Taylor Adams — Fara iesire

= = = = — E 
3 a = 


Aa Tia ST ea -n..t 


mis i 


1 crime [E 


„O combinaţie subtilă şi excelent realizată între 
psihologia camerei închise a Agathei Christie şi 
teroarea pură, viscerală a lui Stephen King... Adams 
îşi clădeşte cu grijă decorul şi plăsmuieşte personaje 
distincte şi perfect verosimile, pentru ca în ultima 
treime a cărţii să dea frâu liber unei intensităţi 
incredibile a derulării acţiunii.” 

- Entertainment Weekly 


„Senzaţional... Romanul are o propulsie cinematică 
ce captivează atenţia cititorului, iar Adams îşi 
distribuie cu mână sigură  revelaţiile şocante. 
Deplasările narative dezvăluie trecutul celorlalte 
personaje, totuşi Darby rămâne eroina principală 
aflată în căutarea unei rezolvări aparent imposibile.” 


- The Wall Street Journal 


„O poveste captivantă, care are în centru o eroină 
credibilă şi extrem de curajoasă, în stilul Fete; cu un 
dragon tatuat şi al altor romane polițiste similare.” 

- Booklist 


„Captivează de la bun început şi te ţine cu sufletul 
la gură până la sfârşit, prin numeroase răsturnări de 
situaţie.” 

- freshfiction.com 


„Un thriller genial, provocator, despre patru străini 
în viscol, un copil răpit şi o tânără hotărâtă să 
demaşte şi să păcălească un psihopat agresiv.” 

- HarperCollins Publishers 


„Taylor Adams derulează surprizele cu o viteză ce 
vă va sili să vă opriţi la răstimpuri ca să vă trageţi 
răsuflarea şi să vă reamintiţi că nu este totuşi decât 
o ficţiune.” 

- nyjournalofbooks.com 


„Adams atrage cu certitudine prin originalitate şi 
capacitatea de a-i «prinde» pe cititori foarte devreme 
şi de a le păstra atenţia neabătută până la ultima 
pagină.” 


The Real Book Spy 


TAYLOR ADAMS 
FĂRĂ IEŞIRE 


Original: No Exit (2017) 


Traducere din limba engleză: 
ROXANA BRANCEANU 


y 


virtual-project.eu 


ALADIN 


Dedicaţie 


Pentru Riley 


Sent: 12/23 6.52 PM 
To: Fat Kenny1964Qoutlook.com 
From: omumagicl3O09gmail.com 


O facem în seara asta. Pe urmă o să avem nevoie de un 
loc în care să dormim câteva săptămâni. Eu trebuie să ştiu, 
sigur, că ai vorbit serios despre chestia aia. Trimite-mi 
cifrele. Apoi şterge e-mailul ăsta şi eu o să-l şterg pe al tău. 

Sunt blocat într-o parcare în Mamadracu, Colorado, 
viscolul se înteţeşte şi-s pe cale să fac ceva irevocabil. 

Ah, şi Crăciun fericit! 


SEARA 


7.39 PM 


23 decembrie 


— Du-te dracu’, Bing Crosby. 

Darby Thorne parcursese zece kilometri prin Backbone 
Pass când i se strică ştergătorul de parbriz, iar vocea aceea 
bas-baritonală tocmai ataca al doilea refren. Era oficial: 
urma să aibă parte de Crăciunul lui alb. Acum putea să 
tacă. 

Răsuci butonul radioului (nimic altceva decât pârâituri 
statice) şi urmări lama ştergătorului din stânga fluturând ca 
o încheietură fracturată. Se gândi să tragă pe dreapta şi să- 
| lipească cu bandă adezivă, însă pe autostradă nu exista 
nicio bandă de urgenţă - doar rambleuri ca nişte ziduri de 
gheaţă murdară ce o înghesuiau de-o parte şi de alta. 
Oricum se temea să oprească. Fulgii de zăpadă fuseseră 
mari şi apoşi când trecuse în viteză prin Gypsum în urmă cu 
nouăzeci de minute, dar se făcuseră mai mici şi mai 
grăunţoşi când altitudinea crescuse. Acum sclipeau hipnotic 
în lumina farurilor, un parbriz de stele care se prelungea în 
viteza luminii. 

„Lanţurile obligatorii”, avertiza ultimul semn pe care-l 
văzuse. 

Darby nu avea lanţuri de zăpadă. Cel puţin, nu încă. Era 
studentă în anul doi la Universitatea Colorado din Boulder, 
şi nu-şi planificase să se aventureze în afara campusului 
mai departe de Ralphie's Thriftway. Işi amintea cum se 
întorsese de acolo luna trecută, ameţită de alcool, cu o 
grămadă de semi-prieteni din cămin, când unul dintre ei o 
întrebase (fără să-l intereseze prea mult) unde îşi 
propusese să meargă în vacanţa de Crăciun, iar Darby îi 
răspunsese fără ocolişuri: ar fi fost nevoie de o minune de 
la însuşi Dumnezeu ca să se-ntoarcă acasă în Utah. 

Şi se părea că El ascultase, pentru că o binecuvântase pe 
mama ei cu cancer pancreatic în ultimă fază. 

Ea aflase asta ieri. 


e 8 


Dintr-un SMS. 

SCÂRŢ-SCÂRŢ. Ştergătorul îndoit lovi din nou geamul, 
totuşi fulgii erau destul de uscați şi maşina mergea 
suficient de repede, astfel că parbrizul rămase curat. 
Adevărata problemă era depunerea zăpezii pe şosea. 
Marcajele galbene erau deja ascunse de câţiva centimetri 
de zăpadă albă proaspătă şi Darby simţea cum şasiul 
Hondei Civic freca la răstimpuri suprafaţa. Se auzea ca o 
tuse productivă, de fiecare dată mai rău. La ultima simţi 
cum volanul îi vibrează între degetele încordate. Incă doi 
centimetri de zăpadă şi ar fi rămas blocată acolo, la trei mii 
de metri deasupra nivelului mării, cu un sfert de rezervor 
de benzină, fără acoperire telefonică, doar cu gândurile ei 
neliniştite drept companie. 

Şi cu vocea metalică a lui Bing Crosby, probabil, care 
intonă ultima strofă în timp ce Darby sorbi o gură de Red 
Bull cald. 

SCÂRŢ-SCÂRŢ. 

Întregul drum fusese aşa: o goană înceţoşată, sumbră, 
kilometru după kilometru printre coline şi câmpii cu arbuşti. 
Nu avusese timp să oprească. Toată ziua nu mâncase decât 
ibuprofen. Lăsase veioza aprinsă în camera de cămin, dar 
nu-şi dăduse seama de asta decât după ce ieşise din 
parcarea din Dryden şi era prea târziu ca să se mai 
întoarcă. În gât îi venea acid din stomac. Ascultase piese 
piratate cu Schoolyard Heroes şi My Chemical Romance pe 
iPod-ul ei (acum mort). Printre panouri publicitare verzi cu 
reclame şterse la fast-fooduri, Boulder dispăruse în oglinda 
retrovizoare undeva după-amiază, apoi şi orizontul ceţos al 
Denverului cu flota lui de avioane blocate la sol, şi în final şi 
micul Gypsum în spatele unei cortine de fulgi de zăpadă. 

SCARŢ-SCARŢ. 

Cântecul Crăciun Alb al lui Bing Crosby se termină şi 
urmă altă melodie de sărbători. Deja le ascultase pe toate 
de câte două ori. 

Honda se smuci brusc în stânga. Doza de Red Bull i se 
vărsă în poală. Volanul se înţepeni şi Darby se luptă cu el 
pentru o clipă în care i se strânse stomacul (a; derapat, ai 


e 9» 


derapat) înainte de a recăpăta controlul vehiculului, încă 
deplasându-se înainte şi în sus... dar pierzând viteză. 
Pierzând tracţiunea. 

— Nu, nu, nu... 

Apăsă pedala de acceleraţie. 

Cauciucurile a//-season când aderau, când alunecau pe 
zăpada noroioasă, săltând maşina în contracţii violente. De 
sub capotă ieşea abur. 

— Haide, Blue... 

SCARŢ-SCARŢ. 

Işi poreclise maşina Blue încă din liceu. Acum apăsa 
acceleraţia, urmărind reacţia senzorului de tracţiune. Jerbe 
gemene de zăpadă se iviră în oglinda retrovizoare, 
luminate viu în roşu de lămpile din spate. Se auzi un hârşâit 
aspru - şasiul lui Blue freca din nou suprafaţa zăpezii. 
Maşina se poticnea şi aluneca, pe jumătate transformată în 
barcă acum, şi... 

SCÂRŢ... 

„.Ştergătorul din stânga plesni şi zbură cât colo. 

Îi stătu inima în loc. 

— Of, /a naiba. 

Acum fulgii se lipeau de partea stângă a parbrizului, 
depunându-se rapid pe sticla neprotejată. Pierduse prea 
multă viteză. În câteva secunde, imaginea Drumului Statal 
7 se îngustase devenind un tunel, iar fata izbi în volan. 
Claxonul răsună, neauzit de nimeni. 

„Aşa mor oamenii”, înţelese Darby înfiorându-se. „În 
viscol, oamenii rămân blocaţi în zone rurale şi li se termină 
benzina. Mor îngheţaţi.” 

Sorbi din doza de Red Bull, golind-o. 

Inchise radioul, se aplecă peste locul din dreapta ca să 
vadă drumul şi încercă să-şi amintească: care fusese ultima 
maşină pe care o zărise azi? Cu câţi kilometri în urmă? 
Fusese un plug de zăpadă portocaliu, cu literele DTC 
imprimate pe portieră, care curăța banda din dreapta 
aruncând un jet de aşchii de gheaţă. Cu cel puţin o oră în 
urmă. Pe atunci soarele fusese vizibil. 

Acum nu mai era decât o lumină cenușie alunecând în 


e 10 œ» 


spatele crestelor, iar cerul se colora în albăstrui întunecat. 
Brazii îngheţaţi se transformau în siluete zimţate. Zonele 
joase deveneau lacuri de umbre. Temperatura fusese de - 
15*C conform panoului publicitar al staţiei Shell de care 
trecuse cu vreo cincizeci de kilometri în urmă. Acum era 
probabil mai frig. 

Atunci îl văzu: un indicator verde pe jumătate îngropat în 
zăpadă pe partea dreaptă. Se apropia încet de ea, 
reflectând luminile farurilor murdare ale Hondei: 365 DE 
ZILE DE LA ULTIMUL ACCIDENT FATAL. 

Calculul era probabil neactualizat de câteva zile din 
cauza ninsorii, dar tot îl găsi lugubru. Exact un an. Un fel de 
aniversare sinistră. Il simţi bizar de personal, ca pe o copie 
de-a ei după pietrele funerare. 

Şi în spatele lui, un alt indicator. 

SPAŢIU DE REFUGIU ÎN FAŢĂ. 


Dacă ai văzut unul, le-ai văzut pe toate. 

O singură clădire lungă (centru pentru vizitatori, grupuri 
sanitare, posibil un magazin mixt sau o cafenea 
administrată de voluntari), cuibărită printre brazii loviți de 
vânt şi stâncile crăpate. Un catarg fără steag. O buturugă a 
unui copac bătrân, semănând cu o tobă. O serie de statui 
de bronz îngropate până la brâu; artă plătită din banii 
contribuabililor, onorând vreun doctor sau pionier local. Şi o 
parcare micuță cu câteva maşini - alţi şoferi blocaţi, 
aşteptând sosirea plugurilor. 

Darby trecuse pe lângă zeci de popasuri după ce 
depăşise Boulder. Unele mai mari, mai bune, toate mai 
puţin izolate. Dar se părea că soarta i-l rezervase pe acesta. 

EŞTI OBOSIT? întreba un panou albastru. CAFEA GRATIS 
ÎNĂUNTRU. 

Şi altul mai nou, imprimat cu vulturul Homeland Security 
din epoca lui Bush: Al VAZUT CEVA? SPUNE-NE. 

Ultimul indicator, la capătul aleii, avea formă de T. 
Direcţiona camioanele şi rulotele către stânga şi vehiculele 
mai mici către dreapta. 

Darby aproape că-l lovi. 


e 11 œ» 


Parbrizul devenise opac - ştergătorul din partea dreaptă 
ceda şi el -, de aceea coborâse geamul lateral şi ştersese 
cu palma o zonă circulară pe sticlă. Era ca şi cum ar fi 
navigat privind printr-un periscop. Nici măcar nu se osteni 
să găsească un loc de parcare - liniile trasate şi bordurile 
aveau să fie vizibile abia prin martie - şi o împinse pe Blue 
lângă o dubă gri fără ferestre. 

Opri motorul. Stinse farurile. 

Linişte. 

Mâinile îi tremurau în continuare. Încă simţea adrenalina 
de la prima derapare. Strânse pumnii, întâi dreptul, apoi 
stângul („inspiră, numără până la cinci, expiră”), şi urmări 
cum se adună fulgii pe parbriz. In zece secunde, cercul pe 
care-l ştersese dispăru. In treizeci de secunde, era sigilată 
sub un strat de gheaţă care se întărea, în situaţia de a nu 
ajunge la Provo, Utah, mâine după-amiază. Termenul 
estimat se baza pe ideea că ar fi depăşit viscolul pe la 
Backbone Pass înainte de miezul nopţii şi ar fi ajuns la 
Vernal în jur de 3 noaptea pentru a se odihni puţin. Era deja 
aproape ora 20.00. Chiar dacă nu se oprea să doarmă sau 
să meargă la toaletă, n-ar fi reuşit să vorbească cu mama 
ei înainte de prima operaţie. Intervalul acela era 
CATEGORIC INTERZIS, ca trecătoarea din munţi, conform 
aplicaţiei ei de ştiri. 

„Deci după operaţie. Atunci va fi.” 

In Honda era întuneric beznă. Zăpada se depunea pe 
geamuri, transformând maşina într-o peşteră arctică. Îşi 
verifică iPhone-ul, strângând din ochi în lumina telefonului - 
niciun semnal şi bateria 9%. Ultimul SMS pe care-l primise 
era încă deschis. Il citise pentru prima oară pe autostradă 
cam pe la Gypsum, traversând un drum pietruit alunecos 
din cauza gheții, care la viteza de 136 km/h îi făcuse inima 
să sară din piept, iar ecranul telefonului îi tremurase în 
palmă: Acum e bine. 

Acum. Adverbul era înspăimântător. Şi nici măcar nu era 
partea cea mai înfricoşătoare. 

Devon, sora mai mare a lui Darby, gândea în emoticoane. 
Textele şi postările ei pe Twitter erau alergice la 


e 12» 


punctuație, rafale logoreice adesea dintr-o răsuflare în 
căutarea unui sens coerent. Insă nu şi acesta. Devon 
alesese să scrie corect, propoziţia se încheia cu punct, iar 
micile detalii se cuibăriseră în stomacul lui Darby ca un 
ulcer. Nu era nimic tangibil, numai o aluzie că ceea ce se 
întâmpla la Spitalul Utah Valley era mult mai puţin OK 
decât s-ar fi putut exprima prin tastatură. 

Doar trei cuvinte stupide. 

Acum e bine. 

Şi iat-o pe Darby, cea de-a doua născută şi mai puţin 
realizată în viaţă, blocată într-o parcare imediat sub 
Backbone Pass, pentru că încercase să se ia la întrecere cu 
Zăpaghedonul peste Munţii Stâncoşi şi pierduse. La mii de 
metri deasupra nivelului mării, înzăpezită în interiorul unei 
Honda Civic din '94 cu ştergătoarele defecte, un telefon pe 
moarte şi un mesaj criptic mocnindu-i în cap. 

Mama e bine acum. Indiferent ce dracului însemna asta. 

In copilărie, Darby fusese fascinată de moarte. Nu-şi 
pierduse niciunul dintre bunici, astfel că moartea încă era 
un concept abstract, ceva de vizitat şi explorat ca turist. Îi 
plăceau desenele făcute pe pietrele de mormânt - lipeşti 
hârtie de orez pe o piatră funerară şi freci cu creionul sau 
cu ceară ca să obţii o copie detaliată. Erau frumoase. 
Colecţia ei personală cuprindea sute, unele înrămate. 
Necunoscuţi. Celebrităţi. Anul trecut în Denver sărise peste 
un gard ca s-o realizeze pe a lui Buffalo Bill. Multă vreme 
crezuse că acest subterfugiu al ei, fascinația adolescentină 
în faţa morţii, avea s-o pregătească pentru momentul în 
care se va confrunta cu realitatea. 

Nu fusese aşa. 

Rămase un timp în maşina întunecată, citind şi recitind 
cuvintele lui Devon. li trecu prin minte că dacă stătea în 
spaţiul acesta rece, singură cu gândurile ei, va începe să 
plângă şi Dumnezeu ştia că plânsese destul în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. Nu trebuia să-şi piardă avântul. Nu 
putea să se scufunde din nou în mlaştina aceea. Ca Blue 
afundându-se în zăpada grea, la kilometri distanţă de orice 
ajutor uman - dacă o laşi, te va îngropa. 


e 13» 


„Inspiră. Numără până la cinci. Expiră.” 

Înaintează. 

De aceea îşi puse iPhone-ul în buzunar, desfăcu centura 
de siguranţă, trase o geacă peste hanoracul ei cu glugă 
Boulder Art Walk şi speră că pe lângă cafeaua gratuită 
promisă putea găsi şi Wi-Fi. 


În interiorul centrului pentru vizitatori întrebă primul om 
pe care îl văzu, iar acesta îi arătă un afiş prost laminat de 
pe perete: Wi-Fi pentru musafirii noştri, prin amabilitatea 
parteneriatului dintre Departamentul de Transport din 
Colorado şi RoadConnect! 

Bărbatul rămase în spatele ei. 

— Asta... ăăă... vă costă. 

— Plătesc. 

— E cam scump. 

— Plătesc oricum. 

— Vedeţi? Arătă cu degetul: 3,95 dolari pentru fiecare 
zece minute. 

— Trebuie doar să dau un telefon. 

— Cât de lungă va fi convorbirea? 

— Nu ştiu. 

— Pentru că, dacă va dura mai mult de douăzeci de 
minute, poate luaţi un abonament lunar RoadConnect, 
care-i numai zece dolari pentru... 

— Ce dracu', omule, e-n ordine... 

Darby nu intenţionase să se răstească. Nu se uitase până 
atunci cu atenţie la străin, în lumina impersonală 
fluorescentă - avea peste cincizeci de ani, o jachetă 
Carhartt galbenă, cercel şi barbişon grizonant. Ca un pirat 
cu ochii trişti. Îşi reaminti că şi el era probabil blocat aici şi 
doar încerca să ajute. 

Telefonul ei oricum nu găsea reţeaua. Derulă cu degetul, 
dar nu apăru nimic. 

Nimic. 

Bărbatul se întoarse pe scaun: 

— Karma, nu? 

Ea îl ignoră. 


e 14» 


Locul trebuia să fi fost un stand pentru cafea funcţional în 
timpul zilei, însă acum îi amintea de o staţie de autobuz 
după orele de serviciu - excesiv de luminat şi pustiu. 
Standul de cafea Espresso Peak era închis în spatele unui 
grilaj de protecţie. În spatele lui se aflau două aparate de 
cafea industriale cu butoane analogice şi tăvi de picurare 
înnegrite. Pateuri vechi. Un meniu afişa câteva băuturi fără 
alcool scumpe. 

Centrul pentru vizitatori avea o singură încăpere - un 
dreptunghi lung ce urma linia acoperişului, cu toaletele 
publice în partea din spate. Scaune de lemn, o masă lată şi 
banchete de-a lungul peretelui. În apropiere, un automat 
care vindea mărunţişuri şi rafturi cu pliante turistice. Locul 
părea simultan aglomerat şi cavernos, cu miros puternic de 
Lysol. 

Cât despre cafeaua gratuită promisă? Pe tejgheaua de 
piatră şi ciment de la Espresso Peak se afla un munte de 
pahare de plastic, şerveţele şi două cafetiere păzite de 
grilaj. Pe una scria CAFIA, pe cealaltă CACAUA. 

„Cineva de pe statul de plată e zero barat la scriere.” 

Observă că cimentul era crăpat la nivelul gleznei şi una 
dintre pietre se mişca. O lovitură ar fi putut-o disloca. 
Descoperirea asta irită o mică parte obsesiv-compulsivă a 
creierului lui Darby. Ca nevoia de a zgândări o unghie 
ruptă. 

Auzi un băzâit slab, ca al aripilor unui nor de lăcuste, şi 
se întrebă dacă energia electrică era furnizată de un 
generator de rezervă. Poate că din cauza asta se oprise 
reţeaua Wi-Fi. Se întoarse spre străinul cu barbişon: 

— Aveţi vreun telefon public? _ 

Bărbatul îşi ridică privirea spre ea de parcă ar fi spus /ncă 
n-ai plecat? şi clătină din cap. 

— Dar semnal la telefon? 

— De la White Bend încoace, nu. 

Îi stătu inima în loc. Conform hărţii regiunii, atârnată pe 
perete, refugiul se numea Wanapa (tradus aproximativ 
Micul Diavol prin amabilitatea tribului local Paiute). La 
treizeci şi doi de kilometri spre nord era un alt refugiu - 


e 15» 


numit similar Wanapani, Marele Diavol - şi la încă 
şaisprezece kilometri, în vale, oraşul White Bend. In 
noaptea aceasta a  ajunului  Zăpaghedonului, sau 
Zăpapocalipsei, sau Zăpadzillei, sau cum or mai fi numit-o 
meteorologii, White Bend s-ar fi putut afla la fel de bine şi 
pe Lună... 

— Am prins semnal afară, se auzi în spatele ei o a doua 
voce masculină. 

Darby se întoarse. Bărbatul se sprijinea de uşa de la 
intrare, cu o mână pe clanţă. Trecuse pe lângă el când 
intrase prima dată („cum de nu l-am văzut?”). Era înalt, cu 
umeri laţi, cu un an sau doi mai în vârstă decât ea. Ar fi 
putut fi unul dintre tipii Alpha Sig cu care petrecea colega ei 
de cameră, cu păr des şi gelat, jachetă verde North Face şi 
zâmbet timid. 

— Dar numai o liniuţă şi doar pentru câteva minute, 
adăugă. Reţeaua mea e... ăăă... T-Mobile. 

— Şi a mea. Unde? 

— Lângă statui. 

Darby aprobă, sperând că mai avea suficientă baterie 
pentru un apel. 

— Ştii... hei, ştie vreunul dintre voi când vin plugurile de 
zăpadă? 

Ambii bărbaţi clătinară din cap. Lui Darby nu-i plăcea să 
stea între ei; trebuia să-şi întoarcă ochii de la unul la altul. 

— Cred că transmisiile de urgenţă s-au oprit, spuse cel 
vârstnic, arătând radioul AM/FM din anii 1990 care bâzâia 
pe tejghea, sursa zgomotului static pe care îl auzise; era 
dincolo de grilajul protector. Când am ajuns aici, vorbea 
despre trafic şi ajutorul de şomaj din treizeci în treizeci de 
secunde, dar acum nu se mai aude nimic. Poate 
transmiţătorul lor a fost acoperit de zăpadă. 

Darby se întinse printre gratii şi îndreptă antena, 
provocând o schimbare a tonalităţii zgomotului alb. 

— Tot e mai bine decât Bing Crosby. 

— Cine-i Bing Crosby? întrebă tânărul. 

— Unul dintre Beatleşi, răspunse vârstnicul. 

— Oh. 


e 16 - 


Cumva, Darby îl plăcea deja pe bărbatul în vârstă şi 
regreta că se răstise la el în legătură cu reţeaua wireless. 

— Nu ştiu prea multe despre muzică, admise tânărul. 

— E clar. 

Pe masa mare observă un teanc de cărţi de joc cu 
colţurile îndoite. Aparent un pocheraş care să apropie doi 
străini naufragiaţi în viscol. 

Se auzi apa la toaletă. 

„Trei străini”, socoti ea. 

Strecură telefonul înapoi în buzunarul blugilor, dându-şi 
seama că ambii bărbaţi încă o priveau. Unul în faţă, altul în 
spate. 

— Mă cheamă Ed, zise bătrânul. 

— Ashley, se prezentă tânărul. 

Darby nu-şi spuse numele. Împinse uşa cu cotul ieşind în 
gerul de afară şi-şi înfundă mâinile în buzunarele 
hanoracului. Lăsă uşa să se închidă singură în urma ei şi-l 
auzi pe bătrân întrebându-l pe celălalt: 

— Stai aşa. Numele tău e Ashley? Ca numele de fată? 

Celălalt gemu. 

— Nu-i doar nume de fată... 

Uşa se trânti. 

Lumea de afară se întunecase sub ninsoare. Soarele 
dispăruse. Fulgii ninsorii sclipeau portocalii în lumina 
unicului bec exterior al refugiului, care atârna deasupra uşii 
într-un abajur mare. Însă Zăpaghedonul părea să se fi 
potolit pentru câteva clipe; în noaptea care se lăsa se 
puteau zări contururile  piscurilor îndepărtate.  Aşchii 
stâncoase, pe jumătate acoperite de copaci. 

Îşi ridică hanoracul pe gât şi se înfioră. 

Statuile menţionate de tânăr se aflau la sud de refugiu, 
dincolo de catarg şi zona pentru picnic. Lângă locul unde 
parcase ea. De aici abia le vedea. Siluete pe jumătate 
îngropate în zăpadă. 

— Hei. 

Se întoarse. 

Era tot Ashley. Trânti uşa şi veni lângă ea, făcând paşi 
înalţi prin zăpadă. 


e 17 +» 


— E... deci... e un loc anume unde a trebuit să stau. 
Singurul punct în care am reuşit să prind semnal, şi era 
doar o liniuţă. S-ar putea să reuşeşti doar să trimiţi un SMS. 

— Tot e bine. 

Băiatul îşi încheie jacheta. 

— Hai să-ţi arăt. 

Se ghidară după urmele lui vechi şi Darby observă că 
erau deja acoperite pe jumătate de câţiva centimetri de 
zăpadă proaspătă. Se întrebă de cât timp era el blocat 
acolo. 

Indepărtându-se de clădire, îşi mai dădu seama că 
refugiul se afla pe buza unei genuni. Dincolo de peretele 
din spate (grupurile sanitare), vârfuri de copaci retezate 
marcau o stâncă abruptă. Nici măcar nu putea vedea locul 
exact de unde începea să coboare terenul, căci plapuma de 
omăt ascundea verticalitatea. Un pas greşit ar fi fost fatal. 
Flora de acolo era de asemenea ostilă - pini Douglas îndoiţi 
în forme groteşti de vânturile puternice, cu ramuri ascuţite 
şi ţepene. 

— Mulţumesc, zise Darby. 

Ashley nu auzi. Continuară să răzbată prin zăpada înaltă 
până la mijloc, întinzând braţele pentru echilibru. Era mai 
adâncă pe lângă alee. Tenişii ei Converse erau deja uzi şi 
nu-şi mai simţea degetele de la picioare. 

— Şi ţi se spune Ashley? întrebă ea. 

— Mada. 

— Nu, de exemplu, Ash? 

— De ce? 

— Doar întrebam. 

Privi din nou în urmă spre centrul pentru vizitatori şi zări 
o siluetă stând în picioare în lumina chihlimbarie a singurei 
ferestre. li urmărea din spatele geamului îngheţat. Nu-şi 
dădea seama dacă era bărbatul în vârstă, Ed, sau persoana 
pe care n-o întâlnise. 

— Ashley nu-i doar nume de fată, explică el în timp ce se 
târau cu greu. E un nume perfect valabil şi pentru un băiat. 

— A, desigur. 

— Ca Ashley Wilkes din Pe aripile vântului. 


e 18 - 


— Tocmai la el mă gândeam şi eu, spuse Darby. 

Îi făcea bine să spună aiureli. Însă o parte prudentă a 
creierului ei nu se putea opri să nu se întrebe: „[i-e familiar 
filmul ăsta vechi, dar nu ştii care simt Beatleşii?” 

— Sau Ashley Johnson, spuse el. Celebrul jucător de 
rugby. 

— Pe asta ai inventat-o. 

— Ba nu, se apără tânărul apoi arătă în depărtare. Uite, 
se poate vedea Vârful Melanie. 

— Poftim? 

— Vârful Melanie. Păru jenat. Îmi pare rău, sunt blocat 
aici de multă vreme şi am citit totul de la punctul de 
informare. Vezi muntele ăla mare de acolo? Un tip l-a numit 
după soţia lui. 

— Drăguţ. 

— Poate. In afara cazului în care nu voia să spună că-i 
rece şi inospitalieră. 

Darby chicoti. 

Ajunseseră la statuile îngheţate. Erau o mulţime. Exista 
probabil o placă explicativă pentru ele, undeva sub zăpadă. 
Sculpturile păreau să reprezinte copii. Alergând, ţopăind, 
jucându-se, turnati în bronz şi acoperiţi cu gheaţă. 

Ashley arătă unul care ţinea în mână o bâtă de baseball. 

— Acolo. Lângă jucătorul din liga mică. 

— Acolo? 

— Da. Acolo am prins semnal. 

— Mulţumesc. 

— Ai... ezită, cu mâinile în buzunare. Ai nevoie să... hm... 
să mai stau aici? 

Tăcere. 

— Inţelegi. Adică... dacă... 

— Nu. Darby zâmbi sincer. E-n regulă. Mulţumesc. 

— Speram să spui asta. E frig ca naiba. 

li aruncă surâsul lui relaxat şi se întoarse spre luminile 
portocalii, făcându-i semn peste umăr: 

— Distracţie plăcută cu Copiii de Coşmar. 

— Asta o să fac. 

Nu-şi dăduse seama cât de tulburătoare erau statuile 


e 19 œ 


până când nu rămase singură cu ele. Din copii lipseau 
bucăţi. Era un stil artistic pe care îl mai întâlnise - 
sculptorul folosea bucăţi mari de bronz brut, sudându-le în 
moduri bizare şi paradoxale ce lăsau cute şi goluri dar, în 
întuneric, imaginaţia ei le interpreta drept răni. Băiatul din 
stânga ei, cel cu bâta de baseball pe care Ashley îl numise 
„jucătorul din liga mică”, avea o gaură în cutia toracică. 
Alţii expuneau braţe contorsionate, ciopârţite, cu petice de 
carne lipsă. Ca o adunătură de victime muşcate de pitbulii, 
pe jumătate roase până la os. 

Cum le spusese Ashley? Copiii de Coşmar. 

Tânărul se afla la vreo şase metri distanţă, redus la o 
siluetă proiectată pe fundalul luminii portocalii a refugiului, 
când fata se întoarse şi-l strigă. 

— Hei! Aşteaptă! 

Bărbatul privi în urmă. 

— Darby. Numele meu e Darby. 

Ashley zâmbi. 

„Mulţumesc că m-ai ajutat”, vru ea să-i spună. 
„Mulţumesc că te-ai purtat frumos cu mine, o 
necunoscută.” Cuvintele erau acolo, în mintea ei, dar nu le 
putea articula. Contactul vizual se întrerupse, momentul 
trecu... 

„Mulţumesc, Ashley...” 

El îşi reluă mersul, apoi se opri din nou, răzgândindu-se, 
şi spuse: 

— Ştii că Darby e nume de băiat, da? 

Ea râse. 

Îl urmări îndepărtându-se, se sprijini de bâta statuii, pe 
care artistul o surprinsese în timpul loviturii, şi îşi feri 
iPhone-ul de fulgii ce cădeau. Miji ochii, privind colţul din 
stânga sus al ecranului. 

Niciun serviciu. 

Aşteptă, singură în întuneric. În colţul din dreapta, 
bateria scăzuse la şase procente. Işi lăsase încărcătorul 
într-o priză din camera de cămin. La peste trei sute de 
kilometri în urmă. 

— Te rog, şopti. Te rog, Doamne... 


e 20 œ» 


Tot nu avea semnal. Respirând printre dinţii încleştaţi, 
reciti mesajul surorii ei: Acum e bine. 

Bine e cel mai rău cuvânt din limba engleză. Scos din 
context, nu semnifică nimic. Bine putea să însemne că 
mama ei Maya se simţea mai bine, putea să însemne că se 
simţea mai rău, putea să însemne că era... în sfârşit, doar 
bine. 

Se spune despre cancerul pancreatic că ar fi un ucigaş 
rapid, pentru că adesea moartea urmează diagnosticului în 
câteva săptămâni sau chiar zile - dar nu-i adevărat. 
Durează ani ca să ucidă. Numai că nu are simptome în 
fazele incipiente, se multiplică invizibil în interiorul gazdei, 
icterul sau durerile abdominale nu se manifestă decât după 
ce este mult prea târziu. Ideea era înfiorătoare; cancerul 
existase în interiorul mamei sale încă de când Darby era în 
liceu. Fusese acolo când minţise despre etichetele Sears 
rupte din interiorul genţii ei. Fusese acolo când şofase până 
acasă la 3 noaptea într-o duminică, ameţită de ecstasy 
prost şi cu o brățară verde fosforescent la încheietură, iar 
mama ei izbucnise în lacrimi pe verandă, numind-o târfuliță 
stricată. Creatura aceea invizibilă pândise în tot acel timp 
pe umărul ei, trăgând cu urechea, şi ea murea încet, fără ca 
niciuna dintre ele să ştie. 

Ultima dată vorbiseră de Ziua Recunoştinţei. Convorbirea 
însemnase mai mult de o oră de ceartă, dar ultimele câteva 
secunde trenau în mintea lui Darby. 

Din cauza ta ne-a părăsit tata, îşi amintea că spusese. şi 
dacă aş fi putut, l-aş fi ales pe el în locul tău. Aşa aş fi făcut. 
Într-o clipă. 

Într-o nenorocită de clipă, Maya. 

Îşi şterse lacrimile cu degetul mare, deja îngheţând până 
la os. Expiră în aerul muşcător de rece. Mama era pregătită 
pentru operaţie, chiar acum, la Spitalul Utah Valley, iar ea 
era acolo, blocată într-un popas părăginit la kilometri 
întregi în interiorul Munţilor Stâncoşi. 

Şi ştia de asemenea că nu mai avea suficientă benzină ca 
s-o ţină pe Blue încălzită. Centrul pentru vizitatori, cel puţin, 
era dotat cu căldură şi electricitate. Fie că-i plăcea, fie că 


e 21 œ» 


nu, probabil va trebui să stea la taclale cu Ed, cu Ashley şi 
cu cel care trăsese apa la toaletă. Şi-i imagina - o 
adunătură de străini în furtună, ca pionierii şi căutătorii de 
aur care probabil împărţiseră refugiul în aceiaşi munţi cu 
secole în urmă - sorbind cafele slabe, spunând poveşti de 
tabără şi ascultând la radio ştiri trunchiate, de exemplu 
când vor sosi plugurile de zăpadă. Poate că-şi va face 
câţiva prieteni pe Facebook şi va învăţa să joace poker. 

Sau poate se va duce să stea în Honda ei şi să moară de 
frig. 

Ambele opţiuni erau la fel de tentante. 

Aruncă o privire celei mai apropiate statui. 

— O să fie o noapte lungă, puştilor. 

Işi mai verifică o dată iPhone-ul, dar renunţase deja la 
speranţa în magicul loc cu semnal al lui Ashley. Tot ce 
făcea afară era să irosească bateria şi să rişte degerături. 

— O noapte a dracului de lungă. 

Se îndreptă spre clădirea Wanapa, simțind cum o 
migrenă începe să-şi facă simțită prezenţa. Zăpaghedonul 
lovea din nou, ascunzând munţii după fulgii răscoliţi de 
vânt. O rafală puternică trecu prin spatele ei, făcând brazii 
să trosnească şi umflându-i hanoracul. Din mers, numără 
involuntar maşinile din parcare: trei, plus Honda ei. O dubă 
gri, o camionetă roşie şi un vehicul neidentificat, toate pe 
jumătate îngropate de valuri de zăpadă îngheţată. 

Alese să înconjoare parcarea cu modesta colecţie de 
maşini înzăpezite. Practic fără motiv. Mai târziu avea să 
rememoreze de mai multe ori decizia aceea involuntară şi 
să se întrebe cât de diferit ar fi putut decurge noaptea dacă 
s-ar fi întors pur şi simplu pe urmele lui Ashley. 

Trecu pe lângă şirul de vehicule. 

Prima era camioneta roşie. Saci de nisip în remorcă, 
lanţuri la roţi. Pe ea era mai puţină zăpadă decât pe 
celelalte, semn că nu stătea de mult acolo. Presupuse că de 
vreo jumătate de oră. 

A doua maşină era complet îngropată, doar un munte 
inform de zăpadă. Nu-i putea discerne nici măcar culoarea; 
la fel de bine putea fi un tomberon. Ceva lat şi pătrăţos. Se 


e 22» 


afla acolo de cel mai mult timp. 

A treia era Blue, Honda ei de încredere. Maşina în care 
învățase să conducă, în care mersese la colegiu, maşina în 
care îşi pierduse virginitatea (nu toate în acelaşi timp). 
Ştergătorul din stânga lipsea în continuare, proiectat în 
vreo movilă de zăpadă pe autostradă, cu un kilometru în 
urmă. Ştia că avusese noroc să ajungă până la spaţiul de 
refugiu. 

Ultima era duba gri. 

Aici Darby alese să scurteze drumul prin parcare până la 
aleea ce ducea la uşa din faţă a clădirii, aflată la vreo 
cincisprezece metri. Plănuia să treacă printre dubă şi Honda 
ei, sprijinindu-se de portierele propriei maşini ca să-şi ţină 
echilibrul. 

Pe laterala dubei era imprimată o vulpe portocalie ca din 
desenele animate, un fel de copie a lui Nick Wilde din 
Zootopia. Ţinea un pistol pentru cuie aşa cum un agent 
secret ţine o armă, promovând servicii de construcţii sau de 
reparaţii. Numele companiei era acoperit de zăpadă, dar 
sloganul spunea: NOI TERMINĂM CE AM ÎNCEPUT. Duba 
avea două ferestre în spate. Cea din dreapta era acoperită 
cu un prosop. Cea din stânga era liberă, reflectând o rază 
din lumina becului, iar înăuntru Darby întrezări ceva palid. 
O mână. 

O mânuţă, ca de păpuşă. 

Se opri din mers, cu răsuflarea tăiată. 

Mânuţa strângea un fel de gratii în spatele geamului 
îngheţat - degetele albe se desfăceau unul câte unul, în 
stilul necoordonat al unui copilaş care abia învaţă să-şi 
stăpânească sistemul nervos -, apoi, brusc, se retrase în 
întuneric. Dispăru din vedere. Totul se întâmplase în trei, 
poate patru secunde, lăsând-o pe Darby mută de uluire. 

„Nu se poate.” 

Înăuntru era linişte. Nu mai mişca nimic. 

Se apropie încet, puse palmele căuş pe fereastră şi privi 
înăuntru, mijind ochii. Genele îi atingeau sticla rece. Abia 
vizibil în beznă, aproape de locul unde dispăruse mânuţa, 
distinse o semilună micuță, o reflexie aproape vizibilă a 


e 23» 


luminii becului cu vapori de sodiu. Era lacătul rotund cu 
cifru care închidea o structură din zăbrele, pe care o 
strânsese mâna copilului. Ca şi cum ar fi fost într-o cuşcă. 

Apoi Darby expiră - o greşeală - şi sticla deveni opacă de 
la răsuflarea ei. Totuşi ea văzuse. N-avea cum să pretindă 
că nu văzuse. 

Se dădu înapoi, lăsând o amprentă palmară pe portieră. 
Îşi simţea inima bubuindu-i în gât. Un ritm care se 
intensifica. 

„În dubă... În dubă e-ncuiat un copil.” 


e 24» 


8.17 PM 


Se întoarse înăuntru. 

Ashley ridică privirea: 

— Ai avut noroc? 

Nu-i răspunse. 

Stătea aşezat la masa de lemn, jucând cărţi cu Ed. Mai 
era prezentă o femeie - probabil soţia lui Ed care-i stătea 
alături. Era o pitică aferată, la vreo patruzeci de ani, cu păr 
negru tuns castron şi hanorac galben şifonat, ocupată să 
spargă balonaşe pe tabletă. Ea fusese la toaletă. 

După ce uşa se trânti în spatele ei, Darby îi socoti pe cei 
trei suspecți: Vorbăreţul Ashley, Ed Ochi-Trişti şi soţia prost 
îmbrăcată a lui Ed. Oare cui aparţinea duba gri? 

„Oh, Doamne, în duba de-afară e un copil. Inchis într-un 
fel de cuşcă.” 

Totul năvăli dintr-odată asupra ei. Gura i se umplu de 
gust amar. Picioarele i se înmuiară. Simţea nevoia să se 
aşeze, dar se temea. 

„Unul dintre ăştia trei a făcut-o...” 

— Asigură-te c-ai închis bine uşa, zise Ed. 

Jocul de cărţi continuă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Ashley îşi verifică mâna şi se uită pieziş la Ed. 

— Patru de cupă? 

— Pescuieşte. Doi de pică? 

— Nu. 

Mai era ceva în neregulă, îşi dădu seama Darby. 
Socoteala nu ieşea. Afară erau trei maşini în afară de a ei. 
Înăuntru erau trei suspecți. Însă Ed şi soţia lui cu siguranţă 
călătoriseră împreună. Corect? Aşadar, înăuntru trebuia să 
mai fie o a patra persoană. „Dar unde?” 

Îşi mută privirea de la Ashley la Ed şi la soţia lui, scanând 
complet încăperea, cu inima strânsă de groază. „Unde ar 
putea...” 

Apoi simţi o răsuflare caldă atingându-i ceafa. Cineva 
stătea în spatele ei. 

— Valet de treflă. 


e 25» 


— Pescuieşte. 

Darby rămase nemişcată, având pielea ca de găină. Un 
fior îi alunecă pe şira spinării. Vru să se întoarcă, însă nu 
putu. Trupul refuza să se mişte. 

„E chiar în spatele meu.” 

Îi răsufla în ceafă. O suflare pe gură, ridicându-i părul, 
gâdilându-i pielea expusă. Şuierându-i uşor pe lângă 
ureche. Cumva ştia deja că acest al patrulea călător era un 
bărbat; femeile pur şi simplu nu respiră aşa. Se afla la mai 
puţin de o jumătate de metru în spatele ei. Destul de 
aproape ca să-i atingă spatele sau s-o apuce de gât şi să-i 
strivească traheea cu degetele. 

Ar fi vrut să se poată răsuci pe călcâie şi să-l înfrunte, 
indiferent cine era, dar totul era straniu, amorţit. Ca atunci 
când încerci să dai cuiva un pumn într-un coşmar. 

„Întoarce-te”, îşi impuse. „Întoarce-te acum.” 

În faţa ei, jocul de cărţi continua. 

— Damă de cupă? 

— Aha! Aşa da. 

— Nouă de caro? 

— Nu. 

În spatele fetei, respiraţia se opri pentru câteva clipe - 
suficient cât să spere că-şi imaginase totul -, apoi reveni cu 
o înghiţitură grea. Respira pe gură. Stând acolo în tăcere 
rigidă, Darby îşi dădu seama că o făcuse din nou. Intrase 
fără să verifice colţul din stânga ei. 

„Isuse, Darby, întoarce-te! Uită-te la el.” 

În cele din urmă reuşi. 

Se întoarse lent, calm, ridicând o palmă, ca şi cum n-ar fi 
făcut decât să urmeze cerința lui Ed referitoare la 
închiderea corectă a uşii. Se răsuci până ajunse faţă în faţă 
cu bărbatul. 

Individul era o prăjină. Înalt, dar adus de spate, slab ca 
un par, având cel mult nouăsprezece ani. Un profil ca de 
nevăstuică la o faţă ciuruită de acnee, toate deasupra unei 
bărbii informe acoperite cu tuleie ca un puf de piersică. Fes 
Deadpool şi geacă de schi albastru-deschis. Umerii înguşti 
erau uzi de la zăpada topită, ca şi cum ar fi fost şi el afară. 


e 26 - 


Se holba la ea, aşa că Darby îi susţinu privirea - irisuri 
căprui, părând de rozătoare în stupiditatea lor anostă - şi-i 
adresă un surâs timid. 

Momentul trecu. 

Respirația lui Faţă de Rozător mirosea a lapte cu 
ciocolată amestecat cu acreala pământoasă de Skoal. 
Braţul drept i se ridică fără avertisment, Darby tresări, dar 
se întinse pe lângă ea ca să apese uşa, care se blocă cu un 
pocnet de zăvor. 

— Mulţam, spuse Ed revenind la Ashley. As de cupă? 

— Nu. 

Darby rupse contactul vizual şi-l lăsă pe băiat lângă uşă. 
Inima îi bubuia sub coaste. Zgomotul paşilor părea 
amplificat. Încleştă ambele mâini în pumni ca să le ascundă 
tremurul şi se aşeză la masă lângă ceilalţi. Îşi trase un 
scaun între Ashley şi cuplul mai vârstnic, iar picioarele de 
lemn răsunară pe podea. 

Ashley scrâşni din dinţi la auzul sunetului. 

— Hm, nouă de cupă. 

— Căcat. 

Soţia lui Ed îi trase un cot. 

— Vezi cum vorbeşti. 

Darby ştia că Faţă de Rozător încă se uita la ea cu ochii 
lui tulburi şi mici, studiind-o. Îşi dădu seama că stătea rigidă 
- prea rigidă -, aşa că se relaxă puţin în scaun şi se prefăcu 
că se joacă cu iPhone-ul. Îşi ridică genunchii până la tăblia 
mesei. Juca un rol, cel de studentă în ultimul an la Arte, 
supracafeinizată, cu o Honda plină de desene după pietre 
de mormânt şi un telefon cu bateria epuizată, izolată la 
marginea civilizaţiei ca toţi ceilalţi. O studentă inofensivă în 
anul doi la UC Boulder. . 

El zăbovea lângă uşă. Incă o privea. 

Darby începu să se îngrijoreze. Oare ştia? Probabil se 
uitase afară pe fereastra dinspre vest şi o văzuse trăgând 
cu ochiul în interiorul dubei. Poate că-i văzuse urmele 
paşilor. Sau poate comportamentul ei trădase totul din clipa 
în care se împleticise înapoi în hol cu nervii întinşi şi inima 
în gât. De obicei era o mincinoasă iscusită, dar nu în seara 


e 27 œ» 


aceasta. Nu acum. 

Incercă să găsească o explicaţie banală pentru ceea ce 
văzuse - de exemplu, copilul unuia dintre cei patru, despre 
care încă nu venise vorba, trăgea un pui de somn în spatele 
dubei. Era plauzibil, nu? Se întâmpla tot timpul. Pentru aşa 
ceva sunt spaţiile de refugiu. Pentru odihnă. 

Insă asta nu explica lacătul rotund pe care-l zărise. Sau 
gratiile pe care le strângea mânuţa. Sau, în orice caz, 
plasarea deliberată a prosoapelor pe ferestrele din spate - 
ca să ascundă ceea ce se petrecea înăuntru. Corect? 

„Oare reacţionez exagerat?” 

Poate. Sau poate nu. Gândurile i se împrăştiau; energia 
de la cofeină se disipa. Avea nevoie de o nenorocită de 
cafea. 

Vorbind de reacție exagerată, Darby încercase deja să 
sune la 911 de afară. Nu avea semnal. Mai încercase de 
câteva ori de lângă Copiii de Coşmar, din locul magic pe 
care i-l descrisese Ashley. Nimic. Încercase chiar să trimită 
un SMS la 911 - îşi amintea că citise odată că SMS-urile au 
nevoie doar de o fracțiune din semnalul necesar şi că sunt 
calea cea mai bună de a cere ajutor în zonele fără 
acoperire. Totuşi, nici asta nu funcţionase. Copil răpit 
dubă gri număr VBH9045 pe Drumul Statal 7 refugiul 
Wanapa trimiteţi poliţia. 

Mesajul, etichetat NU SE POATE TRIMITE, era încă 
deschis. Il închise, în cazul că Faţă de Rozător privea peste 
umărul ei. 

De asemenea, încercase să deschidă portiera din spate a 
dubei (o posibilă eroare fatală dacă vehiculul ar fi avut 
alarmă), dar era încuiată. Bineînţeles, de ce n-ar fi fost 
închisă? Zăbovise afară, încercând să vadă în întuneric 
palmele făcute căuş de-o parte şi de cealaltă a ochilor, 
bătând cu degetele în geam, încercând să determine 
silueta micuță să se mişte din nou, însă fără succes. 
Interiorul dubei era în beznă şi la uşile din spate erau 
îngrămădite pături şi diverse obiecte. Zărise mânuţa doar 
pentru câteva secunde. Dar fusese suficient. Nu-şi 
imaginase. 


e 28 œ 


„Aşa e?” 

Aşa era. 

— As de pică. 

— La dracu’. 

— Vezi cum vorbeşti, Eddie... 

— Pentru Dumnezeu, Sandi, suntem înzăpeziţi într-o 
latrină din Colorado construită din banii contribuabililor şi-i 
aproape Crăciunul. O să pun douăzeci de dolari în borcanul 
meu de înjurături când ajung acasă, bine? 

Bruneta - Sandi, se părea - aruncă o privire peste masă 
spre Darby şi mimă din buze: Scuze. li lipsea un dinte din 
faţă. În poală, pe geanta cu strasuri era brodat psalmul 
135.1: CĂ BUN ESTE DOMNUL; ÎN VEAC ESTE MILA LUI. 

Darby îi întoarse politicos zâmbetul. Delicateţea ei putea 
face faţă câtorva înjurături. În plus, Ashley credea că Bing 
Crosby era unul dintre Beatleşi, ceea ce-l făcea pe Ed să 
pară un tip de treabă. 

Însă... era conştientă că îşi crea alt unghi mort, fix ca 
atunci când intrase în clădire fără să verifice colţurile. 
Instinctul îi spunea că Faţă de Rozător conducea duba gri. 
Dar era numai o presupunere. Ştia că cel care 
răpise/abuzase copilul putea fi oricare dintre cei de acolo. 
Oricare dintre cei patru străini blocaţi în refugiul de pe 
marginea şoselei ar fi putut fi - ba nu, chiar era - suspectul. 

Ashley? Tocmai curăța masa de „Pescuieşte”. Era 
inteligent şi prietenos, tipul fermecător şi optimist cu care 
ar fi ieşit o dată, dar nu şi a doua oară, însă ceva din el îi 
stârnea neîncrederea. N-ar fi putut specifica exact ce 
anume. Să fi fost afectarea lui? Alegerea cuvintelor? Pur și 
simplu i se părea fals, interacţiunile sociale îi erau atent 
studiate, aşa cum un funcţionar afişează o faţă veselă 
clienţilor, totuşi îi face de două parale în biroul din spate. 

Ed şi Sandi? Erau simpatici, dar şi cu ei era ceva în 
neregulă. Nu păreau a fi căsătoriţi. Nici măcar nu păreau să 
se placă reciproc prea mult. 

Şi Faţă de Rozător? Era un semnal de alarmă ambulant. 
Deja un pericol. 

Toţi cei prezenţi erau vinovaţi până la dovedirea 


e 29 œ 


contrarului. Darby trebuia să-l asocieze pe fiecare individ cu 
fiecare vehicul de afară, abia apoi putea fi sigură. Nu era 
bine nici să întrebe direct, altfel adevăratul răpitor/părinte 
abuziv ar fi ştiut că era pe urmele sale. Trebuia să lucreze 
grijuliu cu informaţiile. Se gândi să-i întrebe pe Ashley, Ed şi 
Sandi la ce oră sosiseră şi să coreleze cu stratul de zăpadă 
de pe maşinile de afară. Dar şi asta ar fi atras prea multă 
atenţie. 

Pe de altă parte, dacă aştepta prea mult? 

Răpitorul n-ar fi zăbovit acolo. În clipa în care viscolul s-ar 
fi domolit sau ar fi ajuns plugurile DTC, el (sau ea, sau ei) ar 
fi fugit ca din puşcă din Colorado, lăsând-o pe Darby numai 
cu descrierea unui suspect şi cu un număr de înmatriculare. 

Telefonul îi piui în buzunar, speriind-o. Baterie 5%. 

Ashley ridică privirea spre ea peste o mână de cărţi 
unsuroase. 

— Semnal? 

— Poftim? 

— Ai reuşit să prinzi semnal? Lângă statui? 

Darby clătină din cap, prinzând oportunitatea. Ştia că 
telefonul nu-i va rezista toată noaptea, aşa că acum era 
momentul adecvat să întrebe, potrivit personajului pe care 
îl juca: 

— Are cineva din întâmplare un încărcător de iPhone? 

Ashley scutură din cap. 

— Îmi pare rău. 

— Eu n-am, spuse Sandi înghiontindu-l pe Ed, iar tonul îi 
trecu de la dulce la veninos. Dar tu, Eddie? Mai ai 
încărcătorul de telefon sau l-ai amanetat şi pe ăsta? 

— În secolul al XXI-lea nu se mai amanetează lucruri, zise 
Ed. Există Craigslist. Şi nu-i vina mea că Apple vinde la 
suprapreţ, deşi e un... 

— Vezi cum vorbeşti... 

— Gunoi. Voiam să spun că vinde la suprapreţ, deşi e un 
gunoi. Bărbatul trânti cărţile pe masă şi se uită la Ashley cu 
un zâmbet forţat. Am spart odată un iPhone în buzunar, 
aşezându-mă pe el. Un gadget de şapte sute de dolari, 
distrus prin simplul act de a mă așeza. Obiectul ăla subţire 


e 30 - 


mi s-a îndoit ca o frunză pe... 

— Vezi cum vorbeşti... 

— Şold. Pe şold. Vezi, indiferent de ce crede Sandi, sunt 
capabil să spun o frază completă fără să recurg la... 

Ashley îl întrerupse: 

— Patru de treflă? 

— Futu-i! 

Sandi oftă şi mai sparse un balonaş pe tabletă. 

— Fii atent, tinere. Eddie răstoarnă mesele când pierde. 

— Era o tablă de şah, ripostă Ed, şi s-a întâmplat o dată. 

Ashley rânji şi-şi luă pătrarul de treflă. 

— Să ştii, Eddie, că n-o să-ţi mai găseşti de lucru dacă 
nu-ţi controlezi înjurăturile. 

Sandi ciocăni ecranul cu vârful degetului şi se auzi un 
zornăit de animaţie - vum-vum. 

Ed zâmbi forţat. Vru să spună ceva, dar se răzgândi. 

Incăperea se răci. 

Darby îşi încrucişă braţele şi pătrunse sensul vorbelor: 
una peste alta, nu exista niciun încărcător alb de Apple peo 
rază de kilometri. Presupunea că telefonul mai avea cam 
vreo nouăzeci de minute de viaţă. Faţă de Rozător nu-i 
răspunsese la întrebare, desigur; de fapt, nu vorbise deloc. 
Incă stătea lângă uşă, blocând ieşirea, cu mâinile în 
buzunare, bărbia în piept, cu fesul Deadpool roşu şi negru 
acoperindu-i partea superioară a feţei. 

„E cu ochii pe mine. La fel cum sunt şi eu cu ochii pe el.” 

Trebuia să se poarte normal. Cea mai bună prietenă a ei 
îi spusese cândva că suferea de FSR („faţă de scorpie 
relaxată”) şi da, într-adevăr, Darby zâmbea rar. Nu pentru 
că ar fi fost scorpie, sau măcar nefericită. Zâmbetul o făcea 
să fie conştientă de sine. Când muşchii feţei i se încordau, 
cicatricea lungă, curbată de deasupra sprâncenei devenea 
vizibilă, ca o seceră albă. O avea de la zece ani şi o ura. 

CRAC-POC. 

Un sunet brutal, ca de țesătură sfâşiată; Darby tresări pe 
scaun. Era radioul din spatele grilajului de protecţie, care 
revenise la viaţă. Toţi ridicară privirile. 

— Asta-i... 


e 3] œ» 


— Da. Ed se ridică în picioare. Frec de urgenţă. A revenit. 

Darby ştia că „frec” era prescurtarea folosită în armată 
pentru frecvență. Încă o gâlgâitură de zgomot static, 
atingând un ton acut. Ca un telefon scăpat sub apă. 

Nu-şi dădu seama că Faţă de Rozător se apropiase decât 
atunci când se opri în spatele umărului ei stâng, respirând 
în continuare pe gură, alăturat grupului înţepenit de atenţie 
lângă anticul Sony AM/FM care pârâia pe tejghea. Strecurat 
prin zgomot, Darby recunoscu... da, acolo... un murmur 
extrem de slab... 

— O voce, zise. Vorbeşte cineva. 

— N-aud nimic... 

— Staţi aşa. 

Ed întinse mâna prin grilaj şi răsuci butonul de volum, 
ridicând fragmente minuscule de murdărie. Suna ca o voce 
automată, întreruptă de pauze nenaturale. 

„...emis avert-zare de furtună în Backb-ne Pass cu cond- 
ţii de viscol şi precip-taţii extreme. Drumul Statal Ş-pte este 
închis pentru orice fel de tr-fic între ieşir-le 49 şi 68 până la 
noi inform-ţii...” 

Ashley clipi. 

— Noi la ce marcaj suntem? 

Ed ridică un deget, clătinând oblonul. 

— Sst. 

„Echip-jele de urgenţă şi de întreţ-nere a drumurilor se 
aşt-ptă la întârzier- semnificative, între şase ş- opt ore, din 
ca-za multiplelor coliziuni şi a căderilor mas-ve de ninsoare. 
Toţi conducăt-rii auto sunt sfătuiţi să păr-sească drumurile 
şi să rămână la adăpost până la îmbun-tăţirea cond-ţiilor 
meteo.” 

Urmă o pauză lungă, cu pârâituri. Apoi un piuit slab. 

Toată lumea aştepta. 

„Serv-ciul naţional m-teo a emis avertizare de furtună în 
Backb-ne Pass...” 

Transmisia se repeta, şi toţi din încăpere se dezumflară. 
Ed reduse volumul şi oftă. 

Tăcere. 

Sandi vorbi prima. 


e 32 œ 


— Între şase şi opt ore? 

Pe Darby aproape o lăsară picioarele. Stătuse pe 
jumătate ridicată, aplecată în faţă ca să asculte, iar acum 
se prăbuşi înapoi în scaun ca o păpuşă de cârpe. Ceilalţi 
procesau informaţia cu glas scăzut, în jurul ei. 

— Chiar aşa e? 

— Între şase şi opt ore, futu-i. 

— Practic toată noaptea. 

— Mai bine ne-am face comozi. 

Sandi se bosumflă şi închise husa de piele a tabletei. 

— Imaginează-ţi, deja am ajuns la ultimul nivel la Super 
Bubble Pop. 

„Toată noaptea.” Darby se legănă în scaunul simplu, cu 
degetele încleştate în jurul genunchilor. O năpădi un 
sentiment ciudat de alarmă, un fel de oroare vâscoasă, aşa 
cum trebuie să fi simţit mama ei când îşi descoperise 
primul nodul sub braţ. Nu panică, nu reacţie de luptă sau 
de fugă, doar acel scurt moment înfiorător în care viaţa de 
zi cu zi devine dezgustătoare. 

„Va dura toată noaptea până ajung plugurile de 
zăpadă...” 

Faţă de Rozător îşi drese glasul, un uguit zemos, şi toată 
lumea se uită la el. Încă stătea în spatele scaunului lui 
Darby, respirând peste gâtul ei. Se adresă tuturor, în 
cuvinte lente şi încleiate: 

— Mă cheamă Lars. 

Tăcere. 

— Numele... inspiră pe gură. Numele meu e... Lars. 

Nimeni nu răspunse. 

Darby se încordă, realizând că era probabil pentru prima 
dată când Ashley, Ed şi Sandi îl auzeau vorbind, de 
asemenea. Stinghereala era tangibilă. 

— Hm... Ashley zâmbi cu zâmbetul lui lejer. Mulţumim, 
Lars. 

— Ştiţi... Lars înghiţi în sec, cu ambele mâini în 
buzunarele jachetei. Dacă tot o să stăm... hm... un timp 
aici. Mai bine să facem cunoştinţă. Deci... hm... bună, pe 
mine mă cheamă Lars. 


e 33% 


„...Şi probabil sunt cel cu un copil încuiat în dubă.” 

Mintea lui Darby alerga, gânduri scăpate de sub control, 
cu nervii zbătându-se şi scânteind ca nişte fire electrice vii. 

„Şi noi suntem blocaţi aici cu tine. În refugiul ăsta 
minuscul. Toată noaptea.” 

— Ne pare bine, zise Ed. Tu ce părere ai despre 
produsele Apple? 

X 


După douăzeci de minute de conversație banală 
strategică, Darby asociase fiecare vehicul parcat cu 
proprietarul său. 

Cel îngropat în zăpadă îi aparţinea lui Ashley. El sosise 
primul acolo, undeva după ora 15, şi găsise un refugiu 
pustiu cu un radio care bâzâia şi cafea stătută. Nu se 
grăbea să străbată trecătoarea şi considerase că era mai 
bine să fie prudent. Era student, la fel ca ea, la Institutul de 
Tehnologie din Salt Lake City sau aşa ceva. Acum, că 
gheaţa fusese spartă, se dovedi a fi un vorbăreţ absolut, cu 
un rânjet până la urechi, ca al pisicii de Cheshire. Darby 
aflase că plănuia o excursie la Vegas împreună cu unchiul 
său, ca să vadă show-ul unui iluzionist. Ura ciupercile, dar 
adora coriandrul. Doamne, cât putea să vorbească! 

— lar Ashley e un nume perfect şi pentru un bărbat. 

— Îhî, făcu Ed. 

Cei doi mai vârstnici erau mai reţinuţi, însă Darby ştia 
acum despre camioneta roşie F150 că îi aparţinea de fapt 
lui Sandi - nu lui Ed, cum presupusese iniţial. De asemenea, 
rămase uimită să afle că nu erau căsătoriţi, deşi se certau 
ca şi cum ar fi fost. Erau de fapt verișori şi Sandi şofa şi-i 
ducea pe amândoi în vizită de Crăciun la familia din 
Denver. O călătorie în ceasul al unsprezecelea, după cum 
părea. Ed întâmpinase de curând ceva probleme, de aceea 
nu avea maşină şi (aparent) nicio slujbă stabilă. Fusese 
închis? Poate. Părea cumva iresponsabil; un bărbat-copil la 
vreo cincizeci de ani, cu cercel şi ţăcălie de biker, iar lui 
Sandi părea să-i facă plăcere să-l cocoloşească, chiar dacă 
numai pentru a avea o scuză să-l urască. 

Aşadar, Darby eliminase trei persoane şi două vehicule. 


e 34» 


Rămânea Lars. 

El nu mai vorbise deloc după ce-şi spusese numele, aşa 
că Darby nu-şi făcuse o idee clară despre ora la care 
ajunsese acolo, dar, judecând după stratul de zăpadă, 
estima cam treizeci de minute înaintea lui Ed şi a lui Sandi. 
ÎI urmări umplând un pahar de plastic cu CACAUĂ şi 
revenind la postul lui de santinelă lângă uşă, unde sorbi cu 
zgomot ca un copil. Nu-l văzuse nici măcar o dată stând jos. 

In timp ce îşi sorbea drogul personal, CAFIA, Darby 
încercă să-şi planifice următoarele mişcări. Necunoscutele 
erau însă prea numeroase. Nu-i putea implica pe Ed, Ashley 
sau Sandi - nu încă -, pentru că ar fi pierdut controlul 
asupra situaţiei. Implicarea altora trebuia făcută abia în 
ultimă instanţă. Nu poţi pune cuiul înapoi la grenadă. In 
momentul acela, avea avantajul surprizei şi cel mai rău ar fi 
fost să-l irosească. A 

Mintea încă îi derula cele mai proaste scenarii. Işi 
imagină că-i spunea lui Ashley (cel mai tânăr şi mai apt 
fizic) despre bănuiala că împart oxigenul cu un molestator 
de copii, iar Ashley, de înţeles, pălea. Lars ar fi observat 
asta; scotea un pistol din geaca lui albastru-deschis şi-i 
împuşca pe amândoi. Ed şi Sandi ar fi fost martori, deci şi ei 
trebuiau să moară. Patru cadavre pline de gloanţe într-o 
baltă strălucitoare de sânge. Totul pentru că Darby 
deschisese gura. 

Şi reversul - dacă în duba lui Lars nu era un copil? 

„Dacă mi-am imaginat eu?” 

Dacă ceea ce văzuse era mâna unei păpuşi de plastic? 
Laba unui câine? O mănuşă de copil goală? N-ar fi explicat 
gratiile sau lacătul, însă putea fi totul rodul imaginaţiei ei 
chinuite, o iluzie de umbre şi de lumini, şi oricum durase 
doar câteva secunde. Mintea i se învolbură puţin. 

Fusese sigură în urmă cu treizeci de minute, dar dintr- 
odată convingerea îi dispăruse. Işi putea imagina zeci de 
scenarii mult mai posibile decât acela. Care era 
probabilitatea de a da peste o răpire în desfăşurare? In timp 
ce rămăsese blocată într-un refugiu înzăpezit? Totul era 
prea fantastic ca să facă parte din viaţa lui Darby. 


e 35» 


încercă să reconstruiască scena în minte. Pas cu pas. 
Fereastra din spate a dubei fusese acoperită de gheaţă. 
Interiorul fusese întunecos. lar Darby însăşi? Era o epavă - 
agitată, nedormită, cu Red Bull curgându-i prin vene, zărind 
stele în spatele pleoapelor uscate. Dacă nu fusese decât 
imaginaţia ei vie în acţiune, iar Lars era un călător 
nevinovat ca toţi ceilalţi? Atacarea lui ar fi fost un act inutil 
de violenţă. 

„Dacă mă-nşel...” 

Termină ultima înghiţitură de cafea şi, dintr-un motiv 
necunoscut, mintea îi fugi la sora ei mai mare, Devon, de 
douăzeci şi trei de ani, care îşi făcuse primul tatuaj pe 
omoplatul drept. Câteva caractere chinezeşti îndrăzneţe, 
trasate elegant. Se traduceau prin „Putere în chineză”. 

Care era lecţia? Verifică totul de două ori. 

Trebuia să se întoarcă afară la dubă. Trebuia să vadă 
copilul. Să vadă cu adevărat copilul acela. 

Nu putea să acţioneze pripit. Avea destul timp; practic, 
între şase şi opt ore. Suficient răgaz să gândească. Trebuia 
să fie sigură înainte de a face vreo mişcare. 

„Aşa e?” 

Aşa era. 

Îşi frecă pielea de găină de pe braţe şi scană încăperea. 
Cei de la masă terminaseră de jucat „Pescuieşte” şi acum 
Ashley încerca să-l convingă pe Ed să joace un joc nou 
numit „Război”. Sandi scosese din geantă o carte cu 
coperte galbene şi o ridicase ca pe un zid defensiv. lar Lars, 
starul coşmarului din seara aceea, încă păzea uşa de la 
intrare, sorbind din paharul de plastic cu CACAUA. 
Numărase: era al treilea. În curând avea să se ducă la 
toaletă. 

„Atunci e momentul”, decise ea. Atunci o să se strecoare 
afară. Prima dată intrase în scenă împiedicată, cu garda jos 
şi înspăimântată. De data asta va fi pregătită. 

Ashley azvârli cărţile, renunțând la jocul cu Ed, şi făcu 
semn din cap spre cartea lui Sandi: 

— Ce citeşti? 

— Un roman poliţist, mormăi ea. 


e 36 - 


— Îmi plac astea, spuse el, după care ezită o clipă. Mă 
rog, ca să fiu cinstit, nu citesc prea mult. Presupun că îmi 
place ideea de roman poliţist. 

Sandi se forţă să zâmbească politicos, întorcând pagina. 
„Atunci, de ce ai întrebat?” 

Trecuseră abia două ore de când Darby se adăpostise în 
refugiul Wanapa şi deja se plictisise de Ashley. Era 
categoric un vorbăreţ. Îi dădea înainte ca o moară stricată, 
fixat pe Sandi: 

— Cât de... hm, câte capitole ai citit? 

— Nu prea multe. 

— A fost ucisă victima? 

— Da. 

— Îmi plac astea cu sânge. A fost sângeros? 

Ed se foi incomodat şi scaunul lui trosni. Se uită la Sandi, 
care mai dădea o pagină şi nici măcar nu răspunsese la 
prima întrebare a lui Ashley când el o bombardă cu a doua: 

— Ţi-ai dat seama cine-i criminalul? 

— Încă nu, rosti ea sec. Asta-i şi ideea. 

— Întotdeauna e tipul cumsecade, spuse Ashley. Repet, 
eu nu prea citesc, dar am văzut o mulţime de filme, iar 
asta-i chiar mai bine. Cel care pare să fie personajul cel mai 
cumsecade la început întotdeauna se dovedeşte ticălosul la 
final. 

Sandi îl ignoră. 

„Te rog, nu mai vorbi”, gândi Darby. „Opreşte-te.” 

— Camioneta aia, zise el privind afară pe fereastră, e a 
ta, nu? 

— Înî. 

— Îmi aminteşte de o glumă. De la ce vine denumirea 
Ford? 

— Nu ştiu. 

— Found on road, dead. Găsit mort pe drum. 

Sandi mârâi şi continuă să citească. 

În cele din urmă, Ashley înţelese aluzia: 

— Scuză-mă, te las să citeşti. 

Lars urmărea discuţia de la uşă. Işi umezi buzele şi Darby 
se miră cât de mici îi erau dinţii. Doar două rânduri de 


e 37 œ 


boabe sfrijite, ca dinţii de copil formaţi numai pe jumătate, 
încastraţi încă în gingiile roz. Înghiţi ultimul rest de CACAUĂ 
şi aruncă paharul gol la coşul de gunoi, ratând cu aproape 
un metru. 

Nimeni nu comentă. 

Nici măcar Ashley. 

Darby privi paharul alb rostogolindu-se pe gresie şi se 
întrebă - presupunând că suspiciunile îi erau confirmate - 
dacă nu cumva ar reuşi să pătrundă în duba lui Lars şi să 
mute în linişte copilul în Honda ei. Poate să-l ascundă pe 
bancheta din spate sub teancul de hârtii pe care le folosea 
pentru copiile după pietrele funerare. Sau, şi mai bine, în 
portbagaj... dacă avea suficient oxigen şi căldură. Când 
urmau să ajungă plugurile de zăpadă, a doua zi dimineaţa, 
ar pleca fiecare pe drumul lui, iar Lars ar fi putut să se 
îndepărteze fără ca măcar să-şi dea seama că-i scăpase 
prada... 

Nu. Erau doar visuri. Întrucât avea să stea acolo toată 
noaptea, Lars era nevoit să dea drumul la motor din când în 
când ca să-i fie cald copilului. Ar fi observat dacă prizonierul 
ar fi dispărut. 

Inspiră adânc. Numără până la cinci înainte să expire, 
aşa cum o învățase odată mama ei. 

„În momentul ăsta, avantajul e al meu. Nu-l pot irosi.” Și- 
ar fi dorit ca altcineva să fi fost în situaţia ei. Cineva mai 
deştept, mai curajos, mai echilibrat, mai capabil. Cineva din 
corpul de formare a ofiţerilor în rezervă din colegiu, una 
dintre fetele acelea transpirate în costum de camuflaj 
urban, care cărau rucsacuri grele prin campus. Cineva care 
să ştie jiu-jitsu. La naiba, oricine altcineva. 

Insă nu era decât ea. 

Doar Darby Thorne, fata ciudată care se ascundea de 
petreceri într-o cameră de cămin tapetată cu desene în 
creion copiate de pe mormintele unor străini, ca un fel de 
vampir spiritual. 

În timp ce afară furtuna se înăsprea, fata apucă telefonul 
şi scrise repede încă un SMS. Doar o ciornă. O rezervă în 
caz că s-ar fi întâmplat ceva de neconceput, care totuşi îi 


e 38 œ» 


aduse lacrimi în ochi. 

Mamă, dacă găseşti mesajul ăsta pe telefonul meu, 
înseamnă că mi s-a întâmplat ceva. Sunt blocată 
peste noapte într-un refugiu şi unul dintre cei de aici 
ar putea fi un om periculos. Sper să fiu eu paranoică. 
Dar dacă nu... să ştii că-mi pare rău pentru tot. 
Pentru tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut. Imi pare rău 
pentru telefonul ăla de Ziua Recunoştinţei. Nu 
meritai aşa ceva. Mamă, te iubesc mult. Şi-mi pare 
foarte rău. 

Cu dragoste, fiica ta. FI 

Cincisprezece minute mai târziu, Lars se duse la toaletă. 

Trecu pe lângă scaunul lui Darby şi ea observă ceva 
bizar. Îşi scosese mănuşile negre de schi, expunând pielea 
deschisă la culoare de pe dosul mâinii stângi. Era presărată 
cu umflături foarte micuţe. Ca urmele unor muşcături de 
ţânţar. Sau poate era o cicatrice, deşi nu-şi putea imagina 
ce unealtă sinistră ar putea face aşa ceva unei mâini 
umane, poate doar o râzătoare... 

Lars trecu de ea şi dispăru în toaleta bărbaţilor. Uşa se 
închise, şuierând o veşnicie înainte de a se încuia cu un 
clinchet. 

„Acum.” 

Darby îşi împinse scaunul şi se sculă în picioare, cu 
genunchii tremurându-i. Ed şi Ashley ridicară privirea spre 
ea. Asta era şansa ei, fereastra de treizeci de secunde în 
care să se furişeze afară şi să confirme grozăvia. Cu 
telefonul în mână, se îndreptă spre uşa de la intrare, 
ţinându-şi răsuflarea - şi pe drum făcu ceva ce o uimi până 
şi pe ea. Ceva irațional. 

Se apropie de a doua carafă, cea cu eticheta CACAUA, şi- 
şi reumplu paharul de plastic de 250 de mililitri. Ei nici 
măcar nu-i plăcea ciocolata caldă. 

„Dar copiilor le place, nu-i aşa?” 

Auzi când Lars trase apa la toaletă. Avea să iasă. 

Sorbi grăbită din băutura caldă în timp ce reveni la uşa 
pe care o deschise, conştientă că Ashley încă o privea. 


q 39 œ 


— Hei, Darbs, unde te duci? 

„Darbs.” Nu i se mai spusese aşa din clasa a cincea. 

— Mai încerc să prind semnal. Mama are cancer 
pancreatic şi e-n spital în Provo. 

Fără să-i dea lui Ashley timp să răspundă, ieşi în viscol, 
zgribulindu-se în aerul rece, şi-şi aminti o zicală pe care o 
auzise cândva de la mama ei: Minciunile cele mai uşor de 
spus sunt cele adevărate. 


e 40 - 


NOAPTEA 


e 4l +» 


9.25 PM 


Darby se duse mai întâi la Copiii de Coşmar. 

Făcea parte din planul ei - ar fi părut suspicios să se 
îndrepte direct spre maşini, trebuia să presupună că Lars se 
va uita pe fereastră după ce ieşea de la toaletă şi va 
constata că ea nu mai era acolo. In plus, lăsa urme în 
zăpadă. Le recunoştea pe ale ei de acum o oră, şi pe ale lui 
Ashley, şi pe ale lui Lars (încălţările ei mărimea 39 erau 
mult mai mici decât ale lor). Toate erau acoperite de nea. 

În seara asta, fiecare decizie avea să lase urme. 

Cât despre decizii, ciocolata caldă fusese una proastă. 
Aproape la fel de proastă ca tatuajul „Putere în chineză” al 
lui Devon. Nu ştia de ce pierduse timp să toarne băutura în 
timp ce un posibil molestator de copii se uşura în încăperea 
alăturată. Pur şi simplu o făcuse. Işi arsese limba când o 
sorbise în drum spre ieşire, ca o adevărată dură. 

Înconjură statuile ciobite, apoi reveni spre centrul pentru 
vizitatori. Clădirea atârna pe marginea prăpastiei - o falie 
îngustă în spatele unui zid cu fundaţie de ciment, părând şi 
mai îngustă din cauza meselor de picnic stivuite acolo. Pe 
peretele din spate al clădirii observă alte două ferestre. 
Câte una pentru fiecare grup sanitar. Erau mici şi 
triunghiulare, la aproximativ trei metri înălţime, cuibărite 
sub streaşina ornată cu ţurţuri a acoperişului. Era sigură că 
Lars îşi terminase deja treaba acolo - auzise apa trasă cu 
câteva minute în urmă -, dar se mişcă silențios pentru orice 
eventualitate. 

Porni în sus, jucând în continuare rolul fetei fără semnal 
la telefon. Bineînţeles, iPhone-ul ei nu detecta nimic. 
încercă să retrimită mesajul la 911 la fiecare câţiva paşi, 
însă nu mergea. Bateria era acum la patru procente. 

De acolo de sus putea supraveghea întregul refugiu, 
întins ca o dioramă. Wanapa - Micul Diavol în dialectul 
local. Clădirea mică şi solidă. Catargul. Trunchiul de cedru. 
Copiii de Coşmar. Maşinile înzăpezite. Urmărea în special 
uşa din faţă a centrului pentru vizitatori, aşteptând ca Lars 


e 42 » 


să iasă sub strălucirea portocalie a becului cu vapori de 
sodiu. Aşteptând să vadă dacă o lua pe urmele ei. 

Uşa nu se deschise. 

Nici urmă de Faţă de Rozător. 

Vârful Melanie se înălța în stânga ei, o umbră înclinată. 
Ninsoarea intensă îl ascunsese aproape în întregime, dar 
tot era cel mai înalt munte vizibil. Ar fi fost un reper util 
pentru navigaţie. 

Din locul ăsta vedea şi Drumul Statal 7, iluminat de 
lămpile suspendate. Arăta ca o gigantică pistă de schi, 
sclipind de zăpadă proaspătă. De netrecut pentru orice de 
aici, cu excepţia, posibil, a camionetei lui Sandi. Blue n-ar fi 
reuşit să urce nici doi metri - sau să coboare. 

Aşteptă acolo cu fulgi în păr, ascultând rafalele 
îndepărtate ale vântului de mare altitudine. În rest, o linişte 
deplină. lar în linişte, gândurile chinuite ale lui Darby 
alergau sălbatic, ca într-o cameră cu ecou. 

Din cauza ta ne-a părăsit tata. Şi dacă aş fi putut, l-aş fi 
ales pe el în locul tău. Aşa aş fi făcut. Intr-o clipă. 

Într-o nenorocită de clipă, Maya. 

Înainte să închidă, mama ei îi răspunsese: Dacă te-ar fi 
vrut cu adevărat, Darby, te-ar fi luat cu el. 

Sorbi din nou ciocolată caldă. Călduţă. 

Acum, că era sigură că Lars n-o urmărea, putea, în cele 
din urmă, să se apropie de dubă. Traversă rampa de la 
ieşire şi veni dinspre nord, fără ca ochii să-i părăsească 
faţada clădirii Wanapa. De la fereastră se vedea latura 
dreaptă a dubei, dar nu şi cea stângă, iar ea trebuia să 
presupună că Lars trăgea cu ochiul afară. Mersul prin 
zăpada adâncă era epuizant; gâfâia urcând şi vărsa 
băutura. Simţea aerul abraziv în gât. Nasul îi ardea. 
Umezeala îi îngheţa pe gene, înţepenindu-le. 

În mod ciudat totuşi, nu-şi simţea trupul îngheţat. 
Sângele îi clocotea de adrenalină. Parcă era radioactivă. 
Nici măcar n-avea mănuşi, dar i se părea c-ar putea petrece 
toată noaptea afară. 

Traversând secţiunea parcării rezervată rulotelor şi 
camioanelor, ajunse suficient de aproape de clădire ca să 


e 43 - 


distingă figurile prin sticla murdară. Vedea umărul lui 
Ashley. Creştetul chel al lui Ed. Însă nici urmă de Lars, ceea 
ce o îngrijoră. Dacă totuşi o urmărise afară? Dacă ieşise din 
clădire când Darby se afla în spatele acesteia şi era chiar 
acum pe urmele ei, strecurându-se după ea prin întuneric? 

Nu putea decide ce ar fi fost mai înfricoşător - să-l vadă 
sau nu pe Faţă de Rozător. Curând, ciocolata avea să-i 
îngheţe în pahar. 

Continuă să înainteze către duba misterioasă cu vulpea 
caricaturizată, tot mai aproape la fiecare pas poticnit. 
Sloganul acela: NOI TERMINĂM CE AM ÎNCEPUT. Stratul de 
zăpadă din parcare era mai subţire; doar până la gleznă, 
sub o pojghiţă de gheaţă. Fusese curăţat în ultimele 
douăzeci şi patru de ore, ceea ce era liniştitor. Apropiindu- 
se din stânga, se folosea de laterala dubei ca acoperire. 

Ajunse la uşile din spate. Era un Chevrolet Astro. 
Presupuse că AWD venea de la all-wheel-drive, vehicul cu 
tracţiune integrală. Un model mai vechi, judecând după 
uzura înaintată. Zgărieturi murdare pe bara de protecţie. 
Vopsea gri-închis jupuindu-se în băşici uscate. În dreapta, 
recunoscu forma vagă a propriilor ei urme de acum o oră, 
când trecuse printre dubă şi Honda şi se oprise chiar în 
locul acela. Acolo se întâmplase. Acolo luase seara o 
turnură neplăcută. 

lar acum era momentul adevărului. 

Puse paharul de plastic în zăpadă şi se aplecă spre 
geamurile dreptunghiulare ale Astro-ului, pe jumătate 
acoperite de ţurţuri de gheaţă. Işi puse din nou palmele de 
o parte şi de cealaltă a ochilor şi privi înăuntru. Era chiar 
mai întuneric decât îşi amintea. Nicio umbră. Nicio mişcare. 
Doar beznă tulbure, ca şi cum s-ar fi uitat în dulapul unui 
străin. 

Ciocăni în geam cu două degete. 

— Hei. 

Niciun răspuns. 

— Hei. E cineva acolo? 

Era ciudat să vorbească cu o dubă. Nimic. 

Doar Darby Thorne, stând acolo ca un spărgător de 


e 44» 


maşini, simțindu-se din ce în ce mai jenată cu fiecare clipă. 
Se gândi să folosească lanterna de la telefon, dar ar fi 
consumat mai mult din baterie şi, mai rău, ar fi strălucit ca 
o supernovă. Dacă Lars era cu faţa la fereastră, ar fi 
observat-o cu siguranţă. 

Lovi cu încheieturile degetelor de două ori în uşa 
metalică, imediat deasupra plăcuței de înmatriculare de 
California, şi aşteptă un răspuns. Înăuntru nu era nicio 
activitate. Absolut nimic. 

„Mi-am imaginat eu.” 

Se îndepărtă cu un pas de uşă, inspirând adânc aerul 
rece. 

— Ascultă-mă, şuieră ea cu voce joasă. Dacă e cineva 
închis acolo, să facă un zgomot în clipa asta. Altfel plec. E 
ultima ta şansă. 

Tot niciun răspuns. Darby numără până la douăzeci. 

„Mi-am imaginat mâna aia. Asta s-a întâmplat.” 

Acum, permiţându-şi luxul de a privi retrospectiv, 
înţelese de ce îşi făcuse timp să umple paharul cu ciocolată 
caldă. Era forma ei de negare. Făcuse acelaşi gest după ce 
Devon îi trimisese seara trecută un mesaj implorator: 
Sună-mă mama are cancer. 

Care fusese prima mişcare pe care o făcuse ea? 

Lăsase telefonul jos, îmbrăcase o jachetă şi plecase pe 
jos de la Dryden Hall până la clădirea asociaţiei studenţilor 
ca să comande un cheeseburger. Privise cum i se aduce, 
plin de grăsime şi strivit, şi plătise 5,63 dolari cu o 
bancnotă mototolită de 10 dolari, găsise un loc în localul 
pustiu şi muşcase de două ori fără chef, apoi fugise la 
toaletă să vomite. O sunase pe Devon chiar de acolo, cu 
coatele pe porţelanul alb, cu obrajii arzându-i de lacrimi. 

Normalitatea oferă un refugiu - te poţi agăța de ea. 

Lângă duba lui Lars, ea continuă să numere. 

Ajunsese deja la cincizeci şi nu primise niciun semn de la 
copilul imaginar. Logic, nu? La fel cum oameni perfect 
raţionali jură că au văzut lumini roşii pe cer, sau fantome în 
oglindă, ori pe Bigfoot în parcuri naţionale, Darby Thorne îşi 
imaginase o mână de copil în interiorul maşinii unui 


e 45» 


necunoscut şi aproape că trecuse la acţiuni serioase şi 
impulsive pe baza acelui miraj întrezărit. Prea multă 
cofeină, prea puţin somn. 

Nu era un film. Era doar viaţa reală. 

Totul fusese o neînțelegere, o alarmă falsă, iar Darby 
deveni brusc nerăbdătoare să se întoarcă în sufocantul 
centru pentru vizitatori. Compania nu-i mai părea deloc rea. 
Ar putea încerca să joace cărţi cu Ashley, să stea de vorbă 
cu Ed şi cu Sandi. Poate ar fi aţipit pe o bancă până ce DTC 
ar fi actualizat emisiunea de pe frecvenţa de urgenţă cu noi 
detalii meteo. 

Pentru că, la urma urmelor, Lars nu era un răpitor. Era un 
ciudat bâlbâit şi cu o afecţiune dermatologică la nivelul 
mâinilor, desigur, însă lumea gemea de ciudati. Majoritatea 
erau inofensivi. Aşa cum cel mai probabil era şi proprietarul 
Astro-ului; îşi regăsi puţin din curaj şi lipi telefonul de 
fereastra dubei, aprinse lanterna şi declanşă o explozie 
orbitoare alb-albăstruie. Doar ca să scape şi de ultimele 
suspiciuni, ca să-şi confirme că acolo nu era nimic... 

În spatele geamului văzu chipul unei fetiţe care se zgâia 
la ea. 

Darby scăpă telefonul din mână. 

Lanterna ateriză în lateral la picioarele ei, îndreptată spre 
Wanapa ca raza unui far, proiectând umbre neregulate pe 
zăpadă. Se aruncă peste ea, o acoperi cu palmele şi bâjbâi 
după buton. 

În dubă părea să nu se mişte iarăşi nimic. Fetiţa se 
retrăsese în întuneric. _ 

Şi de data asta, Darby abia o zărise. Insă, în lumina 
puternică, imaginea i se întipărise pe retină, ca şi cum ar fi 
privit în soare. Detaliile erau acolo. Forma ovală a feţei. 
Şase-şapte ani, păr încâlcit. Ochi mari, clipind în lumină. 
Bandă izolatoare înfăşurată fără milă în jurul gurii, lucioasă 
de la muci. Se afla în spatele a ceva metalic cu bare, cao 
cutie din sârme negre. Aşa cum bănuise de la început. O 
cuşcă de câine. 

„Oh, Doamne! Are gura acoperită cu bandă şi e 
înghesuită într-o cuşcă.” 


e 46 - 


Pentru prima dată de când ieşise afară, Darby începu să 
tremure. Toată căldura părea să-i fi părăsit trupul într-o 
singură clipă. Totul se confirma. Totul era adevărat. Totul 
era aşa cum suspectase. Se întâmpla exact acum, în culori 
vii, iar viaţa unei fetiţe era cu adevărat în cumpănă, şi 
meciul serii avea să aibă loc între o studentă la Arte 
nedormită şi un prădător uman. 

Se ridică în picioare. 

Prosteşte, încercă din nou uşa din spate a dubei. Era tot 
închisă. Deja ştia asta. Apoi se duse la portiera şoferului. Nu 
gândea; acţiona din instinct. Numai reflexe, nervi întinşi. 
Avea să intre în duba lui Faţă de Rozător. Avea s-o scoată 
dracului de acolo pe fetiţa aia şi s-o ascundă în Honda ei. În 
portbagaj, poate. Ar fi în siguranţă acolo, nu-i aşa? 

Să spargă geamul ar fi însemnat să facă gălăgie şi să 
lase urme. De aceea, Darby se uită pe fereastra şoferului. 
Pe bordul Astro-ului erau o mulţime de bonuri şi pe scaune 
se vedeau ambalaje galbene de hamburgeri. Suporturile 
pentru băuturi erau pline de pahare goale de Big Gulp ale 
lui Lars. Curăţă ninsoarea proaspătă şi căută butonul de 
blocare a portierei în spatele sticlei îngheţate - da, era 
acolo. Slavă Domnului pentru maşinile vechi... 

„Darby, gândeşte-te bine.” 

Se ghemui şi scoase şiretul alb de la tenisul drept. 
Scrâşnind din dinţi, făcu un laţ la mijloc. Îl strânse bine, ca 
pe un lasou în miniatură. Nu mai făcuse aşa ceva decâto 
singură dată. 

„Darby, opreşte-te.” 

In niciun caz. Mai curăţă ceva zăpadă de deasupra 
portierei, rupând aşchii de gheaţă, şi înghesui şiretul în 
colţul de sus. Cu vârfurile degetelor apucă metalul şi trase, 
destul cât să slăbească presiunea dintre portieră şi cadru. 
Doar un milimetru sau doi. După treizeci de secunde de 
eforturi, laţul alunecă înăuntru şi se legănă în spatele 
geamului. 

„Opreşte-te.” 

Nu putea. Dădu drumul laţului centimetru după 
centimetru, coborând bucla către zăvor. Şi o minune se 


e 47 œ» 


întâmplă - lasoul căzu pe buton şi-l cuprinse de la prima 
încercare. Asta era partea cea mai dificilă, partea care-i 
luase patruzeci şi cinci de minute frustrante ultima dată, 
însă, în mod miraculos, Darby reuşi aici de la prima 
tentativă. Era semn bun, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost de 
partea ei. Ea cu siguranţă aşa spera. În seara asta avea 
nevoie de tot ajutorul posibil. 

Judecata ei încă protesta: „Darby, nu fi impulsivă. Ce faci 
după ce o eliberezi? N-o poţi lua înăuntru. Nu poţi s-o ţii 
închisă în portbagajul lui Blue toată noaptea. Mai întâi, fă 
un pas înapoi...” 

Nu. Nu se putea gândi decât la copilă. Imaginea acelei 
feţe mici şi îngrozite încă îi ardea în minte. 

„Gândeşte-te bine...” 

Se poziţionă în stânga, alunecând pe lângă portieră, şi 
trase orizontal de şiret. Nodul se strânse în jurul butonului 
ca un ştreang de gât. Il repoziţionă vertical, apucă mai bine 
şi trase puţin mai tare - dacă era prea tare ar fi scăpat 
butonul şi ar fi trebuit s-o ia de la capăt -, apoi încă puţin 
mai tare, şiretul tremură tensionat şi butonul scârţâi, acum 
era prea implicată şi nu se mai putea opri... 

„Darby, o să mori în noaptea asta.” 

Clic. 

Portiera se deblocă. 

Cu inima accelerându-i, Darby apucă mânerul portierei şi 
o deschise, iar spre groaza ei, becul din Astro se aprinse. O 
lumină orbitoare. A 


O lumină de afară îi atrase atenţia lui Larson Garver. 

Stătea aplecat lângă raftul cu reclame, studiind pliantul 
Colorado Air şi încercând să-şi dea seama dacă elicopterul 
lor cu turbină Robinson era un R66 sau un R44, când o 
observă. Sclipea la marginea vederii periferice. O rază 
silenţioasă venind dinspre parcare, reflectată în ferestre. 
Dinspre duba lui. 

Simţi un nod de panică în măruntaie. 

Ceilalţi din încăpere nu observaseră. Jocul de cărţi dintre 
Ashley şi Ed continua, vocile lor executând un blând du-te- 


e 48 - 


vino: 

— Nouă de caro? 

— Ah. M-ai prins. 

Lars îşi ţinu răsuflarea. Unghiul din care se uita la lumina 
de afară nu era prea bun; putea fi doar o reflexie în geam. 
Aşa că îndesă în buzunar pliantul Colorado Air - unde se 
întâlni cu Spring Scenic (un Cessna 172) şi Rocky Vistas (un 
DHC-3 Otter) - şi se grăbi spre fereastră, întinzând gâtul ca 
să vadă mai bine... 

X 


Darby găsi întrerupătorul plafonierei şi-l apăsă. 

Întuneric din nou. 

„Măiculiţă.” Gâfâia, cu inima bubuindu-i şi timpanele 
ţiuind inundate de sânge. Fusese ceva prostesc. Nesăbuit. 
Periculos. Acţionase fără să gândească şi-şi permisese să 
fie luată prin surprindere de un bec activat de portieră. 

Totuşi, nu văzuse nimeni. „Nu se întâmplase nimic rău, 
nu se stricase nimic, aşa-i?... Aşa-i?” 

Duba mirosea a sudoare stătută. li amintea de vestiarele 
sălilor de sport. Scaunul de piele era lipicios. Pe bord se afla 
macheta unui aeroplan. Podeaua era o mare de pungi Jack 
in the Box şi Taco Bell, galbene şi mototolite, unsuroase şi 
translucide de la grăsimea îmbibată. Căută consola dintre 
scaune şi o deschise - tot mizerii. Sperase să găsească un 
pistol sau ceva asemănător. lIntenţionă să caute şi în 
torpedo, dar ştia că şi acolo era un bec gata să acţioneze ca 
o capcană. Nu putea să rişte încă o dată. 

Pe interiorul portierei găsi încuietorile. 

CLIC-CLIC. 

Uşile din spate ale Astro-ului erau acum deschise. Cabina 
era separată de zona pentru marfă printr-un grilaj de metal, 
ca un confesional catolic. Cu multă grijă, se strecură din 
nou afară, recuperă laţul din şiret, apăsă butonul de blocare 
şi închise uşor, împingând cu palmele, portiera şoferului. 
Peste capota dubei putea vedea ferestrele clădirii. Observă 
cu groază silueta lui Lars în spatele geamului - cerceta 
lumina plafonierei -, dar fereastra era încă închisă. Se 
zăreau doar creştetul lui Ed şi o parte din umărul lui Ashley; 


e 49 œ 


jocul de „Pescuieşte” continua. 

Deocamdată era bine. 

Darby se strecură pe partea stângă a dubei, urmându-şi 
paşii pe lângă desenul cu vulpea absurdă, săltând prin 
mormanele de zăpadă. Băgase şiretul în buzunarul de la 
pantaloni; nu avea timp acum să-şi lege la loc tenisul drept. 
Ocoli spatele Astro-ului, apucă mânerul uşii din stânga şi 
trase. 

Fetiţa stătea ghemuită pe genunchi într-o cuşcă pliabilă 
pentru câini, neagră, cu gratii din sârmă. Avea dimensiunea 
potrivită pentru un collie şi era încuiată cu un lacăt şi zeci 
de coliere de plastic bine strânse. Degetele mici ale copilei 
apucau sârmele ca pe nişte gratii de închisoare. Avea 
bandă izolatoare  înfăşurată peste gură în cercuri 
neîndemânatice. 

Darby simţi un miros acru şi umed. Urină. 

Pentru o clipă interminabilă se simţi incapabilă să 
vorbească. Ce-ar fi putut spune? Nu existau cuvinte pentru 
o asemenea situaţie. | se păru că înghite o gură de unt de 
arahide înainte să reuşească să-şi mişte buzele şi să 
rostească: 

— Bună. 

Fetiţa se holba la ea cu ochi mari. 

— Eşti... eşti bine? 

Ea clătină din cap. 

„Normal, ce dracu'!” 

— Eu... Darby se înfioră în vântul rece, dându-şi seama 
că nu-şi făcuse planuri atât de departe. OK, o să-ţi dezlipesc 
banda de pe faţă, ca să poţi vorbi cu mine. E-n regulă? 

Fetiţa aprobă. 

— S-ar putea să doară. 

Fetiţa încuviinţă iar. 

Darby ştia că o să doară; i se lipise de păr. Lars o 
încolăcise neglijent în jurul capului, şi era din cea neagră 
pentru izolaţii electrice. Se întinse printre barele cuştii şi, 
frecând cu unghiile, găsi capetele benzii. Cu grijă, desfăcu 
primul strat, apoi pe al doilea, şi, în timp ce fetiţa desfăcea 
restul, Darby întrebă: 


e 50 œ» 


— Cum te cheamă? 

— Jay. 

— Il cunoşti pe şoferul dubei? 

— Nu. 

— El te-a luat? 

— Da. 

— De la tine de acasă? întrebă Darby, apoi reformulă: 
Stai aşa, Jay, unde locuieşti? 

— Pe Fairbridge Way, la numărul 1145. 

— Unde-i asta? 

— Pe lângă Costco. 

— Nu. În ce oraş locuieşti? 

— În San Diego. 

Darby se înfioră. Ea nu mersese niciodată până pe 
Coasta de Vest. Lars trebuie să fi fost pe drumuri zile 
întregi, cu fetiţa încarcerată în spate. Asta explica resturile 
de fast-food. Pe măsură ce se uita mai mult în spatele 
dubei, ochii i se adaptau la întuneric şi văzu pături şi 
covoare îngrămădite ca să acopere cuşca. Polite de furnir 
pe pereţi, toate goale. Sticle de Coca-Cola se rostogoleau 
pe podeaua de metal. Rumeguş. Cuie. O canistră roşie de 
benzină, cu dop negru. Haine de copil înghesuite în pungi 
albe de K-Mart, deşi Darby se îndoia că Lars o schimbase pe 
Jay măcar o dată de când o răpise din oraşul natal. Tocmai 
din sudul Californiei. 

— Chiar lângă Costco, clarifică Jay. 

Darby observă un desen circular pe tricoul fetiţei şi-l 
recunoscu - dispozitivul în formă de bilă din jocurile 
Pokemon. Poké Ball, îşi aminti din aplicaţia iPhone-ului, care 
pentru scurt timp luase cu asalt campusul UC Boulder. 

— Care-i numele tău de familie? 

— Nissen. 

— E... Darby scutură lanțul rotund care lega uşa cuştii. 
Jay vine de la ceva? 

— De la Jaybird. 

— Nu, de la vreun nume mai lung. Cum ar fi... Jessica? 

— Doar Jay, răspunse fetiţa. 

Jay Nissen. Vârsta - şapte ani. Dată dispărută în San 


e 51 œ» 


Diego. 

O cuprinse un fior când înţelese - aşa ceva se anunţase 
probabil la ştiri. Ea spărsese maşina unui bărbat (teoretic, 
deja un delict) şi lua decizii, chiar în acel moment, care mai 
târziu urmau să fie citate într-un tribunal. Avocaţii aveau să 
pigulească detaliile minut cu minut. Dacă supravieţuia, 
urma să dea socoteală pentru fiecare decizie luată, bună 
sau rea. lar deocamdată nu făcuse altceva decât s-o 
întrebe pe fetiţa cu gura acoperită cu bandă izolatoare dacă 
era bine. 

Darby nu se pricepuse niciodată să discute cu copiii. 
Când fusese babysitter, îi lipsise instinctul matern. Copiii 
erau nişte creaturi mici, murdare şi nestăpânite care o 
enervau. Se întrebase adeseori cum reuşise propria ei 
mamă să se descurce cu ea, mai ales că nu fusese 
planificată. 

Sora ei mai mare, Devon, fusese desigur dorită. Dragul 
prim născut. Însă după trei ani apăruse şi Darby, în ajunul 
unei separări matrimoniale. Acte de divorţ, chirie plătită cu 
întârziere şi greţuri matinale. Am crezut că erai o răceală la 
stomac, îi spusese mama ei odată cu un zâmbet pieziş. 
Darby nu ştiuse niciodată ce să creadă despre asta. 

Am crezut că erai o răceală. 

Am încercat să te ucid cu Theraflu. 

Fetiţa răpită ridică şi cealaltă mână ca să apuce barele 
cuştii şi Darby observă că era bandajată. Palma lui Jay 
fusese înfăşurată de câteva ori cu bandă izolatoare 
murdară, însă era prea întuneric pentru a distinge detalii. 

Darby o atinse şi Jay se retrase repede. 

— Te-a... rănit? 

— Da. 

Stomacul i se strânse de furie. Nu-i venea să creadă cât 
putea să se înrăutățească noaptea cu fiecare secundă! 
Totuşi, îşi stăpâni vocea şi întrebă printre dinţii încleştaţi: 

— Ce ţi-a făcut la mână, Jay? 

— A zis că-i un cartonaş galben. 

— Un cartonaş galben? 

Fetiţa aprobă din cap. 


e 52 œ» 


Darby se tulbură - ca la fotbal? 

Jay cobori mâna rănită şi se lăsă pe spate, făcând cuşca 
să scârţâie, şi Darby simţi ceva ca o crustă acoperind 
sârmele. Se cojea sub unghiile ei şi avea iz metalic. Urme 
de sânge uscat. 

„Un cartonaş galben. Cu genul ăsta de psihopat am de-a 
face...” 

La cincisprezece metri distanţă, uşa din faţă a clădirii se 
deschise, apoi se trânti la loc. 

Jay înlemni. 

Paşi care se apropiau iute. Gheaţă care trosnea sub tălpi. 
Darby şovăi în locul în care se afla, lipită de spatele dubei 
Chevrolet Astro a răpitorului. Jumătate înăuntru, jumătate 
în afară. Temându-se să se mişte, temându-se să rămână. 
Paralizată de groază, privi în ochii mari ai fetiţei în timp ce 
paşii continuau să se audă tot mai aproape în întuneric. 
Apoi un alt sunet. 

Respirație pe gură. 


e 53» 


9.39 PM 


să fugă sau să se ascundă? 

În timp ce Lars se apropia de duba sa, Darby alese să se 
ascundă. Sări cu totul înăuntrul vehiculului, ridică genunchii 
şi închise uşor uşa în urma ei... dar aceasta se prinse într- 
un prosop. 

Paşii lui trosniră mai aproape. 

„Rahat...” 

Trase prosopul înăuntru şi închise uşa. Se auzi zăvorul. 
Acum era blocată în interiorul dubei răpitorului, înghesuită 
între uşile din spate şi cuşca lui Jay. Se lăsă cât putu de jos 
pe podea, contorsionându-se ca să încapă în spaţiul strâmt, 
şi se acoperi cu grămada de prosoape şi covoare scorţoase. 
Sticlele de Coca-Cola zdrăngăneau sub ea. Păturile 
miroseau a câine ud. Fruntea îi era presată de uşa de metal 
rece, cotul drept îndoit la spate. Se luptă să-şi controleze 
respiraţia, să-şi domolească gâfâielile panicate. 

„Inspiră. Numără până la cinci. Expiră. Inspiră. Numără 
până la cinci. Expiră. Inspiră. Numără până la...” 

Acum auzea paşii lui Faţă de Rozător ocolind partea din 
dreapta a dubei, pe lângă vulpea cu pistolul pentru cuie, pe 
lângă mottoul NOI TERMINĂM CE AM ÎNCEPUT, strecurându- 
se între dubă şi Honda ei. Simţi un amestec greţos de frică 
şi dezvinovăţire; dacă ar fi ales să fugă în loc să se 
ascundă, cu siguranţă el ar fi depistat-o. Continua să se 
apropie şuierând uşor printre dinţii prea mici şi Darby îi 
văzu silueta trecând prin dreptul geamului de deasupra 
capului ei. Se opri acolo, aruncă o privire în interior, la 
jumătate de metru distanţă de ea, cu respiraţia aburind 
sticla. 

Darby îşi ţinu la rândul ei respiraţia. 

„Dacă deschide uşa, sunt moartă...” 

Însă el n-o deschise. Continuă să meargă, descrise un 
cerc complet în jurul dubei şi ajunse la portiera şoferului. 
Apucă mânerul. Darby auzi uşa scârţâind în balamalele 
proaste, iar vehiculul se lăsă în jos pe amortizoare când al 


e 54» 


treilea trup uman se sui înăuntru. Se auzi zornăitul cheilor 
maşinii pe şnurul roşu. 

Cu un singur ochi neacoperit, atentă să nu deranjeze 
sticlele de sub ea, Darby aruncă o privire spre Jay în cuşca 
de câine şi ridică un deget tremurător la buze: Sst! 

Fetiţa încuviinţă din cap. 

Pe scaunul şoferului, Lars pufni, se aplecă în faţă şi băgă 
cheia în contact... dar nu porni motorul. Darby auzi o 
expiraţie prelungă, meditativă. Apoi linişte. Prea multă 
linişte. 

„Ceva nu-i în regulă.” 

Aşteptă, cu urechile bubuindu-i şi muşchii abdomenului 
încordaţi. Ţinea aerul în plămânii umflaţi. Faţă de Rozător 
părea o siluetă întunecată la volan, separată de un grilaj 
despărțitor şi profilată pe zăpada opacă de pe parbriz. Cu 
ochiul neacoperit, Darby vedea că ţinea capul întors într-o 
parte. Se uita în sus şi spre dreapta. La plafoniera Astro- 
ului. 

Becul pe care îl stinsese ea. 

„Oh, nu.” 

Îşi imagina la ce se gândea el. Se întreba de ce plafoniera 
nu se aprinsese automat atunci când deschisese portiera, 
ca de obicei. Ce sugera asta? Că altcineva intrase în dubă. 
Că, după examinarea atentă a urmelor de paşi amestecați 
de afară, acel cineva se afla încă în interiorul dubei, 
îngropat în spate sub un covor Navajo umed, transpirând şi 
tremurând cu nervii întinşi de panică... 

Lars răsuci cheia în contact. 

Motorul porni uşor şi Darby răsuflă uşurată. Lars se 
aplecă în scaun şi reglă duzele de aer. Fixă termostatul la 
temperatura maximă. Işi puse fesul pe bord, lângă 
aeromodel, mototolind un ambalaj de fast-food. 

Auzi o mişcare lângă ea. Era Jay, răsucindu-şi în linişte 
banda în jurul gurii. „Isteaţă fetiţă”, gândi ea. 

Următoarele douăzeci de minute părură ore, pe măsură 
ce duba se umplea de căldură şi de umezeală. Lars oprise 
motorul şi căuta staţii radio. Nu găsi decât diferite variante 
de zgomot static, vocea-robot repetând transmisia DTC, şi 


e 55» 


nenorocitul de Crăciun alb al lui Bing Crosby. 

„Nu pot să scap de cântecul ăsta”, gândi Darby. „Probabil 
o să-l cânte şi la înmormântarea mea.” Întotdeauna îşi 
imaginase că până atunci vor fi inventate maşinile 
zburătoare. Acum, ghemuită în duba umedă a unui răpitor, 
respirând pe nas, nu mai era aşa sigură. 

Evident, Lars ascultă întregul cântec, ceea ce înseamnă 
că Darby se văzu nevoită să facă la fel. Auzind versurile, 
ajunse să-l aprecieze ceva mai mult. Mereu presupusese că 
era vorba despre zăpadă, dar se referea şi la dorul de casă. 
Cât Bing Crosby cârâi, îşi imagină un băiat sărac de la ţară 
care abia terminase liceul, ciucit în noroiul îngheţat dintr-o 
ţară străină, luptând în războiul altcuiva şi visând la cei 
dragi de acasă. Se simţea la fel. 

Lars probabil nu gândea atât de profund. Muşcă dintr-un 
baton Baby Ruth, mestecând zgomotos. Se scobi în nas şi 
studie descoperirea în lumina de la bord. Pârţâi de două ori. 
A doua oară chicoti, apoi se întoarse brusc şi rânji spre 
spatele dubei cu gura plină de dinţi mici şi ascuţiţi, iar 
inima tinerei se strânse ca un pumn. 

— Am făcut cald pentru tine, zise el. 

Se uita la cuşca lui Jay prin întuneric, dar nu avea idee că 
se uita şi direct la Darby. O acoperea doar un strat de 
țesătură şi avea un ochi expus. Nu era nevoie decât de încă 
puţină lumină. 

„Se uită drept la mine.” 

Rânjetul lui Faţă de Rozător dispăru. Continua să 
privească fix. 

„Doamne, mă vede”, se gândi Darby, coastele i se 
strânseră şi simţi păianjeni târându-i-se pe piele. „| se 
adaptează ochii la întuneric şi acum ştie că sunt aici şi, 
Doamne, o să mă omoare...” 

Bărbatul trase al treilea pârţ. 

„Sau asta, presupun.” 

Fusese unul lung, ca un claxon, apoi individul izbucni într- 
un hohot de râs. Râse isteric, lovind cu pumnul în scaunul 
pasagerului. Era grozav de mulţumit de sine însuşi, 
aruncându-i sugrumat cuvintele captivei lui: 


e 56 - 


— Cu... ha-ha-ha, cu plăcere pentru ventilaţie. E cald şi 
plăcut, nu-i aşa, Jaybird? 

Darby auzi foşnind banda izolatoare când fetiţa înclină 
uşor capul. Şi-o imagină dându-şi ochii peste cap, parcă 
zicând Vezi cu ce am de-a face? 

Apoi râsul lui Lars se transformă în tuse. O tuse udă, 
bolborosită, ca şi cum ar fi avut o infecţie a sinusurilor. Asta 
explica respiraţia pe gură. 

Picioarele lui Darby apăsau pe canistra de benzină de 
douăzeci de litri pe care o văzuse mai devreme, iar lângă 
ea observă acum un al doilea recipient alb. Cu o etichetă de 
Clorox, abia vizibilă în lumina bordului. Înălbitor, probabil. 

„Douăzeci de litri de benzină. Şi înălbitor.” 

Materiale pentru curăţat scena crimei, poate? 

După ce radioul făcu turul altor câtorva cântece de 
sărbători (Grandma Got Run Over By A Reindeer, pe care o 
cântă şi el, şi Silent Night, pe care n-o cântă), Lars opri 
motorul şi îndesă cheile în buzunarul jachetei. Aerul deja se 
supraîncălzise şi geamurile erau aburite. Mărgele de lumină 
umedă sclipeau pe ele. Prinsă sub pătura înăbugşitoare, 
transpiraţia şi zăpada topită îi făcuseră lui Darby pielea 
lipicioasă. Mânecile i se lipiseră de încheieturi şi pe 
dedesubt, puloverul era îmbibat de sudoare. 

Lars se strecură afară, îşi trase fesul pe cap şi aruncă o 
privire spre plafonieră. Incă era oarecum uluit de acel 
detaliu. Apoi se întoarse, îşi trosni pentru ultima dată 
emfatic fundul în cabină, împinse portiera, o încuie pe Jay - 
şi pe Darby - înăuntru şi plecă. 

Darby ascultă zgomotul paşilor stingându-se. În 
depărtare auzi uşa centrului pentru vizitatori deschizându- 
se, apoi închizându-se cu un pocnet înfundat. 

Linişte. 

Jay îşi desfăcu banda de la gură. 

— Se pârţâie des. 

— Am observat. 

— Cred că-i de la hamburgeri. 

Darby aruncă pătura aspră de pe umeri, îndepărtându-şi 
şuviţele umede de pe faţă. Deschise uşa din spate a Astro- 


e 57 œ» 


ului şi cobori. Se simţea ca şi cum ar fi scăpat dintr-o 
saună. Tenişii ei Converse erau uzi, şosetele neplăcut de 
moi, iar dreptului îi lipsea şiretul. _ 

— Pune sos picant pe orice, continuă Jay. Il comandă la 
drive-through pentru cartofi prăjiţi, dar e o minciună. Il 
toarnă pe... 

— Bine. 

Darby n-o asculta. Temperatura sub zero grade era 
revigorantă, de parcă ar fi dat jos douăzeci de kilograme de 
pulovere. Se simţea din nou vie şi agilă. Ştia ce trebuia 
făcut... doar că habar n-avea cum naiba s-o facă. Se retrase 
un pas, ridică telefonul şi făcu repede două fotografii. 

Jay nu clipi; ţinea în continuare pe barele cuştii degetele 
mânjite de sânge. 

— Ai grijă. 

— O să am. 

— Promite-mi c-o să ai grijă... 

— Promit. 

Fetiţa întinse mâna sănătoasă spre Darby. La început 
crezu că era o strângere de mână, sau un legământ cu 
degetul mic, sau vreun alt gest pe jumătate rememorat din 
copilăria ei, însă Jay lăsă să cadă ceva în palma lui Darby. 
Ceva mic, metalic, rece ca un cub de gheaţă. 

Era un glonţ. 

— L-am găsit pe jos, şopti fetiţa. 

Era mai uşor decât ar fi crezut Darby, ca o mică torpilă 
boantă. Îl rostogoli de la stânga la dreapta în palma 
tremurândă; aproape că-l scăpă. Nu era chiar o surpriză, ci 
doar o confirmare sumbră a celui mai rău scenariu. 

„Bineînţeles că Lars are un pistol. Bineînţeles.” 

Ar fi trebuit să bănuiască. Era America, unde poliţiştii şi 
infractorii aveau pistoale. Unde, după cum declară 
reprezentanţii Asociaţiei Naţionale a Armelor, singurul care 
i se poate opune unui tip rău, înarmat este un tip bun, 
înarmat. O aiureală, însă una adevărată. Ea nu ţinuse 
niciodată în mână o armă de foc, cu atât mai puţin să tragă, 
însă şi-ar fi vândut sufletul să aibă una acum. 

Îşi dădu seama că Jay încă se uita la ea. 


e 58 + 


De obicei detesta să vorbească cu copiii. Ori de câte ori 
rămânea singură cu nepoatele ei sau cu fraţii mai mici ai 
prietenilor îi trata ca pe nişte adulţi mai mici şi mai proşti, 
însă acum îi veni uşor. Nu avea nevoie de cuvinte afectate. 
Vorbea foarte serios şi orice vorbă în plus n-ar fi făcut decât 
să dilueze forţa cuvintelor: 

— Jay, îţi promit c-o să te scot de aici. O să te salvez. 


e 59 œ 


10.41 PM 


Darby nu-şi văzuse tatăl de unsprezece ani, însă cu doi 
ani în urmă el îi dăruise, cu ocazia absolvirii liceului, o 
unealtă multifuncţională pe care i-o trimisese prin poştă. 
Partea nostimă? Pe cardul Hallmark cumpărat de la 
magazin, felicitarea era pentru absolvirea colegiului. 

Nasol, nu? 

Totuşi, pentru un cadou nu era rău. Era unul dintre 
bricegele acelea roşii Swiss Army care se deschideau în 
evantai: tirbuşon, unghieră, pilă. Şi, bineînţeles, o lamă 
zimţată de cinci centimetri. || folosise o singură dată, ca să 
ajute la desfacerea pachetului ce conţinea noile căşti ale 
colegei de cameră, apoi uitase de el. Îl ţinea în torpedoul lui 
Blue. 

Acum era în buzunarul ei de la spate. Ca un şiş într-o 
închisoare. 

Stătea pe tejgheaua de piatră, cu spatele sprijinit de 
grilajul de securitate şi genunchii strânşi la piept. De acolo 
putea supraveghea întreaga sală: Ed şi Ashley terminau al 
nu ştiu câtelea joc de „Pescuieşte”, Sandi îşi citea cartea şi 
Lars păzea uşa din locul lui obişnuit. 

De pe bancheta din spate a Hondei, de sub teancul de 
coli de hârtie de orez pe care desena, Darby luase şi un pix 
albastru şi un caiet de curs. Il ţinea în poală. 

Prima pagină conţinea mâăzgăleli. Forme abstracte, 
umbre haşurate. 

A doua pagină - alte mâzgăleli. 

A treia? Ferindu-se cu atenţie, Darby schiţase probabil 
cel mai bun portret al ei. Era aproape perfect. Îi studiase lui 
Lars fiecare centimetru şleampăt. Mustăţile blonde, dinţii 
uşor suprapuşi, bărbia regulată şi fruntea teşită. V-ul 
pronunţat al liniei părului. Îi surprinsese până şi privirea 
tulbure. Poliţia avea să-l găsească util; poate ajungea în 
mass-media şi ajuta la prinderea lui. Avea de asemenea şi 
modelul dubei, marca şi numărul de înmatriculare. Plus o 
schiţă neclară a fetiţei dispărute în San Diego. Ar fi arătat 


e 60 - 


grozav la CNN, mărită pe ecranele extraplate de 101 
centimetri din toată ţara. 

Era însă suficient? 

Acum era imposibil să meargă cu maşina, dar mâine- 
dimineaţă, când soseau plugurile şi deschideau Backbone 
Pass traficului, Lars o va lua pe Jay şi va pleca. Chiar dacă 
Darby ar fi reuşit să sune la 911 imediat după aceea, poliţia 
avea să pornească tot de la ultima locaţie cunoscută. Poate 
îl vor prinde, sau poate nu. Avea timp destul să scape din 
năvodul rarefiat, să dispară în lume, iar asta ar fi însemnat 
condamnarea la moarte pentru fetiţa de şapte ani Jay 
Nissen. Jaybird Nissen. Sau cum o chema. 

Conform hărţii regionale de pe perete, Drumul Statal 7 se 
intersecta în apropierea trecătorii cu două autostrăzi. Plus o 
şosea interstatală importantă, care trecea ca o arteră spre 
nord. Dacă Lars o lua spre est sau spre vest, avea o 
mulţime de căi de scăpare. La o analiză mai atentă, Darby 
descoperi că refugiul Wanapa (Micul Diavol) se afla cu 
treizeci şi doi de kilometri mai jos. Cel în care rămăseseră ei 
izolaţi era de fapt Wanapani. Mai devreme citise harta 
greşit. Se aflau cu treizeci şi doi de kilometri ma; departe 
de civilizaţie. 

În limba paiute, Wanapani însemna Marele Diavol. 

Bineînţeles. g 

Darby încă avea glontul în buzunar. Il cercetase în lumina 
verde fluorescentă din toaleta femeilor. Vârful bont era 
crestat în cruce cu tăieturi ce păreau intenţionate, dintr-un 
motiv necunoscut. Pe circumferința bazei sale de alamă era 
stanţat 45 AUTO FEDERAL. Ea auzise de pistoale numite 
patruzeci şi cinci, în filmele polițiste, totuşi era 
înspăimântător să se gândească la faptul că exista unul 
chiar acolo, în aceeaşi cameră cu ea, ascuns sub geaca lui 
Lars. La doar câţiva metri depărtare. 

Darby intuise asta de mai bine de o oră, dar mintea abia 
acum conştientiza. Descrierea unui suspect şi o poză 
neclară nu erau suficiente. Ajungea pentru ca mass-media 
s-o facă eroină dacă evenimentele decurgeau bine, însă nu 
garanta salvarea lui Jay. 


e 6l œ» 


Şi dacă poliţiştii nu-l găseau pe Lars, ce le-ar spune 
părinţilor bietei fete? Îmi pare rău că v-a murit copilul, dar 
eu am chemat poliția şi am notat numărul de înmatriculare 
şi am făcut totul conform procedurii. Am făcut până şi un 
desen. 

Nu, trebuia să treacă la fapte. . 

Chiar atunci, în noaptea aceea. In refugiul mic şi acoperit 
de zăpadă. Înainte ca plugurile să ajungă în zori, trebuia să- 
| oprească ea însăşi pe Lars. 

Cumva. 

Doar până aici mergea planul ei. 

Sorbi din cafea. Era a treia cană, amară şi neagră ca 
noaptea. Îi plăcuseră întotdeauna stimulentele: espresso, 
Red Bull, Full Throttle, Rockstar, pilulele No-Doze. Adderall- 
ul colegei de cameră. Orice pentru o exaltare infimă ce 
creează dependenţă. Combustibil pur de rachetă pentru 
picturile şi pastelurile ei. Depresivele - alcoolul, iarba - îi 
erau duşmane. Darby prefera să-şi trăiască viaţa cu ochii 
larg deschişi, frământată, alergând, pentru că nimic nu te 
poate prinde dacă nu te opreşti niciodată. Şi slavă 
Domnului pentru micul impuls acid al cofeinei! Pentru că în 
noaptea asta trebuia neapărat să rămână în alertă. 

Deasupra hărţii regiunii remarcă un ceas vechi, cu 
tematică Garfield. În centru, Garfield îi făcea curte 
personajului feminin roz - Ariene - cu un buchet de flori 
desenate stângaci. Limba mică arăta că era aproape miezul 
nopţii şi tânăra îşi dădu seama că era cu o oră înainte. 
Cineva rămăsese la ora de vară. 

Nu era încă nici ora unsprezece. 

Nu-i era clar ce o apăsa mai tare - lipsa timpului sau 
faptul că avea prea mult timp. Pe când completa schiţa 
(umbrindu-i fruntea bolovănoasă care îi amintea de un 
fetus uman), observă că Lars se apropiase în cele din urmă 
de ceilalţi. Cel puţin, acum exista ceva mai multă dinamică 
de grup. Ashley le arăta lui Lars şi lui Ed un truc cu cărţile 
de joc, ceva pe care-l numea „Răsturnarea mexicană”. Din 
câte auzea Darby, răsuceşti o carte folosind alta din 
mână... însă în realitate le inversezi între ele. Totul la 


e 02 œ» 


vedere. Lars era fascinat de manevră, iar Ashley părea 
încântat să aibă audienţă. 

— Deci de asta tot câştigi tu, spuse Ed. 

— Nu-ţi face griji. Ashley rânji ca un negustor, ridicând 
mâinile. Te-am învins cinstit. Dar dacă-mi este permis să 
mă laud singur, am câştigat odată medalia de-argint la un 
concurs de magicieni. 

Ed pufni. 

— Zău? 

— Zău. 

— Pe bune? 

— Bineînțeles că pe bune. 

— In clasa a doua? 

— A treia, de fapt. Ashley amestecă pachetul de cărţi. 
Mulţumesc foarte mult. 

— Ai purtat frac? 

— E obligatoriu. 

— Cum e piaţa muncii pentru magicienii cu medalii de 
argint? 

— Zguduitor de săracă. Ashley stivui cărţile cu un zgomot 
ca de şarpe cu clopoței. Aşa că m-am dus la şcoala de 
contabilitate. Şi pot să-ţi spun că acolo-i adevărata magie. 

Ed râse. 

Lars le ascultase conversaţia, ţuguindu-şi buzele păroase, 
iar acum profită de pauză ca să intervină: 

— Deci... atunci... trucurile magice sunt reale? 

Afară viscolul se intensifică. Fereastra trosni sub 
presiunea unei rafale. Ashley îi aruncă lui Lars o privire 
fugară plină de superioritate (Magia e reală? Pe bune?), iar 
Darby îl urmări cum alege dacă să fie direct sau să-şi 
permită puţin sarcasm pe socoteala răpitorului de copii 
înarmat. 

„N-o face, Ashley.” 

El se întoarse spre Lars. 

— Mda. 

— Serios? 

Rânjetul lui Ashley se lărgi. 

— Absolut. 


e 03 - 


Darby simţi un fior de groază strângându-i stomacul. Ca 
şi cum ar fi asistat la clipele dinaintea unui accident de 
maşină. Scrâşnetul roţilor blocate, puterea avântului 
nestăpânit.  „Opreşte-te, Ashley. Habar n-ai cu cine 
vorbeşti...” 

— Deci e adevărat? şopti Lars. 

„Stop, stop, stop...” 

— Oh, totul e real, spuse Ashley profitând de situaţie. Pot 
să deformez timpul şi spaţiul, să scot surprize din mânecă, 
să-i fac pe oameni să aibă amintiri incorecte. Pot să ocolesc 
gloanţele. Sunt un om magic, Lars, frăţioare, şi pot... 

— Ştii cum să tai o fată în două? întrebă Lars brusc. 

În încăpere se lăsă tăcerea. Fereastra trosni sub altă 
rafală de vânt. 

Darby cobori privirea şi simulă că mâăzgăleşte cu pixul ei 
albastru, dar îşi dădu seama cu groază că el o privea. Lars, 
răpitorul fără bărbie, cu fes Deadpool şi fascinația unui copil 
faţă de trucurile magice, se uita direct /a ea. 

Ashley ezită. Maşina lui de debitat tâmpenii rămăsese 
fără combustibil. 

— Păi... ei bine... 

— Ştii cum să tai o fată în două? întrebă Lars din nou, 
curios. 

Acelaşi ton, aceeaşi inflexiune a vocii. Ochii îi erau în 
continuare fixaţi pe Darby în timp ce vorbea. 

— Ştii ce vreau să zic. O pui într-o cutie mare de lemn, ca 
un sicriu, apoi... dăă... o tai cu un ferăstrău. 

Ed ţintuia podeaua cu privirea. Sandi lăsă cartea din 
mâini. Şi din nou: 

— Poţi să tai o fată în două? 

Degetele lui Darby se încordară pe pix. Strânse şi mai 
mult genunchii la piept. Faţă de Rozător stătea la vreo trei 
metri de ea. Se întrebă: dacă el îşi smulgea de sub geacă 
pistolul de .45, oare ar putea să-şi scoată din buzunar 
briceagul Swiss Army, să-i tragă lama şi să traverseze 
camera suficient de repede ca să-l înjunghie în gât? 

Cobori mâna dreaptă pe tejghea. Lângă coapsă. 

Lars întrebă din nou, mai tare: 


e 64» 


— Poţi să tai o fată... 

— Pot, răspunse Ashley. Dar câştigi medalia de aur 
numai dacă ea supravieţuieşte. 

Linişte. 

Nu era tocmai amuzant, însă Ed scoase un chicotit forţat. 

Sandi râse şi ea. Şi Ashley. Lars înclină capul - ca şi cum 
ar fi trebuit să strivească gluma prin mecanismul creierului 
său - şi în cele din urmă cedă şi râse şi el împreună cu ei, 
încăperea răsunând de hohote. Tunau în aerul apăsător, 
până când migrena lui Darby reveni şi simţi nevoia să-şi 
închidă ochii. 

— Vedeţi, eu am câştigat argintul, adăugă Ashley. Nu 
aurul... 

Într-un alt crescendo de râsete tensionate, încă zâmbind 
larg, Lars îşi desfăcu haina şi căută ceva la şold. Darby 
apucă cuțitul din buzunar... dar el îşi ajusta pur şi simplu 
cureaua. 

„Dumnezeule!” Fusese cât pe ce. 

Lars se mişca totuşi repede. Dacă într-adevăr şi-ar fi scos 
pistolul, înţelese ea, i-ar fi putut ucide pe toţi cei de faţă. 
Doar părea neîndemânatic şi lent - până când te surprindea 
şi ataca. 

— Medalia de aur, chicoti el, strângându-şi cureaua în 
jurul fundului sfrijit, şi arătă cu degetul spre Ashley. Îmi plac 
glumele lui. E un tip nostim. 

— Dă-mi timp, replică Ashley, şi-o să mă consideri destul 
de enervant. 

În timp ce hohotele false se stingeau, Darby mai înţelese 
ceva. Un mic detaliu, ceva foarte neliniştitor în legătură cu 
felul cum râsese răpitorul. Păruse prea atent. Oamenii 
normali mai clipesc sau lasă garda jos. Dar nu şi Lars. Faţa 
îi râdea, însă ochii urmăreau. Scana chipurile tuturor, 
pupilele cercetau camera, studiind la rece în timp ce gura 
îşi arăta dinţii ascuţiţi. 

„Asta e faţa rânjită şi stupidă a răului”, realiză Darby. 

„Faţa unui om care a răpit o fetiţă din oraşul ei din 
California.” 

Luminile pâlpâiră. O fracțiune de secundă de întuneric 


e 65» 


îngheţat. Toţi ridicară ochii spre neoanele de sus, dar în 

timp ce acestea îşi reveniră şi încăperea se umplu din nou 

de lumină, Darby tot mai studia chipul cu tuleie al lui Lars. 
„Cu asta mă confrunt.” j 


Există un moment, în toiul nopţii, când se spune că 
forţele răului sunt foarte puternice. Mama lui Darby îi 
spunea Ora vrăjitoarelor, cu o nuanţă prostească de voodoo 
în glas. 


Ora 3 AM. 

Se presupunea că ar fi fost batjocura Diavolului la adresa 
Sfintei Treimi.  Crescând, Darby  respectase această 
superstiție, dar fără să creadă niciodată pe deplin în ea - 
cum ar putea un moment al zilei să fie mai diabolic decât 
altul? Totuşi, în copilărie, ori de câte ori se trezea dintr-un 
coşmar, cu răsuflarea tăiată şi pielea lucind de sudoare, îşi 
privea telefonul. În mod bizar, era întotdeauna în apropiere 
de ora trei. De fiecare dată de care îşi putea aminti. 

Atunci când visase că i se blocase gâtul în clasa a şaptea 
la Studii sociale şi vomitase un vierme lung de şapte-opt 
centimetri, deschis la culoare şi umflat, care se zvârcolea 
pe birou? 


3.21 AM 

Atunci când un bărbat o pândise pe drumul spre 7- 
Eleven, fluierând-o, apoi încolţind-o în toaletă, scosese un 
pistol mic şi o împuşcase în ceafă? 


3.33 AM 

Atunci când fantoma aceea înaltă - o femeie căruntă cu 
fustă înflorată şi genunchii îndoindu-se invers, ca picioarele 
din spate ale câinilor - venise legănându-se prin fereastra 
dormitorului ei, pe jumătate plutind, pe jumătate păşind, 
eterică şi lipsită de greutate, ca o creatură subacvatică? 


3 AM fix. 
Coincidenţă, nu-i aşa? 


e 06 - 


Ora vrăjitoarelor, obişnuia să spună mama ei, aprinzând 
o lumânare cu miros de iasomie. Când demonii au puterile 
cele mai mari. 

Apoi închidea cu zgomot bricheta Zippo ca să-şi 
sublinieze vorbele - clic! 

În momentul acela, în refugiul Wanapani era ora 11 PM, 
însă Darby tot îşi imagina bezna punând stăpânire pe 
încăpere. Ceva conştient băltind în umbre, aşteptând în 
adormire violenţa. 

Încă nu hotărâse cum să-l atace pe Lars. 

Memorase deja planul centrului pentru vizitatori. Era 
simplu, totuşi încărcat de detalii semnificative. Un hol 
principal dreptunghiular cu două grupuri sanitare, robinete 
ruginite şi o debara de materiale încuiată pe care scria 
NUMAI PENTRU ANGAJAŢI. O tejghea din pietre unite cu 
mortar, pentru servit cafea, înconjurând un stand pentru 
cafea închis, sigilat cu grilaje de securitate încuiate. O uşă 
de intrare foarte vizibilă cu balamale ce scârţâiau. O 
fereastră largă, cu vedere spre parcare, pe jumătate 
blocată de un strat de zăpadă suflată de vânt de pe pervaz. 
Şi câte o fereastră mică, triunghiulară, la fiecare toaletă, 
aproape de tavan, la trei metri de podeaua de gresie. Ca 
nişte ferestre de închisoare, mai puţin gratiile. Avea să-şi 
amintească asta, pentru că părea genul de detaliu pe care 
alţii l-ar uita. 

Afară părea cu totul altă planetă. Lumina lunii era 
estompată de nori. Temperatura scăzuse la -18*, conform 
termometrului cu mercur atârnat afară. Munţi de omăt se 
adunau în dreptul ferestrei, continuând să se înalțe. Vântul 
bătea în rafale şuierătoare, parcă biciuind fereastra cu 
pietricele. 

— Cu siguranţă acum aş aprecia ceva încălzire globală, 
zise Ed. 

Sandi întoarse o pagină. 

— Încălzirea globală e o minciună. 

— Spuneam doar că slavă Domnului că suntem înăuntru. 

— Aşa e, murmură Ashley, înclinându-şi capul în direcţia 
lui Lars, până când cineva o să fie închis într-o cutie de 


e 67 œ» 


lemn şi tăiat în două cu ferăstrăul. 

Faţă de Rozător se întorsese lângă uşă, căutând prin 
raftul cu pliante. Darby nu-şi dădea seama dacă auzise 
gluma lui Ashley. Işi dorea ca el să înceteze să-şi forţeze 
norocul. Situaţia nu mai putea dura aşa încă opt ore. Mai 
devreme sau mai târziu, Ashley va călca pe o mină. 

„Atunci, arme.” 

La asta se va ajunge la noapte. Din câte ştia Darby, zona 
publică de refugiu era inofensivă ca o grădiniţă. În afara 
grilajului, standul pentru cafea nu avea decât furculiţe şi 
linguriţe de plastic. Farfurii de carton şi şerveţele cafenii. 
Exista o debara cu produse pentru curăţenie, dar era 
încuiată. Nici vorbă de fiare de călcat, aprinzătoare sau 
cuțite pentru friptură. Din păcate, cea mai bună opţiune de 
atac a ei era lama zimţată de cinci centimetri de la 
briceagul multifuncțional.  Pipăi buzunarul  blugilor, 
asigurându-se că era încă acolo. 

Oare îl putea înjunghia pe Lars cu el? Mai important, îl 
putea opri măcar? Nu ştia. Abia dacă putea fi considerat 
armă, nici vorbă să poată străpunge trunchiul unui om. 
Trebuia să-l surprindă pe Faţă de Rozător neatent, şi mai 
ales trebuia să lovească direct în carnea moale de la gât 
sau în ochi. Nu era timp de ezitări. Era posibil, ştia asta, dar 
nu era tocmai planul A. 

„Cimentul crăpat de sub tejghea”, îşi aminti ea. „Piatra 
desprinsă.” 

Aceea putea fi utilă. 

Se sculă şi înconjură tejgheaua, prefăcându-se că umple 
încă un pahar. Când nimeni nu se uita, ridică piciorul drept, 
îl puse pe piatra instabilă şi se aplecă înainte. Aplică puţină 
presiune, mai multă, apoi şi mai multă - făcându-şi de lucru 
cu mânerul carafei de CAFIA ca să acopere zgomotul -, 
până ce piatra se desprinse şi căzu pe podea. Lars, Ed şi 
Ashley nu observară. Sandi ridică scurt privirea, după care 
reluă cititul. 

Când ochii ei fură din nou cufundaţi în carte, Darby 
culese piatra. Era puţin mai mică decât un puc de hochei, 
netedă şi în formă de ou. Abia dacă era destul de mare ca 


e 68 œ» 


să spargă câţiva dinţi sau să poată fi aruncată cu putere. 
Puse piatra rece în buzunar şi se întoarse pe bancă, făcând 
inventarul în minte. 

Un cuţit de cinci centimetri. 

O piatră de dimensiuni medii. 

Şi un singur glonţ de calibrul .45. 

„O să am nevoie de ajutor”, îşi dădu seama. 

Desigur, putea încerca să-l doboare singură pe Lars. Să-l 
ia prin surprindere, să-l rănească, să smulgă pistolul din 
geaca lui şi să-l ţină sub ameninţarea sa până dimineaţa, 
când soseau plugurile. Poate să-l lege cu propria lui bandă 
izolatoare. lar dacă situaţia degenera, presupunea că era 
pregătită mental să-l ucidă. Dar să încerce asta acum, 
singură, ar fi fost un act iresponsabil. Trebuia să 
împărtăşească cuiva descoperirea ei, în caz că Lars reuşea 
s-o prindă primul şi să-i ascundă discret trupul, fără ca 
nimeni să observe. N-o putea salva pe Jay dacă era 
omorâtă. 

Diferenţa dintre un erou şi o victimă? 

Coordonarea. 

La masă, Ashley răsfiră cărţile într-un curcubeu lucios, 
toate cu faţa în jos, cu excepţia uneia, asul de cupă. 

— ŞI... iată-ţi cartea. 

Lars icni, ca un om al peşterii descoperind focul. 

Ed ridică din umeri. 

— Nu-i rău. 

De pe bancă, Darby îşi evaluă potenţialii aliaţi. Ed se 
apropia de şaizeci de ani şi avea burtă. Verişoara lui, Sandi, 
părea făcută din lemn de balsa şi fixativ de păr. Măcar 
Ashley, aşa enervant de vorbăreţ, era zdravăn, musculos şi 
rapid. Felul în care se mişca adunând cărţile, cum se 
învârtea în jurul scaunelor - avea graţia rapidă şi flexibilă a 
unui baschetbalist. Sau a unui magician. 

Un magician meaaliat cu argint. 

— Mai fă unul, zise Lars. 

— Ăsta-i singurul truc autentic pe care mi-l amintesc. 
Orice altceva era joacă de copii. Mâneci false, pahare cu 
fund dublu, chestii de genul ăsta. 


e 09 œ» 


— Ţi-ai ratat cariera, zise Ed. 

— Zău? Ashley zâmbi şi, pentru o fracțiune de secundă, 
Darby zări durere în ochii lui. Mă rog, şi contabilitatea e 
destul de şmecheră. 

Lars se târî abătut lângă uşă, dezamăgit că spectacolul 
se terminase. 

Darby decise că următorul pas trebuie să fie Ashley. Cel 
puţin era suficient de puternic încât să se bată. O să-l 
prindă singur, probabil la toaletă, şi o să-i spună despre 
fetiţă. S-ar asigura că înţelegea gravitatea situaţiei, că viaţa 
unui copil era în pericol, afară. Aşa va avea sprijin când va 
alege momentul să-l atace şi să-l lege pe Lars... 

— Ah! Ashley bătu din palme, făcându-i pe toţi să 
tresară. Ştiu cum putem face să treacă timpul. Putem să 
jucăm Cercul. 

Ed clipi. 

— Poftim? 

— Cercul. 

— Cercul 

— Da. 

— Ce naiba-i asta? 

— Mătuşă-mea este educatoare. Se foloseşte de asta ca 
să spargă gheaţa în grupurile mici. In esenţă, ne aşezăm 
toţi în cerc, cam aşa cum suntem acum, şi ne punem de 
acord asupra unui subiect, de pildă animalul meu favorit 
sau orice altceva. Apoi facem cu rândul, în sensul acelor de 
ceasornic, şi răspundem. Ashley ezită, privindu-i pe fiecare 
în parte... De-asta se cheamă Cercul. 

Tăcere. 

În cele din urmă, Ed vorbi: 

— Împuşcă-mă, te rog. 

Toată lumea era din nou neatentă, aşa că Darby se 
întoarse la tejgheaua Espresso Peak şi luă un şerveţel 
maro. Îl strecură în caiet şi scrise în grabă un mesaj cu 
pixul. 

— Băieți, suntem toţi înzăpeziţi aici şi mai avem de stat 
vreo şapte ore, încercă Ashley cu fermitate. Haideţi. O să 
ne-apuce claustrofobia dacă nu ne deschidem şi nu stăm de 


e 70 - 


vorbă ceva mai mult. 

Ed mormăi: 

— Dar stăm de vorbă. 

— Deci... Cercul... 

— Eu nu joc Cercul. 

— O să-ncep eu. 

— Să mă ajute Dumnezeu, Ashley. Dacă mă obligi să joc 
Cercul, plugurile vor deszăpezi mâine-dimineaţă un refugiu 
plin de cadavre însângerate. 

Darby închise pixul cu zgomot. „Să sperăm că nu.” 

— Mie-mi place Cercul, răsună glasul lui Lars. 

Ed oftă: 

— Da, evident că /u; îi place. 

— Bun, spuse Ashley. O întrebare potrivită pentru spart 
gheaţa se referă la fobii, fricile cele mai mari. Deci... încep 
eu runda asta şi o să vă povestesc despre cele mai mari 
temeri ale mele. Sună bine? 

— Nu, răspunse Ed. 

Lars pusese pliantul jos. Asculta. 

— O să credeţi că fobia mea e ciudată, începu Ashley. 
Nu-i o frică normală, ştiţi voi, ca frica de ace sau de 
păianjeni... 

Darby împături şerveţelul de două ori, cu mesajul în 
interior. Ştia că urma să facă ceva ce nu mai avea cale de 
întoarcere. Era momentul decisiv al serii. De acum încolo, o 
privire greşită sau un cuvânt nepotrivit, şi în refugiul 
Wanapani putea să izbucnească violenţa. 

— Aşadar... am crescut în Blue Mountains, spuse Ashley. 
Când eram copil, obişnuiam să merg pe şine şi să explorez 
minele vechi de cărbune blocate cu scânduri. Acolo, 
dealurile sunt ca un şvaiţer. lar o mină anumită nu se 
găseşte pe nicio hartă, dar prin partea locului i se spune 
Chink's Drop. 

Sandi se încruntă. 

— OK. 

— Ştiţi, e termenul peiorativ pentru chinezi... 

— Mda, mi-am imaginat. 

— Presupun că un muncitor a căzut şi a murit, şi... 


e /l œ» 


— Pricep. 

— Şi probabil c-a fost chinez... 

— Pricep, Ashley. 

— Scuze. Bărbatul ezită, apoi continuă: Aşadar... ăăă... 
aveam şapte ani şi eram prost ca noaptea. M-am strecurat 
pe sub scânduri şi m-am dus singur, fără să spun nimănui, 
doar cu o lanternă şi o bucată de frânghie. Ca un Indiana 
Jones în miniatură. Şi, serios, la început nu mi-a fost frică. 
Am mers tot mai departe în tunelul care se îngusta, tot mai 
departe, am trecut pe lângă vagonete antice pentru 
minereu, peste şinele întortocheate din secolul al XVIII-lea, 
printr-un şir de uşi înţepenite. Sunetele răsună caraghios 
acolo jos, totul susură şi are ecou. M-am strecurat pe lângă 
o uşă de lemn veche, am pus mâna pe balamaua ruginită, 
poate pentru o secundă. ŞI... s-a întâmplat ceva înfiorător. 

Darby observă că atenţia lui Lars revenise la pliantul 
despre Colorado Air, aşa că profită de momentul acela. 
Alunecă de pe banchetă şi Converşii ei uzi loviră podeaua 
cu o bufnitură moale. 

Ashley făcu o mişcare bruscă de retezare a aerului. 

— Uşa s-a trântit. Balamalele s-au închis ca nişte fălci de 
metal,  prinzându-mi degetul şi  fracturându-mi trei 
metacarpiene. Bum! Nu m-a durut deloc la început. A fost 
doar şocul. Uşa avea vreo sută treizeci de kile de stejar 
solid, imposibil de mişcat. Rămăsesem singur în beznă, la 
opt sute de metri adâncime. 

Darby se îndreptă spre el. 

— Două zile fără hrană şi apă. Am adormit de câteva ori. 
Cu vise îngrozitoare. Obosit, deshidratat. N-aveam cuţit, dar 
mă gândeam serios să renunţ la degetul mare. Îmi 
amintesc că-l priveam în lumina muribundă a lanternei, 
întrebându-mă cât de mult ar trebui să-mi răsucesc trupul 
cu toată greutatea pe balamale ca să... ştiţi voi. 

Ed se aplecă. 

— Incă ai toate degetele. 

Darby ocoli scaunul lui Ashley şi-i lăsă discret şerveţelul 
în poală. Ca puştii care-şi transmit mesaje la şcoală. 

El observă... dar îşi termină firesc povestea, ridicând 


e 72 œ» 


ironic degetele mari către Ed. 

— Corect-amente. S-a dovedit că nu trebuia decât să 
aştept. S-a întâmplat ca nişte adolescenţi din alt oraş să 
intre în Chink's Drop şi să dea peste mine. Am fost salvat 
prin noroc pur şi prostesc. 

— Şi... Sandi se uită la el. Fobia ta e... ce anume, să fii 
închis? 

— Nu. Balamalele uşilor. 

— Balamalele? 

— Urăsc  balamalele, zise Ashley, mimând un fior 
exagerat. Mă înspăimântă, înţelegeţi? 

— Hm. 

Darby se opri la fereastră, privind fulgii care cădeau 
năvală pe geam, şi aşteptă ca Ashley să-i citească biletul. 
Cu coada ochiului îl văzu ridicând şerveţelul şi desfăcându-l 
sub tăblia mesei ca să-l citească pe furiş pe genunchi, fără 
să fie observat de Ed sau de Sandi. Cu pixul albastru, Darby 
scrisese: NE ÎNTÂLNIM LA TOALETĂ. TREBUIE SĂ VEZI CEVA. 

Bărbatul făcu o pauză. 

Apoi scoase din buzunar un pix negru, se gândi o clipă, 
după care mâzgăli un răspuns. Pe urmă se ridică în picioare 
şi se apropie relaxat de fereastră, strecurând din trecere, 
printr-o mişcare naturală, şerveţelul înapoi în mâna lui 
Darby. O făcu la fel de normal ca un hoţ de buzunare. 

Fata îl despături şi îi citi răspunsul. 

AM PRIETENA. 

Oftă. 

— Isuse. 

Ashley se uită la ea. 

Darby rosti muţeşte: A; înteles greşit. 

Mimă şi el: Ce? 

Ai... înțeles... greşit. 

Acum stăteau amândoi lângă fereastră, în văzul tuturor, 
cu spatele la încăpere. Probabil că Lars îi privea, 
întrebându-se ce-şi şopteau unul altuia. La fel şi Ed, şi 
Sandi... 

Ashley îi atinse umărul, mimând din nou: Ce? 

Darby simţi paralizia familiară blocându-i oasele. Ca 


e 73 œ 


atunci când urci pe scenă şi-ţi uiţi replica. Dacă vorbea, ei 
ar fi auzit. Dacă nu, risca o scenă. Intreaga lume atârna pe 
muchie de cuţit. Aruncă o privire peste umărul drept, spre 
Faţă de Rozător, şi, aşa cum se temea, el se uita la ei. Şi 
mai observă şi altceva, iar sângele îi îngheţă în vene. 

Lars aşezase ceva alb pe raftul cu pliante. Un pahar de 
plastic. 

Paharul e. 

Cei 250 de mililitri de CACAUĂ ortografiată greşit pe care 
în mod prostesc o luase afară. Pusese paharul în zăpadă, 
lângă uşile din spate ale Astro-ului, înainte de a intra în 
maşină şi de a vorbi cu Jay. Apoi uitase de pahar, lăsându-l 
afară în întuneric, iar el îl găsise. Lângă urmele ei 
suprapuse. 

„Ştie”, înţelese tânăra. Îşi dădu seama de ceva încă şi 
mai rău - că, acum, pericolul tăcut viza ambele părţi. 

„Plâănuieşte să mă atace. La fel cum plănuiesc eu să-l 
atac pe el.” 

— Prins în capcană într-o mină de cărbuni, repetă Sandi 
către Ed. Groaznică treabă. 

— Mda, ridică Ed din umeri, eu mi-aş fi tăiat pur şi simplu 
degetul. 

— Nu cred că-i aşa uşor. 

— Spuneam doar. Când te aşteaptă o întâlnire cu 
Doamna cu Coasa, ce mai înseamnă nişte oscioare şi 
tendoane? 

Lars continua să-i privească tăcut, dar ceea ce o 
înspăimânta mai mult pe Darby era calmul adânc, nemişcat 
din ochii lui. Un criminal cu un strop de instinct de apărare 
ar fi scos deja pistolul. Lars era însă rece şi nepăsător, 
netulburat, cu ochi mici şi serbezi ce o priveau ca pe ceva 
cu nimic mai stringent, sau mai periculos decât un lichid 
vărsat pe podea, care trebuia curăţat în cel mult o oră. Asta 
era tot. 

Un alt gând negru i se strecură în minte şi cumva fu 
sigură că era o profeție, întoarsă cu faţa în sus ca una 
dintre cărţile murdare de tarot ale mamei: „Omul ăsta are 
de gând să m-omoare în noaptea asta. Aşa o să mor”. 


e /4 » 


Se uită din nou la Ashley şi şopti: 
— Urmează-mă. Acum. 


e 7/5» 


11.09 PM 


În toaleta bărbaţilor, îi povesti totul lui Ashley. 

Duba. Cuşca pentru câini. Fetiţa Jay din San Diego. Banda 
izolatoare, însângerată, amenințarea necunoscută a 
cartonaşului galben. Chiar şi pârțurile. Şi indiferent cât de 
încet şoptea, cuvintele ei păreau să răsune în interiorul 
toaletei, ricoşând din dale şi din faianţă. Era sigură că 
ceilalţi îi auzeau. 

Ashley expiră, vizibil şocat. Orbitele îi erau umbrite aspru 
sub lumina fluorescentă, ca nişte vânătăi întunecate, şi 
pentru prima dată în seara aceea păru la fel de obosit pe 
cât se simţea Darby. Şi, tot pentru prima oară, rămase fără 
cuvinte. 

Ea îl privea, încercând să-l citească. 

— Deci? 

— Deci? repetă el. 

— Deci trebuie să facem ceva. 

— Evident, dar ce? 

— Îl oprim. 

— Îl oprim? E cam vag. Ashley aruncă o privire în spate, 
spre uşa toaletei, apoi se apropie de ea. Vrei să spui să-l 
omorâm? 

Darby nu era sigură. 

— Isuse, tu te gândeşti să-l omorâm... 

— Dacă se-ajunge la asta. 

— Of, Dumnezeule. Se frecă la ochi: Chiar acum? Cu ce? 

Darby deschise briceagul ei Swiss Army cu lama de cinci 
centimetri. 

Ashley îşi înăbugşi un chicotit. 

— El poate avea pistol, ştii? 

— Ştiu. 

— Nu te-ai gândit destul de atentă la toate... 

— Am spus că ştiu. Darby arătă cartuşul de .45 în palma 
tremurătoare: Chiar ştiu că are pistol. 

Tânărul studie glonţul. 

— Aşadar, care-i planul tău? 


e 76 - 


— Îl oprim. 

— Ăsta nu-i un plan. 

— De-asta am vorbit cu tine. Ştii ceva, Ashley? De-acum 
eşti implicat. E 23.10 noaptea, joi, în camera de-alături este 
un răpitor de copii şi afară o fetiţă încuiată într-o dubă 
împuţită, cu-asta avem de-a face. Şi acum te întreb - o să 
m-ajuţi? 

Cuvintele părură să-l atingă. 

— Eşti... eşti sigură? 

— Absolut. 

— Că a răpit-o Lars? 

— Da. Se mai gândi puţin: Dacă ăsta-i numele lui 
adevărat. 

Ashley îşi trecu o mână prin păr şi făcu un pas în spate, 
sprijinindu-se de uşa cabinei. Cineva scrijelise pe ea 
PEYTON MANNING O IA-N DOS. Ashley respira adânc şi 
apăsat, fixându-şi pantofii cu privirea, ca şi cum s-ar fi 
luptat să nu leşine. 

Darby îi atinse braţul. 

— Te simţi bine? 

— E doar astmul. 

— N-ai inhalator? 

— Nu. Zâmbi sfios: Eu... ăăă... n-am asigurare medicală. 

Fata îşi dădu seama că se putea să-l fi judecat greşit pe 
necunoscutul acela înalt şi brunet. Poate că Ashley - ex- 
magician, guraliv, student la Institutul de Tehnologie din 
Salt Lake City - nu era atât de capabil pe cât crezuse ea. 
Apoi îşi aminti mişcarea impresionant de iute a mâinii când 
îi înapoiase biletul. Nici măcar nu simţise. Şerveţelul pur şi 
simplu se materializase între degetele ei, ca... ei bine, prin 
magie. 

Asta însemna ceva, nu-i aşa? 

El îşi recăpătase răsuflarea şi o privea atent. 

— Am nevoie de dovezi. 

— Poftim? 

— Dovezi. Poţi dovedi ceva din toate astea? i 

Darby deschise galeria de imagini de pe iPhone. In 
spatele ei, uşa toaletei fu brusc trântită de perete. Era Lars. 


e /7 œ» 


Faţă de Rozător intră înăuntru călcând apăsat cu ghetele 
ude scârţâind pe dale. Dintr-odată, răpitorul se afla în 
aceeaşi încăpere cu ei, respirând acelaşi aer. Mintea lui 
Darby strigă - „Suntem încolţiţi aici, suntem amândoi 
expuşi, nu e timp să ne ascundem într-o cabină” - şi silueta 
şleampătă a lui Lars se răsuci spre ei, faţa butucănoasă şi 
lipsită de bărbie horcăind printre dinţii de bebeluşi... 

Apoi Ashley îi prinse faţa în mâini, cu palmele pe obrajii 
ei... 

— Stai... 

„Şi-i lipi gura de a lui. 

„Ce?” 

Apoi Darby înţelese. După o fracțiune de secundă intră în 
joc, apăsându-şi trupul de al lui, prinzându-şi degetele după 
gâtul lui. Mâinile lui Ashley îi masau spatele, şoldurile. Îi 
simţea respiraţia caldă în gură. 

Timp de câteva secunde interminabile, Lars îi privi. Apoi 
îi auzi iar paşii umezi îndreptându-se spre chiuvetă. Un 
robinet răsucit. Un şuvoi de apă. Dozatorul de săpun apăsat 
o dată, de două ori. Se spăla pe mâini. 

Darby şi Ashley continuară, cu ochii strâns închişi. Pentru 
Darby nu mai fusese atât de penibil de când cu Tolo, în 
clasa a noua, doar mişcări de frământare, strângeri prost 
plasate şi respiraţie pe jumătate reţinută. Fie şi el săruta al 
naibii de prost, fie nici nu încerca; limba lui era ca un melc 
mort în gura ei. După o eternitate dureroasă - „Nu te opri, 
nu te opri, încă ne priveşte” -, Darby auzi robinetul 
închizându-se, apoi un prosop de hârtie rupt şi mototolit. O 
altă linişte prelungă şi în final Lars părăsi toaleta. 

Uşa se închise. 

Darby şi Ashley se desprinseră unul de altul. 

— Ai un gust uşor rânced în gură, zise el. 

— Scuze, azi am băut şase Red Bull. 

— Pe bune... 

— Uite. 

Îi întinse telefonul - o poză întunecată cu Jay în cuşcă, în 
spatele sârmelor negre. Numai degetele însângerate ale 
fetiţei se vedeau clar. 


e 78 œ 


— Ai vrut dovezi? Asta-i miza. Ea e afară în dubă, la 
cincisprezece metri de clădirea asta, chiar aici, chiar acum. 

Ashley abia dacă se uită la fotografie - avea deja dovada. 
Dădu din cap nervos, inspirând iar greu. 

— El n-a... n-a venit aici să se spele pe mâini. Ne verifica. 

— Acum eşti şi tu implicat. 

— Bine. 

— Bine? 

— Bine, oftă el. Hai... s-o facem, presupun. 

Darby aprobă din cap. Insă mintea îi fugi la cancerul 
pancreatic al mamei. 

Cele douăzeci şi patru de ore mizerabile de dinainte 
păreau o viaţă complet diferită, una de care, din fericire, se 
îndepărtase. Reamintirea fu ca o lovitură în stomac. Incă nu 
avea semnal la telefon. Tot nu descifrase înţelesul 
mesajului criptic şi stupid al lui Devon, deja vechi de câteva 
ore: Acum e bine... 

— Darby? 

Ashley o privea. 

— Da. Se adună, umezindu-şi buzele şi clipind în lumina 
puternică. Trebuie să-l surprindem pe nenorocit. Şi fiindcă 
ne suspectează că ştim, nu-şi va întoarce spatele la noi. 

— Chiar dacă ar face-o, cuţitaşul ăla al tău n-ar fi 
suficient. 

— Să-l lovim în cap. 

— Cu ce? 

— Tu ce ai? 

Ashley se gândi. 

— Cred... cred că am un cric în maşină... 

Prea vizibil, fu ea de părere. Nu se putea ascunde. Dar 
avea o idee mai bună. Scotoci în buzunarul blugilor şi 
scoase piatra decorativă pe care o smulsese din tejgheaua 
standului pentru cafea. 

— Asta ar merge mai bine. 

— O piatră? 

— Scoate-ţi pantoful. 

El ezită, apoi se sprijini de uşa cabinei şi descălţă 
pantoful stâng. 


e 79 œ 


— Acum şoseta, spuse ea. Te rog. 

— De ce a mea? 

— Şosetele de femei sunt prea scurte. 

Ashley îi întinse o şosetă albă lungă până la gleznă, caldă 
ca o strângere de mână şi uşor îngălbenită. Tresări: 

— Mi s-a stricat maşina de spălat. 

Darby întinse şoseta, puse piatra înăuntru şi o legă cu un 
nod simplu, strâns bine. O roti o dată, lovind în palmă. Arcul 
de cerc îi conferea pietrei o forţă considerabilă; chiar şi o 
simplă smucitură a încheieturii ar fi putut fractura o arcadă. 
Sau cel puţin asta era ideea. 

Ashley se uită la şosetă, apoi la Darby. 

— Ce-i asta? 

— Se cheamă piatra din şosetă. 

— Cred că... înţeleg de ce. 

Fata văzuse asta la un show TV de supravieţuire. 

— Piatra din şosetă, îi repetă. 

— Arma aleasă de iepurele din pălărie. 

Darby zâmbi, astfel încât cicatricea de deasupra 
sprâncenei deveni vizibilă pentru o clipă. 

— Bun, zise ea cântărind arma în mână. Uite care-i ideea 
mea. Lui Lars îi place să stea lângă uşa de la intrare şi să 
supravegheze ieşirea, aşa-i? 

— Da. 

— Unul dintre noi - persoana A - trece pe lângă el şi iese 
pe uşă, îndreptându-se spre duba lui. Acum e cu ochii pe 
noi, aşa că o va urma afară pe persoana A. E nevoit. Ca să 
facă asta, ca să iasă pe uşă, întoarce spatele persoanei B. 

Lovi din nou cu piatra din şosetă în palmă. Durea. 

— Persoana B - care-i mai puternică decât persoana A - 
vine din spatele lui Lars şi-l izbeşte în ceafă. O rotaţie bună 
e tot ce trebuie ca să-l lase lat. Dar dacă nu se-ntâmplă 
aşa, persoana A, care are cuțitul, se întoarce şi-l încolţim 
amândoi. 

— Adică îl înconjurăm? 

— Da. ÎI încolţim. 

— Nu-nseamnă acelaşi lucru. 

— Dar înţelegi ce vreau să spun. 


e 80 - 


Era vagă în mod intenţionat în această privinţă. Teoretic, 
o singură lovitură a pietrei trebuia să fie suficientă. Dacă se 
ajungea la luptă, tot ar fi fost doi contra unu, şi acum 
amândoi erau înarmaţi. Poate că Lars era un sociopat 
violent, dar cum să fie pregătit pentru un atac-surpriză din 
două direcţii? 

Mai important: cât de repede putea el să scoată pistolul 
şi să tragă? 

Ashley începea să înţeleagă. 

— Deci persoana B sunt eu, hm? 

— Vom fi doi contra unu, folosind uşa ca loc îngust... 

— Eu sunt persoana B? 

Darby aşeză şoseta cu piatra în mâna lui Ashley şi-i 
strânse degetele în jurul ei, unul câte unul. 

— Eşti mai puternic decât mine, nu-i aşa? 

— Eu... eu cam speram să fii Ronda Rousey! sau ceva de 
genul. 

— Nu sunt. 

— Atunci presupun că eu sunt mai puternic. 

— Doi contra unu, repetă ea, ca o mantra. 

— Dacă îl omorâm? : 

— ÎI trântim la podea şi-i golim buzunarele. Îi luăm 
pistolul. Luăm cheile de la curea. Dacă el continuă să se 
lupte, ne luptăm şi noi. Am fost în dubă cu el. Ştiu cu cine 
avem de-a face şi o să-i tai eu însămi gâtul dacă trebuie... 

Se opri, surprinsă de ceea ce spusese. 

Surprinsă şi pentru că vorbea serios. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, zise Ashley apropiindu- 
se. Ca să-nţelegi, Darbs, asta înseamnă condamnare pentru 
agresiune, dacă te-ai înşelat. 

înţelegea... şi ştia de asemenea că nu se înşela. 
Petrecuse treizeci de minute întinsă pe jos în duba umedă a 
lui Lars sub o pătură indiană sufocantă, ascultând creatura 
cu ochi inexpresivi mâncând şi dând vânturi şi chicotind cu 
o fetiţă de şapte ani ţinută prizonieră într-o cuşcă pentru 
câini. Ştia că, orice s-ar întâmpla, rânjetul acela scârbos îi 
va bântui coşmarurile: Am făcut cald pentru tine, Jaybird. 


1 Luptătoare americană de arte marţiale mixte şi judoka (n. tr.). 
e Gl œ» 


Cât despre Ashley, înţelegea de ce tânărul avea îndoieli. 
Totul căzuse peste el ca într-o alunecare de teren. Totul în 
vreo zece minute. 

In celălalt buzunar avea încă glontul de .45. Presat pe 
coapsă. Asta era adevărata ei teamă: pistolul lui Lars. Cu 
siguranţă avea să-l folosească dacă ei nu-l doborau rapid. 
Chiar dacă nu reuşea să tragă decât un foc sau două fără 
să nimerească, trebuia să ţină cont şi de ceilalţi - Ed şi 
Sandi. Darby nu mai luase parte niciodată la o bătaie, aşa 
că nu era sigură la ce să se aştepte, dar ştia că nu era ca în 
filme. 

— Dacă poţi, adăugă ea, încearcă să ţii un ochi închis. 

— De ce? 

— O să ne luptăm cu el afară, poate pe întuneric. Aşa că- 
ncearcă să ţii un ochi închis acum, cât eşti în interior la 
lumină, şi atunci o să ai un ochi cu care să vezi pe 
întuneric. Are sens? 

El aprobă fără tragere de inimă. 

— Şi... ai spus că ai astm? 

— O mică dificultate la respiraţie. O am din copilărie. 

— In copilărie eu aveam atacuri de panică, zise Darby. 
Unele urâte care mă aduceau la hiperventilaţie şi leşinam. 
Stăteam în poziţie fetală pe podea, cu plămânii blocaţi, iar 
mama mă lua în braţe şi-mi spunea: /nspiră. Numără până 
la cinci. Expiră. Şi funcţiona întotdeauna. 

— inspiră. Numără până la cinci. Expiră? 

— Da. 

— Deci, cu alte cuvinte, respiră? Genial. 

— Ashley, încerc să te-ajut. 

— Scuze, spuse şi el se uită la uşă. Doar că am probleme 
cu treaba asta. 

— L-ai văzut şi tu. 

— Am văzut un ciudat oarecare. Oftă. Şi acum suntem pe 
cale să-l rupem în bătaie. g 

— Imi pare rău, spuse ea atingându-i mâna. Imi pare rău 
că te târăsc în aşa ceva. Dar nici eu n-am avut de ales. Nu 
pot s-o salvez singură. 

— Ştiu. O să te-ajut. 


e 82 œ» 


— Dacă nu facem nimic acum, Lars poate să sară şi să ne 
atace primul. Fiecare secundă pierdută aici e o secundă în 
favoarea lui, să se hotărască ce să facă cu noi. Dacă-i mai 
uşor pentru tine, nu te mai gândi la viaţa unei fetiţe 
ipotetice pe care de fapt nici n-ai întâlnit-o. Gândeşte-te la 
viaţa ta... 

— Am spus c-o s-o fac, zise el şi luminile reci pâlpâiră în 
spatele lui. 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi încă. 

— Vorbesc serios, Ashley. Multumesc... 

— O să te-ajut, spuse el cu un zâmbet neliniştit, dacă-mi 
dai numărul tău de telefon. 

Darby zâmbi şi ea cu toţi dinţii: 

— Dacă pocneşti zdravăn un străin cu o piatră doar 
pentru mine, s-ar putea să mă şi mărit cu tine. 


Lars îi văzu părăsind toaleta. 

Se întorsese la postul lui de santinelă, la câţiva paşi în 
dreapta uşii de la intrare, în pata oarbă naturală a holului. 
încerca în van să reîmpăturească o hartă a Muntelui Hood, 
dar înclinase capul ca să-i urmărească pe Darby şi pe 
Ashley, care traversau camera. Tânăra tinu capul plecat. 
Converşii ei gri scârţâiau, şosetele erau încă ude de zăpadă 
topită. 

Niciun contact vizual. n 

Darby îşi dădu seama că fusese o greşeală imensă să 
iasă împreună din toaletă. Ed şi Sandi observaseră probabil 
şi trăgeau propriile lor concluzii. În spatele ei, Ashley se izbi 
zgomotos de un scaun. Subtil... 

Inima ei bubuia atât de tare, încât o mira că nu auzeau şi 
ceilalţi. Avea obrajii roşii ca focul. Ştia că era vizibil 
zguduită, dar asta era în avantajul ei, se potrivea cu scena 
bizară. Dacă tocmai ar fi avut o partidă de sex rapid cu un 
necunoscut în cea mai murdară toaletă din tot statul 
Colorado, ar fi fost destul de tulburată de cei zece paşi de 
paradă a ruşinii. 


e 83 œ 


Ţinea briceagul ascuns lângă încheietura mâinii. Metalul 
se simţea rece ca gheaţa pe pielea ei. Trebuia să fie 
pregătită; dacă prima lovitură a lui Ashley nu-l punea jos pe 
Faţă de Rozător, avea să-l înjunghie în gât. In faţă. In ochii 
ăia mici şi şterşi. 

„Îi tai gâtul dacă n-am de ales.” 

Se gândi la Jay care se afla în duba Chevrolet Astro, 
ghemuită într-o cuşcă de câine, udată de propria urină, cu 
mâna rănită şi bandajată, cu douăzeci de litri de benzină şi 
un bidon de înălbitor Clorox plescăind alături. Se întrebă ce 
avea să se întâmple cu bietul copil dacă ei eşuau. 

Încă era furioasă pe ea însăşi pentru că ieşise din toaletă 
împreună cu Ashley. Fusese o prostie. 

Ed observase cu siguranţă. Ridică privirea înspre ei, sorbi 
din cafea şi făcu semn din cap spre radio: 

— Aţi ratat. 

Ashley se răţoi: 

— Ce-am ratat? 

— Emisiunea de urgenţă actualizată. E de rău. Eastbound 
e blocată de o semiremorcă răsturnată la poalele pantei. 
Sunt mai multe victime. 

— Cât de departe de noi? 

— La borna 99. Deci zece-doisprezece kilometri. 

„Prea departe pentru mers pe jos.” 

Darby oftă şi privi în spate la harta statului Colorado de 
pe perete. Accidentul se petrecuse undeva pe lângă Coal 
Creek, la jumătatea distanţei între punctele albastre ce 
marcau zonele de refugiu Wanapa (Micul Diavol) şi 
Wanapani (Marele Diavol). Era ireal cât de perfect erau 
prinşi în capcană - un viscol bătând dinspre vest şi un 
camion cu optsprezece roţi răsturnat la doisprezece 
kilometri mai jos spre est, blocându-le retragerea. Ca o 
ambuscadă, plănuită pas cu pas, asemenea celei pe care o 
puneau ei la cale. Se întrebă dacă sosirea echipajelor de 
salvare era estimată tot pentru dimineaţă sau termenul se 
prelungise spre după-amiază. Dacă era aşa, urma un 
interval al naibii de lung pentru a ţine un criminal sub 
ameninţarea armei. 


e 84» 


Ashley se întinse prin grilaj şi ajustă antena radioului. 
Strângând din ochi, privi în interiorul standului pentru 
cafea, în spaţiul întunecat de sub tejghele. 

— ŞI... voi credeţi că au un radio adevărat acolo? 

— Un ce? 

— Un radio cu două frecvenţe? Sau un telefon fix? Ar 
trebui să aibă. 

„Uşurel, Ashley.” 

— Mda? mârâi Ed. Dacă au, e proprietatea statului, e- 
ncuiat... 

Ashley arătă cu degetul. 

— Păzit de un lacăt de duzină. O lovitură zdravănă cu 
ceva greu şi obloanele astea se ridică. 

— Încă n-am chef de contravenţii. 

— Poate te mai gândeşti, zise Ashley. În următoarele 
câteva minute. 

Darby ştia că aşa va fi. Stătea lângă fereastră, 
străduindu-se să pară calmă, privind siluetele întunecate 
ale copacilor. Fulgii continuau să cadă, unii aşezându-se, 
alţii ridicându-se, reflectând lumina de sodiu ca nişte 
scântei dintr-un foc de tabără. La câţiva paşi în spatele ei îl 
auzi pe Ashley expirând printre dinţii încleştaţi. Avea şoseta 
cu piatra ascunsă în mâneca dreaptă, gata să-i dea drumul 
în palmă şi să lovească. 

Conveniseră asupra unui semnal. Când Ashley era 
pregătit, urma să tuşească o dată. Era indicaţia pentru ca 
Darby să pornească spre uşă, să treacă pe lângă Lars şi să 
pună ambuscada în mişcare. Ca şi cum ar fi declanşat o 
capcană pentru urşi. 

Singura problemă? Ashley nu era gata. 

Se învârtea prin încăpere scrâşnind din dinţi, inspirând 
guri mari de aer. Ea sperase că insuficienţa lui respiratorie 
nu va fi o problemă. Tipic pentru norocul ei - „Am cerut 
ajutorul celui mai tânăr bărbat şi, aparent, celui mai 
puternic din împrejurimi, iar el se dovedeşte că are astm”. 
Minunat! Nici măcar nu-şi putea imagina ce se petrecea în 
mintea bietului Ashley. Cu o oră în urmă făcuse o 
demonstraţie de răsturnare mexicană la cărţi insului ăla şi 


e 85» 


acum i se cerea să se strecoare prin spatele lui şi să-i 
spargă capul. 

„Trebuia s-o fac eu”, îşi dădu ea seama. 

„Sunt prea laşă dacă sunt persoana A.” 

Probabil că aşa era, însă fără doar şi poate Ashley era 
mai puternic decât ea. Aşadar un motiv destul de logic 
pentru ca ea să fie momeala şi Ashley să închidă capcana. 
Doar că nu avea senzația că era şi corect. 

— Hei! Lars îşi drese glasul. Aăă... scuze. 

Darby se întoarse cu faţa la el, cu măruntaiele ca un cuib 
de şerpi şi cu briceagul Swiss Army ascuns în mânecă. 

La fel făcu şi Ashley. 

— Ştie... Răpitorul de copii era încă lângă uşă şi mijea 
ochii în alt pliant turistic. Ştie cineva ce-nseamnă cuvântul 
ăsta? 

Sandi lăsă cartea. 

— Citeşte-l. 

— Pa-ra-di-zi-ac. 

— Paradiziac. Înseamnă frumos. 

— Frumos. Lars aprobă mecanic. OK. Multumesc, Sandi. 

Privirea îi reveni la pliant, însă din mers o întâlni pe a lui 
Darby şi pentru o fracțiune de secundă ea rămase 
paralizată de stupiditatea crucişă a ochilor săi. 

Buzele lui mimară: Frumos. 

Ea Îşi feri privirea. 

Trecuseră deja şaizeci de secunde. Ashley stătea tot 
lângă ea, de parcă prinsese rădăcini în podea, şi tânăra 
începu să se îngrijoreze. Nu-l putea târî iar la toaletă pentru 
altă discuţie de încurajare; prima atrăsese deja prea mult 
atenţia celor prezenţi. Era blocată în aşteptarea semnalului 
lui. 

„Haide, Ashley.” 

Speră să inhaleze nişte praf şi să tuşească accidental, ca 
să aibă o scuză să se apropie de uşă şi să iniţieze atacul. Pe 
sub mânecă, îşi plimbă degetul pe lama briceagului. Era 
satisfăcător de ascuţit. 

„Te rog, tuşeşte.” 

ÎI privi cum se clătina ca un copil pe o trambulină înaltă. 


e 86 - 


Mai înainte fusese calm, rapid şi încrezător, iar acum arăta 
de parcă tocmai fusese martor la o crimă. Darby simţi cum i 
se încleşta gâtul de nervi. Îşi alesese aliatul nepotrivit şi 
acum nu mai putea da înapoi. 

„Tuşeşte. Altfel o să ne dai de gol...” 

Ed observă. 

— Ashley, eşti dintr-odată foarte tăcut. 

— Sunt... sunt în regulă. 

— Uite ce-i, îmi pare rău pentru Cerc. 

— Nu-i nimic. 

— Vorbeam tâmpenii... 

— E-n regulă. Serios. 

În timp ce vorbea, Ashley îşi aranjă mâneca, asigurându- 
se că nu scapă piatra în văzul tuturor. 

Ed zâmbi şi bătu cu două degete în tăblia mesei. O bătaie 
scurtă de inimă şi, pentru o clipă, încăperea se scufundă în 
tăcere, iar Darby simţi zgomotul acela până în măduva 
oaselor. 

— Cea mai mare teamă a ta este... ai spus că balamalele 
uşilor. Aşa e? 

Ashley aprobă. 

Sandi lăsă cartea jos. 

— A mea sunt şerpii. 

— Şerpii, hm? 

— Înî. 

Ed sorbi din cafea, continuând să bată ritmic în masă. 

— A mea este... mă rog, nu prea am ştiut cum să mă 
exprim, dar cred că acum aş putea. 

O altă rafală urlătoare şi luminile de deasupra pâlpâiră. 
Camera ameninţa să se cufunde în întuneric. 

Lars stătea de pază ca o umbră. 

Ashley îşi umezi buzele. 

— Păi... atunci hai să ascultăm. 

— Bine. Ed inspiră cu un aer inconfortabil. Deci... iată o 
mostră de înţelepciune pentru voi, puştilor, pe care am 
învăţat-o pe propria mea piele. Vreţi să ştiţi care-i secretul 
ca să-ţi ruinezi viaţa? Nu există niciodată o decizie 
importantă între alb şi negru, ci o duzină de alegeri 


e 87 œ» 


mărunte pe care le faci zilnic. În cazul meu sunt scuze, în 
cea mai mare parte. lar scuzele sunt ca otrava. Când am 
fost veterinar, găseam tot felul de scuze bune, cum ar fi: „E 
timpul meu, îl merit”. Sau: „Nimeni nu poate să mă judece 
că beau; tocmai am operat un retriever auriu care a intrat 
într-un gard de sârmă ghimpată, îi atârna ochiul de un fir 
subţire”. Vedeţi? Oribil! Aşa te păcăleşti singur. Acum 
câţiva ani, eram acasă la Jan - cumnată-mea -, la nunta 
finei mele. Vin, băuturi făcute în casă. Eu am adus 
şampanie. Dar am adus şi o sticlă de whisky Rich and Rare 
pentru mine şi am ascuns-o în baia lor, în bazinul toaletei. 

— De ce? 

— Pentru că nu voiam să vadă nimeni cât de mult beam. 

Tăcere. 

Darby îşi dădu seama că bărbatul încetase să mai bată 
ritmul pe masă. 

Ashley clătină din cap înţelegător. 

— Şi mama s-a luptat cu problema asta. 

— Dar.. Ed o înghionti pe Sandi în umăr. Mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru vară-mea Sandi, pentru că m-a sunat ieri 
la ora două şi mi-a spus să-mi mişc fundul până la Denver, 
ca să petrecem Crăciunul în familie. Nu se acceptau niciun 
fel de scuze. 

Sandi pufni: 

— Ne era dor de tine, Eddie. 

— Mda, sigur. Se îndreptă în scaun. Ca să răspund 
întrebării din Cerc, teama mea cea mai mare e acest 
Crăciun din Aurora. Mă tem că soţia şi fiii mei vor fi acolo la 
Jack mâine-seară. Dar şi mai teamă îmi e că nu vor fi. 

Mult timp nu mai vorbi nimeni. 

Ashley înghiţi un nod. Îi mai revenise culoarea în obraji. 

— Mulţumesc, Ed. 

— Pentru puţin. 

— Nu cred c-a fost uşor să vorbeşti. 

— N-a fost. 

— Eşti treaz de ceva timp? 

— Nu, recunoscu Ed. Am băut în dimineaţa asta. 

Tăcere. 


e 88 - 


— Asta... ăăă... Ashley ezită. Asta-i nasol. 

— Mie-mi spui? 

Altă tăcere volatilă şi luminile pâlpâiră din nou, pe când 
cinci oameni împărțeau oxigenul din încăperea mică, cu trei 
arme ascunse. 

— Scuzele sunt ca otrava, repetă Ed. Să faci ceea ce e 
bine e greu. Să te justifici e uşor. Are sens ce spun? 

— Mda, zise Ashley. Mai mult decât ai crede. 

După aceea se uită intens la Darby şi ridică pumnul la 
gură. 

Tuşi o dată. 

Capcana se declanşă. Darby porni, simțind cum i se 
zbârlesc firişoarele de păr de pe braţe. Il privi pe Lars în 
ochi pe drumul spre uşa de la intrare - el ridică ochii din 
pliant şi o urmări trecând, răsucindu-şi gâtul sfrijit -, apoi 
deschise uşa. Un val de aer îngheţat. Vânt biciuitor. Fulgi 
nisipoşi înţepându-i ochii. 

Păşi afară, cu umerii încordaţi, strângând lama între 
degete. 

„Urmează-mă, Faţă de Rozător. Să terminăm odată.” 


q 89 œ» 


11.55 PM 


Lars nu o urmă. 

Uşa se închise. Darby făcu câţiva paşi nesiguri afară; 
piciorul i se afundă în zăpada proaspătă şi inima îi bubuia 
sub coaste. Fusese sigură că Lars avea s-o urmeze. Ar fi 
trebuit să se afle chiar în spatele ei, ca o umbră, silueta lui 
şleampătă ar fi trebuit să umple cadrul uşii, cu spatele spre 
încăpere, astfel ca Ashley să poată... 

Dar nu era acolo. 

Se zgribuli şi privi uşa. Acum nu mai era nevoie să se 
ascundă; ţinea briceagul Swiss Army ca pe o daltă de spart 
gheaţa, stând în lumina portocalie, în aşteptarea 
deschiderii uşii. Însă uşa nu se deschise. 

Ce nu mersese bine? 

„Contactul vizual.” Contactul vizual cu Lars fusese prea 
lung, îşi dădu ea seama. Forţase nota. Şi acum criminalul 
înarmat era încă înăuntru, cu Ashley şi ceilalţi, iar capcana 
eşuase. 

„OK. Perfect.” 

Acum avea de ales. 

„Să mă întorc înăuntru? Sau să mă duc în continuare spre 
dubă?” 

O altă rafală de vânt îi biciui faţa cu zăpadă. Pentru o 
clipă nu putu ţine ochii deschişi. Clipi cu furie, frecându-şi 
ochii cu degetele. Când îi reveni vederea, lumea se 
întunecase. Îşi dădu seama că becul cu vapori de sodiu ce 
atârna deasupra uşii de la intrare se stinsese. Un alt semn 
rău de adăugat pe listă. 

„Secundele contează”, îşi aminti sieşi. 

„Alege.” 

Aşa făcu - alese să meargă spre duba lui Lars. Va 
deschide uşa, va vedea ce mai face Jay şi va aprinde iar 
plafoniera. Poate chiar şi farurile. Asta i-ar da lui Lars un 
motiv să iasă. lar Ashley va avea şansa să atace - dacă mai 
era pregătit. Dacă ambuscada putea fi reluată. 

În timp ce mergea îi mai veni o idee - dacă în dubă exista 


e 90 œ» 


un pistol? Prima ei căutare fusese grăbită şi în condiţii de 
stres. Cu siguranţă Lars avea o armă la el, dar dacă mai 
exista una? 

Da, încă un pistol ar fi schimbat jocul. Stomacul i se 
strânse. 

Târându-se prin zăpada adâncă până la genunchi, cu 
tenisul drept larg în lipsa  şiretului, traversă cei 
cincisprezece metri până la duba lui Lars. Ninsoarea se 
reaşezase pe parbriz, întărindu-se în straturi de gheaţă 
acolo unde se topise. Data trecută lăsase uşa din spate a 
Astro-ului deschisă şi se bucură că o făcuse. 

Ocoli spatele dubei, trecu pe lângă vulpea decolorată, pe 
lângă literele băşicate care formau NOI TERMINAM CE AM 
ÎNCEPUT, şi se întrebă dacă Lars cumpărase vehiculul de la 
o firmă falimentară. Sau poate omorâse pe cineva pentru 
ea. Sau poate Faţă de Rozător însuşi era un întreprinzător. 
Probabil că aşa intra în case şi scotocea prin dormitoarele 
copiilor, deschizând sertare şi adulmecând perne. 

Darby aruncă o privire peste umăr spre centrul pentru 
vizitatori Wanapani. Uşa de la intrare era tot închisă. Becul 
tot mort. Lângă fereastră nu se observa nicio siluetă, ceea 
ce era surprinzător. Se aşteptase să-l zărească pe Lars 
urmărind-o, sau cel puţin pe Ashley. Nu-i putea vedea nici 
pe Ed şi pe Sandi; ei erau aşezaţi mult prea departe. In 
lipsa slabei străluciri chihlimbarii din spatele geamului pe 
jumătate îngropat de zăpadă, n-ai fi ghicit cât de populată 
era clădirea micuță. 

„Ce se întâmplă înăuntru?” 

Spera că nu se întâmpla nimic. Cel puţin deocamdată. 

Îi trecu prin minte să sară în Honda şi să apese claxonul - 
asta ar fi atras atenţia. Lars ar fi ieşit cu siguranţă să 
investigheze. Dar la fel ar fi putut să iasă Ed sau Sandi. 
Situaţia s-ar fi putut complica. Elementul-surpriză s-ar fi 
pierdut. S-ar fi tras cu arma. Gloanţele puteau ricoşa. 

Trase de uşa din spate a Astro-ului. Era tot descuiată. Se 
deschise lăsând să cadă un strat de zăpadă şi expunând 
întunericul umed din interior la care ochii ei trebuiau să se 
adapteze. 


e 9] œ» 


— Hei, şopti ea. 

Tăcere. 

— Jay. E-n regulă. Eu sunt. 

Încă o clipă de tensiune, suficient ca Darby să se 
îngrijoreze... Şi în cele din urmă fetiţa se mişcă, degetele ei 
apucând gratiile pentru a-şi ţine echilibrul. Cuşca scoase un 
fel de zbârnăâit, ca de cabluri încordate. Darby căută în 
buzunarul blugilor telefonul ca să aprindă lanterna, dar nu-l 
găsi. Pipăi celălalt buzunar. Era tot gol. Îşi lăsase telefonul 
în geantă. Pe marginea chiuvetei de porțelan din toaleta 
bărbaţilor. 

„Proasto, proasto, proasto.” 

În interiorul dubei simţi aceleaşi mirosuri - pături ude, 
urină, transpiraţie veche - şi mai identifică unul nou, 
scârbos. 

— Am vomitat, şopti fetiţa timid. 

— E... e-n regulă. 

— Îmi pare rău. Mă doare burta. 

„Şi pe mine”, gândi Darby. Se lăsă pe spate şi se uită pe 
după farurile îngheţate ale dubei - da, uşa clădirii era tot 
închisă. 

— Îmi pare rău, Jay. Amândouă avem o noapte urâtă. Dar 
o s-o scoatem la capăt. Bine? 

— N-am vrut să vomit. 

— Nu-i nimic. 

— Eu nu vomit. Niciodată. 

— Crede-mă, Jay, asta o să se schimbe când o s-ajungi la 
colegiu. 

— Colegiul te face să vomiţi? 

— Cam aşa ceva. 

— Eu urăsc să vomit. Dacă aşa-i colegiul, n-o să... 

— În regulă, Jay, ascultă. Darby atinse cuşca şi degetele 
fetiţei le strânseră pe ale ei printre gratii. O să te-ajut. Şi ca 
să te-ajut, o să am nevoie mai întâi de ajutorul tău. Bine? 

— Bine. 

— Vreau să încerci să-ţi aminteşti. Omul care trage 
pârţuri... poţi să descrii ce pistol are? 

— E mic. Negru. Îl ţine în buzunar. 


e 92 œ» 


— Bineînţeles. Întoarse capul şi verifică din nou uşa 
clădirii - tot închisă -, apoi întrebă: Ai văzut să aibă vreun 
cuţit pe aici? Bâte? Macete? 

— Nu ştiu. 

— Alt pistol? 

— Mai e unul. 

Inima lui Darby o luă la goană. 

— Unde? 

— Nu, nu-i un pistol obişnuit... 

Mintea ei derulă posibilităţile... şi abia rosti sufocat: 

— De ce? E mai mare? 

— Trage cu cuie. 

— Ca o... Darby ezită. Ca o unealtă? 

Jay aprobă din cap. 

— Eşti... eşti sigură? 

Ea aprobă cu şi mai multă putere. 

„Un pistol pentru cuie.” 

Aşa cum avea vulpea din desenul de pe dubă. Darby îşi 
aminti bandajul de pe mâna lui Jay, mica pată sângerândă 
din palma ei, şi totul se potrivi. Pedeapsă pentru o tentativă 
de evadare? Sau poate ceea ce el numea cartonaş galben 
era doar un aperitiv pentru oribilul fel principal pe care Lars 
îl plănuia pentru ea după ce avea s-o ducă în cabana lui 
izolată din Munţii Stâncoşi. 

Mâinile îi tremurau iar. Nu de teamă, ci de furie. 

„Un nenorocit de pistol cu cuie. Cu aşa psihopat avem 
de-a face.” 

— Şi pistolul pentru cuie e aici? întrebă. E în dubă? 

— Cred că da. 

Darby se îndoia că o asemenea unealtă ar fi fost pe 
măsura pistolului lui Lars, totuşi reprezenta un progres 
însemnat faţă de o lamă de briceag de cinci centimetri. Ea 
nu folosise niciodată un pistol pentru cuie, nici nu văzuse 
unul în afara magazinului Lowe's Hardware... dar spera să 
fie uşor de învăţat. Cât de departe ar fi putut trimite un cui? 
Era greu? Zgomotos? Oare un cui în cap putea ucide sau 
doar mutila? Ţinteşti şi tragi, nu? 

Atinse mâna dreaptă a lui Jay printre bare şi constată că 


e 93 œ 


degetele fetiţei erau umede de sânge proaspăt şi rece. 
Probabil rana din palmă i se deschisese. 

„Ţinteşti şi tragi.” 

Darby jură să-l ucidă pe Lars în noaptea aceea. Poate 
când ea şi Ashley reuşeau să-l încolţească pe nebun şi să-l 
transforme într-o grămadă scheunătoare... sau poate că o 
să continue să-l înjunghie. Poate că o să-i taie gâtul. Poate 
că o să-i facă plăcere. 

Poate. 

Se înclină pe spate şi cercetă iar clădirea - tot nicio 
activitate. Acum începea să-şi facă griji pentru Ashley, Ed şi 
Sandi. Oare Lars chiar stătea degeaba acolo, permițându-i 
lui Darby să iscodească prin parcare? După ce îi găsise 
paharul în zăpadă? După ce îi spionase pe ea şi pe Ashley 
la toaletă? După ce îl privise voit în ochi în drum spre uşă? 

Dumnezeule - ce naiba se petrecea? 

Scenarii sângeroase i se învârteau prin minte ca nişte 
imagini stroboscopice. Se încordă, aproape aşteptându-se 
să audă o împuşcătură. Nu se petrecu însă nimic. Doar 
tăcere de gheaţă. Doar geamătul îndepărtat al vântului. 
Doar Jay şi ea însăşi, cu picioarele tremurându-i în parcarea 
pustie. 

Pistolul pentru cuie, se hotărî. 

Pistolul pentru cuie al lui Lars era noul ei obiectiv. Îl va 
găsi, îşi va da seama cum să-l folosească, apoi va alerga 
înapoi în centrul pentru vizitatori, va deschide brusc uşa şi, 
indiferent ce s-ar petrece înăuntru, va trage cu un cui drept 
în feţişoara cu tuleie a lui Lars. Bum! Ticălosul moare. 
Copilul nevinovat e salvat. Coşmarul ia sfârşit. 

Ar fi trebuit să aibă succes. 

Întoarse privirea spre Jay, cu dinţii clănţănindu-i. 

— Bun. Unde crezi că-şi ţine Lars pistolul pentru cuie? 
Aici în spate, sau în faţă? 

— ÎI păstrează celălalt într-o cutie portocalie. 

— Unde? 

— Era aici în spate, dar cred că l-au mutat... 

Darby nu mai asculta. Vocea subţirică a lui Jay continua, 
dar într-o străfulgerare de panică cuvintele precedente i se 


e 94 œ» 


lipiră în creier şi reverberară: // păstrează celălalt într-o 
cutie portocalie. 

Celălalt. 

Celălalt. 

Celălalt... 

Alunecând, împleticindu-se înapoi afară, se lovi cu 
genunchii de zăpada întărită, se sprijini de lampa din spate 
şi se uită pe lângă ea... 

Uşa clădirii era acum deschisă. 

Lars stătea în cadrul uşii. Lângă el, Ashley. 

Celălalt. 

O priveau, de la cincisprezece metri distanţă, încadraţi de 
lumina din interior. Păreau să vorbească unul cu celălalt în 
şoaptă, pentru ca Ed şi Sandi să nu-i poată auzi. Feţele lor 
erau nişte umbre întunecate, de necitit. Dar Lars avea 
braţul subţire îndoit spre buzunarul gecii, cu mâna sprijinită 
pe patul pistolului. lar Ashley avea şoseta cu piatra la 
vedere, în mâna dreaptă. 

O rotea. 

Apoi o lovi de palmă. 


e 95 œ» 


MIEZUL NOPŢII 


e 96 œ» 


0.01 AM 


Doi contra unu. 

Avusese dreptate în sensul ăsta. 

Ashley era implicat în răpire. O minţise - despre cealaltă 
maşină, despre faptul că nu-l cunoştea pe Lars, despre tot. 
Îi făcuse jocul în toaletă. Îi vârâse limba în gură. Fusese atât 
de autentic, atât de convingător de uman şi de îngrozit, 
încât ea crezuse totul. Îi spusese tot. Întregul ei plan, toate 
opţiunile ei, procesul de gândire, temerile. 

Îi dăduse totu/. Inclusiv o armă nouă. 

Se întoarse spre Jay. 

— Nu mi-ai spus că sunt doi. 

— Credeam că ştii. 

— De unde să ştiu? 

— Îmi pare rău... 

— De ce n-ai spus naibii? 

— Îmi pare rău. 

Glasul lui Jay se frânse. 

Darby îşi dădu seama că ţipa la o fetiţă de şapte ani a 
cărei palmă fusese de curând străpunsă cu un cui. Ce mai 
conta? Fusese vina lui Darby. Greşeala ei. Eroarea ei 
groaznică, fatală, iar acum erau doi contra unul şi ele două 
erau aproape moarte. Sau mai rău. 

Una dintre siluete porni spre ele. 

Inima îi tresări. 

— OK. Unde-i pistolul pentru cuie? 

— Nu ştiu. 

— În faţă sau în spate? 

— Nu ştiu, se smiorcăi fetiţa. 

Trebuia să-l găsească repede. Sub scaune, poate? Cutia 
portocalie trebuia să fie mare; dar erau atât de multe locuri 
în care se putea afla. 

Alergă spre portiera din partea şoferului; picioarele i se 
afundau de parcă ar fi călcat pe nisip mişcător. Riscă o 
privire peste umăr; cel care avansa ajunsese la jumătatea 
drumului. La vreo şase metri în spate, mergând cu paşi 


e 97 œ» 


mari pe cărarea din zăpadă. Recunoscu fesul şi mersul 
şleampăt. Era Lars. Mâna lui dreaptă ajunse în dreptul unei 
raze de lumină şi Darby văzu o formă masivă. 

Pistolul lui de calibrul .45. 

— Jay, şuieră fata. Închide ochii... 

— Ce-o să se întâmple? 

— Tu doar închide ochii. 

Ajunse la portieră şi o lovi cu ambele palme; mintea îi 
striga: „Găseşte pistolul. Ucide-l pe ticălos. Apoi ia-i arma şi 
ucide-l şi pe şarpele ăla mincinos de Ashley...” 

Smuci mânerul. Era încuiat. 

Stomacul i se strânse. 

Pentru că... pentru că Lars încuiase portiera la loc. 
Bineînţeles, el fusese ultimul acolo. Era încuiat, încuiat, 
încuiat. 

— Tu, ah... tu i-ai cerut fratelui meu să m-omoare, se 
auzi glasul gâlgâit al lui Lars, care se apropia. E... e 
adevărat? 

„Sunt fraţi. Rahat, rahat, rahat.” 

Paşi scârţâind, parcă strivind coji de ouă, se apropiau de 
ea. 

— A zis că tu... că tu i-ai cerut să-mi zboare creierii. 

Vocea era înspăimântător de aproape. Răguşită, 
răsunând în aerul rece, expirând abur fierbinte. 

Portiera Astro-ului era o cauză pierdută. Darby se 
împletici înapoi spre spatele dubei, se prinse de uşa 
întredeschisă ca să se echilibreze şi privi în interiorul 
întunecat al vehiculului. La ochii lui Jay, plini de lacrimi de 
spaimă, reflectând lumina. La obrajii roşii iritaţi. La unghiile 
ei micuţe. 

Se rugă: 

— Fugi... 

Paşii lui Lars se auzeau tot mai aproape. 

Darby împinse briceagul Swiss Army între degetele 
fetiţei, aproape scăpându-l. 

— Foloseşte asta, zise, atingând zimţii lamei. Mişcări ca 
de ferăstrău, da? Să tai barele cuştii... 

— Vine. 


e 98 œ 


— Fă-o, Jay. Promiţi? 

— Promit. 

— Continuă să tai. O să scapi. 

— Tu ce-o să faci? 

Darby făcu un pas în spate şi trânti uşa, împrăştiind 
zăpada. Nu răspunsese la întrebarea lui Jay pentru că nu 
avea niciun răspuns. 

„N-am nici cea mai vagă idee.” 


— De ce... de ce fugi? strigă Lars. 

Darby se împiedică prin zăpadă. Dacă ieşeai de pe 
cărare, zăpada era până la brâu, iar ea parcă îşi făcea drum 
printr-o piscină, clătinându-se pas cu pas. Gâfâia. Gâtul o 
înţepa. Călcâiele îi ardeau. 

— Hei. Nu vreau decât să stăm de vorbă... 

După cât de clar îi auzea vocea, se afla la mai puţin de 
trei metri în spatele ei. O urmărea. Respirația lui pe gură se 
transformase într-un gâfâit constant. Gros, gutural, ca de 
lup. Tenisul ei drept - tot fără şiret - i se prinse în zăpadă. II 
smulse şi continuă, pe jumătate desculţă, cu respiraţia lui 
chinuită tot mai aproape. Ştia că bărbatul reducea constant 
distanţa. După câţiva paşi avea s-o apuce de gleznă... 

— Eu... eu oricum o să te prind... 

Un zăngănit. Pistolul pe care îl ţinea în mână. 

Însă fata ştia că arma era doar pentru intimidare. Dacă 
Lars ar fi vrut într-adevăr s-o împuşte, ar fi făcut-o deja. 
Asta i-ar fi alertat pe Ed şi pe Sandi, iar Ashley îi ordonase 
probabil fratelui său s-o alerge până la epuizare, s-o ucidă 
discret, prin sufocare sau rupându-i gâtul... 

Fratele lui. 

Fratele lui, /a dracu’. 

Darby trecu de portdrapelul gol şi privi înapoi. Lars o 
urma ca o umbră. Îşi pierduse fesul. Văzu păr blond ciufulit, 
lăptos în lumina slabă, un început de chelie. Aburul furios al 
respirației lui. Încetase să mai strige la ea; acum era prea 
obosit. Zăpada înaltă era epuizantă. Era ca un coşmar cu 
încetinitorul. 

„O să mă prindă”, Darby ştia. 


* 99 œ 


Deja obosea. Mugşchii îi tremurau. Îşi simţea încheieturile 
moi. 

„O să mă doboare aici, o să-şi pună mâinile pe gâtul meu 
şi o să strângă până mor sufocată. 

Ajunsese chiar în spatele ei. Îi simţea mirosul sărat al 
sudorii. Işi pierduse capul şi renunţase la ambele ei arme - 
piatra i-o dăduse lui Ashley şi briceagul lui Jay -, iar acum 
nu mai avea decât un glonţ în buzunar şi un pantof 
mărimea 39 în mână. Se gândi să-l arunce în Lars, dar n-ar 
fi făcut decât să-l irite. L-ar fi dat la o parte fără să-şi 
încetinească urmărirea. 

Oricum nu mai avea încotro să fugă. Ashley păzea atent 
uşa de la intrare. Ea nu avea cheile de la maşină, deci nu 
era o opţiune să se blocheze în interiorul lui Blue. Nici să 
fugă nu putea - în toate direcţiile nu erau decât kilometri 
de taiga de Colorado, rece şi neprimitoare. Doar conifere, 
strat subţire de pământ şi prăpăstii fatale ascunse de 
zăpadă. Cât avea să reziste înainte de a sucomba în 
ghearele hipotermiei? 

„Nu mai pot s-alerg.” 

Se gândi să se oprească, să se apere pe cât posibil, să 
lupte cu Lars. Slabe şanse. 

— Intoarce-te, pufăi Lars în spatele ei. Hai să... să 
vorbim... 

Trebuia să ia o decizie. Dacă s-ar fi oprit acum, ar fi 
câştigat câteva secunde pentru a-şi trage sufletul înainte 
de luptă. Dar dacă ar fi continuat să fugă şi el ar fi placat-o, 
ar fi fost epuizată şi şansele i-ar fi fost şi mai mici... 

Sau... 

Derulă rapid în minte planul centrului pentru vizitatori 
Wanapani. Pereţi, colţuri, unghiuri moarte. Chiar dacă uşa 
de la intrare era încă blocată de Ashley, mai exista o cale 
de intrare în clădire. Ferestruicile triunghiulare de la 
toalete. Le văzuse în toaleta bărbaţilor, nu erau mai mari 
decât o uşiţă pentru câini. Le putea observa şi de aici, 
proiectând o rază fragilă de lumină portocalie printre 
ţurţuri, deasupra meselor de picnic. 

Geanta ei era în toaletă. Cu cheile şi telefonul. 


< 100 >» 


„OK. O să mă urc pe mese, o să sparg fereastra şi o să 
intru.” 

Schimbă direcţia. 

Lars observă. 

— Unde... unde te duci? 

Nu avea un plan pentru ce va face după ce va pătrunde 
înăuntru. Dar merse mai departe. Fiindcă, după cum 
spunea Sandi, înăuntru era mult mai bine decât afară. Ed şi 
Sandi erau înăuntru, iar Ashley şi Lars n-ar fi îndrăznit s-o 
ucidă în faţa a doi martori. 

„Sau ar fi îndrăznit?” 

N-avea timp să se gândească la asta. 

Mesele de picnic erau îngrămădite sub fereastra 
acoperită de gheaţă şi Darby urcă pe ele ca pe nişte trepte 
gigantice. Una, două, trei mese, care se clătinau sub 
greutatea ei. Insă reuşi, apoi întinse mâinile şi împinse 
fereastra triunghiulară. Sticlă îngheţată, sclipind de la 
lumina din interior, cu suprafaţa neregulată din cauza gheții 
depuse. Prea groasă ca s-o spargă cu cotul. Dar rama se 
deschidea spre exterior, prinsă într-o balama ruginită ce 
părea strâmbă, aşa că fata căută să-i apuce marginea cu 
degetele amorţite... 

Lars râse. 

— Ce faci acolo sus? 

Un ţurţur de treizeci de centimetri căzu de pe acoperiş şi 
se sparse de masa de lângă ea. Strânse din ochi, scrâşnind 
din dinţi, continuând să tragă cu unghiile încleştate de 
garnitura de cauciuc a ferestrei... 

— Hei, fetiţo... 

„Trage... trage...” 

Un alt ţurţur căzu şi se sfărâmă, împroşcând-o cu aşchii 
de gheaţă. Ca nişte cioburi de sticlă pe obrajii ei. 

— Fetiţo, vin după tine... 

Incă doi ţurţuri căzură în stânga şi în dreapta, explodând 
în urechile ei ca două focuri de armă gemene, iar masa de 
picnic i se clătină sub tălpi când Faţă de Rozător se căţără 
spre ea ajutându-se de coate şi de genunchi ca un animal 
de pradă, însă Darby se concentra numai asupra balamalei 


e 101 œ» 


ferestrei. Asupra luminii calde din spatele geamului, 


înnebunitor de aproape. Asupra degetelor ei încovoiate, 
luptându-se... 


„Trage... Tragetragetrage...” 

Mecanismul cedă. Fereastra se desprinse. 

O lăsă să cadă şi geamul se sparse de o masă. Lars ridică 
o mână ca să-şi apere faţa de cioburi - „Oh, Doamne, e 
chiar în spatele meu” - şi Darby nu mai avu timp. Plonjă în 


interior, cu capul înainte, o săritură disperată prin 
deschizătura mică... 


Nişte degete reci îi cuprinseră glezna. 
— Te-am prins... 
Darby lovi din picior, eliberându-se. 


e 102 œ» 


0.04 AM 


Căzu de la doi metri şi jumătate înălţime şi ateriză pe un 
scaun de toaletă. 

Lovi cu şalele marginea vasului de porțelan. Se rostogoli 
şi nimeri cu piciorul în suportul de hârtie, pe care-l zbură de 
pe perete, după care deschise larg uşa cabinei de WC. 
Capul i se lovi de podeaua de gresie. Văzu stele verzi. 

Apa curse în toaletă. 

Darby se strădui să se ridice, lovind din nou uşa cabinei, 
şi se întoarse cu faţa la fereastră. Era doar un triunghi de 
întuneric. Fulgii de zăpadă năvăleau înăuntru. Deschiderea 
era probabil prea mică pentru ca Lars s-o urmeze, dar nu 
putea conta pe asta. În plus, Ashley încă se afla prin 
preajmă. 

Se îndepărtă de fereastră, trecu prin dreptunghiul alungit 
al uşii, pe lângă cabine, pe lângă PEYTON MANNING O IA-N 
DOS, pe lângă pisoarele pătate, până ce se atinse de 
chiuvetă cu spatele, care o durea. Altă flamă de durere. 
Lăsase geanta acolo. O luă şi simţi în interior zornăitul 
liniştitor al cheilor de la Honda. Şi iPhone-ul. 

Trei la sută baterie. 

Işi ţinu respiraţia şi ascultă. Auzea paşii lui Lars dincolo 
de fereastră şi respiraţia lui şuierătoare prin vâjâitul 
vântului. Bărbatul se afla într-o situaţie dificilă - nu voia să 
se suie şi să rişte să rămână cu fundul ciolănos blocat în 
cadrul  ferestruicii, dar nici nu voia s-o lase 
nesupravegheată şi să ocolească până la uşa din faţă. Era 
sinistru. Renunţase să-i mai vorbească. Doar mormăia, 
pufăind ca un animal. 

„Mişcă-te, Darby.” 

Auzea vocile din sala centrului pentru vizitatori, 
estompate de uşă. Probabil că Ed şi Sandi o auziseră 
căzând. Recunoscu şi tonul robotic de la radio - altă 
actualizare DTC. Care era acum termenul pentru sosirea 
ajutoarelor? In zori, nu? Şase ore? Şapte? 

„Nu te gândi la asta. Mişcă-te.” 


< 103 >» 


Ashley era pe aproape, dar nu ştia unde, şi asta o 
îngrozea. Mai rău, acum era neînarmată. Spera ca Jay să 
poată tăia barele cuştii cu lama zimţată, altfel totul era 
pierdut. Trebuia să-i ofere fetiţei timp suficient 
(presupunând că ea însăşi putea supravieţui următoarelor 
câtorva minute în compania a doi ucigaşi) şi apoi să fugă 
amândouă cu maşina într-un loc sigur (presupunând că 
Blue ar putea răzbate prin Zăpaghedon). In total, trei 
presupuneri uriaşe. improbabil nici măcar nu se apropia ca 
sens. 

Nu, Blue era înzăpezită. Nămeţii erau acum prea mari... 

„Dar camioneta lui Sandi?” 

Lanţuri la roţi, garda la sol ridicată - da, cu ea aveau o 
şansă. 

Strânse cheile în pumn, lăsând vârfurile ascuţite să iasă 
printre degete. Cu niţel noroc, putea răni faţa unui atacator 
sau să-i scoată un ochi. Cheia de la camera ei din Dryden 
Hall era chiar ascuţită, ca un cuţitaş. 

Auzi mişcare afară. Îngheţă, ascultând. Ceva greu se 
deplasa târâş, urmat de bufnitura zăpezii căzute. O masă 
de picnic era mutată din loc. Ştia că Lars încerca, a doua 
oară, să urce pe grămada instabilă de mese şi să intre după 
ea. În orice secundă, mutra fără bărbie putea să apară în 
fereastră, rânjind cu bucurie dementă... 

„E timpul să plec.” 

Darby îşi încălţă tenisul drept, înnodându-i şiretul de 
două ori. Apoi îşi aşeză geanta pe umăr - cu cheile încă 
strânse în pumn - şi intră în sala centrului pentru vizitatori 
Wanapani. 

Ed se muncea cu antena radioului prin grilaj. Se uită de 
două ori confuz în direcţia ei şi Darby înţelese motivul. 
leşise din clădire cu douăzeci de minute în urmă, iar acum 
se întorcea de la toaletă. În spatele lui, Sandi aţipise pe 
bancă, cu picioarele strânse şi cartea acoperindu-i faţa. 

— Ai găsit semnal? întrebă Ed. 

Darby nu răspunse. Se uită în faţă, pe lângă Espresso 
Peak, la uşa principală. Acolo stătea Ashley, cu umerii laţi 
blocându-i ieşirea. Se holba la ea. Astmaticul ezitant şi 


e 104 œ» 


nervos cu care vorbise cu aproape o oră în urmă dispăruse, 
ca o deghizare aruncată. Noul Ashley era calm şi sigur pe 
el, cu ochi atenţi şi profunzi. O analiză din cap până în 
picioare - avea zăpadă pe genunchi, obraji înroşiţi de ger, 
pielea lipicioasă din cauza sudorii, cheile maşinii strânse în 
pumn -, apoi privi spre masa centrală, ca şi cum i-ar fi 
ordonat să se aşeze. 

Ea îi susţinu privirea, scrâşnind din dinţi şi încercând să 
pară curajoasă. Sfidătoare. Ca un erou neînfricat înconjurat 
de forţele răului. 

În schimb, aproape că începu să plângă. 

Acum era sigură - avea să moară în noaptea asta. 

— Hei. Ed se băgă între ei, chinuindu-se să-şi amintească 
numele ei. Eşti... eşti bine, Dara? 

„Pentru numele lui Dumnezeu, mă numesc Darby.” 

Înghiţi în sec şi şopti: 

— Sunt bine. 

Nu era. Simţea suspinele blocate în piept, spasme 
cutremurătoare luptându-se să scape. O durea spatele, 
acolo unde se lovise de vasul de toaletă. Voia să se 
repeadă şi să-l apuce pe Ed de umeri, să le strige 
bătrânului veterinar cumsecade şi verişoarei lui adormite: 
Fugiti. Pentru Dumnezeu, luați-o la fugă chiar acum. Dar 
încotro? 

Ashley îi făcu din nou semn spre masă, mai hotărât. 

Spre scaunul ei. 

Darby văzu pe scaun ceva cafeniu şi-şi recunoscu 
şerveţelul. Acelaşi pe care îl folosise înainte, când crezuse 
că băiatul îi era aliat. 

Se apropie de scaun şi ridică bucata de hârtie. 
Continuând s-o privească, buzele lui Ashley se arcuiră. Era 
începutul unui rânjet mulţumit, neobservat de Ed şi de 
Sandi. 

Despături şerveţelul cu degete amorțite, 
neîndemânatice. 

DACĂ LE SPUI, ÎI OMOR PE AMÂNDOI. 

Ashley veni la masă şi se aşeză drept în faţa ei. 
Traversase camera în tăcere şi acum stătea cu ambele 


e 105 œ» 


palme lipite de tăblia mesei. Avea mâinile mari şi 
bătătorite. 

Darby reîmpături şerveţelul şi-l lăsă în poală. 

Radioul pârâi. 

— M-am săturat de „Pescuieşte”, declară Ashley cu voce 
tare. Ce-aţi spune de ceva diferit? 

Fata nu zise nimic. 

— De exemplu... urmă el. Ah, de exemplu, „Război”? 

Darby aruncă o privire scurtă spre Ed şi Sandi... Ashley 
pocni din degete. 

— Hei! Sunt aici, Darbo. Nu-ţi face griji în privinţa 
regulilor. „Război” e foarte simplu. Chiar mai simplu decât 
„Pescuieşte”. Împarţi pachetul în două, uite aşa, şi tragem 
pe rând, unul după altul, şi vedem cine a tras cartea cea 
mai mare. Cea mai mare carte le ia pe amândouă şi se 
adaugă la partea ta de pachet. Inţelegi, pentru că fiecare 
război înseamnă să lupţi câte o bătălie pe rând. 

Zâmbi mulţumit de sine şi cu o mişcare fluidă răsfiră 
cărţile în faţa ei. Apoi le readună cu un zgomot aspru. 

— La final, câştigătorul are pachetul întreg. O privi în 
ochi. lar cine pierde? Ei bine, respectivul nu rămâne cu 
nimic... 

În spatele ei, Ed apăsă pe carafa de CAFIA ca să-şi umple 
paharul şi se auzi din nou bolborositul ca de înec. Ca nişte 
plămâni umplându-se cu apă. Sunetul o făcu să se înfioare. 

— Veşti proaste, prieteni. Ed zgâlţăi grilajul de protecţie. 
S-a terminat cafeaua. 

Ochii lui Ashley se măriră de groază prefăcută. 

— Poftim? Nu mai e cofeină? 

— Mă tem că nu. 

— Bun, atunci cred c-o să-ncepem să ne omorâm între 
noi. 

Ashley amestecă pentru ultima dată cărţile. Darby îşi 
dădu seama, parcă cu încetinitorul, că pachetul acela banal 
de cărţi de joc nu făcea parte probabil din dotările 
refugiului Wanapani. Standul cu pliante era încuiat, iar 
radioul şi cafeaua stăteau în spatele unui grilaj de protecţie. 
Ashley trebuia să fi adus cărţile cu el. Pentru că era un 


e 106 œ» 


diavol glumeţ, pasionat de jocuri şi de trucuri. luţime de 
mână, surprize şi inducere în eroare. 

Sunt un om magic, Lars, frățioare. 

Indiciile fuseseră toate acolo. Doar că ea nu le văzuse. 

— Ar trebui să te odihneşti, îi spuse Ashley. Arăţi obosită. 

Îşi simţi gâtul ca o hârtie uscată. 

— Sunt bine. 

— Da? 

— Da. 

— Cei răi n-au pace, rânji el. Nu-i aşa? 

— Cam aşa ceva. 

— Cât de mult ai dormit noaptea trecută? 

— Destul. 

— Destul, da? Ce-nseamnă asta? 

— Păi... Glasul i se frânse. O oră, două... 

— O, nu, asta nu-i destul. 

Ashley se aplecă în faţă, îşi flexă degetele şi împărţi 
cărţile între ei. Ea se minună; degetele lui erau îngrozitor 
de rapide. 

— Oamenii sunt făcuţi să doarmă şase până la nouă ore 
pe noapte. Eu dorm zdravăn opt ore în fiecare noapte. Asta 
nu-i o recomandare, scumpo, e biologie. Vezi tu, dacă 
dormi mai puţin, funcţiile creierului sunt afectate. Adică 
totul: reflexele, stabilitatea emoţională, memoria. Chiar şi 
inteligenţa. 

— Atunci o să fim egali, zise Darby. 

Ed chicoti, întorcându-se la scaunul lui. 

— Bate-l măr. Te rog eu. 

Însă ea nu-şi atinse cărţile. Nici Ashley. Se priveau 
reciproc în tăcere peste masă; afară urla vântul. O rafală 
răbufni prin fereastra spartă de la toaleta bărbaţilor, 
zgâlţâind uşa în balamale. Temperatura în încăpere scădea, 
dar deocamdată nimeni nu observase. 

— Din fericire pentru tine, zise Ashley, „Război” este un 
joc de noroc pur. Spre deosebire de realitate, înţelegi? 

Darby îi studie ochii. Erau mari, verde smarald, cu puncte 
chihlimbarii. Căută în ei ceva recognoscibil, ceva uman la 
care să se raporteze - teamă, grijă, conştiinţă de sine -, dar 


e 107 œ» 


nu găsi nimic. 

Globii oculari sunt prinşi pe nişte tije, aflase ea 
întâmplător la o galerie de artă, în octombrie. Uitase 
numele artistului, însă el fusese acolo amestecat în 
mulţime, sorbind dintr-o bere Dos Equis şi explicând 
binedispus că încorporase în lucrările lui fotografii autentice 
de la autopsii. Pentru Darby, forma nervilor oculari păruse 
desprinsă în mod tulburător din lumea insectelor, ca 
antenele unui melc de grădină. Ceva îi zbârlise atunci 
firişoarele de păr de pe braţe. Acum îşi imagina ochii mari 
ai lui Ashley atârnând în orbitele lor, transmițând semnale 
electrice prin intermediul tijelor acelea în circumvoluţiunile 
creierului. Bărbatul era un monstru, o îngrămădire străină 
de nervi şi de carne. Complet inuman. 

Şi continua s-o privească fix. 

— Spre deosebire de realitate, repetă el. 

Jocul de cărţi stătea între ei în două pachete, ignorat. 
Întrebările fâlfâiau prin mintea lui Darby ca nişte păsări în 
colivie; dorea cu disperare să le articuleze cu voce tare, dar 
nu putea. Nu atât timp cât Ed şi Sandi erau în raza de 
tragere. 

„De ce faci asta? De ce să răpeşti un copil? Ce ai de gând 
să faci cu ea?” 

Ochii verzi de dragon continuau s-o fixeze, încărcaţi de 
secrete. Ca nişte pietre preţioase, îi scanau trupul, 
măsurând-o, calculând eventualităţi şi posibilităţi. Erau 
înspăimântător de inteligenţi, în acelaşi fel în care ochii lui 
Lars erau înspăimântător de tembeli. Dar era o inteligenţă 
rece. 

Alte întrebări îi fulgerau prin minte: „Cât de rapid eşti? 
Cât de puternic eşti? Dacă îţi tai faţa cu cheile lui Blue, te 
pot orbi? In clipa asta, dacă aş rupe-o la fugă spre uşa de la 
intrare, aş reuşi să ajung?” 

Uşa se deschise. Un val de aer rece pătrunse înăuntru. 

Ed aruncă o privire într-acolo. 

— Salut, Lars. 

Ashley zâmbi cu superioritate. 

Prin curentul de aer deviat, Faţă de Rozător îşi ocupă 


e 108 œ» 


poziţia la uşă, cu mâna dreaptă în buzunarul gecii, 
încleştată pe patul pistolului negru calibrul .45. Darby 
văzuse arma de acum, o surprinsese de două ori în timp ce 
el o urmărea. Ştia puţine despre armele de foc, însă îi 
recunoştea magazia, semn că putea trage mai multe 
gloanţe decât cele cinci-şase ale unui revolver. Abia dacă îi 
putea distinge conturul pe sub geaca albastră, o umflătură 
pe şoldul lui drept... dar numai pentru că ştia unde să 
privească. 

Ed nu l-ar fi observat. 

lar Sandi dormea. 

Darby era din nou înconjurată. Ashley la masă şi Lars 
postat la uşă. Fusese înconjurată în tot acest timp - ei îşi 
coordonaseră tacit poziţiile toată seara -, cu toate că spera 
ca plonjarea prin fereastra toaletei să fi fost o surpriză. Cu 
siguranţă îi salvase viaţa, cel puţin pentru câteva... 

— Dara, rosti Ed speriind-o, nu răspunzi niciodată la 
întrebări, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— Ştii tu. Intrebarea de la Cerc. Cea mai mare teamă a 
ta. Işi răsuci pe masă paharul gol. Eu am răspuns. Ashley 
ne-a povestit despre balamalele de la uşă. Sandi urăşte 
şerpii. Dar tu? 

Toţi ochii se îndreptară spre ea. 

Tânăra înghiţi în sec. Incă avea şerveţelul lui Ashley cu 
DACĂ LE SPUI, ÎI OMOR PE AMÂNDOI împăturit strâns în 
poală. 

— Mda. Ashley îşi reţinu un zâmbet. Spune-ne. Ce te 
sperie, Darbs? 

Cuvintele i se blocau în gât. 


— Nu... nu ştiu. 

— Pistoalele? propuse el. 
— Nu. 

— Pistoalele pentru cuie? 
— Nu. 

— Să fii asasinată? 

— Nu. 


— Serios? Să fii asasinat e destul de înfricoşător... 
e 109 + 


— Eşecul, spuse ea întrerupându-l pe Ashley şi privindu-l 
fix în ochii verzi. Cea mai mare teamă a mea e să iau 
decizia greşită, să eşuez şi să îngădui ca un om să fie răpit 
sau ucis. 

Tăcere. 

Pe bancă, Sandi se foi în somn. 

— Asta e... Ed strânse din umeri. OK, a fost cam ciudat, 
dar mulţumim. 

— Ea e... 

Ashley începuse să spună ceva, dar se oprise. Ed nu 
observase, însă Darby văzuse şi asta o sperie. Ce fusese pe 
punctul de a dezvălui? 

Ea e... 

Ea, adică Jay Nissen. Fetiţa din San Diego din duba de 
afară, a cărei viaţă atârna acum de un fir de păr. 

Fusese o eroare măruntă, o fracțiune de propoziţie, însă 
îi arăta lui Darby că-şi surprinsese inamicul cu garda jos. 
Poate că Ashley şi Lars o subestimaseră - studenta aceea la 
Arte de cincizeci de kilograme care le încurcase planul de 
răpire. Cu siguranţă nu anticipaseră evadarea prin fereastra 
toaletei. Era mândră de asta. 

Spera că-i irita. 

„Nu vor să mă ucidă aici, de faţă cu martori.” 

Pentru că atunci erau nevoiţi să-i ucidă şi pe Ed şi pe 
Sandi, iar asta părea o soluţie disperată. Probabil că se 
descurcau mai uşor cu o crimă decât cu trei. Intenţionaseră 
s-o omoare sau s-o rănească afară, discret, dar ea le 
încurcase planurile: se aruncase cu capul înainte printr-o 
fereastră îngustă, îşi lovise spatele de vasul de toaletă şi 
mai câştigase zece minute de viaţă. 

Cele zece minute se apropiau de sfârşit. 

„Inspiră”, îşi reaminti. „Numără până la cinci. Expiră.” 
Trebuia să-şi menţină respiraţia profundă şi calmă. Nu se 
putea pierde. Nu acum. 

„Inspiră. Numără până la cinci. Expiră.” 

Ashley se uită peste umărul ei la fratele lui şi-i făcu un 
semn uşor din cap, dar autoritar. Fără îndoială el era 
masculul alfa. Dacă Darby trebuia să ucidă pe unul dintre ei 


e 110 œ» 


în noaptea aceea, de el trebuia să se ocupe. 

Se întrebă cât adevăr conţineau vorbele lui. Maşina 
îngropată în nămeţi de afară nu era de fapt a lui. Oare chiar 
studia contabilitatea în Salt Lake City? Chiar fusese pe 
punctul să moară într-o mină de cărbune din Oregon, cu 
degetul mare strivit într-o balama ruginită? Ashley părea 
îmbătat de plăcerea de a minţi, de a înşela, de a purta 
pălării diferite prezentând diverse versiuni ale lui. Era ca un 
puşti interpretând un număr de magie. 

Acum trecuse de miezul nopţii. Darby trebuia să mai 
reziste şase ore până dimineaţa, când plugurile DTC soseau 
să deschidă autostrada pentru evadare. Asta însemna o 
mulţime de intervale a câte zece minute. Cu toate astea, 
avea să încerce. 

Nu ştia ce însemnase micul semn al lui Ashley către 
fratele lui - deocamdată Lars rămăsese lipit de uşa de la 
intrare -, însă nu-i plăcuse. Cei doi fraţi făcuseră încă o 
mişcare tăcută de şah, iar ea se afla acum, din nou, în 
defensivă. 

„Dar nu mă vor ucide atât timp cât Ed şi Sandi sunt aici.” 

Ridică ochii la ceasul de pe perete şi pentru o clipă 
sumbră se gândi cât de departe era dimineaţa. Cât de 
întunecată şi rece era noaptea. Cât de depăşită era ea din 
toate punctele de vedere. Cei doi puteau să omoare pe 
oricine din încăpere. Poate chiar asta plănuiau. Poate că 
ameninţarea de pe şerveţel era doar un joculeţ. 

Ashley rânji, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. 

„Starea asta de impas n-o să dureze.” 

— Bine atunci, zise el cu veselie. Jocul de „Război” cu 
Darbs pare să fie un eşec. Cine-i gata pentru o nouă rundă 
de Cerc? 

Ed ridică din umeri. 

— Sigur. 

— Să trecem la treabă... Prima slujbă? Ba nu. Hai să 
vorbim despre filmele preferate. Ashley privi radios în jurul 
încăperii cu aer închis, ca un prezentator al unui show 
televizat. E OK dacă răspund tot eu primul? 

— Dă-i drumul. 


e 11l œ 


— Bine. De fapt, n-am un singur film preferat, ci mai 
degrabă un gen favorit de filme. E acceptabil pentru toată 
lumea? 

Ed flutură mâna în semn de „cui îi pasă”. 

— Filmele cu monştri, spuse Ashley şi ochii îi fugiră peste 
masă la Darby. Nu monştri mici ca vârcolacii. Vorbesc 
despre cei imenşi, înalţi cât blocurile cu douăzeci de etaje, 
ca Godzilla sau Rodan. In Japonia ele se numesc filme kaiju. 
Ştiţi genul - ceva uriaş terorizează oraşul, aruncând peste 
tot cu machete de automobile? 

Ed aprobă, fără să asculte atent. Apleca paharul de 
cafea, încercând să bea ultimele picături preţioase. 

N-avea importanţă, pentru că Ashley nu se uita decât la 
Darby în timp ce vorbea, în cuvinte simple şi echilibrate, 
expunându-şi dinţii albi. 

— Să fiu al naibii dacă nu iubesc filmele kaiju! Şi... iată ce 
găsesc eu fascinant la ele. Eroii umani, Bryan Cranston şi 
tipul ăla amabil, sergentul Vanilla din remake-ul Godzilla 
din 2014, de exemplu, sunt doar figuranţi. Ei sunt de 
neînțeles pentru spectatori. Au oamenii ăia jalnici vreun 
efect asupra subiectului real? 

Lăsă întrebarea retorică să plutească mai mult decât ar fi 
fost necesar. 

— Nu, răspunse tot el în cele din urmă. Zero! Rolul lor în 
poveste este doar de a reacţiona. Godzilla, Mothra, MUTO? 
sunt adevăratele staruri ale spectacolului, ei se luptă şi-şi 
aranjează treburile, iar oamenii nu pot spera să oprească 
măcelul. Inţelegeţi ce vreau să spun? 

Darby nu răspunse. 

— Indiferent ce încerci, monştrii vor face ce vor ei. Ashley 
se aplecă în faţă, făcând scaunul să trosnească, şi ea îi 
simţi răsuflarea umedă în timp ce vocea îi cobori la nivelul 
unui croncănit răguşit. Înţelegi? Monştrii vor lupta, vor 
dărâma zgârie-norii şi vor zdrobi podurile, şi tot ce poţi tu 
să faci e să fugi naibii din calea lor, altfel o să fii strivit. 


2 MUTO - Massive Unidentified Terrestrial Organism/Organism Terestru 
Masiv Neidentificat, specie de monştri uriaşi care a apărut pentru prima 
dată în Godzilla (n. tr.). 


e 112 œ» 


Tăcere. 

Tânăra nu-şi putea muta privirea. Parcă se uita la un 
animal turbat. 

Răsuflarea lui era atotputernică. Gălbenuş de ou fiert şi 
pâine prăjită amară, combinat cu arome de carne. În urmă 
cu şaizeci de minute, limba lui fusese un melc cald în gura 
ei. Acum zâmbetul ştrengăresc îi revenise, ca şi cum şi-ar fi 
tras de pe faţă o mască de Halloween pentru ca în clipa 
următoare să redevină vorbăreţul jovial pe care îl 
cunoscuse la început. 

— Şi tu, Darbs? Ce tip de filme preferi? Horror? Cu 
fantome? Pornografie sado-maso? 

— Comediile romantice, răspunse ea. 

Lars chicoti lângă uşă, un sunet ca de şmirghel care îi 
aminti de o drujbă mergând în gol. Ashley schimbă o privire 
cu fratele lui şi buzele i se curbară puţin; afară viscolul se 
înteţea. 

— Va fi... va fi o noapte amuzantă. 

„Poate că da”, se gândi Darby uitându-se în ochii lui. 

„Insă, îţi promit, n-o să-ţi fac viaţa uşoară.” 

— Totuşi, spuse Ashley frecându-şi ochii cu falsă 
somnolenţă, admit, aş ucide pentru o ceaşcă de cafea. 

— De fapt... cugetă Ed. Ştiţi, avem ceva-n camionetă. E 
din aia ieftină, instant, pentru camping, pui granulele şi 
adaugi apă fiartă. Are gust de noroi de râu, dar e cafea. E 
cineva interesat? 

— Cafea de cowboy? 

Ashley se lumină ca un prospector descoperind aur. 
Plănuise asta. 

— Ar fi minunat. 

— Sandi o urăşte. 

— Atunci, noroc c-a adormit. 

— Da? Avem doritori? Ed îşi trase o pereche de mănuşi 
negre, îndreptându-se spre uşă. Mă întorc într-o secundă. 

— Nu-ţi face griji. Zâmbetul lui Ashley se lărgi. Fără 
grabă, amigo. 

Darby se gândi să spună ceva - „Aşteaptă, opreşte-te, te 
rog, nu părăsi încăperea” -, dar mintea îi era amorfă ca 


e 113 


untul de arahide. Momentul trecu şi, într-o clipă care îi 
strânse stomacul, Ed dispăru. Uşa centrului pentru vizitatori 
se trânti, fără să se închidă complet. 

Lars o împinse - clic. 

Cei doi fraţi se priviră unul pe celălalt, apoi pe Darby. 
Într-o fracțiune de secundă, presiunea din interior se 
modifică. Ei trei erau singuri acum. Cât timp i-ar fi luat lui 
Ed să meargă până la camioneta lui Sandi, să cotrobăiască 
prin bagaj, să-şi scoată cafeaua de camping şi să se 
întoarcă? Şaizeci de secunde, poate? 

Acum... singura care o mai ţinea pe Darby în viaţă era 
Sandi. 

lar ea nu era nici măcar trează. Sforăia ca o felină care 
torcea pe banca albastră, cu mâinile încrucişate peste burtă 
şi cartea în echilibru precar pe faţă. Cea mai mică suflare 
putea s-o deranjeze. Pentru prima dată în noaptea aceea, 
Darby putu citi titlul: Worocu/ diavolului. In următoarele 
aproximativ şaizeci de secunde, viaţa lui Darby depindea 
de superficialitatea somnului acestei femei de vârstă 
mijlocie. 

— Comediile romantice, şopti Ashley. Drăguţ. 

— Mai bine decât Godzilla. 

— Bine, Darbs, m-am săturat să tot vorbesc pe ocolite, 
zise el cu voce joasă, controlată, supraveghind-o pe Sandi 
cu coada ochiului. Uite ce o să se întâmple. Am de gând să- 
ţi fac o ofertă. 

Ea ascultă, dar în minte număra secundele, ca un 
cronometru. „Şaizeci de secunde pentru ca Ed să meargă 
până la camioneta verişoarei lui şi înapoi. Cincizeci de 
secunde deja?” 

— Oferta e valabilă o singură dată, Darbs, apoi o să 
dispară definitiv. Fără a doua şansă. Aşa că gândeşte-te 
bine, te rog, înainte de a lua o decizie... 

— Ce ai de gând să faci cu fetiţa aia? 

Tânărul îşi umezi buzele. 

— Acum nu vorbim despre Jay. 

— O s-o omori? 

— Asta nu-i important. 


e 114 - 


— Pentru mine e-al dracului de important... 

— Darby. Era mai grav acum, cu dinţii lui perfecţi de 
reclamă la Colgate şi vocea într-o şoaptă reţinută. Nu-i 
vorba despre ea. Nu-nţelegi? E vorba despre tine, despre 
mine şi fratele meu, despre toţi cei prinşi la mijloc în 
schimbul de focuri din refugiul ăsta. E vorba despre decizia 
pe care o vei lua chiar acum. 

„Patruzeci de secunde.” 

Se gândi la Lars, care păzea uşa în spatele ei, şi stomacul 
i se strânse de oroare. Rânjetul lui strâmb, cicatricele 
lucitoare care îi punctau mâinile, ochii mici şi goi. Nu 
credea că o va putea spune cu voce tare - însă o spuse: 

— El... Lars o s-o violeze? ` 

— Ce? Ashley îşi dădu ochii peste cap. Ih. Vulgar! Darbs, 
nu m-asculți... 

— Răspunde-mi, zise ea privind pe furiş la Sandi. Sau îţi 
jur că o să încep să strig „crimă” chiar în clipa asta... 

— Fă-o, spuse el lăsându-se pe spate. Să vedem ce se 
întâmplă. 

Darby încă ţinea în pumn, în poală, cheile de la Honda. 
Cea mai ascuţită - cheia de la camera din Dryden Hall - o 
prinsese între degetul mare şi arătător. Dar nu putea fi 
sigură că se va ridica suficient de repede de la masă; 
Ashley va anticipa atacul şi va ridica mâna să-şi protejeze 
faţa. N-ar merge. Nu era suficient de puternică, nici 
suficient de rapidă. 

— Te provoc, şopti el. Strigă. 

Ea aproape că dădu curs provocării. 

Apoi Ashley privi peste umărul ei. Încuviinţă iarăşi din 
cap şi tânăra înţelese cu un fior de spaimă că Lars stătea 
acum chiar în spatele ei. Nu-l auzise apropiindu-se, însă 
percepea foşnetul gecii lui de schi la doar câţiva centimetri. 
Ca atunci când se întâlniseră prima oară. Tresări, aproape 
aşteptându-se ca mâinile cu cicatrice s-o apuce de gât şi să 
strângă... dar Lars îngenunche şi smulse geanta de pe 
podea, de lângă glezna ei. 

— Zdup! 

O luă cu el înapoi lângă uşă. Ashley reveni cu privirea 


e 115 œ 


asupra ei, muşcându-şi uşor buza superioară. 

— Darbs, ca să fie clar, îţi ofer şansa să repari toate 
astea. Un buton mare, roşu, de ştergere. E şi uşor, pentru 
că n-ai nimic de făcut. Doar să-ţi ţii gura. 

„Douăzeci de secunde.” 

— O să cădem toţi de acord că acest mic accident nu s-a 
întâmplat niciodată. Noi - fratele meu şi cu mine - ne vom 
preface că tu n-ai intrat în duba noastră. O să ne prefacem 
că n-ai văzut-o pe Jaybird. O să... O să ne ştergem toţi din 
minte ultimele câteva ore, iar când plugurile de zăpadă vor 
ajunge aici la ivirea zorilor, o să urcăm în maşini şi o să ne 
vedem de drum. O soluţionare paşnică pentru toată lumea. 

Poc-poc. Lars deschise capsele de la portofelul ei. 
Cardurile de credit căzură cu zgomot pe podea. Lars pufni, 
privindu-i permisul de conducere din statul Utah, apoi 
despături o bancnotă de douăzeci de dolari mototolită pe 
care o strecură în buzunar. 

„Zece secunde.” 

— Voi fi cinstit. Ashley se aplecă spre ea. Eu chiar sper că 
tu o să închizi ochii. Odihneşte-te puţin. Eşti obosită. Arăţi 
ca dracu'. N-ai nicio şansă împotriva lui Lars şi a mea. Aşa 
că... lasă monştrii să-şi facă treaba, bine? 

„Cinci secunde.” 

— Te rog, Darbs. O să fie mai uşor pentru toţi. 

In timp ce spunea asta se uită la Sandi, ca şi cum 
ameninţarea n-ar fi fost şi aşa destul de clară. 

Darby îşi simţi obrajii arzând. 

— Nu pot. 

— N-o să-i facem niciun rău lui Jay. Înclină capul. Asta e? 
De asta te temi? Dacă-i aşa, îţi promit că... 

— Minti. 

— Dacă o să cooperezi, nimeni nu va fi rănit în noaptea 
asta. 

— Ştiu că minţi. 

— Fetiţa o să fie bine, spuse Ashley fluturând din mână. 
Apropo, am văzut un teanc de hârtii pe bancheta maşinii 
tale. Nişte hârtii negre. Ce sunt? 

— De ce-ţi pasă? 


<e 116 - 


Ochii lui deveniră duri. 

— Te-ai amestecat în afacerile familiei Garver. Aşa că mă 
amestec şi eu în ale tale. Răspunde la-ntrebare. 

— Sunt... doar nişte hârtii. 

— Pentru ce? 

— Copii după pietre funerare. 

— Cum adică? 

— Fac... folosesc creioane pentru... ăăă... ca să fac copii 
după pietre de mormânt. 

— De ce? 

— Pentru că le colecţionez. 

— De ce? 

— Pur şi simplu. 

Ura că o chestiona. _ 

— Eşti o epavă emoţională, zise Ashley. Imi place. 

Fata nu replică. 

— Şi ai o cicatrice deasupra sprâncenei. Se aplecă peste 
masă, analizând-o în lumina fluorescentă. Trebuie să fi 
fost... câte, treizeci de copci? Se observă doar dacă te- 
ncrunţi. Sau dacă zâmbeşti. 

Darby fixă podeaua. 

— Din cauza asta nu prea zâmbeşti, Darbs? 

Ar fi vrut să plângă. Îşi dorea să se termine totul. 

— Zâmbeşte, şopti el. O să ai o viaţă mai lungă. 

„A trecut mai mult de un minut.” 

Unde naiba era Ed? Posibilităţile i se învârteau în cap. 
Poate nu găsise cafeaua. Poate că bea ceva pe furiş. Sau 
poate că... poate că descoperise vreun indiciu subtil, intuise 
scenariul răpirii şi acum încerca să prindă semnal pe 
telefon ca să contacteze poliţia? Sau poate că Jay tăiase 
gratiile cuştii şi alergase la el. Ar fi fost un al doilea martor. 
Ashley şi Lars n-ar mai fi avut alternativă, decât să înceapă 
să tragă. 

Fiecare secundă părea să zboare. Ridică ochii spre ceasul 
cu Garfield şi Ashley observă. 

— E cu o oră înainte, să ştii. 

— Ştiu. 

— Nu-i decât ora unu. 


e 117 œ 


— Ştiu. 

Ashley îşi umezi buzele, studiind ceasul, imaginea de pe 
el: un Garfield îndrăgostit oferindu-i flori lui Arlene. 

— Cum o cheamă pe pisică? Pe cea roz. 

— Arlene. 

— Arlene. E un nume de fată drăguţ. La fel şi al tău. 

— Şi al tău, spuse Darby. 

Tânărul zâmbi, bucurându-se de dialog, uitându-se iar la 
sprânceana fetei. 

— Cum te-ai ales cu cicatricea? 

— O bătaie, minţi ea. La liceu. 

Intrase cu bicicleta într-o uşă de garaj. Dacă ar fi fost o 
încăierare, uşa de garaj ar fi câştigat. Douăzeci şi opt de 
copci şi o noapte petrecută în Saint Joseph. Ceilalţi copii din 
clasa a cincea o porecliseră Frankengiri. 

Nu-şi dădea seama dacă Ashley o crezuse. 

— Trebuie să te previn, Darbs, dacă... înţelegi tu... dacă 
plănuieşti să te baţi cu noi în seara asta... O s-o faci? 

— Să fac ce? 

— Să te baţi cu noi. 

— Mă gândesc la asta. 

— Mă rog, dac-o vei face, ar trebui să ştii că eu am fost 
întotdeauna oarecum mai special. 

— Sunt convinsă. 

— Vezi tu, nu sunt doar norocos - sunt protejat, 
presupun. De consecinţe. E magia mea. In final, 
evenimentele decurg întotdeauna aşa cum vreau eu. Se 
apropie de ea, ca şi cum ar fi împărtăşit un secret. Poţi să-i 
spui noroc, dar cred sincer că-i altceva. Felia mea de pâine 
prăjită cade întotdeauna cu untul în sus, cum s-ar zice. 

Fata nu se putu abţine să întrebe: 

— De fapt, n-ai astm, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Măcar înveţi la Institutul de Tehnologie din Salt Lake 
City? 

Zâmbetul i se lărgi. 

— O şcoală inventată. 

— Dar fobia de uşi? 


< 118 + 


— De balamale de uşi. Asta-i adevărată. 

— Serios? 

— Mda. Îmi dau fiori. Îşi duse mâna la inimă: Jur pe 
Dumnezeu. Nu pot să le ating, încerc să nu mă uit la ele. De 
când era să-mi pierd degetul mic în Chink's Drop, mă 
deranjează rău. 

— Balamalele obişnuite de uşi? 

— Da. 

— Eram sigură c-ai inventat-o şi pe asta. Nu pare ceva 
real. 

— De ce? 

— Pentru că, zise Darby calm, nu credeam că eşti atât de 
fătălău. 

Se auzi o scândură scârţâind. 

Ashley se uită la ea cu răceală, ca şi cum fata i-ar fi sfidat 
presupunerile iniţiale. Luminile de deasupra pâlpâiră. Apoi 
el oftă, înghiţi un nod şi când vorbi în cele din urmă, glasul 
îi era atent controlat: 

— Joci pe viaţa unui copil. Să nu uiţi! Noaptea asta poate 
avea un final fericit, dar tu îl pui în pericol. 

— Nu te cred. 

— Nu-i vorba de sex, zise Ashley încruntându-se cu 
dezgust exagerat. E vorba de bani. Dacă într-adevăr e 
nevoie să ştii. 

Sandi se foi din nou pe bancă. Norocul diavolului alunecă 
mai jos câţiva centimetri. Darby se întrebă dacă femeia 
dormea cu adevărat. Dacă se prefăcea? Dacă auzise 
întreaga conversaţie? 

— Haide să-ţi povestesc ceva. 

Ashley îşi înăbuşi un chicotit şi se destinse iar. 
Comportamentul lui avea faze neliniştitoare; se schimba din 
lumină în întuneric şi înapoi. 

— Ar fi trebui să le fi văzut casa, Darbs. Arată ca vila lui 
Mr. Burns din Familia Simpson. Tăticul are o afacere cu 
tehnologie, ceva cu videoplayere, cu computere - 
depăşeşte mintea mea de simplu muncitor. Eu sunt mai 
degrabă un tip pragmatic, bun la şuruburi şi la piuliţe. Din 
cauza asta am împrumutat-o noi pe Jaybird, s-o ducem în 


e 119 œ» 


munţi câteva săptămâni, ca mami şi tati să se îngrijoreze 
serios şi să înceapă să-şi fluture carnetele de cecuri, iar 
după ce noi vom fi răsplătiți corespunzător pentru munca 
depusă, ne încasăm banii şi o lăsăm într-o staţie de autobuz 
dintr-un orăşel amărât din Kansas. Ea n-o să păţească 
nimic. Va fi ca-n vacanţă. La naiba, poate că o s-o învăţăm 
să se dea pe snow-board dacă tot suntem... 

— lar minţi. 

zâmbetul lui relaxat se topi din nou. 

— Ţi-am mai spus, Darbs. Încearcă să ţii pasul. N-o să-i 
facem niciun rău... 

— l-aţi făcut deja rău, mârâi ea, sperând ca Sandi să fie 
trează sub cartea ei şi să audă tot. l-aţi împuşcat un cui în 
mână. Jur pe Dumnezeu, Ashley, că, dacă o să am ocazia, o 
să vă fac şi mai rău. 

Tăcere. 

La uşă, Lars puse portofelul la loc în geanta fetei. 

— Aşadar... Ashley făcu o pauză. l-ai văzut mâna lui Jay? 

— Da. 

El căzu pe gânduri câteva clipe, sugându-şi buza de sus 
cu un plescăit ca de şopârlă. 

— OK. Bine. Se înăspri, o altă schimbare bizară de 
dispoziţie. Bine, bine. Hai să spunem c-a fost o lecţie, da? 
Dacă interesul meu e s-o ţin pe Jaybird în viaţă - speriată, 
însă în viaţă -, iar ieri-dimineaţă m-am săturat de bocetele 
ei şi i-am tras un cui în palmă... ei bine, Darbo, imaginează- 
ţi ce i-aş face cuiva pe care n-am interesul să-l ţin în viaţă. 
Imaginează-ţi ce-aş face refugiului ăstuia. Ce le-aş face lui 
Ed şi lui Sandi. Te-aş pune să priveşti. Şi totul ar fi din vina 
ta, pentru că te-ai simţit prea superioară moral ca să ne 
faci jocul. Aşa că ţi-o cer din nou, Darby. ŞI te şi avertizez - 
gândeşte-te bine la ce urmează să spui, pentru că, dacă e 
ceva greşit, îţi garantez că, n-o să fii singura care moare în 
noaptea asta. 

Fata îl privi fix, temându-se să clipească. 

— De asemenea, adăugă Ashley, îţi curge sânge din nas. 

Darby îşi atinse nasul... 

El sări, o prinse de păr şi o izbi cu faţa de tăblia mesei. 


e 120 œ» 


Darby văzu stele verzi. Simţi o durere ameţitoare. Cartilajul 
nasului pocni scurt şi tânăra ricoşă în spate, aproape 
căzând de pe scaun, şi-şi acoperi faţa cu palmele. 

De cealaltă parte a camerei, Sandi se trezi brusc. Cartea 
căzu cu zgomot pe podea. 

— Ce... ce s-a întâmplat? 

— Nimic, nimic, zise Ashley uitându-se la Darby. Suntem 
în regulă. 

Tânăra înclină din cap, strângându-şi nasul. Sângele i se 
scurgea pe încheieturi, roşu intens. Ochii o înţepau, 
luptându-se cu lacrimile. 

„Nu plânge.” 

— Oh, draga mea, nasul... 

— Sunt bine. 

Simţea în gură gustul metalic al sângelui. Picături mari 
aterizau pe masă. Degetele i se lipiseră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Altitudinea, răspunse Ashley rece. Presiunea scăzută a 
aerului. Te ia prin surprindere. Pe la Elk Pass, mie-mi 
sângera nasul ca un robinet... 

Sandi îl ignoră. 

— Vrei un şerveţel? 

Darby scutură vehement din cap, apăsându-şi nările. 
Sângele i se scurgea pe gât în înghiţituri cleioase. li 
căzuseră picături şi în poală. 

„Of, Isuse, nu plânge.” 

Sandi traversă încăperea, fluturându-şi poşeta. Apucă de 
pe tejgheaua cu cafele o mână de şerveţele maronii şi le 
puse în poala lui Darby. li atinse umărul: 

— Eşti sigură? E... sângerează rău. 

Tânăra îşi simţi faţa înţepenită, ca şi cum pielea i-ar fi 
fost strânsă pe craniu. Căldură puternică în obraji. Ochii 
împăienjeniţi de lacrimi, răsuflarea şuierând printre dinţi. 
Ashley o privea calm de dincolo de masă, cu mâinile 
strânse în poală. 

„Nu plânge, Darby, altfel o să-i omoare pe toţi cei de- 
aici.” 

— Sunt bine, icni ea. E doar altitudinea... 

<e 121 - 


— Prima mea sângerare a fost la două mii cinci sute de 
metri, chicoti iar Ashley. Mi-am tăiat mâna într-un tub de 
neon şi mi-a curs sânge vreo două zile... 

— Mai taci! se răsti Darby. 

El încremeni, surprins de ferocitatea neaşteptată a fetei. 
Putea fi un câştig pentru ea, un scurt moment în care prada 
surprinde prădătorul cu garda jos, însă tânăra ştia deja că 
fusese o greşeală imensă. 

Pentru că Sandi observase. 

— Eu... 

Femeia ezită, cu palmele ridicate. Privi de la unul la altul; 
hanoracul galben îi foşnea la fiecare mişcare. 

— Staţi aşa. Ce se-ntâmplă aici? 


Tăcere. 
Ashley îşi muşcă buza gânditor, apoi îi făcu semn lui Lars. 
„Nu, nu, nu...” 


Lars îşi căută pistolul în buzunar. Dar uşa de la intrare se 
deschise brusc lângă el, lovind peretele şi speriindu-l... 

— Am găsit cafeaua în cele din urmă. 

Ed intră, cu cizmele plescăind şi împrăştiind fulgi, şi 
aruncă pe masă, între ei, o pungă de cafea măcinată 
Colombian Roast, prinsă cu o clemă. 

— Reţeta e două linguriţe la fiecare două sute patruzeci 
de mililitri de apă fiartă... aoleu, rahat, ăla-i sânge! 

— Altitudinea, gâfâi Darby. 

— La naiba! Ed o măsură de sus până jos. Chiar te-a 
afectat. Mentine apăsarea pe nas şi apleacă-te în faţă, nu 
pe spate. 

Darby înclină capul spre înainte. 

— Aşa. Înclinarea în faţă produce un cheag. Dacă te laşi 
pe spate, sângele se scurge pe gât şi-ţi umple stomacul cu 
sânge. Îşi scutură zăpada de pe umeri. Şi foloseşte 
şerveţelele alea. Sunt gratis. 

— Mulţumesc. 

Când Ed trecu pe lângă ele, Darby îi aruncă o privire lui 
Sandi, provocând un scurt contact vizual timid. Sandi 
devenise suspicioasă şi ochii ei larg deschişi treceau de la 
un frate la celălalt. Conturul pistolului ascuns al lui Lars era 


e 122 œ» 


total umbrit în lumina proiectată de sus. 

Darby ridică un deget la buze: Ssst/ 

Sandi aprobă o singură dată din cap. 

În acelaşi timp, Ashley îi făcuse probabil un semn cu 
mâna lui Lars. Darby se întoarse şi nu-i prinse decât finalul, 
dar păruse un gest disperat cu tăişul palmei în dreptul 
gâtului: Opreşte-te, opreşte-te, opreşte-te! Asta era: 
încăperea fusese la o fracțiune de secundă de o explozie de 
violenţă. Probabil Ed habar n-avea că salvase vieţile tuturor 
când dăduse buzna înăuntru cu punga de cafea instant 
exact în acel moment. 

Acum, fostul veterinar îşi strecură mâna prin grilajul de 
protecţie şi luă apă fierbinte. 

— Nu-i chiar fiartă, dar e destul de fierbinte pentru un 
ceai. Ar trebui să fie bună şi pentru o cafea proastă. 

— Mană cerească, zise Ashley. Dulce, dulce cofeină. 

— Da, exact asta-i ideea. 

— Eşti eroul meu, Ed. 

Bărbatul încuviinţă din cap; în mod evident, răbdarea lui 
faţă de vorbăria lui Ashley ajunsese la limită. 

— Mă bucur s-aud asta. 

Sandi se dădu înapoi şi se aşeză pe bancheta din colţ, de 
unde putea supraveghea întreaga încăpere. Darby o urmări 
cum ridică de pe jos cartea, dar o puse în poală. Cealaltă 
mână o strecură uşor în poşetă, în spatele literelor brodate 
ale Psalmului 135.1. Poate că apucase un spray cu piper. 

„Te rog, Sandi, nu spune nimic.” 

Refugiul Wanapani era un butoi cu pulbere. Ar fi fost de 
ajuns o singură scânteie, fiindcă încăperea era încărcată de 
tensiune. Cu grijă, fără să fie văzută, Darby desfăcu în 
poală, sub tăblia mesei, şerveţelul cu DACA LE SPUI, Il 
OMOR PE AMÂNDOI, şi, sprijinindu-l pe coapsă, scrise alt 
mesaj. Ascunse pixul şi împături şerveţelul din nou, lăsând 
o amprentă cu sânge. 

— Cine mai vrea cafea? întrebă Ed. 

— Eu, răspunse Lars. 

Sandi înclină din cap, dar nu vorbi. 

— Şi eu, zise Darby ridicându-se, apăsându-şi nasul care 


e 123 œ» 


o durea şi strecurându-i biletul lui Ashley, apoi se întoarse 
cu faţa la Ed. Fără zahăr, fără lapte. Şi fă-o tare, te rog. 
Noaptea asta o să fie a dracului de lungă. 
În spatele ei îl auzi pe Ashley desfăcând lacom şerveţelul. 
Acum îi citea mesajul. 


e 124 œ» 


1.02 AM 


Al CÂŞTIGAT. NU SUFLU O VORBĂ. 

Ashley zâmbi plin de el - Darby nici nu ştia câtă dreptate 
avea. 

Fata de la UC Boulder reprezenta o complicaţie 
neaşteptată, dar el o descifrase deja. Mai văzuse fete de 
genul ei, deşi niciodată în carne şi oase. Darby Elizabeth 
Thorne era o eroină autentică. Făcea parte dintre martorii 
întâmplării surprinşi de camerele de supraveghere ale 
benzinăriilor Shell în timp ce smulg pistolul atacatorului sau 
îl ajută pe vânzătorul rănit. Era genul care se aruncă sub 
roţile trenului ca să salveze un necunoscut. Să-i protejeze 
pe ceilalţi, să facă ceea ce-i corect, era instinctiv pentru ea, 
fie că-şi dădea seama, fie că nu. 

Contrar credinţei populare, asta nu reprezenta un atu. 

Era o slăbiciune, pentru că te făcea previzibil. Controlabil. 
Şi cu siguranţă - după o conversaţie de numai treizeci de 
minute, o jumătate de rundă de Cerc şi un joc de cărţi 
refuzat - Ashley o stăpânea deja. 

Spargerea nasului ei? Fusese doar o rundă câştigată 
pentru distracţie. 

Îl surprinsese cât de mult îi plăcuse s-o vadă pe Darby 
luptându-se cu lacrimile în faţa lui Ed şi a lui Sandi, cu nasul 
ca un robinet picurând roşu. Era ceva măreț, ceva ce nu 
putea identifica precis. Ea era umilită, suferea în public, ca 
în filmele lui porno favorite. Îi plăceau cele în care fata 
purta în secret chiloţei cu vibrator, pe stradă sau la 
restaurant, încercând să n-o arate. Încercând să se abţină. 

Ajuta şi faptul că Darby era, incontestabil, drăguță, într- 
un fel sălbatic. Avea o anume ferocitate, o latură vicioasă 
potrivită cu părul ei roşu aprins. Ea habar n-avea cât putea 
fi de dură, dacă era împinsă la limită. l-ar fi plăcut s-o 
împingă până acolo. l-ar fi plăcut s-o ia cu el în Rathdrum, 
s-o ducă la balastieră şi s-o înveţe să tragă cu SKS-ul 
unchiului său. Să fixeze pe umărul ei mic patul de lemn al 
armei sovietice, să-i ghideze în jurul trăgaciului degetele cu 


e 125 œ» 


unghii vopsite, să-i adulmece transpiraţia nervoasă în timp 
ce ea alinia cătarea din fier. 

Păcat că trebuia s-o ucidă în noaptea asta. 

Nu voia s-o facă. 

De fapt, Ashley Garver nu mai omorâse pe nimeni până 
atunci, aşa că ar fi fost o premieră absolută. Situaţia cea 
mai similară la care se putea gândi nu fusese o ucidere 
premeditată, şi nu se petrecuse prin acţiune directă, ci prin 
non-acţiune. 

Era copil când se întâmplase. 

Fusese cu un an sau doi înainte să rişte să-şi piardă 
degetul mare în Chink's Drop, pe când avusese cinci, poate 
şase ani. Părinţii lui obişnuiau să-i lase pe el şi pe Lars (doar 
un ţânc) pe timpul verii la unchiul Kenny, care trăia în 
preriile din Idaho. Îşi spunea Fat Kenny (Hei, hei, hei!), iar 
Ashley abia acum înţelegea că era o aluzie la Fat Albert:. 
Era un bărbat vesel care gâfâia când urca scările, fuma 
ţigări cu aromă de cuişoare şi avea întotdeauna o glumă la 
îndemână. 

Ce-i spui unei femei cu un ochi vânăt? 

„Ar fi trebuit s-asculți. ” 

Ce-i spui unei femei cu ambii ochi vineţi? 

Nimic. l-ai spus deja de două ori. 

În fiecare an, Ashley se întorcea la şcoală înarmat cu un 
arsenal de bancuri criminale. Răspândindu-le, devenea cel 
mai popular puşti din şcoală în luna septembrie. Prin 
octombrie, conducerea şcolii ţinuse deja o şedinţă de 
urgenţă pe tema toleranţei. 

Însă mai era ceva la unchiul Kenny, mai mult decât 
glumele la care râdeai până te durea burta. Avea o staţie 
de alimentare cu motorină pe un drum cu o singură bandă, 
la sud de Boise, cunoscută doar de camionagii. Ashley 
obişnuia să se caţere în meri împreună cu Lars şi să 
privească monştrii pe optsprezece roţi venind şi plecând. 
Uneori parcau pe terenul lui Kenny, tăind brazde noroioase 


3 Fat Albert and the Cosby Kids, serial TV de animaţie creat, produs şi 
găzduit de comediantul american Bill Cosby, care şi-a împrumutat 
vocea unui număr de personaje, inclusiv Fat Albert (n. tr.). 


e 126 œ» 


în iarba îngălbenită; soseau seara târziu şi plecau 
dimineaţa devreme. Arareori intrau în casa unchiului Kenny 
- se duceau în adăpostul de furtună. 

Acesta semăna cu un buncăr antiatomic, având o singură 
uşă blindată ce răsărea dintre buruieni la douăzeci de metri 
depărtare de spălătorie. Uşa ca o trapă de submarin era 
întotdeauna închisă cu lacăt, întotdeauna. Până într-o 
dimineaţă când, sub o ceaţă umedă, Ashley descoperise că 
nu mai era închisă. 

Aşa că intrase înăuntru. 

Ashley îşi amintea puţine detalii despre camera 
întunecată de la capătul scării lungi şi putrezite. Îşi amintea 
doar mirosurile - un aer stătut, umed şi dulceag, în acelaşi 
timp scârbos şi straniu de atrăgător. De atunci nu mai 
simţise niciun iz asemănător. Ciment rece sub picioare. 
Cabluri electrice pe jos; becuri mari fixate pe trepiede. 
Forme neclare pândind în întuneric. 

Tocmai pleca, urcând din nou treptele, când auzise o 
voce de femeie strigându-l: Hei! 

Se întorsese, aproape împiedicându-se, pe jumătate pe 
scară, pe jumătate încă jos, fâlfâind din braţe, întrebându- 
se dacă nu cumva i se păruse, când, în cele din urmă, 
vocea de femeie se auzise din nou. 

Hei, tu. Băiete. 

Fusese un şoc; nu înţelesese cum putuse să-l vadă 
femeia din adăpost. Acolo era întuneric beznă. Abia după ce 
crescuse, Ashley înţelesese că pupilele ei se adaptaseră la 
întuneric, dar nu şi ale lui. Ca în şmecheria lui Darby de a 
ţine un ochi închis. 

Eşti un băiat drăguţ, nu-i aşa? 

Pe trepte, el se speriase şi-şi acoperise urechile. 

Nu. Nu te teme. Tu nu eşti ca ei. Vocea fantomatică 
coborâse, ca şi cum ar fi divulgat un secret: A; putea... hei, 
ai putea să mă ajuţi cu ceva? 

li fusese frică să răspundă. 

Poţi să-mi aduci un pahar cu apă? 

Nu era sigur. 

Te rog? 


e 127 œ» 


În cele din urmă cedase şi alergase în sus pe scările 
putrede, alergase până la ferma unchiului şi umpluse un 
pahar albastru de la chiuveta din bucătărie. Apa de la 
robinet avea un gust metalic. Când ieşise, unchiul Kenny 
stătea lângă uşa deschisă a pivniţei, cu mâinile în şoldurile 
grase. 

Micul Ashley îngheţase şi vărsase puţină apă. 

Insă unchiul Kenny nu fusese furios. Nu, el niciodată nu 
se înfuria. Fusese numai zâmbete vesele, arătându-şi dinţii 
galbeni ca de cal şi smulgând paharul dintre degetele 
înţepenite ale lui Ashley: Multumesc, puştiule. Lasă, că i-o 
duc eu. Auzi, nu vrei să-ți iei frățiorul până la benzinărie şi 
să vă luaţi două tortille cu pui, din partea casei? 

Tortillele fuseseră aspre ca şmirghelul, uscate la 
infraroşii. Pe Lars nu-l deranjase, dar Ashley n-o putuse 
termina pe a lui. 

In acelaşi an, peste o lună sau două, Ashley se întorsese 
la unchiul Kenny în weekendul de Ziua Eroilor, şi găsise 
aceeaşi uşă larg deschisă, cu un ventilator pornit care sufla 
aerul dinăuntru. De data asta, când coborâse treptele, 
becurile erau aprinse şi luminau un buncăr gol, cu pereţii 
de ciment umezi de la condens. Pe podea erau urme de 
zgârieturi. Miros acru de înălbitor. Femeia dispăruse. 

Dispăruse de mult. 

Chiar şi la vârsta aceea, Ashley ştiuse că ar fi trebuit să 
vorbească despre asta cu unchiul lui, sau mai bine să le 
spună părinţilor pentru ca ei să cheme poliţia. Şi fusese 
foarte aproape s-o facă, examinând informaţia tot 
weekendul ca pe o armă încărcată. Dar în seara aceea de 
sâmbătă Fat Kenny făcuse macaroane cu brânză şi ardei 
iute, cu bucăţi întregi de bacon în ele, şi spusese o glumă 
atât de nostimă, încât Ashley pufnise în râs, scuipând o 
gură întreagă de mâncare pe jumătate mestecată. 

Hei, Ashley. Cum ştii că un negrotei a umblat la 
computerul tău? 

Cum? 

A dispărut computerul. 

În cele din urmă, îi plăcea prea mult de Fat Kenny. Era 


e 128 œ» 


prea distractiv. Şi era cu adevărat cumsecade cu micul 
Lars, care avea patru ani - îl lăsa să-i ducă uneltele în 
atelier, îl învăţa să împuște ciori cu un pistol cu bile. Aşa că, 
trăgând linie, indiferent ce ar fi făcut camionagiii cu femeia 
din buncăr, nu avea nicio importanţă pentru Ashley. El 
stocase episodul într-un colţ întunecat al minţii. 

Asta fusese cu şaptesprezece ani în urmă. 

Acum, în refugiul Wanapani din Colorado, într-o noapte 
rece de 23 decembrie, rolurile acelea fuseseră redistribuite, 
ca într-un show TV clasic ce revine cu actori noi. Ashley 
însuşi era noul Fat Kenny, care se lupta să apere un secret 
periculos. lar Darby era martorul accidental. 

Istoria nu se repeta chiar exact, dar, la naiba, semăna cu 
siguranţă. 

Ed întinse mâna prin grilaj, testând dozatorul de apă 
fierbinte, apoi desfăcu două pungi cu cafea instant. 

— Am un French Roast tare şi unul mai slab. 

— Oricare e bun, zise Sandi. 

— Tare, te rog, spuse Ashley. Cât de tare se poate. 

Nu avea de fapt o preferinţă; îi plăcea doar cum suna 
cafea tare. Papilele gustative îi erau mai mult sau mai puţin 
moarte, aşa că pentru el toată cafeaua avea acelaşi gust. 
Dar ce dracu', dacă exista o noapte potrivită pentru cafele 
negre tăciune, asta era. Înghesui şerveţelul lui Darby în 
buzunarul pantalonilor, observând că era pătat cu sângele 
ei. 

Îşi dădu seama că o pierduse din vedere. 

Scană rapid încăperea. Ed stătea lângă standul de cafea 
încuiat, Sandi era aşezată ca o albină galbenă şi grasă, Lars 
păzea uşa de la intrare şi... da, Darby dispăruse. Se 
evaporase. Profitase de neatenţia lui. 

Însă era în regulă. Nicio grijă. Ashley Garver avea să 
acţioneze în consecinţă. 

Toaleta? 

Toaleta. 

Îi făcu semn din cap fratelui său. 


Darby ştia că nu dispunea decât de câteva secunde. 
e 129 + 


Fără să încetinească pasul, închise după ea uşa toaletei 
bărbaţilor; trecând pe lângă chiuvetele murdare, geamăna 
ei o urmă din oglinzi. Cicatricea vizibilă, ca o seceră albă. 
Reflexia unor ochi bântuiţi. 

Da, refugiul Wanapani era o oală sub presiune. Aproape 
că declanşase moartea lui Ed şi a lui Sandi. Trebuia să iasă. 
Trebuia să mute bătălia, s-o deplaseze altundeva. Undeva 
fără risc de daune colaterale. 

„O să fug”, decise. „O să fug pe autostradă. Din 
răsputeri, cât de repede pot. N-o să mă opresc decât când 
o să am semnal şi o să sun la 911. Sau o să mor îngheţată.” 

Îşi verifică din nou telefonul. Bateria ajunsese la două 
procente. 

Ridică ochii spre fereastra goală: o frântură triunghiulară 
de cer nocturn şi vârfuri de copaci. Se afla la aproape doi 
metri şi jumătate de podea. Intrarea fusese simplă, 
mulţumită mormanului de mese de afară, dar ieşirea avea 
să fie mult mai dificilă. Chiar ridicată pe vârfurile 
picioarelor, nu putea ajunge la rama ferestrei. Avea nevoie 
de ditamai saltul ca s-o apuce cu degetele. Trebuia să-şi ia 
elan şi să profite de fiecare centimetru. 

Se retrase pe lângă cabinele verzi, pe lângă PEYTON 
MANNING O IA-N DOS, până la uşă, cu spatele sprijinit de 
perete, cu toaleta dreptunghiulară întinsă în faţa ei ca o 
pistă de alergare lungă de şase metri. Linoleum neted sub 
tălpi, alunecos de la umezeală. Işi curbă spatele, luă poziţia 
de start şi strânse pumnii. 

Inspiră adânc, simțind izul amărui de amoniac. Expiră pe 
jumătate. 

„Start.” 

O luă la fugă. 

Oglinzi, pisoare, uşi de cabine, toate treceau în viteză pe 
lângă ea. Îi şuiera aerul pe la urechi. N-avea timp să se 
gândească. N-avea timp să se teamă. Işi transformă 
palmele în lame, picioarele în pistoane, şi făcu o săritură de 
kamikaze spre mica deschizătură... 

În aer, se gândi: „O să doară...” 

O duru. Se izbi de perete cu genunchii, îşi învineţi bărbia, 


< 130 >» 


aerul îi ieşi din plămâni, dar (este!) prinse rama ferestrei cu 
două degete disperate. Infipse unghiile în lemnul vechi şi 
ud. Propti tenişii uzi pe perete. Apoi se arcui din nou, se fixă 
în coate şi-şi împinse trupul în sus, gâfâind printre dinţii 
încleştaţi, ca într-o tracţiune la bară drăcească, trase şi 
trase şi trase... 

Auzi pe cineva răsuflând pe gură. Afară. 

„Nu. Nu, nu, nu, te rog, nu-i adevărat...” 

Dar era adevărat. Chiar afară, de cealaltă parte a 
peretelui. Fluieratul uşor pe care-l cunoştea mult prea bine, 
şuieratul umed. Lars, Faţă de Rozător, ocolise clădirea şi 
acum o aştepta afară. Supraveghind fereastra cu pistolul în 
mână, gata să-i tragă un glonţ în cap în clipa în care se 
căţăra şi-şi expunea faţa. 

Şi acum ce era de făcut? 

Atârna pe degetele dureroase, cu picioarele la un metru 
de podea, dorind cu disperare să fi auzit doar şuieratul 
vântului. Insă ştia că nu se înşelase. Ştia că Ashley îl 
trimisese pe micul Lars cel ascultător să-i taie calea de 
evadare. Ceea ce însemna că inamicul mult mai şiret şi mai 
periculos rămăsese nesupravegheat. 

Apoi auzi uşa toaletei închizându-se. 

„E în acelaşi loc cu...” 

O pungă de plastic acoperi faţa lui Darby din spate. Ţipă, 
dar strigătul îi rămase blocat în gură. 


e 131 >» 


1.09 AM 


Jay Nissen tăie ultima gratie a cuştii. 

Le retezase una câte una cu ajutorul cuţitaşului zimţat, 
aşa cum o învățase tânăra cu părul roşu. Ca un ferăstrău în 
miniatură. Mâna stângă îi pulsa şi o înţepa, aşa că îi luase 
mult timp. De două ori scăpase briceagul şi trebuise să 
bâjbâie după el în întuneric. O dată se temuse că alunecase 
în afara cuştii şi-l pierduse pentru totdeauna. Dar îl 
regăsise. 

Şi acum? 

Cu un brânci, grilajul căzu şi zdrăngăni pe podeaua 
dubei. 

Era prima dată că uşa cuştii se deschidea de când o 
luaseră. Nu ştia câte zile trecuseră de atunci. Nu le 
numărase. Intrucât trecuse mai mult de o noapte fără să-şi 
fi luat doza, o cuprinsese ameţeala şi de atunci urmase un 
ritm bolnăvicios, cu câte patru ore de somn. Soarele fusese 
când sus, când jos, răsărise şi apusese văzut prin diferite 
ferestre. Mirosuri de ketchup, sos picant şi sudoare stătută 
condensate pe geamuri. Foşnetul ambalajelor de Jack in the 
Box. Vocile lor murmurând, glumele lui Ashley la care îşi 
pocnea genunchii cu palma, şuierul asfaltului, ticăitul 
insistent al semnalizatorului dubei. Să fi fost deja o 
săptămână? Oare ce făceau părinţii ei? 

Controlerul consolei de jocuri Wii U fusese pus la încărcat 
când ei pătrunseseră în casă. 

Tocmai băgase firul cenuşiu în portul Nintendo, când în 
uşa de la intrare se auzise o singură lovitură, puternic şi 
sec. Ca lovitura unei mingi de tenis. Alergase la uşă, o 
deschisese câţiva centimetri - avea un lănţişor de siguranţă 
din alamă - şi atunci îl văzuse pentru prima dată pe cel pe 
care acum îl cunoştea sub numele Lars. Pe atunci nu avea 
guturai. Zâmbise prosteşte şi-i spusese că era de la Fox 
Roofing Service şi că tatăl ei, „domnul Pete”, îi dăduse voie 
să între în casă. 

Jay refuzase. 


e 132 œ» 


Lars o mai rugase de câteva ori, în diferite feluri. Părea 
să creadă că „domnul Pete” era la băcănie, ceea ce nu era 
adevărat (tatăl ei sunase de la birou să-i spună că 
babysittera avea gripă şi că lăsase nişte resturi de friptură 
în frigider). Încă de atunci Jay avusese impresia că Lars nu 
era precum ceilalţi adulţi pe care îi ştia. Bănuia că la vârsta 
ei era deja mai inteligentă decât va fi el vreodată. 

Lars insistase mai puţin politicos. Se sprijinise de uşă, iar 
respiraţia lui mirosea ca frunzele putrede. 

Jay închisese uşa. 

Când se întorsese, cel numit Ashley stătea la masa ovală 
din bucătărie. Ghetele lui lăsaseră urme de noroi pe 
parchet. Se uita liniştit la ea, mestecând un pumn de 
chipsuri de banane din bolul ceramic. Ea tot nu înţelegea 
cum intrase în casă - pe o fereastră, poate? Prin garaj? 

Alergase spre living. Nu mai ajunsese acolo. 

În clipa de faţă, Jamie Nissen - sau Jay, cum i se spusese 
încă din clasa întâi - se târî afară din cuşcă în patru labe, 
peste păturile aspre şi prosoapele sub care salvatoarea ei 
se ascunsese în urmă cu două ore. Sârmele metalice se 
îndoiră şi zornăiră în jurul ei; spera ca Ashley sau Lars să nu 
fie prin apropiere să le audă. Ajunse la uşa dubei şi se 
aşteptă să fie încuiată. Lars fusese întotdeauna atent să 
încuie uşile dubei, chiar şi când... 

Degetele însângerate apăsară mânerul. 

Uşa se deschise. 

Jay înlemni acolo, pe coate şi pe genunchi, privind afară 
în beznă. Mii de fulgi viscoliţi. Un val rece de aer nocturn. O 
parcare acoperită de alb neted, netulburat, sclipind de 
cristale. Era bizar de emoţionant. Nu văzuse în viaţa ei 
atâta zăpadă. 

„Şi acum ce fac?” FI 

— Şi acum ce facem, Darbs? 

Nu putea nici să respire, nici să vadă. Plasticul i se 
întindea strâns peste faţă, lipindu-i-se de dinţi. Simţea 
degete tari în jurul gâtului, răsucind punga, închizând calea 
aerului. O cuprinse o panică alunecoasă, ca şi cum ar fi fost 


e 133 + 


îngropată de vie. 

— 953, Ss3. E 

Se zbătu, dar Ashley era prea puternic. li ținea brațele 
răsucite la spate ca într-o priză de lupte. Ambii ei omoplaţi 
erau forţaţi şi mâinile se aflau departe în spate, înţepenite 
şi inutile. De parcă s-ar fi luptat cu o cămaşă de forţă. Lovi 
cu picioarele, încercând să folosească peretele toaletei ca 
punct de sprijin, însă nu găsi decât spaţiu gol. Coloana 
vertebrală îi trosni. 

— Nu te zbate, şopti el. E-n regulă. 

Presiunea creştea în pieptul ei. Plămânii ardeau, umflaţi 
şi apăsaţi de coaste. Îşi simţi ultima suflare - o jumătate de 
icnet care-i rămăsese în gât atunci când punga îi coborâse 
peste cap - adiindu-i pe faţă, ceţoasă şi umedă. Un gust 
metalic i se scurse în gură. Nasul îi sângera din nou. 

Se luptă iarăşi,  contorsionându-se,  smucindu-se. 
Picioarele loveau în gol. Făcu degetele gheare şi zgârie; 
găsi şnurul cu chei în geaca lui. Cheile zornăiră. Dar nu era 
niciun pistol, nicio armă pe care s-o apuce. Pierdea energie. 
Ultima zbatere fusese mai slabă decât prima. 

„Asta e”, îşi dădu seama. „O să mor aici.” 

Aici, într-o toaletă amărâtă de lângă Drumul Statal 7. 
Lângă cabinele spălate cu dezinfectant, oglinzile crăpate, 
uşile jupuite şi cu graffiti. Aici, acum, cu gustul ca de Lysol 
încă în gură. 

— Şşş. Ashley mişcă din cap ca şi cum ar fi verificat ceva 
peste umărul ei. Aproape s-a terminat. Lasă-te... 

Fata ţipă în tăcere în interiorul pungii. Plasticul se 
contractă şi plămânii ei inhalară - o înghiţitură -, dar nu 
găsiră decât presiune negativă, aspirând câţiva centimetri 
de aer refolosit. _ 

— Ştiu că doare. Ştiu. Imi pare rău. 

Punga se strânse şi mai mult, răsucită în sensul acelor de 
ceasornic, şi acum putu să vadă fereastra. Cu un ochi 
înceţoşat de plastic şi lacrimi, Darby văzu triunghiul mic, la 
doi metri şi jumătate distanţă de podea, pudrat de fulgi de 
zăpadă. Atât de aproape. Atât de agonizant de aproape. 
Cumva, şi-ar fi dorit să fie mai departe, de cealaltă parte a 


e 134 œ» 


încăperii, intangibilă şi în afara oricărei speranţe. Însă nu, 
era chiar acolo, aproape că putea să se întindă şi să-l 
atingă dacă ar fi avut mâinile libere. 

Se zbătu pentru a treia oară, dar slab şi necoordonat. De 
data asta, Ashley abia dacă trebui s-o reţină. Fata ştia că 
era pentru ultima dată; nu mai avea puteri pentru a patra 
rundă. Era pe ducă. Ed şi Sandi se găseau în aceeaşi 
clădire, de cealaltă parte a unui perete, la trei metri 
depărtare, neştiutori, în timp ce ea se sufoca de moarte în 
mâinile unui ucigaş. Simţi timpul dilatându-se. O stare de 
odihnă adâncă şi confortabilă se aşternu peste ea, ca o 
pătură groasă de lână. 

Ura că se simţea atât de bine. 

— Odihneşte-te acum. Ashley o sărută pe creştetul 
capului şi plasticul foşni. Ai încercat din răsputeri, Darbs. 
Acum odihneşte-te. 

Glasul lui revoltător suna acum foarte îndepărtat. Parcă 
în altă cameră. Vorbind cu altcineva. Sufocând de moarte 
altă fată. Durerea din plămâni se atenua deja. Toate 
senzațiile acelea îngrozitoare se întâmplau altcuiva, nu lui 
Darby Thorne. 

Mintea ei rătăcea, deconectată, în derivă, făcând 
inventarul tuturor lucrurilor neterminate în timpul vieţii. 
Pictura - capodoperă, incompletă. Împrumutul la Stafford, 
neachitat. Parola de Gmail, blocată pentru totdeauna. 
Contul bancar cu 291 de dolari. Camera de cămin. Peretele 
cu copii de pe pietre funerare. Mama în Spitalul Utah Valley, 
trezindu-se după operaţie, doar ca să afle că fiica ei fusese 
ucisă într-un refugiu la sute de kilometri distanţă de... 

„Nu.” 

Se luptă cu senzaţia aceea. 

„Nu, nu, nu...” 

Se agăţă de asta, de Maya Thorne în vârstă de 49 de ani, 
care zăcea la terapie intensivă. Pentru că dacă Darby 
murea chiar acum, aici, în toaleta asta, n-avea să mai 
ajungă niciodată să-şi ceară iertare pentru toate vorbele pe 
care i le spusese mamei de Ziua Recunoştinţei. Totul avea 
să devină istorie de neschimbat. Fiecare cuvânt urât. 


e 135 + 


Şi dintr-odată frica dispăru. Simţi gustul a ceva mult mai 
util decât frica - furia. Clocotea. Era absolut a/ dracu’ de 
furioasă pentru cât de nedreaptă era situaţia, pentru ce 
avea de gând Ashley să-i facă ei şi familiei ei, furie 
împotriva beznei care o învăluia. Şi încă ceva... 

„Dacă eu mor aici, nimeni n-o va mai salva pe Jay.” 

— „Darbs? 

Işi arcui spatele şi comandă plămânilor obosiţi o ultimă 
sarcină - să se deschidă şi să inhaleze cât de puternic 
posibil. Să sugă plasticul în gura ei deschisă, astfel încât să 
se contracte între dinţi ca un balon de gumă de mestecat, 
doar un centimetru... 

Muşcă. 

Nu suficient de tare. Plasticul îi alunecă din gură. 

— Cancer pancreatic? şuierară buzele lui Ashley în 
urechea ei, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. Mama ta... ai 
spus că are cancer pancreatic, aşa-i? 

Incercă din nou. Supse puternic plasticul cu plămânii 
arzând. 

Muşcă din nou. 

Nimic. 

— Nu-i amuzant? Strânsoarea lui puternică, vocea 
putredă. Erai atât de sigură c-o să-ţi îngropi mama, dar se 
pare că va fi invers, târfă proastă, pentru că ea o să te 
îngroape pe tine... 

Darby muşcă din nou şi plasticul se sfâşie. 

O răsuflare de aer rece ca gheaţa se strecură înăuntru. 
Alunecă pe gâtul ei într-o grabă presurizată, ca şi cum ar fi 
inhalat printr-un pai. 

Ashley se întrerupse şi, pentru o fracțiune de secundă de 
confuzie, strânsoarea lui slăbi şi tenişii lui Darby atinseră 
podeaua. O jumătate de secundă era tot ce avea nevoie. Se 
sprijini pe picioare, se împinse în dale şi îşi azvârli trupul în 
spate peste al lui. 

El se împiedică, dezechilibrat. 

Fata continuă să dea înapoi şi să-l împingă... 

Tânărul gâfâi: 

— Stai, stai aşa... 

e 136 » 


Darby îl împinse cu spatele într-o chiuvetă. Vertebre 
contra faianţă. Robinetul porni. El icni şi-i eliberă braţele din 
strânsoare. În sfârşit avea mâinile libere. Apucă punga 
umedă şi şi-o smulse de pe cap, inspirând cu sete. Un 
strigăt inversat, năclăit de sânge, mucus şi lacrimi. 

Văzu din nou culori. Simţi aerul pe obraji. Oxigen în 
sânge. Căzu departe de agresor, cu genunchii moi, 
sprijinindu-se cu palma de podea. Dale reci, pătate de 
sângele ei. 

În spatele fetei, Ashley scoase ceva din buzunar. 

Ridică braţul... 

x 


„„„Şi tinti spre ceafa lui Darby cu piatra legată în şosetă, 
arcuind-o ca pe un bici, pregătindu-se să-i sfărâme capul ca 
pe porțelan... însă fata deja se târâse înainte, 
îndepărtându-se. 

Îi atinse razant părul. 

Ashley se întinse după ea, dezechilibrat de gest; piatra 
izbi peretele în stânga şi ciobi ceramica. Se lovi la genunchi 
şi se uită cum Darby se îndepărtează şi fuge în lungul 
toaletei, spre fereastra triunghiulară, cu punga de plastic 
fluturând în spate. „N-o să reuşească”, îşi spuse. Dar într-o 
clipă ea sărise spre rama ferestrei, se prinse cu degetele şi- 
şi aruncă trupul prin deschizătura mică, ca o gimnastă. 
Picioarele sus, apoi afară. 

Pur şi simplu. 

Dispăru. 

Ashley Garver rămase singur în toaletă. Se ridică ezitant 
în picioare, aproape alunecând pe punga de plastic pătată 
de sânge. 

Nu contează, îşi dădu seama, netezindu-şi părul pe spate 
cu palma. Îl postase pe Lars afară, la peretele din spatele 
clădirii, lângă stiva de mese de picnic, exact pentru o 
asemenea eventualitate. Fratele lui, înarmat cu pistolul 
Beretta Cougar de toată încrederea, era soluţia de rezervă. 
Darby evadase din abatorul toaletei, da, însă făcând asta 
practic căzuse în braţele lui Lars, iar acum era prea slăbită 
ca să mai riposteze eficient... 


e 137 + 


Uşa se deschise în spatele lui. Se întoarse, aşteptându-se 
să vadă mutra buimacă a lui Ed, venit să inspecteze 
gălăgia, şi avea deja o poveste pregătită - Am a/unecat pe 
podeaua udă, cred că m-am lovit la cap -, numai că în 
cadrul uşii nu era Ed. 

Era Lars. 

Ashley lovi cu piciorul punga de plastic. 

— Nu se poate... 

— Părea că... ăăă... aveai nevoie de ajutor... 

— Da. Aveam nevoie de tine acolo. 

— Ah... 

— Acolo afară. Ashley arătă furios cu degetul. Afară, nu 
înăuntru. 

Ochii lui Lars se măriră, mişcându-se de la fratele lui la 
fereastra goală. Înţelese ce făcuse, ce îngăduise să se 
întâmple, iar faţa i se strâmbă şi se înroşi de lacrimi. 

— Imi pare rău. Imi pare aşa de rău, n-am vrut să... 

Ashley îl sărută pe buze. A 

— Concentrează-te, frăţioare. Il bătu cu palma pe obraz. 
Parcarea. Intr-acolo fuge ea acum. 

Spera că mai putea şi el să fugă. Spatele îl durea acolo 
unde roşcata îl împinsese în chiuveta de porțelan. În timp 
ce îşi aduna puterile, mai remarcă ceva. Buzunarul din 
dreapta al gecii îi era brusc mai uşor. 

Şnurul dispăruse. 

— ŞI... târfa ne-a luat ab 

Darby se rostogoli pe mesele îngrămădite şi ateriză 

prost. Scăpă cheile lui Ashley în zăpadă, dar le recuperă şi 
se ridică în picioare. 
__ Snurul roşu i se agăţase de degetul mare în timpul luptei. 
Intr-adevăr, avusese o baftă chioară. Când îl împinsese pe 
bărbat în chiuvetă şi se eliberase, încărcătura zornăitoare a 
cheilor o urmase. Acum erau la ea, nu la el. 

Îi zdrăngăniră în palmă. Cinci chei disparate şi una 
neagră, ca de contact. Le băgă pe toate în buzunar, în timp 
ce schiţa un plan nou. 

„Ce-i mai bine decât să alergi după ajutor?” 


e 138 » 


Să furi duba răpitorilor şi să pleci în căutarea ajutorului. 

„Cu tot cu Jay.” 

Un risc disperat. Era încă în stare de şoc, avea degetele 
lipicioase de sudoare şi respira sacadat. Gânduri panicate îi 
galopau prin minte. Nu era sigură că Astro-ul lor putea 
merge mai departe prin Zăpaghedon decât ar fi putut Blue, 
dar cu siguranţă avea să încerce. O să apese pe 
acceleraţie, o să suprasolicite vehiculul cu tracţiune 
integrală, o să încerce orice. Nu avea alte opţiuni. Dacă 
rămânea la Wanapani, Ashley şi Lars ar fi ucis-o. 

Înconjură clădirea, înaintând cu greu prin troiene, şi aerul 
nopţii îi înţepă gâtul. Lăsă în urmă, în stânga, Copiii de 
Coşmar pe jumătate îngropaţi. Forme incomplete de bronz 
în beznă, victimele muşcăturilor unui pitbull încremenite în 
timpul jocului. Portdrapelul gol, clătinându-se sub o rafală 
de vânt tăios. 

În faţă, parcarea. Maşinile. Duba lor. 

Încă cincisprezece metri... 

Uşa de la intrarea centrului pentru vizitatori scârţâi în 
spatele ei. Un dreptunghi de lumină şi fata proiectă pe 
zăpadă o umbră tremurată. O pereche de paşi scârţâi în 
urmărirea ei. Uşa se închise şi umbra dispăru. 

— Nu, se auzi vocea lui Ashley, parcă dojenind un câine. 
N-o-mpuşca. 

Fata alunecă şi-şi zgârie un genunchi în gheaţa 
neregulată. Continuă să alerge. Paşii urmăritori erau acum 
în dreptul ei, unul spre dreapta, celălalt luând-o spre 
stânga. Ca nişte lupi înconjurându-şi prada. li recunoscu 
după respiraţie - gâfâitul congestionat al lui Lars în stânga, 
răsuflarea controlată a lui Ashley în dreapta. Continuă să 
fugă şi se concentră asupra maşinii. Cheile îi zăngăneau în 
mână. 

— Lars! N-o-mpuşca. 

— Încearcă să ne fure duba... 

— Vrei un cartonaş galben? 

Darby alunecă din nou, dar se reechilibră. Geanta îi 
ricoşă pe genunchi. Mai avea doar zece paşi până la 
vehiculul răpitorilor. Putea să vadă vulpea desenată pe 


e 139 œ» 


lateral, tot mai aproape, ţinând pistolul pentru cuie 
portocaliu... 

— N-o s-ajungă nicăieri. Zăpada e prea mare... 

— Dacă ajunge? 

— Banu. 

— Şi dac-ajunge, Ashley? 

Tânăra patină şi ajunse la portiera şoferului cu inima 
bubuindu-i în piept. Curăţă cu palma zăpada de pe mâner şi 
bâjbâi după chei, însă era prea întuneric s-o identifice pe 
cea de la Chevy. Cel puţin trei păreau suficient de groase 
ca să fie de maşină. O încercă pe prima. Nu se potrivea. O 
încercă pe a doua. Se potrivea, dar nu se răsucea... 

— Descuie portiera... 

Era la a treia cheie, pe care o împingea în broasca 
îngheţată, când observă ceva în stânga. Un detaliu minor, 
însă îngrozitor de nepotrivit. 

Uşa din spate a Astro-ului. 

Ar fi trebuit să fie închisă... dar atârna întredeschisă, 
geamul ei reflectând o seceră din lumina becului şi 
marginea de sus adunând o streaşină de fulgi. Darby n-o 
lăsase deschisă. Nu putea să fi fost nici Lars, nici Ashley. 
Rămânea... Jay? 

Lars gâfâi. 

— S-a... s-a oprit. 

— Văd. 

— De ce s-a oprit? 

In timp ce ambele perechi de paşi se apropiau, Ashley 
înţelese. 

— Oh, /a dracu’. 


e 140 œ 


1.23 AM 


Din unghiul ei, Darby nu putea să vadă prea bine. 

Dar ştia ce vedea Ashley: cuşca lui Jay tăiată grosolan din 
interior, uşa din spate a dubei deschisă şi o parte a urmelor 
mici în zăpadă dispărând în noapte. 

Se holbă cu gura căscată de şoc, apoi reveni cu ochii 
spre Darby: 

— Dacă-ncearcă să fugă, împuşc-o. 

Fata se răsuci, dar Lars ocolise deja duba şi apăru lângă 
ea, ţinând pistolul în dreptul taliei, aţintindu-i abdomenul. 

Respirația i se opri. Era din nou înconjurată. 

— Nu... nu cred aşa ceva. 

Ashley se plimba, scărpinându-se în cap, iar Darby 
observă că avea o chelie aproape la fel de avansată ca a 
fratelui său mai mic. Doar că îşi lăsase părul mai lung, ca s- 
o acopere. _ 

Nu se putea împiedica să nu simtă o satisfacţie amară. li 
convenea situaţia. Cu toată îngâmfarea lui Ashley şi 
spectacolul din noaptea asta, ea tot reuşise să le strice 
planul. Micuța Jaybird scăpase. 

Ashley izbi laterala Astro-ului, zgâriind metalul. 

— Nu pot să cred, /a dracu”! 

Lars se retrase puţin. 

Însă Darby nu mai rezista. Avea prea multă adrenalină în 
sânge. Cu două minute în urmă, bărbatul o asfixia cu o 
pungă de plastic şi ea nu-şi pierduse furia aceea, încă 
deborda de energie. 

— Auzi, Ashley, n-oi fi eu specialistă în răpiri, dar nu 
cumva funcţionează numai dacă-i un copil înăuntru? 

El se întoarse s-o înfrunte. 

Darby strânse din umeri. 

— Doar o părere de amator. 

— Tu... Lars înălţă pistolul. Ar trebui să-ncetezi... 

— lar tu ar trebui să foloseşti dracului bomboane 
mentolate. Reveni cu ochii la Ashley şi cuvintele îi curseră 
tremurătoare şi neîncetat ca un şnur de mătase. Eşti atât 


e 141 œ 


de sigur de micul tău discurs? Oamenii neajutoraţi care pur 
şi simplu permit monştrilor mari şi înspăimântători să facă 
ce vor? Pentru că eu cred că tocmai am influențat 
scenariul, ticălosule... 

Individul se repezi la ea. 

Fata tresări - „Oh, Doamne, asta e, sunt moartă” - şi 
Ashley ridică din mers şoseta cu piatra, rotind-o ca să-i 
spargă capul, însă în ultimul moment făcu un pas pe lângă 
ea şi o azvârli. 

Darby deschise ochii. 

Ţintise un stâlp de iluminat. De la şaizeci de metri 
depărtare. După câteva clipe de zbor, piatra izbi drept în 
ţintă, ricoşând din metal cu un dangăt melodios. Se auzi de 
două ori. 

Cei mai mulţi jucători profesionişti de fotbal american n- 
ar fi putut face asta. 

Lars şopti: 

— Magie. 

Sunt un om magic, Lars, frățioare. 

Darby înţelese că se jucaseră cu ea toată seara. O 
manipulaseră. Prefăcându-se că nu se cunosc, lucrând 
asupra tuturor, aruncând minciuni flagrante şi mici indicii 
stupide, studiindu-i reacţiile. Ca un şoarece în labirintul lor. 

Poţi să tai o fată în două? 

Pot. Dar câştigi medalia de aur numai dacă ea 
supravieţuieşte. 

Incăperea plină de râsete nervoase răsună din nou în 
mintea ei, ca o microfonie. Migrena revenise. 

Ashley îşi şterse saliva de la gură şi se întoarse spre 
Darby; răsuflarea lui aburea în aerul de munte. 

— Incă n-ai înţeles, Darbs. In regulă. O să-nţelegi. 

„Ce să-nţeleg?” 

Simţi un fior de greață. Puseul de adrenalină, lipsa 
nebunească de teamă - toate se risipeau, se stingeau ca un 
zumzet slab. Ca două beri, amuzante cât timp durează, dar 
al căror efect dispare până la desert. 

Lars se uită în interiorul dubei. 

— De cât timp a ieşit? 


e 142 œ» 


Ashley se plimba din nou, gândind. 

Tăcerea o făcea pe Darby să se simtă incomod. Ca orice 
actor bun, Ashley era greu de descifrat, telegrafiindu-şi 
violenţa doar atunci când intenţiona. Fratele lui mai mic 
continua s-o ţină ascultător sub ameninţarea armei, cu grijă 
ca ţeava să nu-i atingă deloc spatele. Cu grijă, ca ea să nu 
poată apuca arma. 

Lars întrebă din nou: 

— De cât timp a ieşit? 

Din nou, Ashley nu răspunse. Se opri cu mâinile sprijinite 
în şold, studiind urmele lăsate de Jay în zăpadă. Duceau 
spre nord. Se îndepărtau de refugiu. Mergeau spre terenul 
mai ridicat, dincolo de intrare, către rampă. Spre Drumul 
Statal 7. 

Cuvintele răsunau în mintea tinerei. Încă n-ai înţeles, 
Darbs. 

O să-nțelegi. 

Pe baza cantităţii de zăpadă acumulate pe uşa din spate 
a dubei, fata estimă că Jay fugise cam cu douăzeci de 
minute în urmă. Cel puţin înainte de atacul din toaletă. 
Urmele i se estompau deja, acoperite de fulgii deşi. 

— Ce-i aia? întrebă Lars. 

Ashley îngenunche şi luă de jos ceva ca o piele de şarpe 
neagră. Insă Darby o recunoscu - banda izolatoare cu care 
răpitorii astupaseră gura lui Jay. O aruncase acolo când 
fugise. 

Jay evitase cu înţelepciune centrul pentru vizitatori, 
pentru că ştia că Ashley şi Lars erau înăuntru. Aşa că se 
îndreptase spre autostradă, sperând probabil să facă semn 
unui trecător şi să cheme poliţia... doar că biata fetiţă n- 
avea idee unde se afla. Nu ştia că erau la mare distanţă de 
periferia orăşelului Gypsum, de orice cât de cât însemnat, 
la peste două mii şapte sute de metri deasupra nivelului 
mării. Nu ştia că se aflau la zece kilometri de vârful 
muntelui şi la şaisprezece kilometri distanţă de centrala 
electrică; vremea aceasta sumbră şi sfâşiată de vânturi 
putea foarte bine să aparţină Antarcticii. 

Jay era un copil bogat din San Diego, un loc cu palmieri, 


e 143 + 


sandale şi ierni cu temperaturi de 15 grade. 

Darby scotoci prin mintea care îi pulsa acum ca şi cum ar 
fi fost mahmură - ce purta Jay când era în cuşcă? O haină 
subţire. Tricoul roşu cu Poké Ball. Pantaloni subţiri. N-avea 
mănuşi. N-avea niciun fel de protecţie împotriva frigului. 

În cele din urmă, într-o străfulgerare de oroare, înțelese. 

La fel ca Lars. 

— O să moară-ngheţată... 

— O luăm pe urmele ei, zise Ashley. 

— Dar poate fi la peste un kilometru distanţă... 

— O strigăm. 

— N-o s-asculte de vocile noastre. 

— Ai dreptate. Ashley făcu semn spre Darby. Dar o să 
asculte de vocea ei. 

Acum ambii fraţi o priveau. 

Pentru o clipă, vântul se opri şi parcarea rămase tăcută. 
Numai fulgii de nea cădeau uşor în jurul lor. Darby 
înţelegea acum de ce Ashley n-o omorâse deja. 

— Deci asta-i treaba. Bărbatul ridică din umeri. Presupun 
că acum suntem în aceeaşi echipă, nu? Niciunul dintre noi 
nu vrea o Jay statuie de gheaţă cu degete vineţii. 

Glume. Pentru el totul era o glumă. 

Darby nu spuse nimic. 

Ashley scoase din buzunar o lanternă, luminând urmele 
fetiţei cu raza unui led alb-albăstrui. Fulgii sclipeau ca nişte 
scântei. Apoi tinti faţa ei cu fasciculul, o strălucire care-i 
umezi ochii. 

— Haide, strig-o. 

Darby îşi privi picioarele şi simţi cum acidul din stomac i 
se ridică în gât. O strângere de inimă râncedă, greţoasă, 
bolborosind de gânduri teribile. „Nu trebuia să-i fi dat 
briceagul. Dacă prin intervenţia mea am înrăutățit situaţia? 
Dacă Jay moare din cauza mea?” 

Pistolul lui Lars o înghionti în spate, un gest dur care 
însemna mergi. Dacă ar fi fost pregătită, ar fi putut să se 
rotească, să întindă mâna spre pistol şi poate - poate - să i- 
lia. Dar momentul potrivit trecuse. 

— Numele ei e Jamie, spuse Lars, dar strig-o Jay. 


e 144 œ» 


— Hai. la-o pe urmele ei şi-ncepe să zbieri. Ashley 
îndreptă fasciculul de lumină spre urme, apoi o privi cu ochi 
întunecaţi. Vrei aşa de mult să-i salvezi viaţa? Ei bine, 
Darbs, asta-i şansa ta. a 


Urmele fetitei duceau spre rampa de acces, spre 
marginile cu gheață murdară ale Drumului Statal 7, înainte 
de a vira în sus către pădure, pe o pantă stâncoasă 
troienită şi brazi aproape frânți sub greutatea zăpezii. La 
fiecare pas, Darby se temea că va ajunge la capătul 
urmelor şi vor găsi un trup micuţ prăbuşit, într-un tricou 
roşu cu Poké Ball. Se întâmplă însă ceva şi mai rău - urmele 
paşilor lui Jay dispăreau pur şi simplu, şterse de viscol. 

Darby îşi făcu mâinile pâlnie şi strigă din nou: 

— Jay! 

Trecuseră deja treizeci de minute. Răguşise. 

Aici sus, singurul reper pentru navigaţie era umbra 
mohorâtă a Vârfului Melanie, spre est. Pe măsură ce urca, 
terenul devenea tot mai abrupt. Bolovani ieşeau din 
nămeţi, suprafeţe de granit sclipeau de firişoare de gheaţă. 
Copacii se legănau aproape smulşi din rădăcini, cu crengile 
aplecate. Crenguţe uscate trosneau sub picioarele lor, ca 
nişte oscioare rupându-se în zăpadă. 

— Jay Nissen! Darby mişcă raza de lumină, aruncând 
umbre neregulate. Dacă m-auzi, vino spre vocea mea. 

Niciun răspuns. Doar trosnetele rigide ale copacilor. 

— Eşti în siguranţă, adăugă ea. Ashley şi Lars nu sunt 
aici. 

Ura să mintă. 

Dar singura şansă de supravieţuire a bietei fetiţe era s-o 
înduplece să se întoarcă. Posibila moarte în mâinile fraţilor 
Garver era preferabilă unei morţi sigure în viscol, la 
temperaturi sub zero grade, nu? Avea sens, însă tot se 
dispreţuia pentru că minţea. Era umilitor. Parcă ar fi fost 
dezbrăcată. Se simţea ca animalul de companie al lui 
Ashley, vorbind supusă în locul lui, cu nările încă lipite de 
sânge închegat de când o lovise cu capul de masă. 

Fraţii o urmau, dar de la distanţă, la zece paşi în stânga 


e 145 œ 


şi în dreapta. Învăluiţi în întuneric în timp ce ea purta unica 
sursă de lumină - lanterna cu leduri a lui Ashley. Totul 
făcea parte din planul lui. Jay n-ar fi avut curaj să se arate 
dacă îi vedea pe răpitori pândind în spatele lui Darby şi 
ameninţând-o cu arma. Cel puţin, asta fusese ideea. 

Deocamdată nu funcţionase. 

Jamie Nissen. Fiica dispărută a unei familii bogate din San 
Diego cu un pom de Crăciun tronând peste o grămadă de 
cadouri nedesfăcute. Acum ea se găsea undeva în Munţii 
Stâncoşi, cu degetele învineţite şi degerate, organele 
cedându-i, îngropată de o rafală de zăpadă, cu lacrimile 
îngheţându-i pe obraji şi lipindu-i pleoapele. Poate că 
trecuseră deja peste cadavrul ei micuţ, cu cinci minute în 
urmă, fără să observe. 

Hipotermia e un mod paşnic de a muri, îşi aminti Darby 
că citise undeva. Se părea că disconfortul frigului trecea 
repede, înlocuit de o amorţeală călduţă. Te stingeai, 
alunecând într-un somn calm, indiferent la distrugerile 
îngrozitoare cauzate extremităților tale. Degete ţepene, 
băşici de carne ulceroasă închise la culoare care se 
necrozau şi trebuiau amputate - dar în mintea ta erai 
departe, înfăşurat într-o pătură comodă. Darby spera să fie 
adevărat. Spera ca Jay să nu sufere. 

Strigă din nou în beznă. 

Tot niciun răspuns. 

In stânga, îl auzi pe Lars şoptind: 

— Cât mai continuăm? 

In dreapta: 

— Atât cât e nevoie. 

Ştia că Ashley nu era prost - făcea şi el aceleaşi socoteli 
în minte. Treizeci de minute de mers după urmele pe 
jumătate îngropate, plus douăzeci de minute avans (cel 
puţin), însemnau că şansele lui Jay de a supravieţui în 
pădurea îngheţată erau slabe şi se înrăutăţeau cu fiecare 
secundă. 

Cu inima strânsă, Darby îşi evaluă opţiunile în bătaia 
armei. Să se lupte? Ar fi fost împuşcată. Să fugă? Ar fi fost 
împuşcată în spate. Se gândi să se întoarcă şi să bage 


e 146 œ» 


lanterna în ochii pistolarului ca să-l orbească, dar trecuse 
mai bine de o jumătate de oră şi pupilele îi erau deja 
adaptate. Asta era problema numărul unu. Şi chiar dacă ar 
fi reuşit să-i orbească pentru câteva secunde, terenul 
acoperit de zăpadă era prea accidentat pentru o evadare 
rapidă - ceea ce reprezenta problema numărul doi. 

Lars se agită în stânga ei. 

— Dac-am omorât-o pe Jay? 

Din dreapta: 

— N-am omorât-o. 

— Dar dacă? 

— Nu, frăţioare. 

Pauză. 

— Dar poate c-a făcut-o ea. 

Darby simţi vorbele ca pe un pumnal răsucindu-i-se în 
măruntaie; era dureros câtă dreptate avea Ashley. Era într- 
adevăr logic, într-un mod diabolic. Dacă ea n-ar fi 
intervenit, Jay ar fi fost în continuare închisă în cuşca 
pentru câini din duba lor, captivă, dar măcar vie. Degete 
reci îi înconjurară pântecele şi, încet, foarte încet, începură 
să strângă. „De ce a trebuit să mă implic? De ce n-am 
aşteptat dimineaţa, ca să chem poliţia?” 

Incercă să se concentreze asupra propriei supravieţuiri, a 
rezolvării problemei numărul unu (lumina) şi a problemei 
numărul doi (terenul), însă nu reuşi. 

Şi-ar fi dorit să poată da timpul înapoi în noaptea aceasta 
oribilă şi să-şi anuleze deciziile. Pe toate. Fiecare alegere pe 
care o făcuse, încă de când privise întâia oară prin fereastra 
îngheţată şi zărise mâna lui Jay apucând zăbrelele cuştii. Ar 
fi dorit să se fi mulţumit pur şi simplu să facă pe detectivul 
şi să adune informaţii. Să fi aşteptat în linişte până 
dimineaţa, să-şi fi păstrat avantajul şi poate după sosirea 
plugurilor, după ce refugiații şi-ar fi continuat călătoria, ar fi 
putut să urmărească discret duba lui Ashley şi a lui Lars cu 
Honda ei. De la patru sute de metri depărtare, cu o mână 
pe volan şi telefonul în cealaltă, ar fi dat poliţiei din 
Colorado detalii pentru organizarea arestării. Ar fi putut s-o 
salveze pe Jay. 


e 147 œ 


(„Dar mama tot ar fi avut cancer pancreatic.”) 

Însă nu. Darby Elizabeth Thorne, o studentă cu zero 
antrenament militar sau în poliţie, încercase să ia problema 
în propriile mâini. Şi iat-o acum, mergând prin pădure cu un 
pistol calibrul .45 ţintindu-i spatele, în căutarea unui copil 
mort. 

Din dreapta răsună un râs morbid. 

— Trebuie să-ţi spun, Darbs, că în materie de buni 
samariteni ai înregistrat un scor perfect. Mai întâi te 
confesezi unuia dintre răpitori, apoi omori victima. Bună 
treabă. 

Totul era o glumă pentru Ashley Garver. Cumva, până şi 
asta. 

Doamne, cât îl detesta! 

Totuşi, acum se întreba - oare el chiar îi spusese 
adevărul? Poate că era o intrigă clasică de şantaj, aşa cum 
i-o descrisese, iar după încasarea răscumpărării, fraţii 
intenționau într-adevăr s-o returneze pe Jay în viaţă 
familiei. Şi-i imagina debarasându-se de ea într-o staţie de 
autobuz bătută de soare, undeva într-un loc îndepărtat. 
Micuța Jaybird mijindu-şi ochii în soarele din Kansas după 
două săptămâni de întuneric, alergând spre cel mai 
apropiat om de pe bancă, rugându-l să-i sune părinţii... 

Adică până la intervenţia lui Darby. Ea îi dăduse fetiţei un 
briceag Swiss Army ca să poată evada în climatul ostil 
pentru care era total nepregătită. Alt gând veninos i se 
strecură în minte - date fiind întâmplările, se simţea 
vinovată numai pentru că se gândea la aşa ceva -, dar se 
înţepenise ca un spin şi nu mai voia să plece. 

„Acum o să mă omoare.” 

Darby era convinsă de asta. 

„Acum, că au pierdut-o pe Jay, nu mai au nevoie de 
vocea mea. Şi acum, câ...” 1 


Acum, că nu mai puteau fi auziţi din refugiu, Lars 
aşteptase permisiunea s-o împuşte pe Darby în cap, iar 
Ashley i-o dăduse, în cele din urmă. Expresia „scor perfect” 
era indiciul. 


e 148 œ» 


Însemna ucide. 

Se numea Codul Spionilor. Incă de când erau copii, 
Ashley ascunsese mii de mesaje secrete în dialogurile 
cotidiene. „Norocul meu” însemna stai. „Norocul tău” 
însemna du-te. „Extra brânză” însemna fugi cât poti de 
repede. „As de pică” însemna prefă-te că nu ne cunoaştem. 
Neascultarea unui ordin însemna cartonaşul galben, iar 
degetele lui Lars erau ciupite de cicatricele palide ale 
vechilor greşeli. În seara aceea, fusese înfiorător de 
aproape - cât pe ce să rateze „asul de pică” în refugiu. 

Însă ştiuse că acesta de acum trebuia să vină. 

Pistolul era rece ca gheaţa în mâinile lui. Pielea i se lipea 
de metal. Era un Beretta Cougar, o armă de foc solidă, 
butucănoasă, care îi umfla buzunarul hainei şi nu era 
niciodată tocmai confortabilă în palmă. Parcă apuca un 
jeleu gigantic. Cougar avea de obicei gloanţe de 9 mm, dar 
modelul ăsta era 8405, aşa că trăgea cu cartuşe mai mari 
de .45 ACP (Automatic Colt Pistol). Forţă de lovire sporită, 
însă şi recul mai puternic şi mai puţine focuri în încărcător 
(magazie, insistase Ashley). Opt focuri, unul câte unul. 

Lui Lars îi plăcea destul de mult. Dar în secret îşi dorea 
un Beretta 92FS, precum legendarele pistoale ale durului 
detectiv Max Payne din jocurile sale pentru Xbox. Desigur, 
n-ar fi recunoscut niciodată în faţa lui Ashley. Pistolul fusese 
un cadou. Niciodată, absolut niciodată nu comentezi 
cadourile lui Ashley, nici pedepsele lui. Aşa sunt fraţii mai 
mari - într-o zi îi adusese lui Lars un pisoi de la adăpost. O 
corcitură mică (între calico şi tigrat) care torcea zgomotos. 
Lars îl numise Stripes. Apoi, a doua zi, Ashley îl cufundase 
pe Stripes în benzină şi-l aruncase în foc. 

Ca orice frate mai mare, eu am dat, eu am luat. 

Lars ridică arma. 

Din mers, ţinti ceafa lui Darby (dacă ținteşti ceva mic, 
ratezi mai puțin). Alinie reperele de noapte; două puncte 
verde neon trasară o linie verticală pe spatele fetei. Ea încă 
se afla cu câţiva paşi în faţa lor, măturând cu raza lanternei 
lui Ashley printre copaci, cu silueta perfect profilată pe 
propria-i lumină. Habar n-avea. 


e 149 œ» 


Strânse trăgaciul. 

În dreapta sa, Ashley îşi astupă urechea, pregătindu-se 
pentru focul de armă. Darby continua să înainteze prin 
zăpada până la genunchi, cu fasciculul luminos în faţă, fără 
să ştie că-şi trăia ultimele secunde din viaţă, că degetul lui 
Lars se strângea pe trăgaciul pistolului, aplicând o presiune 
blândă, la o fracțiune de secundă de a-i face o gaură de 
calibrul .45 chiar prin... 

Darby stinse lanterna. 


Întuneric. 

x 
Le auzi vocile agitate în spate. 
— Nu văd... 


— Ce s-a-ntâmplat? 

— A stins lanterna... 

— Împuşc-o, Lars... 

Darby o rupse la fugă. Se împleticea prin zăpada adâncă. 
Respirația gâfâită îi înţepa gâtul. li orbise pe amândoi. Nu 
cu raza lanternei, la care pupilele lor se adaptaseră deja, ci 
prin stingerea ei. Fata îşi ferise propriii ochi, ca să-şi 
păstreze vederea nocturnă. Asta era soluţia pentru 
problema unu. Cât despre problema doi... 

Auzi vocea lui Ashley în spatele ei, calmă, dar insistentă: 

— Dă-mi pistolul. 

— Poţi s-o vezi? 

— Dă-mi pistolul, frăţioare... 

Chiar şi la coborâre, parcă alerga printr-o apă ce-i 
ajungea până la brâu. Clătinându-se peste nămeţi, evitând 
copacii, împiedicându-se, lovindu-şi genunchii de pietrele 
îngheţate, revenindu-şi, cu inima bubuind în urechi, n-avea 
timp să se oprească, „nu te opri...” 

Vocea lui Ashley răsună: 

— O văd. 

— Cum poţi s-o vezi? 

„A ţinut un ochi închis”, îşi dădu ea seama panicată. 
„Exact aşa cum l-am învăţat eu...” 

Ashley strigă după ea: 

— Mulţumesc pentru pont, Darbs! 


e 150 œ» 


Acum o ţintea, luând poziţia trăgătorului. Tânăra simţi 
reperele pistolului gâdilând-o pe spate ca un laser. Nu avea 
scăpare. Nu avea cum să alerge mai repede decât el. 
Secundele se împuţinau, Ashley apăsa pe trăgaci, iar Darby 
execută soluţia disperată pentru problema doi... 

„Ce-i mai rapid decât alergarea? Căderea.” 

Se aruncă în jos pe pantă. 

Lumea se răsturnă. Văzu un vârtej de cer negru şi ramuri 
îngheţate, plonjând într-o secundă de cădere liberă, apoi un 
perete de granit spart se grăbi s-o întâmpine cu un impact 
fulgerător. Văzu stele verzi. Pierdu lanterna. Se rostogoli pe 
genunchi şi pe coate, ridicând zăpadă într-o tumbă 
dureroasă. 

— Unde e? 

— O văd... 

Zece tumbe mai jos, terenul se aplatiză şi Darby ateriză 
greu, ameţită. Se ridică în picioare, clătinându-se. Continuă 
să meargă. Îşi croi drum cu braţele întinse prin jnepenişul 
înţepător; ramurile i se rupeau în palme şi-i tăiau pielea 
expusă. Apoi terenul se înclină din nou şi ea căzu... 

Vocile băieţilor se îndepărtau: 

— Am... am pierdut-o. 

— Acolo, acolo... 

Acum aluneca pe spate. Trunchiurile brazilor alergau pe 
lângă ea. La dreapta. La stânga. La dreapta. De data asta 
fără opriri. Panta continua, la fel şi tânăra, alunecând peste 
nămeţi, accelerând la o viteză periculoasă. Ridică braţele, 
încercând să încetinească, dar lovi încă o piatră. Impactul îi 
goli plămânii de aer şi o răsturnă pe o parte. Noţiunile de 
sus şi jos îşi pierdură sensul. Lumea ei deveni o centrifugă 
violentă, un caleidoscop nesfârşit, zdrobitor. 

Apoi încetă. 

Avu nevoie de câteva secunde ca să-şi dea seama că se 
oprise din rostogolire. Aterizase răşchirată pe spate, cu 
urechile bubuind şi o duzină de vânătăi pulsându-i pe corp. 
Timpul se înceţoşă. Pentru o clipă de visare aproape că 
leşină. 

În stânga ei, un brad se cutremură ciudat, aruncând un 


e 151 œ 


val de zăpadă şi presărând-o cu aşchii de lemn. 

Apoi Darby auzi ecoul de deasupra - ca un plesnet de bici 
- şi înţelese exact ce se petrecuse; se ridică tremurând în 
picioare şi continuă să alerge. 


Ashley clipi ca să alunge orbirea provocată de fulgerarea 
de la gura ţevii şi ţinti pentru a doua împuşcătură, dar o 
pierduse pe Darby printre tufişuri şi bolovani. Erau prea 
mulţi copaci care o acopereau. 

Lăsă pistolul în jos. Fumul se ondula în aer. 

— Ai nimerit-o? întrebă Lars. 

— Nu cred. 

— O să... o să scape... 

— E-n regulă. 

O urmă în josul pantei, coborând cu grijă, punând atent 
piciorul pe pietrele acoperite de zăpadă. 

— O s-o prindem jos. 

— Dar dac-ajunge înapoi înăuntru şi-i spune lui Ed... 

— A fugit în direcţia greşită. Ashley arătă în jos cu ţeava 
pistolului: Vezi? Târfa proastă a luat-o spre nord. Tot mai 
adânc în pădure. 

— Aha. 

— Refugiul e înapoi într-acolo. Spre sud. 

— OK. 

— Haide, frăţioare. 

Băgă pistolul în buzunarul de la geacă şi întinse ambele 
braţe pentru echilibru, cu ghetele pe piatra lunecoasă. işi 
găsi lanterna cu leduri în zăpadă, unde o scăpase Darby. 

În timp ce o recupera, observă ceva în depărtare, ceva 
nepotrivit - umbra albă a Vârfului Melanie. Acelaşi reper 
estic ca întotdeauna, învăluit în nori joşi, dar acum se înălța 
în dreapta lui. Nu în stânga. 

Ceea ce însemna că sudul era de fapt... 

— Oh! înţelese el brusc. Oh, scârba dracului... 

— Ce-i? 

— S-a... probabil ne-a întors. Aleargă înapoi spre 
refugiu... 

x 


e 152 œ» 


Darby avea acum clădirea în raza vizuală. 

Ca un foc de tabără în întuneric, tot mai aproape cu 
fiecare pas dureros. Strălucirea caldă chihlimbarie a unicei 
ferestre a centrului pentru vizitatori, maşinile parcate, 
portdrapelul şi Copiii de Coşmar pe jumătate îngropaţi... 

In pădure, în spatele ei, Ashley urlă: 

— Daaarby! 

Nicio inflexiune, nicio emoție interpretabilă - doar 
numele ei, venind ca o melopee stridentă din beznă. Îi 
îngheţa sângele în vene. 

Câştigase ceva timp. Nu chiar zece minute, însă suficient 
cât să fure duba fraţilor (ale cărei chei erau încă în portieră) 
şi să încerce să evadeze. Avea şanse reduse până şi să 
reuşească să iasă din parcare, dar, la naiba, şansele erau 
mai mari decât cu Honda ei şi probabil cele mai mari pe 
care le avusese întreaga noapte. Se gândi la biata Jay şi din 
nou, ca un val zdrobitor, o mulţime de gânduri îngrozitoare 
copleşind-o, înşfăcând-o cu dinţi otrăvitori... 

„De ce m-am amestecat?” 

Nu trebuia să se gândească la asta. 

„E vina mea...” 

Nu acum. 

„Isuse, în noaptea asta am provocat moartea unui 
copil...” 

Se apropia de parcare şi trecu de un panou verde, când 
Ashley o strigă din nou dintre copaci, acum mai aproape în 
spatele ei, cu glasul atingând o notă isterică adolescentină: 

— O să te prindem! 

Astro-ul era la cincisprezece metri distanţă. În parcare, 
zăpada era mai puţin adâncă şi asta îi dădu energie; Darby 
se lansă într-un sprint mai uşor, mai rapid. Trecu de forma 
indistinctă îngropată sub zăpada măturată de vânt - ceea 
ce ea crezuse iniţial c-ar fi maşina lui Ashley. Din unghiul 
acela putu zări metal vopsit verde. Pete verticale de rugină. 
Litere albe. Sub zăpadă nu era parcată o maşină, ci... un 
tomberon de gunoi. 

„Ar fi trebuit să ştiu. Ar fi trebuit să mă uit mai atent...” 

Continuă să alerge cu paşi grei, aerul îi înţepa gâtul, 


e 153 + 


călcâiele îi ardeau, încheieturile o dureau. Duba răpitorilor 
era tot mai aproape. _ 

Îşi dori să nu se fi oprit în refugiul acela stupid. Îşi dori să 
nu fi plecat de acasă la colegiu, anul trecut. „De ce nu pot 
să fiu şi eu ca sora mea Devon?” Care era perfect 
mulţumită servind la mesele de la Cheesecake Factory din 
Provo? Care făcea curat în casa mamei în fiecare dimineaţă 
de duminică? Care îşi tatuase pe omoplat „Putere în 
chineză”? „De ce sunt aşa? De ce vreau întotdeauna să mă 
descurc singură şi-ndepărtez oamenii? De ce mă aflu aici, la 
kilometri de casă, fugind să-mi salvez viaţa într-o parcare 
îngheţată din Colorado, în timp ce mama e tratată de 
cancer pancreatic...” 

Astro-ul se afla la zece metri distanţă. 

Şase. 

Trei. 

— Şi când o să te prindem, târfuliţo, o să ajungi să te rogi 
pentru punga aia de plastic... 

Darby lovi cu palmele în portiera dubei. Bucăţi de gheaţă 
alunecară de pe fereastră. Şnurul lui Ashley încă se legăna 
în broască, acolo unde îl lăsase. Deschise portiera şi aruncă 
o privire spre clădirea Wanapani. Putea răsuci cheia în 
contact, chiar acum, şi să încerce să evadeze. Şi poate că 
ar fi reuşit. Sau poate că nu. 

Dar ar fi însemnat o sentinţă la moarte pentru Ed şi 
Sandi. 

Gândind cu o mişcare înainte, ştia că fraţii n-ar mai fi 
avut altă opţiune decât să-i omoare pe amândoi şi să ia 
cheile de la camioneta lui Sandi, ca s-o poată urmări pe 
Darby şi s-o ucidă pe autostradă. 

„Nu, nu-i pot părăsi pe Ed şi pe Sandi. Nu pot să mai 
provoc moartea cuiva în noaptea asta.” 

Se clătină, prinzându-se de portieră pentru echilibru. 
Genunchii îi erau moi; aproape se prăbuşi. Cheia de contact 
era /a îndemână, suficient de aproape încât s-o atingă. 
Volanul era lipicios, cârpit cu bandă izolatoare. O mare de 
gunoi Taco Bell foşnea pe podea. Avionul de plastic al lui 
Lars. Interiorul dubei era la fel de cald şi de umed ca o 


e 154 œ» 


respiraţie, tapiţeria încă duhnea de transpiraţie râncedă, 
pături pentru câini, urină şi vomă de la fetiţa moartă. 

Cheia de contact era chiar acolo. 

Nu. Zăpada era prea adâncă. Văzuse autostrada cu 
propriii ochi. Drumul Statal 7 era îngropat, de 
nerecunoscut, doar nămeţi fără speranţă. Tracţiune 
integrală sau nu, Astro-ul s-ar fi împotmolit în câteva 
secunde, prinzând-o în capcană pe rampă, şi apoi fraţii ar fi 
ajuns-o şi ar fi împuşcat-o prin fereastră... 

„Dar dacă nu? Dacă asta e singura mea şansă să scap?” 

Cheile îi zăngăniră în mâna dreaptă. Le strânse în pumn. 
Voia cu disperare să intre în interiorul vehiculului ucigaşilor, 
să pornească motorul, să bage în viteză şi să încerce să-l 
conducă, „te rog, încearcă...” 

Tot mai aproape: 

— Daaaarby! 

„Decide.” 

Aşa că decise. 

Trânti portiera. Ascunse în buzunar cheile lui Ashley. Şi, 
cu fraţii Garver încă undeva pe urmele ei, ocoli maşina şi 
alergă spre strălucirea portocalie a centrului pentru 
vizitatori. Trebuia să-i avertizeze pe Ed şi pe Sandi. Trebuia 
să facă ceea ce era corect. O să fugă împreună din refugiul 
Wanapani. În noaptea aceea nu mai trebuia să moară 
nimeni. 

„Ed şi Sandi, încă vă pot salva pe amândoi.” 

Avea, în cazul cel mai bun, şaizeci de secunde înainte ca 
Lars şi Ashley s-o prindă. Şaizeci de secunde să conceapă 
un plan nou. Se uită la vulpea desenată, la pistolul pentru 
cuie din laba ei îmblănită şi la sloganul tâmpit care părea 
acum o promisiune sinistră: 

NOI TERMINĂM CEEA CE AM ÎNCEPUT. 


e 155 - 


2.16 AM 


Darby înlemni în cadrul uşii. 

Ed mormăia ceva (Nu-i semnal aşa departe de...) şi se 
opri în mijlocul frazei când o văzu, lângă Espresso Peak, 
ţinându-şi în mână Androidul. Sandi era îngenuncheată 
lângă masă şi se răsuci spre Darby, descoperind o siluetă 
mică din spatele ei. 

Era... era Jay. 

„Mulţumescu-ţi, Doamne.” 

Părul negru al fetiţei era împestriţat de fulgi de zăpadă. 
Avea obrajii roşu aprins. Era înfofolită în hanoracul galben- 
albină al lui Sandi, părând minusculă din cauza mânecilor 
umflate. Pentru prima dată, Darby o vedea pe fetiţă la 
lumină, ieşită din cuşca pentru câini, şi pentru o clipă îşi 
dori un singur lucru: să ia în braţe copila aceea pe care abia 
o cunoştea şi s-o strivească într-o îmbrăţişare. 

„Te-ai întors. Slavă Domnului, Jay, ţi-am pierdut urmele, 
dar tu te-ai întors.” 

Sandi se ridică, ţinând în mână un spray cu piper şi 
având o privire dură. 

— Niciun pas înainte. 

Jay o apucă de încheietură. 

— Nu. Ea m-a salvat... 

— Sandi, şuieră Ed. Pentru Dumnezeu... 

Uşa se trânti în spatele lui Darby, făcând-o să tresară. 
încercă să ghicească - cât de departe erau acum fraţii? O 
sută de metri? Cincizeci? Îşi recăpătă respiraţia, cu lacrimi 
în ochi, chinuindu-se să vorbească: 

— Vin. Sunt înarmaţi şi sunt chiar în spatele meu... 

Ed ştia cine erau ei. 

— Eşti sigură că sunt înarmaţi? 

— Da. 

Fata blocă uşa cu zăvorul. 

— Cu ce? 

— Au un pistol. 

— L-ai văzut? 


e 156 œ» 


— Crede-mă, au un pistol. 

Darby privi de la Ed la Sandi şi înţelese că zăvorul era 
inutil. 

— Nu se vor opri până nu ne-omoară. Trebuie să luăm 
camioneta voastră şi să fugim. Acum! 

— Şi dacă o să ne urmărească? întrebă Sandi. 

— Nu pot. 

Darby le arătă cheile lui Ashley. 

Ed se opri din mers în spatele ei, gândindu-se. Părea să-i 
placă. 

Darby îşi dădu seama că fostul veterinar ţinea în mâna 
dreaptă o cheie tubulară, pe jumătate ascunsă în mâneca 
jachetei. O armă contondentă. Trecu pe lângă el, 
ştergându-şi transpiraţia de pe sprâncene. 

— OK. OK, Darby, ţine la tine şi cheile de la Honda ta. Nu- 
i putem lăsa să-ţi fure maşina şi să ne urmărească... 

Jay se ridică. 

— Atunci, hai să mergem. 

Darby deja o plăcea. 

Observă o brățară galbenă sclipind la încheietura lui Jay. 
N-o văzuse mai devreme în întunericul din duba răpitorilor. 
Avea un aspect vag medical. Se întrebă în treacăt - „ce-i 
aia?” 

N-avea timp să se intereseze. Toată lumea se înghesuia 
spre ieşire, iar Ed desfăcu zăvorul cu o mişcare bruscă. Se 
alătură grupului, ca un antrenor reticent. 

— La trei o să... ăăă... o să fugim toţi la camionetă, bine? 

Darby aprobă din cap, remarcându-i izul de votcă din 
respiraţie. 

— Prea bine. 

— Băieţii sunt afară? 

Sandi se chiori prin fereastra murdară. 

— Nu... nu-i văd încă. 

— În regulă. Sandi, o iei pe Jay pe locul din faţă şi 
porneşti motorul. O calci şi porneşti, dai înapoi, porneşti iar, 
dai înapoi... 

— Ştiu cum să conduc pe zăpadă, Eddie. 

— Dara, tu cu mine la roţile din spate, să împingem. 


e 157 œ 


— S-a făcut. 

Bărbatul arătă spre Jay, pocnind din degete. 

— Cineva s-o ia în braţe. 

Sandi săltă fetiţa pe umăr, în ciuda protestelor ei (Nu, pot 
să alerg şi eu!) şi verifică din nou pe fereastră. 

— Pot ajunge în orice clipă... 

— Nu încercaţi să vă luptaţi cu ei. Doar fugiţi mâncând 
pământul, şopti Ed, sprijinindu-se de uşă şi începând 
numărătoarea: Unu. 

„Fugiţi mâncând pământul.” 

Darby luă poziţie de start în spatele grupului, după Sandi, 
simțind că-i ardeau gambele obosite. Fără arme - n-ar fi 
făcut decât s-o încetinească. Işi amintea că de la uşă erau 
cincisprezece metri până la parcare, pe o cărare făcută prin 
zăpadă. 

— Doi. 

Ed apăsă clanţa. 

Darby repetă în minte minutul ce urma. Estima că ei 
patru puteau acoperi cei cincisprezece metri în poate... 
douăzeci de secunde? Treizeci? Incă zece secunde să se 
înghesuie în camionetă şi Sandi să bage cheia în contact. 
Încă ceva timp pentru ca Fordul să se pună în mişcare, 
urnindu-se prin stratul gros de zăpadă. Asta presupunând 
că Ed şi Darby nu vor fi nevoiţi să împingă. Sau să sape ca 
să elibereze roţile. Sau să curețe geamurile. 

Cumva, în mintea ei, ştia: „A trecut prea mult timp. 
Ashley şi Lars erau cam la un minut în urma mea. S-au 
întors deja...” 

— Trei. 

Ed deschise uşa. 

Darby îl apucă de mână, strângând şi apăsând cu 
unghiile. 

— Stai. 

— Ce faci? 

— Stai, stai, stai, zise ea cu pieptul strâns de panică. 
Sunt deja acolo. Se ascund în spatele maşinilor. MWe- 
aşteaptă acolo... 

— De unde ştii? 


e 158 œ» 


— Ştiu, pur şi simplu. 


— Îl văd pe Lars, şopti Sandi de la fereastră, cu mâinile 
făcute căuş pe sticlă. E... e ghemuit acolo. In spatele 
camionetei mele. 

„ISteţi ticăloşii.” 

— Îl văd şi eu, zise Ed. 

Darby trase din nou zăvorul uşii. 

— Ne pregăteau o ambuscadă. 

Ar fi fost rău. Fraţii i-ar fi putut secera pe toţi, prinzându-i 
în şir indian şi fără să aibă încotro fugi. Antrenament la 
ţintă. Îi provocă lui Darby un şoc de adrenalină, amar ca 
tequila - fusese cât pe ce ca o singură decizie proastă să-i 
ucidă. Instinctul ei tocmai le salvase vieţile. 

„ISteţi, isteţi, isteţi.” 

— De unde ai ştiut? o întrebă din nou Ed. 

— E... e ceea ce aş fi făcut şi eu. Darby ridică din umeri. 
Dacă aş fi fost în locul lor. 

Jay zâmbi. 

— Mă bucur că nu eşti. g 

— Cred că-l văd şi pe Ashley, anunţă Sandi. In spatele 
dubei. 

Darby şi-l imagină pe Ashley Garver afară în frig, ghemuit 
în zăpadă, cu ochii verzi aţintiţi asupra uşii. Spera să fie 
dezamăgit. Spera că-şi dădea seama, chiar în clipa aceea, 
că mica lui capcană perversă eşuase, că prada fusese mai 
şireată decât el pentru a treia sau a patra oară în noaptea 
asta. Spera că ţinea scorul şi că autointitulatul om magic 
era iritat. 

Sandi miji ochii privind prin fereastră. 

— Nu pot... nu-nţeleg ce fac... 

— Păzesc maşinile, zise Darby. 

Cuvintele lui Ashley îi răsunau în minte, ca nişte secvenţe 
pe jumătate amintite dintr-un coşmar: O să te prindem. şi 
când o să te prindem, târfulițo, o să ajungi să te rogi pentru 
punga aia de plastic... 

La fereastră, Ed o trase de umăr pe Sandi: 

— Stai jos. 


< 159 + 


— Îi văd. Se mişcă... 

— Îndepărtează-te dracului de fereastră, Sandi. O să te- 
mpuşte. 

Darby îşi muşcă buza, ştiind că Ed avea dreptate - 
fereastra reprezenta o slăbiciune structurală majoră. Un 
glonţ, sau chiar o piatră mare, şi cei doi fraţi ar fi putut 
escalada nămeţii până înăuntru. 

Stătea în mijlocul încăperii, sub luminile fluorescente, 
plimbându-şi degetele pe suprafaţa zgâriată a mesei. Făcu 
un tur de 360 de grade, privind de la est la nord, la vest şi 
la sud. Patru pereţi pe o fundaţie de ciment. O uşă de 
intrare cu un zăvor. O fereastră mare. Şi două mai mici, 
câte una în fiecare toaletă. 

„Noi avem clădirea. Dar ei au maşinile.” 

— E o situaţie fără ieşire, şopti ea. 

Sandi o fixă. 

— Ce se-ntâmplă mai departe? 

— Aşteptăm să facă vreo mişcare, zise Ed sumbru. Apoi 
acţionăm în consecinţă. 

Fiecare mişcare însemna un risc calculat. Dacă ieşeau, ar 
fi fost împuşcaţi. Dacă fraţii atacau clădirea, maşinile 
rămâneau nesupravegheate. Dacă ataca un singur frate, ar 
fi fost vulnerabil în faţa unei ambuscade în spaţiu închis. 
Posibilităţile şi consecinţele o ameţeau pe Darby, ca şi cum 
ar fi încercat să prevadă cu şase mişcări înainte la şah. 

Îşi dădu seama că Jay venise lângă ea şi o ţinea de 
mâneca hanoracului, pe care o strângea în pumnişorul 
înălbit. 

— Să nu-l crezi pe Ashley. Minte ca să se amuze. Ar 
spune orice ca să intre aici... 

— N-o să ne lăsăm păcăliţi, spuse Darby aruncând o 
privire către Ed şi Sandi, cerând sprijin. 

Cei doi nu-i oferiră însă decât o tăcere ostenită. Poate că 
situație fără ieşire nu era descrierea potrivită, realiză ea în 
tensiunea crescândă. Poate că una mai bună era asediu. 

Îşi mai dădu seama de ceva - toată lumea se uita acum 
la ea. 

Detesta asta. Nu era un conducător. Niciodată nu se 


e 160 œ» 


simţise confortabil în centrul atenţiei; practic suferise un 
atac de panică anul trecut, când chelnerii de la Red Robin 
se adunaseră în jurul mesei să-i cânte La mulţi ani. Îşi dori 
din nou cu disperare să fie altcineva în locul ei. Cineva mai 
inteligent, mai dur, mai curajos, la care să poată apela toţi. 
Dar nu era aşa. 

„Nu sunt decât eu. Şi noi. Şi monştrii care dau târcoale 
afară.” 

— Şi nici să nu-l insultaţi pe Ashley, avertiză Jay. El... la- 
nceput se preface că-i în regulă, dar îşi aminteşte mai 
târziu. Şi se răzbună dacă-i răneşti sentimentele... 

— Crede-mă, Jay. În noaptea asta am depăşit rănirea 
sentimentelor. 

Darby îşi goli buzunarele, aşezând pe tejghea cheile lui 
Ashley, cheile de la Honda ei şi iPhone-ul. Apoi despături 
şerveţelul maro, expunând mesajul ei către Ashley şi 
răspunsul lui: 

DACĂ LE SPUI, ÎI OMOR PE AMÂNDOI. 

Ed citi şi umerii i se încovoiară. 

Sandi icni, acoperindu-şi gura. 

— Când... când o să-şi dea seama că nu fugim la 
camionetă, le spuse Darby tuturor, o să schimbe tactica şi o 
să vină după noi. N-au de ales, pentru că acum suntem toţi 
martori şi o avem pe ostatica lor. Clădirea asta o să devină 
Alamo. Pentru următoarele patru ore. 

Scoase şi ultimul obiect din buzunar - de care aproape că 
uitase - şi-l aşeză pe placa din imitație de granit. Era 
cartuşul de .45 al lui Lars, care sclipea auriu în lumina 
puternică. 

Vederea glonţului o făcu pe Sandi să se prăbuşească pe 
scaun, îngropându-şi obrajii roşii în palme. 

— Dumnezeule! N-o să rezistăm nici patru minute... 

Darby o ignoră. 

— Mai întâi, trebuie să blocăm fereastra. 

— Corect. Ed făcu semn cu degetul. Ajută-mă să răstorn 
masa. 

X 


Ashley văzu cum se întunecă fereastra. 
< 161 >» 


O formă lată se mişcă în dreptul geamului pe interior, 
rotindu-se în sus şi reducând lumina portocalie la dungi 
strălucitoare. Îşi imagină sticla scârţâind apăsată. 

— Oh, Darbs, zise el scuipând în zăpadă. Te iubesc. 

Lars îi aruncă o privire. Stătea ghemuit în poziţie corectă 
de tragere lângă haionul Fordului, cu cotul sprijinit de bara 
de protecţie şi ţintind cu Beretta uşa de la intrare. 

— Nu-ţi face griji, zise Ashley. N-o să mai iasă nimeni. Ea 
a prevăzut ambuscada. 

— Cum? 

— Pur şi simplu. 

Se ridică şi făcu câţiva paşi, trosnindu-şi vertebrele 
amorţite, întinzându-şi picioarele, inhalând aerul montan. 

— Isuse, nu-i grozavă? O iubesc pe roşcata asta micuță. 

Profilat pe o lume verticală de brazi, molizi albi şi piscuri 
stâncoase, centrul pentru vizitatori Wanapani arăta ca o 
nucă gata să fie spartă. Ninsoarea încetase deocamdată; 
cerul se deschisese, devenind un vid virgin. Norii se 
subţiau, descoperind secera palidă a lunii şi stelele 
sclipitoare, şi astfel lumea se schimba, scufundată în 
umbrele reci ale noii lumini a lunii. O lună care cerşea 
sânge. 

Ca întotdeauna, distracţia era să decizi cum. Ashley 
trecuse deja peste zeci de animale de companie ale lui Lars 
- broaşte țestoase, peşti, doi câini, mai multe pisici luate de 
la adăpost decât îşi putea aminti - şi fie că era vorba de 
acid, de gloanţe, de foc sau de scrâşnetul cărnos al cuţitului 
ajungând la os, în moarte nu exista nicio demnitate. Toate 
fiinţele vii mureau speriate. 

Cu toată şiretenia ei, şi Darby avea să înveţe asta. 

Ashley rămase tăcut mult timp, sugându-şi buza 
inferioară. În cele din urmă, se hotărî: 

— Schimbare de plan, zise. O s-o facem înăuntru. 

— Pe toţi? 

— Da, frăţioare. Pe toţi. 


— Arme, zise Darby. Ce avem? 
— Spray-ul meu cu piper. 


e 162 œ» 


— Altceva? 

Sandi arătă spre Espresso Peak. 

— Acolo e un fel de bucătărie, dar e-ncuiat... 

— Stai aşa. Ed traversă încăperea. Lasă-mă să-ncerc 
cheia. 

— Cheia? De unde ai o... 

Ed sparse lacătul cu cheia tubulară, împrăştiind scântei 
pe toată podeaua, apoi apucă mânerul grilajului şi-l rulă 
spre tavan. 

— Espresso Peak e deschis de Crăciun. 

Darby sări peste tejghea, ateriză greoi pe gleznele 
obosite şi cercetă locul: automate de cafea, un prăjitor de 
pâine, o casă de marcat, sticle cu sirop. Deschise sertarele, 
începând cu cel de jos şi continuând în sus. Pungi cu boabe 
de cafea, vanilie, lapte praf, linguriţe care zdrăngăneau... 

— Ai găsit ceva? 

— Nimic util. 

Ed verifică în spate. 

— Nici telefon fix nu e. 

— Trebuie să fie unul. 

Darby căută în următorul set de sertare, aruncând un 
post-it galben: TE ROG, DĂ CU MOPUL LA TOALETE. TODD. 

— Vreun cuţit? 

— Linguri, linguri. Trânti sertarul. Numai linguri. 

— Ce stand pentru cafea e ăla fără cuțite? 

— Se pare că tocmai ăsta. 

Darby îşi şterse transpiraţia din ochi, privind spre casa de 
marcat (prea grea), cutia de prăjituri (nu era o armă), 
prăjitorul de pâine (nu), cafetierele aliniate pe tejghea. 

— Dar... bun, chestiile astea încălzesc apa până la 
fierbere. Să umple cineva o carafă, vă rog. 

— Ca armă? întrebă Sandi. 

— Nu. Pentru o nenorocită de cafea. 

— Avem deja cafea. 

— Eram sarcastică. 

Auzi paşi în spatele ei; se aşteptase să fie Sandi, însă era 
Jay. Fetiţa aducea carafa cu CAFIA pe care o puse sub 
robinet. Se ridică pe vârfuri ca să apese pe buton. 


e 163 + 


Automatul începu să bolborosească. 

— Mulţumesc, Jay. 

— Cu plăcere. 

Sandi era tot în partea din faţă a încăperii. Stătea în 
genunchi şi se uita prin spaţiul de şapte centimetri dintre 
masa răsturnată şi rama ferestrei. 

— Ashley şi Lars tocmai s-au mişcat iar, anunţă ea. 
Sunt... acum sunt lângă duba lor. 

— Ce fac? 

— N-aş putea spune. 

— Ţine capul jos, îi reaminti Ed. 

— E-n regulă. 

Darby deschise ultimul sertar de sub casa de marcat şi 
auzi ceva zdrăngănind sub pixuri şi role de hârtie - o cheie 
argintie. O luă şi desprinse alt post-it A NU SE COPIA. 
TODD. 

„Debaraua”, îşi aminti. 

Alergă acolo, introduse cheia şi răsuci mânerul. „Te rog, 
te rog, Doamne, să fie un telefon aici...” 

lnăuntru era beznă. Pipăi după întrerupător şi descoperi o 
cămară mică pentru curăţenie, cu laturile de un metru şi 
jumătate şi rafturi strâmbe pline de cutii de carton 
deformate. Un miros înecăcios de mucegai. Într-un colţ, o 
găleată cu un mop, mustind de apă cenuşie. Şi o cutie albă 
de prim ajutor pe raftul de sus, acoperită cu un strat subţire 
de praf. 

Şi în stânga, prins de perete... un telefon fix, bej. 

— Of, slavă Domnului... 

Smulse receptorul de plastic şi-l lipi de ureche, dar nu 
avea ton. Încercă să apese pe butoane. Îl scutură. Controlă 
cablul spiralat. Nimic. 

— Ceva noroc? întrebă Ed. 

Observă alt post-it pe perete - LINIA A CĂZUT IAR. TODD 
- şi trânti telefonul. 

— Incep să-l urăsc pe Todd. 

— Gata apa fierbinte! strigă Jay. 

Darby ieşi cu spatele din debara, aproape lovindu-se de 
Ed, şi luă carafa de pe tavă. 


e 164 œ» 


— Mulţumesc, Jay. Mai umple una, te rog. 

— Bine. 

După aceea duse carafele la uşa de la intrare, simțind 
aburii în palmă. Apa era destul de fierbinte ca să opărească 
pielea şi probabil ar fi orbit temporar un atacator. Dar se şi 
răcea rapid; în câteva minute avea să devină o cană 
inofensivă cu apă călduţă. 

Ajunsese la jumătatea drumului când observă ceva - un 
şerveţel maro îndesat sub mânerul argintiu al carafei. 

Şerveţelul e. 

Se opri şi-l despături. Pe o parte, mesajul ei NE ÎNTÂLNIM 
LA TOALETĂ şi răspunsul probabil fals al lui Ashley: AM O 
PRIETENA. Pe cealaltă, DACĂ LE SPUI, Îl OMOR PE 
AMANDOI. Şi la sfârşit, dedesubt, cu scris dezlânat de copil, 
descoperi mesajul lui Jay pentru ea: 

NU-I CREDE. 

Poftim? 

Ridică privirea. Jay umplea a doua carafă, apăsa pe 
butonul roşu, dar se uita nerăbdătoare la ea. 

Darby şopti: 

— Să nu... pe cine să nu cred? 

Ed şi Sandi? 

Jay nu răspunse. Doar înclină din cap în mişcări scurte. 
Ascunzând gestul de ceilalţi doi adulţi din cameră. 

Darby aproape că puse întrebarea cu voce tare, dar se 
abţinu. 

De ce? De ce să nu-i cred pe Ed şi... 

O mână grea se aşeză pe umărul ei, speriind-o. 

— Trei intrări, trei posibile căi de atac pentru Beavis şi 
Butt-Head. Ed oftă, numărând pe degete. Uşa de la intrare. 

— inchisă cu zăvorul, zise Darby. 

— Fereastra din faţă. 

— Baricadată. 

— Ferestrele de la toalete? 

— Sunt două. Eu am spart una mai devreme, ca să intru. 
Simti cum i se gârbovesc umerii. Asta mă îngrijorează. 

Nu era doar îngrijorată, acum era sigură - aceea era 
calea pe care o vor aborda mai întâi Ashley şi Lars. Mesele 


e 165 - 


îngrămădite de afară formau o scară spre fereastra spartă 
de la toaleta bărbaţilor. Era în continuare o slăbiciune 
structurală, iar Ashley era perfect conştient de existenţa ei. 
In noaptea aceea, îi salvase viaţa lui Darby de două ori. 

Ed încă se gândea, iar ea adulmecă din nou izul 
respirației lui - votcă, sau poate gin. „Te rog”, imploră ea. 
„Te rog, nu fi beat.” 

— Se pot strecura pe acolo? întrebă Ed. 

— Vor încerca. 

— Nu prea avem cu ce s-o blocăm... 

— Poate că... 

Darby evaluă situaţia, uitându-se la cheia tubulară din 
mâna lui Ed. Işi aminti de spray-ul cu piper al lui Sandi, plus 
carafele cu apă fiartă. Alergă la toalete, cu mintea lucrând. 

— Putem folosi asta în avantajul nostru. 

— Cum aşa? 

Deschise uşa cu cotul şi îi arătă spaţiul lung, pe lângă 
cabinele verzi, până la fereastra triunghiulară goală de pe 
perete. 

— Ashley şi Lars vor fi nevoiţi să se strecoare înăuntru, 
unul câte unul, ca s-ajungă la noi. Nu pot intra cu picioarele 
înainte. Vor trebui să bage mai întâi capul, ca să poată 
acoperi locul cu pistolul, apoi se vor răsuci ca să aterizeze 
în picioare. 

Ed se uită la ea impresionat. 

— Şi tu ai urcat pe acolo? 

— Uite care-i planul meu. Unul dintre noi o să... 

Darby se întrerupse, amintindu-şi conversaţia din aceeaşi 
toaletă, sub aceleaşi lumini pâlpâitoare, dintre ea şi Ashley. 
Cu două ore în urmă se ciondăniseră stabilind cine să fie 
Persoana A (atacatorul) şi cine să fie Persoana B 
(susţinerea). „De acum înainte, fără nicio scuză, eu voi fi 
Persoana A.”, decise ea dintr-o suflare. 

— Dara? 

— Eu o să mă lipesc de perete, continuă ea, arătând spre 
cabina cea mai îndepărtată. Chiar acolo în colţ, unde n-o să 
mă vadă când intră, şi... 

Ed rânji. 

e 166 - 


— Îi dăm cu spray cu piper. 

— Şi-i luăm pistolul. 

„Şi-i omoram pe amândoi.” 

Fraţii erau înarmaţi şi mai puternici fizic, astfel că ar fi 
fost fatal să-i îngăduie unuia să intre. Insă fereastra 
reprezenta un loc îngust şi era singura lor cale realistă de a 
pătrunde în interior, doar dacă nu reuşeau să spargă 
zăvorul sau să treacă prin fereastra baricadată. lar Darby 
ştia că dacă Ashley intra primul cu pistolul ea avea o şansă 
relativ bună să-l copleşească cu spray-ul cu piper sau cu 
apa fiartă. Dacă se descurca să le fure arma, jocul avea să 
se schimbe. 

Ed deschise uşa cabinei. 

— Eu o să păzesc fereastra. 

— Nu, eu o fac. 

— Dara, eu artrebui... 

— Am spus că eu o fac, se răsti tânăra. Sunt suficient de 
mică să mă ascund aici. Şi eu sunt cea care a-nceput toate 
astea. 

„Şi niciodată n-o să mai fiu Persoana B. Cât o să trăiesc.” 

Se aşteptase să fie contrazisă, dar Ed se holba pur şi 
simplu la ea. Fusese pe punctul de a-l corecta în privinţa 
numelui, odată pentru totdeauna. Insă n-o făcu, pentru că, 
la naiba, în noaptea asta Dara era destul de bine. Şi-i era 
recunoscătoare că nu trebuise să pomenească de mirosul 
de alcool al respirației lui. 

„Poate că... poate că de asta Jay n-are încredere în tine?” 

— Deci tu ai fost cea care a găsit-o pe Jay? întrebă Ed. 

— Mada. Eu am scos-o de acolo. 

— Şi ei călătoreau cu ea? Era parcată afară, chiar sub 
nasul nostru, în timp ce eu jucam „Pescuieşte” cu 
nemernicul? 

— Da. 

— Isuse. Eşti... să ştii că eşti un erou, Dara... 

— Încă nu. 

Tresări, privind în podea, luptându-se cu un fior de 
greață. Oră după oră, ajunsese să urască cuvântul. 

— Nu sunt nici măcar pe-aproape. Nu, dacă tu şi 


e 167 œ» 


verişoara ta o să fiţi ucişi în noaptea asta... 

— N-o să fim, zise Ed. Hei. Uită-te la mine. 

Ezitând, se uită. 

— Uite nişte vorbe înțelepte pentru tine. Ştii care-i primul 
lucru pe care ţi-l spun la centrul de reabilitare Clairmont? 
Când intri prima oară pe uşă, îţi verifică bagajele, semnezi 
toate formularele de primire şi iei loc? 

Ea scutură din cap. 

— Nici eu. Zâmbi. Dar o să ţi-l spun, bine? 

Darby râse. 

N-o făcu să se simtă mai bine. Totuşi se prefăcu, ca şi 
cum o scurtă discuţie de încurajare într-o toaletă fusese tot 
ce avea nevoie. Surâse, lăsând cicatricea să i se observe pe 
sprânceană. 

— O să-ţi reamintesc, Ed. 

— Sunt convins. 

Bărbatul se întoarse în încăperea principală. Darby simţi 
ceva atârnând în buzunarul drept - şnurul cu chei al lui 
Ashley. Il scoase şi-l studie, răsfirând cheile în palmă. Un 
stick USB negru. O cheie de la un depozit închiriat la o firmă 
pe nume Sentry Storage şi, în cele din urmă, cea mai 
importantă cheie, cea de la Chevroletul Astro al răpitorilor. 

Strânse pumnul în jurul lor şi, înainte să se răzgândească, 
le aruncă afară pe fereastră. Când căzură se auzi o 
bufnitură slabă. 

„Numeşte-o ofertă de pace.” 

Era o şansă pentru Ashley şi Lars să-şi reducă pierderile, 
să-şi ia duba şi să încerce o evadare înainte de răsăritul 
soarelui. Înainte de sosirea plugurilor. Înainte să apară 
poliţiştii fluturându-şi pistoalele. 

„Luaţi-vă cheile”, ar fi vrut să strige. 

„Nu trebuie să moară nimeni în noaptea asta. Te rog, ia-ţi 
cheile, Ashley, şi să plecăm toţi pe drumurile noastre.” 

Era o fantezie drăguță. Bănuia însă că nu exista nicio 
şansă ca jocul să se încheie fără vărsare de sânge. Fraţii 
Garver aveau prea mult de pierdut dacă plecau pur şi 
simplu. Darby stătuse deja la masă cu Ashley, îl privise în 
ochi şi le văzuse limpezimea nemiloasă. Ca lumina 


e 168 >» 


reflectându-se printr-o piatră prețioasă. Un tânăr pentru 
care oamenii nu reprezentau decât carne. Nimic mai mult. 

Şi ora vrăjitoarelor se apropia. Timpul răului, al entităţilor 
demonice, al târâtoarelor care trăiesc în tenebre. Erau doar 
superstiții, însă Darby se cutremură oricum şi scrise altă 
ciornă pe telefon. 

Bună, mamă. Dacă găseşti mesajul ăsta pe 
telefon... 

Ezită. 

„Vreau să ştii că n-am încetat să lupt. N-am cedat 
Nu sunt o victimă. Am ales să mă implic. Îmi pare 
rău, dar a trebuit. Te rog să fii convinsă că te-am 
iubit întotdeauna, mamă, şi că, indiferent ce s-ar 
întâmpla, eu voi fi mereu fetiţa ta. Am murit în 
noaptea asta încercând să salvez fetiţa altcuiva. 

Cu dragoste, Darby. 


e 169 + 


2.56 AM 


Întorcându-se în sală, împături şerveţelul cu mesajul 
criptic al lui Jay, NU-I CREDE, şi-l puse în buzunarul de la 
spate. 

„De ce?”, se întrebă, simțind un gol în stomac. 

„De ce să nu-i cred pe Ed şi pe Sandi?” 

Ar fi vrut s-o întrebe pe fetiţă, dar Ed era prea aproape. 

— Jay, găozarii ăia ţi-au spus unde voiau să te ducă? 
întrebă el. Înainte să fi rămas blocaţi aici în trecătoare? 

— Nu, răspunse Jay clătinând din cap. Au venit aici 
intenţionat. 

— Poftim? 

— Căutau locul ăsta de refugiu. Astăzi se uitau pe hartă, 
ca să-l găsească. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că voiau să ajungă aici. 

„In seara asta”, se gândi Darby legându-şi părul într-o 
coadă. O altă piesă de puzzle fără rost. Un alt fragment 
nerezolvat. li dădea dureri de stomac. Nu-şi putea imagina 
de ce Ashley şi Lars ar fi intenţionat să se înfunde acolo cu 
ostatica lor, la peste două mii şapte sute de metri 
altitudine, printre alţi câţiva călători. 

Doar dacă nu plănuiseră încă de la început să-i ucidă pe 
toţi. Fraţii asasini călătoriseră înarmaţi cu un pistol, 
douăzeci de litri de benzină şi un bidon de înălbitor. Poate 
că Ashley avea ceva diabolic în minte. In timp ce ea se 
gândea la asta, Ed o întrebă pe Jay altceva ce-i atrase 
atenţia: 

— i-au luat şi medicamentele? Atunci când te-au răpit? 

Darby ciuli urechile. „Medicamentele?” 

Jay strâmbă din nas. 

— Dozele mele? 

— Da. Medicamente, injecții, tablete. Sau cum le numesc 
părinţii tăi. 

— Nu cred. 

— OK, zise el cu un oftat şi-şi dădu pe spate părul rar. 


e 170 œ» 


Atunci spune-mi, Jay, cât... de când nu le-ai mai luat? 

— Ţin una în buzunar pentru urgente, dar am folosit-o. 
Fetiţa numără pe degete. Deci trei... ba nu, patru zile. 

Ed expiră, ca şi cum ar fi fost lovit în stomac. 

— Uau. Bine. 

— Îmi pare rău... 

— Nu. Nu-i vina ta. 

Darby îl apucă de cot. 

— Despre ce-i vorba? 

— Se pare că... mă rog, are Addison. Ed cobori glasul şi 
arătă spre brăţara galbenă a lui Jay. Boala Addison. E o 
disfuncţie a glandelor endocrine, care nu produc suficient 
cortizol pentru funcţionarea corpului. Cam unul din 
patruzeci de mii de oameni o are. E nevoie de medicaţie 
zilnică, altfel nivelul de zahăr din sânge scade şi... 

Se întrerupse. 

Darby atinse încheietura lui Jay şi citi brăţara: BOALA 
ADDISON. DEPENDENT DE STEROIZI. O răsuci, aşteptându- 
se la mai multe detalii, cum ar fi instrucţiuni de dozare, 
numărul de telefon al unui medic sau recomandări pentru 
tratament de urgenţă - dar nu mai era nimic. Asta era tot. 
Cinci cuvinte imprimate. 

Dependent de steroizi. 

— Atunci ce facem? întrebă ea. Ashley n-a ştiut ce 
medicamente să-i dea? 

— Cred că i-au administrat medicamente incorecte. 
Probabil că tâmpiţii au căutat pe Google, apoi au dat buzna 
într-o farmacie şi au înşfăcat primul lucru pe care scria 
steroizi. l-au făcut şi mai râu... 

— Parcă ai spus că eşti veterinar. 

— Sunt. Ed zâmbi forţat. Şi câinii au Addison. 

Îşi aminti mirosul înţepător de vomă din duba lui Lars. 
Tremuratul lui Jay, epuizarea, pielea palidă. Asta explica 
totul. Acum Darby se întreba: dacă ţi-a fost prescrisă o doză 
zilnică de steroizi, cât de rău poate să facă absenţa a patru 
doze? 

Mimă din buze către Ed: Cât de serios? 

El răspunse tot în tăcere: Fată. 


e 17l œ 


— Ashley şi Lars sunt tot lângă dubă, anunţă Sandi de la 
fereastră. Fac... fac ceva. Nu ştiu ce... 

— Se pregătesc să ne-atace, zise Darby. 

N-avea rost să vorbească pe ocolite. Se plimbă prin sală, 
inventariind armele. Două carafe cu apă fierbinte. Spray-ul 
cu piper al lui Sandi. Cheia tubulară a lui Ed. 

Era un plan de bătaie conceput în grabă, dar cu sens. 
Când aveau să atace, Sandi urma să monitorizeze uşa 
încuiată şi baricada împreună cu Jay, descriind manevrele 
atacatorilor. Darby trebuia să păzească fereastra de la 
toaletă. Dacă fraţii încercau să intre pe acolo, aşa cum 
anticipase, avea să-l atace prin surprindere pe Lars sau pe 
Ashley cu un jet de apă fierbinte. lar Ed, cu cheia lui 
tubulară, trebuia să fie disponibil, deplasându-se în orice 
colţ al clădirii unde ar fi fost nevoie de el. 

— Ce... Sandi şterse aburul de pe geam, îngustându-şi 
ochii. Au trecut zece minute. De ce n-au încercat încă să 
intre? 

— Se joacă cu noi, presupuse Darby. Ca să ne sperie. 

— Au reuşit. 

În liniştea dinăuntru, urechile tinerei începură să ţiuie. 
Presiunea aerului părea să crească. Tavanul părea mai 
scund. Podeaua era goală, plină de şerveţele aruncate şi 
dâre de mop. Cumva, mutarea mesei făcuse încăperea să 
pară mai mică. Aerul era dens, numai dioxid de carbon 
reciclat şi transpiraţie. 

Darby aşteptă ca să audă o glumă, pe cineva care să mai 
destindă tensiunea. 

Nimeni nu zise nimic. 

Pe drumul lung de la Boulder, ea urâse pauzele de tăcere 
dintre cântece, pentru că atunci mintea i-o lua razna. Işi 
amintea vorbele urâte pe care i le spusese mamei. Răni noi. 
Regrete noi. Acum îşi aminti răspunsul lui Ed la întrebarea 
ei despre cât de serioasă era absenţa a patru doze. De fapt, 
el nu spusese fată. 

Îşi dădu seama şi inima i se opri. Nu, el spusese ceva cu 
totul diferit. 

Spusese fatal. 


e 172 œ» 


Jay ar fi murit dacă ar fi rămas peste noapte în grija lui 
Ashley şi a lui Lars. Chiar dacă nu plănuiseră s-o omoare, 
tot n-aveau habar cum să se descurce cu boala ei 
endocrină. Şi timpul ei era pe sfârşite. 

În realitate, era perfect logic ca fraţii Garver să se 
dovedească nişte răpitori tragic de nepricepuţi. Poate că 
Ashley putea ţinti cu precizie la un kilometru distanţă, dar 
nu era suficient de metodic să conducă o operaţiune de 
răscumpărare. Improviza prea mult şi-i plăcea să se joace 
cu victimele lui. lar Lars? Era doar un copil cu tuleie, un 
caracter slab şi nedezvoltat pe care Ashley îl modelase 
după propria lui imagine morbidă. Cei doi copii-adulţi nu 
erau pregătiţi pentru complexitatea şi amploarea acţiunii 
pe care o desfăşurau. Nu erau nici pe departe calificaţi 
pentru aşa ceva. Erau ceva mult mai rău. 

Cu câţiva ani în urmă, într-o parcare întunecoasă de la 
Walmart, urmărind de sub luminile secţiunii de grădinărit 
cum un drogat ras în cap le spărgea automobilul Subaru, şi- 
o amintise pe mama ei prinzând-o de umăr şi spunându-i: 
Să nu te temi de profesionişti, Darby. Profesioniştii ştiu ce 
fac, şi o fac curat. 

Teme-te de amatori. 

— Acum... Sandi îşi făcu palmele căuş pe geam. Aha. 
Ashley tocmai a scos ceva din dubă. 0... cutie portocalie. 

Ed îngenunche lângă Jay. _ 

— Când o să vină, tu te ascunzi după tejghea. Inchizi 
ochii. Şi orice s-ar întâmpla, nu ieşi de acolo. Ai înţeles? 

Fetiţa încuviinţă din cap. 

— Bine. 

Peste capul lui Jay, Darby şopti neauzit spre Ed: Cum o 
tratăm? 

— O s-o... o s-o ducem la un spital. Asta-i tot ce putem 
face, murmură el apropiindu-se de ea. Am avut de-a face 
cu aşa ceva doar la câini, şi numai de câteva ori. Ştiu doar 
că acum e într-o perioadă de şoc. Corpul ei nu produce 
adrenalină - se numeşte criză Addison -, aşa că, dacă 
situaţia devine agitată sau înspăimântătoare, poate să facă 
o criză, sau să intre în comă, sau mai grav. Trebuie să-i 


e 173 + 


controlăm nivelul de stres. Şi să aibă un mediu cât de calm 
şi liniştit posibil... 

Sandi icni la fereastră. 

— Ashley are un... o, Doamne, ăla e un pistol pentru 
cuie? 

— Mda, zise Darby, apoi se întoarse spre Ed: N-o să fie 
aşa. 


Ashley introduse bateria în pistolul său Paslode IMCT cu 
acumulator şi aşteptă să se aprindă ledul verde. 

Pe când trăia tatăl lui (zilele de aur ale lui Fox 
Contracting), pentru alimentarea unui pistol pentru cuie 
aveai nevoie de un compresor de aer şi de câţiva metri de 
furtun de cauciuc. Acum totul era cu baterii şi acumulatoare 
- chestii pe care le puteai căra în buzunar. 

Modelul lui Ashley era portocaliu strident, ca sosit din 
Sesame Street. Şapte kilograme. Abţibildul Paslode se 
uzase. Cuiele veneau dintr-o magazie cilindrică, care îi 
amintea lui Ashley de mitraliera lui John Dillinger. Lungimile 
cuielor erau măsurate în penny, din cine ştie ce motiv 
medieval, iar acelea erau de 16 penny, adică aproximativ 
nouă centimetri. Făcute să străpungă o scândură standard. 
Puteau penetra carnea umană de la trei metri, dar şi 
dincolo de distanţa aceea tot erau aşchii rotitoare de metal 
răuvoitor, şuierând prin aer cu aproape trei sute de metri 
pe secundă. 

Superb, nu? 

Poate că Ashley eşuase spectaculos în conducerea zilnică 
a Fox Contracting, dar, frăţioare, îi plăceau la nebunie 
uneltele implicate. Din fericire, tatăl lui era deja prea 
preocupat cu uitarea propriului său nume şi defecarea într- 
o pungă, ca să mai vadă ce se alesese de moştenirea 
familiei sub conducerea fiului său. Ambii specialişti se 
căraseră nepoliticos, domeniul Web expirase, telefonul încă 
suna sporadic, însă intra pe căsuţa vocală. Uneori Ashley 
şofa duba Fox Contracting cu personajul acela jupuit din 
benzi desenate şi se simţea ca şi cum ar fi pilotat un 
cadavru mare; păstaia uscată a visurilor şi a muncii grele a 


e 174 + 


tatălui său. 

Chestia era că, dacă tipii de pe Wall Street se prăbuşeau, 
federalii interveneau şi, folosind banii altora, scăpau. Pe de 
altă parte, când mica afacere Mami & Tati se prăbuşea, 
trebuia să te descurci singur ca să scapi. Asta era stilul 
american. 

Ashley săltă Paslode-ul şi desfăcu siguranţa ţevii cu mâna 
stângă, fără niciun efort. Apoi apăsă pe trăgaci... 

TROSCI! 

Un cui de nouă centimetri găuri pneul din faţă al Hondei 
lui Darby. Cauciucul se dezumflă şuierând. 

Lars privea. 

Ashley lovi anvelopa cu piciorul, simțind cum se înmoaie. 
Apoi se aplecă şi trase - TROSC! - în cauciucul din spate. 

— Nu fi-ngrijorat, frăţioare. Rezolvăm noi asta. 

În timp ce vorbea, ocoli maşina şi găuri şi celelalte 
cauciucuri - TROSC! TROSCI! 

— Niţică treabă murdară în noaptea asta, apoi mergem 
să-l vedem pe unchiul Kenny. OK? 

— OK. 

Ashley cobori glasul, ca şi cum ar fi împărtăşit un secret 
periculos: 7 

— Mai e ceva ce am uitat să-ți spun. lţi aminteşti că are 
un Xbox One? 

— Da? 

— Are cel mai nou Gears of War. 

— OK. 

Zâmbetul lui Lars se lărgi, iar Ashley simţi un val de 
simpatie pentru dragul lui frăţior. Nu era făcut pentru asta, 
dar nu era vina lui. Cum putea fi? Nu avusese niciun control 
asupra mamei lui, care, în timpul sarcinii, înghiţise două 
podgorii pe zi. Bietul Lars fusese handicapat încă dinainte 
de a respira pentru prima dată. Chestia cea mai de rahat. 

Verifică rapid ledul de pe Paslode - era tot verde. Se ştia 
că frigul era extrem de dur cu acumulatorii, iar el avea 
numai doi. Ultimul lucru pe care-l voia era ca pistolul să-i 
rămână fără energie atunci când trebuia să fie lipit de 
tâmpla lui Darby. Ce stânjenitor ar fi fost aşa ceva! 


e 175 + 


Cât despre puterea de foc, Beretta Cougar de calibrul .45 
al lui Lars era câştigătorul evident; nu intri în luptă cu un 
pistol pentru cuie şi te aştepţi să învingi. Şi ar fi fost nevoie 
de câteva cuie de nouă centimetri ca să pui la pământ un 
om. Mai rău, proiectilele în sine se înfigeau rareori la 
distanţe mai mari de trei metri. Însă Ashley Garver îşi iubea 
pistolul, presupunea el, tocmai pentru că era o armă total 
nepractică pentru uciderea oamenilor. Il iubea fiindcă era 
greu, incomod, imprecis, înspăimântător şi brutal. 

Toţi artiştii se exprimă prin instrumentele lor, nu-i aşa? 

Acesta era instrumentul lui Ashley. 

— Haide, frăţioare. Făcu semn cu arma: Pune-ţi masca de 
războinic. 

Magazia cilindrică a Paslode-ului conţinea treizeci şi cinci 
de cuie de nouă centimetri, stivuite câte cinci. El trăsese 
patru. Avea încă mai mult decât suficiente ca să transforme 
un om într-un porc spinos urlător. Mergând lângă el, Lars 
armă Beretta aşa cum fusese învăţat, verificând cu grijă să 
aibă glonţ pe ţeavă. 

— Gears of War 4, da? întrebă. Nu cel de anul trecut? 

— Asta am spus. 

— OK. 

— Şi să nu îndrăzneşti s-o împuşti pe Darby, îi reaminti 
Ashley. E a mea. FE 


— Vin spre noi. 

— Ştiu. 

— Au un pistol pentru cuie... 

— Ştiu, Sandi. 

Jay îşi strânse tâmplele ca şi cum ar fi vrut să alunge o 
durere, legănându-se între picioarele mesei răsturnate. 

— Vă rog, vă rog, nu vă certaţi... 

— Ed, o să ne omoare... 

Bărbatul îi făcu semn cu cheia tubulară: 

— Taci. 

Darby o luă pe fetiţă pe după umeri şi o trase înapoi, 
departe de fereastra  baricadată, spre centrul sălii 
Wanapani. Orice stres sau traumă putea declanşa o criză. 


e 176 œ» 


„Acum chiar că e pe viaţă şi pe moarte. Trebuie să rămână 
calmă.” _ 

Era oare posibil în noaptea aceea? lIncercă să-şi 
amintească exact ce cuvinte folosise Ed - criză Addison? - 
şi se ghemui lângă Jay: 

— Hei. Uită-te la mine. 

Fetiţa o privi, cu ochii plini de lacrimi. 

— Jaybird, o să fie bine. 

— Banu... A 

— N-o să-ţi facă niciun rău. ţi promit că n-o să-i las. 

Lângă uşă, cearta se intensifica: 

— Ed, o să intre înăuntru... 

— Atunci o să ne luptăm cu ei. 

— Eşti beat. Dacă-ncercăm să ne luptăm cu ei, o să 
murim toţi. Vocea lui Sandi turui: Eu o să mor, tu o să mori, 
ea o să moară... 

— N-are dreptate. 

Darby o împinse pe Jay şi mai în spate, în dosul standului 
de cafea. Atinse pietrele cu palma - erau destul de solide 
ca să oprească un glonţ. 

— Să stai în spatele tejghelei, cum a spus Ed, da? Pentru 
orice eventualitate. 

— Mie n-o să-mi facă rău, şopti Jay. Jie o să-ţi facă. 

— Nu-ţi face griji pentru mine. 

Işi aminti de mesajul bizar de pe şerveţel şi se aplecă mai 
mult, coborându-şi vocea ca să n-o poată auzi ceilalţi: 

— Spune-mi, de ce vrei să n-am încredere în Ed şi Sandi? 

Jay păru stingherită. 

— Eu... nu, nu-i nimic. 

— De ce, Jay? 

— Am greşit. Nu-i nimic... 

— Spune-mi. 

La uşă, cearta dintre Ed şi Sandi atinsese punctul 
culminant. Bărbatul flutura ranga înspre verişoara lui, ca pe 
o armă, şi glasul îi devenise tunător: 

— Dacă vom coopera, ne vor ucide oricum. 

Femeia îl îmbrânci. 

— E singura noastră şansă... 


e 177 œ 


— Am crezut... Jay ezită, apoi arătă peste tejghea spre 
Sandi şi răspunse: Am crezut, la început, c-o recunosc pe 
doamna. Arată exact ca una dintre şoferiţele autobuzului 
meu de la şcoală. 

Tocmai din San Diego. 

Lumea lui Darby înlemni. 

— Dar e imposibil, spuse Jay. Nu-i aşa? 

Tânăra nu avea niciun răspuns. Care era probabilitatea? 
Care era probabilitatea ca alţi doi călători să fi venit tocmai 
din acelaşi oraş de pe Coasta de Vest ca micuța răpită? 
Dintre toate locurile posibile? Aici, la sute de kilometri în 
interiorul ţării, izolaţi într-un refugiu îndepărtat din Munţii 
Stâncoşi? 

Oxigenul părea să se fi scurs din cameră. 

San Diego. 

— Dar... dar nu-i ea, adăugă Jay repede, prinzând-o pe 
Darby de încheietura mâinii. Doar seamănă cu ea. E doaro 
coincidenţă. 

Nu, nu e, ar fi vrut Darby să spună. Nu în noaptea asta. 

In noaptea asta nu există coincidente... 

Lângă uşa de la intrare, Ed şi Sandi încetaseră să se mai 
certe. Acum ascultau amândoi, împietriţi şi atenţi. Apoi auzi 
şi Darby - o pereche de paşi înfundaţi, bocanci scrâşnind pe 
zăpada adunată afară, apropiindu-se de uşă. O echipă de 
asasini formată din doi oameni. 

Ed se îndepărtă de uşă, roşu la faţă. 

— Oh, Doamne. Să se pregătească toată lumea... 

— Ed, zise Darby, de unde spuneai că sunteţi? 

— Nu acum... 

— Răspunde-mi, te rog. 

Ed arătă cu degetul: 

— Sunt dincolo de uşă. 

— Răspunde dracului la întrebare, Ed. 

Paşii fraţilor se opriră. O auziseră pe Darby ridicând 
vocea şi acum ascultau şi ei. Ashley se afla la mai puţin de 
doi metri distanţă, aşteptând de cealaltă parte a uşii subţiri 
de lemn. Se auzea chiar şi familiara respiraţie pe gură a lui 
Faţă de Rozător, ca un ventilator de spital. 


e 178 + 


— Am... am venit din California, răspunse Ed. De ce? 

— Din ce oraş? 

— Poftim? 

— Spune-mi din ce oraş sunteţi. 

— Ce importanţă are? 

— Răspunde-mi. 

Glasul lui Darby tremura de adrenalină, cu doi 
necunoscuţi înăuntru şi doi ucigaşi dincolo de uşă. Acum 
ascultau şi ei. Toată lumea asculta. Totul atârna de ce avea 
să spună în continuare fostul veterinar... 

— Din Carlsbad, zise Ed. Noi suntem din Carlsbad. 

Nu San Diego. 

Darby clipi. „Oh, slavă Domnului.” 

Bărbatul ridică braţele: 

— Eşti fericită, Dara? 

Expiră, ca şi cum şi-ar fi golit plămânii ieşind la suprafaţă 
după o scufundare îndelungată. Era doar o coincidenţă. Jay 
se înşelase. E uşor să confunzi feţele unor străini abia 
amintiţi şi se părea că Sandi avea o geamănă pe ruta de 
dimineaţă a unui autobuz din San Diego. California era dens 
populată, deci n-ar fi fost imposibil ca Ed şi Sandi să fi 
pornit întâmplător din acelaşi stat ca fetiţa răpită. Orice 
altceva... erau doar nervii. Doar paranoia. 

Afară se aşternu liniştea. Fraţii continuau să asculte prin 
uşă. 

— Ţi-am spus, şopti Jay. Vezi? M-am înşelat... 

— Carlsbad, şuieră Ed către Darby, cu faţa sclipind de 
sudoare. Carlsbad, SUA. De ce mai ai nevoie, pentru 
numele lui Dumnezeu? Care-i statul? California. Codul? 
92018. Populaţia? O sută de mii... 

— Imi pare rău, Ed. Voiam doar să fiu sigură... 

Darby conştientiză vag mişcarea lui Sandi în spatele ei şi 
se întorcea cu faţa într-acolo când Ed continuă: 

— Regiunea? Regiunea San Diego. 

„„.Şi acela fu ultimul gând limpede care trecu prin mintea 
lui Darby înainte ca un jet puternic de lichid ca gheaţa să-i 
lovească ochii. 

Apoi durere. 


< 179 + 


Durere încinsă la alb. 


e 180 » 


ORA VRĂJITOARELOR 


e 181 œ» 


3.33 AM 


— SANDI! urlă Ed. 

Însă lumea lui Darby căpătase culoarea sângelui. Un jet 
de acid. Îşi simţea celulele corneei sfârâind, simultan 
opărite şi îngheţate. Ca un înălbitor pe sub pleoape. li 
alungase toate gândurile. 

Lovi podeaua cu genunchii, cu ochii strânşi, zgâriindu-şi 
faţa, ştergând urmele de arsură chimică. Nişte degete mici 
o prinseră de cot, trăgând. Auzi vocea lui Jay în ureche: 

— Darby. Şterge-ţi ochii... 

— Sandi, ce dracu’ faci? 

— Eddie, îmi pare rău. Imi pare tare rău... 

Vocea lui Jay insistă: 

— Şterge-ţi ochii... 

Darby se şterse furioasă, gemând de durere. Se frecă 
până când îşi strivi ochii în orbite. Se forţă să deschidă 
pleoapele, desprinzându-le cu unghiile, şi văzu o supă 
tulbure de roşu şi portocaliu înceţoşată de lacrimi 
incendiare. Zări ca prin apă marginile dalelor de pe jos. 
Încăperea se învârtea în jurul ei ca o scenă rotitoare. Tuşi, 
eliberându-şi gâtul de mucozităţi bolborositoare. Picături 
întunecate căzură pe podea. Nasul îi sângera din nou. 

— Stai nemişcată. 

Jay ridică ceva greu. Darby era pe punctul să se întrebe 
ce era... când un val de apă caldă îi scăldă faţa. „Carafa”, 
îşi dădu seama frecându-şi ochii. „Deşteaptă fetiţă.” 

Nişte umbre furioase se mişcară deasupra ei. Zgomot de 
paşi. 

— Darby. 

Jay o smuci de cot, mai tare. l-l răsuci din umăr. 

— Darby, haide. Târâş. Târâş. 

Ea se târî. Cu palmele şi genunchii pe dalele reci, pe 
jumătate orbită, picurând de apă. Jay o ghida, împingând-o 
şi trăgând-o. În spatele ei, vocile se intensificau, bubuind 
prin încăpere şi tensionând aerul: 

— Sandi, explică-mi ce se-ntâmplă... 


e 182 œ» 


— Te pot salva. 

— Să n-atingi uşa aia... 

— Te rog, lasă-mă să te salvez, gâfâi Sandi, implorând. 
Eddie, dragule, pot să-ţi salvez viaţa aia stupidă, dar numai 
dacă taci din gură şi faci exact ce-ţi spun... 

Darby auzi un clinchet metalic, sec, în spatele ei. Era 
ceva familiar, însă nu-l putea identifica. Totuşi îl mai auzise 
de câteva ori în seara aceea, suficient cât să provoace o 
senzaţie de dejă-vu. Apoi, prin ceața durerii, revelaţia o izbi 
şi mintea ei ţipă: 

„Zăvorul-zăvorul-zăvorul... Sandi tocmai a deschis uşa de 
la intrare.” SI 


Clanţa se mişcă liber în mâna lui Ashley, surprinzându-l, 
şi apăsă cu vârfurile degetelor pe uşă, împingând-o uşor, 
astfel că dezvălui lent interiorul centrului pentru vizitatori. 
O văzu mai întâi pe Sandi Schaeffer, stând în picioare în 
uşă, cu obrajii roşii ca gogoşarii. 

— Le am pe amândouă, gâfâi femeia. Le am pe 
amândouă, încuiate în toaletă... 

Amândouă? Pentru Ashley fu o uşurare. 

— Deci şi Jaybird e aici? 

— De ce n-ar fi? 

— E o poveste lungă. 

Sandi făcu o grimasă. 

— Bineînţeles. Bineînțeles... 

— Totul e sub control. 

— Sub control? Serios? Pentru că tocmai am dat cu spray 
în ochii cuiva... 

— Da, mulţumesc. 

— In noaptea asta voi nu trebuia să faceţi absolut nimic 
şi tot aţi dat-o-n bară. Sandi strănută din cauza vaporilor de 
spray cu piper şi-şi frecă nasul. Adică... Cum Dumnezeu aţi 
putut permite să se-ntâmple asta? Cum de am ajuns într-o 
situaţie atât de proastă? 

Ashley era sătul de vorbe. Îşi croi drum înăuntru, 
lăcrimând în aerul acid. Sandi se retrase, brusc alarmată, şi 
toate vorbele aspre i se opriră, pe moment, în gât. Văzuse 


e 183 + 


Paslode-ul portocaliu din mâna lui. 

Dumnezeule, Ashley chiar iubea obiectul ăla! 

— Totul e sub control, o asigură el. E bine. 

Intră şi Lars, cu geaca lui de schi bleu fluturând într-o 
rafală de vânt şi cu Beretta Cougar în mână. 

— Eşti bolnav, pufni femeia, făcând încă un pas ezitant 
înapoi. Amândoi sunteţi bolnavi. Nu trebuia să-i faceţi 
niciun rău... 

— Am improvizat. 

— Am avut dreptate în privinţa ta. A amândurora... 

— A, da? Ashley îl ciocăni pe Lars pe piept. Ascultă-mă. O 
să fie bine. 

— Ştiam că nu sunteţi decât nişte ţărănoi de nimic... 

— Vai, Sandi, îmi răneşti sentimentele. 

— Parcă aţi încerca să fiţi prinşi. 

Femeia scuipa în timp ce vorbea; o dâră de salivă i se 
scurgea de pe bărbie şi continua să meargă cu spatele, pe 
măsură ce fraţii avansau spre ea cu armele la vedere. 

— Mi-aţi spus... mi-aţi spus că o să-i daţi haine curate în 
fiecare zi. Mi-aţi spus c-o să-i supravegheați dieta. C-o să-i 
daţi cărţi. Mi-aţi promis că n-o să vă atingeţi nici de un fir 
de păr din capul lui Jay... 

— Tehnic, asta-i adevărat. Părul ei e-n regulă. 

— Cum poţi să consideri asta amuzant? O să putreziţi în 
închisoare. Tu şi micul tău sindrom alcoolic fetal de... 

Frate, ar fi încheiat ea dacă Ashley n-ar fi îmbrâncit-o. 

Nu era furios. Totul e sub control, tii minte? 

Îmbrâncirea fusese însă mai puternică decât 
intenţionase. Sandi alunecă pe spate, pantofii îi scârţăiră şi 
se lovi cu fundul ei mare de standul de cafea. Radioul se 
răsturnă şi antena zdrăngăni. Părul negru tuns castron îi 
acoperi faţa şi femeia se prinse de tejghea icnind: 

— Aţi stricat totul... 

Lars o ţinti cu Beretta. 

— HEI! 

Ashley nu-l observase până atunci pe Ed, însă... da, el 
era acolo. Fostul veterinar bărbos pe care-l bătuse la 
„Pescuieşte”, care ura produsele Apple, a cărui teamă 


e 184 œ» 


supremă era întâlnirea de Crăciun în Aurora cu familia lui 
înstrăinată, stătea acum lângă toalete, cu o unealtă în 
formă de cruce în mâna dreaptă, gata să lovească. 

— Nu-ţi permit, rosti Ed. Nu-ţi permit să te apropii de ele. 

— Sandi, zise Ashley liniştit, te rog, spune-i vărului tău să 
lase jos chestia aia. 

— E o cheie tubulară, dobitocule. 

— Ed, fă ce-ţi spune. 

Însă bărbatul rămase ferm, cu spatele la uşile toaletelor. 
Avea broboane de transpiraţie pe frunte. Cheia îi tremura în 
mână. 

Ashley nu întrerupse contactul vizual, ci se mişcă doar 
puţin într-o parte, pentru ca fratele lui să aibă o linie de 
tragere mai bună. 

— Sandi, spuse el calm, vorbind din colţul gurii, sper să 
fiu clar. Dacă vărul Ed nu pune cheia pe podea în clipa asta, 
o să moară. 

— Eddie, te rog, te rog, fă ce-ţi spune Ashley. 

Ed îşi şterse sudoarea din ochi şi o privi pe Sandi cu 
teroare crescândă. Probabil că deja înţelesese, dar abia 
acum păru să tragă nişte concluzii: 

— Isuse, cum de... cum de-i cunoşti pe oamenii ăştia? Ce 
se-ntâmplă? 

Sandi se înfioră. 

— Treaba s-a complicat... 

— Ce făceai cu fetiţa aia, Sandi? 

— Las-o jos, repetă Ashley făcând încă un pas în faţă. 
Las-o jos acum, şi nu-ți fac niciun rău, îţi promit. 

În dreapta lui, Lars luă poziţia de tragere corectă cu 
Beretta Cougar, exact aşa cum îl învățase cândva fratele 
lui. Două mâini cu degete noduroase, cu degetele mari în 
sus, arătătorul pe trăgaci. Dar Ashley ştia că nu va trage. 
Nu fără permisiunea lui. Aştepta, perfect ascultător, un 
semnal ca să-l execute pe Ed, care putea sosi în multe 
forme - inclusiv o referinţă la baseball. 

O picătură de sudoare căzu pe podea. 

— Am promis să nu vă facem rău, reluă Ashley. Aveţi 
cuvântul meu. 


e 185 œ» 


— Eddie, te rog. Vocea lui Sandi se înmuiase. Ai băut. 
Pune-o jos şi o să-ţi explic totul. 

Însă, spre cinstea lui, Ed nu cedă. Rămase ferm, fără să-i 
dea măcar atenţie pistolului lui Lars, fixându-l numai pe 
Ashley, ca şi cum n-ar mai fi existat nicio altă persoană în 
lume. Ochi duri ca piatra, sfidându-l. Cheia tubulară îi 
tremura din cauza adrenalinei. Când vorbi în cele din urmă, 
fu ca un mârâit grav. 

— Ştiam că te urăsc. 

— Serios? făcu Ashley. Mie-mi plăcea de tine. 

— De când te-am întâlnit prima dată, când ţi-am strâns 
mâna, am... pur şi simplu cumva am ştiut. Bătrânul doctor 
de animale reuşi un surâs bizar, trist: Am avut o 
străfulgerare, cred, despre cum erai de fapt. Dincolo de 
Cerc, dincolo de glumele proaste şi de jocul de cărţi. Eşti 
suma tuturor trăsăturilor pe care le-am urât vreodată la o 
fiinţă umană. Eşti îngâmfat, iritant, vorbeşti prea mult, nu 
eşti nici pe jumătate atât de deştept precum crezi, iar sub 
toate astea? Eşti răul în stare pură. 

lar tu tocmai ai înregistrat un scor perfect, fu pe punctul 
să continue Ashley. 

Ed suspină şi ceva se frânse în spatele privirii lui, ca şi 
când recunoştea în cele din urmă inutilitatea micii lui 
sfidări. Ridică ambele mâini şi deschise palma dreaptă în 
silă, în semn de predare. Cheia tubulară căzu şi zdrăngăni 
pe dale. Ecoul răsună în aer, iar Ashley rânji. 

Lars cobori Beretta. 

— Mulţumesc, răsuflă Sandi uşurată, cu ochii în lacrimi. 
Mulţumesc, Eddie, pentru... 

TROSC. 

Ed făcu o faţă nătângă, ca un om care eructase pe 
neaşteptate. Pentru o clipă confuză, mai păstră contactul 
vizual cu Ashley, la fel ca înainte. Dar acum ochii lui erau 
larg deschişi, panicaţi, căutând... 

— Ai uitat ceva, spuse Ashley. Sunt şi mincinos. 

Cobori pistolul pentru cuie. 

Ochii lui Ed îi urmăriră mişcarea, sclipind de teroare 
reţinută. Buzele i se strânseră, contractând muşchii, ca şi 


e 186 œ» 


cum ar fi încercat să vorbească, însă se întâmpla ceva 
suprarealist - falca nu i se mişca. Nici măcar un centimetru. 
Vocea îi scăpă prin nări, un geamăt strangulat. O bulă roşie 
apoasă - salivă îngroşată cu sânge - ţâşni printre dinţii din 
faţă şi căzu pe podea. 

Ashley făcu un pas în spate ca să nu-şi murdărească 
pantofii. 

Sandi ţipă. Un țipăt care spărgea urechile. 

— Lars. Ashley pocni din degete şi arătă: Contro/eaz-o, te 
rog. 

Ed duse ambele mâini la gât, evident încercând să strige 
şi el, dar trupul nu-l ajuta. Gura îi era încuiată - la propriu - 
cu un cui de oţel, care trecea ascendent prin maxilar, 
ţintuindu-i limba de cerul gurii. Ashley şi-o imagină 
zbătându-se înăuntru ca un tipar însângerat. Era foarte 
curios cât de adânc intrase cuiul de nouă centimetri - oare 
vârful lui ascuţit gâdila baza creierului lui Ed? 

Îl împinse pe bărbat cu piciorul. Ed se lovi de harta 
regională a statului Colorado şi alunecă în jos pe perete, 
suspinând încet în palme, prin sângele care îi umplea 
palmele şi picura în pete mari pe podea. 

— la loc. Ar fi trebuit să ştii, Eddie, băiete, că-i urăsc pe 
alcoolici... 

Sandi devenise isterică. Zbieră din nou, un țipăt ca de 
hienă, şi altă bulă de salivă îi atârnă de bărbie. Lars înfipse 
ţeava pistolului în gura ei şi femeia tăcu imediat. 

— Schimbare de plan, zise Ashley bătându-l pe Lars pe 
umăr; luminile fluorescente clipiră deasupra lui. Vezi, tu şi 
cu mine, frăţioare, deja am tapetat clădirea asta cu probe 
pentru poliţie şi nu avem destul înălbitor, nici timp, să 
curăţăm totul. Aşa că vom fi nevoiţi să devenim creativi, 
dacă înţelegi aluzia. 

Lars înclină din cap o dată. Mesajul în Codul Spionilor 
fusese recepționat. 

Ashley continuă, păşind peste o baltă din sângele lui Ed: 

— Cât despre Darby şi... 

„Stai aşa.” 

Işi dădu seama de ceva. 


e 187 œ» 


— Stai, stai... O apucă pe Sandi de cot, pocnindu-i din 
degete în faţă: Hei! Uită-te la mine. Ai spus... le-ai încuiat 
pe Darby şi pe Jaybird în toaletă, aşa-i? În toaleta 
bărbaţilor? 

Femeia strâmbă din nas, privindu-l cu ochi injectaţi, şi 
încuviinţă din cap. 

„Nu.” 

Lars îl privi şi el, neînţelegând. Dar Ashley înţelegea. 

„Nu, nu, nu...” 

O îmbrânci pe Sandi pe jos, tropăi pe lângă ea, pe lângă 
Ed, spre toalete, şi împinse cu cotul uşa de la toaleta 
bărbaţilor ca să găsească... o încăpere goală. Fulgii pluteau 
prin fereastra triunghiulară. 

Lars privi şi el. 

Ashley Garver făcu un pas în spate şi trânti uşa violent. 

— Aşa m-am săturat de fereastra aia nenorocită... 


Darby răsuci cheia lui Sandi şi motorul camionetei se 
trezi la viaţă. Un muget diesel care sparse liniştea din 
parcare. 

Jay se târî pe scaunul pasagerului. 

— Dacă aude Ashley? 

Darby mişcă schimbătorul de viteze. 

— Tocmai a auzit. 

Curăţase deja un cerc pe parbriz prin care să vadă şi 
săpase cu braţele în jurul roţilor din spate. Destul cât să 
formeze rampe îngheţate şi să prindă ceva aderenţă. Sandi 
venise pregătită; F-150 era o bestie de camionetă cu 
anvelope ghintuite, lanţuri şi o gardă la sol monstruoasă de 
patruzeci şi cinci de centimetri. Dacă ceva din parcarea 
asta putea să răzbată prin munţi, atunci era vehiculul 
acesta. lar dacă nici el nu putea... ei bine, Darby îşi amintea 
gluma jalnică a lui Ashley despre Ford: Found on road, 
dead. Găsit mort pe drum. 

„Să sperăm că nu.” Îşi frecă ochii de iritaţia chimică. Era 
încă udă pe faţă, apa caldă i se răcea rapid pe piele. 

— Toţi cei de aici sunt răi, şopti Jay. 

— Nu şi eu. 


e 188 œ» 


— Mda, dar toţi ceilalţi... 

Darby încercă să nu se gândească la asta. Capul încă i se 
învârtea. Mai întâi Ashley, care se prezentase ca un aliat, 
pentru ca apoi s-o trădeze. Acum Sandi îşi recunoscuse 
implicarea în complotul răpirii. N-avea de unde să ştie unde 
se situa Ed Schaeffer în tot haosul, dar spera că era încă în 
viaţă. 

„Dacă măcar e de partea noastră.” 

Spera să fie, însă, cu fiecare secundă care trecea, 
refugiul Wanapani părea să devină tot mai ostil. Plasticul 
strâns pe faţa ei. Aliaţii împuţinându-se. Duşmanii 
înmulţindu-se. Conspirația era ameţitoare. 

— Ce căuta aici şoferița mea de autobuz? întrebă Jay. 

Darby strânse volanul în mâini. 

— Momentul adevărului. 

Apăsă pedala de acceleraţie şi Fordul avansă puţin în 
zăpada mocirloasă; roţile se învârteau, azvârlind jerbe de 
gheaţă tare. Păstră o presiune constantă cu talpa. Nici prea 
apăsat, nici prea uşor. Se auzi un scrâşnet, urmat de 
patinare - totuşi, maşina se mişcă. 

— Hai. Hai, hai... 

— Cât de departe e poliţia? întrebă Jay. 

Darby îşi aminti de transmisia DTC pe care i-o descrisese 
Ed. Semiremorca răsturnată la baza trecătorii. 

— Zece... ăăă... poate doisprezece kilometri. 

— Asta nu-nseamnă mult, nu-i aşa? 

Darby roti volanul într-o întoarcere neîndemânatică de o 
sută optzeci de grade, făcând camioneta lui Sandi să 
derapeze pe peticele de gheaţă şi virând-o spre sud. In jos, 
coborând rampa, pe sens opus traficului... dacă exista aşa 
ceva. Răsuci maneta blocului de lumini şi aprinse farurile. 
Ashley şi Lars fuseseră deja alertaţi de zgomotul motorului, 
aşa că secretul nu mai avea sens. Cei doi aveau să apară 
imediat. 

— l-ai furat maşina, şopti Jay. 

— Mi-a dat cu spray în ochi. Suntem chit. 

Fetiţa râse, un sunet mic şi fragil; în luneta maşinii apăru 
o rază de lumină portocalie. Uşa centrului pentru vizitatori 


< 189 œ» 


se deschisese. O pată de lumină încadra o siluetă subţire. 

Era Lars. 

Faţă de Rozător. Numai umbre negre. Silueta ridică 
braţul drept cu aerul nepăsător al cuiva care manevrează 
telecomanda televizorului. Darby înţelese instinctiv, o 
apucă pe Jay de umăr şi o trânti pe scaunul rece de piele... 

— Jos! 

POC. 

Fereastra din dreptul pasagerului explodă. Cioburile se 
împrăştiară pe bord. Jay icni, acoperindu-şi faţa. _ 

Darby se aruncă în jos sub ploaia de sticlă. In aerul 
rarefiat, împuşcătura răsunase ca un foc de artificii. Corpul 
o implora să rămână jos în scaun, cât de jos posibil, sub 
linia de tragere a lui Faţă de Rozător, dar creierul ştia mai 
bine: 

„Vine spre noi. Chiar acum”. 

„Hai, hai, hai...” 

Găsi pedala de acceleraţie cu degetele şi o apăsă. 
Camioneta ţâşni, cu motorul duduind, aruncându-le pe 
amândouă pe spate în scaune. Lumea se puse în mişcare. 
Bagaje bufniră zgomotos în spate. Apoi Darby se îndreptă 
pe scaunul de piele lipicioasă, privi în lateral peste volan - 
expunând doar un ochi, câţiva centimetri - şi ghidă 
camioneta lui Sandi spre autostradă. 

Jay o prinse de încheietură. 

— Darby... 

— Rămâi jos. 

— Darby, trage-n noi... 

— Da, am observat... 

POC. Un glonţ perforă parbrizul şi Darby tresări. Un 
curent îngheţat şuiera din stânga; se spărsese şi geamul 
lateral. Fulgii intrau, biciuindu-i obrazul. 

— Ne urmăreşte, zise Jay. Condu mai repede... 

Darby chiar încerca. Apăsă acceleraţia mai tare şi 
camioneta derapă pe roţile din spate, totuşi viteza crescu. 
Roţile aruncau aşchii de gheaţă prin ferestre, împroşcând 
interiorul cu grăunţi reci. Lars trase din nou - POC! - şi 
oglinda laterală a camionetei explodă. Jay ţipă. 


e 190 œ» 


Darby o împinse din nou cu mâna liberă. 

— Ţine capul jos. E-n regulă... 

— Ba nu-i. 

— N-o să ne prindă. 

POC. Altă gaură străpunse parbrizul, o formă de stea 
zimţată deasupra capului fetiţei. Dar împuşcăturile lui Lars 
sunau diferit. Deveneau mai seci, mai slabe peste distanţa 
care creştea. 

— Da. Inima îi fâlfâi. Da, da, da... 

— Ce se-ntâmplă? 

Acum coborau rampa, câştigând viteză. Slavă Domnului 
pentru aderenţă, pentru gravitație, pentru panta ce se 
înclina şi mai mult! Darby mai apăsă acceleraţia. Motorul 
urlă din nou. Lumea se aplecă în jos şi cioburi de sticlă 
securizată se împrăştiară în jurul lor ca pietrişul. 

— Vezi? Ţi-am spus... 

Lars trase din nou - POC -, dar rată complet camioneta. 
Deja era prea departe de ele. Dispărea. Strălucirea 
portocalie a clădirii Wanapani se ştergea şi ea, liniile sale 
familiare se scufundau în întunericul înzăpezit, iar Darby se 
bucură mult s-o vadă dispărând de tot. Ca atunci când se 
trezea scăldată în sudoare dintr-un coşmar, nu mai vru s-o 
vadă vreodată. Niciodată. Ducă-se pe pustii locul ăla 
nenorocit. 

Jay se uită înapoi, urmărind prin luneta perforată umbra 
lui Faţă de Rozător micşorându-se - Rămâi jos! -, şi ridică 
un pumn tremurător, cu degetul inelar în sus. 

Lui Darby îi trebui un moment ca să înţeleagă. 

— Hm... nu-i ăla degetul. 

— Oh. Jay se corectă. E mai bine? 

— Mai bine. 

— Mulţumesc, zise fetiţa de şapte ani arătând degetul 
prin geamul spart de gloanţe al unei camionete furate şi 
Darby începu să râdă. 

Era ceva involuntar, scuturându-i plămânii ca o tuse. Nu 
se putea opri. 

„O, Doamne, chiar am făcut-o. Am scăpat.” 

Doar  zece-doisprezece kilometri de mers.  Scoase 


<e 191 œ» 


telefonul din buzunar şi i-l aruncă lui Jay. 

— Hei. Uită-te la ecran, bine? Dacă vezi vreo liniuţă de 
semnal, dă-mi-l imediat. 

— Bateria e aproape moartă. 

— Ştiu. 

Coborau, cu cauciucurile măcinând zăpada proaspătă ca 
nişte pietre de moară. Darby apăsa constant acceleraţia ca 
să ţină Fordul în mişcare. Să nu întrerupă inerția. Asta era 
totul acum - o înaintare brută, disperată. Ca atunci când 
conducea prin două state cu stomacul plin de Red Bull şi 
ibuprofen, luptându-se să-şi păstreze impulsul dat de 
cofeină, cu un mesaj criptic de la Devon tremurându-i în 
palmă (Acum e bine), întrecându-se cu Zăpaghedonul prin 
trecătoare. Înainte, înainte, înainte. „Nu te opri. Nu te opri, 
nu te opri...” 

Ajunseseră pe Drumul Statal 7; lumina strălucitoare a 
farurilor mătura mormane îngheţate de zăpadă îngrămădită 
de vânt. Acolo plănuia să intre pe banda care ducea spre 
nord şi să treacă pe sub primul stâlp de iluminat. Darby 
simţi alt fior de excitație în stomac. Se întâmpla cu 
adevărat. Reuşise. Chiar evadau. 

Totuşi, încă era îngrijorată: dacă fraţii îşi deszăpezeau 
duba, o puneau în mişcare şi le urmăreau pe autostradă? 
Apoi simţi un fior de triumf când realiză: „Ashley nici măcar 
nu ştie unde sunt cheile Astro-ului. Nu m-a văzut 
aruncându-le pe fereastra toaletei”. 

Da, da, da. Totul părea prea bine ca să fie adevărat. 

— Ţine telefonul ridicat. Îi arătă fetiţei. Afară pe 
fereastră. 

Jay o ascultă, stând pe genunchi ca să se aplece pe 
fereastra din dreapta, şi Darby îşi imagină dintr-odată 
lovind un obstacol şi pe fetiţă zburând din maşină ca un 
manechin pentru teste de impact. Ar fi fost dificil de 
explicat părinţilor ei. 

— Pune-ţi centura de siguranţă, adăugă ea. Te rog. 

— De ce? 

— Pentru că aşa cere legea. 

— Dar dacă va trebui să ieşim şi să fugim? 


< 192 œ» 


— Atunci... Isuse! Atunci o s-o desfaci. 

— Ata nu-i pusă. 

— Hei! Darby rânji sumbru, adoptând cea mai bună 
versiune de voce de tată supărat: Nu mă face să-ntorc 
maşina. 

Jay îşi prinse centura cu un clic metalic şi arătă spre 
scaun, în spatele capului lui Darby: 

— Aproape te-a nimerit. 

Darby atinse tetiera, în spatele cozii ei. Imediat degetele 
îi descoperiră gaura de ieşire zdrenţuită, de unde se 
împrăştiau nori spongioşi de spumă galbenă. Glonţul lui 
Lars trecuse la maximum trei centimetri, ratându-i scalpul, 
înainte de a ieşi prin parbriz. Fusese salvată printr-un noroc 
chior. Lăsă să-i scape un râs răguşit. 

— Ce bine c-am doar un metru jumate, nu? 

— E bine, da, zise Jay. Imi place de tine. 

Darby ieşi cu camioneta lui Sandi pe autostradă, intrând 
pe sens opus pe benzile pustii. În condiţii normale de trafic 
ar fi fost o manevră sinucigaşă. Porni din reflex 
semnalizatorul, înainte de a se simţi ridicolă. Mâinile încă îi 
tremurau. Se aşternuse o linişte stranie şi ea îşi drese 
glasul, încercând s-o umple: 

— Aşadar... Sandi conduce autobuzul de la şcoala ta? 

— Cred c-o cheamă doamna Schaeffer. 

— Era drăguță? 

— M-a răpit. 

— În afară de asta. 

— Nu prea. Jay ridică din umeri. A înlocuit pe cineva 
pentru o perioadă. Abia dacă mi-o amintesc. 

„Dar cu siguranţă ea îşi aminteşte de tine”, se gândi 
Darby. „Îşi aminteşte de tine, de vila ta strălucitoare şi de 
programul zilnic al părinţilor tăi yuppie.”  Şoferiţa 
autobuzului şcolii ar fi în mod logic iniţiatoarea unei răpiri 
pentru răscumpărare, iar Ashley şi Lars se ocupau evident 
de munca murdară. Însă de ce ar fi riscat Sandi să se 
întâlnească personal cu Beavis şi Butt-Head, şi tocmai aici? 
Într-un refugiu îndepărtat, la două state distanţă? 

Privi autostrada înzăpezită derulându-se şi simţi cum 


e 193 œ» 


sângele îi revenea în extremităţi, opunându-se aerului rece 
care sufla prin ferestre. Abia acum începea să perceapă 
umorul negru al întregii aventuri, propriul ei ghinion şi 
judecata proastă. Crezuse cu neghiobie într-un răpitor 
pentru a doua oară în noaptea asta. Carafa de apă caldă pe 
care plănuise s-o utilizeze drept armă? Jaybird i-o aruncase 
pe faţă, care încă o mai înţepa de la opăreală. Nimic nu 
mersese conform planului. Dinţii îi clănţăneau. Nu se putu 
abţine: 

— Jay, data viitoare când ţi se pare că recunoşti pe 
cineva... de exemplu, dacă primul poliţist din Colorado pe 
care-l vedem seamănă cu dentistul tău din San Diego, te 
rog să-mi spui, da? 

— De fapt, dentistul meu locuieşte în L.A. 

— Los Angeles? 

— Da. 

— lei avionul ca să te duci la dentist? 

Jay tresări, jenată. 

— Uneori. 

— Serios? 

— Păi... părinţii mei îl apreciază... 

— Să fiu a naibii. Părinţii tăi au inventat Google sau ceva 
de genul ăsta? 

— Râzi de mine. 

Darby zâmbi. 

— E prea târziu să cer eu răscumpărarea? 

— Poate că nu. Jay îi întoarse zâmbetul: Tu eşti cea care 
conduce o camionetă fura... 

Oprirea le zdruncină creierii. 

Lumea întreagă păru să arunce ancora. Camioneta se 
afundă cu botul într-o grămadă de zăpadă, îngropându-şi 
farurile şi întunecându-se, două tone în mişcare lovindu-se 
de un obstacol dur. O doză goală de Gatorade zbură din 
consolă. Cioburi de sticlă se împrăştiară. Darby se lovi cu 
maxilarul de volan, muşcându-şi limba, şi într-o fracțiune de 
secundă erau din nou înţepenite, prinse în capcană, şi toată 
veselia deveni amară şi metalică, ca gustul sângelui din 
gura ei. 


e 194 œ» 


„Oh, nu. Nu, nu, nu...” 
Jay se uită la ea. 
— Ce bine că m-ai pus să-mi leg centura. 


e 195 œ» 


3.45 AM 


— Of, rahat. 

Darby băgă în marşarier. Mai încercă o dată. Acceleră iar 
şi iar. Fără succes; roţile alunecară până ce interiorul se 
umplu de miros de cauciuc ars. 

Camioneta era înţepenită, cu botul în direcţia greşită pe 
banda din dreapta înspre nord a Drumului Statal 7, chiar în 
faţa unui panou albastru pe care scria SPAŢIU DE REFUGIU. 
Darby întinse gâtul să se uite prin luneta spartă - 
parcursese mai puţin de cincisprezece metri pe autostradă. 
O jumătate de kilometru de la clădirea Wanapani, 
maximum. Încă putea vedea luminile portocalii din parcare 
printr-un pâlc de pini Douglas. De fapt, nu prea mai conta 
dacă îşi găsiseră cheile, pentru că Ashley şi Lars le puteau 
ajunge mergând pe jos. 

— Rahat, rahat, rahat... 

Izbi volanul cu pumnul, atingând din greşeală claxonul. 

Jay se uită şi ea în spate. 

— Pot să ne prindă? 

„Da, da, da, sută la sută da...” 

— Nu, spuse Darby. Am mers prea departe. Dar rămâi 
înăuntru. 

Deschise portiera, împrăştiind cioburile, şi alunecă afară 
în zăpada adâncă. Se simţea bătrână şi obosită. O dureau 
oasele. Ochii încă o usturau din cauza spray-ului cu piper. 

— Ce faci? 

— Scot maşina din zăpadă. 

Ocoli botul Fordului, chinuindu-se să distingă ceva în 
lumina farurilor pe jumătate îngropate. Stomacul i se 
strânse când constată cât de mare era nămetele adunat în 
faţa grilajului camionetei. Trebuie să fi avut patruzeci şi 
cinci de kilograme, poate mai mult, dens şi fără ieşire 
precum cimentul ud. 

Aproape colapsă văzându-l. Era enorm. 

Apoi îi căzură ochii pe fetiţa din spatele parbrizului spart, 
la limita unei crize Addison. O bombă de anxietate cu ceas; 


e 196 œ» 


foarte aproape de criză, de comă sau mai rău. 

Aşa că Darby se lăsă pe genunchii înţepeniţi şi începu să 
sape. 

— Pot să te-ajut? întrebă Jay. 

— Nu. Nu trebuie să te extenuezi. Doar fii atentă le 
telefon, te rog. Spune-mi dacă prinzi semnal. 

Ridică un bolovan de zăpadă sfărâmicios şi-l aruncă într-o 
parte. Degetele goale îi pulsau din cauza gerului. 

„Zece kilometri”, se gândi, aruncând o privire în josul 
pantei. 

Zece kilometri până la semiremorca răsturnată. Oare 
asta era tot? Îşi imagină scena aglomerată a unui accident, 
roind de ajutoare venite la faţa locului, forfotind de lumini şi 
mişcare. Pulsaţiile roş-albastre ale girofarurilor maşinilor de 
poliţie. Vestele reflectorizante ale echipajelor de întreţinere 
a drumurilor. Paramedici introducând tuburi în gâturi. 
Victime ameţite evacuate pe tărgi. 

Toate astea la doar zece kilometri pe drumul acela 
întunecos. Nu părea posibil. 

Zece kilometri. 

Drumul Statal 7 era mai ridicat în locul unde se 
poticniseră ele, pe marginea superioară a unei serpentine. 
Coniferele erau mai rare, terenul pietros şi abrupt. La 
lumina zilei şi pe vreme bună, de acolo s-ar fi deschis o 
panoramă uluitoare asupra munţilor. Dar în momentul 
acela era probabil singura zonă din Backbone Pass unde 
exista o şansă vagă de a prinde semnal telefonic. La naiba 
cu Copiii de Coşmar ai lui Ashley! Privind în urmă, Darby 
înţelese că fusese evident una dintre minciunile lui. Un alt 
şiretlic răutăcios prin care s-o facă să-şi irosească bateria. 

O rafală de vânt străbătu munţii, făcând ramurile să 
trosnească, trăgând-o de mâneci, ridicând vârtejuri bizare 
de pulbere de zăpadă ce traversară autostrada ca nişte 
fantome. 

— Hei, Jay! 

Gâfâia ca un câine, străduindu-se să lege o conversaţie 
care să umple tăcerea stranie. Încerca să menţină 
atmosfera calmă, plăcută, fără grabă. 


e 197 œ» 


— Ce... ce vrei să te faci când o să creşti mare? 

— Nu spun. 

— De ce? 

— O să râzi iar de mine. 

Darby se aplecă pe după farurile Fordului, căutând pe 
rampa de ieşire din refugiu siluetele înaintând ale lui Ashley 
şi Lars. Încă nu se zăreau. 

— Haide, Jay. Îmi eşti datoare. Eu am luat un spray cu 
piper în faţă pentru tine. 

— N-a fost pentru mine. Pe tine te ţintea. 

— Ştii ce vreau să spun... 

— Paleontolog, răspunse fetiţa. 

— Poftim? 

— Paleontolog. 

— Adică... un fel de vânător de fosile de dinozauri? 

— Da, zise Jay. Asta face un paleontolog. 

însă Darby n-o asculta. Observase că unul dintre 
cauciucurile camionetei arăta ciudat de flasc şi sângele îi 
îngheţă. Mai dădu la o parte un braţ de zăpadă şi găsi un 
cerc de oţel ieşind din laterala anvelopei. Un cap de cui. 
Acum auzi - şuieratul uşor, reptilian. Aerul care scăpa. 

Se târi la cealaltă roată. Alte două cuie perforau 
anvelopele. 

„Oh, Doamne, ăsta a fost planul de rezervă al lui Ashley.” 

Lovi cu pumnul în zăpadă. 

— Futu-i! 

„Ne-a distrus toate maşinile, în caz că reuşim să evadăm 
cu vreuna...” 

Totuşi nu avea sens. De ce ar fi găurit Ashley şi 
cauciucurile camionetei lui Sandi dacă femeia făcea parte 
din planul de răpire? După ce avuseseră atâta grijă să se 
întâlnească aici, în Munţii Stâncoși îngheţaţi? 

Jay scoase capul pe după portieră. 

— Ce-i? 

— Nimic. 

Darby se întoarse în faţa camionetei şi reluă săpatul, de 
două ori mai rapid. Inima îi bubuia, lovindu-se de coaste, în 
timp ce ea se străduia să pară calmă. 


e 198 œ» 


— Jaybird, spune-mi... Care-i... care-i dinozaurul tău 
preferat? 

— Îmi plac toţi. 

— Da, dar trebuie să ai un favorit. T-Rex? Velociraptor? 
Triceratops? 

— Eustreptospondylus. 

— Habar n-am care-i ăla. 

— De-asta îmi place. 

— Descrie-mi-l, te rog. 

Darby trebuia doar să continue conversaţia, în timp ce 
arunca braţe de zăpadă, cu gândurile învârtindu-i-se 
frenetic: „Vine după noi. Din clipă în clipă, o să ne-ajungă, 
şi are pistolul ăla cu cuie...” 

— E un carnivor, spuse fetiţa. Merge pe cele două 
picioare din spate. Perioada Jurasicului. Trei degete la 
fiecare mână, cam ca un velociraptor... 

— Atunci ai putea să-i spui pur şi simplu „raptor”. 

— Ba nu. E Eustreptospondylus. 

— Nu pare cine ştie ce dinozaur. 

— Nu ştii cum se scrie, zise Jay, apoi se opri. Ah! 
Telefonul tău a găsit semnal... 

Darby ţâşni în picioare şi alergă pe partea pasagerului, 
întinzându-se prin fereastra spartă şi smulgând iPhone-ul 
din mâna fetiţei. Dar nu crezu până nu văzu - o singură 
bară de semnal. Clipi rapid. 

— E rândul tău să sapi, zise ea. 

— Bateria e unu la sută... 

— Ştiu. 

Portiera scârţâi, împrăştiind iar sticla spartă, şi Jay sări 
afară. Darby ridică telefonul cu degetele înroşite, formând 
911 cu degetul mare - însă telefonul îi vibră în mână, 
speriind-o. Inştiinţarea MESAJ NOU îi bloca ecranul. Fu cât 
pe ce s-o anuleze, când văzu numărul expeditorului. 

Era 911. 

Un răspuns la SMS-ul ei, cel pe care încercase să-l trimită 
cu ore în urmă şi abia acum reuşise să fie expediat: Copil 
răpit dubă gri număr VBH9045 pe Drumul Statal 7 
refugiul Wanapa trimiteţi poliţia. 


e 199 œ» 


Răspunsul? 

Găseşte un loc sigur. Soseşte poliţist TES 30. 

Darby aproape că scăpă telefonul. TES, adică timp 
estimat de sosire. 30 - minute până la sosire, corect? Nu 
puteau fi ore sau zile... 

„Treizeci de minute.” 

— Funcţionează? întrebă Jay, gâfâind în timp ce săpa. 

Lui Darby nu-i venea să creadă. Părea o halucinație. 

Clipi, temându-se să nu se destrame ca un vis, dar 
literele erau tot acolo, tremurând în mâinile ei amorţite. 
Textul fusese trimis cu succes la ora 3.56 AM. Primise 
răspunsul dispecerului la 3.58 AM. Cu doar câteva minute în 
urmă. 

„Oh, slavă Domnului, poliţiştii o să ajungă aici în treizeci 
de minute...” 

Respiră adânc şi pieptul i se umflă. Simţi electrizarea 
nervoasă în oase. Avea întrebări. Tone. Pentru început, nu 
ştia cum se împăca asta cu situaţia plugurilor DTC - să se 
aştepte şi la sosirea plugurilor tot în treizeci de minute? Sau 
ele trebuiau să vină primele? Asaltau toţi odată Backbone 
Pass - poliţia şi echipajele de întreţinere -, ca un unic şi 
mare convoi? Nu ştia şi, sincer vorbind, nici nu-i păsa, atât 
timp cât poliţiştii ajungeau acolo şi-l împuşcau pe Ashley în 
mutra lui încrezută. 

— Oh, Jay, şopti ea. Imi vine să te pup... 

Vocea fetiţei răsună ascuţit: 

— Darby, stop. 

— Ce-i? 

Jay stătea cu faţa la ea, în lumina farurilor Fordului. 
Privea fix şi fulgii i se aşezau pe umeri; era alarmant de 
nemişcată. Darby încercă să-şi păstreze glasul calm: 

— Jay, nu-nţeleg... 

— Nu te mişca. 

— Ce e? 

Fetiţa şopti: 

— E-n spatele tău. 


x 


Ashley pipăia trăgaciul Paslode-ului, pregătindu-se să-i 
e 200 œ» 


trimită în ceafă un cui de nouă centimetri, când Darby se 
întoarse cu faţa la el. 

Şuviţele arămii îi zburară de pe obraji când fata se răsuci, 
rotindu-şi ochii şi găsindu-l, în cele din urmă. În lumina lunii, 
pielea ei era albă ca laptele. Cicatricea era invizibilă; doar 
dacă nu strângea din ochi sau zâmbea. Părea o actriţă în 
punctul culminant, înflorind delicat sub ochiul cinefilului, 
aşa cum Eva Green îl întâmpină pe Daniel Craig în Casino 
Royale. 

O simplă întoarcere. 

Dar, Isuse, ce întoarcere! 

Sub geaca şi pantalonii ei, Ashley îi putea localiza 
formele somptuoase ale trupului. Umerii. Şoldurile. Sânii. Îşi 
dori să poată imortaliza clipa aceea, imaginea aceea de o 
frumuseţe răpitoare, şi s-o păstreze pentru totdeauna. Ca în 
cazul oricărei opere de artă adevărate, niciodată nu eşti 
prea sigur ce simţi la început, trebuie să-ţi clarifici 
sentimentele mai târziu. lar el avea multe de clarificat. Îşi 
dori să fi fost ceva simplu, ca dorinţa carnală, pentru că 
aceea putea fi potolită cu Pornhub, însă de când o sărutase 
în toaleta murdară, sentimentele lui pentru Darby 
deveniseră mai încurcate şi mai complexe. 

— Bună, Darbs. Se chinui să zâmbească. O noapte lungă, 
nu? 

Tânăra nu spuse nimic. 

In ochii ei nu exista teamă. Nici măcar un tremur. 

Pur şi simplu îl privi de sus până jos, măsurându-l, ca şi 
cum roşcata de la UC Boulder ar fi anticipat deja întâlnirea, 
cu ore în urmă, şi avea un plan de rezervă gata pregătit, 
ceea ce, bineînţeles, era imposibil. Noaptea fusese un 
uragan, furtuni năduşitoare de baftă chioară şi surprize 
odioase. Nici măcar un om magic ca Ashley nu putea 
rămâne mereu deasupra. 

Cu toate astea, gândi: „Aş fi vrut să nu te întorci. Asta 
face lucrurile mai dificile”. 

Bărbatul ridică din nou pistolul pentru cuie. Eliberă gura 
Paslode-ului cu mâna stângă, desfăcu siguranţa şi apăsă pe 
trăgaciul cu două trepte, ţintind cu grijă spre ochiul ei 


e 201 œ» 


stâng... 

Darby nu se clinti. 

— Ar fi o greşeală. 

— Ce? 

— Nu vrei să m-omori. 

— Da? Şi de ce? 

— Ţi-am ascuns cheile de la maşină, zise ea. Ştiu unde 
sunt cheile de la Astro, iar dacă mă omori acum, n-o să le 
găseşti niciodată. Camioneta lui Sandi e blocată aici şi ai 
spart şi cauciucurile maşinii mele, aşa că te-ai prins singur 
în capcană. Duba aia e singura scăpare din refugiul ăsta 
pentru tine şi fratele tău. 

Tăcere. 

Darby ridică mâinile, într-un gest triumfător. 

Şi din faţa camionetei lui Sandi, Ashley auzi un ciripit 
hârşâit, straniu. Era ceva ce nu mai auzise până atunci. 

Era Jay, care râdea. 


e 202 œ» 


4.05 AM 


„Treizeci de minute. Treizeci de minute. Supravieţuieşte 
următoarele treizeci de minute, până ajung poliţiştii aici.” 

Îşi repeta asta în minte pe drumul de întoarcere spre 
refugiu. Ashley îi poruncise să meargă în faţă, cu Jay 
alături, în timp ce el ţinea pistolul pentru cuie în spatele lor. 
Luase şi iPhone-ul fetei. 

ÎI smulsese din mâna lui Darby înainte ca ea să poată 
şterge mesajul de la 911. Acum căuta prin el, ecranul 
luminând zăpada în albastru spectral în timp ce mergeau, 
iar ea se pregăti în tăcere pentru reacţia apocaliptică a lui 
Ashley Garver atunci când avea să afle adevărul - că 
poliţiştii puteau sosi dintr-o secundă în alta. 

Însă nu se întâmplă nimic. Mergeau în linişte. ÎI auzi 
umezindu-şi buzele, ajustându-şi priza pe pistolul pentru 
cuie în timp ce-i verifica telefonul, şi-şi dădu seama - „Nu- 
mi citeşte mesajele”. 

Posibilitatea ca Darby să fi trimis un SMS poliţiei nu-i 
trecuse prin minte. Îi scana doar apelurile, căutând mesaje 
vocale reuşite către 911. Ceea ce, desigur, ea încercase 
deja, de zeci de ori, la orele 9 şi 10 seara. Pe acelea le 
derula, căutând reperele temporale. 

— Apel eşuat, citi el. Apel eşuat. Apel eşuat. Apel eşuat... 

„Habar n-ai tu.” Ar fi vrut să râdă, dar nu putea. 

„Îl ţii în propria-ţi mână.” 

— Bun, bun... 

Părea să se fi relaxat. 

Darby strânse mâna nevătămată a lui Jay şi-i şopti: 

— Să nu-ţi fie teamă. Nu mă poate omori, pentru că eu 
ştiu unde sunt cheile lui... 

— Adevărat, Darbs! strigă Ashley. Dar pot să te rănesc. 

„Da?” şi-ar fi dorit ea să-i spună. „Ai la dispoziţie o 
jumătate de oră, idiotule.” 

Spera cu disperare ca aceea să fi fost o estimare realistă 
a sosirii poliţiei, nu doar presupunerea unui dispecer. Intre 
semiremorca răsturnată şi viscol, existau o mulţime de 


e 203 œ» 


complicaţii posibile ce nu puteau fi vizibile de la un 
dispecerat de urgenţă dintr-un post călduţ de şerif de pe 
undeva. Dacă nu erau treizeci de minute, ci patruzeci? O 
oră? Două ore? 

Ashley o percheziţionă din mers. Lipindu-i pistolul de şira 
spinării, degetele lui îi căutară prin buzunare, în faţă şi în 
spate. Picioarele. Mânecile hanoracului. 

— Doar ca să mă asigur, îi suflă el în ceafă. 

Işi căuta cheile. 

„Singurul avantaj care mă ţine acum în viaţă sunt 
nenorocitele alea de chei.” Şi le imagină acoperite de 
zăpadă lângă fereastra toaletei, acolo unde aterizaseră. 
Dispărând încet, fulg cu fulg. 

— Ar trebui să-mi spui acum ce ai făcut cu ele, şopti 
bărbatul. Ar fi mult mai uşor pentru amândoi. 

Mult timp Darby nu pricepu ce voia să spună. Apoi 
înţelegerea se produse lent, ca o umbră uriaşă urcând din 
adâncuri, luând o formă monstruoasă. 

Când urmau să intre în centrul pentru vizitatori, Ashley 
avea de gând s-o tortureze. Era o certitudine. l-ar fi dat un 
cartonaş galben, sau unul roşu, sau mai rău, până când 
mărturisea unde era şnurul cu chei. lar în secunda în care 
ar fi vorbit, ar fi ucis-o. Îşi simţi inima zbătându-i-se în piept 
ca un animal prins în capcană. Se gândi să fugă, dar ar fi 
împuşcat-o cu un cui în spate. Şi Ashley era mult prea 
vânjos ca să se lupte cu el. 

Refugiul se apropia, prinzând formă în lumina lunii. Părea 
senin, însă într-un mod fals, ca o machetă din interiorul 
unui globuleţ cu zăpadă. Văzu maşinile: Astro-ul lor, Honda 
ei, tomberonul îngropat pe care îl confundase cu maşina lui 
Ashley. Portdrapelul îngheţat, stând drept ca un ac. Grupul 
de bronz al Copiilor de Coşmar. Şi ivindu-se din întuneric, 
pe jumătate îngropat în zăpada măturată de vânt, centrul 
pentru vizitatori Wanapani. 

Marele Diavol, asta era semnificaţia numelui. 

Apoi Ashley o răsuci. 

— Întoarce-te, întoarce-te! 

Urmară poteca de la parcare către uşă. Ultimii 


e 204 œ» 


cincisprezece metri. 

„Deja am salvat-o pe Jay”, îşi reaminti. „Am implicat 
poliţia. Vor veni înarmaţi. O să se ocupe ei de Ashley şi de 
Lars. Tot ce trebuie să fac eu e să supraviețuiesc.” 

Drumul lung de întoarcere trebuie să le fi luat zece, 
poate cincisprezece minute, presupunea ea. Deci erau 
aproape la jumătate. 

Alte vreo cincisprezece minute. 

În timp ce se apropiau de clădire, Darby înţelese ceva - 
nici măcar nu-i mai era frică. De fapt, se simţea înviorată, 
îmbătată de un fel de excitație ciudată. Se trăsese în ea, 
primise în faţă un jet de spray cu piper, fusese asfixiată cu 
o pungă de plastic, dar, ca un nenorocit de gândac, 
supravieţuise indiferent cu ce aruncaseră în ea Ashley şi 
Lars - ba chiar şi Sandi. Darby încă se afla în luptă. Era 
ceva prea personal: duelul acesta psihologic de opt ore cu 
Ashley, toate răsturnările de situaţie ale nopţii, pierderile şi 
victoriile. Acum trebuia să fie martora sinistrului ei şah mat. 
Voia să fie prezentă în secunda în care va avea loc, să vadă 
şocul pe faţa lui Ashley când girofarul primei maşini de 
poliţie avea să strălucească roş-albastru. O entuziasma, 
într-un mod misterios pe care nu l-ar fi putut descrie. 

„O să mă răneşti, Ashley. O să mă răneşti rău. In ultimele 
astea cincisprezece minute sunt a ta. Dar după? O să fii tu 
al meu. Şi habar n-ai tu...” 

— Ah, zise Ashley şi se opri. Ai... ai primit un SMS pe 
autostradă. 

Strălucirea albastră reveni. Îi verifica iar telefonul. 

Darby intră în panică. Probabil că era un al doilea mesaj 
de la 911. Bineînţeles. Dispecerul de la urgenţe, bine 
intenţionat, n-avea de unde să ştie că Darby însăşi avea 
necazuri, că telefonul ei se afla acum în mâna ucigaşului. 

— De la... Ashley strânse din ochi. De la cineva pe 
nume... Devon. 

Îi întinse telefonul crăpat, iar când ochii ei se adaptară, 
tot ce mai rămăsese din lumea lui Darby se dezintegră. S-a 
întâmplat. Mama a murit. 

— Oh, făcu Ashley. Nasol. 


e 205 œ» 


Apoi rupse telefonul în două. 
— Mergi mai departe. 


Uşa de la intrare se închise cu un zgomot asemănător 
unei Împuşcături. 

Jay ţipă când îl văzu pe Ed. Ashley rânji, cu toţi dinţii albi, 
o apucă de guler şi o forţă să se uite: 

— Mişto, nu? 

Ed Schaeffer era prăbuşit în şezut sub harta statului 
Colorado, cu partea din faţă a jachetei Carhartt lucioasă de 
sânge. Îşi înălţă capul spre ei când intrară şi buzele îi 
tremurară uşor, ca şi cum ar fi încercat să vorbească. 

— Nu te mişca, Eddie. 

Sandi îngenunche lângă el, vrând să-i înfăşoare nişte 
tifon în jurul fălcii distruse. Trusa albă de prim ajutor stătea 
deschisă pe podea, cu conţinutul împrăştiat. 

— Nu te mişca, încerc să te-ajut... 

Peste mâinile ei care tremurau, ochii lui Ed se ridicară 
spre Darby, o recunoscu şi încercă din nou să vorbească, 
însă nu reuşi să scoată decât un geamăt nedesluşit. Un 
cheag de sânge îi ţâşni printre dinţii blocaţi şi-i căzu în 
poală. 

Jay ţipă, luptându-se să-şi îndepărteze privirea, dar 
Ashley nu-i îngădui. , 

— Vezi? îi spuse la ureche. Asta-i un cartonaş roşu. 

Din cealaltă parte a încăperii, Lars supraveghea totul ca 
o sperietoare de ciori, ţinând într-o mână pistolul .45 şi în 
cealaltă mână un recipient alb cu înălbitor, în timp ce 
strigătul sugrumat al lui Ed atinse un punct culminant în 
aerul închis. 

Darby abia dacă înregistră toată oroarea. 

Ea nu era acolo. Nu în realitate. Se afla în altă parte, iar 
lumea aceasta devenise alunecoasă. Luminile se îngustară, 
devenind raze. Trupul îi era rece, pulsul şi respiraţia 
căpătau un ritm lent, mecanic. Îşi imagină o creatură 
micuță, adevăratul ei sine poate, trăgând de manete şi 
vizionând imagini transmise de videocamere, în interiorul 
craniului ei. Văzuse asta într-un film - Bărbaţii în negru. Îşi 


e 206 œ» 


aminti că vizionase DVD-ul cu ani în urmă împreună cu 
mama ei pe canapeaua de la subsol, împărțind o pătură cu 
imprimeuri cu Snoopy. Îmi place Will Smith, îi spusese 
mama ei, sorbind dintr-o băutură care mirosea a piersici. 
Mă poate salva oricând vrea. 

Acum ea nu mai era, realiză Darby. 

Trupul Mayei Thorne avea să rămână în spitalul din 
Provo, Utah, dar creatura micuță care locuise în craniul ei 
era pierdută pentru totdeauna. 

Ashley îi strivi mâna dreaptă, împletindu-şi degetele 
îngheţate cu ale ei ca un adolescent la o întâlnire, şi o 
conduse prin încăpere. Pe lângă Ed şi Sandi, pe lângă 
tejgheaua de piatră, pe lângă automatele de cafea. Nu ştia 
unde o ducea şi nici nu-i păsa. Remarcă indiferentă că 
tenisul ei drept lăsa urme roşii; mersese ca somnambulă 
prin sângele lui Ed. Ca într-un coşmar, îşi dori să se 
sfârşească totul. 

Să se sfârşească, te rog. 

Răsuci gâtul şi privi în spate spre vechiul ceas cu Garfield 
de pe perete. Arăta 5.19 AM. Pentru ora de iarnă, scăzu o 
oră. 

Adică era 4.19 AM. 

Mesajul de la 911 fusese primit la 3.58 AM. Drumul de 
întoarcere durase douăzeci şi unu de minute. Scăzute din 
treizeci, mai rămâneau nouă minute până la sosirea poliţiei. 
Nouă minute scurte. 

„Supravieţuieşte încă nouă minute. Asta-i tot.” 

Ashley o opri brusc în dreptul uşii de la debaraua 
îngrijitorului. Rămăsese pe jumătate deschisă, de când o 
descuiase ea. Bărbatul o roti blând, ca într-un tangou lent şi 
năuc, şi o împinse la perete. 

— Aşază-te aici, îi spuse. 

Ea refuză. 

— Aşază-te, te rog. 

Darby clătină din cap şi lacrimile căzură pe podea. O 
dureau sinusurile. 

— N-ai de gând să te-aşezi? 

Ea clătină din nou din cap. 


e 207 œ» 


— Nu eşti obosită? 

Oho, era extenuată. Avea nervii făcuţi bucăţi, muşchii îi 
erau carne moale. Gândurile înceţoşate. Dar, cumva, ştia 
că, dacă se va aşeza acum, totul avea să se sfârşească. 
Avea să-şi piardă voinţa. Să nu se mai ridice niciodată. 

Pentru o clipă se gândi să dea totul pe faţă, să spună 
ceea ce nu putea fi spus: Ashley, ti-am aruncat cheile pe 
fereastra de la toaleta bărbaților. Au căzut la trei-patru 
metri distanţă, în zăpadă. 

Poti să m-omori. Eu sunt terminată. 

În cealaltă parte a încăperii, Jay plângea. Faţă de Rozător 
îngenunche lângă ea, încercând s-o calmeze. 

— Nu te uita la Ed. Nu te uita la el, bine? E teafăr... 

Ed inspiră din nou, chinuit, pe nas, în timp ce Sandi îi 
înfăşură pe maxilar încă o fâşie de bandaj, apoi scoase un 
sunet ciudat, ca o râgâială umedă. Tifonul alb şi curat 
deveni roşu. 

— E teafăr, Jaybird. Vrei... ăăă... să jucăm Cercul? 

— Toţi... Sandi oftă, ştergând sângele lui Ed de pe 
pantalonii ei. O s-ajungem toţi la închisoare pentru tot 
restul vieţii. Ştiţi asta, nu? 

Ashley o ignoră. Era ca o umbră neagră deasupra lui 
Darby, studiind-o. O ţinea în continuare de încheietură, 
blocând-o lângă uşa întredeschisă a debaralei. Ochii i se 
plimbau în sus şi în jos pe corpul tinerei. 

Darby fixa podeaua, tenişii ei Converse numărul 38, tăiaţi 
de gheaţă şi murdari de pământ şi de sânge. Cu zece zile în 
urmă fuseseră noi-nouţi, într-o cutie. 

— Erai... Ashley îşi drese glasul. Erai apropiată de mama 
ta? 

Fata clătină din cap. 

— Nu? 

— Nu chiar. 

Bărbatul se apropie mai mult. 

— De ce? 

Darby nu răspunse. Îşi smuci încheietura din strânsoarea 
lui şi el replică uşor cu cealaltă mână, apăsându-i pistolul 
pe abdomen. Cu degetul pe trăgaci. Ceva din coloritul 


< 208 >» 


obiectului - un portocaliu viu dezgustător - îl făcea să pară 
o jucărie supradimensionată. 

Tânărul repetă, gâdilându-i gâtul cu răsuflarea lui caldă: 

— De ce nu, Darbs? 

— Am fost... am fost o fiică groaznică. 

Glasul îi tremura, dar îşi reveni. Apoi, ca şi când s-ar fi 
spart un dig, totul se revărsă: 

— Am profitat de ea. Am manipulat-o. l-am spus lucruri 
oribile. Odată i-am furat maşina, folosind un şiret. Plecam, 
zile în şir, fără să-i spun unde mă duceam sau cu cine eram. 
Cred că i-am provocat ulcer. Când... când am plecat la 
colegiu, nici măcar nu ne-am luat la revedere. Pur şi simplu 
m-am urcat în Honda şi am mers până la Boulder. In drum 
spre uşă i-am furat o sticlă de gin din dulap. 

Îşi aminti cum o băuse singură în camera ei de la cămin. 
Arsura din gât, sub un tapet sumbru alcătuit din morminte 
străine, nume şi date de naştere desenate în umbre de 
cărbune, creion şi ceară. 

Ashley aprobă din cap, adulmecându-i părul. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. 

— Minti... 

— Vorbesc serios, spuse el. Îmi pare cu adevărat rău 
pentru pierderea ta. 

— Mie nu mi-ar părea, zise Darby printre dinţi, dac-ar fi 
mama ta. 

Simti alte lacrimi curgând, înţepându-i ochii iritaţi, dar se 
luptă cu ele. Nu putea începe acum. Asta avea să se 
întâmple mai târziu. Mai târziu, mai târziu, mai târziu. După 
ce poliţiştii vor fi spart uşa şi-i vor fi secerat pe Ashley şi pe 
Lars cu gloanţe, după ce Sandi va fi încătuşată, când Darby 
şi Jay vor fi în siguranţă într-o ambulanţă, cu pături de lână 
în jurul umerilor. Atunci, şi numai atunci, va putea jeli aşa 
cum se cuvenea. 

Ashley arcui o sprânceană. 

— Cum i-ai furat maşina cu un şiret? 

Nu-i răspunse. Nu era o poveste remarcabilă. 


e 209 œ» 


Automobilul Subaru al mamei mai fusese spart o dată, iar 
tâmpitul de hoţ deformase contactul cu o şurubelniţă, 
încercând să pornească motorul. Existau două chei: una 
pentru portieră şi una pentru contact. Darby obținuse una, 
dar nu şi pe cealaltă. 

Târfuliță stricată o numise mama ei de pe verandă, 
privind-o cum intra pe alee la ora 3 dimineaţa la volanul 
propriei maşini. 

Târfuliță stricată. 

— Şi... Ashley puse lucrurile cap la cap. Aşa ai intrat în 
duba noastră, nu? 

Ea încuviinţă din cap şi altă lacrimă lovi podeaua. 

— Uau! Noaptea asta parcă ar fi predestinată. Zâmbi din 
nou: Dacă asta te consolează, întotdeauna am crezut că 
lucrurile se întâmplă cu un motiv. 

N-o consola. 

Se presupunea că moartea te va transforma dintr-o 
persoană într-o idee. Însă pentru Darby, mama ei fusese 
întotdeauna o idee. Cumva, după optsprezece ani trăiţi în 
aceeaşi casă cu două camere din Provo, mâncând aceeaşi 
mâncare, uitându-se la acelaşi televizor, stând pe aceeaşi 
canapea, nu ştiuse niciodată cine era cu adevărat Maya 
Thorne. Nu ca fiinţă umană. Cu siguranţă nu persoana care 
ar fi fost dacă n-ar fi existat Darby. Dacă ar fi fost cu 
adevărat doar o gripă. 

„O, Doamne, mamă, îmi pare rău.” 

Aproape că cedă. Dar nu putea, nu în faţa lui Ashley. Aşa 
că îi rămase blocată în piept, ca un prosop ud şi înnodat, o 
durere surdă în suflet. 

„Îmi pare rău pentru tot...” 

Ashley o studie un timp. Oftă iar, meditativ. Se simţea 
mirosul pătrunzător al transpiraţiei lui. Darby îi auzi limba 
mişcându-se în spatele dinţilor, ca şi cum s-ar fi luptat cu 
vorbele pe care nu le putea rosti. Când în cele din urmă 
vorbi din nou, vocea îi suna diferit, copleşită de o emoție pe 
care fata n-o putea identifica. 

— Mi-ar fi plăcut să fii iubita mea, Darby. 

Ea nu răspunse. 


e 210 œ» 


— Mi-ar fi plăcut tare mult ca tu şi cu mine... să ne fi 
întâlnit în circumstanţe diferite. Asta, toate astea, nu mă 
reprezintă. OK? Nu sunt rău. N-am dosar penal. N-am mai 
rănit pe nimeni până acum. Nici măcar nu beau şi nu 
fumez. Sunt doar proprietarul unei afaceri care s-a implicat 
în ceva ce a degenerat, iar acum trebuie să curăţ mizeria 
ca să-mi protejez fratele. înţelegi? Tu îmi stai în drum. Aşa 
că te-ntreb din nou, înainte să se-ntâmple ceva urât - unde- 
mi sunt cheile? 

Darby îi întoarse o privire fixă, dură ca piatra, neoferindu- 
i nimic. 

Peste umărul lui Ashley putea să vadă ceasul. 
Personajele de pe el. Garfield portocaliu îi oferea trandafiri 
lui Arlene roz. Ochii ei înceţoşaţi se concentrară pe minutar 
- acum era aproape vertical: 4.22 AM. 

Încă cinci minute până la sosirea poliţiei. 

— M-ai auzit, Ashley? Sandi se ridică în picioare. Ai vreo 
criză de psihopat? Cu sau fără chei, totul s-a terminat. 
Intrăm toţi la închisoare. 

— Banu. Nu. 

— Cum aşa? 

Ashley nu răspunse. Silueta lui întunecată se întoarse din 
nou spre Darby şi strânsoarea de pe încheietura mâinii se 
modifică. Degetele se plimbară pe pielea ei ca nişte 
tentacule  lipicioase de  caracatiţă, rearanjându-se şi 
strângând. Apoi îi trase braţul în sus, tot mai sus, alunecând 
pe perete. 

Sandi ridică vocea: 

— Ce vrei să-i faci? 

Darby întinse gâtul să vadă; Ashley îi ţinea mâna dreaptă 
lipită de uşa debaralei. Chiar deasupra balamalei. li apăsă 
degetele de fălcile aurii, acolo unde alama era pătată cu 
lubrifiant vechi şi rugină maronie. Îşi văzu unghia de la 
degetul mic, vopsită în albastru marmorat, carnea 
vulnerabilă aşezată ca un mic cap într-o ghilotină. 

„Cinci minute.” 

Se uită la Ashley şi măruntaiele i se încleştară de panică. 

Bărbatul ţinea pistolul pentru cuie sub braţ şi se întindea 


e 211 œ» 


ca să apuce clanţa cu mâna liberă. 

— Poate că nu-ţi aminteşti, Darbs, dar mai devreme ai 
râs de mine şi de fobia mea legată de balamale. ţi 
aminteşti? Îţi aminteşti cum mi-ai spus? 

Tânăra închise ochii, strivind lacrimile acide, dorindu-şi să 
dispară totul... 

— Da, hopa, nu-i aşa? 

„„Însă totul era real. Se întâmpla cu adevărat, chiar 
atunci, şi niciodată n-avea să mai poată fi şters, degetele ei 
de artist vor fi strivite de metalul necruţător. 

Sandi icni. 

— Isuse, Ashley... 

— Nu face asta, se rugă Jay, luptându-se cu Lars. Te rog, 
nu... 
Dar umbra înaltă a lui Ashley Garver nu asculta. Se 
apropie şi mai mult de Darby, umezindu-şi buzele, şi ea 
simţi un miros dulceag fetid, bacterian, ca al cărnii în 
descompunere. 

— Nu-mi dai de ales. Dacă-mi spui, promit că nu-ți fac 
rău, OK? Ai cuvântul meu. Unde... sunt... cheile... mele? 

„Cinciminute - cinciminute - cinciminute...” 

Darby se forţă să deschidă ochii, să alunge lacrimile 
clipind, să-şi liniştească respiraţia, să privească monstrul în 
ochii lui verzi. Nu putea accepta momeala. Nu se putea 
supune şi să joace jocul, pentru că, în clipa în care el ar fi 
ştiut unde îi era şnurul cu chei, ar fi ucis-o. Nu exista altă 
opţiune. Ashley Garver putea fi în multe, multe feluri, dar 
mai presus de orice era un mincinos patologic. 

— Te rog, Darbs, spune-mi, ca să nu trebuiască să te 
rănesc. Fiindcă, dacă n-o faci, o să fiu obligat să trântesc 
uşa. 

Se aplecă puţin, pentru ca ea să vadă mâhnirea din ochii 
lui. Darby ştia că totul era o înscenare. Un alt cap al Hidrei. 
Negocierea nu era decât alt rol jucat în noaptea aceea, o 
altă versiune a lui Ashley pe care urma s-o etaleze o vreme, 
pentru ca apoi s-o lepede, aşa cum un piton se târăşte 
afară din pielea lui cenuşie şi ridată. 

Liniştea se lăsase în toată încăperea, în aşteptarea unui 


e 212 œ» 


răspuns. 

„Inspiră. Numără până la cinci. Expiră.” 

— Şi dacă-ţi spun, şopti ea drept răspuns, oricum o să 
trânteşti uşa. 

Ochii lui se întunecară. 

— Isteaţă fată. 

Apoi trânti uşa. 


e 213 + 


4.26 AM 


Pe drum, caporalul Ron Hill de la Poliţia Rutieră îl întrebă 
de două ori pe dispecer ca să se lămurească în legătură cu 
apelul 2-0-7, dar nu existau alte informaţii disponibile. 
Niciun nume. Nimic despre împrejurări. Doar un vehicul 
(dubă gri), un număr de înmatriculare (VBH9045) şi o 
localizare aproximativă, trimisă prin SMS la 911. Niciun alt 
contact ulterior. Niciun alt apel telefonic. Orice verificare 
eşuase, cel mai probabil din cauza serviciului telefonic şi a 
viscolului record din noaptea aceea. 

Părea a fi o farsă. 

Intotdeauna cazurile cele mai urâte par la început nişte 
farse. 

Jeepul lui suia chinuit, cu cilindrii în flăcări, nisipul şi 
pietrişul răpăind zgomotos în metalul şasiului. Teoretic, DTC 
respecta o anume ordine în întreţinerea şoselelor la 
altitudinea aceea - pluguri, îndepărtarea gheții, apoi nisip şi 
sare -, dar se părea că echipa lor de top îşi luase liber de 
Crăciun. Intregul efort părea o încercare inutilă, plătită ca 
ore suplimentare. Trăgând cu urechea pe banda de 
frecvenţă pentru distanţe scurte, îşi reamintea cuvintele 
bătrânului său comandant despre momentul în care 
puşcaşii marini ies din formaţie, riscând expunerea la focul 
inamicului: cârd de gâşte belite. 

Ron avea treizeci şi şase de ani, chip de copil şi o soţie 
care studiase designul grafic, dar renunţase pentru a 
deveni doar soţie, şi un fiu de cinci ani care îşi dorea să se 
facă poliţist. Soţia lui îl ura din cauza asta. Primise două 
mustrări pentru că adormise în misiuni de prindere a 
vitezomanilor şi o dată pentru aşa-zisa „violenţă verbală 
inutilă” din raportul ulterior; Ron tot credea că formularea 
era un oximoron. 

Inaintea schimbului de la ora 7 din seara aceea, găsise 
geamantanul soţiei în debara. 

Deschis, pe jumătate umplut. 

Gândindu-se la asta, fu cât pe ce să rateze semnul 


e 214 œ» 


albastru din dreapta, acoperit de zăpadă, care străluci în 
lumina farurilor. 
SPAŢIU DE REFUGIU - 1,6 KM. 
X 


— Hei! Nişte degete pocniră în faţa lui Darby. Te-am 
pierdut pentru o secundă. 

Tânăra îşi simţea mâna dreaptă ca scufundată în apă 
fiartă. 

La început nu duruse deloc - doar un curent de aer şi 
bubuitura uşii trântite lângă timpanul ei drept -, însă 
durerea sosise o clipă mai târziu.  Asurzitoare, 
cutremurătoare. Simultan ca o lovitură de ciocan şi ca un 
ac ascuţit. Urla dincolo de corpul ei, dincolo de lume. Intr-o 
clipă de întuneric nu se află nicăieri, apoi în clipa următoare 
era din nou în căsuţa copilăriei din Provo, la şase ani, 
alergând în sus pe scara care scârţâia, aruncându-se în 
păturile calde de pe patul mamei sale, căutând adăpost în 
faţa coşmarurilor de la ora vrăjitoarelor. Sunt lângă tine, 
şoptise mama, aprinzând lampa de veghe. 

A fost doar un vis, drăguță. 

Ţi-ai imaginat totul. 

Sunt... 

Apoi imaginea dormitorului se scurse ca o vopsea şi 
Darby se pomeni din nou în micul refugiu din Colorado cu 
neoane şi cafea stătută, locul acela din iad de unde nu 
putea scăpa. Alunecase în şezut când îşi pierduse 
cunoştinţa, cu spatele sprijinit de uşă. Simţea un gust acru 
în gât. Îi era frică să se uite la mâna dreaptă. Ştia ce se 
întâmplase. Ştia că uşa era închisă, că cel puţin două dintre 
degete erau strivite în interiorul ei, pulverizate între dinţii 
nemiloşi de alamă... 

Sunt lângă tine, Darby... 

— Pământul către Darbs. Ashley pocni din degete. Am 
nevoie de tine lucidă. 

— Ashley, şuieră Sandi, eşti nebun. Ţi-ai pierdut minţile... 

Darby găsi curajul să se uite la mână, clipind printre 
lacrimi. lnelarul şi degetul mic dispăruseră deasupra 
balamalei, în interiorul fălcilor de foarfece ale uşii. Nu mai 


e 215 œ» 


erau. O străbătu un frison de greață. Trupul i se termina 
acolo. Părea imposibil să fie mâna ei, dar era. Nu-şi putea 
imagina cum arătau degetele în interiorul uşii: piele ruptă, 
tesut sfâşiat, oase făcute aşchii. Tendoanele zdrobite şi 
încolăcite ca nişte spaghete roşii. Era totuşi mai puţin 
sânge decât se aşteptase; doar o picătură lungă, lucioasă, 
ce aluneca pe canat. 

O privi cum coboară pe lemnul crăpat. 

— Ashley! lătră Sandi. M-asculţi măcar? 

Darby căută clanţa cu mâna stângă teafără, bâjbâind, 
ratând de două ori, încleştându-şi în cele din urmă degetele 
amorţite pe ea, ca să deschidă uşa debaralei, să-şi 
elibereze mâna strivită şi să vadă rana hidoasă, 
îngrozitoare... dar clanţa nu se mişcă. Nemernicul o 
încuiase. 

Ashley traversă încăperea, punând cheia în buzunar şi 
lăsând-o pe Darby ţintuită acolo. 

— În regulă, Sandi. E timpul să-ţi spun adevărul. 

— Oh, acum ţi-ai găsit? După toate astea? 

— Lasă-mă să-ţi explic... 

— Cum să nu! Femeia aruncă în el cu trusa de prim 
ajutor, pe care Ashley o pară, iar cutia căzu cu zgomot pe 
tejgheaua de piatră. Mi-ai dat cuvântul tău! Wimeni nu 
trebuia să fie rănit în toată treaba asta... 

Băiatul se apropie câţiva paşi. 

— Am să-ţi fac o mărturisire. 

— Mada? Ce anume? 

Bărbatul vorbi rar, cu precizie, ca un chirurg care anunţă 
veşti proaste. 

— Noi nu ne-am întâlnit aici pentru că era un loc discret 
în care tu să-mi înmânezi cheia de la depozit. Adică da, ăla 
a fost planul tău, şi poate c-o să scot dozele alea cu steroizi 
ca s-o ţinem pe Jaybird în viaţă atât timp cât le avem... 

Ochii lui Sandi se măriră cu o teroare îngheţată. 

— Dar vezi tu, şi eu am un plan. Ashley continua să se 
apropie. Şi se pare că planul tău a fost doar o parte a 
planului meu. 

Sandi făcu un pas în spate, paralizată de vederea 


e 216 œ» 


umerilor lui largi, de prezenţa lui impunătoare şi de 
neoanele care clipeau deasupra. 

Tăcere. 

— Ştii... Ashley ridică din umeri. Credeam c-o să-ncerci 
deja să fugi. 

Femeia încercă. 

Ashley era prea rapid. 

O apucă de cot cu acea forţă pe care Darby o cunoştea 
prea bine şi, printr-o rotaţie de aikido, o aruncă pe podea. 
Un pantof al femeii zbură. Piciorul celălalt lovi în cădere 
automatul, crăpându-i geamul ce deveni opac. Ashley era 
deja deasupra ei, forţând-o să se întindă cu faţa în jos, 
ţintuind-o cu un genunchi în şale. 

Ed se strădui să înainteze, însă Lars îl ţinti cu pistolul: 

— Ah, nu, nu. 

Ashley o apucă pe femeie de păr, cu ambii pumni 
încleştaţi în tunsoarea ei castron, şi-i smuci capul pe spate. 

— Ai spus... Sandi, poate nu-ţi aminteşti asta acum, dar 
în seara asta ai spus nişte lucruri foarte urâte despre Lars, 
despre starea lui. Din cauza unor alegeri pe care le-a făcut 
mama noastră cu ani în urmă, când el nu era decât un 
embrion. Cât de cinstit e asta? Haide, Sandi. Ştii că-mi; 
iubesc frățiorul... 

Ea ţipă în strânsoarea lui. 

— Retrage-ţi cuvintele, Sandi. Îi suci gâtul şi mai tare. 
Retrage ce-ai spus. 

Femeia ţipă, dar se auziră numai vocale. 

— Mai încearcă, nu te aud. 

Sandi icni: 

— Re... retrag... 

— OK, bun, ăsta-i un gest frumos. Ashley aruncă o privire 
spre Lars. Deci, frăţioare? Accepţi scuzele lui Sandi? 

Lars rânji, savurând momentul de putere, apoi clătină de 
două ori din cap. 

— Te rog. Te rog, eu... 

Ashley îşi ajustă priza pe scalpul lui Sandi, îşi înfipse mai 
bine piciorul între umerii ei (ca să aibă sprijin, înţelese 
Darby) şi trase cu putere. 


e 217 œ» 


În cele din urmă, gâtul femeii se frânse. Nu se întâmplă 
rapid sau fără durere. Sandi ţipă până rămase fără aer, faţa 
îi căpătă o culoare purpuriu putred, ochii îi ieşiră din orbite 
înainte de a-şi pierde expresia, degetele zgâriară, loviră. 
Ashley făcu o pauză, îşi reajustă priza, apoi îi smuci capul şi 
mai mult, tot mai mult, aducându-l la nouăzeci de grade pe 
spate, până când vertebrele se dislocară cu un pocnet 
audibil, umed. Ca atunci când îţi trosneşti degetele. Dacă ar 
mai fi fost conştientă, ar fi putut experimenta teroarea 
paraliziei treptate a corpului ei. Procesul se dovedi 
chinuitor, greoi, şi dură cam treizeci de secunde până ce 
femeia fu evident moartă. 

Ashley îi dădu drumul, lăsând fruntea lui Sandi să se 
lovească de podea, cu gâtul plin de oase rupte. Se ridică, 
roşu la faţă. 

Lars bătea din palmele lui cu cicatrice, chicotind încântat, 
ca şi cum ar fi văzut trucul suprem cu cărţi de joc. 

„Tocmai am fost martoră la o crimă”, gândi Darby 
amorţită. Chiar acum. La vedere. Sandi Schaeffer - şoferiţă 
de autobuz şcolar în San Diego, conspiratoare în intriga 
încurcată a unei răscumpărări - plecase pentru totdeauna. 
O viaţă de om, un suflet stins. Fie că era vorba despre 
balamale, fie despre sindromul alcoolic fetal al lui Lars - 
dacă spuneai ceva ce-i displăcea lui Ashley Garver, chiar şi 
în treacăt, el nu uita. Ţinea cont. lar mai târziu aplica 
pedeapsa. 

— Ei, frăţioare. Îşi trase sufletul, arătând spre cadavrul 
cald al femeii. Vrei s-auzi ceva nostim? Nu c-ar mai conta 
acum, dar ţi-a spus maniaca asta religioasă pe ce plănuia 
să-şi cheltuiască partea? 

— Pe ce? 

— Pe adăposturi pentru femei. O donaţie de şase cifre 
pentru adăposturile pentru femei abuzate din California, ca 
o adevărată Maica Tereza. Poţi să crezi aşa ceva? 

Lars râse hârâit. 

Darby ridică privirea la ceasul Garfield, dar vederea îi era 
înceţoşată de lacrimi unsuroase. Mai erau poate trei minute 
până la sosirea poliţiştilor? Două minute? Nu-şi dădea 


e 218 œ» 


seama. Mintea îi era ca un vârtej de lame tăioase. Închise 
iarăşi ochii, dorindu-şi cu disperare să aibă din nou şase 
ani. Işi dori ca acesta să fie pur şi simplu alt coşmar de la 
ora vrăjitoarelor din care să se trezească, înainte de a 
merge la liceu, înainte de Smirnoff cu gheaţă, de ora 
stingerii, de prăjiturele cu marijuana sau de contraceptive 
Depo-Provera, înainte ca totul să devină complicat, 
cuprinsă de braţele mamei, clipind să-şi alunge lacrimile, 
descriindu-i cu răsuflarea tăiată fantoma doamnei cu 
câinele cu articulaţii duble care se plimba prin dormitorul 
ei... 

Nu, a fost doar un vis. 

Sunt lângă tine, drăguță. A fost doar un vis. 

Acum inspiră, numără până la cinci, şi... 

Ashley zgâlţâi uşa debaralei. Ca un şmirghel pe nervii 
expuşi, o durere complexă se zvârcoli în sus pe încheietura 
fetei ca un curent electric. Ţipă. Cu o voce sugrumată pe 
care n-o mai auzise până atunci. 

— Scuze, Darbs. Moţăiai iar. Bărbatul îşi şterse fruntea de 
transpiraţie. Crede-mă, trebuia să fie o afacere simplă. O 
luam pe Jaybird din vila ei şi mergeam douăsprezece ore 
până la un depozit din Moose Head, unde Sandi avea nişte 
bani ascunşi, cheile cabanei şi dozele de adrenalină ale lui 
Jay, toate sub un nume fals şi un cod din cinci cifre: 1-9-8-7- 
2. Luam totul, dispăream în cabana familiei lui Sandi şi 
petreceam o săptămână sau două negociind dulcea 
răscumpărare. Corect? 

Zgâlţâi din nou uşa - alt scrâşnet de durere. 

— Greşit. După ce am adoptat-o prin surprindere pe Jay 
şi am traversat jumătate din Mojave, am aflat că în tâmpitul 
de Sentry Storage al lui Sandi avusese loc o spargere şi 
toate codurile fuseseră compromise. Normal, este? Aşa că 
ei reveniseră la folosirea cheilor tradiţionale, pe care numai 
Sandi le avea, iar ea se afla tocmai în California. Şi 
problema numărul doi - domnul Nissen chemase poliţia, 
deşi instrucţiunile noastre specificaseră clar să n-o facă, iar 
Sandi a fost interogată în toate felurile, pentru că ea era 
şoferiţa autobuzului şcolii şi cea care o văzuse ultima pe 


e 219 œ» 


Jay. Între timp, noi ajunseserăm aici în Stâncoşi fără niciun 
loc unde să stăm şi o puştoaică bolnavă în dubă, vomitând 
în valuri. Ce era să facem? Ei? 

Se întinse gata să zgâlţâie din nou clanţa - Darby tresări 
-, dar arătă un pic de compasiune şi n-o făcu. 

— Aşa că Sandi a aranjat în ultima clipă o călătorie 
pentru un Crăciun în familie la Denver ca acoperire pentru 
poliţie, pentru a se putea întâlni cu noi într-un loc public şi a 
ne da cheia de la depozit, ca s-avem acces la 
medicamentele lui Jay şi la proviziile noastre. Aşa ajung la 
problema numărul trei. Ashley arătă pe geam. Blestematul 
de paradis al iernii. 

Piesele se aranjară în mintea lui Darby. „Zăpaghedonul i- 
a blocat pe toţi aici la punctul de întâlnire. Cu bietul Ed ca 
alibi involuntar al lui Sandi. Apoi am apărut eu.” 

Scara operaţiunii o copleşea, îi făcea capul să se învârtă. 
Cuibul de vipere în care nimerise la ora şapte seara, 
îmbibată de Red Bull şi extenuată. Privi firicelul lung, perlat 
al propriului ei sânge. Acum aproape că atingea podeaua. 

— Nu-s prost, zise Ashley. Am văzut destule filme ca să 
ştiu că peste tot rămân amprente. Fiindcă poliţia e deja 
implicată, e cam imposibil să colectăm banii pe 
răscumpărarea lui Jaybird de la mami şi de la tati. lar copoii 
sunt şi pe urmele lui Sandi. Acum câteva luni, a furat dozele 
de cortizol ale lui Jay din dispensarul şcolii, aşa c-o să-i 
pună asta în cârcă foarte repede. Şi apoi probabil avea de 
gând să ne şantajeze, ceea ce o face un punct vulnerabil. 
Deci am venit până aici ca s-o ucidem după ce ne dădea 
cheile. Să facem să semene cu un jaf care a mers prost, 
genul de afacere încheiată c-un glonţ în cap. Dar nu ne 
aşteptam la viscol sau ca ea să-l aducă şi pe vărul Ed. ŞI 
evident nu te-aşteptam pe tine. 

Totul se lega şi avea un oarecare sens macabru. Cu 
excepţia unei ultime necunoscute, care ardea în mintea lui 
Darby cu o presiune nesoluţionată. 

— Atunci... dacă răscumpărarea a căzut, ce-o să faceţi cu 
Jay? 

— Hei! Ashley pocni din nou din degete în faţa ei. Mai 


e 220 œ» 


întâi răspunde tu, da? Unde-s cheile mele? 

— Ce-o să faceţi cu ea? 

Băiatul zâmbi cu vinovăţie. 

— Nu cooperezi deloc. 

— Zău? Ce naiba am făcut toată noaptea? 

— Crede-mă, Darbs. Crede-mă de data asta. Se îndreptă 
de spate, săltă pistolul portocaliu pentru cuie şi începu să 
se plimbe prin încăpere. Pentru că, aleluia, te-am ghicit. Aş 
putea trânti uşa asta peste fiecare dintre degetele tale 
până la răsăritul soarelui, până când n-o să mai ai decât 
nişte hamburgeri însângeraţi în loc de mâini, şi tot nu mi-ai 
spune ceea ce vreau, pentru că pur şi simplu tu nu eşti 
genul ăla de persoană. Tu eşti o eroină, o sentimentală. 
Toată noaptea ta s-a dus dracului pentru c-ai intrat prin 
efracţie într-o dubă ca să salvezi o străină. Şi ghici ce? Asta- 
i şansa ta să mai salvezi pe cineva. 

Se lăsă pe vine lângă Ed şi-i lipi pistolul de frunte. 
Pleoapele bătrânului se întredeschiseră greoi. 

— Acum, Darbs, zise Ashley. Incep numărătoarea inversă 
de la cinci. Tu o să-mi spui unde mi-ai ascuns cheile, altfel îl 
omor pe Ed. 

Fata scutură din cap, de la stânga la dreapta, într-o 
negare inutilă. Sus pe perete, ceasul cu Garfield arăta acum 
5.30 (4.30). 

„Au trecut treizeci şi două de minute. Poliţia întârzie...” 

Ashley ridică vocea. 

— Cinci. 

— Nu. Nu pot... 

— Patru. 

— Te rog, Ashley... 

— Trei. Haide, Darbs. Lovi fruntea lui Ed cu gura pistolului 
într-un impact crud, care lasă vânătăi. Uită-te... la... el. 

Ed o ţintuia cu privirea din partea opusă a sălii, cu ochi 
umezi. Bietul Edward Schaeffer, bătrânul fost veterinar a 
cărui familie înstrăinată îl aştepta în Aurora, Colorado. O 
poveste umană pentru acoperire; nedorita victimă 
colaterală a lui Sandi. Işi mişca din nou buzele, încleiate de 
pansamentul înroşit, încercând să formeze cuvinte cu limba 


e 221 œ» 


prinsă de cerul gurii. Îi simţea privirea asupra ei, implorând- 
o să-i spună lui Ashley ceea ce voia să ştie. Te rog, spune- 
lisy 

— Dacă îi spun lui Ashley, şopti Darby către Ed, ne va 
omorî pe amândoi... 

Era adevărat, dar ea şi-ar fi dorit să-i poată spune un alt 
adevăr, mai important, ca să-l liniştească: Politia aproape a 
ajuns aici. Întârzie câteva minute. Din clipă în clipă, o să 
spargă uşa şi o să-i impuşte pe Ashley şi pe Lars... 

— Doi. 

— Nu... nu pot să-ţi spun. Se uită la Ed, înțelegând ce 
însemna asta, şi un suspin sfâşietor îi făcu buzele să 
tremure. Îmi... oh, Doamne, îmi pare atât de rău... 

Ed încuviinţă încet din cap, ştiutor, şi picături de sânge îi 
căzură în poală. Ca şi cum, într-un mod imposibil, ar fi 
înţeles. 

Darby ar fi vrut să-i strige: Dintr-o secundă în alta, Ed. 
Poliţiştii vin să ne salveze. Te rog, Doamne, fă să vină la 
timp... 

Răbdarea dispăru din glasul lui Ashley: 


— Unu. 

x 

— Zece-douăzeci-trei. Mă apropii pe jos de clădire. 

Caporalul Ron Hill îşi atinse radioul de pe umăr şi se 
căţără pe un troian de zăpadă, sprijinindu-se cu palma 
înmănuşată. Gheaţa era tare precum piatra, precum 
cimentul sculptat. Se afla la doar câțiva paşi de centrul 
pentru vizitatori Wanapa. 

Ajunse la uşa din față şi păşi sub lampa în formă de 
farfurie. Frustrant, tot nu avea informații suplimentare de la 
dispecerat în afară de SMS-ul iniţial 2-0-7. 

Ciocăni în uşă cu lanterna Maglite. 

— Poliția Rutieră. 

Aşteptă un răspuns. Apoi, mai tare: 

— Poliția! E cineva? 

Teoretic era doar o clădire publică, dar mâna dreaptă i se 
duse spre tocul pistolului Glock 17 în timp ce apucă clanţa 
şi păşi în lateral în zăpada întărită, folosind peretele de 


e 222 œ» 


cărămidă drept acoperire. 

In operaţiunile de salvare, uşile erau numite pâlnii fatale, 
pentru că erau punctul spre care cei dinăuntru se focalizau 
în mod firesc. Nu puteau fi ocolite - decât dacă aruncai un 
perete în aer -, aşa că intrai practic în vizorul celor răi. 
Dacă într-adevăr înăuntru se adăpostea un 2-0-7, acesta ar 
fi supravegheat acum uşa cu arma îndreptată spre ea, 
posibil ghemuit în spatele ostaticilor pentru a se apăra. 

Sau era doar o încăpere inofensivă, goală. Dispeceratul 
nu ştia. 

O rafală puternică de vânt îi umflă geaca Gore-Tex, 
aruncând fulgi spre uşă, iar caporalul Hill nu mai ştiu sigur 
ce aştepta. Să-şi termine Sara de împachetat blestematul 
de geamantan? La dracu' cu toate! 

Apăsă clanţa. 

Uşa se deschise, scârţâind. 


— Zero, spuse Ashley. 

Insă Darby nu asculta, pentru că tocmai îşi dăduse 
seama de ceva. Privise pe lângă Ashley, spre harta regiunii 
Colorado de pe perete, din spatele lui Ed, şi inima i se 
oprise grea, îngrozită. Pe hartă, Drumul Statal 7 era o linie 
groasă albastră, care şerpuia prin topografia montană, iar 
spaţiile de refugiu erau marcate cu cercuri roşii: Wanapa, 
Wanapani, Colchuck, Nisqual. 

Acesta era Wanapani. Marele Diavol. 

Nu Wanapa. 

Dar ea trimisese mesajul la 911 la începutul serii, în jur 
de 21.00, înainte de a afla asta. Înainte să revină înăuntru, 
să reexamineze harta şi să-şi dea seama de eroare - 
încurcase două nume similare, cu sonoritate amerindiană, 
ambele implicând diavoli. 

„SMS-ul meu a trimis poliţia la refugiul greşit.” 

La unul complet diferit, aflat cu treizeci şi doi de kilometri 
mai jos în Backbone Pass. De cealaltă parte a semiremorcii 
răsturnate. Poliţiştii nu aveau să sosească. Se aflau încă la 
kilometri distanţă, de neatins, greşit îndrumați. Nimeni nu 
venea să-i aresteze pe Ashley şi pe Lars. Nimeni nu venea 


e 223 œ» 


să-i salveze. 

Ar fi vrut să urle. 

Se sprijini de uşa închisă, simţindu-şi degetele răsucindu- 
se în interiorul cadrului. Un alt val de durere, tocător de 
carne. Se simţea lipsită de greutate, ca în cădere liberă, 
plonjând spre adâncimi neştiute. Îşi dori să se termine totul. 

„Nu vine nimeni să ne salveze. Suntem singuri. Eu i-am 
omorât pe toţi...” 

Ashley oftă bosumflat, ca un copil frustrat, propti pistolul 
pe tâmpla lui Ed şi apăsă trăgaciul... 

— Stai, icni Darby. Stai. O să-ţi spun unde sunt cheile 
dacă... dacă promiţi că nu-l omori. 

— Promit, zise Ashley. 

Era o minciună, ştia asta. Bineînţeles că era o minciună. 
Ashley Garver era sociopat. Cuvintele şi promisiunile nu 
aveau sens pentru el; la fel de bine ai fi putut încerca să 
negociezi cu un virus. Dar ea cedă şi îi spuse oricum, în 
încăperea tăcută, cu vocea abia o şoaptă: 

— In zăpadă... afară sub fereastra de la toaletă. Acolo le- 
am aruncat. 

Ashley încuviinţă din cap. Se uită la Lars, apoi la Jay. ŞI 
din nou la ea, cu buzele curbându-i-se într-un zâmbet 
ştrengăresc. 

— Mulţumesc, Darbs. Ştiam eu că te vei da pe brazdă, 
spuse şi ridică oricum pistolul pentru cuie la fruntea lui Ed. 

PAC. 


e 224 œ» 


4.55 AM 


— N-o omori până nu mă-ntorc cu cheile, îşi instrui 
Ashley fratele. Trebuie să fiu sigur că spune adevărul. 

Faţă de Rozător aprobă, în timp ce vărsa benzină peste 
corpurile lui Ed şi Sandi, îmbibându-i, înnegrindu-le hainele, 
încleindu-le părul, făcând vârtejuri în sângele de pe podea. 
Un miros acru se ridică în aer. Apoi turnă spre Darby, 
respirând pe gură şi ridicând cu ambele mâini canistra de 
combustibil. 

Tânăra închise ochii, pregătindu-se. 

Trei-patru litri reci ca gheaţa se prelinseră peste ea, 
lovindu-i ceafa, revărsându-i-se pe umeri, lipindu-i părul de 
faţă. Picături ricoşară de pe uşă şi se strânseră într-o baltă 
la genunchii ei, şocant de rece. Avea benzină în ochi, în 
gură, cu gust înţepător. Scuipă pe podea. 

Lars se întoarse în centrul sălii, ţinând-o pe Jay de umăr. 
Se aşeză pe canistra care plescăia, pe jumătate plină. Exact 
lângă o rolă de prosoape de hârtie şi de familiarul bidon alb 
de Clorox. Acum totul avea sens. 

„Înălbitorul e ca să distrugă probele ADN. Şerveţelele 
pentru amprente. Focul pentru restul.” 

Ceva alb se zări din buzunarul din spate al lui Lars când 
se aplecă să şteargă tejgheaua. Darby o recunoscu - era 
piatra legată în şosetă pe care Ashley o aruncase în parcare 
cu ore în urmă, recuperată de Lars cel ascultător. Fraţii 
făceau acum curat, îndeplinind sarcina sinistră de a şterge 
orice indicii pentru legiştii care i-ar fi putut plasa în scena 
masacrului. 

„De asta sunt aşa importante cheile”, înţelese Darby. 
„De asta nu le poate lăsa Ashley aici. Reprezintă o probă.” 

Partea cea mai rea era însă optimismul lor simplu, 
imbecil. Fraţii nu erau nişte genii criminale. Nici măcar pe- 
aproape. Chiar dacă incendiau fiecare centimetru pătrat şi 
transformau clădirea în cenuşă, poliţia din Colorado tot ar fi 
găsit ceva. Un fir de păr. O particulă de piele. Ceva 
caracteristic urmelor de cauciucuri ale dubei Astro. O 


e 225 + 


amprentă pe unul dintre cuiele de oţel ale lui Ashley. Sau 
vreun detaliu de circumstanţă care s-o conecteze pe Sandi 
cu ei; ceva trecut cu vederea în graba lor de a o elimina 
înainte ca femeia să cedeze sub presiunea poliţiei. Fuseseră 
neglijenţi. Întregul plan de obţinere a răscumpărării fusese 
naiv şi prostesc şi aproape sigur condamnat la eşec, dar nu 
înainte de a costa în noaptea aceea vieţile unor oameni 
nevinovaţi, iar pentru Darby, asta era cumva cea mai 
supărătoare parte. 

Îşi îndepărtă de pe faţă o şuviţă de păr unsuroasă. 
Îmbibată cu combustibil, cu câteva clipe înainte de a muri 
arsă, ştia c-ar trebui să fie îngrozită, urlând isteric, însă nu- 
şi putea aduna forţele. Se simţea pur şi simplu obosită. 

Uşa de la intrare scârţăi - Ashley ieşea afară. Mai 
rămăseseră câteva secunde. Avea să meargă în spatele 
centrului pentru vizitatori, să-şi găsească şnurul cu chei în 
zăpadă, apoi viaţa lui Darby urma să devină la fel de inutilă 
ca ale lui Ed şi Sandi. Un glonţ ori un cui în cap dacă avea 
noroc, sau un chibrit aprins dacă nu avea. Oricum, urma să 
moară acolo, cu mâna dreaptă strivită în uşă, apoi oasele i 
s-ar fi înnegrit în mormântul acela cumplit în timp ce Ashley 
şi Lars fugeau cu Jay. Centrul pentru vizitatori în flăcări 
putea fi o distragere utilă până ce autorităţile descopereau 
cele trei schelete dinăuntrul ruinei. Până atunci, fraţii 
Garver vor fi avut câteva ore avans. Destul ca să dispară 
într-o lume indiferentă. 

Rămânea totuşi o necunoscută. 

O întrebare finală, iritantă. 

„Ce vor face cu Jay? Ashley a plănuit să se întâlnească cu 
Sandi aici, s-o ucidă şi să rupă legăturile cu ea. Dar Jay? 
Dacă nu-i pentru răscumpărare... atunci pentru ce?” 

Jay se apropie de ea. 

— Nu. Să nu vii mai aproape. Darby scuipă din nou. Am 
benzină pe mine. 

Însă ea veni oricum, plescăind cu paşi mici prin balta 
întunecată, şi se aşeză tăcută lângă genunchiul tinerei. 
Apoi îşi îngropă faţa în umărul hanoracului Art Walk. Darby 
cuprinse cu mâna teafără umerii acelei fiice a unei străine 


e 226 œ» 


şi rămaseră ghemuite împreună, într-o îmbrăţişare 
tremurând deasupra propriilor reflexii, în timp ce paşii lui 
Ashley se îndepărtau afară. 

— Nu mi-ai spus că mama ta a murit, şopti Jay. 

— Da. Tocmai s-a-ntâmplat. 

— Îmi pare rău. 

— E-n regulă. 

— A fost rea cu tine? 

— Nu. Eu am fost rea cu ea. 

— Dar tot vă iubeaţi. 

— E... complicat, zise Darby. 

Era cel mai bun răspuns pe care îl avea, şi-i frânse inima. 
„E complicat.” 

— Sunt... degetele tale sunt bine? 

— Sunt prinse într-o uşă. Deci nu. 

— Te doare? 

— Hai să vorbim despre altceva. 

— Te doare, Darby? 

— Acum mă doare mai puţin, minţi ea, privind a două 
mărgică din propriul sânge care se scurgea pe rama uşii, 
mai densă decât prima. Aburii benzinei îi înceţoşau mintea, 
amestecându-i gândurile ca pe nişte acuarele. Putem... 
putem să vorbim o vreme despre dinozauri? 

— Nu. Jay scutură din cap. Nu vreau. 

— Haide. 

— Nu, Darby... 

— Te rog, povesteşte-mi despre favoritul tău, Eustrepto 
ăla... 

— Nu vreau... 

Darby fu podidită de lacrimi, exact în clipa aceea. 
Suspine grele, sufocante, ca o ruptură în piept. Se întoarse. 
N-o putea lăsa pe Jay să vadă. 

Apoi greutatea lui Jay se mută şi Darby crezu că fetiţa 
pur şi simplu i se aşază în poală... până când simţi ceva 
atingându-i palma stângă. Mic, metalic, rece ca gheaţa. 
Briceagul ei Swiss Army. Uitase cu totul de el. 

— Mai târziu, şopti Jay. O să-ţi povestesc despre el mai 
târziu. 


e 227 œ» 


Darby îşi întoarse privirea la ea, înțelegând într-o 
străfulgerare tăcută. Ochii albaştri şi lucioşi o implorau 
acum: Vite-ţi cuțitul. 

Te rog, nu mă abandona. 

Insă era prea puţin, prea târziu, pentru că lama de cinci 
centimetri era mai folositoare în mâinile lui Jay decât într- 
ale ei. Cu sau fără cuţitaş, Darby avea să moară în 
încăperea asta. Era încarcerată, cu mâna zdrobită prinsă în 
uşă, iar Ashley urma să se întoarcă să termine cu ea. Dintr- 
o clipă în alta. 

— Ar trebui să-l păstrezi tu, îi spuse lui Jay. O să... la 
mine o să se irosească. Tu trebuie să te salvezi acum. 
Înţelegi? 

— Nu cred că pot... 

— Acum e vorba doar de tine. 

Darby clipi să-şi alunge lacrimile şi-şi stoarse mintea 
încercând să-şi reamintească aspectul dubei, şoptind astfel 
ca Lars să nu audă: 

— Fii atentă. Ai rupt cuşca, aşa că probabil o să te lege în 
spate, sub geam. Incearcă să slăbeşti un panou din perete 
şi dacă poţi s-ajungi la interior, taie orice fir găseşti. Unul ar 
putea fi de la stopurile de frână. Dacă n-au lumini pe frână, 
ar putea să-i oprească poliţia... 

Jay aprobă din cap. 


Şanse mici, care se bazau pe şanse încă şi mai mici. lar 
criza de adrenalină a lui Jay era imprevizibilă ca o grenadă 
de mână, orice stres în plus putea declanşa o criză fatală. 
Totuşi, Darby nu putea ceda disperării; gândurile înotau, 
cuvintele goneau: 

— Dacă... dacă devin neglijenţi, încearcă să-l înjunghii pe 
unul în faţă. In ochi, da? O rană care să necesite îngrijire 
medicală, ca să fie nevoiţi să meargă la spital... 

— O să-ncerc. 

— Cu orice preţ. Promite-mi, Jay. 

— Promit. 

Ochii fetiţei sclipeau de lacrimi. Se uită iar în sus la mâna 
zdrobită în uşă a lui Darby, incapabilă să-şi mute privirea. 


e 228 + 


— E... e vina mea c-o să te omoare... 

— Ba nu, nu-i vina ta. 

— Ba da. Toate astea sunt din cauza mea... 

— Jay, nu-i vina ta. Darby se chinui să afişeze un zâmbet 
ameţit. Ştii ce-i amuzant? Eu nici măcar nu sunt bună. Să 
ştii că de obicei nu sunt un om bun. Am fost o fiică 
denaturată şi plănuiam să-mi petrec Crăciunul singură. 
Mama a crezut că are gripă când era însărcinată cu mine. A 
încercat să scape cu Theraflu. Uneori îmi doresc să fi reuşit. 
Dar în noaptea asta, în refugiul ăsta, am fost bună şi nu pot 
să-ţi explic cât de mult a-nsemnat asta pentru mine. A 
trebuit să fiu îngerul tău păzitor, Jay. A trebuit să lupt 
pentru o cauză dreaptă. Insă în curând eu n-o să mai fiu, iar 
tu o să rămâi de una singură şi o să trebuiască să continui 
lupta. Bine? 

— Bine. 

— Nu... înceta... să... lupti. 

Pentru o clipă, ceața se risipi şi Darby avu o idee limpede 
precum cristalul, care necesită o concentrare precisă. 

Ridică privirea la imaginea înfiorătoare a mâinii ei drepte 
- la ultima falangă a inelarului, strivită în fălcile uşii. La 
degetul mic distrus cu totul. La picăturile de sânge ce 
dungau canatul, aşa cum un gem roşu se scurge dintr-o 
gogoaşă. Ştia că putea părea lipsit de speranţă, însă nu, 
mai exista o ultimă opţiune pe care o putea încerca. 
Probabil delira din cauza aburilor de benzină. Probabil era 
pură fantezie. Poate, doar poate... 

„Nu sunt prinsă în capcană. Numai două dintre degetele 
mele sunt.” 

Ar fi fost ceva oribil. Ar fi fost un act disperat, urât, forţat, 
şi ar fi durut mai mult decât şi-ar fi putut ea imagina, dar 
apoi privi silueta întunecată a lui Larson Garver, cu prostia 
aia de fes Deadpool, care tocmai terminase de şters 
amprentele şi acum stătea în mijlocul încăperii cu pistolul 
îndreptat spre ea şi spre Jay, şi făcu un ultim jurământ 
printre dinţii încleştaţi: „O să-ţi fac şi mai mult rău, Faţă de 
Rozător. O să-ţi iau pistolul. Apoi o să-l omor pe Ashley cu 
el. Fetiţa asta merge acasă. In noaptea asta”. 


e 229 + 


— Am o idee, îi şopti lui Jay ascunzând briceagul Swiss 
Army în palma teafără. O ultimă idee. Şi-o să am nevoie de 


ajutorul tău. n 

Lars le observă şuşotind. 

— Hei! zise el ridicând Beretta. Încetaţi cu vorba. 

Darby murmură ceva în urechea lui Jaybird şi fetiţa 
încuviinţă scurt din cap. Apoi se ridică şi făcu discret un pas 
în lateral. Acum Darby îl fixa cu ochi duri ca piatra. 

— Nu te mai uita la mine. 

Ea continuă să-l privească. 

— Întoarce capul. Ăăă... privirea în podea. 

Flutură Beretta ca să-şi sublinieze ordinul, dar fata nu se 
clinti. Pistolul nu mai reprezenta o ameninţare. Devenise un 
obiect de decor. Nu-i mai era frică de el. 

Lars tinti - însă el ţintise tot timpul; cum să fie mai 
ameninţător de atât? Încercă să armeze cu degetul mare, 
aşa cum văzuse în filme, dar percutorul era deja ridicat. 
Pistolul avea deja glonţ pe ţeavă, pentru că trăsese cu el în 
seara aceea. În ea. De cinci ori. 

Darby continuă să-l fixeze, provocându-i spasme la 
stomac. Era ceva în privirea ei. Ceva se schimbase. Incet de 
tot, tânăra lunecă înainte, strângându-şi genunchii, şi se 
sculă, răsucindu-şi la spate mâna prinsă în uşă. In timp ce 
se ridica, părul i se lipi de faţă în şuviţe negre, ca într-un 
film de groază văzut de el, în care o stafie japoneză apărea 
ca un şiroi din podea. 

Lars ezită şi privi înapoi spre uşă. 

— Ashley, strigă el afară în noapte, eu... ai găsit... ăăă... 
cheile? 

Niciun răspuns. 

Fratele mai mare era prea departe ca să audă. Lars se 
gândi că ar putea să se ducă în toaletă şi să strige prin 
fereastra spartă, dar asta ar fi însemnat să se întoarcă cu 
spatele la ele. 

— Ashley! strigă din nou, mergând cu spatele şi izbindu- 
se de distribuitorul spart. Ceva... ah, s-a schimbat ceva. Se 
uită la mine. 


e 230 œ» 


S-ar fi mutat în dreptul uşii de la intrare, însă şi asta ar fi 
necesitat să se întoarcă cu spatele la Darby. li era frică s-o 
facă. Ea era evident prinsă acolo, fără speranţă, cu 
degetele b/ocate în uşă, dar cumva nu îndrăznea s-o scape 
din ochi. Cu mâna teafără se întindea acum după ceva - un 
panou mic de plastic din perete, căruia el nu-i dăduse 
atenţie până în acel moment... 

„Întrerupătorul”, înţelese şi în clipa următoare încăperea 
se cufundă în întuneric. 

— Ashley! 

Acum glasul îi tremura. 

Întuneric perfect. 

Lars îngenunche pe podea şi bâjbâi după lanterna fratelui 
său. Degetele lui o găsiră lângă canistra de benzină - o lovi 
însă şi se rostogoli mai departe. Se duse după ea, cu inima 
bubuindu-i în piept, apăsă pe buton şi aţinti fasciculul alb- 
albăstrui asupra uşii debaralei. 

Spre uşurarea lui, Darby era tot acolo, la fel şi Jaybird, 
ambele stând în lumina ledurilor şi mijind ochii. Bineînţeles 
că erau acolo. De ce fusese aşa înspăimântat? Se săturase. 
Voia s-o împuşte pe Darby. Chiar atunci. Şi să dea foc 
nenorocitei de clădiri împreună cu Ashley, să termine cu 
noaptea asta infernală, să ajungă la unchiul Kenny să 
omoare nişte grubi în Gears of War. 

— Ashley! strigă cu voce răguşită. Pot s-o-mpuşc? 

Niciun răspuns. 

Doar foşnetul vântului afară. 

— Ashley, te rog, pot... 

Jay se mişcă brusc, speriindu-l, şi ocoli pe marginea 
întunecată a încăperii. Lars aţinti Beretta spre ea, la fel şi 
lanterna, urmărind-o în timp ce trecea pe lângă trupurile lui 
Ed şi Sandi, apoi pe lângă fereastra baricadată. 

— Jaybird... ăăă... ce faci? 

Ea îl ignoră şi se opri în dreptul uşii. Apoi apucă de 
clanţă. 

Închise uşa. 

— Jaybird. Opreşte-te. 

Se reîntoarse spre Darby, luminând-o cu fasciculul 


e 231 œ» 


lanternei. Acum era nevoit să-şi împartă atenţia între cele 
două într-o cameră întunecată - Darby în stânga, Jay în 
dreapta. Putea să le lumineze numai una câte una. 

Nu-i plăcea asta. Deloc. 

Auzi un clic în spatele lui şi se răsuci cu lanterna - Jay se 
ridicase pe vârfuri, acţionând zăvorul. Incuia uşa. Apoi se 
întoarse cu faţa la el, strângând din ochi în lumină şi Lars 
recunoscu aceeaşi privire înfricoşătoare ca la Darby. Da, 
evident amândouă o împărtăşeau, un fel de glumă mascată 
pe care Lars n-o înţelegea. Sigur că da. El nu-nţelegea 
niciodată glumele. De cele mai multe ori, erau glume 
despre el. 

O durere în stomac îi spunea că şi asta era o astfel de 
glumă. Ca atunci când Ashley îl aruncase pe Stripes în focul 
de tabără, cu două veri în urmă: Hei, frățioare, vrei să vezi 
o stea căzătoare? 

— Jaybird, repetă el. 

Nicio reacţie. 

— Jaybird, tu... ăăă... o să primeşti un cartonaş roşu când 
o să se-ntoarcă Ashley, spuse Lars, privind spre uşa 
debaralei şi îndreptând lanterna spre Darby... 

Insă ea nu mai era acolo. 

Doar uşa. Un firicel de sânge. Şi o bucată roşie strivită, 
încă agăţată de balama, ca interiorul zemos al unui 
hamburger crud, iar mintea greoaie a lui Lars avu nevoie de 
o fracțiune de secundă ca să înţeleagă ce era de fapt, ce 
însemna, ce tocmai se întâmplase şi ce avea să urmeze... 


Darby îl izbi cu putere pe Faţă de Rozător, din lateral, 
proiectând lanterna departe, în umbre. Nu avea timp să se 
teamă. Urla de durere şi de adrenalină, într-un fel primitiv, 
întunecat şi sălbatic. 

Se strecură sub braţul lui drept, pe sub pistol, şi-l azvârli 
într-o parte, izbindu-l zgomotos de raftul cu pliante. Acum 
avea o singură şansă, o şansă care se consuma rapid, şi 
mai avea briceagul Swiss Army de la tatăl ei în mâna 
stângă (Felicitări pentru absolvirea colegiului!), cu lama 
tocită de când Jay tăiase sârmele cuştii, dar încă suficient 


e 232 œ» 


de ascuţită; cu ea îl împunse pe Larson Garver direct în 
mărul lui Adam. 

Cuţitul intră, lunecând lin. 

Sânge ţâşni în faţa tinerei. In ochi, în gură. Cu gust de 
metal cald. Mâna lui Lars o lovi, unghiile ascuţite îi zgâriară 
obrazul, dar el îşi căuta propriul gât. Încerca să oprească 
sângerarea. 

El îşi mişcă şi cealaltă mână. Pe jumătate orbită de 
sângele lui Faţă de Rozător, Darby surprinse un instantaneu 
fulgerător, o mişcare înceţoşată - pistolul. 

Jay ţipă. Ă 

Pistolul negru calibrul .45. Intr-o clipă de panică, Darby îşi 
dădu seama că Lars nu-l scăpase - zgomotul pe care îl 
auzise fusese probabil lanterna - şi încă ţinea arma în mâna 
noduroasă, întorcând ţeava spre abdomenul ei... 

„Pistolul-pistolul-pistolul...” 


Ashley îngenunchease să ia cheile din zăpadă când auzi 
pocnetul unei împuşcături din interiorul clădirii. Ca un tunet 
captiv, înfundat după pereţi şi uşi. Nu-i venea să creadă. 

„Pe bune?” 

Oftă. 

— La dracu’, frăţioare. 

Verifică rapid şnurul cu chei la lumina telefonului - da, 
era acolo. Cheia lui Sandi de la Sentry Storage, argintie, 
rotundă, ştanţată cu A-37, altfel neremarcabilă. Găsise 
şnurul pe jumătate îngropat în zăpadă acolo unde 
aterizase, la zece metri de fereastra toaletei. 

Darby spusese adevărul, mai mult sau mai puţin. 

Şi îi era recunoscător pentru asta. Dacă ea ar fi minţit şi 
Lars i-ar fi zburat creierii, ar fi însemnat să lase în urmă o 
mină de aur pentru legişti, o serie de amprente perfect 
conservate. Şi ei n-ar fi ajuns niciodată la dozele de steroizi 
ale lui Jaybird, adică fetiţa ar fi murit probabil cu mult 
înainte să ajungă la destinaţie. Apoi totul - dezastrul 
provocat, alerta de tip AMBER" în California, implicarea 


4 AMBER - acronim pentru America's Missing Broadcast Emergency 
Response, sistem de intervenţie în situaţii de urgenţă ce difuzează 


e 233 + 


probabilă a FBl-ului, uciderile lui Sandi, Ed şi Darby -, 
absolut totul ar fi fost în zadar, n-ar fi obţinut nici măcar un 
cent. Totul pentru că dragul, scumpul de Lars se speriase şi 
o împuşcase pe Darby fără permisiune. 

„Slavă Domnului c-a spus adevărul.” 

Ashley îndesă şnurul în buzunar, ridică din zăpadă 
pistolul pentru cuie şi fugi înapoi spre intrare. 

— Larson James Garver, urlă în timp ce alerga, expirând 
aburi de furie, tocmai ţi-ai câştigat un cartonaş portocaliu... 


Darby lupta pentru controlul pistolului. 

Faţă de Rozător era acum în defensivă, împleticindu-se 
spre înapoi, cu sângele ţâşnindu-i din jugulară în ritmul 
bătăilor frenetice de inimă, încercând cu disperare să scape 
de fată şi să se îndepărteze suficient ca să poată controla 
Beretta. 

Darby n-avea de gând să-l lase. Se ţinea de armă, cu 
degetele alunecoase încleştate de ale lui. Apoi se roti, 
schimbând direcţia, şi se îndepărtă de el în sens invers 
acelor de ceasornic, astfel că pistolul îi răsuci opus 
articulațiile degetelor. Lars era mai înalt şi mai puternic, 
însă Darby era mai inteligentă şi ştia cum să folosească 
inerția împotriva lui... 

Simţi cum degetul lui arătător se frânge în interiorul 
trăgaciului. 

Ca un morcov mic. 

Lars urlă printre dinţii încleştaţi. Se auzi ca un fluierat ud; 
aerul scăpa prin gaura din trahee. Sângele urca în bule 
strangulate. Acum se învârteau amândoi, un tangou 
învolburat, cu mâinile înţepenite pe arma de foc, izbindu-se 
de marginea tejghelei, răsturnând scaune, trăgând gloanţe 
în tavan - PAC! PAC! PAC! - şi împroşcând cu bucăţi de 
tencuială, făcând să explodeze un neon de deasupra, până 
când magazia pistolului se goli şi trăgaciul îşi pierdu 
tensiunea. 


informaţii despre o persoană dispărută sau răpită (de obicei un copil), 
prin difuzare în mass-media sau prin indicatoare electronice rutiere (n. 
red.). 


e 234 œ» 


Se loviră de harta statului Colorado, amândoi încă agăţaţi 
de Beretta. 

Lars îi dădu drumul, ştiind că arma se descărcase. 

Darby o păstră - conştientă că încă era utilă - şi îl izbi în 
dinţi. Bărbatul se împletici în spate, ţinându-se de gât, dar 
se împiedică de cadavrele lui Ed şi Sandi. Darby ajunse 
deasupra lui Faţă de Rozător şi-l lovi iar, şi iar, şi iar. Il pocni 
cu patul de aluminiu al armei. Reuşi o lovitură deosebit de 
bună şi simţi cum pometele crapă cu un scrâşnet cărnos. 

Lars o lovi cu piciorul şi se îndepărtară unul de altul. 

Darby dădu înapoi pe podeaua alunecoasă, zdrăngănind 
arma goală. Încercă să se ridice în picioare, dar alunecă. 
Peste tot era benzină. Pipăia cu palmele, pe jumătate 
orbită, clipind să-şi îndepărteze sângele din ochi. Canistra 
de combustibil se răsturnase în încăierare; zăcea pe o parte 
şi se revărsa cu gâlgâituri ritmice. Lângă ea îşi văzu 
briceagul Swiss Army, o umbră zimţată rotindu-se pe dale. 

ÎI înşfăcă. 

Lars se îndepărta târâş de ea, spre uşa închisă. Nu 
suficient de repede. Mormăia cuvinte, ceva disperat, 
încleiat cu lacrimi şi sânge: 

— Ashley-Ashley-omoar-o-omoar-o... 

„Asta n-o să se întâmple. Nu în noaptea asta.” 

— Omoar-o, te rog... 

Darby îl prinse din urmă şi ridică lama deasupra cefei lui 
Lars Garver; metalul sclipi în raza lanternei. Cuvintele ei de 
mai înainte îi reveniră ca un ecou - îi tai gâtul dacă n-am de 
ales - şi de cealaltă parte a încăperii surprinse ochii lui Jay. 

Privea încremenită. 

— Jay, icni Darby. Nu te uita. 


Ashley apăsă clanţa - era blocată. 

— Lars, gâfâi el. Deschide uşa. 

Niciun răspuns. 

încercă la fereastră, dar era în continuare acoperită de 
masa răsturnată de Ed. Nu avea acces. Se uită înăuntru 
prin interstiţiul îngust şi nu văzu decât întuneric - luminile 
fuseseră stinse. Nedumerit, se întoarse la uşă, poticnindu- 


e 235 œ» 


se în troiene şi aproape scăpând din mâini pistolul pentru 
cuie. 

— Lars! strigă, cu saliva îngheţându-i pe bărbie. Te rog... 
frăţioare, dacă eşti viu acolo, spune ceva. 

Nimic. 

— Lars! 

Împuşcăturile încă îi răsunau în cap, seci şi panicate. De 
ce ar fi tras Lars o serie de focuri rapide? Nu fusese un tir 
controlat, ci mai degrabă sunetul disperării. Împroaşcă si 
roagă-te, îi spuneau ei. Aşadar, ce se petrecuse înăuntru? 

În continuare, niciun răspuns. 

Îşi luă elan şi izbi în uşă. Cadrul trosni, dar zăvorul 
rezistă. Acum deveni îngrijorat. 

— Lars. Nu sunt furios. OK? Numai răspunde-mi... 

Fu întrerupt de o voce. 

Nu a frăţiorului său. 

A lui Darby. 

— Nu poate vorbi în momentul ăsta, replică ea, pentru că 
i-am tăiat gâtul. 

Lui Ashley i se înmuiară genunchii. Pentru o clipă, mintea 
i se scurtcircuită, uită de zăvor şi apăsă din nou pe clanţă. 

— Tu... nu, mă minţi. Ştiu că mă minţi... 

— Vrei să ştii care au fost ultimele lui cuvinte? 

— Ar fi mai bine să minţi... 

— Ţi-a strigat numele înainte să-l omor. 

— Darby, jur pe Dumnezeu, dacă într-adevăr mi-ai 
omorât frăţiorul, o să-i jupoi carnea de pe oscioare lui 
Jaybird... 

— N-o să te atingi niciodată de ea, spuse Darby 
întărindu-şi vorbele cu o siguranţă înfricoşătoare. Acum 
pistolul e la mine. Tu eşti următorul. 

Ashley lovi uşa cu pumnul. 

O durere ascuţită îi fulgeră în mână. Un ecou distonant 
vibră în antebraţ. Fusese o greşeală - o greşeală enormă - 
şi-şi flexă degetele, şuierând printre dinţii încleştaţi, cu 
ochii inundaţi de lacrimi fierbinţi. 

Fractură. Clar, cel puţin luxaţie. 

Urlă. Ceva ce nu-şi reaminti. Probabil începea cu numele 


e 236 » 


lui Lars, dar se transforma într-un nonsens răcnit. Vru să 
izbească din nou uşa, să-şi rupă şi cealaltă mână, să-şi 
zdrobească fruntea, să se distrugă pe sine cu ajutorul 
obiectului nemişcat. Însă n-ar fi rezolvat nimic. 

Mai târziu. Va jeli mai târziu. 

Se sprijini de uşă, cu fruntea pe metalul îngheţat, şi-şi 
controlă respiraţia. Încă era bine. Încă lupta. În mâna 
sănătoasă ţinea pistolul pentru cuie. Avea suficiente cuie 
de nouă centimetri, cumpărate la mâna a doua şi fără 
amprente, stocate în magazia uneltei. Gata la datorie. 
Vremea rece încă nu secătuise acumulatorul. Ledul era în 
continuare verde. 

„Bine, Darby. Tu ţi-ai pierdut mama. Eu mi-am pierdut 
frăţiorul.” În suferinţa lor din noaptea asta exista o simetrie 
bolnavă. Două suflete rănite, amândouă reacţionând la 
pierdere, amândouă îngrijindu-şi mâinile rupte, alăturate în 
cea mai cruntă durere... 

„Asta-i dansul nostru, tu şi cu mine.” 

Încă îi simţea gustul buzelor de când o sărutase în 
toaletă. Nu-l va uita niciodată. Amăreala dulce de Red Bull, 
cafeaua şi bacteriile de pe dinţii ei. Umilinţa, autenticitatea 
unei fete drăguţe cu halenă. 

„Noi suntem pisicile de pe ceas. Eu sunt Garfield. Tu eşti 
Arlene a mea. Şi fii pe fază, pentru că ăsta-i dansul nostru 
ameţitor, întunecat.” 

Îşi reveni, adunându-şi gândurile, cu nervii zbârnâind. 

— Bine, Darbs. Vrei luptă? O să-ţi dau luptă. Vin eu 
înăuntru, într-un fel sau altul, şi o să vă dau cartonaşe roşii 
la amândouă, şi, apropo, căţea... 

Inspiră. 

— Am numărat împuşcăturile. Ştiu că pistolul ţi-e gol. 


45 AUTO FEDERAL, aşa scria pe circumferința aurie. 
Cartuşul pe care Darby îl purtase toată noaptea în buzunar, 
încă de când i-l dăduse Jay. Acum era în mâna ei, 
rostogolindu-se în palma tremurătoare. 

ÎI introduse în magazia pistolului negru al lui Lars, cu o 
singură mână, şi lăsă culisorul să alunece înainte cu 


e 237 œ» 


izbucnirea energiei unui arc încordat. 

Jay o privi. 

Camera pistolului era închisă. Percutorul era armat. Gata 
de tragere. Darby nu ştia cum de era atât de sigură; pur şi 
simplu era. Armele sunt viscerale. Ea o putea simți. 

— Lars! urlă Ashley dincolo de uşă. Frăţioare, dacă mai 
eşti în viaţă, te rog, te rog, omoar-o... 

Darby alergă pe podeaua umedă spre Jay şi o strivi într-o 
îmbrăţişare puternică. 

— Aproape s-a terminat, zise ea. Noaptea e pe sfârşite. 

„Un frate căzut, mai rămâne unul.” 

Fetiţa era palidă şi o privea îngrozită. 

— Mâna ta... 

— Ştiu. 

— Degetul... 

— E-n regulă. 7 

Incă nu se uitase la mâna dreaptă. Se temuse. Insă o 
făcu acum - pentru o fracțiune de secundă - şi-şi mută 
repede ochii, icnind... 

„Oh, Doamne.” 

Îndrăzni să se uite din nou şi o podidiră lacrimile. Degetul 
mare, arătătorul şi mijlociul erau tefere. Dar inelarul era 
jupuit. Unghia era ruptă, pe jumătate detaşată, ridicată ca 
un fulg de porumb. lar degetul mic dispăruse. Incepând de 
la prima articulaţie. Lipsea, tăiat, nu mai făcea parte din 
trupul lui Darby Thorne. Se găsea în interiorul balamalei uşii 
din partea opusă a încăperii, zdrobit şi de nerecunoscut... 

„Oh, Doamne, oh, Doamne, oh, Doamne...” 

In mod ciudat, faptul în sine de a-şi smulge mâna nu 
duruse deloc. Se eliberase prin două rotații bruşte. Avusese 
doar o senzaţie vagă de disconfort, atenuată de adrenalină. 
Dar acum pierdea mult sânge, care ţâşnea într-un şuvoi 
neîncetat scurgându-se cald pe antebraţ şi făcând băltoace 
pe podea. O acoperi cu cealaltă mână. Nu mai putea să se 
uite. 

După cum spusese Ed cu câteva ore în urmă: Când te 
aşteaptă o întâlnire cu Doamna cu Coasa, ce mai înseamnă 
nişte oscioare şi tendoane? 


e 238 œ» 


Alte voci, pe jumătate memorate, deformate, metalice, o 
năpădiră într-un vârtej greţos: Poti să tai o fată în două? 

Sunt un om magic, Lars, frățioare. 

Felia mea de pâine prăjită cade întotdeauna cu untul în 
sus, Cum S-ar zice... 

Deja ameţită, verifică trusa de prim ajutor de pe podea, 
lăsând amprente roşii lipicioase, scotocind printre seringi şi 
cutii cu plasturi. Căuta tifonul, însă dispăruse. Sandi îl 
folosise pe tot. 

— Se poate... 

Jay ezită. 

— Ce să se poată? 

— Ştii tu... să-ţi lipească degetele la loc? 

— Da. Cu siguranţă că se poate, spuse Darby încercând 
să pară calmă. 

Se întrebă cât sânge pierduse deja şi cât îşi mai putea 
permite. 

Renunţă la tifon, dar lângă bidonul de înălbitor găsi ceva 
mai bun: rola de bandă izolatoare a lui Lars. Rupse cu dinţii 
o fâşie şi o înfăşură în jurul mâinii drepte. Îşi legă cele trei 
degete strâns la un loc, lăsând liber degetul mare. 

Rezolvase problema sângerării. Însă trebuia să tragă cu 
Beretta folosind mâna stângă. Nu mai folosise niciodată o 
armă de foc şi era dreptace. Spera totuşi să nimerească 
ţinta. Nu avea decât un singur glonţ. 

Jay se holba la rană cu o uimire morbidă şi Darby observă 
că devenise şocant de palidă. Cenuşie, ca un cadavru scos 
de sub apă. 

— Dacă... dacă nu-ţi mai pot găsi degetul în uşă? Pentru 
că-i prea strivit... 

— O să crească la loc, zise Darboy muşcând ultima bucată 
de bandă neagră. 

— Serios? 

— Da. 

— Nu ştiam că degetele pot creşte la loc. 

— Pot. 

Atinse fruntea lui Jay aşa cum mama ei o verifica de 
febră şi simţi că avea pielea rece. Lipicioasă precum ceara. 


e 239 + 


încercă să-şi aducă aminte - ce simptome descrisese Ed? 
Scăderea glicemiei. Greaţă. Slăbiciune. Criză, comă, 
moarte. Cuvintele lui reveneau fragmentate: Trebuie să o 
ducem la un spital. Asta-i tot ce putem... 

— Daaaarby! Uşa de la intrare se cutremură în canaturi şi 
clanţa zdrăngăni. Noi terminăm ce-am început... 

— E... Jay se crispă. E tare supărat pe noi... 

— Perfect. 

Darby se lipi de perete şi ridică pistolul cu mâna stângă, 
ţintind spre uşă. 

— Să nu ratezi. 

— Nu. 

— Promiţi să nu ratezi? 

Pistolul îi tremură în mână. 

— Promit. 

Un singur glonţ. Ca o previziune sumbră, îl purtase în 
buzunar toată noaptea, iar acum sosise în cele din urmă 
momentul să-l folosească. 

Uşa se cutremură violent când Ashley o izbi din nou. 
Darby tresări, cu degetul încordat pe trăgaci. Ar fi vrut să 
tragă imediat, prin uşă, dar ştia că ar fi fost riscant. Ştia 
unde stătea bărbatul şi aproximativ cât era de înalt, însă nu 
putea să se bazeze pe faptul că proiectilul va perfora uşa 
cu suficientă putere ca să-l ucidă. Nu-şi putea irosi unicul 
glonţ. 

Trebuia să aştepte. Trebuia să aştepte până când Ashley 
Garver avea să spargă uşa şi să pătrundă în aceeaşi 
încăpere cu ele, de aproape, ochi în ochi, la o distanţă la 
care să nu poată rata... 

— Ai mai tras cu o armă înainte, nu-i aşa? 

— Da, minţi ea. 

Uşa se crăpă. O aşchie lungă de lemn căzu pe jos. Ashley 
urlă afară, lovind cu pumnii cu o furie animalică. 

— Dar tipul ăsta de pistol... se agită Jay. Ai mai tras cu 
el? 

— Da. 

— Eşti un ţintaş bun? 

— Da. 


e 240 œ 


— Chiar şi fără un deget? 

— OK, Jay, ai pus destule întrebări... 

POC. Un sunet ascuţit, pneumatic, o întrerupse. 

Fereastra se sparse în spatele baricadei, răspândind 
cioburi pe podea. Văzu ceva acolo, mişcându-se în spaţiul 
de şapte centimetri dintre masă şi rama ferestrei. Era 
portocaliu, bont, ca un animal mare şi prost care şi-ar fi 
băgat botul înăuntru. Lui Darby îi luă câteva clipe ca să 
înţeleagă ce era. 

„Futu-i, cum să nu.” 

O azvârli pe Jay la podea, acoperindu-i faţa. 

— Jos, jos... 

POC. Geamul automatului explodă în cioburi albe. Pungi 
de Skittles şi Cheetos căzură pe jos. 

Gura pistolului se repoziţionă. Primele două cuie ale lui 
Ashley loviseră prea sus, aşa că acum îşi regla ţintirea. Prin 
încercări succesive. Prin acelaşi interstiţiu privise Sandi mai 
înainte şi acum era folosit împotriva lor. 

— İl urăsc, şopti Darby, rostogolindu-se pe burtă şi 
îndepărtându-şi de pe faţă părul lipicios. II urăsc atât de 
mult... 

— Ce face? 

— Nimic. 

— Trage cu cuie în noi? 

— E-n regulă. O trase pe Jay în sus, ţinând-o de mână. 
Haide, haide... 

Se ascunseră în Espresso Peak, adăpostindu-se în spatele 
tejghelei de piatră în timp ce - POC! POC! POC! - asaltul 
şrapnelului străbătea aerul, ricoşând pe podea, pe pereţi, 
pe tavan. Cutia cu foietaje se sparse. Paharele de plastic se 
răsturnară. O carafă răsună ca un gong şi căzu lângă ele, 
împroşcând apă caldă. Dar tejgheaua şi dulapurile, care 
formau o firidă de patruzeci şi cinci de grade, le protejau de 
tirul direct al lui Ashley. 

— Vezi? Darby o pipăi pe Jay în căutare de răni. Suntem 
bine. 

— Ai spus că nu trage cu cuie în noi... 

— Mda, am minţit. 


e 241 œ» 


POC-POC. Două impacturi pe perete deasupra lor; Darby 
simţi ceva şfichiuindu-i obrazul. Ca o înţepătură de albină, 
apoi o izbucnire de sânge cald. Se lăsă în jos şi o feri pe Jay 
de ricoşeuri, apărând-o cu propriul trup. Văzu lacrimi în 
ochii fetiţei. 

— Nu, nu. Jay, e-n regulă. Nu plânge... 

POC. Un cui se înfipse în umărul lui Ed Schaeffer, 
răsucindu-i cadavrul într-un rictus oribil, iar Jay ţipă. 

Darby o strânse mai tare, ignorând sângerarea de pe 
obraz, mângâind părul negru al fetiţei şi încercând cu 
disperare să reziste. 

„Oh, Isuse, asta e. Asta e ultima frântură de stres pe care 
o mai poate îndura. O s-ajung să privesc neajutorată cum 
intră-n stare de şoc şi moare...” 

— Te rog, nu plânge, Jay... 

Copila suspină şi mai tare, hiperventilată, zbătându-se în 
strânsoarea lui Darby. 

— Te rog, crede-mă... 

POC. Un cui izbi un dulap, împroşcându-le cu aşchii de 
lemn. 

— Jay, ascultă-mă. Vine poliţia. Au întârziat, dar tot o să 
vină. O să verifice fiecare spaţiu de refugiu de pe 
autostradă, mai ales pe cele cu nume asemănătoare. O să 
ne salveze. Doar câteva minute, da? Mai poţi să rezişti 
câteva minute? 

Vorbe. Toate, numai vorbe. 

Jay continuă să suspine, cu ochii strâns închişi, 
pregătindu-se pentru un alt țipăt, când - POC! - casa de 
marcat se răsturnă, aterizând lângă ele şi împrăştiind 
tastele ca pe nişte dinţi pierduţi. 

Darby o strânse în braţe pe fetiţa de şapte ani, în mijlocul 
violenţei, ferindu-i faţa şi încercând să-i aline panica. Era 
sigură că se terminase - că sistemul nervos al lui Jay nu mai 
putea să suporte încă o traumă - şi atunci îşi aminti ceva. 
Ridicându-se din amintiri, glasul cald al mamei în urechea 
ei: E-n regulă, Darby. Eşti bine. E doar un coşmar. 

Tot ce trebuie să faci e... 

— inspiră, îi spuse fetiţei. Numără până la cinci. Expiră. 


e 242 œ» 


POC. Ceasul cu Garfield explodă pe perete, acoperindu-le 
cu o ploaie de bucățele de plastic. Darby scutură resturile 
din părul lui Jay, atingându-i obrazul şi păstrându-şi vocea 
egală: 

— inspiră. Numără până la cinci. Expiră. Poţi să faci asta 
pentru mine? A 

Jay luă o gură de aer. O reţinu. li dădu drumul. 

— Vezi? E uşor. 

Fetiţa aprobă din cap. 

— Din nou. 

Inspiră iar. Dădu drumul aerului. 

— Uite aşa. Darby zâmbi. Continuă să respiri şi o să... 

— Daaarby! 

Ashley lovi cu piciorul în masă, făcând-o să alunece pe 
podea câţiva centimetri. Din fereastră căzură bucățele de 
sticlă spartă. In timp ce împingea, bărbatul gâfâi: 

— Ai fi putut să fii iubita mea. 

Darby se ridică în genunchi, ameţită de aburii de 
benzină, dădu la o parte paharele răsturnate şi ţinti cu 
pistolul negru al lui Lars pe deasupra tejghelei. Alinie 
reperele de noapte, cu degetul pe trăgaci. 

— In mod normal nu sunt aşa! strigă Ashley de afară. Nu- 
nțelegi, Darbs? Nu voiam să te ucid. Eu nici măcar... 
adică... eu nici măcar nu beau, nu fumez... 

Jay tresări. 

— O să... o să intre înăuntru. 

— Da. Darby închise ochiul drept şi ţinti cu Beretta. Pe 
asta mă bazez. 

— Am fi putut merge în Idaho. Împreună. 

Ashley lovi din nou masa, împingând-o câţiva centimetri 
şi împrăştiind aşchii. Vocea lui bubuia în aerul închis: 

— Nu-nţelegi? Ne-am fi dus la Rathdrum. Am fi închiriat 
mansarda de deasupra garajului unchiului meu. Eu aş fi 
lucrat cu Fox Contracting. Tu ai fi fost prietena mea, am fi 
plecat din oraş, tu şi cu mine, şi ţi-aş fi arătat râul lângă 
care am crescut, şi pontonul... 

— Spune adevărul? întrebă Jay. 

Darby oftă. 


e 243 + 


— Cred că nici măcar e/nu ştie. 

Ashley Garver - o creatură jalnică ce purta atât de multe 
măşti, încât nici el nu mai ştia cum arăta sub ele. Poate i se 
sfâşia inima, chiar în clipa în care descoperea că avea una. 
Sau poate nu erau decât vorbe goale. 

— Ai fi putut să fii prietena mea, se tângui el, dar a; 
distrus dracului totul... 

Darby fixă pistolul când masa se mişcă din nou. 
Deocamdată nu putea să tragă. Trebuia să aştepte. Trebuia 
să aştepte până când Ashley Garver devenea vizibil, până 
când împingea masa într-o parte şi sărea înăuntru prin 
fereastra spartă. Atunci, şi numai atunci, va putea... 

„NU 

Ingheţă, cu degetul pe trăgaci. Percutorul se ridică iar, cu 
o fracțiune de secundă înainte de a cădea. Îşi dăduse 
seama de ceva îngrozitor. 

„Nu, nu, nu...” 

Gustul înţepător de benzină pe limba ei. Canistra 
răsturnată se golise, acoperind toată podeaua cu un strat 
de un centimetru de combustibil. Aburii umpleau aerul, 
formând picături de condens pe pereţi. 

„Dacă trag cu pistolul lui Lars”, îşi dădu seama îngrozită, 
„scânteia de la gura ţevii ar putea aprinde vaporii din aer”. 
Reacţia în lanţ ar fi incinerat încăperea. Se vărsaseră 
douăzeci de litri. Podeaua ar fi devenit un ocean de flăcări, 
cel mai mare cocteil Molotov aruncat vreodată. Şansele de 
scăpare ar fi fost zero. Hanoracul lui Darby era îmbibat cu 
benzină, umed şi lipicios. La fel şi geaca lui Jay. Amândouă 
ar fi ars de vii. 

Să tragă cu arma înăuntru însemna sinucidere curată. 

Darby cobori pistolul. 

— Rahat. 

— Dar tu mi-ai omorât fratele. 

Ashley lovi iar masa, şuierând ca un lup. Masa mai 
alunecă puţin, atingând glezna inertă a lui Sandi; acum 
avea suficient spaţiu ca să se strecoare înăuntru. 

Furioasă, Darby aproape că azvârli pistolul. 

— Rahat, rahat, rahat... 


e 244 œ» 


Jay îi atinse umărul. 

— Ce-i? 

— Păi... Darby îşi şterse sângele din ochi, reevaluând 
situaţia şi făcând noi planuri disperate. Ştii ce? Nu 
contează. N-o să te mai atingă vreodată. Jur pe Dumnezeu, 
Jay, eu sunt îngerul tău păzitor, iar Ashley Garver n-o să-ți 
mai facă niciun rău, pentru c-o să-/ omor... 

— Te-omor! Ashley lovi din nou cu piciorul. Târfă 
nenorocită... 

Darby se ridică şi-şi şterse benzina de pe mâini. 

— Ascultă-mă, Jay. Nu mai aşteptăm poliţia. Nu mai 
aşteptăm o salvare. Am aşteptat toată noaptea şi nu m-a 
salvat nimeni. Aproape toţi cei în care am avut încredere în 
noaptea asta m-au trădat. Noi suntem salvarea. Spune-o, 
Jay - noi suntem salvarea. 

— Noi suntem salvarea. 

— Mai tare. 

— Noi suntem salvarea! 

Jay se sculă pe picioarele nesigure. 

— Poţi s-alergi? 

— Cred că da. De ce? 

Darby mai avea o idee. Ultima scăpare nu era nici măcar 
pe aproape corect spus. Apucă o mână de şerveţele cafenii 
şi le îndesă în prăjitorul de pâine. Apăsă butonul. Se auzi un 
clic ca la armarea unui pistol şi în interior rezistenţele 
începură să se încălzească. 

Jay privea. 

— Ce faci? 

Tânăra ştia că avea zece, poate douăzeci de secunde 
până când rezistenţele urmau să se încingă. 

„Noi suntem salvarea, futu-i să-i fut.” 

Apucă un pahar cu cafea solubilă pe jumătate băută - 
probabil a lui Ed, de mult răcită - şi-l mototoli din fugă, 
strângând degetele lui Jay şi alergând spre toaletă. Mână în 
mână. Gonind spre ferestruică. 

— Nu te-opri, Jay. Nu te-opri... 

— Eşti sigură că degetele cresc la loc? 

— Da. 


e 245 œ» 


X 

Ashley dădu buzna înăuntru. Sări prin fereastră ajutându- 
se de mâna sănătoasă, atent să nu se taie în cioburile 
ascuțite, şi tuşi din cauza mirosului înțepător. Uh, ce 
puternic era! Probabil canistra se vărsase şi se amestecase 
cu înălbitorul şi vaporii de la spray-ul cu piper al lui Sandi, 
creând o atmosferă într-adevăr toxică. 

Îşi frecă ochii iritați, ridică pistolul pentru cuie şi baleie cu 
el de la stânga la dreapta. Mai întâi văzu trupurile prăbuşite 
ale lui Ed şi Sandi lângă harta statului Colorado. Picioarele 
răşchirate în indecenţa morţii. Sângele amestecat cu 
benzina de pe jos, în vârtejuri viu colorate. 

Alături de ei, frăţiorul lui, Lars. 

Oh, Lars. 

Era întins pe burtă. Capul i se răsucise într-o parte într-o 
baltă stacojie, părul încleiat, ochii încă pe jumătate 
deschişi, ca adormit. Gâtul era o rană deschisă, iar jugulara 
îi fusese tăiată până la os; părea un distribuitor uman de 
bomboane Pez. 

Puştiul sfrijit care se ducea la şcoală cu o cască din 
surplusul armatei şi cu bocanci de luptă, care iubea sosul 
picant pe cheeseburgerii Famous Star, care văzuse şi 
revăzuse /nfanteria stelară până când caseta lui VHS 
ajunsese să facă dungi negre pe ecran nu mai exista acum. 
Era dus pentru totdeauna. N-avea să mai joace niciodată 
Gears of War pe Xbox One. Totul pentru că se lăsase atras 
în micul plan de răscumpărare nereuşit al unei şoferiţe de 
autobuz. Pentru că, între încuietorile schimbate, poliţie şi 
viscol, întreaga săptămână deraiase nebuneşte. 

Şi s-ar fi descurcat, totuşi, dacă n-ar fi fost Darby. 

Darbs. Darbo. Micuța roşcată înverşunată din UC Boulder 
care pătrunsese în maşina lor cu ajutorul unui şiret de 
tenis, la naiba, care-i dăduse lui Jay un cuţit şi scosese 
ireversibil de pe făgaşul ei o noapte şi aşa nesigură. Bănuia 
că întreaga lui viaţă fusese construită în vederea acestei 
confruntări. La fel şi a ei. Ea era destinul lui şi el era al ei. 

Într-un univers mai bun, poate s-ar fi căsătorit cu ea. Însă 
în acesta trebuia s-o ucidă. Şi, din nefericire, trebuia s-o 


e 246 œ» 


facă în mod dureros. 

„Of, Lars, Lars, Lars. O să-ndrept lucrurile. Promit, o să...” 

Auzi un foşnet în dreapta şi se răsuci cu pistolul ridicat, 
aşteptându-se să le vadă pe Darby şi pe Jaybird 
ascunzându-se după standul de cafea. Dar în Espresso Peak 
nu era nimeni. Găurit de cuie, muiat în benzină, plin de 
pahare răsturnate şi fragmente de plastic, totuşi pustiu. Ele 
nu erau acolo. 

Observă prăjitorul de pâine umplut cu şerveţele. 

Zgomotul pe care îl auzise? 

Un nor de fum cenuşiu se înălța din rezistenţele încinse 
ale prăjitorului. Şuieratul şerveţelelor care se aprindeau. 
Ashley îşi umezi buza superioară, gustând vaporii de 
benzină, şi atunci totul căpătă sens. 

— La dracu’... 

x 


O minge de foc ţâşni prin fereastra triunghiulară a 
toaletei, împingând un val pârjolitor de aer presurizat. 
Darby sări afară cu o jumătate de secundă înaintea 
exploziei, se lovi de o masă de picnic şi ateriză greu, 
sucindu-şi glezna stângă. 

Simti un poc care-i ridică stomacul în gură. 

La câţiva paşi în faţă, Jay se întoarse. 

— Darby! 

— Sunt bine. 

Însă ştia că nu era aşa. Glezna îi pulsa cu durere 
arzătoare. Degetele de la picior îi amorţiră instantaneu; 
părea că avea în tenis o grămadă de ace, ca nişte degete 
invizibile ce Îi ciupeau nervii. 

— Poţi să mergi? 

— Sunt bine, repetă ea. 

Prin fereastra de deasupra răbufni urletul unui alt val de 
foc, care-i acoperi vocea. Zidul de aer fierbinte o trânti în 
genunchi în zăpadă. 

În spatele lor, centrul pentru vizitatori erupse în flăcări 
înalte, limbile de foc pompând o coloană de fum murdar. 
Urca până la cer, o tornadă furioasă de tăciuni strălucitori. 
Dimensiunile şi apropierea erau copleşitoare. Căldura 


e 247 œ» 


arzătoare din spatele ei, sucţiunea aerului consumat. 
Mirosul de cărbune al focului proaspăt. Zăpada se lumină în 
portocaliu, ca şi când ar fi fost în plină zi, şi copacii 
proiectară umbre scheletice. 

Jay o prinse de mână. 

— Hai. Ridică-te. 

Darby mai încercă o dată, dar glezna se lăsă moale sub 
ea. Alt val de durere care o făcea să vomite. Şchiopătă 
câţiva paşi. 

— A murit? întrebă Jay. 

— Nu te baza pe asta. 

— Adică? 

— Adică nu. 

Darby scoase din buzunarul blugilor pistolul lui Lars. Nu 
era sigură dacă Ashley fusese în interiorul clădirii când 
luase foc, însă spera ca bomba ei improvizată să-i fi pârlit 
măcar sprâncenele. Dar mort? Nu. Nu era mort, pentru că 
ea nu-l omorâse încă. Va putea să se odihnească doar după 
ce-i va trage în mutra dispreţuitoare glonţul de calibrul .45. 
Nu mai devreme. 

— Sper că l-ai omorât, zise Jay, în timp ce infernul se 
dezlănţuia în spatele lor, înceţoşând lumea cu fum dens. 

Luna dispăruse. Copacii păreau fantome ascuţite în 
smogul luminat de foc. Marele Diavol îşi păstră forma în 
timp ce ardea, o cuşcă de foc rotitor în jurul unui epicentru 
de căldură extremă. 

lar acum, scântei coborau ca licuricii din beznă, ciuntind 
zăpada în jurul celor două fete. Sfârâiau la contact, sute de 
mici meteori ridicând fuioare de aburi. Prea rapid ca să 
poată fi depăşiţi. 

— Jay. Scoate-ţi haina. 

— De ce? 

— E îmbibată de benzină. 

Darby îşi scoase şi ea hanoracul Art Walk şi-l aruncă în 
zăpadă. Câteva secunde mai târziu, o scânteie îl atinse şi 
erupse în flăcări albastru-portocalii, ca un foc de tabără. 

Jay văzu şi-şi smulse imediat haina de pe ea. 

— Vezi? Ce ţi-am spus. 


e 248 œ» 


Alte scântei coborau împrejurul lor, licurici purtaţi de 
vânt, şi Darby o urmă pe Jay pas cu pas, înfiorându-se de 
durere. Nu se putea opri. Părul îi era încă îmbibat cu 
combustibil. Ar fi fost de ajuns o singură scânteie rătăcită, 
însă ea ajunsese prea departe şi luptase prea mult în 
noaptea asta ca să fie ucisă de o nenorocită de scânteie. 

Îşi îndepărtă de pe faţă o şuviţă umedă. 

— În parcare. O să ne suim în Blue... 

— Ce-i Blue? 

— Maşina mea. 

— l-ai pus nume maşinii? 

— O să dau drumul la motor să-ţi ţină cald. Şi... 

Darby tăcu şi continuă să înainteze prin bezna plină de 
fum, lăsând cuvintele nerostite: „Şi în timp ce tu stai pe 
scaunul din dreapta în Blue, eu mă duc să-l găsesc pe 
Ashley şi-l împuşc în faţă. Să se termine totul, odată pentru 
totdeauna”. 

Jay îşi răsuci gâtul privind peste umăr flăcările, în timp ce 
alerga, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Ashley să apară dintre 
ruine. 

— Tu... tu i-ai omorât fratele. 

— Da. L-am omorât. 

Darby mai contempla ideea: da, azi omorâse pe cineva, 
înjunghiase în gât un om, îi fracturase degetul şi pometele 
şi-i tăiase beregata. Oricât de tocită şi de ciobită ar fi fost, 
lama Swiss Army intrase imediat, ca şi cum ar fi tăiat carne 
(practic, aşa şi fusese). O treabă sinistră, murdară. Şi 
înainte ca noaptea să ia sfârşit, ştia asta, trebuia să mai 
ucidă o dată. 

Jay se nelinişti. 

— Îşi iubeşte fratele. 

— L-a iubit. La trecut. 

— O să fie foarte supărat pe tine... 

— Păi... Darby se înecă într-un râs răguşit. E prea târziu 
pentru asta, Jay. 

„Încă unul. L-am ucis deja pe Beavis. Rămâne doar Butt- 
Head.” 

La patruzeci şi cinci de metri în spate, clădirea Marelui 


e 249 œ 


Diavol gemea ca un monstru răsucindu-se în somn, cu 
coastele înnegrite scârţâind şi pocnind în furtuna de foc. 
Zăpada topită se scurgea de pe acoperiş într-un val de 
aburi fierbinţi. 

„Şi după... după asta o să mă odihnesc, în sfârşit.” 

Ajunseră la Copiii de Coşmar - puştanii parţial degradaţi, 
încremeniţi în joaca lor apocaliptică, îngropaţi în zăpadă 
până la brâu -, când Jay se opri şi arătă cu degetul în josul 
pantei: 

— Uite. Uite, uite! 

Darby îşi şterse din ochi sângele lui Lars şi văzu şi ea. 

Lumini de faruri. 

Se apropiau de rampa de intrare în refugiul Wanapani 
dinspre autostradă. Fascicule înalte, mari, industriale 
deasupra unei plăci metalice argintii curbate ce arunca o 
jerbă de bucăţi de gheaţă. Primul plug DTC ajunsese în 
sfârşit acolo. 

Jay miji ochii. 

— E... e pentru noi? 

— Da. Pentru noi. 

Vederea lor o asigură pe Darby că lumea exterioară 
continua să existe. Era tot acolo, era reală, populată cu 
oameni de treabă care puteau să ajute, şi, slavă Domnului, 
ea aproape că-şi croise drum cu dinţii afară din coşmarul 
ăsta crâncen, scăldat în sânge. Aproape că o salvase pe 
Jay. Aproape. 

Genunchii îi cedară şi fata căzu. Plângea şi râdea în 
acelaşi timp, cu faţa ca o mască întinsă, cu cicatricea 
vizibilă ca un panou publicitar. Nu-i păsa. Era foarte 
aproape acum. Urmări luminile galbene apropiindu-se din 
întuneric, ca două lanterne gemene. Auzi zgomotul unui 
motor. 

— Mulţumesc, Doamne. Oh, multumesc, Doamne... 

Işi pierduse telefonul, dar ştia că era aproape şase 
dimineaţa. Trecuseră nouă ore de când o găsise pe fetiţă 
încuiată într-o cuşcă de câini, în duhoare de urină, într-o 
dubă nepăzită. Incă o oră şi răsărea soarele. 

„Echipajele de întreţinere au sosit în avans. Sau poate au 


e 250 œ» 


primit indicaţii speciale de la poliţie, în urma unui mesaj 
misterios în legătură cu un refugiu cu nume similar.. 
— Darby. 
Jay o apucă de încheietura mâinii; vocea îi era panicată. 
— Ce-i? 
— Îl văd. Ne urmăreşte. 


e 251 œ» 


5.44 AM 


— Daaaaarby! 

Da, Ashley Garver le urmărea, o umbră proiectată pe 
lumina strălucitoare a focului. Acum ţinea pistolul pentru 
cuie în mâna stângă. Dreapta era rănită, strânsă sub braţ. 
Se afla la cincizeci de metri în urma lor, o siluetă 
împleticindu-se, cu haine fumegând, ridicând mâna teafără 
să se şteargă la gură. 

Era prea departe ca să-l împuşte. 

Cătarea lui Darby era nesigură şi nu-şi putea irosi unicul 
glonţ. Aşa că ascunse pistolul la spate. Luminile farurilor se 
intensificau pe măsură ce plugul de zăpadă se apropia. 

Un ucigaş apropiindu-se din spate şi ajutorul unui 
necunoscut în faţă - alegerea ar fi trebuit să fie uşoară. 

Jay o îmboldi: 

— Haide... 

Şi, într-un fel, înţelese tânăra... era într-adevăr uşoară. 

— Darby, haide. Trebuie să fugim. 

— Nu. 

— Poftim? 

Fata făcu semn din cap spre gleznă: 

— O să te-ncetinesc. Fugi tu. 

În ochii lui Jay se ivi panica. 

— Poftim? Nu... 

— Jay, ascultă-mă. Trebuie să-l opresc. Nu mai pot să fug. 
Am fugit de el toată noaptea, toată noaptea asta 
nenorocită, şi m-am săturat. 

Lumina farurilor se înteţea, străpungând ceața de fum, 
aruncând umbre aspre în zăpada strălucitoare. Pe Darby o 
ardeau ochii. Şi în spatele lor, silueta lui Ashley Garver se 
împleticea din ce în ce mai aproape - ajunsese la douăzeci 
de paşi. Tot nu era suficient de aproape. Strânse şi mai tare 
Beretta. 

— Trebuie să fugi. 

— Nu. 

— Fugi, strigă Darby, cu gâtul plin de fum. Fugi spre 


e 252 œ» 


luminile alea. Şi spune-i şoferului să-ntoarcă utilajul şi să te 
ducă la spital. 

O împinse, dar Jay opuse rezistenţă. Ţipă, îşi înfipse 
picioarele în pământ, încercă s-o lovească pe Darby în 
umăr, apoi totul se topi într-o îmbrăţişare. O îmbrăţişare 
înfiorată, dureroasă, sub luminile care se intensificau... 

— O să mă-ntorc, şopti Darby în părul fetiţei, legănând-o. 
O să-l dobor şi dup-aia mă-ntorc la tine. 

— Promite-mi. 

— Îţi promit, Jay... 

— lar minţi. 

— Jur pe degeţelul mic, zise ea ridicând mâna dreaptă 
bandajată cu bandă izolatoare. 

Jay se crispă. 

— Nu-i amuzant. 

Ceva şuieră prin aer deasupra lor, atingând părul fetei. 
Primul gând fu șrapnel, dar de fapt ştia mai bine. Era un 
cui, un proiectil de oţel care-i trecuse pe deasupra capului. 
Ashley se apropia de ele... dar tot nu era încă destul de 
aproape ca să-şi rişte glonţul. 

Nu încă. 

O împinse pe fetiţă în direcţia farurilor. 

— Acum fugi. 

Jamie Nissen făcu doi paşi ezitanţi prin zăpadă şi privi în 
urmă, cu ochii plini de lacrimi fierbinţi. 

— Să nu ratezi. 

— N-o să ratez, zise Darby. 

Apoi se întoarse să-l înfrunte pe Ashley. 

„N-o să ratez.” 

X 


Ashley fu uluit să le vadă despărțindu-se: Jaybird alerga 
spre plugul care se apropia, pe când Darby se întorsese cu 
faţa la el. 

Acum erau la doar douăzeci de paşi unul de altul. 

Pumnul drept îi pulsa ca plin de pietriş. Işi simțea pielea 
de pe obraji şi de pe frunte extrem de întinsă şi-l ustura ca 
de la o arsură solară. Avea buzele crăpate, nu le putea 
strânge şi saliva îi curgea pe bărbie. Duhnea a piele şi a păr 


e 253 + 


ars, un miros dens şi greu care emana din el în firicele de 
fum. Geaca North Face i se lipise ciudat de spate, atârnând 
în fâşii topite. 

Dar, la dracu', era în viaţă. Cei răi n-au clipă de odihnă, 
nu-i aşa? lar el se simţea destul de rău în noaptea aceea. 
Rupsese cu mâinile goale gâtul unei femei şi omorâse un 
om nevinovat, împuşcându-l cu cuie. Ar fi fost un episod 
grozav pentru serialul Forensic Files. Să facă toate astea, 
apoi să plonjeze pe fereastra unei clădiri în flăcări şi să nu 
se aleagă decât cu arsuri de gradul doi însemna norocul 
dracului. Cu untul în sus, într-adevăr. 

Observă că Darby şchiopăta în direcţia lui. Se îndepărta 
de farurile plugului de zăpadă salvator. Se îndepărta de 
orice speranţă de scăpare. 

În direcţia /ui. 

Un hohot de râs, care semănase mai degrabă cu un 
lătrat, îl făcu să se sufoce.. Poate... poate că înnebunise şi 
ea puţin, în oala asta sub presiune sălbatică a nopţii. N-o 
putea acuza. Nici măcar nu era sigur că putea s-o urască; 
creierul lui era hiperactiv, un cocteil de sentimente confuze 
în privinţa târfei ăsteia tenace. Dar lăsând emoţiile de o 
parte, tot trebuia să-i dea cartonaş roşu pentru că-i ucisese 
frăţiorul, aşa că ridică pistolul pentru cuie, miji ochii prin 
fum şi trase din nou. 

Se auzi un clic sec. 

„Ce-i?” 

Apăsă din nou pe trăgaci - alt clic. Spre oroarea lui, ledul 
acumulatorului Paslode-ului clipea acum roşu de avertizare. 
Vremea rece îl secătuise. În cele din urmă, se întâmplase. 

— Of, futu-i... 

Ridică privirea. Darby continua să se apropie, venea spre 
el ca un înger al morţii, şchiopătând, dar straniu, inuman de 
calmă. Şi mai observă ceva. Ţinea ceva în mână, ascuns în 
spatele şoldului, o formă abia întrezărită... 

Beretta lui Lars. 

„Nu”, îi fulgeră prin minte. „Nu, asta-i imposibil...” 


Jay alergă în lumina farurilor, fluturând din braţe. 
e 254 œ» 


Plugul de zăpadă se opri; cauciucurile mari se blocară, 
derapând în lateral când frânele scrâşniră ascuţit. Lumina o 
înconjura, aprinzând zăpada de la picioarele ei, mai 
puternică decât lumina zilei. Nu putea să vadă nimic. Doar 
cei doi sori gemeni, atotputernici. 

Fetiţa ţipă - ceva ce nu-şi reaminti. 

Motorul scoase un sunet sufocat. Uşa cabinei se 
deschise. Şoferul era mai în vârstă decât tatăl ei, cu barbă 
şi burtă, cu o şapcă Red Sox. Sări afară şi alergă spre ea, 
deja cu răsuflarea tăiată, strigând ceva. 

Şi Jay era extenuată şi se prăbuşi în genunchi pe gheaţă. 
Şoferul ajunse lângă ea, o umbră neagră, greoaie, în lumina 
lungă a farurilor, iar motorul plugului scoase alt pufăit. 
Precum ciobănescul german al mătuşii ei. Apoi bărbatul o 
apucă de umeri, cu obrazul nebărbierit aproape de al ei, cu 
respiraţia mirosind a Dr. Pepper, şi o bombardă cu întrebări. 

— Eşti bine? 

Fetiţa nu mai avea suflu. Nu putea să vorbească. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Acoperişul în flăcări al centrului pentru vizitatori se 
prăbuşi, lemnele rupte împrăştiară alţi licurici în noapte şi 
şoferul ridică privirea în direcţia lor, apoi reveni la Jay, cu 
mâinile aspre pe obrajii ei. 

— Acum eşti în siguranţă... 

Jay voia să-i spună despre Ashley, despre Darby, despre 
pistolul pentru cuie, despre lupta pe viaţă şi pe moarte care 
avea loc puţin mai sus pe deal. Însă nu avea cuvinte. Nu-şi 
putea aduna gândurile. Mintea îi era din nou ca o gelatină, 
începu să plângă, iar bărbatul o luă în braţe şi o strânse, şi 
lumea se dezintegră. 

li şoptea, ca într-o incantaţie: 

— Eşti în siguranţă. Eşti în siguranţă. Eşti în siguranţă... 

Darby, ar fi vrut ea să-i spună. 

Darby nu-i în siguranță... 

Apoi văzu o pulsaţie de roşu şi albastru care ilumină 
copacii. In spatele plugului de zăpadă, oprită cu bara de 
protecţie lipită de acesta, era o maşină de poliţie. În lumina 
becurilor roşii ale utilajului, Jay citi inscripţia de pe portieră: 


< 255 + 


POLIŢIA RUTIERĂ. să 

Ashley Garver fugea cât îl ţineau picioarele. 

„Imposibil. Am numărat împuşcăturile. Beretta e gol.” 

Îşi repeta asta, iar şi iar, însă tot nu avea destul curaj să 
se întoarcă şi să înfrunte cacealmaua lui Darby. Alergă spre 
Astro-ul parcat, unde lăsase al doilea acumulator în cutia 
Paslode-ului. Putea cel puţin să-şi reîncarce pistolul pentru 
cuie, apoi să decidă cum să facă faţă noii situaţii. 

Alunecă pe un dâmb de zăpadă, temându-se de pocnetul 
pistolului şi de un glonţ în spinare, dar acesta nu veni. 

Ajunse la Astro. Nu era încuiat. Deschise portiera. Se 
căţără înăuntru, căutând sub scaunul  pasagerului, 
doborând de pe bord prostioara A-10 Warthog din plastic a 
lui Lars, şi deschise cutia Paslode-ului. Două cleme de 
desfăcut cu degetele tremurătoare. 

Ştia că-l auzise pe Lars trăgând patru focuri în încăierare. 
Era sigur de asta. Unu-doi-trei-patru. Plus cele cinci pe care 
le trăsese el în cauciucuri, făceau nouă. Beretta avea opt 
gloanţe în magazie, plus unul pe ţeavă. Cum putea Darby 
să mai scoată un cartuş de calibrul .45? Poate de pe 
podeaua dubei; îşi aminti că Lars deschisese cutia de 
Federal cu capacul în jos şi vărsase zgomotos cincizeci de 
gloanţe... 

În cele din urmă reuşi să deschidă cutia. Capacul se lovi 
de torpedo. 

Primul locaş pentru acumulatori era gol, aşa că umblă la 
celălalt. Sfâşie ambalajul. Dădu drumul acumulatorului în 
palmă. Deschise  Paslode-ul, scoase acumulatorul 
descărcat... 

Încremeni. 

Nu auzise nimic, dar cumva ştia. Era ceva din felul în 
care i se zbârlea părul pe ceafă, ca o electricitate statică... 

„E-n spatele meu. In clipa asta.” 

Se întoarse, încet, încet, şi da, Darby era acolo. 

Îl ajunsese din urmă şi stătea lângă portiera 
întredeschisă a dubei. [inea cu ambele mâini Beretta 
Cougar, aţintit asupra lui. Ashley însuşi cumpărase pistolul 


e 256 œ» 


drept cadou pentru Lars cu şase luni în urmă, iar acum era 
îndreptat spre inima sa. De necrezut. lat-o: fata pe care 
încercase s-o sufoce cu o pungă de plastic acum şase ore 
se întorcea furioasă să se răzbune. Un înger al morţii cu 
aripi negre şi cu nouă degete. Venise pentru el, mânjită de 
sângele fratelui său, cu focul reflectându-i-se pe pielea 
asudată. 

— Ce aveaţi de gând să faceţi cu Jay? întrebă ea. Spune- 
mi acum. 

— Poftim? Pe bune? 

Fata ridică pistolul, de la piept la faţa lui. 

— Pe bune. 

— OK. 

Ashley se îndreptă în scaun, ţinând pistolul pentru cuie 
ascuns la spate. 

— Eu doar... ştii ceva? Bine. Vrei să afli? Nu-i nimic 
deosebit. Avem un unchi în Idaho, noi îi spunem Fat Kenny, 
care a zis că-mi dă zece mii pentru o fetiţă albă sănătoasă, 
plus încă zece procente. Are un adăpost subteran pentru 
furtună şi şi-a făcut clienţi nişte camionagii. Bărbaţi voinici 
cu trailere, care muncesc câte douăzeci şi patru de ore pe 
zi, departe de neveste, tipi cu... ăăă... înţelegi tu. Dorinţe. 

Darby nu clipi. Ţinea Beretta spre el şi cicatricea albă i se 
contura pe sprânceană. Curbată, ca o seceră. 

— Da, e urât, şi nu-i genul meu de afacere, dar trebuia să 
rezolv cumva lucrurile. 

Ashley continua să vorbească, trăgând de timp, în vreme 
ce mâna dreaptă căuta pe scaun acumulatorul de rezervă 
al Paslode-ului. Apoi avea să încarce şi s-o surprindă pe 
târfă cu un cui de nouă centimetri în faţă. 

— Aşa că da, te-am minţit, Darbs, când am promis că nu-i 
vorba despre sex. Trebuia să fie o simplă răpire, dar copoii 
au mirosit-o pe Sandi şi am fost nevoit să schimb planul, iar 
acum e categoric, absolut, un milion la sută o chestie 
despre sex, şi-mi pare rău. 

Pe la spate, degetele lui atinseră acumulatorul din 
întâmplare - asta e! - şi se strânseră în jurul său. 

— Cum îl cheamă? întrebă Darby. 


e 257 œ» 


— Kenny Garver. 

— Unde locuieşte? 

— În Rathdrum. 

— Adresa. 

— Black Lake Road, numărul 912. 

Ashley puse acumulatorul în pistol, uşor, ca să nu se 
audă clicul. Simţi că zâmbeşte, chiar ameninţat cu pistolul. 
Ţinea Paslode-ul la spate, pregătindu-se să-l ridice şi să 
tragă. 

— Adică, la naiba, m-ai prins, Darbs. Ai câştigat. Mă 
predau. Hai să mai jucăm o rundă de Cerc cât aşteptăm 
poliţiştii... 

— Hai să nu, zise Darby şi apăsă pe trăgaci. 

PAC. 


e 258 + 


6.01 AM 


Ashley tresări la auzul împuşcăturii. Nu se aşteptase să 
fie în viaţă şi s-o audă. Se presupune că nu auzi glonţul 
care te omoară. 

Dar el îl auzi. 

Şi da, era în viaţă. 

„Ce s-a-ntâmplat?” 

Darby ezită lângă portiera dubei, clătinându-se în tăcere, 
şocată. Lăsă în jos Beretta lui Lars şi se uită la fratele lui, cu 
ochii încărcaţi de teroare. Abia atunci observă şi el, imediat 
sub clavicula ei dreaptă. Pe tricoul negru. Un cerc roşu care 
se lărgea. Sânge. 

— Am spus să arunci arma! 

Ashley văzu mişcare în oglinda retrovizoare şi se 
întoarse, descoperind un pădurar, sau poliţist rutier, sau 
ajutor de şerif, ceva, stând în spatele Astro-ului cu o mână 
pe aripă, trăgându-şi sufletul, cu o pălărie Smoky Bear şi 
ţintind cu un Glock. 

Bărbatul strigă din nou: 

— Aruncă arma, fato! 

Darby se întoarse spre poliţist, cu buzele mişcându-se. 
încerca să vorbească. Apoi Beretta Cougar căzu în zăpadă - 
fără să fi tras - şi genunchii îi cedară. Pur şi simplu, Darby 
Thorne cea plină de resurse, curajoasă, se prăbuşi ca un 
sac de gunoi într-o parcare acoperită de zăpadă. 

Ashley rămase cu gura căscată. „Nu se poate. La naiba, 
nu se poate. E incredibil.” 

— Rămâi acolo, ordonă polițistul atingând radioul de pe 
umăr. S-a tras. S-a tras. Zece-cincizeci-doi... 

Gârbovit pe scaun, Ashley puse totul cap la cap - atrasă 
de incendiu, poliţia sosise şi bineînţeles că primul lucru pe 
care ţărănoiul de poliţai îl văzuse fusese Darby, acoperită 
de sânge şi cu un pistol în mâini, urmărind victima 
neajutorată înainte de a o încolţi în dubă, o fracțiune de 
secundă înainte de a o executa. Căpitanul America nu 
avusese astfel alternativă decât să tragă. Trebuia s-o 


e 259 + 


împuşte. Aşa mergea treaba. Era perfect. Incredibil de 
perfect. 

Sincronizarea, ghinionul pur. Da, dom'le, el fusese 
întotdeauna special. Aici lucrau forţe supranaturale. Era un 
om magic autentic, care nu putea fi prins niciodată. 

Polițistul se apropie, cu pistolul ridicat, îndepărtând 
Beretta de Darby cu un şut şi răsucindu-i mâinile la spate 
ca să le prindă în cătuşe. Se purta brutal, smucindu-i 
coatele, dar, judecând după cantitatea de sânge aburind în 
zăpadă, ea prânzea deja cu Doamna cu Coasa. Cătuşele se 
deschiseră cu un pocnet metalic şi în sclipirea flăcărilor 
Ashley putu să citească plăcuţa cu numele poliţistului: CPL 
RON HILL. 

Polițistul înălţă privirea. 

— Domnule, vreau să vă văd mâinile... 

— Sigur. 

Ashley ridică pistolul pentru cuie. 

PAC-PAC. 


e 260 » 


DIMINEAŢA 


e 261 œ» 


6.15 AM 


Ashley Garver fluiera Crăciun alb, cântecul lui Bing 
Crosby, în timp ce ridica de jos Glock-ul caporalului Hill, un 
pistol cu electroşocuri galben strident, şi un baston de 
cauciuc zdravăn. Căută şi prin portofelul poliţistului, băgă în 
buzunar două bancnote de douăzeci şi una de zece, 
observând în acelaşi timp că soţia tipului părea o adevărată 
căprioară. 

In cădere, polițistul rutier dăduse drumul unei serii de 
împuşcături reflexe, spărgând geamul din spatele lui 
Ashley, făcând o gaură în plafonul dubei şi irosind altele în 
cer. Probabil că un glonţ îi atinsese razant faţa lui Ashley, 
fiindcă simţea o înţepătură pe obraz. Sau poate că era doar 
pielea lui arsă, care crăpa în aerul rece. 

Oricum, mare noroc. Într-adevăr cu partea unsă în sus. 

Ashley hotărî că avea să-l ucidă şi pe şoferul plugului. 
Vehiculul acela diesel înalt era ca un paravan care bloca 
parcarea refugiului. După aceea va manevra cu fineţe 
Astro-ul pe lângă el şi va pleca dracului din Colorado, 
înainte să sosească ajutoarele caporalului Hill. 

Cu toate că... /a dracu”, aduceți-i. 

Ashley putea să-i doboare pe toţi. 

Străbătu parcarea largă pe când centrul pentru vizitatori 
Wanapani ardea şi se prăbuşea în spatele lui, apoi se 
îndreptă spre farurile camionetei oprite. Cerul începea să 
capete culoarea cositorului, un gri luminos pe măsură ce 
soarele se pregătea să se ridice deasupra orizontului, şi 
bărbatul verifică muniţia rămasă în Glock. Magaziile astea 
aveau pe spate gradaţii, ca să ştii dintr-o privire câte 
gloanţe îţi mai rămăseseră. Zări cel puţin nouă. Plus un 
încărcător întreg pe care îl scosese de la centura 
caporalului Hill. Il încărcă pe acesta, pentru orice 
eventualitate. 

Stătea în lumina orbitoare a farurilor utilajului, ferindu-şi 
faţa. Ascunse Glock-ul în buzunarul gecii, unde încăpu 
confortabil. Nu putea vedea prin parbriz - era prea întuneric 


e 262 œ» 


dar uşa portocalie din dreptul şoferului era întredeschisă. 
Pe lateral scria DTC. 

— Hei! strigă. E-n regulă. 

Tăcere. 

Îşi umezi buzele. 

— Caporalul Hill m-a trimis să-ţi spun că perimetrul e 
securizat, situaţia-i sub control. L-a împuşcat pe răpitor. 
Vrea să transmiţi pe banda voastră de frecvenţă un mesaj 
celorlalte pluguri. 

Altă tăcere lungă. 

Apoi, în cele din urmă, uşa se deschise şi apăru o faţă 
neîngrijită, un bărbat care stătea pe treapta metalică. 

— Am sunat deja şi au spus... 

Ashley ţinti cu Glock-ul. PAC. 

Fereastra explodă. Ratase cu puţin, însă bărbatul căzu 
oricum afară din cabină şi se izbi greoi cu fundul de zăpadă. 
Şapca Red Sox zbură. 

Ashley trecu prin fasciculele de lumină ferindu-şi ochii. 

Şoferul se răsuci pe burtă, cioburi scrâşniră sub el, şi se 
ridică, întinzându-se spre uşa întredeschisă ca să se salte 
înăuntru - PAC -, dar Ashley îi făcu o gaură în braţ. Bărbatul 
urlă răguşit. 

Ashley închise uşa cu palma. 

— E-n regulă, domnule. 

— Nu m-omori. 

Bărbatul se târî într-o parte, pe un cot, ţinându-se de 
încheietură. Sângele cald îi şiroia printre degete, pătând 
zăpada şi lăsând o dâră roşie. 

— Te rog, Dumnezeule, te rog, nu m-omori... 

Ashley îl urmă. 

— N-o să te-omor. 

— Te rog, nu, nu... 

— Nu te mai mişca. E-n regulă. N-o să te omor, zise 
Ashley punându-şi piciorul pe spatele lui cărnos ca să-l 
ţintuiască. Nu te mai zbate, domnule. Totul e bine, îţi 
promit. 

Spunând asta, înfipse Glock-ul în ceafa bărbatului. 
Strânse trăgaciul... dar se opri. 


e 263 + 


Avea din nou senzaţia aceea. Electricitatea aceea 
stranie. 

Cineva stătea în spatele lui. 

„Ce mai e acum?” 

Se întoarse, aşteptându-se pe jumătate să vadă stafia 
zdrenţuită a lui Darby Thorne revenită pentru răzbunarea 
sângeroasă... dar silueta din spatele lui era mai scundă, 
mai mică. Era Jay. Micuța şi inofensiva Jaybird, cu tricoul ei 
roşu Poké Ball, gata să fie martoră la încă o crimă. Cu toată 
sinceritatea, uitase complet de ea. Insă, chiar şi cu Lars 
ieşit din ecuaţie, tot mai putea să i-o livreze lui Fat Kenny şi 
să adune un venit sigur atât timp cât rezista ea... 

Fetiţa avea ceva în mână. 

În prima clipă, Ashley crezu că era spray-ul cu piper al lui 
Sandi. 

Dar când fetiţa de şapte ani îl ridică - reflectând o sclipire 
a focului -, Ashley înţelese cu un şoc de teroare că era ceva 
mult mai rău. Era Beretta lui Lars. Probabil că ridicase 
pistolul din zăpada înroşită de lângă trupul lui Darby când 
el nu fusese atent şi acum era acolo, în mânuţele ei 
tremurătoare. 

Aţintit spre el. 

Din nou. 

Ashley suspină: 

— Hai, fi serioa... 

PAC. 


e 264 œ» 


6.22 AM 


Ashley Garver tresări din nou. Şi din nou timpanele îi 
răsunară ca răspuns la o împuşcătură pe care nu se 
aşteptase s-o audă. 

Deschise ochii. Jay stătea în continuare lângă plug, cu 
ochii îngroziţi. Ţinând strâns Beretta între degetele albite. 
Un fum murdar zăbovea în aer, răsucindu-se în lumina 
farurilor. Se simţea mirosul de cărbune al prafului de puşcă 
ars. 

„A ratat.” 

Bărbatul îşi pipăi abdomenul şi pieptul, ca să fie sigur. 
Nici sânge, nici presiune, nici durere. Trunchiul şi membrele 
îi erau în regulă. 

„Da”, îşi dădu el seama. „De la un metru, Jaybird a 
ratat.” 

Maxilarul fetiţei tremura. Ea ţinti din nou şi încercă să 
tragă încă o dată, dar trăgaciul era moale. Nu scoase nici 
măcar un clic. Arma era goală. Indiferent de unde reuşise 
Darby să dezgroape acel cartuş suplimentar miraculos, nu 
mai conta, fiindcă el şuierase inofensiv pe lângă urechea lui 
Ashley şi ajunsese pe undeva printre brazii îngheţaţi. 
Dispăruse, ultima lor rază de speranţă irosită, şi el era încă 
în viaţă. 

„Oare sunt nemuritor?” 

Totul fusese de o ironie sumbră. 

Mingea de foc care-l azvârlise prin fereastră numai cu 
arsuri minore. Sosirea poliţistului care, în mod uimitor, 
împuşcase persoana greşită în ultima clipă. lar acum asta! 
Mica Jaybird avusese moartea lui în mâini, decisiv, şi totuşi 
ratase. Felia lui de pâine căzuse încă o dată cu partea unsă 
în sus. Împotriva tuturor probabilităților! 

Bărbatul îşi înăbuşi un hohot de râs sardonic. Toată viaţa 
fusese adăpostit, izolat de consecinţe, de o forţă 
generoasă, necunoscută. Faptul că se născuse cu aspectul 
şi cu instinctul de prădător, pe care Lars nu le avusese 
niciodată. Faptul că tatăl lui pierduse lupta cu boala 


e 265 œ» 


Alzheimer exact la momentul potrivit ca să-i predea frâiele 
lui Fox Contracting. Chiar şi când fusese prins în capcană în 
adâncul minei Chink's Drop, fusese salvat prin norocul cel 
mai chior şi mai prostesc, iar oasele degetului său mare se 
sudaseră perfect, contrar predicţiilor medicului - da, 
domnule, el crescuse şi devenise un om magic, într-adevăr, 
şi nu încăpea îndoială că era destinat unor lucruri măreţe. 

Cât de măreţe? 

La dracu', poate că într-o zi va ajunge preşedinte. 

Nu mai putea rezista; izbucni în râs - însă, într-un fel 
ciudat, nu-şi auzi râsul. Doar un ţiuit în urechi. Dacă se 
gândea bine, nu era sigur nici măcar că i se mişca faţa. 

„Frumoasă împuşcătură, Jaybird”, încercă el să spună. 

Niciun sunet. 

Jay cobori Beretta. Părea bizar de calmă şi continua să-l 
privească, studiindu-l cu ochii ei mici şi albaştri. Nu cu 
groază - nu mai era groază -, ci cu interes. 

„Ce dracu'?” 

Ashley încercă din nou să vorbească, de data asta mai 
lent, articulând grijuliu: „Frumoasă împuşcătură, Jaybird”, şi 
auzi ieşind o singură silabă mormăită printre buzele 
amorţite ca de novocaină. Era vocea lui - da, venea din 
plămâni şi din coardele vocale dar o folosea un retardat 
bălos pe care nu-l recunoştea. Era senzaţia cea mai 
terifiantă de care avusese parte vreodată. 

Apoi ochii îşi pierdură focalizarea. 

Jay se înceţoşă, apoi se dublă. Acum erau două Jaybird 
care se holbau la el şi amândouă lăsaseră în jos copii 
gemene ale pistolului care-l ucisese. 

O umezeală călduţă îi şiroi pe faţă, gâdilându-i obrazul. 
Un miros ciudat îi pătrunse în creier, dens şi amar, ca de 
pene arse. Acum era furios, tremura de mânie, şi încercă să 
spună altceva, s-o blesteme pe Jay, s-o amenințe cu 
cartonaşul roşu, să ridice arma poliţistului şi s-o amuţească 
pe veci, dar arma îi căzuse deja dintre degete. Spre 
profunda lui oroare, uitase cum se numea. lşi amintea 
ceva... ceva cu ock. Să fie Pock? Doc? Rock-in-a-Sock? Nu 
mai era sigur de nimic, cuvintele se ofileau şi cădeau ca 


e 266 œ» 


nişte frunze uscate, iar el le căută frenetic, pe oricare dintre 
ele, şi apucă unul singur... 

— Ajutor... 

leşi un simplu geamăt, de nerecunoscut. 

Apoi lumea se răsturnă şi cerul care se lumina ajunse 
dedesubt, când Ashley se prăbuşi, lovind zăpada cu 
spatele. Pistolul era undeva în dreapta lui, dar se simţea 
prea slăbit ca să-l ajungă. Nici măcar nu era conştient că 
zăcea pe jos, pentru că, în gândurile lui fragmentate, 
Ashley Garver era încă în aer, încă neajutorat, şi tot cădea, 


cădea, cădea... 
X 

— Darby, s-a terminat. 

Cădea şi ea, când auzi vocea fetiţei şi se agăță de ea. O 
lega de lume ca un fir subţire. Deschise pleoapele lipite de 
urdori şi zări umbra lui Jay cocoşată pe un cer vast cenușiu. 

— Darby, gata. Am luat pistolul tău, iar Ashley a vrut să 
mai omoare pe cineva, aşa că l-am împuşcat. 

Îşi sili buzele uscate să se mişte. 

— Bună treabă. 

— În faţă. 

— Excelent. 

— Tu... şi tu ai fost împuşcată, Darby. 

— Da, am observat. 

— Eşti bine? 

— Nu prea. 

Jay se aplecă şi o cuprinse în braţe; părul ei îi gâdila faţa 
lui Darby. Încercă să respire, dar coastele păreau ciudat de 
strânse. Parcă cineva i s-ar fi aşezat pe piept, strivindu-i 
plămânii. 

Inspiră, îi spunea mama ei. 

OK. 

Apoi numără până la cinci. Expiră... 

— Darby! Fetiţa o scutură. Opreşte-te. 

— Da? Sunt aici. 

— Închideai ochii. 

— E-n regulă. 

— Nu. Promite-mi, promite-mi că n-o să închizi ochii... 


e 267 œ» 


— Bine. Ridică mâna dreaptă înfăşurată în bandă 
izolatoare. Jur pe degeţelul mic. 

— Tot nu-i amuzant. Te rog, Darby. 

Se străduia, dar pleoapele îi cădeau, împingând-o 
inevitabil în beznă. 

— Jay, spune-mi. Cum se numea dinozaurul tău preferat? 

— Ţi-am spus deja. 

— Repetă, te rog. 

— De ce? 

— Vreau doar s-aud. 

Jay ezită. 

— Eustreptospondylus. 

— E... Darby râse fără putere. E un dinozaur aşa de 
prostuţ, Jay. 

Fetiţa zâmbi printre lacrimi. 

— Oricum n-ai putea să-i scrii numele. 

Cumva,  peticul de gheaţă zgrunţuroasă era mai 
confortabil decât orice saltea de puf pe care se întinsese 
vreodată. Fiecare petic învineţit al corpului său se simţea 
perfect acolo. Ca şi cum s-ar fi pregătit pentru un somn 
binemeritat. Simţi iarăşi cum i se închid pleoapele. Nu mai 
percepea durerea din piept, ci doar o presiune surdă, 
crescândă. 

Jay şopti ceva. 

— Ce-ai spus? 

— Ţi-am spus „mulţumesc”. 

Asta îi provocă lui Darby un fior mic şi stomacul i se 
strânse cu o emotie pe care n-o putea defini. Nu era sigură 
ce ar fi trebuit să-i spună fetiţei, cum să răspundă - cu 
plăcere? Tot ce ştia era că dacă i s-ar fi oferit posibilitatea 
să aleagă ar fi procedat la fel. În fiecare minut al nopţii 
acesteia. Cu toată suferinţa. Cu toate sacrificiile. Pentru că 
dacă salvarea unei fetiţe de şapte ani din mâinile unui 
individ care molesta copii nu merita sacrificiul suprem, 
atunci ce dracu' mai merita? 

Acum, sângerând în zăpadă şi privind centrul pentru 
vizitatori Wanapani, construit din fonduri publice, arzând şi 
prăbuşindu-se ca un schelet negru, Darby se prăbuşi şi ea 


e 268 » 


într-o pace adâncă şi satisfăcătoare. Ajunsese foarte 
aproape acum. Dureros de aproape. Mai avea doar un ultim 
lucru de făcut, repede, înainte să-şi piardă cunoştinţa. 

— Jay? O ultimă favoare. Caută în buzunarul meu drept, 
te rog. Trebuie să fie un pix albastru. 

O pauză. 

— OK. 

— Pune-mi-l în mâna stângă. 

— De ce? 

— Fă-o, te rog. Dup-aia vreau să te-ntorci la plugul de 
zăpadă. Spune-i şoferului să-ntoarcă şi să te ducă imediat 
la un spital. Spune-i că-i o urgenţă, că ai nevoie de steroizi 
înainte să intri în criză... 

— O să vii cu noi? 

— Nu. Eu o să rămân aici. Vreau să dorm. 

— Te rog. Vino cu noi... 

— Nu pot. 

Firul lui Darby se rupsese şi ea cădea din nou, prin 
straturi de întuneric, alunecând înapoia propriului ei cap, 
din nou în Provo, în casa copilăriei cu ţevi vechi şi tavan ca 
floricelele de porumb, învăluită de braţele mamei. Coşmarul 
se disipa. Auzea în ureche vocea caldă a mamei: Vezi? Eşti 
bine, Darby. A fost doar un vis urât. 

Totul s-a terminat acum... 

— Te rog, şopti Jay, de departe. Te rog, vino cu mine... 

Inspiră. Numără până la cinci. Expiră. 

OK. 

Aşa. Continuă să faci asta. 

Printre gândurile care i se întunecau, îşi reaminti ultimele 
cuvinte ale lui Ashley şi-şi ridică mâneca dreaptă, deschise 
pixul şi scrise cu mâna stângă pe încheietură. Strâmb, cu 
pasta sărită, doar majuscule pe pielea ei goală. 

KENNY GARVER. 

RATHDRUM IDAHO. 

BLACK LAKE ROAD 912. 

Acum se încheia totul cu adevărat. Jay era salvată şi 
fiecare punct al planului dezgustător al lui Ashley era 
eliminat, scos la lumina zilei pentru judecată. Lăsă pixul să-i 


e 269 œ» 


alunece printre degete, în sfârşit mulţumită. Când poliţiştii 
îi vor descoperi trupul îngheţat acolo în zăpadă, vor citi 
ultimul ei mesaj. Vor şti că mai aveau o ultimă uşă la care 
să bată, tocmai în Idaho. 

Sunt lângă tine, Darby. 

OK. 

Nu-ţi fie teamă. Fantoma cu picioare lungi nu-i reală. 
Mama o strângea şi mai puternic, imposibil de puternic, 
înfăşurând-o bine în momentul acela perfect şi teroarea 
luase sfârşit în cele din urmă. A fost doar un coşmar şi totul 
s-a terminat acum. O să fii bine. Şi... Darby? 

Da? 

Sunt foarte mândră de tine. 


e 270 œ» 


CIORNĂ E-MAIL (NEEXPEDIAT) 
12/24/17 5.31 AM 

To: omumagic13O9gmail.com 

From: Fat _Kenny1964Qoutlook.com 


Scuze de întârziere, Ashley, am avut şi noi Zăpaghedon 
aici. Hambarul vecinilor s-a dărâmat şi caii au luat-o razna. 
Nici n-ai mai recunoaşte locul. 

Ai vrut o confirmare scrisă - bun, hai să facem treaba. Îţi 
dau în avans 10 miare, plus 10% din tot ce scot după aia. A 
trecut ceva timp de când n-am mai făcut asta, însă 
buncărul e pregătit şi am deja doi tipi interesaţi, unul din 
Milwaukee şi unul din Portland. 

Medicamentele pe care le aduci o s-o facă bine, cel puţin 
pentru un timp, aşa-i? Să se simtă rău e OK, să vomite NU E 
OK. 

Sper c-ai lucrat curat cu tăntica de pe autobuzul şcolii. Ar 
trebui să fii deja în Bozeman, aşa c-o să ajungi aici a doua 
zi de Crăciun? Ai grijă de tine, curăţă-i nasul lui Lars şi 
fereşte-te de drumurile circulate. 

Mai vorbim, bate cineva la u... 


e 271 œ» 


EPILOG 


8 februarie 
Provo, Utah 


Jay nu-şi dăduse seama că numele de familie al lui Darby 
se scria cu „e” mut la final decât atunci când îl văzuse scris 
pe piatra funerară betonată. Sub el, data morţii: 24 
decembrie. 

Cu o zi înainte de Crăciun. 

Cu şapte zile înainte de Anul Nou. 

În urmă cu patruzeci şi şase de zile. 

Jay era cu părinţii în oraşul natal al lui Darby, pe colina 
unui cimitir încă acoperită de zăpada care se dezgheţa, 
pentru că tatăl ei insistase să facă drumul ăsta. Iniţial 
voiseră să zboare aici încă din ianuarie, dar boala lui Jay 
recidivase cu două crize care o ţintuiseră la pat, sub 
observaţie. În cele din urmă, în ultima săptămână fusese 
considerată suficient de sănătoasă pentru călătorie. Tot 
timpul, tatăl ei insistase: Trebuie s-o revedem pe Darby 
Thorne. Îi datorăm ceva ce nu poate fi scris pe un cec. 

— Asta e? întrebă acum. 

Era cu câţiva paşi în urmă. 

— Da. 

Orele şi zilele de după incidentul de pe autostrada din 
Colorado erau cufundate într-o ceaţă bolnăvicioasă, dar 
câteva momente se reliefau în memoria lui Jay. Durerea de 
la acul perfuziei. Vuietul palelor elicei. Medicii care o 
înconjuraseră şi o aplaudaseră când o duseseră pe 
heliportul Spitalului Saint Joseph. Ceaţa stranie cauzată de 
medicamente. Mama şi tatăl ei alergând pe coridor, în 
ralanti, ca într-un vis, ţinându-se de mână într-un fel cum 
nu-i mai văzuse niciodată. Vorbind cu glasuri sufocate, aşa 
cum nu-i mai auzise vreodată. Imbrăţişarea în trei deasupra 
patului ei care scârţâia. Gustul sărat al lacrimilor. 

Şi camerele de filmat. Microfoanele. Anchetatorii, 
strângând în mâini blocnotesuri şi tablete, punând întrebări 


e 272 œ 


delicate şi schimbând priviri reţinute. Interviurile prin 
telefon cu ziarişti ale căror accente abia le putea înţelege. 
Duba celor de la ştiri parcată în faţa casei lor, cu o antenă 
care părea catargul unei corăbii. Felul respectuos, aproape 
temător în care oamenii îşi coborau vocile când vorbeau 
despre cei morţi, ca bietul Edward Schaeffer. Sau caporalul 
Ron Hill, polițistul rutier care luase o decizie eronată, 
tragică, ce-l costase viaţa. 

Şi Darby Thorne. 

Tânăra care pornise totul. Neobosita studentă la Arte, cu 
ochi împăienjeniţi, de la o facultate de stat obscură din 
Boulder, care traversa Munţii Stâncoşi într-o Honda Civic 
rablagită, care dăduse prima peste fetiţa încuiată în duba 
unui necunoscut şi întreprinsese acţiuni eroice ca s-o 
salveze. 

Şi, în ciuda tuturor piedicilor, reuşise. 

Darby a ajuns acolo, în refugiul ăla, cu un scop, spusese 
mama lui Jay pe când erau încă în Saint Joseph. Uneori 
Dumnezeu pune oamenii exact acolo unde e nevoie de ei. 

Chiar dacă ei n-o ştiu. 

O pală de vânt se strecură prin cimitir, suflând printre 
pietrele înalte de mormânt şi făcând-o pe Jay să tremure; 
mama ei ajunse din urmă grupul şi-şi ridică ochelarii de 
soare ca să poată citi literele ce se conturau pe hârtie tot 
mai clare cu fiecare atingere a creionului negru. 

— Avea... avea un nume frumos. 

— Da. Aşa e. 

Razele soarelui străpunseră norii pentru câteva secunde 
şi Jay le simţi căldura pe piele. O pătură de lumină acoperi 
mormintele, făcând să sclipească granitul şi firele de iarbă 
îngheţate. Apoi dispăru, acoperită de frigul muşcător, şi 
tatăl fetiţei îşi înfundă mâinile în buzunarele hainei. Cei trei 
tăcură pentru o vreme, ascultând ultimele linii ale 
creionului care transfera scrisul de pe piatra funerară pe 
hârtie. 

— Stai cât vrei tu, îi spuse. 

Dar desenul era deja gata. Banda adezivă fu scoasă de 
pe piatră, colţ după colţ. Apoi fu îndepărtată şi hârtia, 


e 273 + 


lăsând să se vadă literele gravate: MAYA BELLEANGE 
THORNE. 

— Ce-ai vrut să spui? întrebă Jay. Ce-ai vrut să spui când 
te-am întrebat dacă vă iubeaţi, iar tu ai spus „e complicat”? 

Darby răsuci hârtia de orez şi o introduse într-un tub de 
carton, apoi se ridică de lângă mormântul mamei ei şi 
strânse umărul lui Jay. 

— E-n regulă, îi zise. M-am înşelat. 


| VIRTUAL j 


| Ad pa | 
PROJECT 


e 274 œ 


Minciunile cele mai uşor de spus sunt cele adevărate. 


Ce poți face dacă un viscol teribil te-a blocat într-un refugiu din 
creierul munților, fără nicio cale de comunicare, alături de patru 


tânăra Darby ag Apt to ae ep d lu e 
e Inele o e a a ea 


e 276 -