J. K. Rowling — V7 — Harry Potter Si Talismanele Mortii

Joanne Kathleen 
Rowling 


Joanne Kathleen Rowling 


Harry Potter şi lalismanele 
Morţii 


Harry Potter and the Deathly Hallows 


O înnăscută patimă, Amară, sângeratică A minţii lovitură 
Nespusă, jalnică tortură, Fără-ndurare şi fără măsură! Din 
casă, nu din ţări străine Mântuitorul nostru vine Şi vindecă 
puroi de rană În luptă sângeros avană. Slăviţi să fie zeii 
Puternici sub pământ! Auzi-mi cel din urmă strigăt, tată, 
Priveşte pe copiii tăi de pe mormânt, Îndură-te de fiul tău şi 
de-a ta fată. 

Eschil, Hoeforele (Purtătoarele de prinoase) 


Capitolul 1. 

Ascensiunea Lordului Întunecat. 

Cei doi bărbaţi apărură din senin pe drumul îngust, 
luminat de lună, la distanţă de câţiva metri unul de altul. 
Rămaseră nemişcaţi preţ de o clipă, fiecare cu bagheta 
îndreptată către pieptul celuilalt; apoi se recunoscură şi îşi 
vârâră baghetele sub pelerine, pornind într-un ritm alert în 
aceeaşi direcţie. 

— Ai veşti? întrebă cel mai înalt dintre cei doi. 

— Da, chiar foarte bune, răspunse Severus Plesneală. 

Drumul era încadrat, pe partea stângă, de nişte tufe 
sălbatice pitice, iar pe dreapta, de un gard viu înalt şi tuns 
cu grijă. Mergeau cu pelerinele lungi fluturându-le în 
dreptul gleznelor. 

— Credeam c-o să întârzii, zise Yaxley, trăsăturile aspre ale 
feţei sale fiind când luminate de lună, când umbrite de 


crengile copacilor pe sub care treceau. A fost ceva mai 
dificil decât mă aşteptam. Dar sper că va fi mulţumit. Eşti 
absolut convins că vei fi bine primit? 

Plesneală încuviinţă din cap, dar nu intră în amănunte. 
Cotiră la dreapta, pe o alee largă, care dădea în drum. 
Gardul viu se unduia odată cu ei, continuându-se în 
depărtare, dincolo de două porţi impunătoare din fier 
forjat, care se iviră deodată în calea celor doi. Niciunul 
dintre ei nu se opri din mers: ridicară amândoi mâna 
stângă, ca într-un fel de salut, şi trecură direct prin ele, ca 
şi când metalul negru ar fi fost din fum. Arbuştii de tisă de 
pe margine înăbuşeau zgomotul paşilor celor doi bărbaţi. 
Se auzi ceva foşnind undeva, în dreapta lor. 

Yaxley îşi scoase din nou bagheta, îndreptând-o peste 
capul tovarăşului său, dar sursa zgomotului nu se dovedi 
nimic altceva decât un păun alb ca laptele, care se plimba 
maiestuos de-a lungul gardului viu. 

— Lucius a vrut mereu să iasă în evidenţă. Păuni... pufni 
Yaxley, băgându-şi bagheta înapoi sub pelerină. 

La capătul alei drepte se putea distinge un conac arătos, 
iar prin ochiurile în formă de romb ale ferestrelor de la 
parter sclipeau nişte luminiţe. Undeva în grădina 
întunecată care se întindea dincolo de gărduleţul viu susura 
o fântână. Pietrişul sfârâia sub picioarele lor, în timp ce 
Yaxley şi Plesneală se grăbeau să ajungă la uşa de la 
intrare, care începu să se deschidă spre interior pe măsură 
ce se apropiau, deşi nimeni nu părea s-o fi atins. 

Holul slab luminat era spaţios şi somptuos decorat, cu un 
covor splendid acoperind aproape în întregime podeaua de 
piatră. Portretele palide de pe pereţi îi urmăreau cu ochi 
iscoditori, în timp ce bărbaţii treceau prin dreptul lor. 
Plesneală şi Yaxley se opriră în faţa unei uşi din lemn masiv, 
care dădea în camera alăturată, ezitară preţ de o clipă şi, 
apoi, Plesneală învârti mânerul de bronz. 

Salonul era ticsit cu oameni tăcuţi, aşezaţi în jurul unei 
mese lungi şi sculptate. Mobila care decora în mod obişnuit 


camera fusese împinsă la întâmplare pe lângă pereţi. 
Lumina venea de la flăcările care trosneau într-un şemineu 
frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă 
poleită cu aur. Plesneală şi Yaxley zăboviră în prag câteva 
clipe. Pe măsură ce se acomodau cu lipsa luminii, privirea le 
fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu din peisaj: o 
siluetă umană aparent inconştientă, suspendată cu capul în 
jos deasupra mesei, rotindu-se încet, de parcă ar fi atârnat 
de o funie invizibilă, şi reflectându-se în oglindă şi în 
suprafaţa lustruită a mesei de dedesubt. Nimeni dintre cei 
aflaţi în dreptul acestei privelişti neobişnuite nu părea să-i 
dea vreo importanţă, în afara unui tânăr palid, care se 
nimerise exact dedesubt. El părea să nu se poată abţine şi 
nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte o privire în 
sus. 

— Yaxley, Plesneală! se auzi o voce stridentă din capul 
mesei. Nu mai aveaţi mult şi întârziaţi. 

Cel care vorbea era poziţionat chiar în faţa şemineului, 
astfel încât noilor veniţi le fu greu la început să-i distingă 
altceva decât silueta. Totuşi, în momentul în care ajunseră 
mai aproape, putură să-i observe chipul spân care îi 
strălucea în întuneric, ca al unui şarpe, cu fante în loc de 
nări şi ochi roşietici scânteietori, cu pupile verticale. Era 
atât de palid, încât parcă răspândea o lumină sidefie. 

— Severus, aici, zise Cap-de-Mort, arătând spre locul din 
dreapta sa. Yaxley - lângă Dolohov. 

Cei doi ocupară locurile care le fuseseră indicate. Aproape 
toate privirile se fixară asupra lui Plesneală şi tot lui i se 
adresă întâi Cap-de-Mort. 

— Deci? 

— Stăpâne, Ordinul Phoenix intenţionează să îl mute pe 
Harry Porter din locul unde se află acum în siguranţă, 
sâmbăta viitoare, la căderea nopţii. 

În jurul mesei, interesul crescu în mod vădit: unii se 
îndreptară de spate, alţii începură să se foiască, ochii fiindu- 
le aţintiţi în direcţia lui Plesneală şi a lui Cap-de-Mort. 


— Sâmbătă... la căderea nopţii, repetă Cap-de-Mort. 
Pupilele sale roşii se pironiră cu atâta ardoare asupra lui 
Plesneală, încât unii dintre cei care erau de faţă se uitară în 

altă parte, de teamă să nu fie pârjoliţi de cruzimea care 
răzbătea din adâncuri. Cu toate acestea, Plesneală se uită 
calm în ochii lui Cap-de-Mort şi, după câteva clipe, gura 
lipsită de buze a acestuia se chirci într-un fel de zâmbet. 

— Bun. Excelent. Şi această informaţie vine... 

— De la sursa despre care am vorbit, spuse Plesneală. 

— Stăpâne! 

Yaxley se aplecase în faţă, ca să-i vadă mai bine pe Cap-de- 
Mort şi pe Plesneală, aflaţi la celălalt capăt al mesei. Toate 
feţele se întoarseră către el. 

— Stăpâne, eu am auzit altceva. 

Yaxley aşteptă, dar Cap-de-Mort nu rosti nici un cuvânt, 
aşa că îşi luă libertatea să continue: 

— Aurorului Dawlish i-a scăpat că Potter va fi mutat pe 
data de treizeci, în noaptea de dinainte ca băiatul să 
împlinească şaptesprezece ani. 

Plesneală zâmbea. 

— Sursa mea mi-a spus că se pune la cale lansarea unei 
piste false, despre asta trebuie să fie vorba. Mai mult ca 
sigur că Dawlish este victima unei Vrăâji Confundus. Nu ar fi 
pentru prima dată, se ştie că este susceptibil de aşa ceva. 

— Stăpâne te asigur, că Dawlish părea foarte sigur, zise 
Yaxley 

— Fireşte că părea sigur, dacă fusese victima unei Vrăji 
Confundus, spuse Plesneală. Eu te asigur, Yaxley, că Oficiul 
Aurorilor nu va mai juca nici un rol în protejarea lui Harry 
Potter. Ordinul crede că avem spioni la minister. 

— Înseamnă că a nimerit-o şi Ordinul cu ceva, nu? se trezi 
un bărbat îndesat, care stătea la mică distanţă de Yaxley; el 
râse pe înfundate şi câţiva dintre cei de la masa lungă îl 
imitară. 

Cap-de-Mort nu râse. Îşi plimba privirea de-a lungul 
corpului care se învârtea încet deasupra şi părea cufundat 


în gânduri. 

— Stăpâne, continuă Yaxley, Dawlish este de părere că o 
întreagă escadrilă de Aurori va fi implicată în transferarea 
băiatului... 

Cap-de-Mort ridică o mână mare şi albă şi-l reduse pe 
Yaxley la tăcere, acesta aruncându-i acum priviri 
duşmănoase, când îl văzu că se întoarce iar către Plesneală. 

— Unde vor ascunde băiatul de aici încolo? 

— La unul dintre membrii Ordinului, zise Plesneală. 
Conform spuselor sursei, casa beneficiază de toate 
mijloacele de protecţie ale Ordinului şi Ministerului Magiei 
la un loc. Stăpâne, cred că nu îl vom putea captura odată 
ajuns acolo, desigur, în afara cazului în care va cădea 
ministerul până sâmbăta viitoare, dându-ne poate ocazia să 
descoperim şi să desfacem destul de multe vrăji, pentru a 
trece şi de celelalte. 

— Ei bine, Yaxley? strigă Cap-de-Mort din capul mesei, în 
timp ce lumina focului sticlea straniu în ochii săi roşii. 
Spune-mi, va cădea ministerul până sâmbăta viitoare? 

Toate capetele se mai întoarseră o dată spre Yaxley; el îşi 
îndreptă umerii şi zise: 

— Stăpâne, am veşti bune în această privinţă. Am reuşit - 
cu mare dificultate şi eforturi considerabile - să arunc un 
blestem Imperius asupra lui Pius Thicknesse. 

Mulţi dintre cei care stăteau în apropierea lui Yaxley 
părură impresionați. Vecinul său, Dolohov, un bărbat cu faţa 
prelungă şi schimonosită, îl bătu pe umăr. 

— Este un început, spuse Cap-de-Mort. Dar Thicknesse 
este un singur om. Este nevoie ca Scrimgeour să fie 
înconjurat de oamenii noştri, înainte ca eu să acţionez. Un 
atentat eşuat la viaţa ministrului m-ar da mult înapoi. 

— Da, Stăpâne, aşa este, dar ştiţi, ca şef al 
Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, 
Thicknesse intră în mod regulat în contact nu numai cu 
însuşi ministrul, ci şi cu şefii tuturor celorlalte 
departamente ale ministerului. Acum, că avem sub control 


un oficial atât de sus-pus, cred că ne va fi uşor să îi 
subjugăm pe ceilalţi, ca apoi toţi să conlucreze pentru 
înlăturarea lui Scrimgeour. 

— Atâta timp cât prietenul nostru Thicknesse nu este 
descoperit înainte să îi fi atras şi pe ceilalţi de partea lui, 
zise Cap-de-Mort. În orice caz, este puţin probabil ca 
ministerul să cadă în mâinile mele până sâmbăta viitoare. 
Dacă nu ne putem atinge de băiat la destinaţie, atunci va 
trebui să acţionăm în timp ce călătoreşte. 

— Aici suntem în avantaj, Stăpâne, spuse Yaxley, care 
părea hotărât să obţină măcar o fărâmă de aprobare. În 
momentul de faţă, avem mai mulţi oameni infiltraţi în 
Departamentul de Transport Magic. Vom afla imediat dacă 
Potter va Apărea sau va folosi Reţeaua Zvrr. 

— Nu va face niciuna, nici alta, zise Plesneală. Ordinul 
evită orice mijloc de transport care este controlat sau 
reglementat de minister. Nu au încredere în nimic din ce 
are legătură cu locul acela. 

— Cu atât mai bine, spuse Cap-de-Mort. Va trebui să 
călătorească în spaţiu deschis, deci va fi mult mai uşor de 
capturat. 

Cap-de-Mort mai aruncă o privire către corpul care se 
învârtea încet şi adăugă: 

— Mă voi ocupa eu însumi de băiat. S-au făcut prea multe 
greşeli în ceea ce îl priveşte pe Harry Potter. Unele dintre 
ele au fost ale mele. Faptul că Harry Potter este în viaţă se 
datorează în mai mare măsură greşelilor mele, decât 
victoriilor lui. 

Oamenii din jurul mesei îl priveau pe Cap-de-Mort 
temători; judecând după expresia lor, fiecare dintre ei 
părea să-şi facă probleme că ar putea fi învinuit pentru 
faptul că Harry Potter era încă viu. Însă Cap-de-Mort 
vorbea mai mult cu sine decât cu ei, adresându-se în 
continuare corpului inert de deasupra sa. 

— Am fost neglijent şi, drept urmare, am fost ocolit de 
noroc şi oportunitate. Asta duce de râpă până şi planurile 


cele mai bine construite. Dar am învăţat din greşeli. Înţeleg 
lucruri pe care nu le înţelegeam până acum. Harry Potter 
trebuie să moară de mâna mea şi aşa va fi! După ce aceste 
cuvinte fură rostite, aproape ca un răspuns, se auzi brusc 
un vaiet teribil, izvorât din deznădejde şi durere. Mulţi 
dintre cei de la masă se uitară în jos, speriaţi, pentru că 
vaietul părea să fi venit de sub picioarele lor. 

— Şobo, zise Cap-de-Mort, fără nici o schimbare în tonul 
său calm şi meditativ, în timp ce nu-şi desprinsese încă ochii 
de la corpul suspendat. Nu ţi-am spus să ai grijă ca 
prizonierul nostru să păstreze liniştea. 

— Ba d-da, Stăpâne, zise cu respiraţia întretăiată un 
omuleţ scund, aşezat pe la jumătatea mesei, care alunecase 
atât de mult în scaun, încât, la prima vedere, locul părea să 
fie liber. Se ridică grăbit şi ieşi în fugă, lăsând în urmă doar 
o bizară sclipire argintie. 

— După cum spuneam, continuă Cap-de-Mort, uitându-se 
din nou la chipurile tensionate ale adepților săi, acum 
înţeleg mai bine. De exemplu, va trebui să împrumut 
bagheta unuia dintre voi înainte de a mă duce să îl omor pe 
Potter. 

Cei din jurul lui rămaseră înmărmuriţi, de parcă le-ar fi 
cerut împrumut vreun braţ sau cine ştie ce. 

— Nici un voluntar? întrebă Cap-de-Mort. Să vedem... 
Lucius, nu văd de ce ar trebui să mai ai baghetă. 

Lucius Reacredință ridică privirea. La lumina focului, 
pielea îi părea galbenă ca ceara, iar ochii îi erau adânciţi în 
orbite şi avea cearcăne. Când vorbi, vocea i se auzi 
răguşită: 

— Stăpâne? 

— Bagheta, Lucius. Vreau să-mi dai bagheta ta. 

— Eu... 

Reacredință se uită cu coada ochiului la soţia sa. Aceasta 
privea drept înainte, la fel de palidă ca şi el; avea părul lung 
şi blond dat pe spate, iar sub masă, degetele ei subţiri îl 
strânseră pentru o clipă de încheietură. La atingerea ei, 


Reacredință îşi vâri mâna în interiorul robei, scoase o 
baghetă şi i-o dădu lui Cap-de-Mort, care o ridică în faţa 
ochilor săi roşii, examinând-o cu atenţie. 

— Din ce este? 

— Din ulm, Stăpâne, şopti Reacredință. 

— Şi miezul? 

— Fragment... fragment din inimă de dragon. 

— Bun, spuse Cap-de-Mort. 

Scoase bagheta sa şi le compară lungimea. Lucius 
Reacredință făcu o mişcare involuntară; pentru o fracțiune 
de secundă, păru că se aştepta să primească în schimb 
bagheta lui Cap-de-Mort. Cap-de-Mort sesiză gestul şi ochii 
i se măriră răutăcioşi. 

— Cum să-ţi dau bagheta mea, Lucius? Bagheta mea? 

Câţiva râseră batjocoritor. 

— Te-am lăsat în libertate, Lucius, şi nu îţi este de ajuns? 
Dar am observat că tu şi familia ta nu păreţi tocmai fericiţi 
în ultima vreme... Spune-mi, Lucius, ce anume te 
deranjează la prezenţa mea în casa ta? 

— Nimic... nimic, Stăpâne! 

— Lucius... minţi de îngheaţă apele. 

Vocea calmă părea să se audă ca un şuierat, chiar şi după 
ce gura necruțătoare încetă să se mai mişte. Unul sau doi 
vrăjitori abia reuşiră să-şi reprime tremuratul, când 
şuieratul începu să se audă din ce în ce mai tare; ceva greu 
se târşâia pe podea, pe sub masă. 

Un şarpe uriaş ieşi de acolo şi se caţără încet pe scaunul 
lui Cap-de-Mort. Se tot înălța, părând să nu se mai termine, 
şi, până la urmă, se opri pe umerii Lordului; era gros cât 
coapsa unui adult, iar ochii cu pupile verticale nu clipeau 
absolut deloc. Cap-de-Mort mângâie animalul oarecum 
absent, cu degetele sale lungi şi subţiri, fără să-şi ia ochii de 
la Lucius Reacredință. 

— De ce este oare familia Reacredință atât de 
nemulțumită de rolul pe care îl are? Nu este revenirea mea, 


faptul că am ajuns la putere exact ce au susţinut că şi-au 
dorit cu ardoare în toţi anii ăştia? 

— Desigur, Stăpâne, spuse Lucius Reacredință şi îşi şterse 
buza de sus de transpiraţie, cu mâna tremurândă. Am dorit- 
0... Şi o dorim. 

În stânga lui Reacredință, soţia sa încuviinţă din cap 
straniu şi cu răceală, evitând să se uite la Cap-de-Mort şi la 
şarpe. În dreapta sa, Draco, fiul, care se tot holbase până 
atunci la corpul inert de deasupra îi aruncă pe furiş o 
privire lui Cap-de-Mort, dar îşi întoarse capul imediat, 
îngrozit de un posibil contact vizual. 

— Stăpâne, spuse o femeie brunetă de la jumătatea mesei, 
cu vocea sugrumată de emoție, este o onoare să va avem 
aici, în casa familiei noastre. Nu există plăcere mai mare. 

Era aşezată alături de sora ei, la fel de diferită ca 
înfăţişare, cu părul ei brunet şi ochii străjuiţi de pleoape 
grele, cum era şi în privinţa comportamentului; în timp ce 
Narcissa stătea dreaptă şi impasibilă, Bellatrix se apleca 
înspre Cap-de-Mort cât putea de mult, de teamă că nişte 
simple cuvinte n-o ajutau prea mult să-şi exprime marea 
dorinţă de apropiere. 

— Nu există plăcere mai mare de atât, repetă Cap-de- 
Mort, cu capul aplecat puţin într-o parte, cercetând-o pe 
Bellatrix. Venind din partea ta, Bellatrix, asta înseamnă 
foarte mult. 

Bellatrix roşi şi ochii i se umplură de lacrimi de încântare. 

— Stăpânul meu ştie că spun doar purul adevăr! 

— Nu există plăcere mai mare de atât... chiar şi în 
comparaţie cu fericitul eveniment despre care am auzit că a 
avut loc în familia ta săptămâna aceasta? 

Femeia îl privi fix, cu gura întredeschisă, în mod evident 
nedumerită. 

— Nu ştiu la ce te referi, Stăpâne. 

— Mă refer la nepoata ta, Bellatrix. Şi la a voastră, Lucius 
şi Narcissa. Tocmai s-a căsătorit cu vârcolacul Remus Lupin. 
Trebuie să fiţi nespus de mândri. 


În jurul mesei se auzi o explozie de râsete batjocoritoare. 
Mulţi se aplecară în faţă, schimbând priviri voioase, câţiva 
bătură cu pumnul în masă. Şarpele cel gigantic deschise 
gura larg, şuierând furios, deranjat de zgomote, însă 
Devoratorii Morţii erau atât de încântați de umilirea lui 
Bellatrix şi a familiei Reacredință, încât nici nu îl auziră. 
Chipul femeii, îmbujorat nu de mult de bucurie, devenise 
acum de un roşu neuniform, urâţindu-se. 

— Nu ne este nepoată, Stăpâne, strigă ea peste şuvoiul de 
râsete. Noi - Narcissa şi cu mine - nu am mai văzut-o deloc 
pe sora noastră de când s-a măritat cu Sânge-Mâlul. Copila 
asta n-are nici o legătură cu noi, la fel ca şi dihania cu care 
s-a măritat. 

— Tu ce zici Draco! întreba Cap-de-Mort şi, cu toate că 
vorbea încet, vocea sa reuşi să răzbată prin mulţimea de 
huiduieli şi batjocuri. O să ai grijă de pui? 

Amuzamentul crescu; Draco Reacredință îşi ridică privirea 
îngrozit spre tatăl său, dar acesta îşi ţinea ochii fixaţi în 
poală, apoi întâlni privirea mamei sale. Aceasta clătină din 
cap imperceptibil, apoi continuă să fixeze cu o privire 
inexpresivă peretele de vizavi. 

— Ajunge! spuse Cap-de-Mort, izbind şarpele furios. 
Ajunge! 

Râsetele amuţiră numaidecât. 

— Mulţi dintre arborii noştri genealogici cei mai vechi au 
fost infestaţi în decursul timpului, zise el, în timp ce 
Bellatrix îl privea rugător, cu respiraţia tăiată. Pentru a vi-i 
menţine sănătoşi pe ai voştri, trebuie să retezaţi crengile 
uscate, nu-i aşa! Să tăiaţi părţile care ameninţă sănătatea 
celorlalte. 

— Da, Stăpâne, şopti Bellatrix, iar ochii i se umplură din 
nou de lacrimi de recunoştinţă. Cu prima ocazie! 

— O vei avea, spuse Cap-de-Mort. În familia ta, ca şi în 
toată lumea... vom înlătura parazitul care ne infectează, 
până când nu vor mai rămâne decât cei cu sânge 
adevărat... 


Cap-de-Mort ridică bagheta lui Lucius Reacredință, o 
îndreptă direct către silueta care se învârtea suspendată 
deasupra mesei şi o mişcă scurt. Silueta prinse viaţă, scoase 
un geamăt şi începu să se zbată în nişte legături invizibile. 

— Severus, îl recunoşti pe oaspetele nostru? întrebă Cap- 
de-Mort. 

Plesneală ridică ochii spre chipul răsturnat. Acum, toţi 
Devoratorii Morţii se uitau la victimă, de parcă li s-ar fi dat 
voie să îşi manifeste curiozitatea. Când se întoarse cu faţa 
spre lumina focului, vocea femeii se auzi spartă şi îngrozită: 

— Severus! Ajută-mă! 

— A, da, spuse Plesneală, în timp ce prizoniera se învârti 
încet, înapoi cu spatele la el. 

— Dar tu, Draco? întrebă Cap-de-Mort, arătând cu mâna 
în care nu ţinea bagheta. Draco dădu hotărât din cap. Se 
părea că nu mai putea să se uita la ea acum, că era trează. 
Dar tu n-ai avut-o ca profesoară, zise Cap-de-Mort. Pentru 
aceia dintre voi care nu ştiu, în seara aceasta o avem 
printre noi pe Charity Burbage, care a predat până de 
curând la Şcoala Hogwarts de Magie, Farmece şi vrăjitorii. 

Se auziră câteva sunete în jurul mesei, semn că lumea 
înţelesese. O femeie masivă şi cocoşată, cu dinţi ascuţiţi, 
râse pe înfundate. 

— Da... Doamna profesoară Burbage i-a învăţat pe copiii 
vrăjitorilor şi vrăjitoarelor totul despre încuiaţi... cum nu 
sunt ei atât de diferiţi de noi... 

Unul dintre Devoratorii Morţii scuipă pe podea. Charity 
Burbage se întoarse din nou cu faţa spre Plesneală. 
Severus... te rog... te rog... 

— Linişte! spuse Cap-de-Mort, mişcând iar bagheta lui 
Reacredință, iar Charity tăcu, de parcă i s-ar fi pus un câăluş. 

Nemulţumită de coruperea şi contaminarea minţilor 
copiilor cu puteri vrăjitoreşti, doamna profesoară Burbage 
a scris, săptămâna trecută, o pledoarie înflăcărată în 
apărarea Sânge-Mâlilor, în Profetul zilei. Vrăjitorii, scrie ea, 
trebuie să accepte aceşti hoţi care le fură cunoştinţele şi 


magia. Diluarea sângelui pur este, după părerea doamnei 
profesoare, o împrejurare foarte dezirabilă... mai mult ca 
sigur că ar vrea să ne împerechem cu toţii cu încuiaţi... sau 
cu vârcolaci... 

Nimeni nu râse de data aceasta - în vocea lui Cap-de-Mort 
se distingeau clar furia şi disprețul. Charity Burbage se 
învârti cu faţa spre Plesneală pentru a treia oară. Lacrimile 
îi curgeau şiroaie în păr. Plesneală se uită la ea, perfect 
impasibil, în timp ce aceasta se întorcea încet iar cu spatele 
la el. 

— Abracadabra. 

Scânteia fulgerului verzui lumină fiecare colţ al camerei. 
Cu un zgomot asurzitor, Charity căzu pe masa de dedesubt, 
care se cutremură cu un scârţâit îngrozitor. Mai mulţi 
Devoratori ai Morţii se dădură brusc înapoi cu scaunele. 
Draco se prăbuşi de pe scaun pe podea. 

— Cina e servită, Nagini, zise Cap-de-Mort încet şi şarpele 
uriaş se undui şi cobori de pe umerii săi pe suprafaţa 
lucioasă a mesei. 

Capitolul II. 

În Memoriam. 

Harry sângera. Ţinându-şi mâna dreaptă cu stânga şi 
înjurând în gând, deschise uşa de la cameră cu umărul. Se 
auzi un zgomot de porțelan spart: călcase pe o ceaşcă cu 
ceai rece, care se afla pe jos, în faţa uşii camerei sale. 

— Ce...? 

Se uită în jur, dar holul casei din Aleea Boschetelor, 
numărul patru, era complet gol. Poate că ceaşca de ceai 
fusese un fel de capcană ingenioasă a lui Dudley. Ţinând 
ridicată mâna care sângera, Harry strânse bucăţile de 
porțelan cu cealaltă mână şi le aruncă în coşul de gunoi 
deja plin, care se zărea dincolo de uşa camerei sale. Apoi 
merse cu paşi mari până la baie, ca să-şi bage degetul sub 
apă rece. 

Ce lucru stupid, inutil şi enervant la culme... Încă patru 
zile în care nu avea voie să facă vrăji... Dar trebuia să 


recunoască faptul că tăietura aceea de la deget l-ar fi dat 
gata. Nu învățase niciodată cum să repare răni şi acum, că 
se gândea mai bine - mai ales în lumina planurilor sale 
pentru viitorul apropiat -, aceasta părea să fie o lacună 
destul de gravă în educaţia sa magică. Punându-şi în minte 
să nu uite să o întrebe pe Hermione cum se făcea, folosi o 
rolă întreagă de hârtie igienică pentru a şterge cât mai bine 
ceaiul, apoi se întoarse în camera sa şi trânti uşa după el. 

Harry îşi petrecuse toată dimineaţa golindu-şi de tot 
cufărul de şcoală, pentru prima oară de când îl 
împachetase, cu şase ani în urmă. La începutul celorlalţi ani 
şcolari, cotrobăise repede prin trei sferturi din conţinut şi 
înlocuise unele lucruri sau le schimbase cu altele noi, lăsând 
o amestecătură de diverse alte lucruri pe fund. Pene vechi, 
ochi de cărăbuş, şosete desperecheate care îi rămăseseră 
mici. Cu câteva minute în urmă, Harry îşi băgase mâna în 
mijlocul acelui strat şi simţi deodată o durere puternică în 
al patrulea deget de la mâna dreaptă; când şi-o retrase de 
acolo, văzu cum îi şiroia sângele. 

Îşi continuă treaba dar cu mai multă precauţie. 
Îngenunche din nou lângă cufăr, pipăi iarăşi fundul şi, după 
ce scoase o insignă veche, care pâlpâia slab, alternând între 
Hai, Cedric Diggory! şi Huo, Potter!, un Tradar spart şi uzat 
şi un medalion de aur, în care fusese ascuns un bileţel 
semnat „R. A. B.”, descoperise în sfârşit marginea ascuţită 
în care se tăiase. O recunoscu imediat. Era o bucată de 
cinci centimetri din oglinda fermecată pe care i-o dăduse 
naşul său care murise, Sirius. Harry o puse deoparte şi 
pipăi cu grijă prin cufăr după restul, dar, din ultimul cadou 
pe care îl primise de la naşul său, nu mai rămase nimic în 
afară de sticlă pisată, care se lipise de celelalte lucruri ca 
un strat de sclipici. 

Harry se ridică şi examină bucata neregulată în care se 
tăiase, dar nu văzuse decât reflexia propriului ochi, verde 
scânteietor. Apoi puse bucata peste exemplarul din ziua 
aceea al Profetului zilei, care rămăsese necitit pe pat, şi 


încercă să-şi controleze şuvoiul subit de amintiri neplăcute, 
regretele amare şi nostalgia pe care i le trezise bucata de 
oglindă, luând cu asalt restul gunoaielor din cufăr. 

Mai trecu încă o oră până îl goli complet, aruncă obiectele 
inutile şi sortă restul pe categorii, după cât de folositoare 
aveau să-i fie de acum înainte. Robele de vâjthaţ şi de 
şcoală, ceaunul, pergamentele, penele de scris, şi 
majoritatea manualelor erau strânse într-un colţ, pentru a fi 
lăsate în urmă. Se întreba ce urmau să facă mătuşa şi 
unchiul său cu ele; probabil că aveau să le ardă în miez de 
noapte, ca pe nişte dovezi ale unei crime teribile. Hainele 
sale Încuiate, Pelerina Invizibilă, trusa de făcut porţiuni, 
anumite cărţi, albumul cu fotografii pe care i-l dăduse 
Hagrid odată, un teanc de scrisori şi bagheta sa fuseseră 
împachetate din nou într-un rucsac vechi. Într-un buzunar 
din faţă erau Harta Ştrengarilor şi medalionul cu biletul 
semnat „R. A. B.” în interior. Medalionul ocupa acest loc de 
cinste nu pentru că era valoros - nu făcea doi bani, din 
orice punct de vedere obişnuit l-ai fi privit -, ci pentru preţul 
plătit ca să-l obţină. Nu mai rămăsese decât un teanc 
mărişor de ziare pe birou, lângă bufnița sa albă, Hedwig - 
câte un ziar pentru fiecare zi pe care o petrecuse Harry în 
Aleea Boschetelor vara aceasta. 

Se ridică de pe podea, se întinse şi se duse la birou. 
Hedwig rămase nemişcată, în timp ce Harry începu să 
răsfoiască ziarele, aruncându-le unul câte unul peste 
grămada de gunoi; bufnița dormea sau se prefăcea că 
doarme; era supărată pe Harry pentru că, momentan, o 
lăsa să petreacă doar foarte puţin timp afară din colivie. 

Când se apropie de numerele de la sfârşitul teancului, 
Harry încetini, căutându-l pe unul anume, care ştia că 
sosise la scurt timp după ce se întorsese în Aleea 
Boschetelor pentru petrecerea verii; îşi aduse aminte că pe 
copertă era un titlu mic despre demisia lui Charity 
Burbage, profesoara de Studii despre Încuiați, de la 


Hogwarts. Îl găsi, în sfârşit. Deschizând la pagina zece, se 
aşeză la birou şi reciti articolul pe care îl căutase. 

ÎN AMINTIREA LUI ALBUS DUMBLEDORE, de Elphias 
Doge. 

L-am cunoscut pe Albus Dumbledore la unsprezece ani, în 
prima noastră zi la Hogwarts. Fără îndoială, afinitatea 
dintre noi s-a datorat faptului că ne simţeam amândoi ca 
nişte străini. Eu făcusem vărsat de dragon cu puţin timp 
înainte de începerea şcolii şi, cu toate că nu mai era 
contagios, faţa mea cu cicatrice şi paloarea verzuie nu îi 
încurajau pe alţii să se apropie de mine. Cât despre Albus, 
el sosise la Hogwarts purtând povara celebrităţii nedorite. 
Abia dacă trecuse un an de când tatăl său, Percival, fusese 
condamnat pentru un atac sângeros şi îndelung mediatizat 
asupra a trei tineri încuiaţi. 

Albus nu a încercat niciodată să nege că tatăl său (care 
avea să moară în Azkaban) era vinovat de acea crimă, din 
contră, când am avut destul curaj să îl întreb de asta, m-a 
asigurat că ştia cu siguranţă că tatăl său era vinovat. 
Dumbledore a refuzat să spună mai multe despre acest 
subiect delicat, deşi mulţi au încercat să îl convingă să 
vorbească. Într-adevăr, unii erau dispuşi să laude faptele 
tatălui său, presupunând că şi Albus îi detesta pe Încuiați. 
Nici că ar fi putut fi mai departe de adevăr: aşa cum poate 
confirma oricine care l-a cunoscut pe Albus, nu a dat 
niciodată dovadă de cea mai mică tendinţă anti-Încuiaţi. 
Mai mult, susţinerea constantă a drepturilor Încuiaţilor i-a 
adus numeroşi duşmani în anii care au urmat. 

În decurs de câteva luni însă, propria faimă a lui Albus a 
început să o eclipseze pe cea a tatălui său. Înainte de 
sfârşitul primului an de studiu, nu mai avea să fie cunoscut 
niciodată drept fiul cuiva care ura Încuiaţii, ci ca - nici mai 
mult, nici mai puţin - cel mai strălucit elev din istoria şcolii. 
Cei dintre noi care am avut privilegiul de a-i fi prieteni am 
beneficiat de exemplul său, ca să nu mai spun de ajutorul şi 
încurajările sale, pe care le oferea mereu cu generozitate. 


Mi-a mărturisit, după nişte ani, că ştia încă de pe atunci că 
marea sa plăcere era să predea. 

Nu numai că a câştigat fiecare premiu important acordat 
de şcoală, dar, cât de curând, coresponda în mod regulat cu 
cele mai marcante nume din lumea magiei de la acea 
vreme, inclusiv cu celebrul alchimist Nicolas Flamel, vestita 
autoritate în istorie Bathilda Bagshot şi teoreticianul în 
magie Adalbert Waffling. Mai multe dintre lucrările sale au 
fost tipărite în publicaţii erudite, ca de exemplu 
Transfigurarea la Zi, Cheia farmecelor şi Poţiuni Practice. 
Viitoarea carieră a lui Dumbledore se anunţa a fi una 
fulminantă şi nu mai era decât o singură întrebare: când 
avea să devină ministrul Magiei. Deşi mai târziu s-a zvonit 
că era pe cale să accepte funcţia, Dumbledore nu a aspirat 
niciodată la postul de ministru. 

La trei ani după ce Albus şi cu mine începuserăm şcoala, a 
sosit şi fratele lui, Aberforth. Erau diferiţi: Aberforth nu a 
fost niciodată un tânăr studios şi, spre deosebire de Albus, a 
preferat să rezolve neînțelegerile alegând duelul în locul 
discuţiilor raţionale. Cu toate acestea, ar fi greşit să 
insinuez, aşa cum au făcut-o alţii, că cei doi fraţi nu au fost 
prieteni. Se înțelegeau cât de bine era posibil, dat fiind că 
erau nişte băieţi atât de diferiţi. Trebuie să recunosc că din 
punctul de vedere al lui Aberforth, nu avea cum să fi fost 
plăcut să trăiască în umbra lui Albus. Albus mă depăşea în 
mod constant, era un fel de risc al meseriei de prieten, 
bănuiesc că trebuie să fi fost la fel de neplăcut şi din 
perspectiva unui frate. Când eu şi cu Albus am plecat de la 
Hogwarts, intenţionam să facem împreună tradiționalul pe 
atunci tur al lumii, să vizităm şi să-i studiem pe vrăjitorii 
străini, pentru ca apoi să ne urmăm carierele alese. Însă a 
avut loc o tragedie. Chiar în ajunul călătoriei noastre, mama 
lui Albus, Kendra, a murit, lăsându-l pe Albus drept cap al 
familiei şi singurul care aducea pâinea în casă. Mi-am 
amânat plecarea destul cât să iau parte la înmormântarea 
Kendrei, iar apoi am plecat în ceea ce avea să fie o călătorie 


solitară. Nu mai exista posibilitatea ca Albus să mă 
însoţească, dat fiind că îi rămăseseră în grijă un frate şi o 
soră mai mici, cât şi o situaţie financiară dificilă. 

Aceea a fost perioada din viaţa noastră când am comunicat 
cel mai rar. l-am scris lui Albus, descriind, poate fără să mă 
gândesc la sentimentele lui, minunile întâlnite în drumul 
meu, de la cum scăpasem ca prin urechile acului de himere 
în Grecia la experimentele alchimiştilor egipteni. Din 
scrisorile lui aflam puţin din viaţa sa de zi cu zi, care 
bănuiam că era frustrant de monotonă pentru un vrăjitor 
atât de strălucit ca el. Absorbit de propriile mele 
experienţe, am fost şocat când am aflat, spre sfârşitul 
anului dedicat călătoriilor mele, că se petrecuse încă o 
tragedie în familia Dumbledore, şi anume moartea surorii 
lui, Ariana. 

Deşi Ariana avea probleme de sănătate de multă vreme, 
pierderea ei, la atât de scurt timp după moartea mamei lor, 
a avut un efect devastator asupra celor doi fraţi. Toţi cei 
care au fost foarte apropiaţi de Dumbledore - şi mă 
consider norocos să mă număr printre ei - susţin că 
moartea Arianei şi faptul că Albus s-a simţit direct 
responsabil (deşi era nevinovat, bineînţeles) şi-au lăsat 
amprenta asupra lui pentru totdeauna. 

Când m-am întors acasă, am găsit un om care suferise cât 
cineva având de trei ori vârsta lui. Albus era mai rezervat 
decât înainte şi cu mult mai multe griji. Îi era greu şi pentru 
că pierderea Arianei nu îi apropiase pe cei doi fraţi, ci, din 
contră, îi îndepărtase şi mai mult unul de celălalt. (Aceasta 
avea să se schimbe odată cu trecerea timpului - mai târziu, 
au avut o relaţie cordială, dacă nu una apropiată.) Cu toate 
acestea, din acel moment, a vorbit doar rareori despre 
părinţii săi sau despre Ariana, iar prietenii lui au învăţat să 
nu amintească de ei. 

S-a scris mult despre triumfurile din anii care au urmat. 
Contribuțiile nenumărate ale lui Dumbledore în domeniul 
ştiinţei vrăjitoreşti, printre care şi descoperirea celor 


douăsprezece întrebuinţări ale sângelui de dragon, vor 
servi generaţiilor viitoare, la fel ca şi înţelepciunea de care 
a dat dovadă în numeroasele hotărâri pe care le-a luat ca 
Vrâjitor-Şet al Vrăjustiţiei. 

Încă se mai spune, după atâţia ani, că nu a mai fost nici un 
duel vrăjitoresc care să se măsoare cu cel dintre 
Dumbledore şi Grindelwald, din anul 1945. Cei care au fost 
de faţă au descris groaza şi admiraţia pe care le-au simţit în 
timp ce urmăreau confruntarea dintre acei doi vrăjitori de 
excepţie. Triumful lui Dumbledore şi consecinţele acestuia 
asupra lumii vrăjitoreşti sunt considerate un punct de 
răscruce în istoria magiei, comparabil cu instituirea 
Statutului Internaţional de 'Tăinuire sau înlăturarea Celui- 
Ce-Nu-Trebuie-Numit. 

Albus Dumbledore nu a fost niciodată mândru sau vanitos, 
putea să găsească ceva demn de admirat în oricine, oricât 
de neînsemnat sau mizerabil, şi cred că pierderile suferite 
în tinereţe l-au înzestrat cu multă compasiune şi omenie 
faţă de ceilalţi. Prietenia sa îmi va lipsi nespus, dar 
pierderea mea este nimic pe lângă cea pe care a suferit-o 
lumea vrăjitorească. Nu încape nici o îndoială că a fost cel 
mai admirabil şi cel mai iubit dintre directorii Şcolii 
Hogwarts. A murit la fel cum a trăit: luptând pentru binele 
celor mulţi, rămânând până în ultima clipă la fel de dispus 
să-i vorbească unui băieţel cu vărsat de dragon cum era în 
prima zi când l-am cunoscut. 

Harry termină de citit, dar continuă să privească la 
fotografia care însoțea necrologul. Dumbledore zâmbea 
binevoitor, aşa cum îi stătea în obicei, dar cum se uita el aşa 
pe deasupra ochelarilor în formă de semilună, dădea 
impresia că îl examinează pe Harry, a cărui tristeţe era 
amestecată cu sentimentul că era oarecum umilit. 

Până să citească necrologul, credea că îl cunoscuse destul 
de bine pe Dumbledore, dar, de când îl citise, fusese nevoit 
să accepte că abia dacă îl cunoscuse cu adevărat. Niciodată 
nu îşi imaginase cum fusese Dumbledore în copilărie sau în 


tinereţe, era ca şi când s-ar fi născut aşa cum îl întâlnise 
Harry, venerabil, bătrân şi cu părul argintiu. Imaginea unui 
Dumbledore adolescent era, pur şi simplu, ciudată, la fel ca 
cea a unei Hermione proaste sau a unui Homar cu capăt 
exploziv prietenos. 

Niciodată nu se gândise să îl întrebe pe Dumbledore 
despre trecutul său. Fără îndoială că s-ar fi simţit nelalocul 
lui, obraznic chiar, dar, până la urmă, toată lumea ştia că 
Dumbledore luptase în duelul legendar cu Grindelwald, iar 
Harry nu se gândise să îl întrebe cum fusese, aşa cum nu îl 
întrebase nici despre celelalte succese renumite ale lui. Nu, 
întotdeauna discutaseră despre Harry, despre trecutul lui 
Harry, despre viitorul lui Harry, despre planurile lui Harry... 
şi acum, lui Harry i se părea, în ciuda faptului că viitorul său 
era atât de nesigur şi primejdios, că ratase nişte ocazii 
unice când nu îl întrebase pe Dumbledore mai multe despre 
el, chiar dacă singura întrebare personală pe care i-o 
pusese fusese singura la care Harry bănuia că acesta nu 
răspunsese sincer: 

— Ce vedeţi dumneavoastră când vă uitaţi în oglindă? 

— Eu? Mă văd cu o pereche de ciorapi de lână, călduroşi. 

După câteva minute de reflexie, Harry rupse necrologul 
din Profet, îl împături cu grijă şi îl puse în primul volum de 
Magie defensivă practică şi folosirea ei împotriva magiei 
negre. Apoi aruncă ziarul peste grămada de gunoi şi se 
întoarse cu faţa la cameră. Era mult mai ordonată. 
Singurele lucruri care nu stăteau la locul lor erau ediţia din 
ziua aceea a Profetului zilei, care rămăsese pe pat, şi 
bucata de oglindă de deasupra lui. 

Harry traversă camera, dădu la o parte bucata de oglindă 
de pe Profet şi desfăşură ziarul. Abia dacă se uitase la titlul 
de pe prima pagină în dimineaţa aceea, când o bufniţă îi 
livrase ziarul rulat, şi îl aruncase când văzuse că nu scria 
nimic despre Cap-de-mort. Harry era convins că cei de la 
minister făceau presiuni asupra Profetului să treacă sub 
tacere ştirile despre Cap-de-Mort. Drept urmare, abia acum 


văzu ce îi scăpase. Pe prima pagină, în partea de jos, era un 
titlu mai mic, plasat deasupra unei fotografii cu 
Dumbledore, care se plimba cu paşi mari, arătând foarte 
chinuit: Dumbledore - adevărul şi numai adevărul? 

În curând, povestea şocanta a geniului neînțeles, 
considerat de mulţi ca fiind cel mai remarcabil vrăjitor al 
generaţiei sale. Năruind imaginea populară a înţeleptului 
senin, cu barbă argintie, Rita Skeeter dezvăluie copilăria 
agitată, tinereţea răzvrătită, certurile de o viaţă şi secretele 
ruşinoase pe care Dumbledore le-a luat cu el în mormânt. 
DE CE a ales să fie un simplu director, când se spunea că ar 
fi putut să fie ministru al Magiei? CARE a fost adevăratul 
scop al organizaţiei secrete cunoscute sub numele de 
Ordinul Phoenix? CUM a murit, de fapt, Dumbledore? 

Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele sunt 
explorate în uluitoarea biografie, recent apărută, intitulată 
Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore, de Rita Skeeter, 
intervievată în exclusivitate de Betty Braithwaite, la pagina 
13. 

Harry dădu paginile una după alta şi se opri la pagina 13. 

Articolul era încadrat în partea de sus de o fotografie din 
care îl privea tot o figură familiară: o femeie cu ochelari cu 
rame bătute cu pietre preţioase, cu părul blond aranjat în 
bucle elaborate, cu dinţii dezveliţi într-un zâmbet care se 
voia în mod sigur cuceritor, făcând cu mâna vioi. 
Străduindu-se să ignore imaginea dezgustătoare, Harry citi 
mai departe. 

Rita Skeeter este mult mai caldă şi mai gingaşă în 
persoană decât portretul sugerat de articolele sale, 
renumite pentru cruzimea lor. Poftindu-mă în holul casei ei 
primitoare, ea mă conduce direct în bucătărie, unde îmi 
oferă o cană de ceai, o prăjitură şi, în mod evident, o porţie 
generoasă de bârfe nou-nouţe. 

— Ei, îţi dai seama, Dumbledore este visul oricărui biograf, 
spune Skeeter. A avut o viaţă atât de lungă şi de 


tumultuoasă... Sunt convinsă că biografia mea va fi prima 
dintr-o lungă serie. 

Skeeter a fost, fără îndoială, extrem de rapidă. Cartea ei 
de nouă sute de pagini a fost terminată la doar patru 
săptămâni de la misterioasa moarte a lui Dumbledore, din 
iunie. Am întrebat-o cum a reuşit să o scrie într-un timp atât 
de scurt. 

— Ah, când ai o experienţă în jurnalism atât de bogată ca a 
mea, termenele limită devin ca o a doua natură a ta. Ştiam 
că lumea vrăjitorilor era dornică să afle întreaga poveste şi 
am vrut să fiu prima care să le răspundă la întrebări. 
Amintesc recenta remarcă, îndelung mediatizată, a lui 
Elphias Doge, Consilier Special al Vrăjustiţiei şi prieten 
statornic al lui Albus Dumbledore, şi anume că „biografia 
scrisă de Skeeter conţine mai puţine date decât o surpriză 
dintr-o broscuţă de ciocolată. 

Skeeter îşi dă capul pe spate, izbucnind în hohote: 

— Drăguţul de Dodgy! Îmi amintesc cum l-am intervievat 
acum câţiva ani despre drepturile oamenilor mării. Era 
complet dus, părea să creadă că eram pe fundul lacului 
Windermere şi îmi tot spunea să mă uit după peşti 
răpitori... 

Totuşi, acuzaţiile lui Elphias Doge de lipsă de acuratețe şi- 
au făcut simţite ecoul şi în alte părţi. Oare chiar crede 
Skeeter că patru săptămâni au fost de ajuns pentru o 
privire de ansamblu asupra vieţii lungi şi extraordinare a lui 
Dumbledore? 

— Vai, draga mea, a spus Skeeter zâmbind şi lovindu-mă 
uşor peste mână, ştii şi tu la fel de bine ca mine cât de 
multe informaţii pot fi scoase la lumină cu un săculeţ de 
galioni, când nu te mulţumegşti cu un refuz şi când ai o Pană 
pentru Citate Rapide perfect ascuţită! Oricum, oamenii 
stăteau la coadă să povestească lucruri de rău despre 
Dumbledore. Să ştii că nu toată lumea credea că era atât de 
extraordinar, i-a deranjat pe mulţi la viaţa lui. Iar bătrânul 
Dodgy Doge n-are decât să nu mai fie aşa cu nasul pe sus, 


pentru că am avut acces la o sursă pentru care majoritatea 
ziariştilor şi-ar da propriile baghete, una care nu a mai 
vorbit niciodată în public şi care i-a fost apropiată lui 
Dumbledore în perioada cea mai agitată şi mai frământată a 
tinereţii sale. Publicitatea de dinaintea lansării biografiei lui 
Skeeter a sugerat în mod clar că cei care cred că 
Dumbledore a dus o viaţă fără pată vor fi şocaţi. Am 
întrebat-o care au fost surprizele cele mai mari pe care le-a 
descoperit. 

— Fugi de aici, Betty, cum să dezvălui punctele-cheie 
înainte ca cineva să fi cumpărat cartea? surâde Skeeter. 
Dar îţi promit că toţi cei care cred că Dumbledore era bun 
ca pâinea caldă se vor trezi brusc la realitate! Să zicem că 
nimeni dintre cei care l-au auzit vorbind împotriva Ştim- 
Noi-Cui nu ar fi visat vreodată că Dumbledore a avut şiel 
câte ceva de-a face cu Magia Neagră în tinereţe! Şi pentru 
un vrăjitor care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă pledând 
pentru toleranţă, nu era tocmai deschis la minte la 
începuturi! Da, Albus Dumbledore a avut un trecut extrem 
de tulbure, ca să nu mai vorbesc de familia aia mai mult 
decât suspectă, pe care s-a străduit din răsputeri să o ţină 
ascunsă. 

Am întrebat-o pe Skeeter dacă s-a referit la fratele lui 
Dumbledore, Aberforth, a cărui condamnare, cu 
cincisprezece ani în urmă, de către Vrăjustiţie pentru 
folosirea nepermisă a magiei a generat un scandal de mici 
proporţii. 

— A, Aberforth este doar vârful aisbergului, râde Skeeter. 
Nu, nu, eu vorbesc despre lucruri mult mai grave decât 
plăcerea unui frate de a umbla creanga cu caprele sau 
decât un tată care a mutilat încuiaţi... Oricum, Dumbledore 
nu a putut să-i controleze pe niciunul dintre ei, amândoi 
fiind condamnaţi de Vrăjustiţie. Nu, pe mine m-au intrigat 
mama şi sora lui şi, după ce am făcut câteva săpături, am 
descoperit un cuib de dubioşenii - dar, aşa cum ţi-am zis, va 
trebui să aşteptaţi să citiţi capitolele 9-12, pentru a afla 


detaliile. Tot ce pot să spun acum este că nici nu este de 
mirare că Dumbledore nu a vorbit niciodată despre cum şi- 
a spart nasul. 

Lăsând la o parte secretele familiei sale, neagă oare 
Skeeter geniul care l-a condus pe Dumbledore către 
numeroasele sale descoperiri magice? 

— Omul era deştept, admite ea, deşi acum, mulţi se 
întreabă dacă succesele sale i se datorează lui în întregime. 
După cum dezvălui în capitolul 16, Ivor Dillonsby susţine 

că el descoperise deja opt întrebuinţări ale sângelui de 
dragon când Dumbledore i-a „îimprumutat” însemnările. 
Dar îndrăznesc să spun că importanţa unora dintre 
reuşitele lui Dumbledore nu poate fi trecută cu vederea. Ce 
părere aveţi de celebra înfrângere a lui Grindelwald? 

— Ah, mă bucur că ai amintit de Grindelwald, spune 
Skeeter, zâmbind cu subînţeles. Mă tem că cei cărora li se 
umezesc ochii de lacrimi la gândul victoriei spectaculoase a 
lui Dumbledore trebuie să se pregătească pentru un şoc de 
proporţii. O afacere foarte murdară... Tot ce pot să spun 
este să nu fiţi prea siguri că duelul a fost chiar atât de 
spectaculos cum se spune. După ce vor citi cartea, oamenii 
s-ar putea să fie nevoiţi să ajungă la concluzia că 
Grindelwald a scos, pur şi simplu, o batistă albă din capătul 
baghetei sale şi s-a predat de bunăvoie! 

Skeeter a refuzat să dea mai multe detalii despre acest 
subiect captivant, aşa că ne îndreptăm atenţia spre relaţia 
care mai mult ca sigur că îi va fascina pe cititori mai mult 
decât orice altceva. 

— O, da, spune Skeeter, încuviinţând veselă din cap, am 
dedicat un capitol întreg relaţiei dintre Potter şi 
Dumbledore. S-a spus că este nesănătoasă, ba chiar 
funestă. Din nou, cititorii Profetului vor trebui să cumpere 
cartea ca să afle toată povestea, dar nu încape nici o 
îndoială că Dumbledore a fost deosebit de interesat de 
Potter, chiar din prima clipă. Dacă această relaţie a fost, 
într-adevăr, spre binele băiatului... asta rămâne de văzut. 


Desigur, adolescenţa frământată a lui Potter este un secret 
public. 

Am întrebat-o pe Skeeter dacă a păstrat legătura cu Harry 
Potter, căruia i-a luat un interviu de notorietate cu un an în 
urmă: un articol de senzaţie, în care Potter vorbea în 
exclusivitate despre convingerea sa că Ştim-Noi-Cine s-a 
întors. 

— A, da, am devenit foarte apropiaţi, spune Skeeter. Bietul 
Potter are foarte puţini prieteni adevăraţi şi ne-am întâlnit 
în unul dintre cele mai grele momente din viaţa lui - 
Turnirul celor Trei Vrăâjitori. Probabil că sunt una dintre 
singurele persoane rămase în viaţă, care poate spune că îl 
cunoaşte pe adevăratul Harry Potter. 

Ajungem astfel la numeroasele zvonuri care încă mai 
circulă despre ultimele ore ale lui Dumbledore. Oare 
Skeeter crede că Potter a fost acolo când a murit 
Dumbledore! 

— Ei bine, nu vreau să spun prea multe - totul este în 
carte, dar martori oculari din castelul Hogwarts l-au văzut 
pe Potter fugind de la locul crimei la câteva clipe după ce 
Dumbledore a căzut, a sărit sau a fost împins. Potter a adus 
mai târziu dovezi împotriva lui Severus Plesneală, cineva pe 
care toată lumea ştie că îl detestă. Oare chiar este totul aşa 
cum pare? Asta rămâne să hotărască cei din comunitatea 
vrăjitorească - după ce vor citi cartea mea. 

Îmi iau la revedere cu aceste cuvinte care stârnesc 
curiozitatea. Nu încape nici o îndoială că Rita Skeeter a 
scris un bestseller garantat. Între timp, armata de 
admiratori ai lui Dumbledore s-ar putea să tremure în faţa 
secretelor care urmează să apară legate de eroul lor. 

Harry ajunse la sfârşitul articolului, dar continuă să se uite 
în gol la pagină. Simţi cum greaţa şi furia puseră stăpânire 
pe el, făcu ziarul ghemotoc şi îl aruncă în perete cu toată 
forţa, lângă restul gunoaielor strânse în jurul coşului 
arhiplin. 


Începu să se plimbe absent prin cameră, deschizând 
sertare goale şi ridicând cărţi doar pentru a le pune la loc 
pe aceeaşi grămadă, fără să îşi dea seama exact ce făcea, 
amintindu-şi diverse fraze din articolul Ritei Skeeter: „Un 
capitol întreg despre relaţia dintre Potter şi Dumbledore... 
S-a spus că este nesănătoasă, ba chiar funestă... A avut şiel 
câte ceva de-a face cu Magia Neagră în tinereţe... Am avut 
acces la o sursă pentru care majoritatea ziariştilor şi-ar da 
propriile baghete...” 

— Minciuni! strigă Harry şi îl văzu pe geam pe vecinul de 
alături, care era pe cale să pornească din nou maşina de 
tuns iarba, cum îşi ridică privirea intrigat. 

Harry se aşeză furios pe pat. Bucata de oglindă zbură cât 
colo; o ridică şi o învârti între degete, gândindu-se la 
Dumbledore şi la minciunile cu care îl ponegrea Rita 
Skeeter. 

Văzu o sclipire de albastru deschis. Harry rămase 
înmărmurit, degetul rănit alunecându-i iar pe marginea 
tăioasă. Probabil că era imaginaţia lui. Se uită peste umăr, 
dar peretele avea o culoare dezagreabilă de piersică, aleasă 
de mătuşa Petunia: nu era nimic albastru care să se fi putut 
reflecta în oglindă. Se uită din nou, drept în fragmentul de 
oglindă, şi nu văzu nimic altceva în afară de ochiul său 
verde. 1 se păruse, nu avea cum să fie altă explicaţie; îşi 
imaginase asta pentru că se gândise la directorul său, care 
murise. Dacă ceva era sigur, acesta era faptul că Albus 
Dumbledore nu avea să-l mai străpungă niciodată cu ochii 
săi albaştri strălucitori. 

Capitolul III. 

Plecarea familiei Dursley. 

Uşa de la intrare se trânti, zgomotul răsunând în sus pe 
scări, şi o voce strigă: 

— Alo! Băi! 

După şaisprezece ani în care i se vorbise aşa, Harry îşi 
dădu seama imediat la cine se referea unchiul său; cu toate 
acestea, nu răspunse de îndată. Privea în continuare în 


bucata de oglindă în care avusese senzaţia că văzuse, 
pentru o fracțiune de secundă, ochii lui Dumbledore. Abia 
când unchiul său strigă „Băiete!”, Harry se ridică încet şi se 
duse spre uşa camerei sale, oprindu-se să pună bucata de 
oglindă în rucsacul plin cu lucruri pe care avea să le ia cu 
el. 

— Dar ştiu că nu te-ai prea grăbit! răcni Vernon Dursley 
când Harry apăru în capul scărilor. Vino imediat aici, vreau 
să vorbesc cu tine! 

Harry cobori încet, cu mâinile băgate adânc în buzunarele 
pantalonilor. Ajunse în sufragerie, unde îi găsi pe toţi cei 
trei membri ai familiei Dursley. Erau îmbrăcaţi de drum: 
unchiul Vernon purta o jachetă din piele întoarsă cu 
fermoar, mătuşa Petunia purta o haină imaculată de 
culoarea somonului, iar Dudley, vărul mai mare, blond şi 
musculos al lui Harry, purta o jachetă din piele. 

— Ce este? întrebă Harry. 

— Stai jos! spuse Unchiul Vernon. Harry ridică din 
sprâncene. 

— Te rog! adăugă unchiul Vernon, tresărind puţin, ca şi 
când cuvintele l-ar fi zgâriat în gât. 

Harry luă loc. Bănuia ce avea să urmeze. Unchiul său 
începu să se plimbe prin cameră, în timp ce mătuşa Petunia 
şi Dudley îl urmăreau cu nişte expresii neliniştite. Până la 
urmă, cu chipul său mare şi vineţiu contorsionat de 
concentrare, unchiul Vernon se opri în faţa lui Harry, 
zicând: 

— M-am răzgândit. 

— Ce surpriză, spuse Harry. 

— Nu vorbi pe tonul ăsta... începu mătuşa Petunia cu o 
voce ascuţită, dar Vernon Dursley îi făcu semn să tacă. 

— E o brambureală, zise unchiul Vernon, uitându-se urât 
la Harry, cu ochii săi mici. Am decis că nu cred un cuvânt 
din toată tărăşenia. Rămânem aici, nu plecăm absolut 
nicăieri. 


Harry ridică privirea spre unchiul său şi simţi un amestec 
de exasperare şi amuzament. Vernon Dursley se răzgândise 
o dată la fiecare douăzeci şi patru de ore în ultimele patru 
săptămâni, umplând şi golind portbagajul maşinii după cum 
se răzgândea. 

Momentul preferat al lui Harry fusese când unchiul 
Vernon, fără să fi ştiut că Dudley îşi pusese şi halterele în 
bagaj după ultima despachetare, încercase să îi aşeze 
bagajul înapoi în portbagaj şi căzuse lat, urlând de durere şi 
înjurând de mama focului. 

— Conform spuselor tale, zise acum Vernon Dursley, 
plimbându-se în continuare prin sufragerie, noi - Petunia, 
Dudley şi cu mine - suntem în pericol. Suntem sub 
ameninţarea... ameninţarea... 

— Unora „dintre ai mei”, da, spuse Harry. 

— Ei bine, nu cred o iotă, repetă unchiul Vernon, oprindu- 
se din nou în faţa lui Harry. N-am putut să dorm aproape 
toată noaptea, cântărind situaţia, şi cred că este un 
vicleşug, ca să rămâi cu casa. 

— Casa? repetă Harry. Care casă? 

— Casa asta! strigă unchiul Vernon, începând să-i 
zvâcnească vena de la tâmplă. Casa noastră! Preţurile 
caselor din zona asta cresc pe zi ce trece! Vrei să scapi de 
noi, pentru ca apoi să faci nişte vrăji şi, înainte să ne dăm 
seama, o să ne trezim că e pe numele tău şi... 

— Ai înnebunit? întrebă Harry. Un vicleşug ca să pun mâna 
pe casa asta? Chiar eşti atât de prost pe cât pari? 

— Cum îndrăzneşti?! chiţăi mătuşa Petunia, dar unchiul 
Vernon îi făcu din nou semn să tacă: comentariile la adresa 
înfăţişării sale păreau să fie o nimica toată pe lângă 
pericolul pe care îl întrezărise. 

— În caz că ai uitat, spuse Harry, eu am deja o casă, lăsată 
moştenire de naşul meu. Aşa că, de ce aş vrea să oam pe 
asta? Pentru toate amintirile frumoase de aici? 

Se lăsă tăcerea. Harry bănui că îl impresionase pe unchiul 
său cu acest argument. 


— Susţii, spuse unchiul Vernon, plimbându-se din nou, că 
lordul ăsta... 

— Lordul Cap-de-Mort, zise Harry nerăbdător, şi am mai 
vorbit deja despre asta de cel puţin o mie de ori. Nu este 
doar o idee, este un fapt, ţi-a spus-o şi Dumbledore anul 
trecut, şi Kingsley, şi domnul Weasley... 

Vernon Dursley îşi îndreptă umerii mânios şi Harry bănui 
că unchiul său încerca să alunge amintirea vizitei 
neanunţate a doi vrăjitori adulţi, în primele zile ale vacanței 
de vară. Apariţia lui Kingsley Shacklebolt şi Arthur Weasley 
în faţa uşii lor fusese un şoc cât se poate de neplăcut pentru 
familia Dursley. Totuşi, Harry trebuia să recunoască faptul 
că vizita domnului Weasley nu avea cum să fie pe placul 
unchiului Vernon după ce îi demolase la un moment dat 
jumătate din sufragerie. 

— ... v-au explicat şi Kingsley, şi domnul Weasley, insistă 
Harry fără remuşcare. Când voi împlini şaptesprezece ani, 
farmecele protectoare care îmi asigură siguranţa se vor 
desface şi atunci veţi fi şi voi expuşi odată cu mine. Cei din 
Ordin sunt siguri că Lordul Cap-de-Mort va pune ochii pe 
voi, ori pentru a vă tortura pentru a afla unde sunt, ori 
pentru că presupune că, dacă vă va ţine ostatici, voi veni să 
încerc să vă salvez. 

Privirea unchiului Vernon se încrucişa cu cea a lui Harry. 
Harry era convins că, în acel moment, amândoi se întrebau 
acelaşi lucru. 

Apoi, unchiul Vernon îşi continuă plimbarea şi Harry 
adăugă: 

— Trebuie să vă ascundeţi şi Ordinul vrea să vă ajute. Vi se 
oferă o protecţie de excepţie, cea mai sigură dintre toate. 

Unchiul Vernon tăcu, dar se plimbă în continuare într-o 
parte şi în alta. Afară, soarele cobora dincolo de gardurile 
vii de pe alee. Maşina de tuns iarba a vecinului de alături se 
opri din nou. 

— Nu ziceai că există un Minister al Magiei? întrebă 
dintrodată Vernon Dursley. 


— Ba da, spuse Harry surprins. 

— Atunci, de ce nu ne poate proteja ministerul? Sunt de 
părere că, în calitate de victime nevinovate, al căror singur 
păcat este că am adăpostit un om căutat, ar trebui să fim 
demni de protecţia guvernului! 

Harry nu reuşi să se abţină şi râse. Era atât de tipic pentru 
unchiul lui să îşi pună speranţele în guvern, încât nu mai 
conta că era o lume pe care o dispreţuia şi în care nu avea 
încredere. 

— Ai auzit ce au spus domnii Weasley şi Kingsley, răspunse 
Harry. Credem că sunt spioni la minister. 

Unchiul Vernon se duse până la şemineu şi înapoi, 
respirând atât de greoi, încât mustaţa mare şi neagră îi 
flutura, iar chipul îi deveni vânăt de la atâta concentrare. 

— În ordine, spuse el, oprindu-se iar în faţa lui Harry. Să 
presupunem prin absurd că acceptăm protecţia lor. Tot nu 
înţeleg de ce nu ne poate apăra individul ăla, Kingsley. 

Harry reuşi cu greu să nu-şi dea ochii peste cap. Era cel 
puţin a şasea oară când i se punea această întrebare. 

— După cum ţi-am spus, rosti el printre dinţi, Kingsley îl 
apără pe primul ministru al Înc... al vostru. 

— Exact - este cel mai bun! spuse unchiul Vernon, arătând 
spre ecranul gol al televizorului. 

Familia Dursley îl zărise pe Kingsley la ştiri, mergând 
discret în spatele primului-ministru Încuiat, în timpul unei 
vizite la un spital. Aceasta şi faptul că Kingsley ştia să se 
îmbrace ca un încuiat, pe lângă nota de siguranţă care 
răzbătea din vocea sa domoală şi joasă, îi făcuse pe cei din 
familia Dursley să îl îndrăgească pe Kingsley mai mult decât 
pe oricare alt vrăjitor, adevărul fiind că nu îl văzuseră 
niciodată purtându-se într-un fel ieşit din comun. 

— Ei bine, e luat, spuse Harry. Dar Hestia Jones şi Dedalus 
Diggle sunt mai mult decât pregătiţi pentru... 

— Poate dacă le-am fi văzut C. V.-urile... începu unchiul 
Vernon, dar Harry îşi pierdu răbdarea. 


Se ridică şi se apropie de unchiul său, arătând el însuşi 
către televizor. 

— Toate accidentele astea nu sunt accidente - exploziile, 
accidentele rutiere, deraierile şi cine ştie ce s-o mai fi 
întâmplat de când ne-am uitat ultima dată la ştiri. Oamenii 
dispar şi mor din vina lui - a lui Cap-de-Mort. [i-am spus-o 
de o mie de ori, Cap-de-Mort îi omoară pe Încuiați de 
plăcere. Chiar şi ceața - este generată de Dementori şi, 
dacă nu mai ţii minte cine sunt, întreabă-ţi fiul! 

Dudley îşi acoperi automat gura cu mâinile. Sub privirile 
părinţilor săi şi ale lui Harry, le cobori încet şi întrebă: 

— Mai sunt... şi alţii? 

— Alţii? râse Harry. Alţii în afară de cei doi care ne-au 
atacat atunci? Sigur că da, mai sunt sute, poate mii în 
momentul ăsta, având în vedere că se hrănesc cu teamă şi 
disperare... 

— Bine, bine, bolborosi Vernon Dursley. Am înţeles unde 
vrei să ajungi... 

— Sper să fie aşa, spuse Harry, pentru că, imediat ce voi 
împlini şaptesprezece ani, toţi... Devoratorii Morţii, 
Dementorii, poate chiar Inferii - adică nişte cadavre 
fermecate de un vrăjitor întunecat vor putea să vă găsească 
şi cu siguranţă vor încerca să vă atace. Şi dacă vă aduceţi 
aminte de ultima dată când aţi încercat să vă măsuraţi cu 
vrăjitorii, cred că veţi recunoaşte că aveţi nevoie de ajutor. 

Urmă un moment de tăcere, în care zgomotele şi 
amintirea îndepărtată a lui Hagrid dărâmând o uşă de 
intrare din lemn părură să reverbereze până în prezent. 
Mătugşa Petunia se uita la unchiul Vernon, Dudley se holba la 
Harry. Până la urmă, unchiul Vernon bolborosi: 

— Şi cum rămâne cu serviciul meu? Dar cu şcoala lui 
Dudley? Bănuiesc că toate astea nu înseamnă nimic pentru 
nişte trântori de vrăjitori... 

— Chiar nu înţelegi? strigă Harry. O să vă tortureze la fel 
cum i-au torturat pe părinţii mei! 


— Tată, spuse Dudley, ridicând vocea, tată... eu plec cu 
oamenii ăştia din Ordin. 

— Dudley, remarcă Harry, e primul lucru raţional pe care |- 
ai spus în viaţa ta. 

Ştia că bătălia fusese câştigată. Dacă Dudley era destul de 
speriat pentru a accepta ajutorul Ordinului, părinţii săi 
aveau să îl însoţească: nici nu se punea problema să se 
despartă de Dudiţă. Harry aruncă o privire spre ceasul 
vechi de voiaj de pe şemineu. 

— Trebuie să ajungă peste cinci minute, spuse el şi, când 
familia Dursley nu răspunse nimic, ieşi din cameră. 

Ideea despărțirii - poate pentru totdeauna - de mătuşa, 
unchiul şi vărul său era chiar plăcută, dar, cu toate acestea, 
atmosfera era destul de stranie. Ce puteau să îşi spună unii 
altora după şaisprezece ani de antipatie totală? 

Întors în camera lui, Harry umblă absent la rucsac şi apoi 
băgă nişte ghinde printre barele coliviei lui Hedwig. 
Acestea căzură zgomotos pe fundul coliviei, dar Hedwig nu 
le dădu nici o atenţie. 

— Plecăm în curând, cât de curând, îi spuse Harry. Şi 
atunci, o să poţi zbura din nou. 

Se auzi soneria. Harry ezită, apoi ieşi din nou din cameră 
şi cobori la parter: era puţin probabil ca Hestia şi Dedalus 
să se descurce de unii singuri cu familia Dursley. 

— Harry Potter! chiţăi o voce entuziasmată. 

În clipa în care Harry deschise uşa, un bărbat scund cu un 
joben mov făcu o plecăciune în faţa lui. 

— Este o onoare, ca întotdeauna! 

— Mulţumesc, Dedalus, spuse Harry, zâmbindu-i jenat 
brunetei Hestia. Sunteţi foarte amabili să faceţi asta... 
Mătuşa, unchiul şi vărul meu sunt aici... 

— Ziua bună, rude ale lui Harry Potter! zise Dedalus 
bucuros, intrând în sufragerie cu paşi mari. 

Familia Dursley nu păru deloc entuziasmată de modul în 
care li se adresase; Harry aproape că se aştepta să se 


răzgândească din nou. La vederea celor doi vrăjitori, 
Dudley se făcu mic lângă mama sa. 

— Văd că aveţi bagajele făcute şi sunteţi gata. Excelent! 
După cum v-a spus Harry, planul este unul simplu, spuse 
Dedalus, scoțând un ceas imens de buzunar din redingota 
sa şi verificând cât era ora. Vom pleca înaintea lui Harry. 
Dat fiind că este foarte periculos să folosim magia în casa 
dumneavoastră - Harry fiind încă minor, ministerul ar putea 
avea un pretext pentru a-l aresta -, vom merge cu maşina 
cam şase kilometri, înainte de a Dispărea către locul sigur 
pe care vi l-am ales. Să înţeleg că ştiţi să conduceţi? îl 
întrebă politicos pe unchiul Vernon. 

— Dacă ştiu să...? Bineînţeles că ştiu să conduc! bolborosi 
unchiul Vernon. 

— 'Tot respectul, domnule, tot respectul. Pe mine unul m-ar 
deruta complet toate butoanele şi indicatoarele acelea, 
spuse Dedalus. 

Era evident că avea impresia că îl flata pe Vernon Dursley, 
care se vedea cum îşi pierdea încrederea în plan cu fiecare 
cuvânt pe care îl zicea Dedalus. 

— Nici măcar nu ştie să conducă, mormăi el încet, mustaţa 
fluturându-i indignat, dar, din fericire, nici Dedalus, nici 
Hestia nu părură să-l fi auzit. 

— Harry, continuă Dedalus, tu vei rămâne aici, să aştepţi 
garda. Au avut loc câteva modificări privind organizarea. 

— La ce te referi? spuse Harry numaidecât. Nu era vorba 
ca Ochi-Nebun să vină şi să mă ia prin Apariție îngemănată? 
— Nu se mai poate, spuse Hestia sec. O să-ţi explice Ochi- 

Nebun. 

Familia Dursley, care ascultase discuţia cu chipuri pe care 
se citea deruta, tresări când o voce ascuţită urlă: „Grăbiţi- 
vă!”. Harry se uită prin toată încăperea, înainte să-şi dea 
seama că vocea se auzise din ceasul de buzunar al lui 
Dedalus. 

— Aşa este, trebuie să fim foarte precişi, spuse Dedalus, 
care încuviinţă din cap spre ceas, vârându-l înapoi în 


interiorul redingotei. Vrem să sincronizăm plecarea ta din 
casă cu dispariţia familiei tale, Harry; astfel, vraja se va 
rupe în clipa în care veţi fi cu toţii în drum spre un loc sigur. 

Şi, întorcându-se către familia Dursley, spuse: 

— Hmm... suntem cu toţii pregătiţi de plecare? 

Niciunul dintre ei nu-i răspunse: unchiul Vernon se holba 
în continuare, îngrozit, la umflătura din buzunarul 
redingotei lui Dedalus. 

— Dedalus, poate ar fi mai bine să aşteptăm pe hol, şopti 
Hestia. 

Era evident că avea senzaţia că ar fi fost oarecum 
nepoliticos să rămână în cameră în timp ce Harry şi familia 
Dursley îşi luau rămas-bun. Se aştepta la îmbrăţişări şi 
lacrimi. 

— Nu este nevoie, bolborosi Harry, dar orice altă explicaţie 
nu mai fu necesară când unchiul Vernon spuse tare: 

— Ei bine, a sosit momentul despărțirii, băiete. 

Întinse mâna dreaptă, pentru a i-o strânge lui Harry, dar, 
în ultimul moment, păru să nu o poată duce până la capătul 
drumului, aşa că îşi strânse pumnul şi începu să îl mişte 
înainte şi înapoi, ca un metronom. 

— Eşti gata, Diduţ? întrebă mătuşa Petunia, verificându-şi 
închizătoarea genţii, ca să nu se uite deloc la Harry. 

Dudley nu răspunse, ci rămase acolo cu gura 
întredeschisă, amintindu-i oarecum lui Harry de uriaşul 
Grawp. 

— Atunci, să mergem, spuse unchiul Vernon. 

Ajunseseră deja la uşa sufrageriei, când Dudley bolborosi: 

— Nu înţeleg. 

— Ce anume nu înţelegi, scumpete? întrebă mătuşa 
Petunia, ridicând privirea spre fiul ei. 

Dudley îşi ridică mâna mare, ca un jambon, şi arătă spre 
Harry. 

— El de ce nu vine cu noi? 

Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia rămaseră înmărmuriţi, 
holbându-se la Dudley de parcă acesta tocmai ar fi zis că 


vrea să se facă balerină. 

— Poftim? zise unchiul Vernon, ridicând vocea. 

— De ce nu vine şi el? repetă Dudley. 

— Păi, pentru că... pentru că nu vrea, spuse unchiul 
Vernon, întorcându-se spre Harry. 

Se uită urât la el şi adăugă: 

— Nu vrei să vii, nu-i aşa? 

— În nici un caz, spuse Harry. 

— Iată răspunsul, îi spuse unchiul Vernon lui Dudley. Haide 
acum, să plecăm. 

leşiră din sufragerie: auziră uşa de la intrare deschizându- 
se, dar Dudley rămase locului şi, după câţiva paşi nesiguri, 
mătuşa Petunia se opri şi ea. 

— Acum ce mai e? strigă unchiul Vernon, apărând din nou 
în cadrul uşii. 

Se părea că Dudley se lupta cu nişte noţiuni care erau 
prea greu de formulat în cuvinte. După câteva clipe în care 
părea că este sfâşiat de un conflict interior, se exprimă: 

— Dar unde o să se ducă? 

Mătugşa Petunia şi unchiul Vernon se uitară unul la celălalt. 
Era limpede că erau speriaţi. Hestia Jones rupse tăcerea. 

— Dar... nu aveţi cum să nu ştiţi unde se duce nepotul 
dumneavoastră, nu-i aşa? întrebă ea foarte uimită. 

— Sigur că da, spuse Vernon Dursley. Se duce cu unii 
dintre ai voştri, nu? Bun, haide, Dudley, să ne urcăm în 
maşină, ai auzit ce a spus omul, trebuie să ne grăbim. 

Din nou, Vernon Dursley ajunse până la uşa de la intrare, 
dar Dudley nu îl urmă nici acum. 

— Se duce cu unii dintre ai noştri? 

Hestia părea jignită. Harry mai întâlnise şi altă dată 
atitudinea aceasta: vrăjitoarele şi vrăjitorii erau uluiţi de 
faptul că celor mai apropiate rude în viaţă ale lui Harry le 
păsa atât de puţin de vestitul Harry Potter. 

— Este în ordine, o asigură Harry. Nu contează, sincer. 

— Nu contează? repetă Hestia, ridicând vocea 
considerabil. Oamenii aceştia chiar nu realizează prin ce ai 


trecut? Sunt conştienţi de locul unic pe care îl ocupi în 
inimile mişcării anti-Cap-de-Mort? 

— Aă... nu, nu sunt, făcu Harry. Ei cred că fac umbră 
pământului degeaba, dar m-am obişnuit cu... 

— Eu nu cred că faci umbră pământului degeaba. 

Dacă nu ar fi văzut buzele lui Dudley mişcându-se, lui 
Harry nu i-ar fi venit să creadă. Se holbă la Dudley pentru 
câteva clipe înainte de a accepta că cel care vorbise fusese 
chiar vărul lui; unul dintre indicii era faptul că Dudley se 
înroşise. Însuşi Harry era stânjenit şi uimit. 

— Păi... ăăâ... mersi, Dudley. 

Încă o dată, Dudley păru să se confrunte cu gânduri prea 
greu de exprimat în cuvinte; în cele din urmă, murmură: 

— Mi-ai salvat viaţa. 

— Nu chiar, răspunse Harry. Dementorii nu ţi-ar fi luat 
viaţa, ci sufletul... 

Se uită intrigat la vărul său. Nu vorbiseră aproape deloc în 
ultimele două veri, dat fiind că Harry se întorsese pentru 
puţin timp în Aleea Boschetelor şi stătuse mai mult în 
camera lui. Însă acum, lui Harry îi veni ideea că poate 
ceaşca plină cu ceai rece pe care călcase în dimineaţa 
aceea nu era o capcană, aşa cum crezuse. Cu toate că era 
destul de impresionat, se simţi totuşi uşurat că Dudley 
părea să nu mai fie în stare să îşi exprime sentimentele şi 
mai departe. După ce mai deschise gura o dată sau de două 
ori, Dudley se cufundă în tăcere, roşind. 

Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi. Hestia Jones îi aruncă o 
privire aprobatoare, care se transformă în indignare când 
mătuşa Petunia fugi şi îl îmbrăţişa pe Dudley, şi nu pe Harry. 

— V-Vai, Dudiţă... cât de frumos... plânse ea pe pieptul lui 
masiv, c-ce frumos din partea t-ta... s-să-i mulţumeşti... 

— Dar nu i-a mulţumit! spuse Hestia indignată. Nu a spus 
decât că Harry nu făcea umbră pământului degeaba! 

— Da, dar venind din partea lui Dudley, este ca şi când ar fi 
zis „te iubesc”, explică Harry, oscilând între iritare şi 
dorinţa de a râde, în timp ce mătuşa Petunia îşi strângea în 


continuare fiul la piept, de parcă tocmai l-ar fi salvat dintr-o 
clădire în flăcări. 

— Mai plecăm sau nu?! urlă unchiul Vernon, apărând din 
nou în cadrul uşii de la sufragerie. Parcă aveam un program 
fix! 

— Da, da, aşa este, spuse Dedalus Diggle, care privise 
scena uşor amuzat, iar acum părea să îşi revină. Chiar este 
timpul să plecăm. Harry... 

Înaintă grăbit şi îi strânse mâna lui Harry cu ambele mâini. 

— Noroc. Sper să ne reîntâlnim. Speranţele lumii 
vrăjitoreşti sunt pe umerii tăi. 

— Aă... da, spuse Harry. Mulţumesc. 

— La revedere, Harry, spuse Hestia, strângându-i şi ea 
mâna. Suntem alături de tine. 

— Sper să nu aveţi probleme, spuse Harry, aruncând o 
privire spre mătuşa Petunia şi Dudley. 

— A, sunt sigură că până la urmă vom fi buni prieteni, 
spuse Diggle vesel, ieşind din cameră în timp ce-şi flutura 
pălăria. 

Hestia îl urmă. 

Dudley se eliberă cu grijă din strânsoarea mamei sale şi se 
apropie de Harry, care fu nevoit să îşi înfrâneze instinctul 
de a-l ameninţa cu vrăji. Apoi, Dudley îi întinse o mână mare 
şi rozalie. 

— Fir-aş al naibii, Dudley, spuse Harry, în timp ce mătuşa 
Petunia începuse să plângă din nou, crezi că Dementorii ţi- 
au insuflat o altă personalitate? 

— Nu ştiu, murmură Dudley. Pe curând, Harry. 

— Da... spuse Harry, dând mâna cu Dudley. Poate că da. Ai 
grijă de tine, Big D. 

Dudley aproape că zâmbi şi ieşi din cameră călcând greoi. 
Harry îi auzi paşii adâncindu-se în pietrişul de pe alee, iar 
apoi o portieră trântindu-se. La auzul sunetului, mătuşa 
Petunia, care stătuse până atunci cu faţa ascunsă în batistă, 
ridică privirea. Părea să nu se fi aşteptat să se trezească 


singură cu Harry. Băgându-şi grăbită batista udă în 
buzunar, zise: 

— Atunci... la revedere, şi se îndreptă spre uşă fără să se 
uite la el. 

— La revedere, zise Harry. 

Petunia se opri şi privi înapoi. Pentru o clipă, Harry avu 
ciudata senzaţie că mătuşa Petunia voia să-i spună ceva: îi 
aruncă o privire stranie, neliniştită, părând să fie pe punctul 
de a vorbi, dar apoi scutură uşor din cap şi ieşi repede din 
cameră, urmându-şi soţul şi fiul. 

Capitolul IV. 

Cei şapte Potter. 

Harry fugi înapoi în camera sa şi ajunse la fereastră exact 
la timp ca să vadă maşina familiei Dursley ieşind de pe alee 
şi rulând pe şosea. Pe bancheta din spate se zărea jobenul 
lui Dedalus, între mătuşa Petunia şi Dudley. Maşina coti la 
dreapta chiar la capătul Aleii Boschetelor, parbrizul reflectă 
pentru o clipă lumina roşiatică a asfinţitului şi, apoi, maşina 
dispăru. 

Harry luă colivia lui Hedwig, Fulgerul şi rucsacul, aruncă o 
ultimă privire spre camera sa, neobişnuit de curată, şi apoi 
cobori cu greu înapoi la parter, lăsând colivia, mătura şi 
sacul lângă capătul scărilor. Începuse să se întunece repede 
şi holul era scăldat în umbrele înserării. Se simţea ciudat 
stând acolo, învăluit de tăcere, ştiind că avea să plece 
pentru ultima dată. Cu mult timp în urmă, când rămânea 
singur în timp ce familia Dursley se ducea să se distreze, 
orele de singurătate erau o plăcere rar întâlnită: oprindu-se 
doar ca să fure ceva gustos din frigider, fugea la etaj să se 
joace pe calculatorul lui Dudley sau dădea drumul la 
televizor şi schimba canalele după pofta inimii. Amintirea 
acelor vremuri îi trezi un sentiment ciudat, de goliciune 
interioară, ca şi când şi-ar fi adus aminte de un frate mai 
Mic, pe care îl pierduse. 

— Nu vrei să mai arunci o ultimă privire pe aici? o întrebă 
pe Hedwig, care stătea în continuare bosumflată, cu capul 


sub aripă. Nu o să ne mai întoarcem niciodată. Nu vrei să îţi 
aduci aminte de vremurile bune? Uită-te la preşul acesta, 
de exemplu. Ce amintiri... Dudley a vomitat pe el după ce l- 
am salvat de Dementori... Se pare că până la urmă a fost 
recunoscător, îţi vine să crezi? Şi vara trecută, Dumbledore 
a păşit peste pragul acela... 

Harry îşi pierdu şirul gândurilor pentru o clipă şi Hedwig 
nu îl ajută să şi-l recupereze, ci rămase cu capul ascuns sub 
aripă în continuare. Harry se întoarse cu spatele la uşa de 
la intrare. 

— Şi aici, Hedwig... Harry deschise uşa de sub scară... Aici 
dormeam eu! Nu mă cunoşteai pe vremea aceea... Doamne, 
uitasem cât e de mică... 

Harry se uită în jur, la grămezile de pantofi şi umbrele, 
amintindu-şi cum obişnuia să se trezească în fiecare 
dimineaţă cu partea de dedesubt a scărilor în faţa ochilor, 
decorată mai mereu cu doi-trei păianjeni. Pe vremea aceea, 
nu ştia nimic despre cine era cu adevărat; era înainte să fi 
aflat cum muriseră părinţii săi sau de ce i se tot întâmplau 
lucruri ciudate. Dar Harry nu uitase visele care îl chinuiau, 
încă de pe atunci: vise confuze, cu străfulgerări verzi şi, o 
dată, cu o motocicletă zburătoare - unchiul Vernon aproape 
că făcuse un accident de maşină când le povestise de ea. 

Se auzi dintr-odată un zgomot asurzitor de undeva din 
apropiere. Harry se îndreptă brusc şi se lovi cu capul de 
tocul jos al uşii. Oprindu-se doar cât să spună câteva dintre 
cele mai alese înjurături ale unchiului Vernon, se întoarse 
ameţit în bucătărie, ţinându-şi capul în mâini, şi se uită pe 
geam, în grădina din spatele casei. 

Întunericul părea să freamăte, iar aerul vibra. Apoi, pe 
măsură ce li se desfăceau Vrăjile de Deziluzionare, începură 
să apară siluete, una câte una. Scena era dominată de 
Hagrid, care purta cască şi ochelari de protecţie şi stătea 
călare pe o motocicletă enormă, cu ataş negru. Peste tot în 
junii lui, alţi vrăjitori şi vrăjitoare descălecau de pe mături 
şi, în două cazuri, de pe cai negri înaripaţi. 


Deschizând uşa cu forţă, Harry fugi în mijlocul lor. Se 
auziră multe strigăte de întâmpinare, în timp ce Hermione 
îl luă în braţe, Ron îl bătu pe spate şi Hagrid spuse: 

— Totu-i bine, Harry? Eşti gata de plecare? 

— Sigur că da, spuse Harry, zâmbindu-le tuturor. Dar nu 
mă aşteptam să fiţi atât de mulţi! 

— Am schimbat un pic planul, mormăi Ochi-Nebun, care 
ţinea doi saci enormi, umpluţi până la refuz, în timp ce 
ochiul său magic se uita când la cerul care se întuneca, 
când la casă, când la grădină, cu o viteză ameţitoare. Hai să 
mergem la adăpost şi să te punem la curent. Harry îi 
conduse pe toţi înapoi în bucătărie, unde se aşezară pe 
scaune, pe suprafeţele de lucru sclipitoare ale mătuşii 
Petunia sau se sprijiniră de obiectele imaculate de 
bucătărie, râzând şi vorbind între ei: 

Ron, înalt şi deşirat; Hermione, cu părul stufos prins într-o 
coadă groasă împletită; Fred şi George, cu zâmbete 
identice; Bill, plin de cicatrice şi cu părul lung; domnul 
Weasley, cu o expresie binevoitoare, început de chelie şi 
ochelarii puţin strâmbi; Ochi-Nebun, cu răni de război, 
şchiop, cu ochiul magic învârtindu-se ameţitor în orbită; 
Tonks, cu părul roz, aşa cum îi plăcea ei cel mai mult; Lupin, 
mai cărunt, mai ridat; Fleur, mlădioasă şi frumoasă, cu 
părul lung, blond-argintiu; Kingsley, chel, de culoare, lat în 
umeri; Hagrid, cu părul şi barba neîngrijite, stând aplecat, 
ca să nu dea cu capul de tavan, şi Mundungus Fletcher, 
scund, murdar, cu o privire de câine bătut, cu pleoapele 
căzute, ca ale unui basset, şi părul lipsit de strălucire. Lui 
Harry părea să-i crească inima de bucurie la vederea lor: îi 
era foarte drag de ei, chiar şi de Mundungus, pe care 
încercase să îl sugrume ultima dată când îl văzuse. 

— Kingsley, credeam că aveai grijă de prim-ministrul 
Încuiat, strigă el dintr-o parte a camerei în cealaltă. 

— Se poate descurca fără mine pentru o noapte, spuse 
Kingsley. Tu eşti mai important. 


— Harry, ghici ce s-a întâmplat? spuse Tonks de unde era 
cocoţată pe maşina de spălat, arătându-i degetul inelar de 
la mâna stângă, pe care sclipea un inel. 

— V-aţi căsătorit? strigă Harry, uitându-se la ea şi la Lupin. 

— Îmi pare rău că nu ai putut fi de faţă, Harry, a fost foarte 
restrâns. 

— E extraordinar, felici... 

— Bine, bine, vom avea timp de poveşti mai târziu! lună 
Moody, acoperind vocile celorlalţi. 

În bucătărie se lăsă tăcerea. Moody puse sacii la picioare 
şi se întoarse spre Harry. 

— După cum trebuie să-ţi fi spus Dedalus, am fost nevoiţi 
să renunţăm la planul iniţial. Pius Thicknesse este de partea 
lor, ceea ce reprezintă o mare problemă. A făcut în aşa fel 
încât conectarea acestei case la Reţeaua Zvrr, plasarea unui 
Portal sau Apariţia să devină fărădelegi pedepsite cu 
închisoarea. Şi totul în numele protejării tale, pentru a-l 
împiedica pe Ştim-Noi-Cine să ajungă la tine. Ceva complet 
inutil, având în vedere că eşti deja protejat de farmecele 
mamei tale. De fapt, s-a asigurat că nu vei putea pleca în 
siguranţă. A doua problemă este că eşti minor, ceea ce 
înseamnă că încă mai ai Identificatorul. 

— Nu am niciun... 

— Identificatorul, Identificatorul! spuse Ochi-Nebun 
nerăbdător. Vraja care detectează activitatea magică din 
jurul celor sub şaptesprezece ani, modul în care ministerul 
află când minorii fac vrăji! Dacă tu sau oricine altcineva din 
jurul tău face o vrajă ca să te scoată de aici, Thicknesse va 
afla imediat, la fel ca şi Devoratorii Morţii. Nu putem 
aştepta până se va anula Identificatorul, pentru că, în clipa 
în care vei împlini şaptesprezece ani, vei pierde în 
întregime protecţia pe care ţi-a transmis-o mama ta. Pe 
scurt: Pius Thicknesse crede că te-a prins la înghesuială. 
Harry nu putu să nu fie de aceeaşi părere cu acest 
Thicknesse, pe care nu îl cunoştea. 

— Şi ce e de făcut? 


— Vom folosi singurele mijloace de transport care ne-au 
mai rămas, singurele nedetectate de Identificator, pentru 
că nu este nevoie să le vrăjim: mături, Thestrali şi 
motocicleta lui Hagrid. 

Harry îşi dădu seama că planul avea şi puncte slabe, dar, 
cu toate acestea, tăcu şi îi dădu lui Ochi-Nebun ocazia să le 
prezinte el. 

— Deci vraja mamei tale se va rupe doar în două situaţii: 
când vei deveni major sau - Moody gesticula, arătând spre 
bucătăria imaculată - când nu vei mai numi acest loc acasă. 
Tu, mătuşa şi unchiul tău veţi porni pe drumuri diferite în 
această seară, fiind conştienţi că nu veţi mai locui niciodată 
împreună, corect? 

Harry încuviinţă din cap. 

— Aşa că, de data aceasta, când vei pleca, nu va mai fi cale 
de întoarcere şi vraja se va rupe în clipa în care vei ieşi din 
aria de acoperire a casei. Am ales să o rupem mai devreme, 
pentru că alternativa ar fi să îl aşteptăm pe Ştim-Noi-Cine 
să vină şi să te captureze imediat ce vei împlini 
şaptesprezece ani. Singurul lucru în avantajul nostru este 
că Ştii-Tu-Cine nu ştie că te mutăm în seara aceasta. Am 
lansat o pistă falsă la minister, ca să creadă că vom pleca 
abia pe data de treizeci. Totuşi, avem de-a face cu Ştim-Noi- 
Cine, aşa că nu ne putem baza doar pe faptul că nu ştie 
data corectă, mai mult ca sigur că a trimis câţiva Devoratori 
ai Morţii să patruleze cerul în zona asta, pentru orice 
eventualitate. Aşa că am pus douăsprezece case diferite sub 
cele mai bune vrăji de protecţie pe care le ştim. Toate arată 
ca şi când am intenţiona să te ascundem acolo, toate au 
legătură cu Ordinul: casa mea, casa lui Kingsley, casa 
mătuşii Muriel... Înţelegi despre ce este vorba. 

— Da, spuse Harry, oarecum nesincer, pentru că încă mai 
vedea o scăpare în cadrul planului. 

— Vei merge la părinţii lui 'Tonks. Odată ajuns în aria 
vrăjilor protectoare pe care le-am aruncat asupra casei, vei 


putea folosi un Portal care te va duce la Vizuină. Ai vreo 
întrebare? 

— Aă... da, spuse Harry. Poate că la început nu vor şti spre 
care dintre cele douăsprezece case mă duc, dar nu va fi 
destul de evident odată ce - numără repede în gând - vom 
zbura toţi paisprezece spre casa părinţilor lui Ionks? 

— A, spuse Moody. Am uitat să-ţi precizez care este 
elementul-cheie. Nu vom zbura toţi paisprezece spre casa 
părinţilor lui Tonks. În această seară vor zbura şapte Harry 
Potteri, fiecare dintre ei cu un însoțitor, fiecare pereche 
îndreptându-se spre o altă casă protejată. 

Acum, Moody scoase din interiorul pelerinei un termos, 
care părea să conţină noroi. Nu mai fu nevoie să spună 
nimic - Harry înţelese imediat care era restul planului. 

— Nu! zise el răspicat, iar vocea îi răsună în toată 
bucătăria. În nici un caz! 

— Le-am spus că o s-o iei aşa, spuse Hermione, părând un 
pic mulţumită de sine. 

— Doar nu credeţi că o să las şase oameni să îşi rişte 
viaţa...! 

— De parcă ar fi prima dată când o facem, spuse Ron. 

— E altceva, să vă prefaceţi că sunteţi eu... 

— Păi, să ştii, Harry, că nu ne prea înnebunim nici noi după 
asta, spuse Fred pe un ton sincer. Imaginează-ţi ce s-ar 
întâmpla dacă nu merge ceva cum trebuie şi rămânem nişte 
ochelarişti slăbănogi pentru totdeauna. 

Harry nu zâmbi. 

— Nu puteţi să o faceţi fără acordul meu, aveţi nevoie să 
vă dau nişte fire de păr. 

— Na, că s-a dus planul pe apa sâmbetei, spuse George. 

Sigur că nu avem cum să-ţi luăm câteva fire de păr fără 
acordul tău, e evident. 

— Da, suntem treisprezece contra unuia care nu are voie 
să facă vrăji, n-avem absolut nici o şansă, zise Fred. 

— Amuzant, spuse Harry. Foarte amuzant. 


— Dacă e nevoie să le luăm cu forţa, o vom face, mormăi 
Moody, cu ochiul magic tremurându-i un pic în orbită, în 
timp ce se uita la Harry. Potter, toţi cei de aici sunt majori şi 
sunt pregătiţi să îşi asume acest risc. 

Mundungus ridică din umeri şi se strâmbă, iar ochiul 
magic se învârti într-o parte, uitându-se urât la el prin 
tâmpla lui Moody. 

— Să nu ne mai contrazicem. Nu mai avem mult timp. 
Băiete, vreau nişte fire din părul tău, acum. 

— Dar este o nebunie, nu e nevoie să... 

— Nu este nevoie! se răsti Moody. Cu Ştii-Tu-Cine în 
libertate şi cu jumătate din minister de partea lui? Potter, 
dacă avem noroc, a muşcat momeala falsă şi pune la cale o 
ambuscadă pentru data de treizeci, dar ar trebui să fie 
nebun să nu aibă unu-doi Devoratori ai Morţii de pază - eu 
aşa aş face. Chiar dacă nu pot ajunge la tine sau la această 
casă atâta timp cât farmecele mamei tale rămân în vigoare, 
acestea sunt pe cale să se ridice şi ştiu în mare în ce zonă se 
află casa. Singura noastră şansă este să folosim sosii. Nici 
măcar Ştim-Noi-Cine nu se poate împărţi în şapte părţi. 

Harry întâlni privirea Hermionei şi se uită repede în altă 
parte. 

— Deci, Potter, fii amabil şi dă-mi nişte fire de păr. 

Harry aruncă o privire spre Ron, care se strâmbă, părând 
să-i spună să o facă şi gata. 

— Acum! strigă Moody. 

Cu toate privirile aţintite asupra lui, Harry ridică mâna, 
apucă un smoc de păr şi trase. 

— Bun, spuse Moody, şchiopătând spre el şi desfăcând 
termosul cu Poţiunea. Pune-le aici, te rog. 

Harry dădu drumul firelor în lichidul care semăna a noroi. 
În clipa în care atinseră lichidul, Poţiunea începu să facă 
spume şi să scoată fum şi apoi deveni brusc aurie, 
strălucitoare şi limpede. 

— Ooo, pari mult mai gustos decât Crabbe şi Goyle, Harry, 
spuse Hermione, înainte de a-l vedea pe Ron ridicând din 


sprâncene, roşind un pic şi spunând: „Ştiţi voi ce vreau să 
spun, Poţiunea lui Goyle avea gust de... muci.” 

— Bun, Potteri falşi, aliniaţi-vă aici, vă rog, spuse Moody. 

Ron, Hermione, Fred, George şi Fleur se aliniară în faţa 
chiuvetei sclipitoare a mătuşii Petunia. 

— Mai trebuie unul, spuse Lupin. 

— Aici, spuse Hagrid pe un ton aspru, ridicându-l pe 
Mundungus de guler şi dându-i drumul lângă Fleur, care 
strâmbă din nas ostentativ şi se mută între Fred şi George. 

— V-am spus că aş prefera să fiu protector, spuse 
Mundungus. 

— Taci din gură, mormăi Moody. Aşa cum ţi-am mai zis, 
vierme laş ce eşti, Devoratorii Morţii vor încerca să-l 
captureze pe Potter, nu să-l omoare. Dumbledore a zis 
întotdeauna că Ştim-Noi-Cine va vrea să îl ucidă el însuşi pe 
Potter. Protectorii vor fi cei mai vizaţi, pe ei vor dori să-i 
omoare Devoratorii Morţii. 

Mundungus nu păru mult mai liniştit, dar Moody scotea 
deja din interiorul pelerinei şase pahare de mărimea 
suporturilor de ou, împărțindu-le şi turnând apoi puţină 
Polipoţiune în fiecare dintre ele. 

— Toţi odată... 

Ron, Hermione, Fred, George, Fleur şi Mundungus băură. 
Toţi rămaseră cu respiraţia tăiată şi se strâmbară când 
Poţiunea le ajunse în gât; imediat, trăsăturile începură să le 
bolborosească şi să li se deformeze ca ceara fierbinte. 
Hermione şi Mundungus se înălţau, Ron, Fred şi George se 
făceau mai mici, părul li se închidea la culoare, în timp ce 
părul lui Hermione şi Fleur părea să le intre înapoi în cap. 

Moody, fără să pară deloc îngrijorat, deschidea acum 
gurile sacilor mari pe care îi adusese cu el şi, când se 
îndreptă, văzu şase Harry Potteri gâfâind în faţa lui. 

Fred şi George se întoarseră unul spre celălalt şi ziseră în 
cor: 

— Oau - suntem identici! 


— Nu ştiu ce să zic, cred că tot eu sunt mai chipeş, spuse 
Fred, examinându-şi reflexia în ceainic. 

— Vai, spuse Fleur, privindu-se în uşa de la cuptorul cu 
microunde, Bill, nu te uita la mine - arrrăt grrroaznic. 

— Pentru cei cărora le sunt largi hainele, am unele mai 
strâmte aici, spuse Moody, arătând spre primul sac, şi 
viceversa. Nu uitaţi de ochelari, sunt şase perechi în 
buzunarul lateral. Şi, după ce vă îmbrăcaţi, aveţi bagajele în 
celălalt sac. 

Adevăratul Harry se gândi că acesta trebuia să fie cel mai 
ciudat lucru pe care îl văzuse vreodată - şi văzuse nişte 
lucruri mai mult decât stranii la viaţa lui. Privea cum cele 
şase dubluri cotrobăiau prin saci, scoțând haine, punându-şi 
ochelari şi lăsându-şi de-o parte lucrurile lor. Ar fi vrut să îi 
roage să îi respecte ceva mai mult intimitatea, când toţi 
începură să se dezbrace fără jenă, fiind evident că erau 
mult mai puţin reţinuţi cu dezgolirea corpului lui decât ar fi 
fost cu al lor. 

— Ştiam eu că Ginny a minţit în legătură cu tatuajul acela, 
spuse Ron, privindu-şi pieptul dezgolit. 

— Harry, tu chiar ai vederea foarte proastă, spuse 
Hermione, punându-şi ochelarii. După ce se îmbrăcară, 
dublurile lui Harry îşi luară din al doilea sac bagaje şi colivii 
cu bufniţe albe împăiate. 

— Bun, spuse Moody, având în sfârşit în faţa ochilor şapte 
Harry îmbrăcaţi, cu ochelari şi bagaje. Perechile vor fi 
următoarele: Mundungus va merge cu mine, pe mătură... 

— De ce să merg eu cu tine? mormăi un Harry, aflat cel 
mai aproape de uşa din spate. 

— Pentru că eşti singurul care trebuie supravegheat, 
mormăi Moody şi, într-adevăr, ochiul său magic nu se 
dezlipi de Mundungus în timp ce continuă: Arthur şi Fred... 

— Eu sunt George, spuse geamănul spre care arăta 
Moody. Nu poţi să ne deosebeşti nici când suntem Harry? 

— lartă-mă, George... 

— Ei, glumeam şi eu, chiar sunt Fred... 


— Terminaţi cu glumele! se răsti Moody. Celălalt - George 
sau Fred sau cine oi fi - tu mergi cu Remus. Domnişoara 
Delacour... 

— Merg cu Fleur pe un Thestral, spuse Bill. Nu îi prea plac 
măturile. Fleur se duse să stea lângă el, aruncându-i o 
privire siropoasă, supusă, pe care Harry spera din tot 
sufletul să n-o aibă vreodată în ochi. 

— Domnişoara Granger cu Kingsley, tot cu un Thestral... 

Hermione păru mai liniştită, zâmbindu-i înapoi lui 
Kingsley; 

Harry ştia că nici Hermione nu se simţea în largul ei pe 
mătură. 

— Deci rămânem noi doi, Ron! spuse 'Tonks veselă, 
făcându-i cu mâna şi răsturnând un suport de căni. 

Ron nu păru la fel de mulţumit ca şi Hermione. 

— Şi tu mergi cu mine, Harry. E-n ordine? spuse Hagrid, 
părând puţin neliniştit. O să mergem cu motocicleta, vezi 
tu, sunt prea greu pentru mături şi Thestrali. Însă nu prea 
mai e loc lângă mine, aşa că vei sta în ataş. 

— Grozav, spuse Harry, nu tocmai sincer. 

— Credem că Devoratorii Morţii se vor aştepta să fii pe 
mătură, spuse Moody, care părea să intuiască ce simţea 
Harry. Plesneală a avut timp berechet să le zică tot ce nu le 
spusese despre tine până acum, aşa că, dacă ne vom întâlni 
cu Devoratori ai Morţii, suntem siguri că-l vor alege pe unul 
dintre Potterii care par să fie în largul lor pe mătură. În 
ordine, continuă el, legând sacii cu hainele sosiilor şi 
conducându-i spre uşă, cred că ar trebui să plecăm peste 
trei minute. Nu are sens să închidem uşa din spate, 
Devoratorii Morţii vor trece oricum de ea când vor veni 
aici... Să mergem... Harry se duse repede în hol să îşi ia 
rucsacul, Fulgerul şi colivia lui Hedwig şi apoi li se alătură 
celorlalţi, în grădina întunecată din spate. 

Măturile săreau în mâinile călătorilor, de-o parte şi de alta. 

Hermione încălecase deja pe un Thestral negru masiv, 
ajutată de Kingsley, iar Fleur pe celălalt, ajutată de Bill. 


Hagrid stătea pregătit lângă motocicletă, având la ochi 
ochelari de protecţie. 

— Asta este? Asta e motocicleta lui Sirius? 

— Chiar ea, spuse Hagrid, zâmbindu-i lui Harry. Şi ultima 
dată când ai mers cu ea, Harry, încăpeai în căuşul palmei 
mele! 

Harry nu putu să nu se simtă puţin umilit când se aşeză în 
ataş. Era cu un metru şi ceva mai jos decât toţi ceilalţi; Ron 
zâmbi când îl văzu stând acolo, ca un copil într-o maşinuţă 
de jucărie. Harry îşi înghesui rucsacul şi mătura la picioare 
şi îndesă colivia lui Hedwig între genunchi. Stătea extrem 
de incomod. 

— Arthur a umblat la ea, spuse Hagrid, fără să realizeze 
disconfortul lui Harry. 

Încălecă pe motocicletă, care scârţâi puţin şi se adânci cu 
câţiva centimetri în pământ. 

— Acum ştie să facă nişte şmecherii. Asta a fost ideea mea. 

Indică un buton de lângă indicatorul de viteză. 

— Te rog, Hagrid, ai grijă, spuse domnul Weasley, care 
stătea lângă ei, cu mătura în mână. Tot nu sunt convins că a 
fost o idee bună şi în mod clar nu trebuie folosit decât 
pentru urgenţe. 

— În ordine, spuse Moody. Vă rog, toată lumea să fie gata 
de plecare; vreau să pornim exact în acelaşi timp, pentru că 
altfel se duce de râpă întregul scop al diversiunii. 

Toţi încălecară pe mături. 

— 'Ţine-te strâns, Ron, spuse 'Tonks, şi Harry îl văzu pe Ron 
aruncându-i o privire vinovată lui Lupin, înainte de a pune 
mâinile pe talia lui 'Tonks. Hagrid trezi motocicleta la viaţă, 
aceasta şuieră ca un dragon şi ataşul începu să vibreze. 

— Noroc tuturor! le strigă Moody. Ne vedem cu toţii cam 
peste o oră, la Vizuină. La trei. Unu... doi... trei! 

Motocicleta hurui puternic şi Harry simţi cum ataşul 
ţâşneşte din scurt: prindeau înălţime rapid, ochii începură 
să-i lăcrimeze puţin şi părul îi fu dat pe spate de vânt. 
Măturile se ridicau şi ele în jurul lui, iar un Thestral trecu 


pe lângă ei, dând din coada lungă şi neagră. Picioarele 
blocate în ataş între colivia lui Hedwig şi rucsac îl dureau 
deja şi începuseră să-i amorţească. 

Stătea într-o poziţie atât de incomodă, încât aproape că 
uită să mai arunce o ultimă privire casei de la numărul 
patru, Aleea Boschetelor; când se uită peste marginea 
ataşului, nu îşi mai dădu seama care dintre case era. 
Zburară din ce în ce mai sus... 

Şi apoi fură înconjurați din senin. Cel puţin treizeci de 
siluete cu glugi, suspendate în văzduh, formară un cerc 
mare, în mijlocul căruia se ridicaseră, fără să îşi dea seama, 
membrii Ordinului. 

Ţipete, străfulgerări verzi de-o parte şi de alta. Hagrid 
începu să strige şi motocicleta se răsturnă. Harry nu mai 
reuşi să-şi dea seama deloc unde erau: deasupra lui vedea 
felinare, iar în jur se auzeau peste tot strigăte, el agăţându- 
se disperat de ataş. Colivia lui Hedwig, Fulgerul şi rucsacul 
îi alunecară dintre genunchi... 

— Nu, ajutor! 

Mătura căzu pe pământ, dar reuşi ca prin minune să 
prindă rucsacul de o bretea şi mânerul coliviei, în timp ce 
motocicleta se întoarse din nou cu faţa în sus. Urmă o clipă 
de uşurare şi apoi avu loc încă o străfulgerare de lumină 
verde. Bufnița ţipă şi căzu pe fundul coliviei. 

— Nu, nu! 

Motocicleta se avântă înainte; Harry îi zări pe Devoratorii 
Morţii cu glugile lor, împrăştiindu-se, când Hagrid ţâşni din 
cerc. 

— Hedwig, Hedwig! 

Dar bufnița zăcea inertă şi lipsită de viaţă, ca o jucărie, pe 
fundul coliviei ei. Nu îi venea să creadă şi se temea şi mai 
tare pentru vieţile celorlalţi. Aruncă o privire peste umăr şi 
văzu un grup de oameni mişcându-se, străfulgerări verzi, 
patru oameni, câte doi pe mătură, depărtându-se în zbor, 
dar nu putu să îşi dea seama cine erau... 


— Hagrid, trebuie să ne întoarcem, trebuie să ne 
întoarcem! strigă el peste huruitul zgomotos al motorului, 
scoţându-şi bagheta şi înghesuind colivia lui Hedwig în ataş, 
refuzând să creadă că murise. Hagrid, întoarce! 

— Datoria mea este să te duc acolo în siguranţă, Harry! 
strigă Hagrid, deschizând regulatorul de viteză. 

— Opreşte - opreşte! strigă Harry. 

Dar când se uită în urmă încă o dată, două jeturi de lumină 
verde trecură pe lângă urechea lui stângă: patru 
Devoratori ai Morţii ieşiseră din cerc şi îi urmăreau, ţintind 
în spatele lui Hagrid. Hagrid coti, dar Devoratorii Morţii 
ţineau pasul cu motocicleta; aruncară în continuare 
blesteme după ei şi Harry trebui să se lase cât putu de jos 
în ataş, pentru a le evita. 

Întorcându-se, strigă: „Stupefy!” şi o lumină roşie ţâşni din 
bagheta sa, croind un gol între cei patru Devoratori ai 
Morţii de pe urmele lor, în momentul în care se împrăştiară, 
ca să se ferească de vrajă. 

— Ţine-te bine, Harry, asta o să le vină de hac! strigă 
Hagrid şi Harry ridică privirea chiar la timp pentru a-l 
vedea pe Hagrid lovind cu un deget gros butonul verde de 
lângă indicatorul de benzină. Din ţeava de eşapament ţâşni 
un zid negru şi solid. 

Lungindu-şi gâtul, Harry îl văzu extinzându-se în aer. Trei 
dintre Devoratorii Morţii cotiră şi îl evitară, dar al patrulea 
nu fu la fel de norocos: dispăru şi apoi căzu ca un bolovan 
de dincolo de zid, cu mătura făcută bucăţi. Unul dintre 
tovarăşii săi încetini, ca să-l salveze, dar aceştia şi zidul 
suspendat fură înghiţiţi de întuneric, în timp ce Hagrid se 
aplecă peste ghidon şi acceleră. Cei doi Devoratori rămaşi 
aruncară alte blesteme fatale, care zburară peste capul lui 
Harry; ţinteau în Hagrid. 

Harry răspunse cu Vrăji de împietrire: luminile roşii şi 
verzi se ciocneau în aer ca o explozie de scântei multicolore 
şi Harry se gândi instinctiv la artificii şi la Încuiaţii de 
dedesubt, care habar nu aveau ce se întâmpla. 


— Încă o dată, Harry, ţine-te bine! strigă Hagrid, apăsând 
cu putere pe un al doilea buton. De data aceasta, din ţeava 
de eşapament ţâşni o plasă mare, dar Devoratorii Morţii 
erau pregătiţi. Nu numai că schimbară cursul ca să o evite, 
dar tovarăşul care încetinise pentru a-l salva pe prietenul 
lor inconştient îi ajunsese din urmă pe ceilalţi: apăru brusc 
din întuneric şi, acum, toţi trei erau pe urmele motocicletei, 
aruncând blesteme după ea. 

— Asta o să meargă, Harry, ţine-te! strigă Hagrid şi Harry 
îl văzu cum apasă cu toată mâna pe un buton mov de lângă 
indicatorul de viteză. Se auzi un răget asurzitor şi din ţeava 
de eşapament izbucni foc de dragon, incandescent şi alb- 
albăstrui, iar motocicleta se avântă înainte ca un glonţ, cu 
zgomot de metal zdrobit. Harry îi văzu pe Devoratorii 
Morţii cotind şi dispărând, pentru a evita dâra letală de 
flăcări şi, în acelaşi timp, simţi ataşul clătinându-se 
periculos: legăturile de metal cu care era prins de 
motocicletă se fisuraseră din cauza forţei accelerației. 

— E în ordine, Harry! strigă Hagrid, fiind acum aplecat 
mult pe spate, din cauza vitezei; pierduse controlul asupra 
direcţiei şi ataşul începuse să se mişte violent pe lângă 
corpul motocicletei. 

— Mă ocup eu, Harry, stai liniştit! strigă Hagrid şi scoase 
din buzunarul hainei umbrela sa roz cu flori. 

— Hagrid! Nu! Lasă-mă pe mine! 

— REPAROI! 

Se auzi o bufnitură asurzitoare şi ataşul se desprinse 
complet de motocicletă: Harry fu aruncat înainte, propulsat 
de viteza motocicletei, apoi ataşul începu să piardă din 
înălţime. 

Harry îşi îndreptă disperat bagheta spre ataş şi strigă: 

— Wingardium Leviosa! 

Ataşul se înălţă ca un dop, necontrolabil, dar totuşi încă în 
zbor: nu avu însă decât o clipă de uşurare, pentru că mai 
multe blesteme trecură pe lângă el: cei trei Devoratori ai 
Morţii erau din ce în ce mai aproape. 


— Vin, Harry! strigă Hagrid din întuneric, dar Harry simţi 
cum ataşul începe să coboare din nou. Ghemuindu-se cât 
putu de jos, el ţinti în mijlocul siluetelor care veneau spre el 
şi strigă: 

— Impedimenta! 

Blestemul îl lovi pe Devoratorul Morţii din mijloc în piept. 
Pentru o clipă, bărbatul rămase cu braţele în mod ciudat 
răstignite în aer, de parcă s-ar fi lovit de un obstacol 
invizibil. Lipsi puţin ca unul dintre tovarăşii săi să se 
izbească de el. 

Apoi, ataşul începu să cadă de-a binelea şi ultimul 
Devorator al Morţii aruncă un blestem atât de aproape de 
Harry, încât acesta trebui să se lase în jos, sub marginea 
ataşului, pierzându-şi un dinte când se lovi de marginea 
scaunului. 

— Vin, Harry, vin! 

O mână uriaşă îl înşfacă pe Harry de robă şi îl trase în sus 
din ataşul care se prăbuşea; Harry îşi apucă rucsacul, se 
căţără pe scaunul motocicletei şi se trezi spate în spate cu 
Hagrid. 

Zburând în sus şi depărtându-se de ultimii doi Devoratori 
ai Morţii, Harry scuipă sânge, îşi îndreptă bagheta către 
ataşul care cădea şi strigă: „Confrigo!” 

În momentul în care ataşul explodă, simţi o durere 
sfâşietoare pentru Hedwig. Devoratorul Morţii care se afla 
cel mai aproape de acesta fu aruncat de pe mătură şi 
dispăru, tovarăşul său se dădu înapoi şi dispăru şi el. 

— Harry, îmi pare rău, îmi pare rău, gemu Hagrid, n-ar fi 
trebuit sa încerc să îl repar eu... nu mai ai loc... 

— E în ordine, condu în continuare! strigă Harry, în timp 
ce încă doi Devoratori ai Morţii apărură din întuneric, 
apropiindu-se vertiginos. 

Blestemele umplură din nou spaţiul dintre ei, iar Hagrid 
coti şi merse în zigzag: Harry ştia că Hagrid nu îndrăznea 
să folosească din nou butonul pentru focul de dragon, 
pentru că Harry stătea într-o poziţie foarte nesigură. 


Harry trimise o Vrajă de Împietrire către urmăritori, 
reuşind cu greu să le ţină piept. Aruncă un alt blestem de 
oprire şi cel mai apropiat Devorator al Morţii acceleră, ca 
să îl evite. Exact în momentul acela îi căzu gluga, iar la 
lumina roşie a următoarei Vrăji de împietrire, Harry văzu 
figura cu o expresie ciudat de absentă a lui Stanley 
Shunpike - Stan... 

— Expelliarmus! strigă Harry. 

— El este, el este, el este cel adevărat! 

Strigătul Devoratorului Morţii care purta glugă ajunse la 
Harry, acoperind chiar şi zgomotul motorului. O clipă mai 
târziu, amândoi urmăritorii se dădură înapoi şi dispărură. 

— Harry, ce s-a întâmplat? strigă Hagrid. Unde s-au dus? 

— Nu ştiu! 

Lui Harry îi era frică. Devoratorul Morţii cu glugă strigase: 
„EI este cel adevărat”. De unde ştiuse? Se uită în jur, la 
întunericul aparent pustiu, şi se simţi ameninţat. Oare unde 
erau? 

Se întoarse în scaun, cu faţa înainte, şi îl apucă pe Hagrid 
de haină. 

— Hagrid, apasă din nou pe butonul cu foc de dragon, hai 
să fugim de aici! 

— În regulă, Harry, ţine-te bine! 

Se auzi din nou un răget asurzitor, huruieli şi focul alb- 
albăstrui ţâşni din ţeava de eşapament. Harry simţi cum 
aluneca în spate de pe minusculul loc de pe banchetă. În 
clipa următoare, Hagrid întinse mâna după el, abia ţinându- 
şi-o pe cealaltă pe ghidon... 

— Cred că am scăpat de ei, Harry, cred că am reuşit! 
Strigă Hagrid. 

Dar Harry nu era convins. leama creştea în el în timp ce 
se uita în stânga şi în dreapta după urmăritorii care era 
sigur că vor veni. De ce rămăseseră în urmă? Unul dintre ei 
avea încă baghetă... El este, el este cel adevărat... o 
spuseseră imediat după ce încercase să îl dezarmeze pe 
Stan. 


— Aproape am ajuns, Harry, aproape că am reuşit! Strigă 
Hagrid. 

Harry simţi cum motocicleta pierde puţin din înălţime, deşi 
luminile de la sol păreau încă la fel de departe ca stelele. 

Apoi, cicatricea de pe frunte începu să-l usture ca o 
arsură: în timp ce câte un Devorator al Morţii îşi făcu 
apariţia de fiecare parte a motocicletei, două blesteme 
fatale trimise din spate trecură la câţiva milimetri de Harry. 

Şi atunci, Harry îl văzu. Cap-de-Mort zbura ca fumul dus 
de vânt, fără o mătură sau un Thestral care să îl menţină în 
aer; chipul ca de şarpe îi strălucea în întuneric, în vreme ce 
îşi ridică din nou bagheta cu degetele albe. 

Hagrid scoase un strigăt de groază şi antrenă motocicleta 
într-o coborâre verticală. Temându-se pentru viaţa sa, 
Harry trimise Vrăji de împietrire la nimereală în noapte. 
Văzu un corp zburând pe lângă el şi realiză că îl lovise pe 
unul dintre ei, dar apoi auzi o bufnitură şi văzu scântei 
scăpărând din motor. Motocicleta se învârtea, căzând în 
derivă, scăpată complet de sub control... 

Jeturi de lumină verde ţâşniră din nou pe lângă ei. Harry 
nu ştia unde era cerul şi unde pământul, cicatricea îl ardea 
în continuare; se aştepta să moară în orice clipă. O siluetă 
cu glugă, călare pe o mătură, era la câţiva metri de el, îl 
văzu cum ridică mâna... 

— Nu! 

Cu un răcnet de furie, Hagrid se aruncă de pe motocicletă 
asupra Devoratorului Morţii; spre groaza lui, Harry îl văzu 
pe Hagrid căzând şi dispărând împreună cu Devoratorul 
Morţii, căci greutatea lor era prea mare pentru mătură. 
Abia ţinându-se cu genunchii pe motocicleta care se 
prăbuşea, Harry îl auzi pe Cap-de-Mort strigând: „E-al 
meu!” 

Se terminase. Nu putea să vadă sau să audă unde era Cap- 
de-Mort; zări un alt Devorator al Morţii dându-se la o parte 
şi auzi: 

— Abraca... 


Cicatricea îl duru atât de groaznic, încât Harry trebui să 
închidă ochii şi bagheta i se mişcă de la sine. Simţi cum îi 
trage mâna asemenea unui mare magnet, văzu printre 
gene flăcări aurii ţâşnind din ea, auzi o trosnitură şi un 
strigăt mânios. 

Ultimul Devorator al Morţii ţipă, iar Cap-de-Mort strigă 
„Nu!”. Fără să ştie cum, Harry se trezi cu butonul care 
controla focul de dragon la câţiva centimetri de nasul lui; îl 
apăsă cu putere cu mâna liberă şi motocicleta lansă din nou 
flăcări, îndreptându-se direct spre pământ. 

— Hagrid! strigă Harry, agăţându-se disperat de 
motocicletă, Hagrid - Accio Hagrid! 

Motocicleta acceleră, apropiindu-se de sol. Cum se afla cu 
faţa la nivelul ghidonului, Harry nu vedea decât nişte lumini 
în depărtare, care se apropiau din ce în ce mai tare: avea să 
se prăbuşească şi nu ştia cum să evite acest lucru. Din 
spatele său se auzi un alt strigăt: 

— Bagheta, Selwyn, dă-mi bagheta ta! 

Înainte de a-l vedea pe Cap-de-Mort, îi simţi prezenţa. 
Uitându-se într-o parte, ajunse să se holbeze în ochii roşii şi 
fu sigur că aceştia vor fi ultimul lucru pe care îl mai vedea: 
Cap-de-Mort pregătindu-se să îl blesteme încă o dată. 

Deodată, Cap-de-Mort dispăru. Harry se uită în jos şi îl 
văzu pe Hagrid dedesubt, întins pe pământ; trase tare de 
ghidon pentru a nu se lovi de el, încercă să găsească frâna 
pe pipăite, dar se prăbuşi cu un zgomot asurzitor într-un 
iaz noroios. 

Capitolul V. 

Războinicul căzut 

— Hagrid? 

Harry se strădui să se ridice dintre dărâmăturile de metal 
şi piele care îl înconjurau pe când încerca să revină la 
poziţia verticală, mâinile i se cufundară cam cu cinci 
centimetri în noroi. Nu putea să înţeleagă unde se dusese 
Cap-de-Mort, se aştepta să îl vadă în orice clipă apărând din 
întuneric. Ceva cald şi umed i se prelingea de pe frunte şi 


de pe bărbie. leşi târâş din iaz şi se împiedică de masa mare 
şi întunecată de pe pământ care era Hagrid. 

— Hagrid? Hagrid, spune ceva... 

Însă masa întunecată rămase neclintită. 

— Cine-i acolo? Potter, tu eşti? Eşti Harry Potter? 

Harry nu recunoscu vocea omului. Apoi, o femeie strigă: 

— Ted, s-au prăbuşit! S-au prăbuşit în grădină! 

Harry simţi totul învârtindu-se în jurul lui. 

— Hagrid... repetă el absent, iar genunchii îi tremurau de 
mama focului. 

Când se trezi, era întins pe spate, pe nişte perne; simţea 
cum îl ardeau coastele şi braţul drept. Dintele pierdut îi 
crescuse la loc. Cicatricea de pe frunte zvâcnea în 
continuare. 

— Hagrid? 

Deschise ochii şi văzu că stătea pe o canapea, într-o 
sufragerie străină, la lumina lămpii. Rucsacul era pe podea, 
ceva mai încolo, ud şi plin de noroi. Un bărbat blond şi 
burtos îl urmărea neliniştit. 

— Hagrid este bine, fiule, spuse bărbatul, soţia mea are 
grijă de el chiar acum. Cum te simţi? Mai ai şi altceva rupt? 
Ţi-am vindecat coastele, dintele şi braţul drept. Apropo, eu 
sunt Ted Ionks... tatăl Dorei. 

Harry se ridică prea repede: îi apărură luminiţe în faţa 
ochilor, i se făcu greață şi ameţi. 

— Cap-de-Mort... 

— Uşurel, spuse Ted 'Tonks, punându-i o mână pe umăr şi 
împingându-l înapoi pe perne. Ai trecut printr-un accident 
grav. Dar ce s-a întâmplat de fapt? S-a defectat ceva la 
motocicletă? A încercat cumva Arthur Weasley să facă mai 
mult decât e în stare, el şi invențiile lui Încuiate? 

— Nu, spuse Harry, în timp ce cicatricea îi zvâcnea ca o 
rană deschisă. Devoratori ai Morţii, foarte mulţi... am fost 
urmăriţi... 

— Devoratori ai Morţii? spuse Ted tăios. Cum adică 
Devoratori ai Morţii? Credeam că nu ştiau că aveai să fii 


mutat în seara asta, credeam că... 

— Au ştiut, spuse Harry. 

Ted Tonks se uită în sus, de parcă ar fi putut vedea cerul 
de afară prin tavan. 

— Ei bine, măcar ştim că funcţionează vrăjile de protecţie, 
nu-i aşa? Ar trebui să nu se poată apropia la mai mult de o 
sută de metri de locul acesta, din orice direcţie. 

Acum, Harry înţelese de ce dispăruse Cap-de-Mort; se 
întâmplase în clipa în care motocicleta trecuse bariera 
creată de vrăjile Ordinului. Tot ce spera era ca acestea să 
funcţioneze în continuare. Se gândi cum stătea Cap-de- 
Mort la o sută de metri deasupra lor, în timp ce vorbeau, 
încercând să găsească o cale de a străpunge cupola mare şi 
transparentă pe care şi-o imagina Harry. Îşi dădu jos 
picioarele de pe canapea; trebuia să îl vadă pe Hagrid cu 
ochii lui, înainte să creadă că era în viaţă. 

Însă abia se ridicase, când o uşă se deschise şi Hagrid se 
înghesui prin cadrul ei, cu faţa plină de sânge şi noroi, puţin 
şchiopătând, dar în mod miraculos încă în viaţă. 

— Harry! 

Hagrid parcurse din doi paşi distanţa dintre ei, dărâmând 
două măsuţe delicate şi o plantă asiatică, Aspidistra, şi îl 
îmbrăţişă pe Harry mai-mai să-i rupă coastele proaspăt 
sudate. 

— Fir-aş al naibii, Harry, cum ai reuşit să scapi cu bine? 
Credeam că atât ne-a fost la amândoi. 

— Da, şi eu la fel. E incredibil că... 

Harry se întrerupse: tocmai o observase pe femeia care 
intrase în cameră după Hagrid. 

— Tu! strigă el, vârându-şi mâna în buzunar, dar acesta 
era gol. 

— Bagheta ta este aici, fiule, spuse Ted, atingându-l pe 
Harry pe mână cu vârful acesteia. A căzut lângă tine şi am 
ridicat-o eu. Cea la care ţipi este soţia mea. 

— Ah, îmi... Îmi pare rău... 


În timp ce doamna Tonks înainta, asemănarea dintre ea şi 
sora sa Bellatrix deveni din ce în ce mai puţin pronunţată: 
avea părul castaniu deschis şi ochii mai mari şi mai 
binevoitori. Cu toate acestea, adoptase un aer superior în 
urma exclamaţiei lui Harry. 

— Ce s-a întâmplat cu fiica noastră? întrebă ea. Hagrid a 
spus că aţi căzut într-o ambuscadă, unde este 
Nymphadora? 

— Nu ştiu, spuse Harry. Nu ştim nimic despre ceilalţi. 

Ei şi lui Ted li se încrucişară privirile. Harry fu cuprins de 
un amestec de teamă şi vinovăţie când văzu expresiile de pe 
chipurile lor. Dacă oricare dintre ceilalţi murise, era din 
vina lui, numai din vina lui. Fusese de acord cu planul, le 
dăduse fire din părul lui... 

— Portalul, spuse Harry, amintindu-şi dintr-odată de el. 

Trebuie să ne întoarcem la Vizuină şi să aflăm - atunci vom 
putea să vă anunţăm sau... sau o să vă anunţe Tonks, când 
se va... 

— Dromeda, Dora va fi bine, spuse Ted. Ştie să aibă grijă 
de ea, a trecut printr-o mulţime de situaţii-limită ca Auror. 
Portalul este aici, îi spuse el lui Harry. Ar trebui să plece 
peste trei minute, dacă vreţi să îl luaţi. 

— Da, vrem, spuse Harry. Îşi luă rucsacul şi îl aruncă pe 
umăr. Vă... Se uită la doamna Tonks, dorind să îşi ceară 
scuze pentru teama pe care i-o provocase, simțindu-se atât 
de îngrozitor de responsabil, dar nu îi trecu prin minte 
nimic care să nu i se pară fără substanţă şi nesincer. 

— Îi voi spune lui Tonks - Dorei - să vă dea de veste, când 
se va... mulţumesc că ne-aţi pus pe picioare, mulţumim 
pentru tot. Eu... 

Fu bucuros să iasă din cameră şi îl urmă pe Ted Tonks de-a 
lungul unui coridor mic, apoi intrară într-un dormitor. 
Hagrid veni după ei, aplecându-se mult, pentru a nu se lovi 
cu capul de tocul uşii. 

— Uite, fiule. Acela este Portalul. 


Domnul 'Tonks indica o perie micuță, cu mânerul din 
argint, de pe măsuţa de toaletă. 

— Mulţumim, spuse Harry, întinzând un deget spre ea, 
pregătit de plecare. 

— Stai puţin, spuse Hagrid, uitându-se în jur. Harry, unde 
e Hedwig? 

— A... a fost lovită, spuse Harry. 

Fu copleşit de această realitate, îi dădură lacrimile, se 
simţi ruşinat. Bufnița fusese tovarăşul lui, singura sa 
legătură adevărată cu lumea magică de fiecare dată când 
fusese nevoit să se întoarcă la familia Dursley. Hagrid 
întinse o mână mare şi îl bătu cu putere pe umăr. 

— Lasă, spuse el pe un ton convingător. Lasă! A avut o 
viaţă lungă şi frumoasă... 

— Hagrid! îl avertiză Ted 'Tonks, când peria radie o lumină 
albăstruie, iar Hagrid abia dacă apucă să o atingă la timp 
cu degetul arătător. 

Simţindu-se tras în faţă ca de un cârlig, de buric, Harry fu 
absorbit în neant, unde începu să se învârtească 
necontrolat, cu degetul lipit de Portal, în timp ce el şi 
Hagrid se îndepărtau vâjâind de domnul Tonks; câteva 
secunde mai târziu, picioarele lui Harry se loviră de 
pământul tare şi el căzu în mâini şi în genunchi în curtea 
Vizuinei. Auzi ţipete. Aruncând la o parte peria care se 
stinsese, Harry se ridică, clătinându-se uşor, şi le văzu pe 
doamna Weasley şi pe Ginny coborând în fugă treptele de 
lângă uşa din spate, în timp ce Hagrid, care căzuse şi el la 
aterizare, abia dacă reuşi să se ridice. 

— Harry? Tu eşti adevăratul Harry? Ce s-a întâmplat? 
Unde sunt ceilalţi? strigă doamna Weasley. 

— Cum adică? Nu s-a mai întors nimeni? gâfâi Harry. 

Răspunsul se vedea clar întipărit pe chipul palid al 
doamnei Weasley. 

— Devoratorii Morţii ne aşteptau, îi spuse Harry. Ne-au 
înconjurat din clipa în care ne-am ridicat - au ştiut că avea 
să fie în seara asta -, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Ne- 


au urmărit patru dintre ei, nu am avut ce să facem, şi apoi 
ne-a ajuns din urmă Cap-de-Mort... 

Era conştient că în vocea lui se simţea cum încerca să se 
justifice, rugând-o pe doamna Weasley să înţeleagă de ce nu 
ştia ce se întâmplase cu fiii ei, dar... 

— Slavă Domnului că eşti teafăr, spuse ea, dându-i o 
îmbrăţişare pe care Harry nu simţi că o merita. 

— Molly, ai cumva nişte coniac? întrebă Hagrid puţin 
ameţit. Ca medicament? Ar fi putut să îl aducă prin farmec, 
dar când o văzu întorcându-se grăbită spre casa cea 
strâmbă, Harry îşi dădu seama că voise să îşi ascundă 
chipul. Se întoarse spre Ginny şi aceasta răspunse imediat 
rugăminţii nerostite a lui Harry de a i se împărtăşi şi lui 
nişte veşti. 

— Ron şi Ionks trebuia să se fi întors primii, dar nu au 
ajuns la timp la Portal, iar acesta s-a întors fără ei, spuse ea, 
arătând spre o cutie ruginită de ulei care zăcea în 
apropiere, pe pământ. Şi acela - indicând un pantof vechi 
din pânză - ar fi trebuit să fie al tatei şi al lui Fred, ei ar fi 
fost cea de-a doua pereche care să se întoarcă. Tu şi cu 
Hagrid a treia şi - se uită la ceas -, dacă au ajuns la timp, 
George şi Lupin ar trebui să vină cam peste un minut. 
Doamna Weasley apăru din nou, ţinând o sticlă de coniac, 
pe care i-o dădu lui Hagrid. Acesta scoase dopul şi o bău 
dintr-o singură sorbitură. 

— Mamă! strigă Ginny, arătând spre un loc aflat la câţiva 
metri depărtare. 

O lumină albastră îşi făcu apariţia în întuneric, deveni din 
ce în ce mai mare şi mai puternică şi Lupin şi George se 
iviră, învârtindu-se şi apoi prăbuşindu-se. Harry îşi dădu 
seama imediat că ceva nu era în ordine: Lupin îl sprijinea 
pe George, care îşi pierduse cunoştinţa şi avea faţa plină de 
sânge. 

Harry fugi înspre ei şi îl apucă pe George de picioare. El şi 
cu Lupin îl duseră împreună în casă, trecură prin bucătărie 
şi ajunseră în sufragerie, unde îl întinseră pe canapea. Când 


lumina lămpii se revărsă peste chipul lui George, Ginny 
rămase cu respiraţia tăiată, iar lui Harry i se făcu stomacul 
ghem: George îşi pierduse o ureche. O parte a capului şi a 
gâtului le avea pline de sânge, un roşu extrem de aprins. 

Abia se aplecă doamna Weasley deasupra fiului ei, că 
Lupin îl şi înşfacă pe Harry de braţ destul de violent, 
ducându-l înapoi în bucătărie, unde Hagrid încă mai încerca 
să intre pe uşa din spate. 

— Hei! spuse Hagrid indignat. Dă-i drumul! Dă-i drumul 
lui Harry! 

Lupin îl ignoră. 

— Ce creatură stătea într-un colţ prima dată când Harry 
Potter a intrat în biroul meu de la Hogwarts? întrebă el, 
scuturându-l pe Harry. Răspunde-mi! 

— U-un fluidem într-un bazin cu apă, nu-i aşa? 

Lupin îi dădu drumul lui Harry şi se sprijini de un dulap de 
bucătărie. 

— Ce-a fost asta? strigă Hagrid. 

— Îmi pare rău, Harry, dar a trebuit să fiu sigur, spuse 
Lupin scurt. Am fost trădaţi. Cap-de-Mort ştia că aveai să fii 
mutat în seara asta şi singurii care ar fi putut să-i spună 
erau implicaţi direct în plan. Ai fi putut să fii un impostor. 

— Atunci, pe mine de ce nu mă verifici? gâfâi Hagrid, care 
încă se chinuia să intre pe uşă. 

— Tu eşti pe jumătate uriaş, spuse Lupin, uitându-se în sus 
la Hagrid. Polipoţiunea este numai pentru oameni. 

— Nimeni din Ordin nu i-ar fi spus lui Cap-de-Mort că 
aveaţi să mă imitaţi astă-seară, spuse Harry - era un gând 
îngrozitor, nu l-ar fi crezut în stare de aşa ceva pe niciunul 
dintre ei. Cap-de-Mort m-a ajuns din urmă abia spre sfârşit, 
la început nu a ştiut care dintre noi eram. Dacă ar fi 
cunoscut planul, ar fi ştiut din prima că eram cu Hagrid. 

— V-a ajuns din urmă Cap-de-Mort? spuse Lupin tăios. Ce 
s-a întâmplat? Cum aţi scăpat? 

Harry îi explică pe scurt cum Devoratorii Morţii, care îi 
urmăriseră, păruseră să îl recunoască şi cum se opriseră, 


cum îl chemaseră probabil pe Cap-de-Mort, care apăruse 
chiar înainte ca el şi Hagrid să ajungă în siguranţă la casa 
părinţilor lui Tonks. 

— Te-au recunoscut? Dar cum? Ce ai făcut? 

— Am... Încercă să îşi aducă aminte Harry, dar întreaga 
călătorie părea un amestec de panică şi zăpăceală. L-am 
văzut pe Stan Sbunpike... ştii tu, tipul care conducea 
Autobuzul Salvator. Şi am încercat să îl dezarmez în loc să - 
de fapt, habar nu avea ce se întâmplă cu el, nu? Cred că se 
afla sub Blestemul Imperius! 

Lupin părea îngrozit. 

— Harry, a trecut de mult vremea dezarmărilor! Oamenii 
ăştia încearcă să te captureze şi să te omoare! Măcar 
împietreşte-i, dacă nu eşti pregătit să-i omori! 

— Eram la sute de metri înălţime! Stan nu era el însuşi şi, 
dacă l-aş fi împietrit şi ar fi căzut, ar fi murit ca şi cum aş fi 
folosit Abracadabra? Expelliarmus m-a salvat de Cap-de- 
Mort acum doi ani, adăugă Harry pe un ton sfidător. 

Lupin îi amintea de Zacharias Smith, un Astropuf care 
zâmbea de obicei dispreţuitor, cel care râsese de Harry 
când dorise să îi înveţe Vraja de Dezarmare pe membrii 
Armatei lui Dumbledore. 

— Da, Harry, spuse Lupin, controlându-se cu greu, şi 
atunci au fost de faţă foarte mulţi Devoratori ai Morţii! Să 
mă ierţi, dar a fost o mişcare mai mult decât ciudată, mai 
ales că erai şi în pericol de moarte. Repetarea ei în seara 
asta în faţa unor Devoratori ai Morţii care ori au fost de 
faţă, ori au auzit prima dată despre asta a fost aproape 
sinucidere! 

— Deci spui că ar fi trebuit să-l omor pe Stan Shunpike? 

Întrebă Harry mânios. 

— Sigur că nu, spuse Lupin, dar Devoratorii Morţii - de 
fapt, majoritatea oamenilor! - s-ar fi aşteptat să 
contraataci! Expelliarmus este o vrajă folositoare, Harry, 
dar Devoratorii Morţii par să creadă că este o vrajă tipică 
ţie şi te rog să nu o laşi să devină aşa! Lupin îl făcea să se 


simtă ca un prost, dar lui Harry îi mai rămăsese totuşi un 
grăunte de mândrie. 

— Nu o să atac oameni doar pentru că îmi stau în cale, 
spuse Harry. Cu asta se ocupă Cap-de-Mort. 

Nu află ce răspunse Lupin pentru că, după ce reuşise să 
intre pe uşă, Hagrid ajunsese ameţit la un scaun şi se 
aşezase. 

Tocmai atunci se nărui scaunul sub el. Ignorând scuzele 
amestecate cu înjurături ale lui Hagrid, Harry i se adresă 
din nou lui Lupin: 

— George o să se facă bine? 

Toate sentimentele de frustrare ale lui Lupin faţă de Harry 
păreau să fi dispărut la auzul acestei întrebări. 

— Cred că da, deşi nu îi poate fi înlocuită urechea, pentru 
că a fost tăiată de un blestem... Se auziră zgomote de afară. 

Lupin se avântă spre uşa din spate, Harry sări peste 
picioarele lui Hagrid şi fugi în grădină. În curte apăruseră 
două siluete şi, în timp ce Harry începu să alerge spre ele, 
îşi dădu seama că erau Hermione, care revenea la 
înfăţişarea ei firească, şi Kingsley, amândoi ţinând un 
umeraş de haine îndoit. Hermione se aruncă în braţele lui 
Harry, dar Kingsley nu dădu nici un semn de bucurie la 
vederea celorlalţi. Harry îl văzu ridicând bagheta peste 
umărul Hermionei şi îndreptând-o spre pieptul lui Lupin. 

— Care au fost ultimele cuvinte pe care ni le-a spus 
Dumbledore? 

— Harry este speranţa noastră cea mai de preţ. Aveţi 
încredere în el, spuse Lupin calm. 

Kingsley îndreptă bagheta spre Harry, dar Lupin zise: 

— El este, l-am verificat! 

— În ordine, în ordine! spuse Kingsley, vârându-şi bagheta 
înapoi sub pelerină. Dar cineva ne-a trădat! Ştiau, ştiau că 
avea să fie astă-seară! 

— Aşa se pare, răspunse Lupin, dar nu cred că şi-au dat 
seama că aveau să fie şapte de-alde Harry. 


— Nu este o mare consolare! se răsti Kingsley. Cine s-a 
mai întors? 

— Doar Harry, Hagrid, George şi cu mine. 

Hermione duse mâna la gură, înăbuşindu-şi un mic 
geamăt. 

— Ce s-a întâmplat cu voi? îl întrebă Lupin pe Kingsley. 

— Am fost urmăriţi de cinci, am rănit doi, s-ar putea să fi 
ucis unul, turui Kingsley, şi l-am văzut şi pe Ştim-Noi-Cine, 
s-a alăturat urmăririi pe la mijloc, dar a dispărut destul de 
repede. Remus, poate să... 

— Zboare, continuă Harry. Şi eu l-am văzut, a venit după 
mine şi Hagrid. 

— Deci de-aia a plecat - ca să vă urmărească pe voi! Spuse 
Kingsley. Nu înţelegeam de ce dispăruse. Dar ce l-a făcut să 
schimbe ţinta? 

— Harry s-a purtat un pic prea frumos cu Stan Shunpike, 
spuse Lupin. 

— Cu Stan? repetă Hermione. Dar nu ar trebui să fie în 
Azkaban? Kingsley râse cu amărăciune. 

— Hermione, este evident că a avut loc o evadare în masă, 
pe care ministerul a trecut-o sub tăcere. Lui Travers i-a 
căzut gluga când l-am blestemat, şi el ar trebui să fie închis. 
Dar cu voi ce s-a întâmplat, Remus? Unde e George? 

— Şi-a pierdut o ureche, spuse Lupin. 

— O ureche...? repetă Hermione cu o voce subţire. 

— Opera lui Plesneală, spuse Lupin. 

— Plesneală? strigă Harry. N-ai spus că... 

— I-a căzut gluga în timpul urmăririi. Sectumsempra a fost 
mereu specialitatea lui Plesneală. Mi-ar plăcea să pot spune 
că i-am plătit-o, dar abia dacă am reuşit să-l ţin pe George 
pe mătură după ce a fost rănit, pierdea foarte mult sânge. 

Cei patru se uitară spre cer şi între ei se aşternu tăcerea. 
Nu era nici un semn de mişcare, stelele străluceau, 
neclintite, indiferente, fără a fi eclipsate de prieteni 
zburători. Unde era Ron? Unde erau Fred şi domnul 


Weasley? Unde erau Bill, Fleur, Tonks, Ochi-Nebun şi 
Mundungus? 

— Harry, dă-mi o mână de ajutor! strigă Hagrid răguşit din 
prag. Rămăsese din nou blocat în cadrul uşii. 

Bucuros că avea ceva de făcut, Harry îl eliberă şi apoi se 
întoarse în bucătăria goală şi în sufragerie, unde doamna 
Weasley şi Ginny aveau încă grijă de George. Doamna 
Weasley oprise sângerarea şi, la lumina lămpii, Harry văzu 
o gaură curată în locul în care fusese urechea lui George. 

— Cum se simte? 

Doamna Weasley se întoarse şi spuse: 

— Nu pot să o fac să crească la loc pentru că a fost tăiată 
prin Magie Neagră. Dar ar fi putut fi mult mai grav... E încă 
în viaţă. 

— Da, spuse Harry. Slavă Domnului. 

— Am mai auzit cumva pe cineva în grădină? întrebă 
Ginny. 

— Hermione şi Kingsley, spuse Harry. 

— Slavă Domnului, şopti Ginny. 

Privirile li se întâlniră, Harry voia să o îmbrăţişeze şi să o 
protejeze şi nici măcar nu îi prea păsa că era acolo doamna 
Weasley. Dar, înainte să apuce să îşi urmeze dorinţa, din 
bucătărie se auzi o bufnitură puternică. 

— O să-ţi dovedesc cine sunt, Kingsley, după ce îmi văd 
fiul, dă-te la o parte dacă îţi pasă de propria siguranţă! 
Harry nu îl mai auzise niciodată pe domnul Weasley 
strigând aşa. Acesta dădu buzna în sufragerie, cu chelia 
lucindu-i de transpiraţie şi cu ochelarii strâmbi. Fred venea 
imediat în urma lui - amândoi erau palizi, dar teferi. 

— Arthur! strigă doamna Weasley. Vai, Slavă Domnului! 

— Cum se simte? 

Domnul Weasley căzu în genunchi lângă George. Pentru 
prima dată de când îl ştia Harry, Fred părea să fi rămas fără 
cuvinte. Stătea în spatele canapelei, uitându-se cu gura 
căscată la rana fratelui său, şi de parcă nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. 


George se mişcă, trezit poate de venirea lui Fred şi a 
tatălui lor. 

— Cum te simţi, Georgie? şopti doamna Weasley. 

George îşi pipăi tâmpla. 

— 'Ţicnit, murmură el. 

— Ce-a păţit? spuse Fred, destul de îngrozit. I-a fost 
afectată gândirea? 

— 'Ţicnit, repetă George, deschizând ochii şi uitându-se în 
sus la fratele său. Vezi... sunt într-o ureche. O ureche, Fred, 
te-ai prins? Doamna Weasley începu să plângă în hohote. 
Lui Fred îi reveni culoarea în obraji. 

— Slab, îi spuse el lui George. Slab! Când puteai să alegi 
dintr-o groază de glume despre urechi, s-o foloseşti tocmai 
pe asta...? 

— Ei, spuse George, zâmbindu-i mamei sale, care nu se 
mai oprea din plâns. Mamă, acum chiar că n-o să mai poţi 
să ne încurci. Se uită în jur. 

— Salut, Harry - eşti Harry, nu? 

— Da, eu sunt, spuse Harry, apropiindu-se de canapea. 

— Ei, bine măcar că ai ajuns aici într-o bucată, spuse 
George. Dar Ron şi Bill cum de nu sunt la căpătâiul patului 
meu de bolnav? 

— Nu s-au întors încă, George, spuse doamna Weasley. 

Lui George îi pieri zâmbetul. Harry îi aruncă o privire lui 
Ginny şi îi făcu semn să îl urmeze afară. În timp ce trecură 
prin bucătărie, Harry zise răspicat: 

— Ron şi Tonks ar fi trebuit să se întoarcă până acum. Nu 
aveau mult de mers, mătuşa Muriel stă destul de aproape. 

Harry tăcu. Încercase să nu se lase cuprins de teamă din 
clipa în care ajunsese la Vizuină, dar acum îl învălui, părea 
să-i intre pe sub piele, zbătându-i-se în piept şi înecându.-l. 
Ginny îl luă de mână în timp ce coborau treptele spre 
grădina întunecată. 

Kingsley se plimba de colo-colo, uitându-se în sus de 
fiecare dată când se întorcea. Harry îşi aduse aminte de 


cum se plimba unchiul Vernon prin sufragerie cu atât de 
mult timp în urmă. 

Hagrid, Hermione şi Lupin stăteau aliniaţi, privind tăcuţi 
spre cer. Niciunul dintre ei nu întoarse privirea când Harry 
şi Ginny se alăturară şi ei strâjii lor mute. 

Minutele păreau să se dilate, devenind ani, nu altceva. Cea 
mai mică pală de vânt îi făcea pe toţi să tresară şi să se 
întoarcă spre tufişul sau copacul de unde se auzise 
zgomotul, sperând că unul dintre membrii Ordinului care 
lipseau avea să apară nevătămat dintre frunzele lui... 

Apoi, chiar deasupra lor, o mătură se materializă din 
nimic, vâjâind spre pământ. 

— Ei sunt! strigă Hermione. 

Tonks ateriză într-un derapaj prelung, împrăştiind pământ 
şi pietriş peste tot în jur. 

— Remus! strigă 'Tonks. 

Cobori clătinându-se de pe mătură şi se aruncă în braţele 
lui Lupin. Acesta avea o expresie impasibilă, era alb ca varul 
şi părea să fi amuţit. Ron veni împiedicându-se spre Harry 
şi Hermione. 

— Sunteţi bine, bolborosi el, înainte ca Hermione să fugă 
spre el şi să-l strângă în braţe. 

— Credeam... credeam... 

— “s bine, spuse Ron, bătând-o uşor pe umăr. 's bine. 

— Ron a fost nemaipomenit, spuse Tonks cu afecţiune, 
dându-i drumul lui Lupin. Minunat. L-a împietrit pe unul 
dintre Devoratorii Morţii, l-a nimerit direct în cap şi asta în 
cazul unei ţinte mobile, de pe o mătură în zbor... 

— Chiar aşa? spuse Hermione, uitându-se în sus la Ron, în 
timp ce îşi ţinea în continuare braţele în jurul gâtului lui. 

— De fiecare dată, acelaşi ton surprins, spuse el puţin 
morocănos, eliberându-se din strânsoare. Noi ne-am întors 
ultimii? 

— Nu, spuse Ginny, trebuie să mai vină Bill şi Fleur, Ochi- 
Nebun şi Mundungus. Ron, mă duc să le spun mamei şi 
tatei că eşti bine... 


Fugi înapoi în casă. 

— De ce aţi întârziat? Ce s-a întâmplat? 

Lupin părea să fie aproape supărat pe Tonks. 

— Bellatrix, spuse 'Tonks. Mă vrea aproape la fel de mult ca 
pe Harry, Remus. A încercat din răsputeri să mă omoare. 
Îmi pare rău că nu am nimerit-o, îi sunt datoare. Dar l-am 
rănit în mod sigur pe Rodolphus... apoi am ajuns la mătuşa 
lui Ron, Muriel, şi pierdusem deja Portalul, şi ea ne tot 
oferea diverse... 

Lupin strângea din dinţi. Încuviinţă din cap, dar păru să nu 
mai poată spune altceva. 

— Cu voi toţi ce s-a întâmplat? întrebă Tonks, întorcându- 
se spre Harry, Hermione şi Kingsley. 

Povestiră fiecare prin ce trecuse, dar, în tot acest timp, 
întârzierea lui Bill, Fleur, Ochi-Nebun şi Mundungus părea 
să se aştearnă peste ei ca o brumă, din ce în ce mai rece, 
mai înţepătoare şi mai greu de ignorat. 

— Trebuie să mă întorc în Downing Street. Trebuia să fiu 
acolo de acum o oră, spuse Kingsley într-un sfârşit, după ce 
învălui cerul într-o ultimă privire. Anunţaţi-mă când se 
întorc. 

Lupin dădu din cap că da. Făcându-le cu mâna, Kingsley 
plecă spre poartă şi se adânci în noapte. Lui Harry i se păru 
că a auzit o mică pocnitură când Kingsley Dispăru chiar 
dincolo de aria Vizuinei. Domnul şi doamna Weasley 
coborau în fugă treptele din dreptul uşii din spate, urmaţi 
de Ginny. Ambii părinţi îl îmbrăţişară pe Ron înainte de a se 
întoarce spre Lupin şi Tonks. 

— Vă mulţumim pentru fiii noştri, spuse Molly. 

— Fii serioasă, Molly, spuse Tonks numaidecât. 

— Cum se simte George? întrebă Lupin. 

— Ce-a păţit? interveni Ron. 

— Şi-a pierdut... 

Dar sfârşitul propoziției doamnei Weasley fu acoperit de 
strigăte: tocmai apăruse un Thestral, care ateriza la câţiva 


metri de ei. Bill şi Fleur descălecară, bătuţi de vânt, dar 
nevătămaţi. 

— Bill! Slavă Domnului, Slavă Domnului... 

Doamna Weasley fugi spre ei, dar Bill o îmbrăţişa automat. 
Cu ochii ţintă la tatăl său, spuse: 

— A murit Ochi-Nebun. 

Toţi tăcură, pironiţi locului. Harry simţi cum ceva înăuntrul 
lui se prăbuşeşte, trecând în pământ, părăsindu-l pentru 
totdeauna. 

— Am văzut când s-a întâmplat, spuse Bill şi Fleur 
încuviinţă din cap. La lumina ferestrei de la bucătărie, 
urmele lacrimilor îi scânteiau pe obraji. 

— S-a întâmplat imediat după ce am ieşit din cerc; Ochi- 
Nebun şi Dung erau aproape de noi şi se îndreptau şi ei 
spre nord. Cap-de-Mort - care poate să zboare - s-a dus 
direct spre ei. Dung a intrat în panică, l-am auzit strigând, 
Ochi-Nebun a încercat să îl oprească, dar a Dispărut. 
Blestemul lui Cap-de-Mort l-a nimerit pe Ochi-Nebun direct 
în faţă, a căzut de pe mătură pe spate şi... nu am putut face 
nimic, eram şi noi urmăriţi de şase Devoratori. Bill nu mai 
rezista. 

— Bineînţeles că nu aţi fi avut ce face, spuse Lupin. 

Toţi se uitară unii la alţii. Harry nu putea să înţeleagă. 
Ochi-Nebun murise, era imposibil... Ochi-Nebun, atât de 
rezistent, de curajos, un supravieţuitor prin excelenţă... 

Deşi nu scoaseră nici un cuvânt, în cele din urmă, toţi 
înţeleseră că nu mai aveau de ce să aştepte în curte şi îi 
urmară în tăcere pe domnul şi doamna Weasley înapoi în 
Vizuină, apoi în sufragerie, unde Fred şi George râdeau 
împreună. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Fred, cercetându-le feţele, 
când îi văzu că au intrat. Ce e? Cine a...? 

— Ochi-Nebun, spuse domnul Weasley. A murit. 

Din cauza şocului, gemenilor li se şterseră zâmbetele. 
Nimeni nu părea să ştie ce are de făcut. Tonks plângea 
încet în batistă - Harry ştia bine că fusese apropiată de 


Ochi-Nebun, era preferata şi protejata lui la Ministerul 
Magiei. Hagrid, care se aşezase pe podea în colţul cel mai 
spaţios, se ştergea la ochi cu o batistă cât o faţă de masă. 
Bill se duse la dulap şi scoase o sticlă de whisky-foc şi nişte 
pahare. 

— Poftiţi, spuse el, împărțindu-le în zbor douăsprezece 
pahare, cu o mişcare din baghetă, lăsându-l suspendat pe 
un al treisprezecelea, în cinstea lui Ochi-Nebun. 

— În amintirea lui Ochi-Nebun, spuseră toţi în cor şi 
băură. 

— În amintirea lui Ochi-Nebun, repetă Hagrid puţin prea 
târziu, sughiţând. 

Harry simţi cum băutura îi arde gâtul; fierbinţeala părea 
să îl trezească la realitate, risipind amorţeala şi starea de 
confuzie şi dându-i un fel de curaj. 

— Deci Mundungus a dispărut? întrebă Lupin, care îşi 
golise paharul dintr-o sorbitură. 

Atmosfera se schimbă dintr-odată: toţi erau încordaţi, îl 
urmăreau pe Lupin, dorindu-şi ca acesta să continue şi, în 
acelaşi timp, lui Harry i se păru că le era şi teamă de ce 
aveau să audă. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, spuse Bill, şi eu m-am întrebat 
când mă întorceam, pentru că păreau să ne aştepte, nu-i 
aşa? Dar Mundungus nu se poate să ne fi trădat. Nu ştiau 
că aveau să fie şapte Harry, asta i-a derutat când am apărut 
şi, în caz că aţi uitat, Mundungus a fost cel care a sugerat 
vicleşugul cu pricina. De ce nu le-ar fi spus esenţialul? Cred 
că Dung a intrat în panică, pur şi simplu. Nu a vrut să vină 
de la bun început, dar l-a obligat Ochi-Nebun şi Ştim-Noi- 
Cine s-a dus direct spre ei. Oricine ar fi intrat în panică în 
locul lor. 

— Ştim-Noi-Cine s-a purtat exact aşa cum prevăzuse Ochi- 
Nebun, suspină Tonks. Ochi-Nebun a spus că era sigur că se 
aştepta ca adevăratul Harry să fie cu cei mai rezistenți şi 
pricepuţi Aurori. Întâi l-a urmărit pe Ochi-Nebun şi, apoi, 
când Mundungus i-a dat de gol, a trecut la Kingsley... 


— Da, este perrrfect adevărrrat, se răsti Fleur, darrr nu 
explică cum de au ştiut că aveam să îl mutăm astă-searrră 
pe Harrry, nu-i aşa? Cineva trrrebuie să fi dat dovadă de 
neglijenţă. Cineva a lăsat să-i scape data în faţa unui 
strrrăin. Numai aşa se explică faptul că au ştiut data, darrr 
nu şi planul complet. 

Se uita urât la toţi cei din jur. Pe chipul ei frumos se mai 
vedeau încă urmele lacrimilor. Acum tăcea, dar parcă îi 
provoca să o contrazică. Nimeni nu o făcu. Singurul zgomot 
care sparse tăcerea veni din partea lui Hagrid, care sughiţă 
în batistă. Harry aruncă o privire în direcţia lui, el care 
tocmai îşi riscase viaţa pentru a-l salva - Hagrid pe care îl 
iubea, în care avea încredere, pe care Cap-de-Mort îl 
păcălise pentru a obţine informaţii esenţiale, oferindu-i în 
schimb un ou de dragon... 

— Nu, spuse Harry răspicat şi toţi se uitară la el surprinşi 
- băutura de foc părea că îi amplificase vocea. Adică... dacă 
cineva a făcut o greşeală, continuă Harry, şi i-a scăpat ceva, 
ştiu că nu a vrut să o facă. Nu este vina lui, repetă el, 
vorbind mult mai tare decât ar fi făcut-o în mod normal. 
Trebuie să avem încredere unii în alţii. Am încredere în voi 
toţi, nu cred că cineva din camera aceasta m-ar da vreodată 
pe mâna lui Cap-de-Mort. 

Cuvintele sale fură urmate din nou de tăcere. Toţi aveau 
privirile îndreptate spre el. Harry simţi un nou val de 
fierbinţeală şi, ca să nu stea degeaba, mai bău nişte whisky- 
foc. În timpul acesta, se gândea la Ochi-Nebun, care îl 
judecase întotdeauna foarte aspru pe Dumbledore pentru 
felul în care avea mereu încredere în oameni. 

— Bine spus, Harry, îl aprobă Fred dintr-odată. 

— Da, o adevărată încântare pentru oricine are urechi să 
audă, spuse George, uitându-se cu coada ochiului la Fred, 
căruia i se mişcară un pic colţurile gurii. 

Lupin se uită la Harry cu o expresie ciudată, părea că 
aproape îl compătimegşte. 

— Crezi că sunt prost? întrebă Harry. 


— Nu, spuse Lupin, cred că eşti ca James, care considera 
că nu există nimic mai dezonorant decât să nu ai încredere 
în prieteni. 

Harry ştia la ce se referea Lupin: la faptul că tatăl său 
fusese trădat de către un prieten, Peter Pettigrew. Se simţi 
deodată neobişnuit de mânios. Voia să se certe cu el, dar 
Lupin îi întorsese deja spatele, îşi pusese paharul pe o 
măsuţă şi îi spuse lui Bill: 

— Avem ceva de făcut. Pot să-l întreb pe Kingsley dacă nu 
ar... 

— Nu, spuse Bill numaidecât, o fac eu, vin eu. 

— Unde mergeţi? întrebară Tonks şi Fleur în acelaşi timp. 

— După trupul neînsufleţit al lui Ochi-Nebun, spuse Lupin. 
Trebuie să-l recuperăm. 

— Dar nu mai puteţi aş...? începu doamna Weasley, 
uitându-se rugător la Bill. 

— Să aşteptăm? se miră Bill. Doar dacă nu vrei cumva să 
ajungă la Devoratorii Morţii. 

Toţi tăcură. Lupin şi Bill îşi luară la revedere şi plecară. 

Ceilalţi se prăbuşiră în scaune, toţi, cu excepţia lui Harry, 
care rămase în picioare. Moartea plutea în aer ca o 
prezenţă concretă, secerătoare şi ireversibilă. 

— Trebuie să plec şi eu, spuse Harry. Zece priviri speriate 
se opriră asupra lui. 

— Fii serios, Harry, spuse doamna Weasley. Ce vrei să 
spui? 

— Nu pot rămâne aici. 

Harry se frecă pe frunte - îl ustura din nou. Nu îl mai 
duruse atât de tare de mai mult de un an. 

— Atâta timp cât eu sunt aici, sunteţi cu toţii în pericol... 

— Te rog, nu vorbi prostii! spuse doamna Weasley. Tot ce s- 
a întâmplat astă-seară a fost pentru a te aduce aici în 
siguranţă şi slavă Domnului că a funcţionat. lar Fleur a fost 
de acord să se mărite aici, şi nu în Franţa, am aranjat totul 
ca să putem rămâne cu toţii împreună, ca să avem grijă de 
tine... 


Doamna Weasley nu înţelegea; îl făcea să se simtă mai rău, 
nu mai bine. 

— Când Cap-de-Mort va afla că sunt aici... 

— Dar de ce să afle? întrebă doamna Weasley. 

— Ai putea fi în alte douăsprezece locuri, Harry, spuse 
domnul Weasley. Nu are cum să ştie în care dintre casele 
protejate te afli. 

— Nu pentru mine îmi fac griji! spuse Harry. 

— Ştim asta, spuse domnul Weasley încet, dar, dacă ai 
pleca, ai face ca toate eforturile noastre din seara aceasta 
să pară inutile. 

— Nu pleci nicăieri, mormăi Hagrid. Fir-aş al naibii, Harry, 
după toate prin câte am trecut ca să te aducem aici?! 

— Exact, cum rămâne cu urechea mea? spuse George, 
ridicându-se pe perne. 

— Ştiu toate astea... 

— Ochi-Nebun nu ar fi vrut să... 

— Ştiu! strigă Harry. 

Se simţea încolţit şi şantajat: oare chiar credeau că nu ştia 
ce au făcut pentru el, chiar nu înțelegeau că tocmai din 
cauza asta voia să plece acum, înainte să mai aibă din nou 
de suferit din vina lui? Se lăsă o tăcere lungă şi plină de 
tensiune, timp în care cicatricea îl ustura şi îi zvâcnea în 
continuare. Cea care rupse tăcerea până la urmă fu 
doamna Weasley: 

— Harry, unde e Hedwig? spuse ea pe un ton mieros. Am 
putea să o ducem sus, lângă Pigwidgeon, şi să-i dăm ceva 
de mâncare. 

Lui Harry i se făcu stomacul ghem. Nu putea să îi spună 
adevărul. Bău ultima picătură de whisky-foc, pentru a evita 
să răspundă. 

— Harry, stai să vezi când s-o afla că ai izbândit din nou, 
spuse Hagrid. Te-ai luptat cu el, ai reuşit să-l învingi exact 
când te ataca mai abitir! 

— Nu eu l-am învins, spuse Harry scurt, ci bagheta mea. 
Bagheta mea a acţionat de una singură. 


După câteva clipe, Hermione interveni cu blândeţe: 

— Dar, Harry, e imposibil. Vrei să spui că ai făcut vrăji fără 
să vrei, că ai reacţionat din instinct. 

— Nu, spuse Harry. Motocicleta se prăbuşea, nu puteam să 
îmi dau seama unde era Cap-de-Mort, dar bagheta mi s-a 
rotit în mână, l-a găsit şi a aruncat o vrajă asupra lui, şi nici 
măcar nu era o vrajă pe care să o fi cunoscut. Eu n-am mai 
creat niciodată flăcări aurii. 

— De multe ori când cineva este într-o situaţie-limită, 
explică domnul Weasley, poate face vrăji la care nici cu 
gândul n-ar gândi. Se întâmplă ca deseori copiii mici, 
înainte de a învăţa... 

— Nu a fost ceva de genul acesta, spuse Harry printre 
dinţi. 

Îl ardea cicatricea, se simţea nervos şi frustrat, detesta 
ideea că toţi îşi imaginau că avea puteri pe măsura celor ale 
lui Cap-de-Mort. 

Nimeni nu spuse nimic. Ştia că nu îl credeau. Acum, că se 
gândi şi el mai bine, nu mai auzise niciodată de o baghetă 
care să facă vrăji de una singură. 

Îl ardea foarte tare cicatricea, se abţinea cu greu să nu 
geamă de durere. Bâiguind ceva despre o gură de aer, puse 
jos paharul şi ieşi din cameră. 

În timp ce traversa curtea întunecată, Thestralul mare şi 
scheletic îşi ridică privirea, îşi înfoie aripile uriaşe ca de 
liliac şi apoi continuă să pască. Harry se opri la poarta care 
dădea în grădină şi se uită la plantele crescute în voie, 
frecându-şi fruntea care îi zvâcnea şi gândindu-se la 
Dumbledore. 

Era convins că Dumbledore l-ar fi crezut. El ar fi ştiut cum 
şi de ce bagheta lui Harry funcţionase în mod independent, 
pentru că Dumbledore avea întotdeauna răspuns la orice; 
ştiuse de baghete, îi explicase lui Harry legătura ciudată 
dintre bagheta lui şi a lui Cap-de-Mort... dar Dumbledore, 
la fel ca şi Ochi-Nebun, ca Sirius şi părinţii lui, ca biata sa 
bufniţă, se duseseră undeva unde Harry nu mai putea să 


vorbească niciodată cu ei. Simţi în gât o usturime care nu 
avea nici o legătură cu whiskyul-foc. 

Atunci, dintr-odată, durerea din cicatrice îi slăbi. În timp 
ce-şi ţinea mâinile apăsate pe frunte şi ochii închişi, din cap 
auzi 0 voce: 

— Mi-ai spus că se va rezolva problema dacă voi folosi 
bagheta altcuiva! 

Îi apăru dintr-odată în minte imaginea unui bătrân numai 
piele şi os, care zăcea printre zdrenţe pe o podea de piatră, 
ţipând, într-o agonie insuportabilă. 

— Nu! Nu! Te implor, te implor... 

— L-ai minţit pe Lordul Cap-de-Mort, Ollivander! 

— Ba nu... jur că nu... 

— Ai încercat să îl ajuţi pe Potter, să îl ajuţi să scape de 
mine! 

— Jur că nu... credeam că avea să funcţioneze cu o altă 
baghetă... 

— Atunci, explică-mi ce s-a întâmplat. Bagheta lui Lucius 
este distrusă! 

— Nu înţeleg. Legătura... există numai între baghetele 
voastre... 

— Minciuni! 

— Te rog... te implor... 

Şi Harry văzu mâna albă ridicând bagheta, simţi furia 
crescândă a lui Cap-de-Mort şi îl văzu pe bătrânul vlăguit 
zvârcolindu-se în agonie. 

— Harry? 

Se termină la fel de repede cum începuse: Harry tremura 
în întuneric, ţinându-se strâns de poarta care dădea spre 
grădină, iar inima îi bătea în continuare cu putere şi 
cicatricea îl ustura. 

Trecură câteva clipe până să îşi dea seama că Ron şi 
Hermione erau lângă el. 

— Harry, hai înapoi în casă, şopti Hermione. Doar nu te 
gândeşti în continuare să pleci... 


— Da, prietene, trebuie să rămâi, spuse Ron, bătându-l pe 
Harry pe umăr. 

— Te simţi bine? îl întrebă Hermione, care se afla acum 
destul de aproape cât să-i vadă expresia de pe chip. Arăţi 
groaznic! 

— Păi... spuse Harry cu vocea tremurândă, probabil că 
arăt mult mai bine decât Ollivander... 

Capitolul VI. 

Vârcolacul în pijamale. 

Şocul pierderii lui Ochi-Nebun fu resimţit în casă în zilele 
următoare; Harry se tot aştepta să îl vadă în timp ce intra 
şchiopătând pe uşa din spate, asemenea celorlalţi membri 
ai Ordinului, care veneau şi plecau, aducându-le veşti. 
Simţea că singurul lucru care i ar fi putut alina senzaţia de 
vinovăţie şi durere ar fi fost să treacă la fapte, să plece cât 
mai curând posibil în misiunea sa de a găsi şi de a distruge 
Horcruxurile. 

— Ei bine, nu poţi să faci nimic în legătură cu - Ron îşi 
mişcă buzele, formând cuvântul Horcruxurile - până nu 
împlineşti şaptesprezece ani. Încă mai ai Identificatorul 
asupra ta. Putem să ne gândim la un plan aici la fel de bine 
ca în oricare altă parte, nu-i aşa? Sau - continuă în şoaptă - 
bănuieşti deja unde sunt Ştii-lu-Ce? 

— Nu ştiu, recunoscu Harry. 

— Cred că Hermione a făcut nişte cercetări, continuă Ron. 
Spunea că aşteaptă să vii tu, ca să ne comunice. 

Stăteau la masă, la micul dejun; domnul Weasley şi Bill 
tocmai plecaseră la lucru. Doamna Weasley urcase să le 
trezească pe Hermione şi Ginny, în timp ce Fleur se 
strecurase să facă o baie. 

— Indicatorul se va anula pe treizeci şi unu, spuse Harry. 
Asta înseamnă că nu mai trebuie să stau aici decât încă 
patru zile. Apoi voi putea să... 

— Cinci zile, îl corectă Ron cu fermitate. Trebuie să 
rămânem la nuntă. O să ne omoare dacă nu mergem. 


Harry înţelese că era vorba de Fleur şi de doamna 
Weasley. 

— Doar o zi în plus, spuse Ron, când Harry dădu semne de 
răzvrătire. 

— Dar nu îşi dau seama cât este de important să...? 

— Bineînţeles că nu, spuse Ron. Habar nu au. Şi acum, că 
ai adus vorba, vreau să am o discuţie cu tine despre asta. 

Ron aruncă o privire spre uşa care dădea în hol, ca să se 
asigure că doamna Weasley nu se întorsese încă, apoi se 
aplecă spre Harry. 

— Mama tot încearcă să ne tragă de limbă pe mine şi pe 
Hermione. Vrea să afle unde plecăm. O să încerce şi cu tine, 
să fii pregătit. Tata şi cu Lupin ne-au întrebat şi ei, dar le- 
am spus că Dumbledore ţi-a spus să nu zici nimănui, în 
afară de noi, şi au lăsat-o baltă. Mama însă, nu. E hotărâtă 
să afle. 

Prezicerea lui Ron se adeveri cu doar câteva ore mai 
târziu. Cu puţin înainte de prânz, doamna Weasley îl luă pe 
Harry de lângă ceilalţi, rugându-l să o ajute să identifice o 
şosetă desperecheată, care credea că îi căzuse lui din 
rucsac. Imediat ce îl prinse singur în spălătoria micuță de 
lângă bucătărie, deschise subiectul. 

— Ron şi Hermione par să aibă impresia că voi trei 
renunţaţi la Hogwarts, începu ea pe un ton firesc, relaxat. 

— A, spuse Harry. Păi, da. Aşa facem. 

Storcătorul porni de unul singur într-un colţ, storcând 
ceva ce părea a fi o vestă a domnului Weasley. 

— Şi pot să te întreb de ce anume renunţaţi la educaţia 
voastră? continuă doamna Weasley. 

— Păi, Dumbledore mi-a lăsat... ceva de făcut, murmură 
Harry. Ron şi Hermione ştiu despre ce este vorba şi vor să 
vină şi ei. 

— Şi ce este acest „ceva“? 

— Îmi pare rău, nu pot să... 

— Ei bine, sinceră să fiu, cred că eu şi cu Arthur avem 
dreptul să ştim şi sunt convinsă că şi domnul şi doamna 


Granger ar fi de acord! spuse doamna Weasley. Harry se 
temuse de strategia „părintelui îngrijorat”. Se strădui să o 
privească în ochi şi, când o făcu, îşi dădu seama că aveau 
exact aceeaşi nuanţă de căprui ca şi ai lui Ginny. Acest lucru 
nu îi uşura deloc situaţia. 

— Dumbledore nu a vrut să mai ştie nimeni altcineva, 
doamnă Weasley. Îmi pare rău. Ron şi Hermione nu sunt 
nevoiţi să vină, este alegerea lor... 

— Mie mi se pare că nici tu nu eşti nevoit să mergi! se răsti 
ea, renunțând la orice fel de disimulare. Abia dacă sunteţi 
majori, oricare dintre voi! Este o nebunie, dacă Dumbledore 
avea ceva de rezolvat, avea tot Ordinul la dispoziţie! Harry, 
cred că nu ai înţeles bine ce a spus. Probabil că ţi-a zis că 
voia ca lucrul acesta să fie făcut de cineva şi tu ai înţeles din 
greşeală că se referea la tine. 

— Am înţeles exact ce mi-a spus, răspunse Harry scurt. 
Trebuie s-o fac eu. 

Îi dădu înapoi şoseta cu un model din două fire de papură 
aurii, pe care se presupunea că ar fi trebuit să o identifice. 

— Şi nu este a mea, eu nu ţin cu Puddlemere United. 

— A, da, bineînţeles, spuse doamna Weasley, revenind 
dintr-odată, într-un mod destul de enervant, la tonul de 
dinainte. Trebuia să-mi dau seama. Ei bine, Harry, dacă tot 
eşti aici, nu-i aşa că o să ne ajuţi cu pregătirile pentru nunta 
lui Bill şi Fleur? Mai sunt încă o mulţime de lucruri de făcut. 

— Ba da... sigur că da, spuse Harry, derutat de această 
trecere rapidă la un alt subiect. 

— Ce drăguţ din partea ta, răspunse ea şi ieşi din 
spălătorie zâmbind. 

Din acea clipă, doamna Weasley avu grijă ca Harry, Ron şi 
Hermione să fie atât de ocupați cu pregătirile pentru nuntă, 
încât abia dacă mai avură timp să gândească. Cea mai 
inofensivă explicaţie a comportamentului doamnei Weasley 
era că voia să îi facă să nu-şi mai amintească de Ochi-Nebun 
Moody şi de grozăviile recentei călătorii. Însă după două 
zile de lustruire neîntreruptă a tacâmurilor, de asortare a 


fundiţelor şi a florilor, de dezpiticire a grădinii şi de ajutor 
dat doamnei Weasley la pregătirea unor cantităţi enorme 
de tartine, Harry începu să suspecteze că motivul era altul. 
Toate însărcinările pe care le dădea păreau să îi ţină pe 
Harry, Ron şi Hermione departe unul de altul; nu avusese 
ocazia să vorbească singur cu ei din seara în care sosise, 
când le povestise cum Cap-de-Mort îl torturase pe 
Ollivander. 

— Cred că mama are impresia că, dacă poate să vă 
împiedice să vorbiţi şi să faceţi planuri, o să reuşească să vă 
facă să amânaţi plecarea, îi şopti Ginny lui Harry, în timp ce 
puneau masa pentru cină, în a treia noapte a şederii lui 
acolo. 

— Şi ce crede că se va întâmpla după aceea? Murmură 
Harry. Crede că altcineva o să-l omoare pe Cap-de-Mort, în 
timp ce ea ne ţine aici, ca să facem poale-n-brâu? 

Vorbise fără să gândească şi o văzu pe Ginny cum se 
albeşte. 

— Deci e adevărat? spuse ea. Asta vreţi să faceţi? 

— A, nu... glumeam, spuse Harry pe un ton evaziv. 

Se uitară lung unul la celălalt şi în expresia lui Ginny era 
ceva mai mult decât şoc. Deodată, Harry îşi dădu seama că 
era pentru prima dată singur cu ea de când petrecuseră 
orele acelea furate în colţuri ascunse ale domeniilor de la 
Hogwarts. Era sigur că şi ea îşi amintea de ele. Amândoi 
tresăriră când uşa se deschise şi înăuntru intrară domnul 
Weasley, Kingsley şi Bill. 

În ultima vreme, şi alţi membri ai Ordinului veneau destul 
de des la cină, pentru că, în locul Casei Cumplite, numărul 
doisprezece, Vizuina devenise noul sediu. Domnul Weasley 
le explicase că, după moartea lui Dumbledore, Păstrătorul 
Secretului, fiecare dintre cei cărora Dumbledore le 
încredinţase adresa Casei Cumplite devenise la rândul său 
un Păstrător al Secretului. 

— Dat fiind că suntem douăzeci, Vraja Fidelius este mult 
mai puţin puternică decât înainte. Devoratorii Morţii au de 


douăzeci de ori mai multe ocazii pentru a obţine secretul de 
la cineva. Nu ne putem aştepta să mai reziste mult. 

— Dar, în mod sigur, Plesneală trebuie să le fi dat deja 
adresa Devoratorilor Morţii, nu-i aşa? întrebă Harry. 

— Ei bine, Ochi-Nebun a aruncat câteva blesteme 
împotriva lui Plesneală, în cazul în care se va mai întoarce 
acolo. Sperăm că vor fi destul de puternice pentru a-l 
împiedica să intre şi pentru a-i lega limba, dacă încearcă să 
spună cuiva de locul acela, dar nu putem şti sigur. Ar fi fost 
o nebunie să folosim în continuare casa ca sediu, acum, 
când protecţia ei este atât de vulnerabilă. Bucătăria era 
atât de aglomerată în seara aceea, încât le era greu să 
manevreze furculiţele şi cuţitele. Harry se trezi înghesuit 
lângă Ginny; lucrurile nespuse dintre ei îl făceau să-şi 
dorească să mai fi fost câteva persoane care să-i despartă. 
Încerca atât de atent să nu-i atingă braţul, încât abia dacă 
era în stare să-şi taie puiul din farfurie. 

— Nici o veste despre Ochi-Nebun? îl întrebă Harry pe 
Bill. 

— Nimic, răspunse Bill. 

Nu putuseră să îl înmormânteze pe Moody, pentru că Bill 
şi Lupin nu reuşiseră să îi recupereze trupul. Fusese greu 
să-şi dea seama unde ar fi putut cădea, din cauza 
întunericului şi a luptei năucitoare. 

— În Profetul zilei nu s-a scris nimic despre moartea lui 
sau despre găsirea corpului neînsufleţit, continuă Bill. Dar 
asta nu prea contează. Mai nou, Profetul zilei trece multe 
sub tăcere. 

— Şi încă n-au convocat o audiere pentru toate vrăjile pe 
care le-am folosit fiind încă minor, când am scăpat de 
Devoratorii Morţii? îi strigă Harry peste masă domnului 
Weasley, care clătină din cap. Pentru că ştiu că nu am avut 
de ales sau pentru că nu vor să spun lumii că am fost atacat 
de Cap-de-Mort? 

— A doua variantă, zic eu. Scrimgeour nu vrea să 
recunoască că Ştim-Noi-Cine are o putere atât de mare şi 


nici că a avut loc o evadare în masă din Azkaban. 

— Oare de ce le-ar spune oamenilor adevărul? întrebă 
Harry, strângând cuțitul atât de tare, încât vechile cicatrice 
de pe mână îi ieşiră în evidenţă, mai albe decât restul pielii: 
Nu am voie să spun minciuni. 

— Chiar nu e nimeni la minister, care să fie pregătit să se 
opună? întrebă Ron furios. 

— Ba da, Ron, dar oamenii sunt îngroziţi, răspunse domnul 
Weasley. Îngroziţi că ei ar putea fi următorii care să dispară 
sau că ar putea să le fie atacați copiii! Umblă nişte zvonuri 
foarte îngrijorătoare; eu, unul, nu cred că profesoara de 
Studii despre Încuiați de la Hogwarts şi-a dat demisia. Nu a 
mai fost văzută deja de câteva săptămâni. Între timp, 
Scrimgeour stă toată ziua închis în biroul lui. Tot ce sper 
este că pune la cale un plan. 

Urmă o pauză, în timpul căreia doamna Weasley dădu la o 
parte prin farmec farfuriile goale şi servi tartă cu mere. 

— Harrry, trrrebuie să hotărrrâm cum vei fi deghizat, 
spuse Fleur în momentul în care toată lumea începu să 
mănânce budincă. Pentrrru nuntă, adăugă ea, văzând 
expresia confuză a lui Harry. Bineînţeles, nu avem nici un 
Devorrrator al Morrrţii prrrintrrre invitaţi, darrr nu putem 
garrranta că unii dintrrre ei nu vorrr lăsa să le scape câte 
ceva după câteva paharrre de şampanie. Harry deduse că 
Fleur încă îl suspecta pe Hagrid. 

— Da, bună idee, spuse doamna Weasley din capul mesei, 
unde stătea, cu ochelarii pe vârful nasului, parcurgând o 
listă de lucruri de îndeplinit, scrisă pe o bucată foarte lungă 
de pergament. Acum, Ron, ţi-ai făcut curat în cameră? 

— De ce? exclamă Ron şi trânti lingura pe masă, uitându- 
se urât la mama lui. De ce trebuie să-mi fac curat în 
cameră? Pe Harry şi pe mine nu ne deranjează deloc să 
rămână aşa cum e! 

— Tinere, nunta fratelui tău va avea loc aici, peste câteva 
zile... 


— Şi se căsătoresc cumva în camera mea? întrebă Ron 
mânios. Nu! Şi atunci de ce, în numele părţilor sensibile ale 
lui Mer... 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mama ta? spuse 
domnul Weasley cu fermitate. Şi fă cum ţi se spune! 

Ron îşi privi încruntat părinţii, apoi îşi luă lingura şi se 
năpusti asupra ultimelor îmbucături de tartă cu mere. 

— Pot să ajut şi eu, o parte din dezordine e şi din vina mea, 
îi spuse Harry lui Ron, dar doamna Weasley îl întrerupse. 

— Nu, Harry, dragul meu, aş prefera să îl ajuţi pe Arthur 
să curețe coteţul găinilor şi, Hermione, ţi-aş fi tare 
recunoscătoare dacă ai schimba cearşafurile pentru domnul 
şi doamna Delacour. După cum ştii, sosesc mâine dimineaţă, 
la ora unsprezece. Se dovedi că nu erau prea multe lucruri 
de făcut în coteţul puilor. 

— Ăă... nu e nevoie să-i spui lui Molly, îl rugă domnul 
Weasley pe Harry, împiedicându-l să ajungă la coteţ, dar, 
ăăă... Ted Tonks mi-a trimis cam tot ce a mai rămas din 
motocicleta lui Sirius şi... ăă... le-am ascuns, adică 
depozitat, aici. Sunt fantastice: e un tub de eşapament, cred 
că aşa îi spune, o baterie absolut extraordinară şi o să pot 
afla cum funcţionează frânele. O să încerc să o repar când 
n-o să fie Molly... adică... atunci când o să am timp. 

Când se întoarseră în casă, doamna Weasley nu era de 
găsit, aşa că Harry se strecură până la camera lui Ron de la 
mansardă. 

— Mă ocup, mă ocup...! A, tu erai, spuse Ron ușurat, când 
Harry intră în cameră. Ron se întinse la loc pe pat, fiind 
evident că tocmai se ridicase. Camera era la fel de 
dezordonată ca în restul săptămânii, singura schimbare 
fiind că Hermione stătea în colţul mai îndepărtat, cu pisica 
ei pufoasă, Şmecherilă, la picioare, sortând cărţi, printre 
care Harry recunoscu şi câteva ale lui, în două grămezi 
mari. 

— Bună, Harry, spuse ea, în timp ce Harry se aşeză pe 
patul său suprapus. Iu cum ai reuşit să scapi? A, mama lui 


Ron a uitat că ne-a rugat pe mine şi pe Ginny să schimbăm 
aşternuturile şi ieri, spuse Hermione. Aruncă Numerologia 
şi gramatica pe o grămadă şi Înflorirea şi decăderea Magiei 
Negre, pe cealaltă. 

— Tocmai vorbeam de Ochi-Nebun Moody, îi spuse Ron lui 
Harry. Eu zic că trebuie să fi supravieţuit. 

— Dar Bill l-a văzut când a fost lovit de blestemul fatal, 
spuse Harry. 

— Da, dar şi Bill era atacat, zise Ron. Cum poate fi sigur de 
ce a văzut? 

— Chiar dacă nu l-a nimerit blestemul fatal, Ochi-Nebun a 
căzut de la sute de metri înălţime, spuse Hermione, 
cântărind în mână Echipele de vâjthaţ ale Marii Britanii şi 
Irlandei. 

— Ar fi putut folosi o Vrajă Scut... 

— Fleur a spus că i-a zburat bagheta din mână, zise Harry. 

— Mă rog, în ordine, dacă nu vreţi să fi supravieţuit, spuse 
Ron morocănos, aranjându-şi perna cu pumnul, într-o 
poziţie mai comodă. 

— Bineînţeles că vrem să fi supravieţuit! spuse Hermione, 
arătându-se şocată. Este îngrozitor că a murit, dar suntem 
realişti! 

Pentru prima dată, Harry îşi imagină cadavrul 
contorsionat al lui Ochi-Nebun, aşa cum fusese în cazul lui 
Dumbledore, cu un ochi învârtindu-se încă în orbită. 1 se 
părea revoltător şi totuşi simţea o dorinţă ciudată de a 
râde. 

— Probabil că Devoratorii Morţii au făcut curat după ei, de 
asta nu l-a găsit nimeni, spuse Ron cu înţelepciune. 

— Da, răspunse Harry. La fel ca şi cu Barty Crouch, l-au 
transformat într-un os şi l-au îngropat în grădina din faţă a 
lui Hagrid. Probabil că l-au Transfigurat pe Moody şi l-au 
împăiat... 

— Termină! chiţăi Hermione. 

Speriat, Harry se uită peste umăr tocmai când Hermione 
izbucni în lacrimi, cu Silabarul Vrăjitorului în braţe. 


— A, nu, spuse Harry, chinuindu-se să se ridice de pe patul 
vechi suprapus. Hermione, nu voiam să te supăr... 

Dar Ron ţâşni de pe pat cu un scârţâit de arcuri ruginite şi 
ajunse la ea înaintea lui. Cu o mână în jurul Hermionei, iar 
cu cealaltă căutând în buzunarul de la blugi, scoase de 
acolo o batistă oribilă, pe care o folosise mai devreme la 
curăţatul cuptorului. Îşi scoase repede bagheta, o îndreptă 
spre batistă şi zise: „lergeo”. Bagheta îndepărtă cea mai 
mare parte din grăsime. Arătând foarte mulţumit de el, Ron 
îi dădu Hermionei batista din care ieşea un pic de fum. 

— A... mersi, Ron... Îmi pare rău... Îşi suflă nasul şi 
sughiţă. Doar că e atât de groaznic, nu-i aşa? Im-mediat 
după Dumbledore... Pur şi simplu, nu-mi imaginasem 
niciodată că ar fi putut să moară Moody, părea atât de 
rezistent! 

— Da, ştiu, spuse Ron, strângând-o în braţe. Dar ştii ce ne- 
ar spune, dacă ar fi aici, cu noi? 

— Vi-vigilenţă continuă, răspunse Hermione, ştergându-se 
la ochi. 

— Exact, zise Ron, încuviinţând din cap. Ne-ar spune să 
învăţăm din ce i s-a întâmplat lui. lar eu am învăţat să nu 
am încredere în piticul ăla nemernic de Mundungus. 

Hermione râse un pic şi se aplecă să ridice alte două cărţi. 
În clipa următoare, Ron îşi retrase repede mâna din jurul 
umerilor ei, iar Hermionei îi căzu Cartea monstruoasă a 
monştrilor pe piciorul lui. Cartea scăpase din cureaua cu 
care era legată şi încerca să muşte fioroasă din glezna lui 
Ron. 

— Iartă-mă, iartă-mă! strigă Hermione, în timp ce Harry 
smulse cartea de pe piciorul lui Ron şi o legă la loc. 

— Dar ce faci cu toate cărţile astea? întrebă Ron, 
şchiopătând înapoi spre pat. 

— Încerc să hotărăsc pe care să le luăm cu noi, spuse 
Hermione. Când o să căutăm Horcruxurile. 

— A da, bineînţeles, spuse Ron, plesnindu-se peste frunte. 
Uitasem că o să mergem pe urmele lui Cap-de-Mort într-o 


bibliotecă mobilă. 

— Ha, ha! făcu Hermione, uitându-se la Silabarul 
Vrâjitorului. Credeţi că o să avem de tradus rune? E 
posibil... cred că ar fi mai bine să o luăm, pentru orice 
siguranţă. 

Dădu drumul Silabarului peste grămada mai mare şi ridică 
Hogwarts: o istorie. 

— Fiţi atenţi, spuse Harry. 

Se îndreptase. Ron şi Hermione îl priveau cu nişte feţe 
având expresii similare, resemnate şi sfidătoare. 

— Ştiu că după înmormântarea lui Dumbledore aţi spus că 
voiaţi să veniţi cu mine, începu Harry. 

— Iar o ia de la capăt, îi spuse Ron lui Hermione, dându-şi 
ochii peste cap. 

— Aşa cum ne aşteptam, oftă Hermione, întorcându-se la 
cărţi. Ştiţi, cred că o să iau totuşi Hogwarts: o istorie. Chiar 
dacă nu ne mai întoarcem acolo, nu cred că s-ar cădea să 
nu o avem la noi... 

— Fiţi atenţi! spuse Harry din nou. 

— Nu, Harry, fii tu atent, îi luă Hermione vorba din gură. 
Venim cu tine. Am hotărât asta de luni de zile - ba nu, de 
ani de zile. 

— Dar... 

— Taci, îl sfătui Ron. 

— Sunteţi siguri că v-aţi gândit bine? insistă Harry. 

— Păi, să vedem, zise Hermione, trântind „La braţ cu un 
căpcăun” peste grămada de cărţi date la o parte, cuo 
privire crâncenă. Împachetez de zile întregi, ca să putem 
pleca în orice clipă, ceea ce, pentru informaţia ta, să ştii că 
a implicat nişte vrăji destul de complicate, ca să nu mai 
vorbesc de şterpelirea tuturor proviziilor de Polipoţiune ale 
lui Ochi-Nebun, chiar pe sub nasul mamei lui Ron. În plus, 
le-am modificat amintirile părinţilor mei, ca să fie convinşi 
că de fapt îi cheamă Wendell şi Monica Wilkins şi că ambiția 
vieţii lor este să se mute în Australia, ceea ce au şi făcut. 
Asta ca să-i fie mai greu lui Cap-de-Mort să îi găsească şi să- 


i interogheze în legătură cu mine - sau cu tine, pentru că, 
din păcate, le-am spus destul de multe în ce te priveşte. 
Presupunând că voi supravieţui căutării Horcruxurilor, îi voi 
găsi pe mama şi pe tata şi voi ridica vraja. Dacă nu voi 
supravieţui - ei bine, cred că am făcut o vrajă destul de 
bună ca să rămână fericiţi şi în siguranţă. Vezi tu, Wendell şi 
Monica Wilkins nu ştiu că au o fiică. 

Hermionei i se umplură din nou ochii de lacrimi. Ron se 
dădu iar jos din pat, îşi puse mâna în jurul ei, încruntându- 
se la Harry şi reproşându-i parcă lipsa de tact. Lui Harry nu 
îi trecu prin minte ce ar fi putut să spună, poate şi din cauza 
faptului că era foarte ciudat ca Ron să dea cuiva lecţii de 
tact. 

— Hermione, îmi pare rău, nu am vrut să... 

— Nu ţi-ai dat seama că Ron şi cu mine ştim foarte bine ce 
s-ar putea întâmpla dacă venim cu tine? Ei bine, ştim. Ron, 
arată-i lui Harry ce ai făcut. 

— Lasă, de-abia a mâncat, spuse Ron. 

— Haide, trebuie să ştie! 

— Of, bine. Harry, vino aici! 

Pentru a doua oară, Ron îşi desprinse braţul din jurul 
Hermionei şi şchiopătă spre uşă. 

— Hai! 

— De ce? întrebă Harry, urmându-l pe Ron în holul micuţ. 

— Descendo! bolborosi Ron, îndreptându-şi bagheta către 
tavanul jos. Se deschise o trapă, chiar deasupra capetelor 
lor, şi o scară alunecă până în dreptul picioarelor lui Harry 
şi Ron. 

Prin gaura neagră se auzi un zgomot groaznic, ceva între 
un gâfâit şi un geamăt, amestecat cu un zgomot foarte 
neplăcut, ca de canal. 

— E vârcolacul vostru, nu? întrebă Harry, care nu mai 
întâlnise până atunci creatura care făcea câteodată gălăgie 
noaptea. 

— Da, el e, spuse Ron, urcând pe scară. Vino să-l vezi. 


Harry urcă după Ron cele câteva trepte care dădeau în 
podul mic. Intră până la umeri, înainte să zărească fiinţa 
ghemuită la câţiva metri de el, dormind în întuneric, cu 
gura larg deschisă. 

— Dar... arată... E normal ca vârcolacii să poarte pijama? 

— Nu, spuse Ron. Şi nici nu au părul roşcat, şi nici atâtea 
pustule. 

Harry contemplă creatura, uşor scârbit. Avea forma şi 
mărimea unui om şi, după ce ochii lui Harry se obişnuiră cu 
întunericul, văzu că purta o pijama veche de-a lui Ron. De 
asemenea, era sigur şi că vârcolacii erau de obicei destul de 
murdari şi chei, mai degrabă decât cu părul roşcat şi des şi 
acoperiţi cu băşici roşii. 

— El este... eu, înţelegi? spuse Ron. 

— Nu, făcu Harry. Nu înţeleg. 

— O să-ţi explic în camera mea, începe să mi se facă rău de 
la miros, spuse Ron. 

Coborâră şi Ron ridică scara înapoi în tavan, apoi se 
întoarseră la Hermione, care sorta cărţi în continuare. 

— Când vom pleca, vârcolacul o să vină şi o să stea aici, în 
camera mea, spuse Ron. Cred că de-abia aşteaptă... Mă 
TOg, e greu de spus, pentru că nu face altceva decât să 
geamă şi să saliveze şi să încuviinţeze din cap entuziasmat 
când aude de asta. În orice caz, o să fie varianta mea cu 
vintre-stropită. E bine, hm? 

Harry părea complet derutat. 

— E foarte bine! spuse Ron, în mod evident frustrat că 
Harry nu sesizase cât de strălucit era planul. Uite, când 
niciunul dintre noi trei nu se va mai întoarce la Hogwarts, 
toată lumea o să creadă că Hermione şi cu mine trebuie să 
fim cu tine, nu? 

Ceea ce înseamnă că Devoratorii Morţii se vor duce direct 
la familiile noastre, pentru a vedea dacă ştiu unde eşti. 

— Dar sperăm să pară că eu am plecat cu părinţii mei. 
Mulţi sânge-mâli au de gând să se ascundă în momentul 
ăsta, spuse Hermione. 


— Nu putem să ascundem întreaga mea familie, ar fi prea 
suspect şi nu pot să-şi dea cu toţii demisia, spuse Ron. Aşa 
că o să răspândim povestea că eu sunt grav bolnav de 
vintre-stropită şi că, din cauza asta, nu pot merge la şcoală. 
Dacă vine cineva să facă investigaţii, mama sau tata pot să 
le arate vârcolacul din patul meu, care e plin de pustule din 
cap până-n picioare. Vintrea-stropită este foarte 
contagioasă, aşa că nu va vrea nimeni să se apropie de el. Şi 
nu contează că nu o să poată spune nimic, pentru că se 
pare că oricum nu poţi vorbi după ce ciuperca se extinde 
până în gât. 

— Şi părinţii tăi ştiu şi ei de planul ăsta? întrebă Harry. 

— Tata ştie. L-a ajutat pe Fred şi pe George să transforme 
vârcolacul. Mama... mă rog, ai văzut şi tu cum e. Nu o să 
accepte că o să plecăm până ce nu vom fi deja plecaţi. 

Se lăsă tăcerea în cameră, singurele zgomote fiind nişte 
bufnituri uşoare, în timp ce Hermione arunca în continuare 
cărţi peste cele două grămezi. Ron stătea şi se uita la ea, iar 
Harry îi privea când pe unul, când pe altul, fără să poată 
spune nimic. Măsurile pe care le luaseră pentru a-şi proteja 
familiile îl făcură să îşi dea seama, mai clar decât ar fi putut- 
o face orice altceva, că aveau să vină cu el şi că ştiau exact 
cât de periculos putea fi. Voia să le spună cât de mult 
însemna asta pentru el, dar, pur şi simplu, nu fu în stare să 
găsească nişte cuvinte destul de importante. În tăcerea 
care se lăsase, se auzea vocea înăbuşită a doamnei Weasley, 
strigând cu patru etaje mai jos. 

— Probabil că Ginny a lăsat o urmă de praf pe cine ştie ce 
inel de şervet de masă, spuse Ron. Nu-mi dau seama de ce 
familia Delacour trebuie să vină cu două zile înainte de 
nuntă. 

— Sora lui Fleur este domnişoară de onoare, trebuie să fie 
aici la repetiţie şi este prea mică pentru a veni singură, 
spuse Hermione, uitându-se nehotărâtă la Cum să scapi de 
strigoi. 


— Ei bine, sosirea musafirilor o va face pe mama să fie şi 
mai stresată, spuse Ron. 

— Ceea ce trebuie să decidem, spuse Hermione, aruncând 
fără ezitare Teoria defensivei magice direct în coşul de 
gunoi şi ridicând Evaluarea educaţiei magice în Europa, 
este unde vom merge când vom pleca de aici. Harry, ştiu că 
ai zis că vrei să mergi întâi la Peştera lui Godric şi înţeleg de 
ce, dar... ăâ... nu ar fi mai bine ca prioritatea noastră să fie 
Horcruxurile? 

— Aş fi de acord cu tine, dacă am şti unde sunt 
Horcruxurile, spuse Harry, care nu credea că Hermione 
înţelegea cu adevărat dorinţa sa de a se întoarce la Peştera 
lui Godric. Mormintele părinţilor săi reprezentau doar unul 
dintre motive: avea un sentiment puternic, însă inexplicabil, 
că în locul acela avea să găsească nişte răspunsuri. Poate că 
era doar pentru că acolo supravieţuise blestemului fatal al 
lui Cap-de-Mort; pentru că acum era provocat să repete 
această vitejie, Harry se simţea atras de locul unde se 
întâmplase, dorindu-şi să înţeleagă. 

— Nu credeţi că e posibil ca Peştera lui Godric să fie 
supravegheată de Cap-de-Mort? întrebă Hermione. Nu s-ar 
putea aştepta să vrei să te întorci acolo, ca să vizitezi 
mormintele părinţilor tăi, odată ce vei fi liber să te duci 
unde vrei? 

Harry nu se gândise la asta. În timp ce se chinuia să 
găsească un contraargument, Ron vorbi şi el, urmându-şi, 
în mod evident, propriul şir al gândurilor. 

— Persoana asta, R. A. B., spuse el. Ştiţi voi, cel care a 
furat adevăratul medalion... 

Hermione încuviinţă din cap. 

— A scris în bilet că avea de gând să îl distrugă, nu-i aşa? 

Harry îşi trase rucsacul mai aproape şi scoase Horcruxul 
în care mai era încă biletul împăturit al lui R. A.B. 

— Am furat adevăratul Horcrusx şi intenţionez să-l distrug 
cât mai curând, citi Harry cu voce tare. 

— Dar dacă el nu l-a distrus? întrebă Ron. 


— Sau ea, interveni Hermione. 

— Nu contează, spuse Ron, ar însemna că am avea un 
lucru în minus de rezolvat! 

— Da, dar tot va trebui să încercăm să găsim medalionul 
adevărat, nu-i aşa? spuse Hermione. Să aflăm dacă a fost 
sau nu distrus. 

— Şi, odată ce-l vom găsi, cum se poate distruge un 
Horcrux? întrebă Ron. 

— Păi, spuse Hermione, am făcut nişte cercetări în 
legătura cu asta. 

— Cum? întrebă Harry. Parcă nu erau cărţi despre 
Horcruxuri la bibliotecă, nu? 

— Nu mai erau, spuse Hermione, roşind. Dumbledore le-a 
scos pe toate, dar... dar nu le-a distrus. 

Ron se îndreptă, făcând ochii mari. 

— Pentru numele izmenelor lui Merlin, cum ai reuşit să pui 
mâna pe cărţile acelea despre Horcruxuri? 

— Nu-nu le-am furat! spuse Hermione, uitându-se 
oarecum disperată când la Harry, când la Ron. Încă mai 
erau cărţi din bibliotecă, chiar dacă Dumbledore le luase de 
pe raft. În orice caz, dacă chiar ar fi vrut să nu mai ajungă 
nimeni la ele, sunt sigură că ar fi făcut în aşa fel încât să fie 
mult mai dificil... 

— Treci la subiect! spuse Ron. 

— Păi... a fost uşor, spuse Hermione cu o voce de-abia 
auzită. Am făcut doar o Vrajă de Chemare. Ştiţi voi - Accio. 
Şi... şi au zburat afară, pe fereastra din biroul lui 
Dumbledore direct în dormitorul fetelor. 

— Dar când ai făcut asta? întrebă Harry, privind-o pe 
Hermione cu un amestec de îndoială şi admiraţie. 

— Imediat după înmormântarea lui Dumbledore, spuse 
Hermione, aproape în şoaptă. Imediat după ce am hotărât 
că vom renunţa la şcoală şi vom pleca în căutarea 
Horcruxurilor. Când m-am întors să-mi iau lucrurile, mi-a 
trecut pur şi simplu prin minte că, până la urmă, cu cât 
ştiam mai multe despre ele, cu atât avea să fie mai bine... şi 


eram singură în cameră... aşa că am încercat... şi a mers. 
Au zburat direct pe fereastra deschisă şi... şi le-am băgat în 
bagaj. 

Înghiţi şi apoi spuse pe un ton implorator: 

— Nu pot să cred că Dumbledore s-ar fi supărat, nu este 
ca şi când vom folosi informaţiile pentru a face un Horcrux, 
nu-i aşa? 

— Ne auzi pe vreunul plângându-ne? spuse Ron. Păi şi 
unde sunt cărţile astea? 

Hermione cotrobăi o clipă şi apoi scoase din mormanul 
imens o carte mare, legată în piele neagră şi decolorată. 
Părea să îi fie destul de scârbă de ea şi o ţinea cu vârfurile 
degetelor, ca şi când ar fi fost ceva ce murise de curând. 

— Aceasta este cea în care sunt date instrucţiuni explicite 
despre crearea unui Horcrux. Secretele magiei celei mai 
întunecate este o carte îngrozitoare, de-a dreptul sinistră, 
plină de magie neagră. Mă întreb când le-o fi scos 
Dumbledore din bibliotecă... poate că a făcut-o abia când a 
devenit director, pun pariu că aici a găsit Cap-de-Mort toate 
informaţiile de care avea nevoie. 

— Atunci, de ce a trebuit să îl întrebe pe Slughorn cum să 
creeze un Horcrux, dacă citise deja cum să o facă? întrebă 
Ron. 

— A apelat la Slughorn doar ca să afle ce s-ar întâmpla 
dacă ţi-ai fragmenta sufletul în şapte, spuse Harry. 
Dumbledore era convins că ştia deja cum să facă un 
Horcrux înainte să-l fi întrebat pe Slughorn de ele. Cred că 
ai dreptate, Hermione, mai mult ca sigur că de acolo a 
obţinut informaţiile. 

— Şi cu cât am citit mai multe despre ele, spuse Hermione, 
cu atât par mai groaznice şi cu atât îmi vine mai greu să 
cred că a făcut şase. În cartea asta eşti avertizat de cât de 
instabil devine restul sufletului când este sfâşiat şi asta 
când creezi un singur Horcrux! 

Harry îşi aminti ce spusese odată Dumbledore, despre 
cum ajunsese Cap-de-Mort dincolo de răutatea obişnuită. 


— Nu există vreun mod în care să te reîntregeşti? Întrebă 
Ron. 

— Ba da, spuse Hermione, zâmbind cu amărăciune, dar ar 
fi nespus de dureros. 

— De ce? Cum se face? întrebă Harry. 

— Prin remuşcări, spuse Hermione. Trebuie să simţi cu 
adevărat ce-ai făcut. Există o condiţie. Se pare că durerea 
pe care o provoacă regretele te pot ucide. Nu ştiu de ce, 
dar nu îl văd pe Cap-de-Mort în situaţia asta, voi ce ziceţi? 

— Nu, spuse Ron, înainte ca Harry să poată răspunde. Şi 
scrie în cartea aia şi cum se pot distruge Horcruxurile? 

— Da, spuse Hermione, întorcând în acest timp paginile 
fragile de parcă ar fi examinat nişte măruntaie putrezite, 
pentru că îi avertizează pe vrăjitorii întunecaţi cât de 
puternice trebuie să fie vrăjile aruncate asupra lor. Din tot 
ce am citit, ce a făcut Harry cu pumnalul lui Cruplud a fost 
unul dintre puţinele mijloace sigure de a distruge un 
Horcrux. 

— Adică străpungerea cu un colţ de bazilisc? întrebă 
Harry. 

— A, păi norocul nostru că avem provizii întregi de colţi de 
bazilisc, spuse Ron. Chiar mă întrebam ce vom face cu ei. 

— Nu trebuie să fie neapărat un colţ de bazilisc, spuse 
Hermione răbdătoare. Trebuie să fie ceva atât de distructiv, 
încât Horcruxul să nu se mai poată repara singur. Veninul 
de bazilisc nu are decât un singur antidot, care este extrem 
de rar... 

— Lacrimile de phoenix, spuse Harry, încuviinţând din cap. 

— Exact, îl aprobă Hermione. Problema noastră este că 
există foarte puţine substanţe la fel de distructive ca 
veninul de bazilisc şi, în cazul tuturor, este periculos să le 
transporţi asupra ta. Însă este o problemă pe care va trebui 
să o rezolvăm, pentru că sfâşierea, strivirea sau lovirea unui 
Horcrux nu va fi de ajuns. Trebuie să fie distrus dincolo de 
remedieri magice. 


— Dar chiar dacă vom distruge chestia în care locuieşte, 
spuse Ron, de ce nu poate bucata de suflet dinăuntru să se 
ducă şi să trăiască în altceva? 

— Pentru că un Horcrux este exact opusul unei fiinţe 
umane. 

Văzând că Harry şi Ron păreau complet derutaţi, 
Hermione se grăbi să adauge: 

— Fiţi atenţi, Ron, dacă aş lua în clipa asta o sabie şi te-aş 
străpunge, nu ţi-aş răni deloc sufletul. 

— Ceea ce ar fi o mare consolare pentru mine, bineînţeles, 
spuse Ron. 

Harry râse. 

— Păi chiar ar trebui să fie! Ceea ce vreau să spun este că 
indiferent ce s-ar întâmpla cu corpul tău, sufletul ar 
supravieţui neatins, spuse Hermione. Dar cu Horcruxul este 
exact invers. 

Viaţa fragmentului de suflet din el depinde de recipient, de 
corpul său vrâjit. Nu poate exista fără el. 

— Jurnalul acela a cam murit când l-am străpuns, spuse 
Harry, amintindu-şi cum cerneala cursese ca sângele din 
paginile găurite şi ţipetele bucății de suflet a lui Cap-de- 
Mort, când dispăruse. 

— Şi, odată ce jurnalul a fost distrus complet, bucata de 
suflet închisă în el nu a mai putut exista. Ginny a încercat să 
scape de jurnal înaintea ta, aruncându-l în toaletă, dar, în 
mod evident, s-a întors ca nou-nouţ. 

— Stai aşa, spuse Ron, încruntându-se. Fragmentul de 
suflet din jurnalul acela a posedat-o pe Ginny, nu-i aşa? Cum 
funcţionează asta? 

— Atâta timp cât recipientul magic rămâne intact, bucata 
de suflet din interior poate intra şi ieşi din cineva, dacă se 
ataşează prea tare de obiect. Nu mă refer la ţinerea lui 
pentru prea mult timp, nu are nici o legătură cu atingerea 
acestuia, adăugă ea, înainte ca Ron să poată vorbi. Mă refer 
la apropiere emoţională. Ginny a scris toate trăirile ei în 
jurnalul acela, devenind extrem de vulnerabilă. Nu e deloc 


bine să te ataşezi prea mult sau să devii dependent de 
Horcrux. 

— Mă întreb oare cum a distrus Dumbledore inelul, spuse 
Harry. De ce nu l-am întrebat? Nu m-am... 

Vocea i se pierdu... se gândea la toate lucrurile despre 
care ar fi trebuit să îl întrebe pe Dumbledore şi acum, după 
moartea directorului, avea senzaţia că ratase foarte multe 
ocazii, cât fusese în viaţă Dumbledore, de a afla mai multe... 
de a afla totul... 

Tăcerea fu spartă când uşa se deschise de perete cu o 
bufnitură cutremurătoare. Hermione ţipă şi dădu drumul 
cărţii Secretele magiei celei mai întunecate, $mecherilă 
fugi sub pat, şuierând indignat, Ron sări de pe pat, alunecă 
pe un ambalaj aruncat de broscuţă de ciocolată şi se lovi cu 
capul de peretele de vizavi, iar Harry se grăbi instinctiv să- 
şi ia bagheta, înainte de a-şi da seama că o avea în faţă pe 
doamna Weasley, cu părul ciufulit şi chipul contorsionat de 
furie. 

— Îmi pare rău să întrerup această drăgălaşă reuniune, 
spuse ea, cu vocea tremurândă. Sunt convinsă că vreţi să vă 
odihniţi... dar în camera mea sunt stivuite cadouri de nuntă 
care trebuie sortate şi aveam senzaţia că vă arătaserăţi de 
acord să mă ajutaţi. 

— Ah, da, spuse Hermione, sărind în picioare cu o expresie 
îngrozită şi făcând cărţile să zboare peste tot în jur, o să vă 
ajutăm... lertaţi-ne... 

Aruncă o privire speriată spre Harry şi Ron şi ieşi imediat 
din cameră după doamna Weasley. 

— Parcă suntem spiriduşi de casă, se plânse Ron în şoaptă, 
masându-şi în continuare capul, urmând-o şi el, împreună 
cu Harry. Dar fără satisfacţiile muncii. Cu cât o să se 
termine mai repede nunta, cu atât o să fiu mai fericit. 

— Da, spuse Harry, atunci nu o să mai avem nimic de făcut 
decât să găsim Horcruxuri... o să fie ca în vacanţă, nu-i aşa? 

Pe Ron îl pufni râsul, dar se opri brusc la vederea 
mormanului imens de cadouri de nuntă care îi aştepta în 


camera doamnei Weasley. 

Familia Delacour sosi în dimineaţa următoare, la ora 
unsprezece. Între timp, Harry, Ron, Hermione şi Ginny 
ajunseseră să îi antipatizeze sincer pe membrii familiei 
Delacour şi Ron se întoarse ţopăind supărat în camera sa, 
pentru a-şi pune şosete asortate, iar Harry încercă să-şi 
netezească părul. 

Odată ce fură cu toţi consideraţi destul de dichisiţi, ieşiră 
în curtea însorită, pentru a-i aştepta pe musafiri. Harry nu 
mai văzuse niciodată curtea atât de curată. Ceaunele 
ruginite şi cizmele vechi de cauciuc care erau de obicei pe 
treptele de lângă uşa din spate dispăruseră şi fuseseră 
înlocuite cu două Tufe Tremurătoare noi, aşezate în ghivece 
mari, de-o parte şi de alta a uşii. Deşi nu bătea deloc vântul, 
frunzele se unduiau uşor, generând un efect plăcut de 
adiere. Găinile fuseseră închise în coteţ, peluza fusese 
greblată, iar plantele din grădina din apropiere fuseseră 
tunse, curățate şi în general aranjate, deşi lui Harry, căruia 
îi plăcea mai mult când era sălbatică, i se păru destul de 
pustie fără contingentul obişnuit de pitici neastâmpăraţi. 

Pierduse numărul armatei de vrăji de protecţie care 
fuseseră aruncate asupra Vizuinei de către Ordin şi 
minister, tot ce ştia era că nimeni nu mai putea să vină 
direct acolo prin mijloace magice. Drept urmare, domnul 
Weasley se dusese să îi întâmpine pe membrii familiei 
Delacour în vârful unui deal din apropiere, unde aveau să 
sosească într-un Portal. 

Primul semn al venirii lor fu un hohot de râs foarte ascuţit, 
dovedit a fi al domnului Weasley, care apăru în poartă 
câteva clipe mai târziu, încărcat cu bagaje şi deschizându-i 
calea unei femei frumoase, blonde, îmbrăcate cu haine verzi 
de culoarea frunzei, care nu putea fi decât mama lui Fleur. 

— Maman! strigă Fleur, fugind să o îmbrăţişeze. Papa! 

Monsieur Delacour nu era nici pe departe la fel de chipeş 
pe cât era soţia sa de frumoasă, avea cu un cap mai puţin şi 
era extrem de dolofan, cu o barbă neagră, mică şi ascuţită. 


Cu toate acestea, părea un om binevoitor. Se apropie de 
doamna Weasley cu nişte sărituri mici, încălţat cu cizme cu 
toc înalt, sărutând-o de două ori pe fiecare obraz şi 
zăpăcind-o. 

— V-aţi derrranjat prea mult, spuse el cu o voce joasă. 
Fleurrr ne-a spus că aţi muncit încontinuu. 

— Vai, e o nimica toată, o nimica toată! ciripi doamna 
Weasley. O plăcere! 

Ron se descărcă dându-i un şut unui pitic care se iţise din 
spatele unei Tufe Tremurătoare. 

— Stimată doamnă! spuse monsieur Delacour, zâmbind şi 
ţinând în continuare mâna doamnei Weasley între mâinile 
sale grăsuţe. Suntem deosebit de onoraţi de unirea 
apropiată a familiilorrr noastrrre! Daţi-mi voie să v-o 
prezint pe soţia mea, Apolline. 

Doamna Delacour se apropie parcă plutind şi se aplecă să 
o sărute şi ea pe doamna Weasley. 

— Enchantee, spuse ea. Soţul dumneavoastrrră ne-a 
povestit nişte întâmplărrri atât de amuzante! 

Domnul Weasley râse ca un nebun, dar doamna Weasley îi 
aruncă o privire care îl reduse instantaneu la tăcere, 
făcându-l să adopte o expresie potrivită cuiva care veghea 
un prieten drag, aflat pe patul de moarte. 

— Şi cred că aţi cunoscut-o deja pe fiica noastră mai mică, 
Gabrrrielle! spuse monsieur Delacour. 

Gabrielle era Fleur în miniatură, avea unsprezece ani şi 
părul blond argintiu îi ajungea până la talie. Îi zâmbi larg 
doamnei Weasley şi o îmbrăţişă, apoi îi aruncă o privire 
radiantă lui Harry, fluturând din gene. Ginny îşi drese vocea 
cu subînţeles. 

— Poftiţi înăuntru, vă rog! spuse doamna Weasley veselă şi 
îi conduse pe membrii familiei Delacour în casă, pe fundalul 
multor „Dar vă rog!”, „După dumneavoastră!” şi „Nu aveţi 
pentru ce!”. 

Cei din familia Delacour se dovediră cât de curând nişte 
oaspeţi harnici şi plăcuţi. Totul îi mulțumea şi erau dornici 


W 


să ajute la pregătirile pentru nuntă. Monsieur Delacour 
considera totul, de la planurile de repartizare a invitaţilor la 
pantofii domnişoarelor de onoare, ca fiind „charmant”. 
Madame Delacour era desăvârşită în vrăjile casnice şi 
curăţase cuptorul cum se cuvine într-o clipită, iar Gabrielle 
mergea peste tot după sora ei, încercând s-o ajute cum 
putea mai bine, turuind în franceză. 

Dezavantajul era că Vizuina nu fusese concepută pentru a 
adăposti atât de mulţi oameni. Domnul şi doamna Weasley 
dormeau acum în sufragerie, după ce rezistaseră 
protestelor lui monsieur şi madame Delacour şi insistaseră 
ca aceştia să doarmă în dormitorul lor. Gabrielle dormea cu 
Fleur în fosta cameră a lui Percy, iar Bill avea să împartă 
camera cu Charlie, cavalerul său de onoare, când avea să se 
întoarcă din România. Ocaziile de a face planuri împreună 
deveniră practic inexistente şi, de disperare, Harry, Ron şi 
Hermione se oferiră voluntari să hrănească găinile doar 
pentru a scăpa din casa supraaglomerată. 

— Şi tot nu ne lasă în pace! se răsti Ron, în timp ce a doua 
încercare de a se întâlni toţi în curte eşuă din cauza 
doamnei Weasley, care apăru cu un coş mare de rufe în 
braţe. 

— A, aţi dat de mâncare la găini, ce bine, strigă ea, 
apropiindu-se de ei. Mai bine le-am închide acum, înainte să 
vină oamenii mâine... să ridice cortul pentru nuntă, explică 
ea, făcând o pauză, pentru a se sprijini de coteţ. Părea că 
ajunsese la capătul puterilor. Corturile Magice ale lui 
Millamant... sunt foarte bune. O să-i însoţească Bill... ar fi 
mai bine să stai în casă cât sunt aici, Harry. Recunosc că 
toate vrăjile astea de protecţie complică foarte mult 
organizarea unei nunţi. 

— Îmi pare rău, spuse Harry cu umilinţă. 

— A, fii serios, dragul meu! spuse numaidecât doamna 
Weasley. Nu voiam să spun că... până la urmă, siguranţa ta 
este cea mai importantă! De fapt, Harry, chiar voiam să te 


întreb cum ai vrea să îţi sărbătoreşti ziua de naştere. 
Împlineşti şaptesprezece ani, este o zi importantă... 

— Nu vreau nimic special, spuse Harry repede, 
imaginându-şi deranjul în plus pe care l-ar fi pricinuit. 
Sincer, doamnă Weasley, o cină obişnuită ar fi mai mult 
decât de ajuns... este chiar ziua de dinaintea nunţii... 

— A, păi, dacă eşti sigur, dragul meu... să-i invit pe Remus 
şi pe 'Tonks, nu-i aşa? Şi pe Hagrid... 

— Ar fi grozav, spuse Harry. Dar vă rog să nu vă deranjaţi 
prea tare. 

— Nici un deranj, nici un deranj... nici nu se pune 
problema... 

Se uită la el îndelung, cercetător, apoi zâmbi cu tristeţe, se 
îndreptă de spate şi se îndepărtă. Harry o privi fluturându- 
şi bagheta în apropierea sforii de rufe, făcând rufele umede 
să se ridice în aer şi să se agaţe singure, şi simţi dintr-odată 
un val de remuşcare pentru toate greutăţile şi durerea pe 
care i le provoca. 

Capitolul VII. 

Testamentul lui Albus Dumbledore. 

Mergea de-a lungul unui drum de munte învăluit în lumina 
rece şi albăstruie a răsăritului. Mult mai jos se vedea umbra 
unui orăşel înconjurat de ceaţă. Oare cel pe care îl căuta 
era acolo? Bărbatul de care avea atât de mare nevoie încât 
nu putea să se mai gândească la altceva, bărbatul care avea 
răspunsul, răspunsul pentru problema sa... 

— Hei, trezeşte-te! 

Harry deschise ochii. Încă era întins pe patul suprapus din 
camera murdară de la mansardă a lui Ron. Soarele încă nu 
răsărise şi camera era întunecată. Pigwidgeon dormea 
dusă, cu capul sub aripioară. Pe Harry îl ustura cicatricea 
de pe frunte. 

— Vorbeai în somn. 

— Da? 

— Da. „Gregorovitch”. Tot repetai „Gregorovitch”. 


Harry nu-şi pusese ochelarii, iar chipul lui Ron i se părea 
puţin neclar. 

— Cine e Gregorovitch? 

— Eu de unde să ştiu? Tu îi spuneai numele. 

Harry îşi masă cicatricea şi începu să se gândească. Avea 
ideea vagă că mai auzise numele acesta, dar nu îşi putea 
aminti unde. 

— Cred că îl caută Cap-de-Mort. 

— Bietul om, spuse Ron cu patimă. 

Harry se ridică în capul oaselor, masându-şi în continuare 
cicatricea - acum se trezise de-a binelea. Încercă să îşi 
aducă aminte exact ce văzuse în vis, dar nu îşi aminti decât 
un orizont muntos şi silueta unui sat la poalele unei văi 
adânci. 

— Cred că a plecat din ţară. 

— Cine, Gregorovitch? 

— Cap-de-Mort. Cred că este undeva în străinătate, îl 
caută pe Gregorovitch. Nu părea să fie un loc din Marea 
Britanie 

— Crezi că poţi să vezi din nou în mintea lui? 

Ron părea îngrijorat. 

— Te rog, nu-i spune Hermionei, îl rugă Harry. Deşi chiar 
nu-mi dau seama cum se aşteaptă să mă opresc să mai văd 
lucruri în vis... 

Se uită în sus, la colivia lui Pigwidgeon, gândindu-se... de 
ce îi era familiar numele „Gregorovitch”? 

— Cred, spuse el încet, că are legătură cu vâjthaţul. E o 
legătură, dar nu pot să-mi dau seama care anume. 

— Cu vâjthaţul? întrebă Ron. Sigur nu te gândeşti la 
Gorgovitch? 

— La cine? 

— Dragomir Gorgovitch, înaintaş, a fost transferat la 
Tunurile din Chudley pentru o sumă record, acum doi ani. 
Deţine recordul pentru cele mai multe baloane scăpate într- 
un sezon. 

— Nu, spuse Harry. Sigur nu mă gândesc la Gorgovitch. 


— Şi eu încerc să nu mă gândesc prea des, spuse Ron. Păi, 
la mulţi ani! 

— Uau... aşa e, am uitat! Am împlinit şaptesprezece ani! 

Harry înşfăcă bagheta de lângă pat, o îndreptă către 
biroul plin de lucruri pe care îşi lăsase ochelarii şi zise: 
„Accio Ochelari!”. 

Deşi erau cam la un metru depărtare, simţi o mare 
satisfacţie să îi vadă zburând spre el, cel puţin până când îl 
loviră în ochi. 

— Elegant, nu glumă, pufni Ron. 

Bucurându-se că îi fusese anulat Identificatorul, Harry 
făcu lucrurile lui Ron să zboare prin cameră, trezind-o pe 
Pigwidgeon şi făcând-o să ţopăie entuziasmată prin colivie. 

Harry încercă de asemenea să îşi lege şireturile de la 
adidaşi cu ajutorul magiei (după aceea, îi luă câteva minute 
numai ca să desfacă nodul) şi, doar de plăcere, prefăcu 
robele portocalii din afişele lui Ron cu Tunurile din Chudley 
în unele de-un albastru aprins. 

— Eu mi-aş închide şliţul cu mâna, dacă aş fi în locul tău, îl 
sfătui Ron pe Harry şi începu să râdă când Harry verifică 
imediat dacă se închisese la pantaloni. Uite cadoul. Desfă-l 
aici, mai bine să nu-l vadă mama. O carte? spuse Harry, 
luând în mână pachetul dreptunghiular. Puțin cam departe 
de tradiţie, nu? 

— Nu e o carte obişnuită, spuse Ron. E aur pur: 
Douăsprezece metode garantate pentru a fermeca 
vrăjitoarele. Explică tot ce trebuie să ştii despre fete. Dacă 
aş fi avut-o anul trecut, aş fi ştiut exact cum să scap de 
Lavender şi cum să mă descurc cu... mă rog. Fred şi George 
mi-au dat un exemplar şi am învăţat o grămadă de lucruri. 
N-o să-ţi vină să crezi şi să ştii că nu e doar despre vrăjile 
cu bagheta. 

Când ajunseră în bucătărie, găsiră pe masă un morman de 
cadouri care îl aşteptau pe Harry. Bill şi monsieur Delacour 
terminau de mâncat şi doamna Weasley vorbea cu ei, 
prăjind în acelaşi timp ceva în tigaie. 


— Arthur m-a rugat să îţi urez „La mulţi ani”, Harry, spuse 
doamna Weasley, zâmbindu-i larg. A trebuit să plece mai 
devreme la serviciu, dar va veni la timp pentru cină. Cadoul 
nostru este cel de deasupra. 

Harry se aşeză, luă pacheţelul pătrăţos pe care i-l indicase 
doamna Weasley şi îl desfăcu. Înăuntru era un ceas foarte 
asemănător cu cel pe care doamna şi domnul Weasley i-l 
făcuseră cadou lui Ron când împlinise şaptesprezece ani - 
auriu, cu stele care se învârteau în jurul cadranului, în locul 
limbilor obişnuite. 

— Este o tradiţie să-i dai unui vrăjitor un ceas atunci când 
devine major, spuse doamna Weasley, privindu-l 
nerăbdătoare de lângă aragaz. Mă tem că acesta nu este 
nou cum era al lui Ron, a fost de fapt al fratelui meu, 
Fabian, şi el nu prea avea grijă de lucrurile lui, este un pic 
zgâriat pe spate, dar... 

Lăsă fraza neterminată, pentru că Harry se ridicase deja şi 
o îmbrăţişase. Încercă să-i transmită prin această 
îmbrăţişare multe lucruri nespuse şi poate că ea le înţelese, 
pentru că îl atinse stingherită pe obraz când el îi dădu 
drumul, apoi îşi flutură bagheta destul de neîndemânatică, 
răsturnând jumătate din costiţa afumată din tigaie direct pe 
podea. 

— La mulţi ani, Harry! spuse Hermione, intrând grăbită în 
bucătărie şi punând cadoul ei peste celelalte. Nu este cine 
ştie ce, dar sper să îţi placă. Tu ce i-ai luat? îl întrebă ea pe 
Ron, care păru să nu o audă. 

— Hai, deschide cadoul de la Hermione! zise Ron. 

Îi cumpărase un Tradar nou. Celelalte pachete conţineau 
un aparat de ras fermecat, de la Bill şi Fleur. („Da, acesta îţi 
va oferrri cel mai bun bărrrberrrit posibil”, îl asigură 
monsieur Delacour, „darrr trrrebuie să îi spui clarrr ce 
vrrrei... pentrrru că altfel, s-arrr putea să te trrrezeşti că ai 
mult mai puţin părrr decât ţi-ai dorrri...”), dulciuri de la 
familia Delacour şi o cutie enormă cu ultimele produse 
Weasley Bing-Bong din partea lui Fred şi George. 


Harry, Ron şi Hermione nu mai rămaseră la masă, dat 
fiindcă nu mai era deloc spaţiu în bucătărie odată cu sosirea 
lui madame Delacour, Fleur şi Gabrielle. 

— Îţi împachetez eu astea, spuse Hermione veselă, luându- 
i lui Harry cadourile din braţe, în timp ce toţi trei se duceau 
înapoi la etaj. Aproape că am terminat, mai aştept doar să 
iasă de la spălat ultimele perechi de pantaloni Ron... 

Bolboroseala lui Ron fu întreruptă de o uşă care se 
deschise pe holul de la etajul unu. 

— Harry. Poţi să vii puţin? 

Era Ginny. Ron se opri brusc, dar Hermione îl apucă de cot 
şi îl trase în sus pe scări. Harry o urmă neliniștit pe Ginny în 
camera ei. 

Nu mai intrase niciodată acolo. Era mică, dar luminoasă. 
Pe un perete era un afiş mare cu formaţia vrâăjitorească 
„Surorile Stranii” şi pe celălalt era o poză cu Gwenog Jones, 
căpitanul echipei de vâjthaţ a vrăjitoarelor „Harpiile din 
Holyhead”. Biroul se afla în faţa unei ferestre deschise care 
dădea spre livada unde el şi Ginny jucaseră odată vâjthaţ la 
dublu contra lui Ron şi a Hermione şi unde acum se afla un 
cort mare sidefiu. Steagul auriu din vârf era la acelaşi nivel 
cu fereastra lui Ginny. Ginny se uită în sus, privindu-l pe 
Harry în ochi, trase aer în piept şi zise: 

— La mulţi ani! 

— Da... mersi. 

Se uita lung la el; lui însă îi era greu să o privească, era ca 
şi când s-ar fi uitat direct la o lumină foarte puternică. 

— E frumoasă priveliştea, spuse el încet, arătând spre 
fereastră. 

Ginny ignoră aceste cuvinte şi Harry nu putu să o 
condamne. 

— Nu am ştiut ce să-ţi iau cadou, spuse ea. 

— Nu era nevoie să îmi iei nimic. 

Făcu abstracţie şi de replica aceasta. 

— Nu am ştiut ce ţi-ar fi mai de folos. Trebuia să fie mic, 
pentru că altfel nu ai fi putut să-l iei cu tine. 


Îndrăzni să se uite la ea. Nu avea lacrimi în ochi, acesta 
era unul din numeroasele lucruri minunate la Ginny, rareori 
plângea. Lui Harry îi trecuse câteodată prin minte că poate 
o întărise faptul că avea şase fraţi. Făcu un pas spre el, 
venind mai aproape. 

— Aşa că m-am gândit să-ţi dau ceva care să-ţi aducă 
aminte de mine, ştii tu, dacă te întâlneşti cu vreo Veela cât o 
să fii plecat pe unde te-oi duce. 

— Sincer să fiu, cred că ocaziile de ieşit cu fete la întâlniri 
vor fi destul de rare. 

— Iată şi vestea bună pe care o aşteptam, şopti ea, şi în 
clipa următoare, îl sărută aşa cum nu îl mai sărutase 
niciodată până atunci, iar Harry o sărută şi el. 

Era o uitare divină, mai bună decât orice whisky-foc; ea 
era singurul lucru real de pe lume: Ginny, în braţele lui - o 
mână o avea pe spatele ei şi cealaltă în părul ei lung, cu un 
miros dulceag... 

Uşa se deschise brusc la perete în spatele lor şi cei doi se 
depărtară instantaneu. 

— A, spuse Ron ostentativ. Scuze. 

— Ron! 

Hermione se afla exact în spatele lui, cu răsuflarea tăiată. 
Se lăsă o tăcere apăsătoare, apoi Ginny spuse cu o voce 
slabă şi monotonă: 

— Atunci, la mulţi ani, Harry. 

Ron avea urechile roşii ca focul, iar Hermione părea 
neliniştită. 

Harry voia să le trântească amândorura uşa în nas, dar 
simţea că, odată ce deschiseseră uşa, o pală de vânt rece 
intrase în cameră şi clipa de fericire se spărsese ca un 
balon de săpun. Toate motivele pentru care pusese capăt 
relaţiei cu Ginny, pentru a fi cât mai departe de ea, păreau 
să se fi strecurat înapoi în cameră odată cu venirea lui Ron 
şi orice urmă de minunată uitare dispăruse cu desăvârşire. 

Se uită la Ginny, dorind să spună ceva, deşi abia dacă ştia 
ce, însă ea se întorsese cu spatele la el. Harry se gândi că 


poate era una dintre puţinele daţi când cedase, lăsându-se 
în voia lacrimilor. Nu avea cum să o liniştească de faţă cu 
Ron. 

— Ne vedem mai târziu, spuse el şi ieşi din cameră după 
Ron şi Hermione. 

Ron cobori cu paşi mari la parter, trecu prin bucătăria încă 
aglomerată şi ieşi în curte; Harry ţinu pasul cu el în tot 
acest timp, iar Hermione mergea repede în urma lor, 
arătând speriată. 

Odată ajunşi pe peluza proaspăt tunsă, unde era linişte, 
Ron începu să ţipe la Harry: 

— I-ai dat papucii. Acum ce vrei, s-o dai iar peste cap? 

— Nu o dau deloc peste cap, spuse Harry, în timp ce 
Hermione îi ajunse din urmă. 

— Ron... 

Dar Ron ridică mâna, făcându-i semn să tacă. 

— A fost dărâmată când te-ai despărţit de ea... 

— Şi eu la fel. Ştii de ce am făcut-o, nu a fost pentru că am 
vrut. 

— Da, dar acum te apuci să o săruţi şi o să-şi facă din nou 
speranţe... 

— Nu e proastă, ştie că nu putem fi împreună, nu se 
aşteaptă să... să ajungem să ne căsătorim la un moment dat 
sau... 

Când rosti aceste cuvinte, lui Harry îi apăru în minte 
imaginea clară a lui Ginny îmbrăcată în rochie albă, 
căsătorindu-se cu un străin înalt, antipatic şi lipsit de chip. 

Într-o clipă, avu o străfulgerare: viitorul ei era deschis şi 
fără piedici, în timp ce viitorul lui... nu putea să vadă nimic 
altceva în afară lui Cap-de-Mort. 

— Dacă o pipăi tot timpul cu prima ocazie pe care... 

— Nu o să se mai întâmple, spuse Harry cu fermitate. 

Cerul era complet senin, dar lui i se părea că soarele 
intrase în nori. 

— În ordine? 


Ron părea pe jumătate supărat, pe jumătate ruşinat; se 
legănă în faţă şi în spate pentru o clipă şi apoi spuse: 

— În ordine atunci, €... da. 

Ginny nu mai încercă să rămână între patru ochi cu Harry 
în ziua aceea şi nu făcu şi nu zise nimic care să sugereze că 
în cameră avusese loc ceva mai mult decât o discuţie 
politicoasă. Cu toate astea, sosirea lui Charlie veni ca o 
uşurare pentru Harry. Avu ocazia de a-şi schimba gândurile, 
văzând-o pe doamna Weasley cum îl obligă pe Charlie să se 
aşeze, ridicându-şi bagheta ameninţător şi anunțând că era 
momentul să fie tuns cum se cuvine. Dat fiind că cina în 
cinstea lui Harry ar fi fost imposibil de ţinut în bucătăria 
Vizuinii chiar şi înainte de sosirea lui Charlie, Lupin, Tonks 
şi Hagrid, mai multe mese fură puse cap la cap în grădină. 
Fred şi George vrăjiră nişte felinare mov, decorate cu 
numărul 17 mare, să plutească deasupra musafirilor. 
Mulțumită îngrijirilor doamnei Weasley, rana lui George era 
perfect curată, dar Harry nu se obişnuise încă să vadă 
gaura neagră din capul lui, în ciuda numeroaselor glume 
ale gemenilor pe marginea acestui subiect. 

Hermione făcu să ţâşnească panglici mov şi aurii din vârful 
baghetei ei, lăsându-le să se aranjeze artistic peste copaci şi 
tufişuri. 

— Drăguţ, spuse Ron, în timp ce, cu o ultimă mişcare de 
baghetă, Hermione transformă frunzele mărului sălbatic în 
unele aurii. Chiar te pricepi la lucruri din astea. 

— Mulţumesc, Ron! spuse Hermione, părând mulţumită, 
dar şi puţin derutată. 

Harry se întoarse cu spatele, zâmbind în sinea lui. Ceva îi 
spunea că va găsi un capitol despre complimente când va 
avea timp să frunzărească exemplarul său din 
Douăsprezece metode garantate pentru a fermeca 
vrăjitoarele; întâlni privirea lui Ginny şi îi zâmbi, înainte de 
a-şi aminti de promisiunea pe care i-o făcuse lui Ron, aşa că 
începu brusc să discute cu monsieur Delacour. 


— Daţi-vă la o parte, daţi-vă la o parte! ciripi doamna 
Weasley, intrând pe poartă cu ceea ce părea a fi o hoţoaică 
uriaşă, de mărimea unei mingi de plajă, care plutea în faţa 
ei. 

Câteva clipe mai târziu, Harry îşi dădu seama că era tortul 
său, pe care doamna Weasley, cu ajutorul baghetei, îl făcea 
să zboare, în loc să rişte să îl care, păşind pe pământul 
neuniform. 

Când tortul ateriză în sfârşit în mijlocul mesei, Harry 
spuse: 

— Arată extraordinar, doamnă Weasley. 

— Ah, e o nimica toată, dragul meu, spuse ea cu afecţiune. 

Ron îi făcu semn lui Harry din spatele ei, aprobând şi 
formând din buze cuvintele: „Frumos”. 

La ora şapte, sosiseră toţi oaspeţii, conduşi imediat în casă 
de către Fred şi George, care îi aşteptaseră la capătul 
drumului. Hagrid marcase ocazia purtând cel mai bun şi 
mai îngrozitor costum al său, cel brun şi păros. Deşi Lupin 
zâmbi când dădu mâna cu el, Harry avu senzaţia că părea 
destul de nefericit. Era extrem de ciudat: Tonks stătea 
lângă el şi părea să radieze pur şi simplu de fericire. 

— La mulţi ani, Harry! spuse ea, îmbrăţişându-l călduros. 

— Măi să fie, şaptesprezece ani! zise Hagrid, primind de la 
Fred un pahar cu vin de mărimea unei găleți. Şase ani în 
cap din ziua în care ne-am cunoscut, Harry, mai ţii minte? 

— Vag, spuse Harry, zâmbindu-i. Nu cumva ai dărâmat uşa 
de la intrare, l-ai pricopsit pe Dudley cu o coadă de porc şi 
mi-ai spus că eram vrăjitor? 

— Ei, nu mai ţin minte toate detaliile, râse Hagrid. Totu-i 
bine, Ron, Hermione? 

— Suntem bine, spuse Hermione. Dar tu? 

— Ei, nu rău. Am fost ocupat, avem nişte unicorni nou 
născuţi, o să vi-i arăt când vă întoarceţi... Harry evită să 
întâlnească privirile lui Ron şi Hermione, în timp ce Hagrid 
se căută în buzunar. Poftim, Harry, n-am ştiut ce să-ţi iau, 
dar după aia mi-am adus aminte de asta. 


Scoase o punguţă cu şnur lung, destul de păroasă, menită 
în mod evident a fi purtată la gât. 

— E din moleschin. Poţi să ascunzi orice vrei în ea şi 
nimeni în afară de proprietar nu le mai poate scoate. Sunt 
foarte rare. 

— Mersi, Hagrid! 

— Cu plăcere, spuse Hagrid, fluturând o mână cât un 
capac de tomberon. Uite-l pe Charlie! Dintotdeauna mi-a 
plăcut de el - hei, Charlie! 

Charlie se apropie, trecându-şi mâna oarecum cu părere 
de rău peste noua tunsoare extrem de scurtă. Era mai 
scund decât Ron, îndesat, cu multe arsuri şi zgârieturi pe 
braţele sale musculoase. 

— Salut, Hagrid, ce mai faci? 

— Tot vreau să-ţi scriu de o grămadă de vreme. Ce mai 
face Norbert? 

— Norbert? râse Charlie. Creasta Norvegiană? Acum îi 
spunem Norberta. 

— Cum - Norbert e fată? 

— O, da, spuse Charlie. 

— Dar cum poţi să-ţi dai seama? întrebă Hermione. 

— Femelele sunt mult mai agresive, spuse Charlie. 

Se uită peste umăr şi cobori vocea: 

— Aş vrea ca tata să ajungă mai repede. Mama e din ce în 
ce mai îngrijorată. 

Se uitară cu toţii la doamna Weasley. Aceasta încerca să 
discute cu madame Delacour, însă se tot uita înspre poartă. 
— Cred că ar fi mai bine să începem fără Arthur, le strigă 
ea celor din grădină, câteva clipe mai târziu. Trebuie să fi 

fost reţinut la... Ah! 

Îl văzură toţi în acelaşi timp: o dâră de lumină care se opri 
din zbor în grădină, aterizând pe masă, unde luă forma unei 
nevăstuici argintii, ridicată pe picioarele din spate şi 
vorbind cu vocea domnului Weasley: 

— Vin cu ministrul Magiei. 


Patronusul se dizolvă în aer, lăsându-i pe membrii familiei 
lui Fleur privind uimiţi spre locul în care dispăruse. 

— Nu artrebui să fim aici, spuse Lupin numaidecât. Harry 
îmi pare rău - o să-ţi explic cu altă ocazie... 

O apucă pe 'Ilonks de încheietură şi o trase după el, 
ajunseră la gard, săriră şi dispărură din câmpul vizual al 
celorlalţi. Doamna Weasley părea foarte derutată. 

— Cu ministrul - dar de ce? Nu înţeleg... 

Dar nu mai fu timp să discute despre asta; o clipă mai 
târziu, domnul Weasley apăru din senin la poartă, însoţit de 
Rufus Scrimgeour, care era uşor de recunoscut după coama 
de păr grizonat. Cei doi nou-veniţi traversară grădina cu 
paşi mari, îndreptându-se spre masa luminată de felinare, 
unde toţi stăteau tăcuţi şi îi priveau cum se apropiau. Când 
Scrimgeour ajunse în zona luminată de felinare, Harry 
observă că părea mult mai îmbătrânit decât ultima dată 
când îl văzuse, era costeliv şi posomorât. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, spuse Scrimgeour, 
şchiopătând până în dreptul mesei. Mai ales că văd că 
întrerup o petrecere. 

Ochii îi poposiră pentru o clipă asupra uriaşei hoţoaice 
aurii. 

— La mulţi ani! 

— Mulţumesc, spuse Harry. 

— Aş vrea să vorbesc cu tine, continuă Scrimgeour. Şi cu 
domnul Ronald Weasley, şi cu domnişoara Hermione 
Granger. 

— Cu noi? întrebă Ron surprins. De ce şi cu noi? 

— Vă voi spune când vom fi într-un loc mai retras, 
răspunse Scrimgeour. Există un astfel de loc? îl întrebă el 
pe domnul Weasley. 

— Desigur, răspunse acesta, un pic neliniştit. Ăă... în 
sufragerie, de ce nu mergeţi în sufragerie? 

— Poţi să ne conduci tu? îl rugă Scrimgeour pe Ron. Nu 
mai este nevoie să ne însoţeşti, Arthur. 


Harry îl văzu pe domnul Weasley schimbând o privire 
îngrijorată cu doamna Weasley, în timp ce el, Ron şi 
Hermione se ridicară. În timp ce îl conduceau înspre casă, 
Harry ştia că şi ceilalţi doi se gândeau la acelaşi lucru ca şi 
el: Scrimgeour trebuie să fi aflat că aveau de gând să 
renunţe la şcoală. 

Scrimgeour nu spuse nimic când trecură prin bucătăria 
dezordonată, în drum spre sufrageria Vizuinii. Cu toate că 
grădina fusese inundată de lumina caldă şi aurie a apusului, 
acolo era deja întuneric. În momentul în care intrară, Harry 
îşi îndreptă bagheta spre lămpile cu ulei, luminând camera 
micuță, dar primitoare. Scrimgeour se aşeză pe fotoliul 
lăsat pe care stătea de obicei domnul Weasley, iar Harry, 
Ron şi Hermione se înghesuiră toţi trei pe canapea. Odată 
aşezaţi, Scrimgeour deschise discuţia: 

— Am câteva întrebări pentru voi şi cred că cel mai bine ar 
fi să discut cu fiecare pe rând. Vă rog pe voi doi - şi arătă 
spre Harry şi Hermione - să aşteptaţi la etaj, voi începe cu 
Ronald. 

— Nu mergem nicăieri, spuse Harry, în timp ce Hermione 
încuviinţă din cap cu fermitate. Puteţi vorbi cu toţi trei 
odată sau cu niciunul. Scrimgeour îi aruncă lui Harry o 
privire rece, cercetătoare. Harry avea senzaţia că ministrul 
se întreba dacă merita să deschidă ostilitățile de pe acum. 

— Foarte bine, atunci, toţi odată, spuse el, ridicând din 
umeri şi dregându-şi glasul. După cum probabil ştiţi, am 
venit din cauza testamentului lui Albus Dumbledore. 

Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la alţii. 

— Se pare că este o surpriză! Să înţeleg că nu ştiaţi că 
Dumbledore v-a lăsat ceva prin testament? 

— Ăă... la toţi trei? spuse Ron. Şi mie şi Hermionei? 

— Da, la toţi trei... 

Dar Harry îl întrerupse. 

— Dumbledore a murit de o lună şi ceva. De ce v-a luat 
atât de mult timp să ne daţi ce ne-a lăsat? 


— Nu este evident? comentă Hermione, înainte ca 
Scrimgeour să poată răspunde. Au vrut să examineze ce ne- 
a lăsat. Nu aveaţi dreptul să faceţi aşa ceva! spuse ea, cu 
vocea puţin tremurătoare. 

— Bineînţeles că am avut, spuse Scrimgeour scurt. 
Decretul Confiscării Justificate îi acordă ministerului 
puterea de a reţine conţinutul unui testament. 

— Legea aceea a fost creată pentru a-i împiedica pe 
vrăjitori să lase moştenire obiecte întunecate, spuse 
Hermione, şi ministerul se presupune că ar trebui să aibă 
dovezi clare care să ateste că posesiunile decedatului sunt 
ilegale, înainte de a le confisca! Vreţi să spuneţi că aţi 
crezut că Dumbledore încerca să ne lase nişte obiecte 
blestemate? 

— Intenţionezi cumva să urmezi o carieră în Drept Magic, 
domnişoară Granger? întrebă Scrimgeour. 

— Nu, răspunse Hermione. Sper să fac ceva bun în viaţă! 

Ron râse. Scrimgeour îi aruncă o privire fulgerătoare şi 
apoi se uită la Harry, când acesta spuse: 

— Deci până la urmă, aţi hotărât să ni le daţi? Nu aţi mai 
găsit nici un pretext ca să le mai ţineţi? 

— Nu, ni le dau pentru că au expirat cele treizeci şi una de 
zile, spuse Hermione numaidecât. Nu pot ţine obiectele mai 
mult de atât, decât dacă pot dovedi că sunt periculoase. Nu- 
i aşa? 

— Ronald, ai spune că ai fost apropiat de Dumbledore? 
întrebă Scrimgeour, ignorând-o pe Hermione. 

Ron părea speriat. 

— Eu? Nu chiar... Harry a fost cel care... 

Ron se uită la Harry şi Hermione, dar, în aceeaşi clipă, o 
văzu pe Hermione cum încearcă să-i spună din priviri: „aci 
din gură în clipa asta”. Însă răul fusese deja făcut: 
Scrimgeour arăta ca şi când ar fi auzit exact ce se aşteptase 
şi dorise să audă. Se aruncă asupra lui Ron ca un uliu 
asupra prăzii. 


— Dacă nu ai fost foarte apropiat de Dumbledore, cum îţi 
explici faptul că te-a amintit în testamentul lui? A făcut 
extrem de puţine menționări speciale. Majoritatea 
lucrurilor sale - biblioteca personală, instrumentele magice 
şi alte efecte personale, le-a lăsat Şcolii Hogwarts. De ce 
crezi că ai fost ales tocmai tu? 

— Nu... ştiu, zise Ron. Nu... când spun că nu am fost 
apropiaţi... Adică, cred că m-a plăcut... 

— Nu fi modest, Ron, îi sări Hermione în ajutor. Îi erai 
foarte drag lui Dumbledore. 

Din punctul de vedere al lui Harry, era o interpretare mai 
mult decât relativă a adevărului - din câte ştia el, Ron şi 
Dumbledore nu vorbiseră niciodată între patru ochi şi se 
întâlniseră de prea puţine ori. Cu toate acestea, Scrimgeour 
nu părea să o asculte. Vâri mâna în interiorul pelerinei şi 
scoase o pungă cu un şnur, mult mai mare decât cea pe 
care i-o dăduse Hagrid lui Harry. Scoase un pergament din 
ea, îl desfăşură şi citi cu voce tare. 

— Cel din urmă testament şi ultimele dorinţe ale lui Albus 
Percival Wulfric Brian Dumbledore”... da, aici este... „lui 
Ronald Bilius Weasley îi las Deluminatorul, cu speranţa că 
se va gândi la mine când îl va folosi.” 

Scrimgeour scoase din pungă un obiect pe care Harry îl 
mai văzuse în trecut: semăna cu o brichetă argintie, dar ştia 
că avea puterea de a absorbi lumina dintr-un loc şideao 
aduce înapoi dintr-o singură mişcare. 

Scrimgeour se aplecă în faţă şi îi dădu Deluminatorul lui 
Ron, care îl luă şi îl învârti în mână, părând uluit. 

— Este un obiect valoros, spuse Scrimgeour, urmărindu-l 
pe Ron. Ar putea fi chiar unic. În mod sigur este creat de 
Dumbledore. De ce crezi că ţi-ar fi lăsat un obiect atât de 
rar? 

Ron clătină din cap, năucit. 

— Dumbledore trebuie să fi avut mii de elevi, insistă 
Scrimgeour. Şi totuşi, singurii pe care i-a amintit în 


testament sunteţi voi trei. De ce oare? La ce crezi că s-a 
gândit că vei folosi Deluminatorul, domnule Weasley? 

— Să sting luminile, bănuiesc, murmură Ron. Ce altceva aş 
putea face cu el? 

Fu limpede că Scrimgeour nu avea nici o sugestie. După 
ce îl privi pe Ron cu ochii mijiţi pentru câteva clipe, se 
întoarse la testamentul lui Dumbledore. 

— Domnişoarei Hermione Jean Granger îi las exemplarul 
meu din cartea Poveştile bardului Beedle, cu speranţa că îl 
va găsi interesant şi instructiv.” 

Scrimgeour scoase o cărticică din pungă, care arăta ca 
exemplarul vechi Secretele magiei celei mai întunecate, din 
camera lui Ron. Avea coperta pătată şi cojită în unele locuri. 
Hermione o luă de la Scrimgeour fără să spună nimic. Ţinu 
cartea în poală şi se uită la ea. Harry observă că titlul era 
scris în rune - nu învățase niciodată cum să le citească. 
Văzu cum Hermionei îi căzu o lacrimă pe simbolurile 
gravate. 

— Domnişoară Granger, de ce crezi că Dumbledore ţi-a 
lăsat această carte? întrebă Scrimgeour. 

— Ştia... ştia că îmi plac cărţile, spuse Hermione răguşită, 
ştergându-se cu mâneca la ochi. 

— Dar de ce tocmai această carte? 

— Nu ştiu. Probabil că s-a gândit că îmi va plăcea. 

— Ai discutat vreodată cu Dumbledore despre coduri sau 
despre alte mijloace de a transmite mesaje secrete? 

— Nu, spuse Hermione, ştergându-se în continuare la ochi. 
Şi dacă ministerul nu a găsit nici un cod secret în această 
carte în treizeci şi una de zile, mă îndoiesc că voi reuşi eu. 

Îşi înăbuşi un icnet. Stăteau atât de înghesuiți, încât lui 
Ron îi fu greu să îşi elibereze mâna ca să o pună în jurul 
umerilor Hermionei. 

Scrimgeour se întoarse la testament. 

— Lui Harry James Potter”, citi el - iar lui Harry i se făcu 
brusc stomacul ghem de emoție -, „îi las hoţoaica pe care a 


prins-o în primul său meci de vâjthaţ la Hogwarts, să îi 
aducă aminte de răsplăţile perseverenţei şi priceperii.” 

Scrimgeour scoase mingiuţa aurie de mărimea unei nuci, 
care abia flutura din aripile argintii, iar Harry nu se putu 
abţine să nu simtă că deznodământul arăta oarecum 
nereuşit. 

— De ce ţi-a lăsat Dumbledore această hoţoaică? întrebă 
Scrimgeour. 

— N-am idee, spuse Harry. Din motivele pe care tocmai le- 
aţi citit, bănuiesc... să îmi aducă aminte de răsplăţile pe 
care le poţi obţine dacă... perseverezi şi ce era mai departe. 

— Atunci... crezi că este doar un fel de suvenir? 

— Bănuiesc că da, spuse Harry. Ce altceva ar putea să fie? 

— Întrebările le pun eu, îl atenţionă Scrimgeour, 
apropiindu-şi puţin fotoliul de canapea. Afară se înserase şi 
cortul care se vedea pe geam era semeţ, semăna cu o 
fantomă, deasupra gardului viu. 

— Am observat că tortul tău are forma unei hoţoaice, îi 
spuse Scrimgeour lui Harry. De ce? 

Hermione râse dispreţuitor. 

— A... doar n-o avea cumva legătură cu faptul că Harry 
este un căâutător strălucit, ar fi prea evident, spuse ea. 
Sigur trebuie să fie vreun mesaj secret de la Dumbledore, 
ascuns în glazură! 

— Nu cred că este ceva ascuns în glazură, spuse 
Scrimgeour, dar hoţoaica ar putea fi o ascunzătoare foarte 
bună pentru un obiect mic. Sunt sigur că ştiţi de ce, nu-i 
aşa? 

Harry ridică din umeri, dar răspunse Hermione în locul lui. 
Harry se gândi că era atât de obişnuită să răspundă corect 
la întrebări, încât nu se putuse abţine. 

— Pentru că hoţoaicele păstrează amintirea pielii, spuse 
ea. 

— Poftim? se mirară Harry şi Ron într-un glas, căci 
amândoi aveau o părere destul de proastă despre 
cunoştinţele Hermionei în materie de vâjthaţ. 


— Exact, spuse Scrimgeour. Hoţoaica nu este atinsă de 
pielea nimănui înainte de a fi eliberată, nici măcar de 
fabricant, care poartă mănuşi. Este fermecată în aşa fel 
încât să poată identifica prima persoană care a atins-o, în 
cazul contestării unei prinderi. Hoţoaica - şi ridică mingiuţa 
aurie - îşi aminteşte atingerea ta, Potter. Bănuiesc că 
Dumbledore, care era un magician extrem de priceput, 
indiferent de ce defecte o fi avut, s-ar putea să fi vrăjit 
această hoţoaică în aşa fel încât să nu o poţi deschide decât 
tu. Lui Harry îi bătea inima mai repede ca niciodată. Era 
convins că Scrimgeour avea dreptate. Cum ar fi putut evita 
să o ia cu mâna goală în faţa ministrului? 

— Nu spui nimic, zise Scrimgeour. Poate că ştii deja ce 
conţine hoţoaica...? 

— Nu ştiu, spuse Harry, întrebându-se în continuare cum 
să pară că atinge hoţoaica fără să o facă în realitate. Voia să 
fi ştiut Legilimanţie, să fi fost expert, ca să-i poată citi 
gândurile Hermionei. Aproape că auzea cum i se învârteau 
rotiţele în cap. 

— Ia-o, spuse Scrimgeour încet. 

Harry întâlni ochii galbeni ai ministrului şi ştiu că nu avea 
de ales, că trebuia să o facă. Întinse mâna şi Scrimgeour se 
aplecă din nou în faţă, punând încet hoţoaica direct în 
palma lui Harry. 

Nu se întâmplă nimic. Când Harry strânse degetele în 
jurul hoţoaicei, aripile fluturară obosite şi se opriră. 
Scrimgeour, Ron şi Hermione continuau să se uite avid la 
mingiuţa acoperită acum parţial, de parcă încă ar fi sperat 
că avea să se transforme în vreun fel. 

— Foarte spectaculos, spuse Harry calm. 

Ron şi Hermione râseră. 

— Atunci, asta este tot? întrebă Hermione, dând să se 
ridice de pe canapea. 

— Ar mai fi ceva, spuse Scrimgeour, care acum părea 
prost dispus. Dumbledore ţi-a mai lăsat ceva, Potter. 

— Ce anume? spuse Harry, revenindu-i entuziasmul. 


Scrimgeour nu se mai obosi să citească din testament de 
data aceasta. 

— Sabia lui Godric Cercetaş, spuse el. 

Hermione şi Ron încremeniră. Harry se uită în jur, după 
mânerul încrustat cu rubine, dar Scrimgeour nu scoase 
sabia din punga de piele, care părea oricum prea mică 
pentru ca aceasta să se afle acolo. 

— Păi, unde este? întrebă Harry suspicios. 

— Din păcate, spuse Scrimgeour, sabia nu îi aparţinea lui 
Dumbledore, ca să o poată da mai departe. Sabia lui Godric 
Cercetaş este un artefact istoric foarte important şi, drept 
urmare, îi aparţine... 

— Îi aparţine lui Harry! spuse Hermione cu patimă. L-a 
ales pe el, el a fost cel care a găsit-o, a ieşit din Jobenul 
Magic şi a venit la el... 

— Conform unor surse istorice de încredere, sabia îi poate 
apărea oricărui Cercetaş merituos, spuse Scrimgeour. Asta 
nu înseamnă că este proprietatea exclusivă a domnului 
Potter, indiferent de ce a hotărât Dumbledore. Scrimgeour 
îşi scarpină obrazul ras neuniform, cercetându-l pe Harry. 
De ce crezi câ...? 

— Dumbledore a vrut să-mi dea mie sabia? întrebă Harry, 
străduindu-se să nu îşi piardă cumpătul. Poate că s-a gândit 
că ar arăta bine la mine pe perete. 

— Nu este o glumă, Potter! mormăi Scrimgeour. Ţi-a lăsat- 
o cumva pentru că s-a gândit că doar sabia lui Godric 
Cercetaş îl poate învinge pe Moştenitorul lui Viperin? A vrut 
să o ai pentru că avea credinţa, ca mulţi alţii, că tu eşti cel 
menit să îl distrugă pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit? 

— Este o teorie interesantă, spuse Harry. A mai încercat 
cineva să îl străpungă cu o sabie pe Cap-de-Mort? Poate că 
ministerul ar trebui să desemneze nişte oameni să facă 
asta, în loc să îşi piardă timpul demontând Deluminatoare 
sau acoperind evadări din Azkaban. Deci asta aţi făcut, 
domnule ministru, închis în biroul dumneavoastră? Aţi 
încercat să deschideţi o hoţoaică? Oamenii mor, era să fiu şi 


eu unul dintre ei, Cap-de-Mort m-a urmărit peste trei 
comitate, l-a omorât pe Ochi-Nebun Moody, dar ministerul 
nu spune nimic despre toate astea, nu? Şi acum, vă 
aşteptaţi să cooperăm cu dumneavoastră? 

— Întreci măsura! strigă Scrimgeour, ridicându-se. 

Harry sări şi el în picioare. Scrimgeour şchiopătă spre 
Harry şi îl împunse cu putere în piept cu vârful baghetei, 
făcând o gaură în tricoul lui Harry, ca şi când l-ar fi ars cu 
ţigara. 

— Hei! spuse Ron, sărind în picioare şi ridicându-şi 
bagheta, dar Harry îl opri. 

— Nu! Vrei să aibă un pretext să ne aresteze? 

— "Ţi-ai amintit că nu mai eşti la şcoală, nu? Spuse 
Scrimgeour, respirând sacadat în faţa lui Harry. Ţi-ai adus 
aminte că eu nu sunt Dumbledore, care îţi ierta obrăzniciile 
şi insubordonarea? N-ai decât să porţi cicatricea asta ca pe 
o coroană, Potter, dar nu este de datoria unui băiat de 
şaptesprezece ani să îmi spună cum să-mi fac meseria! A 
sosit timpul să înveţi ce înseamnă respectul! 

— A sosit vremea să meritaţi să fiţi respectat, spuse Harry. 

Podeaua se cutremură, se auzi un zgomot de paşi în fugă, 
apoi uşa de la sufragerie se deschise de perete, iar domnul 
şi doamna Weasley intrară în fugă. 

— Ni... ni s-a părut că am auzit... începu domnul Weasley, 
părând foarte speriat la vederea lui Harry, care stătea 
aproape nas în nas cu ministrul. 

— Strigăte, gâfâi doamna Weasley. 

Scrimgeour se dădu cu câţiva paşi înapoi, uitându-se la 
gaura pe care o arsese în tricoul lui Harry. Părea să fie 
cuprins de remuşcări că îşi pierduse cumpătul. 

— Nu era nimic important, mormăi el. Îmi pare rău că te 
porţi aşa, spuse el, privindu-l din nou pe Harry drept în 
ochi. Pari să crezi că ministerul nu vrea să... nu vrea ce 
dorea şi Dumbledore. Ar trebui să lucrăm împreună. 

— Nu îmi plac metodele pe care le folosiţi, domnule 
ministru, spuse Harry. Vă mai amintiţi? 


Îşi ridică din nou pumnul drept, arătându-i lui Scrimgeour 
cicatricele albe, care încă se vedeau pe dosul palmei: „Nu 
am voie să spun minciuni”. Scrimgeour se încruntă. Se 
întoarse fără un cuvânt şi ieşi din cameră şchiopătând. 
Doamna Weasley fugi după el şi Harry o auzi oprindu-se la 
uşa din spate. După câteva clipe, aceasta strigă: 

— A plecat! 

— Ce voia? întrebă domnul Weasley, uitându-se la Harry, 
Ron şi Hermione, în timp ce doamna Weasley veni repede 
înapoi. 

— A venit să ne dea ce ne-a lăsat Dumbledore, spuse 
Harry. Tocmai au făcut cunoscut conţinutul testamentului 
său. 

Afară, la mesele întinse, cele trei obiecte pe care le dăduse 
Scrimgeour trecură din mână în mână. Toţi se mirară de 
Deluminator şi de Poveştile bardului Beedle şi regretaseră 
că Scrimgeour refuzase să dea şi sabia, însă niciunul dintre 
ei nu putu să dea nici o sugestie în legătură cu motivul 
pentru care Dumbledore îi lăsase o hoţoaică veche lui 
Harry. În timp ce domnul Weasley examina Deluminatorul 
pentru a treia sau a patra oară, doamna Weasley spuse 
temătoare: 

— Harry, dragul meu, tuturor ne este îngrozitor de foame, 
n-am vrut să începem fără voi... crezi că pot începe să 
servesc cina? Toţi mâncară repede şi apoi, după ce cântară 
„La mulţi ani!” şi degustară câte o felie de tort, petrecerea 
luă sfârşit. Hagrid, care era invitat la nuntă în ziua 
următoare, dar era mult prea masiv pentru a dormi în 
Vizuina arhiplină, se duse să îşi ridice un cort pe un câmp 
din apropiere. 

— Ne vedem sus, îi şopti Harry Hermionei, în timp ce o 
ajutau pe doamna Weasley să redea grădinii înfăţişarea 
obişnuită. După ce se duc toţi la culcare. 

Sus, în camera de la mansardă, Ron examina 
Deluminatorul şi Harry umplu punguţa de moleschin de la 
Hagrid, nu cu aur, ci cu obiectele la care ţinea cel mai mult, 


cu toate că unele dintre ele i se păreau lipsite de valoare: 
Harta Ştrengarilor, fragmentul din oglinda fermecată pe 
care i-o dăduse Sirius şi medalionul lui R. A. B. Strânse bine 
şnurul şi îşi puse punguţa la gât, apoi rămase cu hoţoaica 
veche în mână, privind-o cum flutura slăbită din aripi. În 
sfârşit, Hermione bătu la uşă, strecurându-se în vârful 
picioarelor. 

— Muffliato! şopti ea, fluturându-şi bagheta în direcţia 
scării. 

— Parcă nu erai de acord cu vraja asta, spuse Ron. 

— Erau alte vremuri, spuse Hermione. Acum, arată-ne 
Deluminatorul. 

Ron o ascultă instantaneu. Îl ridică în faţa ochilor şi apăsă. 
Singura lampă pe care o aprinseseră se stinse. 

— Problema este, şopti Hermione în întuneric, că am fi 
putut obţine asta cu Beznă Instant, importată din Peru. 

Se auzi o mică pocnitură şi sfera luminoasă a lămpii zbură 
înapoi pe tavan, făcând din nou lumină în cameră. 

— "Totuşi, e mişto, spuse Ron, pe un ton puţin defensiv. Şi 
ziceau că l-a inventat însuşi Dumbledore! 

— Ştiu, dar în mod sigur nu te-a menţionat în testamentul 
său doar ca să ne ajuţi să stingem luminile! 

— Credeţi că ştia că ministerul avea să-i confişte 
testamentul şi să examineze tot ce ne-a lăsat? întrebă 
Harry. 

— Bineînţeles, spuse Hermione. Nu ar fi putut să ne spună 
în testament de ce ne lăsa lucrurile astea, dar asta tot nu 
explică... 

— De ce nu ne-a putut da nişte indicii cât era încă în viaţă? 
întrebă Ron. 

— Exact, spuse Hermione, frunzărind în acest timp 
Poveştile bardului Beedle. Dacă lucrurile astea sunt destul 
de importante pentru a ni le da chiar sub nasul 
ministerului, ai crede că ne-ar fi spus de ce a făcut-o... În 
afara cazului în care ar fi evident, nu? 


— Păi, el n-a prea gândit aşa, nu? zise Ron. Eu am zis 
întotdeauna că era smintit. Strălucit şi aşa mai departe, dar 
ţicnit. I-a lăsat lui Harry hoţoaica asta veche... de ce naiba 
să-i lase aşa ceva? 

— N-am idee, spuse Hermione. Harry, când te-a obligat 
Scrimgeour să o iei, eram convinsă că o să se întâmple 
ceva! 

— Da, ştiu, spuse Harry, iar în momentul în care ridică 
hoţoaica, i se acceleră pulsul. Doar nu era să mă străduiesc 
prea tare de faţă cu Scrimgeour, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? întrebă Hermione. 

— Hoţoaica pe care am prins-o în primul meu meci de 
vâjthaţ... spuse Harry. Nu mai ţineţi minte? 

Hermione părea complet derutată. Însă Ron rămase cu 
respiraţia tăiată, arătând disperat când spre Harry, când 
spre hoţoaică, până când îşi recăpătă glasul. 

— Ah, aceea pe care era cât pe ce s-o înghiţi! 

— Exact, spuse Harry, presându-şi buzele pe hoţoaică, în 
timp ce inima îi bătea năvalnic, mai-mai să-i sară din piept. 

Nu se deschise. Harry, copleşit de frustrare şi dezamăgire, 
cobori sfera aurie în jos, însă chiar atunci, Hermione strigă: 

— E un înscris! Repede, scrie ceva pe ea, uite! 

De mirare şi emoție, aproape că scăpă din mână hoţoaica. 
Hermione avea totală dreptate. Pe suprafaţa netedă aurie, 
acolo unde, cu câteva clipe în urmă, nu fusese nimic, erau 
gravate cinci cuvinte cu un scris alungit şi aplecat, pe care 
Harry îl recunoscu drept scrisul lui Dumbledore: 

— Mă deschid la închidere. 

Abia apucase să le citească şi cuvintele dispărură din nou. 

— Mă deschid la închidere”... oare ce o însemna? 

Hermione şi Ron clătinară din cap, părând să nu aibă nici 
cea mai vagă idee. 

— Mă deschid la închidere... la închidere... mă deschid la 
închidere... 

Dar indiferent de câte ori repetară cuvintele şi cu oricâte 
inflexiuni, nu reuşiră să găsească nici un alt înţeles. 


— Şi sabia, spuse Ron până la urmă, după ce abandonară 
încercarea de a ghici semnificaţia inscripţiei de pe hoţoaică. 
De ce voia ca Harry să primească sabia? 

— Şi de ce nu mi-a spus, pur şi simplu? se întrebă Harry ca 
pentru sine. Era acolo, chiar acolo, pe peretele din biroul 
lui, în timpul tuturor discuţiilor noastre de anul trecut! 
Dacă ar fi vrut să ajungă la mine, de ce nu mi-a dat-o 
atunci? 

Se simţea ca şi când ar fi dat un examen - avea în faţa 
ochilor o întrebare la care ar fi trebuit să răspundă, dar 
mintea îi era leneşă şi necooperantă. Oare fusese ceva ce 
trecuse cu vederea în timpul discuţiilor lungi cu 
Dumbledore de anul trecut? Oare Dumbledore se aşteptase 
că avea să înţeleagă? 

— Cât despre cartea asta, spuse Hermione, Poveştile 
bardului Beedle... Nu am mai auzit niciodată de ele! 

— Nu ai mai auzit niciodată de Poveştile bardului Beedle! 
făcu Ron uimit, nevenindu-i să creadă. Glumeşti, nu? 

— Nu, nu glumesc! spuse Hermione surprinsă. Deci tu ai 
auzit de ele? 

— Sigur că da! 

Harry ridică privirea, distrat. Nu se mai întâmplase până 
atunci ca Ron să fi citit o carte pe care să nu o fi citit şi 
Hermione. Ron părea totuşi surprins de mirarea lor. 

— Fiţi serioşi! Toate basmele vechi pentru copii se zice că 
sunt scrise de Beedle, nu? Fântâna norocului chior... 
Vrăjitorul şi ceaunul săltăreţ... lepuraşul Pufi şi buturuga 
fermecată... 

— Poftim? spuse Hermione, chicotind. Cum se numea 
ultima? 

— Termină! spuse Ron, uitându-se uimit la Harry şi la ea. 
Trebuie să fi auzit de Pufi... 

— Ron, ştii foarte bine că Harry şi cu mine am fost crescuţi 
de Încuiați! spuse Hermione. Nouă nu ni s-au spus poveştile 
astea când eram mici, noi ştim de Albă-ca-Zăpada şi cei 
şapte pitici şi de Cenuşăreasa... 


— Cenuşăreasa... ce-i asta, o boală? întrebă Ron. 

— Deci astea sunt poveşti pentru copii? întrebă Hermione, 
studiind din nou runele. 

— Da, spuse Ron nesigur. Adică...: asta este ceea ce se 
aude, ştii, că toate poveştile vechi le-a scris Beedle. Nu ştiu 
cum erau în versiune originală. 

— Dar oare de ce a vrut Dumbledore să le citesc? 

Se auzi un scârţâit de la un etaj inferior. 

— Probabil că e Charlie. Acum, că mama a adormit, se 
furişează ca să-şi facă părul să crească din nou, spuse Ron 
neliniştit. 

— Ar trebui, oricum, să ne culcăm, şopti Hermione. Nu se 
pune problema ca mâine să dormim până mai târziu. 

— Nu, încuviinţă Ron. O înfiorătoare crimă triplă comisă 
de mama mirelui ar putea strica un pic nunta. Sting eu 
lumina. 

Aprinse din nou Deluminatorul, în timp ce Hermione ieşi 
din cameră. 

Capitolul VIII. 

Nunta. 

În ziua următoare, la ora trei după-amiaza, Harry, Ron, 
Fred şi George stăteau în faţa unui cort mare şi alb, 
amplasat în livadă, aşteptând să sosească invitaţii la nuntă. 
Harry băuse o doză zdravănă de Polipoţiune şi acum era 
dublura unui băiat Încuiat roşcat din satul acela, Ottery St. 
Catchpole, de la care Fred furase câteva fire de păr, 
folosind o Vrajă de Chemare. Planul era să îl prezinte pe 
Harry drept „vărul Barny” şi să spere că avea să fie 
camuflat de numărul mare de rude din neamul Weasley. 

Toţi patru ţineau strâns nişte planuri de aşezare a 
invitaţilor, ca să îi poată conduce la locurile lor. Un grup de 
chelneri îmbrăcaţi cu robe albe sosise cu o oră în urmă, 
împreună cu o formaţie înveşmântată cu nişte jachete aurii, 
şi toţi aceşti vrăjitori stăteau acum la mică distanţă de ei, 
sub un copac. Harry văzu fumul albăstrui de pipă, care se 
ridica din locul acela. 


În spatele lui Harry, dincolo de intrarea în cort, se vedeau 
rânduri întregi de scaune aurii delicate, aşezate de-o parte 
şi de alta unui covor lung roşu. Stâlpii de susţinere erau 
împodobiţi cu flori albe şi aurii. Fred şi George prinseseră 
un mănunchi imens de baloane aurii chiar deasupra locului 
unde Bill şi Fleur aveau să devină în scurt timp soţ şi soţie. 

În grădină, fluturii şi albinele zburau leneşe deasupra 
ierbii şi a gardurilor vii. Harry nu se simţea deloc la locul 
lui. Băiatul Încuiat a cărui înfăţişare o adoptase era ceva 
mai gras decât el, iar roba festivă îi era fixă şi se încingea în 
ea la lumina puternică a după amiezii de vară. 

— Când o să mă însor, spuse Fred, trăgând de gulerul 
robei sale, nu o să-mi bat capul cu chestii din astea. Veţi 
putea veni îmbrăcaţi cu ce vreţi voi şi o să arunc un Blestem 
de legare corporală totală asupra mamei, până se termină 
totul. 

— A fost destul de rezonabilă de dimineaţă, dată fiind 
situaţia, spuse George. A plâns un pic, pentru că nu e şi 
Percy, dar cine-l vrea aici? Fir-aş al naibii, pregătiţi-vă... 
uite-i că vin. 

Siluete îmbrăcate în culori vii apăreau din senin una câte 
una la marginea îndepărtată a curţii. Câteva minute mai 
târziu, se formase un alai care începu să se apropie 
şerpuind de grădină, venind înspre cort. 

Pe pălăriile vrăjitoarelor erau prinse flori exotice şi păsări 
fermecate fluturau din aripi pe boruri, în timp ce pe multe 
dintre cravatele vrăjitorilor scânteiau pietre preţioase. 
Zumzetul conversaţiilor entuziasmate devenea din ce în ce 
mai puternic, acoperindu-l pe cel al albinelor, în timp ce 
mulţimea se apropia de cort. 

— Minunat, cred că văd câteva verişoare Veela, spuse 
George, întinzându-şi gâtul, ca să zărească mai bine. Vor 
avea nevoie să fie ajutate să înţeleagă obiceiurile noastre 
englezeşti, o să am eu grijă de ele... 

— Stai uşurel, spuse Fred şi ţâşni pe lângă un grup de 
vrăjitoare de vârsta a doua din fruntea şirului, adresându- 


se unor frumoase fete franţuzoaice: vă rog, permettez-moi 
să vă asisster. 

Acestea chicotiră şi acceptară să fie conduse înăuntru. 
George rămase să se ocupe de vrăjitoarele de vârsta a doua 
şi Ron îl conduse pe Perkins, un coleg mai în vârstă al 
domnului Weasley de la minister, în timp ce lui Harry îi 
reveni un cuplu de bătrânei destul de surzi. 

— Salut, spuse o voce familiară, când ieşi din nou din cort 
şi îi văzu pe Tonks şi pe Lupin în fruntea şirului. 

Tonks se făcuse blondă special pentru ziua aceea. 

— Arthur ne-a spus că tu eşti cel cu părul creţ. Îmi pare 
rău pentru aseară, adăugă ea în şoaptă, în timp ce Harry îi 
conduse de-a lungul culoarului. Ministerul este foarte anti- 
oameni-lup în clipa de faţă şi ne-am gândit că era cel mai 
bine pentru tine să plecăm. 

— E în ordine, înţeleg, spuse Harry, vorbind mai mult cu 
Lupin, decât cu Tonks. 

Lupin îi zâmbi în grabă, dar când se îndepărtară, Harry îl 
văzu pe Lupin posomorându-se din nou. Nu înţelegea de ce 
era aşa, dar nu avea timp să se gândească la aceasta: 
Hagrid făcea destul de multă gălăgie. Nu înţelesese 
instrucţiunile lui Fred şi se aşezase nu pe scaunul mărit şi 
ranforsat pus special pentru el pe ultimul rând, ci pe alte 
cinci scaune, care acum arătau ca un morman de chibrituri 
de aur. 

În timp ce domnul Weasley repara pagubele, iar Hagrid le 
cerea scuze în gura mare tuturor celor care păreau să îl 
asculte, Harry se întoarse repede la intrare şi îl găsi pe Ron 
faţă în faţă cu un vrăjitor foarte excentric ca înfăţişare. Era 
puţin saşiu, avea părul alb până la umeri ca din vată de 
zahăr, purta un chipiu al cărui ciucure îi atârna în faţa 
nasului şi era îmbrăcat cu o robă de un galben auriu atât de 
aprins, încât te dureau ochii. De lanţul de aur pe care îl 
purta la gât atârna un simbol ciudat, asemănător unui ochi 
triunghiular. 


— Xenophilius Lovegood, spuse el, întinzându-i mâna lui 
Harry, fiica mea şi cu mine locuim chiar dincolo de dealul 
acela. Familia Weasley a fost foarte amabilă să ne invite. 
Dar cred că o ştii pe Luna, dacă nu mă înşel, nu-i aşa? îi 
spuse el lui Ron. 

— Da, spuse Ron. Unde este? 

— A rămas în urmă în grădiniţa aceea fermecătoare, să-i 
salute pe pitici, nişte paraziți absolut remarcabili! Atât de 
puţini vrăjitori sunt conştienţi de cât de multe putem învăţa 
de la micuţii şi înţelepţi pitici - sau, pe numele lor adevărat, 
Gernumbli gardensi. 

— Adevărul este că ai noştri cunosc nişte înjurături de 
excepţie, spuse Ron, dar cred că le-au învăţat de la Fred şi 
George. Ron conduse un grup de vrăjitori în cort, în timp ce 
Luna veni în fugă. 

— Bună, Harry! zise ea. 

— Ăă... eu sunt Barny, spuse Harry consternat. 

— Aaa, ţi-ai schimbat şi numele? întrebă ea veselă. 

— De unde ai ştiut...? 

— Ah, după privire, spuse ea. 

La fel ca şi tatăl ei, Luna purta o robă de un galben aprins, 
pe care o asortase cu o floarea-soarelui mare, prinsă în păr. 
Odată ce treceai peste faptul că era extrem de luminoasă, 
efectul general era destul de plăcut. Cel puţin, de data 
aceasta, nu purta ridichi pe post de cercei. 

Xenophilius, care era adâncit într-o discuţie cu o 
cunoştinţă, nu auzise schimbul de cuvinte dintre Luna şi 
Harry. Luându-şi la revedere de la vrăjitorul cu care vorbea, 
se întoarse către fiica lui, care îşi ridică un deget şi spuse: 

— Uite, tati, unul dintre pitici chiar m-a muşcat! 

— Dar este minunat! Saliva de pitic are nespus de multe 
calităţi! spuse domnul Lovegood, apucând degetul întins al 
Lunei şi cercetând urmele de dinţi. Luna, draga mea, dacă 
vei simţi vreun talent subit azi - poate o dorinţă nestăvilită 
de a cânta arii de operă sau a recita în limba oamenilor- 


mării - să nu te abţii! S-ar putea să fi primit harul 
Gernumblilor! 

Ron pufni răspicat, în timp ce trecea pe lângă ei în direcţia 
opusă. 

— Poate să râdă Ron cât o vrea, spuse Luna senină, în timp 
ce Harry îi conduse pe ea şi pe Xenophilius la locurile lor, 
dar tata a făcut foarte multe cercetări asupra magiei 
Gernumblilor. 

— Serios? spuse Harry, care hotărâse de mult să nu îi 
contrazică pe Luna şi pe tatăl ei în legătură cu convingerile 
lor ciudate. Dar eşti sigură că nu vrei să pui nişte spirt pe 
rană? 

— A, nu, e în regulă, spuse Luna, sugându-şi degetul, 
pierdută parcă în visare şi privindu-l pe Harry din cap până 
în picioare. Eşti elegant. I-am spus lui tati că probabil 
majoritatea oamenilor vor purta robe festive, dar el e de 
părere că este bine să porţi culori solare la nunţi, ştii tu, ca 
să aducă noroc. 

În timp ce Luna şi tatăl ei se îndepărtară, Ron reapăru cu 
o vrăjitoare bătrână, care-l ţinea strâns de braţ. Avea nasul 
acvilin, ochii roşii pe margini, iar pălăria roz cu pene o 
făcea să semene cu un flamingo prost dispus. 

— Şi ai părul mult prea lung, Ronald, pentru o fracțiune de 
secundă te-am confundat cu Ginevra. Pe barba lui Merlin, 
cu ce e îmbrăcat Xenophilius Lovegood? Arată ca o omletă. 
Şi tu cine eşti? strigă ea la Harry. 

— A, da, mătuşă Muriel, el este vărul nostru Barny. 

— Încă un Weasley? Vă reproduceţi mai ceva ca piticii. 
Harry Potter nu-i aici? Speram să îl cunosc. Parcă ţi-era 
prieten, Ronald, sau doar te dădeai mare? 

— Nu... nu a putut să ajungă... 

— Hmm... A găsit o scuză, nu? Se pare că nu-i aşa viteaz 
ca-n pozele din ziare. Tocmai îi explicam miresei cum să îşi 
pună tiara mea, strigă ea la Harry. E făcută de goblini, ştii, 
şi e în familia mea de secole întregi. E frumoasă fata, dar... 
franţuzoaică. Bine, bine, Ronald, găseşte-mi un loc bun, am 


o sută şapte ani şi n-ar trebui să stau prea mult în picioare. 
Când trecu pe lângă el, Ron îi aruncă lui Harry o privire cu 
subînţeles şi îi luă ceva timp până apăru din nou. Când se 
reîntâlniră la intrarea în cort, Harry condusese deja încă 
vreo zece oameni la locurile lor. Cortul era acum aproape 
plin şi, pentru prima dată, nu mai era coadă la intrare. 

— Muriel e un coşmar, spuse Ron, ştergându-şi fruntea cu 
mâneca. La un moment dat, venea la noi de Crăciun în 
fiecare an, apoi, slavă Domnului, s-a simţit insultată când 
Fred şi George i-au pus la cină o bombă cu miros de baligă 
sub scaun. Tata spune tot timpul că mătuşa Muriel o să-i 
scoată din testament - de parcă le-ar păsa! Oricum, în 
ritmul ăsta, o să ajungă mai bogaţi decât oricine din 
familie... Oau, adăugă el, clipind des în timp ce Hermione 
venea spre ei în fugă. Arăţi grozav! 

— De fiecare dată eşti la fel de mirat, spuse Hermione cu 
un zâmbet. 

Purta o rochie vaporoasă lila şi pantofi cu toc asortaţi şi 
avea părul drept şi mătăsos. 

— Mătuşa ta Muriel nu este de acord cu tine, tocmai m-am 
întâlnit cu ea sus, când îi dădea tiara lui Fleur. A zis: „Hmm, 
ea e cea cu părinţi Încuiați? şi apoi - „Postură greşită şi 
glezne subţiri”. 

— Nu o lua personal, e nepoliticoasă cu toată lumea, spuse 
Ron. 

— Vorbiţi de Muriel? întrebă George, în timp ce ieşea din 
nou din cort împreună cu Fred. Da, tocmai mi-a spus că am 
o ureche mai sus şi una mai jos. Cotoroanţa! Însă mi-aş dori 
să mai fie în viaţă unchiul Bilius; era o figură la nunţi. 

— Nu e el cel care a văzut Spectrul şi a murit douăzeci şi 
patru de ore mai târziu? întrebă Hermione. 

— Ba da, a cam luat-o razna spre sfârşit, recunoscu 
George. 

— Dar înainte să se scrântească, era sufletul petrecerilor, 
spuse Fred. Obişnuia să dea pe gât o sticlă întreagă de 


whisky-foc şi apoi să fugă pe ringul de dans, să-şi ridice 
roba şi să scoată buchete de flori din... 

— Da, pare absolut fermecător, spuse Hermione, în timp 
ce Harry râdea în hohote. 

— Nu se ştie de ce, dar nu s-a căsătorit niciodată, spuse 
Ron. 

— Incredibil, se arătă mirată Hermione. 

Toţi râdeau atât de tare, încât niciunul dintre ei nu 
observă un invitat care întârziase - un tânăr cu părul 
negru, nasul mare şi acvilin şi sprâncene negre, groase - 
decât când acesta îi întinse invitaţia lui Ron şi spuse, 
uitându-se la Hermione: 

— Arăţi minunat. 

— Viktor! strigă ea şi-şi scăpă gentuţa cu perluţe, care 
căzu cu o bufnitură ciudat de puternică pentru cât era de 
mică. 

Roşind, Hermione se aplecă să o ridice şi spuse: 

— Nu ştiam că... vai de mine... ce bine îmi pare să te văd... 
Ce mai faci? 

Urechile lui Ron se înroşiră din nou. După ce se uită la 
invitaţia lui Krum, de parcă nu ar fi crezut o iotă din ce 
scria, spuse, mult prea tare: 

— Cum de-ai venit? 

— M-a invitat Fleur, spuse Krum, cu sprâncenele ridicate. 
Harry, care nu îi purta deloc pică lui Krum, dădu mâna cu 
el, apoi, simțind că ar fi fost mai bine să îl ducă pe Krum mai 

departe de Ron, se oferi să îl conducă la locul său. 

— Prietenul tău nu se bucură să mă vadă, spuse Krum, în 
timp ce intrară în cortul care era acum plin ochi. Sau 
sunteţi cumva rude? adăugă el, aruncând o privire spre 
părul roşcat şi creţ al lui Harry. 

— Suntem veri, bolborosi Harry, dar Krum nu era atent la 
ce spunea. 

Apariţia sa atrase toate privirile, mai ales în rândul 
verişoarelor Veela - era totuşi un celebru jucător de vâjthaţ. 
În timp ce oamenii îşi întindeau gâtul ca să îl vadă mai bine, 


Ron, Hermione, Fred şi George fugiră de-a lungul 
culoarului. 

— Trebuie să ne aşezăm, îi spuse Fred lui Harry, înainte să 
ne calce mireasa în picioare. Harry, Ron şi Hermione se 
aşezară la locurile lor, în al doilea rând, în spatele lui Fred 
şi George. 

Hermione era destul de îmbujorată şi Ron încă mai avea 
urechile roşii. După câteva cupe, acesta îi şopti lui Harry: 

— Ai văzut că individul şi-a lăsat bărbuţă? 

Harry mormăi monoton. 

Cortul încălzit fusese cuprins de nerăbdare, zumzetul 
general fiind întrerupt din când în când de hohote de râs. 
Domnul şi doamna Weasley veniră de-a lungul culoarului, 
zâmbind şi făcându-le cu mâna rudelor; doamna Weasley 
purta o robă nouă de culoarea ametistului şi o pălărie 
asortată. 

O clipă mai târziu, Bill şi Charlie se ridicară la capătul din 
faţă al cortului, îmbrăcaţi amândoi cu robe festive şi având 
trandafiri mari albi prinşi la butoniere; Fred îi fluieră 
admirativ, iar verişoarele Veela pufniră în râs. Apoi, 
mulţimea amuţi, iar muzica începu să răsune parcă din 
baloanele aurii. 

— Oooo! zise Hermione, întorcându-se în scaun, pentru a 
se uita la intrare. 

Vrăjitoarele şi vrăjitorii adunaţi oftară la unison când 
monsieur Delacour şi Fleur îşi făcură apariţia pe culoar; 
Fleur plutea şi monsieur Delacour ţopăia şi zâmbea cu toată 
gura. Fleur purta o rochie albă foarte simplă şi părea să 
radieze o strălucire puternică, argintie. În timp ce, în mod 
obişnuit, strălucirea ei îi eclipsa prin comparaţie pe ceilalţi, 
astăzi îi înfrumuseţa pe toţi cei pe lângă care trecea. Ginny 
şi Gabrielle, îmbrăcate amândouă în rochii aurii, păreau 
chiar mai drăguţe decât de obicei şi când Fleur ajunse la 
Bill, acesta arăta ca şi când nu l-ar fi întâlnit niciodată pe 
Fenrir Greyback. 


— Doamnelor şi domnilor, spuse o voce puţin tărăgănată şi 
Harry fu oarecum şocat să vadă că vrăjitorul micuţ, cu părul 
plin de smocuri, care vorbise la înmormântarea lui 
Dumbledore, stătea acum în faţa lui Bill şi a lui Fleur. Ne- 
am adunat astăzi aici pentru a celebra unirea a două suflete 
credincioase... 

— Da, tiara mea face ca totul să pară foarte distins, spuse 
mătuşa Muriel chipurile în şoaptă, dar destul de tare încât 
s-o audă toţi. Dar trebuie să recunosc că rochia Ginevrei 
are decolteul mult prea adânc. 

Ginny se uită în jur, zâmbind, îi făcu cu ochiul lui Harry, 
apoi se întoarse repede din nou cu spatele. Gândurile lui 
Harry zburară departe de cort, înapoi la după-amiezele pe 
care le petrecuse singur cu Ginny, în locurile solitare de pe 
domeniul şcolii. Păreau atât de departe şi întotdeauna 
păruseră prea frumoase pentru a fi adevărate, de parcă ar 
fi furat ore minunate din viaţa unui om normal, un om fară o 
cicatrice în formă de fulger pe frunte... 

— William Arthur, o iei de soţie pe Fleur Isabelle...? 

În rândul din faţă, doamna Weasley şi madame Delacour 
suspinau amândouă în batistuţe de dantelă. Zgomotele ca 
de trompetă care se auziră din spatele cortului le dădură 
tuturor de ştire că Hagrid îşi scosese una dintre batistele 
sale cât o faţă de masă. Hermione se întoarse şi îi zâmbi 
larg lui Harry; şi ea avea ochii plini de lacrimi. 

— Vă declar uniţi pe viaţă. 

Vrăjitorul cu părul plin de smocuri îşi ridică bagheta mult 
deasupra capetelor lui Bill şi Fleur şi o ploaie de stele 
argintii se revărsă peste ei, formând o spirală în jurul 
siluetelor lor îmbrăţişate. În timp ce Fred şi George porniră 
aplauzele, baloanele aurii de deasupra se sparseră şi din 
ele îşi luară zborul păsări ale paradisului, iar clopoței aurii 
plutiră diafani, împrăştiind peste tot cântece şi clinchete 
cristaline. 

— Doamnelor şi domnilor! strigă vrăjitorul ciufulit. Vă rog 
să vă ridicaţi în picioare! Se ridicară cu toţii; mătuşa Muriel 


bombănea în gura mare, iar vrăjitorul flutură din baghetă. 

Scaunele pe care fuseseră aşezaţi se ridicară grațios în 
aer, în timp ce pereţii de pânză ai cortului dispărură, astfel 
încât acum stăteau sub acoperişul sprijinit pe stâlpi aurii, în 
faţa lor desfăşurându-se priveliştea superbă a livezii şi 
peisajului însorit. Apoi, din centrul cortului se întinse un 
bazin plin cu aur topit, formând un ring de dans strălucitor; 
scaunele plutitoare se aranjară în jurul unor măsuţe 
acoperite cu feţe de masă albe şi toate coborâră grațios 
înapoi pe pământ, iar formaţia înveşmântată în jachete aurii 
îşi luă repede locul pe scenă. 

— Drăguţ, spuse Ron aprobator, în timp ce chelnerii 
apărură de peste tot, unii ducând tăvi de argint cu pahare 
cu suc de dovleac, bere zero şi whisky-foc, iar alţii aducând 
grămezi de tarte şi sendvişuri. 

— Ar trebui să mergem să îi felicităm! spuse Hermione, 
ridicându-se pe vârfuri, pentru a vedea unde dispăruseră 
Bill şi Fleur, în mijlocul unei mulţimi de oameni care se 
înghesuiseră să-i felicite. 

— O să avem timp mai târziu, ridică Ron din umeri, 
înşfăcând trei beri zero de pe o tavă care trecea pe lângă ei 
şi dându-i una lui Harry. Hermione, hai să găsim o masă... 
nu acolo! Cât mai departe de Muriel... 

Ron traversă ringul de dans gol, uitându-se în stânga şi în 
dreapta; Harry era convins că era curios să vadă unde se 
afla Krum. Până îşi făcură loc în partea cealaltă a cortului, 
majoritatea meselor fuseseră deja ocupate; cele mai multe 
locuri rămăseseră la masa la care stătea singură Luna. 

— Putem să ne aşezăm şi noi? întrebă Ron. 

— Sigur că da, spuse ea veselă. Tati s-a dus să le dea 
cadoul nostru lui Bill şi Fleur. 

— Ce este, o rezervă pe viaţă de Rădăcini Rotunjoare? 
întrebă Ron. 

Hermione încercă să-l lovească pe sub masă cu piciorul, 
dar îl nimeri în schimb pe Harry. De durere îi dădură 


lacrimile şi pierdu şirul conversaţiei pentru câteva 
momente. 

Formaţia începuse să cânte. Bill şi Fleur se duseră primii 
la dans, stârnind aplauze îndelungi; în scurt timp, domnul 
Weasley o conduse pe madame Delacour pe ringul de dans, 
urmaţi de doamna Weasley şi tatăl lui Fleur. 

— Îmi place cântecul acesta, spuse Luna, legănându-se în 
ritmul melodiei cu acorduri de vals; după câteva secunde, 
se ridică şi pluti spre ringul de dans, unde începu să se 
învârtească pe loc, singură, cu ochii închişi şi dând din 
mâini. 

— E grozavă, nu-i aşa? spuse Ron pe un ton admirativ. Nu 
dă greş niciodată. 

Dar zâmbetul îi pieri imediat ce Viktor Krum se aşeză pe 
locul lăsat liber de câtre Luna. Hermione păru plăcut 
surprinsă, dar, de data aceasta, Krum nu venise s-o 
complimenteze pe ea, ci să pună o întrebare. Chipul îi era 
foarte încruntat. 

— Cine este bărbatul acela în galben? 

— Xenophilius Lovegood, tatăl unei prietene dintre ale 
noastre, spuse Ron. Tonul său ferm sugeră că nu aveau de 
gând să răspundă provocării evidente de a râde de 
Xenophilius. 

— Hai să dansăm, adăugă brusc, uitându-se la Hermione. 
Hermione păru surprinsă, dar într-un mod plăcut, aşa că 
se ridică şi dispărură împreună în mijlocul mulţimii tot mai 

numeroase de pe ringul de dans. 

— Ah, sunt împreună acum? întrebă Krum, distrat pentru 
o clipă. 

— Ăă... într-un fel, spuse Harry. 

— Tu cine eşti? întrebă Krum. 

— Barny Weasley. Dădură mâna. 

— Barny, tu îl ştii bine pe omul acesta, Lovegood? 

— Nu, azi l-am cunoscut. De ce? 

Krum se uită urât peste marginea paharului său, 
urmărindu-l pe Xenophilius, care vorbea cu câţiva vrăjitori, 


de partea cealaltă a ringului. 

— Pentru că, zise Krum, dacă nu ar fi fost oaspetele lui 
Fleur, m-aş fi duelat cu el, aici şi acum, din cauza simbolului 
aceluia oribil pe care îl poartă pe piept. 

— Simbol? spuse Harry, uitându-se şi el la Xenophilius. 

Ochiul ciudat, de formă triunghiulară, strălucea pe pieptul 
său. 

— De ce? Simbolizează ceva de rău? 

— Grindelwald. Este semnul lui Grindelwald. 

— Grindelwald, vrăjitorul întunecat pe care l-a învins 
Dumbledore? 

— Exact. 

Krum păru să mestece în gol, apoi spuse: 

— Grindelwald a ucis mulţi oameni, printre care şi pe 
bunicul meu. Bineînţeles, el nu a fost niciodată puternic în 
această ţară, se spunea că se temea de Dumbledore - şi se 
pare că avea dreptate să se teamă, având în vedere care i-a 
fost sfârşitul. Dar acesta - îl arătă cu degetul pe Xenophilius 
- acesta este simbolul lui, l-am recunoscut imediat: 
Grindelwald l-a sculptat într-un zid la Durmstrang, când era 
elev. Câţiva idioţi l-au copiat pe cărţi şi pe haine, încercând 
să şocheze şi să impresioneze - până când aceia dintre noi 
care am pierdut membri ai familiei din cauza lui 
Grindelwald le-am dat o lecţie. 

Krum îşi pocni încheieturile degetelor ameninţător, 
uitându-se urât la Xenophilius. Harry era perplex. Părea 
extrem de puţin probabil ca tatăl Lunei să fie un adept al 
Magiei Negre şi nimeni altcineva din cort nu păruse să 
observe forma runică triunghiulară. 

— Ăă... eşti sigur... că este simbolul lui...? 

— Nu mă înşel, spuse Krum cu răceală. Am trecut ani de 
zile pe lângă semnul acela, îl ştiu prea bine. 

— Păi, există o şansă, spuse Harry, ca Xenophilius să nu 
ştie ce simbolizează. Familia Lovegood este destul de... 
bizară. Ar fi foarte posibil să îl fi găsit pe undeva şi să 


creadă că este o secţiune a unui cap de Snorhac Corn- 
Şifonat sau ceva de genul acesta. 

— Secţiune de ce? 

— Mă rog, nu ştiu ce sunt, dar se pare că el şi fiica lui se 
duc în vacanțe în căutarea lor... 

Harry avea senzaţia că nu prea reuşise să explice bine 
cum erau Luna şi tatăl ei. 

— Ea este, continuă el, arătând spre Luna, care încă mai 
dansa singură, fluturându-şi braţele în jurul corpului, de 
parcă ar fi încercat să alunge nişte pitici. 

— De ce face asta? întrebă Krum. 

— Probabil că încearcă să scape de o Steluţă Verde, spuse 
Harry, recunoscând simptomele. 

Krum nu părea să-şi dea seama dacă Harry făcea sau nu 
glume pe seama lui. Îşi scoase bagheta din interiorul robei 
şi o lovi ameninţător de coapsă; din vârful acesteia ţâşniră 
scântei. 

— Gregorovitch! spuse Harry tare şi Krum tresări, dar 
Harry era prea entuziasmat ca să-i pese. 

Îşi amintise când văzuse bagheta lui Krum: Ollivander o 
luase şi o examinase înainte de Turnirul celor Trei Vrăjitori. 

— Ce-i cu el? întrebă Krum suspicios. 

— Face baghete! 

— Ştiu asta, spuse Krum. 

— EI ţi-a făcut bagheta! De-aia mi se părea... vâjthaţ... 

Krum părea din ce în ce mai suspicios. 

— De unde ştii că bagheta mea a fost făcută de 
Gregorovitch? 

— Am... Cred că am citit undeva, spuse Harry. Într-o 
revistă pentru fani, improviza el cât putu şi Krum păru să se 
liniştească. 

— Nu mi-am dat seama că le-am vorbit fanilor despre 
bagheta mea, spuse el. 

— Şi... âă... ştii cumva pe unde mai e Gregorovitch? 

Krum păru derutat. 


— A ieşit la pensie acum câţiva ani. Eu am fost printre 
ultimii care au cumpărat o baghetă Gregorovitch. E cel mai 
bun, deşi ştiu că voi, englezii, puneţi mare preţ pe 
Ollivander. 

Harry nu răspunse. Se prefăcea că se uită la dansatori, ca 
şi Krum, dar de fapt se gândea de zor. Deci Cap-de-Mort 
căuta un creator de baghete renumit şi Harry nu trebui să 
se gândească prea departe pentru a-şi da seama de motiv: 
mai mult ca sigur că era din cauza a ceea ce făcuse bagheta 
lui Harry în noaptea când îl urmărise în zbor Cap-de-Mort. 
Bagheta din lemn de tisă cu miez de pană de phoenix o 
învinsese pe cea împrumutată, ceva ce Ollivander nu 
anticipase şi nici nu înţelesese. Oare Gregorovitch avea să 
ştie mai multe? Oare chiar era mai priceput decât 
Ollivander? Cunoştea el oare secrete ale baghetelor pe care 
Ollivander nu le ştia? 

— Fata aceea e foarte drăguță, spuse Krum, trezindu-l pe 
Harry la realitate. Krum arăta înspre Ginny, care tocmai i se 
alăturase Lunei. 

— Este rudă cu tine? 

— Da, spuse Harry, simțindu-se deodată iritat, şi are 
prieten. Genul gelos. Foarte masiv. N-ai vrea să te pui rău 
cu el. 

— La ce bun, mormăi Krum, golindu-şi paharul şi 
ridicându-se din nou, să fii jucător internaţional de vâjthaţ, 
dacă toate fetele frumoase au prieten? 

Plecă şi îl lăsă acolo pe Harry, care îşi luă în trecere un 
sendviş de la un chelner şi încercă să-şi croiască drum pe 
lângă ringul de dans arhiplin. Voia să îl găsească pe Ron, ca 
să-i spună de Gregorovitch, dar Ron dansa cu Hermione în 
mijlocul ringului. Harry se sprijini de unul dintre stâlpii de 
aur, privind-o pe Ginny, care acum dansa cu prietenul lui 
Fred şi George, Lee Jordan. Harry se strădui să nu regrete 
promisiunea pe care i-o făcuse lui Ron. Nu mai fusese 
niciodată la o nuntă, aşa că nu putea spune care erau 
diferenţele între petrecerea vrăjitorească şi cea Încuiată, 


deşi era destul de sigur că cea din urmă nu ar fi avut un 
tort cu două figurine în formă de phoenicşi care îşi luau 
zborul când se tăia tortul sau sticle de şampanie care 
pluteau singure prin mulţime. Când începu să se însereze şi 
fluturii de noapte intrară sub acoperişul cortului, luminat 
acum de felinare plutitoare aurii, cheful deveni din ce în ce 
mai destins. Fred şi George dispăruseră de mult în noapte, 
cu două verişoare ale lui Fleur; Charlie, Hagrid şi un 
vrăjitor îndesat, cu o pălărie mov cu boruri mici, cântau 
într-un colţ „Balada eroului Odo”. 

Plimbându-se prin mulţime şi încercând să se 
descotorosească de un unchi beat al lui Ron, care nu părea 
să ştie sigur dacă Barny era sau nu fiul lui, Harry zări un 
vrăjitor bătrân stând singur la o masă. Părul alb înfoiat îl 
făcea să semene cu o păpădie veştejită, iar pe cap purta un 
fes mâncat de molii. Îi era vag cunoscut. Harry îşi stoarse 
creierii şi îşi dădu până la urmă seama că era Elphias Doge, 
membru al Ordinului Phoenix şi autorul necrologului lui 
Dumbledore. 

Se apropie de el. 

— Pot să iau loc? 

— Sigur că da, sigur că da, spuse Doge; avea o voce destul 
de stridentă şi hârşâită. 

Harry se aplecă spre el. 

— Domnule Doge, sunt Harry Potter. Doge rămase cu 
respiraţia tăiată. 

— Dragă băiete! Arthur mi-a spus că erai aici, deghizat... 
mă bucur enorm, mă simt onorat! 

Doge îi turnă un pocal de şampanie lui Harry, fiind cuprins 
de o nelinişte plăcută. 

— M-am gândit să îţi scriu, şopti el, după ce... 
Dumbledore... aşa un şoc... şi pentru tine, sunt convins... 

Ochii mici ai lui Doge se umplură brusc cu lacrimi. 

— Am citit necrologul pe care l-aţi scris pentru Profetul 
zilei, spuse Harry. Nu ştiam că l-aţi cunoscut atât de bine pe 
domnul profesor Dumbledore. 


— La fel de bine ca oricine, spuse Doge, tamponându-şi 
ochii cu un şerveţel. Este adevărat că eu l-am cunoscut de 
cel mai mult timp, dacă nu îl luăm în considerare pe 
Aberforth - şi nu ştiu de ce, dar oamenii nu par să îl ia 
niciodată în considerare pe Aberforth. 

— În legătură cu Profetul zilei... domnule Doge, nu ştiu 
dacă aţi văzut... la cină? 

— Ah, te rog, dragă băiete, spune-mi Elphias. 

— Elphias, ai citit cumva interviul Ritei Skeeter despre 
Dumbledore? 

Chipul lui Doge se înroşi de mânie. 

— O, da, Harry, l-am citit. Femeia aia - sau poate viperă ar 
fi un termen mai potrivit - m-a bătut încontinuu la cap să 
vorbesc cu ea. Mi-e ruşine să spun că am fost nepoliticos, i- 
am spus că este mai feroce decât un peşte răpitor, de unde 
a rezultat, după cum trebuie să fi văzut, punerea sub 
semnul întrebării a sănătăţii mele mintale. 

— Ştiţi, în interviul acela, continuă Harry, Rita Skeeter a 
sugerat că domnul profesor Dumbledore a avut de-a face în 
tinereţe cu Magia Neagră. 

— Să nu crezi o iotă! spuse Doge numaidecât. O iotă, 
Harry! Să nu laşi nimic să îţi pângărească amintirile despre 
Albus Dumbledore! 

Harry privi chipul sincer şi chinuit al lui Doge şi nu se simţi 
mai liniştit, ci frustrat. Oare Doge chiar credea că era atât 
de simplu, că Harry putea pur şi simplu să aleagă să nu 
creadă? Oare Doge nu înţelegea că Harry simţea nevoia să 
fie sigur, să ştie tot? 

Poate că Doge bănuia ce simţea Harry, pentru că păru 
îngrijorat şi adaugă repede: 

— Harry, Rita Skeeter este o... 

Dar fu întrerupt dintr-odată de un chicotit strident. 

— Rita Skeeter? Ah, îmi place la nebunie de ea, îi citesc 
mereu articolele! 

Harry şi Doge ridicară privirea şi o văzură pe mătuşa 
Muriel stând proţăpită lângă ei, cu penele dansându-i în păr 


şi cu un pocal de şampanie în mână. 

— Ştiţi, a scris o carte despre Dumbledore! 

— Bună, Muriel, spuse Doge. Da, tocmai discutam 
despre... 

— Hei, tu! Lasă-mă să stau în locul tău, am o sută şapte 
ani! 

Un alt văr roşcat Weasley sări în picioare, cu o privire 
speriată, şi mătuşa Muriel răsuci scaunul cu o putere 
uimitoare, aşezându-se exact între Doge şi Harry. 

— Bună din nou, Barry sau cum te-o chema, îi spuse ea lui 
Harry. Acum, ce spuneai despre Rita Skeeter, Elphias? Ştii 
că a scris biografia lui Dumbledore? Abia aştept să o citesc, 
să nu uit să o comand la „Caligrafie şi Pete”! 

Doge se ţinu băţos şi solemn la auzul acestor cuvinte, dar 
mătuşa Muriel goli pocalul şi pocni din degetele ei osoase 
către un chelner din apropiere, pentru a i-l înlocui cu unul 
plin. Luă încă o gură de şampanie, râgâi şi apoi spuse: 

— Nu e nevoie să aveţi feţele astea de broscoi împăiaţi! 
Înainte să ajungă atât de respectabil şi respectat şi toate 
prostiile alea, au umblat nişte zvonuri destul de bizare 
despre Albus! 

— Răutăţi inventate, spuse Doge, înroşindu-se din nou. 

— Asta crezi tu, Elphias, râse mătuşa Muriel pe înfundate. 
Am observat cum ai evitat părţile dificile în necrologul ăla al 
tău! 

— Îmi pare rău că ţi se pare aşa, spuse Doge şi mai 
scorţos. Te asigur că tot ce am scris, am scris din inimă. 

— A, ştim cu toţii că l-ai venerat pe Dumbledore, 
îndrăznesc să spun că o să-l crezi în continuare un sfânt, 
chiar dacă se va dovedi că i-a făcut de petrecanie surorii lui, 
care era Non! 

— Muriel! exclamă Doge. 

Un fior de gheaţă, care nu avea nici o legătură cu 
şampania, se strecură în pieptul lui Harry. 

— Cum adică? o întrebă el pe Muriel. Cine a spus că sora 
lui era un Non? Nu era bolnavă? 


— Barry, dragă, se pare că nu eşti prea bine informat! 
spuse mătuşa Muriel, părând încântată de reacţia pe care o 
produsese. Până la urmă, de unde era să ştii de asta? S-a 
întâmplat cu ani şi ani înainte ca tu să fi existat măcar ca 
idee, dragul meu, şi adevărul este că aceia dintre noi care 
trăiau pe vremea aceea nu au ştiut niciodată ce s-a 
întâmplat de fapt. De asta abia aştept să aflu ce a dezgropat 
Skeeter! Dumbledore a ţinut-o mult timp ascunsă pe sora 
aia a lui! 

— Minciuni! şuieră Doge. Numai minciuni! 

— Nu mi-a spus niciodată că sora sa era Non, spuse Harry 
fără să gândească, simțindu-se încă anesteziat. 

— Şi de ce să-ţi fi spus tocmai ţie? strigă mătuşa Muriel, 
clătinându-se un pic, în timp ce încerca să se concentreze 
asupra lui Harry. 

— Motivul pentru care Albus nu a vorbit niciodată despre 
Ariana, începu Elphias, pe un ton intransigent din cauza 
emoţiei, este, cred eu, destul de limpede. A fost într-atât de 
marcat de moartea ei... 

— De ce nu a văzut-o nimeni, Elphias? cârâi Muriel. De ce 
cei mai mulţi dintre noi nici nu au ştiut că a existat, până în 
ziua în care i-am cărat coşciugul afară din casă şi am 
înmormântat-o? Unde era sfântul Albus, când Ariana era 
închisă în pivniţă? Strălucind la Hogwarts, fără să dea doi 
bani pe ce se întâmpla în propria lui casă?! 

— Cum adică „închisă în pivniţă”? întrebă Harry. Ce vreţi 
să spuneţi? 

Doge părea distrus. Mătuşa Muriel chicoti din nou şi îi 
răspunse lui Harry: 

— Mama lui Dumbledore era o femeie îngrozitoare, pur şi 
simplu îngrozitoare. Avea părinţi încuiaţi, deşi am auzit că 
pretindea altceva... 

— Nu a pretins niciodată nimic de genul acesta! Kendra a 
fost o femeie nemaipomenită, şopti Doge amărât, dar 
mătuşa Muriel îl ignoră. 


— Mândră şi foarte dominatoare, genul de vrăjitoare care 
ar fi fost distrusă dacă ar fi avut un copil Non... 

— Ariana nu era un Non! şuieră Doge. 

— Asta zici tu, Elphias, dar atunci, te rog să-mi explici de 
ce nu a mers niciodată la Hogwarts! spuse mătuşa Muriel. 

Se întoarse cu spatele la Harry. 

— Pe vremea noastră, Non-ii erau un subiect tabu. Dar să 
ajungi să ţii închisă în casă o fetiţă şi să te prefaci că nu 
există... 

— Ţi-am spus, nu a fost aşa! o contrazise Doge, dar mătuşa 
Muriel era de neoprit. 

Ea continuă, adresându-i-se lui Harry: 

— De obicei, Non-ii erau trimişi la şcoli Încuiate şi 
încurajați să se integreze în comunitatea încuiată... o 
soluţie mult mai bună decât să fi încercat să le găseşti un 
loc în lumea vrăjitorească, unde ar fi fost mereu pe o 
treaptă inferioară; dar, bineînţeles, Kendra Dumbledore nu 
ar fi acceptat în ruptul capului ca fiica ei să se ducă la o 
şcoală de Încuiați... 

— Ariana era fragilă! spuse Doge disperat. Problemele de 
sănătate nu i-au permis să... 

— Nu i-au permis să iasă din casă? râse Muriel pe 
înfundate. Şi totuşi, nu a fost dusă niciodată la Sf. Mungo şi 
nu a fost chemat să o vadă nici un vindecător! 

— Muriel, cum poţi să ştii dacă... 

— Pentru informaţia ta, Elphias, să ştii că vărul meu 
Lancelot a fost vindecător la Sf. Mungo pe vremea aceea şi 
a spus în secret familiei mele că Ariana nu a fost văzută 
acolo niciodată. Lui Lancelot i se părea mai mult decât 
suspect! 

Doge arăta de parcă ar fi fost pe punctul să izbucnească în 
lacrimi. Mătuşa Muriel, care părea să se distreze de 
minune, pocni din degete după un alt pocal de şampanie. 
Ca amorţit, Harry se gândi la cum îl închisese la un moment 
dat familia Dursley, ţinându-l ascuns, şi totul pentru că avea 
vina de a fi vrăjitor. Oare sora lui Dumbledore suferise 


aceeaşi soartă, dar invers - închisă pentru că nu avea puteri 
magice? Şi oare Dumbledore chiar o abandonase, în vreme 
ce el se dusese la Hogwarts, unde avea să se dovedească 
strălucit şi talentat? 

— Acum, dacă Kendra nu ar fi murit prima, continuă 
Muriel, aş fi zis că ea i-a făcut de petrecanie Arianei... 

— Muriel, cum poţi să spui aşa ceva? gemu Doge. Cum să- 
şi omoare o mamă propria fiică? Gândeşte-te la ce spui! 

— De ce nu, dacă mama cu pricina a fost în stare să îşi ţină 
captivă propria fiică, ani la rând? ridică din umeri mătuşa 
Muriel. Dar eu zic că nu are cum să fi fost aşa, deoarece 
Kendra a murit înaintea Arianei - din ce cauză, nimeni n-a 
părut să ştie sigur... 

— O, fără îndoială că a omorât-o Ariana, spuse Doge, 
riscând să fie cinic. De ce nu? 

— Da, s-ar putea ca Ariana să fi încercat disperată să 
evadeze şi s-o fi omorât pe Kendra într-o încăierare, spuse 
mătuşa Muriel gânditoare. Dă tu din cap cât vrei, Elphias! 
Ai fost la înmormântarea Arianei, nu-i aşa? 

— Da, am fost, spuse Doge, cu buzele tremurând. Nu ţin 
minte o zi mai tristă decât aceea. Albus avea inima frântă... 

— Şi nu numai inima. Nu-i aşa că Aberforth i-a spart nasul 
la jumătatea slujbei? 

Dacă Doge păruse îngrozit înainte de aceste cuvinte, 
fusese o nimica toată pe lângă cum arăta acum. Era ca şi 
când Muriel l-ar fi înjunghiat. Aceasta izbucni în hohote şi 
luă iar o gură zdravănă de şampanie, care i se scurse pe 
bărbie. 

— De unde...? spuse răguşit Doge. 

— Mama mea era prietenă cu bătrâna Bathilda Bagshot, 
spuse mătuşa Muriel veselă. Bathilda i-a descris mamei tot 
ce s-a întâmplat; eu trăgeam cu urechea după uşă şi am 
auzit. O luptă lângă groapă! Bathilda a povestit că 
Aberforth a strigat că Ariana murise numai din vina lui 
Albus şi că apoi i-a dat un pumn în nas. Conform spuselor 
Bathildei, Albus nici măcar nu s-a apărat şi asta este foarte 


ciudat, Albus l-ar fi putut distruge pe Aberforth într-un duel 
şi dacă ar fi avut ambele mâini legate la spate. 

Muriel mai luă o duşcă de şampanie. Rememorarea 
acestor vechi scandaluri părea să o încânte în aceeaşi 
măsură în care îl îngrozea pe Doge. Harry nu ştia ce să mai 
înţeleagă: voia să ştie adevărul şi totuşi, Doge nu făcea 
nimic altceva decât să stea acolo, bolborosind că Ariana 
fusese bolnavă. Lui Harry îi venea foarte greu să creadă că 
Dumbledore nu ar fi intervenit dacă ar fi avut loc asemenea 
acte de cruzime sub acoperişul său şi, cu toate acestea, era 
evident că ceva nu era în ordine cu povestea aceea. 

— Şi să-ţi mai spun ceva, zise Muriel, sughiţând uşor, în 
timp ce îşi cobori pocalul. Cred că Bathilda şi-a dat drumul 
la gură în faţa Ritei Skeeter. Toate indiciile alea din interviul 
lui Skeeter despre o sursă importantă apropiată lui 
Dumbledore... se ştie foarte bine că a fost acolo în timpul 
problemelor cu Ariana şi s-ar potrivi la fix! 

— Bathilda nu ar vorbi niciodată cu Rita Skeeter! şopti 
Doge. 

— Bathilda Bagshot? spuse Harry. Autoarea cărţii O istorie 
a magiei? 

Numele ei era scris pe coperta unuia dintre manualele lui 
Harry, deşi, trebuia să recunoască, nu era unul dintre cele 
pe care le citise cu prea mare atenţie. 

— Da, spuse Doge, agăţându-se de întrebarea lui Harry ca 
un înecat de o vestă de salvare. Un istoric magic deosebit 
de talentat şi o veche prietenă a lui Albus. 

— S-a ţicnit de tot, mai nou, din câte am auzit, spuse 
mătuşa Muriel veselă. 

— Dacă este aşa, cu atât mai puţin onorabil ca Skeeter să 
fi profitat de ea, spuse Doge, şi nu ne putem baza pe nimic 
din ce ar fi putut spune Bathilda! 

— Ah, există metode de a recupera amintirile şi sunt 
sigură că Rita le ştie pe toate, spuse mătuşa Muriel. Dar 
chiar dacă Bathilda a luat-o complet razna, sunt sigură că 
trebuie să mai aibă poze vechi, poate chiar scrisori. Ştia de 


ani de zile familia Dumbledore... cred că a meritat un drum 
până în Peştera lui Godric, aş zice eu. Harry, care luase o 
gură de bere zero, aproape că se înecă. Doge îl bătu pe 
spate, în timp ce Harry tuşi, privind-o pe mătuşa Muriel cu 
ochii lăcrimând. Odată ce fu în stare să vorbească din nou, 
întrebă: 

— Bathilda Bagshot locuieşte în Peştera lui Godric? 

— O, da, e acolo dintotdeauna! Familia Dumbledore s-a 
mutat acolo după ce a fost închis Percival, iar Bathilda era 
vecina lor. 

— Familia Dumbledore a locuit în Peştera lui Godric? 

— Da, Barry, tocmai asta am şi spus, zise mătuşa Muriel 
iritată. 

Harry se simţi sleit, gol pe dinăuntru. Niciodată, în şase 
ani, Dumbledore nu îi pomenise lui Harry că amândoi 
trăiseră şi pierduseră persoane dragi în Peştera lui Godric. 
De ce? Oare Lily şi James erau îngropaţi aproape de mama 
şi sora lui Dumbledore? Oare Dumbledore le vizitase 
mormintele, trecând poate şi pe lângă cele ale părinţilor lui 
Harry? Iar lui nu îi spusese niciodată... nici măcar nu se 
deranjase... 

De ce era atât de important pentru el, Harry nu-şi putea 
explica nici măcar lui, însă simţea că fusese aproape o 
minciună că nu-mi spusese că aveau locul şi experienţele 
acestea în comun. Se uită în gol în faţă, abia observând ce 
se întâmpla în jurul lui, şi nu îşi dădu seama că Hermione 
ijeşise din mulţime decât atunci când aceasta îşi trase un 
scaun şi se aşeză lângă el. 

— Pur şi simplu, nu mă mai ţin picioarele să dansez, gâfâi 
ea, dându-şi jos un pantof şi masându-şi talpa piciorului. 
Ron s-a dus să mai aducă nişte beri zero. E ciudat, tocmai l- 
am văzut pe Viktor întorcându-i spatele tatălui Lunei şi 
plecând furios, păreau să se fi certat... 

Cobori vocea, uitându-se la el: 

— Harry, te simţi bine? 


Harry nu ştia de unde să înceapă, dar nu conta. În 
momentul acela, ceva mare şi argintiu căzu prin acoperişul 
cortului direct pe ringul de dans. Graţios şi strălucitor, 
linxul ateriză exact în mijlocul dansatorilor uluiţi. Toţi îşi 
întoarseră capetele spre el, în timp ce cei mai apropiaţi 
rămaseră înmărmuriţi, în poziţiile de dans în care se aflau. 
Apoi, Patronusul deschise gura larg şi vorbi răspicat, cu 
vocea joasă şi domoală a lui Kingsley Shacklebolt. 

— A căzut ministerul. Scrimgeour e mort. Devoratorii 
Morţii vin spre voi. 

Capitolul IX. 

Ascunzătoarea. 

Totul în jur părea estompat şi desfăşurându-se cu 
încetinitorul Harry şi Hermione săriră în picioare şi îşi 
scoaseră baghetele. Mulţi de-abia în clipa aceea îşi dădeau 
seama că ceva ciudat se întâmplase, întorcându-şi şi acum 
capetele către râsul argintiu, care deja dispărea. Din locul 
în care aterizase Patronusul, tăcerea începuse să se 
răspândească în valuri reci. Apoi, cineva ţipă. 

Harry şi Hermione se năpustiră în mulţimea care intrase 
în panică. Oaspeţii săreau în toate direcţiile, mulţi 
Dispăreau, vrăjile protectoare din jurul Vizuinii cedaseră. 

— Ron! strigă Hermione. Ron, unde eşti? 

Croindu-şi drum spre partea cealaltă a ringului de dans, 
Harry văzu siluete care purtau pelerine şi glugi apărând în 
mulţime, apoi îi văzu pe Lupin şi pe 'Tonks cu baghetele 
ridicate şi îi auzi pe amândoi strigând „Protego!”, un țipăt 
care se auzea de peste tot din jur... 

— Ron! Ron! strigă Hermione, aproape plângând, în timp 
ce ea şi Harry erau înghiontiţi de oaspeţi îngroziţi. 

Harry o apucă de mână, pentru a fi sigur că nu aveau să se 
piardă unul de altul, când o străfulgerare de lumină trecu 
chiar pe deasupra capetelor lor - nu ştia dacă fusese o vrajă 
protectoare sau altceva mai sumbru... 

Şi atunci apăru Ron. O apucă pe Hermione de mâna liberă 
şi Harry simţi cum aceasta se învârteşte pe loc. Nu mai văzu 


şi nu mai auzi nimic, era apăsat de întuneric şi tot ce putea 
să mai simtă era mâna Hermionei, în timp ce el era 
comprimat prin timp şi spaţiu, departe de Vizuină, departe 
de Devoratorii Morţii, care soseau, şi poate departe şi de 
însuşi Cap-de-Mort... 

— Unde suntem? se auzi vocea lui Ron. 

Harry deschise ochii. Pentru o clipă, avu senzaţia că erau 
încă la nuntă - păreau a fi înconjurați în continuare de 
oameni. 

— Tottenham Court Road, gâfâi Hermione. Mergeţi, pur şi 
simplu mergeţi, trebuie să găsim un loc unde să vă 
schimbaţi. 

Harry făcu aşa cum îi spusese ea. Merseră, mai mult 
alergând, pe strada largă, întunecată, plină cu petrecăreţi 
şi cu şiruri de magazine închise, în timp ce stelele scânteiau 
deasupra lor. Un autobuz cu etaj hurui pe lângă ei şi un 
grup vesel care se ducea sau se întorcea de la vreun bar se 
holbă la ei - Harry şi Ron mai purtau încă robele festive. 

— Hermione, nu avem haine de schimb, îi spuse Ron, în 
timp ce o tânără izbucni în hohote de râs la vederea lui. 

— De ce n-oi fi avut grijă să port Pelerina Invizibilă la 
mine? spuse Harry, blestemându-se în gând pentru prostia 
lui. Anul trecut, am avut-o tot timpul la mine şi... 

— E în ordine, am eu pelerina şi haine pentru amândoi, 
spuse Hermione. Până una, alta, încercaţi doar să vă purtaţi 
natural - asta va fi de ajuns. 

Îi conduse pe o stradă lăturalnică, apoi la adăpostul unui 
gang întunecat. 

— Când spui că ai pelerina şi haine... se încruntă Harry 
spre Hermione, care nu avea nimic la ea în afară de gentuţa 
cu perluţe, în care tot cotrobăia în clipa aceea. 

— Da, sunt aici, spuse Hermione şi, spre marea mirare a 
lui Harry şi Ron, scoase de acolo o pereche de blugi, o bluză 
de trening, nişte şosete mato şi, în sfârşit, Pelerina 
Invizibilă. 

— Cum naiba...? 


— Farmec de Mărire Nedetectabil, spuse Hermione. 
Dificil, dar cred că mi-a reuşit; oricum, am reuşit să bag aici 
tot ce ne trebuie. Scutură un pic gentuţa aparent delicată şi 
dinăuntru se auzi un zgomot ca de depozit de marfă, cu 
nenumărate lucruri care se mişcară dintr-o parte în alta. Of, 
fir-ar să fie, alea sunt cărţile, spuse ea, uitându-se în 
gentuţă, şi le aranjasem pe domenii... asta e... Harry, tu ia 
Pelerina Invizibilă. Ron, hai, schimbă-te repede... 

— Când ai făcut toate astea? întrebă Harry, în timp ce Ron 
îşi dădu jos roba. 

— 'Ţi-am spus, la Vizuină, am împachetat totul de acum 
câteva zile, ştii, în cazul în care trebuia să plecăm repede. 
Ţi-am împachetat rucsacul de dimineaţă, Harry, după ce te- 
ai schimbat, şi l-am pus aici... Am avut un presentiment 
ciudat... 

— Eşti extraordinară, să ştii că da, spuse Ron, dându-i 
roba împăturită. 

— Mulţumesc, spuse Hermione, reuşind să surâdă, în timp 
ce băgă roba în geantă. Te rog, Harry, vrei să-ţi pui odată 
pelerina?! 

Harry îşi aruncă Pelerina Invizibilă pe umeri şi şi-o trase 
pe cap, dispărând deodată. Abia începea să-şi dea seama ce 
se întâmplase. 

— Ceilalţi - toată lumea de la nuntă... 

— Nu avem timp să ne facem griji pentru asta acum, şopti 
Hermione. Harry, ei pe tine te vor şi dacă ne-am întoarce, i- 
am pune pe toţi în şi mai mare pericol. 

— Are dreptate, spuse Ron, care părea să intuiască faptul 
că Harry era pe punctul de a-i contrazice, chiar dacă nu-i 
putea vedea expresia. Majoritatea membrilor din Ordin 
erau acolo, o să aibă ei grijă de toţi ceilalţi. 

Harry încuviinţă din cap, apoi îşi aminti că nu puteau să-l 
vadă şi spuse: 

— Da. 

Dar se gândi la Ginny şi teama începu să îi mistuie 
stomacul asemenea unui acid. 


— Haide, cred că ar trebui să mergem mai departe, spuse 
Hermione. 

leşiră înapoi pe străduţa lăturalnică şi apoi pe strada 
principală, unde un grup de bărbaţi cântau, mergând pe 
trotuarul de vizavi. 

— Din curiozitate, de ce tocmai Tottenham Court Road? o 
întrebă Ron pe Hermione. 

— Nu ştiu, mi-a venit pur şi simplu în minte, dar sunt 
convinsă că suntem mai în siguranţă în lumea Încuiată, nu 
se aşteaptă să fim aici. 

— Aşa este, spuse Ron, uitându-se în jur, dar tu nu te simţi 
un pic... expusă? 

— Unde altundeva să mergem? întrebă Hermione, 
strâmbându-se când bărbaţii de pe trotuarul de vizavi 
începură să fluiere după ea. Nu prea putem să ne luăm 
camere la „Ceaunul Crăpat”, nu-i aşa? Şi Casa Cumplită 
iese din discuţie, dacă poate să intre acolo Plesneală... 
bănuiesc că am putea încerca să mergem la părinţii mei 
acasă, deşi cred că s-ar putea să ne caute acolo... of, de-ar 
tăcea odată! 

— Ce faci, păpuşico? striga cel mai beat dintre bărbaţii de 
pe celălalt trotuar. Nu vrei să bem ceva împreună? Dă-i 
papucii lu' Roşcăţel şi hai să bem o bere! 

— Hai să ne aşezăm undeva, spuse Hermione repede, în 
timp ce Ron deschise gura să le strige ceva înapoi. Uite, aici 
e bine, hai să intrăm! 

Era o cafenea non-stop mică şi dărăpănată. loate mesele 
cu blaturi de plastic erau acoperite cu un strat subţire de 
grăsime, dar măcar nu era nimeni. Harry se strecură 
primul în separeu şi Ron se aşeză lângă el, vizavi de 
Hermione, care stătea cu spatele spre uşă, ceea ce nu îi 
plăcea deloc: se uita peste umăr atât de des, încât părea să 
aibă un tic. Lui Harry nu îi plăcea că se opriseră din mers - 
când erau în mişcare, avea senzaţia că se îndreaptă spre un 
scop. Sub pelerină, simţea cum ultimele efecte ale 
Polipoţiunii se duceau şi cum mâinile îi reveneau la 


lungimea şi forma lor naturală. Îşi scoase ochelarii din 
buzunar şi şi-i puse din nou la ochi. Câteva minute mai 
târziu, Ron spuse: 

— Ştiţi, suntem destul de aproape de „Ceaunul Crăpat”, 
este chiar la „Charing Cross”... 

— Ron, n-avem cum! spuse Hermione imediat. 

— Nu să rămânem acolo, ci să mergem să aflăm ce se 
întâmplă! 

— Ştim ce se întâmplă! Cap-de-Mort a pus stăpânire pe 
minister, ce altceva mai e de ştiut? 

— Bine, bine, era doar o idee! 

Se lăsă o tăcere încordată. Chelneriţa care mesteca gumă 
îşi târşâi picioarele până la ei şi Hermione comandă două 
cappuccino: dat fiind că Harry era invizibil, ar fi fost suspect 
să-i comande unul şi lui. Doi muncitori solizi intrară în 
cafenea şi se strecurară în separeul de după al lor. 
Hermione spuse în şoaptă: 

— Eu zic să găsim un loc liniştit unde să Dispărem şi să 
mergem undeva la ţară. Odată ajunşi acolo, o să le putem 
trimite un mesaj celor din Ordin. 

— Deci poţi să faci faza cu Patronusul vorbitor? întrebă 
Ron. 

— Am exersat şi cred că pot, zise Hermione. 

— Bine, atâta timp cât nu o să aibă probleme din cauza 
noastră, deşi s-ar putea să-i fi arestat deja. Dumnezeule, e 
dezgustător, adăugă Ron, după ce luă o gură din spuma 
cenuşie de cafea. 

Chelneriţa îl auzise şi îi aruncă lui Ron o privire 
răutăcioasă, în timp ce se duse să le ia comanda noilor 
veniţi. 

Cel mai masiv dintre cei doi muncitori, pe care Harry îl 
observă că era blond şi uriaş, îi făcu semn să plece. Aceasta 
se holbă la el, jignită. 

— Păi, hai să mergem atunci, nu vreau să beau mizeria 
asta, spuse Ron. Hermione, ai bani Încuiați ca să plătim? 


— Da, mi-am lichidat contul de economii înainte să vin la 
Vizuină. Pun pariu că tot mărunţişul e pe fund, oftă 
Hermione, întinzând mâna după gentuţa cu periuţe. 

Cei doi muncitori făcură acelaşi lucru şi Harry îi imită din 
instinct: toţi trei îşi scoaseră baghetele. Ron, dându-şi 
seama de ce se întâmpla abia după câteva secunde, se 
aruncă peste masă, împingând-o pe Hermione într-o parte 
pe banchetă. Forţa vrăjilor Devoratorilor Morţii distruse 
zidul acoperit cu faianţă, în dreptul căruia tocmai fusese 
capul lui Ron, în timp ce Harry, încă invizibil, strigă: 
„Stupefy!” 

Devoratorul Morţii cel blond şi masiv fu lovit direct în faţă 
de un jet de lumină roşie: căzu într-o parte, pierzându-şi 
cunoştinţa. Tovarăşul său, incapabil să vadă cine aruncase 
vraja, ţinti din nou către Ron: frânghii negre, lucioase, 
ţâşniră din vârful baghetei sale şi îl legară pe Ron din cap 
până-n picioare. Chelneriţa ţipă şi fugi spre uşă. Harry 
trimise încă o Vrajă de împietrire spre Devoratorul Morţii 
cu chipul contorsionat, care îl legase pe Ron, dar nu îl 
nimeri - vraja ricoşă în fereastră şi o lovi pe chelneriţă, care 
căzu în faţa uşii. 

— Expulso! strigă Devoratorul Morţii şi masa în spatele 
căreia stătea Harry explodă. 

Forţa exploziei îl trânti de perete şi simţi cum îi scapă din 
mână bagheta, în timp ce pelerina îi alunecă de pe el. 

— Petrificus totalus! strigă de undeva Hermione şi 
Devoratorul Morţii se prăbuşi în faţă, ca o statuie, cu o 
bufnitură puternică, scrâşnind peste cioburile de porțelan, 
bucăţile de masă şi cafeaua vărsată. 

Hermione ieşi de sub banchetă, scuturându-şi din păr 
cioburi ale scrumierei din sticlă şi tremurând din cap până- 
n picioare. 

— D'Diffindo! spuse ea, îndreptându-şi bagheta spre Ron, 
care urlă de durere când ea îi sfâşie blugii în dreptul 
genunchilor, lăsându-i o tăietură adâncă. Vai, iartă-mă, Ron, 
îmi tremură mâna! Diffindo! 


Frânghiile tăiate căzură în părţi. Ron se ridică şi îşi 
scutură mâinile, să şi le dezmorţească. Harry îşi culese 
bagheta de pe jos şi urcă pe dărâmături, ducându-se la 
locul unde zăcea pe banchetă Devoratorul Morţii cel blond 
şi masiv. 

— Trebuia să-l fi recunoscut, era acolo în noaptea când a 
murit Dumbledore, spuse el. 

Îl întoarse pe Devoratorul Morţii cu faţa în sus, cu piciorul; 
ochii bărbatului se mişcau fără oprire, mutându-se de la 
Harry la Ron, iar apoi la Hermione. 

— E Dolohov, spuse Ron. Îl recunosc din afişele cu oameni 
daţi în urmărire. Cred că acela mai masiv e Thorfin Rowle. 

— Ce contează cum îi cheamă?! spuse Hermione pe un ton 
puţin isteric. Cum ne-au găsit? Ce o să ne facem? 

Teama îl făcu pe Harry să gândească oarecum mai 
limpede. 

— Încuie uşa, îi spuse el, şi, Ron, stinge luminile. 

Se uită în jos la Dolohov, care era paralizat, gândind de 
zor, în timp ce uşa se închise şi Ron aprinse Deluminatorul, 
cufundând cafeneaua în beznă. Harry îi auzi pe bărbaţii 
care se luaseră mai devreme de Hermione, strigând la o 
altă fată în depărtare. 

— Ce o să facem cu ei? îi şopti Ron lui Harry în întuneric. 

Apoi adăugă şi mai încet: 

— Îi omorâm? Ei ne-ar omori pe noi. Era cât pe ce s-o facă. 

Hermione se cutremură şi făcu un pas înapoi. Harry 
clătină din cap. 

— Nu trebuie decât să le ştergem amintirile, spuse Harry. 
E mai bine aşa, ca să ne piardă urma. Dacă i-am omori, ar fi 
evident că am fost aici. 

— Tu eşti şeful, zise Ron, părând profund uşurat. Dar eu 
nu am făcut niciodată o Vrajă de Memorie. 

— Nici eu, spuse Hermione, dar ştiu cum se face. 

Trase aer în piept, ca să se calmeze, iar apoi îşi îndreptă 
bagheta spre fruntea lui Dolohov şi spuse: 

— Obliviate! 


Instantaneu, privirea lui Dolohov se pierdu în gol, 
devenind visătoare. 

— Excelent! spuse Harry, bătând-o pe umăr. Ocupă-te şi de 
celălalt şi de chelneriţă, cât eu şi cu Ron facem curat. 

— Curat? spuse Ron, uitându-se în jur, la cafeneaua 
distrusă pe jumătate. De ce? 

— Nu crezi că s-ar putea întreba ce s-a întâmplat, dacă se 
vor trezi într-un loc care pare să fi fost bombardat de 
curând? 

— Ah, da, asta cam aşa e... 

Ron se chinui o clipă până reuşi să-şi scoată bagheta din 
buzunar. 

— Nici nu mă mir că nu pot s-o scot, Hermione, mi-ai 
împachetat blugii vechi şi îmi sunt strâmţi. 

— Vai, te rog să mă ierţi, spuse Hermione printre dinţi, 
târând-o pe chelneriţă din faţa ferestrelor, iar Harry o auzi 
bolborosind ceva despre unde ar fi bine să îşi bage Ron 
bagheta. 

Odată ce cafeneaua reveni la starea iniţială, îi cărară pe 
Devoratorii Morţii înapoi în separeul lor, sprijinindu-i unul 
cu faţa la celălalt. 

— Dar cum de ne-au găsit? se miră Hermione, uitându-se 
când la unul, când la celălalt. De unde au ştiut unde 
suntem? 

Se întoarse către Harry. 

— Harry, crezi... crezi că încă mai ai Identificatorul? 

— N-are cum, spuse Ron. Identificatorul dispare la 
şaptesprezece ani, e lege vrăjitorească, nu poate fi pus 
asupra unui adult. 

— Din câte ştii tu, răspunse Hermione. Dacă Devoratorii 
Morţii au găsit o cale de a-l pune asupra cuiva care are 
şaptesprezece ani? 

— Dar Harry nu a fost deloc în preajma unui Devorator al 
Morţii în ultimele douăzeci şi patru de ore. Cine să-i fi pus 
din nou Identificatorul? 


Hermione nu răspunse. Harry se simţea contaminat, 
murdărit - oare aşa îi găsiseră Devoratorii Morţii? 

— Dacă eu nu pot face vrăji şi voi nu puteţi face vrăji în 
jurul meu, fără a ne da de gol poziţia... începu el. 

— Nu ne despărţim! spuse Hermione cu fermitate. 

— Trebuie să găsim un loc sigur în care să ne ascundem, 
spuse Ron. Să avem timp să gândim pe-ndelete. 

— Casa Cumplită, spuse Harry. Ceilalţi doi rămaseră cu 
gura căscată. 

— Fii serios, Harry, Plesneală poate să intre în Casa 
Cumplită! 

— Tatăl lui Ron a spus că au pus blesteme împotriva lui, şi 
chiar dacă nu au funcţionat, continuă el, în timp ce 
Hermione începu să-l contrazică, ce dacă? Jur, aş fi absolut 
încântat să mă întâlnesc cu Plesneală! 

— Dar... 

— Hermione, unde altundeva să mergem? E cea mai bună 
variantă pe care o avem. Plesneală este un singur 
Devorator al Morţii. Dacă mai am încă Identificatorul 
asupra mea, o să avem o grămadă de Devoratori pe urmele 
noastre, oriunde altundeva ne-am duce. 

Hermione nu putu să-l contrazică, deşi părea că i-ar fi 
plăcut să o facă. În timp ce ea descuie uşa, Ron folosi 
Deluminatorul, pentru a elibera lumina din cafenea. Apoi, 
când Harry numără până la trei, inversară vrăjile asupra 
celor trei victime şi, înainte de a se dezmetici chelneriţa sau 
vreunul dintre Devoratori, Harry, Ron şi Hermione se 
întorseseră deja pe călcâie şi Dispăruseră din nou în 
întunericul desăvârşit. 

Câteva clipe mai târziu, plămânii lui Harry se umplură în 
sfârşit cu aer şi deschise ochii: acum stăteau în mijlocul 
unei mici pieţe familiare şi dărăpănate. Peste tot în jurul lor 
erau case înalte şi deteriorate. Puteau vedea casa de la 
numărul doisprezece, pentru că Dumbledore, Păstrătorul 
Secretului ei, le spusese de existenţa acesteia; fugiră spre 
ea, asigurându-se din când în când că nu erau urmăriţi sau 


observați. Urcară în fugă treptele de piatră şi Harry ciocăni 
o dată la uşă cu bagheta. Auziră o serie de zgomote 
metalice şi zăngănitul unui lanţ, apoi, uşa se deschise cu un 
scârţâit şi trecură repede peste prag. 

Când Harry închise uşa în urma lor, lămpile demodate cu 
gaz prinseră viaţă, împrăştiind o lumină pâlpâitoare de-a 
lungul holului. Arăta exact aşa cum şi-l amintea Harry, 
sinistru, cu pânze de păianjen, cu capetele spiriduşilor de 
casă prefigurate pe pereţi, aruncând umbre stranii pe 
scară. Portretul mamei lui Sirius era ascuns în spatele unor 
draperii lungi şi închise la culoare. Singurul lucru care nu 
se afla la locul lui era suportul de umbrele în formă de 
picior de trol, care era pe jos, ca şi când tocmai l-ar fi 
răsturnat din nou Ionks. 

— Cred că a fost cineva aici, şopti Hermione, arătând spre 
el. 

— Poate s-a răsturnat când au plecat cei din Ordin, 
murmură Ron. 

— Oare unde sunt toate blestemele împotriva lui 
Plesneală? întrebă Harry. 

— Poate că nu se activează decât când apare el, sugeră 
Ron. 

Totuşi, rămaseră înghesuiți pe covorul de la intrare, cu 
spatele lipit de uşă, fiindu-le prea teamă să înainteze. 

— Ei bine, nu putem să rămânem aici pentru totdeauna, 
spuse Harry şi făcu un pas înainte. 

— Severus Plesneală! 

Vocea lui Ochi-Nebun Moody se auzi şoptind din întuneric, 
făcându-i pe toţi trei să se dea înapoi, speriaţi. 

— Nu suntem Plesneală! bolborosi Harry, înainte ca ceva 
să se abată spre el asemenea unui vânt rece, rulându-i 
limba în gură şi împiedicându-l să vorbească. 

Însă înainte de a apuca să mai simtă şi altceva, limba i se 
desfăşură la loc. Ceilalţi doi păreau să fi simţit aceeaşi 
senzaţie neplăcută. Ron scotea sunete de parcă ar fi 
vomitat şi Hermione spuse, bâlbâindu-se: 


— Trtrebuie să fi fost blestemul legării l-limbii, pe care l-a 
aruncat Ochi-Nebun pentru Plesneală! 

Harry mai făcu un pas înainte cu grijă. Ceva se mişcă în 
umbrele din capătul holului şi, înainte ca unul dintre ei să fi 
apucat să spună ceva, o siluetă se ridică din covor, înaltă, de 
culoarea prafului şi înfiorătoare: Hermione ţipă şi la fel făcu 
doamna Black, căreia i se dădură la o parte draperiile; 
silueta gri plutea spre ei, din ce în ce mai repede, cu părul 
şi barba până la talie fluturându-i în spate, cu chipul supt, 
scheletic, cu orbitele goale. Îngrozitor de familiar, 
înspăimântător de schimbat, îşi ridică un braţ, îndreptându- 
Il spre Harry. 

— Nu! strigă Harry şi, deşi îşi ridică bagheta, nu îi trecu 
prin minte nici o vrajă. Nu! Nu am fost noi! Nu noi te-am 
omorât... 

Când rosti cuvântul „omorât”, silueta explodă într-un nor 
mare de praf. Tuşind, cu ochii înlăcrimaţi, Harry se uită în 
jos şi o văzu pe Hermione ghemuită pe podea, lângă uşă, cu 
mâinile pe cap, şi pe Ron tremurând din cap până-n 
picioare, bătând-o uşor pe umăr cu stângăcie şi spunând: 

— E în o-ordine... a dispărut... 

Praful se învolbură în jurul lui Harry ca o ceaţă, scânteind 
în lumina lămpilor, în timp ce doamna Black ţipa în 
continuare. 

— Sânge-Mâli, gunoaie, fiinţe josnice care pângăriţi casa 
strămoşilor mei... 

— Taci din gură! strigă Harry, îndreptându-şi bagheta spre 
ea şi, cu o bufnitură şi o explozie de scântei roşii, draperiile 
se închiseră la loc, reducând-o la tăcere. 

— A fost... a fost... suspină Hermione, în timp ce Ron o 
ajută să se ridice. 

— Da, spuse Harry, dar nu a fost el. A fost doar ceva care 
să îl sperie pe Plesneală. 

Harry se întreba dacă ar fi funcţionat sau dacă Plesneală 
ar fi ţintit în stafia înfiorătoare la fel de uşor cum îl omorâse 
pe adevăratul Dumbledore. Cu nervii încă întinşi la maxim, 


îi conduse pe ceilalţi de-a lungul holului, aşteptându-se 
oarecum să li se arate o nouă oroare, dar nu se mişcă nimic 
în afară de un şoarece, care se tupilă pe o scândură din 
duşumea. 

— Înainte să mergem mai departe, cred că ar fi mai bine 
să verificăm, şopti Hermione, aşa că îşi ridică bagheta şi 
spuse: Homenum revelio. 

Nu se întâmplă nimic. 

— Ei, tocmai ai trecut printr-o sperietură de zile mari, 
spuse Ron cu blândeţe. Ce ar fi trebuit să facă vraja aia? 

— A făcut ce am vrut să facă! spuse Hermione, destul de 
supărată. Era o vrajă menită să dezvăluie prezenţa 
oamenilor şi nu mai este nimeni aici, în afară de noi! 

— Şi Nea Covoraş, spuse Ron, aruncând o privire spre 
porţiunea de covor din care se ridicase silueta cadaverică. 
— Hai să urcăm, spuse Hermione, uitându-se speriată în 

acelaşi loc ca şi Ron şi luând-o înainte pe treptele care 
scârţâiau şi duceau în sufrageria de la primul etaj. 
Hermione îşi flutură bagheta pentru a aprinde lămpile vechi 
cu gaz şi apoi, tremurând puţin din cauza frigului din 
cameră, se aşeză pe canapea, ţinându-şi braţele strânse în 
jur. Ron se duse la fereastră şi dădu la o parte draperia 
grea din catifea, cu doi centimetri. 

— Nu văd pe nimeni afară, anunţă el. S-ar presupune că 
ne-ar fi urmărit până aici, dacă Harry ar mai avea încă 
Identificatorul asupra lui. Ştiu că nu pot să intre în casă, 
dar... ce s-a întâmplat, Harry? 

Harry urlase de durere: îl usturase din nou cicatricea, în 
timp ce avusese o străfulgerare asemenea unei lumini 
puternice scânteind pe apă. Văzu o umbră şi simţi o furie 
care nu era a lui trecându-i prin corp, violentă şi ascuţită 
precum un şoc electric. 

— Ce ai văzut? întrebă Ron, apropiindu-se de Harry. L-ai 
văzut la mine acasă? 

— Nu, am simţit doar mânie... este foarte mânios... 


— Dar ar putea fi la Vizuină, spuse Ron răspicat. Ce mai 
era? Ce ai mai văzut? Blestema pe cineva? 

— Nu, am simţit doar că era furios... nu mi-am dat 
seama... 

Harry se simţea hărțuit, derutat, şi Hermione nu îl ajută 
când spuse speriată: 

— Iar cicatricea? Ce se întâmplă? Credeam că legătura 
asta se închisese! 

— S-a închis, pentru o vreme, bolborosi Harry - încă îl mai 
durea, împiedicându-l să se concentreze. Cred... cred că a 
început să se redeschidă ori de câte ori îşi pierde cumpătul, 
înainte aşa se... 

— Atunci, trebuie să-ţi închizi mintea! spuse Hermione cu 
o voce stridentă. Harry, Dumbledore nu a vrut să foloseşti 
această legătură, a vrut să îi pui capăt, de aceea se 
presupune că ar fi trebuit să foloseşti Occlumanţia! Dacă nu 
o faci, Cap-de-Mort poate să îţi trimită imagini false în gând, 
ţii minte... 

— Da, să ştii că n-am uitat, spuse Harry printre dinţi. 

Nu era nevoie ca Hermione să îi spună cum folosise Cap- 
de-Mort chiar această legătură dintre ei pentru a-l atrage 
într-o capcană şi nici că rezultatul fusese moartea lui Sirius. 
Regreta că le spusese ce văzuse şi ce simţise; Cap-de-Mort 
părea acum şi mai ameninţător, ca şi când ar fi fost la geam. 
Totuşi, cicatricea îl durea din ce în ce mai tare şi încerca să 
controleze durerea: era ca şi când ar fi încercat să lupte 
împotriva unei senzaţii de greață. Se întoarse cu spatele la 
Ron şi la Hermione, prefăcându-se că examina vechea 
tapiserie a arborelui genealogic al familiei Black, de pe 
perete. Hermione ţipă: Harry îşi scoase bagheta din nou, se 
întoarse pe loc şi văzu un Patronus argintiu zburând prin 
fereastra de la sufragerie şi aterizând pe podea în faţa lor, 
unde luă forma unei nevăstuici, care vorbi cu vocea tatălui 
lui Ron. 

— Familia e în siguranţă, nu răspundeţi, suntem urmăriţi. 


Patronusul se disipă. Ron scoase un sunet între suspin şi 
geamăt şi se prăbuşi pe canapea: Hermione i se alătură, 
strângându-l de mână. 

— Sunt bine! Sunt bine!, şopti ea şi Ron aproape râse şi o 
strânse în braţe. 

— Harry, spuse el peste umărul Hermionei, îmi... 

— Nu e nimic, spuse Harry, fiindu-i rău de la durerea de 
cap. E familia ta, e normal să fii îngrijorat. Şi eu aş simţi la 
fel, adăugă, gândindu-se la Ginny. Chiar simt la fel. 

Durerea de la cicatrice atinse vârful maxim, arzându-l la 
fel ca şi în grădina Vizuinii. Abia dacă o auzii pe Hermione 
spunând: 

— Nu vreau să fiu singură. Nu am putea să folosim sacii de 
dormit pe care i-am adus şi să dormim aici la noapte? 

Harry îl auzi pe Ron încuviinţând. Nu avea să mai ţină 
piept durerii pentru mult timp trebuia să cedeze. 

— Până la baie, bolborosi el şi ieşi din cameră cât putu de 
repede, fără să fugă. Abia reuşi să ajungă. Încuind uşa în 
urma lui cu mâini tremurânde, îşi strânse capul care-i 
zvâcnea de durere şi căzu pe jos, apoi, cu o explozie de 
agonie, simţi cum furia care nu îi aparţinea îi invadă 
sufletul. Văzu o cameră lungă, luminată doar de lumina 
focului, şi pe Devoratorul Morţii masiv şi blond ţipând şi 
zvârcolindu-se pe podea, iar apoi o siluetă mai subţire stând 
aplecată deasupra lui, cu bagheta întinsă, în timp ce Harry 
spuse cu o voce stridentă, rece şi necruțătoare: 

— Mai mult, Rowle, sau vrei să punem capăt şi să te dau 
de mâncare lui Nagini? Lordul Cap-de-Mort nu este sigur 
că te va ierta de data aceasta... M-ai chemat doar pentru 
atât, să-mi spui că Harry Potter a scăpat din nou? Draco, fă- 
l pe Rowle să mai simtă o dată cât de mult m-a înfuriat... Fă- 
o dacă nu vrei să o simţi chiar tu! 

Un buştean căzu în foc şi de acolo se înălţară flăcări care 
luminară chipul palid, ascuţit, pe care se citea groaza. 
Harry trase aer în piept cu putere, ca şi când ar fi ieşit la 
suprafaţă dintr-o apă adâncă, şi deschise ochii. 


Stătea întins pe podeaua rece de marmură neagră, cu 
nasul la câţiva centimetri de una dintre cozile de şerpi 
argintii care susțineau cada mare de baie. Se ridică în capul 
oaselor. Chipul supt, îngrozit, al lui Reacredință i se 
întipărise în minte. Lui Harry îi era scârbă de ce văzuse, de 
modul în care Cap-de-Mort ajunsese să-l folosească pe 
Draco. 

Cineva bătu tare la uşă şi Harry tresări, când Hermione 
spuse: 

— Harry, vrei să-ţi dau periuţa de dinţi? O am aici. 

— Da, perfect, mersi, spuse el, străduindu-se să îşi 
păstreze vocea firească, în timp ce se ridică în picioare 
pentru a deschide uşa. 

Capitolul X. 

Povestea lui Kreacher. 

Harry se trezi în dimineaţa următoare, învelit în sacul de 
dormit, pe podeaua din sufragerie. Printre draperiile grele 
se zărea o bucăţică de cer: era de un albastru rece, 
limpede, ca cerneala diluată, undeva între noapte şi zi, şi nu 
se auzea nimic în afară de respiraţia adâncă al lui Ron şi a 
Hermionei. Harry se uită la formele lor întunecate de pe 
podea. Ron avusese un acces de gentileţe şi insistase ca 
Hermione să doarmă pe pernele de la canapea, astfel încât 
silueta ei era mai sus decât a lui. Hermione avea braţul 
îndoit spre podea, cu degetele la câţiva centimetri de cele 
ale lui Ron. Harry se întrebă dacă nu cumva adormiseră 
ţinându-se de mână. Gândul acesta îl făcu să se simtă 
deosebit de singur. 

Ridică privirea spre tavanul întunecat şi candelabrul 
acoperit de pânze de păianjen. Cu mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore în urmă, stătuse la soare în faţa intrării în cort, 
aşteptând să conducă invitaţii la nuntă la locurile lor. Părea 
să fi trecut o viaţă de atunci. Ce avea să se întâmple acum? 
Întins pe podea, se gândea la Horcruxuri, la misiunea 
periculoasă şi dificilă pe care i-o dăduse Dumbledore... 
Dumbledore... 


Durerea care îl cuprinsese de la moartea lui Dumbledore 
era diferită acum. Acuzaţiile pe care le făcuse Muriel la 
nuntă păreau să i se fi cuibărit în minte, ca nişte paraziți, 
alterându-i amintirile despre vrăjitorul pe care îl 
idolatrizase. Oare Dumbledore ar fi putut lăsa să se 
întâmple toate lucrurile acelea? Oare fusese ca Dudley, 
dispus să îl vadă pe altul neglijat şi maltratat atâta timp cât 
nu îl afecta pe el? Oare ar fi putut să îi întoarcă spatele unei 
surori ţinute închise şi ascunse? 

Harry se gândi la Peştera lui Godric, la mormintele despre 
care Dumbledore nu vorbise niciodată, se gândi la obiectele 
misterioase lăsate, fără explicaţie, în testamentul lui 
Dumbledore, şi deodată îl cuprinseră resentimentele. De ce 
nu îi spusese Dumbledore? De ce nu îi explicase? Oare lui 
Dumbledore chiar îi păsase de Harry? Sau Harry fusese 
doar o unealtă menită să fie şlefuită şi ascuţită, însă în care 
să nu se aibă niciodată încredere, căreia să nu i se 
dezvăluie nimic? 

Harry nu mai putea să stea acolo cu nimic altceva drept 
companie decât gândurile acelea chinuitoare. Dorindu-şi cu 
disperare să-şi găsească ceva de făcut, se strecură din sacul 
de dormit, îşi luă bagheta şi ieşi tiptil din cameră. Pe hol, 
şopti „Lumos” şi începu să urce treptele la lumina baghetei. 

Pe holul de la următorul etaj era o cameră în care 
dormiseră el şi cu Ron ultima dată când fuseseră acolo - 
aruncă o privire înăuntru. 

Uşile de la şifonier erau larg deschise şi aşternutul fusese 
tras la o parte. Harry îşi aduse aminte de piciorul de trol 
răsturnat de la parter. Cineva percheziţionase casa de când 
plecaseră cei din Ordin. Plesneală? Sau poate Mundungus 
Fletcher, care furase o mulţime de lucruri din casă şi 
înainte, şi după ce murise Sirius? Privirea lui Harry se 
îndreptă spre portretul unde era câteodată Phineas 
Nigellus Black, stră-stră-bunicul lui Sirius, dar acesta era 
gol, iar din el nu se vedea decât o bucată de fundal 


întunecat. Era evident că Phineas Nigellus petrecea 
noaptea în biroul directorului de la Hogwarts. 

Harry urcă în continuare, până când ajunse la ultimul etaj, 
unde erau doar două uşi. Pe cea din faţa lui se afla o plăcuţă 
pe care scria „Sirius”. Harry nu mai intrase niciodată în 
dormitorul naşului lui. Deschise uşa, ţinându-şi bagheta cât 
putea de sus, pentru a face cât mai multă lumină. 

Camera era spațioasă şi trebuia să fi fost frumoasă la 
vremea ei. În ea era un pat mare, cu un căpătâi din lemn 
sculptat, o fereastră înaltă, ascunsă în spatele unor draperii 
lungi de catifea, şi un candelabru acoperit cu un strat gros 
de praf, având încă în locaşuri capete de lumânări, cu 
picături de ceară solidificate parcă prin înghețare. Pozele 
de pe pereţi şi de la capul patului erau acoperite cu un strat 
subţire de praf, iar o pânză mare de păianjen se întindea 
între candelabru şi partea de sus a unui şifonier mare de 
lemn. Harry înaintă şi auzi zgomote de şoareci agitaţi. 

În adolescenţă, Sirius tapetase pereţii cu atât de multe 
afişe şi poze, încât mătasea gri-argintie de dedesubt era 
vizibilă în foarte puţine locuri. Harry presupuse că părinţii 
lui Sirius nu putuseră să îndepărteze Vraja de Lipire 
Permanentă cu care erau prinse, fiind convins că acestora 
nu le plăcuse deloc cum îşi decorase camera fiul lor cel 
mare. Sirius părea să fi făcut totul pentru a-i enerva pe 
părinţii săi. Erau mai multe stindarde ale Cercetaşilor, roşu 
cu auriu, dar mai decolorate, menite să sublinieze faptul că 
el era diferit de restul familiei de Viperini. 

Erau multe poze cu motociclete încuiate şi (Harry nu putu 
să nu admire tupeul lui Sirius) câteva afişe cu fete Încuiate 
în bikini. Harry îşi dădu seama că erau Încuiate pentru că 
stăteau nemişcate, cu zâmbetele estompate şi ochii lipsiţi 
de strălucire imortalizaţi pe hârtie. Acestea contrastau cu 
singura poză vrăjitorească de pe pereţi: o fotografie cu 
patru elevi la Hogwarts, care stăteau braţ la braţ, râzând la 
aparat. 


Tresărind de bucurie, Harry îl recunoscu pe tatăl său - 
avea părul negru ciufulit la ceafă exact ca al lui Harry şi 
purta şi el ochelari. Lângă el era Sirius, foarte chipeş, 
având chipul uşor arogant, mult mai tânăr şi mai fericit 
decât îl văzuse vreodată Harry cât fusese în viaţă. În 
dreapta lui Sirius era Pettigrew, cu un cap şi ceva mai 
scund, dolofan şi cu ochii umezi, roşind de plăcere că fusese 
inclus în una dintre cele mai tari găşti, alături de rebelii 
celebri care fuseseră James şi Sirius. În stânga lui James 
era Lupin, părând încă de pe atunci puţin ponosit, având 
însă acelaşi aer de mirare bucuroasă faţă de faptul că era 
plăcut şi inclus în grup... Oare Harry vedea toate acestea în 
poză doar pentru că ştia cum se desfăşuraseră lucrurile? 
Încercă să o dezlipească de pe perete - până la urmă era a 
lui, Sirius îi lăsase totul, dar nu voia să se urnească. Sirius 
avusese grijă ca părinţilor săi să le fie imposibil să îi 
redecoreze camera. 

Afară, cerul era din ce în ce mai luminos. Harry se uită în 
jur, pe podea - o rază de lumină dezvălui bucăţi de hârtie, 
cărţi şi obiecte mici răspândite pe covor. Era evident că 
cineva scotocise şi în dormitorul lui Sirius, deşi se părea că 
nu se găsise aproape nimic, dacă nu chiar nimic de valoare. 
Câteva cărţi fuseseră scuturate atât de tare, încât li se 
desprinseseră copertele şi podeaua era acoperită cu pagini 
amestecate. 

Harry se aplecă, ridică nişte foi şi le examină. Recunoscu 
una dintre ele ca făcând parte dintr-o ediţie veche a Istoriei 
Magiei, de Bathilda Bagshot, şi o alta ca aparţinând unui 
manual de instrucţiuni pentru întreţinerea motocicletelor. A 
treia era scrisă de mână şi mototolită: Harry o netezi. 

Dragă Amprentă, Îţi mulţumim de o mie de ori pentru 
cadoul de ziua lui Harry! A fost de departe preferatul lui. 
Abia dacă a împlinit un an şi zboară deja pe o mătură de 
jucărie, părea extrem de mândru de el, îţi trimit o poză, ca 
să poţi judeca singur. După cum ştii, se ridică la doar 
jumătate de metru de la sol, dar era cât pe ce să omoare 


pisica şi a spart o vază oribilă, pe care mi-a trimis-o Petunia 
de Crăciun (nici o pagubă). Bineînţeles, James a fost 
încântat, spune că Harry o să fie un jucător de vâjthaţ 
strălucit, dar tot a trebuit să strângem toate obiectele 
decorative şi să avem grijă să fim cu ochii pe el când se urcă 
pe mătură. 

Am sărbătorit bând liniştiţi un ceai, doar noi şi bătrâna 
Bathilda, care a fost dintotdeauna foarte drăguță cu noi şi îi 
face toate poftele lui Harry. Ne-a părut tare rău că nu ai 
putut veni, dar Ordinul trebuie să fie pe primul loc şi, 
oricum, Harry este prea mic ca să-şi dea încă seama că este 
ziua lui! James e destul de frustrat că stă închis aici, 
încearcă să o ascundă, dar pot să îmi dau seama că aşa 
este. De asemenea, Dumbledore încă nu i-a dat înapoi 
Pelerina Invizibilă, aşa că micile escapade ies din discuţie. I- 
ar face tare bine dacă ai putea veni în vizită. Şobo a venit 
weekend-ul trecut, mi s-a părut că era abătut, dar probabil 
că era din cauza veştilor despre familia McKinnon. Am 
plâns toată seara când am aflat. 

Bathilda vine aproape zilnic, este o bătrânică foarte 
interesantă şi spune nişte poveşti absolut extraordinare 
despre Dumbledore - nu sunt convinsă că el s-ar bucura 
dacă ar şti! Sinceră să fiu, nu ştiu cât să cred, pentru că mi 
se pare greu de crezut ca Dumbledore... 

Lui Harry păreau să îi fi amorţit mâinile şi picioarele. 
Stătea complet nemişcat, ţinând foaia miraculoasă între 
degetele sale inerte, în timp ce în interiorul lui avu loc o 
explozie mocnită, care îi pompă în vene bucurie şi durere, 
în egală măsură. Harry se împletici până la pat şi se aşeză. 

Reciti scrisoarea, dar nu putu să descopere noi 
semnificaţii şi ajunse să se uite pur şi simplu la scrisul în 
sine. Litera ei „g” era la fel ca a lui, le câută pe toate de 
acelaşi fel în scrisoare şi în fiecare avea senzaţia că o vedea 
pe mama sa făcându-i cu mâna din spatele unui văl. 
Scrisoarea era o comoară extraordinară, dovada că Lily 
Potter trăise, trăise cu adevărat, că mâna ei caldă se 


plimbase cândva peste acest pergament, trasând cu 
cerneală acele litere, acele cuvinte, cuvinte despre el, 
Harry, fiul ei. 

Ştergându-se repede la ochi, o reciti, concentrându-se de 
data aceasta asupra înţelesului. Era ca şi când ar fi ascultat 
o voce pe care şi-o amintea pe jumătate. Avuseseră o 
pisică... poate murise, la fel ca şi părinţii săi, la Peştera lui 
Godric... sau poate fugise când nu mai rămăsese cine s-o 
hrănească... Sirius îi cumpărase prima mătură... părinţii săi 
o cunoscuseră pe Bathilda Bagshot. Oare le făcuse 
cunoştinţă Dumbledore? „Dumbledore încă nu i-a dat înapoi 
Pelerina Invizibilă”... aici era ceva ciudat... 

Harry făcu o pauză, cântărind cuvintele mamei sale. De ce 
îi luase Dumbledore Pelerina Invizibilă lui James? Harry îşi 
aminti clar cum directorul îi spusese, cu ani în urmă: „Nu 
am nevoie de o pelerină pentru a fi invizibil”. Poate că un alt 
membru mai puţin talentat al Ordinului avusese nevoie de 
aceasta şi Dumbledore fusese intermediarul... Harry trecu 
mai departe... „Şobo a venit...” Pettigrew, trădătorul, 
păruse „abătut”, nu-i aşa? Oare era conştient că îi vedea pe 
James şi pe Lily în viaţă pentru ultima dată? 

Şi din nou Bathilda, care spunea nişte poveşti 
extraordinare despre Dumbledore: „Mi se pare greu de 
crezut ca Dumbledore...” 

Ca Dumbledore să ce? Dar ar fi putut fi o mulţime de 
lucruri despre Dumbledore care să fi părut greu de crezut - 
că primise note mici la un test de Transfigurare, de 
exemplu, sau că se ocupase cu vrăjitul caprelor, asemenea 
lui Aberforth... 

Harry se ridică şi cercetă podeaua: poate că a doua pagină 
a scrisorii era undeva, acolo. Înşfăcă foi nerăbdător, 
purtându-se cu ele la fel de neglijent ca şi cel care căutase 
înaintea lui, deschise sertare, scutură cărţi, se urcă pe un 
scaun pentru a da cu mâna peste şifonier şi se târi sub pat 
şi fotoliu. 


Până la urmă, în timp ce stătea întins pe podea, zări un fel 
de bucată de hârtie ruptă, sub o comodă cu sertare. Când o 
scoase, se dovedi că era bucata mai mare din fotografia 
descrisă de Lily în scrisoare. Un copilaş cu părul negru 
intra şi ieşea în zbor din poză, călare pe o mătură micuță, 
râzând în hohote, şi nişte picioare care trebuie să fi fost ale 
lui James alergau după el. Harry vâri fotografia în buzunar 
împreună cu scrisoarea lui Lily şi căută a doua foaie. Însă 
după încă un sfert de oră, fu nevoit să admită că cealaltă 
pagină a scrisorii mamei lui dispăruse. Oare se pierdu-se 
pur şi simplu pe parcursul celor şaisprezece ani care 
trecuseră de când fusese scrisă sau fusese luată de cel care 
scotocise prin cameră? Harry citi din nou prima pagină, 
căutând de data aceasta indicii despre ce ar fi putut face 
valoroasă cea de-a doua pagină. Mătura de jucărie nu ar fi 
avut cum să li se pară interesantă Devoratorilor Morţii... 
singurul lucru cât de cât folositor ar fi fost posibilele 
informaţii despre Dumbledore. „Mi se pare greu de crezut 
ca Dumbledore...” - ce anume? 

— Harry? Harry! Harry! 

— Sunt aici! strigă el. Ce s-a întâmplat? 

Se auzi un ropot de paşi în faţa uşi şi Hermione dădu 
buzna înăuntru. 

— Ne-am trezit şi nu ştiam unde erai! spuse ea cu 
respiraţia întretăiată. 

Se întoarse şi strigă peste umăr: 

— Ron, l-am găsit! 

Vocea iritată a lui Ron se auzi de la câteva etaje mai jos: 

— Bravo! Spune-i din partea mea că e un idiot! 

— Harry te rog să nu mai dispari aşa, pur şi simplu. Ne-am 
speriat îngrozitor! Şi de ce ai venit aici, de fapt? 

Se uită în jur, la camera întoarsă cu susul în jos. 

— Ce ai făcut? 

— Uite ce am găsit! 

Harry îi întinse scrisoarea mamei sale. Hermione o luă şi o 
citi sub privirile lui Harry. Când ajunse la sfârşitul paginii, 


se uită la el şi spuse: 

— Vai, Harry... 

— Şi mai e şi asta. 

Îi dădu poza ruptă şi Hermione zâmbi la vederea 
copilaşului, care intra şi ieşea zburând din poză, pe mătura 
de jucărie. 

— Am căutat a doua pagină a scrisorii, spuse Harry, dar nu 
este aici. 

Hermione se uită în jur. 

— Tu ai făcut toată mizeria asta sau era deja aşa când ai 
ajuns! 

— Mai scotocise cineva înaintea mea, spuse Harry. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Toate camerele în care m-am 
uitat până acum sunt întoarse pe dos. Ce crezi că voiau să 
găsească? 

— Informaţii despre Ordin, dacă a fost Plesneală. 

— Dar nu crezi că ar avea tot ce îi trebuie? Adică... a făcut 
parte din Ordin, nu-i aşa? 

— Atunci, spuse Harry, nerăbdător să discute despre 
teoria sa, poate informaţii despre Dumbledore! A doua 
pagină a scrisorii, de exemplu. Ştii cine este această 
Bathilda despre care vorbeşte mama mea? 

— Nu, cine e? 

— Bathilda Bagshot, autoarea... 

— O istorie a magiei, spuse Hermione părând interesată. 
Deci părinţii tăi au cunoscut-o? A fost un istoric magic de 
excepţie. 

— Şi e încă în viaţă, spuse Harry. Trăieşte în Peştera lui 
Godric. Mătugşa lui Ron, Muriel, vorbea despre ea la nuntă. 
I-a cunoscut şi pe cei din familia Dumbledore. Ar fi 
interesant de vorbit cu ea, nu? 

În zâmbetul Hermionei fu puţin prea multă înţelegere 
decât iar fi plăcut lui Harry. Luă înapoi scrisoarea şi poza şi 
le vâri în punguţa din jurul gâtului, ca să evite să se uite la 
ea, şi să se dea de gol. 


— Înţeleg de ce ai vrea să vorbeşti cu ea despre mama şi 
tatăl tău şi despre Dumbledore, spuse Hermione. Dar asta 
nu ne-ar ajuta prea mult să găsim Horcruxurile, nu-i aşa? 

Harry nu răspunse şi Hermione continuă repede: 

— Harry, ştiu că vrei foarte mult să mergi la Peştera lui 
Godric, dar mă sperie... mă sperie cât de uşor ne-au găsit 
Devoratorii Morţii ieri. Pur şi simplu, mă face să simt, acum 
mai mult ca niciodată, că ar trebui să evităm locul unde 
sunt înmormântați părinţii tăi. Sunt convinsă că se aşteaptă 
să te duci acolo. 

— Nu este vorba doar de asta, spuse Harry, evitând în 
continuare să se uite la ea. Muriel a spus nişte lucruri 
despre Dumbledore la nuntă. Vreau să aflu adevărul... 

Îi povesti Hermionei tot ce îi spusese Muriel. După ce 
termină, Hermione zise: 

— Da, Harry, îmi dau seama de ce te-ai supărat... 

— Nu m-am supărat, minţi el. Pur şi simplu, aş vrea să ştiu 
dacă este adevărat sau... 

— Harry, tu chiar crezi că o să afli adevărul de la o bătrână 
răuvoitoare ca Muriel sau de la Rita Skeeter? Cum poţi să le 
crezi? Doar l-ai cunoscut pe Dumbledore! 

— Aşa am crezut, bolborosi el. 

— Dar ştii cât adevăr a fost în tot ce a scris Rita despre 
tine! Doge are dreptate, cum poţi să-i laşi pe oamenii ăştia 
să-ţi întineze amintirile despre Dumbledore? 

Harry întoarse privirea, încercând să-şi ascundă 
resentimentele. Din nou, acelaşi lucru: să aleagă ce să 
creadă. El voia adevărul. De ce erau toţi atât de hotărâți că 
nu trebuia să îl afle? 

— Nu vrei să coborâm până la bucătărie? îi sugeră 
Hermione, după o mică pauză. Să găsim ceva pentru micul 
dejun? 

Harry încuviinţă, însă fără tragere de inimă, ieşi pe hol 
după ea şi trecu de a doua uşă de la etajul acela. Deasupra 
unei mici plăcuţe erau zgârieturi adânci în vopsea, pe care 
nu le observase pe întuneric. Se opri la capătul scărilor, 


pentru a le citi. Era o plăcuţă mică şi pompoasă, scrisă 
frumos de mână, genul de plăcuţă pe care şi-ar fi pus-o 
Percy Weasley pe uşa camerei sale: 

Nu intraţi fără permisiunea lui Regulus Arcturus Black. 

Harry fu cuprins de entuziasm, însă fără să îşi dea seama 
imediat din ce motiv. Citi din nou semnul. Hermione era 
deja cu un etaj mai jos. 

— Hermione, spuse el şi se miră de cât de calmă îi era 
vocea. Vino înapoi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— R.A. B. Cred că ştiu cine e. 

Hermione rămase cu respiraţia tăiată şi urcă scările în 
fugă. 

— În scrisoarea mamei tale? Dar nu am văzut... 

Harry clătină din cap, arătând spre plăcuţa lui Regulus. 

Hermione o citi, apoi îl strânse pe Harry de braţ atât de 
tare, încât Harry se strâmbă de durere. 

— Fratele lui Sirius? şopti ea. 

— Era Devorator al Morţii, zise Harry. Sirius mi-a vorbit 
despre el. Li s-a alăturat când era foarte tânăr şi apoi s-a 
speriat şi a încercat să plece... aşa că l-au omorât. 

— Se potriveşte! spuse Hermione, cu respiraţia 
întretăiată. Dacă a fost Devorator al Morţii, a avut acces la 
Cap-de-Mort şi dacă nu i-a mai convenit, atunci trebuie să fi 
vrut să îl distrugă pe Cap-de-Mort! 

Îi dădu drumul lui Harry, se aplecă peste balustradă şi 
strigă: 

— Ron! Ron! Vino sus, repede! 

Ron apăru gâfâind, după un minut, cu bagheta pregătită. 

— Ce e? Dacă iar e vorba de păianjeni uriaşi, vreau să 
mănânc ceva înainte să... 

Se încruntă la plăcuţa de pe uşa lui Regulus, spre care 
arăta Hermione tăcută. 

— Poftim? Era fratele lui Sirius, nu? Regulus Arcturus... 
Regulus... R. A. B.! Medalionul... doar nu credeţi că...? 

— Hai să aflăm, spuse Harry. 


Împinse uşa, dar era încuiată. Hermione îşi îndreptă 
bagheta spre mâner şi zise: „Alohomora”. Se auzi un 
zgomot metalic şi uşa se deschise larg. 

Păşiră împreună peste prag, uitându-se în jur. Dormitorul 
lui Regulus era puţin mai mic decât al lui Sirius, deşi avea 
aceeaşi notă de grandoare trecută. În timp ce Sirius 
încercase să etaleze diferenţele dintre el şi restul familiei, 
Regulus se străduise să marcheze opusul. 

Culorile Viperinilor, verde şi argintiu, erau peste tot, 
acoperind patul, pereţii şi ferestrele. Blazonul familiei Black 
era pictat cu migală deasupra patului, împreună cu motto- 
ul său, „loujours pur”. Sub el era o colecţie de tăieturi din 
ziar îngălbenite, lipite unele lângă altele, sub forma unui 
colaj neuniform. Hermione traversă camera, pentru a le 
cerceta. 

— Sunt despre Cap-de-Mort, spuse ea. Regulus pare să fi 
fost un admirator al lui cu câţiva ani înainte să se fi alăturat 
Devoratorilor Morţii... 

Când se aşeză pe pat să citească tăieturile, din cuvertură 
se ridică un norişor de praf. Între timp, Harry observase o 
altă poză - o echipă de vâjthaţ zâmbea şi făcea cu mâna 
dintr-o fotografie. Se apropie şi văzu şerpii desenaţi pe 
piepturile lor: Viperini. Regulus ieşea imediat în evidenţă, 
fiind băiatul din mijlocul primului rând: avea părul negru şi 
o expresie puţin trufaşă, la fel ca şi fratele său, deşi era mai 
scund, mai slab şi nu atât de chipeş ca Sirius. 

— Era căutător, spuse Harry. 

— Poftim? zise Hermione absentă, încă absorbită de 
tăieturile din ziare despre Cap-de-Mort. 

— Stă în mijlocul rândului din faţă, unde e locul 
căutătorilor... Lasă, spuse Harry, dându-şi seama că nu îl 
asculta nimeni. Ron era în patru labe, căuta sub şifonier. 

Harry se uită în jur după posibile ascunzători şi se apropie 
de birou. Şi aici căutase cineva înaintea lor. Sertarele 
fuseseră răvăşite de curând, praful fusese împrăştiat, însă 
nu era nimic de valoare în ele: pene vechi de scris, manuale 


vechi care se vedea că fuseseră scuturate, o călimară 
spartă de curând, care umpluse restul sertarului cu 
cerneală. 

— Există o cale mai uşoară, spuse Hermione, în timp ce 
Harry îşi şterse degetele de cerneală pe blugi. 

Hermione ridică bagheta şi spuse: „Accio medalion!” 

Nu se întâmplă nimic. Ron, care căutase prin faldurile 
draperiilor fanate, păru dezamăgit. 

— Deci, asta e? Nu-i aici? 

— Ah, s-ar putea să fie totuşi aici, dar sub nişte 
contrafarmece, spuse Hermione. Farmece care să împiedice 
chemarea sa prin magie, ştii... 

— Ca cel aruncat de Cap-de-Mort asupra ligheanului de 
piatră din peşteră, spuse Harry, aducându-şi aminte cum nu 
putuse să cheme medalionul fals. 

— Dar atunci, cum putem să-l găsim? întrebă Ron. 

— Îl căutăm cu mâna, spuse Hermione. 

— Bună idee, spuse Ron, dându-şi ochii peste cap şi 
continuând să cerceteze draperiile. 

Scotociră în fiecare colţişor timp de mai mult de o oră, dar 
până la urmă, fură nevoiţi să decidă că medalionul nu era 
acolo. 

Soarele răsărise şi îi orbea cu lumina sa, în ciuda 
geamurilor murdare de pe hol. 

— Însă ar putea fi în altă parte a casei, zise Hermione pe 
un ton plin de însufleţire, în timp ce coborau. 

Ron şi Harry erau mai descurajaţi, în schimb, Hermione 
devenise mai hotărâtă. 

— Indiferent dacă a reuşit să îl distrugă sau nu, trebuie să 
fi vrut să îl ascundă de Cap-de-Mort, nu-i aşa? Vă amintiţi 
de toate lucrurile acelea groaznice pe care a trebuit să le 
aruncăm data trecută când am fost aici? Ceasul acela care 
arunca săgeți în toată lumea şi roba veche, care a încercat 
să îl sugrume pe Ron... Se poate ca Regulus să le fi pus 
acolo pentru a proteja locul unde era ascuns medalionul, 


chiar dacă nu ne-am dat seama la momentul... la 
momentul... 

Harry şi Ron se uitară la ea. Rămăsese cu un picior 
suspendat în aer, având o expresie mirată şi privind în gol, 
de parcă tocmai i-ar fi şters cineva memoria. 

— Respectiv, termină ea în şoaptă. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Ron. 

— Era un medalion. 

— Poftim? spuseră Harry şi Ron într-un glas. 

— În vitrina din sufragerie. Nu l-a putut deschide nimeni. 
Şi l-am... l-am... 

Harry se simţi ca şi când ar fi înghiţit o cărămidă. Îşi aduse 
aminte: chiar îl ţinuse în mână când trecuse de la unul la 
altul, încercând pe rând să îl deschidă. Fusese aruncat într- 
un sac de gunoi, odată cu tabachera cu pudră de Wartcap 
înăuntru şi cutia muzicală care îi adormise pe toţi... 

— Kreacher a şterpelit o grămadă de lucruri înapoi de la 
noi, spuse Harry. 

Era singura şi ultima speranţă pe care o mai aveau şi 
Harry avea să se agaţe de ea până în ultima clipă. Avea o 
întreagă colecţie în dulăpiorul lui din bucătărie. 

— Hai! 

Cobori în fugă, sărind câte două trepte odată, cu Ron şi 
Hermione tropăind în urma lui. Făcură atât de mult zgomot, 
încât treziră portretul mamei lui Sirius când trecură pe hol. 

— Gunoaie! Sânge-Mâli! Mizerii! strigă ea după ei, în timp 
ce se îndreptară alergând spre bucătăria de la subsol şi 
trântiră uşa în urma lor. Harry traversă în fugă camera, se 
opri derapând în dreptul uşii dulăpiorului lui Kreacher şi o 
deschise cu putere. Acolo era cuibul din pături vechi şi 
murdare în care dormise cândva spiriduşul de casă, dar 
printre acestea nu mai scânteiau obiectele pe care le 
salvase el. Singurul lucru care mai rămăsese era un 
exemplar vechi al cărţii Nobilimea naturii: genealogia 
vrăjitorească. Refuzând să îşi creadă ochilor, Harry înşfacă 
păturile şi le scutură. Un şoarece mort căzu din ele şi se 


rostogoli jalnic pe podea. Ron mormăi şi se trânti într-un 
scaun, iar Hermione închise ochii. 

— Nu s-a terminat încă, spuse Harry, ridicând vocea - 
Kreacher! 

Se auzi un poc puternic şi spiriduşul de casă pe care Harry 
îl moştenise de la Sirius fără nici un pic de tragere de inimă 
apăru din senin în faţa şemineului rece şi gol: micuţ, înalt 
cât o jumătate de om, cu pielea atârnând în falduri, cu 
urechi mari ca de liliac, din care îi creştea mult păr alb. 
Încă purta cârpa soioasă cu care era îmbrăcat când îl 
întâlniseră prima dată şi privirea dispreţuitoare pe care i-o 
aruncă lui Harry sugeră că îşi schimbase atitudinea faţă de 
noul stăpân la fel de mult cum îşi schimbase îmbrăcămintea. 

— Stăpâne, spuse Kreacher cu vocea groasă, ca a unei 
broaşte-bou, şi, făcând o plecăciune până la pământ, 
bombăni - Înapoi în casa stăpânei mele, împreună cu 
trădătorul de sânge Weasley şi Sânge-Mâlul... 

— Îţi interzic să-i spui cuiva „trădător de sânge” sau 
„Sânge-Mâ!”, mormăi Harry. 

I se părea că era foarte greu să îl placi pe Kreacher, cu 
nasul lui ca un rât şi ochii injectaţi, chiar şi dacă spiriduşul 
nu l-ar fi dat pe Sirius pe mâna lui Cap-de-Mort. 

— Vreau să te întreb ceva, zise Harry, cu inima bătându-i 
destul de repede, în timp ce se uita în jos la spiriduş, şi îţi 
ordon să răspunzi sincer. Ai înţeles? 

— Da, stăpâne, spuse Kreacher, făcând din nou o 
plecăciune adâncă. 

Harry văzu cum buzele i se mişcară, formând fără îndoială 
insultele pe care nu mai avea voie să le rostească. 

— Acum doi ani, spuse Harry, căruia inima îi bătea cu 
putere, parcă lovindu-i-se de coaste, în sufrageria de la etaj 
era un medalion mare de aur, pe care noi l-am aruncat. L-ai 
furat cumva înapoi? 

Urmă un moment de tăcere, timp în care Kreacher se 
îndreptă, pentru a-l privi pe Harry în ochi. Apoi zise: 

— Da. 


— Şi unde este acum? întrebă Harry jubilând, în timp ce 
Ron şi Hermione păreau şi ei din ce în ce mai bucuroşi. 

Kreacher închise ochii, de parcă nu ar fi putut îndura să le 
vadă reacţiile la ce avea să spună. 

— Nu maie. 

— Nu mai e? repetă Harry, lipsit dintr-odată de entuziasm. 

— Cum adică, nu mai e? 

Spiriduşul începu să tremure, clătinându-se pe loc. 

— Kreacher, spuse Harry cu fermitate, îţi ordon... 

— Mundungus Fletcher, răspunse spiriduşul, ţinându-şi 
ochii strâns închişi. Mundungus Fletcher le-a furat pe toate: 
portretele domnişoarelor Bella şi Cissy, mănuşile stăpânei 
mele, Ordinul lui Merlin, Clasa I, pocalele cu blazonul 
familiei şi... şi... 

Kreacher inspira adânc, ca şi cum nu mai avea aer, pieptul 
scobit umflându-i-se şi dezumflându-i-se sacadat, apoi 
deschise ochii brusc şi scoase un zbieret înfiorător: 

— ... şi medalionul, medalionul stăpânului Regulus! 
Kreacher a greşit, Kreacher nu i-a ascultat ordinele! 

Harry reacţionă instinctiv: când Kreacher se întinse după 
vătraiul de lângă şemineu, se aruncă asupra spiriduşului, 
trântindu-l pe podea. Ţipătul Hermionei se amestecă 
nedesluşit cu cel al lui Kreacher, dar Harry strigă mai tare 
decât amândoi: 

— Kreacher, îţi ordon să stai nemişcat! 

Simţi cum spiriduşul încremeni şi îi dădu drumul. 
Kreacher zăcea întins pe podeaua rece de piatră, iar din 
ochii cu pleoape căzute i se revărsau lacrimi. 

— Harry, lasă-l să se ridice! şopti Hermione. 

— Ca să se bată cu vătraiul? se răţoi Harry, îngenunchind 
lângă spiriduş. Mai bine nu. Deci, Kreacher, vreau să-mi 
spui adevărul: de unde ştii că Mundungus Fletcher a furat 
medalionul? 

— Kreacher l-a văzut! spuse spiriduşul cu respiraţia tăiată, 
în timp ce lacrimile îi şiroiau peste rât, în gura plină cu dinţi 
cenuşii. Kreacher l-a văzut ieşind din dulăpiorul lui 


Kreacher cu braţele pline de comorile lui Kreacher. 
Kreacher i-a spus tâlharului să se oprească, dar 
Mundungus Fletcher a râs şi a f-fugit... 

— Ai spus că medalionul era al stăpânului Regulus, 
continuă Harry. De ce? De unde era? Ce legătură avea 
Regulus cu el? Kreacher, ridică-te şi spune-mi tot ce ştii 
despre acel medalion şi totul despre legătura dintre el şi 
Regulus! 

Spiriduşul se ridică în capul oaselor, se ghemui, îşi cufundă 
chipul ud de lacrimi între genunchi şi începu să se legene 
înainte şi înapoi. Când vorbi, în cele din urmă, vocea lui 
răsună înăbuşit, dar destul de limpede în bucătăria tăcută şi 
goală. 

— Stăpânul Sirius a fugit, bine c-am scăpat de el, pentru 
că a fost un băiat rău şi i-a frânt inima stăpânei mele, cu 
firea sa nelegiuită. Dar stăpânul Regulus ştia ce înseamnă 
mândria, ştia ce înseamnă numele Black şi demnitatea 
sângelui său pur. Ani la rând, a vorbit despre Lordul 
întunecat, care avea să-i scoată pe vrăjitori din 
ascunzătoare, pentru a stăpâni asupra Încuiaţilor şi a celor 
cu părinţi Încuiați... şi, la şaisprezece ani, stăpânul Regulus 
i s-a alăturat Lordului întunecat. Era atât de mândru, atât 
de mândru să îl servească... Şi într-o zi, la un an de cândi 
se alăturase, stăpânul Regulus a coborât în bucătărie să îl 
vadă pe Kreacher. Stăpânul Regulus l-a plăcut dintotdeauna 
pe Kreacher. Şi stăpânul Regulus a spus... a spus... 

Spiriduşul se legăna mai repede ca niciodată. 

— A spus că Lordul întunecat ceruse un spiriduş. 

— Cap-de-Mort avea nevoie de un spiriduş! repetă Harry, 
uitându-se la Ron şi la Hermione, care păreau la fel de 
miraţi ca şi el. 

— O, da, gemu Kreacher. Şi stăpânul Regulus se oferise 
voluntar să-l dea pe Kreacher. Era o onoare, a spus 
stăpânul Regulus, o onoare pentru el şi pentru Kreacher, 
care trebuia să aibă grijă să facă orice avea să îi ordone 


Lordul întunecat... şi apoi să se t-intoarcă acasă. Kreacher 
se legăna tot mai repede, plângând în hohote. 

— Şi Kreacher s-a dus la Lordul întunecat. Lordul 
întunecat nu i-a spus lui Kreacher ce aveau să facă, l-a luat 
cu el pe Kreacher într-o peşteră de lângă mare. Şi dincolo 
de peşteră era o grotă, şi în grotă era un lac mare şi 
negru... 

Lui Harry i se zbărli părul de pe ceafă. I se părea că vocea 
răguşită a lui Kreacher venea de peste apa aceea 
întunecată. Vedea ce se întâmplase la fel de clar ca şi când 
ar fi fost acolo. 

— Era o barcă... 

Bineînţeles că fusese o barcă; Harry ştia barca aceea, 
verzuie şi micuță, vrăjită astfel încât să nu poată duce decât 
un singur vrăjitor şi o singură victimă spre insula din mijloc. 
Deci aşa testase Cap-de-Mort vrăjile de apărare din jurul 
Horcruxului: împrumutând o fiinţă dispensabilă, un spiriduş 
de casă... 

— Pe i-insulă era un lighean plin cu poţiune. L-Lordul 
întunecat l-a făcut pe Kreacher să o bea... 

Spiriduşul tremura din cap până în picioare. 

— Kreacher a băut şi, în timp ce bea, a văzut lucruri 
îngrozitoare... Simţea cum îi ardeau măruntaiele... 
Kreacher a strigat după stăpânul Regulus să vină să îl 
salveze, a strigat după stăpâna Black, dar Lordul întunecat 
doar a râs... l-a pus pe Kreacher să bea toată poţiunea... a 
dat drumul medalionului în ligheanul gol... şi l-a umplut la 
loc cu poţiune. Şi apoi, Lordul întunecat a plecat cu barca, 
lăsându-l pe Kreacher pe insulă... 

Harry vedea totul derulându-se. Vedea chipul palid ca de 
reptilă al lui Cap-de-Mort dispărând în întuneric, cu ochii 
roşii fixaţi necruţător asupra spiriduşului disperat, care 
urma să moară peste câteva minute, în clipa în care avea să 
cedeze setei copleşitoare pe care poţiunea fierbinte o 
provoca victimei sale... 


Dar aici, Harry nu reuşi să meargă mai departe cu 
imaginaţia, pentru că nu înţelegea cum scăpase Kreacher. 

— Kreacher avea nevoie de apă, s-a târât până la 
marginea insulei şi a băut din lacul întunecat... şi mâini, 
mâini moarte, au ieşit din apă şi l-au tras pe Kreacher în 
adâncuri... 

— Cum ai scăpat? întrebă Harry şi nu fu surprins când se 
auzi vorbind în şoaptă. 

Kreacher îşi înălţă capul urât şi se uită la Harry cu ochii lui 
mari şi injectaţi. 

— Stăpânul Regulus i-a spus lui Kreacher să se întoarcă, 
spuse el. 

— Ştiu... dar cum ai scăpat de Inferi? 

Kreacher nu părea să înţeleagă. 

— Stăpânul Regulus i-a spus lui Kreacher să se întoarcă, 
repetă el. 

— Ştiu, dar... 

— Păi, e evident, Harry, nu-i aşa? spuse Ron. A Dispărut! 

— Dar... nu puteai să Apari sau să Dispari în peştera 
aceea, spuse Harry, pentru că altfel, Dumbledore... 

— Păi, magia spiriduşilor nu este ca cea a vrâjitorilor, nu? 
continuă Ron. Adică, pot să Apară şi să Dispară din 
Hogwarts, în timp ce noi nu putem. 

Urmă un moment de tăcere, timp în care Harry digeră ce 
aflase. Cum ar fi putut Cap-de-Mort să facă o asemenea 
greşeală? Dar tocmai când se gândea la acestea, Hermione 
vorbi, cu o voce glacială: 

— Bineînţeles, Cap-de-Mort trebuie să fi considerat 
puterile spiriduşilor de casă mult sub demnitatea sa, 
întocmai ca şi toţi cei cu sânge pur, care îi tratează ca pe 
nişte animale... Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că ar 
putea avea unele puteri pe care el nu le are. 

— Cel mai important pentru un spiriduş de casă este să 
îndeplinească ordinele stăpânului său, recită Kreacher. Lui 
Kreacher i s-a spus să vină acasă, aşa că s-a întors... 


— Păi... Înseamnă că ai făcut ce ţi s-a cerut, nu-i aşa? 
Spuse Hermione cu bunăvoință. Ai îndeplinit ordinele 
întocmai! 

Kreacher clătină din cap, legănându-se foarte repede. 

— Şi ce s-a întâmplat când te-ai întors? întrebă Harry. Ce a 
spus Regulus când i-ai povestit ce s-a întâmplat? 

— Stăpânul Regulus a fost foarte îngrijorat, foarte 
îngrijorat, spuse Kreacher răguşit. Stăpânul Regulus i-a 
spus lui Kreacher să se ascundă şi să nu iasă din casă. Şi 
apoi... la puţină vreme după aceea... stăpânul Regulus a 
venit la Kreacher, la dulăpiorul său, într-o noapte, şi 
stăpânul Regulus se purta ciudat, nu era în apele lui, 
Kreacher şi-a dat seama că era măcinat... şi l-a rugat pe 
Kreacher să îl ducă la peşteră, peştera unde Kreacher se 
dusese cu Lordul întunecat... Şi au pornit la drum. Harry îi 
vedea clar pe amândoi, spiriduşul bătrân şi speriat şi 
căutătorul slab şi cu părul negru, care semăna atât de bine 
cu Sirius... Kreacher ştia cum să deschidă intrarea ascunsă 
în peştera subterană, ştia cum să ridice bărcuţa; de data 
aceasta, dragul său Regulus navigase cu el până la insula 
unde era ligheanul cu otravă. 

— Şi te-a pus să bei poţiunea? spuse Harry scârbit. 

Dar Kreacher clătină din cap că nu şi continuă să plângă. 
Hermione îşi duse mâinile la gură - părea să fi înţeles ceva. 

— S-Stăpânul Regulus a scos din buzunar un medalion ca 
acela pe care îl avea Lordul întunecat, spuse Kreacher, cu 
lacrimile şiroindu-i de-o parte şi de alta a nasului său ca un 
rât. Şi i-a spus lui Kreacher să îl ia şi să înlocuiască 
medalioanele când avea să fie gol ligheanul... 

Kreacher plângea acum în hohote. Harry trebuia să se 
concentreze foarte tare pentru a înţelege ce spunea. 

— Şi i-a ordonat lui Kreacher să plece fără el. Şi i-a spus 
lui Kreacher să se ducă acasă şi să nu-i povestească 
niciodată stăpânei ce făcuse, ci să distrugă primul 
medalion. Şi a băut toată poţiunea şi Kreacher a înlocuit 


medalioanele şi a privit... cum stăpânul Regulus... a fost 
tras sub apă... şi... 

— Vai, Kreacher! se vaită Hermione, izbucnind în lacrimi. 

Căzu în genunchi lângă spiriduş şi încercă să îl 
îmbrăţişeze. Acesta se ridică numaidecât în picioare, 
îndepărtându-se de ea, în mod evident scârbit. 

— Sânge-Mâlul l-a atins pe Kreacher, Kreacher nu permite 
aşa ceva, ce ar spune stăpâna sa? 

— Ţi-am zis să nu îi spui „Sânge-Mâ!”! se răsti Harry, dar 
spiriduşul se pedepsea deja. Se aruncase la pământ şi se 
lovea cu fruntea de podea. 

— Fă-l să se oprească, fă-l să se oprească! strigă 
Hermione. Ah, vezi, vezi cât e de oribil felul în care trebuie 
să se supună? 

— Kreacher, opreşte-te, opreşte-te! strigă Harry. 

Spiriduşul zăcea pe podea, gâfâind şi tremurând, cu râtul 
plin de o mâăzgă verzuie, cu o vânătaie care i se vedea deja 
bine pe fruntea palidă, acolo unde se lovise, cu ochii umflaţi 
şi injectaţi şi plini de lacrimi. Harry nu mai văzuse în viaţa 
lui ceva atât de jalnic. 

— Deci ai adus medalionul acasă, insistă el, pentru că era 
hotărât să afle toată povestea. Şi ai încercat să îl distrugi? 

— Nimic din ce a făcut Kreacher nu l-a atins, gemu 
spiriduşul. Kreacher a încercat totul, tot ce ştia, dar nimic, 
nimic nu funcţiona... erau atât de multe vrăji puternice 
asupra lui, încât Kreacher era sigur că singurul mod în care 
putea fi distrus era să îl deschidă, dar nu putea... Kreacher 
s-a pedepsit, a încercat din nou, s-a pedepsit, a încercat din 
nou. Kreacher nu a reuşit să îndeplinească ordinul, 
Kreacher nu a putut să distrugă medalionul! Şi stăpâna 
înnebunise de durere, pentru că stăpânul Regulus 
dispăruse, şi Kreacher nu putea să îi spună ce se 
întâmplase, nu, pentru că stăpânul Regulus îi-îi interzisese 
să spună cuiva din f-f-familie ce se întâmplase în ppeşteră... 

Kreacher începu să plângă atât de tare, încât nu mai 
spunea nici un cuvânt coerent. Privindu-l, Hermionei îi 


şiroiau lacrimile pe obraji, dar nu mai îndrăzni să îl atingă 
din nou. Până şi Ron, care nu îl avea deloc la suflet pe 
Kreacher, părea tulburat. Harry se aşeză pe călcâie şi 
clătină din cap, încercând să îşi limpezească gândurile. 

— Kreacher, nu te înţeleg, spuse el până la urmă. Cap-de- 
Mort a încercat să te omoare, Regulus a murit pentru a-l 
distruge pe Cap-de-Mort şi, cu toate astea, tu ai acceptat 
bucuros să îl trădezi pe Sirius lui Cap-de-Mort? Te-ai dus 
frumos la Narcissa şi Bellatrix şi i-ai transmis informaţii lui 
Cap-de-Mort prin intermediul lor... 

— Harry, Kreacher nu gândeşte aşa, spuse Hermione, 
ştergându-se cu mâna la ochi. Este un sclav, spiriduşii de 
casă sunt obişnuiţi să fie trataţi urât, chiar brutal, iar ce i-a 
făcut Cap-de-Mort lui Kreacher nu a fost atât de ieşit din 
comun. Ce înseamnă războaiele vrăjitorilor pentru un 
spiriduş precum Kreacher? Le este credincios celor care se 
poartă frumos cu el, şi doamna Black trebuie să se fi purtat 
frumos cu el; de asemenea, este evident că Regulus a făcut- 
o, aşa că i-a servit de bunăvoie şi le-a imitat convingerile. 
Ştiu ce o să spui, continuă ea, când Harry începu să 
protesteze, că Regulus s-a răzgândit... Dar nu pare să îi fi 
explicat asta lui Kreacher, nu-i aşa? Şi cred că ştiu şi de ce. 
Kreacher şi familia lui Regulus aveau să fie cu toţii mai în 
siguranţă continuând tradiţia spiţei cu sânge pur. Regulus a 
încercat să îi protejeze pe toţi. 

— Sirius... 

— Sirius s-a purtat oribil cu Kreacher, Harry, şi nu te mai 
uita aşa la mine, ştii că este adevărat. Kreacher fusese 
singur mult timp când a venit Sirius să locuiască aici şi 
probabil că îşi dorea cu disperare puţină afecţiune. Sunt 
convinsă că „domnişoara Cissy” şi „domnişoara Bella” au 
fost extrem de drăguţe cu Kreacher când s-a dus la ele, aşa 
că le-a făcut o favoare şi le-a spus tot ce voiau să ştie. Am 
spus de la bun început că vrăjitorii aveau să plătească într- 
un fel sau altul pentru modul în care se poartă cu spiriduşii 
de casă. Ei bine, Cap-de-Mort a plătit... la fel ca şi Sirius. 


Harry nu putu să răspundă nimic. Privindu-l pe Kreacher 
cum plângea în hohote pe podea, îşi aduse aminte cum 
Dumbledore îi spusese la doar câteva ore după ce murise 
Sirius: „Nu cred că Sirius l-a privit vreodată pe Kreacher ca 
pe o fiinţă cu sentimente măcar apropiate de cele 
omeneşti...” 

— Kreacher, spuse Harry, după un timp, când o să te simţi 
în stare... ăă... te rog să te ridici. 

Trecură câteva minute înainte ca acesta să se liniştească, 
înecându-se în sughiţuri. Apoi se ridică iar în capul oaselor, 
frecându-se la ochi cu pumnii, ca un copilaş. 

— Kreacher, o să te rog să faci ceva, spuse Harry. 

Se uită la Hermione, cerându-i ajutorul. Voia să îi dea 
ordinul cu bunătate, dar, în acelaşi timp, nu putea să 
pretindă că nu era un ordin. Cu toate acestea, schimbarea 
din tonul vocii sale părea să fi câştigat aprobarea 
Hermionei, care îi zâmbi încurajator. 

— Kreacher, te rog, vreau să te duci şi să îl găseşti pe 
Mundungus Fletcher. Trebuie să aflăm unde este 
medalionul, unde este medalionul stăpânului Regulus. Este 
foarte important. Vrem să terminăm ce a început stăpânul 
Regulus, vrem să... ââ... să ne asigurăm că nu a murit 
degeaba. Kreacher îşi cobori pumnii şi se uită în sus la 
Harry. 

— Să îl găsesc pe Mundungus Fletcher? murmură el. 

— Şi să îl aduci aici, la Casa Cumplită, zise Harry. Crezi că 
poţi să faci asta pentru noi? 

În timp ce Kreacher încuviinţă şi se ridică în picioare, lui 
Harry îi veni brusc o idee. Scoase punguţa de la Hagrid şi 
apoi Horcruxul copiat, medalionul fals în care Regulus 
pusese biletul adresat lui Cap-de-Mort. 

— Kreacher... ăă... aş vrea să îţi dau asta, spuse el, 
punând medalionul în mâna spiriduşului. A aparţinut 
stăpânului Regulus şi sunt sigur că ar fi vrut să îl ai tu drept 
răsplată pentru ce ai... 


— Ai cam întrecut măsura, prietene, spuse Ron, în timp ce 
spiriduşul aruncă o privire spre medalion, scoase un urlet 
de şoc şi amărăciune şi se aruncă iar pe podea. 

Le luă aproape jumătate de oră să îl liniştească pe 
Kreacher, care fu atât de copleşit să primească un obiect 
care aparținuse familiei Black din generaţie în generaţie, 
încât îi tremurau prea tare genunchii pentru a sta în 
picioare. Când reuşi, în sfârşit, să se deplaseze câţiva paşi, îl 
însoţiră cu toţii la dulăpior, îl priviră învelind medalionul cu 
grijă în păturile sale murdare şi îl asigurară că aveau să 
aibă grijă de medalion ca de ochii din cap, cât timp avea să 
fie plecat. Apoi făcu două plecăciuni adânci în faţa lui Harry 
şi a lui Ron şi chiar o mişcare ciudată în direcţia Hermionei, 
care ar fi putut fi o tentativă de salut respectuos, înainte de 
a Dispărea ca de obicei, cu un poc. 

Capitolul XI. 

Mita. 

Dacă Kreacher reuşise să scape dintr-un lac plin de Inferi, 
Harry era convins că prinderea lui Mundungus avea să îi ia 
cel mult câteva ore, şi toată dimineaţa se plimbă prin casă 
deosebit de încordat, aşteptându-l. Cu toate acestea, 
Kreacher nu se întoarse în acea dimineaţă şi nici măcar 
după-amiază. La căderea nopţii, Harry se simţea descurajat 
şi neliniştit, iar cina formată în cea mai mare parte din 
pâine mucegăită, asupra căreia Hermione încercase mai 
multe Transfigurări nereuşite, nu îl făcu să se simtă cu 
nimic mai bine. Kreacher nu se întoarse în ziua următoare 
şi nici în ziua de după aceea. Însă doi bărbaţi îmbrăcaţi cu 
pelerine apăruseră în piaţa din faţa numărului doisprezece 
şi rămăseseră acolo şi în timpul nopţii, privind în direcţia 
casei pe care nu o puteau vedea. 

— Sigur sunt Devoratori ai Morţii, spuse Ron, în timp ce el, 
Harry şi Hermione se uitau pe ferestrele de la sufragerie. 
Credeţi că ştiu că suntem aici? 

— Nu cred, răspunse Hermione, cu toate că părea 
speriată. Altfel, l-ar fi trimis pe Plesneală după noi, nu? 


— Crezi că a intrat şi i-a legat limba blestemul lui Moody? 
întrebă Ron. 

— Da, răspunse Hermione, altfel ar fi fost capabil să le 
spună cum să intre, nu-i aşa? Dar probabil că aşteaptă să 
vadă dacă nu Apărem. Ştiu că Harry este proprietarul casei, 
până la urmă. 

— De unde...? începu Harry. 

— Testamentele vrăjitoreşti sunt examinate de minister, ai 
uitat? Trebuie să ştie că Sirius ţi-a lăsat ţie casa. 

Prezenţa Devoratorilor Morţii agrava starea de nelinişte 
din casa de la numărul doisprezece. De la Patronusul 
domnului Weasley încoace, nu mai primiseră nici o veste 
despre ce se întâmpla în afara Casei Cumplite şi începea să 
se simtă o anumită tensiune. Agitat şi iritabil, Ron adoptase 
obiceiul enervant de a se juca cu Deluminatorul în buzunar, 
ceea ce o supăra foarte tare pe Hermione, care, în 
aşteptarea lui Kreacher, îşi petrecea timpul studiind 
Poveştile bardului Beedle şi nu îi plăcea absolut deloc modul 
în care se tot stingeau şi se aprindeau luminile. 

— Vrei să încetezi?! strigă ea în a treia seară după 
plecarea lui Kreacher, când lumina fu absorbită din nou din 
sufragerie. 

— Scuze, scuze! spuse Ron, aprinzând Deluminatorul 
pentru a reda lumina. O fac fără să-mi dau seama! 

— N-ai putea să-ţi găseşti ceva mai folositor de făcut? 

— Adică să citesc şi eu poveşti pentru copii? 

— Dumbledore mi-a lăsat cartea asta, Ron... 

— Şi mie mi-a lăsat Deluminatorul - se presupune că ar 
trebui să-l folosesc! 

Harry nu mai suporta să-i audă ciondănindu-se şi se 
strecură din cameră, fără a fi observat de niciunul dintre ei. 
Cobori spre bucătărie, pe care o vizita foarte des, fiind 
convins că acolo erau cele mai multe şanse să apară 
Kreacher. Însă când ajunse la jumătatea scării, auzi pe 
cineva ciocănind la uşa de la intrare, apoi nişte zgomote 
metalice şi zăngănitul lanţului. 


Fiecare nerv din corp păru să i se încordeze. Îşi scoase 
bagheta, intră în conul de umbră de lângă capetele de 
spiriduşi şi se puse pe aşteptat. Se deschise uşa; zări în 
treacăt piaţa luminată de felinare şi o siluetă îmbrăcată cu 
pelerină se furişă în hol şi închise uşa. Intrusul făcu un pas 
înainte şi vocea lui Moody întrebă: „Severus Plesneală?” 
Apoi, silueta din praf de la capătul holului se înălţă şi zbură 
direct spre el, cu mâna moartă ridicată. 

— Nu eu te-am omorât, Albus, spuse o voce calmă. 

Blestemul se rupse: silueta din praf explodă din nou şi lui 
Harry îi fu imposibil să distingă prin norul cenuşiu dens pe 
care îl lăsă în urmă cine era noul venit. 

Harry îşi îndreptă bagheta spre mijlocul norului. 

— Nu te mişca! 

Uitase de portretul doamnei Black: la auzul strigătului 
său, draperiile se dădură la o parte şi aceasta începu să 
urle: 

— Sânge-Mâli şi gunoaie care îmi întinează casa... 

Ron şi Hermione coborâră scările în fugă în spatele lui 
Harry, cu baghetele îndreptate, ca şi a lui, spre 
necunoscutul care stătea acum pe hol, cu mâinile ridicate. 

— Nu trageţi, sunt eu, Remus! 

— Ah, Slavă Domnului, spuse Hermione încet, aţintindu-şi 
imediat bagheta spre doamna Black; draperiile se închiseră 
din nou cu o bufnitură şi se lăsă tăcerea. 

Ron îşi cobori şi el bagheta, dar Harry o ţinu în continuare 
ridicată. 

— Arată-te! strigă el. 

Lupin făcu un pas spre lumină, cu mâinile ridicate, în semn 
de predare. 

— Mă numesc Remus John Lupin, sunt om-lup, cunoscut 
uneori sub numele de Lunaticul, unul dintre cei patru 
inventatori ai Hărţii Ştrengarilor, căsătorit cu Nymphadora, 
cunoscută de obicei sub numele de Tonks, şi te-am învăţat 
cum să creezi un Patronus, Harry. Al tău are forma unui 
cerb. 


— În ordine, spuse Harry, coborând bagheta, dar trebuia 
să verific, nu-i aşa? 

— Da, în calitate de fost profesor al tău de Apărare contra 
Magiei Negre, sunt de acord că trebuia să verifici. Ron, 
Hermione, nu ar trebui să lăsaţi garda jos atât de repede. 

Coborâră treptele în fugă spre el. Lupin era înfăşurat într- 
o pelerină neagră, groasă, de drum, părând la capătul 
puterilor, dar bucuros să-i vadă. 

— Deci, nici urmă de Severus, nu? întrebă el. 

— Nu, spuse Harry. Ce se întâmplă? Toată lumea e bine? 

— Da, spuse Lupin, dar suntem cu toţii supravegheați. 
Sunt câţiva Devoratori ai Morţii afară, în piaţă... 

— Ştim... 

— A trebuit să Apar exact pe treapta din faţa uşii, pentru a 
mă asigura că nu mă vor observa. Nu au cum să ştie că 
sunteţi aici, pentru că, altfel, sunt sigur că ar fi mai mulţi 
oameni afară; păzesc toate locurile care au legătură cu tine, 
Harry. Hai să coborâm, am multe să vă spun şi vreau să ştiu 
ce s-a întâmplat după ce aţi plecat din Vizuină. 

Se duseră în bucătărie, unde Hermione îşi îndreptă 
bagheta spre şemineu. Focul se aprinse imediat, făcu 
pereţii reci din piatră să pară mai primitori şi lumina se 
reflectă pe masa lungă de lemn. Lupin scoase câteva beri 
zero din interiorul pelerinei sale şi luară loc. 

— Aş fi venit de acum trei zile, dar a trebuit să scap de 
Devoratorul Morţii care mă urmărea, spuse Lupin. Deci aţi 
venit direct aici, după nuntă? 

— Nu, spuse Harry, am venit aici abia după ce am dat 
peste doi Devoratori ai Morţii într-o cafenea de pe 
Tottenham Court Road. 

Lupin îşi vărsă aproape toată berea zero pe piept. 

— Poftim?! 

Îi explicară ce se întâmplase; când terminară, Lupin părea 
îngrozit. 

— Dar cum au putut să vă găsească atât de repede? Este 
imposibil să urmăreşti pe cineva care Apare, în afara 


cazului în care te agăţi de ei exact atunci când Dispar! 

— Şi pare greu de crezut că s-au nimerit pur şi simplu să 
se plimbe pe Tottenham Court Road chiar atunci, nu-i aşa? 
spuse Harry. 

— Ne-am întrebat, zise Hermione nesigură, dacă nu s-ar 
putea ca Harry să mai aibă încă Identificatorul asupra lui. 

— E imposibil, spuse Lupin, iar Ron păru plin de el şi 
Harry nespus de uşurat. Lăsând totul la o parte, ar şti sigur 
că Harry este aici, dacă ar mai avea Identificatorul asupra 
lui, nu-i aşa? Dar nu înţeleg cum au putut să vă găsească pe 
Tottenham Court Road... asta este îngrijorător, foarte 
îngrijorător. 

Părea tulburat, dar, din punctul de vedere al lui Harry, 
această întrebare putea să mai aştepte. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat după ce am plecat. Nu mai 
ştim nimic de când ne-a spus tatăl lui Ron că familia este în 
siguranţă. 

— Păi, ne-a salvat Kingsley, răspunse Lupin. Datorită 
avertismentului lui, majoritatea invitaţilor de la nuntă au 
putut să Dispară înainte să sosească ei. 

— Erau Devoratori ai Morţii sau oameni din minister? 
interveni Hermione. 

— Şi, şi, dar acum s-au unit şi au aceleaşi scopuri şi 
convingeri, spuse Lupin. Erau vreo doisprezece, dar nu 
ştiau că erai acolo, Harry. Arthur a auzit un zvon cum că l- 
au torturat pe Scrimgeour înainte de a-l omori, încercând 
să afle de la el unde erai. Dacă a fost aşa, înseamnă că nu 
te-a dat pe mâna lor. 

Harry se uită la Ron şi la Hermione - expresiile de pe 
chipurile lor reflectau amestecul de uimire şi recunoştinţă 
pe care îl simţea şi el. Nu prea îl simpatizase niciodată pe 
Scrimgeour, dar, dacă ce spunea Lupin era adevărat, 
ultimul lucru pe care îl făcuse omul acela fusese să încerce 
să îl apere pe Harry. 

— Devoratorii Morţii au percheziţionat Vizuina de sus 
până jos, continuă Lupin. Au găsit vârcolacul - dar nu au 


vrut să se apropie prea mult de el - şi apoi i-au interogat 
ore întregi pe aceia dintre noi care au mai rămas. Încercau 
să obţină informaţii despre tine, Harry, dar evident că 
nimeni nu ştia că fuseseşi acolo, în afară de cei din Ordin. 

— În acelaşi timp în care ei au întrerupt nunta, alţi 
Devoratori ai Morţii au năvălit în toate casele din ţară care 
aveau vreo legătură cu Ordinul. Nu a murit nimeni, adăugă 
el repede, anticipând întrebarea, dar au fost duri. Au ars 
casa lui Dedalus Diggle din temelii, dar el nu era acolo, aşa 
cum ştiţi, şi au folosit blestemul Cruciatus asupra părinţilor 
lui 'Tonks, tot pentru a afla unde te-ai dus după ce ai plecat 
de la ei. Sunt bine - puţin tulburaţi, bineînţeles, dar în mare 
sunt bine. 

— Devoratorii Morţii au trecut de vrăjile acelea 
protectoare? întrebă Harry, amintindu-şi cât de eficiente 
fuseseră în noaptea când se prăbuşise în grădina părinţilor 
lui Tonks. 

— Harry, ce trebuie să înţelegi tu este că, acum, 
Devoratorii Morţii au de partea lor întreaga putere a 
ministerului, spuse Lupin. Îşi permit să facă vrăji violente 
fără să se teamă că ar putea fi identificaţi sau arestaţi. Au 
reuşit să treacă de toate vrăjile defensive pe care le 
aruncaserăm împotriva lor şi, odată ajunşi dincolo de ele, 
nu au încercat să ascundă nici o clipă motivul pentru care 
veniseră. 

— Şi se mai obosesc să găsească o scuză pentru torturarea 
oamenilor, ca să afle unde este Harry? întrebă Hermione pe 
un ton puţin iritat. 

— Ei bine, ezită, spuse Lupin, apoi scoase un exemplar 
împăturit al Profetului zilei. Uite, continuă el, împingându-l 
peste masă spre Harry. Oricum o să afli mai devreme sau 
mai târziu - acesta este pretextul căutării tale. 

Harry netezi ziarul. Prima pagină era acoperită aproape în 
întregime de o fotografie uriaşă cu chipul său, deasupra 
căreia citi titlul: 


CĂUTAT PENTRU INTEROGATORIU ÎN LEGĂTURĂ CU 
MOARTEA LUI ALBUS DUMBLEDORE. 

Ron şi Hermione pufniră înfuriaţi, dar Harry tăcu. Dădu 
ziarul la o parte, nu voia să mai citească, intuia ce scrie. 
Nimeni dintre cei care fuseseră în vârful turnului când 
murise Dumbledore nu ştiau cine îl omorâse de fapt şi, aşa 
cum Rita Skeeter spusese deja lumii vrăjitoreşti, Harry 
fusese văzut fugind de acolo la câteva clipe după ce căzuse 
Dumbledore. 

— Îmi pare rău, Harry, spuse Lupin. 

— Deci Devoratorii Morţii au pus stăpânire şi pe Profetul 
zilei? întrebă Hermione mânioasă. 

Lupin încuviinţă din cap. 

— Dar oamenii trebuie să îşi dea seama ce se întâmplă, nu- 
i aşa? 

— Lovitura a fost bine gândită şi aproape fără să se facă 
vâlvă deloc, spuse Lupin. Versiunea oficială a morţii lui 
Scrimgeour este că şi-a dat demisia, iar locul i-a fost luat de 
către Pius Thicknesse, care se află sub puterea blestemului 
Imperius. 

— De ce nu s-a autodeclarat Cap-de-Mort ministrul 
Magiei? întrebă Ron. 

Lupin râse. 

— Nu are de ce să o facă, Ron. În mod efectiv, el este 
ministru, dar de ce ar vrea să stea la un birou la minister? 
Marioneta lui, Thicknesse, are grijă de treburile de zi cu zi, 
lăsându-i cale liberă lui Cap-de-Mort să îşi extindă 
stăpânirea dincolo de minister. Fireşte, mulţi au dedus ce s- 
a întâmplat - în ultimele câteva zile au avut loc schimbări 
radicale în politica ministerului şi mulţi şuşotesc că cel care 
trebuie să se afle în spatele lor este Cap-de-Mort. Totuşi, 
asta este problema: şuşotesc pe la colţuri. Nu îndrăznesc să 
aibă încredere unii în alţii, neştiind cui să se destăinuie şi 
cui nu, le este teamă să vorbească răspicat, ca nu cumva 
bănuielile lor să se adeverească şi să le fie puse în pericol 
familiile. Da, Cap-de-Mort e un jucător foarte abil. Dacă ar fi 


făcut totul public, ar fi generat o revoluţie deschisă; 
rămânând în umbră, a creat o stare de confuzie, 
nesiguranţă şi frică. 

— Şi schimbarea aceasta dramatică a politicii ministerului, 
spuse Harry, implică avertizarea lumii vrăjitoreşti în 
privinţa mea, dar nu şi împotriva lui Cap-de-Mort? 

— În mod sigur este vorba şi de asta, spuse Lupin, şi este o 
mişcare genială. Acum, că Dumbledore a murit, tu - băiatul 
care a supravieţuit - erai un simbol garantat şi un punct de 
reper pentru orice fel de rezistenţă împotriva lui Cap-de- 
Mort. Dar prin faptul că sugerează că ai avut un rol în 
moartea bătrânului erou, Cap-de-Mort nu numai că a pus 
un preţ pe capul tău, dar a sădit îndoiala şi teama în 
sufletele multora dintre cei care ţi-ar fi luat apărarea. 

— Între timp, ministerul a început să ia măsuri împotriva 
celor cu părinţi Încuiați. 

Lupin arătă spre Profetul zilei. 

— Uitaţi-vă la pagina doi. 

Hermione dădu paginile cu aceeaşi expresie dezgustată pe 
care o avusese când umblase cu Secretele magiei celei mai 
întunecate. 

— Evidenţa celor cu părinţi încuiaţi”, citi ea cu voce tare. 
„Ministerul Magiei conduce o anchetă asupra aşa-zişilor 
vrăjitori cu părinţi Încuiați, pentru a înţelege mai bine cum 
au ajuns să deţină secrete magice. Studiile recente făcute 
de Departamentul Misterelor dezvăluie că magia nu poate fi 
transmisă decât de la persoană la persoană, când se 
reproduc vrăjitorii. Aşadar, acolo unde nu există o 
descendență vrăjitorească, este probabil ca aşa-zisul 
vrăjitor cu părinţi Încuiați să fi obţinut puteri magice prin 
furt sau cu forţa. Ministerul este hotărât să-i îndepărteze pe 
aceşti uzurpatori ai puterii magice şi, în scopul acesta, le-a 
lansat o invitaţie tuturor aşa-zişilor vrăjitori cu părinţi 
Încuiați de a se prezenta la un interviu condus de Comisia 
Evidenţei celor cu părinţi Încuiați, instituit de curând.” 


— Oamenii nu vor accepta să se întâmple aşa ceva, spuse 
Ron. 

— Dar se întâmplă deja, Ron, spuse Lupin. Cei cu părinţi 
Încuiați sunt adunaţi chiar în clipa asta. 

— Dar cum ar fi putut să fure magia? spuse Ron.E o 
nebunie, dacă ar putea fi furată, nu ar mai exista Noni, nu-i 
aşa? 

— Ştiu, zise Lupin. Cu toate acestea, acum, dacă nu poţi 
dovedi că ai măcar o rudă vrăjitorească apropiată, se 
consideră că ai obţinut puterile magice în mod ilegal şi 
trebuie să fii pedepsit pentru asta. 

Ron aruncă o privire spre Hermione şi apoi spuse: 

— Dar dacă cei cu sânge pur şi semipur jură că cineva cu 
părinţi Încuiați face parte din familia lor? O să le spun 
tuturor că Hermione este verişoara mea... 

Hermione puse mâna pe a lui Ron şi îl strânse. 

— Mulţumesc, Ron, dar nu aş putea să te las să... 

— Nu se pune problema să ai de ales, spuse Ron cu 
fermitate, strângând-o şi el de mână. O să te învăţ arborele 
genealogic al familiei mele, ca să poţi să răspunzi la orice 
întrebare. 

Hermione râse încetişor. 

— Ron, nu cred că mai contează, având în vedere că 
suntem fugari împreună cu Harry Potter, cea mai căutată 
persoană din ţară. Dacă m-aş fi întors la şcoală, ar fi fost 
altceva. Ce are de gând Cap-de-Mort în legătură cu 
Hogwarts? îl întrebă ea pe Lupin. 

— Înscrierea este acum obligatorie pentru toţi tinerii 
vrăjitori şi vrăjitoare, răspunse el. Au anunţat ieri. Este o 
schimbare pentru că, mai înainte, nu a mai fost niciodată 
obligatorie. Bineînţeles, aproape toţi vrăjitorii şi vrăjitoarele 
din Marea Britanie au fost educați la Hogwarts, dar părinţii 
lor au avut dreptul de a-i educa acasă sau de a-i trimite la 
studii în străinătate, dacă doreau. În felul acesta, Cap-de- 
Mort va avea sub ochi întreaga populaţie vrăjitorească de la 
o vârstă fragedă. Şi este o metodă în plus de a-i îndepărta 


pe cei cu părinţi Încuiați, pentru că elevii trebuie să aibă 
Statutul de Sânge înainte de a li se permite să se înscrie - 
adică să fi dovedit ministerului că au o descendență 
vrăjitorească. 

Harry era scârbit şi furios: în clipa aceea, copii 
entuziasmați de unsprezece ani îşi examinau teancurile de 
manuale de vrăji tocmai cumpărate, fără să îşi dea seama 
că nu aveau să ajungă niciodată la Hogwarts şi poate chiar 
să îşi revadă familiile. 

— Este... este... bolborosi el, chinuindu-se să găsească 
nişte cuvinte care să poată reflecta groaza din mintea sa, 
dar Lupin spuse încet: 

— Ştiu. 

Lupin ezita. 

— Harry, o să înţeleg dacă nu vei putea să confirmi acest 
lucru, dar Ordinul are impresia că Dumbledore ţi-a lăsat o 
misiune. 

— Aşa este, răspunse Harry, iar Ron şi Hermione ştiu şi ei 
despre ea şi vin cu mine. 

— Poţi să ai încredere în mine să-mi spui despre ce 
misiune este vorba? 

Harry privi chipul ridat prematur, încadrat de păr des, dar 
încărunţit, şi îşi dori să-i fi putut da un răspuns diferit. 

— Nu pot, Remus, îmi pare rău. Dacă nu ţi-a spus 
Dumbledore, nu cred că o pot face nici eu. 

— Bănuiam că o să spui asta, răspunse Lupin dezamăgit. 
Dar aş putea totuşi să-ţi fiu de folos. Ştii ce sunt şi de ce 
sunt în stare. Aş putea veni cu voi, ca să vă apăr. Nu ar fi 
nevoie să îmi spuneţi exact ce puneţi la cale. 

Harry ezită. Era o propunere foarte tentantă, deşi nu îşi 
imagina cum ar fi fost posibil ca Lupin să nu afle de misiune 
dacă avea să fie tot timpul cu ei. 

Hermione însă părea nedumerită. 

— Dar cum rămâne cu 'Tonks? întrebă ea. 

— Ce-i cu ea? spuse Lupin. 


— Păi, spuse Hermione încruntându-se, sunteţi căsătoriţi! 
Ea ce ar zice dacă ai pleca împreună cu noi? 

— 'Tonks va fi în deplină siguranţă, spuse Lupin. Va locui cu 
părinţii ei. 

În vocea lui Lupin era o notă ciudată, aproape glacială. 
Ideea ca Tonks să rămână ascunsă în casa părinţilor ei era 
oarecum stranie, până la urmă, făcea parte din Ordin şi, 
după cum o ştia Harry, mai mult ca sigur că ar fi vrut să se 
afle în mijlocul acţiunii. 

— Remus, spuse Hermione într-o doară, totul este în 
ordine... ştii tu... între tine şi... 

— Totul este bine, mulţumesc, i-o întoarse Lupin ostentativ. 

Hermione roşi. Urmă încă o pauză, ciudată şi apăsătoare, 
şi apoi Lupin adăugă, cu aerul cuiva care se chinuia să 
accepte ceva neplăcut: 

— 'Tonks este însărcinată. 

— Vai, ce frumos! chiţăi Hermione. 

— Grozav! spuse Ron entuziasmat. 

— Felicitări, se auzi şi Harry. 

Lupin zâmbi forţat, într-un fel care semăna mai mult cu o 
grimasă, şi apoi spuse: 

— Deci... acceptaţi propunerea mea? Să fie patru în loc de 
trei? Nu cred că Dumbledore ar fi fost împotrivă, să nu 
uităm că m-a numit profesorul vostru de Apărare contra 
Magiei Negre. Şi trebuie să vă spun că, din câte îmi dau 
seama, avem de-a face cu vrăji pe care mulţi dintre noi nu 
le-am mai întâlnit şi nu ne-am imaginat că ar exista. 

Ron şi Hermione se uitară amândoi la Harry. 

— Doar... doar ca să clarificăm lucrurile, spuse el, vrei să o 
laşi pe 'Tonks acasă la părinţii ei şi tu să vii cu noi? 

— Va fi în deplină siguranţă acolo, vor avea grijă de ea, 
spuse Lupin. 

Vorbea cu o hotărâre soră cu indiferența. 

— Harry, sunt sigur că James ar fi vrut să rămân alături de 
tine. 


— Ei bine, spuse Harry rar, eu nu. Sincer să fiu, sunt 
destul de sigur că tata ar fi vrut să ştie de ce nu rămâi 
alături de propriul tău copil. 

Lui Lupin îi pieri culoarea din obraji. Temperatura din 
bucătărie păru să scadă cu zece grade. Ron se uită în jur 
prin cameră, de parcă ar fi fost obligat să o memoreze, în 
timp ce privirea Hermionei se oprea când la Harry, când la 
Lupin. 

— Nu înţelegi, spuse Lupin într-un sfârşit. 

— Atunci, explică-mi, îl contracara Harry. 

Lupin înghiţi în sec. 

— Am-am făcut o mare greşeală căsătorindu-mă cu Ionks. 
Am făcut-o contrar judecății mele şi am regretat-o nespus, 
încă din acel moment. 

— Înţeleg, făcu Harry, aşa că vrei să-i abandonezi, pur şi 
simplu, pe ea şi pe copil şi să pleci cu noi? 

Lupin sări în picioare. Scaunul i se răsturnă pe spate şi se 
uită la ei atât de feroce, încât Harry zări pentru prima dată 
trăsăturile lupului acoperindu-le pe cele de om. 

— Nu înţelegi ce i-am făcut soţiei mele şi copilului meu 
nenăscut? Nu ar fi trebuit să mă căsătoresc niciodată cu ea, 
a devenit paria din cauza mea! 

Lupin dădu la o parte cu piciorul scaunul pe care îl 
răsturnase. 

— Nu m-aţi văzut decât printre membrii Ordinului sau sub 
protecţia lui Dumbledore, la Hogwarts! Nu ştiţi ce părere 
are majoritatea lumii vrăjitoreşti despre fiinţele ca mine! 
Când află de situaţia mea, abia dacă mai pot să-mi 
vorbească! Nu vă daţi seama ce am făcut? Până şi familia ei 
este dezgustată de căsătoria noastră, ce părinţi şi-ar dori ca 
singura lor fiică să se mărite cu un om-lup? Şi copilul - 
copilul... 

Lupin se prinse cu mâinile de cap, smulgându-şi smocuri 
de păr. Părea complet răvăşit. 

— De obicei, cei ca mine nu au copii! Va fi la fel, sunt sigur 
- cum aş putea să mi-o iert, când am riscat în mod conştient 


ca un copil nevinovat să moştenească ce am eu? Şi, dacă 
printr-un miracol, nu va fi ca mine, atunci îi va fi de o mie de 
ori mai bine fără un tată de care să îi fie mereu ruşine! 

— Remus! şopti Hermione, cu lacrimi în ochi. Nu spune 
asta - cum ar putea să-i fie ruşine cu tine? 

— A, păi, nu ştiu, Hermione, spuse Harry. Mi-e mi-ar cam fi 
ruşine cu el. 

Harry nu ştia de unde venea furia pe care o simţea, dar îl 
făcuse şi pe el să se ridice în picioare. Lupin arăta de parcă 
Harry tocmai l-ar fi lovit. 

— Dacă noul regim crede că cei cu părinţi încuiaţi sunt răi, 
spuse Harry, oare ce-i vor face unuia pe jumătate om-lup, al 
cărui tată mai este şi în Ordin? Tatăl meu a murit încercând 
să ne apere pe mine şi pe mama şi tu crezi că ţi-ar spune să 
îţi abandonezi copilul şi să pleci cu noi în căutarea 
aventurii? 

— Cum... cum îndrăzneşti? spuse Lupin. Nu este vorba de 
sete de pericole sau glorie personală - cum îndrăzneşti să 
sugerezi aşa o... 

— Cred că te simţi cam ca un erou, continuă Harry. Vrei să 
iei locul lăsat liber de Sirius... 

— Harry, nu! îl rugă Hermione, dar Harry se uită în 
continuare la chipul palid al lui Lupin. 

— N-aş fi crezut-o în viaţa mea, spuse Harry. Cel care m-a 
învăţat să mă lupt cu Dementorii... să fie un laş! 

Lupin îşi scoase bagheta atât de repede, încât Harry abia 
dacă apucă să ducă mâna spre a lui. Se auzi o bufnitură 
puternică şi simţi cum zbura în spate, de parcă ar fi primit 
un pumn. În momentul în care se lovi de perete şi alunecă 
pe podea, zări marginea pelerinei lui Lupin dispărând pe 
uşă. 

— Remus, Remus, vino înapoi! strigă Hermione, dar Lupin 
nu răspunse. 

O clipă mai târziu, auziră uşa de la intrare trântindu-se. 

— Harry! se vaită Hermione. Cum ai putut? 

— N-a fost greu, spuse Harry. 


Se ridică, simțind cum îi ieşea un cucui în locul în care se 
lovise cu capul de perete. Era încă atât de mânios, încât 
tremura. 

— Nu te uita la mine aşa! se răsti la Hermione. 

— Nu te lua de ea! mormăi nemulţumit Ron. 

— Nu, nu trebuie să ne certăm! spuse Hermione, 
băgându-se repede între ei. 

— N-ar fi trebuit să-i spui chestiile alea lui Lupin, i se 
adresă Ron lui Harry. 

— A meritat-o, răspunse Harry. Avea mintea plină de tot 
felul de imagini: Sirius căzând prin Văl, Dumbledore 
suspendat, frânt, în aer, o străfulgerare verde şi vocea 
mamei sale, cerând milă... 

— Părinţii, spuse Harry, nu ar trebui să îşi lase în urmă 
copiii decât... decât dacă nu au de ales. 

— Harry... spuse Hermione, întinzând o mână în semn de 
consolare, dar Harry o dădu la o parte şi se îndepărtă, cu 
ochii aţintiţi asupra focului pe care îl crease Hermione. 

Cândva vorbise cu Lupin din şemineul acela, căutând 
răspunsuri despre James, şi Lupin îl încurajase. Chipul 
chinuit şi palid al lui Lupin părea să plutească acum în faţa 
lui. Simţi un val copleşitor de regret. Nici Ron şi nici 
Hermione nu spuseră nimic, dar Harry era sigur că se uitau 
unul la altul pe la spatele lui, vorbindu-şi în şoaptă. Se 
întoarse şi îi surprinse mutându-şi imediat capetele în altă 
direcţie. 

— Ştiu că nu ar fi trebuit să îl fac laş. 

— Nu, nu ar fi trebuit, întări Ron numaidecât. 

— Dar se comportă ca şi când ar fi. 

— Chiar şi aşa... spuse Hermione. 

— Ştiu, recunoscu Harry. Dar dacă asta îl va face să se 
întoarcă la Tonks, înseamnă că a meritat, nu? 

Nu putea să îşi reprime tonul rugător al vocii. Hermione 
părea înţelegătoare, dar Ron, nehotărât. Harry îşi cobori 
privirea, gândindu-se la tatăl său. Oare James l-ar fi susţinut 
pe Harry în legătură cu ce îi spusese lui Lupin sau ar fi fost 


supărat pentru modul în care fiul său se purtase cu vechiul 
lui prieten? 

Bucătăria cufundată în linişte părea să reverbereze de pe 
urma şocului acelei scene şi a reproşurilor nerostite ale lui 
Ron şi Hermione. Profetul zilei pe care îl adusese Lupin era 
încă pe masă, iar de pe prima pagină, chipul lui Harry se 
uita înspre tavan. El făcu un pas spre ziar şi se aşeză, îl 
deschise la nimereală şi se prefăcu a citi. Nu putea să 
asimileze cuvintele, mintea îi era încă prea plină de ce 
discutase cu Lupin. Era sigur că Ron şi Hermione îşi 
reluaseră mica discuţie de partea cealaltă a Profetului. 
Dădu o pagină zgomotos şi atenţia îi fu atrasă de numele lui 
Dumbledore. Trecură câteva clipe înainte să-şi dea seama 
ce reprezenta fotografia în care era înfăţişată o familie. 

Sub fotografie scria: Familia Dumbledore (de la stânga la 
dreapta): Albus, Percival ţinând-o în braţe pe Ariana, nou 
născută, Kendra şi Aberforth. 

Interesat, Harry cercetă poza cu mai mare atenţie. Tatăl 
lui Dumbledore, Percival, era un bărbat chipeş, ai cărui ochi 
păreau să scânteieze chiar şi în poza aceea veche şi ştearsă. 
Bebeluşul, Ariana, era puţin mai mare decât o pâine şi la fel 
de nedesluşită. Mama, Kendra, avea părul negru ca 
tăciunele, strâns sus în coc. Chipul ei amintea puţin de 
trăsăturile unei sculpturi. În timp ce-i studia ochii negri, 
pomeţii înalţi şi nasul drept, orânduiţi perfect deasupra 
rochiei de mătase pe gât pe care o purta, lui Harry îi veniră 
în minte fotografiile de amerindieni. Albus şi Aberforth 
purtau jachete asortate, cu gulere din dantelă, şi aveau 
părul de aceeaşi lungime, până la umăr. Albus părea să fie 
cu câţiva ani mai mare, dar, în afară de aceasta, cei doi 
băieţi semănau foarte bine, pentru că poza fusese făcută 
înainte ca Albus să-şi fi spart nasul şi înainte să fi început să 
poarte ochelari. 

Familia părea destul de fericită şi normală, aşa cum 
zâmbea senin, din ziar. Braţul micuţei Ariana ieşea uşor din 


şalul în care era înfăşurată. Harry se uită deasupra 
fotografiei şi citi titlul: 

Fragment exclusiv din BIOGRAFIA LUI ALBUS 
DUMBLEDORE de Rita Skeeter. 

Gândindu-se că nu avea cum să îl facă să se simtă mai rău 
decât se simţea acum, Harry începu să citească: 

Mândră şi îngâmfată, Kendra Dumbledore nu a putut 
suporta să rămână în Mauld-on-the-Wold după scandalul 
arestării şi închiderii soţului ei în Azkaban. Drept urmare, a 
decis să îşi mute familia în Peştera lui Godric, satul care 
avea să devină celebru mai târziu drept locul unde Harry 
Potter a reuşit să scape miraculos de Ştim-Noi-Cine. 

La fel ca şi în Mauld-on-the-Wold, în Peştera lui Godric 
locuiau multe familii vrăjitoreşti, dar, dat fiind că nu 
cunoştea pe nimeni, avea să evite curiozitatea celor din 
satul unde locuiseră înainte, în privinţa crimelor soţului ei. 
Refuzând în mod repetat încercările prietenoase ale noilor 
vecini magici, se asigură cât de curând că ea şi familia ei 
aveau să fie lăsaţi în pace. 

„Mi-a trântit uşa în faţă când m-am dus să-i urez bun venit 
şi să-i ofer nişte prăjituri de casă”, povesteşte Bathilda 
Bagshot. „În primul an de când au venit, nu i-am văzut 
decât pe cei doi băieţi. Nici nu aş fi ştiut că avea şi o fiică, 
dacă nu aş fi cules plangentine la lumina lunii, în iarna după 
ce s-au mutat, şi n-aş fi văzut-o pe Kendra în timp ce-o 
scotea pe Ariana în grădina din spate. A plimbat-o o dată pe 
peluză, ţinând-o strâns, şi apoi a dus-o înapoi în casă. N-am 
ştiut ce să cred.” 

Se pare că ea s-a gândit că mutarea în Peştera lui Godric 
era ocazia perfectă pentru a o ascunde pe Ariana o dată 
pentru totdeauna, ceva ce plănuise probabil de ani întregi. 
Sincronizarea era importantă. Ariana abia dacă împlinise 
şapte ani când a dispărut complet şi şapte este vârsta la 
care majoritatea experţilor consideră că trebuie să se fi 
manifestat talentul magic, în cazul în care aşa ceva exista. 
Nimeni dintre cei care mai sunt încă în viaţă nu îşi 


aminteşte ca Ariana să fi dat vreodată dovadă de cea mai 
mică aptitudine magică. Aşadar, pare evident că, astfel, 
Kendra a decis să ascundă existenţa fiicei ei mai degrabă 
decât să suporte ruşinea de a fi dat naştere unei Non. 
Mutându-se departe de prietenii şi vecinii care o 
cunoscuseră pe Ariana, a facilitat, bineînţeles, închiderea 
acesteia. Puţinii oameni care au ştiut în acel moment de 
existenţa ei nu aveau să divulge în mod sigur secretul, 
printre aceştia fiind şi cei doi fraţi ai ei, care evitau 
întrebările ciudate, răspunzând aşa cum îi învățase mama 
lor: „Sora mea are sănătatea prea şubredă pentru a merge 
la şcoală”. 

Săptămâna viitoare: Albus Dumbledore la Hogwarts - 
Premiile şi înşelăciunile. 

Harry se înşelase: ce citise chiar îl făcuse să se simtă mai 
rău decât înainte. Se uită din nou la fotografia familiei 
aparent fericite. Oare era adevărat? Cum ar fi putut să afle? 
Voia să se ducă la Peştera lui Godric, chiar dacă Bathilda nu 
era în stare să-i vorbească, voia să viziteze locul unde el şi 
Dumbledore pierduseră amândoi oameni dragi. Era pe cale 
să lase jos ziarul, pentru a le cere părerea lui Ron şi 
Hermione, când o pocnitură asurzitoare răsună în toată 
bucătăria. 

Pentru prima dată în ultimele trei zile, Harry uitase 
complet de Kreacher. Primul lucru care îi trecu prin minte 
fu că Lupin dăduse din nou buzna în cameră şi, pentru o 
fracțiune de secundă, nu luă în seamă grămada de membre 
care se zbăteau, apărută ca din senin lângă scaunul lui. Se 
ridică repede în picioare, în vreme ce Kreacher se descâlci 
de unul singur, făcu o plecăciune adâncă în faţa lui Harry şi 
spuse răguşit: 

— Stăpâne, Kreacher s-a întors cu tâlharul Mundungus 
Fletcher. Mundungus se culese de pe jos şi îşi scoase 
bagheta, însă Hermione fu mult mai rapidă decât el. 

— Expelliarmus! 


Bagheta lui Mundungus îi zbură din mână şi Hermione o 
prinse. Cu o privire sălbatică, Mundungus dădu să fugă pe 
scări: Ron îl placă şi Mundungus se prăbuşi pe podeaua de 
piatră, cu o bufnitură seacă. 

— Ce e? răcni el, zvârcolindu-se şi încercând să se 
elibereze din strânsoarea lui Ron. Ce-am făcut? Aţi asmuţit 
un afurisit de spiriduş pe mine, ce-am făcut, dă-mi drumu”, 
dă-mi drumu” sau... 

— Nu prea eşti în poziţia de a profera ameninţări, spuse 
Harry. 

Aruncă de-o parte ziarul, traversă bucătăria din câţiva 
paşi şi căzu în genunchi lângă Mundungus, care încetă să 
se mai zvârcolească, părând în schimb îngrozit. Ron se 
ridică, găâfâind, şi îl privi pe Harry cum îşi îndrepta bagheta 
direct spre nasul lui Mundungus. Acesta duhnea a 
transpiraţie stătută şi a fum de ţigară, avea părul murdar şi 
roba pătată. 

— Stăpâne, Kreacher îşi cere scuze că a adus hoţul cu 
întârziere, spuse spiriduşul. Fletcher ştie cum să nu se lase 
prins, are multe ascunzători şi complici. Cu toate acestea, 
Kreacher a reuşit să îl încolţească până la urmă. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Kreacher, spuse Harry şi 
spiriduşul făcu iarăşi o plecăciune adâncă. 

— Bun, îţi voi pune nişte întrebări, îi spuse Harry lui 
Mundungus, care strigă imediat: 

— Am intrat în panică, da?! N-am vrut niciodată să vin, 
fără supărare, amice, da' eu nu m-am oferit niciodată 
voluntar să mor pentru tine şi nenorocitu' de Ştim-Noi-Cine 
a venit direct spre mine şi oricine altcineva şi-ar fi luat 
tălpăşiţa, de la început am zis că nu voiam să vin... 

— Pentru informaţia ta, să ştii că nimeni altcineva dintre 
noi nu a mai Dispărut, spuse Hermione. 

— Ei, bravo, bine că sunteţi voi toţi eroi, dar eu n-am 
pretins nici o clipă că aş fi vrut să mă sinucid... 

— Nu ne interesează de ce l-ai lăsat baltă pe Ochi-Nebun, 
spuse Harry, apropiindu-şi bagheta de ochii injectaţi, cu 


pleoape căzute, ai lui Mundungus. Ştiam deja că erai un laş 
de doi bani. 

— Păi atunci, de ce naiba sunt vânat de spiriduşi de casă? 
Sau iar e vorba de pocalele alea? Nu mai am nici unu”, că 
altfel ţi le-aş fi dat... 

— Nu este vorba nici despre pocale, deşi te apropii, spuse 
Harry. Taci din gură şi ascultă. 

Era minunat să aibă ceva de făcut, cineva de la care să 
pretindă măcar o fărâmă de adevăr. Bagheta lui Harry era 
acum atât de aproape de nasul lui Mundungus, încât acesta 
se uita cruciş, încercând să n-o piardă din ochi. 

— Când ai furat din casa asta absolut tot ce era de 
valoare... începu Harry, dar Mundungus îl întrerupse din 
nou. 

— Lu' Sirius nu i-a păsat niciodată de toate gunoaiele 
alea... 

Se auziră paşi repezi, o străfulgerare de cupru strălucitor, 
o bufnitură şi un strigăt de durere: Kreacher sărise asupra 
lui Mundungus şi îl lovise cu o tigaie în cap. 

— Dă-l jos, dă-l jos de pe mine, bagă-l în cuşcă! strigă 
Mundungus, ghemuindu-se, în timp ce Kreacher ridica din 
nou tigaia cea grea. 

— Kreacher, nu! strigă Harry. 

Braţele subţiri ale lui Kreacher tremurau din cauza 
greutăţii tigăii, pe care o ţinea în continuare deasupra 
capului. 

— Poate încă o dată, stăpâne Harry, ca să fie cu noroc? 

Ron râse. 

— Avem nevoie de el conştient, Kreacher, dar dacă va fi 
nevoie de convingere, tu vei face onorurile, zise Harry. 

— Mulţumesc frumos, stăpâne, spuse Kreacher, făcând o 
plecăciune şi dându-se puţin înapoi, fără a-şi dezlipi ochii 
mari şi spălăciţi de pe Mundungus, pe care îl privea cu ură. 

— Când ai luat din casă toate obiectele de valoare pe care 
ai reuşit să pui mâna, începu Harry pentru a doua oară, ai 


luat şi nişte lucruri din dulăpiorul din bucătărie. Printre ele 
era şi un medalion. 

Lui Harry i se uscă dintr-odată gura: simţea că şi Ron, şi 
Hermione erau încordaţi şi emoţionaţi. 

— Ce ai făcut cu el? 

— De ce? întrebă Mundungus. E valoros? 

— Încă îl mai ai! strigă Hermione. 

— Ba nu, nu-l mai are, spuse Ron cu viclenie. Se întreabă 
doar dacă ar fi trebuit să ceară mai mulţi bani pe el. 

— Mai mulţi? făcu Mundungus. Păi n-ar fi fost deloc greu 
să fi luat mai mult... l-am dat pe degeaba, fir-ar să fie, nu? 
N-am avut de ales. 

— Cum adică? 

— Vindeam lucruri pe Aleea Diagon şi vine una la mine şi 
mă întreabă dacă am autorizaţie să vând obiecte magice. 
Băgăcioasa naibii! Voia să-mi dea amendă, da' i-a plăcut 
medalionu' şi mi-a zis că-lia şi să mă consider norocos că 
nu-mi mai dă amendă de data asta. 

— Cine era femeia aceea? întrebă Harry. 

— Nu ştiu, o cotoroanţă de la minister. 

Mundungus se gândi o clipă şi fruntea i se încreţi. 

— Scundă. Cu o fundă pe cap. Se încruntă şi apoi adăugă: 

— Arăta ca o broască râioasă. 

Lui Harry îi scăpă din mână bagheta - ea îl lovi pe 
Mundungus peste nas şi aruncă scântei roşii spre 
sprâncene, care îi luară foc. 

— Aguamenti! strigă Hermione şi un jet de apă ţâşni din 
bagheta ei, stropindu-l şi aproape înecându-l pe 
Mundungus. 

Harry se uită în sus şi îşi văzu propriul şoc reflectat în 
ochii lui Ron şi ai Hermionei. Cicatricele de pe podul palmei 
drepte păreau să îl usture din nou. 

Capitolul XII. 

Magia înseamnă putere. 

Cu cât se apropia de sfârşit luna august, cu atât pătratul 
acoperit cu iarbă neîngrijită din piaţa unde era Casa 


Cumplită se usca mai tare, până când ajunse aspru şi 
maroniu. Locatarii de la numărul doisprezece nu erau 
văzuţi niciodată de vecini, la fel ca şi casa de la numărul 
doisprezece. Încuiaţii care locuiau în piaţa aceea 
acceptaseră de mult greşeala amuzantă în numerotarea 
caselor, care făcuse ca numărul unsprezece să fie urmat de 
treisprezece. 

Şi totuşi, piaţa atrăgea acum câţiva vizitatori, care păreau 
foarte intrigaţi de această anomalie. Abia dacă trecea o zi 
fără ca unul sau doi oameni să nu vină în scuar fără alt scop 
- sau cel puţin aşa părea - decât acela de a se sprijini de 
gardul din faţa numerelor unsprezece şi treisprezece şi de 
a privi linia subţire unde se întâlneau cele două case. 
Vizitatorii nu erau niciodată aceiaşi două zile la rând, deşi 
toţi păreau să aibă o aversiune faţă de hainele obişnuite. 
Majoritatea londonezilor care treceau pe lângă ei erau 
obişnuiţi cu oamenii excentrici şi nu prea îi băgau în seamă, 
deşi unii mai aruncau câteodată o privire peste umăr, 
întrebându-se de ce ar purta cineva pelerine pe căldura 
aceea. 

Privitorii aceştia nu prea păreau să aibă satisfacţii de pe 
urma străjii lor. Din când în când, unul dintre ei făcea un 
pas înainte entuziasmat, ca şi când ar fi văzut în sfârşit ceva 
interesant, doar pentru a se întoarce dezamăgit. 

În prima zi din septembrie, în piaţă erau mai mulţi oameni 
care pierdeau vremea decât în orice altă zi de până atunci. 
Şase bărbaţi cu pelerine lungi stăteau de pază tăcuţi şi 
atenţi, urmărind cu atenţie, ca de obicei, linia dintre casele 
unsprezece şi treisprezece, dar motivul pentru care 
aşteptau părea la fel de neclar ca şi înainte. Când seara 
veni, aducând cu ea o ploaie răcoroasă pentru prima dată 
după săptămâni la rând, avu loc unul dintre momentele 
acelea inexplicabile, când li se păru că tocmai erau pe 
punctul de a observa ceva interesant. Bărbatul cu chipul 
schimonosit îi arătă ceva tovarăşului care era cel mai 
aproape, un bărbat palid, scund şi îndesat, dădu să 


înainteze, dar în clipa următoare, se relaxară în poziţia 
pasivă de mai înainte, cu o umbră de frustrare şi 
dezamăgire pe chip. 

Între timp, Harry tocmai intrase pe uşă în casa de la 
numărul doisprezece. Fusese cât pe ce să îşi piardă 
echilibrul când Apăruse pe prima treaptă în faţa uşii de la 
intrare şi crezuse că Devoratorii Morţii ar fi putut să îi 
observe cotul rămas neacoperit preţ de o secundă. După ce 
închise uşa cu grijă în urma lui, îşi dădu jos Pelerina 
Invizibilă, o puse pe braţ şi merse cu paşi repezi pe holul 
întunecat, spre o uşă care ducea la subsol, ţinând strâns un 
exemplar furat din Profetul zilei. 

Fu întâmpinat de obişnuita şoaptă „Severus Plesneală!”, 
apoi învăluit de vântul rece, iar limba i se rulă pentru o 
clipă. 

— Nu eu te-am omorât, spuse el, imediat ce limba îi reveni 
la poziţia normală, iar apoi îşi ţinu respiraţia cât timp 
silueta din praf explodă. 

Aşteptă până ajunse la jumătatea scării spre bucătărie, de 
unde nu îl mai putea auzi doamna Black, şi se scutură de 
norul de praf al blestemului, înainte de a striga: 

— Am veşti şi n-o să vă placă. 

Bucătăria era aproape de nerecunoscut. Acum, toate 
suprafeţele luceau: oalele şi tigăile de cupru fuseseră 
lustruite până prinseseră o strălucire rozalie, blatul mesei 
din lemn sclipea, pocalele şi farfuriile aranjate deja pentru 
cină scânteiau şi ele la lumina unui foc mare şi vesel, 
deasupra căruia fierbea un ceaun. Cu toate acestea, nimic 
din cameră nu se schimbase radical, cu excepţia 
spiriduşului de casă care fugea acum spre Harry, îmbrăcat 
cu un prosop alb imaculat, cu părul din urechi curat şi pufos 
ca vata şi cu medalionul lui Regulus atârnându-i pe pieptul 
scobit. 

— Descalţă-te, te rog, stăpâne Harry, şi să te speli pe mâini 
înainte de masă, spuse Kreacher cu o voce răguşită, 
înşfăcând Pelerina Invizibilă şi ducându-se să o atârne de 


un cârlig pe perete, lângă mai multe robe care tocmai 
fuseseră spălate. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ron neliniştit. 

EI şi Hermione examinaseră până atunci un teanc de 
notițe scrise de mână şi hărţi schiţate, care acopereau 
capătul mesei lungi de bucătărie, dar acum îl priveau pe 
Harry cum venea spre ei, aruncând ziarul peste 
pergamentele împrăştiate. 

O fotografie mare în care era un bărbat cu o figură 
familiară, cu nasul acvilin şi părul negru, se uita în sus la ei 
toţi, iar deasupra acesteia stătea scris: 

SEVERUS PLESNEALĂ ESTE NUMIT ÎN MOD OFICIAL 
DIRECTOR AL ŞCOLII HOGWARTS 

— Nu! spuseră Ron şi Hermione răspicat. 

Hermione fu mai rapidă, înşfacă ziarul şi începu să 
citească tare articolul care însoțea poza. 

— Severus Plesneală, vechi profesor de Poţiuni la Şcoală 
Hogwarts de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, a fost numit 
astăzi director, cu ocazia celei mai importante dintr-o serie 
de înlocuiri de cadre didactice din cadrul vechii şcoli. După 
demisia fostei profesoare de Studii despre Încuiați, postul ei 
îi va reveni lui Alecto Carrow, în timp ce fratele ei, Amycus, 
va fi noul profesor de Apărare contra Magiei Negre. 
Primesc cu braţele deschise ocazia de a menţine cele mai 
importante tradiţii şi valori vrăjitoreşti...” Cum ar fi 
omorâtul şi tăiatul urechilor oamenilor, bănuiesc! Plesneală, 
director! Plesneală, în biroul lui Dumbledore - pe pantalonii 
lui Merlin! strigă ea, făcându-i să tresară pe Harry şi pe 
Ron. 

Se ridică brusc şi ieşi ca o furtună din cameră, strigând: 

— Mă întorc imediat! 

— Pe pantalonii lui Merlin”? repetă Ron, părând amuzat. 
Cred că este foarte supărată. 

Trase ziarul spre el şi se uită pe articolul despre Plesneală. 

— Ceilalţi profesori nu vor accepta aşa ceva. McGonagall, 
şi Flitwick, şi Lăstar ştiu cu toţii adevărul, ştiu cum a murit 


Dumbledore. Nu-l vor accepta pe Plesneală ca director. Şi 
cine sunt fraţii Carrow? 

— Devoratori ai Morţii, spuse Harry. Sunt poze cu ei în 
ziar. Erau în vârful turnului când Plesneală l-a omorât pe 
Dumbledore, aşa că se pare că şi-au făcut un fel de 
bisericuţă. Şi, continuă Harry cu amărăciune, trăgându-şi 
un scaun, cred că ceilalţi profesori nu au de ales şi trebuie 
să rămână. Dacă ministerul şi Cap-de-Mort îl sprijină pe 
Plesneală, înseamnă că vor avea de ales între a rămâne şi a 
preda şi un sejur de câţiva anişori în Azkaban - şi asta dacă 
au noroc. Cred că vor rămâne, ca să încerce să-i apere pe 
elevi. 

Kreacher aduse în grabă o supieră mare la masă şi turnă 
supa în bolurile imaculate, fluierând în acest timp printre 
dinţi. 

— Mulţumesc, Kreacher, spuse Harry, întorcând Profetul 
zilei, ca să nu mai fie nevoit să îi vadă faţa lui Plesneală. Ei 
bine, măcar acum ştim exact unde este Plesneală. 

Începu să soarbă supa cu poftă. Calitatea mâncării gătite 
de Kreacher se îmbunătăţise simţitor de când primise 
medalionul lui Regulus; supa de ceapă de azi era la fel de 
bună ca oricare alta pe care o mâncase Harry până atunci. 

— Mai sunt încă o grămadă de Devoratori ai Morţii de 
pază, îi spuse lui Ron în timp ce mânca, mai mulţi decât de 
obicei. Este ca şi când ar spera că vom ieşi pe uşă cu 
cuferele de şcoală, îndreptându-ne spre Expresul de 
Hogwarts. 

Ron aruncă o privire la ceas. 

— M-am gândit la asta toată ziua. A plecat acum aproape 
şase ore. Ciudat că nu suntem şi noi în el, nu-i aşa? 

Harry părea că vede cu ochii minţii locomotiva roşie, aşa 
cum o urmăriseră odată el şi Ron din zbor, vălurind printre 
câmpuri şi dealuri, ca o omidă roşie, sclipitoare. Era convins 
că Ginny, Neville şi Luna erau împreună în acel moment, 
întrebându-se poate unde se aflau el, Ron şi Hermione sau 


discutând despre cum să submineze mai bine noul regim al 
lui Plesneală. 

— Aproape că m-au văzut când am intrat acum, spuse 
Harry. Am aterizat greşit pe treaptă şi mi-a alunecat 
pelerina. 

— Eu păţesc asta de fiecare dată. Ah, uite-o, adăugă Ron, 
întinzându-se ca să o vadă pe Hermione, care se întorcea în 
bucătărie. Pe pantalonii lui Merlin, vrei să ne spui şi nouă ce 
a fost asta? 

— Mi-am adus aminte de ceva, gâfâi Hermione. 

Căra un tablou mare, înrămat, pe care acum îl lăsă pe jos, 
înainte de a-şi înşfăca gentuţa cu perluţe de pe bufetul din 
bucătărie. O deschise şi îndesă tabloul înăuntru şi, în ciuda 
faptului că era în mod evident prea mare pentru a încăpea, 
dispăru câteva secunde mai târziu, la fel ca multe altele, în 
interiorul spaţios. 

— Phineas Nigellus, explică Hermione, azvârlind gentuţa 
pe masa din bucătărie, cu aceeaşi bufnitură specifică. 

— Poftim? spuse Ron, dar Harry înţelese. 

Imaginea pictată a lui Phineas Nigellus Black putea să se 
deplaseze între portretul său din Casa Cumplită şi cel din 
biroul directorului de la Hogwarts - camera circulară din 
vârful turnului unde fără îndoială că stătea acum Plesneală, 
mândrul proprietar al delicatei colecţii de instrumente 
magice de argint a lui Dumbledore, al Pensivului de piatră, 
al Jobenului Magic şi, dacă nu fusese mutată în altă parte, al 
sabiei lui Cercetaş. 

— Plesneală ar putea să îl trimită pe Phineas Nigellus să se 
uite prin casă în locul lui, îi explică Hermione lui Ron, 
aşezându-se la loc. Acum, n-are decât să încerce, Phineas 
Nigellus n-o să mai vadă decât interiorul genţii mele. 

— Bine gândit! spuse Ron, care părea impresionat. 

— Mulţumesc, zâmbi Hermione, aducându-şi farfuria cu 
supă mai aproape. Deci, Harry, ce s-a mai întâmplat azi? 

— Nimic, spuse Harry. Am stat şapte ore în faţa intrării de 
la minister. Nici urmă de ea. Dar l-am văzut pe tatăl tău, 


Ron. Părea bine. 

Ron dădu din cap aprobator la auzul acestei veşti. 
Căzuseră de acord că era mult prea periculos să încerce să 
comunice cu domnul Weasley când ieşea sau intra în 
minister, pentru că era înconjurat întotdeauna şi de alţi 
angajaţi. Era totuşi reconfortant să îl zărească, deşi părea 
foarte încordat şi neliniştit. 

— Tata ne-a zis mereu că majoritatea celor de la minister 
folosesc Reţeaua Zvrr pentru a ajunge la serviciu, spuse 
Ron. 

De-asta nu am văzut-o pe Umbridge - n-ar merge pe jos 
nici în ruptul capului, la cât se crede ea de importantă. 

— Dar cum rămâne cu vrăjitoarea aceea bătrână şi ciudată 
şi vrăjitorul scund, îmbrăcaţi în robe bleumarin? întrebă 
Hermione. 

— A, da, tipul de la Întreţinere Magică, spuse Ron. 

— De unde ştii că lucrează pentru Întreţinerea Magică? 
întrebă Hermione, rămânând cu lingura de supă 
suspendată în aer. 

— Tata zice că toţi angajaţii de la Întreţinere Magică 
poartă robe bleumarin. 

— Dar e prima dată când ne spui asta! 

Hermione puse lingura jos şi trase spre ea teancul de 
notițe şi hărţi pe care ea şi Ron le examinau când Harry 
intrase în bucătărie. 

— Aici nu scrie nimic de robe bleumarin, nimic! spuse ea, 
frunzărind disperată paginile. 

— Păi, şi chiar contează? 

— Ron, totul contează! Vrem să intrăm în minister fără să 
fim descoperiţi. Când sunt mai atenţi ca niciodată să nu 
intre intruşi, fiecare detaliu contează! Am mai vorbit de o 
mie de ori despre asta: la ce bun toate excursiile de 
recunoaştere, dacă nici măcar nu te-ai obosit să ne spui... 

— Fir-aş al naibii, Hermione, uit şi eu un lucru mic şi... 

— Eşti conştient, nu-i aşa, de faptul că nu există vreun loc 
mai periculos unde ne-am putea afla în clipa de faţă decât 


Ministerul M...? 

— Cred că ar trebui s-o facem mâine, spuse Harry. 

Hermione se întrerupse brusc, rămânând cu gura căscată, 
iar Ron aproape că se înecă în timp ce înghiţea supa. 

— Mâine? repetă Hermione. Harry, doar nu vorbeşti 
serios... 

— Ba da, spuse Harry. Nu cred că o să fim mai bine 
pregătiţi decât suntem acum dacă mai pierdem timpul încă 
o lună pe la uşile ministerului. Cu cât amânăm mai mult, cu 
atât mai departe ar putea fi medalionul. Şi aşa e foarte 
posibil ca Umbridge să-l fi aruncat - să nu uităm că nu se 
deschide. 

— Cu excepţia cazului în care a găsit un mod de a-l 
deschide şi acum e posedată, spuse Ron. 

— La ea oricum nu s-ar cunoaşte, atât a fost de rea de la 
început, ridică Harry din umeri. 

Hermione îşi muşcă buza, cufundată în gânduri. 

— Ştim tot ce este important, continuă Harry, adresându-i- 
se Hermionei. Ştim că au interzis Apariţia şi Dispariţia în 
minister. Ştim că, acum, doar cei mai de seamă membri ai 
ministerului îşi pot lega casele la Reţeaua Zvrr, pentru că 
Ron i-a auzit pe Nevorbitorii aceia plângându-se de asta. Şi 
ştim în mare unde este biroul lui Umbridge, judecând după 
ce ai auzit că îi spunea tipul acela cu barbă prietenului lui... 

— Mă duc la etajul unu, m-a chemat Dolores”, repetă 
Hermione imediat. 

— Exact, spuse Harry. Şi ştim că se intră folosind 
monedele acelea ciudate, amulete mici sau cum s-or numi, 
pentru că am văzut-o pe vrăjitoarea aceea împrumutând 
una de la prietena ei... 

— Dar nu avem niciuna! 

— Conform planului, vom avea, continuă Harry calm. 

— Nu ştiu, Harry, nu ştiu... sunt o mulţime de lucruri care 
ar putea merge prost, atât de multe care depind de noroc... 

— Exact aşa va fi şi dacă mai petrecem următoarele trei 
luni făcând planuri, spuse Harry. E momentul să trecem la 


fapte. 

Citi pe chipurile lui Ron şi Hermione că le era teamă; nu 
era perfect încrezător nici el, dar ştia sigur că era timpul să 
pună planul în acţiune. 

Îşi petrecuseră ultimele patru săptămâni purtând pe rând 
Pelerina Invizibilă şi spionând intrarea oficială în minister, 
pe care Ron o ştia de mic copil, datorită domnului Weasley. 
Îi urmăriseră pe angajaţii ministerului când intrau, 
trăseseră cu urechea la ce vorbeau şi aflaseră, studiindu-i 
cu atenţie, care dintre ei apăreau singuri în fiecare zi, la 
aceeaşi oră. Din când în când, reuşiseră să sustragă câte un 
Profetul zilei din servieta cuiva. Încet-încet, îşi făcuseră 
propriile hărţi şi notițe, aşezate acum în teancuri în faţa 
Hermionei. 

— De acord, spuse Ron încet, să zicem că o facem mâine... 
Cred că ar trebui să mergem doar eu şi cu Harry. 

— Ah, nu începe iar cu asta! oftă Hermione. Credeam că 
ne lămuriserăm deja. 

— Una este să stai în faţa intrării purtând pelerina şi cu 
totul altceva ce vrem să facem acum, Hermione, spuse Ron, 
punând degetul peste un Profetul zilei, datat cu vreo zece 
zile în urmă. Eşti pe lista celor cu părinţi Încuiați, care nu s- 
au prezentat la interviu! 

— Şi tu se presupune că eşti pe moarte, bolnav de vintre 
pătată, la Vizuină! Dacă cineva nu trebuie să se ducă, Harry 
este acela, el are un preţ de zece mii de galioni pus pe 
capul lui... 

— Foarte bine, rămân aici, spuse Harry. Anunţaţi-mă când 
îl învingeţi pe Cap-de-Mort, da? 

În timp ce Ron şi Hermione începură să râdă, pe Harry îl 
săgetă o durere puternică în jurul cicatricei. Îşi duse mâna 
repede la frunte, dar o văzu pe Hermione mijindu-şi ochii şi 
încercă să lase impresia că îşi dădea părul din ochi. 

— Ei bine, dacă mergem toţi trei, va trebui să Dispărem 
separat, spuse Ron. Nu mai încăpem toţi trei sub pelerină. 


Pe Harry îl durea cicatricea din ce în ce mai tare. Se 
ridică. Kreacher veni repede spre el. 

— Stăpânul nu şi-a terminat supa, oare stăpânul ar dori o 
friptură suculentă sau poate nişte prăjitură cu melasă, care 
îi place atât de mult? 

— Mulţumesc, Kreacher, vin imediat... ăă... mă duc până la 
baie. Conştient că Hermione îl urmărea suspicioasă, Harry 
urcă repede scările până în hol şi apoi spre primul etaj, 
unde fugi la baie şi încuie uşa. Gemând de durere, se aplecă 
peste lavoarul negru, cu robinete ca nişte şerpi cu gurile 
deschise, şi închise ochii... 

Plutea de-a lungul unei străzi, la asfinţit. Clădirile de-o 
parte şi de alta aveau acoperişuri mansardate înalte, din 
lemn, arătând ca nişte căsuțe din turtă dulce. 

Se apropie de una dintre ele, apoi îşi văzu mâna albă, cu 
degete lungi, atingând uşa. Ciocăni. Era din ce în ce mai 
emoţionat... 

Uşa se deschise: în prag apăru o femeie zâmbitoare. 
Zâmbetul îi pieri când văzu chipul lui Harry, groaza luând 
locul veseliei... 

— Gregorovitch? spuse o voce stridentă şi rece. 

Femeia clătină din cap - încerca să închidă uşa. Dar mâna 
albă o ţinea nemişcată, împiedicând-o să-l dea afară. 

— Îl caut pe Gregorovitch. 

— Er wohnt hier nicht mehr! strigă ea, clătinând din cap. 
Nu locuieşte aici! Nu locuieşte aici! Nu îl cunosc! 

Renunţând să mai încerce să închidă uşa, începu să se dea 
înapoi de-a lungul holului întunecat şi Harry o urmă, plutind 
spre ea, degetele lui lungi scoțând bagheta. 

— Unde este? 

— Das weiss ich nicht! S-a mutat! Nu ştiu, nu ştiu! 

Harry ridică mâna. Femeia ţipă. Doi copii mici veniră în 
fugă pe hol. Femeia încercă să-i protejeze cu braţele. Avu 
loc o străfulgerare de lumină verde... 

— Harry! Harry! 


Deschise ochii - era prăbuşit pe podea. Hermione bătea 
iar cu putere în uşă. 

— Harry, deschide! 

Strigase cu voce tare, era sigur de asta. Se ridică şi 
descuie uşa. Hermione se prăbuşi înăuntru, îşi recapătă 
echilibrul şi se uită în jur suspicioasă. Ron era chiar în 
spatele ei, părând oarecum speriat în timp ce îşi îndrepta 
bagheta spre toate colţurile băii răcoroase. 

— Ce făceai? întrebă Hermione pe un ton sever. 

— Tu ce crezi că făceam? întrebă Harry, încercând să 
braveze. 

— Urlai cât te ţinea gura! spuse Ron. 

— A da... probabil că am aţipit sau... 

— Harry, te rog, nu ne insulta inteligenţa, spuse Hermione, 
inspirând adânc. Ştim că te-a durut cicatricea în bucătărie. 
Eşti alb ca hârtia. 

Harry se aşeză pe marginea căzii. 

— Bine. Tocmai l-am văzut pe Cap-de-Mort omorând o 
femeie. Probabil că între timp i-a omorât toată familia. Şi nu 
avea de ce. A fost la fel ca şi cu Cedric, pur şi simplu erau 
acolo... 

— Harry, nu ar trebui să mai laşi să se întâmple aşa ceva! 
strigă Hermione, iar vocea ei reverberă în toată baia. 
Dumbledore a vrut să foloseşti Occlumanţia! Credea că 
legătura aceasta este periculoasă - Cap-de-Mort se poate 
folosi de ea, Harry! La ce bun să îl priveşti cum omoară şi 
torturează oameni, la ce poate să te ajute? 

— Pentru că înseamnă că ştiu ce face, spuse Harry. 

— Deci nici măcar nu vrei să încerci să nu-l laşi să intre în 
mintea ta? 

— Hermione, nu pot. Ştii că nu sunt bun de nimic la 
Occlumanţie, nu am înţeles niciodată cum se face. 

— Nu ai încercat niciodată cum trebuie! spuse ea cu 
patimă. Harry, nu înţeleg - ţie chiar îţi place să ai legătura 
sau relaţia sau ce o fi... 


Încremeni văzând privirea pe care i-o aruncă Harry în 
timp ce se ridica. 

— Dacă îmi place? spuse el încet. ie ţi-ar plăcea? 

— Eu... nu... iartă-mă, Harry, n-am vrut să spun... 

— O detest, detest faptul că poate intra în mintea mea, că 
trebuie să-l văd atunci când este cel mai periculos. Dar mă 
voi folosi de acest fapt. 

— Dumbledore... 

— Lasă-l pe Dumbledore. Este alegerea mea şi doar a mea. 
Vreau să ştiu de ce îl caută pe Gregorovitch. 

— Pe cine? 

— Este un creator de baghete din străinătate, spuse Harry. 
E] i-a făcut bagheta lui Krum, şi Krum crede că este 
strălucit. 

— Dar parcă ziceai, spuse Ron, că l-a închis undeva pe 
Ollivander. Dacă are deja un creator de baghete, de ce mai 
are nevoie de încă unul? 

— Poate că este de acord cu Krum, poate că socoteşte că 
Ollivander este mai bun... sau poate crede că Gregorovitch 
va putea să-i explice ce a făcut bagheta mea, când m-a 
urmărit, pentru că Ollivander nu a ştiut. 

Harry se uită în oglinda prăfuită şi ciobită şi îi văzu pe Ron 
şi pe Hermione schimbând priviri sceptice în spatele lui. 

— Harry, tu tot vorbeşti de ce a făcut bagheta ta, spuse 
Hermione, dar tu ai fost cel care a făcut-o! De ce eşti atât 
de hotărât să nu îţi asumi responsabilitatea puterilor tale? 

— Pentru că ştiu că nu am fost eu! Şi o ştie şi Cap-de-Mort, 
Hermione! Amândoi ştim ce s-a întâmplat cu adevărat. 

Se uitară urât unul la celălalt: Harry ştia că nu o 
convinsese pe Hermione şi că aceasta aduna 
contraargumente, împotriva teoriei lui despre baghetă şi 
despre faptul că accepta să privească prin ochii lui Cap-de- 
Mort. Spre uşurarea lui, interveni Ron. 

— Las-o baltă, o sfătui el. Depinde de el. Şi dacă tot 
mergem mâine la Minister, nu credeţi că ar trebui să 
repetăm planul? 


Fără prea multă tragere de inimă, după părerea celor doi, 
Hermione lăsă chestiunea baltă, dar Harry era destul de 
sigur că avea să atace din nou cu prima ocazie. Între timp, 
se întoarseră la bucătăria de la subsol, unde Kreacher le 
servi friptură şi prăjitură cu melasă. 

În noaptea aceea se culcaseră foarte târziu, petrecând ore 
întregi asupra planului, iar şi iar, până când ajunseră să îl 
ştie pe de rost, cuvânt cu cuvânt. Harry, care acum dormea 
în camera lui Sirius, stătea în pat cu lumina de la baghetă 
aţintită asupra vechii fotografii în care erau tatăl său, 
Sirius, Lupin şi Pettigrew şi repetă planul în şoaptă, timp de 
încă zece minute. Însă când îşi stinse bagheta, nu se gândea 
la Polipoţiune, la Pastile de Vărsare sau la robele bleumarin 
pe care le purtau cei de la Întreţinere Magică, ci la 
creatorul de baghete Gregorovitch şi la cât putea să mai 
rămână ascuns atâta timp cât Cap-de-Mort îl căuta atât de 
asiduu. 

Zorii părură să vină îngrozitor de repede după miezul 
nopții. 

— Arăţi groaznic, îl întâmpină Ron, când intră în cameră 
ca să îl trezească pe Harry. 

— Nu pentru mult timp, spuse Harry, căscând. 

O găsiră pe Hermione în bucătărie, Kreacher îi servea 
cafea şi chifle calde, iar ea avea o expresie încordată, pe 
care Harry o asocia cu cea din momentele în care învăţa 
pentru examene. 

— Robe, spuse ea încet, dându-le de înţeles că îi văzuse 
printr-o scurtă încuviinţare din cap şi scotocind în 
continuare în gentuţa ei cu perluţe. Polipoţiune... Pelerina 
Invizibilă... Detonatoare False... ar trebui să luaţi fiecare 
câteva, pentru orice eventualitate... 

Îşi înghiţiră micul dejun cât putură de repede şi apoi 
urcară la parter. Kreacher îşi luă rămas-bun cu plecăciuni, 
promiţându-le să le pregătească o plăcintă din carne şi 
rinichi pentru când aveau să se întoarcă. 


— Drăguţul de el, spuse Ron cu afecţiune, şi când te 
gândeşti că visam să-i tai capul şi să-l agăţ pe perete. 

Ajunseră cu mare băgare de seamă pe treapta de la 
intrare şi văzură câţiva Devoratori ai Morţii cu ochii umflaţi, 
care supravegheau casa din partea cealaltă a pieţei 
înceţoşate. Hermione Dispăru mai întâi cu Ron şi apoi se 
întoarse să-l ia şi pe Harry. 

După intervalul obişnuit de întuneric şi sufocare, Harry se 
trezi pe străduţa unde era programată să aibă loc prima 
etapă a planului lor. Pentru moment, era pustie, cu excepţia 
unor tomberoane; de obicei, primii angajaţi ai ministerului 
apăreau acolo cel mai devreme pe la ora opt. 

— În ordine, spuse Hermione, uitându-se la ceas. Ar trebui 
să fie aici peste aproximativ cinci minute. După ce o voi 
Împietri... 

— Ştim, Hermione, spuse Ron cu fermitate. Nu trebuia să 
deschidem uşa înainte să ajungă ea? 

— Era să uit, chiţăi Hermione. Daţi-vă la o parte... 

Îşi îndreptă bagheta către uşa de incendiu închisă cu un 
lacăt şi plină de grafiti de lângă ei, care se deschise de 
perete cu o bufnitură. Culoarul întunecat de dincolo de ea 
ducea la un teatru gol, aşa cum aflaseră în urma 
cercetărilor atente. Hermione trase uşa înapoi spre ea, 
făcând-o să pară că e închisă. 

— Şi acum, spuse ea, întorcându-se cu faţa spre ceilalţi 
doi, pe străduţă, ne punem din nou pelerina... 

— ... şi aşteptăm, încheie Ron aruncând-o peste capul 
Hermionei şi dându-şi ochii peste cap înspre Harry. 

Nu trecu un minut şi se auzi un poc slab, şi o vrăjitoare 
scundă de la minister, cu părul cărunt şi dezordonat, Apăru 
la câţiva metri de ei, clipind puţin din cauza luminii 
puternice; soarele ieşise tocmai din spatele unui nor. Însă 
abia avu timp să se bucure de căldura neaşteptată înainte 
ca Vraja de Împietrire a Hermionei să o nimerească în 
piept, făcând-o să cadă. 


— Frumos, Hermione, o lăudă Ron, ieşind de după un 
tomberon de lângă uşa teatrului, în timp ce Harry dădu la o 
parte pelerina. 

O cărară pe micuța vrăjitoare pe culoarul întunecat care 
ducea în spatele scenei. Hermione smulse câteva fire de păr 
ale acesteia şi le puse într-un termos cu Polipoţiune de 
culoarea noroiului, pe care îl scoase din gentuţa cu perluţe. 
Ron scotocea prin poşeta vrăjitoarei. 

— O cheamă Mafalda Hopkirk, spuse el, citind de pe o 
legitimaţie mică, în care victima lor era identificată drept 
asistentă în Oficiul de Folosire Nepermisă a Magiei. 
Hermione, ar fi bine să o iei la tine şi uite şi însemnele. 

Îi dădu mai multe monede mici aurii, gravate toate cu 
literele M. H., pe care le scoase din poşeta vrâjitoarei. 
Hermione bău Polipoţiunea, care avea acum o culoare 
plăcută lila, şi, câteva secunde mai târziu, stătea înaintea 
lor ca o dublură a Mafaldei Hopkirk. În timp ce ea luă 
ochelarii Mafaldei şi şi-i punea la ochi, Harry se uită la ceas. 

— Suntem în întârziere, domnul Întreţinere Magică 
trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Închiseră repede 
uşa, ascunzând-o pe adevărata Mafalda. Harry şi Ron 
aruncaseră Pelerina Invizibilă peste ei, dar Hermione 
rămase la vedere, în aşteptare. Câteva secunde mai târziu, 
se auzi un alt poc şi un vrăjitor scund, care semăna cu un 
dihor, apăru în faţa lor. 

— A, bună, Mafalda! 

— Bună, zise Hermione, cu vocea tremurândă. Ce mai 
faci? 

— Nu foarte bine, sincer să fiu, care părea să fie pur şi 
simplu la pământ. 

În timp ce Hermione şi vrăjitorul se îndreptau spre strada 
principală, Harry şi Ron se strecurară în spatele lor. 

— Îmi pare rău că nu eşti în apele tale, spuse Hermione, 
acoperind cuvintele vrăjitorului micuţ, pe când el încerca 
să-i vorbească despre problemele sale. 

Era esenţial să îl împiedice să ajungă la stradă. 


— Uite, ia ceva dulce. 

— Cum? A, nu, mulţumesc... 

— Insist! spuse Hermione pe un ton agresiv, scuturându-i 
gentuţa cu pastile de nas. 

Destul de speriat, micuțul vrăjitor luă una, iar efectul fu 
instantaneu. În clipa în care pastila îi atinse limba, acesta 
începu să vomite atât de tare, încât nici nu îşi dădu seama 
când Hermione îi smulse un smoc de păr din vârful capului. 

— Vai de mine! spuse ea, în timp ce el voma în mijlocul 
aleii. Poate că ar fi mai bine să îţi iei o zi liberă! 

— Nu, nu! 

Se înecă şi vomită iarăşi, încercând să înainteze, cu toate 
că nu era în stare să meargă drept. 

— Trebuie... azi... să mă duc... 

— Dar este o prostie, spuse Hermione alarmată. Nu poţi să 
te duci la serviciu în halul ăsta - cred că ar trebui să te duci 
la Sf. Mungo şi să te pui pe picioare! 

Vrăjitorul căzuse; gâfâia din greu şi se târa în patru labe, 
dar încă mai încerca să ajungă la stradă. 

— Pur şi simplu, nu te poţi duce la serviciu în halul ăsta! 
strigă Hermione. 

Până la urmă, păru să accepte că Hermione avea dreptate. 
Reuşi să se ridice în picioare, agăţându-se de Hermione, 
care era foarte scârbită, se învârti pe loc şi Dispăru, lăsând 
în urma sa doar geanta pe care i-o luase Ron între timp şi o 
mulţime de stropi de vomă în aer. 

— Bleah, spuse Hermione, ridicându-şi poalele robei, 
pentru a evita bălțile de vomă. Dacă l-am fi împietrit şi pe 
el, n-am mai fi făcut atâta mizerie. 

— Da, spuse Ron, ieşind de sub pelerină şi ţinând geanta 
vrăjitorului, dar tot cred că un morman de corpuri inerte ar 
fi sărit mai tare în ochi. Muncitor omul, nu-i aşa? Hai, dă-mi 
firele de păr şi poţiunea. 

Două minute mai târziu, Ron stătea în faţa lor, la fel de mic 
şi asemănător unui dihor ca şi vrăjitorul bolnav, îmbrăcat în 
roba bleumarin pe care acesta o avea în geantă. 


— Ciudat că nu o purta azi, nu-i aşa, având în vedere cât 
de mult voia să se ducă la lucru? Mă rog, conform etichetei 
de pe spate, sunt Reg Cattermole. 

— Acum aşteaptă aici, îi spuse Hermione lui Harry, care 
era încă sub Pelerina Invizibilă, până îţi aducem nişte fire 
de păr. 

Harry a trebuit să aştepte zece minute, dari se părucăa 
stat mult mai mult de unul singur pe străduţa plină de 
vomă, lângă uşa dincolo de care se afla trupul împietrit al 
Mafaldei. În sfârşit, Ron şi Hermione se întoarseră. 

— Nu ştim cine este, spuse Hermione, dându-i lui Harry 
nişte fire negre, cârlionţate, dar s-a dus acasă din cauză că-i 
curgea încontinuu sânge din nas! Uite, este destul de înalt, 
o să ai nevoie de o robă mai mare... 

Scoase o robă veche pe care o spălase Kreacher pentru ei 
şi Harry se retrase să bea Poţiunea şi să se schimbe. Odată 
ce dureroasa transformare fu completă, avea peste un 
metru optzeci înălţime şi, judecând după braţele 
musculoase, era şi foarte bine clădit. De asemenea, avea 
barbă. După ce-şi vâri Pelerina Invizibilă şi ochelarii în 
interiorul noii robe, li se alătură celorlalţi doi. 

— Ei, drăcia dracului, da' înspăimântător mai eşti, spuse 
Ron, uitându-se la Harry în sus, căci era acum mult mai 
înalt decât el. 

— Ia unul dintre însemnele Mafaldei, îi spuse Hermione lui 
Harry, şi hai să mergem, este aproape ora nouă. 

leşiră împreună de pe străduţă. Pe o porţiune de cincizeci 
de metri de-a lungul trotuarului aglomerat era un gard 
negru de fier, cu ţepi, care încadra două scări: una pe care 
scria „Bărbaţi” şi alta pe care scria „Femei”. 

— Ne vedem imediat, spuse Hermione neliniştită şi cobori 
treptele destinate femeilor. 

Harry şi Ron li se alăturară unor bărbaţi îmbrăcaţi bizar, 
coborând în ceea ce părea să fie o toaletă publică subterană 
obişnuită, cu faianţă murdară, negru cu alb. 


— 'neaţa, Reg! strigă un alt vrăjitor îmbrăcat cu o robă 
bleumarin, în vreme ce intra într-o cabină, introducându-şi 
moneda sa aurie într-o crăpătură din uşă. Mare bătaie de 
cap toată treaba asta, nu? Că ne obligă pe toţi să mergem 
aşa la serviciu! Cine s-or aştepta să apară, Harry Potter? 

Vrăjitorul râse în hohote la propria glumă. Ron se forţă să 
râdă şi el. 

— Da, spuse el, ce prostie, nu? 

Şi el, şi Harry intrară în cabinele alăturate. 

Din stânga şi dreapta lui Harry se auzi apa trasă la closet. 
Se ghemui şi se uită prin spaţiul gol din partea de jos a 
cabinei, exact la timp cât să vadă nişte cizme păşind în W. 
C.-ul de lângă el. Se uită la stânga şi îl văzu pe Ron clipind. 

— Trebuie să tragem apa odată cu noi? şopti el. 

— Se pare că da, îi răspunse Harry în şoaptă, cu o voce 
joasă şi gravă. 

Se ridicară amândoi în picioare. Simţindu-se mai prost ca 
niciodată, Harry se caţără pe W. C. Îşi dădu seama imediat 
că făcuse ce trebuia; deşi părea să stea în apă, pantofii, 
picioarele şi roba îi rămăseseră uscate. Întinse mâna, trase 
de lanţ şi, în secunda următoare, zbură pe un tobogan 
scurt, ieşind dintr-un şemineu din Ministerul Magiei. Se 
ridică cu stângăcie; nu era obişnuit să fie atât de masiv. 
Atriumul mare părea mai întunecat decât şi-l amintea 
Harry. Înainte, în centru era o fântână aurie, care arunca 
pete de lumină scânteietoare pe podeaua şi pereţii lustruiţi 
din lemn. Acum, locul era dominat de o statuie uriaşă din 
piatră neagră. Era destul de înspăimântătoare, o sculptură 
imensă reprezentând un vrăjitor şi o vrăjitoare care stăteau 
pe nişte tronuri bogat decorate, privindu-i de sus pe 
angajaţii ministerului, cum se rostogoleau din şemineuri. Pe 
soclul statuii erau gravate următoarele cuvinte, cu litere 
înalte cam de treizeci de centimetri: MAGIA ÎNSEAMNĂ 
PUTERE. 

Harry primi o lovitură puternică în picioare - un alt 
vrăjitor tocmai ţâşnise din şemineu în spatele său. 


— Dă-te la o parte, ce, eşti chior? Ah, scuză-mă, Runcorn! 

În mod evident speriat, vrăjitorul cu început de chelie se 
îndepărtă repede. Se părea că omul a cărui înfăţişare o 
împrumutase Harry, Runcorn, era o persoană intimidantă. 

— Psst! se auzi o voce şi, când se uită împrejur, o văzu pe 
vrăjitoarea micuță şi pe vrăjitorul cu faţă de dihor de la 
întreţinere Magică făcându-i semn să vină lângă statuie. 
Harry se grăbi să li se alăture. 

— Deci, ai intrat cu bine? îi şopti Hermione lui Harry. 

— Nu, a rămas blocat în mlaştină, spuse Ron. 

— Mda, foarte amuzant... E oribilă, nu-i aşa? îi spuse ea lui 
Harry, care se uita în sus, la statuie. Ai văzut pe ce stau? 

Harry se uită cu mai mare atenţie şi îşi dădu seama că 
ceea ce crezuse el a fi tronuri bogat decorate erau de fapt 
mormane de oameni sculptați: sute şi sute de trupuri goale, 
bărbaţi, femei şi copii, toţi cu feţe urâte şi expresii stupide, 
răsuciţi şi înghesuiți pentru a susţine greutatea vrăjitorilor 
îmbrăcaţi elegant. 

— Încuiați, şopti Hermione. Acolo unde le este locul. Hai, 
să mergem. 

Să alăturară şuvoiului de vrăjitoare şi vrăjitori care se 
îndreptau spre poarta aurie de la capătul îndepărtat al 
holului, uitându-se în jur cât putură de discret, însă fără să 
vadă nici urmă de silueta uşor de recunoscut a lui Dolores 
Umbridge. Trecură de porţi şi intrară într-un hol mai mic, 
unde se formau cozi în faţa a douăzeci de grilaje aurii, 
dincolo de care erau la fel de multe lifturi. Abia ajunseră în 
faţa celui mai apropiat, când auziră o voce: „Cattermole!” 

Se uitară în jur, iar lui Harry i se întoarse stomacul pe dos. 
Unul dintre Devoratorii Morţii care fusese de faţă la 
moartea lui Dumbledore se apropia de ei cu paşi mari. 
Angajaţii ministerului din apropierea lor tăcură, lăsându-şi 
privirile în pământ; Harry simţea că le era teamă. Chipul 
încruntat, oarecum primitiv al bărbatului era destul de 
discordant cu roba sa superbă, lungă, brodată din 


abundență cu fir de aur. Cineva din mulţimea din jurul 
lifturilor strigă mieros: 

— Bună dimineaţa, Yaxley! 

Dar Yaxley îl ignoră. 

— Am cerut ca cineva de la Întreţinere Magică să vină să 
îmi rezolve biroul, Cattermole. Încă mai plouă în el. 

Ron se uită în jur, sperând parcă să intervină altcineva, 
dar nu vorbi nimeni. 

— Plouă... în biroul dumneavoastră? Păi... nu e bine, nu? 

Ron râse forţat, iar Yaxley făcu ochii mari. 

— Ia zi, Cattermole, ţi se pare amuzant? 

Două vrăjitoare se desprinseră din coada din faţa liftului şi 
plecară repede de acolo. 

— Nu, spuse Ron, sigur că nu... 

— Cattermole, eşti conştient de faptul că mă duc jos, să o 
interoghez pe soţia ta? De fapt, mă mir că nu eşti acolo cu 
ea, să o ţii de mână cât aşteaptă. Ai renunţat deja la ea ca la 
un măr stricat, nu-i aşa? Probabil că este o mişcare 
înţeleaptă. Ai grijă ca data viitoare să-ţi iei una cu sânge 
pur. 

Lui Hermione îi scăpă un țipăt de groază. Yaxley se uită la 
ea. Aceasta tuşi uşor şi se întoarse cu spatele. 

— E-Eu... se bâlbâi Ron. 

— Dar dacă soţia mea ar fi fost acuzată că ar fi Sânge-Mâl, 
spuse Yaxley - nu că m-aş fi putut căsători cu o femeie în 
privinţa căreia să existe astfel de îndoieli mizerabile -, şi 
Şeful Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor 
Magice ar avea nevoie de ceva, cred că m-aş ocupa imediat 
de asta, Cattermole. Înţelegi ce zic? 

— Da, şopti Ron. 

— Atunci, ocupă-te, Cattermole, şi dacă biroul meu nu este 
perfect uscat peste o oră, Statutul Sângelui soţiei tale va fi 
şi mai dubios decât este acum. 

Grilajul auriu din faţa lor se deschise cu un zăngănit. 
Încuviinţând din cap şi zâmbindu-i maliţios lui Harry, care 
era evident că ar fi trebuit să fie plăcut impresionat de cum 


se purtase cu Cattermole, Yaxley se îndreptă grăbit spre alt 
lift. Harry, Ron şi Hermione se urcară în al lor, însă nu mai 
veni nimeni altcineva cu ei, ca şi când ar fi avut o boală 
contagioasă. Grilajul se închise cu un zgomot metalic şi liftul 
începu să urce. 

— Ce mă fac? îi întrebă Ron numaidecât pe ceilalţi doi. 
Părea îngrozit. Dacă nu mă duc, soţia mea - adică soţia lui 
Cattermole... 

— Venim cu tine, ar trebui să rămânem împreună... începu 
Harry, dar Ron clătină din cap hotărât. 

— Ar fi o nebunie, nu avem prea mult timp la dispoziţie. 
Voi doi găsiţi-o pe Umbridge, eu mă duc să rezolv cu biroul 
lui Yaxley - dar cum să opresc ploaia? 

— Încearcă Finite Incantatem, spuse Hermione imediat, 
asta ar trebui să facă ploaia să înceteze, dacă este un 
blestem; dacă nu merge, înseamnă că a fost o problemă cu 
o Vrajă Atmosferică şi va fi mai greu de reparat, aşa că, 
între timp, ia măsuri şi încearcă vraja Impervius, ca să-i 
protejezi obiectele... 

— Mai zi o dată, mai rar... spuse Ron, căutând disperat o 
pană prin buzunare, dar, chiar în clipa aceea, liftul se 
clătină din rărunchi şi se opri. O voce de femeie spuse: 
„Etajul patru, Departamentul de Control şi Reglementare a 
Creaturilor Magice, care include Diviziile de Fiare, Fiinţe şi 
Spirite, Oficiul de Legătură al Goblinilor şi Biroul 
Consultativ de Paraziţi”. Uşile se deschiseră din nou şi 
intrară câţiva vrăjitori şi câteva avioane mov de hârtie, care 
zburau în jurul lămpii de pe tavanul liftului. 

— '“neaţa, Albert, spuse un bărbat cu mustaţa stufoasă, 
care îi zâmbi lui Harry. 

Acesta le aruncă o privire lui Ron şi Hermione, în timp ce 
liftul îşi continuă ascensiunea. Hermione îi şoptea acum 
disperată instrucţiuni lui Ron. Vrăjitorul se aplecă spre 
Harry, zâmbind batjocoritor, şi şopti: 

— Dirk Cresswell, hm? De la Oficiul de Legătură al 
Goblinilor? Felicitări, Albert. Acum sunt destul de sigur că o 


să primesc postul lui! 

Îi făcu un semn complice cu ochiul. Harry îi zâmbi şi el, 
sperând că aceasta avea să fie de ajuns. Liftul se opri şi 
uşile din grilaj se deschiseră din nou. 

— Etajul doi, Departamentul de Punere în Vigoare a 
Legilor Magice, care include Oficiul de Folosire Nepermisă 
a Magiei, Sediul Aurorilor şi Serviciile Administrative ale 
Vrăjustiţiei, spuse vocea feminină. 

Harry o văzu pe Hermione împingându-l uşor pe Ron, care 
ieşi repede din lift, urmat de ceilalţi vrăjitori. Harry şi 
Hermione rămaseră singuri. În clipa în care uşile aurii se 
închiseră, Hermione spuse foarte repede: 

— Harry, de fapt, cred că ar fi mai bine să mă duc după el, 
nu sunt convinsă că ştie ce face şi, dacă va fi prins, tot 
planul... 

— Etajul Unu, ministrul Magiei şi consilierii săi. 

Grilajul auriu se deschise din nou şi Hermione rămase cu 
respiraţia întretăiată. În faţa lor stăteau patru oameni, 
dintre care doi discutau absorbiți: un vrăjitor cu părul lung, 
purtând o robă splendidă negru cu auriu, şi o vrăjitoare 
îndesată, ca o broască râioasă, cu o fundă de catifea prinsă 
în părul scurt şi ţinând strânsă la piept o planşetă. 

Capitolul XIII. 

Comisia Evidenţei celor cu părinţi Încuiați 

— A, Mafalda! spuse Umbridge, uitându-se la Hermione. 
Te-a trimis Travers, nu? 

— D-da, chiţăi Hermione. 

— Bun, te vei descurca perfect. 

Umbridge începu să-i vorbească vrăjitorului îmbrăcat în 
roba neagră cu auriu. 

— Aşa s-a rezolvat problema, domnule ministru, dacă o 
luăm pe Mafalda să facă însemnările, putem începe imediat. 

Se uită pe tăblie. 

— Zece oameni azi, printre care şi soţia unui angajat al 
ministerului! Ţţi, ţţt, ţţţ... până şi aici, în inima ministerului! 


Intră în lift lângă Hermione, la fel ca şi cei doi vrăjitori 
care ascultaseră discuţia dintre Umbridge şi ministru. 

— Coborâm direct, Mafalda, o să găseşti tot ce îţi trebuie 
în sala de judecată. Bună dimineaţa, Albert, tu nu cobori 
aici? 

— Ba da, desigur, spuse Harry cu vocea joasă a lui 
Runcorn. 

Harry cobori din lift. Grilajul auriu se închise în urma lui 
cu un zgomot metalic. Uitându-se peste umăr, Harry văzu 
chipul speriat al Hermionei dispărând pe măsură ce liftul 
cobora; de fiecare parte avea câte un vrăjitor înalt, iar 
funda de catifea de pe capul lui Umbridge îi ajungea până 
la umăr. 

— Ce te aduce aici, Runcorn? întrebă noul ministru al 
Magiei. Părul şi barba sa negre şi lungi erau înspicate cu 
argintiu şi fruntea proeminentă îi umbrea ochii scânteietori, 
făcându-l pe Harry să se gândească la un crab care privea 
de sub o piatră. 


— Voiam să vorbesc ceva cu - şi Harry ezită o fracțiune de 
secundă - Arthur Weasley. Mi-a zis cineva că este la etajul 
unu. 

— A, spuse Pius 'Thicknesse. A fost surprins luând legătura 
cu vreun Indezirabil? 

— Nu, spuse Harry, simţindu-şi gâtul uscat. Nimic de genul 
acesta. 

— A, bine. E doar o chestiune de timp, zise Thicknesse. 
După părerea mea, trădătorii de sânge sunt de-aceeaşi 
teapă cu Sânge-Mâlii. O zi bună, Runcorn. 

— O zi bună, domnule ministru. 

Harry îl urmări pe Thicknesse mergând de-a lungul 
coridorului acoperit cu covoare groase. În clipa în care 
ministrul dispăru din câmpul său vizual, Harry scoase 
Pelerina Invizibilă din interiorul pelerinei grele şi negre, o 
aruncă peste el şi porni de-a lungul coridorului, dar în 
direcţia opusă. Runcorn era atât de înalt, încât Harry fu 
nevoit să stea aplecat, pentru a fi sigur că nu îi rămâneau 
descoperite picioarele mari. 

Din cauza panicii, îi zvâcnea stomacul. Pe măsură ce 
trecea pe lângă uşile de lemn lustruite, una după alta, pe 
fiecare existând câte o plăcuţă cu numele şi funcţia 
ocupantului, puterea ministerului, complexitatea acestuia, 
faptul că era de nepătruns păreau să îl apese pe Harry, 
făcând ca planul pe care îl pusese la cale atât de amănunţit 
pe parcursul ultimelor patru săptămâni împreună cu Ron şi 
Hermione să pară ridicol de copilăresc. Îşi concentraseră 
toate eforturile asupra găsirii unui mod de a intra fără a fi 
observați, nu se gândiseră nici o clipă la ce aveau să facă în 
cazul în care ar fi fost nevoiţi să se despartă. Acum, 
Hermione era blocată în procese, care mai mult ca sigur 
aveau să dureze ore întregi, Ron se chinuia să facă nişte 
vrăji despre care Harry era convins că îl depăşeau, iar el, 
Harry, hoinărea pe la ultimul etaj, când ştia foarte bine că 
cea pe care o căuta tocmai coborâse cu liftul. 


Se opri din mers, se sprijini de perete şi încercă să decidă 
ce avea de făcut. Tăcerea era apăsătoare; acolo nu era 
deloc aglomeraţie, nici oameni care vorbeau, nici zgomote 
de paşi, coridoarele acoperite cu covoare mov fiind la fel de 
tăcute de parcă ar fi aruncat cineva o vrajă Muffliato 
asupra locului. 

Biroul ei trebuie să fie aici, se gândi Harry. 

Părea puţin probabil ca Umbridge să îşi ţină bijuteriile în 
birou, dar, pe de altă parte, ar fi fost o prostie să nu caute şi 
să se asigure că aşa era. Aşadar, porni din nou de-a lungul 
coridorului, trecând doar pe lângă un vrăjitor încruntat, 
care bolborosea instrucţiuni unei pene de scris care plutea 
în faţa lui, plimbându-se de la un capăt la altul pe o fâşie 
lungă de pergament. 

Fiind acum atent la numele de pe uşi, Harry o luă după 
colţ. La jumătatea coridorului următor, ieşi într-un spaţiu 
deschis, unde douăsprezece vrăjitoare şi vrăjitori stăteau 
aşezaţi în rânduri de băncuţe asemănătoare celor de 
şcoală, deşi acestea arătau mult mai lustruite şi fără 
mâzgălituri pe ele. Harry se opri să se uite la ei, pentru că 
scena era foarte captivantă. Cu toţii îşi mişcau şi îşi fluturau 
baghetele la unison, iar hârtii colorate pătrate zburau în 
toate părţile, ca nişte zmeie mici şi roz. Câteva secunde mai 
târziu, Harry îşi dădu seama că procesul se desfăşura 
conform unui ritm, că hârtiile urmau toate aceeaşi 
traiectorie şi, după alte câteva clipe, realiză că privea 
alcătuirea unor broşuri, că hârtiile pătrate erau pagini, 
care, odată asamblate şi legate magic, se aşezau frumos în 
teancuri, lângă fiecare dintre vrăjitoare sau vrăjitori. 

Harry se apropie tiptil, deşi angajaţii erau atât de 
concentrați asupra muncii lor, încât se îndoia că ar fi sesizat 
nişte paşi amortizaţi de covor, şi şterpeli o broşură 
terminată din teancul de lângă o tânără vrăjitoare. Îl 
cercetă sub Pelerina Invizibilă. Coperta roz purta un titlu 
auriu: 


SÂNGE-MÂLII şi pericolele în care pun o societate cu 
sânge pur. 

Sub titlu era desenat un trandafir roşu, cu o faţă tristă în 
mijlocul petalelor, care era sugrumat de o buruiană verde 
încruntată şi cu colţi. Nu era nici un nume de autor pe 
broşură, dar cicatricea de pe mâna lui Harry păru să-l 
usture din nou, în timp ce o examina. Atunci, vrăjitoarea 
tânără de lângă el îi confirmă bănuielile când spuse, în timp 
ce flutura şi şfichiuia în continuare bagheta: 

— Cotoroanţa o să interogheze Sânge-Mâli toată ziua, ştie 
cineva? 

— Ai grijă, spuse vrăjitorul de lângă ea, uitându-se în jur 
neliniştit, în vreme ce una dintre paginile acestuia alunecă 
şi căzu pe podea. 

— Să nu-mi spui că, pe lângă ochiul magic, mai are şi 
urechi magice? 

Vrăjitoarea se uită la uşa lustruită din lemn de mahon din 
faţa spaţiului unde stăteau creatorii de broşuri; Harry se 
uită şi el şi simţi o explozie de furie. Acolo unde ar fi trebuit 
să fie vizorul, pe o uşă Încuiată, fusese încastrat în lemn un 
ochi mare, rotund, cu un iris albastru aprins, un ochi care 
era extrem de familiar pentru oricine îl cunoscuse pe 
Alastor Moody. 

Pentru o fracțiune de secundă, Harry uită unde era şi ce 
făcea acolo: uită chiar şi că era invizibil. Se duse cu paşi 
mari direct spre uşă, pentru a examina ochiul. Nu se mişca: 
se uita în sus, în gol, inert. Pe plăcuţa de sub el scria: 

Dolores Umbridge. 

Subsecretar al ministrului. 

Şi sub aceasta mai era o plăcuţă nouă, ceva mai 
strălucitoare: 

Şef al Comisiei Evidenţei celor cu Părinţi Încuiați. 

Harry se uită înapoi la cei doisprezece creatori de broşuri 
- erau absorbiți de ce făceau, dar nu putea să creadă că nu 
ar fi observat dacă s-ar fi deschis uşa de la un birou gol, 
chiar în faţa lor. Drept urmare, scoase dintr-un buzunar 


interior un obiect ciudat cu picioruşe mişcătoare şi cu un 
claxon rotund din cauciuc pe post de corp. Ghemuindu-se 
sub pelerină, puse Detonatorul Fals pe podea. 

Acesta se strecură imediat printre picioarele vrăjitoarelor 
şi vrăjitorilor din faţa lui. Harry aşteptă cu mâna pe clanţă 
şi, câteva clipe mai târziu, se auzi o pocnitură puternică şi 
un şuvoi imens de fum negru şi înţepător se ridică dintr-un 
colţ. Vrăjitoarea tânără din rândul din faţă începu să ţipe: 
pagini roz zburau acum în toate părţile, în timp ce ea şi 
colegii ei săriră în sus, căutând sursa agitaţiei. Harry învârti 
clanţa, intră în biroul lui Umbridge şi închise uşa după el. 

Se simţi de parcă s-ar fi întors în trecut. Camera arăta 
exact ca şi biroul lui Umbridge de la Hogwarts: orice 
suprafaţă posibilă era acoperită cu drapaje de dantelă, 
mileuri şi flori uscate. Pe pereţi erau agăţate aceleaşi 
farfurii decorative, care înfăţişau fiecare un pisoi viu 
colorat, cu fundă la gât, care se juca şi se zbenguia greţos 
de drăgălaş. Biroul era acoperit cu un material înflorat cu 
volane. În spatele ochiului lui Ochi-Nebun era un dispozitiv 
telescopic, care îi permitea lui Umbridge să îi spioneze pe 
angajaţii de dincolo de uşă. Harry se uită prin el şi văzu că 
încă erau cu toţii adunaţi în jurul Detonatorului Fals. 
Smulse telescopul din uşă, lăsând o gaură, scoase ochiul 
magic din el şi îl puse în buzunar. Apoi se întoarse din nou 
cu faţa spre cameră, ridică bagheta şi şopti: „Accio 
Medalion”. 

Nu se întâmplă nimic, dar se aşteptase să fie aşa - fără 
îndoială că Umbridge ştia totul despre vrăji şi farmece 
protectoare. Drept urmare, se duse repede în spatele 
biroului ei şi începu să deschidă sertarele. Văzu pene, 
carnete de notițe şi magicscotch, iar nişte agrafe de birou 
fermecate încercau să se târască afară din sertar, ca nişte 
şerpi, încât fu nevoie să le lovească pentru a le împiedica să 
iasă. Găsi şi o cutiuţă dichisită din dantelă, plină de funde şi 
agrafe de păr de rezervă, însă nici urmă de medalion. 


În spatele biroului era un fişet şi Harry începu să caute 
prin el. La fel ca şi fişetele lui Filch de la Hogwarts, era plin 
de dosare, pe fiecare fiind lipită o etichetă cu un nume. Abia 
când ajunse la ultimul sertar, Harry observă ceva care îl 
făcu să se oprească din căutat: dosarul domnului Weasley. Îl 
scoase şi îl deschise. 

ARTHUR WEASLEY. 

Statut de Sânge: Sânge Pur, dar cu tendinţe pro-Încuiaţi 
inadmisibile. 

Cunoscut ca fiind membru al Ordinului Phoenix. 

Familie: 

Soţie (sânge pur), şapte copii, ultimii doi născuţi, elevi la 
Hogwarts. NB: Fiul cel mic se afla în prezent la domiciliu, 
grav bolnav, confirmat de inspectori ai ministerului. 

Statut de securitate: URMĂRIT. Monitorizat la fiecare pas. 
Posibilitate mare de a fi contactat de Indezirabilul Numărul 
Unu (a locuit în trecut la familia Weasley). 

„Indezirabilul Numărul Unu”, şopti Harry, punând la loc 
dosarul domnului Weasley şi închizând sertarul. Bănuia 
despre cine era vorba şi, într-adevăr, când se ridică şi se 
uită în jur, căutând noi posibile ascunzători, văzu un afiş cu 
el pe perete, cu cuvintele „Indezirabilul Numărul Unu” 
scrise pe piept. Un bileţel roz era lipit alături, cu imaginea 
unui pisoi în colţ. Harry se apropie pentru a-l citi şi văzu că 
Umbridge scrisese: „Să fie pedepsit”. 

Mai furios ca niciodată, căută mai departe în vaze şi coşuri 
cu flori uscate, dar nu se miră deloc că medalionul nu se 
afla acolo. Învălui biroul într-o ultimă privire şi, pentru o 
clipă, inima i se opri în loc. Dumbledore se uita la el dintr-o 
oglinjoară dreptunghiulară, sprijinită pe un corp de 
bibliotecă de lângă birou. Harry traversă camera în fugă şi 
o înşfacă, dar, în clipa în care o atinse, îşi dădu seama că nu 
era nicidecum o oglindă. 

Dumbledore îi zâmbea cu amărăciune de pe coperta 
lucioasă a unei cărţi. Harry nu observase imediat scrisul 
verde, ondulat, de pe pălăria sa: Viaţa şi minciunile lui Albus 


Dumbledore, şi nici scrisul puţin mai mic de pe piept: de 
Rita Skeeter, autor al bestsellerului „Armando Dippet: 
maestru sau monstru?” 

Harry deschise cartea la întâmplare şi văzu o fotografie pe 
o pagină întreagă, cu doi băieţi adolescenţi, râzând 
amândoi, lipsiţi de griji şi ţinându-se pe după umeri. 
Dumbledore, care acum avea părul până la cot, îşi lăsase 
barbă, un fel de smoc micuţ, care semăna cu celal lui 
Krum, care îl enervase atât de tare pe Ron. Băiatul care 
râdea lângă Dumbledore avea o expresie veselă şi uşor 
sălbatică. Avea bucle aurii, care îi ajungeau până la umeri. 
Harry se întrebă dacă era Doge, în tinereţe, dar nu apucă 
să citească cine era, pentru că se deschise uşa de la birou. 
Dacă Thicknesse nu s-ar fi uitat peste umăr când intrase, 
Harry nu ar fi avut timp să îşi arunce Pelerina Invizibilă 
peste el. Chiar şi aşa, se gândi că Thicknesse ar fi putut zări 
ceva în mişcare, pentru că rămase pe loc pentru câteva 
clipe, holbându-se intrigat la locul în care tocmai dispăruse 
Harry. Hotărând probabil că nu îl văzuse decât pe 
Dumbledore scărpinându-se pe nas pe coperta cărţii pe 
care Harry o pusese repede înapoi pe raft, Thicknesse se 
duse până la urmă la birou şi îşi îndreptă bagheta către 
pana care stătea pregătită într-o călimară. Aceasta sări în 
sus şi începu să scrie un bilet adresat lui Umbridge. Foarte 
încet, abia îndrăznind să respire, Harry ieşi cu spatele din 
birou, în spaţiul deschis din faţa acestuia. 

Creatorii de broşuri erau încă strânşi în jurul rămăşiţelor 
din Detonatorul Fals, care continua să claxoneze uşor, 
fumegând. Harry merse repede de-a lungul coridorului, în 
timp ce vrăjitoarea tânără spuse: 

— Pun pariu că s-a strecurat până aici de la Farmece 
Experimentale. Sunt foarte neglijenţi, mai ţineţi minte cum 
a fost cu rața otrăvitoare? 

Grăbindu-se spre lifturi, Harry îşi trecu în revistă 
opţiunile. Fusese întotdeauna puţin probabil ca medalionul 
să fie acolo, la minister, şi nu exista posibilitatea să o 


vrăjească pe Umbridge pentru a afla unde era, atâta timp 
cât aceasta se afla într-o cameră plină de oameni. Acum, 
prioritatea lor era să plece din minister înainte de a fi daţi 
în vileag şi să mai încerce în altă zi. Primul lucru pe care 
trebuia să îl facă era să îl repereze pe Ron şi să găsească 
împreună un mod de a o scoate pe Hermione din sala de 
judecată. 

Când sosi, liftul era gol. Harry sări în el şi, în timp ce 
acesta începu să coboare, el îşi scoase Pelerina Invizibilă. 
Spre marea lui uşurare, când se opri cu un zgomot metalic 
la etajul doi, cel care se urcă fu chiar Ron, ud leoarcă şi cu o 
expresie speriată. 

— 'n-neaţa, se bâlbâi el spre Harry, în timp ce liftul se puse 
din nou în mişcare. 

— Ron, sunt eu, Harry! 

— Harry! Fir-aş să fiu, am uitat cum arăţi - Hermione de 
ce nu e cu tine? 

— A trebuit să se ducă la sala de judecată cu Umbridge, n- 
a putut să refuze şi... 

Dar înainte ca Harry să termine ce avea de zis, liftul se 
opri din nou: uşile se deschiseră şi intră domnul Weasley, 
care vorbea cu o vrăjitoare în vârstă, cu părul blond tapat 
atât de sus, încât semăna cu un muşuroi. 

— Înţeleg ce spui, Wakanda, dar mă tem că nu pot fi de 
acord cu... 

Domnul Weasley se întrerupse, îl observase pe Harry. Era 
foarte ciudat ca domnul Weasley să se uite la el atât de 
dispreţuitor. 

Uşile se închiseră şi liftul cobori mai departe, cu acelaşi 
zăngănit binecunoscut. 

— A, bună, Reg, spuse domnul Weasley, întorcându-şi 
privirea în momentul în care auzi apa picurând din roba lui 
Ron. Astăzi este programată la interogatoriu soţia ta, nu? 
Ăă... ce-ai păţit? De ce eşti ud leoarcă? 

— Plouă în biroul lui Yaxley, spuse Ron. 


Vorbea şi se uita la umărul domnului Weasley. Harry era 
sigur că Ron se temea că tatăl său l-ar fi recunoscut dacă s- 
ar fi uitat unul direct în ochii celuilalt. 

— N-am putut să o fac să înceteze, aşa că m-au trimis după 
Bernie - Pillsworth, parcă aşa au zis... 

— Da, în ultima vreme plouă în multe birouri, întări 
domnul Weasley. Ai încercat cu Meteolojinx Recanto? A 
funcţionat în cazul lui Bletchley. 

— Meteolojinx Recanto? şopti Ron. Nu, n-am încercat. 
Mersi, ta... mersi, Arthur. 

Uşile liftului se deschiseră, vrăjitoarea în vârstă cu părul 
muşuroi ieşi şi Ron ţâşni pe lângă ea, dispărând din câmpul 
lor vizual. Harry dădu să-l urmeze, dar se trezi blocat de 
Percy Weasley, care se urcă în lift, cu nasul băgat în nişte 
hârtii pe care le citea. Percy îşi dădu seama că era şi tatăl 
lui în lift abia când se închiseră uşile. Ridică privirea spre 
domnul Weasley, se făcu roşu ca focul şi cobori imediat ce 
uşile se deschiseră la etajul următor. Harry încercă să iasă 
pentru a doua oară, dar, de data aceasta, fu oprit de către 
domnul Weasley, care întinse un braţ în faţa lui. 

— Stai puţin, Runcorn. 

Uşile liftului se închiseră şi, în timp ce coborau încă un 
etaj, domnul Weasley spuse: 

— Am auzit că ai dat informaţii împotriva lui Dirk 
Cresswell. 

Harry avea impresia că furia domnului Weasley crescuse şi 
din cauza întâlnirii cu Percy. Hotări că cea mai bună 
strategie era să facă pe prostul. 

— Poftim? spuse el. 

— Nu face pe prostul, Runcorn, spuse domnul Weasley 
mânios. Ai dat de urma vrăjitorului care i-a falsificat 
arborele genealogic, nu-i aşa? 

— Eu... Şi ce-i cu asta? bravă Harry. 

— Cu asta... Dirk Cresswell este de zece ori mai vrăjitor ca 
tine, răspunse domnul Weasley încet, în timp ce liftul cobora 
în continuare. Dacă va scăpa cu viaţă din Azkaban, o să-i dai 


socoteală, ca să nu mai vorbesc de soţia lui, de copii şi de 
prieteni... 

— Arthur, îl întrerupse Harry, sper că ştii că eşti urmărit, 
nu? 

— Mă ameninţi cumva, Runcorn? spuse domnul Weasley 
răspicat. 

— Nu, spuse Harry, este o realitate! Îţi urmăresc fiecare 
mişcare... 

Se deschiseră uşile. Ajunseseră la Atrium. Domnul Weasley 
îi aruncă lui Harry o privire fulgerătoare şi ieşi repede din 
lift. Harry rămase acolo, tulburat. Şi-ar fi dorit să nu fi 
împrumutat înfăţişarea lui Runcorn... uşile se închiseră din 
nou, cu un zgomot metalic. 

Harry îşi scoase Pelerina Invizibilă şi o aruncă din nou 
peste el. Avea să încerce să o scoată de unul singur pe 
Hermione de acolo, în timp ce Ron se ocupa de biroul în 
care ploua. Când se deschiseră uşile, ieşi pe un coridor cu 
pereţi din piatră, luminat de torţe, cât se poate de diferit de 
coridoarele cu lambriuri de lemn şi covoare groase. Când 
liftul se puse din nou în mişcare, Harry tremura puţin, iar 
privirea îi rămase aţintită pe uşa neagră din depărtare, 
unde era intrarea în Departamentul Misterelor. 

Porni, destinaţia sa nefiind uşa neagră, ci un spaţiu liber 
care îşi amintea că era pe partea stângă şi ducea către 
nişte trepte, spre sălile de judecată. În timp ce cobora, prin 
minte îi trecură tot felul de variante: mai avea două 
Detonatoare False, dar oare ar fi fost mai simplu să bată la 
uşa sălii de judecată, să intre sub înfăţişarea lui Runcorn şi 
să o cheme puţin afară pe Mafalda? Bineînţeles, nu ştia 
dacă Runcorn era destul de important pentru a putea face 
aşa ceva şi, chiar dacă ar fi reuşit, faptul că Hermione nu 
avea să se mai întoarcă, ar fi putut da alarma înainte ca ei 
să apuce să plece din minister. 

Cufundat în gânduri, nu simţi imediat răcoarea stranie 
care începu să-l învăluie, de parcă ar fi coborât în ceaţă. 
Devenea din ce în ce mai rece, pe măsură ce înainta: frigul 


îi intră pe gât, sfâşiindu-i plămânii. Şi apoi, simţi cum îl 
cuprindea, cum creştea în el starea aceea de disperare, de 
deznădejde... 

Dementori, îşi spuse el. 

Când ajunse la capătul scărilor şi făcu la dreapta, văzu o 
scenă înfiorătoare. Culoarul întunecat din faţa sălilor de 
judecată era plin cu siluete înalte, întunecate, care purtau 
glugi, cu feţele complet ascunse, singurul sunet care se 
auzea fiind respiraţia lor hârşâită. Vrăjitorii cu părinţi 
încuiaţi chemaţi la interogatoriu stăteau îngroziţi, adunaţi 
unii în alţii, tremurând pe băncile tari din lemn. Majoritatea 
îşi ascundeau feţele în mâini, încercând poate instinctiv să 
se apere de gurile lacome ale Dementorilor. Unii erau 
însoţiţi de familii, alţii stăteau singuri. Dementorii pluteau 
încolo şi încoace în faţa lor, iar frigul, deznădejdea şi 
disperarea locului se abătură asupra lui Harry ca un 
blestem. 

Împotriveşte-te, îşi spuse el, dar ştia că nu putea să creeze 
un Patronus acolo fără să se dea imediat de gol. Aşadar 
înaintă, cât putu de încet, simțind cum o amorţeală părea 
să-i pună stăpânire pe minte cu fiecare pas pe care îl făcea, 
dar se forţă să se gândească la Hermione şi la Ron, care 
aveau nevoie de el. 

Era îngrozitor să treci printre siluetele înalte şi 
întunecate; chipurile fără ochi ascunse în spatele glugilor se 
întorceau când trecea pe lângă ele şi era convins că îl 
simțeau, că simțeau probabil o prezenţă umană care încă 
mai spera, care încă mai lupta... 

Imediat, una dintre uşile de la celulele din partea stângă a 
coridorului se deschise brusc la perete, în tăcerea glacială, 
iar din interior se auziră răsunând ţipete: 

— Nu, nu, sunt semipur, sunt semipur, jur! Tatăl meu a fost 
vrăjitor, zău, verificaţi, Arkie Alderton, este un designer 
cunoscut de mături, verificaţi, credeţi-mă - ia mâna de pe 
mine, ia mâna de pe mine... 


— 'Ţi-o spun pentru ultima dată, repeta vocea blândă a lui 
Umbridge, amplificată magic, pentru a se auzi limpede 
peste strigătele disperate ale bărbatului. Dacă opui 
rezistenţă, vei fi supus sărutului Dementorului. 

Strigătele bărbatului se potoliră, dar hohotele de plâns 
înăbuşit se auzeau până pe coridor. 

— Luaţi-l, spuse Umbridge. 

Doi Dementori apărură în cadrul uşii care dădea în sala de 
judecată, ţinându-l strâns de braţ, cu mâinile lor putrezite şi 
pline de cruste, pe un vrăjitor care părea pe cale să leşine. 

Plutiră cu el de-a lungul coridorului şi apoi, întunericul pe 
care îl lăsară în urmă îl înghiţi cu totul. 

— Următorul - Mary Cattermole! strigă Umbridge. 

Se ridică o femeie micuță, care tremura din cap până în 
picioare. Avea părul negru strâns în coc şi purta o robă 
lungă, simplă. Era albă la faţă ca hârtia. Când trecu pe 
lângă Dementori, Harry o văzu cum se cutremură. 

O făcu instinctiv, fără să se gândească la nici un plan de 
dinainte, pentru că detesta să o vadă intrând singură în 
celulă: se strecură înăuntru după ea, exact când începu să 
se închidă uşa. 

Nu era aceeaşi cameră unde fusese cândva interogat 
pentru folosirea nepermisă a magiei. Aceasta era mult mai 
mică; deşi avea tavanul destul de înalt, îţi dădea senzaţia de 
claustrofobie, ca şi când ai fi căzut pe fundul unei fântâni 
adânci. 

Înăuntru erau şi mai mulţi Dementori, care îşi aruncau 
asupra camerei aura glacială. Stăteau ca nişte santinele în 
colţurile cele mai îndepărtate de platforma înaltă, ridicată. 
Aici, în spatele unei balustrade, stătea Umbridge, cu Yaxley 
de-o parte şi cu Hermione, care era aproape la fel de palidă 
ca şi doamna Cattermole, de cealaltă. La picioarele 
platformei se plimba încolo şi încoace o pisică argintie, cu 
părul lung, şi Harry îşi dădu seama că era acolo pentru a-i 
proteja pe anchetatori de disperarea pe care o emanau 


Dementorii, aceasta fiindu-le destinată numai acuzaților, nu 
şi acuzatorilor. 

— Ia loc, spuse Umbridge cu vocea ei blândă şi dulce. 
Doamna Cattermole se duse clătinându-se spre singurul 
scaun din mijlocul camerei, dedesubtul platformei ridicate. 
În clipa în care se aşeză, din braţele scaunului ieşiră nişte 

lanţuri zăngănitoare, care o legară de el. 

— Te numeşti Mary Elizabeth Cattermole? întrebă 
Umbridge. 

Doamna Cattermole încuviinţă o dată din cap, tremurând. 

— Căsătorită cu Reginald Cattermole, de la Departamentul 
de Întreţinere Magică? 

Doamna Cattermole izbucni în lacrimi. 

— Nu ştiu unde este, ar fi trebuit să ne întâlnim aici! 

Umbridge o ignoră. 

— Mama lui Maisie, Ellie şi Alfred Cattermole? 

Doamna Cattermole hohoti şi mai tare ca înainte. 

— Sunt speriaţi, cred că nu o să mă mai întorc acasă... 

— Scuteşte-ne, se răsti Yaxley. Odraslele Sânge-Mâlilor nu 
ne trezesc mila. 

Hohotele de plâns ale doamnei Cattermole acoperiră paşii 
lui Harry, în timp ce se îndrepta cu băgare de seamă spre 
treptele care duceau către platforma ridicată. În clipa în 
care trecu pe lângă locul unde patrula pisica Patronus, simţi 
cum temperatura se schimbă - era cald şi plăcut. Era sigur 
că Patronusul îi aparţinea lui Umbridge şi strălucea 
puternic pentru că era fericită acolo, în elementul ei, 
aplicând legile sinistre la care îşi adusese contribuţia. Încet 
şi cu foarte mare grijă, se strecură pe platformă pe lângă 
Umbridge, Yaxley şi Hermione, aşezându-se în spatele celei 
din urmă. Îi era teamă să nu o facă să tresară. Îi trecu prin 
minte să arunce vraja Muffliato asupra lui Umbridge şi 
Yaxley, dar chiar şi simpla şoptire a cuvântului ar fi putut s-o 
sperie pe Hermione. Apoi, Umbridge ridică vocea, 
adresându-se doamnei Cattermole, şi Harry profită de 
ocazie. 


— Sunt în spatele tău, îi şopti el Hermionei la ureche. 

Aşa cum se aşteptase, Hermione tresări atât de tare, încât 
aproape că răsturnă călimara pe care ar fi trebuit să o 
folosească pentru transcrierea interogatoriului, dar 
Umbridge şi Yaxley erau concentrați asupra doamnei 
Cattermole şi nu băgară nimic de seamă. 

— Doamnă Cattermole, când aţi sosit astăzi la minister, vi 
s-a confiscat o baghetă, spunea Umbridge. Douăzeci şi doi 
de centimetri lungime, din lemn de cireş, miez din fir de păr 
de unicorn. Recunoaşteţi această descriere? 

Doamna Cattermole încuviinţă din cap, ştergându-se cu 
mâneca la ochi. 

— Aţi putea să ne spuneţi, vă rog, de la ce vrăjitor sau 
vrăjitoare aţi luat bagheta cu pricina? 

— L-luat? suspină doamna Cattermole. Nu am luat-o de la 
nimeni. Am c-cumpărat-o la unsprezece ani. Ea m-a... m-a 
ales pe mine. 

Plângea în hohote, mai tare ca niciodată. Umbridge râse 
dulceag, ca o fetiţă, făcându-l pe Harry să vrea să o strângă 
de gât. Se aplecă înainte peste balustradă, pentru a-şi 
observa cu mai mare atenţie victima, şi ceva auriu se aplecă 
odată cu ea, atârnând în gol: era medalionul. 

Hermione îl văzuse şi ea; scoase un mic țipăt, dar 
Umbridge şi Yaxley, preocupaţi în continuare de prada lor, 
nu auziră nimic. 

— Nu, spuse Umbridge, nu cred că a fost aşa, doamnă 
Cattermole. Baghetele nu aleg decât vrăjitori sau 
vrăjitoare. Dumneata nu eşti o vrăjitoare. Am aici 
răspunsurile pe care le-aţi dat în chestionarul care v-a fost 
trimis - dă-mi-le, Mafalda. 

Umbridge întinse o mână mică: semăna atât de bine cu o 
broască râioasă, încât Harry fu surprins când nu văzu 
pieliţe între degetele ei butucănoase. Din cauza şocului, lui 
Hermione începură să-i tremure mâinile. Căută în teancul 
de acte aflat într-un echilibru precar pe scaunul de lângă ea 


şi scoase până la urmă un vraf de pergamente cu numele 
doamnei Cattermole pe el. 

— E-e foarte frumos, Dolores, spuse ea, indicând 
medalionul care sclipea printre volanele bluzei lui 
Umbridge. 

— Ce să fie? se răsti Umbridge, uitându-se în jos. A, da -o 
moştenire de familie, spuse ea, atingând uşor medalionul 
aflat pe pieptul masiv. Litera „S” vine de la „Selwyn”... sunt 
o urmaşă a familiei Selwyn... Adevărul este că sunt puţine 
familii cu sânge pur cu care să nu fiu înrudită. Ce păcat, 
continuă ea, ridicând vocea, în timp ce frunzărea prin 
chestionarul doamnei Cattermole, că acelaşi lucru nu se 
poate spune şi despre dumneata. Profesia părinţilor: 
zarzavagii. 

Yaxley râse batjocoritor. Dedesubt, pisica pufoasă argintie 
patrula de colo-colo şi Dementorii aşteptau în colţuri. 

Minciuna lui Umbridge făcu să i se urce lui Harry sângele 
în cap, anulându-i orice fel de precauţii - şi anume că 
medalionul pe care îl luase ca mită de la un hoţ de rând era 
folosit pentru a se mândri cu descendența ei din familii 
pursânge. Harry ridică bagheta, fără să se sinchisească să o 
ascundă sub Pelerina Invizibilă, şi spuse: „Stupefy!” 

Avu loc o străfulgerare de lumină roşie, iar Umbridge se 
prăbuşi, lovindu-se cu fruntea de balustradă. Actele 
doamnei Cattermole îi alunecară din poală pe podea şi 
pisica argintie care patrula dedesubt dispăru. Îi lovi un aer 
rece ca gheaţa, asemenea unei pale de vânt, şi Yaxley se 
uită în jur derutat, căutând sursa problemei. Văzu mâna 
suspendată a lui Harry cu bagheta îndreptată spre el. 
Încercă să îşi scoată şi el bagheta, dar era prea târziu. 

— Stupefy! 

Yaxley se prelinse pe podea, unde rămase ghemuit. 

— Harry! 

— Hermione, doar nu crezi că puteam să stau cu mâinile în 
sân şi să o ascult cum... 

— Harry, doamna Cattermole! 


Harry se întoarse repede, dându-şi jos Pelerina Invizibilă. 

Dedesubt, Dementorii îşi părăsiseră colţurile şi pluteau 
spre femeia legată de scaun; se părea că acum acționau 
liber ori pentru că dispăruse Patronusul, ori pentru că 
simţiseră că stăpânii lor pierduseră controlul. Doamna 
Cattermole scoase un strigăt îngrozit de teamă când o 
mână scârboasă, cu cruste, o apucă de bărbie, trăgându-i 
capul pe spate. 

— Expecto Patronum! 

Cerbul argintiu zbură din vârful baghetei lui Harry şi sări 
spre Dementori, care se dădură înapoi şi se făcură din nou 
una cu întunericul. Lumina cerbului care mergea uşurel în 
galop, mai puternică şi mai caldă decât protecţia pisicii, 
umplu întreaga cameră. 

— Ia Horcruxul, îi spuse Harry Hermionei. 

Cobori în fugă treptele, vârându-şi Pelerina Invizibilă la loc 
în geantă, şi se apropie de doamna Cattermole. 

— Tu? şopti ea, privindu-l în ochi. Dar... dar Reg a spus că 
tu eşti cel care a propus să fiu anchetată! 

— Da? bolborosi Harry, trăgând de lanţurile cu care avea 
legate mâinile. Ei bine, m-am răzgândit. Diffindo! Nu se 
întâmplă nimic. Hermione, cum să scap de lanţurile astea? 

— Stai puţin, încerc să fac ceva... 

— Hermione, suntem înconjurați de Dementori! 

— Ştiu, Harry, dar dacă se trezeşte fără medalion - trebuie 
să fac o dublură... Geminio! Gata... ar trebui să nu-şi dea 
seama... 

Hermione cobori în fugă. 

— Să vedem... Relashio! 

Lanţurile zăngăniră şi se retraseră înapoi în braţele 
scaunului. Doamna Cattermole părea la fel de speriată ca şi 
până atunci. 

— Nu înţeleg, şopti ea. 

— O să plecaţi de aici cu noi, spuse Harry, ridicând-o în 
picioare. Duceţi-vă acasă, luaţi-vă copiii şi fugiţi, fugiţi din 


ţară, dacă e nevoie. Deghizaţi-vă şi fugiţi. Aţi văzut cum e, 
nu 0 să aveţi niciodată parte de un proces corect. 

— Harry, zise Hermione, cum o să ieşim de aici, cu toţi 
Dementorii aceia în faţa uşii? 

— Cu Patronuşi, spuse Harry, îndreptându-şi bagheta către 
Patronusul său. 

Învăluit încă de o strălucire puternică, cerbul încetini şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Cât mai mulţi. Creează-l pe al tău, Hermione! 

— Expec-expecto Patronum! spuse Hermione. Nu se 
întâmplă nimic. 

— Este singura vrajă cu care are probleme, îi spuse Harry 
doamnei Cattermole, care era complet uluită. Din păcate... 
haide, Hermione... 

— Expecto Patronum! 

O vidră argintie ţâşni din vârful baghetei Hermionei şi 
înotă grațios prin aer, alăturându-se cerbului. 

— Hai, spuse Harry, conducându-le pe Hermione şi pe 
doamna Cattermole spre uşă. 

În momentul în care Patronuşii ieşiră plutind din celulă, 
oamenii care aşteptau afară începură să strige şocaţi. Harry 
se uită în jur - Dementorii se dădeau la o parte în stânga şi 
în dreapta, dispărând în întuneric, împrăştiindu-se din faţa 
fiinţelor argintii. 

— S-a hotărât să vă duceţi toţi acasă şi să fugiţi cu familiile 
voastre, le spuse Harry celor cu părinţi încuiaţi care 
aşteptau, orbiţi de lumina Patronuşilor şi încă destul de 
speriaţi. Duceţi-vă în străinătate, dacă puteţi. Cât mai 
departe de minister. Aceasta este... ăă... noua politică 
oficială. Acum, urmaţi-i pe Patronuşi şi veţi putea pleca din 
Atrium. 

Reuşiră să urce treptele de piatră fără a fi interceptaţi, 
dar când se apropiară de lifturi, Harry începu să aibă 
presimţiri rele. Nu îşi imagina cum ar fi putut să nu atragă 
atenţia asupra lor dacă ieşeau în Atrium cu un cerb argintiu 
şi o vidră zburând pe lângă ei şi cu douăzeci şi ceva de 


oameni, jumătate din ei fiind acuzaţi că aveau părinţi 
Încuiați. 

— Reg! strigă doamna Cattermole, aruncându-se în 
braţele lui Ron. Runcorn mi-a dat drumul, i-a atacat pe 
Umbridge şi pe Yaxley şi ne-a spus tuturor să plecăm din 
ţară, cred că aşa ar trebui să facem, Reg, zău că da. Hai să 
ne ducem repede acasă, să luăm copiii şi... de ce eşti atât 
de ud? 

— Apă, bolborosi Ron, eliberându-se din braţele ei. Harry, 
ştiu că sunt intruşi în minister, ceva în legătură cu o gaură 
din uşa de la biroul lui Umbridge, cred că avem cinci 
minute dacă... 

Patronusul Hermionei făcu poc şi dispăru, în timp ce ea se 
întoarse îngrozită spre Harry. 

— Harry, dacă am rămas blocaţi aici... 

— Nu vom rămâne, dacă ne mişcăm repede, răspunse 
Harry. 

Apoi se adresă grupului tăcut din spatele lor, unde toţi îl 
priveau cu gurile căscate. 

— Cine are baghete? 

Cam o jumătate dintre ei ridicară mâna. 

— Bun, toţi cei care nu au baghete trebuie să stea lângă 
cei care au. Vom fi nevoiţi să ne grăbim - înainte să ne 
poată opri. Haideţi! 

Reuşiră să se înghesuie în două lifturi. Patronusul lui 
Harry rămase de pază în faţa grilajelor aurii, în timp ce ei 
se închiseră şi lifturile începură să urce. 

— Etajul opt, spuse vocea neutră a vrăjitoarei, Atriumul. 

Harry îşi dădu seama imediat că aveau probleme. Atriumul 
era plin de oameni care mergeau de la un şemineu la altul, 
sigilându-le. 

— Harry! strigă Hermione. Ce o să ne...? 

— OPRIŢI-VĂ! tună Harry şi vocea puternică a lui Runcorn 
răsună în Atrium. 

Vrăjitorii care sigilau şemineurile înlemniră. 


— Urmaţi-mă, şopti el către grupul de vrăjitori cu părinţi 
Încuiați, ai cărui membri înaintau înghesuindu-se unii în 
alţii, însoţiţi de Ron şi Hermione. 

— Ce s-a întâmplat, Albert? spuse neliniştit acelaşi vrăjitor 
cu început de chelie, care ieşise mai devreme din şemineu 
după Harry. 

— Ăştia trebuie să iasă înainte să sigilaţi ieşirile, spuse 
Harry, cât putu de autoritar. 

Cei din grupul vrăjitorilor se uitară unii la alţii. 

— Ni s-a spus să sigilăm ieşirile şi să nu lăsăm pe nimeni 
să... 

— Mă contrazici? - se răsti Harry. Vrei să pun să-ţi fie 
examinat arborele genealogic, aşa cum i-am făcut lui Dirk 
Cresswell? 

— Iartă-mă! spuse vrăjitorul cu început de chelie cu 
respiraţia întretăiată, dându-se un pas înapoi. N-am vrut să 
sugerez nimic, Albert, dar mă gândeam... mă gândeam că 
urmau să fie interogaţi şi... 

— Au sânge pur, spuse Harry şi vocea sa joasă răsună 
impresionant în sală. Sunt sigur că au sângele mai pur 
decât al multora dintre voi. Duceţi-vă, strigă el către cei cu 
părinţi Încuiați, care fugiră în şemineuri şi începură să 
dispară doi câte doi. Vrăjitorii ministerului rămaseră de-o 
parte, unii părând derutaţi, alţii speriaţi şi ostili. Şi atunci... 

— Mary! 

Doamna Cattermole se uită peste umăr. Adevăratul Reg 
Cattermole, care nu mai vomita, ci era doar palid şi slăbit, 
tocmai ieşise în fugă dintr-un lift. 

— R-Reg? 

Se uită când la soţul ei, când la Ron, care înjură răspicat. 

Vrăjitorul cu început de chelie rămase cu gura căscată, 
întorcându-şi capul în mod ridicol între un Reg Cattermole 
şi altul. 

— Hei! Ce se întâmplă aici? Ce-i asta? 

— Sigilaţi ieşirile! Sigilaţi-le! 


Yaxley ţâşnise dintr-un alt lift şi fugea spre grupul de lângă 
şemineurile în care dispăruseră toţi cei cu părinţi Încuiați, 
cu excepţia doamnei Cattermole. Când vrăjitorul cu început 
de chelie ridică bagheta, Harry îşi încleştă pumnul şi îl 
pocni, făcându-l să zboare prin aer. 

— I-a ajutat să scape pe cei cu părinţi Încuiați, Yaxley! 
strigă Harry. 

Colegii vrăjitorului cu început de chelie se revoltară, 
dându-i ocazia lui Ron să o prindă de mână pe doamna 
Cattermole, să o tragă în şemineul care era încă deschis şi 
să dispară. Confuz, Yaxley se uită la Harry, apoi la vrăjitorul 
căruia îi dăduse un pumn, în timp ce adevăratul Reg 
Cattermole strigă: 

— Soţia mea! Cine a fugit cu soţia mea? Ce se întâmplă? 

Harry îl văzu pe Yaxley întorcând capul şi citi o licărire de 
adevăr pe chipul său aspru. 

— Hai! îi strigă Harry Hermionei, o apucă de mână şi 
săriră împreună în şemineu, în timp ce blestemul lui Yaxley 
zbură peste capul lui Harry. 

Se învârtiră pentru câteva secunde înainte de a ţâşni într- 
o cabină, dintr-un WC. Harry deschise uşa la perete şi îl 
văzu pe Ron, care stătea lângă chiuvete, luptându-se în 
continuare cu doamna Cattermole. 

— Reg, nu înţeleg... 

— Daţi-mi drumul, nu sunt soţul dumneavoastră, trebuie 
să vă duceţi acasă! 

Se auzi un zgomot dintr-o cabină din spatele lor. Harry se 
uită în jur - tocmai apăruse Yaxley. 

— Să mergem! strigă Harry. 

O apucă pe Hermione de o mână şi pe Ron de braţ şi se 
învârtiră pe loc. 

Fură înghiţiţi de întuneric şi se simţiră striviţi, dar ceva nu 
era în ordine... mâna Hermionei părea să alunece din 
strânsoare. 

Se întreba dacă avea să se sufoce; nu putea nici să respire 
şi nici să vadă, iar singurele lucruri solide din lume erau 


braţul lui Ron şi degetele Hermionei, care alunecau încet- 
încet... 

Şi atunci văzu uşa de la numărul doisprezece, Casa 
Cumplită, cu inelul în formă de şarpe, dar înainte să poată 
trage aer în piept, se auzi un strigăt şi o străfulgerare de 
lumină mov, mâna Hermionei îl strânse brusc şi totul fu 
înghiţit din nou de întuneric. 

Capitolul XIV. 

Hoţul. 

Când deschise ochii, Harry fu orbit de lumini aurii şi 
verzui. Nu avea idee ce se întâmplase, tot ce ştia era că 
stătea întins pe frunze şi rămurele. Chinuindu-se să tragă 
aer în plămânii pe care îl simţea aplatizaţi, clipi şi îşi dădu 
seama că lumina puternică era de la soarele care strălucea 
printre frunzele copacilor, foarte sus. Apoi, ceva se mişcă 
aproape de faţa lui. Se ridică în mâini şi în genunchi, 
pregătit să se confrunte cu o fiinţă mică şi feroce, dar 
descoperi că era vorba despre piciorul lui Ron. Uitându-se 
în jur, Harry văzu că el, Ron şi Hermione erau pe pământ 
într-o pădure, în aparenţă singuri. 

Primul lucru care îi trecu prin minte lui Harry fu Pădurea 
Interzisă şi, pentru o clipă, chiar dacă ştia cât de nesăbuit şi 
periculos ar fi fost să Apară pe domeniul de la Hogwarts, 
inima i se umplu la gândul că ar fi putut să se strecoare 
printre copaci, până la coliba lui Hagrid. Cu toate acestea, 
în puţinul timp cât îi luă lui Ron să scoată un mormăit 
răguşit şi lui Harry să înceapă să se târască spre el, îşi dădu 
seama că nu erau în Pădurea Interzisă: copacii păreau mai 
tineri, erau la mai mare distanţă unii de alţii, iar pământul 
era mai liber. 

O găsi pe Hermione, stând şi ea tot în mâini şi în genunchi, 
lângă capul lui Ron. În clipa în care ochii i se opriră asupra 
lui Ron, Harry uită de orice alte griji. Acesta avea toată 
partea stângă a capului plină de sânge şi chipul alb-cenuşiu 
făcea un contrast puternic cu pământul acoperit de frunze. 
Efectele Polipoţiunii începeau să se risipească: înfăţişarea 


lui Ron era un amestec între el însuşi şi Cattermole, părul îi 
devenea din ce în ce mai roşu, pe măsură ce chipul îi 
devenea chiar şi mai palid. 

— Ce-a păţit? 

— S-a Secţionat, spuse Hermione, lucrând cu degetele în 
dreptul mânecii lui Ron, acolo unde sângele era cel mai 
abundent şi mai întunecat. 

Harry privi, îngrozit, cum Hermione îi sfâşie cămaşa lui 
Ron. Întotdeauna i se păruse că Secţionarea era ceva 
amuzant, dar acum... stomacul i se strânse în mod neplăcut, 
în timp ce Hermione dezgoli antebraţul lui Ron, de unde 
lipsea o bucată mare de carne, în loc rămânând o gaură 
curată, care părea făcută cu cuțitul. 

— Harry, repede, în geanta mea e o sticluţă cu o etichetă 
pe care scrie „Esenţă de frăsinel”... 

— În geantă... da... 

Harry fugi unde aterizase Hermione, înşfacă gentuţa cu 
perluţe şi îşi vâri mâna înăuntru. Imediat, în dreptul mâinii 
lui începură să apară diverse obiecte - simţi cotoare de 
cărţi îmbrăcate în piele, mâneci din pulovere de lână, tocuri 
de pantofi. 

— Repede! 

Înşfacă bagheta de pe jos şi o îndreptă spre interiorul 
genţii magice. 

— Accio frăsinel! 

O sticluţă maronie ţâşni din gentuţă - el o prinse şi se 
întoarse repede la Hermione şi la Ron, care avea ochii 
întredeschişi, printre gene văzându-i-se doar albul 
acestora. 

— A leşinat, spuse Hermione, care era şi ea destul de 
palidă. Nu mai arăta ca Mafalda, deşi avea încă părul 
cărunt pe alocuri. Harry, deschide-o tu, îmi tremură mâinile. 

Harry smulse dopul sticluţei, iar Hermione o luă şi turnă 
trei picături de licoare peste rana sângerândă. Se ridică un 
fum verzui şi, după ce se risipi, Harry văzu că sângerarea 
încetase. 


Rana arăta ca şi când ar fi fost făcută cu câteva zile în 
urmă - mai adineauri carne vie, locul fusese acoperit acum 
cu piele nouă. 

— Oau! făcu Harry. 

— Nu îndrăznesc să fac altceva, zise Hermione şovăitoare. 
Există vrăji care l-ar vindeca pe deplin, dar nu am curajul să 
le arunc asupra lui pentru că aş putea greşi şi să îi 
înrăutăţesc situaţia... a pierdut deja foarte mult sânge. 

— Cum s-a rănit? Adică - Harry clătină din cap, încercând 
să îşi limpezească gândurile, pentru a înţelege ce se 
întâmplase - de ce suntem aici? Nu era vorba să ne 
întoarcem la Casa Cumplită? 

Hermione trase aer în piept. Părea să fie gata să 
izbucnească în plâns. 

— Harry, nu cred că ne vom mai putea întoarce acolo 
vreodată. 

— Cum ad...? 

— Când am Dispărut, m-a prins Yaxley şi nu am putut să 
scap de el. Era prea puternic şi încă mă mai ţinea când am 
ajuns la Casa Cumplită şi cred că trebuie să fi văzut uşa şi 
să se fi gândit că ne opream acolo, aşa că mi-a dat un pic 
drumul şi am reuşit să scap de el şi v-am adus aici! 

— Dar atunci, unde e? Stai aşa... doar nu vrei să spui că 
este la Casa Cumplită... Doar nu poate să intre acolo... 

Hermione încuviinţă din cap şi ochii îi sclipeau plini de 
lacrimi. 

— Ba da, Harry, cred că poate. L-am obligat să îmi dea 
drumul cu un blestem de desprindere, dar îl adusesem deja 
în zona protejată de Vraja Fidelius. De vreme ce a murit 
Dumbledore, noi suntem Păstrători ai Secretului, aşa că i- 
am divulgat secretul, nu? 

Nu avea sens să se prefacă, Harry era convins că 
Hermione avea dreptate. Era o mare lovitură. Dacă Yaxley 
putea acum să intre în casă, nu mai aveau cum să se 
întoarcă acolo. Chiar atunci, putea să aducă acolo alţi 
Devoratori ai Morţii, prin Apariție. Cu toate că era sumbră 


şi deprimantă, casa aceea fusese singurul lor refugiu, chiar 
un fel de cămin, de când Kreacher devenise mult mai fericit 
şi mai prietenos. Cu o urmă de regret care nu avea nici o 
legătură cu mâncarea, Harry şi-l imagină pe spiriduşul de 
casă pregătind plăcinta cu carne şi rinichi pe care Harry, 
Ron şi Hermione nu aveau să o mănânce niciodată. 

— Harry, iartă-mă, îmi pare atât de rău! 

— Fii serioasă, n-a fost vina ta! Dacă e cineva de vină, eu 
sunt acela... 

Harry băgă mâna în buzunar şi scoase ochiul lui Ochi- 
Nebun. 

Hermione tresări, îngrozită. 

— Umbridge îl pusese în uşa de la biroul ei, ca să-şi 
spioneze angajaţii. N-am putut să-l las acolo... dar aşa şi-au 
dat seama că erau intruşi. 

Înainte ca Hermione să poată răspunde, Ron gemu şi 
deschise ochii. Era încă cenuşiu şi chipul îi lucea de 
transpiraţie. 

— Cum te simţi? şopti Hermione. 

— Groaznic, răspunse Ron răguşit, strâmbându-se în timp 
ce îşi pipăia braţul rănit. Unde suntem? 

— În pădurea unde s-a ţinut Cupa de Vâjthaţ, spuse 
Hermione. Am vrut să fim într-un spaţiu închis, la adăpost, 
şi acesta a fost... 

— Primul loc care ţi-a trecut prin minte, încheie Harry în 
locul ei, uitându-se în jur, la poieniţa aparent pustie. 

Nu putu să nu îşi aducă aminte de ce se întâmplase ultima 
dată când Apăruseră în primul loc la care se gândise 
Hermione, cum Devoratorii Morţii îi găsiseră cu doar câteva 
minute mai târziu. Oare fusese din cauza Legilimanţiei? 
Oare Cap-de-Mort şi călăii săi ştiau şi de data aceasta unde 
îi dusese Hermione? 

— Nu credeţi că ar trebui să mergem în continuare? îl 
întrebă Ron pe Harry şi acesta îşi dădu seama, după 
expresia prietenului său, că şi el se gândea la acelaşi lucru. 

— Nu ştiu. 


Ron părea încă palid şi transpirat. Nu încercase deloc să 
se ridice, era prea slăbit pentru a o face. Ideea mutării lui 
Ron i se păru îngrijorătoare. 

— Hai să rămânem aici pentru moment, zise Harry. 

Simţindu-se uşurată, Hermione sări în picioare. 

— Unde te duci? întrebă Ron. 

— Dacă rămânem, ar trebui să aruncăm nişte farmece în 
jurul locului, răspunse ea. 

Îşi ridică bagheta şi începu să se plimbe, formând un cerc 
larg în jurul lui Harry şi Ron şi murmurând în acelaşi timp 
incantaţii. Harry văzu mici schimbări în văzduh: era ca şi 
când Hermione ar fi aruncat o masă de aer cald peste 
poieniţa lor. 

— Salvio Hexia... Protego Totalum... Repello Incuiatum... 
Muffliato... Poţi să scoţi cortul, Harry... 

— Cortul? 

— Din geantă! 

— Din... bineînţeles, se conformă Harry. 

De data aceasta, nu se obosi să scotocească prin gentuţă, 
ci folosi din nou o Vrajă de Chemare. Cortul ieşi ca o masă 
neuniformă de pânză, sfori şi stâlpi. 

Harry îl recunoscu - în parte din pricina mirosului de pisici 
- ca fiind acelaşi cort în care dormiseră în noaptea Cupei 
Mondiale de Vâjthaţ. 

— Nu era al individului aceluia, Perkins, de la minister? 
întrebă el, începând să descurce piroanele. 

— Se pare că nu l-a mai vrut înapoi, suferă de lumbago, 
spuse Hermione, care făcea acum nişte opturi complicate 
cu bagheta, aşa că tatăl lui Ron mi-a dat voie să îl 
împrumut. Erecto! adăugă ea, îndreptându-şi bagheta către 
mormanul de pânză, care se ridică printr-o mişcare fluidă şi 
acum stătea drept pe pământ în faţa lui Harry, din mâinile 
căruia sări dintr-odată un ţăruş, care se înfipse cu o 
bufnitură finală în capătul unui ochi de frânghie. Cave 
Inimicum, încheie Hermione, fluturând bagheta spre cer. E 


tot ce pot să fac. Cel puţin, vom şti dacă vin, nu pot garanta 
că nu va putea pătrunde Cap... 

— Nu îi spune numele! o întrerupse Ron pe un ton aspru. 

Harry şi Hermione se uitară unul la celălalt. 

— Îmi pare rău, spuse Ron, gemând puţin în timp ce se 
ridică să se uite la ei, dar am senzaţia că e ca un...caun 
blestem sau ceva de genul acesta. Nu putem să-i spunem 
Ştim-Noi-Cine, vă rog? 

— Dumbledore spunea că teama de a rosti un nume... 
începu Harry. 

— Prietene, în caz că nu ai observat, faptul că i-a spus pe 
nume Ştim-Noi-Cui nu l-a prea ajutat pe Dumbledore până 
la urmă! se răsti Ron. Hai... hai să fim un pic respectuoşi cu 
Ştim-Noi-Cine, bine? 

— Respectuoşi? repetă Harry, dar Hermione îl avertiză din 
priviri. Se părea că nu avea voie să se certe cu Ron cât timp 
acesta era atât de slăbit. 

Harry şi Hermione îl luară pe Ron, jumătate cărându-l, 
jumătate târându-l prin intrarea în cort. Interiorul era exact 
aşa cum şi-l amintea Harry: un mic apartament, echipat cu 
baie şi o bucătărie micuță. Dădu la o parte un fotoliu vechi 
şi îl aşeză încet pe Ron pe partea de jos a unui pat 
suprapus. Deşi scurt, drumul până acolo îl făcuse pe Ron să 
fie şi mai palid şi, după ce îl întinseră pe saltea, acesta 
închise ochii din nou şi nu mai vorbi pentru o vreme. 

— Fac nişte ceai, spuse Hermione pe nerăsuflate, scoțând 
un ceainic şi căni din fundul gentuţei ei şi îndreptându-se 
spre bucătărie. 

Băutura caldă i se păru lui Harry la fel de bine-venită cum 
fusese whiskyul-foc în seara morţii lui Ochi-Nebun Moody - 
îi alunga cât de cât teama care i se înstăpânise în suflet. 
După câteva minute, Ron rupse tăcerea: 

— Ce credeţi că s-a întâmplat cu soţii Cattermole? 

— Cu puţin noroc, trebuie să fi scăpat, spuse Hermione, 
ţinându-şi strâns cana cu ceai, pentru a se linişti. Atâta timp 
cât domnul Cattermole nu s-a pierdut cu firea, probabil că a 


plecat cu doamna Cattermole prin Apariție îngemănată şi 
chiar acum trebuie să fugă din ţară împreună cu copiii lor. 
Asta i-a spus Harry să facă. 

— Drăcia dracului... sper să fi scăpat, zise Ron, lăsându-se 
pe spate, pe perne. 

Se părea că ceaiul îi făcea bine, nu mai arăta atât de palid. 

— Însă am avut impresia că Reg Cattermole nu era tocmai 
isteţ, după felul în care îmi vorbea lumea când mă dădeam 
drept el. Doamne, sper să fi reuşit să scape... dacă ajung 
amândoi în Azkaban din cauza noastră... 

Harry se uită la Hermione şi întrebarea pe care voia să i-o 
pună - dacă faptul că doamna Cattermole nu avea baghetă 
ar fi putut să o împiedice să Apară odată cu soţul ei - 
rămase nerostită. Hermione îl privea pe Ron frământându- 
se pentru soarta familiei Cattermole, iar expresia ei era atât 
de tandră, încât Harry se simţi aproape ca şi când ar fi 
surprins-o sărutându-l. 

— Deci îl ai? o întrebă Harry, pentru a-i aduce cumva 
aminte că era şi el acolo. 

— Ce - ce să am? spuse ea, tresărind un pic. 

— Oare pentru ce am trecut noi prin toate astea? 
Medalionul! Unde e medalionul? 

— L-aţi luat! strigă Ron, ridicându-se un pic mai sus pe 
perne. Nimeni nu-mi spune nimic! Al naibii să fiu eu, puteaţi 
să-mi spuneţi şi mie ceva! 

— Păi... încercam să scăpăm cu viaţă de Devoratorii 
Morţii, nu-i aşa? spuse Hermione. Poftim. 

Scoase medalionul din buzunarul robei şi i-l dădu lui Ron. 
Era de mărimea unui ou de găină. Litera „S” era încrustată 
cu multe pietricele verzi, scânteind palid în lumina difuză 
care pătrundea prin acoperişul de pânză al cortului. 

— Nu există posibilitatea să-l fi distrus cineva de când l-a 
avut Kreacher, nu? întrebă Ron plin de speranţă. Adică, 
suntem siguri că este un Horcrux? 

— Cred că da, spuse Hermione, luându-l înapoi de la el şi 
cercetându-l cu atenţie. Ar exista vreo urmă pe el dacă ar fi 


fost distrus prin magie. 

I-l dădu lui Harry, care îl întoarse pe-o parte şi pe alta. 
Obiectul arăta în stare perfectă, neatins. Îşi aduse aminte 
de rămăşiţele sfâşiate ale jurnalului şi cum crăpase în două 
piatra inelului-Horcrux când o distrusese Dumbledore. 

— Presupun că are dreptate Kreacher, spuse Harry. O să 
trebuiască să găsim un mod să îl deschidem înainte de a-l 
putea distruge. 

Şi-n timp ce vorbea, Harry îşi dădu seama dintr-odată ce 
anume ţinea în mână, ce trăia în spatele uşiţelor din aur. În 
ciuda tuturor eforturilor pe care le făcuseră ca să îl 
găsească, simţi o dorinţă arzătoare de a arunca medalionul 
cât colo. Stăpânindu-se din nou, încercă să-l desfacă, apoi 
încercă vraja pe care o folosise Hermione pentru a deschide 
uşa de la camera lui Regulus. Niciuna dintre metode nu 
funcţiona. Le dădu medalionul înapoi lui Ron şi Hermionei, 
fiecare străduindu-se la rândul lui, dar fără nici un succes. 

— Dar îl simţiţi? întrebă Ron încet, în timp ce-l ţinea strâns 
în pumn. 

— Cum adică? 

Ron îi dădu Horcruxul lui Harry. Câteva clipe mai târziu, 
Harry înţelese la ce se referea Ron. Oare ce simţea era 
propriul lui sânge pulsându-i în vene sau ceva care vibra în 
interiorul medalionului, ca o mică inimă din metal? 

— Ce o să facem cu el? întrebă Hermione. 

— O să-l ţinem la loc sigur, până vom afla cum să-l 
distrugem, răspunse Harry şi, deşi nu voia să o facă, îşi 
atârnă lanţul la gât, ascunzând medalionul în interiorul 
robei, alături de punguţa pe care o primise de la Hagrid. 
Cred că ar trebui să stăm de pază pe rând în faţa cortului, 
adăugă el spre Hermione, ridicându-se şi întinzându-se în 
acelaşi timp. Şi o să trebuiască să ne gândim şi la mâncare. 
Tu rămâi aici, spuse el cu fermitate, când Ron încercă să se 
ridice în capul oaselor şi se înverzi deodată la faţă. 

Cu Tradarul pe care Hermione i-l dăduse lui Harry cadou 
de ziua lui aşezat cu grijă pe masa din cort, cei doi îşi 


petrecură restul zilei împărţindu-şi între ei rolul de 
santinelă. Tradarul rămase totuşi tăcut şi nemişcat toată 
ziua şi, fie datorită vrăjilor protectoare menite să ţină 
departe Încuiaţii, pe care Hermione le aruncase în jurul lor, 
fie pentru că rareori treceau oameni pe acolo, peticul lor de 
pădure rămase pustiu, liniştea fiindu-i deranjată doar de 
câteva păsări şi veveriţe. Seara nu aduse nici o schimbare. 
Harry îşi aprinse bagheta când o înlocui pe Hermione la ora 
zece şi se uită în jur. Totul era învăluit în întuneric; nu văzu 
nimic altceva decât liliecii care zburau în înalturi, săgetând 
dintr-o parte în alta peste singura porţiune de cer înstelat 
vizibilă din poieniţa lor izolată. 

Acum îi era foame şi se simţea puţin ameţit. Hermione nu 
împachetase nimic de mâncare în gentuţa ei fermecată, 
presupunând că aveau să se întoarcă la Casa Cumplită în 
aceeaşi seară. Nu putuseră să facă rost de nimic în afară de 
nişte ciuperci sălbatice culese de Hermione de lângă 
copacii din apropiere, pe care le fierseseră într-o 
crăticioară de voiaj. După ce luase câteva îmbucături, Ron 
dădu la o parte porţia sa, căci simţea cum i se face greață, 
iar Harry continuă să mănânce doar pentru a nu o face pe 
Hermione să se simtă prost. 

Tăcerea din jur fu spartă de nişte foşnete ciudate, 
semănând cu rămurelele strivite. Harry se gândi că era 
vorba de animale, mai degrabă decât de oameni, însă ţinu 
bagheta strâns, la îndemână. Avea o senzaţie ciudată în 
stomac, o nelinişte, amplificată şi de gustul ciupercilor ca de 
cauciuc. 

Crezuse că va fi încântat peste măsură dacă reuşeau să 
fure înapoi Horcruxul, dar nu era aşa. 'Iot ce simţea, în 
momentele în care ochii încercau să răzbată prin 
întunericul luminat doar în mică parte de bagheta lui, era 
îngrijorare în ce privea viitorul. Era ca şi când s-ar fi 
apropiat în grabă de momentul acesta timp de săptămâni, 
luni, poate chiar ani întregi, dar acum se oprise brusc, 
nemaiavând unde să înainteze. 


Mai erau undeva şi alte Horcruxuri, dar nu avea nici cea 
mai mică idee unde. Nici măcar nu ştia ce erau toate. În 
vremea aceasta, se afla în mare dificultate să-şi dea seama 
cum să-l distrugă pe singurul pe care îl găsiseră, acela care 
îi stătea lipit de piept. În mod straniu, nu împrumutase 
căldura trupului său, ci îl simţea atât de rece pe piept, de 
parcă tocmai ar fi fost scos din apă rece ca gheaţa. Din când 
în când, Harry credea sau poate îşi imagina că simţea mici 
bătăi de inimă ticăind neregulat, alături de ale sale. 

Cum stătea acolo, în întuneric, fu cuprins de o mulţime de 
presimţiri rele: încercă să le ţină piept, să le îndepărteze, 
dar acestea nu-i dădeau pace şi gata. Şi nici nu poate trăi, 
în timp ce altul supravieţuieşte. Ron şi Hermione, care 
acum vorbeau încet în spatele lui, în cort, puteau să plece 
dacă voiau - el nu putea. Şi în timp ce stătea acolo, 
încercând să-şi învingă propria teamă şi epuizare, lui Harry 
i se părea că Horcruxul de pe pieptul său ticăia, anunţându- 
| cât timp mai are de trăit... Ce idee tâmpită, îşi spuse el, nu 
te mai gândi la asta... 

Începuse să îl usture din nou cicatricea. Se temea că din 
cauza lui se întâmpla, pentru că avea gândurile acelea, şi 
încercă să şi le direcţioneze în altă parte. Se gândi la bietul 
Kreacher, care îl aşteptase să se întoarcă acasă şi se trezise 
cu Yaxley în locul lor. Oare spiriduşul avea să păstreze 
tăcerea sau avea să le spună Devoratorilor Morţii tot ce 
ştia? Harry voia să creadă că acesta îşi schimbase 
sentimentele faţă de el în ultima lună, că acum avea să fie 
loial, dar cine ştia ce s-ar fi putut întâmpla? Dacă 
Devoratorii Morţii îl torturau? Lui Harry îi apărură în minte 
imagini groaznice şi încercă să le îndepărteze şi pe ele, 
pentru că nu avea ce să facă pentru spiriduş. El şi 
Hermione hotărâseră deja să nu îl cheme - dacă ar fi 
Apărut şi cineva de la minister odată cu el? Nu puteau să se 
bazeze pe faptul că Apariţia spiriduşilor nu avea acelaşi 
defect ca şi cea care îl adusese pe Yaxley la Casa Cumplită, 
ţinându-se de marginea mânecii Hermionei. 


Cicatricea începuse să-l ardă. Se gândi că erau multe 
lucruri pe care nu le ştia: Lupin avusese dreptate când le 
vorbise despre vrăji pe care nu le întâlniseră sau nu şi le 
imaginaseră. De ce nu îi explicase Dumbledore mai multe? 
Oare se gândise că mai avea timp, că va mai trăi încă mulţi 
ani, poate secole, la fel ca şi prietenul său, Nicolas Flamel? 
Dacă fusese aşa, se înşelase... Plesneală avusese grijă să nu 
se întâmple astfel... Plesneală, şarpele adormit, care 
atacase în vârful Turnului... 

Şi Dumbledore căzuse... căzuse... 

— Dă-mi-o, Gregorovitch. 

Vocea lui Harry era stridentă, clară şi glacială: ţinea 
bagheta în faţa lui, cu o mână albă, cu degete lungi. 
Bărbatul spre care arăta era suspendat cu capul în jos, fără 
frânghii, atârna acolo, imobilizat în mod straniu şi invizibil, 
cu mâinile şi picioarele legate, având o expresie îngrozită 
pe chipul aflat la acelaşi nivel cu al lui Harry şi fiind 
îmbujorat din cauza sângelui care i se urcase la cap. Avea 
părul alb ca laptele şi barba deasă şi stufoasă: un Moş 
Crăciun atârnat cu capul în jos. 

— Nu o am, nu o mai am! Cu mulţi ani în urmă, mi-a fost 
furată! 

— Nu îl minţi pe Lordul Cap-de-Mort, Gregorovitch. El 
ştie... ştie întotdeauna. 

Pupilele omului suspendat erau mărite, dilatate de frică şi 
păreau să devină din ce în ce mai mari, până când 
întunericul din ele îl înghiţi pe Harry cu totul. 

Acum, Harry era Gregorovitch, scund şi îndesat, grăbindu- 
se de-a lungul unui coridor întunecat şi ţinând un felinar 
ridicat. Gregorovitch dădu buzna în camera de la capătul 
holului şi felinarul său revelă un fel de atelier; în marea de 
lumină sclipiră bucăţi de rumeguş şi aur, iar pe pervaz era 
cocoţat, ca o pasăre uriaşă, un tânăr cu părul auriu. În 
fracțiunea de secundă cât fu luminat de felinar, Harry citi 
încântarea pe chipul său frumos, apoi intrusul aruncă din 


baghetă o Vrajă de împietrire şi sări grațios pe spate, 
lăsând în urmă un hohot răguşit. 

Şi Harry se întorcea acum în grabă din interiorul acelor 
pupile adânci ca nişte tuneluri, iar chipul lui Gregorovitch 
era pătruns de groază. 

— Cine a fost hoţul, Gregorovitch? se auzi vocea stridentă 
şi glacială. 

— Nu ştiu, nu am ştiut niciodată, un tânăr. Nu... te rog... 
TE ROG! Un țipăt prelung şi apoi o străfulgerare de lumină 
verde... 

— Harry! 

Deschise ochii; gâfâia, iar fruntea îi zvâcnea. Leşinase 
lângă cort, alunecând într-o parte, iar acum zăcea întins pe 
pământ. Se uită în sus la Hermione - părul ei stufos 
acoperise micuța porţiune de cer care se vedea printre 
crengile dese de deasupra lor. 

— Am visat, spuse el, ridicându-se repede şi încercând s-o 
îmbuneze pe Hermione cu o privire nevinovată. Cred că am 
aţipit, iartă-mă. 

— Ştiu că a fost cicatricea! îmi dau seama după expresia 
de pe faţa ta! Ie uitai prin ochii lui Cap... 

— Nu-i spune numele! se auzi vocea furioasă a lui Ron, din 
fundul cortului. 

— Bine! se răsti Hermione. Atunci, prin ochii Ştim-Noi-Cui! 

— Nu am vrut să se întâmple! spuse Harry. A fost un vis! 
Tu poţi să controlezi ce visezi, Hermione? 

— Dacă ai fi învăţat cum să foloseşti Occlumanţia... 

Dar Harry nu avea de gând să se lase certat, voia să 
discute despre ce văzuse. 

— L-a găsit pe Gregorovitch, Hermione, şi cred că l-a 
omorât, dar înainte să îl omoare, i-a citit gândurile şi am 
văzut... 

— Cred că ar fi mai bine să continui eu cu paza, dacă eşti 
atât de obosit, încât ai adormit, spuse Hermione cu răceală. 

— Dar pot s-o duc la bun sfârşit! 


— Nu, e evident că eşti extenuat. Du-te şi culcă-te. 
Hermione se aşeză cu încăpățânare în dreptul intrării. 
Furios, dar dorind să evite o ceartă, Harry intră în cort. 

Chipul palid al lui Ron se iţea din patul de jos. Harry se 
căţără în cel de deasupra, se întinse şi se uită în sus, la 
acoperişul de pânză. După câteva clipe, Ron începu să 
vorbească foarte încet, ca să nu-l audă Hermione, care 
stătea ghemuită la intrare. 

— Ce face Ştim-Noi-Cine? 

Harry închise ochii strâns, străduindu-se să îşi amintească 
fiecare detaliu, apoi şopti: 

— L-a găsit pe Gregorovitch. L-a legat, îl tortura. 

— Dar cum poate să-i facă Gregorovitch o nouă baghetă, 
dacă îl ţine legat? 

— Habar n-am... e ciudat, nu-i aşa? 

Harry închise ochii, derulându-şi în minte tot ce văzuse şi 
auzise. Cu cât îşi amintea mai multe, cu atât păreau mai 
lipsite de sens. Cap-de-Mort nu spusese nimic de bagheta 
lui Harry, nimic despre miezurile gemene, nimic despre 
dorinţa ca Gregorovitch să îi facă o nouă baghetă mai 
puternică, s-o învingă pe cea a lui Harry. 

— Voia ceva de la Gregorovitch, zise Harry, ţinându-şi ochii 
închişi în continuare. I-a cerut să i-o dea, dar Gregorovitch 
a spus că îi fusese furată... şi apoi... apoi... 

Îşi aminti mai departe cum el, sub înfăţişarea lui Cap-de- 
Mort, călătorise parcă prin ochii lui Gregorovitch, în 
amintirile lui... 

— I-a citit gândurile lui Gregorovitch şi am văzut cum un 
tip tânăr, cocoţat pe un pervaz, a aruncat un blestem spre 
Gregorovitch şi a Dispărut apoi într-o clipită. A furat-o, a 
furat ceea ce caută Ştii-lu-Cine. Şi... cred că l-am mai văzut 
undeva... 

Harry îşi dorea să poată revedea pentru o clipă chipul 
zâmbitor al băiatului. Furtul părea să se fi petrecut cu mulţi 
ani în urmă, conform spuselor lui Gregorovitch. De ce îi era 
atât de cunoscut tânărul hoţ? 


În cort, zgomotele pădurii străbăteau estompat; tot ce 
auzea Harry era respiraţia lui Ron, care, după o vreme, 
şopti: 

— N-ai văzut ce ţinea în mână hoţul? 

— Nu... trebuie să fi fost ceva mic. 

— Harry... 

Ron îşi schimbă poziţia şi suportul patului scârţâi. 

— Harry, doar nu crezi că Ştim-Noi-Cine caută un alt 
obiect pe care să îl transforme în Horcrux? 

— Nu ştiu, spuse Harry încet. Poate că da. Dar nu ar fi 
periculos pentru el să mai facă unul? Nu zicea Hermione că 
şi aşa şi-a împins sufletul la limită? 

— Da, dar poate că el nu ştie asta. 

— Da... poate, spuse Harry. 

Fusese sigur că ceea ce căuta Cap-de-Mort era o 
modalitate de a rezolva problema miezurilor gemene, sigur 
că dorea o soluţie de la bătrânul creator de baghete... şi 
totuşi îl omorâse, în aparenţă fără să îi pună nici măcar o 
singură întrebare despre baghete. 

Ce căuta Cap-de-Mort? De ce, când avea Ministerul Magiei 
şi lumea vrăjitorească la picioare, era departe, hotărât să 
găsească un obiect care îi aparținuse cândva lui 
Gregorovitch şi care îi fusese furat de un hoţ neidentificat? 

Harry încă avea în faţa ochilor chipul hoţului blond - era 
vesel, sălbatic, având aerul şmecheresc şi triumfător pe 
care îl aveau Fred şi George. Zburase de pe pervaz ca o 
pasăre şi Harry îl mai văzuse înainte, dar nu îşi putea aminti 
unde. 

Dacă Gregorovitch murise, hoţul cu chip vesel era acum în 
pericol şi asupra lui se opriră gândurile lui Harry când 
sforăitul lui Ron începu să se audă din patul de dedesubt şi 
el însuşi alunecă încă o dată în visare. 

Capitolul XV. 

Răzbunarea goblinului. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, înainte ca ceilalţi doi să se fi 
trezit, Harry plecă din cort, în căutarea celui mai bătrân, 


noduros şi viguros copac pe care l-ar fi putut găsi în 
pădurea în care se aflau, îngropă ochiul lui Ochi-Nebun 
Moody la umbra lui şi marcă locul sculptând cu bagheta o 
cruce micuță în scoarță. Nu era ceva nemaipomenit, dar 
Harry simţi că Ochi-Nebun ar fi preferat de o mie de ori 
varianta aceasta, în schimbul uşii lui Dolores Umbridge. 
Apoi se întoarse în cort, să aştepte să se trezească ceilalţi şi 
să discute ce aveau să facă mai departe. 

Harry şi Hermione fură de părere că nu era bine să 
rămână prea mult timp într-un loc şi Ron fu de acord, cu 
condiţia ca următorul drum pe care aveau să îl facă să îi 
poarte undeva cât mai aproape de un sendviş cu costiţă 
afumată. Aşadar, Hermione ridică toate vrăjile pe care le 
aruncase în jurul poieniţei, în timp ce Harry şi Ron şterseră 
toate semnele şi urmele de pe pământ care ar fi putut 
sugera că îşi instalaseră cortul acolo. Apoi Dispărură la 
periferia unui târg micuţ. 

Odată ce cortul lor fu înălţat la adăpostul unui pâlc de 
arbori şi îl înconjurară cu noi vrăji protectoare, Harry plecă, 
acoperit de Pelerina Invizibilă, să caute ceva de-ale gurii. 
Însă lucrurile nu au mers chiar aşa cum plănuise. Abia 
intrase în oraş, când se lăsă un frig neobişnuit şi o ceaţă 
deasă, iar cerul se întunecă brusc, făcându-l să rămână 
nemişcat. 

— Dar poţi să creezi un Patronus perfect! protestă Ron, 
când Harry se întoarse în cort cu mâna goală, cu respiraţia 
tăiată şi rostind un singur cuvânt: „Dementori”. 

— N-am putut... să creez un Patronus, gâfâi el, apăsându- 
se într-un loc dureros de sub coastă. N-a... apărut! 

Expresiile lor de consternare şi dezamăgire îl făcură pe 
Harry să se ruşineze. Fusese o experienţă îngrozitoare, să-i 
vadă pe Dementori în depărtare, zburând prin ceaţă, şi să 
îşi dea seama, în timp ce aerul rece îi îneca plămânii, iar 
strigăte îndepărtate îi răsunau în urechi, că nu avea cum să 
se apere. Harry fusese nevoit să facă mari eforturi de voinţă 
pentru a fugi de acolo, lăsându-i pe dementorii orbi să 


plutească printre Încuiați, care, deşi nu îi vedeau, aveau să 
simtă cu siguranţă disperarea pe care o emanau, oriunde s- 
ar fi dus. 

— Deci tot n-avem nimic de mâncare. 

— Taci, Ron! se răsti Hermione. Harry, ce s-a întâmplat? 
De ce crezi că nu ai reuşit să creezi Patronusul? Ieri te-ai 
descurcat perfect! 

— Nu ştiu. 

Se lăsă în jos, în unul din fotoliile vechi ale lui Perkins, 
simțindu-se din ce în ce mai umilit. Se temea că problema 
venea dinăuntrul lui. Ziua de ieri părea să fi fost cu mult 
timp în urmă; se simţea ca şi când ar fi avut din nou 
treisprezece ani, când fusese singurul care leşinase în 
Expresul de Hogwarts. 

Ron lovi cu piciorul în scaun. 

— Ce?! se răsti el la Hermione. Sunt lihnit! 'Tot ce-am 
mâncat de când aproape era să-mi dau sufletul, sângerând, 
sunt doar nişte ciuperci amărâte. 

— Atunci, du-te tu şi treci de Dementori! spuse Harry 
nervos. 

— M-aş duce, dar am mâna bandajată, în caz că n-ai 
observat! 

— Ce bine s-a nimerit. 

— Ce vrei să spui cu... 

— Sigur că da! strigă Hermione, dându-şi o palmă peste 
frunte şi făcându-le semn amândurora să tacă. Harry, dă-mi 
medalionul! Hai, spuse ea nerăbdătoare, pocnind din 
degete atunci când acesta nu reacţionă. Dă-mi Horcruxul, 
Harry, îl ai încă la gât! Întinse mâinile şi Harry îşi scoase 
lanţul de aur peste cap. În clipa în care i se dezlipi de piele, 
se simţi eliberat şi neobişnuit de uşor. Nici măcar nu îşi 
dăduse seama că era rece sau că avea o greutate care îi 
apăsa pe stomac până când nu dispărură ambele senzaţii. 

— Te simţi mai bine? întrebă Hermione. 

— Da, mult mai bine! 


— Harry, spuse ea, lăsându-se pe vine în faţa lui şi vorbind 
pe tonul pe care Harry îl asocia cu vizitarea bolnavilor 
incurabili. Nu crezi că ai fost posedat, nu-i aşa. 

— Cum? Nu! spuse el pe un ton definitiv. [in minte tot ce 
am făcut de când îl port. Dacă aş fi fost posedat, aş avea 
lacune, nu? Ginny mi-a spus că erau momente când nu îşi 
mai amintea nimic. 

— Hm... spuse Hermione, uitându-se în jos, la medalionul 
greu. Ei bine, poate ar trebui să nu îl mai purtăm. Putem să- 
| ţinem în cort. 

— Nu o să lăsăm Horcruxul pe unde s-o nimeri, declară 
Harry cu fermitate. Dacă îl pierdem, dacă îl fură cineva... 

— Of, bine, bine, zise Hermione şi şi-l puse la gât, 
ascunzându-l sub bluză. Dar o să-l purtăm cu rândul, ca să 
nu mai rămână prea mult la cineva. 

— Grozav, spuse Ron iritat. Şi acum, că am lămurit-o cu 
asta, putem să mergem să luăm totuşi ceva de mâncare? 

— În ordine, dar vom căuta în altă parte, spuse Hermione, 
aruncându-i o privire lui Harry. Nu are sens să rămânem 
într-un loc în care se perindă Dementori. 

Până la urmă, înnoptară pe un câmp al unei ferme izolate, 
de unde reuşiră să facă rost de ouă şi pâine. 

— Nu e hoţie, nu? întrebă Hermione îngrijorată, în timp ce 
înfulecau pe nerăsuflate ouăle jumări, cu pâine prăjită. 
Adică dacă le-am lăsat nişte bani sub coteţul găinilor, nu? 

Ron îşi dădu ochii peste cap şi vorbi cu gura plină: 

— Ăr-mai-ni, i-faci plea multe gliji. tai liniştită! 

Într-adevăr, era mult mai uşor să stai liniştit cu stomacul 
plin, în noaptea aceea râseră şi dădură uitării cearta despre 
Dementori. Harry era vesel, aproape că îşi făcea speranţe 
când începu prima din cele trei străji de noapte. 

Aceasta era prima dată când descoperiseră că un om 
ghiftuit era un om binedispus, iar unul lihnit, certăreţ şi 
posomorât. Harry fu cel mai puţin surprins de acest fapt, 
pentru că existaseră perioade când aproape murise de 
foame la familia Dursley. Hermione suportase destul de bine 


nopţile când nu reuşiră să găsească decât nişte fructe de 
pădure şi biscuiţi vechi, enervându-se puţin mai repede 
decât de obicei şi având momente de tăcere mai apăsată. 
Ron, însă, fusese obişnuit întotdeauna cu trei mese 
delicioase pe zi, pregătite de mama lui sau de spiriduşii de 
casă de la Hogwarts, şi foamea îl făcea greu de suportat şi 
irascibil. Ori de câte ori lipsa mâncării coincidea cu rândul 
lui să poarte Horcruxul, Ron devenea de-a dreptul antipatic. 

— Şi acum, unde mergem? era refrenul său. 

El nu părea să aibă nici o idee, dar se aştepta ca Harry şi 
Hermione să inventeze planuri, în timp ce el stătea şi 
bombănea din cauza lipsei de mâncare. Drept urmare, 
Harry şi Hermione pierduseră multe ore încercând să 
decidă unde ar fi putut găsi celelalte Horcruxuri şi cum să îl 
distrugă pe cel pe care îl aveau deja; discuţiile dintre ei 
deveniseră din ce în ce mai repetitive, dat fiind că nu aveau 
informaţii noi. 

Pentru că Dumbledore îi spusese lui Harry că bănuia că 
Horcruxurile fuseseră ascunse în locuri importante pentru 
Cap-de-Mort, recitau ca într-un fel de litanie ciudată 
locurile în care ştiau că locuise sau se perindase Cap-de- 
Mort. Orfelinatul unde se născuse şi crescuse, Hogwarts, 
unde mersese la şcoală, magazinul lui Borgin şi Burke, 
unde lucrase după ce terminase studiile, apoi Albania, unde 
îşi petrecuse anii de exil - acestea stăteau la baza 
speculațiilor lor. 

— Da, hai în Albania. Cred că ne ajunge o după-amiază să 
căutăm prin toată ţara, spuse Ron sarcastic. 

— Nu are ce să fie acolo. Trebuie să fi făcut deja cinci 
Horcruxuri înainte să fie exilat şi Dumbledore era sigur că 
şarpele era al şaselea, spuse Hermione. Ştim că şarpele nu 
este în Albania, de obicei este cu Cap... 

— Nu te-am rugat să nu-i mai spui numele? 

— Bine! Şarpele este de obicei cu Ştim-Noi-Cine - 
mulţumit? 

— Nu în mod special. 


— Nu îmi imaginez că ar fi ascuns ceva la „Borgin şi 
Burke”, spuse Harry, care preciza acest lucru pentru a 
zecea oară, dar îl mai spuse încă o dată, pentru a rupe 
tăcerea jenantă. Borgin şi Burke erau experţi în obiecte 
întunecate, ar fi recunoscut imediat un Horcrux. 

Ron căscă ostentativ. Abţinându-se cu greu să nu arunce 
cu ceva în el, Harry insistă: 

— Tot cred că trebuie să fi ascuns ceva la Hogwarts. 

— Dar, Harry, Dumbledore l-ar fi găsit! oftă Hermione. 

Harry repetă argumentul pe care îl tot folosea în sprijinul 
teoriei sale: 

— Dumbledore a spus de faţă cu mine că nu şi-a imaginat 
niciodată că ar fi ştiut toate secretele şcolii. Vă spun, dacă 
vreun loc i fost important pentru Cap... 

— Hei! 

— ŞTIM-NOI-CINE - atunci! strigă Harry, pierzându-şi 
până la urmă cumpătul. Dacă vreun loc a fost important 
pentru Ştim-Noi-Cine, acesta a fost Hogwarts! 

— Fii serios! spuse Ron zeflemitor. Şcoala lui? 

— Da, şcoala lui! A fost primul lui cămin, primul loc care 
dovedea că era special, a însemnat totul pentru el şi chiar şi 
după ce a plecat... 

— Hei, vorbim în continuare de Ştim-Noi-Cine, da? Nu de 
tine? întrebă Ron. 

Trăgea de lanţul Horcruxului pe care îl purta pe piept, iar 
Harry simţi impulsul de a-l înşfăca şi de a-l strânge cu el de 
gât. 

— Ne-ai spus că Ştim-Noi-Cine i-a cerut lui Dumbledore să 
îi dea un post de profesor după ce a plecat, nu? întrebă 
Hermione. 

— Aşa este, spuse Harry. 

— Şi Dumbledore a crezut că nu voia să se întoarcă decât 
ca să încerce să găsească ceva, probabil un alt obiect care 
să-i fi aparţinut unuia dintre fondatori, pe care să-l 
transforme în Horcrux? 

— Da, încuviinţă Harry. 


— Dar nu a primit postul, nu-i aşa? întrebă Hermione mai 
departe. Aşa că nu a avut niciodată ocazia de a găsiun 
obiect al unuia dintre fondatori acolo şi de a-l ascunde în 
şcoală! 

— Fie, se dădu Harry bătut. Uitaţi de Hogwarts. 

În lipsă altor piste, merseră la Londra, ascunşi sub 
Pelerina Invizibilă, şi căutară orfelinatul unde crescuse Cap- 
de-Mort. Hermione se strecură într-o bibliotecă şi descoperi 
în registre că orfelinatul fusese demolat cu mulţi ani în 
urmă. Vizitară locul respectiv şi găsiră un bloc-turn, cu 
birouri. 

— Am putea să încercăm să săpăm la fundaţie, nu? sugeră 
Hermione, fără a fi tocmai convinsă. 

— Nu ar fi ascuns un Horcrux aici, spuse Harry. 

O ştiuse de la bun început: orfelinatul fusese locul de unde 
Cap-de-Mort îşi dorise cu tot dinadinsul să scape, nu ar fi 
ascuns niciodată o bucăţică din sufletul lui acolo. 
Dumbledore îi arătase lui Harry cum Cap-de-Mort dorise ca 
ascunzătorile lui să fie măreţe sau deosebite; partea 
aceasta cenuşie şi deprimantă a Londrei era complet opusă 
Şcolii Hogwarts, sau ministerului, sau unei clădiri ca 
Gringotts, banca vrâjitorilor, cu uşile sale din aur şi podelele 
din marmură. 

Cu toate că nu aveau idei noi, călătoriră în continuare pe 
la ţară - în fiecare seară fixau cortul în altă parte, din spirit 
de prevedere. În fiecare dimineaţă, aveau grijă să şteargă 
orice urmă a prezenţei lor acolo, plecând apoi în căutarea 
altui loc retras şi izolat, călătorind prin Apariție în şi mai 
multe păduri, în crevase întunecate din stânci, ţinuturi 
mlăştinoase întunecate, versanţi de munte acoperiţi cu 
drobi şi, o dată, într-un golfuleţ adăpostit, acoperit de 
pietriş. Cam la fiecare douăsprezece ore, îşi pasau 
Horcruxul unul altuia, ca într-un joc de copii îndărătnici, 
jucat cu încetinitorul, în care le era groază de momentul 
când avea să se oprească muzica, pentru că răsplata celui 
care rămânea cu obiectul era să petreacă douăsprezece ore 


de frică şi nelinişte şi mai intense decât de obicei. Pe Harry 
îl ustura în continuare cicatricea. Observă că cel mai des se 
întâmpla când purta Horcruxul. Câteodată, nu putea să-şi 
ascundă durerea. 

— Ce e? Ce ai văzut? întreba Ron, de fiecare dată când 
Harry se strâmba. 

— Un chip, bolborosea Harry. Acelaşi chip. Hoţul care 
furase ceva de la Gregorovitch. 

Şi Ron îi întorcea spatele, fără să facă nici un efort în a-şi 
disimula dezamăgirea. Harry ştia că Ron spera să audă 
veşti despre familia lui sau despre ceilalţi membri ai 
Ordinului Phoenix, dar Harry nu era o antenă parabolică; 
nu putea să vadă decât ce gândea Cap-de-Mort în 
momentul acela, nu capta tot ce îi trecea prin minte. Lordul 
întunecat părea să se gândească mereu la tânărul 
necunoscut cu chipul vesel şi Harry era convins că nici Cap- 
de-Mort nu ştia cum îl chema sau unde locuia. În vreme ce 
cicatricea continua să-l usture, iar băiatul blond şi vesel nu 
înceta să-i tot apară în minte, a învăţat să-şi ascundă orice 
sentiment de disconfort sau durere, pentru că ceilalţi doi nu 
făceau decât să se impacienteze în momentul în care 
pomenea de hoţ. Nu putea să îi învinuiască întru totul, când 
ei îşi doreau cu atâta disperare să găsească o pistă care să-i 
ducă la Horcruxuri. 

Cum zilele se transformau în săptămâni, Harry începu să 
suspecteze că Ron şi Hermione îl vorbeau pe la spate. De 
câteva ori se întrerupseră brusc când Harry intră în cort şi 
de două ori îi surprinse din întâmplare stând ceva mai 
încolo şi turuind cu capetele apropiate. În ambele ocazii 
amuţiseră când îşi dăduseră seama că Harry se apropia şi 
se grăbiră să pară ocupați cu strânsul lemnelor şi adusul 
apei. 

Harry nu putu să nu se întrebe dacă nu acceptaseră să 
vină cu el într-o călătorie care acum părea inutilă şi haotică 
doar pentru că trăiseră cu senzaţia că avea un plan secret, 
pe care la un moment dat îl va dezvălui. Ron nu făcea nici 


un efort să îşi ascundă proasta dispoziţie şi Harry începea 
să se teamă că şi Hermione era dezamăgită de modul 
nesatisfăcător în care îi călăuzea Harry. Era disperat şi 
încercă să se gândească la alte posibile ascunzători ale 
Horcruxurilor, dar singura care îi venea în minte era 
Hogwarts. Cum ceilalţi erau convinşi de imposibilitatea 
acestei variante, încetă s-o mai amintească. 

Toamna puse stăpânire pe câmpuri, iar ei tot pe la ţară 
hoinăreau: acum îşi fixau cortul pe grămezi de frunze 
căzute. Ceţuri fireşti se alăturară celor generate de 
Dementori; vântul şi ploaia deveniră şi ele o problemă. 
Faptul că Hermione începuse să se priceapă mai bine la 
identificarea ciupercilor comestibile nu putea să 
compenseze întru totul izolarea lor prelungită, lipsa 
companiei altor oameni sau faptul că nu ştiau absolut nimic 
despre desfăşurarea războiului împotriva lui Cap-de-Mort. 

— Mama mea, spuse Ron într-o seară, când stăteau în cort 
pe malul unui râu din Ţara Galilor, poate face să apară 
mâncare din nimic. 

Dădu morocănos la o parte bucăţile de peşte carbonizat, 
care zăceau pe farfurie în faţa lui. Harry se uită în mod 
automat la gâtul lui Ron şi văzu, aşa cum se aşteptase, 
strălucirea lanţului auriu al Horcruxului. Reuşi să îşi 
înfrâneze impulsul de a-l înjura pe Ron, ştiind că atitudinea 
lui avea să fie mai rezonabilă când îşi va da jos medalionul. 

— Mama ta nu poate să facă să apară mâncare din nimic, 
spuse Hermione. Nimeni nu poate. Mâncarea este primul 
dintre primele cinci Excepţii Principale de la Transfigurarea 
Elementelor a lui Gamp... 

— Of, vrei să vorbeşti şi tu în engleză? spuse Ron, 
scoţându-şi un os de peşte dintre dinţi. 

— Este imposibil să faci o mâncare bună din nimic! Poţi să 
o chemi dacă ştii unde este, poţi să o transformi, poţi să 
măreşti cantitatea pe care o ai deja... 

— Mă rog... nu te deranja să măreşti cantitatea ăsteia, 
este absolut dezgustătoare, spuse Ron. 


— Harry a prins peştele şi eu l-am pregătit cum am ştiut 
mai bine! Am observat că eu sunt singura care se ocupă 
mereu de mâncare, pentru că sunt fată, bănuiesc! 

— Nu, ci pentru că se presupune că tu te pricepi cel mai 
bine la vrăji! se răsti Ron. 

Hermione sări în picioare şi câteva bucățele de ştiucă 
prăjită îi alunecară de pe farfuria de cositor, căzând pe jos. 

— N-ai decât să găteşti tu mâine, Ron, să găseşti tu 
ingrediente şi să încerci să le vrăjeşti ca să devină ceva 
comestibil, iar eu o să stau aici şi o să mă strâmb şi o să mă 
plâng şi o să vezi şi tu cum e să... 

— Tăceţi! spuse Harry, sărind în picioare şi ridicându-şi 
amândouă mâinile. Tăceţi în clipa asta! 

Hermione păru foarte jignită. 

— Cum poţi să-i ţii partea, nu se ocupă aproape niciodată 
de... 

— Hermione, taci, aud pe cineva! 

Asculta cu mare atenţie, cu mâinile încă ridicate, 
avertizându-i să nu vorbească. Atunci, peste zgomotul 
curgerii râului întunecat de lângă ei, auzi din nou vocile. Se 
întoarse şi se uită la Tradar; era nemişcat. 

— Ai aruncat vraja Muffliato asupra noastră, nu? îi şopti el 
Hermionei. 

— Le-am făcut pe toate, şopti ea. Muffliato, de ţinere la 
distanţă a Încuiaţilor şi Vrăji de Deziluzionare... toate. 
Oricine ar fi, ar trebui să nu ne poată vedea sau auzi. 

Se auziră râcâituri şi opinteli, apoi zgomotul unor bolovani 
şi al unor rămurele date la o parte. Deduseră că erau câţiva 
oameni care coborau panta abruptă şi împădurită ce dădea 
în malul îngust, unde îşi montaseră cortul. Îşi scoaseră 
baghetele şi se puseră pe aşteptat. Vrăjile pe care le 
aruncaseră în jurul lor ar fi trebuit să fie de ajuns, în bezna 
desăvârşită, pentru a nu fi observați de Încuiați sau de 
vrăjitori şi vrăjitoare de rând. Dacă era vorba despre 
Devoratori ai Morţii, atunci poate că măsurile lor aveau să 


fie puse pentru prima dată la încercare împotriva Magiei 
Negre. 

Vocile se auzeau din ce în ce mai tare, dar rămaseră 
nedesluşite, în timp ce oamenii ajunseră până la mal. Harry 
estimă că erau la mai puţin de şase metri depărtare, dar 
era imposibil de spus cu precizie, din cauza susurului apei. 

Hermione îşi înşfacă gentuţa cu perluţe şi începu să 
cotrobăie în ea. O clipă mai târziu, scoase trei Urechi 
Extensibile şi le aruncă una lui Harry şi una lui Ron, care îşi 
vârâră repede în urechi capetele sforilor de culoarea pielii 
şi scoaseră capătul celălalt prin crăpătura de la intrarea în 
cort. 

Câteva secunde mai târziu, Harry auzi vocea obosită a 
unui bărbat. 

— Ar trebui să fie ceva somoni în râul ăsta sau crezi că nu 
este încă sezonul lor? Accio Somon! 

Se auziră nişte pleoscăituri şi apoi zgomotul unor peşti 
zbătându-se în mâinile unor oameni. Cineva mormăi 
aprobator. Harry îşi băgă Urechea Extensibilă şi mai adânc 
în ureche; distinse şi alte voci peste clipocitul râului, dar nu 
vorbeau în engleză sau într-o altă limbă umană pe care 
Harry să o fi auzit vreodată. Era o limbă aspră şi 
nemelodioasă, o înşiruire de horcăieli şi de zgomote 
guturale. Păreau să fie doi vorbitori - unul dintre ei avea 
vocea ceva mai joasă şi vorbea mai rar decât celălalt. 

Prin pânza din capătul opus al cortului se văzu lumina unui 
foc care tocmai se aprinsese, umbre imense întinzându-se 
între flăcări şi cortul lor. Mirosul delicios al somonului fript 
pluti ademenitor înspre ei. Apoi se auziră tacâmuri care se 
loveau de farfurii şi primul bărbat vorbi din nou. 

— Luaţi, Socotici, Gornuk. 

— Goblini! îi şopti Hermione lui Harry, care încuviinţă din 
cap. 

— Mulţumim, spuseră goblinii în cor, în engleză. 

— Deci, voi trei... de când sunteţi pe drumuri? întrebă o 

voce nouă, domoală şi plăcută. 


Lui Harry îi era oarecum familiară; în faţa ochilor îi apăru 
imaginea unui bărbat burtos şi vesel. 

— De şase săptămâni... sau şapte... nu mai ştiu, spuse 
bărbatul obosit. M-am întâlnit cu Socotici în primele zile şi 
Gornuk ni s-a alăturat la scurt timp după aceea. E plăcut să 
nu fii singur. Urmă o pauză, în care continuă să se audă 
zgomotul tacâmurilor, ca şi acela al unor căni de cositor, 
ridicate şi puse înapoi pe pământ. Tu de ce-ai plecat, Ted? 
continuă bărbatul. 

— Am ştiut că veneau după mine, răspunse led, cu vocea 
sa domoală, şi Harry îşi dădu dintr-odată seama cine era: 
tatăl lui Tonks. Am auzit că Devoratorii Morţii erau în zonă 
săptămâna trecută şi am hotărât că cel mai bine este să fug. 
Vedeţi voi, am refuzat din principiu să mă înregistrez la 
comisia de evidenţă, pentru că am părinţi Încuiați, aşa că 
ştiam că era doar o problemă de timp, ştiam că o să 
trebuiască să plec, mai devreme sau mai târziu. Soţia mea 
nu ar trebui să aibă probleme, este de sânge pur. Şi m-am 
întâlnit cu Dean aici... când, acum câteva zile, nu, fiule? 

— Da, spuse o altă voce şi, în momentul acela, Harry, Ron 
şi Hermione se holbară unul la altul, în linişte, dar foarte 
entuziasmați. 

Erau convinşi că recunoscusem vocea lui Dean Thomas, un 
coleg al lor Cercetaş. 

— Părinţii tăi sunt Încuiați, nu? întrebă primul bărbat. 

— Nu ştiu sigur, spuse Dean. Tatăl meu a părăsit-o pe 
mama când eram mic. Însă nu am nici o dovadă că era 
vrăjitor. 

Pentru o vreme se lăsă tăcerea; se auzea doar cum 
mâncau, apoi led vorbi din nou. 

— Dirk, trebuie să recunosc că mă mir că te-am întâlnit. 
Sunt bucuros, dar surprins. Se zvonea că ai fost prins. 

— Aşa este, spuse Dirk, parcursesem jumătate din drumul 
spre Azkaban când am încercat să scap, l-am împietrit pe 
Dawlish şi i-am furat mătura. A fost mai uşor decât ai crede, 
presupun că nu prea e în apele lui. Sau poate este victima 


unei vrăji Confundus. Dacă e aşa, tare aş vrea să o felicit pe 
vrăjitoarea sau pe vrăjitorul care l-a aranjat, probabil că mi- 
a salvat viaţa. 

Urmă o altă pauză; tot ce se mai auzea erau lemnele 
pârâind pe foc şi râul spumegând. Apoi, vocea lui Ted: 

— Cu voi cum stă treaba? Ăă... aveam impresia că goblinii 
erau în general de partea Ştim-Noi-Cui. 

— Aveai o impresie greşită, spuse vocea mai stridentă a 
unuia dintre goblini. Suntem neutri. Este un război între 
vrăjitori. 

— Atunci, cum de vă ascundeţi? 

— Am considerat că era mai prudent aşa, spuse goblinul 
cu vocea mai groasă. După ce am refuzat ceea ce am 
considerat că era o cerere impertinentă, mi-am dat seama 
că siguranţa mea personală era în pericol. 

— Ce ţi-au cerut să faci? întrebă Ted. 

— Lucruri care nu erau pe măsura demnităţii rasei mele, 
răspunse goblinul. 

Vocea lui era mai aspră şi mai puţin umană. 

— Nu sunt spiriduş de casă. 

— Dar tu, Socotici? 

— Cam din aceleaşi motive, spuse goblinul cu vocea mai 
stridentă. Gringotts nu se mai află doar sub stăpânirea 
rasei mele. Nu recunosc ca stăpân nici un vrăjitor. 

Adăugă ceva în şoaptă, pe limba lui, şi Gornuk râse. 

— Care-i gluma? întrebă Dean. 

— A spus, răspunse Dirk, că sunt lucruri pe care nu le 
recunosc nici vrăjitorii. 

Urmă o pauză scurtă. 

— Nu m-am prins, spuse Dean. 

— M-am răzbunat, totuşi, înainte să plec, spuse Socotici în 
engleză. 

— Aşa, băiete - sau mai degrabă goblinule, se corectă 
repede Ted. Nu cred c-ai reuşit să închizi un Devorator al 
Morţii într-unul dintre depozitele alea vechi şi de maximă 
securitate, nu-i aşa? 


— Chiar dacă aş fi făcut-o, sabia tot nu l-ar fi ajutat să 
scape de acolo, răspunse Socotici. 

Gornuk râse din nou şi chiar şi Dirk o făcu pe înfundate. 

— Lui Dean şi mie încă ne scapă ceva, spuse Ted. 

— Şi lui Severus Plesneală i-a scăpat, chiar dacă nu o ştie, 
spuse Socotici şi cei doi goblini începură să râdă în hohote, 
maliţios. 

În cort, Harry respira mai încet, din cauza emoţiei: el şi 
Hermione se uitau fix unul la altul, cu urechile ciulite. 

— N-ai auzit, led? întrebă Dirk. De copiii care au încercat 
să fure sabia lui Cercetaş din biroul lui Plesneală de la 
Hogwarts? 

Harry se simţea de parcă ar fi fost electrocutat; începu să 
tremure din tot corpul şi rămase pironit. 

— N-am auzit nimic, spuse Ted. N-a scris în Profet, nu? 

— În nici un caz, râse Dirk pe înfundate. Mie mi-a spus 
Socotici, el a aflat de la Bill Weasley, care lucrează la bancă. 
Unul dintre copiii care au încercat să ia sabia este sora mai 
mică a lui Bill. 

Harry se uită la Ron şi la Hermione, care îşi ţineau 
amândoi foarte strâns Urechile Extensibile. 

— Ea şi cu nişte prieteni au intrat în biroul lui Plesneală şi 
au spart cutia din sticlă în care se pare că era sabia. 
Plesneală i-a prins în timp ce încercau să coboare cu ea pe 
scări. 

— Ah, dragii de ei, spuse Ted. Ce-or fi crezut, că o să poată 
folosi sabia împotriva Ştim-Noi-Cui? Sau poate împotriva lui 
Plesneală? 

— Ei bine, indiferent ce or fi vrut să facă, Plesneală a 
hotărât că sabia nu era în siguranţă acolo, spuse Dirk. 
Câteva zile mai târziu, bănuiesc că după ce a primit 
aprobarea Ştim-Noi-Cui, a trimis-o la Londra, să fie păstrată 
la Gringotts. 

Goblinii izbucniră din nou în râs. 

— Tot nu înţeleg gluma, spuse Ted. 

— Este un fals, zise Socotici cu vocea aspră. 


— Sabia lui Cercetaş! 

— O, da. Este o copie - o copie excelentă, într-adevăr -, dar 
a fost făcută de vrăjitori. Originalul a fost făurit acum sute 
de ani de către goblini şi are anumite proprietăţi pe care le 
au doar obiectele făurite de aceştia. Oriunde s-ar afla sabia 
adevărată a lui Cercetaş, în mod sigur nu este în depozitul 
de la Banca Gringotts. 

— Aşa deci, spuse Ted. Şi să înţeleg că nu te-ai obosit să le 
spui Devoratorilor Morţii? 

— Nu am avut de ce să îi deranjez cu această observaţie, 
spuse Socotici mândru şi acum Ted şi Dean râseră şi ei 
împreună cu Gornuk şi Dirk. 

În cort, Harry închise ochii, rugându-se să pună cineva 
întrebarea al cărei răspuns simţea nevoia să-l afle şi, un 
minut mai târziu, lung aproape cât zece, Dean le făcu 
plăcerea: era şi el (îşi aminti Harry cu o tresărire) tot un 
fost prieten al lui Ginny. 

— Ce s-a întâmplat cu Ginny şi cu toţi ceilalţi? Cei care au 
încercat să o fure? 

— Ah, au fost pedepsiţi cu cruzime, spuse Socotici cu 
indiferenţă. 

— Dar sunt bine, nu? întrebă repede Ted. Adică, nu e cazul 
să mai păţească ceva şi alţi copii ai familiei Weasley, nu? 

— Din câte ştiu eu, nu au fost grav răniţi, spuse Socotici. 
— Au fost norocoşi, spuse 'Ted. Având în vedere reputaţia 
lui Plesneală, cred că ar trebui să ne bucurăm că au scăpat 

cu viaţă. 

— Ted, deci tu chiar crezi povestea aia? întrebă Dirk. Crezi 
că Plesneală l-a omorât pe Dumbledore? 

— Sigur că da, spuse Ted. N-ai de gând să stai acolo şi să- 
mi spui că Harry Potter a avut vreo legătură cu asta... 

— Nu prea mai ştii ce să crezi în ultima vreme, bolborosi 
Dirk. 

— Îl cunosc pe Harry Potter, spuse Dean. Şi cred că e cu 
adevărat cel Ales sau cum vreţi să-i spuneţi. 


— Da, sunt mulţi care ar vrea să creadă asta, fiule, spuse 
Dirk, inclusiv eu. Dar unde e? Se pare că a fugit. Ai crede 
că, dacă ar şti ceva ce nu ştim noi sau ar avea vreun atu 
special, ar lupta acum sau ar opune rezistenţă, în loc să se 
ascundă. Şi ştiţi, Profetul a adus nişte argumente destul de 
solide împotriva lui... 

— Profetul? spuse Ted dispreţuitor. Chiar meriţi să fii 
minţit, Dirk, dacă încă mai citeşti mizeriile alea. Dacă vrei 
adevărul, încearcă să citeşti Zeflemitorul. 

Cineva se înecă şi scuipă şi se auziră şi nişte bătăi cu 
piciorul în pământ. Dirk înghiţise un os de peşte. Până la 
urmă, bolborosi: 

— Zeflemitorul? Zdreanţa aia de ziar a nebunului de Xeno 
Lovegood? 

— Nu prea mai e nebun în ultima vreme, spuse Ted. Ai face 
bine să te uiţi pe el. Xeno publică toate lucrurile pe care le 
ignoră Profetul, nici o vorbă despre Snorhaci Corn-Şifonat 
în ultimul număr. Însă nu ştiu cât o să-l mai lase să o ţină 
aşa. Xeno spune, pe prima pagină din fiecare ediţie, că 
orice vrăjitor care este împotriva Ştim-Noi-Cui ar trebui să 
aibă ca prioritate numărul unu ajutarea lui Harry Potter. 

— Cam greu să ajuţi un băiat care a dispărut de pe faţa 
pământului, spuse Dirk. 

— Fii atent, faptul că încă nu l-au prins este o mare 
reuşită, spuse Ted. Eu i-aş cere sfaturi bucuros. Asta 
încercăm şi noi să facem, să ne păstrăm libertatea, nu? 

— Da, aici ai dreptate, spuse Dirk, cu un vizibil efort. Mă 
aşteptam să-l fi prins deja, doar au tot ministerul şi toţi 
informatorii lor pe urmele lui. Ştii ceva, de unde ştim că nu 
l-au prins deja şi nu l-au omorât, fără să o facă public? 

— Ah, nu vorbi aşa, Dirk, bâigui Ted. 

Urmă o pauză lungă şi alte zgomote de tacâmuri. Când 
vorbiră din nou, discutară despre locul unde aveau să 
înnopteze, pe mal sau să se retragă mai sus, pe panta 
împădurită. Hotărând că aveau să fie mai protejaţi de 


copaci, stinseră focul şi apoi urcară înapoi pe povârniş. 
Vocile li se estompară. 

Harry, Ron şi Hermione rulară Urechile Extensibile. Harry, 
căruia pe măsură ce ascultase îi fusese din ce în ce mai 
greu să tacă, se trezi că nu putu să spună decât: 

— Ginny... sabia... 

— Ştiu! spuse Hermione. 

Se năpusti spre gentuţă, vârându-şi de data aceasta mâna 
înăuntru până la subsuoară. 

— Am... găsit... spuse ea printre dinţi şi trase de ceva care 
era evident că zăcea undeva pe fundul genţii. 

Încet-încet, începea să se vadă marginea unei rame bogat 
decorate. Harry se duse repede să o ajute. În timp ce la 
iveală ieşea portretul gol al lui Phineas Nigellus, Hermione 
ţinu bagheta îndreptată spre el, pregătită să arunce o vrajă 
în orice clipă. 

— Dacă cineva a înlocuit sabia adevărată cu una falsă, 
când se afla în biroul lui Dumbledore, spuse ea cu 
răsuflarea tăiată în momentul în care sprijiniră tabloul de 
peretele cortului, înseamnă că Phineas Nigellus trebuie să fi 
văzut când s-a întâmplat, pentru că atârna chiar lângă 
cutie! 

— Da, doar dacă nu dormea, spuse Harry, însă îşi ţinu 
totuşi respiraţia cât timp Hermione îngenunche în faţa 
pânzei goale, cu bagheta îndreptată spre centru, îşi drese 
vocea şi apoi zise: 

— Ăă... Phineas? Phineas Nigellus? 

Nu se întâmplă nimic. 

— Phineas Nigellus? repetă Hermione. Domnule profesor 
Black? Putem vorbi puţin cu dumneavoastră? Vă rugăm... 

— Vă rugăm” ajută întotdeauna, spuse o voce rece şi 
batjocoritoare şi Phineas Nigellus apăru la loc în portretul 
său. 

Hermione strigă imediat: „Obscuro!”. 

Peste ochii negri, cu sclipiri inteligente ai lui Phineas 
Nigellus, apăru o fâşie neagră, din cauza căreia se lovi de 


ramă şi începu să ţipe de durere. 

— Ce... cum îndrăzneşti... ce vrei să...? 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor Black, spuse 
Hermione, dar este o măsură de precauţie necesară! 

— Îndepărtează imediat elementul acesta! Îndepărtează-l 
când îţi spun! Distrugi o capodoperă! Unde sunt? Ce se 
întâmplă? 

— Nu contează unde suntem, spuse Harry, şi Phineas 
Nigellus încremeni, renunțând la încercările disperate de a 
coji bucata de material pictată. 

— E posibil ca vocea să-i aparţină misteriosului domn 
Potter? 

— Poate că da, zise Harry, ştiind că asta avea să îi menţină 
interesul lui Phineas Nigellus. Vrem să-ţi punem câteva 
întrebări despre sabia lui Cercetaş. 

— A, spuse Phineas Nigellus, întorcându-şi acum capul 
într-o parte şi în alta, tot încercând să îl zărească pe Harry. 
Da. Fata aceea prostuţă a fost mai mult decât nesăbuită în 
ceea ce priveşte... 

— Ai grijă cum vorbeşti despre sora mea, spuse Ron cu 
asprime. 

Phineas Nigellus ridică din sprâncene cu un aer superior. 

— Cine mai este acolo? întrebă el, uitându-se disperat 
când în stânga, când în dreapta. Nu îmi place tonul tău! 
Fata şi prietenii ei au fost cât se poate de nesăbuiţi. Să fure 
de la director! 

— Nu furau, spuse Harry. Sabia aceea nu îi aparţine lui 
Plesneală. 

— Aparține şcolii domnului profesor Plesneală, zise 
Phineas Nigellus. Ce drept avea fata Weasley asupra sabiei, 
mai exact? A meritat să fie pedepsită, la fel ca şi idiotul de 
Poponeaţă şi ciudăţenia de Lovegood! 

— Neville nu e idiot şi Luna nu e o ciudăţenie! spuse 
Hermione. 

— Unde mă aflu? repetă Phineas Nigellus, chinuindu-se cu 
noi forţe să dea la o parte bucata de material. Unde m-aţi 


adus? De ce m-aţi scos din casa strămoşilor mei? 

— Lasă asta! Cum i-a pedepsit Plesneală pe Ginny, Neville 
şi Luna? întrebă Harry imperios. 

— Domnul profesor Plesneală i-a trimis în Pădurea 
Interzisă, să îl ajute pe imbecilul de Hagrid. 

— Hagrid nu este imbecil! comentă Hermione înţepată. 

— Şi Plesneală probabil că a crezut că îi pedepsea, spuse 
Harry mai departe, în timp ce Ginny, Neville şi Luna trebuie 
să se fi distrat bine de tot cu Hagrid. Pădurea Interzisă... au 
trecut prin lucruri mult mai rele decât Pădurea Interzisă. 
Mare brânză! 

Se simţea uşurat; îşi imaginase tot felul de orori, cel puţin 
blestemul Cruciatus. 

— Domnule profesor Black, ce vrem să aflăm de fapt este 
dacă... a mai luat cineva sabia în afară de ei. Poate că a fost 
luată pentru a fi curățată sau... sau pentru altceva? 

Phineas Nigellus mai luă o pauză din strădaniile sale de a- 
şi da jos legătura de la ochi şi râse batjocoritor. 

— Hmm... sânge-mâli, spuse el. Obiectele făurite de 
goblini n-au nevoie de curăţare, neroadă ce eşti! Argintul 
goblinilor respinge murdăria obişnuită şi nu absoarbe decât 
ce îl face mai puternic. 

— N-o face pe Hermione neroadă! sări Harry. 

— Mă obosesc discuţiile în contradictoriu, spuse Phineas 
Nigellus. Poate că a sosit timpul să mă întorc în biroul 
directorului, nu-i aşa? 

Încă legat la ochi, începu să pipăie partea laterală a ramei, 
încercând să iasă din tablou şi să se întoarcă în cel de la 
Hogwarts. Pe Harry îl lovi deodată o inspiraţie de moment. 

— Dumbledore! Poţi să ni-l aduci pe Dumbledore? 

— Poftim? întrebă Phineas Nigellus. 

— Portretul domnului profesor Dumbledore - nu l-ai putea 
aduce aici, în tabloul tău? 

Phineas Nigellus se întoarse cu faţa în direcţia de unde 
venea vocea lui Harry. 


— Este limpede că nu doar cei cu părinţi Încuiați sunt 
ignoranţi, Potter. Portretele de la Hogwarts pot comunica 
între ele, dar nu pot călători în afara castelului decât pentru 
a vizita alte portrete ale lor, din alte părţi. Dumbledore nu 
poate veni cu mine şi, după modul în care am fost tratat, te 
asigur că nici eu nu mă voi mai întoarce! Puțin dezamăgit, 
Harry îl urmări pe Phineas cum încerca să iasă iarăşi din 
ramă. 

— Domnule profesor Black, îndrăzni Hermione, vă rog, 
puteţi să ne spuneţi când a fost scoasă sabia din cutie 
ultima dată? înainte să îl ia Ginny, mă refer... 

Phineas pufni plictisit. 

— Cred că ultima dată când am văzut scoasă din cutie 
sabia lui Cercetaş a fost când domnul profesor Dumbledore 
a folosit-o pentru a distruge un inel. 

Hermione se întoarse repede, să se uite la Harry. Niciunul 
dintre ei nu îndrăzni să spună mai multe de faţă cu Phineas 
Nigellus, care reuşise până la urmă să găsească ieşirea. 

— Ei bine, vă doresc noapte bună, spuse el puţin răutăcios, 
dispărând încetul cu încetul din faţa ochilor lor. 

Nu i se mai vedea decât borul pălăriei, când Harry strigă 
deodată: 

— Stai! I-ai spus lui Plesneală că ai văzut asta? 

Încă legat la ochi, Phineas Nigellus îşi iţi capul înapoi în 
tablou. 

— Domnul profesor Plesneală are probleme mult mai 
importante pe cap decât nenumăratele excentricităţi ale lui 
Albus Dumbledore. La revedere, Potter! 

Cu aceste cuvinte dispăru complet, lăsând în urmă doar un 
fundal întunecat. 

— Harry! ţipă Hermione. 

— Ştiu! răspunse Harry. 

Incapabil să se stăpânească, lovi aerul cu pumnul: era mai 
mult decât sperase. Începu să se plimbe de colo-colo prin 
cort, agitat, ca şi cum nimic nu l-ar fi putut opri să alerge 
fără oprire câţiva kilometri. Nici măcar nu îi mai era foame. 


Hermione înghesuia portretul lui Phineas Nigellus înapoi în 
gentuţa cu perluţe; când reuşi s-o închidă, o aruncă de-o 
parte şi îl privi pe Harry cu ochi luminoşi. 

— Sabia poate distruge Horcruxuri! Lamele făurite de 
goblini absorb doar ceea ce le face mai puternice. Harry, 
sabia este impregnată cu venin de bazilisc! 

— Şi Dumbledore nu mi-a dat-o pentru că încă mai avea 
nevoie de ea, voia să o folosească asupra medalionului... 

— ... şi mai mult ca sigur că şi-a dat seama că cei de la 
minister nu ţi-ar fi dat-o în cazul în care ţi-o lăsa prin 
testament... 

— „aşa că a făcut o copie... 

— ... pe care a pus-o în cutia din sticlă... 

— ... şi pe cea adevărată a lăsat-o... unde? 

Se holbau unul la altul. Harry simţea că răspunsul se află 
aproape, plutind undeva, deasupra capetelor lor. De ce nuîi 
spusese Dumbledore? Sau oare îi spusese, de fapt, dar 
Harry nu realizase, la momentul respectiv? 

— Gândeşte-te! şopti Hermione. Gândeşte-te! Unde ar fi 
lăsat-o? 

— Nu la Hogwarts, spuse Harry şi începu din nou să se 
plimbe. 

— Undeva în Hogsmeade? sugeră Hermione. 

— În Urlet în Noapte? spuse Harry. Acolo nu se duce 
nimeni. 

— Dar Plesneală ştie cum să intre, nu ar fi destul de 
riscant? 

— Dumbledore avea încredere în Plesneală, îi aduse 
aminte Harry. 

— Nu îndeajuns cât să îi spună că înlocuise săbiile, zise 
Hermione. 

— Da, ai dreptate! fu Harry de acord, înveselindu-se şi mai 
tare la gândul că Dumbledore avusese ceva rezerve, oricât 
de neînsemnate, în privinţa lui Plesneală. Deci trebuie să fi 
ascuns sabia departe de Hogsmeade, nu? Iu ce crezi, Ron? 
Ron? 


Harry se uită în jur. Pentru o clipă, avu senzaţia că Ron 
ieşise din cort, apoi îşi dădu seama că stătea întins pe un 
pat suprapus, în umbră, asemănător cu o statuie. 

— Vai! V-aţi adus aminte de mine... hmm? făcu el. 

— Cee?! 

Ron pufni, dându-şi ochii peste cap şi aţintindu-şi privirea 
asupra patului de sus. 

— Continuaţi, nu mă lăsaţi pe mine să vă stric distracţia. 

Perplex, Harry se uită la Hermione, cu speranţa că-i va da 
un ajutor, cât de mic, dar ea clătină din cap, la fel de uimită 
ca şi el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Harry. 

— Ce să se întâmple? Absolut nimic, spuse Ron, refuzând 
în continuare să se uite la Harry. Cel puţin, nu din punctul 
tău de vedere. 

Se auziră nişte picături pe acoperişul de pânză - începuse 
să plouă. 

— Ei bine, este clar că ceva se întâmplă cu tine, spuse 
Harry. Care e problema? 

Ron îşi dădu jos din pat picioarele lungi şi se ridică în 
capul oaselor. Avea o privire răutăcioasă, nu părea în apele 
lui. 

— Foarte bine, îţi spun imediat. Să nu te aştepţi să sar în 
sus de bucurie pe aici pentru că mai avem încă un afurisit 
de lucru de găsit. Adaugă-l, pur şi simplu, la lista lucrurilor 
pe care nu le ştii. 

— Pe care nu le ştiu? repetă Harry. Pe care nu le ştiu eu? 

Pic, pic, pic: ploua torențial, mai tare ca niciodată, răpăind 
pe malul acoperit cu frunze, peste tot în jur şi în râul care 
îşi croia drum prin întuneric. Bucuria lui Harry fu înlocuită 
de teamă: Ron spunea exact ce bănuise şi de ce se temea 
Harry că gândea. 

— Nu spun că nu mă distrez de minune pe aici, făcu Ron 
sarcastic. Doar am braţul mutilat, nimic de mâncare, iar 
fundul îmi îngheaţă în fiecare noapte. Numai că am sperat, 


ştii, că, după ce am stat săptămâni întregi pe drumuri, vom 
obţine ceva. 

— Ron, spuse Hermione, dar atât de încet, încât Ron putu 
să pretindă că nu o auzise din cauza ploii care răpăia acum 
în toată regula pe acoperişul cortului. 

— Credeam că ştiai în ce te-ai băgat, spuse Harry. 

— Da, şi eu am crezut la fel. 

— Deci care parte nu se ridică la nivelul aşteptărilor tale? 
întrebă Harry. 

Furia îi venea din plin în ajutor. 

— Credeai că o stăm în hoteluri de cinci stele? Că o să 
găsim un Horcrux o dată la fiecare două zile? Credeai că o 
să te întorci la mămica înainte de Crăciun? 

— Am crezut că ştii ce faci! strigă Ron, ridicându-se în 
picioare, iar cuvintele lui îl împunseră pe Harry ca nişte 
cuțite înroşite în foc. Credeam că Dumbledore ţi-a spus ce 
să faci, că aveai un plan adevărat! 

— Ron! strigă Hermione, de data aceasta destul de tare 
cât să acopere ropotele de ploaie de pe acoperiş, dar el o 
ignoră încă o dată. 

— Atunci, iartă-mă că te-am dezamăgit, spuse Harry calm, 
deşi se simţea pustiit şi nu ştia ce să facă. Am fost cinstit cu 
voi de la bun început, v-am spus tot ce mi-a zis Dumbledore. 
Şi în caz că nu ai observat, am găsit un Horcrux. 

— Da, şi suntem la fel de aproape de a-l distruge cum 
suntem de a le găsi pe celelalte - am ajuns într-o fundătură, 
cu alte cuvinte! 

— Dă-ţi jos medalionul, Ron, spuse Hermione, cu o voce 
extrem de ascuţită. Ile rog să-l dai jos. N-ai fi vorbit aşa 
dacă nu l-ai fi purtat toată ziua. 

— Ba da, spuse Harry, care nu voia să-i se găsească scuze 
lui Ron. Crezi că n-am observat cum şuşotiţi pe la spatele 
meu? Crezi că n-am bănuit că asta gândiţi? 

— Harry, nu şuşoteam... 

— Nu minţi! se răsti Ron la ea. Şi tu ai zis, ai zis că eşti 
dezamăgită, ai zis că te-ai gândit că avea o bază mai solidă 


decât... 

— N-am spus-o aşa, Harry, crede-mă! strigă ea. 

Ploaia răpăia pe cort, lacrimile şiroiau pe obrajii 
Hermionei şi entuziasmul pe care îl simţiseră cu câteva 
minute în urmă dispăruse de parcă nici nu ar fi existat. 
Nişte focuri de artificii trecătoare, care se aprinseseră şi se 
stinseseră atât de repede, că în urmă nu rămăsese decât 
întuneric, umezeală şi frig. Nu ştiau unde era ascunsă sabia 
lui Cercetaş, iar ei erau doar trei adolescenţi într-un cort, a 
căror singură realizare era că încă nu muriseră. 

— Atunci de ce mai eşti aici? îl întrebă Harry pe Ron. 

— Habar n-am, spuse Ron. 

— Mai bine te-ai duce acasă, continuă Harry. 

— Da, poate că aşa o să şi fac! strigă Ron şi făcu doi paşi 
spre Harry, care nu se dădu înapoi. N-ai auzit ce a zis 
despre sora mea? Dar tu nu dai doi bani pe asta, nu-i aşa? 
Nu e vorba decât de Pădurea Interzisă! Marelui Harry-Am- 
trecut-prin-chestii-şi-mai-rele-Potter nu-i pasă absolut, dar 
absolut deloc de ce i s-ar fi putut întâmpla acolo. Ei bine, 
mie îmi pasă, înţelegi? Păianjeni uriaşi şi tot felul de 
nebunii... 

— Spuneam doar că... era cu ceilalţi, iar toţi erau cu 
Hagrid... 

— Da, m-am prins, nu-ţi pasă! Şi cum rămâne cu restul 
familiei mele? „Nu e cazul să mai păţească ceva şi alţi copii 
ai familiei Weasley”, ai auzit? 

— Da, am... 

— Nu te-ai obosit să te gândeşti ce înseamnă, nu? 

— Ron! interveni Hermione împăciuitoare, nu cred că 
înseamnă că s-a întâmplat altceva, ceva de care să nu ştim. 
Gândeşte-te, Bill este deja plin de cicatrice, mulţi trebuie să 
fi văzut până acum că George şi-a pierdut o ureche, iar tu 
ar trebui să fii pe patul de moarte, bolnav de vintre-stropită. 
Sunt sigură că la asta s-a referit. 

— Măi să fie, eşti tu sigură? Bun, atunci n-o să-mi mai fac 
griji pentru ei. Voi staţi liniştiţi, nu? Aţi rezolvat-o cu 


părinţii... 

— Părinţii mei au murit! strigă Harry. 

— Şi ai mei s-ar putea să păţească la fel! strigă Ron. 

— Atunci, DU-TE! tună Harry. Întoarce-te la ei, prefă-te că 
te-ai vindecat de vintre-stropită şi mămica o să poată să te 
pună la îngrăşat şi... 

Ron făcu o mişcare bruscă; Harry reacţionă, dar înainte ca 
vreunul dintre ei să-şi fi scos bagheta din buzunar, 
Hermione o ridicase deja pe a ei. 

— Protego! strigă ea şi un scut invizibil se întinse între ea 
şi Harry, de-o parte, şi Ron, de cealaltă parte. 

Toţi fură nevoiţi să se dea puţin înapoi din pricina puterii 
vrăjii, iar Harry şi Ron se uitară cu duşmănie unul la altul 
prin bariera transparentă, de parcă s-ar fi văzut cu 
adevărat pentru prima dată. Harry simţi faţă de Ron o ură 
mistuitoare: ceva între ei se rupsese. 

— Lasă Horcruxul, spuse Harry. 

Ron trase lanţul peste cap şi aruncă medalionul pe un 
scaun din apropiere. Se întoarse spre Hermione. 

— Ce faci? 

— Cum adică? 

— Rămâi sau ce? 

— Eu... părea speriată. Da... da, rămân... Ron, am zis că 
vom merge cu Harry, că îl vom ajuta... 

— M-am prins. Îl alegi pe el. 

— Ron, nu - te rog, vino înapoi, vino înapoi! 

Se lovi de propria ei Vrajă Scut; până s-o îndepărteze, Ron 
se pierduse deja în noapte. Harry stătea nemişcat şi tăcut, 
ascultând-o cum plângea şi-l striga pe Ron printre copaci. 

După câteva minute se întoarse, cu părul ud lipit de faţă. 

— A p-p-plecat! A Dispărut! 

Se prăbuşi pe un scaun, ghemuită, şi începu să plângă. 

Harry se simţea năucit. Se aplecă, luă Horcruxul şi şi-l 
puse la gât. Trase păturile de pe patul lui Ron şi o acoperi 
pe Hermione. Apoi se urcă în patul său şi începu să 


privească acoperişul cenuşiu din pânză, ascultând răpăitul 
ploii. 

Capitolul XVI. 

Peştera lui Godric. 

Când Harry se trezi în ziua următoare, îi luă câteva 
secunde să îşi amintească ce se întâmplase. Apoi speră, în 
mod naiv, să nu fi fost decât un vis, ca Ron să fi fost încă 
acolo şi să nu fi plecat niciodată. Totuşi întoarse capul pe 
pernă şi văzu patul acestuia gol. Îi atrăgea privirea cu 
aceeaşi forţă cu care iar fi atras-o un cadavru. Harry sări 
din pat, evitând să se uite în direcţia aceea. Hermione, care 
pregătea deja ceva în bucătărie, nu îi dădu bună dimineaţa 
lui Harry, ci îşi întoarse repede ochii în altă parte atunci 
când el trecu prin apropiere. 

A plecat, îşi spuse Harry. A plecat. Trebuia să-şi repete 
asta în gând, cât timp s-a spălat şi s-a îmbrăcat, de parcă 
repetiţia avea să-l ajute să depăşească şocul mai uşor. A 
plecat şi nu o să se mai întoarcă. Şi acesta era pur şi simplu 
adevărul. Harry ştia că vrăjile protectoare făceau în aşa fel 
încât lui Ron să îi fie imposibil să-i mai găsească după ce ar 
fi plecat de acolo. 

El şi Hermione îşi luară micul dejun în tăcere. Hermione 
avea ochii umflaţi şi roşii, părea să nu fi dormit deloc. Îşi 
strânseră lucrurile şi Hermione împacheta mai încet decât 
de obicei. 

Harry ştia de ce încerca să tragă de timp. De câteva ori o 
văzu ridicându-şi privirea plină de speranţă şi fu convins că 
ea crezuse că se aud paşi prin răpăitul ploii, dar dintre 
copaci nu-şi făcu apariţia nici o siluetă. De fiecare dată când 
Harry se lua după ea, privind şi el în jur (nu se putea abţine 
să nu spere un pic), vedea doar pădurea mustind de ploaie; 
asta îl umplea de o furie fără margini şi ştia că nu mai are 
mult până să explodeze. În urechi îi răsuna fără oprire 
glasul lui Ron - „Credeam că ştii ce faci!” - şi continuă să 
împacheteze cu un nod în stomac. 


Râul noroios din apropiere se umfla văzând cu ochii şi, în 
curând, avea să se reverse din matcă peste malul pe care se 
aflau ei. Întârziaseră cu o oră peste momentul în care îşi 
ridicau tabăra în mod normal. În sfârşit, după ce-şi 
reorganiză gentuţa cu perluţe de trei ori, Hermione părea 
că nu mai găseşte şi alte motive pentru a zăbovi: ea şi Harry 
se luară de mână şi Dispărură, apărând puţin mai încolo pe 
un deal bătut de vânturi, pe care iarba neagră creştea în 
voie. 

Imediat ce ajunseră, Hermione dădu drumul mâinii lui 
Harry şi se îndepărtă, aşezându-se până la urmă pe un 
bolovan, cu capul pe genunchi. Harry îşi dădu seama că se 
cutremura de hohote de plâns. O privi şi se gândi că poate 
ar fi trebuit să se ducă să o liniştească, dar ceva îl ţinu 
pironit pe loc. Înăuntrul lui, se simţea ca de gheaţă. În faţa 
ochilor îi apăru iarăşi expresia dispreţuitoare a lui Ron. 
Harry porni cu paşi mari printre buruieni, mergând în cerc 
în jurul Hermionei şi aruncând vrăjile pe care de obicei le 
arunca ea, pentru a le asigura protecţia. 

Pe parcursul următoarelor câteva zile, Ron nu fu pomenit 
absolut deloc. Harry era decis să nu-i mai pronunţe numele 
niciodată şi Hermione părea să înţeleagă că nu avea sens să 
insiste asupra subiectului, deşi, câteodată, o auzea 
plângând noaptea, când credea că Harry dormea. Între 
timp, Harry începuse să scoată Harta Ştrengarilor şi să o 
cerceteze la lumina baghetei. Aştepta momentul în care 
punctul cu numele lui Ron avea să apară din nou pe holurile 
de la Hogwarts, drept dovadă că se întorsese la confortul de 
la castel, protejat de statutul său de vrăjitor cu sânge pur. 
Totuşi, punctul lui Ron nu apăru şi, după o vreme, Harry 
scotea harta doar pentru a se holba la numele lui Ginny, în 
dormitorul fetelor, întrebându-se dacă intensitatea cu care 
se uita ar fi putut să treacă dincolo de bariera somnului, să 
o facă să ştie cumva că se gândea la ea şi că-i dorea tot 
binele din lume. 


Ziua, timpul lor era dedicat încercării de a identifica 
posibile locuri unde s-ar fi putut afla sabia lui Cercetaş, dar, 
cu cât vorbeau mai mult despre locurile unde ar fi putut 
Dumbledore s-o ascundă, cu atât mai disperate şi mai 
absurde deveneau speculaţiile lor. Oricât şi-ar fi stors 
creierii, Harry nu îşi amintea şi pace ca Dumbledore să-i fi 
vorbit vreodată despre un loc unde ar fi ascuns ceva. Erau 
momente când nu ştia dacă era mai supărat pe Ron sau pe 
Dumbledore. Credeam că ştii ce faci... Credeam că 
Dumbledore ţi-a spus ce să faci... că aveai un plan adevărat! 

Nu se mai putea ascunde de el însuşi. Ron avusese 
dreptate - Dumbledore nu îi lăsase aproape nimic. 
Descoperiseră un Horcrux, dar nu aveau nici un mijloc de a- 
| distruge; celelalte erau la fel de inaccesibile ca la început. 
Deznădejdea ameninţa să îl înghită cu totul. Se cutremura 
acum la gândul că greşise când acceptase propunerea 
prietenilor săi de a-l însoţi în călătoria sa haotică şi lipsită 
de sens. Nu ştia nimic, nu avea nici o idee şi, deşi îl durea, 
căuta să observe posibile semne care să sugereze că şi 
Hermione era pe cale să îi spună că se săturase şi că pleca. 

Petreceau acum multe seri în care tăceau aproape tot 
timpul şi Hermione începuse să scoată portretul lui Phineas 
Nigellus şi să-l sprijine de un scaun, pentru a umple parcă 
golul pe care îl lăsase plecarea lui Ron. Cu toate că 
susţinuse sus şi tare că nu-i va mai vizita niciodată, Phineas 
Nigellus nu părea să poată rezista ocaziei de a afla mai 
multe despre ce punea la cale Harry, aşa că acceptă să 
apară din nou, legat la ochi, cam o dată la câteva zile. Harry 
chiar se bucura să îl vadă, pentru că le ţinea companie, 
chiar dacă îi tachina şi făcea remarci batjocoritoare. Erau 
încântați să afle orice noutăţi despre ce se petrecea la 
Hogwarts, deşi Phineas Nigellus nu era tocmai informatorul 
ideal. Îi venera pe Plesneală, primul director de la Viperini 
după el care avea sub stăpânire şcoala, şi trebuia să aibă 
grijă să nu îl critice sau să pună întrebări nepotrivite despre 


Plesneală, pentru ca Phineas Nigellus să nu plece imediat 
din tablou. 

Îi scăpară, totuşi, câteva mici informaţii: se părea că 
Plesneală se confrunta cu o revoltă mocnită, constantă din 
partea unui nucleu de elevi. Ginny nu mai avea voie să se 
ducă la Hogsmeade. Plesneală reinstituise vechiul decret al 
lui Umbridge, care interzicea întâlnirile dintre trei sau mai 
mulţi elevi ori alte societăţi neoficiale ale elevilor. 

Auzind toate aceste lucruri, Harry deduse că Ginny, 
probabil împreună cu Neville şi Luna, făcuse tot ce putuse 
pentru a continua Armata lui Dumbledore. Aceste veşti, 
oricât de puţine, îl făcură pe Harry să îşi dorească să o vadă 
pe Ginny într-atât de tare, încât aproape că simţea o durere 
fizică; dar îi reînsufleţi totodată gândurile despre Ron şi 
Dumbledore, ca şi despre Hogwarts în sine, de care îi era 
aproape la fel de dor ca de fosta lui prietenă. În timp ce 
Phineas Nigellus le vorbea despre problemele lui Plesneală, 
pe Harry îl apucă o clipă de nebunie, imaginându-şi cum ar 
fi fost să se întoarcă pur şi simplu la şcoală, pentru a 
contribui la slăbirea regimului lui Plesneală; să fie hrănit, să 
aibă un pat moale şi alţi oameni care să se ocupe de toatei 
se părea tot ce era mai frumos pe lume în momentul acela. 
Dar apoi îşi aminti că era Indezirabilul Numărul Unu, că se 
oferea o recompensă de zece mii de galioni pentru 
prinderea lui şi că o vizită la Hogwarts, acum, ar fi fost la fel 
de periculoasă ca şi una la Ministerul Magiei. Într-adevăr, 
Phineas Nigellus sublinie fără să vrea acest fapt, strecurând 
întrebări cu subîinţeles despre locul în care se aflau Harry şi 
Hermione. Hermione îl vâra înapoi în gentuţa cu perluţe de 
fiecare dată când făcea aşa ceva şi Phineas Nigellus refuza 
mereu să apară timp de câteva zile după aceste despărţiri 
nepoliticoase. 

Vremea era din ce în ce mai rece. Nu îndrăzneau să 
rămână prea mult timp într-o singură zonă, aşa că, în loc să 
stea în sudul Angliei, unde pământul îngheţat era cea mai 
mare grijă a lor, continuară să hoinărească în susul şi-n 


josul ţării, înfruntând ţinuturile muntoase, unde cortul le-a 
fost acoperit de lapoviţă, poposiră într-o mlaştină unde 
cortul s-a inundat cu apă rece, şi pe o insuliţă din mijlocul 
unui lac din Scoţia, unde, în timpul nopţii, cortul a fost 
îngropat pe jumătate sub zăpadă. 

Zăriseră deja brazi de Crăciun sclipind jucăuş în spatele 
ferestrelor mai multor case, înainte de seara în care Harry 
se decise să sugereze, încă o dată, singura cale care i se 
părea că rămăsese neexplorată. locmai se ospătaseră 
neobişnuit de bine: Hermione fusese la un supermarket, la 
adăpostul Pelerinei Invizibile (având grijă să lase banii la 
plecare, într-un sertar deschis de la tejghea), şi Harry se 
gândi că avea să fie mai uşor de convins decât în mod 
normal dacă se îndestulase cu spaghete bolognese şi pere 
la conservă. De asemenea, avu inspiraţia de a propune să ia 
o pauză, pentru câteva ore, de la purtat Horcruxul, care 
atârna peste capătul patului de lângă el. 

— Hermione? 

— Hmm? 

Stătea ghemuită într-unul dintre fotoliile deformate, cu 
Poveştile bardului Beedle în braţe. Harry nu îşi putea 
imagina ce ar mai fi putut să descopere în cartea aceea, 
care era totuşi destul de scurtă, dar era evident că 
Hermione încă mai avea de descifrat, de vreme ce Silabarul 
Vrâjitorului stătea deschis pe braţul fotoliului. 

Harry îşi drese glasul. Se simţea exact ca şi cu câţiva ani în 
urmă, când o rugase pe doamna profesoară McGonagall să- 
i dea voie să meargă în Hogsmeade, cu toate că nu-i 
convinsese pe dragii de Dursley să-i semneze biletul de 
accept. 

— Hermione, m-am gândit şi... 

— Harry, poţi să mă ajuţi cu ceva? 

Se părea că nu îl auzise. Se aplecă în faţă şi îi întinse 
Poveştile bardului Beedle. 

— Uită-te la simbolul acela, spuse ea, indicând începutul 
paginii. Deasupra a ceea ce Harry presupuse că era titlul 


unei poveşti (nu era sigur, dat fiind că nu ştia să descifreze 
runele), se afla un desen care părea să ilustreze un ochi 
triunghiular, a cărui pupilă era tăiată de o linie verticală. 

— Nu am fost niciodată la cursul de „Rune antice”, 
Hermione. 

— Ştiu, dar nu este o rună şi nu apare nici în silabar. Tot 
timpul ăsta, am crezut că era imaginea unui ochi, dar cred 
că nu e asta! A fost desenat cu cerneală, uite, a fost trasat 
de cineva; de fapt, nu face parte din carte. Gândegşte-te, l-ai 
mai văzut undeva? 

— Nu... nu, stai puţin şi Harry se uită mai îndeaproape. Nu 
e acelaşi simbol pe care îl purta la gât tatăl Lunei? 

— Păi, aşa mi s-a părut şi mie! 

— Atunci e semnul lui Grindelwald. 

Se holbă la el, cu gura căscată. 

— Poftim? 

— Mi-a spus Krum... 

Îi povesti ce îi spusese Viktor Krum la nuntă. Hermione 
părea năucită. 

— Semnul lui Grindelwald? 

Se uită la Harry, la simbolul ciudat şi din nou la Harry. 

— Nu am mai auzit niciodată ca Grindelwald să fi avut 
vreun simbol. Nu scrie despre asta în niciuna dintre cărţile 
pe care le-am citit despre el. 

— Ei bine, după cum îţi spuneam, Krum a zis că simbolul 
era sculptat pe un perete la Durmstrang şi că îl făcuse 
Grindelwald. 

Hermione se lăsă pe spate în fotoliul vechi, încruntându- 
se. 

— E foarte ciudat. Dacă este un simbol al Magiei Negre, ce 
caută într-o carte cu poveşti pentru copii? 

— Da, e straniu, spuse Harry. Şi ai crede că Scrimgeour 1- 
ar fi recunoscut. Era ministru, ar fi trebuit să fie expert în 
chestii întunecate. 

— Ştiu... poate a crezut că era un ochi, cum am crezut şi 
eu. Toate celelalte poveşti au nişte imagini mici deasupra 


titlurilor. 

Hermione tăcu, uitându-se în continuare la simbolul 
ciudat. Harry mai încercă o dată. 

— Hermione? 

— Hmm? 

— Mă gândeam. V-vreau să merg la Peştera lui Godric. 
Hermione îşi ridică privirea, dar se uita în gol şi Harry fu 
convins că se gândea în continuare la semnul misterios din 

carte. 

— Da, spuse ea. Da, şi eu m-am gândit la asta. Cred că nu 
avem de ales. 

— Sigur ai auzit ce am spus? întrebă el. 

— Bineînţeles. Vrei să mergi la Peştera lui Godric. Sunt de 
acord, cred că ar trebui să mergem acolo. Adică, nici mie nu 
îmi vine în minte vreun alt loc unde ar putea să se afle. Va fi 
periculos, dar cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât 
mi se pare mai logic să se afle acolo. 

— Ăă... ce anume să se afle acolo? întrebă Harry. 

Hermione arăta la fel de năucită cum se simţea Harry. 

— Păi, sabia, Harry! Dumbledore trebuie să fi ştiut că vei 
vrea să te întorci acolo şi, cum Peştera lui Godric este locul 
de naştere al lui Cercetaş... 

— Serios? Cercetaş s-a născut la Peştera lui Godric? 

— Harry, tu ai deschis vreodată manualul O istorie a 
magiei! 

— Ăă... spuse el, zâmbind parcă pentru prima dată de luni 
întregi. 

Îşi simţea muşchii feţei neobişnuit de rigizi. 

— Trebuie s-o fi deschis, mă rog, o dată... când am 
cumpărat-o... 

— Ei bine, dat fiind că satul îi poartă numele, am crezut că 
ai făcut deja legătura între ei, spuse Hermione. 

Părea să semene mai bine cu Hermione cea de altădată 
decât păruse în ultima vreme şi Harry aproape că se 
aştepta s-o audă că se duce la bibliotecă. 

— Scrie ceva despre sat în O istorie a magiei, stai aşa... 


Deschise gentuţa cu perluţe şi scotoci o vreme prin ea, 
scoțând exemplarul din fostului lor manual O istorie a 
magiei, de Bathilda Bagshot, pe care îl frunzări până ajunse 
la pagina pe care o căuta. 

— Vrăjitorii s-au ascuns pentru totdeauna începând din 
1689, când a fost semnat Statutul Internaţional de Tăinuire. 
În mod firesc, poate, aceştia au format mici comunităţi în 
cadrul uneia mai mari. Numeroase sătucuri şi orăşele au 
atras câteva familii magice, care s-au unit pentru sprijin şi 
protecţie reciproce. Satele Tinworth, din Cornwall, Upper 
Flagley din Yorkshire, şi Ottery St. Catchpole, de pe coasta 
de sud a Angliei, au devenit căminele unor grupuri de 
familii vrăjitoreşti care au trăit alături de Încuiați toleranţi 
şi câteodată victime ale Vrăjii Confundus. Cel mai celebru 
dintre aceste locuri este, poate, Peştera lui Godric, un sat 
din vest, unde s-a născut renumitul vrăjitor Godric Cercetaş 
şi unde Bowman Wright, un fierar vrăjitor, a făurit prima 
hoţoaică aurie. Cimitirul este plin cu nume de familii magice 
străvechi şi aceasta confirmă, fără îndoială, zvonurile care 
umblă de sute de ani, potrivit cărora bisericuţa ar fi 
bântuită.” Tu şi părinţii tăi nu sunteţi menţionaţi, zise 
Hermione, închizând cartea, pentru că doamna profesoară 
Bagshot nu vorbeşte decât despre lucruri întâmplate 
înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar vezi? Peştera lui 
Godric, Godric Cercetaş, sabia lui Cercetaş - nu crezi că 
Dumbledore s-ar fi aşteptat să faci această legătură? 

— A, ba da... 

Harry nu voia să recunoască faptul că nu se gândise deloc 
la sabie când sugerase să meargă la Peştera lui Godric. Pe 
el îl atrăgea satul pentru că acolo erau mormintele 
părinţilor săi, casa unde scăpase cu viaţă ca prin urechile 
acului şi Bathilda Bagshot. 

— Mai ţii minte ce a spus Muriel? întrebă el până la urmă. 

— Cine? 

— Ştii tu, ezită el să pronunţe numele lui Ron. Bunica lui 
Ginny. De la nuntă. Cea care a spus că ai glezne subţiri. 


— A, făcu Hermione. 

Era un moment delicat; Harry ştia că ea îşi dăduse seama 
că dorise să evite numele lui Ron. Continuă cu răsuflarea 
tăiată: 

— A spus că Bathilda Bagshot încă mai trăieşte în Peştera 
lui Godric. 

— Bathilda Bagshot... bolborosi Hermione, trecându-şi 
degetul peste numele gravat al Bathildei, de pe coperta 
Istoriei Magiei. Bine, bănuiesc că... 

Scoase un icnet atât de neaşteptat, încât lui Harry i se făcu 
stomacul ghem. Îşi scoase bagheta şi se uită spre intrare, 
aşteptându-se să vadă o mână deschizând fermoarul cu 
forţa, dar nu era nimeni. 

— Ce e? strigă el atunci, pe jumătate supărat, pe jumătate 
uşurat. De ce-ai făcut aşa? Am crezut că ai văzut cel puţin 
un Devorator al Morţii făcându-şi loc în cortul nostru... 

— Harry, dacă sabia se află la Bathilda Bagshot? Dacă 
Dumbledore i-a încredinţat-o ei? 

Harry cântări această posibilitate. Bathilda trebuia să fie 
acum o femeie extrem de bătrână şi, conform spuselor lui 
Muriel, complet ţicnită. Care erau şansele ca Dumbledore 
să fi ascuns sabia lui Cercetaş la ea? Şi dacă fusese aşa, 
Harry îşi dădea seama că Dumbledore îşi asumase un mare 
risc. Dumbledore nu dezvăluise niciodată că înlocuise sabia 
cu 0 copie şi nici măcar nu menţionase că ar fi fost prieten 
cu Bathilda. Acum însă nu era momentul să pună la îndoială 
teoria Hermionei, tocmai când ea se arăta surprinzător de 
dornică să-i îndeplinească dorinţa cea mai arzătoare. 

— Da, s-ar putea să fie aşa! Deci... mergem la Peştera lui 
Godric? 

— Da, dar o să trebuiască să ne gândim foarte bine la tot, 
Harry. Acum stătea dreaptă în scaun şi Harry putea spune 
cu mâna pe suflet că prefigurarea unui nou plan o 
binedispusese la fel de mult ca şi pe el. 

— În primul rând, va trebui să exersăm Dispariţia 
îngemănată sub Pelerina Invizibilă şi poate că Vrăjile de 


Deziluzionare ar fi o idee bună, în afara cazului în care nu 
crezi că ar fi mai bine să trecem la artileria grea şi să 
folosim Polipoţiunea. În cazul ăsta, o să fie nevoie să 
strângem nişte fire de păr de la cineva. De fapt, cred că aşa 
ar fi cel mai indicat să facem, Harry. Cu cât suntem mai 
greu de recunoscut, cu atât mai bine... 

Harry îi dădu voie să vorbească, încuviinţând din cap de 
fiecare dată când făcea o pauză, dar gândurile îi zburară 
departe de discuţia lor. Se simţea entuziasmat pentru prima 
dată de când descoperise că sabia de la Gringotts era o 
copie. 

Era pe cale să se ducă acasă, să se întoarcă la locul unde 
avusese o familie. Dacă nu ar fi fost Cap-de-Mort, Peştera 
lui Godric ar fi fost locul unde ar fi crescut şi unde şi-ar fi 
petrecut toate vacanţele. Ar fi putut invita prieteni la el 
acasă... poate chiar ar fi avut fraţi sau surori... Propria lui 
mamă ar fi fost cea care i-ar fi făcut tortul când împlinise 
şaptesprezece ani. Viaţa pe care o pierduse nu i se păruse 
niciodată atât de reală cum i se părea acum, când ştia că 
urma să vadă locul în care ea îi fusese luată. După ce 
Hermione se duse la culcare în noaptea aceea, Harry îşi 
scoase încet rucsacul din gentuţa ei cu perluţe şi luă 
albumul cu fotografii pe care i-l dăduse Hagrid, cu mult, 
mult timp în urmă. Pentru prima dată în luni de zile, se uită 
iarăşi la pozele vechi, din care părinţii săi îi zâmbeau şi-i 
făceau cu mâna. Acest album era tot ce îi mai rămăsese de 
la ei. 

Harry ar fi plecat bucuros la Peştera lui Godric chiar a 
doua zi, dar Hermione avea alte gânduri. Convinsă că 
Lordul Cap-de-Mort se aştepta ca Harry să se întoarcă în 
locul unde muriseră părinţii săi, era hotărâtă să plece doar 
după ce aveau să fie siguri că se deghizaseră cât se poate 
de bine. Aşadar, Hermione fu de acord să plece abia o 
săptămână mai târziu, după ce obţinuseră pe furiş fire de 
păr de la Încuiaţii care-şi făceau cumpărăturile de Crăciun 


şi exersaseră Apariţia şi Dispariţia împreună, sub Pelerina 
Invizibilă. 

Aveau să Apară în sat, la adăpostul întunericului, aşa că 
băură Polipoţiunea după-amiază târziu. Harry se 
transformă într-un încuiat cu început de chelie, de vârsta a 
doua, şi Hermione în soţia lui micuță şi un pic timidă. 
Gentuţa cu perluţe în care se aflau toate posesiunile lor (în 
afară de Horcrux, pe care Harry îl purta la gât) se afla în 
buzunarul interior al hainei închise până sus a Hermionei. 
Harry aruncă Pelerina Invizibilă peste ei, apoi se aruncară 
încă o dată în vârtejul întunericului înăbuşitor. 

Harry deschise ochii; inima îi bătea mai-mai să-i spargă 
pieptul. Se ţineau de mână pe un drum acoperit de zăpadă, 
sub un cer albastru închis, pe care începeau deja să 
scânteieze primele stele ale nopţii. De o parte şi de alta a 
drumului îngust se înşirau căsuțe cu decoraţiuni de Crăciun 
la ferestre. Câţiva metri mai departe, câteva felinare 
licărinde le arătau că se află în centrul satului. 

— Toată zăpada asta! şopti Hermione de sub pelerină. De 
ce nu ne-am gândit la zăpadă? După toate prevederile pe 
care le-am luat, o să lăsăm urme de paşi! Trebuie să facem 
cumva să le ştergem - ia-o tu înainte, mă ocup eu. 

Harry nu voia să intre în sat ca şi cum ar fi fost costumaţi 
într-un cal, încercând să rămână ascungşi şi acoperindu-şi în 
acelaşi timp urmele cu ajutorul magiei. 

— Hai să ne dăm jos Pelerina, spuse Harry, dar imediat ce 
îi văzu chipul înspăimântat, adăugă: ah, fii serioasă, doar nu 
arătăm ca în realitate şi nici nu e nimeni în jur. 

Puse pelerina sub haină şi îşi continuară drumul ceva mai 
lejer; mergeau şi în cale le apăreau alte şi alte căsuțe, în 
vreme ce aerul rece se simţea tot mai înţepător. Oricare 
dintre căsuţele pe lângă care treceau ar fi putut fi cea în 
care trăiseră James şi Lily sau cea în care trăia acum 
Bathilda. Harry se uita cu interes la uşile de la intrare, la 
acoperişurile acoperite cu zăpadă şi la verande şi nu era 
sigur dacă şi le amintea sau nu, deşi raţiunea îi şoptea că 


aşa ceva era imposibil, de vreme ce abia împlinise un an 
când plecase de acolo pentru totdeauna. Nu era sigur nici 
măcar că va vedea casa - nu ştia ce se întâmpla atunci când 
cei asupra cărora era aruncată Vraja Fidelius mureau. Apoi, 
străduţa pe care mergeau coti la stânga şi în faţa ochilor li 
se ivi micul scuar din inima satului. 

În mijlocul piaţetei era un fel de monument ridicat în 
memoria victimelor de război, înconjurat cu luminiţe 
colorate şi ascuns pe jumătate după un brad de Crăciun, 
bătut de vânt. Erau mai multe magazine, o poştă, un bar şi 
o bisericuţă ale cărei vitralii străluceau ca nişte nestemate, 
din partea opusă a pieţei. 

Zăpada de aici era bătătorită: tare şi alunecoasă în locurile 
pe unde trecuseră oamenii toată ziua. Sătenii mergeau 
încolo şi încoace prin faţa lor, iar siluetele le erau luminate 
pentru câteva clipe de felinare. Din bar se auziră crâmpeie 
de râsete şi muzică pop când se deschise uşa, apoi începură 
colindele în bisericuţă. 

— Harry, cred că este Ajunul Crăciunului! spuse Hermione. 

— Da? 

Nu mai ştiau ce zi era, nu mai văzuseră un ziar de 
săptămâni întregi. 

— Sunt sigură că aşa este, întări Hermione, cu ochii ţintă 
la biserică. Acolo... acolo trebuie să fie, nu? Mama şi tatăl 
tău... Se vede un cimitir în spatele bisericii. 

Harry simţi nişte fiori care nu semănau a emoție, ci mai 
degrabă a frică. Acum, că era atât de aproape, se întreba 
dacă voia totuşi să vadă. Poate că Hermione ştia ce simţea, 
pentru că îl luă de mână şi îl conduse pentru prima dată, 
trăgându-l după ea. Totuşi, la jumătatea pieţei se opri 
brusc. 

— Harry, uite! 

Arăta spre monumentul în memoria victimelor de război, 
care, imediat ce trecuseră pe lângă el, se transformase. În 
locul obeliscului acoperit de nume apăruse o statuie 
reprezentând trei oameni: un bărbat cu părul ciufulit şi 


purtând ochelari, o femeie cu părul lung şi chipul 
binevoitor, cu trăsături frumoase, şi un băieţel care stătea 
în braţele mamei sale. Zăpada li se aşternuse pe capete, 
lăsând impresia unor pălăriuţe albe şi pufoase. Harry se 
apropie, privind în sus, spre feţele părinţilor săi. Nu îşi 
imaginase niciodată că avea să fie o statuie... era foarte 
ciudat să se vadă cioplit în piatră, un copilaş fericit, fără 
cicatrice pe frunte... 

— Hai, spuse Harry, după ce se uită îndeajuns, aşa că se 
îndreptară din nou spre biserică. 

În timp ce traversau strada, mai aruncă o privire peste 
umăr - statuia se transformase la loc în monument. Cu cât 
se apropiau de biserică, cu atât se auzeau mai limpede 
colindele. Îi aminteau atât de tare de Hogwarts, încât lui 
Harry i se puse un nod în gât; îşi aminti deodată de Peeves, 
care zbiera colinde presărate cu măscări, din interiorul 
armurilor, de cei doisprezece brazi de Crăciun din Marea 
Sală, de Dumbledore, care purta o bonetă pe care-o 
câştigase, de Ron, care avea un pulover tricotat de mână... 

La intrarea în cimitir era o portiţă joasă. Hermione o 
deschise, încercând să nu facă zgomot, şi se strecurară prin 
ea. Pe cărarea alunecoasă care ducea spre uşa bisericii 
zăpada era neatinsă, într-un strat gros. Rămânând în 
umbra ferestrelor luminoase, dădură un înconjur bisericii, 
lăsând urme adânci în zăpadă. 

În spatele bisericii, rânduri-rânduri de pietre funerare 
ninse se iveau ca dintr-o plapumă albăstrie, presărată cu 
luminiţe roşii, aurii şi verzi, în locurile unde se reflectau 
luminile vitraliilor în zăpadă. Ţinându-şi bagheta strâns în 
buzunarul de la haină, Harry se îndreptă spre cel mai 
apropiat mormânt. 

— Uite, e un Abbott, ar putea fi o rudă îndepărtată a 
Hannei! 

— Vorbeşte mai încet, îl rugă Hermione. 

Înaintară şi mai mult, croind urme adânci în zăpada din 
urma lor, în timp ce se aplecau să citească ce scria pe 


pietrele vechi de mormânt şi cercetau din când în când 
întunericul din jur, pentru a se asigura că nu mai era 
nimeni. 

— Harry, aici! 

Hermione era cu două rânduri mai încolo, aşa că Harry se 
văzu nevoit să se întoarcă până la ea. Inima îi bătea în piept 
cu putere. 

— Sunt? 

— Nu, dar uite! 

Îi indică o piatră întunecată. Harry se aplecă şi văzu, pe 
granitul îngheţat şi cu urme de muşchi, cuvintele: Kendra 
Dumbledore, iar sub data naşterii şi a morţii ei - şi fiica ei 
Ariana. De asemenea, era şi un citat: „Acolo unde îţi este 
comoara, îţi va fi şi inima.” 

Deci Rita Skeeter şi Muriel chiar nimeriseră câteva 
lucruri. Familia Dumbledore trăise într-adevăr aici şi o 
parte din ea murise aici. 

Era mai greu să vadă mormintele, decât să audă vorbindu- 
se despre ele. Harry nu putu să nu se gândească la faptul 
că el şi Dumbledore aveau amândoi rădăcini adânci în acest 
cimitir şi că Dumbledore ar fi trebuit să îi spună lucrul 
respectiv; însă el nu se simţise în nici un fel dator să 
împărtăşească această legătură. Ar fi putut să viziteze 
împreună cărările pe care el păşea acum; pentru o clipă, 
Harry păru să viseze cu ochii deschişi şi începu să-şi 
imagineze cum ar fi fost să vină acolo cu Dumbledore, cât 
de mult i-ar fi legat acest lucru şi ce ar fi însemnat pentru 
el. Dar se părea că pentru Dumbledore, faptul că familiile 
lor zăceau alături în acelaşi cimitir fusese o coincidenţă 
lipsită de importanţă, irelevantă probabil pentru misiunea 
pe care voia să o îndeplinească Harry. Hermione îl privea pe 
Harry, care se bucura că avea chipul ascuns în penumbră. 
Reciti cuvintele de pe piatra funerară. Acolo unde îţi este 
comoara, îţi va fi şi inima. Nu înţelegea ce însemnau. Cu 
siguranţă că fuseseră alese de către Dumbledore, dat fiind 


că era cel mai în vârstă membru al familiei după ce murise 
mama sa. 

— Eşti sigur că nu a vorbit niciodată despre... începu 
Hermione. 

— Nu, spuse Harry scurt, apoi adăugă: hai să mai căutăm. 

Se întoarse cu spatele, dorindu-şi să nu fi văzut piatra; nu 
voia ca nerăbdarea şi emoția să îi fie umbrite de 
resentimente. 

— Aici! strigă din nou Hermione, câteva clipe mai târziu. 
Ah, nu, iartă-mă! Mi s-a părut că e scris Potter. 

Freca o piatră de mormânt acoperită cu muşchi, căzută în 
ruină, iar pe chipul ei se putea citi o oarecare încruntare. 

— Harry, întoarce-te puţin. 

Nu voia să se abată din nou din drum, aşa că se întoarse 
cam nemulţumit prin zăpadă, până la ea. 

— Cee? 

— Uite-te la asta! 

Mormântul era deosebit de vechi, purtând urmele trecerii 
timpului, astfel încât Harry abia dacă reuşi să descifreze ce 
era gravat acolo, deşi sub numele aproape ilizibil părea să 
fie un semn triunghiular. 

— Da... s-ar putea... 

Hermione aprinse bagheta şi o îndreptă spre numele de 
pe piatră. 

— Scrie Ig-Ignotus, cred... 

— Eu mă duc să-mi caut în continuare părinţii, bine? îi 
spuse Harry, cu o notă de iritare în glas. 

Porni încă o dată la drum, lăsând-o pe vine lângă 
mormântul cel vechi. Din când în când, recunoştea nume de 
familie, precum Abbott, pe care le întâlnise la Hogwarts. 

Câteodată, apăreau mai multe generaţii ale aceleiaşi 
familii vrăjitoreşti. Harry îşi putea da seama după date că 
numele dispăruseră sau membrii din prezent se mutaseră 
din Peştera lui Godric. Înainta din ce în ce mai mult printre 
morminte şi, de fiecare dată când ajungea în faţa unuia nou, 
simţea un fel de fior de nelinişte şi nerăbdare. 


Întunericul şi tăcerea deveniseră parcă dintr-odată mult 
mai adânci. Harry se uită în jur îngrijorat, gândindu-se la 
Dementori, apoi îşi dădu seama că nu se mai cântau 
colinde, că zumzetul şi freamătul oamenilor din biserică se 
auzea din ce în ce mai slab, pe măsură ce ei se întorceau în 
piaţetă. În biserică, cineva tocmai stinsese luminile. 

Apoi, din întuneric, vocea Hermionei se auzi pentru a treia 
oară, pătrunzătoare şi limpede, la numai câţiva metri 
depărtare. 

— Harry, sunt aici... chiar aici. 

Îşi dădu seama din tonul vocii ei că, de data aceasta, era 
vorba despre părinţii lui. Se apropie încet, în timp ce o 
greutate îi apăsa pe piept; era aceeaşi senzaţie pe care o 
avusese când murise Dumbledore, o durere pe care o 
resimțea fizic în inimă şi în plămâni. Piatra funerară se afla 
la doar două rânduri în spatele celei a Kendrei şi Arianei. 
Era din marmură albă, la fel ca şi mormântul lui 
Dumbledore, astfel că era uşor de citit ce scria pe el. 
Aproape că strălucea în întunericul dimprejur. Harry nu 
trebui să îngenuncheze şi nici să se apropie foarte mult, 
pentru a desluşi cuvintele gravate pe ea. 

JAMES POTTER, n. 27 mar. 1960 - m. 31 oct. 1981 

LILY POTTER, n. 30 ian. 1960 - m. 31 oct. 1981 

Ultimul duşman care va fi biruit este moartea. 

Harry citi cuvintele încet, ca şi când ar fi avut o singură 
şansă să le înţeleagă semnificaţia, iar pe ultimele le citi cu 
voce tare. 

— Ultimul duşman care va fi biruit este moartea”... 

Îi trecu prin minte un gând groaznic şi, odată cu el, îl 
cuprinse şi un fel de panică. Nu este aceasta una dintre 
convingerile Devoratorilor Morţii? De ce să scrie aşa ceva? 

— Nu se referă la învingerea morţii aşa cum o înţeleg 
Devoratorii Morţii, Harry, spuse Hermione cu blândeţe. Se 
referă la... ştii tu... viaţa de dincolo de moarte. 

Dar ei nu erau în viaţă, se gândi Harry. Muriseră. Nişte 
cuvinte lipsite de conţinut nu puteau ascunde faptul că 


rămăşiţele descompuse ale părinţilor săi zăceau sub zăpadă 
şi piatră, fără să ştie nimic, fără să simtă nimic. Lacrimile îi 
dădură înainte ca el să mai poată face ceva, la început 
fierbinţi şi apoi îngheţându-i pe obraji. La ce bun să şi le 
mai şteargă, la ce bun să se prefacă? Le lăsă aşa, să curgă 
în voie, în timp ce el strângea neputincios din buze, 
uitându-se în jos, la zăpada aşternută, care ascundea locul 
în care se odihneau Lily şi James. Nu mai rămăseseră acum 
probabil din ei decât nişte oase sau praf; nu ştiau şi nu le 
păsa că fiul lor, care scăpase cu viaţă, era acum atât de 
aproape, că inima lui încă mai bătea şi că el trăia datorită 
sacrificiului lor şi că aproape îşi dorea, atunci şi acolo, să fi 
dormit şi el sub troiene, împreună cu ei. 

Hermione îl luă iarăşi de mână şi îl ţinu strâns. Nu putea 
să se uite la ea, dar o strânse şi el, trăgând aer adânc în 
piept, încercând să se liniştească şi să recapete controlul 
asupra situaţiei. Ar fi trebuit să le aducă ceva; nu se 
gândise la asta şi toate plantele din cimitir erau desfrunzite 
şi îngheţate. Însă Hermione îşi ridică bagheta, o roti prin 
aer în cerc şi o cunună de trandafiri de Crăciun înflori exact 
în faţa lor. Harry o prinse şi o aşeză pe mormântul părinţilor 
lui. 

În clipa în care se ridică, îşi dori să plece; simţea că nu mai 
putea sta acolo nici măcar un minut. Îşi puse braţul în jurul 
umerilor Hermionei, iar ea în jurul taliei lui şi se întoarseră 
în tăcere, târându-şi paşii prin zăpadă. Trecură de 
mormântul mamei şi surorii lui Dumbledore, înapoi spre 
biserica întunecată şi spre portiţa care încă nu se vedea de 
unde stăteau ei. 

Capitolul XVII. 

Secretul Bathildei 

— Harry, opreşte-te! 

— Ce s-a întâmplat? 

Tocmai ajunseseră la mormântul unui Abbott. 

— E ceva acolo. Ne urmăreşte cineva. Sunt sigură. Acolo, 
după tufişurile acelea. 


Rămaseră nemişcaţi, ţinându-se strâns şi privind atent 
înspre marginea întunecată a cimitirului. Harry nu văzu 
NIMIC. 

— Eşti sigură? 

— Am văzut ceva mişcându-se, pot să jur că am văzut... 

Hermione îi dădu drumul, pentru a-şi elibera mâna 
dreaptă, cu care mânuia bagheta. 

— Arătăm ca nişte Încuiați, sublinie Harry. 

— Nişte Încuiați care tocmai au pus flori la mormântul 
părinţilor tăi! Harry, sunt sigură că e ceva acolo! 

Harry se gândi la O istorie a magiei - se spunea acolo că 
cimitirul era bântuit. Dacă era aşa? Imediat auzi un foşnet 
şi văzu o porţiune de zăpadă deranjată în tufişul spre care 
arătase Hermione. Fantomele nu pot împrăştia zăpada. 

— E o pisică, spuse Harry după câteva secunde, sau o 
pasăre. Dacă ar fi fost un Devorator al Morţii, ne-ar fi 
omorât deja. Dar hai să plecăm şi să ne punem la loc 
pelerina. 

leşiră din cimitir, aruncând priviri pe furiş înapoi. Harry, 
care nu se simţea chiar atât de optimist pe cât se prefăcuse 
a fi atunci când o liniştise pe Hermione, fu cuprins de 
bucurie când ajunseră la portiţă şi mai apoi pe trotuarul 
alunecos. Îşi traseră din nou peste ei Pelerina Invizibilă. 
Barul era şi mai plin decât înainte: dinăuntru se auzeau mai 
multe glasuri care cântau colindul pe care îl ascultaseră în 
apropierea bisericii. Pentru o clipă, Harry se gândi să 
sugereze să se ascundă în bar, dar, înainte să spună el 
vreun cuvânt, Hermione şopti: 

— Hai să mergem pe aici - şi îl trase de-a lungul străzii 
întunecate, pe unde se ieşea din sat, în direcţia opusă celei 
din care veniseră. Harry distinse locul unde se terminau 
casele şi strada dădea din nou în câmp deschis. Merseră cât 
de repede avură curaj, trecând pe lângă alte ferestre în 
care străluceau luminiţe multicolore, cu siluetele brazilor 
de Crăciun tronând maiestuoase pe după draperii. 


— Cum o să găsim casa Bathildei? întrebă Hermione, care 
tremura un pic şi se tot uita peste umăr. Harry? Ce zici? 
Harry... 

Îl trase de mână, dar Harry nu era atent la ea. Se uita spre 
masa întunecată din capătul şirului de case. O clipă mai 
târziu, grăbi pasul, trăgând-o pe Hermione după el, care 
alunecă puţin pe gheaţă. 

— Harry... 

— Uite... uite, Hermione... 

— Nu... vai! 

O văzu; Vraja Fidelius trebuia să fi murit odată cu James şi 
cu Lily. Gardul viu se sălbăticise pe parcursul celor 
şaisprezece ani care trecuseră de când Hagrid îl luase pe 
Harry dintre dărâmăturile răspândite prin iarba înaltă, care 
ajungea până la talie. Cea mai mare parte din căsuţă 
rămăsese în picioare, deşi era acoperită în întregime de 
iederă întunecată şi zăpadă, însă partea dreaptă a etajului 
fusese distrusă. Harry era sigur că acolo dăduse greş 
blestemul. El şi Hermione stăteau în faţa porţii, uitându-se 
în sus, la ruina a ceea ce trebuia să fi fost cândva o căsuţă 
ca şi cele din jurul ei. 

— Oare de ce n-a mai reconstruit-o nimeni până acum? 
şopti Hermione. 

— Probabil nu poate fi reconstruită, răspunse Harry. O fi 
oare ca rănile provocate de Magia Neagră, când nu poţi 
repara răul făcut? 

Îşi strecură o mână de sub pelerină şi atinse poarta 
acoperită de zăpadă şi mâncată de rugină, fără să vrea să o 
deschidă, de fapt, ci doar să simtă o părticică din casă. 

— Doar nu vrei să intri acolo... Pare foarte şubredă, s-ar 
putea... Vai, Harry, uite! 

Faptul că atinse poarta păru să aibă un efect neaşteptat. 

Un semn apăruse din pământ în faţa lor, ieşind dintre 
ciulinii şi buruienile încâlcite, ca o floare ciudată, care 
creştea foarte repede; pe lemnul acestuia erau înscrise, cu 
litere aurii, cuvintele: „În locul acesta, în noaptea de 31 


octombrie 1981, au încetat din viaţă Lily şi James Potter. 
Fiul lor, Harry, este în continuare singurul vrăjitor care a 
supravieţuit blestemului fatal. 

Casa aceasta, care nu poate fi văzută de Încuiați, a fost 
lăsată în ruină, ca un monument în amintirea soţilor Potter 
şi ca mărturie a violenţei care a destrămat această familie.” 

Peste tot în jurul acelor cuvinte scrise îngrijit erau multe 
mâzgălituri ale vrăjitorilor şi vrăjitoarelor care veniseră să 
vadă locul unde scăpase Băiatul care Supravieţuise. Unii 
doar se semnaseră cu Cerneală Veşnică, alţii îşi scrijeliseră 
inițialele în lemn, în timp ce alţii lăsaseră mesaje. Cele mai 
recente dintre ele, care străluceau peste straturile magice 
de grafitti de pe parcursul a şaisprezece ani, aveau cam 
acelaşi conţinut: „Succes, Harry, oriunde ai fi”, „Harry, dacă 
citeşti asta, să ştii că suntem cu toţii alături de tine!”, 
„Trăiască Harry Potter!”. 

— Nu ar fi trebuit să scrie pe semn! spuse Hermione 
indignată. Dar Harry îi zâmbi larg. 

— E extraordinar. Mă bucur că au scris pe el. Mă... 

Se întrerupse. O siluetă înfofolită venea şchiopătând spre 
ei, prefigurându-se pe fundalul luminilor puternice din 
depărtare, din scuar. Harry avu senzaţia că era o femeie, 
deşi era foarte greu de spus. Se mişca încet, de teamă 
probabil să nu alunece pe zăpadă. Era cocoşată, îndesată şi 
îşi târşâia picioarele, toate acestea fiind semne ale vârstei 
înaintate. O priveau, în linişte, cum venea tot mai aproape. 
Harry aştepta să vadă dacă avea să intre într-una dintre 
căsuţele pe lângă care trecea, dar ştia, instinctiv, că nu avea 
să o facă. Până la urmă, se opri la câţiva metri de ei şi 
rămase acolo, în mijlocul drumului îngheţat, cu faţa spre ei. 

Nu era nevoie ca Hermione să îl ciupească de braţ. Era 
aproape imposibil ca acea femeie să fi fost Încuiată: stătea 
acolo, uitându-se la casa care ar fi trebuit să fie complet 
invizibilă pentru ea, dacă nu ar fi fost vrăjitoare. Chiar 
presupunând că era vrăjitoare, era foarte bizar că ieşise 
într-o noapte atât de friguroasă doar pentru a privi nişte 


ruine străvechi. După toate regulile magiei normale, nu ar fi 
trebuit să îi poată vedea pe Hermione şi pe el. Cu toate 
acestea, Harry avea sentimentul ciudat că ea ştia că se 
aflau acolo şi că ştia şi cine erau. Exact când ajunse la 
această concluzie îngrijorătoare, femeia ridică o mână 
înmănuşată şi le făcu semn să se apropie. 

Sub pelerină, Hermione veni mai aproape de Harry, 
strângându-l de braţ. 

— De unde ştie? 

Harry clătină din cap. Femeia le făcu semn din nou, şi mai 
clar de data aceasta. Lui Harry îi trecură prin minte mai 
multe motive pentru care nu ar fi trebuit să răspundă 
chemării ei, iar suspiciunile legate de identitatea ei 
creşteau din ce în ce mai tare, pe măsură ce ei continuau să 
se privească în mijlocul străzii pustii. 

Oare era posibil să îi fi aşteptat toate lunile acestea? Oare 
Dumbledore îi spusese să aştepte, pentru că Harry avea să 
vină până la urmă? Oare nu ea fusese cea care se 
strecurase printre umbrele din cimitir, urmărindu-i până 
acolo? Până şi faptul că îi putea simţi sugera un fel de 
putere dumbledoriană, pe care nu o mai întâlnise niciodată. 

Până la urmă, Harry vorbi, făcând-o pe Hermione să 
tresară şi aproape să-şi piardă răsuflarea. 

— Sunteţi Bathilda? 

Silueta înfofolită încuviinţă din cap şi le făcu iarăşi semn. 

Sub pelerină, Harry şi Hermione se uitară unul la celălalt. 
Harry ridică din sprâncene, iar Hermione încuviinţă uşor 
din cap, cuprinsă de nelinişte. Se apropiară de femeie şi 
aceasta se întoarse imediat, şchiopătând înapoi pe unde 
venise. Îi conduse pe lângă mai multe case, apoi se opri în 
faţa unei porţi. O urmară de-a lungul unei cărări dintr-o 
grădină, aproape la fel de neîngrijită ca cea de unde 
veniseră. Scoase cheia de la uşa de la intrare şi încercă să 
nimerească broasca, apoi o deschise şi se dădu la o parte, 
pentru a le face loc să treacă. 


Mirosea urât sau poate că nu ea era de vină, ci casa: când 
trecură pe lângă ea, Harry strâmbă din nas şi imediat îşi 
dădură jos pelerina. Acum, că stătea lângă ea, îşi dădu 
seama cât era de mică, cocoşată de bătrâneţe, abia dacă îi 
ajungea până la piept. Aceasta închise uşa după ei, cu nişte 
degete albăstrui şi marmorate, pe fundalul vopselei care se 
cojea, apoi se întoarse şi se holbă la chipul lui Harry. Avea 
ochii acoperiţi de cataractă şi adânciţi în pliuri de piele 
străvezie, toată faţa presărată cu vinişoare sparte şi pete de 
la ficat. Harry se întrebă dacă chiar putea să îl vadă; chiar 
şi aşa, cel pe care îl vedea era Încuiatul cu început de chelie 
a cărui identitate o furase. 

Duhoarea bătrâneţii, a prafului, a hainelor murdare şi a 
mâncării stătute deveni şi mai pregnantă când îşi dădu jos 
şalul negru, ros de molii, din jurul capului cu păr alb rar, 
prin care se puteau ghici limpede oasele craniului. 

— Bathilda? repetă Harry. 

Aceasta încuviinţă din nou din cap. Harry deveni conştient 
că avea medalionul la gât; ceea ce era în interiorul lui, 
ticăind sau palpitând câteodată, se trezise. Simţea cum 
pulsa prin aurul rece. Oare ştia, simţea, că obiectul care 
avea să îl distrugă era aproape? Bathilda trecu târşâindu-şi 
picioarele pe lângă ei, dând-o pe Hermione la o parte de 
parcă nici nu ar fi văzut-o, şi dispăru în ceea ce părea să fie 
sufrageria. 

— Harry, nu sunt sigură de ce se întâmplă, şopti Hermione. 

— Uite cât e de mică, cred că am putea s-o imobilizăm, 
dacă am vrea, zise Harry. Fii atentă, trebuia să-ţi fi spus, 
ştiam că nu e în toate minţile. Muriel a spus că s-a ţicnit de 
tot. 

— Vino! strigă Bathilda din camera cealaltă. Hermione 
tresări şi îl strânse de mână pe Harry. 

— E în ordine, o linişti Harry şi o conduse spre sufragerie. 

Bathilda păşea prin cameră cu un mers clătinat şi, cu toate 
că aprindea lumânări, era în continuare foarte întuneric, pe 
lângă faptul că era şi foarte murdar. Un strat gros de praf le 


scârţâia sub picioare şi Harry simţi, amestecat cu mirosul 
umed de mucegai, ceva şi mai neplăcut, un miros de carne 
putrezită. Se întrebă când verificase cineva ultima oară 
dacă Bathilda putea să mai aibă grijă de casă. Părea să fi 
uitat că era în stare să facă vrăji, pentru că aprinse 
lumânările cu stângăcie, cu mâna; mâneca din dantelă îi 
atârna într-un mod neglijent, gata să ia foc în orice clipă. 

— Lăsaţi-mă pe mine să le aprind, se oferi Harry şi îi luă 
chibriturile din mână. 

Bathilda îl privi cum aprinse restul capetelor de lumânări 
de pe farfurioarele împrăștiate prin cameră, aşezate într-un 
echilibru instabil deasupra unor teancuri de cărţi şi măsuţe 
pline cu ceşti ciobite şi mucegăite. 

Ultima suprafaţă pe care Harry zări o lumânare era o 
comodă cu sertare, pe care se odihneau mai multe 
fotografii. 

Când o aprinse, flacăra se reflectă în geamurile prăfuite şi 
în ramele argintii ale fotografiilor. Văzu câteva mişcări 
timide. În timp ce Bathilda bâjbâia după nişte lemne pentru 
foc, Harry murmură: „Lergeo”. Praful se şterse ca prin 
minune de pe poze şi imediat văzu că lipseau vreo şase din 
ramele mai mari şi mai bogat decorate. Se întrebă dacă le 
scosese Bathilda sau altcineva. Apoi, atenţia îi fu atrasă de o 
fotografie din rândul din spate al colecţiei, pe care o înşfacă 
repede. Din rama de argint, lui Harry îi zâmbea galeş hoţul 
cu chip vesel şi păr auriu, tânărul care se cocoţase pe 
pervazul lui Gregorovitch. Harry îşi aminti imediat unde îl 
mai văzuse înainte: în Viaţa şi minciunile lui Albus 
Dumbledore, la braţ cu Dumbledore, în adolescenţă, şi 
acolo trebuia să fi fost toate pozele lipsă - în cartea Ritei. 

— Doamnă Bagshot? spuse el, cu vocea un pic 
tremurândă. Cine este aici? 

Bathilda stătea în mijlocul camerei, urmărind-o pe 
Hermione cum aprinde focul în locul ei. 

— Doamnă Bagshot? repetă Harry şi înaintă, cu poza în 
mână, în timp ce primele flăcări se treziseră la viaţă în 


mijlocul şemineului. 

Când îl auzi, Bathilda îşi ridică privirea şi Horcruxul 
palpită şi mai tare pe pieptul lui. 

— Cine este în poză? o întrebă Harry, ridicând fotografia. 

Bathilda se uită solemnă la poză, apoi la Harry. 

— Ştiţi cine este? repetă el, vorbind mult mai rar şi mai 
tare decât de obicei. Băiatul acesta... Îl cunoaşteţi? Cum îl 
cheamă? 

Bathilda părea confuză. Harry se simţi cuprins de 
frustrare. Cum reuşise Rita să pătrundă în amintirile 
Bathildei? 

— Cine este omul acesta? repetă el răspicat. 

— Harry, ce faci? întrebă Hermione. 

— Poza asta, Hermione, el este hoţul, hoţul care a furat 
ceva de la Gregorovitch! Te rog! se întoarse iar către 
Bathilda. Cine este omul acesta? 

Dar Bathilda se holbă pur şi simplu la el. 

— De ce ne-aţi cerut să venim cu dumneavoastră, doamnă 
Bagshot? întrebă Hermione, ridicând şi ea vocea. Voiaţi să 
ne daţi ceva? 

Fără să dea nici un semn că ar fi auzit-o pe Hermione, 
Bathilda se apropie de Harry, târşâindu-şi picioarele. Făcu 
semn cu capul şi se uită înapoi, spre hol. 

— Vreţi să plecăm? întrebă el. 

Bathilda repetă gestul, arătând de data aceasta mai întâi 
spre el, apoi spre ea şi în cele din urmă spre tavan. 

— Am înţeles... Hermione, cred că vrea să mă duc sus cu 
ea. 

— Bine, zise Hermione, hai să mergem. 

Dar când Hermione făcu o mişcare, Bathilda clătină din 
cap cu o forţă surprinzătoare, arătând încă o dată spre 
Harry şi apoi spre ea. 

— Vrea să mă duc doar eu cu ea. 

— De ce? întrebă Hermione şi vocea ei pătrunzătoare şi 
clară răsună în camera luminată de lumânări. 

La auzul zgomotului, bătrâna clătină uşor din cap. 


— Poate că Dumbledore i-a spus să îmi dea sabia doar 
mie? 

— Chiar crezi că ştie cine eşti? 

— Da, spuse Harry, uitându-se în ochii împăienjeniţi fixaţi 
asupra lui, cred că ştie. 

— Bine, atunci, dar grăbeşte-te, Harry. 

— Luaţi-o dumneavoastră înainte, îi spuse Harry Bathildei. 

Aceasta păru să înţeleagă, pentru că îl ocoli iarăşi şi se 
duse spre uşă. Harry se uită înapoi la Hermione şi îi zâmbi 
liniştitor, dar nu era sigur că îl văzuse, fiindcă se cuprinsese 
cu mâinile şi stătea aşa, înconjurată de mizerie şi de lumina 
lumânărilor, uitându-se cu interes la bibliotecă. Când ieşi 
din cameră, Harry îşi strecură poza în ramă argintie a 
hoţului necunoscut sub haină, fără a fi observat de 
Hermione sau Bathilda. 

Scara era abruptă şi îngustă: Harry aproape că fu tentat 
să-şi sprijine mâinile de fundul îndesat al Bathildei, pentru a 
se asigura că nu avea să cadă pe spate peste el, ceea ce 
părea foarte probabil. Bathilda urcă până la etaj, răsuflând 
din greu, făcu imediat la dreapta şi îl conduse într-un 
dormitor cu tavanul jos. Era întuneric beznă şi mirosea 
oribil: Harry tocmai zărise o oală de noapte sub pat, când 
Bathilda închise uşa şi totul se cufundă într-un întuneric 
adânc. 

— Lumos, spuse Harry şi îşi aprinse bagheta. 

Tresări. În cele câteva secunde în care stătuseră în 
întuneric, Bathilda se apropiase de el fără ca Harry s-o 
audă. 

— Eşti Potter? şopti ea. 

— Da, eu suni. 

Bathilda încuviinţă încet din cap, în mod solemn. Harry 
simţi Horcruxul palpitând cu iuţeală, chiar mai repede 
decât inima lui; era o senzaţie neplăcută, tulburătoare. 

— Aveţi ceva să-mi daţi? întrebă Harry, dar Bathilda părea 
să fie atentă la vârful baghetei lui Harry. Aveţi ceva să-mi 
daţi? repetă el. 


Atunci, ea închise ochii şi se întâmplară mai multe lucruri 
în acelaşi timp: cicatricea lui Harry zvâcni de durere, 
Horcruxul începu să palpite atât de tare, încât partea din 
faţă a puloverului lui se mişcă, iar camera întunecată şi rău 
mirositoare dispăru pentru câteva momente. Simţi un val 
de bucurie şi vorbi cu un glas strident şi rece: Reţine-l! 

Harry se clătină; pereţii camerei întunecate şi urât 
mirositoare păreau să se prăbuşească din nou peste el. Nu 
ştia ce se întâmplase. 

— Aveţi ceva să-mi daţi? întrebă pentru a treia oară, mult 
mai tare. 

— Aici, şopti ea, arătând spre colţul camerei. Harry îşi 
ridică bagheta şi văzu conturul unei măsuţe de toaletă 
aglomerate, sub fereastra cu draperii. 

De data aceasta, nu îl conduse. Harry se strecură prin 
locul strâmt rămas liber între ea şi patul nefăcut, cu 
bagheta ridicată. 

Nu voia să o piardă din ochi. 

— Ce este? întrebă el când ajunse la măsuţa de toaletă, pe 
care zăcea un morman imens, care arăta şi mirosea a rufe 
murdare. 

— Acolo, spuse ea, arătând spre morman. 

Şi, în clipa în care Harry îşi întoarse privirea, cercetând 
dacă în talmeş-balmeşul din faţa lui nu era vreun mâner de 
sabie sau vreun rubin, Bathilda făcu o mişcare ciudată. 
Harry o văzu cu coada ochiului; panica îl făcu să se întoarcă 
şi groaza îl pironi când văzu corpul bătrânei prăbuşindu-se 
şi un şarpe uriaş târându-se din locul în care fusese mai 
înainte gâtul. Şarpele atacă şi Harry ridică bagheta. Forţa 
cu care îl muşcă de antebraţ îl făcu să-şi arunce bagheta 
înspre tavan; lumina ei se învârti ameţitor prin cameră şi se 
stinse. Apoi, o lovitură puternică cu coada în stomac îi tăie 
răsuflarea; căzu pe spate, peste măsuţa de toaletă, peste 
mormanul de haine murdare. Se rostogoli într-o parte, abia 
reuşind să evite coada şarpelui, care lovi măsuţa pe care 
fusese el cu o secundă în urmă. Fragmente din suprafaţa de 


sticlă se împrăştiară peste el în momentul în care căzu la 
podea. O auzi pe Hermione strigând de jos: „Harry?” 

Nu reuşi să inspire destul de adânc pentru a-i răspunde. 
Se simţi strivit de o masă netedă şi grea, care se încolăci în 
jurul lui, puternică şi viguroasă. 

— Nu! spuse el cu respiraţia tăiată, pironit la podea. 

— Ba da, şopti vocea. Ba da... să te rețin... Să te rețin... 

— Accio... Accio Baghetă... 

Dar nu se întâmplă nimic şi avea nevoie ca mâinile să-i fie 
libere ca să dea şarpele jos de pe el, în timp ce acesta i se 
încolăcea în jurul toracelui, sufocându-l, apăsându-i cu 
putere pe piept Horcruxul, un cerc îngheţat pulsând de 
viaţă, la câţiva centimetri de bătăile neregulate ale propriei 
lui inimi; creierul i se umplea cu o lumină rece şi albă, i se 
goli de gânduri şi îi înăbuşi răsuflarea, în vreme ce în 
depărtare se auzeau nişte paşi şi totul dispărea încetul cu 
încetul, înghiţit de negură... 

O inimă metalică zvâcnea în afara pieptului lui, şi acum el 
zbura, zbura triumfător, fără să aibă nevoie de mături sau 
de Thestrali... 

Se trezi brusc în întuneric, înconjurat de mirosul acru; 
Nagini îi dăduse drumul. Reuşi să se ridice şi văzu silueta 
şarpelui la lumina baghetei. Monstrul atacă şi Hermione se 
dădu într-o parte, scoțând în acelaşi timp un țipăt prelung. 
Blestemul ei dădu greş şi lovi fereastra acoperită de 
draperii, spulberând-o. Camera se umplu de un aer rece ca 
gheaţa, în timp ce Harry se mai lăsă o dată în jos, pentru a 
se feri de o nouă ploaie de cioburi, iar piciorul îi alunecă pe 
un fel de creion - bagheta lui. 

Se aplecă şi o înşfacă, dar acum şarpele părea să fie în 
toate colţurile camerei, lovind furios din coadă. Nu o văzu 
pe Hermione nicăieri şi, pentru o clipă, Harry se gândi la ce 
era mai râu, dar imediat se auzi o bufnitură puternică, 
însoţită de o străfulgerare de lumină roşie, şi şarpele zbură 
în aer, lovindu-l cu putere pe Harry peste faţă, în 
încolăcirile lui hidoase spre tavan. Harry îşi ridică bagheta, 


dar exact în momentul acela, cicatricea începu să-l doară 
îngrozitor, mai tare decât îşi amintea să-l fi durut vreodată 
în ani de zile. 

— Vine! Hermione, vine! 

Harry scoase un țipăt şi şarpele se prăbuşi, cu un şuierat 
prelung. Totul era un haos - animalul spulberase rafturile 
de pe pereţi şi cioburile de porțelan zburau acum în toate 
părţile, în timp ce Harry făcu o săritură peste pat şi înşfacă 
silueta întunecată pe care o recunoscuse ca fiind a 
Hermionei. Ea ţipă de durere când o trase înapoi peste pat. 

Şarpele se năpusti încă o dată, dar Harry ştia că mai rău 
decât faptul că monstrul venea sau că ajunsese poate deja 
la poartă era că ţeasta lui avea să explodeze dintr-o clipă în 
alta, din cauza îngrozitoarei cicatrice. Şarpele se năpusti cu 
furie, în timp ce Harry făcu o săritură chiar din fugă, 
trăgând-o pe Hermione după el. Când îi atacă, Hermione 
strigă „Confrigo!” şi vraja ei zbură în jurul camerei, 
pulverizând oglinda de la şifonier şi ricoşând înapoi spre ei, 
ţâşnind din podea până în tavan. Harry simţi fierbinţeala 
vrăjii cum îi arde dosul palmei. Un ciob de sticlă îl tăie pe 
obraz în timp ce, trăgând-o pe Hermione după el, sări din 
pat pe măsuţa de toaletă distrusă şi apoi direct afară, pe 
fereastră, în noapte. Şi tot ce rămânea în urma lor, pe 
măsură ce se prăbuşeau în gol, ca într-un vârtej, era doar 
țţipătul Hermionei... 

Apoi, durerea din jurul cicatricei deveni insuportabilă... şi 
era Cap-de-Mort... şi traversa în fugă dormitorul rău 
mirositor, ţinându-se cu mâinile lungi şi albe de pervazul 
ferestrei, în timp ce-i privea pe bărbatul cu început de 
chelie şi pe femeia micuță, care se învârtiră şi Dispărură... 
apoi auzi un urlet de furie, un urlet care se amestecase cu 
cel al fetei, revărsându-şi ecoul peste grădinile întunecate şi 
peste clopotele care vesteau Crăciunul... 

Ţipătul lui deveni ţipătul lui Harry, durerea lui - cea a lui 
Harry... pentru că se petrecea aici, unde se întâmplase şi 
înainte... atât de aproape de casa în care era gata-gata să 


afle ce însemna să mori... să mori... durerea era atât de 
îngrozitoare... fusese sfâşiat de trup... Dar dacă nu mai 
avea trup, de ce îl durea atât de tare capul? Dacă era mort, 
cum putea să simtă atât de acut - oare durerea nu înceta 
odată cu moartea, nu dispărea? 

Noaptea era umedă şi vântul bătea, iar doi copii îmbrăcaţi 
în dovleci traversau în mers legănat piaţeta, trecând pe 
lângă vitrinele magazinelor pline cu păianjeni din hârtie şi 
multe alte prostioare de Încuiați, ale unei lumi în care ei nu 
credeau... Plutea, fiind animat ca de obicei în astfel de 
ocazii de un scop - se simţea puternic, îndreptăţit... Nu 
simţea furie... aceasta era pentru suflete mai slabe decât el; 
dar triumf, da... Aşteptase acest lucru, îl sperase din 
adâncul sufletului... 

— Reuşit costum, domnule! 

Văzu cum zâmbetul băieţelului îi pieri când veni destul de 
aproape cât să se uite sub gluga pelerinei; pe chipul său 
pictat se citi frica. Apoi, copilul se întoarse şi fugi. Atinse 
mânerul baghetei în interiorul robei... o singură mişcare şi 
copilul nu avea să mai ajungă niciodată la mama sa... dar nu 
era cazul, chiar nu era cazul... 

Mergea de-a lungul unei alte străzi, şi mai întunecate, şi 
până la urmă văzu destinaţia. Vraja Fidelius fusese 
îndepărtată, deşi ei nu o ştiau încă... făcu mai puţin zgomot 
decât frunzele care foşneau pe trotuar, până ce ajunse în 
dreptul gardului viu întunecat şi privi dincolo de el. 

Nu trăseseră draperiile, aşa că îi văzu foarte clar cum 
stăteau în micuța sufragerie - bărbatul înalt, cu părul negru 
şi purtând ochelari, făcea să ţâşnească norişori colorați de 
fum din vârful baghetei, amuzându-l pe băieţelul îmbrăcat 
într-o pijama albastră. Copilul râdea şi încerca să prindă 
fumul, să-l înşface în pumnişor. Se deschise o uşă şi intră 
mama, care spuse nişte cuvinte pe care nu le putu înţelege, 
iar chipul îi era acoperit de părul lung, roşcat închis. Acum, 
tatăl îşi luă fiul în braţe şi i-l dădu mamei. Aruncă bagheta 
pe canapea şi se întinse, căscând. 


Poarta scârţâi puţin când o deschise, dar James Potter nu 
auzi. Mâna lui albă scoase bagheta de sub pelerină şi o 
îndreptă spre uşă, care se izbi de perete. 

Trecu pragul, în timp ce James veni în fugă pe hol. Era 
uşor, prea uşor, nici măcar nu îşi luase bagheta... 

— Lily, ia-l pe Harry şi fugi! E el! Du-te! Fugi! Îl rețin eu! 

Cum să-l reţină, când nici măcar nu avea baghetă! Înainte 
să arunce blestemul, izbucni în hohote. 

— Abracadabra! 

Lumina verde se revărsă în holul înghesuit - deasupra 
căruciorului lipit de perete şi a balustradei care străluci 
asemenea unui fulger. James Potter căzu ca o marionetă 
căreia îi fuseseră tăiate sforile. O auzi ţipând de la etaj, 
încolţită, dar cel puţin nu avea de ce să se teamă atâta timp 
cât avea să fie raţională. Urcă treptele, ascultând uşor 
amuzat cum încerca să se baricadeze... nici ea nu avea 
bagheta la ea... cât de proşti puteau să fie şi cât de 
încrezători că siguranţa le era în mâinile prietenilor, că 
armele puteau fi lăsate la o parte chiar şi numai pentru 
câteva clipe... 

Forţă uşa, azvârlind la o parte scaunul şi cutiile strânse în 
grabă în dreptul ei cu o simplă mişcare din baghetă... şi iat- 
o acolo, cu copilul în braţe. La vederea lui, puse copilul în 
pătuţul din spatele ei şi întinse mâinile, ca şi când aceasta 
ar fi ajutat la ceva, de parcă, ascunzându-l, spera să fie 
aleasă în locul lui. 

— Nu Harry, nu Harry, te rog, nu Harry! 

— Dă-te la o parte, prostuţo... dă-te la o parte, acum! 

— Nu pe Harry, te rog, omoară-mă pe mine în locul lui. 

— Nu-ţi mai spun şi a doua oară... 

— Nu pe Harry! le rog... ai milă... Nu pe Harry! Nu pe 
Harry! le rog, fac orice... 

— Dă-te la o parte... dă-te la o parte, fetiţo! 

Ar fi putut să o facă să se dea la o parte din faţa pătuţului, 
dar părea mai înţelept să îi lichideze pe toţi. 


Străfulgerarea verde lumină camera şi femeia căzu la fel 
ca şi soţul său. În tot acest timp, copilul nu scosese nici un 
scâncet: putea sta în picioare, ţinându-se strâns de barele 
pătuţului, şi se uita în sus, la chipul intrusului, cu un fel de 
interes amuzat, imaginându-şi poate că cel care se 
ascundea sub pelerină era tatăl lui, care făcea din nou să 
apară luminiţe jucăuşe, iar mama avea să dea şi ea buzna 
pe uşă în orice clipă, râzând în hohote... 

Îndreptă bagheta cu mare atenţie spre chipul băiatului. 
Voia să vadă cum se întâmplă, cum avea să distrugă acest 
unic pericol inexplicabil. Copilul începu să plângă; văzuse 
că nu era James. Nu îi plăcea că plângea, nu înghiţise 
niciodată plânsetele celor mici de la orfelinat. 

— Abracadabra! 

În clipa aceea, se destrămă - nu mai era nimic, nimic în 
afară de durere şi groază, şi trebuia să se ascundă, nu aici, 
printre dărâmăturile casei distruse, între care rămăsese 
prins copilul, cu urletele lui, ci departe... foarte departe... 

— Nu, gemu el. 

Şarpele se târî pe podeaua murdară, plină de lucruri, şi 
omorâse deja băiatul, dar totuşi el era băiatul... 

— Nu... 

Acum stătea în dreptul ferestrei sparte din casa Bathildei, 
cufundat în amintirea celui mai mare eşec al său, şi la 
picioarele sale şarpele uriaş se târa peste cioburi de 
porțelan şi sticlă. Se uită în jos şi văzu ceva... ceva 
incredibil... 

— Nu... 

— Harry, e în ordine, eşti bine! 

Se aplecă şi ridică poza cu geamul spart. lată-l, hoţul 
necunoscut, hoţul pe care îl căuta... 

— Nu... mi-a căzut... mi-a căzut... 

— Harry, e în ordine, trezeşte-te, trezeşte-te! 

El era Harry... Harry, nu Cap-de-Mort... şi ceea ce foşnea 
nu era un şarpe. Deschise ochii. 

— Harry, şopti Hermione. Te simţi bine? 


— Da, minţi el. 

Era în cort, întins pe unul dintre paturile suprapuse, sub o 
grămadă de pături. Îşi dădu seama că se apropia venirea 
zorilor, după încremenirea şi răceala luminii care se 
întrezărea dincolo de acoperişul de pânză. Era ud leoarcă 
de transpiraţie, şi simţea aşternutul şi păturile umede. 

— Am scăpat. 

— Da, zise Hermione. A trebuit să folosesc o Vrajă de 
Plutire, ca să te aşez pe pat, nu te-am putut ridica de una 
singură. Ai fost... mă rog, nu ai fost tocmai... 

Hermione avea cearcăne violete sub ochii căprui şi Harry 
observă că ţinea în mână un burete; îl ştersese pe faţă cu el. 

— Ai fost bolnav, încheie ea. Foarte bolnav. 

— Cât timp a trecut de când am plecat? 

— Au trecut mai multe ore. Este aproape dimineaţă. 

— Şi eu am fost... mi-am pierdut cunoştinţa? 

— Nu chiar, spuse Hermione stingherită. Ai strigat şi ai 
gemut şi... aşa mai departe, adăugă ea, pe un ton care îl 
nelinişti pe Harry. 

Ce făcuse? Proferase blesteme, ca şi Cap-de-Mort, 
plânsese ca băieţelul din pătuţ? 

— N-am putut să-ţi dau jos Horcruxul, spuse Hermione, şi 
Harry îşi dădu seama că voia să schimbe subiectul. Îţi era 
pur şi simplu lipit de piept. Ţi-a rămas o urmă... iartă-mă, a 
trebuit să folosesc o Vrajă de Tăiere, ca să îl îndepărtez. Te- 
a muşcat şi şarpele, dar am curăţat rana şi am pus nişte 
frăsinel pe ea... 

Îşi dădu jos tricoul ud de transpiraţie pe care îl purta şi se 
uită în jos. Avea o urmă roşie ovală deasupra inimii, acolo 
unde îl arsese medalionul. Văzu şi urmele de dinţi pe 
jumătate vindecate de pe antebraţ. 

— Unde ai pus Horcruxul? 

— În gentuţă. Mă gândesc că ar fi mai bine să nu-l purtăm 
o vreme. Se lăsă pe spate pe perne şi se uită la chipul ei 
cenuşiu, cu obraji supţi. 


— Nu ar fi trebuit să ne ducem la Peştera lui Godric. Este 
vina mea, eu sunt singurul vinovat, Hermione, iartă-mă. 

— Nu e vina ta. Şi eu am vrut să mergem, chiar am crezut 
că Dumbledore ar fi putut să-ţi lase sabia acolo. 

— Da, păi... n-am prea nimerit-o cu asta, nu? 

— Harry, ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat când te-a dus 
sus? Şarpele se ascundea undeva? A ieşit pur şi simplu şi a 
omorât-o pe ea şi apoi te-a atacat pe tine? 

— Nu, spuse el. Ea era şarpele... sau şarpele era ea... în 
tot acest timp. 

— P-poftim? 

Harry închise ochii. Încă mai simţea mirosul din casa 
Bathildei: asta făcea totul să pară îngrozitor de real. 

— Bathilda trebuie să fi murit cu ceva timp în urmă. 
Şarpele era... era în ea. Ştii-Tu-Cine l-a pus să aştepte 
acolo, în Peştera lui Godric. Ai avut dreptate. Ştia că o să 
mă întorc. 

— Şarpele era în ea? 

Harry deschise ochii din nou. Hermione părea scârbită şi 
revoltată. 

— Lupin a spus că vom întâlni vrăji pe care nici măcar nu 
ni le-am imaginat, spuse Harry. Nu a vrut să vorbească de 
faţă cu tine pentru că vorbea în reptomită, numai în 
reptomită, şi eu nu mi-am dat seama, dar eu puteam s-o 
înţeleg, bineînţeles. Odată ce am ajuns în dormitor, şarpele 
i-a trimis un mesaj Ştii-Tu-Cui; am auzit totul în minte, am 
simţit cum s-a entuziasmat, i-a spus să mă reţină... şi apoi... 

Îşi aminti cum ieşise şarpele din gâtul Bathildei. Nu era 
nevoie ca Hermione să ştie detaliile. 

— S-a transformat, s-a transformat în şarpe şi m-a atacat. 

Se uită în jos, la urmele dinţilor. 

— Nu trebuia să mă omoare, ci doar să mă ţină acolo, până 
venea Ştim-Noi-Cine. 

Măcar dacă ar fi reuşit să omoare şarpele, tot ar fi 
meritat... Tulburat, se ridică în capul oaselor şi dădu la o 
parte păturile. 


— Harry, nu, sunt sigură că ar trebui să te odihneşti! 

— Tu eşti cea care are nevoie de somn. Fără supărare, dar 
arăţi groaznic. Eu sunt bine. O să stau de pază pentru o 
vreme. Unde mi-e bagheta? 

Hermione nu răspunse, ci doar se uită la el. 

— Hermione, unde e bagheta mea? 

Îşi muşca buza şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Harry... 

— Unde mi-e bagheta? 

Hermione întinse mâna, o luă de lângă pat şi i-o întinse. 

Bagheta din lemn de tisă şi pană de phoenix era aproape 
ruptă în două. Cele două bucăţi atârnau fiecare de un fir 
subţire de pană de phoenix. Lemnul se distrusese complet. 
Harry o luă ca şi când ar fi fost ceva viu, care fusese grav 
rănit. Nu putea gândi coerent: totul devenise un amestec 
de panică şi teamă. Apoi îi întinse bagheta Hermionei. 

— Repar-o. Ie rog. 

— Harry, nu cred, când este ruptă aşa... 

— 'Te rog, Hermione, încearcă! 

— R-reparo. 

Bucata de baghetă care atârna se lipi la loc. Harry o 
ridică. 

— Lumos! 

Bagheta abia scoase câteva scântei şi se stinse imediat. 
Harry o îndreptă spre Hermione. 

— Expelliarmus! 

Bagheta Hermionei se mişcă un pic, dar rămase în mâna 
ei. 

Încercările de a face câteva vrăji fură prea grele pentru 
bagheta lui Harry, care se rupse din nou în două. Se holbă 
la ea, îngrozit, fără să înţeleagă ce vedea... Bagheta care 
trecuse prin atâtea... 

— Harry, şopti Hermione, atât de încet, încât abia dacă o 
auzi. Îmi pare atât de rău. Cred că eu sunt de vină. Când 
plecam, ştii, şarpele venea după noi, aşa că am aruncat un 


blestem de spulberare şi a ricoşat peste tot şi atunci... 
trebuie... trebuie să îţi fi lovit... 

— A fost un accident, spuse Harry automat, simțindu-se 
pustiit. Vom... vom găsi o cale să o reparăm. 

— Harry, nu cred că mai putem s-o reparăm, spuse 
Hermione, iar lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji. 
Mai ţii minte... cum a fost cu bagheta lui Ron? Când şi-a 
rupt bagheta în accidentul de maşină? Nu a mai fost 
niciodată ca la început, a trebuit să îşi ia una nouă. 

Harry se gândi la Ollivander, care fusese răpit şi acum era 
ţinut ostatic de către Cap-de-Mort, şi la Gregorovitch, care 
murise. 

Cum avea să îşi mai găsească acum o baghetă nouă? 

— Bine, spuse el pe un ton ferm fals, atunci o s-o împrumut 
pe a ta pentru moment. Cât stau de pază. 

Cu chipul scăldat în lacrimi, Hermione îi dădu bagheta ei, 
iar Harry se ridică şi o lăsă în dreptul patului lui, singurul 
lucru pe care şi-l dorea fiind să plece mai repede de acolo. 

Capitolul XVIII. 

Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore. 

Răsărea soarele; cerul nemărginit, pur şi incolor, se 
întindea deasupra lui, fără să ştie de el şi de suferinţa lui. 
Harry se aşeză la intrarea în cort şi trase în piept aer curat. 
Simplul fapt că era în viaţă şi putea vedea soarele răsărind 
dincolo de dealurile sclipind de zăpadă ar fi trebuit să fie 
cea mai mare comoară de pe pământ. Dar, cu toate acestea, 
nu se putea bucura de ea. Simţurile lui fuseseră răvăşite de 
pierderea catastrofală a baghetei. Privi în depărtare, peste 
o vale cufundată sub un strat de zăpadă, de undeva reuşind 
să distingă dangătul unor clopote de biserică. 

Fără să îşi dea seama, îşi înfigea degetele în braţe, ca şi 
când ar fi încercat să se lupte cu o durere fizică de 
nesuportat. Nici nu mai ştia de câte ori îşi vărsase sângele, 
o dată îşi pierduse chiar toate oasele din braţul drept, iar 
călătoria aceasta îi adăugase o cicatrice pe piept şi una pe 
braţ, pe lângă cele de pe mână şi de pe frunte, dar 


niciodată, până în clipa aceea, nu se simţise atât de slăbit şi 
de vulnerabil, de parcă îi fuseseră luate cu forţa cele mai 
preţioase puteri magice de care dispunea. Ştia exact ce ar fi 
spus Hermione dacă i-ar fi împărtăşit toate acestea - 
„bagheta este doar o reflecţie a priceperii vrăjitorului”. Dar 
se înşela - În cazul lui nu era aşa. Ea nu simţise cum 
bagheta i se rotise ca acul unei busole şi nici nu văzuse cum 
aruncase flăcări aurii în direcţia duşmanului său. Pierduse 
protecţia miezurilor gemene şi abia acum, când n-o mai 
avea, îşi dădu seama cât de mult se bazase pe ea. 

Scoase din buzunar bagheta ruptă şi puse bucăţile, fără să 
le privească, în punguţa de la Hagrid, pe care o avea 
agăţată la gât. Aceasta era deja prea plină de obiecte rupte 
şi inutile, ca să mai încapă acolo şi altceva. Harry atinse 
hoţoaica cea veche şi, pentru o clipă, trebui să se 
împotrivească tentaţiei de a o scoate şi a o arunca cât colo. 
Inaccesibilă, fără să-i fie de nici un ajutor, inutilă... la fel ca 
toate lucrurile pe care le lăsase în urmă Dumbledore. 

Furia faţă de Dumbledore îl cuprinse iarăşi, pârjolindu-l pe 
dinăuntru ca o lavă fierbinte, anulându-i orice alt sentiment. 
Fuseseră atât de disperaţi, încât se convinseseră singuri că 
răspunsurile se aflau în Peştera lui Godric şi că trebuiau să 
se întoarcă acolo, că totul făcea parte dintr-un plan secret 
pe care îl pusese la cale Dumbledore pentru ei; dar nu 
exista nici o hartă, nici o direcţie. Dumbledore îi lăsase să 
bâjbâie prin întuneric, să se lupte singuri cu necunoscutul şi 
cu orori inimaginabile, fără nici cel mai mic ajutor. Nu li se 
explicase nimic, nu li se dăduse nimic fără un preţ în 
schimb, nu aveau sabia şi, acum, Harry nu mai avea nici 
baghetă. În plus, îi căzuse şi fotografia hoţului; fără îndoială 
că lui Cap-de-Mort avea să îi fie uşor acum să afle cine era. 
Cap-de-Mort avea acum toate informaţiile. 

— Harry? 

Hermione părea să se teamă că ar fi putut s-o blesteme cu 
propria ei baghetă. Avea chipul brăzdat de lacrimi; se lăsă 


pe vine lângă el şi în mâinile care-i tremurau ţinea două 
ceşti cu ceai. Sub braţ ţinea un pachet voluminos. 

— Mersi, spuse el, luând una dintre ceşti. 

— Te superi dacă vorbim? 

— Nu, spuse el, pentru că nu voia s-o jignească. 

— Harry, ai vrut să ştii cine era omul din poză. Ei bine... 
am luat cartea. 

Îi puse cartea timid în poală, un exemplar nou-nouţ al 
biografiei Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore. 

— Unde... cum...? 

— Era în sufrageria Bathildei, stătea pur şi simplu acolo... 
Cu biletul acesta pe copertă. 

Hermione citi cu voce tare cele câteva rânduri cu scris 
verde-prăzuliu, colţuros. 

— Dragă Batty, mersi de ajutor. Acesta este exemplarul 
tău, sper să-ţi placă. Ai spus tot ce scrie acolo, chiar dacă nu 
îţi mai aduci aminte. Rita.” E posibil să fi sosit în timp ce 
adevărata Bathilda era încă în viaţă, dar poate că nu se 
simţea destul de bine ca s-o citească, nu? 

— Da, probabil că aşa a fost. 

Harry se uită la chipul lui Dumbledore şi se simţi cuprins 
de un fel de plăcere sălbatică; acum avea să ştie toate 
lucrurile pe care Dumbledore nu crezuse că merita să i le 
spună, indiferent dacă Dumbledore ar fi vrut sau nu aşa 
ceva. 

— Eşti încă supărat pe mine, nu? spuse Hermione. 

Harry îşi ridică privirea şi o văzu iar plângând şi înţelese 
că faţa lui păstra încă urmele mâniei. 

— Nu, spuse el încet. Nu, Hermione, ştiu că a fost un 
accident, încercai să ne scoţi de acolo întregi şi ai fost 
incredibilă. Aş fi murit dacă nu m-ai fi ajutat tu. Încercă să o 
încurajeze cu un zâmbet, apoi îşi îndreptă atenţia din nou 
asupra cărţii. Avea cotorul rigid, era evident că nu mai 
fusese deschisă până atunci. Frunzări prin ea, căutând 
pozele. O găsi aproape imediat pe cea pe care o căuta: 


tânărul Dumbledore şi chipeşul său tovarăş, râzând în 
hohote de vreo glumă de mult uitată. Harry citi descrierea. 

Albus Dumbledore, la scurt timp după moartea mamei 
sale, împreună cu prietenul său, Gellert Grindelwald. 

Harry rămase cu gura deschisă, privind intens ultimul 
cuvânt. Grindelwald. Prietenul său, Grindelwald. Îi aruncă o 
privire fugară Hermionei, care şi ea se uita la nume, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Încet, ridică privirea spre 
Harry. 

— Grindelwald. 

Ignorând restul fotografiilor, Harry căută numele fatal în 
paginile dimprejur. Îl descoperi cât de curând şi citi cu 
nerăbdare, dar pierdu firul; trebuia să citească mai de la 
început pentru a înţelege ceva şi, până la urmă, se trezi la 
începutul unui capitol intitulat „Binele majorităţii”. El şi 
Hermione începură să citească împreună: 

Apropiindu-se acum de vârsta de optsprezece ani, 
Dumbledore a terminat şcoala Hogwarts încununat cu lauri 
- Băiat Fruntaş, Perfect, Câştigător al Premiului Barnaby 
Finkley pentru Vrăji de Excepţie, Reprezentantul Tinerilor 
din Marea Britanie în cadrul Vrăjustiţiei, Câştigător al 
Medaliei de Aur pentru Contribuţii Esenţiale aduse 
Conferinţei Internaţionale a Alchimiştilor de la Cairo. 
Dumbledore intenţiona ca după aceea să facă un mare tur 
al lumii împreună cu Elphias „Respiratie-de-câine” Doge, 
amicul sărac cu duhul, dar devotat, pe care îl culesese la 
şcoală. 

Cei doi tineri erau cazaţi la „Ceaunul crăpat”, în Londra, 
pregătindu-se să plece în Grecia în dimineaţa următoare, 
când o bufniţă aduse vestea morţii mamei lui Dumbledore. 
„Respiraţie-de-Câine” Doge, care a refuzat să îmi acorde un 
interviu pentru realizarea acestei cărţi, a oferit publicului 
propria sa versiune sentimentală despre ceea ce a urmat. A 
prezentat moartea Kendrei ca pe o lovitură tragică şi 
decizia lui Dumbledore de a renunţa la expediţie drept un 
act nobil de sacrificiu. 


Desigur, Dumbledore s-a întors numaidecât la Peştera lui 
Godric, pentru a avea grijă, probabil, de fratele şi sora sa 
mai mici. Dar câtă grijă a avut până la urmă? 

„Era un smintit şi jumătate Aberforth ăla”, spune Enid 
Smeek, a cărei familie locuia, la vremea aceea, la marginea 
Peşterii lui Godric. „Era de necontrolat. În mod normal, ţi-ar 
fi fost milă de el, doar îi muriseră părinţii, numai că îmi tot 
arunca în cap cu baligă de capră. Nu cred că Albus se 
sinchisea prea tare de el, cel puţin eu nu i-am văzut 
niciodată împreună.” 

Deci ce făcea Albus, dacă nu îl consola pe fratele său de 
nestăpânit? Se pare că se asigura că sora sa va rămâne 
închisă în continuare. Căci, cu toate că primul ei temnicer 
murise, situaţia nefericită a Arianei Dumbledore rămăsese 
neschimbată. Doar câţiva oameni din afara familiei ştiau de 
existenţa ei, printre care „Răsuflare-de-câine” Doge, 
oameni despre care era sigur că vor înghiţi povestea 
„sănătăţii şubrede” a Arianei. 

O altă prietenă uşor de convins era Bathilda Bagshot, un 
istoric magic renumit, care trăia de ani întregi în Peştera lui 
Godric. Desigur, Kendra o respinsese pe Bathilda atunci 
când aceasta încercase să le ureze bun venit în sat. Însă, 
câţiva ani mai târziu, autoarea i-a trimis o bufniţă lui Albus 
la Hogwarts, după ce fusese plăcut impresionată de 
lucrarea acestuia despre Transformările între Specii, din 
Transfigurarea la Zi. În urma acestui prim contact, Bathilda 
i-a cunoscut şi pe restul membrilor familiei Dumbledore. 
Când a murit Kendra, Bathilda era singura persoană din 
Peştera lui Godric care avea o relaţie bună cu mama lui 
Dumbledore. 

Din păcate, Bathilda nu mai este la fel de sclipitoare cum 
era în tinereţe. „Focul arde, dar ceaunul e gol”, după cum 
mi-a prezentat situaţia Ivor Dillonsby sau, folosind 
exprimarea ceva mai pragmatică a lui Enid Smeek, „Baba e 
nebună de legat”. Cu toate acestea, o combinaţie de tehnici 
verificate în jurnalism mi-a permis să extrag câteva mici 


comori constând în fapte reale, cât să pun cap la cap o 
poveste scandaloasă. 

La fel ca restul lumii vrăjitoreşti, Bathilda a pus moartea 
prematură a Kendrei pe seama unei vrăji care a dat greş, o 
poveste pe care au repetat-o Albus şi Aberforth în anii care 
au urmat. Bathilda imită şi ea textele familiei despre Ariana, 
spunând că era „fragilă” şi „delicată”. Însă, în privinţa unui 
subiect, Bathilda merită cu vârf şi îndesat eforturile pe care 
le-am învestit în obţinerea Veritaserumului, pentru că ea şi 
numai ea ştie povestea completă despre cel mai bine 
păstrat secret al vieţii lui Albus Dumbledore. Dezvăluit 
acum pentru prima dată, pune sub semnul întrebării tot ce 
au crezut admiratorii lui Dumbledore despre idolul lor: aşa- 
zisa sa ură faţă de Magia Neagră, faptul că s-a opus 
asupririi Încuiaţilor, chiar şi devotamentul pentru propria 
sa familie. 

În aceeaşi vară în care Dumbledore s-a dus acasă la 
Peştera lui Godric, fiind acum orfan şi capul familiei, 
Bathilda Bagshot a acceptat să îl primească în vizită pe 
strănepotul ei, Gellert Grindelwald. 

Numele Grindelwald este pe bună dreptate unul celebru: 
dacă s-ar face o listă cu cei mai periculoşi vrăjitori 
întunecaţi din toate timpurile, ar pierde primul loc doar 
pentru că a sosit Ştim-Noi-Cine cu o generaţie mai târziu, 
pentru a-i fura medalia de aur. Însă, dat fiind că 
Grindelwald nu şi-a extins niciodată regimul de teroare 
până în Marea Britanie, detaliile ascensiunii sale nu sunt 
bine cunoscute în aceste părţi. 

Grindelwald a fost educat la Durmstrang, o şcoală 
renumită din păcate încă de pe atunci pentru tolerarea 
Magiei Negre. El a dat dovadă de un talent la fel de precoce 
ca al lui Dumbledore. Dar, în loc să îşi dirijeze capacităţile 
pentru câştigarea premiilor şi distincţiilor, Gellert 
Grindelwald s-a devotat altor scopuri. Când avea 
şaisprezece ani, nici măcar Durmstrang n-a putut să ignore 
experimentele sale îndoielnice şi acesta a fost exmatriculat. 


Din acel moment, tot ce se ştie despre următoarea mişcare 
a lui Grindelwald este că „a petrecut câteva luni în 
străinătate”. Acum se poate dezvălui faptul că Grindelwald 
a ales să o viziteze pe mătuşa sa în Peştera lui Godric şi că 
acolo s-a împrietenit la cataramă cu nimeni altul decât 
Albus Dumbledore, oricât de şocant li s-ar putea părea 
unora. 

„Mie mi s-a părut un băiat fermecător”, a bolborosit 
Bathilda, indiferent ce a urmat după aceea. „Bineînţeles, i l- 
am prezentat bietului Albus, căruia îi lipsea compania 
băieţilor de vârsta lui. Băieți s-au înţeles bine de la bun 
început.” 

Nici nu încape îndoială. Bathilda mi-a arătat o scrisoare, 
păstrată de ea, trimisă de către Albus Dumbledore la miezul 
nopții. 

„Da, chiar după ce-şi petreceau toată ziua discutând - fiind 
amândoi nişte tineri străluciți, vorbeau ore întregi, ca nişte 
apucaţi -, câteodată auzeam o bufniţă care bătea în geamul 
camerei lui Gellert, aducându-i o scrisoare de la Albus! Îi 
venea câte o idee şi trebuia să i-o împărtăşească imediat lui 
Gellert!” 

Şi nu erau orice fel de idei. Deşi admiratorii lui Albus 
Dumbledore vor fi profund şocaţi de conţinutul ei, iată 
gândurile eroului lor la vârsta de şaptesprezece ani, după 
cum i le relata noului său cel mai bun prieten (copia 
scrisorii originale se găseşte la pagina 463): 

Gellert, Ceea ce spuneai despre cum dominaţia vrăjitorilor 
ar fi spre binele Încuiaţilor este, după părerea mea, de o 
importanţă crucială. Da, am primit puterea şi puterea aceea 
ne dă dreptul de a conduce, dar ne face şi responsabili de 
cei care sunt conduşi. Trebuie să subliniem această idee, ea 
va fi piatra de temelie a proiectului nostru. În momentul în 
care vom fi contrazişi, şi vom fi cu siguranţă, aceasta 
trebuie să stea la baza tuturor contraargumentelor noastre. 
Vom obţine controlul pentru binele majorităţii. Şi asta 
înseamnă că acolo unde vom avea parte de împotrivire, va 


trebui să folosim forţa, doar atât cât este nevoie. (Aceasta a 
fost greşeala pe care ai făcut-o tu la Durmstrang! Dar nu 
mă plâng, pentru că dacă nu ai fi fost exmatriculat, nu ne- 
am mai fi întâlnit.) 

Albus. 

Cu toate că numeroşii săi admiratori vor fi fără îndoială 
uimiţi şi dezgustaţi, această scrisoare este dovada că Albus 
Dumbledore a visat cândva să dizolve Statutul de Tăinuire 
şi să stabilească Regimul de putere a vrăjitorilor asupra 
Încuiaţilor. O mare lovitură pentru cei care şi-l imaginaseră 
mereu pe Dumbledore drept cel mai mare apărător al celor 
cu părinţi Încuiați! Cât de lipsite de substanţă par toate 
acele discursuri în care sprijinea drepturile Încuiaţilor, prin 
prisma acestor noi dovezi cutremurătoare! Cât de 
condamnabil pare Albus Dumbledore, plănuind de zor 
ascensiunea sa la putere, când ar fi trebuit să jelească 
pierderea mamei şi să aibă grijă de sora lui! 

Cu siguranţă că cei hotărâți să îl menţină pe Dumbledore 
pe piedestalul său fisurat vor susţine că, până la urmă, nu 
şi-a pus în aplicare planurile, că trebuie să se fi răzgândit, 
să îşi fi venit în fire. Cu toate acestea, adevărul pare şi mai 
şocant. 

Abia trecuseră două săptămâni de când deveniseră buni 
prieteni, când Dumbledore şi Grindelwald s-au despărţit şi 
nu s-au mai întâlnit niciodată până la legendarul duel dintre 
ei (detalii în capitolul 22). Ce a generat această ruptură 
subită? Oare Dumbledore s-a trezit la realitate? Oare i-a 
spus lui Grindelwald că nu voia să mai facă parte din 
planurile sale? Ei bine, nu. 

„Cred că motivul a fost moartea micuţei Ariana, biata de 
ea”, spune Bathilda. „A fost extrem de şocant. Gellert era 
acolo, în casă, când s-a întâmplat şi s-a întors la mine 
complet ameţit, spunându-mi că voia să se ducă acasă chiar 
a doua zi. Era foarte tulburat, ştii... Aşa că am aranjat un 
Portal şi atunci l-am văzut pentru ultima oară.” „Albus a 
înnebunit când a murit Ariana. A fost de-a dreptul 


îngrozitor pentru cei doi fraţi, îi pierduseră pe toţi, nu se 
mai aveau decât unul pe altul. Nici nu mă mir că deveniseră 
iuți la mânie. Aberforth a dat vina pe Albus, ştii, aşa cum se 
întâmplă în situaţii tragice ca aceasta. Dar Aberforth 
spunea mai mereu grozăvii, săracul de el. Totuşi, nu a fost 
deloc frumos că i-a spart nasul lui Albus la înmormântare. 
Kendra ar fi fost distrusă dacă şi-ar fi văzut fiii încăierându- 
se aşa, peste trupul neînsufleţit al fiicei ei. Păcat că Gellert 
nu a putut rămâne la înmormântare... măcar l-ar fi consolat 
pe Albus.” 

Această ceartă groaznică purtată lângă coşciug, cunoscută 
doar de puţinii oameni care au participat la înmormântarea 
Arianei Dumbledore, a ridicat câteva semne de întrebare. 
De ce anume a dat Aberforth Dumbledore vina pe Albus 
pentru moartea surorii lor? Oare a fost aşa cum pretinde 
Batty, doar o refulare a durerii? Sau furia sa a avut motive 
mai întemeiate? Grindelwald, care fusese exmatriculat de la 
Durmstrang pentru că-şi atacase nişte colegi şi aproape îi 
omorâse, a fugit din ţară la doar câteva ore de la moartea 
fetei şi Albus (oare din cauza ruşinii sau fricii?) nu l-a mai 
revăzut după aceea, decât când a fost obligat să o facă, 
răspunzând rugăminţilor întregii lumi vrăjitoreşti. 

Se pare că nici Dumbledore şi nici Grindelwald nu au 
vorbit niciodată despre această prietenie scurtă din 
tinereţe. Totuşi, nu încape nici o îndoială că Dumbledore a 
amânat atacul asupra lui Gellert Grindelwald vreme de 
cinci ani plini de suferinţă, de crime şi dispariţii. Oare 
Dumbledore ezitase pentru că încă mai ţinea oarecum la 
omul acela sau pentru că se temea că cel care îi fusese 
odată cel mai bun prieten avea să îl dea în vileag? Oare 
Dumbledore a fost înduplecat cu greu să se ducă să îl 
captureze pe cel care reprezentase un motiv de reală 
bucurie pentru ella un moment dat? 

Şi cum a murit misterioasa Ariana? Oare a fost victima 
nevinovată a vreunui ritual întunecat? Oare auzise ceva ce 
nu ar fi trebuit, în timp ce cei doi tineri exersau, în 


încercarea lor de a obţine glorie şi putere? Oare este posibil 
ca Ariana Dumbledore să fi fost prima persoană care a 
murit pentru „binele majorităţii”? 

Capitolul se încheia aici şi Harry îşi ridică privirea. 

Hermione terminase de citit înaintea lui. Luă imediat 
cartea din mâinile lui Harry, puţin cam alarmată de expresia 
lui, şi o închise fără să se uite la ea, ca şi când ar fi ascuns 
ceva indecent. 

— Harry... 

Dar Harry clătină din cap. 1 se spulberase o certitudine 
interioară, simţea acelaşi lucru ca atunci când plecase Ron. 
Avusese încredere în Dumbledore, crezuse că el era 
imaginea binelui şi a înţelepciunii. Nu mai rămăsese nimic 
din toate acestea. Câte mai avea să piardă? Ron, 
Dumbledore, bagheta cu miez din pană de phoenix... 

— Harry! zise Hermione, părând să-i fi citit gândurile. 
Ascultă-mă. Nu-nu este o lectură tocmai plăcută... 

— Da, nu pot să spun că e. 

— Dar, Harry, nu uita că este scrisă de Rita Skeeter. 

— Ai citit şi tu scrisoarea aceea câtre Grindelwald, nu-i 
aşa? 

— Da, a-aşa este. 

Hermione ezita, iar pe chip i se citea supărarea; mâinile îi 
erau reci şi tot încerca să şi le încălzească ţinând strâns 
ceşcuţa cu ceai. 

— Cred că asta este partea cea mai neplăcută. Ştiu că 
Bathilda credea că erau doar nişte discuţii, dar „Pentru 
binele majorităţii” a devenit sloganul lui Grindelwald, 
justificarea sa pentru toate atrocitățile pe care le-a comis 
mai târziu. Şi... din scrisoare... reiese că Dumbledore a fost 
cel care i-a dat ideea. Se spune că motto-ul acesta a fost 
chiar sculptat deasupra intrării în Nurmengard. 

— Ce este Nurmengard? 

— Închisoarea pe care a construit-o Grindelwald pentru 
adversarii săi. El însuşi a ajuns acolo după ce l-a prins 
Dumbledore. Oricum, este groaznic gândul că ideile lui 


Dumbledore l-au ajutat pe Grindelwald să ajungă la putere. 
Dar, pe de altă parte, nici măcar Rita nu poate pretinde că 
s-au cunoscut pentru mai mult de câteva luni, într-o vară 
când erau amândoi extrem de tineri, şi... 

— Mă gândeam că o să spui asta, zise Harry. 

Nu voia să îşi verse nervii pe ea, dar îi era greu să îşi 
menţină vocea calmă. 

— Mă gândeam că o să spui că erau tineri. Aveau vârsta pe 
care o avem noi acum. Şi uită-te la noi, ne riscăm viaţa 
pentru a lupta împotriva Magiei Negre, iar el plănuia 
împreună cu noul său prieten cel mai bun cum să ajungă să 
deţină puterea asupra Încuiaţilor. 

Nu credea să-şi mai poată controla furia pentru multă 
vreme: se ridică şi făcu vreo câţiva paşi în jur, încercând să 
se mai calmeze. 

— Nu încerc să apăr ce a scris Dumbledore, spuse 
Hermione. Toate tâmpeniile alea cu „dreptul de a conduce” 
reprezintă exact „Magia înseamnă putere”. Dar Harry, 
mama lui tocmai murise, rămăsese singur în casă... 

— Singur? Nu era singur! Avea un frate şi o soră care să-i 
ţină companie, sora lui Non, pe care o ţinea închisă... 

— Nu cred că e adevărat, zise Hermione. 

Se ridică şi ea în picioare. 

— Indiferent ce probleme o fi avut fata aceea, nu cred că 
era Non. Dumbledore pe care l-am cunoscut noi nu ar fi 
acceptat niciodată... 

— Dumbledore pe care credeam noi că îl cunoaştem nu 
voia să cotropească Încuiați! strigă Harry, iar vocea îi 
răsună în depărtare, peste dealul pustiu. 

Câteva mierle îşi luară zborul, ciripind şi planând în 
spirală pe fundalul cerului sidefiu. 

— S-a schimbat, Harry, s-a schimbat! Pur şi simplu! Poate 
chiar credea toate astea când avea şaptesprezece ani, dar 
tot restul vieţii şi l-a dedicat luptei împotriva Magiei Negre! 
Dumbledore a fost cel care l-a oprit pe Grindelwald, cel 
care a votat mereu pentru protejarea Încuiaţilor şi pentru 


drepturile celor cu părinţi Încuiați, care s-a opus de la bun 
început Ştim-Noi-Cui şi a murit încercând să îi submineze 
puterea! 

Cartea Ritei se afla pe pământ, între ei, astfel încât Albus 
Dumbledore le zâmbea amândurora cu amărăciune. 

— Harry, îmi pare rău, dar cred că adevăratul motiv 
pentru care eşti atât de supărat este că Dumbledore nu ţi-a 
spus chiar el nimic din toate astea. 

— Poate că aşa este! strigă Harry şi îşi puse mâinile în cap, 
fără a şti dacă încerca să-şi pună un zăgaz furiei sau să se 
apere de greutatea propriilor iluzii spulberate. Uită-te şi tu 
ce mi-a cerut, Hermione! Riscă-ţi viaţa, Harry! lar! Şi iar! Şi 
iar! Şi nu te aştepta să îţi explic totul, ai pur şi simplu 
încredere în mine orbeşte, ai încredere că ştiu ce fac, ai 
încredere în mine, cu toate că eu nu am în tine! Niciodată 
nu mi-a spus tot adevărul! Niciodată! 

Vocea îi cedă de-atâtea strigăte şi rămaseră uitându-se 
unul la celălalt în mijlocul întinderii albe şi pustii, iar Harry 
simţi că erau la fel de neînsemnaţi ca nişte gândaci 
târându-se sub cerul nemărginit. 

— Te-a iubit, şopti Hermione. Ştiu că te-a iubit. 

Harry îşi lăsă mâinile în jos. 

— Nu ştiu pe cine a iubit, Hermione, dar pe mine nu m-a 
iubit niciodată. Nenorocirea asta cu care m-a lăsat pe cap 
nu e iubire. I-a împărtăşit mai mult din ce gândea până şi 
lui Gellert Grindelwald, decât mie. 

Harry ridică bagheta Hermionei, căreia îi dăduse drumul 
în zăpadă, şi se aşeză din nou în dreptul intrării în cort. 

— Mulţumesc pentru ceai. O să termin straja. Tu du-te 
înapoi la căldură. 

Hermione ezită, dar îşi dădu seama că o expediase. Luă 
cartea şi trecu apoi pe lângă el, în drum spre cort, dar în 
timpul acesta, îi atinse uşor cu mâna creştetul capului. 
Simţind atingerea, Harry închise ochii şi se uri pe el însuşi 
pentru că îşi dorea ca ceea ce spusese Hermione să fi fost 
adevărat: că Dumbledore chiar ţinuse la el. 


Capitolul XIX. 

Căprioara argintie. 

Când veni şi rândul Hermionei să rămână de pază, la 
miezul nopţii, începuse deja să ningă. Visele lui Harry fură 
confuze şi tulburi: Nagini apărea şi dispărea din ele, întâi 
printr-un inel uriaş crăpat, apoi printr-o cunună de Crăciun 
din trandafiri. Se trezi de mai multe ori, cuprins de panică, 
convins că auzise pe cineva strigându-l din depărtare, 
confundând vâjâitul vântului din jurul cortului cu zgomote 
de paşi sau voci. 

În sfârşit, se trezi în întuneric şi i se alătură Hermionei, 
care stătea ghemuită la intrare, citind O istorie a magiei la 
lumina baghetei. Ningea cu fulgi deşi în continuare şi 
Hermione fu uşurată când Harry îi propuse să îşi facă 
bagajele dimineaţă devreme şi să plece mai departe. 

— O să mergem într-un loc mai adăpostit, încuviinţă ea în 
timp ce-şi punea o bluză de trening peste pijama, 
clănţănind din toţi dinţii. lot am avut senzaţia că am auzit 
oameni în jurul cortului. De vreo două ori, chiar mi s-a 
părut că am văzut pe cineva. 

Harry se gândise să-şi pună şi el un pulover; se opri şi 
aruncă o privire înspre radar, care stătea la fel de tăcut şi 
nemişcat la locul lui, pe masă. 

— Sunt sigură că a fost doar o impresie, spuse Hermione, 
cu o umbră de nelinişte în glas. E din cauza zăpezii - în 
timpul nopţii, generează iluzii vizuale. Dar, pentru orice 
eventualitate, poate că ar fi mai bine să Dispărem sub 
Pelerina Invizibilă, nu? 

O jumătate de oră mai târziu, Dispărură. Cortul era 
împachetat, Harry purta Horcruxul şi Hermione îşi ţinea 
strâns gentuţa cu perluţe. 

Se simţiră striviţi, ca de obicei; picioarele lui Harry se 
desprinseră de pe pământul acoperit cu zăpadă şi apoi se 
loviră cu putere de ceea ce părea să fie pământ îngheţat, 
acoperit de frunze. 


— Unde suntem? întrebă el, uitându-se în jur, la mulţimea 
de copaci, în timp ce Hermione îşi deschise gentuţa şi 
începu să scoată din ea bețe de cort. 

— În pădurea Dean, spuse ea. Am venit o dată aici cu 
cortul, cu părinţii mei. 

Şi aici copacii erau ninşi şi era îngrozitor de frig, dar, cel 
puţin, erau protejaţi de vânt. Îşi petrecură cea mai mare 
parte a zilei în cort, ghemuiţi, pentru a se încălzi, în jurul 
flăcărilor albastre pe care Hermione le crea cu atât de 
mare pricepere şi care se dovedeau a fi foarte folositoare, 
atâta vreme cât puteau fi luate în palme şi cărate în 
recipiente. Harry se simţea ca şi când ar fi fost în 
convalescenţă după o boală scurtă, dar gravă, impresie 
care i se accentua când o vedea pe Hermione atât de 
grijulie. 

Fulgi proaspeţi de nea începură să plutească iarăşi peste 
ei, astfel că până şi poieniţa lor adăpostită fu acoperită de o 
pătură nouă de zăpadă. 

După două nopţi în care dormise puţin, simţurile lui Harry 
păreau mai ascuţite decât de obicei. Scăpaseră atât de greu 
din mâinile lui Cap-de-Mort, încât acum acesta părea mai 
aproape decât în mod normal, mai ameninţător. Când se 
lăsă din nou întunericul şi Hermione se oferi să rămână de 
pază, Harry o refuză şi o trimise la culcare. 

Harry puse o pernă veche în dreptul intrării în cort şi se 
aşeză, îmbrăcat cu toate puloverele pe care le avea, dar 
încă înfrigurat. Întunericul se adânci odată cu trecerea 
orelor şi deveni până la urmă de nepătruns. Tocmai era pe 
punctul de a-şi scoate Harta Ştrengarilor, ca să mai 
urmărească un pic punctul lui Ginny, când îşi aminti că era 
vacanţa de Crăciun şi că Ginny se întorsese probabil la 
Vizuină. 

Cea mai mică mişcare părea amplificată de imensitatea 
pădurii. Harry ştia că trebuia să fie plină de vieţuitoare, dar 
spera ca acestea să rămână nemişcate şi tăcute, pentru a 
putea distinge mişcările şi sunetele lor nevinovate de 


zgomotele care ar fi putut anunţa alte mişcări, aducătoare 
de primejdii. Îşi aduse aminte de zgomotul unei pelerine 
târşâite peste frunze uscate, cu mulţi ani în urmă, şi imediat 
i se păru că aude iar acelaşi lucru, dar se scutură de acest 
gând, venindu-şi imediat în fire. Vrăjile lor protectoare 
funcţionaseră săptămâni întregi, de ce să cedeze tocmai 
acum? Şi totuşi, nu putu să nu simtă că era ceva diferit în 
noaptea aceea. 

Se ridică brusc de câteva ori, cu gâtul amorţit din cauza 
faptului că adormise, sprijinit într-un unghi ciudat, de 
peretele cortului. Noaptea, ca o catifea neagră, deveni atât 
de adâncă, încât Harry se simţea ca şi când ar fi fost 
suspendat la pragul dintre Dispariţie şi Apariție. Tocmai 
ridicase o mână în faţa ochilor, ca să verifice dacă îşi putea 
vedea degetele, când se întâmplă. 

O lumină argintie strălucitoare apăru chiar în faţa lui, 
mişcându-se printre copaci. Indiferent care era sursa, 
înainta fără nici un zgomot. Lumina părea să plutească pur 
şi simplu către el. Sări în picioare şi ridică bagheta 
Hermionei; nu reuşi să articuleze nici un sunet, toate i se 
opriră în gât. Mijii ochii, timp în care lumina deveni 
orbitoare; copacii din faţa ei erau negri ca tăciunele, din 
cauza contrastului, iar lucrul respectiv se apropia din ce în 
ce mai tare. 

În clipa aceea, sursa luminii ieşi la iveală din spatele unui 
stejar. Era o căprioară alb-argintie - strălucea ca luna, 
orbitor, şi se apropia încet, fără nici un zgomot şi fără să 
lase urme pe stratul subţire de zăpadă. Veni spre el, 
ţinându-şi capul frumos, cu ochi mari şi gene lungi, semeţ. 

Harry se holbă la creatură, profund uimit, nu de cât arăta 
de ciudat, ci din pricina faptului că i se părea inexplicabil de 
familiară. Simţea că o aşteptase să vină, dar că uitase până 
în acest moment că stabiliseră să se întâlnească. Impulsul 
de a o striga pe Hermione, atât de puternic cu câteva clipe 
în urmă, dispăruse. Ştia, ar fi putut pune rămăşag pe 
propria viaţă că venise pentru el, numai pentru el. 


Se uitară lung unul la altul timp de mai multe secunde şi 
apoi aceasta se întoarse şi se îndepărtă. 

— Nu, spuse el, cu vocea răguşită, pentru că până atunci 
nu rostise nici un cuvânt. Întoarce-te! 

Căprioara păşea în continuare hotărâtă printre copaci. Nu 
trecu mult şi lumina îi fu eclipsată din loc în loc de 
trunchiurile groase şi întunecate ale copacilor. Pentru o 
fracțiune de secundă, Harry păru să ezite. Se gândea că ar 
fi trebuit să dea dovadă de mai multă precauţie; putea fi o 
capcană, o momeală, un truc. Dar instinctul îi spunea 
neîndoios că nu era vorba despre Magie Neagră. Porni 
după ea. 

Zăpada îi scrâşnea sub picioare, dar căprioara nu făcea 
nici un zgomot în timp ce trecea ca o nălucă printre copaci, 
pentru că nu era altceva decât lumină. Îl conduse tot mai în 
inima pădurii şi Harry mergea repede, convins că atunci 
când avea să se oprească, o să-i îngăduie să se apropie de 
ea cum trebuie. Şi că atunci, căprioara îi va vorbi, 
spunându-i ce avea nevoie să ştie. 

Până la urmă, se opri. Îşi întoarse din nou capul frumos 
înspre el şi Harry începu să fugă spre ea, dorindu-şi cu 
înflăcărare să îi pună o întrebare, însă când deschise gura 
să o rostească, ea dispăru. 

Deşi întunericul o înghiţise cu totul, imaginea ei era încă 
imprimată pe retinele lui Harry; îi tulbura gândurile, nu mai 
vedea nimic în afară de ea, care îşi revărsa lumina atunci 
când îşi închidea pleoapele, dezorientându-l. Fu cuprins de 
frică: prezenţa ei îi dăduse o oarecare siguranţă. 

— Lumos! şopti el şi vârful baghetei se aprinse. 

Imaginea căprioarei devenea din ce în ce mai ştearsă cu 
fiecare clipire, în timp ce stătea acolo, ascultând zgomotele 
pădurii, trosnetul rămurelelor şi vâjâitul zăpezii. Oare avea 
să fie atacat? Oare căprioara îl atrăsese într-o ambuscadă? 
Oare doar îşi imagina că îl privea cineva din întuneric, de- 
acolo unde lumina baghetei nu mai putea străbate? 


Ridică bagheta şi mai sus. Nu fugi nimeni spre el, nu ţâşni 
nici o străfulgerare verde de după vreun copac. Atunci, de 
ce îl adusese aici? 

Ceva scânteie la lumina baghetei şi Harry se întoarse 
imediat pe loc, dar nu văzu decât un iaz mic şi îngheţat, cu 
suprafaţa întunecată plină de fisuri, care sclipi atunci când 
el ridică bagheta ca să-l cerceteze. Se apropie cu grijă şi 
privi în jos. Gheaţa reflecta umbra lui distorsionată şi raza 
baghetei, însă în adâncuri mai sclipea ceva; sub carapacea 
groasă, de-un cenuşiu deschis, se vedea o cruce mare, 
argintie. 

Simţi cum inima îi bătea undeva în gât. Căzu în genunchi 
la marginea iazului şi ţinu bagheta în aşa fel încât să 
lumineze cât mai bine fundul acestuia. O sclipire palid 
roşiatică... era o sabie cu rubine, care scânteiau încrustate 
în mâner. Pe fundul iazului se afla sabia lui Cercetaş! 

Aproape că i se tăiase respiraţia, uitându-se la ea cu ochii 
mari de uimire. Cum era posibil aşa ceva? Cum ajunsese în 
iazul acesta din pădure, atât de aproape de locul unde îşi 
puseseră cortul? Să fi fost oare atrasă Hermione spre locul 
acesta printr-o vrajă necunoscută sau poate căprioara, pe 
care el şi-o luase drept Patronus, era vreun fel de gardiană 
a iazului? Oare nu cumva fusese sabia pusă în iaz după ce 
sosiseră ei, tocmai pentru că erau acolo? Caz în care... unde 
era cel care dorise să i-o dea lui Harry? îşi îndreptă din nou 
bagheta către copacii şi tufişurile din jur, uitându-se după 
siluete umane, după scânteierea vreunei perechi de ochi, 
dar nu văzu pe nimeni. Cu toate acestea, entuziasmul îi fu 
moderat de un pic mai multă teamă când îşi îndreptă din 
nou atenţia asupra sabiei care se odihnea pe fundul iazului 
îngheţat. Aţinti bagheta către forma argintie şi murmură: 

— Accio Sabie. 


Rămase neclintită. Nici nu se aşteptase să fie altfel. Dacă 
ar fi fost atât de uşor, sabia s-ar fi aflat pe pământ, 
aşteptându-l să o ridice, şi nu în adâncul unui iaz îngheţat. 
Începu să încercuiască iazul, concentrându-se asupra 
ultimei daţi când sabia venise la el. Atunci se aflase în mare 
pericol şi ceruse ajutorul. 

— Ajutor, murmură el, dar sabia rămase pe fundul iazului, 
nemişcată şi nepăsătoare. 

Oare ce îi spusese Dumbledore ultima dată când chemase 
sabia, se întrebă Harry, care începuse să se plimbe din nou. 
Doar un Cercetaş adevărat ar fi putut să o scoată din Joben. 
Şi care erau calităţile care defineau un Cercetaş? 
Răspunsul fu dat de voce slabă din mintea lui Harry: Bravi 
Cercetaşi de veţi fi, cu inimi curate şi mari, veţi şti prin 
curaj şi nobleţe. 

Harry se opri din mers şi oftă adânc, vaporii răsuflării sale 
risipindu-se repede în aerul rece. Ştia ce avea de făcut. 
Trebuia să fie sincer cu el însuşi: se gândise că avea să se 
ajungă la asta încă din clipa în care zărise sabia prin 
gheaţă. Se uită iar la copacii din jur, dar acum era convins 
că nu va fi atacat. Ar fi avut ocazia, în timp ce se plimbase 
singur prin pădure, ar fi avut nenumărate prilejuri, cât 
cercetase iazul. Singurul motiv pentru care amâna 
momentul era faptul că următoarea mişcare avea să fie 
nespus de neplăcută. 

Harry începu să îşi dea jos cu stângăcie numeroasele 
straturi de haine. Unde era cavalerismul în toată treaba 
aceasta - se gândi el plin de năduf - nu era prea sigur, în 
afara cazului în care cavalerism se numea să nu o cheme pe 
Hermione să facă asta în locul lui. 

În vreme ce se dezbrăca, se auzi strigătul unei bufniţe şi 
îşi aduse aminte cu tristeţe de Hedwig. Tremura, dinţii îi 
clănţăneau foarte tare şi totuşi se dezbrăcă în continuare, 
până rămase în chiloţi, cu picioarele goale în zăpadă. Puse 
punguţa în care se aflau bagheta, scrisoarea de la mama sa, 


fragmentul din oglinda de la Sirius şi hoţoaica veche peste 
haine, apoi îndreptă bagheta Hermionei în direcţia gheții. 

— Diffindo! 

Se crăpă, sunetul auzindu-se clar, ca o împuşcătură în 
liniştea desăvârşită. Suprafaţa iazului se sfărâmase şi bucăţi 
întunecate de gheaţă pluteau acum pe luciul învolburat al 
apei. 

Din câte îşi dădu seama Harry, nu era adânc, dar, pentru a 
lua sabia, trebuia să se scufunde cu totul. Contemplarea 
sarcinii nu avea să o facă mai uşor de îndeplinit şi nici să 
încălzească apa. Ajunse până la marginea iazului şi lăsă jos 
bagheta încă aprinsă a Hermionei. Apoi, încercând să nu îşi 
imagineze cât de frig avea să-i fie în curând sau cât de 
îngrozitor va tremura în scurt timp, sări. 

Fiecare por din corp i se revoltă: se scufundase deja până 
la umeri şi aerul din plămâni părea să-i fi îngheţat complet. 
Abia dacă mai putea să respire. Tremura atât de tare, încât 
valurile iazului se revărsau peste maluri. Începu să caute 
sabia pipăind cu picioarele amorţite. Nu voia să se scufunde 
decât o singură dată. 

Harry amâna momentul scufundării de la o secundă la 
alta, respirând sacadat şi tremurând din tot trupul, până 
când îşi spuse că nu avea de ales, aşa că îşi luă inima în 
dinţi şi se scufundă. 

Frigul era agonie: îl ardea asemenea unor flăcări. Părea să 
îi fi amorţit până şi creierul, tot înotând prin apa întunecată, 
până la fund. Întinse mâna, cercetând după sabie. Degetele 
i se încleştară în jurul mânerului şi trase în sus. 

Apoi, ceva i se strânse în jurul gâtului. Se gândi că erau 
alge, deşi nu îl atinsese nimic când se scufundase, şi ridică 
cealaltă mână, încercând să se elibereze. Nu erau alge: 
lanţul Horcruxului se strânsese şi îl sugruma încetul cu 
încetul. 

Harry începu să dea din picioare disperat, încercând să se 
ridice la suprafaţă, însă nu făcu decât să se lovească de 
latura stâncoasă a iazului. Se zbătea şi se sufoca, 


străduindu-se din răsputeri să-şi slăbească lanţul cu 
degetele amorţite, dar nu reuşi să îl mişte şi acum, în faţa 
ochilor îi dansau luminiţe; avea să se înece, nu putea să mai 
facă nimic, braţele pe care le simţea înfăşurate în jurul 
pieptului erau cu siguranţă ale morţii... 

Tuşind spasmodic, mai-mai să-şi dea plămânii afară, mai 
ud şi mai înfrigurat decât fusese vreodată în viaţa lui, se 
trezi întins cu faţa în jos, pe zăpadă. Undeva în apropiere, 
încă cineva tuşea, gâfâia şi mergea cu paşi şovăielnici. 
Hermione venise şi de data aceasta, la fel ca atunci când îl 
atacase şarpele... dar nu părea să fie ea, altcineva tuşea 
gros, păşind mult mai apăsat. 

Harry nu avu putere să îşi ridice capul şi să afle cine îl 
salvase. Tot ce reuşi fu să-şi ducă mâna tremurătoare la gât, 
pipăind locul unde medalionul îl crestase adânc. Lanţul 
dispăruse, fusese tăiat de cineva. Apoi, o voce vorbind gâfâit 
se auzi de deasupra lui. 

— Ai... înnebunit? 

Nimic în afară de şocul resimţit la auzul acelei voci nu i-ar 
fi putut da lui Harry puterea să se ridice. Tremurând din 
cap până în picioare, se ridică şovăielnic. În faţa lui stătea 
Ron, îmbrăcat complet, dar ud leoarcă, cu părul lipit de 
faţă, ţinând sabia lui Cercetaş într-o mână şi în cealaltă 
Horcruxul, care atârna de lanţul rupt. 

— De ce naiba nu ţi-ai scos chestia asta înainte să te 
scufunzi? întrebă Ron cu răsuflarea întretăiată, în timp ce 
ridică Horcruxul, care se mişca înainte şi înapoi pe lanţul 
scurtat, ca într-o sesiune de hipnoză? 

Harry nu putu să răspundă. Căprioara argintie era o 
nimica toată pe lângă întoarcerea lui Ron - nu îi venea să 
creadă. Tremurând de frig, trase mormanul de haine care 
zăcea încă pe malul apei şi începu să şi le tragă pe el. Harry 
îmbrăca pulover peste pulover şi continua să se holbeze la 
Ron, aşteptându-se cumva ca acesta să dispară de fiecare 
dată când închidea ochii. Dar trebuia să fie real: tocmai se 
scufundase în iaz şi îi salvase viaţa lui Harry. 


— 'Ttu ai fost? spuse Harry într-un sfârşit, cu dinţii 
clănţănind şi cu o voce mai slabă decât de obicei, din cauza 
recentei experienţe. 

— Păi, da, spuse Ron, părând puţin derutat. 

— "Titu ai creat căprioara? 

— Poftim”? Nu, sigur că nu! Credeam că tu ai creat-o! 

— Patronusul meu e un cerb. 

— Ah, da. Mi s-a părut mie că arăta altfel. N-avea coarne. 

Harry îşi puse punguţa de la Hagrid înapoi la gât, îmbrăcă 
ultimul pulover, se aplecă să ridice bagheta Hermionei şi se 
întoarse iar spre Ron. 

— Cum de-ai venit? 

Se părea că Ron sperase ca subiectul acesta să fie deschis 
mai încolo sau deloc. 

— Păi, m-am... ştii tu... m-am întors. Dacă... şi-şi drese 
glasul - Ştii tu... dacă mă maivrei. 

Urmă o pauză, timp în care povestea plecării lui Ron părea 
să se ridice între ei ca un zid. Totuşi era acolo. Se întorsese. 
Tocmai îi salvase viaţa lui Harry. Ron se uită în jos, privindu- 
şi mâinile. Pentru o clipă, păru surprins să vadă obiectele pe 
care le ţinea. 

— A, da, am scos-o, spuse el, deşi nu prea mai era nevoie, 
ridicând sabia, să o cerceteze Harry. De-aia ai sărit 
înăuntru, nu? 

— Da, spuse Harry. Dar nu înţeleg. Cum de-ai ajuns aici? 
Cum ne-ai găsit? 

— E o poveste lungă, zise Ron. Vă caut de ore întregi, e o 
pădure mare, nu-i aşa? Şi tocmai mă gândeam că o să 
trebuiască să înnoptez sub un copac şi să aştept să se facă 
dimineaţă, când am văzut căprioara şi pe tine mergând 
după ea. 

— N-ai mai văzut pe nimeni altcineva? 

— Nu, spuse Ron. Mi... 

Dar ezită, aruncând o privire spre doi copaci care 
crescuseră foarte aproape unul de altul, la câţiva metri 
depărtare. 


— ... mi s-a părut că am văzut ceva mişcându-se acolo, dar 
era în timp ce fugeam spre iaz, pentru că te scufundaseşi şi 
nu mai ieşeai la suprafaţă, aşa că nu aveam de gând să fac 
un ocol şi să... Hei! 

Harry fugea deja spre locul pe care îl indicase Ron. Acolo 
unde se aflau cei doi stejari crescuţi unul lângă altul, între 
trunchiuri era un spaţiu de doar câţiva centimetri la nivelul 
ochiului, un punct ideal din care să vezi, fără să fii văzut. 
Însă pământul din jurul rădăcinilor nu era acoperit de 
zăpadă şi Harry nu văzu deloc urme de paşi. 

Se întoarse unde îl aştepta Ron, ţinând în continuare sabia 
şi Horcruxul. 

— E ceva acolo? întrebă Ron. 

— Nu, spuse Harry. 

— Deci cum a ajuns sabia în iaz? 

— Trebuie să fi fost pusă acolo de cel care a creat 
Patronusul. Se uitară amândoi la sabia de argint frumos 
decorată, mânerul încrustat cu rubine scânteind uşor în 
lumina baghetei Hermionei. 

— Crezi că e cea adevărată? întrebă Ron. 

— Nu putem afla decât într-un singur fel, nu? zise Harry. 

Horcruxul atârna în continuare din mâna lui Ron. 
Medalionul zvâcnea uşor. Harry ştia că ceea ce se afla în el 
vibra pentru a nu ştiu câta oară. Simţise prezenţa săbiei şi 
încercase să îl omoare pe Harry, în loc să îl lase să o ia. Nu 
era momentul pentru discuţii lungi, ci trebuia să distrugă 
medalionul o dată pentru totdeauna. Harry se uită în jur, 
ţinând sus bagheta Hermionei, şi văzu locul: o piatră plată, 
aşezată la umbra unui sicomor. 

— Vino, spuse el şi îl conduse acolo, dădu la o parte zăpada 
de pe piatră şi întinse mâna după Horcrux. Însă când Ron îi 
oferi sabia, Harry clătină din cap. 

— Nu, tu ar trebui să o faci. 

— Eu? spuse Ron, oarecum şocat. De ce? 

— Pentru că tu ai scos sabia din iaz. Cred că trebuie să o 
faci tu. 


Nu încerca să fie bun sau generos. La fel de sigur cum 
ştiuse că acea căprioară era una bună, la fel ştia că Ron 
trebuia să fie cel care să mânuiască sabia. Dumbledore îl 
învățase totuşi pe Harry câte ceva despre anumite tipuri de 
magie, despre puterea nebănuită a anumitor acţiuni. 

— O să-l deschid, spuse Harry, şi tu o să-l străpungi. 
Imediat, bine? Pentru că, indiferent ce va fi acolo, o să se 
opună. Fragmentul din Cruplud închis în jurnal a încercat 
să mă ucidă. 

— Cum o să-l deschizi? întrebă Ron. 

Părea îngrozit. 

— O să-i cer să se deschidă, în reptomită, spuse Harry. 

Răspunsul îi veni atât de repede în minte, încât se gândi că 
probabil îl ştiuse în sinea lui dintotdeauna. Poate că 
întâlnirea recentă cu Nagini fusese cea care îl făcuse să îşi 
dea seama de aceasta. Se uită la „S” -ul şerpuit, încrustat 
cu pietre verzi scânteietoare: era uşor să îl vadă ca pe un 
şarpe minuscul, încolăcit pe piatra rece. 

— Nu, spuse Ron, nu-l deschide! Vorbesc serios! 

— De ce nu? întrebă Harry. Hai să scăpăm de lucrul ăsta 
blestemat, de luni de zile... 

— Nu pot, Harry, vorbesc serios. Fă-o tu! 

— Dar de ce? 

— Pentru că are un efect negativ asupra mea! spuse Ron, 
îndepărtându-se de medalion şi de piatră. Nu îl pot 
controla! Nu inventez scuze, Harry, pentru modul în care 
m-am purtat, dar pe mine mă afectează mai rău decât pe 
tine şi pe Hermione, m-a făcut să gândesc lucruri, lucruri 
pe care le gândeam oricum, dar a înrăutățit totul, nu pot să- 
ţi explic, şi apoi îl dădeam jos şi îmi veneam din nou în fire şi 
după aceea trebuia să port din nou blestemăţia. Nu pot s-o 
fac, Harry! 

Se dăduse înapoi, târând sabia pe lângă el şi clătinând din 
cap. 

— Ba poţi să o faci, spuse Harry, poţi! Tocmai ai scos sabia, 
ştiu că tu trebuie să fii cel care să o folosească. Te rog, 


scapă odată de el, Ron. 

Faptul că îşi auzi numele păru să îl motiveze. Înghiţi în sec, 
apoi, răsuflând greoi în continuare pe nasul său lung, se 
apropie de piatră. 

— Îmi spui tu când, şopti el cu o voce răguşită. 

— La trei, zise Harry, uitându-se din nou în jos la medalion 
şi mijind ochii, concentrându-se pe litera „S” şi imaginându- 
şi că este un şarpe, în vreme ce conţinutul medalionului 
zvâcnea ca o insectă captivă. 

Lui Harry i-ar fi fost uşor să îi fie milă de el, dacă nu l-ar 
mai fi usturat încă tăietura din jurul gâtului. 

— Unu... doi... trei... deschide-te. 

Ultimul cuvânt se auzi ca un şuierat, pe un ton 
dispreţuitor, iar uşiţele de aur ale medalionului se 
deschiseră larg, cu un mic zgomot metalic. 

Dincolo de cele două ferestre de sticlă din interior clipeau 
ochii întunecaţi şi frumoşi ai lui 'Tom Cruplud, aşa cum 
fuseseră înainte să fi devenit roşii şi cu pupilele verticale. 

— Străpunge-l, spuse Harry, fixând medalionul pe piatră. 

Ron ridică sabia, cu mâini tremurătoare. Vârful ei atârna 
deasupra ochilor care se roteau disperaţi şi Harry ţinu 
strâns medalionul, luându-şi inima în dinţi, imaginându-şi 
deja cum avea să şiroiască sângele din ferestrele goale. 

Apoi, se auzi şuierând o voce din Horcrux. 

— 'Ţi-am văzut inima, şi este a mea. 

— Nu-l asculta! spuse Harry tăios. Străpunge-l! 

— Ţi-am văzut visurile, Ronald Weasley, şi ţi-am văzut 
temerile. 'Tot ce îţi doreşti este posibil, însă la fel sunt şi 
lucrurile de care te temi... 

— Străpunge-l! strigă Harry. 

Ecoul vocii răsuna în copacii dimprejur, vârful săbiei 
tremura şi Ron se uită în jos, în ochii lui Cruplud. 

— Ai fost mereu cel mai puţin iubit de mama care şi-a dorit 
o fiică... eşti cel mai puţin iubit, acum, de fata care îl 
preferă pe prietenul tău... mereu pe locul doi, mereu în 
umbra altcuiva... 


— Ron, străpunge-l acum! strigă Harry. 

Simţea cum îi tremura medalionul în mâini şi se temea de 
ce avea să urmeze. Ron ridică sabia şi mai sus şi, în 
momentul acela, în ochii lui Cruplud apărură scântei roşii. 

Din cele două ferestre ale medalionului, din ochi, apărură, 
ca două sfere groteşti, capetele lui Harry şi Hermione, 
distorsionate în mod ciudat. Ron scoase un țipăt, şocat, şi se 
dădu înapoi, în timp ce siluetele se înălţară din medalion, 
întâi piepturile, apoi talia, apoi membrele, până când 
ajunseră să stea în picioare, alăturaţi asemenea copacilor 
îngemănaţi, aplecându-se peste Ron şi peste adevăratul 
Harry, care îşi desprinsese repede mâinile de pe medalion, 
care începuse să ardă cu flăcări albe. 

— Ron! strigă el, dar Cruplud-Harry vorbea acum cu vocea 
lui Cap-de-Mort şi Ron se holba, hipnotizat, la chipul lui. 

— De ce te-ai mai întors? Ne era mai bine fără tine, eram 
mai fericiţi fără tine, ne bucuram că nu mai erai... râdeam 
de prostia ta, de laşitatea ta, de naivitatea ta... 

— Naivitate! repetă Cruplud-Hermione, care era mai 
frumoasă şi, în acelaşi timp, mai înspăimântătoare decât 
adevărata Hermione. 

Se legăna, râzând pe înfundate în faţa lui Ron, care părea 
îngrozit, dar fascinat, cu sabia atârnând fără sens lângă el. 

— Cine s-ar uita la tine, cine s-ar putea uita vreodată la 
tine, între tine şi Harry Potter? Ce ai făcut tu, în comparaţie 
cu Cel Ales? Cine eşti tu, în comparaţie cu Băiatul Care a 
Supravieţuit? 

— Ron, străpunge-l, STRĂPUNGE-L! strigă Harry, dar Ron 
nu se mişcă. 

Avea ochii mari şi Cruplud-Harry şi Cruplud-Hermione se 
reflectau în ei, cu părul învolburat ca nişte flăcări, cu o 
lumină roşie în ochi, vorbind într-un fel de duet malefic. 

— Mama ta a mărturisit, rânji Cruplud-Harry, în timp ce 
Cruplud-Hermione zâmbi batjocoritor, că m-ar fi preferat 
pe mine ca fiu şi că m-ar accepta bucuroasă pe mine în locul 
tău... 


— Cine nu l-ar prefera pe el, ce femeie te-ar alege pe tine? 
Eşti nimic, nimic, o nimica toată pe lângă el, spuse Cruplud- 
Hermione batjocoritor şi se întinse ca un şarpe, 
înfăşurându-se în jurul lui Cruplud-Harry, îmbrăţişându-l 
strâns; buzele li se întâlniră. 

Ron stătea în faţa lor, iar pe chipul lui apăru o expresie de 
spaimă. Ridică sabia şi mâinile îi tremurau. 

— Fă-o, Ron! strigă Harry. 

Ron se uită la el şi lui Harry i se păru că îi văzu o 
scânteiere roşie în ochi. 

— Ron...? 

Sabia lovi fulgerător: Harry sări într-o parte, se auzi un 
zgomot metalic şi un țipăt groaznic, prelung. Harry se 
întoarse pe loc, alunecând pe zăpadă, pregătit să se apere 
cu bagheta. Dar nu avea cu cine să se lupte. Monstruoasele 
sosii dispăruseră; nu mai rămăsese decât Ron, stând acolo 
şi ţinând sabia relaxat, în vreme ce privea în jos, la 
rămăşiţele medalionului. 

Harry se întoarse încet spre el, fără să ştie ce să spună sau 
ce să facă. Ron răsufla din greu. Nu mai avea ochii deloc 
roşii, redeveniseră albaştri şi erau înlăcrimaţi. 

Harry se aplecă, prefăcându-se că nu observase, şi ridică 
Horcruxul spart. Ron străpunsese ambele ferestre: ochii lui 
Cruplud dispăruseră şi mătasea pătată din interiorul 
medalionului fumega uşor. Ceea ce trăise în Horcrux se 
evaporase; ultimul lucru pe care-l făcuse fusese să îl 
tortureze pe Ron. 

Ron dădu drumul săbiei, care căzu cu zgomot. Se lăsă în 
genunchi, cu capul în mâini. Tremura, dar Harry îşi dădu 
seama că nu era din cauza frigului. Harry îndesă 
medalionul spart în buzunar, îngenunche lângă Ron şi îi 
puse cu grijă o mână pe umăr. Ron nu i-o dădu la o parte şi 
Harry o luă ca pe un semn bun. 

— După ce ai plecat, spuse el încet, recunoscător că Ron 
avea chipul ascuns, a plâns o săptămână întreagă. Poate 
mai mult de atât, dar nu a vrut să o văd plângând. Au fost o 


mulţime de nopţi în care nu am vorbit deloc unul cu altul. 
Dacă tu plecaseşi... 

Nu putu să încheie; Harry realiză abia acum cu adevărat 
când Ron se întorsese, cât de mult îi costase plecarea lui. 

— Îmi este ca o soră, continuă el. O iubesc ca pe o soră şi 
cred că şi ea simte acelaşi lucru pentru mine. Mereu a fost 
aşa. Cred că ştiai. 

Ron nu răspunse, ci îşi întoarse privirea dinspre Harry şi 
se şterse zgomotos cu mâneca la nas. Harry se ridică din 
nou şi se duse spre locul unde era rucsacul lui Ron, la câţiva 
metri depărtare, prietenul lui îl azvârlise în timp ce fugea 
spre iaz, să-l salveze pe Harry de la înec. Îl puse pe umăr şi 
se întoarse la Ron, care se ridică cu stângăcie când îl văzu 
apropiindu-se; ochii îi erau injectaţi, dar în rest era calm. 

— Iartă-mă, spuse el cu o voce groasă. Îmi pare rău că am 
plecat. Ştiu că am fost un... un... 

Se uită în jur, în întuneric, sperând cumva ca un cuvânt 
destul de dur să se năpustească asupra lui şi să pună 
stăpânire pe el. 

— Se poate spune că ţi-ai luat revanşa în noaptea asta, 
remarcă Harry. Ai recuperat sabia. Ai omorât Horcruxul. 
Mi-ai salvat viaţa. 

— Din ce spui, par mult mai viteaz decât am fost de fapt 
bolborosi Ron. 

— Lucrurile de genul ăsta par tot timpul mai interesante 
decât au fost de fapt, spuse Harry. De ani întregi tot încerc 
să-ţi explic asta. 

Făcură câte un pas înainte în acelaşi timp şi se 
îmbrăţişară, Harry strângând în mână haina încă udă a lui 
Ron. 

— Şi acum, spuse Harry, când se despărţiră, tot ce avem 
de făcut este să găsim din nou cortul. 

Dar nu fu dificil. Deşi avusese senzaţia că mersese mult 
prin pădurea întunecată, urmărind căprioara, drumul de 
întoarcere păru surprinzător de scurt alături de Ron. Harry 
abia aştepta să o trezească pe Hermione şi intră în cort 


extrem de entuziasmat, în timp ce Ron rămase puţin în 
urmă. Acolo era minunat de cald, după frigul din iaz şi din 
pădure; singura sursă de lumină erau flăcările albăstrui, 
care pâlpâiau într-un bol, pe podea. 

Hermione dormea dusă, ghemuită sub păturile ei, şi se 
mişcă abia după ce Harry o strigă de câteva ori. 

— Hermione! 

Se mişcă, apoi se ridică repede în capul oaselor, dându-şi 
la o parte părul de pe faţă. 

— Ce s-a întâmplat, Harry? Eşti bine? 

— E în ordine, totul e bine. Mai mult decât bine. N-am 
absolut nimic. A venit cineva. 

— Cum adică? Cine? 

Îl văzu pe Ron, care stătea acolo cu sabia în mână, iar din 
haine picurându-i apă pe covorul tocit. Harry se retrase 
într-un colţ întunecat, dădu jos rucsacul lui Ron şi încercă 
să se piardă în fundalul pânzei. 

Hermione se dădu jos din pat şi se duse spre Ron ca o 
somnambulă, cu ochii aţintiţi asupra chipului lui palid. Se 
opri chiar în faţa lui şi întredeschise puţin buzele, privindu-l 
cu ochii mari. Ron îi surâse cu stângăcie, cu speranţă şi 
ridicându-şi un pic mâinile. 

Hermione se năpusti spre el şi începu să-l lovească 
furioasă cu pumnii, în fiecare părticică unde îl putea nimeri. 

— Au... au... lasă-mă-n pace! Ce nai...? Hermione! Au! 

— Ronald Weasley! Eşti un bou! 

Îşi sublinie fiecare cuvânt cu o nouă lovitură. Ron se dădu 
înapoi, ferindu-şi capul, în timp ce Hermione venea spre el. 

— Vii înapoi târându-te în patru labe? Ah, unde mi-e 
bagheta? Părea să fie în stare să i-o smulgă lui Harry din 
mâini şi acesta reacţionă instinctiv. 

— Protego! 

Scutul invizibil ţâşni între Ron şi Hermione: puterea vrăjii 
o făcu să cadă pe spate, pe podea. Scuipând fire de păr, 
Hermione sări din nou în picioare. 

— Hermione! spuse Harry. Liniş... 


— Nu vreau să mă liniştesc! strigă ea. 

Harry nu o mai văzuse niciodată pierzându-şi controlul aşa 
ca acum, părea să nu mai fie în toate minţile. 

— Dă-mi bagheta înapoi! Dă-mi-o înapoi! 

— Hermione, te rog să... 

— Nu-mi spune tu mie ce să fac, Harry Potter! strigă ea. 
Să nu cumva să îndrăzneşti! Dă-mi-o înapoi în clipa asta! 
Cât despre TINE... 

Arăta spre Ron cu o privire acuzatoare. Era ca un fel de 
blestem şi Harry înţelese de ce Ron se dădu înapoi cu câţiva 
paşi. 

— Am fugit după tine! Te-am strigat! Te-am implorat să te 
întorci! 

— Ştiu, spuse Ron. Hermione, iartă-mă, chiar îmi... 

— Vai, îţi pare rău! 

Începu să râdă strident, ca o nebună. Ron se uita la Harry, 
implorându-i ajutorul, dar Harry nu putu decât să se 
strâmbe, dându-i de înţeles că nu avea ce face. 

— 'Te întorci după săptămâni întregi şi crezi că o să fie 
totul în ordine dacă spui că îţi pare rău?! 

— Păi, ce altceva pot să spun? strigă Ron şi Harry se 
bucură că Ron se apăra. 

— Ah, păi nu ştiu! strigă Hermione plină de sarcasm. 
Stoarce-ţi creierii, Ron, n-ar trebui să-ţi ia mai mult de două 
secunde! 

— Hermione, interveni Harry, considerând că aceasta 
fusese o lovitură sub centură, tocmai mi-a salvat... 

— Nu îmi pasă! strigă ea. Nu îmi pasă ce a făcut! 
Săptămâni la rând, am fi putut să murim amândoi şi el să nu 
fi ştiut nimic! 

— Ştiam că n-aţi murit! strigă Ron, acoperind vocea 
Hermionei pentru prima dată şi apropiindu-se cât putea de 
mult de Vraja Scut dintre ei. Despre Harry se scrie tot 
timpul în Profet şi se vorbeşte despre el la radio, vă caută 
peste tot, toate zvonurile şi poveştile nebuneşti, eram sigur 
că aş fi aflat imediat dacă aţi fi murit, nu ştiţi cum a fost... 


— Cum ţi-a fost ţie? 

Vocea Hermionei devenise atât de ascuţită, încât, în 
curând, nu mai aveau să o audă decât liliecii; din fericire 
însă, ajunsese la un nivel de indignare care o redusese 
pentru moment la tăcere şi Ron profită de ocazie. 

— Am vrut să mă întorc în secunda în care am Dispărut, 
dar am nimerit direct într-o gaşcă de Recuperatori, 
Hermione, şi n-am mai putut să fac nimic! 

— O gaşcă de ce? întrebă Harry, în timp ce Hermione se 
aruncă pe un scaun cu mâinile şi picioarele încrucişate atât 
de strâns, încât părea probabil să rămână aşa câţiva ani la 
rând. 

— Recuperatori, spuse Ron. Sunt peste tot, nişte găşti care 
încearcă să câştige nişte galbeni capturând vrăjitori cu 
părinţi Încuiați şi trădători de sânge. Ministerul oferă o 
recompensă pentru fiecare om prins. Eram singur şi 
păream a fi elev, s-au entuziasmat foarte tare, au crezut că 
mă ascundeam pentru că aveam părinţi Încuiați. A trebuit 
să vorbesc repede, ca să nu mă târască la minister. 

— Ce le-ai zis? 

— Le-am spus că sunt Stan Shunpike, prima persoană care 
mi-a trecut prin minte. 

— Şi te-au crezut? 

— Erau cam proşti. Unul dintre ei era în mod sigur pe 
jumătate trol, duhnea într-un hal... 

Ron îi aruncă o privire Hermionei, fiind limpede că spera 
să se mai liniştească după acea încercare de glumă, dar 
expresia ei rămase intransigentă, iar mâinile şi picioarele îi 
păreau înnodate. 

— Oricum, s-au certat între ei, ca să decidă dacă eram sau 
nu Stan. Sincer să fiu, a fost cam jalnic, dar ei erau cinci şi 
eu eram singur şi îmi luaseră şi bagheta. Apoi, doi dintre ei 
s-au încăierat şi, cât nu erau atenţi ceilalţi, am reuşit să îi 
dau un pumn în burtă celui care mă ţinea şi i-am luat 
bagheta, l-am dezarmat şi am Dispărut. N-am făcut-o bine, 
m-am Secţionat din nou - Ron le arătă mâna dreaptă, îi 


lipseau două unghii, dar Hermione ridică din sprâncene cu 
răceală - şi am ajuns la kilometri depărtare de unde eraţi 
voi. Până să mă întorc pe malul pe care fuseserăm... voi 
plecaserăţi deja. 

— Vai, ce poveste fascinantă, spuse Hermione pe tonul 
superior pe care îl adopta când voia să rănească pe cineva. 
Trebuie să fi fost de-a dreptul îngrozit. Între timp, noi am 
mers la Peştera lui Godric şi, ia să ne gândim ce s-a 
întâmplat acolo, Harry... Ah, da, a apărut şarpele Ştim-Noi- 
Cui, a fost cât pe ce să ne omoare pe amândoi şi după aia a 
venit chiar Cap-de-Mort, la o secundă după ce am reuşit să 
fugim. 

— Poftim? spuse Ron, uitându-se cu gura căscată la ea şi la 
Harry, dar Hermione îl ignoră. 

— Harry, imaginează-ţi cum ar fi să pierzi nişte unghii! Zău 
că prin ce am trecut noi pare nimic pe lângă asta, nu-i aşa? 

— Hermione, spuse Harry încet, Ron tocmai mi-a salvat 
viaţa. Hermione păru să nu îl fi auzit. 

— Totuşi, un singur lucru vreau să ştiu, spuse ea, fixându- 
şi privirea asupra unui punct aflat la jumătate de metru 
deasupra capului lui Ron. Cum ai reuşit de fapt să ne 
găseşti astă-seară? E important. Odată ce vom şti cum, vom 
putea să ne asigurăm că n-o să mai fim vizitaţi de alţi 
oameni pe care nu vrem să-i vedem. 

Ron se uită urât la ea, apoi scoase un obiect mic şi argintiu 
din buzunarul de la blugi. 

— Cu asta. 

Hermione trebui să se uite la Ron, pentru a vedea ce le 
arăta. 

— Cu Deluminatorul? întrebă ea atât de surprinsă, încât 
uită să pară rece şi neîndurătoare. 

— Face mai mult decât să aprindă şi să stingă luminile, 
spuse Ron. Nu ştiu cum funcţionează sau de ce s-a 
întâmplat atunci şi nu altă dată, pentru că am vrut să mă 
întorc de când am plecat. Dar ascultam la radio, foarte 
devreme în dimineaţa de Crăciun, şi te-am auzit... pe tine. 


Se uita la Hermione. 

— M-ai auzit la radio? întrebă ea, nevenindu-i să creadă. 

— Nu, te-am auzit din buzunar. Vocea ta - şi ridică din nou 
Deluminatorul - se auzea din ăsta. 

— Şi ce anume spuneam? întrebă Hermione, pe un ton la 
hotarul dintre scepticism şi curiozitate. 

— Numele meu. „Ron”. Şi ai spus ceva... despre o 
baghetă... 

Hermione se făcu roşie ca focul. Harry îşi aminti: aceea 
fusese prima dată când pronunţaseră numele lui Ron cu 
voce tare din ziua în care plecase. Hermione îl menţionase 
când vorbise despre repararea baghetei lui Harry. 

— Aşa că l-am scos, continuă Ron, privind Deluminatorul, 
şi arăta la fel, nu era nimic schimbat, dar eram sigur că 
auzisem. 

Şi l-am aprins. Lumina s-a stins la mine în cameră, dar a 
apărut o altă lumină, exact în dreptul ferestrei. 

Ron ridică mâna goală şi arătă în faţa lui, uitându-se fix la 
ceva ce Harry şi Hermione nu puteau să vadă. 

— Era o sferă luminoasă, pulsa şi era albăstruie, ca lumina 
aia din jurul Portalelor, ştiţi? 

— Da, răspunseră Harry şi Hermione automat, într-un 
glas. 

— Ştiam că voi eraţi, zise Ron. Mi-am strâns lucrurile, le- 
am împachetat, apoi mi-am pus rucsacul în spate şi am ieşit 
în grădină. Mingiuţa de lumină plutea acolo, aşteptându- 
mă, şi când am ieşit, s-a mişcat puţin mai încolo şi am mers 
după ea, până după magazie, şi apoi... a intrat în mine. 

— Poftim? spuse Harry, sigur că nu auzise bine. 

— A plutit cumva înspre mine, zise Ron, indicând mişcarea 
cu arătătorul de la mâna liberă, chiar spre piept, şi apoi a 
intrat, pur şi simplu. Aici - atinse un punct aproape de 
inimă - am simţit-o, era fierbinte. Şi după ce a intrat în 
mine, am ştiut ce trebuia să fac, am ştiut că avea să mă 
ducă acolo unde voiam să ajung. Aşa că am Dispărut şi m- 
am trezit pe un deal. Era zăpadă peste tot... 


— Am fost acolo, zise Harry. Am petrecut două nopţi acolo 
şi, în a doua, tot mi s-a părut că auzeam pe cineva strigând 
şi mişcându-se prin întuneric! 

— Da, păi eu trebuie să fi fost, spuse Ron. În orice caz, vă 
funcţionează vrâjile protectoare, pentru că nu v-am putut 
vedea sau auzi. Dar eram sigur că eraţi prin apropiere, aşa 
că, până la urmă, mi-am desfăcut sacul de dormit şi am 
aşteptat să apară unul dintre voi. M-am gândit că o să 
apăreţi după ce veţi împacheta cortul. 

— Păi nu, zise Hermione. În ultimul timp, am Dispărut sub 
Pelerina Invizibilă, ca o măsură de siguranţă în plus. Şi am 
plecat foarte devreme, pentru că, aşa cum a spus şi Harry, 
auziserăm pe cineva prin jur. 

— Da, eu am rămas toată ziua pe dealul acela, spuse Ron, 
sperând în continuare că o să apăreţi. Dar când a început 
să se întunece, am ştiut că trebuia să vă fi ratat, aşa că am 
aprins din nou Deluminatorul, a ieşit lumina albăstruie şi 
apoi a intrat în mine şi am Dispărut şi am ajuns aici, în 
pădurea asta. Tot nu vă puteam vedea, aşa că singurul lucru 
pe care puteam să-l fac era să sper ca până la urmă să se 
arate vreunul dintre voi - şi a apărut Harry. Mă rog, mai 
întâi am văzut căprioara, bineînţeles. 

— Ce ai văzut? întrebă Hermione pe un ton tăios. 

Îi explicară ce se întâmplase şi, pe măsură ce se desfăşură 
povestea despre căprioara argintie şi sabia din iaz, 
Hermione se încrunta, uitându-se când la unul, când la 
altul, concentrându-se atât de intens, încât renunţă să-şi 
mai ţină mâinile şi picioarele legate. 

— Dar trebuie să fi fost un Patronus! spuse ea. Nu aţi 
văzut cine l-a aruncat? N-aţi văzut pe nimeni? Şi te-a dus la 
sabie! Incredibil! Şi atunci ce s-a întâmplat? 

Ron îi povesti cum îl urmărise pe Harry sărind în iaz şi 
cum îl aşteptase să iasă la suprafaţă, cum îşi dăduse seama 
că ceva nu era în regulă, cum se scufundase şi îl salvase pe 
Harry, iar apoi se întorsese după sabie. Ajunse la momentul 
deschiderii medalionului, apoi ezită şi Harry interveni. 


— Şi Ron l-a străpuns cu sabia. 

— Şi... a dispărut? Pur şi simplu? şopti ea. 

— Păi, a... a ţipat, spuse Harry, aruncându-i o privire lui 
Ron. Poftim. 

Îi aruncă medalionul în poală. Hermione îl luă cu grijă şi 
examină ferestrele străpunse. 

Hotărând că nu era nici un pericol, Harry ridică Vraja 
Scut, fluturând bagheta Hermionei, şi se întoarse spre Ron. 

— Ai zis cumva că ai scăpat de Recuperatori cu o baghetă 
în plus? 

— Cum? zise Ron, care o urmărea pe Hermione cercetând 
medalionul. A, da. 

Deschise o cataramă de la ghiozdan şi scoase dintr-un 
buzunar o baghetă scurtă şi închisă la culoare. Poftim. M- 
am gândit că e bine să fie una de rezervă. 

— Ai avut dreptate, spuse Harry, întinzând mâna. A mea s- 
a rupt. 

— Glumeşti? zise Ron, dar, în clipa aceea, Hermione se 
ridică în picioare şi Ron păru din nou neliniştit. 

Hermione puse Horcruxul distrus în gentuţa cu perluţe, 
apoi se urcă la loc în pat şi se culcă, fără să spună nici un 
cuvânt. Ron îi dădu bagheta nouă lui Harry. 

— Cred că nu puteam să ne aşteptăm să fie mai bine de 
atât, bolborosi Harry. 

— Da, zise Ron. Putea să fie mult mai rău. Mai ţii minte 
păsările alea pe care le-a asmuţit asupra mea? 

— Încă nu am renunţat complet la ideea asta, se auzi 
vocea înăbuşită a Hermionei de sub pături, dar Harry îl 
văzu pe Ron zâmbind abia perceptibil în timp ce îşi scotea 
pijamaua maro din rucsac. 

Capitolul XX. 

Xenophilius Lovegood. 

Harry nu se aşteptase ca furia Hermionei să se risipească 
peste noapte, aşa că nu fu surprins când aceasta comunică 
mai ales prin priviri tăioase şi tăceri ostentative. Ron, în 
schimb, adoptase în prezenţa ei o atitudine nefiresc de 


rezervată, semn că era încă măcinat de remuşcări. De fapt, 
când erau toţi trei împreună, Harry se simţea de parcă ar fi 
fost singurul care nu jelea la o înmormântare foarte 
restrânsă. Însă Ron devenea nespus de vesel în puţinele 
momente pe care le petrecea doar cu Harry (când aduceau 
apă şi căutau ciuperci pe lângă trunchiurile copacilor). 

— Ne-a ajutat cineva, spunea el mereu. Cineva ne-a trimis 
căprioara. Cineva e de partea noastră. Am lichidat un 
Horcrux, prietene! 

Încurajaţi de distrugerea medalionului, începură să 
discute despre posibilele ascunzători ale celorlalte 
Horcruxuri şi, chiar dacă mai dezbătuseră problema de 
multe ori înainte, Harry era optimist, convins că primul 
succes avea să fie urmat de altele. Faptul că Hermione era 
îmbufnată nu putu să îi strice buna dispoziţie; schimbarea 
rapidă a norocului, apariţia căprioarei misterioase, 
recuperarea săbiei lui Cercetaş şi mai ales întoarcerea lui 
Ron îl făcură pe Harry atât de fericit, încât îi era greu să se 
abţină să nu zâmbească. 

Mai târziu în după-amiaza aceea, el şi Ron scăpară din nou 
de prezenţa sumbră a Hermionei, sub pretextul că se 
duceau să caute fructe de pădure inexistente, în tufişurile 
desfrunzite se puseră iar pe trăncănit. Harry reuşise în 
sfârşit să îi povestească lui Ron tot ce se întâmplase la 
Peştera lui Godric; acum, Ron îl punea la curent cu tot ce 
descoperise despre lumea vrăjitorească în general în 
săptămânile cât fusese plecat. 

— Şi cum aţi aflat de Tabu? îl întrebă el pe Harry, după ce 
îi explicase numeroasele încercări disperate ale celor cu 
părinţi încuiaţi pentru a scăpa de minister. 

— Despre ce? 

— Tu şi Hermione nu i-aţi mai spus pe nume Ştim-Noi-Cui! 

— A, da. Păi, e un obicei neplăcut pe care l-am adoptat, 
spuse Harry. Dar n-am nici o problemă să-i spun Cap... 

— NU! strigă Ron, făcându-l pe Harry să sară în tufişuri şi 
pe Hermione (care stătea cu nasul într-o carte, la intrarea 


în cort) să se încrunte la ei. lartă-mă, spuse Ron, trăgându-l 
pe Harry înapoi din tufişuri, dar numele a fost blestemat, 
Harry, aşa dau de urma oamenilor! Când îi este folosit 
numele, se ridică vrăjile protectoare, dând naştere la un fel 
de tulburare magică - aşa ne-au găsit pe Tottenham Court 
Road! 

— Pentru că i-am folosit numele! 

— Exact! Trebuie să recunoşti, e logic. Nu îndrăzneau să-l 
folosească decât cei care erau într-adevăr pregătiţi să îl 
înfrunte, cum ar fi Dumbledore. Acum l-au făcut Tabu şi toţi 
cei care îl rostesc sunt detectabili - un mod rapid şi uşor să- 
i găsească pe membrii Ordinului! Era cât pe ce să îl prindă 
pe Kingsley. 

— Glumeşti? 

— Nu, Bill spunea că l-au încolţit mai mulţi Devoratori ai 
Morţii, dar s-a luptat cu ei şi a reuşit să scape. Acum se 
ascunde, la fel ca şi noi. Ron îşi scărpină bărbia gânditor, cu 
capătul baghetei. Crezi că Kingsley a trimis căprioara 
aceea? 

— Patronusul lui e un râs, l-am văzut la nuntă, mai ţii 
minte? 

— A, da... 

Merseră de-a lungul tufişurilor, depărtându-se de cort şi 
de Hermione. 

— Harry... doar nu crezi că o fi fost Dumbledore? 

— Ce să fie Dumbledore? 

Ron păru puţin stingherit, dar zise cu o voce joasă: 

— Să fi trimis Dumbledore... căprioara? Adică... Ron îl 
privea pe Harry cu colţul ochiului. El avea sabia adevărată, 
nu-i aşa? 

Harry nu râse de Ron, pentru că înţelegea mult prea bine 
dorinţa ascunsă din spatele acelei întrebări. Ideea că 
Dumbledore reuşise să se întoarcă la ei, că veghea asupra 
lor ar fi fost nespus de liniştitoare. Harry clătină din cap. 

— Dumbledore a murit, zise el. Am văzut cum s-a 
întâmplat, am văzut trupul neînsufleţit. Nu există nici o 


îndoială că a murit. Oricum, Patronusul lui era un phoenix, 
nu o căprioară. 

— Patronuşii se pot schimba doar... spuse Ron. Al lui Tonks 
s-a schimbat, nu-i aşa? 

— Da, dar dacă Dumbledore ar fi încă în viaţă, de ce nu s- 
ar arăta? De ce nu ne-ar da el însuşi sabia? 

— N-am idee, spuse Ron. Din acelaşi motiv pentru care nu 
ţi-a dat-o cât era în viaţă? Din acelaşi motiv pentru care ţie 
ţi-a lăsat o hoţoaică veche, iar lui Hermione o carte cu 
poveşti pentru copii? 

— Şi anume? întrebă Harry, întorcându-se să-l privească în 
ochi pe Ron, dorindu-şi cu disperare să afle răspunsul. 

— Nu ştiu, spuse Ron. M-am gândit de câteva ori, când 
eram mai abătut, că a făcut-o ca să se distreze sau... sau că 
pur şi simplu a vrut să ne fie şi mai dificil. Dar acum nu mai 
cred asta. Ştia ce face când mi-a dat Deluminatorul, nu? Ei 
- ei bine, urechile lui Ron se făcură roşii ca focul şi acesta se 
concentra asupra unui smoc de iarbă de la picioarele lui, 
lovindu-l cu vârful pantofului - trebuie să fi ştiut că aveam 
să vă las baltă. 

— Nu, îl corectă Harry. Trebuie să fi ştiut că o să-ţi doreşti 
mereu să te întorci. 

Ron păru recunoscător, dar încă stingherit. Poate şi pentru 
a schimba subiectul, Harry spuse: 

— Apropo de Dumbledore, ai auzit ce a scris Skeeter 
despre el? 

— Ah, da, spuse Ron numaidecât, oamenii vorbesc destul 
de mult despre asta. Bineînţeles, dacă lucrurile ar sta altfel, 
ar fi un mare scandal, Dumbledore să fie prieten cu 
Grindelwald, dar acum este doar o ocazie de amuzament 
pentru cei care nu l-au plăcut pe Dumbledore şi un fel de 
palmă dată celor îl considerau foarte bun. Însă nu cred că e 
mare lucru. Era foarte tânăr când s-au... 

— Era de vârsta noastră, zise Harry, la fel cum îi spusese şi 
Hermionei, şi ceva din expresia lui păru să îl facă pe Ron să 
nu dezvolte subiectul. 


Un păianjen mare încremenise în mijlocul unei pânze 
îngheţate, printre tufişuri. Harry aţinti asupra lui bagheta 
pe care i-o dăduse Ron noaptea trecută. Hermione avusese 
bunăvoința să examineze bagheta şi să le spună că era din 
lemn de porumbar. 

— Engorgio! 

Păianjenul se cutremură uşor, mişcându-se un pic pe 
pânză. 

Harry încercă din nou. De data aceasta, păianjenul se făcu 
puţin mai mare. 

— Termină, spuse Ron pe un ton tăios. Îmi pare rău că am 
spus că Dumbledore era tânăr, da? 

Harry uitase că Ron ura păianjenii. 

— Scuze... Reducio! 

Păianjenul nu se micşoră. Harry se uită la bagheta din 
porumbar. Toate vrăjile obişnuite pe care le aruncase până 
atunci în ziua aceea păruseră mai slabe decât cele pe care 
le făcuse cu bagheta lui cu miez din pană de phoenix. Cea 
nouă părea neplăcut de nefamiliară, ca şi când ar fi avut 
cusută mâna altcuiva în continuarea braţului. 

— Trebuie doar să exersezi, spuse Hermione, care se 
apropiase de ei pe nesimţite, venind din spate şi urmărindu- 
| neliniştită pe Harry cum încerca să mărească şi să 
micşoreze păianjenul. E doar o problemă de încredere în 
propriile forţe, Harry. 

Harry ştia de ce Hermione voia să fie în ordine: încă se 
simţea vinovată pentru că îi rupsese bagheta. Harry îşi 
înghiţi cuvintele care îi veniră automat pe buze: că 
Hermione putea să ia ea bagheta din porumbar dacă 
socotea că nu era nici o diferenţă şi să i-o dea lui pe-a ei. 
Însă încuviinţă, dorindu-şi să fie toţi din nou prieteni. Ron îi 
zâmbi nesigur Hermionei, dar aceasta plecă imediat, 
cufundându-se iar în paginile cărţii. 

Toţi trei se întoarseră în cort la căderea serii şi Harry 
rămase primul de strajă. Stând în dreptul intrării, încercă 
să folosească bagheta de porumbar pentru a face să 


leviteze nişte pietricele de la picioarele lui, dar vrăjile sale 
păreau mai stângace şi mai puţin puternice decât înainte. 
Hermione citea întinsă în pat şi Ron, după ce tot aruncase 
priviri neliniştite spre ea, scosese din rucsac un radio mic 
portabil, din lemn, şi încerca să prindă o frecvenţă. 

— E un program, îi spuse el lui Harry, coborând vocea, 
care transmite ştirile aşa cum sunt de fapt. Ioate celelalte 
sunt de partea Ştim-Noi-Cui şi urmează tendinţa 
ministerului, dar acesta... stai să-l auzi, e grozav. Numai că 
nu pot să difuzeze în fiecare seară, trebuie să se mute tot 
timpul în caz de raiduri şi ai nevoie de o parolă ca să prinzi 
postul... problema este că am ratat-o pe ultima... 

Atinse uşor capacul radioului cu bagheta, bolborosind 
cuvinte la întâmplare. Se tot uita la Hermione cu coada 
ochiului, lăsând să se vadă că se temea de un acces de furie 
din partea ei, dar Hermione se purta ca şi când Ron nici nu 
ar fi fost acolo. Ron tot manevră radioul şi bolborosi 
încontinuu timp de vreo zece minute, Hermione dădea 
paginile cărţii şi Harry exersa în continuare cu bagheta din 
porumbar. Până la urmă, Hermione se dădu jos din pat. Ron 
se opri imediat din ce făcea. 

— Dacă te deranjează, mă opresc! îi spuse neliniştit 
Hermionei. 

Hermione nu catadicsi să-i răspundă, ci i se adresă lui 
Harry. 

— Trebuie să vorbim, zise ea. 

Harry se uită la cartea pe care o ţinea strâns - Viaţa şi 
minciunile lui Albus Dumbledore. 

— Despre ce? întrebă el neliniştit. 

Îi trecu prin minte că exista şi un capitol despre el în carte, 
însă nu era convins că era în stare să audă varianta Ritei 
despre relaţia dintre el şi Dumbledore. Numai că răspunsul 
Hermionei fu complet neaşteptat. 

— Vreau să-l văd pe Xenophilius Lovegood. Harry o privi 
cu ochii mari. 

— Poftim? 


— Pe Xenophilius Lovegood. Tatăl Lunei. Vreau să mă duc 
să vorbesc cu el! 

— Ăă... de ce? 

Hermione trase aer în piept, păru să îşi ia inima în dinţi şi 
spuse: 

— Este simbolul acela. Simbolul din Bardul Beedle. Uite-l! 

Aruncă Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore sub ochii 
reticenţi ai lui Harry şi acesta văzu o poză a scrisorii 
originale pe care i-o trimisese Dumbledore lui Grindelwald. 
Detesta să vadă dovada incontestabilă a faptului că 
Dumbledore chiar scrisese acele cuvinte, că ele nu fuseseră 
inventate de Rita. 

— Semnătura, spuse Hermione. Uită-te la semnătură, 
Harry! 

Harry o ascultă. Pentru o clipă, nu ştiu la ce se referea 
Hermione, dar, după ce privi mai atent, la lumina baghetei 
aprinse, văzu că Dumbledore înlocuise litera „A” din Albus 
cu o imagine mică a semnului triunghiular desenat în 
Poveştile bardului Beedle. 

— Ăă... despre ce... spuse Ron, tatonând terenul, dar 
Hermione îl reduse la tăcere şi se întoarse din nou spre 
Harry. 

— Apare peste tot, nu? zise ea. Ştiu că Viktor a spus că era 
semnul lui Grindelwald, dar apare în mod sigur pe 
mormântul acela vechi din Peştera lui Godric şi datele de pe 
el sunt cu mult înainte de vremea lui Grindelwald! Şi acum 
asta! Mă rog, nu putem să-i întrebăm pe Dumbledore sau 
pe Grindelwald ce înseamnă - dar putem să-l întrebăm pe 
domnul Lovegood. Purta simbolul la gât, la nuntă. Sunt 
sigură că e ceva important, Harry! 

Harry nu răspunse imediat. Cercetă gânditor expresia 
concentrată şi nerăbdătoare de pe chipul ei şi apoi 
întunericul din jur. După o pauză lungă spuse: 

— Hermione, nu mai avem nevoie de încă un episod 
precum cel de la Peştera lui Godric. Ne-am găsit argumente 
pentru a merge acolo şi... 


— Dar apare peste tot, Harry! Dumbledore mi-a lăsat 
Poveştile bardului Beedle, de unde ştii că nu ar trebui să 
aflăm ce înseamnă simbolul? 

— Iar o începem! spuse Harry un pic exasperat. Tot 
încercăm să ne convingem că Dumbledore ne-a lăsat nişte 
indicii şi semne secrete. 

— Deluminatorul s-a dovedit foarte folositor, interveni Ron. 
Cred că Hermione are dreptate, poate că ar trebui să 
mergem să-l vedem pe Lovegood. 

Harry îi aruncă o privire sumbră. Era sigur că motivul 
pentru care Ron o sprijinea pe Hermione nu avea nici o 
legătură cu dorinţa de a afla semnificaţia runei 
triunghiulare. 

— Nu o să fie ca în Peştera lui Godric, adăugă Ron. 
Lovegood e de partea ta, Harry. Zeflemistul a fost mereu de 
partea ta, le tot spune oamenilor că trebuie să te ajute. 

— Sunt sigură că e ceva important! spuse Hermione pe un 
ton sincer. 

— Dar nu crezi că, dacă ar fi fost important, Dumbledore 
mi-ar fi spus despre el, înainte să moară? 

— Poate... poate că este ceva ce trebuie să descoperi 
singur, zise Hermione, un pic disperată să se agaţe de o 
speranţă. 

— Da, spuse Ron, aprobând-o bucuros, pare logic. 

— Ba nu, nu pare logic, se răsti Hermione, dar tot cred că 
ar trebui să vorbim cu domnul Lovegood. Un simbol care 
face legătura între Dumbledore, Grindelwald şi Peştera lui 
Godric! Harry, sunt sigură că trebuie să aflăm ce înseamnă! 

— Cred că ar trebui să supunem la vot, zise Ron. Cei care 
vor să meargă să discute cu Lovegood... 

Ridică mâna mai repede decât Hermione. Hermionei 
începură să-i tremure buzele şi ridică şi ea mâna 
suspicioasă. 

— Eşti în minoritate, Harry, îmi pare rău, zise Ron, 
bătându-l pe spate. 


— Bine, spuse Harry, amuzat şi iritat în acelaşi timp. Doar 
că, după ce vorbim cu Lovegood, n-ar fi rău să încercăm să 
mai căutăm şi alte Horcruxuri, da? De fapt, unde locuieşte 
familia Lovegood? Ştie vreunul din voi? 

— Da, stau destul de aproape de casa mea, zise Ron. Nu 
ştiu unde exact, dar mama şi tata arăta spre dealuri de 
fiecare dată când vorbesc despre ei. N-ar trebui să fie greu 
de găsit. 

Când Hermione se întoarse în pat, Harry cobori vocea şi 
spuse: 

— Ai fost de acord doar ca să-i intri din nou în graţii. 

— Totul e permis în dragoste şi în război, zise Ron vesel, şi 
aici e ceva amestec între cele două. Fii mai vesel, e vacanţa 
de crăciun, Luna o să fie acasă! 

Aveau o privelişte excelentă a satului Ottery St. Catchpole, 
de pe dealul bătut de vânt unde Apăruseră în dimineaţa 
următoare. Din locul înalt unde se aflau, satul părea să fie o 
colecţie de căsuțe de jucărie, străbătute de raze de lumină 
care se revărsau peste ele, printre nori. Rămaseră 
nemişcaţi pentru câteva clipe, uitându-se în direcţia 
Vizuinii, cu mâinile streaşină la ochi, dar nu putură să 
distingă decât gardurile vii înalte şi copacii din livadă, care 
protejau căsuţa strâmbă de ochii Încuiaţilor. 

— Este ciudat - să fim atât de aproape şi să nu îi vizităm, 
spuse Ron. 

— Ei, nu e ca şi când nu i-ai văzut de mult. Ai fost acolo de 
crăciun, spuse Hermione cu răceală. 

— N-am fost la Vizuină! spuse Ron şi un zâmbet îi înflori în 
colţul buzelor. Doar nu crezi că puteam să mă întorc acolo 
şi să le spun tuturor că v-am lăsat baltă... Da, Fred şi 
George ar fi avut o părere excelentă despre mine. Şi Ginny 
ar fi fost extrem de înţelegătoare. 

— Dar atunci unde ai fost? întrebă Hermione surprinsă. 

— La noua casă a lui Bill şi Fleur, „Shell Cottage”. Bill s-a 
purtat mereu frumos cu mine. N-a... n-a fost plăcut 
impresionat când a auzit ce am făcut, dar nici nu a 


dezvoltat subiectul. Ştia că îmi părea foarte rău. Nimeni din 
familie nu mai ştie că am fost acolo. Bill i-a spus mameică el 
şi Fleur nu au venit la Vizuină de Crăciun pentru că au vrut 
să-l petreacă singuri. Ştiţi voi, prima sărbătoare de când s- 
au căsătorit. Nu cred că s-a supărat Fleur. Ştiţi cât de mult 
o detestă pe Celestina Warbeck. 

Ron se întoarse cu spatele la Vizuină. 

— Hai să încercăm acolo sus, spuse el, conducându-i peste 
vârful unui deal. 

Merseră câteva ore, Harry stând ascuns sub Pelerina 
Invizibilă la insistenţele Hermionei. Mănunchiul de dealuri 
joase părea nelocuit, cu excepţia unei căsuțe care arăta 
părăsită. 

— Credeţi că e a lor şi că au plecat undeva de Crăciun? 
întrebă Hermione, uitându-se pe geamul bucătăriei micuţe, 
ordonată, cu priboi pe pervaz. 

Ron pufhni. 

— Ascultă-mă, ceva îmi spune că, dacă ne-am uita pe 
geam, ne-am da seama dacă e casa lor. Hai să încercăm şi 
cu următoarele dealuri. 

Aşadar, Dispărură la câţiva kilometri spre nord. 

— Aha! strigă Ron, în timp ce vântul le ciufuli părul şi le 
înfoie hainele. 

Ron arăta în sus, spre vârful dealului pe care Apăruseră, 
unde se înălța spre cer o casă foarte ciudată, construită pe 
verticală, ca un cilindru mare şi negru, cu silueta lunii în 
spatele ei, vizibilă pe cerul după amiezii. Trebuie să fie casa 
Lunei, cine altcineva ar putea locui într-o astfel de casă? 
Arată ca o tură imensă! 

— Ce fel de tură? spuse Hermione, încruntându-se spre 
turn. 

— Mă refer la o tură de şah, zise Ron. Un fel de castel. 

Ron avea picioarele cele mai lungi şi sosi primul în vârful 
dealului. Când Harry şi Hermione îl ajunseră din urmă, 
gâfâind şi cu dureri în partea stângă din cauza efortului, îl 
văzură zâmbind larg. 


— E a lor, spuse Ron. Uitaţi-vă. 

Pe poarta dărăpănată erau trei semne pictate de mână. Pe 
primul scria: „Editor al Zeflemistului, X. Lovegood”, pe al 
doilea, „Culege-ţi singur vâscul” şi pe al treilea, „Păstraţi 
distanţa de prunele dirijabile”. Poarta scârţâi când o 
deschiseră. Cărarea în zigzag care ducea spre uşa de la 
intrare era năpădită de tot felul de plante, printre care şi o 
tufă plină cu nişte fructe portocalii, ca nişte ridichi, pe care 
le purta câteodată Luna ca cercei. Lui Harry i se păru că 
recunoaşte un Snorhac Corn-Şifonat şi încercă să ocolească 
buturuga mişcătoare. De o parte şi de alta a uşii stăteau de 
pază doi meri sălbatici, aplecaţi din cauza vântului, 
desfrunziţi, dar încărcaţi cu fructe roşii de mărimea 
fructelor de pădure şi cu coroane din vâsc cu bobiţe albe. O 
bufniţă micuță, cu capul puţin turtit, ca de uliu, se uita în jos 
la ei, de pe o ramură. 

— Harry, ar fi bine să-ţi dai jos Pelerina Invizibilă, spuse 
Hermione, pe tine vrea să te ajute domnul Lovegood, nu pe 
NOI. 

Harry făcu aşa cum i se sugeră, dându-i pelerina să o pună 
în gentuţa cu perluţe. Apoi, Hermione ciocăni de trei ori în 
uşa neagră şi groasă, ţintuită cu cuie, pe care se afla un 
ciocan în formă de vultur. 

Nu trecură mai mult de zece secunde şi uşa se dădu de 
perete. Xenophilius Lovegood apăru în prag, desculţ şi 
purtând un fel de cămaşă de noapte pătată. Părul lung, alb, 
ca vata de zahăr, era murdar şi neîngrijit. Faţă de cum era 
acum, Xenophilius arătase foarte spilcuit la nunta lui Bill şi 
Fleur. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Cine sunteţi? Ce doriţi? strigă el 
cu o voce stridentă, arţăgoasă, uitându-se întâi la 
Hermione, apoi la Ron şi la urmă la Harry, moment în care 
rămase cu gura căscată într-un fel amuzant, formând o 
literă „o” perfectă. 

— Bună ziua, domnule Lovegood, spuse Harry, întinzând 
mâna. Eu sunt Harry, Harry Potter. 


Xenophilius nu dădu mâna cu Harry, deşi ochiul care nu se 
uita spre nas se aţinti imediat asupra cicatricei de pe 
fruntea lui Harry. 

— Putem să intrăm? întrebă Harry. Am vrea să vă 
întrebăm ceva. 

— Nu sunt... nu sunt sigur că este indicat, şopti 
Xenophilius, înghițind în sec, şi aruncă repede o privire 
spre grădină. E un şoc... măi să fiu... mă... mătem că nuar 
fi bine să... 

— Nu durează mult, spuse Harry, puţin dezamăgit de 
primirea nu tocmai călduroasă. 

— Eu... ah, bine atunci. Intraţi, repede. Repede! 

Abia trecuseră pragul, când Xenophilius Lovegood trânti 
uşa după ei. Erau în cea mai ciudată bucătărie pe care o 
văzuse Harry vreodată. Camera era perfect rotundă, 
dându-ţi senzaţia că te-ai afla într-o oală imensă. Totul era 
curbat, pentru a se potrivi cu pereţii, aragazul, chiuveta şi 
dulăpioarele, şi pe toate erau pictate flori, insecte şi păsări, 
cu culori primare. Lui Harry i se păru că recunoaşte stilul 
Lunei - efectul era destul de copleşitor într-un spaţiu închis. 
În mijlocul camerei era o scară în spirală, din fier forjat, 
care ducea la etajele superioare. De sus se auzeau tot felul 
de zăngănituri şi pocnituri. Harry se întreba oare ce făcea 
Luna. 

— Ar fi mai bine să urcați, spuse Xenophilius şi îi conduse, 
părând să se simtă în continuare extrem de nelalocul lui. 

Camera de deasupra arăta ca o combinaţie între o 
sufragerie şi un atelier, drept urmare era chiar mai 
dezordonată decât bucătăria. Deşi era mult mai mică şi 
complet rotundă, semăna oarecum cu Camera Necesităţii, 
în ocazia nefericită când se transformase într-un labirint 
uriaş, format din obiecte ascunse de sute de ani. Pe toate 
suprafeţele erau teancuri nesfârşite de cărţi. De tavan 
atârnau figurine delicate în formă de animale pe care Harry 
nu le recunoscu, care dădeau din aripi sau clănţăneau din 
dinţi. Luna nu era acolo: sursa gălăgiei era un obiect din 


lemn plin de zimţi şi roţi magice care se învârteau. Arăta ca 
o odraslă ciudată a unui blat de lucru şi a unor rafturi vechi, 
dar, o clipă mai târziu, Harry deduse că era o presă de tipar 
de modă veche, judecând după faptul că scotea exemplare 
ale Zeflemistului. 

— Mă scuzaţi, spuse Xenophilius, ducându-se la maşinărie 
şi înşfăcând o faţă de masă ponosită de sub o grămadă de 
cărţi şi hârtii, care căzură toate pe podea, aruncând-o peste 
presă, pentru a înăbuşi într-o anumită măsură zăngănitul şi 
huruitul acesteia. Apoi se întoarse spre Harry. 

— De ce aţi venit aici? 

Însă înainte ca Harry să poată vorbi, Hermione ţipă, 
şocată. 

— Domnule Lovegood - ce este acela? 

Arăta spre un corn imens, spiralat, foarte asemănător cu 
cel al unui unicorn, care fusese prins în perete şi ieşea în 
afară cu un metru şi ceva. 

— Este un corn de Snorhac Corn-Şifonat, spuse 
Xenophilius. 

— Ba nu! îl contrazise Hermione. 

— Hermione, bolborosi Harry ruşinat, nu e momentul 
potrivit să... 

— Dar, Harry, este un corn de Erumpent! Face parte din 
categoria B a Obiectelor Comercializabile şi este 
extraordinar de periculos să ai aşa ceva în casă! 

— De unde ştii că este un corn de Erumpent? întrebă Ron, 
îndepărtându-se de corn cât putu de repede, luând în calcul 
ce mare era dezordinea din cameră. 

— Este descris în Animale fantastice şi unde pot fi găsite! 
Domnule Lovegood, trebuie să scăpaţi de el imediat, nu ştiţi 
că poate exploda la cea mai mică atingere? 

— Snorhacul Corn-Şifonat, spuse Xenophilius foarte clar, 
cu încăpățânare, este un animal timid şi cu puteri magice 
deosebite, şi cornul său... 

— Domnule Lovegood, am recunoscut striaţiile din jurul 
bazei, acela este un corn de Erumpent şi este incredibil de 


periculos. Nu ştiu unde l-aţi găsit... 

— L-am cumpărat, spuse Xenophilius pe un ton rigid, acum 
două săptămâni, de la un tânăr vrăjitor încântător, care ştia 
că eram interesat de nemaipomeniţii Snorhaci. A fost 
surpriza mea de Crăciun pentru Luna. Acum, zise el, 
întorcându-se spre Harry, de ce anume aţi venit aici, 
domnule Potter? 

— Avem nevoie de un pic de ajutor, spuse Harry, înainte ca 
Hermione s-o ia de la capăt. 

— A, spuse Xenophilius. Ajutor. Hm... 

Ochiul bun se fixă din nou asupra cicatricei lui Harry. 
Părea în egală măsură de îngrozit şi fascinat. 

— Da. Problema este că... este periculos... să îl ajut pe 
Harry Potter... 

— Nu sunteţi dumneavoastră cel care le tot spune 
oamenilor că prioritatea lor este să îl ajute pe Harry? 
întrebă Ron. În revista dumneavoastră? 

Xenophilius aruncă o privire peste umăr, spre presa de 
tipar ascunsă, care zăngănea şi ţăcănea în continuare sub 
faţa de masă. 

— Ăă... da, mi-am exprimat această părere. Cu toate 
acestea... 

— Dar asta e valabil doar pentru toţi ceilalţi, nu şi pentru 
dumneavoastră? făcu Ron nedumerit. 

Xenophilius tăcu. Înghiţea des în sec, uitându-se când la 
unul, când la altul. Harry avea impresia că era frământat de 
o luptă interioară foarte dură. 

— Unde e Luna? întrebă Hermione. Să vedem ce părere 
are şi ea. 

Xenopbhilius înghiţi în sec. Părea că încearcă să-şi facă 
puţin curaj. În cele din urmă vorbi, cu o voce tremurătoare 
şi greu de auzit pe fundalul zgomotelor făcute de presă: 

— Luna este la râu, pescuieşte Plimpii de apă dulce. Se... 
se va bucura să vă vadă. O să mă duc să o chem şi după 
aceea - da, bine. O să încerc să vă ajut. 


Dispăru în jos pe scara în spirală şi auziră uşa de la intrare 
deschizându-se şi închizându-se la loc. Se uitară unul la 
celălalt. 

— Ce boşorog laş, spuse Ron. Luna e de trei ori mai 
curajoasă ca el. 

— Probabil că se teme de ce li s-ar putea întâmpla dacă 
vor afla Devoratorii Morţii că am fost aici, spuse Harry. 

— Ei bine, eu sunt de acord cu Ron, zise Hermione. Ipocrit 
bătrân şi afurisit, le spune tuturor celorlalţi să te ajute şi, 
când vine vorba de el, încearcă să o dea cotită. Te rog, 
pentru numele lui Dumnezeu, stai departe de cornul acela. 

Harry se duse la fereastra din partea opusă a camerei. 
Văzu un râu, ca o panglică subţire, scânteietoare, mult mai 
jos, la poalele dealului. Se aflau la mare înălţime; o pasăre 
zbură pe lângă fereastră, uitându-se în direcţia Vizuinii, 
care acum dispăruse după un alt şir de dealuri. Ginny era 
undeva acolo. Azi erau mai aproape unul de altul decât 
fuseseră de la nunta lui Bill şi Fleur, dar Ginny nu avea cum 
să ştie că Harry se uita acum în direcţia ei, gândindu-se la 
ea. Harry bănui că ar fi trebuit să se bucure că era aşa; toţi 
cei cu care intra în contact erau în pericol, iar atitudinea lui 
Xenophilius era o dovadă clară că aşa era. 

Se întoarse cu spatele la fereastră şi privirea i se opri 
asupra unui alt obiect straniu, aşezat pe o comodă curbată, 
plină cu tot felul de lucruri: bustul din piatră al unei 
vrăjitoare frumoase, dar sobră, care purta o coroană cât se 
poate de bizară. Din părţile laterale ieşeau două obiecte 
care semănau cu nişte cornete acustice aurii. Nişte 
aripioare sclipitoare albăstrui erau prinse de o cureluşă de 
piele pusă peste creştet, în timp ce una dintre ridichile 
portocalii fusese prinsă de o a doua cureluşă, trecută peste 
frunte. 

— Uitaţi-vă la asta, spuse Harry. 

— Răpitoare, spuse Ron. Mă mir că nu a purtat-o la nuntă. 

Auziră uşa de la intrare închizându-se şi, o clipă mai 
târziu, Xenophilius urcă înapoi pe scara în spirală; avea 


picioarele subţiri încălţate cu nişte cizme de cauciuc şi 
aducea o tavă cu ceşcuţe de ceai desperecheate şi un 
ceainic aburind. 

— Ah, mi-aţi depistat invenţia preferată, spuse el, 
împingând tava în mâinile Hermionei şi alăturându-i-se lui 
Harry lângă statuie. Modelat, destul de precis, după capul 
frumoasei Rowena Ochi-de-Şoim. „Mintea să-ţi fie bine 
pregătită pentru carte şi ştiinţă”. 

Îi arătă obiectele ca nişte cornete acustice. 

— Acestea sunt nişte sifoane de Steluţe Verzi, menite să 
îndepărteze toate sursele care pot distrage atenţia din 
imediata apropiere a gânditorului. Aici - şi indică 
aripioarele - este o elice Billywig, pentru a induce o stare 
mentală elevată. În sfârşit - şi indică ridichea portocalie -, o 
prună dirijabilă, pentru a spori capacitatea de acceptare a 
extraordinarului. 

Xenopbhilius se întoarse spre tava cu ceai, pe care 
Hermione reuşise să o aşeze într-un echilibru instabil, pe 
una dintre măsuţele pline de lucruri dintr-o parte a 
camerei. 

— Nu vreţi o infuzie de Rădăcini Rotunjoare? Întrebă 
Xenophilius. E făcută de noi. 

Când începu să toarne ceaiul, care era mov închis, ca sucul 
de sfeclă, adăugă: 

— Luna e undeva dincolo de Bottom Bridge, este foarte 
bucuroasă că sunteţi aici. Trebuie să vină cât de curând, a 
prins destule limpii cât să ne ajungă să pregătim o supă 
pentru toată lumea. Luaţi loc şi serviţi-vă voi cu zahăr. 
Acum, spuse el, luând un morman foarte mare de hârtii de 
pe un fotoliu şi aşezându-se cu picioarele încrucişate, 
încălţate cu cizme din cauciuc, cu ce pot să te ajut, domnule 
Potter? 

— Păi, spuse Harry, aruncându-i o privire Hermionei, care 
încuviinţă din cap încurajator, domnule Lovegood, este în 
legătură cu semnul acela pe care l-aţi purtat la gât la nunta 
lui Bill şi Fleur. Am vrea să ştim ce simbolizează. 


Xenophilius ridică din sprâncene. 

— 'Te referi la semnul Talismanelor Morţii? 

Capitolul XXI. 

Povestea celor trei fraţi. 

Harry se întoarse şi se uită la Ron şi la Hermione. I se păru 
că n-au înţeles ce tocmai spusese Xenophilius. 

— Talismanele Morţii? 

— Întocmai, îi asigură Xenophilius. N-ai auzit de ele? Nici 
nu mă mir. Foarte, foarte puţini vrăjitori cred în ele. Ca de 
exemplu, tânărul bătut în cap de la nunta fratelui tău - şi 
făcu semn cu capul spre Ron -, care m-a atacat pentru că 
purtam simbolul unui celebru vrăjitor întunecat! Ignoranţă 
crasă. Talismanele nu au nici o legătură cu Magia Neagră - 
cel puţin, nu în sensul acela de bază. Simbolul este folosit 
doar pentru a te legitima în faţa altora care cred şi ei în 
Talismane, cu speranţa că s-ar putea ajuta între ei în 
Misiunea de Căutare. 

Amestecă nişte cubuleţe de zahăr în infuzia sa de Rădăcini 
Rotunjoare şi mai luă o înghiţitură. 

— Scuzaţi-mă, spuse Harry. Tot nu înţeleg exact la ce vă 
referiţi. 

Pentru a fi politicos, sorbi şi el din ceai şi fu cât pe ce să se 
sufoce: era nici mai mult, nici mai puţin decât dezgustător, 
ca nişte jeleuri cu toate aromele de muci lichefiate. 

— Ei bine, vedeţi voi, cei care cred în Talismanele Morţii le 
caută, spuse Xenophilius, plescăind din buze, în semn de 
apreciere a infuziei de Rădăcini Rotunjoare. 

— Dar ce sunt Talismanele Morţii? întrebă Hermione. 

Xenophilius lăsă la o parte ceaşca goală. 

— Vă este cunoscută „Povestea celor trei fraţi”, bănuiesc? 

Harry spuse că nu, dar Ron şi Hermione răspunseră 
amândoi că da. Xenophilius încuviinţă din cap cu un aer 
grav. 

— Ei bine, domnule Potter, totul a pornit de la „Povestea 
celor trei fraţi”... Am un exemplar pe aici, pe undeva... 


Aruncă o privire cercetătoare prin cameră, spre 
mormanele de pergamente şi cărţi, dar Hermione interveni 
repede: 

— Am eu un exemplar, domnule Lovegood, îl am chiar aici. 

Scoase Poveştile bardului Beedle din gentuţa cu perluţe. 

— Originalul? întrebă Xenophilius tăios şi când Hermione 
încuviinţă din cap, spuse: ei bine, de ce nu o citeşti cu voce 
tare? Este fără îndoială cea mai bună modalitate să ne 
convingem c-am înţeles-o cu toţii. 

— Ăă... bine, zise Hermione neliniştită. 

Deschise cartea şi Harry observă că simbolul pe care îl 
căutau era în partea de sus a paginii, în timp ce Hermione 
tuşi uşor şi începu să citească. 

— Au fost odată ca niciodată trei fraţi care călătoreau de-a 
lungul unui drum pustiu şi şerpuitor, la asfinţit...” 

— La miezul nopţii, aşa ne spunea mama de fiecare dată, 
comentă Ron, care se întinsese şi îşi pusese mâinile sub cap, 
ascultând cu interes. Hermione îi aruncă o privire iritată. 

— lartă-mă, dar mi se pare că sună un pic mai 
înspăimântător miezul nopţii! explică Ron. 

— Da, pentru că exact de asta avem nevoie, de un pic mai 
multă spaimă, îl luă pe Harry gura pe dinainte. 

Xenophilius nu părea să fie foarte atent, ci se uita în gol pe 
geam, la cer. 

— Continuă, Hermione. 

— La un moment dat, fraţii au ajuns la un râu care era 
prea adânc pentru a putea fi trecut cu piciorul şi prea 
periculos pentru a fi trecut înot. Cu toate acestea, cei trei 
fraţi erau iniţiaţi în artele magiei, aşa că îşi fluturară pur şi 
simplu baghetele şi creară un pod peste apa învolburată. 
Ajunseră la jumătatea lui, când în cale le apăru o siluetă cu 
glugă.” 

— Şi moartea le vorbi...” 

— Poftim? interveni Harry. Le vorbi moartea! 

— E un basm, Harry! 

— Da, scuze. Zi mai departe. 


— Şi moartea le vorbi. Era supărată că fusese vitregită de 
trei noi victime, fiindcă, de obicei, călătorii se înecau în râu. 
Dar moartea fu şireată. Se prefăcu şi îi felicită pe cei trei 
fraţi pentru vraja pe care o făcuseră şi le spuse că fiecare 
dintre ei câştigase un premiu pentru că fusese destul de 
isteţ încât să scape cu viaţă. 

Aşadar, fratele cel mare, care era mereu gata de luptă, 
ceru cea mai puternică baghetă dintre toate câte existaseră 
până atunci, o baghetă care să câştige mereu dueluri 
pentru stăpânul său, o baghetă demnă de un vrăjitor care 
biruise moartea! Aşadar, moartea traversă spre un soc de 
pe malul râului, făuri o baghetă dintr-o ramură a acestuia şi 
i-o dădu fratelui celui mare. 

Apoi, fratele mijlociu, care era un bărbat arogant, decise 
să umilească şi mai mult moartea şi ceru puterea de a-i 
aduce pe alţii înapoi din morţi. Aşa că moartea ridică o 
piatră de pe malul râului şi i-o dădu fratelui mijlociu, 
spunându-i că piatra avea puterea de a aduce oamenii din 
morţi. 

În cele din urmă, moartea îl întrebă şi pe mezin ce îşi 
dorea. Fratele cel mic era cel mai modest şi, de asemenea, 
cel mai înţelept dintre ei, şi nu avu încredere în moarte. Aşa 
că ceru ceva care să îi permită să plece de acolo fără ca ea 
să-l poată urma. Şi Moartea îi dădu, reticentă, Propria sa 
Pelerină Invizibilă.” 

— Moartea are o Pelerină Invizibilă? o întrerupse Harry 
din nou. 

— Ca să poată veni pe nesimţite, spuse Ron. Câteodată, se 
plictiseşte să tot fugă după oameni, fluturând din mâini şi 
ţipând ca din gură de şarpe... iartă-mă, Hermione. 

— Apoi, moartea s-a dat la o parte şi i-a lăsat pe cei trei 
fraţi să îşi continue drumul şi aşa şi făcură, vorbind între ei 
şi minunându-se de aventura prin care tocmai trecuseră şi 
admirând darurile primite de la moarte. 

Până la urmă, fraţii porniră fiecare pe drumul lui. 


Primul frate călători încă o săptămână sau mai mult; 
ajunse într-un sat îndepărtat şi căută un vrăjitor cu care să 
se certe. Fireşte, având ca armă Bagheta din Soc, nu putu 
decât să câştige duelul care se iscă. Lăsându-şi adversarul 
fără suflare la pământ, fratele cel mare se duse apoi la un 
han, unde începu să se laude cât îl ţinea gura cu bagheta pe 
care o primise de la moarte şi cum ea îl făcea invincibil. 

Chiar în seara aceea, un alt vrăjitor se strecură în camera 
fratelui celui mare, în timp ce acesta zăcea pe pat, burduşit 
cu vin. Hoţul luă bagheta şi, pentru orice eventualitate, îi 
tăie gâtul fratelui mare. 

Astfel, moartea îl luă de partea ei pe fratele cel mare. 

Între timp, fratele mijlociu se dusese la el acasă, unde 
locuia singur. Acolo, luă piatra care avea puterea dea 
aduce morţii înapoi şi o întoarse de trei ori în mână. Spre 
uimirea şi bucuria lui, silueta unei fete pe care sperase 
cândva să o ia de soţie, dar ea murise înainte de vreme, 
apăru chiar în clipa aceea în faţa lui. 

Cu toate acestea, fata era tristă şi rece, departe, de parcă 
un văl invizibil i-ar fi separat. Deşi se întorsese în lumea 
celor vii, locul ei nu era, de fapt, acolo şi suferea. Până la 
urmă, fratele mijlociu, înnebunit de dorinţa imposibilă de a 
fi cu ea, se sinucise pentru a fi cu adevărat alături de cea pe 
care o iubea. 

Astfel, moartea îl luă lângă ea şi pe fratele mijlociu. 

Însă, cu toate că îl căută ani în şir pe fratele cel mic, nu 
reuşi niciodată să îl găsească. Doar atunci când ajunse la o 
vârstă înaintată, mezinul îşi dădu până la urmă jos Pelerina 
Invizibilă şi i-o dădu fiului său. Şi atunci, întâmpină moartea 
ca pe un vechi prieten, plecă de bunăvoie cu ea şi amândoi 
trecură hotarul vieţii ca egali.” 

Hermione închise cartea. Trecură câteva clipe până ce 
Xenophilius să îşi dea seama că se oprise din citit. Atunci îşi 
dezlipi privirea de la geam şi spuse: 

— Ei bine, asta este. 

— Poftim? făcu Hermione derutată. 


— Acestea sunt Talismanele Morţii, spuse Xenophilius. 

Luă o pană de pe o masă încărcată de lângă cotul lui şi 
trase o bucată de pergament dintre alte cărţi. 

— Bagheta din Soc, zise el, şi desenă pe pergament o linie 
verticală. Piatra învierii, continuă şi adăugă un cerc în jurul 
liniei. Pelerina Invizibilă, încheie el enumerarea, încadrând 
linia şi cercul într-un triunghi şi formând simbolul care o 
intrigase într-atât pe Hermione. Acestea împreună, spuse 
el, sunt Talismanele Morţii. 

— Dar în poveste nu apar nicăieri cuvintele „Talismanele 
Morţii”, se auzi Hermione. 

— Ei, sigur că nu, zise Xenophilius, enervant de îngâmfat. 
Este o poveste pentru copii, menită să amuze, mai degrabă 
decât să educe, însă aceia dintre noi care înţeleg aceste 
probleme recunosc că povestea străveche se referă la trei 
obiecte - sau Talismane - care, unite, îl fac pe cel care le 
posedă stăpânul morţii. 

Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care Xenophilius aruncă 
o privire pe fereastră. Soarele coborâse deja. 

— Luna trebuie să fi pescuit deja destule plimpii, spuse el 
încet. 

— Când spuneţi „stăpânul morţii”... zise Ron. 

— Stăpân, întări Xenopbhilius, fluturând din mână. 
Învingător. Biruitor. Depinde ce preferi. 

— Dar atunci... vreţi să spuneţi câ... şopti Hermione abia 
auzit şi Harry îşi dădu seama că încerca să îndepărteze 
orice urmă de scepticism din tonul vocii ei, că 
dumneavoastră credeţi că obiectele acestea - Talismanele - 
chiar există? 

Xenophilius ridică din nou din sprâncene. 

— Păi, sigur că da. 

— Dar - continuă Hermione şi Harry văzu că de-abia se 
mai putea stăpâni - domnule Lovegood, cum puteţi să 
credeţi... 

— Luna mi-a vorbit despre tine, domnişoară, i se adresă 
Xenophilius. Din câte am înţeles, nu eşti lipsită de 


inteligenţă, dar, din păcate, eşti nespus de limitată. Îngustă 
la minte. 

— Poate că ar trebui să probezi coroana, Hermione, zise 
Ron, făcând semn cu capul înspre coroana ridicolă. 

Vocea îi tremura, pentru că se abţinea din răsputeri să nu 
râdă. 

— Domnule Lovegood, începu din nou Hermione. Ştim cu 
toţii că există lucruri cum ar fi Pelerinele Invizibile. Sunt 
rare, dar există. Însă... 

— A, dar altreilea Talisman este adevărata Pelerină 
Invizibilă, domnişoară Granger! Adică nu este o pelerină de 
drum, impregnată cu o vrajă de Deziluzionare sau cu vreun 
farmec uluitor, şi nu este ţesută din păr de Translucid, care 
te ascunde la început, dar devine opac odată cu trecerea 
timpului. 

Vorbim despre o pelerină care chiar îl face invizibil pe cel 
care o poartă, care rezistă la nesfârşit, ascunzându-l în mod 
constant şi de nepătruns, imună la vrăjile care pot fi 
aruncate asupra ei. Câte astfel de pelerine ai văzut, 
domnişoară Granger? 

Hermione deschise gura să răspundă şi apoi o închise la 
loc, părând mai derutată ca niciodată. Ea, Harry şi Ron se 
uitară unul la altul şi Harry ştiu că se gândeau cu toţii la 
acelaşi lucru. Întâmplarea făcea ca o pelerină exact ca cea 
pe care tocmai o descrisese Xenophilius să fie chiar atunci 
în aceeaşi cameră cu ei. 

— Exact, spuse Xenophilius, ca şi când ar fi câştigat o 
dispută cu argumente împotriva celor trei. Niciunul dintre 
voi nu a mai văzut aşa ceva. Proprietarul ar trebui să fie 
nespus de bogat, nu-i aşa? 

Îşi aruncă din nou ochii pe fereastră. Cerul avea acum o 
nuanţă de roz pal. 

— Bine, spuse Hermione, tulburată. Să zicem că există 
Pelerina... dar cum rămâne cu piatra, domnule Lovegood? 
Cea pe care dumneavoastră aţi numit-o Piatra Învierii? 

— Ce-i cu ea? 


— Păi, ea cum poate exista cu adevărat? 

— Dovedeşte tu că nu există, zise Xenophilius. 

Hermione păru grav jignită. 

— Dar este - vă rog să mă iertaţi, dar este mai mult decât 
ridicol! Cum aş putea să dovedesc că nu există? Vă aşteptaţi 
să iau toate-toate pietricele din lume şi să le verific? Adică, 
se poate susţine că ceva este adevărat, numai pentru că 
nimeni nu a demonstrat contrariul? 

— Aşa este, spuse Xenophilius, mă bucur să văd că te-ai 
mai destupat la minte. 

— Deci - Bagheta din Soc, spuse Harry repede, înainte ca 
Hermione să apuce să răspundă, credeţi că există şi ea? 

— Ah, păi în acest caz există nenumărate dovezi, zise 
Xenophilius. Bagheta din Soc este talismanul cel mai uşor 
de urmărit, datorită modului în care trece din mână în 
mână. 

— Ce mod? întrebă Harry. 

— Adică posesorul baghetei trebuie să o ia cu forţa de la 
proprietarul dinainte, ca să poată fi cu adevărat stăpânului 
ei, explică Xenophilius. Sunt sigur că trebuie să fi auzit de 
modul în care bagheta a ajuns la Egbert cel Extraordinar, 
după ce l-a ucis pe Emeric cel Crunt. Sau despre cum a 
murit Godelot, în pivniţa propriei case, după ce fiul său, 
Hereward, i-a luat bagheta. Despre năprasnicul Loxias, 
care a luat bagheta de la Barnabas Deverill, pe care l-a 
omorât... Drumul însângerat al Baghetei din Soc se întinde 
peste multe pagini din istoria vrăjitorească. 

Harry aruncă o privire spre Hermione. Aceasta se uita la 
Xenophilius încruntată, dar nu îl contrazise. 

— Unde credeţi că este acum Bagheta din Soc? întrebă 
Ron. 

— Ei, cine ştie? spuse Xenophilius, uitându-se în 
continuare pe fereastră. Cine ştie unde o fi ascunsă 
Bagheta din Soc? Ultima dată când s-a ştiut ceva de eaa 
fost pe vremea lui Arcuş şi Livius. Cine poate şti care dintre 
ei l-a ucis de fapt pe Loxias şi care dintre ei a luat bagheta? 


Şi de unde să se ştie cine l-a învins pe acela? Din păcate, 
istoria nu ne dă nici un indiciu. 

Urmă o pauză. Până la urmă, Hermione întrebă pe un ton 
rigid: 

— Domnule Lovegood, familia Peverell are vreo legătură 
cu Talismanele Morţii? 

Xenophilius rămase cu gura căscată, în timp ce Harry păru 
să îşi aducă aminte de ceva, însă fără să poată să îşi dea 
seama despre ce era vorba. Peverell... mai auzise numele 
acesta înainte. 

— Dar m-ai indus în eroare, domnişoară! spuse 
Xenophilius, stând acum mult mai drept pe scaun şi 
holbându-se la Hermione. Credeam că abia aflaseşi de 
Misiunea de Căutare a Ialismanelor! Mulţi dintre noi, cei 
care le căutăm, cred că familia Peverell are o mare, mare 
legătură cu Talismanele! 

— Cine este familia Peverell? întrebă Ron. 

— Acesta era numele de pe mormântul pe care era 
simbolul, din Peştera lui Godric, spuse Hermione, privindu-l 
în continuare pe Xenophilius. Ignotus Peverell. 

— Întocmai! fu de acord Xenophilius, ridicând elegant 
degetul arătător. Simbolul Talismanelor Morţii de pe 
mormântul lui Ignotus este o dovadă incontestabilă! 

— O dovadă că ce? întrebă Ron. 

— Păi a faptului că cei trei fraţi din poveste erau de fapt 
fraţii Peverell - Antioch, Cadmus şi Ignotus! Că ei au fost 
primii stăpâni ai Talismanelor! Aruncând din nou o privire 
spre fereastră, Xenophilius se ridică, luă tava şi se îndreptă 
spre scara în spirală. 

— Rămâneţi la cină, nu-i aşa? strigă el, dispărând iarăşi la 
parter. Toţi ne cer de fiecare dată reţeta pentru supa de 
plimpii de apă dulce. 

— Probabil pentru a o da ca mostră Secţiei de Otrăviri de 
la Sf. Mungo, şopti Ron. 

Harry aşteptă până ce îl auzi pe Xenophilius trebăluind 
prin bucătărie şi de-abia apoi vorbi. 


— Ce crezi? o întrebă el pe Hermione. 

— Harry, spuse ea pe un ton plictisit, sunt nişte prostii fără 
margini. Nu are cum să fie asta semnificaţia simbolului, e 
doar o interpretare ciudată de-a lui. Aşa o pierdere de timp! 

— Până la urmă, el este omul care a făcut cunoscută 
existenţa Snorhacilor Corn-Şifonat, zise Ron. 

— Nici tu nu-l crezi? îl întrebă Harry. 

— Nu, povestea asta e genul de basm pe care îl spui 
copiilor ca să le dai o pildă, nu? „Nu căuta necazurile cu 
lumânarea, nu te lua la ceartă, nu îţi băga nasul în lucruri 
pe care ar fi mai bine să le laşi deoparte! Fii modest, vezi-ţi 
de treburile tale şi n-o să ai probleme!” Dacă stau să mă 
gândesc, adăugă Ron, poate că din cauza poveştii ăsteia se 
spune că baghetele din lemn de soc aduc ghinion. 

— La ce te referi? 

— E una dintre superstiții, nu-i aşa? „Vrăjitoarele născute 
marţi se mărită cu Încuiați.” „Blestemul aruncat la asfinţit, 
la miezul nopţii se desface.” „Cu bagheta de soc, n-ai 
noroc.” Trebuie să fi auzit de ele. Mama ştie o mulţime. 

— Harry şi cu mine am fost crescuţi de Încuiați, îi reaminti 
Hermione, noi am fost învăţaţi alte superstiții. 

Hermione oftă adânc, moment în care, dinspre bucătărie 
veni un miros înţepător. Singurul lucru bun în legătură cu 
faptul că Xenophilius o exaspera era că o făcuse să uite de 
supărarea faţă de Ron. 

— Cred că ai dreptate, spuse ea. Este doar o pildă 
moralizatoare - este evident care este cel mai bun dar, cel 
pe care ar trebui să îl alegi e... 

Cei trei vorbiră în acelaşi timp: Hermione spuse 
„pelerina”, Ron - „bagheta” şi Harry - „piatra”. 

Se uitară unul la altul, miraţi şi amuzaţi. 

— Se presupune că ar trebui să spui pelerina, îi zise Ron 
Hermionei, dar nu ai mai avea nevoie să fii invizibil, dacă ai 
avea bagheta. O baghetă invincibilă, Hermione, să fim 
serioşi! 

— Avem deja o Pelerină Invizibilă, spuse Harry. 


— Şi ne-a ajutat de nenumărate ori, în caz că n-ai 
observat, răspunse Hermione, în timp ce bagheta nu ar face 
decât să atragă necazurile. 

— Doar dacă te-ai apuca să te lauzi cu ea în gura mare, 
susţinu Ron. Doar dacă ai fi destul de idiot ca să te plimbi 
fluturând-o deasupra capului şi cântând: „Am o baghetă 
invincibilă, vino şi încearcă s-o iei, dacă eşti atât de prost”. 
Atâta timp cât îţi ţii gura... 

— Da, dar chiar ai putea să-ţi ţii gura? întrebă Hermione 
sceptică... Ştiţi, singurul lucru adevărat pe care ni l-a spus 
este că, de secole întregi, există poveşti despre baghete cu 
o putere foarte mare. 

— Serios? întrebă Harry. 

Hermione părea exasperată; expresia ei le era atât de 
cunoscută şi de dragă, încât Harry şi Ron îşi zâmbiră unul 
altuia. 

— Vergeaua Morţii, Bagheta Destinului... apar sub diferite 
nume în decursul veacurilor, aflându-se de obicei în posesia 
unui vrăjitor Întunecat, care se laudă cu ele. Domnul 
profesor Binns le-a menţionat pe câteva dintre ele, dar... of, 
sunt nişte tâmpenii. Baghetele au puterea vrăjitorilor care 
le folosesc. Sunt unii vrăjitori cărora le place să se laude că 
baghetele lor sunt mai mari şi mai puternice decât ale 
altora. 

— Dar de unde ştii, spuse Harry, că baghetele acelea - 
Vergeaua Morţii şi Bagheta Destinului - nu sunt de fapt una 
şi aceeaşi baghetă, care apare sub diferite nume, pe 
parcursul mai multor secole? 

— Dacă toate sunt de fapt Bagheta de Soc, creată de 
moarte? spuse Ron. 

Harry râse. Ideea ciudată care îi trecuse prin minte era, 
totuşi, una ridicolă. Îşi aduse aminte că bagheta sa fusese 
din lemn de tisă, nu din soc, făcută de Ollivander, şi 
reacţionase totuşi aşa cum reacţionase în noaptea când îl 
urmărise Cap-de-Mort pe cer. Dar, dacă ar fi fost invincibilă, 
cum s-ar fi putut rupe? 


— Şi de ce ai alege piatra? îl întrebă Ron. 

— Păi, dacă aş putea să aduc înapoi oameni de pe lumea 
cealaltă, i-am chema pe Sirius... pe Ochi-Nebun... pe 
Dumbledore... pe părinţii mei... 

Ron şi Hermione nu zâmbiră niciunul. 

— Dar, conform spuselor bardului Beedle, nu ar vrea să se 
întoarcă, nu? întrebă Harry, gândindu-se la povestea pe 
care tocmai o auziseră. Presupun că trebuie să fie o 
grămadă de alte poveşti despre o piatră care să poată învia 
morţii, nu-i aşa? se întoarse el către Hermione. 

— Nu, răspunse ea cu tristeţe. Cred că nimeni în afară de 
domnul Lovegood nu ar putea crede că există aşa ceva. 
Beedle probabil că a preluat ideea de la Piatra Filosofală, 
ştiţi voi, în loc de o piatră care să te facă nemuritor, o piatră 
care să facă moartea reversibilă. 

Mirosul din bucătărie devenea din ce în ce mai pregnant: 
mirosea a pantaloni care luaseră foc. Harry se tot gândea 
dacă va fi în stare să mănânce destul din ce pregătea 
Xenophilius, astfel încât acesta să nu se simtă jignit. 

— Şi atunci, cum rămâne cu pelerina? spuse Ron încet. 
Are dreptate, nu vă daţi seama? M-am obişnuit atât de tare 
cu pelerina lui Harry şi cu cât de folositoare ne este, încât 
nu m-am gândit niciodată. N-am mai auzit de o pelerină ca 
a lui Harry. Este infailibilă. Nu am fost descoperiţi niciodată 
cât timp am purtat-o. 

— Bineînţeles că nu - doar eram invizibili, Ron! 

— Dar tot ce a spus despre alte pelerine şi nici alea nu 
sunt ieftine deloc - ştii că aşa e! Nu mi-a mai trecut 
niciodată prin minte până acum, dar am auzit de farmece 
care nu mai funcţionează asupra pelerinelor, atunci când se 
învechesc, sau că trec vrăjile prin ele şi se găuresc. Pelerina 
lui Harry i-a aparţinut tatălui lui, aşa că nu este tocmai 
nouă, nu-i aşa, dar este pur şi simplu... perfectă! 

— Da, Ron, de acord, dar piatra... 

În timp ce ei se tot contraziceau în şoaptă, Harry se plimba 
prin cameră, ascultându-i doar parţial. Când ajunse la scara 


în spirală, îşi ridică privirea absent spre următorul etaj şi, 
pentru o clipă, amuţi în faţa imaginii peste care dădu. De pe 
tavanul camerei de deasupra se uita la el propria lui 
reflecţie. 

După ce îşi reveni din uimire, realiză că nu era o oglindă, 
ci o pictură. Curios, începu să urce pe scară. 

— Harry, ce faci? Nu cred că ar trebui să umblăm pe aici în 
lipsa lui! 

Dar Harry ajunsese deja la etajul superior. Luna îşi 
decorase tavanul din dormitorul ei cu cinci chipuri pictate 
cu migală: ale lui Harry, Ron, Hermione, Ginny şi Neville. 
Nu se mişcau, aşa cum făceau portretele de la Hogwarts, 
dar, cu toate acestea, aveau în ele ceva magic - Harry avea 
senzaţia că respirau. În jurul pozelor părea să fie un lanţ 
auriu care le unea, dar, după ce îl cercetă timp de un minut, 
Harry îşi dădu seama că lanţurile erau de fapt formate 
dintr-un singur cuvânt care era repetat de mii de ori, scris 
cu cerneală aurie: prieteni... prieteni... prieteni... 

Harry fu cuprins de un val de afecţiune faţă de Luna. Se 
uită în jur prin cameră. Lângă pat se odihnea o fotografie 
mare, în care erau Luna, mai mică, şi o femeie care semăna 
foarte bine cu ea. Se îmbrăţişau. În poza aceea, Luna părea 
mai îngrijită decât o văzuse Harry în toată viaţa lui. Poza 
era acoperită cu un strat de praf. Acest lucru i se păru 
ciudat. Se uită din nou în jur. 

Ceva nu era în ordine. Covorul albastru deschis era şi el 
plin de praf. Şifonierul era gol şi rămăsese cu uşile 
întredeschise. Patul părea neprimitor şi rece, de parcă nu 
ar fi dormit nimeni în el de săptămâni întregi. O pânză de 
păianjen se întinsese peste fereastra cea mai apropiată, pe 
fundalul cerului sângeriu. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione, când Harry cobori, 
dar, înainte să poată răspunde, Xenophilius ajunse la 
capătul scărilor din bucătărie, ţinând o tavă plină cu farfurii 
adânci. 

— Domnule Lovegood, spuse Harry. Unde e Luna? 


— Poftim? 

— Unde este Luna? 

Xenophilius se opri pe treapta de sus. 

— V-am, v-am zis deja. Este la Bottom Bridge, pescuieşte 
plimpii. 

— Atunci de ce aţi adus doar patru farfurii adânci? 

Xenophilius încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată 
nici un sunet. Singurele zgomote erau huruitul presei de 
tipar şi tava care zăngănea în mâinile lui tremurânde. 

— Cred că Luna nu a mai fost aici de săptămâni întregi, 
zise Harry. Hainele ei nu sunt nicăieri, iar în patul ei nu a 
mai dormit nimeni. Unde e? Şi de ce vă tot uitaţi pe geam? 

Xenophilius dădu drumul tăvii: bolurile căzură şi se 
sparseră. Harry, Ron şi Hermione scoaseră baghetele. 
Xenophilius rămase înmărmurit, cu mâna în dreptul 
buzunarului. În clipa aceea, presa de tipar scoase o 
bufnitură răsunătoare şi aruncă mai multe exemplare ale 
Zeflemistului pe podea, de sub faţa de masă; apoi se opri. 

Hermione se aplecă şi luă o revistă, ţinând în continuare 
bagheta îndreptată către domnul Lovegood. 

— Harry, fii atent. 

Harry se duse lângă ea cât putu de repede, ţinând cont de 
dezordinea care era în cameră. Pe prima pagină a 
Zeflemistului era chiar o poză cu el, intitulată „Indezirabilul 
numărul unu”, şi deasupra suma oferită ca recompensă. 

— Se pare că Zeflemistul îşi schimbă poziţia, nu? Întrebă 
Harry cu răceală, făcând câteva conexiuni rapide. Asta aţi 
făcut când aţi ieşit în grădină, domnule Lovegood? Aţi trimis 
o bufniţă la minister? 

Xenophilius îşi umezi buzele. 

— Au răpit-o pe Luna, şopti el. Din cauza lucrurilor pe care 
le-am scris. Au luat-o pe Luna mea şi nu ştiu unde este, ce 
au făcut cu ea. Dar s-ar putea să mi-o dea înapoi dacă... 
dacă... 

— Îl dai pe Harry pe mâna lor? încheie Hermione în locul 
lui. 


— Nu merge aşa, spuse Ron scurt. Daţi-vă la o parte, 
plecăm. Xenophilius era alb ca hârtia, părea să aibă o sută 
de ani şi avea o expresie răutăcioasă. 

— Trebuie să ajungă în orice clipă. Trebuie să o salvez pe 
Luna. Nu o pot pierde pe Luna. Trebuie să rămâneţi. 

Întinse mâinile în faţa scării şi lui Harry îi apăru brusc în 
faţa ochilor imaginea mamei sale, făcând acelaşi gest 
disperat în faţa pătuţului său. 

— Nu ne obligaţi să vă rănim, spuse Harry. Daţi-vă la o 
parte, domnule Lovegood. 

— Harry! strigă Hermione. 

Pe lângă ferestre trecură în zbor siluete pe mături. În timp 
ce ei trei se uitară în altă parte, Xenophilius îşi scoase 
bagheta. 

Harry realiză tocmai la timp greşeala pe care o făcuseră; 
se aruncă într-o parte, împingându-i pe Ron şi pe 
Hermione, pentru a-i feri de Vraja de împietrire a lui 
Xenophilius, care traversă camera şi lovi cornul de 
Erumpeni. 

Avu loc o explozie colosală. Zgomotul pe care îl generă 
păru să spulbere camera, peste tot zburară fragmente de 
lemn, hârtie şi moloz, într-un nor de praf de nepătruns, 
dens şi alb. Harry fu aruncat cât colo şi se prăbuşi pe 
podea; nu fu în stare să vadă nimic, din cauza 
dărâmăturilor care căzură peste el, şi îşi acoperi capul cu 
mâinile. 

O auzi pe Hermione ţipând şi pe Ron scoțând un urlet şi 
apoi o serie de bufnituri metalice, care îi dădură de ştire că 
Xenophilius se prăbuşise şi căzuse pe spate, în jos, pe scara 
în spirală. 

Îngropat parţial sub dărâmături, Harry încercă să se 
ridice: abia putea respira sau vedea din cauza prafului. Se 
prăbuşise jumătate din tavan şi tăblia patului Lunei atârna 
prin gaură. Bustul Rowenei Ochi-de-Şoim zăcea lângă el, cu 
o jumătate din faţă lipsă, bucățele de pergament pluteau 
prin aer şi partea mai lată a presei de tipar era întoarsă pe 


o parte, blocând scara care ducea spre sufragerie. Atunci, o 
altă siluetă albă se mişcă în apropiere şi Hermione, 
acoperită de praf ca o statuie, îşi puse degetul la buze, 
făcându-i semn să tacă. 

Uşa de la parter fu izbită de perete. 

— Nu ţi-am zis că nu aveam de ce să ne grăbim, Travers? 
spuse o voce răguşită. Nu ţi-am zis că smintitul ăsta face pe 
nebunul cu noi, ca de obicei? 

Se auzi o bufnitură şi Xenophilius urlă de durere. 

— Nu... nu... la etaj... Potter! 

— Lovegood, ţi-am spus de săptămâna trecută că nu ne 
întoarcem decât dacă ai informaţii serioase! Mai ţii minte ce 
a fost săptămâna trecută? Când ai vrut să ne dai coroana 
aia oribilă în schimbul fiicei tale? Dar de săptămâna mai de 
dinainte - se auzi din nou o bufnitură şi un icnet -, când ai 
crezut că o să ţi-o dăm înapoi dacă ne prezentai dovezi care 
să confirme existenţa Snorhacilor - Bang - Corn - Bang - 
Şifonat? 

— Nu, nu, vă implor! începu să plângă Xenophilius. Chiar 
este Potter! Serios! 

— Şi acum, se pare că ne-ai chemat aici doar ca să încerci 
să ne arunci în aer! răcni Devoratorul Morţii şi o rafală de 
bufnituri se făcu auzită, presărată cu ţipetele de durere ale 
lui Xenophilius. 

— Locul ăsta pare gata să se prăbuşească în orice clipă, 
Selwyn, se auzi o a doua voce, răsunând rece în susul scării 
distruse. Scara e complet blocată. Să încercăm să o 
eliberăm? Am putea să facem în aşa fel încât să se dărâme 
cu totul. 

— Gunoi mizerabil ce eşti! strigă vrăjitorul pe care îl 
chema Selwyn. Nu l-ai văzut în viaţa ta pe Potter, nu-i aşa? 
Te-ai gândit să ne ademeneşti aici ca să ne omori, nu? Şi aşa 
crezi tu că o să-ţi recuperezi fiica? 

— Jur... jur... Potter e sus! 

— Homenum revelio, spuse vocea de la capătul scărilor. 


Harry auzi cum Hermionei i se taie respiraţia şi avu 
senzaţia ciudată că ceva trecu chiar pe deasupra lui, 
cufundându-l în umbră. 

— Chiar e ceva acolo sus, Selwyn, spuse tăios al doilea 
bărbat. 

— Este Potter, când vă spun că este Potter! Plânse 
Xenophilius. Vă rog... vă rog... daţi-mi-o înapoi pe Luna, 
atât, daţi-mi-o înapoi pe Luna... 

— Lovegood, o să-ţi recuperezi fiica, spuse Selwyn, dacă 
urci în clipa asta la etaj şi mi-l aduci pe Harry Potter. Dar 
dacă este o cursă şi sus e un complice care aşteaptă să ne 
atace, să vedem dacă putem să-ţi facem rost de o bucăţică 
din fiica ta, ca s-o îngropi. 

Xenophilius urlă îngrozit, cuprins de disperare. Se auziră 
paşi grăbiţi şi zgomote. Xenophilius încerca să treacă de 
dărâmăturile de pe scară. 

— Haideţi, şopti Harry, trebuie să plecăm de aici. 

Încercă să se elibereze de sub moloz, sub acoperirea 
gălăgiei pe care o făcea Xenophilius pe scară. Ron era 
îngropat cel mai adânc. Harry şi Hermione se căţărară cât 
putură de încet pe dărâmături, până unde era Ron, şi 
încercară să ridice comoda grea, care căzuse peste 
picioarele lui. Hermione reuşi să îl elibereze pe Ron folosind 
o Vrajă de Plutire, în timp ce râcâielile şi bufniturile 
produse de Xenophilius se auzeau din ce în ce mai aproape. 

— În ordine, şopti Hermione. 

Presa de tipar care bloca scările începu să se mişte, iar 
Xenophilius se auzea din ce în ce mai aproape. Hermione 
era încă acoperită cu praf alb. 

— Harry, ai încredere în mine? 

Harry încuviinţă din cap. 

— Bine, atunci, şopti Hermione, dă-mi Pelerina Invizibilă. 
Ron, arunc-o peste tine. 

— Eu? Dar Harry... 

— Te rog, Ron! Harry, ţine-mă strâns de mână, Ron, ţine- 
mă de umăr. 


Harry întinse mâna stângă. Ron dispăru sub Pelerină. 
Presa de tipar care bloca scara vibra; Xenophilius încerca 
să o mute, folosind o Vrajă de Plutire. Harry nu ştia ce 
aştepta Hermione. 

— 'Ţineţi-vă bine, şopti ea. Ţineţi-vă bine... imediat... 

Chipul alb ca varul al lui Xenophilius apăru de după un 
dulap. 

— Obliviate! strigă Hermione, îndreptându-şi bagheta spre 
chipul lui, apoi spre podeaua de sub picioarele lor: 
Deprima! 

Făcuse o gaură în podeaua sufrageriei. Căzură ca nişte 
bolovani. Harry o ţinea încă disperat de mână; de dedesubt 
se auzi un țipăt şi în acelaşi timp zări doi oameni care 
încercau să se dea la o parte de sub mormane de 
dărâmături şi bucăţi de mobilă împrăştiate peste tot 
primprejur, prin tavanul distrus. Hermione se învârti în aer 
şi, în vreme ce îl trase încă o dată după ea în întuneric, 
bufniturile casei care se surpa răsunau strident în urechile 
lui Harry. 

Capitolul XXII. 

Talismanele Morţii. 

Harry căzu pe iarbă, cu respiraţia tăiată, dar se ridică 
imediat în picioare. Se părea că aterizaseră într-un câmp, la 
asfinţit; Hermione fugea deja în cerc în jurul lor, fluturând 
din baghetă. 

— Protego Totalum... Salvio Hexia... 

— Ce moş nemernic şi escroc! gâfâi Ron, ieşind de sub 
Pelerina Invizibilă şi aruncându-i-o lui Harry. Hermione, eşti 
un geniu, de-a dreptul un geniu, nu pot să cred că am 
scăpat de acolo! 

— Cave Inimicum... nu v-am zis că era un corn de 
Erumpent? Nu i-am zis? Şi acum i-a sărit casa în aer! 

— Aşa şi merită, spuse Ron, examinându-şi blugii rupţi şi 
tăieturile de pe picioare. Ce credeţi că o să-i facă? 

— Ah, sper să nu-l omoare! gemu Hermione. De-asta am 
vrut ca Devoratorii Morţii să îl zărească pe Harry înainte să 


plecăm, ca să ştie că Xenophilius nu i-a minţit! 

— Dar pe mine de ce m-ai ascuns? întrebă Ron. 

— Tu ar trebui să fii la pat, bolnav de vintre-pătată, Ron! 
Au răpit-o pe Luna pentru că tatăl ei l-a susţinut pe Harry! 
Ce crezi că ar păţi familia ta dacă ei ar şti că eşti cu el? 

— Dar cum rămâne cu părinţii tăi? 

— Sunt în Australia, zise Hermione. Ar trebui să fie bine. 
Ei nu ştiu nimic. 

— Eşti un geniu, repetă Ron admirativ. 

— Da, aşa e, Hermione, încuviinţă Harry cu patimă, nu ştiu 
ce ne-am fi făcut fără tine. 

Hermione zâmbi larg, dar deveni sobră dintr-odată. 

— Şi Luna? 

— Păi, dacă au spus adevărul şi e încă în viaţă... începu 
Ron. 

— Nu spune asta, nu spune asta! ţipă Hermione. Trebuie 
să fie în viaţă, trebuie! 

— Atunci, înseamnă că este în Azkaban, zise Ron. Însă nu 
ştiu dacă va supravieţui acolo... mulţi nu reuşesc... 

— Ea va reuşi, spuse Harry, neputând să conceapă cealaltă 
variantă. Luna e rezistentă, mult mai puternică decât s-ar 
crede. Probabil că îi învaţă pe puşcăriaşi ce sunt Steluţele 
Verzi şi narglii. 

— Sper să ai dreptate, spuse Hermione şi se şterse la ochi. 
Mi-ar părea tare rău de Xenophilius dacă... 

— Dacă nu ar fi încercat să ne vândă Devoratorilor Morţii 
cu câteva clipe în urmă, da, continuă Ron. 

Ridicară cortul şi se retraseră înăuntru, unde Ron puse de 
ceai. 

După ce scăpaseră ca prin urechile acului, cortul friguros 
şi cu miros de mucegai părea să fie un cămin drag şi 
prietenos, unde se simțeau în siguranţă. 

— Ah, de ce ne-am dus acolo? mormăi Hermione după 
câteva minute de tăcere. Harry, ai avut dreptate, a fost iar 
ca în Peştera lui Godric, o pierdere de timp! Talismanele 
Morţii... ce prostie... Poate că, de fapt, îşi spuse numai 


pentru ea, a inventat totul, nu? Probabil că nici nu crede că 
există Talismanele Morţii, a vrut doar să ne ţină de vorbă 
până veneau Devoratorii Morţii! 

— Nu cred, o contrazise Ron. E mai greu decât îţi închipui 
să inventezi lucruri pe moment, în condiţii de stres. Am 
descoperit asta când m-au prins Recuperatorii. A fost mult 
mai uşor să pretind că eram Stan, pentru că ştiam câte ceva 
despre el, decât să inventez pe cineva de la zero. Bătrânul 
Lovegood era foarte încordat, încerca să se asigure că nu o 
să plecăm. Bănuiesc că ne-a spus adevărul sau ceea ce 
crede el că este adevărat, doar ca să ne ţină de vorbă în 
continuare. 

— Da, oricum nu cred că mai contează, oftă Hermione. 
Chiar dacă a fost sincer, n-am auzit în viaţa mea atâtea 
absurdităţi. 

— Stai puţin, spuse Ron. Camera Secretelor trebuia să fie 
o legendă, nu-i aşa? 

— Dar Talismanele Morţii nu au cum să existe, Ron! 

— "Tot spui asta, dar unul dintre ele chiar există, afirmă 
Ron. Pelerina Invizibilă a lui Harry! 

— Povestea celor trei fraţi” este un basm, spuse Hermione 
cu fermitate. O poveste despre cum le este oamenilor teamă 
de moarte. Dacă să supravieţuieşti ar fi la fel de simplu ca şi 
cum te-ai ascunde sub o Pelerină Invizibilă, am avea deja tot 
ce ne trebuie! 

— Nu ştiu. Ne-ar prinde bine şi o baghetă invincibilă, 
spuse Harry, învârtind între degete bagheta din lemn de 
porumbar, care îi displăcea atât de mult. 

— Nu există aşa ceva, Harry! 

— Ai spus că au fost o mulţime de baghete - Vergeaua 
Morţii şi cum s-or mai fi numind... 

— Bine, chiar dacă ţii neapărat să te amăgeşti cu ideea că 
există Bagheta din Soc, cum rămâne cu Piatra învierii? 

Hermione gesticula în aşa fel încât să se vadă clar 
ghilimelele, iar în voce i se simţi o nuanţă sarcastică. 

— Nici o vrajă nu poate învia morţii, şi cu asta, basta! 


— Când s-a format o legătură între bagheta mea şi a Ştim- 
Noi-Cui, au apărut mama şi tata... şi Cedric... 

— Dar nu s-au întors din morţi, nu-i aşa? spuse Hermione. 
Genul ăsta de... de imitații palide nu este acelaşi lucru cu a 
readuce pe cineva la viaţă. 

— Dar ea, fata din poveste, de fapt nu a vrut să se 
întoarcă, nu-i aşa? În poveste se spune că, odată ce oamenii 
mor, locul lor este printre morţi. Dar fratele mijlociu a 
reuşit, totuşi, să o vadă şi să-i vorbească, nu? Chiar au trăit 
împreună pentru o vreme... 

Pe chipul Hermionei se citea îngrijorare şi altceva, mai 
greu de definit. Apoi, când aceasta îi aruncă o privire lui 
Ron, Harry realiză că era vorba despre teamă: o speriase 
când vorbise despre viaţa alături de morţi. 

— Deci individul acela, Peverell, care este înmormântat în 
Peştera lui Godric, spuse el repede, încercând să nu pară că 
este dus - nu ştii nimic despre el? 

— Nu, răspunse ea, uşurată că schimbase subiectul. Am 
căutat informaţii despre el imediat după ce am văzut 
simbolul de pe mormânt - dacă ar fi fost celebru sau ar fi 
făcut ceva important, sunt sigură că ar fi trebuit să fie într- 
una dintre cărţile noastre. Singurul loc unde am reuşit să 
găsesc numele „Peverell” este Nobilimea naturii: 
genealogia vrăjitorească. Am împrumutat-o de la Kreacher, 
explică ea, când Ron ridică din sprâncene. Conţine o listă cu 
toate familiile cu sânge pur în care nu mai există urmaşi pe 
linie bărbătească. Se pare că familia Peverell a fost una 
dintre primele care au dispărut. 

— Nu mai există urmaşi pe linie bărbătească”? repetă Ron. 

— Adică a dispărut numele, explică Hermione. În cazul 
familiei Peverell - cu secole în urmă. S-ar putea să mai aibă 
încă descendenţi, doar că aceştia poartă alt nume. 

Atunci, Harry avu o străfulgerare, şi o amintire se trezi la 
auzul numelui Peverell: un bătrân murdar, care flutura un 
inel urât în faţa unui trimis de la minister. Harry se trezi 
strigând cu voce tare: „Dorlent Gaunt!” 


— Poftim? spuseră Ron şi Hermione într-un glas. 

— Dorlent Gaunt! Bunicul Ştim-Noi-Cui! În Pensiv! Cu 
Dumbledore! Dorlent Gaunt a spus că era un urmaş al 
familiei Peverell! 

Ron şi Hermione păreau uluiţi. 

— Inelul, inelul care a devenit Horcrux... Dorlent Gaunt a 
spus că avea blazonul Peverell pe el! L-am văzut fluturându- 
| în faţa unui tip de la minister, era cât pe ce să i-l bage pe 
nas! 

— Blazonul familiei Peverell? spuse Hermione tăios. Ai 
văzut cum arăta? 

— Nu chiar, spuse Harry, încercând să îşi aducă aminte. 
Nu era nimic sofisticat pe el, din câte mi-am dat eu seama, 
poate nişte zgârieturi. Nu l-am văzut de aproape decât 
după ce a fost crăpat. 

Harry îşi dădu seama din ochii măriţi ai Hermionei că 
aceasta înţelesese. Ron se uita de la unul la altul, uimit. 

— Al naibii să fiu eu... credeţi că era tot simbolul? Simbolul 
Talismanelor? 

— De ce nu? se entuziasmă Harry. Dorlent Gaunt a fost un 
bătrân idiot şi ignorant, care trăia ca un porc, singurul 
lucru de care îi păsa cu adevărat fiind descendența lui. 
Dacă inelul acela a fost transmis din generaţie în generaţie, 
timp de secole întregi, s-ar putea să nu fi ştiut ce era de 
fapt. În casa aia nu exista nici măcar o carte şi, credeţi-mă 
pe cuvânt, nu era genul care să le citească poveşti copiilor. 
Ar fi fost încântat să considere că zgârieturile de pe piatră 
erau un blazon, pentru că, din punctul lui de vedere, dacă 
aveai sânge pur, era ca şi când ai fi avut sânge albastru. 

— Da... nu zic că nu este interesant, spuse Hermione cu 
grijă, dar Harry, dacă te gândeşti la ce cred eu... 

— Păi, de ce să nu mă gândesc? De ce nu? spuse Harry, 
renunțând la orice fel de precauţii. Era o piatră, nu? 

Se uita la Ron, sperând să obţină sprijinul lui. 

— Dacă era Piatra Învierii? 

Ron rămase cu gura căscată. 


— Să fiu al naibii... dar oare ar mai funcţiona dacă a 
crăpat-o Dumbledore? 

— Să funcţioneze? Să funcţioneze? Ron, n-a funcţionat 
niciodată! Nu există nici un fel de Piatră a Învierii! 

Hermione sărise în picioare - părea exasperată şi 
mânioasă. 

— Harry, încerci să încadrezi totul în povestea 
Talismanelor! 

— Să încadrez totul? repetă el. Hermione, se încadrează 
fără ajutorul meu! Ştiu că simbolul Talismanelor Morţii era 
pe piatra aceea! Gaunt a spus că se trăgea din spiţa 
Peverell! 

— Acum un minut, ziceai că nu ai văzut clar simbolul de pe 
piatră! 

— Unde crezi că e acum inelul? îl întrebă Ron pe Harry. Ce 
o fi făcut Dumbledore cu el după ce l-a crăpat? 

Dar imaginaţia lui Harry prinsese aripi, depăşind-o cu mult 
pe cea a lui Ron şi Hermione... 

Trei obiecte sau Talismane - care, odată unite, îl fac pe 
posesor stăpânul morţii... stăpân... învingător... cuceritor... 
Ultimul duşman care va fi biruit este moartea... 

Îşi imagină că el era posesorul Talismanelor şi că stătea în 
faţa lui Cap-de-Mort, ale cărui Horcruxuri nu se comparau 
cu Talismanele... Niciunul nu poate trăi în timp ce celălalt 
supravieţuieşte... oare acesta era răspunsul? Talismanele 
contra Horcruxurilor? Oare exista totuşi o cale de a fi sigur 
că va învinge el? Dacă avea să fie stăpânul Talismanelor 
Morţii, va fi în siguranţă? 

— Harry? 

Abia dacă o auzi pe Hermione. Îşi scosese Pelerina 
Invizibilă şi îşi trecea degetele peste ea; materialul era fluid 
ca apa, uşor ca aerul. Nu mai văzuse nimic asemănător în 
cei aproape şapte ani pe care îi petrecuse în lumea 
vrăjitorească. Pelerina era exact aşa cum o descrisese 
Xenophilius: o pelerină care chiar îl face invizibil pe cel care 
o poartă, care rezistă la nesfârşit, ascunzându-l în mod 


constant şi de nepătruns, imună la vrăjile care pot fi 
aruncate asupra ei... 

Şi atunci fu lovit deodată de un gând. 

— Pelerina mea era la Dumbledore în noaptea în care au 
murit părinţii mei! 

Vocea îi tremura şi simţi că se înroşise, dar nu îi păsa. 

— Mama i-a spus lui Sirius că Dumbledore împrumutase 
pelerina! De-asta o luase! Dorea să o examineze, crezând 
că era al treilea Talisman! Ignotus Peverell este 
înmormântat în Peştera lui Godric... 

Harry se plimba înnebunit prin cort, ca şi cum noi 
adevăruri i s-ar fi arătat peste tot în jur. 

— El este strămoşul meu! Sunt urmaşul fratelui cel mic! 
Totul este perfect logic! 

Se simţea înarmat cu credinţa în existenţa Talismanelor, ca 
şi când simplul gând că ar fi putut fi posesorul lor i-ar fi 
conferit protecţia de care avea nevoie. Se întoarse bucuros 
către ceilalţi doi. 

— Harry, îl strigă Hermione din nou, dar acesta era ocupat 
să-şi desfacă punguţa de la gât. 

Mâinile îi tremurau foarte tare. 

— Citeşte-o, îi spuse el, dându-i repede scrisoarea mamei 
sale. Citeşte-o! Pelerina era la Dumbledore, Hermione! Din 
ce alt motiv ar fi vrut-o? Nu avea nevoie de o pelerină, 
fiindcă era în stare să facă Vrăji de Deziluzionare atât de 
puternice, încât devenea perfect invizibil şi fără o pelerină! 

Ceva căzu pe jos şi se rostogoli sub un scaun, lăsând în 
urmă o scânteiere. Când scosese scrisoarea, mişcase din loc 
şi hoţoaica. Se aplecă să o ridice şi atunci izvorul noilor 
descoperiri se mai revărsă o dată, oferindu-i încă un dar. 
Era pur şi simplu şocat de ce vedea în faţa ochilor şi începu 
să strige cu toată puterea: 

— E aici! Mi-a lăsat inelul! E în hoţoaică! 

— Crezi? 

Nu înţelegea de ce înlemnise Ron. Pentru Harry era atât 
de evident, atât de limpede... totul se potrivea, totul! 


Pelerina lui era al treilea Talisman şi, când avea să 
descopere cum să deschidă hoţoaica, va intra în posesia 
celui de-al doilea, iar la urmă nu-i mai rămânea decât să 
încerce să găsească primul Talisman, Bagheta din Soc, şi 
atunci... 

Dar, deodată, fu ca şi când o cortină se lăsase peste o 
scenă luminată: tot entuziasmul, toate speranţele şi 
fericirea sa dispărură într-o clipită şi rămase singur în 
întuneric. Vraja magnifică se risipi. 

— Asta caută. 

Schimbarea din voce îi făcu pe Ron şi Hermione să pară şi 
mai speriaţi. 

— Ştim-Noi-Cine caută Bagheta din Soc. 

Chipurile lor arătau tensionate şi pline de scepticism, iar 
Harry se întoarse cu spatele. Ştia că era adevărat. Era 
logic. 

Cap-de-Mort nu căuta o baghetă nouă, căuta una veche, 
chiar foarte veche. Harry se duse spre intrarea în cort, 
uitând de Ron şi de Hermione, în timp ce privirea lui 
gânditoare străpungea întunericul până departe. 

Cap-de-Mort crescuse într-un orfelinat de încuiaţi. Nimeni 
nu i-ar fi putut citi Poveştile bardului Beedle când fusese 
copil, la fel cum nu le auzise nici Harry. Puţini vrăjitori 
credeau în existenţa Talismanelor Morţii. Oare era posibil 
să ştie de ele şi Cap-de-Mort? 

Harry încerca să desluşească prin întuneric. Dacă ar fi 
ştiut de Talismanele Morţii, cu siguranţă că le-ar fi căutat, 
ar fi făcut orice să le aibă - trei obiecte care să îl facă 
stăpânul morţii? Dacă ar fi aflat de existenţa Talismanelor 
Morţii, poate că nici nu ar mai fi avut nevoie de Horcruxuri. 
Oare simplul fapt că luase un Talisman şi îl transformase în 
Horcrux nu era o dovadă a faptului că nu cunoştea acest 
mare secret vrăjitoresc? 

Aceasta însemna că, acum, Cap-de-Mort căuta Bagheta din 
Soc fără să fie conştient de întreaga ei putere, fără să 
înţeleagă că făcea parte dintr-un grup de trei... pentru că 


bagheta era 'Talismanul care nu putea fi ascuns, a cărui 
existenţă era cea mai cunoscută... Drumul însângerat al 
Baghetei din Soc se întinde peste multe pagini din istoria 
vrăjitorească... 

Harry privi cerul înnorat, fuioarele cenuşii şi argintii care 
se plimbau peste discul lunii albe. Se simţea ameţit după 
descoperirile uluitoare pe care le făcuse. Se întoarse în 
cort. Fu şocat să îi vadă pe Ron şi pe Hermione stând exact 
unde îi lăsase - Hermione ţinea în continuare scrisoarea lui 
Lily, iar Ron era lângă ea, arătând foarte neliniştit. Oare îşi 
dădeau seama cât de departe ajunseseră în ultimele câteva 
minute? 

— Asta este, spuse Harry, încercând să le împărtăşească 
certitudinea revelaţiei sale uimitoare. Asta explică totul. 
Talismanele Morţii sunt adevărate, şi eu am unul... poate 
două - ridică hoţoaica - şi Ştim-Noi-Cine îl caută cu 
disperare pe al treilea, dar nu îşi dă seama... crede că este 
doar o baghetă puternică. 

— Harry, spuse Hermione, venind înspre el şi dându-i 
înapoi scrisoarea lui Lily, îmi pare rău, dar cred că ai înţeles 
greşit, complet greşit. 

— Dar nu vezi? Totul se potriveşte... 

— Ba nu, spuse ea. Nu se potriveşte, Harry, pur şi simplu 
te laşi dus de val. Te rog, spuse ea când Harry dădu să 
vorbească, te rog, spune-mi un singur lucru: dacă 
Talismanele Morţii chiar au existat şi Dumbledore a ştiut de 
ele, era conştient că cel ce va intra în posesia tuturor celor 
trei avea să fie stăpânul morţii - atunci, Harry, de ce să nu-ţi 
fi spus? De ce? 

Avea răspunsul pregătit. 

— Ai zis-o chiar tu, Hermione! Trebuia să le descopăr de 
unul singur! Este o Misiune de Căutare! 

— Dar am spus-o doar ca să încerc să te conving să mergi 
la Lovegood! strigă Hermione exasperată. Nu vorbeam 
serios! 

Harry făcu abstracţie de ce zise. 


— De obicei, Dumbledore m-a lăsat să aflu singur diverse 
lucruri. M-a lăsat să-mi încerc puterile, să îmi asum riscuri. 
Pare ceva tipic pentru el. 

— Harry, nu este vorba despre un joc, nu este un exerciţiu! 
Este real şi Dumbledore ţi-a lăsat nişte indicaţii precise: să 
găseşti şi să distrugi Horcruxurile! Simbolul acela nu 
înseamnă nimic, uită de Talismanele Morţii, nu ne putem 
permite să ne abatem din drum. 

Dar Harry abia dacă o asculta. Învârtea hoţoaica în mână, 
aşteptându-se aproape să se deschidă în orice clipă, să 
dezvăluie Piatra învierii, să îi dovedească Hermionei că avea 
dreptate, că Talismanele Morţii existau cu adevărat. 

Hermione apelă la ajutorul lui Ron. 

— Tu nu crezi că există, nu? 

Harry ridică privirea. Ron ezita. 

— Nu ştiu... adică... sunt câteva părţi care par să se 
potrivească, spuse Ron stingherit. Dar dacă priveşti 
lucrurile în ansamblu... 

Trase aer în piept. 

— Cred că ar trebui să scăpăm de Horcruxuri, Harry. Asta 
ne-a spus Dumbledore să facem. Poate... poate că ar trebui 
să uităm de povestea asta cu Talismanele. 

— Mulţumesc, Ron, zise Hermione. Fac eu prima strajă. 

Trecu pe lângă Harry şi se aşeză în dreptul intrării în cort, 
folosindu-se de aceasta ca să pună punct discuţiei într-un 
mod abrupt. 

Dar Harry nu dormi aproape deloc în noaptea aceea. Îl 
captivase ideea 'Talismanelor Morţii şi nu se putea odihni 
atâta timp cât îi treceau prin minte tot felul de gânduri 
tulburătoare: bagheta, piatra şi pelerina, dacă ar fi reuşit să 
le aibă pe toate... 

Mă deschid la închidere... dar care era închiderea? De ce 
nu putea să aibă piatra acum? Dacă ar fi avut piatra, i-ar fi 
putut pune întrebările acestea chiar lui Dumbledore... şi 
Harry îi şopti hoţoaicei cuvinte în întuneric, încercând orice, 


chiar şi să vorbească în reptomită, dar mingiuţa aurie 
refuza să se deschidă. 

Şi bagheta, Bagheta din Soc, unde era ascunsă? Unde o 
căuta acum Cap-de-Mort? Harry îşi dori să-l fi ars 
cicatricea, ca să vadă gândurile lui Cap-de-Mort, pentru că 
era prima dată când el şi Cap-de-Mort voiau să obţină unul 
şi acelaşi lucru. Hermionei i-ar fi displăcut această idee, 
bineînţeles, dar ea nu credea. Xenophilius avusese dreptate 
într-un fel... limitată, îngustă la minte. Adevărul era că 
Hermione se temea de ideea Talismanelor Morţii, mai ales 
de Piatra Învierii. Harry atinse din nou hoţoaica, o sărută, 
mai-mai s-o înghită, dar metalul rece rămase neclintit. 

Aproape se crăpase de ziuă când îşi aduse aminte de Luna, 
singură într-o celulă în Azkaban, înconjurată de Dementori, 
şi îi fu dintr-odată ruşine de el însuşi. Tot contemplând 
Talismanele plin de înflăcărare, uitase complet de ea. Ce 
bine ar fi fost s-o poată salva, dar Dementorii în număr atât 
de mare erau pur şi simplu invincibili. Acum, că se gândise 
mai bine, nu încercase încă să creeze un Patronus cu 
bagheta din lemn de porumbar. Trebuia să încerce în 
dimineaţa aceea. 

Ar fi fost nemaipomenit de încântat dacă ar fi putut obţine 
o baghetă mai bună. Şi dorinţa de a avea Bagheta din Soc, 
Vergeaua Morţii - imbatabilă - îl cuprinse din nou. 

Îşi strânseră cortul, în dimineaţa următoare, şi merseră 
mai departe, timp în care se porni o ploaie măruntă şi 
foarte neplăcută. Ploaia nu le dădu pace până în zona de 
coastă, unde îşi fixară cortul noaptea aceea, şi nu se opri 
încă o săptămână, învăluind în răceala ei peisajul pe care 
Harry îl găsea trist şi deprimant. Nu se putea gândi decât la 
Talismanele Morţii. Era ca şi când înăuntrul lui se aprinsese 
o flacără pe care nu i-o putea stinge nimic, nici lipsa de 
încredere a Hermionei, nici îndoielile constante ale lui Ron. 
Totuşi, cu cât îşi dorea mai arzător Talismanele, cu atât 
devenea mai posomorât. Dădu vina pe Ron şi Hermione: 
indiferența lor plină de încăpățânare era la fel de 


demoralizantă ca şi ploaia care cădea fără oprire, dar 
niciuna dintre ele nu putea să îi macine sentimentul de 
certitudine, care rămăsese neclintit. Credinţa în Talismane 
şi dorinţa de a le avea îl mistuiau într-atât, încât se simţea 
chiar izolat de ceilalţi doi şi obsesia lor pentru Horcruxuri. 

— Obsesie? se arătă Hermione surprinsă, iar vocea ei 
joasă căpătase inflexiuni aprige, când, într-o seară, Harry 
folosise din neatenţie cuvântul acesta după ce Hermione îl 
mustrase pentru lipsa sa de interes în localizarea altor 
Horcruxuri. Nu noi suntem cei care avem o obsesie, Harry! 
Noi încercăm să facem ce a vrut Dumbledore! 

Dar Harry era imun la critica voalată. Dumbledore îi lăsase 
Hermionei simbolul pentru a-l descifra şi Harry era convins 
că ascunsese în hoţoaica aurie şi Piatra Învierii. Niciunul nu 
poate trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte... stăpânul 
morţii... De ce nu înțelegeau Ron şi Hermione? 

— Ultimul duşman care va fi biruit este moartea”, cită 
Harry calm. 

— Parcă trebuia să luptăm contra Ştim-Noi-Cui? răspunse 
Hermione şi Harry o lăsă baltă. 

Până şi misterul căprioarei argintii, despre care insistau să 
discute ceilalţi doi, îi părea acum mai puţin important, o 
chestiune adiacentă şi prea puţin interesantă. Singurul 
lucru care conta pentru el era că începuse să îl usture din 
nou cicatricea, însă făcu tot ce-i stătea în puteri să ascundă 
acest fapt în faţa celorlalţi doi. Încerca să rămână singur de 
fiecare dată când se întâmpla, dar era dezamăgit de ce 
vedea. Viziunile pe care le împărtăşea cu Cap-de-Mort 
deveniseră mai slabe din punct de vedere calitativ, mai 
şterse, se mişcau ca şi când s-ar fi schimbat punctul 
focalizării. Harry reuşea cu greu să distingă forma 
nedesluşită a unui obiect care semăna cu un craniu şi ceva 
care semăna cu un munte, dar era mai degrabă imaterial, 
decât solid. Fiind obişnuit cu imagini la fel de clare ca în 
realitate, pe Harry îl tulbura această schimbare. Era 
îngrijorat că legătura dintre el şi Cap-de-Mort se 


deteriorase, o legătură de care îi era frică, dar o preţuia, 
indiferent de ce îi spunea Hermionei. Într-un fel, Harry lega 
aceste imagini nemulţumitoare şi vagi de distrugerea 
baghetei sale, ca şi când bagheta din lemn de porumbar ar 
fi fost de vină pentru faptul că nu îi mai putea citi la fel de 
bine ca până atunci gândurile lui Cap-de-Mort. 

Săptămânile se scurseră şi, cu toate că era cufundat în 
propriile sale gânduri, Harry nu putu să nu observe că Ron 
părea să fi preluat conducerea. Ron era acum cel care îi 
încuraja şi îi îndemna pe ceilalţi doi la acţiune, poate din 
pricină că era hotărât să se revanşeze pentru că îi lăsase 
baltă sau poate din cauza faptului că atitudinea pasivă pe 
care o adoptase îi adormise lui Harry calităţile de lider. 

— Au mai rămas trei Horcruxuri, spunea el mereu. Avem 
nevoie de un plan de acţiune, haideţi! Unde nu am căutat? 
Hai să le mai parcurgem o dată. Orfelinatul... 

Aleea Diagon, Hogwarts, Casa Cruplud, magazinul lui 
Borgin şi Burke, Albania, fiecare loc unde ştiau că locuise 
sau lucrase Cap-de-Mort, pe care îl vizitase sau unde 
ucisese, fu cercetat în amănunt din nou de către Ron şi 
Hermione. Harry li se alătură doar ca să scape de 
insistenţele Hermionei. Ar fi fost fericit dacă ar fi putut sta 
singur în linişte, încercând să îi citească gândurile lui Cap- 
de-Mort, pentru a afla mai multe despre Bagheta din Soc, 
dar Ron insista să călătorească în locuri din ce în ce mai 
puţin probabile, iar Harry înţelegea că o făcea ca să nu 
rămână pe loc. 

— Nu se ştie niciodată, era refrenul lui Ron. Upper Flagley 
este un sat vrăjitoresc, s-ar putea să-şi fi dorit vreodată să 
locuiască acolo. Hai să mergem să cercetăm un pic cum 
stau lucrurile. 

În timpul acestor dese descinderi în zone vrăjitoreşti, 
vedeau câteodată Recuperatori. 

— Unii dintre ei se spune că sunt la fel de necruţători ca 
Devoratorii Morţii, comentă Ron. Cei care m-au prins pe 


mine erau cam vai de ei, dar Bill crede că există şi unii 
foarte periculoşi. Au anunţat la Buletinul de Potter. 

— La ce? spuse Harry. 

— La Buletinul de Potter, nu ţi-am spus că aşa se numeşte? 
Postul de radio pe care tot încerc să-l prind, cel care spune 
ce se întâmplă cu adevărat! Aproape toate posturile îi cântă 
în strună Ştim-Noi-Cui, toate în afară de Buletin de Potter. 
Vreau neapărat să îl auzi, dar e greu de prins... 

Ron îşi petrecu multe seri folosindu-şi bagheta pentru a 
obţine diverse ritmuri de percuție pe capacul radioului, în 
timp ce se schimbau frecvențele. Din când în când auzeau 
crâmpeie de sfaturi pentru tratarea vărsatului de dragon şi, 
o dată, câteva acorduri din „Un cazan cu dragoste 
fierbinte”. În timp ce bătea cu bagheta, Ron încerca să 
nimerească parola corectă, bolborosind în şoaptă tot felul 
de cuvinte, la întâmplare. 

— De obicei, au legătură cu Ordinul, le spuse el. Bill chiar 
se pricepea să le ghicească. Sigur o să nimeresc una mai 
devreme sau mai târziu... 

Dar norocul îi zâmbi abia în martie. Harry stătea de pază 
în dreptul intrării în cort, uitându-se absent la nişte viorele 
ivite din pământul aproape îngheţat, când Ron începu să 
strige plin de entuziasm din cort: 

— Mi-am amintit, mi-am amintit! Parola era „Albus”! Vino 
repede, Harry! 

Harry se întrerupse pentru prima dată în câteva zile din 
contemplarea 'Talismanelor Morţii şi se întoarse repede în 
cort, unde îi găsi pe Ron şi Hermione îngenuncheaţi pe 
podea, alături de radioul micuţ. Hermione, care până atunci 
lustruise sabia lui Cercetaş, ca să îşi umple timpul, stătea cu 
gura căscată, holbându-se la difuzorul micuţ, din care se 
auzea o voce deosebit de familiară. 

— ... cerem scuze pentru absenţa noastră temporară de 
pe calea undelor, din cauza mai multor vizite efectuate la 
domiciliu în zona noastră de către nimeni alţii decât 
încântătorii Devoratori ai Morţii. 


— E Lee Jordan! spuse Hermione. 

— Ştiu! zâmbi Ron. Mişto, nu? 

— ... acum am găsit un nou loc sigur, spunea Lee, şi am 
plăcerea să vă anunţ că doi dintre colaboratorii noştri 
obişnuiţi sunt alături de mine în seara aceasta. Bună seara, 
băieţi! 

— Bună. 

— Salut, Râu. 

— Râu”, adică Lee, explică Ron. Toţi au porecle, dar, de 
obicei, poţi să-ţi dai seama. 

— Sst! făcu Hermione. 

— Dar, înainte să stăm de vorbă cu Roial şi Romulus, 
continuă Lee, haideţi să anunţăm decesele pe care postul 
naţional de ştiri vrăjitoreşti şi Profetul zilei nu le consideră 
destul de importante pentru a le menţiona. Cu mare părere 
de rău, îi informăm pe ascultători că Ted 'Tonks şi Dirk 
Cresswell au fost ucişi. 

Harry simţi cum i se întoarse stomacul pe dos. Toţi trei se 
uitară îngroziţi unul la altul. 

— De asemenea, a fost ucis şi un goblin pe nume Gornuk. 
Se crede că Dean Thomas, cu părinţi încuiaţi, şi un al doilea 
goblin, despre care se zice că erau tovarăşi de drum cu 
Tonks, Cresswell şi Gornuk, s-ar putea să fi scăpat cu viaţă. 
Dean, dacă ne auzi, sau dacă ştie cineva unde eşti, părinţii 
şi surorile tale aşteaptă cu disperare veşti despre tine. Între 
timp, în Gaddley, cinci membri ai unei familii de Încuiați au 
fost găsiţi morţi. Autorităţile Încuiate atribuie moartea lor 
unei scurgeri de gaze, dar am aflat de la membrii Ordinului 
Phoenix că a fost vorba despre un blestem fatal - este o 
dovadă în plus, deşi nu mai era nevoie, a faptului că 
uciderea încuiaţilor e pe cale să devină un fel de distracţie a 
noului regim. În încheiere, vă anunţăm cu regret că 
rămăşiţele pământeşti ale Bathildei Bagshot au fost 
descoperite în Peştera lui Godric. S-a dovedit că aceasta a 
murit cu luni în urmă. Am primit informaţii de la Ordinul 
Phoenix conform cărora pe corpul ei neînsufleţit au fost 


găsite urme incontestabile atribuite Magiei Negre. Dragi 
ascultători, am vrea să vă invităm să ţineţi împreună cu noi 
un moment de reculegere în memoria lui Ted Tonks, a lui 
Dirk Cresswell, Bathildei Bagshot, a lui Gornuk şi a 
Încuiaţilor anonimi, însă la fel de regretaţi, ucişi de 
Devoratorii Morţii. 

Se lăsă tăcerea şi Harry, Ron şi Hermione nu spuseră 
nimic. Pe de o parte, Harry îşi dorea să afle mai multe, dar, 
pe de altă parte, se temea de ce ar fi putut urma. Era prima 
dată după foarte multă vreme când se simţea cu adevărat 
legat de lumea exterioară. 

— Vă mulţumesc, spuse vocea lui Lee. Şi acum, să îi urăm 
bun venit lui Roial, unul dintre colaboratorii noştri obişnuiţi, 
care ne aduce ultimele veşti despre modul în care lumea 
Încuiată este afectată de noua organizare vrăjitorească. 

— Mersi, Râule, spuse o voce inconfundabilă, joasă, 
domoală şi liniştitoare. 

— Kingsley! izbucni Ron. 

— Ştim! îi făcu Hermione semn să tacă. 

— Încuiaţii nu ştiu în continuare care este sursa 
necazurilor lor, în rândurile lor apărând noi victime în mod 
constant, spuse Kingsley. Cu toate acestea, continuăm să 
auzim poveşti cu adevărat extraordinare despre vrăjitori şi 
vrăjitoare care îşi riscă propria siguranţă pentru a- şi 
proteja prieteni sau vecini Încuiați, deseori fără ca Încuiaţii 
să o ştie. Aş vrea să îi rog pe toţi ascultătorii să le urmeze 
exemplul, aruncând poate vrăji protectoare asupra 
locuinţelor Încuiaţilor de pe strada lor. Prin simpla luare a 
unor măsuri elementare, pot fi salvate numeroase vieţi. 

— Şi ce ai să le spui, Roial, acelor ascultători care răspund 
că, în aceste vremuri grele, vrăjitorii ar trebui să fie pe 
primul loc? întrebă Lee. 

— Le spun că, de la „vrăjitorii pe primul loc” nu mai este 
mult până la „cei cu sânge pur pe primul loc”, iar apoi la 
„Devoratorii Morţii”, răspunse Kingsley. Suntem cu toţii 


oameni, nu-i aşa? Fiecare viaţă este la fel de valoroasă şi 
merită la fel de mult să fie salvată. 

— Foarte bine zis, Roial, şi să ştii că ai votul meu, dacă vei 
candida vreodată la postul de ministru al Magiei, asta în 
cazul în care vom mai ieşi vreodată din nebunia asta, 
continuă Lee. Şi acum, îi dăm cuvântul lui Romulus, pentru 
îndrăgitul moment al emisiunii noastre, Prieteni cu Potter. 

— Mulţumesc, Râu, spuse o altă voce foarte familiară. 

Ron dădu să vorbească, dar Hermione i-o luă înainte, 
şoptind: 

— Ştim că e Lupin! 

— Romulus, susţii în continuare, la fel ca în toate celelalte 
daţi când ai participat la emisiunea noastră, că Harry Potter 
mai este încă în viaţă? 

— Da, spuse Lupin cu fermitate. Sunt absolut convins că, 
dacă ar fi murit, moartea sa ar fi fost trâmbiţată peste tot 
de Devoratorii Morţii, reprezentând o lovitură teribilă 
asupra moralului celor care se opun noului regim. „Băiatul 
care a supravieţuit” rămâne simbolul tuturor lucrurilor 
pentru care luptăm: triumful binelui, puterea nevinovăţiei şi 
nevoia de a rezista în continuare. 

Harry fu cuprins de un amestec de recunoştinţă şi ruşine. 
Însemna oare că Lupin îl iertase pentru lucrurile 
îngrozitoare pe care i le spusese ultima dată când s-au 
întâlnit? 

— Ce i-ai spune lui Harry, dacă ai şti că ne ascultă acum, 
Romulus? 

— l-aş spune că suntem toţi alături de el cu sufletul, zise 
Lupin, apoi ezită puţin. Şi i-aş spune să îşi urmeze 
instinctele, care sunt bune şi corecte aproape întotdeauna. 

Harry se uită la Hermione, care avea ochii plini de lacrimi. 

— Corecte aproape întotdeauna, repetă ea. 

— A, nu v-am zis? făcu Ron surprins. Bill mi-a zis că Lupin 
locuieşte din nou cu Tonks! Şi se pare că 'Tonks a început 
deja să ia proporţii. 


— ... veşti despre prietenii lui Harry Potter, care au de 
suferit din cauza loialității lor? spunea Lee. 

— Ei bine, aşa cum trebuie că ştiu deja ascultătorii fideli, 
au mai fost închişi şi alţi suporteri ai lui Harry Potter, care 
şi-au exprimat deschis gândurile, printre care şi 
Xenophilius Lovegood, fost editor al Zeflemistului - zise 
Lupin. 

— Măcar e încă în viaţă! bolborosi Ron. 

— De asemenea am auzit, cu câteva ore în urmă, că 
Rubeus Hagrid - rămaseră toţi trei cu respiraţia tăiată, 
aproape ratând restul propoziției -, celebrul paznic al 
vânatului de la Hogwarts, a scăpat ca prin urechile acului 
de a fi arestat pe domeniul de la Hogwarts, unde se 
zvoneşte că a găzduit o întâlnire „[ineţi cu Harry Potter”, în 
casa sa. Cu toate acestea, Hagrid nu a fost prins şi credem 
că este fugar. 

— Bănuiesc că nu strică să ai un frate vitreg de cinci metri 
înălţime, când încerci să scapi de Devoratorii Morţii, nu? 
întrebă Lee. 

— Tind să cred că ai avea un uşor avantaj, încuviinţă Lupin 
solemn. Dă-mi voie să adaug că, deşi noi, cei de la Buletin 
de Potter, aplaudăm curajul lui Hagrid, îi îndemnăm cât se 
poate de serios chiar pe cei mai devotați suporteri ai lui 
Harry să nu urmeze exemplul lui Hagrid. Întâlnirile de tipul 
„Ţineţi cu Harry Potter” nu sunt indicate în situaţia actuală. 

— Complet adevărat, Romulus, zise Lee, aşa că vă 
sugerăm să vă dovediţi în continuare devotamentul faţă de 
cel cu cicatrice sub formă de fulger ascultând Buletinul de 
Potter şi acum, să trecem la ştirile despre un alt vrăjitor, 
care se dovedeşte la fel de greu de prins ca şi Harry Potter. 
Nouă ne place să îl numim Devoratorul Morţii Şef şi acum 
aş vrea să-i dau cuvântul unui nou corespondent, 
Rozătoare, pentru a ne împărtăşi părerea sa despre câteva 
dintre cele mai absurde zvonuri care circulă despre acesta. 

— Rozătoare”? spuse o altă voce familiară, iar Harry, Ron 
şi Hermione strigară într-un glas: „Fred!” 


— Nu-nu e George? 

— Cred că e Fred, spuse Ron, aplecându-se mai mult, în 
timp ce unul dintre gemeni vorbi: 

— Nu vreau să fiu „Rozătoare”, e exclus, ţi-am zis că vreau 
să fiu „Rapieră”! 

— Fie! „Rapieră”, te rog, crezi că ne-ai putea împărtăşi 
părerea ta despre diversele poveşti pe care le tot auzim 
despre Devoratorul Morţii-Şef? 

— Da, Râule, pot, spuse Fred. Aşa cum trebuie să ştie deja 
ascultătorii noştri, în afara cazului în care s-au refugiat pe 
fundul unui lac din grădină sau în vreun alt loc asemănător, 
strategia Ştim-Noi-Cui de a rămâne în umbră creează un 
climat foarte plăcut de panică. Să nu uităm, dacă rapoartele 
celor care susţin că l-au văzut sunt adevărate, înseamnă că 
există cel puţin vreo nouăsprezece bucăţi de Ştim-Noi-Cine 
care bântuie prin ţară. 

— Ceea ce pare chiar stilul lui, comentă Kingsley. 
Atmosfera misterioasă generează mai multă teroare decât 
dacă s-ar arăta de-a dreptul. 

— De acord, zise Fred. Deci, oameni buni, hai să încercăm 
să ne liniştim niţel. Lucrurile sunt şi aşa destul de 
complicate, fără să mai inventăm şi altele. De exemplu, 
ideea asta nou apărută că Ştim-Noi-Cine poate ucide doar 
cu privirea. Dragi ascultători, nu e vorba despre el, ci 
despre ceea ce se numeşte bazilisc. lată un test simplu: 
verificaţi dacă ceea ce se uită la dumneavoastră are 
picioare. Dacă are, e în ordine să îl priviţi în ochi, deşi, dacă 
chiar este Ştim-Noi-Cine, probabil că oricum va fi ultimul 
lucru pe care îl veţi face. 

Harry râdea pentru prima dată după multe săptămâni; 
simţea cum i se ridică apăsarea. 

— Dar zvonurile conform cărora apare foarte des în 
străinătate? întrebă Lee. 

— Păi, cine n-ar vrea să plece un pic în vacanţă după cea 
muncit pe aici din greu, nu? întrebă Fred. Oameni buni, 
ideea e să nu vă amăgiţi cu o falsă stare de siguranţă, 


crezând că nu se află în ţară. Poate că se află, poate că nu 
se află, însă sigur este faptul că atunci când vrea, se 
deplasează mai repede decât fuge Severus Plesneală de 
şampon, aşa că nu vă bazaţi că hălăduieşte pe cine ştie 
unde, dacă n-aveţi de gând să vă asumaţi nişte riscuri. Nu 
am crezut niciodată că o să spun aşa ceva, dar: siguranţa 
înainte de toate! 

— Rapieră, îţi mulţumim pentru vorbele înțelepte, spuse 
Lee. Dragi ascultători, am mai ajuns la sfârşitul unui Buletin 
de Potter. Nu ştim când vom putea să mai transmitem, dar 
fiţi siguri că ne vom întoarce. Căutaţi-ne în continuare pe 
diferite frecvenţe: parola următoare este „Ochi-Nebun”. 
Aveţi grijă unii de alţii şi nu vă pierdeţi speranţa. Noapte 
bună. 

Rotiţa de fixare a frecvenţei se învârti repede şi luminile se 
stinseră. Harry, Ron şi Hermione continuau să zâmbească 
fericiţi. Auzul acestor voci familiare, prietenoase era un 
tonic puternic. Harry se obişnuise atât de mult cu starea lor 
de izolare, încât aproape uitase că mai erau şi alţii care i se 
opuneau lui Cap-de-Mort. Era ca şi când s-ar fi trezit dintr- 
un somn îndelungat. 

— E bine, nu? spuse Ron vesel. 

— Demenţial, zise Harry. 

— Sunt extrem de curajoşi să facă asta, oftă Hermione pe 
un ton admirativ. Dacă i-ar descoperi... 

— Ei, nu rămân niciodată în acelaşi loc, nu? se interesă 
Ron. La fel ca noi. 

— Dar aţi auzit ce a spus Fred? întrebă Harry 
entuziasmat. 

Acum, că emisiunea se terminase, gândurile i se întoarseră 
la obsesia care îl măcina. 

— E în străinătate! încă mai caută bagheta, ştiam eu! 

— Harry... 

— Hermione, zău aşa, de ce refuzi să recunoşti? Cap... 

— Harry, NU! 

— De-Mort caută Bagheta din Soc! 


— Numele e Tabu! răcni Ron, sărind în picioare, în timp ce 
în faţa cortului se auzi un pocnet puternic. Ţi-am zis, Harry, 
ţi-am zis, nu putem să-l mai rostim! Trebuie să aruncăm din 
nou vrăjile de protecţie asupra noastră, repede! Aşa îi 
găsesc pe... 

Dar Ron se întrerupse şi Harry ştiu de ce. Tradarul de pe 
masă se aprinsese şi începuse să se învârtă, auzeau voci 
venind din ce în ce mai aproape de ei: voci hârşâite şi 
entuziasmate. Ron scoase Deluminatorul din buzunar şi îl 
aprinse. Lămpile lor se stinseră. 

— Ieşiţi cu mâinile sus! se auzi o voce răguşită din 
întuneric. Ştim că sunteţi acolo! Sunt şase baghete 
îndreptate spre voi şi nu ne pasă pe cine blestemăm! 

Capitolul XXIII. 

Conacul Reacredință. 

Harry se uită în jur, la ceilalţi doi, care acum se vedeau 
doar ca nişte siluete întunecate. O văzu pe Hermione 
îndreptându-şi bagheta, nu spre exterior, ci spre faţa lui, se 
auzi o bufnitură, o explozie de lumină albă şi Harry se 
clătină disperat, fără a reuşi să vadă nimic. 

Se ţinea cu mâinile de faţă şi simţea cum i se umfla 
repede, în timp ce în jurul lui se auzeau paşi apăsaţi. 

— Ridică-te, vierme. 

Nişte mâini necunoscute îl ridicară brutal. Înainte de a-l 
putea opri, cineva îi scotoci prin buzunare şi îi luă bagheta 
din lemn de porumbar. Harry îşi strângea în mâini faţa care 
îl durea îngrozitor, i se părea de nerecunoscut la pipăit, era 
tare şi umflată, ca şi cum ar fi făcut o reacţie alergică foarte 
puternică. Ochii îi deveniseră nişte fante prin care de-abia 
dacă putea vedea, iar când îl scoaseră pe neaşteptate din 
cort, ochelarii îi căzură şi nu putu să distingă decât formele 
nedesluşite a patru cinci oameni care îi scoteau cu forţa şi 
pe Ron şi Hermione. 

— Ia mâinile de pe ea! striga Ron. 

Se auzi bufnitura inconfundabilă a unei lovituri de pumn - 
Ron gemu de durere şi Hermione ţipă: 


— Nu! Lăsaţi-l în pace, lăsaţi-l în pace! 

— Prietenul tău o să păţească de zece ori mai rău de atât 
dacă e pe listă, spuse vocea hârşâită, extrem de familiară. 
Ce fată delicioasă... ce festin... îmi place la nebunie când au 
pielea catifelată... 

Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos. Ştia a cui era 
vocea: a lui Fenrir Greyback, omul-lup căruia i se permisese 
să poarte robă de Devorator al Morţii, în schimbul 
serviciilor sale crâncene. 

— Percheziţionaţi cortul! comandă o altă voce. 

Harry fu aruncat la pământ, cu faţa în jos. O bufnitură îl 
anunţă că Ron fusese trântit lângă el. Auziră paşi şi 
trosnete - bărbaţii dădeau la o parte scaune, în timp ce 
scotoceau prin cort. 

— Bun, ia să vedem pe cine am prins, spuse vocea 
triumfătoare a lui Greyback de deasupra lui, şi Harry fu 
întors pe spate. Raza unei baghete îi lumină faţa şi 
Greyback se puse pe râs. 

— Cred că o să am nevoie de o bere zero ca să pot să-l dau 
pe gât pe ăsta. Ce-ai păţit, urâtule? 

Harry nu răspunse imediat. 

— Am spus, repetă Greyback şi Harry primi o lovitură în 
zona diafragmei care îl făcu să se ghemuiască de durere, 
ce-ai păţit? 

— M-a înţepat, bolborosi Harry. M-a înţepat ceva. 

— Da, aşa pare, spuse a doua voce. 

— Cum te cheamă? se răsti Greyback. 

— Dudley, spuse Harry. 

— Şi prenumele? 

— Pre... Vernon. Vernon Dudley. 

— Caută-l pe listă, Scabior, spuse Greyback, şi Harry îl 
auzi ducându-se într-o parte, pentru a vorbi cu Ron. Dar tu, 
Roşcaţel? 

— Stan Shunpike, zise Ron. 

— Pe naiba, spuse cel pe care îl chema Scabior. ÎI ştim pe 
Stan Shunpike, a contribuit şi el la cauza noastră. 


Se auzi încă o bufnitură. 

— Mă cheamă Bardy, zise Ron şi Harry îşi dădu seama că 
avea gura plină de sânge. Bardy Weadley. 

— Un Weasley? şuieră Greyback. Deci eşti înrudit cu 
trădători de sânge, chiar dacă nu eşti Sânge-Mâl. Şi, la 
urmă, prietena ta cea frumugşică... 

Harry se înfioră când îi auzi încântarea din voce. 

— Uşurel, Greyback, spuse Scabior, peste râsetele 
batjocoritoare ale celorlalţi. 

— A, nu muşc încă. Să vedem dacă îşi aminteşte numele 
mai repede decât Barny. Cine eşti, păpuşico? 

— Luminiţa Limpede, zise Hermione. 

Părea îngrozită, dar convingătoare. 

— Care e Statutul tău de Sânge? 

— Sânge semipur, spuse Hermione. 

— E uşor de verificat, zise Scabior. Dar toţi par destul de 
tineri ca să nu fi terminat încă şcoala. 

— Am plecat, zise Ron. 

— Ce zici, Roşcaţel, că aţi plecat? întrebă Scabior. Şi v-aţi 
hotărât să mergeţi cu cortul? Şi aţi folosit numele Lordului 
întunecat, aşa, de amuzament? 

— Nu de amudament, spuse Ron. Din gredeală. 

— Din greşeală? se auziră din nou râsete batjocoritoare. 

— Weasley, ştii cui îi plăcea să folosească numele Lordului 
întunecat? mormăi Greyback. Celor din Ordinul Phoenix. 
Înţelegi ce înseamnă asta? 

— Nu. 

— Ei bine, ei nu îi arată respectul cuvenit Lordului 
întunecat, aşa că numele a fost făcut Tabu. Câţiva membri ai 
Ordinului au fost depistaţi în felul acesta. O să vedem. 
Legaţi-i alături de ceilalţi prizonieri! Cineva îl trase pe 
Harry de păr, îl târî până undeva în apropiere, îl împinse, 
forțându-l să se aşeze pe ceva, apoi începu să îl lege spate 
în spate cu alţi oameni. Harry era încă aproape orb, abia 
reuşind să distingă câte ceva prin ochii umflaţi. Când omul 


care îi legă plecă în sfârşit, Harry le şopti celorlalţi 
prizonieri: 

— Mai are cineva bagheta? 

— Nu, spuseră Ron şi Hermione din stânga şi dreapta lui. 

— E numai vina mea. l-am rostit numele, îmi pare rău... 

— Harry? 

Se auzi o voce nouă, dar cunoscută, direct din spatele lui 
Harry, de la persoana legată în stânga Hermionei. 

— Dean? 

— Chiar eşti tu! Dacă o să afle pe cine au prins... Sunt 
Recuperatori, caută doar chiulangii, pe care să-i vândă. 

— Nu e o recoltă rea pentru o singură seară, spunea 
Greyback, în timp ce nişte cizme cu ţinte trecură aproape 
de Harry, iar din cort se auziră din nou zgomote. Un Sânge- 
Mâl, un goblin fugar şi trei chiulangii. Le-ai verificat deja 
numele pe listă, Scabior? tună el. 

— Da. Nu există nici un Vernon Dudley aici, Greyback. 

— Interesant, spuse Greyback. E foarte interesant. 

Se lăsă pe vine lângă Harry, care îl văzu prin spaţiul infim 
dintre pleoapele umflate - avea chipul acoperit de păr 
cărunt şi des, cu perciuni, cu dinţii maro ascuţiţi şi răni în 
colţurile gurii. 

Greyback ivea izul turnului unde murise Dumbledore, 
mirosind a praf, sudoare şi sânge. 

— Vernon, deci nu eşti dat în căutare? Sau eşti pe lista aia 
sub un alt nume? În ce casă eşti la Hogwarts? 

— La Viperini, spuse Harry automat. 

— Ce amuzant cum toţi cred că asta vrem să auzim, râse 
batjocoritor Scabior din umbră. Dar nici unii nu ştiu să zică 
unde este camera de zi. 

— Este la subsol, spuse Harry limpede. Se intră prin 
perete. Este plină de tot felul de cranii şi este sub lac, aşa 
că lumina este verzuie. 

Urmă o pauză scurtă. 

— Măi să fie, se pare că de data asta chiar am prins un 
Viperinuţ, spuse Scabior. Bravo ţie, Vernon, puţini Sânge- 


Mâli ajung la Viperini. Cine e tatăl tău? 

— Lucrează la minister, minţi Harry. Ştia că toată povestea 
pe care o inventase s-ar fi putut nărui la cea mai mică 
investigaţie, dar, pe de altă parte, avea puţin timp la 
dispoziţie până faţa avea să îi revină la normal şi atunci 
oricum nu mai era loc de întors. La Departamentul 
Accidentelor şi Catastrofelor Magice. 

— Ştii ceva, Greyback, spuse Scabior, chiar cred că e un 
Dudley acolo. 

Harry abia dacă mai putea respira: oare era posibil ca 
norocul, un noroc chior, să îi scoată cu bine din toată 
povestea asta? 

— l-auzi, spuse Greyback, şi Harry simţi o nuanţă abia 
perceptibilă de nerăbdare în vocea crudă, înțelegând că 
acesta se întreba dacă tocmai îl atacase şi legase pe fiul 
unui funcţionar de la minister. 

Lui Harry îi bătea inima cu putere, apăsând parcă în funia 
legată în jurul pieptului; nu s-ar fi mirat dacă Greyback ar fi 
văzut-o. 

— Urâtule, dacă spui adevărul, nu ai de ce să te temi dacă 
facem un drum la minister. Bănuiesc că tatăl tău ne va dao 
recompensă pentru că te-am luat. 

— Dar, zise Harry, cu gura complet uscată, dacă ne-aţi lăsa 
pur şi simplu să... 

— Hei! se auzi un strigăt din cort. Uită-te la asta, 
Greyback! 

O siluetă întunecată veni în fugă spre ei şi Harry văzu o 
scânteiere argintie la lumina baghetelor lor. Găsiseră sabia 
lui Cercetaş. 

— Foaaarte frumos, spuse Greyback plăcut impresionat şi 
o luă de la tovarăşul său. E chiar foarte frumoasă. Pare 
făcută de goblini. Unde aţi găsit voi aşa ceva? 

— E a tatălui meu, minţi Harry, sperând, împotriva sorţilor, 
că era prea întuneric pentru ca Greyback să vadă numele 
gravat chiar sub mâner. Am împrumutat-o ca să tăiem 
lemne pentru foc. 


— Stai aşa, Greyback! Fii atent, în Profet! 

În timp ce Scabior vorbi, pe Harry îl săgetă foarte tare 
cicatricea, întinsă la maxim peste fruntea sa deformată. 
Văzu mai clar decât orice altceva o clădire înaltă, o 
fortăreață sumbră, neagră ca tăciunele şi înspăimântătoare, 
iar gândurile lui Cap-de-Mort deveniră brusc extrem de 
limpezi. Plutea spre clădirea uriaşă, mânat de un scop bine 
definit, învăluit în acelaşi timp într-o euforie plăcută. 

Atât de aproape... atât de aproape... 

Harry făcu un efort imens de voinţă şi îşi închise mintea în 
faţa gândurilor lui Cap-de-Mort, întorcându-se unde era, 
legat în întuneric de Ron, Hermione, Dean şi Socotici şi 
ascultându-i pe Greyback şi Scabior. 

— Hermione Granger”, spuse Scabior, „Sânge-Mâlul care 
călătoreşte cu Harry Potter”. 

Cicatricea lui Harry îl ardea în continuare, dar Harry făcu 
un efort supraomenesc pentru a rămâne prezent, ca să nu 
alunece iar în mintea lui Cap-de-Mort. Auzi cizmele lui 
Greyback scârţâind în timp ce acesta se lăsă pe vine în faţa 
Hermionei. 

— Ştii ceva, păpuşico? Fata din poza asta seamănă foarte 
bine cu tine. 

— Ba nu! Nu sunteu! 

Chiţăitul îngrozit al Hermionei fu la fel de valabil ca o 
mărturisire. 

— p... călătoreşte cu Harry Potter”, repetă încet Greyback. 

Totul păru să se oprească în loc. Cicatricea lui Harry îl 
durea înfiorător, dar el se străduia din răsputeri să reziste 
forţei gândurilor lui Cap-de-Mort: niciodată nu fusese mai 
important decât acum să rămână cu minţile întregi. 

— Ei bine, asta cam schimbă lucrurile, nu-i aşa? şopti 
Greyback. 

Nimeni nu scotea nici un cuvânt. Harry simţi privirile 
Recuperatorilor încremenite asupra lui şi braţul Hermionei 
tremurând lângă el. Greyback se ridică şi se apropie de 


locul unde stătea Harry, se lăsă din nou pe vine şi începu să- 
i cerceteze cu mai mare atenţie chipul deformat. 

— Ce ai pe frunte, Vernon? întrebă el cu blândeţe, cu 
respiraţia mizerabilă în dreptul nărilor lui Harry, şi-i apăsă 
cu degetul său murdar cicatricea întinsă. 

— Nu o atinge! strigă Harry. 

Nu se putu abţine, îl durea atât de tare, încât credea că 
mai avea puţin şi leşina. 

— Parcă purtai ochelari, Potter? şopti Greyback. 

— Am găsit nişte ochelari! ţipă unul dintre Recuperatorii 
din spate. Ia stai aşa, Greyback, parcă erau nişte ochelari în 
cort. 

Câteva clipe mai târziu, Harry se trezi cu ochelarii puşi 
brutal pe nas. Recuperatorii se apropiau, privindu-l fix. 

— Ele! spuse Greyback răguşit. L-am prins pe Potter! 

Se dădură cu toţii câţiva paşi înapoi, uluiţi de ce 
realizaseră. Harry se chinuia în continuare să rămână 
prezent, deşi capul îi bubuia de durere. Nu îi trecu prin 
minte ce ar fi putut să spună; îi apăreau fulgerător 
fragmente de viziuni. 

... plutea în jurul zidurilor înalte ale fortăreței întunecate... 

Nu, era Harry, legat şi fără baghetă, în mare pericol. 

„„.„ se uita în sus, spre ultima fereastra, din turnul cel mai 
înalt... 

Era Harry, iar soarta lui se discuta pe şoptite. 

„„. era timpul să zboare... 

— ... la minister? 

— La naiba cu ministerul, mormăi Greyback. O să îşi 
asume ei toate laudele şi noi o să rămânem pe dinafară. Eu 
zic să-l ducem direct la Ştim-Noi-Cine. 

— Vrei să-l chemi? Aici? spuse Scabior, impresionat şi 
îngrozit. 

— Nu, se răsti Greyback, nu aş... Se zice că foloseşte ca 
sediu casa Reacredință. Îl ducem acolo pe băiat. 

Harry crezu că ştia de ce Greyback nu îl chema pe Cap-de- 
Mort. Poate că omul-lup avea voie să poarte roba 


Devoratorilor Morţii când doreau să îl folosească, dar doar 
cei din cercul apropriat erau marcați cu Semnul întunecat: 
Greyback nu primise această onoare supremă. 

Cicatricea îl arse din nou. 

„„„ se ridica în noapte, zbura direct spre fereastra din 
vârful turnului... 

— Greyback, eşti sută la sută sigur că e el? Că dacă nuii, 
am dat de naiba. 

— Cine este şeful aici? răcni Greyback, trecând rapid 
peste momentul dificil. Eu zic că e Potter, iar el cu bagheta 
lui fac două mii de galioni pe loc! Dar dacă n-aveţi destul 
sânge în vine ca să veniţi, oricare dintre voi, îi iau eu pe toţi 
şi, cu puţin noroc, mi-o dau şi pe fată! 

„.. fereastra era o simplă crestătură îngustă în piatra 
întunecată, era prea mică pentru a putea intra un om pe 
ea... În interior, abia se desluşea o siluetă scheletică, 
ghemuită sub o pătură... era mort sau dormea? 

— Bine! spuse Scabior. Bine, ne băgăm şi noi! Greyback, 
dar cum rămâne cu ceilalţi, ce facem cu ei? 

— Păi mai bine îi luăm pe toţi. Avem doi Sânge-Miâli, asta 
înseamnă zece galioni în plus. Şi dă-mi şi sabia. Dacă sunt 
rubine, mai avem o mică avere şi aici. 

Prizonierii fură ridicaţi în picioare. Harry auzea respiraţia 
sacadată şi înspăimântată a Hermionei. 

— Apucaţi şi ţineţi strâns. Îl iau eu pe Potter! spuse 
Greyback, înşfăcând un smoc din părul lui Harry, care îi 
simţi unghiile lungi şi galbene zgâriindu-i pielea capului. La 
trei! Unu... Doi... trei... 

Dispărură, luând prizonierii cu ei. Harry se zbătu, 
încercând să scape din strânsoarea lui Greyback, dar nu 
avea cum: era strivit între Ron şi Hermione, nu putea să se 
separe de grup, i se goleau plămânii de aer şi cicatricea îl 
durea şi mai tare decât înainte. 

„„„ se strecură ca un şarpe pe fereastra îngustă şi ateriza, 
uşor ca un fum, în camera ca o celulă... 


Prizonierii se ciocniră unii de alţii în momentul în cate 
aterizară pe un drum de ţară. Ochii lui Harry, încă umflaţi, 
se obişnuiră după câteva clipe, apoi văzu două porţi din fier 
forjat în capătul a ceea ce părea să fie o alee lungă. Simţi o 
vagă senzaţie de uşurare. Încă nu se întâmplase ce era cel 
mai rău: Cap-de-Mort nu era acolo. Harry ştia, pentru că se 
chinuia să se opună viziunii aceleia dintr-un loc ciudat, ca o 
fortăreață, din vârful unui turn. Însă cât avea să îi ia lui 
Cap-de-Mort să ajungă, odată ce-ar fi aflat că Harry se afla 
aici, asta era o cu totul altă problemă. 

Unul dintre Recuperatori se apropie de porţi şi le scutură. 

— Cum intrăm? E închis, Greyback, nu pot să... Ei, drăcia 
dracului! îşi retrase imediat mâinile speriat. Fierul se 
contorsiona, liniile curbe abstracte se transformau într-un 
chip înspăimântător, care vorbi cu o voce metalică, 
răsunătoare: 

— Spuneţi de ce aţi venit! 

— L-am adus pe Potter! tună Greyback triumfător. L-am 
prins pe Harry Potter! 

Poarta se deschise în lături. 

— Haideţi! le spuse Greyback oamenilor săi şi prizonierii 
fură împinşi pe porţi, de-a lungul aleii, printre garduri vii 
care le înăbuşeau paşii. 

Harry văzu deasupra lui o formă albă ciudată şi realiză că 
era un păun albinos. Se împiedică şi Greyback îl trase 
înapoi în picioare; acum mergea clătinându-se, aplecat într- 
o parte, legat spate în spate de ceilalţi patru prizonieri. 
Harry îşi închise ochii umflaţi şi se lăsă pentru câteva clipe 
în voia durerii produse de cicatrice. Voia să ştie ce făcea 
Cap-de-Mort, să vadă dacă aflase deja că Harry fusese 
prins. 

„„.„ silueta şovăielnică se mişcă sub pătura subţire şi se 
rostogoli spre el, deschise ochii mari şi adânciţi în orbite, 
avea chipul ca un craniu... Bărbatul slăbit se ridică în capul 
oaselor, cu privirea aţintită asupra lui, asupra lui Cap-de- 
Mort, şi zâmbi. Îşi pierduse aproape toţi dinţii... 


— Deci ai venit. Mă gândeam că o să vii... într-o zi. Dar 
călătoria ta a fost zadarnică. Nu am avut-o niciodată. 

— Minţi! 

Când furia lui Cap-de-Mort izbucni în el, cicatricea lui 
Harry aproape explodă de durere, iar Harry se întoarse cu 
forţa înapoi în trupul lui, străduindu-se să rămână prezent, 
în timp ce prizonierii erau împinşi pe aleea acoperită cu 
pietriş. 

O lumină se revărsă asupra lor. 

— Ce se întâmplă? spuse o voce glacială de femeie. 

— Am venit să vorbim cu Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit! spuse 
răguşit Greyback. 

— Cine eşti? 

— Mă cunoşti! 

În vocea omului-lup se simţi o notă de resentiment. 

— Fenrir Greyback! L-am prins pe Harry Potter! 

Greyback îl înşfacă pe Harry şi îl trase cu faţa spre lumină, 
smucindu-i şi pe ceilalţi prizonieri. 

— Ştiu că-i umflat, doamnă, dar el e! interveni Scabior. 
Dacă vă uitaţi cu atenţie, puteţi să vedeţi cicatricea. Şi ea, o 
vedeţi pe fată? E Sânge-Mâlul care călătoreşte cu el, 
doamnă. Nu există nici o îndoială că-i el, şi i-am luat şi 
bagheta! Uitaţi, doamnă... 

Harry o văzu pe Narcissa Reacredință examinându-i chipul 
umflat. 

Scabior îi dădu repede bagheta din lemn de porumbar. 

Narcissa ridică din sprâncene. 

— Aduceţi-i înăuntru, spuse ea. 

Harry şi ceilalţi fură loviți cu piciorul şi împinşi în sus, pe 
treptele de piatră, spre o sală plină cu portrete. 

— Urmaţi-mă, spuse Narcissa, conducându-i în partea 
cealaltă a sălii. Fiul meu, Draco, a venit acasă în vacanţa de 
Paşti. Ne va spune dacă este vorba chiar despre Harry 
Potter. 

Lumina din salon era orbitoare, după întunericul de afară. 
Harry desluşi dimensiunile mari ale camerei chiar printre 


ochii întredeschişi. De tavan atârna un candelabru de 
cristal, iar pe pereţii mov închis se aflau alte portrete. 
Recuperatorii aduseră cu forţa prizonierii în cameră şi două 
siluete se ridicară de pe scaunele din faţa unui şemineu din 
marmură bogat decorat. 

— Cine sunt? 

Harry auzi vocea tărăgănată, înfiorător de familiară a lui 
Lucius Reacredință. Intrase în panică: nu mai vedea nici o 
cale de scăpare şi, cu cât i se făcea mai teamă, cu atât îi era 
mai uşor să blocheze gândurile lui Cap-de-Mort, cu toate că 
cicatricea îl ardea în continuare. 

— Spun că l-au prins pe Potter, zise vocea glacială a 
Narcissei. Draco, vino aici. 

Harry nu îndrăzni să se uite direct la Draco, îl văzu doar 
cu coada ochiului: o siluetă puţin mai înaltă decât el, 
ridicându-se de pe un fotoliu. Chipul îi era o formă palidă 
ascuţită, sub o claie de păr alb-blonziu. 

Greyback îi obligă pe prizonieri să se întoarcă din nou, 
pentru a-l plasa pe Harry direct sub candelabru. 

— Ei bine, băiete? spuse vocea hârşâită a omului-lup. 

Harry stătea cu faţa spre o oglindă agăţată deasupra 
şemineului, un obiect masiv şi aurit, cu rama formată din 
cartuşe complicate. Îşi văzu printre gene reflecţia pentru 
prima dată de când plecase din Casa Cumplită. 

Avea faţa uriaşă, lucioasă şi rozalie; fiecare trăsătură îi 
fusese deformată de vraja Hermionei. Avea părul până la 
umeri şi o umbră întunecată în jurul maxilarului. Dacă nu ar 
fi ştiut că era reflecţia lui, s-ar fi întrebat cine îi purta 
ochelarii. Hotări să rămână tăcut, pentru că vocea l-ar fi dat 
imediat de gol. Draco se apropie şi Harry evită în 
continuare să îi întâlnească privirea. 

— Ei bine, Draco? spuse Lucius Reacredință. Părea lacom. 
El e? 

E Harry Potter? 

— Nu pot... nu pot să-mi dau seama, spuse Draco. 


Stătea departe de Greyback şi părea să îi fie la fel de 
teamă să se uite la Harry cum îi era şi lui Harry să se uite la 
el. 

— Dar uită-te la el cu atenţie, priveşte-l! Apropie-te! 

Harry nu îl mai auzise niciodată pe Lucius Reacredință 
atât de entuziasmat. 

— Draco, dacă noi vom fi cei care îl dau pe Harry Potter pe 
mâna Lordului întunecat, ni se va ierta totul! 

— Păi, staţi aşa, domnule Reacredință, să nu uităm cine l-a 
prins de fapt, nu? spuse Greyback ameninţător. 

— Fireşte, fireşte! spuse Lucius nerâbdător. 

Se apropie el însuşi de Harry, atât de mult, încât Harry îi 
văzu limpede chipul palid şi apatic, chiar dacă avea ochii 
umflaţi. De sub masca aceea umflată, Harry avea senzaţia 
că privea printre barele unei cuşti. 

— Ce i-ai făcut? îl întrebă Lucius pe Greyback. Cum a 
ajuns în halul ăsta? 

— Nu noi am făcut-o. 

— Mie-mi seamănă a Blestem de Deformare, zise Lucius. 

Îi cercetă fruntea lui Harry, cu ochii săi cenuşii. 

— Este ceva acolo, şopti el, ar putea fi cicatricea foarte 
întinsă... Draco, vino aici, uită-te cu atenţie! Ce crezi? 

Acum, Harry văzu chipul lui Draco de aproape, chiar lângă 
cel al tatălui lui. Semănau extrem de bine, cu excepţia 
faptului că tatăl părea în al nouălea cer de bucurie, în timp 
ce Draco era reticent, chiar speriat. 

— Nu ştiu, spuse el şi se îndepărtă, ducându-se spre 
şemineu, de unde privea mama sa. 

— Ar fi bine să fim siguri, Lucius! strigă Narcissa spre 
soţul ei, cu o voce glacială şi limpede. Să fim foarte siguri că 
este Potter, înainte să îl chemăm pe Lordul întunecat... Ei 
spun că e a lui, continuă ea, examinând bagheta din lemn 
de porumbar, dar nu seamănă cu descrierea lui Ollivander. 
Dacă ne înşelăm, dacă îl chemăm degeaba pe Lordul 
întunecat... Ai uitat ce le-a făcut lui Rowle şi Dolohov? 

— Şi cu Sânge-Mâlul cum rămâne? mormăi Greyback. 


Harry aproape căzu în timp ce Recuperatorii îi obligară pe 
prizonieri să se învârtă din nou, pentru ca lumina să se 
reverse acum asupra Hermionei. 

— Stai puţin, spuse Narcissa tăios. Da, da, era în 
magazinul doamnei Malkin, cu Potter! I-am văzut poza în 
Profet! Uită-te la fată, Draco, nu e Granger? 

— Eu... poate... da. 

— Dar atunci înseamnă că băiatul e Weasley! strigă Lucius, 
mergând în jurul prizonierilor legaţi, pentru a ajunge în 
faţa lui Ron. Ei sunt, prietenii lui Potter - Draco, uită-te la 
el, nu e fiul lui Arthur Weasley, cum l-o chema? 

— Ba da, spuse Draco, stând cu spatele la prizonieri. S-ar 
putea. Uşa de la salon se deschise în spatele lui Harry. 
Vocea unei femei se făcu auzită şi, în clipa aceea, teama pe 
care o simţea Harry atinse noi culmi. 

— Ce se întâmplă aici? Ce s-a întâmplat, Cissy? 

Bellatrix Lestrange se plimbă încet în jurul prizonierilor şi 
se opri în dreapta lui Harry, holbându-se la Hermione, cu 
ochii ei întunecaţi. 

— Deci nu există îndoială, spuse ea încet, ea este Sânge- 
Mâlul? Ea este Granger? 

— Da, da, este Granger! strigă Lucius. Şi credem că lângă 
ea stă Potter! Potter şi prietenii lui, prinşi în sfârşit! 

— Potter? strigă Bellatrix şi se dădu înapoi, pentru a-l privi 
mai bine pe Harry. Sunteţi siguri? Atunci, Lordul întunecat 
trebuie informat numaidecât! 

Îşi ridică mâneca dreaptă: Harry văzu Semnul întunecat 
marcat prin ardere pe braţul ei şi ştiu că Bellatrix era pe 
cale să îl atingă, să îl cheme pe multiubitul ei stăpân. 

— Tocmai voiam să îl chem! spuse Lucius şi chiar puse 
mâna pe încheietura lui Bellatrix, împiedicând-o să atingă 
Semnul. Eu îl voi chema, Bella. Potter a fost adus în casa 
mea, aşadar, eu sunt îndreptăţit să... 

— Îndreptăţit! făcu ea batjocoritor, încercând să îşi smulgă 
mâna din strânsoarea lui. Ai pierdut orice fel de drepturi în 


clipa în care ţi-ai pierdut bagheta, Lucius! Cum 
îndrăzneşti?! la mâna de pe mine! 

— Nu are nici o legătură cu tine, nu tu l-ai prins pe băiat! 

— Scuzaţi-mă, domnule Reacredință, interveni Greyback, 
dar noi suntem cei care l-au prins pe Potter şi noi vom 
încasa recompensa în aur. 

— Aur! râse Bellatrix, încercând în continuare să scape de 
cumnatul ei şi scotocind în buzunar cu mâna liberă, în 
căutarea baghetei. Ia-ţi aurul, fiinţă mizerabilă care se 
hrăneşte cu hoituri, de ce să vreau eu aur? Eu nu vreau 
decât onoarea de a... a... 

Nu se mai zbătu; ochii negri i se fixară asupra unui lucru 
pe Harry nu îl vedea. Jubilând că Bellatrix capitulase, 
Lucius îi dădu drumul şi îşi ridică repede propria mânecă. 

— Opreşte-te! ţipă Bellatrix. Nu-l atinge, o să murim cu 
toţii dacă Lordul întunecat vine acum! 

Lucius încremeni, cu arătătorul suspendat deasupra 
Semnului său. Bellatrix ieşi din câmpul vizual limitat al lui 
Harry. 

— Ce e asta? o auzi Harry spunând. 

— O sabie, mormăi un Recuperator pe cate nu îl vedea. 

— Dă-mi-o. 

— Nu-i a ta, doamnă, e a mea, eu am găsit-o. 

Se auzi o bufnitură şi avu loc o străfulgerare de lumină 
roşie: 

Harry înţelese că Recuperatorul fusese împietrit. Se 
auziră strigăte mânioase dinspre tovarăşii săi - Scabior îşi 
scoase bagheta. 

— Ce încerci să faci, femeie? 

— Stupefy! strigă ea. Stupefy! 

Nu erau pe măsura ei, chiar dacă erau patru contra unu: 
era o vrăjitoare foarte pricepută şi fără conştiinţă, aşa cum 
Harry ştia prea bine. Se prăbuşiră acolo unde erau, toţi în 
afară de Greyback, care fusese obligat să cadă în genunchi, 
cu braţele ridicate în lături. 


Harry o văzu pe Bellatrix cu coada ochiului, privind în jos, 
la omul lup. Ţinea strâns sabia lui Cercetaş şi avea chipul ca 
din ceară. 

— Unde ai găsit sabia aceasta? îi şopti ea lui Greyback, 
luându-i bagheta din mână fără ca acesta să opună 
rezistenţă. 

— Cum îndrăzneşti?! se răsti el. 

Gura era singura parte din corp pe care şi-o mai putea 
mişca, în timp ce era obligat să se uite în sus la ea. Îşi 
dezveli dinţii ascuţiţi. 

— Dă-mi drumul, femeie! 

— Unde ai găsit sabia aceasta? repetă ea, fluturând-o în 
faţa lui. Plesneală a trimis-o în seiful meu din Gringotts! 

— Era în cortul lor, spuse răguşit Greyback. Dă-mi drumul, 
când îţi zic! 

Bellatrix flutură bagheta şi omul-lup sări în picioare, dar 
păru să se teamă să se apropie de ea. Se duse după un 
fotoliu, înfigându-şi unghiile murdare şi încovoiate în spătar. 

— Draco, du gunoaiele astea afară, spuse Bellatrix, 
arătând spre bărbaţii leşinaţi. Dacă nu ai destul sânge în 
vine ca să îi lichidezi, lasă-i în curte şi mă ocup eu de ei. 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu Draco?! spuse 
Narcissa mânioasă, dar Bellatrix strigă: 

— Taci din gură! Cissy, situaţia este mult mai gravă decât 
îţi poţi imagina! Avem o mare problemă! 

Stătea nemişcată, gâfâind uşor, în timp ce se uita la sabie, 
examinându-i mânerul. Apoi se întoarse şi îi fulgeră cu 
privirea pe prizonierii tăcuţi. 

— Dacă chiar este Potter, nu trebuie să fie rănit, bolborosi 
ea, mai mult pentru sine decât pentru ceilalţi. Lordul 
întunecat vrea să îl lichideze el însuşi pe Potter... Dar dacă 
va afla... 

Trebuie... trebuie să aflu... Se întoarse din nou către sora 
ei. 

— Prizonierii trebuie duşi în pivniţă, cât mă gândesc eu la 
ce e de făcut! 


— Bella, este casa mea, nu dai tu ordine în propria mea... 

— Fă-o! Habar nu ai în ce pericol ne aflăm! strigă Bellatrix. 

Arăta înspăimântătoare, nebună; un firişor de foc ţâşni din 
bagheta ei şi arse o gaură în covor. 

Narcissa ezită o clipă, apoii se adresă omului-lup: 

— Du-i pe prizonierii aceştia în pivniţă, Greyback. 

— Stai puţin, spuse Bellatrix tăios. Pe toţi în afară de... în 
afară de Sânge-Mâăl. 

Greyback mormăi încântat. 

— Nu! strigă Ron. la-mă pe mine, păstrează-mă pe mine! 

Bellatrix îi dădu o palmă, al cărei ecou răsună în toată 
încăperea. 

— Dacă moare în timpul interogatoriului, te iau pe tine 
după ea, spuse Bellatrix. Pentru mine, Trădătorii de Sânge 
sunt cu foarte puţin peste Sânge-Măli. Du-i jos, Greyback, şi 
ai grijă să nu care cumva să scape, dar, altfel, să nu le faci 
nimic... pentru moment. Îi aruncă bagheta înapoi lui 
Greyback, apoi scoase din interiorul robei un cuţit din 
argint, cu lama scurtă. 'Tăie legăturile care o ţineau 
imobilizată pe Hermione alături de ceilalţi prizonieri şi apoi 
o trase de păr până în mijlocul camerei, în timp ce 
Greyback îi duse cu forţa spre o altă uşă. Merseră 
târşâindu-şi picioarele de-a lungul unui culoar întunecat; 
Greyback ţinea bagheta întinsă în faţa lui, inspirând o 
putere invizibilă şi irezistibilă. 

— Crezi că o să mă lase să gust din fată după ce termină 
cu ea? şuieră Greyback încântat, obligându-i să înainteze. 
Eu zic că o să apuc să iau o gură-două, nu-i aşa, Roşcăţel? 

Harry îl simţi pe Ron tremurând. Fură puşi să coboare o 
scară abruptă, legaţi în continuare spate în spate şi riscând 
în fiecare clipă să alunece şi să îşi frângă gâtul. În capăt se 
vedea o uşă masivă. Greyback o descuie, atingând-o cu 
bagheta, apoi îi împinse într-o cameră urâtă, mucegăită şi 
umedă, lăsându-i complet în beznă. 

Bufnitura uşii trântite încă mai reverbera în pivniţă, când 
de deasupra lor se auzi un țipăt sfâşietor şi prelungit. 


— Hermione! urlă Ron, începând să se zbată şi să se 
zvârcolească în funiile cu care erau legaţi unii de alţii, 
făcându-l pe Harry să se clatine. Hermione! 

— Taci! spuse Harry. Taci, Ron, trebuie să găsim o cale 
să... 

— Hermione! Hermione! 

— Trebuie să ne facem un plan, nu mai ţipa! Trebuie să 
tăiem legăturile astea. 

— Harry? se auzi o şoaptă din întuneric. Ron? Voi sunteţi? 

Ron tăcu. Se auzi ceva mişcându-se aproape de ei, apoi 
Harry văzu o umbră venind mai aproape. 

— Harry? Ron? 

— Luna? 

— Da, eu sunt! O, nu, nu voiam să vă prindă! 

— Luna, poţi să ne ajuţi să desfacem legăturile astea? 
spuse Harry. 

— A, da, cred că da... e un cui vechi, pe care îl folosim dacă 
avem nevoie să spargem ceva... numai o clipă... 

Ţipătul Hermionei se auzi din nou de deasupra, iar 
Bellatrix strigă şi ea ceva, dar nu putură să desluşească ce, 
pentru că Ron urlă din nou: 

— Hermione! Hermione! 

— Domnule Ollivander? o auzi Harry pe Luna. Domnule 
Ollivander, cuiul e la dumneavoastră? Dacă vă daţi un pic 
mai încolo... cred că era lângă carafa cu apă. 

Câteva secunde mai târziu, se întoarse. 

— Trebuie să staţi nemişcaţi, spuse ea. 

Harry simţi cum Luna lovea în firele groase ale funiei, 
pentru a desface nodurile. De deasupra se auzi vocea lui 
Bellatrix: 

— Te mai întreb o dată! De unde aţi luat sabia? De unde? 

— Am găsit-o, am găsit-o! Te rog! 

Hermione ţipă din nou, Ron se zbătu mai tare ca niciodată 
şi cuiul ruginit alunecă în încheietura lui Harry. 

— Ron, te rog să stai locului! şopti Luna. Nu văd ce fac. 


— În buzunarul meu! spuse Ron. E un Deluminator în 
buzunarul meu şi e plin de lumină! 

Câteva clipe mai târziu se auzi un clic şi sferele luminoase 
pe care Deluminatorul le absorbise din cort se revărsară 
acum în pivniţă. Pentru că nu puteau să revină la sursele 
lor, rămaseră pur şi simplu acolo, ca nişte mici sori, 
inundând cu lumină camera de la subsol. Harry o văzu pe 
Luna, numai ochii i se mai vedeau pe chipul palid, şi silueta 
nemişcată a creatorului de baghete, Ollivander, ghemuit pe 
podea, într-un colţ. Întinse gâtul şi îi zări şi pe ceilalţi 
prizonieri: Dean şi goblinul Socotici, care părea pe cale să 
îşi piardă cunoştinţa, ţinut încă în picioare doar de sforile 
care îl legau de oameni. 

— A, aşa e mult mai uşor, mulţumesc, Ron, spuse Luna şi 
începu să lucreze din nou la legături. Bună, Dean! 

Vocea lui Bellatrix se auzi iarăşi de deasupra: 

— Minţi, Sânge-Mâl mizerabil ce eşti, ştiu prea bine! Aţi 
intrat în seiful meu de la Gringotts! Spune adevărul, spune 
adevărul! 

Se auzi un alt strigăt înfiorător... 

— Hermione! 

— Ce altceva aţi mai luat? Ce mai aveţi? Spune-mi 
adevărul sau jur că te străpung cu cuțitul acesta! 

— Gata! 

Harry simţi funiile desprinzându-se şi, când se întoarse, 
frecându-şi încheieturile, îl văzu pe Ron luând-o la fugă prin 
pivniţă, cercetând cu atenţie tavanul jos, pentru a găsi o 
trapă. Dean, care avea faţa plină de sânge şi de vânătăi, îi 
mulţumi Lunei şi rămase locului, tremurând, dar Socotici se 
prăbuşi pe podea, ameţit şi dezorientat; pe chipul închis la 
culoare i se vedeau numeroase urme de lovituri de bici. 

Acum, Ron încerca să Dispară fără baghetă. 

— Nu există nici o cale de scăpare, Ron, spuse Luna, 
privindu-i eforturile zadarnice. Pivniţa este ca un buncăr. Şi 
eu am încercat la început. Domnul Ollivander este de mult 
timp aici, a încercat tot ce se putea. 


Hermione mai scoase un urlet: strigătul îl săgeta pe Harry 
ca o durere fizică. Începu să fugă şi el prin pivniţă, fără să 
mai ţină cont de durerea cruntă pe care i-o dădea 
cicatricea; pipăia pereţii fără să ştie de fapt ce caută, 
conştient în adâncul sufletului că totul era inutil. 

— Ce altceva aţi mai luat, ce altceva? Răspunde-mi! 
Crucio! 

Ţipetele Hermionei reverberau în pereţii încăperii de 
deasupra, Ron aproape că plângea, lovind cu pumnii în zid, 
iar Harry înşfăcă disperat punga de la Hagrid, pe care o 
purta la gât, şi scotoci în ea: scoase hoţoaica de la 
Dumbledore şi o scutură, fără să ştie ce spera. Nu se 
întâmplă nimic. Flutură bucăţile baghetei cu miez din pană 
de phoenix, dar erau lipsite de viaţă. Fragmentul de oglindă 
căzu scânteind pe podea şi văzu o sclipire de albastru 
deschis. Ochiul lui Dumbledore îl privea din oglindă. 

— Ajutaţi-ne! îi strigă Harry, înnebunit de disperare. 
Suntem în pivniţa conacului Reacredință, ajutaţi-ne! 

Ochiul clipi şi dispăru. 

Harry nici nu era sigur că fusese acolo cu adevărat. Înclină 
bucata de oglindă într-o parte şi în alta şi nu văzu decât 
reflecţia zidurilor şi a tavanului celulei lor. Deasupra, 
Hermione ţipa tot mai tare şi, ca într-o reacţie în lanţ, Ron 
urla de fiecare dată când o auzea: 

— Hermione! Hermione! 

— Cum aţi intrat în depozitul meu? o auziră ei pe Bellatrix. 
V-a ajutat goblinul acela mizerabil din pivniţă? 

— L-am cunoscut astă-seară! plânse Hermione. Nu am 
intrat niciodată în depozitul tău... nu este sabia adevărată! 
Este o copie, doar o copie! 

— O copie? urlă Bellatrix. Vai, ce poveste credibilă! 

— Dar putem verifica foarte uşor! se auzi vocea lui Lucius. 
Draco, adu goblinul, să ne spună el dacă sabia este 
adevărată sau nu! 

Harry traversă în fugă pivniţa, până unde Socotici zăcea 
ghemuit pe podea. 


— Socotici, şopti el în urechea ascuţită a goblinului, 
trebuie să le spui că sabia e o copie, nu trebuie să ştie că 
este cea adevărată, Socotici, te rog. 

Auzi pe cineva coborând treptele spre pivniţă; în clipa 
următoare, Draco spuse de dincolo de uşă, cu o voce 
tremurătoare. 

— Daţi-vă la o parte. Aliniaţi-vă lângă perete. Dacă 
încercaţi ceva, vă omor! Făcură aşa cum le ceru. Cheia se 
învârti în broască şi Ron apăsă pe Deluminator, iar luminile 
zburară înapoi în buzunarul lui, cufundând din nou camera 
în întuneric. Uşa se deschise la perete şi Reacredință 
pătrunse înăuntru cu paşi mari, ţinând bagheta întinsă în 
faţa lui. Arăta palid şi hotărât. Îl înşfacă de braţ pe goblinul 
micuţ şi ieşi mergând cu spatele, târându-l cu el pe Socotici. 
Uşa se închise cu zgomot şi, în aceeaşi clipă, în pivniţă se 
auzi un poc răsunător. Ron aprinse Deluminatorul. Trei 
sfere luminoase ţâşniră din nou din buzunarul său şi, la 
lumina acestora, îl văzură pe spiriduşul de casă Dobby, care 
tocmai apăruse în mijlocul lor. 

— Dob... 

Harry îl lovi pe Ron peste braţ, oprindu-l să ţipe, şi Ron 
păru îngrozit de greşeala pe era să o facă. Se auziră paşi 
traversând salonul de deasupra - Draco îl ducea pe Socotici 
la Bellatrix. 

Dobby căscă nişte ochi cât cepele. Spiriduşul tremura din 
cap până-n picioare. Ajunsese din nou în casa foştilor săi 
stăpâni şi era evident că se simţea de-a dreptul îngrozit. 

— Harry Potter, chiţăi el cu o voce slăbuţă, Dobby a venit 
să te salveze. 

— Dar cum ai... 

Cuvintele lui Harry fură acoperite de un țipăt teribil: 
Hermione era torturată din nou. Trecu la subiect. 

— Poţi să Dispari afară din pivniţa asta? îl întrebă pe 
Dobby, care încuviinţă din cap, fluturând din urechi. 

— Şi poţi să iei oameni cu tine? 

Dobby încuviinţă din nou. 


— În ordine. Dobby, vreau să îi iei pe Luna, Dean şi domnul 
Ollivander şi să îi duci... să îi duci la... 

— La Bill şi la Fleur, spuse Ron. Shell Cottage, la marginea 
satului Tinworth! 

Spiriduşul încuviinţă din cap pentru a treia oară. 

— Şi apoi, întoarce-te, continuă Harry. Poţi să faci asta, 
Dobby? 

— Bineînţeles, Harry Potter, şopti spiriduşul. 

Se duse repede la domnul Ollivander, care părea pe cale 
să îşi piardă complet cunoştinţa. Luă mâna creatorului de 
baghete într-a sa, apoi o întinse pe cealaltă spre Luna şi 
Dean, care rămăseseră amândoi locului. 

— Harry, vrem să te ajutăm! şopti Luna. 

— Nu putem să vă lăsăm aici, spuse Dean. 

— Duceţi-vă, amândoi! Ne vedem la Bill şi la Fleur. 

În timp ce vorbea, cicatricea îl săgetă mai tare ca 
niciodată şi, pentru câteva clipe, se uită în jos, nu la 
creatorul de baghete, ci la un alt om, la fel de bătrân şi de 
slab, dar care râdea dispreţuitor. 

— Atunci, omoară-mă, Cap-de-Mort, primesc bucuros 
moartea! Dar moartea mea nu îţi va aduce ce cauţi... sunt 
foarte multe lucruri pe care nu le înţelegi... 

Simţi mânia lui Cap-de-Mort, dar când Hermione strigă 
din nou, se desprinse de ea, întorcându-se în pivniţă şi la 
prezentul său îngrozitor. 

— Mergeţi! îi rugă Harry pe Luna şi pe Dean. Mergeţi! O 
să venim şi noi, dar trebuie să plecaţi! 

Aceştia prinseră degetele întinse ale spiriduşului. Se auzi 
din nou un poc răsunător şi Dobby, Luna, Dean şi Ollivander 
se evaporară. 

— Ce a fost asta? strigă Lucius Reacredință, de peste 
capetele lor. Aţi auzit şi voi? Ce a fost zgomotul acela din 
pivniţă? 

Harry şi Ron se uitară unul la altul. 

— Draco, nu, strigă-l pe Şobo! Pune-l să se ducă să 
verifice! 


Se auziră paşi traversând camera de deasupra, apoi se 
aşternu tăcerea. Harry ştia că cei din salon stăteau atenţi să 
audă alte zgomote din pivniţă. 

— O să trebuiască să încercăm să-l atacăm, îi şopti el lui 
Ron. 

Nu aveau de ales - în clipa în care intra cineva în pivniţă şi 
vedea că lipsesc trei prizonieri, sfârşitul le era aproape. 

— Lăsăm luminile aprinse, adăugă Harry şi, în timp ce 
paşii coborau în grabă treptele din faţa uşii, ei se lipiră de 
perete, de o parte şi de cealaltă a acesteia. 

— Daţi-vă la o parte, se auzi vocea lui Şobo. Staţi departe 
de uşă. Intru. 

Uşa fu dată de perete. Pentru o fracțiune de secundă, 
Şobo privi pivniţa aparent goală, luminată puternic de cei 
trei sori în miniatură, care pluteau. Atunci, Harry şi Ron se 
aruncară asupra lui. Ron îl apucă pe Şobo de braţul în care 
ţinea bagheta şi i-l împinse în sus, Harry îi acoperi gura cu 
mâna, înăbuşindu-i strigătele. Se luptară în tăcere; bagheta 
lui Şobo scoase scântei, iar mâna din argint se strânse în 
jurul gâtului lui Harry. 

— Ce e, Şobo? strigă Lucius Reacredință de deasupra. 

— Nimic! răspunse Ron, imitând bine vocea hârşâită a lui 
Şobo. E în ordine! 

Harry abia dacă mai putea respira. 

— Vrei să mă omori? spuse Harry aproape sufocându-se, 
în timp ce încerca să îndepărteze degetele din metal. După 
ce ţi-am salvat viaţa? Îmi eşti dator, Şobo! 

Degetele din argint îşi slăbiră strânsoarea. Harry nu se 
aşteptase la aşa ceva. Se eliberă, uluit, ţinând în continuare 
mâna pe gura lui Şobo. Văzu cum ochii mici şi umezi, ca de 
şobolan, ai omului îndesat se măriră de teamă şi uimire; 
părea la fel de şocat ca şi Harry de ceea ce făcuse mâna lui, 
de impulsul milostiv de care dăduse dovadă şi se luptă mai 
tare, pentru a compensa parcă acel moment de slăbiciune. 

— Dă-mi-o mie pe asta, şopti Ron şi smulse bagheta lui 
Şobo din mâna sa liberă. 


Pettigrew rămase fără baghetă şi neajutorat; pupilele i se 
dilatară de groază. Ochii i se desprinseră de pe chipul lui 
Harry, îndreptându-se către altceva. Degetele sale argintii 
se mişcau negreşit spre propriul său gât. 

— Nu... 

Fără a face vreo pauză pentru a se gândi, Harry încercă să 
tragă înapoi mâna, dar aceasta nu putea fi oprită din 
drumul ei. Instrumentul din argint pe care Cap-de-Mort i-l 
dăduse celui mai laş servitor al său se întorsese împotriva 
proprietarului său dezarmat şi lipsit de putere; Pettigrew 
era răsplătit pentru clipa sa de ezitare, de milă: era 
strangulat sub privirile lor. 

— Nu! 

Ron îi dăduse şi el drumul lui Şobo şi, împreună, el şi cu 
Harry încercară să îndepărteze degetele din metal din jurul 
gâtului lui Şobo, dar era inutil. Pettigrew se învineţea. 

— Relashio! spuse Ron, îndreptând bagheta spre mâna din 
argint, dar nu se întâmplă nimic. Pettigrew căzu în 
genunchi şi, în aceeaşi clipă, Hermione scoase un țipăt 
înfiorător din camera de deasupra. Ochii lui Şobo se dădură 
peste cap, chipul îi era vânăt, zvâcni pentru o ultimă dată şi 
încremeni. 

Harry şi Ron se uitară unul la altul şi apoi, lăsând în urma 
lui cadavrul lui Şobo, fugiră în sus pe scări şi de-a lungul 
culoarului întunecat care dădea în salon. Se strecurată cu 
grijă, până când ajunseră la uşa de la salon, care era 
întredeschisă. Acum o vedeau clar pe Bellatrix cum se uita 
în jos la Socotici, care ţinea sabia lui Cercetaş în mâinile 
sale lungi. Hermione zăcea la picioarele lui Bellatrix. Abia 
dacă se mai mişca. 

— Ei bine? se uită curioasă Bellatrix la Socotici. Este sabia 
adevărată? 

Harry aşteptă, ţinându-şi respiraţia şi luptându-se cu 
durerea din jurul cicatricei. 

Nu, spuse Socotici. Este o copie. 

— Eşti sigur? gâfâi Bellatrix. Foarte sigur? 


— Da, spuse goblinul. 

Pe chipul lui Bellatrix se citi uşurarea; îi dispăru orice 
urmă de tensiune. 

— Bine, spuse ea şi, fluturându-şi firesc bagheta, crestă o 
nouă tăietură adâncă pe chipul goblinului, care se prăbuşi 
cu un țipăt la picioarele ei. 

Îl dădu la o parte, lovindu-l cu piciorul. Şi acum, spuse ea, 
cu o voce deosebit de triumfătoare, să-l chemăm pe Lordul 
Întunecat! 

Îşi ridică mâneca şi atinse Semnul Întunecat cu degetul 
arătător. 

Imediat, Harry simţi cum cicatricea i se despică. Tot ce se 
afla cu adevărat în jur dispăru: era Cap-de-Mort şi vrăjitorul 
scheletic din faţa lui râdea. Nu avea nici un dinte în gură, 
era mânios din cauza chemării pe care o simţea - îi 
avertizase, le spusese să-l cheme doar când îl aveau pe 
Potter. Dacă se înşelau... 

— Atunci, omoară-mă! ceru bătrânul. Nu vei izbândi, nu 
poţi izbândi! Bagheta aceea nu va fi niciodată, dar niciodată 
a ta! 

Furia lui Cap-de-Mort izbucni: o străfulgerare de lumină 
verde umplu celula şi corpul bătrânului slăbit fu ridicat de 
pe patul tare şi apoi căzu la loc, lipsit de suflare. Cap-de- 
Mort se întoarse spre fereastră, abia putând să-şi 
controleze mânia. Aveau să sufere amarnic dacă îl 
chemaseră fără un motiv întemeiat. 

— Şi cred, spuse vocea lui Bellatrix, c ne putem lipsi de 
Sânge-Mâl. Greyback, e a ta, dacă o vrei. 

— Nuuuuuuuuu! 

Ron dăduse buzna în salon. Bellatrix se întoarse şocată, 
îndreptându-şi acum bagheta spre Ron. 

— Expelliarmus! strigă el, îndreptând bagheta lui Şobo 
spre Bellatrix. 

Bagheta ei zbură cât colo şi fu prinsă de Harry, care sărise 
după Ron. Lucius, Narcissa, Draco şi Greyback se 
întoarseră brusc. Harry strigă „Stupefy!” şi Lucius 


Reacredință se prăbuşi în faţa şemineului. Din baghetele lui 
Draco, Narcissa şi Greyback ţâşniră jeturi de lumină. Harry 
se aruncă pe podea, rostogolindu-se după o canapea, 
pentru a se feri de ele. 

— Opreşte-te sau o omor! 

Gâfâind, Harry se uită peste marginea canapelei. Bellatrix 
o sprijinea pe Hermione, care părea să îşi fi pierdut 
cunoştinţa, şi îi ţinea cuțitul scurt din argint îndreptat spre 
gât. 

— Puneţi jos baghetele, şopti ea. Puneţi-le jos sau o să 
vedeţi exact cât de mizerabil îi este sângele! 

Ron rămase nemişcat, ţinând strâns bagheta lui Şobo. 
Harry se îndreptă, având în continuare bagheta lui 
Bellatrix. 

— Puneţi-le jos, am spus! strigă ea, apăsând lama cuţitului 
pe gâtul Hermionei. 

Harry văzu cum apărură picături de sânge. 

— Bine! strigă el şi dădu drumul baghetei lui Bellatrix pe 
podea, la picioarele lui. Ron făcu acelaşi lucru cu bagheta 
lui Şobo. Ridicară amândoi mâinile până în dreptul 
umerilor. 

— Bun! zise ea batjocoritor. Draco, ridică-le! Lordul 
Întunecat este pe drum, Harry Potter! Vei muri în curând! 

Harry o ştia; cicatricea îi plesnea aproape de durere şi 
simţea cum Cap-de-Mort venea de departe în zbor, peste o 
mare întunecată şi furtunoasă. În curând, avea să fie destul 
de aproape pentru a Apărea lângă ei şi Harry nu vedea nici 
o cale de scăpare. 

— Acum, spuse Bellatrix cu blândeţe, când Draco se 
întoarse repede cu baghetele, Cissy, cred că ar trebui să îi 
legăm din nou pe aceşti micuţi eroi, în timp ce Greyback se 
ocupă de domnişoara Sânge-Mâl. Sunt sigură că Lordul 
întunecat nu îţi va purta pica pentru ea, Greyback, după tot 
ce ai făcut în seara aceasta. 

După ce rosti ultimul cuvânt, un scrâşnet ciudat se auzi de 
deasupra. Se uitară cu toţii în sus, la timp pentru a vedea 


candelabrul din cristal cutremurându-se, apoi scârţâind şi 
desprinzându-se din tavan cu un clinchenit ameninţător. 
Bellatrix se afla chiar sub el, îi dădu drumul Hermionei şi se 
azvârli într-o parte, ţipând. Candelabrul se prăbuşi pe 
podea cu o explozie de sticlă şi lanţuri, peste Hermione şi 
goblin, care ţinea încă strâns sabia lui Cercetaş. Cioburi 
scânteietoare de cristal se împrăştiară în toate direcţiile. 
Draco se aplecă, acoperindu-şi cu mâinile chipul însângerat. 

Când Ron fugi să o scoată pe Hermione dintre dărâmături, 
Harry profită de ocazie şi sări peste un fotoliu, smulgând 
cele trei baghete din mâna lui Draco, pe care le îndreptă 
spre Greyback, strigând: „Stupefy!” Omul-lup fu ridicat de 
la sol de tripla vrajă, zbură până la tavan şi apoi se prăbuşi 
pe podea. 

Narcissa îl duse pe Draco într-o parte, unde era mai în 
siguranţă, şi Bellatrix sări în picioare. Părul îi flutura în timp 
ce agita cuțitul din argint, dar Narcissa îşi îndreptase 
bagheta spre prag. 

— Dobby! strigă ea şi până şi Bellatrix încremeni. Tu! Tu ai 
făcut să se prăbuşească acest candelabru? 

Spiriduşul intră repede în cameră, arătând cu un deget 
tremurător spre fosta sa stăpână. 

— Nu trebuie să îi faceţi rău lui Harry Potter, chiţăi el. 

— Omoară.-l, Cissy! urlă Bellatrix, dar se auzi din nou un 
poc puternic şi bagheta Narcissei zbură şi ea cât colo, 
aterizând în partea cealaltă a camerei. 

— Maimuţă ticăloasă ce eşti! zbieră Bellatrix. Cum 
îndrăzneşti să iei bagheta unei vrăjitoare, cum îndrăzneşti 
să-ţi sfidezi stăpânii? 

— Dobby nu are stăpân! chiţăi spiriduşul. Dobby este un 
spiriduş liber şi Dobby a venit să îl salveze pe Harry Potter 
şi pe prietenii lui! 

Harry era năucit de durerea pe care i-o provoca 
cicatricea. Simţi nedesluşit că mai aveau doar câteva clipe 
până ce Cap-de-Mort avea să ajungă la ei. 


— Ron, prinde şi FUGI! strigă el, aruncându-i una dintre 
baghete; apoi se aplecă şi îl trase pe Socotici de sub 
candelabru. 

Îl ridică pe un umăr pe goblinul care gemea şi încă mai 
ţinea sabia; pe Dobby îl apucă de mână, se învârti pe loc şi 
Dispăru. 

Şi, pe măsură ce întunericul îl împresura, zări o ultimă 
imagine a salonului, a chipurilor palide, încremenite, ale 
Narcissei şi al lui Draco, a petei roşiatice care era părul lui 
Ron şi o scânteiere argintie difuză, când Bellatrix aruncă 
cuțitul din partea cealaltă a camerei, spre locul unde 
Dispărea. 

La Bill şi Fleur... Shell Cottage... La Bill şi Fleur... 

Dispăruse în necunoscut; nu putea decât să repete numele 
destinaţiei şi să spere că avea să fie de ajuns pentru a 
ajunge acolo. Durerea din frunte îl străpungea, iar 
greutatea goblinului îl apăsa. Lama săbiei lui Cercetaş i se 
lovea ritmic de spate. Mâna lui Dobby zvâcni în a lui; se 
întreba dacă spiriduşul încerca să preia controlul, să îi 
tragă în direcţia corectă şi îl strânse de degete, încercând 
să îi dea de înţeles că era de acord. În clipa următoare, se 
loviră de pământ şi inspirară un aer sărat. 

Harry căzu în genunchi, dădu drumul mâinii lui Dobby şi 
încercă să îl aşeze pe Socotici cu grijă pe pământ. 

— Eşti bine? se interesă el, în momentul în care goblinul se 
mişcă, dar Socotici nu putu decât să geamă. Harry încercă 
să pătrundă întunericul, mijind ochii. Sub cerul nesfârşit şi 
înstelat părea să se afle o căsuţă, la mică distanţă de ei, şi 
parcă şi nişte oameni, mişcându-se în faţa ei. 

— Dobby, aceea e Shell Cottage? şopti el, ţinând strâns 
cele două baghete cu care venise de la conacul 
Reacredință, pregătit de luptă, dacă avea să fie nevoie. Am 
ajuns unde trebuie? Dobby? 

Se uită în jur. Spiriduşul micuţ era la un metru şi ceva de 
el. 

— Dobby! 


Spiriduşul se clătină uşor; stelele i se reflectau în ochii 
mari şi sclipitori. El şi Harry se uitară amândoi la mânerul 
din argint al cuţitului înfipt în pieptul spiriduşului, care 
trăgea adânc aer în piept. 

— Dobby, nu! Ajutor! 

Harry zbieră spre căsuţă, spre oamenii care se mişcau 
acolo: 

— Ajutor! 

Nu ştia şi nu îi păsa dacă erau vrăjitori sau Încuiați, 
prieteni sau duşmani, singurul lucru care conta pentru el 
era că pe pieptul lui Dobby se întindea o pată întunecată. 
Spiriduşul îşi întinsese mâinile slabe spre Harry, 
implorându-l din priviri. 

Harry îl prinse şi îl aşeză pe o parte, în iarba rece. 

— Dobby, nu, nu muri, nu muri! 

Ochii spiriduşului se fixară asupra lui şi buzele îi tremurau 
puternic, din cauza efortului pe care îl făcu pentru a rosti 
cuvintele: 

— Harry... Potter... 

Apoi, spiriduşul se cutremură şi rămase complet nemişcat; 
ochii săi erau doar nişte sfere mari, sticloase, în care se 
reflectau stelele pe care nu le puteau vedea. 

Capitolul XXIV. 

Creatorul de baghete. 

Era ca şi când s-ar fi cufundat într-un vechi coşmar pentru 
o clipă, îngenunche din nou lângă trupul neînsufleţit al lui 
Dumbledore, la poalele celui mai înalt turn de la Hogwarts, 
dar de fapt privea un trupuşor ghemuit pe iarbă, străpuns 
de cuțitul din argint al lui Bellatrix. Glasul lui Harry încă 
mai spunea: „Dobby... Dobby...”, deşi ştia că spiriduşul 
plecase în locul de unde nu îl mai putea chema înapoi. 

După două-trei minute îşi dădu seama că ajunseseră totuşi 
unde trebuia, pentru că, în timp ce stătea în genunchi lângă 
spiriduş, Bill, Fleur, Dean şi Luna se strânseră în jurul lui. 

— Hermione? spuse el dintr-odată. Unde e? 

— Ron a dus-o înăuntru, spuse Bill. O să fie bine. 


Harry se uită din nou la Dobby. Întinse mâna şi smulse 
lama ascuţită din trupul spiriduşului, apoi îşi scoase jacheta 
şi o întinse ca pe o pătură peste Dobby. 

Marea se lovea de stânci undeva în apropiere. Harry o 
ascultă în timp ce ceilalţi vorbeau, discutând despre 
probleme care nu aveau cum să îl intereseze şi luând 
decizii. Dean îl duse pe Socotici în casă, căci goblinul era 
rănit. Fleur mergea repede cu ei, iar acum Bill sugera să-l 
îngroape pe spiriduş. Harry încuviinţă fără să îşi dea seama 
exact ce spunea. O făcu în timp ce ochii lui priveau încă în 
jos, la trupuşorul chircit, iar cicatricea îl ustura şi îl ardea în 
continuare. Într-un alt colţişor al minţii sale, uitându-se 
parcă prin capătul greşit al unui telescop lung, îl văzu pe 
Cap-de-Mort cum îi pedepsea pe cei pe care îi lăsaseră în 
urmă, la Conacul Reacredință. Era nespus de mânios, dar 
suferinţa lui Harry pentru moartea lui Dobby păru să-i 
diminueze furia. Era ca o furtună îndepărtată, care ajungea 
la Harry de dincolo de un ocean întins şi liniştit. 

— Vreau să o fac cum trebuie, fură primele cuvinte pe care 
Harry le spuse perfect conştient. Nu prin magie. Aveţi o 
sapă? 

La scurt timp după aceea, se apucă de lucru, singur, 
săpând mormântul în locul pe care i-l indicase Bill, în fundul 
grădinii, între tufişuri. Săpa oarecum în duşmănie, 
savurând munca manuală, preţuind faptul că nu avea nimic 
magic în ea, căci fiecare picătură de sudoare, fiecare băşică 
era într-un fel un dar pentru spiriduşul care le salvase 
vieţile. 

Cicatricea îl ardea, dar el controla durerea; o simţea şi 
totuşi era separat de ea. Învăţase în sfârşit să o 
stăpânească, învățase să îşi închidă mintea în calea lui Cap- 
de-Mort, exact ceea ce Dumbledore dorise să înveţe de la 
Plesneală. Aşa cum nu reuşise Cap-de-Mort să îl posede pe 
Harry cât timp Harry fusese măcinat de pierderea lui 
Sirius, la fel, gândurile sale nu puteau să îi pătrundă în 
minte acum, când îl jelea pe Dobby. Se părea că suferinţa îl 


ţinea la distanţă pe Cap-de-Mort... deşi Dumbledore ar fi 
spus că era vorba despre dragoste, bineînţeles... 

Harry săpa încontinuu, din ce în ce mai adânc, în pământul 
tare şi rece, transformând suferinţa în sudoare, negând 
durerea pe care o simţea în jurul cicatricei. În întuneric, 
acompaniat doar de zgomotul propriei sale răsuflări şi de 
valurile mării, îşi aminti ce se întâmplase în casa familiei 
Reacredință, îşi aminti ce auzise şi înţelegerea deveni tot 
mai deplină. 

Ritmul susţinut al braţelor se sincroniza cu gândurile. 
Talismane... Horcruxuri... Talismane... Horcruxuri... totuşi 
nu mai era stăpânit de dorinţa aceea stranie, obsesivă. 
Pierderea şi teama o stinseseră, se simţea de parcă ar fi fost 
trezit cu forţa din nou la realitate. 

Harry cobori din ce în ce mai adânc în mormânt, ştia unde 
fusese Cap-de-Mort în seara aceea, pe cine omorâse în cea 
mai de sus celulă din Nurmengard şi de ce. 

Se gândi la Şobo, care murise din cauza unui singur mic 
impuls inconştient de milă... Dumbledore o prevăzuse... 
oare ce altceva mai ştiuse? 

Harry pierduse noţiunea timpului. Tot ce ştia era că, atunci 
când Ron şi Dean i se alăturară, întunericul se mai risipise. 

— Cum se simte Hermione? 

— Mai bine, spuse Ron. Fleur are grijă de ea. 

Harry avea răspunsul pregătit pentru când aveau să îl 
întrebe de ce nu crease pur şi simplu un mormânt perfect 
cu bagheta, dar nu se văzu nevoit să recurgă la el. Aveau şi 
ei sape, aşa că săriră în groapa săpată până atunci şi 
lucrară în tăcere, împreună, până când adâncimea li se 
păru suficientă. 

Harry îl înfăşură pe spiriduş mai bine în jachetă. Ron se 
aşeză pe marginea gropii şi îşi dădu jos pantofii şi şosetele, 
pe care le puse în picioarele goale ale spiriduşului. Dean 
creă o căciulă din lână, pe care Harry o aşeză cu grijă pe 
capul micuţului, peste urechile ca de liliac. 

— Ar trebui să îi închidem ochii. 


Harry nu îi auzise pe ceilalţi când veniră prin întuneric. 
Bill purta o pelerină de drum, iar Fleur un şorţ mare şi alb. 
Harry recunoscu sticluţa care ieşea din buzunarul şorţului - 
era Plusschelet. Hermione era înfăşurată într-un capot 
împrumutat, palidă şi nesigură pe picioare, şi Ron puse o 
mână în jurul ei, în momentul în care ajunse lângă el. Luna, 
care era înfofolită în una dintre hainele lui Fleur, se lăsă pe 
vine şi atinse pe rând, cu delicateţe, pleoapele spiriduşului, 
închizându-le peste privirea sticloasă. 

— Gata, spuse ea cu blândeţe. Acum pare că doarme. 

Harry depuse spiriduşul în mormânt, îi aranjă membrele 
micuţe ca şi când s-ar fi odihnit, apoi ieşi din groapă şi se 
uită la trupuşor pentru ultima oară. Se chinui să nu se lase 
copleşit de emoție, în timp ce îşi aminti de înmormântarea 
lui Dumbledore şi de rândurile nenumărate de scaune aurii 
şi de ministrul Magiei, care stătuse în primul rând, de cum 
fuseseră recitate realizările lui Dumbledore şi de cât de 
demn era mormântul din marmură albă. Simţi că Dobby 
merita o înmormântare la fel de grandioasă şi, cu toate 
acestea spiriduşul se odihnea între tufişuri, într-o groapă 
săpată rudimentar! 

— Cred că ar trebui să spunem câteva cuvinte, interveni 
Luna. Încep eu, da? 

Toţi se uitară la ea, în timp ce Luna îi vorbi spiriduşului 
mort de pe fundul gropii. 

— Dobby, îţi mulţumesc din suflet că m-ai scăpat din 
pivniţa aceea. Este foarte nedrept că a trebuit să mori, 
pentru că ai fost foarte bun şi foarte curajos. Nu voi uita 
niciodată ce ai făcut pentru noi. Sper că eşti fericit. Luna se 
întoarse şi se uită la Ron, părând că aşteaptă ceva. Acesta 
îşi drese glasul şi spuse cu o voce groasă: 

— Da... mulţumim, Dobby. 

— Mulţumim, bolborosi Dean. 

— La revedere, Dobby, zise şi Harry. 

Nu putu să spună mai mult, dar Luna spusese totul, în 
locul lul. X Bill ridică bagheta şi grămada de pământ de 


lângă mormânt se ridică în aer şi căzu frumos peste groapă, 
formând o movilă micuță, roşiatică. 

— Vă supăraţi dacă mai rămân puţin aici? îi întrebă Harry 
pe ceilalţi. 

Bolborosiră cuvinte pe care nu le înţelese şi simţi bătăi 
delicate pe umăr, apoi toţi se îndreptară înapoi spre căsuţă, 
lăsându-l singur cu spiriduşul. Se uită în jur: erau mulţi 
bolovani albi, neteziţi de valurile mării, care delimitau 
straturile de flori. Luă una dintre cele mai mari pietre şi o 
aşeză ca pe o pernă peste locul unde se odihnea capul lui 
Dobby. Apoi băgă mâna în buzunar, căutând o baghetă. 

Acum avea două. Uitase, pierduse socoteala, în clipa aceea 
nu putea să-şi amintească ale cui erau. Parcă-i reveneau în 
memorie frânturi despre cum le smulsese din mâna cuiva. O 
alese pe cea mai scurtă dintre ele, pe care o simţea mai 
bine în mână, şi o îndreptă către piatră. 

Încet, ţinând cont de indicaţiile sale, pe suprafaţa pietrei 
apărură crestături adânci. Ştia că Hermione ar fi făcut-o 
mai rafinat şi probabil mai repede decât el, dar voia să 
marcheze el însuşi locul, la fel cum îşi dorise să sape 
mormântul. Când Harry se ridică, pe piatră scria: 

Aici se odihneşte Dobby, un spiriduş liber. 

Îşi privi creaţia timp de alte câteva secunde şi apoi se 
îndepărtă. Cicatricea îl ustura un pic şi mintea îi era plină 
de lucrurile la care se gândise atunci când săpase, plină de 
ideile care prinseseră viaţă în întuneric, idei fascinante şi în 
aceeaşi măsură îngrozitoare. 

Când intră în holul micuţ, toţi stăteau în sufragerie, atenţi 
la ce spunea Bill. Camera era colorată în nuanţe pale, 
frumuşică, iar în şemineu ardea un foc vesel din lemne 
plutitoare. Harry nu voia să împrăştie murdăria pe covor, 
aşa că rămase în prag, ascultând. 

— ... noroc că Ginny este în vacanţă. Dacă ar fi fost la 
Hogwarts, ar fi putut să o prindă înainte să fi ajuns noi la 
ea. Acum ştim că e şi ea în siguranţă. 

Se uită în jur şi îl văzu pe Harry stând în prag. 


— l-am scos pe toţi din Vizuină, explică Bill. l-am mutat la 
Muriel. Acum, că Devoratorii Morţii ştiu că Ron este cu tine, 
în mod sigur o să încerce să atace familia. Nu îţi cere scuze, 
adăugă el, rând văzu expresia de pe chipul lui Harry. A fost 
mereu doar o problemă de timp, tata o spune de luni 
întregi. Suntem cea mai cunoscută familie de Trădători de 
Sânge dintre toate. 

— Cum sunt protejaţi? întrebă Harry. 

— Prin Vraja Fidelius. Tata este Păstrătorul Secretului. L.- 
am aruncat şi asupra căsuţei; aici, eu sunt Păstrătorul 
Secretului. Niciunul dintre noi nu se poate duce la serviciu, 
dar asta chiar nu e ceva foarte important acum. Când se vor 
întrema Ollivander şi Socotici, îi vom duce şi pe ei la Muriel. 
Aici nu prea este spaţiu, dar la ea este berechet. Picioarele 
lui Socotici se vor vindeca, Fleur l-a tratat cu Plusschelet, 
probabil că i-am putea muta peste o oră. 

— Nu, spuse Harry şi Bill păru să tresară. Am nevoie ca 
amândoi să rămână aici. Trebuie să vorbesc cu ei. Este 
important. 

Simţi nota autoritară din propria voce, sentimentul că 
avea un crez, un ţel, care se întrupase în timp ce săpa 
mormântul lui Dobby. Toţi se uitau la el, derutaţi. 

— Mă duc să mă spă.l, îi spuse Harry lui Bill, privindu-şi 
mâinile încă murdare de pământ şi de sângele lui Dobby. 
Apoi o să trebuiască să vorbesc cu ei, cât mai repede. 

Se duse în bucătăria mică, la chiuveta de sub fereastra 
care dădea spre mare. Soarele răsărea la orizont, iar cerul 
era de un roz sidefiu, cu sclipiri aurii. În timp ce se spăla, îşi 
reluă firul gândurilor care îi trecuseră prin minte în grădina 
întunecată... 

Dobby nu avea să le poată spune niciodată cine îl trimisese 
în pivniţă, dar Harry ştia ce văzuse. Un ochi de un albastru 
aprins îl privise din fragmentul de oglindă şi primiseră 
ajutor. „Hogwarts va acorda întotdeauna ajutor celor care o 


LL 


cer. 


Harry se şterse pe mâini, indiferent la frumuseţea 
priveliştii de dincolo de fereastră şi la zumzetul vocilor din 
sufragerie. Aruncă o privire în depărtare, peste oceanul 
nemărginit, şi se simţi mai aproape de miezul lucrurilor, iar 
răsăritul acesta - mai apropiat de sufletul lui decât oricând 
până atunci. 

Încă îl mai ustura cicatricea şi ştia că şi Cap-de-Mort se 
apropia de miezul problemei. Harry înţelegea, şi totuşi nu 
înţelegea. Instinctul îi spunea una, iar mintea - alta. 
Dumbledore, cel din capul lui Harry, zâmbea, privindu-l 
peste vârfurile degetelor împreunate parcă în rugăciune. 

I-ai dat lui Ron Deluminatorul. L-ai înţeles... i-ai oferit o 
cale de a se întoarce... Şi l-ai înţeles şi pe Şobo... ai ştiut că 
undeva exista o fărâmă de regret... Şi dacă i-ai înţeles pe 
ei... despre mine ce ştiai, Dumbledore? Îmi este menit să 
ştiu, dar nu să caut? Ştiai cât de greu o să-mi fie aşa? De 
asta ai făcut totul atât de dificil? Ca să am timp să pun 
lucrurile cap la cap? 

Harry stătea nemişcat, cu privirea aţintită asupra locului 
unde marginea aurie strălucitoare a soarelui orbitor se 
ridica peste linia orizontului. Apoi îşi privi mâinile curate şi 
fu surprins pentru o clipă să vadă ştergarul pe care îl ţinea. 
Îl puse de-o parte şi se întoarse în hol; în vremea aceasta, 
cicatricea pulsa cu putere şi în minte îi apăru fulgerător 
silueta unei clădiri pe care o cunoştea foarte bine. 

Dură mai puţin decât reflecţia unei libelule care trece în 
zbor pe deasupra apei. 

Bill şi Fleur stăteau la capătul scărilor. 

— Trebuie să vorbesc cu Socotici şi Ollivander, spuse 
Harry. 

— Nu, se opuse Fleur. Trrrebuie să mai aştepţi, Arrry. 
Amândoi sunt rrrăniţi, obosiţi... 

— Îmi pare rău, spuse el fără patimă, dar nu pot aştepta. 

Trebuie să vorbesc cu ei acum. Între patru ochi şi pe rând. 
Este urgent. 


— Harry, ce naiba se întâmplă? întrebă Bill. Apari aici cu 
un spiriduş de casă mort şi un goblin aproape leşinat, 
Hermione pare să fi fost torturată şi Ron tocmai a refuzat să 
îmi vorbească... 

— Nu putem să-ţi spunem ce facem, spuse Harry pe un ton 
egal. Faci parte din Ordin, Bill, ştii că Dumbledore ne-a 
lăsat o misiune. Se presupune că nu trebuie să mai vorbim 
cu nimeni despre ea. 

Fleur scoase un ţâţâit agasat, dar Bill nu se uită la ea, se 
holba la Harry. Era greu să citească expresia de pe chipul 
plin de cicatrice. 

Până la urmă, Bill spuse: 

— Bine. Cu cine vrei să vorbeşti mai întâi? 

Harry ezită. Ştia ce depindea de această alegere. Timpul 
aproape se scursese, trebuia să decidă acum: Horcruxuri 
sau Talismane? 

— Cu Socotici, spuse Harry. O să vorbesc întâi cu Socotici. 

Inima îi bătea cu putere, de parcă ar fi alergat şi tocmai ar 
fi depăşit un obstacol uriaş. 

— Atunci, în sus pe scări, îi indică Bill şi se duse să-l 
conducă. Harry urcă două trepte înainte de a se opri şi dea 
se uita înapoi. 

— Am nevoie şi de voi doi! le strigă lui Ron şi Hermione, 
care stăteau în umbră, pe jumătate ascunşi, în pragul 
sufrageriei. 

Amândoi veniră la lumină, cu o expresie de uşurare pe 
chip. 

— Cum te simţi? o întrebă Harry pe Hermione. Ai fost 
extraordinară, ai reuşit să inventezi povestea aceea în timp 
ce erai torturată. 

Hermione surâse un pic, iar Ron o strânse cu o mână. 

— Acum ce facem, Harry? întrebă el. 

— O să vedeţi. Hai! 

Harry, Ron şi Hermione îl urmară pe Bill pe scara abruptă, 
până pe un hol mic, unde se aflau trei uşi. 


— Aici, spuse Bill, deschizând uşa de la camera sa şi a lui 
Fleur. 

Şi aceasta avea vedere spre mare, care acum era învăluită 
în lumina aurie a răsăritului. Harry se duse la fereastră, 
întoarse spatele priveliştii spectaculoase şi aşteptă, cu 
braţele încrucişate. Cicatricea îl ustura fără oprire. 
Hermione luă loc pe scaunul de lângă măsuţa de toaletă şi 
Ron se aşeză pe braţul acestuia. 

Bill apăru din nou, ducându-l pe goblinul micuţ în braţe, şi 
îl puse cu grijă pe pat. Socotici îi mulţumi cu un mormăit şi 
Bill plecă, închise uşa şi îi lăsă singuri. 

— Îmi pare rău că te-am pus să te dai jos din pat, spuse 
Harry. Cum îţi mai sunt picioarele? 

— Mă dor, răspunse goblinul. Dar se refac. 

Ţinea strâns în continuare sabia lui Cercetaş şi avea o 
expresie ciudată pe chip, agresivă şi intrigată în acelaşi 
timp. Harry observă pielea pământie a goblinului, degetele 
lungi şi subţiri şi ochii negri. Fleur îi dăduse jos pantofii, iar 
pe picioarele lungi i se vedea murdăria. Era mai mare decât 
un spiriduş de casă, dar nu cu mult. Capul bombat era mult 
mai masiv decât al unui om. 

— Probabil că nu îţi mai aminteşti... începu Harry. 

— ... că eu am fost goblinul care te-a condus la depozitul 
tău, prima dată când ai mers la Gringotts? spuse Socotici. 
Îmi amintesc, Harry Potter. Eşti celebru, chiar şi printre 
goblini. 

Harry şi goblinul se uitară unul la celălalt, măsurându-se. 
Pe Harry încă îl mai ustura cicatricea, aşa că voia să 
termine repede de vorbit cu Socotici şi, în acelaşi timp, se 
temea să nu facă o mişcare greşită. Cât încercă să decidă 
care era cea mai bună abordare pentru a-i spune ce voia de 
la el, goblinul rupse tăcerea. 

— Ai îngropat spiriduşul, spuse el cu un fel de ciudă. Te-am 
urmărit de la fereastra dormitorului alăturat. 

— Da, spuse Harry. 

Socotici îl privi cu coada ochilor oblici şi negri. 


— Eşti un vrăjitor ciudat, Harry Potter. 

— În ce sens? întrebă Harry, frecându-şi absent cicatricea. 

— Ai săpat mormântul. 

— Şi ce-i cu asta? 

Socotici nu răspunse. Harry avu senzaţia că era batjocorit 
pentru că se purtase ca un Încuiat, dar îi păsa prea puţin 
dacă Socotici era sau nu de acord cu modul în care îl 
înmormântase pe Dobby. Se pregăti de atac. 

— Socotici, trebuie să te rog... 

— Ai salvat şi un goblin. 

— Poftim? 

— M-ai adus aici. M-ai salvat. 

— Păi, să înţeleg că nu-ţi pare rău că am făcut-o, nu? spuse 
Harry, puţin nerăbdător. 

— Nu, Harry Potter, spuse Socotici şi îşi răsuci cu un deget 
barba neagră, firavă, de pe bărbie, dar eşti un vrăjitor cât 
se poate de straniu. 

— Da, încuviinţă Harry. Ei bine, am nevoie de ajutor, 
Socotici, şi tu eşti singurul care mă poate ajuta. 

Goblinul nu dădu nici un semn de încurajare. Se încruntă 
în continuare la Harry, de parcă nu ar mai fi văzut niciodată 
pe cineva ca el. 

— Trebuie să dau o spargere într-un depozit din Gringotts. 

Harry nu dorise să o spună atât de deschis; cuvintele îi 
scăpară în timp ce durerea îi săgeta cicatricea în formă de 
fulger şi văzu din nou silueta castelului Hogwarts. Îşi ferecă 
mintea. Trebuia să discute întâi cu Socotici. Ron şi 
Hermione se holbau la Harry de parcă ar fi fost nebun. 

— Harry, începu Hermione, dar Socotici o întrerupse. 

— Să dai spargere într-un depozit din Gringotts? repetă 
goblinul, strâmbându-se un pic, în timp ce îşi schimbă 
poziţia pe pat. Este imposibil. 

— Ba nu, îl contrazise Ron. S-a mai făcut. 

— Da, spuse Harry. Chiar în ziua în care te-am cunoscut, 
Socotici. De ziua mea, acum şapte ani. 


— Depozitul cu pricina era gol la vremea aceea! se răsti 
goblinul şi Harry înţelese că, deşi Socotici plecase de la 
Gringotts, încă îl deranja ideea ca cineva să treacă de 
măsurile sale de protecţie. 

— Ei bine, depozitul în care vrem să ajungem nu este gol şi 
bănuiesc că trebuie să fie protejat foarte bine, spuse Harry. 
Este al soţilor Lestrange. 

Îi văzu pe Hermione şi pe Ron uitându-se unul la altul, 
uimiţi, dar avea timp să le explice după ce i-ar fi dat Socotici 
un răspuns. 

— Nu aveţi nici o şansă, spuse Socotici pe un ton 
categoric. Absolut niciuna. „Cei ce iau fără trebuinţă...” 

— 4... vor plăti scump a lor nesăbuinţă” - da, ştiu, îmi 
amintesc, spuse Harry. Dar nu încerc să iau comori pentru 
mine, nu încerc să obţin nici un câştig personal. Poţi să mă 
crezi că aşa este? 

Goblinul se uită cu coada ochiului la Harry. Cicatricea în 
formă de fulger de pe frunte îl ustura, dar el o ignoră, 
refuzând să accepte durerea sau invitaţia pe care i-o făcea. 

— Dacă ar fi un vrăjitor pe care l-aş crede că nu caută 
câştiguri personale, spuse până la urmă Socotici, acela ai fi 
tu, Harry Potter. Goblinii şi spiriduşii nu sunt obişnuiţi să fie 
protejaţi şi respectaţi aşa cum ai făcut-o tu în această seară. 
Nu din partea purtătorilor de baghete. 

— Purtători de baghete, repetă Harry. 

Sintagma îi sună ciudat, cicatricea îl ustura cumplit, Cap- 
de-Mort îşi îndrepta gândurile spre nord şi Harry ardea de 
nerăbdare să îi pună întrebări lui Ollivander, care se afla în 
camera alăturată. 

— Dreptul de a purta baghetă, spuse goblinul încet, este 
un vechi subiect de dispută între vrăjitori şi goblini. 

— Păi, goblinii pot să facă vrăji fără baghete, spuse Ron. 

— Este irelevant! Vrăjitorii refuză să împărtăşească 
secretele ştiinţei baghetelor cu alte fiinţe magice, negându- 
ne posibilitatea de a ne spori puterile! 


— Păi, nici goblinii nu împărtăşesc cu nimeni magia lor, 
spuse Ron. Nu vreţi să ne spuneţi cum să facem săbii şi 
armuri aşa cum le faceţi voi. Goblinii ştiu să prelucreze 
metalul într-un mod pe care vrăjitorii nu... 

— Nu contează, zise Harry, observând că lui Socotici 
începuseră să i se rumenească obrajii. Nu este vorba 
despre o dispută între vrăjitori şi goblini sau orice alt fel de 
fiinţă magică... 

Socotici râse răutăcios. 

— Ba da, tocmai despre asta este vorba! În timp ce Lordul 
întunecat devine din ce în ce mai puternic, rasa voastră este 
plasată incontestabil deasupra rasei mele! Gringotts a ajuns 
sub stăpânirea vrăjitorilor, spiriduşii de casă sunt ucişi şi 
care dintre purtătorii de baghete se ridică împotriva 
acestor fapte? 

— Noi! spuse Hermione. 

Se îndreptă, iar ochii îi scăpărau. 

— Noi ne ridicăm împotriva lor! Sunt hăituită la fel ca 
orice goblin sau spiriduş, Socotici! Sunt un Sânge-Măl! 

— Nu spune că eşti un... bolborosi Ron. 

— De ce nu? se oţări Hermione. Sunt Sânge-Mâl şi sunt 
mândră de asta! În acest nou regim, nu am o poziţie 
superioară faţă de a ta, Socotici! Pe mine au alessămă 
tortureze la Conacul Reacredință! 

Şi în timp ce vorbea, îşi dădu la o parte gulerul capotului, 
dezvelind tăietura subţire pe care i-o crestase Bellatrix şi 
urma roşie rămasă pe gât. 

— Ştiai că Harry a fost cel care l-a eliberat pe Dobby? 
întrebă ea. Ştiai că vrem ca spiridugşii să fie liberi de ani de 
zile? (Ron se foi stingherit, pe braţul scaunului Hermionei.) 
Socotici, e imposibil să îţi doreşti să fie învins Ştim-Noi-Cine 
mai mult decât noi! 

Goblinul se uita fix la Hermione, cu aceeaşi curiozitate cu 
care îl privise mai înainte pe Harry. 

— Ce căutaţi în depozitul soţilor Lestrange? întrebă el 
dintr-odată. Sabia care se află acolo este o copie. Aceasta 


este cea adevărată. Se uită când la unul, când la altul. 

— Cred că o ştiţi deja. M-ai rugat să mint pentru voi în 
pivniţă. 

— Dar sabia falsă nu este singurul lucru din depozit, nu-i 
aşa? întrebă Harry. Ai văzut cumva şi alte lucruri acolo? 

Inima îi bătea mai tare ca niciodată. Se strădui şi mai mult 
să ignore durerea din jurul cicatricei. 

Goblinul îşi răsuci din nou barba în jurul degetului. 

— Este împotriva codului nostru să vorbim despre 
secretele de la Gringotts. Păzim nişte comori fabuloase. 
Avem o datorie faţă de obiectele care ne sunt lăsate în grijă, 
care au fost de cele mai multe ori făurite chiar de noi. 

Goblinul mângâie sabia şi, cu ochii săi negri, îi privi pe 
rând pe Harry, Hermione, Ron şi din nou pe Harry. 

— Sunteţi atât de tineri, spuse elpână la urmă, şi totuşi vă 
luptaţi cu atât de mulţi. 

— Ne ajuţi? îl rugă Harry. Nu avem nici o şansă să dăm 
spargerea fără ajutorul unui goblin. Tu eşti singura noastră 
speranţă. 

— O să... mă gândesc, spuse Socotici, înnebunindu-i şi mai 
tare. 

— Dar... începu Ron furios, însă Hermione îi dădu imediat 
un ghiont în coaste. 

— Mulţumim, spuse Harry. 

Goblinul înclină din capul mare şi bombat în mod 
aprobator, apoi îşi îndoi picioarele scurte. 

— Cred că Plusscheletul şi-a făcut efectul pe deplin, spuse 
el, instalându-se ostentativ în patul lui Bill şi Fleur. Voi 
putea în sfârşit să dorm. Vă rog să mă scuzațţi... 

— Da, sigur, spuse Harry, dar înainte să plece din cameră, 
se aplecă şi luă sabia lui Cercetaş de lângă spiriduş. 

Socotici nu protestă, dar Harry avu senzaţia că goblinul îl 
privi ranchiunos când închise uşa de la dormitor. 

— Pitic idiot ce e el, şopti Ron. Îi face plăcere să ne ţină în 
suspans. 


— Harry, vorbi Hermione, trăgându-i pe amândoi din faţa 
uşii spre centrul holului încă întunecat, chiar spui ce cred 
eu că spui? 

— Crezi că unul dintre Horcruxuri se află în depozitul 
soţilor Lestrange? 

— Da, spuse Harry. Bellatrix era îngrozită când credea că 
am fost acolo, îşi ieşise din minţi. De ce? Ce credea că am 
văzut, ce altceva credea că am fi putut lua? Era îngrozită de 
faptul că Ştim-Noi-Cine ar fi putut afla despre asta. 

— Dar nu căutam posibile locuri unde a fost Ştim-Noi-Cine, 
locuri unde a făcut ceva important? spuse Ron, un pic 
derutat. A fost vreodată în depozitul soţilor Lestrange? 

— Nu ştiu dacă a fost vreodată în Gringotts, spuse Harry. 
Nu a avut niciodată galbeni când era mai tânăr, pentru că 
nu i-a lăsat nimeni nimic. Însă trebuie să fi văzut banca din 
exterior, prima dată când s-a dus pe Aleea Diagon. 

Cicatricea lui Harry pulsa dureros, dar nu o băgă în 
seamă, voia ca Ron şi Hermione să înţeleagă planul cu 
Gringotts înainte de a vorbi cu Ollivander. 

— Cred că trebuie să fi invidiat pe oricine avea cheia unui 
depozit de la Gringotts. I se părea, probabil, un adevărat 
simbol al celor care aparţineau lumii vrăjitoreşti. Şi să nu 
uităm că avea încredere în Bellatrix şi în soţul ei. Erau 
servitorii lui cei mai devotați înainte de declinul său şi chiar 
s-au dus să-l caute după ce a dispărut. A spus-o în noaptea 
când s-a întors, l-am auzit cu urechile mele. 

Harry îşi frecă cicatricea. 

— Însă nu cred că i-a spus lui Bellatrix că era un Horcrux. 
Lui Lucius Reacredință nu i-a spus niciodată adevărul 
despre jurnal. Probabil că i-a spus că era un obiect foarte 
important pentru el şi i-a cerut să îl pună în depozitul lor. 
Locul cel mai sigur din lume pentru orice ar vrea cineva să 
ascundă, aşa mi-a spus Hagrid... cel mai sigur în afară de 
Hogwarts. 

Când Harry termină de vorbit, Ron clătină din cap. 

— Tu chiar îl înţelegi. 


— Părţi din el, da, spuse Harry. Părţi... Îmi doresc să îl fi 
înţeles la fel de bine şi pe Dumbledore. Dar vom vedea. 
Haideţi, e rândul lui Ollivander. 

Ron şi Hermione părură uluiţi, dar impresionați, şi îl 
urmară spre partea cealaltă a holului mic, unde bătură la 
uşa de vizavi de dormitorul lui Bill şi Fleur. Le răspunse 
cineva cu „Intră!”, iar vocea suna foarte stinsă. 

Dintre cele două paturi din cameră, creatorul de baghete 
stătea întins pe cel mai îndepărtat de fereastră. Fusese 
ţinut în pivniţă timp de mai mult de un an şi Harry ştia că 
fusese torturat cel puţin o dată. 

Era extrem de slăbit, oasele craniului îi ieşeau îngrozitor 
în afară şi avea pielea gălbuie. Ochii lui mari şi argintii 
păreau imenşi, adânciţi în orbite. Mâinile care se odihneau 
pe pătură puteau fi foarte bine confundate cu cele ale unui 
schelet. Harry se aşeză pe patul liber, lângă Ron şi 
Hermione. De acolo nu se vedea răsăritul. 

Camera dădea spre grădina din vârful stâncii şi spre 
mormântul săpat de curând. 

— Domnule Ollivander, îmi pare rău că vă deranjez, spuse 
Harry. 

— Dragul meu băiat... 

Ollivander avea o voce plăpândă. 

— Ne-ai salvat. Credeam că o să murim acolo. Nu ştiu cum 
să îţi mulţumesc... cum să îţi mulţumesc... pentru ce ai 
făcut. 

— Ne bucurăm că am putut să vă salvăm. 

Cicatricea lui Harry pulsa. Ştia, era sigur, că aproape nu 
mai avea când să ajungă înaintea lui Cap-de-Mort şi nici 
când să încerce să îl împiedice. Pentru o clipă, se panică... 
totuşi, aceasta fusese opţiunea pe care o făcuse când 
alesese să discute mai întâi cu Socotici. Se prefăcu a fi calm, 
deşi nu era. Scotoci în punguţa de la gât şi scoase cele două 
fragmente ale baghetei rupte pe jumătate. 


— Domnule Ollivander, am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Orice. Orice, spuse creatorul de baghete abia auzit. 

— Puteţi să o reparaţii? E posibil? 

Ollivander întinse o mână tremurândă şi Harry îi puse în 
palmă cele două bucăţi abia legate una de alta. 

— Din lemn de tisă şi pană de phoenix, spuse Ollivander cu 
o voce slabă. Douăzeci şi opt de centimetri lungime. Plăcută 
şi mlădioasă. 

— Da, spuse Harry. Puteţi? 

— Nu, şopti Ollivander. Îi pare rău, îi pare foarte rău, dar, 
din câte ştiu eu, o baghetă distrusă într-un asemenea grad 
nu mai poate fi reparată prin nici o metodă. 

Harry fusese pregătit să audă asta, dar era o lovitură 
pentru el. Luă înapoi bucăţile de baghetă şi le puse în 
punguţa de la gât. Ollivander se uită fix spre locul unde 
dispăruse bagheta ruptă şi nu îşi desprinse privirea de pe 
punguţă decât atunci când Harry scoase din buzunar cele 
două baghete pe care le adusese de la conacul Reacredință. 

— Credeţi că le puteţi identifica? întrebă Harry. 

Creatorul de baghete o luă pe prima dintre ele şi o apropie 
de ochii săi slăbiţi, o răsuci cu degetele sale noduroase şi o 
îndoi uşor. 

— Din lemn de alun şi fragment de inimă de dragon, spuse 
el. Treizeci de centimetri lungime. Rigidă. Bagheta aceasta 
i-a aparţinut lui Bellatrix Lestrange. 

— Dar aceasta? 

Ollivander o examină şi pe ea. 

— Din lemn de păducel şi fir de păr de unicorn. Douăzeci 
de centimetri în cap. Destul de elastică. Aceasta a fost 
bagheta lui Draco Reacredință. 

— A fost? repetă Harry. Acum nu mai este? 

— Poate că nu. Dacă ai luat-o tu... 

— Da, am luat-o. 

— ... atunci s-ar putea să fie a ta. Desigur, contează modul 
în care este luată. Depinde foarte mult şi de baghetă în 


sine. Dar, în general, bagheta îşi schimbă stăpânul când 
este câştigată. 

Se lăsă tăcerea, nu se mai auzea decât clipocitul 
îndepărtat al valurilor. 

— Vorbiţi de baghete de parcă ar avea sentimente, spuse 
Harry, de parcă ar putea gândi singure. 

— Bagheta alege vrăjitorul, zise Ollivander. Aceasta a fost 
mereu o certitudine pentru aceia dintre noi care au studiat 
ştiinţa baghetelor. 

— Este posibil ca cineva să folosească o baghetă chiar 
dacă nu l-a ales aceasta? întrebă Harry. 

— O, da, dacă eşti un vrăjitor cât de cât priceput, trebuie 
să îţi poţi canaliza magia prin orice fel de instrument. Însă 
cele mai bune rezultate apar întotdeauna atunci când există 
o afinitate maximă între vrăjitor şi baghetă. Legăturile 
acestea sunt foarte complexe. Are loc o atracţie iniţială şi 
apoi o căutare comună a experienţei; bagheta învaţă de la 
vrăjitor şi vrăjitorul de la baghetă. 

Marea înainta şi se retrăgea învolburată, ca un strigăt de 
jale. 

— Am luat cu forţa bagheta aceasta de la Draco 
Reacredință, spuse Harry. Pot să o folosesc fără nici un risc? 

— Cred că da. Drepturile de proprietate asupra 
baghetelor sunt guvernate de nişte legi delicate, dar, de 
obicei, bagheta cucerită se pliază după noul stăpân. 

— Deci eu ar trebui să o folosesc pe aceasta? întrebă Ron, 
scoțând din buzunar bagheta lui Şobo şi dându-i-o lui 
Ollivander. 

— Din lemn de castan şi fragment de inimă de dragon. 
Douăzeci şi trei de centimetri lungime. Fragilă. Am fost 
obligat să o creez pentru Peter Pettigrew, la scurt timp 
după ce am fost răpit. Da, dacă ai câştigat-o, probabil că te 
va asculta cu rezultate foarte bune, mai bine decât o altă 
baghetă. 

— Este valabil pentru toate baghetele? întrebă Harry. 


— Aşa cred, răspunse Ollivander, cu ochii bulbucaţi fixaţi 
asupra chipului lui Potter. Pui întrebări profunde, domnule 
Potter. Ştiinţa baghetelor este o ramură complexă şi 
misterioasă a magiei. 

— Deci nu este nevoie să omori primul proprietar pentru a 
avea control complet asupra unei baghete? întrebă Harry. 

Ollivander înghiţi în sec. 

— Nevoie? Nu, nu cred că este nevoie să omori. 

— Dar există anumite legende, spuse Harry şi, în clipa 
aceea pulsul i se acceleră, cicatricea îl duru şi mai tare, era 
sigur că Lordul Cap-de-Mort decisese să îşi pună planul în 
aplicare. Legende despre o baghetă - sau mai multe 
baghete - care a fost transmisă din mână în mână prin 
omor. 

Ollivander păli. Căpătă o culoare cenuşie deschisă, în 
contrast cu perna albă, ochii îi erau enormi, injectaţi şi 
măriţi parcă de spaimă. 

— Cred că este vorba de o singură baghetă, şopti el. 

— Şi Ştim-Noi-Cine este interesat de ea, nu-i aşa? întrebă 
Harry. 

— Eu... de unde? zise Ollivander răguşit şi se uită imediat 
la Ron şi Hermione, cerându-le ajutorul. De unde ştii că este 
aşa? 

— A vrut să-i spuneţi cum să anuleze legătura dintre 
baghetele noastre, spuse Harry. 

Ollivander părea îngrozit. 

— M-a torturat, trebuie să înţelegi! Blestemul Cruciatus, 
n-am... n-am avut de ales şi a trebuit să îi spun ce ştiam, ce 
bănuiam! 

— Înţeleg, spuse Harry. l-aţi spus despre miezurile 
gemene? l-aţi spus că nu trebuia decât să împrumute 
bagheta unui alt vrăjitor? 

Ollivander era înfricoşat, încremenit de cât de multe ştia 
Harry. Încuviinţă încet din cap. 

— Dar nu a funcţionat, continuă Harry. A mea tot a biruit-o 
pe cea împrumutată. Ştiţi de ce s-a întâmplat aşa? 


Ollivander clătină din cap la fel de încet cum încuviinţase, 
cu câteva clipe în urmă. 

— Nu am... mai auzit niciodată de un caz asemănător. 
Bagheta ta a făcut ceva unic în noaptea aceea. Legătura 
dintre miezurile gemene este incredibil de rară, dar nu ştiu 
de ce bagheta ta a rupt-o în două pe cea împrumutată. 

— Vorbeam despre cealaltă baghetă, despre cea care este 
transmisă prin ucidere. Când Ştim-Noi-Cine a realizat că 
bagheta mea a făcut ceva ciudat, s-a întors şi v-a întrebat 
de bagheta aceea, nu-i aşa? 

— De unde ştii? 

Harry tăcu. 

— Da, a întrebat, şopti Ollivander. A vrut să afle tot ce 
ştiam despre bagheta cunoscută sub diverse nume, cum ar 
fi Vergeaua Morţii, Bagheta Destinului sau Bagheta din Soc. 

Harry se uită cu coada ochiului la Hermione, care 
rămăsese tablou. 

— Lordul întunecat, spuse Ollivander, pe un ton jos şi 
speriat, a fost mereu mulţumit de bagheta pe care i-am 
creat-o din lemn de tisă şi pană de phoenix, de treizeci şi 
cinci de centimetri, până când a descoperit legătura dintre 
miezurile gemene. Acum caută o altă baghetă mai 
puternică, ca singurul mod de ao biruipe ata. 

— Dar va şti cât de curând, dacă nu ştie deja, că a mea 
este ruptă şi nu mai poate fi reparată, spuse Harry încet. 

— Nu! spuse Hermione înspăimântată. Nu are cum să ştie 
asta, Harry, cum ar putea să... 

— Folosind Priori Incantatem, spuse Harry. Bagheta ta şi 
bagheta din lemn de porumbar au rămas la conac, 
Hermione. Dacă le vor examina cum trebuie, dacă le vor 
face să recreeze vrăjile pe care le-au aruncat în ultima 
vreme, vor vedea că a ta a distrus-o pe a mea, vor vedea că 
ai încercat să o repari şi nu ai reuşit şi îşi vor da seama că 
de atunci am folosit-o pe cea din porumbar. 

Picul de culoare care revenise în obrajii Hermionei de 
când se întorseseră pieri. Ron îi aruncă lui Harry o privire 


plină de reproş şi spuse: 

— Hai să nu ne facem griji pentru asta acum. 

Dar domnul Ollivander îl întrerupse. 

— Lordul întunecat nu mai caută Bagheta din Soc doar 
pentru a te distruge pe tine, domnule Potter. Vrea să o aibă 
cu orice preţ, crezând că aşa va deveni cu adevărat 
invulnerabil. 

— Şi aşa va fi? 

— Proprietarul Baghetei din Soc trebuie să se pregătească 
să fie atacat în orice clipă, spuse Ollivander, dar trebuie să 
recunosc că ideea ca Vergeaua Morţii să îi aparţină 
Lordului întunecat este... formidabilă. 

Harry îşi aminti brusc de cum nu fusese sigur că îi plăcea 
de Ollivander când îl întâlnise pentru prima dată. Chiar şi 
acum, după ce Cap-de-Mort îl torturase şi îl ţinuse 
prizonier, ideea ca un vrăjitor întunecat să aibă bagheta 
aceea părea să îl fascineze la fel de mult pe cât îl dezgusta. 

— D-deci dumneavoastră chiar credeţi că există bagheta 
aceasta, domnule Ollivander? întrebă Hermione. 

— Desigur, spuse Ollivander. Da, este perfect posibil ca 
traseul baghetei să fie urmărit în decursul istoriei. 
Bineînţeles, există şi lacune, şi încă unele mari, când 
dispare, fiind pierdută sau ţinută ascunsă pentru o vreme, 
dar reapare de fiecare dată. Are anumite caracteristici 
unice, care pot fi recunoscute de cei cărora le este familiară 
ştiinţa baghetelor. Există descrieri rămase, unele dintre ele 
aparţinând unor surse necunoscute, iar eu şi alţi creatori de 
baghete ne-am ocupat cu studiul lor. Par cât se poate de 
autentice. 

— Deci dumneavoastră nu... nu credeţi că ar putea fi un 
basm sau un mit? întrebă Hermione plină de speranţă. 

— Nu, spuse Ollivander. Nu ştiu dacă este necesar să fie 
transmisă prin ucidere. Are o istorie sângeroasă, dar s-ar 
putea ca aceasta şi fie doar din cauza faptului că este un 
obiect atât de dorit şi trezeşte astfel de pasiuni mistuitoare 
în sufletele vrăjitorilor. Este nespus de puternică, foarte 


periculoasă, dacă ajunge la cine nu trebuie, şi este un 
obiect care exercită o fascinaţie deplină asupra noastră, a 
tuturor celor care studiază puterea baghetelor. 

— Domnule Ollivander, vorbi Harry, i-aţi spus Ştim-Noi-Cui 
că Bagheta din Soc era la Gregorovitch, nu-i aşa? 

Ollivander se făcu încă şi mai palid decât până atunci. 
Arăta ca o stafie şi încercă să bâiguie ceva: 

— Dar cum... de unde... 

— Nu contează de unde ştiu, răspunse Harry, închizând 
ochii pentru o clipă, din cauză că cicatricea îl arse, şi văzu, 
ca într-un film, imaginea unui om pe strada principală din 
Hogsmeade; acolo era încă întuneric, fiindcă era mult mai 
în nord. I-aţi spus Ştim-Noi-Cui că Gregorovitch avea 
bagheta? 

— Era un zvon, şopti Ollivander. Un zvon din urmă cu ani 
şi ani, cu mult timp înainte să te naşti tu! Cred că însuşi 
Gregorovitch a fost cel care l-a răspândit. Îţi dai seama cât 
de benefic ar fi fost pentru afacerea sa: faptul că studia şi 
copia calităţile Baghetei din Soc! 

— Da, îmi dau seama, spuse Harry şi se ridică. Domnule 
Ollivander, vă mai întreb un singur lucru şi după aceea vă 
lăsăm să vă odihniţi. Ce ştiţi despre Talismanele Morţii? 

— Despre ce anume? întrebă creatorul de baghete, 
complet derutat. 

— Despre Talismanele Morţii. 

— Mă tem că nu am idee despre ce vorbeşti. Este tot ceva 
în legătură cu baghetele? 

Harry privi chipul supt al lui Ollivander şi îl crezu că nu se 
prefăcea. Nu ştia de Talismane. 

— Vă mulţumim, spuse Harry. Vă mulţumesc foarte mult. 
Acum vă lăsăm să vă odihniţi. 

Ollivander păru jignit. 

— M-a torturat! zise el cu respiraţia tăiată. Blestemul 
Cruciatus... nici nu ştii... 

— Ba da, spuse Harry. Chiar ştiu. Vă rog să vă odihniţi. Vă 
mulţumesc pentru tot ce mi-aţi spus. 


Îi conduse pe Ron şi pe Hermione în jos, pe scări. Harry îi 
zări pe Bill, Fleur, Luna şi Dean stând la masa din bucătărie, 
având ceşti cu ceai în faţa lor. Ridicară cu toţii privirea spre 
Harry, când apăru în prag, dar îi salută doar cu o mişcare a 
capului şi merse mai departe, în grădină, cu Ron şi 
Hermione după el. Movila roşiatică de pământ sub care se 
odihnea Dobby era drept în faţă şi Harry se duse din nou 
lângă ea, în timp ce cicatricea îl durea din ce în ce mai tare, 
cu fiecare clipă care trecea. Acum făcea un efort imens să 
blocheze viziunile care se năpusteau asupra lui, dar ştia că 
nu mai trebuia să reziste decât puţin timp. Avea să cedeze 
cât de curând, pentru că trebuia să ştie dacă teoria sa era 
corectă. Nu mai trebuia să facă decât un ultim mic efort, 
pentru a le putea explica lui Ron şi Hermionei. 

— Gregorovitch a avut Bagheta din Soc, cu mult timp în 
urmă, spuse el. L-am văzut pe Ştim-Noi-Cine încercând să îl 
găsească. Când a dat de urma lui, a descoperit că nu mai 
era la Gregorovitch: i-o furase Grindelwald. Nu ştiu cum a 
aflat Grindelwald că era la Gregorovitch - dar dacă 
Gregorovitch a fost atât de nesăbuit, încât să lanseze 
zvonul, nu putea să fie prea greu. 

Cap-de-Mort era la poarta Şcolii Hogwarts; Harry îl văzu 
stând acolo şi văzu şi felinarul apropiindu-se din ce în ce 
mai tare în lumina dinainte de răsărit. 

— Şi Grindelwald a folosit Bagheta din Soc pentru a 
deveni puternic. La apogeul puterii sale, când Dumbledore 
a ştiut că era singurul care îl putea opri, s-a duelat cu 
Grindelwald şi l-a învins, luând Bagheta din Soc. 

— Dumbledore a avut Bagheta din Soc? făcu Ron uluit. 
Dar atunci... unde este acum? 

— La Hogwarts, spuse Harry, străduindu-se să rămână 
alături de ei, în grădina de pe stâncă. 

— Atunci, hai să mergem! spuse Ron cu patimă. Harry, hai 
să mergem să o luăm, înainte să oia el! 

— Este prea târziu pentru asta, zise Harry. 


Nu se putu abţine; se apucă de cap, din dorinţa de a mai 
rezista un pic presiunii. 

— Ştie unde este. În clipa asta este acolo. 

— Harry! spuse Ron mânios. De cât timp ştii asta? De ce ai 
pierdut timpul? De ce ai vorbit mai întâi cu Socotici? Am fi 
putut să... am mai putea încă să... 

— Nu, spuse Harry, lăsându-se în genunchi pe iarbă. 
Hermione are dreptate. Dumbledore nu a vrut să oameu. 
Nu a vrut să o iau. A vrut să găsesc Horcruxurile. 

— Este bagheta imbatabilă, Harry! gemu Ron. 

— Nu trebuie să... Trebuie să găsesc Horcruxurile. 

Şi acum, totul deveni rece şi întunecat. Soarele abia dacă 
se vedea dincolo de linia orizontului, în timp ce el mergea 
parcă plutind alături de Plesneală, înaintând pe domeniu, 
îndreptându-se spre lac. 

— Voi veni şi eu la castel, cât de curând, spuse el cu vocea 
sa stridentă şi glacială. Acum, pleacă. 

Plesneală făcu o plecăciune şi porni înapoi de-a lungul 
potecii, cu pelerina fluturând în urma sa. Harry merse 
încet, aşteptând până ce dispăru silueta lui Plesneală. Nu 
era indicat ca Plesneală sau oricine altcineva să vadă unde 
mergea. Dar toate ferestrele castelului erau întunecate şi 
putea să se strecoare neobservat. Într-o fracțiune de 
secundă aruncă asupra lui însuşi o Vrajă de Deziluzionare 
care îl făcu invizibil, astfel încât nici măcar el singur nu se 
mai zărea. 

Merse mai departe, în jurul lacului, privind silueta 
castelului mult iubit, primul său regat, dreptul său din 
naştere... 

Era acolo, lângă lac, se oglindea în apa întunecată. 
Mormântul din marmură albă, o pată fără sens în peisajul 
familiar. Simţi din nou valul acela de euforie controlată, 
sentimentul năvalnic că este îndreptăţit să distrugă. Ridică 
vechea baghetă din lemn de tisă: ce bine s-ar fi potrivit că 
aceasta să fie ultima sa faptă măreaţa. 


Mormântul se despică pe jumătate, pe toată lungimea sa. 
Silueta acoperită cu giulgiul era subţire şi prelungă, aşa 
cum fusese şi în timpul vieţii. Ridică din nou bagheta. 

Giulgiul se dădu în lături. Avea chipul translucid, palid, 
supt, dar conservat aproape perfect. Îi fuseseră lăsaţi 
ochelarii pe nasul strâmb; îi veni să râdă batjocoritor. 
Dumbledore avea mâinile împreunate pe piept şi ea era 
acolo, prinsă dedesubt, îngropată împreună cu el. 

Oare bătrânul nesăbuit chiar îşi imaginase că un mormânt 
din marmură sau moartea aveau să apere bagheta? 
Crezuse oare că Lordului întunecat îi va fi frică să îi 
jefuiască mormântul? Mâna care semăna cu un păianjen se 
năpusti şi smulse bagheta din mâinile lui Dumbledore. Când 
o luă, din vârf ţâşni o ploaie de scântei, scăpărând deasupra 
corpului neînsufleţit al fostului proprietar, pregătită, în 
sfârşit, să servească unui nou stăpân. 

Capitolul XXV. 

Shell Cottage. 

Căsuţa lui Bill şi Fleur era izolată pe o stâncă semeaţă de 
deasupra mării, iar zidurile ei erau din var stins şi acoperite 
cu scoici. Era un loc solitar şi frumos. Oriunde s-ar fi dus, în 
căsuţă sau în grădină, Harry auzea valurile neobosite ale 
mării, semănând cu răsuflarea unei creaturi uriaşe, 
adormite. Îşi petrecu cea mai mare parte a zilelor care 
urmară inventând scuze pentru a ieşi din căsuţa 
aglomerată, mânat de dorinţa arzătoare, de a revedea 
priveliştea din vârful stâncii, cerul nesfârşit, şi marea 
imensă şi pustie, de a simţii vântul rece şi sărat bătându-i în 
faţă. 

Pe Harry încă îl mai speria cât de importantă fusese 
decizia de a nu încerca să ajungă la baghetă înaintea lui 
Cap-de-Mort. Nu îşi amintea să mai fi ales până atunci să nu 
acţioneze. Era măcinat de îndoieli, îndoieli cărora Ron nu se 
putea abţine să nu le dea glas de fiecare dată când erau 
împreună. 


— Dar dacă Dumbledore a vrut să desluşim simbolul în 
timp util pentru a lua bagheta? Dacă desluşirea simbolului 
te făcea demn de a avea Talismanele? Dacă, este chiar 
Bagheta de Soc, cum naiba se presupune că-l vei învinge pe 
Ştim-noi-Cine? 

Harry nu avea răspunsuri. Câteodată, se întreba dacă nu 
fusese nebunie curată că nu încercase să îl împiedice pe 
Cap-de-Mort să jefuiască mormântul. Nici măcar nu putea 
să explice cum trebuie de ce hotărâse să facă aşa; de 
fiecare dată când încerca să reconstituiască argumentele 
interioare care îl conduseră spre această decizie i se 
păreau din ce în ce mai puţin solide. 

Ciudat era faptul că, sprijinul Hermionei îl deruta la fel de 
mult pe cât îl derutau îndoielile lui Ron. Acum că, fusese 
obligată să accepte că, Bagheta de Soc exista cu adevărat, 
susţinea în continuare că, era un obiect malefic şi că, Lordul 
Cap-de-Mort o obținuse într-un mod dezgustător, care nu 
trebuia luat în considerare. 

— Harry, tu nu ai fi putut să faci asta niciodată, zicea ea iar 
şi iar. Nu ai fi putut să jefuieşti mormântul lui Dumbledore. 

Dar gândul la trupul neînsufleţit a lui Dumbledore îl 
înspăimânta pe Harry mult mai puţin decât posibilitatea de 
a fi înţeles greşit intenţiile acestuia, cât fusese în viaţă. Avea 
senzaţia că, încă bâjbâia pe întuneric, îşi alese calea, dar se 
tot uita peste umăr, întrebându-se dacă nu cumva 
interpretase greşit semnele, dacă nu ar fi trebuit să urmeze 
celălalt drum. Din când în când, îl copleşea din nou furia pe 
care o simţea faţă de Dumbledore, căci era la fel de 
puternică precum valurile care se izbeau în peretele de 
stâncă de sub căsuţă. Era furios pentru că Dumbledore nu îi 
explicase înainte să moară. 

— Dar, oare chiar a murit? spuse Ron, la trei zile după ce 
ajunseră la căsuţă. 

Ron şi Hermione îl găsiseră pe Harry uitându-se în gol 
peste zidul care despărţea grădina căsuţei de terenul 


stâncos, Harry îşi dorea să nu-l fi găsit, nu avea nici cea mai 
mică intenţie de a lua parte la discuţia lor. 

— Da, Ron, chiar a murit, nu începe iar, te rog! 

— Analizează faptele, Hermione, zise Ron, vorbind peste 
Harry, care privea fix, în continuare, la linia orizontului. 
Căprioara argintie. Sabia. Ochiul pe care l-a văzut Harry în 
oglindă... 

— Harry a recunoscut că, ochiul s-ar putea să fi fost simplă 
imaginaţie! Nu-i aşa, Harry! 

— E posibil, răspunse Harry, fără să se uite la ea. 

— Dar nu crezi cu adevărat că, ţi l-ai imaginat, nu? întrebă 
Ron. 

— Nu, nu cred, spuse Harry. 

— Poftim! zise Ron repede, înainte ca, Hermione să poată 
continua. Hermione, dacă nu a fost Dumbledore, explică-mi 
de unde a ştiut Dobby că eram în pivniţă? 

— Nu pot - dar tu poţi să explici cum ni l-a trimis 
Dumbledore, dacă se află într-adevăr într-un mormânt la 
Hogwarts. 

— Nu ştiu, poate o fi fost stafia lui. 

— Dumbledore nu s-ar fi întors ca stafie, zise Harry. 

Acum erau puţine lucruri de care era sigur în legătură cu 
Dumbledore, dar măcar de aceasta era convins. 

— Dumbledore ar fi mers mai departe, continuă el. 

— Cum adică „ar fi mers mai departe”? întrebă Ron, dar, 
înainte ca Harry să mai poată adăuga ceva, din spatele lor 
se auzi o voce: 

— ATTTy? 

Fleur venise din căsuţă. Părul lung şi argintiu îi flutura, 
bătut de briză. 

— Arrry, Socotici vrrrea să vorbească ceva cu tine. Este în 
dorrrmitorrrul mic, spune că nu vrrrea să mai audă nimeni 
altcineva ce o să discutaţi. 

Era evident că Fleur îi purta pică goblinului pentru că o 
pusese să trimită mesaje pentru el, aşa că se întoarse spre 
casă cu un aer arţăgos. 


Socotici îi aştepta, aşa cum spusese Fleur, în cel mai mic 
dintre cele trei dormitoare ale căsuţei, unde dormeau 
Hermione şi Luna. Trăsese draperiile roşii din bumbac, 
nemailăsând să se vadă cerul senin, şi acum încăperea era 
cufundată într-o strălucire înflăcărată, care contrasta cu 
celelalte părţi aerisite şi luminoase ale căsuţei. 

— Am ajuns la o hotărâre, Harry Potter, spuse goblinul, 
care stătea picior peste picior pe un scaun jos, bătând 
darabana pe braţele acestuia, cu degetele lui lungi. Cu 
toate că goblinii de la Gringotits vor considera că este un act 
josnic de trădare, am hotărât să te ajut. 

— Grozav! spuse Harry, cuprins de un sentiment de 
uşurare. Socotici, mulţumim, îţi suntem foarte... 

— În schimbul unei plăţi, spuse goblinul cu fermitate. 

Uşor luat prin surprindere, Harry ezită. 

— Cât vrei? Am bani. 

— Nu vreau bani, spuse Socotici. Am bani. 

Ochii lui negri scânteiară. Goblinul nu avea deloc albul 
ochiului. 

— Vreau sabia. Sabia lui Godric Cercetaş. 

Lui Harry îi pieri orice urmă de entuziasm. 

— Nu o poţi avea, răspunse el. Îmi pare rău. 

— Atunci, avem o problemă, spuse goblinul încet. 

— Îţi putem da altceva, propuse Ron nerăbdător. Pun 
pariu că soţii Lestrange au o grămadă de lucruri, poţi să-ţi 
alegi ce vrei când ajungem în depozit. 

Spusese ce nu trebuia. Socotici se îmbujoră, cuprins de 
mânie. 

— Nu sunt un hoţ, băiete! Nu încerc să obţin comori care 
nu îmi sunt de trebuinţă! 

— Sabia este a noastră. 

— Ba nu, spuse goblinul. 

— Suntem Cercetaşi şi i-a aparţinut lui Godric Cercetaş. 

— Şi a cui a fost înainte să-i aparţină lui Cercetaş? întrebă 
goblinul, îndreptându-se de spate. 

— A nimănui, spuse Ron. A fost făcută pentru el, nu-i aşa? 


— Nu! strigă goblinul, zbârlindu-se de supărare şi 
îndreptând un deget lung spre Ron. Din nou, aroganţa tipic 
vrăjitorească! Sabia a fost a lui Ragnuk I şi i-a fost luată de 
Godric Cercetaş! Este o comoară pierdută, o capodoperă ce 
demonstrează priceperea goblinilor! Le aparţine goblinilor! 
Sabia este preţul angajării mele, acceptaţi sau renunţaţi! 

Socotici le aruncă o uitătură urâtă. Harry se uită la ceilalţi 
doi, apoi zise: 

— Socotici, dacă nu ai nimic împotrivă, trebuie să ne 
consultăm între noi câteva minute... 

Goblinul încuviinţă din cap, cu o expresie acră. La parter, 
în sufrageria goală, Harry se duse la şemineu, încruntat, 
încercând să ia o decizie corectă. Din spatele lui, Ron spuse: 

— Glumeşte. Nu putem să-i dăm sabia. 

— Dar dacă este adevărat? o întrebă Harry pe Hermione. 
Cercetaş chiar a furat sabia? 

— Nu ştiu, zise ea deznădăjduită. Deseori, istoria 
vrăjitorească evită să menţioneze ce le-au făcut vrăjitorii 
altor rase magice, dar, din câte ştiu eu, nu scrie nicăieri că 
Cercetaş ar fi furat sabia aceea. 

— Trebuie să fie una dintre poveştile acelea ale goblinilor, 
spuse Ron, despre cum încearcă vrăjitorii mereu să-i 
nedreptăţească. Bănuiesc că ar trebui să ne considerăm 
norocoşi că nu ne-a cerut una dintre baghetele noastre. 

— Goblinii au motive întemeiate pentru a-i antipatiza pe 
vrăjitori, Ron, spuse Hermione. Au fost trataţi cu cruzime în 
trecut. 

— Dar goblinii nu sunt nici ei nişte iepuraşi nevinovaţi, nu-i 
aşa? spuse Ron. Au ucis o mulţime de vrăjitori. Au şi jucat 
murdar. 

— Dar, dacă ne certăm cu Socotici în legătură cu care rasă 
este mai nedreptăţită şi mai violentă, asta nu-l va încuraja 
să ne ajute, nu-i aşa? 

Urmă o pauză, cât încercară să găsească o portiţă de 
ieşire. 


Harry se uită pe geam, la mormântul lui Dobby. Luna 
aranja flori de levănţică de mare într-un borcan de lângă 
piatra funerară. 

— Bine, spuse Ron şi Harry se întoarse cu faţa spre el. Ce 
zici de asta? Îi spunem lui Socotici că avem nevoie de sabie 
până intrăm în depozit şi apoi i-o dăm lui. Acolo e o copie, 
nu? Le înlocuim şi i-o dăm lui pe cea falsă. 

— Dar o să-şi dea seama de diferenţă mai bine decât noi! 
spuse Hermione. Este singurul dintre noi care şi-a dat 
seama că au fost înlocuite! 

— Da, dar am putea fugi înainte să-şi dea seama. 

Dădu un pas înapoi din cauza privirii pe care i-o aruncă 
Hermione. 

— Ceea ce spui este îngrozitor, şopti ea. Îi ceri ajutorul şi 
după aceea îl tragi pe sfoară? Şi te mai miri că goblinilor nu 
le plac vrăjitorii, Ron? 

Lui Ron i se înroşiră urechile. 

— Bine, bine! A fost singurul lucru care mi-a trecut prin 
minte! Atunci, tu ce soluţie propui? 

— Trebuie să îi oferim altceva, ceva la fel de valoros. 

— Genial! Mă duc repede să iau una dintre săbiile noastre 
străvechi făurite de goblini şi o împachetezi tu pentru 
cadou. 

Se instală din nou tăcerea. Harry era convins că goblinul 
nu avea să accepte altceva în afară de sabie, chiar şi dacă 
ar fi avut ceva de valoare, să îi ofere în schimb. Totuşi, sabia 
era singura lor armă, indispensabilă, împotriva 
Horcruxurilor. 

Închise ochii pentru câteva clipe şi ascultă marea 
învolburată. Nu îi plăcea ideea ca Godric Cercetaş să fi 
furat sabia, fusese întotdeauna mândru că era Cercetaş, 
pentru că Cercetaş fusese apărătorul celor cu părinţi 
Încuiați, vrăjitorul care i se opusese lui Viperin, iubitorul 
vrăjitorilor cu sânge pur. 

— Poate că minte, spuse Harry, deschizând din nou ochii. 
Socotici. Poate că Cercetaş nu a furat sabia. De unde ştim 


că versiunea goblinului asupra faptelor istorice este şi cea 
adevărată? 

— Chiar mai contează? întrebă Hermione. 

— Mi-ar schimba mie părerea faţă de asta, spuse Harry. 

Trase aer adânc în piept. 

— O să-i spunem că îi dăm sabia după ce ne ajută să 
intrăm în depozit - dar trebuie să avem grijă să nu 
menţionăm exact când o va primi. 

Pe chipul lui Ron se înfiripă un zâmbet. Hermione părea 
alarmată. 

— Harry, nu putem... 

— O să i-o dăm, continuă Harry, după ce o folosim ca să 
distrugem toate Horcruxurile. Voi avea grijă să o primească. 
Mă voi ţine de cuvânt. 

— Dar asta ar putea fi peste ani de zile! remarcă 
Hermione. 

— Ştiu, dar nu este nevoie să afle şi el. Până la urmă, nu va 
fi chiar o minciună... 

Harry îi susţinu privirea Hermionei cu un amestec de 
sfidare şi ruşine. Îşi aduse aminte cuvintele care fuseseră 
gravate pe poarta de la Nurmengard: Pentru binele 
majorităţii. Alungă acest gând. Ce altceva ar fi putut să 
facă? 

— Nu îmi place, spuse Hermione. 

— Nici mie nu-mi prea place, recunoscu Harry. 

— Ei bine, eu cred că este o idee genială, spuse Ron şi se 
ridică. Hai să mergem să-i spunem! 

Când se întoarseră în dormitorul mic, Harry îi făcu 
propunerea lui Socotici, având grijă să o formuleze în aşa 
fel încât să nu spună data exactă când aveau să îi dea sabia. 
În timp ce el vorbea, Hermione se uita încruntată spre 
podea; acest lucru îl irita, se temea că Hermione îi va da de 
gol. Cu toate acestea, Socotici nu avea ochi decât pentru 
Harry. 

— Harry Potter, îmi dai cuvântul tău de onoare că îmi vei 
da sabia lui Cercetaş, dacă vă ajut? 


— Da, spuse Harry. 

— Atunci, să batem palma, spuse goblinul şi întinse mâna. 

Harry i-o luă şi i-o strânse, întrebându-se dacă ochii negri 
ai goblinului nu ghiciră cumva îndoiala din ai săi. Apoi, 
Socotici îi dădu drumul, îşi împreună mâinile şi zise: 

— Bun. Să începem! 

Era ca şi când ar fi plănuit din nou intrarea în minister. 

Hotărâră să discute în dormitorul mic, păstrat în 
semiintuneric, potrivit dorințelor lui Socotici. 

— Am vizitat depozitul soţilor Lestrange o singură dată, le 
spuse Socotici, când mi s-a spus să pun sabia falsă în el. 
Este una dintre încăperile cele mai străvechi. Cele mai 
vechi familii vrăjitoreşti îşi depozitează comorile la nivelul 
inferior, unde seifurile sunt cele mai mari şi mai bine 
protejate. 

Petreceau, de fiecare dată, ore în şir închişi în camera de 
dimensiunile unui dulap. Încet, zilele se transformară în 
săptămâni. Aveau de depăşit probleme după probleme şi 
printre acestea era şi faptul că aproape li se epuizase 
rezerva de Polipoţiune. 

— A mai rămas doar cât pentru unul dintre noi, spuse 
Hermione, înclinând Poţiunea densă ca noroiul în lumina 
lămpii. 

— Va fi de ajuns, spuse Harry, care examina harta 
desenată de Socotici a culoarelor de la cel mai de jos nivel. 

Ceilalţi locatari din Shell Cottage nu aveau cum să nu 
observe că se petrecea ceva, dat fiind că Harry, Ron şi 
Hermione apăreau acum doar pentru a lua masa. Nimeni 
nu îi întrebă nimic, deşi Harry avea adesea senzaţia, la 
masă, că Bill îi privea gânditor, de cele mai multe ori 
îngrijorat. 

Cu cât petreceau mai mult timp împreună, cu atât Harry 
îşi dădea seama că goblinul nu îi prea plăcea. Socotici se 
arăta neaşteptat de însetat de sânge, râdea de suferinţa 
fiinţelor inferioare şi părea încântat de existenţa unei cât de 
mici posibilităţi de a răni vrăjitori pentru a ajunge la 


depozitul soţilor Lestrange. Harry îşi dădu seama că 
antipatia sa era împărtăşită şi de ceilalţi doi, dar nu 
discutară despre aceasta - aveau nevoie de Socotici. 
Goblinul mânca doar în silă împreună cu ei. Chiar şi după ce 
i se vindecaseră picioarele, încă mai cerea să i se aducă 
tava cu mâncare în cameră, asemenea lui Ollivander, care 
era încă slăbit, până când Bill (în urma unei izbucniri 
furioase a lui Fleur) a urcat la el şi i-a spus că aranjamentul 
acesta nu mai putea continua astfel. 

De atunci, Socotici li s-a alăturat la masa arhiplină, însă 
refuza să mănânce aceeaşi mâncare, insistând să îi fie 
servite bucăţi de carne crudă, rădăcini şi diverse tipuri de 
ciuperci. 

Harry se simţea responsabil, până la urmă, el fusese cel 
care insistase ca goblinul să rămână la Shell Cottage, 
pentru a-l interoga, el era de vină că întreaga familie 
Weasley fusese nevoită să se ascundă, că Bill, Fred, George 
şi domnul Weasley nu mai puteau merge la serviciu. 

— Îmi pare rău, îi spuse el lui Fleur într-o seară de aprilie, 
în timpul unei furtuni, când o ajuta să pregătească cina. Nu 
am vrut niciodată să fiţi nevoiţi să treceţi prin toate astea. 

Fleur doar pusese la treabă nişte cuțite, comandându-le să 
taie în bucăţi nişte fripturi pentru Socotici şi Bill, căruia îi 
plăcea carnea în sânge de când fusese atacat de Greyback. 
În timp ce cuţitele tocau în spatele ei, expresia arţăgoasă de 
pe chip i se îmblânzi oarecum. 

— ArTTy, i-ai salvat viaţa surrrorrrii mele, nu am uitat. 

Aceasta nu era întru totul just, dar Harry decise să nu îi 
aducă aminte că Gabrielle nu fusese cu adevărat în pericol. 

— Orrricum, continuă Fleur, îndreptându-şi bagheta spre 
o cratiţă cu sos de pe aragaz, care începu imediat să 
clocotească, domnul Ollivanderrr va pleca la Muriel în 
searrra aceasta. De acum înainte, va fi mai uşorrr. Goblinul 
- se încruntă puţin când aduse vorba despre el - poate să se 
mute la parrrterrr, şi tu, Rrron şi Dean puteţi să vă mutaţi 
în camerrra lui. 


— Nu ne deranjează să dormim în sufragerie, spuse Harry, 
care ştia că lui Socotici nu îi va conveni să doarmă pe 
canapea; era esenţial pentru planul lor ca Socotici să fie 
mulţumit. Nu îţi face griji pentru noi. 

Când Fleur încercă să protesteze, Harry continuă: 

— În curând, nu o să ne mai aveţi pe cap nici pe noi, pe 
Ron, pe Hermione şi pe mine. Nu o să mai fie nevoie să 
rămânem multă vreme. 

— La ce te rrreferrri? spuse ea, încruntându-se, cu 
bagheta îndreptată spre farfuria cu friptură, care rămăsese 
suspendată în aer. Darrr trrrebuie să rrrămâneţi, aici 
sunteţi în sigurrranţă! 

Semăna cu doamna Weasley când spuse asta şi Harry se 
bucură că, în clipa aceea, se deschise uşa din spate. Intrară 
Luna şi Dean, cu părul ud din cauza ploii şi braţele pline de 
lemne plutitoare. 

— ... şi urechi foarte mici, spunea Luna, tati spune că 
seamănă un pic cu cele ale unui hipopotam, doar că sunt 
mov şi păroase. Şi trebuie să fredonezi când vrei să îi 
chemi, preferă valsuri, nu ritmuri alerte... 

Uşor stingherit, Dean ridică din umeri când trecu pe lângă 
Harry, urmând-o pe Luna în locul pentru mâncat, din 
sufragerie, unde Ron şi Hermione puneau tacâmurile 
pentru cină. Profitând de ocazie pentru a scăpa de 
întrebările lui Fleur, Harry înşfacă două carafe cu suc de 
dovleac şi merse după ei. 

— ... şi dacă o să vii vreodată la noi acasă, o să-ţi arăt 
cornul, tati mi-a scris despre el, dar încă nu l-am văzut, 
pentru că Devoratorii Morţii m-au răpit din Expresul de 
Hogwarts şi nu am mai ajuns acasă de Crăciun, spunea 
Luna în timp ce ea şi Dean făceau focul. 

— Luna, ţi-am zis! îi strigă Hermione. Cornul acela a 
explodat. Era un corn de Erumpent, nu de Snorhac Corn- 
Şifonat. 

— Nu, era în mod sigur de Snorhac, spuse Luna senină. 
Aşa mi-a zis tati. Probabil că trebuie să se fi recompus până 


acum, se repară singure, ştiţi. 

Hermione clătină din cap şi aşeză în continuare furculiţele, 
în timp ce apăru Bill, ajutându-l pe domnul Ollivander să 
coboare de la etaj. Creatorul de baghete părea îngrozitor 
de slăbit, se ţinea de braţul lui Bill, care îl sprijinea, şi căra 
un geamantan mare. 

— O să-mi fie dor de dumneavoastră, domnule Ollivander, 
spuse Luna, apropiindu-se de bătrân. 

— Şi mie de tine, draga mea, răspunse Ollivander, bătând- 
o uşor pe umăr. Ai fost o alinare prețioasă pentru mine în 
locul acela înfiorător. 

— Ei bine, au revoir, domnule Ollivander, spuse Fleur, 
sărutându-l pe ambii obraji. Voiam să vă întreb dacă aţi 
putea să îmi faceţi o favoare şi să îi duceţi un pachet mătuşii 
lui Bill. Încă nu i-am dat înapoi tiara. 

— Va fi o onoare pentru mine, spuse Ollivander, făcând o 
mică plecăciune. Este o mică răsplată pentru ospitalitatea şi 
generozitatea voastră. 

Fleur scoase o cutie îmbrăcată în catifea, pe care o 
deschise, arătându-i-o creatorului de baghete. Tiara 
scânteia în lumina lămpii care atârna până aproape de 
podea. 

— Piatra lunii şi diamante, spuse Socotici, care se 
strecurase în cameră fără să îl fi observat nimeni. Făcută de 
goblini, dacă nu mă înşel? 

— Şi plătită de vrăjitori, spuse Bill încet, iar goblinul îi 
aruncă o privire pe furiş, foarte provocatoare. 

O pală de vânt puternică izbi în ferestrele căsuţei, în timp 
ce Bill şi Ollivander se depărtară în noapte. Ceilalţi se 
înghesuiră în jurul mesei, cot la cot şi aproape neavând loc 
să se mişte, şi începură să mănânce. Focul trosnea şi 
pocnea în şemineul de lângă ei. Harry observă că Fleur se 
juca absentă cu mâncarea în farfurie şi se uita spre 
fereastră o dată la câteva minute, însă Bill se întoarse 
înainte să fi terminat felul întâi; părul lung îi era încâlcit din 
cauza vântului. 


— Totul este în ordine, îi zise lui Fleur. Ollivander s-a 
instalat, mama şi tata ne transmit salutări. Ginny te pupă. 
Fred şi George o scot din minţi pe Muriel, încă mai au o 
afacere cu comenzi prin intermediul bufniţelor în camera 
din spate. Dar s-a mai înveselit când a primit înapoi tiara. A 
spus că a crezut că i-am furat-o. 

— Vai, este de-a drrreptul încântătoarrre mătuşa ta, 
comentă Fleur supărată, fluturând bagheta şi ridicând 
farfuriile murdare, aşezându-le în aer unele peste altele; le 
luă şi ieşi cu paşi mari din cameră. 

— Şi tati a făcut o tiara, interveni Luna. Mă rog, este mai 
degrabă o coroană. 

Ron întâlni privirea lui Harry şi zâmbi; Harry ştia că se 
gândea la coroana ridicolă pe care o văzuseră când îl 
vizitaseră pe Xenophilius. 

— Da, încearcă să recreeze diadema pierdută a lui Ochi- 
de-şoim. Crede că a identificat deja majoritatea elementelor 
principale. Adăugarea aripilor Billywig a fost o mare 
realizare. 

Se auzi o bufnitură dinspre uşa de la intrare. Toţi 
întoarseră capul în direcţia aceea. Fleur veni în fugă din 
bucătărie, părând speriată, Bill sări în picioare, cu bagheta 
îndreptată spre uşă, iar Harry, Ron şi Hermione făcură 
acelaşi lucru. Socotici dispăru pe nesimţite sub masă. 

— Cine este? strigă Bill. 

— Eu, Remus John Lupin! strigă o voce puternică, 
acoperind vâjâitul vântului. 

Harry se înfioră de teamă. Oare ce se întâmplase? 

— Sunt om-lup, căsătorit cu Nymphadora 'Tonks, şi tu eşti 
păstrătorul Secretului de la Shell Cottage, mi-ai dat adresa 
şi mi-ai spus să vin în caz de urgenţă! 

— Lupin... bolborosi Bill, fugind imediat la uşă şi 
deschizând-o. Lupin căzu peste prag. Era alb ca varul, 
înfăşurat într-o pelerină de drum, cu părul cărunt bătut de 
vânt. Se îndreptă, se uită în jur, înregistră cine era de faţă, 
apoi strigă: 


— E băiat! L-am botezat Ted, după tatăl Dorei! 

Hermione începu să chiţăie: 

— Cum?! 'Tonks... Ilonks a născut? 

— Da, da, a născut un băieţel! strigă Lupin. 

Se auziră strigăte de bucurie şi şoapte de uşurare din 
jurul mesei. Hermione şi Fleur chiţăiră amândouă: „Să-ţi 
trăiască!” şi Ron spuse: „Al naibii să fiu eu, un copil!”, de 
parcă era prima dată când ar fi auzit de aşa ceva. 

— Da, da, un băiat! spuse Lupin din nou, uluit de propria 
sa fericire. 

Înconjură masa cu paşi mari şi îl îmbrăţişă pe Harry. Era 
ca şi când scena din Casa Cumplită nici nu ar fi avut loc. 

— Vrei să fii naşul lui? spuse el, dându-i drumul. 

— E-eu? se bâlbâi Harry. 

— Da, tu, bineînţeles, Dora este de acord, eşti cel mai 
potrivit. 

— Eu... da... fir-aş să fiu... 

Harry se simţea copleşit, uimit şi încântat în acelaşi timp. 

Acum, Bill se grăbea să aducă vin şi Fleur îl convingea pe 
Lupin să rămână să bea un pahar cu ei. 

— Nu pot să stau mult, trebuie să mă întorc, spuse Lupin, 
zâmbindu-le larg tuturor. Îţi mulţumesc, Bill, îţi mulţumesc. 

Bill le umplu imediat pocalele, se ridicară în picioare şi 
ținură un toast: 

— În cinstea lui Teddy Remus Lupin, spuse Lupin, un mare 
viitor vrăjitor! 

— Cu cine seamănă? întrebă Fleur. 

— Cred că seamănă cu Dora, dar ea zice că seamănă cu 
mine. N-are părul foarte des. Părea să fie brunet când s-a 
născut, dar jur că s-a făcut roşcat în ora care a trecut de 
atunci. Probabil că o să fie blond până mă întorc. 
Andromeda spune că părul lui Tonks a început să îşi 
schimbe culoarea din ziua în care s-a născut. 

Goli pocalul. 

— Ah, hai, încă unul, adăugă el, zâmbind, când Bill dădu să 
i-l umple din nou. Vântul învălui căsuţa, iar în cămin focul 


trosnea şi ardea vesel. Cât de curând, deschiseră încă o 
sticlă de vin. Vestea adusă de Lupin părea să îi fi scos din 
lumea lor, să fi întrerupt pentru o vreme starea de asediu; 
erau foarte încântați de naşterea copilaşului. Goblinul era 
singurul care părea indiferent la atmosfera devenită dintr- 
odată sărbătorească şi, după o vreme, se strecură înapoi în 
dormitorul pe care acum nu îl mai împărțea cu nimeni. 
Harry crezu că era singurul care observase, până când îl 
văzu pe Bill urmărindu-l cu privirea pe goblin, în timp ce 
urca scările. 

— Nu... nu... chiar trebuie să mă întorc, spuse Lupin până 
la urmă, refuzând un alt pocal cu vin. 

Se ridică şi îşi strânse din nou pelerina în jurul lui. 

— La revedere, la revedere... o să încerc să vă aduc nişte 
poze peste câteva zile. Vor fi toţi atât de bucuroşi că v-am 
văzut... 

Îşi închise pelerina, îşi luă revedere, îmbrăţişându-le pe 
fete şi dând mâna cu băieţii, apoi plecă în noaptea 
furtunoasă, păstrându-şi zâmbetul. 

— Harry, o să fii naş! exclamă Bill, în timp ce intrară 
împreună în bucătărie, ajutând la strângerea mesei. O mare 
onoare! Felicitări! 

Harry puse jos pocalele goale pe care le adusese şi Bill 
închise uşa după ei, estompând vocile vesele ale celorlalţi, 
care încă mai sărbătoreau, chiar dacă Lupin plecase. 

— Harry, aş vrea de fapt să vorbesc ceva cu tine între 
patru ochi. A fost greu să te prind singur, cu căsuţa atât de 
plină de oameni. 

Bill ezita. 

— Harry, tu pui ceva la cale cu Socotici. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare, şi Harry nu se obosi să o 
nege. Se uită la Bill, în aşteptare. 

— Eu îi cunosc pe goblini, spuse Bill. Am lucrat la 
Gringotts încă de când am terminat şcoala. Cât despre 
posibilitatea unei legături între vrăjitori şi goblini, am 


prieteni care sunt goblini, sau, cel puţin, există goblini pe 
care îi ştiu bine şi pe care îi plac. 

Bill ezită din nou. 

— Harry, ce vrei de la Socotici şi ce i-ai promis în schimb? 

— Nu pot să-ţi spun, răspunse Harry. Îmi pare rău, Bill. 

Uşa de la bucătărie se deschise în spatele lor; Fleur 
încerca să mai aducă nişte pocale goale. 

— Stai puţin, o rugă Bill. Imediat. 

Apoi se întoarse iarăşi către Harry: 

— Atunci, trebuie să te avertizez. Dacă ai făcut orice fel de 
târg cu Socotici şi, mai ales, dacă acest târg implică o 
comoară, trebuie să ai extrem de mare grijă. Principiile 
goblinilor despre dreptul de proprietate, plată şi răsplată 
nu sunt la fel cu ale oamenilor. Harry simţi un val de 
disconfort, de parcă i s-ar fi zvârcolit un şerpişor în stomac. 

— Cum adică? întrebă el. 

— Vorbim despre o altă specie de fiinţe, îi explică Bill. 
Înţelegerile dintre vrăjitori şi goblini au fost întotdeauna 
foarte riscante, dar trebuie să o fi aflat deja la cursurile de 
Istoria Magiei. Ambele părţi au fost de vină, nu aş putea 
susţine niciodată că vrăjitorii au fost nevinovaţi. Totuşi, 
printre goblini se crede, şi cei de la Gringotts sunt poate cei 
mai înflăcăraţi, că nu se poate avea încredere în vrăjitori 
când vine vorba despre aur şi comori, că nu respectă deloc 
drepturile de proprietate ale goblinilor. 

— Eu respect... Începu Harry, dar Bill clătină din cap. 

— Harry, nu înţelegi, nimeni nu poate înţelege, decât dacă 
a trăit alături de goblini. Pentru un goblin, proprietarul de 
drept al oricărui obiect este cel care l-a făcut, nu cel care l- 
a cumpărat. Pentru goblini, toate obiectele făcute de goblini 
le aparţin lor de drept. 

— Dar dacă a fost cumpărat... 

— ... atunci consideră că a fost închiriat de cel care a plătit 
pentru el. Însă detestă noţiunea de obiecte create de 
goblini, care sunt transmise de către vrăjitori din generaţie 
în generaţie. Ai văzut expresia lui Socotici când tiara a 


trecut prin faţa lui. Nu este de acord. Cred că are senzaţia, 
asemenea celor mai aprigi goblini, că obiectul ar fi trebuit 
să le fie înapoiat goblinilor, după ce primul cumpărător a 
murit. Ei consideră că obiceiul de a păstra obiectele făcute 
de goblini, transmiterea lor altor vrăjitori fără a le cere bani 
este doar cu puţin deasupra furtului. 

Acum, Harry avea o presimţire rea; se întrebă dacă Bill nu 
intuia mai mult decât lăsa să se vadă. 

— Tot ce spun, zise Bill, punând mâna pe uşa care dădea 
spre sufragerie, este să ai mare grijă ce le promiţi 
goblinilor, Harry. Este mai puţin periculos să dai o spargere 
în Gringotts, decât să încâlci o promisiune făcută unui 
goblin. 

— Da, spuse Harry, în timp ce Bill deschise uşa, da. 
Mulţumesc. O să ţin cont de asta. 

Îl urmă pe Bill înapoi la ceilalţi şi prin minte îi trecu un 
gând confuz, mai mult ca sigur o consecinţă a vinului pe 
care îl băuse. Se părea că avea să devină pentru Teddy 
Lupin un naş la fel de nechibzuit cum fusese Sirius pentru 
el. 

Capitolul XXVI. 

Gringotts. 

Definiseră planul şi încheiaseră pregătirile. În dormitorul 
Mic, pe şemineu, se afla o eprubetă mică din sticlă, în care 
era un singur fir de păr lung, negru şi aspru (luat de pe 
puloverul pe care îl purtase Hermione la Conacul 
Reacredință). 

— Şi o să foloseşti chiar bagheta ei, spuse Harry, indicând 
bagheta din lemn de alun cu o mişcare din cap, aşa că vei fi 
foarte convingătoare, cred eu. 

Hermione luă bagheta de parcă s-ar fi aşteptat să o înţepe 
sau să o muşte. 

— Detest bagheta asta, spuse ea încet. Chiar o urăsc. O 
simt aiurea, nu funcţionează cum trebuie pentru mine... 
este ca şi când ar fi o parte din ea. 


Harry nu putea să nu-şi amintească de felul în care 
Hermione desfiinţase faptul că Harry detesta bagheta din 
lemn de porumbar, insistând că doar îşi imagina că nu 
funcţiona la fel de bine ca a lui, ferm convinsă că nu era 
decât o chestiune de exerciţiu. Însă alese să nu îi dea 
acelaşi sfat, căci nu părea momentul potrivit să se pună rău 
cu Hermione, tocmai când mai era atât de puţin până să 
încerce să spargă Banca Gringotts. 

— Dar probabil că o să te ajute să o imiţi mai bine, spuse 
Ron. Gândeşte-te la tot ce a făcut bagheta asta! 

— "Tocmai la asta mă refer! spuse Hermione. Aceasta e 
bagheta care i-a torturat pe părinţii lui Neville, pe ei şi pe 
cine ştie câţi alţii! E bagheta care l-a ucis pe Sirius! 

Harry nu se gândise la asta; se uită în jos la baghetă şi 
simţi o dorinţă aprigă de a o rupe în două, dea o tăia în 
jumătate cu sabia lui Cercetaş, care era sprijinită de perete, 
lângă el. 

— Mi-e dor de bagheta mea, spuse Hermione amărâtă. Aş 
fi vrut ca domnul Ollivander să îmi fi făcut şi mie una nouă. 

Domnul Ollivander îi trimisese Lunei o baghetă nouă în 
dimineaţa aceea. În momentul de faţă, Luna era pe peluza 
din spatele casei şi îi testa capacitatea la lumina soarelui 
care se pregătea de asfinţit. Dean, căruia bagheta îi fusese 
luată de către Recuperatori, o privea destul de posomorât. 

Harry se uită la bagheta din porumbar, care îi aparținuse 
înainte lui Draco Reacredință. Fusese surprins, dar 
mulţumit, să vadă că funcţiona pentru el cel puţin la fel de 
bine ca bagheta Hermionei. Amintindu-şi ce le spusese 
Ollivander despre legile misterioase ale baghetelor, Harry 
credea că ştia care era problema cu bagheta Hermionei: nu 
câştigase supunerea baghetei din lemn de alun, pentru că 
nu 0 luase ea personal de la Bellatrix. 

Se deschise uşa de la dormitor şi intră Socotici. Harry 
întinse instinctiv mâna spre mânerul săbiei şi o trase mai 
aproape de el, dar regretă imediat gestul, dându-şi seama 


că goblinul îl observase. Încercă să treacă peste momentul 
dificil, spunând: 

— Tocmai am verificat ultimele detalii, Socotici. Le-am 
spus lui Bill şi Fleur că plecăm mâine şi că nu vrem să se 
trezească ca să ne conducă. 

Insistaseră asupra acestui lucru, pentru că Hermione 
trebuia să se transforme în Bellatrix înainte să plece şi, cu 
cât Bill şi Fleur ştiau sau bănuiau mai puţin despre ce aveau 
să facă, cu atât era mai bine. De asemenea, le explicaseră 
că nu se mai întorceau. Dat fiind că pierduseră cortul vechi 
al lui Perkins în noaptea când îi prinseseră Recuperatorii, 
Bill le împrumutase un altul. Acum, acesta era împachetat 
în gentuţa cu perluţe, pe care Harry fusese impresionat să 
afle că Hermione o protejase de Recuperatori vârând-o pur 
şi simplu în şosetă. 

Deşi aveau să îi lipsească Bill, Fleur, Luna şi Dean, ca să nu 
mai vorbim despre confortul de care se bucuraseră pe 
parcursul ultimelor câteva săptămâni, Harry abia aştepta să 
scape de la Shell Cottage. Se săturase să se tot asigure că 
nu auzea nimeni ce vorbeau, se săturase să tot stea închis 
în dormitorul micuţ şi întunecat. Cel mai mult îşi dorea să 
scape de Socotici. Totuşi, momentul şi modul în care aveau 
să se despartă de goblin fără să îi dea sabia lui Cercetaş 
rămâneau în continuare întrebări la care Harry nu avea 
răspuns. Le fusese imposibil să decidă cum să procedeze, 
de vreme ce goblinul abia dacă îi lăsa singuri pe Harry, Ron 
şi Hermione mai mult de cinci minute la rând. 

— Ar putea să-i dea lecţii de sufocare până şi mamei, 
mormăi Ron, în timp ce degetele lungi ale goblinului se tot 
iveau de după uşi. 

Ţinând cont de avertismentul lui Bill, Harry nu putea să nu 
suspecteze că Socotici se temea să nu fie tras pe sfoară. 
Hermione se opunea atât de mult şmecheriei pe care o 
plănuiseră, încât Harry renunţase să mai încerce să o roage 
să se gândească la cel mai bun mod de a o duce la capăt; în 


rarele ocazii când reuşiseră să scape un pic de Socotici, cea 
mai bună strategie la care se gândise Ron fusese: 

— O să trebuiască să improvizăm, prietene. 

Harry dormi prost în noaptea aceea. Era treaz la primele 
ore ale dimineţii, aşa că se gândea la cum se simţise înainte 
să se ducă la Ministerul Magiei şi îşi aminti cât de hotărât 
era, aproape entuziasmat. Acum era cuprins de atacuri de 
nelinişte, măcinat de îndoieli, nu putea să-şi alunge teama 
că totul se va duce de râpă. Îşi tot spunea că aveau un plan 
bun, că Socotici ştia cu ce aveau de-a face, că erau bine 
pregătiţi pentru toate dificultăţile pe care urma să le 
întâlnească şi, cu toate astea, se simţea neliniştit. O dată 
sau de două ori, îl auzi pe Ron mişcându-se şi fu sigur că şi 
el era treaz, dar în sufragerie dormea şi Dean, aşa că Harry 
nu spuse nimic. 

Fu uşurat când se făcu şase şi putură să iasă din sacii de 
dormit, să se îmbrace în semiintuneric şi apoi să iasă în 
grădină, unde aveau să vină şi Hermione şi Socotici. Era o 
dimineaţă răcoroasă, dar era luna mai şi nu prea mai bătea 
vântul. Harry se uită în sus, la stelele care încă scânteiau 
şters pe cerul întunecat, şi ascultă marea izbindu-se de 
stâncă. Ştia că-i va fi dor de zgomotul valurilor. 

Se iviseră deja mici lăstari verzi din pământul roşiatic de 
deasupra mormântului lui Dobby; peste un an, movila avea 
să fie acoperită în întregime cu flori. Piatra albă pe care era 
gravat numele spiriduşului prinsese deja un aspect patinat. 
Acum îşi dădu seama că nu ar fi putut să aleagă un loc mai 
frumos pentru a-l înmormânta pe Dobby, dar Harry era 
mistuit de tristeţe la gândul că îl lăsa în urmă. Se uită la 
mormânt, întrebându-se din nou cum de ştiuse spiriduşul 
unde să vină ca să îi salveze. Duse absent degetele la 
punguţa pe care o avea în continuare la gât şi pipăi bucata 
ascuţită de oglindă, în care fusese sigur că văzuse ochiul lui 
Dumbledore. Apoi se întoarse când auzi zgomotul unei uşi 
deschizându-se. 


Bellatrix Lestrange traversa peluza, venind spre ei, 
însoţită de Socotici. În timp ce mergea, îşi îndesa gentuţa 
cu perluţe în buzunarul interior al unei alte robe vechi, 
luate de la Casa Cumplită. Cu toate că Harry ştia bine că 
era de fapt Hermione, nu putu să îşi reprime un fior de 
scârbă. Era mai înaltă decât el, părul lung şi negru îi cădea 
în valuri pe spate, iar ochii întunecaţi îl priviră cu dispreţ, 
oprindu-se asupra lui. Însă atunci când vorbi, Harry ghici, 
în spatele vocii joase a lui Bellatrix, glasul Hermionei. 

— A avut un gust absolut dezgustător, mai rău decât 
Rădăcinile Rotunjoare! Bun, Ron, vino ca să te rezolv... 

— Bine, dar nu uita că nu vreau să am barba prea lungă. 

— Of, pentru Dumnezeu, nu e un concurs de frumuseţe. 

— Nu de asta spun, dar este incomodă! Însă mi-a plăcut 
data trecută când mi-ai făcut nasul un pic mai scurt, 
încearcă şi de data asta. 

Hermione oftă şi se puse pe treabă, murmurând, în timp 
ce transformă diverse trăsături ale lui Ron. Avea să-i dea o 
identitate falsă şi sperau să fie protejat de aura malefică a 
lui Bellatrix. Între timp, Harry şi Socotici aveau să stea 
ascunşi sub Pelerina Invizibilă. 

— Gata, spuse Hermione. Cum arată, Harry? 

În ciuda noii înfăţişări, Harry reuşi totuşi să îl recunoască 
pe Ron, dar fu convins că aceasta se întâmpla doar pentru 
că îl cunoştea foarte bine. Ron avea acum părul lung şi 
ondulat, avea barbă şi mustață castanii şi dese, nu avea 
deloc pistrui, nasul îi era lat şi scurt şi sprâncenele stufoase. 

— Mă rog, nu e genul meu, dar merge, spuse Harry. 
Pornim? 

Toţi trei se uitară în urmă, spre Shell Cottage, era 
cufundată în întuneric şi tăcere, sub un cer pe care se 
stingeau stelele. Apoi se întoarseră şi se îndreptară spre 
locul unde nu mai funcţiona Vraja Fidelius, imediat după 
zidul grădinii, unde aveau posibilitatea să Dispară. Când 
ieşiră pe poartă, Socotici zise: 

— Harry Potter, cred că ar trebui să mă caţăr acum. 


Harry se aplecă şi goblinul i se caţără în spate, 
înlănţuindu-şi mâinile în jurul gâtului lui Harry. Nu era 
greu, dar lui Harry nu îi plăcea să îl ştie în spatele lui şi nu îi 
plăcea nici puterea nebănuită cu care se agăța de el. 
Hermione scoase Pelerina Invizibilă din gentuţa cu perluţe 
şi o aruncă peste amândoi. 

— Perfect, spuse ea, aplecându-se să verifice dacă îi erau 
acoperite picioarele lui Harry. Nu se vede nimic. Să 
mergem! 

Harry se învârti pe loc, cu Socotici pe umeri, 
concentrându-se cât de tare putea asupra „Ceaunului 
crăpat”, hanul pe unde se intra în Aleea Diagon. Goblinul îl 
ţinu şi mai strâns, când fură acoperiţi de întuneric, şi, 
câteva secunde mai târziu, picioarele lui Harry atinseră 
trotuarul. Când deschise ochii, văzu în faţa lui Charing 
Cross Road. Încuiaţii treceau grăbiţi pe lângă ei, având 
expresiile unor câini bătuţi, specifice primelor ore ale 
dimineţii, fără să bănuiască nimic despre existenţa 
micuţului han. Barul din „Ceaunul crăpat” era aproape 
pustiu. Iom, proprietarul cocoşat şi ştirb, lustruia paharele 
în spatele tejghelei de la bar, iar câţiva vrăjitori care 
discutau în şoaptă într-un colţ îndepărtat, se uitară curioşi 
la Hermione şi se retraseră în umbră. 

— Doamnă Lestrange, bolborosi Tom, plecându-şi fruntea 
slugarnic, când Hermione trecu prin dreptul lui. 

— Bună dimineaţa, spuse Hermione şi, când se strecură pe 
lângă el, cu Socotici în spate, sub pelerină, Harry văzu că 
Tom părea surprins. 

— Prea politicoasă, îi şopti Harry la ureche Hermionei 
când ieşiră din han în curtea mică din spate. Trebuie să îi 
tratezi ca pe nişte gunoaie! 

— Bine, bine! 

Hermione scoase bagheta lui Bellatrix şi atinse o cărămidă 
din zidul din faţa lor, fără un scop precis. Cărămizile 
începură să se învârtă imediat, în mijlocul lor apărând o 
gaură care se făcu din ce în ce mai mare, formând până la 


urmă o arcadă care dădea spre o stradă pavată, Aleea 
Diagon. 

Era linişte, de-abia era ora la care începeau să se deschidă 
magazinele şi erau foarte puţini cumpărători. Strada pavată 
şi şerpuită se schimbase foarte mult faţă de locul plin de 
viaţă pe care îl vizitase Harry înaintea primului său 
semestru la Hogwarts, cu atât de mult timp în urmă. Ca 
niciodată până atunci, fuseseră baricadate mai multe 
magazine, cu toate că, de când fusese el ultima oară aici, 
mai multe magazine dedicate Magiei Negre îşi făcuse 
apariţia. De pe numeroase afişe lipite pe mai multe vitrine, 
chipul lui Harry se uita urât, iar sub el scria: Indezirabilul 
Numărul Unu. 

Mai mulţi oameni ponosiţi stăteau ghemuiţi în praguri. Îi 
auzi gemând spre câţiva trecători, cerând galbeni, insistând 
că erau de fapt vrăjitori. Unul dintre bărbaţi avea un bandaj 
însângerat pe un ochi. Când porniră de-a lungul străzii, 
cerşetorii o zăriră pe Hermione. Păreau să se topească din 
faţa ei, trăgându-şi glugile peste faţă şi fugind cât puteau 
de repede. 

Hermione se uită intrigată în urma lor, până când bărbatul 
cu bandajul însângerat veni clătinându-se şi se postă chiar 
în calea ei. 

— Copiii mei! răcni el, arătând spre Hermione. 

Avea vocea spartă, stridentă, părea să nu fie în toate 
minţile. 

— Unde sunt copiii mei? Ce ai făcut cu ei? Iu ştii, tu ştii! 

— E-eu nu... se bâlbâi Hermione. 

Bărbatul se năpusti spre ea, încercând să o prindă de gât, 
însă atunci fu aruncat pe spate, cu o bufnitură, însoţită de o 
lumină roşiatică, şi căzu, pierzându-şi cunoştinţa. Ron 
stătea acolo, cu bagheta încă întinsă, citindu-i-se expresia 
şocată pe sub barbă. De o parte şi de alta a străzii îşi făcură 
apariţia chipuri la ferestre, în timp ce câţiva cumpărători 
care păreau prosperi îşi strânseră robele în jurul lor şi o 
luară la fugă, grăbindu-se să plece de acolo. Intrarea lor pe 


Aleea Diagon fu cât se poate de evidentă. Pentru o clipă, 
Harry se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să plece acum şi 
să încerce un alt plan. Însă, înainte de a apuca să discute 
între ei, auziră de deasupra un strigăt. 

— Vai, doamna Lestrange! 

Harry se întoarse repede şi Socotici îl strânse şi mai tare 
de gât. Un vrăjitor înalt şi slab, cu părul cărunt, stufos ca o 
coroană, şi nasul lung şi ascuţit, venea cu paşi mari spre ei. 

— Este Travers, şuieră goblinul în urechea lui Harry, dar, 
în clipa aceea, Harry nu îşi dădu seama cine era Travers. 

Hermione stătea cât putea de dreaptă şi spuse pe un ton 
extrem de dispreţuitor: 

— Tu ce mai vrei? 

Travers se opri brusc, părând jignit. 

— Este un alt Devorator ol Morţii! şopti Socotici şi Harry 
se apleca într-o parte, să îi spună la ureche Hermionei. 

— Nu am vrut decât să te salut, spuse Travers cu răceală, 
dar daca prezenţa mea nu este binevenită... 

Harry îi recunoscu acum vocea: Travers era unul dintre 
Devoratorii Morţii care veniseră la casa lui Xenophilius. 

— Nu, nu, nu este aşa, Travers, spuse Hermione repede, 
încercând să îşi acopere greşeala. Ce mai faci? 

— Ei bine, mărturisesc că mă mir să te văd prin oraş, 
Bellatrix. 

— Da? De ce anume? întrebă Hermione. 

— Păi, tuşi Travers, am auzit că celor din Conacul 
Reacredință li s-a interzis să îl părăsească după... da... 
evadare. 

Harry se rugă ca Hermione să nu se piardă cu firea. Dacă 
era adevărat, Bellatrix nu ar fi trebuit să fie văzută în 
public. 

— Lordul întunecat îi iartă pe cei care l-au servit cu 
credinţă în trecut, spuse Hermione, imitând magistral 
atitudinea dispreţuitoare a lui Bellatrix. Poate că 
înţelegerea ta cu el nu este atât de bună ca a mea, Travers. 


Cu toate că Devoratorul Morţii păru insultat, se vedea că 
era totodată şi mai puţin suspicios. Se uită la bărbatul pe 
care tocmai îl împietrise Ron. 

— Cu ce te-a jignit? 

— Este irelevant, nu o va mai face a doua oară, răspunse 
Hermione pe un ton indiferent. 

— Unii dintre cei cărora le-au fost luate baghetele pot fi 
dificili, spuse Travers. Nu am nimic de obiectat atâta timp 
cât doar cerşesc, dar, săptămâna trecută, o femeie m-a 
rugat să vorbesc în numele ei la minister. „Sunt o vrăjitoare, 
domnule, sunt vrăjitoare, daţi-mi voie să v-o dovedesc!” 
spuse el imitând vocea subţire a acesteia. De parcă i-aş fi 
dat bagheta mea. Dar a cui baghetă o foloseşti acum, 
Bellatrix? întrebă Travers curios. Am auzit că a ta a fost... 

— Am bagheta mea, spuse Hermione cu răceală, ridicând 
bagheta lui Bellatrix. Şi nu ştiu ce zvonuri ai auzit, Travers, 
dar mi se pare că, din păcate, eşti foarte prost informat. 

Travers păru puţin jignit şi se întoarse acum spre Ron. 

— Cine este prietenul tău? Nu îl recunosc. 

— Este Dragomir Despard, spuse Hermione. 

Hotărâseră că un străin fictiv era cea mai bună acoperire 
pentru Ron. 

— Nu ştie aproape deloc engleză, dar simpatizează cu 
ţelurile Lordului Întunecat. A venit aici din Transilvania, ca 
să afle mai multe despre noul nostru regim. 

— Chiar aşa? îmi pare bine, Dragomir. 

— Mipar bin, spuse Ron, întinzând mâna. 

Travers întinse două degete şi dădu mâna cu Ron, de 
parcă s-ar fi temut să nu se murdărească. 

— Deci ce te aduce pe tine şi... ăâ... pe prietenul tău 
simpatizant pe Aleea Diagon, aşa de devreme? întrebă 
Travers. 

— Trebuie să merg la Gringotts, îi explică Hermione. 

— Vai de mine, şi eu, spuse Travers. Galbenii, afurisiţii de 
galbeni! Nu putem trăi fără ei, deşi mărturisesc că îmi 


displace nevoia de a ne alia cu prietenii noştri cu degete 
lungi. 

Harry simţi cum Socotici îşi strânse, pentru o clipă, şi mai 
tare mâinile în jurul gâtului lui. 

— Mergem? spuse Travers, făcându-i semn Hermionei să o 
ia înainte. 

Hermione nu avu de ales şi merse cu el de-a lungul străzii 
pavate şi strâmbe, spre locul unde clădirea albă a Băncii 
Gringotts se ridica deasupra prăvăliilor mici. Ron li se 
alătură, iar Harry şi Socotici merseră în urma lor. 

Un Devorator al Morţii suspicios era chiar ultimul lucru de 
care aveau nevoie şi cel mai rău era că, dacă Travers 
mergea împreună cu cine credea el că era Bellatrix 
Lestrange, Harry nu avea cum să comunice cu Hermione şi 
Ron. Ajunseră parcă prea repede în faţa scărilor de 
marmură care duceau spre uşile mari din bronz. Aşa cum îi 
avertizase deja Socotici, goblinii arţăgoşi care stăteau de 
obicei în faţa intrării fuseseră înlocuiţi cu doi vrăjitori, care 
aveau amândoi nişte beţe lungi, subţiri şi aurii. 

— Ah, Probele de Probitate, oftă Travers teatral, atât de 
primitive şi, totuşi, atât de eficiente! 

Începu să urce treptele, plecând capul în stânga şi în 
dreapta spre vrăjitori, care ridicară nuielele aurii şi le 
plimbară de sus până jos, în faţa lui. Harry ştia că probele 
detectau vrăji de tăinuire şi obiecte magice ascunse. Ştiind 
că mai avea doar câteva secunde la dispoziţie, Harry 
îndreptă bagheta lui Draco pe rând spre fiecare dintre 
paznici şi şopti: „Confundo!” de două ori. Travers se uita în 
sala de dincolo de uşile de bronz şi nu observă că ambii 
paznici tresăriră uşor când fură loviți de vrăji. 

Părul lung şi negru al Hermionei flutura în timp ce urca 
treptele. 

— Numai o clipă, doamnă, spuse paznicul, ridicând proba. 

— Dar tocmai m-ai verificat! spuse Hermione, pe tonul 
arogant şi imperativ al lui Bellatrix. 


Travers se întoarse, cu sprâncenele ridicate. Paznicul era 
derutat. 

Se holbă la proba subţire din aur şi apoi la tovarăşul său, 
care spuse cu o voce oarecum confuză: 

— Da, tocmai i-ai verificat, Marius. 

Hermione înainta elegant alături de Ron; Harry şi Socotici 
merseră repede, nevăzuţi, în spatele lor. Când trecură 
pragul, Harry aruncă o privire înapoi, amândoi vrăjitorii se 
scărpinau în cap. Doi goblini stăteau în faţa uşilor din 
interior, care erau făcute din argint şi pe care se afla poezia 
care avertiza că potenţialii hoţi vor fi aspru pedepsiţi. Harry 
se uită în sus, la ea, şi dintr-odată îl fulgeră o amintire 
foarte limpede: stătea chiar în locul acela, în ziua când 
împlinise unsprezece ani; fusese cea mai frumoasă 
aniversare din viaţa lui, iar alături de el se afla Hagrid, care 
îi zicea: „Aşa cum îţi spuneam, ar trebui să fii complet 
nesăbuit să încerci să jefuieşti banca asta”. Gringotts i se 
păruse un loc uluitor în ziua aceea, depozitul fermecat al 
unui tezaur de aur pe care nu ştiuse niciodată că îl avea, şi 
nu şi-ar fi imaginat în viaţa lui că avea să se întoarcă acolo 
pentru a fura. Însă în doar câteva secunde ajunseră în holul 
imens din marmură al băncii. 

La ghişeul lung erau goblini aşezaţi pe taburete înalte, 
servind primii clienţi din ziua aceea. Hermione, Ron şi 
Travers se îndreptară către un goblin bătrân, care examina 
cu lupa o monedă groasă din aur. Hermione îl lăsă pe 
Travers să i-o ia înainte, sub pretextul că îi explica lui Ron 
caracteristicile sălii. 

Goblinul aruncă într-o parte moneda pe care o ţinea şi 
spuse ca pentru sine: 

— Aur de-al spiriduşilor irlandezi. 

Apoi îi ură bun venit lui Travers, care îi dădu o cheiţă din 
aur. 

Goblinul o cercetă şi i-o dădu înapoi. 

Hermione făcu un pas înainte. 


— Doamnă Lestrange! exclamă goblinul, în mod evident 
uimit. Vai de mine! Cu ce... cu ce vă pot fi de folos? 

— Doresc să îmi vizitez depozitul, spuse Hermione. 

Pentru o clipă, bătrânul goblin păru scârbit. Harry aruncă 
o privire în jur. Nu numai că Travers stătea în spatele lor, 
urmărindu-i, dar încă nişte goblini se întrerupseseră din 
lucru, pentru a se holba la Hermione. 

— Aveţi un mod de a vă... identifica? întrebă goblinul. 

— Identificare? E-este prima dată când mi se cere să mă 
identific! spuse Hermione. 

— Ştiu! îi şopti Socotici la ureche lui Harry. Trebuie să fi 
fost preveniţi că ar putea veni impostori! 

— Este de ajuns să ne arătaţi bagheta, doamnă, spuse 
goblinul. Goblinul întinse mâna, care îi tremura puţin. 
Harry avu brusc o revelaţie înspăimântătoare, goblinii de la 
Gringotts aflaseră că bagheta lui Bellatrix fusese furată. 

— Fă ceva, fă ceva acum, îi şopti Socotici la ureche lui 
Harry. Blestemul Imperius! 

Harry ridică bagheta din porumbar sub pelerină, o 
îndreptă spre goblinul bătrân şi şopti, pentru prima dată în 
viaţa lui: „Imperio!”. 

O senzaţie ciudată trecu fulgerător prin mâna lui Harry, o 
căldură care părea să pornească din minte îl furnică şi 
începu să i se prelingă prin tendoane şi prin vene, legându-l 
de baghetă şi de blestemul pe care tocmai îl aruncase. 
Goblinul luă bagheta lui Bellatrix, o examină cu atenţie şi 
apoi spuse: 

— A, v-aţi făcut o baghetă nouă, doamna Lestrange! 

— Poftim? spuse Hermione. Nu, nu, este a mea. 

— O baghetă nouă? spuse Travers, apropiindu-se din nou 
de ghişeu, sub privirile tuturor goblinilor din jur. Dar cum, 
ce creator de baghete ţi-a făcut-o? 

Harry acţionă fără să gândească: îşi îndreptă bagheta spre 
Travers şi şopti din nou: „Imperio!”. 

— A, da, am înţeles, spuse Travers, uitându-se la bagheta 
lui Bellatrix. Da, este foarte frumoasă. Şi funcţionează bine? 


Întotdeauna am fost de părere că baghetele trebuie dresate 
într-un fel, tu nu? 

Hermione părea complet uluită, dar, spre marea uşurare a 
lui Harry, acceptă schimbarea bizară a evenimentelor fără 
să comenteze. Bătrânul goblin din spatele ghişeului bătu 
din palme şi un goblin mai tânăr îşi făcu apariţia. 

— Voi avea nevoie de Răsunători, îi spuse el goblinului, 
care plecă imediat şi se întoarse peste câteva clipe cu un 
sac din piele, care părea plin cu bucăţi de metal care 
zăngăneau, şi i-l înmână goblinului mai bătrân. Bun, bun! 
Doamnă Lestrange, vă rog să mă însoţiţi, spuse bătrânul 
goblin, sărind de pe taburet şi dispărând dedesubt. Să vă 
conduc la depozitul dumneavoastră. 

Apăru la capătul ghişeului, fugind vesel spre ei; conţinutul 
sacului din piele zăngănea în continuare. Travers stătea 
acum nemişcat şi cu gura larg deschisă. Ron atrăgea 
atenţia asupra acestui fapt ciudat, privindu-l pe Travers 
derutat. 

— Stai puţin, Bogrod! 

Un alt goblin apăru repede de după tejghea. 

— Am primit anumite instrucţiuni, spuse el, făcând o 
plecăciune în faţa Hermionei. lertaţi-mă, doamnă 
Lestrange, dar există ordine speciale în privinţa depozitului 
Lestrange. 

Îi şopti repede ceva la ureche lui Bogrod, dar goblinul care 
era sub puterea Blestemului Imperius îl dădu la o parte. 

— Ştiu care sunt instrucţiunile. Doamna Lestrange vrea să 
îşi viziteze depozitul... o familie străveche... vechi clienţi... 
pe aici, vă rog. 

Şi, tot zăngănind, se îndreptă către una dintre 
numeroasele uşi din sală. Harry se uită înapoi la Travers, 
care rămăsese pironit locului şi părea neobişnuit de absent, 
şi luă o decizie. Cu o şfichiuire a baghetei îl făcu pe Travers 
să vină cu ei, mergând umil în urma lor, până ce ajunseră la 
uşă şi trecură pe un culoar din piatră neşlefuită, luminat cu 
torţe aprinse, care se afla dincolo de ea. 


— Avem probleme, bănuiesc ceva, spuse Harry, când uşa 
se trânti în urma lor şi el îşi dădu jos Pelerina Invizibilă. 

Socotici sări de pe umerii lui Harry, iar Travers şi Bogrod 
nu părură deloc surprinşi să îl vadă pe Harry Potter 
apărând dintr-odată în mijlocul lor. 

— Sunt sub puterea Blestemului Imperius, adăugă el, 
răspunzând în acest fel întrebărilor lui Hermione şi Ron, 
foarte derutaţi de comportamentul lui Travers şi Bogrod, 
care înţepeniseră amândoi, complet absenţi. Nu cred că am 
făcut vraja destul de puternică, nu ştiu... 

Îi trecu prin minte un alt crâmpei de amintire, ce îi 
strigase adevărata Bellatrix Lestrange, când încercase 
prima oară să folosească un Blestem de Neiertat: „Irebuie 
să ţi-o doreşti cu adevărat, Potter!” 

— Ce facem? întrebă Ron. Să plecăm acum, cât mai 
putem? 

— Dacă avem cum, spuse Hermione, uitându-se înapoi la 
uşa care dădea în sală, unde se putea întâmpla orice. 

— Am ajuns până aici, eu zic să mergem mai departe, îi 
sfătui Harry. 

— Bun! spuse Socotici. Deci avem nevoie de Bogrod, ca să 
conducă vagonetul, fiindcă eu nu mai am dreptul să o fac. 
Dar vrăjitorul nu va avea loc. 

Harry îşi îndreptă bagheta spre Travers. 

— Imperio! 

Vrăjitorul se întoarse şi porni vioi de-a lungul şinei 
întunecate. 

— Ce l-ai pus să facă? 

— Să se ascundă, spuse Harry. 

Îşi îndreptă apoi bagheta spre Bogrod; acesta fluieră şi 
chemă un vagonet care apăru din întuneric, huruind pe 
şine. Când începură să se caţere în el, Harry fu sigur că în 
sala din spatele lor se auzeau nişte strigăte. Bogrod şi 
Socotici se instalaseră în faţă, iar Harry, Ron şi Hermione 
stăteau înghesuiți în spate. 


Vagonetul se smuci şi porni, prinzând viteză. Trecură pe 
lângă Travers, care se strecură într-o nişă din perete, apoi 
vagonetul începu să şerpuiască şi să cotească pe culoarele 
ca de labirint, înclinându-se mereu mai în faţă. Din cauza 
huruitului vagonetului pe şine, Harry nu mai auzea nimic. 
În timp ce şerpuiau printre stalactite, coborând din în ce 
mai mult, părul îi flutura în spate, dar Harry tot nu înceta să 
se uite peste umăr. 1 se părea că lasă urme cât casa. Cu cât 
se gândea mai mult, cu atât i se părea că fusese o idee 
foarte proastă ca Hermione să se deghizeze în Bellatrix 
Lestrange şi să vină cu bagheta lui Bellatrix, când 
Devoratorii Morţii ştiau cine o furase. 

Ajunseseră mult mai departe decât fusese Harry vreodată 
în Gringotts, cotiră foarte brusc, în viteză, şi văzură în faţa 
lor, cu doar câteva secunde înainte de a ajunge la ea, o 
cascadă care şiroia direct pe şine. Harry îl auzi pe Socotici 
strigând: „Nu!”, dar nu se puse frână - trecură valvârtej 
prin ea. Harry avea ochii şi gura pline cu apă, nu vedea 
nimic şi nu putea respira, apoi, cu o smucitură îngrozitoare, 
vagonetul se răsturnă şi fură cu toţii azvârliţi în afară. 
Harry îl auzi făcându-se mici fărâme de zidul tunelului, o 
auzi pe Hermione strigând ceva, simţi cum plutea înapoi pe 
pământ, de parcă ar fi fost uşor ca o pană, şi ateriză 
nevătămat în interiorul tunelului stâncos. 

— V-Vrajă de Amortizare, bolborosi Hermione, în timp ce 
Ron o ridică în picioare. Spre groaza lui Harry, Hermione 
nu mai arăta ca Bellatrix, ci stătea acolo, îmbrăcată într-o 
robă mult prea mare pentru ea, udă leoarcă şi având din 
nou înfăţişarea ei obişnuită. Ron era din nou roşcat şi fără 
barbă. Îşi dădură seama de aceasta în timp ce se uitau unul 
la celălalt, pipăindu-şi feţele. 

— Cascada Tâlharilor! spuse Socotici, ridicându-se şi 
uitându-se înapoi la cascada de pe şine, despre care Harry 
ştia acum că nu fusese doar nişte apă. Elimină toate 
farmecele şi deghizările magice! Ştiu că sunt impostori în 


Gringotts, au declanşat măsuri de securitate împotriva 
noastră! 

Harry o văzu pe Hermione verificând dacă mai avea încă 
gentuţa cu perluţe şi îşi vâri repede mâna sub haină, pentru 
a se asigura că nu pierduse Pelerina Invizibilă. Apoi se 
întoarse şi îl văzu pe Bogrod clătinând din cap uluit, 
Cascada Tâlharilor părea să fi ridicat Blestemul Imperius. 

— Avem nevoie de el, spuse Socotici, nu putem să intrăm 
în depozit fără un goblin de la Gringotts. Şi avem nevoie de 
Răsunători! 

— Imperio! rosti Harry din nou. 

Ecoul vocii sale răsună în tunelul de piatră, în timp ce 
senzaţia năvalnică de control care-i plecă din creier şi 
ajunse până în baghetă se făcu iar simțită. Bogrod se 
supuse iarăşi voinţei lui, iar expresia de uimire se 
transformă într-una de indiferenţă politicoasă. În timpul 
acesta, Ron se grăbi să ridice sacul din piele în care erau 
sculele de metal. 

— Harry, cred că aud pe cineva venind! spuse Hermione, 
îndreptă bagheta lui Bellatrix spre cascadă şi strigă: 
Protego! 

Văzură cum Vraja Scut zbură de-a lungul tunelului şi blocă 
şuvoiul de apă fermecată. 

— Bine gândit, spuse Harry. Condu-ne, Socotici! 

— Cum o să mai ieşim de aici? întrebă Ron, în timp ce 
înaintau repede în întuneric după goblin, cu Bogrod în 
urma lor, gâfâind ca un câine bătrân. 

— Hai să ne facem griji pentru asta când va fi cazul! Spuse 
Harry. Încercă să-şi ciulească urechile, i se păru că aude 
ceva zăngănind şi mişcându-se în apropiere. Socotici, cât 
mai avem de mers? 

— Nu mult, Harry Potter, nu mult... 

Cotiră şi văzură fiinţa uriaşă la care Harry se aşteptase, 
dar tot se opriră brusc cu toţii. În faţa lor se afla un dragon 
imens, priponit de pământ, blocând accesul la patru sau 
cinci dintre depozitele aflate la cea mai mare adâncime. 


Solzii dragonului deveniseră moi şi cu o culoare palidă pe 
parcursul numeroşilor ani pe care-i petrecuse închis sub 
pământ; ochii îi avea de-un roz lăptos, picioarele din spate îi 
erau încătuşate în nişte inele masive, de care erau legate 
lanţuri prinse de nişte piroane enorme, înfipte adânc în 
piatră. Avea aripile mari şi cu spini strânse aproape de 
corp, s-ar fi umplut încăperea dacă le-ar fi deschis, iar când 
îşi întoarse capul urât spre ei, răgetul său făcu tunelul din 
piatră să se cutremure; deschise gura şi scuipă un jet de 
foc, care îi făcu s-o ia la goană înapoi, în lungul tunelului. 

— Este pe jumătate orb, gâfâi Socotici, dar asta îl face şi 
mai fioros. Cu toate acestea, avem cum să îl controlăm. A 
învăţat la ce să se aştepte când vin Răsunătorii. Dă-mi-i. 

Ron îi dădu sacul lui Socotici şi goblinul scoase mai multe 
instrumente mici din metal, care, atunci când erau 
scuturate, scoteau un zgomot răsunător, ca de ciocane care 
loveau nicovale. 

Socotici le împărţi şi Bogrod primi supus instrumentul 
care îi reveni. 

— Ştiţi ce să faceţi, le spuse Socotici lui Harry, Ron şi 
Hermione. Când aude zgomotul acesta, se aşteaptă la 
durere: se va da înapoi şi Bogrod va trebui să pună palma 
pe uşa depozitului. 

Înaintară şi veniră din nou de după colţ, scuturând 
Răsunătorii, iar zgomotul acestora reverberă în pereţii din 
piatră, amplificat puternic, astfel încât Harry avu senzaţia 
că, în larma generală, îi vibra până şi creierul. Dragonul 
scoase un răget răguşit, apoi se retrase. Harry văzu că 
tremura; când se duseră mai aproape, observă că avea 
cicatricele unor tăieturi adânci pe bot, iar bănuiala lui era 
că fusese învăţat să se teamă de săbii încinse în momentul 
când auzea Răsunătorii. 

— Fă-l să pună palma pe uşă! îl îndemnă Socotici pe Harry, 
care îşi îndreptă din nou bagheta spre Bogrod. 

Bătrânul goblin se supuse, aşezându-şi mâna pe lemn, uşa 
depozitului dispăru şi le dezvălui o deschidere ca de grotă, 


plină de sus până jos cu monede şi pocale din aur, armuri 
din argint, piei de animale ciudate, unele cu ţepi lungi, 
altele cu aripi care atârnau, sticle cu poţiuni, decorate cu 
nestemate, şi un craniu care încă purta o coroană. 

— Căutaţi, repede! spuse Harry, când intrară cu toţii 
grăbiţi în depozit. Le descrisese cupa lui Astropuf lui Ron şi 
Hermionei, dar, dacă în depozit era Horcruxul misterios, nu 
aveau cum să ştie cum arăta, însă abia dacă avu timp să 
arunce o privire în jur, când din spatele lor se auzi un 
zgomot metalic înăbuşit. 

Uşa apăruse din nou, iar ei rămaseră închişi în depozit, 
cufundaţi în beznă. 

— Nu contează, o să ne poată da drumul Bogrod! îi linişti 
Socotici, când Ron scoase un strigăt de surprindere. 
Aprindeţi baghetele, nu vreţi? Şi... să ne grăbim, avem 
foarte puţin timp! 

— Lumos! 

Harry plimbă raza baghetei în jur, lumina căzu peste 
bijuterii scânteietoare şi, pe un raft înalt, văzu sabia falsă a 
lui Cercetaş, într-o grămadă de lanţuri. Ron şi Hermione îşi 
aprinseseră şi ei baghetele şi acum examinau mormanele 
de obiecte din jurul lor. 

— Harry, crezi că ar putea fi... Aaahh! 

Hermione ţipă de durere şi Harry îşi îndreptă bagheta 
spre ea, la timp pentru a vedea cum un pocal decorat cu 
nestemate îi cade din mână, dar în momentul în care căzu, 
se sparse şi se transformă într-o ploaie de pocale, astfel 
încât, o secundă mai târziu, se auzi un zgomot metalic şi 
podeaua fu acoperită cu pocale identice, care se 
rostogoleau în toate părţile, fiind imposibil de distins care 
era cel original. 

— M-a fript! gemu Hermione, băgându-şi degetele arse în 
gură. 

— Au adăugat Blesteme Geminio şi Flagrante! Spuse 
Socotici. Tot ce atingeţi se va duplica şi vă va arde, dar 
copiile sunt lipsite de valoare. Şi dacă veţi atinge în 


continuare comoara, până la urmă veţi muri striviţi de 
greutatea aurului care se dublează! 

— Bine, nu vă atingeţi de nimic! strigă Harry disperat, dar 
chiar în clipa în care o spuse, Ron lovi din greşeală cu 
piciorul unul dintre pocalele căzute şi încă douăzeci 
apărură ca printr-o explozie. Ron sărea pe loc, fiindcă o 
bucată din pantof îi fusese arsă din cauza contactului cu 
metalul încins. 

— Stai locului, nu te mişca! spuse Hermione, ţinându-l pe 
Ron. 

— Aruncaţi o privire împrejur doar! spuse Harry. Nu uitaţi, 
cupa e mică şi din aur, are un bursuc gravat pe ea şi două 
toarte. În rest, vedeţi dacă nu zăriţi pe undeva simbolul lui 
Ochi-de-Şoim, şoimul. 

Îşi îndreptară baghetele spre fiecare nişă şi crevasă, 
învârtindu-se cu grijă pe călcâie. Era imposibil să nu se 
atingă de nimic. Harry făcu să cadă o cascadă de galioni 
falşi pe podea, lângă pocale, şi acum abia dacă mai aveau 
pe unde să calce. Aurul strălucitor şi încins scânteia, astfel 
încât depozitul semăna cu un imens cuptor. 

Bagheta lui Harry lumina scuturi şi coifuri făurite de 
goblini, aşezate pe rafturi până în tavan. Înălţă raza din ce 
în ce mai sus, până când găsi dintr-odată un obiect care îi 
făcu inima să îi tresalte de emoție şi mâna să îi tremure. 

— E acolo, e acolo, sus! 

Ron şi Hermione îşi îndreptară şi ei baghetele înspre locul 
respectiv, astfel încât micuța cupă din aur scânteia în 
lumina a trei baghete: cupa care îi aparținuse Helgăi 
Astropuf, care ajunsese apoi în posesia lui Hepzibah Smith, 
de la care o furase Iom Cruplud. 

— Şi cum naiba o să ajungem tocmai acolo fără să atingem 
nimic? întrebă Ron. 

— Accio Cupă! strigă Hermione, care în mod evident 
uitase, din cauza disperării, ce le spusese Socotici în timpul 
şedinţelor în care stabiliseră planul. 

— Nu merge, nu merge! se răsti goblinul. 


— Atunci, ce să facem? se răsti Harry, uitându-se urât la 
goblin. Socotici, dacă vrei sabia, atunci o să trebuiască să 
ne mai ajuţi cu... stai aşa! Pot să le ating cu sabia? 
Hermione, dă-mi-o! 

Hermione căută în interiorul robei, scoase gentuţa cu 
perluţe, scotoci pentru câteva secunde şi apoi scoase sabia 
scânteietoare. Harry o înşfacă de mânerul încastrat cu 
rubine şi atinse vârful lamei de o carafă din argint din 
apropiere; aceasta nu se duplică. 

— Dacă aş reuşi să trec sabia printr-o toartă... dar cum să 
ajungă acolo, sus? 

Raftul pe care se afla cupa era prea sus ca să ajungă la el 
oricare dintre ei, chiar şi Ron, care era cel mai înalt. 
Căldura pe care o degaja comoara vrăjită se ridica în valuri 
şi lui Harry îi şiroia transpiraţia pe faţă şi pe spate, în timp 
ce se chinuia să găsească un mod de a ajunge la cupă. 
Tocmai atunci îl auzi şi pe dragon, care scoase un răget 
îngrozitor dincolo de uşă, iar zăngănitul se apropia din ce în 
ce mai tare. 

Acum chiar erau blocaţi acolo, nu aveau pe unde să iasă, 
decât pe uşă, şi se părea că din partea cealaltă se îndrepta 
spre ei o armată de goblini. Harry se uită la Ron şi 
Hermione şi le citi groaza pe chip. 

— Hermione, spuse Harry, în timp ce ţăcănitul se auzea şi 
mai tare, trebuie să ajung acolo, trebuie să o distrugem! 

Hermione ridică bagheta, o îndreptă spre Harry şi şopti: 

— Levicorpus. 

Harry fu suspendat în aer de gleznă, lovi o armură şi din 
ea ţâşniră copii ca nişte trupuri incandescente, umplând 
spaţiul aglomerat. Ron, Hermione şi cei doi goblini ţipară de 
durere, fiind răsturnaţi peste alte obiecte, care începură şi 
ele să se dubleze. Îngropaţi pe jumătate sub valuri din ce în 
ce mai mari de comori încinse, se zbăteau şi strigau, în timp 
ce Harry vâri sabia prin mânerul cupei lui Astropuf, 
trăgând-o pe lamă. 


— Impervius! strigă Hermione, încercând să se protejeze 
pe ea, pe Ron şi pe goblini de metalul care îi ardea. 

Atunci se auzi cel mai groaznic țipăt de până atunci şi 
Harry se uită în jos: Ron şi Hermione erau îngropaţi până la 
mijloc în comoară, chinuindu-se să îl ţină la suprafaţă pe 
Bogrod, dar Socotici se scufundase cu totul şi nu i se mai 
vedeau decât vârfurile degetelor. Harry îl apucă de degete 
pe Socotici şi trase. 

Goblinul, plin de băşici, ieşea încet la suprafaţă, urlând de 
durere. 

— Liberacorpus! strigă Harry, şi el şi Socotici aterizară cu 
o bufnitură pe comoara care sporea, iar lui Harry îi zbură 
sabia din mână. 

— Ia-o! strigă Harry, în timp ce se străduia să suporte 
durerea provocată de metalul încins care îi atingea pielea. 

Socotici se căţărase pe umerii lui din nou, hotărât să evite 
valurile din ce în ce mai abundente de obiecte 
incandescente. 

— Unde e sabia? Cupa era pe ea! 

Zăngănitul din partea cealaltă a uşii devenea asurzitor. 
Era prea târziu. 

— Acolo! 

Socotici fu cel care o văzuse şi el se aruncase după ea, 
moment în care Harry îşi dădu seama că goblinul nu se 
aşteptase niciodată ca ei să se ţină de cuvânt. [inându-se 
strâns cu o mână de părul lui Harry, pentru a se asigura că 
nu avea să cadă în marea de aur încins, Socotici înşfacă 
mânerul săbiei şi o ridică sus, unde Harry nu putea să 
ajungă la ea. 

Cupa micuță de aur, care atârna de lamă, lângă mânerul 
săbiei, fu aruncată cât colo. Având încă goblinul în cârcă, 
Harry se aruncă şi o prinse şi nu îi dădu drumul, deşi simţea 
cum îl ardea, nici măcar atunci când nenumărate cupe ale 
lui Astropuf îi ţâşniră din pumn, căzând ca o ploaie peste el. 
În timp ce uşa depozitului se deschise încă o dată, simţi cum 
aluneca, fără să poată face nimic, pe o avalanşă din ce în ce 


mai masivă de aur şi argint incandescent, care îi purta pe 
el, Ron şi Hermione afară din depozit. Foarte puţin 
conştient de durerea provocată de arsurile de pe tot corpul 
şi purtat în continuare de comoara care se duplica, Harry 
băgă cupa în buzunar şi întinse mâna în sus, ca să 
recupereze sabia, dar Socotici dispăruse. Cu primul prilej, 
se lăsase să alunece de pe umerii lui Harry şi fugise spre 
goblinii din jurul lui, fluturând sabia şi strigând: „Hoţii! 
Hoţii! Ajutor! Hoţii!”. Dispăruse în mijlocul mulţimii care se 
apropia, dintre care toţi erau înarmaţi cu pumnale şi îl 
acceptară necondiţionat. 

Alunecând pe metalul încins, Harry reuşi să se ridice şi 
ştiu că singura lor scăpare era să treacă de ei. 

— Stupefy! strigă el, iar Ron şi Hermione i se alăturară. 

Jeturi de lumină roşie zburară spre mulţimea goblinilor şi 
unii căzură, în timp ce alţii înaintară. Harry văzu mai mulţi 
paznici vrăjitori, care veneau în fugă de după colţ. Dragonul 
priponit scoase un răget şi scuipă flăcări asupra goblinilor, 
vrăjitorii fugiră, încovoiaţi, înapoi pe unde veniseră şi Harry 
avu o străfulgerare de inspiraţie sau de nebunie. Îndreptă 
bagheta spre cătuşele groase cu care era ţintuită de 
pământ creatura şi strigă: 

— Relashio! 

Cătuşele se desfăcură cu un zgomot răsunător. 

— Pe aici! strigă Harry şi, în timp ce arunca în continuare 
Vrăji de Împietrire spre goblinii care înaintau, sări înspre 
dragonul cel orb. 

— Harry, Harry, ce faci? strigă Hermione. 

— Urcaţi-vă, hai! 

Dragonul nu îşi dăduse seama că era liber. Harry găsi 
genunchiul unui picior din spate şi se caţără pe spatele lui. 
Solzii erau tari ca oţelul, nici nu părea să îl simtă. Întinse 
mâna, o trase în sus şi pe Hermione, iar Ron urcă în spatele 
lor. O clipă mai târziu, dragonul realiză că nu mai era 

priponit. 


Se ridică pe picioarele din spate şi mai scoase un răget de 
groază. Harry îşi înfipse genunchii, ţinându-se cât putu de 
strâns de solzii zimţaţi, când dragonul îşi desfăcu aripile, 
răsturnându-i ca pe popice pe goblinii care ţipau, într-o 
parte şi în alta, şi se ridică de la sol. Harry, Ron şi Hermione 
se lipiră de spatele lui, aproape atingând tavanul, când 
dragonul se năpusti spre tunel, în timp ce goblinii care îi 
urmăreau începură să arunce pumnale care alunecau 
paralel cu pielea. 

— N-o să putem ieşi, e prea mare! strigă Hermione, dar 
dragonul deschise gura şi scuipă iarăşi foc, dărâmând 
tunelul. 

Podeaua şi tavanul crăpară şi se făcură fărâmiţe. Dragonul 
înainta în forţă, croindu-şi drum cu ajutorul ghearelor. 
Harry ţinea ochii bine închişi, din cauza căldurii şi prafului, 
asurzit de zgomotul pietrelor care se prăbuşeau şi de 
răgetele dragonului. 

Nu putea decât să se ţină strâns de spatele lui, 
aşteptându-se să îl azvârle în orice clipă, apoi o auzi pe 
Hermione strigând: Defodio! 

Îl ajuta pe dragon să lărgească culoarul, decupând tavanul 
în timp ce se chinuia să avanseze, spre aer mai curat, 
departe de goblinii care urlau şi zăngăneau. Harry şi Ron o 
imitară, năruind bucăţi din tavan cu ajutorul altor vrăji 
menite să macine în piatră. Trecură pe lângă lacul 
subteran, iar creatura uriaşă care se târa şi mârâia păru să 
simtă libertatea şi spaţiul deschis înaintea lor. În spate, 
culoarul era plin de mişcările cozii imense cu ţepi a 
dragonului, de bucăţi mari de stâncă, stalactite uriaşe, 
fragmentate, şi de zăngănitul goblinilor, care părea din ce 
în ce mai înăbuşit, în timp ce în faţa lor aveau cale liberă, 
datorită flăcărilor aruncate de dragon. 

Până la urmă, prin puterea cumulată a vrăjilor lor şi prin 
forţa brută a dragonului, năvăliră afară din culoar şi 
ajunseră în sala de marmură. Goblinii şi vrăjitorii ţipau de 
mama focului şi fugiră să se adăpostească, prilej cu care 


dragonul avu în sfârşit loc să îşi întindă aripile. Îşi întoarse 
capul cu corn, inspirând aerul rece de afară, şi porni, cu 
Harry, Ron şi Hermione ţinându-se în continuare de spatele 
lui. leşi cu forţa prin uşile din metal, pe care le lăsă strâmbe 
şi atârnând în balamale, şi ajunse clătinându-se un pic în 
Aleea Diagon, de unde se avântă spre cer. 

Capitolul XXVII. 

Ultima ascunzătoare. 

Nu puteau să-l controleze. Dragonul nu vedea pe unde 
zbura şi Harry ştia că, dacă ar fi cotit brusc sau s-ar fi întors 
pe burtă în zbor, le-ar fi fost imposibil să se ţină de spatele 
lui lat. Zburară totuşi din ce în ce mai sus - Londra se 
desfăşura dedesubtul lor ca o imensă hartă colorată cu 
cenuşiu şi verde. Harry era copleşit de recunoştinţă pentru 
o evadare care părea imposibilă. Aplecându-se mult peste 
gâtul animalului, se ţinea strâns de solzii metalici şi vântul 
răcoros îi calma pielea arsă şi plină de băşici. Aripile 
dragonului loveau aerul ca pânzele unei mori de vânt. În 
spatele său, Ron înjura întruna, cât putea de tare, Harry 
neştiind dacă de încântare sau de frică, iar Hermione părea 
să plângă. 

La vreo cinci minute după aceasta, lui Harry nu îi mai fu 
atât de teamă că dragonul avea să îi dea jos, pentru că se 
părea că nu îşi dorea nimic altceva decât să plece cât mai 
departe posibil de închisoarea sa subterană, însă lui Harry 
îi era încă frică de cum şi când aveau să descalece. Nu avea 
idee cât puteau să zboare dragonii fără să aterizeze şi nici 
cum dragonul acesta, care era aproape orb, va găsi un loc 
bun în care să poposească. Se uita mereu în jur, 
imaginându-şi că îl ustură cicatricea. În cât timp avea să 
afle Cap-De-Mort că intraseră în depozitul soţilor 
Lestrange? Cât de curând aveau să o anunţe pe Bellatrix 
goblinii de la Gringotts? Cat de repede aveau să-şi dea 
seama ce luaseră de acolo? Şi apoi, când aveau să 
descopere că lipsea cupa de aur? Cap-De-Mort va afla în 
sfârşit că vânau Horcruxurile. 


Dragonul părea să fie însetat de aer mai rece şi mai 
proaspăt; se înălța constant, până când ajunseră să zboare 
prin fuioare de nori reci şi Harry nu mai putu distinge 
punctele colorate care erau maşinile şiroind înspre şi 
dinspre Capitală. Zburară mai departe, peste terenuri 
parcelate verzi şi maronii, peste şosele şi râuri care 
şerpuiau prin peisaj ca, nişte funde mate sau lucioase. 

— Ce o căuta? strigă Ron, în timp ce zburau din ce în ce 
mai spre nord. 

— Habar nu am! îi strigă Harry. 

Îi amorţiseră mâinile de frig, dar nu îndrăznea să le mişte. 
Se întreba de mult cum vor proceda dacă vor trece pe 
deasupra coastei, dacă dragonul se îndrepta spre largul 
mării. Îi era frig şi amorţise, pe lângă faptul că, se simţea 
extrem de înfometat şi însetat. Se întreba cât era de când 
nu mai mâncase dragonul. Fără îndoială că, avea să i se facă 
foame cât de curând. Şi dacă atunci avea să-şi dea seama că 
în spate căra trei fiinţe comestibile? 

Soarele cobori pe cerul care căpăta irizări indigo. 
Dragonul zbura în continuare, lăsând în urmă oraşe şi sate. 
Umbra uriaşă plutea peste pământ ca, un nor mare şi 
întunecat. Pe Harry îl durea fiecare părticică din corp din 
cauza efortului de a se ţine de spatele creaturii. 

— Mi de pare mie, strigă Ron după o perioada îndelungată 
de tăcere, sau pierdem din înălţime. 

Harry se uită în jos şi văzu munţii de un verde închis şi 
lacuri arămii, în lumina apusului. Peisajul părea din ce în ce 
mai clar, mai detaliat, în timp ce el îşi mija ochii pe lângă 
dragon, întrebându-se dacă acesta ghicise că acolo era apă, 
după lumina care se reflecta în unde. 

Dragonul se lăsă din ce în ce mai jos, zburând în cercuri 
mari, în spirală, apropiindu-se, după câte se părea, de unul 
din lacurile mai mici. 

— Eu zic să sărim când ajungem destul de jos, le strigă 
Harry celorlalţi din spate. Ne aruncăm direct în apă, înainte 
să îşi dea seama ca suntem aici! 


Fură de acord, deşi Hermione nu părea tocmai convinsă. 
Harry putu vedea acum burta lată şi gălbuie a dragonului 
reflectată în luciul apei. 

— Acum! 

Se lăsă să alunece pe lângă dragon şi căzu, cu picioarele 
înainte, spre suprafaţa lacului. Distanta fu mai mare decât 
estimase şi se lovi cu putere de apă, căzând ca o piatră într- 
o lume rece ca gheaţa, verde şi plină de stufăriş. Înota şi 
ieşi gâfâind la suprafaţă, iar dinspre locul unde aterizase 
Ron şi Hermione văzu extinzându-se cercuri concentrice. 
Dragonul nu părea să fi observat nimic; era deja la 
cincisprezece metri depărtare, zbura jos, deasupra lacului, 
încercând să-şi vâre botul plin de cicatrice în licoarea 
binefăcătoare. Când Ron şi Hermione ieşiră la suprafaţă din 
adâncurile lacului, scuipând apa şi luând guri guri mari de 
aer, dragonul încă mai zbura, bătând cu putere din aripi şi 
aterizând în sfârşit pe malul îndepărtat. 

Harry, Ron şi Hermione înotară spre malul de vizavi. Lacul 
nu părea adânc, iar în curând le fu mai dificil să îşi croiască 
drum prin stufăriş şi noroi, decât sa înoate. Până la urmă 
căzură extenuaţi pe iarba alunecoasă, uzi leoarcă şi 
gâfâind. 

Hermione se întinse, cuprinsa de tuse şi tremurând. Desi 
Harry ar fi preferat să se întindă şi sa doarmă, se ridică, îşi 
scoase bagheta şi începu să arunce vrăjile de protecţie 
obişnuite în jurul lor. 

Când termină, li se alătură celorlalţi. Era prima oara când 
îi vedea cum trebuie de când scăpaseră din depozit. 
Amândoi aveau arsuri grave pe feţe şi pe braţe, iar hainele 
le erau pârlite pe alocuri. Se strâmbau în timp ce îşi turnau 
esenţă de frăsinel pe numeroasele rani. Hermione îi dădu 
sticluţa lui Harry, apoi scoase trei sticle cu suc de dovleac 
pe care le adusese de la Shell Cottage şi robe curate şi 
uscate pentru toţi. Apoi se schimbară şi dădură sucul pe 
gat. 


— Ei bine, partea bună este că am luat Horcruxul, spuse 
Ron într-un sfârşit, privind cum i se regenera pielea de pe 
mâini. Partea proastă €... 

— ... că nu avem sabia, spuse Harry printre dinţi, turnând 
picături de frăsinel pe o rană prin gaura arsă din blugi. 

— N-avem sabia, repetă Ron. Escrocul ăla nemernic şi 
pipernicit... 

Harry scoase Horcruxul din buzunarul hainei ude, pe care 
tocmai o dăduse jos, şi îl aşeză în iarba în faţa lor. Sclipind 
în lumina soarelui, le atrase atenţia în timp ce beau din 
sticlele cu suc. 

— Măcar de data asta, nu putem să-l purtăm, ar arăta 
ciudat dacă l-am atârna de gât, spuse Ron, ştergându-se la 
gură cu podul palmei. 

Hermione se uita la malul celălalt al lacului, unde dragonul 
încă îşi mai potolea setea. 

— Ce credeţi că, o să se întâmple cu el? întrebă ea. Oare 
va fi bine? 

— Parcă ai fi Hagrid, spuse Ron. E un dragon, Hermione, 
poate să aibă grijă singur de el. Mai degrabă ar trebui să ne 
facem griji pentru noi. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, nu ştiu cum să-ţi spun, zise Ron, dar cred că, s-ar 
putea să se fi observat că, am dat spargere în Banca 
Gringotts. 

Toţi trei se puseră pe râs şi, odată ce începură, le fu greu 
să se mai oprească. Pe Harry îl dureau coastele, era ameţit 
de foame, dar se întinse pe iarbă sub cerul sângeriu şi râse 
până răguşi. 

— Totuşi, ce o să facem? spuse Hermione până la urmă, 
sughiţând şi devenind din nou serioasă. O să ştie, nu? Ştim- 
Noi-Cine o să afle că, ştim de Horcruxurile lui! 

— Poate că, o să le fie prea frică să-l anunţe, spuse Ron 
plin de speranţă. Poate că vor acoperi... 

Cerul, mirosul apei din lac, sunetul vocii lui Ron se 
stinseră; capul lui Harry fu despicat de o durere asemenea 


unei lovituri de sabie. Se afla într-o încăpere slab luminată, 
în faţa lui stăteau nişte vrăjitori în semicerc şi, pe podea, la 
picioarele lui, era o siluetă îngenuncheată, care se 
cutremura. 

— Ce ai spus? 

Avea vocea stridentă şi rece, dar furia şi teama clocoteau 
în interiorul lui. Lucrul de care îi era cel mai groază - dar 
nu putea fi adevărat, nu vedea cum ar fi putut să fie... 

Goblinul tremura, nu era în stare să privească în faţă ochii 
roşii de deasupra lui. 

— Mai spune o dată! murmură Cap-de-Mort. Mai spune o 
dată! 

— S-stăpâne, se bâlbâi goblinul, cu ochii negri măriţi de 
groază, S-stăpâne... am în-cercat s-să-i op-prim... nişte i- 
impostori, Stăpâne... au j-jefuit depozitul Lestrange... 

— Impostori? Ce impostori? Parcă Gringotts avea metode 
pentru a descoperi impostorii, nu? Cine au fost? 

— Au fost... au fost... b-băiatul P-Potter şi d-doi complici... 

— Şi ce au luat? spuse el, ridicând vocea, cuprins de o 
teamă teribilă. Spune-mi! Ce au luat? 

— 0... o c-cupă mică d-din aur, S-stăpâne... 

Strigătul de furie, de refuz al realităţii, izbucni de parcă ar 
fi fost al unui străin. Era înnebunit, disperat, nu avea cum 
să fie adevărat, era imposibil, nimeni nu ştiuse niciodată: 
cum era cu putinţă ca băiatul să îi fi descoperit secretul? 

Bagheta din Soc şfichiui aerul şi camera se umplu de o 
lumină verde. Goblinul îngenuncheat se rostogoli fără 
suflare, vrăjitorii care priveau şi stăteau în faţa lui se 
împrăştiară îngroziţi, Bellatrix şi Lucius Reacredință îi 
traseră pe alţii în spatele lor, în timp ce fugeau spre uşă, 
bagheta lovind iar şi iar. Cei care rămăseseră fură ucişi cu 
toţii pentru că, îi aduseseră aceste veşti, pentru că, auziseră 
de cupa din aur. 

Rămas singur printre morţi, se plimba furios prin cameră, 
iar în faţa ochilor îi apărură toate, ca o viziune: comorile 
sale, garanţiile sale, ceea ce îl ancora de nemurire - 


jurnalul fusese distrus şi cupa fusese furată. Dacă... dacă 
băiatul ştia şi de celelalte? Oare putea să ştie, făcuse deja 
ceva în sensul acesta, găsise şi alte lucruri? Oare 
Dumbledore se afla la originea tuturor acestor întâmplări? 
Dumbledore, care îl bănuise dintotdeauna, Dumbledore, 
care murise la ordinele sale, Dumbledore, a cărui baghetă 
era acum a lui, care, deşi era mort, încă mai acţiona prin 
intermediul băiatului, băiatului... 

Dar, cu siguranţă, dacă băiatul ar fi distrus vreunul dintre 
Horcruxurile sale, el, Lordul Cap-de-Mort, ar fi ştiut asta, ar 
fi simţit, nu-i aşa? El, cel mai mare vrăjitor din toate 
timpurile, el, cel mai puternic, el, cel care îl ucisese pe 
Dumbledore şi pe mulţi alţi oameni neînsemnaţi, anonimi, 
cum era posibil ca, Lordul Cap-de-Mort să nu fi ştiut dacă el 
însuşi, cel mai important şi mai preţios, fusese atacat şi 
mutilat? 

Într-adevăr, nu simţise când fusese distrus jurnalul, dar 
crezuse că a fost aşa pentru că nu avusese un corp cu care 
să simtă, nefiind nici măcar o stafie. Nu, celelalte erau în 
siguranţă, bineînţeles... celelalte Horcruxuri trebuia să fie 
intacte... 

Dar trebuia să ştie, voia să fie sigur... Se plimba prin 
cameră, lovind cu piciorul cadavrul goblinului, dându-l la o 
parte când trecu pe lângă el. Imaginile i se estompară şi se 
încinseră în mintea lui care fierbea: lacul, căsuţa şi 
Hogwarts. 

O picătură de linişte îi domoli furia: cum ar fi putut să ştie 
băiatul că ascunsese inelul în casa familiei Gaunt? Nimeni 
nu ştiuse niciodată că se trăgea din familia Gaunt, 
ascunsese acea legătură, crimele nu fuseseră niciodată 
legate de el. Fără îndoială că inelul era în siguranţă. 

Şi cum ar fi putut băiatul acesta - sau oricine altcineva - să 
ştie de peşteră sau să treacă de măsurile de protecţie? Era 
absurd ca medalionul să fi fost furat... 

Cât despre şcoală... el era singurul de la Hogwarts care 
ştia unde ascunsese Horcruxul, pentru că, doar el 


descoperise cele mai misterioase secrete ale acelui loc. 

Şi mai era Nagini, care acum trebuia să rămână aproape 
de el, nu mai putea să-l trimită să îi îndeplinească ordinele 
ca până acum, sub protecţia sa. 

Dar, pentru a fi sigur, pentru a fi complet sigur, trebuia să 
se întoarcă la fiecare dintre ascunzătorile sale, trebuia să 
dubleze protecţia din jurul fiecăruia dintre Horcruxuri... o 
sarcină pe care trebuia să o îndeplinească singur, la fel ca şi 
găsirea Baghetei din Soc. 

Unde ar trebui să facă prima lui vizită? Care era cel mai în 
pericol? Îl cuprinse o veche nelinişte. Dumbledore ştiuse 
care era numele său mijlociu, Dumbledore s-ar fi putut să 
facă legătura dintre el şi familia Gaunt. Casa abandonată 
era poate cea mai puţin sigură dintre ascunzători, acolo 
avea să se ducă prima dată. 

Lacul, cu siguranţă că era imposibil... deşi exista 
posibilitatea ca Dumbledore să fi ştiut de o parte dintre 
faptele sale din trecut, de la orfelinat. Şi Hogwarts... dar 
ştia că Horcruxul său era în siguranţă acolo; lui Potter i-ar fi 
fost imposibil să intre în Hogsmeade neobservat, darămite 
în şcoală. Cu toate acestea, era înţelept să îl prevină pe 
Plesneală în legătură cu faptul că era posibil ca băiatul să 
încerce să intre din nou în castel. Desigur, ar fi fost o 
mişcare nechibzuită să îi spună lui Plesneală motivul pentru 
care s-ar putea ca băiatul să încerce să se întoarcă; greşise 
amarnic când avusese încredere în Bellatrix şi Reacredință. 
Nu era prostia şi neglijenţa lor dovada faptului că era 
nespus de nechibzuit să ai vreodată încredere în cineva? 

Atunci avea să viziteze mai întâi casa Gaunt şi să-l ia cu el 
pe Nagini. De acum înainte, nu se va mai despărţi de şarpe. 
leşi din cameră cu paşi mari, trecu prin hol şi ieşi în grădina 
întunecată, unde clipocea o fântână, chemă şarpele în 
reptomită şi acesta veni spre el, târându-se asemenea unei 
umbre alungite. 

Harry se întoarse cu forţa în prezent şi deschise ochii larg: 
stătea întins pe malul lacului, la asfinţit, iar Ron şi 


Hermione se uitau în jos la el. Judecând după expresiile lor 
îngrijorate şi după durerea continuă din jurul cicatricei, 
incursiunea subită în mintea lui Cap-de-Mort nu trecuse 
neobservată. Reuşi să se ridice, tremurând, mirându-se 
oarecum că încă mai era ud leoarcă, şi văzu cupa strălucind 
nevinovată pe iarbă, în faţa lui, iar lacul albastru închis avea 
reflexe aurii de la soarele care asfinţea. 

— Ştie. 

Vocea sa i se păru ciudată şi joasă, după ţipetele ascuţite 
ale lui Cap-de-Mort. 

— Ştie şi o să verifice unde sunt celelalte, iar ultimul - se 
ridicase deja - este la Hogwarts. Ştiam eu că aşa era. Ştiam 
eu. 

— Ce? 

Ron îl privea cu gura căscată, Hermione îngenunche lângă 
el, destul de îngrijorată. 

— Dar ce ai văzut? De unde ştii? 

— Am văzut când a aflat de cupă, e-eram în mintea lui, a... 
Harry îşi aminti de crime. Este extrem de supărat şi speriat, 
nu înţelege de unde am ştiut, iar acum o să verifice dacă 
celelalte sunt în siguranţă - întâi inelul. Crede că Horcruxul 
ascuns la Hogwarts este cel mai în siguranţă, dat fiind că 
Plesneală este acolo, şi pentru că ar fi foarte greu să nu fim 
văzuţi intrând. Cred că pe acela îl va verifica ultimul, dar ar 
putea ajunge acolo în doar câteva ore. 

— Ai văzut unde anume era în Hogwarts? întrebă Ron, 
ridicându-se şi el. 

— Nu, se concentra să îl avertizeze pe Plesneală, nu se 
gândea exact unde este. 

— Staţi puţin, staţi puţin! strigă Hermione, în timp ce Ron 
luă Horcruxul şi Harry scoase din nou Pelerina Invizibilă. 
Nu putem pur şi simplu să plecăm, nu avem un plan, 
trebuie să... 

— Trebuie să mergem, spuse Harry cu fermitate. 

Sperase să doarmă, era nerăbdător să intre în noul cort, 
dar acum era imposibil. 


— Îţi poţi imagina ce va face odată ce va realiza că au 
dispărut inelul şi medalionul? Dacă mută Horcruxul de la 
Hogwarts, dacă hotărăşte că nu stă într-un loc destul de 
sigur? 

— Dar cum o să intrăm? 

— Vom merge în Hogsmeade, spuse Harry, şi vom încerca 
să găsim ceva, după ce vom vedea ce fel de măsuri de 
protecţie sunt în jurul şcolii. Treci sub pelerină, Hermione, 
vreau să rămânem împreună de data asta. 

— Dar nu prea avem loc. 

— O să fie întuneric, nu ne va observa nimeni picioarele. 
Bătăile aripilor enorme răsunară peste apa întunecată. 
Dragonul băuse pe săturate şi acum se ridicase în văzduh. 

Se opriră o vreme din pregătiri, pentru a-i urmări 
ascensiunea din ce în ce mai îndrăzneață, până ce rămase 
ca un punct negru pe fundalul cerului care se întuneca 
repede, iar apoi dispăru în spatele unui munte din 
apropiere. După aceea, Hermione se apropie şi se aşeză 
între cei doi. Harry trase pelerina cât putu de mult şi, 
împreună, se răsuciră pe loc, pierzându-se în adâncul 
întunericului apăsător. 

Capitolul XXVIII. 

Oglinda dispărută. 

Harry simţi un dâmb sub picioare. Văzu strada principală 
din Hogsmeade, dureros de familiară: vitrinele întunecate 
ale magazinelor şi silueta munţilor din spatele satului, 
curba din faţă care ducea spre Hogwarts şi lumina care se 
revărsa pe ferestrele de la „Trei mături”. Inima i se strânse 
când îşi aminti, în cel mai mic detaliu, cum aterizase acolo, 
cu aproape un an în urmă, sprijinindu-l pe Dumbledore, 
care era nespus de slăbit; îşi aminti toate acestea într-o 
secundă, când ateriză - şi atunci, tocmai când îşi slăbi 
strânsoarea în jurul braţelor lui Ron şi Hermione, se 
întâmplă. 

Văzduhul a fost sfâşiat de un țipăt care semăna cu celal lui 
Cap-de-Mort, când realizase că fusese furată cupa. 


Ajunsese la fiecare nerv din corpul lui Harry şi el îşi dădu 
seama imediat că ţipătul fusese generat de apariţia lor. 
Tocmai când se uită la ceilalţi doi sub pelerină, uşa de la 
„Irei mături” se deschise la perete şi doisprezece 
Devoratori ai Morţii, acoperiţi de pelerine cu glugi, se 
năpustiră în stradă, cu baghetele ridicate. 

Ron ridică bagheta, dar Harry îl apucă de încheietură. 
Erau prea mulţi pentru a-i împietri; iar dacă ar fi încercat, 
şi-ar fi dat de gol poziţia. Unul dintre Devoratori flutură 
bagheta şi ţipătul încetă, răsunând încă în munţii din 
depărtare. 

— Accio Pelerină! răcni unul dintre Devoratorii Morţii. 

Harry înşfăcă strâns faldurile pelerinei, dar aceasta nu 
dădu nici un semn de mişcare - Vraja de Chemare nu 
funcţionase asupra ei. 

— Deci nu eşti sub învelitoare, Potter? strigă Devoratorul 
Morţii care încercase vraja, adresându-se imediat 
tovarăşilor săi: Împrăştiaţi-vă. E aici. 

Şase dintre Devoratori năvăliră spre ei. Harry, Ron şi 
Hermione se dădură înapoi, cât putură de repede, spre cea 
mai apropiată străduţă lăturalnică, iar Devoratorii Morţii 
trecură la doar câţiva centimetri distanţă. 

Aşteptară cuminţi în întuneric, ascultând paşii care 
alergau de colo-colo, în timp ce raze de lumină din 
baghetele iscoditoare ale Devoratorilor Morţii zburau de-a 
lungul străzii. 

— Haideţi să plecăm, pur şi simplu! şopti Hermione. Să 
Dispărem acum! 

— Bună idee, spuse Ron, dar, înainte ca Harry să poată 
răspunde, unul dintre Devoratori strigă: 

— Ştim că eşti aici, Potter, şi nu ai cum să scapi! Osăte 
găsim! 

— Se aşteptau să venim, şopti Harry. Au pregătit vraja 
aceea că să ştie când ajungem. Cred că au făcut ceva să ne 
ţină aici, să ne prindă în capcană... 


— Ce zici de Dementori? strigă un alt Devorator al Morţii. 
Dă-le drumul, îl vor găsi cât ai zice peşte! 

— Lordul întunecat doreşte să îl ucidă el însuşi pe Potter! 

— Dar Dementorii n-o să-l omoare! Lordul întunecat vrea 
să-i ia viaţa, nu sufletul. O să-i fie mai uşor să-l omoare, 
dacă-l sărută Dementorii înainte! 

Se auziră şoapte aprobatoare. Pe Harry îl cuprinse groaza: 
pentru a se apăra de Dementori erau nevoiţi să creeze 
Patronuşi, iar asta i-ar fi dat imediat de gol. 

— O să trebuiască să încercăm să Dispărem, Harry! Şopti 
Hermione. 

În momentul în care rosti aceste vorbe, simţi cum o 
răcoare neobişnuită se făcea uşor simțită de-a lungul 
străzii. Totul se cufundă în întuneric, până şi stelele de pe 
cer dispărură. În bezna desăvârşită, Harry simţi cum 
Hermione îl apucă de braţ şi se învârtiră împreună pe loc. 

Aerul prin care ar fi trebuit să se mişte părea să se fi 
solidificat; nu puteau să Dispară, Devoratorii Morţii 
aruncaseră vrăji puternice. Frigul muşca tot mai adânc din 
trupul lui Harry. Acum, el, Ron şi Hermione se dădură 
înapoi pe strada lăturalnică, bâjbâind pe lângă zid, 
încercând să nu scoată nici un sunet. Atunci, de după colţ îşi 
făcură apariţia Dementorii; pluteau fără nici un zgomot, 
erau zece sau mai mulţi şi puteau fi distinşi din cauză că 
erau mai întunecaţi decât restul lucrurilor din jur. Purtau 
pelerine negre şi mâinile putrezite le erau acoperite cu 
cruste. Oare simțeau frica pe undeva, pe-aproape? Harry 
era convins că aşa se întâmpla. Acum păreau să vină mai 
repede, cu răsuflările lor prelungi şi hârşâite, pe care Harry 
le detesta, simțind gustul disperării în aer şi apropiindu-se 
mai mult şi mai mult. 

Ridică bagheta: nu putea şi nu avea de gând să sufere 
sărutul Dementorului, indiferent care ar fi fost consecinţele. 
Se gândi la Ron şi Hermione şi rosti: „Expecto Patronum!” 

Cerbul argintiu ţâşni din baghetă şi atacă. Dementorii se 
împrăştiară şi de undeva se auzi un țipăt triumfător, dar nu 


putură să vadă de unde. 

— Ele, acolo, acolo, i-am văzut Patronusul, era un cerb! 

Dementorii se retraseră, stelele începură să sclipească din 
nou şi paşii Devoratorilor Morţii se auzeau din ce în ce mai 
desluşit, dar, înainte ca Harry să decidă ce avea de făcut în 
momentul acela de panică, din apropiere se auzi un zornăit 
de zăvoare şi o uşă de pe partea stângă a străduţei înguste 
se deschise, iar o voce spuse: 

— Potter, vino aici, repede! 

Se conformă fără ezitare şi cei trei fugiră pe uşa deschisă. 

— Sus! Rămâneţi sub pelerină şi tăceţi! murmură o siluetă 
înaltă, trecând pe lângă ei în drum spre stradă şi trântind 
uşa în urma lor. 

Harry nu avusese idee unde erau, dar acum, la lumina 
pâlpâitoare a unei singure lumânări, văzu cârciuma 
murdară, plină de rumeguş, „Capul de mistreţ”. Fugiră în 
spatele tejghelei şi dincolo de o a doua uşă, care ducea spre 
o scară instabilă din lemn, pe care urcară cât putură de 
repede. Scările îi conduseră într-o sufragerie cu un covor 
tocit şi un mic şemineu, deasupra căruia era un singur 
tablou mare în ulei, portretul unei fete blonde care privea 
în afara camerei, cu un fel de duioşie absentă. 

Strigătele din stradă ajungeau până la ei. Se apropiară de 
fereastra murdară fără să îşi dea jos Pelerina Invizibilă şi 
priviră în jos. Harry îl recunoscu acum pe cel care îi salvase, 
era barmanul cârciumii, singurul dintre ei care nu purta 
glugă. 

— Şi ce dacă? striga el spre unul dintre chipurile acoperite 
cu glugă. Şi ce dacă? Aţi trimis Dementori pe strada mea şi 
am trimis şi eu un Patronus spre ei! N-am de gând să-i 
accept lângă mine, v-am mai spus şi v-o repet!. 

— Nu a fost Patronusul tău! îl contrazise un Devorator al 
Morţii. A fost un cerb, a fost al lui Potter! 

— Cerb! tună barmanul, scoțând bagheta. Cerb! Idiotule - 
Expecto Patronum. 


Ceva uriaş şi cu coarne ţâşni din vârful baghetei: fugi cu 
capul în jos, de-a lungul străzii principale, şi dispăru din 
câmpul lor vizual. 

— Eu altceva am văzut, spuse Devoratorul Morţii, însă mai 
puţin sigur. 

— S-a dat stingerea, dar a venit cineva, ai auzit şi tu 
zgomotul, îi spuse barmanului unul dintre Devoratori. 
Cineva a ieşit pe stradă şi a încălcat regulile. 

— Dacă vreau să-mi dau pisica afară, o s-o dau afară, şi la 
naiba cu stingerea voastră nenorocită! 

— Tu ai declanşat Vraja de Hărmălaie? 

— Şi dacă da, ce? Vreţi să mă trimiteţi la Azkaban? Să mă 
omorâţi pentru c-am scos nasul pe propria mea uşă? Faceţi- 
o, atunci, dacă asta vreţi! Dar, spre binele vostru, sper că 
nu v-aţi apăsat micile voastre Semne întunecate, ca să-l 
chemaţi. N-o să-i convină deloc dacă-l chemaţi aici pentru 
mine şi bătrâna mea pisică, nu-i aşa? 

— Nu-ţi face tu griji pentru noi, spuse unul dintre 
Devoratorii Morţii. Mai bine fă-ţi griji pentru tine, că ai 
încălcat regula stingerii! 

— Şi unde o să mai faceţi trafic de poţiuni şi otrăvuri, 
dacă-mi închideţi cârciuma? Ce o să se întâmple cu 
afacerile voastre colaterale? 

— Încerci cumva să ne ameninţi? 

— Eu îmi ţin ciocul mic, de-aia veniţi la mine, nu-i aşa? 

— Eu zic că am văzut un Patronus sub formă de cerb! 
strigă primul Devorator al Morţii. 

— Un cerb? răcni barmanul. E un ţap, idiotule! 

— În ordine, ne-am înşelat, spuse al doilea Devorator al 
Morţii. Nu vom mai fi la fel de înţelegători dacă o să mai 
nesocoteşti încă o dată stingerea! 

Devoratorii Morţii se îndepărtară cu paşi greoi, ducându- 
se înapoi spre strada principală. Hermione oftă uşurată, ieşi 
de sub pelerină şi se aşeză pe un scaun care se clătina. 
Harry trase draperiile, apoi dădu jos pelerina de peste el şi 


Ron. Îl auziră pe barman la parter, ferecând la loc uşa 
cârciumii şi apoi urcând pe scări. 

Lui Harry îi atrase atenţia un obiect de pe şemineu, chiar 
sub portretul fetei era sprijinită o oglinjoară pătrată. 

Barmanul intră în cameră. 

— Sunteţi nişte nesăbuiţi, spuse el cu o voce aspră, 
uitându-se pe rând la fiecare dintre ei. Ce a fost în mintea 
voastră, de aţi venit aici? 

— Mulţumim, spuse Harry, mulţumim mult. Ne-aţi salvat 
viaţa. 

Barmanul mormăi. Harry se apropie, uitându-se în sus la 
faţa lui, încercând să vadă dincolo de barba şi părul lung, 
cărunt şi aţos. Purta ochelari. În spatele lentilelor murdare, 
ochii îi erau de un albastru aprins, pătrunzător. 

— Al dumneavoastră este ochiul pe care l-am văzut în 
oglindă. 

Se lăsă tăcerea. Harry şi barmanul se uitau unul la 
celălalt. 

— Dumneavoastră l-aţi trimis pe Dobby. 

Barmanul încuviinţă din cap şi privi în jur, căutându-l pe 
spiriduş. 

— Mă gândeam că e cu voi. Unde l-aţi lăsat? 

— A murit, spuse Harry. L-a ucis Bellatrix Lestrange. 

Barmanul rămase impasibil. După câteva clipe, adăugă: 

— Îmi pare rău să o aud. Îmi plăcea spiriduşul acela. 

Se întoarse şi aprinse lămpile printr-o atingere a baghetei, 
fără să se uite la niciunul dintre ei. 

— Sunteţi Aberforth, spuse Harry către spatele bărbatului. 

Acesta nu confirmă şi nici nu negă, ci se aplecă să aprindă 
focul. 

— Cum a ajuns la dumneavoastră? întrebă Harry, 
ducându-se la oglinda lui Sirius, perechea celei pe care o 
spărsese cu aproape doi ani în urmă. 

— Am cumpărat-o de la Dung acu' vreun an, spuse 
Aberforth. Albus mi-a spus ce era. Am încercat să veghez un 
pic asupra voastră. 


Ron rămase cu respiraţia tăiată. 

— Căprioara argintie! spuse el entuziasmat. Tot 
dumneavoastră aţi fost? 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Aberforth. 

— Cineva ne-a trimis o căprioară Patronus! 

— Fiule, la cât eşti de perspicace, te-ai putea face 
Devorator al Morţii. Nu de-abia am demonstrat că 
Patronusul meu este un ţap? 

— A, spuse Ron. Da... mă rog, sunt lihnit! adăugă el pe un 
ton defensiv şi stomacul îi ghiorţăi răsunător. 

— Am mâncare, spuse Aberforth şi se aplecă să iasă din 
încăpere. 

Se întoarse curând cu o pâine mare, nişte brânză şi o 
carafă din cositor cu hidromel, pe care le puse pe măsuţa 
din faţa focului. Hămesiţi, se aruncară asupra mâncării şi 
băuturii şi, pentru o vreme, nu se auzi decât focul trosnind, 
clinchet de pocale şi cum mestecau ei. 

— În ordine, spuse Aberforth după ce mâncară pe 
săturate, iar Harry şi Ron stăteau relaxaţi şi aproape 
adormiţi pe scaune. Trebuie să găsim cea mai bună variantă 
de a vă scoate de aici. Nu se poate noaptea, aţi văzut ce se 
întâmplă dacă iese cineva pe stradă după căderea 
întunericului: se declanşează Vraja de Hărmălaie, o să vă 
vâneze mai ceva ca Apărarcurile ouăle de Doxii. Nu cred că 
voi putea să-i mai fac încă o dată să creadă că au confundat 
un ţap cu un cerb. Aşteptăm până în zori, când o să se 
ridice vraja, şi atunci o să puteţi să vă puneţi din nou 
pelerina şi să plecaţi pe jos. leşiţi direct din Hogsmeade, 
mergeţi spre munţi şi acolo veţi reuşi să Dispăreţi. S-ar 
putea să vă întâlniți cu Hagrid. Se ascunde într-o peşteră 
din munţi împreună cu Grawp, de când au încercat să îl 
aresteze. 

— Nu plecăm, spuse Harry. Trebuie să ajungem în castel. 

— Nu fi prost, băiete, spuse Aberforth. 

— Nu avem de ales, zise Harry. 


— Singura alegere, spuse Aberforth, aplecându-se în faţă, 
este să plecaţi cât mai departe de aici. 

— Nu înţelegeţi. Nu avem timp. Trebuie să intrăm în 
Hogwarts. Dumbledore, adică fratele dumneavoastră, a 
vrut să... 

Pentru o clipă, lentilele ochelarilor lui Aberforth deveniră 
opace din cauza luminii focului, care le făcu orbitor de albe, 
amintindu-i lui Harry de ochii nevăzători ai păianjenului 
uriaş Aragog. 

— Albus, fratele meu, a vrut multe, spuse Aberforth, şi, de 
obicei, oamenii ajungeau să fie răniţi în timp ce el îşi urma 
planurile măreţe. Potter, pleacă cât mai departe de şcoala 
asta, pleacă şi din ţară, dacă poţi! Uită de fratele meu şi de 
strategiile lui ingenioase! S-a dus acolo unde nu îi mai 
poate face nimeni rău şi nu îi datorezi nimic. 

— Nu înţelegeţi, repetă Harry. 

— Zău, chiar aşa? spuse Aberforth încet. Nu crezi că mi- 
am înţeles propriul frate? Crezi că l-ai cunoscut pe Albus 
mai bine decât mine? 

— Nu am vrut să spun asta, se scuză Harry, care simţea că 
gândea mai greoi din cauza oboselii şi a ospăţului bogat. 
Este... mi-a lăsat ceva de făcut. 

— Chiar aşa? făcu Aberforth. Ceva plăcut, sper... 
Interesant? Uşor? Genul de lucru pe care te-ai aştepta să îl 
poată face un puşti vrăjitor necalificat fără să se chinuie 
prea tare, nu? 

Ron râse mai degrabă macabru. Hermione părea 
încordată. 

— Eu... nu, nu este ceva uşor, spuse Harry. Dar trebuie 
să... 

— Trebuie?! De ce trebuie? A murit, nu? spuse Aberforth 
pe un ton dur. Desprinde-te, băiete, înainte să ajungi şi tu 
ca el! Salvează-te! 

— Nu pot. 

— De ce nu? 

— Eu... 


Harry se simţea copleşit, nu putea să explice, aşa că alese 
abordarea ofensivă. 

— Dar şi dumneavoastră luptaţi, faceţi parte din Ordinul 
Phoenix. 

— Făceam, spuse Aberforth. Ordinul Phoenix nu mai 
există. Ştim-Noi-Cine a câştigat, s-a terminat şi toţi cei care 
susţin altceva îşi fac iluzii deşarte. Potter, nu vei fi niciodată 
în siguranţă aici, te vrea prea mult. 

Făcu semn cu degetul mare spre Ron şi Hermione. 

— Iar ei vor fi în pericol toată viaţa acum, că toată lumea 
ştie că sunt complicii tăi. 

— Nu pot pleca, spuse Harry. Am o misiune. 

— Transmite-i-o altcuiva! 

— Nu pot. Trebuie să o fac eu, Dumbledore mi-a explicat 
totul. 

— Măi, să fie... Şi ţi-a spus totul, a fost sincer cu tine, nu? 

Harry îşi dori din tot sufletul să spună „da”, dar, pur şi 
simplu, cuvântul nu îi veni pe buze. Aberforth păru să ştie 
ce gândea. 

— Potter, mi-am cunoscut bine fratele. A învăţat să ţină 
secrete încă de când era copil şi stătea în poala mamei. 
Secrete şi minciuni, aşa am crescut noi, iar Albus... avea un 
talent înnăscut pentru asta. Ochii bătrânului se îndreptară 
spre portretul fetei, de deasupra şemineului. Harry se uită 
acum cu atenţie în jur şi observă că era singurul tablou din 
cameră. Nu exista nici o fotografie a lui Albus Dumbledore, 
nici a altcuiva... 

— Domnule Dumbledore? zise Hermione pe un ton sfios. 
Aceea este sora dumneavoastră? Ariana? 

— Da, spuse Aberforth succint. Se pare că ai cam citit din 
Rita Skeeter, domnişorică, aşa-i? 

Chiar şi în lumina rozalie a focului, fu evident că Hermione 
roşise. 

— Ne-a vorbit despre ea Elphias Doge, spuse Harry, 
încercând să o ajute pe Hermione. 


— Nesuferitul ăla bătrân, bolborosi Aberforth, luând încă o 
gură de hidromel. Credea că soarele strălucea din fiecare 
gest pe care-l făcea fratele meu, asta credea... Mă rog, la 
fel au crezut şi mulţi alţii, printre care şi voi trei, după câte 
văd. 

Harry tăcu. Nu voia să îşi exprime îndoielile şi 
incertitudinile în privinţa lui Dumbledore, care îl intrigau de 
luni întregi. Hotărâse asta în timp ce săpase mormântul lui 
Dobby, decisese să meargă în continuare pe drumul 
şerpuitor şi periculos pe care i-l indicase Albus 
Dumbledore, să accepte că nu i se spusese tot ce dorise să 
ştie, ci doar să aibă încredere. Nu avea nici cea mai mică 
intenţie de a se îndoi din nou, nu voia să audă nimic din ce l- 
ar fi putut abate de la drumul său. Întâlni privirea lui 
Aberforth, care semăna cutremurător cu cea a fratelui său: 
ochii de un albastru aprins, care lăsau aceeaşi impresie că 
radiografiau ceea ce priveau. Harry bănui că Aberforth ştia 
la ce se gândea şi îl dispreţuia pentru asta. 

— Domnul profesor Dumbledore a ţinut foarte mult la 
Harry, spuse Hermione cu o voce joasă. 

— Zău? spuse Aberforth. E extrem de interesant cum mulţi 
dintre cei la care a ţinut fratele meu foarte mult au ajuns 
mult mai rău decât dacă i-ar fi lăsat în pace. 

— La ce vă referiţi? întrebă Hermione cu sufletul la gura. 

— Nu contează, zise Aberforth. 

— Dar e o afirmaţie foarte gravă! sări Hermione. Vă... vă 
referiţi la sora dumneavoastră? 

Aberforth se uită urât la ea. Buzele i se mişcară de parcă 
ar fi mestecat cuvintele, pe care apoi le înghiţi. Brusc, 
începu să vorbească. 

— Sora mea a fost atacată, încolţită de trei băieţi Încuiați, 
când avea şase ani. O văzuseră făcând vrăji când o 
spionaseră prin gardul viu al grădinii din spate; era un 
copil, nu putea să controleze asta, nici o vrăjitoare şi nici un 
vrăjitor nu se pot controla la vârsta aceea. Bănuiesc că s-au 
speriat de ce au văzut. Au trecut cu forţa prin gardul viu şi, 


când nu a putut să le arate care era şmecheria, i-a cam luat 
valul în timp ce încercau să o oprească pe micuța ciudată să 
repete ce făcuse înainte. 

Ochii Hermionei se măriseră la lumina focului, iar lui Ron 
părea să îi fie puţin greață. Aberforth se ridică, era la fel de 
înalt ca Albus, şi deveni dintr-odată înspăimântător din 
cauza furiei şi intensității durerii pe care o simţea. 

— Ceea ce i-au făcut a distrus-o, nu şi-a mai revenit 
niciodată. Refuza să facă vrăji, dar nici nu putea să se 
oprească; magia s-a întors în interior şi a făcut-o să îşi 
piardă minţile, exploda din ea când nu o mai putea controla 
şi, câteodată, era stranie şi periculoasă. Însă, în majoritatea 
timpului, era dulce, speriată şi inofensivă. Şi tatăl meu s-a 
dus după ticăloşii din cauza cărora s-a întâmplat, spuse 
Aberforth, şi i-a atacat. A fost închis în Azkaban pentru asta. 
Nu i-a spus niciodată de ce a făcut-o, pentru că, atunci, 
ministerul ar fi aflat ce ajunsese Ariana şi ar fi închis-o pe 
viaţă în Sf. Mungo. Ar fi considerat că era o ameninţare 
gravă pentru Statutul Internaţional de Tăinuire, dat fiind că 
era dezechilibrată şi că magia exploda din ea atunci când 
nu o mai putea ţine în frâu. A trebuit să o ţinem ascunsă în 
siguranţă. Ne-am mutat, am răspândit zvonul că era 
bolnavă şi mama a avut grijă de ea şi a încercat să o facă să 
fie calmă şi fericită. Eu eram preferatul ei, continuă el şi, în 
momentul în care spuse aceasta, avură senzaţia că din 
ridurile şi barba încâlcită ale lui Aberforth ieşea la iveală un 
şcolar abject. Nu Albus, el stătea tot timpul la el în cameră 
când era acasă, citea din cărţi şi îşi număra premiile, 
coresponda cu „cei mai renumiţi vrăjitori ai vremii”, zise 
Aberforth batjocoritor, el n-avea chef de ea. Pe mine m-a 
plăcut cel mai mult. Puteam să o conving să mănânce când 
refuza să o facă pentru mama, eu o linişteam când avea 
crize şi, când era calmă, mă ajuta să hrănesc caprele. Apoi, 
când a făcut paisprezece ani... vedeţi voi, eu nu eram acolo, 
spuse mai departe Aberforth. Dacă aş fi fost acolo, aş fi 
putut să o liniştesc. A avut o criză şi mama nu mai era la fel 


de tânără ca altădată şi... a avut loc un accident. Ariana nu 
s-a putut controla şi mama a fost ucisă. 

Harry simţi un amestec de milă şi repulsie, nu mai voia să 
audă nimic, dar Aberforth vorbea în continuare şi Harry se 
întrebă de când nu mai vorbise despre asta sau dacă 
vorbise vreodată. 

— Aşa că asta i-a stricat lui Albus planurile de a pleca în 
excursie în jurul lumii cu micuțul Doge. Amândoi au venit 
acasă pentru înmormântarea mamei şi apoi Doge a plecat 
de unul singur, iar Albus a rămas acasă, drept capul 
familiei. Ha! 

Aberforth scuipă în foc. 

— Aş fi avut eu grijă de ea, i-am zis-o, nu îmi păsa de 
şcoală, aş fi stat acasă şi aş fi făcut-o. Mi-a spus că eu 
trebuia să îmi termin studiile şi că el avea să ia locul mamei. 
Era o treaptă inferioară pentru „domnul Strălucit”, nu se dă 
nici un premiu pentru îngrijirea unei surori pe jumătate 
nebune sau pentru că o împiedici să dea foc casei o dată la 
două zile. Dar s-a descurcat bine timp de câteva 
săptămâni... până când a venit el. 

Pe chipul lui Aberforth apăru o expresie de-a dreptul 
periculoasă. 

— Grindelwald. Şi, în sfârşit, fratele meu avea un egal cu 
care să discute, cineva la fel de strălucit şi de talentat ca şi 
el. Şi atunci, îngrijirea Arianei a trecut pe planul doi, în timp 
ce ei coceau planuri pentru o nouă organizare a lumii 
vrăjitoreşti şi căutau Talismane şi cine mai ştie ce altceva îi 
fascina. Planuri măreţe în beneficiul tuturor vrăjitorilor, şi 
ce conta dacă o tânără fată era neglijată, când Albus lucra 
pentru binele majorităţii! Dar, după câteva săptămâni 
petrecute aşa, mă săturasem, chiar mă săturasem. Era 
aproape timpul să mă întorc la Hogwarts, aşa că le-am spus 
amândurora, drept în faţă, aşa cum vă spun vouă - 
Aberforth se uită în jos la Harry şi nu fu greu să şi-l 
imagineze în adolescenţă, atletic şi mânios, înfruntându-şi 
fratele mai mare. I-am spus: „Renunţă acum, în clipa asta. 


Nu poţi să o muţi, este într-o stare prea precară, nu poţi să 
o iei cu tine, oriunde vreţi să mergeţi să ţineţi discursuri 
ingenioase, încercând să vă strângeţi adepţi”. Nu i-a 
convenit, mai spuse Aberforth, iar ochii îi fură acoperiţi 
pentru câteva secunde de lumina focului, care se reflectă în 
lentilele ochelarilor: erau din nou foarte albi şi opaci. Lui 
Grindelwald nu i-a convenit deloc. S-a enervat. Mi-a spus că 
eram un băieţel nesăbuit pentru că încercam să le stau în 
cale lui şi strălucitului meu frate... Eu chiar nu înţelegem că 
biata mea soră nu avea să mai fie nevoită să stea ascunsă, 
odată ce ei aveau să schimbe lumea, să îi scoată la lumină 
pe vrăjitori şi să-i înveţe pe Încuiați care le era locul? Ne- 
am certat... am scos bagheta şi el la fel, iar prietenul cel 
mai bun al fratelui meu a folosit Blestemul Cruciatus asupra 
mea; şi Albus a încercat să îl oprească, ne duelam toţi trei şi 
străfulgerările şi bufniturile au înnebunit-o, n-a mai putut 
suporta. 

Aberforth devenea din ce în ce mai palid, de parcă fusese 
rănit c-o rană mortală. 

— Şi cred că a vrut să ne ajute, dar nu ştia exact ce făcea 
şi nu ştiu care dintre noi a fost, ar fi putut fi oricare dintre 
noi, iar Ariana a murit... 

Vocea îi pieri când rosti ultimul cuvânt şi se prăbuşi pe cel 
mai apropiat scaun. Hermione avea faţa plină de lacrimi şi 
Ron era aproape la fel de palid ca şi Aberforth. Harry nu 
simţea decât repulsie. Ar fi vrut să nu fi auzit nimic din 
toate acestea, să îşi poată spăla mintea şi să le îndepărteze. 

— Îmi pare... Îmi pare atât de rău, şopti Hermione. 

— A plecat, spuse Aberforth răguşit. A plecat pentru 
totdeauna. Se şterse cu mâneca la nas şi îşi drese glasul. 

— Grindelwald şi-a luat tălpăşiţa, bineînţeles. Avea deja o 
reputaţie proastă în ţara lui şi nu voia să fie făcut 
responsabil şi pentru ce păţise Ariana. lar Albus era liber 
de-acum, nu? Eliberat de povara surorii lui, liber să devină 
cel mai mare vrăjitor din... 

— Nu a fost niciodată liber, spuse Harry. 


— Poftim? se auzi uimit glasul lui Aberforth. 

— Niciodată, repetă Harry. În noaptea în care a murit, 
fratele dumneavoastră a băut o poţiune care l-a făcut să 
înnebunească. A început să strige, să implore pe cineva 
care nu era acolo. „Nu le face rău, te rog... fă-mi mie rău în 
locul lor.” 

Ron şi Hermione se holbau la Harry. Nu intrase niciodată 
în detalii despre ce se întâmplase pe insula de pe lac. 

Evenimentele care avuseseră loc după ce el şi Dumbledore 
se întorseseră la Hogwarts fuseseră deosebit de 
cutremurătoare. 

— Credea că era din nou acolo cu dumneavoastră şi cu 
Grindelwald, sunt convins de asta, spuse Harry, aducându-şi 
aminte cum suspina Dumbledore, cum se ruga. Credea că îl 
privea pe Grindelwald cum vă făcea rău dumneavoastră şi 
Arianei... era mai rău ca o tortură. Dacă l-aţi fi văzut atunci, 
nu aţi mai spune că a fost liber. 

Aberforth păru pierdut în contemplarea propriilor sale 
mâini noduroase şi cu vene ieşite în relief. După o pauză 
îndelungată, spuse: 

— Potter, cum poţi fi sigur că fratele meu nu a fost mai 
interesat de binele majorităţii, decât de tine? Cum poţi fi 
sigur că nu eşti dispensabil, la fel ca şi sora mea mai mică? 

O bucată de gheaţă păru să-i străpungă inima lui Harry. 

— Nu cred. Dumbledore l-a iubit pe Harry, spuse 
Hermione. 

— Atunci de ce nu i-a spus să se ascundă? Răspunse 
Aberforth cu asprime. De ce nu i-a spus:, Ai grijă de tine, 
uite cum să supravieţuieşti”? 

— Pentru că, răspunse Harry înainte ca Hermione să poată 
vorbi, câteodată trebuie să te gândeşti mai mult decât la 
propria ta siguranţă! Câteodată, trebuie să te gândeşti la 
binele majorităţii! E vorba despre un război! 

— Băiete, ai şaptesprezece ani! 

— Sunt major şi voi lupta în continuare, chiar dacă 
dumneavoastră aţi renunţat! 


— Cine zice că am renunţat? 

— Ordinul Phoenix nu mai există”, repetă Harry. „Ştim- 
Noi-Cine a câştigat, s-a terminat şi toţi cei care susţin 
altceva îşi fac iluzii deşarte.” 

— Nu spun că îmi place, dar ăsta este adevărul! 

— Ba nu, nu este, spuse Harry. Fratele dumneavoastră ştia 
cum să îl învingă pe Ştim-Noi-Cine şi mi-a transmis mie ce 
aflase el. O să continui până când voi reuşi... sau voi muri. 
Să nu credeţi că nu ştiu cum s-ar putea sfârşi. O ştiu de ani 
de zile. 

Aşteptă ca Aberforth să râdă batjocoritor sau să îl 
contrazică, dar nu o făcu. Doar se încruntă. 

— Trebuie să intrăm în Hogwarts, spuse Harry din nou. 
Dacă nu ne puteţi ajuta, vom aştepta până în zori, osă vă 
lăsăm în pace şi vom încerca să găsim singuri o cale de a 
intra. Dar dacă ne puteţi ajuta... ei bine, acum ar fi 
momentul cel mai bun pentru a ne-o spune. 

Aberforth rămase pironit pe scaun, privindu-l pe Harry cu 
ochii atât de asemănători cu ai fratelui său. Până la urmă îşi 
drese vocea, se ridică, dădu ocol măsuţei şi se apropie de 
portretul Arianei. 

— Ştii ce să faci, spuse el. 

Fata zâmbi, se întoarse şi se îndepărtă, nu aşa cum o 
făceau de obicei oamenii din portrete, în lateral, în ramă, ci 
în profunzime, de-a lungul a ceea ce părea să fie un tunel 
lung, pictat în spatele ei. Priviră cum silueta ei subţire se 
îndepărtă, până când fu înghițită de întuneric. 

— Ăă... ce... Începu Ron. 

— Acum nu mai există decât o singură cale de a intra în 
castel, spuse Aberforth. Trebuie să ştiţi că au blocat toate 
vechile tuneluri secrete la ambele capete, sunt Dementori 
peste tot în jurul zidurilor de hotar şi patrule regulate în 
şcoală, din câte mi-au spus sursele mele. Hogwarts nu a fost 
niciodată mai păzit ca acum. Nu ştiu cum vă aşteptaţi să 
faceţi ceva după ce veţi ajunge înăuntru, cu Plesneală 


director şi fraţii Carrow delegaţii lui... Mă rog, dar nu e 
treaba mea, nu-i aşa? Spui că eşti pregătit să mori. 

— Dar ce... se auzi glasul Hermionei, care se încruntase 
spre portretul Arianei. 

În capătul tunelului pictat apăruse un punct alb micuţ şi 
acum Ariana se întorcea înspre ei, devenind din ce în ce mai 
mare pe măsură ce se apropia. Dar acum mai era cineva cu 
ea, cineva mai înalt, entuziasmat şi care mergea 
şchiopătând. Avea părul mai lung decât îl văzuse Harry 
vreodată, părea să fi suferit nişte tăieturi adânci pe faţă, iar 
hainele îi erau sfâşiate şi rupte. Cele două siluete deveniră 
din ce în ce mai clare, până când în tablou nu li se văzură 
decât capetele şi umerii. Atunci, portretul se deschise brusc 
în afara peretelui, ca o uşă micuță, şi le dezvălui intrarea în 
tunel. Din ea ieşi Neville Poponeaţă în carne şi oase, cu 
părul lung, chipul brăzdat şi roba sfâşiată, scoase un strigăt 
de încântare, sări de pe şemineu şi ţipă: 

— Ştiam eu că o să veniţi! Ştiam eu, Harry! 

Capitolul XXIX. 

Diadema pierdută 

— Neville... cum naiba... cum... 

Însă Neville îi zărise între timp pe Ron şi pe Hermione şi îi 
îmbrăţişa şi pe ei, ţipând de bucurie. Cu cât Harry se uita 
mai atent la Neville, cu atât i se părea că arăta mai rău: 
avea un ochi umflat, gălbui şi vineţiu, crestături adânci pe 
faţă şi înfăţişarea sa neîngrijită sugera că trăise în condiţii 
dificile. Cu toate acestea, chipul tumefiat radia de fericire 
când îi dădu drumul Hermionei şi spuse din nou: 

— Ştiam eu c-o să veniţi! l-am tot zis lui Seamus că era 
doar o problemă de timp! 

— Neville, ce ai păţit? 

— Cum? Asta? 

Neville îşi trata rănile cu indiferenţă, clătinând din cap. 

— E o nimica toată. Seamus e mai rău. O să vedeţi. Să 
mergem, nu? A, şi se întoarse spre Aberforth -, Ab, s-ar 
putea să mai vină câţiva oameni. 


— Câţiva oameni? repetă Aberforth, cu o presimţire rea. 
Cum adică, Poponeaţă? S-a dat stingerea şi Vraja de 
Hărmălaie e aruncată peste tot satul! 

— Ştiu, de asta o să Apară direct în cârciumă, spuse 
Neville. Te rog, tu doar trimite-i prin tunel când ajung aici, 
da? Mersi mult. 

Neville îi întinse mâna Hermionei, ajutând-o să urce pe 
şemineu şi apoi în tunel, Ron o urmă, apoi Neville. Harry îi 
spuse lui Aberforth: 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc. Ne-aţi salvat viaţa de 
două ori. 

— Păi, să ai grijă de ei, răspunse Abertforth cu o voce 
aspră. S-ar putea să nu-i mai pot salva a treia oară. 

Harry se caţără pe şemineu şi intră în gaura din spatele 
portretului Arianei. De partea cealaltă erau înşiruite pietre 
netede; culoarul părea să fie acolo de ani întregi. Pe pereţi 
erau agăţate lămpi de aramă şi podeaua din pământ era 
bătătorită şi plată. În timp ce mergeau, umbrele li se 
proiectau vălurite pe zid, asemenea unui evantai. 

— De cât timp există aici? întrebă Ron, când porniră. Nu 
apare pe Harta Ştrengarilor, nu-i aşa, Harry? Parcă erau 
doar şapte culoare care făceau legătura cu şcoala, din câte- 
mi amintesc... 

— Le-au sigilat pe toate înainte de începerea anului şcolar, 
spuse Neville. Acum e imposibil de mers prin ele, sunt 
blesteme în jurul intrărilor, iar Devoratorii Morţii şi 
Dementorii aşteaptă în dreptul ieşirilor. 

Începu să se dea înapoi, zâmbind larg, sorbindu-i din 
priviri. 

— Lasă asta... e adevărat? Chiar aţi dat spargere în Banca 
Gringotts? Aţi scăpat călare pe un dragon? Numai despre 
asta vorbeşte toată lumea. Terry Boot a fost bătut de 
Carrow, pentru că a spus în gura mare, la cină în Marea 
Sală, ce s-a întâmplat! 

— Da, este adevărat, încuviinţă Harry. 

Neville râse voios. 


— Ce-aţi făcut cu dragonul? 

— L-am eliberat în natură, spuse Ron. Hermione voia să-l 
ţinem ca animal de casă. 

— Nu exagera, Ron. 

— Dar ce aţi tot făcut? Harry, lumea spune că pur şi simplu 
te-ai ascuns, dar eu n-o cred. Cred că ai pus ceva la cale. 

— Ai dreptate, zise Harry, dar spune-ne de Hogwarts, 
Neville, nu am auzit nimic. 

— A fost... mă rog, nu prea mai e deloc ca la Hogwarts, 
continuă Neville şi zâmbetul îi pieri în timp ce vorbea. Aţi 
aflat de fraţii Carrow? 

— Cei doi Devoratori ai Morţii care predau aici? 

— Nu doar predau, spuse Neville. Ei se ocupă de 
menţinerea disciplinei. Le place la nebunie să dea pedepse. 

— Sunt ca Umbridge? 

— Nu, Umbridge e o pisicuţă pe lângă ei. Toţi ceilalţi 
profesori trebuie să ne reclame lor dacă facem ceva rău. 
Dar n-o fac, dacă pot s-o evite. E clar că îi urăsc la fel de 
mult ca şi noi. 

— Amycus, fratele, predă ceea ce era înainte Apărare 
contra Magiei Negre, în afară că acum e pur şi simplu 
Magie Neagră. Se presupune că ar trebui să învăţăm să 
folosim Blestemul Cruciatus pe cei care au primit ore de 
detenţie. 

— Poftim?! 

Vocile unite ale lui Harry, Ron şi Hermione răsunară de-a 
lungul tunelului. 

— Da, spuse Neville. Aşa m-am ales cu asta, şi le arătă o 
tăietură deosebit de adâncă pe obraz -, pentru că am 
refuzat să o fac. Dar unora le place, Crabbe şi Goyle sunt 
admiratori înfocaţi. Cred că e prima dată când sunt buni la 
o materie. 

— Alecto, sora lui Amycus, predă Studii despre Încuiați, un 
curs obligatoriu pentru toată lumea. Trebuie să o ascultăm 
cu toţii în timp ce explică faptul că Încuiaţii sunt ca 
animalele, proşti şi murdari, şi cum i-au obligat ei pe 


vrăjitori să se ascundă, arătându-se foarte cruzi faţă de ei, 
şi cum acum se restabileşte ierarhia firească. Pe asta, indică 
o altă tăietură de pe faţă, am primit-o pentru că am 
întrebat-o cât sânge Încuiat au în vene ea şi fratele ei. 

— La naiba, Neville, interveni Ron, e bine să ţi-o ia gura pe 
dinainte când e cazul, nu oricând şi oricum. 

— Tu n-ai auzit-o, spuse Neville. Nici tu n-ai fi putut s-o 
suporţi. Este foarte bine când li se opune lumea, le dă 
tuturor speranţă. Am observat asta când tu procedai aşa, 
Harry. 

— Dar te-au folosit pe post de ascuţitoare de cuțite, spuse 
Ron, tresărind un pic atunci când trecură pe lângă o lampă 
şi rănile lui Neville deveniră şi mai evidente. 

Neville ridică din umeri. 

— Nu contează. Nu vor să verse prea mult sânge pur, aşa 
că ne torturează un pic, dacă suntem prea obraznici, dar nu 
ajung chiar să ne omoare. 

Harry nu ştia ce era mai rău, ce spunea Neville sau modul 
categoric în care o spunea. 

— Singurii cu adevărat în pericol sunt cei cărora le fac 
probleme rudele sau prietenii de afară. Sunt luaţi ostatici. 
Bătrânul Xeno Lovegood ajunsese să vorbească un pic prea 
deschis în Zeflemist, aşa că au răpit-o pe Luna din tren, 
când se întorcea acasă de Crăciun. 

— Neville, Luna e bine, am văzut-o. 

— Da, ştiu, a reuşit să-mi trimită un mesaj. 

Scoase o monedă de aur din buzunar şi Harry o 
recunoscu, era unul din galionii falşi pe care îi foloseau cei 
din Armata lui Dumbledore pentru a-şi trimite mesaje între 
ei. 

— Au fost grozave, spuse Neville, zâmbindu-i Hermionei. 
Fraţii Carrow nu şi-au dat seama nici până acum în ce fel 
comunicăm, i-a scos din minţi. Obişnuiam să ne furişăm 
noaptea şi să desenăm grafitti pe pereţi: Armata lui 
Dumbledore, Încă se fac recrutări, chestii de genul acesta. 
Plesneală le detesta sincer. 


— Obişnuiaţi? spuse Harry, care sesizase folosirea timpului 
trecut. 

— Păi, odată cu trecerea vremii, a devenit din ce în ce mai 
dificil, explică Neville. Pe Luna am pierdut-o de Crăciun, 
Ginny nu s-a mai întors din vacanţa de Paşti şi, într-un fel, 
noi trei eram liderii. Fraţii Carrow se pare că, au ştiut că, 
eu eram în spatele multor chestii, aşa că au început să mă 
şicaneze din greu şi apoi, Michael Corner a fost prins 
eliberând un elev din anul întâi, pe care îl legaseră în 
lanţuri, şi l-au torturat destul de rău. Asta i-a cam speriat pe 
oameni. 

— Ei, na, bolborosi Ron, ajungând într-un punct unde 
tunelul urma o pantă ascendentă. 

— Da, păi, nu aveam cum să le cer oamenilor să treacă 
prin ce a trecut Michael, aşa că am renunţat la şmecherii 
din astea. Dar încă mai luptam şi încă mai recurgeam la 
chestii subversive, până acum câteva săptămâni. Atunci, 
bănuiesc că, au hotărât că nu mă puteau opri decât într-un 
singur mod şi s-au dus după Buni. 

— Ce-au făcut?! spuseră uimiţi Harry, Ron şi Hermione, 
într-un glas. 

— Da, zise Neville cu respiraţia întretăiată, din cauză că, 
tunelul prin care urcau acum era foarte abrupt. Mă rog, vă 
daţi şi voi seama cum gândesc ei. Funcţiona destul de bine 
să răpească elevi ca, să le oblige rudele să se poarte 
corespunzător, bănuiesc că era doar o problemă de timp 
până când aveau să acţioneze în sens invers. Chestia a fost 
- se întoarse cu faţa spre ei şi Harry se miră să îl vadă 
zâmbind - că, s-au întins mai mult decât le ajungea plapuma 
cu bunica: o vrăjitoare micuță şi bătrână, care trăieşte 
singură. Probabil că nu s-au gândit să trimită pe cineva 
foarte puternic. Oricum, râse Neville, Dawlish e încă la Sf. 
Mungo şi bunica e fugară. Mi-a trimis o scrisoare - puse 
mâna pe buzunarul de la piept al robei -, spune că, e 
mândră de mine, că, se vede că, sunt fiul părinţilor mei şi să 
o ţin tot aşa. 


— Mişto, se entuziasmă Ron. 

— Da, încuviinţă Neville bucuros. Singura problemă e că, 
după ce şi-au dat seama că, nu aveau cu ce să mă şantajeze, 
au hotărât că, până la urmă, Hogwarts se putea lipsi 
complet de mine. Nu ştiu dacă plănuiau să mă omoare sau 
să mă trimită în Azkaban, în orice caz, am ştiut că era 
timpul să dispar. 

— Dar, spuse Ron foarte derutat, nu... nu ne ducem direct 
la Hogwarts? 

— Ba da, spuse Neville. O să vezi. Am ajuns. 

Cotiră după un colţ şi în faţa lor apăru capătul tunelului. O 
altă serie de trepte ducea spre o uşă exact ca, cea ascunsă 
în spatele portretului Arianei. Neville o deschise şi se căţără 
dincolo de ea. În timp ce Harry îl urmă, îl auzi pe Neville 
strigându-le unor oameni pe care el încă nu îi vedea: 

— Ia uite cine a venit! Ce v-am zis eu? 

Când Harry ieşi în camera de dincolo de tunel, izbucniră 
deodată mai multe strigăte şi ţipete. 

— HARRY! 

— Este Potter, este POTTER! 

— Ron! 

— Hermione! 

Văzu nedesluşit materiale colorate atârnate, lămpi şi multe 
chipuri. În clipa următoare, el, Ron şi Hermione fură 
înconjurați, îmbrăţişaţi, bătuţi pe spate, ciufuliţi. Mai mult 
de douăzeci de oameni dădură mâna cu ei; era ca şi când 
tocmai ar fi câştigat o finală la vâjthaţ. 

— Bine, bine, liniştiţi-vă! strigă Neville şi, în timp ce 
mulţimea se dădu înapoi, Harry reuşi să vadă unde se aflau. 

Nu recunoscu deloc camera. Era enormă şi arăta mai 
degrabă ca interiorul unei căsuțe foarte somptuoase, 
construite într-un copac, sau poate precum cabina uriaşă a 
unei corăbii. Hamacuri multicolore erau atârnate din tavan 
şi dintr-un balcon care se întindea în jurul pereţilor cu 
lambriuri din lemn închis la culoare şi fără ferestre, 
acoperiţi cu tapiserii viu colorate. Harry văzu leul auriu al 


Cercetaşilor, pe fundal roşu, bursucul negru al Astropufilor, 
pe fundal galben, şi şoimul de bronz al celor de la Ochi-de- 
Şoim, pe albastru. Nu lipseau decât argintiul şi verdele 
Viperinilor. Erau biblioteci pline cu cărţi, câteva mături 
sprijinite de pereţi şi, într-un colţ, un radio mare, într-o 
cutie de lemn. 

— Unde suntem? 

— În Camera Necesităţii, unde altundeva? spuse Neville. 
Mult mai bine decât te aşteptai, nu-i aşa? Mă urmăreau 
fraţii Carrow şi ştiam că aveam o singură şansă să găsesc o 
ascunzătoare; am reuşit să trec de uşă şi asta e ce am găsit 
înăuntru! Mă rog, nu arăta exact aşa la început, era mult 
mai mică şi exista un singur hamac şi tapiserii doar cu 
Cercetaşi. Dar s-a mărit pe măsură ce au venit din ce în ce 
mai mulţi membri ai Armatei lui Dumbledore. 

— Şi fraţii Carrow nu pot să intre? întrebă Harry, uitându- 
se în jur şi căutând uşa. 

— Nu, spuse Seamus Finnigan, pe care Harry îl recunoscu 
doar când îi auzi glasul. Chipul lui Seamus era tumefiat şi 
umflat. 

— Este o ascunzătoare în toată puterea cuvântului. Atâta 
timp cât unul dintre noi rămâne aici, nu pot ajunge la noi, 
nu se deschide uşa. Totul ţine de Neville. El chiar înţelege 
camera asta. Trebuie să îi ceri exact ce ai nevoie, cum ar fi: 
„Nu vreau ca vreun susţinător al fraţilor Carrow să poată 
intra în camera aceasta”, şi o să te asculte! Nu trebuie 
decât să te asiguri că nu există vreo portiţă de scăpare! 
Neville e maestru! 

— De fapt, nu e foarte complicat, spuse Neville cu 
modestie. Eram aici cam de o zi şi jumătate şi mi se făcuse 
foarte foame şi am vrut ceva de mâncare; ei bine, atunci s-a 
deschis tunelul spre „Capul de mistreţ”. Am mers prin el şi 
l-am întâlnit pe Aberforth. Ne-a aprovizionat cu mâncare, 
pentru că, nu ştiu de ce, dar ăsta e singurul lucru pe care 
nu îl face Camera. 


— Da, păi, mâncarea este una dintre cele cinci excepţii ale 
Legii de Transfigurare Elementară a lui Gamp, spuse Ron, 
spre uimirea tuturor. 

— Aşa că ne ascundem aici de aproape două săptămâni, 
continuă Seamus, şi pur şi simplu apar mai multe hamacuri 
de fiecare dată când avem nevoie şi chiar şi o baie cu toate 
utilităţile, atunci când au început să vină fete... 

— ... şi s-au gândit că poate ar vrea să se spele, da, adăugă 
Lavender Brown, pe care Harry nu o observase până 
atunci. 

Acum, că se uita bine în jur, recunoscu multe feţe 
familiare. Erau acolo ambele gemene Patil, la fel şi Terry 
Boot, Ernie Macmillan, Anthony Goldstein şi Michael 
Corner. 

— Dar spuneţi-ne ce-aţi făcut voi, îi rugă Ernie. Au fost 
atât de multe zvonuri... Am încercat să aflăm veşti despre 
voi prin Buletinul de Potter, şi îşi îndreptă bagheta spre 
radio. Chiar aţi dat spargere la Gringotts? 

— Da! spuse Neville. Şi este adevărată şi partea cu 
dragonul! 

Ceilalţi aplaudară şi se auziră câteva urale. Ron făcu o 
reverență. 

— Ce căutaţi? întrebă Seamus nerăbdător. 

Înainte ca vreunul dintre ei să poată para întrebarea cu o 
alta, Harry simţi o durere teribilă, pătrunzătoare, în jurul 
cicatricei în formă de fulger. Se întoarse repede cu spatele, 
ferindu-se de chipurile curioase şi încântate, iar Camera 
Necesităţii dispăru. Acum stătea într-o colibă de piatră în 
ruină, scândurile putrezite din podea fuseseră smulse la 
picioarele lui şi, lângă gaură, se afla o cutie din aur, care 
tocmai fusese dezgropată. Era deschisă şi goală. Urletul de 
furie al lui Cap-de-Mort îi vibra în fiecare colţişor al capului. 

Făcu un efort imens şi se desprinse din nou de mintea lui 
Cap-de-Mort, reveni clătinându-se unde era, în Camera 
Necesităţii, cu transpiraţia şiroindu-i pe faţă şi sprijinit de 
Ron. 


— Harry, eşti bine? spunea Neville. Vrei să stai jos? 
Trebuie să fii obosit, nu? 

— Nu, spuse Harry. 

Se uită la Ron şi la Hermione, încercând să le spună din 
priviri că Lordul Cap-de-Mort tocmai descoperise pierderea 
unuia dintre celelalte Horcruxuri. Timpul se scurgea 
repede; în cazul în care Cap-de-Mort alegea ca următoare 
locaţie Hogwarts, aveau să-şi rateze şansa. 

— Trebuie să mergem mai departe, spuse el şi, după 
expresiile lor, văzu că înţeleseră la ce se referea. 

— Şi ce vom face, Harry? întrebă Seamus. Care e planul? 

— Planul? repetă Harry. 

Se străduia din răsputeri să nu alunece din nou în furia lui 
Cap-de-Mort, căci cicatricea îl ardea în continuare. 

— Păi, e ceva ce trebuie să facem noi, Ron, Hermione şi cu 
mine 

— Şi apoi o să vă scoatem de aici. 

Nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai aplauda. Neville 
părea derutat. 

— Cum adică... „o să vă scoatem de aici”? 

— Nu ne-am întors ca să rămânem, spuse Harry, frecându- 
şi cicatricea, în încercarea de a-şi alina durerea. Avem ceva 
important de făcut. 

— Ce anume? 

— Nu... nu pot să vă spun. 

Cuvintele sale fură urmate de un val de bodogăneli. 
Neville se încruntă. 

— De ce nu poţi să ne spui? Are legătură cu lupta 
împotriva Ştim-Noi-Cui, nu-i aşa? 

— Păi, da... 

— Atunci o să te ajutăm. 

Ceilalţi membri ai Armatei lui Dumbledore încuviinţară din 
cap, unii cu entuziasm, alţii solemn. Câţiva dintre ei se 
ridicară de pe scaune, pentru a dovedi că erau pregătiţi să 
treacă imediat la fapte. 

— Nu înţelegeţi. 


Harry părea să fi spus aceasta foarte des în ultimele 
câteva ore. 

— Nu, nu putem să vă spunem. Trebuie să mergem... 
singuri. 

— De ce? întrebă Neville. 

— Pentru că... 

Pentru că îşi dorea cu disperare să pornească în căutarea 
Horcruxului lipsă sau, cel puţin, să vorbească în particular 
cu Ron şi Hermione despre locul de unde ar fi putut să-şi 
înceapă căutarea. Lui Harry îi era greu să îşi adune 
gândurile. Cicatricea îl ardea neîncetat. 

— Dumbledore ne-a lăsat ceva de făcut, spuse el cu 
precauţie, şi nu avem voie să spunem... adică, avrutsă o 
facem noi, doar noi trei. 

— Noi suntem Armata lui, spuse Neville. Armata lui 
Dumbledore. Am fost implicaţi cu toţii, am menţinut-o în 
viaţă în timp ce voi trei aţi plecat de capul vostru. 

— Nu a fost tocmai ca în vacanţă, prietene, spuse Ron. 

— Nici n-am zis că ar fi fost, dar nu înţeleg de ce nu puteţi 
să aveţi încredere în noi. Toţi din camera aceasta au luptat 
şi au ajuns aici pentru că au fost hăituiţi de fraţii Carrow. 
Toţi de aici au dovedit că îi sunt loiali lui Dumbledore, că îţi 
sunt loiali ţie. 

— Ascultă-mă, începu Harry, fără să ştie ce avea să spună, 
dar nu mai conta. 

Uşa tunelului tocmai se deschisese în spatele lui. 

— Am primit mesajul tău, Neville! Salut, mă gândeam eu 
că trebuie să fiţi aici! 

Erau Luna şi Dean. Seamus scoase un strigăt răsunător de 
încântare şi fugi să îşi îmbrăţişeze cel mai bun prieten. 

— Bună, tuturor! spuse Luna fericită. Vai, ce bine că m-am 
întors! 

— Luna, spuse Harry absent, ce cauţi aici? Cum ai... 

— Am chemat-o eu, răspunse Neville, ridicând galionul 
fals. 


Le-am promis ei şi lui Ginny că o să le anunţ dacă te 
întorci. Cu toţii credeam că, dacă te vei întoarce, va fi 
revoluţie. Că îi vom da jos pe Plesneală şi pe fraţii Carrow. 

— Bineînţeles că asta înseamnă, spuse Luna veselă. Nu-i 
aşa, Harry? O să-i dăm afară cu forţa din Hogwarts? 

— Ascultaţi-mă, spuse Harry, din ce în ce mai panicat, îmi 
pare rău, dar nu ne-am întors pentru asta. Avem ceva de 
făcut şi apoi... 

— O să ne lăsaţi în situaţia asta? întrebă Michael Corner. 

— Nu! spuse Ron. Ce facem va fi spre binele tuturor, până 
la urmă, pentru a scăpa de Ştim-Noi-Cine. 

— Atunci, lăsaţi-ne să fim de ajutor! spuse Neville furios. 
Vrem să luăm parte şi noi! 

Se auzi din nou un zgomot din spatele lor şi Harry se 
întoarse. Inima aproape că i se opri în loc: Ginny se căţăra 
acum prin gaura din perete, urmată îndeaproape de Fred, 
George şi Lee Jordan. Ginny îi aruncă lui Harry un zâmbet 
radios. Uitase sau nu fusese niciodată pe deplin conştient 
cât era de frumoasă, dar nu fusese niciodată mai puţin 
încântat să o vadă. 

— Aberforth cam are capsa pusă, spuse Fred, ridicând 
mâna, în semn de salut la mai multe strigăte de bun venit. 
Vrea să tragă un pui de somn şi zice că barul parcă s-a 
transformat în gară. 

Harry rămase cu gura deschisă. Chiar în spatele lui Lee 
Jordan apăru fosta prietenă a lui Harry, Cho Chang. Cho îi 
zâmbi. 

— Am primit mesajul, spuse ea, ridicând galionul ei fals, şi 
se duse să ia loc lângă Michael Corner. 

— Deci care e planul, Harry? spuse George. 

— Niciunul, răspunse Harry, încă dezorientat de apariţia 
tuturor acestor oameni, neputând să asimileze tot ce se 
întâmpla din cauza durerii îngrozitoare pe care i-o provoca 
cicatricea. 

— O să improvizăm pe drum, nu? E strategia mea 
preferată, spuse Fred. 


— Trebuie să-i pui capăt! îi zise Harry lui Neville. De ce i-ai 
chemat pe toţi înapoi? Este o nebunie! 

— Luptam, nu-i aşa? se entuziasmă Dean, scoţându-şi 
galionul fals. În mesaj apărea că s-a întors Harry şi că o să 
luptăm! Dar nu am baghetă. 

— Nu ai baghetă? începu Seamus. 

Ron se întoarse dintr-odată spre Harry. 

— De ce nu pot să ne ajute? 

— Poftim? 

— Pot să ne ajute. 

Îşi cobori vocea şi vorbi astfel încât să nu îl mai audă decât 
Hermione, care stătea între ei. 

— Nu ştim unde este. Trebuie să îl găsim repede. Nu avem 
timp să le spunem că este un Horcrux. Harry se uită la Ron 
şi apoi la Hermione, care şopti: 

— Cred că Ron are dreptate. Nici măcar nu ştim ce 
căutăm, avem nevoie de ei. 

Şi cum Harry nu părea convins, adăugă: 

— Nu trebuie să faci totul de unul singur, Harry. 

Harry încerca să gândească repede. Încă îl ustura 
cicatricea, simţea că iar avea să îi crape capul de durere. 
Dumbledore îl prevenise să nu le spună decât lui Ron şi 
Hermione de Horcruxuri. Secrete şi minciuni, aşa am 
crescut noi, şi Albus... avea un talent înnăscut pentru asta... 

Oare se transforma în Dumbledore, ţinându-şi secretele 
bine ascunse, temându-se să aibă încredere? Dar 
Dumbledore avusese încredere în Plesneală şi la ce dusese 
aceasta? La crima din vârful celui mai înalt turn... 

— În ordine, le spuse încet celor doi. Bine! strigă spre cei 
din cameră şi deodată se făcu linişte. 

Fred şi George, care făcuseră glume spre încântarea celor 
din jurul lor, tăcură şi toţi păreau atenţi şi entuziasmați. 

— Trebuie să găsim ceva, spuse Harry. Ceva... ceva ceosă 
ne ajute să îl dăm jos pe Ştim-Noi-Cine. Este aici, la 
Hogwarts, dar nu ştim unde. S-ar putea să îi fi aparţinut lui 
Ochi-de-Şoim. A mai auzit cineva de un astfel de obiect? A 


văzut cineva vreun obiect care să aibă simbolul unui şoim 
pe el, de exemplu? 

Se uită plin de speranţă spre micul grup de elevi de la 
Ochi-de-şoim, Padme, Michael, Terry şi Cho -, dar cea care 
răspunse fu Luna, cocoţată pe braţul scaunului lui Ginny. 

— Păi, este diadema ei pierdută. Ţi-am spus de ea, mai ţii 
minte, Harry? Diadema pierdută a lui Ochi-de-Şoim? Tati 
încearcă să o reconstituie. 

— Da, dar diadema pierdută, spuse Michael Corner, 
dându-şi ochii peste cap, este pierdută, Luna. Cam asta e 
problema. 

— Când s-a pierdut? întrebă Harry. 

— Cu secole în urmă, aşa se zice, explică Cho şi lui Harry i 
se înecară corăbiile. Domnul profesor Flitwick a spus că 
diadema a dispărut odată cu însăşi Ochi-de-Şoim şi, 
adresându-li-se colegilor de la Ochi-de-Şoim, nimeni nu a 
mai dat de urma ei, nu? 

Toţi clătinară din cap. 

— Scuzaţi-mă, dar ce este o diademă? întrebă Ron. 

— Este un fel de coroană, spuse Terry Boot. Diadema lui 
Ochi-de-Şoim se spune că avea proprietăţi magice, îl făcea 
mai înţelept pe cel care o purta. 

— Da, sifoanele cu Steluţe Verzi ale lui tati... 

Dar Harry o întrerupse pe Luna. 

— Şi nu aţi văzut nimic care să semene cu ea? 

Din nou, clătinară cu toţii din cap; Harry se uită la Ron şi 
Hermione şi văzu reflecţia propriei sale dezamăgiri. Un 
obiect care se pierduse cu mult timp în urmă şi, după câte 
se părea, fără urmă, nu era tocmai un bun candidat pentru 
Horcruxul ascuns în castel... Dar, înainte de a putea formula 
o nouă întrebare, Cho vorbi din nou: 

— Harry, dacă vrei să vezi cum arată diadema, pot să te 
conduc în camera de zi Ochi-de-Şoim, să o vezi. Apare 
reprezentată în statuia lui Ochi-de-Şoim. 

Pe Harry îl arse din nou cicatricea, foarte puternic. Pentru 
o clipă, Camera Necesităţii se învolbură în faţa lui şi în locul 


ei văzu pământul întunecat dedesubt, în timp ce zbura, şi 
şarpele imens încolăcit în jurul umerilor lui. Cap-de-Mort 
zbura din nou, nu ştia dacă spre lacul subteran sau în 
direcţia lor, spre castel, cert era că, în cazul ambelor 
variante, mai aveau foarte puţin timp. 

— E pe drum, le spuse el încet lui Ron şi Hermione. 

Aruncă o privire spre Cho şi apoi din nou înspre ei. 

— Fiţi atenţi, ştiu că nu este o pistă prea bună, dar mă duc 
să văd statuia, măcar să ştim cum arată diadema. Aşteptaţi- 
mă aici şi păstraţi-l pe celălalt, ştiţi voi ce, în siguranţă. 

Cho se ridicase, dar Ginny spuse destul de aprig: 

— Nu, îl duce Luna pe Harry, nu-i aşa, Luna? 

— 0oo, da, cu plăcere, spuse Luna veselă şi Cho se aşeză 
la loc, părând dezamăgită. 

— Cum ieşim de aici? îl întrebă Harry pe Neville. 

— Pe aici. 

Îi conduse pe Harry şi pe Luna spre un colţ în care un 
dulap micuţ dădea spre o scară abruptă. 

— Ieşirea e în fiecare zi în altă parte, aşa că nu au reuşit 
niciodată să o găsească, spuse el. Singura problemă e că nu 
ştim exact unde ajungem când ieşim. Ai grijă, Harry, 
patrulează întotdeauna pe coridoare în timpul nopţii. 

— Nici o problemă, îl linişti Harry. Ne vedem cât de 
curând. 

EI şi Luna urcară repede scara, care era lungă, luminată 
de torţe, şi cotiră pe lângă colţuri, în locuri neaşteptate. În 
sfârşit, ajunseră la ceea ce părea a fi un zid solid. 

— Vino şi tu sub ea, îi spuse Harry Lunei, scoțând Pelerina 
Invizibilă şi aruncând-o peste amândoi. 

Împinse uşor în perete. Acesta se topi la atingere şi se 
strecurară afară. Harry se uită înapoi şi văzu că se 
închisese imediat la loc. Erau pe un coridor întunecat. 
Harry o trase pe Luna înapoi în umbră, scotoci în punguţa 
de la gât şi scoase Harta Ştrengarilor. O ţinu aproape de 
nas, căută şi reperă în sfârşit punctul lui şi pe celal Lunei. 


— Suntem la etajul cinci, şopti el, privindu-l pe Filch cum 
se depărta de ei pe un coridor apropiat de al lor. Hai, pe 
aici. 

Merseră în vârful picioarelor. Harry se furişase de multe 
ori prin castel în timpul nopţii, dar niciodată nu îi mai 
bătuse inima atât de repede ca acum, niciodată nu 
depinseseră atât de multe de trecerea lui în siguranţă. 
Trecură prin pătrate luminoase pe podea, în care se 
reflecta luna, pe lângă armuri ale căror coifuri scârţâiră la 
auzul paşilor lor înăbuşiţi, pe după colţuri dincolo de care 
nu ştiau la ce să se aştepte. 

Harry şi Luna merseră mai departe, consultând Harta 
Ştrengarilor de fiecare dată când aveau destulă lumină, 
oprindu-se de două ori pentru a lăsa să treacă o fantomă, 
fără a atrage atenţia asupra lor. Se aştepta să dea peste un 
obstacol în orice clipă; cel mai teamă îi era de Peeves şi îşi 
ciulea urechile la fiecare pas, pentru a auzi primele semne 
care l-ar fi anunţat pe strigoiul guraliv. 

— Pe aici, Harry, şopti Luna, trăgându-l de mânecă şi 
ducându-l spre o scară circulară. 

Urcau în spirale ameţitoare. Harry nu mai fusese niciodată 
acolo. În sfârşit, ajunseră la o uşă. Nu avea mâner şi nici 
broască, doar o bucată simplă de lemn vechi şi un ciocan de 
bronz, sub forma unui şoim. 

Luna întinse o mână albă, care părea sinistră în felul în 
care plutea în aer, fără a fi legată de un braţ sau de un 
corp. Bătu o dată şi, în liniştea din jur, bătaia aceasta i se 
păru lui Harry la fel de răsunătoare ca o rafală de tun. 
Imediat, şoimul îşi deschise ciocul, dar, în locul unui strigăt 
de pasăre, o voce blândă, melodioasă spuse: 

— Ce a fost întâi, phoenixul sau flacăra? 

— Hmm... tu ce crezi, Harry? spuse Luna, căzând pe 
gânduri. 

— Cum? Nu e pur şi simplu o parolă? 

— A, nu, trebuie să răspunzi la o întrebare, spuse Luna. 

— Şi dacă greşeşti? 


— Păi, trebuie să aştepţi pe cineva care să răspundă 
corect, spuse Luna. Aşa te înveţi, ştii? 

— Da... problema e că nu ne permitem să mai aşteptăm pe 
cineva, Luna. 

— Nu, înţeleg ce vrei să spui, zise Luna serioasă. Păi 
atunci, cred că răspunsul este că un cerc nu are început. 

— Bine gândit, încuviinţă vocea şi uşa se deschise. 

Camera de zi pustie a celor de la Ochi-de-Şoim era o 
încăpere mare, circulară, mai aerisită decât oricare alta pe 
care o văzuse Harry la Hogwarts. Pereţii erau marcați cu 
ferestre graţioase cu arcade, în faţa cărora atârnau drapaje 
de mătase albastră şi arămie. În timpul zilei, cei de la Ochi- 
de-Şoim aveau cu siguranţă o privelişte spectaculoasă a 
munţilor din jur. Tavanul era bombat şi presărat cu stele, 
care mergeau de minune cu covorul albastru închis. Erau 
mese, scaune şi biblioteci şi, într-o nişă, vizavi de uşă, era o 
statuie înaltă, din marmură albă. 

Harry o recunoscu pe Rowena Ochi-de-Şoim după bustul 
pe care îl văzuse acasă la Luna. Statuia era plasată lângă o 
uşă, despre care Harry bănui că ducea spre dormitoarele 
de deasupra. Se duse direct spre femeia din marmură şi 
aceasta păru să îl privească şi ea, surâzându-i cercetător; 
era frumoasă, dar intimidantă. O coroniţă delicată fusese 
reprodusă în marmură pe creştetul ei. Nu era foarte 
diferită de tiara pe care o purtase Fleur la nuntă. Pe ea 
erau gravate nişte cuvinte cu litere mici. Harry ieşi de sub 
pelerină şi se caţără pe soclul lui Ochi-de-Şoim, pentru a le 
citi: „Mintea să-ţi fie bine pregătită pentru carte şi ştiinţă”. 

— În timp ce mintea ta e goală ca o tărtăcuţă, spuse o 
voce, râzând pe înfundate. 

Harry se întoarse repede, alunecă de pe soclu şi ateriza pe 
podea. Chiar în faţa lui stătea silueta cu umeri căzuţi a lui 
Alecto Carrow şi, exact când Harry ridică bagheta, aceasta 
apăsă cu arătătorul bondoc pe craniul şi pe şarpele tatuate 
pe antebraţ. 

Capitolul XXX. 


Concedierea lui Plesneală. 

În clipa în care degetul atinse Semnul, pe Harry îl arse 
înfiorător cicatricea. Camera înstelată îi dispăru din faţa 
ochilor şi se trezi pe nişte roci, dedesubtul unei stânci; 
valurile se învolburau în jurul lui şi inima îi tresăltă 
triumfătoare - prinseseră băiatul. 

O bufnitură puternică îl aduse pe Harry înapoi unde era; 
îşi ridică bagheta dezorientat, dar vrăjitoarea dinaintea lui 
cădea deja în faţă, lovindu-se de podea cu o asemenea 
putere, încât geamurile bibliotecii zăngăniră. 

— Nu am mai împietrit niciodată pe nimeni, în afara 
lecţiilor cu A. D., spuse Luna, părând destul de interesată. A 
fost mai zgomotos decât mă aşteptam. 

Într-adevăr, tavanul începuse să tremure. Se auzeau din 
ce în ce mai tare paşi grăbiţi de dincolo de uşa care ducea 
spre dormitoare. Vraja Lunei îi trezise pe Ochi-de-şoim care 
dormeau deasupra. 

— Luna, unde eşti? Trebuie să intru sub pelerină! 

Picioarele Lunei apărură din senin; se duse repede lângă 
ea şi Luna lăsă pelerina să cadă din nou peste ei. În acest 
timp, uşa se deschise şi un şuvoi de Ochi-de-Şoim în 
pijamale se revărsă în camera de zi. Unii rămaseră cu gura 
căscată, alţii ţipară de uimire, când o văzură pe Alecto 
zăcând acolo, lipsită de cunoştinţă. Merseră încet în jurul ei, 
târşâindu-şi picioarele, ca în jurul unei bestii fioroase care 
se putea trezi în orice clipă, gata de atac. Atunci, un elev 
micuţ din anul întâi fugi spre ea şi îi atinse fundul cu vârful 
piciorului. 

— Cred că s-ar putea să fie moartă! strigă el încântat. 

— A, uite, şopti Luna fericită, în timp ce Ochii-de-Şoim se 
îmbulziră în jurul lui Alecto. Se bucură! 

— Da... grozav... 

Harry închise ochii şi, în timp ce cicatricea îi zvâcnea, el 
intra din nou în mintea lui Cap-de-Mort. Mergea de-a lungul 
unui tunel, spre prima peşteră... decisese să se asigure că 


medalionul era în siguranţă înainte de a veni... dar nu avea 
să îi ia mult timp... 

La uşa camerei de zi se auzi un ciocănit şi toţi Ochi-de- 
şoim încremeniră. Harry auzi vocea blândă, melodioasă, cu 
care vorbea şoimul de partea cealaltă a uşii: „Unde se duc 
obiectele dispărute?” 

— De unde să ştiu? Tacă-ţi fleanca! se răsti o voce brutală, 
pe care Harry o recunoscu a fi a fratelui lui Alecto, Amycus. 
Alecto? Alecto? Eşti acolo? L-ai prins? Deschide uşa! 

Ochii-de-Şoim şuşoteau între ei, îngroziţi. Apoi, dintr- 
odată, se auziră nişte bufnituri puternice, de parcă cineva 
ar fi tras cu o armă în uşă. 

— Alecto! Dacă vine şi nu-l avem pe Potter... vrei să păţim 
la fel ca familia Reacredință? Răspunde-mi! răcni Amycus, 
scuturând uşa cât de tare putea, însă aceasta tot nu se 
deschise. Ochii-de-Şoim se dădeau cu toţii înapoi şi cei mai 
speriaţi începură să urce scara în fugă, întorcându-se în 
dormitoare. Apoi, exact când Harry se întreba dacă nu ar fi 
trebuit să spargă uşa şi să îl împietrească pe Amycus, 
înainte ca Devoratorul Morţii să poată face altceva, se auzi 
o a doua voce de dincolo de uşă, şi mai familiară. 

— Pot să vă întreb ce faceţi, domnule profesor Carrow? 

— Încerc să trec de uşa asta blestemată! strigă Amycus. 
Du-te şi cheamă.-l pe Flitwick! Pune-l s-o deschidă, acum! 

— Dar nu este înăuntru sora dumneavoastră? întrebă 
profesoara McGonagall. Nu i-a dat drumul domnul profesor 
Flitwick mai devreme în seara acesta, conform dorinţei 
dumneavoastră imperioase? Poate că ar putea să vă 
deschidă dânsa, nu? Atunci nu ar mai fi nevoie să treziţi 
jumătate din castel. 

— Nu răspunde, sfinx bătrân ce eşti! Deschide-o tu! Hai! 
Fă-o, acum! 

— Desigur, dacă doriţi, spuse profesoara McGonagall cu o 
voce îngrozitor de glacială. 

Se auzi un ciocănit delicat şi vocea melodioasă întrebă din 
nou: 


— Unde dispar obiectele dispărute? 

— În neființă, adică în infinit, răspunse profesoara 
McGonagall. 

— Frumos spus, răspunse mânerul în formă de şoim şi uşa 
se deschise. 

Puţinii Ochi-de-Şoim care rămăseseră în urmă fugiră spre 
scară, în timp ce Amycus se năpusti peste prag, fluturând 
bagheta, cu umerii adunaţi ca şi sora lui. Avea chipul palid, 
ca din aluat, iar ochii mici i se aţintiră imediat asupra lui 
Alecto, care era întinsă inertă pe podea. Scoase un strigăt 
de furie şi teamă. 

— Ce i-au făcut progeniturile afurisite? urlă el. O să-i 
Cruciez pe toţi, pân-o să-mi spună cine-i vinovatu'! Şi ce-o 
să zică Lordul Întunecat? continuă el, în genunchi lângă 
sora lui şi lovindu-se cu pumnul peste frunte. Nu l-am prins 
şi ăştia au omorât-o! 

— Este doar împietrită, spuse profesoara McGonagall pe 
un ton nerăbdător, aplecându-se să o examineze pe Alecto. 
O să-şi revină fără probleme. 

— Ba nu, nu o să-şi revină deloc! urlă Amycus. Nu după ce 
o să pună Lordul întunecat mâna pe ea! S-a apucat şi l-a 
chemat, am simţit Semnul arzând, şi acum crede că l-am 
prins pe Potter! 

— Că l-aţi „prins pe Potter”? spuse profesoara McGonagall 
tăios. Cum adică... l-aţi „prins pe Potter”? 

— Ne-a zis că s-ar putea ca Potter să-ncerce să intre în 
Turnul Ochi-de-Şoim şi să-l chemăm dacă-l prindem! 

— De ce ar vrea Potter să intre în Turnul Ochi-de-Şoim? 
Potter este în casa mea! 

Harry distinse o notă de mândrie dincolo de mirarea şi 
mânia ei şi îl cuprinse un val de afecţiune faţă de Minerva 
McGonagall. 

— Ne-a zis că s-ar putea să vină aici! spuse Carrow. Nu 
ştiu de ce, de unde să ştiu? 

Profesoara McGonagall se îndreptă şi ochii ei ca nişte 
mărgele cercetară camera. Trecură de două ori peste locul 


unde erau Harry şi Luna. 

— Putem să dăm vina pe puşti, spuse Amycus, cu o 
expresie şireată pe chipul său animalic. Da, asta o să facem. 
O să spunem că puştii de sus au prins-o la înghesuială pe 
Alecto, ridică privirea spre tavanul înstelat, dincolo de care 
erau dormitoarele, şi că au obligat-o să atingă Semnul şi de- 
aia a primit o alarmă falsă... Să-l pedepsească pe ei. Nişte 
puşti în plus sau în minus, ce mai contează! 

— Contează la fel de mult cât diferenţa dintre adevăr şi 
minciuna sau curaj şi laşitate, spuse profesoara 
McGonagall, albindu-se. Pe scurt, o diferenţă pe care 
dumneavoastră şi sora dumneavoastră nu păreţi a fi în 
stare să o sesizaţi. Dar daţi-mi voie să clarific un singur 
lucru. Nu veţi arunca nenumăratele dumneavoastră inepţii 
în cârca elevilor de la Hogwarts! Nu voi permite aşa ceva! 

— Ce zici? 

Amycus înainta, până când ajunse ostentativ de aproape 
de profesoara McGonagall - faţa lui era la câţiva centimetri 
de a ei. Profesoara refuză să se dea înapoi, îl privea ca pe 
ceva dezgustător, din mijlocul unui closet. 

— Nu se pune problema de ce-o să permiţi tu, Minerva 
McGonagall. Vremea ta a trecut. Acum, noi suntem la 
conducere aici şi o să mă susţii sau o să plăteşti scump 
pentru asta, şi o scuipă în faţă. 

Harry ieşi dintr-odată de sub pelerină, ridică bagheta şi 
spuse: 

— N-ar fi trebuit să faci asta. 

În timp ce Amycus se întoarse în viteză, Harry strigă: 

— Crucio! 

Devoratorul Morţii fu ridicat în aer. Începu să se zbată ca 
un om pe cale să se înece, dând din mâini şi din picioare şi 
urlând de durere, şi atunci se izbi de o bibliotecă. Se auziră 
scrâşnete şi geamuri sparte, iar Amycus căzu grămadă pe 
podea, pierzându-şi cunoştinţa. 

— Înţeleg ce voia să spună Bellatrix, vorbi Harry, cu 
sângele pulsându-i în creier. Trebuie să ţi-o doreşti cu 


adevărat. 

— Potter! şopti profesoara McGonagall, ţinând mâna 
apăsată în dreptul inimii. Potter, eşti aici! Ce... Cum... se 
strădui să nu se piardă cu firea. Potter, ai fost nesăbuit! 

— V-a scuipat, spuse Harry. 

— Potter, eu... Ai fost... foarte galant, dar nu îţi dai seama 
că... 

— Ba da, îmi dau seama, o asigură Harry. 

Panica ei îl întărea într-un fel. 

— Doamnă profesoară McGonagall, Cap-de-Mort este pe 
drum. 

— A, acum avem voie să îi rostim numele? întrebă Luna 
interesată, dându-şi jos Pelerina Invizibilă. 

Profesoara McGonagall păru copleşită de apariţia celui de- 
al doilea proscris, se dădu înapoi, clătinându-se pe picioare, 
şi căzu pe un scaun din apropiere, ţinându-se strâns de 
gulerul capotului vechi ecosez. 

— Nu cred că mai contează în ce fel îi spunem, se adresă 
Harry Lunei. Ştie deja unde sunt. 

Undeva în adâncurile minţii lui Harry, în acea parte 
conectată cu cicatricea care clocotea de furie, îl văzu pe 
Cap-de-Mort traversând repede lacul întunecat, în bărcuţa 
verde, cu contur fantomatic. Aproape ajunsese la insula 
unde era ligheanul din piatră. 

— Trebuie să fugi, şopti profesoara McGonagall. Acum, 
Potter, cât poţi tu de repede! 

— Nu pot, spuse Harry. Trebuie să fac ceva. Doamnă 
profesoară, ştiţi cumva unde este diadema Rowenei Ochi- 
de-şoim? 

— D-diadema lui Ochi-de-Şoim? Fireşte că nu. Nu s-a 
pierdut cu secole în urmă? 

Se îndreptă puţin. 

— Potter, a fost o nebunie... o nebunie să intri în castelul 
acesta! 

— N-am avut de ales, spuse Harry. Doamnă profesoară, 
aici e ascuns ceva şi eu trebuie să-l găsesc... şi ar putea fi 


diadema. 

Dacă aş putea vorbi cu domnul profesor Flitwick... 

Se auzi ceva mişcându-se şi un clichet de cioburi: Amycus 
se trezea, înainte ca Harry sau Luna să facă ceva, 
profesoara McGonagall se ridică, îndreptă bagheta spre 
Devoratorul Morţii, încă ameţit, şi spuse: „Imperio!”. 
Amycus se ridică, se duse la sora lui, îi luă bagheta, apoi 
veni ascultător la profesoara McGonagall şi i-o dădu, odată 
cu bagheta lui. După aceea, se întinse pe podea lângă 
Alecto. Profesoara McGonagall flutură din nou din baghetă 
şi, ca din senin, apăru o funie scânteietoare argintie, care 
se înfăşură în jurul fraţilor Carrow, legându-i strâns unul de 
altul. 

— Potter, spuse profesoara McGonagall, întorcându-se iar 
cu faţa spre el şi extrem de indiferentă la situaţia fraţilor 
Carrow, dacă Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit ştie cu adevărat că 
eşti aici... 

În timp ce spuse aceasta, pe Harry îl fulgeră o furie 
asemenea unei dureri fizice, iar cicatricea păru să-i ia foc şi, 
pentru o secundă, se uită în ligheanul în care poţiunea se 
făcuse limpede şi nu văzu nici un medalion din aur, stând în 
siguranţă sub suprafaţa poţiunii. 

— Potter, te simţi bine? spuse o voce şi Harry îşi reveni, 
agăţându-se de umărul Lunei, pentru a-şi menţine 
echilibrul. 

— Timpul e măsurat, Cap-de-Mort se apropie. Doamnă 
profesoară, încerc să îndeplinesc ordinele lui Dumbledore, 
trebuie să găsesc ce a vrut el să găsesc! Dar cât timp caut 
eu, trebuie să-i scoatem pe elevi din castel, pe mine mă vrea 
Cap-de-Mort, dar nu-i va păsa dacă va omori şi alţi oameni, 
nu acum... Nu acum, când ştie că vânez Horcruxuri, încheie 
Harry fraza în gând. 

— Îndeplineşti ordinele lui Dumbledore? repetă ea, cu o 
expresie de uimire. 

Apoi se îndreptă, cât era de înaltă. 


— Ei bine, cât vei căuta acest... acest obiect, vom securiza 
şcoala împotriva Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit. 

— Este posibil? 

— Eu cred că da, spuse profesoara McGonagall pe un ton 
sec. Noi, profesorii, suntem destul de pricepuţi la vrăji, să 
ştii. Sunt sigură că îi vom putea rezista o vreme, dacă vom 
face cu toţii eforturi maxime. Desigur, o să fie nevoie să 
facem ceva în privinţa domnului profesor Plesneală... 

— Lăsaţi-mă pe mine. 

— Şi dacă la Hogwarts este pe cale să înceapă o stare de 
asediu, cu Lordul întunecat la porţile castelului, este într- 
adevăr indicat să ducem cât mai mulţi oameni nevinovaţi la 
adăpost. Dat fiind că Reţeaua Zvrr este sub observaţie şi 
Apariţia este imposibilă pe domeniu... 

— Există o cale, spuse Harry repede, înştiinţând-o despre 
culoarul care ducea la „Capul de mistreţ”. 

— Potter, este vorba de sute de elevi... 

— Ştiu, doamnă profesoară, dar dacă Devoratorii Morţii şi 
Cap-de-Mort se concentrează asupra hotarelor şcolii, nu îi 
va interesa dacă Dispar oameni din „Capul de mistreţ”. 

— Este un oarecare adevăr în ce spui, încuviinţă ea. 

Îşi îndreptă bagheta spre fraţii Carrow şi o plasă argintie 
căzu peste trupurile lor legate, li se înfăşură în jur şi îi 
ridică în aer; în următoarea clipă, atârnau de tavanul 
albastru cu auriu, ca două animale marine mari şi urâte. 

— Haideţi! 'Trebuie să îi anunţăm pe ceilalţi şefi de case. Ar 
fi mai bine să-ţi pui din nou pelerina. 

Se duse cu paşi mari spre uşă şi ridică bagheta. Din vârful 
ei ţâşniră trei pisici argintii, cu un desen în formă de 
ochelari în jurul ochilor. Patronugşii o zbughiră în faţă, 
răspândindu-şi lumina argintie pe scara în spirală, în timp 
ce profesoara McGonagall, Harry şi Luna coborâră în 
grabă. 

O luară la fugă de-a lungul coridoarelor şi Patronugşii îi 
părăsiră unul câte unul; capotul ecosez fâşâia pe podea, iar 
Harry şi Luna alergau în urma ei, sub pelerină. 


Coborâseră încă două etaje, când alţi paşi înăbugşiţi li se 
alăturară. Harry, pe care îl ustura în continuare cicatricea, 
fu primul care îi auzi; îşi pipăi punguţa de la gât, căutând 
Harta Ştrengarilor, dar, înainte de a apuca să o scoată, 
McGonagall păru să sesizeze şi ea noua prezenţă. Se opri, 
ridică bagheta, pregătită să se dueleze, şi spuse: 

— Cine este? 

— Eu, răspunse o voce joasă. 

Severus Plesneală apăru de după o armură. 

La vederea lui, inima lui Harry începu să clocotească de 
ură. Uitase detaliile înfăţişării lui Plesneală, din cauza 
grozăviei crimelor acestuia, uitase cum părul negru şi slinos 
îi cădea ca o perdea în jurul feţei sale înguste, cum ochii 
negri aveau o expresie rece, lipsită de viaţă. Nu purta 
pijama, ci era îmbrăcat cu pelerina sa neagră obişnuită, 
având şi el bagheta pregătită de luptă. 

— Unde sunt fraţii Carrow? întrebă el încet. 

— Bănuiesc că acolo unde le-ai spus să fie, Severus, 
răspunse profesoara McGonagall. 

Plesneală se apropie şi ochii lui cercetară aerul din jurul 
profesoarei McGonagall, de parcă ar fi ştiut că Harry era 
acolo. Harry ridică şi el bagheta, pregătit să atace. 

— Aveam impresia, spuse Plesneală, că Alecto a prins un 
intrus. 

— Da? făcu profesoara McGonagall. Şi ce anume ţi-a dat 
această impresie? 

Plesneală îndoi un pic braţul stâng, pe care era înfierat 
Semnul întunecat. 

— Ah, fireşte, spuse profesoara McGonagall. Voi, 
Devoratorii Morţii, aveţi propriile căi de comunicare, am 
uitat. 

Plesneală se prefăcu a n-o fi auzit. Cerceta în continuare 
aerul de peste tot din jurul ei şi venea din ce în ce mai 
aproape, dând senzaţia că nu îşi dădea seama ce face. 

— Nu ştiam că era rândul tău să patrulezi noaptea pe 
holuri, Minerva. 


— Ai vreo obiecţie în acest sens? 

— Mă întreb ce anume te-ar fi putut scoate din pat la ora 
aceasta târzie. 

— Mi s-a părut că am auzit ceva, spuse profesoara 
McGonagall. 

— Serios? Dar totul pare liniştit. 

Plesneală o privi în ochi. 

— Minerva, l-ai văzut cumva pe Harry Potter? Pentru că, 
dacă l-ai văzut, insist să... 

Profesoara McGonagall acţionă mai rapid decât s-ar fi 
aşteptat Harry, şfichiui aerul cu bagheta şi, pentru o 
fracțiune de secundă, Harry crezu că Plesneală urma să se 
prăbuşească şi să-şi piardă cunoştinţa, dar rapiditatea Vrăjii 
Scut a acestuia o făcu pe McGonagall să îşi piardă puţin 
echilibrul. McGonagall flutură bagheta spre o torţă de pe 
perete şi aceasta zbură din locaş; Harry, care era pe cale să 
îl blesteme pe Plesneală, se văzu nevoit să o tragă pe Luna 
din calea flăcărilor transformate într-un inel de foc care 
umplu coridorul şi zbură spre Plesneală, sub forma unui 
lasou. Apoi nu mai era foc, ci un şarpe mare şi negru, pe 
care McGonagall îl pulveriză, transformându-l în fum. 
Fumul se adună şi se solidifică în câteva secunde, devenind 
un roi de pumnale aţintite spre el. Plesneală nu putu să le 
evite decât trăgând armura în faţa lui şi pumnalele se 
împlântară pe rând în pieptul acesteia, zăngănind 
răsunător. 

— Minerva! strigă o voce ascuţită. 

Harry se uită în spatele lui, protejând-o în continuare pe 
Luna de vrăjile care zburau, şi îi văzu pe profesorul Flitwick 
şi pe profesoara Lăstar venind în fugă spre ei, în haine de 
noapte, iar pe imensul profesor Slughorn gâfâind în urma 
lor. 

— Nu! chiţăi Flitwick, ridicând bagheta. Nu o să mai ucizi 
la Hogwarts! 

Vrăjile lui Flitwick loviră armura în spatele căreia se 
adăpostise Plesneală, iar aceasta prinse viaţă, scârţâind din 


ţâţâni. Plesneală scăpă din strânsoarea braţelor ei şi o 
trimise înapoi, spre atacatorii săi. Harry şi Luna fură nevoiţi 
să se arunce într-o parte, pentru a se feri, şi armura se izbi 
de perete, făcându-se bucăţi. Când Harry ridică din nou 
privirea, Plesneală fugea cât putea de repede şi 
McGonagall, Flitwick şi Lăstar alergau după el. Plesneală 
intră pe uşa unei clase şi, câteva clipe mai târziu, Harry o 
auzi pe McGonagall strigând: 

— Laşule! Laşule! 

— Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat? întrebă Luna. 

Harry o ajută să se ridice şi fugiră împreună de-a lungul 
coridorului, târâind Pelerina Invizibilă, spre clasa goală 
unde profesoara McGonagall, profesorul Flitwick şi 
profesoara Lăstar stăteau lângă o fereastră spartă. 

— A sărit, spuse profesoara McGonagall, când Harry şi 
Luna intrară în cameră. 

— Adică a murit? 

Harry sări la fereastră, ignorând ţipetele lui Flitwick şi 
Lăstar, care erau şocaţi de apariţia lui subită. 

— Nu, nu a murit, spuse McGonagall cu amărăciune. Spre 
deosebire de Dumbledore, el încă mai avea bagheta la el... 
şi se pare că a învăţat câteva trucuri de la stăpânul lui. 

Cu un fior de groază, Harry văzu în depărtare o siluetă 
asemănătoare unui liliac, zburând în noapte spre zidul de 
hotar. Se auziră paşi apăsaţi în spatele lor şi cineva gâfâind 
din greu: 

Slughorn tocmai îi ajunsese din urmă. 

— Harry! începu el, masându-şi pieptul imens, de sub 
pijamaua de mătase verde smarald. Băiete dragă... ce 
surpriză... Minerva, te rog să-mi explici... Severus... ce...? 

— Directorul nostru şi-a luat un mic concediu, spuse 
profesoara McGonagall, arătând spre gaura din fereastră, 
care păstrase forma corpului lui Plesneală. 

— Doamnă profesoară! strigă Harry, cu mâinile pe frunte. 

Vedea lacul plin cu Inferi alunecând dedesubtul lui şi simţi 
bărcuţa verde lovindu-se de malul subteran. Cap-de-Mort 


sări din ea dornic să ucidă... 

— Doamnă profesoară, trebuie să baricadăm şcoala, vine 
acum! 

— Desigur. Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este pe drum, le 
spuse ea celorlalţi profesori. Lăstar şi Flitwick rămaseră cu 
gura căscată, iar Slughorn scoase un mormăit grav. 

— Potter are ceva de făcut în castel, conform ordinelor lui 
Dumbledore. Trebuie să instalăm toate măsurile de 
protecţie posibile, cât timp Potter face ce e nevoie să facă. 

— Desigur, dar îţi dai seama că nimic nu îl va putea ţine la 
distanţă pe Ştim-Noi-Cine la nesfârşit, chiţăi Flitwick. 

— Dar putem să-l întârziem, interveni şi profesoara Lăstar. 

— Mulţumesc, Pomona, spuse profesoara McGonagall, 
timp în care, între cele două vrăjitoare avu loc un schimb de 
priviri complice. Sugerez să stabilim protecţii de bază în 
jurul castelului, apoi să ne strângem elevii şi să ne întâlnim 
în Marea Sală. Majoritatea trebuie evacuaţi, deşi, dacă unii 
dintre cei majori doresc să rămână şi să lupte, cred că ar 
trebui să li se dea ocazia să o facă. 

— De acord, spuse profesoara Lăstar, grăbindu-se deja 
spre uşă. Voi veni în Marea Sală în douăzeci de minute, cu 
casa mea. 

În timp ce dispărea în fugă, o auziră bolborosind: 

— Tentacule. Laţul Diavolului. Păstăi de Snargalufi... da, 
abia aştept să îi văd pe Devoratorii Morţii luptându-se cu 
ele. 

— Eu pot să lucrez de aici, spuse Flitwick şi, deşi abia dacă 
putea să vadă peste pervaz, îndreptă bagheta spre gaura 
din fereastră şi începu să bolborosească incantaţii deosebit 
de complexe. 

Harry auzi un vâjâit ciudat, de parcă Flitwick ar fi 
dezlănţuit puterea vântului peste domeniu. 

— Domnule profesor, spuse Harry, apropiindu-se de 
micuțul profesor de Farmece. lertaţi-mă că vă întrerup, dar 
este ceva important. Aveţi cumva idee unde se află diadema 
lui Ochi-de-şoim? 


— Protego horribilis... Diadema lui Ochi-de-Şoim? chiţăi 
Flitwick. Nu strică niciodată puţină înţelepciune în plus, 
Potter, dar nu cred că ar fi prea folositoare în situaţia 
aceasta! 

— Mă refeream la... Ştiţi cumva unde este? Aţi văzut-o 
vreodată? 

— Dacă am văzut-o? Nu e nimeni în viaţă care să o fi 
văzut! S-a pierdut cu mult timp în urmă, băiete! 

Harry simţi un amestec de dezamăgire şi panică. Atunci ce 
era Horcruxul? 

— Ne vom întâlni cu tine şi cu elevii tăi de la Ochi-de-Şoim 
în Marea Sală, Filius! spuse profesoara McGonagall, 
făcându-le semn lui Harry şi Lunei să o urmeze. 

Tocmai ajunseseră la uşă, când îl auziră pe Slughorn 
izbucnind: 

— Pe cinstea mea, gâfâi el, palid şi transpirat, în timp ce 
mustaţa ca de morsă începuse să-i tremure. Ce tărăboi! 
Minerva, nu sunt deloc convins că este o mişcare înţeleaptă. 
Va găsi cu siguranţă o cale de a intra, o ştii, şi toţi cei care 
au încercat să îl oprească din drum vor fi în mare primejdie! 

— Vă aştept şi pe tine şi pe Viperini în Marea Sală, în 
douăzeci de minute, spuse profesoara McGonagall. Dacă vei 
dori să pleci împreună cu elevii tăi, nu vom încerca să te 
oprim. Dar dacă vreunul dintre voi o să încerce să ne 
saboteze rezistenţa sau o să ridice armele împotriva 
noastră în castel, atunci ne vom duela pe viaţă şi pe moarte, 
Horace. 

— Minerva! exclamă el cuprins de uimire. 

— A venit timpul ca Viperinii să aleagă cui îi sunt loiali, 
interveni profesoara McGonagall. Du-te şi trezeşte-ţi elevii, 
Horace. 

Harry nu mai rămase să îl vadă pe Slughorn bâiguind, el şi 
Luna fugiră după profesoara McGonagall, care se oprise în 
mijlocul holului şi ridicase bagheta. 

— Piertotum... Ah, pentru numele lui Dumnezeu, nu acum, 
Filch! 


Bătrânul îngrijitor tocmai apăruse şchiopătând şi strigând 
în gura mare: 

— Elevii nu sunt în pat! Au ieşit pe coridoare! 

— Aşa şi trebuie, idiotule! strigă McGonagall. Acum, du-te 
şi fă ceva constructiv! Găseşte-l pe Peeves! 

— P-pe Peeves? se bâlbâi Filch, de parcă ar fi auzit numele 
acesta pentru prima dată. 

— Da, pe Peeves, tontule, pe Peeves! Nu te plângi de el de 
un sfert de secol? Du-te şi adu-l numaidecât! 

Era evident că Filch credea că profesoara McGonagall îşi 
pierduse minţile, dar se îndepărtă şchiopătând şi 
bolborosind în şoaptă. 

— Şi acum... Piertotum locomotor! strigă profesoara 
McGonagall. 

Peste tot de-a lungul coridorului, statuile şi armurile săriră 
de pe socluri şi, după bufhiturile răsunătoare de la etajele 
superioare şi inferioare, Harry ştiu că tovarăşii lor din tot 
castelul făcuseră la fel. 

— Hogwarts este ameninţat! strigă profesoara 
McGonagall. Protejaţi hotarele, apăraţi-ne, îndepliniţi-vă 
datoria faţă de şcoala noastră! 

Într-o hărmălaie generală, de zăngăneli şi strigăte, hoarda 
de statui mişcătoare mărşălui pe lângă Harry: unele erau 
mai mici, altele mai mari decât în realitate. Erau şi animale 
acolo, iar armurile huruitoare îşi fluturau săbiile şi sferele 
cu ţepi, atârnate de lanţuri. 

— Acum, Potter, spuse McGonagall, cel mai bine ar fi ca tu 
şi domnişoara Lovegood să vă întoarceţi la prietenii voştri şi 
să-i aduceţi în Marea Sală. Eu mă duc să îi trezesc pe 
ceilalţi Cercetaşi. 

Se despărţiră la capătul următoarei scări. Harry şi Luna 
fugiră înapoi spre intrarea secretă în Camera Necesităţii. 
Cum alergau aşa, dădură peste cete-cete de elevi, dintre 
care cei mai mulţi purtau pelerine de drum peste pijamale, 
conduşi fiind spre Marea Sală de către profesori şi Perfecţi. 

— Era Potter! 


— Harry Potter! 

— El era, jur, tocmai l-am văzut! 

Dar Harry nu se uită înapoi şi, în sfârşit, ajunseră la 
intrarea în Camera Necesităţii. Harry se sprijini de peretele 
vrăjit, care se deschise şi le dădu drumul înăuntru, iar el şi 
Luna coborâră în fugă pe scara abruptă. 

— Ce... 

Când camera le apăru în faţa ochilor, Harry alunecă, şocat, 
câteva trepte. Era plină, mult mai aglomerată decât fusese 
când plecase de acolo. Kingsley şi Lupin se uitau în sus la el, 
la fel ca şi Oliver Baston, Katie Bell, Angelina Johnson şi 
Alicia Spinnet, Bill şi Fleur, domnul şi doamna Weasley. 

— Harry, ce se întâmplă? spuse Lupin, aflat la capătul 
scărilor. 

— Cap-de-Mort e pe drum. Se baricadează şcoala. 
Plesneală a dat bir cu fugiţii. Voi ce faceţi aici? De unde aţi 
ştiut? 

— Le-am trimis mesaje celorlalţi membri ai Armatei lui 
Dumbledore, explică Fred. Harry, doar nu te aşteptai să 
rateze toţi distracţia. Cei din A. D. l-au anunţat pe cei din 
Ordinul Phoenix, şi a urmat un efect de domino. 

— Ce să facem mai întâi, Harry? strigă George. Ce se 
petrece? 

— Îi evacuează pe cei mai mici şi toată lumea se strânge în 
Marea Sală, ca să ne organizăm, spuse Harry. Luptăm. 

Spre capătul scărilor veni un val de elevi şi se auziră 
strigăte entuziasmate. Harry fu lipit de perete, în timp ce 
toată lumea fugea pe lângă el, membri amestecați ai 
Ordinului Phoenix, ai Armatei lui Dumbledore şi fosta 
echipă de vâjthaţ a lui Harry, toţi aveau baghetele scoase şi 
se duceau spre inima castelului. 

— Hai, Luna, strigă Dean, trecând pe lângă ei şi întinzând 
mâna liberă. 

Luna i-o apucă şi îl urmă în sus, pe scări. 

Acum, mulţimea se subţiase, în Camera Necesităţii rămase 
o mână de oameni şi Harry li se alătură. Doamna Weasley se 


lupta cu Ginny. În jurul lor erau Lupin, Fred, George, Bill şi 
Fleur. 

— Eşti minoră! îi striga doamna Weasley fiicei ei, în timp 
ce Harry se apropia. Nu permit aşa ceva! Băieţii da, dar tu 
trebuie să te duci acasă! 

— În nici un caz! 

Ginny îşi smulse brusc braţul din strânsoarea mamei sale. 

— Sunt în Armata lui Dumbledore! 

— O bandă de adolescenţi! 

— O bandă de adolescenţi pe cale să lupte împotriva lui, 
ceva ce nu a mai îndrăznit nimeni până acum! spuse Fred. 

— Are şaisprezece ani! strigă doamna Weasley. E prea 
mică! Ce a fost în mintea voastră când aţi adus-o aici, cu 
voi?! 

Fred şi George părură un pic ruşinaţi. 

— Mama are dreptate, Ginny, spuse Bill cu blândeţe. Nu 
poţi s-o faci. Toţi minorii vor trebui să plece, aşa este corect. 
— Nu mă duc acasă! strigă Ginny şi lacrimi de supărare îi 
sclipiră în ochi. Toată familia mea e aici, nu pot să stau 

singură acolo cu mâinile în sân, fără să ştiu nimic şi... 

Îi întâlni pentru prima dată privirea lui Harry. Îl privi 
rugător, dar Harry clătină din cap şi Ginny se uită în altă 
parte, cu amărăciune. 

— Bine, spuse ea, aţintindu-şi privirea spre intrarea în 
tunel care ducea înapoi, la „Capul de mistreţ”. Atunci să-mi 
iau la revedere şi... 

Se auziră zgomote şi o bufnitură puternică: mai ieşi cineva 
din tunel, îşi pierdu echilibrul şi căzu. Se aşeză pe cel mai 
apropiat scaun, se uită în jur prin ochelarii cu ramă din 
corn şi spuse: 

— Am ajuns prea târziu? A început deja? Tocmai am aflat, 
aşa că am... am... 

Percy vorbi nedesluşit şi tăcu. Era evident că nu se 
aşteptase să dea peste aproape toată familia sa. Urmă un 
moment prelungit de uimire, întrerupt de Fleur, care se 


întoarse spre Lupin şi zise, într-o încercare vădită de a risipi 
tensiunea: 

— Şi... ce mai face micuțul Teddy? 

Lupin îl privi, clipind surprins. 'Tăcerea dintre membrii 
familiei Weasley devenea tot mai apăsătoare. 

— A, da... Este bine! spuse Lupin răspicat. Da, este cu 
Tonks, la mama ei. 

Percy şi ceilalţi Weasley se holbau în continuare unii la 
alţii, înmărmuriţi. 

— Uite, am o poză! strigă Lupin, scoțând o fotografie din 
buzunarul interior al hainei şi arătându-le-o lui Fleur şi 
Harry, care văzură un bebeluş cu un smoc de păr turcoaz 
aprins, mişcându-şi pumnişorii în faţa aparatului. 

— Am fost un tâmpit! strigă Percy atât de tare, încât Lupin 
fu cât pe ce să scape fotografia din mână. Am fost un idiot, 
un ticălos înfumurat, un... un... 

— Imbecil înamorat de minister, însetat de putere, care şi- 
a renegat familia, spuse Fred. 

Percy înghiţi în sec. 

— Da, aşa e! 

— Ei bine, nu puteai s-o spui mai bine de atât, zise Fred, 
întinzându-i mâna lui Percy. 

Doamna Weasley izbucni în lacrimi. Fugi spre el, îl împinse 
la o parte pe Fred şi îl strânse pe Percy într-o îmbrăţişare 
sufocantă, în timp ce acesta o bătu uşor pe spate, uitându- 
se la tatăl său. 

— lartă-mă, tată, spuse Percy. 

Domnul Weasley clipi des şi apoi se grăbi şi el să îşi 
îmbrăţişeze fiul. 

— Cum de te-ai trezit, Percy? întrebă George. 

— A început de ceva vreme, spuse Percy, ştergându-se la 
ochi pe sub ochelari cu un colţ al pelerinei de drum. Dar a 
trebuit să găsesc o cale de scăpare şi la minister nu e deloc 
uşor, îi închid pe trădători tot timpul. Am reuşit să iau 
legătura cu Aberforth şi el m-a anunţat, acum zece minute, 
că Hogwarts e pe cale să lupte, aşa că, iată-mă! 


— Păi, adevărul e că ne aşteptăm ca Perfecţii noştri să fie 
în frunte în astfel de momente, spuse George, imitând 
foarte bine atitudinea pompoasă caracteristică lui Percy. 
Acum, hai să mergem sus şi să luptăm sau o să se termine 
toţi Devoratorii Morţii mai de soi până ajungem noi. 

— Deci acum eşti cumnata mea? spuse Percy, dând mâna 
cu Fleur, în timp ce se îndreptară repede spre scară, 
împreună cu Bill, Fred şi George. 

— Ginny! tună doamna Weasley. 

Ginny încercase să se furişeze şi ea la etaj, la adăpostul 
împăcării. 

— Molly, ce zici de asta? făcu Lupin. De ce n-ar rămâne 
Ginny aici? O să fie măcar la locul faptei şi va şti ce se 
întâmplă, cu toate că nu se va afla în mijlocul luptei... 

— Eu... 

— Este o idee bună, spuse domnul Weasley cu fermitate. 
Ginny, rămâi în cameră, ai înţeles? 

Ginny nu păru tocmai încântată de idee, dar încuviinţă sub 
privirea neobişnuit de severă a tatălui ei. Domnul şi doamna 
Weasley şi Lupin se îndreptară şi ei spre scări. 

— Unde e Ron? întrebă Harry. Unde e Hermione? 

— Trebuie să se fi dus deja în Marea Sală, strigă domnul 
Weasley peste umăr. 

— Nu i-am văzut trecând pe lângă mine, spuse Harry. 

— Ziceau ceva de o baie, spuse Ginny, la scurt timp după 
ce ai plecat tu. 

— O baie? 

Harry traversă camera cu paşi mari, ducându-se spre o 
uşă deschisă din Camera Necesităţii, şi cercetă baia de 
dincolo de ea. Era goală. 

— Eşti sigură că vorbeau despre o baie? 

Dar atunci îl arse cicatricea şi Camera Necesităţii dispăru. 
Privea printre porţile înalte din fier forjat, încadrate de 
stâlpi pe care tronau statuile a doi mistreți înaripaţi, 
domeniul întunecat şi castelul complet luminat. Nagini se 


odihnea în jurul umerilor săi. Era cuprins de sentimentul 
glacial şi crud de hotărâre, de dinaintea unei crime. 

Capitolul XXXI. 

Bătălia de la Hogwarts. 

Tavanul fermecat din Marea Sală era întunecat şi presărat 
cu stele; dedesubtul lui, cele patru mese ale caselor erau 
înţesate cu elevi ciufuliţi; unii purtau pelerine de drum, iar 
alţii halate de noapte. Din loc în loc străluceau siluetele 
sidefii ale fantomelor şcolii. Toţi ochii, însufleţiţi şi 
neînsufleţiţi, erau aţintiţi asupra profesoarei McGonagall, 
care vorbea de pe platforma ridicată din capătul Marii Săli. 
În spatele ei erau profesorii care mai rămăseseră, printre 
care şi centaurul Palomino Firenze şi membrii Ordinului 
Phoenix care veniseră să lupte. 

— ... evacuarea va fi supravegheată de domnul Filch şi de 
Madam Pomfrey. Perfecţi, la semnalul meu, vă veţi organiza 
casele şi îi veţi duce pe toţi, în mod disciplinat, spre punctul 
de evacuare. 

Mulţi dintre elevi priveau înmărmuriţi. Cu toate acestea, în 
timp ce Harry se strecura pe lângă perete, studiind masa 
Cercetaşilor, în căutarea lui Ron şi a Hermionei, Ernie 
Macmillan se ridică de la masa Astropufilor şi strigă: 

— Şi dacă vrem să luptăm? 

Se auziră mai multe aplauze. 

— Dacă sunteţi majori, puteţi rămâne, spuse profesoara 
McGonagall. 

— Ce se va întâmpla cu lucrurile noastre? strigă o fată de 
la masa celor de la Ochi-de-Şoim. Cu cuferele noastre, cu 
bufniţele? 

— Nu avem timp să vă împachetaţi lucrurile, spuse 
profesoara McGonagall. Ceea ce contează este să plecaţi de 
aici în siguranţă. 

— Unde este domnul profesor Plesneală? strigă o fată de 
la masa Viperinilor. 

— Ca să folosesc expresia obişnuită, a luat-o la sănătoasa, 
răspunse profesoara McGonagall şi mesele Cercetaşilor, 


Astropufilor şi Ochilor-de-Şoim izbucniră în urale. 

Harry înainta în Marea Sală, de-a lungul mesei 
Cercetaşilor, uitându-se în continuare după Ron şi 
Hermione. În timp ce mergea, mai multe chipuri se 
întoarseră spre el şi în urma lui se stârniră şuşoteli. 

— Am instalat deja măsuri de protecţie în jurul castelului, 
spunea profesoara McGonagall, dar probabil că nu vor 
rezista multă vreme, dacă nu le susţinem. Aşadar, vă rog să 
mergeţi repede şi în linişte şi să faceţi aşa cum vă spun 
Per... 

Dar ultimele cuvinte îi fură acoperite de o altă voce, care 
răsună în Marea Sală. Era stridentă, glacială şi clară: era 
imposibil de spus de unde se auzea, părea să vină chiar din 
pereţi. La fel ca şi monstrul pe care îl controlase, părea să fi 
existat în stare latentă în ziduri, timp de secole întregi. 

— Ştiu că vă pregătiţi de luptă. 

Printre elevi se auziră ţipete, câţiva se ţinură unii de alţii, 
uitându-se îngroziţi în jur, după sursa vocii. 

— Eforturile voastre sunt inutile. Nu-mi puteţi ţine piept. 
Nu vreau să vă omor. Îi respect foarte mult pe profesorii de 
la Hogwarts. Nu vreau să vărs sânge magic. 

Acum, în Sală se lăsă liniştea, genul de linişte care putea 
sparge timpanele, prea profundă pentru a fi închisă între 
nişte pereţi. 

— Daţi-mi-l pe Harry Potter, spuse vocea lui Cap-de-Mort, 
şi nimeni nu va fi rănit. Daţi-mi-l pe Harry Potter şi nu mă 
voi atinge de şcoală. Daţi-mi-l pe Harry Potter şi veţi fi 
răsplătiți. Aveţi răgaz până la miezul nopţii. 

Fură din nou înghiţiţi de tăcere. Toate capetele se 
întoarseră, toţi ochii păreau să se fi oprit asupra lui Harry, 
pironindu-l cu razele invizibile a mii de priviri. Atunci, de la 
masa Viperinilor se ridică cineva şi Harry o recunoscu pe 
Pansy Parkinson, care, arătând cu o mână tremurândă, 
strigă: 

— Dar e acolo! Potter e acolo. Să-l prindă cineva! 


Înainte ca Harry să poată vorbi, se auzi un freamăt de 
mişcări. Cercetaşii din faţa lui se ridicaseră în picioare şi 
stăteau cu faţa, nu spre Harry, ci spre Viperini. Apoi se 
ridicară Astropufii şi aproape în acelaşi moment, Ochii-de- 
Şoim, stând cu toţii cu spatele la Harry şi privind-o pe 
Pansy. Harry era uluit şi copleşit. Văzu apărând de peste tot 
baghete, scoase din interiorul robelor şi din mâneci. 

— Mulţumesc, domnişoară Parkinson, spuse profesoara 
McGonagall cu o voce tăioasă. Dumneavoastră veţi pleca 
prima din Sală, împreună cu domnul Filch. Îi rog pe ceilalţi 
colegi din casa dumneavoastră să vă urmeze. 

Harry auzi scârţâitul băncilor şi apoi pe Viperini 
mărşăluind spre celălalt capat al Sălii. 

— Ochii-de-Şoim, după ei! strigă profesoara McGonagall. 

Cele patru mese se goliră încet. Masa Viperinilor era 
complet pustie, dar câţiva Ochi-de-Şoim din anii mai mari 
rămăseseră aşezaţi, în timp ce colegii lor ieşiră înşiruiţi; 
rămaseră în urmă şi mai mulţi Astropufi, ca şi jumătate 
dintre Cercetaşi, determinând-o pe profesoara McGonagall 
să coboare de pe platforma profesorilor, pentru a-i îndrepta 
pe minori spre ieşire. 

— În nici un caz! Du-te, Creevey! Şi tu, Peakes! 

Harry se duse repede la membri familiei Weasley, care 
stăteau cu toţii la masa Cercetaşilor. 

— Unde sunt Ron şi Hermione? 

— Nu i-ai găsit? începu domnul Weasley, realmente 
îngrijorat. Dar se întrerupse când Kingsley făcu un pas 
înainte pe platforma ridicată, pentru a li se adresa celor 
care rămăseseră în urmă. 

— Mai avem doar o jumătate de oră până la miezul nopţii, 
aşa că trebuie să acţionăm repede! Profesorii de la 
Hogwarts şi Ordinul Phoenix au stabilit un plan. Domnul 
profesor Flitwick şi doamnele profesoare Lăstar şi 
McGonagall vor conduce grupuri de luptători până în vârful 
celor mai înalte trei turnuri, al Ochilor-de-Şoim, cel de 
Astronomie şi al Cercetaşilor -, unde vor avea o privire de 


ansamblu şi poziţii excelente, din care să arunce vrăji. Între 
timp, Remus, arătă spre Lupin -, Arthur, arătă spre domnul 
Weasley -, de la masa Cercetaşilor, şi cu mine vom conduce 
grupurile de pe domeniu. Vom avea nevoie de cineva care 
să organizeze apărarea intrărilor tunelurilor care duc în 
şcoală. 

— Pare o treabă numai bună pentru noi! strigă Fred, 
arătând spre el şi George. 

Kingsley încuviinţă. 

— În ordine, liderii să vină aici, ca să împărţim trupele! 

— Potter, spuse profesoara McGonagall, venind grăbită 
înspre el, în timp ce elevii inundară platforma, făcându-şi 
loc şi primind instrucţiuni, tu nu ar trebui să cauţi ceva? 

— Poftim? A, spuse Harry, ba da! 

Aproape uitase de Horcrux, aproape uitase că lupta avea 
loc pentru ca el să îl poată căuta. Absența inexplicabilă a lui 
Ron şi Hermione îi alungase momentan orice alte gânduri. 

— Atunci, du-te, Potter, du-te! 

— Da, da... 

Simţi ochi aţintiţi asupra lui, în timp ce fugi din Marea Sală 
şi ieşi în holul de la intrare, încă aglomerat din cauza 
elevilor care erau evacuaţi. Se lăsă purtat în sus pe scara 
de marmură, odată cu ei, iar când ajunse la etaj, o luă la 
fugă de-a lungul unui coridor pustiu. Teama şi panica îi 
încetineau gândurile. Încercă să se calmeze, să se 
concentreze asupra găsirii Horcruxului, dar gândurile îi 
zumzăiau în minte, la fel de disperate şi inutile precum 
viespile prinse sub un pahar. Nu părea să îşi poată aduna 
ideile fără ajutorul lui Ron şi al Hermionei. Încetini, 
oprindu-se la jumătatea coridorului gol, unde se aşeză pe 
soclul unei statui care plecase şi îşi scoase Harta 
Ştrengarilor din punguţa de la gât. Nu văzu nicăieri numele 
lui Ron şi al Hermionei, deşi bănuia că s-ar fi putut ascunde 
în densitatea mulţimii de puncte care intrau acum în 
Camera Necesităţii. Puse la loc harta, îşi acoperi faţa cu 
mâinile şi închise ochii, încercând să se concentreze. 


Cap-de-Mort s-a gândit că o să merg în Turnul Ochi-de- 
şoim. 

Era un fapt de netăgăduit, acela era punctul de pornire. 
Cap-de-Mort o plasase pe Alecto Carrow în camera de zi a 
Ochilor-de-Şoim şi nu exista decât o singură explicaţie: Cap- 
de-Mort se temuse că Harry ştia deja că Horcruxul său era 
legat de casa aceea. Dar singurul obiect pe care părea să îl 
asocieze lumea cu Ochi-de-Şoim era diadema pierdută a 
acesteia... şi cum putea Horcruxul să fie diadema? Cum era 
posibil ca Viperinul Cap-de-Mort să fi găsit diadema, când 
nu 0 văzuseră generaţii întregi de Ochi-de-Şoim? Cine i-ar fi 
putut spune unde să caute, când nu era nimeni în viaţă care 
să fi ştiut ceva de ea? 

Nimeni în viaţă... 

Harry deschise din nou ochii. Sări de pe soclu şi o luă la 
fugă, înapoi de unde venise, în căutarea ultimei sale 
speranţe. Pe măsură ce cobora scara din marmură, 
zgomotul tuturor celor care se îndreptau spre Camera 
Necesităţii devenea din ce în ce mai puternic. Perfecţii 
strigau instrucţiuni, încercând să nu-i piardă din ochi pe 
elevii din casele lor, care se îmbulzeau şi se împingeau. 
Harry îl văzu pe Zacharias Smith dând la o parte câţiva 
elevi din anul întâi, pentru a ajunge în fruntea şirului. Din 
loc în loc, elevi din anii mici plângeau, în timp ce alţii din 
anii mai mari strigau disperaţi după prieteni şi fraţi. 

Harry zări o siluetă sidefie plutind prin holul de la parter, 
şi strigă cât putu de tare, pentru a acoperi larma: 

— Nick! Nick! Trebuie să vorbesc cu tine! 

Îşi croi drum din nou prin mijlocul şuvoiului de elevi, 
ajungând în sfârşit la capătul scării, unde îl aştepta Nick 
Aproape-Făr'-de-Cap, fantoma Turnului Cercetaşilor. 

— Harry! Dragul meu! 

Nick dădu să-i strângă mâna lui Harry cu ambele mâini, 
iar Harry se simţi de parcă tocmai fusese aruncat în apă 
rece ca gheaţa. 


— Nick, trebuie să mă ajuţi. Cine este fantoma Turnului 
Ochi-de-Şoim? 

Nick Aproape-Făr'-de-Cap păru surprins şi un pic jignit. 

— Doamna Gri, desigur, dar dacă ai nevoie de serviciile 
unei fantome... 

— Ea trebuie să fie. Ştii unde e? 

— Să vedem... 

Capul lui Nick se clătină un pic pe gulerul din dantelă, în 
timp ce el se răsuci într-o parte şi-n alta, uitându-se peste 
capetele elevilor care roiau de colo-colo. 

— Uite-o acolo, Harry, tânăra aceea cu părul lung. 

Harry se uită spre locul în care arăta degetul transparent 
al lui Nick şi văzu o stafie înaltă care, atunci când îl zări, 
ridică din sprâncene şi se îndepărtă, plutind direct printr- 
un perete. Harry fugi după ea. 

Odată ce intră pe uşa coridorului pe unde dispăruse, o 
văzu în capătul culoarului, plutind şi îndepărtându-se în 
continuare de el. 

— Hei, stai, întoarce-te! 

Stafia consimţi să se oprească, plutind la câţiva centimetri 
distanţă de podea. Lui Harry i se păru frumoasă, avea părul 
până la talie şi pelerina până la pământ, dar părea totodată 
înfumurată şi mândră. O recunoscu de-abia când se 
apropie, era fantoma pe lângă care trecuse de câteva ori pe 
hol, dar cu care nu vorbise niciodată până atunci. 

— Tu eşti Doamna Gri? 

Aceasta încuviinţă din cap, dar nu vorbi. 

— Fantoma Turnului Ochi-de-Ş$oim? 

— Aşa este. 

Tonul ei nu era unul încurajator. 

— Te rog: am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să aflu tot ce 
îmi poţi spune despre diadema pierdută. 

Doamna Gri surâse glacial. 

— Mă tem, spuse ea întorcându-se să plece, că nu te pot 
ajuta. 

— Aşteaptă! 


Nu intenţionase să strige, dar era cât pe ce să îl 
copleşească furia şi panica. Se uită la ceas, în timp ce ea 
pluti până în faţa lui; era douăsprezece fără un sfert. 

— Este ceva urgent, spuse el aprig. Dacă diadema aceea 
se află la Hogwarts, trebuie să o găsesc neapărat, cât mai 
repede. 

— Nu eşti nici pe departe primul elev care să îşi dorească 
diadema, spuse ea dispreţuitor. Generaţii întregi de elevi m- 
au hăituit cu... 

— Nu este pentru că vreau note mai bune! îi strigă Harry. 
Este vorba despre Cap-de-Mort... Înfrângerea lui Cap-de- 
Mort... Sau nu te interesează asta? 

Fantoma nu putu să roşească, dar obrajii transparenţi îi 
deveniră mai opaci şi răspunse cu o voce înflăcărată: 

— Bineînţeles că mă... cum îndrăzneşti să sugerezi că... 

— Atunci, ajută-mă! 

Fantoma devenea tot mai neliniştită. 

— Nu, nu este o problemă de... se bâlbâi ea. Diadema 
mamei mele... 

— A mamei tale? 

Părea supărată pe ea însăşi. 

— Când eram în viaţă, spuse ea pe un ton rigid, am fost 
Helena Ochi-de-Şoim. 

— Eşti fiica ei? Dar atunci înseamnă că trebuie să ştii ce s- 
a întâmplat cu diadema! 

— Cu toate că diadema conferă înţelepciune, spuse ea, 
făcând în mod evident eforturi pentru a nu se pierde cu 
firea, mă îndoiesc că ţi-ar putea spori cu mult şansele de a-l 
învinge pe vrăjitorul care îşi spune Lordul... 

— Tocmai ţi-am spus că nu vreau să o port! spuse Harry 
aprig. Nu am timp să îţi explic, dar, dacă îţi pasă de 
Hogwarts, dacă vrei să îl vezi pe Cap-de-Mort detronat, 
trebuie să îmi spui tot ce ştii despre diademă! 

Doamna Gri rămase nemişcată, plutind în aer, uitându-se 
în jos la el, şi Harry fu cuprins de deznădejde. Bineînţeles, 
dacă ar fi ştiut ceva, le-ar fi spus lui Flitwick sau lui 


Dumbledore, care trebuie că îi puseseră cândva aceeaşi 
întrebare. Clătinase deja din cap şi dăduse să plece, când 
vocea ei joasă se făcu auzită din nou: 

— Am furat diadema de la mama mea. 

— Ai... ce ai făcut? 

— Am furat diadema, repetă Helena Ochi-de-Şoim în 
şoaptă. Am vrut să fiu mai deşteaptă, mai importantă decât 
mama mea. Am fugit cu ea. 

Harry nu ştia cum reuşise să îi câştige încrederea şi nici 
nu o întrebă. Doar ascultă cu atenţie, în timp ce ea 
continuă: 

— Se spune că mama nu a recunoscut niciodată că i-a 
dispărut diadema, pretinzând că încă o mai avea. A ascuns 
pierderea acesteia, trădarea mea îngrozitoare, chiar şi faţă 
de fondatorii şcolii. 

— Apoi, mama s-a îmbolnăvit grav. În ciuda perfidiei mele, 
şi-a dorit cu disperare să mă mai vadă o ultimă dată. L-a 
trimis să mă caute pe cel care mă iubea, cu toate că îi 
respinsesem toate avansurile. Ştia că nu se va lăsa până ce 
nu mă va fi găsit. 

Harry aşteptă. Doamna Gri trase aer în piept şi îşi dădu 
capul pe spate. 

— M-a descoperit în pădurea unde mă ascunsesem. Când 
am refuzat să mă întorc cu el, a devenit violent. Baronul a 
fost întotdeauna foarte temperamental. Furios că îl 
refuzasem, gelos pe libertatea mea, m-a înjunghiat. 

— Baronul? Adică... 


— Da, Baronul Sângeros, spuse Doamna Gri, ridicându-şi 
într-o parte pelerina pe care o purta şi arătându-mi o rană 
întunecată pe pieptul alb. Când a văzut ce făcuse, a fost 
copleşit de remuşcări. A luat arma cu care îmi luase viaţa şi 
s-a sinucis. 

Chiar dacă au trecut secole, încă mai poartă lanţuri în 
semn de penitenţă... aşa cum şi merită, adăugă ea cu 
amărăciune. 

— Şi... diadema? 

— A rămas acolo unde o ascunsesem în momentul în care 
l-am auzit pe baron venind prin pădure. Am ascuns-o într- 
un trunchi scobit. 

— Într-un trunchi scobit? repetă Harry. Ce copac? Unde 
era? 

— Într-o pădure din Albania. Un loc singuratic, foarte 
departe de mama mea. 

— Albania, repetă Harry. 

Totul căpăta sens şi acum abia pricepea de ce îi spunea lui 
ce nu le spusese lui Dumbledore şi lui Flitwick. Ai mai spus 
povestea asta cuiva, nu-i aşa? Unui alt elev? 

Doamna Gri închise ochii şi încuviinţă din cap. 

— Nu... am ştiut... Era... cuceritor. Părea să... să 
înţeleagă... să fie înduioşat... 

Da, se gândi Harry, Tom Cruplud trebuia să fi înţeles fără 
îndoială dorinţa Helenei Ochi-de-Şoim de a avea obiecte 
fabuloase, care nu erau ale ei de drept. 

— Ei bine, nu ai fost prima persoană de la care Cruplud a 
extras informaţii cu măiestrie, şopti Harry. Când voia, putea 
să fie foarte fermecător... 

Deci Cap-de-Mort reuşise să afle unde se afla diadema 
pierdută, de la Doamna Gri. Călătorise până în pădurea 
aceea îndepărtată şi luase diadema din ascunzătoare, poate 
imediat după ce terminase şcoala, chiar înainte să fi început 
să lucreze la magazinul lui Borgin şi Burke. 

Şi cum să nu i se fi părut pădurea aceea izolată din 
Albania refugiul ideal, când, mulţi ani mai târziu, Cap-de- 


Mort avusese nevoie de un loc unde să se ascundă, fără să 
fie deranjat de nimeni, timp de zece ani? 

Dar, odată ce devenise preţiosul său Horcrux, diadema nu 
fusese lăsată într-un copac neînsemnat... Nu, diadema 
fusese adusă în secret înapoi unde îi era locul şi Cap-de- 
Mort trebuia să o fi lăsat... 

— ... în noaptea când a cerut postul de profesor! spuse 
Harry, încheindu-şi gândul. 

— Poftim? 

— A ascuns diadema în castel, în noaptea în care i-a cerut 
lui Dumbledore să îl lase să predea! spuse Harry. 

Faptul că o spunea cu voce tare îl ajută să pună totul cap 
la cap. 

— Trebuie să fi ascuns diadema în timp ce urca sau cobora 
spre biroul lui Dumbledore! Dar tot merita să încerce să 
primească postul. Atunci ar fi avut şi ocazia să fure sabia lui 
Cercetaş. Mulţumesc, mulţumesc! 

Harry o lăsă plutind acolo, complet uluită. Se uită la ceas 
după care se întoarse în hol. Era douăsprezece fără cinci 
minute şi, cu toate că acum ştia care e ultimul Horcrux, nu 
era cu nimic mai aproape de a descoperi unde se afla. 
Generaţii întregi de elevi nu reuşiseră să găsească 
diadema; aceasta sugera că nu se afla în Turnul Ochilor-de- 
şoim, dar, dacă nu era acolo, atunci, unde? Ce ascunzătoare 
descoperise Cap-de-Mort în castelul Hogwarts, despre care 
crezuse că avea să rămână secretă pentru totdeauna? 

Adâncit în speculaţii disperate, Harry o luă pe-un coridor, 
dar abia apucase să facă doi paşi şi fereastra din stânga lui 
se sparse cu o bubuitură asurzitoare. În timp ce se dădu la 
o parte, un corp uriaş zbură pe fereastră şi se izbi de 
peretele de vizavi. Ceva mare şi păros se desprinse 
scheunând de noul venit şi se aruncă asupra lui Harry. 

— Hagrid! strigă Harry, încercând să scape de dulăul care 
se gudura pe lângă el, în timp ce o siluetă enormă cu barbă 
se ridică de pe podea. Ce... 

— Harry, eşti aici! Eşti aici! 


Hagrid se aplecă, îl strânse repede pe Harry într-o 
îmbrăţişare ca de urs şi apoi fugi din nou la fereastra 
spartă. 

— Bravo, Grawpy! răcni el prin gaura din fereastră. Ne 
vedem imediat, să fii cuminte! 

Harry zări, dincolo de Hagrid, străfulgerări de lumină în 
noapte, în depărtare, şi auzi un strigăt ciudat, pătrunzător. 
Se uită la ceas: era miezul nopţii. Bătălia începuse. 

— Fir-aş al naibii, Harry, gâfâi Hagrid, acu-i-acu', nu? A 
venit vremea să luptăm? 

— Hagrid, de unde ai venit? 

— L-am auzit pe Ştim-Noi-Cine din peştera noastră, spuse 
Hagrid sumbru. Răsunătoare voce, nu? „Aveţi răgaz până la 
miezul nopţii să mi-l daţi pe Potter!”. Am ştiut că trebuia să 
fii aici, am ştiut ce trebuia să se întâmple. Dă-te jos, Colț. 
Aşa că am venit să participăm şi noi, eu cu Grawpy şi cu 
Colţ. Am dărâmat zidul de hotar de lângă pădure, ne-a adus 
Grawpy, pe mine şi pe Colţ. I-am spus să mă lase lângă 
castel, aşa că m-a aruncat pe fereastră, dragul de el. Nu e 
exact ce am vrut să spun, da'... unde-s Ron şi Hermione? 

— Asta, spuse Harry, este o întrebare foarte bună. Hai! 

Plecară în grabă împreună pe coridor, cu Colţ după ei. 
Peste tot în jurul lor se auzeau zgomote de paşi şi strigăte, 
iar dincolo de ferestre Harry văzu alte străfulgerări de 
lumină, pe domeniul întunecat. 

— Unde mergem? gâfâi Hagrid, fugind cu paşi apăsaţi în 
urma lui Harry şi făcând să tremure scândurile podelelor. 

— Nu ştiu exact, spuse Harry, cotind din nou, la nimereală, 
dar Ron şi Hermione trebuie să fie pe aici, pe undeva. 

Primele victime ale bătăliei erau deja întinse de-a 
curmezişul, pe culoarul din faţa lor. Cei doi gargui din 
piatră care păzeau de obicei intrarea în cancelarie fuseseră 
distruşi de un blestem care intrase pe o altă fereastră 
spartă. Rămăşiţele se mişcau încet pe podea. Harry sări 
peste unul dintre capetele desprinse de corp şi atunci 
garguiul spuse: 


— Sigur, nu te sinchisi de mine... eu doar stau aici, făcut 
fărâmiţe. Chipul său urât din piatră îl făcu pe Harry să se 
gândească dintrodată la bustul din marmură al Rowenei 
Ochi-de-Şoim, din casa lui Xenophilius Lovegood, care purta 
coroana aceea ridicolă, şi apoi la statuia din Turnul Ochilor- 
de-Şoim, la diadema din piatră peste buclele albe... 

Când ajunse la capătul culoarului, îşi aminti de o a treia 
statuie: cea a unui vrăjitor bătrân urât, pe capul căruia 
Harry însuşi pusese o perucă şi o tiară veche, patinată. 
Harry simţi şocul străfulgerându-l la fel ca whisky-ul foc şi 
fu cât pe ce să se împiedice. 

În sfârşit, ştia unde îl aştepta Horcruxul. 

Tom Cruplud, care nu avusese încredere în nimeni şi 
acţionase de unul singur, s-ar fi putut să fie destul de 
arogant încât să presupună că el şi numai el pătrunsese 
cele mai adânci mistere ale castelului Hogwarts. Desigur, 
Dumbledore şi Flitwick, care fuseseră elevi model, nu 
ajunseseră niciodată în locul acela, dar el, Harry, se abătuse 
în timpul şcolii de la drumul bătătorit. Iată, în sfârşit, un 
secret pe care îl ştiau el şi Cap-de-Mort, dar pe care 
Dumbledore nu îl descoperise niciodată. 

Fu trezit la realitate de profesoara Lăstar, care îl depăşi în 
fugă, tropăind, urmată de Neville şi de încă şase elevi, care 
purtau cu toţii căşti pe urechi şi duceau un fel de plante 
mari în ghivece. 

— Mătrăgune! îi strigă Neville lui Harry peste umăr în 
fugă. O să le aruncăm peste ziduri. N-o să le placă deloc! 

Acum, Harry ştia unde să se ducă. Porni cu Hagrid şi cu 
Colţ, care venea la galop, în urma lui. Trecură pe lângă 
portrete, unul după altul, şi personajele din tablouri fugeau 
pe lângă ei; erau vrăjitori şi vrăjitoare care purtau gulere 
din dantelă şi pantaloni până sub genunchi, armuri şi 
pelerine, care se înghesuiau unii în ramele altora, strigând 
veşti din alte părţi ale castelului. Când ajunseră la capătul 
holului, tot castelul se cutremură şi Harry ştiu, în timp ce o 
vază imensă fu spulberată de pe soclul ei cu o bubuitură 


răsunătoare, că acum castelul era supus unor farmece mult 
mai sinistre decât cele ale profesorilor şi ale Ordinului. 

— E-n ordine, Colț, e-n ordine! strigă Hagrid, dar dulăul 
fugise deja, în timp ce cioburile de porțelan zburau prin aer 
ca nişte schije. 

Hagrid începu să alerge după câinele îngrozit, lăsându-l 
singur pe Harry. Harry înainta pe coridoarele care se 
cutremurau, cu bagheta pregătită, şi, pe lungimea unui 
întreg coridor micuțul cavaler pictat, Sir Cadogan, sări din 
tablou în tablou, odată cu Harry, strigându-i cuvinte 
încurajatoare, în vreme ce poneiul său grăsuţ mergea la pas 
în urma lui. 

— Fanfaroni şi ticăloşi, haimanale josnice, alungă-i, Harry 
Potter, dă-i afară! 

Harry coti la capătul holului şi dădu peste Fred şi un mic 
grup de elevi, printre care şi Lee Jordan şi Hannah Abbott, 
stând lângă un alt soclu gol, a cărui statuie ascunsese o 
intrare secretă. Îşi scoaseră baghetele şi ciuleau urechile în 
faţa găurii ascunse. 

— E o noapte numai bună pentru luptă! strigă Fred, în 
timp ce castelul se cutremură din nou şi Harry sări pe lângă 
ei, încântat şi îngrozit în egală măsură. 

Fugi de-a lungul altui coridor, apoi apărură bufniţe peste 
tot; doamna Norris şuiera şi încerca să le dea jos cu 
lăbuţele, fără îndoială pentru a le duce înapoi la locul lor. 

— Potter! 

Aberforth Dumbledore bloca holul din faţa lui, având 
bagheta pregătită. 

— Mi-au tropăit sute de puşti prin cârciumă, Potter! 

— Ştiu, se evacuează castelul, spuse Harry. Cap-de-Mort 
este... 

— ... atacă pentru că nu te-au dat pe mâna lui, da, spuse 
Aberforth. Nu sunt surd, a auzit tot satul Hogsmeade. Şi nu 
ţi-a trecut niciodată prin minte să iei ostatici nişte Viperini? 
Tocmai ai trimis afară, în siguranţă, copii ai Devoratorilor 
Morţii. Nu ar fi fost o idee mai bună să îi ţii aici? 


— Asta nu l-ar fi oprit pe Cap-de-Mort, spuse Harry, şi 
fratele dumneavoastră nu ar fi făcut-o niciodată. 

Aberforth mormăi şi fugi în direcţia opusă. 

Fratele dumneavoastră nu ar fi făcut-o niciodată... Ei bine, 
era adevărat, gândi Harry, în timp ce fugea din nou. 
Dumbledore, care îl apărase atât de mult timp pe Plesneală, 
nu ar fi ţinut niciodată elevi ostatici. Derapând imediat după 
ultimul colţ, strigă de uşurare şi, în acelaşi timp, de mânie 
când îi văzu: Ron şi Hermione aveau braţele pline de nişte 
obiecte galbene, curbate, mari şi murdare, iar Ron ducea şi 
o mătură sub braţ. 

— Unde naiba aţi fost? strigă Harry. 

— În Camera Secretelor, spuse Ron. 

— În Camera... poftim? făcu Harry, oprindu-se brusc în 
faţa lor. 

— A fost ideea lui Ron, numai a lui! spuse Hermione pe 
nerăsuflate. Nu-i aşa că a fost absolut genial? Stăteam 
acolo, după ce ai plecat, şi i-am zis lui Ron că şi dacă o să-l 
găsim pe ultimul, cum o să scăpăm de el? încă nu 
distrusesem cupa! Şi atunci, i-a trecut prin minte! 
Baziliscul! 

— Ce nai... 

— Ceva care să distrugă Horcruxurile, spuse Ron firesc. 

Harry se uită la obiectele pe care le ţineau în braţe Ron şi 
Hermione; acum îşi dădu seama că erau colţi mari, curbați, 
smulşi din craniul baziliscului mort. 

— Dar aţi intrat în ea? întrebă el, uitându-se când la colţi, 
când la Ron. Trebuie să vorbeşti reptomită! 

— A vorbit! şopti Hermione. Arată-i, Ron! 

Ron scoase un şuierat îngrozitor, sugrumat. 

— Aşa ai făcut atunci când ai deschis medalionul, îi spuse 
el lui Harry, cerându-şi scuze. A trebuit să încerc de câteva 
ori înainte să o nimeresc, dar - ridică din umeri cu modestie 
-, până la urmă am intrat. 

— A fost extraordinar! zise Hermione. Extraordinar! 

— Deci... Harry se chinuia să îi urmărească. Deci... 


— Deci am mai tăiat un Horcrux de pe listă, spuse Ron şi 
scoase din interiorul baghetei rămăşiţele distruse ale cupei 
lui Astropuf. Hermione a străpuns-o. M-am gândit că aşa 
era cel mai bine. Încă nu avusese plăcerea. 

— Genial! strigă Harry. 

— Floare la ureche, spuse Ron, deşi părea foarte mândru 
de el. Deci... tu ce veşti ai? În timp ce spunea asta, 
deasupra lor avu loc o explozie. Toţi trei se uitară în direcţia 
aceea, din tavan cădea praf şi se auzi un țipăt. 

— Ştiu cum arată diadema, şi ştiu şi unde e, spuse Harry, 
precipitat. A ascuns-o exact unde mi-am ascuns manualul 
vechi de Poţiuni, unde ascunde toată lumea lucruri, de 
secole întregi. A crezut că era singurul care o găsise. 
Haideţi. 

În timp ce pereţii se cutremurară din nou, îi conduse pe 
ceilalţi înapoi prin intrarea ascunsă, coborând pe scara care 
ducea în Camera Necesităţii. Nu mai era nimeni acolo, în 
afară de trei femei: Ginny, 'Tonks şi o vrăjitoare în vârstă, 
care purta o pălărie mâncată de molii. Harry o recunoscu 
imediat, era bunica lui Neville. 

— A, Potter, spuse ea vioi, de parcă l-ar fi aşteptat să vină. 
Spune-ne ce se întâmplă! 

— Toată lumea e bine? întrebară Ginny şi Tonks într-un 
glas. 

— Da, din câte ştim noi, spuse Harry. Mai sunt oameni pe 
culoarul spre „Capul de mistreţ”? 

Ştia că încăperea nu se putea transforma, dacă încă mai 
erau oameni în ea. 

— Eu am fost ultima care am venit prin el, spuse doamna 
Poponeaţă. L-am sigilat, m-am gândit că nu era indicat să îl 
lăsăm deschis, acum că Aberforth a plecat din cârciumă. L- 
ai văzut cumva pe nepotul meu? 

— Luptă, spuse Harry. 

— Fireşte, zise bătrâna cu mândrie. Scuzaţi-mă, mă duc să 
îl ajut. Se îndreptă cu o viteză surprinzătoare spre treptele 
din piatră. 


Harry se uită la 'Tlonks. 

— Tu nu trebuia să fii cu leddy la mama ta? 

— N-am putut să suport să nu ştiu nimic, spuse 'Tonks 
neliniştită. Are ea grijă de el. L-ai văzut pe Remus? 

— Avea de gând să conducă un grup de luptători pe 
domeniu. 

Tonks plecă în grabă, fără să mai adauge nimic. 

— Ginny, spuse Harry, îmi pare rău, dar trebuie să ieşi şi 
tu. Doar pentru puţin timp. Apoi poţi să te întorci. 

Ginny păru absolut încântată să îşi părăsească sanctuarul. 

— Şi apoi poţi să te întorci! strigă Harry după ea, în timp 
ce Ginny urcă treptele în fugă, după Tonks. Trebuie să vii 
înapoi! 

— Stai puţin! spuse Ron tăios. Am uitat de cineva! 

— De cine? întrebă Hermione. 

— De spiriduşii de casă, trebuie să fie cu toţii în bucătării, 
nu? 

— Vrei să spui că ar trebui să-i îndemnăm şi pe ei să lupte? 
întrebă Harry. 

— Nu, zise Ron pe un ton serios, vreau să spun că ar 
trebui să-i îndemnăm să plece. Nu mai vrem să ajungă şi 
alţii ca Dobby, nu? Nu le putem ordona să moară pentru 
noi! 

Hermione dădu drumul colţilor de bazilisc, care căzură cu 
zgomot. Fugi spre Ron, îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui 
şi îl sărută direct pe buze. Ron azvârili cât colo colții şi 
mătura pe care le ţinea şi-i răspunse foarte pătimaş, 
ridicând-o în braţe. 

— Chiar e momentul cel mai potrivit? întrebă Harry încet 
şi, cum nu stârni nici o reacţie, iar Ron şi Hermione se 
strânseră şi mai tare în braţe, învârtindu-se uşor pe loc, 
ridică vocea şi zise: Hei! Suntem în mijlocul unui război! 

Ron şi Hermione se despărţiră, ţinându-şi în continuare 
braţele unul în jurul celuilalt. 

— Ştiu, prietene, spuse Ron, care arăta de parcă tocmai 
primise un balon-ghiulea în ceafă. Acum ori niciodată, nu? 


— Lasă asta, cum rămâne cu Horcruxul? strigă Harry. Nu 
credeţi că aţi putea să vă abţineţi până găsim diadema? 

— Da, sigur. Scuze, spuse Ron, în timp ce el şi Hermione se 
apucară să strângă colții de pe podea, îmbujoraţi. 

Când se întoarseră pe culoarul de la etaj, fu limpede că în 
cele trei minute pe care le petrecuseră în Camera 
Necesităţii situaţia din castel se agravase considerabil: 
pereţii şi tavanul se cutremurau mai rău ca niciodată, aerul 
era plin de praf şi Harry văzu pe cea mai apropiată 
fereastră zeci de străfulgerări roşii şi verzi, atât de aproape 
de castel, încât ştiu că Devoratorii Morţii nu mai aveau mult 
şi intrau. Când se uită în jos, Harry îl văzu pe uriaşul Grawp 
traversând domeniul şi vânturând ceea ce părea să fie un 
gargui din piatră, smuls de pe acoperiş. Răcnea 
nemulţumit. 

— Să sperăm că o să calce pe unii dintre ei! spuse Ron, în 
timp ce alte ţipete se auziră de undeva din apropiere. 

— Atât timp cât nu-s ai noştri! spuse o voce. 

Harry se întoarse şi le văzu pe Ginny şi pe 'Tonks; 
amândouă aveau baghetele scoase şi stăteau la fereastra 
alăturată, care avea câteva ochiuri sparte. Chiar sub ochii 
lui, Ginny trimise un blestem bine ţintit într-o mulţime de 
luptători de dedesubt. 

— Bravo! strigă o siluetă care fugea spre ei prin praf şi 
Harry îl văzu din nou pe Aberforth, cu părul fluturându-i în 
vânt, în timp ce trecu pe lângă ei în fruntea unui grup de 
elevi. Se pare că s-ar putea să treacă de meterezele din 
nord, au adus şi ei uriaşi! 

— L-ai văzut pe Remus? strigă Ionks după el. 

— Ultima dată când l-am văzut, se duela cu Dolohov! 
Strigă Aberforth. 

— Tonks, spuse Ginny, lonks, sunt sigură că e bine. 

Dar 'Ionks o luase la fugă prin praf, după Aberforth. 

Ginny se întoarse, neajutorată, spre Harry, Ron şi 
Hermione. 


— N-o să păţească nimic, zise Harry, deşi ştiau că erau 
doar vorbe goale. Ginny, ne întoarcem imediat, tu stai la 
adăpost, ai grijă. Hai! le spuse lui Ron şi Hermionei şi cei 
trei fugiră înapoi spre porţiunea de perete dincolo de care 
Camera Necesităţii aştepta să îndeplinească dorinţa 
următorului vizitator. 

Am nevoie de locul unde sunt ascunse toate lucrurile, o 
imploră Harry în gând şi uşa se materializă când fugiră a 
treia oară prin dreptul ei. 

Rumoarea luptei se stinse în clipa în care trecură pragul şi 
închiseră uşa după ei; locul era cufundat în tăcere. 

Erau într-o încăpere de mărimea unei catedrale, care 
arăta ca un oraş, cu zidurile înalte alcătuite din obiecte 
ascunse de elevi cu multă vreme în urmă. 

— Şi nu şi-a dat niciodată seama că putea să intre oricine!, 
spuse Ron şi vocea lui răsună în tăcerea dimprejur. 

— A crezut că era singurul, spuse Harry. Din păcate 
pentru el, a trebuit să ascund şi eu lucruri la vremea mea... 
Pe aici, adăugă el, cred că e undeva, aici... 

Trecu pe lângă trolul împăiat şi Dulapul Magic pe care 
Draco Reacredință îl reparase anul trecut, cu urmări 
deosebit de grave, apoi ezită, uitându-se în sus şi în jos, de- 
a lungul culoarului cu vechituri, nemaiamintindu-şi unde 
trebuia să meargă. 

— Accio diademă! strigă Hermione disperată, dar nu veni 
nimic în zbor spre ei. Se părea că, la fel ca şi depozitul de la 
Gringotts, camera nu accepta să renunţe atât de uşor la 
obiectele sale ascunse. 

— Hai să ne despărţim, le spuse Harry celorlalţi doi. Uitaţi- 
vă după un bust din piatră al unui bărbat care poartă 
perucă şi o tiară! E pe o comodă şi sigur se găseşte pe 
undeva, prin apropiere. Fugiră de-a lungul culoarelor 
alăturate. Harry auzi paşii celorlalţi răsunând printre 
munţii de vechituri, sticle, pălării, lăzi, scaune, cărţi, arme, 
mături şi lilieci. 


— Undeva prin apropiere, bolborosi Harry ca pentru el. 
Undeva... undeva... 

Se adânci din ce în ce mai mult în labirint, căutând obiecte 
pe care să le recunoască din prima sa incursiune în camera 
aceea. Îşi auzea propria răsuflare, părea că-i tremură până 
şi sufletul. Şi iată cum, chiar acolo, înaintea lui, se ivi 
comoda dărăpănată în care îşi ascunsese manualul de 
Poţiuni şi peste ea bustul din piatră al vrăjitorului ciupit de 
vărsat de vânt, care purta o perucă veche plină de praf şi 
ceea ce semăna cu o tiară antică, decolorată. Întinsese deja 
mâna, deşi era la trei metri depărtare de ea, când o voce 
din spatele lui spuse: 

— Stai aşa, Potter. 

Se opri din înaintare şi se întoarse. 

Crabbe şi Goyle stăteau chiar în spatele lui, umăr la umăr, 
cu baghetele îndreptate direct spre Harry. Harry îl văzu 
Draco Reacredință prin spaţiul mic, rămas între feţele lor 
batjocoritoare. 

— Potter, aia e bagheta mea, spuse Reacredință, aţintind-o 
pe cea pe care o ţinea prin despărţitura dintre capetele lui 
Crabbe şi Goyle. 

— A fost, gâfâi Harry, apucând şi mai strâns bagheta din 
lemn de păducel. Aparține cui o are, Reacredință. Cine ţi-a 
împrumutat-o pe a ta? 

— Mama, spuse Draco. 

Harry râse, deşi nu era deloc o situaţie amuzantă. Nu îi 
mai auzea pe Ron şi Hermione. Se părea că se 
îndepărtaseră, căutând diadema. 

— Deci cum de voi trei nu sunteţi cu Cap-de-Mort? întrebă 
Harry. 

— O să fim răsplătiți, spuse Crabbe, cu o voce surprinzător 
de blândă pentru un om atât de masiv. Harry nu îl mai 
auzise vorbind până atunci. Crabbe zâmbea ca un copil 
căruia i se promisese o pungă mare cu dulciuri. Am rămas 
în urmă, Potter. 

— Am hotărât să nu plecăm, ca să te dăm pe mâna lui. 


— Ce plan bun, spuse Harry pe un ton admirativ şi 
batjocoritor în acelaşi timp. Nu îi venea să creadă că era 
atât de aproape şi că nu putea ajunge la ea din cauza lui 
Reacredință, Crabbe şi Goyle. 

Începu să se dea încet înapoi spre locul unde Horcruxul 
era aşezat strâmb, pe capul bustului. Dacă l-ar fi putut 
înşfăca înainte să înceapă lupta... 

— Şi cum aţi intrat aici? întrebă el, încercând să le 
distragă atenţia. 

— Eu aproape că am trăit în Camera Lucrurilor Ascunse 
tot anul trecut, spuse Reacredință pe un ton certăreţ. Ştiu 
cum să intru. 

— Ne-am ascuns pe holul din faţa ei, mormăi Goyle. Acum 
ştim să facem Vrăji de Deziluzionare! Şi după aia, rânji 
prosteşte, ai apărut în faţa noastră, spunând ca te duceai 
după diademă. Ce e aia o diademă? 

— Harry, răsună vocea lui Ron, din partea cealaltă a 
zidului din dreapta Vorbeşti cu cineva? 

Crabbe păru să pocnească din bici, aţintindu-şi bagheta 
spre muntele de cinsprezece metri înălţime format din 
mobilă veche, cufere stricate, cărţi şi robe şi alte lucruri 
neidentificate şi strigă: 

— Descendo! 

Zidul de vechituri începu să se clatine şi se prăbuşi pe 
culoarul alăturat celui pe care era Ron. 

— Ron! urlă Harry, în timp ce Hermione strigă de undeva 
şi Harry auzi obiecte nenumărate, izbindu-se de podea pe 
partea cealaltă a zidului care devenise instabil. Îşi îndreptă 
bagheta spre capătul acestuia, strigând: Finite! şi astfel îl 
stabiliză. 

— Nu! Strigă Reacredință, oprind braţul lui Crabbe când 
acesta dădu să repete vraja. Dacă distrugi camera, s-ar 
putea să îngropi diadema asta! 

— Şi ce dacă, spuse Crabbe, smulgându-şi braţul. Pe 
Potter îl vrea Lordul Întunecat, cui îi pasă de o diademă? 


— Potter a venit aici după asta, spuse Reacredință, 
nereuşind să-şi ascundă nerăbdarea, în faţa gândirii 
greoaie a colegilor săi, aşa că, asta trebuie să însemne... 

— Trebuie să însemne”? 

Crabbe se întoarse spre Reacredință cu o sălbăticie 
nedisimulată. 

— Cui îi pasă ce crezi tu. Nu mai primesc ordine de la tine, 
Draco. Tu şi taică-tău sunteţi terminaţi! 

— Harry! strigă Ron din nou de pe partea cealaltă a 
zidului de vechituri. Ce se întâmplă? 

— Harry? se maimuţări Crabbe, ce se întâmplă - nu, 
Potter! Crucio! 

Harry se aruncase deja spre tiară. Blestemul lui Crabbe nu 
îl nimeri, dar lovi bustul din piatră, se ridică în aer, cu tot cu 
diademă, şi apoi căzu undeva pe mormanul de obiecte pe 
care stătuse până atunci bustul. 

— Opreşte-te! îi strigă Reacredință lui Crabbe şi ecoul 
vocii lui se împrăştie în încăperea uriaşă. Lordul Întunecat îl 
vrea în viaţă! 

— Ei şi? Doar nu-l omor, nu? ţipă Crabbe, dând la o parte 
braţul lui Reacredință din faţa lui. Dar o să-l omor, dacă o să 
pot, şi aşa Lordul Întunecat îl vrea mort ce cont... 

Un jet de lumină roşie trecu la câţiva centimetri de Harry; 
Hermione, venise în fugă de după un colţ din spatele lui şi 
trimise o Vrajă de Împietrire, direct spre capul lui Crabbe. 
Rată doar pentru că Reacredință îl trase din calea vrăjii. 

— Este Sânge-Mâlul ăla! Abracadabra! 

Harry o văzu pe Hermione aruncându-se într-o parte şi fu 
atât de furios pentru că, Crabbe ţintise ca să ucidă, încât 
mintea i se goli de orice alte gânduri. Ţinti o Vrajă de 
Împietrire spre Crabbe, care se feri brusc, făcându-l pe 
Reacredință să dea drumul baghetei; acesta se rostogoli şi 
dispăru sub un munte de mobilă şi cutii descleiate. 

— Nu-l omorâţi, nu-l omorâţi, strigă Reacredință către 
Crabbe şi Goyle, care ţinteau amândoi către Harry. 


Fracţiunea de secundă cât ezitară fu exact ce îi trebuia lui 
Harry: 

— Expelliarmus! 

Bagheta lui Goyle îi zbură din mână şi dispăru în zidul de 
obiecte de lângă el, Goyle sări prosteşte pe loc, încercând 
să o recupereze, Reacredință se dădu din calea celei de-a 
doua Vrăji de Împietrire a Hermionei şi Ron ţinti un 
Blestem de Legare Corporală direct spre Crabbe, apărând 
dintr-odată în capătul culoarului şi ratându-l cu foarte 
puţin. 

Crabbe se învârti pe loc şi strigă din nou: 

— Abracadabra! 

Ron sări într-o parte, pentru a evita jetul de lumină verde 
şi dispăru. Reacredință, care era dezarmat se ascunse după 
un şifonier cu trei picioare, în timp ce Hermione se năpusti 
înspre ei lovindu-l pe Goyle în drumul ei cu o Vrajă de 
Împietrire. 

— E undeva pe aici, îi strigă Harry Hermionei, arătând 
spre mormanul de vechituri pe care căzuse tiara cea veche. 
Uită-te după ea cât mă duc săîlajutpe R... 

— Harry, strigă ea! 

O bubuitură răsunătoare din spatele lui, îl preveni cu doar 
o clipă înainte să se întâmple. Se întoarse şi îl văzu pe Ron 
şi pe Crabbe venind în fugă spre ei, cât puteau de repede 
de-a lungul culoarului. 

— Vă place când se încing lucrurile, gunoaielor? răcni 
Crabbe în timp ce fugea. 

Însă părea să nu poată controla ce făcuse. Erau urmăriţi 
de nişte flăcări de dimensiuni neobişnuite, care se ridicau 
pe zidurile din vechituri, prefăcute în cenuşă la atingerea 
focului. 

— Aguamenti! strigă Harry, dar jetul de apă care ţâşni din 
vârful baghetei sale se evaporă imediat. Fugiţi! 

Reacredință apucă trupul împietrit al lui Goyle şi îl trase, 
Crabbe le-o luă înainte tuturor, părând acum îngrozit de-a 
binelea, iar Harry, Ron şi Hermione fugiră după el, cu focul 


pe urmele lor. Nu era un foc normal, căci Crabbe folosise un 
blestem de care Harry nu mai auzise până atunci. Ocoliră 
pe după un colţ şi flăcările îi urmară de parcă ar fi fost 
însufleţite, conştiente şi hotărâte să îi ucidă. Acum, focul 
începuse să sufere nişte mutații, se transformă într-o haită 
imensă de animale din foc: şerpi din flăcări, himere şi 
dragoni se înălţară şi coborâră, iar grohotişul vechi de 
secole cu care se hrăneau era azvârlit în aer, direct în 
gurile lor cu coli, aruncat în sus de labele cu gheare, 
înainte de a se mistui în infern. Reacredință, Crabbe şi 
Goyle dispăruseră din câmpul lor vizual. Harry, Ron şi 
Hermione se opriră brusc, monştri din foc îi încercuiau, 
apropiindu-se din ce în ce mai tare, lovind cu ghearele, 
coarnele şi cozile, iar fierbinţeala devenise ca un zid 
compact în jurul lor. 

— Ce putem face? strigă Hermione peste vuietul asurzitor 
al focului. Ce putem face? 

— Prindeţi! 

Harry înşfacă două mături care păreau destul de grele, din 
cel mai apropiat morman de vechituri, şi îi aruncă una lui 
Ron, care o trase pe Hermione pe mătură, în spatele lui. 
Harry îşi aruncă un picior peste a doua mătură şi lovi cu 
putere în podea, se ridicară în aer, ratând cu puţin ciocul cu 
corn al unei păsări de pradă din flăcări, gata-gata să-i 
înghită. 

Fumul şi căldura deveneau copleşitoare; dedesubt, focul 
blestemat mistuia marfa de contrabandă a generaţii întregi 
de elevi urmăriţi, rezultatele condamnabile a mii de 
experimente interzise, secretele a nenumărate suflete care 
se refugiaseră în cameră. Harry nu văzu nicăieri nici urmă 
de Reacredință, Crabbe şi Goyle; cobori cât îndrăzni de jos 
peste monştrii din flăcări, pentru a-i căuta, dar nu văzu 
decât foc, ce mod îngrozitor de a muri... nu dorise niciodată 
să se întâmple aşa ceva... 

— Harry, hai să ieşim, hai să ieşim! strigă Ron, deşi, din 
cauza fumului negru, era imposibil să îşi dea seama unde 


era uşa. Atunci, Harry auzi un strigăt de om, slab şi 
înduioşător, prin toată rumoarea îngrozitoare, prin vuietul 
flăcărilor devoratoare. 

— Este prea periculos! urlă Ron, dar Harry viră în aer. 

Ochelarii îi protejară cât de cât ochii de fum. Cercetă 
marea de foc de dedesubt, căutând un semn de viaţă, o 
mână sau un chip care încă nu fusese carbonizat. 

Şi iată că îl văzu pe Reacredință, ţinându-l în braţe pe 
Goyle, care era inconştient, cocoţaţi amândoi pe un turn 
instabil de scaune carbonizate, şi Harry cobori. Reacredință 
îl văzu venind şi ridică o mână, dar, imediat ce o prinse, 
Harry îşi dădu seama că nu avea ce să facă: Goyle era prea 
greu şi mâna transpirată a lui Reacredință alunecă imediat 
dintr-a lui Harry. 

— Harry, dacă murim pentru ei, te ucid! urlă Ron, în timp 
ce spre ei se năpusti o himeră uriaşă din flăcări. 

Ron şi Hermione îl traseră pe Goyle pe mătura lor şi se 
ridicară din nou în aer, clătinându-se şi poticnindu-se, în 
timp ce Reacredință se urcă în spatele lui Harry. 

— Uşa, să ajungi la uşă, la uşă! îi strigă Reacredință în 
ureche. Harry acceleră după Ron, Hermione şi Goyle, prin 
norii din ce în ce mai denşi de fum negru, de-abia reuşind 
să respire, şi, peste tot în jurul lor, ultimele obiecte nearse 
de flăcările mistuitoare fură azvârlite în aer, în timp ce 
creaturile focului blestemat aruncau în sus, triumfător, cupe 
şi scuturi, un colier scânteietor şi o tiară veche, decolorată. 

— Ce faci, ce faci? Uşa e în partea aia! strigă Reacredință, 
dar Harry viră din scurt şi se avântă în jos. 

Diadema părea să cadă cu încetinitorul, rotindu-se într-o 
spirală scânteietoare, spre gura larg deschisă a unui şarpe, 
dar în cele din urmă o prinse, o prinse în jurul încheieturii. 

Harry luă un nou viraj, în timp ce şarpele se năpusti spre 
el, se înălţă şi se îndreptă direct spre locul unde se ruga să 
fie uşa deschisă: Ron, Hermione şi Goyle dispăruseră, 
Reacredință ţipa şi îl ţinea atât de strâns pe Harry, încât îl 
dureau coastele. 


Atunci, Harry văzu prin fum o bucată dreptunghiulară de 
perete şi îndreptă mătura spre ea; câteva clipe mai târziu, 
plămânii i se umplură cu aer curat şi ei se izbiră de zidul de 
pe coridorul din spatele acesteia. Reacredință căzu de pe 
mătură cu faţa în jos, gâfâind, tuşind şi vomitând. Harry se 
rostogoli şi se ridică în capul oaselor. Uşa Camerei 
Necesităţii dispăruse, iar Ron şi Hermione, cu respiraţia 
tăiată, stăteau pe podea lângă Goyle, care era încă 
inconştient. 

— C... Crabbe! strigă Reacredință înecându-se, imediat ce 
putu să vorbească. C... Crabbe... 

— A murit, spuse Ron cu asprime. 

În afara respiraţiilor întretăiate şi a acceselor de tuse, nu 
se mai auzea nimic altceva. Apoi, nişte bubuituri 
răsunătoare cutremurară castelul şi o cavalcadă de siluete 
transparente trecu în galop pe lângă ei, capetele pe care le 
ţineau la subraţ strigând însetate de sânge. După ce trecu 
„Clubul Decapitaţilor”, Harry reuşi să se ridice şi se uită în 
jur, bătălia încă se desfăşura peste tot în jurul lui. Auzi mai 
multe ţipete decât cele ale fantomelor care se îndepărtau. 
Fu cuprins de panică. 

— Unde e Ginny? spuse el tăios. Era aici. Trebuia să se 
întoarcă în Camera Necesităţii. 

— La naiba, tu chiar crezi că o să mai funcţioneze după 
incendiul ăsta? întrebă Ron, dar şi el se ridică, frecându-şi 
pieptul şi uitându-se în stânga şi în dreapta. Să ne 
despărţim şi să o căutăm? 

— Nu, spuse Hermione, ridicându-se şi ea în picioare. 

Reacredință şi Crabbe rămaseră deznădăjduiţi, grămadă 
pe podea, amândoi dezarmaţi. 

— Hai să rămânem împreună. Eu zic să mergem. Harry, ce 
ai pe mână? 

— Cum? A, da... 

Îşi dădu jos diadema de pe încheietură şi o ridică. Era încă 
fierbinte, înnegrită de cenuşă, dar, când se uită la ea cu 
atenţie, reuşi totuşi să desluşească cuvintele cu litere mici 


gravate pe ea: „Mintea să-ţi fie bine pregătită pentru carte 
şi ştiinţă”. Din diademă părea să curgă un lichid ca sângele, 
negru şi cu consistenţa smoalei. Dintr-odată, Harry simţi 
obiectul vibrând cu putere, apoi se sfărâmă în mâinile lui şi, 
în momentul acela, lui Harry i se păru că aude un țipăt de 
durere extrem de slab, foarte îndepărtat, răsunând nu de 
pe domeniu sau din castel, ci din obiectul ce tocmai i se 
fărâmase în mâini. 

— Trebuie să fi fost Foc-Demonic! spuse Hermione pe un 
ton plângăreţ, uitându-se la fărâme. 

— Cum? 

— Foc-Demonic, sau foc blestemat, este una dintre 
substanţele care distrug Horcruxuri, dar este atât de 
periculos, încât nu aş fi îndrăznit niciodată, absolut 
niciodată să îl folosesc. De unde a ştiut Crabbe cum să... 

— Probabil că a învăţat de la fraţii Carrow, spuse Harry pe 
un ton sumbru. 

— Păi, păcat că n-a fost atent când au zis cum să îl facă să 
înceteze, spuse Ron, care avea părul pârlit, la fel ca şi 
Hermione, şi chipul plin de funingine. Dacă nu ar fi încercat 
să ne omoare pe toţi, aproape că mi-ar părea rău căa 
murit. 

— Dar nu vă daţi seama? şopti Hermione. Asta înseamnă 
că dacă am reuşi să ajungem la şarpe... 

Dar se întrerupse când coridorul se umplu de ţipete şi de 
zgomotele inconfundabile ale unor dueluri. Harry se uită în 
jur şi aproape îi stătu inima în loc: Devoratorii Morţii 
pătrunseseră în Hogwarts. Fred şi Percy tocmai apăruseră 
în câmpul lui vizual, mergând cu spatele şi duelându-se 
amândoi cu bărbaţi mascaţi şi cu glugi. 

Harry, Ron şi Hermione fugiră spre ei, să îi ajute; jeturi de 
lumină zburară în toate părţile şi bărbatul cu care se duela 
Percy se dădu înapoi repede, gluga îi alunecă şi văzură o 
frunte înaltă şi păr înspicat. 

— Bună seara, domnule ministru! strigă Percy, trimițând 
un blestem direct spre Thicknesse, care dădu drumul 


baghetei şi îşi zgârie roba în dreptul pieptului, părând 
foarte tulburat. A, şi să ştiţi că îmi dau demisia! 

— Glumeşti, Percy! strigă Fred, în timp ce Devoratorul 
Morţii cu care se lupta se prăbuşi sub trei Vrăji de 
împietrire combinate. 

Thicknesse căzuse pe jos, iar pe tot corpul, prin piele îi 
ieşeau mici spini, părând că se transformă într-un fel de 
arici de mare. Fred se uită la Percy cu bucurie. 

— Percy, tu chiar glumeşti... cred că ultima dată când te- 
am auzit glumind aveai... 

Se auzi o explozie. Harry, Ron, Hermione, Fred şi Percy, 
cei doi Devoratori ai Morţii de la picioarele lor, unul 
împietrit, celălalt Transfigurat, fuseseră grupaţi împreună 
şi, în fracțiunea aceea de secundă, când păreau să fie în 
siguranţă, lumea se despică în două. Harry simţi cum zbura 
prin aer şi nu putu decât să ţină strâns băţul acela subţire 
din lemn, singura lui armă, şi să îşi apere capul cu mâinile. 
Îi auzi pe tovarăşii săi ţipând şi strigând, dar nu ştia ce 
păţiseră. 

Şi atunci, totul se transformă în durere şi semiobscuritate: 
era îngropat pe jumătate sub dărâmăturile unui coridor 
supus unui atac teribil, aerul rece îl făcu să înţeleagă că 
zidul castelului fusese spulberat, iar lichidul cald şi lipicios 
de pe obraz, că sângera abundent. Apoi auzi un strigăt 
îngrozitor de tulburător, expresie a unei agonii pe care n-ar 
fi putut-o provoca nici flăcările şi nici blestemele. Se ridică, 
şovăielnic, mai speriat decât fusese în ziua aceea, poate mai 
speriat decât fusese vreodată în viaţa lui... 

Hermione încerca şi ea să se ridice dintre dărâmături; trei 
bărbaţi roşcaţi stăteau unul lângă altul pe podea, în locul 
unde fusese aruncat în aer zidul. Harry o apucă de mână pe 
Hermione şi porniră, poticnindu-se de bucăţi de piatră şi 
lemn. 

— Nu, nu, nu! striga cineva. Nu! Fred! Nu! 

Percy îşi scutura fratele şi Ron stătea în genunchi lângă ei. 
Fred avea ochii larg deschişi, dar nu vedea, având încă 


zugrăvită pe chip umbra celui din urmă zâmbet al său. 

Capitolul XXXII. 

Bagheta de Soc. 

Lumea se sfârşise... Atunci de ce nu încetase bătălia, de ce 
nu se cufundase în tăcere castelul, de ce nu depuseseră 
armele toţi luptătorii? Mintea lui Harry era în cădere liberă, 
necontrolată, incapabilă să asimileze imposibilul, pentru că 
nu se putea ca Fred Weasley să fi murit. Ceea ce îi 
dovedeau toate simţurile trebuia să fie o minciună. 

Şi atunci, un corp căzu prin dreptul găurii din zidul şcolii 
şi blesteme ţâşniră din noapte, zburând spre ei şi lovind 
peretele din spatele capetelor lor. 

— La pământ! strigă Harry, în timp ce alte blesteme 
zburară din întuneric. 

EI şi Ron o înşfăcară amândoi pe Hermione şi o traseră 
spre podea, dar Percy stătea aplecat peste cadavrul lui 
Fred, protejându-l de alte lovituri. Când Harry strigă: 
„Percy, hai, trebuie să mergem!”, acesta clătină din cap. 

Harry văzu şiroaie de lacrimi pe chipul plin de funingine al 
lui Ron, când acesta îşi apucă de umeri fratele mai mare şi îl 
trase, dar Percy refuza să se clintească. 

— Percy, nu poţi face nimic să îl ajuţi! O să... 

Hermione ţipă şi Harry se întoarse, fără a mai fi nevoit să 
întrebe de ce. Un păianjen monstruos, de o mărimea 
considerabilă, încerca să se caţere prin gaura uriaşă din 
zid: unul dintre descendenţii lui Aragog venise să participe 
la luptă. 

Ron şi Harry ţipară în acelaşi timp, vrăjile li se încrucişară 
şi păianjenul fu aruncat pe spate, cu picioarele zvâcnindu-i 
îngrozitor, şi dispăru în noapte. 

— A adus şi nişte prieteni cu el! le strigă Harry celorlalţi, 
privind peste zidul castelului, prin gaura pe care o creaseră 
blestemele: alţi păianjeni uriaşi se căţărau pe zidul şcolii, 
eliberaţi din Pădurea Interzisă, în care trebuia să fi pătruns 
Devoratorii Morţii. 


Harry aruncă înspre ei, de sus, Vrăji de împietrire, 
răsturnându-l pe monstrul din frunte peste tovarăşii săi, 
făcându-i să se rostogolească din nou spre pământ, până 
când dispărură din câmpul lui vizual. Apoi, alte blesteme 
trecură atât de aproape peste capul lui Harry, încât simţi 
cum părul începu să-i fluture. 

— Să mergem, acum! 

Împingând-o pe Hermione în faţa lui, împreună cu Ron, 
Harry se aplecă şi luă de subsuori trupul neînsufleţit al lui 
Fred. Percy îşi dădu seama ce încerca să facă Harry, se 
desprinse de cadavru şi îl ajută; îl duseră pe Fred împreună 
la adăpost, stând foarte aplecaţi, pentru a se feri de 
blestemele de pe domeniu ţintite către ei. 

— Aici, spuse Harry şi îl puseră într-o nişă unde fusese 
înainte o armură. 

Nu putu să suporte să se uite la Fred nici o secundă mai 
mult. Se asigură că trupul era bine ascuns şi apoi fugi după 
Ron şi Hermione. Reacredință şi Goyle dispăruseră, dar, la 
capătul coridorului, care era plin acum de praf şi tencuială 
căzută, unde nu mai erau de mult geamuri în ramele 
ferestrelor, văzu mai mulţi oameni care fugeau într-o parte 
şi-n alta. Nu putea să îşi dea seama dacă erau prieteni sau 
duşmani. Venind de după colţ, Percy urlă, mugind ca un 
taur: 

— Rookwood! strigă el şi fugi spre un bărbat înalt, care 
urmărea nişte elevi. 

— Harry, vino! strigă Hermione. 

Îl trăsese pe Ron în spatele unei tapiserii. Apoi păreau că 
se luptă între ei şi, într-o secundă de nebunie, Harry crezu 
că se îmbrăţişau din nou. Apoi văzu că Hermione încerca să 
îl reţină pe Ron, să îl împiedice să se ducă după Percy. 

— Ascultă-mă! Ascultă-mă, Ron! 

— Vreau să ajut, vreau să omor Devoratori ai Morţii! 

Avea chipul contorsionat, murdar de praf şi fum şi tremura 
de furie şi durere. 


— Ron, suntem singurii care îi pot pune capăt! Te rog, 
Ron, avem nevoie de şarpe, trebuie să ucidem şarpele! 
Spuse Hermione. 

Dar Harry ştia ce simţea Ron. Vânarea unui alt Horcrux 
nu-i putea aduce satisfacția răzbunării şi el voia să lupte, să 
îi pedepsească pe cei care îl omorâseră pe Fred şi voia să 
găsească alţi Weasley, dar, mai presus de orice, să ştie sigur 
că Ginny nu... dar nu putu să lase gândul acesta să i se 
strecoare în minte. 

— Vom lupta! spuse Hermione. O să trebuiască să luptăm, 
pentru a ajunge la şarpe! Dar hai să nu uităm ce avem de 
făcut acum! Numai noi putem să-i punem capăt! 

Şi ea plângea şi se ştergea la ochi cu mâneca ruptă şi 
pârlită, în timp ce vorbea, dar lua guri mari de aer, pentru a 
se calma, şi se întoarse spre Harry, ţinându-l strâns în 
continuare pe Ron: 

— Trebuie să afli unde este Cap-de-Mort, pentru că 
şarpele trebuie să fie cu el, nu? Fă-o, Harry, priveşte în 
mintea lui! 

De ce era atât de uşor să o facă? Poate pentru că 
cicatricea îl ardea de ore întregi, încercând cu disperare să- 
i arate gândurile lui Cap-de-Mort? Închise ochii la ordinul ei 
şi, imediat, strigătele şi bubuiturile şi toate celelalte 
zgomote ale bătăliei se estompară până când le auzi de 
departe, de parcă ar fi fost la mare distanţă de ele. Stătea 
în mijlocul unei camere părăsite, dar ciudat de cunoscute; 
tapetul de pe pereţi se cojea şi toate ferestrele erau 
baricadate, cu excepţia uneia singure. Zgomotele atacului 
asupra castelului erau înăbuşite şi îndepărtate. Dincolo de 
singura fereastră liberă se vedeau străfulgerări de lumini, 
în dreptul castelului, dar în încăpere era întuneric. Singura 
sursă de lumină era o mică lampă cu gaz. 

Învârtea bagheta printre degete, privind-o, gândindu-se la 
Camera din castel, la Camera secretă pe care nu o găsise 
decât el, Camera pe care, la fel ca şi în cazul Camerei 
Secretelor, trebuia să fii isteţ, şi şiret, şi cercetător, ca să o 


descoperi... Era convins că băiatul nu avea să găsească 
diadema... deşi marioneta lui Dumbledore ajunsese mult 
mai departe decât se aşteptase... prea departe... 

— Stăpâne, spuse o voce, disperată şi spartă. 

Se întoarse. Lucius Reacredință stătea în colţul cel mai 
întunecat, ponosit şi purtând încă urmele pedepselor pe 
care le primise după ce scăpase băiatul. Avea un ochi închis 
şi umflat. 

— Stăpâne... te rog... fiul meu... 

— Lucius, nu sunt eu de vină dacă a murit fiul tău. Nu a 
venit să mi se alăture odată cu ceilalţi Viperini. Poate că a 
hotărât să fraternizeze cu Potter... 

— Nu, niciodată, şopti Reacredință. 

— Ai face bine să speri că nu. 

— Nu... nu te temi, Stăpâne, că Potter ar putea fi ucis de 
altcineva în afară de tine? întrebă Reacredință, cu vocea 
tremurândă. Nu ar fi... să mă ierţi... mai înţelept să opreşti 
bătălia, să intri în castel şi să îl cauţi chiar tu? 

— Nu te preface, Lucius. Vrei să se sfârşească bătălia ca să 
poţi afla ce s-a întâmplat cu fiul tău. Şi nu este cazul să îl 
caut pe Potter. Înainte să se lumineze de ziuă, Potter va veni 
el însuşi să mă găsească. 

Cap-de-Mort îşi cobori din nou privirea asupra baghetei pe 
care o avea în mână. Îl tulbura... şi lucrurile care îl tulburau 
pe Lordul Cap-de-Mort trebuiau remediate... 

— Du-te şi adu-l pe Plesneală. 

— Pe Plesneală, S-stăpâne? 

— Pe Plesneală. Acum. Am nevoie de el. Am nevoie să facă 
ceva pentru mine. Du-te! 

Lucius plecă, speriat, împiedicându-se puţin prin întuneric. 
Cap-de-Mort rămase acolo, învârtind bagheta pe degete, 
fixând-o cu privirea. 

— Este singura cale, Nagini, şopti el şi se uită în jur, spre 
şarpele imens, care acum era suspendat în aer, mişcându-se 
grațios în spaţiul fermecat, protejat, pe care îl crease 


pentru el, o sferă luminoasă, transparentă, ca un fel de 
combinaţie între o colivie sclipitoare şi un bazin. 

Cu un icnet, Harry se smulse de acolo şi deschise ochii. În 
aceeaşi clipă, timpanele îi fură asaltate de ţipete şi urlete, 
de bubuiturile şi zgomotele bătăliei. 

— Este în „Urlet în noapte”. Şarpele e cu el, are un fel de 
protecţie magică în jurul lui. Tocmai l-a trimis pe Lucius 
Reacredință să-l aducă pe Plesneală. 

— Cap-de-Mort e în „Urlet în noapte”? spuse Hermione 
ofensată. Nici... nici măcar nu luptă! 

— Nu crede că are de ce să lupte, spuse Harry. Crede că o 
să vin eu la el. 

— Dar de ce? 

— Ştie că vânez Horcruxurile. Îl ţine pe Nagini aproape de 
el. E evident că o să trebuiască să mă duc la el, ca să ajung 
la animal. 

— Da, spuse Ron, îndreptându-şi umerii. Aşa că nu te poţi 
duce, asta vrea, la asta se aşteaptă. Rămâi aici şi ai grijă de 
Hermione şi mă duc eu şi îl... 

Harry îl întrerupse pe Ron. 

— Voi doi rămâneţi aici, mă duc sub pelerină şi mă întorc 
cât pot de... 

— Nu, spuse Hermione, e mult mai logic să iau eu pelerina 
ŞI... 

— Nici măcar să nu-ţi treacă prin cap! se răsti Ron la ea. 

Înainte ca Hermione să poată spune altceva decât: „Ron, 
sunt la fel de capabilă să... 'Tapiseria din capătul scării, în 
spatele căreia erau, fu dată brusc la o parte. 

— Potter! 

În faţa lor erau doi Devoratori ai Morţii, dar chiar înainte 
ca aceştia să fi apucat să ridice de tot baghetele, Hermione 
strigă: 

— Glisseo! 

Treptele de sub picioarele lor se aplatizară, devenind un 
plan înclinat, şi ea, Harry şi Ron căzură pe el, fără să poată 
controla viteza, dar alunecând destul de repede pentru ca 


Vrăjile de Împietrire ale Devoratorilor Morţii să zboare mult 
deasupra capetelor lor. 'Ţâşniră pe tapiseria ascunsă de la 
capăt şi alunecară până pe podea, lovindu-se de peretele de 
vizavi. 

— Duro! strigă Hermione, îndreptându-şi bagheta spre 
tapiserie. Ceva crănţăni răsunător, înfiorător, de două ori, în 
timp ce tapiseria se transformă în piatră şi Devoratorii 
Morţii de pe urmele lor se izbiră de ea, căzând grămadă. 

— Daţi-vă la o parte! strigă Ron, iar el, Harry şi Hermione 
se lipiră de o uşă, în timp ce o turmă de pupitre trecu 
zgomotos, în galop, prin dreptul lor, îndrumate de 
profesoara McGonagall, care alerga foarte repede. 

Nu păru să îi observe; parul i se desprinsese din coc şi pe 
obraz avea o tăietură adâncă. În timp ce ajunse după colţ, o 
auziră strigând: 

— La atac! 

— Harry, pune-ţi pelerina! spuse Hermione. Lasă-ne pe 
noi! 

Dar Harry o aruncă peste toţi trei. Deşi erau destul de 
înalţi, se îndoi că cineva avea să le vadă picioarele prin norii 
de praf, pietrele care se fărâmau şi luminile vrăjilor. 
Coborâră în fugă pe următoarea scară şi se treziră pe un 
coridor plin de oameni care se duelau. Portretele de pe 
ambele părţi ale luptătorilor erau pline de siluete care 
aruncau sfaturi şi încurajări, în timp ce Devoratori ai Morţii 
mascaţi şi demascaţi se duelau cu elevi şi profesori. Dean se 
părea că obținuse o baghetă, pentru că era faţă în faţă cu 
Dolohov, iar Parvati lupta contra lui Travers. Harry, Ron şi 
Hermione ridicară imediat baghetele, pregătiţi să atace, 
dar luptătorii se mişcau şi se mutau atât de repede, încât 
riscul de a trimite blesteme şi de a-i râni pe cei din tabăra 
lor era prea mare. Chiar în timp ce stăteau cu sufletul la 

Ec i 
răsunător şi Harry se uită în sus. Îl văzu pe Peeves vâjâind 
deasupra lor, aruncând păstăi de Snargaluffi peste 
Devoratorii Morţii, cărora li se acoperiră dintr-odată 


capetele cu tuberculi verzi, mişcători, asemenea unor 
viermi graşi. 

— Argh! 

Un pumn de tuberculi căzuse pe pelerină, deasupra 
capului lui Ron, iar rădăcinile slinoase, verzi, erau 
suspendate în mod ciudat în aer, în timp ce Ron încerca să 
le dea jos. 

— E cineva invizibil acolo! strigă un Devorator al Morţii 
mascat, arătând înspre ei. 

Dean profită la maxim de momentul de neatenţie al 
Devoratorului Morţii, lovindu-l cu o Vrajă de Împietrire. 
Dolohov încercă să se răzbune şi Parvati aruncă un blestem 
de legare corporală asupra lui. 

— Să mergem! strigă Harry şi împreună cu Ron şi 
Hermione îşi strânseră pelerina în jurul lor şi se avântară 
cu capul în jos, printre luptători, alunecând puţin în bălțile 
cu sevă de Snargaluff, îndreptându-se spre capătul scării de 
marmură care ducea în holul de intrare. 

— Sunt Draco Reacredință, sunt Draco, sunt de partea 
voastră! Draco era pe hol, încercând să îl convingă pe un alt 
Devorator al Morţii mascat. Harry îl împietri pe Devorator, 
când trecură pe lângă ei. Reacredință se uită în jur, 
zâmbind, căutându-l din ochi pe cel care îl salvase, şi Ron îi 
dădu un pumn de sub pelerină. Reacredință căzu pe spate, 
peste Devorator, complet derutat şi cu sângele şiroindu-i 
din gură. 

— Asta e a doua oară când ţi-am salvat viaţa în noaptea 
asta, nemernic ipocrit ce eşti! strigă Ron. 

Pe scări şi în holul de la intrare aveau loc alte dueluri. 
Harry văzu Devoratori ai Morţii peste tot: Yaxley, aproape 
de uşile de la intrare, se lupta cu Flitwick, iar un Devorator 
al Morţii mascat se duela cu Kingsley chiar lângă ei. Elevii 
fugeau în toate părţile, unii cărând sau târând prieteni 
răniţi. Harry ţinti o Vrajă de împietrire spre Devoratorul 
mascat, rată, dar fu cât pe ce să îl nimerească pe Neville, 
care apăruse din senin, fluturând o mare 'lentaculă 


Veninoasă, care se înfăşură bucuroasă în jurul celui mai 
apropiat Devorator al Morţii şi începu să îl strângă cu 
putere. 

Harry, Ron şi Hermione coborâră în goană scara de 
marmură. În stânga lor se sparse clepsidra de sticlă a 
Viperinilor, care înregistrase punctele casei, şi smaraldele 
din ea se împrăştiară peste tot, făcându-i pe oameni să 
alunece şi să îşi piardă echilibrul în timp ce fugeau. Când 
ajunseră la parter, două trupuri căzură de la balconul de 
deasupra şi o umbră cenuşie, despre care Harry crezu că 
era un animal, alerga în patru labe, traversând holul, 
pentru a-şi înfige colții într-una dintre victime. 

— Nu! urlă Hermione. 

Cu o bubuitură răsunătoare generată de bagheta 
Hermionei, Fenrir Greyback fu aruncat pe spate de 
deasupra lui Lavender Brown, care abia dacă mai mişca. 
Greyback se izbi de balustrada din marmură şi se chinui să 
se ridice în picioare. Un glob de cristal îi căzu atunci direct 
în cap, însoţit de o trosnitură şi o străfulgerare de lumină 
albă; Greyback căzu grămadă şi rămase nemişcat. 

— Mai am vreo câteva! strigă profesoara Trelawney de 
dincolo de balustradă. De ajuns pentru oricine doreşte! Na, 
luaţi! 

Scoase din geantă încă o sferă de cristal imensă şi, cu o 
mişcare asemănătoare unei serve la tenis, flutură din 
baghetă şi o trimise în zbor în partea cealaltă a holului, 
spulberând o fereastră. În aceeaşi clipă, uşile masive din 
lemn se deschiseră la perete şi alţi păianjeni uriaşi 
pătrunseră cu forţa în holul de la intrare. 

Se auziră strigăte de teroare; luptătorii se împrăştiară, 
Devoratori ai Morţii şi locuitori de la Hogwarts în egală 
măsură. Jeturi de lumină roşie şi verde zburară în mijlocul 
monştrilor care se apropiau, făcându-i să se cutremure şi să 
se ridice pe picioarele din spate, mai înspăimântători ca 
niciodată. 


— Cum au ieşit? strigă Ron, încercând să acopere ţipetele, 
dar, înainte ca Harry sau Hermione să îi poată răspunde, 
fură daţi brutal la o parte. Hagrid venise tropăâind pe scară, 
fluturându-şi umbrela roz, înflorată. 

— Nu le faceţi rău, nu le faceţi rău! strigă el. 

— HAGRID, NU! 

Harry uită de orice altceva: ţâşni de sub pelerină, fugind la 
mică distanţă de pământ, pentru a evita blestemele care 
luminau întregul hol. 

— HAGRID, VINO ÎNAPOI! 

Dar nici măcar nu ajunsese la jumătatea distanţei până la 
Hagrid, când îl văzu dispărând printre păianjeni. Aceştia se 
retraseră sub atacul vrăjilor, cu un zumzăit asurzitor, 
mişunând dezgustător, cu Hagrid îngropat în mijlocul lor. 

— Hagrid! 

Harry auzi pe cineva strigându-l, dar nu îi păsa dacă îi era 
prieten sau duşman. Cobora în fugă treptele din faţa 
castelului, spre domeniul întunecat, şi păianjenii se 
îndepărtau mişunând cu prada lor, dar nu îl putea zări 
deloc pe Hagrid. 

— Hagrid! 

I se păru că vede un braţ enorm făcându-i semne din 
mijlocul furnicarului de păianjeni, dar când dădu să fugă 
după ei, calea îi fu blocată de un picior impresionant, care 
apăru din beznă şi făcu pământul de sub el să se 
cutremure. Se uită în sus: în faţa lui stătea un uriaş, de şase 
metri înălţime, cu capul cufundat în umbră. Lumina care se 
revărsa pe uşile castelului nu îi atingea decât gambele 
păroase, ca nişte trunchiuri de copac. Cu o mişcare brutală, 
uriaşul lovi cu pumnul său imens într-o fereastră de la un 
etaj superior şi peste Harry se revărsă o ploaie de cioburi, 
astfel că fu nevoit să-şi caute adăpost înapoi sub uşă. 

— Vai de mine! urlă Hermione, când ea şi Ron îl ajunseră 
din urmă pe Harry şi se uitară în sus, la uriaşul care acum 
încerca să înşface oameni prin fereastra spartă de la 
înălţime. 


— Nu! strigă Ron, apucând-o de mână când Hermione vru 
să-şi ridice bagheta. Dacă îl împietreşti, o să dărâme 
jumătate din castel! 

— Hagger? 

Grawp apăru clătinându-se de după colţul castelului; abia 
acum observă Harry că Grawp era, într-adevăr, un uriaş 
mai mic. Monstrul care încerca să-i strivească pe oamenii 
de la etajele superioare întoarse privirea şi scoase un răget. 
Treptele de piatră se cutremurară în timp ce începu să 
tropăie în direcţia rubedeniei sale mai mici; Grawp rămase 
cu gura căscată şi strâmbă, dezvelindu-şi dinţii galbeni, ca 
nişte jumătăţi de cărămizi. Imediat, se năpustiră unul spre 
celălalt, cu sălbăticia unor lei fioroşi. 

— Fugiţi! urlă Harry. 

Noaptea era plină de ţipete şi bubuituri înfiorătoare în 
timpul luptei uriaşilor. Harry o înşfacă de mână pe 
Hermione şi cobori în fugă treptele spre domeniu, cu Ron 
ţinându-se după ei. Nu renunţase la speranţa de a-l găsi şi 
de a-l salva pe Hagrid; alerga atât de repede, încât, până să 
se oprească să-şi tragă sufletul, ajunseră deja la jumătatea 
distanţei până la pădure. 

Aerul din jurul lor îngheţase; lui Harry i se opri respiraţia. 
În întuneric se mişcau forme nedesluşite, siluete 
învolburate de beznă densă, asemenea unui val imens care 
se revărsa spre castel, cu feţele ascunse sub glugi şi cu 
răsuflarea hârşâită. Ron şi Hermione se apropiară de el în 
timp ce zgomotele bătăliei se stinseră dintr-odată, 
înăbuşite, noaptea fiind învăluită de o tăcere pe care nu o 
puteau aduce decât Dementorii. 

— Hai, Harry! spuse Hermione de la mare depărtare. 
Patronuşii, Harry, hai! 

Harry ridică bagheta, dar o deznădejde surdă punea 
stăpânire pe el. Fred murise şi Hagrid mai mult ca sigur că 
murea sau murise şi el deja. Oare câţi alţii muriseră, despre 
care el încă nu aflase? Se simţea ca şi când sufletul i-ar fi 
părăsit deja corpul. 


— Harry, haide! strigă Hermione. 

O sută de Dementori se apropiau plutind de ei, venind din 
ce în ce mai repede, spre disperarea lui Harry, care îşi 
imagina deja ce festin va reprezenta pentru ei. 

Văzu terrierul argintiu al lui Ron ţâşnind în aer, pâlpâind 
uşor şi dispărând, văzu vidra Hermionei cum se învârti şi 
apoi se stinse şi ea, iar propria lui baghetă îi tremura în 
mână şi atunci aproape că primi bucuros uitarea, 
promisiunea vidului, a dispariţiei oricărui sentiment... 

În clipa aceea, un iepure argintiu de câmp, un mistreţ şi o 
vulpe zburară peste capetele lui Harry, Ron şi Hermione, 
Dementorii se dădură înapoi din faţa animalelor. Trei 
oameni apăruseră din întuneric şi veniseră lângă ei, cu 
baghetele întinse, creând în continuare Patronuşi: Luna, 
Ernie şi Seamus. 

— Bravo, spuse Luna încurajator, de parcă ar mai fi fost 
încă în Camera Necesităţii şi aceea ar fi fost doar o vrajă pe 
care trebuia să o exerseze pentru A. D. Bravo, Harry... hai, 
gândeşte-te la ceva frumos... 

— Ceva frumos? spuse el, cu vocea lipsită de orice 
expresie. 

— Suntem cu toţii aici, şopti ea, luptăm în continuare. 
Haide... 

Apăru o scânteie argintie, apoi o lumină pâlpâitoare şi, în 
cele din urmă, cu cel mai mare efort pe care-l făcuse până 
atunci, cerbul ţâşni din vârful baghetei lui Harry. Înainta în 
trap uşor şi Dementorii se împrăştiară acum cu adevărat, 
iar noaptea se însenină pe dată. Zgomotele bătăliei din jur 
răsunau iarăşi, asurzitoare, în urechile lui Harry. 

— Nu am cuvinte să vă mulţumesc, spuse Ron tulburat, 
întorcându-se spre Luna, Ernie şi Seamus, tocmai ne-aţi 
salvat... Se auzi o bubuitură şi pământul se cutremură când 
un alt uriaş ieşi clătinându-se din întuneric, din direcţia 
pădurii, fluturând o bâtă mai mare decât a oricăruia dintre 
ei. 


— Fugiţi! strigă Harry din nou, dar nici nu mai era nevoie 
să le-o spună, căci ceilalţi se împrăştiară ca potârnichile, 
exact la ţanc, cât să se ferească de piciorul imens, care căzu 
tocmai în locul unde fuseseră ei. 

Harry se uită în jur: Ron şi Hermione veneau în urma lui, 
dar ceilalţi trei dispăruseră înapoi, în mijlocul luptei. 

— Hai să ieşim din raza lui! strigă Ron, în timp ce uriaşul 
îşi flutură din nou bâta şi răcnetele sale răsunară în noapte, 
peste domeniul unde străfulgerările de lumină roşie şi 
verde continuau să strălucească în întuneric. 

— Salcia Bătăuşă, spuse Harry. Hai! 

Fără să ştie cum, reuşi să-şi zidească totul în minte, 
înghesuind toate detaliile într-un spaţiu mic, în care acum 
nu se putea uita: gândul la Fred şi la Hagrid, groaza pentru 
toţi cei pe care îi iubea, împrăştiaţi înăuntrul şi în afara 
castelului, toate trebuiau să aştepte, pentru că acum erau 
nevoiţi să fugă, să ajungă la şarpe şi la Cap-de-Mort, acesta 
fiind, aşa cum spusese şi Hermione, singurul mod de a-i 
pune capăt. 

Alerga, aproape crezând că se putea distanţa de moarte, 
ignorând jeturile de lumină care zburau prin beznă, peste 
tot în jurul lui, zgomotul lacului care se învolbura ca marea 
şi trosnetele din Pădurea Interzisă, deşi vântul nu bătea 
deloc în noaptea aceea. Pe domeniul care părea să se fi 
răsculat şi el, fugi încă şi mai repede, mai repede decât se 
mişcase vreodată în viaţa lui. El fu primul care văzu copacul 
mare, salcia care-şi proteja secretul de la rădăcini cu nişte 
ramuri violente, ca nişte bice. 

Abia trăgându-şi sufletul, reuşi să încetinească, ocolind 
ramurile mişcătoare ale sălciei, cercetându-i trunchiul gros 
prin întuneric, încercând să desluşească singurul nod de pe 
scoarţa copacului bătrân care îl putea paraliza. Ron şi 
Hermione îl ajunseră din urmă; Hermione era atât de 
stoarsă, încât nu putea rosti nici un cuvânt. 

— Cum o să intrăm? gâfâi Ron. Văd locul... dacă l-am avea 
din nou pe Şmecherită... 


— Pe Şmecherilă? şuieră Hermione, aplecată, apăsându-şi 
cu mâna pe piept. Eşti vrăjitor sau nu? 

— A, da, aşa e... 

Ron se uită în jur, apoi îndreptă bagheta spre o rămurică 
de pe pământ şi spuse: „Hocus-Pocus Preparatus!”. 
Rămurica se ridică de pe jos, se roti în aer, de parcă ar fi 
fost purtată de o pală de vânt, şi apoi zbură direct spre 
trunchi, printre crengile sălciei care se mişcau ameninţător. 
Se lovi cu putere de un locuşor din apropierea rădăcinii şi 
copacul care se zbătea deveni instantaneu inert. 

— Perfect! aprobă Hermione cu respiraţia întretăiată. 

— Aşteptaţi! 

Pentru o fracțiune de secundă, Harry ezită, timp în care 
zgomotele şi bubuiturile luptei umpleau în continuare 
văzduhul. Cap-de-Mort dorise ca el să facă asta, dorise să 
vină... oare îi conducea pe Ron şi pe Hermione spre o 
capcană? 

Dar cruda realitate părea să-l încolţească: singurul mod de 
a continua era să omoare şarpele, iar şarpele era acolo 
unde era Cap-de-Mort şi Cap-de-Mort era la capătul acelui 
tunel... 

— Harry, venim, intră odată! spuse Ron, împingându-l 
înainte. Harry se strecură în tunelul din pământ, ascuns în 
rădăcinile copacului. Se deplasau mai greu decât ultima 
dată când intraseră în el. Tunelul avea tavanul foarte jos; cu 
aproape patru ani în urmă, trebuiseră să se aplece de la 
mijloc, ca să meargă prin el, acum nu puteau decât să se 
târască. Harry intră primul, cu bagheta aprinsă, 
aşteptându-se să întâlnească obstacole în orice clipă, dar nu 
se ivi nimic. Se mişcau în tăcere, iar ochii lui Harry erau 
aţintiţi asupra razei mişcătoare a baghetei. În sfârşit, 
tunelul începu să urmeze o pantă ascendentă şi Harry văzu 
o luminiţă pâlpâind în faţa lor. 

Hermione îl trase de gleznă. 

— Pelerina! şopti ea. Pune-ţi pelerina! 


EI îşi întinse mâna în spate, pipăind aerul, şi Hermione îi 
îndesă ghemul de material alunecos. Harry trase pelerina 
peste el cu greutate, murmurând „Nox”, pentru a stinge 
bagheta, şi se târi mai departe în mâini şi pe genunchi, 
încercând să facă zgomot cât mai puţin cu putinţă, 
păstrându-şi toate simţurile în alertă şi aşteptându-se ori să 
fie descoperit în orice clipă, ori să audă o voce clară, ori să 
vadă vreo străfulgerare de lumină verde. 

Atunci, auzi nişte voci venind dinspre camera care se afla 
chiar în faţa lor; erau puţin înăbuşite, din cauza faptului că 
deschiderea din capătul tunelului fusese baricadată cu o 
ladă veche. Abia îndrăznind să respire, Harry se duse lângă 
deschidere şi se uită prin spaţiul infim rămas între ladă şi 
perete. Camera de dincolo de tunel era slab luminată, dar îl 
văzu pe Nagini, învârtindu-se şi încolăcindu-se; se simţea în 
siguranţă în sfera lui înstelată şi vrăjită, care plutea în aer 
fără a fi susţinută de nimic altceva. Văzu marginea unei 
mese şi o mână albă, cu degete prelungi, jucându-se cu o 
baghetă. Apoi se auzi vocea lui Plesneală şi lui Harry îi 
rămase inima în loc: Plesneală era la doar câţiva centimetri 
de locul unde stătea el ghemuit, ascunzându-se. 

— Stăpâne, nu vor mai rezista mult... 

— Şi asta, fără ajutorul tău, spuse Cap-de-Mort, cu vocea 
lui stridentă şi clară. Severus, cu toate că eşti un vrăjitor 
priceput, nu cred că ar mai conta dacă te-ai duce să lupţi. 
Aproape că am reuşit... aproape. 

— Lasă-mă să-l găsesc pe băiat. Lasă-mă să ţi-l aduc pe 
Potter. Ştiu că pot să-l găsesc, Stăpâne. Te rog! 

Plesneală trecu prin faţa spaţiului liber şi Harry se dădu 
un pic înapoi, fixându-l cu privirea pe Nagini, întrebându-se 
dacă exista vreo vrajă care să poată pătrunde prin măsurile 
de protecţie din jurul lui, dar nu îi veni niciuna în minte. O 
singură încercare eşuată i-ar fi dat de gol poziţia... 

Cap-de-Mort se ridică în picioare. Acum Harry îi văzu 
chipul, ochii roşii, trăsăturile aplatizate ca de reptilă şi 
pielea albă care strălucea puţin în semiîntuneric. 


— Am o problemă, Severus, spuse Cap-de-Mort cu 
blândeţe. 

— Ce anume, Stăpâne? se interesă Plesneală. 

Cap-de-Mort ridică Bagheta din Soc, ţinând-o la fel de 
delicat şi de precis ca pe o baghetă de dirijor. 

— De ce nu funcţionează cum trebuie pentru mine, 
Severus? 

Se lăsă un moment de tăcere şi Harry crezu că aude 
şarpele şuierând uşor, în timp ce se încolăcea şi se 
descolăcea, sau oare fu doar ecoul oftatului lui Cap-de- 
Mort, plutind în aer? 

— Stă-stăpâne? spuse Plesneală inexpresiv. Nu înţeleg. 
Aţi... aţi făcut vrăji extraordinare cu bagheta aceasta. 

— Nu, spuse Cap-de-Mort. Am făcut vrăjile pe care le fac 
de obicei. Eu am puteri extraordinare, dar bagheta 
aceasta... nu. Nu mi-a dezvăluit minunile promise. Nu simt 
nici o diferenţă între bagheta aceasta şi cea pe care am 
cumpărat-o de la Ollivander cu atât de mulţi ani în urmă. 

Tonul lui Cap-de-Mort era meditativ, calm, dar cicatricea 
lui Harry începuse să zvâcnească şi să pulseze: durerea i se 
acumula în frunte la fel cum simţea sentimentul acela de 
furie controlată acumulându-se în interiorul lui Cap-de- 
Mort. 

— Nici o diferenţă, repetă Cap-de-Mort. 

Plesneală tăcu. Harry nu îi putea vedea faţa; se întreba 
dacă Plesneală intuise pericolul, dacă încerca să găsească 
cuvintele potrivite pentru a-şi linişti stăpânul. 

Cap-de-Mort începu să se plimbe prin cameră; Harry îl 
pierdu din ochi pentru câteva secunde, în timp ce mergea şi 
vorbea cu aceeaşi voce măsurată, iar durerea şi furia 
puneau stăpânire pe Harry. 

— Severus, m-am gândit mult şi bine... Ştii de ce te-am 
chemat din mijlocul bătăliei? 

Pentru o clipă, Harry văzu profilul lui Plesneală, avea ochii 
aţintiţi asupra şarpelui care se încolăcea în cuşca sa 
fermecată. 


— Nu, Stăpâne, dar te rog cu umilinţă să mă laşi să mă 
întorc. Lasă-mă să îl găsesc pe Potter. 

— Parcă ai fi Lucius. Niciunul dintre voi nu îl înţelegeţi pe 
Potter aşa cum îl înţeleg eu. Nu este nevoie de forţă. Potter 
va veni la mine. Îi cunosc slăbiciunea, ştii, marele său 
defect. Nu va suporta să vadă cum sunt ucişi cei din jurul 
lui, ştiind că totul se întâmplă din cauza lui. Va vrea să îi 
pună capăt cu orice preţ. Va veni. 

— Dar, Stăpâne, ar putea fi ucis din greşeală de altcineva. 

— Le-am dat Devoratorilor Morţii instrucţiuni foarte 
precise: să-l prindă pe Potter, să îi omoare prietenii, cu cât 
mai mulţi, cu atât mai bine, dar să nu îl ucidă! Dar, continuă 
Cap-de-Mort, despre tine voiam să vorbim, Severus, nu 
despre Harry Potter. Ai fost foarte preţios pentru mine. 
Foarte preţios... 

— Stăpâne, ştii că nu vreau altceva decât să te servesc. 
Dar... lasă-mă să plec şi să-l găsesc pe băiat, Stăpâne. Lasă- 
mă să ţi-l aduc. Ştiu că îl pot... 

— "Ţi-am spus că nu! se răsti Cap-de-Mort şi, în clipa în 
care se întoarse din nou, Harry zări o sclipire roşie în ochii 
acestuia şi pelerina îi foşni ca un şarpe; totodată, simţi 
nerăbdarea lui Cap-de-Mort în cicatricea care îl ardea. 
Severus, pentru moment, grija mea este ce se va întâmpla 
atunci când voi ajunge, în sfârşit, faţă în faţă cu băiatul! 

— Stăpâne, nu există nici o îndoială, cu siguranţă... 

— ... dar există o îndoială, Severus. Există... 

Cap-de-Mort se opri şi Harry îl văzu limpede, încă o dată, 
în timp ce învârtea Bagheta din Soc între degetele albe, 
holbându-se la Plesneală. 

— De ce ambele baghete pe care le-am folosit nu au 
funcţionat când le-am îndreptat împotriva lui Harry Potter? 

— Nu-nu îţi pot da un răspuns, Stăpâne. 

— Nu poţi?! 

Accesul de furie pătrunse ca o suliță în capul lui Harry; îşi 
muşcă pumnul, ca să nu urle de durere. Închise ochii şi 


deveni dintr-odată Cap-de-Mort, uitându-se la chipul palid 
al lui Plesneală. 

— Bagheta mea din lemn de tisă a făcut tot ce i-am cerut, 
Severus, în afară de a-l ucide pe Harry Potter. A eşuat de 
două ori. Ollivander mi-a spus, sub tortură, despre 
miezurile gemene, mi-a spus să folosesc bagheta altcuiva. 
Am făcut întocmai, dar bagheta lui Lucius s-a sfărâmat când 
s-a încrucişat cu a lui Potter. 

— Nu-nu am nici o explicaţie, Stăpâne. 

Plesneală nu se uita la Cap-de-Mort. Ochii săi negri erau 
fixaţi în continuare asupra şarpelui care se încolăcea în 
sfera sa protectoare. 

— Am căutat o a treia baghetă, Severus. Bagheta din Soc, 
Bagheta Destinului, Vergeaua Morţii. Am luat-o de la fostul 
său stăpân. Am luat-o din mormântul lui Albus Dumbledore. 

Acum, Plesneală îl privea pe Cap-de-Mort şi chipul îi 
semăna cu o mască mortuară. Era alb ca marmura şi atât 
de nemişcat, încât, când vorbi, fu aproape un şoc faptul că, 
dincolo de privirea în gol, era o persoană în viaţă. 

— Stăpâne, lasă-mă să aduc băiatul! 

— În această noapte lungă, când victoria mea este atât de 
aproape, am stat aici, zise Cap-de-Mort şi vocea lui suna 
doar puţin mai tare decât o şoaptă, şi m-am întrebat... m- 
am întrebat de ce Bagheta din Soc refuză să fie ce ar trebui 
să fie, de ce refuză să se comporte aşa cum legenda spune 
că ar trebui să se comporte în mâinile posesorului de 
drept... Şi cred că am găsit răspunsul. Plesneală tăcu. 

— Poate îl ştii deja? Eşti un om inteligent, totuşi, Severus. 
M-ai servit cum se cuvine, mi-ai fost credincios şi regret ce 
trebuie să se întâmple. 

— Stăpâne... 

— Bagheta din Soc nu mă poate servi cum trebuie, 
Severus, pentru că nu eu sunt stăpânul său de drept. 
Bagheta din Soc îi aparţine vrăjitorului care l-a ucis pe 
ultimul posesor. Tu l-ai ucis pe Albus Dumbledore. Severus, 


Bagheta din Soc nu poate fi cu adevărat a mea cât timp tu 
eşti în viaţă. 

— Stăpâne! protestă Plesneală, ridicând bagheta. 

— Este singura cale, spuse Cap-de-Mort. Trebuie să fiu 
stăpânul baghetei, Severus. Dacă bagheta va fi a mea, îl voi 
avea în sfârşit pe Potter. 

Cap-de-Mort şfichiui aerul cu Bagheta din Soc. Plesneală 
nu păţi nimic şi, pentru o fracțiune de secundă, păru să 
creadă că fusese grațiat; dar atunci fu limpede ce 
intenţiona Cap-de-Mort. Cuşca şarpelui se rostogolea prin 
aer şi Plesneală nu apucă decât să ţipe înainte ca aceasta să 
îi cuprindă capul şi umerii. Cap-de-Mort porunci în 
reptomită: 

— Omoară.-l. 

Se auzi un țipăt sfâşietor. Harry văzu cum lui Plesneală îi 
pieri din obraji puţina culoare pe care o mai avea şi se făcu 
alb ca hârtia; ochii negri i se măriră când colții şarpelui i se 
înfipseră în gât, nu reuşi să urnească sfera fermecată de 
peste el, îi cedară genunchii şi se prăbuşi la pământ. 

— Regret, spuse Cap-de-Mort cu răceală. 

Se întoarse cu spatele; nu simţea nici o urmă de tristeţe 
sau de remuşcare. Era timpul să părăsească coliba aceea şi 
să preia controlul, cu o baghetă care acum avea să îl asculte 
fără să crâcnească. O îndreptă spre cuşca înstelată în care 
era şarpele, o ridică, eliberându-l astfel pe Plesneală, care 
se prăbuşi pe o parte pe podea, cu sângele şiroindu-i din 
rănile de la gât. Cap-de-Mort ieşi plutind din cameră, fără 
să se uite înapoi, şi fu urmat de către şarpele uriaş, 
suspendat în sfera protectoare. 

Întorcându-se în tunel şi în propria lui minte, Harry 
deschise ochii; îi dăduse sângele când îşi muşcase pumnul, 
pentru a se abţine să nu ţipe de durere. Acum se uita prin 
spaţiul infim dintre ladă şi perete şi vedea un picior încălţat 
cu un bocanc negru, tremurând pe podea. 

— Harry! şopti Hermione în spatele lui. 


Dar Harry îşi îndreptase deja bagheta spre lada care îi 
limita câmpul vizual. Aceasta se ridică în aer cu doi-trei 
centimetri şi se dădu la o parte, plutind silențios. Harry ieşi 
din tunel cât putu de încet. 

Nu ştia de ce o făcea, de ce se apropia de muribund; nu 
ştia ce simţea când văzu chipul alb al lui Plesneală şi 
degetele care încercau să oprească sângerarea de la gât. 
Harry îşi dădu jos Pelerina Invizibilă şi se uită la omul pe 
care îl ura, ai cărui ochi negri dădură de Harry în timp ce 
încerca să vorbească. Harry se aplecă peste el, iar 
Plesneală îl apucă de robă şi îl trase mai aproape. 

Din gâtul lui Plesneală se auzi un sunet hârşăâit înfiorător, 
ca un gâlgâit. 

— Ia-l... la-l... 

Din Plesneală curgea şi altceva în afară de sânge. Era o 
substanţă albăstrui-argintie, nici gaz, nici lichid, îi şiroia pe 
gură, pe urechi şi pe ochi. Harry ştia ce era, dar nu şi ce să 
facă. Hermione îi aruncă un termos creat chiar în clipa 
aceea. 

Harry ridică substanţa argintie cu bagheta şi o turnă în 
termos. Când recipientul fu plin ochi şi Plesneală părea să-şi 
fi pierdut tot sângele din corp, acesta îşi slăbi strânsoarea 
din jurul robei lui Harry. 

— Uită-te... la... mine... şopti el. 

Ochii verzi se ciocniră de cei negri, dar, în secunda 
următoare, din adâncurile celor negri ceva păru să dispară, 
lăsându-i ficşi, pustiiţi şi privind în gol. Mâna care îl ţinea pe 
Harry căzu cu o bufnitură pe podea şi Plesneală încremeni 
pe veci. 

Capitolul XXXIII. 

Povestea Prințului. 

Harry rămase în genunchi lângă Plesneală, privindu-l cu 
ochi mari, până când o voce stridentă şi clară se auzi dintr- 
odată atât de aproape de ei, încât Harry sări în picioare, 
ţinând strâns termosul. Crezuse că Lordul Cap-de-Mort se 
întorsese în cameră. 


Vocea lui Cap-de-Mort reverberă în ziduri şi în podele şi 
Harry realiză că le vorbea celor din castel şi de peste tot din 
jurul acestuia, în aşa fel încât locuitorii din Hogsmeade şi 
toţi cei care încă se luptau în castel să îl audă la fel de 
limpede ca şi când ar fi stat lângă ei, suflându-le în ceafă, 
capabil să le dea oricând lovitura fatală. 

— Aţi luptat vitejeşte, spunea vocea stridentă şi glacială. 
Lordul Cap-de-Mort ştie să preţuiască vitejia. Aţi suferit 
totuşi mari pierderi. Dacă vă veţi opune în continuare, veţi 
muri cu toţii, unul câte unul. Nu îmi doresc să fie aşa. 
Fiecare picătură de sânge magic vărsat este o pierdere şi o 
risipă. Lordul Cap-de-Mort este milostiv. Le ordon 
oamenilor mei să se retragă în clipa asta! Aveţi o oră. Jeliţi- 
vă morţii cu demnitate! Îngrijiţi-vă răniții! Harry Potter, 
acum vorbesc cu tine! Ai permis ca prietenii tăi să moară 
pentru tine, în loc să apari tu însuţi în faţa mea. O să te 
aştept în Pădurea Interzisă timp de o oră. Dacă nu vei veni 
la mine până la sfârşitul orei pe care v-am dat-o, dacă nu te 
vei preda, atunci va începe din nou bătălia. De data aceasta, 
o să iau eu însumi parte la luptă, Harry Potter, o să te 
găsesc şi o să pedepsesc fiecare bărbat, femeie sau copil 
care a încercat să te ascundă de mine. Ai o oră la 
dispoziţie... 

Ai o oră... Ron şi Hermione clătinară amândoi din cap 
disperaţi, uitându-se la Harry. 

— Nu îl asculta, spuse Ron. 

— O să fie bine, adăugă şi Hermione, înnebunită. Hai, hai 
să ne întoarcem la castel! Dacă s-a dus în Pădurea 
Interzisă, trebuie să ne gândim la un alt plan! 

Aruncă o privire spre trupul neînsufleţit al lui Plesneală, 
apoi se duse repede spre intrarea în tunel. Ron o urmă. 
Harry îşi luă Pelerina Invizibilă şi apoi se uită în jos, la 
Plesneală. Nu ştia ce să simtă, era şocat de modul în care 
fusese ucis Plesneală şi de motivul pentru care murise. 

Se târâră înapoi de-a lungul tunelului, în tăcere; Harry se 
întreba dacă Ron şi Hermione mai auzeau încă vocea lui 


Cap-de-Mort răsunându-le în minte la fel cum o auzea el. 

Ai permis ca prietenii tăi să moară pentru tine, în loc să 
apari tu însuţi în faţa mea. O să te aştept în Pădurea 
Interzisă timp de o oră... Aio oră la dispoziţie... 

Peluza din faţa castelului era plină de un fel de 
grămăjoare. Ar fi trebuit să se crape de ziuă peste vreo 
două ore, însă încă mai era întuneric beznă. Cei trei fugiră 
spre treptele din piatră. În faţa acestora era un sabot 
abandonat, de mărimea unei bărci mici. Nu era nici urmă 
de Grawp sau de cel care îl atacase. 

Castelul era cufundat într-o tăcere neobişnuită. Acum nu 
mai era nici o străfulgerare de lumină, nici bubuituri, nici 
țipete sau urlete. Dalele din holul de la intrare părăsit erau 
pătate de sânge. Smaraldele încă mai erau împrăştiate 
peste tot pe podea, printre bucăţi de marmură şi aşchii de 
lemn. O parte din balustradă fusese aruncată în aer. 

— Unde e toată lumea? şopti Hermione. 

Ron îi conduse spre Marea Sală. Harry se opri în prag. 

Mesele caselor dispăruseră şi camera era plină de oameni. 
Supraviețuitorii erau strânşi în grupuri, iar unii se 
îmbrăţişau. Pe platforma ridicată, Madam Pomfrey îi 
îngrijea pe răniţi, împreună cu un grup care o ajuta. Printre 
cei răniţi era şi Firenze; sângele îi şiroia din crupă şi stătea 
întins, tremurând, incapabil să se ridice în picioare. 

Morţii erau înşiruiţi în mijlocul sălii. Harry nu putu să nu 
observe trupul neînsufleţit al lui Fred, dat fiind că era 
înconjurat de familia acestuia. George stătea în genunchi la 
capul lui Fred, doamna Weasley era întinsă peste pieptul 
lui, tremurând, iar domnul Weasley o mângâia pe păr şi 
lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

Ron şi Hermione plecară de lângă Harry, fără să spună 
nimic. O văzu pe Hermione apropiindu-se de Ginny şi 
îmbrăţişând-o; Ginny avea ochii umflaţi şi era roşie la faţă. 
Ron se duse lângă Bill, Fleur şi Percy, care îl luă pe Ron pe 
după umeri. În timp ce Ginny şi Hermione se apropiară de 
ceilalţi membri ai familiei, Harry văzu ale cui erau trupurile 


neînsufleţite de lângă Fred - ale lui Remus şi Tonks: erau 
palizi, încremeniţi şi păreau liniştiţi, ca şi când ar fi dormit 
sub tavanul fermecat şi întunecat. 

Marea Sală păru să se îndepărteze, să devină mai mică, 
mai îngustă, în timp ce Harry se dădu înapoi, clătinându-se. 
Nu putea respira. Nu era în stare să se mai uite la celelalte 
trupuri, să vadă cine altcineva mai murise pentru el. Nu era 
în stare să se alăture familiei Weasley, să se uite în ochii lor, 
ştiind că, dacă s-ar fi predat, Fred ar fi putut să mai fie încă 
în viaţă. 

Se întoarse şi urcă în fugă scara din marmură. Lupin, 
Tonks... îşi dorea cu disperare să nu mai simtă nimic... îşi 
dorea să îşi poată smulge inima din piept, măruntaiele, tot 
ce urla de durere în interiorul lui. 

Castelul era complet pustiu, până şi fantomele păreau să 
se fi alăturat mulţimii care jelea în Marea Sală. Harry fugi 
fără să se oprească, ţinând strâns termosul din sticlă, plin 
cu ultimele gânduri ale lui Plesneală, şi nu încetini decât 
când ajunse la garguiul din piatră care păzea biroul 
directorului. 

— Parola? 

— Dumbledore! spuse Harry fără să gândească, pentru că 
pe el îşi dorea să îl vadă şi, spre mirarea lui, garguiul se 
dădu la o parte, dezvăluind scara în spirală din spatele lui. 

Harry dădu buzna în biroul circular şi îl găsi schimbat. 
Portretele care erau agăţate peste tot pe pereţi erau goale. 
Nu mai era nici un director sau directoare, se părea că 
plecaseră cu toţii, fugind prin tablourile din castel, pentru a 
vedea mai bine ce se petrece. 

Harry se uită deznădâăjduit la rama părăsită a lui 
Dumbledore, care se afla chiar în spatele scaunului 
directorului, şi apoi îi întoarse spatele. Ca de fiecare dată, 
Pensivul din piatră era în dulapul său; Harry îl puse pe 
birou şi turnă amintirile lui Plesneală în ligheanul mare, cu 
simboluri runice pe margine. Avea să fie o uşurare 
binevenită să evadeze în mintea altcuiva... Nimic din ce i-ar 


fi putut lăsa până şi Plesneală nu putea fi mai rău decât 
propriile lui gânduri. Amintirile se învolburară, albe-argintii 
şi stranii; Harry se cufundă fără să ezite, cu un sentiment 
de abandonare nechibzuită, ca şi când asta avea să îi aline 
suferinţa mistuitoare. 

Căzu cu capul înainte, în lumina puternică a soarelui, şi 
picioarele îi atinseră pământul cald. Când se îndreptă, văzu 
că era într-un parc de joacă aproape părăsit. Linia 
orizontului era dominată de un singur horn uriaş. Două 
fetiţe se dădeau în leagăne şi un băieţel slăbănog le privea 
de după nişte mănunchiuri de tufişuri. Era brunet şi părea 
să aibă nevoie de o tunsoare, iar hainele îi erau asortate 
atât de haotic încât ai fi zis că o făcuse dinadins: blugii îi 
erau prea scurţi, purta o haină ponosită prea mare pentru 
el, care ar fi putut fi a unui adult, şi o cămaşă ciudată de 
lucru. 

Harry se apropie de băiat. Plesneală părea să aibă nouă 
sau zece ani, era palid, micuţ şi slab. Privea cu o expresie 
de lăcomie nedisimulată cum cea mai mică dintre fetiţe se 
dădea în leagăn din ce în ce mai sus faţă de sora ei. 

— Lily, termină! strigă sora mai mare. 

Dar fetiţa dăduse drumul leagănului exact când ajunsese 
cel mai sus şi zburase, zburase la propriu, râzând 
bucuroasă, şi, în loc să se prăbuşească pe asfalt, pluti ca un 
trapezist, rămânând mult prea mult timp în aer şi aterizând 
mult prea lin. 

— Mami ţi-a zis să nu faci asta! 

Petunia îşi înfipse călcâiele sandalelor în pământ şi opri 
leagănul care scrâşni şi scârţâi, apoi sări din el şi îşi puse 
mâinile în şold. 

— Lily, mami ţi-a zis că n-ai voie! 

— Dar n-am păţit nimic, spuse Lily, chicotind în continuare. 
Tuney, fii atentă! Uite ce pot să fac! 

Petunia aruncă o privire în jur. Locul de joacă era pustiu, 
nu erau decât ele şi Plesneală, dar fetele nu ştiau de el. Lily 
luase o floare căzută din tufişul în spatele căruia se 


ascundea Plesneală. Petunia se apropie, oscilând în mod 
evident între curiozitate şi dezaprobare. Lily aşteptă până 
când Petunia fu destul de aproape pentru a vedea bine şi 
apoi întinse mâna cu palma în sus. Floarea îşi deschidea şi 
îşi închidea petalele în palma ei, ca un fel de stridie ciudată, 
cu multe straturi. 

— Termină! strigă Petunia. 

— Nu-ţi face nimic, spuse Lily, dar strânse degetele şi 
aruncă floarea înapoi pe jos. 

— Nu e bine, spuse Petunia, dar urmărise cu privirea felul 
în care floarea căzuse pe pământ şi încă se mai uita la ea. 
Cum o faci? adăugă ea cu o notă clară de dorinţă în glas. 

— Păi, e evident, nu? 

Plesneală nu mai putuse să se abţină şi sărise din spatele 
tufişurilor. Petunia strigă şi fugi înapoi spre leagăne, dar 
Lily rămase unde era, cu toate că se vedea limpede că era 
speriată. Plesneală păru să regrete că ieşise din 
ascunzătoare. Obrajii palizi prinseră un pic de culoare, în 
timp ce o privea pe Lily. 

— Ce este evident? întrebă Lily. 

Plesneală era agitat şi entuziasmat, în egală măsură. îi 
aruncă o privire Petuniei, care era departe, ţinându-se pe 
lângă leagăne, cobori vocea şi spuse: 

— Eu ştiu ce eşti. 

— Ce vrei să spui? 

— Eşti o... eşti o vrăjitoare, şopti Plesneală. 

Lily păru jignită. 

— E foarte nepoliticos să faci pe cineva „vrâjitoare”! 

Îi întoarse spatele, cu nasul în vânt, şi porni cu paşi mari 
spre sora ei. 

— Nu! spuse Plesneală. 

Acum era de-a dreptul îmbujorat şi Harry se întreba de ce 
nu îşi dăduse jos haina aceea ridicol de mare, în afara 
cazului în care poate voia să-şi ascundă cămaşa de lucru de 
dedesubt. Fugi după fete şi haina îi flutură, făcându-l să 
semene cu un liliac, aşa cum era la maturitate. 


Surorile îl măsurară din priviri, solidarizând împotriva lui; 
ţineau fiecare câte unul dintre stâlpii leagănelor, de parcă 
ar fi fost locul unde jucau leapşa. 

— Serios, îi spuse Plesneală lui Lily. Eşti vrăjitoare. Te 
urmăresc de ceva vreme. Dar nu-i nimic rău dacă eşti 
vrăjitoare. Şi mama e, şi eu sunt vrăjitor. 

Râsul Petuniei fu ca un duş rece. 

— Vrâjitor! strigă ea. 

Îşi recăpătase curajul acum, că îşi revenise de pe urma 
şocului apariţiei subite a băiatului. 

— Eu ştiu cine eşti tu. Eşti băiatul acela, Plesneală! Stau 
pe Strada Fusului, lângă râu, îi spuse ea lui Lily şi în tonulei 
se simţi că avea o părere foarte proastă despre strada 
aceea. De ce ne-ai spionat? 

— Nu v-am spionat! spuse Plesneală. 

Avea părul murdar, îi era cald şi se simţea stingherit în 
lumina puternică a soarelui. 

— Oricum, pe tine nu te-aş spiona niciodată, adăugă el 
răutăcios, tu eşti Încuiată. 

Cu toate că fu evident că Petunia nu înţelese exact ce 
însemna cuvântul acela, nu putu să nu sesizeze intenţia. 

— Hai să plecăm, Lily! spuse ea cu o voce ascuţită. 

Lily o ascultă imediat pe sora ei şi plecă, uitându-se urât la 
Plesneală. Acesta le urmări cu privirea cum ieşeau cu paşi 
mari pe poarta locului de joacă şi Harry, singurul care 
rămăsese în urmă şi putea observa, văzu cât de dezamăgit 
era Plesneală şi înţelese că plănuise momentul acesta de 
ceva timp şi că, până la urmă, se alesese praful de tot. 

Scena se împrăştie ca un fum şi, înainte ca Harry să îşi dea 
seama, se realcătui în jurul lui. 

Acum era într-un desiş micuţ de copaci. Văzu un râu 
sclipind în lumina soarelui, printre trunchiuri. Umbrele 
aruncate de copaci creau o oază de umbră răcoroasă şi 
verde. Doi copii stăteau cu picioarele încrucişate, faţă în 
faţă, pe pământ. Plesneală îşi dăduse jos haina de data 


aceasta, cămaşa de lucru părând mai puţin stranie în 
umbră. 

— ... şi ministerul te poate pedepsi dacă faci vrăji în afara 
şcolii, îţi trimit scrisori. 

— Dar eu am făcut deja vrăji în afara şcolii! 

— Noi n-avem de ce să ne facem griji. Încă n-avem 
baghete. Te lasă în pace dacă eşti copil şi nu te poţi 
controla. Dar, după ce împlineşti unsprezece ani, încuviinţă 
din cap cu importanţă, şi încep să te instruiască, atunci 
trebuie să ai grijă. 

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. Lily ridicase o 
crenguţă căzută şi o şfichiuia în aer, iar Harry ştiu că îşi 
imagina că lasă în urmă o dâră de scântei. Apoi dădu 
drumul crenguţei, se aplecă spre băiat şi spuse: 

— Chiar e adevărat, nu-i aşa? Nu-i o glumă? Petunia zice 
că mă minţi. Petunia zice că nu există Hogwarts. E 
adevărat, nu-i aşa? 

— Pentru noi e adevărat, spuse Plesneală. Nu şi pentru ea. 
Doar noi o să primim scrisoarea, tu şi cu mine. 

— Sigur? şopti Lily. 

— Sigur, spuse Plesneală. 

Chiar dacă era netuns şi îmbrăcat ciudat, părea destul de 
impunător cum stătea întins acolo în faţa ei, extrem de 
încrezător în destinul care-l aştepta. 

— Şi chiar o s-o aducă o bufniţă? şopti Lily. 

— Aşa se întâmplă de obicei, spuse Plesneală. Dar tu ai 
părinţi Încuiați, aşa că o să vină cineva de la şcoală, să le 
explice părinţilor tăi. 

— Are vreo importanţă dacă ai părinţi Încuiați? 

Plesneală ezită. Ochii săi negri, vioi în umbra verzuie, 
priviră chipul palid şi părul roşcat închis. 

— Nu, spuse el. N-are nici o importanţă. 

— Ce bine! spuse Lily, relaxându-se. 

Era evident că fusese îngrijorată din cauza aceasta. 

— Eşti extrem de talentată, spuse Plesneală. Am văzut-o. 
În tot timpul cât te-am urmărit... 


Vocea i se stinse. Lily nu îl asculta, ci se întinsese pe 
pământul acoperit de frunze şi se uita la crengile înfrunzite 
de deasupra. O privi la fel de avid ca şi în parc. 

— La tine acasă cum e? întrebă Lily. 

Lui Plesneală îi apăra o cută mică între sprâncene. 

— Bine, spuse el. 

— Nu se mai ceartă? 

— A, ba da, se ceartă, spuse Plesneală şi luă un pumn de 
frunze pe care începu să le rupă, parcă în mod inconştient. 
Dar nu mai e mult şi o să plec. 

— Tatălui tău nu-i plac vrăjile? 

— Tatălui meu nu-i prea place nimic, zise Plesneală. 

— Severus? 

Pe buzele lui Plesneală apăru un mic zâmbet, când Lily îi 
rosti numele. 

— Da? 

— Mai spune-mi o dată despre Dementori. 

— De ce vrei să-ţi zic despre ei? 

— Dacă fac vrăji în afara şcolii. 

— N-o să ajungi la Dementori pentru asta! Dementorii 
sunt pentru oameni care fac chestii foarte grave. Păzesc 
închisoarea vrăjitorilor, Azkaban. Tu n-o să ajungi în 
Azkaban, eşti prea... 

Se îmbujoră din nou şi începu iar să rupă frunze. Apoi se 
întoarse când auzi un foşnet din spatele lui Harry - era 
Petunia, care alunecase în timp ce se ascundea după un 
copac. 

— Tuney! spuse Lily, pe un ton surprins şi bucuros, dar 
Plesneală sărise în picioare. 

— Acum cine spionează?! strigă el. Ce vrei? 

Petunia rămăsese cu respiraţia tăiată, alarmată că fusese 
prinsă. Harry văzu că se chinuia să găsească ceva răutăcios 
de zis. 

— Ce fel de haine sunt astea? spuse ea, arătând spre 
pieptul lui Plesneală. Bluza mamei tale? 


Se auzi o pocnitură: căzuse o creangă de deasupra capului 
Petuniei. Lily ţipă: creanga o lovise pe Petunia în umăr, iar 
aceasta se dădu înapoi clătinându-se şi izbucni în plâns. 

— Tuney! 

Dar Petunia o luase la fugă. Lily se întoarse spre Plesneală. 

— Tu ai făcut să cadă creanga? 

— Nu. 

Părea sfidător şi speriat în acelaşi timp. 

— Ba da! spuse îndepărtându-se de el şi mergând cu 
spatele. Ba da! I-ai făcut rău! 

— Ba nu, banu! 

Minciuna nu o convinse pe Lily; îi aruncă o ultimă privire 
mistuitoare şi ieşi din desişul micuţ, fugind după sora ei. 
Plesneală părea distrus şi confuz. 

A treia oară. 

Harry se afla pe Peronul 9 şi 3/4, aproape de Plesneală, 
care era puţin cocoşat şi stătea lângă o femeie slabă, palidă, 
cu 0 expresie acră, care semăna foarte bine cu el. Plesneală 
se holba la o familie cu patru membri, la mică depărtare de 
ei. Cele două fete stăteau un pic mai într-o parte faţă de 
părinţii lor. Lily părea să se roage de sora ei şi Harry se 
apropie ca să le asculte. 

— ... îmi pare rău, Tuney, îmi pare rău! Fii atentă, o apucă 
de mână pe sora ei şi o ţinu strâns, cu toate că Petunia 
încerca să şi-o retragă. Poate că, după ce o să ajung acolo - 
nu, fii atentă, Tuney! Poate că, după ce o să ajung acolo, o 
să pot să mă duc la domnul profesor Dumbledore şi să-l 
conving să se răzgândească! 

— Nu vreau să merg! spuse Petunia şi îşi smulse mâna din 
strânsoarea surorii ei. Crezi că vreau să merg la cine ştie ce 
castel tâmpit şi să învăţ să fiu 0... o... 

Ochii ei deschişi la culoare învăluiră peronul, privind 
pisicile care mieunau, în braţele stăpânilor lor, bufniţele 
care băteau din aripi şi strigau unele către altele din colivii, 
elevii, dintre care unii purtau deja robe lungi şi negre, iar 


alţii îşi urcau cuferele în trenul roşu cu locomotivă cu aburi 
sau strigau de bucurie, reîntâlnindu-se după vacanţă. 

— Crezi că vreau să fiu o... ciudăţenie? 

Lui Lily i se umplură ochii de lacrimi când Petunia reuşi să 
îşi retragă mâna. 

— Nu sunt o ciudăţenie, spuse Lily. E o răutate să spui aşa 
ceva. 

— Acolo te duci, continuă Petunia încântată peste măsură, 
la o şcoală specială pentru ciudaţi. Tu şi cu băiatul 
Plesneală... nişte anormali, asta sunteţi. Foarte bine că o să 
fiţi ţinuţi departe de oamenii normali. E pentru siguranţa 
noastră. 

Lily aruncă o privire spre părinţii ei, care se uitau în jur pe 
peron, părând să se simtă foarte bine, sorbind scena din 
priviri. Apoi se uită din nou la sora ei şi spuse cu o voce 
joasă şi aprigă: 

— Nu credeai că era o şcoală pentru ciudaţi când i-ai scris 
directorului şi l-ai implorat să te primească. 

Petunia se făcu roşie ca focul. 

— Să-l implor? Niciodată! 

— Am citit ce ţi-a răspuns. A fost foarte amabil. 

— Nu ar fi trebuit să citeşti, şopti Petunia. Era a mea, cum 
ai putut să... 

Lily se dădu de gol când se uită pe furiş spre Plesneală, 
care stătea în apropiere. Petunia rămase cu respiraţia 
tăiată. 

— A găsit-o băiatul ăla! Tu şi cu băiatul ăla mi-aţi umblat 
prin lucruri! 

— Nu, nu ţi-am umblat prin lucruri! 

Lily era acum în defensivă. 

— Severus a văzut plicul şi nu i-a venit să creadă că un 
Încuiat a putut să ia legătura cu Şcoala Hogwarts, atâta tot! 
Spune că trebuie să fie vrăjitori care lucrează sub acoperire 
la poştă, care se ocupă de... 

— Se pare că vrăjitorii îşi bagă nasul peste tot! spuse 
Petunia, care acum era la fel de palidă pe cât fusese de 


îmbujorată puţin mai înainte. Monstrule! 

O scuipă pe sora ei şi plecă în grabă spre locul unde 
stăteau părinţii lor. 

Scena se risipi din nou. 

Plesneală mergea repede de-a lungul culoarului din 
Expresul de Hogwarts, în timp ce trenul huruia prin 
peisajul rural. Se îmbrăcase deja cu roba de şcoală, 
profitând probabil de prima ocazie de a scăpa de hainele 
oribile de Încuiați pe care le purtase. Se opri în sfârşit în 
faţa unui compartiment în care vorbeau nişte băieţi 
gălăgioşi. Lily stătea ghemuită pe unul dintre locurile de la 
fereastră, cu faţa lipită de geam. Plesneală deschise uşa de 
la compartiment şi se aşeză vizavi de Lily. Aceasta îi aruncă 
o privire şi apoi se uită din nou pe geam. Plânsese. 

— Nu vreau să vorbesc cu tine, spuse ea cu o voce 
sugrumată. 

— De ce? 

— Tuney mă u-urăşte. Pentru că am văzut scrisoarea ei de 
la Dumbledore. 

— Şi ce dacă? 

Îi aruncă o privire plină de antipatie. 

— Este sora mea! 

— Este doar o... dar se opri la timp, Lily nu îl auzise, fiind 
prea ocupată să se şteargă la ochi fără să fie observată. 

— Dar mergem! spuse el, neputând să îşi ascundă 
entuziasmul din glas. Chiar se întâmplă! Mergem la 
Hogwarts! 

Lily încuviinţă din cap, ştergându-se la ochi, şi surâse. 

— Ar fi bine să fii la Viperini, spuse Plesneală, încurajat de 
faptul că se mai înveselise puţin. 

— La Viperini? 

Unul dintre băieţii din compartiment, care până atunci nu 
arătase nici un interes faţă de Lily sau Plesneală, întoarse 
capul când auzi cuvântul acela şi Harry, care se concentrase 
doar asupra celor doi de la geam, îşi văzu tatăl: era slab, 
brunet ca şi Plesneală, dar avea aerul greu de definit al 


unui copil bine îngrijit, poate chiar adorat, care lui 
Plesneală îi lipsea în mod izbitor. 

— Cine ar vrea să fie la Viperini? Eu cred c-aş pleca, tu nu? 
Îl întrebă James pe băiatul care stătea tolănit pe locurile 
de vizavi de el şi Harry fu şocat să vadă că era chiar Sirius. 

Sirius nu zâmbi. 

— Toată familia mea a fost la Viperini, spuse el. 

— La naiba, spuse James, şi eu care credeam că erai de 
treabă! 

Sirius rânji. 

— Poate că o să întrerup tradiţia. Tu unde te-ai duce, dacă 
ai putea să alegi? 

James ridică o sabie invizibilă. 

— Bravi Cercetaşi, veţi şti prin curaj şi nobleţe să uimiţi 
multe alese feţe!”. Ca tata. 

Plesneală scoase un icnet, dezaprobator. James se întoarse 
spre el. 

— Ai vreo problemă cu asta? 

— Nu, spuse Plesneală, deşi umbra rânjetului de pe chipul 
său sugera altceva. Dacă preferi să ai muşchi, în loc să ai 
minte... 

— Tu unde speri să ajungi, dacă tot pari să nu ai niciuna, 
nici alta? interveni Sirius. 

James râse în hohote. Lily se ridică, destul de îmbujorată, 
şi se uită la James şi la Sirius cu antipatie. 

— Hai, Severus, să găsim alt compartiment. 

— 0ooooo... 

James şi Sirius îi imitară tonul superior. James încercă să îi 
pună piedică lui Plesneală, când trecu prin faţa lui. 

— Pa, pa, Smiorcăitus! strigă o voce, în timp ce uşa 
compartimentului se trânti. 

Scena se dizolvă încă o dată. 

Harry era chiar în spatele lui Plesneală, în timp ce stăteau 
cu faţa spre mesele caselor, luminate de lumânări şi pline 
de elevi atenţi. Atunci, se auzi vocea profesoarei 
McGonagall: 


— Evans, Lily! 

Harry o privi pe mama sa mergând cu paşi nesiguri şi 
luând loc pe taburetul instabil. Profesoara McGonagall îi 
puse Jobenul Magic pe cap şi acesta strigă „Cercetaşi!”, la 
doar o fracțiune de secundă după ce atinse părul roşcat 
închis. 

Harry îl auzi pe Plesneală scoțând un mic mormăit. Lily îşi 
dădu jos jobenul, i-l dădu înapoi profesoarei McGonagall şi 
apoi se duse repede spre Cercetaşii care aclamau, dar, în 
timp ce mergea, se uită peste umăr la Plesneală şi surâse 
trist. Harry îl văzu pe Sirius dându-se într-o parte pe bancă, 
pentru a-i face loc. Lily se uită la el şi păru să îl recunoască 
din tren, îşi încrucişă braţele şi îi întoarse spatele hotărâtă. 

Repartiția continua. Harry privi cum Lupin, Pettigrew şi 
tatăl său li se alăturară lui Lily şi Sirius, la masa 
Cercetaşilor. Până la urmă, mai rămăseseră de sortat doar 
doisprezece elevi şi profesoara McGonagall strigă: 
„Plesneală”. 

Harry merse cu el spre taburet, privindu-l cum îşi puse 
jobenul pe cap. „Viperini!” strigă Jobenul Magic. 

Severus Plesneală se duse spre partea opusă a sălii, 
departe de Lily, spre locul unde îl aclamau Viperinii, unde 
Lucius Reacredință, căruia îi scânteia o insignă de Perfect 
pe piept, îl bătu pe spate când acesta luă loc lângă el. 

Scena se schimbă. 

Lily şi Plesneală traversau curtea castelului, era evident că 
se certau. Harry grăbi pasul, ca să îi prindă din urmă, 
pentru a asculta ce vorbeau. Când ajunse la ei, îşi dădu 
seama că erau amândoi mult mai înalţi: se părea că 
trecuseră câţiva ani de când fuseseră sortaţi. 

— ... aveam senzaţia că eram prieteni, nu? spunea 
Plesneală. Cei mai buni prieteni. 

— Suntem, Sev, dar nu-mi plac unii dintre cei cu care-ţi 
petreci timpul! lartă-mă, dar îi detest pe Avery şi Mulciber! 
Mulciber! Sev, ce poate să-ţi placă la el? Este sinistru! Ştii 


ce a încercat să îi facă lui Mary MacDonald, acum câteva 
zile? 

Lily ajunsese lângă un stâlp şi se sprijinise de el, uitându- 
se în sus, la chipul slab şi palid. 

— A fost o nimica toată, spuse Plesneală. O glumă, atâta 
tot... 

— A fost Magie Neagră şi dacă tu chiar crezi că e amuzant 
să... 

— Şi cu tot ce fac Potter şi prietenii lui cum rămâne? 
Întrebă Plesneală. 

Se îmbujoră din nou când spuse aceasta, părând să nu îşi 
poată ascunde resentimentele. 

— Ce legătură are Potter cu toate astea? spuse Lily. 

— Noaptea ies pe furiş din castel. E ceva ciudat cu Lupin. 
Unde s-o tot duce? 

— E bolnav, spuse Lily. Se spune că e bolnav. 

— De fiecare dată când e lună plină? spuse Plesneală. 

— Ştiu care e teoria ta, îl contracară Lily pe un ton glacial. 
Dar, de fapt, de ce eşti atât de obsedat de ei? Ce îţi pasă ţie 
ce fac ei noaptea? 

— Nu încerc decât să îţi arăt că nu sunt atât de 
extraordinari cum pare să-i considere toată lumea. 

O privi atât de intens, încât Lily roşi. 

— Dar nu folosesc Magie Neagră, spuse Lily coborându-şi 
vocea. Şi tu eşti complet nerecunoscător. Am auzit ce s-a 
întâmplat noaptea trecută. Te-ai furişat prin tunelul de 
lângă Salcia Bătăuşă şi James Potter te-a salvat de ce o fi 
acolo... 

Lui Plesneală i se contorsiona fiecare trăsătură şi 
bolborosi: 

— M-a salvat?! M-a salvat?! Crezi că făcea pe eroul?! Şi-a 
salvat pielea, a lui şi a prietenilor lui! Nu poţi să...nuosăte 
las să... 

— Să mă laşi?! Să mă laşi?! 

Lily mijise ochii verzi. Plesneală dădu imediat înapoi. 


— N-am vrut să zic... Pur şi simplu, nu vreau să îşi bată joc 
de tine! Îi place de tine - lui James Potter îi place de tine! 

Era ca şi când i-ar fi smuls cineva cuvintele cu cleştele. 

— Şi nu e... Toată lumea crede... Mare erou al 
vâjthaţului... 

Plesneală era incoerent, din cauza amărăciunii şi a 
antipatiei, iar Lily ridica din ce în ce mai mult din 
sprâncene. 

— Ştiu că James Potter e doar un puşti plin de el, spuse ea, 
întrerupându-l pe Plesneală. Nu am nevoie să mi-o spui tu. 
Dar Mulciber şi Avery au un simţ de-a dreptul malefic al 
umorului. Malefic, Sev. Nu înţeleg cum poţi să fii prieten cu 
ei. 

Harry se îndoia că Plesneală auzise mustrările ei în 
legătură cu Mulciber şi Avery. În clipa în care Lily îl 
insultase pe James Potter, lui Plesneală i se relaxaseră toţi 
muşchii şi păşea mai vioi, în timp ce merseră mai departe. 

Scena se pierdu în neant. 

Harry îl văzu de data aceasta pe Plesneală ieşind din 
Marea Sală după examenul N. O. V. De Apărare contra 
Magiei Negre. Îl urmări cum se îndepărtă de castel şi 
ajunse, fără să îşi dea seama, în apropierea locului unde 
James, Sirius, Lupin şi Pettigrew stăteau împreună sub un 
fag. Dar Harry rămase un pic mai departe acum, pentru că 
ştia ce avea să se întâmple după ce James îl ridicase în aer 
şi îl tachinase pe Severus, ştia ce se întâmplase şi ce se 
spusese şi nu îi făcea nici o plăcere să o audă din nou. O 
văzu pe Lily venind lângă ei şi luându-i apărarea lui 
Plesneală. Îl auzi de departe pe Plesneală, umilit şi mânios, 
strigându-i lui Lily ceva de neiertat: „Sânge-Mă!”. 

Scena se schimbă... 

— Îmi pare rău. 

— Nu-mi pasă. 

— Îmi pare rău! 

— Îţi răceşti gura de pomană. 


Era noapte. Lily purta un halat de casă şi stătea cu mâinile 
încrucişate în faţa portretului Doamnei Grase, de la 
intrarea în Turnul Cercetaşilor. 

— Am ieşit doar pentru că Mary mi-a spus că ameninţai să 
dormi aici. 

— Aşa aş fi făcut. Aş fi dormit aici. Nu am vrut nici o clipă 
să te fac Sânge-Mâl, pur şi simplu... 

— "Ţi-a scăpat? 

În vocea lui Lily nu era nici urmă de milă. 

— E prea târziu. Îţi găsesc scuze de ani de zile. Niciunul 
dintre prietenii mei nu poate înţelege de ce vorbesc cu tine. 
Tu şi cu preţioşii tăi prieteni Devoratori ai Morţii... vezi, nici 
măcar nu o negi! Nici măcar nu negi că asta vrei să devii! 
Abia aştepţi să i te alături Ştim-Noi-Cui, nu? 

Plesneală deschise gura, dar o închise la loc, fără să spună 
NIMIC. 

— Nu mă mai pot preface. Ţi-ai ales calea şi eu am ales-o 
pe a mea. 

— Nu, ascultă-mă, nu am vrut să... 

— „să mă faci Sânge-Mâl? Dar îi faci Sânge-Mâl pe toţi 
cei care sunt ca mine, Severus. De ce ar fi altfel în cazul 
meu? 

În timp ce Plesneală se chinui, reuşind aproape să 
deschidă gura, Lily îi aruncă o privire dispreţuitoare, se 
întoarse pe călcâie şi intră înapoi pe gaura portretului. 

Coridorul se risipi în ceaţă şi dură un pic mai mult până ce 
scena se realcătui: Harry părea să zboare printre forme şi 
culori care se schimbau în timp ce cadrul din jurul său 
deveni din nou solid şi se trezi în vârful unui deal pustiu şi 
rece, în întuneric, iar vântul şuiera printre ramurile câtorva 
copaci desfrunziţi. Plesneală, acum adult, gâfâia, 
învârtindu-se pe loc, ţinându-şi bagheta strâns, aşteptând 
ceva sau pe cineva... leama sa i se transmise şi lui Harry, cu 
toate că ştia că nu putea să păţească nimic. Se uită peste 
umăr, întrebându-se pe cine aştepta Plesneală. 


Atunci, un jet orbitor, neregulat, de lumină albă, săgeta 
aerul. Harry se gândi că era un fulger, dar Plesneală căzuse 
în genunchi şi bagheta îi zburase din mână. 

— Nu mă omori! 

— Nu aceasta a fost intenţia mea. 

Şuieratul vântului printre ramuri acoperise orice zgomot 
pe care îl făcuse Dumbledore când Apăruse. Stătea în faţa 
lui Plesneală, roba flutura în jurul lui şi chipul îi era luminat 
de dedesubt de lumina baghetei. 

— Ei bine, Severus? Ce mesaj îmi trimite Lordul Cap-de- 
Mort? 

— Nu... nu este nici un mesaj... am venit din proprie 
iniţiativă! 

Plesneală îşi frângea mâinile, părea puţin nebun, cu părul 
negru învolburându-i-se în jurul capului. 

— Am... am venit să te avertizez... Nu, să te rog... te rog... 

Dumbledore şfichiui din baghetă. Frunzele şi ramurile 
dansau în continuare prin noapte, în jurul lor, dar asupra 
locului unde stătea faţă în faţă cu Plesneală se lăsă tăcerea. 

— Ce ar putea să mă roage pe mine un Devorator al 
Morţii? 

— Profeţia... prezicerea... Trelawney... 

— A, da, spuse Dumbledore. Cât de mult i-ai dezvăluit 
Lordului Cap-de-Mort în sensul acesta? 

— "Totul... tot ce am auzit! spuse Plesneală. Din cauza 
aceasta... acesta este motivul... crede că se referă la Lily 
Evans! 

— Profeţia nu se referă la o femeie, spuse Dumbledore. 
Este vorba despre un băiat născut la sfârşitul lunii iulie. 

— Ştii la ce mă refer! Crede că se referă la fiul ei, o s-o 
caute, o să-i omoare pe toţi. 

— Dacă ea înseamnă atât de mult pentru tine, spuse 
Dumbledore, fără îndoială că Lordul Cap-de-Mort o va 
cruța, nu? Nu poţi să îl rogi să o cruţe pe mamă, în 
schimbul vieţii fiului? 

— L-am... l-am rugat... 


— Mă dezguşti, spuse Dumbledore şi Harry nu îl mai 
auzise niciodată vorbind pe un ton atât de dispreţuitor. 

Plesneală păru să se facă mic. 

— Deci nu îţi pasă dacă vor muri soţul şi fiul ei? Ei pot 
muri, atâta timp cât tu ai ce vrei? 

Plesneală tăcu, uitându-se doar în sus, la Dumbledore. 

— Atunci, ascunde-i pe toţi, spuse el răguşit. Du-i... du-i... 
într-un loc sigur. Te rog! 

— Şi ce o să-mi dai în schimb, Severus? 

— În... în schimb? 

Plesneală rămase cu gura deschisă şi Harry se aşteptă să 
protesteze, dar, după o pauză lungă, spuse: 

— Orice. 

Vârful dealului dispăru şi Harry ajunse acum în biroul lui 
Dumbledore, unde ceva scotea un zgomot îngrozitor, ca de 
animal rănit. Plesneală stătea aplecat pe un scaun şi 
Dumbledore stătea în picioare, lângă el, cu un aer sumbru. 

Plesneală îşi înălţă capul după câteva clipe, arătând ca un 
om care trăise un secol de chin de când părăsise vârful 
acelui deal sălbatic. 

— Credeam... că o s-o... protejezi... 

— Ea şi James au avut încredere în persoana nepotrivită, 
spuse Dumbledore. Cam la fel ca şi tine, Severus. Nu sperai 
ca Lordul Cap-de-Mort să o cruţe? 

Plesneală respira aproape imperceptibil. 

— Băiatul ei a supravieţuit, spuse Dumbledore. 

Plesneală scutură puţin din cap, parcă pentru a alunga o 
muscă enervantă. 

— Fiul ei e în viaţă. Are ochii ei, exact ochii ei. Nu ai uitat 
ce formă şi ce culoare aveau ochii lui Lily Evans, nu? 

— Încetează! răcni Plesneală. S-a dus... a murit... 

— Să înţeleg că ai remuşcări, Severus? 

— Mi-aş dori... mi-aş dori să fi murit eu... 

— Şi la ce ar folosi asta? spuse Dumbledore cu răceală. 
Dacă ai iubit-o pe Lily Evans, dacă ai iubit-o cu adevărat, 
atunci este limpede care este drumul tău de acum înainte. 


Plesneală părea să privească printr-o ceaţă de durere şi 
cuvintele lui Dumbledore parcă ajunseră la el de foarte 
departe. 

— Cum... cum adică? 

— Ştii cum şi de ce a murit. Asigură-te că nu a fost în 
zadar! Ajută-mă să îl apăr pe fiul lui Lily! 

— Nu are nevoie să fie apărat. Lordul întunecat s-a dus... 

— Lordul întunecat se va întoarce şi Harry Potter va fi în 
mare pericol când o va face. 

Urmă o pauză lungă şi Plesneală îşi recapătă 
autocontrolul, stăpânindu-şi ritmul respirației. Până la urmă 
spuse: 

— Bine. Bine. Dar, Dumbledore, să nu se afle niciodată... 
niciodată! Trebuie să rămână între noi! Jură-mi că va fi aşa! 
Nu aş putea îndura... mai ales fiul lui Potter... vreau să-mi 
dai cuvântul tău de onoare! 

— Severus, vrei cuvântul meu că nu voi dezvălui niciodată 
ce e mai bun din tine? oftă Dumbledore, uitându-se la 
chipul îndârjit şi marcat de suferinţă al lui Plesneală. Dacă 
insişti... 

Imaginea biroului se disipă, dar se recompuse 
instantaneu. 

Plesneală se plimba încolo şi încoace, în faţa lui 
Dumbledore. 

— Mediocru, la fel de arogant ca şi tatăl lui, decis să 
încalce regulile, încântat că e celebru, dornic de atenţie şi 
impertinenit. 

— Vezi ceea ce te aştepţi să vezi, Severus, spuse 
Dumbledore, fără să ridice privirea dintr-un număr al 
Transfigurării la zi. Ceilalţi profesori mi-au spus că băiatul 
este modest, plăcut şi destul de talentat. Eu, unul, găsesc că 
este un copil minunat. 

Dumbledore dădu pagina şi spuse, fără să ridice privirea: 

— Te rog, fii cu ochii pe Quirrell. 

Culorile se învolburară şi acum totul se cufundă în 
întuneric. 


Plesneală şi Dumbledore stăteau la mică distanţă, în 
pragul holului de la intrare, în timp ce ultimii rămaşi la 
Balul de Crăciun trecură pe lângă ei în drum spre camerele 
lor. 

— Ei bine? şopti Dumbledore. 

— Şi Semnul lui Karkaroff a devenit mai pronunţat. A 
intrat în panică, se teme că o să fie pedepsit, ştii cât de 
multe informaţii a divulgat ministerului după declinul 
Lordului Întunecat. 

Plesneală se uită cu coada ochiului la profilul cu nasul 
strâmb al lui Dumbledore. 

— Karkaroff are de gând să fugă, dacă o să îl ardă Semnul 
întunecat. 

— Chiar aşa? spuse Dumbledore cu blândeţe, în timp ce 
Fleur Delacour şi Roger Davies veniră chicotind dinspre 
domeniu. Şi eşti tentat să i te alături? 

— Nu, spuse Plesneală, privind siluetele lui Fleur şi Roger, 
care se îndepărtau. Nu sunt un laş. 

— Nu, încuviinţă Dumbledore. Eşti, de departe, un om 
mult mai curajos decât Igor Karkaroff. Ştii, câteodată... 
cred că Sortarea are loc prea devreme... 

Plecă, lăsându-l pe Plesneală cu o expresie şocată. 

Acum, Harry stătea din nou în biroul directorului. Era 
noapte şi Dumbledore stătea aplecat într-o parte, în scaunul 
ca un tron din spatele biroului, părând să fie doar pe 
jumătate conştient. Mâna dreaptă atârna pe lângă scaun, 
înnegrită şi arsă. Plesneală murmura incantaţii, cu bagheta 
îndreptată spre încheietură, în timp ce cu mâna stângă 
răsturnă un pocal cu o poţiune aurie în gura lui 
Dumbledore. 

După câteva clipe, Dumbledore clipi şi deschise ochii. 

— De ce, spuse Plesneală direct, de ce ţi-ai pus inelul 
acela? Este blestemat, trebuie să îţi fi dat seama. De ce te-ai 
atins de el? 

Inelul lui Dorlent Gaunt se afla pe birou, în faţa lui 
Dumbledore. Era crăpat, şi sabia lui Cercetaş era lângă el. 


Dumbledore se strâmbă. 

— Am fost... nesăbuit. O tentaţie periculoasă... 

— Ce tentaţie? 

Dumbledore nu răspunse. 

— Este un miracol că ai reuşit să te întorci aici! Plesneală 
părea mânios. Inelul acela purta un blestem nespus de 
puternic, tot ce putem spera este să îl blocăm într-un singur 
loc. Pentru moment, l-am izolat într-o mână... 

Dumbledore ridică mâna înnegrită, de acum inutilă, şi o 
examină cu expresia cuiva căruia îi fusese arătat un obiect 
rar foarte interesant. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Severus. Cât crezi că mai 
am de trăit? 

Dumbledore vorbea pe un ton detaşat, de parcă ar fi 
întrebat cum avea să fie vremea. Plesneală ezită, dar apoi 
zise: 

— Nu pot să-mi dau seama. Poate un an. O asemenea vrajă 
nu poate fi amânată la nesfârşit. Până la urmă, se va 
răspândi, este genul de blestem care devine mai puternic 
odată cu trecerea timpului. 

Dumbledore zâmbi. Tocmai aflase că mai avea cel mult un 
an de trăit, dar nu părea aproape deloc îngrijorat. 

— Sunt norocos, deosebit de norocos să te am, Severus. 

— Dacă m-ai fi chemat puţin mai repede, poate aş fi putut 
să fac mai mult, să îţi dau mai mult timp! spuse Plesneală 
furios. 

Se uită la inelul crăpat şi la sabie. 

— Credeai că, dacă aveai să distrugi inelul, avea să se 
ridice şi blestemul? 

— Ceva de genul ăsta... a fost o nebunie, desigur... spuse 
Dumbledore. 

Făcu un efort şi se îndreptă în scaun. 

— Ei, acum se cere o abordare mult mai directă. 

Plesneală păru complet bulversat. Dumbledore zâmbi. 

— Mă refer la planul Lordului Cap-de-Mort în privinţa 
mea. Planul său de a-l pune pe bietul băiat Reacredință să 


mă ucidă. 

Plesneală luă loc pe scaunul pe care Harry stătuse de atât 
de multe ori, în faţa biroului lui Dumbledore. Harry îşi dădu 
seama că voia să mai spună ceva despre mâna blestemată a 
lui Dumbledore, dar acesta o ridică, refuzând politicos să 
mai discute despre acest subiect. Încruntându-se la cele 
auzite, Plesneală răspunse: 

— Lordul întunecat nu se aşteaptă ca Draco să reuşească. 
Este doar o pedeapsă pentru cele mai recente eşecuri ale 
lui Lucius. O tortură lentă asupra părinţilor lui Draco, în 
timp ce îl vor privi eşuând şi plătind pentru aceasta. 

— Pe scurt, băiatul a fost condamnat la moarte la fel de 
sigur ca şi mine, spuse Dumbledore. Acum, m-am gândit că 
cel căruia îi va reveni în mod firesc sarcina, după ce va eşua 
Draco, eşti tu, nu-i aşa? Urmă o scurtă pauză. 

— Cred... că acesta este planul Lordului întunecat. 

— Lordul Cap-de-Mort intuieşte un moment, în viitorul 
apropiat, când nu va mai avea nevoie de un spion la 
Hogwarts? 

— Crede că şcoala va ajunge cât de curând în mâinile lui, 
da. 

— Şi, dacă va ajunge în mâinile lui, spuse Dumbledore, ca 
şi când ar fi ţinut un discurs, îmi dai cuvântul tău că vei face 
tot ce îţi stă în putere pentru a-i proteja pe elevii de la 
Hogwarts? 

Plesneală încuviinţă rigid din cap. 

— Bun... Acum... Prioritatea ta numărul unu va fi să 
descoperi ce pune la cale Draco. Un adolescent speriat este 
un pericol atât pentru el, cât şi pentru alţii. Oferă-i ajutor şi 
îndrumare, ar trebui să accepte, te place... 

— ... mult mai puţin de când tatăl său a căzut în dizgrație. 
Draco dă vina pe mine, crede că am uzurpat poziţia tatălui 
său. 

— Să încerci, totuşi. Nu îmi fac griji pentru mine însumi, 
cât pentru victimele colaterale ale planurilor care i-ar putea 
trece prin minte băiatului. Desigur, în cele din urmă nu 


există decât o singură cale pentru a-l salva de furia Lordului 
Cap-de-Mort. 

Plesneală ridică din sprâncene şi spuse pe un ton 
sarcastic: 

— Ai de gând să îl laşi să te omoare? 

— Bineînţeles că nu. Tu trebuie să fii cel care să mă 
omoare. 

Urmă o tăcere lungă, întreruptă doar de un ţăcănit ciudat. 
Phoenixul Fawkes ciugulea dintr-o bucăţică de carapace de 
sepie. 

— Şi vrei să o fac acum? întrebă Plesneală, pe un ton 
foarte ironic. Sau vrei să-ţi mai acord câteva clipe, ca să 
compui un epitaf? 

— Ah, nu chiar acum, spuse Dumbledore zâmbind. 
Îndrăznesc să afirm că momentul va sosi cât de curând. Dat 
fiind ce s-a întâmplat în noaptea aceasta, arătă spre mâna 
uscată, putem fi siguri că se va întâmpla până într-un an de 
acum înainte. 

— Dacă nu te deranjează să mori, spuse Plesneală pe un 
ton aspru, de ce nu îl laşi pe Draco să o facă? 

— Sufletul acelui băiat a suferit şi aşa destule lovituri, 
spuse Dumbledore. Nu aş vrea să fie sfâşiat din cauza mea. 

— Şi cu sufletul meu cum rămâne? Cu al meu? 

— Numai tu ştii dacă sufletul tău va avea de suferit dacă 
vei ajuta un bătrân să evite dureri şi umilinţe, spuse 
Dumbledore. Îţi cer această mare favoare, Severus, pentru 
că moartea va veni după mine la fel de sigur cum Tunurile 
din Chudley vor termina pe ultima poziţie campionatul din 
anul acesta. Recunosc că aş prefera o dispariţie rapidă şi 
fără durere, în locul episodului prelungit şi murdar care va 
avea loc dacă va fi implicat Greyback, de exemplu - am 
auzit că l-a recrutat Cap-de-Mort, nu? Sau draga de 
Bellatrix, căreia îi place să se joace cu mâncarea, înainte să 
o mănânce. 

Vorbea pe un ton calm, dar ochii săi albaştri îl priveau 
pătrunzător pe Plesneală, aşa cum îl priviseră foarte des pe 


Harry, de parcă ar fi putut vedea sufletul celui cu care 
vorbeau. Până la urmă, Plesneală încuviinţă din nou scurt 
din cap şi Dumbledore păru mulţumit. 

— Îţi mulţumesc, Severus... 

Biroul dispăru, iar acum Plesneală şi Dumbledore se 
plimbau împreună pe domeniul pustiu din jurul castelului, 
la asfinţit. 

— Ce faci cu Potter, în toate serile acestea când staţi 
închişi împreună? întrebă Plesneală subit. 

Dumbledore părea obosit. 

— De ce? Doar nu vrei să îi dai şi mai multe ore de 
detenţie, Severus... 

— Este leit tatăl lui... 

— Da, poate ca, înfăţişare, dar ca, fire seamănă mai mult 
cu mama lui. Îmi petrec o parte din timp cu el pentru că, 
sunt lucruri pe care trebuie să le discutăm, informaţii pe 
care trebuie să i le dau înainte să fie prea târziu. 

— Informaţii, repetă Plesneală. În el ai încredere... în 
mine, nu. 

— Nu este o problemă de încredere. Timpul meu este 
limitat, aşa cum ştim bine amândoi. Este esenţial să-i dau 
băiatului destule informaţii pentru a face ce trebuie să facă. 

— Şi mie de ce nu îmi poţi da aceleaşi informaţii? 

— Prefer să nu îmi plasez toate secretele într-un singur 
loc, mai ales nu într-un loc care petrece atât de mult timp 
lângă Lordul Cap-de-Mort. 

— O fac la ordinul tău! 

— Şi o faci extrem de bine. Severus, să nu crezi nici o clipă 
că subestimez pericolul continuu la care te expui. Să îi dai 
lui Cap-de-Mort informaţii preţioase şi, în acelaşi timp, să 
nu divulgi esenţialul este o sarcină pe care nu ţi-aş 
încredinţa-o decât ţie. 

— Şi totuşi, îi dezvălui mai mult unui băiat incapabil să 
practice Occlumanţia, cu puteri magice mediocre şi care 
este legat direct de mintea lui Cap-de-Mort. 


— Cap-de-Mort se teme de această legătură, spuse 
Dumbledore. Nu cu mult timp în urmă, a aflat un pic ce 
înseamnă cu adevărat să fie legat de mintea lui Harry. A fost 
o durere pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Nu va 
mai încerca să îl posede pe Harry din nou, sunt sigur de 
asta. Nu în felul acela. 

— Nu înţeleg. 

— Sufletul Lordului Cap-de-Mort, aşa sfâşiat cum este, nu 
poate suporta să intre în contact direct cu un suflet ca al lui 
Harry. La fel ca, şi contactul dintre limbă şi oţelul îngheţat, 
aşa cum este carnea arsă de foc 

— Suflete? Vorbeam despre minţi! 

— În cazul lui Harry şi al Lordului Cap-de-Mort, când 
vorbeşti despre una, atunci vorbeşti, automat, şi despre 
cealaltă. 

Dumbledore se uită în jur, pentru a se asigura că erau 
singuri. Acum ajunseseră aproape de Pădurea Interzisă, 
dar nu părea să fie nimeni în apropiere. 

— După ce mă vei omori, Severus... 

— Refuzi să îmi spui totul şi totuşi te aştepţi să îţi fac 
această mică favoare! se răsti Plesneală şi pe chipul slab 
apăru o expresie de-a dreptul primejdioasă. Sunt multe 
lucruri pe care nu le apreciezi, Dumbledore! Poate că m-am 
răzgândit! 

— Severus, mi-ai dat cuvântul tău. Şi dacă tot vorbim 
despre serviciile pe care mi le datorezi, aveam senzaţia că 
ai acceptat să fii cu ochii pe tânărul nostru prieten Viperin, 
nu? 

Plesneală păru mânios, pe cale să se revolte. Dumbledore 
oftă. 

— Vino în biroul meu în această seară, Severus, la ora 
unsprezece, şi nu te vei mai plânge că nu am încredere în 
tine. 

Se întoarseră în biroul lui Dumbledore; ferestrele erau 
întunecate şi Fawkes tăcea, în timp ce Plesneală stătea 
nemişcat, iar Dumbledore se plimba în jurul lui, vorbind. 


— Harry nu trebuie să afle, decât în ultimul moment, decât 
când va fi nevoie, altfel cum ar putea să mai aibă puterea să 
facă ceea ce trebuie să facă? 

— Dar ce anume trebuie să facă? 

— Asta este între mine şi Harry. Acum, ascultă-mă cu 
atenţie, Severus. Va veni o vreme - după moartea mea -, nu 
mă contrazice, nu mă întrerupe! Va veni o vreme când 
Lordul Cap-de-Mort va părea că se teme pentru viaţa 
şarpelui său. 

— Pentru Nagini? spuse Plesneală uimit. 

— Exact. Dacă va veni o vreme când Lordul Cap-de-Mort 
nu va mai trimite şarpele să îi îndeplinească ordinele, ci îl 
va ţine în siguranţă lângă el, sub protecţie magică, atunci 
cred că va fi momentul potrivit să îi spui lui Harry. 

— Ce să îi spun? 

Dumbledore trase aer în piept şi închise ochii. 

— Să-i spui că în noaptea când Cap-de-Mort a încercat să îl 
ucidă, când Lily şi-a folosit propria viaţă drept scut, 
blestemul fatal s-a întors împotriva lui Cap-de-Mort şi un 
fragment din sufletul lui a fost sfâşiat din întreg şi s-a agăţat 
de singurul suflet rămas în viaţă din clădirea aceea care se 
dărâma. O parte din Lordul Cap-de-Mort trăieşte în Harry şi 
ea îi dă puterea de a vorbi limba şerpilor şi o legătură cu 
mintea lui Cap-de-Mort pe care Harry nu a înţeles-o 
niciodată. Şi în timp ce fragmentul acela de suflet, a cărui 
lipsă nu a simţit-o Cap-de-Mort, rămâne ataşat şi protejat 
de Harry, Lordul Cap-de-Mort nu poate muri. 

Harry avu senzaţia că îi privea pe cei doi bărbaţi prin 
capătul unui tunel lung, erau atât de departe de el şi vocile 
reverberau ciudat în capul lui. 

— Deci băiatul... băiatul trebuie să moară? Întrebă 
Plesneală, pe un ton destul de calm. 

— Şi trebuie să o facă însuşi Cap-de-Mort, Severus. Asta 
este esenţial. 

Se lăsă din nou o tăcere prelungită. Apoi, Plesneală vorbi: 


— În toţi aceşti ani... am crezut... că îl protejam pentru ea. 
Pentru Lily. 

— L-am protejat pentru că a fost esenţial să îl educăm, să îl 
creştem, să îl lăsăm să îşi încerce puterile, spuse 
Dumbledore, ţinând în continuare ochii închişi. Între timp, 
legătura dintre ei a devenit din ce în ce mai puternică, o 
evoluţie parazită, uneori am crezut că o bănuieşte şi el. 
Dacă îl cunosc bine, va aranja lucrurile în aşa fel încât 
atunci când se va duce cu adevărat să întâlnească moartea, 
acela va fi cu adevărat sfârşitul lui Cap-de-Mort. 

Dumbledore deschise ochii. Plesneală părea îngrozit. 

— L-ai ţinut în viaţă ca să poată muri la momentul potrivit? 

— Nu fi şocat, Severus. Tu câţi bărbaţi şi femei ai privit 
murind? 

— În ultima vreme, doar pe cei pe care nu i-am putut 
salva, spuse Plesneală, ridicându-se. M-ai folosit. 

— Adică? 

— Am spionat pentru tine şi am minţit pentru tine, mi-am 
pus viaţa în pericol pentru tine. Totul trebuia să fie pentru 
ca fiul lui Lily Potter să rămână în siguranţă. Acum îmi spui 
că l-ai crescut ca pe un porc pentru tăiere! 

— Este chiar înduioşător, Severus! spuse Dumbledore pe 
un ton serios. Până la urmă, ai ajuns să ţii la băiat? 

— La el? strigă Plesneală. Expecto Patronum! 

Din vârful baghetei sale ţâşni o căprioară argintie. Aceasta 
ateriză pe podeaua biroului, fugi o dată prin cameră şi 
zbură pe geam. Dumbledore o urmări îndepărtându-se în 
zbor şi, în timp ce sclipirea argintie se estompă, se întoarse 
din nou spre Plesneală, cu ochii înlăcrimaţi. 

— Chiar şi după tot acest timp? 

— Întotdeauna, spuse Plesneală. 

Scena se schimbă. Acum, Harry îl văzu pe Plesneală 
vorbind cu portretul lui Dumbledore, din spatele biroului 
său. 

— Va trebui să îi dai lui Cap-de-Mort data corectă a 
plecării lui Harry din casa mătuşii şi unchiului lui, spuse 


Dumbledore. 

Dacă nu o vei face, vor exista suspiciuni. Cap-de-Mort 
consideră că eşti foarte bine informat. Cu toate acestea, 
trebuie să strecori ideea sosiilor; cred că, astfel, Harry va fi 
în siguranţă. Încearcă să arunci Vraja Confundus asupra lui 
Mundungus Fletcher. Şi, Severus, dacă vei fi obligat să iei 
parte la descindere, ai grijă să îţi joci rolul convingător... 
Contez pe tine să rămâi în grațiile Lordului Cap-de-Mort cât 
mai mult timp posibil, altfel Hogwarts va ajunge la mila 
fraţilor Carrow. 

Acum, Plesneală era ochi în ochi cu Mundungus, într-o 
tavernă necunoscută. Mundungus avea o privire neobişnuit 
de absentă, iar Plesneală se concentra, încruntat. 

— Le vei sugera membrilor Ordinului Phoenix, şoptea 
Plesneală, să folosească sosii. Polipoţiune. Potteri identici. 
Este singura variantă care ar putea să funcţioneze. O să uiţi 
că ţi-am sugerat-o eu. O vei prezenta drept ideea ta. Ai 
înţeles? 

— Am înţeles, murmură Mundungus, uitându-se în gol. 

Acum, Harry zbura alături de Plesneală pe o mătură, într-o 
noapte senină. Era însoţit de alţi Devoratori ai Morţii, care 
purtau glugi, şi în faţa lor erau Lupin şi un Harry care era 
de fapt George... Un Devorator al Morţii din faţa lui 
Plesneală ridicase bagheta şi ţintise direct spre spatele lui 
Lupin. 

— Sectumsempra! strigă Plesneală. 

Dar vraja rată mâna dreaptă a Devoratorului Morţii şi îl 
lovi în schimb pe George. 

Apoi, Plesneală stătea în genunchi în vechiul dormitor al 
lui Sirius. De pe vârful nasului acvilin se prelingeau lacrimi, 
în timp ce citea scrisoarea de la Lily. Pe a doua pagină erau 
doar câteva cuvinte: 

„„„ a putut să fie vreodată prieten cu Gellert Grindelwald. 
Eu, una, cred că Bathilda a început să se senilizeze! 

Cu mult drag, Lily. 


Plesneală luă pagina pe care se aflau semnătura lui Lily şi 
„dragul” ei şi o vâri în interiorul robei. Apoi rupse în două 
fotografia pe care o mai avea în mână, păstrând jumătatea 
în care Lily râdea şi aruncând-o înapoi pe podea, sub dulap, 
pe cea în care erau James şi Harry. 

Acum, Plesneală stătea din nou în biroul directorului, când 
Phineas Nigellus apăru grăbit în portretul său. 

— Domnule director! Şi-au pus cortul în pădurea Dean! 
Sânge-Mâlul... 

— Nu folosi acest cuvânt! 

— Fata Granger, atunci, a menţionat locul când a deschis 
geanta şi am auzit-o! 

— Bun. Perfect! strigă portretul lui Dumbledore din 
spatele scaunului directorului. Acum, Severus, sabia! Nu 
uita că trebuie luată cu preţul curajului şi necesităţii, şi nu 
trebuie să ştie că i-o dai tu! Dacă Lordul Cap-de-Mort îi va 
citi mintea lui Harry şi va vedea că îl ajuţi... 

— Ştiu, spuse Plesneală scurt. 

Se apropie de portretul lui Dumbledore şi trase de partea 
laterală a ramei. Aceasta se deschise în faţă, dezvăluind o 
gaură în spatele său, din care Plesneală scoase sabia lui 
Cercetaş. 

— Şi tot nu vrei să-mi spui de ce este atât de important să 
îi dau sabia aceasta lui Potter? întrebă Plesneală în timp ce- 
şi punea pelerina de drum peste robă. 

— Nu, nu cred că vreau, spuse portretul lui Dumbledore. 
El va şti la ce să o folosească. Şi, Severus, ai mare grijă, s-ar 
putea să nu te întâmpine tocmai călduros după accidentul 
cu George Weasley. 

Plesneală se întoarse din prag. 

— Nu-ţi face griji, Dumbledore, spuse el pe un ton calm. 
Am un plan... 

Plesneală ieşi din cameră. 

Harry se ridică din Pensiv; câteva clipe mai târziu, stătea 
întins pe covor în exact aceeaşi încăpere. Era ca şi când 
Plesneală tocmai ar fi închis uşa după el. 


Capitolul XXXIV. 

Înapoi în Pădurea Interzisă. 

În sfârşit, adevărul. Stând întins şi cu faţa lipită de covorul 
plin de praf, în biroul unde crezuse că învăţa secretele 
victoriei, Harry înţelese, în sfârşit, că nu îi era menit să 
supravieţuiască. Sarcina sa era să păşească de bunăvoie în 
braţele deschise ale morţii. lar, pe parcurs, trebuia să 
elimine ultimele lucruri care îl mai legau de viaţă pe Cap- 
de-Mort, în aşa fel încât, când avea să se arunce în sfârşit în 
calea lui, fără a ridica bagheta să se apere, sfârşitul să fie 
curat, ca o încheiere a ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în 
Peştera lui Godric. Niciunul dintre ei nu avea să trăiască, 
niciunul dintre ei nu putea supravieţui. 

Simţi inima bătându-i cu putere în piept. Cât de ciudat era 
că acum, când se temea de moarte, bătea şi mai tare, 
ţinându-l curajoasă în viaţă. Dar trebuia să se oprească, şi 
asta foarte curând. Bătăile îi erau numărate. Pentru câte 
mai era timp, cât avea el să se ridice şi să iasă din castel 
pentru ultima dată, traversând domeniul şi intrând în 
Pădurea Interzisă? 

Groaza îl cuprinse, în timp ce zăcea pe podea, iar o tobă se 
auzea bătând neîncetat, în interiorul lui, ritmul funerar. 
Oare moartea era dureroasă? De fiecare dată când crezuse 
că era pe cale să se întâmple, dar scăpase cu viaţă, nu se 
gândise niciodată la moarte în sine - dorinţa de a trăi fusese 
întotdeauna mult mai puternică decât teama de a muri. Cu 
toate acestea, acum nu îi trecu prin minte să încerce să 
fugă, să scape de Cap-de-Mort. Se terminase, o ştia prea 
bine, acum nu mai rămăsese decât faptul în sine: moartea. 

Îşi dorea să fi murit în noaptea aceea de vară, când 
plecase pentru ultima dată din casa de pe Aleea 
Boschetelor numărul patru şi fusese salvat de bagheta 
nobilă cu miez din pană de phoenix! Îşi dorea să fi murit ca 
Hedwig, atât de repede încât să nu-şi dea seama că s-a 
întâmplat! Sau dacă s-ar fi putut arunca în faţa unei 
baghete, pentru a salva o persoană iubită... acum era 


invidios chiar şi pe modul în care muriseră părinţii săi. Felul 
în care mergea, cu sânge rece, spre propria distrugere 
necesita un alt fel de curaj. Simţi cum degetele începură să- 
i tremure un pic şi se strădui să şi le controleze, cu toate că 
nu îl vedea nimeni - toate portretele de pe pereţi erau 
goale. 

Se ridică în capul oaselor foarte încet şi, în timpul acesta, 
se simţi mai viu şi mai conştient de corpul său decât oricând 
până atunci. De ce nu apreciase niciodată miracolul acesta 
al vieţuirii... creier şi nervi şi-o inimă pulsând? Totul avea să 
dispară... sau, cel puţin, esenţa lui avea să dispară din ele. 
Respira încet şi adânc, iar gura şi gâtul îi erau complet 
uscate, la fel ca şi ochii. 

Trădarea lui Dumbledore aproape că nu însemna nimic. 
Bineînţeles că planul fusese mai amplu, numai că Harry îşi 
dădea seama acum că fusese, pur şi simplu, prea prost ca 
să vadă. Nu pusese niciodată sub semnul întrebării faptul 
că Dumbledore dorea ca el să trăiască. Acum înţelegea că 
durata vieţii sale fusese determinată dintotdeauna de cât de 
mult avea să-i ia să distrugă Horcruxurile. Dumbledore îi 
transmisese lui sarcina de a le elimina şi el fusese ascultător 
şi continuase să sfărâme încet legăturile cu viaţa, nu numai 
ale lui Cap-de-Mort, ci şi ale lui! Ce chestie elegantă şi 
drăguță să nu mai irosească alte vieţi, ci să îi încredinţeze 
periculoasa sarcină băiatului care fusese deja consemnat 
pentru sacrificare şi a cărui moarte nu va însemna o 
tragedie, ci o altă lovitură dată lui Cap-de-Mort. 

Şi Dumbledore ştiuse că Harry nu avea să dea înapoi, că 
va continua până la sfârşit, chiar dacă era vorba despre 
sfârşitul său, pentru că făcuse marele efort să îl cunoască, 
nu-i aşa? Dumbledore ştia, la fel cum ştia şi Cap-de-Mort, că 
Harry nu va lăsa pe nimeni altcineva să moară în locul lui 
acum, când descoperise că îi stătea în putere să îi pună 
capăt. Imaginea lui Fred, Lupin şi Tonks zăcând fără suflare 
în Marea Sală i se strecură în minte cu forţa şi, pentru o 
clipă, rămase fără aer. Moartea era nerăbdătoare... 


Dar Dumbledore îl supraestimase. Eşecul se făcuse simţit: 
şarpele era încă în viaţă. Mai rămânea un Horcrux care să-l 
lege pe Cap-de-Mort de viaţă, chiar şi după ce Harry ar fi 
fost ucis. Într-adevăr, aceasta i-ar fi făcut sarcina mai 
uşoară altcuiva. Se întreba cine ar fi putut să o facă... Ron şi 
Hermione ar şti ce e de făcut, desigur. Acesta era motivul 
pentru care Dumbledore dorise ca el să se încreadă total în 
alte două persoane... ca în cazul în care destinul lui avea să 
sfârşească prea devreme, ei să poată duce totul la capăt. 
Asemenea picăturilor de ploaie pe un geam rece, gândurile 
acestea cotropeau învelişul dur al adevărului incontestabil, 
şi anume că trebuia să moară. Trebuie să mor. Trebuie să se 
termine. 

Ron şi Hermione păreau foarte departe de el, într-o ţară 
de peste mări şi ţări; simţea că se despărţise de ei cu mult 
timp în urmă. N-avea de gând să-şi ia rămas-bun şi nici să le 
dea vreo explicaţie; era absolut hotărât. Aceasta era o 
călătorie pe care nu o puteau face împreună şi încercările 
lor de a-l împiedica l-ar fi costat clipe preţioase. Se uită la 
ceasul ponosit din aur pe care îl primise la aniversarea a 
şaptesprezece ani. Trecuse aproape o jumătate de oră din 
timpul pe care i-l acordase Cap-de-Mort pentru a se preda. 

Se ridică. Inima îi bătea în coşul pieptului ca o pasăre 
ţinută în chingi. Poate că ştia că nu mai avea mult timp la 
dispoziţie, poate că se hotărâse să bată acum cât pentru o 
viaţă întreagă, înainte de a o ajunge sfârşitul. Închise uşa 
biroului fără să se uite înapoi. 

Castelul era pustiu. Se simţea ca o fantomă, în timp ce 
mergea singur prin el, de parcă deja ar fi murit. Oamenii 
din portrete lipseau în continuare din ramele lor, locul în 
întregime era neobişnuit de inert, ca şi cum toată viaţa din 
el se concentrase în Marea Sală, unde erau înghesuiți 
morţii şi cei care îi jeleau. 

Harry îşi puse Pelerina Invizibilă şi cobori mai multe etaje, 
ajungând, în sfârşit, pe scara din marmură care ducea spre 
holul de la intrare. Poate că o părticică din el spera să fie 


descoperit, să fie văzut, oprit, dar pelerina era 
impenetrabilă, perfectă, ca de fiecare dată, şi astfel ajunse 
uşor la uşa dublă de la intrare. 

Atunci, Neville fu cât pe ce să dea peste el. El şi încă 
cineva aduceau un cadavru de pe domeniu. Harry se uită în 
jos şi simţi încă o lovitură puternică în stomac: Colin 
Creevey, deşi minor, trebuia să se fi strecurat înapoi, la fel 
ca şi Reacredință, Crabbe şi Goyle. Moartea îl chircise încă 
şi mai tare. 

— Ştii ceva? Mă descurc singur, Neville, spuse Oliver 
Baston, punându-l pe umăr pe Colin şi ducându-l în Marea 
Sală. 

Neville se sprijini pentru o clipă de cadrul uşii şi îşi şterse 
fruntea cu dosul palmei. Arăta ca un bătrân. Apoi cobori 
iarăşi treptele, în noapte, pentru a recupera alte trupuri 
neînsufleţite. 

Harry aruncă o ultimă privire spre intrarea în Marea Sală. 
Oamenii se mişcau într-o parte şi în alta, încercând să se 
aline unii pe alţii, bând, îngenunchind lângă morţi, dar nu 
era nici urmă de cei pe care îi iubea, nici urmă de 
Hermione, Ron, Ginny sau vreun alt Weasley, nici urmă de 
Luna. Simţea că ar fi dat tot timpul care îi mai rămăsese 
pentru a putea să-i mai vadă o singură dată, dar atunci ar 
mai fi avut oare puterea de a-şi întoarce privirea? Era mai 
bine aşa. 

Cobori treptele şi ieşi în întuneric. Era aproape patru 
dimineaţa şi domeniul inert părea să îşi ţină respiraţia, 
aşteptând să vadă dacă el chiar putea face ceea ce trebuia 
să facă. Harry se duse spre Neville, care stătea aplecat 
deasupra unui alt cadavru. 

— Neville. 

— La naiba, Harry, era cât pe ce să mor de inimă! 

Harry îşi dăduse jos pelerina; ideea îi venise din senin, din 
dorinţa de a fi absolut sigur. 

— Ce faci aici, singur? întrebă Neville suspicios. 


— Totul face parte din plan, spuse Harry. Trebuie să fac 
ceva. Neville, fii atent... 

— Harry! 

Neville păru dintr-odată speriat. 

— Harry, doar nu ai de gând să te predai? 

— Nu, minţi Harry cu seninătate. Sigur că nu... este vorba 
despre altceva. Dar s-ar putea să dispar un pic. Neville, ştii 
de şarpele lui Cap-de-Mort? Are un şarpe enorm... îi spune 
Nagini. 

— Am auzit, da... ce-icu el? 

— Trebuie ucis. Ron şi Hermione ştiu asta, dar în cazul în 
care ei nu... 

Gândul că ceva atât de îngrozitor ar putea să se întâmple 
îl sufocă pentru o clipă, împiedicându-l să mai poată vorbi. 
Dar făcu un efort să se adune. Era esenţial să fie ca 
Dumbledore, să-şi păstreze capul limpede, să se asigure că 
existau rezerve, alţii care să ducă lucrurile mai departe. 
Dumbledore murise cu gândul că încă trei oameni mai ştiau 
de Horcruxuri; acum, Neville avea să-i ia locul lui Harry, 
deci ar fi fost tot trei care cunoşteau secretul. 

— În caz că ei sunt ocupați... şi tu ai ocazia... 

— Să omor şarpele? 

— Să omori şarpele, repetă Harry. 

— În ordine, Harry. Eşti bine, nu? 

— Da. Mersi, Neville. 

Harry dădu să plece, dar Neville îl prinse de încheietură. 

— Harry, o să luptăm cu toţii în continuare. Ştii asta, nu? 

— Da... 

Îl copleşiră sentimente contradictorii şi nu reuşi să-şi 
termine propoziţia. Lui Neville nu i se păru nimic ciudat. Îl 
bătu pe Harry pe umăr, îi dădu drumul şi se îndepărtă, 
pentru a căuta alte trupuri neînsufleţite. 

Harry îşi aruncă din nou pelerina peste el şi merse mai 
departe. Mai era cineva care se mişca în apropiere, 
aplecându-se peste o altă siluetă întinsă la pământ. Se afla 
la câţiva metri de ea, când îşi dădu seama că era Ginny. 


Se opri imediat. Ginny stătea pe vine lângă o fată care o 
chema în şoaptă pe mama ei. 

— Este în ordine, spune Ginny. O să fie bine. O să te ducem 
înăuntru. 

— Dar vreau acasă, şopti fata. Nu mai vreau să mai lupt! 

— Ştiu, spuse Ginny şi vocea i se stinse. O să fie bine. 

Harry se simţi cuprins de valuri reci de sudoare. Voia să 
strige în noapte, voia ca Ginny să ştie că era acolo, voia să 
afle unde se ducea. Voia să fie oprit, să fie dus înapoi cu 
forţa, să fie trimis acasă... 

Dar era acasă. Hogwarts era prima şi cea mai bună casă 
pe care o avusese vreodată. El, Cap-de-Mort şi Plesneală, 
băieţii abandonaţi, cu toţii îşi găsiseră un cămin la 
Hogwarts... 

Acum, Ginny stătea în genunchi lângă fata rănită, ţinând-o 
de mână. Harry făcu un efort imens şi merse mai departe. 1 
se păru că o văzu pe Ginny întorcând capul când trecu de 
ea şi se întrebă dacă simţise pe cineva în apropiere, dar nu 
spuse nimic şi nu se uită înapoi. 

Coliba lui Hagrid se vedea prin întuneric. Nu era nici o 
lumină aprinsă, nici urmă de Colț zgăriind la uşă sau 
lătrând în semn de bun venit. Toate vizitele acelea la 
Hagrid, scânteierea ceainicului din aramă pe foc, prăjiturile 
tari ca piatra şi viermii uriaşi, chipul masiv şi acoperit de 
barbă al acestuia, Ron vomitând limacşi şi Hermione 
ajutându-l pe Hagrid să îl salveze pe Norbert... 

Merse mai departe, ajunse la marginea pădurii şi se opri. 

Un roi de Dementori plutea printre copaci; le simţi răceala 
şi nu era sigur că va fi în stare să treacă de ei în siguranţă. 
Nu mai avea destulă putere pentru a crea un Patronus. Nu 
îşi mai putea controla tremuratul. Până la urmă, nu era 
tocmai simplu să mori. Fiecare secundă în care respira, 
mirosul ierbii, aerul rece pe care îl simţea pe faţă erau 
foarte preţioase; se gândea că ceilalţi aveau ani întregi la 
dispoziţie, timp de pierdut, atât de mult timp, în vreme ce el 
se agăța de fiecare secundă. Tot atunci îşi imagină că nu va 


reuşi să meargă mai departe şi ştia că trebuia să o facă. 
Lungul meci luase sfârşit, hoţoaica fusese prinsă, era timpul 
să se întoarcă pe pământ. 

Hoţoaica. Degetele lui lipsite de forţă scotociră pentru 
câteva clipe în punguţa de la gât şi o scoase afară. 

Mă deschid la închidere. Respira repede şi cu din ce în ce 
mai multă greutate, iar privirile i se aţintiră asupra ei. 
Acum, când voia ca timpul să se scurgă cât mai încet cu 
putinţă, viteza părea să crească şi înţelegea totul atât de 
uşor încât depăşea chiar şi puterea gândului. Aceasta era 
închiderea, acesta era momentul. 

Lipi metalul auriu de buze şi şopti: 

— O să mor. 

Învelişul din metal se desfăcu. Îşi cobori mâna 
tremurândă, ridică bagheta lui Draco sub pelerină şi şopti: 
„LUuMos”. 

Piatra cea neagră, cu o crăpătură neregulată pe mijloc, se 
afla între cele două jumătăţi ale hoţoaicei. Piatra învierii se 
crăpase de-a lungul unei linii verticale reprezentând 
Bagheta din Soc. Triunghiul şi cercul care simbolizau 
pelerina şi piatra erau încă vizibile. 

Şi Harry înţelese din nou, fără a mai fi nevoie să se 
gândească. Nu conta dacă le aducea înapoi, pentru că era 
pe cale să li se alăture. Nu el se ducea de fapt în căutarea 
lor, ci mai mult ele în căutarea lui. 

Închise ochii şi întoarse piatra în mână de trei ori. 

Ştia că se întâmplase, pentru că auzi mişcare în jurul lui, 
care sugerau prezenţa unor corpuri uşoare, schimbându-şi 
poziţia pe pământul presărat cu rămurele, care delimita 
marginea pădurii. Deschise ochii şi se uită în jur. 

Nu erau nici stafii şi nici alte fiinţe în carne şi oase - de 
asta putea să-şi dea seama. Semănau mai mult cu Cruplud, 
care evadase din jurnal cu atât de mult timp în urmă şi a 
cărui amintire devenise de neşters. Mai puţin materiale 
decât fiinţele vii, dar mai mult decât nişte fantome, veniră 


mai aproape de el şi pe fiecare chip era întipărit acelaşi 
zâmbet plin de afecţiune. 

James era exact de aceeaşi înălţime cu Harry. Purta 
hainele în care murise şi avea părul neîngrijit şi ciufulit, iar 
ochelarii îi erau puţin strâmbi, la fel ca ai domnului Weasley. 

Sirius era înalt şi chipeş şi mult mai tânăr decât îl văzuse 
Harry atunci când era în viaţă. Mergea cu o eleganţă 
naturală, îşi ţinea mâinile în buzunar şi zâmbea. 

Şi Lupin era mult mai tânăr, mult mai puţin ponosit şi avea 
părul mai des şi mai negru. Părea fericit să se întoarcă în 
locul acela familiar, unde se plimbaseră de atâtea ori în 
adolescenţă. 

Lily avea pe faţă cel mai larg zâmbet dintre toţi. Veni mai 
aproape de el şi îşi dădu pe spate părul lung, iar ochii verzi, 
atât de asemănători cu ai lui, îi cercetară chipul cu lăcomie, 
de parcă nu s-ar fi săturat să-l tot privească. 

— Ai fost atât de curajos... 

Nu putea să vorbească. O sorbi din priviri şi se gândi că ar 
fi vrut să stea acolo şi să se uite la ea la nesfârşit şi că nimic 
altceva nu i-ar mai fi trebuit. 

— Mai ai puţin, spuse James. Eşti foarte aproape. 
Suntem... atât de mândri de tine. 

— Doare? 

Întrebarea copilărească ieşise de pe buzele lui Harry 
înainte să aibă timp s-o proceseze. 

— Când mori? Deloc, spuse Sirius. Este mai rapid şi mai 
uşor decât când adormi. 

— O să şi vrea să fie rapid. Vrea să îi pună capăt, adăugă 
Lupin. 

— Nu am vrut să muriţi, spuse Harry. 

Cuvintele ieşiră împotriva voinţei lui. 

— Niciunul dintre voi. Îmi pare rău... 

I se adresă mai mult lui Lupin, decât celorlalţi, rugându-l 
stăruitor: 

— ... imediat după ce ţi s-a născut fiul... Remus, îmi pare 
rău. 


— Şi mie îmi pare rău, spuse Lupin. Îmi pare rău că nu voi 
ajunge să-l cunosc niciodată... Dar va şti de ce am murit şi 
sper că va înţelege. Încercam să fac o lume mai bună, în 
care să poată duce o viaţă mai fericită. 

Un vânt rece, care părea să vină dinspre inima pădurii, îi 
ridică părul lui Harry de pe frunte. Ştia că nu îi vor spune 
să se ducă, că trebuia să fie decizia lui. 

— O să staţi cu mine? 

— Până la sfârşit, spuse James. 

— Ei n-o să vă poată vedea? întrebă Harry. 

— Facem parte din tine, spuse Sirius. Pentru toţi ceilalţi 
suntem invizibili. 

Harry se uită la mama sa. 

— Stai aproape de mine, spuse el încet. 

Şi porni. Frigul răspândit de Dementori nu îl opri, trecu 
prin el alături de tovarăşii săi, care acționau ca nişte 
Patronuşi. Merseră împreună cu paşi mari, printre copacii 
care creşteau din ce în ce mai aproape unii de alţii, cu 
crengi încâlcite, simțind sub picioare rădăcinile noduroase 
şi răsucite. Harry îşi strânse bine pelerina în jurul lui, în 
întuneric, înaintând tot mai adânc în pădure, fără să ştie 
exact unde era Cap-de-Mort, dar sigur că îl va găsi. James, 
Sirius, Lupin şi Lily mergeau lângă el, aproape fără nici un 
zgomot, iar faptul că ei erau acolo îl încuraja peste măsură, 
ei fiind motivul pentru care reuşea să pună un picior în faţa 
celuilalt. 

Acum, corpul şi mintea i se păreau ciudat de independente 
una faţă de cealaltă, membrele i se mişcau fără un imbold 
conştient, ca şi când ar fi fost un simplu pasager, nu şofer, în 
trupul pe care mai avea puţin şi-l părăsea. Morţii care 
mergeau acum împreună cu el prin pădure erau mult mai 
reali pentru el decât viii rămaşi la castel: Ron, Hermione, 
Ginny şi toţi ceilalţi i se păreau a fi fantome, în timp ce el se 
poticnea spre sfârşitul vieţii şi spre Cap-de-Mort... 

Se auzi o bufnitură şi cineva vorbi în şoaptă; o altă fiinţă se 
mişcase în apropiere. Harry se opri sub pelerină, uitându-se 


în jur şi ciulindu-şi urechea. Mama şi tatăl său, Lupin şi 
Sirius se opriră şi ei. 

— E cineva acolo, se auzi o şoaptă aspră din apropiere. 
Are o Pelerină Invizibilă. Oare o fi... 

Două siluete apărură din spatele unui copac; aveau 
baghetele aprinse şi Harry îi văzu pe Yaxley şi pe Dolohov 
cercetând întunericul, exact în locul unde erau Harry, 
părinţii săi, Sirius şi Lupin. Se părea că nu vedeau nimic. 

— Sigur am auzit ceva, spuse Yaxley. Ce crezi, o fi fost 
vreun animal? 

— Smintitul ăla de Hagrid a ţinut o grămadă de chestii pe 
aici, spuse Dolohov, aruncând o privire peste umăr. 

Yaxley se uită la ceas. 

— Aproape c-a expirat timpul. Potter a avut o oră la 
dispoziţie. Nu mai vine. 

— Şi era sigur că o să vină! N-o să fie deloc mulţumit. 

— Mai bine ne întoarcem, continuă Yaxley. Să vedem care 
e planul de acum înainte. 

EI şi Dolohov se întoarseră şi se îndreptară spre inima 
pădurii. Harry îi urmă, ştiind că aveau să îl conducă exact 
unde voia el să ajungă. Se uită într-o parte şi mama sa îi 
zâmbi, iar tatăl său încuviinţă din cap încurajator. 

Mergeau de doar câteva minute, când Harry văzu o lumină 
în faţă, iar Yaxley şi Dolohov intrară într-o poieniţă despre 
care Harry ştia că fusese locul unde cândva trăise 
monstruosul Aragog. Rămăşiţele pânzei sale uriaşe erau 
încă acolo, dar roiul de descendenţi fusese alungat de 
Devoratorii Morţii, trimis să lupte pentru cauza lor. 

În mijlocul poieniţei ardea un foc; lumina sa pâlpâitoare se 
revărsa asupra mai multor Devoratori ai Morţii, tăcuţi şi 
vigilenţi. Unii dintre ei purtau în continuare măşti şi glugi, 
alţii îşi arătau feţele. La marginea grupului stăteau doi 
uriaşi, a căror umbră îi acoperea pe toţi; expresiile lor erau 
crude, parcă cioplite primitiv în piatră. Harry îl văzu pe 
Fenrir stând într-o parte şi rozându-şi unghiile lungi; Rowle, 
mare şi blond, îşi tampona buza spartă. Îl văzu pe Lucius 


Reacredință, cu o expresie înfrântă şi îngrozită, şi pe 
Narcissa, ai cărei ochi erau temători şi adânciţi în orbite. 

Toate privirile erau aţintite asupra lui Cap-de-Mort, care 
stătea cu capul plecat, ţinându-şi mâinile albe pe Bagheta 
din Soc din faţa lui. Arăta ca şi când s-ar fi rugat sau ar fi 
numărat în gând şi Harry, stând nemişcat la marginea 
poieniţei, se gândi în mod absurd la un copil care număra 
într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Şarpele uriaş Nagini 
plutea în cuşca lui fermecată şi sclipitoare, încolăcindu-se şi 
mişcându-se în spatele lui, ca o aură monstruoasă. 

Când Dolohov şi Yaxley se întoarseră în cerc, Cap-de-Mort 
ridică privirea. 

— Nici urmă de el, stăpâne, zise Dolohov. 

Lui Cap-de-Mort nu i se schimbă deloc expresia. Ochii roşii 
păreau că ard la lumina focului. Încet, luă Bagheta din Soc 
cu degetele sale prelungi. 

— Stăpâne... 

Cea care vorbise fusese Bellatrix, stătea cel mai aproape 
de Cap-de-Mort, ciufulită, cu chipul puţin însângerat, dar 
altfel nevătămată. 

Cap-de-Mort ridică mâna, făcându-i semn să tacă, şi 
aceasta nu mai spuse nici un cuvânt, privindu-l în schimb 
fascinată, cu o venerație mută. 

— Am crezut că va veni, spuse Cap-de-Mort cu vocea sa 
stridentă şi clară, privirile fiindu-i aţintite asupra flăcărilor 
vioaie. Mă aşteptam să vină. 

Nu vorbi nimeni. Păreau să fie la fel de speriaţi ca şi Harry, 
căruia acum îi bătea inima atât de tare, încât părea 
hotărâtă să iasă din corpul pe care avea să îl părăsească 
atât de curând. Mâinile îi transpirară instantaneu când îşi 
dădu jos Pelerina Invizibilă şi o vâri în interiorul robei, 
odată cu bagheta. Nu voia să fie tentat să lupte. 

— Se pare că... m-am înşelat, spuse Cap-de-Mort. 

— Banu. 

Harry o spuse cât putu de tare, cu toată forţa, nu voia să 
pară speriat. Piatra învierii îi alunecă printre degetele 


amorţite şi, în timp ce păşi în lumina focului, îi văzu cu 
coada ochiului pe părinţii săi, pe Sirius şi Lupin dispărând. 
În clipa aceea, tot ce conta era Cap-de-Mort. Doar ei doi 
rămăseseră. 

Iluzia se împrăştie la fel de repede cum apăruse. Uriaşii 
răcniră şi Devoratorii Morţii se ridicară odată, se auziră 
multe strigăte, unii rămaseră cu respiraţia tăiată, iar alţii 
izbucniră în hohote. Cap-de-Mort încremenise, dar ochii 
roşii dădură de Harry şi se holbau la el, în timp ce Harry 
venea în direcţia lui, fără nimic altceva între ei decât focul. 

Atunci, o voce strigă: 

— HARRY! NU! 

Se întoarse: Hagrid era legat cu mâinile la spate de un 
copac din apropiere. Corpul său masiv făcea să se 
cutremure crengile de deasupra, în timp ce se zbătea 
disperat. 

— Nu! Nu! Harry, ce faci? 

— Linişte! strigă Rowle, şfichiuind bagheta, şi Hagrid fu 
redus la tăcere. 

Bellatrix, care sărise în picioare, se uita entuziasmată la 
Cap-de-Mort şi la Harry, inspirând adânc. Singurele lucruri 
mişcătoare erau flăcările şi şarpele, care se încolăcea şi se 
descolăcea în cuşca strălucitoare din spatele lui Cap-de- 
Mort. 

Harry simţi apăsarea propriei baghete pe piept, dar nu 
încercă să o scoată. Ştia că şarpele era prea bine protejat, 
ştia că, dacă ar fi reuşit să îşi îndrepte bagheta spre Nagini, 
avea să fie lovit de cincizeci de blesteme, înainte să apuce 
să facă ceva. Cap-de-Mort şi Harry se uitară în continuare 
unul la celălalt, iar Cap-de-mort îşi înclină un pic capul într- 
o parte, cântărindu-l pe băiatul cate stătea în faţa lui, iar pe 
gura fără buze i se înfiripă un zâmbet necruţător. 

— Harry Potter, spuse el foarte încet, iar vocea lui se putea 
confunda uşor cu trosnetul focului. Băiatul care a 
Supravieţuit. 

Niciunul dintre Devoratorii Morţii nu făcu nici o mişcare. 


Toată lumea era în aşteptare. Hagrid se zbătea şi Bellatrix 
gâfâia, iar Harry se gândi în mod inexplicabil la Ginny, la 
expresia ei înflăcărată şi la atingerea buzelor ei. 

Cap-de-Mort ridicase bagheta. Ţinea în continuare capul 
înclinat într-o parte, asemenea unui copil curios, 
întrebându-se ce avea să se întâmple dacă va continua. 
Harry privi fix în ochii roşii şi îşi dori să se întâmple acum, 
repede, cât încă mai putea rezista, înainte să îşi piardă 
controlul, înainte să arate că se teme. 

Văzu gura fără buze mişcându-se, apoi o străfulgerare de 
lumină verde şi totul dispăru. 

Capitolul XXXV. 

King's Cross. 

Stătea întins cu faţa în jos, atent la liniştea din jurul lui. 
Era complet singur. Nu se uita nimeni la el. Nu maiera 
nimeni acolo. Nici măcar el nu era foarte sigur că se afla 
acolo. 

Mult mai târziu - sau poate chiar imediat după aceea -, îi 
trecu prin minte că trebuia să existe, că trebuia să fie mai 
mult decât un gând imaterial, pentru că nu avea nici o 
îndoială că stătea întins pe o suprafaţă. Aşadar, avea încă 
simţul pipăitului, iar suprafaţa pe care stătea întins exista şi 
ea. 

Aproape imediat ce ajunse la această concluzie, Harry îşi 
dădu seama că era gol. Convins că era absolut singur, nu îşi 
făcu griji din această cauză, dar fu uşor intrigat. Se întreba 
dacă va fi în stare să şi vadă, dacă tot putea să simtă. Făcu 
un efort să-şi deschidă ochii şi descoperi că funcționau. 

Stătea într-o ceaţă strălucitoare, diferită de orice altă 
ceaţă pe care o văzuse până atunci. Lucrurile din jur nu 
erau ascunse de nori de vapori, ci, mai degrabă, aceşti nori 
de vapori nu formaseră încă spaţiul din jur. Podeaua pe care 
se afla părea albă; nu era nici caldă, nici rece, ci se afla pur 
şi simplu acolo, o suprafaţă plată şi goală pe care să stai. 

Se ridică în genunchi. Părea nevătămat. Îşi atinse faţa. Nu 
mai purta ochelari. Atunci, un zgomot ajunse la el din 


neantul lipsit încă de formă dimprejur, uşoare bufnituri ca 
nişte fâlfâieli din aripi, ca nişte lovituri de bici, ca nişte 
încercări disperate de a se elibera din ceva. Era un zgomot 
care stârnea mila, însă necuviincios. Avu sentimentul 
neplăcut că asculta ceva ce nu se cuvenea, pe furiş. 

Pentru prima dată, îşi dori să fi fost îmbrăcat. 

Abia ce-şi exprimă dorinţa în gând, că şi apăru o robă, la 
mică distanţă de el. O luă şi se îmbrăcă - era moale, curată 
şi călduroasă. Incredibil cum apăruse pur şi simplu, în 
secunda în care o dorise. 

Se ridică şi privi în jur. Oare era într-o mare Cameră a 
Necesităţii? Cu cât se uita mai mult, cu atât erau mai multe 
de văzut. Un acoperiş mare din sticlă cu cupolă scânteia în 
lumina soarelui, mult deasupra lui. Poate că era un palat. 
Nu se auzea şi nu se mişca nimic, în afara acelor bufnituri şi 
scâncete care se auzeau de undeva din apropiere, din 
ceaţă. 

Harry se întoarse încet pe loc şi spaţiul din jur păru să se 
inventeze sub ochii lui. Era un spaţiu mare deschis, luminos 
şi curat, o sală mult mai încăpătoare decât Marea Sală, cu 
tavanul acela luminos, cu cupolă şi din sticlă. Era goală. El 
era singura persoană de acolo, cu excepţia... 

Se dădu înapoi scârbit. Zărise chestia care făcea 
zgomotele acelea: avea forma unui copil mic, dezbrăcat, 
ghemuit pe podea, cu pielea aspră şi parcă jupuită, 
tremurând sub un scaun, acolo unde fusese abandonat, 
nedorit, ascuns, făcând eforturi mari să respire. Nu se 
temea de el. Cu toate că era mic, fragil şi rănit, nu dorea să 
se apropie de el. Se duse totuşi din ce în ce mailângă el, 
fiind pregătit să se dea înapoi în orice clipă. Cât de curând, 
ajunse destul de aproape cât să îl atingă, dat nu putu să o 
facă. Se simţea ca un laş. Ar fi trebuit să îl liniştească, dar îl 
scârbea. 

— Nu ai cum să-l ajuţi. 

Se întoarse pe călcâie. Albus Dumbledore venea spre el, 
vioi şi drept, purtând roba sa de noapte bleumarin. 


— Harry! 

Îşi deschise larg braţele şi ambele mâini îi erau întregi, 
albe şi nevătămate. 

— Eşti un băiat minunat! Un om deosebit, deosebit de 
curajos. Hai să ne plimbăm! 

Uimit, Harry îl urmă pe Dumbledore, care se îndepărtă de 
locul unde scâncea copilul jupuit, conducându-l spre două 
scaune pe care Harry nu le observase până atunci. Acestea 
erau mai departe, tot sub tavanul înalt şi strălucitor. 
Dumbledore se aşeză pe unul dintre ele şi Harry se prăbuşi 
pe celălalt, holbându-se la chipul fostului său director. Părul 
lung şi barba argintie ale lui Dumbledore, ochii albaştri 
pătrunzători din spatele ochelarilor cu lentile în formă de 
semilună, nasul strâmb, totul era aşa cum îşi amintea. Şi 
totuşi... 

— Dar sunteţi mort, spuse Harry. 

— O, da, aprobă Dumbledore pe un ton categoric. 

— Atunci... şi eu sunt mort? 

— Ah! făcu Dumbledore, zâmbind şi mai larg. Aceasta este 
întrebarea-cheie, nu-i aşa? În ansamblu, dragă băiete, eu 
cred că nu. Se uitară unul la celălalt, bătrânul zâmbindu-i în 
continuare. 

— Nu? repetă Harry. 

— Nu, zise Dumbledore. 

— Dar... 

Harry duse mâna instinctiv la cicatricea în formă de fulger. 

Părea să-i fi dispărut. 

— Dar trebuia să fiu mort, nu m-am apărat! Am vrut să îl 
las să mă omoare! 

— Şi asta a schimbat, cred, totul, spuse Dumbledore. 

Dumbledore părea să radieze fericire, asemenea unei 
surse de lumină, asemenea unui foc. Harry nu îl mai văzuse 
niciodată atât de mulţumit. 

— Explicaţi-mi! îl rugă Harry. 

— Dar ştii deja, spuse Dumbledore. 

Se juca, rotindu-şi degetele. 


— L-am lăsat să mă omoare, spuse Harry. Nu? 

— Da-da, spuse Dumbledore, încuviinţând din cap. 
Continuă! 

— Deci partea din sufletul lui care era în mine... 

Dumbledore încuviinţă din cap şi mai entuziasmat, 
îndemnându-l pe Harry să vorbească în continuare, cu un 
zâmbet încurajator. 

— ... a dispărut? 

— O, da! răspunse Dumbledore. Da, a distrus-o. Harry, 
acum, sufletul tău este întreg şi îţi aparţine numai şi numai 
ţie. 

— Dar atunci... Harry se uită peste umăr, înspre locul în 
care mica fiinţă rănită tremura sub scaun. 

— Ce este acolo, domnule profesor? 

— Ceva pe care noi nu putem să-l ajutăm, spuse 
Dumbledore. 

— Dar dacă Lordul Cap-de-Mort a folosit blestemul fatal, 
îşi continuă Harry raţionamentul, şi nu a murit nimeni 
pentru mine, de data aceasta, cum aş putea să mai fiu încă 
în viaţă? 

— Cred că ştii, spuse Dumbledore. Gândeşte-te la trecut. 
Adu-ţi aminte ce a făcut, în ignoranţa lui, în lăcomia şi 
cruzimea lui. 

Harry se gândi. Învălui cu privirea spaţiul din jur. 

Dacă chiar se aflau într-un palat, atunci era unul ciudat, cu 
scaune aşezate în rânduri mici şi porţiuni de bare metalice 
din loc în loc, iar el, Dumbledore şi fiinţa rănită de sub 
scaun erau în continuare singurele persoane de acolo. Apoi, 
răspunsul îi veni uşor pe buze, fără nici un efort. 

— Mi-a luat sângele, spuse Harry. 

— Întocmai! aprobă Dumbledore. Ţi-a luat sângele şi şi-a 
reconstruit trupul cu el! Sângele tău în venele lui, Harry, 
protecţia lui Lily în amândoi! Te-a legat de viaţă atâta timp 
cât trăieşte el! 

— Eu trăiesc... atâta timp cât trăieşte el? Dar credeam 
că... credeam că era invers! Nu trebuia să murim amândoi? 


Sau e acelaşi lucru? 

Îi distraseră atenţia scâncetele şi bufniturile fiinţei care 
agoniza în spatele lor şi se uită din nou în direcţia aceea. 

— Sunteţi sigur că nu putem face nimic? 

— Nu poate fi ajutat. 

— Atunci, explicaţi-mi mai departe, spuse Harry şi 
Dumbledore zâmbi. 

— Tu ai fost al şaptelea Horcrux, Harry. Horcruxul pe care 
nu a intenţionat niciodată să îl creeze. Şi-a adus sufletul 
într-o stare atât de puţin stabilă, încât, atunci când a comis 
actele acelea de o cruzime inimaginabilă - uciderea 
părinţilor tăi, încercarea de a lua viaţa unui copil: s-a făcut 
fărâme. Dar ceea ce a scăpat din camera aceea a fost chiar 
mai puţin decât a conştientizat el. Şi-a lăsat în urmă ceva 
mai mult decât trupul. A lăsat o parte din el în tine, 
potenţiala victimă care supravieţuise. 

Şi cunoştinţele lui au rămas cu teribil de multe lacune, 
Harry! Cap-de-Mort nu face nici un efort pentru a înţelege 
ceea ce nu preţuieşte. Cap-de-Mort nu ştie şi nu înţelege 
nimic despre spiriduşi de casă şi poveşti pentru copii, 
iubire, loialitate şi nevinovăție. Nimic. Faptul că acestea au 
cu toate o putere mai presus de a sa, o putere mai presus 
de orice vrajă este un adevăr pe care nu l-a perceput 
niciodată. 

Ţi-a luat sângele, crezând că avea să îl întărească. A luat în 
corpul său o mică parte din vraja pe care mama ta a 
aruncat-o asupra ta, când a murit ca să te salveze. Trupul 
său menţine în viaţă sacrificiul ei şi, atâta timp cât vraja 
supravieţuieşte, supravieţuieşti şi tu, la fel ca şi ultima 
speranţă a lui Cap-de-Mort. 

Dumbledore îi zâmbi şi Harry se holbă la el. 

— Şi aţi ştiut asta? Aţi ştiut tot timpul? 

— Am bănuit. Şi, de obicei, bănuielile mele s-au dovedit 
corecte, spuse Dumbledore fericit. 

Rămaseră tăcuţi parcă pentru multă vreme, în timp ce 
fiinţa din spatele lor scâncea şi tremura în continuare. 


— Mai este ceva, spuse Harry. Încă ceva... De ce bagheta 
mea i-a rupt bagheta pe care o împrumutase? 

— În privinţa asta, nu pot fi sigur. 

— Atunci spuneţi-mi ce bănuiţi, îl rugă Harry şi 
Dumbledore râse. 

— Harry, ce trebuie tu să înţelegi este că tu şi Cap-de-Mort 
aţi ajuns împreună în sfere ale magiei până acum 
necunoscute şi neverificate. Dar iată ce cred că s-a 
întâmplat şi nu există precedent, şi cred că nici un creator 
de baghete nu ar fi putut să prevadă sau să-i explice lui 
Cap-de-Mort. După cum ştii, Cap-de-Mort a dublat fără să 
vrea legătura dintre voi, când a revenit la înfăţişarea sa 
umană. O parte din sufletul său era încă ataşată de al tău şi, 
crezând că avea să devină mai puternic, a luat asupra lui o 
parte din sacrificiul mamei tale. Dacă ar fi înţeles puterea 
teribilă şi precisă a acelui sacrificiu, poate că nu ar fi 
îndrăznit să se atingă de sângele tău... Dar atunci, dacă ar 
fi fost capabil să înţeleagă asta, n-ar mai fi putut să fie 
Lordul Cap-de-Mort şi poate că nu ar fi ucis niciodată. După 
ce a creat această dublă legătură, după ce şi-a unit destinul 
lui de al tău mai strâns decât ale oricăror alţi doi vrăjitori 
din istorie, Cap-de-Mort te-a atacat cu o baghetă care avea 
acelaşi miez cu al baghetei tale. Şi s-a petrecut ceva ciudat, 
aşa cum bine ştim. Miezurile au reacţionat într-un mod în 
care Lordul Cap-de-Mort nu se aşteptase niciodată, neştiind 
că bagheta ta era geamănă cu a lui. 

Harry, în noaptea aceea, lui i-a fost mai frică decât ţi-a fost 
ție. Tu acceptaseşi posibilitatea morţii, ceva ce Lordul Cap- 
de-Mort nu a putut face niciodată. Curajul tău a câştigat, 
bagheta ta a biruit-o pe a lui. Şi când a biruit-o, s-a 
întâmplat ceva între baghetele voastre, ceva care a 
reflectat relaţia dintre stăpânii lor. 

Cred că, în noaptea aceea, bagheta s-a îmbibat cu o parte 
din puterea şi calităţile baghetei lui Cap-de-Mort; cu alte 
cuvinte, a preluat o părticică din Cap-de-Mort însuşi. Aşa că 
bagheta ta l-a recunoscut când te-a urmărit, l-a recunoscut 


pe cel care îi era deopotrivă rudă şi duşman şi a aruncat o 
parte din propria lui magie, o magie mai puternică decât 
orice vrajă pe care o făcuse vreodată bagheta lui Lucius. 
Acum, bagheta ta conţinea puterea curajului tău nespus şi a 
priceperii ucigaşe a lui Cap-de-Mort. Ce şanse putea să aibă 
în faţa ei biata vergea a lui Lucius Reacredință? 

— Dar dacă bagheta mea era atât de puternică, cum de a 
putut să o frângă Hermione? întrebă Harry. 

— Dragul meu, efectele sale remarcabile erau direcționate 
doar către Cap-de-Mort, care violase atât de nesăbuit cele 
mai profunde legi magice. Bagheta aceea era deosebit de 
puternică doar faţă de el. În rest, era o baghetă ca oricare 
alta... Însă una bună, fără îndoială, încheie Dumbledore cu 
blândeţe. 

Harry rămase cufundat în gânduri pentru mult timp sau 
poate doar pentru câteva secunde. Aici îi era foarte greu să 
fie sigur de noţiuni precum cea a trecerii timpului. 

— M-a omorât cu bagheta dumneavoastră. 

— Nu a reuşit să te omoare cu bagheta mea, îl corectă 
Dumbledore pe Harry. Cred că suntem de acord că nu ai 
murit. Deşi, bineînţeles, adăugă el, parcă temându-se că 
spusese o impoliteţe, nu îţi minimalizez suferinţa, care sunt 
sigur că a fost cumplită. 

— Dar acum mă simt minunat, spuse Harry, uitându-se în 
jos, la mâinile sale curate şi fără răni. Unde suntem, mai 
exact? 

— Păi, asta voiam să te întreb şi eu, spuse Dumbledore, 
uitându-se în jur. Tu unde crezi că suntem? 

Harry nu ştiuse până să întrebe Dumbledore. Însă acum 
descoperi că avea răspunsul potrivit. 

— Pare să fie, spuse el încet, gara King's Cross. Doar că 
este mult mai curată şi pustie şi, din câte văd eu, nu există 
nici un tren. 

— Gara King's Cross! 

Dumbledore râdea pe înfundate, fără să se sinchisească de 
nimic: 


— Vai de mine, chiar aşa? 

— Păi, dumneavoastră unde credeţi că suntem? întrebă 
Harry. 

— Dragul meu băiat, nu am nici cea mai mică idee. Ca să 
zic aşa, aceasta este petrecerea ta. 

Harry habar nu avu despre ce vorbea Dumbledore, 
directorul îl scotea din minţi. Se uită urât la el, apoi îşi 
aminti o întrebare mult mai importantă decât localizarea 
punctului în care se aflau. 

— Talismanele Morţii, spuse Harry şi se bucură să vadă 
cum cuvintele alungară zâmbetul de pe chipul lui 
Dumbledore. 

— A, da, spuse el. 

Părea chiar un pic îngrijorat. 

— Ei bine? 

Pentru prima dată de când îl întâlnise pe Dumbledore, 
acesta nu mai părea un bătrân. Câteva secunde, semăna cu 
un băieţel prins cu mâţa-n sac. 

— Mă poţi ierta? întrebă el. Mă poţi ierta pentru că nu am 
avut încredere în tine? Pentru că nu ţi-am spus? Harry, mi-a 
fost teamă că aveai să eşuezi, la fel ca şi mine. Mi-a fost 
groază să nu repeţi greşelile mele. Harry, te rog să mă ierţi. 
Ştiu, de ceva vreme, că tu eşti cel mai bun dintre noi doi. 

— Despre ce vorbiţi? se impacientă Harry, alarmat de 
tonul lui Dumbledore, de lacrimile care apăruseră brusc în 
ochii acestuia. 

— Despre Talismane, despre Talismane, murmură 
Dumbledore. Visul unui om disperat! 

— Dar există cu adevărat! 

— Există şi sunt periculoase... o momeală pentru 
nesăbuiţi, spuse Dumbledore. Şi eu am fost un astfel de 
nesăâbuit. Dar o ştii, nu-i aşa? Nu mai am nici un secret faţă 
de tine. Ştii... 

— Ce să ştiu? 

Dumbledore se întoarse cu tot corpul spre Harry, iar 
lacrimile îi sclipeau în continuate în ochii albaştri. 


— Stăpânul morţii, Harry, stăpânul morţii! Până la urmă, 
oare chiar am fost mai bun decât Cap-de-Mort? 

— Sigur că da, spuse Harry. Sigur că da... Cum puteţi să 
vă gândiţi la aşa ceva? Nu aţi omorât pe nimeni, decât când 
aţi fost nevoit! 

— Aşa este, aşa este, spuse Dumbledore, semănând cu un 
copil care căuta sprijin. Totuşi şi eu am căutat un mod dea 
birui moartea, Harry. 

— Nu aşa cum l-a căutat el, zise Harry. 

După cât de furios fusese pe Dumbledore, era foarte 
ciudat să stea acolo, sub tavanul înalt cu cupolă, şi să îl 
apere pe Dumbledore de el însuşi. 

— Talismane, nu Horcruxuri. 

— Talismane, murmură Dumbledore, nu Horcruxuri. 
Exact. 

Urmă o pauză. Fiinţa din spatele lor scânci, dar Harry nu 
se mai uită peste umăr. 

— Le căuta şi Grindelwald? întrebă el. 

Dumbledore închise ochii pentru o clipă şi încuviinţă din 
cap. 

— A fost ceea ce ne-a unit, mai mult decât orice altceva, 
spuse el încet. Doi băieţi isteţi, plini de ei, care aveau 
aceeaşi obsesie. A vrut să vină în Peştera lui Godric din 
cauza mormântului lui Ignotus Peverell, aşa cum bănuiesc 
că trebuie să fi ghicit şi tu. A vrut să cerceteze locul unde 
murise al treilea frate. 

— Deci este adevărat? întrebă Harry. Totul? Fraţii 
Peverell... 

— ... au fost cei trei fraţi din poveste, spuse Dumbledore, 
încuviinţând din cap. O, da, eu aşa cred. Cât despre cum au 
întâlnit moartea pe un drum neumblat... cred mai degrabă 
că fraţii Peverell au fost pur şi simplu nişte vrăjitori talentaţi 
şi periculoşi, care au reuşit să creeze acele obiecte 
puternice. Povestea potrivit căreia Talismanele aparţin 
morţii mi se pare genul de legendă care s-ar fi putut 
inventa în jurul unor astfel de obiecte. 


După cum ştii, pelerina a fost transmisă din generaţie în 
generaţie în decursul secolelor, din tată în fiu, din mamă în 
fiică, până la ultimul descendent în viaţă al lui Ignotus, care 
s-a născut, la fel ca şi Ignotus, în satul Peştera lui Godric. 

Dumbledore îi zâmbi lui Harry. 

— Eu? 

— Tu. Ştiu că ai ghicit de ce pelerina era la mine în 
noaptea în care au murit părinţii tăi. James mi-o arătase cu 
doar câteva zile înainte. Era o explicaţie pentru mare parte 
din şiretlicurile nedetectate pe care le făcuse în şcoală. Abia 
dacă mi-a venit să-mi cred ochilor. I-am cerut-o cu 
împrumut, pentru a o examina. 

Renunţasem cu mult timp în urmă la visulde a uni 
Talismanele, dar nu m-am putut abţine... nu m-am putut 
abţine să o privesc îndeaproape... Era o pelerină cum nu 
mai văzusem niciodată, nespus de veche, perfectă din toate 
punctele de vedere... Apoi tatăl tău a murit şi, în sfârşit, am 
avut două Talismane doar ale mele! Tonul lui era plin de 
amărăciune. 

— Însă pelerina nu i-ar fi putut ajuta să supravieţuiască, 
spuse Harry repede. Cap-de-Mort ştia unde erau părinţii 
mei. Pelerina nu i-ar fi protejat de blestem. 

— Aşa este, oftă Dumbledore. Aşa este... 

Harry aşteptă, dar Dumbledore nu vorbi, aşa că îl îndemnă 
să continue. 

— Deci aţi renunţat să mai căutaţi Talismanele când aţi 
văzut pelerina? 

— O, da, spuse Dumbledore cu o voce stinsă. 

Păru să facă un efort pentru a-l privi pe Harry în ochi. 

— Ştii ce s-a întâmplat. Ştii. Nu mă poţi dispreţui mai mult 
decât mă dispreţuiesc eu însumi. 

— Dar nu vă dispreţuiesc... 

— Atunci, ar trebui să o faci, spuse Dumbledore. 

Trase aer în piept. 

— Cunogşti secretul afecţiunilor de care a suferit sora mea, 
ştii ce i-au făcut Încuiaţii aceia, ce a ajuns. Ştii cum s-a 


răzbunat bietul meu tată şi cum a plătit pentru asta, murind 
Arianei. Nu mi-a convenit nimic din toate astea, Harry. 

Dumbledore o afirmă simplu, cu răceală. Acum privea în 
depărtare, peste creştetul lui Harry. 

— Eram talentat, eram strălucit. Voiam să evadez. Voiam 
să strălucesc. Voiam glorie. Nu mă înţelege greşit, spuse el 
şi trăsăturile îi fură umbrite de suferinţă, ceea ce îl făcu să 
pară din nou foarte bătrân. l-am iubit. Mi-am iubit părinţii, 
mi-am iubit fratele şi sora, dar eram egoist, Harry, mai 
egoist decât ţi-ai putea imagina tu, care eşti un om 
extraordinar de altruist. 

Aşa că, atunci când a murit mama şi am preluat 
responsabilitatea unei surori bolnave şi a unui frate rebel, 
m-am întors în sat furios şi plin de amărăciune. Îl vedeam ca 
pe o închisoare unde avea să mi se risipească talentul! Şi 
atunci, a venit el, bineînţeles... 

Dumbledore îl privi din nou pe Harry, drept în ochi. 

— Grindelwald. Harry, nu îţi poţi imagina cum m-au 
fascinat ideile lui, cum m-au înflăcărat. Subordonarea 
Încuiaţilor cu forţa. Triumful nostru, al vrăjitorilor. 
Grindelwald şi cu mine, tinerii lideri glorioşi ai revoluţiei. 

O, aveam puţine scrupule. Îmi alinam conştiinţa cu vorbe 
goale. Totul avea să fie pentru binele majorităţii şi posibilele 
pagube le-ar fi adus beneficii înzecite vrăjitorilor. Oare, în 
adâncul sufletului meu, ştiam cine era Gellert Grindelwald? 
Cred că da, dar am închis ochii. Dacă planurile pe care le 
făceam aveau să dea roade, toate visele mi s-ar fi împlinit. 

Şi, în miezul planurilor noastre, erau Talismanele Morţii! 
Era complet fascinat de ele - amândoi eram! Bagheta 
imbatabilă, arma cu care aveam să ajungem la putere! 
Piatra învierii... pentru el însemna o armată de Inferi, deşi 
m-am prefăcut că nu ştiam asta! Pentru mine, recunosc că 
însemna întoarcerea părinţilor mei şi ridicarea tuturor 
responsabilităţilor de pe umerii mei. 


Iar pelerina... Harry, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar nu am 
discutat niciodată despre pelerină. Amândoi ne puteam 
ascunde destul de bine şi fără pelerină. Bineînţeles, 
adevărata ei putere magică ar consta în aceea că poate fi 
folosită pentru a-i proteja şi pe alţii, în afară de proprietarul 
ei. Credeam că, dacă o vom găsi vreodată, aş fi putut s-o 
folosesc pentru a o ascunde pe Ariana, dar noi eram 
interesaţi de pelerină în primul rând pentru că făcea parte 
din trio; potrivit legendei, cel care unea cele trei obiecte ar 
fi fost cu adevărat stăpânul morţii, iar noi am interpretat că 
asta însemna că va fi invincibil. Grindelwald şi Dumbledore, 
stăpânii invincibili ai morţii! Au fost două luni de nebunie, 
de vise crude, în care i-am neglijat pe singurii membri ai 
familiei pe care îi mai aveam. 

Apoi... ştii ce s-a întâmplat. Realitatea a revenit, sub 
înfăţişarea fratelui meu necizelat, fără ştiinţă de carte şi de 
o mie de ori mai demn de admirat decât mine. Nu am vrut 
să aud adevărurile pe care mi le-a strigat. Nu am vrut să 
aud că nu puteam să plec în căutarea Talismanelor cu o 
soră fragilă şi cu psihicul instabil după mine. 

Cearta s-a transformat în încăierare. Grindelwald şi-a 
pierdut controlul. Atunci a ieşit la suprafaţă ceea ce 
presimţisem mereu că era în adâncul lui, deşi mă 
prefăcusem că nu ştiam. Şi Ariana... în ciuda grijii şi 
precauţiilor mamei mele... zăcea fără suflare pe podea. 

Dumbledore rămase pentru o fracțiune de secundă cu 
respiraţia tăiată şi începu să plângă în hohote. Harry întinse 
mâna şi se bucură să vadă că putea să îl atingă; îl ţinu 
strâns de braţ şi Dumbledore îşi recapătă încet controlul. 

— Ei bine, Grindelwald a fugit, aşa cum ar fi bănuit oricine 
în afară de mine. A dispărut, odată cu visurile sale despre 
Talismanele Morţii, visuri în legătură cu care l-am încurajat 
şi l-am ajutat. A fugit, în timp ce eu am rămas să îmi îngrop 
sora şi să învăţ să trăiesc cu un sentiment de vinovăţie şi o 
durere cruntă, cu preţul ruşinii mele. 


Anii au trecut. Umblau zvonuri despre el. Se spunea că 
pusese mâna pe o baghetă nespus de puternică. Între timp, 
mie mi s-a oferit postul de ministru al Magiei, nu o dată, ci 
de mai multe ori. Fireşte, am refuzat. Învăţasem că nu eram 
potrivit să fiu la putere. 

— Dar aţi fi fost mult, mult mai bun decât Fudge sau 
Scrimgeour! izbucni Harry. 

— Oare? întrebă Dumbledore cu greutate. Eu nu sunt atât 
de sigur. Se dovedise, când eram tânăr, că puterea era 
slăbiciunea şi ispita mea. Este ciudat, Harry, dar poate cei 
mai potriviţi pentru a fi la putere sunt cei care nu şi-au 
dorit-o niciodată. Cei ca tine, care sunt forţaţi să accepte 
rolul de lider şi îl acceptă pentru că nu au de ales, 
descoperind, spre uimirea lor, că îl îndeplinesc cu succes. 
Eram mai în siguranţă la Hogwarts. Cred că am fost un 
profesor bun. 

— Aţi fost cel mai bun! 

— Eşti foarte amabil, Harry. Dar, în timp ce eu mă ocupam 
cu educarea tinerilor vrăjitori, Grindelwald strângea o 
armată. Se spune că se temea de mine, dat cred că mai 
puţin decât mă temeam eu de el... 

Ah, nu, nu-mi era frică de moarte, îl asigură Dumbledore, 
ca răspuns la expresia întrebătoare a lui Harry. Nu de ce 
mi-ar fi putut face cu bagheta. Ştiam că eram egali, poate 
că eu eram puţin mai priceput. Îmi era teamă de adevăr. 
Vezi tu, eu nu am ştiut niciodată care dintre noi a aruncat 
de fapt blestemul care a ucis-o pe sora mea, când cu lupta 
cea de pe urmă. Ai putea să spui că sunt laş şi ai avea 
dreptate. Harry, cel mai mult mă îngrozea ideea că eu 
fusesem responsabil pentru moartea ei, nu doar prin 
aroganţa şi prostia mea, ci că eu aruncasem vraja care îi 
luase viaţa. Cred că o ştia şi el, cred că ştia că mă temeam 
de asta. Am amânat să îl înfrunt, până când ar fi fost deja 
prea ruşinos să continui să îl evit. Oamenii mureau şi el 
părea de neoprit, a trebuit să fac tot ce îmi stătea în putere. 


Ei bine, după aceea ştii ce s-a întâmplat. Am câştigat duelul. 
Am câştigat bagheta. 

Se lăsă din nou tăcerea. Harry nu întrebă dacă 
Dumbledore aflase cine o omorâse pe Ariana. Nu voia să 
ştie şi mai mult decât atât, nu voia ca Dumbledore să fie 
nevoit să îi spună. Până la urmă, ştia ce trebuia să fi văzut 
Dumbledore când se uitase în Oglinda lui Erised şi de ce 
Dumbledore înţelesese atât de bine fascinația pe care ea o 
exercita asupra lui Harry. 

Păstrară tăcerea mai multă vreme şi scâncetele fiinţei din 
spatele lor abia dacă îl mai deranjau pe Harry. 

Până la urmă, zise: 

— Grindelwald a încercat să îl împiedice pe Cap-de-Mort 
să găsească bagheta. L-a minţit, ştiţi, a zis că nu a avut-o 
niciodată. 

Dumbledore încuviinţă din cap, uitându-se în jos, unde 
lacrimile îi sclipeau încă pe nasul încovoiat. 

— Se spune că, spre sfârşit, a avut remuşcări, singur în 
celula din Nurmengard. Sper să fie adevărat. Mi-ar plăcea 
să cred că a simţit cât de groaznic şi ruşinos fusese ce a 
făcut. Poate că l-a minţit pe Cap-de-Mort, încercând să îşi 
îndrepte greşelile... să îl împiedice pe acesta să ia 
Talismanul... 

— ... sau poate să îl împiedice să vă profaneze mormântul? 
sugeră Harry şi Dumbledore se şterse la ochi. 

După încă o scurtă pauză, Harry spuse: 

— Aţi încercat să folosiţi Piatra învierii. 

Dumbledore făcu semn din cap că da. 

— Harry, m-am pierdut cu firea când am descoperit-o după 
atâţia ani, îngropată în casa abandonată a familiei Gaunt - 
era Talismanul pe care mi-l dorisem cel mai mult dintre 
toate... Deşi, când eram tânăr, îl dorisem din cu totul alte 
motive. Am uitat complet că acum era un Horcrux, că, în 
mod sigur, inelul trebuia să fie blestemat. L-am ridicat şi, 
pentru o clipă, mi-am imaginat că aveam să o văd pe Ariana, 
pe mama şi pe tatăl meu, şi să le spun cât de rău îmi 


părea... Am fost atât de nesăbuit, Harry. După atâţia ani, nu 
învăţasem nimic. Nu meritam să unesc Talismanele Morţii, o 
dovedisem de nenumărate ori şi aceasta era dovada finală. 

— De ce? spuse Harry. A fost firesc! Aţi vrut să-i revedeţi. 
Ce este greşit în asta? 

— Poate doar un om dintr-un milion ar fi putut uni 
Talismanele, Harry. Eu eram potrivit doar pentru a-l avea 
pe cel mai crunt dintre ele, pe cel mai puţin ieşit din comun. 
Am fost potrivit pentru a avea Bagheta din Soc, cu care să 
nu mă fălesc şi cu care să nu ucid. Mi s-a permis să o supun 
şi să o folosesc, pentru că am luat-o nu pentru propriul 
câştig, ci pentru a-i servi pe alţii cu puterea ei. 

Dar pelerina am luat-o din pură curiozitate, aşa că nu a 
funcţionat niciodată la fel de bine pentru mine cum a 
funcţionat pentru tine, posesorul ei de drept. Piatra aş fi 
folosit-o pentru a încerca să îi aduc cu forţa pe cei care îşi 
găsiseră liniştea, în loc să îmi facilitez propriul sacrificiu, 
aşa cum ai făcut tu. Tu eşti posesorul de drept al 
Talismanelor. 

Dumbledore îl bătu uşor pe Harry pe mână şi Harry ridică 
privirea, se uită la bătrân şi zâmbi; nu se putu abţine să nu 
zâmbească. Cum ar mai fi putut să fie supărat pe 
Dumbledore? 

— De ce a trebuit să faceţi totul atât de dificil? 

Dumbledore surâse trist. 

— Mă tem că m-am bazat pe domnişoara Granger să te 
încetinească, Harry. Mi-a fost teamă că firea ta impulsivă să 
nu domine inima bună pe care o ai. M-am temut că, dacă ţi- 
aş fi prezentat în mod direct datele despre acele obiecte 
tentante, ai fi putut lua Talismanele aşa cum o făcusem eu, 
la momentul nepotrivit, pentru motivele nepotrivite. Dacă 
aveai să pui mâna pe ele, voiam să le ai fără riscuri. Tu eşti 
adevăratul stăpân al morţii, pentru că adevăratul stăpân nu 
vrea să fugă de moarte. Acceptă că trebuie să moară şi 
înţelege că în viaţă există lucruri cu mult mai rele decât 
moartea. 


— Şi Cap-de-Mort nu a ştiut niciodată de Talismane? 

— Cred că nu, pentru că nu a recunoscut Piatra învierii, pe 
care a transformat-o în Horcrux. Dar, Harry, chiar dacă ar fi 
ştiut, mă îndoiesc că l-ar fi interesat, în afară de primul 
dintre ele. Nu cred că ar fi avut nevoie de pelerină, cât 
despre piatră... pe cine să fi vrut el să aducă înapoi din 
morţi? Îi este teamă de morţi. Nu iubeşte. 

— Dar v-aţi aşteptat să caute bagheta? 

— Am fost sigur că va încerca, din clipa în care bagheta ta 
a biruit-o pe a sa, în cimitirul din Little Hangleton. La 
început, s-a temut că îl învinseseşi pentru că erai mai 
priceput. Însă, după ce l-a răpit pe Ollivander, a aflat de 
existenţa miezurilor gemene. A crezut că asta explica totul. 
Totuşi, bagheta împrumutată a fost de asemenea inferioară 
baghetei tale! Aşa că Lordul Cap-de-Mort, în loc să se 
întrebe ce calitate din tine făcuse ca bagheta ta să fie atât 
de puternică, ce talent aveai care lui îi lipsea, a pornit, 
bineînţeles, în căutarea singurei baghete despre care se 
spunea că le învingea pe toate celelalte. Pentru el, Bagheta 
din Soc devenise o obsesie egală cu cea pentru tine. Credea 
că Bagheta din Soc îi va alunga ultima slăbiciune şi îl va 
face cu adevărat invincibil. Bietul Severus... 

— Dacă v-aţi plănuit moartea cu Plesneală, aţi vrut ca 
Bagheta din Soc să ajungă la el, nu-i aşa? 

— Recunosc că asta am intenţionat, spuse Dumbledore, 
dar nu s-a întâmplat cum am vrut, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Harry. Nu şi în privinţa baghetei. 

Fiinţa din spatele lor se zvârcolea şi gemea, iar Harry şi 
Dumbledore păstrară tăcerea pentru ceva mai mult timp 
decât până atunci. Treptat, pe parcursul lungilor minute, 
Harry începu să realizeze ce avea să se întâmple mai 
departe - înţelegerea se aşternu asupra lui asemenea unor 
fulgi diafani de zăpadă. 

— Trebuie să mă întorc, nu-i aşa? 

— Depinde de tine. 

— Am de ales? 


— O, da! îi zâmbi Dumbledore. Ziceai că suntem la King's 
Cross, nu? Cred că dacă ai hotări să nu te mai întorci, ai 
putea să... te urci într-un tren, ca să zic aşa. 

— Şi unde m-ar duce? 

— Mai departe, răspunse Dumbledore scurt. 

Se lăsă din nou tăcerea. 

— Bagheta din Soc e la Cap-de-Mort. 

— Aşa este. Bagheta din Soc este la Cap-de-Mort. 

— Dar dumneavoastră vreţi să mă duc înapoi? 

— Cred, spuse Dumbledore, că, dacă vei alege să te duci 
înapoi, e posibil ca el să fie distrus pentru totdeauna. Nu 
pot să promit că va fi aşa. Dar, Harry, să ştii că tu ai mult 
mai puţine de care să te temi, dacă te vei întoarce aici, 
decât el. 

Harry aruncă din nou o privire spre fiinţa jupuită care 
tremura şi scâncea în umbră, sub scaunul de mai departe. 

— Harry, să nu îţi fie milă de morţi. Să îţi fie milă de cei vii 
şi mai ales de cei care trăiesc fără iubire. Dacă te-ai duce 
înapoi, te-ai putea asigura că vor fi mutilate mai puţine 
suflete, că vor fi distruse mai puţine familii. Dacă acesta ţi 
se pare un ţel demn de a fi urmat, atunci ne luăm la 
revedere pentru moment. 

Harry încuviinţă din cap şi oftă. Părăsirea acestui loc nu 
avea să fie nici pe departe atât de dificilă cum fusese 
intrarea în Pădurea Interzisă, dar aici era cald, lumină şi 
linişte şi ştia că se întorcea la durere şi la teama altor 
pierderi. Se ridică şi Dumbledore, se ridică şi el, privindu-se 
unul pe celălalt timp de câteva clipe lungi. 

— Spune-ţi-mi un ultim lucru, i se adresă Harry. Sunt toate 
astea adevărate? Sau s-au întâmplat doar în mintea mea? 
Dumbledore îi zâmbi cu toată faţa şi Harry îi auzi vocea 
răspicată şi clară, chiar dacă ceața luminoasă se lăsa din 

nou, învăluindu.-l. 

— Bineînţeles că se întâmplă în mintea ta, Harry, dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar însemna asta că nu 
este şi adevărat? 


Capitolul XXXVI. 

Fisura din plan. 

Era întins din nou cu faţa în jos, pe pământ. Mirosul 
pădurii îi inunda nările. Simţea pământul tare sub obraz şi 
rama ochelarilor îi apăsa tâmpla; îi căzuseră într-o parte 
când se prăbuşise. Îl durea fiecare părticică din corp, iar 
locul unde îl lovise blestemul fatal arăta ca o vânătaie lăsată 
de un pumn de oţel. Nu se mişcă, ci rămase exact unde 
căzuse, cu braţul stâng întins într-un unghi nefiresc şi cu 
gura deschisă. Se aşteptase să audă urale şi jubilaţii 
triumfătoare la moartea sa, dar, în schimb, auzi paşi grăbiţi, 
şuşoteli şi şoapte rugătoare. 

— Stăpâne... Stăpâne... 

Era vocea lui Bellatrix, părea să îi vorbească iubitului ei. 
Harry nu îndrăzni să deschidă ochii, dar încercă să 
evalueze situaţia dificilă în care se afla cu ajutorul celorlalte 
simţuri. Ştia că bagheta se afla în continuare în interiorul 
robei, pentru că o simţea presată între pieptul lui şi 
pământ. O mică umflătură ca o pernuţă, din jurul 
stomacului, îi dădu de înţeles că Pelerina Invizibilă era şi ea 
ascunsă acolo. 

— Stăpâne... 

— Ajunge, spuse vocea lui Cap-de-Mort. 

Se auziră din nou paşi: mai mulţi oameni se dădeau înapoi 
din acelaşi loc. Dorindu-şi cu disperare să vadă ce se 
întâmpla şi de ce, Harry deschise ochii doar cu un 
milimetru. 

Cap-de-Mort părea să se ridice în picioare. Mai mulţi 
Devoratori ai Morţii se îndepărtau repede de el, întorcându- 
se în rândul mulţimii de la marginea poieniţei. Bellatrix era 
singura care rămăsese în urmă, îngenunchind lângă Cap- 
de-Mort. 

Harry închise ochii din nou şi cântări situaţia. Devoratorii 
Morţii se strânseseră în jurul lui Cap-de-Mort, care părea să 
se fi prăbuşit la pământ. Se întâmplase ceva când îl lovise 
pe Harry cu blestemul fatal. Oare leşinase şi Cap-de-Mort? 


Aşa se părea. Amândoi căzuseră şi îşi pierduseră cunoştinţa 
pentru câteva clipe şi, acum, îşi reveniseră amândoi în 
acelaşi timp. 

— Stăpâne, dă-mi voie să... 

— Nu am nevoie de ajutor, spuse Cap-de-Mort pe un ton 
glacial şi, cu toate că nu putea să o vadă, Harry şi-o imagină 
pe Bellatrix retrăgându-şi mâna întinsă. Băiatul... a murit? 

Poieniţa se cufundă într-o tăcere desăvârşită. Nimeni nu se 
apropie de Harry, dar le simţi privirile aţintite asupra lui; 
păreau să îl adâncească şi mai mult în pământ şi era 
îngrozit că i-ar fi putut zvâcni o pleoapă sau un deget. 

— Tu, spuse Cap-de-Mort şi imediat se auzi o bufnitură şi 
un mic țipăt de durere. Examinează-l! Spune-mi dacă a 
murit. 

Harry nu ştia pe cine trimisese să verifice. Nu putea decât 
să zacă acolo, cu bătăile repezi ale inimii care îl trădau, şi 
să aştepte să fie examinat, dar, în acelaşi timp, o mică 
alinare era faptul că lui Cap-de-Mort îi era teamă să se 
apropie de el, suspectând că nu decursese totul conform 
planului, însă acest lucru nu prea avea darul să îl 
încurajeze. 

Chipul lui Harry fu atins de nişte mâini mult mai catifelate 
decât se aşteptase, îi ridicară o pleoapă şi se strecurară sub 
cămaşă, pe piept, până în dreptul inimii. Auzi respiraţia 
rapidă a femeii şi părul ei lung îl gădila pe faţă. Ştiu că 
aceasta simţea bătăile regulate pulsând în pieptul lui. 

— Draco e în viaţa? E în castel? 

Abia dacă auzi şoaptele; avea buzele la doi centimetri de 
urechea lui, era aplecată atât de mult, încât părul ei îi 
proteja faţa de privitori. 

— Da, răspunse el în şoaptă. 

Simţi cum mâna de pe pieptul lui se încordează, înfigându- 
i unghiile în piele. Apoi se retrase şi femeia se ridică. 

— Este mort! le strigă Narcissa Reacredință celor care 
aveau privirile aţintite asupra ei. 


De-abia acum începură să strige, izbucniră în urale şi 
tropăiră din picioare şi Harry văzu printre gene scântei 
roşii şi argintii ţâşnind în sus, în semn de sărbătoare. 

Jucând în continuare rolul mortului pe pământ, Harry 
înţelese. Narcissa ştia că singurul mod în care ar fi putut 
intra în Hogwarts, pentru a-şi găsi fiul, era să facă parte din 
tabăra învingătorilor. Narcissei nu îi mai păsa dacă 
învinsese Cap-de-Mort. 

— Vedeţi? strigă Cap-de-Mort cu o voce stridentă, 
acoperind hărmălaia. L-am ucis cu mâna mea pe Harry 
Potter şi acum nu mai există nimeni pe faţa pământului care 
să fie o ameninţare pentru mine! Priviţi! Crucio! 

Harry se aşteptase la asta: ştia că trupul său nu avea să fie 
lăsat să zacă pe pământ; trebuia să fie batjocorit, pentru a 
sublinia victoria lui Cap-de-Mort. Fu ridicat în aer şi avu 
nevoie de toată hotărârea pentru a rămâne fără vlagă, şi 
totuşi nu simţi durerea la care se aştepta. Fu aruncat în aer 
o dată, de două ori, de trei ori; ochelarii îi zburară şi 
bagheta îi alunecă un pic în interiorul robei, dar el rămase 
moale şi lipsit de viaţă şi, în momentul când căzu pentru 
ultima dată pe pământ, în poieniţă răsunară strigăte de 
batjocură şi hohote de râs. 

— Acum, spuse Cap-de-Mort, să mergem la castel şi să le 
arătăm ce s-a ales de eroul lor. Cine va târi corpul? Nu! 
Aşteptaţi! 

Izbucniră din nou în râs şi, câteva clipe mai târziu, Harry 
simţi pământul tremurând sub el. 

— Du-l tu, spuse Cap-de-Mort. Va fi uşor de reperat în 
braţele tale, nu-i aşa? Ridică-ţi micuțul prieten, Hagrid. Şi 
ochelarii... pune-i ochelarii, trebuie să-l recunoască uşor. 

Cineva îi puse lui Harry ochelarii pe nas cu forţa, dar 
mâinile enorme care îl ridicară erau deosebit de delicate. 
Harry simţi cum lui Hagrid îi tremurau braţele, pentru că se 
zguduia de plâns; lacrimi imense se rostogoleau peste el, în 
timp ce Hagrid îl legăna în braţe, şi Harry nu îndrăzni să îi 
dea nici un semn acestuia că nu era încă totul pierdut. 


— Mişcă, spuse Cap-de-Mort şi Hagrid înainta, poticnindu- 
se, croindu-şi drum printre copacii care creşteau la mică 
distanţă unii de alţii, spre marginea pădurii. 

Părul şi roba lui Harry se agăţară de crengi, dar el rămase 
nemişcat, cu gura întredeschisă, ochii închişi şi cufundaţi în 
întuneric, în timp ce Devoratorii Morţii jubilau în jurul lor şi 
Hagrid nu mai vedea clar din cauza lacrimilor. Nimeni nu se 
uita să vadă dacă sângele pulsa în gâtul descoperit al lui 
Harry Potter... 

Cei doi uriaşi veneau furtunos în urma Devoratorilor 
Morţii. Harry auzi copacii trosnind şi prăbuşindu-se în calea 
lor, cu o gălăgie atât de infernală, încât păsările se avântară 
în înalturi ţipând, acoperind până şi uralele Devoratorilor 
Morţii. Cortegiul victorios mărşăluia spre câmp deschis şi, 
după puţin timp, Harry îşi dădu seama că pomii erau din ce 
în ce mai rari, după întunericul pe care îl sesiza mai puţin 
intens, prin pleoapele sale închise. 

— Banel! 

Răcnetul neaşteptat al lui Hagrid aproape că îl făcu pe 
Harry să deschidă ochii. 

— Acum eşti fericit, hmm, eşti fericit că n-aţi luptat, gloabe 
laşe ce sunteţi? Vă bucuraţi că Harry Potter a m-murit...? 

Hagrid nu putu să continue, izbucnind din nou în lacrimi. 
Harry se întrebă câţi centauri priveau procesiunea, dar nu 
îndrăzni să deschidă ochii, ca să afle. Unii dintre 
Devoratorii Morţii le strigară insulte centaurilor şi plecară 
mai departe. Puţin mai târziu, Harry simţi, după aerul mai 
curat, că ajunseseră la marginea pădurii. 

— Opreşte-te! 

Harry se gândi că Hagrid fusese obligat să urmeze ordinul 
lui Cap-de-Mort, pentru că se smuci un pic când se opri. 
Acum fură învăluiţi de un aer glacial şi Harry auzea 
răsuflarea hârşâită a Dementorilor, care patrulau pe lângă 
copacii de la margine. Nu îl mai puteau afecta. Faptul că 
reuşise să supravieţuiască îl ardea pe dinăuntru, ca o 


amuletă împotriva lor, ca şi când cerbul tatălui său stătea 
de pază în inima lui. 

Cineva trecu aproape de Harry şi îşi dădu seama că fusese 
chiar Cap-de-Mort, pentru că vocea amplificată în mod 
magic, pentru a răsuna peste domeniu, se auzi imediat 
după aceea, spărgându-i lui Harry timpanele: 

— Harry Potter a murit! A fost ucis în timp ce fugea, 
încercând să se salveze în timp ce voi vă dădeaţi viaţa 
pentru el. Vă aducem trupul lui ca dovadă a faptului că 
eroul vostru nu mai este. Am câştigat bătălia! Aţi pierdut 
jumătate din luptători. Devoratorii Morţii v-au depăşit 
numeric şi Băiatul care a Supravieţuit e mort. Războiul 
trebuie să înceteze. Toţi cei care se vor opune de-acum 
înainte, fie ei bărbaţi, femei sau copii, vor fi ucişi, la fel ca şi 
toţi membrii familiilor lor. Ileşiţi din castel, în clipa asta, 
îngenuncheaţi în faţa mea şi veţi fi cruţaţi. Părinţii şi copiii 
voştri, fraţii şi surorile voastre vor trăi şi vor fi iertaţi, iar voi 
vă veţi alătura mie, în lumea nouă pe care o vom construi 
împreună. 

Domeniul şi castelul erau cufundate în tăcere. Cap-de- 
Mort era atât de aproape de el, încât Harry nu îndrăznea să 
deschidă iarăşi ochii. 

— Haideţi, spuse Cap-de-Mort şi Harry îl auzi cum o luă 
înainte; Hagrid fu obligat să îl urmeze. 

Acum, Harry deschise ochii cu un milimetru şi îl văzu pe 
Cap-de-Mort mergând cu paşi mari în faţa lor, cu şarpele 
încolăcit în jurul umerilor. Nagini fusese eliberat din cuşca 
fermecată. Dar Harry nu avea cum să scoată bagheta 
ascunsă în interiorul robei fără să îl observe Devoratorii 
Morţii, care mărşăluiau de o parte şi de alta a lui, în 
întunericul din ce în ce mai limpede... 

— Harry, plânse Hagrid. Vai, Harry... Harry... 

Harry închise ochii din nou. Ştia că se apropiau de castel şi 
ciuli urechile, pentru a distinge semne de viaţă de la cei 
dinăuntru, în ciuda glasurilor vesele şi ale tropăiturilor 
provocate de către Devoratorii Morţii. 


— Opriţi-vă! 

Devoratorii Morţii se opriră brusc. Harry îi auzi cum se 
răspândiră şi formară un şir în faţa uşilor deschise de la 
intrarea în şcoală. Chiar şi prin pleoapele închise văzu 
strălucirea roşiatică, ceea ce însemna că lumina din holul 
de intrare se revărsa asupra lui. Aşteptă. Din clipă în clipă, 
cei pentru care încercase să îşi dea viaţa aveau să îl vadă în 
braţele lui Hagrid, aparent fără suflare. 

— NU! 

Strigătul fu cu atât mai îngrozitor cu cât Harry nu bănuise 
niciodată că profesoara McGonagall ar fi putut scoate aşa 
ceva. Auzi o altă voce de femeie râzând în apropiere şi 
înţelese că Bellatrix se bucura de disperarea lui 
McGonagall. Se uită din nou printre gene, pentru o 
secundă, şi văzu pragul plin de oameni, în timp ce 
supraviețuitorii luptei ieşeau pe treptele de la intrare, 
pentru a se confrunta cu cei care îi învinseseră, pentru a 
vedea cu ochii lor dacă Harry murise cu adevărat. Îl văzu pe 
Cap-de-Mort, care stătea puţin mai în faţa lui, mângâindu-l 
pe cap pe Nagini, cu un deget alb. Închise ochii din nou. 

— Nu! Nu! 

— Harry! HARRY! 

Vocile lui Ron, Hermione şi Ginny fură şi mai teribile decât 
a lui McGonagall şi tot ce îşi dorea era să strige înapoi, dar 
Harry făcu eforturi să tacă şi strigătele lor fură ca un 
semnal, mulţimea de supraviețuitori susţinu cauza pentru 
care luptaseră, strigând şi ţipând injurii către Devoratorii 
Morţii, până când... 

— Linişte! strigă Cap-de-Mort şi imediat se auzi o 
bufnitură şi o străfulgerare de lumină şi toţi fură reduşi la 
tăcere. S-a terminat! Hagrid, pune-l la picioarele mele, 
acolo unde-i e locul! 

Harry simţi cum fu depus pe iarbă. 

— Vedeţi? continuă Cap-de-Mort şi Harry îl simţi 
plimbându-se înainte şi înapoi, chiar pe lângă locul unde 
era întins el. Harry Potter a murit! Acum înţelegeţi cât de 


mult v-aţi amăgit? Niciodată nu a fost nimic mai mult decât 
un băiat care s-a bazat că alţii se vor sacrifica pentru el! 

— Te-a învins! strigă Ron şi vraja se ridică. 

Apărătorii castelului Hogwarts strigau şi ţipau din nou, 
până când vocile li se stinseră iar, în urma unei a doua 
bufnituri, şi mai puternice. 

— A fost ucis în timp ce încerca să se furişeze de pe 
domeniile castelului, spuse Cap-de-Mort, şi în vocea lui se 
simţea cât de mult savura minciuna; ucis în timp ce încerca 
să îşi salveze pielea! 

Dar Cap-de-Mort se întrerupse. Harry auzi un zgomot şi 
un țipăt, apoi iar o bufnitură, o străfulgerare şi un geamăt 
de durere, aşa că deschise ochii foarte puţin. Cineva se 
desprinsese din mulţime şi îl atacase pe Cap-de-Mort: Harry 
văzu cum silueta se prăbuşi, dezarmată, şi pe Cap-de-Mort 
aruncând într-o parte bagheta celui care îl atacase. 

— Pe cine avem aici? spuse el, şuierând încet, ca un şarpe. 
Cine s-a oferit să demonstreze ce păţesc cei care încă mai 
luptă după ce au pierdut bătălia? 

Bellatrix râse încântată. 

— Este Neville Poponeaţă, Stăpâne! Băiatul care le-a făcut 
probleme fraţilor Carrow! Fiul Aurorilor, mai ţii minte? 

— A, da, îmi aduc aminte, spuse Cap-de-Mort, uitându-se 
la Neville, care încerca să se ridice, dezarmat şi descoperit, 
stând în spaţiul dintre supraviețuitori şi Devoratorii Morţii. 
Dar tu ai sânge pur, nu-i aşa, curajosule? îl întrebă Cap-de- 
Mort pe Neville, care stătea cu faţa spre el, cu pumnii 
strânşi. 

— Şi ce dacă am? spuse Neville răspicat. 

— Dai dovadă de determinare şi curaj şi te tragi dintr-o 
spiţă nobilă. Vei fi un Devorator al Morţii foarte valoros. 
Avem nevoie de oameni ca tine, Neville Poponeaţă. 

— O să mă alătur vouă la paştele cailor, spuse Neville. 
Armata lui Dumbledore! strigă el şi mulţimea răspunse cu 
urale, părând să risipească farmecele lui Cap-de-Mort. 


— În ordine, spuse Cap-de-Mort, şi Harry distinse în vocea 
sa mieroasă mai mult pericol decât în cel mai puternic 
blestem. Dacă acesta este alegerea ta, Poponeaţă, vom 
reveni la planul iniţial. Vei plăti, spuse el încet. 

Privind în continuare printre gene, Harry îl văzu pe Cap- 
de-Mort fluturându-şi bagheta. Câteva secunde mai târziu, 
de pe una dintre ferestrele sparte ale castelului zbură ceva 
prin semiîntuneric. Semăna cu o pasăre zburlită şi ateriză 
acum în mâna lui Cap-de-Mort. Acesta scutură de capăt 
obiectul ponosit, gol şi jerpelit: era Jobenul Magic. 

— Nu va mai avea loc nici o sortare la Şcoala Hogwarts, 
spuse Cap-de-Mort. Nu vor mai exista case. Emblema, 
blazonul şi culorile nobilului meu strămoş, Salazar Viperin, 
vor fi de ajuns pentru toţi, nu-i aşa, Neville Poponeaţă? 

Îşi îndreptă bagheta spre Neville, care rămase rigid şi 
nemişcat, apoi îi îndesă cu forţa pe cap Jobenul Magic, 
făcându-l să-i alunece până sub ochi. Se auzi forfotă dinspre 
mulţimea care privea din faţa castelului şi Devoratorii 
Morţii îşi ridicară baghetele odată, ţinându-i la distanţă pe 
luptătorii de la Hogwarts. 

— Neville, aici de faţă, o să ne arate acum ce păţesc cei 
care sunt atât de nesăbuiţi încât să mi se opună în 
continuare, spuse Cap-de-Mort, şfichiuind bagheta şi dând 
foc Jobenului Magic. 

Zorile fură străpunse de ţipete, Neville luă foc, pironit în 
locul acela, fără a fi în stare să se mişte, şi Harry nu mai 
putu să suporte. Trebuia să facă ceva... 

Şi atunci se întâmplară mai multe lucruri în acelaşi timp. 

Auziră zgomote dinspre hotarul îndepărtat al domeniului, 
ce păreau să anunţe apropierea a sute de oameni care 
escaladau zidurile şi goneau spre castel, urlând răsunător, a 
război. În acelaşi timp, Grawp apăru clătinându-se de după 
un colţ al castelului şi strigă: 

— Hagger! 

Uriaşii lui Cap-de-Mort răspunseră răcnetului său şi se 
năpustiră spre Grawp ca nişte elefanţi, făcând pământul să 


se cutremure. Apoi, se auzi tropot de copite şi arcuri 
încordate, iar peste Devoratorii Morţii se revărsă dintr- 
odată o ploaie de săgeți, făcându-i să spargă rândurile, 
îngroziţi şi luaţi pe nepregătite. Harry scoase Pelerina 
Invizibilă din interiorul robei, o aruncă peste el şi sări în 
picioare şi Neville se mişcă şi el în acelaşi timp. Cu o 
mişcare fulgerătoare şi lină, Neville scăpă de blestemul de 
legare corporală, pălăria în flăcări îi căzu de pe cap şi 
scoase din ea ceva argintiu, cu un mâner scânteietor cu 
rubine. 

Lovitura lamei argintii nu se auzi, din cauza gălăgiei 
mulţimii care se apropia, a urletelor uriaşilor care se 
ciocneau sau a centaurilor care galopau, dar păru să atragă 
atenţia tuturor. Neville tâie capul imensului şarpe dintr-o 
singură lovitură, iar capul zbură cât colo, învârtindu-se în 
aer, strălucind în lumina care se revărsa din holul de 
intrare. Cap-de-Mort rămase cu gura deschisă, într-un 
strigăt de furie neauzit de nimeni, şi corpul şarpelui căzu 
bufnind la picioarele sale. 

Ascuns sub Pelerina Invizibilă, Harry aruncă o Vrajă Scut 
între Neville şi Cap-de-Mort, înainte ca cel din urmă să 
apuce să ridice bagheta. Apoi, peste ţipetele, răcnetele şi 
tropăiturile furtunoase ale uriaşilor, strigătul lui Hagrid se 
auzi mai tare decât toate: 

— Harry! Harry... unde e Harry? 

Domnea haosul. Centaurii atacau, împrăştiindu-i pe 
Devoratorii Morţii, toată lumea fugea din calea picioarelor 
uriaşilor şi întăririle care nu se ştia de unde apăruseră se 
apropiau din ce în ce mai tare, cu un vuiet asurzitor; Harry 
văzu nişte fiinţe mari înaripate zburând în jurul capetelor 
uriaşilor lui Cap-de-Mort; Thestralii şi hipogriful Buckbeak 
îi zgăriau pe ochi, în timp ce Grawp îi bătea, lovindu-i cu 
pumnii; atât vrăjitorii, apărătorii castelului Hogwarts, cât şi 
Devoratorii lui Cap-de-Mort erau acum împinşi cu forţa 
înapoi în şcoală. Harry arunca blesteme şi vrăji spre toţi 
Devoratorii Morţii care îi apăreau în faţa ochilor şi aceştia 


se prăbuşeau, fără să ştie ce sau cine îi lovise, fiind călcaţi 
în picioare de mulţimea care se retrăgea de-a valma. 

Ascuns în continuare sub Pelerina Invizibilă, Harry fu 
înghiontit şi el în holul de intrare. Îl căuta pe Cap-de-Mort şi 
îl văzu în partea cealaltă a camerei, aruncând vrăji cu 
bagheta; în timp ce intra cu spatele în Marea Sală, le striga 
în continuare instrucţiuni oamenilor săi, iar pe de altă parte 
nu uita să trimită blesteme în stânga şi-n dreapta. Harry 
aruncă alte Vrăji Scut şi posibilele victime ale lui Cap-de- 
Mort, Seamus Finnigan şi Hannah Abbott, trecură în fugă 
pe lângă el în Marea Sală, unde se alăturară bătăliei care se 
încinsese acolo. 

Acum veneau şi mai mulţi oameni în fugă dinspre treptele 
de la intrare şi Harry îl văzu pe Charlie Weasley depăşindu-l 
pe Horace Slughorn, care era îmbrăcat cu aceeaşi pijama 
verde smarald. Păreau să fi venit în fruntea familiilor şi 
prietenilor tuturor elevilor de la Hogwarts care rămăseseră 
să lupte, împreună cu proprietarii de magazine şi locuitorii 
din Hogsmeade. Centaurii Bane, Ronan şi Magorian 
năvăliră în holul de la intrare, cu tropote răsunătoare, în 
timp ce uşa care ducea spre bucătării fu aruncată în aer, în 
spatele lui Harry. 

Spiriduşii de casă de la Hogwarts se învălmăşiră în hol, 
strigând şi fluturând cuțite şi satâre de bucătărie, iar în 
fruntea lor stătea Kreacher, căruia îi atârna pe piept 
medalionul lui Regulus Black, iar vocea hârşâită acoperea 
fără eforturi toată hărmălaia: 

— La atac! La atac! Luptaţi pentru stăpânul meu, 
apărătorul spiriduşilor de casă! Luptaţi împotriva Lordului 
Întunecat, în numele viteazului Regulus! La atac! Îi tăiau şi-i 
înjunghiau pe Devoratorii Morţii în gambe şi-n glezne, iar 
chipurile lor micuţe purtau însemnul unor expresii absolut 
furioase; oriunde se uita, Harry vedea Devoratori ai Morţii 
care cedau pur şi simplu în faţa superiorității numerice, 
învinşi de vrăji, scoţându-şi săgeți din răni sau pur şi simplu 


încercând să scape, dar fiind înghiţiţi de hoarda care 
năvălea înspre ei. 

Dar încă nu se terminase: Harry fugi printre duelişti, pe 
lângă prizonieri care se zbăteau, şi intră în Marea Sală. 

Cap-de-Mort era în mijlocul luptei, atacând şi lovind cu 
toată forţa. Harry nu avea cum să îl nimerească de acolo, 
aşa că îşi croi drum spre el, încă invizibil, şi Marea Sală se 
aglomeră din ce în ce mai tare, în timp ce toţi cei care 
puteau să se ţină pe picioare se năpusteau şi ei înăuntru. 

Harry văzu cum George şi Lee Jordan îl doborâră pe 
Yaxley, cum Dolohov slobozi un strigăt, în timp ce cădea din 
cauza unei vrăji a lui Flitwick, cum Walden Macnair fu 
aruncat în partea cealaltă a camerei de către Hagrid, 
lovindu-se de peretele de vizavi şi alunecând pe podea. îi 
văzu pe Ron şi Neville doborându-l pe Fenrir Greyback, pe 
Aberforth împietrindu-l pe Rookwood, cum Arthur şi Percy îl 
trântiră la pământ pe Thicknesse, şi pe Lucius şi Narcissa 
Reacredință fugind prin mulţime, fără să încerce măcar să 
lupte, strigând după fiul lor. 

Cap-de-Mort se duela acum cu McGonagall, Slughorn şi 
Kingsley în acelaşi timp, având întipărită pe chip o expresie 
glacială plină de ură, în timp ce ei se fereau şi se aplecau în 
jurul lui, nereuşind să-l doboare. 

Bellatrix se lupta şi ea, la patruzeci de metri de Cap-de- 
Mort, şi, la fel ca şi stăpânul ei, se duela cu trei persoane 
odată: cu Hermione, Ginny şi Luna. Toţi se luptau din 
răsputeri, dar Bellatrix le ţinea piept. Lui Harry, atenţia îi fu 
distrasă de un blestem fatal care trecu atât de aproape de 
Ginny, încât fusese la doar doi centimetri de moarte. 

Harry îşi schimbă direcţia, fugind spre Bellatrix, şi nu spre 
Cap-de-Mort, dar apucă să facă doar câţiva paşi, când fu 
împins la o parte. 

— Nu pe fiica mea, nenorocito! 

Doamna Weasley îşi dădu jos pelerina în fugă, eliberându- 
şi braţele. Bellatrix se întoarse pe călcâie, râzând în hohote 
la vederea noului adversar. 


— Daţi-vă la o parte! le strigă doamna Weasley celor trei 
fete şi, fluturându-şi bagheta, începu să se dueleze. 

Harry urmări îngrozit şi încântat totodată felul în care 
bagheta lui Molly Weasley se roti şi începu să împungă, iar 
lui Bellatrix Lestrange zâmbetul îi pieri, transformându-se 
într-un rânjet batjocoritor. Din ambele baghete ţâşniră 
jeturi de lumină, iar podeaua din jurul picioarelor celor 
două vrăjitoare se încinse şi se fisură. Amândouă luptau pe 
viaţă şi pe moarte. 

— Nu! strigă doamna Weasley, când câţiva elevi fugiră 
spre ea, încercând să îi vină în ajutor. Înapoi! Înapoi! E a 
mea! 

Sute de oameni erau acum strânşi pe lângă pereţi, privind 
la cele două lupte - Cap-de-Mort împotriva celor trei 
adversari ai săi şi Bellatrix contra lui Molly -, iar Harry 
stătea, invizibil, sfâşiat, între cele două, dorind să atace şi 
totuşi să apere, fără a fi sigur că nu-l va lovi din greşeală pe 
unul dintre cei nevinovaţi. 

— Ce o să se aleagă de copiii tăi după ce o să te omor? o 
tachină Bellatrix, la fel de mânioasă ca şi stăpânul ei, făcând 
salturi într-o parte şi-n alta, în vreme ce blestemele lui 
Molly zburau în jurul ei. Cum o să fie când mami o să 
moară, la fel ca Freddie? 

— Nu o să te mai atingi niciodată de copiii noştri! strigă 
doamna Weasley. 

Bellatrix râse la fel de bine dispusă ca şi vărul ei Sirius, 
când căzuse dincolo de văl şi, dintr-odată, Harry ştiu ce 
avea să se întâmple înainte să se fi petrecut: blestemul lui 
Molly zbură pe sub braţul întins al lui Bellatrix şi o lovi 
direct în piept, chiar deasupra inimii. 

Lui Bellatrix, zâmbetul satisfăcut şi răutăcios îi îngheţă, 
ochii părând să-i iasă din orbite: pentru o fracțiune de 
secundă, îşi dădu seama ce se întâmplase şi apoi se prăbuşi. 
Mulțimea din jur izbucni în urale şi Cap-de-Mort slobozi un 
țipăt. 


Harry avu senzaţia că se întoarse cu încetinitorul, îi văzu 
pe McGonagall, Kingsley şi Slughorn aruncaţi pe spate, 
fluturând din mâini şi zvârcolindu-se în aer, în timp ce furia 
lui Cap-de-Mort, stârnită de căderea ultimului şi celui mai 
bun locotenent al său, explodă cu puterea unei bombe. Cap- 
de-Mort ridică bagheta şi o îndreptă spre Molly Weasley. 

— Protego! tună Harry şi Vraja Scut se întinse în mijlocul 
sălii, iar Cap-de-Mort se uită în jur, după sursă, în timp ce 
Harry în sfârşit îşi dădu jos Pelerina Invizibilă. 

Ţipetele de şoc, ovaţiile, strigătele din toate părţile: 
„Harry! Trăieşte! „amuţiră brusc. Mulțimea se temea. 
Tăcerea totală se aşternu subit, în timp ce Cap-de-Mort şi 
Harry îşi aruncară priviri unul altuia, începând să îşi dea 
ocol. 

— Nu vreau să încerce să mă ajute nimeni! spuse Harry 
răspicat şi, în liniştea desăvârşită, vocea sa răsună cu 
puterea unui gorn. Trebuie să fie aşa! Trebuie să o fac eu! 

Cap-de-Mort vorbi cu o voce şuierătoare: 

— Potter nu crede ce spune, zise el, cu ochii roşii măriţi. 
Nu e asta metoda lui, nu-i aşa? Pe cine o să mai foloseşti ca 
pavăză de data asta, Potter? 

— Pe nimeni, răspunse Harry scurt. Nu mai există 
Horcruxuri. Suntem doar noi doi. Niciunul nu poate trăi în 
timp ce celălalt supravieţuieşte, şi unul dintre noi o să plece 
pentru totdeauna... 

— Unul dintre noi? spuse Cap-de-Mort batjocoritor. 

Era încordat din cap până în picioare şi ochii roşii nu 
clipeau; semăna cu un şarpe pe punctul de a ataca. 

— Crezi că tu vei fi acela, băiatul care a supravieţuit din 
întâmplare şi pentru că a tras sforile Dumbledore? 

— Adică mama a murit ca să mă salveze din întâmplare, 
nu? întrebă Harry. 

Amândoi se mişcau în aceeaşi direcţie în continuare, într- 
un cerc perfect, păstrând aceeaşi distanţă între ei. Pentru 
Harry nu mai exista nici un alt chip în afară de celallui 
Cap-de-Mort. 


— Din întâmplare am ales să lupt în cimitirul acela? Din 
întâmplare nu m-am apărat în noaptea asta şi totuşi am 
supravieţuit şi m-am întors să lupt din nou? 

— Din întâmplare! strigă Cap-de-Mort, dar nu porni încă la 
atac. 

Mulțimea care privea părea încremenită, iar din sutele de 
oameni din Sală parcă nu respirau decât ei doi. 


— Din greşeală, din întâmplare şi din cauza faptului că te- 
ai ascuns, smiorcăindu-te, sub fustele unor oameni mai buni 
decât tine... Şi pentru că m-ai lăsat să îi ucid pentru a 
ajunge la tine! 

— Nu o să mai ucizi pe nimeni în noaptea asta! spuse 
Harry. 

Îşi tot dădeau ocol în continuare, privindu-se ochi în ochi, 
cei verzi în cei roşii. 

— Nu o să mai poţi omori pe niciunul dintre ei, nu înţelegi? 
Am fost pregătit să mor, ca să te împiedic să le mai faci rău. 

— Dar nu ai murit! 

— Am vrut să mor şi asta am făcut. Am făcut exact ce a 
făcut mama. l-am protejat de tine. Nu ai observat cum nu a 
funcţionat niciuna dintre vrăjile pe care le-ai aruncat 
asupra lor? Nu îi poţi tortura. Nu te poţi atinge de ei. Nu 
înveţi din greşeli, Cruplud, nu-i aşa? 

— Cum îndrăzneşti... 

— Îndrăznesc! spuse Harry. Ştiu lucruri pe care tu nu le 
ştii, Iom Cruplud. Ştiu o grămadă de lucruri importante 
despre care tu n-ai habar. Vrei să auzi câteva, înainte să 
mai faci încă o mare greşeală? 

Cap-de-Mort tăcu, desenând în continuare cercul cu paşi 
mici, şi Harry ştiu că, pentru moment, îl intrigase şi îl ţinea 
la distanţă, aproape paralizat de infima posibilitate ca 
Harry să cunoască, într-adevăr, un ultim secret... 

— lar e iubirea? spuse Cap-de-Mort, cu o expresie 
batjocoritoare pe chipul de reptilă. Asta era soluţia 
preferată a lui Dumbledore, iubirea, care pretindea că era 
mai presus decât moartea, deşi iubirea nu l-a împiedicat să 
cadă din turn şi să se facă fărâme, ca o veche statuie din 
ceară, nu? lubirea, care nu m-a împiedicat s-o strivesc pe 
mama ta Sânge-Mâl ca pe un gândac, Potter, şi se pare că, 
de data asta, nu pare să te iubească nimeni de ajuns ca să 
preia blestemul meu. Atunci, ce o să te mai împiedice să 
mori când voi lovi? 


— Un singur lucru, spuse Harry în timp ce ei îşi dădeau 
ocol în continuare, absorbiți unul de altul, despărțiți doar 
de un ultim secret. 

— Dacă nu o să te salveze iubirea, spuse Cap-de-Mort, 
înseamnă că trebuie să crezi că ai abilităţi magice pe care 
eu nu le am sau poate o armă mai puternică decât a mea... 

— Le cred pe amândouă, spuse Harry şi văzu o expresie de 
şoc fulgerând chipul ca de şarpe al lui Cap-de-Mort, cu 
toate că dispăru instantaneu. 

Cap-de-Mort începu să râdă şi râsul său era mai 
înspăimântător decât strigătele lui, era sec şi nebunesc, 
răsunând în întreaga sală cufundată în tăcere: 

— Crezi că tu ai abilităţi magice mai presus de ale mele? 
întrebă el. Decât mine, Lordul Cap-de-Mort, care am făcut 
vrăji la care Dumbledore nici măcar nu a visat? 

— Ah, a visat la ele, spuse Harry, dar a ştiut mai multe 
decât tine, a ştiut destul cât să nu facă ce ai făcut tu. 

— Adică a fost slab! strigă Cap-de-Mort. Prea slab ca să 
îndrăznească, prea slab ca să ia ce ar fi putut să fie al lui, ce 
va fi al meu! 

— Nu, a fost mai deştept decăt tine, spuse Harry, un 
vrăjitor mai bun, un om mai bun. 

— Eu am orchestrat moartea lui Albus Dumbledore! 

— Aşa ai crezut, spuse Harry, dar te-ai înşelat. 

Pentru prima dată, mulţimea din jur se foi, în timp ce 
sutele de oameni de pe lângă pereţi traseră aer în piept la 
unison. 

— Dumbledore a murit! 

Cap-de-Mort îi aruncă aceste cuvinte lui Harry de parcă ar 
fi crezut că aveau să îi provoace o durere insuportabilă. 
Trupul său se descompune în mormântul din marmură de 
pe domeniu, l-am văzut, Potter, şi n-o să se mai întoarcă! 

— Da, Dumbledore a murit, spuse Harry calm, dar nu l-ai 
omorât tu. Ela ales cum avea să moară, a ales-o cu luni 
întregi înainte să moară, a aranjat totul cu celpe caretu l-ai 
considerat servitorul tău. 


— Ce vis copilăresc mai e şi ăsta? spuse Cap-de-Mort 
nedumerit, dar încă nu lovi şi ochii roşii îi rămaseră aţintiţi 
asupra lui Harry. 

— Severus Plesneală nu a fost al tău, zise Harry. Plesneală 
a fost al lui Dumbledore, al lui Dumbledore din clipa în care 
ai început să o hăituieşti pe mama mea. Şi nu ţi-ai dat 
niciodată seama de asta, pentru că e ceva ce tu nu poţi 
înţelege. Nu l-ai văzut niciodată pe Plesneală creând un 
Patronus, nu-i aşa, Cruplud? 

Cap-de-Mort nu răspunse. Se plimbară în continuare unul 
în junii celuilalt, ca nişte lupi pe cale să se sfâşie între ei. 

— Patronusul lui Plesneală era o căprioară, spuse Harry. 
La fel ca al mamei mele, pentru că a iubit-o aproape toată 
viaţa, de când erau copii. Ar fi trebuit să îţi dai seama de 
asta, spuse el, şi văzu cum nările lui Cap-de-Mort se dilatară 
-, doar te-a rugat să îi cruţi viaţa, nu? 

— O dorea, atâta tot, spuse Cap-de-Mort batjocoritor, dar, 
după ce a murit, a fost de acord că mai existau şi alte femei, 
şi cu sânge mai pur, mai demne de el... 

— Bineînţeles că aşa ţi-a spus, zise Harry, dar a fost 
spionul lui Dumbledore din clipa în care ai ameninţat-o şi, 
începând de atunci, a lucrat mereu împotriva ta! 
Dumbledore era deja pe moarte când i-a dat Plesneală 
lovitura de graţie. 

— Nu contează! strigă Cap-de-Mort, care sorbise fiecare 
cuvânt, dar acum râdea pe înfundate, ca un nebun. Nu 
contează dacă Plesneală a fost al meu sau al lui Dumbledore 
ori ce obstacole neînsemnate au încercat să pună în calea 
mea! L-am strivit cum am strivit-o şi pe maică-ta, aşa-zisa 
mare iubire a lui Plesneală! A, dar e perfect logic, Potter, şi 
în moduri pe care tu nu le înţelegi! Dumbledore încerca să 
facă în aşa fel încât Bagheta din Soc să nu ajungă la mine! A 
vrut ca Plesneală să fie adevăratul stăpân al baghetei! Dar 
ţi-am luat-o înainte, băieţaş... am ajuns la baghetă înainte 
ca tu să pui mâna pe ea, am înţeles adevărul înainte să-ţi 
dai tu seama ce se întâmplă. L-am omorât pe Severus 


Plesneală acum trei ore şi Bagheta din Soc, Vergeaua 
Morţii, Bagheta Destinului este cu adevărat a mea! Ultimul 
plan al lui Dumbledore a dat greş, Harry Potter! 

— Da, aşa e, spuse Harry. Ai dreptate. Dar, înainte să 
încerci să mă omori, te sfătuiesc să te gândeşti la ce ai 
făcut... Gândeşte-te şi încearcă să ai un pic de remuşcări, 
Cruplud... 

— Despre ce vorbeşti? 

Dintre toate lucrurile pe care i le spusese Harry, nici o 
tachinare şi nici o dezvăluire nu îl şocase într-o asemenea 
măsură pe Cap-de-mort. Harry văzu cum pupilele îi 
deveniră nişte linii verticale şi pielea din jurul ochilor i se 
albi. 

— Este ultima ta şansă, spuse Harry, tot ce ţi-a mai 
rămas... 

Am văzut ce o să devii în caz contrar... fii bărbat... 
încearcă... încearcă să te căieşti măcar puţin... 

— Cum îndrăzneşti?! spuse Cap-de-Mort din nou. 

— Da, îndrăznesc, zise Harry, pentru că ultimul plan al lui 
Dumbledore nu a funcţionat deloc împotriva mea. Ci 
împotriva ta, Cruplud. 

Lui Cap-de-Mort îi tremura mâna în care ţinea Bagheta 
din Soc şi Harry ţinea foarte strâns bagheta lui Draco. Ştia 
că mai erau doar câteva secunde până când avea să se 
întâmple. 

— Bagheta tot nu funcţionează cum trebuie pentru tine, 
pentru că nu ai ucis pe cine trebuie. Severus Plesneală nu a 
fost niciodată adevăratul stăpân al Baghetei din Soc. Nu l-a 
învins niciodată pe Dumbledore. 

— L-a ucis... 

— Nu auzi bine? Plesneală nu la învins niciodată pe 
Dumbledore! Moartea lui Dumbledore a fost plănuită de ei 
doi! Dumbledore a intenţionat să moară neînvins, ultimul 
stăpân adevărat al baghetei! Dacă totul ar fi mers conform 
planului, puterea baghetei ar fi trebuit să moară odată cu 
el, pentru că nu îi fusese niciodată luată prin luptă! 


— Dar atunci, Potter, e ca şi când Dumbledore mi-ar fi dat 
bagheta cu mâna lui! 

Cap-de-Mort era cuprins de o încântare răutăcioasă, care 
îi imprimă vocii sale un tremur. 

— Eu am furat bagheta din mormântul ultimului său 
stăpân! Am luat-o împotriva dorințelor ultimului său stăpân! 
Puterea ei este a mea! 

— Cruplud, tot nu ai înţeles, nu-i aşa? Nu este de ajuns să 
ai bagheta! Faptul că o ţii în mână, că o foloseşti, nu o face 
să fie cu adevărat a ta. Nu ai auzit ce ţi-a spus Ollivander? 
Bagheta alege vrăjitorul... Bagheta din Soc a recunoscut un 
nou stăpân înainte să moară Dumbledore, cineva care nu 
pusese niciodată mâna pe ea. Noul stăpân a luat bagheta de 
la Dumbledore împotriva dorinţei sale, fără să îşi dea seama 
niciodată că o făcuse sau că cea mai periculoasă baghetă 
din lume alesese să îl servească pe el... 

Cap-de-Mort respira adânc şi Harry simţi cum se apropia 
blestemul, îl simţea acumulându-se în bagheta îndreptată 
spre chipul lui. 

— Adevăratul stăpân al Baghetei din Soc a fost Draco 
Reacredință. 

Pe chipul lui Cap-de-Mort apăru o expresie de şoc 
desăvârşit pentru o clipă, dar apoi dispăru. 

— Şi ce contează? spuse el încet. Chiar dacă ai dreptate, 
Potter, asta nu are nici o importanţă pentru noi doi. Nu mai 
ai bagheta cu miez din pană de phoenix: ne duelăm 
folosindu-ne doar priceperea... Şi, după ce o să te omor, o 
să mă ocup şi de Draco Reacredință... 

— Dar e prea târziu, spuse Harry. Ai ratat ocazia. Ţi-am 
luat-o înainte. L-am învins pe Draco cu săptămâni în urmă. 
I-am luat bagheta. 

Harry şfichiui aerul cu bagheta din lemn de păducel şi 
simţi privirile tuturor celor din sală aţintite asupra ei. 

— Deci totul se reduce la asta, nu-i aşa? şopti Harry. Oare 
bagheta din mâna ta ştie că ultimul său stăpân a fost 


dezarmat? Pentru că dacă o ştie... înseamnă că eu sunt 
adevăratul stăpân al Baghetei din Soc. 

O strălucire roşiatică şi cu irizări aurii izbucni dintr-odată 
peste cerul fermecat de deasupra lor şi marginea soarelui 
orbitor apăru peste pervazul celei mai apropiate ferestre. 
Lumina atinse feţele amândurora în acelaşi timp, 
transformându-l pe Cap-de-Mort dintr-odată într-un abur 
înflăcărat. Harry auzi vocea stridentă, în timp ce şi el îşi 
înălţă ultima sa speranţă spre ceruri, îndreptând bagheta 
lui Draco: 

— Abracadabra! 

— Expelliarmus! 

Bufnitura fu ca o detunătură şi flăcările aurii care ţâşniră 
între ei, chiar în mijlocul cercului pe care îl trasaseră, 
marcară locul unde li se ciocniseră vrâjile. Harry văzu cum 
jetul verde al lui Cap-de-Mort întâlni propria sa vrajă, cum 
Bagheta din Soc zbură până sus, prefigurându-se pe 
fundalul răsăritului, învârtindu-se sub tavanul vrăjit, 
asemenea capului lui Nagini, îndreptându-se prin aer spre 
stăpânul pe care refuză să-l ucidă, care venise să o ia în 
sfârşit în posesie. Şi Harry, cu priceperea incontestabilă a 
unui căutător, prinse bagheta cu mâna liberă, în timp ce 
Cap-de-Mort căzu pe spate, cu braţele desfăcute, dându-şi 
peste cap ochii roşii, cu pupile verticale. Tom Cruplud se 
prăbuşi într-un mod incontestabil lumesc, cu trupul fragil şi 
chircit, mâinile albe goale, chipul ca de reptilă, lipsit de 
expresie, şi fără să îşi dea seama ce se întâmplase. Cap-de- 
Mort murise, fusese ucis de propriul blestem, care se 
întorsese împotriva lui, şi Harry stătea cu două baghete în 
mână, privind trupul lipsit de suflare al dușmanului său. 

Urmă o secundă cutremurătoare de tăcere, şocul 
momentului opri totul în loc şi apoi în jurul lui Harry izbucni 
agitația, cu zeci de strigăte, urale şi ovaţii ale privitorilor 
umplând sala. Soarele fierbinte inundă ferestrele, în timp 
ce toţi se năpustiră spre el. 


Primii care ajunseseră au fost Ron şi Hermione, ale lor 
fură braţele care îl strânseră şi tot ale lor strigătele 
nedesluşite care îl asurziră. Apoi veniră Ginny, Neville şi 
Luna, toată familia Weasley şi Hagrid, Kingsley, McGonagall, 
Flitwick şi Lăstar. 

Harry nu mai reuşi să audă nimic din ce se striga, nici să 
îşi dea seama cine îl bătea pe spate, cine îl trăgea, 
încercând să îmbrăţişeze o cât de mică părticică din el; sute 
de oameni se înghesuiau, dorindu-şi cu toţii să îl atingă cu 
orice preţ pe Băiatul care Supravieţuise, motivul pentru 
care, în sfârşit, se încheiase totul... 

Soarele se înălța în continuare peste Hogwarts, iar Marea 
Sală radia de viaţă şi lumină. Harry era o parte integrantă a 
amestecului de izbucniri de bucurie şi jale, de suferinţă şi 
sărbătoare. Voiau să stea acolo cu ei, liderul şi simbolul lor, 
salvatorul şi îndrumătorul lor, dar nimănui nu păru să îi 
treacă prin minte că era nedormit, că dorea să fie doar cu 
câţiva dintre ei. Trebuia să le vorbească celor care îşi jeleau 
morţii, să dea mâna cu ei, să fie martorul lacrimilor pe care 
le vărsau, să le primească mulţumirile, să asculte veştile 
care se auzeau din toate părţile, în timp ce orele dimineţii 
se scurgeau; cei aflaţi sub puterea blestemului Imperius, 
din toate colţurile ţării, îşi reveneau în fire, Devoratorii 
Morţii fugeau sau erau prinşi, nevinovaţii din Azkaban erau 
eliberaţi chiar în clipa aceea şi, pentru moment, Kingsley 
Shacklebolt fusese numit ministru al Magiei. Trupul 
neînsufleţit al lui Cap-de-Mort fu mutat într-o cameră de 
lângă Marea Sală, departe de Fred, Tonks, Lupin, Colin 
Creevey şi încă cincizeci de persoane care muriseră luptând 
împotriva lui. McGonagall pusese la loc mesele caselor, dar 
nimeni nu mai ţinea cont de organizarea acestora: erau 
amestecați cu toţii, profesori şi elevi, fantome şi părinţi, 
centauri şi spiriduşi de casă. Firenze se refăcea într-un colţ, 
iar Grawp se uita printr-o fereastră spartă şi oamenii îi 
aruncau mâncare în gura zâmbitoare. După o vreme, Harry 


se trezi pe o bancă lângă Luna; era extenuat şi sleit de 
puteri. 

— În locul tău, cred că aş vrea puţină linişte, spuse ea. 

— E tot ce mi-aş putea dori, răspunse el. 

— Le distrag eu atenţia, îl asigură ea. Pune-ţi pelerina! 

Şi, înainte ca Harry să apuce să spună ceva, Luna strigase 
deja: 

— Vaaai, uite, o Grozăvie Straşnică! şi arătă afară, pe 
fereastră. 

Toţi cei care auziră se uitară în jur şi Harry îşi puse 
Pelerina Invizibilă pe furiş şi se ridică. 

Acum putea să meargă prin sală fără să fie oprit. O zări pe 
Ginny la două mese depărtare, stând cu capul pe umărul 
mamei ei. O să aibă timp să-i vorbească mai târziu, o să aibă 
ore şi zile întregi în care să-i vorbească, poate chiar ani. Îl 
văzu pe Neville mâncând cu sabia lui Cercetaş lângă 
farfurie, înconjurat de un grup de admiratori înfocaţi. 
Merse pe culoarul dintre mese şi îi zări pe cei trei 
Reacredință, strânşi unii într-alţii, nesiguri dacă aveau voie 
să fie acolo, dar nimeni nu îi băga în seamă. Oriunde se uita, 
vedea familii reunite şi, până la urmă, îi găsi pe cei doi cu 
care voia să fie cel mai mult dintre toţi. 

— Eu sunt, murmură el, lăsându-se pe vine între ei. Vreţi 
să veniţi cu mine? 

Se ridicară imediat şi el, Ron şi Hermione ieşiră împreună 
din Marea Sală. Din scara din marmură lipseau bucăţi mari, 
dispăruse o parte din balustradă şi, în timp ce urcară, 
găsiră dărâmături şi pete de sânge la fiecare pas. Îl auziră 
de departe pe Peeves, vâjâind pe coridoare şi cântând un 
imn victorios, pe care îl compusese el însuşi: 

Am reuşit, am izbândit, micuțul Potter l-a izgonit, Lordul e 
dus la putrezit, vremea distracţiei a venit! 

— Reuşeşte să reflecte foarte bine magnitudinea tragicului 
eveniment, nu-i aşa? spuse Ron, deschizând o uşă şi 
făcându-le loc să treacă lui Harry şi Hermione. 


Harry se gândi că avea să fie şi fericit, dar, în momentul 
acela, bucuria îi era înăbuşită de oboseală şi durerea 
pierderii lui Fred, Lupin şi Tonks îl sfredelea ca o durere 
fizică la fiecare câţiva paşi. Sentimentul cel mai pregnant 
era cel de mare uşurare şi dorinţa de a dormi. Dar, mai 
întâi, le datora o explicaţie lui Ron şi Hermione, care 
fuseseră lângă el atâta amar de vreme şi meritau să ştie 
adevărul. Făcu eforturile necesare şi le povesti ce văzuse în 
Pensiv şi ce se întâmplase în pădure şi nici măcar nu 
începuseră să îşi exprime uimirea, când ajunseră, în sfârşit, 
în locul spre care merseseră, fără ca niciunul dintre ei să fi 
menţionat care era destinaţia. De când îl văzuse ultima 
dată, garguiul care păzea intrarea în biroul directorului 
fusese dărâmat; stătea căzut într-o parte şi părea puţin 
ameţit, iar Harry se întrebă dacă mai putea să distingă 
parolele. 

— Putem să urcăm? îl întrebă pe gargui. 

— Chiar te rog, gemu statuia. 

Păşiră peste el şi urcară pe scara în spirală, care se mişca 
încet în sus, ca un lift. Harry deschise uşa de la capătul ei. 

Apucă să zărească pentru o fracțiune de secundă Pensivul 
din piatră de pe birou, acolo unde îl lăsase, şi atunci un 
zgomot asurzitor îl făcu să ţipe şi să se gândească la 
blesteme şi la întoarcerea Devoratorilor Morţii, la învierea 
lui Cap-de-Mort... 

Dar erau aplauze. Directorii şi directoarele de la Hogwarts 
se ridicaseră în picioare şi îl aplaudau de pe toţi pereţii, îşi 
fluturau pălăriile şi, în unele cazuri, perucile, îşi întindeau 
mâinile în afara ramelor, pentru a da noroc între ei, dansau 
pe scaunele pe care fuseseră pictaţi, Dilys Derwent plângea 
în hohote, fără să se sinchisească de nimeni, Dexter 
Fortescue îşi vântura cornetul acustic şi Phineas Nigellus 
strigă, cu vocea sa stridentă şi ascuţită: 

— Să nu uităm că au avut un rol şi Viperinii! Să nu uităm 
de contribuţia noastră! 


Dar Harry nu avea ochi decât pentru cel care stătea în 
portretul cel mai mare, aflat chiar în spatele scaunului 
directorului. Din spatele ochelarilor cu lentile în formă de 
semilună îi alunecau lacrimi până în barba lungă, argintie; 
mândria şi recunoştinţa pe care le radia îl umplură pe 
Harry de acelaşi sentiment de alinare ca şi cel pe care i-l 
aducea cântecul păsării phoenix. 

Până la urmă, Harry ridică mâinile şi portretele tăcură 
respectuos, zâmbind larg, ştergându-se la ochi şi aşteptând 
nerăbdătoare să îl audă vorbind. Însă Harry i se adresă lui 
Dumbledore, alegându-şi cuvintele cu foarte mare grijă. Cu 
toate că era extenuat şi avea privirea înceţoşată, trebuia să 
mai facă acest ultim efort, să ceară un ultim sfat. 

— Obiectul ascuns în hoţoaică, începu el, l-am scăpat în 
pădure. Nu ştiu exact unde anume, dar nu mă duc să-l mai 
caut. Sunteţi de acord? 

— Da, dragul meu băiat, spuse Dumbledore, în timp ce 
colegii săi din portrete părură derutaţi şi curioşi. Este o 
decizie înţeleaptă şi curajoasă, dar mă aşteptam la aşa ceva 
din partea ta. Ştie cineva unde a căzut? 

— Nu ştie nimeni, spuse Harry şi Dumbledore încuviinţă. 
Dar voi păstra cadoul lui Ignotus, continuă el şi Dumbledore 
zâmbi voios. 

— Sigur că da, Harry, este al tău pentru totdeauna, până îl 
vei da mai departe! 

— Şi a mai rămas aceasta. 

Harry ridică Bagheta din Soc, pe care Ron şi Hermione o 
priviră cu o venerație observată de către Harry, în ciuda 
ameţelii şi lipsei de somn. Nu se bucură deloc să o vadă. 

— Nu o vreau, spuse Harry. 

— Poftim? zise Ron răspicat. Nu eşti în toate minţile? 

— Ştiu că este puternică, spuse Harry obosit. Dar eram 
mai mulţumit de a mea. Aşa că... 

Scotoci în punguţa de la gât şi scoase cele două jumătăţi 
din lemn de tisă, care încă mai erau abia legate între ele de 
un fir extrem de subţire din pană de phoenix. Hermione 


spusese că nu putea fi reparată, că era distrusă aproape 
complet. Tot ce ştia Harry era că, dacă nu avea să 
funcţioneze asta, nu mai avea să funcţioneze nimic. Puse 
bagheta ruptă pe biroul directorului, o atinse cu vârful 
Baghetei din Soc şi spuse: 

— Reparo. 

Bagheta se lipi la loc şi, în clipa aceea, din capăt îi ţâşniră 
scântei roşii. Harry ştia că reuşise. Luă bagheta din lemn de 
tisă şi pană de phoenix şi simţi dintr-odată o căldură în 
degete, de parcă mâna şi bagheta se bucurau să fie din nou 
împreună. 

— O să pun Bagheta din Soc înapoi unde îi este locul, îi 
spuse lui Dumbledore, care îl privea cu nespus de mult drag 
şi admiraţie. Poate să rămână aici. Dacă voi muri din cauze 
naturale, ca şi Ignotus, îşi va pierde puterea, nu-i aşa? 
Ultimul său stăpân va rămâne neînvins. Şi acesta îi va fi 
sfârşitul. 

Dumbledore încuviinţă din cap. Îşi zâmbiră unul altuia. 

— Eşti sigur? spuse Ron cu o nuanţă de dorinţă în voce, 
privind la Bagheta din Soc. 

— Cred că Harry are dreptate, spuse Hermione încet. 

— Bagheta asta atrage mult mai multe probleme decât 
beneficii, îi explică Harry. 

Întoarse spatele portretelor pictate, gândindu-se acum 
doar la patul cu baldachin care îl aştepta în Turnul 
Cercetaşilor şi întrebându-se dacă nu cumva i-ar fi putut 
aduce Kreacher un sendviş la pat, şi spuse: 

— Şi, sincer să fiu, am avut probleme cât pentru o viaţă 
întreagă. 

Epilog. 

Nouăsprezece ani mai târziu. 

Toamna păru să vină brusc în anul acela. Dimineaţa zilei 
de întâi septembrie era răcoroasă şi aurie ca un măr şi, în 
timp ce micuța familie traversa şoseaua aglomerată spre 
gara mare şi cenuşie, fumul din ţevile de eşapament şi 
răsuflarea trecătorilor sclipeau ca nişte pânze de păianjen 


în aerul rece. Peste cărucioarele pline pe care le împingeau 
părinţii erau două colivii mari, bufniţele dinăuntru ţipau 
indignate şi o fetiţă roşcată mergea înlăcrimată în urma 
celor doi fraţi, ţinându-l strâns de mână pe tatăl ei. 

— Nu mai e mult şi o să mergi şi tu, îi spuse Harry. 

— Mai sunt doi ani, se smiorcăi Lily. Vreau să merg acum! 

Navetiştii se holbară curioşi la bufniţe, în timp ce familia 
îşi croia drum spre bariera dintre peroanele nouă şi zece. 
Vocea lui Albus fu purtată până la Harry peste hărmălaia 
din jur; fiii săi continuau cearta pe care o începuseră în 
maşină. 

— Ba nu! N-o să fiu la Viperini! 

— James, termină cu asta! Spuse Ginny. 

— N-am zis decât că s-ar putea să fie, explică James, 
zâmbindu-i fratelui său mai mic. Ce-i rău în asta? S-ar putea 
să fie la Vi... 

Dar James văzu că mama sa îl priveşte atent şi tăcu. Cei 
cinci Potteri se apropiară de barieră. Aruncându-i peste 
umăr o privire destul de îngâmfată fratelui său mai mic, 
James apucă în mâini căruciorul de la mama lui şi o luă la 
fugă. Dispăru în clipa următoare. 

— O să-mi scrieţi, nu? îşi întrebă imediat Albus părinţii, 
profitând de absenţa momentană a fratelui său. 

— O să-ţi scriem zilnic, dacă vrei, spuse Ginny. 

— Nu zilnic, răspunse Albus repede. James spune că cei 
mai mulţi primesc scrisori de acasă cam o dată pe lună. 

— l-am scris lui James de trei ori pe săptămână anul 
trecut, spuse Ginny. 

— Şi să nu crezi tot ce îţi spune despre Hogwarts, adăugă 
Harry. Ştii cum e fratele tău, e pus mereu pe glume. 

Împinseră împreună al doilea cărucior, luând viteză. Când 
ajunseră la barieră, Albus strânse din ochi şi se strâmbă, 
dar nu se loviră de nimic şi familia ieşi pe Peronul nouă şi 
3/4, care era învăluit în aburul gros şi alb al Expresului roşu 
de Hogwarts. Siluete nedesluşite roiau prin ceața în care 
James părea să fi dispărut deja. 


— Unde sunt? întrebă Albus neliniştit, cercetând siluetele 
înceţoşate pe lângă care trecură, în timp ce înaintau pe 
peron. 

— O să-i găsim, îl linişti Ginny. 

Dar aburul era foarte dens şi chipurile greu de distins. 
Vocile păreau neobişnuit de răsunătoare, fiind parcă 
desprinse de posesorii lor de drept. Harry avu senzaţia că îl 
auzise pe Percy ţinând un discurs răspicat despre regulile 
folosirii cozilor de mătură şi se bucură că avu o scuză 
pentru a nu se opri să-l salute. 

— Cred că ei sunt, Al, zise Ginny dintr-odată. 

Un grup de patru oameni ieşi din ceaţă, stând lângă 
ultimul vagon. Harry, Ginny, Lily şi Albus nu le desluşiră 
trăsăturile decât când ajunseră chiar lângă ei. 

— Bună, spuse Albus, părând deosebit de uşurat. 

Rose, care purta deja roba ei nou-nouţă de Hogwarts, îi 
zâmbi larg. 

— N-aţi avut probleme la parcare, nu? întrebă Ron pe 
Harry. Eu am avut. Hermione n-a putut să creadă c-o să fiu 
în stare să iau examenul Încuiat pentru permis de 
conducere, aşa-i? A crezut că, o să trebuiască să arunc o 
vrajă Confundus asupra instructorului. 

— Nu-i adevărat, spuse Hermione, am avut completă 
încredere în tine. 

— De fapt, l-am vrăjit până la urmă, îi şopti Ron lui Harry, 
când urcară împreună în tren cufărul şi bufnița lui Albus. 
Doar am uitat să mă uit în oglinda retrovizoare şi, hai să fim 
serioşi, pot să folosesc o Vrajă Supersenzorială pentru asta. 

Când terminară, îi găsiră pe Lily şi pe Hugo, fratele mai 
mic al lui Rose, purtând o discuţie înflăcărată despre casa în 
care aveau să fie repartizaţi când vor fi ajuns, în sfârşit, la 
Hogwarts. 

— Vă dezmoştenim dacă nu picaţi la Cercetaşi, spuse Ron, 
dar să nu vă simţiţi presaţi din cauza asta. 

— Ron! 


Lily şi Hugo râseră, dar Albus şi Rose aveau un aer 
solemn. 

— Nu vorbeşte serios, spuseră Hermione şi Ginny, dar Ron 
nu mai era atent. 

Întâlni privirea lui Harry şi făcu semn cu capul spre un 
punct aflat la vreo patruzeci de metri depărtare. 

Aburul se mai risipise pentru moment şi trei oameni se 
prefigurau limpede pe fundalul înceţoşat. 

— Ia uite cine e. 

Draco Reacredință stătea acolo cu soţia şi fiul său, purtând 
o haină neagră, închisă cu nasturi până la gât. Începuse să 
chelească un pic în jurul tâmplelor şi frunţii şi asta îi scotea 
în evidenţă bărbia ascuţită. Băiatul semăna cu Draco la fel 
de bine cum semăna Albus cu Harry. Draco îi zări pe Harry, 
Ron, Hermione şi Ginny uitându-se la el, îi salută scurt, 
făcând un semn din cap, şi se întoarse din nou cu spatele. 

— Deci el e micuțul Scorpius, spuse Ron în şoaptă. Ai grijă 
să-l depăşeşti la toate examenele, Rosie. Slavă Domnului că 
ai moştenit deşteptăciunea mamei tale. 

— Ron, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Hermione, pe 
jumătate severă, pe jumătate amuzată. Nu mai încerca să-i 
montezi unul împotriva altuia înainte să fi apucat măcar să 
înceapă şcoala! 

— Aşa e, iartă-mă! spuse Ron, dar nu se putu abţine şi 
adăugă: Rosie, totuşi, să nu te împrieteneşti prea tare cu el. 
Bunicul Weasley n-o să te ierte niciodată dacă te măriţi cu 
unul cu sânge pur. 

— Bună! 

James apăru din nou, scăpase de cufăr, bufniţă şi cărucior 
şi era evident că abia aştepta să le dea nişte veşti. 

— Teddy e acolo, spuse el cu respiraţia tăiată, arătând 
peste umăr, spre norii învolburaţi de aburi. Tocmai l-am 
văzut! Şi ghiciţi ce face? Se sărută cu Victoire! 

Se uită la adulţi, dezamăgit în mod evident de lipsa lor de 
reacţie. 


— Teddy al nostru! Teddy Lupin! Se pupă cu Victoire a 
noastră! Cu verişoara noastră. Şi l-am întrebat ce face... 

— I-ai întrerupt? spuse Ginny. Eşti exact ca Ron. 

— ... şia zis că a venit s-o conducă! Şi după aia mi-a zis să 
plec. O sărută! adăugă James, îngrijorat că poate nu se 
făcuse bine înţeles 

— Vai, ar fi minunat dacă s-ar căsători! şopti Lily încântată. 
Atunci, Teddy ar fi cu adevărat un membru al familiei! 

— Vine deja la cină cam de patru ori pe săptămână, spuse 
Harry. Mai bine îi propunem să vină să stea la noi şi 
lămurim problema, nu? 

— Da! făcu James entuziasmat. Nu mă deranjează să stau 
în aceeaşi cameră cu Al. Teddy poate să stea în camera 
mea! 

— Nu! se impuse Harry cu fermitate. Tu şi cu Al veţi sta în 
aceeaşi cameră doar când o să vreau să demolez casa din 
temelii. Se uită la ceasul vechi şi ponosit, care îi aparținuse 
cândva lui Fabian Prewett. 

— E aproape unsprezece fix, ar fi bine să vă urcați. 

— Nu uita să îi transmiţi toată dragostea noastră lui 
Neville! îl rugă Ginny pe James, îmbrăţişându-l. 

— Mamă! Nu pot să-i transmit dragoste unui profesor! 

— Dar îl ştii pe Neville... 

James îşi dădu ochii peste cap. 

— Da, în afara şcolii, dar la şcoală este domnul profesor 
Poponeaţă, nu-i aşa? Nu pot să mă duc la ora de lerbologie 
şi să-i transmit dragoste... 

Clătinând din cap la vorbele mamei sale, se răcori 
spunându-i lui Albus: 

— Ne vedem mai încolo, Al. Ai grijă cu Thestralii. 

— Nu sunt invizibili? Ai spus că sunt invizibili! 

Dar James se mulţumi să râdă; o lăsă pe mama sa să îl 
pupe, îl îmbrăţişă repede pe tatăl său, apoi sări în trenul 
care se umplea cât vedeai cu ochii. Le făcu semn cu mâna şi 
apoi o luă la fugă de-a lungul coridorului, căutându-şi 
prietenii. 


— Nu ai de ce să îţi faci griji din cauza Thestralilor, îi spuse 
Harry lui Albus. Sunt nişte fiinţe paşnice, nu au nimic 
înfiorător. Oricum, tu nu o să mergi la şcoală cu trăsura, ci 
cu barca. Ginny îl pupă pe Albus, luându-şi la revedere. 

— Ne vedem de Crăciun. 

— Pa, Al, spuse Harry, în timp ce fiul său îl îmbrăţişă. Nu 
uita că Hagrid te-a invitat la ceai vinerea viitoare. Să nu te 
pui cu Peeves. Nu te duela cu nimeni până nu înveţi cum să 
o faci. Şi nu îl lăsa pe James să te supere. 

— Dar dacă o să fiu la Viperini? 

O spuse în şoaptă, doar pentru tatăl său, şi Harry ştiu că 
numai clipa plecării l-ar fi putut face pe Albus să arate cât 
de mult şi de sincer se temea de aceasta. Harry se lăsă pe 
vine şi chipul lui Albus ajunse acum puţin mai sus de allui. 
Albus era singurul dintre cei trei copii ai lui Harry care 
moştenise ochii lui Lily. 

— Albus Severus, spuse Harry, astfel încât să nu îl mai 
audă nimeni în afară de Ginny, destul de diplomată încât să 
pretindă că îi făcea cu mâna lui Rose, care tocmai se urcase 
în tren -, porţi numele a doi mari directori ai Şcolii 
Hogwarts. Unul dintre ei a fost Viperin şi probabil cel mai 
curajos om pe care l-am cunoscut vreodată. 

— Dar dacă... 

— ... atunci, casa Viperinilor va avea un elev excelent, nu-i 
aşa? Nouă ne e egal, Al. Dar, dacă pentru tine are atât de 
mare importanţă, vei putea alege să fii la Cercetaşi, şi nu la 
Viperini. Jobenul Magic ţine cont şi de alegerea ta. 

— Serios? 

— La mine aşa a fost, spuse Harry. 

Nu o mai spusese niciunuia dintre copiii săi până atunci şi 
văzu că pe Al îl uimi să audă acest lucru. Dar acum uşile se 
trânteau peste tot de-a lungul trenului roşu şi siluetele 
nedesluşite ale părinţilor roiau pe lângă tren, pentru 
ultimele pupături şi îndrumări. Albus sări în vagon şi Ginny 
închise uşa după el. 


Elevii stăteau aplecaţi peste ferestrele cele mai apropiate 
de ei. Multe feţe din tren şi de pe peron păreau să fie 
întoarse spre Harry. 

— De ce se holbează toată lumea? întrebă Albus, în timp 
ce el şi Rose se întinseră pentru a se uita la ceilalţi elevi. 

— Nu-ţi face griji, spuse Ron. Eu sunt de vină. Sunt extrem 
de celebru. Albus, Rose, Hugo şi Lily râseră. 

Trenul se puse în mişcare şi Harry merse alături de el, 
privind chipul slab al fiului său, care era deja luminat de 
entuziasm. Harry îi zâmbi şi îi făcu semn cu mâna în 
continuare, deşi se simţea un pic uşurat să îşi vadă fiul 
plutind spre depărtări... Ultima urmă de abur se evaporă în 
aerul toamnei. Trenul coti. Harry avea încă mâna ridicată, 
în semn de rămas-bun. 

— O să fie bine, murmură Ginny. 

Harry se uită la ea, îşi lăsă absent mâna în jos şi îşi atinse 
cicatricea în formă de fulger de pe frunte. 

— Ştiu. 

Pe Harry nu îl mai duruse cicatricea de nouăsprezece ani. 
Totul era bine. 


SFÂRŞIT