
chestiuni urgente care trebuiau rezolvate. Şi ar fi fost 
bine să aibă mintea liberă de orice altă preocupare. 
Acum nu se mai putea gândi la treburi. Ştia atâta, că le 
această oră matinală, Duşa se plimba pe stradă cu La- 
zăr Lunguleac, despre a cărui sosire în oraş el nu aflase 
până atunci nimic. Stabili precis ora când îi văzuse de 
departe: nouă fără un sfert. Se oprise locului în parc, 
pironit de apariţia siluetei atât de familiare, descoperi 
aproape în aceiaşi clipă pe omul scund care o însoțea 
şi simţi inima svâcnindu-i scurt. Surâse. Dar imediat 
avu un moment de revoltă, de revoltă pentru el, pentru 
slăbiciunea imensă de a nu putea privi cu indiferență 
un fapt care, la urma urmei, ce însemnătate putea avea? 
Acuma îi părea rău că nu ge îndreptase spre ei cu aerul 
acela sunprins, dar mulțumit că-și vede prietena pe care 
e iubea atât de mult, însă numai arborând această mul- 
țumire, pe care în clipa aceasta n'o încerca. Ah! dacă 
ar fi putut despica lucrurile metodic, ușor, desigur că 
ar fi surâs de frământările, de presupunerile, de toate 
temerile lui. Dar el o iubea pe Dușa și gândurile î. 
alergau ca niște telegari slobozi, pe un drum plin de 
gropi. Nimic, nimeni care să le strunească, să le rându- 
iască, să le pună întrun mers potolit, pe drumul cal 
bun. Ar fi trebuit să lupte cu el, să-și spună: „linişteș- 
te-te omule, pentru Dumnezeu! ce s'a întâmplat atât de 
giav de nu-ţi mai găsești locul, aprinzi ţigare dela ţiga- 
re, te frămânți fără să ştii ce vei face în clipa urmă- 
toare? Căci știa că nu va mai fi bun de nimic toată di- 





mineața. Iar dacă ar fi coborit din nou ca să-i întâl- 
nească, așa, ca din întâmplare, cu cât ar fi putut mic- 
şora toată frământarea lui de acum? Știa precis că 
Dușa de care se despărţise ieri în stradă, după ce pe 
neașteptate îl sărutase repede, fără să-i pese că ar pu- 
tea fi văzută de cineva, îi va telefona: „Bob! sunt cu 
Lazăr Lunguleac, care a sosit azi, trecem mai târziu 
la ține să te luăm la prânz, cu mama, vrei ?” Atunci de 
ce să plece iar, neștiind nici măcar încotro s'o apuce, 
ca să piardă şi clipa de dulce așteptare a telefonului, 
în care vocea Duşei vibra caldă și puţin îngroșată. 

O iubea. Uneori îi era necaz că lega de sentimentul 
lui o nețărmurită și permanentă dorinţă de a fi singur 
su ea, :de a o simţi aproape, de a fereca ușa pe dinăuntru 
zile întregi, așa cum făcuse săptămâni dearândul în 
primele lor luni de cunoștință şi de vacanţă, acolo, pe 
malul mării. Crezuse atunci că va fi o ușoară, o simplă 
aventură. Dar când văzând-o mereu, în fiecare zi, în 
orașul lor, i se părea că o vede pentru prima dată și 
că pentru prima oară descoperea această grațioasă 
figură spiritualizată de jocul viu al inteligenţii, ştiu 
sigur ce se întâmpla cu inima lui. Nu-şi amintea precis 
cum se înfiripase această dragoste, dar știa că dorea 
mereu s'o revadă. Pe urmă, viața lui de singuratic se 
eolorase, se înoise, descoperind marile bucurii şi tris- 
teţi. Nu putea să se însoare, căci ea era legată de un om 
care își prelungea într'un sanatoriu o groaznică și ama- 
ră existență. Nu se putea și nici nu îndrăznise să vor- 
bească de asta. 

Nouă fără un sfert... Nu ieşea Duşa niciodată atât de 
devreme. Drumurile ei la sanatoriu erau în preajma 
prânzului, ori seara. O însoțea mai cu seamă seara în 
aceste lungi curse, așteptând-o afară, oricum ar fi fost 
vremea. Se întorceau amândoi ținându-se de braţ, fără 
să-și vorbească prea mult, purtând fiecare în suflet 
poate o vagă părere de rău, ori o surdă fericire. 52 
opreau uneoni la ferestre luminate, se uitau prin încă- 
perile sărăcăcioase ale mahalalelor, zâmbindu-şi cu în- 

eles. 
| — Aşa-i că şi ţie îți place să-te uiţi prin case? 

Toate casele, toate locurile acestea le erau prietene 
şi-i priveau cu complicitate. Pe o stradă prăfuită din 
drumul gării, se opreau la o cârciumă cu o mică odae 
izolată. Simţeau amândoi nevoia să se vadă mai repede 
la lumină, să-şi prelungească timpul rămânerii împre- 
ună, chiar şi aici, în fața unui pahar pe care îl sorbeau 
de cele mai multe ori în silă. Şi pe urmă... Intunericul 
cobora moale, vătuit, dens. Lumini rare se aprindeau 
în drumul întoarcerii lor, undeva pe o stradă paralelă 
suna clopotul unui tramvai. ca o chemare sau un în- 
demn. Mergeau cu pasul grăbit, unul lângă altul, îmbă- 
taţi de umbră și tăcere. Se despărțea de ea cu greutate, 
prelungind și singur clipele petrecute împreună. Alta- 
ori, pe vreme rea, o aștepta în trăsură. Se înapoia pa 
un drum ocolit, în afara orașului, ca și cum ar fi plecai 
într'o lungă şi minunată călătorie. Farul vreunui auto- 
mobil sau scurtele izbucniri de lumină ale caselor îi 
surprindeau strânși în fundul trăsurii, într'o caldă și 
jegănată îmbrăţișare. Unul lângă altul reeditau aproa- 
pe în fiecare zi o dragoste de adolescenţi dintr'o Dum.- 
nică în care ceasurile până la întoarcerea la şcoală tre- 
ceau prea repede şi în care clipa intrării în interna- 
tele lor cădea grea, ca un lacăt enorm. Nu se puteau 








UNIVERSUL LITERAR - 


29222 /0010€ 


ze a 


* 


TIN 





) 


de MIRCEA PETALA 


hotea. Ar fi vrut în clipele acelea să se pedepsească, 
oferindu-se primei ţigănci care l-ar fi solicitat o noapte 
şi de multe ori ar fi dorit — dacă lucrul acesta ar mai 
fi tost posibil — să-şi înăbușe dragostea printr'o nouă 
dragoste. Imposibil să-și stăpânească mişcările sutle- 
tului. 

Ah ! şi acest Lazăr Lunguleac care îi răscolea acum 
suferinţa, și-și punea din nou semnătura pe ea! Co 
vroia în definitiv acest om, care avea în inflexiunile 
vocii accentele ţipătoare ale unui păun ? 

— Domnule Inspector, v'a căutat Carașul la telefon. 

— Cine era ? 

— Domnișoara dela uzine. Mi-a spus că o să sune mai 
târziu. 

— A! Dela uzine... 

„Ce vroia însfârșit şi Lazăr Lunguleac și caraghiosui 
acela de Rudi Trofin cu nume de clown și Vintilă Savu 
cu mica lui cocoașă măestrit ascunsă de fasonul haine- 
lor sportive, ce vroiau toți oamenii aceştia care îi con- 
fiscau uneori pentru o zi întreagă, intimitatea Dușei 
lui ? Şi cu ce drept ar fi putut să-i trimită el la plim- 
bare ? Dacă ea îi chema, ce putea face el, decât să-şi 
alunge gândurile, să-și strivească sufletul. Bănuia că 
totul ar fi fost inutil. Nu încercase niciodată, dar ar fi 
vrut în clipele acelea de ciudă să-şi întunece iubirea 
prin nu știu ce beție a simțurilor, să simtă cum evadează 
din el fantoma sufletului prin cine ştie ce degradare a 
inteligenţii. Inseşi gândurile acestea nebune, acest bici 
dat imaginaţiei lui de tot ce venea în atingere cu Dușa 
în clipele acestea, era poate semnul că o iubea. Ştia 
că aceste gânduri sunt înșelătoare, dar trebuia să se 
înșele, avea nevoe să încerce orice altceva, nu cu praa 
multă speranţă, aproape fără niciuna, să caute un re- 
fugiu în întunericul în care toate temerile, toate înco:- 
dările lui ar fi fost amorţite măcar un timp. Ocaziile 
care i se iviseră până atunci fuseseră înlăturate prin 
inaderenţa lui la aventura trecătoare și poate şi pentru 
faptul că nu fusese atras de acea forță magnetică pu- 
ternică, cel puţin egală cu a Duşei. Nu căutase elibera- 
rea cu nici un chip, deşi în clipele de tortură ca cea 
de azi, ideea îi încolțise în minte răzbunătoare, copilă- 
rească, caraghioasă. Chiar vocea catifelată şi insinuantă 
a acestei necunoscute domnișoare dela uzinele din Caraș 
și toate desele ei cochetării, îi stimulase această idee 
și i-o ținea trează. 

— De ce nu veniţi mai des la noi? Aș vrea să Vă 
Cunosc. 

— Pentru vocea asta frumoasă a dumitale şi eu aş 
vrea lam aiaază: Aş vrea mult... Nici nu ştii cât aş 
vrea | 

Știa acuma. O chema Aurora şi era tânără. Glumis2 
cu ea în toate convorbirile şi se stabilise astfel o inti- 
mitate care ar fi făcut cunoștința şi ușoară şi lipsită 
de balastul începuturilor. O bănuia frumoasă, vie, făcă 
prejudecăţi, pripășită în acel mic orășel, de cine ştia 
ce vitregie a soartei, Ii fremăta sufletul acum ca frun- 
zişul unui plop. De atâtea ori își spusese că se va duca 
odată s'o cunoască, cu aerul unui vechi prieten şi aven- 
tura aceasta îi va ușura povara sufletului. Se va duce 
azi, se va duce hotărît, ca spre un izvor de mult căutat. 
Simţea artificialitatea acestei porniri, dar nu se oprea 
prea mult la ea. Ştia că orice s'ar fi întâmplat, sufletul 
i s'ar fi prăvălit mereu înapoi, dar spera că realizând 
chiar aventura trecătoare, tortura îi va fi mai mică, 
mai ușoară. 

Unde o îi acuma Dușa ? cât va mai sta Lazăr Lungu- 
leac şi ce căuta el aici? Poate în clipa asta ea uitas= 
chiar de existenţa lui, trăsese cu buretele pe tabla amin- 
tirilor ca să scrie azi cine ştie ce nouă frază. Ah, cât 
ar vrea ca atunci când își va aduce aminte de el, el să 
îie departe, în căutarea apei vii care să-l purifice și 
să-l mântue. Ca frunzișul unui plop îi fremăta sufletul. 
Se făcea că nu bagă de seamă nevăzuta mână care-l 
trăgea înapoi de pe drumul întortochiat pe care vroia 
să apuce. Ii răsuna în urechi vocea îndepărtată a n2 
cunoscutei: „vino, cred că n'o să-ţi pară rău, vino cât 
de curând”, în timp ce întrebarea Duşei îl mustra și 
îl stingherea:.,,„pentruce ?”. 

Autobuzul pleca la unsprezece. Ridică receptorul și 
ceru uzinele. Li spuse că vine, că la unu este acolo și la 


Folclorul-oglinda 
neamului nostru 


(Urmare din pag. I-a) 


explozia de bucurie a fetei, răspunse cu entuziasm, cu 
o trenetică dorință de a sosi cât mai repede, stabilind 
modul și locul de recunoaștere, Făcea toate acestea cu 
o imensă strângere de inimă, cu o mare scârbă de sin: 
şi cu o surdă dorinţă de a anula toate aceste intenţii, 
dacă Duşa ar fi venit să-l scoată din încâlceala gându- 
rilor şi să-l aducă la lumina curată a zilei. 

“Scurta convorbire dela telefon fusese promițătoar:, 
știa că va putea propune orice, era încă aţâţat da 
curiozitate, dar cum ar mai fi vrut să apară în clipa 
aceasta Duşa lui, cu figura ei surâzătoare, limpede, 
bună ! S'ar fi ruşinat atunci ca un copil prins cu mâna 
în borcanul de dulceaţă, ar fi şters din minte toate pre- 
supunerile, toate planurile. 

_Până la unsprezece, mai era o oră. Aştepta, incapabil 
să facă ceva. Simţea cum îl copieşeşte încetul cu în- 
cetul o mare tristețe. Un val de căldură îi năvălise în 
piept, se urcase spre gât, dându-i o vagă durere. Ii va- 
nea să plângă. Rând pe rând trecea dela această stare, 
la cealaltă, de dorinţă a evadării, a tugii. Ce va zice 
Dușa când nu-l va găsi ? Va înţelege că această plecare 
neanunţată este replica pe care i-o da el? [i va părea 
rău, va fi indiferentă ? 

Timpul trecea. Telefonul sună ascuţit, făcându-l să 
tresară. Nu era Dușa şi n'avea chef de vorbă. Plecă la 
autobuz și spuse în treacăt ușierului că se duce la uzine, 
la Caraș. Omul îl privi minat, iar lui Bob i se păru că 
surprinde în privirea lui un început de milă, ca și faţa 
unui bolnav. Dar plecând, el consimţea la toate forţele 
secrete care-i frământau inima, cu un fior de teamă şi 
de bucurie. 

Maşina înainta acum pe străzile strâmte ale orașului, 
ca să iasă în şoseaua mare. Curând gonea dealungul ei 
cu un zbârnâit lung şi uniform. Zgomotul îi mângâia 
gândurile anesteziate, ca o mână caldă şi binefăcătoare. 
Câmpuri brăzdate, arbori destrunziţi, oameni lucrând 
prin țarini fugeau ca săgeata inapoi și cu ei fugea şi 
se întorcea de unde plecase, întregul suflet al lui Dra- 
g0ş. Se lăsase peste întinderi o ceaţă ușoară ca un abur, 
din care apăreau în fund, pe stânga, vârfurile pleşuvz 
ale munţilor. Bob se ghemui în raglanul lui moale, 
amintindu-și de acele dese călătorii în străinătate, în 
care singur în compartiment, privea cu o totală data- 
şare monotonia liniștitoare a decorului, ori bruştile 
Schimbări de peisagiu. Din când în când i se părea că 
pluteşte cu o barcă în voia valurilor, inditerent la orice 
i sar fi întâmplat. Apoi scopul călătoriei lui îi apărea 
precis, tulburându-i visarea şi înviorându-l. Va merge 
direct la unica cofetărie din centrul oraşului, va cere 
o cafea și va aștepta. Pe urmă, va vedea... Işi aminti că 
pentru ora prânzului  convocase la el personalul din 
birouri şi că plecase fără să le spună nimic. Nu putuse 
să prevadă această plecare şi era prea tulburat să-și 
rânduiască treburile. Tristeţea care îl copleşise se îm- 
pletea cu un vag dar falş sentiment de detaşare, de 
mândrie de a fi el stăpânul gândurilor şi acţiunilor lui. 
Acum când maşina era atât de aproape de ţinta călă- 
toriei, ştia sigur că orice prilej de a renunţa și a sz 
întoarce, nu l-ar fi luat în seamă. 

Orașul apăruse brusc în faţă, cu ulițe strâmte și case 
pipernicite. In piaţa centrală, trecătorii puţini grăbeau 
spre case. Uzinele îşi duceau o viață proprie la mar- 
ginea târgului, iar din localnici, Bob nu cunoştea pe 
nimeni. Cofetăria era mică dar cochetă. Se instală lânga 
fereastră, adulmecând aburii cafelei fierbinţi. La ora 
aceasta era singur acolo. Pe trotuarul celălalt, apăru 
silueta elegantă a unei femei. Tresări. lar când femeea 
aceasta frumoasă trecu prin fața lui, i se păru că surâde 
şi fu sigur că e Aurora. I se făcu în inimă un dulce vid. 
Puțin încurcat, aşteptă să se întoarcă, mulțumit că 
imaginația lui nu-l înșelase. Dar aproape in aceiași clipă 
intră în cofetărie o fată măruntă, cu priviri iscoditoare, 
care veni drept la el. Purta o bască aruncată ştrengă- 
reşte spre ceafă și o vulpe galbenă autohtonă şi ciufu- 
lită, cu un cap ce se rânjea pe umeri. 

— Domnul Bob Dragoș? Sigură eram... Ce bine îmi 
pare că ai venit ! 

E) se ridică, strânse mâna care i se întindea și o in- 
vită să se așeze. Avu senzaţia bruscă de topire, ca ua 
bulgăr de zăpadă aruncat pe jăratic. Poaie dacă în clipa 





afirmativ. Voevodul poruncește să se îndepărteze scările, iar 
Meşterul NWanole, lăsat pe acoperişul mânăstirii 'a să mu poată 
face o altă mânăstire mai frumoasă, îşi construieşte, ca un nou 
Icar, aripi de șindrilă, încearcă să sboare până ios, dar cade şi 
moare, Se vede, așa dar, că geniul popular românesc a ridicat 
balada în care se află motivul aşa de răspândit în Balcani al 
„jertiii zidirii” la valoarea de simbol al creaţiunii artistice și al 
sacrificiilor pe care aceasta le implică pentru artist, aşa cum nu 
se află la nici un alt popor. 








20 IUNIE 1943 === 


aceea ar fi avut forța necesară, ar fi fugit, lăsând totul 
baltă, fără nici o explicaţie. Nu ştia precis de ce. Poate 
din cauza contrastului izbitor dintre cele două femei 
văzute aici la interval atât de scurt, care-i revela cate- 
goric condiția de a-și materializa resentimentele și 
aspiraţiile lui sentimentale. Sau poate din neputința 
de a-și aduna gândurile îndreptate mereu spre Duşa. 
lar fata asta care i se adresa atât de sigură de ea, îi 
omorîse din prima clipă iluziile. Senzaţiei acestea de 
topire îi urmă repede o caldă bucurie interioară, care 
dură însă foarte puţin. Il cuprinse disperarea. 

— Ah dragă, dela douăsprezece nu-mi. mai găsesc 
locul. Știi, mi-am luat concediu azi. Mi se părea că 
timpul trece grozav de încet, că n'ai să mai'vii. la zi 
îți plac ? 

— Cum să nu, dommişoară ! 

Era aceiași voce limpede, caldă, vioae, dela telefon, 
dar imaginaţia lui se servise de timbrul ei, atribuindu-o 
unei făpturi gingașe, alta decât aceasta. Fata se îmbră- 
case cu o grije și cu olipsă de gust înduioșătoare. Se 
vopsise mai mult decât trebuia şi se împroșcase cu o 
apă de colonia greu de suferit. 

Ce făcea acuma Dușa lui? Fata îi vorbea aproape 
fără oprire, el răspundea monosilabic, dar nici o clipă 
nu se mai putea desprinde de imaginea mustrătoare a 
Dușei. Il cuprinse o mare scârbă de el, ca după o beţie 
cu un vin acru şi cu femei mizerabile. | se părea că 
rarii trecători de pe stradă îl priveau cu atenţie şi cu 
ironie. Cum putuse avea această copilărească şi fără de 
sens pornire, să plece la o aventură de acest fel ? 

Vântul ridica afară trâmbe de praf în snopuri desa. 
Avu senzaţia netă că e murdar, că totul se lipeşte de 
el. Dacă ar fi fost realizabilă, singura lui dorinţă acum 


"i 





era să se scufunde în bae şi să adoarmă până a doua 
zi, în patul lui. Ce femee putea fi aceasta care se agaţă 
la telefon de oameni necunoscuţi, pe care-i simt necă- 
jiţi şi-i pun pe drumuri, să-i prindă în capcană ? Cum 
puteau îi pe lume astfel de femei ? Și cum nu putuse 
să-și dea seama că numai o femee urită ar fi putut 
face asta ? 

— Acum mergem la mine, nu? Pe tanti am expa- 
diat-o. Zic: tanţi dragă, dumneata să nu vii până di- 
seară. Are ea niște babe, face poker la un leu. 

— Nu domnişoară ! Mergem să ne plimbăm deocam- 
dată. Am venit doar să te văd și trebue să plec repede 
înapoi. Cum o să merg eu la dumneata, să te compro- 
mit ? Ce spui? N'am autobuz până diseară? Nu se poate! 
Asta nu se poate !, 

Se. ridicară amândoi deodată și ieșiră. El avu senti- 
mentul unei totale înfrângeri, al unei căderi definitive. 

Piaţa pătrată a orașului era acum pustie. Fata mer- 
gea alături, docilă, examinându-l cu atenţie, vorbind 
despre oraș, arătându-i casele, direcția spre care locuia 
ea. El o privea cu curiozitate, cu teamă, neștiind cum 
să iasă mai curând din încurcătură. Il dezarmase seni- 
nătatea cu care primise toate refuzurile lui, bunătatea 
cu care îl privea, grija să nu-l supere cu ceva. 

— Vezi dumneata domnişoară, eram atât de obosit 
azi dimineaţă și atât de greu îmi era capul, că am sim- 
țit nevoia unei plimbări mai lungi, îără scop. Nu mă 
duc nici la uzine. Și am profitat să-ţi telefonez, să te 
văd. Acum arată-mi te rog, unde este o staţie de ben: 
zină. Poate se oprește acolo vreo mașină care să mă 
ducă înapoi. 

Işi dădea seama că vorbind astfel, minţea într'o pri- 
vinţă, dar spusese și adevărul. Se simţise atât de amă- 
rit dimineaţa, de obosit, încât trebuia să plece, să fugă. 
Dar că venise cu scopul să se arunce în braţele ei, asta 
nu i-o mai spusese. Și nu-i spusese nici adevărata lui 
amărăciune, nici părerea de rău că făcuse ce făcuse, 
nici dorinţa arzătoare de a revedea cât mai repede p> 
Duşa. 

Era o singură stație de benzină de partea cealaltă a 
orașului, către uzine. Mergeau alături potrivindu-şi 
pasul, silind-o să-l mărească după al lui ca să ajungă 
mai repede. Fata tăcea întorcând uneori capuj, ca să-l 
vadă bine. Poate crezuse ce-i spusese el, poate nedu- 
merită, ar se citea pe faţa ei o vagă umbră de tristeţa. 

Trecea prin faţa staţiei de benzină foarte rar cât2 
o maşină, dar în cealaltă direcţie. El se hotărîse să aș- 
tepte acolo, orice ar fi fost. Vorbi cu omul de serviciu 
care dădu sceptic din cap : — Poate să aveţi noroc ! 

— Deacuma domnişoară, eu zic să te duci. Cine știa 
cât mai am de aşteptat și nu aș vrea să te oboseşti. 

Pentru prima dată fata protestă. Vroia să stea până 
la urmă, îl ruga s'o lase, îi făcea plăcere. El nu mai 
insistă, dar simţea că era incapabil să mai vorbească. 
Se uita cu atenţie dealungul șoselei prăfuite, tresărină 
la fiece zgomot. Treceau camioane grele şi trecuse o 
singură limuzină înțesată, din care i se fluturară câteva 
mâini în fugă. : 

— Vezi, cu maşinile astea e cam albastru ! Las'că vin 
puţine, dar care vin nici nu vor să se uite ! zise fata. 

O privi mirat de vulgaritatea expresiei, surprins ă 
în convorbirile lor dela telefon nu se descoperise nici- 
odată astfel. Se sili să surâdă. “a ca 

Spre dreapta, pe şosea, se auzi sfârâitul unei mașini. 
Direcția asta nu-l interesa. Dar când ajunse în dreptul 


lui și el își aruncă privirea distrată, simţi ca o lovitură 
de cuţit în piept şi căzu pe banca omului de serviciu. 
Fusese Dușa lângă șofer, iar în fund era mama ei și 
Lazăr Lunguleac. Cum nu-l văzuseră ? Se duceau dssi- 
gur la uzine după el, cu mașina lui Lazăr. Doamne, cel 
puţin de s'ar întoarce, de nu ar continua drumul. 

Fata îl privi cu uimire şi se așeză alături. 


Dumnezeu, a zânelor şi a naturii, în versuri a căror muzica 
litate, fină nuanţare şi mișcătoare poezie dim păcate este în în- 
tregime pierdută pentru cel ce nu le poate înţelege în original: 


lipsi nici desprinde din prelungile lor hoinăreli, după 
cum le-ar fi fost cu meputință să rămână numai la ele. 
Ştiau sigur acum amândoi, după trecerea vremii, că rea- 
lizaseră împreună clipele cele mai minunate ale unei 
iubiri care nu-și pierduse nimic din marile emoţii ale 
începutului. Dar arareori, când, așa cum se întâmpla 


Evident, sunt împrumuturi din literaturile populare învecinate, 
aici ca pretutintemi, dar chiar faptul că le-a făcut arată o certă 
inclinare generală spre producţiile de artă; iar anume ce alege 
si modificările pe care le introduce instinctul poporan sunţ rele- 
vante atât pentru darurile naturale de creațiune artistică ale 
poporului român câ şi peniru cunoașterea sufletului său. 


Copilaşul tău, 

Pruncușorul meu, 
Vază-l Dumnezeu; 
Tu cum l-ai lăsat 


Țâță că i-or da; 

Ninsoare d'o ninge, 
Pe el mi lo unge; 
Ploi icând or ploa, 


azi. minunata lume a emoţiilor şi gândurilor lor era sus- ti mpi area fai pda iu baladei Meşterul za sg foarte î. Ce ai? Ce s'a întâmplat? Cine era? 
pa un . : u să . PT! x > 3 » ; — 4 x 

i A a. iețeni ai Dusei, Bob a z Ș ălda; structiv. Căci după cum sa văzut, na fost vorba în el, ca A Îi cum şi-ar fi adus aminte că ea este 
pendată de sosirea celor câțiva pr Şel, Desfășat Vânt când o sufla, toate creaţiunile literare poporane româneşti, nunmai de rafina- Ca şi cum dea a Ș 


Dragoş simțea că între ei doi se ridică nişte forțe im- 
lei m care le modifică guprafețele sufletului, aşa 
cum 0 adiere nevăzută încreţeşte luciul calm al unor 
ape adânci. Ii măsura fiecare gest, îi cântărea cuvânt 
cu cuvânt, simțind nevoia unei siguranţe interioar>, 
care în împrejurările acestea îi lipsea. | se părea că e 
ridicol, că în jurul lui se ţesea o pânză de ascunzişuri 
și minciuni, că însfârșit cineva nevăzut din umbră ho- 


Zânele c'or trece, 
La el s'o întrece, 
Și Por apleca - 


Mi l-o legăna, 
Dulce legănare, 
Pân' s'o face mare. 


acolo, Bob Dragoș o privi veninos, se sculă în picioare 
şi îi strigă: i | 

— 'Te rog să pleci ! Te-am mai rugat de nu ştiu câte 
ori ! Te ţii ca o piază rea de om, ca o pacoste, ce dracu ! 
Inţelegi ! Şi niciodată să nu-mi mai telefonezi, nici- 
odată, ai auzit? 

Şi aproape fugi pe șosea, spre 8 
căţre Duza. SPRE | 


mentul expresiv al vocabnlarului şi împerechierii cuvintelor, care 
pentru străini este totdeauna atât de greu de prins, ci de v 
selecţie a materialului, de o motivare psihologică superiroară, de 
o umamizare, de o construcție mai logică, mai armonioasă şi de 
o idealizare a tuturor aspectelor, care vorbesc mult despre in- 
siinctul artistie al poporului român şi despre concepţia sa de 
viaţă. 


+ i uzi ed e a shui GQ. C. NICOLESCU 


Varianta românească însă nu se sfârşeşte cu jertfa făcută şi 
cu ducerea la bun capăt a lucrului. La sfinţirea mânăstirii, Voe- 
vodul întreabă pe meșter dacă ar putea să facă ceva mai frumos 
decât aceasta. In setea lui creatoare, Manole, care este tipul unui 


tânga, sătre uzine, 
Mare artist, veşnic aspirâmd spre noi frumuseți de artă, răspunde i 


- ae cm me) 


E AZ ză cm ni 


sem 20 IUNIE 1943 














Cronica literară 


RADU GYR: Poeme de războiu 


MAGDA ISANOS: Poezii 


ERNEST BERNEA: Colina lacrămilor 
DRAGOȘ VITENCU: Caiet de Duminică 


După ce ai închis volumul de 
Poeme de războiu ale d-lui 
Rodu Gyr, ai, — în afară de 
mulţumirea sufletească de a fi 
dat peste o carte mare, — sen- 
timentul unei ciudate revelații: 
Aproape toți cei ce au publi- 
cat poezii inspirate din actua- 
lul nostru efort armat descind 
din Radu Gyr. 

Afirmând, fără înconjor, a- 
cest adevăr, facem distincție 
între temă şi îormă lirică. Din 
punct de vedere tematic e lim- 
pede că nu se puteau evita o 
întreagă serie de coincidenţe. 
Ceeace însă trebuia evitat și 
se putea ocoli sunt asemănă- 


rile şi, — nu ne dăm îndărăt 
nici dela această ultimă afir- 
mare, — împrumuturile. Co- 


vârșitoarea infiuență formală 
a poetului Radu Gyr asupra 
confraților d-sale cântăreți ai 
războiului dovedeşte că auto- 
rul Poemelor de război e un 
poet copleșitor şi în direcția 
acestui filon al creaţiei d-sale, 

Nu vom căuta să dovedim cât 
de mare este Radu Gyr. D-sa 
nu umblă după astial de cpi- 
tete și nici nu are nevoie de 
ele. Vom arăta numai care e 
partea d-sale de noutate, iar 
aceasta în naport cu lirica noas- 
tră de războiu cât şi în raport 
cu propria d-sale poezie. 

Noul volum al poetului 
Corăbiei cu tufănici e o carte 
din care nu poţi cita în mod 
complice. Nu poţi, adică, pune 
în relief, aşa cum, din păcate, 
se obicinuieşte în „eritica” li- 
terară, anumite bucăţi bune 
spre a „dovedi” că întreg vo- 
lumull este bun, sau invers, 
anumite altele, evident rele, 
spre a demonstra, tangenţial, 
că respectiva carte e cu desă- 
vârşire iipsită de orice valoare. 
Poemele de războiu ale d-lui 
Radu Gyr te obligă la o apre- 
ciere în bloc, — nu globală, ci 
integrală ! — căci toate poe 
mele, sau, mai aproape de ade- 
văr, întreg poemul acesta arti- 
culat din piese diferit intitu- 
late şi, din punct de vedere 
formal, structurate divers, re” 
prezintă una și aceeași poveste 
despre marea şi dura aventură 
a unui suflet suferind de nă- 
dejdiile şi desnădejdiile, sfâr- 
şirile și îndârjirile de cari su- 
feră, terorizat şi transfigurat 
în acelaş timp, trupul său prins 
în vârtejele cele mai năpraz- 
nice ale luptei. 

Cu toată duritatea şi, am pu- 
tea spune, cu tot „realismul 
lor, (Radu Gyr numai de rea- 
lism nu poate fi acuzat!) Poe- 
mele de războiu sunt eroice. 
Eroice în înţelesul cel mai 
omeneşte just şi acceptabil, căci 
în ce ar mai: consista eroisrnul 
pe care-l''proslăveşte, de mi- 
lenii, neamul omenesc dacă 
moartea ar fi — aşa cum o 
cântă foarte multe ode şi 
geste, — supremul bine la care 
poate aspira un luptător?! 
Radu Gyr descinde însă in 
stepe „ucrainiană asemenea lui 
Hector care coboară din Ilion 
să-l înfrunte pe Ahil știind ce-l 
aşteaptă, acceptând, bărbăteşte, 
toate pericolele şi greutățile, 
dar nesfiindu-se nici de acele 
accente ale amintirii cari îi 
aduc parfumul de rai al cămi- 
nului părăsit. Intre imaginea 
tihnci şi a dorului de tihnă şi 
între viziunea aproape dan- 
tescă a infernului pământesc 
care ne zguduie toate bunele 
aşezări și ne silegte să ne răz- 
boim, câmpul sufictese pe 
care-l explorează poemele d-lui 
hadu Gyr ia chip de frescă 
grandioasă, — până în prezent 
singura mare frescă lirică a în- 
cercării prin care trecem. 

Departe de „nuvelele” versi- 
lcate ale unor Vasile Alecsan- 
dri sau George Coşbuc, — „nu- 
vele” totuşi neîntrecute când 
te gândeşti la supraproducţia 
de „poeme” clișeu cu care am 
fost  invadaţi în ultimii doi 
ani, — Poemele de războiu 
ale d-lui Radu Gyr sunt suflet 
viu omenesc prezentat, rând pe 
rând, în oboseala marșului, în 
dăruirea cătră idee şi patrie, 
în iadul bombardamentelor, în 
crucificarea lui pe secătuitoa- 
rele ceasuri ale pândei și ale 
agon:ei, în cufundarea lui în 
noroaie şi ploi și stepe însân- 
gerate, dară și suflet svâcnind 
de învierea promisă neamului 
împărătesc, precum şi suflet 
regăsindurse fără hotar în faţa 
Domnului care frige ca o ar- 
sură, sau regăsindu-se, departe 
în vis, acolo unde-i o casă care 
clipește din geamuri: somno- 
roâsă. Şi acest suflet omenesc 
viu, noetizat de Radu Gyr, e 
aşa de fără negare.al tuturora 
încât nu există oștean luptător 
în răsărit care să nu şi-l. recu- 
noască. În acestea rezidă apor- 
tul într'adevăr inedit al Poe- 
melor de războiu puse față în 
față cu producţia minoră sau 
unisonă şi greşit sau numai 
ocazional entuziastă a majori“ 
tății celor ce au apărut cu vo- 
lume intitulate similar sau 


volume inspirate din aceeaşi 
formidabilă trăire. 

In raport cu sine însuși, în 
raport deci cu poezia publicată 
până la acest din urmă volum, 
d. Radu Gyr, ne impresionează 
printr'o ncbănuită depășire a 
propriilor d-sale teme. 

In sufletul d-sale s'a petre- 
cut acea necesară ruptură care 
a dat timbru grav, bărbătesc 
şi mai reținut prea jucăuşelor 
metafore cu cari ne răsfățase 
dară ne şi săturase autorul 
Limiștilor de schituri, al lui 
Plânge  Strâmbă-Lemne, al 
Cerbului de lumină, al Stele- 
lor pentru leagăn. etc. De unde 
părea că d. Radu Gyr se fixase, 
iremediabil, într'o zonă „juve- 
nilă”, — cazul d-lui Ionel Teo- 
doreanu snre exemplu, — iată-l 
întorcându-se din războiu sub 
greul echipament al unor mo- 
duri expresive noi și sub crun- 
tul bombardament al unor te- 
me noi ce-i deschid orizontul, 
după convingerea noastră, cel 
mai fecund și mai propriu să-l 
definitiveze în rândul marilor 
noştri poeţi, 


Magda Isanos, nume cu re- 
zonanțe stranii pe care l-am 
întâlnit, foarte modest, în câte- 
va reviste, părea a fi una din 
interesantele noastre promi- 
siuni tinere. O urmăream mai 
mult decât cu simpatie. Ii ur- 
măream  strisul cu încordarea 
așteptării. Şi așteptarea ne-a 
fost încununată cu una din cele 
mai frumoase surprize : volu- 
rul POEZII cu care ne-am po” 
menit, căzut ca din senin, pe 
masa redacțională. După ce 
l-am cetit şi recitit, — da, e 
o carte care se lasă recitită! — 
ne-am convins că ne găsim în 
fața umei poete care ştie ce 
vrea şi ştie cât poate, — în fața 
unei poete pe care, dacă ar fi 
invidioase,  consurorile  Ani- 
şoara  Odeanu, Olga Caba, 
Yuonme Rossignun, — ca să nu 
cităm decât două sau trei gra- 
ţii, — ar putea-o invidia pe 
bună dreptate. Numai că Mag- 
da Isamos, cu toată influenţa” 
argheziană de care ar putea fi 
ispitiți unii să o acuze, arc 
personalitate suficientă ca săi 
se recunoască, dela început, 
toate drepturile de nedepen- 
dență și, deci, şi de ncinvi- 
diere literară. 

Versul d-sale, prea precis 
tăiat ca să poată fi numit pur 
femenin, nu sună în vid. Magda 
Isanos e o autoare care scrie 
fiinacă are ce spune, — iară 
mesajul d-sale vine de depar- 
te, dela confiniile vieţii şi ale 
morţii, dela hotarul unde îm- 
părțirea veacuiui omenesc răs- 
frânge alte culeri asupra lu- 
mii şi-i restituie adevăratele 
ci ponderi. Magda Isanos vine 
dela rădăcina lucrurilor : 

„Vor ji şi-atuncea iarburi şi 
zăpezi... Tu, cchiu, cum ai să 
vabzi să nu le vezi? „Ba nu, 
mai pe 'moptate-am să mă scol, 
să dau livezii, stupilor, ocol, 
să mângâi lemnul uşilor de-a- 
casă și păpușoii galbeni pe mă- 
tasă. Dulăii vor veni să mă mi- 
roase, cu boturile negre, som- 
moroase, și gudurând spinările: 
„stăpână, de unde vii că miroși 
a țărână ?” (Intoarcere). 

Cele mai bune pocme ae 
volumului sunt Cine va cânta, 
Nu știu cum s'a făcut, Intoar- 
cere, Mă scala în zi, Cavalerul 
(de tei original!) Răgdâvina, 
cât si întreg ciclul intitwat 
Spital. 

Dotată cu toate darurile poc- 
7iei sever supravegheate și în- 
zestrală, mai ales, cu faculta- 
tea de a vedea mai mult decât 
suporficialele ararențe ale zi- 
lei,Magda Isunos Qisvure de 
toate acele premisa ce o hără- 
zesc, în special, reuşitei în ba- 
ladă. Aceasta e calca spre care, 
ne luăm libertatea, s'o îndru- 
măm. Dacă şi d-ea e de aco- 
caşi părere, îi prezicem mai 
mult decât succesul. 


COLINA  I.ACRĂMILOR 
(după copertă) sau a Lacrămi- 
lor (după pagina cu titlul in- 
terior) nu este culegerea lirică 
pe care am fi așteptat-o dela 
vatoresul ossoist Ernâşt Ber- 
nea. Am dori să ne fi înşelat 
cu această apreciere. De câtă 
înțelegere însă dispunem pen- 
tru vers, dorinţa nu ne poate 
determina să confundăm opera 
de rutină cu opera țâșnită 





spontan din tiparele m:ste- 
rioase ce dau trup şi suflet 
poemelor. Inclinăm totuşi să 
credem că această Colină a 
Lacrămilor d-lui Ernest Ber- 
nea aparține unui climat de- 
păşit, d-sa îngăduindu-și, — din 
dragoste paternă, — numai ges- 
tul liberator de a o publica, 
scăpând, astfel, de obsesia unui 
manuscris nelichidat. Şi, ca să 
ne întemeiem pe date con- 
crete non acceptul faţă de 
minorul (nu numai ca gamă), 
volum al d-lui Bernea, iată 
câteva frânturi ilustratorii ; 
„N'am apă nici pâne, n'am fir 
de lumină. Nam leagăn de 
suflet şi sevă'n tulpină”. (Co- 
pac al durerii). „Mamă m'am 
pierdut prin lume, Prin me- 
leaguri fără nume, Prin co- 
line'ntunecate, cu isvoarele se- 
cate”. (Instrăinat). — „Ascult 
durerea mamii cu pruncul trup 
răcit, Tristeţea rândunicii Cu 
cuibul risipit, —” (Veghe). — 
„O volbură iute plecată pe-o 
geană Invălue fața cu ochi de 
mărgele;” (Trec gemene um=- 
bre). — „Căzând lasă'n urmă o 
raz aurie;” (O stea cade). — 
„Trandafirul își desface A mi- 
resmelor înfrângeri, Dormi co- 
pile, dormi în pace Jocul lu- 


_milor de îngeri.” (Fir de boran- 


gic). — „Seara cade prin per- 
dele Peste pleoape mici des- 
chise Cade galbenă din stele 
Raza mărilor de vise”. (Seara 
cade). — „Pe reavănul trup al 
zorilor fete Cad stelelen aur 
de cântece nouă, Se frâng pre- 
tutindeni purtările 'ncete, Ar- 
mura cerească se frânge în 
două.” (??) (Om neînâoelnic).— 
„In margine de lumi sbor pă- 
sări aurite.” (Sbor păsări au- 
rite), 

Cea mai bună bucată a vo- 
lumului, Biblica pe care o ti- 
tăm în întregime, cuprinde şi 
ea  inadvertenţe metaforice 
(„mieii de suflet”'??) : 

„Pe dealul așternut cu fir de 
viaţă nouă Sa împletit un 
leagăn de cântec şi îndemn; 
Ce lung e dealul zilei, ce floare 
albă-l plouă, Pe creştet l-a 
brăzdat al cerurilor somn. Prin 
uşa de lumină a pajiștelor ţării 
Trec albii miei de suflet cu cru- 
ele pe spate, Au tresărit păs- 
torii încinși cu haina zării, 
Duc vestea înwierii spre lumi 
îndepărtate.” 

Inţelegem ce sunt ace: „miei 
de suflet”, dar, în raport cu a. 
Ernest Bernea, autorul putea 
îngemâna într'o metaforă mai 
fericită cele două cuvinte. 

Biblica e frumoasă şi prin 
lumina-i de vis creştin, lu- 
mimă prin spectrele căreia un 
Sft. Ion "Teologul și-a scris, pe 
ostrovul Patmos, întricoșătoa- 
rca destăinuire. 

Se va putea obiecta că nu e 
suficientă citarea fragmentelor 
dacă ţii să areţi valoarea unei 
cărţi. Suntem de aceeaşi pă- 
vere. Pe cel ce nu ne crede pe 
cuvânt îl trimitem la volum. 

Și acum concluzia care, — 
ne-ar desorienta. şi îndurera 
dacă d. Ernest Bernea ar con- 
sidera-o drept răutate din par- 
le-ne, -— se impune: Colina 
Lacrimilor e o cante tristă şi 
din cauza deşertului ei formal. 
Autorul nu a reușit să plasti- 
cizeze îndeajuns ceeace trebuia 
neapărat plasticizat.  D-sa e 
prea „abstract”, adică prea 
șinav în imagini grăitoare, iar 
aceasta  într'um plan  lirie 
cars, incepând cu titlul volu- 
mului, promitea  cetitorului 
desfăşurarea estetică a unor 
stări psiho!ogicește ale emo- 
ției. 

A-i da sfaturi d-lui Ernest 
bBeriuza ar fi prea mult. D-sa 
nu e nici începător, nici dile- 
tant. Cecace însă îi putem cere 
e să nu ne oblige, pe viitor, la 
desiluzii. 


D. DRAGOŞ VITENCU e 
primul tânăr bucovinean care 
sa impus, pe vremuri, aten- 
iei cercurilor literare cernău- 
ţene. Inainte de a fi apărut 
un Mircea Streinul, Iulian 
Vesper, E. Ar. Zaharia, Teofil 
Lianu, eitc., d-sa era poetul cu 
debut și lavalieră după care of- 
iau liceenele oacheșe și sfioa- 
se ca nişte căprioare. D. Dra- 
goș Vitencu a colaborat la 
„Junimea Literară” a d-lui 
profesor Iom I. Nistor, la alte 
reviste (Făt-Frumos, Specta- 
torul, Iconar) și la pagina li- 
terară a ziarului Glasul Buco- 
vinei. 

Trubadur prin defimiţie, d-sa 
nu a umblat după glorii lite- 
rare şi nici nu şi-a pus chi- 
nuitoare probleme de formă. 
Nici nu Sa grăbit să-și adu” 
ne în plachetă sau volum cân- 
tecele de greere campestru ră- 
mas, ca peisaj și atmosferă, în 
epoca stilului poetic gen bie- 
dermeyer. Deaceea ne-a sur- 
prins Caietul d-sale de Dumi- 
nică. Ştiam că-l are în manu= 
scris, — intitulat astfel sau alt- 
cumva, — mai ştiam însă că 


UNIVERSUL LITERAR 


Dragoş Vitencu nui ţine cu- 
vântul în materie de publi- 
care în volum a versurilor. Și 
totuși, ne-ar fi părut bine ca 
aceste versuri să vadă, înfine, 
lumina tiparului, căci în ele 
zărea întreaga lirică tânără 
bucovineană, — acea poezie, 
sau, mai potrivit, frenezie poe 
tică prin care toţi iconarii și 
neiconarii bucovineni au  ţi- 
nut să continuie şi să depă- 
şească versul unor G. Rotică, 
C. Berariu, G. Voevidca, V. 
Gherasim, V. Huţan, Cocârlă 
Leandm şi al altora, foarte 
cumsecade arboreseni, 

Caietul de Duminică al 
d-lui Dragoş Vitencu e deci 
punctul de start dela care au 
pornit condeerii bucovineni, 
acoperind, doi trei dintre ei, 
distanţe apreciabile. 

Neviciat de nici un fel de 
modernism, poemul d-lui Dra- 
goş Vitencu ce modest şi cin- 
stit, cinstit de modest, așa cum 
sunt cântecele zise penţru noi 
înșine si nu pentru niscaiva 
public ascultător constituit din 
critici de artă: „Aşa cum 
ne-am luat de mână Și ne-am 
pornit pânăn vecini, Cu pas 
uşor şi ochi sonini, Aș rătăci 
o săptămână Cu tine-alături, 
mână'n mână — In lumea lar- 
gă doi străini, Să trecem 
câmpul și pădurea, Tot mai 
departe, to taiurca... Cu neas- 
tâmpărul în vine, Să nu gân- 
dim ce drum ne vine Si de-o 
fi vreme de popas, Să nu în- 
trebăm de-i loc de mas... Apai, 
deodată, tu, cuminte, De-a- 
casă să-ţi aduci aminte Să 'n- 
toarecm drumul, iar la noi 
Toţi să ne-aştepto cu războiu, 
lar noi cu pace să- privim 
Și mânăn mână să zâmbin”. 

Ochi senini și zâmbot de co- 
pii indrăgostiţi, aceasta e poe- 
zia lui Dragoș Vitencu şi poe- 
zia dela care au pornit buco- 
vinenii atinşi de neliniștile 
versului prin anii 1925—1929. 
Din acest punet de vedere 
Cuietul de Duminică e caiet 
documentar. Pentru actuala 
fază a literaturii bucovinene el 
vine prea târziu. Pentru bucu- 
ria celor răzlețiț: însă tocmai 
la timp. Dragos Virincu a fost 








5 PE 


ECOURI TEATRALE 


PROCESE... 


E în firea oamenilor să judece 
cât mai aspru, chiar și-atunci 
când n'au dreptate... 

Ce vreţi ?... Oamenii aceștia 
chiar când n'au de partea lor 
nici măcâr scuza greșelii, găsesc 
nimerit să se araţe neinduple- 
caţi până şi qu cele mai bune 
sfaturi. 

Tăria cu care atacă ar dori-o 
poruncă de îngenunchere nu nu- 
măi a celor „pentru cari au de 
spus atâtea”, ci a tuturor. 

Și chiar a noastră, cei cari îi 
cunoaştem prea bine pe ata- 
canţi... 

Asistăm dela un timp la pro- 
cese desbătute fie verbal, acolo 
unde mijloacele de.,. „camuilare” 
îngădue, fie în scris, acolo unde 
coloanele unor reviste săptămâ- 
nale de teatru se obțin cu ușu- 
rinţa cu care ai obţine — chiar 
şi în timpurile acestea — un şiret 
de ghete... 

Asta ca să fie în legătură cu 
„sforile” cari se trag... 

Şi de-aici „judeoata” lor aspră 
pornește fie sub formă de „por- 
trete”, fie sub formă de cancan- 
uri, cari de-ar avea cu ce se 
iăuăa, apăi s'ar putea făli toc- 
mai cu totala lipsă destil și 


” ironie, 


Ultimul „portretizat” a fost V. 
Valențineanu... 

Dar, petru Dumnezeu, atâta 
timp cât cel puţin până azi, ni- 
meni in Teatrul Naţional n'a 
ajui»s să-l egaleze pe Noitara, pe 
Demetriad sau pe Brezeanu, cum 
de se îngădue ca cineva să se 
creadă mai meșter în ale dra- 
maturgiei şi să-l judece pe Vraca, 
pe Finteşteanu, pe Calboreanu şi 
pe Valentineanu ?... 


Afară doar dacă — Doamne 
fereşte — aceştia — ia fel cu 
„dânsul” — au înţeles — poate — 
că-și merită portretul !... 

m cazul acesta nu mai avem 
nimic de spus... 


TĂRIE... 


Ce-am spune dacă „din ordin“ 
Q-na Aura Buzescu ar juca un 
rol în  „Nevestele vesele din 
Windsor“?.. 

Ne punem întrebarea aceasta, 
după ce am cetit întrun săptă- 
mânal teatral „observațiat că 
uctorul trebue să joace orice i se 
dă, dovedind prin asta deplină 
imţelegere a nevoilor scenei ofi- 
ciale unde slujește. 

Am fi de acord cu dreapta ob- 
servație a d-lui Grengoar, dacă 
ar privi pe actorii cari mai au 
multe de făcut și mai ales de în- 
vățat în ale teatrului. 

Nu însă când este vorba de 
d-na Aura Buzescu. 

La d-sa găsim, din contră, 're- 
juzul de roluri nepotrivite foarte 
legitim. Și am putea-o chiar fe- 
licita că ceeace lipsește regiso- 
rului, când face o distribuţie gre- 
şită, are în schimb d-na Buzescu 
prevederea dz-a nu servi unor 
erori şi tăria de-a nu-și micșora 
prestigiul talentului, 


PRODUCȚII... ă 


Din nouii absolvenţi ai Conser- 
vatorului de artă dramatică ai 
anului acesta, numele unora ca- 
pătă o t'mpurie rezonanţă, dato- 
rită nu numai talentului cu care 
sunt înzestrați, ci şi muncii de- 
puse ca să ridice cunoștințele 
strânse la nivelul de pregătire 
ce se cere azi în teatru. 

Două nume par sortite deplinei 
izbânzi: N. Alexandrescu-Toscani 
și Const. Bărbulescu. 


tronul valorii, sunt semnele bune 
ale unei cariere pe care noi o 
aştaptăm cu credința sigurei 
împliniri. 


AFIȘ... 


Teatrul Naţional se pregăteşte 
de vacanță. In schimb, Studio-ul 
„V. Alecsandri“ prezintă prernie- 
ra „Scrisorilor 'de dragoste“ cu 
d-na Lily Carandine în rolul 
principal. 

Teatrul „Comoedia“ își anunţă 
stagiunea de vară cu „Vitamina 
M.” comedie semnată de Nicușor 
Constantinescu, având în distri- 
buţie pe Birlic, Fotino şi Țăranu. 

Teatrul „Nostru“ e în situația 
de a-și amâna hotăririle în ce 
privește continuarea spectacolelor 
şi pe timpul verii. 

In cazul câni nu-și va închide 
stagiunea, piesa viitoare la care 
s'a oprit chiar și d. N. D. Cocea 
e lucrarea lui Marcel Achard în- 
titulată „Domino“ cu d-na Dina 
Cocea în fruntea distribuției. 

E foarte posibil ca vara acedsta 
grădinile de teatru să nu mai fie 
deschise. 

La ce-ar mai folosi?... Doar Ni- 
cușor Constantinescu și [. Vusi- 
lescu și-au stabilit altfel „car- 
țierele“... 


1. M. LEHLIU 


Ap ae EC a Er e e DEEE ESP 


POETICA LUI BAUDELAIRE 
(Urmare din pagina La 


Poziţia lui Baudelaire ca teo- 
retician al artei pentru artă 
poate fi, naturali, contestată. 
Vremurile grele au redus pe 
rând gratuitățile spiritului. Izo- 
larea artistului faţă de public 
nu este deasemenea o poziţie ac- 
ceptabilă. Dar contactul cu un 
om de atelier ca Baudelaire, 
conștiința lui artistică, metoda 


și a rămas trubedur. 


TRAIAN CHELARIU 








In truda și în modestia lor cari 
fac să apropie rangul calităţii de 


lui de lucru, pot servi oricând 
de îndreptar. 


GABRIEL ŢEPELEA 





AMINTIRI DESPRE CONUL MIHALAGHE 


Tiliul mă măgulea, dar chestiunea re- 
munerației tămânea destul de confuză. Ur- 
ma să fiu plătit din fondurile „Institutului de 
literatură", și anume în epocile când „Insti- 
tutul“” reușea să: și-le incaseze deia Minis- 
terul de Finanţe. Operaţiune destul de a- 
nevoioasă, pe marginea căreia triumiau 
mai lesne zăbavă și așteptarea. Foarte tâ- 
năr, eram și ioarte șubred la buzunare. 

Așteptam să vină epocile „fericite“ şi ele 
întărziau, întârziau... „Subţiat“ în această 
suavă și ingrată adăstare, croiam îel de 
fel de planuri cum să obțin măcar un „a- 
cont” dela maestru. Tot el mi-a oterit pri- 
lejul de-a-i exprima dezideratul meu, înir'o 
formă şi agreabilă şi, oarecum... demnă, 
și fără posibilitate de refuz... 

lată-l pe c'onu Mihalache publicând, sub 
pseudonimul Radu Bucov. una din „iabu- 
lele“ sale, în care intenţia îi era de-a re- 
lua unele din temele exploatate de La 
Fontaine şi Florian și de-a le „moderniza“ 
printr'o interpretare nouă. Fabula îşi pă- 
stra chiar titlul împrumutat de la marele 
vagabond irancez : „Greerele și Furnica“, 
iur în tentativa de nouă interpretare a lui 
Radu Bucov se acorda „iurmnicii” un rol 
mai puţin ingrat, făcând-o până la urmă, 
să fie generoasă laţă trubadurul nesocotit. 
Ceiace iăcea pe „lurnica” să adopte o 
astfel de stranie solicitudine iață de liri- 
cul nauiragiat, nu era atât sunetul ghita- 
rei sale cât, în deosebi, adolescenţa lui is- 
pititoare !,.. 

Vă închipuiţi, fireşte, ce-a urmat publi- 
cării acestei „tabule” în viziunea c'onului 
Mihalache Bucov. Adversarii lui, risipiţi, cu 
prașşita în mână, în revistele și gazetele po- 
trivnice, atât așteptau. Săptămâni întregi 
au dat în tarbacă şi „fabula” și pe meşte- 
rul ei, intrebându-se, amuzant, ducă greie- 
rușul a mai rămas, greer, sau s'a meta- 
moriozat în preţios cuceritor! Primul care 
a iăcut haz mare de pamițietele stârnite, a 
fost tot c'onu Mihalache. A 

Am socotit atmosferu proprie interven- 
ției mele „financiare“ de-aiâta timp p&i- 
muită. M'am așezat la lucru și am iscat şi 
eu o fabulă, cu aclașş îiilu, cu ciceleași per- 
sonagii, dar prezentată într o... viziune per- 
sonală, și dedicată, laolaltă, lui La Fon- 
taine și lui Radu Bucov. 

Inceputul „iabulei” conse:va clasica te- 
mă, cu oarecari mici intervenții „moderne“. 


Greierușul - trubadur 

A cântat un an pe strună 
Pentru fluturi, pentru lună, 
Pentru crinii de velur. 


Ba "'ncercă chiar să devină 
Orator, şi-adesea ori 

A vorbit într'o grădină 

La un „„Ateneu' de flori... *) 


Insă, vezi, cu poezie, 
Cu ghitară şi cu cânt, 
N'a scăpat de sărăcie 
Bietul meu flueră-vânt ! 


Și deaceia, către vară, 
Dupe-un an așa poetic, 
Greierușul meu patetic 
S'a văzut pe dinafară, 


Dat afar', cu poezia, 
Din potirul unui mac, 
Căci ma achitat chiria 
Proprietarului - gândac... 


În sfărșit, greierul din viziunea subsem- 
natului se decide să meargă și să bată la 


o „căsuță cu olane şi mușcată la ferea- 
stră” 


*) Aluzie la con feririțele po care, în iarna lui 


1927, le ținusem la Ateneu: Român, sub anvspiciille 
„Institutului ge Literatură“, 


fUrmare din pag. 6-a) 


Acolo ședea Furnica, 
Gospodină cu temei; 
N'avea grije de nimica, 
Proprietară 'n casa ei! 


Avea geamuri cu obloane, 
S'o ferească de călduri, 

lar în beci avea borcane 
Cu compot și murături.. 


Bate, bineînțeles, la ușă şi Furnica apare 
contrariată : 


— Ce-ai păzit întreaga vreme, 
Ce-ai lucrat, măi secătură ? 

— Dumnezeu să mă blesteme : 
Am făcut... literatură |... 


Noua... interpretare a ilabulei triumtă, 
acum, din plin. Furnica se înseninează la 
faţă și zămbeşte galeș: 


— Eşti poet ? Păi, spune dragă, 
Pentru, ce tăceai din gură ? 

Eu, pentru literatură, 

Imi dau viața mea întreagă! 


Și, deşi, iubite greer, 
„Datorii“ am berechet, 

Nici nu mi-a trecut prin creer 
Să m'ajut pe un poet! 


Uite, zi-i puţin din liră 

Și-o să-ţi dea dulceaţă baba... 
La Fontaine bârţi degeaba, 
Bucov calomnii înșiră ! 





M. DragomireScu, pe când cohducea 
„Convorbirile critice” 


Pe tot globul să se-anunţe: 
Reabilitez pe-ai mei]... 
Ține, îţi voi da grăunţe, 
Spune-mi : ce grăunțe vrei ? 


Greieruşul meu mezge direct la țintă, iar... 
„Viziunea” proprie esie pe deplin reali- 
zată : 


Pe aripele-i micuţe 
Greieruşul cântă 'ncet : 

— Dă-mi grăunțe de poet, 
Flori numite... părăluțe !! 


Iar Furnica nu se miră: 
Scormonind într'o cutie 
li aşează, blând, pe liră, 
Patru mari hârtii de-o miie! 


ŞI fiindcă orice fabulă are o morală, am 
adăugat și eu una variantei mele: 


Greierușul musafir 

Se numeşte Radu Gyr, 

Iar Furnica — cum să spui ? — 
Este chiar... maestrul lui! 


Fabula a auns la destinaţie, C'onu Mi- 
halache s'a înveselit foarte și, deși el în- 
suşi era strâmtorat, acumulând griji şi da- 
torii prin tipărirea atâtor cărți masive nu- 
mai pe seama sa, a trimes imediat liricului 
„Qreier“ „patru mari hârtii de-o miie“. 

Chestia cu „grăunțele“ speciale pentru 
poet, l-a amuzat atât de mult, încât, de- 
atunci, și salariile asistenţilor săi şi micile 
ajutoare pe care le împărțea, adesea, scrii- 
torilor — studenţi de la „Institutul de Lite- 
ratură” s'au numit numai „grăunţe”! 


IDEALUL UNUI OM: O VIE 
ŞI O BICICLETĂ 


Toată viaţa, C'onu Mihalache a fost hăr- 
uit de griji financiare. Se angaja și în chel- 
tueli dezordonate, era şi de-o naivitate extra- 
ordinară în fața tuturor problemelor mate- 
riale şi, în plus, pasiunea de-a edita reviste 
literare („Ritmul Vremii“, „Falanga“) şi de 
a-şi tipări opera, — câteva volume chiar în 
limba franceză, la Paris („La science de la 
litterature““) — l-a copleșit de nesfârşite da- 
torii. 

Omul acesta, generos și dezinteresat, autor 
a! unei „Teorii a Poeziei“ de unică valoare 
in disciplinele literaturii române şi-al unui 
sistem de gândire estetică şi filozofică ce se 
cere, cel puţin, cunoscut și cu onestitate stu- 
diat, omul acesta, care a fost, după Maio- 
rescu, cel mai mare animator al literaturii 
noastre moderne, stimulând producţia și 
luptând pentru impunerea valorilor națio- 
nale chiar şi dincolo de graniţele ţării, în con- 
gresele internaționale de critică şi estetică 
literară, omul acesta, care a trăit exclusiv 
peniru artă, pentru gândire şi pentru cate- 
dra lui adorată, mare pedagog, cald duhov- 
nic şi îndreptar pentru mulţi în carierele lor, 
crescând, deopotrivă generaţii de scriitori şi 
generaţii de dascăli, — c'onu Mihalache, bat- 
jocoritul, lapidatul, injuriatul, caricaturiza- 
tul şi hulitul, a murit sărac şi cu pragul ușii 
încă nespălat de calomnia şi defăimarea, care 
i-au muşcat, permanent, viaţa... 


Cu mare emoție am aflat, zilele trecute, 
dela D-na Dragomirescu, care a fost idealul 
burghez, de totdeauna, al c'onului Miha- 
lache. Vreţi să-l cunoaşteţi? Acela de-a-şi 
cumpăra o mică vie sau, cel puţin, 0... bici- 
cletă! Auziţi? O vie măruntă, retrasă, unde- 
va, pe-o coastă de deal, într'un ungher de 
țară, sau — dacă acest ideal îl înspăimânta 
prin vastele-i proporţii şi prin țărmurile lui 
de neatins, — atunci, măcar, o bicicletă, o 
biată bicicletă pentru duminicale şi burghe- 
ze excursii la țară... Atât: o vie, ori o bici- 
cletă... Și c'onul Mihalache nu le-a avut nici- 
odată. Viaţa l-a împiedecat de a-și procura 
aceste simple fragmente de fericire omenea- 
scă. S'a mulțumit să le viseze, în puţinele 
lui ore de tihnă. S'a limitat să zâmbească, a- 
tunci, când palidele şi nepipăitele lor con= 
tururi îi răsăreau în gând... Şi să ofteze, 
poate... 

Atât își dorise şi c'onu Mihalache: o vie, 
Sau, cel puţin, o bicicletă! 


st. RADU GYR 








UNIVERSUL LITERAR 











20 IUNIE 1943 











Casa, în care s'a născut prof. M. Dragomirescu, comună Plătăreşti 
(Ilfov), anul 1868, Martie 22. 


CUM L-AM VĂZUT, INTÂIA OARĂ, PE 
MIHAUL DRAGOMIRESCU 


— Hai, măi, şi tu cu mine la București, 
mă îmbia. Nicolae Milcu, la un sfârşit de va- 
canţă, de Paști, când el, student, trebuia să se 
întoarcă la universitate. Siai și tu cu noi o 
săptămână, în odăița noastră studenţească 
din Fundătura Dr. Felix ; mergem împreună 
la câteva redacţii de reviste, îţi fac cunoștință 
„cu scriitorii tineri şi te iau la seminariile lui 


Mihalache Dragomirescu şi la şedinţele Ins- 


titutului de Literatură... 

Poftirea era ademenitoare, iar adolescenţa 
mea, caldă și lesne ispitită, stătea gata să 
cadă în cârligul cu momeală. Pregăteam, pe- 
atunci, în particular, clasa VIll-a a liceului 
craiovean şi nefiind legat de obligativitatea 
vre-unei frecvenţe şcolare, îmi puteam. în- 
gădui escapada unei săptămâni de entusiasm 
la București. Banii de drum şi de modestă 
cheltuială în orașul tuturor chemărilor, nu 
i-am scos prea greu de la tata ; eram, mă rog, 
june colaborator în paginile „Adevărului lite- 
rar”, ale „Rampei” 
bucureștene, iar taică-meu își explica, de si- 
gur, febra care-i mistuia odrasla provincială 
numai la gândul unei săptămâni petrecute în 
cetatea revistelor şi scriitorilor de toate di- 
mensiunile. 

Jaţă-ne, așa dar, călătorind, sgomotoși și 
entusiaşti, într'un compartiment de tren, duo; 
studenți — Nicolae Milcu şi T. Pâunescu- 
Ulmu — și un licean din preajma bacalau- 
reatului. Şi iată-mă decinzând în Capitală, 
iată-mă înfulecând cu ochii, cu nările, cu ini- 
ma, odăiţa boemă, de. studenţească şi. lirică 
dezordine, în care Milcu locuia cu un prieten 
ziarist, iată-mă urcând scările redacțiilor, 
iată-mă legând prietenii cu George Baicu- 
lescu, lon Valerian, loan Ciorănescu, iată-mă 
purtat pe la cantine studențești sau pe la acel 
„Carpaţi” al amintirilor şi-al tinereţii, unde, 
în fiecare seară, orhestra cânta „Gaudeamus 
igitur“, și „O, vis al vieţii studenteşti“, -iată- 
mă privind, sfios, din stradă, prin largile vi- 
trine ale „Capşei”, talentele „consacrate”, cu 
ceşti de $warțuri dinainte sau cu havane groa- 
se mutate, nervos, când pe scrumieră, când 
pe farfurioara albă, când în colțul crispat al 
gurii, — iată-mă... : 

O săptămână de febră, de trepidaţie, de vis 
fumegând ca o cafenea şi tare ca un vin bă- 
trân, pentru liceanul-poet, care venea, pen- 
tru prima oară, în Bucureștii studenției, re- 
dacţiilor şi vârtejurilor literare. 

Intr'una din zilele acelei săptămâni ame- 
țitoare, am pătruns, alături de Milcu, răs- 
bind cu coatele, până la balconul ultim din 
aula „Fundaţiei Carol”, unde ţinea curs şi se- 
minar profesorul Mihail Dragomirescu. in- 
ghesuit, strivit de studenţii cari luau, tot- 
deauna, cu asalt, sălile unde vorbea profeso- 
rul, am stat, două ore, aproape spânzurat 
peste balustrada balconului. 

Era un burghez rotofci, care, în rotunjimile 
sale, mi-l amintea, oarecum, pe Calistrat Ho- 
gaș, așa cum îl ştiam dintro totografie. Un 
smoc de păr de-asupra frunții stătea, per- 
manent, ciudat şi rebel răsucit, — etern şi 
comod motiv al oricărei caricaturi inspirată 
de figura maestrului. Cioc clasic, de muşche- 
tar blajin şi visător, care, în lipsa elegantei 
bărbi maiorescene, ţinea să însemne solem- 
nitate și autoritate estetică, şi pe care, în cei 
19 ani cari au urmat, l-am văzut arginiându- 
se până la tonurile supremei imaculări. 

Glas subțire de coardă de violină, mlădiin- 
du-se, însă, și devenind patetic ca să umani- 
zeze, adânc, lectura unei opere iubite — se 
citea în acel seminar „Romeo şi Julietta”, 
dacă-mi aduc bine aminte, — şi isbuenind, 
după aceia, pițigăiat și impungător; ca să a- 
postrofeze, cu lame subţiri și ascuţite de ţâriit 
de greier, necuviinţa sau replică inoportună 
a vr'unui student din fundul sălii. Tot sunet 
de ţiteră, alternat cu fior metalic de fierăs- 
trău mecanic, avea glasul când argumenta, 
la octava de sus, valoarea dperei discutate 
şi voia să pătrundă până în edâncuri, con- 
ştiinţa auditoriului. d. ii 





“M. Dragomirescu, la biroul său de lucru, unde, pe vremuri, își 
ținea cenaclul literar 


ȚIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERS 





și-ale altor publicaţii 






Dascălul, dela uriașa cate- 
dră a „Fundaţiei“, se între- 
gea printr'un joc al ochela- 
rilor pe cari și-i punea cu un 


gest de demnitate, în care 
intra şi-o umbră de provo- 
care agresivă, oridecâte ori 
se hotăra să străpungă sala, 
ca să-i retragă, apoi brusc, de 
pe nas, în aplecarea atentă 
de-asupra unei pagini de lec- 
tură. In spatele profesorului, 
gravi ca niște statui, încre- 
meneau asistenții. . 

Orei de seminar i-a urmat 
şedinţa „Institutului de Li- 
teratură“. Studenţii prezen- 
tau, în comunicări critice, ul- 
timele cărţi literare apărute, 
iar maestrul punea concluzii. 
Intransigent în dogmele lui 
nesdruncinate, autoritar în 
apărarea lor, dar pasionat 
până la combustimea lăun- 
trică, în discuţia ce se închega şi fremă- 
tând de entusiasm chiar numai pentru 
o frază, ori pentru un singur vers, dacă-i 
păreau că închid în ele o armonie originală. 
Smulgea cartea recenzată din mâna „referen- 
tului”, alegea pasagii sau strofe, le citea, cu 
vocca sa subțire şi limpede, așeza pe operă 
sigiliul greu al unei sentințe implacabile și 
înapoia, pe urmă, cartea, fie cu un gest mo- 
latec ca o mângâere, când paginile citite se 
vădiseră frumoase, fie cu o mişcare de dispreţ 
amar sau de ncreţinută indignare, când biata 
carle cra iremediabil condamnață .. 

Şedinţa aceia, la care asista liceanul de 
altădată venit în Bucureștii pasiunii literare, 
era dinamic şi polemic străbătută de replici 
iuți şi tăioase ca niște săbii. 

Catedra şi sala se aflau încleștate în luptă. 
Polemica se aprinsese in simpla citare a re- 
vistei avangardiste ,„Contimporanul” de către 
un student. Proiesorul declarase publicația 
drept anarhică şi în afara oricărei valori eşte- 
tice, iar în sală isbucniră, pe baricadă, în re- 
plică violentă și imediată, partizanii frondeai 
literare. 

Nelămurit, cu totul uluit, la început, de 
faptul că „maestrul” îngăduia studenților să-l 
contrazică într'o dialectică înrudită cu agresi- 
vitatea, am urmărit, cu interes crescând, dis- 
puta îrverșunată care schimba rachete incen- 
diare Între catedră și sală. 

La un moment dat, profesorul a țâşnit din 
fotoliu, a rămas în picioare, cu smocul de 
păr de pe frunte răsucit combativ în afară, 
cu ochelarii cu şnur repeziţi pe nas, demni 
şi autoritari, cu ciocul ca.un vârf de baio- 
netă înfiptă întrun Qușman, și cu pumnul 
greu apăsând tăblia. catedrei. Glasul său a 
țipat ca o pânză de joagăr spintecând un trun- 
chiu noduros : 

— O să vedeţi... în câţiva ani n'o să mai 
rămână nimic din toate acestea... Simple acro- 
baţii verbale, simple deliruri voite. Nimic 
consistent... Nimic din marea artă... 

O să: vedeţi şi' o să-mi Gaţi dreptate. Nici 
cenuşa nu sc va alege din scamatorii aceştia 
dela „Contimporanul”... 

Și, eu fruntea ridicată, cu ochelarii rămași 
autoritari pe nas, cu șnurul negru spânzurând 
solemn în jos, cu smocul de păr rămas intran- 
sigent pe poziţie, dascălul a părăsit sala. 

Așa mi-a fost dat să-l văd, pentru prima 
oară, pe C'onul Mihalache Dragomirescu, —- 
de-acolo, de sus, Gin balconul ultim al „tun- 
daţiei Caro”, peste a cărui balustradă mă 
răstignise invazia studenţilor veniţi să audie- 
ze cursul. Nam să uit niciodată ședința aceia 
a „Institutului de Literatură”, unde profeso- 
rul stârnea, însufleţea şi tolera replici şi con- 
tra-argumente, incendiat numai de-o stântă 
pasiune pentru frumos. 

Iar, peste ani, i-am verificat şi afirmaţiile 
cu care ţinuse să încheic neuitata şedinţă. 

C'onul Mihalache — săgetat, atunci, de 
partizanii. avangardismului, cu fraze, cu re- 
plici, cu agresiuni și insolențe verbale --- 
avusese dreptate. 

Din toate „acrobațţiile” şi „delirurile voi- 
te” n'a mai rămas măcar o mână de cenuşă. 


CENACLUL DIN GRAMONT 


În toamna aceluiaş un, am revăzut Bucu- 
reştii, ca proaspăt student în „litere“. M'um 
înscris, bineînțeles, la cursul, seminarul și 
„institutul“ profesorului Drugomirescu, am 
luat parte la discuţii, am asvânlit și eu 
replici, mai mult sau mai puţin insurecte, 
mi s'a părut și mie o „bravură“ şi o „glo- 
rie” de a-l combate scornind „argumente"” 
de diagul trondei și-al juvenilei insoient2, 
am ttopăit și eu pe sub pupitru, ca sezuin 
de protest la afirmaţiile muestrului, și am 

_apldudat și eu, sgomotos, alături de Miicu, 
- Herescu; Ulmu, şi lon Horia-Rădulescu, ira- 
_z6l6"repezite ca niște catapulte și răsvră- 
+ isca orice aprigă tinerețe ale iui Şerban 
iGipculescu, Al. Bădăuță, Viadimir Streinu, 
“studenţi în pragul licenţei... 
"* Niciodată, maestrul nu s'a mâniat și, mai 
'ales, n'a. Săncţionat pe vr'unul din însu- 
“tecţii“sălii. de seminar. Dimpotrivă, era fe- 
„Hicit- că aprinde. discuţii, că stârnește pa- 
iune, că incendiază tinereţea noastră şi că 
'să explodeze ca o mină oridecâte ori 
E A = "pasul cuvintelor 
Gimme . atingea -tărâmnul 
estetic. Omul a- 
cesta trăia cu 
toată ființa în- 
cleștată de ctă, 
de literatură și de 
studenții lui. Sis- 
tem estetic, jude- 
cată critică, dis- 
cuţie literară, 
curs sau seminar 
* universitar, svâc- 
neau în el ca o 
mare patimă, ca 
o robie adâncă 
de aur, covâr- 
-şind totul, îne- 
când totul, şi iă- 
sând dincolo de 
marginile ei o 
încântătoare can- 
doare a unui su- 
fet  mirându-se 
_copilărește peste 
lume. 


" BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 


de RADU GYR 


De-o caldă spontaneitate, care-i elimi- 
na, deopotrivă, reticența, tactul și prudeu- 
ţa, necunoscând nici artificiul, nici rafina- 
meniul atitudinilor grimate, nici discreția 
umbrelor interioare şi nici eleganța sur- 
dinelor pe un temperament cu toate stru- 
nele sunate, impuisiv şi vibrant, alternând 
violența pasiunii pentru dogmele şi cariera 
sa cu uluitoare frăgezimi suiletești, iubii, 
cu toată ființa receptivă, viața gâlgăetoare 
de frumuseți, incapabil de ură şi lovituri 
vulgare, generos şi naiv, sacrificând o si- 
tuație, o treaptă în viață sau dragostea 
unui prieten pentru o convingere sau un 
principiu, — așa l-am cunoscut, cu vre- 
mea, pe C'onul Mihalache cel adevărat. 


Tot în timpul întâiului meu aa de studen- 
ție, Nicolae Milcu și T. Ulmu ne-au dus, pe 
Herescu şi pe mine, şi ne-ay prezentat 
„mdestrului”, la cenaclul său din Gramont, 
din vechea stiadă Niion. Tuguiată, ciudat 
şi cochet, ca un uriaș pătul de porumbei, 
pe unul din dealurile degenerate ale Filu- 
retuiui, casa protesorului Dragomirescu se 
deschidea scriitorilor Sâmbăta seara. Ve- 
niseră, aici, — mult înaintea noastiă — 
Cerna, Gârleanu, Cincinat Pavelescu, An- 
ghel, Dragoslav, Szatmary, apoi Corneliu 
Moldovan, D. Nanu, A. Mânaru, Liviu Re- 
breanu, Stamatiad, Minulescu, Sorbul şi 
alții, întâmpinați de exuberanța „mae- 
strului“ și fraza lui voioasă, optimist și sti- 
mulator țipată în registrul de sus: 

— Scoate, scoate, Sorbule, ce ai adus în 
buzunar... 
sau: 

— Ce face „poezeaua'", Minule ? E gata ? 

Acum veneam noi, „generaţia nouă”, şi, 
sus, pe pragul casei de pe vâriul micului 
Parnas aclimatizat cartierului bucureștean, 
acelaş maestru tandru și voios, exube- 
ront şi pururi tânăr, ne ridică în sulițele 
de platină subțire ale glasului său trium- 
fător: 

— Ce ne-ai adus, Georgică? Scoate, 
scoate, „poezeaua”, Gyrule... Adu 'ncoa 
traducerea, Herescule... 

Și cum în ușa cenaclului se grămădeau, 
săptămânal, noui „candidaţi” ai cununiior 
de mirt, maestrul se răsucea, deodată, spre 
compactui grup, apostroiându-l jovial: 

— Dacă n'aţi adus nimica de citit, vă 
dau aiarăl... 





M. Dragomirescu, student 


„Poeţii” intrau, apoi, pe rând, în biroul 
încărcat de cărți și de picturile lui Szat- 
mary, ale lui Iser sau ale lui Costin Pe- 
trescu, şi cucereau în valuri, canapeaua, 
iotoliile, scaunele. Unii se refugiau, dis- 
cret, prin colţuri de umbră şi de șoaptă, 
cu tentative de sustragere de la lectură și 
de voluptoasă bârieală. Așezat la masa 
lui de lucru, maestrul observa mișcarea. 
Ochelarii se tixau pe nus și glasul pițigă- 
iat tăia încăperea: 

— Veniţi, veniţi mai aproape! Treceţi 
aici, în fața mea, și scoateţi, scoateţi din 
buzunare, 

Codelile, scuzele, pretextele inventate 
pentru a nu „scoate“ memuscrisul nu ser- 
veau la nimic. Poeţii trebuiau să se exe- 
cute. 


indată ce mâna trăgea din buzunar foile 
de hârtie cu „op”-ul bănuit, profesorul pu- 
nea, tiranic, stăpânire pe manuscris, nein- 
găduind nimănui altuia să-l citească. Fă- 
cea, totdeauna, numai el singur lectura, 
citind admirabil, cu modelaţii, cu lumini și 
cu umbre, cu toate nuanțele versuiui sau 
ale frazei scoase în relief. 

Cerea, după lectură, păreri. In primul 
rând, criticilor „tineri“ ai cenaclului: Pcm- 
piliu Constantinescu, Scarlat Struţeanu, 
Raul Teodorescu, N. 1. Russu, Cora și lon 
Valescu... Ne consulta, în trecere, și pe noi, 
poeții. Punea, apoi, concluzii, subliniate 
puternic de lama ascuțită a glasului şi 
prezidate de ochelarii aşezaţi autoritar și 
de şnurul lor negru. Când munuscrisul ci- 
tit îi oferise satisfacţii estetice sau revela- 
se un talent proaspăt, maestrul găsea di- 
minutive, mângăeni şi alinturi pentru tâ- 
nărul poet. Se grăbea să-l clasifice și să-l 
ierarhizeze. Când, însă, lectura întâlnise 
un suilei palid și sec, un stil sărac și con- 
venţional, vocea profesorului cădea, cu 
țipăt lung, ca un tăiș de ghilotină peste 
grumazul imprudentului şi inoportunuiui 
candidat ia poezie. Maestrul nu-şi mena- 
ja oaspeții „tără talent” și nu-și pudra nici 
calificativele, La siârşitul lecturilor, urma 
ceaiul, în sufrageria casei din Gramont. 
C'onul Mihalache schița planuri, ne iniro- 
ducea în secretele zeești ale viitoarelor 
lui opere, ne plimba prin câmpiile elizee, 
ne indica jaloanele sistemului său estetic 
şi lilosoiic, în vreme ce poeții îi devorau 
biscuiţii, cozonacul şi four-sec-urile. 


. 


In special, noi „oltenii, 
cinci-şase la număr, eram 
teribili în înfulecarea bu- 
nătăţilor din suizageria 
maestrului. Dispărea co- 
zonacul într'o clipă... Mă 
înțelegeam din ochi cu 
Milcu, cu Ulmu, cu He- 
rescu, cu Horia Rădule- 
scu și, la iuțeală' dispă- 
reau și prăjiturile. In ma- 
rea jui caldă bunătate 
şi în pasiunea nestăvi- 
lită, pentru tot ce însem- 
na creaţie literară, C'o- 
nu! Mihalache ne răsfă- 
ţa ca pe niște copii 
sburdalnici. 

Veneau, în vremea a- 
ceia, la cenaclul din 
Gramont, în afară de cei 
citați până acum, Geor- 
ge Talaz „George Dumi- 
trescu, lon M. Gane, Gri- 
goe V&ja, Mihail Steria- 
de, T. N. Paulian, Savin Constant și alţii. 
Uneori, apăreau pe ușă și ciocul mefisto- 
felic al d-lui Mihail Sorbul, bonomia d-lui 
A. Mândru, verva fostorescentă a lui Cin- 
cinat şi — o singură dată, îmi pare, — o- 
măturile grave ale d-lui Rebreanu. 

Am iost ultima serie de scriitori cari au 
mai putut cunoaște primitorul şi caldul ce- 
naclu de pe micul parnas al Filaretuiui, în 
toamna și iama lui 1924. începând din a- 
nul următor, profesorul și-a mutat salonul 
literar în sala seminarului de estetică dela 
vechea Facultate, pentru ca, în curând, să 
ne mutăm cu toții în noua aripă a Univer- 
sităţii, 

Azi, când rare ori mă poartă pasul pe 
vechea stradă Nifon, din Gramont, un val 
cald de duioșie mi se urcă în piept. Mă o- 
presc și ochii mei cată spre vila ciudată 
şi cochetă de altă dată, spre vila bătrână 
de acum, țuguiată pe micul deal îngenuri-. 
chiat. Sunt, aici, amintirile nouztre, ule 
multora dintre cei cari și-au tăcut o trud- 
nică meserie din scris, e inima noastră 
aici. Aici au citit, cândva, Cerna, Gârlea- 
nu, Anghel, Cincinat sau D. Nanu, aici au 
primit lauda maestrului Rebreanu şi Cor- 
neliu Moldovan, aici „Letopiseţii” lui Sor- 
bul au fost răsplătiți cu câte o piesă de 
cinci lei pentru fiecare pagină scrisă, aici 
au fost răsfățaţi, alintaţi și iubiți poeţii a 
trei generaţii, aici ne-am tormai uiâția 
pentru o nobleţe a simetriilor şi-a gustului 
estetic... 

Casa din strada Nifon a rămas ccolo, 
pe movila amintirilor noastre. Poeţii, cu 
buzunarele pline de manuscrise, nu i-au 
mai tzrecui, de mult, pragul, şi însuşi ma- 
estrul — maestrul nostru drag — a plecat 
de-acasă, 


„BĂEȚI, ARGHEZI M'A FĂCUT CU OU 
ȘI CU OȚET 1...“ 


Prin transferarea sa, din Gramont în sala 
seminarului de literatură dela Universitate, 
cenaclul profesorului Dragomirescu îşi pier- 
duse ceva din poezia intimă, din calda tan- 
drețe, din mireasma fostelor „Convorbiri cri- 
tice“, care vibrau atât de intens în interiorul 
vilei din strada Nifon. Acolo sus, în castela- 
şul liric de pe reminiscența aceia de colină, 
atmosfera era tămâiată de amintiri, de pre- 
zenţa umbrelor marilor înaintaşi, și lumina- 
tă, din plin, de jovialitatea gazdei. Serile de 
Sâmbătă, ale cenaciului ţinut la Facultatea 
de litere, erau puțin mai reci, mai conven- 
ționale, mai lipsite de vecheu tandrețe cu- 
nosculă, In schimb, ele devenau din ce în ce 
mai populate. Scriitori, sau simpli publicişti 
de toate dimensiuniie, asigurau o asistență 
în continuu flux, uneori cu tentative de oa- 
recare agresivitate față de maestru, dar do- 
mesticită, mai totdeauna, de blândețea lui 
netulburată, de verva și pasiunea cu care 
c'onu Mihalache ştia să coase discuţiile și mai 
ales de buna credință, de admirabila obiecti- 
vitate, însămânțate de acest entusiast îndră- 
gostit al frumosului în comentariile asupra 
operelor citite în şedinţă. Cenuclul de la Fa- 
cultate, cu neistovita lui maree de vizitatori, 
oferea profesorului prilejul să se aplece, cu 
toată încordarea, asupra talazurilor „nauilor- 
veniți“, întru căutarea şi identijicarea de 
scoici cu perle lirice sau numai de meduze 
epice. Când, uneori, din fluxul tinerilor can- 
didaţi la nemurire, maestrul isbutea să cu- 
leagă un mărgăritar ori un fragment de co- 
ral revelatoriu, podoaba era recitită în câte- 
va rânduri, ținută între degete tremurătoare 
de emoție și arătată întregului auditor ca o 
minune divină concretizată într'o' foaie de 
hârtie caligrafiată. Juvaerul liric sau epic 
era, apoi, culcat, cu mare grije, în sipetul 
clasifictrii şi ierarhizării, încredinţat fie poe- 
tului George Dumi- 
trescu, pentru „Rit- 


mul Vremii“, fie lui 
Raut Teodorescu, 
pentru „Falanga“... 
Dacă nu se alegeau 
întotdeauna cu lauda 
şi cu clasificarea ma- 
estrului, poeții frec- 
ventatori ai cenaclu- 
lui beneficiau, în 
în schimb, de alte a- 
vantagii destul de 
prețuite : o hârtie de 
„cinci sute“ sau de o 
„mie“, strecurată în 
buzunar, discret, (în 
cancelaria intimă a 


profesorului), reco- 
mandații în scris 
pentru slujbe, ori 


câte-o „bilă“ acorda- 
tă generos, cu zâm- 
betul pe buze, dom- 
nului poet candidat 
nu numai la glorie 
supremă dar și la 
examenul de meto- 
dologie la care, de- 
obiceiu, era clei... 

Ingratitudine culegea 
Conu Mihalache din 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării 





M. Dragomirescu, între scriitorii: Dragoslav, C. Moldovanu, DP, 
Nanu, Al. Stamatiad, P. Cerna, Em. Gârleanu, |. Minulescu, etc. 


Plin. Mulţi dintre cei cu „bila“ dăruită sau 
cu bancnota strecurată în buzunar, îl atacau, 
peste câteva zile, în fițuicile „Sărindarului“ 
ori în revistele „moderniste“ unde se cultiva 
o adevărată campanie veninoasă împotriva 
lui Dragomirescu. El nu se supăra niciodată. 
Ingăduitor cu slăbiciunile şi bietele patimi 
omenești, prețuind din viaţă numai lupta 
pentru, cucerirea frumosului și catedra uni- 
versitară și consumându-și sufletul numai în 
mistuitoarea iubire pentru artă, c'onu Miha- 
tache primea netulburat, săgețile și lăncile 
muiate în otravă și slobozite asupra sa. 

Spontan și lipsit de tact, el se angaja, însă, 
uneori, în unele polemici mărunte, nedemne 
pentru prestigiul său de ideolog şi critic lite- 
rar. Acorda, adică prea mult credit unor oa- 
meni lipsiţi de bună-credință și, apreciindu-i 
Jals, ca pe nişte leali adversari porniţi la luptă 
din „convingere“ şi din pasiune pentru valo- 
rile estetice, le răspundea cinstit — nurnai 
rareori cu fraza ușor tincturată de o zeflemea, 
— ca să culeagă, din replicile lor, grosolănia 
jorte şi intectica gratuită. 

Reapărând ,in 1927, „Falanga“, rnaestrul 
"ăspundea, senin şi nemâniat pe nimeni, din 
paginile ei, invierşunatelor atucuri gâlgâind 
de calomnie şi triviale injurii, copios alimen- 
tate în coloanele „Adevărului“, „Dimineții“, 
„Luptei“, în toate revistele pretins moder- 
niste și, regretabil, chiar în aldinele unui alt 
ziar sub semnăturile d-lui Pamfil Șeicaru şi 
ale colaboratorilor săi dela acea publicaţie. 

Acuzat, superțicial, de dogmatism și legis- 
lație rigidă în critică, caricaturizat pentru 
zelul său de-a selecționa, ierarhiza și clasifi- 
ca valori, urit pentru răspicata lui atitudine 
de damnaţiune față de producțiile semito-a- 
vangardiste, atât de „la modă“ pe-atunci, ur- 
mărit cu ură pentru curajul său de-a aduce 
mereu în discuţie marile valori româneşti, 
ansuficient prețuite, şi de-a le impune pe 
baza unei severe disciplini critice, în vreme 
ce, cu aceiași mare onestitate profesională, 
denunța caracterul de farsă şi instabilitate al 
utâtor „opere“ lansate, în sunet de fanțară şi 
sub lampioane venețiene, de-o anumită criti- 
că, -— Mihail Dragomirescu era, în special, 
violentat și şarjat ca om de către adversarii 
săi, cărora le lipseau, deopotrivă, lealitavea, 
pregătirea științifică serioasă şi elegantele 
norme ale unei reale polemici susținută de 
ulei estetice. 

Mi-aduc aminte cum, odată, angujat, im- 


“prudent, într'o astfel de polemică, uvusese, în 


răspunsul său, unele reticențe față de opera 
d-lui Tudor Arghezi, adusă în discuţie. In 
consecință, se aștepta la o replică dură și 
imediată din parteta autorului „Florilor de 
mucegai“, Replica întârzia, însă. 

Surprins, neobișnuit să fie câtuși de puţin 
menajat de adversarii săi, conu Mihalache 
ne privea întrebător, în şedinţa cenaclului 
stu ! 

— Ce-o fi, băeţi, cu Arghezi de nu iese 
din bărlog ? 

Smocul de păr î se răsucea, interogativ, 
pe frunte, iar ochelarii îi licăreau, miraţi... 
Sâmbăta următoare, maestrul intra, însă, 
jubilând, în cenaclu. Faţa lui exprima o rară 
voioşie şi însuși ciocul îi tremura satisfăcut : 

— Băieți, Arghezi a ieșit din bârlog.... 
M'a făcut cu ou și cu oţet, într'un articol!... 

Doamne, câtă sfântă bună-credință și câtă 
minunată candoare în fața diurnei răutăţi o- 
menești aveu maestrul nostru! 


GREERELE ȘI FURNICA 


In pragul licenței mele, proiesorul Dra- 
gomirescu m'a numit asistent „onoritic” la 
seminarul său, 





(Urmare în pag. 5-a) 











M. Dragomirescu, văzut de Iser, în mijlocul umui grup, din care 
se pot recunoaşte : Cincinat Pavelescu, Cerna, Gârleanu, A. Mân- 
dru, Vâlsan, C. Moldovanu, D. Nanu, Ion Minulescu, 

Gh. Tătărăscu... 





dir. Gle P, T. T. Nr, 24.464.909