Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0006

| 


REDACŢIA: 


STR. BREZOIANU, 23 e TEL. 3.30.0 











O SARBATOARE 
LITERARA 


Nu-ţi vine să crezi pentru tine, nu-ţi 
vine să crezi nici pentru cei din pro- 
moţia ta... E adevărat? Elena Farago 
prăsnueşte şasezeri de ani și de via- 
ță ... Şasezeci de ani! Când trecură ? 
M'am deprins să consider pe această 
scumpă tovarăşe de visuri, ca fără vâr- 
stă, sau cel puţin oprită pe loc la anul 
când tipări în revista „Flacăra“  fru- 
moasa ei „Scrisoare“ şi când în acelaşi 
numar al revisiei, publicasem şi eu 
„Trandafirii“... 

Am găsit-o deapururi  însufleţită, 
plină de doruri şi de duioşie, vibrătoare 
de dulce şi curată poesie... Munca ei li- 
terară impune. Dorul de simţire şi de 
frumuseţe pe care l-a dăruit iiteraturii 
româneşti, îi va îi bine socotit şi păstrat 
cu recunoştinţă. 

Cu toate necazurile, dezamăgirile și 
tristeţile riguros măsurate ori cărei 
vieţi de poet, Elena Farago a cunoscut, 
spre satistacţia noastră, şi încununarea 
şi răsplata. 

Este o dreptate pe pământ! Vine 
greu, vine pe căi întortochiate, vine ca 
o lună bizară, când în primul pătrar, 
când în ultimul pătrar, nici odată lună 
plină, decât poate târziu, deasupra 
mormântului... dar totuşi vine! 

Ne adunăm în jurul sărbătoriiei 
noastre, cu bucuria cuvenită dar şi cu 
acest sentiment subtil de  inaltă me- 
lancolie, că stăm sub cupola a şasezeci 
de ani verificaţi. 

Seria Elena Farago „acum un sfert 
de veac: 


„Voi veni, 
In visul tău, mai albă decât am fost 
vreodată, 
Și mai tăcută încă decât ţi-am tost 
oricând. 


Şi nu-ţi vei înțelege neliniștea din gând 
Și nu-ţi vei înţelege privirea 

înlăcrămată... 

Şi-apoi veni-va vestea: sa dus acum 

și ea“. 

Stihuri dornice şi scumpe precum se 
scriau acum un sfert de veac, sensibi- 
lizând cu nobleţă, un suflet pe care-l 
căutăm zadarnic în apele tulburi ale 
poesiei de azi. 

Dar dureroasa profeție de acum un 
sfert de veac a îost să nu se îndepli- 
nească. Sub cununa ei de sexagenară, 
Elena Farago, iat-o mereu muncitoare 
și viguroasă, printre noi. 

„Scrisoarea“ se sfârşeşte cu această 
scormonitoare pecetluire : 

„„Șin amintirea celor ce-au fost fără 
să fie, 

In toată nebunia visată 'n alte vremi, 
Te rog să nu 'ntinzi mâna spre ceruri, 
să blestemi, 
Şi nici să-ţi faci vre-o vină, din toate 
acestea, ţie...“ 

Este o destăinuire admirabilă. E o 
scăpărare de fulger peste plaiul sufle- 
tesc „bogat şi generos, de pe care era să 
adunăm frumoasa şi îmbelşugata recol- 
tă literară a Elenei Farago. 

GALA GALACTION 





LDSUL LII 


ANUL XLVII e No.6 


„220 pe an 


ABONAMENTE: 120 pe 6 lun: 





PETER RUBENS 


Tablou celcbru reprezentând basmul mito- 
logic al răpirii fetelor lui Leukippos dz 
Dioscuri. 

Toate elementele tobloului se cumpănesc, 
se armonizează în așa fel, încât impresia lup- 
tei, a încordării şi desperării fetelor sau vic- 
toria dioscurilor se estompează spre a lăsa loc 
unei înfățișări generale de perfecţiune. Se ob- 
servă diferența dintre carnația tinerilor, în- 
tunecată de vânt, de oboseli, de îndurări, dar 
robustă, sănătoâsă, şi aceea a fetelor, strălu- 
minată, albă roz, Rubens-iană am spune. Im- 
preună cu blondu! părului, dă o impresie de 
limpezime, de tinerețe feciorelnică. 

Dstaliile încordării mușchiulare, atât a a- 
nimalelor cât și a personagiilor contrastează 
cu seninătatea peisagiului, şi a figurilor celor 
doi dioscuri. 

Poate un gând ascuns al lui Rubens dă o 
faţă nouă răpirii. Nu se poate ști dacă atât 
răpitorii cât și răpitele nu simulau lupta, pe 
acea vreme, a vechei Helade, și tocmai acest 
lucru să fi vrut maestrul secolului al XVII- 
lea să-l rodca. O luptă. Dar armonia prca 
mare denoță simulare. De este adevărat, rea- 
lizarea e minunată. 


A. VAN DYCK 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREȚUL 5 LEI 


Acest tablou ce reprezintă „O etapă în 
cursul fugii în Egipt“, se află la P.nacoteca 
din Minchen actualmente. Esţe una dintre 
operele măestre ale lui Van Dyck. Un cadru 
de înserare, de liniște, de calm, ascuns în 
umbra pomilor, ferit de razele soarelui ce 
apune, întrevăzut în colţul din dreapta. E- 
fectul armonic este redat de aşezarea pe 
diagonală, pornind din colțul stâng sus, spre 
cel drept jos, a elementelor active din tabiou: 
Bătrânul Iosif, părinteşte, ascuns, Maria, îm- 
brăcată în falduri luminoase, p2 figura că- 
reia se îmbină iubire de mamă, curiozitate, 
teamă, copilul lisus adormit, distins, grațios, 
plin de sănătate. Mâinile stau drăgăstos pe 
pieptul Maicei, desăvârșină impresia de iubire 


care se degaje din chipul lui Iisus. 








TEATRUL ENGLEZ 


(D. Charles Morgan, cavaler al 
Legiunii de Onoare, este roman- 
cier, opera sa fiind tradusă în 11 
Limbi; tăct iedsemenea criiic dru- 
matic al ziarului The Times, 
cum şi al ziarului New York Ti- 
mes la Londra. A ținut de curând 
o conjerință la Sorbona trutând 
despre „imaginaţia creatoare“. 
Născut la 1594, fiu al distinsului 
inginer Sir Charles Morgan, scrii- 
torul şi-a făcut educaţia la Os- 
borne, Dartmonth și la Braseno- 
se College Oxford. A servit în 
mar.nu britanică îmtre 1907-1973 
apoi din nou începând din 1914 
în tot timpul războiului.  Esie 
Fellow al Societăţii regale de li- 
teratură şi autor al următoarelor 
opere: The Gunroom; Numele 
meu este Legiune; Epitaf pentru 
George Moore; . Sparkenbroke; 
Chip într'o oglindă, care a fost 
distins cu premiul Femina Vie 
Heureuse 1930; și Fântâna, dis- 
tinsă cu premiul Hewthornden 
1933. Charles Morgan este singu- 
rul scriitor căruia îi s'au acordat 
ambele aceste premii). 

Starea actuală a teatrului englez nu 
poate fi preţuită la justa ei valoare decât 
de către acei ce își iau osteneala a face 
cercetări aminunţite, nu numai în centrul 
Londrei ci şi de a stabili o legătură între 
rezultatul cercetărilor lor şi evenimentele 
din ultimii zece ani. În aparență teatrul 
pare a îi in deosebi ușuratic, piese ca 
„franceza fără lacrimi” sau „George și 
Margaret” oferă prilejul de a petrece o 
seară veselă fără însă a oglindi câtuşi de 
puţin gândirea contemporană. lată o ge- 
neralizare destul de justă în legătură cu 
teatrele la modă din jurul pieţii Piccadilly, 
Explicaţia este clară. 





In primul rând cinematograful, Perico- 
lui cinematogralului nu este după cum se 
crede in general inde»irtarea publicului 
deia teatre, ce. taptul ca aniluenţează aie- 
gerea pieselor și natura interpretării. 
Mulţi  regisori aleg piesele nu pentru va- 
loarea lor artistică sau comercială din 
punct de vedere al teatrului ci pentrucă 
fândesc in termeni de „drepturi cinema- 
sratice“ şi sunt sata să suporte pierderi de 
cassă dacă în felul acesta pot creia a 
piață la Hollywood, pentru bunurile lor. 
Alară de acestea, distribuţia rolurilor de- 
vine o problemă din ce în ce mai rea. 
Actori şi actrițe cari detestă şi dispre- 
țuesc filmul, semnează totuşi contracte 
cari mărginesc sau chiar nu îngăduie apa- 
riția lor pe scenă. Rezultatul estz că trupele 
alcătuite cu destulă greutate, suferă dese 
schimbări din pricina actorilor cari plea- 
că unul câte unul pentru a face față con- 
tractelor cu studiourile de cinematograt. 
Actori tineri cari pun bazele carierei lor 
pe scenă sunt răpiți de cinematograi, piz- 
rind apoi fără urmă sau întorcându-se în 
teatru tără simțul măsurii și cu jocul ba- 
nalizat, 

Al doilea motiv pentru care teatrul nu 
este în legătură cu gândirea contempora- 
nă este faptul că scriitorii aparţinând ge- 
neraţiei tinere şi mijlocii cari au sau cred 
că au ceva de spus, o spun în romane, 
esseuri sau poezie. Acestea vor fi publi- 
cate în forma în care au fost scrise şi vor 
vorbi direct publicului fie el numeros sau 
restrâns, Piese de tearu de această caliia- 
te ar întâmpina rezistența  regisorului în 
căutare de scenarii, ar avea de luptat cu o 
interpretare greu încercată de cerinlele stu- 
dioului asupra actorilor şi de un public 
ce dorește distracție mai presus de orice. 
Rezultatul s'a văzut în prima parte a anu- 


de CHARLES MORGAN 


lui 1937 când piesa  detectivă, comedia 
muzicală şi tarsa inundaseră scena, 

Dar iai EXiS.a ŞI aut aspect ai problemei, 
Cu toaie scaderii sale, teatrul ni Angiia 
este mai mult sau mai puţin liber, Există 
cenzură aplicată de Lordu: Chamberluin, 
restricţiunite impuse temelor sexuale şi re- 
iigioase sunt uneori  toarte supărătoare, 
tosuși nu este o cenzura de naluru pontică. 
Apoi cu toate că teatrele la modi rareori 
montează piese cu miez, ele totuşi reiau 
uneori piese serioase ce s'au afirmat aiu- 
rea, Vigoarea și speranța teatrului nos- 
tru stă în faptul că în anii din urmă mai 
aies in carheseie marginașe aie Londrei au 
răsărit mici teatre, inireținule de un pu- 
blic restrâns, Piese noui adesea în stadiul 
stângaciu dar îndrăzneţ al încercărilor 
sunt aci puse în scenă săptămânal sau de 
două ori pe lună pentru a fi apoi strămu- 
tate in „west end”, dacă reusesc, Unele 
din aceste teatre trăiesc din subscrieri 
după cum urmează : biletele pot îi cumpă- 
rate numai de membri, costui anual al 1n- 
scrierii ca membru ridicându-se abia ia câţi- 
va şilingi, In realitate un simplu mijloc de 
a adormi viligenţa cenzurei, caci teatrele 
ce se menţin prin subscripţie nefiind „pu- 
blice” din punct de vedere legal ele nu 
sunt supuse cenzurei. Aceste înscrieri sunt 
toarte interesante atunci când sunt bine 
îndrumate iar cenzorul care este mai de- 
grabă blând decât feroce nu se opune. 

Având în vedere cele de ma: sus, ar li 
de dorit ca orice străin ce se interesează 
serios de teatru să nu-și mărginească cer- 
cetările în teatrele „la modu. ucnsultând 
lista pieselor ce ţin afişul să se întrebe: 
„care din aceste piese au fost aduse dela 
vreun teatru de cartier ?" şi să cerceteze 


(Urmare în pag. 8-a) 





ARTĂ ŞI ARTĂ NOUĂ 


Veacului nostru i-a fost dat să asiste 
la ceie mai «radicale» revoluţii artistice 
din câte cunoaşte istoria ; pe lângă ele, 
bătăliile care sau dat în trecut, în ju- 
rul frumosului, ne apar ca niște biete 
nevinovate răsmerițe. Alături de <fu- 
turism», «dadaism>, «cubism» și toate 
celelalte «modernisme», ce figură mai 
poate face, în adevăr, marea mişcare 
romantică dela începutul veacului tre- 
cut, dacă nu aceea a unui amabil 
<război în dantele» ? Deci, pentru ni- 
meni ca pentru noi, contemporanii fe- 
riciți ai formulelor inovatoare, nu se 
pun mai aprig eternele întrebări cu 
privire la adevărata natură a artei. 

Inainte. de orice, arta este comuni- 
care. O minte, o inimă, care transmite 
altora experienţele .sau descoperirile 
sale. Vehiculul care face posibilă aceas- 
tă comunicare se chiamă formă. Nici 


cugetare, nici simţire nu pot fi transmise, dacă nu li se dă 
o formă. Arta fără formă ar fi aidoma unui gând neformu- 
lat : care nu există pentru nimeni, în afară de insul în care a 
încolțit. Gândul n'are nici o forță atâta vreme cât n'a ieșit 
din substanta cenușie unde s'a născut. Cum însă semnul ca- 
artă neformulată nu 


racteristic al artei este comunicarea, 
există. 





de prof. N. 1. BERESCU 


Ca tot ce înlesneşte traiul în comun 
al oamenilor, forma este un sistem de 
convenţiuni. Asemenea sisteme de con- 
vențiuni sunt toate celelalte graiuri 
speciale : graiul matematic, graiul cos- 
mogratic, ete. Convenţiuni, adică semne 
arbitrare, desigur, dar fără care nu e 
posibilă comunicarea între oameni. 

Convenţiunile artei au fost statorni- 
cite, în decursul vremii, de marii artiști 
ai omenirii, așa cum convenţțiunile ma- 
tematicii sau ale astronomiei au fost 
statornicite de marii matematicieni sau 
astronomi. Matematica este în continuă 
evoluţie, fără însă ca pentru aceasta 
să se poată desființa felul matematic 
de a formula. Existenţa ştiinţifică a lui 
Henri Poincare nu anulează existența 
lui Euclid. Cu arta se întâmplă acelaş 
lucru, Ea evoluiază, dar nu desființează 
felul artistic de a formula. Ca și în ma- 
temaţici, felul de a formula al artei 


poate fi dus mai departe, dar nu înlăturat. Existenţa artistică 
a lui Paul Valery nu anulează pe aceca a lui Racine. 

Deci, o cartă nouă>, care ar pretinde să comunice cu o 
formă «nouă», are tot atâta drept la respectul nostru, cât o 
geometrie care ar voi să lucreze cu aliceva decât cu puncte, 
cu linii şi cu planuri. 


(Urmare în fag. 2-a) 








SÂMBATĂ 26 MARTIE 1938 








PROGRAM 
ȘI POLEMICA 


La câtva timp după reapariția „Uni- 
versului literar”, unii dintre cititori 
ne-au întâmpinat cu nedumeriri asu- 
pra programului nou al revistei. 

Și-au exprimat părerea că ar lipsi 
din pagini o preocupare de ofensivă a 
scrisului, că mar fi o conştiinţă limpede 
a unei baricade de cucerit, că ne-am 
feri de caracterul militant al unei echi- 
pe. Spre a avea o impresie de solidară 
elaborare, acești cititori se așteptau la 
formularea netă şi exclusivă a câtorva 
teme, pe care să le teoretizăm săptă- 
mână de săptămână, cu voinţa de a că- 
păla aderenţi şi de a impune puncte 
de vedere. 

Mai atractivă decât ţinuta de ple- 
doarie doctrinară, ar fi fost apoi pole- 
mica implicită, împotriva celor care s'ar 
fi aflat întâmplitor pe o poziţie con- 
trară, Lipsa polemicei din „Universul 
literar“ este îndeosebi regretată. Spec- 
tacolul în sine al unei sgomotoase în- 
vrășmăşiri cu cei de peste gard, ar a. 
muza copios, ar satisface gusturi, ar 
măguli vanități, ar mângâia neputinţe. 
Polemica ar fi operantă în special la ca- 
fenea, acolo unde bârfeala singură mai 
stimulează imaginaţia şi unde presti- 
giul personalităţii literare caută să se 
menţie prin epigramă şi calambur.: 

Noi am pornit la drum ştiind cs în- 
semnează la v revistă şi utitudinea pro- 
gramatică şi cea polemică. Programul 
pentru noi este o problemă de creaţie, 
De experienţă sinceră a vieţii spirituale 
a fiecăruia dintre colaboratori, la care 
scrisul eşte un act de răspundere, de 
demnitate şi cavalerism intelectual. In 
paginile noastre am vrea să aducem 
exemplul literaturii de matură chib= 
zuință, a unei măsuri a omului în pri- 
mul rând, a personalităţii care îese' la 
luminii prin capacitatea sa de confesie 
şi expresie, dincolo de formule şi pro- 
bleme abstracte. 

Pentrucă problemele suni depășite 
totdeauna de oameni. Se întâmplă. 
chiar ca problemele să fie părăsite 
de aceia cari le-au pus în circulaţie, 
când au constatat că sbaterea lor în- 
delungă duce la sterilitate. Creaţia 
mare pornește dintr'o revelație mult. 
mai îmtimă decât cercul de luciditate 
al unei probleme. Adevăratul creator 
întoarce toate armele de luptă înpo- 
iriva sa însuşi. El este domeniul vred- 
nic de cucerit şi cel mai greu de cuce- 
vit, şi orice victorie o va purta împotriva 
sa însuși. Spectacolul unei nemulțumiri 
de sine însuşit, al unei continue încer- 
cări de învire, de prefacere şi adâncire, 
este mult mai interesant decât acela 
al unei meschine 'risipiri în afară. Du- 
hul care să. între în stăpânirea propriei 
substanţe, posibilităţi de creaţie care să 
ajungă la cea mai cuprinzătoare expre- 
sie, o reconstruire mai pură a omului, 
dintr'o sete sinceră de adevăr, iată pre- 
ocuparea noastră, care poate fi un pro- 
gram şi o atitudine ofensivă, peste fal- 
suri şi desorientări. C.F. 





Din când în când, d. prof, [. Petro- 
vici tipărește câte o carte alcătuită din- 
tr'un material deosebit de specialitatea 
d-sale filozofică, prilejuit de diversele 
manifestări ale artei şi vieții romă- 
nești. Anul trecut a apărut „Figuri dis- 
părute“, iar acum colecția de populari- 
zare a „Bibliotecii pentru toții“ publică 
„Arte şi artişti“, — două sute de pa- 
gini cu ultimele articole ocazionale ale 
autorului: conferinţe la Radio, discur- 
suri de recepţie, cuvântări festive, etc. 

Credem că din volumaș luăm cu- 
noștință de părerile definitive ale d-lui 
Petrovici, în problemele ce sau  des- 
bătut îndelung în ultimii ani, cum ar fi 
aceea a ermetizării poeziei, a raportu- 
lui dintre discipline și arte, relaţia 
frumosului cu adevărul, valabilitatea 
cunoașterii mistice, etc. Fenomenul 
împotriva căruia protestează  d-sa cu 
orice prilej, totdeauna însă reținut și 
elegant, este acela a] destrămării tipa- 
relor formale în cultură, al părăsirii 
uneltelor vechi ce firesc s'ar transmite 
pe cale de tradiţie, din generație în 
generație. 

D. prof. I. Petrovici are o poziţie a- 
parte în cultura românească de azi. 
Fiind o personalitate de primul rang 
în viața intelectuală a țării, o capaci- 
tate filozofică ce se formează destul de 
greu în cuprinsul unei generaţii, un 
cărturar în sensul amplu şi subtil al 
cuvântului, d-sa lasa, nu iară ne- 
dumerire, impresia că îi place să 
fie socotit mai mult un spectator al 
frământării culturii noastre moderne, 
decât un părtaş. Sunt multe lucruri 
cari nu convin de fel structurii d-sale 
prin excelență raționaliste, în amas- 
tecul de direcţii şi năzuinţe ,în conflic- 
tele de forțe și temperamente ce carac- 
terizează trecerea vieții noastre spiri- 
tuale spre un nou echilibru. Dar, am 
spune, lucidui profesor de logică, se 
poartă ca un cavaler al înțelepeciunii, 
al ordinei, al bunului simţ raţional. Nu 
ia poziţie făţișă împotriva unei lumi 
care a primit o altă educaţie şi râvneşte 
să strălucească prin alte mijicace, de- 
cât cele oferite de unealta de totdeauna 
a spiritului omenesc, singura neînșelă- 
toare: dreapta judecată. 

Potrivirea caimă a argumentelor, a- 
tenţia asupra cauzelor şi conciuzii= 
lor, muițumirea numai cu ceea ce 
este rezultat definitiv al logicei, 
iată virtuți pe cari cugetătorul le 
ştie că lipsesc din planul vieţii sufle- 
teşti moderne! Dar în dezordinea ce- 
ţoasă ce i se pare că îl înconjoară, d. 
prof. Petrovici nu își pierde încrede- 
rea structurală în prerogativele luminii, 
ci d-sa așteaptă, cu un zâmbet potoiit 
pe chipul îngăduitor, să treacă iureșul, 
să se limpezească cerurile. lată de pildă 
ce gândește d. profesor, despre surpa- 
rea formei în poezie, reprezentată revo- 
luţionar în deosebi de d. Lucian Bla- 
ga: „E păcat numai pentru acei care 
am fost educați sub zodia altor reguli 
tradiționale, că ne acomodăm mai greu 
acestor forme întermediare dintre pro- 
ză şi vechiul vers având parcă mereu 
sentimentul de a ne afla într'o antica- 
meră a versului — anticameră ce e 
dreptul luxuriantă şi împodobită — 
dar totuși cu o impresie de provizorat 
în care aștepți să vie o altă rânduială 
a cuvintelor, într'o formă mai riguroa- 
să și mai definitivă. Dispozitivul acesta 
metric revoluționar parcă nu şi-a do- 
bândit ultima lui aşezare, cu toate că, 
fără să ne fi dat o formă realmente 
nouă, a isbutit însă a face vetustă jor- 
ma sacrosantă dinainte (pag. 107). 

S'ar putea crede că, spuse întrun 
discurs protocolar de recepție la Aca- 
demie, aceste consideraţii și-ar datora 
tonul lor neinsistent numai împreju- 
rării festive. 

Ne-am înşela însă asupra locului u- 
nei personalităţi ca a d-lui prof. Petro- 
vici, în cultura noastră actuală, dacă 
am vedea în înduioşatul început: „E 
păcat numai pentru acei care au fost 
educați sub zodia altor reguli tradiţio- 
nale...* o simplă acomodare politicoa- 
să la moment. Această atitudine a 
d-lui profesor o găsim mult mai ge- 
nerală. 

In toate manifestările noastre de 
artă și cultură : poezie, teatru, muzică, 
pictură, viață civilă, desvoltare istorică, 
etc., unde are un cuvânt de spus, d-sa 
nu-și părăsește criteriul  raționalizst, 
folosindu-se de el în susținerea celor 
mai mici afirmaţii. 

Decurge de aici o calitate cu totul per- 
sonală. Scrisul d-lui Petrovici este poate 








CRONICA LITERARĂ 


UNIVERSUL LITERAR 


de C. FÂNTANERU 


. PETROVICI: ARTE ȘI ARTIŞTI 


„UNIVERSALA“ ALCALAY 1938) 


cel mai disponibil din literatura noastră, 
cel mai liber, mai degajat și de autor și 
de lectori. Este scrisul care se citeşte 
cel mai uşor, nu violentează în nici un 
fel atenţia lectorului, nu-i cere să iacă 
efort, nici să se lase tărit după meandre 
subiective, să adopte puncte de vedere, 
să admită capricii, să recunoască afir- 
maţii care au nevoe de captațio bene- 
volentiae, E cel mai odihnitor scris, cel 
mai puţin obositor. Taina aceasta este 
interesantă de analizat. S'ar părea că d. 
Petrovici ia în considerație numai acele 
teme, care, după perioada de elaborare 
meditativă, s'au obicctivat complet, și 
nu mai aparţin autorului. Ar putea 
fi ale oricui, ale lectorului în primul 
rând, — în orice caz ele sunt un bun 
al spiritului, trecut de efortul de cu- 
noaştere spre faza de calmă contem- 
plare. Fie că vorbește edspre puterile 
muzicii, despre poezie și logică, despre 
comemorarea lui Creangă sau a lui Vic- 
tor Hugo „despre talentul oratoric sau 
despre psihologia actorului, o egală is- 
cusință în înstreinarea de subiect dove- 
dește d. Petrovici, aşa fel încât citi- 
torul să aibă impresia că nu i se trans- 
mit noi convingeri, că nu se ur- 
măreşte vre-o mutație în vederile sale, 
Autorul n'ar face decât să caute cu- 
vintele cele mai potrivite spre a expri- 
ma ideile, că n'ar avea altă grijă decât 
să împodobească limbajul, spre a reda 
lectura plăcută și lesne asimilabilă. 
Dar, aceste calități sunt acelea ale 
unui artist adevărat, ale unui literat în 





relaţia strict logică cu epoca sa, asupra 
căreia are atenția viu îndreptată, spre 
a înregistra toate ce se întâmplă, şi 
a le trece sub controlul personalităţii 
sale. 

Gânditorul nu inventează probleme, 
iar acelora pe care le constată că 
există, nici nu le diminuiază și nici nu 
le dilată conţinutul. Soluţiile greșite 
nu-l alarmează, ci îi dau cel mult pri- 
lejul la remarcabile exerciții de de- 
monstraţie, la disocieri și analize, tot 








deauna interesante și autoritare. 

Preocuparea d-sale statornică este a 
metodei celei mai bune în tehnica cu- 
noaşterii. Desigur, o tehnică mai bună 
decât a rațiunii nu găseşte, dar atunci 
când alţii cred centrariul, și când pun 
în circulație norme turburătoare, când 
o generaţie întreagă încearcă să con- 
struiască pe ruina logicei, d. prof. Pe- 
trovici formulează delicat avertismen- 
tele necesare. 

Din articolul „Poezie şi logică“ mai 
desprindem spre edificarea lectorului, 
paragraful de mai jos, atât de caracte- 
ristic structurii raționaliste a d-lui Pe- 
trovici: „Vraja poeziei, ar trebui să de- 
păşească logicul fără să-l suprime, tot 
așa după cum absolutul nu distruge lu- 
mea relativităţii, ci o înglobează și o în- 
trece, Arta e suprarațională, îar fru- 
mosul trebue să complecteze adevărul 
nu şicanându-l și mutilându-l, ci între- 
gindu-l cu înfinităţi şi adâncuri pe care 
acesta abia le bănueşte... In orice caz e 
un spectacol paradozal şi straniu, ca 
atunci când o artă ca muzica, osândită 
cu necesitate la vag și imprecis, face 
toate încercările imaginabile să expri 
me icoane clare și definite, în schimb o 
artă ca poezia care se bucură de fâga- 
șul cuvintelor şi de posibilităţile lor de 
conturare precisă, să renunţe la aceste 
avantaje pentru a intra în conflict des- 
chis cu raţiunea 'şi a se înfunda în ne- 
guri opace sau în abisuri sterile“, (pag. 
29). 

Am vrea ca din cronica noastră des- 
pre scrisul literar al d-lui Petrovici să 
iasă clare indicaţiile după care acest 
scris să fie valorificat cu forţele sale 
normative în literatura autohtonă. De- 
sigur, contribuția maximă a d-lui Pe- 
trovici la culturg: românească, se află 
în opera sa filosofică. Recenta sărbă- 
torire şi monumentala lucrare  „Isto- 
ria filosofiei moderne“, apărută până 
acum în două volume și închinată pro- 
fesorului de la Iași, dau o măsură de 
valorificare a acestei opere, Mai ră- 
mâne însă în afară, acel spor din per- 
sonalitatea cugetătorului care i-a dat 
dreptul să fie judecător al tuturor fap- 
telor de cultură, al tendinţelor și 
schimbărilor pe tărâmul spiritului și 
al creaţiei noastre contemporane. Aşe- 
zat pe linia echilibrată a lui Maiorescu, 
continuând o tradiție a armonizării tu- 
turor facultăţilor sub hegemonia bine- 
făcătoare a rațiunii, d. Petrovici repre- 
zintă astăzi printre noi un rar îndrep- 
tar clasic. 

Formația d-sale ca personalitate este 
în primul rând un fenomen al clasicis- 
mului, iar intervenţia în cultură în nu- 
mele ordinei, armoniei și logicei, sunt 
semnele aceleiaș discipline umaniste. 
Integrat în tradiția Maiorescu-Odobes- 
cu, nădăjduim că d. Petrovici nu va ră- 
mâne fără urmași. Intr'o întoarcere a 
literaturii românești spre clasicism, 
d-sa s'ar găsi în plină actualitate, ca un 
precursor, 





POȘTA REDACŢIEI 


Ange Novarelo-Craiova. Poemul în 
proză e un gen dificil. Incercați poves- 
tire sau scrieţi versuri cu metrică ri- 
puroasă. Este un exerciţiu interesant. 


e 
Sandu Vasiliu, elev cl. V. Liceul Uni- 
rea, Focşani. — Mai încearcă. 
o 


Aurel Dumitrescu. — „Căsuţa dintre 
brazi“ „Zodia rea“ ne place. Vă rugăm 
să ne mai trimeteți. 


Cristudor C. Caramitru, stud. teolog 
nr. m, 864/c. — „Impudens mendacium 
Diaboli“* este o încercare grea și cere 
mult talent. 

Așteptând. Ne-aţi trimes un ciclu de 
poeme rugându-ne să vă informăm în 
acest loc, sub „Așteptând”, dacă vor fi 
publicate. De ce aţi ales un cuvânt care 
dă putinţa la multe calambururi răută- 
cioase? Am putea răspunde spre pildă 
că le vom publica la ...sfântu'așteaptă 
etc... Mai bine nu mai așteptați. 


ARTA ŞI ARTĂ NOUĂ 


CONTINUARE DIN PAG. l-a 


Aşa dar, arta este simţire şi gând 
formulat. Dar, dacă toți oamenii gân- 
desc și simt, nu toți pot formula. Ceea 
ce face pe artist este tocmai puterea 
lui de a formula. 

Căci nu simpla formulare de toate 
zilele este artă. Faţă de natură, care 
este un total, arta este rezultatul unei 
alegeri. A distinge între formularea ge- 
nerală, banală, care se chiamă grai, şi 
între formularea specială, limitată, 
care se chiamă arlă, este rolul experi- 
enţei şi funcţia spiritului critic. 

Critica are chemarea de a determina: 
calitatea formulării. Ea nu se poate 
exercita decât asupra unor lucruri for- 
mulate. De unde se vede că o artă 
«nouă», care ar pretinde să se elibereze 


de formă (în înţelesul de mai sus), ar 
avea avantagiul — sau dezavantagiul ! 
— de a nu putea cădea sub controlul 
criticii. Tot aşa cum limbagiul nebuni- 
lor scapă de controlul logicii. 

Spiritul critic a fost totdeuna cola- 
boratorul cei mai preţios al artelor. Cu 
atât forma unei arte este mai perfectă 
cu cât exercitarea funcţiunii critice asu- 
pra acelei arte a fost mai puternică. 
Trebue socotit că un mare noroc pentru 
epocile în care trăeşte, un mare cap 
critic. A fost un noroc pentru Eminescu 
că Maiorescu și cercul Junimii au trăit 
în aceeaşi vreme (Reciproca este și ea 
adevărată). 


N. I. HERESCU 











AUTORI SI IDEI 


lon Barbu 


Tiresc era ca la apariţia în româ- 
neşte a poemelor lui Poe în traducerea 
d-lui Emil Gulian, să se vorbească ia- 
răși despre poezia d-lui Ion Barbu și 
să fie repusă în discuţie problema er- 
metismului. 

S'ar fi ajuns la câteva precizări şi, 
fiinăcă de la tipăriea „„Jocului Secund“ 
a trecut aproape un deceniu, sar fi 
înțeles poezia pură și de aceia cari au 
crezut că d, lan Barbu o contundă cu 
poezia ermetică, 

De altfel cea mai serioasă lecție dată 
unei generaţii de poeţi — ar fi fost o tra- 
ducere a lui Poe tăcută chiar de auto- 


7x55 25 
ANt La 





ema 


rul lui „Nastratin Hogea la „Isariâk“, în 
calitatea sa de prim iniţiat şi de părtaş 
al „Veghei lui Rocerick Usher'. Credem 
că d. Barbu ar fi ferit de orice erme- 
tism poemele lui Poe traduse de d-sa. 
Le-ar fi păstrat cu multă atenție carac- 
terul lor de uluitoare „cazuri poetice”, 
de întâmplări extraordinare purtând 
ala pecetea omenească a sensibilu- 
ui. 


Ovidiu Papadima 


Despre moarte în interpretarea fol- 
klorică, d. Ovidiu Papadima scrie ur- 
mătoarele într'un articol revelant, pu- 
blicat de „Revista Fundațiilor Regale“, 
cu titlul „Din Vizuinea Jolklorică: 
Destinul“. 

„Moartea nu e un despot crunt al 
lumii. Ci o biată executoare a orându- 
elilor pe care atâția alţii. le poartă. In- 
țelegând-o astfel, folklorul o primește 
cu îngăduință, cu oarecare compătimire 
chiar: E o biată bătrână, care aleargă 
mult, se chinueşte mult, ca să-și împli- 
nească „slujba“. In această concepție e 
îmteresant că nu apare drama îngrozi- 
toare a agoniei, aşa cum o văd mo- 
dernii. In folklor este o luptă între om 
şi moarte, dar nu o luptă în chin, în- 
cleștarea agonică, ci una senină, de vi- 
cleşuguri. Omul caută so înșele și 
moartea trebue să-l prindă, la rându-i 
cu vicleșug. Omul nu se prea sperie de 
ea, fiindcă ştie că de multe ori vine 
şi-l pândeşte degeaba : el mai are însă 
în ursită zile de trăit. Realitatea morţii 
nu-l îngrozește, fiindcă deasupra ei ştie 
nlta mai puternică : aceea a ursitei'“, 


Eugen lonescu 


„Emil îndrăgostit“ se numeşte frag- 
mentul de roman publicat de a. Eugen 
lonescu în revista „Familia“, ultimul 
număr. Este vorba acolo de o viață de 





durere pe care autorul a depăișt-o as- 
tăzi, dar din amintirea căreia ar vrea 
să facă o carte, 

Odată isbutită, cartea ar alcătui un 
exvoto promis de d. Eugen Ionescu 
unui templu al mântuirii, aflat departe 
de anii de desnădejde parcurși. Un 
scriitor credincios propriei sale vieţi 
este un caz totdeauna interesant în li- 
feratură. 

Interesează în deosebi mijloacele da 
ieşire din ciclul tragic, adaosurile cses- 
cute în sufiet, când acesta sa străduit 
norocos să răsară altul față de oameni 


26 Martie 1938 


E) 





şi întâmplări. Dintr'o experiență excep- 
țională compui o carte după regulele ei 
structurale, numai când viața ţi sa 
schimbat pe dedesubt, primenită de o 
altă viziune, care face pe cea dintâiv 
necuprinzătoare 

Sau când, printr'un exces de luci- 
ditate, amesteci laolaltă un material 
atrein propriu zis de experienţa în sine, 
cum ar fi humorul, menit să slujească 
de fixativ elementelor emoţionale, care 
altminteri ar pluti încă în vagul sutiec- 
tivităţii. După literatura lui Anton Hol- 
ban, vom înțelege uşor speța romanului 
G-lui Eugen lonescu. Aşteptăm să 
apară 


Cezar Petrescu 


In numărul pe Martie al revistei 
„Gândirea“, d. Cezar Petrescu publică 
13 pagini cu file dintr'un caiet de Imin- 
tiri, despre Matei 1. Caragiale. Se pare 
că nu e mome-tul cel mai prielnic astăzi 
să se scrie despre autorul „Crailor de 
Curte Veche“. Chiar dacă s'ar alcătui cel 
mai bun studiu despre opera lui, pe mar- 
ginea ediției complete apărute anul tre- 
cut, el tot un caz singular ar rămâne, 
un personagiu ciudat, cu idei și mai ciu- 
date despre viață şi artă. După câteva 
decenii, bănuim că Matei I. Caragiale 
va, fi înţeles, spre folosul literaturii ro- 
mânești, în lumina sa de spirit apurte 


"așezat totuşi în centrul cel mai viu al 


culturii autohtone. Acolo unde silința 
de cunoaștere a originalității etnice se 
întâlnește cu preocuparea până la ma- 
nie, a perfecțiunii stilistice. 

Matei Caragiale mai merită respectui 
generaţiilor viitoare și prin aceea că şi-a 
chinuiţ viața până la deformare și ana- 
cronism, numai ca să-i smulgă cât mai 
multe secrete, spre a compune din ele 
chipul artistului autonom. Credem că 
tot ce se adună în scris şi din auzite, 
despre aristocraticul fiu al lui Caragiale, 
constitue documente de mare impor- 
tanță pentru determinarea unui anu: 
mit aspect al geniului românesc. 

Dar articolul d-lui Cezar Petrescu din 
„Gândirea“, pune o problemă raai ge- 
nerală, pe care nu pierdem prilejul so 
atingem în treacăt, Ne gândim :a va- 





loarea unui document ca aceasta des- 
pre Matei Caragiale, când el pornește 
dela un scriitor de talia d-lui Cezar 
Petrescu. 

In literatura românească aciua:iă nu 
avem niciun critic, al cărui scris cu au- 
toritate, .ă aibă puterea de a piine în 
plină circulație o proplemă sau un nume 
literar. Aita este precăderea celor câţiva 
romancieri și poeţi, cari sau trudit în- 
tr'adevăr să dea expresie vieţii româ- 
nești moderne, în lucrări de creaţie, dar 
care au cwtivat deopotrivă eseul sau 
studiul critic. Pag.nile d-lui Cezar Pe- 


trescu arată cum scriitorii pot aduce 
cele mai interesante mărturii despre 


confrați și contimporani, valoroase in 
deosebi prin aspectul lor viu și docu- 
mentar, legat de experienţa aniior de 
încordare spirituală po.tbelică. Roman- 
c:erii au făcut cele mai susţinute etor- 
turi pentru înțelegerea  contempurani- 
lor, și de aceia sunt mai indicaţi să scrie 
despre confraţi, mai de grabă decât cri- 
ticii calificaţi, schematici. şi exteriori. 

Scriind acestea, se gândim la ce at 
putea mărturisi despre viața l.terară Io- 
mânească modernă, de pildă, d-nii: Li- 
viu Rebreanu, Icnel Teodoreanu, Luc:an 
Blaga, V. Voiculescu, și mai departe d. 
Cezar Petrescu și alţii câţiva, 


Al. O. Teodoreanu 


Rar avem pri:ejul să ni se pară că o 
carte de poeme este un atelier și în ea 
vedem pe poet la lucru, cu mâna pe u- 
nelte şi material, D. Al. O. Teodoreanu 
a numit o sută de pagini de poezii 
„Caet“, Zărim ca intr'o răsfângere de 
oglinzi, un şcolar bizar, jucând pe al- 
bul celor o sută de file ale „caetțului“ 
său, cu un mare număr de cuvinte ale 
limbii române, din care nici unui nu-i 
scapă alături de locul potrivit. Cuvin- 
tele se așează în poem cu 0 precizie de 
ceasornic, nici prea târziu nici prea 
de vreme, în  aceeaş. secundă în 
care începe şi se termină emoția. 
Chipul ucenicului văzdrăvan ne urmă- 
rește şi după ce am încheiat lectura 
„Caetului:t“, şi când, cu o povară de du- 
ioşie moldovenească în sufiet, intorceam 
ochii ca să-i mai vedem mâinile, minu- 
natele lui mâini ! 

— c.î. — 








rea pe eee ui 


26 Martie 1938 








UNIVERSUL LITERAR 








5 


Călătorului îi sade bine cu drumul 


după nuvela d-lui |. AL. BRATESCU-VOINEȘTI 


MANOLACHE : Acu un an. Mam 
gândit: gârlă colea, ghiaţă de pomană, 
boii tot stau degeaba, iarna. la să-mi 
torn eu o gheţărie şi-am făcut-o, ma 
ținut 100 și mai bine de lei da'ncai am 
făcut un lucru bun. (Năiţă a înlemnit 
cu ochii la cârnaţi). Dece te uiţi dom- 
nule Năiţă așa la cârnaţi? Sunt proas- 
peți, zău, pe viața mea.. aseară i-am 
făcut... Mă Tilică... ia dă ios o pereche 
de cârnaţi... 

BĂIATUL: 
perechi... 

NĂIŢĂ : Așa e, sunt proaspeți... zău 
sunt proaspeţi. Ce frumos miroase !... 

MANOLACHE : Păi să vedeți ce-am 
păţit: Am un blestemat de taur. 
dar'ar lupul'n cornu lui. C'o să plec cu 
el Joi la târg să-l vânz să mă scap de 
el, că numai buclucuri îmi face. Mai 
dăunăzi nu cra să-mi omoare un copil? 
_Eri dimineaţă nu știu, ori din joacă, ori 

de-al dracului ce c, îmi împunge o 
frumuseţe de purcea drept în burtă. 
Noroc că am fost aci. Dac'am văzut că 
e împunsă rău a trebuit s'o taiu. Am 
avut eri Ignat pe negândite. Aseară 
tot se ducea frate-meu la târg, i-am 
dat carnea să o vânză la măcelar și am 
oprit şi eu ceva dintr'insa. Mi-a prins 
bine gheţăria. Să pue să îrigă o pe- 
reche ? 

PITACHE : (hotărît). Să pue... ce zici 
Năiţă ? 

NĂIȚĂ : (la fe). Să puc Pitache... 
Dar mă Tilică umblă mai repejor, mă 
băețaș. 

MANOLACHE : (Pauză). Până să se 
frigă cârnaţii nu mă refuzaţi și mer- 
geţi să vizitaţi ghețăria... e colea... 
peste gard... trecem pârleazu... 

PITACHE : Hai Manolache... dar re- 
pede mă băete că suntem grăbiţi. (S'aud 
pașii cailor ,se întoarce decorul). Uşor 
Năiţă la pârleaz că n'ai mai sărit pâr- 
leazul de mult... 

NĂIȚĂ : Hopa... așa... 

(Merge drept la ghețărie). 
PITACHE : Bravo... Manolache dra- 
gă... gheţărie sistematică... 
NĂITȚĂ : Invelită cu stuf... 
seţe... 

MANOLACHE : 
ziceţi ? 

NĂIŢĂ : (se uită). Ce să zicem! 
Frumos, frumos !... Tii |... soarele s'a ri- 
dicat şi noi stăm.. 

PITACHE : (rar). Incepe  vipia de 
căldură... o să ne frigă. (Pauză). Ce 
plăcere în grădină frate Năiţă... hai 
ce zici? 

NĂIŢĂ : Ce să zic? 

PITACHE : la uite ce nucil... cred 
că ăsta mare are 200 de ani. Degeaba, 
nici o umbră ca umbra de nuc. Aici da... 
răcoare zic şi eu și vine aşa un miros de 
sulfină şi de levănţică. De unde vine 
Manolache ? 

MANOLACHE : Păi în spatele gră- 
dinii mele începe câmpul... numai fâ- 
nsțe până la gârlă.... (pauză). 

PITACHE : lauzi măi Năiţă... sst... 
sst.., (tăcere) (s'aud pitpalacii: Pitpa- 
lac-Pitpalac)  Ascultaţi, unele mai de- 
parte, altele mai aproape... parcă răs- 
pund unele altora... 

(Pauză) 

MANOLACHE : Şi încotr'o 
mergeţi d-vs ? 

AMÂNDOI: La Drugănești... 

MANOLACHE : Apoi v'a apucat ză- 
duful pe drum... Eu, ştiţi ce-ași face 
în locul dvs? Aşi rămâne să mănânc 
avi că tot e aproape de nămezi... 

PITACIIE : (repede se dă îndărăt). 
Nu se poate Manolache. Călătorului îi 
şade bine cu drumul. Nu se poate. 

MANOLACHE: (serios). Vă spui eu 
După prânz o să tragă o sfântă de 
ploaie de un ceas, să rupă pământul. 
Și plecaţi după ploaie pe răcoare: praf 
nu, căldură nu. Am și niște pastramă 
grozavă de capră... și nişte uger de 
pureică... 

PITACHE: (repede). Nu mă înnebuni! 
(ca să aibă motiv) Ai oprit ugerul dela 

 purcică Manolache ? Auzi Năiţă ! 
"MANOLACHE : E pus la ghețărie. 

PITACHE : (grav). E! Dă poruncă 
să bage caii undeva la umbră, frate 
Manolache, și regulează de-ale mân- 
tării... da repede, repede că n'avem 
timp de pierdut... 

MANOLACIIE : Ştiu domnule Pita- 
che... știu... călătorului îi șade bine 
cu drumu... mă duc într'o fugă... (dă 
fuga) 

PITACHE : Și până una alta, tri- 
“ mite-ne o velinţă, ceva... și o baterie 
de vin cu sifon... Ce zici mă Năiţă ?.... 
(dialogul ralentando de aci înainte). 

NĂIŢĂ : Ce să zic Pitache ?... N'auzi? 
și pastramă, uger de purcică numai 
bunătăţi... Dar nu văd pe tot cerul pic 
'de norişor... Senin ca sticla, nu-i nori- 
şor nici măcar cât bobul de mei... 

PITACHE : Ce vorbeşti domnule!?... 
Poi dacă spune Manolache că o să 
plouă... o să plouă.... Poi eu nu ştiu... 
ăștia dela țară sc pricep la ale vremii lu- 
„Cru Mare. 

BĂIATUL : Am adus bateria (Tilică 
se uită unde s'aștearnă). 

PITACHE : Bravo  Tilică... bravo 
băețaș. Așa, aşterne aci sub nuc, aşa 
băețaş mai repejor... mai repejor... nu 
fii aşa mogăit... pune două sprițuri... 
așa... bravo... Noroc Năiţă... 

NĂIŢȚĂ : Noroc să dea 


(moale).  Pofiim două 


o frumu- 


Dar grădina? ce 


zici că 


Dumnezeu, 





dramatizare de |. SARBU 


Pitache. Hai băete pleacă și adă mân- 
carea... Ă 

PITACHE : (pus pe povestit). Și 
cum îţi spun cu vremea asta, n'am 
păţit-o eu odată când ţineam Merenii ? 
Tot așa de senin ca acuma. Ei, în loc să 
ascult pe un cioban al meu care-mi 
spunea. să plec cu trăsura cu coveliir 
am plecat cu o brișcă  neînvelită; şi 
peste un ceas m'a apucat o ploaie cu 
piatră să mă omoare și mai multe nu. 

NĂIŢĂ : (îngălat). Poi eu n'am pă- 
țit-o... Arvunisem niște prune, în sus, 


și acum (sughite) Nu face... ascultă-mă 
pe mine... (hâc) aci e han mare... la răs- 
pântie... ia un băiat spirt. Omul se 
grăbeşte la drum, domnule, Vine, cere, 
bea și pleacă... n'are vreme de pierdut, 
şi călătorului îi șade bine cu drumul... 
Mai facem un rând ? Ce zici Năiţă ? 

NĂIŢĂ: Cum zici tu Pitache.. 
facem... (beau, ciocnesc paharele, în- 
cep să cânte, pauză). 

PITACHE: Să ne culcăm puțin... 
Năiţă.., sub nuc... tragem un somn la 
umbră de nuc... (cântă) Toate fetele se 





la Pietrari și vorbisem cu Florente, 
Florente dela Pictrari de... să mă duc 
pela el că poate ne-om înțelege să le 
cumpăr și p'ale lui... Am luat o trăsură 
din piață... Ba mă căiam dece am luat 
eu trăsură de piață p'așa vreme bună... 
luam o brișcă și nu mă costa atâta... 
Pe drum, n'apucasem să trec de Valea 
Seacă către Gura Barbuletului şi s'a 
pornit așa din senin... (se precipită dia- 
logul). 

PITACHE: Aşa Manolache... Bravo 
Manolache... 

MANOLACHE: S'aștearnă aici masa 
de prânzit, ce ziceţi... 

PITACHE-NĂIŢĂ : Bine, bine... (Ti- 
lică pune tăcâmurile) mai adu o ba- 
teric | 

PITACHE : Aţi mai adus o baterie... 
bine... să rnai pue una, ca să fic. Ce ră- 
mâne iei îndărăt. 

MANOLACHE : Să pue două dom- 
nule Pitache, ce rămâne iau îndărăt 
sigur... 

PITACHE : Bravo... bravo... hai măi 
Tilică mai repede mă băeţaş (se răreşte 
vorbirea-mâncând). "ii ce masă înfri- 
coşată 1... Ce  pasiramă, fragedă ca 
roua ! 

MANOLACHE : Dar ugerul de pur- 
cică... se topeşte în gură, zău... 

NĂIȚĂ : Ceapa verde face toate pa- 
ralele 

PITACHE : (tare). Năiţă nu mai mă 
satur... Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de- 
aici bucăţica asta grasă (se îmbie) Așa ! 

NĂIŢĂ :  Pitache, să mă îngropi, 
gustă colea să zici că n'ai mâncat de 
când ești (îi dă în gură) Mai toarnă 
Manolache. 

PITACHE : Dar pelinul cu sifonul 
ținut la recitoare, ce cusur are Niţă... 
hai noroc... (ciocneşte, mănâncă pe 
muteşte.  S'aud numai ciocăniturile 
paharelor şi plescăitul gurilor). 

PITACHE : Manolache toarnă dela 
recitoare Ce a mai rămas să ici înapoi... 
Ia Năiţă, noroc... Mi-e un som grozav... 

MANOLACHE : Ce să rămâie dom- 
nule Pitache, am mai adus... aţi avut 
sete marc... 

PITACHE : Toate bune aci la tine 
Manolache... un singur lucru nu-mi 
place: băiatul... Tilică ăsta... i-am 
spus-o de când am venit... Ţi-o spun 





duc la umbră de nuc. Tilică aşterne 
aici sub nuc... pune perne acolo... hai 
Năiţă aşa... Tragem un semn, ne scu- 
lăm şi pornim pe răcoare... așa e Ma- 
nolache ?... 

MANOLACHE : Așa e domnule Pi- 
tache... somn uşor. 


PITACHE : Mesi... me... si... (pauză, 
hârâit de somn). 
MANOLACHE : Tilică... dumnealor 


nu se scoală până la scăpătul soarelui... 
i auite cum dorm buștean, sforăe cu 
fața 'n sus, par'că tae lemne cu fe- 
restrău'”, îi cunosc eu. Eu mă duc să 
pregătesc peniru deseară o ciorbă cu 
ardei grozavă, niște pui de pus la fri- 
gare apelpisiți o salată de ţâri bătă- 
ioasă, tu pune clondirile la ghiaţă... și 
fugi în sat după Dima lăutaru... știu 
că aomnu Pitache și domnu Năiță nu 
se întore curând acasă... că sunt călă- 
tori. 
TABLOUL III 


Pitache şi Năiţă dorm la umbră cu fe- 
țele în sus și sforăe. Departe s'aud lău- 
tarii cum cântă: zorile de dimineaţă. 
Zorile de dimineaţă 

Toată lumi-i cade greață, 

Lui Pitache cu dulceaţă, 

Că-i cu damigeana în braţe... 

PITACHE : (în somn) Ha ce este 
asta ?... (se întoarce) 

NĂIȚĂ : (în somn) Lăutarii... Pauzi... 
(încet) 

Lui Pitache cu dulceaţă 
că-i cu damigeana în brațe... 

PITACHE : (sare) Năiță, dracu ne-a 
luat... ce ne facem? Am rămas pe 
drum mă... 

NĂIȚĂ : (încet) Năravu... Pitache... 
năravu... Ga lasă că ajungem la Dru- 
găneşti până deseară. (cască, se'ntinde) 

PITACHE : (se uită la cer) Păi na 
plouat... 

NĂIȚĂ : Cum se poate, ăștia de la 
țară... 

PITACHE : O fi un praf,... Doamne.. 

NĂIŢĂ : Praf... nepraf... văd că noi 
ne-am făcut praf... Pitache...  (s'aud 
lăutarii din ce în ce mai tare până vin 
aproaepe, peste pârleaz. Ei se ridică în 
capul oaselor). 

DIMA LĂUTARU: Săru' mâna boe- 
rilor... să trăiţi... bine-aţi venit pe la 





noi... Cam multă vreme de când nu 
vam mai văzut feţele... 


PITACHE : Ei mă Dimo... trebu= 
rile... nevoile... 
DIMA : Da... da... ştim... boerilor... 


ştim... treburile... vezi bine, 

NĂIȚĂ : S'acuma suntem cu treabă 
p'aici -— nu așa — de florile mărului,. 

DIMA : Ştim... ştim... cum să nu 
ştim... da treburi fără lăutari... nu se 
poate.... Nu-i așa domnule Pitache ?... 
Nu-i așa că nu se poate?... 

PITACHE: Mă băete... mă... 
suntem călători... şi şti și tu că... 

DIMA : Călătorului îi şade bine cu 
drumul... știm ? cum să nu ştim... daro 
cântare... merge... nu-i aşa domnule 
Năiţă ?... 

NÂIȚĂ : Ce zici tu Pitache? Merge... 

PITACHE : Ce vorbeşti  Năiţă... la 
drum... n'avem timp... oameni cu tre- 
buri... nu se poate !... (tare). Dracu v'a 
adus tocmai când trebuia să pornim 
la drum. 

DIMA : Nu dracu, boerule, Dumne- 
zeu, el săracu'... mânca-i-aș gura lui... 
știe e]... că treburi fără o ţâră de chef 
nu se poate și chef fără Dima lăutaru, 
iar nu se poate. 

PITACHE : Ei bată-te să te bată... 
Mă băete mă... cum te cheamă mă?... 

NĂÂIŢȚĂ : Mă Tilică te cheamă boe- 
rul aici. 

TILICĂ : Ce poftiți boerilor... 


noi 


PITACHE : Adă caii... Le-ai dat de 
mâncare ?... 

TILICĂ : Le-am dat drumu în trifoi 
să pască... 


PITACHE : (supărat). Cum în trifoi... 
dece nu i-aţi ţinut la grajd ?... Ce nu 
ştiați că suntem grăbiţi? hai repede 
înşeuaţi caii și aduceţi-i... ti bată-te 
Dumnezeu ! (tare) Manolache... Mano- 
lache... Unde-i Manolache ? 

TILICĂ : E în cunie frige nişte pui 
pentru d-vs.,, 


NĂIȚĂ : Măi să fie al dracului... - 


ne-apucă 
fără 


noastră, 
învârteşte 


toate împotriva 
noaptea pe aici... (se 
rost în loc). 

PITACHE : Ce vorbeşti domnule... 
cum o să ne apuce noaptea (strigă) 
Manolache... mă Manolache mă... (s'au- 
de de departe). 

MANOLACHE : Vin... vin... 

PITACHE : Ce vin, cine mai bea, nu 
vin... Vino... 

MANOLACHE : (vine din bucătărie) 





— 


pp (2 


Ce e boerilor ?... V'aţi sculat? Da dece 
aţi mai dormit... măcar un ccas?... 

PITACHE: Mă băete mă, plecăm... 
plecăm că-i târziu... 

MANOLACHE : Volta la d-vs boeri- 
lor... Ce? să poate să vă opresc eu?... 
Dar am niște pui la frigare cu mujdei 
de usturoi... şi pe urmă ugerul de pur- 
cică... 





ARTĂ ŞI ASCEZĂ 


Omul se încearcă prin voinţă şi duh 
la o totală prefacere. Acest efort nu- 
mit asceză se află chiar dela începutul 
poveștii omului pe pămâni și pare a 
fi o strădanie crâncenă de a nu parti- 
cipa la nici o plăcere, la nici o durere, 
de a lua parte cât mai puțină la viaţa 
trupului, de a nu avea și a nu dori ni- 
mic al pământului, de a sili viața la o 
iluminare după pildele armonioase ale 
cerului . Asceza duce la sfințenie. 

Adeseori vieţile artiștilor dovedesc 
fenomene de asceză. Deoarece artistul 
nu cată a se sfinţi, cu toate că între ar- 
tiști sunt multe exemplare de sfinţi ra- 
taţi, ne întrebăm ce fel de asceză este 
asceza artistului ? Oare asceza artistu- 
lui se datoreşte unui ascetism, deci u- 
nei conştiinţe pornite spre csenţialitate 
(obiectiv pur etic), sau asceza artistu- 
lui apare în mod inconştient, deci prin 
înstăpânirea pe conștiința artistică a u- 
nui singur element fizic, care îndepăr- 
tează toate celelalte date ale unei con- 
științe ? Dacă gândim bine, vedem că 
asceza artistului se naște din această a 
doua posibilitate. Deci este bine a dis- 
tinge asceză de ascetism; asceza e o 
stare necompletă şi ascetismul e por- 
nirea conştientă spre absolut a tutu- 
ror putinţelor omenești, având drept 
scop sfințirea. 

Aşa dar, în artă se poate vorbi de o 
stare ascetică, obținută fără voie. Tran- 


sligurarea ascetică a artistului nu ră- 
sare din virtuțile vieţii purificatoare 
spre realizarea unității, ci din postul și 
rugăciunea pentru armonia dintre artă 
şi obiect. Sunetul coloarea, volumul 
sunt realități fizice. Obţinând astfel de 
elemente în stare cât mai neprihănită 
se stabilește prin munca și dragostea 
pentru ele o anumită unire cu una din 
ele și uitarea tuturor celorlalte date 
ale fiinţei. 

Artistul preferă o lume fizică ; expri- 
mând iubirea printrun clement subtil 
al lumii fizice el uită totul, nu renun- 
ță la tot. Păstrarea chiar a unui ele- 
ment fizic pentru unirea omului cu 
Dumnezeu. îi va uşura egoismul, îl va 
idealiza și preface mult mai mult decât 
pe omul comun, însă nu-l va deslega 
de suferință. Artistul! este condamnat la 
durere prin deciziunea preferinței sale, 
prin iubirea pentru cea din urmă dată 
fizică a sufletului său. Eroarea con- 
stantă a artistului este iubirea pentru 
sunet, sau pentru culoare, sau pentru 
cine știe ce. Exagerând această eroare, 
cl produce minuni, armonii, divinităţi 
hotărîndu-și existența tragică în efortul 
veşnic neîmplinit de a căuta religia u- 
nilății prin egoismul unui singur cls- 
ment fizic. Arta înalță pe oameni la Ii- 
mitele lumii fizice. Uriaşa ridicare a 
artistului spre perfecțiune arată și prin 
acest mijloc (totuşi omul nu învaţă 


nici din artă nimic!) că dincolo în ar- 
monie se trece numai prin sfințenie, 
prin completă renunțare. Urmărind pe 
marii artişti în artele lor vom găsi me- 
reu această limitare. Sunt artiști ge- 
niali care ne poartă spre un absolvere 
a! umanității ; dela ei la Dumnezeu ră- 
mâne un șanț mic și nevăzut ca șanțul 
surâsului, Aici oamenii urmăritori de 
artă stau gata să-l sară, şi nu-l vor să- 
ri! Odată acolo la enigmaticul surâs 
dela hotar, sensibilitatea se îndurerează 
şi cade din nou la pământ pentru a re- 
face munca artistică sau experiența du- 
reroasă a soartei omenești. Blestemul 
artei este tocmai înțelegerea, simţirea 
şi voinţa cea mai apropiată de Dumne- 
zeu ; pentru artist există o singură ne- 
înțelegere: înțelegerea, simţirea și 
voința sfântului. Rădăcinile durerii 
blestemate a artistului produc destășu- 
rările sublime ale artei. lată lipsa, iată 
farmecul ! 

Pământul pune farmec pe artist. 
Artistul face farmece. Mânluirea îi va 
fi grea celui fermecat; cu atât mai 
mult în exercițiile sale între artă și 0- 
biect el este dator să facă parte armelor 
spirituale. 

Prin asceză, artistul ajunge la limite. 
Sunțt cazuri când deplina lumină sa fă- 
cut la acele hotare ale artei, și vreo 
câțiva dintre artişti au căpătat har... 

HAIG ACTERIAN 


PITACHE : Tauzi Năiţă 
pureică,.. ce zici ?... 

NĂIȚĂ : Da tu ce zici... 

PITACHE : Pune repede ugerul de 
purcică și adă două sprițuri. Dă şi lui 
Dima să bea şi el ceva... 

MANOLACHE : (către Dima). Și tu 
de ce taci măi pârlitule... n'auzi că 
vine ugerul de purcică... şăsta se mă- 
nâncă cu cântec... 

DIMA : (cântă). Din Ploești până în 
Gheboaia... 

M'a bătut vântu' și ploaia... etc. 
(In timp ce cântă se pune masa. Tilică 
pune vinul, pahare) 

PITACHE: (aşezat). Așa Dimo... așa.. 
zii trumos și repede că suntem grăbiţi. 
Aocleo, nu așa Dimo... ai greșit-o aici... 
zi după mine: 

Cântă el: Of! of. 
pânăn Gheboaia... of... 
M'a bătut vânturi şi ploaia. 

NĂIȚĂ : (entusiasmat). Bravo frate 
Pitache... sângele apă nu se face... ia 
un șpriț... (se cinstesc). Cântă înainte 
Pitache... că eu tot mor pe ziua de azi... 

(Pitache cântă înainte ete.). 

MANOLACHE : la poftiţi.., ugerul... 
ugerul coane Pitache... 

PITACHE: Aha... așa... bravo... re- 
pede... (nu ştie ce face) ce taci măi 
Dimo ? taci! Păi! ţi-e ruşine? 

DIMA : Să nu vă'ncure boerule... că 
sunteți grăbiţi... 

PITACHE : Bine... de asta aşa e... 
da poţi să zici... până plecăm... zi... 
„Săbărelul“ da frumos... 

DIMA : |! zic (îşi dreg viorile). Of! 
of! Săbărelul etc... 

PITACHE : Bine Dimo... bine... da ai 
îmbătrânit... ascultă ici la mine. Of!.. 
Foaie verde salbă moale, 

Cât e Argeșul de mare 
Cât e Argeşul etc... 
(In timpul cântecului, Tilică aduce caii) 

TILICĂ : Am adus caii boerilor... 


ugerul de 


din  Ploeşti 


PITACHE: (nici nu se mişcă). 
Bravo... bravo,... acuși.. acuşi... (cântă 
înainte) 


Of... Dar'ar Dumnezeu de-o ploaie 
Să vie Sabaru mare 
Să-mi ia podu' dela vale, etc... 
MANOLACHE : Așa boerilor, la bo- 
tul calului... 
PITACHE: Ce bot Manolache... la 
coada calului... (cântă, stă din cântat). 


Dimo... știai tu... ,„„Murgule Căluțul 
meu“ ia zi-l.., 
DIMA: Il știu cum să nu-l știu... 


(cântă) 

Murgule, murgule căluțu! meu, 

Of! of! of! Ce te-abaţi din drum 

mereu etc... 

PITACHE : Stai... ia-te după mine: 
(cântă). 

Murgule căluţu' meu 

Ce te-abaţi din drum mereu 

Ori ţi-e greu trupşorul meu. 

Mai puneţi fraţilor câte un pahar... 
așa... să trăiţi (continuă cântecul) 

Nu mi-e greu trupșorul tău 

mie urât năravul tău etc... 

(continuă cântecul... deodată în mijlo- 
cul cântecului începe să plângă). 
NAIȚĂ : Să ducă caii la grajd Ma- 

nolache să le dea nutreţ şi ce le tre- 

bue... 

PITACHE : Dă-le şi lor câte un șpriţ 
mare, săracii... când ţineam Nuceteanca 
caii mei beau șampanie cu găleata. 

NĂIŢĂ : (lăcrămând). Să se odih- 
nească şi ei săracii... 

PITACHE : (pupă caii). Să vă pupe 
taica ducipalu' tatii... (plângând) Ce să-i 
faci ? Aşa e rânduiala lumii... Daca'ş fi 
eu cal... m'aţi încăleca voi... (îi pupă). 
Da... așa... încalec eu pe voi... Așa e 
rânduiala pe lumea asta... 

(Calul sforăie). 

PITACHE : Ce te-ai murdărit? (scoa- 
te batista dela piept şi-l şterge). Stai 
mă prostule. 

NĂIȚĂ : Lasă Pitache că mi se rupe 
inima (plânge). 

PITACHE :. (plânge). Plecăm mâine 
pe răcoare... da... de dimineaţă că sun- 
tem grăbiţi și... 

MANOLACHE : Și călătorului îi 
şade bine cu drumul... Zi Dimo! 

DIMA : (cântă) Hi-hi-hi-murgule'n 
pas... 
s'ajungem de vreme acas... 
Hi-hi-hi-murgule hi, 

Pân'la mândra nu-i pieri... etc, 

(In timp ce cântă Dima). 
PITACHE : (către Tilică). Mă, Tilică, 
mă, mă băețaş mă, ia dă-te 'ncoa mă, 
că tu îmi eşti drag, măcar că eşti cam 
molâu (sughite). Bagă la cap măi băe- 
ţaș, ce spui eu acuma mă, că mâine- 
poimâne, când te-oi face mare, o să 
deschizi şi tu prăvălie pe seama ta. Un 
han la răspântie ca ăsta, înţelegi? Ne- 
gustorul nu trebue să fie mototol, măi 
băeţaş. Aici călătorul vine, cere, bea, 
plătește, pleacă. N'are vreme de pier- 
dut. Na, ţine ici cinci lei, să-ţi cumperi 
cevașilea. 

Și măi băete mâine (sughite) mâine 
când s'o crăpa de ziuă, caii să fie gata, 
că noi suntem călători şi... 

NĂIŢĂ : (lacrimi în glas). 
rului îi şade bine cu drumul... 

DIMA : Hi, hi, hi murgule 'n pas 
S'ajungem de vreme acas! 

— Sfârşit — 


Călăto- 




















CARTEA FRANCEZA 


FRANCIS DE MIOMANDRE: 





„L'EVASION DU PARADIS“ 


Inchipuirea adolescentului care am 
fost fiecare, a urmărit ani de zile, dea- 
lungul vârstei de aur când treci prin 
viață nepăsător aproape la „bâlciul va- 
nităţilor“* dimprejur, itinerariul feeric 
al unui vis, alimentat și de lectura unor 
Jules Verne, De Foe sau Mayne — Reid, 
la capătul căruia naufragiam istoviţi pe 
o insulă pustie, — imagine desăvârșită 
a raiului pământesc, și în  tovărăşia 
inevitabilă a unei făpturi de o ideală 
frumuseţe. Era atât de sfielnică şi de 
candidă adorația noastră pentru acea 
fiinţă, salvată de obiceiu printr'o ne- 
mai pomenită bravură personală din 
labele unor sălbatici îndatoritori, în- 
cât ne-am fi simţit foarte stânjeniţi și 
îndureraţi dacă cineva ne-ar fi între- 
bat ce s'a întâmplat „mai departe“, pe 
insulă. Intotdeauna, după câte-mi a- 
mintesc — şi iiecare cititor mă poate 
controla cu propriile-i amintiri — visul 
sfârşea într'o beatitudine absolută, fă- 
ră... consecinţe. 

Ei bine, închipuiți-vă că tema acestei 
reverii adolescentine e reluată, în ele- 
mentele-i esențiale, cu un gust și o 
discreţie: desăvârșite, cu o artă a nuan- 
țelor şi a ironiei atât de delicată, încât 
închipuirea cea mai pudică, mai tema- 
toare şi mai puţin comunicativă i se 
poate destăinui, fără şovăială, cu o 
spontană încredere. Veţi înţelege  a- 
tunci pentru ce L'invasion du Yaradis, 
fără să poarte semnul deosebitor al li- 
teratuni căreia-i spunem „majoră“, al 
unui roman de Andre Malraux, L. — F. 
Celine sau Giono de pildă, răspunde to- 
tuși — în cititorul neprevertut de lite- 


ratură şi  nesdruncinat de absurda 
cursă de întrecere a vieții, care i-a că- 
piat pe cei mai mulți — unei aspira- 


ţiuni „minore“ dar nu mai puţin stator- 
nice, către bucuriile simple ale singu- 
rătăţii. Concepţia insulară a fericirii, 
— a d-lui Francis de Miomandre, — 
care nu admite prezenţa unui al doilea, 
îngăduie totuşi, când nu o implică 
chiar, singurătatea... în doi, cu condi- 
ţia unei partenere modelată, ca o nouă 
Galatee, cu toate virtuțile tizice şi su- 
fletești corespunzătoare dorului nostru 
intim. 

Indeletnicirea criticei cuprinzând — 
cum scria 'Thibaudet undeva — ele- 
mentele unei arte de a încerca plăcerea 
și a o face împărtăşită, una din îndato- 
ririle esențiale criticului literar, este 
de a stărui asupra cărţilor a căror lec- 
tură poate fi pentru cititor prilejul u- 
nei intense bucurii, tăcută și calmă. 
L'invasion du Paradis e una din aceste 
cărți prețioase, care-ţi lasă citind-o, o 
rară senzaţie de euforie, de echilibru și 
plenitudine lăuntrică. 

Norocul, ca și poezia, apare oricând, 
de ori și unde. Al lui Rodolphe Gri- 
mond, eroui romanului, i-a venit sub 
forma unei moşteniri dela o mătuşe, 
deajuns pentru a-l pune la adăpost 
de grija zilei de mâine. Singurul refu- 
giu îngăduit, din existenţa  sedentară, 
de biurocrat, pe care împrejurările îl 
siliseră s'o ducă până la primirea moş- 
tenirii, era în paradisul artificial, fă- 


găduitor de toate voluptăţile, al călă- 


toriilor închipuite, 

Ceea ce nu l-a făcut totuși să piardă 
gustul călătoriilor reale, astfel că în- 
dată ce s'a văzut rentier, fără să-şi mai 
găsească măcar răgazul vreunui rămas 
bun, a plecat unde l-a dus întâmplarea, 
anume în Arhipelagul grecesc, undeva 
între Creta și Rodos, pe o insuliță ne- 
însemnată măcar pe hartă, cu numele 
melodios Melakyria. 

Iată concretizându-=se, întrun alle- 
gro spiritual de vervă ale cărui gra- 
ție sveltă şi fantezie, sunt ca o aluzie 
la poezie, motivul insulei : 

„Da, Melakyria eră — casă, ulițe și 
fântâni — clădită toată din marmoră. 
Localnicii se folosiseră la început de 
rămăşiţele unei duzini de vechi temple 
care se înălțau odinioară pe insulă, 
apoi, sfârşită rezerva, ciopliseră din ca- 
rierele învecinate. Astfel :că mergeai 
pe un sol podit cu lespezi, lujeri de 
coloane şi umeri de zeițe. Cei simpli 
nu vedeau într'asta vreo maliţie. Când 
ai nevoie să clădești, iei ce se găsește 
şi nu era vina lor dacă pământul insu- 
lei se arăta așa de sărac în pietre de 
construcție. De fapt, singură casa pri- 
marului de-acolo era din acest material 
-atât de rar. Il costase mult și era tare 
mândru de ea. Astfel, Dumnezeul unic, 
căruia populaţia i senchina în fiecare 
Duminică, trăia în societatea unor ciu- 
date plăsmuiri: pe zidurile bazilicei 
sale apăreau, sub trandafiria spoială 
pioasă care 'ncerca să le acopere, coap- 
sa lui Jupiter, sânul lui Venus, pânte- 
cul Hebei, bicepsul lui Hercule, chipul 
cu ochi închiși al lui Adonis“. 


lată, apoi, şi corolarul concepţiei 
insulare a fericirii, chipul fără trup al 
cărui contur, imaginaţia pudică a ado- 
lescentului se ferea ca de un sacrilegiu 
să-l  schițeze măcar. De  astădată, 
chipul are un trup care se mișcă cu 
grație, în picioarele goale, pe lespezile 
de marmoră, dinaintea unicei cafenele 
din piață, sub umbrarul de viță, la 
masa unde-şi face siesta povestitorul. 

Când fermecătoarea Eufrosina, fiica 


patronului, îi aduce paharul cu apă, în- 
chipuirea lui Rodolphe Grimond nu se 
sfiește să completeze ceea ce ochii 
ghicesc numai sub rochia de lână care-i 
ascunde formele, Dar e încă liniștita 
bucurie contemplativă care-i ajunge, 
neturburată de neastâmpărul dorinţei : 

„Această fată fermecătoare nu caută 
deloc să mă uimească prin rafinamen- 
tele graiului sau complicaţiuni ale gân- 
dirii, Spune ce-i trece prin cap, pe 
care-l are foarte bine făcut și aproape 
gol, ceea ce-i sporește muli prețul pen- 
tru mine: pentru că asta dă rarelor 
idei care-i vin un răsunet considerabil. 
Are un fel de a fi atât de fericit şi un 
sens atât de delicat despre adevărata 
valoare a lucrurilor, că nu se turbură 
deloc când plasa rară a conversaţiei 
noastre se pierde în nisipurile tăcerii. 
Tăcând „o privesc. Tăcând ea, se lasă 
privită. Cu cât o amănunțese mai mult 
cu atât o găsesc mai seducătoare (e tot 
atât de bine modelată la trup ca şi la 
chip) și asta trebue să dea  surâsulu 
meu ceva foarte plăcut, fiindcă ea nu 
se poate împiedica să mă privească cu 
o încântare naivă, care mă farmecă. 
Se înţelege lesne, că astfel de convor- 
biri „oricât de sărace ar fi în cuvinte, 
îmi sunt de o sută de ori mai plăcute de 
cât acelea pe care mi se întâmpla să le 
suport la Paris, asupra crizei, a schim- 
bului, politicei sau turismului, cu niște 
gâsculițe care-și arătau în acelaş timp 
și picioarele, ca să mă aţâțe... 

O dulce, o simplă Eufrosină, muză 
a micei cafenele din piaţă, cât de mult 
te preţuesc, pe tine, frumuseţea ta lo- 
ială şi inima ta copilărească...“ 

Dar într'o zi îi vine gândul plin de 
funeste urmări, să-i scrie unui prieten 
la Paris „despre fericirea traiului în 
Melakyria. Poate din simplu elan co- 
municativ isvorit din  preaplinul lui 


sufletesc, sau din reminiscența nemis- 
tuită încă a umilinței îndurate dela un 
sfidase 


fost „prieten“ care-l cândva, 





involuntar poate, cu superioritatea unei 
stări sociale şi a unei averi considera- 
bile. Invăţul, dacă e vreunul, pare să 
fie, că nu-i fericire adevărată şi dura- 
bilă, decât cea tăinuită. Fapte, că 
Guillame Charny vine să-i viziteze in- 
sula, din curiozitate sau ca să-l ui- 
mească cu yachtul său „ultima nou- 
tate a tehnicei moderne“, însoţit de 
soţie, soacră şi doi amici, culeși în drum, 
la Monte-Carlo și prinși cu o precizie 
neîndurată, în aceste trăsături de ne- 
uitat : „Cei doi prieteni din Monte- 
Carlo sunt ceea ce se chiamă, în stil 
de teatru, personagii mute. Nu înseam- 
nă însă că nu vorbesc deloc. O, Doam- 
ne ! Nu... Dimpotrivă, nu mai contenesc 
din trăncăneală. Dar ce spun ei, e în- 
tr'ucâtva de planul al doilea şi ad libi- 
tum. Nu interesează acţiunea, nu face 
parte din dialogul prevăzut de autor. 
Ei vorbesc când tac ceilalți, asta-i! 
Vorbesc pentrucă se potrivește cu ta- 
bloul'“. i 

Nenorocirea face ca unul din cei doi 
„figuranţi“ să fie — fără supărare — 
un reporter în căutare de subiecte care 
să-l lanseze. Abia când primeşte nu- 
mărul din „Enluminures', marele ma- 
gazin ilustrat la modă, purtând pe 
prima pagină titlul cu litere de-o pal- 
mă „Un Paradis în Marea Egee“, Ro- 
dolphe își aduce aminte că unul din 
cei doi tipi însemna din când în când 
ceva într'un carnet luând și câte o fo- 
tografie. 

Catastrofa, sub forma unei adevă- 
rate „invazii a paradisului“, nu întâr- 
zie să se producă. Turiștii sosesc de pre- 
tutindeni, din ce în ce mai numeroşi. 
Excroci compromiși în Occident și me- 
dici de o cinste şi pricepere profesio- 
nală îndoelnice îşi găsesc în Melakyria 
un debușeu nesperat pentru îndemâ- 
nările lor cupide. 

Un oraş modern crește ca din pă- 
mânt în jurul golfului unde până de 
curând erau priponite doar câteva 
bărci de pescari. Viaţa se scumpește, 
într'un ritm vertiginos și într'o bună 
zi, de fapt mai rea decât cele de până 
atunci, Rodolphe Grimond socotindu-și 
banii cari trebuiau să-i ajungă să tră- 
iască 120 de ani, dacă fericirea lui n'ar 
fi fost dată publicităţii, constată că în 





UNIVERSUL LITERAR 








26 Martie 1938 


ALBUM 


Căutând prin micul meu muzeu, un- 
de au dăinuit peste ani fragmente răs- 
leţe din zilele cu sclipire roză, am gă- 
sit atâtea emoții tipărite pe hârtia cu 
bromură, că m'am tăgăduit pe mine cel 
de azi, intrând în rostul viu al celui de- 
atunci. Sânt proaspete toate nebuniile 
și toate bucuriile unei vieți năsdrăvane, 
pe care numai aripa neagră a unui vis 
ciudat, venit nu ştiu când şi nu ştiu de 
unde, o mai putea ţine în frâne de mă- 
tasă... 

„„„ Te uită la el! Băiatul ăsta, cu şap- 
ca de licean pusă 'ntr'o parte şi încins 
cu cordon peste macferlan, stă gândi- 
tor, răzemat de trunchiul unui copac 
bătrân, de parcă cine ştie ce ar urmări 
într'o zare care nu se vede. Pozează 
ștrengarul cu meșteşug; dar eu știu 
că'n clipa asta, colegii lui sânt la ora de 
matematici, iar pupitrul rămas gol, îşi 
denunță profesorului stăpânul hoinar. 

Ce-are a face! E început de primă- 
vară... 

Dumnezeu a coborit pe nesimţite în 
parc și l-a învăluit în patrafir de ne- 
stimate. 

In vremea asta, orele de matematici 
sânt atât de plictisitoare, că ministerul 
poate vrea să ucidă copiii țării de le 
mai ține în programă... 

Dar uite alte poze și altele şi altele... 
şi toate sânt de-o seamă cu mine cel 
de-atunci și mi se pare că e vorba tot 
de matematică și tot de ispita vreunui 
crâng. 

Și vacanţa ! Trăiască vacanţa ! 

A... e prea de tot... Prea asvârleam 
cu  şapca de bucurie. Acum înţeleg 
mângâierile lui tata pe la urechi şi o- 
braji. Știu, dumnealui era omul mi- 
nistrului în casa noastră, cu misiunea 
specială de a-i continua opera educati- 
vă. Nu-l puteam pricepe dece ţinea mai 
mult la un om străin, pe care mereu 
căuta să-l facă prezent între noi, decât 
la copiii lui. Complicitaţe de bătrâni, 
de sigur ! 

Ei, și-o fată ! 

Nerușinatul ! 

Ba nu, că eram în vacanţă. Și fata 
tot elevă... 

Şi nu era ca oricare. 

Era cea mai frumoasă elevă din școa- 
lă. Din această pricină, profesoarele 
m'o prea iubeau, cu toate că fata se 
prăpădea numai după mine și nici nu 


scurtă vreme nu va mai avea ce să 
mănânce. Atunci joacă la cazinoul de 
curând înfiinţat și pierde ultimii -bani, 
sub privirile nepăsătoare ale fostului 
păstor Epaminondas unchiul Eufrosi- 
nei, ajuns... crupier. 

Dar Eufrosina ? A devenit amanta 
lui Rodolphe, păstrându-și însă întrea- 
gă naivitatea şi candoarea feciorelnică. 
Numai brusca schimbare în situaţia 
materială a „iubitului ei gură-de-aur“ 
parcă i-a dat și ei „mâncărimea de a fi 
de folos“, de a lucra. Sfârșitul poves- 
tirii e totuși trandafiriu, cum se cuvine 
să fie, atunci când eroul ei e înzestrat 
cu o înţelepciune, care înarmată împo- 
triva deşertăciunii unor ambiţii nebu- 
nești nu se lasă atrasă nici de ispita 
opusă, a disperării. Rodolphe Grimond, 
portarul impecabil al celui mai luxos 
„palace“ din Melakyria, sunându-și în 
buzunar cei trei sute de franci adunaţi 
doar după o zi de slujbă, îşi închee 
cuminte jurnalul scurtei lui robinso- 
nade, cu aceste rânduri de un opti- 
mism cumpătat : 

„Când voi fi câştigat, grație fru- 
moasei mele redingote, cu ce să trăesc 
din venituri, mă voi retrage cu Eufro- 
sina, pe țărmul celălalt al insulei, în- 
tr'o căsuţă liniștită, departe de cazi- 
nouri, de isvoarele termale și de pala- 
suri, şi voi mânca în voe pește cu 25 
franci kilogramul, fără să mă coste ni- 
mic, deoarece-l voi fi pescuit eu în- 
su-mi“. 

Cum se vede, nu e ceea ce obișnuit 
numim un desnodământ. L'invasion du 
Paradis are toată frumusețea pură a 
unei Fabule care nu vrea să dovedească 
nimic și amintește prin ironia îngădu- 
itoare şi grația spirituală a povestirii 
neturburată de unda vreunei amără- 
ciuni, acele „contes philosophiques“ de 
tipul voltairean adăogându-și însă, şi 
graţia seducătoare a poeziei, 

Tâlcul romanului d-lui Francis de 
Miomandre, adică secretul sau formula 
fericirii lui Rodolphe Grimond și a in- 
sularilor  melakyrieni,  nestricaţi de 
„binefacerile civilizaţiei“ și înainte de 
a fi deprins gustul prosperității, constă 
în alternarea bine cumpănită a celor 
patru îndeletniciri principale : „să mă- 
nânci, să bei, să dormi, să contempli 
natura“. Dar să nu se caute în astfel 
de „invitaţii la fericire“ însuşirile ce- 
rute obișnuit cugetării filosofice: a- 
dâncime, originalitate, etc. Rupte din 
atmosfera şi ritmul povestirii ele nu 
mai spun mare lucru, pentrucă nu su- 
portă întârzierea gândului asupra lor 
ci numai adierea lui trecătoare, în acea 
dispoziție sărbătorească la care făcea 
aluzie Taine „când scriă: Penser vite 
cest une fâte pour lesprit”. (Ed. Fe- 
renczi, Paris 1938). 

MIHAI NICULESCU 


se gândea să stea în calea peţitorilor 
pe care dânsele îi așteptau să vină ca 
Domnii-de-Rouă. Lui tata îi era teamă 
să nu fug cu fata omului și să ne facem 
părinţii de râs. 

Uite că nu s'a întâmplat nici asta şi 
nici altele din câte îl necăjau pe dân- 
sul. Fata sa măritat cu altul. Acum 
are copii care-i zic mamă. 

De n'ar fi rămas în albumul unei ti- 
nereţi svăpăiate, cu buzele pe care i 
le-am ştiut aprinse de văpăile inimii, 
eu n'aș [i simțit stropii de ploaie, risi- 
piți de toamna care a venit peste ea. 
Chipul ei frumos, stă ca o floare veş- 
tejită întrun raft căzut în păragină... 

Uite și colegul meu bătrân și cu glas 
de soprană. Stai că ştiu cum îl chiamă... 
Profesorul de Istorie îi zicea Mărinescu 
Măăărin. Uneori lungea pe ă ca o praș- 
tie şi-l plesnea pe bietul băiat cu nota 
doi, pronunțat printre încleștarea din- 
ților, de ne ustura pe toți. Mărinescu 


[7 


"| 


d 7 
Dan 





Măăărin zis și Matei Bolzac, din pri- 
cină că așa-l botezase la examenul de 
franceză pe autorul „Comediei umane“, 
era „bunicul“ nostru, 

„„„Bunicule, dă-mi o ţigare! Hai, că 
te știu bine: tu ești om în lege. Porţi 
tabacherea ca funcționarii în buzuna- 
rul de pe șold și n'o laşi niciodată să 
urle a sărăcie. 

— Cu plăcere, iubitule! La mine se 
găsește întotdeauna pentru un nepoțel 
ca mătăluță, Dau eu şi altora mai avuţi, 

Intr'adevăr, domnul supraveghetor 
ar fi putut să-i laude dărnicia.,, 

Intorc altă pagină a albumului și mă 
întâlnesc cu figura de faraon a celui 
care ne-a deschis ferestrele vieţii în 
anii de şcoală, profesorul nostru de 
Hlozotie și istorie. Suntem în grup 
toată clasa a opta pe treptele unei bi- 
serici. La mijloc, omul de piatră pri- 
vește cu oțele undeva, departe, indife- 
rent de camarazii mei așezați în juru-i. 
Fotografia am luat-o eu şi-mi aduc 
bine aminte că-mi încetasem respirația 
în cele câteva clipe cât am aranjat o- 
biectivul și am făcut să treacă la vecie 
chipul aspru al celui mai înfricoşat om 
din câți am întâlnit. 

Colegii mă invidiau : 

— Ramses 4 stat în poziție în faţa 
ta ; a ascultat de comanda ta!... 

— Mai fericiți sunteţi voi, c'aţi stat 
în jurul lui și v'a înregistrat nemurirea 
împreună... 

Omul acesta era de o răime demonică 
şi cu toate astea îl iubeam. Ne era drag 
la toți, și celor care treceau promo- 
vaţi și celor pe care-i lăsa repetenţi, 
pe drept sau pe nedrept, după cum 
îl povăţuiau capriciile. 

E] ne-a deschis ochii asupra vieţii și 
ne-a înfricoşat de spectrul ei. 

— Nefericiţilor ! O să muriți de toa- 
me în frunte cu cel mai eminent dintre 
voi. De ce veniți să vă pierdeţi vremea 
aici ? Şcoala nu mai face oameni, face 
victime !... 

Sau altădată, inspirat de motivul 
unei lecţii pe care o citea unul dintre 
noi : ! 

— Napoleonii n'au ieșit din şcoli! 
Aceştia sunt cei mai mari nebuni ai 
lumii, care au spart zidurile orânduirii 
mediocre pentru gărgăunii lor. Unde 
e ambiția ta, Mărinescule Măăărin ? Şi 
Marinescu se ridica zâmbind ca o fe- 
mee proastă și striga subțire : prezent ! 

— Ai îmbătrânit în școală de când 
te țin repetent și tu n'ai încercat să 
mă biruești nici măcar prin violenţă. 
Strigi prezent de câte ori îți pomenesc 
numele, ca să-mi dovedeşti că eşti mul- 
țumit cu jugul. Stai jos, boule! 

Cu ficcare dintre noi făcea diferite 
încercări, ca să vadă cât rezistăm și ce 
însemnătate am avea pentru viaţa so- 
cială, Eram un fel de cobai în mâinile 
lui. Ne cerceta cu un gând năstruşnic 
— patima lui pe care ne-a spus-o abia 
la despărțire ca pe o mare taină, — 
dacă-i va fi dat să descopere pe acel 
unu, menit celor mai înalte îndrăsneli 
şi biruinti, 

— Câl Vaş fi respectat, băeți!... Cât 
l-aș fi *ubit şi cât aș fi lovit în ei; cu 
ce cruzime, nu vă puteţi închipui!... 

Il așteptase cu fiecare serie, dar pro- 
fesorul nu-şi putuse domoli neastâm- 
părul. Imbătrânise, îi venea rândul să 
iese la pensie şi acela nu se mai ivea. 

Poate din pricina aceasta cra atât de 
neînțeles. Avea un sentiment de scârbă 
pentru omul nimic, pentru fiii răbdării 
şi pentru massa proastă şi necuvântă- 
toare, Spunea că aerul respirat de a- 
ceștia îl înăbușe. 

Odată a adus în clasa noastră o elevă 
care da examen particular. Era din- 
ir'o familie renumită în târg şi venea 
însoţită de mama ei, o doamnă mândră 
şi foarte elegantă. 

A scos eleva la examen şi, fixându-și 


de PAN M. VIZIRESCU 


monoclul sub fruntea asupra căreia 
priveam toţi cu înfiorare, i s'a adresat 
rânjina : 

— Cine dă examen, d-ta sau mămica? 

Fata n'avea curaj să răspundă. 

— Spune, ori nu poţi să vorbeşti ? 

— Eu. 

— Păi ce caută aici, această nobilă 
femeie ? 

Doamna a vrut să-i răspundă. Atunci 
profesorul a scos monoclul şi sa în- 
cruntat : 

— D-ta n'ai dreptul la cuvânt. Să 
fim înțeleși, Văd că nu eşti trecută în 
catalog. Numai dacă nu s'o fi făcut 
vreo eroare dela direcţie. 

Pe urmă sa întors spre elevă: 

— Unele mame nu-și iubesc copiii. 
Le place nespus să-i vadă chinuin- 
du-se ; se delectează ca la teatru. Nu-i 
așa, domnişoară, că pentru asta te-a 
însoţit scumpa d-tale mamă ? 

A răsfoit apoi cartea de istorie. A 
căscat o gură enormă și i sa adresat 
cu o ciudată blândeţe: 

— Să-mi spui, domnișoară, de ce i sa 
zis împărătesei Ruşilor : „Ecaterina cea 
Mare', Vauzi : cea Mare! Gândește-te 
bine și pe urmă să-mi răspunzi. 

Capul mic şi frumos al fetei, ondulat 
cu inele de păr castaniu, a intrat în 
chinuri. li clipeau pleoapele de parcă 
voia să alunge vedenii urâte. Noi o pri- 
veam cu nespusă milă și fiecare ar fi 
fost gata să-i ia locul în fața faraonu- 
lui, dacă ar fi fost cu putință. Ne gân- 
deam la fiorurile care, de bunăseamă, 
îi înmugureau sub uniforma neagră, 
ne-o închipuiam numai bună pentru 
văpăile noastre de suflet, şi ne durea 
umilința în care-i frângea toată mân- 
dria profesorul nostru. 

— Nu-ţi dai de loc seama de cei 
s'a zis Ecaterina cea Mare? Dacă știi, 
te-am trecut ! 

— Pentru că s'a arătat vrednică..., a 
îngânat fata cu voce sugrumată. 

Profesorul a făcut semn cu mâna că 
este nemulțumit. 

— Penţru marea ei diplomaţie, a mai 
îndrăsnit eleva. 

— Ştiu că și d-ta te pricepi în diplo- 
maţie ; toate vă pricepeți în diploma- 
ţie, dar m'ai spus cum a făcut-o Cate- 
rina... Ca să afle răspunsul, sa adresat 
clasei. Unii din băeţi, deși ştiau ce ur- 
mărește el, n'au avut curajul să răs- 
pundă. Mâniat, ne-a insultat pe toți și 
pe urmă a început să ne lămurească. 

— 1 Sa zis „cea Mare“, pentrucă sa 
vândut pe ca pentru binele Ruşilor. 
Pricepeţi ? O femeie de înaltă ţinută 
morală, a dat tot ce-a avut mai scump 
— onoarea ei — pentru fericirea muji- 
cilor. Este, domnișoară, un caz unic de 
sacrificiu sublim în lumea sexului 
d-tale şi o mare victorie câștigată cu 
disprețul virtuţilor. O femeie nici nu 
putea face mai mult. 

Fata sta cu ochii 'n pământ ; maică-si 
parcă cineva i-ar fi pus ţepi sub băr- 
bie, iar noi priveam rușinaţi dar şi răs- 
coliţi de nu știu ce aprindere. Numai 
profesorul se uita liniștit, rânjind cinic 
peste capetele noastre. 

— Văd că nu știi asemenea chestii, 
Să-mi spui atunci, orice vrei d-ta din 
cartea de istorie, adică ce ştii mai bine 
şi mai bine. Poate ţi-au plăcut mai 
mult împărații decât împărătesele... Eu 
nu sunt om rău, ascult orice... 

Zadarnice au fost toate  sforțările 
frumoasei eleve. N'a isbuţit să articu- 
leze niciun cuvânt. Se frământa dure- 
ros sub privirile noastre, căuta parcă 
să prindă ceva ce-i licărea prin faţă, 
apoi copleșită punea ochii - ?n tavan și 
respira greu. Profesorul a aşteptat-o 
cu destulă răbdare şi pe urmă a poitit-o 
la loc. 

Fata a început să plângă şi 'n vre- 
me ce părăsea clasa împreună cu doam- 
na, provocat de un plâns care-l irita, 
s'a înfuriat. E 

— Aici nu e cimitir. Ți-am cerut să 
spui ce ştii, ce vrei, și-ai tăcut. Nu mai 
plânge, mângâie-te c'ai să faci destule 
victime în viaţă... O să-ţi spună mă- 
mica... 

— Domnule profesor, 
doamna, 

— Am terminat, cocoană, bună ziuu! 

După ce am rămas numai noi, pro- 
fesorul a început să râdă. 

— V'am răsbunat băeţi! Cine știe 
câţi dintre voi n'or să-şi piardă sănă- 
tatea și mintea din pricina acestei făp- 
turi. E meşteşugul ei, să vă păziţi. Vă 
spun, fiindcă vă știu slabi şi proşti, ne- 
îericiţilor. 

Și iarăși o teorie lungă despre îe- 
meie, despre căsătorie şi viaţă, până 
ce clopoţelul l-a scos din clasă ca pe 
un demon alungat cu farmece. 

„Stai ilustre tiran între colegii mei, 
pe fotografia în care te-a prins tremu- 
rarea mâinii mele, și nu ştiu ce sim- 
țământ nostalgic mă  "'ndeamnă să te 
rechem aproape, cât mai aproape de 
inima către care te-ai încruntat de-a- 
tâtea ori, cu ameninţări și vorbe  în- 
fricoşate. 

Altă filă se aşterne peste cele care 
şi-au reluat somnul. Și altele și altele. 

Apoi se sfârşeşte albumul. Se lasă 
perdeaua pentru alt început de risipire 
și vifor, 


s'a revoltat 





26 Martie 1938 


Pet ae ama 7 0 a a aa 








n confrate care a văzut la repe- 
U tiţii piesa d-lui prof. N. Jorga 

„Regele Cristina“ ne-a vorbit 
înainte de premieră, cu admirație și 
însufleţire despre (cităm din memorie 
deci cu aproximație) „această nouă ca- 
podoperă teatrală, de lirism și pedago- 
gie inegalabilă prin suflul epic al dra- 
mei marelui nostru istoric“. 

Premiera ne-a coniirmat întru totul 
justele și entuziastele opinii ale con- 
fratelui, 

O spunem cu atât mai sinceră bu- 
curie cu cât personalitatea d-lui profe- 
sor N. Iorga este azi și oricând prea 
puternică și prea cu mult depășește 
terenul strict al unei activități tea- 
trale obișnuite, pentru a nu da umili- 
lor recenzenţi de spectacole — uneori 





D. G. CALBOREANU 


în adevăr dramatice—fiorii unei perii 
trecute cât se poate de ...supțire pe spi- 
narea goală, sau fiorii — deopotrivă — 
ai unui deosebit sentiment de răspun- 
dere pentru oricare din judecăţile e- 
mise, 

Soarta cronicarului dramatic ro- 
mân, dacă nu întotdeauna dar în or.ce 
cas adesea, este puțintel delicată. Ea 
este constrânsă de obligaţiuni mai 
mult sau mai puțin omenești, de mena- 
jamente sau însfârşit de stime pe care 
nu le pot răspinge decât aceia cărora 
nu li-a fost data gusta din aceea ce se 
poate numi o cupă din care, cu destulă 
ușurință de bună samă, unii dintre care 
foarte puţini ştiu aceea ce este de a- 
preciat în teatru, fără a avea o 
basă temeinică de simţire, invită nu- 
mai pe alţii să bea. Puţini pricep ce ni 
trebue în literatura dramatică a unei 
țări tinere, păstrătoare de atâtea sfin- 
te tradiții culturale, 

Am constatat, cu toată satisfacția, 
că nu e casul aci de a avea vreuna din 
acele fărămiţe chiar, de jenă, de obli- 
gaţie sau menajament, la care marile 
tiguri şi venerabile întru totul ale nea- 
mului nostru românesc, au de altmin- 
teri dreptul pe care i-l dau fără dis- 
cuție un prestigiu necontestat şi o u- 
riașe ilacără lăuntrică dela care sau 
adăpat simţirile şi  gândirile obşteşti 


Cronica 


PĂRINȚI ȘI COPII DIN ZILELE 
NOASTRE 





romanul d-lui Mihail Negru, recent 
apărut la „Cugetarea“ este meniţ unui 
răsunător succes, 

Infăţișând un material pururi actual, 
procesul dintre două generații — pă- 
rinți şi copii — cartea aceasta constitue 
în acelaş timp un document și un în- 
dreptar. Document de psihologie soci- 
ală prin materialul său bogat și în- 
dreptar prin tendința de împăcare, de 
armonizare a celor două generații prin 
„muncă, disciplină și cuviinţă. 

O calitate, pe care e aproape inutil 
so mai subliniem când e vorba de o 
carte a d-lui Negru, este stilul vioiu, 
colorat, cuceritor. 

Pe scurt, o carte nu numai utilă ci 
chiar necesară. 


REEDITÂND 


9 serie întreagă de clasici de mult 
epuizați, „Cartea Românească“ a adus 
un real serviciu culturii românești. 

După Poeziile lui Eminescu și ale 
lui Coşbuc, nuvelele lui Gane, etc., etc, 
iată acum „România pitorească“ a lui 
Vlahuţă o carte pe care numai antica- 
rii o mai puteau furniza, prezentată ci- 
vilizat, atrăgător. 








CRONICA DRAMATICĂ 


Teatrul Naţional: „REGELE CRISTINA" 


UNIVERSUL LITERAR 


PIESĂ IN 5 ACTE DE D. PROF. N. IORGA 


decât dela oricare altele mai cu folo- 
sință şi mai spre binele tuturor. 

„Regele ICristina” este în acest sens 
și în toate celelalte un prilej de în- 
văţăminte și nu mai puţin de încercare 
a puterii de resistență a tuturor ace- 
lora care vin la teatru să se distrese 
ca la panoramă fără a-și da puțţintel 
socoteala în sinea lor că teatrul este 
acela care formeasă pe bun drept 
şcoala adevăratelor caraciere și a no- 
bilelor năsuinţi dela basa sufletului 
naţiunii. 

„Regele Cristina”, piesa d-lui pro- 
fesor N. Iorga, întrupeasă într'ânsa u- 
nele simţiri şi unele gândiri din acelea 
care fac însuși specificul eternului o- 
menesc, răuşind a fi oricând de actua- 
litate în aceea ca are mai sugestiv din 
punct de vedere al unei constructii 
teatrale și oricând mai pe deasupra ele- 
merului, ridicându-ne inima în slăvile 
curate a ceea ce însemnează artă. 

Cele cinci acte ale piesei istorice 
„Regele Cristina” — străbătute pe ce- 
desupt de această forță dramatică 
ce trădeasă o înțălegere alta a acestui 








Cinema Trianon: 


Opereta germană a cunoscut vremuri 
de glorie pe mai toate ecranele lumii. 
Motive de ordin politic, la cari sau a- 
dăugat și grăbitele ascensiuni ale fil- 
mului de peste ocean, și ale celor 
francez şi englez, au contribuit la 
scăderea filmului german în stima 
publicului spectator. Mulţi regisori 
și actori cari jucau înainte în Ger- 
mania sau refugiat în Austria — 
aceasta înainte de ultimele eveni- 
mente politice — sau în Ungaria, 
de unde ne trimet filme cari încearcă 
să redeştepte faima de mult apusă a 
genului care repurta înainte vreme a- 
tâtea succese. O astfel de tentativă este 
şi filmul Mazurca albastră care însă 
— de astă dată, poate mai mult ca în 
celelalte cazuri — se lovește de indi- 
ferenţa publicului. Surprins, se întrea- 
bă mai întâi acest public cărui fapt se 
datorează titlul filmului „„Mazurca al- 
bastră'“. E numele cel mai puţin potri- 
vit, deoarece, chiar dacă ar ti vorba în 
film de o mazurcă, nimic nu arată că 
ea ar fi albastră — din fericire, în 
Europa, cu excepția Angliei, n'a pă- 
truns încă technicolorul. Orice alt 


măruntă 


Odată cu reeditările de clasici dece- 
daţi, reeditarea operelor marilor scrii- 
tori în viață preocupă deopotrivă a- 
ceastă editură românească. 

Au văzut astfel lumina tiparului în 
ultima vreme: Pădurea spânzuraților 
de Liviu Rebreanu (ed. VII) și „Șoimii“ 
de Mihail Sadoveanu (ed. IX). 


CARTE PENTRU DOMNIŢE, 


volumul de versuri al d-lui Virgil 
Carianopol justifică pe deplin marile 
speranţe puse în cariera acestui „ales“ 
între cei „chemați“. 

„Cartea“ d-lui Carianopol 
puţinele culegeri de versuri 
readuce poeziei cititorii. 


e printre 
cari pot 


VIAȚA SPĂTARULUI MILESCU 


cartea cunoscutului poet Radu Bou- 
reanu e pe cale să se epuizeze în cea 
de a doua ediție. 

Viaţa de zbucium a neobositului căr- 
turar român care, pe vremea lui Vasile 
Lupu, a nimerit tocmai prin îndepăr- 
tatele ţinuturi ale Chinei e astfel scrisă 
încât nu te iartă s'o lași din mână 
până ce n'ai sfârșit-o. Bogăția întor- 
maţiei care dovedește serioasă cunoaș- 
tere şi noptatice cercetări de buchii nu 
e la nici un moment obositoare. 


UNI 


Mazurca albastră 





care primește prin 
scenă, deo mare 


destin uman și 
transpunerea pe 





O 
08 


D. PROF. N. IORGA 


măiestrie, această nouă transiigurare—: 
ne înfățoșeasă treptele de luminos ur- 
CUȘ și impresionant scoboriș ale unei 


nume ni s'ar fi părut mai nimerit. Chiar 
şi acela de „Cerbul sau revista !*. Căci 
cam de asta e vorba în film. „Chipeşul'“ 
Fritz van Dongen — chipeș, așa anunţă 
xeclama ! — o pune pe Marta Egger:h 
să aleagă. Sau să continue să joace în 
trupa ei de revistă, sau să se mărite cu 
cl, dânsul putându-i oferi frumoasa 
viaţă la ţară „cu cerbi cari mugese — 
mai târziu promite domnul van Don- 
gen că o să fie la ţară, pe lângă cerbi, 
și vaci și boi (dealtfel, după cum spune, 
el stă mereu la ţară). Marta Eggerth 
e pusă la grea încercare. Până la urmă 
Va recurge la un compromis în care e 











E inuţil să mai subliniem cu cât mai 
folositoare este o asemenea carte decât 
cele cu subsolul încărcat de note zi 
notițe cu numere și steluțe, de multe 
ori ciupite cu steluțe și cu numere cu 
tot, ale unor erudiţi cercetători. 


CULISE ȘI REFLECTOARE 


este titlul unui volum al d-lui Gaby 
Michăilescu. Scânteetor de spirit dar 
întristător prin adevărurile pe cari le 
desvăluie, poate fi — și trebue să 
fie — citit, cu mult folos, de oamenii 
de teatru cari au de tras „un ce profit“ 
din el ca și de cititorii obicinuiți, pe 
cari îi va amuza spre a-i îndurera in 
cele din urmă. 


R. DONICI 


şi-a propus să pună în circulaţie la 
noi pe scriitorul rus Arcadie Avercenco,. 

După o bine susținută „campanie“ de 
traduceri prin reviste literare, d-sa a 
dat la iveală la „Cartea Românească“ 
un volum de nuvele: „Povestirile unui 
cinic“. 

D. Donici este un traducător con- 
„tiincios şi cu serioase preocupări. 

Reuşind să redea humorul ingenios 
al lui Avercenco, d. Donici i-a impus 
numele la noi—și-a atins adică scopul— 
şi a adus un real serviciu cititorului 
de cărți bune. 


AMINTIRILE 


sunt întoțdeauna interesante  cână 














de CICERONE THEODORESCU 


vieţi de uriaşă incandescenţă. 

Mai întâi o mână de femee, un copil, 
dar fiica unui glorios rege supt care 
Suedesii cunoscură vremi de străluci- 
re, dovedește așa cum spune .can- 
celarul Său. dacă nu ni înşelăm, că 

„Politica cea bună în clipele de faţă 

No fac soldaţii...” 
ci ea, creastă de asur și de înţă- 
lepciune. Găsim pe de altă parte ra- 
date versului alb în teatru  în- 
treagă expresivitatea naturală pe care, 
pe cât ne-am amintit de îndată, n'o 
dădeau rimele cunoscute ale unor așa 
zişi dramaturgi zeloşi şi care socotin- 
Gu-se egali cu francesul Corneille sau 
englesul Shakespeare zic : 

„Căci politica cea bună în asemenea 

momente 
recurge la mijloace 

violente”... 
„adică, după cum se observă, o alusie 
tot la soldați. 

Aceeaş idee, deci, dar ce deosebire 
în redarea plastică a versului alb față 
de sonoritatea puţintel deşartă a ver- 
sului rimat! 


Este a nu se 


vorba, atât de cerbi, cât și de revistă. 
Acum o să încercăm a găsi un califi- 
cativ genului de film, prezentat, săptă- 
mâna asta la Trianon. Operetă nu prea 
putem să-l numim, fiindcă atât subiec- 
iul, nepotrivit unei operete, cât și pu- 
ținele melodii îl împiedică să fie. Farsă 
de asemenea nu €, cu toată abundența 
comicilor pe afiș. E, tot, cum am spus 
la început, o încercare nereușită de re- 
abilitare a unui gen de mult perimat. 
Și motivul principal al acestei nereu- 
șite este lipsa de inventivitate atât a 
scenaristului, cât și a regisorului. 

Așa stând lucrurile, zadarnic s'au 
străduit cei câțiva buni comici depe 
afiș, Theo Lingen, Lucie Englisch, 
Hans Moser, Rudolt Carl și Paul H5r- 
biger ,să smulgă râsul publicului, atât 
de generos, înainte, cu ei. Şi degeabaa 
mai cântat frumos Marta Egerth două 
melodii şi ne-a mai arătat odată că e 
posesoare a unui chip și a unui trup 
cari se apropie de perfecţiune. 

Cele mai puţine eforturi le-a depus 
domnul van Dongen. In fond a avut 
dreptate. Fiind distribuit întrun film 
slab, efectul pentru public ar fi fost 
acelaş, chiar dacă ar fi jucat bine şi a 
preferat să joace prost. 


ies de sub pana unui scriitor de seamă 
și de bogată experienţă (nu numai lite- 
rară). 

D. Gh. Brăescu, povestitor care ştie 
să spună lucrurile: pe şartul lor ne-a 
dat o carte deosebit de interesantă, în 
ale cărei pagini se regăseşte sau se 
descopere cu plăcere o lume necuno- 
scută celcr din generaţia tânără. 

La valoarea sa de document stilul 
vidiu al d-lui Brăescu adaugă strălu- 
ciri ce fac din „Amintiri” o carte ce 
trebuie citită. 


INTUNECARE 


unul dintre puţinele romane a căror 
apariţie a însemnat o etapă în istoria 
romanului românesc a apărut de cu- 
rând la Cartea Românească în a 4-a 
ediție, 

Faptul este cu atât mai îmbucurător 
cu cât „Intunecare“ face parte din scri- 
erile — puţine din păcate — în cari d. 
Cezar Petrescu n'a înţeles să facă nici 
un fel de concesii gustului public. 


PÂNZĂ DE PĂIANJEN 


este titlul unui roman al d-rei Cella 
Serghi, proaspăt apărut în vitrina li- 
brăriei „Alcalay“. 

Recomandată de scriitori de mare su- 
prafaţă, viaţa de zbucium a Dianei 
Slavu, din care d-șoara Serghi face un 
roman atrăgător, merită mai mult de- 
cât o notiță fugară. 


PN pa a N e 


> E YU 






si 


(0)E 


Dar pentru a reveni la aceea ce a fost 
timpuriu hărăzită de soartă a duce pe 
gingașa-i frunte greutatea coroanei 
sudese: autorul ne arată cum Cristina 
știu a-și înfrânge pornirile ținereţii şi 
a se dedica trup şi suflet înaltelor im- 
perative de stat: 

„Se cere cancelarul îndată-a 
mit, etc, 

pentru ca mai târziu să nu culeagă de- 
cât amărăciuni din partea nerecunos- 
cătorilor și, în exil vroit, din partea 
bârfitoarelor  curtene  francese, ca- 
lomnii care insinuau că dacă anumiţi 
cavaleri nu vroiau să parvină prin ea, 
prin Cristina: 

„Nu î-ar fi fost alcovul așa de gar- 

nisit”.., 

Nemulţumită de intrigile nobililor, 
care se bat între ei, lipsiţi de orice mă- 
sură în orbirea lor, pentru a nu spune 
ca nişte chiori, regina Suedesilor își ex- 


fi pri= 





D-NA MARIETTA ANCA 


primase încă din vreme dorința de a 
evada : 

„Aiurea da aiurea îmi caut rost.. 

Neînţeleasă decât de foarte puţini 
în sbuciumu! ei grosav căci abia unul 
— de fapt — îi e tovarăș mărturisit pe 
de-a'ntregul : 

„Și eu voiu fi ca tine... aiurea... da...” 
nefericita Cristina se refugiasă la Ro- 
ma unde întrun cadru de înduioşă- 
toare evocări, ea se stinge. 

Piesa d-lui prof. N. Iorga s'a bucu- 
rai de o interpretare aleasă iar inter- 
preţii s'au bucurat la rândul lor, adică 
pentru a nu ne exprima greşit s'au în- 
veselit și au suferit cu ea, aducând o 
contribuție de muncă actoricească in- 
tegral meritorie. 

Notăm accentele d-nei Marietta 
Anca în rolul titular (de-o mare acui- 
tate şi de un sfâșietor adevăr drama- 
tic, mai ales în monologul dela sfârși- 
tul actului patru), linia liniștită şi cu- 
ceritoare a d-nei Ana Luca aparițiile 
d-nelor Kitty Gheorghiu, Nelly Cuta- 
va, etc. precum și contribuţiiie valo- 
roase ale d-lor G. Ciprian, A. Marius, 





G. Baldovin, Calboreanu, 1], Ulmeni, 
NDernetiru, 

Regia d-lui Şahighian: spectacu- 
loasă. 

AURELIAN SACERDOȚEANU : 


PREDOSLOVIILE CĂRŢILOR RO- 
MÂNEŞTI, editura „Librăria universi- 
tară“ 1. Cărăbaş. 


Apariția unei noui edituri trebuie să 

bucure deopotrivă pe cititori ca şi pe 
scriitori și cu atât mai vârtos când ea 
își face debutul publicând o carte ca 
aceea a d-lui Sacerdoțeanu. 
Volumul, care cuprinde 36 de predoslo- 
vii de evanghelii, psaltire, pravile, trio- 
duri, paiii, octoihuri, sbornice etc, în- 
soţite de note şi precedate de o introdu- 
cere asupra rostului predosloviilor, este 
de mare utilitate pentru cei ce  înse- 
tează de cultură, dată fiind însemnăta- 
tea predosloviilor, singurele „mărgări- 
tare literare“ cum, pe drept cuvânt, le 
zice d. Aurelian Sacerdoţeanu, păs- 
trate din vremile începuturilor lite- 
raturii române. 


CUGETAREA 


are în lucru un volum de nuvele al 
d-lui Victor Papilian, autorul romanu- 
lui de ințeresantă problematică moder- 
nă „Fără limită”. 

Cartea se va numi „Vecinul“. 


ACEEAŞ EDITURĂ 


va da în curând la iveală: 
Cruce și Naţionalism, de Lascarov 
Moldoveanu. 
Comoara blestemată (nuvele) de 
I. Nicolau. 
Ogio-San (roman japonez) de Ion Timuş 
Satele (roman social) de B. Iordan. 









A 
AA 


« da mim | 
amare, „în casa G-ăpha 


Mae Stii să fai pi UI * 


a iu 








RECITAL DE VERSURI 

In ultimul timp, recitalurile de ver- 
suri par a se fi permanentizat, urmân- 
du-se cu regularitate Vinerea între cel 
dintâiu și cel de a! doilea act al operei 
transmise. Rezultatul credem că nu se 
va lăsa așteptat. Poezia și poeţii vor 
pătrunde în publicul din afara cercu- 
lui celor câtorva sute de cititori, vor fi 
cunoscuţi și iubiţi înainte de trecerea 
în manuale. 

In ultimul recital, doamna Maria Mo- 
hor ne-a prezentat câteva din versurile 
Otiliei Cazimir : Podoabe, Confesiune, 
Melcul, Filă de carnet. 

Toate sunt caracteristice pentru un 
sufiet femeesc, Când din premiul Aca- 
demiei arată că sa hotărît la urmă să-și 
cumpere o sticlă de parfum nați îi 
ghicit că versurile nu pot avea decât 
o autoare şi nu un autor? Sau când 
întreaga natură este privită ca o casetă 
de bijuterii, nu vedeţi aci tot eternul 
femenin? . 

Interpreta a fost tot o femee, cu o 
sensibilitate tot atât de bogată ca o 
poetă şi a reușit desăvârşit să pătrundă 
versurile, dându-le adevărata străluci- 
re, 

TEATRU RADIOFONIC 


N. Căprescu: Hanul Roşu. 

Incă nu se ştie bine ce se poate şi 
ce nu se poate da ascultătorilor sub 
eticheta de teatru radiofonic. Orice a- 
daptare după o nuvelă pare bună, dacă 
e mai animată. lar piesele originale 
sunt cam la fel. Iată ce este „Hanul ro- 
şu““. Un moșier, Corbeanu se întoarce 
la conac ,pe vreme 'de seară şi viscol. 
In sanie se întreține un dialog între el 
și vizitiul lui. Un dialog întrerupt, des- 
ânat, ca în timpul unei întoarceri în 
Sa vorbeşti de vreme pentru a-ţi tre- 











A 






Intre alcooli, (licoarea ce se scrie cu 
doi de „o“ fiindcă deobicei când o sorbi 
mai cu patimă vezi dublu) şi literatură 
(n'are definiție precisă), există un trai- 
nic raport de reciprocitate. 

Astfel cazurile în cari alcoolul, sau 
derivatele lui, au servit drept sursă 
spumoasă și îmbelșugată de inspiraţie, 
sunt foarte numeroase în istorie, 

Incepând dela bătrânii și austerii ro- 
mani, vinul era totdeauna la loc de cin- 
ste în preajma marilor inspiraţii. In 
acest sens, cel care a exagerat cel mai 
mult năzbâtiile neprevăzute ale chefu- 
lui ,a fost desigur marele beţiv Neron, 
care într'un suprem acces de lirism a 
dat foc Romei ca să poată fi inspirat de 
un spectacol viu şi mai ales... netrucat. 

(Desigur că dacă Neron ar fi trăit în 
epoca noastră, n'ar fi tolerat ca la ci- 
nematograf incendiile să se limiteze la 
o simplă mistuire de decoruri sau cas- 
tele de carton). 

Mai târziu, în tenebrosul Ev Mediu, 
faimoasele „chansons de geste“ au în- 
florit toţ în umbra butoaelor. 

Fericiţii autori ai acestor distinse o- 
pere literare, ca să fie inspirați așa cum 
se cuvine, coborau în mijlocul profani- 
lor mai mult sau mai puţin alcoolici 
ȘI... beau şi ei cu graţie şi demnitate. 

Astfel stând lucrurile, aceşti mari 
precursori ai literaturii, scriau aceste 
„chansons de geste“ într'o cadență bi- 
ne pusă le punct. Cum Sar zice îi îră- 
geau „un gest“ pe hârtie și altul... pe 
gât. Era vremea scrisului eroic. 

In vremea clasicismului francez (cu 


ce uriîtul şi a uita teama de lupi. Aceș- 
tia apar însă la trecerea pe un câmp 
şi după mai multe focuri de puşcă 
și o  ogană turbată cei doi ajung 
la Hanul roșu unde  Corbeanu vrea 
să rămână peste noapte. Hangiul 
îl recunoaște şi ghiceşte că se în- 
toarce acasă cu banii primiţi pe recolta 
vândută. Face îndată planul să-l omoa- 
re în timpul nopții și pentru aceasta 
anunță că va pleca în pădure să aducă 
lemne. Planul nu reușește  pentrucă 
Radu Corbeanu schimbă camera lui cu 
o alta mai caldă, iar într'a lui doarme 
un jandarm ce venise pentru o cerce- 
tare în sat. 

Şi asta e tot! Banal „fără semnifica- 
ție, ca un reportaj de gazetă în care 
faptele sunt prezentate pentru satisfa- 
cerea cititorilor sub formă  dialogală. 
Nimic adânc la care să participi în 
vre-un fel. Cel mult o curiozitate la 
început când nu se știa unde se vor 
adăposti după prima întâlnire cu lupii, 
lucru ce se află imediat. Scena din han 
ar fi putut fi cel puţin pitorească. Dar 
nu e nici atât. Nici măcar un sfârşit 
melodramatic. 

Faţă de aceste lipsuri ale textului, 
regia tehnică a fost mai mult decât o 
completare de decor. A fost aproape 
totul. Redarea auditivă a unui drum cu 
sania a fost bună. Clinchetul zurgălă- 
ilor urma în ritm goana cailor, iar 
vântul nu mai șuera mecanic. Din ur- 
letul lupilor știai când s'au apropiat de 
sanie și când au rămas în urmă. 

Interpretarea piesei nu prezenta 
nici-o dificultate. Ajungea citirea tex- 
tului, făcând foarte puţin uz de tehnică 
dramatică, i 

M'a preocupat în timpul piesei să 
ghicesc caracterele personagiilor după 
vocea actorilor și să-mi imaginez pen- 
tru fiecare genul de roluri care i sar 
potrivi. Nu vă spun ce am găsit: vă 
propun acest joc pentru atunci când aţi 
avea chef să închideţi aparatul. 

MIRCEA BĂRBULESCU 





UNIVERSUL LITERAR 





CHESIII... 


ALCOOLUL ȘI 


dantele, peruci cu zulufi și ciorapi de 
mătase) beţia alcoolică nu era recoman- 
dată în mod oficial autorilor ,cari o pu- 
neau totuși în practică la sfârşitul re- 
prezentării pieselor lor tragice, pentru 
ca să-și uite necazurile (recte logodnica 
lui „le Cid* să-şi uite moartea tatălui 
său, palida Athalie să înghită faptul 
că a fost mâncată de căţei, ca un vul- 
gar bifteak cu garnitură, „Burghezul 
gentilom“ să se împace cu nesuferitele 
gaiţe de „Femei savante“, etc....). 

A urmat după câteva opinteli de tran- 
ziţie, epoca romantismului. 

A fost beţie pe toată linia. Beţie de 
cuvinte, beţie de sentimente, beţie de 
jurăminte, beţie de sânge, etc... 

Cât despre influența alcoolului în li- 
teratura aşa zisă modernă nici nu mai 
vorbim. 

Mai toţi scriitorii post-romantici (rea- 
liști, umanitariști, etc. şi cu derivaţiile 
lor) își aveau sediul la câte v arciuimă 
celebră unde-şi închiriau masa cu anul. 

Şi astfel între un „Amer Picon“ şi 
un „,vermouth Cinzano'“ se infiripau so- 
netele cu rezonanțe suave de  tingiri 
dogite, critici piperate (și „muştariate“ 
poate, dacă puetm întrebuința acest cu- 
vânt), articole vehemente și democrati- 
ce (unii zic că şi asta e tot „literatură“), 
romane, foiletoane (sau invers), nuvele, 
etc... 

Se cuvine desigur să spunem câteva 
cuvinte şi de cele ce au fost la noi. 

Blânzii şi înţelepţii noştri cronicari 
sunt, poate singurii care nau băut în 
exercițiul mesriei lor. (Sau chiar dacă 


LITERATURA 








E 


CA Li SL 


că au făcut-o, după scris nu se cunoa- 
şte). 

Mai târziu ne-am dat şi noi pe braz- 
dă, și după exemplul Occidentului îna- 
intat, am împletit iot mai mult alcoo- 
lul cu îndeletnicirea scrisului. 

Se spune astfel că în timp ce domni- 
torul Caragea era în plină vervă inte- 
lectuală „scriind codicele care împreu- 
nă cu ciuma timpului, aveau să-i poarte 
numele, prea cinstitul paharnic între- 
când măsura cu turnatul vinului, simpa- 
ticul domn fanariot a sculat în miez de 
noapte pe toţi tulumbagiii orașului (a- 
șa se spunea pe atunci la pompieri) pă- 
călindu-i că arde nu știu care curte bo- 
ierească, 

După ce trecem de dibuirile începu- 
tului nostru literar şi de cristalizările 
de mai târziu, ajungem și la scrisul din 
zilele noastre. 

Azi, înfrăţirea între şpriţ și meşte- 
șugul creionului este notorie și accep- 
tată de toată lumea. 

Pomenim astfel în treacăt, figura re- 
prezentativă a distinsului nostru con- 
frate şi colaborator al „Universului li- 
terar“ d. Iancu Beţâvu (se scrie cu „â“ 
pentru a nu fi confundat cu Beţivii 
vulgari al căror nume se scrie cu „i“ 
simplu) care când se duce la localul 
preferat pentru a compune savuroasele 
d-sale „spirite ilustrate“ îi recomandă 
cu autoritate şofeurului: 

— La ora 2 şi jumătate să vii să mă 
iei... de sub a cincea masă din fund, pe 


stânga... S 
GRIGORE OLIMP IOAN 





26 Martie 1938 


cin. E DESTUL SĂ ZAMBEȘTII „| “famnu Batăr 


ai e 
pa 
FM 


dr 


TEATRUL ENGLEZ 


aceste piese mici. Noel Coward însuși îăcu 
primul pas spre glorie când piesa sa „The 
Vortex” îu inscenată la Hampstead. 'Lea- 
trul din Hampstead s'a pretacut în cine- 


matograf, în locul său insă au răsărit alte 


trei teatre foarte importante : Lhe Embassy 
în cartierul Swiss Cottage, The Mercury 
la Nottins Hill Gate şi The Gate Theatre 
aproape de Charing Cross, 

lLoate sunt teatre comerciale, menile să 
producă. Ceea ce le deosebește de teatreie 
mondene este faptul că își pot permite di- 
ferite experimenie datorită cheltuelijor re- 
duse cum și publicului fidel pe care se pot 
bizui. iearui Embassy moniaza neince:at 
piese bune, The Mercury care cuprinde și 
balet printre manifestările sale își închină 
activitatea pieselor scrise de poeji. Aci a 
tost montată pentru prima dată drama 
poetică a lui 1. S, Eliot „Crima din Ca- 
tedrală” pe care nu orice regizor ar îi cu- 
tezat să o monteze, totuși ea a devenii unul 
dintre cele mai populare și mai străluci- 
te succese ale vremu noasie, Lot „ier- 
cury“ a pus în scenă pentru prima dată 
„Ascensiunea lui F. 6” piesă simbolică 
despre un alpinist scrisă de W. H. Auden 
şi Christopher Isherwood. Auden este unul 
din şefii mişcării de avant-gardu în pozzie. 
Activitatea dela Gate Theatre este şi mai 
interesantă. Teatrul este foarte mic abia 
poate plăti actorilor cheltuelile, totuși ne- 
iiind supus cenzurei şi datorită principiilor 
sale călăuzitoare de sinceritate, îndrăz- 
neală şi distincție această scenă dictează 
celor mai de seamă scriitori dramatici ai 
timpului și celor mai de seamă actori ai 
Angliei. Piesa „Victoria Regina“ a lui 
Laurence Housman oprită de cenzură a 
fost totuși jucată la Gate Lheatre, deve- 
nind apoi un mare succes ia New York 
unde se menţinu doi ani. Acum a fost în- 
sfârşit acceptată şi de cenzura engleză, 
„Parnell” interzis de cenzură se jucă ime- 
diat la New York. După ce ţinu acolo afi- 
șul mai multă vreme,  protugonista de 
frunte Margaret Rawlings se hotări să 
lupte pentru liberarea ei de sub cenzură 
in Anglia. The Gate Theatre îu instrumen- 
tul de care se folosi. Refuzând orice ofertă 


URMARE DIN PAG. 1-a 


rentabilă, ea jucă „Parnell” pe acea scenă, 
lără salariu. Piesa se dovedi atât de ino- 
fensivă şi interpretarea atât de strălucită 
incât presa ceru în unanimitate ridicarea 
cenzurei. Lupta continuă luni de zile şi îu 
în cele din urmă câștigată. Kezultatul fu nu 
numai înbogăţirea teatrului modern cu o 
piesă de oarecare valoare ce altfel ar fi 
lost pierdută dar şi recunoașterea d-rei 
Rawlings ca.cea mai de îrunte actriţă ro- 
mantică a Angliei. 

Cu toată activitatea teatrelor mici de 
cartier este evident că jocul de scenă și 
regia engleză au un nivel mult mai ridicat 
decât producţia dramatică în sine. Uriaşii 
din trecutul apropriat au avut puţini ur- 
mași. Shaw a devenit locvace şi banal So- 
merset Maugham şi Grancoille Barker au 
amuţit, Galsworthy a închis ochii şi cu 
toate că există încă autori iscusiți printre 
cari străluceşte Coward cari ne pot încă 
oteri o searâ plăcută, puțini sunt aceia 
cari mai ştiu sau mai încearcă să emoţio- 
neze publicul. Sean O'Casey este o excep- 
ţie izolată. Opera lui, deşi micşorată de a- 
mărăciuni politice, oglindeşie totuşi focul 
genialităţii. Tânărul Ronald Mackenzie a 
cărui primă piesă „Musical Chairs“ îl în- 
fățişa ca pe un artist de înaltă clasă, muri 
într'un accident. Aldous Huxley a încercat 
și el să scrie pentru scenă, nu a plăcut 
insă destul și sa întors astfel spre pam- 
Hete și romane. Ceea ce nu lipseşte mai 
presus de toate este un povestitor drama- 
tic care să nu-și obțină efectele mici cu spi- 
rite mărunte nici cu fiori de melodramă 
ci să se bizuie pe povestire, sentimente și 
idei. 

In ceea ce privește interpretarea, în ciuda 
cinematografului care seacă resursele sce- 
nice ale actorilor, jocul lor este de primul 
ordin. În calitatea de critic dramatic al 
ziarului „Times“ am cercetat în repetate 
rânduri capitalele europene vestite pentru 
teatrele lor şi mărturisesc că prin compa- 
rație nu am fost câtuși de puţin desamă- 
sit de jocul actorilor noștri. Recomand 
străinilor sosiți la Londra să urmirească 
mai de grabă reprezentațiile ocazionale 
(de caracter) decât teatrele regulate, La 


teatrul Old Vic cum și în timpul verei la 
Oper Air Theatre clasicii și mai ales 
Shakespeare sunt reprezentaţi cu regulari- 
tate, pricepere şi câteodată în mod strălu- 
cit. Acolo sau aiurea este un noroc şi o 
bucurie a urmări creațiunile orcăruia din 
actorii şi actrițele de mai jos. John Giel- 
sud e tânăr înzestrat cu sensibilitate și 
imaginaţie şi întocmai ca Abraham Sofaer 
spune versurile cu un deosebit talent. Allan 
Avynesworih, astăzi cărunt, a jucat unul din 
rolurile principale la prima reprezentaţie a 
piesei lui Wilde „The Importance of Being : 
Earnest' dovedindu-se stăpân perfect al 
technicii lui Lugsne-Poe. Sir Cedric Har- 
dwicke este un actor serios, versatil şi loar- 
te englez. Miss Diana Wynyard, și ea pro- 
fund engleză și în aparenţă incapabilă de 
abandon emoţional complect, este tot atât 
de inteligentă pe cât este de frumoasă. Miss 
Jean  Forbes-Rcbertson fără a îi o cere- 
brală este totuși un mediu neobișnuit de 
sensibil pentru manifestările seniului., Miss 
Rawlings care joacă atât roluri de carac- 
ter cât și comedie uşoară a fost desigur 
creiată de providenţă spre a interpreta pe 
Satomeea iui Wilde, Margueritte Ganthier 
a lui Dumas, Beatrice Cenci a lui Shelley 
şi mai ales pe Cleovatra lui Shakespeare, o 
mare actriţă având corp, inteligență, in- 
tuiție, pasiune, înclinaţiuni celtice şi tech- 
nică franceză. Printre comici Sir Seymour 
Hicks — supranumit Sacha Guitry al An- 
Sliei—în realitate este mai mult decât atât 
—este iără egal. Lui Laurence Olivier, tânăr 
actor romantic nu-i lipseşte decât o per- 
fectă stăpânire a versului spre a-și com- 
plecta preşătirea. Cu toată concurenţa ci- 
nematogratului, jocul de scenă al actorilor 
este de primul ordin; tot aşa si regia mai 
ales activitatea lui Tyrone  Guthrie este 
perfectă. Unul sau mai mulţi dintre marii 
clasici sunt aproape în permanenţă la în- 
demâna spectatorilor. Teatrul enslez ţine 
porţile larg deschise actorilor străini și pie- 
selor străine. Ne lipsește numai un autor - 
dramatic de talent care să se ridice şi să 
lucreze pentru teatru, fără a asculta gla- 
sul de sirenă al cinematografului. 


CHARLES MORGAN 


Îi E a a 


OGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 


Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T.T. Nr. 44908938