Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1945_054_0007

COLABOREAZĂ: 
Camil BALTAZAR 
L. BRATOLOVEANU 
Şerban CIOCULESCU 
Emanuel CIOMAC 
P. COMARNESCU 
N. CONDEESCU 
Ben CORLACIU 
lon FRUNZETTI 
Sărmanul KLOPŞTOCK 
Ion M. LEHLIU 
dp 4 Adrian MARINO 
| Florian NICOLAU 
R. OTETELEŞANU 
PERPESSICIUS 
Al. POPOVICI 
C. POSTELNICU 
Al. ROSETTI 
Al. T. STAMATIAD 
I VALERIAN 


ANUL LIV Ne. 7 
DUMINICĂ 
4 MARTIE 1945 


Director: 


AL. CIORĂNESCU 





LIGIA MACOVEI i DANSATOARR 


PERCY BYSSME SNALLIY 


OCersuri 


Yângă mine — rece, dormea pământul; 

ia fel de rece, de-asupra, scânteia cerul; 

și, Jur împrejur, cu un murmur tremurător, 
peste văgăun! de ghiaţă și câmpii de zăpadă, 
adierile nopții, asemănătoare cu moartea, 
pluteau, în cădere. 


Garădul viu, despulat de tarnă, se inegriae; 

niciun fir, nicio iarbă, nu răsărea dinaintea ptivirilec, 
păsările se odihneau la sânul spinului gel 

ale cărui rădăcini, alături cărări, 

îşi uniseră braţele plesnite de ger. 


Ochii tăi strălucean în lumina lunii, 

buna aceea, intrată 'n agonie — 

şi numaidecât, aşa cum raza unui licuriciu, 
în leneșa sa scurgere prin iarbă, 

împrăștie luciri nesigure — 

obrajii iuni! se-aprindeau, 

îngălbenind şuviţele dim părul despletit, 
ce-ţi fiutura în vântul revărsat si nopții. 


Luna-ţi colora în palid buzele, iubito, 

vântul îţi înfiora, cu palma, sânul, 

noaâptea-și presăra promoroaca de-asupra capului tău, 
iar tu rămâneal întinsă şi priveal 

spre punctul unde suflul amărui al cerului 

putea să te desmierde 'n voie. 


Traducere de BEN. CORLACIU 
Noembrie 1813. 


“Din literatura arabă 


CALIFUL ȘI CURTEANUL 


Califtul FElmu'tăsim care purta în deget un înel cu un 
tubin de-o rară frumuseţe, întrebă odată pe un 
curtean : — Ai văzut ceva mai minunatț decât acest 
inel ? 

— Da, răspunse curteanbl, mâna care îl poartă. 


ORBUL ȘI CHIORUL 


Am auzit odată pe un orb spunând: — Ce grosărie 
să fil lipsit de vedere! 

Un chior, care era în spatele lui, adăogă: — Cunosc 
jumătate ăin această nefericire. 


RASPUNSUL POETULUI 


Oamenii din tribul Beni Tamim îl rugară pe Sala- 
mat ben-Djendel : — Cântă.ne şi pe noi în versurile 


tale. 
— Cuceriţi întâi gloria, ca să vă pot cânta, răspunse 
poetul. 


REGELE ȘI POPORUL 


Un rege fa îmtrebat odată: — Sire, de ce maţi dat 
ordin ca porţile palatului să fie închise şi sentinelele 
să fie de gardă ? 

— Mie mi-e dat să păzesc poporul iar nu poporul să 
mă păzească pe mine. 


AL. Y. ŞTAMATIAD 


(Ora de figienă 


Dootoru! a explicat higtena corporală. 
Băieții i-au ascultat după cum obișnutau. 
Unii atenţi, alții trăgând cu urechea pe sală 
Să audă soneriile care întârziau. 


Planşele anatomice ca niște Isuşi 
Răstigniţi în piuneze cu muşchii goi, 

Cu ochii holbați, flămânzi şi opuși 

Păreau apocallpsul unor altor oameni noui. 


Corpul! schingiuit în numiri Jatine, 
Era desfăcut din întregul lui voinic, 
Şi desprins în oase, canale şi vine 
Nu rămânea decât un lucru de nimie. 


Doctorul explica higiena corporală 

8; băieții în bănci îl ascultau cuminţi, 
Doar unul a scris pe caeţ cu cerneală: 
„Safietul putem să-i spălăm pe dinți?“ 


AL, POPOVICI 


Apăsător 


In ceruri însera mereu. 

Simțeam adânc până'n odae 
pulpana joasă a norilor în volburi. 
Frasinu-şi învârti încet și glay 
Coroana-i înalţă î: rrejur. 


Ciar ticăla 'm odaia grea, 

can subteranele morminte, 

ticăitul cariilor-ceasoruicul. 

ŞI de sub ușă, de sub mine, 

veni un plânset de clavir peste antreu 


Cerul era apăsător ca ardezia 
Cântecul ei venea cu mari tristeți. 
Eu o priveam ; 

Cald curse vântu 'măbușit 

prin frunzele de frasin 

şi aerul era; sur de jar şi praf, 
şi-am suspinat, 


Mai palide sunară prin pereţi 

în dibuiri, pe clape, mânile înlăcrimate. 
Şedea cântând, 

cânta în sine aplecată, 

cântecul de mireasă, 

simţeam răsufletu-i plutind. 

Mai grei veniră norii, mult mad grei, 
mai sângerate sunetele năbușite 

și ascuţite ca pe vârturi de cuţit, 
Și'n vechiul cântec de iubire 
plânseră deodată două note de copil. 


Atuney căzu întâiul trăsnet... 
Traducere de CAMIL BALTAZAR 


Diverse 
===> 


Francois Rabelais, Il 


de AL. ROSETTI 


Rabelais, sau râsul. Dar um râs enorm şi irezistibil. O 
lectură roborativă; pagini cu concentrate de viaţă şi de voie 
bună, Publicul este intotdeauna de partea acelui care râde. 
Scrierile lui Rabelais se recitesc cu bucuria găsirii dintâi; 
ele produc asupra cititorului o jubilaţie subită, menţinută 
dealungul cărţii intregi. 

La punctul de joncțiune a două epoci, Rabelais întoarce 
spatele intunecatului ev mediu și surâde vremurilor nouă. 
Opera lui apare ca o protestare impotriva tiraniei societăţii 
din acea epocă. Călugăr franciscan, își văzuse coniiscate 
cărțile grecești, bănuite de erezie; trecut în ordinul Sfân- 
tului Benedict, era să lepede mai târzim, la Paris, rasa călu- 
gărească. Sorbona îiind atotputernică, a trebuit ca Francisc 
1 să-l ia sub ocrotirea sa, pentru a-l feri de persecuții, 

Aluziile la intoleranţa autorităţii ecleziastice sunt pre- 
tutindeni transparente în opera sa; publicarea lor nu ar îi 
fost posibilă, fără înaltul sprijin amintit. 

Atitudinea de protestatar a lui Rabelais explică simpa- 
tiile sale pentru Reiormă, Era firesc ca Rabelais să fie atras 
de o mișcare de revizuire de mare amploare a însăşi teme. 
jiilor statului, vizând, în primul rând, reformarea bisericii. 
Informaţiile căpătate de Rabelais ia curia papală, în. cursul 
călătoriilor sale la Roma (1535 — 1536, 1547 — 1549), îi per- 
miteau să urmărească controversele, în această materie, în 
deplină cunoştinţă de cauză. 

Dar Rabelais s'a mulțumit să satirizeze, numai, societa- 
tea din timpul Său, pe când Reformaţii au supus-o la o mo- 
dificare radicală, cu urmări incalculabile. 

Romanul lui Rabelais conţine numeroase aluzii la con- 
temporanii săi, şi a irebuit munca erudită a lui Abel Lefranc 
şi a colaboratorilor săi — printre care Lazăr Şăineanu — 
pentru a descifra sensul atâtor cifre enigmatice, 

Există, deci, şi un mod „savant” de a-l citi pe Rabelais, 
consultând bogatele note care întovărășese monumentala 
ediţie critică publicată de casa Champion din Paris, sub di- 
recţia Jui Abel Leliranc. 

Dar astiel de consideraţii ne-ar duce la o privire de 
amănunt asupra acestei opere atât de bogate și de variate, 
care nu poate interesa decât un cerc restrâns de iniţiaţi. 

- Lectura lui Gargantua, Pantagruel sau a celorlalte cărţi 

trebue însă întreprinsă în afară de orice preocupare savantă, 
ca în felul acesta să ne putem deda în întregime agremen- 
tului lor. 

Verva genialului autor reapare, ici şi colo, în literatu- 
rile altor popoare. Creangă i-a fost comparat, şi cu dreptate. 

Verva grasă, anecdota bufonă sau picantă, forţa şi in- 
venţia verbală, culoarea, arta naraţiunii şi voia bună sunt, 
deopotrivă, atributele genialului autor ei „Amintirilor din 
copilărie” și al neuitatelor poveşti, dinire care nu trebue 
omise acele două citite în care intim la aniversările Juni- 
mei, : 
Ca și Rabelais, Creangă e un ecou al tradiţiei orale și 
un reprezentant strălucit al limbii vorbite. Arta oralității, 
la Creangă, atinge o culme care implică, însă, o mare muncă 
de şlefuire şi de amenajare a vocabularului. 

Jocul verbal îi amuză, ca şi pe Rabelais. Expresia po- 
trivită de colorit frazei lui Ceangă şi conferă prozei sale 
un caracter specific. 

La aceste apropieri, trebuesc adăogate atâtea trăsături 
caracteristice din viaţa lui Creangă, printre care voracitatea 
sa proverbială, care îl apropie dacă nu de Rabelais el însuși, 
dar cel puţin de nemuritorii săi eroi, uriașii Gargantua și 
Pantagruel, care înghiţeau pe nemestecate tone de alimente 
şi sorbeau butoaie cu vin pe nerăsutlate. In această privinţă 
răspopitul nostru nu se lăsa mai prejos, căci listele sale de 
mâncare ar putea sătura o întreagă familie întometată. 


IN AMINTIREA LUI 


E. LOVINESCU 


de ŞERBAN CIOCULESCU 


a 15 Ianuarie s'au împlinit un an și jumătate dela 
trecerea dui E. Lovinescu la cele veșnice, după îru- 
moasa expresie a tradițiilor noastre religioase. 
Numai că, în circumstanţă, cuvântul trebue să se In- 
mlădie întrun, înţeles laic. Intâi, pentru că marele cri- 
ţie, el însuși, mar fi înţeles să i se aplice o măsură 
verbală, oricât de venerabilă, pe care o repudia prin 
laicitatea sa radicală. Chiar în săptămânile sale din 
urmă, când moartea îi dădea târcoale, n'a simţit slă- 
biciunea obișnuită a necredincioşilor, dispuși să se 
pună în regulă pentru călătoria cea mare. 1și tipărea 
una din cărţile de studii maioresciene, la o imprimerie 
deosebit de punctuală, al cărei slujitori își lămureau 
zelul profesional, prin strășnicia disciplinei lor adven- 
4iste. Unul din aceştia, venit să aducă „materialul“ sau 
să ducă îndărăt, la tipografie, un rând de corecturi, 
găsise chiar cu cale să încerce puţină propagandă sec- 
tară, crezând că a dat de un „teren“ prielnic, A trebuit 
să bată în retragere înspăimântat, când maestrul i-a 
răspuns în proprii termeni că iși este sie însuși Dum- 
pezeu ! Trecerea la cele veșnice, a lui Lovinescu, așa 
cum spuneam, mal poate fi adaptată sensului laic și 
dintr'alt temelu, pur literar. Pentru majoritatea scrii- 
torilor, cărora i se servește măgulitorui apelativ, „ma- 
estre“, fără nici o convingere, moartea echivalează cu 
începutul neînduplecat al declinului, Intr'adevăr, pos- 
teritatea, deslegată de obligaţiile ipocrizie! sociale, res- 
tabileşte, încetul cu încetul, valorile, într'o echitabilă 
ierarhie, nemaiţinând seama de alte titluri decât ace- 
lea ale talentului. In viaţă, Lovinescu nu obținuse 
locurile de cinste, cuvenite pregătirii sale ştlinţitice 
(era doctor în litere dela Sorbona), serlozităţii lucră- 
rilor lui de specialitate şi talentului său literar, care-l 
situa, alături de N. Iorga, IT. Arghezi, M. Sadoveanu, H. 
Papadat-Bengescu, L. Rebreanu și Lucian Blaga, prin- 
tre cei mail de seamă scriitori al ultimilor 25 ani. Există, 
de sigur, un „caz Lovinescu“, aşa cum numeşte d. Vit- 
tor Eitimlu, în frumoasa-i carte „Spovedanii“, nedrep- 
tatea ce s'a făcut marelui critic, retuzându-i-se o cate- 
dră universitară, fotoliul academic și laurii premiului 
naţional. Cauza, de căpetenie a ostracizării trebue cău- 
tată în independența de caracter a judecătorului lite- 
rar, care nu cruţase susceptibilităţile distribuitorilor 
de onoruri și funcţii, exercitându-şi magistratura 
cu un tăios dispreţ, de câte ori discernea surogatele şi 
veleitățile de adevăratele creaţii. Este una din condi- 
țiile regretabile ale climatului nostru cultural, acea 
obișnuinţă care nu exceptează nici pe cei mai buni, de 
a-și valorifica meritele prin suspendarea temporară, 
măcar, a demnității individuale. 

Lovimescu n'a consimţit niciodată să se închine cu 
obedienţă în fața celor ajunși, ca să-și netezească în 
acest fel, drumul către pozițiile oficiale. Dimpotrivă, 
așa cum observă d. Victor Eftimiu, insuccesul priete- 
nului său se datora în parte, — citez din textul memo- 
rialistic — „firii puţin sociabile a lui E. Lovinescu, 
izolării sale, unui ciudat sistem de a repezi oamenii, 
de a le spune lucruri neplăcute, de a-i lua de sus, de 
a-i bagateliza, verbal sau în scris“. Lucrul e adevărat. 
Numai că, aceasta e atitudinea și a lui Alceste, care 
îşi trăgea mizantropia din rectitudinea spirituală, re- 
fractară compromisurilor lașe. Altminteri, Lovinescu 
nu era câtuși de puțin mizantrop, adică nu-și detesta 
semenii şi nu-i ocolea, sistematic, 

Muncitor disciplinat și harnic, pe cât de înzestrat 
scriitor şi de sagace critic, își impărţise timpul îmcre- 
dințat pasiunii sale dominante, — pasiunii literare, — 
intre scris și frecventarea scriitorilor. Dimineaţa, îşi 
îăcuse un obicei să stea un ceas la librăria Alcalay 


3 


(Giotiec), anume ca să se pună în curent cu noutățile 
cărţii române și franceze. Acolo îi plăcea să întâlnească 
scriitori și să schimbe cu dânşii impresii. Iar Apoi, în 
fiecare după amiază, dela, orele 5 și până la 8 seara, 
ținea casa deschisă orișicui avea legături reale sau nu- 
mai închipuite cu literatura. L-am vizitat întâia oară 
în apa;samentul din Str. Câmpineanu 42, unde locuia 
cu chir:e, la etajul II. Imi! îăcusem cu puţine luni îma- 
inte, debutul de cronicar literar, la „Facla literară“. 
Eram toarte tânăr şi tot atât de bătăios, tar pe de-asu- 
pra, cstil ideii ae cenaclu literar, în care nu distin- 
geam decât spiritul de coterie. M'a condus camaradul 
de pe băncie Unversităţii, poetul Vladimir Streinu, 
care-și publicase în „Sburătorul“ al doilea, mai multe 
poeme gâlgâitoare de s2vă amărue. Mărturie a 1eac- 
ţiunilor meie juvenile, mai adesea intempestive și stri- 
dents, stau rândurile cu care m'au onorat E. Lovinescu 
în volumul 1] de „Memcerii“ şi â-şoara Ticu Archip, în 
paginile închinate maestrului cincantenar, de către re- 
vista „Vremea'“. Nu-mi ascund atitudinile, dar nici nu 
mă fălesc cu cle. Așa, îi stă tineretului bine, să-și chel- 
tuiască rczervele de energe şi spiritul de contradicţie, 
busculând convenienţele şi făcându-se nesuferit, până 
ce viaţa, îi învaţă a fi îngăduitor, comprehensiv și Ccu- 
șiincios. Nu prețuiam, în acei ant, 1923—5, când l-am 
frecventat dintâi, scepticismul relativist al lui E. Lo- 
vinescu, pentru că nu aveam destulă experienţă să-l 
descifrez  dedesupturile de civilitate ironică. E. Lovi- 
nescu piiinea, cum spuneam, pe oricine, de orice vârstă 
şi sex, sgândărit de ambiţii literare, precum şi un nu- 
măr impunător de scriitori și scriitoare, care și-au 
desluzit talentul, la lumina observaţiilor sale. Astfel 
maiorul G. Brăescu, incisivul umorist, în acea vreme 
cantonat pe exciusivul sector al lumi! ostăşești, dar 
zeînțeles de prcfesorul Ovid Densușianu, găsise în crl- 
ticul mai receptiv, care conducea revista „Sburătorul 
literar", sprijinul hotărâtor. Provenită din cercul „Vie. 
ţii Românești“, unde-și publicase nuvelele atât de su- 
biective şi frenetice ale debuturilor, d-na Hortensia 
Papadat-Bengescu a fost îndrumată, la „Sburătorul“, 
către formula epică și a dat marele său roman ciclic, 
al familiei Falipa, învederându-se cel maj pătrunzător 
dintre analiştii subconșt'entului şi ai patologiei morale. 
Este drept că Liviu Rebreanu, răsfățat de succes după 
apariţia romanelor „Ion“ și „Pădurea Spânzuraţilor“, 
nu a mai avut ce câștiga din desbaterile literare dela 
E. Lovinescu, la care lua parte mai mult, manifestân- 
du-şi neîncrederea în tendințele avangardiste ale 
poeţilor tineri. Cenaclele, în partea lor pozitivă, își pot 
revendica eficacitatea tocmai prin îndrumarea acelor 
scrii.ori, încă necristalizați, haotici, informi, care aș- 
veaptă să li se recunoască vocaţia și să ]i se precizeze 
orientarea. In salonul literar a] lui E. Lovinescu nu se 
serveau ceaturi, ca la profesorul Mihail Dragomirescu, 
dar nici lecţii pereintorii de gradație a „ideii“, de arti- 
eviero revorică, într'ua cuvânţ, de compoziție didactică. 
După 20 ani care-mi: asigură, perspectiva istorică justă, 
aş defini cercu: iiterar loviiescian ca o academie |]i- 
beră, în care ti::ere.ul isc-ditor, pasionat de frumos 
şi de idei estetica îndrăznețe, își găsise climatul literar 
ideal și totodată, căliuzul aispus să cedeze înaintea 
demonstrațiilor perszasive. Lovinescu era, un judecător 
sigur, instantaneu, sau cum se mai spune, intuitiv, în 
domeniul epicei şi cel dramaţic, Stia, după o singură 
lectură, să păscască punctul vulnerabil a] unei schițe, 
al unei nuvele, a! unui roman sau al unei piese de tea- 
tru și să supună pe comiient, voinței sale lucide şi 
consiuructive. In schimb, ca să spun tot adevărul, cres- 
cut, cum fuseze, la şcoala clasică a gustului iiterar, ca 
profesor de latină și emerit traducător de texte vechi, 
avea o recepţie mai lentă, a fenomenului liric. Era de 
altfel momentul istorie acut al lirismului, care-și căuta 
drumuri noi, prin notații realiste, prozaice, prin excese 
„imagistice şi metaforice, prin mijloace inedite de mu- 
zicalitate şi atmosferă, desprinse nedeslușit din ten- 
dintele suprarealiste, intelectualiste și ermetice. Pri- 
mui moment al reacției lovinesciene, în faţa noutății 
scandaloase a formei, era defens:v, Maestrul se retră. 
gea în cochilia sa, menajându-și antenele jignite. Apoi, 


4 


comanda iectura a doua și îşi refăcea âparatul de re- 
cepţie lirică, ofensat. Inainte de a-și divulga verdictul, 
solicita exegeza autorului însuşi sau era atent la im- 
petuoasele motivări de admiraţie ale auditorilor mai 
tineri. La urmă, după ce sezisase modalitatea nouă a 
îrumosului, intervenea cu o uim.toare formuare a im- 


“presiilor cenaclului, spre a-și rezerva, într'una din 


acele „anticipaţii“, ungerea debutantului norocos şi 
impunerea sa publică. In acest fe), după felurite rezis- 
tenţe, a recomandat cu autoritate pcezia de război, 
atât de pregnantă, a lui Camil Petrescu, versurile vita- 
liste și cosmice ale lui Ion Barbu și litanille eiegiace 
ale lui Oamil Baltazar, ca să ne lmităm la producţia 
specific lirică a respectivej faze literare. Mai târziu, 
toate rândurile de tineri scriitori, în decurs da două- 
zeci de ani, care sau supus ritualurilor de lectură și 
judecată, în cenaclul „Shurâtozului“, au beneficiat de 
mult răbdătoarea pasiune literară a maestrului, înre- 
gistrându-și primele succese, precum și cele dintâi 
difuzări ale numelui, mulţumită lui E. Lovinescu. Ori- 
cât ar î. fost ce dificil marele critic, în acomodarea 
gustului său afinat, la pluralitatea formelor de artă, 
adeseori fruste, ca şi a temperamentele», trebue să 
afirmăm răspicat că nici unul din frecventatorii cena. 
clului literar al „Sburătorului“ n'a ieșit de p2 urma 
lecturilor preprii și ale celorlalți, fără un spor de ex- 
periență, literară. Maestrul își făcuse o regulă de pur 
tare din a nu respinge pe nimeni prin categorică afir- 
mare a neaderenței, la cutare tip de proză sau de vers, 
care în fond îi repugna. Amtiricnul literar își morti- 
fica ecuația personală a gustului. Formând pe alţii, se 
reforma pe sine însuși. Devenise, treptat, sensibil la 
puterea de vrajă a cuvântului. Nu mai admira, ca în 
tinerețe, canoanele formale ale artei clasice, ci se lăsa, 
îurat de sugestiile muz:cale, de efluviile interioare, de . 
forțele subconştientului, puse în mișcare de lirica nouă, 
Prins la rândul lui în mreaja esteticei simbol ste („de 
la musique avant toute chose“), ajunsese a crede că 
însăși operaţia judecății critice şi a formulăriler defi- 
nitorii, ar îi guvernată de nu știu ce legi ascunse ale 
organizării muzicale, subconștiente. Criticul transpu- 
nea geneza cbscură a cr.ticei sa'e, pe planul liric, 
crezând că înseși conceptele ies la suprafaţa conştiin- 
ței și se înlănţuesc în felul mistie al sunetelor muzi- 
cale. simfonizându-se. După ce prezidase la alcătuirea 
stării civile a unui număr impresionant de scriitori și 
scriitoare ca o compensație a nerecunoașterilor oficiale, 
a căror jignire se străduia să o ascundă, își rezervă 
sie-și, fie întrun şir de romane autobiografice, publi- 
cate sau într'o mare încercare epică, rămasă inedită 
(Mălurenii), fie prin numeroase capitole memorialis- 
tice, plăcerea de a-și desemna curbele evolutive şi de 
a-și surprinde propria formulă sufietească. E multă 
„construcție“, e multă arhitectură în frumoasele capi- 
tole de autobiografie din „Memorii“ din „Aquaforte'“ 
şi din biografia aşa zisului Notarius Anonymus. Lovi- 
nescu a vrut să ne lase imaginea voinţii biruitoare, 
care calcă peste înfrângerile vieții, câștigându-și seni- 
nătatea, la modul stoic şi în stilul aristocratic. 

Fără a fi deplin convingător, spectacolul era de o 
certă nobleţe patriciană. Lovinescu se drapa pentru 
posteritate în faldurile albe ale togei și își compunea 
cu grijă masca seninătăţii olimpiene. Stilul literar 
modern, al cărui teoretician se făcuse, înfruntând mâ- 
niile conjugate ale tradiționaliștilor, nu reuşise să-și 
imprime pecetea pe proza sa, rece, concisă chiar în des- 
fășurările periodice, tacitiană prin cultivarea torme- 
lor participiale, abstractă, demnă, în care se afirma 
irepresibilă, educaţia intelectuală clasicistă, Lovinescu 
a dat contemporanilor lecţii de economie verbală, de 
lapidaritate şi de eleganţă, într'o sintaxă și morfologie, 
prin care se afirmă urmașul original și ingirect al 
şcoalei latiniste. 

Drumurile noastre literare s'au despărţit o vreme. 
După o pauză de peste zece ani, l-am regăsit, în pro- 
priul aparţament din blocul Corpului didactic de pe 
B-dul Elisabeta 95, cu aceiași boerie de amfitrion lite- 
rar, nedesminţit, nici chiar de gustul prea accentuat 
pentru cronica privată; viaţa literară, privită sub acest 


ROMAIN RO 


&% 
In Noemvrie 1918, Romain Rolland încrusta pe frontispiciul 
noului său volum „Cola; Breuguon” câteva rânduri ințitulate 
„Precuvântare după războiu”. Următoarea frază avea, în de- 
osebi, o semnificaţie mereu valabilă pentra destinal pono- 
rului francez: „Sângeroasa epopee, ai cărei eroi şi viotime 
au fost strănepoţii lui Colas Breugnon a luat asupra ei gar 
cina să arate lumii că „Unehiaşul n'a murit încă !* 

Expresia din urmă era luată de pe buzele personajului 
cărţii, un străbunie a! autoralui, cara, printro voință de fier, 
manifestând o vitalitate extreord'nară, putuse să iasă la 
jumină din toate greutăţiie, ishutind chiar să se vindece sin. 
gur de ciumă. Co'as Breugnon, acel vlăstar al Burgoniei ni- 
verneze, prototip minunat al spiriţtului galic, devenea în pre- 
faţa lui Romain Rolland, îndată după terminarea trecp'ului 
războiu mondial, un simbol al rezistenței franceze, Urmașii 
„Ahchiașuini” se arătaaeră denni de predecesori,  luntaseră 
pentru triumtul libertăţii și salvarea patrimoniului european. 

De-a-lungul veacurilor, începând cu hărțualile medievale, 
atât de plastic zugrăvite în volumul amintit, poporul francez 
a îndurațt nenumărate utgii dar a renăscut înfotdesuna mai 
viu dintre ruini şi cenuşă, întocmai 04 pasărea legendară, 

„Mai trăeşti, Breuenon?“ — strigară în faţa ogrăzii prie. 
tenii veniţi să-l ridice cu făraşul, 

„Na murit încă. unchiaşul !* 

Este suprema sfidare aruncată morții de către cei cart simt 
elanul constructiv al vieţii; este Guhuj străvechiu al unei na- 
țiuni conștiente de misiunea ei creatoare peste griniţi și timp. 

Tu ultimul pătrar de veac, Franţa a fost de două ori inva- 
dată şi târită în „sângeroasă epopee“, Prietenii ei rămaseră 
consternați acum câţiva ani, crezând-o la pământ, 

Izolat în căsuţa lui dela Vezelay, rue Saint Etienne, un om 
de aproape optzeci de ani trăia coșmarul unui nou războtu, ex- 
pus la umilmti şi lovituri pentru nemăsurata lui dragoste de 
oameni, Sufletul său cuferea deontr'vă din canza tragediei 
țării sale şi a idealurilor umanităţii violate. Luptase o viață 
întreagă cu o exaltire de iluminat pentru îmvăcarea dintre 
popoare, lar spre amurgul vieţii vedea iarăşi triumtând forța 
brutală, 

Nu este de mirare că bătrânul Romain Rolland s'a îmbol. 
năvit sub povara amărăciunilor şi starea sa a mers agravân- 
du-se tot mai muti. De câteva ori svonul despre moartea lui 6 
făcut înconiurul pământului, dar, datorită nuterii sale psihice 
el a supraviețuit până în clipa când st-a văzut patria eliberată 
lar la orizont licărind zorile unei nădejdi noui, 





urht, nu era oare un modern Satyrikon, și spectatorul 
cel mai înalt un nou Petroniu? La răscrucea vârstelor, 
am înțeles că omul, în centrul vicicitudinilor noastre 
literare. împlin'se cu cinste un Tol liferar covârșitor, 
ducând la îndepi'nire moştenirea maforesciană, acea 
salvare a nrinciviului autonomie! artei, amenintat de 
valul tulbure al beotian!emului nretins nationalist şi 
ortodox. In timpul fascizării stunide a atmosferei iite. 
rare. b'hiioteca din Butevardul Elisrhata 95. în care se 
strângaau scriitori neazerviti .satuhrităti!“ naziste. a 
fost sineurul refugii al spiritului liher. S'gurontța n'a 
Jins"t să-s! vâre nasul în prezurmatu] cuib .„iludeo-ma- 
tonic, unda se adunau 7tinie ce! ce credeau în lber- 
tatea =virtinlui si în permanenta valorilor omenesti. A 
cercetaţ „discret“, neindrăznind să treacă la măsuri 
remrestve. 

CArd dennăzi, dumă un an st inmătate de pioasă sus- 
pendare, s'au redesrhis sedinţele. în înrul scaunului 
vaesnt, a! maestrulu! unte, de netnlocuit, dar a cărui 
paslune literară, curtozitate intelectuală si înzestrare 
s'au transmis tinereţ sale fiice Mcnica T.ovinescu, am 
avut sentimentul une! continutăti: spiritul lovinescian, 
exclusiv închimat frumosului, nu și-a încheiat acțiunea 
binefăcătoare. 


Un mare iubitor de oameni 


LLAND 


de L VALERIAN 





Către inceputul acestui ar, marele vizionar s'a desprins îm- 
păcat dela masa de jucru unde-i scrii memoriile și şi-a luat 
locui în tărâmul cu umbrele străbune, unde-l aşteptau cuminţi 
toţi „Colas Breug nonii” pe care i-a descris atât de viu îu pagl- 
nile sale. 

Este cu neputinţă ca în cuprinsul unui articol să vorbim 
despre uriașa operă a acestui scziitor care mai bine de jumă- 
tate de secoi a îmbozăţit şi animat raișcarea culturală univer- 
sală. Luptător neobosit al unei umanităţi ideale, autorui Ii 
„dean-Cristoph” a abordat cu neîntrecut tileni toate formele 
prozei literare, dea nuvelă, roman şi teatru, până la acele 
splendide biografii romanţate ale unor titani ca: Bsethyvan, 
Tolstoi, Michel Angelo etc., punâui bazale unui nou gen lite- 
rar, muls gustat şi astăzi. 

La noi aumele acestui scriitor francez a devenit ponular mai 
ales din „cazul“ Panait Istratţi. Ne este prea plăcut orgoliuiui 
nostru ca să ma zăbovim puţin asupra acaste! întimolări ca 
desvăluie atât de impresionant latura fundamentală a ncobo- 
sitului samaritean, 

In Ianuarie 1921 i-a fost trimisă lui Romain Roland o seri- 
soare din spitalul din Nisa. Fusese găsită 14 un disperat care 
îşi tăiace beregata: „Cetii şi 1ră simtii pătruns e sbuciumul 
geniului” — scrie el mai târziu — „Era ca un pârjo! cotra- 
pltor peste câmpii. Era spovecenia urtu rcu Gorki din ţările 
balcanice. Sinudgaşul fu saivat. Voi; să-i cunosc. O corespon- 
dență se începu între noi. Povin:serăm prieni”, 

Panait Istrati fu îndomrat să-și aștcarnă “izața pe hârtle şi 
când peste un an, îi trimise manuscrisul „Chirei Chiraiins”, 
Romain Rolană îi răspunse îndaţă, seriindu-i nrintre alis: 
„Dragă prietene, nu ma; aştept să-mi gă:esc timpul necesar ca 
să-ți răspund. Nu mai pot aştepta după ce am devorat „Chira 
Chiralina” în toiul nopții. Trebuie să-ți spun numai decât: e 
formidabil! Nu ex:stă nimic în literatura de azi care să aibă 
tăria aceasta. Nu există nici un seriiter de astăzi — niti cu, 
nici ortcare altul, care să fie capabil s'o scrie. Să nu-ţi pierzi 
capul ! Caută să-l ţii bine”, 

Zar ca post-scriptum, maestrul, cn săgalnică duioşie, adaovă: 
„Şi când te gândeşti că anima:ul acesta a vrut să se omoare 
— s'a omorât acum un an! Da, îi înţeieg totuși. Atâtea lumi 
de patimi: în el. Avea de ce să plesnească. Dar să nu ma: fai 
aşa ceva! Acum vulcanul s'a destupat. Erure, 

dată cum era sufletul lui Romain Rollana! Nici o rudă, nică 
un frate, nici un sfânt n'ar fi putut să găsească vorbe mai 
calde, mai adevărate ca să ridice un semen de-al său de pe 
marginea prăpastiei. Atâta umanitate sătăștuină în inima unul 
contimporan, — atâta nețărmurită solicitudine faţă ge cei 
aflați în suferință, parcă răscumpără tot egoismul socieţăţii 
moderne. 

Pentru felul acesta de a fi și a simţi, Romain Rolland 4 
avut nenumărați prieten! şi admiratori în toată lumea, dar şi 
mulți adversari, Cu toate atacurile înverşunate a rămas n+- 
clintit în lumea, ideilor sale, asemenea unui pisc înzăpezit de 
munte, deplin încredințat de durabilitatea adevirurilor eterne, 
O vleaţă întreagă s'a străduit să înlăture barierele unui ma- 
terialism feroce, să înlocuiască instincţele sălbitace prin san- 
timentul iubirii şi să redea ființei umane rangul ce i se cuviue, 
Fiind plămădit din aluatul unei rase cu reale contribuţii în 
istoria civilizaţiei, el a înțeles că darurile moştenite trebuie 
puse în slujba umanităţii bolnave. Scriitorii prin talentul 107, 
pot fi factori de mare importanţă în opera de avroniere între 
popoare; pentru aceasta ei trebuie să creadă fără şovăire în 
înalta Tor menire de îmbiânzitori ei societăţii, 

„Nu există în lume decât un singur eroism, acela de a vedea 
Fumea așa cum e și so iubeşti! — cugetă Romain Rolland. 
„Cel ma mic dintre noi, poartă într'incul infinitul... Scrie 
vieața simplă a unuia intre 2cești oameni simpli, scrie mă- 
reția zilelor și nopților care se scurg, toate asemănătoare și 
felurite; toți fii ai une aceleași mame, din cea dintâi zl a 
lumii 

Acesta a fost Romain Rollană, — un scriltor de un corârşl. 
tor talent, o luminoasă întruchipare 4 năzaințelor moderne, e 
ta nare iubitor de oameni! 

5 





Incă un cuvânt despre N. CARTOJAN 


de N. CONDEESCU 


II 


coana lui Cartojan în intimitate îmi poartă gândul 

spre povestea lui Andersen cu bobocul de rață nă- 

păstuit de tovarăşii lui, fiindcă nu aducea cu ei; nu 
le semăna, fiindcă era de fapt un pui de lebădă; devenit 
la rându-i una din poeticele pasări albe ce lunecă lin pe 
luciul lacurilor, bobocul urgisit de altădată a păstrat ceva 
din vechea-i timiditate de ființă candidă, neobișnuită cu 
omagiile. Universitar şi academician, Cartojan rămăsese 
şi el puţin timid şi întru totul modest în ţinuta, limbajul 
și aspiraţiile lui materiale. A fost, mai presus de orice, 
un om al căminului; mai exact, al biroului. Infășurat, 
vara ca şi iarna, într'o haină de interior de culoarea. ca- 
felii eu lapte, din cele de păr de cămilă cu guler casta- 
niu închis și brandeburguri, veşnic cu o bască pe cap 
ca unul ce-și îngrijea meticulos sănătatea, nici nu-l mai 
zăreai, aproape, din maldărele de cărți. Când îţi vorbea, 
ridica de peste hârtii un cap mic, în armonie cu trupu-i 
scund, dar luminat de niște ochi căprui, vioi și plini de 
bunătate. Pe această figură suptă, rasă complet, roto- 
goalele negre de bagă ale ochlarilor păreau enorme: aco- 
pereau sprâncenile şi coborau până pe la jumătatea obra- 
jilor. In traiul orășenesc obişnuit, distracţiile lui erau 
puţine şi rare: vizite pe la rude şi Prieteni, spectacole 
sau, din când în când, recepții oficiale cu caracter uni- 
versitar. După mai multe ore de lucru, pe seară, ieșea 
să respire puţin. Se înapoia încărcat cu gazete a căror 
citire până la ora cinei îi procura o binevenită destindere 
a minții. Una din marile lui plăceri era să primească 
rude și prieteni mai cu seamă de ziua lui onomastică, Era 
atunci un amfitrion fastuos și plin de extremă afabili- 
tate cu toţi cei ce veneau să-i strângă mâna. Tot atât de 
bucuros era să aibă oaspeţi la masă şi nu odată stăruia 
în invitaţii peste prevederile culinare ale zilei. Ca orice 
cărturar, iubea tabieturile; o caricatură a lui Neagu de 
prin 1938, înfăţişându-l în caftan de boier cu o „gingir- 
lie“ dinainte, traducea credincios aceste gusturi. La ţară, 
în casele familiei dela porțile orășelului Pucioasa, mun” 
ca lui intelectuală era aceeaşi. Nu călătorea fără cel puţin 
um geamantan cu cărți. În recreaţiile ce-și acorda, juca 
table sau făcea lungi şi încete plimbări meditative pe o 
aleie cu iarbă deasă, prelungire a curţii deacurmezișul 
unei grădini şi a unei livezi cu pruni până la marginea 
unui podiş împădurit. 

Nu era totuşi un sedentar şi călătorea bucuros, mat 
ales în străinătate, unde îl atăgeau marile biblioteci cu 
manuscrise şi cărți rare. După o şedere de un an la Ber- 
lin, în preajma celuilalt război european, nu și-a reluat 
aceste explorări decât târziu, odată ajuns conferenţiar. 
A avut de atunci vreo 15 ani fericiți când şi-a putut 
des îngădui doritele lui contacte cu comorile apusului şi 
ale Balcanilor. Se ducea de preferinţă în Iialia şi la Paris, 
dar, câte odată, și la Londra, Ziirich, Praga, Belgrad, 
Sofia și mai ales Atena. Ştia să profite inteligent de aceste 
şederi printre străini și le cerceta nu numai depozitele 
de cărți cl şi monumentele, alături de moravuri şi men- 
talitate. Cum trecea granița, se transforma: uita de regim 
alimentar şi de cruţarea oboselilor și căuta să profite cât 
mai intens de puţinele săptămâni ce putea lipsi din ţară. 
Din orașele vizitate, păstrase mai ales nostalgia Veneţiei 
şi cea a Atenei. 

Cartojan era contrariul unui spirit caustic și -clevetitor. 
Micile răutăți auzite despre colegi sau cunoscuţi rămâ- 
neau de obiceiu înmormântate în cugetul lui. Ii displăcea 
să le răspândească sau, dacă i-se smulgeau, ruga stă- 
ruitor să nu fie propagate. Il distra însă, în momentele 
de destindere, să asculte câte un cancan, dar niciodată 
nu-l repeta. Gusta în special cele puse pe seama unui 
confrate de care ăvusese să se plângă, însă niciodată nu 


6 


sa folosit de atari svonuri puțin binevoitoare în: scop 
de a-l discredita pe sub mână. 

Sufletul lui curat, incapabil să răspândească venin sau 
măcar să atace Pentru satisfacția de a lupta şi învinge, 
suferea atunci când alţii bănuiau desinteresarea muncii 
lui ştiinţifice sau temeinicia informațiilor din studiile 
sale. Mi-aminesc de o polemică cu regretatul V. Bogrea 
în Societatea de mâine, izvor de săptămâni de sbucium, 
şi, mai recent, de amărăciunea ce i-a provocat inepta a- 
firmaţie gratuită a unui bătăios publicist ieşan, precum 
că ar fi... franemason, afiliere de pe urma căreia sar fi 
ales cu catedră și cu case! 

Fireşte, recenziile laudative despre lucrările lui îl mă- 
guleau, mai ales dacă porneau dela cunoscători cu spirit 
critic. Niciodaţă însă nu i-a trecut prin gând să-şi îm- 
pingă foştii studenţi sau prietenii în tămâieri conven= 
ţionale numai de dragul reclamei. 

In toate aceste privinţe răspundea deci ideii de savant 
onest, pentru care numai investigația are valoare. Dela 
tipul tradiţional de savant avea şi alte trăsături ca dis- 
tracția, uitările, 'confuziile de nume punctualiţatea rela- 
tivă și indiferența față de necesităţile materiale ale unei 
gospodării. Numărul de mânuşi, umbrele și fulare pier- 
dute de el este impresionant, ca şi cel al discipolilor 
cărora le fixa ore de primire, uitând apoi, în chipul cel 
mai nevinovat, să-i aştepte acasă. Problema cartofilor şi 
a ratelor la percepţie era cu totul secundară pentru dân- 
sul. Când a primit să conducă colecţia Clasicilor comen= 
taţi și apoi să alcătuiască manuale remuneratoare, iniţia” 
tiva a pornit dela editor. 

In schimb, puterea lui de abstragere la rasa de lucru 
era uimitoare. Putea concepe şi redacta în sgomot fără 
cea mai mică tulburare, ca odinioară Bude. Cartojan n'a 
avut tum: de fildeș pentru munca sa cărturărească, ci 
orice masă îi era bună, orice loeșor pe care apuca să-și 
întindă hârtiile. Ciripitul copiilor, conversațiile familiei, 
tiradele sfonăitoare ale conferintelor rad:otonice. nimic 
nu-i fărămiţa concentrarea. Urmărea ore sau zile întregi 
o Problemă din domeniul său. părând atunci sub impe- 
riul unui vis interior, străin parcă de lumea înconjură- 
toare. Intr'un sfârşit, începea să radieze de bucurie și 
redevenea comunicativ: găsise cheia; cutare manuscris, 
rebel clasificării, își explica neregularităţile sau, cine ştie 
ce frază neclară din Nicolae Costin se hotărise a-și des- 
vălui misterut,.. 

Perseverenţa în limpezirea amănuntelor devenea con- 
tinuitate în urmărirea subiectelor mari: Alexăndria l-a 
ocupat cel puţin zece ani, dela primul volum, onorat cu 
premiul Hillel, până la teza din 1920 cu noi contribuţii; 
despre Kogălniceanu, documentă de 40 de ani o amplă 
monografie din care n'a dat la lumină decât fragmente, 
dela primul lui articol, Soarta unei reviste literare... 
până la memoriul recent din Analele Academiei. 

Această rară statornicie în studii circumscrise este unul 
din semnele ceatorului posedat în întregime de elemen- 
tele încă informe ale creaţiei lui. N'aşi vrea să abuzez 
de comiparațţii, dar nici nu pot alunga umbra lui Balzac 
de lângă imaginea lui Cartojan absorbit de o chestiune 
de istorie literară. După cum autorul Comediei umane 
ducea pe uliţi și prin saloane visul de somnambul a! ițe- 
lor unor romane în gestație și-ți vorbea despre căsătoria 
lui Rubemprt ca despre un eveniment real, Cartoian se 
afunda şi el cu gândul pe potecile năpădite ae ciulini ale 
literaturii vechi și obrocirea fi era atât de puternică 
încât nu-ţi auzea întrebările sau le răspundea monosila- 
bi, indiferent. Deodată,. preocuparea exploda în conştien= 
tul exprimabil, sub forma unei interpelări: „Nu crezi 
c'ar fimaibine să adaog la capitolul X și un paragraf 
despre evoluţia problemei dela Gaster încoace?“, sau „ştii 
că tot versiunea lui Benoit de Sainte-Maure este cea mai 
frumoasă; Guido delle Colonne Pparafrazează adesea inu- 
til sau rezumă cu stângăcie scene palpitante...” 


Pierdut într'un trecut pe care se străduia aă-] reohazmne 
ta viață, este firesc ca un astfel de om să fi avut bucuria 
descoperirilor. Citirea, la British Museum a romanului 
Paris et Vienne i-a dat emoţii de intensitate pascaliană: 
vedea şi nu-i credeau ochii; înțelegea, dar n'apuca să-şi 
rânduiască rațional valul de certitudine... Deţinea, însfâr- 
șit, modelul sigur a; Erotokrit-ulmui, căutat zadarnic de 
Greci şi atâţea neoeleniști străini. Respectul față de ine- 
dit s'a reflectat şi în crezul lui ştiinţific, unde scara sa 
de valori pentru lucrările de istorie literară aşeza sus 
numai pe cele aducătoare de elemente absolut noi. „Mai 
bine să nu scrii nimic decât să vânturi lucruri cunoscute 
sub pretext de interpretare personală”. Cel mai umil do- 
cument nou, cea mai ingrată publicare de manuscris 
dibuit pe sub grinzi răzăşești sau o semnalare convingă- 
toare de izvor literar preţuiau înfinit mai mult în ochii 
lui decât zeci de volume de speculaţii strălucite. Ba ceva 
mai mult! Era de părere că şi cursurile universitare să 
fie originale, în sensul aducerii de contribuții personale. 
Ale lui se conformau, bineînţeles, acestei concepţii şi nu 
odată a avut surpriza neplăcută de a-şi vedea ideile din 
Vrelegerile litografiate circulând prin articolele şi ma- 
nualele altora, înainte de a le fi tipărit el însuși, 

Metoda de lucru a lui Cartojan merită deasemenea e 
menţiune. Văzut din afară, stadiul adunării de material 
oferea la el priveliștea dezordinei celei mai pitoreşti: o 
revărsare de cărţi, broșuri, fotografii de manuscrise și 
tipărituri vechi, note răzlețe şi fragmentare pe felurite 
formate de hârtie, totul amestecat cu corespondenţă, re- 
viste disparate şi corecturi de studii anterioare în curs 
de publicare. Numai la un fost director al Institutului 
francez din București am mai văzut un asemenea bazar. 
Te-ai fi așteptat ca lucrările de o precizie neîntrecută ale 
lui Cartojan să fi ieșit din legiuni întregi de fişe. Fişa 
însă, regulată, uniformă, monotonă, era inexistentă la el. 
Tot materialul ti era orânduit în creer, Câte odată, 
extrăgea din bogatele-i adnotări pe studiile altora asupra 
aceluiași subiect. Prefera totdeauna să redacteze sumar 
pe ale lui, îmbogăţindu-le informaţia direct la bibliotecă. 
In telul acesta, marginile paginilor se înnegreau în cu- 
rând și trebuia întreprinsă o a doua redacţiune care avea 
repede soarta celei dintâi. Cinci, șase redacțiuni înainte 
de culegerea tipografică era media tributului unui altare 
sistem, defectuos pentru mulţi dintre noi, dar cel mai 
potrivit pentru un cercetător în care zăceau stratiticări 
imense de lecturi de manuscrise şi texte vechi. Refractar 
întrebuinţării mașinii de scris, Cartojan alegea. apoi tran- 
scrierea cea mai curată și mai oiteață şi o trimitea la 
tipografie. Abia cum, pe maturi şi spre disperarea 
culegătorilor, începea pieptănarea stilului, completarea 
notelor bibliografice, controlul citatelor şi goana după î- 
lustraţii. Nu îngăduia tragerea în pagini, decât după trei 
corecturi în spalturi şi nu rare ori cerea schimbări ra- 
dicale şi pe paginile pregătite pentru „bun de imprimat“. 
Discuţiile lui telefonice sau la faţa locului cu şefii de 
atelier erau interminabile. Dim acest punct de vedere, 
răbdarea şi înțelegerea d-lui Tomek, dela Imprimeriile 
Naţionale, i-au fost de un real folos. Odată lucrarea a- 
părută, imbunătăţirea ei documentară nu se sfârșea. 
Numaidecât, un exemplar era dat la legat cu file albe 
după fiecare pagină tipărită și. acolo, adioga el tot ce 
mai afla nou asupra problemei tratate. Dacă se îngrijește 
cineva de o a doua editie a Cărţilor poporane sau a pri- 
melor duuă fascicole din Istoria literaturii vechi, folosind 
exemplarele adnotate de el. publicul de specialitate va 
avea surpriza unor cărți aproape noi. Când redactarea, 
fie în manuscris, fie ve spalturi, fi părea satisfăcătoare, 
îmi citea. dar nu totdeauna, pasagiile de efect sau con- 
cluziile. Pentru chestiuni de metodă sau de documentare 
ge adresa de preferință bunelor sfaturi. ale lui Demostene 
Russo. După moartea acestuia, n'a mai avut contidenți 
si lucrărilor lui. Vorbea cel mult despre planuri de viitor 
câtorva discimoli mai apromiați și mu dismreiuia părerile 
lor Bespre studiile lui apărute. Orarul de lucru al lui 
Cartojan era foarte neregulat si oarecum supus întâm- 
plării. In timpul zilei m'apuca să stea la birou decât în- 
termitent, hărțuit într'uma de vizile si telefoane. Foarte 
des. cam între 11 si 1. cerceta la Biblioteca Academiei 
Române. Munca continuă şi temeinică fi era cea de seară, 
dela 9 Ja miezul napţii, (Va: urma) 


ZODIA 
SCORPIONULUI 


de SĂRMANUL KLOPȘTOCK 


oana Iirosina, văduva vameșului Tache Dumitrache, 

pălăvrăgeşte în grădiniţa caselor, cu fiu-su Hara. 

lamble Dumitrache, scriitor blazat, proaspăt scăpat 
de militărie şi candidat la mâna Corneliei, mândrețea, 
mahalale! din Albastru, suburbia „Flămânda;. 

Pe portița din fund intră, adusă de pate şi vorbind 
singură, Tușa Anica Cărturăreasa, cumnata coanii Ifro- 
sina, luând loc lângă cele două cafele cu caimac care 
aşteaptă sorbituri voluptoase. 

— Val, D-zeule, da ce-ţi veni soro de te mai abătuși 
și pe la noi? Vai, cumnată, să nu ne mai calci pragul?! 
Parcă mam fi dintr'un sânge! 

— Vite, m'apucă urâtu singură, Sava a plecat la 
Iţcani, l-a numiţ taxator în gară la bagaje și venii să 
dorm la vol! Nu ştiu, dar parcă tot văd pe maică-mea 
în ochi, așa cum a murit cu gura căscată, fără lumânare, 
nespovedită și negrijită. Ce-o mai fi vrând? 

— Te-o fl chemând la ea, ce crezi? 

a O îi şaata, că toată noaptea visez la câte bazaconii 
toate 

— Ia lăsaţi parascoveniile astea, Tușe Anico și dă-mi 
și mie în cărți dă noroc, — adică dă însurătoare, că sunt 
cam în vorbă — se roagă Haralambie, radios, de Tuşa 
Anica, pe când dânsa soarbe alternativ dintr'o cafea și 
dintr'o ţigară. 

— Ii dau, tuga maichii, cum să nu-ți dau? Numai 
vezi că e soarele cam în cumpănă și nu prea cade bine 
când e înspre scăpătatu iul! 

— Ba, D-zeu să mă erte, dar eu una nu cred în fleacuri 
d'alde d'astea! intervine coana Ifrosina coborând ceașca 
cu cafea spre farfurioară. Când mi-a dat şi mie Zără- 
foaia pentru tat-su ca să vedem dacă să scoală după 
boală, ma trecut trei zile și a închis ochii şi vezi, căr- 
țile îmi căzuse în bine, — că să scoală! 

— „Douăzeci și patru dă cărți, douăzeci şi patru dă 
fraţi, bine ştiţi, să-mi! dați! Dacă 1-0 cădea bucurie, să-i 
daţi bucurie; dacă i-o cădea supărare, lacrămi să-l daţi. 
Cum a ştiut tiparu de v'a tipărit și zugravu de v'a zugră- 
vit, aşa să ştiţi dă gândul și izbânda lui Haralambie! 
Si dacă îi va fi! cu plin, cu nuntă şi în căsnicie şi cu tăm- 
bălău, în bine, în plin și în nuntă să iasă!“ 

Si 'Tuşica Anica, lovind mucavalele cu dosu arătăto- 
rului prăjit de gălbeneala tutunului, se întoarse solemn 
către Haralambie rămas cu gura căscată în cărțile 
întinse: 

— Al avut o supărare maret? 

— Am pierdut o slujbă care trebuia să o iau. 

— A! să te! alta, la Finanţe!! 

— Jubești o tată blonda care e cu tot gându, ru toată 
îmima şi cu tot trupu, în gându, în inima și în trupu tău! 

— Cormelta! 

— Bucurie mare în casă, pă drum dă seară, cu veste 


"da şi cu niţel necaz dinspre unu dă verde! ŞI ăsta dă 


verde, trebue să fie tat-su... Cum e tat-su? 

— Saten! 

— „.pPaT'că i-ar da fata, par'că nu! Da vez! d-ta, după 
toată frământarea asta par'că totu are să se schimbe 
în bine, în veselie şi în tămbălău mare, într'o mulțumire 
cu cântece şi veselle, al să te imbeţi. 

— Nuntă! 

— Moltturi, isbucneșşte coana Ifrosina, privind amă- 
râtă intro parte. 

— Ce mofturi, dom'le, intervine contrariat Haralambie. 

— Bresuri, continuă coana Ifrosina, cu aceeași amără- 
ciune în glas. Ma! încredere ce am avut odată în pustiile 
astea dă cărţi, și tot dandoasele mi-a mers în viaţă, 
chiar și atunci când mi-a căzut bine! 

— Ba să mă slăbiţi, astea sunt superstiții — întăreşte 
Haralambie radios. Când cad ele dă bine cărțile, nu se 


- poate să nu se ivească și binele! 


Vi 


— Ba ntoi-o superstiție, sa mă, ierți d-ta, — se răsu. 
cește pe scaun coana Itrosina. Fie că e vorba să se în- 
tâmple binele, fie că rău, ele tot aşa cade, la fel dă min- 
cinoase; puteți voi să vrăjiți ce-ţi vrea! 

— Nici una nici alta, intervine ferm Tuşa Anica, 
cărțile cad aşa pă cum e să se întâmple! 

— Ta mai înt'nde-le încă odată, Tușe Anico, se roagă 
lacrima! Haralambie. 

— Păi nu stau întinse gata? Uite, fata ar vrea cu zece 
mâini, dar nu ştiu cum se face că parcă își vâră 
diavolu coada. 

— O fi, ce crezi? că numai dă piedici a &vut el parte, 
— cobește indienată coana Ifrosina! 

— Tuse Anico, spune-mi verde dacă mă ta sau nu 
fata. fără niciun 000, —— se roagă pretendentul la mâna 
Corneiie!. 

— Tii, da mânără mai! e frăţloare! Nimeni nu-i Gă 
dă nas! E s'abă? întreabă iscoditor cărturăreasa. 

— Nioi slabă nici grasă, se precipită prompt Hara- 
lambie. 

— Mândră? 

— Cam scortoasă | 

— Are vorba dulce? 

— Nu prea e vorbăreațăi 

—— Ce-i tat-su? 

— Negustor cu vază! 

—— Te iubeşte? 

— Am un cufăr dă scrisori dă la eal!l 

— Si com ce zice fata, când îi pomenești dă nuntă? 

„— Mă trimite la, tat-sul 

— Si tat-su? 

— Mă trimite la fi-sal! 

— Și curtos, cu toată tărăgăneala asta, nuntă tot ai 
să fac! la urma urmelor, doar că, mal e vorba dă niţică 
xăbavă! 

— M'am rugat si la icoana „Sfintei Fecioare Paras- 
ehiva, de la b'serica „Adormirea Maichii Domnului“, 
se tângue Haralambie, convins, 








GEORGE MAGHERU : 





Cetisem peste vară Oglinda, ferme- 


Oglinda fermecată 
sau Divina recreaţiune, tragedie în 3 acte, 
Scrisul Românesc, Craiova. 
de PERPESSICIUS 


pie a Fr pie Pg mim 


— Bi popa ce a 215? 

— Să dau şi un sărindar! 

— L-ai gat? 

=— Chiar în... mâna poplil 

— Atunci s'aștepţi minunea și ai să vezi că nu minte 
cărțile | 

— Stai soro, la Dumnezeu încolo? Ce popă, soro? Ca 
sărindar, soro? Ce sfântă Fecioară, soro? Acuș viu 
d'acasă, — se dumiteşte subit coana Ifrosina, cu mâl. 
nile în şolduri. — Mă rog dă care fată e vorba? 

— Dă Cornelia, mamă, strigă Haralambie eșit din 
minţi. 

— A lu Marin Făinaru din Radu-Vodă? 

— Aia! 

— Păi cum, maţi auzit până acum nimic? Păi aia a 
fug!t cu băiatu lu Ghiţă Brutaru dă lângă Fane Tutun. 
giu din „Hanu-Bedreaos“, Opran, locotenent în „6 Mihai 
Viteazu'i, ducă-se la pustia dă cărţi, încolo! 

Dă unde şili d-ta nazoaa asta? 

— Păl n'a urlat toată mahalaua și n'a scris şi în 
„Universul“ d'a citit toată lumea?! La Gata în cârciumă 
numa dă bazagonia asta să vorbea! 

— Păi, atunci să stăm strâmb şi să vorbim arept, — 
isbucnește iscoditor Tuşa Anica, strângând indignată 
mucavalele; cărțile au dat bine ele, de vreme ce s'a 
arătat piedica! Piedica a fost fuga fetil! Dă vină e 
cine a minţit! 

— Cine a mint!ţ? se rătoește coana Itrosina, 

— Zodia, întărește Tuşa Anica, 

— Ba e vorbă! se opune ârz coana Ifrosina! Lăsa-ţi 
zodia în pace! Dă vină e cărţile! 

— Ba Gă vină e zodia! 

— Care zodie? 

— Zodia în care s'a născut băiatu! Zodia Scorptonului 
şi daia i-a mers toate pă dos, confirmă cărturăreasa. 

— Aşa e, că bine zici, acușica mă dumiresc; în paco- 
stea ala dă zodie a Scorpionului l-am născut, nu l-aș 
mai fi născut, să nu-l mai fi născut! 








toată inima, era. certitudinea că pie- 
sa anunţată nu putea fi alta decât 
admirabila șarjă la adresa moravu- 
rilor universitare, „Domnul Decan“, 
a d-lui George Magheru. Dar iluzia 
n'a ținut mult. Directorii noștri de 
teatru nu au obiceiul să citească II- 
teratură dramatică originală, alta 
decât a lor, așa că în locul unei co- 
medii autohtone, de accentul, de vi- 
goarea caticaturală şi de planturoasa 
fantezie a piesei d-lui George Ma- 
gheru, scena a fost ocupată de unul 
din acele producte caduce, al căror 
svon se pierde odată cu lăsarea, cor- 
tinei, Si faptul fu întru toate regre- 
tabil, Graţie lui, o reconstituire dra- 
matică de amploarea şi densitatea 
„Danton'“-ului d-lui Camil Petrescu 
n'a văzut încă lumina rampei, grație 
Juji scântetetoarele faniezii scenice 





eată sau Divina Te-creaţiune, ultima 
dintre lucrările de teatru ale d-lui 
George Magheru şi cucerit de incan- 
Gescența acestor ploi de stele căză. 
toare, ce caracterizează întreg scrisul 
său, din nou se alegea de astădată 
una din cele mai frumoase legende 
din câte s'au iscodit întru ghidarea 
poeziei și autonomie! actului de crea. 
ție arţistică, mă gândeam cu oare- 
care voluptate la zilele caime ce 
aveau să vie şi oaată cu ele la sta- 
piunile teatrului nostru, pentru ale 
cărui înviorate repertorii d-i George 
Magheru oferea nu mai puțin de 
patru lucrări: „Piele de cerb“ pe sub- 
titlul original „pretext dranratic pen- 


8 


tru meditaţiune“, „Domnul Decan“, 
comedie în 4 acte, „Egoistul“, come- 
die în 4 acte după un roman d: 
George Meredith și Oglinda ferume- 
cală erau Divina re-creațiune, tra- 
gedie îm 3 acte, cum o socoteşte au- 
torul. Şi-a venit şi toamna şi ne-am 
întors pela vetrele noastre, mai mult 
sau mai puţin intacte. Viaţa tea- 
trală a începui să reinvie din cenușa 
propriilor ei ruini și într'o bună z. o 
informaţie din presă anunţa, pe ună 
din scenele Naţionalului, un specta. 
col cu „Decanul“. Autorul nu era in- 
dicat sau se disimula, sub ceeace cre. 
deam a fi un pseudonim de e.rcum- 
stanţă, nu mai știu exact cum a fost, 
ceeace ştiam însă, căci o doream din 


ale d-lui F. Aderca n'au evadat încă 
din cartoane, din pricina lui un ra 
maturg de origmnalitatea și abun- 
denţa teatrală a d-lui Ion Luca, ce 
singură ea ar satisface apetiturile 
câtorva scene este trecut prin atâtea 
vămi! de întârziere, când nu este dea- 
dreptul exclus şi tot din aceeaşi 
pricină d. George Magheru conti- 
nuă să adauge, în tipărituri elegante, 
piesă de piesă, în raftul unui reper- 
toriu ideal, însă nu pentru ziua de 
azi. 

Căci ziua de azi stă tot sub bleste- 
mul celei de ieri. Şi e de două ori 
păcat. Intâi, pentru rosturile acestei 


vieți teatrale insăși şi ale artei în 


general, care mar pieri de nimic, 
chiar dimpotrivă, în contact cu adie. 
viia primăvăratice ale une! literaturi, 
sprintenă, spirituală, îmbibată de 
poezie ; păcat, după aceea, pen- 
tru destinul acestor scriitori, ne- 


dreptățiţi, cărora nu li se dă 
prilejul să-și verifice pe teren, 
virtuţiie, să-și corecteze şi să-și 


amplifice experienţa şi meșteșugul. D. 
George Magheru e prin excelenţă un 
poet şi teatrul d-sale datorează cea 
ma! prețioasă, din substanţa sa facul- 
tăţii aceleia particulare, pe care o au 
vrăjitorii și poeţii, de a ceti în inima 
Jucrurilor, de a descifra semnele pe- 
cetluite, de a înnobila și feeriza până 
şi aspectele disgrațioase ale existen- 
ţii. Vălul de purpură şi aur, zvârlit 
peste ţărâna cea grea de care vorbea 
Eminescu, dl. George Magheru l-a 
deprins şi ţesut întțr'o prelungă și 
asiduă ucenicie. Intre 1929 și 1936 
d-sa a tipărit cinci volume de poe- 
me : „Capricii“, „Poezii antipoetice“, 
„Poeme în limba păsărească', „Coar- 
de vechi şi noi“, „Poeme balcanice“ 
şi concluzia, la care o atât de susţi- 
nută activitate poetică ne invitţă, e 
că ne afiăm în faţa unuia din cei 
mai risipitori fanteziști dela noi, ia 
care ironia şi metafora se cumpăneau 
fără să atingă sau să scadă ceva din 
vigoarea, trunchiului pe care se alto- 
iau, din generozitațea sevei care le 
străbătea. Din 1937 şi până în 1844 
dl. George Magheru și-a scris cele 
patru piese de teatru, amintte, în 
cari, can tot atâtea cutii de rezo- 
nanţă, acordurile originare au cres- 
cut şi s'au potenţat. Teatrul d-sale a 
urmat, cele două albii predestinate, 
ale poeziei, legenda sau basmul și 
satira de moravuri, cu observaţii că 
în amândouă planurile ceeace predo- 
mină este feeria, pologul acela de 
transtfigurare, atât de propriu şi fi- 
zesc în basme, atât de dificil și totuși 
atât de realizat în satira contempo- 
rană. Dovadă : „Domnul Decan“, de 
care aminteam mai adineaori, dia- 
tribă în fond, din cele mai corosive, 
la adresa nepotismului universitar 
dar tratată nu în culori realiste, cum 
ar fi ispitit pe mai mult ge unul, cât 
în spirit caricatural și grotesc, cu a- 
cea deformare proprie coșmarului, a- 
cest crâmpeiu, de feerie râsfrântă în 
balta unui vis impur. Cu „Piele de 
cerb“ intrăm în regatul basmelor și 
al situațiilor imaginare. Ca un alt 
Harap Alb, menit explorărilor, eroul 
cutreeră lumea, și succesiunea vari. 
ată a scenelor, ela cele istorice la 
cele moderne și până la cele supra- 
terestre, constitue nu numai un ex- 
celent „pretext dramatic pentru me- 
ditațiune“, cum a subintitulat auto- 
rul dar și una din cele mai încântă- 
toare peregrinări feerice. Ţinând că- 
rarea de mijloc între drama fausti- 
ană și basmul unul vis de noapte de 
vară, shakespearian, Piele de cerb 
iși închee periplul, așa cum şi-l în- 
chee toți eroii basmelor, în împăca 
Tea unei Domniţe, în cârmulirea 
nictrea unui cămin, veghiat de iubi- 
rea unei Domniţe, în cârmuirea 
dreaptă și luminată a norodului: 


„Cine s'a dat pedea'ntregul chinuri. 
lor morţii, declară el la sfârșit, cine 
a fiert în propriul lui sânge, pentru 
binele altuia, acela e înfrățit pe tot- 
Qeauna cu viaţa întreagă. Acum sunt 
bun și cu câţ voiu cunoaște, voiu fi 
mai puternic şi deci mai bun. Voiu 
chema Noroadele şi le voiu spune: e 
ceva sălbatec în actul de-a cunoaște: 
nevoia de a nimici. Le voiu spune: 
cunoștința are ceva drăcesc în ea, pu- 
terea. Dar omul și noroadele ajunse 
sfinte pot birui această cursă viclea- 
nă, doar ei trebue să se aprople de 
arborele cunoștinței. Si eu simt bu- 
nătatea și sfinţenia în adâncul ini. 
mei mele“. 

Spre deosebire de „Piele de.cerb“, 
care este drama feerică a cunoaşterii, 
Oglinda fermecată sau Divina re- 
creaţiune este tragedia simbolică a 
creatorului de artă, în speţă a poe- 
tului, a chinurilor câte îl martirizea- 
ză, a triumfului smuls, cu câte sufe- 
rinți, adversităţilor. Acest nou şi fa- 
melic Chatterton. care este eroul „O- 
glindei fermecate“, nu va cădea în- 
vins în lupta cu societatea, nu se va 
sinucide şi nu va smulge, ca unui 
alt Alfred de Vigny. protestul sân- 
gercasei lu! crucificări. El va birui, 
în ciuda oamenilor și alcătuirii ne- 
drepte a societăţii, pentrucă dl. 
George Magheru îl învesteşte cu per- 
severență, cu spirit, cu humor, cu 
fantezie, tot atâtea arme şi fete ale 
conștiinței de sine și de valoarea în- 
violabilă a mesagiului ce aduce. O- 
ginda fermecată, pe care, ca ur alt 
Aladin o descoperă în mizera moște- 
ntrit a „unchiului din Bagdad“ şi 
gratie căreia va ajunse în stăpânirea, 
comorilor incoruptibile ale inspirație! 
este doar instrumentul metaforic, 
recte poetic, cu care autorul simbo- 
lizează atât virtutea de transfigurare, 
proprie creatorului. cât şi talismanul 
ce-i înlesnește refugiul şi izolarea, 
necesare procesului de creaţie. Când 
eroii basmelor, fugăriți de smel a- 
runcă în urma lor o oglindă, în locul 
e! se întinde un lac cât o mare şi 
dacă pertcolul nu este cu totul con- 
jurat, el suteră o abatere, atât cât 
ţi trebue votnicului să iscodească 0 
altă stratagemă. Eroul d-lui George 
Magheru așează între stne şi lume 
zidul de sticlă magică al oglinzii ter. 
mecate, la adăvostul căruia se pă- 
trunde de adevăratul sens al vieţii 
şi se dedică. într'o stare vecină cu 
visul şi cu tranca sibilelor inspirate, 
„divinei re-creaţiuni“ a lumii. Ascul- 
taţi cum începe și cum se întătişează 
acest prim contact cu untversul fee- 
Tie, singurul Canaan valabil pentru 
categoria aceasta de Antei. Sunt în 
pasariul acesta. închise ca 'ntr'o 
brazdă. toate semintele si toate vir- 
tualitătile. câte vor germina în de- 
cursul acţiunii dramatice : „Ce văd ? 
(exclamă eroul pus fată în față cu 
oglinda). Minune... Strălucire... (în- 
chide oglinda si! își freacă ochii. Pri- 
vește an0o! ca străin In turul lui). Pu- 
stiu.. Urlt. Sinvur,. (Priveste afară). 
lumea nu-i câtă se vede prin fe- 
reastră. Cad frunzele pistruiate ale 
toamnei şi vin nevasta și prietenii, 





rebue să imphinese un nou fel de 
frumusețe. Dar când şi unde ? De ar 
fi cerul hârtie şi marea cerneală și 
tot n'aș avea unde scrie tot ce am 
văzut. (Privind în geam), Vin, au 
prins uliţa noastră, au făcut colțul 
străzii. De-acum va fi numai scrisul. 
Lacparta cu zurgălăii vieţii, Şi pen- 
tru aceasta, Luciule, poartă-te în- 
tr'astfel ca Lumea să te lase în pace. 
Să nu atragi, dar niei să nu asmuţi. 
Să nu ai încurcături. Vorbirea obici- 
nuită, ideile de rând, să gonrască 
mai mulţ decât să cheme. Poartă-te 
cald cu fraţii ca să nu al sguduiri 
familiare, dar nu fierbinte ca să-ţi 
iure timpul. Dar cu Aura, Doamne, 
îndură-te ! Cu lăcrămioara, cu găl- 
nuşa înstelată, cu sfânta Aura? 
Cum ? (După o pauză). Nimeni să 
nu ştie că scrim, până ce va apărea 
opera. încălzită în singurătate, pă- 
zită în ascunzișuri, va triumia și va 
eși biruitoare ca, soarele din noapte. 
ApoiL voiu urma viaţa de unde am 
lăsat-o : succes, plăcere, bogăţie. 
(Privină pe geam). Gură, pune-ți ]a- 
cătul, inimă, pune-ţi frâul. Au intrat 
stăpânii noştri. (Trecâna în altă 0- 
dae). Mă duc să-mi ascund caetele“. 
Şi jocul urmează pe dublul plan, al 
vieţii curente și al celei f'ctive, într'o 
alternare meșteșugită, ce intrigă și 
încântă, cu două serii de protago- 
nişti, mai exact cu protagoniști de 
două identități, caşi cum orice murl- 
tor ar merge în contrapunct cu ima- 
ina lui din oglindă. Succesiunea 
aceasta de fenomene și de numene 
imprimă piesei d-lui George Maghe- 
ru nu numai caracterul ei feeric dar 
si atmosfera aceea particulară a 
teatrului pirandellian, în care real!- 
tatea se descompune sub ochii spec- 
tatorului și fantasmele stau de vor. 
pă cu făpturile de pe cari s'au deta- 
șat. Mai mult: din când în când cele 
două planuri se interferează şi pro- 
tagoniştii schimbă de poziţie, după 
regulile celui mai clasice cadril: un 
personagiu din feerie se rătăcește în 
cotidian în timp ce un pământean 
de rând cade în ispita poeziei și-i 
suportă miragiile şi prestigiul. Coll. 
ziunea aceasta constitue un generos 
prilej de comedie, cum este, de pildă, 
cazul agentului fiscal Mărgescu, că- 
zut fără ae voia lui în orbita oglin- 
zii fermecată, dar revenit la scurtă 
vreme, metamorfozat și declamând, 
spre uimirea confraţilor săi beoț'eni, 
stihuri din „Pe lângă plopi fără 
soţi. Procedeul pare, desigur, împru- 
mutat jocului de gauri, însă el 
cadrează de minune cu spiritul spec- 
tacolului şi este de un gras efect bu- 
fon. Fără să mal spunem că trans- 
lasarea aceasta este în fond o de- 
cantare, a filtrare de esențe, din 
care se alege însuşi marele tâlc al 
acestei piese de teatru. „E încă prea 
mult trup pe vise, prea mult pă- 
mânt în scântei şi prea multă sub- 
stanță in dumnezeire“ spune, către 
sfârşitul strădanilor lui de  labora- 
tor, Lucifar, alter-ego-ul de feerie al 
poetului Luciu şi imagina Sar po- 
trivi pentru inţreaga acţiune a tra- 


9 


nt i AIA: cana PICO i occinea za -.mace Aflată ROa de ră za 


gediei, ascensiunea poetului fiind o 
Golgotă a renunțărilor iar opera lui, 
„divina re-creajiune“, rezultațul u- 
nei constante eliminări a sgurei in- 
vadatoare. E păcat, de sigur, că nu 
ne îngăduie spaţiul dar cetitorul, 
(am fi spus spectatorul şi ar fi fost 
„mai comod), va suplini absenţa, să 
fi urmărit toate avatarurile poetului 
în goana după climatul necesar ti- 
rantcei creaţii. Năpastele câte se a- 
bat în viața lui familiară, pen- 
“tru că nu  transige cu industriașul 
Negură, cu omul de afaceri Dem. A. 
Gogeana, cu semenii acestuia: Epls- 
tat, Bogatu și  Căpăţână cari l-ar 
dori anexat poeziei de publicitate şi 
reciamă, ai produselor lor; atitu- 
dinile când umile şi când iritante cu 
cari îti întâmpină şi-şi râde de ei; 
resemnarea cu care privește, sur- 
ghiunit într'o sărăcăcioasă mansar. 
dă (poetul se numeşte Luciu, „sără- 
cia e lucie“, căci amatorul jocurilor 
de cuvinte nu-și uită preferințele) 
sechestarea ultimelor sale mobile; 
revolta deghizată. (,„Lume, ce nume 
să-ți dau? Când mă știi cu pâinea 
în gând, când mă știi că năzuiesc cu 
trupul... Tu mă ţii albit ca zăpada, 
mirosind a pământ, cu un ban în 
pungă și cu un pictor în groapă.. 
Ticăloasă iume...); ironiile substan- 
ţiale (când Căpăţână îi prezintă pe 
procurorul Plopşeanu, Luciu, „Cu Yo- 
cea nesilită“ îl întreabă: „din ce 
piesă?*) etc. ete. Cum lucrul nu e cu 
putință, într'o atât de fugară pre- 
zentare analitică, mă vol mărgini să 
închia toate grațiile literare ale tex- 
tului acestula prin excelenţă poetic, 
dimpreună cu toate sugestiile la 
care invită, în pagina cu care Luciu 
definește „meșteșugul scriitorului“, 
intr'o cascadă de optative mistifi- 
cante şi de scânteetoare aforisme: 


p+.dacă aş fi sertitor... Aș ști că pen- - 


tru o corabie mare trebue apă multă 
şi aş ști că o singură nucă nu sună 
in sac, Dacă aș scrie m'aș schimba 
ca luna şi aş măsura de multe ori, 
dar aș croit odată. N'aș uita că nu 
poți bate un cui cu bureţii. Aș sgân- 
dări focul sub cenușe si aș căuta 
poama și sub frunza moartă. Aş ști că 
ce e la suprafață e mortăciune și că 
ce e la fund e mărgăritar. N'aş ulita 
că din același lemn se poate face și 
„cruce şi măciucă şi mi-aş spune mie 
însumi: ca să alegi fructele unui pom 
trebue să te urci în el, nu să-l tal 
dela rădăcină, Aș şti! că nu trebue să 
mănânci! rodul de verde, că bufnița 
nu clocește mărgăritar!i și că nuca 
nu crapă până nu da! cu ciocanul. 
N'as uita că atunci când se duc pre- 
pelițele inspirației, vin sturzii amur- 
gutui. Că nu trebuie să, scrii cu pi- 
ctorul în scara murgului, că ceeace e 
făcut cât al bate din palme nue 
bun. Aș ști să încurc două pale și să 
împart unul singur la doi măgari. 
Dacă m'aș avea de spus ceva mai 
bun ca tăcerea, aş tăcea. As semăna 
“vremea cu lacrimi și apoi aș căuta 
unde a răsărit cuvântul. Dar n'as 
uita că în poezie poți încerca vadul 
şi cu nebunul. Te miri de atâta ver. 
vă: dacă desfac! o verigă, se des- 
face tot lanţul“... 


10 


Ca şi „Domnul Decan“, Ogimda 
fermecată sfârşeşte cu o scenă de 
mare și tâlcuitoare şarjă comică. In 
minutul în câre totul părea pierdut, 
Poetul primește consacrarea  străi. 
nătăţii şi toate ostilitățile cedează. 
Toţi îl glorifică. „Descălecătorule de 
stele și bolizi, te felicit!“, sa adre- 
sează reprezentantul Academiei, iar 








TEATRUL ATHENEULUI: 
„ADRIENNE LECOUVREUR” 
DE SCRIBE ŞI LEGOUVE 


Cei cari iau în serios orice fleac şi 
desfăşoară o energie inutilă pentru a-l 
combate mi se par deopotrivă de uşu- 
ratici cu acei cari lunecă peste proble- 
me şi nesocotesc realităţile; — dea- 
ceea nu voi face critica piesei Adrien- 
ne Lecouvreur — pe care nici decoru- 
rile delicate ale d-lui Siegfried, nici 
personalitatea surprinzătoare a unui 
artist ca d-l Gh. Marcovici nu o pot 
susține şi voi! căuta în schimb să des- 
prind cât mai clar altceva: 

In fața fiecărei noni manifestări 
artistice îmi pun întrebarea: Spre ce? 
Ce nou adevăr și ce bucurie a trezit 
în mine ultima carte? Ce vrea să spu- 
nă şi să însemne expoziţia care sa 
deschis? Care nouă valoare vrea să 
0 promoveze încă un teatru? Piese 
noui? Actori? Puneri în scenă îndrăs- 
neţe? In fine care este rațiunea lui de 
a exista? 

Am credinţa că la noi mai mult ca 
oriunde se simte nevoia concentrării 
tuturor forţelor artistice în jurul unui 
singur teatru mare — care să-şi plătea- 
scă actorii aşa fel încât să nu vrea bie- 
ţii să fie neapărat directori de teatru, 
— să aibă instalaţiile moderne necesare 
pentru punerea în scenă a oricărti pie- 
se, — dar să dispună mai cu seamă de 
capitalul material şi moral care se cere 
pentru a impune o piesă bună şi a re- 
zista gustului public viciat, Numai 
atunci teatrul va deveni ceeace trebue 
să fie — adică cea mai bună şcoală mo- 
rală și cetățenească pentru copii, adulți 
şi bătrâni — iar pentru cei specializați 
în alte domenii! decât cel cultural şi 
cari nu au încă obișnuinţa lecturii sus- 
ținute — un contact direct cu valorile 
culturale, 

Lăsând deoparte însă această dorință 
care mi se pare deocamdată irealizabilă, 
revin la ceace spuneam mai sus. Spre 


-ce tinde noul teatru al Atheneului? 


Ştiu că n'am dreptul să generalizez 
pripit, dar totusi nu mă pot scutura de 
impresia penibilă pe care mi-a lăsat-o 
piesa Adrienne Lerouvreur şi mai cu 
seamă de răspunsul obsedant pe care 
mi-l sugera parcă fiecare replică, fiece 


„că va urma: 


Dem. A. Gogeanu: „Urzitor de lume 
nouă, te felicit!“. Şin timp ce apo- 
teoza adună la olaltă, ca 'ntr'un 
final de basm pe toţi eroii, de le- 
pendă și de realitate, Poetul absol- 
vă („Nu mă interesează nici răzbu- 
marea, nici petrecerea, Le-am trăit 
în imaginaţie“) şi îngenunche, ca 
pe o iespede ce altar, în faţa unel 
noui pagini albe. 





mişcare sau detaliu din piesă. 

— Am învestit un capital serios! Ve- 
deţi şi Domniile Voastre ce Sală capi- 
tonată, ce decoruri, ce rochii poartă ar- 
tistele și ce frumoase sunt — vrem Ja 
rândul nostru să placem, să atragem 
publicul, să ne scoatem banii! — cu 
alte cuvinte — Vrem să facem o afa- 
cere rentabilă! 

Intâi de toate că afaceri cu arta nu 
poți face decât atunci când realmente 
dispui de capital artistic — vreau să 
spun bogăția spirituală, darurile natu- 
rale pe cari le cere creația — şi în afa- 
ră de aceasta de bani. foarte mulţi bani 
-— alt capital care să susţie şi să des- 
volte, în condiții prielnice, capitalul su- 
fletesc (păgubitor în penere) şi mai ales 
să permită artistului să aştepte — răs- 
plata vine întotdeauna — târziu, dar 
vine — și atunci rentează. 

Toate acestea îmi amnitesc o pagină 
din memoriile lui Strindberg (strânse în 
cele două volume „Einsam” și „Entz- 
weit”). So găsea într'un orășel de pro- 
vincie. Intr'o zi observă că în apropie- 
rea casei lui se deschidea o băcănie. 
Firma era strălucitoare — vitrina bo- 
gată. Intră înăuntru: bolta creia o 
perspectivă grandioasă, patronul răs- 
pundea preocupat la telefon: „Da, da. 
doamnă ducesă, imediaț zece stricle de 
şampanie”. ,.Prebue să fie om de tea- 
tru”, gândi Strindberg, uimit de pune- 
rea în scenă a micului comerţ şi se gră- 
bi să cumpere câteceva. I se recomandă 
vinul „Cruse ct Fils”, îi serviră măsli- 
nele cu penseta — iar pachetul fu ele- 
pgant, învăluit în mai multe rânduri de 
foiţă. Acasă descoperi însă că vinul era 
acru şi măslinele uscate. A 

— „Din ziua accea nu i-am mai trecut 
pragul”, spune mai departe Strindherg, 
dar am urmărit cu emotie ceeace ştiam 
văzui chipul patronului 
urmăind din coltul ferestrei clienţii 
— văzui creditorii cari intrau cu vio- 
lență şi câteva luni mai târziu obloa- 
nea erau trase”, 

Eu nu doresc un sfârşit atât de trist 
noului teatru. nici nu î-l prezic măcat 
— dimpotrivă — sunt convinsă că ma- 
ioritntea publicnlui nostru se pricepe 
cu mult mai putin la teatru decât se 
pricepeau compatrioţii lui Strindberg la 


„măsline şi vin franțuzesc — cred deci 
că Adrienne Lecouvreur va rezista încă 
mult timp pe afiş şi va face săli pline 
— dar — aș fi vrut ca inaugurarea unui 
nou teatru să fie o poartă deschisă 
spre viaţă, spre tinereţe şi sinceritate. 

„Până la sfârşit nu rezistă decât 
lucrul de calitate — oricât de abilă ar 
fi punerea în scenă”, spun rândurile 
lui Strindberg — Cine ştie? — Poate 
că înainte de a începe repetițiile pen- 
tru a daua piesă — compania teatrului 
Atheneului va mai reflecta. 

Decorurile d-lui Siegfried, în schimb, 
au fosi minunate — uneori ai fi vrut să 
dispară actorii ca nişte fantome pentru- 
ca să te poți plimba în voie prin cămă- 
ruţele acelea cu pereții pictaţi și cu ma- 
bilă stil, ori să îngheţe artistele în sce- 
nă asemenea unor păpuşi ca să le ad- 
miri în voie rochiile. Dl. Siegfried ştie 
să creeze armonii delicate şi prin cos- 
tume pune noi pete de culoare, lăsân- 
du-ți impresie că a urmărit persona- 
giile în mişcare pentruca oricum s'ar 
grupa, efectul să rămână armonios şi 
nou fără să isbească. 

Deasemeni, d. Gh. Marcovici este un 
tânăr actor care știe să impună prin- 
tr'un accent just şi personal cele mai se- 
cundare roluri. Dispune de sensibilitate 
ertistică şi de adâncime umană, dar îl 
stimez mai ales pentrucă în toate rolu- 
rile interpretate până acum, s'a menți- 
nut pe acelaș nivel superior artistic. 
Niciodată o scădere — niciodată un 
compromis. E cea mai bună garanție că 
în afară de talent, D-sa mai are și con- 
ştiinţă artistică şi câtă nevoie avem de 
asemenea elemente — e inutil să mai 
repet. 

Ar mai fi de spus unele lucruri — 





B ostţia excepțională a vieţii noastre 
muzicale din aceste săptămâni este vă- 
dită. Cu greu putem urmări toate mani- 
Jestaţiile importante, jără a mai vorbi 
despre cele pe cari la socotim nu lipsite 
de însemnătate dar fără acea însușire de 
noutate, fie ca operă, fie ca interpre- 
tare, ce ne atrage în primul loc. Muzica 
se debitează (ca să întrebuințăm un cu- 
vânt atât de comercial) zilnic din atâtea 
ofi-ii, săli de concerte şi teatru! Numai 
urmărirea audiţiilor de la postul nostru 
de radiodifuziune ar cere o atenție aca- 
paratoare. 

Mai cu seamă când, dintre ședințele 
cotidiane în care se lucrează acum iarăși 
cu atâta spor, se desprind realizări de o 
semnificație, 'de o amploare deosebită 
cum ar fi audiția integrală cu excelente 
explicații g capodoperei lui Debussy — 
„Pellcas et Melisande” — nouă și minu- 
mată înregistrare franceză pe discuri — 
ce 'onorează, — fără ironie — și direcțiu- 
nea și pe „amicii discului”, ce au orpa- 
nizat-o. Aceleași lucruri sar putea spu- 
ne şi despre revelația. pentru um larg cerc 
de auditori a unor lucrări aproape necu- 
noscute ca „Danse des mortis”, muzică de 
A. Honegger, „Histoire du soldat” și 
»Jeu de cartes”, ale lui Igor Strawinsky. 

Noutăţile — și acesta e faptul îimbucu- 
rător — nu vin, numai prin. transmisiune 
de pe discuri ci, cum se întâmplă tot mai 
adesea în timpul din urmă, direct din 
studio-urile noastre — unde se produc 
elementele românești solistice sau de an- 
samblu. In aceeaşi categorie de bucăţi 


-a d-lui 


dacă însă mă mărginesc nu e din tea- 
-ma ca laudele să înfumureze pe un ac- 
tor la începutul carierii — (cei cu con- 
ştiinţă artistică cunosc atâtea îndoeli 
despre ei înşişi şi au de luptat cu atâ- 
tea rezistenţe în jur, încât e aproape o 
datorie să le spui cuvântul care întă- 
reşte încrederea) — dar pur şi simplu 
pentrucă mă tem ca în atmosfera ge- 
nerală a teatrului — prețuirea D-sale 
să nu jicnească prin contrast pe cei 
din jur. ; 
RECITALUL DE DANS 

SONIA MILLIAN 


D-ra Sonia Millian e o tânără dan- 
satoare al cărti debut este începutul 
unei frumoase cariere artistice. 

Cei cari au urmărit cronicile mele, 
ştiu cu ce migală îmi cântăresc cuvin- 
tele şi dacă am obligația să pronunț de- 
seori cuvântul „dansator” sau „actor” 
sunt foarte econoamă în schimb cu ace- 
la de „artist 

Am convingerea că în câţiva aui, 
D-ra Sonia Millian va fi una din artis- 
tele noastre cele mai preţuite. Vine în 
scenă cu intenţii frumoase, e pe linia 
bună a dansului expresionist — dispune 
de un corp plastic şi e muzicală. 

Lucru rar pentru o dansatoare care 
debutează — coregrafia dansurilor îi 
aparţine și e bine închegată. Dansul e 
hine construit fără ca tema să devie 
supărătoare prin nuditatea ei, — ges- 
tul plin de conținut — linia pură. 

Cele 11 dansuri din recital — foarte 
diferite unul de aliul, prezintă fiecare 
o fatetă a personalităţii și a aspirațiilor 
ei: Cochetă şi delicată în „Variaţiuni” 
si „occattina”, — energică în „Rit- 


muri” a realizat o linie de o puritate 
neobișnuită în preludiul de Bach, a gă- 


sit gestul  evocator în dansul „Către 


Flacăre” după Sceriabin, a fost lirică şi 
romantică în Balada Vechiului Castel 
şi plastică, spectaculară în „Porţile 
Kievului”. 

Care din toate acestea o reprezintă 
mai bine? Cred că d-ra Milliam este 
deopotrivă indicată pentru genul lirice 
şi dramatic — mă îndoiesc însă dacă 
va putea realiza vreodată naraţiuni în 
dans (cum era de pildă Dansul de Vână- 
toare al d-lui Trixy Checais), 

„Dansul Fetiţei cu pantofii roșii”, 
care trebuia să fie o narațiune “a re- 
dus de fapt la un moment dramatic şi 


cum e suficient să greşim o singură dată 


pentruca toate scăderile să iasă la ivea- 
1ă, acest dans a dovedit în acelaș timp 
şi o deficiență de tehnică; dansatoarea 
nu ştia să sară. 

Sonia Millian are o linie pură — 
echilibrul bun și știe să susţie înălța- 


-rea dela pământ prin respirație — dar 


nu se joacă cu legile spaţiului ca Trixy 
Checais de pildă. Nu-i fac dim aceasta 
o vină ci doar un îndemn să-şi desăvâr- 
şească disciplina artistică. 

Deasemeni îi lipseşte ironia, umorul, 
trăsături cari presupun dealtfel o ma- 
turitate şi o direcţie artistică cerebrală 
— ori Sonia Millian este înainte de 
toate o sensibilă — o îndemn totuşi 
să-și încerce puterile şi în dansul gro- 
tesc. Tocmai pentrucă are un stil 
si nu riscă să şi-l diformeze — își va 
îmbogăţi în schimb vocabularul mişcă- 
rilor. pentruca într'o zi să poată expri- 
ma toată bogăţia de imagini şi simţire 
de care dispune. 

RUXANDRA OTETELEŞANU 





CRONICA MUZICALĂ 


rare ale muzicei moderne vom cita cu 
laude alegerea și execuția celebrei și a- 
proape ineditei (la noi) „Verklărte Nacht” 
(Noapte transfigurată) de Arnold Schân- 
berg, a unui Concert de cameră de E. 
B:och şi a unei lucrări de Al. Tansmann. 

Toate executate de orchestra Radio, în 
şedinţe diferite, prima sub conducerea 
d-lui A]. Alessandrescu, a doua sub cea 
T. Rogalsky, a treia sub cea a 
d-lui Matei Socor. 

Acesta din urmă e uw tânăr compozi- 
tor și dirijor de valoare, pe care suntem 
bucuroşi să-l vedem activând din nou 
după vo perioadă de prigoană nedreaptă 
pe care a suferit-o. Tot eșa luăm act cu 
satisfacţie de noua activitate a d-lui Mir- 
cea Pârsan, pe care îl preferăm în frun- 
tea 'unei orchestre (cum a fost la :con- 
certul pe. care l-a condus tot la Radio şi 
cu orchestra societăţii), decât la condu- 


„cerea vreunei gazeţe sau comisiuni poli- 


tice. Intre bicrările executate, o bucată 
nouă, de compoziţie rotnânească de Scar- 
dat Ionescu (7), pseudonim: sub care bă= 
muim că se ascunde însuși prea rodestul 
în mazică şi: prea activul .în domenii 
străine muzicei, Mircea Bârsan. 
Concertele simfonice ale orchestrei Ra- 
dio vor începe cu regularitate în curând. 
Lipsa Ateneului sau unei alte săli într'a- 
devăr proprii audițiilor orchestrale, a fost 
pricina pentru care va trebui să se re- 
curgă ta sala teatrului Naţional de. cu- 


de EMANOIL CIOMAC 


rând închiriată şi „umenajată“ la colegiul 
Sf. Sava. E regretabil faptul că nu s'a 
putut găsi o altă oră şi altă zi pentru a- 
ceste concerte, ce promit a fi dintre cele 
mai interesante și necesare, decât cea de 
Duminecă dimineaţă, când se dau şi cele 
ale Filarmonicei. 

Fără o intenție deschisă de a-și dăuna 
una alteia, cele două mari societăți mu- 
zicale întră astfel în concurenţă. Aşi în- 
drăsni să compar această iuptă cu cea pe 
care infanteria și artileria uneia şi ace- 


"leiași armate ar da-o una împotriva celel- 


alte. Dar poate că temerile noastre să se 
arate nejustificate. S'ar putea ca publi- 
cul meloman tot mai mumeros în vremea 
din urmă, să le sprijine eficient prin pre - 
zența lui pe amândouă. Atunci n'ar mai 
fi vorba decât de o emulație între or- 
chestre, între programe atrăgătoare. 

Ca să me reîntoarcem la transmisiuhile 
din studio-uri, vom menţiona cu intere- 
sul si lauda cuvenită și alte concerte “ale 


“enuzice! de comeră cu Jrumoase execuţii, 


cum a fost cea a quintetului de Mozart 
(suflători şi la pian d. M. Brucăr). Iată un 
alt tânăr şi valoros element ce merită, 
credem noi ,să fie încurajat în muzică şi 
descurajat în activitatea-i politică prea 
absorbantă), sau a guintetuiui de Brahms, 
cu deosebire de artistic interpretat de 
exerutanți ale căror numeroase nume, — 
cum e cazul și pentru alte remarcabile 


„realizări — nu le-am putut reține. : 


E 


1 
- 


Dintre primate audiții de compoziţii ro- 
mânești să reamintim pe cena veche de 
câteva săptămâni, a d-nei [Hilda Jerea. 
Am vorbit mai pe larg despre talentul a- 
cesta fermecător întruna dintre cronicile 
noastre preredente 

Să semnalăm tot odată concertul radio- 
difuzat ri baritonului Petre Siefănescu- 
Goansă și recitalul tânărului vto'onist 
Gabrie: Banat, — amândouă cu d. Buch- 
holz la pian. 

" G. Banat a avut un debut senzational 
— atât la Radio cât și în sala Dalles. In 
vârstă de 18 ami, din punct de vedere al 
techni“ei a ajuns la o deplină maturitate. 
O stăpânire a mițoacelor mecanice ce-l 
pune fără exagerare alături de un Mei- 
fetz. Fimann, Prihoda. etc. 

" Timişorean, a învătat în liceele noas- 
tre, — dar studiile superioare muzicale 
te-a făcut la Conservatorul din Ruda- 
pesta. cu un urmas a! vestitului Hubay. 

Poate de acolo și-a însusit o anumită 
mânuire a  arcusului — bratul drept în 
general tinut livit de trup până la coţ, — 
ce nu se arată a ji întotdeauna avnnta= 
joasă pentru sunetul amp'u şi lin. Mina 
stângă în schimb ne pare a fi excentio- 
mală.  Intonație de o puritate absolută, 
agilitate miraculoasă, ce sclipeste şi în, 
" ducăti acrohati-e cu duble flageolete. piz- 
zicatte, passagii vortiminoase ca „Dansul 
vrăjitoarelor” al lui Pagantni, — dor și 
în cele cari pun virtuozitatea în sluţba 
unei exrnresii mu»icale mai larni — ca 
în concertul de Glazunov, de pildă. Pap» 
tul că d-l Banat îa a“um sfaturi dela G. 
Enescu. e profund îmbucurător, în acea- 
stă privință. 


Dacă Ciaconna de î. S. Pach. pe incă 
strălucirea dublelor și trinlelor coarde 
cere și o gândire foarte adâncită, aceasta 
m'o putem reclama unui adolescent. Că 
acesta are tot ce trebue ca sentiment — 
dacă încă nu ca putere meditativă pen. 
tru a atinge nivelul cel mai înalt de ex- 
presie — am văzut-o la interpretarea so- 
natei re maior de Vivaldi-Resnighi, 

Mai mut încă de cât Premâtul si alle- 
gro de Puenani-Kreisler, Habanera de 
Ravel si o Reverie (protahil de tinerete) 
a lui Debussv. ne-au încântat atât de 
frumoasele Dansuri românesti ale lui 
Bela Bartok, ne cari de mult mu le cu- 
zisem într'o tălmăcire atât de avropia- 
tă. Se cunoaste că tânărul virtuoz sim= 
țe şi se exprimă ca un  bănătean. In 
svecia! focul acela zis ca din fluer — în 
flageolete — a fînst de o finete, de o moe- 
zie extraordinară. Să trecem renede tn 
vevistă şi alte dintre manifestările de 
„muzică wie“ din sălile bucureștene de 
conrert. 

Erceptiona! de înzestratul vielist Ernst 
Walifisch. împreună ru erceler: premă- 
Mii in tnate punctele de medere, d-na 
Lori Wal'fisch fnăseută Feldsteim, elevă 
a d-rei Florica Muzicescu) si Lurium Se- 
ga! (dacă nu mă însel. ca si d. Wollţisch, 
Jost elev ni d-nei Luvu Nitul'es-u) ne-au 
dat o şenintă consacrati muzicei de ca- 
meră  (Sonată. duet. trio) de-o tinută 
artistică exemolară. Nu nutem recoman- 
da îndestul. ca o pildă re urmat. o nst- 
Je! de conștiintă. o muncă intelinentă si 
sapstbilă ce ajunge cu „ștefuiren“” amă- 
nuntului si ru conrepția generală la vo 
ature desăvârşire. In rimă auditie un 
duo pentru vioară şi alto de Mozart şi o 
sonată  falto şi pian) de comporitorul 
francez, elvetian de origină, A. Homeg- 
ger Acesta din urmii se dovedeşte a fi 
unul dintre cel mai de seamă creatori în 
aria sunetelor din vremea noastră. Pu- 
imele lucrări cunoscute la noi de au- 
korul „Regelui David“ și al „Pacificului” 
se dau o idee tnaltă despre evoluția 
silului său. Acel mai recent „Dans al 


12 


«norților” citat adineauri, e de o ntutate 
de accent, prin declamația ritmică ames- 
tecată cu cânt de voci şi orchestră, im- 
presionantă,  cutremurătoare, Și textul 
poelic, de 6 putere cosmică ai lui Paul 
Claudel contribue la teribila eloquență 
4 acestei bucăţi. 

Sonata pentru violă și pian e muzică 
pură — destul de greu de urmărit ca 
desfășurare de idei într'o formă ce sar 
putea să fle cea tradițională — lucru de 
care nu ne putem da seamă, chiar după 
0 a doua sau a treia audiție. Multe unt 
frumusețile adânci ale Sonatei, imediat 
pecesibile în partea a doua, tentă, 7nai 
originale şi mai „rebarbative“ în cele- 
lalte două. 

Tot concertul formaţiei celor trei ti- 
neri a fast aclamat de un public priete- 
nos. lar Sonata, în special, în chip sur- 
prinzător, dată fiind dificultatea de a 
0 gusta la o primă audiție pentru cei 
mai mulți, a repurtat un adevărat triumf. 
Semn bun pentru executanți dar şi mai 
bun pentru Muzica "modernă care a în- 
ceput însfâvşit să fie prețuită ta noi. 

Nam putut asista la cocertele muzicei 
de cameră date în fiecare Miercuri de for- 
mația restrânsă nou înighebată a Fi.ar- 
monicei. Voi da cuvenita reparație în 
viitor, Concertul simfonic ultim al ace- 
leaşi societăţi, care suferă în acest mo- 
ment asalturi serioase (se poate să-și 


piardă localul tar audițiile să muti sm 
fie radiodifuzate) a fost condus cu vred- 
nicie de d. E. Massini. In locul d-lui A. 
Sarvaș, care după o îndoită amânare a 
şedinţei în care trebuia să execute con= 
certul de Beethoven, a renunțat, ca so- 
Hst, a reapărut d-l Vasile Jianu în con- 
certul re major de Mozart, (cu cadențe 
foarte bine întocmite de executant). Mi- 
mnumnatul nostru flautist ne-a încântat şi 
emoționat încă odată. Vom avea desigur 
prilețul să-l aclamăm în curând şi în 
noua-i calitate de șef de orchestră. 
„Cu plăcere am ascultat la acest concert 
Concertul de Vivaldi în re mimor pen- 
tru orchestră de coarde și pian (păcat 
că orga lipsia acestei magnificențe mu- 
zicale) și Simfonia sroţiană a lut Felix 
Mendelssohn-Bartholdy. 

Vom vorbi întro altă cronică, atunci 
când seria neasemănată a concertelor de 
vioară ale lui G. Enescu se va fi ispră- 
vit — de aceste din urmă manifestări 
domimante ale vieţii noastre muzicale, 
zare este acum precum am spus-o la în- 
ceput și o repet la sfârșit — de o bogă- 
ție atât de binevenită. 





Din motive tehnice, cronica muzicală 
Gin acest număr apare cu o săptămână 
întârziere. 











Cronica plastică 








EXPOZIŢIILE ACTUALE 


D. Ghiaţă — Al. Țipoia — Ligia Macovei — loana 
Grigorescu — Edith Mayer — Eugen Profeta — 


Paul Constantin — M. Dumitrescu — 
de_ ȘERBAN CIOCULESCU 


D. GHIAȚĂ 


ictor matur și cu o viziune pictu- 
P rală bine definită — d-l D. Ghiaţă 

încearcă, totuşi, mai în fiecare 
nouă expoziţie, diferite procedee pen- 
tru a face mai vibrante, mai calde to- 
nalităţile sale, precum, totodată, în- 
cearcă, în lucrările mai mici, o redu- 
cere a compoziţiei liniare, la expresii 
strict picturale, în care spațiul să fie 
cuprins de densitatea pastei, ea con- 
struind formele, iar mu linia sau dese- 
mul. 

Deci, un netăgăduit progres și 0 
evidentă înnoire, către compoziţiile 
concentrate, dense, cuprinzând într'o 
imagine totală viziunea, prin lovituri 
de penel mai vii, mai sensibile, dând 
consistență şi mu ritm sau geometrie 
peisajului. | 

Pirtorul face sforţări remarcabile 
pentru a fi mai liric decât înainte și 
mai pictural decât în pelsajele-compo- 
ziții de odinioară. uneori impunătoare, 
dar reci. Unele flori ru am deosebit 
relief coloristice, nici acum, der. unele 
peisaie. mai ales acelea de provortii 
restrânse, emotionează prin consisten- 
ţa pastei şi prin îmwerecherea de to. 
malităţi rare. poetizând  privelistile. 
Exvozitia deta Sala Dalles înseamnă 
o depăsire multumitoare şi dovada 
unei tenacităţi artistice de înaltă con- 
Ştiinţă. 

AL. ȚIPOIA 
Pe o poziţie deosebită, empoziția de- 


la „Cămimâ Arici a du; AL Țipoia 
orientează pe privitor către compozi- 
țiile constructiviste, în care linia și 
volumul au o însemnătate egală, dacă 
mu mai mare, cât şi coloarea. Stilizând 
peisajul şi oamenii pe linia lui C&zan- 
ne, Picasso și Utrillo, dând construc- 
ției un aspect, decorativ şi sobru, redus 
la volume şi linii esențiale, care, însă, 
asigură priveliştii şi omului um pito- 
resc şi o expresie de substanţă, pic- 
tura d-lui Țipoia dovedește existenţa 
mnui artist preocupat de o geometrie 
poetică. 

Pasta sa nu este deosebit de sucu- 
lentă şi materială, dar tonurile sunt 
fericit alese, mai mult tematic, însă, 
nemergând până la disociaţii și nuan- 
țe, ci căutând iarăși aspectul total, 
imaginea — sintetică a viziunilor. 


LIGIA MACOVEI 


Expoziţia de pictură şi desene a 
d-nei Ligia Macovei (sala Dalles) este 
deosebit de interesantă. Artista si-a 
statornicit un ler al ei, printr'o seamă 
de czlități şi procedee proprii. Ceea 
ce impune, în primul rând, este felul 
său de a vedea lumea, adică viziunea 
sa. D-na Macovei, spre deosebire de 
majoritatea pictorilor noştri, nu fuge 
de psihologia chipurilor omenești, de 
drama şi sensurile vieţii, de perspec- 
tivele humaniste. Dimpotrivă, putem: 
spune că d-sa umanizează totul, până 
şi peisajul, renunțând la un  obiecti- 
vis rece și nepăsător pentru un 6u- 


Lima Ai 


Siectivisn sau  ilzism, cate străbate 
arice viziune. 

De aici, chipurile acelea în suferin- 

"1ă, femei și bă. baţi portretizaţi în chi- 
nurile, îndoelile, aspiraţiile, visurile şi 
luptele ior, Aceste portrete adâncite 
in psihologia lor socială, au accente 
sau suldinieri formaie, care le desvă- 
lue mai viu şi mai semnificativ dra- 
ma şi nevoile. D-na Macovei nu înfru- 
museţează realitaţea, ci dimpotrivă o 
adancește, găsindu-i diformutaţiie, Lip- 
surile, chinurile. 

Pentru o astfel de viziune a iumii, 
realismul sau idealismul sunt prea 
puţin, deşi, dacă filosolăm asupra a- 
cestei picturi şi a picturii în general, 
nu puteam spune că arta nu este rea- 
listă în măsura în care cuprinde ima- 
gina şi sensul a tot ce există, precuni 
pu pu'em spune că nu e şi idealistă, 
în măsura în are proectează viziunea 
și sensibilitatea proprie a artistului. 
Dar, dincolo de acestea, arta d-nei Ma- 
covei este mai aproape de  expresio- 
nism, pentru că accentuiază totul lăun- 
tric, necăutând conformitatea cu apa- 
renţele obişnuite, cu fața lucrurilor și 
oamenilor. : 

D-sa acrentuiază nasul sau gura sau 
fruntea unui personaj pentru a-i tăl- 
măci suferința, degenerescența, cuge- 
tazrea, îngândurarea sau, în fine, ati- 
tudinea tipică în fața visţii. Mânile 
sau picioare! deasemenea, „apar 
uneoni disproporționate, tocmai pen- 
tru că asfel, prin accentul diformant, 
se exprimă funcția respectivului per- 
sonaj, animalismul lui, sau, dimpotri- 
vă, puterea lui creatoare, suferinţa 
sau munca, profesiunea sau uzarea lui 
în viață. 

Mi-amintese de anumite chipuri ale 
lui Picasso, înainte de abuzu-i de cu- 
biam. Mame cu fețele trase, din prici- 
na sărăciei și nevoilor; femei mun- 


4 iai ic Mi ia RI a aa E 
s 





Ligia Macovei Desen 
cind până le ies oasele umerilor de 
sub piele, tot spălând şi călcând rufe; 
oameni uzaţi de-o muncă prea grea şi 
prea puţin răsplătită. Pe linia aceasta 
a lui Picasso, dar cu unele diformații 
expresioniste și cu proecţii de vis su- 


pra-reaiist, chipurile pi figurile pletate 
sau numai desenate de această artistă, 
sa desvoută deplin articulate, căci li- 
nia constiuctivă a d-nei Macovei, pu- 
terea-a formauvă, vibrația PSuIuOvOgcă 
sunt mijloace tehnice care asigură vi- 
ziunilor sale realizarea plastică, 

Toul este, așadar, proscţia unui 
sentiment sau măcar a unei 6enzațţii 
specițice. Linia nare alungește corpu- 
rile sau le contorsionează, le măreşte 
unele părţi sau le diformează are o 
funcție de expresivitate psihologică, 
precum coloarea iarăși nu urmărește 
descrierea fidelă a aparenţalor, ci mer- 
ge mult mai departe, notând slări su- 
ileteşti, accente de sensibilitate imte- 
rioară, aparţinând artistei sau atribui- 
te de ea obiectelor înfățișate. 

Desigur, poți să-ți spui sentimentele 
și fără a aduce oameni pe pânză sau 
hârtie, O floare de Luchian poate ex- 
prima sufletui artis'mlui, ca și un pei- 
saj sau o natură moartă. Dar arta ma- 
re totdeauna s'a exprimat mai mult 
prin chipul omului, prin înfățișarea 
capului şi trupului, prinse și surpria- 
se în anumite mișcări sau poziţii. 

Humanismmu) este legat de om și mai 
puţin. de patura neînsufleţită. In pic- 
turile şi desenele d-nei Macovei salu- 
tăm revenirea prezenţei umane, a 
realității lăuntrice a omului, ca şi a 
funcțiunii lui sociale. Pentru d-na Ma- 
covei nudurile și capetele omenești nu 
mai sunt doar realități formale, ca 
arborii şi florile, punând mimai pro- 
tleme de formă și goloare. Sunt reali- 
tăți sufleteşti, obiecte concrete şi vii, 
cu chinuri, probleme, aspirații, cu dra- 
mă și ideal. 

D-sa începe să se vrienteze către 
acea artă care nu este numai o artă 
pentru ochi, dar şi pentru suilet, D-sa 
este una dintre puținele personalităţi 
care combate des-umanizalea artei, în- 
treprinsă de impresionism, de con- 
structivismul câzannan, de cubismul 
strict geometric, chiar dacă dela aces- 
te mari curente şi inovaţii formale şi 
cromatice ia, adesea, o seamă de bu- 
nuwi deplin câștigate. Dar le între- 
buinţează pentru o altă finalitate: 
aceea de a arăta omul și societatea, în 
neajunsurile, valorile și aspiraţiile lor. 
În acest sens, d-sa se situiază pe Linia 
artei viitoare, care nu va nesocoti ro- 
dul experienţelor de culoare rafinată 
şi diferențiată sau al constructivismu= 
lui geometric, dar pe baza acestora va 
reveni la sufletul şi la ființa omului, 
așa cum au făcut, tot cu viziuni şi teh- 
mici superioare, toți marii artiști ai lu- 
mii : Rembrandt, DaVinci,  Michelan- 
gelo, El Greco, iar dintre moderni 
uneori Daumier, Picasso, şi unii ex- 
presioniști germani, înainte ca  hitle- 
rismul să fi ucis arta autentică la ei. 

Afară de această viziune humanistă 
și de această întrebuințare a modali- 
tăților de expresie contemporană (ex- 
p:esionism, cubism, supra-realism), ca- 
re asigură artistei realizări impună- 
toare și o orientare către arta de mâi- 
ne — ce va fi cu siguranță o sinteză 
între omenie şi tehnica nespus de evo- 
luată a ultimelor șapte decenii — tre- 
bue să menţionăm că acestea n'ar fi 
posibile fără darul propriu al artistei 


de a avea o linie sensibilă, vie, sensua- 


13, destul de articulată, care 


asigură 
îormelor — chiar ditormmate sau dis 
proporționate — virtuți constructive. 
Deasemenea, d-na Macovei are și da- 
rul colorii, dispunând de o pastă su- 
culentă şi grasă, care asigură formelor 
densitatea şi consistenţa necesară, iar 
uueori plăcute aapecte decorative, gra- 
dații şi contraste, nuanțe şi diferen- 
ţieri fericite. Chiar peisajele acelea cu 
mwuite nuamţe de vende filtrat printr'o 
lumină de vis, sunt proecţii lirice, ca 
și peisajele japoneze, impresii care 
poetizează natura, trădând sufletul ar- 
tistei. Este multă tristețe și caricatură 
în chipurile şi trupurile construite de 
d-na Ligia Macovei ; este mult lirism 
proectat în peisajele acelea distanțate 
de realitatea banal cotidiană. 

Cu aceste însușiri și căutări, cu a- 
ceastă viziune — și cu o îmbunătățire 
a articulației desenului — artista ar 
putea ajunge ia realizări majore, la 
compoziții mai complexe şi cu mai 
multă forţă, la un energetism plastic, 
de care este atâta nevoe pentru pictu- 
rile murale ale viitorului și pentru 
umanizarea picturii. 


IOANA GRIGORESCU 


Cam cu aceleași căutări şi procedea, 
dar lucrând încă la amănunte și la as- 
pec'e parţiale, dispunând de o linte 
sensibilă și cu evidente daruri con- 
structive, îmtrsbuințând învățămintele 





A 
Ioana Grigorescu Desen 
cubiemului și supra-realismului  pen- 


iru viitoare sinteze — se înfățișează și 
d-ra Ioana Grigorescu în expoziția de- 
la „Prietenii Cărţii”, artistă care va 
trebui urmărită cu toată atenţia şi 
încrederea. 


EDITH MAYER 


D-ra Edith Mayer (sala Dalles), pe 
are am preţuit-o pentru desenele sale 
atât de complexe și ambiţioase, expu- 
me acum o serie de picturi. E o debu- 
tantă plină de calităţi, care-și vrea un 
drum al ei. Elevă a d-lui C. Ressu, de 
la care a învăţat arta desenului solid 


13 


cohstmictiv, d-ra Mayer: pare a picta - 


însă mai. mult în sensul artei d-lui 
Francisa Șirato, mai ales din stadiul 
1925-1932, când încă nu era preocupat 
de peisajul prea luminos al Balcicu- 
Jui și mici de luciul și sensualitatea 
pastei. D-ra Edith Mayer evită dinia- 
risrnul, căutând a construi formele și 
volumele, larg desfăşurate în spaţiu, 
prin coloare, prin densitatea și violen- 
ţa tonurilor, închegând astfel viziuni 
puternice, în care nu psihologia chipu- 
rilor sau poezia nuanţelor contează, ci 


relaţiile formale dobândite prin co-. 


oare. 

Astfel, d-sa nu mai desenează şi Cu- 
prinde spaţiul prin linii, ci prin co- 
ioarea, care însă are unele delinieri 
geometrice, dar țesute din. diferite ac- 
cente tonale. Nu este o pictoriţă a 
nuanţelor subtile și analitice, ci, în- 
irebuinţând tonuri tari şi constante, 
realizează formele prin constante sau 
gradaţii pe același ton tematic. Pasta 
sa este tare, violentă, abil orânduită, 
dar : nu are sensualitate, suculenţă, 
călktură: Place prin tăria şi putereaii 
tormală, prin îndemânarea Cu care 
tumina străbate și gradează tonurile 
monotone, dar puternice. 

Este o remarcabilă ştiinţă, pe urme- 
le d-lor Ressu și Șirato, ca bazându-se 
pe mijloace relativ reduse să realize- 
„e figuri atât de reliefate și începuturi 
de compoziţie. atât de distincte. Cre- 
dem că d-ra Mayer va putea da şi în 
viitor picturi murale, bine construite 
și cu forță cromatică, precum, şi com- 
poziții aspru gândite, 


EUGEN PROFETA 


D. Eugen Profeta (sala Dalles) este 
un tânăr pictor ardelean, dispunând 
de o pastă variată și uneori sensibilă, 
lucrând sobru şi aspru, înclinând spre 
compoziţia oarecum. rece, după cum 
dovedesc unele peisaje din Munţii 
Apusen:: și acel interior cu ţăramcă, sau 
o procesiune în care străbate ceva din 
realismul nordic. Ii trebue însă mai 








mult” relief cromatic, pentru a. mii tă-. 


dea în banalitate şi convenţional, pre 
cum şi o viziune mai personală. 


PAUL CONSTANTIN 


D. Paul Constantin (sala Dalles) ex- 
pune numeroase schiţe de costume, 
majoritatea inspirate de acelea ale ţă- 
ranilor noștri şi care ar putea fi cu 
folos întrebuințate la nişte spectacole 
mai stilizate decât acelea ale teatrelor 
noastre, precum și pentru unele ade- 
vărate balete româneşti, care ar  tre- 
bui să revoluţioneze şi plastica costu- 
mului, aşa cum au făcut Baletele ru- 
sești odinioară, graţie lui Bakst sau 
Baletele suedeze, grație atâtor pictori 
contemporani, ca Picasso, Jean, Hugo, 
Steinlein, Fernand Leger, Helene Per- 
driat, Laprade, şi alţii. 

D. Paul Constantin Cernăvodeanu 
este un om de gust, care a ştiut să gă- 
sească forme de costume și ornamente 
populare de-o fineţe, un ritm și o ima- 
gmaţie surprinzătoare, întreprinzând 
astiel, cu reală pricepere, o operă de 
valorificare și. stilizare personală a cos- 
tumului țărănesc dela noi, arătându-ne 
vestminte, horboţe, cojoace şi mantăi 
de forme şi cu podoabe remarcabil de 
ințereşante, unele în stil tradițional, 
altele stilizări personale ale expozan- 
tului, toate desfășurate larg în spațiu, 
precis desenate și calonate, îmbrăcând 
figuri şi chipuri înadins înfrumuseţa- 
te. D. Paul Constantin a procedat cu 
materialul popular românesc așa cum 
a făcut Bakst și alte modele ale sale, 
valorificând arta populară uneori fi- 
del, alteori cu ajutorul unei imagina- 
ţii de bun gust. 


M. DUMITRESCU 


D. M. Dumitrescu (sala Prometeu) 
este un pictor începător cu făgădui- 
toare calităţi de coloare, talent care 
are nevoe de a se fixa şi depăși, prin- 
tr'o concentrare mai ales în privinta 
peisajului, uneori simţit în adevăra- 
ta-i bogăţie şi semnificaţie. 








CARNET LITERAR 


LITERATURA COMPARATA 


Imbinând însușirea de umanist cu aceia 
de eclectic analist al faptelor de cultură 
în conexiune cu artele, d-l Al. Ciorănescu 
ne oferă în volumul „Literatură compa- 
rată“, recent apărut ta „Casa Şcoaletor, 
un buchet — pe cât de agreabil minţii, pe 
atât de instructiv, — de studii, schițe şi 
comentarii, atât de propriu întitulat lite- 
ratură comparată, 

Fie că înregistrează constatările atât de 
judicioase asupra desinteresului oameni- 
lor de litere pentru ținuturile românști, 
ca în eseul „Țăranul dela Dunăre“, fie că 
consemnează semnificația apariției lui 
Isus în dramaturgia universală, subiect pe 
cât de sacru pe atât de folosit în atâtea 
scrieri teatrale, încât dramatismul mira- 
culoasei vieți a Mântuitorului îndeamnă 
la aceasta, — sau arată influența ahumi- 
tor scriitori asupra literaturii noastre, — 
d-l Ciorănescu împodobește comentariul 
critic de o ideie şi de un tâlc. 

Dar ceea ce este totodată atrăgător şi 
vrednic de relevat în aceste studii, este 


14 


curajoasa luare de poziție a autorului a- 
tunci când rostește un adevăr nu una- 
mim recunoscut, — dar prin asta mu mai 
puțin adevăr — asupra spiritului critic ce 
G prezidat la Alecsandri în întocmirea 
culegerii baladelor bătrânești şi mai cu 
deosebire. în transcrierea baladei Mioriţa, 
așa cum face în eseul „Meșterul Manole“, 


„VIAŢA ROMANEASCA” 


Numărul pe lanuarie-Fevruarie al ve- 
merabilei și mereu actualei reviste ieşene 
ce apare la Bucureşti aduce, pe lângă alte 
colaborări prețioase ca Demostene Botez, 
Al. Philippide, Geo Bogza, Marco LI. Ba- 
rasch, o nuvelă de mare întindere şi a- 
leasă substanţă: Um cal sigur, de Şte- 
fan Enescu. 

Dacă cetitorul remarcabilei schițe pshi- 
hologice va fi surprins de sensul uman al 
bucății acesteia de proză, not trebue să a- 
dâncim tălcul însuși al creaţiei d-lui 
Enescu, întrucât creație este. Curajul au- 
torului de a strecura adevăruri ustură- 


iddră și a descrie stări: vrednice de a 
desvăluite într'un regim de libertate — 
este revelator și trebue cu. prisosinţă evi- 
denţiat.- 

Pe lângă valoarea în sine a substanței 
muvelei, ceea ce face trăinicia ei este toc- 
mai. veridicul conflictului descris și, amă- 
muntele de fapt divers rupt din realita- 
tea imediată, nu te împiedică să guști 
— peste fulgurațiile unei actualități bă- 
tătoare la ochi — savoarea specială a 
prozei autorului, unul şi acelaş, — dacă 
nu ne înșelăm — cu Ștefan Enescu care 
a avut cavalerismul să acopere cu girul 
numelui d-sale lucrarea dramatică 
Steaua fără mume a d-lui Mihail Sebus- 
tian, într'o vreme când mu se putea juca 
o piesă pe scena unui teatru românesc 
fără acest de trisiă amintire camufiaj. 


ORAȘUL MACELULUI 
Fruct amar al cercetărilor și investi- 


gațiilor făcute la fața locului de prințul 


reporterilor, pe nume Brunea Fox, car- 
tea Oraşul măcelului“ e mai mult şi 
mai puţin decât un reportaj al tragicelor 
evenimente petrecute între 21, 22, 23 și 
24 Ianuarie 1941. E foaia de temperatură 
și convulsiva diagramă rămasă de pe urma 
apocalipticei deslănțuiri de impulsii. și 
instincte — filtrată prin sensibilitatea de 
majoră tensiune umană a autorului. 


Pentru acei ce au avut norocul de a nu 


fi în centrul ciclonului devastator de vieți 
şi așezări omenești, adică aceia din cor- 
tierele sau numai Clădirile ferite de un 
providenţial paratrăznet de priveliștea şi 
urmările carnagiului și bajbujuciei legio- 
mare, sensul evenimentelor des:rise în 
această carte ar putea să pară deformat 
și atenuat de subiectivitatea scriitorului, 


Dar însemnările nude, brute din „Car- 


tea măcelului“ al celor câteva zile de des- 
măţ sanguinar, au în ele ceva de proces 
verbal, de o obiectivitate fără dubiu, cu- 
tremurătoare. 


CERCUL '„ABURATORUL” 

Duminecă 18 Fevruarie a avut loc a 
doua ședință a cercului „Sburătorul“ în 
prezența d-nei şi d-șoarei M. Lovinescu, 
a d-nelor şi d-nilor F. Aderca, Șerban 
Cioculescu, Vladimir Streimu, Cami Bal- 
tazar, Ştefania Zottoviceanu-Russu, Pe- 
trașincu, 1. Şerbu, Cella Serghi, Cruşevam, 
Ema Romano, Virgiliu Monda, C. Bondi, 
C. Tonegaru, D. Stelaru, Teculescu, Ar- 
gintescu- Amza şi Ion Ojog. 

D. F. Aderca a făcut lectura piesei du- 
misale în 3 acte: Balet cu muzică, cetită 
de curând şi în comitetul de lectură al 
teatrului Naţional, iar d-l D. Stelaru o 
poezie. C. B. 
re ana eiiuiiitu ru ati Due Peer Pali ea atita rii 
ODON DE HORVATH : TINERET 

PAGAN, 


Asupra vieţii sociale germane după 
anii 1933, sau scris puţine cărţi atât 
de cuprinzătoare cât ni se înfăţi- 
şează Tineret păgân al lui Odon de 
Horvat,  Tomân recent apărut îm 
traducere la editura Vatra. Cartea 
cuprinde o privire în adâncime, în 
special asupra tineretului german 
în anii premergători războiului, 
Şi acest țineret este urmărit în 
toată activitatea lui, familie, şcoală, 
în tabere unde învaţă să ucidă, în so- 
cietate, unde se comportă așa cum îl 
învaţă instructorii : să desconsidere 
valorile spiritului, să declare să „ori- 
ce gândire î/ este odioasă“, și să măr- 
ginească noțiunea de om numai la 
poporul german, Linereţ păgân, este 
una din puținele cărți cu adevăraţ 
bune apărute în ultmuii anl. 


„A 


ji 
„CRONICA 


SELECT: „HAIMANAUA“. 


Nu ştiu dacă printre spectatori sa 
găsit vreunul care să gândească ace- 
laşi lucru, dar cred că subiectul (sau 
„idela“) filmului se preta mai de- 
grabă la o piesă de teatru. Sunt 
acolo, insuficient reliefate, atâtea 
elemente de dramă, atâtea, figuri au- 
tentice diferite ca structură și atâ- 
tea „puncte de plecare“ favorabile 
unei sondări în adâncuri de suilet, 
încât, încăpute laolaltă pe mâna unui 
maestru în ale dramaturgiei (de 
pildă Ibsen sau Piranctilo, ca să-i 
numesc numai pe aceşila, tocmai prin 
faptul că au 0 viziune „specială“ 
asupra lumii, impregnată de contrast 
și — prin aceasta -— favorabilă rezol- 
vării pe planuri diferite a problome!), 
ar fi oferit scenei un material din 
cele mai puternice, mai interesante. 

Mail întâi, ca să poată face obiectul 
unei scrieri dramatice, ar trebui pri- 
vită sub toate aspectele ei pe pian 
omenesc şi social, „tema“ filmuiul, 
Pe urmă, ca element de contrast, 
pentru a conduce egal acţiunea, ar 
(1 cele patru personagii detașate fun- 
damental unul față de „mentalitatea“ 
celuilalt: intelectualul ratat căzut in 
patima beţiei, incapabil să-și ducă 
la bun sfârșit studiul asupra vieţii și 
culturii vechilor greci, din pricina 
Qipsei de voinţă care a făcut din elo 
piată. zdreanță omenească; soția infi- 
delă și totușt devotată căminului, 
care se vinde din pricină că soţul ei 
(alcoolic în ultimul grad), e incapa- 
bil să-și întrețină, familia; soacra. ve- 
nală şi cicălitoare, care încurajează 
purtările fetei sale și merge până 
acolo cu venalitatea, încât îşi în- 
deamnă şi nepoata să accepte „pro- 
tecția“ unui om de societate, numa 
pentru a ieși din greul impas mate- 
rial în care se sbat cu toţii după 
moartea (în împrejurări tragice) ge 
„unicului sprijin“ al familiei, 

Iată, aşa dar, o seamă de elemente 
umane veridice, care sar fi putut 
mișca mai prielnic în cercul închis 
al unei piese de teatru, decât să fie 
transpuse impropriu pe ecran, inso- 
țite de multe scene „de umplutură“, 
care — după cum am maj SDUs — 
diluiază intensitatea conflictului dra- 
mate. 

Totuşi, filmul aşa cum a fost rea- 
lizat, are unele calități evidente peste 
care nu putem trece. Acţiunea (câ 
să definim subiectul) ne poartă in 
una din acele periferii ale unui mare 
oraș american, în care viața cu greu 
înflorește, din pricina insanităţii 
morale ce stăpâneşte sufletele. 

In mijlocul unui asemenea decor 
sărac, Elli May (fată in preajma 
măritișului), îşi impune faţă de sine 
o linie de viaţă riguroasă pentru a 
nu cădea în aceeași vină (în fond 
scuzabilă) în care a căzut mama el. 
Deși fată simplă, cu ani de studiu 
puţin! la număr, ea crește în spiritul 
de rară înţelepciune a tatălui sâu, 


FILMULUI 


om învăţat şi cu simţul moral încă 
nealterat, deși purtările sale sunt ale 
unui desmoștenit de soartă 

— „Sunt un stigmatizat, fată dra- 
gă!“ îi spune e! la un moment dat. 
„Dacă ași fi avut mijloace de traiu, 
atunci tatăl tău ar fi fost un mare 
om de știință, cu care tu și mata ta 
vați îi mândrit. Dar așa? Sunt o 
piedică, o povară pentru familia mea. 
Rând pe rând, visele pe cari le nutri- 
sem în tinerețe s'au destrămat. Să-mi 
fac altele, so iau dela început, n'aşi 
mai găsi puterea necesară so fac. 
Dece? Nu mă întrebi dece? Răspun- 
sul tot eu am să ţi-l dau: fiindcă 
viața, așa cum a spus un mare filozof 
grec, ne-a fost dată s'o trăim cum 
putem, nu cum vrem“. 

Eli, “tată isteaţă, înţelege tâlcul 
amar al acestor cuvinte şi în numele 
lor, încearcă să treacă sub tăcere 
(sub o tăcere care chinuie şi doare) 
purtările celor din jur. 








Dar iată că un fapt nou se ptid: 
duce în viaţa ei, care-i răstoarnă 
dintr'odată aspra linte de viață pe 
care și-o impusese. Acceptând să ca- 
cheteze cu un tânăr, acesta o sărută 
îără veste şi de-alri, adică din acel 
moment ea își dă seama că e... în- 
drăgostită. 

Fireşte, incidențul pregăteşte ciasi- 
cul conflict sentimental cu care ne-au 
obişnuit casele de filme americane. 
Eli fuge de acasă (sub protecţia 
mamei sale), luptă ca să câştige dra- 
gostea lui Ed, se mărită cu el, trece 
prin momente de umilinţă la fel de 
„lasice“, dar până la urmă lucrurile 
se rezolvă în bine, Fericită, ea pă- 
şeşte alături de Ed în casa părinţilor 
el unde acesta — după moartea în 
condițiuni tragice a mame! lui El 
— va prelua conducerea căminului... 

Ginger Rogers și Joel Mc. Crea, cel 
doi protagoniști ai filmului, au câteva 
scene izbutite în care duioșia alter. 
nează cu surâsul și cu o anume „in- 
vitaţie ia fericire“, 


LIVIU BRATOLOVEANU 





NOTE TEATRALE 


INVAȚAMANT... 


Pricina grelei înțelegeri este — ume- 
ori — cauza de a nu ști să deosebești 
oamenii unii de alţii... 

Obişnuiţi cu metodele celor cari — 
pe deasupra intereselor generale — am- 
biţia lor constituia apanajul singurului 
mijloc de-a se impune, ne simţim oare- 
cum desorientaţi când dăm peste oa- 
meni care socotind altfel, alătură sin- 
cer muncii lor şi munca altora, numai 
din respectul unui succes comun, 

Meritul înţelegerii acestor oameni 
ni-l dă exemplul d-lui N. Carandino, 
noul director general al teatrelor. 

Venit în noua sa calitate, dela o 
funcţiune unde cond€iul orientat de 
purul adevăr, stabilea rar raporturi 
prea bune cu ai scenei, s'a crezut că o 
colaborare cu unii actori, regisori sau 
autori, ar fi imposibilă. 

Dar N. Carandino nu-şi pune girul 
muncii sale pe alte scoteli decât pe ace- 
lea ale reuşitei teatrului românesc și 
atunci învăţământul ce-l oferă atâtera 
prin colaborarea fie cu Pop Marțian 
sau chiar cu Ionel Iliescu, uşurlază 
înțelegerea de a se şti cum sunt oame- 
nii superiori şi cum sunt alții... 


SALARII... 


Regula impusă de nevoita rezolvării — 
dacă nu a unei mai bune existențe, dar— 
cel puțin — a uneia sigure, determină 
stăruinți care la capătul lor să întâlnea- 
scă totdeauna elogiul reușitei. 

Totuși mai puţin deprinși cu stăruințele, 
actorii primei  moasire scene mau ales 
calea aceasta decât la îndemnul nevoilor 
şi mai mari, când au constatat că sala” 
miile lor nu “mai au puterea acoperitoare 
a celor mai modeste cerinţi. 

Şi-atunci au dat asaltul... 


La ministerul de Finanţe, ia Prezediwn- 
ție, oriunde... | 

Doar li se va recunoaște nedreapta 
văsplătire a trudei pe care cei dela tea-!' 
treie particulare mo cunosc altfel, decât 
dim casna de-a alerga după angajamente 
cât mai regești. 

Să recunoaştem în dreapta cerere a ar- 

tiştilor dela Naţional ceva mai mult de- 
cât o asigurare a existenţii. 
"Să recunoaștem, prestigiul celor cari cu 
sacrificii, rămân totuși ca să presteze o 
muncă grea într'o instituție de artă. pa 
care alții au părăsit-o din îndemnul poț- 
tei de îmbogățire. 

Și asta e mult... E foarte mult... 


TRADUCERI... 


Vestea traducerii unei lucrări drama- 
tice franceze de către prietenul nostru 
Mihai Niculescu, obligat să-și îndepli- 
nească azi serviciul în îndepărtata capi- 
tală a Franţei, ne-a procurat emoția. 
unei întâlniri cu talentul acestui sensi- 
bil critic şi poet în ceva nou domeniu- 
lui său de activitate de până acum: 
teatrul. 

Datorăm această emoție poate şi în- 
delungatei sale absenţe, dar mai sigur 
prestigiului cu care literatura drama- 
tică franceză a căpătat un traducător 
care s'o impună publicului românesc 
mai cu temei decât au făcut alții. 


Cu singura deosebire « grabei de nou- 
tate, afişele unor teatre au rezolvat „pre- 
mierele“ prim reluarea unor vechi piese. 
„Ca să anunțăm aceste reluări necesită 
curajul în a reaminti „succesul“ lor de 
glță dată. 

Şi noi nu-l avem... 


IL. M. LEHLIU 
15 


Ține totdeauna nasti în sus, aduime- 
când, se pare, altitudini, — ceea ce nu-l 
împiedcă totuşi, să-l apiece de foarte 
multe ori după anumite mărunţişuri li- 
terare — și probabil că are veşnic ceva 
înaintea ochiului drept sau stâng care-l 
supără, din care cauză îl închide sau 
clipește cu foarte multă perseverenţă mai 


ales când vrea să priceapă despre ce este 


vorba, 

Vine deobiceiu pe la vreo revistă la 
catre nu scrie, ca să audă cele ce se 
vorbesc şi o desființează sau îi ţine o 
predică a doua zi într'un ziar al cărui 
mentor literar este. 

Nu-i preocupă deloc dacă o poezie sau 
nuvelă este bună sau rea, ci caută tot- 
deauna să vadă dacă nu cumva este re- 
acționară. Şi are un talent extraordinar 
pentru a descoperi în orice oxeră literară 
vechile sale încliniri pe care acum le re- 
neagă şi speră că vor fi uitate pentru 
totdeauna. 

Dă lecţii de ţinută socială şi este un 
teoretician ai ariei militante, dar nu se 
pricepe nici în artă şi nici nu a asimilat 
prea bine ideile pentru care miiit-ază. 
Ca să compenseze aceste lipouri esenţiale 
însă, îl iinită pe Ciceru tunâna şi fuie- 
rând mai ales împotriva  „esteţiior“, 

Reușește să compromită totucauna î- 
deile pentru care alţii miiitează sincer 
şi desinteresat in arta şi se pure că aşi 
continuă cu succes activitatea sa depe 
vrumeg când era aitfei colorat, 

1, nicolazi 


„RODIILE”» 


lui Paul Velery, Les Grenades), 
unul din cele mai pure poeme ala fazei 
sale uitime, de revenire la limpezirea 
cristalină a clasicismului, după frâmân- 
datele sale experiente malarmâene, a 
fost tradus în româneşte. 

Autorul acestei temerare încercări 
este tânărul esseist şi poet lon Oană, 
din cercul literar dela Sibiu, un pasio- 
nat iubitor al poosiei moderne franceze, 
care trudeșta de mult să-i afle echiva- 
lențe expresive în limba noastră, mai 
tânără, mai puțin geometrică, mai plină 
de mustul intuiției şi mai impură deci, 
mai improprie de contururi  lineare, 
de o sensibilitate mai frustă, decât rafi- 
nata limbă a neclasicului tradus. 

„Dures grenades entrouvertes 

Câdant ă lexces de vos grains“, au 
devenit în traducerea d-lui Oană, re- 
nunțând la bogăţia lor ritmică și la con- 
ciziunea expresiei sintelice : 

„O rodii tari, “sor intredeschise. 

De imboldirea sâmburilor plini“... ver- 
suri  iambice incontestabil calisrafice. 
nu lirsite de oarecare cenrentționalism 
care frizează banalitatea, în orice caz 
departe de a justitica explosivele 2 sti- 
huri ce urmează: 

Je crois voir des fronts souverains 

Eclates de ieur decouvertes“. 

Lucru pe care pare să-l fi simțit de 
alifel si traducătorul, pentrucă, ferin- 
du-se de maiestatea simplă a tăieturii 
directe, sculpturale, în murmora sonoră 
a cuvântului, recurse la duntela super- 
fluă a unei metafore, adiacente la idee 
doar cât un tablou la perztele pe care 
întâmplător a fost aninat: 

„Păreţi stăpâne frunti unsen lumini 

Ce au plesnit de sânduri şi de vise!“ 





PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL 
Înacrisă sub No. 163 Trib. Iliov 


ABONAMENTE: 


autorități şi instituţii 4800 lei 
particulare 12 luni 2400 „ 


Denunțarea cauzalității direct siabilite 
între „tes tronis... eciatăs ” ale lui Vareiy 
şi compiemeniul lor imediat „par leur 
decovvertes”, lipseşte în traducere, 
unde emutientul metaforei „unsen lu- 
m.ni amortizează explozia, pusa de ait- 
el pe scama unor vagi „ganduri şi vise. 

E de remarcai cum „decouvortes" din 
toxiul francez, vocabula ce sugeră auti- 
vismul intelectualist al accidentului, 
devine la contempiativul poat român 
care nu-şi uită descendenta pastorală 
specitica, pasi, „gânduri şi vise”. 

Mai este incă, in tuimucirea de alifel 
meritucasi, (ținând seama de caracterul 
de ultima distilare a precipitatului stării 
poelice în iormă, care face din „Les 
grenades“ una din cheile de bolta ale 
arhiiecturii valerysmului) a d-lui loan 
Oană, de remarcat cum secventa directă 
marcată în strotele 2 și 3 la Valery prin: 
„Si les soleils... vous ont fail... craguer 
les cloisons de rubis” „Et que si t'or sec 
de i'ccorce... creve en gemnmes rouges de 
jus“... se elasticizează in traducere prin 
juxtopunere ue pronozițiuni ”oordJonate. 
(„V'au implinit... şi vau crâpat poreții 
de rubine“, sau: „când coaja voasiră... 
la'ndemnul forței pururi nesecată, în 
nesfema:e vii de must lâsneşte...] 

De altfel, tertinele sunetului sunț mult 
mai reuşite decât catrenele. iar uitima : 

„Zăbava iînsoritelar rupturi 

Deşteaptă'n gândul pur ca se trozeşie 

Visul ascunsei sale-arhitecturi "— esta 
dintr'un punct de vedere, poule mai ade- 
cuată restului decât originalul, în care 
„Fait râver un âme que jeus de sa se- 
crâte architecture”, frază structurată ver- 
bini, se substantivizează, sugerând cu 
mult mai pregnant! eloatismul întregului 
poem al marelui praxitelian. Ş 

Poemul e publicat. cu alte două tra- 
duceri. în „Revista Fundahilor Regale“, 


e Februarie. 
zi ion trunzetti 


O TRADUCERE INUTILA 


Lipsită de orice fel Qe însușiri literare, 
redactată intro I'mbă grotesc fonetizată 
(ie, „ieste“, etc.), traducerea d-lui Eu- 
gen Tănase. Cântarea lui Roiand, poem 
epic vechiu francez, Sibiu, 1942, repre- 
zintă o întreprind.re inutilă şi — într'un 
numit sens — deadreptul pericutoasă. ca 
orice gest cabotin şi pretențioa. Cine este 
interesat de această capodoperă medie- 
Vală, ştie unde să se adreseze. V rsiunea 
modernă a lui Joseph Bâdier (La Chanson 
de Roland Paris, L'editioa Art, N. Piaz- 
za) continuă să ne aducă cele mai preţioa- 
se servicii, intelectualul român — fugind 
de odioasa „popularizare” — neavând ne- 
vo. de traducerea de faţă pentru a gusta 
Cântarea lui Roland într'o franceză exce. 
lentă, plină de calităţi 1 terare. 

Altul a fost însă gândul! d-lui prof. Eu- 
gen Tănase, aflat la Montpelli r. en mal 
de these. Traducerea este prevăzută cu 
un aparat critic înutil, profuna n știin- 
țifie, find precedată de o introducere 
primitivă. rom-n'ată provincial. plină de 
toate clișeele literare ale  beliferismului, 
Dăm o perlă: 


„== Ga ieste? riâică genele sealotul, 

— Un truver (în josul paginei notă ex- 
plicativă), stăpâne, Jotreabă dacă... 

Servitorul s'a oprit la cxclamaţia tăloa- 
să, însoţită de un gest, a stăpânului. 

Din sbor însă o tânără domniţă blondă 
(h6las?) a prins vestea servitorului: e aler- 
gat la fereastră şi apoi a venit lângă s0- 
ţul încruntat, şi rugătoare: 

— Il dasă să intre! I-atâta țimp decând 
(sic) n'am mai auzit un cânt.c de... 

= De iubire — reteză înciudat seniorul“ 
(p. VID. Intreaga 'atroducere este scrisă 
în acest stil duiceag, ridicol, de o plati- 
tudin. cu totul remarcabilă. Se pot extrage 
şi alte  frazmente tot atât de savuroase, 
reţinând faptul că asemenea inepţii se 
găseso strecurate într'o cart; ca pretenții 
ştiinţ fice, care a primit până şi ace! „va 
et permis d'imprimer“, aproape nevero= 
simil, Evident, opul lui Tănase poartă 
o a.dicaţie tot atât de caragelească: 

„Franţei, 

„Prumoasel sale Țări &'0e 

„Omagiu şi Recunoştinţă. 

Producătorul”. 
adrian marino 


IL BOTEZ: ASPECTE DIN CIVILIZAȚIA 
ENGLEZA 


Nu îndeajuns de eunoscută ia not, său, 
mai precis, superficial cunoscută, civiliza- 
ția anglo-saxonă își găseşte în d. [. Botez 
— prin volumul „Aspecte din civilizația 
engleză”, apărut la „Univergui — un în- 
terpret din cei mai înţelegători.  Inde- 
lunga zăbovire a d-sale pe pământul în» 
sulei britanice i-a dat posibilitatea să 
cunoască și să se pătrandă de un eom- 
plex de caracteristici de neîntâlnit nici 
chiar în marile ţări de cultură din apusul 
Europei. 

Distincția ostentativă ce s'a făcut, şi se 
maâi face încă, pe continent. între inatruc 
țiune şi cultură nu reprezintă un câştig 
pentru acele popoare ce şi-au însuşit-o. 
Insularii păstrează, în această privință, 
vechile şi cu succes încercatele metode 
în apropierea lor simultană, pe-un plan 
în aparență complex dar cu atât de stră- 
lucite rezultatele; omul en;'ez nu ţinde 
să dovedească neapărat lumii, nici cul- 
tnra, și nici osebitul său potenţial de 
instrucţie Ji e deajuns dacă se poate — și 
poate — fi considerat un exemplar civi- 
lizat. E inutil să mai spun cât de strălu- 
cit reuşeşte acest lucru, 

Leagăn al democraţiei, Anglia, prin ins- 
tituțiile al căror e_hilibru stă neclintit de 
secole ş' ai cărei cetăţeni, împrăștiați în 
cele patru vânturi, duc mai. departe aceste 
bunuri de civilizaţie, spre folosul între- 
gei omeniri, rămâne un ideal pentru toate 
popoarele dornice de mai bine. 


VERONICA OBOGEANU: FREAMAT 


Volumul de versuri al d-nei Veronica 
Obogeanu, apărut! anul trecut, într'o a- 
leasă ţinută grafică, aduce sensibilitatea 
şi neliniştea femenină, turnate în stihuri 
a căror că dură cucerește, 

Versul autoarei, a cărui adâncime și 
fluiditate se împietesc atât de armonios 
într'o cadentă şi ritm surprinzătoare, in- 
dică posibilităţile pe care d-na Veron'ca 
Obogeanu le poâte folosi, spre câştigul 
maxim al potziei, în opera sa de mai 


- târziu, 


e. postelnicu 


PN N O a A i aa 

REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 

BUCUREŞTI 1 Str. Bresoisnu 23—2B5 
YELREYON 3.30.10 


Apare săptămânal 
PREȚUL 60 LEI 


€ imun! 1330 a 


16 


a