Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1945_054_0003

ANUL LIV Nr. 3 
DUMINICĂ 

|4 FEBRUARIE 1945 

Director: 

AL. „ CIORĂNESCU 


COLABOREAZĂ: 











/ 
) 
i 
L] 


Camil BALTAZAR 

Livin BRATOLOVEANU 

Sai ta Emanuel CIOMAC 
AL CIORĂNESCU 

p. COMARNESCU 

lon FRUNZETTI 

i Florian NICOLAU 
Ruxandra OTETELEŞANU 
PERPESSICIUS 

Camil PETRESCU 


Al. POPOVICI: 





Al. ROSETTI 





Etc.  * CORNEL MEDEEA | Eminescu 





Jazz 1945 


Unde sfârșește şi unde începe 
Ritmul elegiac şi păgân. 


Pe clape, 

Ca pe întinse âpe, 

Turburi şi adânci, 

Yaifunul melodiilor se'meacă. i 
Armonica — corabie —- senalță şi se-apleată. 


Mii de nebuni, şiruri întregi 

S'au încrucișat parcă pe drum, 
Contrapunetul prefăcut în scrum. 
Melodiile s'au răsucit într'un nod, 
Notele — bântuitul de arii norod — 
S'au apucat să semnalţe, 

De nori, de infinit să se-agaţe. 


Cu braţele vii, despletite 

Și nepângărite, 

Virginale, sonore, 

Nori de patimă şi vârtej de hore, 

Uite ce aprins 

Armoniile rochiile şi-au desprins, 

Pulpă de mârmură albă, de foc parcă, și goale, 
Claviaturi de tam-tam, demonice osanale. 
Vioara, dirijor strident, 

Şi-a aruncat corzile țipând din arcuș, 
Infinitul, prefăcut în spiriduș 

S'a apucat să fugă pe strună 

Frânturile de ritm demonic se 'mprăştie şi se-adună, 


n 


Orchestra parcă-i undeva, pe mare 
De gol sguduită. 
— Fecioară prinsă în strânsoare — 
Dragostea care tremură neistovită 
Se încolăcește 

Şi se despieteşte. 
Prinsă de vârtej 
CAntr'un imens şi uriaş vrej. 


Pătrunsă, despietită, 

Nebunia noastră necontenită, 

Durerea strânsă de lanceput care-a izbucnit, 
Și şi-a strivit în râs răsucit, 

Elegia veacurilor goale și hâde. 
Serâșnetul lui Adam, nerăsbunat, 

* După paradisul furat. e 
Parc'm murit cu toţii și râdem de mi, 
Concert de strigoi, 

La judecata de-apoi. 


Uite, secolii stau şi privesc 

Corupţi de ritm se înveselesc, 

Când pe ring din disonanțe se-adună, 
Și-aleargă pe corzi Simfonia Furtună. 


FLORIAN NICOLAU 





Cântec de leagăn 


(pentru pruncul fără leagân...) 


” Copitui meu nu mi-e nici stea, nici dar ceresc. 
_Are ochi orbi de sobol, nasul cârn și fața de culoarea 
[liptii .. 


Știu că seamănă de fapt cu toţi copiii, 
ȘI e Mirese. 


Aş vrea să mă mint că e un heruvim 
Ven!t să mă împace cu viața. 

Insă prea ne strică somnul dimineaţa 
Și prea nu ne respectă când scrim!.,, 


Știind că nici Hristos n'a fost legitim, ; 
Pentru asta nu prea cred să mă judece. -- i 
Dar dacă nici Hristos n'avea scutece 

Avea răsutlul hoului, cald, cel puţin... 


Nu s'a aprins nici o stea, ca n colind, 

La naşterea lui, peste 'nchisoare. 

Doar paznicii beţi au tras, chiuind, 

In cinstea anului nou, câteva gloanţe tcasoare. 


în staulul călâuţ cu izul bun 

Al smirnei şi tămâie! —— dar al magtior 

Ar îi fost cel puțin fest de mușcătura gânduciiar 
Şi de duhoarea mahorcei de tutun. 


Dar unde sunt prinuasele biajiniior ciobani 

Cari şi-au muls, pentru «el, turmele de cu nvapie? 
—— Dacă sânul mâică-tii mare destul lapte, 
Pruncule, nu plânge: n'avem bani! 


Piânsul, tot ce poate.i să-ţi desvăluiască 
Gingia ştirbă și aitabetul suferinţii. 


boamne, Doamne !... Cum astept să crească 
ŞI să muşte 

beregatele 

cu dinţii! 


Și.abia atunci aş crede că-i o stea 
Când ar începe ca a mea. 
ION FRUNZETTI 


IP 


sa 


P-- 


Diverse 


VICTOR HUGO. 
CHOSES VUES 


de AL. ROSETTI 


Viaţa lui Victor Hugo povestită de el însuşi în volumele în- 
titulate Choses vues este, ea însăși, un roman, şi un romgan 
pasionanţ. Ceeace impresionează esie destinul său tragic și, tot 
odată, robusteţea omului; geniul a învins răstriștea şi, ca pa- 
sărea Phoenix, a renăscut de atâtea ori din propria lui cenușă. 
Rlanul viial al acestui om cu cap leonin, mic la stat, dar bine 
iegat. animă toate paginile scriitorului. Tânăr, e trădat în pro- 
pria sa căsnicie; şi, unul câte unul, îi mor toţi copiii. Nepoţii 
săi, Georges şi Jeanne, vor fi, mai țârziu, pentru omul atât de 
greu încercat, raza de soare a bătrânețelor sale. De atâtea ori 
indoiiat, şi de tot atâtea ori învingând doliul şi inspirat de 
propria-i nenorocire. Poezia scrisă la moartea fiicei sale L6o- 
poldine, înnecată accidental, dimpreună cu soţul, la Villequier, 
este socotită, cu drept cuvânt, printre bucăţile cele mai bune 
ale poetului. Aci, elevația sentimentului este la nivelul subiec- 
tului. In locul prozaismului şi didacticismului poeziei lui Vio 
tor Hugo, găsim âci versuri aproape inspirae. Limpezi, e drept. 
ca toate versurile lui Hugo, căci la dânsul totul e cristalin, 
fără mister, Inefabilu] nu l-a exprimat nicăieri: dar nici nu 
s'a preocupat să-l caute. Proza lui, de asemenea, este una din. 
tre oale mai puţin „scrise” din întreaga literatură franceză. De 
aceea, succesul lui Hugo în toate păturile de ciţitori. Paginile 
scrise la moartea fiului său, mort subit la Bruxelles, sunt e- 
moţionante prin ccaținut; dar vehiculul ales este dintre cele 
mai simple, Bucata « scrisă cursiv; fără emiază şi retorism,. 

Simplu, dar nu diamanţin. Căci lucrarea de șlefuire nu e 
wicăieri aparentă. - 

Paginile consacrate înmormântării lui Napoleon sunt dinţre 
cele mai interesante; e.e denotă pe jurnalisiul de rasă, 

Copilăria poetului, petrecută în paste în Spania, unde ge- 
neralul Hugo îşi adusese familia, ccustiiue unul din capitolele 
cele mai pasionante aie cărţii. Totul e redat cu o fidelitate ad- 
mirabilă, şi mediul descris răsare în relief pe dinaintea ochilor 
cititorului. ŞI tptuși: proza scriitorului este dintre cele mai 
banale. Arta, însă, stă tocmai în dozajul acesta de senzaţional, 
într'o haină de toate zilele, Este formula de artă proprie iui 
Hugo, atât de diferită do ceeace erau să dea, mai târziu, poeţii 


preocupați de probiema expresiei pentru ea însăși şi proza- 


torii ariiști, printre care Fiauberi ete reprezentativ. 

Fecunditatea lui Victor Hugo îl apropie de alţi mari scriitori 
fzancezi, de exempiu de Voitaire. Day între ai, ce diferenţă! 
Hugo este cel mai mare scriitor francez: dacă ţinem seama de 
extrachiinara. răspândire a scrierilor sale îm toate straturile 
sociale și de unanima lor preţuire. Scriitor popular şi prin 
temele scrierilor sale, care nu dun probleme complicate. 

Acest stii sobru, atât de adecvat expunerei, îngăduie citi- 
torului să parcurgă fără oboseală mulţimea paginilor care al- 
câtuiese memoriile maretii seriitor, dela vârsta copilăriei și 
până la adânci bătrâneţi. Cine lesa citit o singură dată, ză- 
mâns impresionat de seninătatea expunerei. în momentele 
cele mai triste pentru seriitor, Tot ceeace priveşte evenimen- 
tele la care Hugo a participat el însuşi este scris cu mijloace 
stâi de directe, încât avem impresia că participăm la ele. 

Choses vues trebue considerată printre cărţile cele mai îz- 
butite ale fecundului ecriitor. Puţine sunt mai revelatoare şi 
ne îngăduie să pătrundem mai adânc în intimitatea unui mare 
scriitor, într'o atmosferă de seninătate olimpică, 


MOMENTE 


DINTR'UN 


DIRECTORAT 


de CAMIL PETRESCU 


A mai fost totuși o împreţurare, în legătură cu tre. 
cerea mea pe la Teatrul Naţional care mi-a făcut în zile 
greie, oarecum plăcere. A patra zi după cutremurul 
din Noembrie 1940 când o bună parte din Bucureşti pă- 
rea năruit, comisia de arhitecţi însărcinați să verif.ce 
puterea de rezistenţă și siguranța clădirilor mai g-eu 
lovite, a. dat un comunicat special cu privire la Teatrul 
Naţional care părea cu totul distrus. Se preciza anume 
că „date fiind reparaţiile serioase din anul precedent“, 
clădirea întreagă întărită prin ele a rezistat şi că pa- 
gubele nu privesc decât partea dinspre scenă. 

Dar reparațiile acestea constituie şi ele un para- 
graf din micul capitol al unei activităţi . destul de lu- 
cide și împrejurările care au dus la realizarea lui nu 
mi se par lipsite de tâlc. 

A “treia ori a patra zi după ce îmi luasem postul în 
primire, administratorul teatrului cu punctuaiitatea 
lui birocratică, totdeauna foarte apreciată, îmi puse. 
dinainte să semnez un raporț către minister, prin care 
ceream ca un arhitect oficial să verifice gradul ae si- 
guranță, din punct de vedere al spectatorilor, al clă- 
dirii teatrului. 

Am îost cu totul surprins. . 

— „Bă vedeţi, domnule director, clădirea are aproape 
optzeci de ani şi, de... e construită cu grinzi de lemn, 
E cam șubredă. 

i îrecam, de ceaţă, ochelarii şi nu ştiam ce să 

cred. : . 
— „Lemnul, ca lemnul putrezește. ...Poierul cel mare 
a început să se lase”, Am inspectat împreună acest 
foaier dela etajul intâtu și într'adevăr făcea în mijloc 
un soiu de burtă. 

Văzându-mă acum puţin cam alarmat, administra 
torul a început să frâneze. .. .. i : 

— „Nu e chiar așa de grav. Toţi directorii de dinain- 
tea d-voastră au luat cunoştinţă de starea asta şi au 
semnat raportui către minister, pe care li-l am întă- 
ţișat.,. O simplă formalitate, ca să fiți acoperit“. 

i-am spus lămurit că eu n'am nevoie de acoperiri 
și că am să inaintez ministerului un raport hotărit, 
cerând reparaţii urgente. 

Pste câteva zile sunt chemat, cu o voce iritată 
de subsecrețarul de stat, de altfel priețen. 

— „Vino imediat împreună cu administratorul... VĂ 
aşteaptă ministrul”... Asemenea chemări ins'stente nu 
prevestesc nimic bun şi în deobşte ru fac plăcere. 

Evident, în câteva minute am fost la minister, Incă de 
pe culoar amicul subsecretar de stat ne-a anunţat fier- 
band, „Ministrul a închis Teatrul Naţional... Hahalera 
de arhitect a făcut un referat stupiâ”. | 

Ministrul, un ardelean domol, ceremonios și totuși 
hotărit, ne-a primit în picioare, cu o pauză prelungă, 
încărcată, 

-— „Domnule director, am aci pe masă, și a pus palma 
apăsat, un referat al arhitectului nostru care declară 
că nu-și mai ia răspunderea localului Teatrului Naţio- 
nai, care ameninţă să se prăbușească“. 

Subsecretarul de stat a irumpt îndârjit. 

— „Domnule ministru nu știe ce spume, clădirea e 
foarte rezistentă”... Administratorul, speriat și el de 
măsura închiderii în luna Februarie a primei noastre 
scene, a intervenit dezolat și dramatic. 

— „Domnule ministru, nu e niciun pericol... Clăui- 
rea durează de 15 de ani şi va mai dura 75 de aci în- 
colo”... 

Ministrul sprijinit cu palmele pe birou, rigid, nu era 
de loc dispus să se lase convins. 





— „Atunci, domnul director de ce a făcut raport la 
minister, cerând reparaţii?“ 

— „O simplă formalitate, domnule ministru... nu e 
niciun pericol”... 

-— „Mă rog d-voastră, domnilor, eu nu vreau să mi 
se întâmple ce sa întâmplat la Cotroceni. Inchidem 
teatrul şi îl reparăm. Nu pot să trec peste acest refe- 
rat... Şi către mine... D-voastră, de ce taceţi domnule 
director?...” 

Mărturisesc că eram destul de încurcaţ. Firește nu-mi 
convenea să se închidă Teatrul Naţional în plină sta- 
giur:2, dar nici nu puteam să deszie raportul făcut și 
mai ales, nu puteam renunța la reparaţiile pe care 
aiarmat ministrul le promitea pe loc. Orice amânare 
compromitea pe multă vreme însăși ideia reparațiilor, 
Era o răspundere pe care nu puteam să mi-o iau. 
Parcurgeam nervos în toate sensurile, referatul arhi- 
tectului, în timp ce desbaterea pro și contra continua, 
destul de iîndâriit. Subsecretarui de stat s'a întors ne- 
mulţumit spre mine. 

— „Domnule director, te rog, arață a-lui ministru, 
că nu se poate închide Teatrul Naţional, în plină sta- 
giune...” Ş 

-- „Pierdem o treime din.buget, nu avem cu ce 
plăti actorti, domnule director, a intervenit dezolat și 
agministratorul... Clădirea e foarte bună“. Termina- 
sem o nouă lectură a referatului, mi-am scos ochelarii 
şi am spus foarte simplu. 

— „Domnule ministru, aveţi dreptate... Reparaţiile 
Au se pot amâna sub nici un cuvânt“. Camarazii mei 
ca să zic așa au rămas stupefiaţi,. Ministrul zâmbea 
oarecum împăcat, 

— „Dar pentru aceasta nu e nevoie să închidem tea- 
trul...” Cei doi nu ştiau ce să creadă, şi acum ministrul 
era foarte încurcat, 

— „Domnule director eu am aci pe masă un referat 
și nu pot trece în, niciun caz peste el”. 

Am răspuns foare firesc: 

— „De acord domnule ministru, dar acest referat nu 
spune că toată clădirea ameninţă viaţa spectatorilor. 
El spune numai atât: starea foaierului de sus ameninţă 
siguranţa spectatorilor”. 

— Atunci”. 

— „Atunci închidem foaterul de sus, pur şi simplu 
şi continuăm spectacolele. In timpul acesta facem for- 








Curioasă meserie avea şi fratele Angeiicăi, sau mai bine 
zis poate mi se părea mie curioasă din cauza neobişnuitului, 
Dory Vrânceanu era proprietarul unui cochet şi micuţ maga- 
zin de psmpe funebre în centrul orașului, peste drum de 
Spitalul cel Mare. Un magazin care de altfel reunea întrun 
te! straniu funebrul cu modernul, uși nichelate şi capitonate, 
ventilatoare puternice și în mod izbitor se desena din cadrul 
general un teleion alb argintiu care se asorta cu tapetul pră- 
văţii. Sicrie de toate mărimile împodobiţe moale cu catifea și 
îngeraşi erau marta pe care prietenul meu o destăcea cu un 
profit pe care Du se stia să mi.l spuie. Dory Vrânceanu era 
una din figurile sportive ale orașului. De altfel avea şi un 
aspecţ care nu se putea uita ușor. Un corp de atlet de cate- 
gorie grea pe care era așezat cu grije un cap uriaş, nu lipsit de 
trăsături frumoase ceeace îl făca un tip impunător. Tot efec. 
tul era însă anulat dacă îi vedeai mergând; avea un mers 
legănat şi râzgâiat de marionetă trasă de sfori. Părea o uriașă 
păpușe umplută cu paie şi complet dezarticulată. Cu toate 
astea însă nimeni nu putea nega succesele amoroase ale lui 
Dory. 

„Pe Angelica am cunoscut-o cu o ocâzie pe care rudele mele 
cu făţărnicia bine cunoscută, ar fi numit:o jalnic de tristă. Ne 
murise un uiohiu bătrân, o bufniță singuratecă și care pentru 


prima dată făcea un gest de dărnicie faţă de noi, gest inwpus 


4 








malităţile pentru obţinerea fondurilor şi începerea lu- 
lucrăniior de reparaţii“, 

A fost un moment de nedumerire. 

— Poţi d-ta să închizi foaierul cel mare fără să în- 
trerupi spectacolele? 

— Veniţi după amiază să vedeţi cum, 

A venit către ora șase după masă şi a văzut ceeace a 
văzut și publicul până la închiderea stagiunei. Câţiva 
căprlori eleganţi susțineau două mar! șnururi mătăsoase 
închizând de o parte şi de alta foaierul cel mare. Pu- 
blicul intra pe scările întortochiate care duc la loji, 
ocolind regiunea periclitată, 

S'a dărimat, în vară, toată partea din față până sus la 
coperiş. Cam o treime din corpul clădirii, Grinzile erau 
întradevăr toate putrede. Se sfărâmau în mână 
Fusese de mirare că scara principală nu se pră- 
buşise până atunci. Orice amânare ar îl dus la o catas 
trofă. Toată lemnăria a fost adunată în curte, unde 
a stat expusă până toamna, fotografiată pentru ca să 
rămâie amintire de starea, el, în arhiva teatrului. Ne-am 
îngrozit cu toţii şi pentru restul localului, dar cum nu 
erau pentru reparații decât suma de zece milioane, a 
trebuit să ne mărginim la partea din faţă. 

S'au refăcut foaierul de jos, secara de onoare, plafoa- 
nele dela toate etajele, Pretutindeni s'au pus traverse 
de fier şi beton. Ultimul etaj era în întregime destinat 
faimoasei garderobe a Teatrului Național, adunate în 
decurs de cincizeci de ani, evaluată atunci la 3—4 sute 
de milioane de lei. Pra ţinută în zeci de dulapuri de 
lemn îngrămădite, vechi, improprii, Ja ult:mul etaj dea- 
supra intrării, ca într'un imens pod şi dădea cosmaruri 
întregului personal, de frica incendiilor posibile. Prin 
desființarea lemnăriei, care mai mult încurca locul, prin 
yefacerea ei! în linii simple, toate de btton, garderoba, 
şi-a dublat, ori chiar triplat cuprinsul. Comunicatul co- 
misiei Ge arhitecţi citat mai sus confirmă conștiinelo- 
zitatea firmei reconstructoare, şi hărnicia administra- - 
torului și a directorului tehnic în timpul verii aceleia 
de reparaţii, S'au econom'sit prin reparaţiile făcute la 
timp cheltuslile de refacere în întregime. De altfel, deși 
nu am fost încă pe sub ruinele actuale, cred că pe par- 
tea care mai ţine restul de clădire în picioare. Iar dacă 
tot teatrul ar îi fost refăcut, când nu costa prea mult, 
solid, în beton armat, nici în vara asta nu s'ar fi resim- 
ţit prea mult de lovituri. ; 





POMPE FUNEBRE 


de AL. POPOVICI 


de altfel şi de moartea pe care probabil o simţea, să-și lase 
prin testament averea rudelor pentru care ne număram și 
noi cu condiţia să îngrijim de înmormântare. 

„In 2lua aceia tata ca de obiceiu venise acasă dela birou 
arțăgos şi îngândurat, probabil de pe umma tainului zilnic al 
'bodegilor din drum și se culcă imediat după masă așa că sar- 
cina care îi revenea lui, afică târguirea celor Necesare pentr 
mort îmi trecea mie, Consiliul de familie îmi încredinţă a- 
ceastă treabă cu atâta solemnitate de parcă ar fi fost o ches- 
tiune care să mă onoreze nespus de mult. Mi-a venit atunci 
imediat în sânâ Dory pe care-l cunoscusem pe arena unui 
teren de toot-ball. Colncidenţa!... Nu după mult dela poarta 
casei mele recunoscui dela distanță mersul atât de familiar, Ii 
explicai nu fără oarecare emoție chestiunea mea. „Sunt foarte 
grăbit, am de furnizat nişte marfă dar du-te la noi la magazin. 
O găseşti pe sora mea. Ea o să te servească la fel ca mine şi nu 
uita să-i pomenești de reducerea, pe care ţi-ași fi făcut-o eu 
ia preţ. Condoleanțe !“ și mâna eNormă mi-o strânse pe & mea 
iar Dory dispăru după primul colţ. 

— „Dory avea o soră!” In timp ce mă îndreptam spre ma- 
gazin cercam să-mi imaginez o fiinţă palidă cu cearcăne a- 
dânci şi maj sugestiv cu un voal negru pe cap ca o zaiţă olo- 
rotică a moţii. Nu intrasem încă niciodată în prăvălia priete- 
nului meu. Deschizâhd ușa o sonerie electrică vesti probabil 


-- 


be cineva din casă de sosirea unui client. Incă imtrând odată 
cu soneria urechea îmi percepu sunetele unei muzici ţâșnite 
dimtr'un aparat de radio pe care o identificai ca sunetele unui 
jazz; imediat însă cu un zgomot sec aparatul se închise şi în 
faţa mea se lvi Angelica. Primul lucru pe care I-am văzut au 
fost picioarele, Nişte picioare pârlite și sănătoase, arcaite ţi- 
neresc. Corpul i se contura dând impresia. că este formată nu- 
mai din inflexiuni şi cambraţii nervoase. Linia corpului care 
se mişca leneş oferea ţâşnitura bulbucată și neașteptată a doi 
sâni răsuciți, părând cu totul ne la locul lor. Gâtul nu prea 
lung, iar părul de o culoare roșcată ca a tingirilor de aramă 
ridicat dela spate accentuiază puternice trăsăturile şi ele ge 
alttel de ajuns săpate. Nas şi bărbie voluntară, o gură mică şi 
nefardată, în timp ce ochii dau impresia că ocupă întreaga faţă 
prin albul strălucitor al corneei. Fruntea fără a părea prea 
inteligență, era trasată de câteva dungi care lăsau- impresia 
că fata gândeşte în timpul liber. 

Distanţa dintre imaginea formulată pe drum de mine şi 
clişeul realității îmi provocă o surprindere violent trădată. 
Fata în costum alb printre sicriile ca nişte lăzi în agonie 
tădeau impresia unui grotesc poem. Mam simţit prost din 
dublu motiv, având impresia că profanez pe o parte memoria 
ubchiului mort şi pe de altă parte mă simţeam stânjenit să 
cumpăr uu sicriu dela o fată cu care probabil semănând îra- 
telui puteai să vorbeşti de ultimele matchuri de tennis de 
ultimele romane polițiste sau Octav Dessila, 

Nu mică mi-a fost surprinderea, de altfei puţin flatat când 
mărturisi că mă cunoaşte — ştia de relaţiunile mele de prie- 
tenie cu Dory şi de articolele pe care le împrăștiam neglijent 
în ziarele locale. Ochii i se umezeau când vorbea şi ca o dovadă 
a bunii creşteri se acoperea de o roşeață specifică provin- 
clei noastre, 

Imi alesei sicriul, unul larg şi încăpător căruia îl încercai 
moliciunile tapându-l cu palmele. Intr'adevăr era un culcuş 
ideal. Lumânările şi celelalte chestiuni secundare le rezolvai 
cu mai puţină gravitate. Formalităţile fiind îndepliniţe mă 
pregăteam să părăsesc prăvălia când Amselica îmi făcut nea- 
ştevtata invitaţie : „Dacă vrei matale să ne faci plăcere vine 
Sâmbătă după masă pe la noi. Mai yin și alte fete, avem in- 
vitaţi şi câţiva studenţi... vom face o petrecere înţre noi!“, 
Văzându-mă privind fix sicriul ales de mine își dădu seama 
vă poate făcuse o pată. — „Mă iertaţi, uitasem tocmai en care 
nu aveam acest drept să. — „Nu-i nimic D-şoară, bătrânul 
unchiu probabil că nu va avea nimic împotrivă. Primesc in- 
vitaţia cu plăcere, pe care firea mea puţin sociabilă vrea s'o 
transtorme Dumincă dimineaţa numai într'o plimbare în doi. 
Ochii care au clipit o secundă mai repede mi-au dat răspunsul. 

Duminică dimineaţa albul impecabil al hainelor avea trasa- 
tă o fină dungă neagră care îmi acceMiua părul şi bordura 
pleoapelor. Aveam întâlnire la capătul linii de tramvai, de 
unde oraşul până acolo cu toata aspectele civilizaţiei se trans- 
formă brusc într'o șosea prăfuită și mizerabilă de țară. Mă 
aştepia cu o emoție pe care o ghiceam nerăbdătoare să se ma- 
niteste. Remarcai sigur de mine dela distanță că fata era dră- 
Ruţă. Mi-a fost destul să o iau de braţ ca să simt cum îmi ce- 
dează toată prin porţiunea de piele pe care palma mea voită 
să fie cât mat caldă şi protectoare o acoperea. 

Mi-a povestit un rezumat al vieţii ei și a lui Dory pe care-l 
lubea şi temea. Părinţii — tatăl avocat — morţi stupid în urma 
unui cutremur, care de altfel mal cauzase multe victime, de 
clasele de pension frallcez pe care le urmase şi apoi de ne- 
voia întreţinerii rezolvată prin magazinul jor actual de care 
îmi vorbea cu mândrie ca de o operă de seamă, 

„— Incotro mergem ? — „Unde vrei!“ — îmi răspunse cu o 

voce din care reeşea strident că eram stăpânul acelei GimiNeți. 
Șoseaua. duce șerpuită plină de un praf întunecat în afara o- 
raşului spre renumita regiune de vii din jurul lui. Inconștienţ 
paşii mei apucară pe o cărare care se pierdea undeva Ja 
dreapta şi care tăia şoseaua principală întrun unohiu de 900. 
Sub o figură indiferentă o analizam pe Algelica. Intro rochie 
de stofă sport care-i scotea cu graţie în evidență veleităţile 
trupului, părul îi părea mal blond și mal greu de culoarea al- 
gelor marine, ochii cu un iris de culoare azurie și incertă pă- 
reau un fel de camelion! care își sehimbă culoarea când mai 
ştearsă, când mai violent nuanțată după impulsia primită din 
centrii nervoşi pe care îi ghiceam foarte sensibili şi puternic 
recepționabili. 

Mă credea, fericit pentrucă scriu şi cuvintele începură să 
țâșnească. Aflai că ea ca şi toate fetele își frământa neliniștea 


de pettsion pe foile virgine și rigide ale unui caeţ cu scoarie 
roşii şi masive de piele, adăugându-mi cu inocenţă că îmtr'a zi 
mi-l va arăta. Discuţia urmă trecând prin toate fazele până la 
acel punct când o prietenie izvorită prea de curând începe să 
trădeze altceva. i 
Poarta cea mare ne-a izbit pe amândoi la fel de surprimzi. 
Ajunsesem în fața cimitirului. Pe obrazul Angelicăi palidita- 
tea inflorise gras. Mă simțeam Ja fel de prost. Porţile deschise 
larg ca două aripi imense păreâu o invitaţie, Bruse cu mâl. 


- nile împletite pășirăm oarecum riâicol de sfioşi pe aleile pre- 


sărate mărunt cu piatră ale cimitirului. 

— Pe a doua alee la stânga sunt mormintele părinţilor mei 
— declară zâmbind alb. Peste câteva secunde despărțiți doar 
de cele câteva zăbrele ale grilajului verde, contemplam moar- 
tea reprezentată ja suprafaţă doar printr'o cruce tăiată brutal 
şi eubist din lemn castaniu, câteva coroane şi flori crescute 
răzleţ. i d 

— Uite, deşi crescută atât de mult printre obiectele de toi- 
letă ale morţii, țotuşi moartea, mai bine zis realitatea morţii 
mă înspăimântă, ași zice că că la contactul meu direct cu ea 
se trezeşte parcă în mine toată durerea adusă de clienţi în 
magazinul nostru. 

Căutam să-i răspuud cât mai degajat şi cerebrat, să arăt 
că nu sunt câtuşi de puţin emoţionat, dar gâtleiul îmi era 
uscat, 

-— „Nu ştiu de 'ce de câte ori sunt într'un cimitir mi-se face 
foame. Când eram mic şi părinții mă duceau la mormântul 
bunicilor, întrun pacheţel îmi aduceam totdeauna câte ceva 
de mâncare şi niciodată foamea nu-mi era satisfăcută mai cu 
plăcere ca pe mormântul lor. Acum mă mulţumesc să consum 
câteva idei sau să recitez fraze melodramatice de ocazie“, A- 
mândoi întrun gând părăsirăm cimitirul îndreptându-ne spre 
câmnul din apropiere care oferea privelişti noui şi îndrăzneţe 
prin contrastul gurilor însângerate de maci alături de albele 
corole ale romanițelor. Căutai cu ochii un loc unde să ne pu- 
tem așeză; undeva între două ridicături ale câmpului era un 
loc asemenea unui fotoliu răsturnat cu pictoarele în sus și 
unde două persoane se pot aşeza destul de incomod. Cu. gesturi 
ascuţite tipice feminine se aşeză ferindu-şi rochia — și spriji- 
nită în mâini îşilăsă capul pe spate împincând bustul într'un 
semi-are către cer. Dacă îmi treceam brațul pe sub talia ei 
puteam să o gust lung și să o cunosa toată. Nu am vorbit mult, 
De altfel în tot cursul prieteniei mele cu ea ne-am înţeles şi 
dacă se poate spune am discutat mai mult tacit 

Picioarele în ciorapi de culoare fumurie ca toamna când 
plouă în gările de provincie erau întoarse și înodate în linii 
de o perfectă aţâțare. Pulpele ale căror linii se striveau în 
perspectivă tulburau şi mai mult... Când am sărutat-o a fost 
aproape a mea, atât se abandonase de lacomă și fricoasă. 
Sânii erau netezi, reci şi lucioșşi ca pielea de șarpe, iar vârtu. 
rile tari zeârâlau. Atunci... mu ştiu cum nu am înebunit... dar 
era adevărat! Corpul Angelicăi respirat de aproape mirosea a 
cadavru. Un parfum greu de mosc, de coroane funebre lumâ- 
nări şi catafalo se degaja în corpui ei. Angelica mirosea a... 
pompe funebre ! Câteva broboane de sudoare pe fruntea rece 
numărate în gând nu îmi traduceau bine dacă îmi era frică 
sau silă. Ea, care nu observase nimic sau se făcea că nu ob- 
servase starea mea, cu sângele tras din obaz, se putea să fie 
și din cauza sărutului meu violent, se sculă: „Să mergem!”. 
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am schimbat cu 
Angelica în cursul săptămânii aceleia, | 

Lun! dimineaţa în redacţia ziarului unde lucram, un coleg 
mă ahunţă că eram chemat la telefon. Si recunoscui imediat 
vocea. — „Dory 3 plecat pentru trei zile Ia Bucureşti, Diseară 
la 9 sunt singură. Te aştept. Ta rog să nu întârzii!“ și închise. 
Vocea îi sunase sigur dar se cunoștea emoția puternică de 
care se debharaaase brusc în momentul convorbirei şi care avea 
să o cuprindă din nou după acela. 

După masă, Lunt, aveam liber. Baia fierbinte îmi făcu puţin 
bine. O sticlă întreagă de colonie de a mamei servi la partu- 
marea mea îndelung — şi apăsat. Alesei un rând de haine ne- 
gre, o cămașă albă imaculaţă şi cravată asortată, ceeace făcu 
pe tata să mă întrebe la a cui înmormântare mă duceam. „la 
a mea tată“, fu răspunsul meu zâmbind spre scandatizarea Jul. 
Pe 1a 6 cerul se întuneră brusc şi o ploaie mărunţă-și deasă 
cădelniţă peste acoperișurile orașului mniate în argint. Era o 
ploaie care avea să dureze. Vrând să glumese cu mine singur 
luai din biblioteca tatei pe Baudelaire şi Allan Pe. Atmosfera 


5 


era întradevăr adecuată, La B şi un atfert porail de acasă. In 
câteva minute ajunsei la prăvălie şi apoi alături în gangul 
prin care se intra a locuinţa lor. Prin gang cu toată obscuri. 
tatea parcă de decor păşii sigur. Aveau o locuinţă spartamenţ 
la primul eta] în bloc. Soner'a răsună de câteva orl după care 
__nerăbdător îranpinsei uşa. Hallui care „dăpoatea diferite instru- 
mente sportive îmi primi pardesiul şi pălăria, după care păşii 
în biroul elegant al fratelui și apoi hotărît trăsei de ușa pe 
care o bănuiam dela dormitor. 


Ea era într'o rochie lungă de casă încheiată cu nasturi a!bi 
de sus până Jos. 

Buzele pe care le bănuii mult mușcate de dinţii ei albi erau 
ma! roşii şi mai umede. Och!i mei se obişnuiră greu cu lumina 
veilieusei care lumina albastru camera. 

„Primul nasture trebue să-l smulg căci se agățase în cheu. 
toare, ceiialți merseră mai uşor. Dedesupt era goală. Corpul 
îi era așa după cum îl băhulam: încordat mic şi elastic cu 
bombaaticităţi svârlite. Culcată pe spate cu mâinile încleştata 
de plapomă albastră nu mai respira sştevtând. Pulpile strânse 
se ofereau şi mai mult căptușite de moliciuni, Mă aplecai peste 
ea parcă pentru o sfințire, mi se prinse de umeri şi mă pregă- 
team să-i gust sălbatec sânii când în nări îmi reînvie straniu 
de oribila senzaţie. Răcnetul meu rupse tăcerea parcă var fi 
spart brusc un geam. Angelica mirosea a cadavru, Aveam im- 
presia că ceva în creierii mei plesnise ca un arc. Ploala de a- 
tară mă ctocăni tăcoritor pe frunte. Fugisem ca un laş, An- 
gelica, era prea tânără, ea stând atât de aproape de moarte 
aceasta să nu o boteze măcar cu parfumul el. 

Pălăria și pardesiul le găsii dimineața la redacţie, 

Le adusese o femeie pe care o bănuii servitoarea ei. Peste 
o lună Anglica făcea nunta cu un locotenent de pomnieri... şi 
eu devenii uhul din priețenii buni ai casel. Odată îmj aduse 
aminte de povestea de atunei și îmi ceru explicaţii: „Nu mă 
doreai ? Ba da Angelica nu poţi şti cât te doream, dar îţi lip- 
sea cadrul. Te-aș fi dorit, acum îmi dau seama, doar goală pe 
catifeaua neagră al unui sicriu“, 





Prometeu zi “Poetul 


Erau alături amândoi. zi 


Ii despărțea doar Valea — cea — Adâncă 


Sus, singur, Prometeu. 

Părea un munte răstignit de-o stâncă. 
Şi pieptul lui cu vulturi împrejur 

Işi desfăcea patetic către zei 

Imense răni şi suferinți divine. 


Sperjur 
Cu fruntea mândră, înaltă ca bazaltul 
Stida Olimpul cel de-azur 
Şi nici un plânset nu-i brăzda obrazul. 


Alături jos, pe un platou modest 
Poetul sta legat de stâlp şi gol. 
In jurul lui, copii rădeau de el 

Şi se mirau. 


FLORIAN NICOLAU 


iza mai bine da un an și jumătate de când catti- 
cul şi scriitorul E. Lovinescu s'a suit din lut în ărâ- 
murile eternității —- și spiritul lut dăinue prezent şi 
viu printre noi. Nu atât prin operele de ertică — da 
mult evuizate — cât prin overa memorialistică, scrisă 
în febra și tensiunea din ultimii ani, când fervcarei 
creaţie! precipitate îi corespundea o lentă măcinare și 
surpare fizică. 

ȘI E. Lovinescu sa stins aşa cum a, viețult: la masa 
de lucru, în funcţia sarcedoțiului critic, devenit Jertiă 
de sine, virtute pe care o exercitase în cele patru și 
mai bine decenii de apostolai benevol în slujba cultu- 
vii şi literaturii românești. 

Paipită în producția aceasta din urmă atâta risipă 
de viaţă, încât; simți că actul creaţiei la dânsul nu era 
numai! activiat ci și vital în sensul major a! cuvântului. 

Alţii 11 trăesc viata în stracă, în alcov, la bara jus- 
tiție!, pe stadion sau în vârteiul luptelor politice; E. 
Lovinescu viețwia cu intensitate în scris și poate de 
aceea fiecare slovă din câte a așternut pe hârtie în 
anii premergători lurg'i sale boli şi chiar ma! înainte, 
freamătă de o nugustă, molipsitoare vitalitate, de 
parcă s'au întreţesut în pagini odată cu grafia peniței, 
şi componentele globulelor roșii ale propriului său 
sânge. 

Fie că e vorba de „Maiorescu și contemporanii lui“ 
— Alecsandri, Eminescu și Xenopol, — fie că e 
vorba de „Matorescu și posteritatea lui critică“ — 
Mihalache Dragomirescu, Bogdan-Duică, Dull'u Zamfi- 
rescu, N. Iorga, ete, — întrerândurile portretelor în- 
sellate vibrează de particule din viaţă iradiantă a 
sufletului, criticului și omulu! Lovinescu, într'atât omul 
îşi trăia scrisul, De aceea parcurgându-l aj senzaţia, 
simțământul de participare caldă, cetind de pildă de- 
senul profilului rece al lui £. G&. Duca din „Antologia sortit. 
torilor ocazionali“ sau portretul în tuş vârtos făcut lui 
N. Disescu, prezentat ca un ins venal, în 'jurul căruia 
mişunau frivolitatea şi descompunerea laolaltă cu ego- 
ismul și dezordinea, —din acelaș volum; ot astfel cum 
simţi acelaş lucru la lectura adnotatiilor făcute lite- 
raturii ocazionale a lui A. D. Xenopol sau la sublinte- 
rea influenţei pontifului  criticei române, Maiorescu, 
asupra urmaşilor săi, critici, 

Orlunde și pretutindeni slove!e sunt filieranate de 
nervurele fine ale minţ”. a'e nervilor, ale mimei lu! 
Lovinescu — ce în fata hârtiei îsi deschidea porțile, 
altminteri închise — încât le citeşti cu o continuă par- 
ticivare, până reuşesc să-ți umple mintea și să te în- 
suflețească, 

Se relevă 20i. structura de umanist a lui E. Lovi- 
nescu, dar totodată și iradiatia vietii netrăite decât în 
fața colii albe. Aşa se explică poate, cum o bună, o 
mare parte din activitatea, sa critică e ocuvată de me- 
mor'alistică, începând cu primele trai volume de „Me- 
morii', continuând în „Aqua forte“, filon care se în- 
tinde până la ultimele pagini de nrezentare a mem- 
brilor „Junimei“ din ciclul de „Studii junimiste“ și 
în „Scriitorii ocazionali“. i 

Şi ca să adauge' complementul vieții, însăși boala 
şi-a luat sarcina să-și lase amprenta în cărțile lui din 
ultimii ani. Volumui „Maiorescu şi contemporanii lui“ 
are la urmă aceactă post-faţă: „ca si T. Matorescu și 
posteritatea lui critică, volumul acesta trebuia sfârşit 
cu un Apendice al numelor pronrii, Trebuinad să intru 
într'o clinică, nu mi-am putut împinge fortele decât 
până la facerea corectmriior. EInterruota pendent“, In 
acelaș trimestru, oriticul însemna aste două dedicați: 
„poetului Camil Baltazar, cu vechea mea preţuire, din 
mijlocul suferințelor mele. acest nou mesagiu“ și „Priete- 
nului poet Baltazar. îi ofer această ultimă carte a mea 
cu vechi sentimente“ — în care se simte 1a fel de vi- 
brant omul trăind de astădată real, pe propria-i piele, 
ceeace altădată trăise pe hârtie. 

S'Ar crede că seriind ..ultima mea carte“, Lovinescu 
își bănvwi'a sfârșitul. Nicidecum. Ult'mul. său volum din 
ciclul junimist. 2d'că, ce) de al II-lea din ..T. Maiorescu 
si cont'imnoranii lui“, are prefata datată Sentembrie 
1943. Criticul a murit în Lulte și editorul a păstrat pre- 
faţa exactă, până și ante-datarea, Sept. 943, ea mărtu- 


p 


pi: 


map 


E. LOVINESCU 


— Omul şi opera— 


visind că E. Lovinescu avea incredere în viaţă şi, cum 
scrie Pompiliu Constantinescu: „criticul socotea că 
torțele lui intelectuale erau atât de vii, încât nu şi-a 
putut închipu! să nu-și ducă la bun sfârşit ciclul juni- 
mist“. Forţa asta intelectuală însuflețea hârtia și pe 
cititor... 

ASE că E. Lovinescu nu mai este, putem mărturisi 

4 odată cu moartea iul, dispare unul din exemplarele 
pei unice, neînlocuibile din țara noastră. 

Aparţi inând generaţiei postimmaioresciene, care a dat 
vameni ce elită în toate domeniile de activitate ale 
spirituiu!, sriticul și seriitorui pe care îl comemorăm. 
întrunea, în piămada personalității sale, virtuțile de 
integritate, cemtitate și independenţă care l-au înves- 
tit cu autoritatea morală mecesară unui critic şi indru- 
mâtor de generaţii. Si această din urmă funcţiune a 
implinit-o din plin și cu prestigiu. 

Numai cai ce sau împărtășit din merinidea minții și 


sufletului acestui mare şi cinstit camarad de breaslă. 


şi au simţit de atâtea ori ochii săi calzi și inţelegători 
aţintiţi: asupra, carierei și creaţie! lor, îşi pot da seama 
ce pierdere ireparabilă a constituit moartea lui. ŞI nu 
au fost puţini aceștia, prin casa pontifului criticei con- 
timporane perindându-se, în uitimii 30 de ani, fauna 
omenească cea mal compozită. De felurite vârste, în- 
cepători sau oameni încărunţiţi; recrutaţi din clasele 
sociale cele mai variate:  magisiraţi, ofiţeri, doctori, 
ingineri. învăţători, vameni politici, profesionişti de 
tot felul, coconet și copilăret, într'un cuvânt, exponenți 
din toate straturile și tagmele... Și la uşa ambasado- 
rului literelor, a răbaurtului îndrumător și dascăl au bătut 
— cred —— mai mulţi solicitanți la diteratură decâţ bat 
in trei decenii la ușa unui minister și, — cu sau fără 
vocâție, — simpli traistă 'n băț şi vânturători de vorbe 
sau scriitori sdevărați, ei găseau în casa criticului ace. 
eaşi mână primitoare și acelaș amfitrion afabil. 

Cu prileju: morții pretimpurii a tecundului şi popu- 
larului critic, în fața sieriului deschis, — tăcând resen- 
timentele — confrații au recunoscut însușirile și mai 
ales virtuțile acestui: armonios exemplar de artist, fie- 
care dintre panegiriști  întrecându-se să releve o altă 
fața a complexei sale personalități. Dar nu Sa stăruit 
asupra tlaturei sociale a activității sale. 

S'a vorbit de râvna de benedictin cu care a zâbovit 
zi de zi neintrerupt 40 de ani la birou, fiind un neisto. 
vit și meticulos muncitor intelectuali, ce mai! bine de 
jumătate din timpul său şi l-a consacrat primirei, au- 

tere!, lecturii și spriinirii scriitorilor, fie că erau ama- 
țori, începători sau autori cu reputație; că acțiunea lui 
mergea delia citirea cu răbdare a unui manuscris de 
multe ori de câteva ori, — întrucât te oprea să-ți ceară 
lămuriri, să_ţi sugereze îndreptările necesare — pentru 
ca asistența lui să se facă simțită prin recomandarea 
unui ed'tor sau prin scrierea unui articol, ce desvăluila 
publicului cititor ivirea unul nou talent, 

Adeseaori truda şi! pierderea, de timp erau răsplâtite; 
de cele mai multe ori eie însemnau o pierdere zadar- 
nică de timp, furat îndeletnicirilor cu caracter mai 
serios, așa dar, era un sacrificiu consimțit benevol! 

De câte ori îi zăream pe bonomul cu părul argintiu, 
proptit cu un deget de frunte și ascultând ceasuri în- 
regi nemișcat lectura unui roman sau a unei piese in- 
terminabile, nu încetam să-i admir răbdarea şi tena. 
citatea, 

Aceasta era însă râvna, truda de suprafață, exte- 
rioară. Dar un fapt pentru care va rămâne neşters în 
amintirea generaţiei de azi este că, atunci când prin- 
dea să-ţi iubească scrisul, când descoperea, în mamus- 
crisul adus filgranul nevăzut al vocației, dobândeai 
dela sufietul și pana lui emulație, încurajare și îndemn 


de CAMIL BALTAZAR 


la lucru. Se ştie azi, îlindcă-s pe buzele tuturor numele 
ungi întregi pleiade de scriitori cari, dela mceputuriie 
lor până la reușită, s'au înfruptat, sau adăpat din pri- 
sosul acesta de sufiet şi înțelegere, din această pre- 
ţuire creatoare, expresia cea mai pregnantă a unui 
om despre care se spunea că nu iubeşte, că na iubiti... 

Dar ce alta decât tubire şi tubire activă, obiectivă a 
fost îmbrățişarea atâtor scriitori — pe cari ca oameni 
de multe ori nu putea să-l sufere, — susținerea, lor, 
interventia binetăcătoare în procesul creaţiei lor, cre- 
indu-le un climat prielnic dezvoltării?  Susţinere ce 
devenea mai stăruitoare atunci când aceștia erau con- 
testați sau negaţi, care mergea până la ridicarea lor 
pe scut, în văzul tuturor, pentru că insul demn din cri- 
tie avea curajul opiniei sale critice şi nu şcvăla să 
afirme acest curaj. Odată îmbrățișat, scriitorul nu mai 
ara părăsit, indiferent de rasa sau clasa căreia îi apar- 
ținea — in magistratura criticului dominând princi- 
plul estetic şi nu cel etnic, 

S'a spus că Lovinescu ţinea să albă cenaclu și că 
avea un spirit de cenaclu; de cenaclu — dar nu spirit 
de gașcă!... Depe urma participării la cenaclul lowmes- 
cian nu s'a procopsit nimeni şi nici pomenitele cafele 
sau claiuri n'au existat vreodată în realitate. Iar în ce 
privește spiritul de cenaclu, el nu se observa, întrucât 
aveai deplina libertate a exprimării opiniei critice, — 
criticul chiar îndemnându-te să ţi-o spui deschis, după 
lectura făcută. Și critica bucății citite se făcea fără 
sfială şi menajamente în prezența autorului serlerii în 
cauză; și n'au fost puțihi acei ce ieşean ciufuliți și se- 
rios!/ scărmănați din această înfruntare, uneori chiar 


„făcută de critic în persoană, 


Datorită curajului său de a impune scriitori cari nu 
aveau decât însușirea de a îi creatoni și nimic altceva, 
omul de nobleţă și de atitudine rectilină a trebuit să 
se despartă de vechi prieteni, și și-a făcut dușmănii, 


„și-a crejat inimiciții — cari l-au costat chiar întrân- 


geri im viaţă, ca eşecul, atunci când i sa pus candi_ 
datura 'a premiul Naţional, alegerea la Academie și alte 
câteva. înfrângeri. Dar demnității, integrității și armo- 
nioase! făpturi a acestui senior, nu-i păsa de rumaarea 
pieței literare, a gaștelor sau a bisericuțelor. 

M'am întrebat adeseori cum se explica Gevotamentui 
âsta față de scriitori şi prieteșugul a 23 de ami cu dis- 
tinsul boer moidovean, m'a făcut să pricep că — fiind 
e] însuși un creator, vedea în fiece om ce î! vizita cu 
un manuscris, — un creator și îl respecta ca atare. Aici 
creatorul ce dubla pe critic, l-a depășit pe critic. 

* 

Crea că numa! la distanțe de secole, traectoria evolu- 
ției e ruptă de o apariție ca omul despre care scriu; e 
ceace s6 numește în istoria civilizație: geniu, iar în 
biologie o mutație. 

Poate că insul ce întrunea în făptura lui pămân- 

un umanist, um critic sagace, completat de 
un creator literar care și-a sporit capitalul de exeget. 
al scrierilor altora cu universul experiențelor proprii, 
fiind și un remarcabil romancier, — a ofensat prin 
pertecțiunea atitudinei sale în viaţă. Asttel se explică 
cum în jurul lu! a piutit acea atmosferă de ranchiună 
ş! răzbunare, atât de străină firii lut. 

Dar poate tocmai pentru că a depăşit, prin armonio- 
zitatea lui, condiţia om, zeii nu au ascultaţ ruga, de 
atâtea ori adresată lor, în ultimul timp, de cel mulţi 
ce îl iubeau și stimau, — și mu i-au dăruit încă vreo 
câteva decenii de viaţă, spre a-şi putea completa și de- 
săvârși opera ; încât criticul cu suflet liric, — lăsând 
vorbă ca la încinerarea lui să i se cânte „Erodca“, s'a 
stins cu zile și creaţia lui a fost frânță de o moarte 
timpurie. Dar a murit eroic pe câmpul de luptă al scri- 
sului, — combatant și apostol. 








Urmând poteca, mai văzui din fugă pă 
doi degeraţi, chinciți pe-o enrmătură, 
și-un cap şezând pe altul, ca o glugă.. 


Cum duce pânea cel fiămând ia gură, 
în dinți pe celalt cel de sus îl luase 
de-a capului cu gâta, ncheietură, 


si cum turbat lui Merialip. îi roase 
odinioară tâmplele Tideu, 
mușca 'n acele resturi sângeroase. 


— Tu, ce vădești prin semn atât de greu 
cs ură blestemată te străbate, 
să-mi spui de ce, i-am zis atunei; Și eu, 


de-l vei pâri pe-acesta cu dreptate, 
voi spune lumii, când voi înțe'ege 
ce nume porți, şi dânsul ce păcate, 


de n'o vrea cerul limba să mi-o lege. 


Lăsând mișelul cina lui spureată, . 
în părul ţestei ce ţinea nainte 
alene-şi șterse gura 'nsângerată 


zicând: — Străine, tu- mi aduci aminte 
nestinsa jale care mă rodea 
gândită, nu şi spusă prin cuvinte. 


Dar de va crește prin povestea mea 
ocara-acestuia pe tot pământul, 
plângând şi povestind mă vei vedea. 


Eu nu ştiu cine ești, cum nu știu vântul 
ce te-a adus la noi, dar Florentin 
imi pari a fi când îţi ascult cuvântul, 


Vei şti că-am fost un conte, Ugolin, 
iar el e-arhiepiscopul Ruggieri: 
vezi dar de ce-t sunt astfel de vecin, 


Cum din pricina urti lui și-a fierii 
cu vorbe dulci de pace m'a'nșelat 
prinzându-mă, o știi, și-o laş. tăcerii. 


Dar ceeace tu nu vei fi aflat, 
ce crudă moarte-a vrut adică-â-mi face, 
ascultă, șt vei. ști de-i vinovat. 


Pe-o 'ngustă gaură 'nt!' acea găoace 
ce-a Foamei de la mine fu numită - 
și 'n care astăzi altul poate zace, 


de multe luni o rază prizărită 
mi se ițea, când vise”'n spaima lor 
mi-au desvelit grozava mea ursită. 


Văzui pe-acesta domn și 'nvăţător 
gonind un lup cu puii pe-acel munte | 
ce stă ntre Lucca și Pisani: pripor, 


Având căţele aprige şi crunte, 
Gualandi și Sismondi, și odată 
cu ei Lantranchi alergau în frunte. 


Putin fugiră lup şi pui, căci iată 
că-i văd căzând, şi fiecare câine 
în dinţi îi ia și-i sfârtecă pe dată. 


3 





Când m'am trezit, nainte de-a îi mâine, 
copiii mei și cei de-același sânge 
plângeau prin somn, cătână cu gura pâine. 


Ce crudă inimă-ai, de nu se strânge 
gândind la spaima ce mă 'nfiorase; 
și de nu plângi acuma, când vei plânge? 


"Se deşteptară-apoi, Se_aproplase 
şi ceasu'n care. ne-Asvârleau mâncare, 
dar visu?n toţi o teamă ne lăsase, 


Simţii că 'ncuie ușa grea prin care 
urcau în turnul groaznic, şi cătai 
copiilor în ochi, fără mișcare. 


Așa 'mpietril, că nici nu lăcrimai; 
dar el plângeau; și Anselmuccio-al meu 
imi spuse: — Tată, cum te uiţi! Ce ai? 


Nam vrut să plâng, și ?n ziua-aceea eu, 
ca și 'n întreaga noapte următoamve, 
pân” la lumină, am tăcut mereu. 


In zori intrând o rază 'm închisoare, 
văzui cum chipul meu îndureraţ 
pa. patru feţe oglindit mi-apare, 


și ?n pumni atunci de groâză mi-am muşcat; 
iar ei crezând că foamea-mi dete cale 
să fac așa, pe dată sau sculat, 


spunând: — Avea-vom mai puţină jale 
mâncaţi de tine. Tu ne-ai dăruit 
aceste bieţe trupuri, tu deci ia-te! 


Să nu-l mai chinuesc, m'am potolit, 
şi-atunci și-a doua zi șezurăm muţi. 
Ah, crud pământ, cum nu ne-ai înghiţit? 


A patra zi ne-aflam la fel tăcuţi, 
când Gaddo jos căzu, şi vorba lui 
din urmă fost-a: — Tată, nu-mi ajuţi? 


- Apoi muri. Şi cum te vă, văzui 
cum cad toţi trei, pe rând, fără 'ncetare, 
a, cincea zi, şi-a șasea, şi ncepul. 


Orbit a-i pipăi pe fiecare, 
Și două zile i-am chemat într'una; 
dar foamea decât jalea fu mai tare. 


ee me e 


ALEXANDRU CIORANESCU 





a 


E a CI Pat drac RE a a 


Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu. Tudor 





Vianu : Istoria literaturii române moderne, I, 
Casa Şcoalelor, 1944 


III. 


Exemplul la care ne oprisem, în 
intenția de a obține, dacă nu absolvi- 
rea, cel puţin o atenuare a crimei de 
lose-wagnerism, cu care d. Șerban 
Cioculescu încărcase conștința ino- 
centului cronicar muzical Nicolae Fi- 
limon, ilustrează necesitatea acelui 
punct de vedere relativist, de care 
istoricul literar, atent la veacuri și 
circumstanțe, nu trebue să se fereas- 
că. Imi amintesc de rezervele, cu care 
plosam, nu de mult, severitatea unui 
dascăl de literatură, pentru care nil- 
mic din stihurile lui Enăchiţă Văcă- 
restu, nici chiar  moliftele adresate 
Fecioarei Maria, pentru soţia năvar- 
nică, nu afla vreo brumă de îndu- 
rare. „Jenăchiţă Văcărescu, scriam 
cu acel prilej, nu poate fi judecat cu 
moderne unități de măsură, El se cu- 
vine așezat îm timpul său şi judecat 
în raport cu starea poeziei şi cu pu- 
terea de expresie a limbei românești 
Gin epoca aceea, Poate că există un 
farmec al stihului arhaic, ce cuce- 
reşte cu chiar diformitatea lui, poate 
că există o frumusețe inexpertă şi 
fragmentară, nesigură dar eroică, nă- 
zuimd să dea la o parte negura şi im- 
pedimentele etc. etc.“'. Dar intenţiile 
acestea, dezinteresate, precum se poa- 
te bănui, de berengerism Hterar, ca 
să zicem așa, n'au fost de fel apre- 
ciate, dacă e să judecăm după sem- 
nul de mirare (sau poate de 'ntreba- 
re), ce ne aplica, în punctul nevral- 
gic, unul din binevoitorii comenta- 
tori ai rândurilor acelora. Studiu 
d-lui Vladimir Streinu, intitulat „Es- 
tetismul“, ne întărește în convinge- 
rea că, departe de a constitui o rene- 
gare a canoanelor critice, relativis- 
mul, graţie lentilelor mai puțin rigi. 
de şi: mânuit cu prudenţă, favorizea- 
ză cunoașterea, literaturii, nu numai 
în realizările ei de prim plan, dar şi 
în ceeace d. Tudor Vianu numeşte 
„ambianța“ unei epoci, la care parti- 
cipă . deopotrivă  „aderenţi“, „aliaţi“ 
şi „adversari“. Ocupându-se de un 
bun număr de scriitori, cărora obici- 
nuit WU se spune minori sau, cu o ima- 
gină franceză, de al doilea raft, de 
bibliotecă bine înțeles, excluși prin 
feluritele și succesivele selecțiuni ale 
Junimei, dela beneficiile gloriei, d. 
Vladimir Streinu constată, cu stabili- 
tate, că pe deoparte scriitorii aceştia, 


de PERPEȘSICIUS 


(Bolliac, Stamati, Sihleanu, Baronzi 
şi alții) n'au fost nedreptățiţi de 
Maiorescu, de vremece numărătoarea 
lui nu era de ordim istoric, și că cei 
care s'au gândit să-i abiliteze, după 
aceea, în loc să se reclame dela crj- 
teriile istoriei literare i-au judecat în 
critici, De unde, de bună seamă, 
acele excese inevitabile la care este 
expusă justiţia populară și postumă, 
de orice fel. In fond, cum atât de 
just și de plastic, o spune D-sa, ei nu 
pot îi nesocotiţi, pentrucă „dacă este 
adevărat că nicio operă de valoare 
artistică exemplară nu se va lega de 
numele lor, nici chiar după ce li se 
va, fi tăcut dreptate, e tot atât de 
adevărat că ei aspiră în comun că- 
tre un același ideal de poezie, parti. 
cipă la frâmânterea spirituală a 
vremii, se străduese cu toții, îimbul- 
zindu-se să susțină pe umeri statuia 
postului „reprezentativ, poetul care 
să exprime pentru eternitate năzuin- 
țele. epocei, dar care întârzie să a- 
pară“. Această comunitate, esteti- 
zantă, de un alt spirit decât aceea a 
Junimei, pe care d. Tudor Vianu o 
studiază atât în caracterele ei de 
grup cât şi în marile ei personalităţi, 
d. Vladimir Streinu o urmăreşte în 
câțiva din exponenţii ei mai înzes- 
trați, înainte de a se opri, într'o cer- 
cetare minuțioasă, curmată, din ne- 
fericire, înainte de vreme, la „Sta- 
tua poetului reprezentativ'i, pre cât 
de singular pre atât de strălucitor, 
Alexandru Macedonski. Un roman- 
tism social, mărunt, de respectabile 
intenții dar frânat dela sursă, viziuni 
macabre, mult exotism, cu stângăele 
aplicațt de atâțea ori (ca la Bolinti- 
neanu, de pildă, în încărcatele jur- 
nale de modă, orientală), un inge- 
nios și stăruitor poliritmism, care 
va culmima în revoluționare inova- 
ţii _verslibriste la Macedonski și, 
tară congenitală, comună tuturor 
(minus, evident, Macedonski), ceeace 
d. Vladimir Streinu numește „nesus- 
ţinerea, originaliăţii) ), la fiecare din- 
tr'iînșii, cu alte cuvinte, inegalitate 
şi scurt suflu liric — iată caracterele, 
de epocă, ale comunităţii estetizante, 
prezentată îm capitolul „sensuri I- 
rice acoperite“ și care sar putea 
completa cu rândurile, dela 1899, ale 
redactomlui de atunci al Liberato- 
rului; Stephan Peţică:  „...Bsthetţis- 
mul nu mai e un cuvânt; esthetismul 


e o-putete, EI e o măreaţă școală de 
emoţiuni, unde se învaţă a iubi lu- 
crurile prețioase, a dori ceeace nu sia 
văzut încă şi a înțelege pasiunea - 
pentru ce e nou“ (pg. 369). Exami- 
-narea acestor note la un Bolliac, Sta- 
mati, Depărățeanu, Sihleanu, Bolin- 
tineanu, Baronzi, Alecsandri char 
dinainte de 1860, constitue una din 
cele mai sagace 'treceri în revistă, 
dar spre regretul nostru nu ne pu- 
tem” opri la nici una din atât de 
fericitele formule ale d-lui Vladimir 
Streinu, când surprinde pe Constan- 
tin Stamati „manfretizând”, când 
despoaie galicismele și iberismele a- 
celui „roșiorean (din Rușii de Vede, 
adică) și franțozit“ - Alexamăru De- 
părățeanu, când descoperă „metro- 
nomismul“ incurabil al versurilor lui 
Bolintineanu și cână se opreşte, cu 
justificată atenţie, la figura cea mai 
interesantă, poate, a lui G. Baronzi 
şi la „amestecul de dantese și vizibil 
din această intuiție a anarhiei isto- 
rice”, a poemej întrutotul remarca. 
bilă, „Visiune”, dela 1853 (Părea că 
bunul nostru Saturn — Şedea alene 
pe vechiu-i turn etc.). Şi acelaşi re- 
gret pentru tot ceeace înseamnă (și 
nu putem - consemna) capitolul mo- 
nografic, întâie analiză competenţă, 
a Literatorului sau portretul de vastă 
complexitate sufletească al lui Ale- 
xamdru Macedonski, Dela studiile bjo- 
grafice şi psichologice ale lui Tudor 
Vianu, pasionatul editor al operei lui 
Macedonski, poetul „Nopţilor” și 
„Umbrei de dincolo de Styx” nu sa 
reflectat intr'o oglindă, mai pură şi 
mai devotă, ca aceasta. 


- Studiul d-lui Tudor Vianu este in- 
titulat „Junimea” și el reprezintă, 


„atât. ea întindere (179 pagini din cele 


381 ale volumului), cât și ca esenţă, 
nu numai întâia dar și singura cer- 
cetare intensivă, consacrată istoricu- 
Tui și operei celebrei societăți ieșene, 
Cât de adânc merge acest studiu și 
câte lumini noui aduce, într'un da- 
meniu, invadat de anecdotică și su- 
perficialitate, numai un examen, de 
înrudite intenţii, ar putea arăta cum 
se cuvine. Evident, nu e cazul nostru. 
De aceea, amintind numai, câteceva 
âin schema, acestui vast studiu mo- 
nografic, ne vom opri la acele capi- 
tole, în care d-l Tudor Vianu a recti- 
ficat înveterate opinii curențe sau a 
pus concluzii la capătul unor lungi 
desbateri analitice. Studiul d-sale în- 
fățișează, dintru întâiu, Junimea, ca 
o grupare, pornită din aceleași aspi- 
rații, cu o viaţă spirituală unitară, 
ale cărei felurite aspecte (spiritul 
filosotic, spiritul oratoric, spiritul 
clasic și academic, ironta și spiritul 
critic) sunț cu atenţie şi cu virtuozi- 


“tate discriminate și ţinute, rând pe 


rând, în lentila măritoare. Urmează, 
după aceea, marele capitol al „înte- 
meietorilor” Junimei, Carp, Iacob 
Negruzzi, T. Rosetti, Vasile Pogor şi 
în deosebi Titu Maiorescu. Anii . din 
urmă au cunoscut o bogată litera- 
tură maioresciană, în inima căreia, 
de bună seamă, se situează însăși li- 
teratura, sa autobiografică, consem- 


9 


nată în corespondența, tot mai intim 
desvăluită şi în jurnalul „insemnă- 
rilor zilnice”. Marea monogratie, in 
&ouă volume, din anul centenarului 
naşteri! iuj Maiorescu, ce i-a închinat 
E. Lovinescu, nu subestimează, chiar 
dimpotrivă, toate aceste materiale și 
paginile de exegeză sau portretistică 
sunt la inălțimea atât a sub-ecțului 
cât și a comemtatorului. Portretul 
concluziv, cu luminile lui de -apo- 
teoză răstrânte asupra „indrumăto- 
rului”, se poate număra printre cele 
mai generoase din câte a inspirat 
personal'tatea uriașă a Criticului, cu 
toate că nu odată în decursul com- 
pactei monografii nemumărâte sunt 
umbrele alternate. Nimic din aceste 
rezerve, oricum de suprafaţă, la a-l) 
Tudor Vianu și nimic din tonul apo- 
iogete pe care-l împrumută, poate 
și din pricina caracterului ei omagial, 
monografia lui E. Lovinescu, ia săs- 
timpuri. Reț'nând, în aicătulrea pen- 
sulei sale portretiste, acale culori sau 
nuanțe, oarecum protocolare, ca: de 
pilâă, formalismul şi virtuovitatea, 
propriu retoricel maioresciene și care 
s'au transmis mai tuturor ucenicilor 
săl junimişti, ssau pe cele tranzito- 
rii, precum atitudinile democratice 
si laicismul gândirii lui literare, d-l 
Tudor V!anu se oprește îndelung la 
una din problemele cele mai dificile 
ale cunoașterii maioresciene, actua.- 
lzată îndeosebi în anul centenaru- 
lui, formulată și îm monografia Lo- 
vinescu, ace'a anume după care Ma- 
iorescu nu ar fi clădit un sistem filo- 
sofic. Urmărind activitatea lui Maio- 
vescu în diversele ei planuri, al pro- 
blemelor de limbă, de literatură și de 
cultură, d-i Tudor Vianu ajunge la 
încheierea că „există în scrierile sate 
polemice și practice o conexiune sis- 
tematică de gândurt”. pe care „numai 
critica noastră a întârziat s'o extra- 
gă" şi că sigiliul ei repetat stă tocmai 
in „caracterul aplicativ” al gândirii 
iui, în afinitatea pentru „concret. 
Critica lui literară, în schimb, nu pă- 
răseşte poziția filosofică, nici o se- 
cundă, Aplicațiile ei fiind raportate 
la unitatea de măsură absolută, a 
unui „concept al frumosului de origi- 
nă kanţiană” și în consecvența, aceas- 
ta se cuvine căutată atât izbânda cât 
şi puterea ei terapeutică, sau cu ter. 
menii înșiși ai d-lui Vianu: „Dar toc- 
mai pentrucă în judecăţile sale asu- 
pra trecutului și asupra contimpora- 
nilor. Maiorescu n'a dovedit simţul 
istoric al re'ativităţii valorilor, critică 
sa. a putut să se exercite cu acea seve. 
ritate justă şi salubră în care expira 
entuziasmul convențional a! vremii 
şi toleranța reciprocă în mediocrita. 
be“: (pag. 196). Trec peste acele in- 
cursiuni în care se retușează legenda 
totatei obendiențe față de filosotia 
hui Vischer sau în care sunt identifi- 
cate, 1a Maiorescu, rudimentele unei! 
ideologii pre-semănătoriste sau pre- 
poporaniste si mă opresc la îricheie- 
rea magistralului portret, ale cărui 
conture de efigie se cuvin. cu osebire, 
popularizate: „Este, serie d_sa, un 
caracter romanic, în toată firea lui 
Maiorescu, împreună cu slaba lui ap- 


10 


t'tudine metafizică, intensa desvoi- 
tare pe care o dobândeşte virtutea lui 
pregnantă, organizaţoare, legiferantă. 
Matoresci este un legiuitor. Mai mul- 
te generații au recunoscut în 
lui pactul fundamental! a) culturii 
noastre intelectuale. Această însușire 
alcătueşte şi resortul principal al 
marei sale arte scriitoriceşti. Cugetă- 
"ile sale dobândesc totieanna forma 
paternă a inscripției sau a textului 
de lege, atât de puțin me putem sus. 
trage evidenţei lo constrângătoare, 
inţelesului lor ceplin cristalizat, eli- 
minână orice aproximație, orice um- 
ră, sugestivă, Ca la toţi marti scrii. 
tori români, lucrarea seculară a lim- 
bii se concentrează şi la el într'un 
mare salt înainte, imcât darul unul 
singur om pare și de data aceasta a 
înlocui opera înceată a mai multor 
generaţii, Nimeni iu scrisese ca Ma- 
torescu mai înainte și puţini l-au 
egalat în vigoare, conc'zie şi proprie. 
tatea exprimării mai târziu. Nu este 
deci exagerat a spune că în domeniul 
său propriu, lucrarea, la care a supua 
graiul nostru nu a fost cu nimic mai 
prejos ue aceia a lui Eminescu“ (pag. 
209—210). | s 
Citat cam lung poate, de fal gra- 
tuit însă, din care cititorul poate de- 
duce nu numai arta caracterizărilor 
a-tui Tudor Vianu, dar şi bănui felul 
în care vor fi prezentaţi „teoreţicie- 
nti“ dela Junimea, un Xenopol, Panu, 
Conta, Lambrior sâu „marii creatori“: 
Eminescu, Carageale, Creangă și Sla- 
vici. Şi felul acesta este pe atât de 
remarcabil pe cât de esenţial. Cum 
trebue să ne limităm, să spunem, câ 
și pentru capitolul Maiorescu, că, 
deși în urma unei literaturi ma! bo- 
gate, ce va fi înflorit cândva în mar- 
ginea și din pretextul unei opere, pe 
care însiși studiile d-sale au sporit-o, 
intr'o măsură nebănuită, substanţia- 
lu! capitol închinat lui Eminescu ră- 
mâne unul din cele mâi frumoase și 
mai comprehensive. Pagina (219) in 
care d. Tudor Vianu lămurește adân- 
ca semnifacţie a pădurii în lirica, lui 
Eminescu, rândurile (275—216) ce 
destăinuwesc „miracolui“ limbei emi- 
nesciene, „în acelaș timp nouă și 
proaspătă“, pentru dobîindirea căreia 





Cronica filmului 


CAPITOL: „VIVA VILLA” 


Nu chiar „cel mai mare eveniment 
al stagiunii”, cum pretinde  direcţiu- 
nea cinematografului Capitol, — în tot 
cazul im film în care Wallace Beery 
izbutește o desăvârşită zreație în rolul 
revoluționarului mexican Pancho 
Villa 

Acţiunea are un ritm și o destășu- 
rare epiră de un covârşitor vealism, ca 
dealtfel majoritatea filmelor america- 
ne cu degfăşurări da mase, realizate de 
casa Metro Goldwin Mayer. 

Aspra și totuși blânda figură a lui 


„Î-4 fost deajuns (poetului) să ae a- 
seze în curentul limbii (românești) 
şi să-și malțe pânzele în direcţia . în 
care sufla duhul ei“ sau cele despre 
caracterul muz:cal al poleziei lui s'ar 
cuveni, fără modestie, extrase și ridi- 
cate ja rangul de irumoase adevă- 
rur!, perpetuu valabile, cum se pcate 
bănui din reproducerea următoare. 
lor: „,... Eminescu ne vorbeşte insă 
cu glasul adâncimii. Sentimentele 
sale ne grăiesc apol direct, în feiul in 
<are o face muzica, prin tiranică su- 
pestie nemijlocită. Piitem spune apoi 
că Eminescu este cel dintâi și a Tă- 
ma cel mai! de seamă poet muzician 
al literaturi! românești. De aceea 
principala iul contribuție nu trebue 
căutată atât în tezaurul de idei și 
sentimente pe care a izbuti! să le ex- 
prime, cât în armonia, proprie cânte 
cului său. Imyesia care stărule în 
no! după lectura poeziilor sale, chiar 
atunci când niciuna din ideile șau 
imaginile lui hu mai este obiectul 
unei reprezentări clare, este o impre- 
sie muzicală, Ne gândim la Eminescu 
așa cum cugetăm la Schumann sau 
Chopin. Amintirea lut stăruie în noi 
ca aceea a umei răzieţe fraze muz- 
cale, în care s'a adunat toată pute- 
rea cântecului unui mare compozitor. 
Muzica  eminesc'ană este expresia 
unui torent de forțe iăuntrice, care 
a upt zăgazurile şi ne târâşie. De 
aceea, nu este novole să ne deschi 
dem poeziei eminesciene, s'o cântăm, 
să încercăm a ne adapta ei, așa cum 
este cazul pentru atâţi poeţi, al căror 
farmec se ascunde şi trebue descope- 
rit. Seducția eminesciană este tira- 
nică și imdiscutabilă. Cititorul emi- 
nesclan are impresia că nu se poate 
sustrage farmecului care îl învinge. 
Poetul hucrează asupra lui cu pute- 
rile unui magician“ (pag. 2178—.979). 
Cam aşa se prezintă, într'o necom- 
pletă și abia schițată prezentare, Is- 
toria literaturii române moderne a 
d-lor Serban Cioculescu,  Viadimir 
Streinu și Tudor Vianu, rod al unor 
temperamente scriitoricești. străluci- 
tor verificate, și al unor colaborări 
armonioase, dela care avam dreptul să 
aşteptăm cel puțin continuarea și 
implinirea acestui început. 





Villa,  buptătorul neînfricat pentru 
dreapta cauză a ţării sale, își află în 
Wallace Baery interpretul ideal. Isto- 
riceşte, filmul trăiește doar prin ei. 
Fanțezia sa dramatică nesilită, posibi- 
lităţile sale de adaptare şi transiigu- 
rare, au dat figurii revoluționarului 
mexican o notă de dârză umanitate 
sare cu greu se poate uita. 

Rare sunt producţiunile ultimilor 
ani, în care elementul istoric, atmo> 
fera câmpului de luptă, folosirea de 
grupuri și arta fotografică să fie cu a- 
tâta măestrie slujite. 

In concluzie : um film care face săli 
pline şi pe care-l recomandăm cu toa- 
tă căldura, fără teama că vorm fi con- 
traziși, 





LIVIU BRATOLOVEANU 


Di 
“= 
SĂ 


N. 


In sălile Şcoalei de Arhitectură, 
sculptorul Corneliu Medrea şi-a înfă- 


țișat o bună parte din opera sa, cu 


toate etapele, preocupările şi realiză- 
rile unei cariere, începută la sfârșitul 
celuilalt război mondial. Pentru cu- 
noaşterea integrală ga personaiității 
sculptorului ardelean, născut în jude- 
țul Sibiu, în 1889 și format lu Buda- 
pesta, în Germania şi la București, 
unde s'a stabilit în 1914, erpunâna la 
„Tinerimea Artistică” și fundând mai 
târziu, împreună cu alții, „Arta Ro- 
mână”, recenta expoziție a fost hotări- 
toare. Ne-am putut da mai lesne sea- 
ma ce-a rămas valabil dintro susținută 
activitate de treizeci de ami, ce-a îz- 
butit şi ce n'a izbutit artistul în ceea- 
ce și-a propus, precum şi multul sau 
puținul pe are condițiunile sociale 
dela noi i l-au îngăduit, față de ceea 
ce ar fi putut face în alte condiţii, în 
alte vremuri şi în alte părți. 

Privind numeroasele lucrări destul 
de înghesuite, cu toată lărgimea celor 
două săli festive, reiese limpede că pe 
d. Medrea l-au preocupat mai cu seamă 
portretul, compoziţiile mai intime și 
mai restrânse ca proporții şi, în fine, 
compozițitile monumentale. lar în fie- 
care din aceste trei specii sculpturale, 
nu odată d-sa și-a variat stilul și viziu= 
nea, căutând diferite modalități de ex- 
presie, sforțându-se să înnoiască sau 
să re-interpreteze unele stiluri şi să se 
adapteze cerințelor şi condițiilor mo- 
derne. 

In grelele condițiuni dela noi, unde 
oficialitatea nu a avut mai niciodată 
pasiunea pentru artă şi poate nici fon- 
durile necesare pentru a împodobi cum 
se cuvine piețile orașelor, parcurile si 
stațiunile, cu statui şi monumente da 
adevărată artă, nedomandând artişti. 
lor lucrări mari, care să-i pună la a- 
dăpost de nevoi și expediente — pro- 
fesorul dem Academia de Arte Fru- 
moase din Bucureşti s'a dovedit un spi- 
rit laborios şi un muncitor aprig. D. 
Corneliu Medrea a crezut în arta sa 
şi a det lupta cu mediul nostru, puțin 
prielnic înțelegerii şi cultului pentru 
artela plastice, spre deosebire de alta 
arte, care ca poezia, epica, teatrul se 
bucură de alt prestigiu și de altă încu- 
mațare. 

Ca portretist, d. Medrea a avut buna 
idee de a fixa în piatră sau bronz chi- 
purile multora dintre artiștii români, 
care deci, datorită d-sale. vor fi păs- 
trați viitorimii. Chipul blând şi obse- 
dat de viziuni al pictorului G. Petra- 
şcu;: trăsăturile energetice şi mai dure 
ale pictorului C. Ressu; ținuta mân- 
dră și impunătoare a regretatului Teo- 
dorescu-Sion ; capul robust și calm al 
pitorului M. Bunescu se înşiră nlături 
de portretul lui St. O. losif, ridicat la 
Braşov. 

Toate aceste portrete merg spre un 
realism nobil, cu destulă pătrundere 
psiholooică şi ținută expresivă. Beetha- 
ven şi Barbu Melavrancea, ultimul în 
monumentul dela Şosenua Kiseleff. în 
fata Rufetului. sunt tratati pe urmele 
lui Rodin, capetele lor fiimd văzute în- 
suflețindu-se din mari blocuri. de pia- 
tră. cu frunți frământate de gânduri 
profunde si cu viziuni dramatice — a- 
plecați către ei înșiși, firi posedate și 


Cronica plastică 








STILURILE ȘI CĂUTĂRILE 
SCULPTURII d-lui C.MEDREA 


generoase, totodată, pe care modelujul 
sensibil al părului, al frunții aplecate, 
al obrajilor trași şi supţi de suferință 
şi ideal îl reliefează puternic, lăsând 
restul netratat. Michelangelo e văzut 
mai dramatice încă, monumentalizat în 
stilul Renașterii şi mai ales al lui Mes- 
trovici: frunte mare şi puternică; pri- 
vire interiorizată şi drăcește chinuită; 
barbă răsucită. In totul, un demiurg 
plin de forță. 

Dar, dintre toate vhipurile lucrate 
de d. Medrea, socotim pe acela al lui 
Eminescu cel mai realizat și sinteti- 
zând oarecum toate căutările și reali- 
zările-i portretistice. Capul lui Emi- 
nescu este văzut mai lăuntri:, mai li- 
ic, mai viu, dar fără a i se știrbi mă- 
rația de sfinz tânăr şi de luceafăr, care 
suferă tocmai din pricina măreției și 
nemuririi conferite. Pe linia lirismului 
substanțial al lui Rodin şi Paciurea, 


dar văzut mai puțin impresionist și cu 
tendințe spre monumental — Emines- 
cul d-lui Medrea este mai aproape de 
sufletul nostru, spre deosebire de re- 


S 





CORNEI. MEDREA Nud 


cele Eminescu al d-lui Han, care l-a 
tratat mai arhitectoni: și mai ostenta- 
tiv nobil şi mare. Chipul creat de d. 
Medrea este totodată mai sensual, mai 
vizionar, mai discret și, prin aceasta, 
mai profund și mai grăitor. E poate 
capodopera carierii de portretist a 
d-lui Medrea, aici d-sa pornind dela 
înteriorizarea impresionistă și ajun- 
gând la o stilizare neo-clasică. 


de PETRU COMARNESCU 


Alte capete și busturi, ca acela al 
d-nei F. (1929) pornesc  de-a-dreptul 
dela robustele capete romane, căutând 
o geometrie monumentală, aşa cum 
procedează și Maiilol, 

In compoziţiile mai restrânse, mai 
intime, mai lirice, d. Medrea inbutește 
— credem — mai mult decâi în vele 
de mari proporții, văzute monumental. 
D-sa este un liric, căruia îi priesc eu- 
prațețele modeiate şi cărora să le lase 
oarecare paiină şi oarecare luciu mia- 
terios, suogestiv şi neterminat. Ne 
gândim ln acel Tors de fecioară (1929), 
gingaş şi sensual, cu voluptuos volum 
și netede suprafețe de bronz, sau 
Copilul cu broasca (1926) tot din bronz 
unde carnația are sensudalitatea impre- 
sionismului francez și o frăgezime pu” 
ră, suprafețele nefiind şiefuite cu to- 
tul, ci lăsându-li-se o ceaţă. Tot aici, 
se cade să orânduim şi Cele trei fecioa- 
re în rugăciune, mai mult sugerate şi 
cuprinse întro ritmică de-un impună- 
tor efect decorativ, parcă desprinzân- 
du-se din materia însuflețită biblic, 
calde și pure ca o apariție davinciană 
sau rodiniană, chiar dacă-s mai pline, 
mui grăsuțe decât în viziunile Italia” 
nului și Francezului. 

Dacă ne referim la baso-reliefuri şi 
aici credem că trebue făcută, calitativ, 
distincția între basoreliefuriie — lirice 
și întime şi între acelea epice şi eroice. 
Basoreliețurile lirice, cu viziuni fecio- 
velnice sunt grațioase, vii, sensuale, 
suggerând, ca şi desenele lui Rodin, 
carnația pură şi voluptoasă totodată, 
grația şi sensualitatea, sprimteneala şi 
frumuseţea. Aici, trebuesc orânduite 
Leda şi Maternitate (1929), Dimpotri- . 
vă, ritmica basoreliefurilor mai com- 
pleze, înfățișând scene războinice. cum 
este Legenda lui Dragos-Vodă (1914) 
nau încordarea, organizarea,  articu- 
larea unui ritm permanent și totala 
vibrație a formelor materializate. Sunt. 
desigur, încercări majore, dur nu în 
totul emoționante și mulțumitoare, 

Aceeași distincție și obiecție se poate 
fave și aduce și compozitiilor de mari 
proporții, văzute întradevăr  mwonu. 
mental. day care lasă unele nemultu- 
miri. Imensele nuduri femenine și băr- 
băteşti, desfăşwrate amplu în spațiu, 
cu volume simple și umflate. nu sunt 
nici ele reci sau conventionale. Dar 
șoldurile prea groase, sânii prea aecen- 
tuaţi, picioarele scurte fată de tors nu 
le crează avântul şi noblețea statuară 
necesară. Apoi, văutând să le dea vla- 
ţă şi mișcare, scu'ptorul lasă aceste 
corpuri monumentale în pozitii si um- 
blet prea obisnuite. prea cotidiene şi 
parcă sovăelmice, firescul tuând-o îna- 
întea stilizării. | sai aaa 

S'ar putea faca desinur o tipo'oqie 
a acestor nuduri în miscare, Cu TRUŞ- 
chi mărunți. dar tari, cu carnație a- 


LE. 





. 


bundentă și vwoluptuoasă, trupuri cu 
picioare scurte și groase, — susținân- 
du-se că, spre deosebire de sculptorii 
greci, romani, gotici, italieni sau fram- 
Rezi, sculptorul român s'a gândit la 
structura fizică a Românului, care, în 
genere, nu are forme alungite, trupuri 
înalte, picioare lungi, dar are în schimb 
vitalitate, energie, forță de rezistenţă, 
concentrare dârză. Dar sculptura şi 
mai ales monumentaiul cer măreție, nu 
numai plinătate; verticalitate, nu nu- 
mai orizontalitate umflată, plină, sen- 
suală; cer stilizare, nu numai realitate 
profilată simplu şi întradevăr plină 
de viață. Dela Războinicul din 1923 la 
compoziţiile pentru Expoziţia dela 
New-York (1940), d. Medrea a evoluat 


simplificând suprafeţele corpurilor 
monumentalizate, dar conferindu-le 
fecunditate,  robustețe şi  plinătate, 


Este, desigur, şi aceasta o stilizare şi 
— trebue să recunoaștem — nu în pa- 
guba vitalității, a dimamismului, a 
sensualității. Dar  stilizarea rămâne 
mai mult în felul de a trata suprafe- 
țele nudurilor, simplificând detaliile, 
iar nu în viziunea: totală a ansamblu- 
rilor plastice, a ținutei și ritmicei tec- 
tonice, de care un Bourdelle a uzat și 
abuzat. 

Pornind dela sculntura romană, dar 
accentuând mai mult energia, ţecun- 
ditatea, voluptatea și având mereu în, 
minte tipologia românească, d. Corne- 
liu Medrea a ajuns la unele forme pe 
care credem că nu greşim dacă le nu- 
mim. baroce, Dar dacă rovocoul francez 
era grație şi subțirime ușor diforman- 
tă, iar barocul german umflă şi el for- 
mele şi le conferă tot felul de detalii 
aderente ca ritmică și suflu, mergând 
spre un patetism — barocul sculpturii 
d-lui Medrea crează — credem — for- 
me care umilă simplitatea arhaică, 
dându-i plinătate nu lipsită de vigoa- 
re şi grosierități voluptoase, pentru a 
câștiga. spaţiul prin volum şi mișcare. 
E un baroc românesc, închegat prin 
volum, iar nu prin tratarea diferenţia- 
tă a suprafețelor și planurilor. E un 
baroc al nudului, desigur nu chinuit şi 
contorsionat ca acela ai lui Michelan- 
gelo, ai cărui Sclavi prevestesc baro- 
cul de mai târziu, ci ai nudului calm, 
cuminte, robust, dârz, cald, câştigând 
spațiul mai mult orizontal decât ver- 
tical, umilând volumul şi simpificând 
detaliile. suprafeţelor, E şi aici o con- 
tribuţie personală, cu însemnate con- 
secințe pentru viitoarea desvoltare a 
sculpturii monumentale dela noi. 


Către acest baroc s'a îndreptat d. 
Medrea încă din 1923, când a expus 
Ghiocelul, un nud. femenin cu un 
ghiocel în mână, nud umflat și volup- 
tuos, dar pe atunci parcă desprins din- 
trun baso-relief. Cu amii, trupurile au 
câştigat deplin spaţiul — având din 
plinătatea dar nu şi din articulaţia 
Chanei Orloff — dar căutând monu- 
mentalul, pe care sculptorul român 
l-a rezolvat în felul arătat. Unele mo- 
numente de război au aceeași orienta- 
re orizontală, păcătuind ca elevaţie, 
spre verticalitate și chiar ca ritmică 
liniară.. Ne gândim la proectul din 
1932 pentru Monumentul Infanteriei şi 
la. altele. Monumentele lui Gheorghe 
Lazăr și al Părintelui Lucaci, însă, 


12 


deşi poate mai puțin personale ca ce- 
lelalte, au o necontestată măreție, im- 
pun, dar pe noi ne emoţionează mai 
puțin decât chipurile unui Eminescu, 
Delavrancea, Ressu sau decât feciorel- 
nicele nuduri de proporții mai  res- 
trânse. 

In condițiile grele ale celor treizeci 
de ani de vreaţie, d. Corneliu Medrea 
şi-a înscris numele în istoria artei ro- 
mânești, prin realizări proprii şi prin 
căutări originale spre un baroc monu- 
mental românesc. In monografia sa 
despre Medrea (Colecţia Apollo, 1935), 
d, Tudor Vianu accentuiază, chiar când 
se ocupă de Ghiocel, arhaismul acestei 
sculpturi, pe care o vede pornind dela 
fecunditatea venusiană a vreunui ve- 
chi cult barbar. 


PE i aa? 


Noi socotim că barocul românesc, pe 
care-l formulăm acum pentru a defini 
o parte din lucrările monumentale ale 
d-lui Medrea, purcede nu dela um ar- 
haism barbar cât dela viziunile ţără- 
neşti ale mediului. nostru, exprimate 
prin plinătate fecundă, prin voluptate 
cuminte şi castă, și primtr'o forță deloc 
barbară. Cu puțină barbarie orhaică, 
d. Medrea ar fi ajuns ca Mestrovici la 
un dinamism dramatic și la o articu- 
lare energetică pe care plastica sa nu le 
are, D-sa excelează în compoziţiile li- 
rice, cu detalii şi modelaj suggestiv, cu 
profiluri gingaşe sau cu susținute fră- 
mântări interioare, în fine cu acea pli- 
nătate și robustețe țărănească, ce îl 
caracterizează. 





CARNET LITERAR == 


Fundația Regele Mihai 1 își indugurea- 
ză noul an editorial în mod fericit cu vo- 
tumul „Paradoxele logice“ al d-lui Anton 
Dumitriu. 

Personalitate proeminentă în rândul fi- 
loznfilor nostri de azi, autorul nosenă în- 
sușirea rară de a uni calitatea fondului cu 
limpezimea formei, fiind unul din cei mai 
cetiți  cugetători  contimporani tocmai 
pentru această însușire a clarității, 

Dacă uvem în vedere obiectul studiului 
de față, anume întreprinderea autoru'ui 
de  rezoiva paradoxele logico-matemali- 
ce, domeniu în care a izbutit să arate în 
mod logic unde și în ce constă eroarea 
care se traducea prin paradox, ne dăm 
seama de ce volumul d-lui Anton Dumi- 
triu e de natură să incite interesul ceti- 
torului şi să fie prilej de discuții cât mai 
întinse şi el merită o analiză mai amplă, 
ce nu se poate face într'o notiță informa- 
tivă. 

NOAPTEA DE FERICIRE 


Puţine sunt ocaziile ce oferă registra- 
torului Hteraturii noastre stări de entu- 
ziasm și când în loc să consemneze cu 
răceală o apariție, poate să-și pavoazeze 
scrisul cu vestirea unei cărți cu toată gura 
bună, atunci se simte cum nu se poate 
mai satisfăcut. - & 

E cazul volumului de nuvele „Noaptea 
de fericire“, datorit d-lui Mihail Celarianu 
ce excelează deopotrivă în genul epic și 
liric, Buchet de variată compoziţie dela 
schița cu îz caragialesc, până la proza de 
dimensiuni mai întinse, acuzând psiholo- 
gicul sau conținând bucăţi de un umor 
de majoră calitate, rartea e de o între- 
mătoare voioşie şi binevenită în această 
vreme când s'au deschis zările, dar mai 
e destulă încruntare și asprime. 


CĂRŢI IEŞITE DIN FOCARUL RĂZ- 
BOIULUI 


Au fost „Nopți fără lună“, cartea rezis- 
tenței populațiilor ocupate de memți îm- 
potriva cutropitorilor și „Mai presus de 
orice“ de Eric Knight zugrăvind prima 
parte a războiului englezilor și drama 
unui defetism temporar. Ş 

Mai rămânea de scris pagina epopeică 
a unei drame la fel de cutremurătare, dar 
de astă dată a populației civile din ţă- 
mile ocupate de dusman, respectiv de ger- 
mană şi care e silită să emigreze; mai ră- 
mânea de povestit suferința milioanelor 
de czpulzați, expatriați și desrădăcinați 
im. Întreaga lume. 

Și î-a fost dat lui Erich Maria Remar- 
que „arian“ și german să scrie cartea a- 


ceasta de curaj și adevăr, epopeia oame- 
nilor rămași fără țară și fără cămin, vie- 
timele urii deslănțuite de Hitler, ce sa 
abătut deopotrivă asupra evreilor și creş- 
tinilor cari erau de alte concepţii politi- 
ce decât hitleriştii. Ea se cheamă „lubește 
pe aproapele tău“ și a apărut în traduce- 
rea d-lui Camil Baltazar. a căi 

Zugrăvind patetica şi zguduitădrea pe- 
regrinare a acestor veșnic prigoniți și ex- 
pulzaţi, Remarque a reușit să scrie cel 
mai mișcător documentar uman contim- 
noTan al pătimirilor îndurute de milioa- 
nele de  fran-ezi, cehoslovaci, polonezi, 
belgieni, olandezi, englezi, ruși și evrei. 
împrăștiați pe întreg întinsul pământului, 
de prigoana hitleristă, 

Peste dezastrele şi nenorocirile acestei 
mulțimi, înflorește totuși cea maj sudvă, 
cea mai neușteptată idilă de iubire, voind 
parcă să demonstreze că deasupra abisu- 
lui urii, dragostea e biruitoare. 


HENDRIC VAN LOON 
Unul din cei mai ceruți și mai pre- 
țuiți scriitori streini, autorul „Istoriei 
Artei” și a „Istorie; Omenirei“ prezent 
pe piața noastră cu romanul „Omul mul- 
tiplicat“, îşi învederează fecunditatea cu 
încă două lucrări ce ies săptămâna ared- 
sta: Prima e Biblia și cea de-a doua e 
„Cuceririle Mărilor”, ce vor apărea la 
editura „Naţională Mecu” unde se tipă- 
reşie şi ediţia II-a din celebrul roman 
„Evreul Siiss” de Lon Feuchtwanger, a 
cărei primă ediție a apărut acum şapte- 
opt ani, la editura „Ciornei”. 
CARTEA SOVIETICĂ 


Lipsiți atât amar de vreme de una din 
cele mai bogate și mai originale producţii 
literare, cea a scriitorilor sovietici, recă- 
pătăm timpul pierdut, dând întâietate as- 
tăzi cărților lor. Și sunt destule și bune: 
lun: „Se preface lumea” Ilia Ehrenburg 
„Şi-a fost ziua doua”, Boris  Gorbater: 
„Neînfrânții”, Mihail  Şolohov: „Școala 
uri», : 

Tot o carte a stărilor prerevoluţionare, 
de astă dată din Chima e și „Ultima dato- 
rie” de Perl Buck, apărută la editura 
„Vatra” în tâlmăcirea d-lui Camil. Bal- 
tazar. 

Cartea ar fi trebuit să se cheme „Tână- 
ra comunistă”, dar editura „Vatra” s'a sfiit 
să înfrunte cenzura trecutului regim cu a- 
semenea titlu. S'ar cuveni ca la ediția 
doua să sa dea culegerei acesteia ce oglin- 
deşte aspectele epocei revoluționare trăi- 
tă de China — să îi se dea titlul potrivit 
şi care redă sensul și conţinutul cărții. . 


e. b. 


FIA 


Pa 
t 


CRONICA MUZICALĂ 


Din belşugul manifestărilor muzicale 
ale săptămânii (22-—29 c.) alegem, pentru 
a vorbi maj pe larg cetitorilor noştri, un 
șirag de compoziţii noui româneşti. Am 
voi să le punem în lumina pe care o me- 
rită aceste lucrări semnificative, 

Se pierduse parcă obiceiul de a mai 
asculta muzică de-a noastră — şi tocmai 
întrun timp când tânăra şcoală de com- 
poziţie românească dă dovadă de o ade- 
vărată vigoare și bogăţie de creaţii. Şi 
iată că'n cele din urmă şapte zile ni se 
cevelează cântecele, mai toat inedite, ale 
int M. Jora, ale Doamnelor Dida Saint- 
Georges şi Hilda Jerea — şi Divertismen- 
tul pentru orchestră de cameră al lui M. 
Anaricu. 

Meritul de-a ne îi adus această din 
urmă primă audiție este al „Filarmont- 
cei”, condusă de G. Enescu. Cel pentru 
audițiile vocale e al Doamnei Lisetţe 
Georgescu. 


Cântăreaţă, până ieri puţin cunoscută 
oa atare, mâine va fi desigur socotită ca 
una dintre cele mai prețioase interprete 
de lieduri. D-sa, înainte de toate își în- 
tocmește programul cu un simţ și un gust 
muzical ales, Alături de pagini ale lui 
Mussorgski, Debussy M. de Falla — 1u- 
crări ce ne vorbesc, în glasul nostru, de 
o valoare atât de reprezentativă, 


„Se vede numai decât ce conştiinţă ar- 
tistică are D-na L, Georgescu din excep- 
ționala punere la punct a tot ce cântă: 
Fiecare amănulit e gândit, simţit, lucrat 
în nota justă, iar, totodată linia mare şi 
stilul nu sunt scăpate nici o clipă din ve- 
dere. Ne place această rotunjime, această 
artă șlefuită, fruct al unei râvne intense 
şi Neîncetate, ţinzârd spre desăvârşire 
teohnică și expresivă. Cred că am mai 
întrebuințat petru D-sa comparaţia — 
în care nu trebue să vedem un pejora- 
tiv: — E ca un meşier-violonist ce ob- 
ține rezultate mnebănuit de frumoase pe un 
instrumehit ce nu e chiar un Stradivarius, 
Cât preferăm astfel de interpreţi, feno- 
menelor vocale naturale cari nu ştiu ce 
să facă adesea cu vocea dăruită de Dum- 
nezeu! Ca să mai facem o asemănare, a- 
ceştia sunt ca soldaţii cărora li s'a dat 
belșug de arme şi de muniții, cari însă 
nu știu să tragă. 

D-na L. Georgescu, mai slab „utilată”, 
nimereşte la fiece lovitură. 

„Jerte-ni.se această paranteză în favoa- 
rea uneia dintre puţinele interprete cari 
se gândesc a sluji muzica nouă româneas- 
că, Aceasta din urmă he va preocupa 
mereu, cu precădere. 

Dintre cânteczie lui M. Jora, numai 
„Vaca lu; Dumnezeu”, pe versuri de 
Tudor Arghezi, face pârte dintro cule- 
gere ce a fost editată de Fundaţia Re- 
gală, la Praga (1942). Cu prilejul de faţă 
ne arătăm părerea de rău că această o- 
peră de editare, de răspândire a bunri 
muzici dela noi, atât de puţin susținute, 
a încetat, 

Csielajite două cântece au fost execu- 
tate în primă audiție acum. Ambele sunt 
pe versuri de D-rul V. Voiculescu: „Dot 
de tinereţe” şi „Colind uitat”. 

Muzica din „Vaca lui Dumnezeu” are 
graţia şi uşurinţa imaginei invocate de 
poet: 


„De prin vârful pomilor 
A venit o boabăn zbor 
Ds cafea, 


de EMANUEL CIOMAC 


Năclăită în perdea, 
Dumnezeu când i-a făcuţ 
Fiinţa dim scuipat şi lut, 
Cu o pensulă de zdrzanţă 
A vopsit-o cu faianță 

Și î-a pus ca din greșeală 
Două coji cu căptușeală 
In spinare, 

Ca să zboare, 

Şi aproape în zadar 
Patru puncte ca de zar... 


Evocarea naturalistă cate nu se fereşta 
de expresia tare; „neuzitată”, miniatură 
precisă ca acele „Histoires naturelies” ale 
lui J. Renard şi M. Ravel — cu care 
dealtminteri, muzicalmente, nu seamănă 
câtuși de puţin. 

Un ritin liber, măsuri de 2/4, 7/8— 
8/8, urmându-se neregulat. 

O adaptare de accent, credem, totală, 
în deciamaţia așa de firească. Când spu- 
nem „declamaţie” nu trebue înțeles cu- 
vântul ca un debit emfatic. Dimpotrivă, 
plin de naturaleţe, e'ementul melodic de- 
calcându-se, modelându-se pe ce! al in- 
flexiunii cuvântului rostit, 

Și astfal ca ființă un fel nou de a se 
exprima românește în muzică. 

Pianul joacă un rol egal cu vocea, 
creând atmosfera armonică subtilă, îm- 
părtăşind, enunţând, comentând sau sus- 
ținând ideea muzicală. A 

Dintre cântecele cu totul noui, socotim 
că unul e o reuşită integrală, o capodo- 
peră băștinaşă, precum a fost şi corul 
„Toaca” al lui M. Jora. Aici, în ritm obsti- 
nat de 3/4, cu o monotonie voită, flux 
regulat de optimi, cu opriri pe câte o pă- 
trime accentuată şi, ca motiv, repetat 
mereu aproape identic, formula ca a 
urării de Crăciun „Steaua sus răsare!”... 
„Colind uitat!” 

O simţire şi un lirism atât de românești, 
venite din adâncurile snfietaști ale nea- 
mului, îmbrăcate în strai prețios de ar- 
mollie — în care modernismul nu disto- 
nează, 

„Cântă lin colind 

Pe la porţi oierii, 

Se țţrezesc zâmbi: nd, 

Dis din zori boierii” 

Un tremur cucernie “la sfârşit: 
„Stau în staul jos 

Boi vărgaţi cu sânge, 

Intre ei Christos 
Dsmierdându-i plânge”. 


La prima audiție, celalt cântec, „Dor 
de tinerețe” nu mi sa părut atât ee ca- 
racteristic deşi are calităţile ce fac din 
cempozitor ce-şi afirmă personalitate „et- 
nică” ma: cu sesmă în balete ca „De- 
mo:szlla Măriuța” şi „La Piaţă”, un crea- 
tor şi pe tărâmul a ceeace am numi, cu 

un termen impropriu, „liedul”, cântecul 
românesc cult, 

Doamna Di:di:a Saint-Georges, altădată 
colegă a lui M. Jora la conservatorul din 
Lipsca, parcă ar fi porhit la drum cu a- 
celeaşi năzuințţi, 

Dar a avut o carieră artstică întreruptă. 
Inspiraţia-i autentică a izbucnit dela în- 
csput, de mult, cu e notă personală și 
românească, i 

Incă de acum treizeci de ani ne-a dat 
o bucată ruptă parcă din inima obştească 
şi care-i aparține totuşi întregă. O tân- 
guire de doină şi de bocet înăbușit în 
care e atâta dor „specific”, atâta durere 
ancestrală, neizbăvită și resemnată, în- 


tro efuziune melodică pătrunzățoare. 

„Dorurile mile”... Un grup de şase note 
egale, ctâmpei de gamă minoră — patru 
optimi suitoare, două coboritoare, legate 
într'o îngânare ce revine mereu. "Aşa, de 
puțin, în simplicitate, cu susţinerea ar- 
monică a unui șirag de terțe — totuși așa 
de mult! 

O iacrimă în care se resfrâng Nemăsu- 
rate zări: cernite... 

„Dorunile mele 

N'au întruchipare, 

Dorurile mela2-s 

Frunze pe cărare, 

Risipite, spulberate frunze pe cărare, 

Tot ca-mi ţese ziua 

Zorile-mi destramă, 

M s'a dus norocul 

Nu-l mai plânge mamă, 

La icoana Preacuratei nu-l mai plânge 

mamă. 

Cântecul acesta despoiat rămâne în ini- 
ma fiecăruia dintre noi trezind resonanţe 
adânci, 

Şi melodiile din Bihor sunt pline de 
caracter. Mai recente, ceva mai compli= 
cate ca mijloace, pat fi prețuite, fără a 
avea emoționanţa desăvârşire a „Doruri- 
lor mele”, ce rămân ca o nastemată în 
literatura noastră vocală. : 

Şi Doamha Hi'da Jirca, am zice e din 
aceiași familie a eomnozitorilor numiţi. 
Dar desvoltaiă în sensul unui modernism 
mâi acid, mai orăşenesc, în cântecul 
„Fanfară”, pe text de Bacovia, mai lău- 
tăresc în „cântec țigănesc” de Miron Pa- 
ranchivescu. cu o nată de joc duios și şă- 
galnio copilărese, de o naivilate voită în 
„Soară” de T. Arghezi. - 

Întâiul şi sl treilea poet sunt printre 
cei puşi în muzică și de M. Jora. Acesta 
din urmă a fost (împreună cu D-ra Filo- 
rica Muzi:cescu) profesorul D-nei Jerea 


— care parcă i-a împrumutat şi ceva din. 


nume, 

Influenţa. e desigur vădită. Dar nu-i 
adoptare de procedee,: de formnute, ci ca 
o filiaţie, o comuniuna firească de prin- 
cipii şi sensibilitate estatică, 

Ca şi cea a lui M. Jora, muzica autoa- 
roi e totdeaunz substanţială, 

Are ce spule, e bogată în idei plastice. 
Armoniile îndrăzneţe sunt necesare. Tex- 
tul e ilusirat cu îndemânare,  Aceiaşi 
grijă de a creea o declamație exactă ro- 
mânească în cântec, ca şi la maestrul ei 
— ca şi Ja Qiscipolii acestuia, colegil mai 
vârstnici Paul Constantinescu şi C. Sil- 

vestri. 

In „Fanfară” e toată atmosfera orașu- 
Imi de provincie în care cântă noaptea 
)a grădina publică, muzica militară. Neo- 
logismul caricatural. exbresie voit banală 
a unei lumi cu două asnecta, una hibrid 
„occidettală”, altă autohtonă, auasi-sub- 
urbană, evocă ambianța locală cu un 
humer mâhnit, plin de nostalgie... 

„Oraşul luminat eieetric 

Dădia fiori do nebune. 

Şi tot orașu'l întrista 

Fanfara miirtară 

Târziu în moapte, la grădină... 

„Ce tristă opzră cânta 

Fanfara militară!... , 
Nesfârşite melanocolii născute întrun me- 
diu meschin, se desprind. Sună ia înce- 
pui ca un glas ce goarnă — „ridicolosa- 
mente” cum indică autoarea — și apoi 
versurile sunt cântate rar, trăgănat, cu 
un debit egal, susținute, sar zice nepă- 
sător, de armonii crude. Nimic imitativ. 

Dar atmosfera e creeată. 

„Seară” e în acelaş gen de glumă gin- 
gaşă şi duioasă, evocând o insectă (un 
paianjeh) ca și „Vaca Domnului“, 

„Cântecul ţigănesc“, cu acompaniamen- 
tuj martelat, ca o ţinută de cobză aau 


13 


YEATRUL SĂARINDAR: „PROFESIUNEA 
D-NEI WARREN“, DE BERNARD SHAW 


„Profesiunea Doamnei Warren“ face 
parte din acele piese pe cari Bernard Shaw 
te-a inţitulat neplăcute, pentrucă „pute- 
rea lor dramatică sileşte pe spectator să 
ia în considerare anumite tapte sociale 
neplăcute“, 

Ca să poată trăi, D-na Warren a trebuit 
să-şi speculeze frumuseţea, iar ca să par- 
vie a devenit directoarea mai multor 
„Case“, Până aci nimic nou — ştim doar 
cu toţii că din cauza unei proaste întoc- 
miri sociale, viaţa strivește ades pe cei 
bine intenţionaţi și saltă în schimb pe 
nemernici, „Faptul neplăcut“ e însă că 
D-na Warren nu ascunde lucrurile. Ajun- 
să acum — şi-a construit o filosofie pro- 
prie care îi împacă scrupulele și îi dă 
chiar conştiinţa superiorității ei. A invins. 
Dece s'ar fi lăsat sdrobită? Dece ar me- 
rita ea optovriul, mai mult decât patro- 
nul une! fabrici, de pildă, care lasă lu- 
erătorii să se intoxice cu plumb. 

E în Rernarăd Shaw o trăsătură funda- 
menisiă: Fervoarea vieții. Exastă un s:n- 
gur ad-văr: trebue să trăești. Există o 
singură valoare: acțiunea — care e afir- 
marea vieţii.  Personagiile lui urmăresc 
un singur țel: să se realizeze — indiferent 
po ce cale — dealtfel nici nu importă, de 
vreme ce toate criteriile se devalorizează 
în fața vieţii ridicată la rangul de prin- 

„cipiu, 

D-na Warren şi Vivi sunt mânate și 
ele de această „life force“ ca de o demo- 
mie. Amândouă sunţ străbătute de acelaș 
instinct puternie de viață, amândouă sunt 
dotate cu putere de muncă şi au curajul 
de a privi lucrurile în față — daaceia se 
şi înţeleg până ja un punct. 

— Viaţa nu mă lăsa s'aleg. Trebuia să 
trăiesc. Nu? se justifică D-na Warren și 
Vivi îi iartă trecutul, e gata să-i ia apă- 
rarea în faţa 'umii. Nu sunt toţi doar 
uişte inocr'ți? D-na Warren a ascuns însă 
cu dibăcie faptul că profesiunea i-a intrat 
in sânge, că o mai practică gi azi, când 
nu are nevoie de bani. Vivi are curajul 
să p”ivească adevărul — dar vrea adevă- 
rul întreg — fără rest și nu lartă min- 
cuna Când descoperă că a fost îngelată 
nimic nu o reține, 

Viaţa te obligă la lucruri murdare? 
Da — dar atunci! când mai există o cale, 
dece să trăcști în mocirlă? Calea aceasta 


CRONICA TEATRALĂ 


pe caro D-na Wasren n'a încercat-o e 
munca. Faţă de mama i Vivi aduce un 
plus: experienţa muncii şi a culturii. Ştie 
să muncească și vrea să trăiască cinstit, 
A aflat lucrul acesta: se poate trăi şi cu- 
rat — mocirla nu o mai poate prinde. [i 
trebuie numai tăria ca să reziste milei — 
induioşărilor periculoase şi o găseşte pen- 
trucă „trebue să se salveze“. Nu poațe 
trăi în mocirlă, după cum D-na Warren 
"ar putea trăi în mizerie — şi trebue să 
trăiască aşa cum înţelege ea, chiar dacă 
ar face victime, chiar dacă ar trece peste 
mama ei și peste ea însăși. — Acum te 
cunosc cine ești! exclamă îngrozită D-na 
Warren. „Nu ţi-l amilă nici de tine!“ In 
oe o piveşte, D-na Warren a trecut peste 
nenumărate victime dar s'a înduioșat în- 
totdeauna asupra ei. Vivi are experiehța 
culturii. Asemeni unui am de ştiinţă e 
obiectivă — nu o interesează sentimentele 
ei — ci doar realizarea, Nu îl e milă de 
ea — deacela e calmă și o va învinge pe 
D-na Warren, Ego'smul şi puterza. ei de 
rezistență sunt identice cu ale Doamnei 
Warren — planul pe cara se realizează 
e însă superior. 

Crezul şi intenţiile autorului se pu 
bese foarte uşor — în ciuda măștii sar- 
castice sub care ne-am obișnuit să-l pri- 
vim. Ca orice englez, Bernard Shaw șrede 
în educaţie, crede în progres. 

>eace provoacă drama dintre Vivi și 
D-na Warren e tocmai faptul că plămă- 
dite din acelaș aluat wnan — Vivi aduce 
un plus. Crezul ei în viaţa curată. Actasta 
este cheia rolului — rol care a depăşit-o 
pe d-ra Irina Răchiţeanu. Frumoasă — o 
frumuseţe sensuală, — dotată cu o voce 
învălultoare — nu avea calităţile fizice 
ale rolului. Se cerea mai mult elan —o0 
nâtură mai abstractă, o tărie mai puţin 
brutală — făcută din convingere calmă, 

Trebuiau subliniate detaliile psihologice 
cari întregesc rolul: elanul generos cu 
care Vivi se alătură mamei sale, — depă- 
şirea afecţiei pentru Frank —- din nevoia 
de a rămâne în lumea pe care a întreză- 
rit-o. Vivi m'ar mal fi avut atunci aspec- 
tei convențional sub care ne-am obisnuit 
s'0 vedem. A ciuntit rolul, i-a redus com- 
plexitatea. 





țambal, e plin de mişcare, de ritm dina- 
mic — şi de haz. Gamă țigănească, de 
intervale caracteristice, orientală, vocabu- 
larul muzicali ca şi cel literar, adequat, 
“un oftat de recitativ către sfârşit, pe ca- 
rintele: 
„Spune inimă de ştii 
Leac ales pentru candrii —- 
Pune-mi leac nedovedit 
Pentru boala de tubit”. 

D-nul J:rea e un tânăr şi fermecător 
talent, pe care Nu aunt singurul să-l fi des. 
coperit mai do mult şi care ni s'a revelat 
mai ales în recitalul de lucrări diverse 
proprii ce I-a dat în vremuri de urgie la 
„Casa francezilor” ospitalieri. Cu toată 
cenzura — și piscul — am izbutit să-i 
semnalez reușita atunci şi la microfon şi 
în presă. 

Astfel, dacă ne referim la cei mai aus 
numiţi — şi la atâţia alţii aJe căror cântece 
nu sunt cunoscute încă — compozitorii 
români din generaţii diferite sunt pe cale 
să creeze, cu fond şi formă nouă, un gen 
omiginal, cu rădăcihă adâncă în firea, în 
pământul, în climatul şi moravurile ro- 
«Aneşti, 


14 





Versurile poeților noştri cei mai buni 
ii inspiră. Pc calea aceasta, a poeziei uni- 
tă cu muzica, au creat a'tădată Schub=rt 
şi Schumann liedul nemuritor. Cel româ- 
nesc, apare, se naște, înfloreşte sub ochii 
noştri. El dă ca o aureolă nouă, prin arta 
sunetelor, mai cu seamă modernilor a 
căror expresie e uneori obscură — şi care 
astfel işi sporeşte puterea de iradiaţiune. 

Divartismentul &-lui M. Anâricu ur- 
mează principiul, spiritul simfoniei tra- 
dițional — dar în pronorţii scurtate, con- 
densate, de prim allegro. sucelnt în „for- 
mă-sonată”, de Scherzando, Andante şi 
Final.Rondo. Melosul românesc pătrunde 
en viaţă tiparele îndatinate ca în tot ce 
scrie compozitorul, stâlp ai şcoalei noas- 
tre naţionale, 

Orchestra redusă la elementele ei esen- 
țial, sună bine şi colorat. 

Deosebit de izbutițe ni sau părut „An- 
dantele espressivo'“! cu frumosul solo de 
corn — şi finalul „Vivace”, plin de vervă. 

Asupra numeroaselor manifestări din 
carsul săptămânii trecute ca şi al celei 
care vine, vom căuta să vorbm În croni- 
cete viitoare. Deocamdată am dat precă. 
dere, nu interpreţilor, ei creatorilor. 


D-ua Filotti a avut în primul act remi- 
miscenţe din cariera d-sale artistică — a 
realizat însă după aceea personajul, mal 
mult: a pus în evidenţă cele două aspecte 
ale D-nei Warren, făcându-ne să simțim 
stigmatele profesiunii aluaci când era mat 
uman accentul — sau invers — căldura 
mamei — atunci când atitudinea era ci- 
nică şi aceasta printr'un procedeu clasic 
dar admirubil realizat: contradicția din- 
tre mimică şi accentul vocii, 

— „Intoarce-te la mine“, o atătuește 
vocea mamei pe Vivi — dar expresia ea 
unei proxenete care îşi încântă novicea. 
„Secătură“, spune în glumă „directoarea 
de case“ lui Frank, dar ochii el îl urăsc, 
au deja privirea soacrei. Se cerea pentru 
aceasta şi intensitate dramatică dar și un 
meșteșug scenic desăvârşit. D-na Maria 
Yilotii a dovedit că dispune de amândouă. 

D. Storin, sobru, stăpânit, a înţeles linia 
rolului, l-a conturat în trăsături puter- 
aice şi simple a creiat emațiefără să se 
agite. Tot mai mult il admirăm pe acest 
mare actor. care cu mijloace atâţ de aim- 
pie are darul convingerii, 

D. Maximilian — desăvârșit — în sti- 
lul d-sale a jucat prin nuanțe. 

D. Btoianovici se opreşte la jumătăți de 
măsură. In rolul lui Frank i se cerea să 
fie deopotrivă antipatic şi fermecător: o 
„canalie în devenire“ cu romanţisme du'. 
cege şi cinisme de brută. A.fost din a- 
mândouă — pe jumătate. 

In ceeace priveşte regia, trebue subii- 
niat că deşi intenţia auiorului era să rea- 
lizeze o dramă — „care să oblige specta- 
torul să ia in considerare fapte sociale 
neplăcute“, aşa după cum mărturiseşte 
chiar în prefaţă B. Shaw, s'a accentuat 
prea mult această tendință — pentrucă 
s'a avut în vedere numai nucleul dramei 
nu și întreaga atmosferă cara îi dă com- 
plexitatea. 

Intr'o piesă, personagile polarizează in 
jurul lor, unul drama, altul atmosfera. 
Numai creind centre de interes deoscbite 
— în jurul personagiilor — eckilibrân. 
du-le sau dând întâietate — poate realiza 
regisorul o interpretare. in „,Profesiunea 
Doamnei Warren“, regia d-lui Victor Ion 
Popa a lăsat toată greutatea dramei pe 
umerii celor două protagoniste — negli. 
jând alte personagii cari creiau atmosfera. 

Bernard Shaw nu e un spirit poetic, 
piesa se resimte de acest lucru și lipsa 
de atmosferă care ne-a isbit în D-na War. 
ren, vine în mare parte de aci. Există 
însă în piesă un personaj — bunul, biân- 
dul şi a toate înțelegătorul Praed. Are 
ceva din farmecul tipurilor lui Anaţole 
France. Am multă considerație pentru a. 
Boreahu, dar nepotrivirea flagrantă din- 
tre fizicul d-sale şi acela al personajului, 
1-au obligat să fie rigid şi I-au împiedicat 
să găsească accentul just. 


In fine, aș vrea să reamintesc ţeoria 
„autoiluzionării“ ui Conrad Lange după 
care spirituj contemplatorului pendulează 
necontenit între obiecțul urțistic şi ele- 
mentele extraestetice care îl înconjoară. 
Teatrul ar trebui să reducă la mi:nimurn 
aceste elementa străine de artă cari sfâr- 
tică iluzionarea. Astfel, în clipa în cate 
Vivi îşi strânge cărţile sub braț, hotărită 
să studieze, publicul poate citi clar pe co- 
peria cărților — titlul revistei Familia”, 
Sunt mici cusururi cari pot fi uşor rea- 
mediate şi nu doboară piesa caro e via- 
bilă, bine Jucată și meriță să fie văzată. 


RUXANDEA OTETELEȘANU 


fe i 


PE MARGINEA UNUI CONCURS 
UNIVERSITAR 


Concursurile universitare ar trebui 
să fie publicate obligatoriu; ele sunt 
totdeauna semnificative, fie că este vor- 
ba de un Nicolae Iorga, fie că e vorba 
ide anumiţi candidaţi, care, deşi au tre- 
cut examenul cu un succes confirmat 
numai de reușita oficială, credem că nu 
ar fi încântați deloc de o asemenea 
idee. Ă 

S'au jinut la noi la Universitatea din 
Bucureşti unele concursuri care nu fac 
deloc cinste celor reușiţi, și în care pri- 
mul exăminator se vedea silit să decla- 
re reuşit un candidat „cu foarte multă 
părere de rău”, - 

Cartea d-lui Barbu Theodorescu („Un 
concurs universitar celebru: Nicolae 
Iorga” Cassa. Școalelor 1944) este deo- 
sebit de interesantă din acest punct de 
vedere. Ni se pare foarte bizar acum, ca 
N. Iorga, unul din pontifii necontestaţi 
ai culturii noastre, să fi avut atâtea 
greutăţi şi atâtea adversităţi de întâm- 
pinat la îuceputul carierei sale univer- 
sitare. Mai ales că marele istoric era 
încă de pe atunci o personalitate bine 
cunoscută, celebră chiar. 

Şi tot așa de bizară apare adversita- 
tea pătimaşă, a unui profesor univer- 
sitar de valoarea lui Densușeanu, mai 
ales că tezele tânărului N. Iorga se 
dovedesc a fi incontestabil superioare 
tezelor lui Georgian — principalul său 
concurent la acest concurs ţinut în 
1894 şi 1895. 

Cartea d-iui Theodorescu poate da 
mult de gândit și poate în mod evident 
surprinde buna credință a studenţilor 
noştri. Şi de sigur că scepticismul acesta 
nu poate îi decât de folos. Documentele 
publicate de d. Theodorescu demon- 
strează în mod limpede că adevărata 
consacrare a unui profesor universitar 
este încrederea şi stima celor care îi 
frecventaseră cursurile. Girul oficial 
este fvarte relativ şi conţine o serie în- 
treagă de vicisitudini. ă 

Totuşi părerea noastră este că există 
o mare diferenţă între situaţia univer- 
sitară dela 1894 — aşa cum se desprin- 
de din lucrarea citati — şi cea de as- 
tăzi. Pe-atunci candidaţii serioşi aveau 
de luptat cu o serie întreagă de ne- 
dreptăţi, dar reuşita era un fapt po- 
sibil, uneori chiar probabil... 

Ne-arn îngădui să recomandăm acea- 
stă lucrare forurilor competente pen.- 
tru a le atrage atenţia asupra unei pri- 
mejdii culturale foarte reale şi de prim 
ordin. fî.n. 


PARISUL — UN VAST SUBIECT 
LITERAR 


Un om, care a trăit în Paris sub ocu- 
pația nemţească, evident că a strâns suf!- 
cient material documentar, pentru alcă- 
tuirea unui repertoriu :iterar interesant şi 
sobru. Mai ales, cână cunoşti direct spiri- 
Lul francez, așa cum se întâmplă cu d-ra 
Dorothea Christescu, autoarea volumului 
Parisul lor... 

Ceiace este ma: interesau! în cartea a- 
coasta, e fondul a cărui realitate se des- 
fâșură intens lectorului dornic de îne- 
dit şi, în spectai, de capitole realiste, 

Dacă în operele literare actuale, accen- 
tu! se stabilește asupra vieții adevărate— 
viața de fiecare zi, cu toate fluxuriie şi 


refiuxurite sale — nu e mai puțin adevă- 
rat că tranziția dela fantezie la real, deja 
livrese ia cotidian, se datorește majoritar 
și definitiv, tocmai  răsboiului acestuia 
sdruncinător, precursor imediat al schim- 
bărilor radical —sociale. Iar volumele a- 
părute printre primele în domeniui 8- 
cesta  constituiasc orientarea, piecarea 
altor scriitori, de ma; târziu, pe drumu- 
riie multiple şi paralele ale ani.or aces- 
tora. Privită chiar numai din punctul &- 
cesta de observaţie, cartea d-rei Christes- 
cu corespunde intenției bunz2 a scriitoa- 
rei, ca să lăsăm planu.ui secund realizarea 
au mai puţin susținută literar, 

- „Parisul lor...** nu este o lucrare unitară, 
în legătură de roman, impunător şi pre- 
temțios, dar. tocmai faptul acesta îi con- 
turează perspect'vele necesarului ștale ac- 
tualităţii aproape permanente. Sânt puţini 
scriitorii, cari știu să-i fure vieţii scenele 
cele mai adânci, cu dramele și declanşă- 
rile sale fireşti, 

D-ra Dorothea Christescu este unul din- 
tre aceștia şi se pricepe să presare o a- 
naiiză psihologică fină, n observaţie justă 
(și deacela impresionantă). Iar dacă rea- 
iismul este mai puternic decât e-ementele 
boinăvicioase ale fanteziilor prea săltăre- 
ţe — şi scriitorii realişti și marchează 
sigur şi eficare locu: în noua istorie a lite- 
raturii popoarelor. 


O.CAPTE A FIECĂRUIA 


Există lângă noi, la fiecare pas, o viață 
uriașă prin dinamismul uman, care o func- 
ționează. O viață plină de nervul răsucit 
al muncii co idiene, care oferă subiectul, 
vast şi încolăcit ca un labirint, al creiaţiei. 

Totuş, majoritatea scriitorilor noștri au 
negiijat celula aceasta cu mișcări grave 
și s'au închis într'un livesc ermatic câte 
odată şi alteori nefiresc, cu tonuri pestrițe 
în dulcegări!i lirice de factură minoră. Iată 
motivul, pentru care, de câte ori se'ntâm- 
p.ă să descoperim o carte în care realita- 
tea intervine iniţial şi dominant, tresă- 
rim, cașicum ne-am îi regăsit pe noi în- 
şine laolaltă cu întreaga noastră suită de 
preocupări şi de fapte. 





Recent tradusul roman al lui Iija Eh- 
renburg — ..Și a fost ziua a doua“ (în 
franțuzeşte, „Deuxieme jour de la crâa- 
tion“) ne dăruiește tocmai această viaţă 
diversă şi încărcată, pe care oamenii o ai- 
cătuiesc cu brațele şi cu inteligența lor, 
dar fără să o intercepteze întotdeauna. 

Scriitorul, care ia viața şi o frământă 
în sine, ca ulterior acestui proces să o 
restitue omului, nu poate fi decât obser- 
vatorul just şi tidel intr'un univers al tu- 
turor. Şi Ilja Ehrenburg sa identificat cu 
acest principiu, singuru! valabi! în epo- 
cile de mari răsturnări, de frământări şi 
de realizări sociale. 

Romanul acesta, în care au fost turnate 
fragmente, nu numai din munca brută, 
dar şi din trensformările de natură 
psichologică ale celui dintâi plan cincirial, 


borgne” a lui Pablu Picasso, 


fu putea ți altfel decât dur ca un boovan 
sau ca fonta. Așa cum, dealtfel, e însăţ 
viața destinată şi unei trieri naturale a 
omului. În cartea aceasta, oamenii mişu- 
nă împrejurul unui singur sufet: muncă. 
Şi, dacă se poate afirma că viaţa colcăic, 
atunci nici o carte de până azi, la noi cei 
putin, ma redat mai intens această trepi- 
dație. Fiindcă nu e nimic exagerat (cred) 
să ne însuşim romanul lui Ehrenbure, 
așa cum şi-l poate apropia oricine, deoa- 
rece fundamentul acestei cărți este ele- 
*mentu' esenţial al fiecăruia. 


Q ALTĂ CARTE A D-LUI VICTOR 
EFTIMIU 


Dacă d, Vicior Eftimiu este aceia, care a 
incit şi chiar a fundat (fără exagerare) 
dramaturgia românească, nu înseamnă, 
totuș, că odată ajunși la concluzia aceasta, 
trebue să ne şi stabilim aci. Ar fi insuft= 
cient, pentru definirea unui autor de taiia 
celui care a realizat „Inşirte Mărgărite“ 
sau „Cocoșul Negru“, : 

Trebue să-l interceptăm pe artist, în 
toată desfășurarea se. Este cea mai bună 
metodă de-a turna un tipar perfect, a:e 
cărui torme să realizeze complet opera 
scriitorului (în cazul actual). 

Porniţi de aici, nu sar putea ţrece fără 
escală, pe lângă ultimul volum a; d-lui 
Victor Eftimiu „Spovedanii“, în care au- 
torul își adună viața ultimelor trei dece- 
anii, nu pentru simplul motiv de a-ş: face 
auto-biografia, ci fiindcă fapteie, oamenii 
și tot ceiace este funcţional de aceste ele- 
mente îl îndreptățesc. 

Pomit dela motivul simplu (în aparen- 
ță) al căutării de sine, autoiul „Spoveda- 
niilor“ ajunge la conciuzii cari uimesc, 
deşi (sau tocmai pentrucă sânt) rezultan- 
ta unor experiențe închegate acolo unde 
sa nimerit. 

Critica literară a ajuns într'o vreme,. 
la conciuzia că amintirile, euto-biografia 
mai bine zis, constituesc genul cel mai 
difici;, fiindcă pretind o ma! accentuată 
doză de sinceritate și de obiectivitate a 
pezentărilor. Or certea d-lui Eftimiu, am 
impresia, că depășeşte întrucâtva mini- 
mul cerut. Şi faptul aresta nu poate decât 
să-i mărească valoarea. i 

Ca să aduni într'o carte, eproape toata 
evenimentele din orice domeniu, cuprinse 
în cursul a treizeci de anl! și, pe deasupra, 
să păstrezi nivelul și culoarea autentici- 
tății, atunci când autoru; însuș intervine 
ca un centru de gravitație, nu e chiar la 
îndemâna orcui. Aici este punctul de unde 
d. Efi:miu se detașează de multe alte „a- 
mintiri“ apărute la noi. Au fost cazuri 
când, la unii scriitori ai genului, pedan- 
teria şi academismul țâșniau aproepe :a 
jiecare pagină. Cărţile acestea au căzut. 
„Spovedanti“, însă, nu cuprind aşa ceva. 
Deşi autoru: lor ar fi avut uneori prilejul 
să devieze spre asemenea fraze. 

Iată pentru ce acel de ai! treilea volum 
de amintiri al d-lui Victor Eftimiu (după 
„Amintiri şi polemici” şi „Magia cuvin- 
telor”) se situiază pe planul unor opere 
deasupra obișnuitu.ui. 6 

c. 


PICASSO 


Aș vrea să-mi pot da seama ce, atât 
de clasic, văd eu în vestita „Femme 
în care 
toată lumea — în gustul şi sensibilita- 
tea artistică a căreia am încredere — 
vede halucinantul, fantasticul, extra- 
umanul. 

„La fjemme borgne” e, ca linie, tot 
atât de puţin fantastic realizată, cât 
un Rafael sau un Ingres. Picasso e un 
mediteranean care n'a pierdut nicio- 


15 


dată sentimentul. echilibruiai, şi «dacă 
frenezia naturii sale mon-conjormiste 
l-a purtat vre-odată către forme de 
artă revoluționară, de tip „Guernica”, 
aceasta se datorește desigur cu totul 
altor coeficiente sufleteşti. 

Picasso e un altemativ. Cineva ex- 


plica veşșnica sa instabilitate, care-l 


îmbrânceşte necontenit dela polul ar- 
hitectonicei. eline la polul arabescului 
asiatic, ca pe un produs al hibrisului 


său structural: spaniol, Pivasso nu «e 


totuși European decât prin adopțiune, 
de câteva generuţii. „Soma” sa e da- 
torită însă transformărilor. atavice a 
generaţiilor ce l-au precedat, trăite în 
îl: totul alta medii geografice și cultu- 
rale... e i 

„Femeia chioară” neprodusă în albu- 
mul „Contemporanilor” (din Phaidon), 
ține de seria lucrărilor sale vbasice ca 
stil, în care Europa se poate socoti mai 
bine reprezentată. Da pati Și 

„Portretist minunat, decât . care, -afa- 
ră de cei doi numiţi mai sus şi aureo.- 
taţi de legendă, altul, contemporan, nu 
putem susține că'a produs mai perfect 






kai | 


Piti 





vreodată cichul nostru cultural, Pablo 
Picasso a realizat în „femeea chioară” 
paradozul împietririi în forme statua- 
re, a inefabilului, fluidului, indetermi- 
nabilului, atât de precis întreit în su- 
fletele infirme. Formal, portretul e 
construcție logică, arhitectură precisă, 
Științific întemeiată. Valorile conținu- 
tului scapă însă rigorilor acestora“ ma- 
tematice. Nici o analiză din lume mar 
şti să scindeze metafora aceasta plas- 
tică, în elemente de alfabet expresiv 
şi elemente semnificative, făcând apel 
la usociuţii de alt gen, dezât cele pe 
câre le suscită sectorul încăput în al: 
fabet. i Ă 

Efigie şi simbol totodată, „femeea 
chioară” a lui Picasso este sinteza 
surprinzătoare a intenționalităților bi- 
laterale ale artei. Echilibrul e clasic, 


şi clasicismul mare nimic extra-uman: 


JA și 
BIBLIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ VECHE 


Muntind cu o răbdare şi cu o tenaci- 
tate de  benedictia d. Dan Simonescu 
ne dă al 4-lea volum din monumentața 
ucrare publicată „Sub auspiciile Acade- 
miei Române. Mai ales în ceasuri ca ace- 
lea prin care trecem, asemenea publicații, 
prin metuburata lor continuitate, consti- 
tuesc un: fel de garanţii liniştitoare pen- 
tru destinele culturii noastre, 

D. Simonescu adaugă la cunoştinţele 
noastre despre cărţiie vechi românești, 
un mate număr de date și de fapte noi. 
mal ales pentru epoca: atât de activă a lui 


Coresi. Intreprinse cu spirit de metodă 
şi cu o rară cunoaștere a domeniului, 
cercetările sale aproape că nu suferă com- 
pietări (No. 297 e același cu Nr, 309; cf 
Trausch, Schriftstellerlexikon, LI. la 
pag. 204, facsimi.ul nu priveşte pe Nico- 
Mae Milescu). Asemenea mărunte obser- 
vaţii- nu arată decât interesul cu care se 
urmăresc investigaţiile d-lui Simonescu, 
vânătoare fericită şi. fructuoasă în do- 
meniul, încă plin de surprize, al cărții ve- 
chi româneşti, în care numele d-sale va 
rămânea înscris alături de cel el lui Ion 
Bianu. E 
a. c 


DADA ! 


y ntr'o broșură de versuri de Tristan 
Tzara, scoasă la Ziirich în 1919 în co- 
lecţia Dada, sunt zece gravuri în lemn 
de Hans Arp. (harp, după ortograția 
cu minuscule și fără punctuație a da” 
daismului!): Parcurgându-le, mi-am 
putut Su seamă odată mai mult de es- 
crocheria din vina căreia. a căzut în 
desuetudine dadaismul: este viciul în- 
terior care minează toate formulele 
artistice, întemeiate pe sondajele sub- 
conştientului: imposibilitatea de a evi- 
ta asocierile conştiente. de imagini și 
idei, la cele surprinse — să o acordăm 
— şi necontrafăcute; (iu toate că opi- 
nia noastră profund sinceră este tă e 
cu neputinţă pescuirea scafandiieră d 
fenomenelor abisale, fără o cât de câ- 
tă siluire a formei lor originare, dena- 
turate de forcepsul tiparelor apriorocie 
ale conștiinței). Se poate întâmpla să 
fim tâvâți de empiriocriticismul care 
ne-a prezidat formaţia, dar Kant. e o 
achiziție a spiritului omenesc, care 
nu-i mai poate fi degrefată! 

“Hans Arp a înțeles 'și el „abisalis- 
mul” dadaist, în acelaş fel în care l-au 
înţeles toți cei care-au contribuit să-l 
rateze. Gravurile lui sunt jocuri pure 
ale  îmtâmplării,  necontrajăcute . de 
apercepțiile niciunei memorii. Dar nu- 
mai până la um punct. Acolo unde în- 
tervine munca artistică, invenţia pro- 
priu zisă, tehnica, mult hulita conștiin- 
ță se strecoiră pe ușa de din dos: prin 
habitudinile meșteșugărești. 

Cunoșteţi desigur imaginile artistice 
care au la origine petele de cerneală 
sau de câfea, depe anumite hârtii se- 
mâ-sugative, cutate în anume moduri! 
Gravurile în lemn ale dui Hams Arp le 
imită înde-aproape aspectul. Calitățile 
acestui gen -de artă, în care potenţialul 
de sugestie :se păstrează neștirbit, di- 
ferind numai dela capacitatea intropa- 
thică a unui subiect, la a altuia, sunt 
necontestate. Interprettările  amtistice, 
necontrolabile aitfel decât prin comu- 
niune %impatetică, prin „con-simiiire” 
cu subiectul care: interpretează, își păs- 
trează vuloarea lor. In fomi, este -con- 
diția ideală a artei, să înfățișeze fiecă- 
ruia- ceeace el singur poate dori. Li- 
bertatea de a vedea întrun mour, o ba- 
lenă, o cămilă sau un copac, nu este o 
înțelepciane ieftină, de curtezan bla- 
zat tip Polonius, obişnuit cu toanele 


hamletiene, ci una din libertăţile cele 
mai prețioase ale spiritului, 

Fără ea, n'ar mai fi posibilă teribila 
mistificare ce ajută oamenilor să se în- 
drăgostească unii de alții şi toți de 
valori ! 

O artă care s'ar putea dispensa de 
condiția ei minimală, — care este să 
pună contemplatorul în faţa unui dat, 
pe schelăria afectivă a căruia şi în ca: 
drul precis delimitat al registrului sen- 
timental al căruia el să-și poată bro- 
da micile dantelării subiective, ale va- 
ridțiilor specifice de timbru receptiv, 
-- ar fi o artă mântuită”, i 

Semnificaţia desprinsă de sistemul 
pozitiv de semne din care se degajă, ar 
însemna, dacă ar fi comunicabilă şi 
conservabilă, salvarea artei dela bles- 
temul materialităţii ei. Dacă spiritul 
s'ar putea dispensa de obiectivare, păs- 
trându-şi comunicabilitatea în spațiu 
și în timp, toată munca artistului ar fi, 
evident, de prisos. 

Pentrucă munca artistului înseamnă 
înfrângerea rezistenţei materialuiui la 
ingerinţele semnificației. 

Dada, eliberând arta de minima ei 
condiție materială, — prelucrarea ar- 
tistică, obiectivarea pozitivă, datifica- 
rea, — eliberează de fapt artistul de 
sarcina de a mai fi artist. Pentrucă 
spivitul, neobiectivat, e - volatil ase- 
meni camforei, și comunicabilitatea lui 
se pierde odată cu legăturile ce-l ţin- 
tuiesc în material, 

i, £, 


MITOLOGIA 'GRECO-ROMANĂ 


Familializarea, cu întregul complex de 
cultură, așa cum se poate face în decur- 
sul celor câțiva ani de studii liceale, ma 
mers niciodată mai departe de ingurgita- 
rea pe nemestecate a materialului așa zis 
reprezentativ și selecționat de diferiţii 
autori, pentru a se putea integra diverse- 
lor „programe” elaborate de tot atâția di- 
verși „specialiști”. Rezultatele se cunosc: 
aproximaţia şi netemeinicia cunoaşierii 
limpezi a materialului, prea vast, ddmi- 
nistrat, 

Se aşteaptă, apoi, dela Facultate, mai 
mult decât aceasta poate da. Așa se face 
că tânărul de altădată, ajungând om 1ma- 
tur, se trezește cu un bagaj de cunoștințe 
nu cu mult sporit față de ceea ce socotea 
un bun câștigat. Metoda lecturii de dinco- 
lo de obligația cursului, chemată să um- 
ple golurile mari şi numeroase, nu ajută 
miti ea prea ntult, atunci zând nu ştii 
precis unde să te adresezi. De aci, nevoia 
de a pune la îndemâna tineretului opere 
cuprinzătoare, prezentate într'o-formă a. 
trăgătoare, care să îmbie la lectură şi să 
rețină mereu trează atenția şi interesul 
celor dornici de cunoaștere. 

Este tocmai ceeace a reușit să facă d. 
Popa Liseanu cu a sa Mitologie greco- 
romană, în care experiența dascălului rar 
şi cunoștințele temeinice ale eruditului au 
pus la îndemâna tineretului — în special 
— o carte de temei. Faptul că recent apă- 
rutul volum, în editura „Universul”, se 
găsește la a opta ediție, arată singur im- 
portanța lucrării de față. 

Cc. BP. 


M Ă : iii 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL 
Imscrisă ob No. 163 Trib, Ilfov 


16 


ABONAMENTE: 
autorități și institușii 4800 lei 
particulare '12 fani 2400 „ 


_6 iuni 1300 9 


REDACŢIA ŞI ADMINISTBAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23—38 
TELEFON 3.30.19 


Apare săptămânal 
PREŢUL 60 LEI