Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0029

PROPRIETAR: 


Inserisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


IVI 


SOC. AN. „UNIVBRSUL« BUCUREŞTI, BREZOIANU 23-25 
DIRECTOR ŞI AD-IOR DELEGAT, ION LUGOSIANU 








ABONAMENTE: REDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
autorităţi şi instituii 1600 lei BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23-35 
particulare 12 inni 800 ,, TELEFON O 3.30.19 

6 luni 450 „, 





Poezia polonă în secolul XVI 





JAN KOCHANOWSKI 


Studii asupra vieţii și creațiunii poetice 

a lui Jan Kochanowski, marele bard din 
Czarnolas, — dela a cărui moarte s'au îm- 
plimt la 22 August 1944 tocmai 350 de ani,— 
sau scris în număr foarte mare : atât în de- 
cursul ultimelor cinci decenii, cât şi în tim- 
pul câng Polonia a sărbătorit tricentenarui 
morții lui. Dintre aces.ea poate fi citat. ca 
cel mai bun, studiul lui Falenski, — închi- 
nat în special capodoperei lui Jan Ko- 
chanowski, nemuritoarele lui „Treny” (E. 
legii. 
Viaţa lui Kochanowski1) a fost aceea & 
unui tipic moșier. înstărit, din epoca lui Si- 
giamund Augu.t şi Ş.etan Bathori. Purcea- 
să dintrun sătuc din ouprinsul voievodatu- 
lui de Sandotmierz, ea sa scurs în îndelun- 
gâte călătorii prin meleaguri străine — în 
Italia (Veneţia, Padua, Roma şi Neapole) și 
—- ocazionaj — în Franţa (Par.s);, în servicii 
la curtea regală (ca secre.ar al lui Sigis- 
mind Augus!) şi ia cele ale magnaţiior po- 
oni ' (Zamoyski, 'Tarnowski, Firlei,  Mysz- 
howski. Teczynski — toţi mecenaţii de mai 
târz.u ai poetulu:) — pentru a asfiați — în- 
cepand cu atu 105, — 1 Guiteă .OVarugie 
a Doroteei Podlodwska, a bunei sale soţii 
(Nuumia de poe.: taimina), Șin  Pia-unuurea 
ceror mai subiime creaţi poeuice, in ermni.a- 
ju-i ideal — în biagosovira lin.şte a mozei 
din Czarnoias — peniru a se săvârşi. în ce:e 
din ură — răpusă de un atac de apoplex:e 
— în orașul Lubiin, în vara anu.ui 1584. Ea 
n'a cunoscut decât un singur soare. dar şi 
un singur Dour — pe micuța Ursula, adora 
tai fiică — luată întru ceata îngeri.or, 
ia anul 1580, în varstă ae do. aaişoi și zu: 
mătate. Ă 

Kochanowski — pildă excepțională a umei 
viguroase personaiități  liierare din epoca 
Renaşterii, an.mumind, într'o perfectă armo- 
+ aie, toate acele elemente care erau cons.de- 

rate drepţ cea mai prețioasă azonsire a 
spiritului uman în epoca umanismului, Ko- 
chanowski — ina.âtorul poezie powne de 
la făgașul evoluţiei ei naturale, s.atornicii 
de Rej, către cuimile clasicismului — şi-a 
înscris un nume nepieritor pe răbojul liie- 
ratuzii polone. 

Opera ui iiterară —traduză în bună par- 
te, wm răstumpul dela 1651 pană la 1vyv, în 
limbie germană, română, tranceză, eug.eză, 
cena, ruza, săroa și i-anană (apruximarev 40 
de traduceri) — a fost piatiorma, pe câre 
sp.racuu civilizaţiei apusene — aşa cum era 
concepur in veacul al XVI-lea și aşa cum 
îl cuncepam noi astăzi, — aliout peste miâ- 
dița cuiuurui poane, a dat roade de o maru- 
ritaie şi ae o pertecțiune necga.ală, şi — cu 
drept cuvânt — excepronaie, pentru o du- 
zată de mai bine de două veacuri. Aceasta 
sa daroreş.e Llaptuiui, că bandul din Czarno- 
las, asemenca „ui Hej din generaţia anle- 
rioară, a imtrunit in sine  caracreriseicile 
cuivurae —: indivictuale şi  Coiecuive — âie 
timpului său : fiind, pe de o parte, ua poet 
Cu apulutuini NrOvişnuile, pe de ailă parte 
— cel mai desavarşit reprezen.ant ai upu- 
iui paihie in Poion.a seco.uuu al XVi-ea. 

Conșuinţa mis-unii poetice — atât de pu- 
ternica la ace. inspirat slujitor al Muzeior 
— a fost o consecinţă firească a culturii a- 
lese a uui Jan hUunanOWsKl, — GUpANAILĂ 
in vară ţUniversitalea â.n Cracovia) și în 
taia, — precum şi a infuuențeior exerci- 
tate asupra lui prin umanistul italian Ro- 
berieu.o și poetul trancez hierre  Ronsard. 
Ea a fot atât de covârșiioare, încâ, sa 
confundat — nu arareor. — cu însuşi sim- 
țul profesiunii poeiice. 

In creaţia literară a acestui poet, se pot 
deoseb. trei perioade ; 1) perioada juvenilă 
(Prin preajma anului 1557), 2) perioada 
curteană (între 1537 şi 1571) şi 3) perioada 
„ezarnoias'-iană (corespunzând  răsiimpu- 
lui retragerii poetului la moșia sa din Czar- 
nolas, între 1571 şi 1584). 

Ceea ce a contribuit, în chip netăgăduit, la 
cumpănirea spirituală, la taciul vital şi lite- 
rar al lui Kochanowski — a fost, fără doar 
şi poate, însuşi temperamentul ]ui. Dar şi a- 
cesta este, într'o bună măsură, p.ămada inti- 
m&lor raporturi și familiarizări ale poetului 
polon atât cu scriitorii lumii antice, cât şi cu 
străluciţii reprezentanţi ai literaturii univer- 
sale contemporane. Dintre clasicii anţichită- 
ţii — al căror profund cunoscător, admirator 


1) Cea mai completă biografie a lui Jan Ko- 
chanowski este aceea a lui Jozef Przyborowski 
(Poznan, 1857). 


de MARIAN ZBASKI 


și tălmăcitor, ba chiar şi erudit comentator 
îusese Jan din Czarnolas, — Platon, Seneca 
gi Cicero au tost aceia, car. i-au format con- 
vingeriie fiiosoihice şi concepția despre vieaţă; 
Homer, Virgiiwu şi poeții e.egiaci, în frunte 
cu Horaţiu, — pe de altă parte, — au fost 
maeştrii gustulu său literar şi stilului poe- 
tic. Sub înzăurirea acestora din urmă, sub 
imboldul hexameireior latine și dist.hurilor 
elegiace, — cărora le-a rămas credincios 9 
vieaţă întreagă, — ş.-a zămislit ei producțiile 
tinereţii. 

Dar dacă elegiile-i latine sunt expresia fi- 
rească a acestor producţii juvenile, — crea- 
țide-i polone din aceasiă primă perioadă 
sunt, în schimb, dovada influențelor exerci- 
tate asupra poetului de câue literatura 
contemporană tranceză (Pleiaaa) şi cea ita- 
liană școala lui Yetrarca) — pe de o parte 
— şi factori, interni (succesele poeziei lui 
Rej) — pe de aită pare. Numai aşa se ex- 
plică faptul, că, odată reîntors în patrie, 
Kochanowski ș.a tormat convmgerea că vli- 
torul poeziei poione stă numai în creaţiile în 
bmba maernă. Dim acel moment, amb.ba și 
programul său de acuvitate s'au crista.zat 
delmi.v : consacrarea în întregime pe tără- 
mul serisuiui pouon și ducerea instrumentu- 
lui poeuc — a L.mbii poione — la maximul 
pe:fecţiei. Şi țelul acesta, el l-a atins pe 
de-a'niregul. 

Abordanid în genul epic teme mai generale 
— pol.ticoistorice, — poetul a proslăvit pa- 
tria şi fapteie eroilor ei. In chipul acesta au 
luat maştere așa numitele: „Piesni“ (Cân- 
tăr:), — produsul studiilor autorului asupra 
antichităţii, asupra liricei acesteia dn urmă 
(a lui Horaţ.u în specal), şi rezultatul in 
fiuenţeior exercitate de poezia italiană şi Li- 
rica polonă, proiană și raligoasă; — „Szachy“; 
„Proporzec“; „Carmen  macaronicum“ şi 
scrierea politică „Wrozki“ — toate produc- 
țiun. caracteristice cee. de a doua perioade 
a activităţii lui Kochanowski. 

imcidentală întru câtva, deși absolut fi- 
rească pentru un literat din epoca sigismun- 
diană, a fost şi creația lu Jan Kochanowski 
pe tărâmul poeziei satirico-polit:ce. „Satyra“ 
şi „Zeodă“ (Concondia) — pe la 1564 — sunt 
expres.a acesteia. Având drept fond discursu- 
tile parlamentare ale subcancelariior Pad- 
niewski și Myszkowski (dm 1582 şi 1563), a- 
mândouă aceste lucrări ne înfăţişează pri- 
mejdiile ce ameninţă regatul polon; în ele 
autorul are prilejul de a discuta diferite che- 
stiuni politice şi religioase, de a se plânge de 
nedreptatea și desondinea internă, de a se 
îngrijora de declinul lent al autorității re- 
gale şi vieţii cavalereşti de odinioară, de a 
b:ciui goana după averi, desmăţul în îmbră- 
căminte şi jocuri, obiceiul nobililor de a se 
ocupa numai cu gospodăna şi cu negoţul, 
precum şi de a-şi trimete tineretul în străi- 
nătate, văzând prin aceasta o cauză a decă- 
deri. şcoalelor din ţară. In aceste satire însă, 
— în care se întrezărese tradiţiile poetice 
caracter.stice timpuiui lu Sigismund August, 
pe de o parte, și bogata publicistică în acest 
gen — polonă şi iatină — a unui Stanislaw 
Orzechowski (1513—1586) şi altora, pe de 
altă parte, — Kochanowski ma inaugurat 
vreun program original, cum s'ar putea cre- 
de; el n'a făcut decât să parafrazeze concep- 
ţiile poltic-anilor de profesiune şi să dea o 
excelentă expresie acesta pasiuni de a face 
politică, atâţ de caracteristică masselor nobi- 
limii polone de pe atunci. Așa se explică 
faptul, că „Satyra“, mai mult ca ormcare alta 
a fost mult gustață de contemporanii lui Jan 
din Czarnolas și că și-a găsit foarte mulți 
imitatori, în rândul cărora poatefi pus şi bă- 
trânui Bielski precum şi um oarecare Bazya 
lik, autorul ipoteţic al lui „Proteus sau Ne- 
statornicul“, 

Cu „Satyra“, „Zgoda“ şi „,Fraszki“ se în- 
Cheie seria operelor lui Kochanowski din cea 
de a doua perioadă (curteană). 

Dacă tendinţele ce-au stăpânit pe zămisli- 
torii literari poloni din cea de a doua ju- 
mătate a veacului al XVI-lea, de a da la 
iveală o întreagă serie de povestiri sau ro- 
manţe, cu teme împrumutate din diferite iz- 
voare (din Bible, din poemele clasicilor an- 
tici sau din nuvelistica medievală), explică 
plăsmwrea lui Jan Kochanowski întitulată 
„Zuzanna“ — tot astfel traducerile Psalmi- 
lor lui David, făcute de un Trzycieski şi Ja= 
kob Lubeiczyk, pot fi socotite drept leitmo- 
tivul „Psaltirei“ bardului din Czarnolas, 


(Urmare în pag. 2-0) 








să | a. 
V. RADUSLAVESCU 


Da [m + 


Refugi 


Rostul şi putinţele 
artelor plastice 


de ION FRUNZETTI 


Dacă revenim în felul acesta ia vechea antinomie forznă-conţi- 
nut, e o probiamă care nu ne privește acum, Importanța acestor 
conşideraţii pentru problema ce ne preocupă momentan, e numnai 
metodologică. Fără deosebirea între intenţia semnificatoare şi in- 
tenția figurativă a operii de artă plastică, riscăm să plasăm pro- 
bilema pe un teren altu: decât acel care îi convine. Analiza ne-a 
permis constatarea că artele plastice tind să elimine cât mai de- 
plin convenția semantică, încercând a pune în sarcina semnului- 
efigie, şi intenţia semnificatoare, adoptând pentru aceasta efigia 
unică, valabilă numai într'o singură operă, pentru exprimarea unei 
anume, singulare, viziuni a individului. In felul acesta se reduce 
polaritatea cenvenjie-efigie, arătând ro.ul de simbol al efigiti, 
ceeace revine, în termeni croeieni, la identitatea intuiţie-expresie. 
Am păstrat de aici câștigul că expresia în plastică e întot- 
deauna realistă, în diferite feluri, înlăturând prin aceasta inconve- 
nientele criticei tematice, filologice, care se găsea în imposibi- 
litate de a judeca altoeva decât tema, anecdota, — neinţelegând 
aşa dar nici senţimentul pe care artistul încerca să-l comunice, 
nici valoarea morfologică, estetică, formală, a realizării, Știind că 
sensul nu trebue căutat în subiect ci în realizarea lui, ne dăm sea- 
ma deopoirivă că nu îm transpunerea realistă a unei scene tra- 
gice putem descoperi în plastică sentimentul tragic de puaă, ci in 
calităţile structurale, morfologice şi stilistice ale realizării este- 
tice, — revelatoare ale unui anumit fel de a resimţi viaţa şi lumea. 

Nu pare lipsită de orice valoare încercarea de a stabili cores- 
pondenţa între felul în care artiştii diverselor epoci au izbutit ză 
redea realitatea, modalitatea identificării cosmice, 

Max Soheler caută in „Natura şi formele simpatiei” să fixeze 
tipuri de fuziune afectivă cu natura, stabilind idenţificarea cos- 
mică intru suterinţă a hinduşilor, opusă fuziunii atective cu exis- 
tenţa, întru plăcere şi veselie, uşor de identificat, la Grecii an- 
tici — sau pantheismul dinamic al Renaşterii faţă în faţă cu or- 
ganologia S-tului Francisc, — nu fără ecouri în estetica p.eturală 
a epocilor şi pomoarelor respective. Dacă corespondenţa dintre di- 
verseie forme ale sentimentului realității şi expresia ior figurativă. 
poale fi urmărită, problema tragicului în plastică e soluținată în 
bună parte. Personaj, întemeem pe această corespondenţă expli- 
carea feluritelor moduri exprimate în plastică, de a resimţi spațiul 
de pilaă. Legăm anuma de fnziunea afectivă întru plăcere, senii- 
mentul vohimeior sculpturale nu numai în statuara greacă, dar și 
în oricare din şcolile de pictură ce-! mărturisesc dela Renaştere 
încoace. Semnul încrederii în lucruri, și al bucnrării de posesiunea 
lor e, întotăeauna. în plastică, exaltarea valorilor tactile. 

Corporalitatea fiind proprietatea primordială a lucrurilor, se va 
bucura de ea acei care, prin corpul său, se va simţi solidar cu 
realitatea corporală a lunii, a cărei posesiune sensibilă dilată în. 
tr'un sentiment de potențare a existenţei, propriul său fizic. 

Binomul „tactil-optic” al lui Woelfilin, va funcţiona cu primul 
său termen în cazul unei asemenea simpatii față de realitatea con- 
creiă, pipăibilă, a materiei. Tendinţa de posesiune a lumii mate- 
riale, comună antichităţii iudaice, greco-romane, și Renaşterii pă- 
gâne a condotierilor, naște întotdeauna reprezentarea celei de a 
treia dimensiuni în pictură, sub forma aceasta a volumului, a mas- 
sei corporale, promovând valorile tazctile ale văzului, linia şi um- 
bra tonului local înnegrit de-abea, în detrimentul celor pur vi- 
zuale, a culorii şi a variațiilor intensității luminoase, cu modiiică- 
rile aduse culorii. 

Pe când însă Grecii simpatizează omul, „Kalokagatos”, mulţu- 
mindu-se să-l reprezinte, pantheismul dinamic al Renaşterii cere 
reprezentarea întregii iumi materiale. Principiile ordonatoare ale 
acestei lumi sunt descoperite treptat. Intelectualismul artei flo- 
rentine redescoperă planurile abstracte, geometria perspectivei 1i- 
neare, căutând în interiorul lumii spațiale, punctele de reper pe 
care ie găsise pentru circulația sângelui, în anatomie, Perspectiva 
poate fi considerată cu drept cuvânt ca anatomie a lumii externe, 
după cum anatomia poate fi definită ca un soiu de perspectivă în 
realitatea fizică a omului. Convergenţa planurilor care secţionează 
spaţiul, prilejueşte reprezentarea adâncimii spaţiale in plan, ase- 
meni raccourci-ului anatomic. Geometrismul acestei arte se ser- 
vește de lumină atât cât ea e necesară şi desenului anatomic ca să 
pună în va'oare relieful, acolo al muşchilor și îmbinării lor pe 
oase. dincoace al musculaturii interioare şi al scheletului iumii 
spaţiale, 

Momentul în care se descoperă spaţul coincide cu un moment 
pentru care timpul nu contează. 'Fonul local al obiecte'or pictate, 
culoarea invariabilă la schimbările meteorologice ale atinosferei 
şi luminii, acelaş în orice oră şi anotimp, e rezultatu! aceleiași ten- 
dințe care elimină, într'o viziune păgână, materialistă şi încăpă- 
ținat individualistă, ideea duratei, fluidităţii, caducităţii vieților. 
ideea morţii. 

Tendinţa de cucerire cu orice chip a spaţiului poate fi înterpre- 
tată ca reacţie dârz antagonistă față de sentimentul intirmității 
omului, al imutilităţii şi nemerniciei lui în fața infinitului deschis 
de luneta astronomică, ca o prăpastie orizontală absorbantă. Amă- 


- git cu epectrul etemiţăţii şi atotvaloarei sale, omul Renaşterii nu 





(Urmare în pag. 3-a) 


Apare de 2 ori pe lună 


PREȚUL 24 


Ep 


LEI 


VL LIIERAR 


ANUL LIIl 
VINERI 20 OCTOMBRIE 1944 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 


Nr. 29 


ORQUATO TASSO 


— Patru veacuri dela naşterea „nefericitului“ poet — 


Acest poet, simbolul nete- 
ricirii şi al iubirii tragice, 
vicţima indiferenţei  puauce 
a une: castelane, erou al ne- 
mărginitei suterinți, în lu- 
mea romanticilor de pretu- 
tindeni a avut cea mai mare 


trecere. Dar cu toată adora- 
țiunea şi incântarea ce i-o 
acorda romantismul în epo- 
ca lui de triumf, literatura 
apusului nu și-g imbogăţit 
patrimoniul cu nimic de 
seamă pe aceatsă temă. 

Gerusalemme Liberata ori 
Aminta sunt, este adevărat 
opere cari au făcut din au- 
torul Jor, un caz speculic în 
literatura universală, dar a- 
propierea pare să se fi făcut 
pe motivul semnificativ al 
vieții acestui poet. 

Considerat drept un mar- 
tir al propriei sale facultăţi 
sentimenvale şi  fanvastice, 
el a fost privit ca o întruchi- 
pare a poetului pur. E de alt- 
fel cel dintâi poet de înfăţi- 
şare nouă, unul dintre pri- 
mii reprezentanţi ai poeziei 
izolată de viață ca fruct al 
colectivităţii. 

Victimă de bună voie a a- 
nomaliilor vremii sale, Tor- 
quato Tasso nu era departe 
de a se considera singur un 
„eretic“ poate pentru a-și 
stimula voluptatea sa bol- 
năvicioasă, pentru a-și cau- 
za singur suferinţa. Dela ast- 
fe] de trăsături sufletești, 
până la „nebunia“ poetului, 
nu era mare distanță, este 
adevărat, dar faptul trebue 
privit desigur și sub alt as- 
pect. i 5 

Oare nebunia poetului nu 
este o stare evoluată a hi- 
persensibilităţii sale atât de 
nenormale și bolnăvicioase? 
Asupra acesteia mai apăsa ca 


o pacoste acea „iubire neîm- 


părtășită“ pentru Eleonora 
d'Este. Pemeea aceea singu- 
rațecă dela curțea „tiranu- 
lui“ Alfonso Duce de Ferra- 
ra, atât de puţin făcută pen- 
tru a aprecia poezia. 


Pe de altă parte munca 
lui 1'asso, din acei ani de râ- 
tăcire, îl prezintă nu ca pe 
un nebun, i ca pe un chi- 
nuit peste fire de patimi lă- 
untrice, Şi aci este cazul să 
se dea atenţie părerii lui 
Flauoert, care il consideră pe 
Tasso ca pe un om cu o fire 
rău orgamzată pentru feri- 
cire, ehimuit de antinomii 
intelectuale și moraie. 

Așa tund, nu ne mai sur- 
prinde că 'Tasso în herusali- 
limul Liberat speculează ele- 
mentul creştin fâră a cădea 
în misticism, dar profitând 
de momentul când biserica 
Romană era împresuratță de 
reforme și erezil. Fără indo- 
ială, 'Tasso este şi ei un erou 
in viaţa Europei catolice, în 


perioada acelei lupte pentru - 


biserică, dar muit mai cu- 
prinzător e interpretată, per. 
sonalitatea lui Torquato Tas- 
so ca un vaioros creator de 
artă. 

Dacă opera sa Aminta ră- 
mâne toruşi drama pastora- 
lă care ar fi putut interzsa 
incă mai muit pe pre-ro- 
maniici, Gerusalemme Lihe- 
rata copleșește in schimb şi 
cucereşte atențiunea întregii 
lumi romantice, prin întâm- 
piările iabuloase, prin iubire, 
prin eroism. Cât de răspân- 
dită, era popularitatea lui 
Tasso până și în pătura cea 
mai de jos, ne fac mărturie 
ardeleanul Ion Codru Drăgu- 
şanu, care la Napoli a avut 
prilejul să  asculţe pe acei 
„canta itoria“ mutiiând o- 
ribil epopeia lui Tasso. 

Torquato 'Tasso pătrunde, 
lucru firesc, și în literatura 
noastiă. E fapt neindoelnie, 
că societatea românească a 
luat cunoștință despre Tas- 
so și înainte de Enăchiță 
Văcărecşu de pildă, prin mij- 
locirea  cărturarilor greci și 
prin traducerile acestora, 
Pe urmă Asachi şi Budai-De. 
ieanu (care îl imită în a sa 
Ţiganiadă), merg pe altă 
cale la Tasso. Dar lumea ro- 





mânească ajunge să-l cu- 
noască bine prin Byron în 
traducerea lui Heliade (La- 
rnent of Tasso) și prin âcti- 
vitatea acelui Simion Mar- 


 covici, care prelucrează „Pri- 


vegherile lui Tagso“, spre a 
le publica în revista lui 
Boliae. 

Dacă Heliade Rădulescu a 
acordat un credit deosebit 
lui Tasso, prin traducerile 
sale și prin informaţiile bio- 
grafice din Curierul de Am- 
be Sexe, asta n'a împiedecat 
pe Alecsandri să scrie într'o 
foaie stiinţitică și literară, 
a vremii, despre  potlogarul 
Tasso. 

A doua, jumătate a veacu. 
iui trecut acordă, în schimb, 
mult mai multă atenție ope- 
rel lui Tasso. Comentatorii 
și imitatoru lui prinvre Ho- 
mâni şunt mai numeroși, în- 
chemnd ultimele aecenii ale 
veacului romantic cu, poemu 
lui Panait Cema  „Torquato 
către Leonora“ (1908). 

Dela Cerna literatura noa- 
stră nu mai are atingere cu 
teme influențate de opera 
lui 'Tasso. Prezența poetului 
italian rămâne numai în 
preocupările criticilor şi is- 
toricilor literari români. în- 
cepând cu discuţiile Semina- 
rului de Literatură Română 
(1913) al profesorului M. 
Dragomirescu și până la re- 
centa contribuţie a profeso- 
rului Alexandru Marcu. 

N'am putea spune căa. 
depţii romantismului au cul- 
tivat, la noi, temele prilejui- 
te de opera lui Tasso, tinzând 
mâi ales spre o oarecare 10- 
calizare a acestui curenț de 
circulație mondială. 

In orice caz, contactul cu 
opera  „nefericitului“ poet 
Italian — dela a cărui naș- 
tere se împlinesc patru se- 
cole — face dovadă în ce 
măsură literatura nosatră 
din veacul al XIX-lea, a. ştiut 
să păstreze legătura cu lite- 
ratura occidentală. ă 


GEORGE CHILIAN 





IACOB NEGRUZZI 


de ALEXANDRU CIORĂNESCU 


Publicul mare sa mulţumit să 
cunoască dim activitatea noastră 
Hterară numai marile culmi, dis- 
prețuind arena luptei pentru glo- 
rie, în care atâteu condeie se 
frâng fără vreme, şi atâtea ener- 
gii se topesc fără rezultat. Cele- 
britatea de astăzi nu e totdeau- 
ma cea de îeri; multe glorii au 
strălucit, pe! jirmamentul actuali- 
tății, întunecând pe toţi contem- 
poranii, şi au trecut apoi în ui- 
tare. Cine străbate cu puțină cu- 
miozitate străzile Bucureștilor, 
încercând să  reconstitue după 
numele străzilor, Parnasul româ= 
nesc de acum cincizeci de ant, va 
învăța din fiecare tăbliță albas- 
tră aceeuși lecție a  fragilității 
urmelor pe care le lăsăm după 
noi. Nu mai vorbesc de Panteo- 
nul politic al acelorași străzi bu- 
cureștene, de atâția Vasile Las- 
căr, Colonei Orescu, Alexandru 
Lahovary, Mihail Ghica, despre 
care generaţiile mai noi mu păs- 
trează nici cea mai vagă aminti- 
re. Să nu me mirăm deci prea 
tare, dacă vom întâlni atâtea glo- 
rii care au fost sclipitoare pe vre- 
mea lor şi din care mau rămas, 
de cele mai multe ori, decât vagi 
amintiri  scolastice. Iacob Ne- 
gruzai a fost dintre aceștiu din 
urmă, Dacă a fost uitat, vina e 
desigur și a lui, a puţinului inte- 
res pe care opera lui îl prezintă 
pentru cititorul modern; vina e 
însă și a unei tendinţe firești care 
me îndeamnă să neglijem şi să 
dispreţuim tot ce e vechiu, în fa- 
voarea noutăților, chiăr când a- 
cestea din urmă nau rezistă unei 
confruntări de valori, 

Nu e nevoie să fie cineva bă- 
trân, pentru a-și aduce aminte 
de Iacob Negruzzi. Până în 
toamna anului 1931, credincioşii 
şedinţelor Academiei I-au văzut 
prezentându-se cu neobosită re- 
gularitate la aceste şedinţe. Mă- 
runt de statură şi slab oa o 
creangă uscată și noduroasă, cu 
capul vârât între umeri, cu faţa 
scorofită și negricioasă, şi  păs= 
trând la 89 de ani vioiciunea de 
gesturi și atitudinile iscoditoare 
care fuseseră de bună seamă a- 
celea ale tinereţii lui de pe vre- 
muri, Negruzzi era unul dintre 
„venerabilii” Academiei, abia cu 
doi ani mat tânăr decât naumis- 
matul Mihail Şuţu. Dacă ar mai 
fi trăit, la 1 Ianuarie a! acestui 
an ar fi urmat să-și sărbătorea- 
scă centenarul. Și de bună sea- 
mă că vârsta lui, şi glorioasele 
amintiri de care era legată per- 
seara Îui, ne țăceau că ne uităm 


noi tinerii, la dânsul, cu mai 
multă curiozitate decât la scrierile 
lui, pe care, potrivit regulelor 
mărturisite muti sus, niciunul din 
noi nu le citise. 

Curiozitatea aceasta trecea 
dincolo de persoana lui, și se a- 
dresa epocii îndepărtate din care 
ne fuseseră păstrate aceste 
moaște, a căror figură părea că 
luase aspectul  pergamentului, 
pentru a le întări și mai mult 
autenticitatea. Ne uitam la el, 
aşa cum vizitatorul se uită la 
Malmaison ta pălăria cu două 
colțuri a lui Napoleon. Iată pe 
omul care de atâtea ori a stat 
de vorbă cu Eminescu, cre a 
jucat, copil fiind, pe  genuchii 
autorului lui Alexandru Lăpuș- 
neanu, care a primit dela Va- 
sile Alecsandri primele îndem- 
muri spre poezie. Iată cronica vie 
a Junimii și a Convorbirilor li- 


„ Aerare, iată pe omul care a ținut 


timp de treizeci de ani sforile, 
dacă nu frânele, celei mai bune 
părți din literatura română, pro- 





TACOB NEGRUZZI 


vocând, scrieri care au intrat de 
mult în. mamuale, îndreptând 
versuri în care astăzi o greșală 
de tipar ne face să strigăm sa- 
crilegiu, făcând. vioiu şi sprinten 
ca un spiridluş, legătura perma- 
nentă între slobodul Pogor şi pu- 
dicul Naum, între plebeul Crean- 
gă și aristocraticul: Maiorescu, 
între caracuda anonimă și Bar- 
dul de ia Mircești. 

Pentru oricine caută legături 
de ia efect la cauză, Iacob Ne- 
gruzzi apare ca un om predesti- 
nat carierii literare. Fiu al lui 
Costache Negruzzi, crescut de 


acesta cu toată îngrițirea şi tri. 


mis de el la învățăturile străine 
de care marele scriitor el însuși 
nu dvusese parte la vremea lui, 
ridicat din copildrie spre adoles- 
Cenţa sub pravirile tubuoare ale 
pârintelui și ale buniui său prie- 
ten Vasile Alexandri, lucob Ne- 
gruzzi mărturisește singur că u 
Jost de timpuriu atras spre meș- 
teșugul scrivtorucesc. Incercârile 
juvenile au fost întrerupte de 
anii de studiu la Berlin și de 
pregătea savanței eze latine de 
doctorat în, drept roman, prezen- 
tată Universiţății din  Heidel- 
berg. 

Intors în Iași, tânărul, numai 
decât mumii profesor, şi apoi 
joarte repede decan al Facultăţii 
de Drept, nu mai arată deocam- 
dată cine ştie ce veleități litera- 
re. Altele sunt problemle care se 
pun acum peniru el, în această 
capitală provincială în care în- 
vățământul e încă la începutu- 
rile lui. Decan al unei Facultăţi 
fără profesori și fără studenţi, ei 
va ajunge, şi fără ajutorul lui 
Maiorescu, la înţelegerea lipsu- 
rilor înerente ale tinerei culturi 
româneşti, și a acelei forme fă- 
ră fond, care va face obiectul 
preocupărilor de mai târziu ale 
Junimii. Progresist, ca toți tine- 
Tii care veneau cu exemplul 
străinătății pe buze, făcut pentru 
apostolat, ca toată generația lui, 
Iacob Negruzzi a crezut mai în- 
tâi că-și serveşte națiunea, por- 
nind din sectorul modest al unor 
prelegeri populare, pentru pu 


“blicul dornic de cultură dim ur- 


bea ieșană. In felul acesta a a- 
juns el la cel dintâi contact cu 
tovarășii lui de mai târziu, cu 
Titu Maiorescu, Vasile Pogor şi 
Theodor Rosetti printre cei dim- 
tâi. In felul acesta, societatea 
Junimii era virtualmente creată 
încă din anul întoarcerii sale de 
la Berlin, 1863. 

O deosebire există, asupra că- 
reea nu sa insistat poate îndea- 
juns, între ceeace trebuia să fie 
Junimea în intenția fondatorilor, 
ei, și între rezultatele de toți cu- 
noscute. Ne-am obișnuit să we- 
dem. în societatea ieșeană un fel 
de club literar, sau mai bine zis 
de salon, în care domnește depli- 
na libertate, și în care amuza- 
mentul, petrecerea, societatea, 
trec înaintea, oricăror obligaţiuni 
profesionale. Așa ceva a. și fost 
Junimea, dar aceasta numai du- 
păce, de-alungul anilor, caracie- 
rul ei s'a definit şi n evoluat pe 
Pa ERE a N A a NE N E 

tUrmare în pag. 2-a) 


TEATRUL NAȚIONAL: CĂN- 
TECUL VIEȚII, de DINU 
BONDI. 

TEATRUL MUNCĂ ŞI LUMINĂ: 
EUGENIE GRANDET, piesă în 
4 acte de ALBERT ARRAUT, 
după HONORE DE BALZAC. 
în româneşte de ION FRUN- 
ZET. 

IEATRUL BARASCHEUM: „PO- 
TOPUL“, comedie dramatică în 
3 acte de BERGER, prelucrare 
de MIHAIL SEBASTIAN. 


Deschiderea stagiunii la „Stu- 
dio“ şa făcut cu o piesă origi- 
nală. 

Deși i se pot recunoaşte unele 
calităţi, lucrarea în s.ne nu re- 
prezintă decât cel mult un efort 
de realizare, dar nu o reuşită 
dramatică propriu zisă, ea anco: 
rând mai mult în „literar“ şi în 
„compoziţie“. 

Lucrarea abundă în situaţii ce 
nu se ţin, în stări sufleteşti şi in 
prezentări de obsesii pe care nu 
le vedem și nu ştim în ce con- 
sistă, şi cari, de altfe! chiar dacă 
le-am bănui, ele tot nu sunt sem- 
nificative pentru conturarea per- 
sonagiilor, în fine în încercări 
destul de melodramatţice, de ef- 
tine sau în situaţiuni cu totul 
nelogice. 

Intre altele putem vedea o fată. 
cu totul serafică — Aimee, —. 
care trăeşte, după intenţiile au- 
torului, în cu totul altă lume de- 
câţ aceia a noastră, în lumea flo- 
rilor și a albinelor. E atât de 
străină de lumea noastră încât 
se poate vorbi în prezenţa ei — 
şi chiar despre ea — exact ca în 
faţa unei mobile! Cu alte cu- 
vinte ea nici-nu aude și nici au 
ințeleze nimic despre ce este 
vorba, şi, cu toate acestea, atunci 
când trebuie, spre a avea auto- 
rul un final mai deosebit, şiie 
totuşi ce trebuie să facă, ştie să 
la o hotărire cu totul bărbă- 
tească şi încă vremeditată, gâ- 
seşte foarte bine mij'ocul de a-şi 
procura un revolver, se pricepe 
să se servească de dânsul, să 
tragă piedica, să-l incarce, etc. 
şi nu șovăie să-l puie în pieptul 
victimei exact în momentul ce) 
mai potrivit, 

'Oricine îşi poate face o ideie 
din toate arătările de mai sus. 
cam despre ce este vorba. 

In ce prvește interpretarea tru 
buie, însă, să spun că a toat des- 
tul de îngrijită, 

In fruntea distribuţiei trebuie 
să menționăm în primul rând pe 
d. Gh. Storin, care, prin marile 
d-sale calități, a reuşit să ridice 
personajul peste valoarea propriv 
zisă a textu'ui suris, 

Bine deasemenea d-na Nataşa 
Alexandra: cu meritele şi jocul 
de scenă pe care i le cunoaştem. 

D-ra Migri Avram Nincolau, în 
rolul Păpuști, a adus o caracte- 
ristică notă personală în coniu- 
rarea peisajului sufletesc — ne: 
jiniştit avia de viaţă, poate chi: 
nuit, poate lipsit de scrupule, — 
pe care aceasta o prezintă, 

D-ra Tilda Radovici a tos — 
în cadrul ro'ului — de o întere. 
santă sensibilitate: i se pot pre- 
vedea reale succese într'o cat2- 
gorie întreagă de roluri. 

D. 1. Radu, deși adesea cam 
stâmgaci, interpretând pe Culai 
Dragnea, ceiace poate era întro 
oarecare măsură potrivit persoita- 
iului, a jucat toinşi cu sinceri- 
tate ceiace i-a fost de mare folos. 

In rolul lui Val, d. G. Maren- 
vici a fost ca întotdeauna bine 
dar, iarăşi ca întotdeauna, cam — 
cum să spun ?.. — întrun sens 
cam prea personal. Cu alte cu. 
vinte d-sa, prea aduce roluri'e ta 
dânsul în loc să intre el în roluri 
incât din această cauză s'ar pu- 
tea spune că îmbracă cam cu 
greu pielea personagiilor inter. 
pretate. 

Ori o asemenea caracteristică 
cred că pune în prealabil o pro: 
blemă generală: un adevărat au 
tor, un actor bun, are €l oare 
dreptul să fie prea personal — 
unitar, rigid, un temperament de. 
finit odată pentru totdeauna — 
sau trebuie să fie de o sensibili 
tate perfectă și cu posibilități do 
rezonanţe multiple ? 

In restul distribuţiei: d-nele şi 
şi d-nii 1. Lucian, Carmen Tăutu, 
G. Pătrașcu, Cristescu, Niculina 
Finţescu, Yarodara Nigrin, Vale- 
ria Panait şi Liana Popescu, care, 
cu toţii, şi-au dat un frumos ton- 
curs în vederea unei cât mai bune 
realizări a acestei piese, 


Regia a avut-o d. I. Diacu 
Xenofon, şi a fost în general 
bună, decorurile d-lui W. Sieg- 
fried la fel, 


Luat în totul, suntem în faţa 
unui spectacol care poate fi ori- 
când privit ca o experiență însă 
fără niciun fel de mențiuni spe: 
ciale. 


* 


„Eugenie Grandet“, noua piesă 
ue la teatrul „Muncă și Lumină“, 
constiţue un spectacol cu deose- 
bire bun. 

Desigur că dramatizările după 
operile mari, cunoscute, după 
marile romane, nu sunt niciodată 
recomandabile şi-am mai 
spus-o aceasta și altădată şi 
chiar am arătat în diverse rân- 
duri şi de ce ele nu pot reuși, 

Se întâmplă, cu toate acestea, 
uneori ca şi asemenea încer- 
cări, dacă nu să fie pe de- 
plin realizate, totuşi să fie fer!- 
cit adaptate şi să furnizeze un 
bun material pentru un spectacol 
de teatru. 

Ori, între acestea trebuie con- 
siderată şi „Eugenie Grandet“ în 
adaptarea lui Albert Arrauit 
după celebrul roman a] lui Ho- 
norâ de Balzac. 

E, cu alte cuvinte, o adaptare 
întradevăr remarcabilă. 

Bincînţeles că şi de data acea- 
sia se rezmte dramatizarea şi 
desigur că și de data aceasta sunt 
scene şi chiar acte întregi des- 
tul de sisbe şi de iecolore iar din 


TR prim me 


Do e e e e aa ee e 








CRONICA DRAMATICA 


punct de vedere teatral total ne- 
semnificative — e vorba de actul 
întâi şi al doilea — dar, fie că 


autorul a fost mai abil şi mai" 


insipirat decât alţi colegi ai lui, 
fie că Balzac, care e un uriaş al 
romanului, construeşte şi creuză 
el însuşi pe un mare plan dra- 
matic — totodată, uman dar şi 
dramatic ! — este un fapt sigur 
însă că piesa realizată de Albert 
Arrault se menţine en succes și 
în fața rampei. 

In ce priveşte prezentarea a- 
cestei piese trebuie deasemenea 
să spun că spectacolul realizat 
cu ea este un spectacol bun, 

Situaţiile profund dramatice şi 
omeneşti pe care wi le aduce în 
scenă, înfrealtele au dat prilejul 
unei noui puneri în valoare şi 





IRINA RĂCHIȚEANU 


unei noui confirmări a talentului 
deosebit al celor doi interpreţi 
principali, a d-rei Irina Răcii:- 
țeanu în rolul Eugenie Grandet 
şi a d--ui Cezar Rovinţescu în ro- 
lu] tatălui, 

D-ra Irina Răchiţeanu care în 
general a jucat frumos şi cald 
dar mai cu osebire în actul al 
treilea şi al patrulea am putut 
ale acestei actriţe de incontesta. 
bil viitor. 

Cu o înfățișare frumoasă şi 
uşor romantică, şi, pe deasupra, 
cu un talent deosebit, d-ra Irina 
Răvhiţeanu a fost cum nu se 
poate mai indicată să ne presinte 
o Eugenie Grandet deosebit de 
reușită; Eugenia Grandet a d-sale 
în adevăr, a avut toată căldura 
şi toată fremătarea necesară. 

Cât priveşte pe d. Cezar Ro- 
vinţescu d-sa a fost în une'e 
scene cu totui impresinant, si- 
tuându-se pe o ]inie de adevă- 
rat actor mare, încât până şi 
uneie defecte ce i s'ar putea re- 
proşa mu mai prezintă importan- 
ță, ele trecând pe planul al doi- 
iea. 

In orice caz, d. Cezar Rovin- 
țescu este un bun actor: ce păcat 
însă că un astfel de artist este 
așa de inegal. 

In orice caz nu sar putea Co: 
testa că succesul piesei i se datu- 
rează în mare măsură, într'o ne: 
bănnit de mare măsură, d-sale și 
puternicului d-sale temperament 
dramatic. ş 

Restul distribuţiei, în fruntea cu 
d-na Ne'ly Nicolau și Titus Ve- 
dea deasemenea bună, Deaseme- 
nea şi d-nii și d-nele — citez 
in ordinea programului — Dodi 
Caian, Cristofor Vitencu, ton 
Stoenescu, Constantin Atanasiu, 
Iulian Necşulescu, Xenia Beza- 
Bonova, Nicolae Ştefănescu, Ga- 
briel Dănciulescu şi Gheorghe 
Petreanu. - 

Direcţia de scenă bună: a a. 
vut-o d. Victor Ion -Popa, care, 
ca totdeauna, ştie să puie în va- 
loare tot ceiace o piesă poale a 
vea ca nuanţe şi ca înţeles in- 
tim. 

Ii ce priveşte traducerea d-lui 
Ion Frunzetti deasemenea bună. 


* 


La teatrul „Barascheum“ se 
joace ăacum o piesă deosebit de 
interesantă, eşind mult din co- 
mun, o piesă mare, de largă 
umanitate. i 

Dacă totuşi ar fi de făcut uncie 
rezerve asupra tehnicei ei dra: 
matice și a echilibrului ei struc: 
tural, aceasta nu-i micşorează 
nici semnificaţia și nici înalta ei 
valoare simbolică. 

Cu toate fundamentalele dife- 
rențe, această piesă aminteşte to 
tuși prin multe lucruri „Călăto- 
ria cea mare“ „Au grand 
large“ — a lui Soutton Vans, 
atât numai că în timp ce „Au 
grand large“ este realizată înspre 
estetic „Potopul“ este realizată 
înspre uman, este o ca!dă pledoa- 


CĂRŢI NOI 


CÂND ERA BUNICA FATĂ 


volumul de evocări din Bucu- 
reştiul de-acum o jumătate de 
veac, datorit condeiului neîntre- 
cut al d-lui C. Cosco, a ajuns — 
întrun an numai — la cea dea 
treia ediție, 

Căldura şi prospețimea cu care 
autorul ne prezintă locuri şi chi- 
puri pe care ue-am obişnuit să le 
vedem cu ochii prezentului, prin- 
iro ceaţă ce  îndulceşte oare- 
cum  conturele, fac din cartea 
d-lui Cosco un document viu și 
apropiat aproape familiar. In- 
demm la cunoaștere, practicat cu 
instrumentul cel mai nimerit, 
descrierea simplă şi sinceră a 
locuritor şi oamenilor, volumul 
amintit nu e de mirare că a 
poposit în vitrine, de sub teascu- 
rile editurii „Universul“, frumos 
învestmântat, într'o a treia — şi, 
desigur, »u alțima — ediţie. 





E E E oo an 


rie şi un înalt imn de înfrățire 
şi de umanitate. 

Emoţiile, momentele impresio- 
nante, dramatice, nu sunt, că în 
atâtea alte piese, cauzate de ne- 
cazurile şi suferinţele mai muit 
sau mai puţin interesante ale e- 
roilor principali, să zicem 
Radu şi Şerban cu Edmee şi Jea- 
mine sau ale lui Gheorghe şi Va- 
sile cu Ileana și Profira — ci, 
printr'o putere de viziune și de 
evocare cu totul uimitoare ele 
sunţ ridicate pe plan uman, de- 
vin drama omenirii întregi, a su- 
fetelor noastre ale tuturora, a 
civilizaţiei poate, şi, mai mult, a 
vieţii ! 

Totul în piesa lui Berger c2: 
pătă o asemenea valoare, aşi zice 
o valoare de simbol. 

Emoţia, care este de nenumă: 
rate ori puternică, copleșitoare 
am constatat — mă refer şi la 
observaţiile mele personale dar 
mă refe» și la ceiace am văzut 
examinând atitudinile şi reac- 
ţiunile celorlalţi spectatori — că 
era mu în momentele care ar fi 
avut vre-o contingenţă cu vr'un 
simțămâmt circumseris la concret 
sau personaj, ci în acelea în care 
totul era ridicat pe planuri mari, 
la simțământul larg şi altruist al 
unei generale și umane intfrăţiri. 

De altfel în genera! „Potopui“ 

este o piesă deosebit de impresio.- 
nantă, deosebit de umană, care, 
dacă au ar fi actul al treilea, 
care-i cu totul neteatral, ar fi pu- 
tut să fie o piesă cu adevărat 
mare. 
Actul al treilea însă o slăbeşte: 
și asta pentru că este mai muit 
un act explicativ, un act de con- 
cluzii, care nu isvorăşte organic 
din ea, 

Noi bănuim cu toţii tot ce o să 
urmeze în acest act al trei'ea 
imediat ce începe aşa că toiui 


devine neinteresant, și, însăși, des. 
fășurarea lui, comparată cu pri- 
mele două acte, îl arată aşa cum 
este: plat şi convenţional; el răs- 
punde mai mult unei nevoi a au- 
torului de logică şi de simetrie, 
venind să încheie piesa simetric, 
să închidă cercul logic al lucrării 
cu o concluzie pe care autorul o 
credea necesară. 

Ori — chiar dacă ţinea şi la 
această morală a piesei, — cred 
că nu era nevoie să ne fie spusă, 
dovedită, ba, oarecum, arătată 
descriptiv, ci era mult mai bine 
dacă s'ar şi găsit un mod ca ea 
să ne fie numai sugerată. 

în ce priveşte interpretarea tre- 
buie să spunem că a fost deosevit 
de reuşită. 

Şi aceasta poate nu atât da- 
torită actorilor, luaţi fiecare în 
parte, cât luaţi în ansamblu. 

In orice caz, toţi interpreţii 
au fost ia înălțimea spectacolului 
începând cu d. Aurel Atanasescu. 
sooietar a! teatrului Naţionali, în 
Stratton, cu Al. Finţi, poate 
câteodată depăşit de rol, deoarvze 
cred că acest rol prea important, 
ar fi cerut o, altă amploare, un 
alt fizic şi poate chiar un alt or 
gan vocal, dar pe care totuşi 1-sa 
l-a adus cu bine până la capăt 
fiindu-i daţ şi d-sale să realizeze 
destule momente de autentică e- 
moţie artistică. 

D. G. Măruţă a reuşit să ne 
dea acel financiar agitat şi pre: 
ocupat de cifre, ştiind să fie şi 
cald la nevoie, de exemplu ia 
scena explicaţiilor dintre el şi Lizi 
din actul al doilea; de-asemenea 
bine d-nii N. Yomazoglu cu dtu 
sebitul d-sale har comic ameste- 
cat. cu duioşie, E'iazar Semo, ? 
Vurtejanu și Alexe Marcovici. 

Reuşită deasemenea a fost şi 
d-na Ana Negreanu în rolul fe 
tei bătrâne și, mă rog. onorabile, 


UNIVERSUL LITERAR 


aa 


Ri acum, venim la d-ra Beata 
Fredanov. 

D-sa este o actriţă care, mai 
cu reamă în realizarea acestui 
rol — cu totul altul decât aceiea 
care socotesc că reprezintă pro- 
priu zis genul ci — mar face 
poate să mă dezic dela cele ce 
am scris altă dată despre ea. 

Dar lucrul nu este de mirare: 
d-sa ese o actriţă de un deosebit 
talent încât şi rolul pe care !-1 
avut I-a interpretat în adevăr 
frumos, 

Și aceasta cu toate că şi 
ceiace spun vine mai degrabă în 
favoarea d-sale — fiind şi prea 
fină și cu prea multă distincţie, 
efortul pe care îl face — și ca in- 
terpretare și ca- temperament şi 
chiar altfel, ca voce — așa cum 
cere un „astfel de roi, se cam 
cunoaşte. 

Totuși, după cum am spus, ac- 
triţă de incnntestabil talent și de 
cară sensibi'itate, d-sa a reuşit să 
ne presinte acest rol astfel cum 
desigur puţine altele ar fi putut 
să o facă. 

In ce priveşte direcția de scenă 
a dă-lor Dinu Negreanu şi Moni 
Ghelerter, desigur că în mare 
măsură meritele acestui specta- 
col le revin şi d-lor şi ca atare 
şi o parte din laudele de mai sus, 
lor datorându-li-se, prin natura 
însăşi a lucruriilor, și viziunea 
generală a piesei şi realizarea ei. 

Decorul, semnât de d. M. E. 
Maxy, deşi nu ne-a dat chiur 
barui slegant pe care il cere tex- 
tul, a fost totuşi bun. 

Muzica şi eifeciele sonore ale 
d-luj Sergiu Nadier deasemenea 
bine realizate. 

In scurt, piesa dela Barascheum 
este din mu'te puncte de vedere 
excepțională, de o deosebită va- 
loare şi artistică şi omenească, 
bucurându-se, pe deasupra şi de 
o prezentare efectiv îngrijită: în 
scrut, ea constituie un spectacvl 
care în orice caz merită să î:2 
văzut. 


ALEXANDRU I. DRĂGHICI 





[CUR 


PIESE... 


O grijă dela care nu ne-am a- 
bătut, mu ca să ne îndeplinim 
numai o datorie, ci să respectăm 
o cerință venită chiar de-acolo 
de unde însăși datoria o impune, 
nu de azi sau de eri, ci de tot. 
deauna, este aceea a repertoriu- 
lui original ia teatrele partţicu- 
lare, 

Dacă reamințim azi această 
probiemă, e că timpul pare mai 
fericit ales pentru îndeplinirea 
ei, fiindcă subvenţiile statului a 
cordate mai generos decât ori- 
când ca să sprijine nu piesele 
străine ci pe ele originale, ar 
putea hotări — înstârșit! — pe 
domnii directori de teatre parti- 
culare, la 'o strictă respectare a 
condițiuniior primite, din mo- 
ment ve sau lăsat ajutaţi de stat. 

Fiindcă — ori ce sar spune — 
hatârul ce sa făcut unor piese 
străine de relativă calitate, n'ar 
îndreptăţi ca acceptarea să mear» 
gă până acolo încâţ orice medio- 
cră farsă semnată de cine ştie ce 
autor străin, să aibe întâietatea 
faţă de o lucrare a d-lui Valjean 
sau a d-lui Mircea Şterănescu. 

Repertoriul original, deveniţ o- 
bligator la teatrele particulare, 
cărora subvenţia statului le.a a- 
jutat mult bugetele, constitue 
penru arta dramatică româneas- 
că prilejul unui mai larg mijloc 
de răspândire, 

Aşeptăm, deci, respectarea ce- 
rinţelor venite — cum am spus 
mai sus — dela însăşi datoria pe 
care o impune obligaţia subven- 
țiilor, însă mu cu piese care ar 
oferi doar motivul unor scuze, ci 
cu piese îndestul de bine apre- 
ciate, 


SUBIECT. 


Ne satisfacem foarte greu plă- 
cerea de-a vorbi de unele per- 
soane care în preocupările noas- 
tre largi cuprind totuşi o parte 
de interes, nu prin cine ştie ce 
mai isprăvi, ci tocmai prin câ- 
teva amuzante îndeletniciri, din 
care aceea a cabotinajului gazetă- 
resc pare-se că e cea mai activă. 

„Simpatia“  moastră a fost 
cândva şi actor. Pe urmă a ajuns 
un fel de director la o gazetă de 
teatru cu scurtă apariţie. ca azi 
să îndeplinească serviciul de cri- 
te şi mai ales de „informator“ 
ai unei rubrici de teatru. 

Meseria aceasta, din urmă o 
îndeplinește cu un atât de iscusit 
talent, încât piesei „Steaua fără 
nume“... a d-lui avocat Enescu, 
îi găsește un alt autor. 

Ne miră — însă — cum unor 
gsemenea  „informaţii” nu li se 
opun precizările celui în drept 
să le facă, nu de altceva, dar ca 
să se stabilească odată ce garar- 
ție poate să reprezinte sistemul 
știrilor cumpărate din cafenele 
pe prețul unui schwartz. 


„CÂNTEC”.. ; 


Ornicărei aspre judecă tață de 
vreo piesă originală de debut 
i-am opus larga noastră înţele- 
gere, făcuţă nu să încurajeze 
med:ocrităţile, că să îndrepte gre- 
şelile fireşti ale începutului. 

Din păcate, ne dăm seama că 
trebue să rupem cu înţelegerea 
ce.o acordam până acum, apă- 
rând în: judecători severi dar 
drepți. 

Și ne îndeplinim această sar- 
cină cu o dublă greutate, fiindcă 
mai întâi, ne stânjeneşte aspri- 
mea adevămiui şi în al doilea 
rână că această jwlecată vede 


N 


tocmai pe lucrarea unui simpa- 
tic și tânăr începător. 

E vorba de piesa d-lui Bondi, 
intitulată „Cântecul vieţii”, care 
se joacă la „Studio”. 

Fiindcă, ceeace vrem să ară- 
tăm aici, e nedumerirea cum de 
s'a primit o asemenea lucrare 
dramatică, de către un comitet 
care pe deasupra tuturor cusu- 
rurilor, cel mai mare era atela 
de-a respinge lucrările bune ? !.., 

Această piesă poartă — parcă 
— sămânţa unui „cântec? despre 
care vechiul comitet simţea une- 
ori nevoie. 

Să încercăm să uităm sistemul 
vechilor comitete de lectură ?... 
Sau să încercăm să nu uităm po- 
runca de azi a promovării celor 
cu adevărat talent ?.., 


PREȘEDINTELE.., 


Din recunoaşterea sinceră a 
muncii şi a meritului său de 
mare autor dramatic, şi-a cuce- 
rit d. Valjean succesul dela So. 
cietatea Autorilor Dramatici, 

Reușita aceasta nu garantează 
numai binele autorilor, ci spri- 
jină şi teatrul, prin stimularea pe 
care noul preşedinte o va acorda 
celor cu talent şi cu pasiune de 
infăptuire. 

Să înțelegem dar că alegerea 
d-lui Valjean în calitate de pre- 
şedinte al Societăţii Autorilor 
Dramatici va hotări foarte cu- 
rând interesul unei mai mari 
deosebiri între ceeace a fost pâ. 
nă eri şi ce-are să fie de azi 
inainte, la o societate unde nu- 
mărul membrilor este destul de 
restrâns. 

Ajutat şi de d. Horia Furtună, 
în calitate de vice preşedinte, 
dorim ca d. Valjean să organi. 
zeze societatea din str. Izvor în 
spiritul rosturilor ce i se cuvin. 


DEMISIE... 


Călăuzit — poate — de nevoia 
unei mai grabnici  rezolvări a 
retribuţiei, d. G.  Calboreanu 
şi-a dat demisia dela Teatrul 
Naţional 

Era, dealtfel, singurul actor 
care în ciuda oricărei ispite ve- 
nită dela directori care îi ofereau 
gajuri regale, a înţeles să rămâ- 
nă credincios scenei oficiale. 





A 
—— O i SA, 
. Daf noa 
Azi, însă, apăsaţ de riscurile 


unui trai pe care sa ariul primit 
nu-l mai satistăcea măcar în 
strictul necesar, a înțeles să sc 
despartă, cu regret, de teatrul 
pe care zeci de ani l-a servii cu 
atâta devotament, alegând un 
angajament care şă-i îngăduie 
un trai mai fără griji. 

La unii, au fost ambiţii. La 
Calboreanu, a fost poate o ne- 
voe, care prim felul cum a căutat 
s'o rezolve pune pe primul plan 
problema retribuţiei artiștilor 
scenslor oficiale. 


AFIȘ... 
. 

Deosebind afişele teatrelor ge 
ceeace a reprezentat cu ceeace 
reprezintă, avem impresia unei 
bruște scăderi de calitate, fie 
determinată de situația excepţio- 
nală a evenimentelor, fie de-u 


evidentă lipsă de alegere a celor 

cari au această însărcinare. 
Cazul dela „Studio“ cu acea 

piesă originală „Cântecul vieții”, 





ca şi alte piese programate de 
alte teatre — iradică în mod evi- 


dent cu câtă ușurință se  întoc- 
neşte azi un repertoriu. 

Am conveni poate chiar cu 
promisitinea ce eventual ni sar 
face, că în curând se va. produ- 
ce o schimbare mulţumitoare, da- 
că s'ar mai aaăoga la aceasta că 
se va schimba şi acea îndărătră- 
că metodă de-a recruta autori 
sau traduciitori numai dintre a- 
prabiaţii directorilor. 


Afişele teatrelor trebue să 
cuprindă lucrări cari — în ciuda 
oricărui timp — să reprezinte 


valoarea unei lucrări nedesmin- 
țită în calitatea e; nici de critic 
şi nici de spectator 

Iată dece, neanuntând azi afi- 
sul reluărilor viitoare sau al pie- 
selor eftine, ne procurăm mul- 


țumirea de-a nu fi printre cei 
cu grabă de a anunța orice. 
1. M. LEHLIU 








20 Octombrie 1944 === 


IACOB NEGRUZZI 


incetul, În planurile cu care por- 
niseră la arum acești tineri en- 
tuziaşti, — căci să nu se uite că 
Maiorescu avea 23 de ani, și Ne- 
gruzzi 21, — lucrurile se înfăți- 
şau cu totul altfel la început. 

Cei doi tovarăși  visaseră să 
întemeieze o societate literară cu 
severe statute, pe modelul celor 
studențești din Germania, și cu 
scopul bine determinat de gq în- 
curaja producția literară autoh- 
tonă, de a organiza prelegeri 
populare, de a combate latinis- 
mul şi de a impune un nou sis= 
tem de ortografie, pe baze fone- 
tice, în locul elucubratiilor eti- 
mologice ale Ardelenilor. Inain- 
te de a fi Junimea, numele socie- 
tății fusese Uipia Traiană; și 
dacă acest nume n'a Tămas cu 
titlul deținitiv, faptul se atore- 
ște numai sonorității lui comun» 
date, câre amintea de latinismul 
exagerat 'al fraţilor de dincolo, și 
durinței fomdutorilor de a afirma 
pretenții mai modeste decât di- 
recta descendență din Romulus 
şi Remus, 

Datele problemei sunt nespus 
de limpezi în această privinţă, 
oricât ar fi început Iacob Ne- 
gruzzi fiecare discurs comemora- 
tiv cu fraza glumeață care fuse- 
se de mult consacrată: „Origi- 
hile Junimii se pierd în noaptea 
timpurilor”. ; Originile Junimii 
sunt în realitate într'o societate 
academică, din cure ar fi trebuit 
printr'o firească evoluție să iasă 
mai târziu Academia Română. 
Academia Franceză, care e cea 
mai ilustră dintre toate, a înce- 
put la fel, prin reunirea periodi- 
că a unui număr de literați pe 
care îi mdunase laolaltă probie- 
ma perfecționării și a  fixării 
limbii franceze. Dorința delibe- 
rată de a servi limba și literatu- 
ra se regăsesc la bazele înteme- 
iezii  Jumimei. Iacob Negruzzi 
spune singur, de altfel, că a pier- 
dut o vară întreagă  redactând 
un. cod ortografic, care a făcut 
upoi obiectul preocupărilor cer= 
cului, și care n'a cedat niciodată 
în fața ortograţiei latiniste a lui 
Laurian şi Mazim. 

Faptul că Junimea n'a evoluat 
până la formula unei Academii 
oficiale, se datorește pe deo par- 
te spiritului de independență at 
membrilor ei, care mau 
niciodată legătura cu oficialita- 
tea, și împrejurării că decretul 
Locotenenţii Domnești din 1 A- 
prilie 1866 decisese înființarea la 
Bucureşti a unei Societăţi Lite- 
rare Române, care a vegetat câ- 
tăva vreme pâră a se hotări să 
devină adevărata Academie RO- 
mână. Cu timpul, Junimea s'a 
determinat pentru un altfel de 
activitate, în care  țibentatea 
creației era nota predominantă. 
Cele mai multe dintre rezultate. 
le obținute de ea, sunt: rezulta- 
tul unor fericte împrejurări, mai 
degrabă decât al unei politici di- 
rijate. Până și faptul că, în cele 
din urmă, societatea s'a hotărât 
să-și publice o revistă literară, 
se explică în primul rând prin 
aceea cii o partie din membrii ei 
deveniseră proprietari ai unet 
tipografii care nu prea avea de 
lucru. 


căutat - 


(Urmare din pag, 1-2) 


In felul acesta, Junimea răs- 
pundea unei nevoi evidente, dar 
nu şi unui program împus, Tot 
ce sa obținut în cadrul ei de ac- 
tivitate, e opera oarecum perso- 
nală a celor doi fondatori: Titu 
Maiorescu pentru partea idevlo- 
gică, pentru pozițiile spirituale, 
pentru doctrină, şi  lacob Ne- 
gruzzi, pentru stăruința de fie- 
care zi, pentru spiritul de echipă 
şi pentru coeziunea forțelor care 
numai în felul acesta  isbutesc 
să determine un curent. Şi fap- 
tul însuşi că nu se poate vorbi 
despre Iacob Negruzzi, fără a se 
insista atât de îndelung asupra 
Junimii, dovedeşte mai bine ca 
orice cât de mare e întrepătrun- 
derea dintre om și operă şi cât 
de greu se pot înfățișa separați. 

Căci opera cea mai de seamă 
a lui; Iacob Negruzzi e fără în- 
doială Junimea. Cu câtă oste- 
meală s'a putut încropi 0 0Tga- 
nizare statornică, într'o vreme 
când revistele româneşti nu re- 
zistau mai mult de câteva lumi, 
o spune scriițorul singur, în A- 
mintirile sale: „Eu cumpăram 
hârtie, eu plăteam, tiparul, eu e- 
ram faţă la expediţia jurnalului, 
tot eu făceam corecturi, mă ocu- 
pam, de direcţiune, cumulam în- 
[run cuvânt şi partea adminis- 
trativă și partea literară. Amicii 
mei ziceau glumind că eu singur 
sunt autorul, culegătrul, corec 
torul, directorul, ba chiar și ci- 
titorul Convorbirilor. Deși lucru- 
rile nu erau tocmai așa, totuşi 
numai eu știu cu ce greutăți am 
putut-o scoate la capăt. Opream 
pe oameni pe uliţă ca să le cer 
abonamentul, încâţ unii când mă 
vedeau de departe, fugeau pe ce- 
lalt trotuar și grăbeau pusul; mă 
rugam de mai mulți membri ai 
societății să ajute Convorbirile 
cu mici contribuții particulare, 
alergam la fiecare lună pe la ei 
pe acasă, ca să încasez banii, în- 
trețineam corespondenţa, dam 
goană după materie de tipărit. 
Incurajam pe toți să scrie, mni 
ales în. timpul  vacanțelor, și 
mergeam chiar pnâă acolo că ho- 
tăram fiecăruia cu ce să se ocu- 
pe anume”. Fericite vremuri, în 
care directorii de reviste aler- 
gau după colaboratori! Astăzi 
cosurile redacțiilor nu mai sunt 
încăpătoare pentru pletora gu- 
niilor de mâine, care bat la poar- 
ta gloriei, doar-doar li se va fa- 
ce şi lor un loc cât ae modest, 

Activitatea aceasta a lui Iacob 
Negruzzi, secretar permanent al 
Junimii şi director al Comvorbi- 
rilor Literare, e în general tot 
ce ne mai aducem astăzi aminte 
despre el. Uităm de obiceiu că, 
printre toate acestea, el a mai 
găsit vreme să fie şi scriitor. Un 
scritor destul de fecund de alt- 
fel, căci colecția operelor sale 
complete, tipărite în același for- 
mai ca și ale tatălui său, numă- 
”ă şase volume, în afară de cele 
care «u Tămaş risipite prin re- 
viste. Asupra operei lui scriito- 
riceşti, nimeni nu s'a uitat mai 
de aproape până acum. 

Timp de ani de zile, Iacob Ne- 
gqruzzi a publicat în revista sa, 
adunându-le apoi în volum, o se- 
Tie de scurte schițe și portrete 


în proză, intitulate Copii de pe 
matură. In copiile acestea e ceva 
din preocuparea psihologică şi 
satirică a lui Lu Bruyere, dar și 
din monoloagele şi șansonetele 
lui Alexandri; vâloarea lor a tre- 
buit să fie mai mare pentru con- 
temporani, care puteau să recu» 
nouscă în Popa Smântână pe a- 
celași Creangă care era tovară- 
şul autorului la Junimea, după 
cum principesa Bostano Castra- 
veţehi sau în baronul Constan- 
tin Gârla de la Afumata, sacieta- 
tea vremii va fi ghicit pe cutare 
membru al ei cu pretenţii. nobi- 
liare. 

Pentru cercetătorul de istorie li- 
terară, cred că partea cea mai 
imteresantă a operei lui  Iadcob 
Negruzzi e aceea cure a atras 
mai ptţin pe contemporani, şi 
anume teatrul. Autorul nostru a 
compus destul de mult pentr 
teatru. In colaborare cu Card- 
piale a scris opera bufă Hatma- 
nui Baltag, după o nulă de 
Gane; cu Eduard Caudella a 
compus opera lcomică Beizadea 
Epaminonda, și cu D. R. Rosetti- 
Max, revista umoristică Nazat. 
A tradus de asemenea cea mai 
mare parte dintre dramele lui 
Schiller, Domn Carlos. Fecioara de 
la Orians, Hoţii, Maria Stuart, 
Cabală și amor şi Conjuraţia lui 
Fiesco; cele mai multe dintre a- 
ceste tălmăciri au fost înlocuite, 
în repertoriul nostru dramatic, 
prin traduceri mai noi, dar nu 
totdeauna mai corecte sau mai 
curgătoare. 

Iacob Negruzzi a mai scris şi 
câteva comedii originale : Impă- 
carea, O poveste, Nu te juca cu 
dracul, și mai ales Amor şi vi- 
clenie, care cuprinde paginile 
cele mai proaspete din tot ce a 
scris autorul, 

Se vede, din această simplă în- 
șirare de titluri, că nu e vorba 
numai de o întâmplătoare activi- 
tate literară, ci de o operă, susți- 
nută şi cultivată de-a lungul a- 
nilor, atât prin propria experien- 
ță, cât şi prin munca de labora- 
tor a  migăloaselor traduceri. 
Dacă activitatea de la  Convor- 
biri, și serviciile lăturalnice pe 
care Iacob Negruzzi le-a adus li- 
teraturii române, sunt mai im- 
portante decât ceeace a isbutit să 
facă el însuși pentru ea, aceasta 
nu însemnează însă că o activi. 
tate literară atât de stăruitoare 
trebuie trecută cu vedere, sau 
maltratată prin câteva fudecăţi 
sumare. In realitate, autorul no- 
stru e un nedreptăţit al manua- 
lelor de istorie literară, o victi. 
mă a generozității sale şi a de- 
votamentului cu care a înțeles 
să rămână în umbra Convorbi- 
rilor și a colaboratorilor mai 1lu- 
ştri decât ei însuşi. Omul va ră- 
mâne şi de acum înainte ținta de 
căpetenie a înteresului, de câte 
ori va veni iarăși vorba de el, 
sau de Junimea; dar alături de 
el, opera merita o menţiune. Ea 
îngăduie precizarea câtorva ulei 
cunoscute, şi luminează aspecte 
care de mult mau mai avut pri- 
lejul să iasă la iveală, dintre 
filele vechi ale cărților necitite. 


ALEXANDRU CIORANESCU 





JAN KOCHANOWsKki 


Psaltirea aceasta —  „Psalterz Dawidow'“ 
(1579), — căreia Kochanowski i-a consacrat 
un şir de ani, este opera unui erudit și conş- 
tiincios filolog și a unui neintrecut poet, Ea 
a fost, pentru Jan Kochanowski, um expe- 
riment extrem de interesant, încumunat de 
altfel de un succes desăvârşit: poetul a 
reuşit să îmbrace textul traducerii libere a 
celor 150 de psalmi ai lui David în veșmân- 
tul graiului polon, la fel de perfect şi de 
distins ca și cel din versiunea latină a uma- 
nistului scoțian Buchanan, care — întrunind 
întrun; tot armonic : cântările lui David cu 
poezia horațiană — i-a servit drepti călăuză 
şi stimulent. Păşind pe urmele lui Bucha- 
nan, Kochanowski și-a putut înfăptui pro- 
gramul literar; turnarea conținutulu reli- 
gios actual în favoritele tipare antice. Siw 
diiie moderne asupra acestei Jucrăr au 
scos în evidență măestria rară, cu care au- 
torul polon a .isbutit s'o înfăptuiască, pre- 
cum şi incomparabila frumusețe şi muzica- 
litate a versurilor ei. Despre acest bibelou 
stilistic, care a servit generaţiilor următoare 
de poeţi — printre care şi lui Slowacki și 
Kasprowicz — ca un practice manual de poe- 
tică, ca o colecție de desăvârşite formule 
unguistico-stilistice, ca un magistral cod al 
artei metrului şi versificaţiei — s'a expri- 
mat astfel marele Mickiewicz : | 

„Kothanowski a creat o operă, care î-a 
adus o glorie nepieritoare şi care va dura 
atât timp, cât timp limba polonă își va păs- 
tra neatârnarea printre graiurile slave. Toţi 
Slavii ar rebui să se adâncească în cuunoaş- 
terea psalmilor din traducerea lui Kocha- 
nowski, iar compatrioții ar trebui să le ştie 
pe de rost... Kochanowski, în Psaltirea lui, 
este un inspirat; el are un stil uobil, clar şi 
comprehensibil, — un curs poetic plin de 
avânt, — acţiune liberă, nestimgherită, mă- 
reață, şi peste tot — un fel de demnitate 
patriarhală şi de solemnitate sacerdotală.“ 

Transpusă în muzică de către compozito- 
rul polon Mikolaj Gomolka (cit. Gomouka). 
Psaltirea lui Kochanowski s'a eternizat ca o 
“omoară a geniului polon. 

Destinul a voit, ca aceast mare cântăreţ, — 
care încă pe pragul creației lui a făcut im- 
presia unei puternice şi desăvârşite indivi- 
dualităţi poetice, — să treacă — către sfâr- 
Şt vieţi — printrun: cumplit cataclism 
«ufletegc, ce avu, drept urmare, zămistirea 
unei capodopere literare, de grandoarea şi 
semnificația „Psaltirei' tui. Cataclismul a 
î»st : moartea adoratei lui fiice, Ursula; 
capodopera închinată acesteia — „Treny“ 
(legii — 1580). 

Nu cunoaştem amănuntele acestui cata- 
diam; ni le putem închipui doar, cetind opera 





(Urmare din pag. I-a) 


care i-a fost rezultatul : această perlă a lini- 
tei poloneze. 

„Treny“ nu sunt, propriu zis, un memo- 
rial, ci — o operă de artă, bine studiată și 
Şlefuită cu cea mai mare grijă, suferinţele 
personale ale autorului, ce-i constitue sub- 
stratul, fiind obiectivate şi stilizate conform 
unui anumit plan. Graţie planului de con. 
cepţie, acest ciclu de elegii sublime arc, în 
literatura polonă, aceeași semnificaţie pe care 
o au în literatura italiană şi! universală 
Divina Comedie a luni Dante sam Sonetele lui 
Petrarca: istoria unui suflet uman, cu tot 
ce are el într'insul mai duios, mai tragic şi 
mai sublim, — a unui suflet, care, în urma 
unei cutremurăni dureroase, ajunge — trep- 
tat, printr'o adâncă prefacere internă — la 
o desăvârșită şi înaltă armonie spirituală. 
ce-și are originea în moile concepții filoso. 
fico-religioase și Limanul suprem — în doc- 
trina creștină. 

„Treny“ ale lui Kochanowski — ai căror 
fond, lirico-elegiac, a fost stimulentul multor 
Nukrări de imitație, mai ales în epoca roman. 
tismului polon — sunt, cu drept cuvânt, cea 
mai prețioasă capodoperă a vechei literaturi 
polone şi un aport: „aere perennius' la pa- 
trimoniul literaturii aumiversale. 

Atras de acele forme literară, cani — po- 
trivit concepției poeticei antice şi celei din 
epoca Renașterii — însemmau încoronarea; ori- 
cărei activităţi Iterare, adică : de genul eple 
şi dramatic, — Jan Kochanowski și-a în. 
cercat puterile şi în aceste două genuri, is- 
butind a: ne da — în cel de al doilea — reu. 
şita : „Odprawa poslow greckich“ — 1578 — 
(cit. :Odprava posuov greţchih — în româ- 
nește ; Respingerea solilor greci). Scrisă în 
grabă, cu prilejul căsătoriei hatmanului Za= 
moyski cu principesa Bathori, sub inspirația 
cântului III al Iiiadei lui Homer, — cânt pe 
care Kochanowski îl tradusese amterior, =- 
„Resp:ngerea, solilor greci“, mai mult o schiță 
dramatică decât dramă, este socotită de ro. 
mantie! drept uma din cele mai de frunte 
opere ale acestui poet, prima și cea mai ori- 
ginală și clasică lucrare în acest gen în Po: 
lonia. Puternica caracteristică a personagiilor 
— în deosebi a nefericitei profetese, Cassan- 
dra ; admirabila icoană a parlamentului po- 
lon contemporan, redată într'o abilă trans- 
punere în complexul întâmplărilor mitolo- 
giei greceşti (servind autorului ca prilej 
pentru criticarea defectelor conaționalilor lui, 
pentru scoaterea în evidenţă a. primejdiilor ce 
ameninţă Polonia —- prim analogie cu soarta 
Troiei — datorită lipsei de apărare a fron- 
tierelor ei, precum și pentru a face, în sfâr- 
şit — prin cuvintele rostite de Antenor: „Ba, 
să ne stătuim şi asupra chesirunii războiu- 
lui și să vedem mai bine, cum avem să ne 





batem cu cineva, decât jsă-l aşteptăm să 
vină asupra noastră... — sunt valorile in- 
Qiscutabile aie acestei opere, 

„Psaltirea“, „Sobotka“, „Tremy“ şi „Res 
pingerea solilor greci” — cărora li se adaogă 
şi opusculul „Dsiewoslab” (Peţitorul — un 
prilej pentru poet, de a se ocupa cu chestiu- 
nea alegerii unei soții) — încoronează pro- 
ducţia literară din cea de a treia și ultama 
perioadă (czarnolasiană) a activității aces- 
tui prinț al poeţilor poloni din veacul al 
XVI-lea. 

In sfârșit, pentru ca enumerarea operelor 
lui Jan din Czarnolas să nu prezinte niciun 
fel de omisiuni, să amimtim — în completare 
şi independent de caracterizarea periodică 
de mai: sus — și lucrările lui în limba la- 
tină. „Orpheus Sarmaticus“ (1518), „Lyrico- 
rum libeilus“ (1580), „Rlegiarum libri qua- 
tuor“ (1584), apoi „Foricoenia”, „Epinicion” 
(aceasta din urmă în cinstea cuceritorului 
Iivoniei, Bathor:) și „Gallo crocitanti“ (o ri- 
postă plină ae zeilemea la adresa poetulmi 
francez Desportes, care a scris o poezie ca- 
lomniatoare la adresa Polonia) — sunt cele 
mai cunoscute, 

Judecată în complexul ei, poezia lui Jan 
Kochanowski este o armonioasă împerechiere 
a elementelor generale cu cele individuale, a 
elementelor personale cu cele sociale. 'Tot 
cortegiul tendințelor și curentelor ce au fră- 
mântat şi însuflețit humea cultă polonă din 
epoca iagellonă; tot imteresul socetății po- 
one din acest timp, față de chestiunile poli- 
tice şi rehg'oase ale Reformei; religiozitatea 
ei, râvna-i pentru ideile umaniste, iubilrea-i 
pentru pământul şi vieaţa  strămoșească, 
felu.i de a privi, judeca şi folosi vieața; 
humorul ei, în sfârșit, — toate acestea se 
oglindesc în opera literară a lui Kochanow- 
ski : limpede și în esenţa lor cea mai curată, 
filtrate fiind, în prealabil, în alambicul îmal- 
tei culturi spirituale şi literare a acestui poet. 

Iată pentru ce Jan: Kochanowski — acest 
creator a] umu instrument literar, apt de a 
exprima cele mai îhalte, cele mai delicate şi 
subtile simțăminte umane; — acest inaugu- 
rator al une poezii naţionale, nobile şi su- 
blime; — acest inovator al umei înalte și 
ideale concepții asupra vieţii umane — nu 
numai că a fost, cu drept cuvânt, „poetul 
favorit al secolului său”, dar a rămas și va 
rămâne cel ma: nobil reprezentant al celor 
mai înalte şi perfecte valori culturale, pe 
care le-a putut produce cândva epoca iagel- 
lono-bathoriamă; — singurul, căruia i se cu- 
vine, pe drept, rangul acordat de cel mai 
subtil maestru al s!ovei polone, Iuhu Slo- 
wacki: de „adevărat patron al calei ma! «le: 
vărate poezii“. 


MARIAN 2ZBASKI 


0 g 


===> 20 Octombrie 1944 











Cronica literară 





VLADIMIR STREINU: Literatura 
română contemporană, antologie 


ELENA MATASĂ: Oropsiţii 


O masivă culegere din literatura.con- 
temporană face să apară în ultimul timp 
d. Vladimir Streinu, într'o antologie 
menită să pună la îndemâna cititorului 
ceeace merită mai întâi să fie cunoscut 
dintr'o foarte variată şi vastă producție 
literară modernă. Volumul de faţă naș- 
te, probabil, dintr'o deosebită dragoste 
faţă de actualitatea literară, domeniu în 
care acest critic de neprevăzute funcţii 
interpretative se poate exercita într'o 
mai largă libertate. E o trăsătură îun- 
damentală și o dovadă de independență 
a reflexiunii critice, această nevoie de 
lumină nouă chiar acolo unde judecă- 
ţile s'au sedimentat printr'un consens 
succesiv al generațiilor. Am semnalat-o 
şi în cronica ce am dedicat anul trecut 
volumului „Clasicii noştri“ și-avem o- 
cazia s'o semnalăm şi-acum, în masiva 
„Introducere“ a lucrării de față. Ne 
reține atenţia în chip cu totul deosebit 
„Introducerea'', un adevărat breviar 
critic, dacă nu pentru proză, atunci în 
chip sigur pentru poezie. D. Vladimir 
Streinu analizează, astfel, poezia lui T. 
Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion 
Barbu, Adrian Maniu, Al. Philippide și 
Ion Pillat, iar dintre prozatorii priviţi 
în prisma critică, în special Liviu Re- 
breanu este acel care a cumulat efor- 
turile critice, deși nici opiniile asupra 
Hortensiei Papadat-Bengescu nu sunt 
lipsite de organizarea şi disciplina ce- 
rute, totdeauna, de acel nucleu unic la 
care trebuie să se reducă toate obser- 
vaţiile. 

În T. Arghezi, criticul va stabili eta- 
pele evoluţiei dela stadiul „Cuvintelor 
potrivite“ stadiu filologic, unde accen- 
tul de greutate cădea pe estetica for- 
mală, pe miragiul rezonanţelor necu- 
noscute ale vorbelor intrând în noui în- 
grădiri, unde izbea prospeţimea  com- 
binaţiilor verbale, lexicul ca și sintaxa, 
îndrăzneţe, până la cel din „Hore“, e- 
voluția cătând treptat-treptat adânci- 
mea în spirit, dematerializarea, cuce- 
rirea duhului creştin și convingerile în- 
tr'o viață a duhului. Iată în acest sens 
un citat : „Cât de impresionantă, din 
punct de vedere etic, e opera întreagă 
a lui Arghezi! Ne place să stăruim în 
deosebi asupra devenirii morale a poz- 
tului, deoarece acum, când nu este un 
critic care să nu fi vorbit despre plusul 
estetic adăugat de el culturii noastre, 
singurul lucru nimerit e să se arate 
puterea educativă, în numele căreia 
opera lui conţinuă a mai fi respinsă 
când și când. Pornind dela o estetică 
a voinţei verbale, a inovației şi în de- 
finitiv a confecționării artistice, vagi 
idei plăcute lui Satan, „trismegistul“, 
Tudor Arghezi, din lepădare în lepă- 
dare, a suit înalta scară la capătul de 
sus al căreia contemplă acum, cu umi- 
lință mută, divina strălucire simplă“ 
In altă parte criticul va afirma că poe- 
zia din „Hore“ „aduce lirismul depiinei 
fericiri în Dumnezeu, aşa cum, litera- 
tura noastră nu mai cunoaște altul“. 
Şi-acesta-i termenul final din evoluţia 
argheziană, descrisă în linia de cea mai 
mare forță și tocmai de aceea, indis- 
pensabilă cunoașterii critice, în viitor, 
a poetului. 

Poezia „de crochiu'“', cum o numeşte 
cu un termen fericit d. Viadimir Stre- 
inu, a lui G. Bacovia, prilejuește criti- 
cului prima ocazie pentru dărâmarea 
unei judecăţi crițice vechi. formulată 
de E. Lovinescu, Poezia din „Plumb“ 
nu este aceea a materiei însuflețită de 
„cea dintâi licărire de conştiinţă“. Ci: 
„Mișcarea poeziei bacoviene nu se ri- 
dică din amorfism spre organizare, ci 
dimpotrivă se înscrie ca o cădere din 
uman în mineral“. Fericita redactare 
a unei atari intuiţii critice dispensează 
pe critic de alte investigaţii. 

In schimb, o întinsă controversă ar 
necesita paginile dedicate lui Lucian 
Blaga. Ermetismul poeziei lui Blaga 
provine, după d. VI. Streinu, „din firea 
nespaţială a priveliştelor'', ceeace ni se 
pare cu totul eronat. Există o privelişte 
interioară în Blaga, perfect unitară, 


organică a lui Blaga are numai un sin- 
gur -debui (și nu „două“ cum socotește 
a. Streinu), crescând pe echilibrarea a 
două determinante care sunt aspirația 
metafizică deoparte şi de cealaltță uni- 
versul fizic, și-acel debut este în prima 
culegere, unde firele deocamdată încâl- 
cite, ale întregii sale problematice, pot 
fi surprinse și luminate. Dar nu pot fi 
explicate în cadrul unei cronice com- 
ponentele reale din poezia blagiană. 
Semnalăm. deocamdată o poziţie inter- 
pretativă, deosebită de-a d-lui Streinu, 
care va deveni clară, — nădăjduim 
fără orgolii, — atunci când se va găsi 
revista sau editorul care să publice o 
personală „Introducere în poezia lui 
Lucian Blaga“. 

Nici noi n'am considerat vreodată 
sub unghiul valorii artistice exerciţiile 
ermetice din ciclul „Joc secund“ al 
d-lui Ion Barbu, aşa cum a făcut-o d. 
Tudor Vianu și n'o face d. Streinu. Er- 
metismul a evacuat lirismul care însă 
vibrează în ciclul „Isarlik“, foarte pu- 
țin „ermetic“, jocul secund aparținând 
în întregime raţiunii combinatorie și 
eliminatorie de termeni comprehenzi- 
bili şi de ligamentele logice, în special 
de verbe. Ciclul de poezii „Joc secund“ 
nu se înscrie în cadrul lirismului, nu 
fiindcă frumuseţile sale s'ar lăsa des- 
coperite cu greu, ci fiindcă aceste fru- 
museţi nu există de fapt în starea de 
sugestie, ea fiind înlocuită prin con- 
cept. D. Streinu demonstrează aceasta 
analizând cunoscuta „Din ceas dedus“. 
O atenţie deosebită se mai acordă, în 
cadrul poeziei, d-lui Ion Pillat, al că- 
rui lirism este surprins în starea de 
oprire odată cu volumul „Pe Argeș în 
sus“, după care „procesul afectiv de: 
vine proces logic“, înțelegându-se prin 
asta o prelungire de ton afectiv acolo 


„unde nu mai este, prin deducţia logică: 


cadrul autohton este în stare să defi- 
nească chiar numai prin adăugire ne- 
contenită statua unei poezii. 

Intre prozatori, Liviu Rebreanu, ma- 
rele romancier de a cărui timpurie 
moarte nu avem vreme, între sbuciu- 
mări trecătoare, să ne dăm prea bine 
seama, ocupă un loc deosebit în aten- 
ţia criticului. D. Streinu vrea să în- 
tregească imaginea romancierului -rea- 
list, autorul lui „Ion“ și al „Răscoalei'“, 
necomplectă, parțială şi rezumativă, cu 
aceea a unui romancier mult mai cu- 
prinzător, bun cunoscător al burghe- 
ziei şi-al societăţii bucureştene, în ser- 
viciul căreia pune un har a cărui men- 
ționare trebuie să devină obligatorie. 

Buna analiză a romanului, pe ne- 
drept condamnat, „Amândoi*, trecerea 
în revistă a lumilor variate din acesta, 
„Jar“, „Ciuleandra“, „Crăișorul“, „Go- 
rila“, etc., oferă spectacolul unui Re- 
breanu inedit de fiecare dată, și totuşi 
veridic nemai rămânând nici o îndo 
ială că acesta este adevăratul Rebrea- 
nu, divers, variat, aproape nou mereu 
şi nu cel închistat în formula realis- 
mului țărănesc sub care nevoia sim- 


- plificărilor şi reducerii la unitate l-a 


făcut să circule şi să se eternizeze. Mi- 
hail Sadoveanu, mult prea vast pentru 
a putea fi discutat într'o asemenea Im- 
prejurare, este văzut în ipostaza sin» 
gurului chemat să întocmească o „Ro- 
mânie Mare Pitorească“ din fragmen- 
tele operii ce-şi revarsă farmecul a- 
supra întregului peisagiu românesc, 
continuându-se astfel o idee mai veche 
a lui Octav Șuluţiu. 

Literatura Hortensei: Papadat-Ben- 
gescu naște din două determinante, a- 
mândouă de ordin clinic, fiind pentru 


„această scriitoare maladia sufletului şi 


cea a trupului, cleștele în care este 
strânsă o umanitate seducătoare, nu- 
meroasă şi însângerată de scalpelul a- 
nalitic. Prototipuri sunt alese bolnava 
sufletește Aneta Pascu şi cea necon- 


formată fizicește Nory Baldovin, aâm- 
bele din „Rădăcini“. Fără a nesocoti 
justeţea observaţiei, trebuie să subli- 
niem că în această împrejurare, cri- 
ticul procedează invers decât în cazul 
lui Rebreanu: Opera Hortensiei Papa- 
dat-Bengescu «este mult mai variată, 
cu sectoare neluminate încă de înţe: 
legerea critică şi nu se cuvine să ne 
oprim la o formulare atât de rezuma- 
tivă, 

Expresia d-lui Vladimir Streinu tră- 
dează un artist. Larga înţrebuințare a 
neotogismului selectat cu grijă dă scri- 
sului său o inflexibilitate luminată 
doar de ascuțimea unei intuiții sau to- 
pită de șuvoiul unei formulări ce naşte 
ca un isvor, limpede și necesar locu- 
lui. Bagajul acestei eleganţe stilistice 
se înclină numai când şi când, sub un- 
duitoarea povară a incursiunilor intui- 
ției nemijlocite, ce iese la suprafață 
mai grea de documente, dar și mai 
umană. Nu că stilul acesta mar face 
plăcere, —— e toamai contrarul, întru- 
cât e stil qe artă, — dar recea inflexi- 
bilitate, dura încordare și strălucirea 
neologistică lasă impresia unei asperi- 
tăți inumane. Recea obiectivitate cu 
care se împodobește criticul cedează 
când și când, la acele intrânduri esen- 
ţiale în miezul materiei de judecat, 
ale intuiţiei doritoare de semnalarea 
noutăţii și nespusului despre care a 
mai fost vorba. Si 

„Liteatura română contemporană“ 
este o carte extrem de necesară și prin 
prezentarea d-lui Vladim r Streinu În- 
dispensabilă în multe părți activităţii 
critice viitoare a oricui. 

* 

Cartea d-nei Elena Matasă a apă- 
sut mai de mult, dar penuria actuală 
de scrieri îndreptățește recenzia asupra 
cărților vechi, pe care întâmplarea o 
ce-și are și ea rostul pe masa criticului 
literar, — nu i le-a scos în faţă. „Orop- 
siții“ este un volum de schiţe, nuvele 
şi amintiri, constituind și formal și ca- 
litativ o lucrare inegală. Efortul nostru 
va fi de a recompensa realele calități 
ale scriitorului şi a discuta ceeace con- 
vine mai puţin temperamentului său 
scriitoricesc. Sunt o categorie de schiţe 
provenind din tendința facil memoria- 
listă ; aşa: „Coca Goo“, „File îngălbe- 
nite“, „Făt frumos“, de reduse dimen- 
siuni ce-i dreptul, dar care pulcau 
lipsi cu totul din culegere. Altele, din 
aceeaș categorie: „Buiţa“, ete., cuprind 
accentele directe ale sincerităţii şi du- 
rerii, de-aceea convin şi conștiinței ar- 
tistice mijlocii. Aici se mai cuprind bu- 
căţile născute dintr'o sentimentalitate 
femenină specifică. „Puiul“, în acest 
senz e o bucată de antologie. Talentul 
descriptiv animalier, în genul Otiliei 
Cazimir, sau al miniaturilor arghe- 
ziene, aparține aceleeaşi categorii psi- 
hologice (pag. 76). 

Zguduitoare e mila din bucata „Ne- 
buna“ (154—155) unde e vorba de o 
fetiță arsă care se pierde sub ochii ma- 
mei. Şi fiindcă suntem la capitolul po- 
sibilităţilor marilor sguduiri sufleteşti. 
insistăm că în materia aceasta a cru- 
zimilor, a stărilor sufletești tari, a crea- 
ției în felul lui Rebreanu şi a mai tă- 
nărului Eusebiu Camilar, d-na Elena 
Matasă a isbutit cea mai bună nuvelă 
din „Oropsiţii“ și-anume „Pe malul 
Balaurului'“, care, deși impregnată de 
elemente memorialistice, trăește inde- 
pendent de materialul brut, printr'o 
mare capacitate de evocare a realită- 
ților aspre dela munte. Exagerată este 
nuvela „Ileana“, inventată, pare-se, în 
cea mai mare paite. Romantismul bu- 
cății trece dincolo de credibil, iar mij- 
loacele scriitoarei nu se folosesc cu 
câştig de ceeace poate oferi o fantezie 
liberă. Nuvela se pierde în exagerarea 
finală, din cauza tratării grăbite. Nu- 
velele: „Ziua d-nei Directoare“, „Orop- 
siţii“ şi „Fetele Popii“ au o tentă de 
ironie și haz care le situiază într'o zonă 
aparte. 

Intr'o materie atât de variată, e greu 
de stabilit spre care direcţie se preci- 
zează vocaţia scriitoarei: este ea por- 
treţistica animalieră, nuvela de ironie 
și haz uşor, sau cea a sguduirilor su- 
fleiești mari, într'o lume de oameni 
rudimentari ? In orice caz, cea mai 
mare parte a materialului artistic din 
„Oropsiţii“ este trăit -şi văzut; deaceea 
nu fantezia liberă pare a călăuzi crea- 
ţia scriitorului, ci grija de a aduna 
fragmentele de viaţă într'un caleidos- 


UNIVERSUL 


, 


cop artistic, care ar rămâne, și-așa cum ” 


LITERAR 








A ÎI a 


Rostulşiputinţele artelor plastice 


(Urmare din pag. I-a) ș 


poate renunţa aşa de uşor la ele, chiar dacă concepţia care i le 
promitea încetează să mai aibă, pentru el, realitate, Păgânismu) 
cată să-i ofere ceeace creştinismul nu-i putuse da, 

Aventura cognitivă a „oamenilor universali” ai Renaşterii n'are 
alt tâlc, credem, decât să atirme tendinţa de dominație a oameni- 
lor timpului asupra realității externe. Dramele care vor urma ace- 
stei tentative vor marca toate peceţi adânci în producţiile timpului. 
Plastica nu va îi ferită de semnele lor. Divulgarea înţelesului 
adânc dramatic, al producţiilor socotite dintr'un unghiu de vedere 
strâmt hedonist, ca menite să delecteze, e sarcina ce ne propunem, 
nu numâi în cazul Renaşterii pe care l-am ales ca pe cel mai po- 
trivit pentru ilustrarea raportului dintre preocupările plasticei şi 
sentimentul naturii, — ci şi pentru alte epoci. 

Pentru cazul poeziei dramatice, făcusemn dependent sentimentul 
tragic, de o anume concepţie a structurii obiective a lumii împo- 
triva căreia, păcătueşte, revoltându-se, nevoia de libertate a spi- 
ritului omenesc, nevinovat deci de măreţul păcat al afirmării 
demnităţii proprii. j 

Volkeli el însuşi recunoaşte existenţa unui tragic al slăbiciunii 
de voinţă, a'ături de tragicul tăriei de voinţă al eroutui antic lup- 
tâna cu destinui. Speciile acestea ale tragicului le considerăm re- 
cunoscute. Sarcina studiului acestuia nu e să le reînvie în memoria 
noastră, ci să arate posibilitatea funcţionării lor în plastică. 

Dependenţa tragicului de viziunea de lume şi viaţă (Abhăndghkeit 
des tragischen der Weltanschaunpg“, Volkelt, op. cit. pp. 24 şi urm.) 
este toi ce ne poate ajuta în întreprinderea noastră, probiema pro- 
priu zisă a tragicului în plastică netiind abordată, după câte ştim. 
niciodată cu temeiu. Cele câteva rânduri pe care ie consacră Vol- 
kelt acestei probieme (n. 12, op. cit.) sunt departe de a ne saţistace. 
Tot ceeace poate să ne spună estețicianul german, se leagă de di- 
ierenţierea, în fond cu mult mai veche, a lui Lessing, între artze 
desfășurării temporate şi artele simultaneităţii spaţiale. In plas- 
tică, susține Volkelt, posibilitatea oricărei destăşurări e exclusă. 
Afirmația sa păcătueşte prin afilierea de o poziţie de mult depășită 
0 operă p'atsică putând sugera, tot atât cât una literară, destăşu. 
rare. De altfel e problematic că esenja tragicului, în dramă, stă în 
desfășurare. Dcstăşurarea ține de esența genului dramatic, nu însă 
şi de sentimentul tragic, pe care-l urmăreşte, final, desfăşurarea 
piesei. Nu vom repeta aici obiecțiile cunoscute la teoria graniţelor 
dintre pictură şi poezie, a lui Lessing. Semnalăm în treacăţ totuşi, 
că pentru autorul dramaturgiei din Hamburg. pictura nu poate 
reprezenta decăt vizibilul, spre deosebire de poezie care exprimă 
invizibilul, spiritualul adică. E aici eroarea explicabilă pentru tim 
purile. filosofiei juminilor, a confuziei dintre spiritual şi concep- 
tual Urmând aceste opinii, am fi nevoiţi să excludem din rândul 
manifestărilor spiritului, toate artele care se servesc de aH limbaj 
decât cel noțional. Cercetările mai noui au dovedit că nici poezia 
n'are o poziție mai privilegiată din punctul acesta de vedere. cu- 
vântul având în cazul ei o funcţiune alta decât cea logică. (Ce, T. 


FURTUNA 


Un popor inșeuat şi — un suflu de ninsoare 
Plimbau pe masa lumii un zâmbet ca o floare 

Pe crupele ca noaptea luceau nemărginiri 

Incăleca un rege cu genele subţiri 

Și murgul peste oraşe s'alinta 

Invinşii ţeseau drumurile prin munţi, pe undeva. 


Li . a . pă 





- . . - . Dă . - 


Dar a început pământul străbun să se răzbune, 
O flacără ca visul eşi dintr'o genune 

Un zbor roti în ceruri blestemul înmiit 
Stegarul înalt ca vremea în vânt s'a prăbuşit. 
Porni o pustiire de toamnă şi de nea 

Ce era gând şi pradă ca frunzele cădea 

O lună *'nspăimântată 'şi tăia prin neguri cale. 
Un munte își ascunse pădurile de jale, 

Şi iluvii de viaţă 'şi statorniceau un pas 
Trecutul mort în mâluri rămase fără glas. 

Se prelingea o frunză pe-o tâmplă de granit 
Doar ochiul vremii aspre privea nedomolit. 
Cum una cu ţărâna un rege trist fugea 
Colina'n valuri repezi din urmă îl gonea 

Şi zodii rătăcite îl ajungeau pe drum 

Se amesteca frunzișul cu orele de fum. 

Un freanzăt ca iubirea le alunga tăcut, 

Oştiri fără de număr pe un câmp necunoscut. 
Cădeau surâsuri triste în negre oglindiri 

Pe miriştile arse se prăbuşeau uimiri 

In ulmi se opri un zâmbet, un cer se închidea 
Furtuna întunecată în larguri se abătea... 
Târziu, cu aripi de jale, cernitul asfințit 

Işi poposi uitarea, pe-un secol de granit 

Şi feţele umane îirezite din șuvoi 

*'Nălțau un suflet ager peste milenii noui. 


IULIAN VESPER 


Cântec de Octombrie 


Prin tulbură seară mă duc, mă tot pierd, 
Cărări de cenuşă m'atundă, m'alungă 


' Spre ude pustiuri şi stufuri de fum, — 


De toate departe, nimic să m'ajungă. 


Imperii vândute par zările. Mut 
Şi schilav porumbul — oştire răpusă; 
Mai vânăt, mai vânăt e cerul și greu 
Apasă pădurea cuprinsă de tusă. 


Miros de tămâie, tăceri de mormânt. 
Lumina se face mai rară, mai rară, 


Li 


Vianu, Paradoxul poeziei, Gândirea, 1938). Dacă admitem că felu) 
propriu de expresie al poeziei e metafora verbală, procedeu sensi- 
bilizator al gândirii, ne vine mai ușor să încuviinţăm că un con- 
ținut spiritual poate fi sensibilizat și prin altceva decât prin verb. 
Felul de a se exprima al plasticei e şi el, desigur, un fel metato- 
ric. Imaginea iniţială, existentă în artist, ţa fel de bine sau la fe! 
de imperfect realizată sensibil, de cuvânt. ca și ae culoare, linie 
ori relief, 

Apelul ja alte simţuri decât acelea prin care opera de artă e 
dusă în conștiință, e, în amândouă cazurile, acelaş. Cazul spaţiului 
care cere, peniru a fi perceput, pe lângă senzaţii vizuale, senzaţii 
de tact şi de mişcare, este cel mai indicat a ne arăta că în plastică, 
de unde el nu lipseşte nici-doată, se face apel prin văz, la cele- 
lalte simţuri. Transferul senzaţiilor dela un simţ la altul presupune 
identitatea lor funciară, fuziunea calităţilor care le prilejuesc, in 
aceeaş unică substanţă. Ținând de intenţia semnificatoare a picturii 
și sculpturii, sentimentul tragic nu va fi căutat aşa dar, de cun- 
templator, în obiect, în temă, ci în răsunetul ei din artist. Ca orice 
creaţie, opera de artă plastică nu propune spectatorului pretext 
de emoţii variind după asosiațiile provocate în conştiinţa sa, ci îi 
impune modul, în care conştiinţa sa trebuie să-şi canatizeze emo- 
țiile, în vederea însimţirii formelor ce are dinaintea-i, exact în te- 
lul în care operaţia inversă, a trecerii dela emoție la formă, s'a 
întâmplat. 

Dacă „iconografia”, urmărită de critica fiologică a sec. XIX-lea 
(identitatea aceleiaș teme, în decursul istoriei plasticei) ne-ar inte- 
vesa, am fi siliţi să luăm drept tragice, toate operele în care s'a 
reprezentat un eveniment, a cărui desfăşurare dacă sar fi produs 
inaintea noastră, direct, ne-ar fi prilejuit reacţiiie specitice faţă de 
tragedie. Martiriul S-tului Sebastian, Masacrul Inocenţilor, Calva- 
rul, au fost desigur evenimente foarte impresionante, capabile să 
sgudue un spector în felui anumit considerat drept reacţie în fața 
tragicului. 

Dacă însă atitudinea artistului faţă de ele a fost o atitudine fi- 
gurativă, de studiere obiectivă a fizionomiilor și mişcărilor, şi de 
redare exactă, nu vom simţi câtuşi de puţin, la vederea unti ase- 
menea pânze sau statui, nici pe departe o emoție tragică. Artistul 
Sa aplicat în cazul acesta la copicrea aparențelor unui fapt real, 
făcând arță figurativă aşa dar, în care putem aproba sau desa- 
proba cel mult abilitatea execuţiei, dar prin care nici un conţinut 
sufletesc nu-şi cere comunicarea, atitudinea rece, științifică, rigidă, 
inumană, a artistului, fiind incapabilă să ne transmită altceva decât 
indiferența, Legenda lui Signoreili, care-şi desbracă, plângând, 
fiul mort ca să-l picteze, dacă va fi fost adevărată, e impresionantă, 
Legenda poate comunica sentimentul tragic al sfâşierii interne a 
pictorului, între nevoia de a studia particularităţile cadavrului în 
vederea unei opere de artă, şi durerea de tată care-i copleşeşte, 
Ne iîndoim însă că pânza care va îi înfăţişat cadavrul fiului său, 
va ti putut transmite aceeaş emoție, dacă pictorul va fi păstrat faţă 
de obiect doar un interes profesional, științific, obiectiv, dacă va 
fi făcut apel adică la intenţia figurativă a picturii şi nu la cea 
semnificatoare, care i-ar fi dictat desigur nu atât obsesia studiului 
unei anatomii rigide, de cadavru, redată cu răceala frescei sale 
din Catedrala din Orvieto, întitulată „Invierea cărnii“, cât apelul 
la posibilităţile muzicale ale culorii și luminii, prin compunerea 
unei melodii coloristice în stare să sugere privitorului desperarea ori 
dezo!area mută a tatălui. Dacă SignorelH ar fi respectaţ structura 
metaforică a operei de artă, sentimentul său, ucis de realism, ar fi 
fost poate comunicabil, prin apelul la ecoul altor simțuri decât 
cel vizual, care însă să concureze la realizarea atmosferei dorite. 

Imprejurarea a fost simțită de John Ruskin, — criticul engtez 
ale cărui intuiţii depășesc cu mult valoarea gândirii sale, — a- 
tunci când compară două panouri cu aceeaș temă, „masacrul ino- 
cenţilor”, unul aparţinând lui Ratael, celălalt lui Tintoretto. Rata 
el se face vinovat în ochii lui Ruskin de defectul ştiinţific: acela 
de a fi studiat lucid şi rece, întăţişările celor cuprinşi de teroare 
şi de milă, ca și paliditatea cadavrelor şi caracterele brutale ale 
omoritorilor, Dimpotrivă, Tintoretto, în tratarea aceleiaşi teme, 
simte că e locul să nu se gândească la studiul expresiilor fisiono- 
mice a ce:or în mijlocul cărora st simţea cuprins de o desperare 
asemănătoare cu a ilor. Meritul său e de a fi ştiut să transpună 
în simboluri pur vizuale, întrun clar-obscur înfricoşător, drama 
care se destășura real în faţă-i. Luciditatea cu care Ruskin intu- 
eşte termenii exacţi ai problemei, cerând pictorului echivalentul 
pictural al dramei, metafora spusă în limbajul plasticei, care să 
comunice un sentiment a cărei transmitere Ratael o aştepta dela 
anecdotă iusăși abdicâna dela pictură in favoarea ştiinţei, se ex- 
plică dacă ţinem seama de faptul că, în felul său de a intui lu- 
crurile, Ruskin nu putea să nu fie influenţat de religia sa naturală, 
de extazul comuniunii mistice cu firea, care-l apropia cu mult mai 
mult de artă, decât de ştiinţă. Oricărei cauze se va fi dato- 
Tând însă fericita observaţie a gânditorului englez nu e mai puțin 
semnificativ că încă de pe atunci sa putut închega o opinie despre 
necesitatea exprimării metaforice a sentimentelor care constituesc 
tema unei opere plastice, rostindu-se chiar, paralel, desconsida- 
rarea critică faţă de atitudinea mimetică, de aservire-la obiect. 

Faptul că arta e comunicare intimă, mesaj personal și nu relaiare 
obiectivă, proces-verbal rigid, redactat la rece, nu poate trece ne- 
băgat în seamă pentru cei în stare să o recepteze, Și repetarea psi- 
tacistă a dogmei aristotelice a „mimesis”-lui nu mai poate însemna, 
pentru intelectualul autentic de azi, decât simptomul sigur al unui 
regretabil, arierat didacticism, cu atât mai dăunător cu cât, apa- 
naj de obiceiu a! dascălilor importanţi, cu sarcina de a pregăți ge- 
neraţiile, departe de a oferi cheia accesului în artă, împiedecă, dim- 
potrivă, şi descurajează orice legitime alie încercări de pătrundere 
în lumea ei, prin metode mai adecuate, 


ION FRUNZETTI 


Lon einen 0 Ra A e vo popa 


Es  OReIee scite teze one atena arena 





ANIVERSĂRI Simfoniile, operele, poe- 
mele lui simtoniee, în mare 
parte necunoscute la noi, ar 
îi putut fi evocate cu acest 
prilej de artişti cu cădere, 
condee de autoritate şi prin 


Bunul obiceiu al come- 
movărilor muzicale este 
prea puţin iutrodus la noi. 

Adus pe planul principal 


foarte spațioasă, un lung tunel de sticlă 
transparentă, cu o lumină delicată, 
provenind din contemplarea aproape to- 
tală numai a universului moral, Poezia 





A 


unui ochiu critic mai vigilent. 
MIHAIL CHIRNOAGĂ 


„BULEVARDUL DACIA 11 


(Urmare dim pag. 4-a) 


Acum Capşa nu mai este... De aici Calea Victoriei 
se îndreaptă spre nord, străbate Piaţa Victoriei cu cele 
opt mari străzi în raze, alunecă pe Kiseleff și urcă spre 
petrol şi mai departe spre Transilvania unde e inima 
latinităţii româneşti şi se cerne Arieşul, iar aurul doar- 
me sub pământ. 

Dar îi incumbă aurului, chiar aurului meritul reeon- 
struirii? ori muncii? sau mai degrabă spiritului care 
coordonează pe amândoi, îi echilibrează, îi călăuzeşta şi 
îi îndeamnă la lucru după o arhitectură de întreg care 
îi depăşește, întipărindu-le vicaţa lor, mişcare, frumos 
şi idealuri? Fiindcă, în realitate, numai gândirea e ade- 
vărată stăpână a oamenilor şi a luerurilor! Ea condi- 
ționează însăşi acţiunea şi deci o moditică, păstrându-i, 
totuși, originalitatea: sa neîntinată! 

Oamenii, de pildă, fac revoluțiile şi răsboiul nu e de- 
cât unul din momentele revoluţiei. Dar aceasta nu în- 
seamnă a distruge, ci, mai degrabă, a reconstrui. Astfel 
că, în umbra oricărei revoluţii, chiar în perioadele cele 
mai întunecate, chiar când predomină forţe clemen- 
tare şi de neîndrăgire pentru valorile spiritului şi de 
[atişism pentru folosul practic, se străvede înceata plă- 
mădire a elitelor care, pe temelia acelei culturi, ce poate 


aduce o reîntinerire fără a renunţa totuşi la trecut, 


înaintează înnoind, călăuzind, tolosind toate forţele pe 
un plan mai înalt, aidoma omului de ştiinţă care trage 
foloase dela fulgerul ucigător! Să ne gândim la Ma- 
rile Spirite Mediteraneene care au supravieţuit marilor 
năvăliri şi au făurit Biserica Catolică. Ziua de astăzi 
moare neîncetat şi, în adevăr, veșnie nu e decât spiri- 
tul care, trecând peste morminte, cucereşte forme nouă 
de vieaţă dincolo de moarte ! | 

Şi atunci, chiar dacă va fi adevărat că înrâuririle 
mondiale ale epocii noastre nu mai au vatra lor în Eu- 
ropa, va fi tot Huropa care, întrupând polul individua- 
lismului va dărui acea iniţiativă! Europa, din punet 
de vedere geografic, apare ca o peninsulă a Asiei şi are, 
prin urmare, virtutea fiziologică a apendicelor, vitali- 
tatea lor și puterea lor plăsmuitoare, ceeace îi conferă, 
nu numai 0 superioritate calitativă, ci îi va incumba 
datorii mai mari în evoluţia reconstructivă. Dela Marea 
Neagră la Atlantic şi dela Oceanul Indian la bazinul 
mediteranean, este în centrul celor trei continente. 
Inainte a fost platforma centrală a schimburilor lor şi 
dădu lumii prin frumuseţea artelor şi sfinţirea ere- 


dinţei, înţelepeiunea juridică şi politică a Romei. 
Astăzi, Mediterana este calea cea mai scurtă între 


Atlantic şi Pacific, străbătând Oceanul Indian, acolo 


este, valabil, în întregime, cu adausu! 





lau burniţa'n braţe şi cânt, mă tot pierd 
Pe căi neumblate, prim tulbură seară... 


« TEODOR AL. MUNTEANU 


unde soarele apune şi ţările unde răsare soarele, amur- 
pul cu răsăritul ! Ş î 

Si pe Marea Mediterană încep să reînverzească do- 
rinţe şi speranţe ! Căci Italia e în întregime meditera- 
neană, activă şi rodnică, având culturi fracţionate, fă- 
cute din însuşiri bune şi noutăţi, iar, civilizaţia sa bo- 
gată în individualitate şi frumuseţe ! 

O lume nouă se făureşte şi lumile se nasc aşa cum 
se nasc pruncii: adică prin procese elementare necunos- 
cute spiritului. Dar va fi spiritul apoi care, ca un pă- 
vinte, va da tormă şi înţeles definitiv lumii noului 
născut ! 

Acum e în văzduh un murmur surd ca acela al tune- 
tului care se îndepărtează într'o vale de munte. Tunu- 
rile trag mereu mai departe, săgetează pe Jos vânătoa- 
rea, apoi nimic, o tăcere uriaşe. | 

Singur, în stradă, e desnădăjduitul strigăt al unui 
copil: „Mamă”... e acolo rătăcit, cu plânsul său jalnic, 
singur. Alunecase din braţele mamei... E în mine acum 
acel nani-nani... şi acel strigăt de femeie!... 

Era o femeie din popor, o femeie fără vârstă. Avea 
gura pe jumătate deschisă, pleoapele ce lăsau să se în- 
trevadă albul ochilor. Un fir de sânge i se prelingea 
din nări... O femeie eare, până atunci, ţinuse în mâinile 
sale mica lume a casei sale! : 

Copilul striga „mamă-ă” în strada întunecoasă, pu- 
stie, singur. 

Singur ca şi mine în noaptea mea ! 


Trad. de MARIELLA COANDĂ 


Bucureşti, ? Mai 1944. 





GR a An na E CR OCR II PRD, a Ea Dap ate ee RUSE 


al actualităţii, compozito- 
rul comemorat nu mai apa- 
re în faţa mulțimii în as- 
pectele răsleţe şi grăbite ale 
inscrierii întâmplătoare în- 
tun program de concert 
sau într'altul, ci retfrăeşte 
din plin în prezent cu în- 
treaga lui operă, cu întrea- 
ga lui însemnătate în mu- 
zică, în aimoniă de ansam- 
blu a tuturor caracterelor 
artei sale. 

Documente ies la iveală, 
conferenţiari, interpreți, eri- 
tici, adue fiecare contribu- 
ţia lor la cunoaşterea omu- 
lui, a operei, a rolului și în- 
riuririlor lui în lumea gân- 
dului muzidal, prestând con- 
siderabile servicii culturii. 

1944 ar fi putut aduce şi 
el frumoase roade, în acea- 
stă ordine de idei. A fost o 
binevenită împrejurare sau 
poate o alegere intenţiona- 
tă, că maestrul George E- 
nescu a dirijat, la 15 Oe- 
tombrie, într'un concert dat 
în onoarea armatei sovie- 
tice, „Seherezada“ lui Rim- 
sky Korsakow. 

Intr'adevăr, anul acesta 
se împlinesc o sută de ani 
dela naşterea acestui mare 
compozitor al Rusiei şi al 
lumii şi ilustru profesor la 
conservatorul din  Petro- 
grad. 


prelegeri serioase însoţite 
de audiții, să îmbogăţească 
în mod fericit iniţierea şi 
spiritul mediului nostru 
cultural. 

Dar, 1944 a împlinit şi 
alte importante  sorocuri 
muzicale. S'au încheiat ast- 
el o sută douăzeci de ani 
dela naşterea lui Smetana, 
o Sută zece ani dela naște- 
rea lui Borodin, o sută pa- 
truzeei de ani dela naşterea 
lui Glinca, cincizeci de ani 
dela moartea lui Guillaume 
lLekeu şi a lui Chabrier, a 
cărui exuberantă inspiraţie 
e atât de străină auditoru- 
lui românese. 

Hvident, nu fiecare deca- 
dă poate determina un ei- 
clu comemorativ, mai cu 
seamă întrun mediu de li- 
mite modeste, ca accla ro- 
mânesc. 'Prebue însă ca se- 
lecţiunea să se facă întot- 
deauna și să nu se ignoreze 
aceste interesante prilejuri 
de punere în lumină şi frue- 
tificare a marilor valori ale 
trecutului, iar instrucţiuni 
muzicale, cercuri, cenacluri, 
formaţiuni de cameră şi 
toţi cei care pot împlini cu 
ceva astfel de iniţiative, să 
le ssigute tot concursul do- 
rit. 


ROMEO ALEXANDRESCU 


| 

























N E ai 
OAS 


AI 


II. 


Văpăi înflăcărate ajung până aici. Stau proptit la 
fereastră, iar gândurile îmi sboară. Afară, în noapte, 
e ca un nour de sânge. 

O sută de ani din istoria maşinei au revoluţionat două 
mii de ani din istoria omului. 

Kiuropa, în o sută de ani, sa mărit cu o sută treizeci: 
de mihoane de locuitori. 

Civilizaţia mecanică e înfăptuită de crcere puţine 
care lucrează şi creiază pentru multe milioane de fiinţe 
care coboară pârghii, învârtese comutatoare, apasă bu- 
toane şi se destată cu cinematogratul şi cu radio fără 
a pune în mişcare un gram de creer! Astfel că maşina 
a dispensat massele din ce în ce mai mult de folosința 
neplăcută a materiilor cenuşii și e cel mai puternice fac- 
tor al îndobitocirii omenești. | 

lar capitalismul a făcut din sine centrul astronomie 
in jurul căruia îndeamnă să se învârtească un întreg 
feudalism mecanizat şi tankizat; uitând de oameni spre 
a-i converti în automate deosebite prin numărul pe care 
fiecare muncitor îl primeşte în registrul fabricei în 
sehimbul propriei personalităţi; desumanizând vieaţa 
şi uitând un adevăr elementar: capitalul primeşte va: 
loare din muncă, fiindcă la temelia muncii e omul, iar 
capitalul fără muncă nu înseamnă nimic. 

Bergson spune că trupul umanităţii, mărit în mod 
considerabil prin noua tehnică, nu a crescut propor- 
țional în strălucire din punct de vedere spiritual. 

Un nani-nani, modulat, cu glas şoptit, se înalţă acum 
în noapte. Apoi scade încetişor şi se stinge. Copilul 
doarme. La tel făcea şi mama mea! Lumina din odăi 
se strecoară ca nişte sulițe mari în grădină. Fiecare casă 
își are aci grădina. lar grădinile sunt toate în floare! 
Dar familiile, aproape toate, au fugit departe și casele 
sunt închise, moarte în mijlocul florilor, ea mormintele 
în cimitire! 

Un alaiu de imagini se înfiripă în mine. Amintirea 
casei mele! Wiecare dintre noi, de-a-iungul vieţei, adu- 
năm un pachet duios de amintiri despre casa noastră, 
care valorează mai inult decât cel mai preţios dar. 

Așa, că din această materie, ca dintr'un isvor, se nase 
în noi năzuinţe, gânduri şi speranţe! Casa mea la ul- 
timul cat, cu terasa să mare care o înconjoară împrej- 
muind-o cu verde şi cu flori şi pe care prietenii o înno- 
bilau cu prezenţa şi atecţiunea lor, acolo la nivelul unde 
se allă Iincio şi Villa Medici şi Trinită dei Monti, când, 
în după amieze luminoase, rândunelele umpleau de che- 
mări cerul, ducându-se şi venind, repezi şi sărbătoreşti, 
iar văzduhul era neprihănit şi familia îmi era împre- 
jur, iau eu visam şi speram. 


Acum, în sehimb, sunt aci. Această singurătate tra- - 


gică apasă asupra mea ca durerea în camera unui mu- 
ribund! In acest ceas, fiecare dintre noi priveşte înăun- 
trul său ia propriile lui frunze uscate şi sufletul îi ră- 
mâne suspendat la marginea întunericului ca într'o a- 
propiată moarte! 

Pe masa mea, o violetă îmi aminteşte de Athâne 
Palace cu ultima lui scenă. Ea îmi spusese: „Eram atât 
de ostenită, dar tot am venit”. lar surâsul său strălu- 
cea, laminos şi voios pe buzele cale. 

Dar de ce mi se perindă prin faţă atâtea chipuri şi 
atâtea nume? hRiccardi şi Monciotti, Castellano şi Vol- 
sini, Miitiga şi 'Lommaseo, Da Schio și Milone şi Belotti 
şi Călin şi jtadka şi Latiila şi Şteiania și Pătrășcanu. 
Şi revăd pă bunul meu chelner, Fănică, care îmi refuza 
bacşişul şi îmi da jumătăţi de porţii; şi revăd pe pic- 
colo, spân, duios, palid ca un crin dar feciorelnie şi 
plin de'păcate cu toate acestea, şi pe acea feineie tânără 
doar cu buzele rumenite ca, de sânge şi cu ochii încer- 
cănaţi şi distanţi, cu părul unduios, aruncat într'o parte, 
cu un gest de turie parcă şi aprins ca snopii în soart, 
cu două mari margarete albe la urechi şi un „golfino“ 
sângeriu și un şirag de dinţi mici albi, desăvârşiţi ca 
reclama unei paste de dinţi, cu o umbră care îi învă- 
luia privirea. lar alături de ea, bătrânul prieten, ua 
armean împănat cu aur şi osânză, care se mişca pe 
scurtele-i picioare ea un pore seormonind în malitare, 
pântecele cel mai însemnat din Athânâe Palace şi nu din 
lipsa concurenţilor. Iar pe Ştefania, cu marii săi ochi 
verzi, pe jumătate ascunşi în stufoasele gene negre, aci 
deschişi şi voioşi ea ziua, aci întredeschişi şi învăluiţi 
de un dor nemărturisit, şi pe cei doi cari observau şi 
urmăreau totul; unu! mic, slab şi măsliniu; celălalt gras, 
gros, sanguin şi bălaiu, cu volumul său supărător şi 
havana groasă mereu aprinsă; cei doi dela Gestapo, 
nemişeaţi ca nişte păianjeni într'o pânză. Şi pe acea 
femeie uşoară sulemenită, îmbionziiă, cu gura șueră- 
toare, darnică în a ajuta pe iubiții săi, ale cărei rochii 
strâmte desvăluiau un trup gol gras, brăsdat de cute 
dese de grăsime. Şi pe acel ex şef de cabinet, vâscos şi 
lătăreț cu ochiul moale şi gânditor, cu pasul lăbărțat, 
obosit şi zudarnie asemănător aceluia al unei omizi pă: 
roase, vara, de-a-lungul drumurilor albe, subt soare. Și 
pe acel comandant german, înalt, deşelai, un schelet, 
rece ca o şopârlă; iar pe celălalt ciupit de vărsat ca un 
ştiulete de porumb şi cu capul, parcă lustruit cu gresie; 
şi pe acel alt minunat exemplar pentru scaunul electric 
şi încă pe acel altul cu mersul şerpuit și lăbărţat ca 
Charlot; şi pe acela cu chipul cu vinele ieșite asupra că- 
ruia, părea că un păianjen plin de vin îşi țesuse pânza 
şi care continua să bea ţuică, în timp ce lacrimi de 
sudoare, grase şi încete i se prelingeau de pe frunte. 

La Athânâe Palace se întruniseră propaganda, spio: 
najul, femeile frumoase, luxul, spiritul de afaceri şi 
cartierul general german. ii gi 

Alăturea era „Lransnistria” cu „Floarea Soarelui” 
şi centrul turistie „Germania“ şi „Splendid” în faţă. 
“Frei bombe exploadaseră acolo înăuntru în triunghiu. 
Una şuerase de-a-lungul fațadei, la treisprezece metri 
dinaintea terasei camerei mele 507 şi explodase din fe- 
ricire prea, jos spre a intra în plin. Ș 

'Treisprezece metri exact. O fracțiune de o miime de 
secundă dacă pilotul ar fi aruneat-o înainte... 

Eram pe terasa mea! Un câine în mic galop, cu ure- 


Po a A a A A A CR nn n 





: ÎI RO ERIN i a e 





chile clăpăuge străbătuse piaţa pustie. Fugea de moarte 
sau mergea în întâmpinarea ci? Paznicul galonat îşi 
părăsise ghereta în goană. Jandarmul se îngropase în 
adăpostul pentru gardian, iar florăreasa țigancă, tot 
cu ţigara în gură, se întinsese pe peluză. 

Două isbucniri aproape simultane mă năpădiră din- 
tr'odată. In pântece, măruntaele tresăltară, iar şira spi- 
nării fu gata să se frângă. Instinctiv am închis ochii și 
mi-am apărat capul eu braţele. O secundă, apoi fu 
linigte. Brusc, auzul îmi reveni şi am auzit năruirea 
zidurilor, într'o ploaie de bolovani, schije, cărăzmizi și 
geamuri şi bateriile care trăgeau fără întrerupere în- 
tr'un mormăit surd şi îndepărtat. Ceva cald și lipicios 
îmi scălda obrajii, un ciob de sticlă mi se întipsese în 
palmă și îl smulsei cu dinţii, sugând sângele. Pe neaş- 
teptate înapoia mea, izbucni incendiul. Nu știu cum 
m'am găsit şi eu jos, pe peluza din piaţă, între sdrenţe, 
ghete vechi, cravate, saltele, geamantane, pingele şi 
rutărie murdară, în timp ce în neprihănirea cerului 
primăvăratie se ridicau coloane de fum negru. Apoi 
pogori seara, patria umbrelor şi toate acele rămăşiţe de 


de ROBERTO SCHEGGI 


lucruri trăite, în strălucirea incendiilor, căpătară o în- 
făţişareireală. 

Athânâe Palace ardea, Splendid ardea, vreo două- 
zeci de maşini de piaţă erau ca un rug, un soldat ger 
man cu cisme mari jupuite de explozie şi casca ciuruită 
și strâmbată, era la pământ şi împrăştia groază în 
jurul lui. A 

'Prei zile după aceea, am venit aci. Veronica mă primi 
cu al ei „să trăiţi”. 'Locmai isprăvise de jumuiit un puiu 
iar mâinele sale miroseau a piele şi găină caldă. In 
colţul străzii era încă o pată largă de sânge închegat; 
dens şi negru ca un pateu de ficat, Dar patul mă primi 
cu cearceaturile sale de pânză azurie şi eram atât de 
ostenit ! Prima noapte dormisem pe pământ, a doua pe 
pătuţul ceruit ale unei ambulanţe medicale. Apoi, di- 
mineaţa, pe Bulevardul Brătianu, în taţa cotetăriei 
Angelescu întâlnisem pe un italian şi două doamne, 
iar cea mai frumoasă mă poftise aci! 

Odaia de baie era plină cu atâtea nimicuri! Dela cos- 
metice la zahăr; şi capoade şi paputi, cămăşi de noapte 
şi cutiuţe şi tubuşoare şi perniţe şi creme „contra pori- 
lor idilataţi” şi acelea pentru suprimat „labele de gâscă 
şi pungile de sub ochi“ şi eremele „pasteurizate” şi cre- 
me „2%9”, „„Antoine”, „Moltinger”, ete. 

In odaie o măsuţă joasă octagonală cu un covoraş 
negru în mijloc şi roşu pe margini, cu figuri împodo- 
bite de pailletes, o lampă mare de fier bătut cu un aba- 
jur florentin de pergament cu stema Medicilor, un ra- 
dio şi un vas, larg, rustic românesc de aramă şi covoare 
pe pereţi iar pe jos o blană de urs negru. 

(Q) femeie din oraş şi din lumea bună. Nu una dintre 
acele femei dela ţară neîntinată încă de vieaţă orăşe- 
nească, de obiceiurile şi prilejurile sale, de teatru, cine- 
matograf, călătorii şi lecturi licenţioase. Este cova pe 
care-l fac toate, care se face pe toate meridianele ! Dar 
unele păstrează sufletul limpede ca firul acelor mici 
isvoare ce deabia se mişcă, fără a răscoli tundul şi fără 
a. se turbura. Viaţa lor e jăurită din seninătate și lucru, 
întrun echilibru de datorie şi nevoi şi are mireasma 
casei. Şi pun tlori în glastre în aşteptarea lui! 

Celelalte în sehimb se duc în sus şi în jos pe calea 
Vietoriei, intră şi ies dela Athân6e, dela Nestor, dela 
Zamlirescu și Capşa. Au venit în oraş, alungate poate 
din satele lor, şi uneori spre a munci, dar tură prinse 
în vârtej! Lăsară să fie siluite fără opunerea lacătelor 
virtuţilor şi cocoțate pe scăunelele înalte ale barurilor 
sau la vedere în jurul măsuțelor de catenea, așteaptă 
acum, ca mărfurile din vitrinele Lipscanilor sau din 
strada de-a-curmezişul, Nicolae Şelari, străzile micului 
negoţ din casele pitici şi ascunse subto publicitate tru- 
faşă şi pestriță, care le învestmântă din creştet până 
la poale cu galben, verde şi roşu şi care se avântă de pe 
ferestre, din balcoane, şi din terase, ca în acele străzi ale 
Japoniei, pe care documentarele cinematografice ni le-a 
făcut cunoscute! Străzi cu galantare înţesate cu măr- 
furi până în creştet și cu vânzători ambulanți care nă- 
pădese trotuarele cu valize pline de ciorapi de femeie, 
nasturi, aţă, ace de siguranţă şi piepţeni şi panglicărie, 
martă într'adevăr, cam diferită de aceca care se arată 
pe la Athânâe, lu Nestor şi la Capşa dar care serveşte, 
nici vorbă, pentru comerțul acesteia! 

De altfel, fiecare dintre noi, în adevăr, poartă în sine 
iot binele şi tot răul! 'Poate posibiiităţile sunt în noi! 
Numai că așteaptă ca împrejurările vieţii să le trezească. 
Niciuna dintre ele deci nu e numai bună sau numai rea. 
Niciuna dintre ele nu poartă faţă de societate păcate 
mai mari decât acelea pe care societatea mai degrabă 
le are faţă de ele! Totul în vieaţa modernă își are pro- 
movatorul comun în interes. Chiar şi acele lucruri care 
se numesc simpatie, prietenie, dragoste. Când întâlniți 
pe cineva ziua şi auziţi spunându-vă „bună ziua”, ere- 
deţi-mă, trebue să vă întrebaţi „de ce”. 

Ca într'o reculegere a spiritului, gândul meu aleargă 
atunci deodată la ea. Imprăştia în acea clipă în mine, 
o tainică luminozitate. 

„C'est le premier Mărţişor!“ îmi spusese într'o seară 
şi ziua următoare, vorbindu-mi despre căţeluş, l-am 
botezat „Pick”. 

Şi mi-o aminteam întoarsă dela sporturile de iarnă, 
neagră şi bronzată. Dar era în întregime astfel? E stra- 
niu.să vezi pe unde bat gândurile! 

Şi în dimineaţa, aceea în haina sa beige sportivă! Pe 
rochia sa neagră săltau doi căţeluşi: Boby şi Bob iar 
ochii săi seânteiau de gânduri tinereşti şi terasa cra 
plină de soare! 

Nu credeţi, poate, că, în aceu clipă, gândul meu să fi 
fost chemat de ca? Pentrucă el poate călători în afară 

„de graniţele văzute ale trapului nostru, în timp şi în 
spaţiu, depăşind taina lor. 

Şi îmi adusei aminte de ziua aceea când, cu harta în 
faţa mea, de cealaltă parte a telefonului, urmăream cu 
degetul calea pe care ea ar fi urmat-o spre a se duce la 
țară. „Nu... mai la dreapta... mai sus... da... acolo... 
acolo vin să mă ia cu trăsurica... în punctul acela... nu 
stă scris?... Da, alături de satul acela”! Exact ca la 
sfârşitul ultimului act din Scampolo, i-am spus; iar de 
cealaltă parte a firului îmi răspunse râsul său argintiu. 

«Apoi, glasul său răsună într'o zi plictisit; pe urmă 
deveni pe nesimţite mai aspru; odată, dincolo de o uşă 
închisă, o umbră împotriva luminii venea şi se ducea... 
şi de atunci am devenit străin ca o furnică ce se plimbă 
pe podea. 

„0.K.”, totul e nimic, apropiată şi depărtată, înţâl- 
nită şi pierdută! 

„Trebue să călăuzim carul nostru drept către o stea”, 
spune Emerson şi noaptea priveam de acum spre cer, 
ca şi cum ar fi trebuit să o caut, acolo, printre stele. 


III 


„Luna atârnă rece și singuratică, ca şi când n'ar avea 
nimic comun cu lucrurile de pe pământ. Şi lumea oa- 


TIPOGRAFIA „UNIVERSUL” 8. A. BUCUREȘTI STR. REZOIANU 23—35 - 


UNIVERSUL LITERAR 





menilor, în clipa aceasta, e întro stare tluidă care amin- 
tește pe acecu a diteritelor lumi înaintea închegărilor 
În aciuula orânduire solară ! 

Este epoca masselor, aceasta, A forţelor elementare, 
acelea ale pământului şi sângelui, care, aidoma vântului 
ce umilă pânzele, pot sparge corăbiile de stânci sau le 


pot duce în port. Depinde de corăbier! Epoca masselor 


e vârsta Condotierilor: fruntaşi ai industriei şi fruntași 
ai popoarelor pe cari acele torţe îi înfrânează şi îi supun 
în serviciul intereselor şi ambițiilor. 

Concentrând banii în mâinele celor puţini, capitalis- 
mul a aservit munea şi a întemeiat în inima fiecărei 
naţiuni puterea Îinanţei internaţionale, iar micile na- 
ţionalităţi au devenit vasale; și în faţa capitalurilor 
asociate, popoarele au rămas împărțite; şi faţă de 
trust-uri şi cartele internaţionale naţionalismele stau 
fără apărare. 

Naționalismul s'a arătat astfel cel mai puternice aliat 
al capitalismului iar poporul un suveran care a ispră 
vit prin a fi comandat. 

— "Poate forţele producţiei sunt de acum: în serviciul 
distrugerii, releva Ami astă dimineaţă, dar vastele şi 
generoasele distribuiri de explosive vor servi toemai să 
distrugă cocace ar fi voit să păstreze. 

Cei ce au murit pentru Danzig nici nu ştiu, de ce au 
murit. Au coborit în mormânt pentru o minciună. 

Pentrucă răsboiul acesta e întâlnirea a două lumi: o 
lame care se naşte și o lume care moare. 

Sirenele acum începură să urle şi întunericul se în- 


sufleţeşte cu o mică lume de lumini, cu un sgomot de 


bolovani, cu un vact de copii. 

In mai puţin de 24 ore au venit de cinci ori, astăzi! 

Glasuri înspăimântate, chemări. Urletul sirenelor 
e ritmic ; scade spre a reîncepe. 

Vor fi bombardiere engleze? Ele sunt fiindcă vin 
noaptea. Pleacă din Poggia, dintr'un câmp de aviaţie 
care e vecin cu satul meu. Nu ar putea să mă ia şi să 
mă ducă acolo? 

Peste câteva minute, cineva dintre noi nu va mai fi. 
Cine i-ar fi spus când s'a trezit astă dimineaţă? Şi acei 
copii cari vor rămâne sehingiuiţi şi care trebue încă 
să-şi călăuzească viaţa și care au de pe acum cu ei po- 
vara tragică a acestei ursite ? 

Pentrucă războiul modern a pătruns în case, în la- 
boratoare, în fabrici, în şcoli, în spitale şi în biserici, 
iar populaţiile oraşelor bombardate sunt toate în linie. 
Acest răsboiu subjugă totul şi pe toți; pe toate îron- 
turile ; militar şi de muncă, economic și social, politie 
şi spiritual... şi ajunge până acolo unde e plăpânda 
suflare a unui prunc! 


Fulgerele încep acum să brăzdeze cerul și bruse, tu- . 


nurile apropiate deschid focul. Sar zice că erau pe 
stradă. Noaptea totul pare mai apropiat şi mai tragic! 
Şi aproape îndată un şuerat urmat de o detunătură şi 
pietre ce se prăbuşese şi apoi un miros de explosive ce 
se răspândeşte în acr, 

Moartea şi-a început munca cu toată truda şi nepăr: 
tinirea sa. 


A (Mt! 
ist 





„Noaptea (îmi aminteam acum limpede de un punct 
din ultima scrisoare a bunei mele Maria) noaptea, în 
tăcere, cu ochii deschişi, mă gândesc... şi adeseori plâng 
şi îmi ţine tovărăşie, în această descărcare a mea, tunul 
care, înverşunat, prăpădeşte munca oamenilor şi fiii pe 
cari oricare femeie i-a crescut în suferinţe şi lipsuri. 
Când vom putea nădăjdui din nou ?* 


Când va, lua sfârşit? Se va face, poate, o debarcare: 


in valea Ronului, care este valea clasică a invaziilor ? 

De acolo s'a ridicat [uliu Cezar și în Corsica se spune 
acum că ar fi concentrate numeroase divizii! Poate şi 
în Canalul Mânecii. Anglia elocoteşte de armată. Dar 
când ? Cine poate spune? Taina răsboiului este, în 
mare parte, în surprindere şi taina suprinderii este în 
creerul comandanților. 

Dar când se va stârşi şi mai ales când ovare, vom 
putea din nou nădăjdui? 

— A te întreba cine va învinge, observă pe bună 
dreptate Ami, este o întrebare fără noimă. A avut 
importanţă, oare să ştii cine avea să învingă în răsboiul 
trecut? Nu are importanţă mai mare să ştii dacă şi cum 
ar putea îi îndepărtate, dacă nu înlăturate, cauzele 
răsboiulai ? | 

Atuncea numai vom putea nădăjdui din nou. 

Așa esto lumea, este străbătută azi de noui nevoi şi 
noui aspirații trăesc ca un vârtej în inima popoarelor. 

„Lehnicificare fără maximum de randament”. Pen- 
tru ca să se aşeze pe acelaşi plan şi capital şi muncă; 
adică muncă acumulată şi muncă activă. Idealul este 
așa, să poţi demonstra eare este cel mai puternice dintre 
explosive. 

„lnălțarea celui de al patrulea Stat? înseamnă parti- 
ciparea masselor, într'o măsură din ce în ce mai mare 
faţă de beneficiile sociale”. 

„Dreptul popoarelor de u dispune de ele înşile”. O 
bază. naţională e aceasta a unei mişcări asociate, fede- 
rative, pentru apărarea în deosebi a muncii. Când sa 
urcat la putere al treilea Stat, se născură, de drept acele 
unităţi psihologice numite „naţiuni”. 

Va trebui să ne adaptăm fără rezerve acestei realităţi, 
să căutăm a lua parte cât mai lăuntrie posibil, să înțele- 
gem sensul adânc al prefaceri: istorice în înfăptuire. 
Dar cum? 

Umanitatea e însetată după „libertate”. Dar liberta- 
tea devine licenţă atunci când se uită scopul pentru care 
fiecare se bucură de ea şi atunci e nevoe de: o „ordine” 
în libertate. 














20 :Octombrie: 19444 a 


Umanitatea e însetată după „egualitate” dar, în acelaşi 
timp e neegală în atitudini, în valori, în tradiţie, în ele- 
mentele sale, ceea ce trebue să ducă la creiarea erarhiilor 
pe baza unui propulsor comun care e acela „a! egali. 
tăţii pe o bază de muncă”. Niciun muncitor nu e prea 
sus şi niciunul prea jos în lanțul lung al diferitelor 
inele! Dela muncea cea mai smerită până la aceea care 
u făcut Universitățile. Fiindcă toate inelele sunt egal 
de necesare. Ultimul inel are aceeaşi însemnătate ca 
primul. 

Uwmanitatea «e însetată de „justiţie”. Înţeleg . priza 
aceasta ca să fie sustrase dela arburu valorue esențiale 
ale vieţii individuale prin coiectivitate. Și penuucă 
omenirea e alcătuită din egoisme şi aitruisme și niciunul 
dinue aceste e:ermente ăuuitevice nu poate î! elumuinat 
lâra a distruge posibilitavea insăşi a vieţii, iar eiemen- 
tere compiexti personaliaji! umane nu se pot reduce la 
o valorinicare pur economică iără a da un aspect cari-. 
catural reauităţu, dreptul subordonând sie-și anomentul 
CCOnOMIC ŞI Inspiranuu-se dela inoraiă, cluar dacă nu 
poate coincide pe deplin cu ea, ca un triunghiu cu un 
păurat, va ca viața unei oranduini nouă pe un pla 
colecuv, mai înalt decat cel individual pe care vieţui- 
seră pină acum generațiile în timp. 

Suntem cu adevărat în taţa unei tracturi istorice pro- 
lunde, în taţa unei mişearni ascensionuie cum nu s'a nai 
văzut dela ivirea, creșunisinului incoace, cau in uiumul 
veac 0 lume nouă sa nascut din gemul omului rupanăd 
orice echihbru precedent. 

Chiar şi penru napuni timpul izolaţionismului a 
trecut. Fruntarule lor economice şi spiriuale sunt de 
acum pe oceane! 

tiuropa, de pildă, va ajunge să se găsească în orbita 
unor unităţi unașe. Împarțiă şi desnauăzduită de uri, 
de răsvunari, de ambiţii şi de naţionausme nu va putea 
supravieţur. Wopoarele europene sunt la răscruce să se 
uneuscă sau să siujească. 

ldeea uniticăru luropei neliniștise de altfel mai 
inainte genul lui Napoleon care se destăinuia lui 
oucn€ ue a voi să taca „din toate popoarele turopei 
un singur trup"... „eu un asemenea ei, se citeşte in 1ne- 
moriaui deia Ș. Wiena ar iost cat se poate de trumos 
pentru mine să înuintez în posteritate şi in binecuvan- 
area veacurilor!”. De altă parte, sentimentul naționa- 
lităţii nu e mai puţin compatibil eu creațunea unui 
spirit curopean decat nu a rost senumentui provineiai 
arunci canu sa încadrat în unităţi naponaie sau ca acela 
cantonal elveţian care continuă să subsiste la temelia 
celui contederal, 

Va trebui să se înceapă prin a asocia între ele 
popoareie în econonuiile lor aline, coripimentare sau 
mstrumentale, pentru ca apoi să se coniedereze aceste 
federaţiuni ate lor în uniri mai mari. Soluția e departe 
de a îi simplă. k'undcă ea impieă Jertia unu păr din 
propria individualitate şi a unei părţi din propria su- 
veranitate şi va trebui mai întăi o adevărată revoluţie 
spirituală spre a împrăștia antagonismele, a părasi 
pismeie, a renunţa la rasbunări, a ceda unor principn ti- 
tosotice şi morale, a proceda la acte de voinţă continuă. 
Fără avânt şi tără patimă nimic nu e realizabil şi du- 
rabil! A se tedera mseamnă colaborare şi nu tutelă, 
egalitate şi nu siugărmieie, popoare asociate pe bază de 
interese comune şi de volniti! încredințate, lăsând fie. 
cărui popor patrimoniul său ideal şi proprule lui visuri 
deoarece tocmai acestea formează plămădeala realităţii. 
Sunt tocmai visurile care, după ce au vieţuit în gene- 
raţii şi în timp, coboară din lumea spiritului spre a 
pătrunde în lumea realităţii şi a devem torţe de viaţă 
care, până ce nu sunt apheate, nu dau pace, asttel cum 
e cu sămânța care. încolțeşte sub pământ și găurește 
țarina spre a înverzi la soare! 

Va veni poate ziua când vom privi la trecut cu aceiași 
ochi cu cari privim la vremea, castelelor feudale sau ale 
cetăților încinse de ziduri. 

Gandurile mele se pierdeau astfel, departe, ca apa 
de nisip, când deodată, retlectoarele încâtuşară întu- 
nericul; alungându-se şi contractându-se ca niște elas- 
tice pe care mâini necunoscute le intind şi dintr'o lovi- 
tură iv dau drumul, 

hon ron... ron ron... ronron... Iată-le din nou. lată-mă 
acum acolo să tălmăcese sunetele... . Ma | 

Aparatele sunt drept deasupru casei. Dacă o bombă 
ar bi tost aruncată, ar săvârşi acum nica sa curbă da- 
torită iuţelii apuratului... apoi sar îndrepta îndrumate 
de greutate... acum ar cobori... şi ar cobori. dar uite, 
coboară Î... e şueratul e... coboară... mă strâng din 
uneri, Unde îşi va stârşi calea 3 Deosebesc bătăile ini- 
mei... una, două, trei, patru... apoi... un vaet.. și un 
strigăt de femeie... apoi nimie.. A trecut!... 

Dacă ar fi căzut aci, cine ar fi ştiut ceva despre minei 
Dacă mă întâlnesc, îşi amintese de mine, dar dacă nu 
m'ar mai ti întâlnit?... EP 

Dece nu mă lasă să plec ?... Nu e oare Passanisi eare 
mi-a Spus că cunoaşte bine toate văile munţilor pentru 
a putea trece frontierele ?... Şi de cc să nu-l conving? 
A evada... a încerca ! 

E ceva înlăuntrul nostru, cei îndepărtați... ceva care 
nu se poate spune, ceva ce se simte și nu se poate lă-" 
muri, un complex de lucruri iubite şi dureroase laolaltă, 
ce nu se pot analiza, tără a distruge, aidoma cum nu 
se pot smulge, una câte una, petalele unei flori fără a-i 
nărui trumuseţea! şi acel ceva e pământul meu, familia 
mea, şcoala mea, casa mea, biserica mea, cimitirul meu, 
e Italia mea... Locul meu nu e aci, e printre războinicii 
de acolo... trebue să plec... 

— Dar dumitale, îmi spusese într'o zi Ami, Univer- 
sitatea ţi-a dat o catedră, ziarele ţi-au dăruit coloanele 
lor, ai ţinut conterinţe, ai pregătit cărţi, ai seris mono- 
gratii juridice... oare nu e chiar nimic care te leagă aci? 

— Ba -da, e adevărat, am luerat mult... Dar ştii ce 
vrea. să însemne Patria?,.. Şi apoi Universitatea a fost 
închisă, ziarele și-au împuţinat spaţiie şi tirajul, edi- 
torii nu mai publică, bombardamentele au împrăştiat lă 
răspântii oameni şi iniţiative... încere să-mi găsesc o 
slujbă. Dar de altfel nu e aceasta, nu e recunoştinţa 
care să mă lege aci! Recunoștinţa e un simţământ pe 
care-l încerci doar cinci minute înainte de a îi primit 
o favoare! In schimb e trăirea singurătăţii şi durerii 
mele aci, deaceea ceeace an întâlnit aici, am îndrăgit 
cu atât mai mult. Spunea Ulise că noi suntem puţin 
din tot ceeace am întâlnit. E adevărat. Dorinţe şi sute- 
rinţe, amintiri şi păreri de rău, tot ceeace am avut şi 
tot ceeace nu am uvut, aceasta este lumea mea care mă 
leagă aci ca de o a doua patrie! 

Dar ce este acest plâns în noapte? 

Bomba trebue să fi căzut aici destul de aproape... Să 
cobor ? Căci bombele nu urmează niciodată de două ori 
aceiași cale! In Africa, de fapt, se refugiau în gropile 
bombelor căzute mai înainte... totuşi la Capşa nu sa 
întâmplat aşa. Bombele au alunecat dealungul fațadei, 
au tras-o Jos, apoi au deschis o văgăună în trotuar, au 
tăcut o ruptură în fundaţiile casei şi au făcut explozie. 

Capşa era un restaurant, un hotel, o cofetărie, o ca- 
fenea şi, mai ales, un trecut. Acum nu mai este. Era 
centrul monden, literar, politic şi tipografic al orașului. 
Se regăseau cu toţii acolo: italieni, greci, cehi, nemți, 
maghiari, armeni, francezi, bulgari, turei, albanezi şi 
polonezi. 

Intr'o zi, la masă, eram cinci şi de cinci naţionali- 
tăți deosebite. Trecutul său e bogat în amintiri, după 
cum era prezentul său în sandwich-uri cu icre negre, 
fructe zaharisite, torte cu ciocolată, praline, caramele, 
trute, migdale îndulcite, bomboane în colori pastel şi 
bunătăţi tămâiate de ţuică, mastică, cognac şi licoruri. 





(Urmare in pag. 3-a) 





Tom poșiniă plătită îm mamenar ces form eprebăzii die. G-le P. T.T, Ne. 24.424.928