J. K. Rowling — V4 — Harry Potter Si Pocalul De Foc

]. K. Rowling 


]. K. Rowling 


Harry Potter şi Pocalul De 
FOC 


— Capitolul 1 — 

CASA CRUPLUD. 

Sătenii din Little Hangleton încă îi spuneau „Casa 
Cruplud”, deşi trecuseră mulţi ani de când familia Cruplud 
locuise acolo. Casa era situată pe un deal, dominând satul, 
unele dintre ferestre fiind acoperite cu scânduri, cu ţigle 
lipsă din acoperiş, iar iedera îneca nestăvilită faţada. Deşi 
odată un conac impunător, şi de departe cea mai mare şi 
mai impresionantă clădire pe o distanţă de câţiva kilometri 
împrejur, „Casa Cruplud” era acum invadată de igrasie, 
abandonată şi nelocuită. 

Localnicii din Little Hangleton erau cu toţii de acord că 
vechea casă le inspira teamă. Acum o jumătate de secol, se 
întâmplase în ea ceva ciudat şi îngrozitor, ceva despre care 
sătenilor mai în vârstă le plăcea să discute când nu mai 
aveau subiecte de bârfă. Povestea fusese întoarsă pe toate 
părţile de atâtea ori, şi fusese „înflorită” în atâtea locuri, 
încât nimeni nu mai ştia exact care era adevărul. Totuşi, 
fiecare versiune a poveştii începea în acelaşi fel: „cu 
cincizeci de ani în urmă, la ivirea zorilor, într-o frumoasă 
dimineaţă de vară, pe când Casa Cruplud era încă bine 
îngrijită şi impunătoare, o servitoare intrase în salon şi îi 
găsise morţi pe cei trei membri ai familiei Cruplud”. 

Urlând, servitoarea coborâse în fugă dealul în sat şi 
adunase în jurul ei câţi oameni putuse. 


— Zăceau acolo cu ochii larg deschişi! Reci ca gheaţa! Încă 
îmbrăcaţi de cină! le zisese ea. 

Poliţia fusese chemată imediat şi întregul Little Hangleton 
fusese cuprins de nebunie, de curiozitate şi de un 
entuziasm mascat fără prea multă măiestrie. Nimeni nu-şi 
răcise gura pretinzând că îi părea prea rău după familia 
Cruplud, pentru că toţi membrii ei fuseseră chiar urâţi de 
săteni. 

Bătrânii soţi Cruplud fuseseră bogaţi, snobi şi grosolani, 
iar fiul lor, Tom, ajuns la maturitate, fusese şi mai şi. Toţi 
sătenii erau curioşi să afle identitatea ucigaşului, fiindcă era 
cât se poate de clar că trei oameni aparent sănătoşi nu 
puteau să moară din cauze naturale, toţi în aceeaşi noapte. 

În acea seară, „La Spânzuratul”, localul satului, a avut 
parte de o vânzare nemaiîntâlnită până atunci. Tot satul 
venise să discute despre crime. Şi nu venise degeaba! 
Sătenii fuseseră răsplătiți când bucătăreasa familiei 
Cruplud apăruse din senin în mijlocul lor şi anunţase în 
localul cufundat subit în tăcere că un om pe nume Frank 
Bryce tocmai fusese arestat. 

— Frank! exclamară mai mulţi săteni. Niciodată! 

Frank Bryce era grădinarul familiei Cruplud. Trăia singur 
într-o cabană amărâtă, pe terenurile „Casei Cruplud”. 
Frank se întorsese din război cu un picior ţeapăn şi cu o 
aversiune cumplită pentru mulţimi şi zgomote puternice. 
Lucrase pentru familia Cruplud de la început. 

Urmă o îmbulzeală, care mai de care oferindu-se să-i 
cumpere bucătăresei de băut, pentru a auzi cât mai multe 
detalii. 

— Eu am zis mereu că era ciudat, le spuse ea sătenilor 
care îi sorbeau fiecare cuvânt, după al patrulea pahar de 
vişinată. Foarte neprietenos. Sunt sigură că, dacă i-aş fi 
oferit o ceaşcă de ceai şi de o sută de ori, tot n-ar fi 
acceptat-o! Niciodată n-a fost dornic de companie, 
niciodată! 


— Ei, şi tu, acum, zise o femeie de la bar, omula trecut 
printr-un război greu... Lui Frank îi place viaţa liniştită. Nu 
văd de ce ar fi ăsta un motiv să... 

— Cine altcineva mai avea cheia de la uşa din spate, poţi 
să-mi spui? răcni bucătăreasa. Dintotdeauna a existat o 
cheie de rezervă în cabana grădinarului! Uşa din spate n-a 
fost forţată azi-noapte! Nici o fereastră spartă! Frank n-a 
avut decât să se strecoare până la casă, în timp ce noi 
dormeam cu toţii... 

Localnicii schimbară priviri întunecate. 

— Întotdeauna am crezut că era ceva cu el, bombăni un 
om de la bar. 

— L-a stricat războiul, aşa zic eu, interveni proprietarul 
localului. 

— 'Ţi-am zis eu că nu-i bine să-l superi pe Frank, nu-i aşa, 
Dot? zise o femeie entuziasmată dintr-un colţ. 

— Un temperament îngrozitor, întări Dot, dând cu putere 
din cap. Ţin minte, pe vremea când era copil... 

În dimineaţa următoare, aproape toată lumea din Little 
Hangleton era sigură că Frank Bryce îi omorâse pe membrii 
familiei Cruplud. Însă în oraşul vecin, Great Hangleton, într- 
o secţie de poliţie întunecată şi murdară, Frank repeta 
întruna, cu încăpățânare, că era nevinovat şi că singura 
persoană pe care o văzuse pe lângă casă în ziua morţii 
familiei Cruplud fusese un adolescent, un străin brunet şi 
palid. Nimeni altcineva din sat nu văzuse un asemenea 
băiat, iar poliţiştii erau convinşi că era o închipuire de-ale 
lui Frank. 

Când lucrurile începură să devină serioase pentru Frank, 
veni şi raportul despre moartea membrilor familiei Cruplud 
şi toate se schimbară. 

Era cel mai ciudat raport primit vreodată în poliţie. O 
echipă de doctori examinase cadavrele şi ajunsese la 
concluzia că nici unul nu fusese otrăvit, înjunghiat, 
împuşcat, strangulat, sufocat sau - după câte şi-au putut da 
ei seama - rănit în vreun fel, câtuşi de puţin. Mai mult, 


raportul continua să susţină, cu o nuanţă de perplexitate 
evidentă, că toţi păreau să fi fost sănătoşi tun (în afară de 
faptul că erau morţi, bineînţeles!). Doctorii au notat însă (de 
parcă erau hotărâți să găsească ceva în neregulă cu 
cadavrele) că fiecare dintre decedați avea întipărită pe chip 
o expresie de teroare. Dar, după cum au spus şi poliţiştii 
nedumeriţi, cine a mai auzit ca trei oameni să moară de 
frică? 

Având în vedere că nu exista nici o dovadă că cei trei 
membri ai familiei Cruplud fuseseră ucişi, poliţiştii au fost 
nevoiţi să-i dea drumul lui Frank. Decedaţii au fost 
îngropaţi în cimitirul din Little Hangleton, iar mormintele 
lor au continuat să fie ţinte ale curiozităţii pentru mult timp. 
Spre uimirea tuturor şi privit cu suspiciune, Frank Bryce s- 
a întors la cabana sa de pe proprietatea familiei Cruplud. 

— Din punctu' meu de vedere, i-a omorât şi nu-mi pasă ce 
zic poliţiştii, hotărî Dot în faţa celor adunaţi în localul „La 
Spânzuratul”. Şi dacă ar avea puţină demnitate, ar pleca de 
aici, fiindcă ştie prea bine ce credem toţi despre el! 

Însă Frank nu a plecat. A rămas să aibă grijă de grădină, 
pentru următoarea familie care a locuit în „Casa Cruplud” 
şi apoi pentru următoarea, pentru că nici una dintre familii 
nu a rămas multă vreme. Poate că şi din cauza lui Frank 
proprietarii spuneau că totul era învăluit într-o atmosferă 
neprietenoasă, iar casa, în absenţa unor stăpâni care să 
locuiască în ea, a început să se deterioreze. 

Omul bogat care era proprietarul „Casei Cruplud” în 
prezent, nici nu trăia acolo şi nici nu făcea nimic cu 
locuinţa. În sat se zvonea că o ţinea din cauza „taxelor”, 
deşi nimeni nu era lămurit care erau acestea. Totuşi, 
proprietarul continua să-l plătească pe Frank pentru 
grădinărit. Frank se apropia de vârsta de şaptezeci şi şapte 
de ani, surd de-a binelea, cu piciorul mai ţeapăân ca 
niciodată, însă putea fi încă văzut grădinărind pe lângă 
straturile de flori când era vreme bună. Cu toate acestea, 
buruienile începuseră să-i dea de furcă. 


Dar buruienile nu erau singura problemă cu care era 
nevoit să se lupte bietul Frank. Băieţii din sat îşi făcuseră 
un obicei să azvârle cu pietre în ferestrele „Casei Cruplud”. 
Treceau cu bicicletele peste peluzele la care Frank muncea 
din greu să le întreţină. O dată sau de două ori, în urma 
unui pariu, chiar au intrat în casă. Ştiau că bătrânul Frank 
era devotat casei şi terenului din jur şi îi amuza când îl 
vedeau şchiopătând prin grădină, fluturându-şi toiagul şi 
strigând supărat la ei. Frank credea că băieţii îl chinuiau 
pentru că şi ei, ca şi părinţii şi bunicii lor, îl credeau un 
criminal. Aşa că, într-o noapte de august, când s-a trezit şi a 
observat ceva foarte straniu la vechiul conac, a presupus că 
era o nouă încercare a băieţilor de a-l pedepsi. 

Îl trezise piciorul lui bolnav. Îl durea mai rău ca niciodată. 
Frank s-a trezit şi a coborât în bucătărie, cu gândul de a-şi 
umple din nou sticla cu apă caldă, pentru a-şi calma 
durerile de la genunchi. 

Fiind în dreptul chiuvetei, pe când umplea ibricul cu apă, a 
ridicat privirea către „Casa Cruplud” şi a văzut o lumină 
licărind la etajul superior. Frank şi-a dat seama imediat ce 
se întâmpla. Băieţii intraseră iar în casă şi, după luminiţa 
care licărea, făcuseră un foc. 

Frank nu avea telefon şi, oricum, îşi pierduse încrederea în 
poliţie, de când fusese interogat pentru uciderea familiei 
Cruplud. A pus imediat ibricul jos, a urcat în dormitor cât 
de repede a putut şi s-a întors imediat, îmbrăcat, în 
bucătărie. A luat cheia veche şi ruginită din cârligul de 
lângă uşă şi toiagul, care era sprijinit de perete, şi a pornit 
în noapte. 

A pătruns în bucătăria întunecată a conacului. Frank nu 
mai intrase în ea de mulţi ani. Cu toate acestea, deşi era 
foarte întuneric, şi-a amintit unde era uşa către hol şi a 
şchiopătat către ea, cu mirosul de igrasie în nări şi cu 
urechile ciulite, în aşteptarea unui sunet, a unor paşi sau a 
unor voci de deasupra. Ajunse în hol, unde era puţin mai 
multă lumină din cauza ferestrelor baricadate, care se aflau 


de o parte şi de alta a uşii de la intrare, şi începu să urce 
scările, binecuvântând praful gros de pe treptele de piatră, 
care îi atenua zgomotul făcut de picioarele şi de toiagul său. 

La etaj, Frank o luă la dreapta şi văzu imediat unde erau 
intruşii: la capătul holului, o uşă era întredeschisă şi o 
luminiţă răzbătea prin deschizătură, aruncând o rază aurie 
pe podeaua neagră. Frank se apropie tot mai mult, 
strângând toiagul cu putere. La câţiva metri de uşă, reuşi 
să vadă o parte îngustă din camera de după uşă. Vedea şi 
focul aprins în şemineu, ceea ce îl surprinse foarte tare. Se 
opri şi ascultă cu atenţie, pentru că din cameră se auzea 
vocea unui bărbat. I se păru a fi o voce timidă şi temătoare. 

— A mai rămas puţin în sticlă, Înălţimea Voastră, dacă vă 
mai este foame... 

— Mai târziu, spuse o altă voce. 

Şi aceasta aparţinea unui bărbat, însă era neobişnuit de 
ascuţită şi rece ca o rafală bruscă de vânt îngheţat. Ceva 
din vocea aceea îi dădu fiori lui Frank. 

— Du-mă mai aproape de foc, Şobo! 

Frank îşi lipi urechea dreaptă de uşă, pentru a auzi mai 
bine. O sticlă era pusă pe o suprafaţă tare. Apoi auzi cum 
era împins un scaun greu. Frank zări un omuleţ, cu spatele 
către uşă, care potrivea scaunul. Purta o pelerină neagră, 
lungă, iar la spate avea o porţiune de chelie. Apoi dispăru 
iarăşi din vedere. 

— Unde este Nagini? spuse vocea îngheţată. 

— Nu... nu ştiu, Înălţimea Voastră, spuse prima voce 
neliniştită. A plecat să exploreze casa, presupun... 

— Să îl mulgi înainte să ne retragem, Şobo, spuse vocea 
stăpânului. O să am nevoie de hrană pe timpul nopții. 
Călătoria asta m-a obosit foarte tare. 

Cu fruntea încreţită, Frank îşi apropie urechea bună şi mai 
tare de uşă, ascultând cu mare atenţie. Urmă o pauză şi 
apoi omul căruia i se spunea Şobo vorbi din nou. 

— Înălţimea Voastră, pot să vă întreb cât vom rămâne aici? 


— O săptămână, spuse vocea glacială. Poate mai mult 
Locul este destul de confortabil, iar planul meu nu poate fi 
aplicat încă. Ar fi o prostie să acţionăm înainte să se 
termine Cupa Mondială la Vâjthaţ. 

Frank îşi băgă un deget noduros în ureche şi îl roti cu 
forţă. Avea ceară în ureche, negreşit. Auzise „Vâjthaţ”, care 
nici măcar nu era un cuvânt! 

— Cu... Cupa Mondială la Vâjthaţ, Înălţimea Voastră? 
repetă Şobo. (Frank îşi băgă degetul şi mai tare în ureche.) 
lertaţi-mă, dar nu înţeleg... De ce să aşteptăm până se 
termină Cupa Mondială? 

— Pentru că, tontule, la acest eveniment vin în ţară mii de 
vrăjitori din toată lumea şi fiecare netrebnic din Ministerul 
Magiei va fi la post, cu ochii în patru după lucruri 
neobişnuite, verificând într-una pe toată lumea. Vor fi 
întărite măsurile de securitate, pentru ca Încuiaţii să nu 
observe nimic. Aşa că trebuie să mai aşteptăm. 

Frank renunţă, nu mai încercă să-şi curețe urechea. 
Auzise cu adevărat cuvintele „Ministerul Magiei”, „vrâjitori” 
şi „Încuiaţi”. Evident că fiecare dintre aceste expresii 
însemna ceva secret, iar Frank nu ştia decât două tipuri de 
oameni care vorbeau cifrat: spionii şi criminalii. Îşi strânse 
iar toiagul şi ascultă cu o atenţie sporită. 

— Deci, Înălţimea Voastră, sunteţi hotărât? întrebă Şobo 
încetişor. 

— Sigur că sunt hotărât, Şobo! 

Acum, în vocea glacială apăruse şi un ton ameninţător. 

Urmă o scurtă pauză şi apoi vorbi Şobo, în mare grabă, de 
parcă se străduia să deschidă gura înainte de a-şi pierde 
curajul. 

— Dar s-ar putea rezolva fără Harry Potter, Înălţimea 
Voastră... 

O altă pauză, şi mai lungă, apoi: 

— Cum? Fără Harry Potter? murmură vocea îngheţată. Am 
înţeles... 


— Înălţimea Voastră, nu o spun pentru că mi-ar păsa de 
băiat! zise Şobo, cu un glas din ce în ce mai ascuţit. Băiatul 
nu înseamnă nimic pentru mine, absolut nimic! Însă dacă 
am folosi un alt vrăjitor sau vrăjitoare - oricare ar fi - ar 
merge mult mai rapid! Dacă mi-aţi permite să vă părăsesc 
pentru o scurtă perioadă de timp - ştiţi că mă pot deghiza 
cu măiestrie - m-aş întoarce într-o zi sau două cu persoana 
potrivită... 

— Aş putea folosi un alt vrăjitor, zise vocea rea, încet şi rar, 
este foarte adevărat... 

— Înălţimea Voastră, este logic, făcu Şobo, de parcă i se 
luase o piatră de pe inimă. Să punem mâna pe Harry Potter 
este extrem de dificil, este atât de bine păzit... 

— Deci, vrei să te duci şi să-mi aduci un înlocuitor? Stau şi 
mă întreb... Oare sarcina de a mă îngriji n-a devenit mult 
prea grea pentru tine, Şobo? Oare această sugestie de a ne 
abate de la planul iniţial nu este cumva o încercare deamă 
abandona? 

— Nu, înălţimea Voastră! Nu... Nici nu mă gândesc să vă 
părăsesc... 

— Nu mă minţi! şuieră vocea. Îmi dau întotdeauna seama, 
Şobo! Regreţi că te-ai întors la mine! Îţi provoc scârbă! Te 
văd cum tresari când te uiţi la mine, te simt cum te 
cutremuri când mă atingi! 

— Nu! Devotamentul meu pentru Înălţimea Voastră... 

— Devotamentul tău nu este nimic altceva decât laşitate. 
Nu ai fi aici dacă ai putea să te duci altundeva! Cum să 
supraviețuiesc fără ţine, când trebuie să fiu hrănit din oră 
în oră? Cine să îl mulgă pe Nagini? 

— Dar păreţi că sunteţi mai întremat, Înălţi... 

— Mincinosule, murmură vocea. Nu sunt mai puternic, iar 
câteva zile singur mi-ar distruge şi puţina vigoare pe care 
mi-am recăpătat-o, din cauza îngrijirilor tale de nimic! 
Linişte! 

Şobo, care se bâlbâise până în acel moment, amuţi. Timp 
de câteva secunde, Frank nu mai auzi decât sfârâitul 


focului. Celalalt vorbi iar, într-o şoaptă asemănătoare cu un 
sâsâit. 

— Am motivele mele ca să-l folosesc pe băiat, după cum ţi- 
am explicat deja, şi nu voi folosi un altul! Am aşteptat 
treisprezece ani. Câteva luni nu mai contează! Cât despre 
paza din jurul lui, cred că planul meu va funcţiona. Nu am 
nevoie decât de puţin curaj din partea ta, Şobo... Şi îl vei 
avea, dacă nu vrei să simţi întreaga furie a Lordului 
Întunericului... 

— Înălţimea Voastră, permiteţi-mi să vorbesc! zise Şobo, 
acum cu panică în glas. Pe toată durata călătoriei, am 
analizat planul în minte, Înălţimea Voastră... Dispariţia 
Berthei Jorkins nu va rămâne neobservată şi, dacă vom 
continua, dacă voi mai arunca blesteme... 

— Dacă? murmură vocea. Dacă? Dacă respecţi planul, 
Şobo, Ministerul nu trebuie să afle că a mai dispărut cineva. 
O vei face în linişte şi fără zarvă! Mi-aş dori să o pot face eu 
însumi, însă în starea mea actuală... Haide, Şobo, mai avem 
un obstacol de înlăturat şi drumul nostru către Harry Potter 
este deschis! Nu îţi cer să o faci singur. La acea vreme, 
credinciosul meu servitor, ni se va alătura... 

— Chiar sunt un servitor credincios, spuse Şobo, cu o 
urmă de supărare în glas. 

— Şobo, am nevoie de cineva care să gândească, de cineva 
a cărui loialitate nu s-a clătinat niciodată, iar tu, din 
nefericire, nu întruneşti nici una dintre aceste cerinţe! 

— V-am găsit, zise Şobo, şi acum în vocea lui se citea 
disperarea, eu am fost cel care v-a găsit. Eu v-am adus-o pe 
Bertha Jorkins! 

— Este adevărat, zise celălalt bărbat, părând amuzat. O 
sclipire de care nu aş fi crezut că eşti în stare, Şobo... Deşi, 
să fim sinceri, nu ştiai cât de folositoare va fi când ai prins- 
O, nu-i aşa? 

— Am... Am ştiut că vă va fi de folos, Înălţimea Voastră... 

— Mincinosule, zise iar prima voce, nuanţa de amuzament 
cinic fiind mai evidentă ca niciodată. Totuşi, nu pot spune că 


informaţiile sale nu au fost nepreţuite. Fără ele, nu aş fi 
putut să întocmesc planul, iar pentru asta vei fi răsplătit, 
Şobo. Îţi voi da voie să duci la capăt o sarcină pentru mine, 
una pentru care mulţi dintre adepţii mei şi-ar da chiar şi o 
mână ca să o poată îndeplini... 

— În-într-adevăr, Înălţimea Voastră? Cum? 

Şobo părea iarăşi îngrozit. 

— Ah, Şobo, doar nu vrei să stric surpriza? Rolul tău va fi 
la sfârşit... Însă îţi promit că vei avea onoarea de a fila fel 
de folositor ca Bertha Jorkins. 


— Mă... Mă... 
Vocea lui Şobo se aspri, de parcă i se uscase brusc cerul 
gurii. 


— Mă... veţi... omori şi pe mine? 

— Şobo, Şobo, spuse vocea mieros, de ce să te omor? Am 
omorât-o pe Bertha pentru că am fost nevoit. Nu mai era în 
stare de nimic după interogatoriul meu, devenise complet 
inutilă! În orice caz, i-ar fi fost puse întrebări... inoportune, 
dacă s-ar fi întors la Minister spunând că s-a întâlnit cu tine 
în vacanţă. Vrăjitorii despre care se crede că au murit ar 
trebui să evite să întâlnească o vrăjitoare din Ministerul 
Magiei la acelaşi han... 

Şobo murmură ceva atât de încet, încât Frank nu îl putu 
auzi, dar îl făcu pe celălalt bărbat să izbucnească în râs, un 
râs lipsit complet de voioşie, la fel de rece ca glasul său. 

— Am fi putut să-i modificăm memoria? Dar Farmecele de 
Memorie pot fi înlăturate de un vrăjitor puternic, după cum 
am demonstrat când am interogat-o. Ar fi o insultă pentru 
amintirea ei să nu folosesc informaţiile pe care le-am 
obţinut de la ea, Şobo. 

Pe hol, Frank realiză brusc că mâna de pe toiag îi devenise 
alunecoasă din cauza transpiraţiei. Omul cu vocea rece 
omorâse o femeie. Vorbea despre ea fără nici un fel de 
remuşcare, ba chiar se distra. Era periculos... Un nebun! Şi 
mai plănuia şi alte crime... Acel băiat, Harry Potter, oricine 
ar fi fost, era în pericol... 


Frank ştia ce avea de făcut. Venise momentul să se ducă la 
poliţie. Trebuia să se strecoare din casă şi să se ducă direct 
la cabina telefonică din sat... Vocea glacială începu să 
vorbească din nou şi Frank rămase locului, cât mai 
nemişcat, ciulindu-şi - pe cât putea! - urechile. 

— Încă un blestem... credinciosul meu servitor de la 
Hogwarts... Harry Potter este al meu, Şobo. Aşa am hotărât, 
fără nici o discuţie! Însă... Şşşt! Cred că îl aud pe Nagini... 

Şi vocea bărbatului se schimbă. Începu să scoată nişte 
sunete cum nu mai auzise Frank în viaţa lui. Şuiera şi 
scuipa, fără a trage aer în piept. Frank crezu că avea un fel 
de criză. 

Apoi Frank auzi un zgomot în spatele său, în holul 
întunecat. Se întoarse să vadă ce era şi înţepeni de frică. 

Ceva se târa spre el pe podeaua întunecată a holului şi, cu 
cât se apropia de raza de lumină de la şemineu, îşi dădu 
seama cu o tresărire de groază că era un şarpe gigantic, de 
cel puţin şapte metri lungime. Îngrozit, înlemnit, Frank 
privea cum corpul sinuos al şarpelui lăsa o dâră lată prin 
praful gros de pe podea, venind mai aproape, şi mai 
aproape... Ce era de făcut? Singura posibilitate de scăpare 
era să intre în camera în care cei doi bărbaţi plănuiau o 
crimă... Şi totuşi, dacă ar fi rămas unde era, şarpele l-ar fi 
omorât, cu siguranţă... 

Înainte să ia o decizie, şarpele ajunse la el şi, oricât părea 
de necrezut, ca prin minune, trecu mai departe. Venea ca 
hipnotizat după sâsâitul şi şuieratul scos de omul de după 
uşă şi, în numai câteva secunde, vârful cozii sale, ca un 
diamant, dispăru prin deschizătură. 

Acum, transpiraţia curgea de pe fruntea lui Frank, iar 
mâna de pe baston îi tremura. În cameră, vocea rece 
continua să sâsâie, iar Frank avu un gând ciudat, 
imposibil... Omul acela putea vorbi cu şerpii! 

Frank nu înţelegea ce se întâmplă. Vroia să se întoarcă 
înapoi în patul său, mai mult decât orice pe lume, cu sticla 
lui cu apă caldă. Problema era că picioarele nu vroiau să îl 


asculte şi rămâneau ţintuite locului. În timp ce stătea acolo, 
tremurând şi încercând să se stăpânească, vocea rece 
începu să vorbească iar într-o limbă inteligibilă. 

— Nagini are veşti interesante, Şobo, spuse vocea. 

— A-Adevărat, Înălţimea Voastră? făcu Şobo. 

— Da, zise vocea. Nagini spune că există un Încuiat bătrân 
chiar în faţa acestei camere, care ascultă fiecare cuvânt pe 
care îl spunem noi... 

Frank nu mai avu timp să se ascundă. Se auziră nişte paşi 
grăbiţi şi uşa de la cameră se deschise larg. 

Un bărbat scund, cu chelie, cărunt, cu nas ascuţit şi ochi 
mici, înceţoşaţi, stătea în faţa lui Frank, pe chip citindu-i-se 
o expresie de teamă şi disperare. 

— Invită-l înăuntru, Şobo. Unde îţi este ospitalitatea? 

Vocea rece venea dinspre vechiul fotoliu din faţa 
şemineului, însă Frank nu vedea cine vorbea. Şarpele, pe 
de altă parte, era încolăcit pe covorul ros de vreme, un fel 
de imitație sinistră a unui câine credincios. 

Şobo îl împinse pe Frank în cameră. Deşi speriat la culme, 
Frank strânse şi mai tare toiagul şi trecu pragul 
şchiopătând. 

Focul era singura sursă de lumină din cameră. Arunca 
umbre lungi, ca un păienjeniş, pe pereţi. Frank nu vedea 
decât spatele fotoliului. Omul din el părea să fie şi mai 
scund decât servitorul său, pentru că Frank nu-i vedea nici 
măcar vârful capului. 

— Ai auzit totul, Încuiatule, nu? întrebă vocea glacială. 

— Cum mi-ai spus? spuse Frank, sfidându-l, pentru că 
acum era în cameră. 

Venise momentul să facă ceva, se simţea mai curajos. 
Parcă ar fi fost în război... 

— Ţi-am zis „Încuiat”, spuse vocea cu calm. Asta înseamnă 
că nu eşti vrăjitor. 

— Nu ştiu la ce te referi când spui „vrăjitor”, spuse Frank, 
cu o voce puţin mai sigură. Tot ce ştiu este că am auzit 
destul ca să-i fac curioşi pe poliţişti în seara asta. Ai ucis şi 


plănuieşti o altă crimă! Şi îţi mai spun ceva, adăugă el, 
venindu-i o idee pe moment, soţia mea ştie că sunt aici şi, 
dacă nu mă întorc... 

— N-ai nici o soţie, spuse din nou vocea rece, foarte încet. 
Nimeni nu ştie că eşti aici. N-ai spus nimănui că vii. Nu îl 
minţi pe Lordul Întunericului, Încuiatule, pentru că el ştie 
totul... Întotdeauna... 

— Zău? spuse Frank scurt. Zici că eşti lord? Ei bine, nu 
sunt prea impresionat de manierele tale, Sire. întoarce-te şi 
dă ochii cu mine ca un bărbat, ce zici? 

— Dar nu sunt bărbat, Încuiatule, spuse vocea rece, abia 
auzindu-se de sfârâitul flăcărilor. Sunt mult, mult mai mult 
decât un bărbat. Totuşi... de ce nu? Te voi privi în faţă, dacă 
aşa vrei... Şobo, vino şi întoarce-mi scaunul. 

Servitorul scânci. 

— Ai auzit doar ce-am spus, Şobo! 

Încet, cu faţa descompusă, de parcă ar fi vrut să facă orice 
altceva decât să se apropie de stăpânul său şi de covorul 
din faţa şemineului, pe care stătea şarpele, omul scund se 
duse şi începu să întoarcă scaunul. Şarpele îşi înălţă capul 
mare şi triunghiular şi sâsâi uşor, în timp ce picioarele 
fotoliului îi mişcau covorul. 

Fotoliul fu întors către Frank şi el văzu ce se afla în el. 
Bastonul îi căzu pe podea, cu un zgomot puternic. Deschise 
gura şi scoase un strigăt. Ţipă atât de tare, încât nu auzi 
cuvintele pe care le rosti arătarea din fotoliu, în timp ce 
ridica o baghetă. Urmă o sclipire puternică, o lumină verde 
şi un zgomot înfiorător, iar Frank Bryce se prăbuşi. Murise 
înainte să atingă podeaua... 

La aproape patru kilometri depărtare, numitul Harry 
Potter se trezi brusc din somn. 

— Capitolul II — 

CICATRICEA. 

Harry stătea întins pe spate, respirând greu, de parcă ar fi 
alergat până atunci. Se trezise dintr-un vis care părea 
foarte real, cu mâinile acoperindu-i faţa. Vechea cicatrice de 


pe frunte, în formă de fulger, îi ardea sub degete, de parcă 
i-ar fi lipit cineva un fier de călcat încins pe piele. 

Se ridică, încă pipăindu-şi cu o mână cicatricea, iar cu 
cealaltă căutându-şi ochelarii prin întuneric. Îi găsi pe 
noptieră şi şi-i puse la ochi. Imaginea camerei sale deveni 
mai clară, luminată numai de pâlpâirile portocalii ale 
felinarului de afară. 

Harry îşi trecu iar degetele peste cicatrice. Încă îl durea. 
Aprinse veioza de lângă el, se dădu jos din pat, traversă 
camera, deschise dulapul şi se uită în oglinda din interiorul 
uşii. Un băiat slăbuţ, de paisprezece ani, îl privi din oglindă, 
cu nişte ochii verzi şi luminoşi, nedumeriţi, pe sub părul 
negru şi ciufulit. Examină cu mai mare atenţie cicatricea în 
formă de fulger. Părea normală, însă încă îi zvâcnea. 

Harry încercă să îşi amintească ce visa înainte de trezirea 
bruscă. Părea atât de real... Erau doi oameni pe care îi ştia 
şi un altul pe care nu îl mai văzuse... Se concentră din toate 
puterile, încruntându-se şi încercând să-şi amintească tot... 

În faţa ochilor îi apăru imaginea neclară a unei camere 
întunecate... Şi un şarpe pe covorul din faţa şemineului... 
Un om scund... Era Peter Pettigrew, poreclit Şobo... Şi o 
voce rece, ascuţită... Vocea lui Cap-de-Mort! Lui Harry i se 
păru că îi alunecă un cub de gheaţă în stomac, numai la 
gândul că... 

Strânse ochii şi se strădui să îşi aducă aminte cum arăta 
Cap-de-Mort, însă îi fu imposibil... Nu îşi mai amintea decât 
că, în momentul în care fusese întors scaunul lui Cap-de- 
Mort, iar el, Harry, văzuse ce se afla în el, simţise o groază 
imensă, care îl trezise... Sau îl trezise durerea din cicatrice? 

Şi cine era bătrânul? Pentru că văzuse cu siguranţă un 
bătrân. Harry îl văzuse când se prăbuşise. Totul deveni 
confuz. Harry îşi puse mâinile la ochi, alungând imaginea 
dormitorului său, încercând să o păstreze pe cea a camerei 
întunecate, însă era ca şi când ar fi încercat să păstreze apa 
între degete... Detaliile se estompau cu viteza cu care el 
încerca să le păstreze... Cap-de-Mort şi Şobo vorbeau 


despre cineva pe care îl omorâseră, însă Harry nu putea să- 
şi amintească numele... Şi plănuiau să mai omoare pe 
cineva... Pe el! 

Harry îşi luă mâinile de pe faţă, deschise ochii şi privi în 
jur, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească ceva neobişnuit. 
Întâmplarea făcea ca în acea cameră să se afle multe 
lucruri neobişnuite. Un cufăr mare stătea deschis la 
picioarele patului şi în el erau un cazan, o mătură, nişte 
robe negre şi cărţi de vrăji. Suluri de pergament 
năpădiseră partea de birou neocupată de uriaşa colivie 
goală în care se afla de obicei bufnița sa albă, Hedwig. Pe 
jos, lângă patul său, stătea deschisă o carte. Citise din ea 
înainte să adoarmă. Toate pozele din carte erau mişcătoare. 
Oameni în robe portocalii ieşeau şi intrau din cadru în 
cadru, călare pe mături, aruncându-şi unul altuia o minge 
roşie. 

Harry se duse spre carte, o ridică şi văzu cum unul dintre 
jucători înscrie un punct extraordinar, trecând mingea 
printr-un coş aflat la o înălţime de douăzeci şi cinci de 
metri. Apoi închise cartea. Nici măcar meciul de vâjthaţ 
care era, după părerea lui Harry, cel mai frumos sport din 
lume nu-l putea înveseli în acele clipe. 

Puse cartea pe noptieră, se duse la fereastră şi trase 
draperiile pentru a cerceta strada. 

Aleea Boschetelor arăta ca orice stradă respectabilă dintr- 
o suburbie, într-o dimineaţă de sâmbătă. Toate draperiile 
erau trase la ferestre. Din câte putea să-şi dea seama Harry 
prin întunericul nopţii, nu era picior de om prin apropiere. 
Nici măcar o pisică! 

Şi totuşi... Şi totuşi... Harry se întoarse neliniştit în pat şi 
se aşeză, trecându-şi iar un deget peste cicatrice. Nu 
durerea îl neliniştea... Harry avusese parte de multe dureri 
şi lovituri. Cândva îşi pierduse toate oasele de la mâna 
dreaptă şi apoi îi crescuseră dureros la loc, peste noapte. 
Nu cu mult după acea întâmplare, acelaşi braţ îi fusese 
străpuns de un colţ veninos, de vreo jumătate de metru. Nu 


mai departe de anul trecut, căzuse de la douăzeci şi cinci de 
metri înălţime, de pe mătura sa zburătoare. Era obişnuit cu 
accidentele şi rănile bizare, inevitabile dacă urmezi 
cursurile de la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi 
Vrăjitorii, şi mai şi atragi necazurile ca un magnet... 

Nu, ceea ce îl neliniştea pe Harry era că data trecută, 
când îl duruse cicatricea, Cap-de-Mort se afla prin 
apropiere... Dar acum Cap-de-Mort nu putea fi pe acolo... 
Gândul ca acesta să se fi furişat pe Aleea Boschetelor i se 
părea absurd, imposibil... 

Harry ascultă cu atenţie liniştea din jurul său. Oare ce se 
aştepta să audă? Scârţâitul unei trepte, fâsâitul unei 
pelerine? Tresări uşor când îl auzi pe vărul său, Dudley, 
sforăind puternic din camera alăturată. 

Harry îndepărtă gândurile negre. Era o prostie! Nu mai 
era nimeni în casă, în afară de Unchiul Vernon, Mătuşa 
Petunia şi Dudley, iar ei era limpede că încă dormeau, 
visând liniştit. 

Harry îi iubea la nebunie pe membrii familiei Dursley 
când... dormeau! Oricum, nu-i erau de nici un ajutor când 
erau treji. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley erau 
singurele rude în viaţă ale lui Harry şi erau Încuiați, adică 
oameni non-magici. Urau şi dispreţuiau orice formă de 
magie, ceea ce însemna că Harry era la fel de dorit la ei în 
casă ca şi petele de mucegai. Se chinuiseră să explice 
absenţele lungi ale lui Harry din ultimii trei ani, când studia 
la Hogwarts, spunându-le tuturor că era plecat la „St. 
Brutus”, un institut de reeducare, foarte bun pentru 
cazurile disperate... Ştiau prea bine că Harry, fiind vrăjitor 
minor, nu avea voie să facă vrăji în afara şcolii, însă tot îl 
învinuiau pentru orice lucru care nu mergea bine în casă. 
Harry nu putuse niciodată să aibă încredere în ei sau să le 
împărtăşească ceva despre viaţa lui din lumea magiei. Doar 
gândul că s-ar fi putut duce la ei când se trezeau, numai ca 
să le spună că l-a durut cicatricea şi să-şi exprime grijile în 
legătură cu Cap-de-Mort, era pur şi simplu ridicol. 


Şi totuşi, din cauza lui Cap-de-Mort ajunsese Harry să-şi 
ducă zilele alături de familia Dursley. Dacă n-ar fi existat 
acest vrăjitor crunt, Harry nu ar fi avut cicatricea în formă 
de fulger de pe frunte. Dacă n-ar fi existat Cap-de-Mort, 
Harry ar fi avut părinţi... 

Harry avea un an în noaptea când Cap-de-Mort, cel mai 
puternic vrăjitor al Întunericului din tot secolul, care tot 
acumulase putere în ultimii unsprezece ani, venise la ei 
acasă şi îi omorâse părinţii. Cap-de-Mort îndreptase apoi 
bagheta către Harry; rostise blestemul cu care omorâse 
mulţi vrăjitori şi vrăjitoare în cursul ascensiunii sale, dar, 
oricât de incredibil ar părea, nu funcţionase! În loc să 
omoare băieţelul, blestemul se întorsese asupra lui Cap-de- 
Mort. Harry supravieţuise, rămânând doar cu cicatricea în 
formă de fulger pe frunte, iar Cap-de-Mort fusese redus la 
ceva care abia mai trăia. Cu puterile secate, aproape mort, 
vrăjitorul fugise. Teroarea în care trăise de atâta timp 
comunitatea secretă de vrăjitori şi vrăjitoare luase sfârşit. 
Adepții lui Cap-de-Mort se împrăştiaseră care încotro, iar 
Harry Potter devenise celebru. 

Descoperise că era vrăjitor când împlinise unsprezece ani. 
Fusese un şoc destul de mare pentru Harry, însă faptul că a 
aflat că toată lumea de pe ascunsul tărâm al magiei îi ştia 
numele a fost şi mai tulburător. Ajuns la Hogwarts, Harry 
observase cum toţi întorceau capetele ca să îl privească şi 
auzise şoaptele lor de admiraţie. Acum se obişnuise însă. La 
sfârşitul acestei veri începea cel de-al patrulea an la 
Hogwarts, iar Harry număra cu nerăbdare câte zile mai 
erau până când avea să se întoarcă la castel. 

Mai rămăseseră însă două săptămâni întregi până la 
reînceperea şcolii. Privi din nou deznădăjduit în jurul său, 
iar ochii i se opriră pe cele două felicitări pe care i le 
trimiseseră prietenii săi cei mai buni, la sfârşitul lui iulie. 
Ce-ar fi dacă le-ar scrie şi le-ar spune că l-a durut 
cicatricea? 


Dintr-o dată, auzi în minte vocea Hermionei Granger, 
ascuţită şi cuprinsă de panică: „Le-a durut cicatricea? 
Harry, asta este ceva foarte important... Scrie-i profesorului 
Dumbledore! lar eu mă duc să caut în Cele mai des întâlnite 
afecţiuni şi dureri magice, poate găsesc ceva despre dureri 
de cicatrice, făcute de un blestem...” 

Da, acesta ar fi fost sfatul Hermionei: să se ducă imediat la 
Director, iar între timp să consulte o carte! Harry privi pe 
fereastră cerul întunecat, negru-albăstrui. Se îndoia că 
acum i-ar putea fi de ajutor vreo carte... Din câte ştia, el era 
singura persoană care supravieţuise unui blestem ca acela 
al lui Cap-de-Mort... Ţinând cont de acest fapt, era foarte 
puţin probabil să găsească simptomele sale menţionate în 
Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice. Cât despre 
discuţia cu profesorul Dumbledore, Harry habar nu avea 
unde îşi petrecea acesta vacanţele de vară. Se distră puţin 
în sinea lui, imaginându-şi-l pe Dumbledore, cu barba lui 
lungă şi argintie, cu robele sale de vrăjitor şi pălăria 
ascuţită, stând pe o plajă, pe undeva, şi ungându-se cu 
cremă împotriva soarelui pe nasul lung şi coroiat. Totuşi, 
oriunde s-ar fi aflat Dumbledore, Harry era sigur că Hedwig 
l-ar fi putut găsi. Bufnița lui Harry reuşise să ducă 
întotdeauna scrisorile la destinaţie, chiar şi fără adresă. 
Însă ce să-i scrie? 

„Dragă domnule profesor Dumbledore, mă scuzaţi că vă 
deranjez, dar azi-dimineaţă m-a durut cicatricea. Al 
dumneavoastră, Harry Potter.” 

Chiar şi în mintea lui, aceste cuvinte sunau stupid. Penibil! 

Aşa că încercă să-şi imagineze reacţia celuilalt bun prieten 
al său, Ron Weasley, şi instantaneu îi apăru în minte chipul 
pistruiat şi nasul lung al lui Ron, dezorientat complet. „le-a 
durut cicatricea? Dar nu se poate... nu are cum să fie Ştii- 
Tu-Cine aproape de tine, nu? Adică... ai şti, nu? Ar încerca 
să-ţi vină iar de hac, nu? Nu ştiu, Harry, poate că e normal 
să doară din când în când cicatricele obţinute în urma 
blestemelor... O să îl întreb pe tata...” 


Domnul Weasley era un vrăjitor de renume, care lucra la 
„Oficiul de folosire nepermisă a magiei”, însă nu prea avea 
experienţă în materie de blesteme, cel puţin din câte ştia 
Harry. În orice caz, lui Harry nu îi surâdea ideea ca toţi 
membrii familiei Weasley să afle că el, Harry, o luase razna 
din cauza câtorva clipe de durere. Doamna Weasley s-ar 
agita mult mai mult decât Hermione, iar Fred şi George, 
fraţii lui Ron, gemenii care aveau acum şaisprezece ani, ar 
crede că Harry şi-a pierdut spiritul de aventură. Familia 
Weasley era preferata lui Harry. Spera să-l invite în curând 
să stea la ei (Ron spusese ceva despre Cupa Mondială de 
Vâjthaţ) şi nu i-ar fi convenit ca şederea la ei să fie punctată 
mereu de întrebări alarmate despre cicatricea lui. 

Harry îşi apăsă fruntea cu pumnii. Ceea ce îşi dorea de 
fapt (şi aproape că îi era ruşine s-o recunoască faţă de el 
însuşi) era să aibă şi el pe cineva - un vrăjitor adult - căruia 
să-i poată cere sfatul fără să se simtă prost, aşa, ca unui 
părinte, care să ţină la el şi care să aibă experienţă în 
Magia Neagră... 

Şi atunci găsi soluţia. Era atât de simplu şi atât de evident, 
încât nu îi venea să creadă că nu se gândise mai înainte: 
Sirius! 

Harry sări din pat, traversă camera repede şi se aşeză la 
birou. Trase o bucată de pergament către el, îşi înmuie 
pana de uliu în cerneală şi scrise: „Dragă Sirius...” 

Apoi făcu o pauză, gândindu-se cum să se exprime mai 
bine, încă minunându-se de faptul că nu se gândise la Sirius 
de la bun început. Ei, poate că nici nu era chiar atât de 
uimitor... Aflase că Sirius era naşul lui numai în urmă cu 
două luni. 

Exista o explicaţie foarte simplă pentru absenţa lui Sirius 
din viaţa de până atunci a lui Harry... Sirius fusese închis la 
Azkaban, îngrozitoarea temniţă a vrăjitorilor, păzită 
straşnic de creaturi înfiorătoare, numite Dementori, nişte 
bestii oarbe, care absorbeau energia din sufletele 
prizonierilor. Aceştia veniseră să-l caute pe Sirius la 


Hogwarts, după ce reuşise să evadeze de la Azkaban. Sirius 
fusese închis degeaba. Era nevinovat de toate crimele 
pentru care fusese condamnat. Toate erau opera lui Peter 
Pettigrew, zis Şobo, adeptul lui Cap-de-Mort. Aproape toată 
lumea îl credea mort pe Pettigrew, ucis de Sirius Black. Dar 
Harry, Ron şi Hermione, care ştiau adevărul, reuşiseră în 
anul precedent să îl demaşte pe Şobo, deşi numai 
profesorul Dumbledore îi crezuse. 

Timp de o oră - minunată oră! 

— Harry fusese convins că putea pleca în sfârşit de la 
familia Dursley, pentru că Sirius îi oferise un cămin, de 
îndată ce numele i-ar fi fost reabilitat. Însă pierduse această 
şansă, fiindcă Şobo reuşise să scape, înainte de a fi predat 
Ministerului Magiei, astfel că Sirius fusese nevoit să fugă 
iar, ca să scape cu viaţă. Harry îl ajutase să fugă, călare pe 
Buckbeak, Hipogriful lui Hagrid. Şi de atunci, Sirius era 
fugar. Harry se gândise toată vara la căminul pe care ar fi 
putut să-l aibă, dacă nu le-ar fi scăpat Şobo. Îi venise şi mai 
greu să se întoarcă la rudele lui, ştiind că fusese atât de 
aproape de a scăpa de ele pentru totdeauna. 

Cu toate acestea, Sirius îl ajutase pe Harry, chiar dacă nu 
putea fi cu el. Datorită lui Sirius, Harry putea să-şi ţină 
acum în camera lui toate lucrurile de şcoală. Înainte, familia 
Dursley nu-i permisese acest lucru. Strădaniile rudelor lui 
Harry de a-l face cât mai nefericit fuseseră oarecum 
temperate de frica de puterile lui. Din această cauză, în 
fiecare vară, înainte de vara aceea, îi închideau cufărul de 
şcoală în nişa de sub scări. 

Atitudinea lor se schimbase însă de când aflaseră că naşul 
lui Harry era un criminal periculos. (Harry uitase înadins să 
le spună că Sirius era nevinovat!) 

Harry primise două scrisori de la Sirius, de când se 
întorsese în casa de pe Aleea Boschetelor. Amândouă 
fuseseră aduse nu de bufniţe (cum se obişnuieşte la 
vrăjitori), ci de păsări tropicale mari, viu colorate. Hedwig 
nu îi privise cu ochi buni pe aceşti intruşi fosforescenţi şi 


acceptase cu greu să le dea voie să bea din vasul ei de apă, 
înainte de a face călătoria înapoi. Lui Harry, pe de altă 
parte, îi plăcuseră, fiindcă îl duceau cu gândul la palmieri şi 
la nisipul fin şi alb, sperând că, oriunde ar fi fost (Sirius nu 
pomenea niciodată lucrul acesta, ca nu cumva scrisorile să 
fie interceptate), naşul lui se simţea bine. Lui Harry îi venea 
greu să-şi imagineze că Dementorii puteau să 
supravieţuiască multă vreme în soarele puternic. Poate că 
de aceea plecase Sirius spre sud. Scrisorile lui Sirius, care 
erau acum ascunse sub scândura dezlipită de sub patul lui 
Harry, păreau vesele şi în amândouă Sirius îi reamintea lui 
Harry că putea să apeleze la el ori de câte ori avea nevoie. 
Ei bine, acum chiar că avea nevoie... 

Lumina de la lampa lui Harry părea să slăbească, o dată ce 
lumina rece şi cenuşie care preceda răsăritul se furişa în 
cameră. În sfârşit, când soarele răsărise de-a binelea, când 
pereţii camerei sale se făcuseră aurii şi din camera 
Unchiului Vernon şi a Mătuşii Petunia răzbăteau zgomote, 
Harry îşi curăţă biroul de bucăţile de pergament mototolite 
şi reciti scrisoarea. 

Dragă Sirius, Îţi mulţumesc pentru ultima scrisoare. 
(Pasărea aceea a fost enormă, abia a putut să intre pe 
fereastră!) 

Aici lucrurile sunt ca de obicei. Regimul pe care îl ţine 
Dudley nu merge foarte bine. Mătuşa mea l-a găsit ieri 
ascunzând gogoşi în camera lui. l-au spus că n-or să-i mai 
dea atât de mulţi bani de buzunar, dacă o să continue să 
mănânce pe ascuns, aşa că Dudley 5-a supărat foarte tare şi 
şi-a azvârlit jocul PlayStation pe fereastră. Jocul e un fel de 
chestie computerizată, cam stupid de fapt, având în vedere 
că nici măcar nu are Mega Mutilation, Partea a III-a, care 
să-i mai distragă atenţia de la mâncare. 

Eu sunt bine, mai ales din cauză că toţi sunt îngroziţi că o 
să apari şi o să-i transformi în lilieci, dacă te rog eu! 

Totuşi, azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva straniu. M-a durut 
iar cicatricea. Data trecută când s-a întâmplat, a fost pentru 


că intrase Cap-de-Mort în castelul Hogwarts. Dar presupun 
că nu are cum să fie în apropierea mea acum, nu? Ştii 
cumva dacă cicatricele făcute de blesteme dor, chiar dacă 
au trecut mai mulţi ani? 

O să-ţi trimit scrisoarea cu Hedwig, când se întoarce. 
Acum e plecată la vânat. Salută-l pe Buckbeak din partea 
mea. 

Harry. 

Da, îşi zise Harry, pare să fie bine. Nu era cazul să-i mai 
spună şi de vis, nu vroia să pară foarte îngrijorat. 
Împachetă pergamentul şi îl puse pe birou, pregătit pentru 
când se va întoarce Hedwig. Apoi se ridică, se întinse şi 
deschise iar dulapul. Fără să se uite în oglindă, începu să se 
îmbrace, pentru a cobori la micul dejun. 

— Capitolul III — 

INVITAŢIA. 

Când Harry ajunse în bucătărie, cei trei Dursley erau deja 
aşezaţi la masă. Chipul mare şi roşu al Unchiului Vernon era 
ascuns în spatele ziarului de dimineaţă, iar Mătuşa Petunia 
tăia un grepfrut în sferturi, cu buzele strânse peste dinţii ei 
ca de cal. 

Dudley era furios şi morocănos, şi părea să ocupe şi mai 
mult spaţiu decât de obicei. Asta spunea ceva, având în 
vedere că de obicei ocupa de unul singur cam o jumătate 
din masa pătrată. Când Mătugşa Petunia puse un sfert de 
grepfrut în farfuria lui Dudley, însoţit de un drăgăstos 
„Poftim, Dudlicuţ, scumpetea mea”, acesta se uită urât la 
ea. Viaţa lui luase o întorsătură extrem de neplăcută de 
când se întorsese acasă, în vacanţa de vară, cu fişa de 
sfârşit de an. 

Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia reuşiseră, ca de obicei, 
să-i găsească scuze pentru notele proaste. Mătuşa Petunia 
insista că Dudley era un băiat foarte talentat, dar neînțeles 
de profesori, în timp ce Unchiul Vernon susţinea că „oricum, 
nu vroia ca fiul lui să fie un biet şoarece de bibliotecă”. De 
asemenea, desfiinţaseră şi acuzaţiile din fişă că Dudley ar fi 


fost un bătăuş fără pereche: „E un băiat neastâmpărat, e 
adevărat, însă n-ar putea să-i facă rău nici unei muşte!” 
spusese Mătuşa Petunia printre lacrimi. 

La sfârşitul raportului erau însă câteva observaţii 
concepute cu mare atenţie de către asistenta şcolii, pe care 
nici măcar Unchiul Vernon sau Mătuşa Petunia nu le 
putuseră desfiinţa. Cu oricâtă convingere spunea Mătuşa 
Petunia că Dudley avea oasele mari şi că greutatea lui era 
în cea mai mare parte grăsime de copil, că era un băiat în 
creştere, care avea nevoie să fie hrănit corespunzător, cert 
era că în garderoba cu uniforme a şcolii nu mai existau 
pantaloni scurţi pe măsura lui Dudley. 

Asistenta şcolii văzuse ceea ce ochii Mătuşii Petunia - atât 
de ageri de obicei, când era vorba despre observarea 
urmelor de pe pereţii ei imaculaţi sau când îşi urmărea 
vecinii - pur şi simplu refuzau să vadă: că, departe de a 
avea nevoie de hrană suplimentară, Dudley atinsese 
mărimea şi greutatea unei balene ucigaşe tinere. 

Aşa că - după multe momente de furie oarbă, după certuri 
care zdruncinau podeaua din camera lui Harry şi după 
multe lacrimi vărsate de Mătuşa Petunia - noul regim 
alimentar începuse. Foaia cu dieta prescrisă de asistenta 
şcolii „Smeltings” fusese lipită pe frigiderul care fusese golit 
de toate alimentele preferate de Dudley - băuturi acidulate 
şi prăjituri, batoane de ciocolată şi burgeri - şi umplut cu 
fructe şi legume, pe care Unchiul Vernon le numea 
„Mâncare pentru iepuri”. Pentru a-l face pe Dudley să se 
simtă mai bine, Mătuşa Petunia insistase ca şi restul familiei 
să urmeze acelaşi regim. Prin urmare, îi dădu un sfert de 
grepfrut şi lui Harry. Observă că era cu mult mai mic decât 
al lui Dudley. Pentru a-şi binedispune fiul, Mătuşa Petunia 
încerca să îl facă pe Dudley să creadă că mânca mai mult 
decât Harry. 

Mătuşa Petunia nu ştia însă ce era ascuns prin camera lui 
Harry. Habar nu avea că nepotul ei nu urma deloc regimul 
ţinut de toţi. Imediat ce îşi dăduse seama că urma să 


supravieţuiască peste vară hrănindu-se doar cu morcovi, 
Harry o trimisese pe Hedwig la prietenii lui, cerându-le 
ajutorul, iar ei fuseseră la înălţime! Hedwig se întorsese de 
la Hermione cu o cutie mare, plină cu produse fără zahar 
(părinţii Hermionei erau dentişti). Hagrid îi trimisese o 
grămadă de prăjituri tari ca piatra, făcute de el (Harry nu 
se atinsese de ele, fiindcă ştia prea bine cum gătea Hagrid). 
Doamna Weasley, pe de altă parte, trimisese bufnița 
familiei, pe Errol, cu o prăjitură enormă cu fructe şi pateuri 
de toate felurile. Biata Errol, care era bătrână şi slăbită, 
avusese nevoie de cinci zile ca să-şi revină de pe urma 
călătoriei! Iar de ziua lui (pe care familia Dursley o ignorase 
complet), Harry primise patru torturi superbe, de la Ron, 
Hermione, Hagrid şi Sirius. Harry încă mai avea două 
dintre ele. Şi astfel, visând la micul dejun care îl aştepta 
sus, începu să-şi mănânce sfertul de grepfrut, fără să se 
plângă. 

Unchiul Vernon puse deoparte ziarul şi pufni 
dezaprobator, privind la propriul său sfert de grepfrut. 

— Asta e tot? o întrebă el morocănos pe Mătugşa Petunia. 
Mătugşa Petunia îi aruncă o privire severă şi făcu un semn 
către Dudley, care îşi terminase deja sfertul de grepfrut şi 
acum se uita la cel al lui Harry, cu o expresie de poftă şi 
mâhnire în ochii lui mici ca de porc. 

Unchiul Vernon scoase un oftat adânc, care îi zburli 
mustaţa mare şi stufoasă şi îşi ridică linguriţa. 

Se auzi soneria. Unchiul Vernon se ridică greoi de pe 
scaun şi porni de-a lungul coridorului. într-o secundă, în 
timp ce mama sa era ocupată cu ceainicul, Dudley fură 
restul de grepfrut al Unchiului Vernon. 

Harry auzi voci la uşă şi pe cineva râzând, apoi pe Unchiul 
Vernon răspunzând tăios. Pe urmă uşa de la intrare se 
închise şi dinspre hol se auzi zgomotul făcut de ruperea 
unei hârtii. 

Mătuşa Petunia puse ceainicul pe masă şi se uită intrigată 
în jur, întrebându-se unde se dusese Unchiul Vernon. Nu 


aşteptă mult până să afle. Cam după un minut, Unchiul 
Vernon se întorsese în bucătărie, negru de supărare. 

— TU! îi strigă el lui Harry. În sufragerie. ACUM! Uimit şi 
întrebându-se ce mai făcuse de data aceea, Harry se ridică 
şi îl urmă pe Unchiul Vernon afară din bucătărie, în camera 
alăturată. Unchiul Vernon închise ca o vijelie uşa după ei. 

— Deci, zise el, mergând până la şemineu şi întorcându-se 
cu faţa către Harry, de parcă urma să-l aresteze. Deci... 

Harry îşi dorea din tot sufletul să spună odată „Deci, ce?”, 
dar se gândi că nervii Unchiului Vernon nu trebuiau puşi la 
încercare dis-de-dimineaţă, mai ales după ce fuseseră deja 
zgândăriţi de lipsa de mâncare. Aşa că se mulţumi să 
afişeze o expresie de nedumerire politicoasă. 

— Tocmai a sosit asta, spuse Unchiul Vernon şi flutură în 
faţa lui Harry o hârtie cu scris mov. O scrisoare în legătură 
cu tine! 

Uimirea lui Harry crescu. Cine putea să-i fi scris Unchiului 
Vernon în legătură cu el? Care dintre cunoscuţii lui trimitea 
scrisori prin poştă? 

Unchiul Vernon se holbă la Harry, apoi privi scrisoarea şi 
începu să citească cu voce tare: 

Dragă domnule şi doamnă Dursley, Nu am avut plăcerea 
să facem cunoştinţă, însă sunt sigură că Harry v-a povestit 
multe despre fiul meu Ron. 

După cum cred că v-a spus şi Harry, finala Cupei Mondiale 
la Vâjthaţ are loc miercurea viitoare, noaptea, iar soţul meu, 
Arthur, tocmai a reuşit să facă rost de nişte bilete foarte 
bune, datorită legăturilor sale cu „Departamentul de jocuri 
şi sporturi magice”. 

Sper din tot sufletul că ne veţi permite să-l luăm cu noi pe 
Harry la meci, având în vedere că este o ocazie unică: 
Marea Britanie nu a găzduit campionatul de treizeci de ani, 
iar biletele sunt foarte greu de găsit. Am fi desigur încântați 
dacă Harry ar rămâne la noi tot restul vacanței de vară. Îl 
urcăm noi în trenul către Hogwarts! 


Ar fi foarte bine dacă Harry ne-ar trimite răspunsul 
dumneavoastră cât mai repede posibil, în modul normal, 
pentru că poştaşul de aici nu ne-a adus niciodată scrisori şi 
sunt convinsă că nici măcar nu ştie unde este casa noastră. 

Cu speranţa că îl vom revedea pe Harry cât de curând, A 
dumneavoastră, Molly Weasley. 

P S. Sper că am pus destule timbre. 

Unchiul Vernon termină de citit, după care băgă mâna în 
buzunarul de la piept şi mai scoase ceva. 

— Uită-te la asta, mormăi el. 

Îi arătă plicul în care venise scrisoarea de la doamna 
Weasley, iar Harry abia reuşi să îşi înăbuşe hohotul de râs. 
Toată suprafaţa plicului era acoperită cu timbre, în afară de 
doi centimetri pătraţi, pe partea din faţă, unde doamna 
Weasley înghesuise adresa familiei Dursley, scrisă cu litere 
minuscule. 

— Deci, a pus destule timbre, zise Harry, încercând să lase 
impresia că oricine ar fi putut să facă aceeaşi greşeală ca 
doamna Weasley. 

Ochii Unchiului Vernon scăpărară scântei. 

— Poştaşul a observat, zise el printre dinţi. Şi era foarte 
curios de unde a venit scrisoarea. De aceea a sunat la 
sonerie. 1 s-a părut amuzant. 

Harry nu mai zise nimic. Poate că alţii n-ar fi înţeles de ce 
Unchiul Vernon era atât de supărat din cauza acelor timbre, 
dar Harry trăise prea mult cu rudele lui ca să nu ştie cât de 
obsedate erau de orice incident ieşit din comun. Cea mai 
mare teamă a lor era ca nu cumva să afle cineva că aveau 
vreo legătură (oricât de îndepărtată) cu cei ca doamna 
Weasley. 

Unchiul Vernon continua să se holbeze la Harry, care 
încerca să păstreze o expresie neutră. Dacă nu făcea sau nu 
spunea ceva stupid, îl aştepta ceva extraordinar. Aşteptă să 
zică Unchiul Vernon ceva, dar acesta continuă să îl 
privească insistent. Harry hotări să pună capăt tăcerii. 

— Atunci, pot să merg? întrebă el. 


Chipul mare şi stacojiu al Unchiului Vernon fu brăzdat de 
un mic spasm muscular. Mustaţa i se zbârli. Harry ştia ce se 
petrece în spatele mustăţii: o luptă aprigă între două dintre 
cele mai importante instincte ale Unchiului Vernon. Dacă i- 
ar fi dat voie să plece, l-ar fi făcut fericit pe Harry, ceea ce 
Unchiul Vernon încercase să evite de treisprezece ani. Pe 
de altă parte, permițându-i lui Harry să se ducă la familia 
Weasley pentru tot restul vacanței, ar fi scăpat de el cu 
două săptămâni mai devreme decât spera, lucru demn de 
luat în considerare, fiindcă Unchiul Vernon ura, pur şi 
simplu, să-l ştie pe Harry în casă. Pentru a câştiga timp de 
gândire, privi iar scrisoarea doamnei Weasley. 

— Cine este femeia asta? spuse el, uitându-se cu dispreţ la 
semnătură. 

— Ai văzut-o, zise Harry. E mama prietenului meu, Ron, îl 
aştepta să coboare din expresul de Hog... şcolii, la sfârşitul 
anului trecut. 

Fusese gata să spună „Expresul de Hogwarts”, ceea ce ar 
fi fost modalitatea perfectă să-l scoată din minţi pe Unchiul 
Vernon. Nimeni nu pronunţa numele şcolii lui Harry în casa 
Dursley. 

Pe chipul lătăreţ al Unchiului Vernon apăru o încruntare, 
de parcă încerca să-şi amintească un lucru foarte neplăcut. 

— Genul de femeie bondoacă? mormăi el într-un târziu. Cu 
o grămadă de copii cu părul roşu? 

Harry se încruntă. Il se părea deplasat ca Unchiul Vernon 
să facă pe cineva „bondoc”, când propriul său fiu, Dudley, 
reuşise să facă ceea ce promitea de la trei ani, adică să fie 
mai mare în lăţime decât în înălţime. 

Unchiul Vernon citi iar scrisoarea. 

— Vâjthaţ, mormăi el în barbă. Ce prostie mai e şi asta? 

Harry se simţi iar lezat. 

— Este un sport, spuse el scurt. Jucat pe mături şi... 

— Bine, bine! aproape că strigă Unchiul Vernon. 

Harry observă cu multă satisfacţie că unchiul său intrase 
în panică. Se părea că nervii lui nu rezistau la cuvântul 


„Mături”, şi asta în sufrageria sa! Se refugie iar în 
contemplarea scrisorii. Harry citi pe buzele lui cuvintele 
„dacă Harry ne-ar trimite răspunsul dumneavoastră cât mai 
repede posibil, în modul normal”. Se încruntă. 

— Cum adică, „în modul normal”? răcni el. 

— Normal pentru noi, zise Harry. 

Şi, înainte ca Unchiul Vernon să mai poată zice ceva, 
adăugă: 

— Ştiţi doar, poşta via bufniţe! Asta este modul normal 
pentru vrăjitori... 

Unchiul Vernon păru atât de ofensat, de parcă Harry ar fi 
spus un cuvânt obscen. Tremurând de furie, aruncă o 
privire nervoasă câtre fereastră, de parcă s-ar fi aşteptat să 
vadă nişte vecini cu urechile lipite de geam. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun să nu-ţi mai declari 
anormalitatea sub acoperişul meu? şuieră el, chipul fiindu-i 
acum de culoarea prunei coapte. Stai acolo, îmbrăcat cu 
hainele cumpărate de mine şi de Petunia... 

— Da, după ce nu le mai poartă Dudley, spuse Harry rece. 

Într-adevăr, purta o bluză atât de mare pentru el, încât 
fusese nevoit să-i răsucească mânecile de cinci ori, pentru a 
putea să-şi folosească mâinile, şi tot îi atârna până sub 
genunchii blugilor în care ar mai fi încăput unul ca el. 

— Nu accept să-mi vorbeşti aşa! spuse Unchiul Vernon, 
tremurând de mânie. 

Dar Harry nu avea de gând să suporte. Trecuseră 
vremurile când fusese nevoit să accepte fiecare regulă 
stupidă impusă de Dudley. Nu urma regimul lui şi nu avea 
de gând să îl lase pe Unchiul Vernon să îi interzică să se 
ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ. 

Harry trase adânc aer în piept şi apoi spuse: 

— Bine, deci nu pot să mă duc la Cupa Mondială. Atunci 
pot să plec, da? Trebuie să termin o scrisoare către Sirius. 
Ştii, naşul meu... 

O făcuse! Spusese cuvintele magice. Acum privea cum din 
obrajii Unchiului Vernon pierea pe porţiuni întregi culoarea 


prunei, faţa lui arătând acum ca o îngheţată de afine prost 
omogenizată. 

— Îi... îi... scrii? zise Unchiul Vernon, încercând să pară 
calm, însă Harry văzuse cum îi îngheţaseră de frică pupilele 
ochilor săi mici. 

— Păi, da, de ce nu? zise Harry cu un glas obişnuit. A 
trecut ceva vreme de când nu a mai auzit nimic despre 
mine şi să nu cumva să creadă că e ceva în neregulă... 

Rămase locului numai pentru a se bucura de efectul 
acestor cuvinte. Aproape că putea să vadă cum se învârteau 
rotiţele din capul Unchiului Vernon, pe sub părul negru, des 
şi cu o cărare impecabilă. Dacă încerca să-l oprească pe 
Harry să-i scrie lui Sirius, acesta ar putea crede că Harry 
era nedreptăţit. Dacă nu îi dădea voie să se ducă la Cupa 
Mondială de Vâjthaţ, băiatul i s-ar putea plânge lui Sirius, 
care ar şti imediat că Harry era oropsit. Unchiului Vernon 
nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Harry 
aproape că vedea cum decizia i se înfiripă în minte, de 
parcă faţa lătăreaţă şi mustăcioasă a Unchiului Vernon 
devenise transparentă. Harry se strădui să nu schiţeze nici 
un zâmbet şi să-şi păstreze o expresie cât mai neutră. Şi în 
acel moment... 

— Atunci, aşa rămâne. Poţi să te duci la... chestia aia... 
Cupa Mondială de nu ştiu ce... Să le scrii ălora... familiei 
Weasley... să vină să te ia. Eu nu am timp să te duc cine ştie 
pe unde, prin ce colţ de ţară! Şi poţi să petreci restul verii 
acolo. Şi poţi să-i spui... ăâă... naşului tău... câ te duci... 

— Bine, zise Harry vesel. 

Se întoarse şi se îndreptă către uşa de la sufragerie, 
luptându-se să nu sară în sus de bucurie. Se ducea la 
familia Weasley, se ducea să vadă Cupa Mondială de 
Vâjthaţ! 

Pe hol, aproape că se izbi de Dudley, care se furişase până 
la uşă, sperând să audă cum era refuzat Harry. Fu cât se 
poate de nemulţumit să vadă rânjetul larg de pe chipul lui 
Harry. 


— A fost un mic dejun... excelent, nu-i aşa? zise Harry. Eu 
sunt sătul, tu nu? 

Încântat de expresia uimită de pe faţa lui Dudley, Harry 
urcă scările, sărind câte trei trepte deodată şi intră în 
camera lui dintr-un singur salt. 

Imediat, observă că se întorsese Hedwig. Stătea în cuşca 
ei, privindu-l pe Harry cu ochii enormi, de culoarea 
chihlimbarului, şi clănţănind din cioc într-un fel care 
însemna că o deranja ceva. Sursa nemulțumirii sale apăru 
aproape instantaneu. 

— AU! zise Harry. 

Ceea ce părea a fi o minge de tenis mică, gri şi plină de 
pene tocmai nimerise una dintre tâmplele lui Harry. Harry 
îşi masă tâmpla furios, uitându-se în sus pentru a descoperi 
ce îl lovise şi văzu o bufniţă atât de mică, încât încăpea în 
palmă. Aceasta zbura agitată prin cameră, ca un artificiu 
scăpat de sub control. 

Abia atunci, Harry observă că îi lăsase o scrisoare la 
picioare. Harry se aplecă. Recunoscu scrisul lui Ron şi 
deschise plicul. Înăuntru era un bilet scris în grabă. 

Harry, IATA A LUAT BILETELE! Irlanda contra Bulgariei, 
miercuri seara. Mama le scrie Încuiaţilor tăi, ca să le ceară 
permisiunea să vii. S-ar putea să fi primit deja scrisoarea, 
nu ştiu cât de rapidă e poşta Încuiaţilor. M-am gândit totuşi 
să-ţi trimit şi biletul ăsta prin Pig. 

Harry citi din nou cuvântul „Pig” şi apoi se uită la bufnița 
micuță, care acum se rotea în jurul lămpii. Nu văzuse 
niciodată ceva care să semene mai puţin cu un porc! Poate 
că nu descifrase ca lumea scrisul lui Ron. Se întoarse la 
scrisoare. 

Venim să te luăm, indiferent dacă sunt sau nu de acord 
rudele tale, nu poţi să ratezi Cupa Mondială, dar Mama şi 
tata au zis că mai întâi ar fi bine să pretindă că ar avea 
nevoie de permisiunea lor. Dacă te lasă, trimite răspunsul 
cu Pig cât mai repede şi venim duminică la cinci fix să te 


luăm. Dacă nu te lasă, trimite-l pe Pig înapoi cât mai repede 
şi oricum venim să te luăm duminică la cinci fix! 

Hermione vine astăzi după-amiază. Percy a început 
serviciul la „Departamentul de relaţii magice 
internaţionale”. Aşa că nu pomeni nimic despre relaţii 
externe, dacă vrei să eviţi discuţiile plictisitoare şi 
interminabile! 

Ne vedem curând, Ron 

— Linişteşte-te! spuse Harry, în timp ce mica bufniţă zbura 
foarte aproape de Harry, huhuind fericită, de mândrie, 
presupuse Harry, că adusese scrisoarea la adresa corectă. 
Vino aici, trebuie să-mi duci răspunsul înapoi! 

Bufnița se aşeză pe cuşca lui Hedwig. Hedwig o privi cu 
răceală, de parcă ar fi avertizat-o să nu cumva să se apropie 
mai mult. 

Harry luă din nou pana de uliu şi o bucată de pergament, 
pe care scrise: 

Ron, Totul e în regulă, Încuiaţii îmi dau voie să vin. Ne 
vedem mâine la cinci. Abia aştept! 

Harry. 

Împături biletul până deveni foarte mic şi, cu mare 
dificultate, reuşi să-l lege de piciorul micuţei bufniţe, în 
timp ce aceasta nu stătea locului o clipă, de fericire. După 
ce îi prinse biletul de picior, bufnița ţâşni iarăşi pe fereastră 
şi dispăru în văzduh. 

Harry se întoarse la Hedwig. 

— Ce zici de o călătorie lungă, Hedwig? o întrebă el. 

Hedwig huhui cu multă demnitate. 

— Poţi să-i duci asta lui Sirius din partea mea? spuse el, 
luând în mână scrisoarea. Stai puţin... Mai am ceva de 
adăugat... 

Dacă vrei să iei legătura cu mine, voi fi la prietenul meu, 
Ron Weasley, pe tot restul verii. Tatăl lui ne-a luat bilete la 
Cupa Mondială de Vâjthaţ! 

Odată terminată, Harry legă scrisoarea de piciorul lui 
Hedwig, care stătu surprinzător de nemişcată, de parcă ar 


fi vrut să demonstreze cum ar trebui să se poarte o bufniţă- 
poştaş adevărată. 

— Mă găseşti la Ron când te întorci, bine? îi mai spuse 
Harry. 

Ea îi muşcă degetul uşor şi drăgăstos, apoi, cu un zgomot 
molcom, îşi întinse aripile enorme şi zbură pe fereastra 
deschisă. 

Harry o privi cum zboară şi apoi se târi sub pat, dădu la o 
parte scândura şi scoase o bucată mare de tort. O mâncă 
acolo pe podea, savurând fericirea de care era cuprins. El 
se desfăta cu tort, în timp ce Dudley nu mâncase decât 
grepfrut; era o zi însorită de vară, mâine avea să 
părăsească Aleea Boschetelor, cicatricea nu îl mai durea şi 
se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ! Ce îşi mai 
putea dori? Era greu, în acel moment, să fie îngrijorat de 
ceva... Nici chiar de Cap-de-Mort! 

— Capitolul IV — 

ÎNAPOI ÎN VIZUINĂ. 

Până la ora douăsprezece fix, în ziua următoare, cufărul lui 
Harry era plin cu cele mai îndrăgite lucruri ale sale: 
pelerina care îl făcea invizibil, pe care o moştenise de la 
tatăl său, mătura pe care o primise de la Sirius, harta 
vrăjită a castelului Hogwarts, pe care o primise anul trecut 
de la Fred şi George Weasley. Îşi golise spaţiul secret de sub 
podeaua de sub pat, căutase prin toate ungherele camerei 
cărţi de vrăji sau pene de scris uitate şi dăduse jos de pe 
perete calendarul pe care ţinea socoteala zilelor care îi mai 
rămăseseră până la întâi septembrie, când urma să se 
întoarcă la Hogwarts. 

Atmosfera din casa de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, 
era foarte încordată. Sosirea iminentă a unor vrăjitori la ei 
acasă îi făcuse pe membrii familiei Dursley irascibili şi 
neliniştiţi. Unchiul Vernon păruse chiar speriat când Harry 
îi adusese la cunoştinţă că familia Weasley venea să-l ia la 
cinci fix, în ziua următoare. 


— Sper că le-ai spus ălora să se îmbrace cum trebuie, se 
răţoi el deodată. Am văzut eu ce vă puneţi pe voi. Sper ca 
măcar să aibă decenţa să se îmbrace normal. 

Harry avu un presentiment neplăcut. Rareori îi văzuse pe 
domnul sau pe doamna Weasley purtând ceva considerat 
„normal” de către familia Dursley. Copiii lor s-ar fi putut să 
poarte haine de-ale Încuiaţilor în timpul vacanţelor, însă 
domnul şi doamna Weasley se îmbrăcau de obicei cu robe 
lungi, în diferite stadii de uzură. Lui Harry îi păsa prea 
puţin de ce ar zice vecinii, însă era neliniştit la gândul că 
membrii familiei Dursley ar putea fi extrem de nepoliticoşi 
cu familia Weasley, dacă ar apărea aşa cum îşi închipuia 
Unchiul Vernon că arată vrăjitorii în carne şi oase. 

Unchiul Vernon îşi pusese cel mai bun costum. S-ar fi 
putut crede că era un gest de ospitalitate, dar Harry ştia 
prea bine că Unchiul Vernon vroia să pară impozant şi să-i 
intimideze. Dudley, pe de altă parte, era străveziu. Şi nu din 
cauza curei de slăbire, ci de frică. În urma ultimei întâlniri 
cu un vrăjitor adult, Dudley se alesese cu o codiţă de porc 
care îi sfredelea pantalonii, iar Mătuşa Petunia şi Unchiul 
Vernon fuseseră nevoiţi să plătească operaţia de 
îndepărtare a acesteia la o clinică particulară din Londra. 
Prin urmare, nu era chiar atât de surprinzător că Dudley îşi 
tot trecea mâna peste fund şi se plimba prin camere, 
mergând în diagonală, parcă pentru a nu oferi aceeaşi ţintă 
duşmanului. 

Prânzul fu o masă aproape mormântală. Dudley nu 
protestă în nici un fel în legătură cu mâncarea (brânză de 
vaci şi ţelină rasă). Mătuşa Petunia nu mâncă absolut nimic. 
Ţinea mâinile încrucişate şi gura pungă, părând să-şi 
mestece limba, pentru a ţine în frâu cuvintele grele, pe care 
tare ar fi dorit să i le arunce lui Harry în faţă. 

— Şi zici că vin cu maşina? Sigur? răcni Unchiul Vernon 
peste masă. 

— Hm, făcu Harry. 


Nu se gândise la asta. Cum intenţiona familia Weasley să îl 
ia cu ei? Nu mai aveau maşină. Vechiul Ford pe care îl 
avuseseră odată hoinărea în prezent prin Pădurea Interzisă 
de la Hogwarts. Însă anul trecut domnul Weasley 
împrumutase o maşină a Ministerului Magiei. Probabil că şi 
în ziua aceea avea să facă la fel... 

— Cred că da, zise Harry. 

Unchiul Vernon pufni în barbă. În mod normal, ar fi 
întrebat ce maşină avea domnul Weasley. Îi plăcea să-i 
judece pe ceilalţi bărbaţi după cât de mari şi scumpe erau 
maşinile lor. Însă Harry se îndoia că Unchiul Vernon l-ar fi 
plăcut pe domnul Weasley chiar dacă ar fi condus un 
Ferrari. 

Harry petrecu cea mai mare parte a după-amiezei în 
camera sa. Nu o mai putea suporta pe Mătuşa Petunia, care 
se uita afară printre draperii, din cinci în cinci secunde, de 
parcă s-ar fi anunţat că scăpase pe străzi un rinocer de la 
Grădina Zoologică. În sfârşit, la cinci fără un sfert, Harry 
cobori în sufragerie. 

Mătuşa Petunia umfla pernele cu un zel fanatic. Unchiul 
Vernon se prefăcea că citeşte ziarul, însă ochii săi mici nu se 
mişcau pe rânduri şi Harry era convins că de fapt asculta cu 
urechile ciulite, aşteptând să audă o maşină care se 
apropia. Dudley stătea ghemuit într-un fotoliu, cu mâinile 
grăsane încleştate sub fund. Harry nu mai putu suporta 
tensiunea. leşi din cameră şi se duse să se aşeze pe scările 
din hol, cu ochii aţintiţi pe ceas. Inima îi bătea să-i spargă 
pieptul de emoție şi nerăbdare. 

Însă ora cinci trecu precum venise. Unchiul Vernon 
începuse să transpire în costumul său. Deschise uşa din 
faţă, cercetă strada şi apoi îşi retrase capul rapid. 

— Au întârziat! se răsti el la Harry. 

— Ştiu, zise Harry. Poate că... sunt prinşi în trafic... sau 
ceva de genul ăsta. 

Cinci şi zece... Apoi cinci şi un sfert... Harry începea să fie 
şi el îngrijorat. La cinci şi jumătate, îi auzi pe Unchiul 


Vernon şi pe Mătugşa Petunia schimbând replici scurte în 
sufragerie. 

— Nici un pic de respect! 

— Dacă aveam altceva de făcut? 

— Poate cred că îi invităm la cină, dacă întârzie... 

— Ei bine, pot să-şi pună pofta-n cui, zise Unchiul Vernon 
şi Harry îl auzi cum se ridică şi începe să se plimbe prin 
sufragerie. Or să-l ia pe băiat şi or să plece, n-or să mai 
rămână la masă! Asta dacă mai vin. Probabil că au greşit 
ziua. Cei ca ei nu pun mare preţ pe punctualitate. Sau au o 
maşină amărâtă care s-a stri... AAAAAAAAAAAH! 

Harry tresări. Din partea cealaltă a sufrageriei se auziră 
ţipetele îngrozite ale celor trei Dursley. În clipa următoare, 
Dudley veni fuga în hol, înnebunit de frică. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Harry. Spune odată! 

Însă Dudley nu părea să fie în stare să vorbească. Cu 
mâinile încă încleştate de fund, fugi cât de repede putu în 
bucătărie. Harry se grăbi să se ducă în sufragerie. 

Din spatele şemineului baricadat, de după cărbunii falşi, se 
auzeau nişte zgomote şi râcâieli puternice. 

— Ce este? sări Mătuşa Petunia, care se lipise de perete şi 
se holba îngrozită către foc. Ce se întâmplă, Vernon? 

Se lămuriră în câteva secunde. Se auziră câteva voci din 
spatele şemineului blocat. 

— Au! Fred, nu! Du-te înapoi, ceva nu e în regulă... Spune- 
i lui George să nu... Au! George, nu, nu mai e loc, du-te 
înapoi repede şi spune-i lui Ron... 

— Tată, poate ne aude Harry şi ne deschide drumul... 

Se auziră bătăi în peretele din spatele focului fals. 

— Harry? Harry, ne auzi? 

Soții Dursley îl priviră pe Harry ca nişte lupi întărâtaţi. 

— Ce este asta? răcni Unchiul Vernon. Ce se întâmplă? 

— Au... Au încercat să vină cu pudră Zvrr, zise Harry, 
stăpânindu-şi cu greu dorinţa nebună de a izbucni în râs. 
Pot călători şi prin foc... dar aţi blocat şemineul şi... Staţi 
puţin! 


Se apropie de şemineu şi strigă prin perete. 

— Domnule Weasley? Mă auziţi? 

Bătăile se opriră. Cineva din şemineu făcu: „Ssst!” 

— Domnule Weasley, sunt Harry... Şemineul e blocat. Nu 
puteţi să veniţi pe aici... 

— Fir-ar să fie! se auzi vocea domnului Weasley. Ce le-a 
venit să blocheze şemineul? 

— Au un foc... electric, le explică Harry. 

— Da? Serios? se auzi domnul Weasley, brusc entuziasmat. 
Eclectic, zici? La priză? Dumnezeule, trebuie să văd asta... 
Să ne gândim... Au, Ron, ai dat peste mine! 

Vocea lui Ron se alătură celorlalte. 

— Ce facem aici? S-a întâmplat ceva? 

— O, nu, Ron, se auzi vocea lui Fred, plină de sarcasm. Nu, 
am ajuns exact unde vroiam! 

— Da, ne distrăm de minune, zise George, a cărui voce 
abia se auzea, de parcă era strivit de perete. 

— Băieți, băieţi... zise domnul Weasley încet. Încerc să mă 
gândesc ce trebuie să fac... A da... sigur... singura 
posibilitate... Dă-te la o parte, Harry! 

Harry se trase lângă canapea. Unchiul Vernon se apropie 
însă. 

— Staţi puţin! răcni el către şemineu. Ce aveţi de gând 
să... 

BANG! 

Rezistenţele electrice ţâşniră spre capătul celălalt al 
camerei, în timp ce şemineul blocat era împins înainte, 
propulsându-i afară pe domnul Weasley, Fred, George şi 
Ron într-un nor de praf şi bucățele de moloz. Mătuşa 
Petunia ţipă şi căzu peste măsuţa de cafea. Unchiul Vernon 
o prinse înainte să atingă podeaua şi se holbă, mut de 
uimire, la o parte a familiei Weasley. Toţi aveau părul roşu 
ca focul, inclusiv Fred şi George, care erau identici până la 
ultimul pistrui. 

— Acum e mai bine, spuse domnul Weasley, scuturându-şi 
de praf roba lungă şi verde şi aranjându-şi ochelarii. Ah, 


dumneavoastră trebuie să fiţi unchiul şi mătuşa lui Harry! 

Înalt, slab şi cu un început de chelie, se apropie de Unchiul 
Vernon cu mâna întinsă, însă Unchiul Vernon se dădu înapoi 
câţiva paşi, cu Mătuşa Petunia ascunzându-se după el. 

Unchiul Vernon rămăsese fără grai. Cel mai bun costum al 
său era plin de un praf albicios, care se aşternuse şi pe 
părul şi mustaţa lui şi îl făcea să arate de parcă tocmai ar fi 
îmbătrânit cu treizeci de ani. 

— Hm... da... Îmi cer scuze pentru asta, zise domnul 
Weasley, retrăgându-şi mâna şi uitându-se peste umăr la 
şemineul demolat. Este numai vina mea, pur şi simplu nu m- 
am gândit că nu vom putea ieşi pe partea asta. V-am 
conectat şemineul la Reţeaua Zvrr doar pentru după- 
amiaza asta, ştiţi, ca să-l luăm pe Harry. Şemineele 
Încuiaţilor nu ar trebui să fie conectate la reţeaua noastră, 
strict vorbind, însă am o cunoştinţă la Transportul Zvrr şi 
am aranjat totul. Însă îl pot repara imediat, nu vă faceţi 
griji. O să fac mai întâi un foc ca să-i trimit înapoi pe băieţi 
şi apoi vă repar şemineul, înainte să dispar. 

Harry era convins că soţii Dursley nu înţeleseseră o boabă. 
Încă se holbau la domnul Weasley, înmărmuriţi. Mătuşa 
Petunia se ridică şi se ascunse în spatele Unchiului Vernon. 

— Bună, Harry! zise domnul Weasley vesel. "Ţi-ai pregătit 
cufărul? 

— E sus, îi zise Harry, întorcându-i zâmbetul. 

— Îl luăm noi, zise Fred imediat. 

Făcându-i cu ochiul lui Harry, Fred şi George ieşiră din 
cameră. Ştiau unde era camera lui Harry, de când îl 
salvaseră la un moment dat din ghearele Unchiului Vernon, 
în puterea nopţii. Harry era convins că Fred şi George 
mureau de curiozitate să-l vadă pe Dudley, auziseră atâtea 
despre el de la Harry. 

— Bine, zise domnul Weasley, dând din mâini, în timp ce se 
străduia să înlăture penibila tăcere. Ce... Ce casă drăguță 
aveţi! 


Având în vedere că sufrageria altădată imaculată era acum 
acoperită de praf şi de bucăţi de cărămidă, această remarcă 
nu le făcu deloc plăcere soţilor Dursley. Chipul Unchiului 
Vernon se învineţi iarăşi, iar Mătuşa Petunia rămase cu 
ochii holbaţi, mestecându-şi iar limba. Dar păreau prea 
speriaţi pentru a mai spune ceva. 

Domnul Weasley se uită în jur. Adora orice avea legătură 
cu Încuiaţii. Harry îşi dădu seama că de-abia aştepta să se 
ducă să examineze televizorul şi videocasetofonul. 

— Merg cu eclecticitate, nu? spuse el pe un ton atotştiutor. 
A, da, uite priza. Eu colecţionez prize, îi spuse el Unchiului 
Vernon. Şi baterii. Am o colecţie impresionantă de baterii. 
Soţia mea crede că sunt nebun, dar ce să fac dacă-mi plac... 

Era evident că şi Unchiul Vernon era de aceeaşi părere cu 
doamna Weasley. Se mută puţin spre dreapta, acoperind-o 
în întregime pe Mătugşa Petunia, de parcă ar fi crezut că 
domnul Weasley ar putea să-i atace în orice moment. 

Dudley apăru subit în cameră. Harry auzi zgomotul făcut 
de cufărul său tras pe scări de Fred şi de George şi ştia că 
sunetele acelea îl scoseseră pe Dudley din bucătărie. 
Dudley se lipi de perete, privindu-l pe domnul Weasley 
îngrozit şi încercă să se ascundă în spatele părinţilor lui. 
Din nefericire, Unchiul Vernon, destul de solid pentru a-i fi 
pavăză Mătuşii Petunia, care era ciolănoasă şi slabă, nu era 
nici pe departe destul de lat pentru a-l ascunde pe Dudley. 

— Ah, şi el este vărul tău, nu-i aşa, Harry? întrebă domnul 
Weasley, făcând o altă încercare îndrăzneață de a conversa. 

— Da, zise Harry, el e Dudley. 

Harry şi Ron schimbară nişte priviri rapide, apoi îşi mutară 
privirile în altă parte, făcând cu greu faţă tentaţiei de a 
izbucni în râs. Dudley nu îşi dezlipea mâinile de fund, de 
parcă i-ar fi fost frică să nu îi cadă. Domnul Weasley, pe de 
altă parte, părea cu adevărat îngrijorat de comportamentul 
straniu al lui Dudley. Într-adevăr, din tonul vocii sale când 
vorbi mai pe urmă, Harry fu convins că domnul Weasley 
credea că Dudley era la fel de nebun precum îl credea 


familia Dursley pe el, cu singura diferenţă că domnul 
Weasley simţea mai degrabă compasiune pentru Dudley, în 
loc de frică. 

— Ai avut o vacanţă plăcută, Dudley? îl întrebă el cu 
blândeţe. 

Dudley începu să scâncească. Harry văzu cum mâinile i se 
strâng şi mai tare în jurul fundului său enorm. 

Fred şi George se întoarseră în cameră, cărând cufărul lui 
Harry. Aruncară o privire în jur şi îl zăriră pe Dudley. Pe 
feţele lor apărură rânjete răutăcioase, identice şi ele. 

— Ei, bine, zise domnul Weasley. Să plecăm, nu? 

Îşi suflecă mânecile şi îşi scoase bagheta. Harry îi văzu pe 
cei trei membri ai familiei Dursley lipindu-se de zid într-o 
singură mişcare. 

— Incendio! zise domnul Weasley, aţintind bagheta către 
gaura din peretele din spatele lui. 

Din şemineu se ridicară flăcări, pârâind vesele, de parcă 
ar fi ars aşa de ore întregi. Domnul Weasley scoase un 
săculeţ din buzunarul său, îl desfăcu, luă un vârf din pudra 
aflată în el şi îl aruncă în flăcări, care se făcură pe dată 
verzi ca smaraldul şi se înteţiră. 

— Haide, Fred, du-te tu primul! îi zise domnul Weasley. 

— Venim, făcu Fred. O, nu... stai puţin... 

O pungă de dulciuri se revărsase din buzunarul lui Fred, 
iar conţinutul ei se rostogolea acum în toate direcţiile. 
Bomboane mari şi mici, în ambalaje multicolore. 

Fred se aplecă, le strânse şi apoi le făcu vesel cu mâna 
celor trei Dursley, după care păşi direct în foc, zicând clar 
„VIZUINA!”. Mătuşa Petunia scoase un mic țipăt speriat. Se 
auzi un sunet ca un fâlfâit de aripi şi Fred dispăru. 

— Bine, acum George, zise domnul Weasley. Ia şi cufărul! 
Harry îl ajută pe George să ducă spre foc cufărul şi să-l 
ridice în picioare, ca să-l poată apuca mai bine. Apoi, cu un 
al doilea fâlfâit, George strigă „VIZUINA!” şi dispăru şi el. 

— Ron, tu urmezi, zise domnul Weasley. 

— Pe curând, zise Ron către familia Dursley. 


Îi zâmbi larg lui Harry, apoi păşi în foc, strigă şi el 
„VIZUINA!” şi dispăru. 

Acum nu mai rămăseseră decât Harry şi domnul Weasley. 

— Păi... La revedere, le spuse Harry rudelor lui. 

Aceştia nu răspunseră nimic. Harry se duse către foc, dar 
chiar când ajunse la marginea şemineului, domnul Weasley 
îl opri. Se uită uimit la familia Dursley. 

— Harry v-a zis la revedere, spuse el. Nu l-aţi auzit? 

— Nu contează, îi spuse Harry încet domnului Weasley. 
Sincer, nu îmi mai pasă. 

Domnul Weasley nu îşi luă mâna de pe umărul lui Harry. 

— Nu o să vă mai vedeţi nepotul până vara viitoare, îi 
spuse el Unchiului Vernon, uşor indignat. Sunt sigur că 
vreţi să vă luaţi la revedere, nu-i aşa? 

Chipul Unchiului Vernon era roşu de mânie. Ideea ca omul 
care tocmai îi distrusese jumătate din sufragerie să-i mai 
dea şi lecţii de bună purtare părea să-i producă o infinită 
suferinţă. Dar domnul Weasley avea încă bagheta în mână, 
iar ochii Unchiului Vernon căzură imediat pe ea, după care 
spuse cât se putea de rece: „La revedere!” 

— Pe curând, spuse Harry, păşind cu un picior în flăcările 
verzi, care îi dădeau o senzaţie plăcută de vânt cald. 

În acel moment însă, din spatele său se auzi un sunet 
îngrozitor, ca şi când cineva s-ar fi înecat, şi Mătuşa Petunia 
începu să urle. 

Harry se întoarse, Dudley nu mai era în spatele părinţilor 
lui. Era îngenuncheat lângă măsuţa de cafea şi gata să se 
sufoce cu o panglică scârboasă, mov, lungă de o jumătate de 
metru. O secundă mai târziu, Harry îşi dădu seama cu 
uimire că panglica era de fapt limba lui Dudley. În faţa lui, 
pe podea, era un ambalaj colorat în care se aflase o 
bomboană. 

Mătuşa Petunia se aruncă pe jos lângă Dudley, apucă de 
capătul limbii sale lungi şi încercă să i-o smulgă din gură. 
Bietul Dudley ţipă, pe bună dreptate, şi o afurisi mai rău ca 
niciodată, încercând să o dea la o parte. Unchiul Vernon 


zbiera şi îşi agita mâinile, iar domnul Weasley trebui să 
ridice mult glasul pentru a se face auzit. 

— Nu vă faceţi griji, o să-l ajut eu! strigă el, apropiindu-se 
de Dudley cu bagheta ridicată, însă Mătugşa Petunia ţipă şi 
mai tare şi se aruncă asupra lui Dudley, apărându-l de 
domnul Weasley. 

— Nu, zău! zise domnul Weasley disperat. Este ceva 
simplu... bomboană... Fiul meu, Fred, e tare glumeţ... Dare 
nevoie doar de o Vrajă de Îngurgitare... Cel puţin aşa 
cred... Vă rog, pot să-i fac limba să i se retragă în gură... 

Dar, departe de a fi liniştiţi, membrii familiei Dursley 
intrară şi mai mult în panică. Mătuşa Petunia plângea 
disperată, trăgând de limba lui Dudley, de parcă era 
hotărâtă să i-o smulgă, Dudley părea să se sufoce din cauza 
limbii şi a mamei sale, iar Unchiul Vernon, care îşi pierduse 
controlul de tot, înşfăcă un bibelou şi îl azvârli cu putere 
către domnul Weasley, care se feri la timp, bibeloul 
spărgându-se în resturile şemineului. 

— Nu, zău aşa, nu vă temeţi! zise domnul Weasley, 
fluturându-şi supărat bagheta. Încerc să vă ajut! 

Zbierând ca un hipopotam rănit, Unchiul Vernon luă în 
mână un alt bibelou. 

— Harry, du-te! Du-te! îi strigă domnul Weasley, cu 
bagheta îndreptată către Unchiul Vernon. Mă descurc eu! 

Harry nu vroia să piardă distracţia, însă al doilea bibelou 
aruncat de Unchiul Vernon aproape că îi atinse urechea 
stângă, aşa că hotări că era cel mai bine să îl lase pe 
domnul Weasley să rezolve totul. Păşi în foc şi uitându-se 
peste umăr spuse şi el: „VIZUINA!” Ultima imagine pe care 
o surprinse cu coada ochiului fu felul în care domnul 
Weasley pară cu bagheta un al treilea bibelou aruncat de 
Unchiul Vernon. Mătuşa Petunia striga şi îl apăra pe Dudley, 
iar limba lui Dudley se ondula ca un piton mare şi scârbos. 
Dar în clipa următoare, Harry începu să se rotească foarte 
repede, iar sufrageria familiei Dursley dispăru printre 
flăcările verzi ca smaraldul. 


— Capitolul V— 

WEASLEY BING-BONG. 

Harry se învârti din ce în ce mai repede, cu coatele strânse 
bine pe lângă corp, alte şeminee trecând în viteză pe lângă 
el, până când începu să i se facă rău şi închise ochii. Apoi, 
când în sfârşit simţi că încetineşte, întinse mâinile în faţă şi 
se opri la timp pentru a nu cădea pe burtă în soba din 
bucătăria familiei Weasley. 

— A mâncat-o? întrebă Fred curios, întinzându-i lui Harry 
o mână pentru a-l ajuta să se ridice. 

— Da, zise Harry, ridicându-se. Ce era? 

— Bomboană „Limbă-de-o-tonă”, zise Fred vesel. George şi 
cu mine le-am inventat! De la începutul verii tot căutăm pe 
cineva pe care să le testăm... 

Toţi cei din mica bucătărie izbucniră în râs. Harry privi în 
jur şi observă că Ron şi George stăteau la masa de lemn, 
alături de alte două persoane cu părul roşu, pe care Harry 
nu le mai văzuse până atunci. Totuşi, ştiu imediat cine ar fi 
trebuit să fie: Bill şi Charlie, cei mai mari dintre fraţii 
Weasley. 

— Ce mai faci, Harry? zise cel mai apropiat dintre cei doi, 
zâmbindu-i şi întinzându-i o mână mare, pe care Harry o 
strânse, simțind bătături sub degete. 

Acesta trebuia să fie Charlie, care lucra cu vampiri şi 
dragoni în România. Charlie avea constituţia celor doi 
gemeni, mai scund şi mai lat în umeri decât Percy şi Ron, 
care erau amândoi înalţi şi slabi. Avea o faţă lată, 
binevoitoare, care era atât de pistruiată, încât aproape că 
părea bronzat. Braţele îi erau musculoase şi pe unul dintre 
ele se vedea o arsură mare, cu pielea foarte întinsă. 

Bill se ridică zâmbind şi dădu şi el mâna cu Harry. Bill era 
o surpriză. Harry ştia că lucra la banca vrăjitorilor, la 
„Gringotts”, că fusese şef de promoţie la Hogwarts şi din 
cauza asta şi-l imaginase întotdeauna ca pe un Percy mai 
mare, complet împotriva încălcării regulilor (exagerat 
chiar!) şi dornic să dea ordine celorlalţi. Însă Bill era super! 


Înalt, cu părul lung prins într-o coadă la spate şi purtând un 
cercel cu un fel de colţ atârnat de el. Hainele lui erau foarte 
potrivite pentru un concert rock, în afară de bocancii care, 
aşa cum observă Harry, nu erau din piele obişnuită, ci din 
piele de dragon. 

Înainte să poată să spună cineva ceva, se auzi un zgomot 
slab şi domnul Weasley apăru din senin lângă umărul lui 
George. Harry nu-l mai văzuse niciodată atât de supărat. 

— Nu a fost amuzant deloc, Fred! strigă el. Ce i-ai dat 
băiatului ăluia? 

— Nu i-am dat nimic, zise Fred, cu un alt zâmbet cinic. 
Doar am scăpat bomboana pe jos... A fost vina lui că a luat-o 
şi a mâncat-o, nu l-am pus eu! 

— Ai scăpat-o special! tună domnul Weasley. Ştiai că o s-o 
mănânce, ştiai că era la regim... 

— Cât de mare i s-a făcut limba? întrebă George 
nerăbdător. 

— Se făcuse de doi metri până m-au lăsat în sfârşit părinţii 
lui să îl ajut! 

Harry şi restul familiei Weasley râseră iar cu multă poftă. 
— Nu văd de ce râdeţi! strigă domnul Weasley. Genul ăsta 
de comportament afectează serios relaţiile dintre vrăjitori şi 
Încuiați! Mi-am petrecut jumătate de viaţă militând contra 

nedreptăţilor făcute Încuiaţilor şi propriii mei fii... 

— Nu i-am dat-o pentru că era Încuiat! zise Fred indignat. 

— Nu de-asta, ci pentru că e un tembel mare şi rău! zise 
George. Nu-i aşa, Harry? 

— Da, aşa este, domnule Weasley, zise Harry cu 
sinceritate. 

— Nu asta contează! strigă domnul Weasley. Să vedeţi 
când o să-i spun mamei voastre... 

— Ce să-mi spui? întrebă o voce din spatele lor. 

Doamna Weasley tocmai intrase în bucătărie. Era o femeie 
scundă, grăsuţă, cu un chip foarte prietenos, deşi în ochii 
se citea acum suspiciunea. 


— A, bună, dragă Harry, spuse ea, zâmbindu-i larg când îl 
zări. Apoi ochii se opriră asupra soţului ei. 

— Ce să-mi spui, Arthur? 

Domnul Weasley ezită. Harry îşi dădu seama că, oricât de 
supărat era pe Fred şi pe George, nu intenţionase cu 
adevărat să-i spună doamnei Weasley ce se întâmplase. 
Urmă un moment de tăcere, timp în care domnul Weasley 
îşi privi soţia dezorientat. Apoi apărură două fete în dreptul 
uşii de la bucătărie, în spatele doamnei Weasley. Una dintre 
ele, cu un păr castaniu, bogat, şi dinţii din faţă cam mari, 
era prietena lui Harry şi a lui Ron, Hermione Granger. 
Cealaltă, mică şi roşcată, era Ginny, sora mai mică a lui Ron. 
Amândouă îi zâmbiră lui Harry, care le întoarse zâmbetul, 
ceea ce o făcu pe Ginny să se facă roşie ca focul. Harry 
devenise cineva foarte special pentru ea încă de la prima lui 
vizită la „Vizuină”. 

— Ce să-mi spui, Arthur? repetă doamna Weasley, pe un 
ton periculos. 

— Mai nimic, Molly, murmură domnul Weasley, Fred şi 
George au... Dar am discutat eu cu ei... 

— Ce au mai făcut de data asta? zise doamna Weasley. 
Dacă are vreo legătură cu Weasley Bing-Bong... 

— Ron, ce-ar fi să-i arăţi lui Harry unde doarme? zise 
Hermione din prag. 

— Ştie unde doarme, zise Ron. în camera mea, a dormit 
acolo şi data tre... 

— Putem merge cu toţii, sublinie Hermione. 

— A, da, făcu Ron, înțelegând. Sigur... 

— Da, venim şi noi, sări George. 

— Rămâneţi unde sunteţi! se răsti doamna Weasley. 

Harry şi Ron ieşiră din bucătărie şi, împreună cu 
Hermione şi cu Ginny, porniră pe holul îngust şi urcară 
scara şubredă care mergea în zigzag prin toată casa până 
la etajele superioare. 

— Ce sunt alea Weasley Bing-Bong? întrebă Harry, în timp 
ce urcau. 


Ron şi Ginny râseră amândoi. Nu şi Hermione. 

— Mama a găsit nişte formulare de comandă, când făcea 
curat în camera lui Fred şi George, zise Ron încet. Liste 
lungi cu preţuri pentru toate chestiile pe care le-au 
inventat. Chestii amuzante, ştii tu. Baghete false şi dulciuri 
poznaşe, o grămadă de lucruri interesante. A fost o 
descoperire extraordinară, n-am ştiut că inventaseră toate 
astea... 

— Auzeam mereu explozii din camera lor, dar n-am crezut 
că făceau ceva concret, zise Ginny. Am crezut că pur şi 
simplu le plăcea zgomotul. 

— Însă majoritatea invențiilor lor - mă rog, toate - erau 
puţin periculoase, zise Ron, şi aveau de gând să le vândă, 
ştii tu, la Hogwarts, ca să scoată nişte bani. Mama s-a 
supărat rău de tot pe ei. Le-a spus că nu aveau voie să facă 
aşa ceva şi le-a ars toate formularele de comandă... Oricum, 
era supărată pe ei. Nu au luat atâtea N. O. V-uri câte se 
aştepta ea. 

N. O. V era prescurtarea de la Niveluri Obişnuite de 
Vrâjitorie, examenele pe care le dădeau elevii de la 
Hogwarts când împlineau cincisprezece ani. 

— Şi a mai fost o ceartă mare, zise Ginny, pentru că mama 
vrea ca ei să lucreze la Ministerul Magiei ca tata, dar ei i-au 
spus că n-au de gând să facă asta, ci doar să-şi deschidă un 
magazin de poante şi trucuri. 

Tocmai atunci se deschise o uşă de la al doilea etaj şi se ivi 
un cap care purta ochelari cu rame de corn şi avea o 
expresie foarte revoltată. 

— Bună, Percy, zise Harry. 

— A, bună, Harry, zise Percy. Mă întrebam eu cine face 
hărmăiala asta. Încerc să lucrez aici, ştiţi şi voi... Am de 
terminat un raport pentru serviciu... Şi este cam dificil să 
mă concentrez când cei din jurul meu bubuie în sus şi în jos 
pe scări! 

— Nu bubuim, zise Ron enervat. Mergem. Ne pare rău 
dacă am tulburat planurile secrete ale Ministerului Magiei. 


— La ce lucrezi? zise Harry. 

— La un raport pentru „Departamentul de relaţii magice 
internaţionale”, zise Percy înfumurat. Încercăm să obţinem 
un ceaun de vrăji cu o grosime standard. Cele din import 
sunt puţin prea subţiri... Scurgerile se înmulţesc cu 
aproape trei la sută pe an... 

— Raportul ăsta o să schimbe lumea, zise Ron. Pe prima 
pagină din Profetul zilei, o să apară cu litere de-o şchioapă: 
„înmulţirea scurgerilor din ceaune”. 

Percy deveni uşor rozaliu. 

— Poţi să-ţi baţi joc, Ron, spuse el cu obidă, dar, dacă nu, 
va fi impusă o lege internaţională, am putea să ne trezim că 
ne invadează piaţa produse de slabă calitate, cu fundul 
subţire, care ar putea primejdui... 

— Da, da, bine, zise Ron şi continuă să urce. 

Percy trânti uşa camerei sale. În timp ce Harry, Hermione 
şi Ginny îl urmară pe Ron, urcând încă trei etaje, strigătele 
din bucătărie continuau să se audă până la ei. Se părea că 
domnul Weasley tocmai îi spusese doamnei Weasley despre 
bomboane. 

Camera din vârful casei, unde dormea Ron, arăta la fel ca 
data trecută când venise Harry la ei. Aceleaşi postere cu 
echipa de vâjthaţ preferată de Ron, „Tunurile din Chudley”, 
care zburau şi făceau cu mâna pe pereţi şi pe tavanul în 
pantă, iar acvariul de pe pervaz, în care înainte erau 
mormoloci, conţinea acum o broască extrem de mare. 
Bătrânul şobolan al lui Ron, Pungaşul, nu mai era, însă în 
locul lui apăruse bufnița mică şi gri care îi dusese lui Harry 
scrisoarea de la Ron, în casa de pe Aleea Boschetelor. 
Ţopăia în sus şi în jos într-o colivie mică şi huhuia 
necontenit. 

— Taci, Pig, zise Ron, strecurându-se printre cele patru 
paturi cu draperii, înghesuite în cameră. Fred şi George 
stau cu noi, pentru că Bill şi Charlie dorm în camera lor, îi 
spuse el lui Harry. Percy stă singur-singurel la el în cameră, 
pentru că are treburi importante, nu? 


— Auzi, de ce îi spui bufniței tale Pig? îl întrebă Harry pe 
Ron. 

— Pentru că se prosteşte, de-aia! zise Ginny. De fapt 
numele ei este Pigwidgeon! 

— Da, şi ăsta nu este un nume stupid deloc, zise Ron cu 
sarcasm. Ginny l-a botezat, îi explică el lui Harry. Ea zice că 
e un nume drăguţ. Am încercat să i-l schimb, dar era prea 
târziu, nu vrea să răspundă la alt nume. Aşa că a rămas Pig. 
Trebuie să o ţin aici pentru că îi enervează pe Errol şi pe 
Hermes. Dacă stau să mă gândesc, mă enervează şi pe 
mine! 

Pigwidgeon zbură fericită prin colivia sa, huhuind ascuţit. 
Harry îl cunoştea prea bine pe Ron pentru a-l lua în serios. 
Se plânsese încontinuu şi de şobolanul lui, Pungaşul, însă 
fusese teribil de supărat când toată lumea fusese convinsă 
că pisica Hermionei, Şmecherilă, îl mâncase. 

— Unde e Şmecherilă? o întrebă Harry pe Hermione. 

— În grădină, presupun, zise ea. Îi place să fugărească 
piticii, nu a mai văzut aşa ceva până acum. 

— Deci, lui Percy îi place la serviciu? zise Harry, aşezându- 
se pe unul dintre paturi şi privind cum jucătorii de vâjthaţ 
zburau din poster în poster pe tavan. 

— Dacă îi place? zise Ron încruntat. Cred că n-ar mai veni 
acasă, dacă nu l-ar obliga tata. Este obsedat. Nu cumva să 
zici ceva de şeful lui. „Domnul Crouch spune...” „lar eu i-am 
spus domnului Crouch...” „Domnul Crouch este de părere 
că...” „Domnul Crouch mi-a zis...” Numai asta auzi! Cred că 
o să-şi anunţe logodna cât de curând. 

— Ai avut o vară frumoasă, Harry? îl întrebă Hermione. Ai 
primit pachetele cu mâncare şi restul? 

— Da, mulţumesc mult, zise Harry. Torturile voastre mi-au 
salvat viaţa! 

— Şi ştii ceva de... începu Ron, însă Hermione îi aruncă o 
privire care îl făcu să amuţească. 

Harry ştia că Ron vroia să îl întrebe de Sirius. Ron şi 
Hermione fuseseră atât de implicaţi în salvarea lui Sirius, ca 


să nu fie capturat de reprezentanţii Ministerului Magiei, 
erau aproape la fel de îngrijoraţi ca Harry pentru naşul lui. 
Totuşi, discuţia despre el, de faţă cu Ginny, nu era o idee 
bună. 

Nimeni în afară de ei şi de profesorul Dumbledore nu ştia 
cum reuşise să scape Sirius şi nici nu credea în nevinovăția 
lui. 

— Cred că nu se mai ceartă, zise Hermione, pentru a 
depăşi momentul penibil, pentru că Ginny se uita curioasă 
când la Ron, când la Harry. Să coborâm şi s-o ajutăm pe 
doamna Weasley să pregătească cina, vreţi? 

— Da, bine, zise Ron. 

Toţi patru ieşiră din camera lui Ron şi se întoarseră jos, 
unde o găsiră pe Doamna Weasley singură în bucătărie. 
Părea foarte supărată. 

— Mâncăm în grădină, zise ea când ei intrară. Pur şi 
simplu nu este loc pentru unsprezece persoane aici. Fetelor, 
duceţi voi farfuriile? Bill şi Charlie aranjează mesele. Cuţite 
şi furculiţe, vă rog, voi doi, le spuse ea lui Ron şi lui Harry, 
aţintind bagheta cu mai multă forţă decât ar fi vrut către 
grămada de cartofi din chiuvetă. 

Aceştia ţâşniră din coajă atât de repede, încât nimeriră în 
tavanul bucătăriei. 

— Of, fir-ar să fie, strigă ea, acum aţintindu-şi bagheta 
către un făraş care începu să traverseze bucătăria, 
strângând cu îndemânare cartofii. lar ăia doi! izbucni ea, 
acum scoțând oale şi tigăi dintr-un dulap, iar Harry îşi dădu 
seama că se referea la Fred şi la George. Nu ştiu ce o să se 
aleagă de ei, zău aşa! Nici un pic de ambiţie, ca să nu mai 
punem la socoteală prostiile pe care le fac... 

Trânti o tigaie mare de cupru pe masa de bucătărie şi 
începu să învârtă bagheta în ea. În timp ce rotea bagheta, 
începu să curgă un sos dens. 

— Nu că nu ar avea ceva în cap, continuă ea supărată, 
ducând tigaia spre aragazul pe care îl aprinse cu bagheta, 
dar îşi irosesc inteligenţa şi, dacă nu le vine mintea la cap 


mai repede, or să aibă mari probleme. Am primit mai multe 
bufniţe de la Hogwarts despre ei decât despre toţi ceilalţi la 
un loc. Dacă mai continuă aşa, or să ajungă în atenţia 
„Oficiului de folosire nepermisă a magiei”. 

Doamna Weasley aţinti bagheta către sertarul cu 
tacâmuri, care se deschise cu putere. Harry şi Ron se feriră, 
sărind din calea cuţitelor care ţâşniră din sertar, traversară 
în zbor bucătăria şi începură să taie cartofii pe care tocmai 
îi răsturnase făraşul în chiuvetă. 

— Nu ştiu unde am greşit, zise doamna Weasley, punându- 
şi la o parte bagheta şi începând să scoată alte tigăi. Aşa 
este de ani întregi, o poznă după alta, şi nu vor să asculte... 
O, NU! IAR! 

Îşi luase bagheta de pe masă şi aceasta chiţăise ascuţit şi 
se transformase într-un şoarece enorm de cauciuc. 

— Iar una dintre baghetele lor false! strigă ea. De câte ori 
le-am spus să nu le mai lase peste tot? 

Înşfăcă bagheta ei adevărată şi se întoarse spre aragaz, 
descoperind că sosul începuse să fumege. 

— Hai, îl zori Ron pe Harry, luând un mănunchi de cuțite şi 
furculiţe din sertarul deschis, hai să mergem şi să-i ajutăm 
pe Bill şi pe Charlie! 

O lăsară pe doamna Weasley şi se îndreptară către uşa din 
spate, pentru a ieşi în curte. 

Abia făcură câţiva paşi, când pisica galbenă cu dungi 
portocalii a Hermionei, Şmecherilă, apăru din grădină, cu 
coada stufoasă ridicată în aer, alergând după ceva ce 
semăna cu un cartof cu picioare, plin tot de noroi. Harry îşi 
dădu seama imediat că era un pitic. De nici douăzeci de 
centimetri înălţime, traversă curtea cât de repede îl ţineau 
picioruşele şi se aruncă cu capul înainte, într-una dintre 
cizmele lăsate lângă uşă. Harry îl auzi pe pitic râzând 
satisfăcut, când Şmecherilă încercă să-l prindă băgându-şi 
laba în cizmă. Imediat se auzi o mare hărmălaie în partea 
cealaltă a casei. 


Descoperiră sursa acesteia când intrară în curte şi văzură 
că Bill şi Charlie îşi scoseseră amândoi baghetele şi făceau 
două mese de lemn să zboare mult deasupra peluzei, 
lovindu-le una de alta, fiecare încercând să o doboare pe 
cealaltă. Fred şi George aclamau, Ginny râdea, iar 
Hermione stătea lângă gardul viu, neştiind dacă să râdă sau 
să se sperie. 

Masa lui Bill o lovi pe cea a lui Charlie cu o pocnitură 
puternică şi îi rupse un picior. Se auzi un strigăt de la etaj şi 
toţi îşi ridicară privirile pentru a vedea capul lui Percy scos 
pe una dintre ferestrele de la etajul doi. 

— Mai încet, se poate? strigă el. 

— Scuze, Percy, zise Bill, zâmbind. Cum merge cu 
fundurile de ceaun? 

— Rău, zise Percy supărat şi trânti fereastra. 

Râzând cu poftă, Bill şi Charlie aduseră iar mesele pe 
iarbă şi le puseră cap la cap, apoi, cu o simplă mişcare de 
baghetă, Bill puse la loc piciorul rupt al mesei şi făcu să 
apară feţe de masă din senin. 

Până la ora şapte, cele două mese gemeau sub greutatea 
zecilor de platouri pline cu mâncarea excelentă pe care o 
făcuse doamna Weasley. Harry şi Hermione se pregăteau să 
mănânce sub cerul albastru şi senin. Pentru cineva care 
supravieţuise numai cu mese de tort uscat toată vara, Harry 
se simţea în paradis. La început, Harry mai mult ascultă 
decât vorbi, în timp ce se servea cu şuncă, plăcintă de pui, 
cartofi fierţi şi salată. 

La capătul îndepărtat al mesei, Percy îi povestea tatălui 
său despre raportul pe care îl pregătise despre fundurile de 
ceaun. 

— l-am spus domnului Crouch că o să fie gata până marţi, 
spunea Percy mândru. Ceva mai devreme decât se aştepta, 
dar îmi place să fiu la înălţime. Cred că va fi mulţumit că L- 
am terminat la timp. Adică, tocmai acum când 
departamentul nostru este foarte ocupat, cu toate 
aranjamentele pentru Cupa Mondială, nu avem sprijinul de 


care am avea nevoie de la „Departamentul jocurilor şi 
sporturilor magice”. Ludo Bagman... 

— Mie îmi place de Ludo, zise domnul Weasley cu 
blândeţe. El este cel care ne-a făcut rost de locuri atât de 
bune la Cupă. l-am făcut o mică favoare: fratele lui, Otto, a 
intrat într-un mic bucluc... O maşină de tuns iarba cu puteri 
neobişnuite... Am calmat imediat situaţia... 

— Ah, Bagman e drăguţ, desigur, zise Percy scurt, dar nu 
ştiu cum a ajuns şeful departamentului... Nu suportă 
comparaţie cu domnul Crouch! Nu mi-l pot imagina pe 
domnul Crouch pierzând un membru al departamentului 
nostru şi nefăcând nimic ca să afle ce s-a întâmplat cu el. Îţi 
dai seama că a trecut mai mult de o lună de când a dispărut 
Bertha Jorkins? S-a dus în vacanţă în Albania şi nu s-a mai 
întors! 

— Da, am vorbit cu Ludo despre asta, zise domnul Weasley, 
încruntându-se. Zice că Bertha s-a mai pierdut de o 
grămadă de ori până acum... Dar trebuie să recunosc că, 
dacă ar fi fost cineva din departamentul meu, aş fi fost 
îngrijorat... 

— O, Bertha e un caz pierdut, e clar, zise Percy. Am auzit 
că au pasat-o de la un departament la altul ani de zile, nu 
merită atâta deranj... Cu toate astea, Bagman ar fi trebuit 
să încerce să o găsească. Domnul Crouch este interesat 
personal - doar ştii că Bertha a lucrat în departamentul 
nostru la un moment dat şi cred că domnul Crouch a fost 
foarte ataşat de ea - dar Bagman nu face altceva decât să 
râdă şi zice că probabil că a citit greşit harta şi a ajuns în 
Australia, în loc de Albania. Oricum, zise Percy, oftând şi 
luând o înghiţitură de vin de flori de soc, şi aşa avem 
destule pe cap la „Departamentul de relaţii magice 
internaţionale”, fără să mai trebuiască să găsim şi membrii 
altor departamente. După cum ştii, avem un alt mare 
eveniment de organizat, imediat după Cupa Mondială. 

Îşi drese vocea cu importanţă şi privi către capătul de 
masă unde erau Harry, Ron şi Hermione. 


— Tu ştii despre ce vorbesc, tată, zise Percy, după care 
ridică vocea puţin. Top-secret! 

Ron îşi roti ochii şi le şopti lui Harry şi Hermionei: 

— Încearcă să ne facă să-l întrebăm despre ce eveniment 
secret vorbeşte, de când a început serviciul. Probabil o 
expoziţie de ceaune cu fundul... gros! 

La mijlocul mesei, doamna Weasley se certa cu Bill din 
pricina cercelului, care părea a fi o achiziţie proaspătă. 

—.şi cu colţul ăla groaznic agăţat de el, zău, Bill, ce zic cei 
de la bancă? 

— Mamă, nimeni de la bancă nu dă doi bani pe felul în 
care arăt sau cum mă îmbrac, atâta timp cât aduc o 
grămadă de comori în bancă, zise Bill răbdător. 

— lar părul tău e chiar ciudat, dragule, zise doamna 
Weasley, mângâindu-şi afectuos bagheta. Tare aş vrea să mă 
laşi să te tund puţin... 

— Mie îmi place, zise Ginny, care stătea lângă Bill. Eşti de 
modă veche, mamă! Oricum, nu e nici pe departe atât de 
lung ca al profesorului Dumbledore... 

Lângă doamna Weasley, Fred, George şi Charlie discutau 
entuziasmați despre Cupa Mondială. 

— Probabil că o să câştige Irlanda, zise Charlie scurt, cu 
gura plină de cartofi. Au spulberat Peru în semifinale! 

— Da, dar Bulgaria îl are pe Viktor Krum, zise Fred. 

— Krum este un jucător bun, dar Irlanda are şapte ca el, 
zise Charlie scurt. Totuşi, mi-ar fi plăcut să se califice şi 
Anglia. A fost stânjenitor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Harry nerăbdător, regretând 
mai mult ca niciodată izolarea lui de lumea vrăjitorilor, când 
stătea pe Aleea Boschetelor. 

Harry era pasionat de vâjthaţ. Jucase pentru echipa de 
vâjthaţ a Casei Cercetaşilor încă din primul an la Hogwarts, 
pe postul de căutător, iar acum avea un „Fulger-2001”, una 
dintre cele mai bune mături competiţionale din lume. 

— Am fost învinşi în Transilvania, trei sute nouăzeci la 
zece, zise Charlie trist. O evoluţie şocantă. Şi [ara Galilor a 


pierdut în faţa Ugandei, iar Scoţia a fost distrusă de 
Luxemburg. 

Domnul Weasley aduse nişte lumânări cu ajutorul baghetei 
sale, pentru a lumina grădina, fiindcă începuse să se 
întunece înainte de a lua desertul (îngheţată de căpşuni, 
făcută în casă). Până când terminaseră, fluturii de noapte 
zburau foarte aproape de masă, iar din aerul cald al nopţii 
se ridica mirosul de iarbă şi caprifoi. 

Harry se simţea foarte sătul şi împăcat cu lumea, în timp 
ce privea la câţiva pitici care săreau printre tufele de 
trandafiri, râzând zgomotos şi urmăriţi îndeaproape de 
Şmecherilă. 

Ron privi cu atenţie la restul mesenilor, pentru a se 
asigura că toţi erau prinşi în conversaţie, după care îi spuse 
foarte încet lui Harry: 

— la spune... ştii ceva de Sirius? 

— Da, zise Harry tot în şoaptă, am primit două scrisori de 
la el. Pare să-i meargă bine. l-am scris alaltăieri. S-ar putea 
să-mi răspundă cât sunt aici. 

Deodată, îşi aminti motivul pentru care îi scrisese lui Sirius 
şi pentru un moment fu cât pe-aci să le spună şi lor că îl 
duruse iar cicatricea şi să le pomenească de visul care îl 
trezise brusc... Dar de ce să îi îngrijoreze acum, când el 
însuşi era atât de fericit şi liniştit? 

— Cât e ceasul? întrebă doamna Weasley deodată, 
uitându-se la ceasul de mână. Chiar că ar trebui să fiţi în 
pat, toţi, doar vă sculaţi în zori ca să vă duceţi la meci. 
Harry, dacă-mi laşi lista cu ce ai nevoie pentru şcoală, îţi iau 
eu totul mâine, că tot mă duc pe Aleea Diagon, ca să le iau 
ce le trebuie şi celorlalţi. S-ar putea să nu mai am timp 
după Cupa Mondială, data trecută meciul a durat cinci zile. 

— Uau! Sper să fie aşa şi de data asta! zise Harry 
entuziasmat. 

— Ei bine, eu nu, zise Percy, făcând pe sfântul. Mă 
cutremur numai la gândul cum va arăta biroul meu dacă aş 
lipsi cinci zile de la serviciu! 


— Da, s-ar putea să-ţi mai aducă cineva o baligă de 
dragon, nu, Percy? zise Fred. 

— Aia era o mostră de fertilizator din Norvegia! zise Percy, 
înroşindu-se tot. Nu era nimic personal! 

— Ba era, îi şopti Fred lui Harry, când se ridicară de la 
masă. Noi i-am trimis-o! 

— Capitolul VI — 

PORTALUL. 

Harry se simţea de parcă abia apucase să adoarmă în 
camera lui Ron, când fu trezit de doamna Weasley. 

— Trebuie să mergem, Harry, dragule, şopti ea, ducându- 
se să-l trezească pe Ron. 

Harry pipăi în jur, încercând să-şi găsească ochelarii, şi-i 
puse pe nas şi se ridică din pat. Afară era încă întuneric. 
Ron bombăni ceva când îl trezi mama lui. La picioarele 
saltelei lui, Harry văzu două capete zburlite, ieşind de sub 
nişte plăpumi mototolite. 

— Deja? zise Fred morocănos. 

Se îmbrăcară în tăcere, prea adormiţi ca să vorbească, 
apoi, căscând şi întinzându-se, cei patru coborâră către 
bucătărie. 

Doamna Weasley amesteca într-o oală mare de pe aragaz, 
în timp ce domnul Weasley stătea la masă, verificând un 
teanc de bilete mari de pergament. Ridică privirea când 
intrară băieţii şi îşi întinse braţele ca să i se poată vedea 
îmbrăcămintea mai bine. Avea pe el ceea ce părea un 
pulover de golf foarte ponosit şi o pereche de blugi vechi, 
cam mari pentru el, dar susținuți de o curea mare de piele. 

— Ce ziceţi? întrebă el entuziasmat. Se presupune că 
mergem incognito... Arăt ca un Încuiat, Harry, ce zici? 

— Da, zise Harry, zâmbind, foarte bine. 

— Unde sunt Bill şi Charlie şi Pe-Per-Percy? întrebă 
George, luptându-se să-şi stăvilească un căscat uriaş. 

— Păi, ei îşi fac Apariţia, nu-i aşa? zise doamna Weasley, 
mutând oala mare de pe aragaz pe masă şi începând să 


toarne fulgi de ovăz în boluri. Aşa că pot să mai lenevească 
puţin. 

Harry ştia că Apariţia era o tehnică foarte grea, care 
presupunea să dispari dintr-un loc şi să apari aproape 
instantaneu în altul. 

— Deci, sunt încă în pat? zise Fred morocănos, trăgându-şi 
către el bolul cu fulgi de ovăz. De ce nu putem şi noi să 
Apărem? 

— Pentru că nu aveţi vârsta necesară şi nu aţi dat testul, 
se răţoi doamna Weasley. Dar ce fac fetele? 

leşi valvârtej din bucătărie şi o auziră urcând scările. 

— Trebuie să treci un test ca să Apari? întrebă Harry. 

— O, da, zise domnul Weasley, punând biletele la loc sigur, 
în buzunarul din spate al blugilor. „Departamentul 
transporturilor magice” a trebuit să amendeze de curând 
nişte tineri pentru că au Apărut fără permis. Nu este o 
tehnică uşoară şi, când nu este făcută cum trebuie, poate să 
ducă la complicaţii neplăcute. Cei doi despre care vorbesc 
s-au secţionat, pur şi simplu! 

Toţi de la masă, în afară de Harry, se strâmbară. 

— Secţionat? se miră Harry. 

— Adică au lăsat în urmă o jumătate din ei, zise domnul 
Weasley, punând o mulţime de linguri de melasă în bolul lui 
cu fulgi de ovăz. Aşa că s-au blocat, desigur. N-au mai putut 
să meargă în nici o parte. Au trebuit să aştepte să vină 
Echipa de anulare a magiei greşite ca să-i pună la loc. Asta 
a dus la anunţuri destul de ciudate, vă puteţi da seama, mai 
ales cu Încuiaţii care le-au zărit părţile de corp lăsate în 
urmă... 

Harry îşi imagină deodată nişte picioare şi un ochi, 
abandonate pe Aleea Boschetelor. 

— Sunt bine acum? întrebă el speriat. 

— A, da, zise domnul Weasley cu convingere, însă au avut 
de plătit o amendă sănătoasă şi nu cred că or să mai facă o 
altă încercare foarte curând. Nu te joci cu Apariţia... Sunt o 
grămadă de vrăjitori adulţi care nu se obosesc să practice 


acest lucru. Preferă măturile, mai încete, însă mult mai 
sigure. 

— Dar Bill, Charlie şi Percy pot să o facă? Toţi? 

— Charlie a trebuit să dea testul de două ori, zise Fred, 
zâmbind. A picat prima dată, a Apărut cu zece kilometri mai 
la sud de unde vroia să ajungă, nimerind chiar peste o 
bătrânică adorabilă, care îşi făcea cumpărăturile. Mai ţineţi 
minte? 

— Dar oricum, a trecut a doua oară, zise doamna Weasley, 
întorcându-se în bucătărie printre nişte chicoteli înfundate. 

— Percy a trecut abia acum două săptămâni, zise George. 
Şi Apare în bucătărie în fiecare dimineaţă de atunci, doar 
ca să ne demonstreze că poate. 

Se auziră paşi pe hol, iar Hermione şi Ginny intrară în 
bucătărie, amândouă palide şi ameţite de somn. 

— De ce a trebuit să ne sculăm aşa devreme? întrebă 
Ginny, frecându-se la ochi şi aşezându-se la masă. 

— Avem ceva de mers, zise domnul Weasley. 

— De mers? se miră Harry. Cum, mergem pe jos la Cupa 
Mondială? 

— Nu, nu, este doar la câţiva kilometri depărtare, zise 
domnul Weasley, zâmbind. Avem însă puţin de mers. Este 
foarte greu să se adune un număr atât mare de vrăjitori la 
un loc, fără să atragă atenţia Încuiaţilor. Trebuie să avem 
mare grijă cum călătorim tot timpul, iar la o ocazie atât de 
importantă cum este Cupa Mondială la Vâjthaţ... 

— George! strigă doamna Weasley tăios, făcându-i pe toţi 
să tresară. 

— Ce-i? zise George, pe un ton nevinovat, care nu păcăli 
pe nimeni însă. 

— Ce ai în buzunar? 

— Nimic! 

— Nu minţi! 

Doamna Weasley aţinti bagheta către buzunarul lui 
George şi zise: „Accio!” 


Mai multe obiecte colorate ţâşniră din buzunarul lui 
George, care încercă să le prindă, dar fără succes. 
Obiectele aterizară drept în mâna întinsă a doamnei 
Weasley. 

— V-am zis să le distrugeţi! zise doamna Weasley furioasă, 
ridicând ceea ce erau negreşit Bomboane limbă-de-o-tonă. 
V-am zis să le aruncaţi pe toate! Goliţi-vă buzunarele, 
haideţi, amândoi! 

Era un moment neplăcut. Era evident că gemenii 
încercaseră să scoată câte bomboane putuseră din casă, iar 
doamna Weasley reuşise să le găsească pe toate numai cu o 
Vrajă de Aducere. 

— Accio! Accio! Accio! strigă ea şi bomboanele ţâşniră din 
tot felul de locuri ciudate, inclusiv din căptuşeala hainei lui 
George şi din îndoitura blugilor suflecaţi ai lui Fred. 

— Am petrecut şase luni ca să le inventăm! strigă Fred 
către mama sa, când ea le aruncă în foc. 

— Ah, foarte bun mod de a petrece şase luni de zile! strigă 
ea. Nici nu mă mir că nu aţi luat mai multe N. O. V-uri! 

Acestea fiind zise, atmosfera nu era tocmai prietenoasă 
când plecară. Doamna Weasley încă era încruntată, când îl 
sărută pe domnul Weasley pe obraz, deşi nici pe departe pe 
cât de supăraţi erau gemenii, care îşi puseseră rucsacurile 
în spinare şi plecaseră fără să îi adreseze o vorbă. 

— Distracţie plăcuţă, le ură doamna Weasley, şi fiţi cuminţi, 
strigă ea după gemeni, dar ei nu se întoarseră şi nici nu îi 
răspunseră. Îi trimit pe Bill, Charlie şi Percy pe la prânz, îi 
spuse doamna Weasley soţului ei. 

Domnul Weasley, Harry, Ron, Hermione şi Ginny porniră în 
noapte, pe urmele lui Fred şi George. Era destul de răcoare 
şi luna încă se vedea pe cer. Doar o linie verzulie de la 
orizont, în dreapta lor, demonstra că nu mai era mult şi se 
crăpa de ziuă. Harry, gândindu-se la miile de vrăjitori care 
se îndreptau către Cupa Mondială la Vâjthaţ, se grăbi 
pentru a-l ajunge pe domnul Weasley. 


— Şi cum reuşeşte toată lumea să ajungă acolo fără să 
observe Încuiaţii? îl întrebă el. 

— Este o mare problemă de organizare, oftă domnul 
Weasley. La Cupa Mondială vin sute de mii de vrăjitori şi 
bineînţeles că nu avem un loc magic destul de mare pentru 
a-i caza pe toţi. Există locuri unde Încuiaţii nu pot intra, dar 
imaginează-ţi cum ar fi dacă am îngrămădi o sută de mii de 
vrăjitori în Aleea Diagon sau pe peronul 9 şi 3/4- Deci, a 
trebuit să găsim o mlaştină şi să instalăm cât mai multe 
mijloace de protecţie anti-Încuiaţi. Întregul Minister 
lucrează la ele de luni întregi. În primul rând, trebuie să 
repartizăm sosirile, bineînţeles. Cei cu bilete mai ieftine 
trebuie să vină cu două săptămâni mai devreme. Un număr 
limitat folosesc transporturile Încuiaţilor, însă nu pot să le 
umple autobuzele şi trenurile... Fiindcă vin vrăjitori din 
toată lumea! Unii Apar, desigur, dar trebuie să instalăm 
Jocuri sigure unde să Apară, departe de Încuiați. Cred că 
folosesc o pădure din apropiere în acest scop. Pentru cei 
care nu vor să Apară sau nu pot să facă lucrul acesta, 
folosim Portalurile. Acestea sunt obiecte care permit 
transportarea vrăjitorilor dintr-un loc într-altul, la o oră 
prestabilită. Pot funcţiona şi cu grupuri mari deodată, dacă 
este nevoie. Au fost amplasate două mii de Portaluri în 
locuri strategice, peste tot în Marea Britanie, iar cel mai 
apropiat de noi este în vârful Dealului Stoatshead, aşa că 
într-acolo ne îndreptăm. 

Domnul Weasley arătă înainte, unde ceva mare şi negru se 
ridica în spatele satului Ottery St. Catchpole. 

— Ce fel de obiecte sunt Portalurile? întrebă Harry curios. 

— Păi, pot fi orice, zise domnul Weasley. Lucruri care să nu 
atragă atenţia, desigur, ca să nu le ia Încuiaţii şi să se joace 
cu ele... Lucruri pe care ei să le creadă gunoaie... 

Parcurseră lungul drum întunecat şi rece către sat, liniştea 
fiind întreruptă doar de paşii lor. Cerul se luminase puţin, 
pe când treceau ei prin sat, negrul întunecat diluându-se în 


albastru-închis. Mâinile şi picioarele lui Harry erau 
îngheţate-bocnă. Domnul Weasley se tot uita la ceas. 

Nu mai vorbiră când începură să urce Dealul Stoatshead, 
pentru a nu-şi irosi forţele. Se împiedicau din când în când 
de vizuine de iepuri ascunse şi alunecau pe smocurile de 
iarbă umedă. Fiecare gură de aer pe care o inspira Harryi 
se ducea dureros în piept, iar picioarele sale îşi reveniră 
abia când în sfârşit ajunseră pe teren plat. 

— Uff, gâfâi domnul Weasley, dându-şi jos ochelarii şi 
ştergându-i de pulover. Ei bine, am ajuns la timp... Mai 
avem zece minute... 

Hermione ajunse în sfârşit pe creasta dealului, ţinându-se 
de splină. 

— Acum nu mai avem nevoie decât de Portal, zise domnul 
Weasley, punându-şi la loc ochelarii şi căutând ceva pe jos. 
Nu vă aşteptaţi la ceva mare... Haideţi... 

Se despărţiră, căutând. Începuseră doar de câteva minute, 
când un strigăt străbătu aerul încremenit. 

— Aici, Arthur! Aici, fiule, am găsit-o! 

Două siluete înalte se profilară pe cerul înstelat, pe partea 
cealaltă a crestei. 

— Amos! zise domnul Weasley, zâmbind în timp ce se 
ducea către omul care îl strigase. 

Toată lumea îl urmă. Domnul Weasley dădea mâna cu un 
vrăjitor rumen în obraji, cu o barbă castanie, încâlcită, care 
ţinea o cizmă veche în cealaltă mână. 

— El este Amos Diggory, zise domnul Weasley. Lucrează la 
„Departamentul de control şi reglementare a creaturilor 
magice”. Şi fiul său, Cedric, cred că îl cunoaşteţi, nu? 

Cedric Diggory era un băiat foarte chipeş, în jur de 
şaptesprezece ani. Era căpitanul şi căutătorul echipei de 
vâjthaţ a Casei Astropufilor, de la Hogwarts. 

— Bună, zise Cedric, privindu-i pe toţi. 

Toată lumea răspunse la salut, în afară de Fred şi George, 
care dădură doar din cap. De fapt, nu îl iertaseră pe Cedric 


că bătuse echipa lor, pe Cercetaşi, în primul meci de vâjthaţ 
de anul trecut. 

— Aţi mers mult, Arthur? întrebă tatăl lui Cedric. 

— Nu mult, zise domnul Weasley. Stăm chiar de partea 
cealaltă a satului. Voi? 

— A trebuit să ne sculăm la două, nu, Ced? Credeţi-mă, o 
să fiu fericit când Cedric o să ia testul de Apariție. Dar nu 
ne plângem... N-aş pierde Cupa Mondială de Vâjthaţ nici 
pentru un sac de galeoni! De, biletele costă cam tot atât, 
dar se pare că am scăpat ieftin... 

Amos Diggory privi binevoitor către cei trei băieţi Weasley, 
Harry, Hermione şi Ginny. 

— Sunt toţi ai tăi, Arthur? întrebă el. 

— O, nu, doar cei roşcaţi, zise domnul Weasley, arătându-i 
copiii. Ea este Hermione, prietenă cu Ron, şi el, Harry, un 
alt prieten... 

— Pe barba lui Merlin, exclamă Amos Diggory, 
bulbucându-şi ochii. Harry? Harry Potter? 

— Păi... da, zise Harry. 

Harry era obişnuit să fie privit cu curiozitate de oameni 
când îl recunoşteau, cu modul în care ochii li se opreau pe 
cicatricea de pe frunte, dar de fiecare dată se simţea 
stânjenit. 

— Cedric mi-a povestit despre tine, desigur, zise Amos 
Diggory. Ne-a spus cum a jucat împotriva ta anul trecut... I- 
am zis, da, chiar aşa i-am zis: „Ced, asta e ceva ce o să le 
povesteşti nepoților tăi... Că l-ai bătut pe Harry Potter!” 

Lui Harry nu-i veni în minte nici un răspuns, aşa că tăcu. 
Fred şi George se încruntaseră din nou. Cedric părea uşor 
jenat. 

— Harry a căzut de pe mătură, tată, murmură el. Ţi-am 
zis... a fost un accident... 

— Da, dar tu n-ai căzut, nu? exclamă Amos plin de 
mândrie, bătându-şi fiul pe umăr. Mereu modest, Cedric al 
nostru, întotdeauna un gentleman... Ce să-i faci? Cel mai 
bun câştigă! Sunt convins că şi Harry este de aceeaşi 


părere, nu-i aşa? Unul cade de pe mătură, unul rămâne pe 
ea, nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama cine este cel 
mai bun zburător! 

— Cred că a venit vremea, zise domnul Weasley repede, 
scoţându-şi iar ceasul. Ştii dacă mai trebuie să aşteptăm pe 
altcineva, Amos? 

— Nu, familia Lovegood este acolo deja de o săptămână, 
iar familia Fawcett nu a putut să-şi cumpere bilete, zise 
domnul Diggory. Parcă nu mai sunt alţii în zona asta, nu? 

— Din câte ştiu eu, nu, zise domnul Weasley. Da, mai avem 
un minut... Ar trebui să ne pregătim... 

Îi privi pe Harry şi pe Hermione. 

— Nu trebuie decât să atingi Portalul, atâta tot, un deget 
este de ajuns, le zise el. 

Cu greu, din cauza rucsacurilor mari, cei nouă se 
îngrămădiră în jurul cizmei mari ţinute de Amos Diggory. 

Rămaseră acolo toţi, strânşi în cerc. Un vânt rece trecu 
peste creastă. Nimeni nu scotea o vorbă. Deodată, Harry îşi 
dădu seama ce ciudat ar fi dacă ar apărea vreun Încuiat şi 
ar vedea nouă oameni, dintre care doi adulţi, ţinând o cizmă 
veche şi uzată şi aşteptând în semiîntuneric... 

— Trei... şopti domnul Weasley, cu un ochi încă pe ceas, 
doi... unu... 

Se întâmplă instantaneu. Harry se simţi de parcă ar fi fost 
tras în faţă cu un cârlig, de buric. Picioarele nu-i mai erau 
pe pământ. Îi simţea pe Ron şi pe Hermione alături de el, 
umăr la umăr. Zburau toţi duşi de un vârtej de vânt şi 
culoare. Degetul său era lipit de cizmă, de parcă l-ar fi atras 
un magnet, şi atunci... 

Picioarele îi aterizară iar pe pământ. Ron se izbi de el şi 
căzură amândoi. Portalul se lovi de pământ, căzând lângă 
Ron, cu o pocnitură puternică. 

Harry îşi ridică privirea. Domnul Weasley, domnul Diggory 
şi Cedric erau în picioare, dar păreau ameţiţi. Toţi ceilalţi 
erau la pământ. 

— Şapte şi cinci de la Dealul Stoatshead, zise o voce. 


— Capitolul VII — 

BAGMAN ŞI CROUCH. 

Harry se desprinse de Ron şi se ridică. Ajunseseră într-un 
loc care părea să fie o porţiune părăsită de teren mlăştinos, 
inundat de ceaţă. În faţa lor stăteau doi vrăjitori cu aspect 
arţăgos. Unul dintre ei avea în mână un ceas mare de aur, 
celălalt ţinea un sul gros de pergament şi o pană. Amândoi 
erau îmbrăcaţi ca Încuiaţii, dar se vedea de la o poştă că 
toate erau puse cu furca pe ei. Cel cu ceasul purta un 
costum de golf şi cizme trei sferturi, iar prietenul lui un kilt 
şi un poncho. 

— Bună dimineaţa, Basil, zise domnul Weasley, ridicând 
cizma şi dându-i-o vrăjitorului în kilt, care o aruncă într-o 
cutie mare de lângă el cu Portaluri folosite. 

Harry văzu un ziar vechi, o cutie goală de suc şi o minge 
de fotbal spartă. 

— Salut, Arthur, zise Basil obosit. Nu eşti la post, nu? E 
bine pentru unii... Noi am stat aici toată noaptea... Ar fi 
bine să vă daţi la o parte din drum, vine un grup mare din 
Pădurea Neagră, la cinci şi un sfert. Staţi puţin, să văd unde 
sunteţi cazaţi... Weasley... Weasley... 

Se uită pe lista de pergament. 

— Da, cam la jumătate de metru în partea aia, primul 
câmp la care ajungeţi. Organizatorul campusului este 
domnul Roberts. Diggory... al doilea câmp... Întreabă de 
domnul Payne. 

— Mersi, Basil, zise domnul Weasley şi le făcu semn 
tuturor să-l urmeze. 

Porniră prin terenul mlăştinos şi pustiu, nereuşind să 
desluşească mare lucru prin ceaţă. După vreo douăzeci de 
minute, apăru o cabană mică, din piatră, alături de care se 
afla o poartă. Dincolo de poartă, Harry zări contururile vagi 
a sute şi sute de corturi, înălțate pe o pantă lină, la capătul 
căreia se vedea o pădure întunecată la orizont. Îşi luară la 
revedere de la cei doi Diggory şi se apropiară de uşa 
cabanei. 


Un om stătea în prag, privind corturile. Harry îşi dădu 
seama imediat că era singurul Încuiat pe o suprafaţă de mai 
multe hectare. Când le auzi paşii, întoarse capul şi se uită la 
ei. 

— Neaţa! zise domnul Weasley vesel. 

— Neaţa! răspunse Încuiatul. 

— Sunteţi cumva domnul Roberts? 

— Da, eu sunt, zise domnul Roberts. Şi dumneavoastră 
cine sunteţi? 

— Weasley... Două corturi, le-am rezervat acum câteva 
zile... 

— Da, zise domnul Roberts, consultând o listă de pe uşă. 
Aveţi un loc acolo, lângă pădure. Doar o noapte? 

— Exact, zise domnul Weasley. 

— Atunci, îmi plătiţi acum? zise domnul Roberts. 

— Ah... da... Desigur! zise domnul Weasley. 

Se depărtă puţin de cabană şi îi făcu semn lui Harry să 
vină cu el. 

— Ajută-mă, Harry, şopti el, scoțând din buzunar un teanc 
de bancnote folosite de Încuiați, pe care începu să le 
răsfire. Asta este de... de... de cincizeci? A, da, văd numărul 
ăsta mic de pe ea... lar asta e de zece? 

— De o sută, îl corectă Harry în şoaptă, fiind conştient că 
domnul Roberts le sorbea fiecare cuvânt. 

— A, da, aşa este... Nu ştiu, dar bucăţelele astea de 
hârtie... 

— Sunteţi străin? întrebă domnul Roberts, când domnul 
Weasley se întoarse cu bancnotele potrivite. 

— Străin? repetă domnul Weasley dezorientat. 

— Nu sunteţi primul care a avut probleme cu banii, zise 
domnul Roberts, examinându-l cu atenţie pe domnul 
Weasley. Acum vreo zece minute, doi au încercat ca să-mi 
plătească în monede mari de aur. 

— Zău? spuse domnul Weasley neliniştit. 

Domnul Roberts căută într-o cutie de metal, să-i dea 
restul. 


— Nu a fost niciodată atât de aglomerat, spuse el deodată, 
privind iar peste câmpul înceţoşat. Sute de rezervări. De 
obicei, oamenii vin fără nici o rezervare... 

— Serios? întrebă domnul Weasley, aşteptând restul cu 
mâna întinsă, însă domnul Roberts nu i-l dădu. 

— Da, spuse el cu înţelepciune. Oameni de peste tot. O 
grămadă de străini. Şi nu doar străini. Ciudaţi, nu ştiu dacă 
mă înţelegeţi... E unu” care e îmbrăcat în kilt şi în poncho! 

— Păi, şi nu e bine? spuse domnul Weasley agitat. 

— E ca un fel de... nu ştiu... ca un fel de întrunire, zise 
domnul Roberts. Se pare că se cunosc toţi între ei. Ca un fel 
de petrecere mare... 

În acel moment, un vrăjitor în pantaloni de golf apăru din 
senin lângă uşa domnului Roberts. 

— Obliviate! spuse el tăios, aţintindu-şi bagheta către 
domnul Roberts. 

Instantaneu, ochii domnului Roberts îşi pierdură 
concentrarea, fruntea i se descreţi şi chipul i se lumină ca 
într-un vis lipsit de griji. Harry recunoscu simptomele unui 
om a cărui memorie fusese alterată. 

— O hartă a campusului pentru dumneavoastră, îi zise 
domnul Roberts calm domnului Weasley. Şi restul 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc frumos, zise domnul Weasley. 

Vrăjitorul în pantaloni de golf îi însoţi către poarta 
campusului. Părea extenuat. Bărbia lui avea o nuanţă 
albăstruie, fiind acoperită de barba nerasă, iar sub ochi îi 
apăruseră cearcăne mov-închis. După ce se îndepărtară de 
domnul Roberts, vrăjitorul îi şopti domnului Weasley: 

— Am avut o grămadă de probleme cu el. Trebuie să i se 
aplice o Vrajă de Memorie din zece în zece minute, ca să nu 
îşi mai facă griji. Şi Ludo Bagman nu mă ajută deloc. Se 
plimbă încolo şi-ncoace, vorbind despre baloane-ghiulea, ca 
şi cum ar fi cel mai normal lucru. N-are nici o grijă! O să fiu 
fericit când o să se termine totul. Ne vedem mai târziu, 
Arthur! 


Şi dispăru ca prin farmec. 

— Credeam că domnul Bagman era şeful 
„Departamentului jocurilor şi sporturilor magice”, zise 
Ginny, părând surprinsă. Ar trebui să ştie că nu trebuie să 
vorbească despre baloane-ghiulea în prezenţa Încuiaţilor, 
nu? 

— Aşa este, zise domnul Weasley, zâmbind şi conducându-i 
către campus, dar Ludo a fost din totdeauna... Hm... mai 
liniştit când vine vorba de protecţia Încuiaţilor. Dar nu 
există un şef mai bun pentru „Departamentul sporturilor 
magice”. El însuşi a jucat vâjthaţ pentru Anglia, nu ştiu dacă 
aţi aflat... A fost cel mai bun prinzător pe care l-au avut 
„Viespile din Wimbourne” vreodată. 

Traversară câmpul înceţoşat, printre şiruri lungi de 
corturi. Majoritatea arătau normal. Era evident că 
proprietarii lor se străduiseră să le facă să pară cât mai 
obişnuite, însă nu reuşiseră în totalitate, fiind tentaţi să 
adauge coşuri, sonerii sau giruete. În orice caz, din când în 
când răsăreau nişte corturi atât de stranii, încât Harry nici 
nu se mai miră că domnul Roberts era atât de suspicios. La 
jumătatea câmpului, era o alcătuire extravagantă, din 
mătase în dungi, ca un palat în miniatură, cu mai mulţi 
păuni la intrare. Puțin mai încolo, trecură pe lângă un cort 
care avea trei etaje şi mai multe turnulețe, iar la mică 
depărtare de el era un cort care avea grădină, cadran solar 
şi fântână. 

— Mereu e la fel, zise domnul Weasley, zâmbind, nu 
rezistăm să nu ne dăm mari când ne întâlnim. A, uite, aici 
suntem repartizaţi noi! 

Ajunseseră chiar la marginea pădurii de la capătul 
câmpului, unde se afla un spaţiu gol, cu un mic semn înfipt 
în pământ, pe care era ortografiat greşit „Weezly”. 

— Nu puteam să avem un loc mai bun! zise domnul 
Weasley fericit. Stadionul este chiar de partea cealaltă a 
pădurii! Mai aproape de atât nu puteam sta! 

Îşi dădu jos rucsacul. 


— Aşadar, zise el entuziasmat, nu avem voie să facem vrăji 
evidente, mai ales că suntem atât de mulţi pe o suprafaţă 
locuită de Încuiați. O să ridicăm corturile astea manual! Nu 
ar trebui să fie foarte greu... Încuiaţii o fac tot timpul... 
Harry, ce zici, de unde ar trebui să începem? 

Harry nu mersese în viaţa lui în excursii cu cortul. Familia 
Dursley nu îl dusese niciodată în nici un fel de vacanţă, 
preferând să-l lase cu doamna Figg, o vecină în vârstă şi 
cusurgie. Totuşi, el şi Hermione descoperiră unde ar trebui 
să fie înfipţi majoritatea ţăruşilor şi a cuielor şi, deşi domnul 
Weasley mai mult îi încurca decât îi ajuta, pentru că era 
mult prea entuziasmat când venea vorba de folosirea 
ciocanului, de exemplu, până la urmă reuşiră să ridice două 
corturi şubrede, de câte două persoane. 

Se dădură cu toţii câţiva paşi mai în spate pentru a-şi 
admira opera. Nimeni care ar fi văzut corturile lor nu ar fi 
zis că erau ale unor vrăjitori, îşi zise Harry, însă problema 
era că, o dată ce veneau Bill, Charlie şi Percy, numărul lor 
creştea la zece. Hermione părea să-şi fi dat şi ea seama de 
această problemă. Îi aruncă o privire dezorientată, când 
domnul Weasley se puse în patru labe şi intră în primul cort. 

— O să fim puţin înghesuiți, strigă el, dar cred că o să ne 
descurcăm. Veniţi să vedeţi şi voi! 

Harry se aplecă, intră în cort şi rămase mască. Nimerise 
într-un fel de apartament de modă veche, de trei camere, 
echipat cu baie şi bucătărie. Lucrul ciudat era că era 
mobilat cam la fel ca apartamentul doamnei Figg. Pe fotolii 
erau cuverturi croşetate şi predomina un miros înţepător, 
de pisică. 

— Ei, n-o să stăm mult timp aici, zise domnul Weasley, 
ştergându-şi chelia cu o batistă şi aruncând o privire către 
cele patru paturi din dormitor. Am împrumutat cortul ăsta 
de la Perkins, un coleg de serviciu. Nu se prea mai duce în 
excursii de când a îmbătrânit, săracu' de el, are lumbago. 

Luă ibricul prăfuit şi se uită în el. 

— O să avem nevoie de apă... 


— Pe harta pe care ne-a dat-o Încuiatul apare şi un 
robinet, zise Ron, care îl urmase pe Harry în cort şi nu 
părea deloc impresionat de proporţiile extraordinare din 
interior. Este de partea cealaltă a câmpului. 

— Păi, ce-ar fi să te duci cu Harry şi cu Hermione să luaţi 
nişte apă? zise domnul Weasley şi le dădu ibricul şi nişte 
cratiţe. Iar noi ne ducem să strângem lemne pentru foc. 

— Dar avem cuptor, zise Ron, de ce nu putem să... 

— Ron, protecţia anti-Încuiaţi! zise domnul Weasley, chipul 
luminându-i-se numai la gândul că va face un foc din 
vreascuri. Când Încuiaţii adevăraţi se duc în excursii, gătesc 
la foc în aer liber, i-am văzut eu! 

După o scurtă vizită în cortul fetelor, care era puţin mai 
mic decât al băieţilor, însă fără mirosul de pisică, Harry, Ron 
şi Hermione porniră către partea opusă a câmpului, cu 
ibricul şi cratiţele. 

Acum, fiindcă abia răsărise soarele şi ceața începuse să se 
ridice, puteau vedea oraşul de corturi care se întindea în 
toate direcţiile. Îşi croiră drum printre corturi, privind 
entuziasmați în jur. Abia acum îşi dădea seama Harry câţi 
vrăjitori şi câte vrăjitoare trebuiau să fie în lume. Nu se 
gândise prea mult la vrăjitorii din alte ţări... 

Vecinii lor începuseră să se trezească. Primii erau cei care 
aveau copii mici. Harry nu mai văzuse niciodată nişte 
vrăjitoare şi vrăjitori atât de mici. Un băieţel de nu mai mult 
de doi ani stătea turceşte în faţa unui cort mare, în formă 
de piramidă, aţintind fericit o baghetă către un melc din 
iarbă, care începu să se umfle încet până când se făcu de 
mărimea unui salam. Când ajunseră în dreptul lui, mama 
copilului ieşi grăbită din cort. 

— De câte ori să-ţi spun, Kevin? Să nu te mai atingi 
NICIODATĂ de bagheta lui tati! Au! 

Călcase pe melcul enorm, care explodase. Mustrările ei îi 
urmăriră prin aerul nemişcat, amestecate cu ţipetele 
băieţelului: 

— Omorât melc mama! Poc melc! 


Puțin mai încolo, văzură două vrăjitoare mici, un pic mai 
mari ca băieţelul, care călăreau mături de jucărie care se 
săltaseră în aer doar cât să le atingă bombeurile iarba plină 
de rouă. Un vrăjitor de la Minister le văzuse deja. Trecând 
în grabă pe lângă Harry, Ron şi Hermione, le şopti iritat: 

— Ziua-n amiaza mare! Presupun că părinţii voştri încă 
dorm... 

Din loc în loc, vrăjitoare şi vrăjitori adulţi ieşeau din 
corturi şi începeau să-şi pregătească micul dejun. Unii 
dintre ei aruncau priviri furişe în jur şi făceau focul cu 
baghetele, alţii încercau să scapere chibrituri, cu expresii 
stranii pe chip, de parcă erau siguri că nu or să reuşească. 
Trei vrăjitori africani erau cufundaţi în discuţii. Toţi purtau 
robe lungi şi albe şi prăjeau ceva care semăna cu un iepure, 
pe un foc mov-deschis, în timp ce un grup de vrăjitoare 
americane mai în vârstă bârfeau fericite sub o pancartă 
sclipitoare, pe care scria: „Institutul de Vrâjitoare din 
Salem”. Din interiorul corturilor pe unde treceau, Harry 
auzi frânturi de conversaţie în limbi ciudate şi, deşi nu 
putea înţelege fiecare cuvânt, toate erau entuziasmate. 

— Hm... Nu văd eu bine, sau s-a făcut totul verde? se miră 
Ron. 

Nu erau de vină ochii lui Ron. Ajunseseră într-un loc în 
care corturile erau acoperite cu trifoi des, aşa că arătau ca 
nişte dealuri mici şi stranii, care răsăriseră din pământ. În 
interiorul celor care aveau clapetele de la uşă ridicate 
puteau fi văzute feţe zâmbitoare. Apoi, de undeva din spate, 
îşi auziră numele. 

— Harry! Ron! Hermione! 

Era Seamus Finnigan, colegul lor de la Cercetaşi, din anul 
patru. Stătea în faţa propriului cort acoperit cu trifoi, 
alături de o femeie cu părul de culoarea nisipului, care 
probabil că era mama sa, şi alături de cel mai bun prieten al 
lui, Dean Thomas, tot de la Cercetaşi. 

— Vă place cum l-am decorat? întrebă Seamus, zâmbind, 
când Harry, Ron şi Hermione se duseră să îl salute. 


Ministerul nu este prea mulţumit. 

— Ah, de ce să nu ne mândrim cu ţara noastră? zise 
doamna Finnigan. Ar trebui să vedeţi ce şi-au agăţat 
bulgarii de corturile lor. 'Ţineţi cu Irlanda, bineînţeles, nu? 
adăugă ea, uitându-se întrebătoare la chipurile lui Harry, 
Ron şi Hermione. 

După ce o asigurară că într-adevăr ţineau cu Irlanda, 
porniră iar la drum, dar Ron completă sarcastic: 

— De parcă am fi putut să spunem altceva în mijlocul 
atâtor irlandezi! 

— Oare ce şi-au agăţat bulgarii de corturi? întrebă 
Hermione. 

— Hai să vedem, propuse Harry, arătând către un grup 
mare de corturi din partea mai ridicată a câmpului, unde 
steagul bulgar roşu, verde şi alb flutura în vânt. 

Corturile nu fuseseră acoperite cu plante, însă fiecare 
avea acelaşi poster prins pe ele, un poster cu un chip foarte 
posomorât şi cu sprâncene mari şi negre. Desigur, poza se 
mişca, însă doar clipea şi se încrunta. 

— Krum, zise Ron încet. 

— Cum? întrebă Hermione. 

— Krum! zise Ron. Viktor Krum, căutătorul bulgar! 

— Pare foarte morocănos, zise Hermione, privind puzderia 
de Krumi din jurul lor, care clipeau şi se încruntau. 

— Foarte morocănos? zise Ron, privind către cer. Cui îi 
pasă cum arată? Este pur şi simplu incredibil! Este şi foarte 
tânăr, are doar optsprezece ani sau pe-aproape! Este un 
geniu, stai să vezi diseară... 

Deja se formase o coadă mică la robinetul de la marginea 
câmpului. Harry, Ron şi Hermione se duseră şi ei şi nimeriră 
chiar în spatele unor oameni care se certau aprins. Unul 
dintre ei era un vrăjitor foarte bătrân, care purta o cămaşă 
de noapte lungă şi înflorată. Celălalt era, fără nici o 
îndoială, un reprezentant al Ministerului Magiei. Ţinea în 
mână o pereche de pantaloni în dungi şi aproape că 
plângea de exasperat ce era. 


— Puneţi-i odată, Archie, fii băiat bun, nu poţi să mergi 
îmbrăcat aşa. Încuiatul de la poartă a început să fie 
suspicios... 

— Am cumpărat-o dintr-un magazin de-ale lor, zise cu 
încăpățânare vrăjitorul bătrân. Le poartă şi Încuiaţii! 

— Încuiatele le poartă, Archie, nu bărbaţii, ei poartă aşa 
ceva, zise vrăjitorul de la Minister şi flutură pantalonii în 
dungi. 

— Nu mi-i pun, zise bătrânul Archie, foarte indignat. Mie 
îmi place să mă sufle vântul pe dedesubt din când în când, 
aşa să ştii! 

Hermione se zgudui de chicoteli înfundate, încât trebui să 
plece de la coadă şi nu se întoarse decât după ce Archie îşi 
luase apa şi plecase. 

Mergând mai încet acum, din cauza greutăţii apei, se 
întoarseră spre corturile lor. Din când în când, vedeau 
chipuri familiare. Oliver Baston, fostul căpitan al echipei de 
vâjthaţ a Casei din care făcea parte Harry, care tocmai 
absolvise şcoala de la Hogwarts, îl târî pe Harry până la 
cortul părinţilor lui, pentru a-i prezenta, şi îi spuse 
entuziasmat că fusese selecționat la echipa „Puddlemere 
United”. Apoi îi strigă Ernie Macmillan, un Astropuf din 
anul IV, iar puţin mai încolo o văzură pe Cho Chang, o fată 
foarte drăguță, care era căutător în echipa Ochilor-de- 
Şoim. Salută şi îi zâmbi lui Harry, făcându-l să verse o 
cantitate considerabilă de apă pe el, când se grăbi să îi 
răspundă la salut. Mai mult pentru a-l opri pe Ron din 
chicoteli, Harry arătă grăbit către un grup de adolescenţi 
pe care nu-i mai văzuse până atunci. 

— Ce credeţi că sunt? spuse el. Nu sunt de la Hogwarts, 
nu-i aşa? 

— Presupun că sunt de la o şcoală din străinătate, zise 
Ron. Ştiu că mai există şi alte şcoli de vrăjitorie, dar n-am 
cunoscut pe nimeni care să fie elev la vreuna dintre ele. Bill 
avea un prieten prin corespondenţă la o şcoală din 
Brazilia... cu mult timp în urmă... şi vroia să se ducă să-l 


vadă, dar mama şi tata nu şi-au putut permite să-i plătească 
drumul. Prietenul lui a fost foarte jignit când Bill i-a spus că 
nu vine şi, drept răzbunare, i-a trimis o pălărie blestemată, 
care i-a făcut urechile să i se micşoreze. 

Harry râse, dar nu-şi exprimă uimirea pe care o simţea la 
auzul acestei veşti, că ar mai fi existat şi alte şcoli de 
vrăjitori. Acum, că văzuse reprezentanţi ai atâtor alte 
naţionalităţi în campus, se mira cum de nu îşi dăduse seama 
că Hogwarts nu putea să fie singura şcoală de vrăjitori. 
Aruncă o privire către Hermione, care însă nu părea deloc 
surprinsă de informaţie. Fără îndoială că citise despre alte 
şcoli de vrăjitori în vreo carte. 

— Aţi stat cam mult, zise George, când în sfârşit se 
întoarseră la corturile familiei Weasley. 

— Ne-am întâlnit cu nişte cunoştinţe, spuse Ron, punând 
apa jos. N-aţi aprins încă focul ăla? 

— Tata se distrează cu chibriturile, zise Fred. 

Domnul Weasley nu avea deloc succes cu aprinderea 
focului, însă nu din cauză că nu încercase. În jurul său era 
plin de chibrituri rupte, însă el părea a se distra de minune. 

— Ups! spuse el, izbutind să aprindă un chibrit, pe care îl 
scăpă imediat, surprins de reuşită. 

— Uitaţi cum se face, domnule Weasley, zise Hermione cu 
bunăvoință, luându-i cutia de chibrituri din mână şi 
pregătindu-se să-l înveţe cum se aprinde un chibrit. 

Până la urmă, aprinseră focul, deşi trecu cel puţin o oră 
până fu destul de mare pentru a putea găti ceva pe el. Însă 
aveau multe de văzut, cât aşteptau să fie gata mâncarea. 
Cortul lor părea să fie aşezat chiar lângă drumul de trecere 
către stadion, iar membrii Ministerului tot veneau şi plecau 
în grabă, salutându-l politicos pe domnul Weasley. Domnul 
Weasley vorbea încontinuu, prezentându-le diferite 
personalităţi, mai ales lui Harry şi Hermionei, pentru că 
propriii săi copii ştiau mult prea multe despre Minister ca 
să îi mai intereseze ceva. 


— Acela era Cuthbert Mockridge, şeful „Biroului de Relaţii 
cu Spiriduşii”... Acum vine Gilbert Wimple, din „Comitetul 
Vrâjilor Experimentale”, are coarnele acelea de ceva 
vreme... Salut, Arnie... Arnold Peasegood este un Obliviator, 
membru al „Echipei de Anulare a Magiei Întâmplătoare”, 
ştiţi voi... lar ei sunt Bode şi Croaker... Ei sunt 
Nevorbitori... 

— Ce sunt? 

— Din „Departamentul Misterelor”, top-secret, nu se ştie 
exact ce fac... 

Până la urmă, jarul fu gata şi tocmai începuseră să 
prăjească ouăle şi cârnaţii, când Bill, Charlie şi Percy veniră 
din pădure. 

— Tocmai am Apărut, tată, zise Percy tare. 

— Ah, excelent! E gata prânzul! 

Erau la jumătatea mesei, când domnul Weasley se ridică, 
făcându-i cu mâna şi zâmbindu-i unui om care venea spre 
ei. 

— Aha! făcu el. Omul momentului! Ludo! 

Ludo Bagman era de departe cel mai uşor de remarcat om 
pe care îl văzuse Harry până acum, chiar dacă îl punea la 
socoteală şi pe bătrânul Archie, în cămaşa lui de noapte 
înflorată. Ludo purta o robă lungă de vâjthaţ, în dungi 
groase, galben-pai cu negru, cu imaginea unei viespi 
enorme pe piept. Era un om cu o constituţie puternică, dar 
cu umerii puţin aduşi în faţă. Roba îi era întinsă la maxim, 
pe un burduhan pe care era clar că nu îl avusese când 
jucase vâjthaţ pentru Anglia. Nasul îi era turtit (probabil de 
un balon-ghiulea scăpat de sub control, îşi zise Harry), însă 
ochii săi albaştri şi rotunzi, părul blond şi scurt şi tenul 
rozaliu îl făceau să arate ca un elev puţin mai în vârstă. 

— Salut! strigă Bagman fericit. 

Mergea de parcă ar fi avut arcuri prinse de glezne şi era 
evident într-o stare de entuziasm frenetic. 

— Arthur, bătrâne, pufăi el când ajunse la focul de tabără, 
ce zi, nu? Ce zi! Am fi putut spera la o vreme mai frumoasă? 


Urmează o noapte fără nori... Şi nici o neregulă în 
organizare... Nu prea am ce să fac! 

Prin spatele său trecură în grabă nişte vrăjitori ai 
Ministerului, cu privirile cam dezorientate, care arătau 
către un foc magic din depărtare, care trimitea scântei 
violete la zece metri înălţime. 

Percy înaintă repede, cu mâna întinsă. Nemulțumirea sa 
pentru modul în care îşi conducea Ludo Bagman 
departamentul nu îl oprea să încerce să facă o impresie 
bună. 

— A, da, zise domnul Weasley, zâmbind, el este fiul meu, 
Percy, tocmai a început lucrul la Minister... Iar el este 
Fred... Nu, George, scuze, el este Fred. Bill, Charlie, Ron, 
fiica mea, Ginny, şi prietenii lui Ron, Hermione Granger şi 
Harry Potter. 

Bagman fu surprins să audă numele lui Harry, iar ochii săi 
se opriră pe cicatricea de pe fruntea băiatului, aşa cum 
făcea toată lumea. 

— Dragii mei, continuă domnul Weasley, dânsul este Ludo 
Bagman, ştiţi cine este, şi datorită dumnealui avem nişte 
locuri atât de bune... 

Bagman zâmbi larg şi făcu un semn cu mâna, de parcă ar 
fi spus că fusese o nimica toată. 

— Ce zici de un pariu mic în legătură cu meciul, Arthur? 
întrebă el nerăbdător, zornăind ceea ce părea a fi o sumă 
mare de aur în buzunarele robei sale galben cu negru. Am 
pariat deja cu Roddy Pontner că Bulgaria va înscrie prima. 
Îi dau şanse mari, iar Irlanda are trei înaintaşi cum n-am 
mai văzut de ani de zile. Micuța Agatha Timms a pariat pe 
jumătate din acţiunile ei la ferma de ţipari că meciul va 
dura o săptămână. 

— O, bine, dacă-i pe-aşa, zise domnul Weasley. Să vedem... 
Un galeon pentru Irlanda? 

— Un galeon? repetă Ludo Bagman, părînd uşor 
dezamăgit, dar îşi reveni repede. Bine, bine... Altcineva? 


— Sunt un pic cam tineri pentru pariuri, zise domnul 
Weasley. Lui Molly nu i-ar plăcea să... 

— Pariem treizeci şi şapte de galeoni, cincisprezece sicii şi 
trei cnuţi, zise Fred, în timp ce el şi George îşi scoteau 
repede toţi banii, că o să câştige Irlanda, dar Krum o să 
prindă hoţoaica! A, şi mai adăugăm şi o baghetă falsă. 

— Nu cred că e cazul să-i arătaţi domnului Bagman 
prostiile astea, murmură Percy, dar Bagman nu păru să 
creadă că bagheta falsă era o prostie. 

Din contră, chipul său de băieţandru străluci de entuziasm 
când o luă de la Fred, iar bagheta scoase un sunet strident, 
se transformă într-un puişor din cauciuc şi Bagman izbucni 
în râs. 

— Excelent! Nu am văzut ceva atât de amuzant de multă 
vreme! Aş da cinci galioni pentru aşa ceva! 

Percy rămase înmărmurit, pe faţa lui citindu-se mai mult 
decât dezaprobare. 

— Băieţii, zise domnul Weasley în şoaptă, nu vreau să 
pariaţi... Astea sunt toate economiile voastre... Mama 
voastră... 

— Haide, Arthur, nu ne strica distracţia! strigă Ludo 
Bagman, zornăindu-şi iar buzunarele, entuziasmat. Sunt 
destul de mari ca să ştie ce vor! Voi ziceţi că o să câştige 
Irlanda, dar că o să prindă Krum hoţoaica? Nici gând, 
băieţi, nici gând... Nu ştiu dacă aveţi şanse, zău aşa... Mai 
pun cinci galeoni pentru baghetă... Ce ziceţi, hai să... 

Domnul Weasley privi neajutorat cum Ludo Bagman scoate 
un caiet şi o pană şi începe să noteze numele băieţilor. 

— Perfect, zise George, luând hârtiuţa de pergament pe 
care i-o dăduse Bagman şi punând-o într-un buzunar al 
robei. 

Bagman se întoarse extrem de fericit către domnul 
Weasley. 

— Ce zici, nu-mi faci şi mie un ceai? Îl caut pe Barty 
Crouch. Am ceva probleme cu omologul meu bulgar, nu pot 


să înţeleg o boabă din ce spune. Barty o să mă lămurească. 
Vorbeşte cam o sută cincizeci de limbi! 

— Domnul Crouch? zise Percy, abandonând subit 
atitudinea sa înţepată de dezaprobare şi radiind pur şi 
simplu de entuziasm. Vobeşte peste două sute! Mermish şi 
bolboreza, dar şi limba trolilor... 

— Oricine poate vorbi limba trolilor, zise Fred cam 
dispreţuitor, tot ce trebuie să faci este să arăţi cu degetul şi 
să mârâi! 

Percy îi aruncă lui Fred o privire foarte severă şi scormoni 
focul cu putere, pentru a înteţi jarul, ca să poată fierbe 
ceainicul. 

— Mai ştii ceva de Bertha Jorkins, Ludo? întrebă domnul 
Weasley, în timp ce Bagman se aşeza pe iarbă alături de ei. 

— Nimic, zise Bagman liniştit. Dar apare ea. Săraca 
Bertha! Cu memoria ca un ciur şi nici un pic de simţ de 
orientare... S-a pierdut, crede-mă pe cuvânt. O să vină la 
serviciu în octombrie, crezând că e iulie. 

— Nu crezi că ar fi cazul să trimiţi pe cineva să o caute? îi 
sugeră domnul Weasley, în timp ce Percy îi dădea ceaiul lui 
Bagman. 

— Barty Crouch îmi tot spune şi el asta, zise Bagman, ochii 
săi rotunzi mărindu-se cu nevinovăție, dar chiar că nu ne 
putem lipsi de nimeni momentan. A, vorbeam de lup! Barty! 

Un vrăjitor tocmai Apăruse lângă foc şi nici că ar fi putut 
să fie mai diferit de Ludo Bagman, întins pe iarbă în vechea 
sa robă de vâjthaţ. Barty Crouch era un om în vârstă, rigid 
şi înalt, îmbrăcat într-un costum impecabil, cu o cravată pe 
măsură. Cărarea din părul său scurt şi cărunt era aproape 
anormal de dreaptă, iar mustaţa sa subţire părea tăiată la 
linie. Pantofii săi erau foarte bine lustruiţi. Harry îşi dădu 
seama imediat de ce îl idolatriza Percy. Acesta credea cu 
toată convingerea în respectarea cu stricteţe a regulilor, iar 
domnul Crouch respectase atât de bine stilul îmbrăcăminţii 
Încuiaţilor, încât l-ai fi putut crede un respectabil director 


de bancă. Harry se gândi că nici măcar Unchiul Vernon nu 
ar fi bănuit cine era Crouch cu adevărat. 

— Ia un loc pe iarbă, Barty, zise Ludo vesel, bătătorind 
pământul de lângă el. 

— Nu, mulţumesc, Ludo, zise Crouch şi în vocea sa era o 
nuanţă de nerăbdare. le-am căutat peste tot. Bulgarii 
insistă să mai adăugăm douăsprezece locuri în Loja 
Superioară. 

— A, asta vroiau? zise Bagman. Credeam că tipu' vroia să-i 
împrumut nişte cleşti. Are un accent... 

— Domnule Crouch! zise Percy rămas fără suflare, stând 
pe jumătate înclinat, încât părea cocoşat. Nu doriţi o ceaşcă 
de ceai? 

— A, zise domnul Crouch, uitându-se la Percy puţin uimit. 
Da, mulţumesc, Weatherby. 

Fred şi George se înecară cu propriul ceai. Percy, cu 
urechile roz, îşi făcu de lucru cu ceainicul. 

— A, şi mai vroiam să discut şi cu tine, Arthur, zise domnul 
Crouch, ochii săi ageri oprindu-se asupra domnului Weasley. 
Ali Bashir e pe picior de război. Vrea să discute cu tine 
despre embargoul pe covoarele zburătoare... 

Domnul Weasley oftă adânc. 

— Doar i-am trimis o bufniţă despre asta chiar săptămâna 
trecută. l-am zis o dată şi pot să-i mai spun de o sută de ori: 
covoarele sunt prin definiţie obiecte caracteristice 
Încuiaţilor, aşa cum e menţionat în „Registrul Obiectelor 
Vrăjite Interzise”, dar se pare că n-a priceput nimic! 

— A priceput el, zise domnul Crouch, acceptând o ceaşcă 
de ceai de la Percy, dar insistă să exporte aici un număr 
mare de covoare zburătoare. 

— Păi cum, să înlocuiască măturile în Marea Britanie? 
întrebă Bagman. 

— Ali zice că este loc pe piaţă şi pentru un vehicul de 
familie, zise domnul Crouch. Ţin minte că bunicul meu avea 
un Axminster cu douăsprezece locuri... Dar asta a fost 
înainte să fie interzise covoarele, bineînţeles. 


Vorbea de parcă ar fi vrut să-i lămurească pe toţi că 
strămoşii săi nu încălcaseră niciodată legea. 

— Ia zi, eşti foarte ocupat, Barty? întrebă Bagman, 
păstrându-şi buna dispoziţie. 

— Destul, zise domnul Crouch scurt. Organizarea 
Portalurilor pe cinci continente nu este tocmai un fleac, 
Ludo. 

— Presupun că o să răsuflaţi amândoi fericiţi când or să se 
termine toate, nu? zise domnul Weasley. 

Ludo Bagman păru şocat. 

— Fericit? Nu ştiu de când nu m-am distrat aşa de bine... 
Totuşi, asta nu înseamnă că ne putem culca pe-o ureche, nu, 
Barty? N-am dreptate? Mai sunt o grămadă de lucruri de 
pus la punct, nu? 

Domnul Crouch îşi ridică sprâncenele către Bagman. 

— Am hotărât să nu anunţăm nimic până când nu or să fie 
gata toate detaliile... 

— A, detaliile! zise Bagman, alungând cuvântul ca pe un 
roi de musculiţe. S-au înscris, nu? Au fost de acord, nu? Pot 
să pun pariu că puştii ăştia or să afle cât de curând, oricum, 
despre ce este vorba... Adică, are loc la Hogwarts... 

— Ludo, trebuie să ne întâlnim cu bulgarii, doar ştii, zise 
domnul Crouch tăios, retezându-i propoziţia lui Bagman. 
Mulţumesc pentru ceai, Weatherby. 

Îi dădu înapoi ceaiul nebăut lui Percy şi aşteptă să se ridice 
Ludo. Bagman se ridică, sorbind şi restul de ceai, cu aurul 
din buzunare zornăindu-i vesel. 

— Ne vedem mai târziu! zise el. O să fiţi în Loja 
Superioară, alături de mine. Eu sunt comentatorul! 

Ludo le făcu vesel cu mâna, Barty Crouch dădu scurt din 
cap şi amândoi se făcură nevăzuţi. 

— Ce se întâmplă la Hogwarts, tată? întrebă Fred imediat. 
Despre ce vorbeau? 

— O să aflaţi în curând, zise domnul Weasley, zâmbind. 

— Sunt informaţii secrete, până când Ministerul va hotări 
să le facă publice, zise Percy înţepat. Domnul Crouch a avut 


perfectă dreptate să nu le divulge... 

— la mai taci, Weatherby, zise Fred. 

O atmosferă de entuziasm plutea pe deasupra campusului 
în după-amiaza aceea. Până la apusul soarelui, chiar şi aerul 
încremenit de vară părea să tremure de emoție în 
aşteptarea marelui eveniment, în timp ce se lăsa întunericul 
ca o cortină peste miile de vrăjitori în aşteptare. 
Dispăruseră şi ultimele urme de îngrijorare: Ministerul 
părea să se fi supus inevitabilului şi renunţase să combată 
formele ostentative de magie, care acum izbucneau la tot 
pasul. 

Vânzătorii cu fel de fel de produse Apăreau din trei în trei 
metri, ducând tăvi şi împingând cărucioare pline cu tot felul 
de suveniruri: rozete luminoase, verzi pentru Irlanda, roşii 
pentru Bulgaria, care chiţăiau numele jucătorilor, pălării 
ascuţite, decorate cu trifoi săltăreţ, eşarfe bulgăreşti ornate 
cu lei care scoteau răgete fioroase, steaguri ale ambelor 
ţări, care cântau imnurile lor naţionale în timp ce erau 
vânturate, machete reduse de mături „Fulger”, care puteau 
chiar şi să zboare, şi figurine pentru colecționari, cu 
jucători celebri, care ţi se plimbau prin palmă, tare mândri 
de ei. 

— De la începutul verii, îmi păstrez toţi banii de buzunar 
pentru asta, îi spuse Ron lui Harry şi Hermionei, în timp ce 
treceau printre vânzători, cumpărând suveniruri. 

Deşi Ron îşi luase o pălărie cu trifoi săltăreţ şi o rozetă 
mare, verde, mai cumpără şi o figurină mică cu Viktor 
Krum, căutătorul bulgar. Krum în miniatură se plimba în 
palma lui Ron, uitându-se urât la rozeta verde de deasupra 
lui. 

— Uau, uitaţi-vă la astea! zise Harry, grăbindu-se către un 
cărucior plin cu ceva ce păreau a fi binocluri de aramă, 
doar că aveau tot felul de manete şi butoane ciudate. 

— Omnioculare! strigă vânzătorul entuziasmat. Poţi să vezi 
faza în reluare sau cu încetinitorul... Sau îţi prezintă 
acţiunea cadru cu cadru. Chilipir, zece galeoni bucata! 


— Acum îmi pare rău că am cumpărat asta, zise Ron, 
arătând către pălăria sa cu trifoi săltăreţ şi privind cu jind 
la Omnioculari. 

— Trei perechi, îi zise Harry hotărât vrăjitorului. 

— Nu, nu e cazul, zise Ron, înroşindu-se. 

Era întotdeauna stânjenit de faptul că Harry, care 
moştenise o mică avere de la părinţii lui, avea mult mai 
mulţi bani decât el. 

— Nu-ţi mai iau nimic de Crăciun, îi spuse Harry, dându-i 
câte un Omniocular lui şi Hermionei. Adică pentru următorii 
zece ani, ai grijă! 

— Corect! zise Ron, zâmbind. 

— Oooh, mersi, Harry, zise Hermione. Mă duc să iau nişte 
programe, uite, acolo... 

Cu buzunarele mult mai uşurate de bani, se întoarseră la 
corturile lor. Bill, Charlie şi Ginny aveau şi ei rozete verzi, 
iar domnul Weasley avea un steag irlandez. Fred şi George 
nu îşi cumpăraseră nimic, pentru că îi dăduseră tot aurul 
lor lui Bagman. 

Chiar atunci bătu un gong undeva dincolo de pădure, şi 
lumini roşii şi verzi prinseră viaţă instantaneu în copaci, 
luminând o cărare către stadion. 

— A sosit momentul! zise domnul Weasley, fiind la fel de 
entuziasmat ca şi ceilalţi. Haideţi, să mergem! 

— Capitolul VIII — 

CUPA MONDIALĂ DE VÂJTHAŢ. 

Cu noile achiziţii şi cu domnul Weasley în frunte, se 
grăbiră cu toţii prin pădure, urmând cărarea luminată. 
Auzeau miile de oameni care treceau pe lângă ei, strigăte, 
râsete şi cântece. Te molipseai uşor de la atmosfera de 
entuziasm frenetic, iar Harry nu îşi putea şterge de pe faţă 
zâmbetul fericit. Merseră prin pădure timp de vreo 
douăzeci de minute, vorbind şi glumind în gura mare, până 
când în sfârşit ajunseră de partea cealaltă şi se treziră în 
umbra unui stadion gigantic. Deşi nu putea să vadă decât o 
parte din pereţii imenşi de aur care înconjurau stadionul, 


Harry îşi dădu seama că ar fi intrat zece catedrale în el şi ar 
mai fi rămas şi loc. 

— Sunt o sută de mii de locuri, zise domnul Weasley, 
observând expresia de uimire de pe chipul lui Harry. Cinci 
sute de membri ai Ministerului au lucrat la asta de la 
începutul anului. Vrăji de Îndepărtare a Încuiaţilor, la 
fiecare centimetru. De fiecare dată când s-a apropiat cât de 
puţin vreun Încuiat de acest loc, şi-a amintit subit că are o 
întâlnire urgentă şi a trebuit să plece imediat... Drăguţii de 
ei, adăugă el duios. 

Domnul Weasley îi conduse către cea mai apropiată 
intrare, care era deja înconjurată de vrăjitori şi vrăjitoare 
care aclamau. 

— Locuri de gală! zise vrăjitoarea de la Minister postată la 
intrare, când le verifică biletele. Loja Superioară! Drept 
înainte, Arthur, cât de sus poţi să ajungi! 

Scările stadionului erau capitonate cu un mov special. 
Urcară alături de ceilalţi, răspândindu-se treptat către 
tribunele din dreapta şi din stânga. Grupul domnului 
Weasley continua să urce şi până la urmă ajunseră la 
capătul scărilor şi se treziră într-o lojă mică, situată în cel 
mai înalt loc al stadionului, chiar la jumătatea distanţei 
dintre porţile de aur. Cam douăzeci de scaune violet cu 
auriu erau aşezate pe două rânduri, iar Harry, ocupând 
locurile din faţă, alături de familia Weasley, văzu ceva ce nu 
şi-ar fi putut imagina niciodată. 

O sută de mii de vrăjitori şi vrăjitoare îşi ocupau locurile 
care se ridicau pe diferite niveluri în jurul stadionului lung 
şi oval. Totul era cufundat într-o lumină aurie, care părea să 
vină chiar de pe stadion. Din poziţia lor semeaţă, terenul 
părea de catifea, atât de neted era. La ambele capete ale 
stadionului, la douăzeci şi cinci de metri înălţime, erau cele 
trei coşuri. Chiar vizavi de ei, aproape la nivelul ochilor lui 
Harry, se afla o tabelă gigantică, iar pe ea apărea 
încontinuu un text auriu, parcă scris şi apoi şters imediat de 


mâna invizibilă a unui uriaş. Harry îşi dădu seama că erau 
reclame, proiectate apoi pe teren. 

Albastrupur: O mătură pentru toată familia - sigură, de 
încredere şi dotată cu alarmă antihoţi... Ştergetot: 
multifuncțional, îndepărtează orice fel de mizerie prin 
magie... Fără pete, fără griji!... Îmbrăcăminte vrăjită 
Cârppelli -Italia, Londra, Paris, Hogsmeade... 

Harry îşi dezlipi ochii de la reclame şi se uită în spate, 
pentru a vedea cu cine împărțeau loja. Era goală, în afară 
de o creatură micuță, care stătea pe penultimul loc al 
rândului din spatele lor. Creatura, ale cărei picioare erau 
atât de scurte, încât nu ajungeau nici pe departe la podea, 
purta un şervet aranjat ca o togă şi îşi ţinea faţa ascunsă în 
mâini. Totuşi, acele urechi ca de liliac îi erau tare familiare 
lui Harry... 

— Dobby? întrebă Harry, nesigur. 

Micuţa creatură ridică privirea şi îşi răsfiră degetele, 
dezvelind nişte ochi căprui enormi şi un nas exact de forma 
şi dimensiunile unei roşii mari. Nu era Dobby, însă era 
negreşit un spiriduş de casă, cum fusese şi Dobby, prietenul 
lui Harry. Harry îl eliberase pe Dobby de foştii lui stăpâni, 
familia Reacredință. 

— Domnul tocmai mi-a spus Dobby? chiţăi spiriduşul 
curios, printre degete. 

Vocea îi era şi mai ascuţită decât a lui Dobby, un chiţăit 
tineresc, tremurat, iar Harry bănuia - deşi era foarte greu 
să-ţi dai seama la un spiriduş de casă - că acesta s-ar fi 
putut să fie fată. 

Ron şi Hermione se întoarseră curioşi. Deşi auziseră multe 
despre Dobby de la Harry, nu îl cunoscuseră niciodată cu 
adevărat. Chiar şi domnul Weasley se uită interesat. 

— Scuze, îi spuse Harry spiriduşului, am crezut că eşti 
altcineva. 

— Dar, domnu”, şi la mine ştiut Dobby! chiţăi spiriduşul. 

Îşi acoperea faţa, de parcă l-ar fi orbit lumina, deşi Loja 
Superioară nu era foarte luminată. 


— Numele meu este Winky, domnu”, iar dumneavoastră, 
domnu” - ochii căprui se făcură cât nişte farfurioare când se 
opriră asupra cicatricei lui Harry - iar dumneavoastră 
trebuie că sunteţi Harry Potter! 

— Da, eu sunt, zise Harry. 

— Dar Dobby vorbit tot timpul despre dumneavoastră, 
domnu”! spuse spiriduşul emoţionat, dându-şi foarte puţin 
mâinile la o parte. 

— Ce mai face? întrebă Harry. Cum îi prieşte libertatea? 

— Ah, domnu”, zise Winky, clătinând din cap, ah, domnu”, 
nu vreau să par nepoliticoasă - da, era fată! - domnu”, dar 
nu ştiu dacă făcut o favoare lu' Dobby, domnu”, când 
eliberat... 

— De ce? întrebă Harry uluit. Ce-a păţit? 

— Libertatea urcat la cap lu' Dobby, domnu”, zise Winky cu 
tristeţe. Are gânduri prea mari pentru el, domnu'. Nu poate 
să găsească altceva de făcut, domnu”... 

— De ce nu? zise Harry. 

Winky îşi cobori vocea cu o jumătate de octavă şi şopti: 

— El vrut plătit pentru munca lui, domnu.'... 

— Să fie plătit? zise Harry dezorientat. Păi, de ce să nu fie 
plătit? 

Winky păru de-a dreptul şocată numai la gândul acestei 
grozăvii şi îşi apropie iar degetele, astfel încât faţa îi fu 
acoperită pe jumătate. 

— Spiridugşii de casă nu plătiţi, domnu”! zise ea, chiţăind 
înfundat. Nu, nu, nu! Eu spus lu' Dobby. Eu spus, du-te şi 
găseşte o familie drăguță şi rămâi cu ei, Dobby. Este în al 
nouălea cer şi face tot felul de glume şi nebunii, domnu”, 
nepermis unui spiriduş de casă. Dacă vei mai continua aşa, 
Dobby, eu spus, o să te trezeşti în faţa „Departamentului 
pentru controlul creaturilor magice”, ca un spiriduş 
oarecare. 

— Păi, era timpul să se distreze şi el puţin, zise Harry. 

— Spiriduşii de casă nu avut voie distreze, Harry Potter, 
zise Winky cu fermitate, de după mâini. Spiriduşii de casă 


făcut ce vrut stăpânu'. Mie nu plăcut deloc înălțimile, Harry 
Potter - aruncă o privire către marginea lojei şi înghiţi în 
sec - dar stăpânul trimis pe mine în Loja Superioară şi eu 
venit, domnu”. 

— De ce te-a trimis aici, dacă ştie că nu suporţi înălțimile? 
zise Harry, încruntându-se. 

— Stăpânul... Stăpânul vrea să-i păstrez un loc, Harry 
Potter, el foarte ocupat, zise Winky, făcând un semn cu 
capul către locul gol de lângă ea. Winky dorit să fie acum în 
cortul stăpânului, Harry Potter, însă Winky ascultat stăpân, 
Winky spiriduş de casă bun. 

Privi iar speriată către marginea lojei şi îşi acoperi complet 
ochii de data asta. Harry se întoarse către ceilalţi. 

— Deci, aşa arată un spiriduş de casă? murmură Ron. 
Ciudate animăluţe, nu? 

— Dobby era şi mai ciudat, zise Harry cu dragoste şi 
nostalgie. 

Ron îşi scoase Omniocularul şi începu să îl testeze, privind 
mulţimea de pe partea cealaltă a stadionului. 

— Super! spuse el, învârtind de maneta de reluare. Pot să-l 
fac pe tipul ăla bătrân de acolo să-şi bage degetul în nas 
iar... şi iar... şiiar... 

Între timp, Hermione îşi cerceta cu atenţie programul 
legat în catifea şi decorat cu ciucuri. 

— O paradă a mascotelor echipelor va preceda meciul, citi 
ea cu voce tare. 

— Ah, asta merită văzut, zise domnul Weasley. Echipele 
naţionale aduc cele mai interesante creaturi din ţările lor 
natale, ştiţi voi, ca să se dea mari... 

Loja lor se umplu încet în jumătatea de oră care urmă. 
Domnul Weasley dădea tot timpul mâna cu oameni care se 
vedea că erau vrăjitori foarte importanţi. Percy se ridica 
atât de des, încât părea de fiecare dată că se aşezase pe un 
arici. Când sosi Cornelius Fudge, însuşi Ministrul Magiei, 
Percy se aplecă atât de mult, încât îi căzură ochelarii care 
se făcură ţăndări. Foarte stânjenit, şi-i repară cu bagheta şi 


din acel moment rămase pe scaun, aruncându-i priviri 
geloase lui Harry, pe care Cornelius Fudge îl salutase ca pe 
un vechi prieten. Se mai întâlniseră, iar Fudge îi strânse 
mâna părinteşte şi i-i prezentă pe vrăjitorii cu care venise. 

— Harry Potter, ştiţi dumneavoastră, îi zise el tare 
ministrului bulgar, care purta o robă splendidă de catifea 
neagră, împodobită cu fir de aur, şi nu părea să înţeleagă 
un cuvânt în engleză. Harry Potter... of, haide, trebuie să 
ştiţi cine e... băiatul care i-a supravieţuit Ştiţi- 
Dumneavoastră-Cui... ştiţi cine este, doar el... 

Vrăjitorul bulgar zări deodată cicatricea lui Harry şi 
începu să turuie tare şi cu entuziasm, arătând cu degetul 
către ea. 

— Ştiam eu că o să se prindă până la urmă, îi zise Fudge 
ostenit lui Harry. Eu nu mă pricep foarte bine la limbile 
străine, am nevoie de Barty Crouch pentru genul acesta de 
lucruri. Ah, văd că spiriduşul lui de casă îi păstrează un 
loc... şi încă unul foarte bun! Pacostele astea de bulgari 
încearcă să pună mâna pe cele mai bune locuri... Ah, iată-l 
şi pe Lucius! 

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră rapid. Pe al doilea 
rând, încercând să ajungă la cele trei locuri libere din 
spatele domnului Weasley, înaintau nimeni alţii decât foştii 
stăpâni ai lui Dobby: Lucius Reacredință, fiul său, Draco, şi 
o femeie despre care Harry presupuse că era mama lui 
Draco. 

Harry şi Draco Reacredință se duşmăneau încă de la 
prima lor călătorie la Hogwarts. Palid, cu faţa ascuţită şi cu 
părul blond-deschis, Draco semăna foarte bine cu tatăl său. 
Şi mama lui era blondă, înaltă şi slabă şi ar fi fost chiar 
drăguță, dacă nu ar fi avut pe chip o expresie de parcă i-ar 
fi mirosit ceva urât. 

— Ah, Fudge, zise domnul Reacredință, întinzând mâna 
către Ministrul Magiei, ce mai faci? Nu cred că o cunoşti pe 
soţia mea, Narcissa? Sau pe fiul nostru, Draco? 


— Încântat de cunoştinţă, încântat de cunoştinţă! zise 
Fudge, zâmbind şi aplecându-se în faţa doamnei 
Reacredință. Şi daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul 
Oblansk sau Obalonsk sau... Ei bine, dânsul este Ministrul 
Magiei din Bulgaria şi oricum nu înţelege o boabă din ce 
spun. Să mai vedem... Îl cunoaşteţi pe Arthur Weasley, fără 
îndoială... 

Urmă un moment tensionat. Domnul Weasley şi domnul 
Reacredință se priviră în ochi, iar Harry îşi aminti cu lux de 
amănunte ultima dată când fuseseră faţă-n faţă. Erau la 
librăria „Caligrafie şi Pete” şi se bătuseră. Ochii reci şi gri ai 
domnului Reacredință se opriră asupra domnului Weasley şi 
apoi cercetară tot rândul, de la dreapta la stânga. 

— Dumnezeule, Arthur, zise el încet, ce a trebuit să vinzi 
ca să ai locuri în Loja Superioară? Cu siguranţă casa ta nu 
ar fi putut să ajungă pentru aşa ceva... 

Fudge, care nu auzise nimic, continuă: 

— Lucius tocmai a făcut o donaţie foarte generoasă 
spitalului Sf. Mungo pentru boli şi răni datorate magiei, 
Arthur. Se află în loja asta, ca invitatul meu. 

— Ce... Ce drăguţ, zise domnul Weasley cu un zâmbet 
forţat. Ochii domnului Reacredință se opriseră asupra 
Hermionei, care se făcuse cam rozalie, însă îi întorsese 
privirea cu hotărâre. Harry ştia exact ce îl nemulţumea pe 
domnul Reacredință. Familia sa se mândrea cu faptul că 
avea sânge curat. Cu alte cuvinte, îi considera inferiori pe 
toţi cei cu rude Încuiate, deci şi pe Hermione. Totuşi, sub 
ochii Ministrului Magiei, domnul Reacredință nu îndrăzni să 
spună nimic. Dădu din cap dispreţuitor către domnul 
Weasley şi continuă să avanseze câtre locurile sale. Draco le 
aruncă o privire arogantă colegilor lui şi apoi se aşeză între 
mama şi tatăl său. 

— Nemernicii, murmură Ron, în timp ce el, Harry şi 
Hermione îşi întorceau privirile către teren. 

În următorul moment, Ludo Bagman intră ca o furtună în 
lojă. 


— E toată lumea pregătită? spuse el, cu chipul radiindu-i 
de emoție. Domnule Ministru, sunteţi gata? 

— Poţi să începi când vrei, Ludo, zise Fudge mulţumit. 

Ludo îşi scoase bagheta, o îndreptă către propriul gât şi 
zise „Sonorus!”, după care vorbi, acoperind zgomotul care 
se ridica din stadionul acum plin până la refuz. Vocea sa se 
auzi în fiecare colţişor: 

— Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit! Bun venit la finala 
celei de-a patru sute douăzeci şi doua Cupe Mondiale la 
vâjthaţ! 

Spectatorii aclamară şi aplaudară. Mii de steaguri 
fluturară, adăugând şi imnurile lor hărmălaiei generale. De 
pe tabela de marcaj enormă de vizavi dispăru şi ultima 
reclamă (Jeleuri cu toate aromele, de la Bertie Botts: un 
Risc cu fiecare înghiţitură!) şi acum pe ea scria: BULGARIA: 
ZERO, IRLANDA: ZERO. 

— Şi acum, intrând direct în subiect, daţi-mi voie să vă 
prezint... Mascotele echipei Bulgariei! 

Partea dreaptă a tribunelor, care părea un zid roşu aprins, 
explodă în urale. 

— Sunt curios ce au adus, zise domnul Weasley, aplecându- 
se în faţă. Aaah! 

Îşi scoase repede ochelarii şi îi şterse de robă. 

— Iele! 

— Ce sunt ielele? 

Dar o sută de iele invadaseră terenul, iar Harry află 
răspunsul. lelele erau nişte femei - cele mai frumoase femei 
pe care le văzuse Harry vreodată - doar că nu erau -n- 
aveau cum să fie - umane. Acest lucru îl nelinişti momentan 
pe Harry, în timp ce încerca să-şi dea seama ce erau de 
fapt, ce le făcea pielea să strălucească asemenea lunii sau 
ce le făcea părul blond-auriu să fluture în lipsa oricărei 
adieri de vânt... Începu muzica însă, iar Harry nu îşi mai 
făcu griji că nu erau umane... De fapt, îi dispăru orice fel de 
grijă... 


Ilelele începuseră să danseze, iar mintea lui Harry se golise 
complet şi intrase într-o stare de beatitudine. Tot ceea ce 
conta era să le privească în continuare ielele, pentru că, 
dacă s-ar fi oprit din dans, i se părea că urma să se întâmple 
lucruri groaznice... 

Şi în timp ce ielele dansau din ce în ce mai repede, în 
mintea confuză a lui Harry începură să se înfiripe nişte 
gânduri ciudate, neclare. Vroia să facă ceva foarte deosebit, 
chiar în acel moment. Să sară din lojă pe teren i se părea o 
idee foarte bună... Dar era, oare, chiar aşa de bună? 

— Harry, ce faci? se auzi vocea Hermionei de undeva de 
departe. 

Muzica se opri. Harry clipi. Era în picioare şi unul dintre 
picioare îi ajunsese pe marginea lojei. Lângă el, Ron era 
înlemnit, având o expresie de parcă tocmai urma să sară de 
pe o trambulină. 

Ţipete supărate răzbăteau de pe stadion. Mulțimea nu 
vroia ca ielele să plece. Harry era de aceeaşi părere. El 
ţinea cu Bulgaria, desigur, şi era puţin intrigat că avea o 
broşă cu un trifoi mare pe piept. În acest timp, Ron smulgea 
distrat trifoiul de pe pălăria lui. Domnul Weasley, zâmbind 
domol, se aplecă spre Ron şi îi luă pălăria din mâini. 

— O să o vrei mai târziu, îi zise el, când o să vină rândul 
Irlandei... 

— Cum? zise Ron, uitându-se cu gura căscată la ielele care 
se aliniaseră acum la marginea terenului. 

Hermione scoase un ţâţâit dezaprobator. Se ridică şi îl 
trase pe Harry înapoi pe locul lui. 

— Zău aşa! făcu ea. 

— Şi acum, răcni vocea lui Ludo Bagman, vă rog frumos să 
vă ridicaţi baghetele pentru... Mascotele echipei naţionale a 
Irlandei! 

În clipa următoare, ceea ce părea să fie o cometă mare, 
verde-aurie, intră în viteză pe stadion. Dădu un ocol 
stadionului şi apoi se despărţi în două comete mai mici, 
fiecare dintre ele gonind câtre una dintre porţi. Deodată se 


întinse un curcubeu peste teren, unind cele două sfere de 
lumină. Mulțimea striga „Aaaaaah!” şi „Aaaaaaaa!”, de 
parcă ar fi fost la un spectacol de focuri de artificii. 
Curcubeul se risipi apoi şi sferele de lumină se reuniră şi 
formară un trifoi tremurător, care se ridică spre cer şi 
începu să plutească deasupra tribunelor. Era ca şi când din 
el ar fi căzut o ploaie aurie... 

— Excelent! strigă Ron, în timp ce trifoiul zbura peste ei, 
iar din el căzură monede de aur masiv peste capetele şi pe 
scaunele lor. 

Încercând să privească mai atent trifoiul, Harry îşi dădu 
seama că era format din mii de omuleţi bărboşi, cu veste 
roşii, fiecare dintre ei având o lampă minusculă, aurie sau 
verde. 

— Spiriduşi! zise domnul Weasley, peste aplauzele 
tumultuoase ale mulţimii. 

Cei mai mulţi încă încercau să adune monedele care mai 
rămăseseră pe sub scaune. 

— Uite, strigă Ron vesel, făcându-l pe Harry să accepte un 
pumn de monede de aur. Pentru Omniocular! Acum trebuie 
să-mi iei cadou de Crăciun, ha! 

Trifoiul enorm se dizolvă, spiriduşii aterizară pe teren, 
vizavi de iele, şi se aşezară picior peste picior pentru a privi 
meciul. 

— Şi acum, doamnelor şi domnilor, vă rog să întâmpinați 
călduros... Echipa naţională de vâjthaţ a Bulgariei! Vă 
prezint jucătorii pe rând... Dimitrov! 

O siluetă în robă roşie, pe mătură, mişcându-se atât de 
repede încât abia putea fi văzută, ţâşni pe teren, pe o 
intrare de undeva, de jos, în aplauzele furtunoase ale 
suporterilor Bulgariei. 

— Ivanova! 

Şi apăru o jucătoare în roşu. 

— Ele, ele! strigă Ron, urmărindu-l pe Krum cu 
Omniocularul său. 


Harry îşi potrivi şi el repede Omniocularul. 

Viktor Krum era slab, brunet şi palid, cu un nas mare şi 
coroiat, iar sprâncenele îi erau negre şi dese. Semăna cu o 
pasăre de pradă supradimensionată. Era greu de crezut că 
avea doar optsprezece ani. 

— Şi acum, vă rog să aplaudaţi... Echipa naţională de 
vâjthaţ a Irlandei! strigă Bagman. Vi-i prezint pe... 

Lynch! 

Şapte siluete verzi, neclare, apărură într-o clipă pe teren. 
Harry învârti o manetă mică de pe Omniocularul său şi 
încetini mişcarea jucătorilor până când citi marca măturilor 
lor („Fulger” scria pe toate!) şi pentru a vedea numele 
jucătorilor, brodate cu fir de argint pe spatele robelor. 

— Şi iată, tocmai din Egipt, arbitrul de azi, renumitul 
preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Vâjthaţ... Hassan 
Mostafa! 

Un vrăjitor mic şi slab, complet chel, dar cu o mustață care 
ar fi putut să-l facă gelos pe Unchiul Vernon, cu robă aurie, 
asortată cu stadionul, îşi făcu Apariţia pe teren. De sub 
mustață se putea observa un fluier de argint, într-o mână 
ducea o ladă mare de lemn, iar în cealaltă mătura. Harry 
învârti de manetă pentru a restabili viteza normală, privind 
cu atenţie cum Mostafa încălecă pe mătură şi deschise lada. 
Patru mingi ţâşniră în văzduh: balonul cel roşu, cele două 
baloane-ghiulea de culoare neagră şi (Harry o zări preţ de o 
secundă, înainte să se facă nevăzută!) minuscula şi 
înaripata hoţoaică aurie! Cu un fluierat scurt şi ascuţit, 
Mostafa ţâşni în aer după mingi. 

— Au PORNIIIIIT! zbieră Bagman. Şi mingea este la 
Mullet! Troy! Moran! Dimitrov! Înapoi la Mullet! Troy! 
Levski! Moran! 

Se juca aşa cum nu mai văzuse Harry niciodată. Îşi lipise 
Omniocularul atât de tare de ochi, încât vergeaua dintre 
lentile îi tăia nasul. Viteza jucătorilor era incredibilă. 
Înaintaşii aruncau balonul de la unul la altul atât de repede, 


încât Bagman abia avea timp să le spună numele. Harry 
învârti iar maneta pe care scria „încetinitor”, din partea 
dreaptă a Omniocularului, apăsă pe butonul „cadru-după- 
cadru” din partea de sus şi imediat mişcarea se derulă cu 
încetinitorul, în timp ce litere roşii şi strălucitoare îi treceau 
prin faţa lentilelor, iar zgomotul mulţimii aproape că îi 
spărgea timpanele. „Formaţie de atac cap-de-uliu” citi el, 
privind către cei trei înaintaşi irlandezi care zburau cu 
viteză, în grup, Troy în centru, puţin înaintea lui Mullet şi 
Moran. Se năpustiră asupra bulgarilor ca un trăsnet. 
„Mişcarea Porskoff” citi el apoi, în timp ce Troy se ridica 
rapid cu balonul sub braţ, scăpând de înaintaşa bulgară 
Ivanova, şi îi arunca balonul lui Moran. Unul dintre 
prinzătorii bulgari, Volkov, lovi tare cu bâta un balon- 
ghiulea, trimiţându-l în calea lui Moran, care se feri pentru 
a evita balonul-ghiulea şi scăpă balonul. Atent, Levski, care 
zbura pe dedesubt, îl prinse şi... 

— TROY ÎNSCRIE! răcni Bagman, iar stadionul explodă în 
aplauze şi în urale. ZECE-ZERO pentru Irlanda! 

— Poftim? strigă Harry, privind uimit prin Omniocular. Dar 
balonul e la Levski! 

— Harry, dacă nu te uiţi la viteza normală, o să pierzi o 
grămadă de chestii! strigă Hermione, care sărea în sus şi în 
jos, cu mâinile în aer, în timp ce Troy făcea turul de onoare. 

Harry privi repede peste Omniocular şi observă că 
spiriduşii care stătuseră pe margine se ridicaseră iar în aer 
şi formaseră imensul trifoi strălucitor. De partea cealaltă a 
terenului, ielele îi priveau bosumflate. 

Supărat pe el însuşi, când se reluă jocul, Harry învârti 
maneta până la viteza normală. 

Harry ştia destule despre vâjthaţ pentru a-şi da seama că 
înaintaşii irlandezi jucau superb. Acţionau ca o echipă 
perfectă, unită, dând impresia că îşi puteau chiar citi 
gândurile, după felul în care se poziţionau, iar rozeta de pe 
pieptul lui Harry le tot chiţăia numele: „Troy - Mullet - 
Moran!” Şi în zece minute Irlanda mai înscrise de două ori, 


fiind în frunte cu treizeci-zero şi, făcându-şi suporterii în 
verde să izbucnească în urale şi aplauze de fericire. 

Meciul deveni şi mai rapid, dar şi mai brutal. Volkov şi 
Vulkanov, prinzătorii bulgari, loveau cu mânie baloanele- 
ghiulea, trimiţându-le către înaintaşii irlandezi, obligându-i 
să nu mai poată aplica cele mai bune tactici. De două ori 
fură nevoiţi să se împrăştie şi atunci, în sfârşit, Ivanova 
reuşi să spargă rândurile, să scape de portarul Ryan şi să 
înscrie primul gol al Bulgariei. 

— Degetele în urechi! urlă domnul Weasley, când ielele 
începură să danseze, celebrând golul. 

Harry îşi închise şi ochii, vrând să rămână cu mintea la 
meci. După câteva secunde, aruncă o privire spre teren. 
Ilelele se opriseră din dans, iar Bulgaria era din nou în 
posesia balonului. 

— Dimitrov! Levski! Dimitrov! Ivanova... Ah, pe onoarea 
mea! răcni Bagman. 

O sută de mii de vrăjitori şi vrăjitoare tresăriră când cei 
doi căutători, Krum şi Lynch, zburară în picaj printre 
înaintaşi atât de repede, încât parcă s-ar fi aruncat din 
avion fără paraşute. Harry le urmări coborârea cu 
Omniocularul, încercând să zărească hoţoaica. 

— Or să se prăbuşească! strigă Hermione de lângă Harry. 

Avea dreptate... Pe jumătate însă... Chiar în ultima 
secundă, Viktor Krum se întoarse brusc din drum. Lynch se 
lovi însă de sol cu o bufnitură atât de puternică, încât 
răsună în tot stadionul. Din tribunele irlandeze se auzi un 
vuiet de supărare şi îngrijorare. 

— Ce fraier a fost! se plânse domnul Weasley. S-a lăsat 
păcălit de Krum! 

— Time out! strigă vocea lui Bagman. Medicii vrăjitori îl 
vor examina pe Aidan Lynch! 

— N-are nimic, a şters doar puţin pământul! o linişti 
Charlie pe Ginny, care se aplecase peste marginea lojei, 
părând îngrozită. Exact ce urmărea Krum, bineînţeles... 


Harry manevră repede butoanele „repetare” şi „cadru- 
după-cadru” de pe omniocularul său, potrivi viteza şi şi-l 
puse iar la ochi. 

Revăzu coborârea lui Krum şi a lui Lynch cu încetinitorul. 
„Fenta Wronski” - diversiunea periculoasă a căutătorilor - 
apăru pe lentile cu litere roşii. Văzu chipul lui Krum 
concentrat la maxim, când se ridică exact la timp, Lynch 
fiind încă pe jos, şi înţelese: Krum nu văzuse deloc hoţoaica, 
doar îl făcuse pe Lynch să se ia după el. 

Harry nu mai văzuse niciodată pe nimeni care să zboare 
aşa. Krum parcă nu ar fi fost pe mătură. Se mişca atât de 
uşor în aer, încât părea să plutească. Harry îşi aduse 
omniocularul la viteza normală şi îl aţinti asupra lui Krum. 
Se învârtea în cerc deasupra lui Lynch, care era adus în 
simţiri cu o licoare preparată de medicii vrăjitori. 
Concentrându-se asupra chipului lui Krum, Harry văzu cum 
ochii săi negri cercetau tot terenul de la cincizeci de metri 
înălţime. Profita de momentele în care i se dădeau îngrijiri 
lui Lynch şi căuta hoţoaica nestingherit. 

Lynch se ridică în sfârşit în picioare, însoţit de uralele 
suporterilor în verde, încăleca pe „Fulgerul” său şi se 
avântă iar în aer. Restabilirea sa părea să-i fi insuflat curaj 
echipei Irlandei. Când Mostafa fluieră, înaintaşii intrară în 
acţiune cu o îndemânare cum Harry nu mai văzuse până 
atunci. 

După alte cincisprezece minute şi mai rapide şi 
furtunoase, Irlanda era în frunte cu încă zece goluri. Acum 
conduceau cu o sută treizeci de puncte la zece, iar jocul 
începuse să fie din ce în ce mai înverşunat. 

Când Mullet se avântă iar către stâlpii porţii, strângând 
bine balonul sub braţ, portarul bulgar Zograf zbură din 
poartă, pentru a-i ieşi în întâmpinare. 'Iotul avu loc atât de 
repede, încât Harry nu apucă să-şi dea seama, însă un vuiet 
de furie din partea suporterilor irlandezi şi fluieratul lung şi 
sfredelitor al lui Mostafa îi spuseră că fusese fault. 


— Iar Mostafa îl sancţionează pe portarul bulgar pentru 
cotonogirea... vreau să spun, folosirea coatelor în exces! îi 
informă Bagman pe spectatorii înflăcăraţi. Şi... Da, lovitură 
liberă pentru Irlanda! 

Spiriduşii, care se ridicaseră supăraţi în aer, ca un roi de 
viespi strălucitoare, când fusese faultată Mullet, acum se 
uniseră şi formaseră cuvintele „HA! HA! HA!”. Ielele de pe 
partea cealaltă a terenului se ridicaseră, îşi fluturaseră 
supărate pletele şi începuseră iar să danseze. 

Sincronizându-se perfect, băieţii Weasley şi Harry îşi 
băgară degetele în urechi, însă Hermione, care nu se 
obosise să facă acelaşi lucru, îi făcu semn lui Harry imediat. 
Se întoarse să se uite la ea, dar Hermione îi îndepărtă 
nerăbdătoare degetele din urechi. 

— Uită-te la arbitru! zise ea, chicotind. 

Harry se uită în jos, spre teren. Hassan Mostafa aterizase 
chiar în faţa Ielelor dansatoare şi se purta într-adevăr 
foarte ciudat. Îşi încorda muşchii şi îşi netezea mustaţa 
entuziasmat. 

— Ah, aşa ceva nu se poate! zise Ludo Bagman, deşi părea 
foarte amuzat. Să-i dea cineva arbitrului câteva palme, să-şi 
revină! 

Un medic vrăjitor traversă terenul, şi el cu degetele în 
urechi, şi îl pocni pe Mostafa în fluierul piciorului. Mostafa 
păru să se dezmeticească. Harry, care privea iar prin 
Omniocular, văzu că era extraordinar de stânjenit şi striga 
la Ielele care se opriseră din dans şi îşi agitau mâinile, 
supărate foc. 

— Şi dacă nu mă înşel, Mostafa încearcă acum să alunge 
mascotele echipei Bulgariei! zise vocea lui Bagman. Ah, iată 
ceva care nu s-a mai întâmplat până acum... Hm, s-ar putea 
să se termine urât... 

Aşa se şi întâmplă: prinzătorii bulgari Volkov şi Vulkanov 
aterizară de-o parte şi de alta a lui Mostafa şi începură să 
se certe cu el, arătând către spiriduşii care acum formaseră 
veseli cuvintele „HEE! HEE! HEE!”. Însă Mostafa nu fu 


impresionat deloc de acuzaţiile bulgarilor. Arăta cu un 
deget în sus, spunându-le evident să se ridice iar în zbor, iar 
când aceştia refuzară, fluieră scurt de două ori. 

— Două lovituri libere pentru Irlanda! strigă Bagman, iar 
suporterii bulgari huiduiră furioşi. Volkov şi Vulkanov ar 
face bine să se urce iar pe mături... Da... Se urcă... Troy ia 
balonul... 

Jocul atinse acum un nivel de violenţă cu mult peste tot ce 
văzuseră până atunci. Prinzătorii din ambele echipe atacau 
cu sălbăticie. Volkov şi Vulkanov, mai ales, vânturau furioşi 
prin aer bâtele, părând să nu le pese dacă loveau cu ele 
baloanele-ghiulea sau jucătorii. Dimitrov zbură direct către 
Moran, care avea balonul, încât aproape că o dădu jos de pe 
mătură. 

— Fault! vuiră suporterii Irlandei într-un glas, toţi 
ridicându-se ca un imens val verde. 

— Fault! răsună vocea lui Ludo Bagman. Dimitrov o 
dezechilibrează pe Moran, lovind-o intenţionat! Şi va urma 
o altă lovitură liberă... Da, sigur, se aude şi fluierul 
arbitrului! 

Spiriduşii se ridicaseră iar în aer, iar de data aceasta 
formară o mână imensă, care făcea un gest foarte 
nepoliticos către Ielele de pe partea cealaltă a terenului. În 
acest moment, ielele îşi pierdură controlul. Traversară 
terenul şi începură să arunce cu tăciuni aprinşi în spiriduşi. 
Privind scena prin Omniocular, Harry văzu că nu mai erau 
deloc drăguţe. Din contră, chipurile li se alungiseră, 
devenind nişte capete de păsări, cu ciocuri amenințătoare, 
şi aripi lungi, scheletice, le apărură din umeri... 

— Şi iată, băieţi, strigă domnul Weasley peste tumultul 
mulţimii de jos, de ce nu trebuie să vă lăsaţi niciodată 
păcăliţi de aparenţe! 

Vrăjitorii din Minister năpădiseră terenul pentru a le 
separa pe iele de spiriduşi, dar fără succes. Între timp, 
lupta de pe teren nu era nimic faţă de cea din aer. Harry se 


întorcea la dreapta şi la stânga, privind prin Omniocular 
balonul care părea un glonţ tras dintr-o puşcă. 

— Levski - Dimitrov - Moran - Troy - Mullet - Ivanova - iar 
Moran - Moran - MORAN ÎNSCRIE! 

Însă uralele suporterilor Irlandei abia se puteau auzi peste 
urletele ielelor. Reprezentanţii Ministerului Magiei îşi 
puseră în funcţiune baghetele, încercând să-i potolească pe 
suporterii Bulgariei. Jocul reîncepu imediat. În acel 
moment, Levski avea balonul, apoi Dimitrov... Prinzătorul 
irlandez Quigley lovi cu toată puterea un balon-ghiulea 
către Krum, care nu se feri destul de repede şi primi 
lovitura direct în faţă. 

Urmă un vuiet asurzitor al mulţimii. Nasul lui Krum părea 
rupt, era sânge peste tot, însă Hassan Mostafa nu fluieră. 
Era ocupat - iar Harry nu îl putea condamna - să îşi stingă 
mătura. Una dintre iele aruncase un pumn de flăcări către 
el şi îi dăduse foc la mătură. 

Harry ar fi vrut ca cineva să-şi dea seama că bietul Krum 
era rănit. Deşi ţinea cu Irlanda, Krum era cel mai interesant 
jucător de pe teren. Evident că şi Ron era de aceeaşi 
părere. 

— Time out! Ah, cum vreţi să joace în halul ăsta, uitaţi-vă 
la el... 

— Uitaţi-vă la Lynch! strigă Harry. 

Căutătorul irlandez tocmai cobora cu mare viteză şi Harry 
era sigur că nu era „Fenta Wronski”, văzuse hoţoaica într- 
adevăr... 

— A văzut hoţoaica! strigă Harry. A văzut-o! Uitaţi-vă la el! 
Jumătate dintre spectatori păreau să îşi fi dat seama ce se 
întâmpla, iar suporterii irlandezi se ridicaseră într-un val 
verde, aclamându-şi căutătorul... Dar Krum era pe urmele 
lui. Harry habar nu avea cum de putea să mai vadă pe unde 
zbura, lăsând în spatele lui şiroaie de sânge, însă era cot la 
cot cu Lynch. Amândoi se avântară iarăşi către pământ... 

— O să se lovească iar de pământ! se sperie Hermione. 

— Ba nu! strigă Ron. 


— Lynch, da! strigă Harry. 

Şi avea dreptate. Pentru a doua oară, Lynch lovi pământul 
cu putere şi în clipa următoare fu călcat în picioare de o 
hoardă de iele mânioase. 

— Hoţoaica, unde e hoţoaica? urlă Charlie. 

— A prins-o! E la Krum... S-a terminat! strigă Harry. 

Krum, cu roba înroşită de sângele din nas, se ridică încet 
în aer, cu pumnul ridicat. În mâna lui se zărea o licărire 
aurie. 

Tabela de marcaj arătă imediat: BULGARIA: O SUTĂ 
ŞAIZECI, IRLANDA: O SUTĂ ŞAPTEZECI. Mulțimea nu 
părea să îşi fi dat seama ce se întâmplase. Apoi, încet, de 
parcă ar fi pornit motorul unui avion, uralele suporterilor 
Irlandei deveniră din ce în ce mai puternice şi explodară în 
strigăte de bucurie. 

— IRLANDA A CÂŞTIGAT! strigă Ludo Bagman, care, ca şi 
suporterii irlandezi, părea să fi fost luat prin surprindere de 
sfârşitul neaşteptat al meciului. KRUM PRINDE 
HOŢOAICA... DAR IRLANDA CÂŞTIGĂ! Dumnezeule, nu 
cred că s-a aşteptat nimeni la aşa ceva! 

— De ce a prins hoţoaica? urlă Ron, în timp ce sărea în sus 
şi în jos, aplaudând cu mâinile deasupra capului. A pus 
capăt meciului când Irlanda era cu o sută şaizeci de puncte 
înainte, tâmpitu'! 

— Ştia că n-aveau cum să mai recupereze diferenţa! strigă 
Harry, încercând să acopere zarva şi aplaudând şi el cu 
frenezie. Înaintaşii irlandezi erau prea buni... A vrut să 
încheie onorabil, asta e tot... 

— A fost tare curajos, nu? zise Hermione, aplecându-se ca 
să-l vadă pe Krum, spre care se îndreptau medicii vrăjitori, 
croindu-şi cu greu drum până la el, printre spiriduşii şi 
ielele care se păruiau cu furie. Nu arăta bine deloc... 

Harry îşi puse iar Omniocularul la ochi. Era greu să vadă 
ce se întâmpla jos, pentru că spiriduşii zburau fericiţi pe 
deasupra terenului, însă reuşi să îl depisteze pe Krum, 
înconjurat de medicii vrăjitori. Părea şi mai morocănos 


decât era de obicei şi refuza să-i lase să-i curețe rana. 
Coechipierii erau strânşi în jurul lui, clătinând din capete şi 
părând demoralizaţi. Puțin mai încolo, jucătorii irlandezi 
dansau fericiţi într-o ploaie de aur revărsată de mascotele 
lor. Steagurile fluturau peste tot, iar imnul naţional al 
Irlandei răsuna în toate colţurile stadionului. Ielele se 
ajungeau la forma lor iniţială, devenind din nou frumoase, 
însă acum erau foarte abătute şi descurajate. 

— Ei bine, cert e că ne-am luptat cu vitejie, zise o voce 
amărâtă din spatele lui Harry. 

Se întoarse. Era Ministrul bulgar al Magiei. 

— Vorbiţi engleza! zise Fudge alarmat. Şi m-aţi lăsat să 
mimez toată ziua! 

— Păi, era tare amuzant, zise ministrul bulgar, ridicând din 
umeri. 

— Şi în timp ce echipa Irlandei va face turul de onoare al 
stadionului, alături de mascotele lor, Cupa Mondială la 
Vâjthaţ este adusă în Loja Superioară! răcni Bagman. 

Ochii lui Harry fură orbiţi subit de o lumină albă, 
puternică, în clipa când Loja Superioară fu luminată prin 
magie, pentru ca toată lumea din tribune să poată vedea ce 
se întâmpla acolo. Privind către uşă, văzu doi vrăjitori care 
se chinuiau să aducă în lojă o cupă mare, din aur masiv, pe 
care i-o dădură lui Cornelius Fudge, care încă părea foarte 
supărat că folosise toată ziua limbajul semnelor ca un 
caraghios. 

— Haideţi, să auzim nişte aplauze şi pentru învinşi... 
Felicitări pentru jocul Bulgariei! strigă Bagman. 

Cei şapte jucători bulgari învinşi începură să urce scările 
către Loja Superioară. Mulțimea de jos aplaudă în semn de 
apreciere. Harry văzu mii şi mii de Omnioculari aţintiţi 
asupra lor. 

Unul câte unul, bulgarii se aliniară în lojă, iar Bagman 
strigă numele fiecăruia în timp ce aceştia dădeau mâna cu 
ministrul lor şi apoi cu Fudge. Krum, care era ultimul, 
părea complet distrus. Numai ochii negri îi străluceau pe 


chipul plin de sânge. Încă ţinea în mână hoţoaica. Harry 
observă că mişcările lui erau mult mai dezordonate pe sol 
decât în aer. Avea un mers de rață, abia perceptibil însă, şi 
umerii aduşi în faţă. Dar când fu anunţat numele lui Krum, 
întreg stadionul vui, explodând în urale asurzitoare. 

Apoi veni rândul echipei Irlandei. Aidan Lynch era ajutat 
de Moran şi Connolly. Cea de-a doua lovitură părea să-l fi 
ameţit, iar ochii săi aveau o privire pierdută. Însă zâmbi 
fericit când Troy şi Quigley ridicară Cupa în aer, iar 
mulţimea vui de fericire. Mâinile lui Harry amorţiseră de 
atâtea aplauze. 

Până la urmă, când echipa Irlandei plecă din lojă pentru a 
mai face un tur de onoare pe mături (Aidan Lynch pe 
mătura lui Connolly, ţinându-se strâns de talia acestuia şi 
încă zâmbind absent), Bagman îşi îndreptă bagheta către 
gât şi spuse „Silentium!”, iar vocea îi reveni la normal. 

— O să se vorbească ani de zile despre meciul ăsta, zise el 
răguşit, o răsturnare de situaţie foarte neaşteptată... Păcat 
că nu a durat mai mult... A, da... da, vă sunt dator... Cât? 

Asta pentru că Fred şi George se ridicaseră şi stăteau în 
faţa lui Ludo Bagman, cu zâmbete largi pe chipuri şi cu 
mâinile întinse! 

— Capitolul IX — 

SEMNUL ÎNTUNECAT 

— Nu îi spuneţi mamei voastre că aţi pariat, îi imploră 
domnul Weasley pe Fred şi pe George, în timp ce coborau 
cu toţii scările cu covoare roşii. 

— Nu-ţi face griji, tată, zise Fred vesel, avem planuri mari 
cu banii ăştia, nu vrem să-i vedem confiscaţi! 

Domnul Weasley dădu impresia pentru câteva clipe că 
avea de gând să întrebe care erau acele planuri, dar, după 
ce se gândi mai bine, i se păru mai indicat să nu ştie... 

Curând se pierdură în mulţimea care părăsea stadionul şi 
se îndrepta către campus. În aerul rece al nopţii, îi ajunseră 
din urmă cântece răguşite, în timp ce se întorceau pe 
cărarea luminată, însoţiţi de spiriduşii care tot zburau pe 


deasupra lor, râzând şi legănându-şi lanternele. Când 
ajunseră în sfârşit la corturi, nimănui nu-i stătea gândul la 
dormit şi, având în vedere tot zgomotul din jurul lor, domnul 
Weasley hotări că o cană de ciocolată fierbinte înainte de 
culcare nu avea cum să le strice. În curând, discutau 
entuziasmați meciul, adeseori în contradictoriu, iar domnul 
Weasley se lăsă atras cu Charlie într-o discuţie despre 
faulturi. Numai când Ginny adormi cu capul pe masă şi 
vărsă ciocolata pe tot covorul, domnul Weasley potoli 
discuţiile şi insistă ca toată lumea să se ducă la culcare. 
Hermione şi Ginny se duseră în cortul lor, iar Harry şi restul 
familiei Weasley îşi puseră pijamalele şi se duseră fiecare în 
patul lui. Din partea cealaltă a taberei, încă se auzeau 
cântece şi ecoul unui zgomot ciudat. 

— Oh, mă bucur că nu sunt de serviciu, bombăni domnul 
Weasley, gata să adoarmă, nu mi-ar plăcea să mă duc acum 
să le spun irlandezilor că trebuie să se oprească din 
sărbătorirea victoriei... 

Harry, care era într-un pat aflat, deasupra lui Ron, stătea 
cu ochii ţintă la acoperişul de pânză al cortului, privind 
lumina de la lanterna unui spiriduş care trecea întâmplător 
pe acolo, rememorând mişcările spectaculoase ale lui Krum. 
Abia aştepta să se urce iar pe „Fulger” şi să încerce „Fenta 
Wronski”... Nu ştia cum şi de ce, dar Oliver Baston nu 
reuşise niciodată să explice prin diagramele sale cum ar fi 
trebuit să fie această manevră... Harry se văzu într-o robă 
care avea numele său pe spate şi îşi imagină cum era să 
auzi o sută de mii de voci care te aclamau, în timp ce vocea 
lui Ludo Bagman răsună prin tot stadionul: „Vi-l prezint 
pe... Harry Poiter!” 

Harry nu îşi dădu seama dacă adormise sau nu - 
speranţele sale de a zbura precum Krum puteau rămâne 
doar simple visuri - dar îşi aminti numai că domnul Weasley 
începu să ţipe deodată: 

— Sculaţi-vă! Ron! Harry... Haideţi, sculaţi-vă, urgent! 
Harry se ridică repede şi dădu cu capul de pânză. 


— Ce s-a întâmplat? mormăi el. 

Avea senzaţia că se întâmplase ceva rău. Zgomotele din 
tabără se schimbaseră. Cântecele se opriseră. Se auzeau 
strigăte şi oameni care fugeau. 

Se dădu jos din pat şi întinse mâna după haine, dar 
domnul Weasley, care îşi pusese blugii peste pantalonii de 
pijama, spuse: 

— Nu e timp, Harry! la-ţi o haină şi ieşi! Repede! Harry 
făcu precum i se spusese şi ieşi repede din cort, cu Ron 
după el. 

La lumina câtorva focuri care încă ardeau, văzu oameni 
care fugeau în pădure, speriaţi de ceva care traversa 
câmpul şi venea spre ei, ceva care emitea fascicule de 
lumină ciudate şi zgomote ca de mitralieră. Cuvinte 
batjocoritoare, explozii de râs şi ţipete înfundate se 
apropiau de ei. Apoi ţâşni o lumină verde intensă, care se 
revărsă pe tot câmpul. 

Câţiva vrăjitori în grup compact mergeau cu baghetele 
ridicate, arătând către ceva, pe cer. Harry încercă să vadă 
cine erau... Nu păreau să aibă chipuri... Apoi îşi dădu 
seama că aveau glugi şi măşti pe feţe. Mult deasupra lor, 
plutind în văzduh, patru siluete erau contorsionate în forme 
îngrozitoare, de parcă vrăjitorii mascaţi erau păpuşari, iar 
cele patru contururi de deasupra lor erau nişte marionete 
pe care le acționau cu nişte fire ce ieşeau din baghetele 
ridicate în aer. Două dintre siluete erau foarte mici. 

Mai mulţi vrăjitori se alăturau grupului, râzând şi arătând 
către trupurile plutitoare. Corturile fură dărâmate când 
grupul vrăjitorilor se mări. O dată sau de două ori, Harry 
văzu cum unul dintre cei care mărşăluiau dădu la o parte 
din calea lui cu bagheta câte un cort. Mai multe corturi 
luară foc. Strigătele erau din ce în ce mai puternice. 

Siluetele plutitoare fură deodată luminate, când trecură 
pe lângă un cort în flăcări, şi Harry îl recunoscu pe unul 
dintre ei. Era domnul Roberts, paznicul taberei. Ceilalţi trei 
păreau a fi soţia şi copiii săi. Unul dintre cei de joso 


întoarse pe doamna Roberts cu capul în jos, cu bagheta. 
Cămaşa de noapte îi căzu peste cap, dezvelind nişte chiloţi 
imenşi. Biata femeie încercă să se acopere, în timp ce 
mulţimea de sub ea începuse să fluiere şi să o 
batjocorească. 

— Groaznic, şopti Ron, privind cum cel mai mic copil al 
familiei Roberts se învârtea ca un titirez, la treizeci de metri 
deasupra lor, cu capul atârnându-i fără vlagă când pe o 
parte, când pe alta. E absolut îngrozitor! 

Hermione şi Ginny se apropiară în grabă de ei, punându-şi 
hainele peste cămăşile de noapte, cu domnul Weasley chiar 
în urma lor. În acelaşi moment, Bill, Charlie şi Percy ieşiră 
din cortul băieţilor, îmbrăcaţi, cu mânecile suflecate şi cu 
baghetele scoase. 

— O să mergem în ajutorul celor de la Minister! strigă 
domnul Weasley peste toată hărmălaia. Voi intraţi în pădure 
şi rămâneţi împreună. Vin să vă iau după ce se termină 
totul! 

Bill, Charlie şi Percy se duceau deja către grupul care 
venea în marş. Domnul Weasley porni imediat după ei. 
Vrăjitorii Ministerului veneau din toate direcţiile către sursa 
necazurilor. Mulțimea de dedesubtul familiei Roberts era 
din ce în ce mai aproape. 

— Haideţi, zise Fred, apucând-o pe Ginny de-un braţ şi 
trăgând-o către pădure. 

Harry, Ron, Hermione şi George îi urmară. Când ajunseră 
la marginea pădurii, priviră în urma lor. Grupul de vrăjitori 
de sub familia Roberts se mărise şi mai mult. Văzură cum 
vrăjitorii Ministerului Magiei încercau să ajungă la vrăjitorii 
cu glugi din centru, însă înaintau foarte încet. Era ca şi cum 
le-ar fi fost teamă să nu determine vreo vrajă care să facă 
familia Roberts să se prăbuşească la pământ. 

Lanternele colorate care luminaseră cărarea către stadion 
fuseseră stinse. Se vedeau siluete întunecate printre copaci. 
Copiii plângeau. Din toate părţile se auzeau strigăte 
speriate şi glasuri temătoare în aerul rece al nopţii. Harry 


simţi cum era împins încolo şi încoace de oameni ale căror 
feţe nu le putea vedea. Apoi îl auzi pe Ron ţipând de durere. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione speriată, oprindu- 
se atât de brusc, încât Harry se împiedică de ea. Ron, unde 
eşti? Oh, ce tâmpenie... Lumos! 

Îşi ilumină bagheta şi o îndreptă către cărare. Ron era 
întins pe jos. 

— M-am împiedicat de o rădăcină de copac, răspunse el 
supărat, ridicându-se cu greu. 

— Păi, cu asemenea picioare, nici nu e de mirare, zise o 
voce tărăgănată din spatele lor. 

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră supăraţi. Draco 
Reacredință stătea singur în apropiere, sprijinindu-se de un 
copac şi părând foarte relaxat. Cu braţele încrucişate, 
privea scena din tabără printre copaci. 

Ron îi spuse lui Reacredință să se ducă undeva (pe un 
tărâm unde se zice că mori de cald!), loc pe care Harry ştia 
prea bine că Ron nu ar fi îndrăznit să îl pomenească de faţă 
cu doamna Weasley. 

— Ai grijă ce spui, Weasley, zise Reacredință, ochii lui 
spălăciţi aruncând scântei. Nu ar fi mai bine să fugiţi? Doar 
nu ai vrea să o vadă cineva, nu? 

Şi făcu un semn cu capul către Hermione. În acelaşi 
moment, un bubuit ca explozia unei bombe se auzi dinspre 
campus şi o lumină verde scălda pentru o clipă copacii din 
jurul lor. 

— Ce vrei să spui? zise Hermione sfidătoare. 

— Granger, ei caută Încuiați, răspunse Reacredință. Ce, ai 
de gând să-ţi arăţi şi tu chiloţeii prin aer? Pentru că, dacă 
aşa este, mai aşteaptă puţin... Mai au un pic şi vin aici! Ce 
ne-am mai distra cu toţii! 

— Hermione este vrăjitoare, nu Încuiată! se răsti Harry. 

— Cum vrei tu, Potter, zise Draco Reacredință, cu rânjetul 
lui malefic. Dacă tu crezi că nu pot descoperi un Sânge-mâl, 
rămâneţi pe loc... 

— Taci din gură! strigă Ron. 


Toţi cei de faţă ştiau că „Sânge-mă!” era un cuvânt extrem 
de jignitor pentru o vrăjitoare sau pentru un vrăjitor cu 
părinţi Încuiați. 

— Lasă, Ron, zise Hermione repede, prinzându-l pe Ron de 
braţ pentru a-l opri, când acesta făcu un pas către 
Reacredință. 

Apoi se auzi o bufnitură din partea cealaltă a pădurii, mai 
puternică decât tot ce auziseră până atunci. Mai mulţi din 
apropiere ţipară speriaţi. 

Draco chicoti încet. 

— Ce sperioşi sunt, nu? spuse el tărăgănat. Presupun că 
„tăticu'” v-a spus să vă ascunderi? Ce vrea? Să-i salveze pe 
Încuiați? 

— Unde sunt părinţii tăi? îl întrebă Harry, enervându-se. 
Sunt acolo, printre ăia cu măşti, nu? 

— Draco îl privi pe Harry, continuând să zâmbească. Păi... 
chiar dacă ar fi aşa, nu ţi-aş spune, nu-i aşa, Potter? 

— Oh, haideţi, zise Hermione, aruncându-i o privire 
dezgustată lui Draco, haideţi să mergem să-i găsim pe 
ceilalţi... 

— Ţine-ţi capul ăla stufos la cutie, Granger, zise 
Reacredință cu răutate. 

— Haideţi, repetă Hermione şi îi împinse pe Harry şi pe 
Ron pe cărare. 

— Pot să pun pariu pe orice că tatăl lui e unul dintre ăia 
mascaţi! zise Ron cu convingere. 

— Păi, cu puţin noroc, o să-l prindă Ministerul! zise 
Hermione, la fel de supărată. Ah, nu-mi vine să cred, unde 
s-au dus? 

Fred, George şi Ginny nu erau nicăieri, deşi cărarea era 
plină de o grămadă de lume, cu toţii uitându-se speriaţi în 
spate, către îmbulzeala şi zarva din campus. 

Un grup de adolescenţi în pijamale discutau aprins, puţin 
mai jos de ei, pe cărare. Când îi văzură pe Harry, pe Ron şi 
pe Hermione, o fată cu păr bogat şi ondulat se întoarse şi 
spuse repede: 


— Ou est Madame Maxime? Am pierrrdut-o... 

— Eh... Poftim? făcu Ron. 

— Oh... 

Fata care vorbise se întoarse cu spatele către el şi, când se 
depărtară, o auziră spunând „'Ogwarts!” 

— Beauxbatons, şopti Hermione. 

— Poftim? zise Harry. 

— Trebuie să fie de la Beauxbatons, zise Hermione. Ce, nu 
ştiţi? Academia de Magie Beauxbatons... Am citit despre ea 
în „O evaluare a educaţiei magice în Europa”. 

— A... da... sigur, zise Harry. 

— Fred şi George nu ar fi putut să se depărteze foarte 
tare, zise Ron, scoţându-şi bagheta, aprinzând-o, ca şi 
Hermione, şi cercetând cărarea. 

Harry îşi căută propria baghetă în buzunarele hainei, dar 
nu era acolo. Singurul lucru pe care îl găsi fu Omniocularul. 

— Ah, nu, nu pot să cred... Mi-am pierdut bagheta! 

— Glumeşti? 

Ron şi Hermione îşi ridicară baghetele destul de sus 
pentru a proiecta razele de lumină pe o rază cât mai mare 
pe pământ. Harry privi în jur, însă bagheta lui nu era 
nicăieri! 

— Poate că a rămas în cort, zise Ron. 

— Poate ţi-a căzut din buzunar când fugeai, sugeră 
Hermione speriată. 

— Da, zise Harry, poate... 

De obicei, îşi lua bagheta cu el tot timpul în lumea 
vrăjitorilor şi acum, trezindu-se fără ea în mijlocul unei 
asemenea situaţii, se simţea foarte vulnerabil. 

Un fâsâit îi făcu pe toţi să tresară. Winky, spiriduşul de 
casă, se lupta să iasă din nişte tufişuri. Se mişca foarte 
ciudat, cu multă dificultate, de parcă cineva invizibil încerca 
să o tragă înapoi... 

— Sunt vrăjitori răi în jur! chiţăi ea şi se aplecă în faţă, 
chinuindu-se să iasă dintre ierburi, ca să fugă mai departe. 
Oameni sus-sus în aer! Winky dă la o parte! 


Şi dispăru printre copacii de pe partea cealaltă a căraării, 
gemând şi chiţăind, luptându-se cu forţa care o trăgea 
înapoi. 

— Ce-a păţit? zise Ron, privind curios după Winky. De ce 
nu poate fugi ca lumea? 

— Cred că nu a cerut voie să se ascundă, zise Harry. 

Se gândea la Dobby: de fiecare dată când încercase să 
facă ceva ce nu le-ar fi plăcut membrilor familiei 
Reacredință, fusese nevoit să înceapă să se 
autopedepsească. 

— Ştiţi, spiriduşii de casă duc o viaţă foarte grea! zise 
Hermione indignată. Sclavie, asta este! Domnul Crouch a 
făcut-o să se urce până în vârful stadionului, deşi avea 
groază de înălţimi, şi a vrăjit-o să nu poată să fugă când 
încep să se dărâme corturile! De ce nu face nimeni nimic? 

— Păi, spiriduşii sunt fericiţi, nu? zise Ron. Ai auzit-o pe 
Winky la meci: „Spiriduşii de casă nu avut voie distreze”... 
Asta îi place, să fie la cheremul cuiva! 

— Oamenii ca tine, Ron, începu Hermione cu înflăcărare, 
care inventează sisteme nedrepte şi odioase doar pentru că 
sunt prea leneşi ca să... 

O altă pocnitură puternică răsună la marginea pădurii. 

— Haideţi să mai mergem, da? zise Ron, şi Harry îl văzu 
cum o priveşte îngrijorat pe Hermione. 

Poate că Draco avea dreptate... Poate că Hermione era în 
mai mare pericol decât ei. Porniră iar, în timp ce Harry 
continua să se caute prin buzunare, deşi ştia că bagheta nu 
era acolo. 

Urmară cărarea întunecată până în inima pădurii, încă 
uitându-se după Fred, George şi Ginny. Trecură pe lângă un 
grup de drăcuşori, care râdeau aplecaţi asupra unui sac cu 
aur, pe care îl câştigaseră pariind la meci, negreşit, şi care 
păreau netulburaţi de agitația din tabără. Şi mai jos pe 
cărare, ajunseră într-un loc cu lumină argintie, iar când 
priviră printre copaci, văzură trei iele înalte şi frumoase 


stând într-un luminiş, înconjurate de nişte vrăjitori tineri 
care chicoteau, lăudându-se în gura mare. 

— Eu am cam o sută de saci de galeoni pe an! strigă unul 
dintre ei. Sunt ucigaş de dragoni la „Comitetul pentru 
eliminarea creaturilor periculoase”. 

— Ba nu, strigă prietenul său, speli vase la „Ceaunul 
Crăpat”... Eu, în schimb, sunt vânător de vampiri, am 
omorât vreo nouăzeci până acum... 

Un altreilea vrăjitor tânăr, ale cărui coşuri erau vizibile 
chiar şi în lumina slabă produsă de iele, intră şi el în 
discuţie: 

— Eu o să devin cel mai tânăr membru al Ministerului 
Magiei. Harry izbucni în râs. Îl recunoscuse pe ultimul 
vrăjitor. 

Numele său era Stan Shunpike şi era de fapt şofer pe 
„Autobuzul Salvator”. 

Se întoarse să-i spună lui Ron, dar faţa acestuia era 
neobişnuit de senină, pentru ca după o secundă să se apuce 
şi el să zbiere: 

— V-am spus că am inventat o mătură care ajunge pe 
Jupiter? 

— Nu, zău? zise Hermione şi împreună cu Harry îl apucară 
de braţe, îl întoarseră cu spatele spre iele şi îl duseră de 
acolo. 

Pe când vorbele ielelor şi ale admiratorilor lor abia se mai 
auzeau, ajunseră chiar în inima pădurii. Aici păreau să fie 
singuri şi totul era mult mai liniştit. 

Harry se uită în jur. 

— Presupun că putem aştepta aici, zise el, din locul ăsta o 
să auzim dacă se apropie cineva, de la o poştă. 

Abia îi ieşiră cuvintele din gură, când Ludo Bagman apăru 
din spatele unui copac din faţa lor. 

Chiar şi la lumina slabă a celor două baghete, Harry văzu 
că Bagman se schimbase foarte mult. Nu mai avea aspectul 
copilăresc şi roz în obraji, iar pasul nu îi mai era zglobiu. 
Era foarte palid şi părea epuizat. 


— Cine e? spuse el, uitându-se spre ei şi încercând să le 
desluşească feţele. Ce faceţi aici singuri? 

Se uitară unii la alţii, surprinşi. 

— Păi, are loc un fel de revoltă, zise Ron. 

Bagman făcu ochii mari. 

— Poftim? 

— În campus... Nişte vrăjitori au prins o familie de 
Încuiați... 

Bagman afurisi pătimaş. 

— Fir-ar să fie! zise el, părând dezorientat şi fără nici un 
alt cuvânt, Dispăru cu un mic pocnet. 

— Domnul Bagman nu prea e stăpân pe situaţie, nu? zise 
Hermione, încruntându-se. 

— Şi totuşi, a fost prinzător la vâjthaţ, zise Ron, 
conducându-i pe o cărare spre o poieniţă şi aşezându-se 
într-un loc cu iarbă uscată, la poalele unui copac. „Viespile 
din Wimbourne” au câştigat Cupa Ligii de trei ori la rând, 
pe când era el în echipă. 

Îşi scoase mica figurină a lui Krum din buzunar, o puse pe 
pământ şi un timp o privi cum merge. La fel ca adevăratul 
Krum, figurina avea un mers de rață şi umerii aduşi în faţă, 
mult mai puţin impresionant pe picioarele sale lătăreţe 
decât pe mătură. Harry ascultă cu atenţie zgomotele 
dinspre campus. Totul părea liniştit, poate că se terminase 
agitația. 

— Sper că nici ceilalţi n-au păţit nimic, zise Hermione 
după un timp. 

— Sigur că nu, întări Ron. 

— Imaginează-ţi doar, dacă îl prinde tatăl tău pe Lucius 
Reacredință? zise Harry, aşezându-se lângă Ron şi privind şi 
el figurina lui Krum, care se plimba greoi printre frunzele 
căzute. A zis mereu că ar vrea să-l prindă cu ceva. 

— Asta chiar că ar şterge rânjetul de pe faţa lui Draco, zise 
Ron. 

— Şi totuşi, bieţii Încuiați, zise Hermione puţin speriată. Şi 
dacă nu pot să-i dea jos? 


— Or să poată, zise Ron liniştitor, o să găsească ei o 
modalitate. 

— Oricum, fără minte, să facă aşa ceva, când tot Ministerul 
Magiei este de faţă! zise Hermione. Oare cum de speră să 
scape basma-curată? Credeţi că au băut sau sunt pur şi 
simplu... 

Însă se opri brusc şi se uită peste umăr. Harry şi Ron se 
uitară şi ei imediat. Era ca şi când cineva ar fi venit în grabă 
către poieniţă. Aşteptară, ascultând paşii neregulaţi din 
spatele copacilor întunecaţi. Însă paşii se opriră subit. 

— E cineva acolo? strigă Harry. 

Urmă o tăcere de moarte. Harry se ridică şi se uită după 
copac. Era prea întuneric pentru a vedea la distanţă, însă 
simţi pe cineva imediat dincolo de raza lor vizuală. 

— Cine e? 

Şi atunci, total pe nepregătite, liniştea fu spartă de o voce 
complet diferită de toate celelalte pe care le auziseră în 
pădure, care zise ceva care nu semăna cu un strigăt de 
panică, ci mai degrabă cu o vrajă. 

— MORSMORDRE! 

Ceva mare, verde şi strălucitor ieşi din locul întunecat, pe 
care ochii lui Harry se chinuiseră să-l scruteze, şi zbură 
peste vârfurile copacilor. 

— Ce-a fost asta? zise Ron, ridicându-se din nou şi privind 
uluit la arătarea care tocmai se înălţase la cer. 

Pentru o clipă, Harry crezu că era un alt grup de spiriduşi, 
apoi îşi dădu seama că era un craniu imens, compus din 
ceea ce păreau a fi nişte stele de smarald, cu un şarpe care 
îi ieşea din gură, ca o limbă. În timp ce priveau, craniul se 
ridică din ce în ce mai mult, strălucind într-un fel de nor de 
fum verde, şi rămase atârnat pe cerul negru, asemenea 
unei noi constelații. Deodată, pădurea din jurul lor explodă 
în ţipete. Harry nu înţelegea de ce, dar singurul motiv ar fi 
trebuit să fie brusca apariţie a craniului, care acum se 
ridicase destul de mult pentru a scălda întreaga pădure, ca 
un semn straniu, într-o lumină artificială. Cercetă în jurul 


lui, pentru a descoperi persoana care adusese craniul, însă 
nu văzu pe nimeni. 

— Cine e acolo? strigă iar. 

— Harry, hai, mişcă! 

Hermione îl apucase de spatele hainei şi îl trăgea înapoi. 


— Ce s-a întâmplat? zise Harry, speriindu-se când o văzu 
atât de palidă şi îngrozită. 

— Este Semnul Întunecat, Harry! zise Hermione, 
trăgându-l cât de tare putu. Semnul Ştii-Tu-Cui! 

— Al lui Cap-de-Mort... 

— Harry, haide! 

Harry se întoarse. Ron îl culese pe Krum în miniatură şi 
toţi trei începură să traverseze în fugă poieniţa. Dar abia 
apucară să facă vreo câţiva paşi, că o serie de pocnituri 
scurte anunţară sosirea a douăzeci de vrăjitori, care 
apărură din senin, înconjurându-i. 

Harry se întoarse şi observă instantaneu că fiecare dintre 
vrăjitori avea bagheta scoasă, îndreptată tocmai spre el, 
Ron şi Hermione. Fără să se gândească de două ori, strigă 
„JOS!” şi îi apucă pe ceilalţi doi, trăgându-i la pământ. 

— STUPEFY! se auziră douăzeci de voci. 

Dâre luminoase ţâşniră de peste tot şi Harry simţi cum îi 
flutură părul, de parcă poieniţa ar fi fost măturată de un 
vânt puternic. Ridicându-şi capul un milimetru, văzu raze 
de lumină roşie ca focul zburând deasupra lor din 
baghetele vrăjitorilor, intersectându-se, ricoşând din 
trunchiurile copacilor şi pierzându-se în noapte. 

— Stop! strigă o voce pe care o recunoscu. STOP! Este fiul 
meu! 

Părul lui Harry nu mai flutura. Îşi ridică mai mult capul. 
Vrăjitorul din faţa lui îşi coborâse bagheta. Se întoarse şi îl 
văzu pe domnul Weasley venind către ei, îngrozit. 

— Ron... Harry, zise el cu o voce tremurată, Hermione... 
Aţi păţit ceva? 

— Dă-te la o parte, Arthur, zise o voce rece. 

Era domnul Crouch. El şi alţi vrăjitori ai Ministerului se 
apropiau de ei. Harry se ridică. Chipul domnului Crouch era 
contorsionat de furie. 

— Care dintre voi l-a făcut? răcni el, ochii săi ageri trecând 
de la unul la altul. Care dintre voi a chemat Semnul 
Întunecat? 


— Nu noi am făcut asta! zise Harry, arătând spre craniu. 

— Noi nu am făcut nimic! zise Ron, care îşi freca întruna 
cotul care îl durea, privindu-l indignat pe tatăl său. De ce 
ne-aţi atacat? 

— Nu minţiţi, domnule! strigă domnul Crouch. 

Cu bagheta încă îndreptată asupra lui Ron, cu ochii 
ieşindu-i din orbite, părea puţin nebun. 

— Aţi fost prinşi asupra faptului! 

— Barty, şopti o vrăjitoare în cămaşă de noapte lungă de 
lână, sunt nişte copii, Barty, nu ar avea cum să... 

— Ei, voi trei, de unde a venit Semnul? întrebă domnul 
Weasley repede. 

— De acolo, zise Hermione tremurat, arătând către locul 
de unde auziseră vocea, era cineva pe după copaci... A 
strigat nişte cuvinte... o incantaţie... 

— A, deci erau acolo, da? zise domnul Crouch, aţintindu-şi 
ochii bulbucaţi asupra Hermionei, cu neîncrederea 
zugrăvită pe chip. Deci, au zis o incantaţie, da? Pari foarte 
bine informată de felul cum este generat Semnul, 
domnişoară... 

Dar nici unul dintre vrăjitorii Ministerului, în afară de 
domnul Crouch, nu părea să creadă câtuşi de puţin că 
Harry, Ron sau Hermione aduseseră craniul; din contră, 
după cuvintele Hermionei, îşi ridicaseră iar baghetele şi le 
îndreptaseră în direcţia pe care le-o indicase, cercetând cu 
privirea printre copacii întunecaţi. 

— E prea târziu, zise vrăjitoarea cu cămaşa de noapte din 
lână, clătinând din cap. Probabil că au Dispărut. 

— Eu nu cred, zise un vrăjitor cu barbă castanie zbârlită. 
Era Amos Diggory, tatăl lui Cedric. 

— Vrăjile noastre de Împietrire au trecut chiar printre 
copacii aceia... S-ar putea să-i fi nimerit... 

— Amos, ai grijă! ziseră câţiva vrăjitori, atenţionându-l, în 
timp ce domnul Diggory îşi ridică bagheta, traversă poieniţa 
şi dispăru în noapte. 


Hermione îl privi cum se afundă în pădure şi îşi acoperi 
gura cu mâinile. 

Câteva secunde mai târziu, îl auziră pe domnul Diggory 
strigând. 

— Da, i-am prins! E cineva aici! Este inconştient... Este... 
Oh... Fir-ar să fie... 

— Ai găsit pe cineva? strigă domnul Crouch, de parcă nu 
ar fi crezut. Cine? Cine e? 

Auziră rămurelele rupte, fâsâitul frunzelor şi apoi paşii 
domnului Diggory, care ieşi de după copaci. Ducea în braţe 
ceva mic şi inert. Harry recunoscu imediat prosopul. Era 
Winky. 

Domnul Crouch nu zise nimic şi nici nu făcu vreo mişcare, 
în timp ce domnul Diggory îl punea pe spiriduşul domnului 
Crouch la picioarele sale. Toţi ceilalţi vrăjitori ai 
Ministerului se uitau la domnul Crouch. Preţ de câteva 
secunde, Crouch rămase înmărmurit; ochii îi ardeau pe faţa 
lividă, uitându-se fix la Winky. Apoi prinse viaţă. 

— Nu, nu se poate, zise el chinuit. Nu... 

Se mişcă repede pe lângă domnul Diggory şi se duse către 
locul unde o găsise pe Winky. 

— Nu are rost, domnule Crouch, strigă domnul Diggory 
după el. Nu mai e nimeni! 

Însă domnul Crouch vroia să se convingă singur. Îl auziră 
mişcându-se, foşnetul frunzelor trădând căutarea lui 
înfrigurată, pe când dădea la o parte tufişurile. 

— E cam stânjenitor, spuse domnul Diggory sumbru, 
privind către trupul inert al lui Winky. Spiriduşul de casă al 
lui Barty Crouch... adică... 

— Termină, Amos, zise domnul Weasley şoptit, doar nu 
crezi că a fost spiriduşul, nu? Semnul Întunecat este semnul 
unui vrăjitor. E nevoie de baghetă. 

— Da, zise domnul Diggory, iar spiriduşul avea baghetă. 

— Cum? se miră domnul Weasley. 

— Uite! 


Şi domnul Diggory ridică o baghetă, pe care i-o arătă 
domnului Weasley. O ţinea în mână, iar asta dovedea 
încălcarea clauzei a treia din Codul Folosirii Baghetelor, una 
la mână. Nici o creatură, în afară de oameni, nu avea voie 
să aibă sau să folosească o baghetă. 

Chiar atunci se auzi un alt pocnet mic şi Ludo Bagman îşi 
făcu Apariţia chiar lângă domnul Weasley. Părând extenuat 
şi dezorientat, se întoarse în loc, privind craniul verde- 
smarald. 

— Semnul Întunecat! zise el, aproape strivind-o pe Winky 
când se întoarse către colegii săi. Cine l-a făcut? I-aţi prins? 
Barty! Ce se întâmplă? 

Domnul Crouch se întorsese, arătând la fel ca atunci când 
plecase. Chipul îi era livid, iar mâinile şi mustaţa îi 
tremurau nervos. 

— Unde ai fost, Barty? întrebă Bagman. De ce nu ai stat la 
meci? Spiriduşul tău ţi-a păstrat un loc... Ah, pe toţi 
monştrii! Ce i s-a întâmplat? 

Bagman tocmai o observase pe Winky, zăcând la picioarele 
sale. 

— Am fost ocupat, Ludo, zise domnul Crouch cu aceeaşi 
voce chinuită, abia mişcându-şi buzele. Iar spiriduşul meu a 
fost Împietrit. 

— Împietrit? De voi? Dar de ce... 

Îşi dădu brusc seama din ce cauză şi aceasta se observă 
imediat pe faţa rotundă şi transpirată a lui Bagman. Privi 
craniul, o privi pe Winky şi apoi pe domnul Crouch. 

— Nu! zise el. Winky? Să aducă Semnul Întunecat? Dar 
habar n-ar avea cum! În primul rând, ar avea nevoie de 
baghetă! 

— A avut, zise domnul Diggory. Am găsit-o cu una în mână, 
Ludo. Dacă nu vă deranjează, domnule Crouch, cred că ar 
trebui să auzim ce are de spus în apărarea ei. 

Crouch nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit pe domnul 
Diggory, însă acesta păru să considere tăcerea drept 


aprobare. Ridică propria-i baghetă o îndreptă către Winky 
şi spuse: 

— Enervate! 

Winky se mişcă, stoarsă complet de puteri. Ochii ei 
bulbucaţi şi căprui se deschiseră. Clipi de câteva ori, fără să 
ştie ce este cu ea. Sub privirile vrăjitorilor tăcuţi, se ridică, 
tremurând din toate încheieturile. Zări picioarele domnului 
Diggory şi încet, speriată, ridică ochii pentru a-i vedea faţa. 
Apoi, şi mai încet, privi către cer. Harry văzu craniul 
reflectat în ochii ei mari şi lucioşi. Tresări, privi speriată 
poieniţa aglomerată şi începu să plângă îngrozită. 

— Spiriduşule! zise domnul Diggory scurt. Ştii cine sunt? 
Sunt unul dintre membrii „Departamentului de 
supraveghere şi control al Creaturilor Magice”! 

Winky începu să se mişte în faţă şi în spate pe pământ, 
respirând şuierat. În aceste momente Harry îşi aminti 
foarte bine de Dobby în clipele sale de nesupunere 
îngrozită. 

— După cum vezi, spiriduşule, Semnul Întunecat a fost 
adus aici acum puţin timp, zise domnul Diggory. Şi tu ai fost 
descoperită puţin mai târziu, chiar sub el! O explicaţie, te 
rog! 

— Eu... Eu nu făcut semn, domnule! zise Winky. Eu nu 
ştiut cum, domnule! 

— Ai fost găsită cu o baghetă în mână! răcni domnul 
Diggory, vânturând-o pe dinaintea ochilor ei. 

Când bagheta intră în lumina verde care umplea poieniţa, 
reflectată de craniul de deasupra, Harry o recunoscu. 

— Ah, dar e bagheta mea! strigă el. 

Toţi cei din poieniţă se întoarseră spre el. 

— Poftim? zise domnul Diggory neîncrezător. 

— Este bagheta mea! zise Harry. Nu ştiu cum, dar mi-a 
alunecat din buzunar! 

— Ţi-a alunecat? repetă domnul Diggory, nevenindu-i a 
crede. Asta €... o mărturisire? Ai aruncat-o după ce ai adus 
Semnul Întunecat? 


— Amos, gândeşte-te şi tu cu cine vorbeşti! zise domnul 
Weasley, foarte supărat. Care sunt şansele ca Harry Potter 
să aducă Semnul Întunecat? 

— Hm, da, sigur că nu, murmură domnul Diggory. Scuze! 
M-a luat gura pe dinainte... 

— Oricum, nu am pierdut-o aici, zise Harry, arătând cu 
degetul către copacii de sub craniu. Mi-am dat seama că 
lipseşte imediat după ce am intrat în pădure. 

— Deci, zise domnul Diggory, ochii devenindu-i iarăşi 
neînduplecaţi când se uită la Winky, care aştepta distrusă la 
picioarele lui, ai găsit bagheta, spiriduşule? Ai ridicat-o şi 
te-ai gândit să te distrezi puţin cu ea, nu? 

— Eu nu făcut magie cu ea, domnule! chiţăi Winky, cu 
lacrimile curgându-i şiroaie pe nasul turtit şi borcănat. Eu 
doar... eu doar... eu doar ridicat ea, domnule! Eu nu adus 
Semnul Întunecat, domnule! Eu nu ştiut cum! 

— Nu putea să fie ea! zise Hermione. 

Părea foarte emoţionată, adresându-se atâtor vrăjitori ai 
Ministerului, şi totuşi, vorbea cu multă hotărâre. 

Winky are o voce ascuţită, iar vocea pe care am auzit-o noi 
spunând incantaţia era mult mai gravă! 

Se uită la Harry şi Ron, cerându-le ajutorul. 

— Nu era vocea lui Winky, nu-i aşa? 

— Nu, zise Harry, clătinând din cap. Sigur nu era o voce de 
spiriduş! 

— Da, era o voce umană, întări şi Ron. 

— Ei bine, vom vedea în curând, mormăi domnul Diggory, 
nepărând prea convins. Există un mod foarte simplu de a 
descoperi ultima vrajă făcută cu o baghetă, spiriduşule, 
ştiai? 

Winky tremură şi dădu din cap speriată, cu urechile 
fluturându-i, în timp ce domnul Diggory îşi ridica propria 
baghetă şi o punea pe vârful baghetei lui Harry. 

— Prior Incantato! răcni domnul Diggory. 

Harry o văzu pe Hermione tresărind îngrozită, când un 
craniu imens, cu o limbă de şarpe, ieşi din locul unde se 


întâlniseră cele două baghete. Era însă doar conturul 
craniului de deasupra, o umbră făcută parcă dintr-un fum 
gri, foarte dens. Era fantoma vrâjii anterioare. 

— Deletrius! strigă domnul Diggory, iar craniul gri dispăru 
într-un nor de fum. 

— lată, deci, zise domnul Diggory pe un ton triumfător, 
fixând-o cu privirile pe Winky, care încă tremura 
necontrolat. 

— Nu făcut eu! chiţăi ea, cu ochii rotindu-i-se în cap de 
groază. Nu eu, nu eu, eu nu ştiut cum! Eu spiriduş bun, eu 
nu folosit baghete, eu nu ştiut! 

— Ai fost prinsă asupra faptului, spiriduş nesocotit! răcni 
domnul Diggory. Ai fost prinsă cu bagheta vinovată în mână! 

— Amos, zise domnul Weasley tare, gândeşte-te... Puţini 
vrăjitori ştiu să facă această vrajă... De unde ar fiputut să o 
înveţe? 

— Poate că Amos sugerează, zise domnul Crouch, 
accentuând fiecare silabă cu o furie oarbă, că obişnuiesc să- 
mi învăţ servitorii cum să aducă Semnul Întunecat, da? 

Urmă o linişte foarte stânjenitoare. 

Amos Diggory păru îngrozit. 

— Domnule Crouch, eu... nu... Vă asigur că nu... 

— Ai acuzat două persoane din această poiană, care sunt 
în afară de orice bănuială, că ar fi adus acel Semn! răcni 
domnul Crouch. Pe Harry Potter şi pe mine însumi! 
Presupun că ştii povestea băiatului, nu-i aşa, Amos? 

— Desigur... Toată lumea o ştie, murmură domnul Diggory, 
părând a se simţi foarte stânjenit. 

— Şi presupun că îţi aminteşti de nenumăratele fapte din 
decursul îndelungatei mele cariere care demonstrau că 
dispreţuiesc şi detest Magia Neagră şi pe cei care o 
practică? strigă domnul Crouch, cu ochii ieşindu-i iar din 
orbite. 

— Domnule Crouch, eu... Eu nu am sugerat niciodată că 
aţi avea vreo legătură! murmură Amos Diggory, care se 
înroşise sub barba castanie. 


— Dacă îmi acuzi spiriduşul, mă acuzi pe mine, de fapt, 
Diggory! strigă domnul Crouch. De la cine altcineva ar fi 
putut să înveţe cum să conjure Semnul? 

— Păi... de... de oriunde... 

— Exact, Amos, zise domnul Weasley. Ar fi putut să o înveţe 
cineva... Winky? i se adresă el binevoitor spiriduşului, dar 
aceasta tresări de parcă şi domnul Weasley ar fi ţipat la ea. 
Unde ai găsit bagheta lui Harry? 

Winky răsucea marginea prosopului atât de tare, încât 
acesta se deşira în mâna ei. 

— Eu... Eu găsit... Eu găsit acolo, domnule... şopti ea, 
acolo... în copaci, domnule... 

— Vezi, Amos? zise domnul Weasley. Oricine a adus semnul 
ar fi putut să Dispară imediat după ce l-a făcut, lăsând în 
urmă bagheta lui Harry. Şi trebuie să recunoaştem că a fost 
o mişcare foarte inteligentă, că nu a folosit propria baghetă, 
care ar fi putut să-l trădeze. lar Winky a avut ghinionul să 
găsească bagheta puţin mai târziu şi să o ia. 

— Dar atunci înseamnă că a fost foarte aproape de 
vinovat! zise domnul Diggory nerăbdător. Spiriduşule, ai 
văzut pe cineva? 

Winky începu să tremure mai rău ca niciodată. Ochii ei 
mari se mutau de la domnul Diggory la domnul Bagman şi 
apoi la domnul Crouch. 

Pe urmă înghiţi în sec şi zise: 

— Eu nu văzut pe nimeni, domnule... Pe nimeni... 

— Amos, zise domnul Crouch sec, sunt pe deplin conştient 
că în mod normal ar trebui să o duci pe Winky în 
departamentul tău ca să o interoghezi. Însă, te rog, dă-mi 
voie să mă ocup eu de ea. 

Domnul Diggory părea să nu pună mare preţ pe această 
sugestie, asta îi era clar lui Harry, dar domnul Crouch era 
un membru atât de important al Ministerului, încât nu 
îndrăznea să-l refuze. 

— Puteţi fi sigur că va fi pedepsită, adăugă domnul Crouch 
rece. 


— Stă-Stă-Stăpâne, chiţăi Winky pierită, uitându-se la 
domnul Crouch, cu ochii scăldaţi în lacrimi, vă implor... 

Domnul Crouch se uită crunt la ea, chipul ascuţindu-i-se şi 
fiecare trăsătură înăsprindu-i-se. În privirea sa nu se ghicea 
nici urmă de milă. 

— În această seară, Winky s-a comportat într-o manieră pe 
care n-aş fi crezut-o posibilă, zise el încet. I-am spus să 
rămână în cort. l-am spus să rămână acolo până când voi 
rezolva eu totul. Şi descopăr acum că nu m-a ascultat. Asta 
înseamnă haine! 

— Nu! chiţăi Winky, ploconindu-se la picioarele domnului 
Crouch. Nu, stăpâne! Nu haine, nu haine! 

Harry ştia că singurul mod de a elibera un spiriduş de casă 
era să-i dai haine normale. Era groaznic să o vadă pe Winky 
cu mâinile încleştate pe prosop, în timp ce lacrimile i se 
scurgeau pe pantofii domnului Crouch. 

— Dar aţi văzut ce îngrozită era! răbufni Hermione 
furioasă, privindu-l pe domnul Crouch. Spiriduşului 
dumneavoastră îi este frică de înălţimi, iar vrăjitorii aceia 
mascaţi făceau oamenii să plutească! Nu puteţi să o 
condamnaţi că a vrut să dispară cât mai repede din calea 
lor! 

Domnul Crouch făcu un pas înapoi, eliberându-se din 
încleştarea lui Winky, pe care o privea de parcă ar fi fost 
ceva murdar şi scârbos, care îi murdărea pantofii mult prea 
bine lustruiţi. 

— Nu am nevoie de un spiriduş de casă care nu mă 
ascultă, zise el rece, uitându-se la Hermione. Nu am nevoie 
de un servitor care nu îşi onorează stăpânul şi nu are grijă 
de reputaţia lui. 

Winky plângea atât de tare, încât plânsetele ei răsunau în 
toată poieniţa. 

Urmă o tăcere extrem de neplăcută, căreia i se puse capăt 
când domnul Weasley spuse încet: 

— Atunci, cred că o să duc copiii înapoi la cort, dacă e 
toată lumea de acord... Amos, cred că bagheta aceea nu 


mai are ce să-ţi spună... Te rog, dacă se poate, dă-i-o înapoi 
lui Harry... 

Domnul Diggory îi dădu bagheta lui Harry, iar acesta o 
băgă în buzunar. 

— Haideţi, voi trei, spuse domnul Weasley încet. 

Dar Hermione nu părea să vrea să plece. Privirile îi erau 
fixate în continuare pe spiriduşul care plângea în hohote. 

— Hermione! zise domnul Weasley apăsat. 

Fata se întoarse şi se luă pe urmele lui Harry şi ale lui Ron, 
ieşind din poieniţă şi strecurându-se printre copaci. 

— Ce o să se întâmple cu Winky? întrebă Hermione, de 
îndată ce ieşiră din poieniţă. 

— Nu ştiu, zise domnul Weasley. 

— În ce hal s-au purtat cu ea! spuse Hermione supărată. 
Domnul Diggory, i-a spus „spiriduş” tot timpul, ca şi cum nu 
ar fi meritat să i se spună pe nume... lar domnul Crouch... 
Doar ştie că nu ea a fost de vină şitot o dă afară! Nici nu i-a 
păsat cât de speriată sau cât de supărată era... De parcă n- 
ar fi fost şi ea om! 

— Păi... nu e, zise Ron. 

Hermione se uită revoltată la el. 

— Asta nu înseamnă că nu are sentimente, Ron, este 
dezgustător modul în care... 

— Hermione, sunt de acord cu tine, zise domnul Weasley 
repede, făcându-i semn să meargă înainte, dar nu este 
momentul potrivit să discutăm despre drepturile 
spiriduşilor. Vreau să ne întoarcem la cort cât mai repede. 
Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? 

— l-am pierdut în întuneric, zise Ron. Tată, de ce erau toţi 
atât de supăraţi din cauza craniului? 

— Vă explic totul după ce ajungem la cort, zise domnul 
Weasley îngrijorat. 

Dar, când ajunseră la marginea pădurii, fură opriţi din 
drum. 

Vrăjitori şi vrăjitoare, speriaţi şi îngrijoraţi, discutau 
aprins, iar când îl văzură pe domnul Weasley apropiindu-se, 


mulţi dintre ei îi ieşiră în întâmpinare. 

— Ce se întâmplă acolo? Cine l-a adus? Arthur... doar nu 
ei... nu? 

— Sigur că nu el, zise domnul Weasley grăbit. Nu ştim cine 
a fost, se pare că a Dispărut. Acum, scuzaţi-mă, vă rog, 
trebuie să mă duc la culcare. 

Îi conduse pe Harry, pe Ron şi pe Hermione prin mulţime, 
înapoi în campus. Totul se liniştise. Vrăjitorii mascaţi 
dispăruseră şi numai câteva corturi distruse mai fumegau. 

Capul lui Charlie se ivi din cortul băieţilor. 

— Tată, ce se întâmplă? strigă el în noapte. Fred, George şi 
Ginny s-au întors cu bine, dar ceilalţi... 

— Sunt cu mine, zise domnul Weasley, aplecându-se şi 
intrând în cort. 

Harry, Ron şi Hermione intrară după el. 

Bill stătea la masa mică din bucătărie, cu un cearşaf 
înfăşurat pe unul dintre braţe, care sângera serios. Charlie 
avea tricoul rupt într-o parte, iar Percy îşi oblojea nasul 
sângerând. Fred, George şi Ginny nu păreau să fie răniţi, 
dar nu erau în apele lor. 

— L-ai prins, tată, pe cel care a adus Semnul? întrebă Bill 
tăios. 

— Nu, zise domnul Weasley. L-am găsit însă pe spiriduşul 
domnului Crouch cu bagheta lui Harry în mână, dar nu ştim 
cine a fost cel care a adus Semnul cu adevărat. 

— Ce? ziseră Bill, Charlie şi Percy într-un glas. 

— Cu bagheta lui Harry? se miră Fred. 

— Spiriduşul domnului Crouch? zise Percy foarte uimit. 
Ajutat puţin şi de Harry, Ron şi Hermione, domnul Weasley 
le explică ce se întâmplase în pădure. După ce terminară de 
povestit, Percy afişă o figură cât se poate de indignată. 

— Ei bine, domnul Crouch a făcut foarte bine că a scăpat 
de un asemenea spiriduş! spuse el. Să fugă, când el îi 
spusese clar să-l aştepte acolo... Să-l facă de râs în faţa 
întregului Minister... Cum ar fi fost dacă ar fi ajuns în faţa 
Departamentului de Control şi... 


— Dar nu a făcut nimic... Pur şi simplu a fost în locul 
nepotrivit la momentul nepotrivit! se răsti Hermione la 
Percy, care se arătă jignit. 

Hermione se înţelegea foarte bine cu Percy, de fapt, mai 
bine decât cu toţi ceilalţi. 

— Hermione, un vrăjitor de rangul domnului Crouch nu 
poate avea un spiriduş care să o ia razna, fugind bezmetic 
cu o baghetă! zise Percy pe un ton pompos, revenindu-şi din 
uimire. 

— Nu a luat-o razna! strigă Hermione. Doar a ridicat 
bagheta de pe jos, atât! 

— Ştiţi ceva, poate să-mi explice şi mie cineva ce-i cu 
craniul ăla? întrebă Ron grăbit. Doar nu făcea rău 
nimănui... Care e problema? 

— Ţi-am spus, Ron, este simbolul Ştii-Tu-Cui, zise 
Hermione, înainte să poată răspunde oricine altcineva. Am 
citit despre el în „Înflorirea şi decăderea Magiei Negre”. 

— Nu a mai apărut de treisprezece ani, zise domnul 
Weasley încet. Normal că oamenii au intrat în panică... 
Exact ca şi când l-ar fi văzut iar pe Ştiţi-Voi-Cine... 

— Eu nu înţeleg, zise Ron, încruntându-se. Ce, este doar 
ceva pe cer... 

— Ron, Ştii-Tu-Cine şi adepţii lui trimiteau Semnul 
Întunecat în aer ori de câte ori omorau, zise domnul 
Weasley, cutremurându-se. Teroarea pe care o inspira... 
Nici nu-ţi poţi imagina, erai prea mic... Închipuie-ţi cum ar 
fi să vii acasă, să găseşti Semnul Întunecat plutind deasupra 
casei tale şi să ştii exact ce vei descoperi înăuntru... Era 
spaima fiecărui vrăjitor... o teroare cumplită... 

Pentru câteva momente, se lăsă o tăcere de moarte. Apoi 
Bill, dând la o parte cearşaful pentru a cerceta rana, zise cu 
ciudă: 

— Oricum, cina l-a adus nu ne-a ajutat deloc! I-a speriat pe 
Devoratorii Morţii, de cum l-au văzut. Apoi au Dispărut cu 
toţii, înainte de a apuca să ajungem destul de aproape şi să- 
i demascam. Totuşi, i-am prins pe membrii familiei Roberts, 


înainte să atingă pământul. Chiar acum li se fac vrăji de 
modificare a memoriei. 

— Devoratorii Morţii? zise Harry. Ce sunt Devoratorii 
Morţii? 

— Aşa s-au botezat adepţii Ştii-Tu-Cui, zise Bill. Aştia au 
fost, probabil, cei câţiva care au reuşit să scape de 
Azkaban! 

— Nu avem cum să dovedim că ei erau, Bill, zise domnul 
Weasley. Deşi, mai mult ca sigur că ei erau, adăugă el 
deznădăjduit. 

— Da, pun pariu că ei erau! zise Ron, deodată. Tată, ne-am 
întâlnit cu Draco Reacredință în pădure şi aproape că ne-a 
spus că tatăl lui era unul dintre smintiţii ăia mascaţi! Şi ştim 
cu toţii că familia Reacredință a fost întotdeauna alături de 
Ştii-Tu-Cine! 

— Dar ce aveau de gând adepţii lui Cap-de-Mort, începu 
Harry. 

Toţi tresăriră la auzul numelui. Asemenea majorităţii 
vrăjitorilor din lumea întreagă, şi membrii familiei Weasley 
evitau întotdeauna să pronunţe numele Lordului 
Întunericului. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise Harry repede. Ce aveau de 
gând adepţii Ştim-Noi-Cui? De ce i-au făcut pe Încuiaţii 
aceia să plutească? Care era scopul? 

— Scopul? zise domnul Weasley, râzând cu amărăciune. 
Harry, asta înţeleg ei prin distracţie. Jumătate din crimele 
de pe vremea când Ştii-lu-Cine avea puteri nelimitate erau 
făcute pentru distracţia lui şi a adepților lui. Presupun că s- 
au îmbătat puţin astă-seară şi nu au rezistat tentaţiei de a 
ne arăta că încă există. Pentru ei a fost o întâlnire plăcută, 
termină el dezgustat. 

— Dar dacă erau Devoratorii Morţii, de ce au Dispărut 
când au văzut Semnul Întunecat? zise Ron. Ar fi trebuit să 
se bucure să-l revadă, nu? 

— Poloseşte-ţi creierul, Ron, zise Bill. Dacă într-adevăr 
erau Devoratorii Morţii, înseamnă că s-au străduit din greu 


să nu ajungă la Azkaban după ce Ştii-lu-Cine şi-a pierdut 
de tot puterile şi au început să spună tot felul de minciuni, 
cum că ar fi fost forţaţi de el să omoare şi să tortureze 
oameni. Pariez că ei ar fi şi mai speriaţi decât noi dacă l-ar 
vedea iar printre ei. Când şi-a pierdut puterile, au negat că 
au avut vreodată legături cu el şi şi-au reluat vieţile de zi cu 
zi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Nu cred că ar fi 
prea mulţumit de ei, nu, tu ce zici? 

— Deci... oricine ar fi conjurat Semnul Întunecat, zise 
Hermione încet, a făcut-o ca să îi sprijine pe Devoratorii 
Morţii sau să-i sperie? 

— Acelaşi lucru ne întrebăm şi noi, Hermione, zise domnul 
Weasley. Dar un lucru e sigur: numai Devoratorii Morţii 
ştiau cum să facă semnul să apară pe cer. Nu m-aş mira 
dacă cel care l-a adus a fost Devorator al Morţii pe vremuri, 
chiar dacă nu mai este acum... Ştiţi ceva, este foarte târziu 
şi, dacă o să audă mama voastră ce s-a întâmplat, o să fie 
teribil de îngrijorată. Hai să dormim câteva ore şi apoi 
încercăm să găsim cât mai repede un Portal. 

Harry se duse în patul lui, cu mintea plină de tot felul de 
gânduri. Era conştient că ar fi trebuit să fie extenuat, doar 
era aproape trei dimineaţa... Era însă cât se poate de 
treaz... Treaz şi îngrijorat. 

Cu trei zile în urmă - acum i se părea că trecuse mult mai 
mult timp, deşi nu fuseseră decât trei zile - se trezise cu 
cicatricea arzând. Şi în seara aceea, pentru prima oară în 
treisprezece ani, apăruse pe cer Semnul Lordului 
Întunericului. Ce însemnau toate acestea? 

Se gândi la scrisoarea pe care i-o scrisese lui Sirius înainte 
să plece din casa de pe Aleea Boschetelor. O fi primit-o? 
Când avea să-i răspundă? Harry stătea cu ochii ţintă la 
tavanul din pânză, dar nu reuşi să adoarmă uşor şi trecu 
ceva timp până aţipi, mult după ce sforăiturile lui Charlie 
umplură cortul. 

— Capitolul X — 

BALAMUC LA MINISTER. 


Domnul Weasley îi trezi după doar câteva ore de somn. 
Strânse corturile cu ajutorul magiei şi plecară din campus 
cât putură mai repede, trecând pe lângă domnul Roberts, 
care se afla la uşa cabanei sale. Domnul Roberts avea o 
figură stranie, părând ameţit de-a binelea. Le făcu semn cu 
mâna la plecare, urându-le încet „La mulţi ani”. 

— O să îşi revină, zise domnul Weasley încet, când se 
îndreptau spre mlaştină. Câteodată, când i se modifică 
memoria cuiva, îl face să fie puţin dezorientat pentru o 
vreme... În cazul ăsta, ce a trebuit să uite Încuiatul ăsta n-a 
fost o nimica toată... 

Când se apropiară de locul unde erau Portalurile, auziră 
voci insistente şi, când ajunseră acolo, văzură vrăjitoare şi 
vrăjitori strânşi grămadă în jurul lui Basil, responsabilul cu 
Portalurile, toţi înghesuindu-se să plece din campus cât mai 
repede. Domnul Weasley avu o discuţie scurtă cu Basil, 
după care se aşezară la coadă, reuşind să ia o roată veche 
de cauciuc cu care ajunseră iar la Stoatshead Hill, înainte 
de răsăritul soarelui. Merseră prin Ottry St. Catchpole 
către Vizuină, ziua în amiaza mare, vorbind foarte puţin 
pentru că erau morţi de oboseală şi se gândeau cu jind la 
micul dejun. După ce trecură de ultimul cot al drumului, 
zăriră „Vizuina” şi un strigăt de uşurare răsună de-a lungul 
drumului mocirlos. 

— Oh, slavă Domnului, slavă Domnului! 

Doamna Weasley, care îi aştepta în curtea din faţă, 
bineînţeles, veni în fugă spre ei, cu papucii de casă în 
picioare. 

Chipul îi era palid şi obosit, şi ţinea strâns în mână un 
exemplar din Profetul zilei. 

— Oh, Arthur, am fost atât de îngrijorată... Atât de 
îngrijorată... Se aruncă de gâtul domnului Weasley şi ziarul 
îi căzu din mână. Uitându-se la el, Harry văzu scris cu 
majuscule: MOMENTE DE TEROARE LA CUPA MONDIALĂ 
DE VÂJTHAŢ şi alături, o poză strălucitoare a Semnului 
Întunecat pe deasupra copacilor. 


— Bine că n-aţi păţit nimic, murmură doamna Weasley 
ameţită, dându-i drumul domnului Weasley şi privindu-i pe 
toţi cu ochii înroşiţi de plâns. Sunteţi întregi... Ah, băieţii 
mei... 

Şi, spre mirarea tuturor, îi luă pe Fred şi pe George şi îi 
îmbrăţişă atât de strâns, încât aceştia se dădură cap în cap. 

— Auu! Mamă, ne sufoci... 

— Am strigat la voi înainte să plecaţi! zise doamna 
Weasley, începând să plângă. Numai la asta m-am gândit! 
Dacă vă prindea Ştiţi-Voi-Cine... Şi ultimul lucru pe care vi-l 
spusesem era că nu aţi primit destule N. O. V-uri... Ah, 
Fred... George... 

— Haide, Molly, lasă, suntem toţi vii şi nevătămaţi, o linişti 
domnul Weasley, dezlipind-o de gemeni şi conducând-o spre 
casă. Bill, adăugă el încet, ia ziarul, vreau să văd ce scrie... 

Se înghesuiră cu toţii în mica bucătărie şi Hermione îi făcu 
doamnei Weasley o cană de ceai foarte concentrat, în care 
domnul Weasley insistă să pună o picătură de Ogdens Old 
Firewhisky. Bill îi dădu ziarul tatălui său. Domnul Weasley 
cercetă prima pagină, în timp ce Percy se uita peste umărul 
tatălui său. 

— Ştiam eu, zise domnul Weasley supărat. Incapabilii de la 
Minister... vinovaţii nu au fost prinşi... măsuri superficiale 
de securitate... vrăjitori specializaţi în Magie Neagră 
neverificaţi... ruşine naţională... Cine a scris asta? Ah, 
desigur... Rita Skeeter! 

— Femeia asta are ceva cu Ministerul! izbucni Percy 
mânios. Săptămâna trecută zicea că ne pierdem timpul cu 
grosimea fundurilor de ceaun, când ar trebui să stârpim 
vampirii! De parcă n-ar fi menţionat expres în al 
doisprezecelea paragraf din „Sfaturi pentru tratarea non- 
vrăjitorilor parţial umani” că... 

— Fă-ne o favoare, Percy, zise Bill, căscând de-i trosneau 
fălcile, şi taci! 

— Sunt şi eu menţionat, holbă domnul Weasley ochii în 
spatele ochelarilor, când ajunse la sfârşitul articolului din 


Profetul zilei. 

— Unde? zise doamna Weasley, înecându-se cu ceaiul cu 
whisky. Dacă aş fi văzut asta, aş fi ştiut că eraţi în viaţă! 

— Nu-mi dau numele, dar la mine se referă, zise domnul 
Weasley nemulţumit. Fiţi atenţi: Dar vrăjitorii şi vrăjitoarele 
care aşteptau la marginea pădurii cu sufletul la gură, să fie 
lămuriţi de oameni ai Ministerului Magiei, au fost 
dezamăgiţi amarnic. Un oficial al Ministerului a venit la 
puţin timp după apariţia Semnului Întunecat, pretinzând că 
nu a fost nimeni rănit, însă refuzând să divulge şi alte 
informaţii. Dar rămâne de văzut dacă această declaraţie va 
fi de ajuns pentru a înăbuşi zvonurile cum că ar fi fost 
scoase mai multe cadavre din pădure, o oră mai târziu. Hai 
să fim serioşi, zise domnul Weasley exasperat, dându-i 
ziarul lui Percy. Nimeni nu a fost rănit, ce ar fi vrut să spun? 
Zvonuri că mai multe cadavre au fost scoase din pădure... 
Ei bine, acum sigur o să circule zvonul ăsta, după cea 
publicat ea aşa ceva! 

Şi domnul Weasley oftă din toţi rărunchii. 

— Molly, trebuie să mă duc la serviciu, mai zise el, o să 
trebuiască să aplanăm toată situaţia. 

— Vin cu tine, tată, zise Percy cu un ton plin de 
importanţă. Domnul Crouch o să aibă nevoie de toată 
lumea. Şi în plus, îi pot prezenta personal raportul despre 
fundurile de ceaun. 

Şi Percy ieşi aproape în fugă din bucătărie. 

Doamna Weasley păru foarte necăjită. 

— Arthur, dar se presupune că eşti în concediu! Asta nu 
are nici o legătură cu departamentul tău, sunt sigură că se 
pot descurca şi fără tine! 

— Trebuie să mă duc, Molly, zise domnul Weasley, să 
încerc să dreg lucrurile. Mă schimb şi plec. 

— Doamnă Weasley, zise Harry deodată, neputând să se 
abţină, a sosit cumva Hedwig cu o scrisoare pentru mine? 

— Hedwig, dragule? zise doamna Weasley distrată. Nu... 
nu, nu a venit deloc poşta. 


Ron şi Hermione pe priviră curioşi pe Harry. 

Aruncându-le o privire semnificativă prietenilor lui, spuse 
cu glas tare: 

— Pot să-mi duc lucrurile la tine în cameră, Ron? 

— Da... cred că mi le duc şi eu, se prinse Ron imediat. 
Hermione? 

— Da, zise şi ea repede şi toţi trei ieşiră din bucătărie cu 
paşi repezi, îndreptându-se către scări. 

— Ce e, Harry? îl întrebă Ron, imediat ce închiseră uşa de 
la mansardă în urma lor. 

— Este ceva ce nu v-am spus, zise Harry. Duminică 
dimineaţă, m-am trezit şi iar m-a durut cicatricea. 

Ron şi Hermione reacționară aproape exact cum îşi 
imaginase Harry în Aleea Boschetelor. Hermione tresări şi 
începu imediat să îi dea sfaturi, menţionând mai multe 
volume de cărţi în care să caute şi pe toată lumea, începând 
de la Albus Dumbledore la Madame Pomfrey, matroana de 
la Hogwarts. 

Ron rămase pur şi simplu tablou. 

— Dar... Doar nu era acolo, nu? Ştii-lu-Cine, vreau să 
spun... Adică, ultima dată când te-a durut cicatricea, era la 
Hogwarts, nu? 

— Sunt sigur că nu a fost pe Aleea Boschetelor, zise Harry. 
Însă l-am visat... pe el şi pe Peter... Ştiţi voi, pe Şobo... 
Acum nu-mi amintesc chiar totul, însă plănuiau să omoare 
pe... cineva. 

Era cât pe ce să spună „pe mine”, însă nu îl lăsă inima să o 
vadă pe Hermione şi mai îngrozită decât era în acel 
moment. 

— A fost doar un vis, zise Ron, căutând să îl liniştească. Un 
coşmar... 

— Da... Totuşi, asta să fi fost, oare? zise Harry, întorcându- 
se spre fereastră şi privind la cerul care se lumina. Este 
straniu, nu? Mă doare cicatricea şi trei zile mai târziu 
reapar Devoratorii Morţii şi semnul lui Cap-de-Mort este iar 
pe cer. 


— Nu îi mai pronunţa numele! şuieră Ron printre dinţi. 

— Şi mai ţineţi minte ce a spus profesoara Trelawney? 
continuă Harry, ignorându-l pe Ron. La sfârşitul anului 
trecut? 

Profesoara Trelawney era profesoara lor de „Previziuni 
despre viitor” de la Hogwarts. 

Expresia îngrozită a Hermionei dispăru brusc şi ea pufni 
ironic: 

— Hai, Harry, doar n-o să crezi ce spune impostoarea aia? 

— Nu ai fost acolo, zise Harry. Nu ai auzit-o... A fost 
altfel... V-am spus, a intrat în transă - una adevărată - şi a 
spus că Lordul Întunericului va renaşte... Mai puternic şi 
mai înfricoşător ca niciodată... Şi că acest lucru va fi posibil 
pentru că servitorul său credincios se va întoarce la el în 
noaptea aceea... Şi atunci a scăpat Şobo! 

Urmă un moment de tăcere în care Ron îşi găsi de lucru, 
distrat, cu o gaură din cuvertura lui cu echipa de vâjthaţ 
„Tunurile din Chudley”. 

— De ce ai întrebat dacă a venit Hedwig, Harry? se 
interesă Ron. Aşteptai vreo scrisoare? 

— l-am spus lui Sirius despre cicatrice, zise Harry, 
ridicând din umeri. Aştept să-mi răspundă. 

— Ai făcut foarte bine! zise Ron, cu chipul luminându-i-se 
brusc. Sunt convins că Sirius o să ştie ce e de făcut! 

— Speram să-mi răspundă cât mai repede, zise Harry. 

— Dar nu ştim unde e Sirius... Ar putea fi în Africa sau cine 
ştie unde? zise Hermione cu înţelepciune. Hedwig nu poate 
face o asemenea călătorie în câteva zile... 

— Da, ştiu, zise Harry, însă simţi un gol în stomac când se 
uită pe fereastră la cerul pe care nu se vedea nici urmă de 
Hedwig. 

— Haide să jucăm vâjthaţ în livadă, Harry, zise Ron. Hai, 
suntem trei la trei! Joacă şi Bill, Charlie, Fred şi George... 
Poţi să încerci acum „Fenta Wronski”... 

— Ron, zise Hermione, cu un ton nu-cred-că-ai-înţeles-ce- 
seîntâmplă-aici, Harry nu vrea să joace vâjthaţ acum... Este 


îngrijorat şi obosit... trebuie să ne ducem cu toţii la 
culcare... 

— Ba da, vreau să joc vâjthaţ, zise Harry deodată. Stai aşa, 
să-mi iau mătura! 

Hermione ieşi din cameră, bombănind ceva ce semăna 
foarte tare cu „Hm, băieţii!” 

Nici domnul Weasley şi nici Percy nu petrecură prea mult 
timp acasă în săptămâna care urmă. Amândoi plecau de 
acasă în fiecare dimineaţă înainte să se scoale ceilalţi şi se 
întorceau mult după cină în fiecare seară. 

— A fost un balamuc de nedescris, le spuse Percy cu 
importanţă duminică după-amiază, înainte de plecarea lor 
la Hogwarts. Am stins focuri toată săptămâna! Oamenii tot 
trimit Urlătoare şi, dacă nu le deschizi imediat, explodează. 
Biroul meu e pârjolit tot şi cea mai bună pană a mea a fost 
transformată într-un pumn de cenuşă. 

— De ce trimite toată lumea Urlători? întrebă Ginny, care 
stătea pe covorul din faţa şemineului şi îşi lipea cu 
Magicscotch cartea „O sută de ierburi şi ciuperci magice”. 

— Se plâng de slaba securitate asigurată la Cupa 
Mondială, răspunse Percy. Vor să fie compensaţii pentru 
bunurile lor distruse. Mundungus Fletcher a cerut un cort 
cu zece dormitoare şi cu jacuzzi, dar eu ştiu sigur că 
dormea sub o pelerină prinsă pe nişte bețe! 

Doamna Weasley aruncă o privire către ceasul vechi din 
colţ. Lui Harry îi plăcea mult ceasul acela. Era complet 
nefolositor, dacă vroiai să ştii cât e ora, dar oferea foarte 
multe alte informaţii. Avea nouă limbi de aur şi pe fiecare 
dintre ele era gravat numele unui Weasley. Pe cadran nu 
erau marcate cifre, ci locurile unde ar putea fi fiecare 
membru al familiei: Acasă, Şcoală sau Serviciu. Mai erau şi 
alte notații: Pierdut, Spital, Închisoare, iar unde ar fi trebuit 
să fie ora douăsprezece în mod normal, scria Pericol de 
moarte. 

Opt limbi arătau acum spre Acasă, numai cea a domnului 
Weasley, care era şi cea mai lungă, era încă la Serviciu. 


Doamna Weasley oftă. 

— Tatăl vostru nu a mai trebuit să se ducă la serviciu în 
week-end-uri de pe vremea Ştiţi-Voi-Cui, zise ea. Munceşte 
mult prea mult. Cina lui n-o să mai fie bună de nimic, dacă 
nu vine curând! 

— Păi, tata crede că trebuie să compenseze greşeala de la 
meci, nu? zise Percy. Adevărul este că a fost puţin cam 
imprudent când a dat o declaraţie publică înainte de ao 
discuta cu şeful lui... 

— Să nu îndrăzneşti să dai vina pe tatăl tău pentru ce a 
scris nenorocita aia de Rita Skeeter! zise doamna Weasley, 
înfierbântându-se dintr-o dată. 

— Dacă nu ar fi zis tata nimic, biata Rita ar fi fost nevoită 
să scrie că nimeni din Minister nu ştie nimic, zise Bill, care 
juca şah cu Ron. Rita Skeeter se ia de toată lumea. Ţineţi 
minte, când le-a luat interviuri tuturor Anihilatorilor de 
blesteme de la Gringotts, că m-a făcut şi pe mine „pletos 
bun de nimic” la un moment dat? 

— Păi, ai părul un pic cam lung, dragule, zise doamna 
Weasley cu blândeţe. Dacă m-ai lăsa... 

— Nu, mamă! 

Ploaia răpăia la fereastra de la sufragerie. Hermione era 
cufundată în „Manualul Standard de Vrăji” - Treapta IV, un 
exemplar dintre cele cumpărate de doamna Weasley pentru 
ea, Harry şi Ron, de la librăria de pe Aleea Diagon, în timp 
ce Charlie blestema o baclava ignifugă. Harry îşi lustruia 
mătura „Fulger”, având deschisă la picioare „Trusa pentru 
întreţinerea cozilor de mătură”. O primise de la Hermione 
când împlinise treisprezece ani. Fred şi George stăteau 
într-un colţ îndepărtat, cu penele înmuiate în cerneală, 
aplecaţi asupra unei bucăţi de pergament şi vorbind în 
şoaptă. 

— Oare ce puneţi la cale? întrebă doamna Weasley tăios, 
cu ochii pe gemeni. 

— Ne facem temele, mamă, zise Fred evaziv. 


— Să fim serioşi, doar sunteţi încă în vacanţă! făcu 
doamna Weasley. 

— Da, dar suntem cam în urmă, adăugă George. 

— Sper că nu completaţi un nou formular de comandă, nu? 
zise doamna Weasley cu viclenie. Doar nu aveţi de gând să 
reîncepeţi cu Weasley Bing-Bong? 

— Ei şi tu, mamă, zise Fred, cu o expresie jignită pe chip. 
Dacă s-ar răsturna mâine Expresul de Hogwarts şi eu şi 
George am muri, cum te-ai simţi ştiind că ultimele lucruri 
pe care ni le-ai spus au fost nişte acuzaţii nefondate? 

Toţi izbucniră în râs. Chiar şi doamna Weasley. 

— Ah, vine tatăl vostru! zise ea deodată, privind iar către 
ceas. Limba din dreptul domnului Weasley trecu repede de 
la Serviciu la Pe drum. O secundă mai târziu, limba se opri 
în dreptul lui Acasă, alături de ale celorlalţi, şi îl auziră pe 
domnul Weasley strigând-o din bucătărie. 

— Vin, Arthur! zise doamna Weasley, ieşind grăbită din 
cameră. 

Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley intră în 
sufrageria călduroasă, cu cina pe o tavă. Părea complet 
extenuat. 

— Ei bine, chiar că e greu, îi spuse el doamnei Weasley, în 
timp ce se aşeza în fotoliul de lângă foc şi se juca lipsit de 
entuziasm cu furculiţa prin conopida cam rece. Rita Skeeter 
ne-a dat târcoale toată săptămâna, vânează gafele 
Ministerului, pe care să le scrie în ziar. Acum a aflat de 
biata Bertha care a dispărut, aşa că ăsta o să fie subiectul 
de pe prima pagină a Profetului zilei de mâine. De când i- 
am spus lui Bagman că ar fi trebuit să trimită pe cineva să o 
caute... 

— Da, şi domnul Crouch îi tot spune asta, de săptămâni 
întregi, zise Percy calm. 

— Crouch este foarte norocos că nu a aflat Rita de Winky, 
zise domnul Weasley enervat. Asta ar umple ziarele o 
săptămână întreagă: prinderea spiriduşului său de casă, în 
mână cu bagheta care a adus Semnul Întunecat pe cer. 


— Parcă stabilisem că Winky, deşi complet iresponsabilă, 
nu a fost cea care a adus Semnul? zise Percy înflăcărat. 

— lar eu cred că domnul Crouch este foarte norocos că 
nimeni de la Profetul zilei nu a aflat cât de urât se poartă cu 
spiriduşii! zise Hermione supărată. 

— Stai puţin, Hermione! interveni iar Percy. Un membru al 
Ministerului, de rangul domnului Crouch, merită să fie 
ascultat orbeşte de servitorii săi... 

— De sclava sa, vrei să spui! zise Hermione, ridicând 
vocea. Pentru că nu o plăteşte pe Winky, nu? 

— Cred că ar trebui să vă duceţi cu toţii sus şi să verificaţi 
dacă aţi împachetat cum trebuie! zise doamna Weasley, 
oprind cearta. Haideţi, cu toţii, hai odată... 

Harry îşi strânse „Irusa pentru întreţinerea cozilor de 
mătură”, îşi puse mătura pe umăr şi se duse în camera de 
sus, împreună cu Ron. Ploaia se auzea şi mai tare sus, 
însoţită de rafalele şi gemetele vântului, ca să nu mai 
vorbim de urletele necontenite ale vampirului care locuia în 
pod. Pigwidgeon începu iar să huhuiască şi să se agite prin 
colivie, când îi văzu intrând. La vederea cuferelor gata 
împachetate pe jumătate, nu mai putea de entuziasm şi 
nerăbdare. 

— Aruncă-i nişte „Delicatese pentru bufniţe”, zise Ron, 
aruncându-i o cutie lui Harry, poate mai tace din gură! 

Harry îi strecură câteva delicatese printre barele coliviei, 
apoi se îndreptă spre cufărul său. Lângă el era colivia lui 
Hedwig, care era tot goală. 

— A trecut mai mult de o săptămână, zise Harry, uitându- 
se la colivia părăsită a lui Hedwig. Ron, oare nu l-or fi prins 
pe Sirius? 

— Nu, ar fi apărut ştirea în Profetul zilei, zise Ron. Oficialii 
din Ministerul Magiei ar fi dornici să arate că au prins şi ei 
pe cineva, nu? 

— Da, probabil că da... 

— Fii atent, uite ce ţi-a luat mama din Aleea Diagon! Ţi-a 
scos şi nişte aur din seif... Şi ţi-a spălat toate şosetele! 


Descărcă un vraf de pachete pe patul lui Harry şi puse 
săculeţul cu bani şi un braţ de şosete lângă ele. Harry 
începu să despacheteze lucrurile primite. În afară de 
„Manualul Standard de Vrăji - Treapta IV” de Miranda 
Şoimtimid, avea câteva pene noi, douăsprezece suluri de 
pergament şi rezerve pentru setul său de poţiuni magice. 
Tocmai la timp, fiindcă i se cam terminaseră spinările de 
peşte-leu şi esenţa de mătrăgună. Pe când îşi stivuia 
lenjeria de corp în ceaun, Ron scoase un sunet dezgustat, 
din spatele său. 

— Ce crezi c-o fi chestia asta? 

Ţinea în mână ceva ce semăna cu o rochie lungă de catifea 
maro. Avea un guler de mătase cam şifonat, cu dantelă, şi 
nişte mâneci la fel. 

Se auzi un ciocănit la uşă şi în cameră intră doamna 
Weasley, cu un braţ de robe pentru Hogwarts, proaspăt 
spălate. 

— Poftim, zise ea, împărțindu-le robele. Acum, aveţi grijă 
să le împachetaţi cum trebuie, ca să nu se şifoneze. 

— Mamă, cred că mi-ai dat noua rochie a lui Ginny, zise 
Ron, întinzându-i roba maro, cu dantelă. 

— Bineînţeles că nu, zise doamna Weasley. Este pentru 
tine. Robă festivă. 

— Cum? zise Ron îngrozit. 

— Robă festivă! repetă doamna Weasley. Pe lista pentru 
şcoală scria că vă trebuie şi aşa ceva pentru anul acesta... 
Robe pentru ocazii speciale! 

— Cred că glumeşti, zise Ron neîncrezător. Eu nu port 
chestia asta! În nici un caz! 

— Toată lumea poartă, Ron! zise doamna Weasley 
supărată. Ioate sunt la fel! Şi tatăl tău are unele pentru 
petrecerile simandicoase! 

— Mă împuşc, înainte să mă îmbrac cu aşa ceva! strigă 
Ron cu încăpățânare. 

— Nu mai fi aşa, zise doamna Weasley, trebuie să ai şi o 
robă festivă, aşa scrie pe listă! I-am luat şi lui Harry. Arată-i, 


Harry... 

Puțin speriat, Harry deschise ultimul pachet de pe pat. Nu 
era însă chiar atât de rău pe cât se aşteptase. Roba lui nu 
avea deloc dantelă. De fapt, era foarte asemănătoare cu 
cele pentru şcoală, numai că era verde-închis, în loc de 
negru. 

— M-am gândit că o să-ţi scoată în evidenţă culoarea 
ochilor, dragule, zise doamna Weasley cu multă dragoste. 

— Da, asta e OK! zise Ron supărat, uitându-se la roba lui 
Harry. Mie de ce nu mi-ai luat aşa ceva? 

— Pentru că... Ei bine, pe ale tale a trebuit să le iau la 
mâna a doua şi nu prea am avut de ales! zise doamna 
Weasley, înroşindu-se toată. 

Harry îşi mută privirile în altă parte. Ar fi împărţit cu 
familia Weasley, cu multă plăcere, toţi banii din seiful său de 
la „Gringotts”, dar ştia că nu ar fi acceptat niciodată. 

— N-o să port asta niciodată, spuse Ron încăpățânat. 
Niciodată! 

— Bine, se răsti doamna Weasley. Du-te atunci în pielea 
goală! Şi Harry, te rog să-i faci o poză, să mă distrez şi eu 
puţin. 

leşi din cameră, trântind uşa în urma ei. Din spatele lor se 
auzi un zgomot ciudat. Pigwidgeon se înecase cu o 
delicatesă mult prea mare. 

— De ce tot ce am eu este de doi bani? zise Ron furios, 
traversând camera în grabă, pentru a-i descleşta ciocul lui 
Pigwidgeon. 

— Capitolul XI — 

ÎN EXPRESUL DE HOGWARTS. 

Când se trezi în dimineaţa următoare, Harry simţi aerul de 
tristeţe care anunţa sfârşitul vacanței. Ploaia încă răpăia în 
fereastră, în timp ce el îşi îmbrăca blugii şi bluza. Aveau să 
îşi pună robele de şcoală în tren, în apropiere de Hogwarts. 

El, Ron, Fred şi George abia ajunseră la etajul unu, în timp 
ce coborau la micul dejun, când doamna Weasley apăru în 
capul scărilor, neliniştită. 


— Arthur! strigă ea în sus, Arthur! Mesaj urgent de la 
Minister! 

Harry se lipi de perete, pentru a-i face loc domnului 
Weasley, care trecu în grabă pe lângă el cu roba pusă 
invers. Când intrară în bucătărie, o găsiră pe doamna 
Weasley cotrobăind prin sertare. 

— Am o pană pe undeva! mormăia ea. 

Domnul Weasley, aplecat asupra şemineului, vorbea cu... 

Harry îşi închise ochii cât mai strâns, după care îi deschise 
iar, pentru a se asigura că vede bine. 

Capul lui Amos Diggory stătea în mijlocul flăcărilor, ca un 
ou mare şi bărbos. Vorbea foarte repede, fără să ia în 
seamă scânteile care zburau în jurul lui şi flăcările care îi 
atingeau urechile. 

—. iar vecinii Încuiați au auzit strigăte şi pocnituri şi s-au 
dus şi i-au chemat pe oamenii ăia, cum îi cheamă? De la... 
polisia. Arthur, trebuie să vii aici, cât mai urgent! 

— Uite! zise doamna Weasley pe nerăsuflate, dându-i 
domnului Weasley o bucată de pergament, o călimară şi o 
pană jerpelită. 

— Am avut mare noroc că am auzit eu primul, continuă 
capul domnului Diggory. A trebuit să vin devreme la serviciu 
ca să trimit nişte bufniţe şi i-am găsit pe toţi cei de „Oficiul 
de folosire nepermisă a magiei” pregătindu-se să plece... 
Dacă află Rita Skeeter despre asta, Arthur... 

— Şi ce spune Ochi-Nebun că s-a întâmplat? întrebă 
domnul Weasley, deschizând călimara, înmuindu-şi pana şi 
pregătindu-se să ia notițe. 

Domnul Diggory îşi roti ochii. 

— Zice că a auzit un intrus la el în curte. Că se furişa către 
casă, dar a fost oprit de pubelele lui. 

— Ce au făcut pubelele? întrebă domnul Weasley, scriind în 
viteză. 

— Au făcut mult zgomot şi au împroşcat totul cu gunoi, din 
câte ştiu eu, continuă domnul Diggory. Se pare că una 
dintre ele încă se mai zbătea când a venit polisia... 


Domnul Weasley mormăi: 

— Şi ce e cu intrusul? 

— Arthur, îl ştii pe Ochi-Nebun Moody, zise capul domnului 
Diggory, dându-şi iar ochii peste cap. Cineva care se furişa 
în curtea lui noaptea? Probabil că o să dai de vreo pisică 
bezmetică, acoperită cu coji de cartof. Dar dacă cei de la 
„Oficiul de folosire nepermisă a magiei” pun mâna pe Ochi- 
Nebun, nu-l văd bine... Gândeşte-te la trecutul lui... Trebuie 
să-l scoatem basma curată, să-i punem în cârcă nişte 
acuzaţii cât mai inofensive, ceva din departamentul tău... 
Ce-ar fi să zicem că a făcut să explodeze pubelele? 

— Da, poate găsesc ceva, zise domnul Weasley, încă scriind 
foarte repede, posomorât şi cu fruntea încruntată. Sper că 
nu şi-a folosit bagheta... De fapt, nu a atacat pe nimeni, nu-i 
aşa? 

— Pun pariu că a sărit din pat şi a început să blesteme tot 
ce-a văzut pe fereastră, zise domnul Diggory, dar o să le fie 
foarte greu să demonstreze acest lucru, dat fiind că nu sunt 
victime sau stricăciuni. 

— Bine, vin, zise domnul Weasley, după care îşi puse 
pergamentul cu notițele pe care le luase în buzunar şi ieşi 
val vârtej din bucătărie. 

Capul domnului Diggory o privi pe doamna Weasley. 

— Îmi pare rău, Molly, zise el, mai calm, că vă deranjez 
atât de dimineaţă... dar Arthur este singurul care poate să-l 
scape pe Ochi-Nebun şi doar ştii că azi ar trebui să-şi 
înceapă noul serviciu. De ce a trebuit să se întâmple aşa 
ceva tocmai azi-noapte? 

— Nu-i nimic, Amos, zise doamna Weasley. Eşti sigur că nu 
vrei nişte pâine prăjită sau altceva, înainte să pleci? 

— A, da, bine... hai, totuşi, zise domnul Diggory. Doamna 
Weasley luă o felie de pâine prăjită cu unt din teancul de pe 
masă, o puse în cleştele de şemineu şi i-o dădu în gură 
domnului Diggory. 

— Mulţumesc, zise el cu o voce slabă şi apoi, cu un pocnet 
Mic, se făcu nevăzut. 


Harry îl auzi pe domnul Weasley luându-şi grăbit la 
revedere de la Bill, Charlie, Percy şi de la fete. În cinci 
minute, era înapoi în bucătărie, cu roba pusă cum trebuie, 
pieptănându-se din mers. 

— Ar trebui să mă grăbesc... Un semestru plăcut, băieţi, le 
zise domnul Weasley lui Harry, lui Ron şi gemenilor, 
aruncându-şi o pelerină pe umeri şi pregătindu-se să 
Dispară. Molly, te descurci tu cu copiii, îi duci la gara 
„King's Cross”, da? 

— Sigur că da, zise ea. Tu ai grijă de Ochi-Nebun, ne 
descurcăm noi! 

În timp ce domnul Weasley Dispărea, Bill şi Charlie intrară 
în bucătărie. 

— A pomenit cineva de Ochi-Nebun? întrebă Bill. Ce-a mai 
făcut de data asta? 

— Zice că încercat cineva să-i spargă azi-noapte casa, 
răspunse doamna Weasley. 

— Ochi-Nebun Moody? zise George îngândurat, punându- 
şi gem pe o felie de pâine prăjită. Nu cumva e smintitul 
ăla... 

— Tatăl vostru îl respectă mult pe Ochi-Nebun Moody, zise 
doamna Weasley tăios. 

— Da, păi, tata colecţionează şi el prize, nu? întrebă Fred 
încet, când doamna Weasley ieşi din cameră. Cine se 
aseamănă... 

— Moody a fost un mare vrăjitor pe vremuri, zise Bill. 

— Este prieten din tinereţe cu Dumbledore, nu? întrebă 
Charlie. 

— Totuşi, Dumbledore nu este chiar... normal, nu-i aşa? 
zise Fred. Adică, ştiu că e un geniu şi tot restul, dar... 

— Cine este Ochi-Nebun? întrebă Harry. 

— A lucrat la Minister, acum a ieşit la pensie, zise Charlie. 
L-am întâlnit o dată când m-a dus tata la serviciul lui. Era 
un Auror - unul dintre cei mai buni - un expert în prinderea 
vrăjitorilor care se ocupau cu Magia Neagră, adăugă el, 
văzând privirea nedumerită a lui Harry. Jumătate din 


celulele de la Azkaban sunt pline datorită lui. Aşa şi-a făcut 
mulţi duşmani... familiile celor pe care i-a prins, în cea mai 
mare parte... Şi am auzit că a devenit de-a dreptul paranoic 
la bătrâneţe. Nu mai are încredere în nimeni. Vede Magie 
Neagră peste tot! 

Bill şi Charlie se hotărâră să-i conducă până la gara 
„King's Cross”, dar Percy, cerându-şi scuze peste scuze, le 
zise că era absolută nevoie de el la Minister. 

— Pur şi simplu nu pot să mă învoiesc în momentul ăsta, le 
spuse el. Domnul Crouch a ajuns să nu se mai poată lipsi de 
mine! 

— Da? Ştii ceva, Percy? zise George cu multă seriozitate. 
Poate că în curând o să înveţe şi cum te cheamă! 

Doamna Weasley folosise telefonul de la Poşta din sat 
pentru a chema trei taxiuri din lumea Încuiaţilor, absolut 
obişnuite, ca să îi ducă la Londra. 

— Arthur a încercat să împrumute nişte maşini de la 
Minister pentru noi, îi şopti doamna Weasley lui Harry, în 
timp ce stăteau în curtea cu băltoace, privind cum şoferii 
puneau cele şase cufere grele în maşinile lor. Însă nu mai 
era nici una liberă... O, Doamne, şoferii ăştia nu par prea 
încântați, nu? 

Harry preferă să nu-i spună doamnei Weasley că şoferilor 
de taxi din lumea Încuiaţilor rareori li se întâmpla să fie 
entuziasmați că transportă bufniţe, mai ales agitate, aşa 
cum era Pigwidgeon, care scotea nişte sunete stridente, 
absolut exasperante. Şi nici nu erau morţi de încântare 
când explodau pe neaşteptate nişte Artificii Filibuster, aşa 
cum se întâmplase când se deschisese din greşeală cufărul 
lui Fred, făcându-l pe şofer să tresară înspăimântat şi să 
urle de durere, când Şmecherilă i se căţărase speriat pe 
picior. 

Călătoria fu neplăcută şi obositoare, copiii fiind înghesuiți 
în taxiuri, alături de cufere. Lui Şmecherilă îi luă ceva timp 
să îşi revină de pe urma artificiilor şi, până să intre în 
Londra, Harry, Ron şi Hermione trebuiră să suporte zeci de 


zgârieturi. Răsuflară uşuraţi când coborâră la „King's 
Cross”, deşi ploua mai tare ca niciodată şi fură udaţi până la 
piele, cât timp traversară strada aglomerată şi intrară cu 
cuferele în gară. 

De-acum, Harry nu mai avea probleme să ajungă la 
peronul 9 şi 3/4. Trebuia să treci, pur şi simplu, printr-o 
barieră care despărţea peroanele 9 şi 10. Singura parte 
mai delicată era să faci acest lucru în aşa fel încât să nu se 
observe, pentru a nu atrage atenţia Încuiaţilor. Şi atunci, se 
împărţiră în grupuri mai mici. Harry, Ron şi Hermione (cei 
care săreau cel mai tare în ochi, având în vedere că erau 
însoţiţi de Pigwidgeon şi Şmecherilă) merseră primii. Se 
sprijiniră uşor pe bariera dintre peroane, discutând fără 
nici o grijă şi trecură prin ea... Şi atunci, peronul 9 şi 3/4 
prinse viaţă sub ochii lor. 

Expresul de Hogwarts, un tren cu aburi, de un roşu 
strălucitor, era deja acolo. Din el se ridicau nori de abur, 
printre care elevii de la Hogwarts şi părinţii lor de pe peron 
păreau nişte fantome întunecate. Pigwidgeon făcea mai 
mult zgomot ca niciodată, drept răspuns la chemarea atâtor 
alte bufniţe. Harry, Ron şi Hermione se duseră să-şi 
găsească locurile şi în curând îşi aranjau bagajele într-un 
compartiment de la mijlocul trenului. Apoi săriră înapoi pe 
peron, ca să-şi ia la revedere de la doamna Weasley, Bill şi 
Charlie. 

— S-ar putea să ne întâlnim mai devreme decât credeţi, 
zise Charlie zâmbind, când o îmbrăţişă pe Ginny. 

— De ce? întrebă Fred entuziasmat. 

— Lasă, că vedeţi voi, zise Charlie misterios. Dar să nu-i 
spuneţi şi lui Percy... Până una alta, sunt „informaţii 
secrete, până când ministerul va hotări să le facă publice”, 
îl maimuţări el pe Percy. 

— Da, într-un fel îmi pare rău că nu pot să fiu şi eu la 
Hogwarts anul ăsta, zise Bill, cu mâinile în buzunare, 
privind aproape cu jind la tren. 

— De ce? întrebă George nerăbdător. 


— O să aveţi un an interesant, răspunse Bill şi ochii îi 
sclipiră. S-ar putea să-mi iau nişte timp liber şi să vin şi eu 
să văd o parte... 

— O parte din ce? zise Ron. 

Dar chiar atunci se auzi fluierul trenului şi doamna 
Weasley îi conduse către uşa compartimentului. 

— Vă mulţumim că ne-aţi ţinut la dumneavoastră, doamnă 
Weasley, zise Hermione, în timp ce urcau. 

Închiseră uşa şi se aplecară pe geam pentru a vorbi cu ea. 

— Da, mulţumim pentru tot, doamnă Weasley, zise şi 
Harry. 

— Ah, a fost plăcerea mea, dragilor, spuse doamna 
Weasley. V-aş invita de Crăciun, dar... Ei bine, presupun că 
o să vreţi să rămâneţi cu toţii la Hogwarts, având în 
vedere... una... alta... 

— Mamă! strigă Ron enervat. Ce ştiţi voi şi nu ne spuneţi şi 
nouă? 

— Presupun că o să aflaţi în după-amiaza asta, zise 
doamna Weasley, zâmbind. O să fie foarte interesant, să 
ştiţi... Sunt foarte fericită că au schimbat regulile... 

— Ce reguli? întrebară Harry, Ron, Fred şi George într-un 
glas. 

— Sunt sigură că o să vă spună profesorul Dumbledore... 
Acum, fiţi cuminţi, da? Ne-am înţeles, Fred? Da, George? 

Se auzi un ţiuit puternic şi trenul se puse în mişcare. 

— Spuneţi-ne ce se întâmplă la Hogwarts! strigă Fred pe 
fereastră, în timp ce se depărtau de doamna Weasley, Bill şi 
Charlie. Ce reguli au schimbat? 

Dar doamna Weasley le făcu semn cu mâna şi le zâmbi. 
Înainte ca trenul să ia curba, ea, Bill şi Charlie Dispăruseră. 
Harry, Ron şi Hermione se întoarseră în compartimentul 
lor. Ploaia puternică răpăia în ferestre, împiedicându-i să 
vadă ceva afară. Ron îşi deschise cufărul, îşi scoase roba 

festivă, de culoare maro, şi o aruncă pe colivia lui 
Pigwidgeon, doar-doar o tăcea. 


— Bagman vroia să ne spună ce se întâmplă anul ăsta la 
Hogwarts, zise el morocănos, aşezându-se lângă Harry. La 
Cupa Mondială, mai ţineţi minte? Dacă nici propria mea 
mamă nu vrea să-mi spună... Mă întreb oare ce se... 

— Şşt! şopti Hermione deodată, ducând arătătorul la gură 
şi arătând către compartimentul vecin. 

Harry şi Ron ascultară atenţi şi auziră o voce familiară, 
tărăgănată, care răzbătea prin uşa deschisă. 

—.tata s-a gândit serios să mă trimită la Durmstrang în loc 
de Hogwarts, doar ştiţi. Îl cunoaşte bine pe director, 
înţelegeţi... Doar ştiţi ce crede el despre Dumbledore... Un 
iubitor de „sânge-mâl” de-ăştia... Durmstrang însă nu 
admite asemenea indivizi la cursuri. Dar mamei nu i-a 
plăcut ideea de a pleca atât de departe. Tata zice că 
Durmstrang are o atitudine mult mai tolerantă faţă de 
Magia Neagră. Elevii de la Durmstrang chiar învaţă 
practicile de Magie Neagră, nu doar tâmpeniile alea de 
apărare contra lor, pe care le facem noi... 

Hermione se ridică, se duse tiptil până la uşa 
compartimentului şi o închise, făcând să nu se mai audă 
vocea lui Reacredință. 

— Deci, crede că Durmstrang i s-ar fi potrivit? zise ea 
supărată. Îmi doresc să se fi dus, ca să nu mai fi fost nevoiţi 
să-l suportăm! 

— Durmstrang este o altă şcoală de vrăjitori? întrebă 
Harry. 

— Da, zise Hermione, şi are o reputaţie îngrozitoare. 
Conform „Evaluării educaţiei magice în Europa”, 
Durmstrang pune mare preţ pe Magia Neagră. 

— Cred că am auzit de ea, zise Ron. Foarte vag. Unde e? 
În ce ţară? 

— Păi, nimeni nu ştie, zise Hermione, ridicând din 
sprâncene. 

— Cum aşa? întrebă Harry. 

— Între şcolile magice există dintotdeauna o rivalitate. 
Durmstrang şi Beauxbatons preferă să-şi ascundă 


localizarea geografică, astfel încât să nu le poată fura 
nimeni secretele, îi lămuri Hermione. 

— Hai să fim serioşi, zise Ron, începând să râdă. 
Durmstrang trebuie să fie cam cât Hogwarts, cum poţi să 
ascunzi un castel aşa de mare? 

— Dar Hogwarts este ascuns, zise Hermione surprinsă, 
toată lumea ştie asta... Mă rog, mă refer la toţi cei care au 
citit „Hogwarts: Scurtă istorie”! 

— Adică, doar tu, zise Ron. Ia spune-ne - cum ai ascunde 
un loc ca Hogwarts? 

— Este vrăjit, zise Hermione. Dacă se uită un Încuiat la el, 
nu vede decât o ruină amărâtă, cu o plăcuţă la intrare, pe 
care scrie PERICOL, NU INTRAŢI! CONSTRUCŢIE 
NESIGURĂ. 

— Deci, şi Durmstrang trebuie să arate ca o ruină pentru 
un intrus, nu? 

— Poate, zise Hermione, ridicând din umeri, sau s-ar putea 
să fie protejată de Farmece de Îndepărtare a Încuiaţilor, la 
fel ca stadionul pe care s-a desfăşurat Cupa Mondială de 
Vâjthaţ. Şi ca să nu-l găsească vrăjitorii străini, probabil că 
l-au făcut Imposibil-de-Găsit... 

— Poftim? 

— Păi, poţi să vrăjeşti o clădire ca să nu o găsească nimeni 
pe hartă, nu? 

— Hm... dacă zici tu, făcu Harry. 

— Dar cred că Durmstrang trebuie să fie undeva în nord, 
zise Hermione gânditoare. Undeva unde este foarte frig, 
pentru că uniforma lor include şi căciuli de blană... 

— Ah, gândiţi-vă ce perspective, zise Ron visător. Ar fi fost 
aşa uşor să-l împingi pe Reacredință de pe un ghețar şi să 
faci să pară totul un accident... Păcat că îl iubeşte aşa de 
mult mama lui... 

Ploaia deveni din ce în ce mai deasă, cu cât trenul se 
îndrepta spre nord. Cerul era atât de întunecat şi ferestrele 
atât de aburite, încât luminile erau aprinse ziua în amiaza 
mare. Căruciorul cu mâncare se auzi clătinându-se pe 


coridor şi Harry cumpără o grămadă de Prăjituri-Ceaun ca 
să le împartă cu ei. 

Mai mulţi dintre prietenii lor veniră să-i vadă toată după- 
amiaza, inclusiv Seamus Finnigan, Dean Thomas şi Neville 
Poponeaţă, un băiat cu faţa ca o lună plină, foarte uituc şi 
crescut de bunica lui, care era o vrăjitoare formidabilă. 
Seamus încă purta rozeta cu Irlanda. O parte din magia ei 
începuse să se piardă; încă striga „Troy! Mullet! Moran!” 
însă mult mai slab. După aproximativ o jumătate de oră, 
Hermione, care se săturase de discuţia interminabilă 
despre vâjthaţ, se cufundă iar în „Manualul Standard de 
Vrăji -Treapta IV” şi încercă să memoreze Vraja de 
Chemare. 

Neville îi asculta - invidios pe toţi! - cum retrăiau meciul 
de Cupă. 

— Bunica nu a vrut să meargă, zise el nefericit. Nu a vrut 
să cumpere bilete. Dar cred că a fost extraordinar... 

— A fost, zise Ron, uită-te la asta, Neville... 

Cotrobăi în cufăr şi scoase figurina cu Viktor Krum în 
miniatură. 

— Oh, uau, zise Neville mort de ciudă, când Ron i-l puse pe 
Krum în mâna sa durdulie. 

— L-am văzut şi de aproape, zise Ron. Am fost în Loja 
Superioară... 

— Ai uitat să spui că pentru prima şi ultima dată în viaţa 
ta, Weasley! 

Draco Reacredință apăruse în prag. În spatele lui erau 
Crabbe şi Goyle, prietenii săi enormi şi bătăuşi, amândoi 
părând să mai fi crescut cu cel puţin o jumătate de metru 
pe timpul verii. Era evident că le auziseră conversaţia prin 
uşa compartimentului pe care Dean şi Seamus o lăsaseră 
întredeschisă. 

— Nu ţin minte să te fi rugat să ne ţii companie, 
Reacredință, zise Harry cu calm. 

— Weasley... Ce e aia? zise Reacredință, arătând către 
colivia lui Pigwidgeon. 


O mânecă a robei festive a lui Ron atârna deasupra 
coliviei. În clătinarea trenului în mişcare, dantela jerpelită 
ieşea din când în când în evidenţă. 

Ron încercă să ascundă roba, dar Reacredință fu mai 
rapid. Înşfăcă mâneca şi trase. 

— Uitaţi-vă la asta! zise Reacredință entuziasmat, ridicând 
roba lui Ron şi arătându-le-o lui Crabbe şi Goyle. Weasley, 
doar nu ai de gând să o porţi, nu? Adică, de, erau foarte la 
modă prin 1890... 

— Du-te şi mănâncă o baligă, Reacredință! zise Ron, de 
aceeaşi culoare cu roba pe care o smulse din mâinile lui 
Draco. 

Draco izbucni în hohote de râs. Crabbe şi Goyle îl 
acompaniară cu râsul lor tâmp. 

— Ia zi... ai de gând să te înscrii, Weasley? Încerci să aduci 
măcar un pic de glorie numelui tău? Să ştii că ies şi ceva 
bani... În felul ăsta, dacă o să câştigi, o să-ţi poţi permite şi 
tu nişte robe ca lumea... 

— Ce tot bâigui acolo? se răsti Ron. 

— Ai de gând să te înscrii? repetă Draco. Presupun că tu 
da, Potter? Doar tu nu ratezi nici o şansă să te dai mare, 
nu? 

— Ori ne explici despre ce vorbeşti, ori pleci, Reacredință, 
interveni Hermione enervată, ridicându-şi nasul din 
„Manualul Standard de Vrăji”. 

Un zâmbet fericit se întinse pe toată faţa lipsită de culoare 
a lui Reacredință. 

— Să nu-mi spuneţi că habar n-aveţi? zise el încântat. Ai 
tatăl şi un frate la Minister şi nici măcar nu ştii? 
Dumnezeule, tatăl meu mi-a spus de o groază de vreme... A 
aflat de la Cornelius Fudge. Dar tata a avut mereu de-a face 
cu elita Ministerului... Poate că tatăl tău este prea lipsit de 
importanţă ca să i se spună despre aşa ceva, Weasley... 
Da... probabil că nu se discută lucruri importante de faţă cu 
el... 


Râzând iar, Reacredință le făcu un semn lui Crabbe şi 
Goyle şi toţi trei dispărură. 

Ron se ridică să închidă uşa compartimentului şi o trânti 
atât de tare, încât geamul se făcu ţăndări. 

— Ron! zise Hermione pe un ton de reproş şi îşi scoase 
bagheta, murmurând „Repară!” Cioburile se adunară 
imediat, formând la loc geamul de la uşă. 

— Groaznic... Cum se dă mare că ştie totul şi noi nu! se 
burzului Ron. „lata a avut mereu de-a face cu elita 
Ministerului”... Tata ar fi putut să avanseze oricând... dar 
lui îi place acolo unde este... 

— Bineînţeles că da, zise Hermione încet. Nu-l lăsa pe 
Reacredință să te necăjească, Ron... 

— Nici gând! Nu mă pun eu la mintea lui! zise Ron, luând 
una dintre Prăjiturile-Ceaun şi strivind-o în pumn. 

Proasta dispoziţie a lui Ron continuă tot restul călătoriei. 
Nu prea vorbi cu ei, în timp ce îşi puneau robele de şcoală, 
şi încă fierbea de mânie când Expresul de Hogwarts încetini 
în sfârşit şi se opri în bezna din gara din Hogsmeade. 

Când se deschiseră uşile trenului, se auzi un trăsnet 
puternic pe deasupra capetelor lor. Hermione îl acoperi pe 
Şmecherilă cu pelerina ei şi Ron îşi lăsă roba festivă peste 
cuşca lui Pigwidgeon, când coborâră din tren, cu capetele 
plecate şi ochii strânşi pentru a se feri de ploaia torențială. 
Acum ploaia era atât de deasă şi de rapidă, încât era ca şi 
când cineva ar fi golit găleți cu apă rece ca gheaţa peste 
creştetele lor. 

— Bună, Hagrid! strigă Harry, văzând o siluetă gigantică la 
capătul îndepărtat al peronului. 

— Totu” bine, Harry? îi răspunse Hagrid la salut, facându-i 
cu mâna. Ne vedem la serbare... dacă nu ne înecăm! 

În mod normal, cei din primul an ajungeau la castelul 
Hogwarts trecând lacul cu o barcă pe care o conducea 
Hagrid. 

— Brrr, nu mi-ar plăcea să traversez lacul pe vremea asta, 
zise Hermione tremurând, în timp ce înaintau puţin câte 


puţin pe peron odată cu ceilalţi colegi. 

O sută de trăsuri fără cai îi aşteptau în faţa gării. Harry, 
Ron, Hermione şi Neville se urcară în una dintre ele, fericiţi 
că scapă de ploaie, uşa se trânti în urma lor şi, câteva clipe 
mai târziu, zgomotosul şir nesfârşit de trăsuri se îndrepta 
printre bălți spre castelul Hogwarts. 

— Capitolul XII — 

TURNIRUL CELOR TREI VRĂJITORI. 

Trăsurile se clătinară periculos printre porţile încadrate 
de porci mistreți înaripaţi, mergând pe drumul alunecos 
către intrarea castelului şi înfruntând ceea ce se transforma 
foarte rapid într-o furtună. Aplecându-se spre fereastră, 
Harry văzu cum se apropia castelul Hogwarts, cu 
numeroasele sale ferestre din care răzbătea o lumină 
tremurândă prin ceața deasă şi prin perdeaua de ploaie. 
Fulgerele brăzdau tot cerul, când trăsura lor se opri în faţa 
uşilor mari de stejar de la intrare, care se aflau la capătul 
unui şir de trepte de piatră. Cei din trăsurile din faţă urcau 
deja grăbiţi treptele, intrând în castel. Harry, Ron, 
Hermione şi Neville săriră din trăsură şi urcară şi ei 
treptele în fugă, ridicându-şi privirea numai când ajunseră 
în siguranţă în marele hol de la intrare, luminat de torţe, cu 
scara lui splendidă de marmură. 

— Să fiu al naibii, zise Ron, scuturându-şi capul şi 
împroşcând cu apă în jur, dacă mai continuă ploaia, lacul o 
să dea pe-afară. Sunt ud leoarcă... AUUU! 

Un balon mare, roşu, umplut cu apă, căzuse din tavan în 
capul lui Ron şi explodase. Ud până la piele şi enervat, Ron 
se trase spre Harry, chiar când căzu o a doua bombă cu 
apă, care o rată de puţin pe Hermione şi explodă la 
picioarele lui Harry, trimițând un val de apă rece în adidaşii 
şi şosetele lui Harry. Cei din jurul lor începură să ţipe şi să 
se împingă unii în alţii pentru a scăpa din linia de tragere. 
Harry ridică privirea şi îl văzu, plutind la patruzeci de metri 
deasupra lor, pe Peeves, strigoiul slab şi mic, cu o pălărie 
clopot şi cu un papion portocaliu. Faţa lui lată, plină de 


răutate, se strâmbase din cauza concentrării cu care ţintise 
din nou. 

— PEEVES! strigă o voce mânioasă. Peeves, vino aici! 
IMEDIAT! 

Profesoara McGonagall, directoarea adjunctă şi şefa Casei 
Cercetaşilor, ieşise în grabă din Marea Sală. Alunecă pe 
podeaua udă şi se prinse de gâtul Hermionei ca să nu cadă. 

— Ah, scuză-mă, domnişoară Granger... 

— Nu face nimic, doamnă profesoară! zise Hermione, 
masându-şi gâtul. 

— Peeves, coboară ACUM! răcni iar profesoara 
McGonagall, îndreptându-şi pălăria ţuguiată şi privind în 
sus prin ochelarii ei cu rame pătrate. 

— Dar nu fac nimic rău! chicoti Peeves, aruncând o altă 
bombă cu apă în capul unor fete din anul V, care ţipară şi se 
refugiară în Marea Sală. Tot sunt uzi fleaşcă, nu? Mustesc 
de apă! Opaaaaa, vineeee! 

Şi mai azvârli o altă bombă către un grup de copii din anul 
II, care tocmai sosiseră. 

— Îl chem pe director, să ştii! strigă profesoara 
McGonagall. Te-am avertizat, Peeves! 

Peeves scoase limba, aruncă restul bombelor cu apă prin 
aer şi zbură valvârtej în sus, pierzându-se din vedere după 
ce urcă scara de marmură râzând ca un nebun. 

— Atunci, hai să mergem! zise profesoara McGonagall 
tăios către elevii uzi leoarcă. Haideţi în Marea Sală! 

Harry, Ron şi Hermione traversară holul de la intrare, 
patinând şi alunecând, apoi trecură prin uşile duble din 
dreapta, Ron bombănind furios şi dându-şi la o parte părul 
ud de pe faţă. 

Marea Sală arăta la fel de frumos ca întotdeauna, decorată 
minunat pentru serbarea de început de semestru. Farfurii şi 
pocale de aur, care străluceau în lumina a sute şi sute de 
lumânări, pluteau deasupra meselor. În jurul celor patru 
mese lungi ale Caselor stăteau elevii, care vorbeau însufleţit 
între ei. La capătul sălii se afla masa profesorilor, care 


stăteau cu faţa către elevi. În Marea Sală era mult mai cald. 
Harry, Ron şi Hermione trecură pe lângă Viperini, Astropufi 
şi Ochi-de-Şoim şi se aşezară alături de restul Cercetaşilor, 
în partea cea mai îndepărtată a sălii, chiar lângă Nick 
Aproape-Făr-de-Cap, fantoma Cercetaşilor. Alb-sidefiu şi 
semitransparent, Nick era îmbrăcat în seara aceea cu 
straiele sale obişnuite, cu un guler neobişnuit de mare, care 
se potrivea cu atmosfera festivă şi nici nu îi lăsa capul să se 
bâţâie prea tare pe gâtul parţial tăiat. 

— Bună seara, le zâmbi el. 

— O fi, pentru tine! zise Harry, scoţându-şi adidaşii şi 
golindu-i de apă. Sper să dea zor cu Sortatul, sunt mort de 
foame! 

Sortatul noilor elevi în Case avea loc la începutul fiecărui 
an şcolar, dar, din cauza unui nefericit concurs de 
împrejurări, Harry nu fusese prezent decât la ceremonia 
din primul an, când fusese el însuşi repartizat în Casa 
Cercetaşilor. Era chiar nerăbdător să mai vadă o Sortare. 

Chiar atunci, o voce foarte entuziasmată îl strigă pe 
nerăsuflate de la masa sa: 

— Bună, Harry! 

Era Colin Creevey, un elev din anul III, pentru care Harry 
era un fel de erou. 

— Bună, Colin, zise Harry obosit. 

— Harry, să-ţi spun ceva! Ştii ce, Harry? A venit şi fratele 
meu! Fratele meu, Dennis! 

— Aha... Îmi pare bine, făcu Harry. 

— E foarte emoţionat! zise Colin, sărind în sus şi în jos de 
pe scaun. Sper să pice la Cercetaşi! Îi ţii pumnii, da, Harry? 

— Păi, da, sigur, zise Harry. 

Se întoarse şi îi privi pe Hermione, pe Ron şi pe Nick 
Aproape-Făr-de-Cap. 

— Fraţii şi surorile pică de obicei în aceleaşi Case, nu-i 
aşa? zise el. 

Se gândea la fraţii Weasley, care picaseră - toţi şapte - la 
Cercetaşi. 


— O, nu, nu neapărat, zise Hermione. Sora geamănă a lui 
Parvati Patil e la Ochi-de-Şoim şi sunt gemene identice! 
Normal ar fi să fie împreună, nu? 

Harry se uită către masa profesorilor. Păreau să fie mult 
mai multe locuri libere decât de obicei. Desigur că Hagrid 
încă se lupta să traverseze lacul cu cei din primul an. 
Profesoara McGonagall probabil că se ocupa cu uscatul 
podelei din holul de la intrare, însă mai era un loc gol şi nu 
ştia cine lipsea. 

— Unde este profesorul de „Apărare contra Magiei 
Negre”? zise Hermione, care se uita şi ea la profesori. 

Până atunci nu avuseseră un profesor de „Apărare contra 
Magiei Negre” care să reziste pe post mai mult de un an 
şcolar. Preferatul lui Harry fusese, fără îndoială, profesorul 
Lupin, care demisionase anul trecut. Cercetă masa 
profesorilor în sus şi în jos. Nu văzu nici un chip nou. 

— Poate că nu au reuşit să găsească pe nimeni! zise 
Hermione neliniştită. 

Harry se uită din nou la masa profesorilor, cu şi mai mare 
atenţie. Micuţul profesor Flitwick, profesorul de „Farmece”, 
stătea pe mai multe perne lângă profesoara Lăstar, care 
preda „lerbologia” şi care avea pălăria pusă strâmb pe 
părul ei sur şi ciufulit. Ea discuta cu doamna Sinistra, 
profesoara de „Astronomie”. De partea cealaltă a 
profesoarei Sinistra stătea profesorul de „Poţiuni”, 
Plesneală, cu pielea lui pământie, nasul coroiat şi părul 
slinos, persoana de la Hogwarts pe care Harry nu o putea 
suferi cu nici un chip. Dispreţul lui Harry pentru Plesneală 
nu era depăşit decât de ura profesorului pentru el, o ură 
care, oricât era de greu de crezut, se intensificase anul 
trecut, când Harry îl ajutase pe Sirius Black să scape chiar 
de sub nasul supradimensionat al lui Plesneală. Plesneală şi 
Sirius fuseseră duşmani încă de pe când erau elevi. 

În partea cealaltă a lui Plesneală era un loc gol, despre 
care Harry bănuia că era al profesoarei McGonagall. Lângă 
ea şi chiar în centrul mesei stătea profesorul Dumbledore, 


directorul, cu barba şi părul său lung şi argintiu, strălucind 
în lumina lumânărilor, cu roba sa magnifică, verde-închis şi 
brodată cu puzderie de stele şi luni. Dumbledore îşi 
sprijinise bărbia pe vârfurile împreunate ale degetelor lungi 
şi subţiri şi se uita la tavan, dus pe gânduri, prin ochelarii 
cu lentile în formă de semilună. 

Harry se uită şi el la tavan. Ştia că era vrăjit ca să 
oglindească cerul de afară. Până atunci, nu îl mai văzuse 
niciodată atât de întunecat şi furtunos. Nori negri şi mov se 
învolburau pe el şi, în momentul în care se auzi un trăsnet 
de afară, tavanul fu străbătut de un fulger ramificat. 

— Ah, grăbiţi-vă, se plânse Ron, lângă Harry. Aş putea 
mânca şi un Hipogrif! 

Abia îi ieşiră cuvintele pe gură că se şi deschiseră uşile 
Marii Săli şi se lăsă tăcerea. Profesoara McGonagall 
conducea un şir lung de elevi din primul an. Îi aduse până la 
capătul sălii. Dacă se putea spune că Harry, Ron şi 
Hermione erau uzi, asta nu era nimic în comparaţie cu felul 
în care arătau „bobocii”. Păreau să fi trecut lacul înot, nu cu 
barca. Toţi tremurau de frig şi de emoție, când se aliniară în 
faţa mesei profesorilor şi se întoarseră cu faţa către restul 
şcolii. Toţi, în afară de cel mai mic dintre ei, un băiat cu 
părul deschis la culoare, care era înfofolit în haina din blană 
de cârtiţă a lui Hagrid. Haina îi era aţâţ de mare, încât 
arăta de parcă ar fi fost învelit într-un cort mare, negru şi 
pufos. Avea o faţă micuță, care ieşea pe deasupra gulerului, 
şi era grozav de emoţionat. Când se alinie alături de colegii 
lui, privirile furişe îi căzură pe Colin Creevey. Ridică ambele 
degete mari şi îi spuse, mai mult mimând cuvintele: 

— Am căzut în lac! 

Părea de-a dreptul încântat de isprava lui. 

Profesoara McGonagall puse un taburet cu trei picioare în 
faţa elevilor din anul întâi, iar pe el aşeză o pălărie de 
vrăjitor extrem de veche, ponosită şi peticită. Pentru câteva 
momente, nu se auzi nimic. Apoi o cusătură din apropierea 
borului se deschise ca o gură şi începu să cânte: 


Acum o mie de ani şi mai mult, La-nceput, când am fost 
cusut, Existau pe lume Patru vrăjitori de renume Godric 
Cercetaş, isteţ şi-ndrăzneţ, Ochi-de-Şoim, cinstit şi semeţ, 
Astropuf, blând, drept şi sprinţar Şi Vicleanul Viperin 
Salazar. 

Toţi aveau acelaşi ţel şi aceeaşi speranţă, Un vis generos şi 
multă cutezanţă: 

Educaţie, instrucţie şi onoare Pentru tineri, vrăjitori şi 
vrăjitoare! 

Aşa a fost începutul... 

După virtuțile cele mai de preţ ale celor patru S-au creat 
la Hogwarts Case, tot patru: 

Godric, vitejia, curajul şi grandoarea, Astropuf, bunătatea 
şi candoarea, Ochi-de-Şoim, munca devotată, Viperin, 
intriga şi puterea nemăsurată. 

Dar cum să-i desparţi Şi în case să-i împărţi? 

Godric, isteţ şi pus pe treabă, Mă luă de pe capu-i degrabă 
Şi toţi mă înzestrară cu minte, Cu har şi multe-nvăţăminte. 

Şi de-atunci în case-mpart, făr' să mă plâng, Doar cât mă 
uit ce-ai în cap şi în gând! 

Marea Sală răsună de aplauze după ce Jobenul Magic 
termină de cântat. 

— Asta nu e cântecul pe care l-a fredonat când ne-a 
repartizat pe noi, zise Harry, aplaudând alături de ceilalţi. 

— Cântă altceva în fiecare an, zise Ron. Trebuie să aibă o 
viaţă cam plictisitoare, ca pălărie, nu credeţi? Presupun că 
pe tot timpul anului stă şi compune cântecul pentru 
viitoarea Sortare... 

Profesoara McGonagall desfăşura în acel moment un sul 
mare de pergament. 

— Când vă strig, puneţi-vă jobenul pe cap şi aşezaţi-vă pe 
taburet, le spuse ea celor din primul an. Când vă anunţă 
jobenul Casa, vă duceţi la masa respectivă. 

— Ackerley, Stewart! 

Un băiat făcu un pas înainte, tremurând din toate 
încheieturile, ridică Jobenul Magic şi îl puse pe cap, după 


care se aşeză pe taburet. 

— Ochi-de-Şoim! strigă Jobenul. 

Stewart Ackerly îşi dădu pălăria jos şi se duse să ocupe un 
loc la masa Ochilor-de-Şoim, unde îl aplaudă toată lumea. 
Harry o zări pe Cho, căutătorul de la Ochi-de-Şoim, 
aclamându-l pe Stewart Ackerly, când micuțul se aşeză la 
masă. Pentru o fracțiune de secundă, Harry simţi o dorinţă 
nestăvilită să se ducă şi el la masa Ochilor-de-Şoim. 

— Baddock, Malcolm! 

— Viperini! 

Masa din partea cealaltă a sălii izbucni în urale. Harry îl 
văzu pe Reacredință aplaudând, când Baddock li se alătură 
Viperinilor. Harry se întrebă dacă Malcolm ştia că din Casa 
Viperinilor ajunseră mai mulţi vrăjitori specializaţi în Magie 
Neagră decât din oricare altă Casă... Fred şi George îl 
fluierară pe Malcolm Baddock când se aşeză pe scaun. 

— Branstone, Eleanor! 

— Astropufi! 

— Cauldwell, Owen! 

— Astropufi! 

— Creevey, Dennis! 

Micuţul Dennis Creevey căzu, împiedicându-se în haina lui 
Hagrid, chiar în clipa în care însuşi Hagrid intră în Marea 
Sală printr-o uşă aflată în spatele mesei profesorilor. Cam 
de două ori mai înalt decât un om normal şi cel puţin de trei 
ori mai lat, Hagrid, cu părul şi barba lui lungă, neagră şi 
încâlcită, părea destul de ameninţător. Era doar o impresie, 
pentru că Harry, Ron şi Hermione ştiau prea bine că Hagrid 
avea un caracter foarte binevoitor. Le făcu cu ochiul când 
se aşeză la capătul mesei profesorilor şi îl văzu pe Dennis 
Creevey punându-şi Jobenul Magic. Cusătura de la bor se 
deschise larg... 

— Cercetaşi! strigă Jobenul. 

Hagrid aplaudă alături de Cercetaşi, în timp ce Creevey, 
zâmbind larg, îşi scoase pălăria, o puse înapoi pe taburet şi 
se duse grăbit spre fratele său. 


— Colin, am căzut în lac! zise el cu un glăscior ascuţit, 
aruncându-se pe un loc liber. A fost a-ntâia! Şi ceva din apă 
m-a prins şi m-a aruncat înapoi în barcă! 

— Super! zise Colin, la fel de entuziasmat. Probabil că a 
fost calmarul uriaş, Dennis! 

— Uau! zise Dennis, de parcă nici nu îndrăznise să spere 
la aşa ceva: să fie azvârlit într-un lac fără fund, învolburat 
de furtună, şi să fie pescuit şi aruncat înapoi de un monstru 
marin gigantic! 

— Dennis! Dennis! Îl vezi pe băiatul ăla? Cel cu păr negru 
şi ochelari? Îl vezi? Ştii cine e, Dennis? 

Harry se uită în altă parte, fixând cu atenţie maximă 
Jobenul Magic, care acum o repartiza pe Emma Dobbs. 

Sortatul continuă. Băieți şi fete, mai mult sau mai puţin 
emoţionaţi, se duceau rând pe rând spre taburetul cu trei 
picioare, şirul micşorându-se în timp ce profesoara 
McGonagall ajungea la litera L. 

— Aoleu, haideţi mai repede, se plânse Ron, frecându-şi 
stomacul. 

— Zău, Ron, Sortarea este mult mai importantă ca 
mâncarea, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, în timp ce 
Madley, Laura trecu la Astropufi. 

— Da, sigur că da, dacă eşti... mort! îl repezi Ron. 

— Sper că seria din anul ăsta de Cercetaşi este pusă pe 
fapte mari, nu? zise Nick Aproape Făr-de-Cap, aplaudând 
când McDonald, Natalie se alătură mesei Cercetaşilor. Doar 
nu vrem să întrerupem un şir de victorii, nu-i aşa? 

Cercetaşii câştigaseră Campionatul Caselor în ultimii trei 
ani consecutivi. 

— Pritchard, Graham! 

— Viperini! 

— Quirky, Orla! 

— Ochi-de-Şoim! 

Şi în sfârşit, cu Whitby, Kevin („Astropufi!”), Sortarea se 
termină. Profesoara McGonagall ridică Jobenul Magic şi 
taburetul şi le scoase din Marea Sală. 


VW 
! 


— Era şi cazul! zise Ron, luându-şi furculiţa şi cuțitul şi 
uitându-se cu nerăbdare la farfuria lui de aur. 

Profesorul Dumbledore se ridică. Le zâmbea tuturor, cu 
braţele deschise în semn de bun venit. 

— Nu am să vă spun decât două cuvinte, le zise cu vocea 
lui joasă, care răsună în Marea Sală. Poftă bună! 

— Asta e sigur! ziseră Harry şi Ron cu voce tare, când 
platourile goale se umplură sub ochii lor. 

Nick Aproape Făr-de-Cap privi cu jind cum Harry, Ron şi 
Hermione îşi umplu farfuriile. 

— Aaah, mu't mai bi'e, zise Ron, cu gura plină de piure. 

— Aveţi noroc că aveţi ce mânca în seara asta, să ştiţi, le 
zise Nick Aproape Făr-de-Cap. Au fost probleme la 
bucătărie ceva mai devreme... 

— De ce? Ce s-a întâmplat? zise Harry, tăindu-şi o porţie 
sănătoasă de friptură. 

— Peeves, bineînţeles, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, 
clătinând din capul care se înclină periculos. 

Nick îşi mai ridică puţin gulerul şi continuă: 

— Veşnicele discuţii, ştiţi voi... Vroia să vină şi el la 
serbare... Ei bine, dar nici nu se pune problema, doar ştiţi 
cum e: total necivilizat! Nu poate să vadă o farfurie cu 
mâncare şi să nu o dea de pereţi! Am avut un consiliu al 
fantomelor... Călugărul Barosan insista să-i mai dăm o 
şansă... Dar, cu foarte multă înţelepciune - din punctul meu 
de vedere -Baronul Sângeros a pus imediat piciorul în prag. 

Baronul Sângeros era fantoma Viperinilor, o creatură 
sfrijită şi tăcută, plină de pete de sânge. Era singurul de la 
Hogwarts de care mai asculta Peeves. 

— Da, ni s-a părut şi nouă că îl călcase cineva pe coadă pe 
Peeves, zise Ron sumbru. Şi ce a făcut la bucătărie? 

— A, ca de obicei, zise Nick Aproape Făr-de-Cap, ridicând 
din umeri. A creat o stare generală de haos şi nebunie. 
Tigăi şi oale peste tot! Totul înota în supă... I-a scos din 
minţi pe spiriduşii de casă... 


CLANG! Hermione îşi răsturnă pocalul de aur. Sucul de 
dovleac se răspândi repede pe faţa de masă, pătând mai 
mulţi metri de pânză albă cu portocaliu, dar lui Hermione 
nu păru să îi pese. 

— Aici sunt spiriduşi de casă? zise ea, privindu-l îngrozită 
pe Nick Aproape-Făr-de-Cap. Aici, ia Hogwarts? 

— Cum să nu fie? zise Nick Aproape Făr-de-Cap, părând 
surprins de reacţia ei. Cei mai mulţi! Nici un alt lăcaş din 
Marea Britanie nu mai are atâţia, dacă nu mă înşel. Peste o 
sută! 

— Dar eu nu am văzut nici unul! zise Hermione. 

— Păi, în timpul zilei rareori ies din bucătărie, nu-i aşa? 
zise Nick Aproape Făr-de-Cap. les noaptea ca să facă puţină 
curăţenie, să aibă grijă să nu se stingă şemineele şi aşa mai 
departe... Adică, nici nu trebuie să-i vezi, nu? După asta se 
recunoaşte un spiriduş de casă bun, că nici nu-ţi dai seama 
că este acolo! 

Hermione îl privi înmărmurită. 

— Dar sunt plătiţi, sper, zise ea. Au concedii, nu? Şi... zile 
libere pe caz de boală şi pensii, ca şi alte înlesniri, nu-i aşa? 

Nick Aproape-Făr-de-Cap începu să râdă atât de tare, 
încât îi alunecă gulerul şi îi căzu capul, bălăngănindu-se pe 
porţiunea de vreo doi centimetri de piele şi muşchi de care 
încă îi era prins gâtul. 

— Concedii şi pensii? zise el, punându-şi capul la loc pe 
umeri şi fixându-l iar cu gulerul. Spiriduşii de casă nu vor 
concedii şi pensii! 

Hermione se uită la farfuria ei cu mâncare, aproape 
neatinsă, apoi puse cuțitul şi furculiţa pe ea şi o îndepărtă 
din faţa ei. 

— Ah, zău aşa, 'Er-mi-one, zise Ron, împroşcându-l din 
greşeală pe Harry cu budincă Yorkshire. Hait! Scuze, Arry! 

Îşi înghiţi dumicatul şi continuă: 

— Cum să pretindă concedii, poate doar dacă o să faci 
greva foamei. 


— Sclavia, zise Hermione, sufocându-se de revoltă. Asta a 
făcut cina noastră. SCLAVIA! 

Şi refuză să mai ia vreo înghiţitură. 

Ploaia încă răpăia zgomotos în ferestrele înalte şi 
întunecate. O altă serie de tunete zăngăni ferestrele şi 
tavanul învolburat păru să ia foc, luminând farfuriile de aur, 
de unde resturile de la primul fel de mâncare dispăruseră şi 
fuseseră înlocuite instantaneu cu budinci. 

— Tartă cu miere, Hermione! zise Ron, apropiind-o 
deliberat de ea. Brioşe cu fructe de pădure! Prăjitură de 
ciocolată! 

După ce fură lichidate şi budincile, şi ultimele firimituri 
dispărură de pe farfurii, lăsându-le sclipitor de curate, 
Albus Dumbledore se ridică iar. Zumzetul care umplea 
Marea Sală se opri imediat, aşa că nu se mai auzeau decât 
şuieratul vântului şi răpăitul ploii. 

— Aşadar, zise Dumbledore zâmbindu-le, acum, că ne-am 
potolit foamea şi setea („Hmpf!” pufni Hermione), trebuie 
să vă mai rog încă o dată să mă ascultați cu atenţie, fiindcă 
vreau să fac câteva anunţuri. Domnul Filch, administratorul 
nostru, m-a rugat să vă comunic lista cu obiectele interzise 
în castel, adăugate anul acesta: Yo-Yo-uri urlătoare, discuri 
Frisbee cu coli şi Bumeranguri Mereu Plesnitoare. Lista 
completă conţine cam patru sute treizeci şi şapte de 
obiecte, dacă nu mă înşel, şi poate fi cercetată în biroul 
domnului Filch, dacă doreşte cineva, desigur... 

Colţurile gurii lui Dumbledore schiţară un zâmbet ironic, 
după care el continuă: 

— Ca întotdeauna, aş dori să vă reamintesc că nu aveţi 
voie în Pădurea Interzisă şi în satul Hogsmeade pentru cei 
mai mici de anul III. De asemenea, vă anunţ cu părere de 
rău că anul acesta nu va mai avea loc Cupa la Vâjthaţ dintre 
Case... 

— Poftim? făcu Harry şi privi către Fred şi George, 
coechipierii săi la vâjthaţ. 


Aceştia se uitau disperaţi la Dumbledore, rămaşi pesemne 
fără cuvinte. 

Dumbledore continuă: 

— Acest lucru se datorează unui eveniment care va începe 
în octombrie şi se va desfăşura pe tot parcursul anului 
şcolar, consumând o mare parte din timpul şi energia 
profesorilor... Sunt sigur însă că vă veţi distra extraordinar 
cu toţii. Am deosebita plăcere să vă anunţ că anul acesta la 
Hogwarts... 

Dar în acel moment se auzi un trăsnet năprasnic, iar uşile 
Marii Săli se dădură de perete. 

În prag stătea un om sprijinit într-un toiag lung şi acoperit 
cu o pelerină neagră. Toate capetele din Marea Sală se 
întoarseră către străinul luminat brusc de un fulger de pe 
tavan. Acesta îşi lăsă gluga pe spate, îşi scutură coama 
lungă şi neagră, înspicată pe alocuri cu fire cărunte, şi se 
îndreptă către masa profesorilor. 

Un bocănit puternic îi însoțea fiecare pas prin Marea Sală. 
Ajunse la capătul mesei profesorilor, se întoarse spre 
dreapta şi şchiopătă cu greu către Dumbledore. Un alt 
trăsnet brăzdă tavanul. Hermione tresări. 

Fulgerul scosese în evidenţă faţa străinului nou-sosit. 
Harry nu mai văzuse în viaţa lui un astfel de chip. Era ca şi 
când fusese cioplit dintr-un lemn găunos de cineva care 
habar nu avea cum arată faţa unui om şi care nici nu era 
prea talentat la sculptură. Avea cicatrice peste tot. Gura îi 
era ca o tăietură oblică şi îi lipsea o mare parte din nas. 
Însă ochii străinului îl făceau cu adevărat înspăimântător. 

Unul dintre ochi era mic, negru şi lucios. Celălalt era 
mare, rotund ca o monedă şi de un albastru intens. Ochiul 
albastru se mişcă necontenit, fără să clipească, şi se învârti 
în sus, în jos, la stânga şi la dreapta, total independent de 
ochiul normal... Apoi se întoarse invers, către interiorul 
capului, spre ei rămânând numai albul ochiului. 

Străinul ajunse la Dumbledore. Îi întinse o mână la fel de 
plină de cicatrice ca şi faţa, iar Dumbledore i-o strânse cu 


căldură, spunându-i nişte cuvinte pe care Harry nu le putu 
auzi. Părea să îl întrebe ceva pe străinul care clătină din 
cap, tot fără să schiţeze vreun zâmbet, şi îi şopti ceva. 
Dumbledore dădu din cap şi îl invită să stea pe locul gol din 
dreapta sa. 

Străinul se aşeză, îşi dădu coama sură de pe frunte, trase 
o farfurie cu cârnaţi către el, o ridică până la nivelul a ceea 
ce-i mai rămăsese din nas şi o mirosi. Apoi scoase un cuţit 
mic din buzunar, îl înfipse într-un cârnat şi începu să muşte 
din el. Ochiul său normal era aţintit asupra cârnatului, dar 
cel albastru încă i se zbătea în toate părţile, cercetând sala 
şi elevii. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe noul vostru profesor de 
„Apărare contra Magiei Negre”, zise Dumbledore vesel, 
spărgând tăcerea care se lăsase. Domnul profesor Moody! 

De obicei, profesorii erau întâmpinați cu aplauze, dar de 
data asta nici unul dintre profesori sau elevi nu îl aplaudă 
pe Moody, în afară de Dumbledore şi Hagrid. Aplauzele lor 
însă răsunară şters în liniştea din jur şi se opriră destul de 
repede. Toţi ceilalţi păreau prea uimiţi de aspectul straniu 
al lui Moody ca să mai poată face şi altceva, în afară de a-l 
privi înmărmuriţi. 

— Moody? îi şopti Harry lui Ron. Ochi-Nebun Moody? Cel 
pe care s-a dus să-l ajute tatăl tău de dimineaţă? 

— El trebuie să fie, zise Ron, uimit la culme. 

— Ce a păţit? şopti Hermione. Ce are la faţă? 

— Nu ştiu, îi răspunse Ron tot în şoaptă, neputându-şi lua 
ochii de la Moody. 

Moody nu păru deloc impresionat de primirea nu tocmai 
călduroasă care i se făcuse. Ignorând carafa cu suc de 
dovleac din faţa lui, căută iar ceva în faldurile pelerinei, de 
unde scoase un termos şi bău cu nesaţ din el. În timp ce 
ridica braţul ca să ducă termosul la gură, pelerina se ridică 
puţin de la pământ şi Harry văzu pe sub masă o porţiune 
dintr-un picior de lemn, terminat cu o labă cu gheare. 

Dumbledore îşi drese iar vocea. 


— După cum spuneam, zise el, zâmbind către marea de 
elevii din faţa sa, care încă se uitau înmărmuriţi la Ochi- 
Nebun Moody, avem onoarea de a găzdui un eveniment 
foarte interesant în următoarele luni, un eveniment care nu 
a mai avut loc de un secol! Îmi face o deosebită plăcere să 
vă anunţ că Turnirul celor trei vrăjitori va avea loc la 
Hogwarts în acest an! 

— GLUMIŢI! zise Fred Weasley cu voce tare. 

Tensiunea care umpluse Marea Sală de când sosise Moody 
dispăru ca prin farmec. Aproape toată lumea izbucni în râs 
şi Dumbledore chicoti mulţumit. 

— Nu glumesc, domnule Weasley, zise el, deşi, dacă tot ai 
adus vorba, am auzit un banc excelent în vara asta, cu un 
trol, o vrăjitoare şi un spiriduş care intră într-un bar şi... 

Profesoara McGonagall îşi drese vocea zgomotos. 

— Hm... dar poate că nu este momentul... nu... zise 
Dumbledore. Unde rămăsesem? A, da, Turnirul celor trei 
vrăjitori... Ei bine, unii dintre voi nu ştiu ce înseamnă acest 
turnir... Sper ca aceia care ştiu să-mi ierte scurta explicaţie 
şi să nu fie atenţi la mine, dacă nu doresc... Turnirul celor 
trei vrăjitori a început acum vreo şapte sute de ani, ca o 
competiţie amicală între cele mai mari şcoli de magie din 
Europa: Hogwarts, Beauxbatons şi Durmstrang. S-a ales 
câte un campion din fiecare şcoală, ca să o reprezinte, şi cei 
trei campioni au avut de înfruntat trei încercări magice. 
Rând pe rând, o dată la cinci ani, şcolile au găzduit turnirul, 
care era considerat şi un mod de a stabili legături între 
tinerele vrăjitoare şi tinerii vrăjitori de diferite naţionalităţi. 
Asta până când cazurile fatale au atins cote de necrezut şi 
turnirul a fost întrerupt. 

— Cazuri fatale? şopti Hermione, părând îngrijorată. Dar 
majoritatea elevilor din Marea Sală nu îi împărtăşeau 
temerile. Cei mai mulţi discutau deja în şoaptă între ei, 
entuziasmați la culme. Harry însuşi era foarte interesat să 
afle cât mai multe despre turnir, fără să-şi facă griji pentru 
ce se întâmplase acum o sută de ani. 


— De-a lungul timpului, au existat mai multe tentative de a 
readuce turnirul la mare cinste, continuă Dumbledore, dar 
nici una nu a avut succes. Cu toate acestea, chiar 
departamentele noastre de „Cooperare Magică 
Internaţională” şi de „Jocuri şi Sporturi Magice” au decis că 
era momentul pentru o nouă încercare. Am lucrat din greu 
toată vara pentru a ne asigura că de data aceasta nici unul 
dintre campioni nu se va afla într-un pericol real de moarte. 
Directorii de la Beauxbatons şi Durmstrang vor veni în 
octombrie la Hogwarts cu un număr restrâns de candidaţi, 
iar selecţia celor trei campioni va avea loc de Halloween. 
Un judecător neutru va decide care dintre studenţi va fi cel 
mai capabil de a obţine cupa turnirului, spre gloria şcolii 
sale. Nici premiul personal nu e de lepădat: o mie de 
galeoni! 

— Eu o să încerc! zise Fred Weasley în şoaptă, dar ca să-l 
audă toată masa, cu chipul luminat numai la ideea unei 
asemenea glorii şi bogății. 

Era singurul care părea convins că va fi ales 
reprezentantul şcolii sale. La toate mesele, Harry văzu elevi 
care se uitau uluiţi la Dumbledore sau care şuşoteau 
entuziasmați cu vecinii lor. Dar Dumbledore începu iar să 
vorbească şi Marea Sală amuţi pentru a treia oară. 

— Deşi ştiu că sunteţi cu toţii dornici să aduceţi cupa 
turnirului la Hogwarts, zise el, directorii şcolilor 
participante au hotărât să impună o limită de vârstă a 
concurenţilor din acest an. Doar elevii majori - adică, de 
şaptesprezece ani sau mai mult - au voie să se înscrie. Asta 
- Dumbledore îşi ridică vocea puţin, pentru că mai mulţi 
elevi dăduseră semne de dezaprobare la aceste cuvinte, iar 
gemenii Weasley erau de-a dreptul revoltați - este o măsură 
pe care o credem necesară, având în vedere că probele 
turnirului vor fi dificile şi periculoase, indiferent ce 
precauţii vom lua, şi este foarte puţin probabil ca elevi mai 
mici de anul şase sau şapte să le facă faţă. Voi avea grijă 
personal ca nici un elev care nu are vârsta cerută să nu îl 


poată păcăli pe judecătorul nostru neutru şi să devină astfel 
reprezentantul şcolii noastre. 

Ochii săi albaştri sclipiră, aţintindu-se asupra chipurilor 
răzvrătite ale lui Fred şi George Weasley. 

— Aşadar, vă rog să nu vă pierdeţi timpul înscriindu-vă, 
dacă aveţi sub şaptesprezece ani! Delegaţiile de la 
Beauxbatons şi Durmstrang vor sosi în octombrie şi vor 
rămâne la noi cea mai mare parte a anului. Ştiu că veţi fi 
cât se poate de amabili şi atenţi cu musafirii noştri străini 
pe perioada cât vor sta la noi şi veţi fi alături de campionul 
sau campioana de la Hogwarts, după desemnarea lui sau a 
ei. lar acum, este târziu şi ştiu cât de important este pentru 
voi să fiţi vioi şi odihniţi mâine dimineaţă, când încep orele. 
La culcare! Trap săltat! 

Dumbledore se aşeză iar şi se întoarse pentru a discuta cu 
Ochi-Nebun Moody. Se auziră zgomote de scaune trase 
când toţi elevii se ridicară şi se îngrămădiră către uşile 
duble care dădeau în holul de la intrare. 

— Nu se poate! zise George Weasley, care nu se alăturase 
mulţimii ce se îmbulzea spre uşă, ci stătea în picioare şi se 
uita la Dumbledore. Împlinim şaptesprezece ani în aprilie, 
de ce nu putem să încercăm? 

— Pe mine nu au cum să mă oprească să mă înscriu, zise 
Fred cu încăpățânare, încruntându-se şi el către masa 
profesorilor. Campionii vor avea voie să facă atâtea lucruri 
care nouă ne sunt interzise de obicei! Şi premiul... O mie de 
galeoni! 

— Da, zise Ron, cu o privire de parcă ar fi fost undeva 
departe. Da, o mie de galeoni... 

— Haideţi, zise Hermione, o să rămânem ultimii dacă nu 
ne grăbim. 

Harry, Ron, Hermione, Fred şi George se îndreptară către 
holul de la intrare. Fred şi George încă dezbăteau 
problema, întrebându-se cum ar fi putut Dumbledore să-i 
împiedice pe cei sub şaptesprezece ani să se înscrie la 
turnir. 


— Şi cine este judecătorul neutru care desemnează 
campionii? zise Harry. 

— Nu ştiu, zise Fred, dar pe eltrebuie să-l păcălim! 
Presupun că ar fi de ajuns nişte picături de Poţiune de 
Îmbătrânire, George... 

— Dar Dumbledore ştie că nu aveţi vârsta necesară, zise 
Ron. 

— Da, dar nu decide singur cine este campionul, nu? 

Întrebă Fred cu viclenie. Eu cred că, o dată ce o să vadă 
cine s-a înscris, juriul o să-l aleagă pe cel mai bun din 
fiecare şcoală şi nu o să-i pese câţi ani are. Dumbledore 
încearcă să ne împiedice să ne înscriem, asta face! 

— Totuşi, au murit oameni! zise Hermione pe un ton 
îngrijorat, în timp ce treceau printr-o uşă ascunsă în spatele 
unei tapiserii, după care urcară o altă scară îngustă. 

— Da, zise Fred fără să îi pese, dar asta era acum o 
grămadă de ani! Oricum, nu e distractiv dacă nu e şi puţin 
riscant, nu? Hei, Ron, în cazul în care descoperim cum să 
trecem de Dumbledore, ce zici, te înscrii şi tu? 

— Tu ce zici? îl întrebă Ron pe Harry. Ar fi super dacă m-aş 
înscrie, nu? Dar presupun că o să vrea pe cineva mai 
mare... Nici nu ştiu dacă am învăţat destul... 

— Eu... E clar că nu, se auzi vocea mohorâtă a lui Neville 
din spatele lui Fred şi George. Presupun că bunica ar vrea 
să încerc totuşi, tot timpul îmi spune că ar trebui să încerc 
să fac ceva pentru onoarea familiei. Nu ar trebui decât să... 
Auuu! 

Treapta aflată chiar la mijlocul scărilor cedase sub 
greutatea lui Neville. La Hogwarts erau multe trepte- 
capcană ca aceea. Aproape tuturor elevilor din anii mai 
mari le intrase în reflex să sară peste aceste trepte, dar 
memoria lui Neville lăsa mult de dorit. Harry şi Ron îl luară 
de subsuori şi îl traseră afară, în timp ce o armură de la 
capătul scărilor scârţâia şi pârâia, râzând în clinchete. 

— Ia mai termină! zise Ron, închizându-i viziera când 
trecură pe lângă ea. 


Urcară până la intrarea în Turnul Cercetaşilor, care era 
ascunsă în spatele unui portret mare al unei doamne grase, 
într-o rochie roz de mătase. 

— Parola? îi întrebă ea, când se apropiară. 

— Aiureli! zise George, o ştiu de la un Perfect! 

Portretul se deschise, dezvăluind o gaură în perete, prin 
care trecură în camera de zi, unde pâlpâia şi trosnea un foc 
plăcut. Hermione le aruncă flăcărilor jucăuşe o privire 
necruțătoare şi Harry o auzi bombănind „Sclavie”, după 
care le zise noapte bună şi dispăru pe uşa câtre dormitorul 
fetelor. 

Harry, Ron şi Neville urcară ultima scară în spirală şi 
ajunseră în propriul dormitor, care era situat chiar în vârful 
Turnului. La perete erau aliniate cinci paturi cu baldachin, 
despărțite între ele de perdele de un roşu închis. La 
picioarele fiecărui pat stătea cufărul ocupantului. Dean şi 
Seamus erau deja în pat. Seamus îşi prinsese rozeta cu 
Irlanda de tăblia patului şi Dean îşi fixase pe noptieră un 
poster cu Viktor Krum. Vechiul său poster cu echipa de 
fotbal West Ham era prins pe perete, chiar lângă el. 

— Lamentabil! oftă Ron, arătând cu capul spre jucătorii de 
fotbal complet imobili. 

Harry, Ron şi Neville îşi puseră pijamalele şi se culcară şi 
ei. Cineva - un spiriduş de casă, fără îndoială - le pusese 
sticle cu apă fierbinte între aşternuturi, cu mult înainte. Era 
extrem de plăcut să stai întins pe pat şi să asculţi răpăitul 
ploii de afară. 

— S-ar putea să încerc şi eu, să ştii, zise Ron prin 
întuneric, aproape adormit, dacă descoperă Fred şi George 
cum să... Turnirul... Nu se ştie niciodată, nu? 

— Presupun că nu... 

Harry se întoarse pe o parte, în mintea sa făcându-şi loc fel 
de fel de întâmplări imaginare... Se făcea că reuşise să îl 
păcălească pe judecătorul neutru, iar acesta crezuse că 
avea şaptesprezece ani... Devenise campion pentru 
Hogwarts... Stătea pe pajiştea din faţa castelului, cu braţele 


ridicate triumfător în faţa întregii şcoli, care îl aplauda şi îl 
aclama... Tocmai câştigase Turnirul celor trei vrăjitori... 
Chipul lui Cho se distingea miraculos în mulţimea neclară, 
strălucind de admiraţie... 

Harry zâmbi în pernă, extraordinar de fericit că Ron nu 
putea vedea ce vedea el în acel moment... 

— Capitolul XIII — 

OCHI-NEBUN MOODY. 

Furtuna trecu până în dimineaţa următoare, deşi tavanul 
din Marea Sală era încă mohorât. Nori grei şi plumburii se 
învolburau pe deasupra, în timp ce Harry, Ron şi Hermione 
îşi examinau noile orare, la micul dejun. Câteva locuri mai 
încolo, Fred, George şi Lee Jordan discutau aprins despre 
fel de fel de metode magice care duceau la îmbătrânire şi 
care le-ar fi permis să se înscrie la turnir prin mijloace nu 
tocmai cinstite. 

— Azi nu e chiar aşa de rău... Stăm afară toată dimineaţa, 
zise Ron, care îşi parcurgea cu degetul coloana zilei de luni 
a orarului. „lerbologie” cu Astropufii şi „Grija pentru 
creaturile magice”... Fir-ar să fie, suntem tot cu Viperinii! 

— Avem două ore de „Previziuni despre viitor” în după- 
amiaza asta, bombăni Harry, cu privirile aplecate peste 
orar. 

„Previziuni despre viitor” era materia care îi displăcea cel 
mai mult, în afară de „Poţiuni”, bineînţeles! Profesoara 
Trelawney tot îi prezicea lui Harry că o să moară, ceea ce îl 
deranja peste măsură. 

— Ar fi trebuit să renunţaţi la materia asta, ca mine, nu? 
zise Hermione sprinţară, ungându-şi nişte pâine prăjită cu 
unt. Atunci aţi fi făcut ceva normal, cum ar fi „Aritmanţia”. 

— Observ că mănânci din nou, remarcă Ron, privind-o cum 
îşi punea gem din plin pe felia de pâine prăjită cu unt. 

— Am decis că există moduri mai eficiente de a face ceva 
pentru drepturile spiriduşilor, zise Hermione pe un ton 
superior. 

— Da... şi în plus... îţi era foame! zise Ron, zâmbind. 


Deodată, se auzi un fâsâit puternic pe deasupra lor şi o 
sută de bufniţe intrară în Marea Sală pe ferestrele 
deschise, aducând poşta de dimineaţă. Instinctiv, Harry se 
uită în sus, însă nu văzu nici un strop de alb în masa de 
maro şi gri. Bufniţele dădură ocol meşelor, căutându-i pe 
cei cărora le erau adresate scrisorile şi pachetele aduse de 
ele. O bufniţă mare, maro-roşcat, zbură la Neville şi îi lăsă 
un pachet în braţe. Probabil că iar uitase să-şi ia ceva... De 
partea cealaltă a sălii, bufnița ca un uliu a lui Draco 
Reacredință îi aterizase pe umăr, ducând ceea ce părea a fi 
rezerva obişnuită de dulciuri şi prăjituri de casă. Încercând 
să îşi domine sentimentul apăsător de dezamăgire, Harry se 
întoarse la mâncarea sa. Dacă Hedwig păţise ceva şi Sirius 
nici măcar nu primise scrisoarea? Îl preocupară aceleaşi 
griji pe tot parcursul drumului prin grădina udă de 
zarzavaturi, până când ajunseră la Sera 3. Acolo, atenţia îi 
fu atrasă de profesoara Lăstar, care arăta clasei cele mai 
urâte plante pe care le văzuse în viaţa lui. Într-adevăr, nu 
semănau cu nişte plante, ci mai degrabă cu nişte limacşi 
uriaşi şi negri, cu o mulţime de umflături mici şi lucioase pe 
ei, care păreau să fie pline cu lichid. 

— Bubotuburi, le spuse profesoara Lăstar veselă. Trebuie 
stoarse bine. Veţi colecta apoi puroiul... 

— Ce să colectăm? zise Seamus Finnigan, revoltat la 
culme. 

— Puroiul, Finnigan, puroiul, zise profesoara Lăstar, care 
este extrem de valoros, aşa că să nu îl irosiţi! Veţi colecta 
puroiul în sticlele astea... Puneţi-vă mănuşile din piele de 
dragon, puroiul nediluat de Bubotuburi poate să provoace 
reacţii ciudate în contact cu pielea. 

Stoarcerea Bubotuburilor era o treabă dezgustătoare, dar 
straniu de mulţumitoare. Când fiecare umflătură pocnea, o 
cantitate considerabilă de lichid verde-gălbui dens ţâşnea 
din ea, mirosind puternic a benzină. Îl adunau în sticle, aşa 
cum le spusese profesoara Lăstar, şi până la sfârşitul lecţiei 
strânseseră câţiva litri. 


— Asta o să o facă pe Madame Pomfrey fericită, zise 
profesoara Lăstar, sigilând ultima sticlă. Puroiul de 
Bubotuburi este un remediu excelent pentru formele mai 
rebele de acnee. Ajută elevii cu acnee şi îi împiedică să mai 
recurgă la soluţii disperate pentru a scăpa de coşuri. 

— Ca biata Eloise Midgen, zise în şoaptă Hannah Abbott, o 
fată de la Astropufi. A încercat să îşi blesteme coşurile... 

— Prostuţă fată, zise profesoara Lăstar, clătinând din cap. 
Bine că a reuşit Madame Pomfrey să-i pună nasul la loc 
până la urmă. 

Dinspre castel se auzi un clopoțel care anunţa sfârşitul 
orei. Elevii apucară drumuri separate: Astropufii urcară 
treptele de piatră către ora de „Iransfigurare”, iar 
Cercetaşii se îndreptară în direcţia opusă, coborând panta 
cu gazon spre cabana de lemn a lui Hagrid, care se afla la 
marginea Pădurii Interzise. 

Hagrid stătea în faţa micuţei sale cabane, cu o mână pe 
zgarda lui Colț, câinele său negru şi enorm. Pe pământ, la 
picioarele lui Hagrid, stăteau deschise mai multe lăzi de 
lemn, iar Colţ scâncea şi trăgea de zgardă, părând foarte 
interesat de ce era înăuntru. Când se apropiară, le ajunse la 
urechi un zgomot de clopoței, marcat de mici pocnituri. 

— Neaţa! zise Hagrid, zâmbindu-le lui Harry, lui Ron şi 
Hermionei. Să-i aşteptăm şi pe Viperini, nu cred c-ar vrea 
să piardă aşa ceva: Homari cu Capete Explozive! 

— Cum ai zis? întrebă Ron. 

Hagrid arătă către lăzi. 

— Uhh! se sperie L.avender Brown, trăgându-se înapoi. 

Din punctul lui de vedere, Harry considera că „Uhh!” era o 
descriere perfectă a Homarilor cu Capete Explozive. Arătau 
ca nişte homari fără carapace, diformi, îngrozitor de 
decoloraţi şi murdari, cu picioare care le ieşeau din toate 
locurile şi fără capete vizibile. Erau cam o sută în fiecare 
ladă, fiecare cam de doisprezece centimetri lungime, 
târându-se şi trăgându-se unii pe alţii, lovindu-se orbeşte de 
pereţii lăzii. Emanau un miros foarte persistent de peşte 


putrezit. Din când în când, ieşeau scântei din capătul câte 
unei creaturi şi, cu un mic POC şi V]JI, ceilalţi erau împinşi 
înainte cu câţiva centimetri. 

— Abia au ieşit din ou, zise Hagrid mândru, aşa că o să 
puteţi să-i creşteţi chiar voi! M-am gândit că ăsta va fi 
proiectul vostru de examen... 

— Şi de ce crezi că am vrea să-i creştem? întrebă o voce 
rece şi arogantă. 

Veniseră Viperinii, iar cel care vorbise era Draco 
Reacredință. Crabbe şi Goyle se amuzau copios, ca un ecou 
la cuvintele lui. 

Hagrid rămase mut, părând să nu fi înţeles întrebarea. 

— Adică, ce fac, de ce i-am creşte? întrebă Reacredință. La 
ce ne ajută? 

Hagrid deschise gura, fără să zică nimic. Urmă o pauză de 
câteva secunde şi apoi îl puse la punct cu duritate: 

— O să afli la următoarea lecţie, Reacredință! Azi doar îi 
hrăniţi. Ar trebui să încercaţi diverse lucruri... Nu am mai 
avut astfel de creaturi până acum, nu ştiu sigur care e 
mâncarea lor favorită... Am ouă de furnici, ficaţi de broască 
şi puţin şarpe de iarbă... Să încercăm cu puţin din fiecare! 

— Întâi puroiul şi acum asta, bombăni Seamus. 

Dacă n-ar fi fost dragostea lor pentru Hagrid, nimic nu i-ar 
fi putut face pe Harry, pe Ron şi pe Hermione să îşi bage 
mâinile în ficaţii alunecoşi de broască şi să încerce să îi 
tenteze cu ei pe Homarii cu Capete Explozive. Harry nu 
putea să îşi înlăture gândul că întreaga operaţiune era total 
inutilă, pentru că animalele nu păreau să aibă guri. 

— Auu! strigă Dean Thomas, după vreo zece minute. M-a 
atins! 

Hagrid se duse grăbit la el, părând neliniştit. 

— I-a explodat un capăt! zise Dean supărat, arătându-i lui 
Hagrid arsura de pe mână. 

— A, da, aşa se întâmplă când explodează, zise Hagrid, 
dând din cap. 


— Uhh! zise iar Lavender Brown. Uhh, Hagrid, ce e 
chestia aia ascuţită de pe el? 

— A, da, unii dintre ei au spini, zise Hagrid cu însufleţire. 
(Lavender îşi retrase repede mâna din ladă). Presupun că 
sunt masculi... Femelele au un fel de nasturi pe burtă, ca 
nişte ventuze... Ca să sugă sângele, bănuiesc... 

— Păi, acum chiar că înţeleg de ce trebuie să-i ţinem în 
viaţă, zise Reacredință cu sarcasm. Cine nu ar vrea să aibă 
nişte animale de casă care pot să ardă, să înţepe şi să muşte 
în acelaşi timp? 

— Doar pentru că nu sunt extraordinar de frumoşi, nu 
înseamnă că nu sunt folositori, se răsti Hermione. Sângele 
de dragon are puteri magice, dar nu cred că ai vrea să aiun 
dragon ca animal de casă, nu? 

Harry şi Ron îi zâmbiră lui Hagrid, care le adresă un mic 
surâs pe sub barba sa stufoasă. Lui Hagrid i-ar fi plăcut la 
nebunie un dragon ca animal de casă, după cum bine ştiau 
Harry, Ron şi Hermione. Avusese pentru puţină vreme, în 
timpul primului lor an de studiu la Hogwarts, un pui de 
dragon Creastă Norvegiană, pe care îl botezase Norbert. 
Hagrid iubea, pur şi simplu, creaturile monstruoase. Cu cât 
mai periculoase, cu atât mai bine! 

— Păi, cel puţin ăştia sunt mici, zise Ron, o oră mai târziu, 
pe când se întorceau la castel, unde îi aştepta prânzul. 

— Sunt mici acum, zise Hermione exasperată, dar când va 
afla Hagrid ce mănâncă, cred că o să ajungă la trei metri 
lungime! 

— Da, dar asta n-o să conteze, dacă vindecă... răul de 
mare sau ceva de genul ăsta, nu? zise Ron, zâmbindu-i cu 
viclenie. 

— Ştii foarte bine că nu am spus-o decât ca să-i închid 
gura lui Reacredință, zise Hermione. Sinceră să fiu, cred că 
are dreptate. Cel mai bine ar fi să-i strivim pe toţi, înainte 
să înceapă să ne atace... 

Se aşezară la masa Cercetaşilor şi luară nişte cotlete de 
miel şi cartofi. Hermione începu să mănânce atât de 


repede, încât Harry şi Ron o priviră uimiţi. 

— Hm... asta e noua metodă de a apăra drepturile 
spiriduşilor? zise Ron. Vrei să vomiţi mâncarea? 

— Nu, zise Hermione, cu câtă demnitate îi permiteau 
cartofii cu care îşi umpluse gura. Nu vreau decât să ajung 
mai repede la bibliotecă. 

— Poftim? zise Ron, nevenindu-i să creadă. Hermione, este 
prima zi de şcoală! Nici nu avem teme încă! 

Hermione ridică din umeri şi continuă să înfulece, de 
parcă nu ar mai fi mâncat de zile întregi. Apoi se ridică, le 
zise în grabă un „ne vedem la cină” şi o luă la fugă spre 
bibliotecă. 

Când sună clopoţelul, anunțând orele de după-amiază, 
Harry şi Ron se îndreptară către Turnul de Nord unde, la 
capătul unei scări înguste în spirală, se afla o scară dreaptă 
care ducea către o trapă circulară din tavan, pe unde intrai 
în camera unde locuia profesoara Trelawney. 

Când intrară prin trapă, le ajunse la nări parfumul 
dulceag, atât de familiar, emanat de foc. Ca de obicei, toate 
draperiile erau trase. Camera circulară era scăldată într-o 
lumină roşiatică răspândită de mulţimea de veioze, toate 
acoperite cu eşarfe şi şaluri. Harry şi Ron înaintară prin 
mulţimea de scaune tapiţate şi perne care inundau camera 
şi se aşezară la aceeaşi masă rotundă la care stătuseră cu 
un an înainte. 

— Bună ziua, se auzi vocea diafană a profesoarei 
Trelawney chiar din spatele lui Harry, făcându-l să tresară. 

Foarte slabă şi cu nişte ochelari enormi, care îi făceau 
ochii mult prea mari în raport cu faţa, profesoara 
Trelawney îl privea pe Harry cu expresia tragică pe care o 
avea de fiecare când îl vedea. Ca de obicei, nenumăratele 
mărgele, lanţuri şi brățări cu care era împodobită 
profesoara străluceau în lumina focului. 

— Eşti preocupat, dragul meu, îi zise ea tristă lui Harry. 
Ochiul meu Interior vede dincolo de chipul tău curajos, 
priveşte adânc în sufletul tău frământat. Şi îmi pare rău că 


trebuie să-ţi spun, dar temerile tale nu sunt lipsite de 
temei... Prevăd că vor urma momente grele pentru tine... 
Chiar foarte dificile... Mă tem că lucrul de care îţi este cel 
mai frică se va întâmpla într-adevăr... Mult mai curând 
decât crezi... 

Vocea ei cobori tot mai mult, devenind o simplă şoaptă. 
Ron îşi roti ochii către Harry, care îi întoarse privirile, 
înmărmurit. Profesoara Trelawney trecu pe lângă ei şi se 
aşeză în fotoliul mare, cu aripi, din faţa şemineului, cu faţa 
către elevi. Lavender Brown şi Parvati Patil, care o admirau 
nespus pe profesoara Trelawney, stăteau pe nişte perne 
foarte aproape de ea. 

— Dragii mei, a sosit momentul să ne gândim la stele, zise 
ea. La mişcarea planetelor şi la prevestirile lor misterioase, 
pe care şi le dezvăluie doar celor care înţeleg paşii dansului 
celest. Destinul oamenilor poate fi descifrat doar de liniile 
planetare, care se întrepătrund şi... 

Harry nu o mai asculta însă. Rămase cufundat în gânduri, 
iar focul parfumat îl făcea să se simtă adormit şi amorţit. 
Vorbele monotone ale profesoarei Trelawney nu îl 
captivaseră niciodată, dar nu putea să uite ce îi spusese mai 
înainte: Mă tem că lucrul de care îţi este cel mai frică se va 
întâmpla într-adevăr... Mult mai curând decât crezi... 

Dar Hermione avea dreptate, îşi zise Harry enervat, 
profesoara Trelawney nu era decât o şarlatană. În acel 
moment nu îi era frică de nimic... Mă rog, în afară de 
temerile sale că va fi prins Sirius... Dar profesoara 
Trelawney habar n-avea de asta... Ajunsese de mult la 
concluzia că previziunile ei nu erau altceva decât nişte 
aiureli care se potriveau uneori din pură întâmplare, spuse 
pe un ton straniu. 

În afară de ceea ce se întâmplase la sfârşitul semestrului 
trecut, când prevestise că va renaşte Cap-de Mort... Însuşi 
Dumbledore spusese că s-ar fi putut ca transa aceea să fi 
fost adevărată, după ce i-o descrise Harry... 

— Harry! murmură Ron. 


Harry privi în jur. Toată clasa se uita la el. Se ridică în 
picioare. Aproape că adormise, pierdut în gânduri şi învăluit 
de căldura din cameră. 

— Spuneam, dragul meu, că te-ai născut sub influenţa 
dăunătoare a lui Saturn, zise profesoara Trelawney cu o 
notă de supărare în glas, conştientă că Harry nu auzise 
nimic din ce le spusese ea. 

— A cui? Mă scuzaţi, vă rog, zise Harry. 

— A lui Saturn, dragule, planeta Saturn! zise profesoara 
Trelawney, părând cu adevărat enervată că Harry nu 
reacţionase nicicum la auzul acestor veşti. Spuneam că 
Saturn era cu siguranţă în opoziţie puternică pe cer când 
te-ai născut tu... Părul tău negru... Statura ta firavă... 
Pierderi tragice la o vârstă fragedă... Cred că am dreptate 
când spun, dragule, că te-ai născut în mijlocul iernii, nu-i 
aşa? 

— Nu, zise Harry, m-am născut în iulie! 

Ron îşi transformă rapid râsul într-o tuse mistuitoare. 

O jumătate de oră mai târziu, fiecare dintre ei primise o 
hartă circulară complicată şi se străduiau cu toţii să 
stabilească poziţia planetelor în momentul naşterii lor. Era 
o treabă plictisitoare, trebuia să consuli o grămadă de 
tabele şi orare şi să calculezi o mulţime de unghiuri. 

— Am doi Neptuni aici, zise Harry după un timp, 
încruntându-se către bucata sa de pergament, nu se poate 
să fie bine, nu-i aşa? 

— Aaaaah, zise Ron, imitând şoapta misterioasă a 
profesoarei Trelawney, când apar două planete Neptun, 
este semn incontestabil că se naşte un pitic cu ochelari, 
Harry... 

Seamus şi Dean, care lucrau în apropiere, izbucniră în râs, 
deşi nu destul de tare pentru a acoperi strigătele 
entuziasmate ale lui Lavender Brown: 

— O, doamnă profesoară, uitaţi! Cred că am găsit o 
planetă benefică! Vai, ce planetă este, doamnă profesoară? 


— Este Uranus, draga mea, zise profesoara Trelawney, 
uitându-se pe harta ei. 

— Pot să-l văd şi eu pe Uranus, Lavender? zise Ron mieros. 

Din nefericire, profesoara Trelawney îl auzi şi probabil că 
de aceea le dădu atât de multe teme la sfârşitul orelor. 

— Faceţi o analiză detaliată a modului în care deplasările 
planetelor vă vor afecta în luna următoare, ghidându-vă 
după harta voastră personală! se răsti ea, semănând mult 
mai mult cu profesoara McGonagall, decât cu felul ei diafan 
de a se purta. Vreau să fie gata până lunea viitoare! Nu 
accept nici un fel de scuze! 

— Scorpie afurisită, zise Ron cu amărăciune, când se 
alăturară mulţimii care cobora scările înapoi spre Marea 
Sală, la masa de seară. Asta o să ne ia tot week-end-ul, să 
Ştiţi... 

— Aveţi multe teme? zise Hermione veselă, prinzându-i din 
urmă. Profesorul Vector nu ne-a dat nici o temă! 

— Ei bine, nota zero pentru profesorul Vector, zise Ron 
ofticat. 

Ajunseră în holul de la intrare, unde se formase o coadă 
serioasă la uşa care dădea în Marea Sală. Tocmai se 
aşezară la coadă, când auziră o voce ascuţită din spatele 
lor. 

— Weasley! Hei, Weasley! 

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră. Reacredință, 
Crabbe şi Goyle stăteau puţin mai departe, părând extrem 
de mulţumiţi de ceva. 

— Ce vrei? întrebă Ron scurt. 

— Tatăl tău a apărut în ziar, Weasley! zise Draco, fluturând 
un Profetul zilei pe sub nasul lor şi vorbind foarte tare, în 
aşa fel încât să îl audă toţi cei care erau îngrămădiţi în holul 
de la intrare. Fii atent ce zice! 

ALTE GREŞELI ALE MINISTERULUI MAGIEI. 

Se pare că problemele Ministerului Magiei nu s-au 
terminat încă, scrie Rita Skeeter, Corespondenta Specială a 
ziarului. Abia de curând învinuit de organizarea slabă de la 


Cupa Mondială de Vâjthaţ şi încă nefiind în stare să clarifice 
dispariţia uneia dintre vrăjitoarele sale, ieri, Ministerul a 
fost acoperit de un nou val de ruşine din cauza bufoneriilor 
lui Arnold Weasley, de la „Oficiul de folosire nepermisă a 
magiei”! 

Reacredință ridică privirea. 

— Ce chestie, i-au greşit şi numele, Weasley! Ca şi când ar 
fi un nimeni, nu? croncăni el. 

Toată lumea din holul de la intrare asculta cu interes. 
Reacredință netezi ziarul şi citi mai departe: 

Arnold Weasley, care în urmă cu doi ani a fost acuzat că 
deţinea o maşină zburătoare, a fost ieri implicat într-o 
încăierare cu câţiva oameni ai legii din lumea Încuiaţilor 
(„poliţişti”, cum le zic ei) din cauza unor pubele extrem de 
agresive. Se pare că domnul Weasley i-a sărit în ajutor lui 
Ochi-Nebun Moody, bătrânul fost Auror, care s-a retras din 
Minister când nu a mai fost în stare să facă diferenţa între o 
strângere de mână şi o tentativă de crimă. Aşa cum era de 
aşteptat, când a ajuns la casa bine păzită a domnului 
Moody, domnul Weasley a descoperit că acesta generase iar 
o alarmă falsă. Domnul Weasley a fost nevoit să modifice din 
nou memoria mai multor Încuiați, ca să scape de poliţişti, 
însă a refuzat să dea o declaraţie Profetului zilei referitoare 
la implicarea Ministerului Magiei într-un asemenea scandal 
ruşinos şi nedemn! 

— E şi o poză, Weasley! zise Reacredință, întorcând ziarul 
şi ridicându-l să îl vadă toţi. O poză cu părinţii tăi în faţa 
casei, dacă asta se poate numi casă! Mama ta ar trebui să 
mai slăbească puţin, nu crezi? 

Ron tremura de furie. 'Toţi ochii erau aţintiţi spre el. 

— Vezi să nu-ţi bag ziarul pe gât, Draco, îi zise Harry. Hai, 
Ron, lasă.-l... 

— A, da, am uitat că tu ai stat la ei vara asta, nu-i aşa, 
Potter? se răţoi Reacredință. Aşa că poţi să-mi spui chiar tu, 
mama lui chiar arată ca o purcică sau aşa a apărut în poză? 


— Dar mama ta cum e, Reacredință? zise Harry, în timp ce 
el şi Hermione îl ţineau pe Ron de poala robei ca să-l 
oprească să sară la bătaie. Expresia aia de pe faţa ei, de 
parcă ar fi avut o baligă sub nas, o are tot timpul sau numai 
fiindcă erai tu lângă ea? 

Chipul palid al lui Reacredință se înroşi uşor. 

— Să nu îndrăzneşti să-mi insulţi mama, Potter! 

— Atunci ţine-ţi gura, zise Harry, întorcându-i spatele. 

BANG! 

Se auziră mai multe ţipete. Harry simţi ceva cald trecând 
pe lângă el. Băgă mâna în buzunar ca să-şi ia bagheta, dar 
înainte să o atingă, auzi un al doilea BANG şi un strigăt 
răsună în holul de la intrare. 

— NICI SĂ NU-ŢI TREACĂ PRIN CAP BĂIETE! 

Harry se întoarse în direcţia glasului. Profesorul Moody 
cobora scara de marmură, şchiopătând. Bagheta îi era 
aţintită către un dihor alb ca laptele, care tremura pe 
podeaua cu dale de piatră, exact pe locul unde fusese 
Reacredință mai înainte. 

Toţi cei din holul de la intrare tăcură îngroziţi. Nimeni în 
afară de Moody nu îndrăznea să se mişte. Moody se uită la 
Harry. (Cel puţin, ochiul său normal se uita la Harry, celălalt 
privea către interiorul capului.) 

— Te-a nimerit? mormăi Moody. 

Acum vocea îi devenise gravă şi abia şoptită. 

— Nu, zise Harry, a trecut pe lângă mine! 

— LASĂ-L! strigă Moody. 

— Pe cine să las? zise Harry uluit. 

— Nu tu, el! mormăi Moody, arătând către Crabbe, care 
îngheţase în mişcarea de a ridica dihorul alb. 

Se părea că ochiul mişcător al lui Moody avea puteri 
magice şi putea să vadă în spatele său. 

Moody începu să şchiopăteze spre dihorul care chiţăi 
speriat şi o luă la sănătoasa, îndreptându-se spre pivniţă. 

— S-o crezi tu! răcni Moody, aţintind iar bagheta către 
dihor. 


Acesta zbură douăzeci de metri în sus şi căzu cu o 
bufnitură pe podea, după care sări iar în aer. 

— Nu-mi plac cei care îşi atacă adversarii pe la spate, 
mormăi Moody, în timp ce dihorul se ridica din ce în ce mai 
mult, chiţăind de durere. Este foarte urât, necinstit şi 
scârbos... 

Dihorul zbură în aer, picioarele şi coada fluturându-i 
neajutorate. 

— Să... nu... mai... faci... asta... niciodată! zise Moody, 
accentuând fiecare cuvânt, după care dihorul se izbi iar de 
podeaua de piatră şi apoi sări în sus. 

— Domnule profesor Moody! se auzi o voce şocată. 

Profesoara McGonagall cobora scara de marmură cu 
braţele pline de cărţi. 

— Bună ziua, doamnă profesoară McGonagall, zise Moody 
calm, ridicând dihorul şi mai mult. 

— Ce... Ce faci? se bâlbâi profesoara McGonagall, 
urmărind cu ochii ascensiunea dihorului săltăreţ prin aer. 

— Predau, zise Moody. 

— Predai? Moody, acela e un elev, nu? strigă speriată 
profesoara McGonagall, scăpând cărţile din mână. 

— Da, zise Moody. 

— Nu! strigă profesoara McGonagall, coborând scările şi 
scoţându-şi bagheta. 

Câteva clipe mai târziu, cu un zgomot puternic, Draco 
Reacredință reapăru, zăcând pe podea cu părul blond 
răsfirat pe faţa care devenise de un roz intens. Se ridică, 
nesigur pe picioare. 

— Moody, noi nu folosim niciodată Transfigurarea ca 
pedeapsă! zise profesoara McGonagall pe un ton şters. 
Sunt convinsă că domnul profesor Dumbledore ţi-a explicat 
asta... 

— Da, e posibil să fi menţionat ceva de genul ăsta, zise 
Moody, scărpinându-şi bărbia, fără să pară impresionat 
nicicum, dar m-am gândit că un şoc ar fi fost foarte... 


— Îi ţinem mai mult la şcoală sau le dăm altfel de pedepse, 
Moody! Eventual vorbim cu conducătorul Casei vinovatului 
sau cu părinţii lui! 

— Bine, atunci aşa o să fac! zise Moody, privindu-l pe 
Reacredință cu dispreţ. 

Reacredință, ai cărui ochi larg deschişi încă lăcrimau de 
durere şi umilinţă, îl privi răutăcios pe Moody şi bombăni 
ceva din care se auziră clar cuvintele „tatăl meu”. 

— A, da? zise Moody încet, înaintând câţiva paşi, cu 
bocănitul piciorului său de lemn răsunând în tot holul. Păi, 
eu îl ştiu bine pe tatăl tău, băiete... Spune-i că Moody îi 
urmăreşte îndeaproape fiul... Transmite-i asta din partea 
mea, te rog... Capul Casei tale trebuie să fie Plesneală, nu? 

— Da, zise Reacredință dispreţuitor. 

— Un alt vechi prieten, mormăi Moody. Abia aşteptam să 
am o discuţie cu bătrânu' Plesneală... Hai cu mine! 

Îl luă de braţ pe Reacredință şi plecară amândoi spre 
pivniţă. 

Un timp, profesoara McGonagall se uită neliniştită după ei, 
după care îşi aţinti bagheta spre cărţile împrăştiate pe jos, 
făcându-le să plutească prin aer şi să revină la ea în braţe. 

— Să nu-mi adresaţi nici un cuvânt acum, şopti Ron către 
Harry şi Hermione, când se aşezară la masa Cercetaşilor 
câteva minute mai târziu, înconjurați din toate părţile de 
discuţii aprinse despre ce se întâmplase. 

— De ce nu? se miră Hermione. 

— Pentru că vreau să-mi fixez asta în memorie pentru 
totdeauna, zise Ron, cu ochii închişi şi cu o expresie senină 
pe chip. Draco Reacredință, dihorul zburător! 

Harry şi Hermione râseră amândoi, iar Hermione îi servi şi 
pe ei cu friptură de vită. 

— "Totuşi, ar fi putut să-l rănească rău pe Reacredință, zise 
ea. A fost foarte bine că l-a oprit profesoara McGonagall... 

— Hermione! o certă Ron mânios, privind-o cu ochii gata 
să îi iasă din orbite. Strici cel mai frumos moment din viaţa 
mea! 


Hermione scoase un sunet slab şi începu să mănânce iar în 
cea mai mare viteză. 

— Nu-mi spune că te duci şi astă-seară la bibliotecă? zise 
Harry, uitându-se la ea. 

— Trebuie, zise Hermione cu greu. Am multe de făcut. 

— Dar ne-ai spus că profesorul Vector... 

— Nu-i pentru şcoală, zise ea. 

Cinci minute mai târziu, îşi lăsase farfuria curată şi plecase 
grăbită. 

Imediat ce plecă, locul îi fu luat de Fred Weasley. 

— Moody! exclamă el. Cât de mişto e omul ăsta! 

— A-ntâia! zise George, aşezându-se vizavi de Fred. 

— Super! zise Lee Jordan, cel mai bun prieten al 
gemenilor, aşezându-se lângă George. Am avut ore cu el 
după-amiaza asta! 

— Şi cum a fost? zise Harry nerăbdător. 

Fred, George şi Lee schimbară priviri semnificative. 

— N-am mai avut niciodată o oră ca asta! zise Fred. 

— Le ştie tipu”, jos pălăria! făcu şi Lee. 

— Adică? întrebă Ron, aplecându-se înainte. 

— Ştie cum e să fii acolo, în mijlocul acţiunii, zise George, 
îţi inspiră încredere! 

— Unde acolo? Ce acţiune? se miră Harry. 

— În mijlocul luptei cu Magia Neagră! zise Fred. 

— A văzut totul! exclamă George. 

— Extraordinar! întări şi Lee. 

Ron îşi căută orarul în ghiozdan. 

— Noi avem ore cu el abia joi! zise el dezamăgit. 

— Capitolul XIV — 

BLESTEME DE NEIERIAL. 

Următoarele două zile trecură fără evenimente deosebite, 
în afară de isprava lui Neville, care reuşi să își topească al 
şaselea ceaun la ora de „Poţiuni”. Profesorul Plesneală, care 
părea să fi atins pe timpul vacanței noi cote în dorinţa lui de 
răzbunare, îl ţinuse pe Neville la arest, iar Neville se 


întorsese complet epuizat şi demoralizat, având în vedere 
că fusese pus să eviscereze un butoi de broaşte cu corn. 

— Ştii de ce este Plesneală atât de prost dispus, nu? îi zise 
Ron lui Harry, în timp ce o priveau pe Hermione cum îl 
învăţa pe Neville o Vrajă de Curăţare ca să-şi scoată 
resturile de intestine de broască de sub unghii. 

— Da, zise Harry, Moody... 

Ştia toată lumea că Plesneală îşi dorea cu ardoare catedra 
de „Apărare contra Magiei Negre”. O pierduse pentru al 
patrulea an la rând. Lui Plesneală nu îi plăcuse de nici unul 
dintre profesorii care o ocupaseră mai înainte şi nu se sfiise 
să arate acest lucru. Acum însă părea extrem de precaut să 
nu cumva să îşi manifeste animozitatea în mod deschis faţă 
de Ochi-Nebun Moody. Într-adevăr, ori de câte ori îi vedea 
împreună pe cei doi - la masă sau când se întâlneau pe 
holuri - Harry avea impresia că Plesneală evita să dea ochii 
cu Moody (nici cu cel normal, nici cu cel magic). 

— Presupun că Plesneală e cam speriat de el, nu? zise 
Harry gânditor. 

— Imaginează-ţi cum ar fi dacă Moody l-ar transforma pe 
Plesneală într-o broască de aia cu corn, zise Ron, cu ochii 
pierduţi în zare, şi l-ar alerga prin clasă... 

Cercetaşii din anul IV abia aşteptau prima oră cu Moody. 
În joia următoare, imediat după prânz, făcură coadă în faţa 
clasei sale, cu mult înainte de a se suna de intrare. 

Singura persoană care lipsea era Hermione, care apăru 
chiar înainte de începerea orei. 

— Am fost la... 

—. bibliotecă! termină Harry propoziţia. Hai mai repede, 
parcă văd că nu mai prindem locuri bune! 

Se grăbiră să ocupe cele trei scaune chiar din faţa 
catedrei, îşi scoaseră cărţile („Forţele Întunericului: Ghid 
pentru Apărare”) şi aşteptară cuminţi şi straniu de tăcuţi. 
Curând auziră bocănelile caracteristice ale lui Moody, care 
intră în clasă, arătând la fel de ciudat şi de înspăimântător 


ca întotdeauna. Piciorul de lemn cu gheare era abia vizibil 
pe sub robă. 

— Puteţi să puneţi deoparte astea, mormăi el, şchiopătând 
către catedră, aşezându-se şi arătând spre cărţile de pe 
băncile lor. N-o să aveţi nevoie de ele! 

Îşi puseră cărţile înapoi în ghiozdane, Ron arătând extrem 
de mulţumit. 

Moody scoase un catalog, îşi scutură coama lungă de păr 
cărunt de pe faţa crâmpoţită şi plină de cicatrice, după care 
începu să îi strige pe nume, cu ochiul normal parcurgând 
înşiruirea de nume, în timp ce ochiul magic se rotea şi îi fixa 
pe fiecare în parte, pe măsură ce elevii răspundeau la apel. 

— Bine, zise el, când ultima persoană răspunse „prezent”, 
am primit o scrisoare de la profesorul Lupin, în care îmi 
vorbeşte despre clasa asta. Se pare că v-aţi ocupat de 
Bongi, Pălăriile Roşii, Hinchipuni, Fluidemi, Carpi şi oameni- 
lupi, aşa e? 

Urmă un zumzet aprobator. 

— Sunteţi însă în urmă - foarte în urmă - cu blestemele, 
zise Moody. Aşa că o să vă arăt cam tot ce îşi pot face 
vrăjitorii unii altora. Am un an ca să vă învăţ cum să vă 
descurcaţi cu Magia... 

— De ce, rămâneţi doar un an? izbucni Ron. 

Ochiul magic al lui Moody se roti pentru a-l privi pe Ron. 
Ron era foarte neliniştit, dar se destinse imediat ce Moody îi 
zâmbi. 

Era prima oară când îl vedea zâmbind - ceea ce avu drept 
efect fragmentarea şi mai accentuată a feţei sale - dar 
Harry îşi dădu seama că Moody putea fi şi prietenos. 

— Tu trebuie să fii fiul lui Arthur Weasley, nu? îl întrebă 
Moody pe Ron. Tatăl tău m-a scăpat dintr-o situaţie 
neplăcută acum câteva zile... Da, o să vă fiu profesor doar 
un an... ca o favoare pentru Dumbledore... Un an şi apoimă 
întorc la viaţa mea liniştită de dinainte. 

Râse scurt şi îşi împreună mâinile noduroase. 


— Deci, să ne apucăm de treabă! Blestemele. Există în 
multe forme şi cu grade diferite de tărie. Conform 
Ministerului Magiei, ar trebui să vă învăţ numai blestemele 
de apărare şi atât. Nu ar trebui să vă arăt cum sunt 
blestemele de atac, ilegale, până în anul VI. Se pare că nu 
sunteţi destul de mari pentru a le face faţă până atunci. Dar 
profesorul Dumbledore are încredere în posibilităţile 
voastre şi a zis că o să vă descurcaţi. Şi eu cred că este 
foarte bine să aflaţi cât mai devreme cu ce vă confruntaţi. 
Cum aţi putea să vă apăraţi de ceva despre care nu ştiţi 
nimic? Un vrăjitor care vrea să arunce un blestem asupra 
voastră nu o să vă explice niciodată ce face. Şi fiţi siguri că 
n-o să facă acest lucru frumos sau cu mănuşi! Trebuie să fiţi 
pregătiţi! le rog să pui ăla deoparte, domnişoară Brown, 
când vorbesc eu! 

Lavender tresări şi roşi puternic. Îi arăta lui Parvati, pe 
sub bancă, horoscopul ei complet. Se părea că ochiul magic 
al lui Moody vedea prin lemn la fel de bine ca şi prin ceafă. 

— Aşadar, ştiţi care blesteme sunt pedepsite cel mai aspru 
de legea vrâjitorilor? 

Mai mulţi ridicară mâna, inclusiv Ron şi Hermione. Moody 
îl invită pe Ron să spună, deşi ochiul său magic era aţintit 
tot asupra lui Lavender. 

— Păi, începu Ron nesigur, mi-a zis tatăl meu de un 
blestem numit Imperius sau ceva de genul ăsta... 

— A, da, zise Moody mulţumit. Tatăl tău îl cunoaşte prea 
bine. La un moment dat, Blestemul Imperius a dat mult de 
furcă Ministerului... 

Moody se ridică greoi, deschise sertarul catedrei şi scoase 
un borcan de sticlă pe fundul căruia se târau trei păianjeni 
mari şi negri. Harry îl simţi pe Ron înfiorându-se puţin. Ron 
ura păianjenii. 

Moody băgă mâna în borcan, prinse unul dintre păianjeni 
şi îl arătă clasei. Apoi îşi aţinti bagheta asupra lui şi 
murmură „Imperio!” 


Păianjenul sări din mâna lui Moody şi începu să se mişte 
înainte şi înapoi pe un fir subţire ca mătasea, de parcă ar fi 
fost pe un trapez. Picioarele îi deveniră rigide, apoi se dădu 
peste cap, rupând firul, şi căzu pe birou, unde începu să se 
învârtă în cerc. Moody îşi mişcă brusc bagheta şi păianjenul 
se ridică pe două dintre picioarele din spate, începând să 
bată step. 

Toată lumea se prăpădea de râs, în afară de Moody. 

— Credeţi că este amunzant, da? mormăi el. V-ar plăcea să 
vă facă şi vouă cineva aşa ceva? 

Râsul se încetă brusc. 

— Control total, zise Moody încet, în timp ce păianjenul 
începea să facă tumbe. Aş putea să-l fac să sară pe 
fereastră, să se înece sau să sară la gâtul cuiva... 

Ron se cutremură involuntar. 

— Cu ani în urmă, mulţi vrăjitori şi vrăjitoare erau sub 
controlul Blestemului Imperius, zise Moody şi Harry ştiu că 
se referea la zilele când Cap-de-Mort era atotputernic. A 
fost o mare problemă pentru Minister să încerce să afle 
cine era forţat să facă unele lucruri şi cine le făcea de 
bunăvoie... Blestemul Imperius poate fi contracarat şi o să 
vă învăţ cum, dar este nevoie de multă concentrare şi forţă 
de caracter, şi nu toată lumea este în stare. Cel mai bine ar 
fi să evitaţi să fiţi loviți de acest blestem, dacă puteţi... 
VIGILENŢĂ CONTINUĂ! 

Ultimele cuvinte le răcni de-a dreptul, făcându-i pe toţi să 
tresară. 

Moody apucă păianjenul ţopăitor şi îl puse la loc în borcan. 

— Mai ştie cineva alt blestem? Ilegal, vreau să spun... 

Mâna Hermionei ţâşni iar în aer, ca şi a lui Neville, spre 
uimirea lui Harry. Singura materie la care ridica Neville 
mâna era „lerbologia”, de departe materia la care era cel 
mai bun. Neville păru surprins de propria sa îndrăzneală. 

— Da? zise Moody, ochiul magic rotindu-se pentru a se fixa 
asupra lui Neville. 


— Mai este unul... Blestemul Cruciatus, zise Neville încet, 
dar distinct. 

Moody se uită cu mare atenţie la Neville, de data asta cu 
ambii ochi. 

— Te cheamă Poponeaţă? zise el, ochiul său magic rotindu- 
se pentru a consulta iar catalogul. 

Neville dădu din cap neliniştit, dar Moody nu mai întrebă 
nimic altceva. Continuându-şi ora, băgă mâna în borcan 
pentru a lua următorul păianjen, pe care îl puse pe catedră. 
Acesta rămase nemişcat, părând prea speriat pentru a se 
mai mişca. 

— Blestemul Cruciatus, zise Moody. Ar trebui să fie puţin 
mai mare ca să vă daţi seama mai bine... 

Şi Moody aţinti bagheta către păianjen, zicând: 

— Engorgio! 

Păianjenul începu să se umfle. Se făcu mai mare ca o 
tarantulă. Renunţând la orice urmă de bravură, Ron se 
dădu cu scaunul mult spre spate, cât mai departe de 
catedra lui Moody. 

Moody îşi ridică iar bagheta, o aţinti către păianjen şi 
rosti: 

— Crucio! 

Dintr-o dată, picioarele păianjenului se strânseră deasupra 
corpului. Se întoarse şi începu să se zbată într-un mod 
îngrozitor, mişcându-se dintr-o parte în alta. Nu se auzea 
nimic, însă Harry era convins că, dacă ar fi avut glas, ar fi 
ţipat. Moody nu îşi mişcă bagheta, iar păianjenul începu să 
tremure şi să se zbată şi mai violent... 

— De ajuns! strigă Hermione ascuţit. 

Harry se uită la ea. Ochii ei nu erau îndreptaţi spre 
păianjen, ci spre Neville. Urmărindu-i privirea, Harry văzu 
că mâinile lui Neville erau încleştate de banca din faţa lui, 
pumnii i se albiseră, iar ochii i se holbaseră, pătrunşi de o 
groază cumplită. 

Moody îşi ridică bagheta. Picioarele păianjenului se 
relaxară, însă animalul continuă să se zbată. 


— Reducio! comandă Moody şi păianjenul reveni la 
mărimea sa obişnuită. 

Moody îl puse la loc în borcan. 

— Durerea, spuse Moody încet. Nu ai nevoie de cuțite sau 
alte arme pentru a tortura pe cineva, dacă poţi arunca 
asupra lui Blestemul Cruciatus... Şi acesta a fost foarte 
utilizat la un moment dat... Bine... Mai ştie cineva altele? 

Harry se uită în jur. După expresiile colegilor, bănui că se 
întrebau cu toţii ce se va întâmpla cu ultimul păianjen. 
Mâna Hermionei se clătină uşor când, pentru a treia oară, o 
ridică în aer. 

— Da? zise Moody, uitându-se la ea. 

— Abracadabra! şopti Hermione. 

Câţiva elevi din jur se uitară neliniştiţi la ea, chiar şi Ron. 

— Ah, zise Moody, un alt zâmbet abia schiţat mişcându-i 
gura strâmbă. Da, ultimul şi cel mai groaznic. Abracadabra, 
blestemul fatal! 

Băgă mâna în borcan şi al treilea păianjen - de parcă ar fi 
ştiut ce îl aştepta - se târi disperat pe fundul borcanului, 
încercând să scape de degetele lui Moody. 

Acesta îl prinse însă repede şi îl aşeză pe catedră. Îngrozit, 
păianjenul încercă să fugă de pe suprafaţa de lemn. 

Moody îşi ridică bagheta şi Harry simţi un fior care 
prevestea ceva rău. 

— ABRACADABRA! răcni Moody. 

Urmă un fulger verde, orbitor, şi un sunet mistuitor, de 
parcă ceva mare şi invizibil ar fi plutit prin aer. În clipa 
următoare, păianjenul se întoarse cu burta în sus, fără răni 
vizibile, însă era clar că murise. Multe fete îşi stăpâniră cu 
greu plânsul. Ron se trăsese şi mai în spate, aproape 
căzând de pe scaun când păianjenul încercase să fugă de pe 
catedră. 

Moody dădu jos de pe catedră păianjenul mort. 

— Nu e frumos, zise el calm. Nu e plăcut. Şi nu există nici 
un contrablestem... nimic nu-l poate opri. O singură 
persoană i-a supravieţuit şi aceasta stă chiar în faţa mea! 


Harry simţi cum se înroşeşte ca racul când ochii lui Moody 
(amândoi!) se uitară la el. Simţea şi privirile celorlalţi. 
Harry îşi fixă privirile pe tăblia goală, de parcă ar fi fost 
fascinat de ea, dar de fapt nici măcar nu o vedea... 

Deci, aşa muriseră părinţii lui... Exact ca păianjenul... Fără 
semne, instantaneu? Pur şi simplu văzuseră fulgerul verzui 
şi simţiseră suflul morţii, înainte să li se scurgă viaţa din 
trupuri? 

Harry încercase să îşi imagineze de mii de ori cum 
muriseră părinţii lui, în toţi acei trei ani de când aflase că 
fuseseră omorâţi, de când i se spusese ce se întâmplase în 
acea noapte: cum îi trădase Şobo pe părinţii lui, spunându-i 
lui Cap-de-Mort unde erau şi unde se ascundeau, cum 
venise acesta şi îi luase prin surprindere, cum îl omorâse 
întâi pe tatăl lui, cum James Potter încercase să-l oprească, 
îndemnându-şi soţia să îl ia pe Harry şi să fugă, cum Cap- 
de-Mort o ajunsese din urmă pe Lily Potter şi îi spusese să 
se dea la o parte, să îl lase să îi omoare fiul, cum ea îl 
implorase să o omoare pe ea în locul lui şi îl ocrotise cu 
preţul vieţii ei... După ce o omorâse şi pe ea, Lordul 
Întunericului îşi aţintise bagheta asupra lui Harry... 

Harry ştia aceste detalii, pentru că auzise vocile părinţilor 
săi când se luptase cu Dementorii în anul care trecuse... 
Pentru că Dementorii aveau îngrozitoarea putere de a-şi 
forţa victimele să retrăiască cele mai urâte amintiri din 
viaţa lor şi să-i înece în propria lor disperare, până la 
epuizare... 

Moody vorbea iar şi Harry abia dacă îl auzea, ca şi cum s- 
ar fi aflat la mare distanţă. Cu un mare efort, reveni în 
prezent şi ascultă ce spunea Moody. 

— Abracadabra este un blestem care cere puteri magice 
deosebite pentru a acţiona eficient... Dacă v-aţi scoate 
acum baghetele, le-aţi îndrepta către mine şi aţi rosti 
cuvintele magice, cred că nici măcar nu mi-ar curge sânge 
din nas! Dar asta nu contează. Nu sunt aici ca să vă învăţ 
cum să aruncaţi blesteme! Şi dacă nu există un 


contrablestem, de ce să vă spun despre Blestemul 
Abracadabra? Pentru că trebuie să ştiţi! Trebuie să ştiţi tot 
ce poate fi mai rău. Nu trebuie să vă treziţi că îl simţiţi pe 
propria voastră piele. VIGILENŢĂ CONTINUĂ! tună el şi 
toţi tresăriră iar. Aceste trei blesteme - Abracadabra, 
Imperius şi Cruciatus - sunt cunoscute ca Blestemele de 
Neiertat. Folosirea unuia dintre ele asupra unei fiinţe 
umane este de ajuns pentru a vă duce la Azkaban! lată cu 
ce vă confruntaţi, iată de ce trebuie să vă învăţ să luptaţi 
contra lor! Aveţi nevoie de o instruire prealabilă. Trebuie să 
ştiţi cum să vă apăraţi. Dar cel mai important este că 
trebuie să fiţi mereu vigilenţi, încontinuu. Scoateţi-vă 
penele de scris şi scrieţi tot ce vă spun... 

Îşi petrecură restul orei luând notițe despre fiecare 
Blestem de Neiertat. Nimeni nu scoase un cuvânt până nu 
sună clopoţelul, dar când Moody le dădu drumul şi ieşiră 
din clasă, izbucni o adevărată furtună de discuţii. Cei mai 
mulţi erau speriaţi de blesteme... 

— Ai văzut cum s-a zbătut şi s-a chircit? 

— Şi cum l-a omorât? Aşa, pur şi simplu! 

Discutau despre ora care trecuse, îşi zise Harry, de parcă 
fusese un spectacol extraordinar, dar lui nu i se păruse 
deloc distractiv. Şi se părea că şi Hermione gândea la fel... 

— Grăbiţi-vă, îi zori ea încordată pe Harry şi pe Ron. 

— Doar nu mergem iar la biblioteca aia afurisită? întrebă 
Ron. 

— Nu, zise Hermione scurt, arătând către holul alăturat. 
Neville! 

Neville stătea singur, la jumătatea holului, privind absent 
zidul de piatră de vizavi cu aceeaşi expresie îngrozită, cu 
ochii holbaţi, exact ca atunci când Moody demonstrase 
Blestemul Cruciatus. 

— Neville? spuse Hermione cu blândeţe. 

Neville se uită în jur. 

— Ah, bună, zise el, vorbind mult mai subţire decât de 
obicei. Ce lecţie interesantă, nu? Oare ce avem la cină, mi-e 


o foame de lup, vouă nu? 

— Neville, te simţi bine? insistă Hermione. 

— A, da, sigur că da, bolborosi Neville cu aceeaşi voce 
deosebit de subţire. O cină foarte interesantă... adică 
lecţie... Ce avem de mâncare? 

Ron îi aruncă lui Harry o privire speriată. 

— Neville, ce... 

Se auzi însă un bocănit straniu din spatele lor şi se 
întoarseră. Îl văzură pe profesorul Moody şchiopătând spre 
ei. Toţi patru tăcură, privindu-l neliniştiţi, dar când vorbi, 
ieşi un mormăit mult mai blând şi mai domol decât auziseră 
până atunci. 

— E în ordine, fiule, îi zise el lui Neville. Ce-ar fi să vii la 
mine în birou? Hai să bem o ceaşcă de ceai împreună... 

Neville păru şi mai speriat la gândul unui ceai în compania 
lui Moody. Nu se mişcă şi nici nu scoase vreun cuvânt. 

Moody îşi aţinti ochiul magic asupra lui Harry. 

— "Tu te simţi bine, Potter? 

— Da, zise Harry, aproape sfidător. 

Ochiul albastru al lui Moody sclipi uşor, în timp ce îl 
cerceta pe Harry, apoi profesorul spuse: 

— Trebuie să ştiţi toate astea... Poate că pare dur, dar 
trebuie să ştiţi! Nu are rost să ne prefacem... Ei bine, haide, 
Poponeaţă, am nişte cărţi care s-ar putea să te intereseze... 

Neville se uită disperat la Harry, la Ron şi la Hermione, dar 
ei nu ziseră nimic, aşa că nu avu de ales decât să se lase 
dus, una dintre mâinile noduroase ale lui Moody fiind fixată 
pe umărul său. 

— Ce-a fost asta? zise Ron, privindu-i pe Neville şi pe 
Moody cum dau colţul. 

— Nu ştiu, zise Hermione gânditoare. 

— Ce lecţie totuşi, nu? îi zise Ron lui Harry, pe când 
mergeau câtre Marea Sală. Fred şi George aveau dreptate, 
nu? Chiar că ştie ce face Moody ăsta, aşa e? Şi când a 
aruncat Blestemul Abracadabra, cum a murit păianjenul 
ăla! Imediat, doar a... 


Dar Ron tăcu brusc când văzu expresia de pe chipul lui 
Harry şi nu mai vorbi până nu ajunseră în Marea Sală, când 
zise că ar fi fost bine să se apuce de îndată să facă 
predicțiile pentru profesoara Trelawney, pentru ora din 
seara aceea, pentru că avea să le ia o grămadă de timp. 

Hermione nu se alătură discuţiei lor, ci mâncă îngrozitor 
de repede şi apoi plecă iar la bibliotecă. Harry şi Ron se 
întoarseră în Turnul Cercetaşilor, iar Harry, care nu se 
gândise la altceva în timpul mesei, deschise el însuşi 
discuţia despre Blestemele de Neiertat. 

— Oare Moody şi Dumbledore nu ar avea probleme la 
Minister, dacă s-ar şti că am văzut efectele blestemelor? 
întrebă Harry când se apropiară de doamna grasă din 
tablou. 

— Probabil că da, zise Ron, dar Dumbledore a făcut mereu 
cum a crezut de cuviinţă, nu-i aşa, iar Moody are probleme 
de ani de zile, presupun... Întâi atacă şi după aceea îşi pune 
întrebări! De exemplu, pubelele. Aiureli! 

Doamna Grasă le făcu loc şi intrară în camera de zia 
Cercetaşilor, aglomerată şi zgomotoasă. 

— Atunci, ne luăm lucrurile pentru „Previziuni despre 
viitor”? întrebă Harry. 

— Presupun că da, mormăi Ron. 

Urcară în dormitor ca să îşi ia cărţile şi hărţile. Îl găsiră pe 
Neville singur, stând pe patul său şi citind. Părea mult mai 
calm decât la sfârşitul orei lui Moody, deşi nu intrase cu 
totul în normal. Ochii îi erau încă puţin dilataţi. 

— Ţi-ai revenit, Neville? îl întrebă Harry. 

— A da, zise Neville, nu mai am nimic. Citesc cartea pe 
care mi-a împrumutat-o domnul profesor Moody... 

Le arătă cartea: „Plantele de apă cu puteri magice din 
Mediterana şi proprietăţile lor”. 

— Se pare că doamna profesoară Lăstar i-a zis domnului 
profesor Moody că sunt foarte bun la „lerbologie”, zise 
Neville. 


În tonul lui era un strop de mândrie pe care Harry rareori 
o mai observase la el. 

— Doamna profesoară Lăstar i-a zis că mi-ar face plăcere 
să citesc cartea asta... 

Faptul că-i spusese lui Neville ce aflase de la profesoara 
Lăstar despre el, îşi zise Harry, fusese un mod plin de tact 
din partea lui Moody de a-l înveseli pe Neville, pentru că 
bietul de el rareori era lăudat că era bun la vreo materie. 
Probabil că acelaşi gest l-ar fi făcut şi profesorul Lupin. 

Harry şi Ron îşi luară cărţile despre „Desluşirea viitorului” 
şi se întoarseră în camera de zi, unde se aşezară la o masă 
şi se puseră pe treabă cu predicțiile pentru ora următoare. 
O oră mai târziu însă, nu puteau zice că făcuseră mari 
progrese, deşi masa era plină de bucățele de pergament cu 
tot felul de calcule şi simboluri, iar creierul lui Harry era 
ameţit, de parcă ar fi respirat vaporii care se ridicau din 
focul profesoarei Trelawney. 

— Habar nu am ce ar trebui să însemne astea, zise el, 
uitându-se la o listă lungă cu calcule. 

— Ştii ce cred eu? zise Ron, care avea părul măciucă din 
cauză că îşi trecuse de nenumărate ori degetele prin păr, 
de disperare. Cred că este cazul să trecem la vechea 
metodă de... ghicire a viitorului! 

— Adică, să inventăm totul? 

— Da, zise Ron, dând la o parte mulţimea notiţelor de pe 
masă. 

Îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie. 

— Lunea viitoare, citi el cu glas tare ceea ce scria, s-ar 
putea să mă pască o răceală, din cauza conjuncţiei 
nefericite dintre Marte şi Jupiter. 

Se uită la Harry şi continuă: 

— Ştii doar cum e: adaugă şi tu cât mai multe tragedii şi 
nenorociri şi o ai la degetul mic! 

— Aşa e, zise Harry, mototolindu-şi prima încercare şi 
aruncând-o în foc, peste capetele unui grup de elevi din 


y 


anul întâi care stăteau de vorbă. OK... Luni trebuie să mă 
feresc de... ăăă... arsuri, din cauza... 

— Da, chiar că ar fi cazul, zise Ron posomorât, luni iar ne 
întâlnim cu Homarii lui Hagrid... OK, marţi o să... 

— Pierzi ceva drag! îi sugeră Harry, care frunzărea 
„Desluşirea viitorului”, căutând idei. 

— Foarte bine, zise Ron, plăcându-i sugestia lui Harry. Din 
cauza lui... Hm... Mercur! Ce-ar fi să fii înjunghiat pe la 
spate de cineva pe care îl considerai prieten? 

— Da... super! aprobă Harry, scriind degrabă, pentru că... 
Venus este în a douăsprezecea casă, asta e! Şi miercuri 
cred că o să pierd o luptă! 

— Aaah, eu vroiam să scriu asta! OK, lasă, eu o să pierd un 
pariu! 

— Da, o să pariezi că eu câştig lupta... 

Îşi petrecură o oră întreagă tot inventând predicții (care 
deveniră din ce în ce mai tragice!), în timp ce camera de zi 
din jurul lor se goli treptat de elevi, toţi ducându-se la 
culcare. Şmecherilă veni tiptil, sări uşor pe scaunul gol de 
lângă ei şi se uită cu reproş la Harry, cam cum s-ar fi uitat 
Hermione la ei, dacă ar fi ştiut că nu îşi făceau temele cum 
trebuie. 

Uitându-se în jur prin cameră şi încercând să se 
gândească la vreun necaz pe care nu îl mai folosise, Harry îi 
văzu pe Fred şi pe George stând împreună lângă peretele 
opus, cu capetele lipite unul de altul, cu penele scoase, 
aplecaţi deasupra unei bucăţi de pergament. Era foarte 
neobişnuit să-i vezi pe Fred şi pe George ascunşi într-un 
colţ şi lucrând în linişte. De obicei, le plăcea să fie în miezul 
lucrurilor, mereu în centrul atenţiei. Ascundeau un secret, 
fără îndoială. După cum lucrau concentrați la bucata aceea 
de pergament... Şi Harry îşi aminti că îi mai văzuse stând la 
fel şi scriind împreună, când erau acasă la ei, la „Vizuină”. 
Atunci crezuse că lucrau la un nou formular de comandă 
pentru „Weasley Bing-Bong”, dar de data asta nu mai părea 
să fie aşa ceva... Dacă ar fi lucrat la formularele lor, 


probabil că l-ar fi anunţat şi pe Lee Jordan. Se întrebă dacă 
nu cumva puneau la cale ceva legat de înscrierea în 
Turnirul celor trei vrăjitori. 

Harry continuă să se uite la ei şi îl văzu pe George dând 
din cap către Fred, ţinând ceva cu pana şi vorbind aproape 
în şoaptă, dar fiind auzit foarte clar în camera aproape 
pustie: 

— Nu! E ca şi când l-am acuza! Trebuie să avem mare 
grijă... 

Apoi George se uită în jur şi văzu că Harry îi privea. Harry 
zâmbi şi se întoarse repede la predicțiile sale, nu vroia să 
creadă că îi spiona. Curând după aceea, gemenii îşi 
strânseră pergamentul, le urară noapte bună şi se duseră la 
culcare. 

Fred şi George plecaseră cam de zece minute, când se 
deschise uşa şi în camera de zi intră Hermione, care ţinea o 
bucată de pergament într-o mână şi o cutie în care zornăia 
ceva în cealaltă. Şmecherilă îşi arcui spatele, torcând 
mulţumit. 

— Ce mai faceţi? întrebă ea în loc de bună seara. Tocmai 
am terminat! 

— Şi eu! zise Ron triumfător, aruncându-şi pana pe masă. 
Hermione se aşeză, puse lucrurile pe care le adusese cu ea 
într-un fotoliu şi îşi aruncă ochii peste predicțiile lui Ron. 

— Se pare că n-o să aio lună prea roz, nu-i aşa? zise ea 
sarcastic, în timp ce $mecherilă se aşeza în poala ei. 

— Ei, lasă, măcar ştiu ce mă aşteaptă, căscă Ron. 

— Te îneci de două ori? se miră Hermione. 

— A, da? zise Ron, uitându-se peste predicțiile sale. Ar 
trebui să schimb, să spun că m-a călcat un Hipogrif! 

— Nu crezi că e puţin cam... evident că le-aţi inventat? 
întrebă Hermione. 

— Cum îndrăzneşti? zise Ron, pe un ton jignit, dar ironic. 
Am muncit la ele ca nişte... spiriduşi de casă! 

Hermione ridică sprâncenele. 

— Vorba vine, se corectă Ron repede. 


Harry îşi puse şi el pana pe masă, după ce tocmai 
terminase de prezis că va muri decapitat. 

— Ce e acolo? întrebă el, arătând către cutia adusă de 
Hermione. 

— E chiar amuzant că mă întrebi, zise Hermione, 
aruncându-i o privire sumbră lui Ron. 

Scoase capacul şi le arătă ce era înăuntru. 

În cutie se aflau vreo cincizeci de insigne, fiecare de altă 
culoare, dar cu aceleaşi litere pe ele: S.PA.S. 

— Spas? zise Harry, luând o insignă şi privind-o. Ce mai e 
şi asta? 

— Nu spas, zise Hermione enervată. Sunt iniţiale: S. PA. 
S. Vine de la Societatea pentru Apărarea Spiriduşilor! 

— Nu am auzit niciodată de ea, zise Ron. 

— Bineînţeles că n-ai auzit, zise Hermione sprinţar, abia 
am înfiinţat-o! 

— Zău? zise Ron puţin mirat. Şi câţi membri are? 

— Păi... dacă vă înscrieţi şi voi doi... trei! zise Hermione. 
— Şi chiar crezi că am muri de fericire dac-am merge pe 
stradă cu nişte insigne pe care scrie „spas”? o întrebă Ron. 
— S-P-A- S! zise Hermione cu înflăcărare. Vroiam să o 

numesc Opriţi Abuzul Inacceptabil asupra Concetăţenilor 
Nogştri, Spiriduşii, tot Creaturi Magice şi ei, şi Militaţi 
pentru Schimbarea Drepturilor Lor, dar nu încăpea. Aşa că 
ăsta este manifestul societăţii noastre... 

Şi Hermione le arătă foaia de pergament. 

— Am căutat la bibliotecă. Sclavia spiriduşilor datează de 
acum câteva secole. Nu-mi vine să cred că nu a făcut nimeni 
nimic până acum! 

— Hermione, deschide-ţi bine urechile, strigă Ron, 
accentuând cuvintele. Le place! Le place să fie sclavi! 

— Obiectivele noastre pe termen scurt, zise Hermione, 
vorbind şi mai tare, ca să îl acopere pe Ron, şi purtându-se 
de parcă nici nu l-ar fi auzit, sunt să le asigurăm spiriduşilor 
de casă salarii cinstite şi condiţii de lucru satisfăcătoare. 
Obiectivele pe termen lung includ schimbarea legii însăşi, 


care să interzică folosirea baghetei magice contra lor şi să 
permită acceptarea unui spiriduş în Departamentul 
Controlului Creaturilor Magice, unde nu sunt reprezentaţi 
deloc! 

— şi cum o să facem toate astea? întrebă Harry. 

— Începem prin a recruta membri, zise Hermione fericită. 
M-am gândit că doi sticli ar fi de ajuns pentru înscriere... 
adică taman cât costă insigna şi fondurile necesare tipăririi 
fluturaşilor pentru campanie. Ron, tu eşti trezorierul. Am în 
dormitor o cutie în care o să strângi banii, iar Harry o să fie 
responsabilul cu munca de secretariat, aşa că poţi să scrii 
tot ce spun acum, să consemnezi hotărârile primului nostru 
consiliu. Urmă o pauză în care Hermione le zâmbi 
amândurora cu căldură. Harry era pe de-o parte exasperat 
de Hermione, iar pe de alta amuzat de expresia de pe 
chipul lui Ron. Liniştea fu spartă, dar nu de Ron, care 
oricum părea derutat, ci de un ciocănit uşor în fereastră. 
Harry se uită în partea cealaltă a camerei de zi, pustie 
acum, şi văzu în lumina lunii o bufniţă albă, care aştepta pe 
pervaz. 

— Hedwig! strigă el şi sări de pe scaun, traversând grăbit 
camera ca să deschidă fereastra. 

Hedwig zbură înăuntru, dădu un ocol şi ateriză pe foaia cu 
predicțiile lui Harry. 

— Era şi cazul să-ţi faci apariţia! zise Harry, fugind către 
ea. 

— Are un răspuns! zise Ron entuziasmat, arătând către 
bucata jerpelită de pergament prinsă de piciorul lui 
Hedwig. 

Harry o desfăcu repede şi se aşeză să o citească, în timp 
ce Hedwig zbura pe genunchiul lui, huhuind veselă. 

— Ce scrie? întrebă Hermione pe neaşteptate. Scrisoarea 
era foarte scurtă şi părea scrisă în mare grabă. 

Harry o citi cu voce tare: 

Dragă Harry, Ajung în nord curând. Veştile despre 
cicatricea ta sunt ultimele dintr-o serie de zvonuri stranii 


care mi-au ajuns la urechi. Dacă te mai doare, du-te direct 
la Dumbledore. Se zice că l-a chemat pe Ochi-Nebun 
Moody, deşi era la pensie, ceea ce înseamnă că a observat 
semnele, chiar dacă este singurul dintre noi... 

O să iau legătura cu tine de cum ajung. Trimite-le salutări 
lui Hermione şi lui Ron. Fii cu ochii în patru, Harry! 

Sirius. 

Harry îşi ridică ochii spre Ron şi Hermione, care îl priveau 
şi ei. 

— Vine în nord? şopti Hermione. Se întoarce aici? 

— Ce semne a observat Dumbledore? zise Ron perplex. 
Harry, ce se întâmplă? 

Întrebase pentru că tocmai îl văzuse pe Harry dându-şi o 
palmă zdravănă peste frunte şi alungând-o pe Hedwig de 
pe genunchiul lui. 

— Nu ar fi trebuit să-i spun! zise Harry supărat. 

— Ce tot îndrugi? zise Ron tot mai nedumerit. 

— L-am făcut să creadă că ar trebui să se întoarcă! zise 
Harry, dând acum un pumn în masă, de o făcu pe Hedwig să 
zboare de pe masă şi să aterizeze pe spătarul scaunului lui 
Ron, clipind indignată. Se întoarce fiindcă e convins că am 
probleme! Şi eu nu am nimic! Nu am nimic pentru tine! se 
răsti Harry la Hedwig, care aştepta nerăbdătoare. Du-te în 
turnul bufniţelor, dacă vrei de mâncare! 

Hedwig îi aruncă o privire extrem de jignită şi ieşi pe 
fereastra deschisă, atingându-i uşor capul cu aripa. 

— Harry... începu Hermione, pe un ton împăciuitor. 

— Mă duc să mă culc, zise Harry scurt. Ne vedem mâine 
dimineaţă. 

Sus, în dormitorul băieţilor, Harry îşi puse pijamaua şi se 
întinse pe pat, însă nu îi era deloc somn. 

Dacă Sirius s-ar fi întors şi ar fi fost prins, ar fi fost numai 
vina lui! De ce nu tăcuse din gură? Câteva secunde de 
durere şi gata, trebuise să îi spună repede... Să îl 
îngrijoreze... Ce bine ar fi fost să ţină totul pentru el... 


Puțin mai târziu, îl auzi pe Ron intrând în dormitor, însă se 
prefăcu adormit. Harry rămase treaz mult timp, cu ochii 
ţintă la tavanul de deasupra patului său. În dormitor era o 
tăcere desăvârşită şi, dacă nu ar fi fost atât de preocupat şi 
cufundat în gândurile lui, Harry şi-ar fi dat seama că 
absenţa sforăiturilor lui Neville însemna că nu era singurul 
care nu putea să doarmă. 

— Capitolul XV — 

BEAUXBATONS ŞI DURMSTRANG. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Harry se trezi cu un plan 
complet în minte, de parcă creierul său ar fi muncit toată 
noaptea la el, în somn. Se sculă din pat, se îmbrăcă în 
lumina palidă a zorilor, ieşi din dormitor fără să-l trezească 
pe Ron şi cobori în camera de zi. Luă o bucată de 
pergament de pe masa pe care se afla încă tema lui la 
„Previziuni despre viitor” şi compuse următoarea scrisoare: 

Dragă Sirius, Cred că doar mi-am imaginat că m-a durut 
cicatricea, eram pe jumătate adormit când ţi-am scris data 
trecută. Nu are sens să te întorci, aici totul e bine. Nu-ţi 
face griji pentru mine, capul meu nu are nimic, e absolut 
normal! 

Harry. 

Apoi ieşi prin gaura portretului şi, merse prin castelul 
tăcut (deranjat doar de Peeves, care încercă să arunce cu o 
vază în el, pe la jumătatea holului de la etajul patru), 
ajungând în sfârşit în camera bufniţelor, situată chiar în 
vârful Turnului de Vest. 

Camera bufniţelor era circulară, cam rece şi umedă, 
pentru că nici una dintre ferestre nu era închisă. Podeaua 
era acoperită în întregime cu paie, găinaţuri de bufniţă şi 
schelele de şoareci de casă şi de câmp, rămase în urma 
ospeţelor bufniţelor. Erau sute de bufniţe, de toate rasele şi 
mărimile pe care şi le putea imagina cineva, aşezate pe 
bețe orizontale puse la rând până la vârful turnului. 
Aproape toate bufniţele erau adormite, deşi din când în 
când Harry zărea câte un ochi de culoarea chihlimbarului 


aţintit asupra lui. O văzu pe Hedwig, care se aşezase între o 
bufniţă de şură şi una roşcată, şi se duse repede la ea, 
alunecând pe podeaua acoperită cu găinaţ şi cu paie. 

Îi luă ceva timp să o convingă să se trezească şi să se uite 
la el, pentru că se tot întorcea pe stinghie şi îi arăta coada. 
Era evident că încă era supărată pentru felul în care o 
tratase noaptea trecută. Până la urmă, Harry recurse la o 
şmecherie şi îi spuse că o înţelegea că era prea obosită şi că 
o să-l roage pe Ron să i-l împrumute pe Pigwidgeon... Abia 
atunci, Hedwig îşi întinse un picioruş şi îl lăsă să-i lege 
scrisoarea de el. 

— Găseşte-l repede, da, Hedwig? îi zise Harry, mângâind-o 
pe spate, în timp ce o ducea spre una dintre ferestrele 
turnului. Înaintea Dementorilor, da? 

Îl ciupi uşor de deget, poate mai tare decât ar fi făcut-o de 
obicei, dar huhui veselă într-un mod care îl linişti pe Harry. 
Apoi îşi întinse aripile şi zbură în lumina răsăritului. Harry o 
privi cum dispare, cu sentimentul prea bine cunoscut, de 
gol în stomac. Fusese extrem de sigur că răspunsul lui 
Sirius avea să-i spulbere toate grijile, dar când colo i le 
sporise. 

— I-ai spus o minciună, Harry, zise Hermione tăios la micul 
dejun, când le povesti ei şi lui Ron ce făcuse. Nu ţi-ai 
imaginat că te-a durut cicatricea şi o ştii prea bine! 

— Şi ce dacă? zise Harry. Nu va mai ajunge la Azkaban din 
cauza mea... 

— Las-o baltă, îi zise tăios Ron, când Hermione deschise 
gura să mai spună ceva, şi pentru prima dată Hermione îl 
ascultă fără să crâcnească. 

Harry încercă din răsputeri să nu îşi facă griji pentru 
Sirius pe parcursul săptămânilor care urmară, dar nu putea 
să nu se uite neliniştit în fiecare dimineaţă când veneau 
bufniţele cu scrisori, iar noaptea târziu, înainte să adoarmă, 
nu reuşea să şi-l scoată din minte pe Sirius, prins de 
Dementori pe vreo stradă întunecată din Londra. Încerca să 
nu se mai gândească la naşul lui. Ar fi dorit să aibă 


antrenamente de vâjthaţ, care să-i distragă atenţia. Nimic 
nu era mai bun pentru o minte îngrijorată şi frământată 
decât un antrenament extenuant. Pe de altă parte, orele 
deveneau din ce în ce mai dificile şi mai obositoare, mai ales 
orele de „Apărare contra Magiei Negre”. 

Spre mirarea şi groaza lor, profesorul Moody le spusese că 
va arunca Blestemul Imperius asupra fiecăruia pe rând, ca 
să le demonstreze ce puternic era acel blestem şi să vadă 
dacă puteau să îi reziste. 

— Dar... Dar aţi zis că este ilegal, domnule profesor, zise 
Hermione nesigură, când Moody dădu la o parte băncile cu 
o mişcare de baghetă, golind un spaţiu mare în mijlocul 
camerei. Aţi zis că, dacă este folosit pe oameni... 

— Dumbledore vrea să vă învăţ cum este, zise Moody, 
ochiul său magic oprindu-se asupra Hermionei şi fixând-o 
fără să clipească. Dacă preferi să înveţi cum e doar atunci 
când îl aruncă cineva asupra ta ca să te controleze în 
totalitate, foarte bine, n-am nimic împotrivă. Poţi să pleci de 
la oră! 

Arătă cu un deget noduros către uşă. Hermione se înroşi şi 
bombăni ceva, cum că nu vroia să plece. Harry şi Ron 
zâmbiră cu subîinţeles. Ştiau că Hermione mai degrabă ar fi 
mâncat puroi de Bubotuburi decât să piardă o lecţie atât de 
importantă. 

Moody începu să cheme pe rând elevii în faţa clasei şi să 
arunce Blestemul Imperius asupra lor. Harry văzu cum unul 
câte unul colegii săi făcură tot felul de lucruri extraordinare 
şi neaşteptate sub influenţa blestemului. Dean Thomas 
dădu ocol clasei de trei ori, ţopăind şi cântând imnul 
naţional. Neville făcu o serie de figuri uimitoare de 
gimnastică, pe care era clar că nu ar fi fost în stare să le 
efectueze în mod normal. Nici unul dintre ei nu părea să se 
poată opune blestemului şi fiecare dintre ei îşi reveni numai 
după ce Moody îl înlătură. 

— Potter, mormăi Moody, tu urmezi! 


Harry înaintă către mijlocul clasei, în spaţiul pe care 
Moody îl eliberase de bănci. Moody îşi ridică bagheta, o 
îndreptă către Harry şi zise: 

— Imperio! 

Era un sentiment minunat. Harry avu o senzaţie de 
levitaţie, ca şi cum fiecare gând sau preocupare din mintea 
lui fuseseră înlăturate, lăsând în urmă doar o fericire ce îi 
invada toată fiinţa. Stătea acolo, simțindu-se extrem de 
relaxat, vag conştient că toată lumea se uita la el. 

Şi apoi auzi vocea lui Ochi-Nebun Moody, răsunând într-o 
porţiune îndepărtată a creierului său golit de orice 
preocupări: Sari pe catedră... sari pe catedră... 

Harry îşi îndoi genunchii ascultător, pregătindu-se să sară. 

Sari pe birou... 

Dar de ce? 

O altă voce din capul său se trezise. E o chestie cam 
stupidă, nu crezi? întreba vocea. 

Sari pe birou... 

Nu, nu cred că o să fac asta, nu, mulţumesc, zise cealaltă 
voce, ceva mai hotărâtă... Nu, nu cred că vreau să... 

Sari! ACUM! 

Următorul lucru pe care îl simţi Harry fu o durere 
îngrozitoare. Sărise şi în acelaşi timp încercase să nu sară... 
Rezultatul fusese că intrase cu capul în catedră, 
răsturnând-o şi, după durerea pe care o simţea în genunchi, 
probabil că îşi fracturase ambele rotule. 

— Aşa da! se auzi vocea lui Moody şi dintr-o dată Harry îşi 
dădu seama că senzaţia de vid şi ecou din capul lui 
dispăruse. 

Îşi aminti exact ce se întâmplase şi durerea din genunchi 
păru să crească în intensitate. 

— Uitaţi-vă cu toţii... Potter s-a împotrivit! L-a înfruntat şi, 
fir-ar să fie, aproape că l-a înfrânt! O să mai încercăm o 
dată, Potter, iar restul, fiţi atenţi... Urmăriţi-i ochii, acolo o 
să vedeţi ce se întâmplă... Foarte bine, Potter, foarte bine, 


într-adevăr! O să aibă probleme dacă o să încerce cineva să 
te controleze pe tine cu blestemul ăsta! 

— Ai auzit ce a spus? murmură Harry, când ieşi o oră mai 
târziu din clasa de „Apărare contra Magiei Negre”, 
clătinându-se pe picioare. (Moody insistase să repete 
blestemul cu Harry încă de patru ori, până când băiatul 
reuşi să înfrângă blestemul cu totul!) Ai zice că o să fim 
atacați din clipă-n clipă! 

— Da, ai dreptate, zise Ron, care mergea sărind câte o 
treaptă a scărilor. 

Avusese mult mai multe probleme decât Harry, deşi Moody 
îl asigurase că efectele vor dispărea până la prânz. 

— Ce smintit... 

Ron privi neliniştit în spate, să verifice dacă nu cumva era 
Moody prin preajmă, şi apoi continuă: 

— Nici nu mă mir că cei de la Minister au fost bucuroşi să 
scape de el! L-ai auzit când îi povestea lui Seamus ce i-a 
făcut vrăjitoarei aceleia care i-a strigat „Bau!” pe la spate, 
de Ziua Păcălelilor, pe 1 aprilie? Şi când vrea să mai citim şi 
despre felul în care putem rezista Blestemului Imperius, cu 
toate câte mai avem de făcut? 

Toţi cei din anul IV observaseră o sporire evidenţă a 
temelor şi a nivelului materiei predate. Profesoara 
McGonagall le explică de ce, când clasa protestă la auzul 
temei de la „Iransfigurare”. 

— Acum veţi intra în faza cea mai importantă din educaţia 
voastră în ale magiei! le spuse ea, cu ochii strălucindu-i 
periculos în spatele ochelarilor pătraţi. Se apropie testele 
de la Nivelurile Obişnuite de Vrăjitorie... 

— Dar noi nu dăm testul N. O. Vpână în anul V! spuse 
Dean Thomas indignat. 

— Poate că nu, Thomas, dar crede-mă, ai nevoie de cât mai 
multă pregătire, de cât eşti tu în stare! Domnişoara 
Granger rămâne singura persoană din clasa asta care a 
reuşit să transforme ariciul într-o pernă de ace adevărată. 
Dă-mi voie să-ţi reamintesc că perna ta de ace, Thomas, 


încă se mai face ghem ori de câte ori se apropie de ea 
cineva cu un ac în mână! 

Hermione, care se făcuse rozalie la faţă, se străduia să nu 
pară prea mulţumită de ea însăşi. 

Harry şi Ron fură cât pe-aci să moară de râs, când 
profesoara Trelawney le spuse că primiseră note maxime 
pentru tema lor la ora de „Prezicere a viitorului”. Citi 
porţiuni mari din prezicerile lor, lăudându-i pentru 
extraordinara lor percepere a lucrurilor groaznice pe care 
trebuiau să le înfrunte pe viitor. Elanul le scăzu însă rapid 
când le ceru să facă acelaşi lucru şi pentru luna următoare. 
Li se cam terminaseră ideile pentru alte catastrofe... 

Între timp profesorul Binns, fantoma care preda „Istoria 
Magiei”, îi punea să scrie nişte eseuri despre Revoluţiile 
Vampirilor din secolul al XXVIII-lea. Profesorul Plesneală îi 
obliga să cerceteze şi să găsească noi antidoturi. O luaseră 
foarte în serios, pentru că insinuase că s-ar putea să-l 
otrăvească pe unul dintre ei, înainte de Crăciun, pentru a 
vedea dacă găsise antidotul potrivit. Profesorul Flitwick le 
ceruse să citească alte trei lucrări, pe lângă lecţia din 
manual, referitoare la Farmecele de Chemare. 

Chiar şi Hagrid le dăduse o grămadă de lucruri de făcut. 
Homarii cu capete explozive creşteau văzând cu ochii, mai 
ales că nimeni nu descoperise încă ce mâncau. Hagrid era 
încântat şi le dădu drept „proiect” observarea dezvoltării şi 
a comportamentului Homarilor, ceea ce presupunea ca 
elevii să vină şi acasă la el, ca să îi studieze în mediul lor de 
dezvoltare. 

— Eu n-am de gând să mă duc la el, zise Draco 
Reacredință scurt, când Hagrid îi propuse acest lucru, cu 
aerul unui Moş Crăciun care scotea o jucărie din sacul său. 
Îmi e de ajuns să văd scârboşeniile astea în timpul orelor, 
mulţumesc! 

Lui Hagrid îi pieri zâmbetul de pe faţă. 

— Vei face precum ţi-am cerut, mormăi el, sau o să-i calc 
pe urme profesorului Moody... Am auzit că ai fost un dihor 


perfect, Reacredință... 

Cercetaşii izbucniră în râs. Draco roşi de furie, dar se 
părea că pedeapsa lui Moody era încă destul de dureroasă 
şi îl împiedică să riposteze. Harry, Ron şi Hermione se 
întoarseră la castel la sfârşitul orei, foarte bine dispuşi. 
Felul în care Hagrid îl umilise pe Reacredință îi unsese la 
inimă, mai ales pentru că în anul care trecuse tatăl lui 
Draco încercase din răsputeri să-l dea afară pe Hagrid de la 
Hogwarts. 

Când ajunseră în holul de la intrare, descoperiră că nu 
puteau să mai înainteze din cauza mulţimii de elevi strânşi 
acolo. Se aliniaseră în faţa unei pancarte enorme, care 
fusese pusă la capătul scării de marmură. Ron, cel mai înalt 
dintre cei trei, se ridică pe vârfuri ca să vadă peste capetele 
din faţa lor şi le citi cu voce tare anunţul: 

TURNIRUL CELOR TREI VRĂJITORI. 

Delegaţiile de la Beauxbatons şi Durmstrang vor sosi la 
ora 6 fix, vineri, 30 octombrie. Din această cauză, orele se 
vor termina cu o jumătate de oră mai devreme. 

— Minunat! zise Harry. Vineri, ultima oră avem „Poţiuni”! 
Plesneală nu o să aibă timp să ne otrăvească pe toţi! 

Elevii îşi vor duce ghiozdanele şi cărţile în dormitoare şi se 
vor aduna în faţa castelului pentru a-şi întâmpina oaspeţii, 
înainte de banchetul de primire propriu-zis. 

— Mai e doar o săptămână! zise Ernie MacMillan de la 
Astropufi, ieşind din mulţime cu ochii sclipitori de încântare 
şi nerăbdare. Oare Cedric ştie? Mă duc să-i spun... 

— Cedric? zise Ron absent, în timp ce Ernie se îndepărta. 

— Diggory, completă Harry. Probabil că o să se înscrie în 
turnir. 

— Tâmpitul ăla, campion pentru Hogwarts? zise Ron, în 
timp îşi făceau loc prin mulţime către scară. 

— Nu este tâmpit, ţie nu-ţi place de el pentru că i-a bătut 
pe Cercetaşi la vâjthaţ, zise Hermione. Am auzit că este un 
elev foarte bun... În plus, este şi Perfect! 

Ca şi cum asta ar fi avut vreo importanţă! 


— Tu îl placi doar pentru că arată bine, spuse Ron 
răutăcios. 

— Ba, pardon, nu îmi plac oamenii doar pentru felul cum 
arată! zise Hermione indignată. 

Ron tuşi insinuant, scoțând un mormăit care semăna 
foarte tare cu „Lockhart”! 

Apariţia pancartei în holul de la intrare avusese o mare 
influenţă asupra celor din castel. În timpul săptămânii 
următoare, se părea că singurul subiect de conversaţie, 
oriunde s-ar fi dus Harry, era Turnirul celor trei vrăjitori. 
Zvonurile zburau din elev în elev ca nişte microbi extrem de 
contagioşi: cine avea să se înscrie ca să reprezinte 
Hogwarts, ce va implica de fapt turnirul, prin ce se 
deosebeau elevii de la Beauxbatons şi Durmstrang de ei, cei 
de la Hogwarts. 

Şi Harry observă că în castel se făcea curăţenie mai 
minuţios ca altă dată. O serie de portrete întunecate de 
vreme fuseseră frecate cu nădejde, spre marea 
nemulţumire a posesorilor lor, care bombăneau supăraţi şi 
posomorâţi în ramele lor, tresărind când îşi vedeau feţele 
roz în oglindă. Armurile căpătară strălucire şi se mişcau 
fără să scârţâie, iar Argus Filch, îngrijitorul, se purta atât 
de urât cu orice elev care uita să se şteargă pe picioare, 
încât speriase nişte elevi din anul întâi, făcându-i să 
izbucnească în lacrimi. 

Şi profesorii păreau ciudat de tensionaţi. 

— Poponeaţă, te rog frumos să nu spui la nimeni de la 
Durmstrang că nu poţi face o simplă Vrajă de Mutare! 
strigă profesoara McGonagall la sfârşitul unei lecţii 
extraordinar de dificile, după ce Neville îşi transplantase 
din greşeală propriile urechi pe un cactus. 

Când coborâră la micul dejun, în dimineaţa zilei de 30 
octombrie, descoperiră că Marea Sală fusese decorată 
peste noapte. Pe pereţi erau întinse enorme steaguri de 
mătase, fiecare reprezentând câte o casă de la Hogwarts: 
roşu cu un leu auriu pentru Cercetaşi, albastru cu un şoim 


de bronz pentru Ochi-de-Şoim, galben cu un bursuc negru 
pentru Astropufi şi verde cu un şarpe argintiu pentru 
Viperini. În spatele mesei profesorilor, trona cel mai mare 
steag, cu blazonul complet al castelului Hogwarts: un leu, 
un şoim, un bursuc şi un şarpe, uniţi în jurul unui H mare. 

Harry, Ron şi Hermione îi zăriră pe Fred şi pe George la 
masa Cercetaşilor. Încă o dată, şi iarăşi foarte suspect, 
stăteau departe de ceilalţi şi discutau în şoaptă. Ron îi 
conduse către ei. 

— Da, nu e de bine, îi spunea cu tristeţe George lui Fred. 
Dar dacă nu vrea să vorbească direct cu noi, o să trebuiască 
să-i trimitem scrisoarea. Sau mai bine i-o dăm direct în 
mână! Nu ne poate evita la nesfârşit... 

— Cine vă evită? zise Ron, aşezându-se lângă ei. 

— Tare m-aş bucura dacă ai fi tu ăla, îi zise Fred sarcastic, 
părând enervat de întreruperea lui Ron. 

— Ce nu e de bine? îl întrebă apoi pe George. 

— Să ai un frate îngrozitor de curios, aşa ca tine, răspunse 
George. 

— V-a venit vreo idee în legătură cu Turnirul celor trei 
vrăjitori? întrebă Harry. Mai aveţi de gând să vă înscrieţi? 

— Am întrebat-o pe McGonagall cum sunt aleşi campionii, 
dar nu a vrut să-mi spună, zise George amărât. Mi-a zis să 
tac şi să perfecţionez transfigurarea ratonului meu. 

— Oare care o să fie încercările? întrebă Ron gânditor. 
Ştii, Harry, cred că noi le-am putea face faţă, doar am mai 
făcut lucruri periculoase şi înainte... 

— Dar nu în faţa unui juriu, zise Fred. McGonagall a spus 
că juriul dă puncte acestor campioni în funcţie de felul în 
care îşi duc la îndeplinire încercările. 

— Cine face parte din juriu? întrebă Harry. 

— Păi, directorii şcolilor participante fac parte întotdeauna 
din juriu, răspunse Hermione şi toţi se uitară la ea 
surprinşi, pentru că toţi trei directorii fuseseră răniţi în 
timpul turnirului din 1792, când ieşise în decor un bazilisc 
pe care trebuiau să-l prindă campionii. 


Hermione observă că toţi o priveau uimiţi şi spuse cu aerul 
ei obişnuit că era evident că nimeni altcineva nu mai citise 
toate cărţile recomandate, aşa cum făcuse ea. 

— Am citit în „Hogwarts: Scurtă istorie”. Dar cărţile nu 
sunt o sursă complet sigură, e adevărat. „O istorie revizuită 
a castelului Hogwarts” ar fi un titlu mai potrivit. Sau „O 
istorie cât se poate de incorectă şi selectivă a castelului 
Hogwarts, care omite complet sau ascunde anumite 
evenimente”. 

— Despre ce tot vorbeşti? întrebă Ron, deşi Harry cam 
bănuia ce avea să urmeze. 

— Despre spiriduşii de casă! strigă Hermione, confirmând 
bănuielile lui Harry. Nici măcar o dată, în peste o mie de 
pagini, nu este menţionat în cartea asta că ne lăfăim cu toţii 
şi trăim pe socoteala a sute de sclavi! 

Harry clătină din cap şi începu să îşi mănânce omleta. 
Lipsa de entuziasm a lui şi a lui Ron nu îi potolise deloc 
hotărârea Hermionei de a le face dreptate spiriduşilor de 
casă. Amândoi dăduseră însă câte doi sticli pe insigne S. P 
A. S., însă asta nu fusese de ajuns pentru Hermione. Dar 
sticlii lor fuseseră pierduţi şi parcă Hermione se îndârjise şi 
mai tare. Din momentul acela, îi tot presa pe Harry şi pe 
Ron mai întâi să le poarte şi apoi să îi convingă şi pe alţii să 
facă acelaşi lucru. Ba mai mult, în fiecare seară, în camera 
de zi a Cercetaşilor, zăngănea cutia de strâns banii în faţa 
colegilor, încercând să îi oblige să îşi ofere contribuţia 
pentru cauza spiriduşilor de casă. 

— Vă daţi seama că vă sunt schimbate cearşafurile, că vă 
este aprins focul, că sunt curățate clasele şi că mâncarea 
este gătită de un grup de creaturi magice care nu sunt 
plătite şi sunt tratate ca nişte sclavi? continuă ea cu 
înflăcărare. 

Unii elevi, ca Neville, de exemplu, plătiseră numai ca să nu 
îi mai bată Hermione la cap. Câţiva păreau oarecum 
interesaţi de ce avea ea de spus, însă nu erau prea dornici 


să aibă un rol activ în campanie. Majoritatea credeau că 
totul era o mare glumă. 

Ron îşi dădu ochii peste cap şi îşi pironi privirile în tavan, 
pe unde pătrundea lumina molcomă de toamnă, iar Fred 
deveni extrem de interesat de şunca lui din farfurie (ambii 
gemeni refuzaseră să cumpere insigne S. P A. S.). Dar 
George se aplecă spre Hermione. 

— Ascultă-mă o clipă, ai fost vreodată în bucătărie, 
Hermione? 

— Nu, bineînţeles că nu, zise Hermione scurt. Nu cred că 
elevii au voie să... 

— Ei bine, noi am fost, zise George, uitându-se la Fred, şi 
încă de o grămadă de ori, ca să furăm câte ceva de 
mâncare. Şi am dat de spiriduşii de casă, dar nu erau 
nefericiţi deloc! Din contră, ei cred că au cea mai bună 
slujbă din lume... 

— Asta din cauză că sunt needucaţi şi nu sunt trimişi la 
şcoli, ca să nu afle nimic, începu Hermione cu înflăcărare, 
dar următoarele ei cuvinte fură înecate de zgomotul subit 
de deasupra lor, care anunţa sosirea poştei via-bufniţe. 

Harry ridică privirile şi o văzu pe Hedwig venind spre el. 
Hermione tăcu brusc. Şi ea, şi Ron o urmăriră pe Hedwig 
cu privirile, neliniştiţi, până când bufnița se aşeză pe 
umărul lui Harry, strângându-şi aripile şi întinzându-şi 
picioruşul, obosită. 

Harry luă bileţelul lui Sirius şi îi oferi lui Hedwig o 
bucăţică din şunca lui, pe care ea o mânca recunoscătoare. 
Apoi, asigurându-se că Fred şi George erau cufundaţi în 
continuare în discuţia lor despre Turnirul celor trei 
vrăjitori, Harry le citi în şoaptă, lui Ron şi Hermionei, 
scrisoarea lui Sirius. 

Harry, Am apreciat ce ai vrut să faci, dar să ştii că m-am 
întors în ţară şi mi-am găsit o ascunzătoare sigură. Vreau să 
mă ţii la curent cu tot ce se întâmplă la Hogwarts. Nu o 
folosi pe Hedwig, schimbă mereu bufniţele mesagere şi nu- 


ţi face probleme pentru mine, mai bine ai grijă de tine. Nu 
uita ce ţi-am spus despre cicatrice... 

Sirius 

— De ce trebuie să tot schimbi bufniţele? întrebă Ron pe 
şoptite. 

— Hedwig atrage atenţia, zise Hermione imediat. Iese în 
evidenţă. O bufniţă albă ca omătul, care tot revine la 
ascunzătoarea lui... Doar bufniţele de omăt nu sunt păsări 
originare din aceste locuri, nu? 

Harry rulă scrisoarea şi o puse în buzunarul robei sale, 
întrebându-se dacă era mai îngrijorat sau nu decât înainte. 
Presupunea că faptul că Sirius reuşise să se întoarcă fără să 
fie prins era ceva. Şi nici nu putea să nege că se simţea 
mult mai liniştit numai la ideea că Sirius era mult mai 
aproape. Cel puţin nu mai trebuia să aştepte răspunsul atât 
de mult timp, de fiecare dată când îi scria. 

— Mersi, Hedwig, zise el, mângâind-o. 

Ea huhui aproape adormită, băgându-şi uşor ciocul în 
pocalul lui cu suc de portocale, apoi zbură afară. Era clar că 
vroia cu disperare să ajungă în camera bufniţelor şi să 
doarmă pe săturate. 

În ziua aceea, în aer plutea un sentiment plăcut de 
nerăbdare şi curiozitate. Elevii nu erau prea atenţi la ore, 
fiind mult mai interesaţi de sosirea celor de la Beauxbatons 
şi Durmstrang, în seara aceea. Chiar şi lecţia de „Poţiuni” fu 
mult mai suportabilă decât de obicei, având în vedere că se 
scurtase cu o jumătate de oră. Când sună clopoţelul mai 
devreme decât de obicei, Harry, Ron şi Hermione se grăbiră 
către Turnul Cercetaşilor, îşi duseră ghiozdanele şi cărţile, 
aşa cum li se spusese, îşi puseră pelerinele şi coborâră 
repede în holul de la intrare. 

Conducătorii Caselor îşi aranjau elevii pe rânduri. 

— Weasley, aranjează-ţi pălăria, se răsti profesoara 
McGonagall la Ron. Domnişoară Patil, scoate-ţi chestia aia 
oribilă din păr! 


Parvati se încruntă şi îşi scoase din păr agrafa mare, în 
formă de fluture. 

— Urmaţi-mă, vă rog, zise profesoara McGonagall. Cei din 
anul întâi în faţă! Nu vă împingeţi... 

Se înşirară pe treptele de la intrare şi se aliniară în faţa 
castelului. Era o seară senină, dar rece. Soarele apunea şi o 
lună palidă şi transparentă strălucea deja deasupra Pădurii 
Interzise. Harry stătea între Ron şi Hermione, în al patrulea 
rând de la capătul scărilor. Îl văzu pe Dennis Creevey 
tremurând de-a binelea de emoție, în rândurile celor din 
anul întâi. 

— E aproape şase, zise Ron, uitându-se la ceas şi apoi în 
zare, pe drumul care ducea câtre porţile castelului. Cum 
credeţi că vin? Cu trenul? 

— Mă îndoiesc, zise Hermione. 

— Atunci, cum? Pe mături? sugeră Harry, uitându-se la cer. 

— Nu cred... E prea departe... 

— Folosesc un Portal? sugeră Ron. Sau ar putea să Apară 
pur şi simplu! Poate că acolo de unde vin ei au voie să facă 
lucrul acesta şi sub şaptesprezece ani... 

— Nu poţi să Apari în Hogwarts, de câte ori trebuie să vă 
spun? zise Hermione nerăbdătoare. 

Emoţionaţi la culme, cercetau împrejurimile scăldate în 
lumina apusului, dar nu se mişca nimic în depărtare. Totul 
era nemişcat, tăcut şi oarecum neobişnuit. Lui Harry 
începuse să-i fie frig. Ar fi dorit să vină odată... Poate că 
elevii străini îşi pregăteau o sosire spectaculoasă... Îşi 
aminti ce îi spusese domnul Weasley la Cupa Mondială de 
Vâjthaţ: „Mereu e la fel, nu rezistăm să nu ne dăm mari 
când ne întâlnim...” 

Tocmai în acel moment, Dumbledore strigă de undeva din 
spate, de unde stătea împreună cu ceilalţi profesori: 

— Aha! Dacă nu mă înşel, cred că se apropie delegaţia de 
la Beauxbatons! 

— Unde? întrebară elevii nerăbdători, uitându-se în toate 
părţile. 


— Acolo! strigă un elev din anul VI, arătând către Pădurea 
Interzisă. 

Ceva mare, mult mai mare decât o mătură - sau, mai bine 
zis, decât o sută de mături - zbura pe cerul albastru şi 
întunecat către castel, devenind din ce în ce mai mare. 

— E un dragon! strigă o elevă din anul întâi, pierzându-se 
cu firea. 

— Fii serioasă, este o casă zburătoare! zise Dennis 
Creevey. Dennis nu greşea prea tare. Când forma aceea 
neagră şi enormă trecu pe deasupra copacilor din Pădurea 
Interzisă şi se profilă pe cer în luminile de la ferestrele 
castelului, văzură o trăsură gigantică, de un albastru 
deschis, de mărimea unei case, zburând către ei, trasă în 
aer de doisprezece cai înaripaţi, din rasa palomino, de 
mărimea unor elefanţi. 

Primele trei rânduri din faţă se traseră în spate când 
trăsura cobori, aterizând în mare viteză, cu o bufnitură 
asurzitoare, care îl făcu pe Neville să sară drept pe piciorul 
unui Viperin din anul V. Copitele cailor, mai mari ca nişte 
farfurii, loviseră pământul primele. O clipă mai târziu, 
aterizase şi trăsura, balansându-se pe roţile sale enorme, în 
timp ce caii de aur îşi învârteau capetele uriaşe şi îşi roteau 
ochii mari, arzând ca focul. 

Trăsura îşi deschise uşile aproape imediat, încât Harry 
abia avu timp să vadă că pe ele exista un blazon (două 
baghete încrucişate, din vârful cărora ieşeau câte trei 
stele). 

Un băiat în robă albastru-pal sări din trăsură, se aplecă, 
umblă la ceva de pe podeaua trăsurii, despachetă nişte 
scări aurite şi se trase respectuos câţiva paşi în spate. 
Harry văzu un pantof negru cu toc ieşind din trăsură, un 
pantof cam cât capul unui copil, urmat imediat de cea mai 
mare femeie pe care o văzuse în viaţa lui. Aşa se explicau 
dimensiunile trăsurii şi ale cailor. Câţiva elevi tresăriră fără 
voie. 


Harry nu mai văzuse decât o singură persoană atât de 
mare ca femeia aceea, şi anume pe Hagrid. Bănuia că aveau 
cam aceeaşi înălţime. Şi totuşi - poate pentru că se 
obişnuise cu Hagrid - femeia (acum la capătul scărilor, 
uitându-se la mulţimea care aştepta uimită) părea mult mai 
mare. Când păşi în lumina care venea din holul de la 
intrare, descoperi că avea un chip măsliniu, dar cu trăsături 
frumoase, ochi mari, strălucitori, şi un nas uşor coroiat. 
Părul îi era strâns într-un coc la ceafă şi femeia era 
îmbrăcată din cap până în picioare în satin negru, iar la gât 
şi pe degetele groase avea o mulţime de opale magnifice. 

Dumbledore începu să aplaude. Elevii, urmându-i 
exemplul, izbucniră şi ei în aplauze, mulţi dintre ei stând pe 
vârfuri pentru a o vedea mai bine pe uriaşa femeie. 

Chipul i se relaxă într-un zâmbet grațios şi înaintă către 
Dumbledore, întinzându-i o mână strălucitoare. 
Dumbledore, deşi foarte înalt, nu fu nevoit să se aplece ca 
să îi sărute mâna. 

— Draga mea Madame Maxime, zise el. Bine aţi venit la 
Hogwarts. 

— Dumbly-dorr, zise Madame Maxime, pe o voce joasă. 
Sper că te găsesc bine. 

— Foarte bine, mulţumesc, zise Dumbledore. 

— Elevii mei, zise Madame Maxime, vânturând cu 
nepăsare o mână enormă în urma ei. 

Harry, a cărui atenţie fusese concentrată în întregime 
asupra doamnei Maxime, observă acum că din trăsură 
coborâseră în jur de doisprezece băieţi şi fete care, după 
cum arătau, păreau să aibă peste şaptesprezece ani. 
Stăteau în spatele doamnei Maxime şi aşteptau. Tremurau, 
ceea ce nu era surprinzător, având în vedere că robele lor 
păreau să fie făcute din mătase fină şi că nici unul nu avea 
pelerină. Câţiva dintre ei îşi puseseră şaluri şi eşarfe în 
jurul capetelor. După cât putea Harry să le vadă feţele 
(stăteau în umbra enormă a doamnei Maxime), se uitau 
către Hogwarts neliniştiţi. 


— Nu a sosit şi Karrkarroff? întrebă Madame Maxime. 

— Ar trebui să sosească din clipă în clipă, zise 
Dumbledore. Vreţi să-i aşteptăm aici sau preferaţi să 
mergem înăuntru, unde este mai cald? 

— Să ne încălzim, mai bine, spuse doamna Maxime. Dar 
caii... 

— Profesorul nostru de „Îngrijire a Creaturilor Magice” va 
fi încântat să se ocupe de ei, zise Dumbledore, imediat ce va 
termina de rezolvat o anumită problemă apărută... ehh... 
nişte probleme şcolare... 

— Homarii, îi şopti Ron lui Harry, zâmbind. 

— Caii mei trrebuie... ăăă... mânuiţi cu puterrre, zise 
Madame Maxime, părând să se îndoiască sincer că un 
profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice” ar putea să le 
facă faţă. Sunt foarrrte puterrrnici... 

— Vă asigur că Hagrid se va descurca, zise Dumbledore, 
zâmbind. 

— Foarrrte bine, spuse Madame Maxime, făcând o mică 
plecăciune, vă rrrog frrumos să-i spuneţi lui Agrrrid... Caii 
mei nu beau decât whisky din malţ! 

— O să-i spun, zâmbi Dumbledore, făcând şi el o 
plecăciune. 

— Haideţi! le porunci Madame Maxime elevilor ei şi 
mulţimea de elevi de la Hogwarts se dădu la o parte, pentru 
a-i face ei şi elevilor săi loc să urce treptele de piatră. 

— Cam cât de mari crezi că sunt caii celor de la 
Durmstrang? zise Seamus Finnigan, aplecându-se pe după 
Lavender şi Parvati ca să-i întrebe pe Harry şi pe Ron. 

— Păi, dacă sunt şi mai mari decât ăştia, nici măcar Hagrid 
n-o să-i poată stăpâni, zise Harry. Asta dacă n-a fost cumva 
atacat de Homarii cu capetele explozive... Oare ce s-o fi 
întâmplat? 

— Poate că au evadat, zise Ron vesel. 

— Ah, nu glumi cu asta, zise Hermione, cutremurându-se. 
Imaginează-ţi ce-ar fi dacă s-ar pierde prin castel sau prin 
împrejurimile lui... 


Stăteau acolo, tremurând uşor, în aşteptarea celor de la 
Durmstrang. Cei mai mulţi priveau cu speranţă către cer. 
Timp de câteva minute, liniştea nu fu spartă decât de uriaşii 
cai ai doamnei Maxime, care fornăiau şi băteau nărăvaş din 
copite. Dar deodată... 

— Voi nu auziţi ceva? întrebă Ron. 

Harry îşi ciuli urechile. Un zgomot puternic şi deosebit de 
straniu venea către ei prin întunericul nopţii. Se auzea un 
zumzăit îndepărtat, de parcă s-ar fi mişcat un aspirator 
imens pe fundul... 

— Lacul! strigă Lee Jordan, arătând spre acesta. Uitaţi-vă 
spre lac! 

De unde se aflau, din capul scărilor, vedeau foarte bine 
apa lucioasă şi neagră. Numai că suprafaţa lacului nu era 
deloc netedă. Se întâmpla ceva în adâncuri, chiar în mijloc. 
Se formaseră bule mari pe luciul apei şi valurile se 
spărgeau la malurile mâloase. Şi atunci, chiar din mijlocul 
lacului, apăru un vârtej, de parcă tocmai ar fi fost scoasă o 
priză enormă de pe fundul lacului... 

Ceea ce părea a fi un stâlp lung şi negru începu să se 
ridice încet din inima vârtejului... Şi în acel moment Harry 
văzu despre ce era vorba... 

— Este un catarg! strigă el către Ron şi Hermione. 

Încet, magnific, din apă se ridica o corabie, strălucind în 
lumina lunii. Avea un aspect ca de schelet, de parcă ar fi 
fost o epavă adusă la suprafaţă, iar luminile sale, care abia 
răzbăteau prin hublouri, erau ca nişte ochi siniştri. În 
sfârşit, cu un zgomot puternic, corabia ieşi cu totul pe apa 
învolburată şi începu să se apropie de mal. Câteva clipe mai 
târziu, auziră cum se aruncă ancora şi ajunsese la urechi 
pocnetul unei pasarele care se lăsa pe mal. 

Cei de pe corabie începură să coboare la mal. Li se vedeau 
siluetele trecând prin faţa hublourilor. Toţi, observă Harry, 
păreau să semene cu Crabbe sau cu Goyle... Dar când se 
apropiară, în lumina holului de la intrare, descoperi că 
statura lor uriaşă se datora pelerinelor de blană cu păr 


scurt. Cel care îi conducea către castel purta o blană de alt 
tip: lucioasă şi argintie, ca şi părul său. 

— Dumbledore! strigă el cu însufleţire, urcând în grabă 
spre castel. Ce mai faci, dragul meu prieten? 

— Foarte bine, mulţumesc, profesore Karkaroff, răspunse 
Dumbledore. 

Karkaroff avea o voce joasă şi insinuantă. Când păşi în 
lumina care răzbătea prin ferestrele uşilor de la intrare ale 
castelului, văzură că era înalt şi slab, ca Dumbledore, însă 
părul său alb era tuns scurt, iar bărbuţa se termina într-un 
Cioc, nereuşind să îi acopere complet maxilarul uscăţiv. 
Când ajunse la Dumbledore, îi strânse mâna cu amândouă 
mâinile. 

— Bunul şi bătrânul Hogwarts, zise el, uitându-se la castel 
şi zâmbind. 

Dinţii îi erau cam galbeni, iar Harry observă că zâmbetul 
nu se reflecta şi în ochi, aceştia continuând să rămână reci 
şi vicleni. 

— Ce bine c-am ajuns, ce bine... Viktor, vino la căldură... 
Nu te superi, Dumbledore, nu? Viktor e puţin cam răcit... 

Karkaroff îi făcu semn unuia dintre elevi să se apropie. 
Când trecu băiatul, Harry îi zări pentru câteva secunde 
nasul coroiat şi sprâncenele negre şi stufoase. Nu avea 
nevoie de lovitura în coaste pe care i-o dăduse Ron, sau de 
şoapta din ureche, ca să recunoască acel profil. 

— Harry, este Krum! 

— Capitolul XVI — 

POCALUL DE FOC 

— Nu-mi vine să cred! zise Ron înmărmurit, în timp ce 
elevii de la Hogwarts urcau treptele în urma celor de la 
Durmstrang. Krum, Harry! Viktor Krum! 

— Pentru Dumnezeu, Ron, nu este decât un jucător de 
vâjthaţ, zise Hermione. 

— Nu este decât un jucător de vâjthaţ? repetă Ron, 
privind-o de parcă nu îi venea să creadă ce auzise. 


Hermione, este unul dintre cei mai buni căutători din lume! 
Nu ştiam că mai e încă la şcoală! 

Când trecură iar prin holul de la intrare, alături de ceilalţi 
elevi de la Hogwarts, îndreptându-se către Marea Sală, 
Harry îl observă pe Lee Jordan ridicându-se pe vârfuri 
disperat, ca să îl vadă mai bine pe Krum. Mai multe fete din 
anul VI căutau înnebunite prin buzunare, încercând să se 
apropie de Krum. 

— O, nu-mi vine să cred că nu am nici o pană la mine! 
Crezi că îmi dă un autograf pe pălărie, scris cu ruj? 

— Să fim serioşi, zise Hermione cu superioritate, când 
trecură pe lângă fetele care în sfârşit găsiseră rujul. 

— O să-i cer un autograf, dacă pot să ajung la el, zise şi 
Ron. Harry, nu ai cumva o pană? 

— Nu, sunt sus, în ghiozdan, zise Harry. 

Se duseră la masa Cercetaşilor şi se aşezară. Ron avu grijă 
să stea cu faţa spre uşă, pentru că Viktor Krum şi colegii săi 
de la Durmstrang încă erau strânşi în jurul ei, de parcă nu 
ştiau unde să se aşeze. Elevii de la Beauxbatons găsiseră 
locuri la masa Ochilor-de-Şoim. Priveau în jur cu expresii 
posomorâte pe chipuri. Trei dintre ei încă aveau eşarfele şi 
şalurile înfăşurate în jurul capetelor. 

— Nici nu este chiar aşa de frig, zise Hermione enervată, 
urmărindu-i cu atenţie. De ce nu şi-au adus pelerine? 

— Aici! Veniţi aici! şopti Ron. Aici! Hermione, du-te mai 
încolo, fă-le loc... 

— Cum? 

— Prea târziu, zise Ron amărât. 

Viktor Krum şi colegii săi se aşezaseră la masa Viperinilor. 
Harry îi văzu pe Draco, Crabbe şi Goyle foarte mândri de 
chestia asta. În timp ce îi priveau, Reacredință se aplecă să 
îi spună ceva lui Krum. 

— Da, bravo, linguşeşte-l, Reacredință, zise Ron ironic. 
Pun pariu că Viktor vede ce-i poate pielea, dar... Sunt sigur 
că e tot timpul înconjurat de fani smintiţi... Unde credeţi că 
o să doarmă? Am putea să-i oferim un pat la noi în cameră, 


Harry... l-aş da patul meu cu plăcere, eu aş putea să dorm 
pe un pat pliant. 

Hermione pufni în râs. 

— Oricum, par mai veseli decât cei de Beauxbatons, 
remarcă Harry. 

Elevii de la Durmstrang îşi dădeau jos blănurile grele şi 
priveau cu interes tavanul negru înstelat. Câţiva dintre ei îşi 
examinau farfuriile şi pocalele de aur, părând impresionați. 

La masa profesorilor, Filch, îngrijitorul, adăuga scaune. 
Era îmbrăcat în vechiul lui frac, în onoarea oaspeţilor. 
Harry fu surprins să vadă că adăugă patru scaune, câte 
două de ambele părţi ale lui Dumbledore. 

— Dar nu sunt decât doi oameni în plus, zise Harry. De ce 
a adus Filch patru scaune? Cine mai vine? 

— Cum? zise Ron absent, continuând să se uite fascinat la 
Krum. 

După ce toţi elevii intrară în Marea Sală şi se aşezară la 
mesele Caselor, îşi făcură apariţia şi profesorii, 
îndreptându-se spre locurile lor, la masa din capătul sălii. 
Şirul era încheiat de profesorul Dumbledore, profesorul 
Karkaroff şi Madame Maxime. Când apăru directoarea lor, 
elevii de la Beauxbatons se ridicară în picioare. Câţiva elevi 
de la Hogwarts izbucniră în râs. Cei de la Beauxbatons nu 
păreau deloc intimidaţi şi nu se aşezară până când nu luă 
loc la masă Madame Maxime, în stânga lui Dumbledore. 
Acesta, pe de altă parte, rămase în picioare şi în Marea Sală 
se lăsă tăcerea. 

— Bună seara, doamnelor şi domnilor, fantomelor şi mai 
ales dragi oaspeţi, începu Dumbledore, zâmbindu-le elevilor 
străini. Am marea plăcere de a vă ura bun venit la 
Hogwarts. Sper din tot sufletul că şederea voastră aici va fi 
cât se poate de plăcută! 

Una dintre fetele de la Beauxbatons, care nu-şi scosese 
încă fularul din jurul capului, râse ironic. 

— Nu vă ţinem cu forţa! şopti Hermione, uitându-se urât la 
ea. 


— Turnirul celor trei vrăjitori va începe o dată cu sfârşitul 
ospăţului, zise Dumbledore. Acum vă invit pe toţi să beţi, să 
mâncaţi şi să vă simţiţi ca acasă! 

Se aşeză şi Harry văzu cum Karkaroff se apleacă înainte 
imediat pentru a discuta cu Dumbledore. 

Platourile din faţa lor se umplură ca de obicei cu mâncare. 
Se părea că spiriduşii de casă se întrecuseră pe ei înşişi. În 
faţa lor era se aflau o mulţime de feluri de mâncare, cum nu 
mai văzuse Harry în viaţa lui, inclusiv unele care era clar că 
erau străine. 

— Ce-i aia? întrebă Ron, arătând către un platou mare cu 
un fel de scoici înăbuşite, lângă o felie mare de cotlet şi doi 
rinichi. 

— Bouillabaisse, zise Hermione. 

— Să-ţi fie de bine, o ironiză Ron. 

— Este un fel de mâncare franțuzesc, zise Hermione. Am 
mâncat şi eu când am fost în vacanţă, vara trecută. Este 
foarte bun. 

— Te cred pe cuvânt, zise Ron, servindu-se totuşi cu ce ştia 
el că era bun. 

Marea Sală era mult mai aglomerată decât de obicei, deşi 
nu erau mai mult de douăzeci de elevi în plus. Poate că era 
din cauza uniformelor de diferite culori, care ieşeau în 
evidenţă în contrast cu robele negre de la Hogwarts. Acum 
că îşi dăduseră jos blănurile, văzură că elevii de la 
Durmstrang purtau uniforme roşu-închis. 

Hagrid intră în Marea Sală printr-o uşă din spatele mesei 
profesorilor, la douăzeci de minute după ce începuse 
serbarea. Se aşeză pe scaunul său din capătul mesei şi făcu 
semn cu mâna (care era plină de bandaje!) către Harry, Ron 
şi Hermione. 

— Ce mai fac Homarii, Hagrid? strigă Harry. 

— Extraordinar de bine, îi răspunse Hagrid fericit. 

— Da, sunt convins, zise Ron încet. Se pare că în sfârşit au 
găsit o mâncare care le place, nu? Degete de Hagrid! 

Chiar atunci, se auzi o voce: 


— Nu vă supărrrraţi, mai vrrreţi bouillabaisse? 

Era fata de la Beauxbatons care chicotise în timpul 
discursului lui Dumbledore. În sfârşit, îşi dăduse jos fularul. 
Avea părul lung şi drept, blond-argintiu, aproape până la 
talie. Avea ochi mari, albastru-închis, şi dinţi foarte albi şi 
regulaţi. 

Ron se făcu mov la faţă. O privi cu gura căscată, dar nu 
reuşi să zică nimic, în afară de nişte sunete prea puţin 
articulate! 

— Nu, poţi să iei platoul, zise Harry, împingându-l către 
faţă. 

— Sigurrr nu mai vrrreţi? 

— Nu, zise Ron pe nerăsuflate. Dar a fost excelent! 

Fata luă cu grijă platoul şi îl duse la masa Ochilor-de-Şoim. 
Ron încă se uita după ea, de parcă ar fi fost prima oară 
când vedea o fată. Harry începu să râdă, ceea ce păru să-l 
trezească pe Ron la realitate. 

— Este una dintre iele! îi zise el răguşit lui Harry. 

— Bineînţeles că nu! zise Hermione caustic. Nu mai văd pe 
altcineva care se holbează la ea ca un idiot! 

Însă aici nu avea întru totul dreptate. Când fata traversă 
Marea Sală, se întoarseră multe capete de băieţi după ea, 
iar unii dintre ei rămaseră fără grai, ca şi Ron. 

— Credeţi-mă pe mine, nu e o fată normală! zise Ron, 
aplecându-se într-o parte ca să o vadă mai bine. Nu avem 
asemenea fete la Hogwarts! 

— Ba sunt şi la Hogwarts fete drăguţe, zise Harry, fără să 
se gândească. 

Cho Chang stătea doar la câteva locuri depărtare de fata 
cu părul argintiu. 

— Nu vreţi să vă puneţi amândoi ochii la loc, zise 
Hermione sec, ca să vedeţi cine a mai intrat în Marea Sală? 

Arătă către masa profesorilor. Cele două locuri libere 
tocmai fuseseră ocupate. Ludo Bagman stătea de o parte a 
profesorului Karkaroff, în timp ce domnul Crouch, şeful lui 
Percy, şedea lângă Madame Maxime. 


— Ce caută aici? întrebă Harry surprins. 

— Ei organizează Turnirul celor trei vrăjitori, nu? zise 
Hermione. Presupun că vroiau să fie la începerea oficială... 

Când sosi felul doi, observară alte mâncăruri necunoscute. 
Ron examină îndeaproape un castron cu ceva ciudat în el şi 
apoi îl puse cu grijă puţin mai la dreapta sa, ca să fie foarte 
vizibil de la masa Ochilor-de-Şoim. Se părea însă că fata 
care semăna cu una dintre iele mâncase destul, căci nu veni 
să îl ia. 

O dată ce farfuriile de aur fură curățate, Dumbledore se 
ridică din nou. Acum Marea Sală părea să fie cuprinsă de 
un fior de emoție şi nerăbdare. Harry se entuziasmă şi el, 
întrebându-se ce avea să urmeze. La câteva locuri mai 
departe de ei, Fred şi George se aplecaseră peste masă, 
dornici să îi soarbă cuvintele lui Dumbledore. 

— A sosit momentul! zise Dumbledore, zâmbind la marea 
de chipuri întoarse spre el. Turnirul celor trei vrăjitori este 
pe cale să înceapă! Aş vrea să vă mai explic câte ceva, 
înainte să aducem sipetul... 

— Ce să aducă? murmură Harry. 

Ron ridică din umeri. 

— Vreau doar să clarific procedura pe care o vom urma 
anul acesta. Dar în primul rând daţi-mi voie să vi-i prezint, 
celor care nu îi cunosc încă, pe domnul Bartemius Crouch, 
şeful Departamentului de cooperare magică internaţională 
- urmă 0 serie de aplauze politicoase - şi pe domnul Ludo 
Bagman, şeful Departamentului de jocuri şi sporturi 
magice. 

Pentru Bagman izbucniră aplauze mult mai călduroase 
decât pentru Crouch, poate pentru că era faimos ca fost 
mare prinzător sau poate pentru că, pur şi simplu, părea 
mult mai simpatic. Răspunse prietenos, făcându-le semn cu 
mâna. Bartemius Crouch nici nu zâmbise şi nici nu le făcuse 
cu mâna, când îi fusese anunţat numele. Amintindu-şi-l în 
costumul său impecabil de la Cupa Mondială de Vâjthaţ, lui 
Harry i se păru că arăta ciudat în roba de vrăjitor. Mustaţa 


sa perfectă şi cărarea dreaptă erau foarte stranii, în 
comparaţie cu părul şi barba albă ale lui Dumbledore. 

— Domnul Bagman şi domnul Crouch au lucrat neobosiţi 
pe parcursul ultimelor luni la organizarea Turnirului celor 
trei vrăjitori, continuă Dumbledore, şi se vor afla, alături de 
mine, de profesorul Karkaroff şi de Madame Maxime, în 
juriul care va aprecia eforturile campionilor. 

O dată cu pronunţarea cuvântului „campioni”, atenţia 
elevilor păru să se ascută la maximum. 

Poate că Dumbledore observase cât erau de curioşi, căci 
zâmbi şi zise: 

— Sipetul, vă rog, domnule Filch! 

Filch, care stătuse nemişcat într-un colţ îndepărtat al sălii, 
se apropie acum de Dumbledore, ducând un sipet mare de 
lemn, incrustat cu pietre preţioase. Arăta extrem de ciudat. 
Un zumzet de nerăbdare răzbătu dinspre elevii care 
aşteptau curioşi. Dennis Creevey se urcase chiar pe scaun 
ca să îl vadă mai bine, dar, fiind atât de mic, capul lui abia 
dacă se zărea peste ale celorlalţi. 

— Instrucţiunile pentru încercările pe care vor trebui să le 
înfrunte campionii în acest an au fost deja examinate de 
domnii Crouch şi Bagman, zise Dumbledore, în timp ce 
Filch punea cu grijă sipetul pe masă, în faţa sa, şi au făcut 
pregătirile necesare pentru fiecare probă. Vor fi trei 
încercări, dispuse pe toată perioada anului şcolar, şi vor 
solicita campionii în mai multe feluri: puterile lor magice, 
curajul şi puterea lor de deducție, precum şi abilitatea de a 
face faţă pericolului, desigur. 

După ultimele sale cuvinte, în Marea Sală se aşternu o 
linişte atât de deplină, încât se părea că nimeni nu mai 
respira. 

— După cum ştiţi, în turnir se vor întrece trei campioni, 
continuă Dumbledore calm, unul de la fiecare şcoală 
participantă. Vor fi notaţi în funcţie de felul în care vor trece 
fiecare probă a turnirului, iar campionul cu cel mai mare 
număr de puncte, la sfârşitul celor trei probe, va câştiga 


Cupa Turnirului celor trei vrăjitori. Campionii vor fi aleşi de 
un selecţioner imparţial... Pocalul de Foc! 

Dumbledore îşi scoase bagheta şi atinse de trei ori capacul 
sipetului. Acesta se deschise uşor, iar Dumbledore băgă 
mâna înăuntru şi scoase un pocal mare, cioplit destul de 
stângaci din lemn. Ar fi fost absolut obişnuit, dacă din el nu 
ar fi ieşit flăcări albastre-alburii, care dansau la gura 
pocalului. 

Dumbledore închise sipetul şi puse cu grijă Pocalul pe el, 
de unde putea fi văzut foarte bine de toţi cei din Marea 
Sală. 

— Cine vrea să se înscrie la preselecția campionilor 
trebuie să scrie citeţ numele şi şcoala pe o bucăţică de 
pergament şi să o pună în Pocal, zise Dumbledore. Posibilii 
campioni au douăzeci şi patru de ore pentru a se înscrie. 
Mâine seară, de Halloween, Pocalul va alege numele celor 
trei campioni, cei mai îndreptăţiţi să-şi reprezinte şcolile. 
Pocalul va fi pus în holul de la intrare în această seară, unde 
le va fi accesibil tuturor celor care vor să concureze. 

— Pentru a ne asigura că nici un vrăjitor care nu are 
vârsta stabilită nu va ceda tentaţiei, zise Dumbledore, voi 
trage o Linie de Vârstă în jurul Pocalului de Foc, o dată ce 
acesta va fi plasat în holul de la intrare. Nimeni sub 
şaptesprezece ani nu va putea trece această linie... În 
sfârşit, vreau să îi avertizez pe toţi cei care vor să se înscrie 
că acest turnir trebuie luat foarte în serios. O dată ce 
Pocalul de Foc alege un campion, acesta este obligat să 
ducă la bun sfârşit cele trei probe ale turnirului. Plasarea 
numelui vostru în Pocal este un contract magic. O dată ce 
deveniți campioni, nu vă mai puteţi răzgândi. Aşadar, vă rog 
să cântăriţi foarte bine dacă sunteţi pregătiţi cu adevărat 
pentru a concura, înainte de a vă pune numele în Pocal. 
Acum, cred că a venit vremea odihnei... Noapte bună 
tuturor! 

— O Linie de Vârstă! zise Fred Weasley, cu ochii 
scăpărători, în timp ce traversau cu toţii Marea Sală spre 


uşile către holul de la intrare. Păi, vraja asta ar trebui să fie 
contracarată de Poţiunea de Îmbătrânit, nu? Şi o dată ce 
numele ajunge în Pocal, o să râdeţi, dar nu are cum să-şi 
dea seama dacă ai sau nu şaptesprezece ani! 

— Dar nu cred că cei sub şaptesprezece ani au vreo şansă, 
zise Hermione, pur şi simplu nu am învăţat încă totul, nu 
ştim destul... 

— Vorbeşte pentru tine, zise George scurt. Încerci să te 
înscrii şi tu, nu, Harry? 

Lui Harry îi veni în minte felul în care insistase 
Dumbledore că nimeni sub şaptesprezece ani nu avea voie 
să se înscrie, dar imediat imaginea sa câştigând Cupa 
Turnirului celor trei vrăjitori puse iar stăpânire pe mintea 
lui... Se întrebă cât de supărat ar fi Dumbledore dacă 
cineva mai mic de şaptesprezece ani ar reuşi să găsească 
un mod de a trece de Linia de Vârstă... 

— Unde e? zise Ron, care nu era deloc atent la discuţie, 
însă se uita disperat prin mulţime după Krum. Dumbledore 
nu a zis unde dorm cei de la Durmstrang, nu? 

Dar întrebarea sa primi imediat răspuns. Ajunşi la masa 
Viperinilor, îl văzură pe Karkaroff întorcându-se spre elevii 
săi. 

— Aşadar, înapoi pe corabie! zise el. Viktor, cum te simţi? 
Ai mâncat destul? Să mai cer nişte vin fiert de la bucătărie? 

Harry îl văzu pe Krum clătinând din cap în semn că nu mai 
vroia, în timp ce îşi punea blana pe el. 

— Domnule profesor, eu aş vrea nişte vin, zise unul dintre 
ceilalţi băieţi de la Durmstrang. 

— Nu ţie ţi-am oferit, Poliakoff, se răsti Karkaroff, aerul 
său călduros şi părintesc dispărând într-o clipă. Văd că iar 
te-ai stropit cu mâncare pe robă. Dezgustător, băiete... 

Karkaroff se întoarse şi îşi conduse elevii către ieşirea din 
Marea Sală, ajungând acolo exact în acelaşi timp cu Harry, 
Ron şi Hermione. Harry se opri ca să-l lase pe el să treacă 
primul. 


— Mulţumesc, zise Karkaroff absent, aruncându-i o privire 
în treacăt. 


Şi atunci Karkaroff îngheţă. Se întoarse iar spre Harry şi 
se uită la el de parcă nu-i venea să îşi creadă ochilor. În 
spatele directorului lor, se opriră şi elevii de la Durmstrang. 
Ochii lui Karkaroff îl cercetară pe Harry din cap până în 
picioare şi se fixară pe cicatrice. Elevii de la Durmstrang se 
uitau şi ei curioşi la Harry. Cu coada ochiului, Harry văzu pe 
feţele unora dintre ei că înţeleseseră despre ce era vorba. 
Băiatul care îşi pătase roba cu mâncare îi făcu semn fetei 
de lângă el şi arătă cu degetul către fruntea lui Harry. 

— Da, el e Harry Potter, zise o voce hârşâită din spatele 
lor. Profesorul Karkaroff se întoarse. Ochi-Nebun Moody 
stătea acolo, sprijinindu-se greoi pe bastonul său, cu ochiul 
magic privindu-l fără să clipească pe directorul de la 
Durmstrang. 

Sub ochii lui Harry, culoarea pieri de pe chipul lui 
Karkaroff şi pe el apăru o expresie amestecată, de furie şi 
teamă. 

— Tu! zise el, uitându-se la Moody, de parcă nu era sigur 
că îl vedea cu adevărat. 

— Eu, zise Moody sumbru. Şi dacă nu mai ai altceva de 
spus lui Potter, Karkaroff, cred că ar trebui să te mişti. 
Blochezi uşa! 

Era foarte adevărat, jumătate din elevii din Marea Sală 
aşteptau în urma lor, uitându-se peste capetele celor din 
faţă ca să vadă ce se întâmplase. 

Fără să mai spună vreun cuvânt, profesorul Karkaroff 
plecă, însoţit de elevii săi. Moody privi în urma acestuia, cu 
ochiul magic fixat asupra lui, iar chipul său mutilat căpătase 
o expresie intensă de antipatie. 

Având în vedere că a doua zi era sâmbătă, cei mai mulţi 
elevi ar fi luat micul dejun mai târziu, dar Harry, Ron şi 
Hermione nu fură singurii care se treziră mai devreme 
decât se trezeau de obicei în week-end. Când coborâră în 
holul de la intrare, văzură în jur de douăzeci de elevi 
plimbându-se pe acolo, unii dintre ei mâncând pâine prăjită. 
Toţi examinau Pocalul de Foc. Fusese aşezat în mijlocul 


holului, pe taburetul pe care stătea de obicei Jobenul 
Magic. O linie aurie, foarte subţire, fusese trasată pe podea, 
formând un cerc cu o rază de douăzeci de metri. 

— S-a înscris cineva până acum? o întrebă Ron 
entuziasmat pe o fată din anul III. 

— Toţi cei din Durmstrang, răspunse fata, dar încă nu am 
văzut pe nimeni de la Hogwarts... 

— Cred că unii dintre ei s-au înscris azi-noapte, după ce 
ne-am dus cu toţii la culcare, zise Harry. Eu aşa aş fi făcut în 
locul lor... N-aş fi vrut să se uite toţi la mine. Ce-aş fi făcut 
dacă Pocalul mi-ar fi scuipat numele? 

Cineva râse în spatele lui Harry. Întorcându-se, îi văzu pe 
Fred, pe George şi pe Lee Jordan, urcând scara de 
marmură în grabă. Toţi trei păreau foarte fericiţi. 

— Am făcut-o, le zise Fred într-o şoaptă triumfătoare lui 
Harry, lui Ron şi Hermionei. Tocmai am luat-o! 

— Ce aţi luat? zise Ron. 

— Poţiunea de Îmbătrânit, creier de libelulă, zise Fred. 

— O picătură fiecare, zise George, frecându-şi palmele 
voios. Nu trebuie să fim decât cu câteva luni mai în vârstă. 
— O să împărţim mia de galeoni între noi trei, dacă o să 

câştige unul dintre noi, zise Lee, zâmbind larg. 

— Să ştiţi că eu nu sunt sigură că o să meargă, îi avertiză 
Hermione. Sunt sigură că Dumbledore s-a gândit deja şi la 
asta. 

Fred, George şi Lee o ignorară. 

— Gata? îi întrebă Fred pe ceilalţi doi, tremurând de 
nerăbdare. Hai, mă duc eu primul... 

Harry privi fascinat cum Fred scoate o bucată de 
pergament din buzunar, pe care erau scrise cuvintele „Fred 
Weasley - Hogwarts”. Fred se duse chiar până la marginea 
liniei şi rămase acolo, balansându-se pe vârfuri ca un 
înotător care vroia să plonjeze. Apoi, cu ochii tuturor din 
holul de la intrare aţintiţi asupra lui, trase aer în piept şi 
păşi dincolo de linie. 


Pentru o fracțiune de secundă, Harry crezu că reuşise. 
George crezuse şi el, cu siguranţă, pentru că trase un chiot 
triumfător şi păşi dincolo de cerc, după Fred, însă în clipa 
următoare se auzi un zgomot puternic şi gemenii fură 
azvârliţi afară din cerc, de parcă ar fi fost catapultaţi de un 
tun invizibil. Căzură la douăzeci de metri dincolo de cerc, 
pe podeaua rece de piatră, un moment dureros, la care se 
adăugă imediat şi o altă ruşine. Se auzi un zgomot puternic 
şi amândurora le crescură două bărbi lungi şi albe, absolut 
identice! 

— V-am avertizat, zise o voce groasă, amuzată. 

Se întoarseră cu toţii şi îl văzură pe profesorul 
Dumbledore ieşind din Marea Sală. Îi cercetă pe Fred şi pe 
George, cu ochi scânteietori. 

— Vă sugerez să vă duceţi amândoi la Madame Pomfrey. 
Le îngrijeşte deja pe domnişoarele Fawcett, de la Ochi-de- 
Şoim, şi pe Summers, de la Astropufi, care şi ele au hotărât 
să se îmbătrânească puţin. Dar trebuie să recunosc că 
bărbile lor nu sunt nici pe departe atât de reuşite ca ale 
voastre! 

Fred şi George porniră către aripa spitalului, însoţiţi de 
Lee, care acum se tăvălea pe jos de râs, iar Harry, Ron şi 
Hermione, şi ei râzând în hohote, se duseră la micul dejun. 

Decoraţiunile din Marea Sală se schimbaseră în dimineaţa 
aceea. Având în vedere că era Halloween, un nor de lilieci 
vii zburau în apropiere de tavanul vrăjit, în timp ce sute de 
dovleci sculptați îşi împrăştiau lumina de peste tot. Harry se 
îndreptă către Dean şi Seamus, care discutau despre elevii 
de la Hogwarts care aveau şaptesprezece ani şi puteau să 
se înscrie la turnir. 

— Umblă zvonul că Warrington s-a trezit dis-de-dimineaţă 
şi s-a înscris, îi spuse Dean lui Harry. Tipul ăla înalt de la 
Viperini, care arată ca un leneş. 

Harry, care jucase vâjthaţ împotriva lui Warrington, clătină 
din cap dezgustat. 

— Nu se poate să avem un campion de la Viperini! 


— Şi toţi Astropufii vorbesc despre Diggory, zise Seamus 
dispreţuitor. Nu m-aş fi gândit că ar fi în stare să îşi pună în 
pericol faţa aia „frumoasă”, aşa cum cred unii... 

— Auziţi! strigă Hermione deodată. 

În holul de la intrare cineva era aclamat. Se întoarseră cu 
toţii şi o văzură pe Angelina Johnson care intra în Marea 
Sală, zâmbind puţin stânjenită. O negresă înaltă, care era 
înaintaşă pentru echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor. Angelina 
se apropie de la ei, se aşeză şi îi anunţă: 

— Ei bine, am făcut-o! Tocmai m-am înscris! 

— Glumeşti! zise Ron, părând impresionat. 

— Înseamnă că ai deja şaptesprezece ani? întrebă Harry. 

— Sigur că da. Vezi vreo barbă? zise Ron. 

— A fost ziua mea săptămâna trecută, zise Angelina. 

— Ei bine, mă bucur că s-a înscris cineva de la Cercetaşi, 
zise Hermione. Sper să câştigi, Angelina! 

— Mersi, Hermione, zise Angelina, zâmbindu-i. 

— Da, mai bine tu decât Băieţelu' Frumugşel, Diggory ăla, 
zise Seamus, determinându-i pe câţiva Astropufi care 
treceau pe lângă masa lor să se uite urât la el. 

— Atunci, ce facem azi? îi întrebă Ron pe Harry şi pe 
Hermione, când terminară de mâncat micul dejun şi plecară 
din Marea Sală. 

— Încă nu ne-am dus să-l vizităm pe Hagrid, zise Harry. 

— OK, zise Ron, atâta timp cât nu ne cere să donăm 
degete pentru Homarii lui... 

O privire entuziasmată apăru subit pe faţa Hermionei. 

— Abia acum mi-am dat seama! Încă nu l-am întrebat pe 
Hagrid dacă vrea să facă parte din S.P A. S.! zise ea veselă. 
Mă aşteptaţi, da, până dau o fugă sus, să iau câteva 
insigne? 

— Of, ce mă enervează! zise Ron exasperat, în timp ce 
Hermione urca în fugă scara de marmură. 

— Hei, Ron, zise Harry deodată. Uite-o pe prietena ta... 
Elevii de la Beauxbatons intrau pe uşile dinspre grădină, 
printre ei aflându-se şi fata care îi plăcuse lui Ron. Cei 


strânşi în jurul Pocalului de Foc se dădură înapoi ca să-i lase 
să treacă, privindu-i cu entuziasm. 

Madame Maxime intră în hol imediat după elevii ei şi îi 
alinie. Unul câte unul, elevii de la Beauxbatons trecură 
Linia de Vârstă şi îşi puseră bucăţile de pergament în 
flăcările albastre-alburii. Când ajungea în foc, fiecare nume 
se înroşea puţin şi scotea scântei. 

— Ce crezi că o să se întâmple cu cei care nu sunt aleşi? îi 
şopti Ron lui Harry, în timp ce preferata lui de la 
Beauxbatons arunca pergamentul cu numele ei în Pocalul 
de Foc. Oare or să se întoarcă la şcoala lor sau or să 
rămână să urmărească turnirul? 

— Nu ştiu, zise Harry. Stai puţin, adică... doamna Maxime 
rămâne ca parte din juriu, nu? 

După ce se înscriseră toţi elevii de la Beauxbatons, 
Madame Maxime îi conduse afară din hol, spre 
împrejurimile castelului. 

— Şi ei unde dorm? zise Ron, îndreptându-se spre uşa de 
la intrare, pentru a se uita după ei. 

O zornăială stridentă din spatele lor anunţă reapariţia 
Hermionei cu cutia de insigne S.PA.S. 

— Ah, haideţi odată, grăbiţi-vă, zise Ron şi sări treptele de 
piatră, cu ochii pe fata cea frumoasă, care acum se afla pe 
la mijlocul pajiştii, alături de Madame Maxime. 

Când se apropiară de cabana lui Hagrid de la marginea 
Pădurii Interzise, misterul locului unde dormeau cei de la 
Beauxbatons fu rezolvat. Trăsura gigantică, de un albastru 
deschis, în care veniseră era parcată la vreo două sute de 
metri de uşa de la intrare a lui Hagrid, iar elevii se urcau în 
ea. Caii înaripaţi, de mărimea elefanților, care trăseseră 
trăsura păşteau acum într-un padoc din apropiere. 

Harry bătu la uşa lui Hagrid şi se auziră imediat lătrăturile 
zgomotoase ale lui Colţ, drept răspuns. 

— Era şi timpul! zise Hagrid, când dădu uşa la perete şi 
văzu cine era. Am crezut că aţi uitat unde locuiesc! 


— Am fost foarte ocupați, Hag..., începu Hermione să 
spună, dar se opri brusc, privindu-l pe Hagrid, mută de 
uimire. 

Hagrid purta cel mai bun costum al său (dar şi cel mai 
urât!), unul maro, şi o cravată ca o tablă de şah, galben cu 
portocaliu. Şi asta nu era totul! Îngrozitor era că încercase 
să-şi îmblânzească părul, folosind cantităţi enorme de 
răşină, iar părul îi era acum strâns la spate în două 
ghemotoace. Probabil că încercase să-şi facă o coadă ca a 
lui Bill, dar descoperise că avea mult prea mult păr. Această 
nouă înfăţişare nu i se potrivea deloc lui Hagrid. Pentru un 
moment, Hermione se uită înmărmurită la el şi apoi, 
hotărându-se să nu facă nici o remarcă, zise: 

— Hm, păi, unde sunt Homarii cu capete explozive? 

— l-am dus în grădina cu dovleci, zise Hagrid vesel. Se fac 
enormi, adevăraţi giganţi, cred că au deja vreo şase metri 
lungime! Problema e că au început să se omoare între ei... 

— O, nu! Chiar aşa? zise Hermione, aruncându-i o privire 
cruntă lui Ron, care, uitându-se la ciudata coafură a lui 
Hagrid, tocmai deschisese gura ca să spună ceva în 
legătură cu ea. 

— Da, zise Hagrid trist. Da” e totu' în ordine, i-am pus în 
cutii separate. Încă mai am vreo douăzeci. 

— Da, ce ghinion, făcu Ron. 

Hagrid nu îşi dădu seama că de fapt era o remarcă 
sarcastică. 

Coliba lui Hagrid era formată dintr-o singură cameră, iar 
într-un colţ al ei se afla un pat gigantic, acoperit cu o 
plapumă de puf enormă. În faţa focului aprins, se aflau o 
masă şi scaune de lemn la fel de mari. Mai multe bucăţi de 
şuncă erau puse deasupra focului, la afumat, iar de tavan 
atârnau fel de fel de păsări vânate de Hagrid. 

Se aşezară la masă, în timp ce Hagrid începea să 
pregătească ceaiul, şi în curând se cufundară în alte discuţii 
aprinse despre Turnirul celor trei vrăjitori. Hagrid părea să 
fie la fel de entuziasmat ca ei. 


— Staţi să vedeţi, zise el, zâmbind. Staţi să vedeţi... Or să 
fie nişte chestii cum nici nu vă puteţi imagina! Prima 
probă... Ah, dar n-am voie să vă spun... 

— Hai, Hagrid! îl rugară Harry, Ron şi Hermione, dar el 
clătină doar din cap, zâmbind misterios. 

— Nu vreau să vă stric surpriza, zise Hagrid, însă vă 
asigur că o să fie spectaculos. Nu o să le fie uşor 
campionilor. Nu am crezut că o să trăiesc să mai văd un 
turnir! 

Până la urmă rămaseră la masa de prânz la Hagrid, deşi 
nu prea se omorâră cu mâncatul... Hagrid făcuse friptură 
de vită, aşa cum zicea el, dar după ce Hermione descoperi o 
gheară mare în porţia ei, atât ei, cât şi băieţilor le pieri 
pofta de mâncare. Oricum, se distrară, încercând să-l 
convingă pe Hagrid să le spună care aveau să fie probele 
turnirului, făcând diverse speculaţii în legătură cu 
campionii care urmau să fie aleşi şi întrebându-se dacă 
Fred şi George mai aveau încă bărbi. 

O ploaie fină începu să cadă pe la mijlocul dupăamiezei. 
Era foarte plăcut la gura focului, ascultând cum răpăiau 
picăturile la fereastră şi privindu-l pe Hagrid cum îşi cârpea 
şosetele şi se certa cu Hermione pe tema spiriduşilor de 
casă, pentru că refuzase categoric să se alăture societăţii S. 
P A. S., înfiinţată de Hermione. 

— Aş face ceva incorect, Hermione, zise el grav, băgând un 
fir gros de lână galbenă într-un ac enorm. Spiriduşii de casă 
trebuie să aibă grijă de oameni, asta le place, doar ştii, nu? 
I-ai face foarte nefericiţi dacă nu i-ai mai lăsa să lucreze şi i- 
ai insulta dacă i-ai plăti! 

— Dar Harry l-a eliberat pe Dobby şi el era încântat! 
exclamă Hermione. Şi am auzit că acum cere să fie plătit 
pentru munca lui! 

— Da, păi, fiindcă mai există... ciudaţi în fiecare specie... 
Nu că ar exista vreun spiriduş care nu ar vrea să fie liber, 
dar nu o să-i convingi niciodată pe majoritatea dintre ei... 
Nu, nu mă bag, Hermione! 


Hermione era cu adevărat supărată şi îşi pusese cutia cu 
insignele la loc, în buzunarul pelerinei. 

Pe la cinci şi jumătate începuse să se întunece şi Ron, 
Harry şi Hermione se gândiră că era timpul să se întoarcă 
la castel, la serbarea de Halloween şi mai ales la 
desemnarea campionilor şcolilor de magie. 

— Vin şi eu cu voi, zise Hagrid, oprindu-se din cârpit. 
Aşteptaţi-mă puţin... 

Hagrid se ridică, se duse la dulapul cu sertare şi începu să 
caute ceva în unul dintre ele. Nu îi acordară mare atenţie, 
până când le ajunse la nări un miros îngrozitor. 

Înecându-se şi tuşind, Ron întrebă: 

— Hagrid, ce e asta? 

— Care? zise Hagrid, întorcându-se către ei cu o sticlă 
mare în mână. Aaa, vă place? 

— E... aftershave? zise Hermione, abia articulând 
cuvintele. 

— Păi... apă de colonie, mormăi Hagrid, roşind. Poate că e 
puţin cam mult, adăugă el repede. Staţi aşa, scap de ea 
îndată... 

leşi grăbit din cabană şi îl văzură pe fereastră, spălându- 
se în butoiul cu apă de afară. 

— Apă de colonie? zise Hermione uimită. Hagrid? 

— Şi care e chestia cu părul şi costumul? întrebă Harry în 
şoaptă. 

— Uitaţi-vă! zise Ron deodată, arătând spre fereastră. 
Hagrid tocmai terminase cu spălatul şi se îndreptase din 
mijloc. Dacă roşise înainte, asta era nimic pe lângă culoarea 

feţei lui în acel moment. Ridicându-se cu mare grijă, ca să 
nu îi vadă Hagrid, Harry, Ron şi Hermione se uitară pe 
fereastră şi văzură că Madame Maxime şi elevii de la 
Beauxbatons tocmai coborâseră din trăsură, ducându-se şi 
ei la petrecerea de Halloween. Nu auzeau ce spunea 
Hagrid, dar vorbea cu Madame Maxime cu aceeaşi expresie 
aeriană, pierdută, pe care Harry nu o mai văzuse pe chipul 


lui Hagrid decât o singură dată, atunci când îl privise pe 
Norbert, puiul de dragon. 

— Se duce la castel cu ea! zise Hermione indignată. N-a 
zis să-l aşteptăm, că merge cu noi? 

Fără să arunce măcar o privire către colibă, Hagrid 
mergea alături de Madame Maxime, urcând pajiştea care 
ducea la castel, iar elevii de la Beauxbatons veneau în urma 
lor, alergând ca să ţină pasul cu mersul lor. 

— O place! zise Ron, nevenindu-i să creadă. Păi, dacă or să 
aibă copii, or să ajungă în cartea recordurilor! Pun pariu că 
un copil de-al lor ar cântări cam o tonă! 

leşiră din casă şi închiseră uşa în urma lor. Era 
surprinzător de întuneric afară. Strângându-şi pelerinele în 
jurul corpului, porniră pe pajiştea în pantă. 

— Oooh, uite-i! şopti Hermione. 

Cei de la Durmstrang veneau spre castel dinspre lac. 
Viktor Krum mergea alături de Karkaroff, iar ceilalţi elevi 
de la Durmstrang după ei. Ron îl privi emoţionat pe Krum, 
dar acesta nu se uită în jurul lui deloc şi intră în holul de la 
intrare, puţin înaintea celor trei prieteni. 

Când intrară în Marea Sală, luminată ca ziua de 
lumânările de Halloween, aproape că nu mai aveai unde să 
arunci un ac. Sala gemea de lume. Pocalul de Foc fusese 
mutat, aflându-se acum pe masa profesorilor, în faţa 
scaunului gol al lui Dumbledore. Fred şi George, care 
scăpaseră de bărbi, păreau să facă faţă destul de bine 
nereuşitei. 

— Sper să fie aleasă Angelina campioana noastră, zise 
Fred, când Harry, Ron şi Hermione se aşezară. 

— Şi eu! zise Hermione pe dată. Ei bine, o să aflăm în 
curând! 

Serbarea de Halloween părea să dureze mult mai mult 
decât de obicei. Poate din cauză că era a doua serbare din 
ultimele două zile, Harry nu mai era interesat de 
mâncărurile extravagante, cum ar fi fost în mod normal. Ca 
toţi ceilalţi din Marea Sală, judecând după capetele lor 


ridicate şi expresia nerâăbdătoare de pe fiecare faţă, după 
foiala continuă şi ridicatul de la masă ca să vadă dacă 
Dumbledore terminase de mâncat, Harry nu vroia decât să 
se golească odată farfuriile şi să audă cine erau campionii 
aleşi de Pocalul de Foc. 

Într-un târziu, farfuriile de aur se întoarseră la starea lor 
imaculată de la început. Se auzi un murmur puternic în 
toată sala, care încetă brusc, imediat ce se ridică 
Dumbledore de la masă. De o parte şi de alta a lui, 
profesorul Karkaroff şi Madame Maxime păreau la fel de 
încordaţi şi nerăbdători ca toţi ceilalţi. Ludo Bagman 
zâmbea şi le făcea cu mâna mai multor elevi. Domnul 
Crouch, pe de altă parte, părea complet blazat, aproape 
plictisit. 

— Ei bine, Pocalul este aproape gata să decidă, zise 
Dumbledore. Cred că mai are nevoie de încă un minut. 
Când li se strigă numele, îi rog pe campioni să vină la 
capătul sălii, să treacă pe lângă masa profesorilor şi să intre 
în camera alăturată - arătă către o uşă din spatele mesei 
profesorilor - unde vor primi primele instrucţiuni. 

Îşi scoase bagheta şi o vântură larg înaintea sa. Imediat, 
toate lumânările, în afară de cele aflate în dovlecii scobiţi, 
se stinseră, cufundându-i pe toţi într-o stare de 
semiobscuritate. Acum Pocalul de Foc strălucea mai 
puternic decât orice altceva în Marea Sală, lumina 
scânteietoare a flăcărilor albastre-alburii fiind aproape 
dureroasă pentru ochi. Toată lumea se uita, aşteptând cu 
răsuflarea tăiată... Câţiva elevi se tot uitau la ceasuri... 

— Din clipă în clipă, şopti Lee Jordan, aflat la două locuri 
depărtare de Harry. 

Flăcările din Pocalul de Foc se făcură roşii dintr-o dată şi 
începură să zboare scântei din el. În momentul următor, o 
limbă de foc ţâşni în sus şi din ea căzu o bucăţică arsă de 
pergament. Sala tresări. 

Dumbledore prinse bucata de pergament şi o ţinu înaintea 
ochilor săi, cu mâinile întinse, ca să o poată citi la lumina 


flăcărilor care redeveniseră albastre-alburii. 

— Campionul pentru Durmstrang, zise Dumbledore tare şi 
clar, este Viktor Krum! 

— Nici nu se putea altfel! strigă Ron, într-o furtună de 
aplauze şi urale care vuiră în toată sala. 

Harry îl văzu pe Viktor Krum ridicându-se de la masa 
Viperinilor şi ducându-se către Dumbledore. O luă apoi la 
dreapta, trecu pe lângă masa profesorilor şi dispăru în 
camera alăturată. 

— Bravo, Viktor! tună Karkaroff atât de tare, încât îl auzi 
toată lumea, în ciuda aplauzelor furtunoase. Ştiam că poţi! 

Aplauzele şi uralele încetară. Acum atenţia tuturor era 
concentrată iar asupra Pocalului, care, după câteva 
secunde, se făcu iar roşu. O a doua bucată de pergament fu 
propulsată în aer de flăcări. 

— Campioana pentru Beauxbatons, zise Dumbledore, este 
Fleur Delacour! 

— Ea e, Ron! strigă Harry, când fata care semăna cu una 
dintre iele se ridică grațios, îşi aruncă spre spate pletele 
blonde-argintii şi trecu printre mesele Astropufilor şi ale 
Ochilor-de-Şoim. 

— Ah, uite, ce dezamăgiţi sunt toţi, zise Hermione peste 
hărmălaie, făcând semn către masa celor de la 
Beauxbatons. 

Dezamăgiţi e puţin spus, îşi zise Harry. Două dintre fetele 
care nu fuseseră alese izbucniseră în plâns, cu capetele pe 
braţe. 

Când dispăru şi Fleur Delacour în camera alăturată, se 
lăsă iar tăcerea, dar de data asta încordarea ajunsese la 
maximum. Urma campionul pentru Hogwarts... 

Şi Pocalul de Foc se făcu roşu pentru a treia oară. 
Scânteile se înteţiră din nou şi limba de foc ţâşni sus de tot 
în aer, iar din vârful ei Dumbledore luă a treia bucată de 
pergament. 

— Campionul pentru Hogwarts, spuse el, este Cedric 


Diggory! 


— Nu! zise Ron tare, dar nu îl auzi nimeni, în afară de 
Harry, dat fiind că hărmălaia de la masa învecinată era mult 
prea mare. 

Fiecare Astropuf se ridicase de pe scaun, sărea şi ţopăia, 
pe când Cedric trecu de ei, zâmbind larg, şi se îndreptă 
către camera din spatele mesei profesorilor. Într-adevăr, 
aplauzele pentru Cedric durară atât de mult, încât 
Dumbledore trebui să aştepte puţin pentru a se face auzit 
iar. 

— Excelent! strigă el fericit, când ultima explozie de urale 
se stinse. Ei bine, acum avem trei campioni. Sunt convins că 
pot conta pe toţi, inclusiv pe restul elevilor de la 
Beauxbatons şi Durmstrang, să-i sprijine pe campioni cât de 
mult pot. Fiind alături de campionii voştri, veţi contribui în 
mod real la... 

Dar Dumbledore se opri subit şi toţi observară ce anume îl 
întrerupsese. 

Pocalul de Foc se făcuse iar roşu şi începură să zboare 
scântei din el. O flacără înaltă ţâşni subit în aer şi azvârli o 
altă bucată de pergament. 

În mod automat, Dumbledore întinse mâna şi luă 
pergamentul. Se uită înmărmurit la numele de pe 
pergament. Urmă o pauză lungă, în care Dumbledore privi 
uluit hârtiuţa din mâinile sale şi toată lumea din sală se uită 
la el. Pe urmă Dumbledore îşi drese glasul şi citi cu voce 
tare: 

— Harry Potter! 

— Capitolul XVIICEI PATRU CAMPIONI. 

Harry rămase înlemnit, conştient că toate capetele din 
Marea Sală erau întoarse spre el. Era înmărmurit. 
Amorţise. Rămăsese fără grai. Cu siguranţă că visa... Sau 
nu auzise bine! 

Nimeni nu aplaudă. Un zumzet ca de albine furioase 
începu să se ridice în sală. Unii elevi se ridicară ca să îl vadă 
mai bine pe Harry, în timp ce el rămase neclintit pe scaun. 


La masa profesorilor, profesoara McGonagall se ridicase şi 
trecuse pe lângă Ludo Bagman şi profesorul Karkaroff 
pentru a-i şopti ceva profesorului Dumbledore, care îşi 
apropie urechea de ea, încruntându-se uşor. 

Harry se întoarse către Ron şi Hermione. In spatele lor, îi 
văzu pe toţi cei de la lunga masă a Cercetaşilor privindu-l 
cu gurile căscate. 

— Nu m-am înscris eu, zise Harry pierdut. Doar ştiţi că n- 
am făcut-o... 

Amândoi îi răspunseră cu priviri lipsite de orice expresie. 
La masa din capăt, profesorul Dumbledore se ridicase de pe 
scaun, dând din cap către profesoara McGonagall. 

— Harry Potter! strigă el iar. Harry! Vino, te rog! 

— Du-te, îi şopti Hermione, împingându-l uşor pe Harry. 

Harry se ridică, călcă pe poalele robei lui şi se împiedică. 

Se redresă şi porni printre mesele Cercetaşilor şi ale 
Astropufilor. Drumul parcă nu se mai termina, masa din 
capăt părea să se depărteze, în loc să se apropie, şi simţea 
sute şi sute de ochi aţintiţi asupra lui, de parcă flecare 
pereche de ochi ar fi fost nişte reflectoare. 

Zumzetul creştea în intensitate tot mai mult. 1 se păru că 
trecuse o oră până ajunse în faţa lui Dumbledore, simțind 
acum privirile tuturor profesorilor aţintite asupra lui. 

— Treci în camera alăturată, Harry, zise Dumbledore. 

Nu zâmbea. 

Harry trecu pe lângă masa profesorilor. Hagrid stătea 
chiar în capătul ei. Nu îi făcu semn cu ochiul sau cu mâna şi 
nici nu îl salută ca de obicei. Părea complet uluit şi, la fel ca 
toţi ceilalţi, se uită mirat la Harry când trecu pe lângă el. 
Harry intră pe uşă şi se trezi într-o cameră mică, plină de 
tablouri cu vrăjitori şi vrăjitoare. În şemineu ardea un foc 
vesel. 

Chipurile din portrete se întoarseră să îl privească, de cum 
intră în încăpere. Văzu o vrăjitoare uscăţivă, sărind din 
rama tabloului ei în cel alăturat, în care era un vrăjitor cu o 


mustață de morsă. Vrăjitoarea sfrijită începu să-i şoptească 
ceva la ureche. 

Viktor Krum, Cedric Diggory şi Fleur Delacour erau 
strânşi în jurul focului. Păreau straniu de impresionanţi, 
proiectaţi de flăcările jucăuşe. Krum, gârbovit şi gânditor, 
se sprijinea de şemineu, puţin mai departe de ceilalţi doi. 
Cedric stătea cu mâinile la spate, uitându-se la foc. Fleur 
Delacour îl privi pe Harry şi îşi dădu pe spate pletele lungi, 
de un blond argintiu. 

— Ce este? întrebă ea. Vorrr să ne întoarrrcem în Marrrea 
Sală? 

Credea că Harry venise să îi anunţe ceva. Harry nu ştia 
cum să le explice ce se întâmplase. Pur şi simplu rămase 
acolo, privindu-i pe cei trei campioni. Abia atunci îşi dădu 
seama cât de înalţi erau toţi trei. 

Se auziră paşi în spatele său şi Ludo Bagman intră în 
cameră. Îl luă pe Harry de braţ şi îl conduse spre ceilalţi 
trei. 

— Extraordinar! zise el, strângându-l pe Harry de braţ. 
Absolut extraordinar! Domnilor... Domnişoară, li se adresă 
el celor trei, apropiindu-se de şemineu. Daţi-mi voie să vi-l 
prezint - deşi pare incredibil - pe al patrulea campion 
participant la turnir! 

Viktor Krum îşi îndreptă spatele. Faţa lui posomorâtă se 
întunecă, în timp ce îl cerceta pe Harry din cap până în 
picioare. Cedric părea dezorientat. Se uită la Bagman, apoi 
la Harry şi iar la Bagman, parcă îndoindu-se că înţelesese 
cum trebuia ce spusese Bagman. Fleur Delacour însă îşi 
flutură părul şi spuse zâmbind: 

— O, ce glumă bună, domnule Bagman! 

— Glumă? repetă Bagman uimit. Nu, nu, deloc! Numele lui 
Harry tocmai a ieşit din Pocalul de Foc! 

Sprâncenele groase ale lui Krum se încruntară uşor. 
Cedric rămăsese la fel de uimit, nevenindu-i a crede. 

Fleur se încruntă şi ea. 


— Darrr este evident că s-a prrrodus o grrreşeală, zise ea 
cu dispreţ, adresându-i-se lui Bagman. El nu poate concura. 
Este prrrea mic! 

— Ei bine, este uimitor, e adevărat, zise Bagman, 
frecându-şi bărbia şi zâmbindu-i lui Harry. Dar, după cum 
ştiţi, restricţia de vârstă a fost impusă abia anul acesta, ca 
măsură de protecţie. Şi având în vedere că i-a ieşit numele 
din Pocal... Adică, nu cred că mai poate da înapoi în această 
fază... Aşa scrie în regulament, este obligat să... Harry va 
trebui să se străduias... 

Uşa din spatele lor se deschise iar şi un grup mare intră în 
cameră: profesorul Dumbledore, urmat îndeaproape de 
domnul Crouch, profesorul Karkaroff, Madame Maxime, 
profesoara McGonagall şi profesorul Plesneală. Harry auzi 
murmurul sutelor de elevi de partea cealaltă a peretelui, 
înainte ca profesoara McGonagall să închidă uşa. 

— Madame Maxime! zise Fleur de îndată, ducându-se spre 
directoarea ei. Ei zic că şi acest... băieţel va concurrra cu 
noi! 

Undeva în subconştientul lui zbuciumat, Harry simţi un 
fior de furie. Băieţel? 

Madame Maxime stătea cât se poate de dreaptă, înălţimea 
ei impresionantă ieşind în evidenţă şi mai mult. Capul ei cu 
trăsături frumoase atingea candelabrul cu lumânări, iar 
pieptul ei gigantic se bomba şi mai mult în rochia de satin 
negru. 

— Ce înseamnă asta, Dumbly-dorrr? zise ea pe un ton 
imperios. 

— Şi mie mi-ar plăcea să ştiu, Dumbledore, interveni şi 
profesorul Karkaroff, zâmbind tăios, cu ochii săi albaştri şi 
reci ca gheaţa. Doi campioni pentru Hogwarts? Nu-mi 
amintesc să-mi fi spus cineva că şcoala gazdă are dreptul la 
doi campioni... Sau poate că nu am citit cu atenţie 
regulamentul? 

Râse scurt şi răutăcios. 


— C'est impossible! zise Madame Maxime, a cărei mână 
enormă, împodobită cu numeroasele opale superbe, stătea 
pe umărul lui Fleur. 'Ogwarrrts nu poate avea doi campioni, 
este foarte nedrrrept. 

— Avea impresia că Linia de Vârstă ar fi trebuit să-i 
oprească pe concurenţii mai tineri, Dumbledore, zise 
Karkaroff cu acelaşi zâmbet tăios, dar ochii îi erau mai reci 
ca niciodată. În caz contrar, am fi făcut şi noi, negreşit, o 
selecţie mai riguroasă de concurenţi de la propriile noastre 
şcoli. 

— Este numai vina lui Potter, Karkaroff, zise Plesneală 
încet, cu ochii negri scânteindu-i de răutate. Nu da vina pe 
Dumbledore pentru hotărârea lui Potter de a sfida toate 
regulile. Ne-a creat numai probleme de când a venit aici... 

— Mulţumesc, Severus, zise Dumbledore dur, iar Plesneală 
tăcu, deşi ochii încă îi sticleau cu răutate, în spatele 
perdelei de păr negru şi slinos. 

Profesorul Dumbledore se uita acum la Harry, care îl privi 
şi el, încercând să descifreze expresia ochilor din spatele 
ochelarilor cu lentile în formă de semilună. 

— Tu ţi-ai pus numele în Pocalul de Foc, Harry? întrebă 
Dumbledore calm. 

— Nu, răspunse Harry. 

Era perfect conştient că toată lumea îl privea insistent. Din 
umbră, Plesneală scoase un „Hm” neîncrezător. 

— Ai rugat un elev mai mare să ţi-l pună în Pocalul de Foc 
în locul tău? mai întrebă profesorul Dumbledore, 
ignorându-l pe Plesneală. 

— Nu! strigă Harry. 

— Ah, darrr desigurrr că minte! strigă Madame Maxime. 

Plesneală aprobă din cap. 

— Nu avea cum să treacă de Linia de Vârstă, zise 
profesoara McGonagall tăios. Sunt sigură că suntem cu toţii 
de acord că... 

— Dumbly-dorrr trrrebuie să fi grrreşit ceva când a pus 
Linia de Vârrrstă, zise Madame Maxime, ridicând din umeri. 


— Este posibil, desigur, zise Dumbledore politicos. 

— Dumbledore, ştii foarte bine că nu ai făcut nici o 
greşeală! zise profesoara McGonagall supărată. Zău, ce 
prostie! Harry nu ar fi putut trece linia şi, după cum ştie şi 
profesorul Dumbledore, nici nu a convins un alt elev să o 
facă în locul lui... Sunt sigură că şi voi sunteţi de acord! 

Şi îi aruncă o privire cruntă profesorului Plesneală. 

— Domnule Crouch... Domnule Bagman, zise Karkaroff, cu 
aceeaşi voce mieroasă, sunteţi... hm... juriul nostru obiectiv. 
Cu siguranţă sunteţi de părere că ceva este în neregulă 
aici, nu-i aşa? 

Bagman îşi şterse faţa rotundă şi copilăroasă cu batista şi 
îl privi pe domnul Crouch, care stătea în afara cercului din 
faţa şemineului, cu chipul ascuns în umbră. Era cât se poate 
de ciudat, semiobscuritatea făcându-l să pară mult mai 
bătrân. Semăna cu un craniu. Când vorbi însă, o făcu pe 
tonul său obişnuit: 

— Trebuie să urmăm regulile, iar acestea spun că cei ai 
căror nume ies din Pocalul de Foc trebuie să participe la 
turnir! Dar Barty ştie regulile cuvânt cu cuvânt, zise 
Bagman, zâmbind şi întorcându-se spre Karkaroff şi spre 
Madame Maxime, de parcă acum fusese rezolvată 
problema. 

— Insist să se mai înscrie o dată şi restul elevilor mei, zise 
Karkaroff. 

Renunţase la tonul mieros şi zâmbetul îi dispăruse cu 
totul. Faţa îi căpătase o expresie cât se poate de urâtă. 

— Mai instalaţi o dată Pocalul de Foc şi mai introducem 
nume în el, până când fiecare şcoală va avea doi campioni. 
Aşa este corect, Dumbledore! 

— Dar, Karkaroff, nu se poate aşa ceva, zise Bagman. 
Pocalul de Foc tocmai s-a stins şi nu se va mai aprinde decât 
cu ocazia următorului turnir... 

— În care Durmstrang nu va mai concura, vă asigur eu! 
explodă Karkaroff. După toate întâlnirile, negocierile şi 
compromisurile noastre, nu m-am aşteptat să se întâmple 


aşa ceva! Sunt aproape hotărât să plec chiar în acest 
moment! 

— Ameninţări deşarte, Karkaroff, se auzi o voce aspră de 
lângă uşă. Nu-ţi poţi lăsa campionul acum. Trebuie să 
concureze! Trebuie să concureze cu toţii. Un contract 
magic, după cum a spus Dumbledore. Convenabil, nu? 

Moody tocmai intrase în cameră. Şchiopătă către foc, 
fiecare pas fiindu-i însoţit de câte un bocănit puternic. 

— Convenabil? repetă Karkaroff. Mă tem că nu te înţeleg, 
Moody. 

Harry îşi dădu seama că încerca să fie batjocoritor, de 
parcă ce spunea Moody abia dacă merita să fie luat în 
serios, însă mâinile îl dădură de gol: îşi încleştase pumnii! 

— Zău? Nu înţelegi? făcu Moody încet. Dar este foarte 
simplu, Karkaroff. Cineva a pus numele lui Potter în Pocal, 
ştiind că va trebui să concureze dacă va fi ales! 

— Evident, cineva a vrrrut ca 'Ogwarrrts să aibă şanse 
duble! zise Madame Maxime. 

— Sunt complet de acord, Madame Maxime, zise 
Karkaroff, făcând o plecăciune în faţa ei. Îmi voi depune 
plângerile la Ministerul Magiei şi la Confederaţia 
Internaţională a Vrăjitorilor... 

— Dacă cineva are motive să se plângă, acela este Potter, 
mormăi Moody, dar... ciudat lucru... pe el nu îl aud scoțând 
nici un cuvânt... 

— De ce s-arrr plânge? izbucni Fleur Delacour, bătând cu 
piciorul în podea. Arrre şansa să concurrreze, nu? Cu toţii 
sperrrăm la asta de săptămâni întrregi! Onoarrrea de a ne 
rrreprrrezenta şcolile! O mie de galeoni ca prrremiu... O 
ocazie pentrrru care mulţi şi-arrr da viaţa! 

— Poate că cineva speră că Potter chiar îşi va da viaţa în 
această întrecere, zise Moody, aproape renunțând complet 
la mormăit. 

Se lăsă tăcere o mormântală după aceste cuvinte. 

Ludo Bagman, care părea într-adevăr foarte neliniştit, se 
clătină la dreapta şi la stânga pe picioare şi zise: 


— Moody, bătrâne... Ce-ţi poate trece prin minte... 

— Ştim cu toţii că profesorul Moody consideră că a trecut 
dimineaţa fără rost, dacă nu a descoperit şase atentate la 
viaţa sa până la prânz, zise Karkaroff tare. Se pare că acum 
îşi învaţă şi elevii să se teamă de atentate la viaţa lor! O 
calitate foarte ciudată pentru un profesor de „Apărare 
contra Magiei Negre”... Dar sunt convins, Dumbledore, că 
ai avut tu motivele tale... 

— Deci, sunt aiureli de-ale mele, da? răcni Moody. Îmi 
imaginez tot felul de lucruri, da? Cel care a pus numele 
băiatului în Pocal a fost un vrăjitor sau o vrăjitoare dibace... 

— Ah, avem şi dovezi? întrebă Madame Maxime, 
ridicându-şi mâinile enorme spre tavan. 

— Este dibace fiindcă a reuşit să inducă în eroare un 
obiect magic foarte puternic! zise Moody. Trebuie să fi avut 
nevoie de o Vrajă de Confundus extraordinar de puternică 
pentru a face Pocalul să greşească şi să aleagă doi campioni 
pentru o şcoală! Presupun că Potter a fost înscris la oa 
patra şcoală, ca să fie singurul concurent... 

— Se pare că te-ai gândit mult la asta, Moody, zise 
Karkaroft cu răceală, şi este o teorie foarte ingenioasă, fără 
îndoială, deşi, pe de altă parte, am auzit că ţi-a intrat în cap 
că unul dintre cadourile de ziua ta conţinea un ou de 
vasilisc, foarte bine camuflat, şi l-ai făcut bucățele înainte 
de a-ţi da seama că de fapt era un ceas obişnuit. Aşa că, 
înţelege-ne şi tu de ce nu te putem lua în serios... 

— Există unii oameni care manipulează ocaziile nevinovate 
în avantajul lor, răspunse Moody pe un ton din ce în ce mai 
ameninţător. Este de datoria mea să mă gândesc cum ar 
acţiona maeştrii Magiei Negre, Karkaroff... După cum îţi 
aminteşti prea bine... 

— Alastor! îl avertiză Dumbledore. 

Pentru o clipă, Harry se întrebă cu cine vorbea, dar apoi 
realiză că „Ochi-Nebun” nu putea să fie prenumele 
adevărat al lui Moody. Moody tăcu, deşi încă îl privea pe 
Karkaroff încântat. Chipul lui Karkaroff parcă luase foc. 


— Cum s-a ajuns la această situaţie, nu se ştie, zise 
Dumbledore, vorbind către toţi cei din cameră, dar cred că 
nu avem de ales şi trebuie să acceptăm... Şi Cedric, şi Harry 
au fost aleşi să concureze în turnir. Deci, exact asta vor 
face! 

— Ah, dar Dumbly-dorrr... 

— Draga mea doamnă Maxime, dacă aveţi o alternativă, aş 
fi încântat să o aud. 

Dumbledore aşteptă, dar Madame Maxime nu vorbi, ci 
doar îl privi supărată. Şi nu era singura. Plesneală părea 
furios de-a binelea. Karkaroff era negru de supărare. 
Bagman însă părea de-a dreptul încântat. 

— Atunci, să-i dăm drumul! zise el, frecându-şi palmele şi 
zâmbind către toţi. Trebuie să le dăm campionilor noştri 
instrucţiunile, nu? Barty, vrei să faci onorurile? 

Domnul Crouch păru să se trezească dintr-un vis profund. 

— Da, zise el, instrucţiunile... Da... Prima probă... 

Înaintă în lumina focului. Lui Harry i se păru că domnul 
Crouch suferea de ceva. Avea cearcăâne negre sub ochi, iar 
pielea lui sfrijită era albă ca varul, nu ca atunci când îl 
văzuse la Cupa Mondială de Vâjthaţ. 

— Prima probă a fost concepută pentru a vă testa curajul, 
le spuse el lui Harry, Cedric, Fleur şi Krum, aşa cănuo să 
vă spun în ce constă. Curajul în faţa necunoscutului este o 
calitate importantă pentru un vrăjitor... Foarte 
importantă... 

— Prima probă va avea loc pe douăzeci şi patru noiembrie, 
în faţa celorlalţi elevi şi a juriului! 

— Campionilor nu li se permite să ceară sau să accepte 
nici un fel de ajutor din partea profesorilor lor pentru a 
duce la bun sfârşit probele din cadrul turnirului. Campionii 
vor da prima probă înarmaţi doar cu baghetele. Vor primi 
informaţii despre a doua probă când va lua sfârşit prima. 
Datorită exigenţelor turnirului, foarte epuizante şi care cer 
mult timp, campionii vor fi scutiţi de examenele de la 
sfârşitul anului. 


Domnul Crouch se întoarse pentru a se uita la 
Dumbledore. 

— Cred că asta este tot, nu-i aşa, Albus? 

— Cred că da, zise Dumbledore, care îl privea oarecum 
îngrijorat pe domnul Crouch. Eşti sigur că nu vrei să rămâi 
la Hogwarts în noaptea asta, Barty? 

— Nu, Dumbledore, trebuie să mă întorc la Minister, zise 
domnul Crouch. Momentan este o perioadă foarte 
aglomerată şi dificilă... L-am lăsat pe tânărul Weatherby în 
locul meu... este foarte plin de zel... Puţin cam prea mult, 
dacă stau să mă gândesc bine... 

— Măcar vino şi bea ceva cu noi! zise Dumbledore. 

— Haide, Barty, eu rămân! zise Bagman vesel. Tot ce se 
întâmplă acum la Hogwarts, mă înţelegi, este mult mai 
palpitant ca la birou! 

— Nu cred, Ludo, zise Crouch, afişând iar nerăbdarea sa 
obişnuită. 

— Profesore Karkaroff, Madame Maxime, un păhărel 
înainte de culcare? întrebă Dumbledore. 

Dar Madame Maxime îşi pusese deja braţul în jurul 
umerilor lui Fleur şi o conducea încet afară din cameră. 
Harry le auzi pe amândouă vorbind foarte repede în 
franceză, când intrară în Marea Sală. Karkaroff îi făcu semn 
lui Krum şi ieşiră şi ei, însă în tăcere. 

— Harry, Cedric, vă sugerez să vă duceţi la culcare, zise 
Dumbledore, zâmbindu-le amândurora. Sunt sigur că 
Cercetaşii şi Astropufii vă aşteaptă ca să vă sărbătorească şi 
ar fi păcat să îi privaţi de acest motiv excelent de a face 
tam-tam şi de distracţie! 

Harry se uită la Cedric, care aprobă din cap, şi plecară 
împreună. 

Marea Sală era acum părăsită. Lumânările arseseră 
aproape până la capăt, dând zâmbetelor dovlecilor un aer 
sinistru, tremurător. 

— Deci, zise Cedric, zâmbind uşor, concurăm unul 
împotriva celuilalt! 


— Presupun că da, zise Harry. 

Nu se putea concentra, nu ştia ce să spună. Interiorul 
capului său parcă ar fi fost inundat de haos, ca şi cum 
cineva îi răscolise creierul. 

— Spune-mi... totuşi, începu Cedric, când ajunseră în holul 
de la intrare, luminat acum de torţe în absenţa Pocalului de 
Foc, cum ai reuşit să te înscrii? 

— Nu m-am înscris, zise Harry, uitându-se în sus la el. Nu 
eu m-am înscris, crede-mă! 

— Ah... bine, zise Cedric, dar Harry îşi dădu seama că nu îl 
credea. Atunci... pe curând! 

În loc să urce scara de marmură, Cedric intră pe o uşă din 
dreapta. Harry rămase ascultându-l cum cobora treptele de 
piatră, după care începu să urce încet treptele de marmură. 

Avea să-l creadă şi altcineva, în afară de Ron şi de 
Hermione, sau or să creadă cu toţii că se înscrisese el însuşi 
la turnir? Şi totuşi, cum putea să creadă cineva un 
asemenea lucru, când concura cu nişte vrăjitori care aveau 
trei ani în plus faţă de el de educaţie în ale magiei, când 
avea de înfruntat nişte probe care nu numai că păreau 
foarte periculoase, dar aveau să fie îndeplinite în faţa a sute 
de oameni? Da, se gândise şi el la asta... Visase la asta... 
sigur... însă nu se gândise niciodată cu adevărat să se 
înscrie... 

Dar altcineva se gândise... altcineva dorise ca el să 
concureze în turnir şi avusese grijă să nu rateze înscrierea. 
De ce? Ca să-i facă o favoare? Nu prea îi venea să creadă... 

Ca să îl facă de râs? Ei bine, existau toate şansele să i se 
îndeplinească dorinţa acelui necunoscut... 

Sau ca să îl omoare? Oare Moody era paranoic, ca de 
obicei? Dacă îi jucase cineva doar o festă nevinovată, 
punându-i numele în pocal? Oare exista cineva care să vrea 
să îl vadă mort? 

Harry răspunse instantaneu la întrebarea asta. Da, exista 
cineva care vroia să-l vadă mort încă de când avea un an... 
Cap-de-Mort, Lordul Întunericului. Dar cum ar fi putut să 


facă acesta ca numele lui Harry să ajungă în Pocalul de Foc? 
Doar se presupunea că era departe, într-o ţară 
necunoscută, ascunzându-se, singur, fără prieteni, 
vulnerabil şi lipsit de puteri... 

Şi totuşi, în visul pe care îl avusese, chiar înainte să se 
trezească şi să îl doară cicatricea, Cap-de-Mort nu era 
singur... Vorbea cu Şobo, plănuind moartea lui Harry... 

Harry avu un şoc când se trezi că ajunsese deja în faţa 
doamnei grase din tablou. Nu ştia cum ajunsese acolo... Mai 
mult, fu surprins să vadă că nu era singură în tablou. 
Vrăjitoarea uscată care sărise în tabloul vecinului ei, când 
Harry se alăturase campionilor la parter, stătea acum lângă 
doamna grasă şi îl privea cu un aer superior. Probabil că 
sărise din tablou în tablou pe toată casa scărilor, numai ca 
să ajungă înaintea lui. Şi ea, şi doamna grasă se uitau la el 
cu mare interes. 

— Ca să vezi, zise doamna grasă, Violeta tocmai mi-a 
povestit totul. Deci, cine tocmai a fost ales drept campion al 
şcolii? 

— Aiureli! zise Harry monoton. 

— Ba aşa e! zise vrăjitoarea palidă şi uscăţivă, indignată la 
culme. 

— Nu, nu, Vi, asta e parola, zise doamna grasă, liniştind-o, 
şi îi dădu drumul lui Harry în camera de zi a Cercetaşilor. 

Zgomotul exploziv care răzbătu din cameră când se 
deschise portretul aproape că îl dezechilibră pe Harry. Se 
trezi apoi tras în camera de zi de vreo douăzeci şi patru de 
mâini şi se trezi în faţa întregii Case a Cercetaşilor, care 
strigau, aplaudau şi fluierau înnebuniţi. 

— Ar fi trebuit să ne spui şi nouă că te-ai înscris! zbieră 
Fred, care părea puţin supărat, dar şi impresionat la culme. 

— Extraordinar! Cum ai reuşit să scapi de barbă? strigă şi 
George. 

— Nu am făcut nimic, zise Harry. Nu ştiu cum am... 

Însă Angelina tăbări imediat pe el. 


— Ah, dacă nu a fost să fiu eu, măcar e cineva de la 
Cercetaşi... 

— O să poţi să-ţi iei revanşa faţă de Diggory pentru ultimul 
meci de vâjthaţ, Harry! zise Katie Bell, o altă înaintaşă a 
Cercetaşilor. 

— Avem mâncare, Harry, vino şi ia şi tu! 

— Nu mi-e foame, sunt sătul de la serbare... 

Dar nimeni nu vru să audă că nu îi era foame. Nimeni nu 
vroia să creadă că nu se înscrisese în turnir. Nimeni nu 
observă că nici măcar nu avea chef să sărbătorească... Lee 
Jordan scoase la lumină un steag cu emblema Cercetaşilor 
şi insistă să îl lege în jurul lui Harry ca pe o pelerină. Harry 
nu putu să scape. Ori de câte ori încerca să se refugieze pe 
scara către dormitoarele băieţilor, mulţimea din jurul lui îl 
înconjura, forțându-l să mai bea o Berezero, punându-i în 
mâini cartofi prăjiţi şi alune... Toată lumea vroia să ştie cum 
reuşise, cum izbutise să treacă de Linia de Vârstă a lui 
Dumbledore şi cum îşi pusese numele în Pocal... 

— Nu am făcut nimic, repetă el, nu ştiu cum s-a 
întâmplat... 

Dar, având în vedere cât de atenţi erau cu toţii, ar fi putut 
foarte bine nici să nu se obosească să răspundă. 

— Sunt obosit! strigă el într-un târziu, după aproape o 
jumătate de oră. Nu, zău aşa, George, mă duc să mă culc... 
Cel mai mult vroia să-i găsească pe Ron şi pe Hermione, 
adică nişte oameni întregi la cap, dar nici unul dintre ei nu 

era în camera de zi. Insistând că trebuia să doarmă şi 
aproape strivindu-i pe micuţii fraţi Creevey când încercară 
să-l oprească la capătul scărilor, Harry reuşi să scape de 
toţi şi urcă până la dormitorul său cât putu de repede. 

Spre bucuria lui, îl găsi pe Ron întins în patul lui în 
dormitorul gol, de altfel, îmbrăcat complet. Ridică privirea 
când Harry trânti uşa după el. 

— Unde ai fost? îl întrebă Harry. 

— A, bună, răspunse Ron fără chef. 


Zâmbea, dar nu ca de obicei. Harry îşi dădu seama dintr-o 
dată că încă mai purta steagul roşu al Cercetaşilor pe care 
i-l legase Lee în jurul umerilor. Încercă să şi-l dea jos, dar 
era legat foarte strâns. Ron rămase pe pat fără să se mişte, 
privindu-l pe Harry cum se lupta să dea jos steagul. 

— Ei bine, zise Ron, când Harry îşi scoase în sfârşit steagul 
şi îl aruncă într-un colţ. Felicitări... 

— Cum adică, felicitări? zise Harry, uitându-se la Ron. 
Zâmbetul lui Ron anunţa ceva rău, fără nici o îndoială. 

Era mai mult o grimasă. 

— Bravo, nu a mai trecut nimeni altcineva de Linia de 
Vârstă, zise Ron. Nici măcar Fred şi George. Ce ai folosit, 
Pelerina Fermecată? 

— Pelerina nu m-ar fi trecut peste linia aia, oricât de 
fermecată ar fi fost, zise Harry încet. 

— A, da, zise Ron. M-am gândit că mi-ai fi spus dacă ai fi 
folosit Pelerina... Pentru că ne-ar fi acoperit pe amândoi, 
nu? Dar ai găsit o altă metodă, nu? 

— Ascultă-mă, exclamă Harry, nu mi-am pus eu numele în 
Pocal. Trebuie să o fi făcut altcineva! 

Ron ridică sprâncenele. 

— Şi de ce ar fi făcut asta? 

— Nu ştiu, zise Harry. 

I se păru prea melodramatic să spună „ca să mă omoare”. 
Sprâncenele lui Ron se ridicară atât de tare, încât erau în 
pericol de a se pierde prin păr. 

— E în ordine, dar cred că mie poţi să-mi spui adevărul, 
zise el. Dacă nu vrei să ştie alţii, OK, dar nu ştiu de ce te 
oboseşti să mă minţi, doar nu ţi-a făcut nimeni nimic, nu? 
Prietena doamnei grase din tablou, Violeta aia, ne-a povestit 
deja totul. Dumbledore te lasă să concurezi. O mie de 
galeoni premiul, nu? Şi nici nu trebuie să dai examenele de 
la sfârşitul de an! 

— Nu mi-am pus eu numele în Pocalul ăla! zise Harry, 
începând să se enerveze. 


— Da, OK, zise Ron pe acelaşi ton sceptic, la fel ca al lui 
Cedric. Dar ai zis azi-dimineaţă că te-ai fi înscris noaptea şi 
nu te-ar fi văzut nimeni... Nu sunt prost, să ştii. 

— Dar te prefaci foarte bine! se răsti Harry la el. 

— Zău? făcu Ron şi acum nu mai zâmbea deloc, nici forţat, 
nici condescendent. Probabil că vrei să te culci, Harry, 
presupun că mâine trebuie să fii la vreo şedinţă foto sau la 
ceva de genul ăsta... 

Îşi trase draperiile de la patul său, lăsându-l pe Harry să 
stea acolo, lângă uşă, cu ochii la draperiile de catifea roşu- 
închis, care se ascundeau pe unul dintre puţinii oameni de 
care fusese sigur că îl va crede. 

— Capitolul XVIII — 

EVALUAREA BAGHETELOR. 

Când se trezi duminică dimineaţa, lui Harry îi trebuiră 
câteva minute bune ca să îşi amintească de ce era atât de 
nefericit şi îngrijorat. Apoi amintirea nopţii trecute se 
pogori asupra lui. Se ridică în capul oaselor şi trase 
draperiile de la pat, intenţionând să îl abordeze pe Ron şi să 
îl oblige să îl creadă, dar descoperi că patul lui Ron era gol. 
Era clar că se dusese să ia micul dejun fără să îl mai aştepte 
şi pe el. 

Harry se îmbrăcă şi cobori scara în spirală către camera 
de zi. Cum apăru, cei care terminaseră de luat micul dejun 
începură iar să-l aplaude frenetic. Ideea de a se duce în 
Marea Sală şi de a da cu ochii de restul Cercetaşilor nu îi 
surâdea deloc, ştiind că toţi îl tratau ca pe un fel de erou, 
însă avea de ales între a merge acolo sau a rămâne pe loc, 
riscând să fie încolţit de fraţii Creevey, care îi făceau semne 
disperate că doreau să vină lângă ei. Se duse resemnat 
către portret, spuse parola, ieşi prin el şi se trezi faţă în faţă 
cu Hermione. 

— Bună, zise ea, dându-i nişte felii de pâine prăjită, pe 
care i le adusese într-un şerveţel. 'Ţi-am adus să mănânci 
ceva... Vrei să ne plimbăm? 

— O idee foarte bună, zise Harry, fiindu-i recunoscător. 


Coborâră, traversară holul de la intrare în grabă, fără să 
se uite spre Marea Sală, şi în curând se treziră traversând 
pajiştea către lac, unde era ancorată corabia celor de la 
Durmstrang, care se reflecta ca o pată neagră pe apa 
liniştită. Era o dimineaţă răcoroasă şi cei doi continuară să 
meargă, ronţăindu-şi feliile de pâine prăjită, în timp ce 
Harry îi povesti Hermionei exact ce se întâmplase după ce 
se ridicase de la masa Cercetaşilor noaptea trecută. Spre 
bucuria lui, Hermione îi acceptă povestea fără să se 
îndoiască de fel. 

— Păi, fireşte că ştiam că nu te-ai înscris tu singur, zise ea, 
după ce el terminase de povestit despre scena de lângă 
Marea Sală. Să fi văzut expresia de pe faţa ta când ţi-a citit 
Dumbledore numele! Dar întrebarea rămâne: cine ţi-a pus 
numele în Pocal? Pentru că Moody are dreptate, Harry... Nu 
cred că ar fi putut să o facă un elev... Nu ar fi reuşit 
niciodată să păcălească Pocalul sau să treacă peste linia lui 
Dumble... 

— L-ai văzut pe Ron? o întrerupse Harry. 

Hermione ezită. 

— Păi... da... Era la micul dejun, zise ea. 

— Încă mai crede că eu m-am înscris? 

— Păi... nu, nu cred... nu chiar, zise Hermione nesigură. 

— Cum adică, nu chiar? 

— O, Harry, nu e evident? zise Hermione disperată. E 
gelos! 

— Gelos? zise Harry, nevenindu-i să creadă. Gelos pe ce? I- 
ar plăcea să se facă de râs în faţa întregii şcoli, cum o să mă 
fac eu? 

— Păi, vezi tu, îi explică Hermione răbdătoare, tu eşti cel 
care primeşte mereu toată atenţia. Ştiu că nu e vina ta, 
adăugă ea repede, văzând că Harry vroia să deschidă gura 
supărat, ştiu că nu eşti tu cel care o cere... dar... Ei bine, 
doar ştii că Ron are atâţia fraţi cu care trebuie să 
concureze acasă, iar tu, cel mai bun prieten al lui, eşti şi tu 
celebru... El e întotdeauna dat la o parte când apari tu şi 


acceptă, fără să se plângă, dar cred că asta a fost picătura 
care a umplut paharul... 

— Minunat, zise Harry amărât. Splendid! Transmite-i din 
partea mea că aş fi încântat să facem schimb de locuri, 
oricând ar vrea. Spune-i că îi cedez cu plăcere toate 
privirile alea curioase care îmi examinează fruntea cu 
insistenţă, oriunde mă duc... 

— Nu îi spun nimic, zise Hermione scurt. Spune-i tu însuţi, 
este singurul mod ca să lămuriţi toată povestea asta. 

— Nu o să alerg după el, încercând să-l fac să se 
maturizeze! zise Harry atât de tare, încât câteva bufniţe din 
copacii din jur zburară alarmate. Poate că n-o să mai creadă 
că mă distrez când o să-mi rup gâtul sau când o să... 

— Nu e amuzant, zise Hermione încet. Nu e deloc 
amuzant. 

Părea extrem de neliniştită. 

— Ştii, Harry, continuă Hermione, m-am gândit... Ştii ce ar 
trebui să faci primul lucru, cum te întorci la castel? 

— Da, să-i dau lui Ron un şut în... 

— Să-i scrii lui Sirius. 'Trebuie să îi spui ce s-a întâmplat. 
Te-a rugat să îl ţii la curent cu tot ce se întâmplă la 
Hogwarts... Este ca şi când se aştepta să se întâmple aşa 
ceva. [i-am adus o bucată de pergament şi o pană... 

— Fii serioasă, zise Harry, uitându-se în jur pentru a se 
asigura că nu îi asculta cineva, dar nu era nimeni în jur. S-a 
întors în ţară doar pentru că m-a durut cicatricea. Probabil 
că, dacă i-aş spune că m-a înscris cineva în Turnirul celor 
trei vrăjitori, ar veni valvârtej la castel... 

— Ar vrea să-i spui, totuşi, zise Hermione hotărâtă. Oricum 
o să afle... 

— Cum? 

— Harry, asta nu o să poată să rămână un secret, zise 
Hermione, foarte serioasă. Turnirul ăsta e celebru, m-aş 
mira să nu scrie în Profetul zilei ceva despre tine, cum că 
vei concura... Eşti deja în toate cărţile despre Ştii-Tu-Cine, 


doar ştii... Şi Sirius ar prefera să audă de la tine, sunt 
sigură. 

— Bine, bine, îi scriu, zise Harry, aruncându-şi ultima felie 
de pâine prăjită în lac. 

Amândoi se opriră pentru câteva clipe şi o priviră plutind, 
înainte de a ieşi la suprafaţă un tentacul enorm, care trase 
pâinea sub apă. Se întoarseră la castel. 

— Ce bufniţă să folosesc? o întrebă Harry, în timp ce urcau 
scările. Mi-a spus să nu o mai iau pe Hedwig. 

— Întreabă-l pe Ron dacă poţi să-l foloseşti pe... 

— Nu îi cer nimic lui Ron! zise Harry scurt. 

— Bine, atunci împrumută una dintre bufniţele şcolii, le 
poate folosi oricine, zise Hermione. 

Se duseră în Camera Bufniţelor. Hermione îi dădu o 
bucată de pergament, o pană şi o sticluţă de cerneală şi 
apoi se plimbă în jurul puzderiei de stinghii, pe care stăteau 
bufniţe de tot felul, cât timp Harry se aşeză lângă perete şi 
scrise scrisoarea. 

Dragă Sirius, Mi-ai spus să te ţin la curent cu ce se mai 
întâmplă la Hogwarts, aşa că... Nu ştiu dacă ai auzit, dar 
anul acesta are loc Turnirul vrăjitorilor şi sâmbătă seara am 
fost ales drept... al patrulea campion. Nu ştiu cine mi-a pus 
numele în Pocalul de Foc, pentru că nu am fost eu, te asigur. 
Celălalt campion pentru Hogwarts este Cedric Diggory, de 
la Astropuifi. 

Aici făcu o pauză, gândindu-se. Ar fi vrut să îi scrie ceva şi 
despre neliniştea pe care o resimţise noaptea trecută, dar 
nu reuşi să transpună în cuvinte acest lucru, aşa că îşi 
înmuie pur şi simplu pana în călimară şi termină scrisoarea: 

Sper că tu şi Buckbeak sunteţi bine... 

Harry 

— Am terminat, strigă el, ridicându-se şi scuturându-şi 
roba de paie. 

Hedwig zbură repede pe umărul lui şi îşi întinse picioruşul. 

— Nu te pot folosi pe tine, îi spuse Harry, uitându-se după 
bufniţele şcolii. Trebuie s-o iau pe una dintre ele... 


Hedwig pufni ţâfnos şi îşi luă zborul atât de brusc, încât 
ghearele îl zgâriară pe umăr. Rămase cu spatele către 
Harry, tot timpul în care el legă scrisoarea de piciorul unei 
bufniţe mari de hambar. După ce zbură bufnița, Harry o 
mângâie pe Hedwig, însă ea cloncăni ofensată şi zbură mai 
sus, către o stinghie la care Harry nu putea ajunge. 

— Întâi, Ron, acum tu, oftă Harry supărat. Nu e vina mea! 
Dacă Harry îşi închipuise că totul va fi mai bine o dată ce 
toată lumea se va fi obişnuit cu ideea că şi el va reprezenta 
şcoala în turnir, ziua următoare îi demonstră cât de mult se 
înşelase. Odată întors la ore, nu mai putu evita restul şcolii, 
care, exact ca şi Cercetaşii, credea că Harry se înscrisese el 
însuşi în turnir. Însă, spre deosebire de Cercetaşi, restul 

elevilor nu păreau deloc entuziasmați. 

Astropufii, care de obicei se înțelegeau foarte bine cu 
Cercetaşii, deveniseră extrem de distanţi. lar ora de 
„lerbologie” fu o dovadă clară în acest sens. Era evident că 
Astropufii aveau impresia că Harry îi furase gloria 
campionului lor, un sentiment amplificat poate şi din cauza 
faptului că rareori Astropufii avuseseră parte de glorie, iar 
Diggory era unul dintre puţinii care le-o aduseseră, când îi 
bătuse la vâjthaţ pe Cercetaşi. Ernie Macmillan şi Justin 
Finch-Fletchley, cu care Harry se înţelegea foarte bine în 
mod normal, nu îi adresară nici un cuvânt, deşi replantau 
Bulbii Săritori în acelaşi răsad. Chiar râseră cam răutăcios 
când unul dintre Bulbii Săritori scăpase din mâinile lui 
Harry şi îl lovise direct în faţă. Nici Ron nu vorbea cu Harry. 
Hermione stătea între ei, făcând tentative forţate şi 
disperate să înnoade o conversaţie între ei. Însă, deşi îi 
făcuse să se adreseze unul altuia, evitaseră orice contact 
vizual. Lui Harry i se păru că şi profesoara Lăstar era 
distantă faţă de el... Normal, la urma urmelor, doar era şefa 
Casei Astropufilor. 

În mod obişnuit, Harry abia ar fi aşteptat să îl vadă pe 
Hagrid, însă „Îngrijirea Creaturilor Magice” însemna că 


urma să se întâlnească şi cu Viperinii, pentru prima dată 
când aveau să fie faţă în faţă, de când devenise campion. 

Aşa cum se aşteptase, Reacredință stătea în faţa colibei lui 
Hagrid cu rânjetul său caracteristic, întins pe toată faţa. 

— Ah, uitaţi-vă, băieţi, el este campionul, le zise el lui 
Crabbe şi lui Goyle, imediat ce ajunse în apropierea lui 
Harry. V-aţi luat carneţelele cu autografe? Cel mai bine ar fi 
să îi cereţi semnătura acum, pentru că nu cred că o să mai 
aveţi prilejul... Jumătate dintre campionii turnirurilor au 
murit... Cât credeţi că o să reziste Potter? Zece minute la 
prima probă, probabil... 

Crabbe şi Goyle râseră linguşitor, însă Reacredință trebui 
să se oprească, pentru că Hagrid apăru din spatele colibei, 
cărând mai multe lăzi suprapuse, fiecare dintre ele 
conţinând un Homar cu cap exploziv, foarte mare. Spre 
groaza clasei, Hagrid le explică că motivul pentru care 
Homarii se omorau între ei era energia acumulată, iar 
soluţia ar fi ca fiecare elev să îi pună o lesă câte unui Homar 
şi să îl scoată la o mică plimbare. Singurul lucru bun la 
acest plan era că îi abătuse atenţia lui Reacredință. 

— Să scoatem chestiile astea la plimbare? repetă el 
dezgustat, uitându-se într-una dintre lăzi. Şi unde anume ar 
trebui să fixăm lesa? În jurul spinului, a capătului exploziv 
sau a ventuzei? 

— În jurul mijlocului, zise Hagrid, făcându-le o 
demonstraţie. Hm... poate că ar fi mai bine să puneţi 
mănuşile din piele de dragon, aşa, ca o precauţie în plus. 
Harry, vino şi ajută-mă cu ăsta mare... 

În realitate însă, Hagrid dorea să stea de vorbă cu Harry 
departe de auzul restului clasei. 

Aşteptă până când ceilalţi plecară cu Homarii lor şi atunci 
se întoarse către Harry şi spuse cu un ton foarte serios. 

— Deci, Harry, o să concurezi... În turnir... Campionul 
şcolii... 

— Unul dintre campioni, îl corectă Harry. 


Ochii negri ai lui Hagrid păreau foarte neliniştiţi pe sub 
sprâncenele stufoase. 

— Nu ştii cine te-a înscris, nu-i aşa, Harry? 

— Atunci, mă crezi că nu am fost eu? întrebă Harry, 
mascându-şi cu dificultate bucuria enormă pe care o simţi 
la auzul cuvintelor lui Hagrid. 

— Sigur că da, mormăâi Hagrid. Dacă zici că nu ai fost tu, 
eu cred... Te crede şi Dumbledore, te cred şi alţii. 

— Chiar aş vrea să ştiu cine a fost, zise Harry cu 
amărăciune. Amândoi se uitară spre pajişte. Elevii erau 
împrăştiaţi în toate părţile şi aveau cu toţii mari probleme. 
Homarii ajunseseră la peste şase metri lungime şi erau 
extrem de puternici. Nu mai erau fără carapace şi incolori, 
ci le crescuse un fel de platoşă groasă, gri şi lucioasă. 
Arătau ca o combinaţie între nişte scorpioni gigantici şi 
nişte crabi alungiţi, însă tot nu aveau capete sau ochii 
vizibili. Deveniseră extraordinar de puternici şi foarte greu 
de controlat. 

— Par să se distreze, nu? zise Hagrid vesel. 

Harry presupuse că se referea la Homari, pentru că era 
evident că nu la colegii lui. Din când în când, un „Bum” 
puternic anunţa o nouă explozie a unui capăt de Homar, 
făcându-l să ţâşnească la câţiva metri în faţă şi mai mulţi 
dintre cei care îi duceau în lesă erau târâţi pe burtă, 
chinuindu-se cu disperare să se ridice. 

— Ah, nu ştiu, Harry, oftă Hagrid deodată, uitându-se la el 
îngrijorat. Campionul şcolii... Se pare că numai ţie ţi se 
întâmplă toate alea, nu-i aşa? 

Harry nu răspunse. Da, într-adevăr, se părea că lui i se 
întâmplau toate... Cel puţin aşa îi spusese şi Hermione când 
se plimbaseră pe malul lacului şi, după părerea ei acesta 
era motivul pentru care Ron nu mai vorbea cu el... 

Următoarele câteva zile se dovediră dintre cele mai 
groaznice petrecute de Harry la Hogwarts. Nu se mai 
simţise aşa decât în anul II, când aproape toată şcoala îl 


suspecta că îi atacase pe unii dintre colegi. Dar atunci Ron 
fusese de partea lui. 

Se gândea că ar fi putut să suporte comportamentul 
tuturor celorlalţi, dacă l-ar fi avut pe Ron de partea lui, însă 
nu avea de gând să facă nimic ca să îl convingă, dacă Ron 
nu vroia. Acum era singur, fiind antipatizat din toate părţile. 

Îi înţelegea pe Astropufi, chiar dacă nu era de acord: ei îşi 
sprijineau propriul campion. Din partea Viperinilor nu se 
aştepta decât la insulte răutăcioase. Era foarte nepopular 
printre ei şi aşa fusese mereu, având în vedere că îi ajutase 
pe Cercetaşi să îi bată atât de des la vâjthaţ. Dar sperase că 
cei de la Ochi-de-Şoim ar fi putut să-l sprijine, aşa cum 
făceau cu Cedric. Se înşelase însă. Majoritatea celor de la 
Ochi-de-Şoim păreau să creadă că îşi dorea cu disperare să 
iasă şi mai mult în evidenţă, păcălind Pocalul să-i accepte 
numele. 

Şi apoi, mai era şi faptul că Cedric părea mult mai 
campion decât el. Extraordinar de chipeş, cu nasul drept, 
păr negru şi ochi albaştri-gri. Era greu de spus cine era mai 
admirat, Cedric sau Viktor Krum. Harry le văzu exact pe 
fetele din anul VI care îşi doriseră atât de mult autograful 
lui Krum, implorându-l acum pe Cedric să le dea un 
autograf pe ghiozdane. 

Între timp, nu primise nici un răspuns de la Sirius. Hedwig 
refuza să se mai apropie de el, profesoara Trelawney îi 
prezicea moartea, mult mai convinsă decât de obicei, şi avu 
probleme serioase cu Farmecele de Chemare, la ora 
profesorului Flitwick, încât primi teme în plus... Singurul 
din clasă, în afară de Neville, desigur... 

— Nu e chiar atât de greu, Harry, încercă Hermione să-l 
consoleze, când părăsiră clasa lui Flitwick - ea făcuse 
obiectele să zboare prin cameră toată ora, atrăgându-le 
către ea, de parcă ar fi fost un magnet ciudat pentru bureţii 
de şters tabla, coşurile de gunoi şi Lunascopuri. Probabil că 
nu te-ai concentrat cum trebuie... 


— Din ce cauză, oare? întrebă Harry sumbru, în timp ce 
Cedric Diggory trecea pe lângă ei, înconjurat de un grup 
mare de fete care suspinau de mama-focului. 

Fetele se uitară la Harry, de parcă ar fi fost un Homar cu 
capete explozive, deosebit de mare. 

— Cu toate astea... Eh, s-o lăsăm baltă, nu? Ne aşteaptă 
două ore de „Poţiuni” în după-amiaza asta... 

Cele două ore de „Poţiuni” fură o experienţă îngrozitoare, 
dar în ultimul timp totul fusese un şir nesfârşit de torturi. 
Să fii închis într-o clasă timp de o oră şi jumătate cu 
Plesneală şi Viperinii, toţi părând hotărâți să îl pedepsească 
pe Harry cât mai sever cu putinţă pentru că îndrăznise să 
devină unul dintre campionii şcolii era cel mai neplăcut 
lucru pe care şi-l putea imagina Harry. Reuşise să treacă 
peste o vineri, cu Hermione alături de el, care îi şoptea 
neîncetat: „Ignoră-i! Ignoră-i, Harry!” Era convins că şi în 
vinerea aceea va fi la fel ca de obicei. 

Când, după prânz, el şi Hermione ajunseră în faţa clasei lui 
Plesneală, îi găsiră pe Viperini aşteptând afară, fiecare 
dintre ei purtând o insignă mare în piept. Pentru o clipă, 
Harry crezu că erau insigne S. P A. S., dar apoi văzu că 
aveau acelaşi mesaj, scris cu litere roşii, care străluceau în 
coridorul slab luminat: 

Ţineţi cu CEDRIC DIGGORY, ADEVĂRATUL campion de la 
Hogwarts! 

— Îţi plac, Potter? zise Reacredință cu glas tare, când se 
apropie Harry. Şi mai fac ceva... Uite! 

Îşi apăsă insigna şi mesajul de pe ea dispăru, pentru a fi 
înlocuit de un altul, care era verde şi luminos: 

HUO, RUŞINE, POTTER! 

Viperinii râseră în hohote şi îşi apăsară insignele cu toţii, 
până când mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! ajunse să 
strălucească peste tot în jurul lui Harry. Simţi cum i se urcă 
sângele la cap. 

— Vai, foarte amuzant, n-am ce zice, îi spuse Hermione 
sarcastic lui Pansy Parkinson şi şlehtei de fete de la Viperini, 


care râdeau mai tare ca toţi ceilalţi, foarte inteligent! 

Ron stătea rezemat de perete, alături de Dean şi Seamus. 
Nu râdea, dar nici nu îi lua apărarea lui Harry. 

— Vrei una, Granger? zise Reacredință, întinzându-i o 
insignă Hermionei. Am o grămadă. Dar vezi să nu-mi atingi 
mâna. 'locmai m-am spălat, ştii, şi nu vreau să mă 
murdărească un Sânge-mâl... 

O parte din mânia pe care o adunase Harry de zile întregi 
parcă sparse un baraj în pieptul lui. Îşi luă bagheta, fără să- 
şi dea seama ce face. Cei din jurul lui se dădură la o parte, 
lipindu-se de pereţi. 

— Harry! îl avertiză Hermione. 

— Hai, Potter, zise Reacredință încet, scoțând şi el 
bagheta. Moody nu mai e aici ca să te apere... Fă-o, dacă ai 
curaj! 

Pentru o fracțiune de secundă se uitară unul în ochii 
celuilalt şi pe urmă, exact în acelaşi timp, acţionară 
amândoi. 

— Furunculus! strigă Harry. 

— Densaugeo! ţipă Reacredință. 

Din baghetele lor ţâşniră scântei care se întâlniră în aer şi 
ricoşară. Cele de la bagheta lui Harry îl lovi în faţă pe Goyle, 
iar ale lui Reacredință o nimeriră pe Hermione. Goyle răcni 
şi îşi duse mâinile la nasul din care ţâşneau nişte coşuri 
enorme şi oribile. Hermione, ţipând speriată, avea mâinile 
la gură. 

— Hermione! strigă Ron şi se duse să vadă ce păţise. 
Harry se întoarse şi îl văzu pe Ron dând la o parte mâna 
Hermionei. Nu era o privelişte frumoasă. Dinţii ei din faţă - 
deja mai mari decât trebuia - creşteau acum într-un ritm 
alarmant. Semăna din ce în ce mai bine cu un castor, cu cât 
i se lungeau dinţii mai tare. Trecuseră deja de buza ei de 
jos, către bărbie... Îngrozită, Hermione îi atinse şi scoase un 
țipăt sfâşietor. 

— Ce e cu hărmălaia asta? zise o voce înceată, 
amenințătoare. 


Venise Plesneală. 

Viperinii se îngrămădiră să îi explice. Plesneală îndreptă 
un deget lung şi galben către Reacredință şi spuse: 

— Explică-mi tu! 

— Potter m-a atacat, domnule... 

— Ne-am atacat unul pe altul în acelaşi timp! strigă Harry. 

— Şi l-a nimerit pe Goyle... Vedeţi şi dumneavoastră... 

Plesneală îl examină pe Goyle, a cărui faţă semăna acum 
cu imaginile care ar fi putut ilustra o carte cu ciuperci 
otrăvitoare. 

— La spital, Goyle, zise Plesneală calm. 

— lar Reacredință a lovit-o pe Hermione! zise Ron. Uitaţi! 

Şi o forţă pe Hermione să-i arate dinţii lui Plesneală. Se 
străduia din răsputeri să-i ascundă cu mâinile, deşi era greu 
pentru că îi trecuseră şi de baza gâtului. Pansy Parkinson şi 
celelalte fete Viperine chicoteau şi mai tare, arătând cu 
degetul către Hermione, pe la spatele lui Plesneală. 
Plesneală se uită rece la Hermione şi apoi spuse: 

— Eu nu văd nici o diferenţă! 

Hermione gemu, iar ochii i se umplură de lacrimi. Se 
întoarse pe călcâie şi fugi cât putu de repede până la 
capătul coridorului, dispărând după colţ. 

Din fericire, şi Harry, şi Ron începură să strige amândoi la 
Plesneală în acelaşi timp. Din fericire, fiindcă vocile lor 
răsunară atât de tare în coridorul de piatră, încât, în 
hărmălaia aceea confuză, lui Plesneală îi fu imposibil să 
audă exact ce ziceau cei doi despre el. Înţelese însă prea 
bine... esenţa. 

— Să vedem, zise el pe un ton mieros. lau cincizeci de 
puncte de la Cercetaşi şi le dau ore suplimentare lui Potter 
şi lui Weasley. Acum intraţi, dacă nu vreţi ore în plus o 
săptămână întreagă! 

Harry clocotea de mânie. Nedreptatea strigătoare la cer îl 
făcea să vrea să-l blesteme pe Plesneală şi să-l transforme 
în o mie de bucăţi slinoase. Trecu pe lângă Plesneală şi se 
aşeză împreună cu Ron în spatele clasei, aruncându-şi 


ghiozdanul pe masă. Şi Ron tremura de furie... Pentru o 
clipă, totul părea să fi revenit la normal între ei, dar imediat 
Ron se mută şi se aşeză alături de Dean şi Seamus, lăsându- 
l pe Harry singur la masă. De partea cealaltă a clasei, 
Reacredință se întoarse cu spatele la Plesneală, îşi apăsă 
insigna rânjind, şi mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! apăru 
în toată clasa. 

Harry stătea şi se uita la Plesneală, imaginându-şi cum i se 
întâmplau acestuia tot felul de lucruri... Ah, dacă ar fi ştiut 
cum să arunce blestemul Cruciatus... L-ar fi trântit pe 
Plesneală pe spate, ca pe păianjenul acela care se zbătea 
neputincios... 

— Antidoturile! zise Plesneală, privindu-i pe toţi, iar ochii 
săi negri şi reci îi scânteiară cu răutate. Trebuia să vă fi 
pregătit cu toţii reţetele până acum! Vreau să le preparaţi 
cu grijă şi apoi vom alege pe cineva pe care să testăm unul 
dintre ele... 

Ochii lui Plesneală se întâlniră cu ai lui Harry şi băiatul ştiu 
imediat ce îl aşteptă. Plesneală vroia să îl otrăvească. Harry 
îşi imagină cum lua ceaunul, ajungând în faţa clasei din 
câteva sărituri şi vărsându-l în capul slinos al lui Plesneală... 

Ciocănitul de la uşa clasei îi schimbă însă gândurile. 

Era Colin Creevey, care intră încet în clasă, zâmbindu-i lui 
Harry şi ducându-se apoi spre catedra lui Plesneală. 

— Da? întrebă Plesneală, tăios. 

— Vă rog, domnule, am venit să-l duc pe Harry Potter 
sus... 

Plesneală se uită de sus în jos la Colin, al cărui zâmbet 
pieri brusc de pe faţa lui entuziasmată. 

— Potter mai are o oră de „Poţiuni”, zise Plesneală rece. O 
să vină sus la sfârşitul orelor. 

Colin se înroşi. 

— Domnule... dar, domnule, domnul Bagman are nevoie de 
el, zise Colin neliniştit. Toţi campionii trebuie să meargă, 
cred că vor să le facă poze... 


Harry ar fi dat orice ca să-l oprească pe Colin să pronunţe 
ultimele cuvinte. Îi aruncă o privire lui Ron, dar acesta se 
uita foarte atent la tavan. 

— Foarte bine, se răsti Plesneală. Potter, lasă-ţi aici 
lucrurile, vreau să te întorci mai târziu ca să-ţi testez 
antidotul! 

— Vă rog, domnule, trebuie să-şi ia lucrurile cu el, chiţăi 
Colin. Toţi campionii... 

— Foarte bine! zise Plesneală. Potter, ia-ţi ghiozdanul şi 
dispari din ochii mei! 

Harry îşi aruncă ghiozdanul pe umăr, se ridică şi se 
îndreptă către uşă. Când trecu pe lângă băncile Viperinilor, 
mesajul HUO, RUŞINE, POTTER! lumină iar din toate 
direcţiile. 

— Este extraordinar, Harry, nu? zise Colin, începând să 
vorbească imediat ce Harry închise uşa clasei în urma lui. 
Nu-i aşa? Să fii campion, ce grozav! 

— Da, extraordinar, mormăi Harry, când urcară treptele 
către holul de la intrare. Pentru ce vor poze, Colin? 

— Pentru Profetul zilei, cred! 

— Minunat, zise Harry posomorându-se, exact asta îmi 
lipsea... Şi mai multă publicitate! 

— Mult noroc! zise Colin, lăsându-l în faţa încăperii la care 
trebuia să îl conducă. 

Harry bătu la uşă şi intră. Era o clasă destul de mică, în 
care majoritatea băncilor fuseseră date la o parte, lăsând 
un spaţiu mare în mijloc. Trei dintre ele fuseseră însă puse 
cap la cap în faţa tablei şi acoperite cu catifea. În spatele 
băncilor se aflau cinci scaune, iar Ludo Bagman stătea pe 
unul dintre ele, vorbind cu o vrăjitoare pe care Harry nu o 
mai văzuse până atunci, îmbrăcată în haine purpurii. 

Viktor Krum stătea morocănos, ca de obicei, într-un colţ şi 
nu vorbea cu nimeni. Cedric şi Fleur discutau între ei. Fleur 
părea mult mai fericită decât o văzuse Harry până atunci. 
Îşi tot dădea capul pe spate pentru ca părul ei lung, blond- 
argintiu, să strălucească şi mai mult în lumină. Un bărbat 


burtos, cu un aparat mare de fotografiat care fumega uşor, 
o privea pe Fleur cu coada ochiului. 

De cum îl zări pe Harry, Bagman se ridică repede şi veni la 
el. 

— Ah, uite-l! Campionul numărul patru! Vino, Harry, vino... 
Nu-ţi face griji, nu este decât ceremonia evaluării 
baghetelor, ceilalţi membri ai juriului vor sosi şi ei imediat... 

— Evaluarea baghetelor? repetă Harry neliniştit. 

— Trebuie să verificăm dacă vă funcţionează bine 
baghetele, ca să nu fie probleme, ştii, având în vedere că 
ele sunt cele mai importante accesorii în probele care vă 
aşteaptă, zise Bagman. Expertul e sus, cu Dumbledore. Şi o 
să fie şi o mică şedinţă foto. Dânsa e Rita Skeeter, adăugă 
el, arătând către vrăjitoarea în robă purpurie, o să scrie un 
mic articol despre turnir pentru Profetul zilei... 

— Poate nu chiar atât de mic, Ludo, zise Rita Skeeter, cu 
ochii pe Harry. 

Avea părul coafat în zeci de bucle elaborate şi ciudat de 
rigide, care contrastau cu chipul ei cu maxilare mari. Purta 
ochelari a căror ramă avea pietre preţioase incrustate în 
ea. Degetele groase cu care îşi ţinea geanta din piele de 
crocodil se terminau cu nişte unghii foarte lungi, date cu ojă 
roşie. 

— Oare aş putea să discut puţin cu Harry înainte să 
începem? îl întrebă ea pe Bagman, nedezlipindu-şi ochii de 
la Harry. Cel mai tânăr campion, ştii tu... Aşa, ca să mai 
colorez un pic articolul! 

— Sigur că da! strigă Bagman. Asta în cazul în care şi 
Harry e de acord... 

— Păi, făcu Harry. 

— Minunat, zise Rita Skeeter şi într-o clipă degetele ei cu 
gheare roşii îi înşfăcară braţul lui Harry cu o putere 
surprinzătoare. 

Rita îl scoase iar din cameră şi deschise o uşă din 
apropiere. 


— Acolo e multă gălăgie, zise ea. Să vedem... A, da, aici e 
foarte bine. 

Era o debara de mături. Harry se uită la ea. 

— Haide, dragul meu, intră... Bravo! Minunat! zise Rita 
Skeeter iar, aşezându-se pe o găleată răsturnată şi 
împingându-l pe Harry pe o cutie de carton. 

Închise uşa şi rămaseră în întuneric. Deschise geanta din 
piele de crocodil şi scoase câteva lumânări pe care le 
aprinse cu un gest de baghetă şi le plasă în aer prin magie, 
ca să se poată vedea unul pe altul. 

— N-o să te superi, Harry, dacă folosesc Pana pentru 
Citate Rapide, nu-i aşa? În felul acesta, pot să vorbesc cu 
tine în mod normal... 

— Poftim? zise Harry. 

Zâmbetul Ritei Skeeter se lărgi şi Harry numără fără nici 
un efort trei dinţi de aur. Rita băgă iar mâna în geanta ei de 
crocodil şi scoase o pană lungă, verde-prăzulie, şi un sul de 
pergament pe care îl întinse pe o cutie de Scoate-Pete. 
Înmuie vârful penei în gură, după care o puse drept pe 
pergament, unde rămase în echilibru, tremurând uşor. 

— Probă... Mă numesc Rita Skeeter, reporter pentru 
Profetul zilei. 

Harry se uită la pană. Imediat după ce vorbise Rita 
Skeeter, pana verde începuse să scrie rapid pe pergament: 
Atrăgătoarea blondă Rita Skeeter, de patruzeci şi trei de 

ani, a cărei pană nemiloasă a distrus atâtea reputaţii... 

— Minunat, zise Rita Skeeter pentru a treia oară, rupse 
partea de sus a pergamentului, o mototoli şi o puse în 
geantă. 

Se aplecă apoi spre Harry şi zise: 

— Aşadar, Harry, ce te-a făcut să te înscrii în Turnirul celor 
trei vrăjitori? 

— Păi, începu Harry, însă fu întrerupt de pană. 

Deşi nu zicea nici un cuvânt, pana scria în viteză pe 
pergament şi, în graba ei nebună, Harry reuşi să 
desluşească o propoziţie nouă: 


O cicatrice groaznică, amintire a trecutului tragic, 
desfigurează chipul lui Harry Potter, de altfel fermecător. 
Ochii săi verzi... 

— Ignoră pana, Harry, îl repezi Rita Skeeter. 

Nedumerit, Harry se uită la ea. 

— Răspunde-mi, Harry, de ce te-ai hotărât să te înscrii în 
turnir? 

— Nu m-am înscris eu, zise Harry. Nu ştiu cum mi-a ajuns 
numele în Pocalul de Foc. Nu mi l-am pus eu acolo! 

Rita Skeeter ridică o sprânceană îngroşată mult cu 
creionul dermatograf. 

— Zău aşa, Harry, nu trebuie să-ţi fie teamă că vei avea 
probleme. Ştim cu toţii că de fapt nu ar fi trebuit să te 
înscrii. Dar nu-ţi face griji pentru asta. Cititorilor noştri le 
plac rebelii. 

— Dar nu m-am înscris, repetă Harry. Nu ştiu cine... 

— Ce părere ai despre probele care te aşteaptă? zise Rita 
Skeeter. Eşti emoţionat? Speriat? 

— Nu m-am gândit... Neliniştit, cred, zise Harry, al cărui 
stomac se crispă involuntar. 

— În trecut au murit mulţi campioni, ştii, nu? zise Rita 
Skeeter vioaie. Te-ai gândit la asta? 

— Păi... am înţeles că anul acesta va fi mult mai bine 
organizat, zise Harry. 

Pana umplea pergamentul dintre ei, mişcându-se pe el de 
parcă ar fi patinat. 

— Desigur, tu ai mai fost faţă în faţă cu moartea şi înainte, 
nu-i aşa? îl întrebă Rita Skeeter, privindu-l cu atenţie. Cum 
crezi că te-a afectat? 

— Păi, zise Harry iar. 

— Crezi că traumele din trecutul tău te-au făcut să-ţi 
doreşti atât de mult să ieşi în evidenţă? Să urmezi calea pe 
care ţi-a deschis-o numele? Crezi că ai fost tentat să te 
înscrii în Turnirul celor trei vrăjitori pentru că... 

— Nu m-am înscris eu, zise Harry, începând să se 
enerveze. 


— Îţi mai ţii minte părinţii? zise Rita Skeeter, acoperindu-i 
vocea. 

— Nu, zise Harry. 

— Cum crezi că s-ar simţi ei dacă ar şti că vei concura în 
Turnirul celor trei vrăjitori? Mândri? Îngrijoraţi? Supăraţi? 
De data asta, Harry îşi ieşi cu adevărat din pepeni. De unde 
era să ştie ce ar fi simţit părinţii lui, dacă ar fi fost în viaţă? 
Îşi dădea seama că Rita Skeeter îl privea cu mare atenţie. 
Încruntându-se, îi evită privirea şi citi cuvintele pe care 
tocmai le scrisese pana. 

Lacrimile au umplut imediat ochii aceia verzi şi 
strălucitori, când discuţia noastră ajuns la părinţii pe care 
abia dacă şi-i mai aminteşte. 

— NU am lacrimi în ochi! strigă Harry. 

Înainte ca Rita Skeeter să mai poată spune un cuvânt, uşa 
debaralei de mături se deschise. Harry se uită, clipind în 
lumina orbitoare. Albus Dumbledore stătea în prag, 
privindu-i pe amândoi cum stăteau înghesuiți în debara. 

— Dumbledore! strigă Rita Skeeter, părând cât se poate 
de încântată, dar Harry observă că pana şi pergamentul ei 
dispăruseră de pe cutia de Scoate-Pete şi degetele cu 
gheare roşii ale Ritei închideau în grabă geanta din piele de 
crocodil. Ce mai faci? zise ea, ridicându-se şi întinzându-i o 
mână mare şi bărbătească lui Dumbledore. Sper că ai citit 
articolul meu din vară despre Conferinţa Confederaţiei 
Internaţionale a Vrăjitorilor, nu? 

— Fermecător de nemiloasă, zise Dumbledore, cu ochii 
scânteindu-i ironic. Mi-a plăcut în special descrierea mea 
drept un „smintit demodat”... 

Rita Skeeter nu păru deloc afectată. 

— Nu vroiam decât să arăt că unele dintre ideile tale sunt 
de modă veche, Dumbledore, şi că mulţi vrăjitori... 

— Mi-ar face mare plăcere să aud ce motivaţie ai, dincolo 
de josnicia de care ai dat dovadă, Rita, zise Dumbledore, 
făcând o plecăciune şi zâmbindu-i politicos, dar mă tem că 
vom fi nevoiţi să discutăm despre asta mai târziu. Trebuie 


să înceapă evaluarea baghetelor şi nu poate avea loc dacă 
unul dintre campioni este ascuns într-o debara de mături. 

Foarte fericit să scape de Rita Skeeter, Harry se întoarse 
repede în clasa în care îl adusese Colin. Ceilalţi trei 
campioni stăteau pe scaunele de lângă uşă. Harry se aşeză 
repede lângă Cedric, privind spre masa acoperită cu 
catifea, unde stăteau patru dintre cei cinci membri ai 
juriului: profesorul Karkaroff, Madame Maxime, domnul 
Crouch şi Ludo Bagman. Rita Skeeter se aşeză într-un colţ 
şi Harry o văzu cum scoate iar sulul de pergament din 
geantă. Îl întinse pe genunchi, înmuie în gură vârful Penei 
pentru Citate Rapide şi o puse din nou pe pergament. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Ollivander, zise 
Dumbledore, luând loc la masa juriului şi adresându-se 
campionilor. El vă va examina baghetele ca să se asigure că 
sunt în stare bună înainte de turnir. 

Harry se uită în jur şi văzu cu surprindere un vrăjitor 
bătrân, cu ochi mari şi decoloraţi, stând liniştit lângă 
fereastră. Harry se mai întâlnise cu domnul Ollivander în 
trecut, doar de la el îşi cumpărase propria baghetă, acum 
mai bine de trei ani, din magazinul acestuia de pe Aleea 
Diagon. 

— Domnişoară Delacour, puteţi să veniţi dumneavoastră 
prima, vă rog? zise domnul Ollivander, ducându-se în locul 
gol din mijlocul camerei. 

Fleur Delacour pluti către domnul Ollivander şi îi dădu 
bagheta. 

— Hmm, făcu el. 

O învârti pe degetele sale lungi, ca pe un baston, şi 
bagheta scoase mai multe scântei roz şi aurii. O apropie 
apoi de ochi şi o examină cu grijă. 

— Da, zise el încet, o sută nouăzeci de centimetri 
lungime... rigidă... din lemn de trandafir... şi conţine... O, 
Doamne... 

— Un firrr de părrr din capul unei iele, zise Fleur. Al 
bunicii mele! 


Deci, Fleur avea sânge de iele, îşi zise Harry, trebuia să-i 
spună lui Ron... Dar apoi îşi aminti că Ron nu vorbea cu el. 

— Da, zise domnul Ollivander, da, eu nu am folosit 
niciodată păr de iele, desigur. Cred că ies baghete 
oarecum... temperamentale... Ei, fiecare le ştie pe ale lui, şi 
dacă vi se potriveşte... 

Domnul Ollivander îşi plimbă degetele pe baghetă, părând 
să verifice dacă nu avea zgârieturi sau lovituri, iar apoi 
rosti: 

— Orhidee! 

Un buchet de orhidee diafane ţâşni din vârful baghetei. 

— Foarte bine, funcţionează cum trebuie, zise domnul 
Ollivander, dându-i lui Fleur florile şi bagheta. Domnule 
Diggory, dumneavoastră urmaţi... 

Fleur se duse graţioasă la locul ei, zâmbindu-i lui Cedric 
când acesta trecu pe lângă ea. 

— Ah, asta e una de-ale mele, nu? zise domnul Ollivander 
cu mult mai mult entuziasm, când îi dădu Cedric bagheta. 
Da, mi-o amintesc bine. Conţine un singur fir din coada unui 
unicorn mascul remarcabil... frumos, dar agresiv. Aproape 
că m-a împuns când i l-am smuls din coadă... Douăzeci şi 
patru de centimetri lungime... frasin... extraordinar de 
elastică. Da, este în stare bună... O îngrijeşti regulat? 

— Am lustruit-o aseară, zise Cedric, zâmbind. 

Harry se uită la propria baghetă. Avea amprente peste tot. 
Încercă să o şteargă pe furiş de robă. Din vârful baghetei 
ţâşniră mai multe scântei aurii. Fleur Delacour îi aruncă o 
privire plină de superioritate, aşa că renunţă. 

Domnul Ollivander trimise mai multe inele de fum argintiu 
prin cameră din vârful baghetei lui Cedric, după care se 
declară mulţumit şi zise: 

— Domnule Krum, dumneavoastră, vă rog... 

Viktor Krum se ridică şi se îndreptă greoi, cu umerii lăsaţi 
şi cu un mers legănat, către domnul Ollivander. Îi dădu 
bagheta şi rămase acolo, încruntat, cu mâinile în 
buzunarele robei. 


— Hmm, zise domnul Ollivander, este o creaţie 
Gregorovici, dacă nu mă înşel... Un mare creator de 
baghete, deşi stilul lui nu e tocmai... Dar nu contează... 

Ridică bagheta şi o examina cu atenţie, învârtind-o de mai 
multe ori în faţa ochilor. 

— Da... Carpen şi fragment de inimă de dragon, nu-i aşa? 
îi zise el tare lui Krum, care aprobă din cap. Ceva mai 
groasă decât în mod normal... destul de rigidă... douăzeci 
de centimetri lungime... Avis! 

Bagheta din lemn de carpen explodă ca un pistol şi mai 
multe păsărele zburară ciripind din vârful ei şi ieşiră pe 
fereastra deschisă, împrăştiindu-se pe cerul luminat de 
soare. 

— E bună, zise domnul Ollivander, dându-i bagheta lui 
Krum. Şi mai rămâne... domnul Potter. 

Harry se ridică şi trecu pe lângă Krum, îndreptându-se 
către domnul Ollivander, căruia îi dădu bagheta. 

— Aaah, da, zise domnul Ollivander ochii săi deschişi la 
culoare scăpărându-i dintr-o dată. Da, da, da. Cât de bine 
mi-o amintesc... 

Şi Harry îşi amintea foarte bine. Ţinea minte totul, de 
parcă ar fi fost ieri... 

Cu patru veri în urmă, când împlinise unsprezece ani, 
intrase în magazinul domnului Ollivander, împreună cu 
Hagrid, ca să îşi cumpere o baghetă. Domnul Ollivander îi 
luase măsurile şi îi dăduse să încerce mai multe baghete. 
Harry vânturase aproape toate baghetele din magazin, 
până când, în sfârşit, găsise una care i se potrivea, cea pe 
care tocmai i-o dăduse domnului Ollivander şi care era 
făcută din lemn de stejar, de douăzeci şi doi de centimetri 
lungime, şi conţinea o pană din coada unui phoenix. Domnul 
Ollivander fusese foarte surprins că lui Harry i se potrivise 
atât de bine bagheta aceea. „Ciudat”, zisese el, „foarte 
ciudat”, iar după ce Harry întrebase ce era atât de ciudat, îi 
explicase că pana de phoenix din bagheta lui Harry 


provenea de la aceeaşi pasăre care furnizase şi miezul 
baghetei lui Cap-de-Mort. 

Harry nu mai spusese nimănui acest lucru. Era foarte 
legat de bagheta lui - doar nu era ea de vină pentru tot cei 
se întâmplase din cauza lui Cap-de-Mort - la fel cum nu 
avea nici o vină că era înrudit cu Mătugşa Petunia! Totuşi, 
spera din tot sufletul ca domnul Ollivander să nu le 
povestească tuturor despre originea baghetei. Avea 
sentimentul că, dacă s-ar fi întâmplat aşa, pana Ritei 
Skeeter ar fi explodat de entuziasm. 

Domnul Ollivander examină bagheta lui Harry mai mult 
decât ale celorlalţi, dar în cele din urmă făcu să curgă din 
ea un şuvoi de vin şi i-o dădu înapoi lui Harry, anunțând că 
era în stare perfectă. 

— Mulţumesc, zise Dumbledore, ridicându-se de la masa 
profesorilor. Acum, puteţi să vă întoarceţi la ore... Sau 
poate că ar fi mai bine să coborâţi la cină, având în vedere 
că mai e puţin şi se sună... 

Simţind că în sfârşit ceva îi mersese bine pe ziua aceea, 
Harry se ridică să plece, dar omul cu aparatul de fotografiat 
sări de pe scaun şi îşi drese vocea, pentru a le atrage 
atenţia. 

— Pozele, Dumbledore, pozele! strigă Bagman 
entuziasmat. Toţi membrii juriului şi campionii. Ce zici, 
Rita? 

— Păi... Da, hai să le facem întâi pe astea, zise Rita 
Skeeter, ai cărui ochi se aţintiseră iar asupra lui Harry. Şi 
poate după aceea facem şi nişte poze individuale... 

Fotografiile luară mult timp. Madame Maxime îi punea pe 
toţi ceilalţi în umbră, oriunde ar fi stat, şi fotograful nu avea 
cum să stea destul de departe pentru a intra şi ea în cadru. 
Până la urmă, Madame Maxime trebui să stea jos, iar toţi 
ceilalţi în jurul ei. Karkaroff îşi tot răsucea ciocul în jurul 
degetului, pentru a-l ondula şi mai tare. Krum, pe care 
Harry îl credea obişnuit cu şedinţele foto, stătea pe 
jumătate ascuns, în spatele grupului. Fotograful dorea ca 


Fleur să stea în faţă, dar Rita Skeeter îl tot împingea pe 
Harry în prim-plan. Apoi Rita insistă să li se facă poze 
individuale campionilor. Până la urmă, fură liberi să plece. 

Harry cobori la cină. Hermione nu era acolo. Bănuia că 
încă era în aripa spitalului, unde i se aranjau dinţii. Mâncă 
singur la capătul mesei, apoi se duse în Turnul Cercetaşilor, 
gândindu-se la numeroasele teme suplimentare, legate de 
Farmecele de Chemare, pe care le avea de făcut. Abia în 
dormitor dădu peste Ron. 

— Ai primit o bufniţă, zise Ron brusc, de cum îl văzu pe 
Harry intrând. 

Arătă către perna lui Harry. Bufnița de hambar a şcolii îl 
aştepta acolo. 

— A, da, ce bine, zise Harry. 

— Şi mâine seară trebuie să ne ispăşim pedeapsa în clasa 
lui Plesneală, zise Ron. 

Apoi ieşi din cameră, fără să se uite la Harry. Pentru o 
clipă, Harry se gândi să se ducă după el. Nu era sigur dacă 
vroia să discute cu el sau să-i dea un pumn - amândouă 
variantele păreau foarte atrăgătoare - dar şi scrisoarea lui 
Sirius era foarte interesantă. Harry se duse la bufniţă, luă 
scrisoarea de pe piciorul ei şi o desfăcu. 

Harry, Nu pot să-ţi spun tot ce aş vrea într-o scrisoare - e 
prea riscant, în cazul în care ar fi interceptată - trebuie să 
vorbim faţă-n faţă. Încearcă să fii singur în faţa şemineului 
din Turnul Cercetaşilor la ora unu noaptea, pe 22 
noiembrie... 

Ştiu mai bine ca oricine că eşti în stare să ai grijă de tine, 
iar atâta timp cât eşti aproape de Dumbledore şi Moody nu 
cred că poate să-ţi facă rău cineva. Se pare însă că cineva 
încearcă din răsputeri. Înscrierea ta în turnir a fost foarte 
riscantă, mai ales că s-a făcut chiar sub nasul lui 
Dumbledore. 

Fii cu ochii-n patru, Harry. Vreau să îmi spui tot ce ţi se 
pare ieşit din comun. Spune-mi cât poţi de repede dacă îţi 
convine data de 22 noiembrie. 


Sirius 

— Capitolul XIX — 

ŢINTATUL MAGHIAR. 

Harry nu se mai gândi la nimic altceva decât la 
posibilitatea de a-l vedea pe Sirius peste două săptămâni, 
singura luminiţă pentru Harry, la capătul unui tunel care 
devenea din ce în ce mai întunecat. Şocul de a se trezi 
campionul şcolii îi trecuse uşor şi treptat începea să se 
instaleze frica faţă de ceea ce îl aştepta. Prima probă era 
din ce în ce mai aproape. Era ca şi când ar fi ştiut că un 
monstru îngrozitor urma să i se aşeze în faţă, blocându-i 
drumul. Niciodată nu mai fusese atât de emoţionat. Nu se 
compara cu ce simţise în faţa meciurilor de vâjthaţ, nici 
măcar înaintea celui împotriva Viperinilor, care nici nu 
concepeau să nu câştige Cupa la vâjthaţ. Lui Harry îi era 
foarte greu să se gândească la viitor, avea sentimentul că 
viaţa i se apropia de sfârşit, o dată cu prima probă... 

De fapt, nu îşi imagina cum va reuşi Sirius să îl facă să se 
simtă mai bine, ştiind că urma să efectueze o demonstraţie 
magică, dificilă şi periculoasă, în faţa a sute de oameni, însă 
ideea întâlnirii cu un chip prietenos era ceva absolut 
minunat în acele momente. Harry îi confirmă data de 22 
noiembrie lui Sirius, spunându-i că avea să fie lângă focul 
din camera de zi a Cercetaşilor, la ora pe care o sugerase 
Sirius. Împreună cu Hermione, petrecură mult timp făcând 
fel de fel de planuri de a îndepărta posibilii intruşi din 
camera de zi, în noaptea respectivă. În cel mai rău caz, 
hotărâseră să arunce câteva bombe cu miros de baligă, însă 
sperau să nu ajungă la aşa ceva, pentru că Filch i-ar fi 
jupuit de vii. 

Între timp, viaţa lui Harry la castel devenise cumplit de 
grea, pentru că Rita Skeeter îşi publicase articolul despre 
Turnirul celor trei vrăjitori, care se dovedise mai degrabă 
povestea romanţată a vieţii lui Harry, decât un articol 
despre turnir. Cea mai mare parte a primei pagini îi fusese 
dedicată lui Harry. Articolul (care continua şi în paginile doi, 


şase şi şapte) era aproape în întregime despre Harry, 
numele campionilor de la Beauxbatons şi Durmstrang 
(stâlcite, de altfel!) fuseseră înghesuite în ultima propoziţie 
a articolului, iar Cedric nici nu fusese menţionat. 

Articolul apăruse în urmă cu zece zile şi Harry încă avea 
un sentiment neplăcut de ruşine, care îi răscolea stomacul 
de fiecare dată când se gândea la interviu. Rita Skeeter 
scrisese o grămadă de lucruri, pe care nu îşi amintea să le fi 
spus vreodată în viaţa lui, darămite Ritei, în debaraua cu 
mături: 

Presupun că am moştenit puterea de la părinţii mei şi ştiu 
că ar fi foarte mândri de mine dacă m-ar putea vedea 
acum... Da, câteodată încă plâng noaptea când mă gândesc 
la ei, nu îmi este ruşine să o recunosc... Ştiu că nimic nu mă 
va putea răni în timpul turnirului, pentru că ei veghează 
asupra mea... 

Însă Rita Skeeter nu se oprise aici. După ce că îi 
transformase „păi”-urile în propoziţii lungi, îngrozitoare, le 
luase interviuri şi altor persoane despre el: 

Harry a găsit în sfârşit dragostea la Hogwarts. Prietenul 
lui apropiat, Colin Creevey, ne-a spus că Harry este mereu 
în compania unei anumite Hermione Granger, o fată 
extraordinar de drăguță, cu părinţi Încuiați, care, ca şi 
Harry, este printre cei mai buni elevi ai şcolii. 

Din momentul în care apăruse articolul, Harry trebuise să 
îndure cum îl cita lumea. Majoritatea celor de la Viperini 
făceau comentarii ironice şi batjocoritoare când trecea pe 
lângă ei. 

— Vrei o batistă, Potter, în cazul în care te podideşte 
plânsul la „Iransfigurare”? 

— De când ai devenit unul dintre cei mai buni elevi ai 
şcolii, Potter? Sau nu e vorba despre Hogwarts, ci despre o 
şcoală pe care ai inventat-o tu şi cu Poponeaţă? 

— Hei, Harry! 

— Da, bine, bine se trezi Harry ţipând, o dată, când 
mergea pe coridor, sătul de atâtea comentarii răutăcioase. 


Tocmai am terminat de plâns ca un nebun după mama, care 
a murit tragic, şi acum am de gând să mai trag o porţie de 
plâns... 

— Nu, eu am vrut doar să-ţi spun că... ţi-a căzut pana... 

Era Cho. Harry simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji. 

— O, iartă-mă, murmură el, luându-şi pana, n-am ştiut că 
eşti tu... 

— Ei bine, mult noroc... marţi, zise ea. Sper din suflet ca 
totul să decurgă bine. 

Harry rămase pe loc, simțindu-se extrem de prost. 

Şi Hermione avusese parte de lucruri neplăcute, dar nu 
strigase la oameni nevinovaţi. De fapt, Harry admira foarte 
tare modul în care făcea ea faţă situaţiei. 

— Extraordinar de drăguță? Ea? Ha! Ha! strigase Pansy 
Parkinson, prima dată când se întâlnise cu ei, după ce 
apăruse articolul Ritei Skeeter. În comparaţie cu ce? Cu o 
veveriţă? 

— Ignoră-le, zise Hermione cu demnitate, cu capul sus şi 
trecând pe lângă fetele de la Viperini de parcă nu le auzea, 
deşi hohoteau de răsuna culoarul. Pur şi simplu, ignoră-le, 
Harry! 

Dar Harry nu putea să ignore totul. Ron nu îi mai adresase 
nici un cuvânt, de când îi spusese de pedeapsa pe care le-o 
dăduse Plesneală. Apoi, Harry sperase că aveau să se 
împace pe parcursul celor două ore în care fuseseră forţaţi 
să curețe creieri de şobolani în clasa lui Plesneală, dar se 
nimerise să fie în ziua când apăruse articolul Ritei, ceea ce 
părea să-i fi confirmat bănuielile lui Ron că Harry se bucura 
cu adevărat de atenţia tuturor. 

Hermione era supărată pe amândoi. Se ducea când la 
unul, când la altul, încercând să-i forţeze să vorbească între 
ei, dar Harry era de neclintit, nu avea de gând să mai 
discute cu Ron decât dacă Ron admitea că se înşelase şi că 
nu Harry îşi pusese numele în Pocalul de Foc, şi dacă îşi 
cerea scuze că îl făcuse mincinos. 


— Nu eu am început, zise Harry cu încăpățânare, el 
trebuie să facă primul pas! 

— 'Ţi-e dor de el, recunoaşte! zise Hermione nerăbdătoare. 
Şi ştiu că şi lui îi e dor de tine... 

— Să-mi fie dor de el? zise Harry. Mie? Deloc! 

Însă era o minciună mare cât casa. Harry se înţelegea 
foarte bine cu Hermione, dar ea nu era Ron. Râdea mult 
mai puţin şi stătea mult mai mult la bibliotecă, de când 
Hermione devenise cea mai bună prietenă a lui. Harry încă 
nu stăpânea bine Farmecele de Chemare, de parcă ar fi 
avut ceva care le îndepărta de el. Hermione insista însă că 
învăţarea teoriei avea să-l ajute. Drept urmare, petrecură 
mult timp cu cărţile în braţe, în timpul prânzurilor. 

Şi Viktor Krum stătea mult la bibliotecă, iar Harry se 
întreba ce făcea. Învăţa sau căuta ceva care să-l ajute la 
prima probă? Hermione se plângea adesea de prezenţa lui 
Krum acolo, nu pentru că acesta i-ar fi deranjat vreodată, ci 
pentru că de cele mai multe ori apăreau roiuri de fete care 
chicoteau şi îl urmăreau din spatele rafturilor cu cărţi, 
drept care Hermione nu se putea concentra din cauza 
gălăgiei. 

— Nici măcar nu arată bine! murmură ea supărată, 
uitându-se la profilul ascuţit al lui Krum. Îl plac doar pentru 
că e celebru! Nici nu s-ar uita la el, dacă nu ar putea face 
chestia aia cu Gluma Wonky... 

— Fenta Wronski, o corectă Harry printre dinţi. 

În afară de faptul că îi plăcea ca toată lumea să pronunţe 
corect termenii de vâjthaţ, Harry se încruntă numai când îşi 
imagină ce ar fi zis Ron dacă ar fi auzit-o pe Hermione 
vorbind despre „Gluma Wonky”. 

Este ciudat, dar când ţi-e teamă de ceva şi ai face orice ca 
să încetineşti mersul timpului, acesta are prostul obicei de a 
se scurge şi mai repede. Zilele dinaintea primei probe 
păreau să treacă de parcă ar fi umblat cineva la ceasuri şi 
le-ar fi făcut să meargă de două ori mai repede. 
Sentimentul lui Harry de panică stăpânită cu greu îl însoțea 


peste tot, la fel ca şi comentariile răutăcioase despre 
articolul din Profetul zilei. 

În sâmbăta dinaintea primei probe, toţi elevii de la anul III 
în sus primiră învoirea să viziteze satul Hogsmeade. 
Hermione îi spuse lui Harry că i-ar face bine să plece un 
timp de la castel, iar Harry atât aştepta, nu trebuia să îl 
convingă nimeni. 

— Şi ce facem cu Ron? întrebă el. Nu vrei să te duci cu el? 

— Ah, păi... ştii, se bâlbâi Hermione şi se înroşi puţin. M- 
am gândit să ne întâlnim cu ella „Trei Mături”... 

— Nu, zise Harry scurt. 

— O, Harry, ştii doar că e o prostie... 

— O să vin, dar nu mă întâlnesc cu Ron şi o să port şi 
Pelerina Fermecată! 

— Da, bine, se burzului Hermione, dar detest să vorbesc 
cu tine când porţi pelerina aia, niciodată nu ştiu dacă mă uit 
la tine sau nu! 

Aşa că Harry îşi puse Pelerina Fermecată în dormitor, 
cobori iar în camera de zi şi porni împreună cu Hermione 
către Hogsmeade. 

Harry se simţea fantastic de liber cu pelerina. Privi cum 
treceau pe lângă ei colegii, majoritatea cu insigne pe care 
scria ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY, dar de data aceasta nu 
avu parte de comentarii răutăcioase şi nimeni nu mai cită 
nimic din articolul acela tâmpit. 

— Acum se uită toată lumea la mine, zise Hermione 
morocănoasă, când ieşiră din magazinul de dulciuri „Lorzii 
mierii”, mâncând nişte ciocolate mari, umplute cu cremă. Îşi 
închipuie că vorbesc singură... 

— Atunci, nu-ţi mai mişca buzele aşa de mult. 

— Haide, te rog, dă-ţi jos pelerina! Măcar puţin... Aici n-o 
să te deranjeze nimeni. 

— Da? zise Harry. Uită-te în spate! 

Rita Skeeter şi prietenul ei, fotograful, tocmai ieşiseră din 
localul „Trei Mături”. Vorbind încet, trecură chiar pe lângă 
Hermione, fără să îi arunce măcar o privire. Harry se lipi de 


vitrină, să nu-l lovească Rita cu geanta ei din piele de 
crocodil. 

După ce se îndepărtară, Harry spuse: 

— Stă în sat. Pun pariu că a venit să asiste la prima probă! 

Imediat ce spuse aceste cuvinte, fu cuprins de un puternic 
sentiment de panică. Nu zise nimic, nu prea discutase cu 
Hermione despre prima probă. Avea impresia că ea nu prea 
voia să se gândească la asta. 

— A plecat, zise Hermione, uitându-se prin Harry la 
capătul străzii principale. Ce ar fi să mergem să bem o 
Berezero la „Trei Mâturi”? E cam frig, nu-i aşa? Nu e nevoie 
să vorbeşti cu Ron, dacă nu vrei! adăugă ea supărată, 
interpretând corect tăcerea lui Harry. 

Localul „Trei Mături” era plin, în cea mai mare parte cu 
elevi de la Hogwarts, care se bucurau de după-amiaza 
liberă, dar şi cu o mulţime de vrăjitori, cum numai aici 
puteai vedea. Harry presupunea că Hogsmeade era 
singurul sat din Marea Britanie locuit numai de vrăjitori, un 
fel de rai pentru creaturi ca Baba-Cloanţa, care nu reuşeau 
să îşi mascheze prezenţa cu atâta îndemânare ca 
vrăjitoarele. 

Era foarte greu să meargă prin aglomeraţia aceea 
îmbrăcat cu Pelerina Fermecată. În cazul în care s-ar fi 
atins din greşeală de cineva, ar fi apărut tot felul de semne 
de întrebare. Harry înaintă cu greu spre o masă din colţ, în 
timp ce Hermione se duse să cumpere băuturi. Harry îl zări 
pe Ron, care stătea la o masă cu Fred, George şi Lee 
Jordan. Înfrânându-şi dorinţa de a-i da o lovitură zdravănă 
în cap lui Ron, ajunse în sfârşit la masă şi se aşeză. 

Hermione se aşeză lângă el peste puţin timp şi îi strecură 
o Berezero pe sub pelerină. 

— Parcă aş fi sonată, aşa cum stau aici, singură, murmură 
ea. Noroc că mi-am adus ceva de făcut. 

Şi scoase un caiet pe care îşi notase toţi membrii S.P A. S,, 
iar Harry văzu numele lui şi al lui Ron la începutul listei 
extrem de scurte. Parcă se scursese o groază de timp de 


când stătuse împreună cu Ron şi inventaseră predicțiile 
acelea, moment în care apăruse Hermione şi îi făcuse 
secretar, respectiv trezorier... 

— Ştii, poate că ar trebui să conving şi nişte săteni să se 
alăture societăţii S. P A. S., ce zici? spuse Hermione 
gânditoare, uitându-se în jur. 

— Da, sigur, zise Harry sarcastic, luând o gură de 
Berezero pe sub pelerină. Hermione, când o să renunţi la 
toate chestiile astea cu S.P A. S.? 

— Când spiriduşii de casă vor avea salarii şi condiţii de 
muncă adecvate, îi răspunse ea în şoaptă. Ştii, cred că e 
cazul să intru în acţiune. Oare cum pot să pătrund în 
bucătăriile şcolii? 

— Habar n-am, întreabă-l pe Fred sau pe George, îi sugeră 
Harry. 

Hermione tăcu şi căzu pe gânduri, în timp ce Harry îşi bea 
liniştit Bereazero, studiindu-i pe oamenii din local. Toţi 
păreau veseli şi relaxaţi. Ernie Macmillan şi Hannah Abbott 
făceau schimb de surprize găsite în broscuţele de ciocolată, 
amândoi cu insigne ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY prinse 
de pelerine. Chiar lângă uşă o văzu pe Cho, în mijlocul unui 
grup mare de prieteni de la Ochi-de-Şoim. Nu purta insignă 
cu CEDRIC, ceea ce îl înveseli foarte repede pe Harry... 

Ce nu ar fi dat să fie şi el unul dintre aceşti oameni, să 
stea, să râdă şi să vorbească, fără alte griji în afară de 
teme! Îşi imagină cum ar fi fost dacă nu i-ar fi ieşit numele 
din Pocalul de Foc. În primul rând, nu ar fi purtat Pelerina 
Fermecată, Ron ar fi stat cu el şi probabil că toţi trei şi-ar fi 
imaginat fericiţi ce probă periculoasă aveau de înfruntat 
campionii marţea următoare. Abia ar fi aşteptat să vadă ce 
era şi să-l aclame pe Cedric, ca toţi ceilalţi, stând în tribune, 
feriţi de pericole... 

Se întrebă cum se simțeau ceilalţi campioni. În ultimul 
timp, de fiecare dată când îl vedea pe Cedric, era înconjurat 
de admiratoare. Părea neliniştit, dar şi entuziasmat. Harry 
o zărise pe Fleur Delacour pe coridoare. Era la fel ca de 


obicei, afişând un aer superior şi foarte stăpână pe ea. lar 
Krum stătea în bibliotecă, unde se pusese cu burta pe carte. 

Harry se gândi la Sirius şi nodul strâns, încordat, din 
pieptul lui, păru să se mai lărgească puţin. Urma să îl vadă 
peste doar douăsprezece ore, pentru că în acea seară 
urmau să se întâlnească în faţa şemineului din camera de zi, 
presupunând că nu se va întâmpla nimic rău, cum părea să 
decurgă totul în ultimul timp... 

— Uite, Hagrid! îl făcu atent Hermione. 

Ceafa capului enorm al lui Hagrid - renunţase la 
umflăturile de păr din spate - se vedea clar prin mulţime. 
Harry se întrebă de ce nu îl văzuse din prima clipă, având în 
vedere că Hagrid era atât de mare, dar, ridicându-se cu 
grijă, observă că Hagrid stătea aplecat, vorbind cu 
profesorul Moody. Ca de obicei, Hagrid avea o halbă în faţă, 
iar Moody bea din termos. Doamna Rosmerta, nurlia 
proprietară, nu părea să fie prea mulţumită de acest fapt. 
Se uită neliniştită la Moody, când strânse paharele de pe 
mesele din jurul lor. Poate pentru că o considera ca o 
insultă adusă băuturii casei, dar Harry ştia care era 
adevărul. Moody le spusese în timpul ultimei ore de 
„Apărare contra Magiei Negre” că întotdeauna prefera să- 
şi prepare el însuşi mâncarea şi băutura, pentru că 
experţilor în Magia Neagră le-ar fi fost foarte uşor să pună 
otravă într-un pahar lăsat nesupravegheat. 

În timp ce se uita la Hagrid şi la Moody, Harry îi văzu 
ridicându-se şi plecând. Făcu un semn cu mâna, dar îşi 
aminti că Hagrid nu putea să-l vadă. Moody se opri însă în 
loc, cu ochiul magic aţintit către colţul unde se afla Harry. Îl 
bătu pe Hagrid undeva pe la mijlocul spatelui (pentru că nu 
reuşise să ajungă la umăr!), îi murmură ceva la ureche şi 
amândoi se îndreptară către masa la care stăteau Harry şi 
Hermione. 

— Ce mai faci, Hermione? zise Hagrid cu glas tare. 

— Bine, răspunse Hermione, zâmbindu-i. 


Moody şchiopătă în jurul mesei şi se aplecă asupra ei. 
Harry crezu că citea lista S. P A. S., până când Moody 
murmură spre el: 

— Drăguţă pelerină, Potter! 

Harry se uită la el uimit. Bucata mare care lipsea din nasul 
lui Moody era şi mai vizibilă de aproape. Moody zâmbi. 

— Ochiul dumneavoastră poate să... Adică, puteţi să... 

— Da, poate să vadă prin pelerinele care te fac invizibil, 
zise Moody încet. Şi de multe ori mi-a fost de mare ajutor. 

Şi Hagrid îi zâmbea lui Harry. Harry ştia că Hagrid nu 
putea să-l vadă, dar era evident că Moody îi spusese şi lui că 
era acolo. 

Hagrid se aplecă, prefăcându-se că citea şi el lista S.P A. 
S., şi zise atât de încet, încât doar Harry îl auzi: 

— Harry, vino la miezul nopţii la cabana mea. Poartă 
pelerina! 

Ridicându-se, Hagrid spuse cu glas tare: 

— Mă bucur că te-am văzut, Hermione. 

Apoi făcu un semn cu ochiul şi plecă. Moody îl urmă. 

— De ce vrea să ne întâlnim la miezul nopţii? zise Harry, 
foarte surprins. 

— Da? făcu Hermione, părând alarmată. Mă întreb ce are 
de gând? Nu ştiu dacă ar trebui să te duci, Harry... 

Privi neliniştită în jur şi apoi murmură: 

— Să nu întârzii la întâlnirea cu Sirius... 

Era adevărat că, dacă se ducea la Hagrid la miezul nopţii, 
punea în pericol întâlnirea cu Sirius. Hermione îi sugeră să 
o trimită pe Hedwig să-i spună lui Hagrid că nu putea să 
vină la el în noaptea aceea, presupunând că bufnița s-ar fi 
învoit să îi ducă scrisoarea, desigur... Harry se gândi însă că 
cel mai bine era să se ducă şi să afle rapid ce vroia Hagrid. 
Era foarte curios să afle despre ce era vorba. Hagrid nu-i 
mai ceruse niciodată să-l viziteze aşa de târziu... 

În noaptea aceea, la unsprezece şi jumătate, Harry, care 
se prefăcuse că se duce la culcare devreme, îşi puse iar 
pelerina şi cobori pe furiş în camera de zi, unde mai erau 


încă elevi. Fraţii Creevey reuşiseră să pună mâna pe nişte 
insigne cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY şi încercau să le 
vrăjească şi să le transforme în ŢINEŢI CU HARRY POTIER. 
Dar până în acel moment nu reuşiseră decât să facă 
insignele să se blocheze pe HUO, RUŞINE, POTTER! 

Harry se furişă pe lângă ei către gaura din tablou şi 
aşteptă câteva clipe, cu ochii-n patru. Apoi Hermione, de pe 
partea cealaltă, aşa cum plănuiseră, rosti parola şi făcu să 
se deschidă portretul doamnei grase, ca să îl lase pe elsă 
iasă. Trecu pe lângă ea şi şopti „Mersi!”, iar apoi începu să 
alerge prin castel. 

Împrejurimile castelului erau foarte întunecate. Harry 
străbătu pajiştea către luminile care străluceau dinspre 
coliba lui Hagrid. Interiorul imensei trăsuri a celor de la 
Beauxbatons era de asemenea luminat. Harry o auzi pe 
Madame Maxime vorbind, tocmai când bătu la uşa lui 
Hagrid. 

— Tu eşti, Harry? şopti Hagrid, deschizând uşa şi uitându- 
se în jur. 

— Da, zise Harry, intrând în cabană şi dându-şi jos gluga. 
Cee? 

— Vreau să-ţi arăt ceva, zise Hagrid. 

Hagrid era cuprins de entuziasm. Purta la butonieră o 
floare care semăna cu o anghinare enormă. Părea să fi 
renunţat la grăsimea cu care îşi ungea părul, dar era clar 
că se străduise să se pieptene... Harry observă dinţii rupţi 
ai pieptenelui rămaşi în părul lui Hagrid. 

— Ce vrei să-mi arăţi, Hagrid? zise iar Harry, obosit şi 
întrebându-se dacă nu cumva făcuseră ouă Homarii sau 
dacă Hagrid reuşise să cumpere un alt câine cu trei capete 
de la un străin din vreo cârciumă. 

— Vino cu mine, nu vorbi şi rămâi sub pelerină, zise 
Hagrid. Nu-l luăm şi pe Colţ cu noi, nu o să-i placă... 

— Ascultă, Hagrid, nu pot să stau mult... trebuie să mă 
întorc la castel până la douăsprezece fix... 


Dar Hagrid nu auzi, deschise uşa colibei şi ieşi în noapte. 
Harry se grăbi să-l urmeze şi descoperi, spre marea lui 
surpriză, că Hagrid îl ducea către trăsura celor de la 
Beauxbatons. 

— Hagrid, ce... 

— Şşşt! zise Hagrid şi bătu de trei ori la uşa pe care se afla 
blazonul cu baghetele de aur încrucişate. 

Madame Maxime deschise imediat. Purta un şal de mătase 
în jurul umerilor săi enormi. Zâmbi când îl văzu pe Hagrid. 

— Ah, Agrrrid... a sosit timpul? 

— Bong-souar, zise Hagrid, zâmbindu-i. 

Îi întinse o mână pentru a o ajuta să coboare treptele de 
aur. Madame Maxime închise uşa în urma ei, iar Hagrid îi 
oferi braţul şi porniră pe lângă padocul în care stăteau caii 
înaripaţi, imenşi, ai lui Madame Maxime. Harry, total uluit, 
trebui să fugă pentru a putea ţine pasul cu ei. Oare asta 
vroia Hagrid, să i-o arate pe Madame Maxime? Ar fi putut 
să o vadă oricând, doar nu era uşor de trecut cu vederea... 

Se părea însă că şi ei îi pregătea Hagrid o surpriză, pentru 
că după un timp ea întrebă jucăuş: 

— Unde mă duci, Agrrrid? 

— O să-ţi placă, zise Hagrid. Merită să fie văzut, crede-mă! 
Dar să nu spui nimănui că ţi-am arătat, da? N-ai voie să 
Ştii... 

— Sigur că nu, zise Madame Maxime, vânturându-şi 
genele lungi şi negre. 

Şi mai merseră puţin, Harry fiind din ce în ce mai nervos 
în timp ce fugea în urma lor şi uitându-se din când în când 
la ceas. Cine ştie ce plan stupid avea Hagrid în minte, care 
ar fi putut să-l facă să-l rateze pe Sirius... Dacă nu ajungeau 
în curând, avea de gând să se întoarcă, să se ducă direct la 
castel şi să-l lase pe Hagrid să se bucure de plimbarea lui 
romantică, alături de Madame Maxime... 

Dar imediat - după ce merseseră atât de mult către 
pădure, încât castelul şi lacul nu se mai vedeau - Harry auzi 


ceva. Oameni care strigau de undeva din apropiere... Apoi 
se auzi un răget asurzitor... 

Hagrid o duse pe Madame Maxime lângă un pâlc de copaci 
şi se opri. Harry se apropie şi el grăbit de ei... Pentru o 
fracțiune de secundă, i se păru că vede nişte focuri de 
tabără şi oameni care săreau în jurul lor... Apoi rămase 
tablou. 

Dragoni! 

Patru dragoni maturi, enormi, cu un aspect sălbatic, 
stăteau ridicaţi pe picioarele din spate, în interiorul unui 
padoc gigantic, închis cu plăci groase de lemn. Dragonii 
răgeau şi fornăiau, iar torente de foc ţâşneau spre cerul 
întunecat din gurile lor larg deschise, cu colţi de jur 
împrejur, la o sută de metri deasupra gâturilor întinse. Un 
dragon albastru-argintiu, cu coarne lungi, ascuţite, se tot 
repezea la vrăjitorii de pe sol. Altul, cu solzi verzi şi lucioşi, 
se zbătea şi dădea din picioare cu toată puterea. Unul roşu, 
cu o coroniţă ciudată de spini de aur în jurul capului, scotea 
nori de flăcări în formă de ciuperci şi mai era unul, negru, 
cu adevărat gigantic, care aducea a reptilă mai mult decât 
ceilalţi şi care era cel mai aproape de ei. 

Cel puţin treizeci de vrăjitori, şapte sau opt pentru fiecare 
dragon, încercau să-i controleze, trăgând de lanţurile 
prinse de benzile groase de piele care le fuseseră legate în 
jurul găturilor şi picioarelor. Uluit, Harry ridică privirea 
mult deasupra lui şi văzu ochii dragonului negru, cu nişte 
pupile ca două fante verticale, ca la pisici, mărite fie de 
frică, fie de furie, nu îşi putu da seama din ce cauză... 
Scotea răgete asurzitoare, zgomote îngrozitoare, care îţi 
zgâriau pur şi simplu timpanul... 

— Ai grijă, Hagrid! strigă un vrăjitor de lângă gard, 
luptându-se cu lanţul pe care îl ţinea. Pot să scuipe foc până 
la patruzeci de metri depărtare! Ăsta e din specia Ţintat 
Maghiar şi l-am văzut aruncând flăcări la optzeci de metri! 

— Nu-i aşa că sunt minunaţi? întrebă Hagrid abia şoptit. 


— Nu se poate! strigă un alt vrăjitor. Vrăji de Împietrire, 
pentru toţi trei! 

Harry văzu cum fiecare îngrijitor de dragon îşi scoate 
bagheta. 

— Stupefy! strigară ei într-un glas, iar Vrăjile de 
Împietrire se avântară în întuneric ca nişte rachete de foc, 
explodând în ploi de stele deasupra dragonilor... 

Harry privi cum dragonul de lângă ei se clatină periculos 
pe picioarele din spate. Fălcile îi erau deschise larg într-un 
strigăt tăcut, nările nu mai scoteau foc, deşi încă mai 
fumegau... Apoi, foarte încet, se prăbuşi... Dragonul negru, 
puternic şi acoperit tot cu solzi, lovi solul cu o bufnitură 
despre care Harry ar fi putut să jure că zdruncinase copacii 
din spatele său. 

Îngrijitorii de dragoni îşi coborâră baghetele şi se 
apropiară de cei pe care îi îngrijiseră până atunci. Fiecare 
dragon era acum cam cât un deluşor. Se grăbiră să 
scurteze lanţurile şi să le prindă în nişte piroane de fler, pe 
care le bătură cu baghetele cât mai adânc în pământ. 

— Vrei să te uiţi mai îndeaproape? o întrebă Hagrid pe 
Madame Maxime, entuziasmat la culme. 

Amândoi se duseră chiar lângă gard, iar Harry îi urmă. 
Vrăjitorul care îl avertizase pe Hagrid să nu se apropie se 
întoarse către ei şi Harry îşi dădu seama cine era: Charlie 
Weasley! 

— E totul în regulă, Hagrid? gâfâi el, apropiindu-se să stea 
de vorbă cu Hagrid. Acum ar trebui să nu mai avem 
probleme... Le-am dat o Poţiune de Dormit pentru drum, m- 
am gândit că le-ar fi mai bine dacă s-ar trezi în întuneric şi 
linişte... Dar, după cum ai văzut, nu erau deloc fericiţi... 

— Ce rase aveţi aici, Charlie? întrebă Hagrid, privindu-l pe 
dragonul cel mai apropiat - pe cel negru - aproape cu 
venerație. 

Ochii încă îi erau întredeschişi şi Harry văzu o linie 
galbenă, strălucitoare, dedesubtul pleoapei strânse. 


— Acesta este un Ţintat Maghiar, zise Charlie. Cel din 
partea aia e un Verde Galez, iar cel mai mic, un Bot-Scurt 
Suedez, adică ăla albastru-gri, şi un Bulgăre de Foc 
Chinezesc, cel roşu. 

Charlie se uită în jur. Madame Maxime se plimba în jurul 
gardului, privindu-i pe dragonii împietriţi. 

— Nu ştiam că o aduci şi pe ea, Hagrid, zise Charlie, 
încruntându-se. Campionii nu ar trebui să ştie ce îi 
aşteaptă... O să-i spună elevei ei, nu crezi? 

— M-am gândit că o să-i placă, ridică Hagrid din umeri, 
încă privindu-i fascinat pe dragoni. 

— Foarte romantic, Hagrid, zise Charlie, clătinând din cap. 

— Patru! zise Hagrid. Deci câte unul pentru fiecare 
campion, nu? Ce trebuie să facă, să se lupte cu ei? 

— Cred că doar să treacă pe lângă ei, zise Charlie. O să 
fim pe aproape în caz că sunt probleme, cu vrăji de stins 
focurile dacă e nevoie. Au vrut mame cu pui, nu ştiu de ce... 
Dar îţi spun un lucru, nu-l invidiez pe cel căruia o să-i pice 
acest Ţintat Maghiar. E ceva de speriat. Partea din spate e 
la fel de periculoasă ca şi cea din faţă. Uită-te şi tu... 

Charlie arătă către coada dragonului negru şi Harry văzu 
nişte spini lungi, de culoarea bronzului, dispuşi din patru în 
patru centimetri. 

Cinci dintre colegii lui Charlie se apropiară în acel moment 
de intatul Maghiar, cărând cu ei, într-o pătură, câteva ouă 
uriaşe, de culoare gri-granit. Le puseră cu grijă lângă 
Ţintatul Maghiar. Hagrid scoase un geamăt. Îşi amintise de 
Norbert, puiul lui de dragon, la care trebuise să renunţe... 

— Le-am numărat, Hagrid, îl preveni Charlie scurt. Ce mai 
face Harry? 

— Bine, zise Hagrid, încă privind cu jind ouăle. 

— Eu sper să fie bine şi după ce se va întâlni cu ăştia, zise 
Charlie sumbru, uitându-se către padocul dragonilor. N-am 
avut curaj să-i spun mamei ce trebuie să facă la prima 
probă, e deja îngrozitor de îngrijorată pentru el... 


Şi Charlie imită vocea neliniştită a mamei lui: „Cum au 
putut să-l lase să se înscrie în turnir, e mult prea tânăr! 
Credeam că or să fie cu toţii în siguranţă, credeam că o să 
fie o limită de vârstă!” 

— Plângea în hohote după articolul ăla despre el din 
Profetul zilei, adăugă Charlie, după care o cită iar pe mama 
sa. „Încă plânge după părinţii lui! O, scumpul de el, nu mi- 
am imaginat!” 

Harry se săturase. Fiind convins că Hagrid nu îi va duce 
lipsa, având în vedere că era înconjurat de patru dragoni şi 
de Madame Maxime, se întoarse încet şi se îndreptă spre 
castel. 

Nu ştia dacă era fericit că văzuse ce îl aştepta sau nu. 
Poate că aşa era mai bine. Primul şoc trecuse. Poate că, 
dacă i-ar fi văzut pe dragoni marţi pentru prima oară, ar fi 
leşinat acolo, în faţa întregii şcoli... Dar poate că încă 
existau şanse să se întâmple aşa ceva... Urma să fie înarmat 
numai cu bagheta, care în acele condiţii nu părea să fie 
altceva decât o rămurică... Un beţişor în faţa unui dragon 
cât casa, acoperit cu spini şi care scuipa flăcări. 

Şi trebuia să treacă de el. Cu toată lumea de faţă. Dar 
cum? 

Harry se grăbi. Ajunsese la marginea pădurii şi trebuia să 
fie în faţa şemineului până într-un sfert de oră, ca să discute 
cu Sirius. Se gândea că nu îşi amintea dacă mai dorise 
vreodată mai mult ca acum să stea de vorbă cu cineva, când 
pe neaşteptate intră în ceva tare. 

Harry căzu pe spate. Ochelarii i se strâmbară pe nas şi îşi 
strânse şi mai mult pelerina în jurul lui. O voce din 
apropiere strigă: 

— Auu! Cine e? 

Harry verifică în grabă dacă încă era acoperit de pelerină 
şi rămase nemişcat, privind silueta întunecată a vrăjitorului 
pe care îl lovise. Îi recunoscu imediat ciocul... Era 
Karkaroftf! 


— Cine e acolo? întrebă din nou Karkaroff iar, uitându-se 
foarte bănuitor în jur. 

Harry rămase nemişcat şi tăcut. După vreun minut, 
Karkaroft păru să creadă că probabil lovise vreun animal. 
Se uita în jur, de parcă se aştepta să vadă vreun câine sau 
un alt animal. Apoi se ascunse iar după copaci şi se îndreptă 
spre locul unde erau dragonii. 

Foarte încet şi cu foarte mare grijă, Harry se ridică şi 
porni iar, cât de repede putu, fără să facă prea mult 
zgomot, grăbindu-se în întuneric spre castel. 

Nu avea nici o îndoială faţă de ceea ce punea la cale 
Karkaroff. Se strecurase de pe corabia lui ca să încerce să 
afle care era prima probă. Era chiar posibil să-i fi văzut pe 
Hagrid şi pe Madame Maxime când se îndreptau împreună 
către pădure... Erau foarte uşor de observat de la o poştă... 
Tot ce îi mai rămânea de făcut lui Karkaroff era să se ia 
după vocile lor, ca să afle şi el, ca şi Madame Maxime, ce îi 
aştepta pe campioni. Se pare că singurul campion care avea 
să înfrunte marţi necunoscutul era Cedric. 

Harry ajunse la castel, se furişă pe uşa de la intrare şi 
începu să urce scara de marmură. 1 se tăiase respiraţia, dar 
nu îndrăzni să încetinească... Avea mai puţin de cinci 
minute să ajungă în faţa şemineului... 

— Aiureli! gâfâi el către doamna grasă, care moţăia în 
rama ei, în faţa găurii din perete. 

— Dacă zici tu, murmură ea adormită, fără să deschidă 
ochii şi tabloul se deschise pentru a-i da drumul înăuntru. 

Harry intră. Camera de zi era pustie şi, având în vedere că 
mirosea ca întotdeauna, însemna că Hermione nu fusese 
nevoită să recurgă la bombe cu miros de baligă pentru a se 
asigura că el şi Sirius rămâneau singuri. 

Harry îşi dădu jos pelerina şi se aruncă într-un fotoliu din 
faţa şemineului. Camera era cufundată în semiobscuritate, 
flăcările fiind singura sursă de lumină. În apropiere, pe o 
masă, insignele cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY, pe care 
fraţii Creevey încercaseră să le schimbe, străluceau în 


lumina focului. Acum pe ele scria JOS CU POTTER! Harry îşi 
întoarse privirea către flăcări şi tresări. 

Capul lui Sirius apăruse în foc. Dacă Harry nu l-ar fi văzut 
pe domnul Diggory făcând exact acelaşi lucru în bucătăria 
familiei Weasley, s-ar fi speriat de moarte. Pe chipul său 
apăru primul zâmbet din ultimele (foarte multe!) zile, apoi 
se ridică grăbit de pe fotoliu, se aşeză în faţa şemineului şi 
spuse: 

— Sirius, ce mai faci? 

Sirius arăta cu totul altfel decât şi-l amintea Harry. Când 
se despărţiseră, era tras la faţă şi slab, iar faţa îi era 
înconjurată de o claie de păr negru, lung şi murdar. Acum 
avea părul scurt şi curat, se împlinise la faţă şi părea mult 
mai tânăr, aproape ca în fotografiile pe care le avea Harry şi 
care fuseseră făcute la nunta părinţilor săi. 

— Lasă ce fac eu, ce faci tu? zise Sirius serios. 

— Păi... 

Pentru o clipă, Harry intenţionase să spună „bine”, dar nu 
reuşi. Înainte să se poată opri, începu să turuie despre 
faptul că nimeni nu îl credea că nu ajunsese în turnir de 
bunăvoie, despre felul în care Rita Skeeter minţise în 
privinţa lui în Profetul zilei, despre faptul că nu putea să 
meargă pe coridoare fără să fie ridiculizat şi batjocorit, şi 
despre Ron, care nu îl credea şi era gelos pe el... 

— lar acum, tocmai mi-a arătat Hagrid ce mă aşteaptă la 
prima probă! Dragoni, Sirius, şi n-am nici o şansă! termină 
el disperat. 

Sirius se uită la el, citindu-i-se îngrijorarea în ochii care 
încă păstrau privirea hăituită pe care o căpătaseră la 
Azkaban. Îl lăsase pe Harry să vorbească fără să-l 
întrerupă, însă acum spuse: 

— Cu dragonii ne descurcăm noi, Harry, ajungem şi la asta 
imediat... Nu am mult timp... Am intrat în casa unor 
vrăjitori ca să le folosesc şemineul, dar s-ar putea să se 
întoarcă în orice moment. Trebuie să te previn în legătură 
cu anumite lucruri. 


— De ce anume? întrebă Harry, simțind cum se încordează 
şi mai tare... Ceva mai rău ca dragonii? 

— Karkaroff, Harry! zise Sirius. A fost un Devorator al 
Morţii. Ştii ce sunt Devoratorii Morţii, nu? 

— Da... Cum, el? Poftim? 

— A fost prins, a stat la Azkaban cu mine, dar a fost 
eliberat. Pot să pun pariu că de asta a vrut Dumbledore un 
Auror la Hogwarts anul ăsta! Ca să fie cu ochii pe el! Moody 
l-a prins pe Karkaroff. El l-a băgat la Azkaban. 

— Karkaroff a fost eliberat? zise Harry încet, în timp ce 
creierul lui părea să se străduiască să acumuleze o serie de 
noi informaţii şocante. De ce l-au eliberat? 

— A făcut un târg cu Ministerul Magiei, zise Sirius cu 
amărăciune. A zis că a greşit şi apoi a dat nume... A băgato 
mulţime de alţi vrăjitori la Azkaban, în locul lui... Nu e deloc 
iubit pe acolo, poţi să fii sigur. Şi de când a ieşit, din câte 
ştiu eu, predă Magie Neagră fiecărui elev care trece prin 
şcoala lui. Aşa că fereşte-te şi de campionul de la 
Durmstrang! 

— Bine, zise Harry încet. Dar... vrei să spui că profesorul 
Karkaroff mi-a pus numele în Pocal? Pentru că, dacă e aşa, 
este un actor foarte bun. Părea foarte supărat din cauza 
asta. Nu vroia să mă lase să concurez. 

— Ştim că e un actor bun, zise Sirius, pentru că a convins 
Ministerul Magiei să-i dea drumul, nu? Acum, am citit şi eu 
Profetul zilei, Harry... 

— Tu şi restul lumii, zise Harry cu amărăciune. 

— Am citit printre rândurile articolului scris de femeia aia, 
Rita Skeeter, de luna trecută, şi am aflat cum a fost atacat 
Moody în noaptea dinainte să vină la Hogwarts. Da, ştiu că 
ea zice că a fost o altă alarmă falsă de-ale lui, zise Sirius 
repede, văzând că Harry vroia să spună ceva, totuşi eu nu 
cred că este adevărat. Cred că cineva a încercat să-l 
împiedice să ajungă la Hogwarts. Cred că cineva ştia că îi va 
fi mult mai greu cu el prin preajmă. Şi mai ştia că nu se vor 
face cercetări amănunțite, doar Ochi-Nebun a auzit mult 


prea des fel de fel de intruşi. Dar asta nu înseamnă că 
Moody nu poate să perceapă adevărul. A fost cel mai bun 
Auror pe care l-a avut Ministerul vreodată. 

— Ce vrei să spui? întrebă Harry încet. Karkaroff încearcă 
să mă omoare? Dar de ce? 

Sirius ezită. 

— Am auzit nişte lucruri foarte ciudate, zise el încet. 
Devoratorii Morţii par să fie mult mai activi ca de obicei în 
ultimul timp. S-au arătat la Cupa Mondială de Vâjthaţ... Şi... 
Ai auzit de dispariţia vrăjitoarei de la Ministerul Magiei? 

— Bertha Jorkins? zise Harry. 

— Exact, a dispărut în Albania şi se zvoneşte că tocmai 
acolo a fost văzut Cap-de-Mort ultima dată... Şi Bertha 
probabil că ştia de Turnirul celor trei vrăjitori, nu? 

— Da, dar... e puţin probabil că a dat peste Cap-de-Mort, 
nu? zise Harry. 

— Ascultă-mă, eu o ştiu pe Bertha Jorkins, zise Sirius 
sumbru. A fost la Hogwarts în acelaşi timp cu mine, cu 
câţiva ani mai mare ca tatăl tău şi ca mine. Şi era o proastă. 
Foarte băgăreaţă, dar fără prea multă minte, ba chiar 
deloc. Şi asta nu este o combinaţie bună, Harry. Aş spune că 
Bertha era foarte uşor de ademenit într-o capcană. 

— Deci... Cap-de-Mort ar fi putut să afle unde are loc 
turnirul? trase concluzia Harry. La asta te referi? Şi 
Karkaroff a venit aici din ordinele lui? 

— Nu ştiu, zise Sirius încet, pur şi simplu nu ştiu... 
Karkaroft nu mi se pare deloc genul de om care să se 
întoarcă la Cap-de-Mort, decât doar dacă ar şti că acesta e 
îndeajuns de puternic ca să-l apere. Dar oricine ţi-a pus 
numele în Pocal a făcut-o dintr-un motiv anume şi nu pot să 
nu mă gândesc că turnirul ar fi un mod foarte bun dea te 
ataca şi a face ca totul să pară un accident. 

— Mie mi se pare un plan foarte bun, zise Harry absent. 
Nu trebuie decât să stea liniştiţi şi să-i lase pe dragoni să-şi 
vadă de treabă. 


— Da... dragonii ăştia, zise Sirius, vorbind acum foarte 
repede. Există o metodă, Harry. Să nu fii tentat să încerci o 
Vrajă de Împietrire... Dragonii sunt foarte puternici din 
punct de vedere fizic şi au puteri magice deosebite, nu pot 
fi răpuşi de o singură Vrajă de Împietrire. E nevoie de vreo 
şase vrăjitori deodată ca să dovedeşti un dragon, folosind 
vraja asta... 

— Da, ştiu, tocmai am văzut acest lucru, zise Harry. 

— Dar poţi să reuşeşti singur, zise Sirius. Există o metodă 
şi nu ai nevoie decât de o vrajă simplă. Doar... 

Dar Harry ridică un deget pentru a-l face să tacă, cu inima 
bătându-i tare în piept, de parcă stătea să explodeze. Auzi 
paşi care coborau scara în spirală din spatele lui. 

— Du-te! îi şopti el lui Sirius. Du-te! Vine cineva! 

Harry se ridică repede, ascunzând focul... Dacă ar fi văzut 
cineva chipul lui Sirius la Hogwarts, ar fi ieşit un scandal 
imens... Ar fi fost implicat Ministerul, iar el ar fi fost 
interogat pentru a spune unde se afla Sirius... 

Harry auzi un mic pocnet în spatele lui şi ştiu că Sirius 
plecase... Privi capătul scării în spirală... Oare cine se 
hotărâse să se plimbe la unu noaptea şi îl împiedicase pe 
Sirius să-i spună cum să treacă de dragoni? 

Era Ron. Îmbrăcat în pijamaua sa maro de lână, Ron 
încremeni, văzându-l pe Harry, care se afla în partea 
cealaltă a camerei, şi se uită în jur. 

— Cu cine vorbeai? întrebă el. 

— Ce te priveşte? se răsti Harry. Ce cauţi aici la ora asta? 

— Mă întrebam unde... începu Ron, ridicând din umeri, 
dar fără să continue. Nimic. Mă întorc în pat. 

— Ai venit să mă spionezi, nu? strigă Harry. 

Ştia că Ron habar nu avea ce se întâmplase, ştia că nu o 
făcuse înadins, dar nu îi păsa... În acel moment ura tot ce 
avea legătură cu Ron, chiar şi cei câţiva centimetri de 
gleznă goală care i se vedeau pe sub pantalonii de la 
pijama. 


— Îmi cer scuze, zise Ron, cu faţa roşie de furie. Ar fi 
trebuit dă-mi dau seama că nu vroiai să fii deranjat. Te las 
să continui să repeţi liniştit pentru viitorul interviu... 

Harry înşfăcă de pe masă o insignă cu JOS CU POTIER şi o 
azvârli cât putu de tare, în partea cealaltă a camerei. Îl lovi 
pe Ron în frunte şi acesta căzu la podea. 

— Poftim! zise Harry. Să o porţi marţi! Acum poate că o să 
ai şi tu o cicatrice, dacă ai noroc... Să nu mai fii gelos pe 
mine! 

Se îndreptă cu paşi mari către scară. Se aştepta ca Ron să- 
l oprească... Chiar i-ar fi plăcut ca Ron să îi fi dat un pumn, 
dar Ron rămase acolo, în pijamaua care îi rămăsese mică, 
Harry, care urcase scările valvârtej, rămase treaz în pat, 
fierbând de furie mult timp după aceea şi nu îl auzi 
întorcându-se în dormitor. 

— Capitolul XX — 

PRIMA PROBĂ. 

Harry se trezi duminică dimineaţa şi se îmbrăcă atât de 
neatent, încât se pomeni că încerca să îşi pună pălăria în loc 
de o şosetă. Când în sfârşit reuşi să îşi îmbrace toate 
hainele aşa cum trebuia, se grăbi să o găsească pe 
Hermione. O zări la masa Cercetaşilor din Marea Sală, unde 
lua micul dejun cu Ginny. Simţindu-se prea încordat pentru 
a mânca, Harry aşteptă până când Hermione termină de 
mâncat şi o scoase afară, la o altă plimbare. 

Deşi era foarte speriată de spusele lui Sirius despre 
Karkaroff, Hermione era de părere că în acel moment 
dragonii erau problema cea mai presantă. 

— Hai să încercăm să te menţinem în viaţă până marţi 
seara, zise ea disperată, şi apoi ne putem face griji şi pentru 
Karkaroff. 

Înconjurară lacul de trei ori, încercând să se gândească la 
vreo vrajă simplă care ar putea răpune un dragon. Nu le 
veni nimic în minte, aşa că se duseră la bibliotecă. Aici, 
Harry luă toate cărţile despre dragoni şi amândoi se 
apucară să caute în vraful de cărţi. 


— Tăiatul ghearelor prin farmece... Tratarea putrezirii 
solzilor... Nu asta ne trebuie, asta e pentru smintiţii ca 
Hagrid, care vor să îngrijească dragoni... 

— Dragonii sunt extrem de dificil de răpus, din cauză 
magiei străvechi care le apără pielea groasă şi protejată de 
solzi, pe care numai unele dintre cele mai puternice vrăji o 
pot penetra... Dar Sirius a zis că o vrajă simplă ar fi de 
ajuns... 

— Atunci, hai să încercăm nişte cărţi cu cele mai simple 
vrăji, propuse Harry, punând la o parte „Oameni care-i 
iubesc mult pe dragoni”. 

Se întoarse la masă cu un teanc de cărţi de vrăji şi 
amândoi începură să le frunzărească pe rând, Hermione 
şuşotind fără încetare lângă el: 

— Păi, astea sunt Vrăjile de Transformare... La ce te ajută? 
Doar dacă le-ai înlocui colții cu nişte jeleuri sau ceva de 
genul ăsta, ceea ce i-ar face mult mai puţin periculoşi... 
Problema este că, aşa cum scria şi în cartea aia, pielea de 
dragon nu e uşor de străpuns... Eu cred că ar trebui să-l 
Transfigurezi, dar cu ceva atât de mare nu ai nici o şansă, 
mă îndoiesc că până şi profesoara McGonagall... Dar dacă 
te-ai Transfigura pe tine? Ca să-ţi conferi puteri în plus, de 
exemplu? Dar astea nu sunt vrăji simple, adică nu am 
învăţat aşa ceva la ore, eu ştiu despre ele pentru că am 
făcut teste preliminare pentru obţinerea a cât mai multor 
Niveluri Obişnuite de Vrăjitorie... 

— Hermione, zise Harry printre dinţi, poţi să taci puţin, te 
rog? Încerc să mă concentrez. 

Dar când Hermione tăcu, nu se întâmplă nimic, doar i se 
umplu creierul cu un fel de zumzăit straniu, care nu părea 
să lase loc concentrării. Se uită deznădăjduit pe cuprinsul 
cărţii „Blesteme de bază pentru cei ocupați şi 
încrâncenaţi”: scalpări instantanee... Dar dragonii nu au 
păr... piper pisat... Asta probabil că ar creşte puterea 
dragonului de a scuipa flăcări... limbă cu spini... Asta mai 
lipsea, să-i dea o armă în plus... 


— O, nu, iar a venit! De ce nu citeşte pe corabia lui 
tâmpită? zise Hermione sarcastic, când Viktor Krum intră 
cu un vraf de cărţi. 

Le aruncă o privire posomorâtă amândurora şi se aşeză 
într-un colţ. 

— Haide, Harry, să ne întoarcem în camera de zi... Osă 
apară imediat şi fan-clubul lui... 

Şi într-adevăr, când ieşiră, un grup de fete intrară pe 
vârfuri în bibliotecă, una dintre ele având prinsă în talie o 
eşarfă în culorile drapelului Bulgariei. 

Harry abia reuşi să doarmă în noaptea aceea. Luni 
dimineaţă când se trezi, se gândi serios, pentru prima oară 
în viaţă, să fugă de la Hogwarts. Dar când privi în jurul lui la 
micul dejun în Marea Sală şi se gândi la ce ar însemna dacă 
ar părăsi castelul, îşi dădu seama că nu putea. Era singurul 
loc unde fusese fericit... Ei bine, se presupunea că fusese 
fericit şi cu părinţii lui, dar asta nu îşi mai amintea. 

Într-un fel, ideea că ar prefera să înfrunte un dragon, 
decât să se întoarcă în Aleea Boschetelor la Dudley era ceva 
demn de luat în considerare. Îl calmă într-un fel. Îşi termină 
de mâncat ouăle cu şuncă (gâtul nu îi funcţiona prea bine) 
şi, când se ridică de la masă, îl văzu pe Cedric Diggory 
părăsind masa Astropufilor. 

Cedric încă nu ştia de dragoni... Singurul campion care nu 
ştia, dacă presupunerile lui Harry erau corecte, că Madame 
Maxime le spuseseră lui Fleur şi lui Krum... 

— Hermione, ne întâlnim la sere, zise Harry, hotărându-se 
brusc ce să facă atunci când îl văzu pe Cedric ieşind din 
sală. Du-te, te ajung din urmă! 

— Harry, o să întârzii, trebuie să sune de intrare... 

— Te prind din urmă, da? 

Când ajunse la capătul scării de marmură, Cedric le 
urcase deja. Era însoţit de o grămadă de prieteni din anul 
VI. Harry nu vroia să îi spună lui Cedric nimic de faţă cu ei. 
Printre aceştia, erau şi unii care îi citaseră din articolul 
Ritei Skeeter ori de câte ori se nimerea pe lângă ei. Îl urmă 


pe Cedric de la depărtare şi văzu că se îndrepta către 
coridorul unde se afla şi clasa de „Farmece”. Lui Harry îi 
veni o idee. Oprindu-se la distanţă de ei, îşi scoase bagheta 
şi ţinti cu grijă. 

— Diffindo! 

Geanta lui Cedric se rupse şi din ea căzură pene şi cărţi pe 
jos. Mai multe călimări se făcură ţăândaări. 

— Nu vă deranjaţi, spuse Cedric pe un ton exasperat, când 
prietenii lui se aplecară să-l ajute, spuneţi-i lui Flitwick că 
vin şi eu imediat, zău, nu e nevoie... 

Exact asta sperase şi Harry. Îşi băgă bagheta la loc în 
buzunar şi aşteptă până când prietenii lui Cedric dispărură 
în clasa în care aveau ore. Se apropie apoi repede de 
Cedric, fiind doar ei doi pe hol. 

— Bună, zise Cedric, ridicând cartea „Un ghid al 
Transfigurării avansate”, pătată toată de cerneală. Tocmai 
mi s-a rupt geanta... Era nou-nouţă şi cu toate astea... 

— Cedric, zise Harry, prima probă sunt dragonii. 

— Poftim? zise Cedric, ridicând privirea. 

— Dragoni, zise Harry, vorbind repede, în caz că venea 
profesorul Flitwick să vadă ce făcea Cedric. Au patru, unul 
pentru fiecare dintre noi, şi trebuie să trecem de ei. 

Cedric se uită fix la el. Văzu o parte din panica pe care o 
simţise el însuşi sâmbătă seara scânteind acum în ochii de 
un gri metalic ai lui Cedric. 

— Eşti sigur? şopti Cedric. 

— Foarte sigur, zise Harry. l-am văzut. 

— Dar cum ai aflat? Nu ar trebui să ştim... 

— Nu contează, zise Harry repede - ştia că Hagrid ar fi 
avut probleme, dacă ar fi spus adevărul - dar nu sunt 
singurul. Până acum trebuie să fi aflat şi Fleur, şi Krum... 
Madame Maxime şi Karkaroff au văzut şi ei dragonii. 

Cedric se ridică, cu mâinile pline de pene îmbibate în 
cerneală, cu geanta ruptă, atârnându-i de umăr. Se uită la 
Harry şi în ochii săi licări ceva ciudat, aproape ca o 
suspiciune. 


— De ce mi-ai spus? întrebă el. 

Harry se uită la el, nevenindu-i să creadă. Era sigur că 
Cedric nu l-ar fi întrebat, dacă ar fi văzut dragonii cu ochii 
lui. Harry nu le-ar fi dorit nici măcar duşmanilor să-i 
înfrunte pe monştrii aceia... Ei, poate doar lui Reacredință 
sau lui Plesneală... 

— Pentru că aşa e corect, nu? îi spuse lui Cedric. Acum 
ştim cu toţii... Pornim de pe picior de egalitate, nu? 

Cedric continuă să se uite la el, puţin bănuitor, când Harry 
auzi un bocănit familiar în spatele lui. Se întoarse şi îl văzu 
pe Ochi-Nebun Moody ieşind dintr-o clasă din apropiere. 

— Vino cu mine, Potter, murmură el. Diggory, hai, du-te la 
ore... 

Harry se uită neliniştit la Moody. Oare îi auzise? 

— Păi... Domnule profesor, eu ar trebui să fiu la 
„lerbologie”... 

— Lasă asta, Potter. Hai în biroul meu, te rog... 

Harry îl urmă, întrebându-se ce avea să păţească. Oare 
Moody vroia să ştie cum aflase de dragoni? Oare avea să se 
ducă la Dumbledore şi să-l pârască pe Hagrid sau să-l 
transforme pe Harry într-un dihor? Ei bine, i-ar fi fost mai 
uşor să treacă de dragon dacă ar fi fost dihor, îşi zise Harry, 
ar fi fost mult mai mic şi mult mai greu de văzut de la o 
înălţime de o sută de metri... 

Îl urmă pe Moody în biroul lui. Moody închise uşa în urma 
lor şi se întoarse să se uite la Harry, cu ochiul magic fixat 
asupra lui, ca şi cel normal, de altfel. 

— Tocmai ai făcut un lucru foarte frumos, Potter, spuse 
Moody încet. 

Harry nu ştiu ce să spună, nu se aşteptase la aşa ceva. 

— Stai jos, zise Moody şi Harry se aşeză uitându-se în jur. 

Vizitase acest birou şi în timpul foştilor săi ocupanţi. Pe 
vremea profesorului Lockhart, pereţii erau plini de poze 
care zâmbeau şi făceau cu ochiul ale însuşi profesorului 
Lockhart. Când locuise Lupin aici, se găseau fel de fel de 
specimene ciudate ale unor specii fascinante din lumea 


Magiei Negre, pe care le adusese pentru a le vorbi elevilor 
săi despre ele. Acum însă biroul era plin de o mulţime de 
obiecte extraordinar de ciudate, pe care probabil că le 
folosise Moody pe vremea când fusese Auror. 

Pe birou exista ceva ce părea să fie un obiect rotativ, de 
sticlă. Harry îl recunoscu imediat, pentru că el însuşi avea 
unul. Un Tradar, dar mult mai mic ca al lui Moody. În colţul 
unei măsuţe de lemn se afla un obiect care semăna cu un 
televizor straniu de aur, cu aspect pufos, care scotea un 
zumzet molcom. Pe peretele de vizavi de Harry se găsea un 
fel de oglindă, care nu reflecta însă camera. Siluete ca nişte 
umbre se mişcau în interiorul ei, nici una dintre ele nu se 
vedea clar. 

— Îţi plac detectorii mei de obiecte ale Magiei Negre? zise 
Moody, care îl privea cu atenţie pe Harry. 

— Ce este ăla? întrebă Harry, arătând către obiectul auriu 
şi pufos. 

— Un Senzor Secretos. Vibrează când detectează tertipuri 
şi minciuni... Dar aici nu e bun de nimic, prea multe 
interferenţe... O mulţime de elevi care mint doar pentru că 
nu şi-au făcut temele. Zumzăie de când am venit. A trebuit 
să-mi fac Spionoscopul să nu mai fluiere. Este ultrasensibil, 
detectează totul pe o rază de doi kilometri în jur. Desigur, ar 
putea să detecteze şi lucruri serioase, adăugă el pe un ton 
hârşâit. 

— Şi la ce foloseşte oglinda aceea? 

— Ah, aceea este oglinda mea contra duşmanilor. Îi vezi 
acolo, cum stau în ceaţă? Nu am probleme decât atunci 
când le văd ochii. Atunci îmi deschid cufărul. 

Râse scurt şi la fel de hârşâit şi arătă către cufărul mare 
de sub fereastră. Era ferecat cu mai multe lacăte. Harry se 
întrebă ce era acolo, până când următoarea întrebare a lui 
Moody îl aduse cu picioarele pe pământ. 

— Deci, ai aflat de dragoni, nu? 

Harry ezită. De asta se temuse... Dar cum nu îi spusese lui 
Cedric de unde ştia, tot aşa nu îi zise nici lui Moody că 


Hagrid încălcase iar toate regulile. 

— E în ordine, zise Moody, aşezându-se, întinzându-şi 
piciorul de lemn şi mormăind neîncetat. Trişatul face parte 
din tradiţia Turnirului celor trei vrăjitori... 

— Eu nu am trişat, zise Harry tăios. Am aflat... din 
greşeală... 

Moody zâmbi. 

— Nu te-am acuzat, băiete. l-am spus lui Dumbledore de la 
început că nu mă îndoiesc de corectitudinea lui, dar că 
poate fi sigur că bătrânul Karkaroff şi Maxime nu vor fi 
corecţi. Probabil că le-au spus deja campionilor lor tot ce 
ştiu sau au aflat. Vor să câştige. Vor să-l bată pe 
Dumbledore. Le-ar plăcea să demonstreze că e şielun 
simplu om. 

Moody râse iar hârşâit şi ochiul său magic se învârti atât 
de repede, încât Harry renunţă să îl privească. 

— Şi... ai vreo idee cum să treci de dragonul tău? întrebă 
Moody. 

— Nu, zise Harry. 

— Ei bine, eu n-o să-ţi spun, zise Moody scurt. Nu 
favorizez pe nimeni. Doar o să-ţi dau nişte sfaturi, bune, zic 
eu... Primul ar fi... Foloseşte-ţi talentul şi puterile! 

— Dar eu nu sunt deloc puternic, zise Harry, fără să stea 
pe gânduri. 

— Ba pardon, mormăi Moody, dacă eu zic că ai puteri 
deosebite, atunci aşa e! Gândeşte-te... La ce eşti tu cel mai 
bun? Concentrează-te... 

Harry încercă să se concentreze. Ce făcea el cel mai bine? 
Ei bine, da, ar fi fost ceva... 

— La vâjthaţ, zise el deznădăjduit, şi cu ce mă ajută asta?! 

— Exact, zise Moody, privindu-l fix, cu ochiul magic 
aproape nemişcat. Eşti un zburător extraordinar de bun, 
din câte am auzit... 

— Da, dar... zise Harry şi îl privi şi el cu mare atenţie. Nu 
am voie să-mi aduc mătura, nu am decât bagheta la 
îndemână... 


— Al doilea sfat pe care pot să ţi-l dau, zise Moody, 
întrerupându-l brusc, este să foloseşti o vrajă simplă şi 
drăguță, care să îţi aducă ce îţi trebuie... 

Harry se uită la el nedumerit. De ce avea nevoie? 

— Haide, băiete, şopti Moody. Pune-le cap la cap, nu e 
chiar aşa de greu... 

Şi atunci îi pică fisa. Era cel mai bun la zburat. Şi trebuia 
să treacă de dragon în aer. Pentru asta, avea nevoie de 
„Fulger”. Şi pentru „Fulger” avea nevoie de... 

— Hermione, şopti Harry când ajunse în fugă la sera trei, 
zece minute mai târziu, cerându-i scuze pe nerăsuflate 
profesoarei Lăstar când trecu pe lângă ea, Hermione, am 
nevoie de ajutorul tău! 

— Şi eu ce crezi că am încercat să fac, Harry? îi şopti ea, 
aruncându-i priviri îngrijorate pe deasupra Tufei 
Tremurătoare care unduia în bătaia vântului şi ale cărei 
frunze uscate le rupea. 

— Hermione, trebuie să învăţ să fac cum trebuie o Vrajă 
de Chemare până mâine după-amiază! 

Aşa că exersară neîntrerupt. Nu luară masa de prânz, ci se 
îndreptară către o clasă goală, unde Harry încercă din 
răsputeri să facă diverse obiecte din cameră să zboare 
către el. Încă avea probleme. Cărţile şi penele încetineau pe 
la jumătatea drumului şi cădeau pe jos ca nişte pietroaie. 

— Concentrează-te, Harry, mai multă concentrare... 

— Ce crezi că încerc să fac? zise Harry supărat. Nu ştiu de 
ce, dar îmi tot apare un dragon imens în faţa ochilor... Bine, 
mai încerc o dată... 

Vroia să chiulească de la „Prezicerea viitorului” şi să 
continue să exerseze, dar Hermione refuză categoric să 
chiulească de la „Aritmanţie”, iar fără ea nu avea nici un 
sens să rămână, aşa că fu nevoit să îndure o oră cu 
profesoara Trelawney, care le explică - aproape toată ora - 
că poziţia lui Marte faţă de Saturn în acel moment însemna 
că cei născuţi în iulie erau în mare pericol de a muri violent 
şi rapid. 


— Păi, e bine, zise Harry tare, nemaiputând să se 
stăpânească, atâta timp cât nu am o moarte înceată, nu 
vreau să sufăr! 

Ron păru pentru un moment că e gata să izbucnească în 
râs. Îl privi în ochi pe Harry, pentru prima oară în ultimele 
zile, dar Harry încă se simţea mult prea plin de 
resentimente faţă de el ca să îi mai pese. Petrecu restul orei 
încercând să atragă cu bagheta obiecte mici către el, pe 
sub masă. Reuşi să facă o muscă să zboare direct în mâna 
lui, dar nu fu pe deplin convins că izbutise datorită 
progreselor lui la Vrăjile de Chemare... Poate că era pur şi 
simplu o muscă bleagă... 

Se forţă să mănânce câte ceva la cină, după ora de 
„Prezicere a viitorului”, apoi se întoarse în clasa goală, 
însoţit de Hermione, amândoi ascunşi privirilor profesorilor 
de pelerina lui Harry. Continuară să exerseze până după 
miezul nopţii. Ar fi rămas mai mult, dar apăru Peeves şi, sub 
pretextul că ar fi fost dorinţa lui Harry să îi fie aruncate 
obiecte spre el, începu să azvârle cu scaune în Harry şi în 
Hermione, care plecară repede, înainte ca zgomotul făcut 
de Peeves să îl aducă pe Filch. Se întoarseră în camera de zi 
a Cercetaşilor, care era pustie la acea oră. 

La două noaptea, Harry stătea încă în faţa focului, alături 
de Hermione, înconjurați de o grămadă de obiecte: cărți, 
pene, câteva scaune, un set vechi de piese de şah şi de 
Trevor, broasca lui Neville. Abia în ultima oră reuşise să 
stăpânească efectiv Vraja de Chemare. 

— Acum e mai bine, Harry, mult mai bine, zise Hermione, 
părând obosită, dar foarte mulţumită. 

— Ei bine, acum ştim cum facem data viitoare când o să 
am probleme cu o vrajă, zise Harry, aruncându-i Hermionei 
un dicţionar cu rune, ca să mai încerce o dată să îl aducă la 
el. Mă ameninţi cu un dragon! Aşaaa... 

Harry ridică iar bagheta şi zise hotărât: 

— Accio dicţionar! 


Tomul mare şi greu zbură din mâinile Hermionei, traversă 
camera şi Harry îl prinse din zbor. 

— Harry, cred că ai reuşit! zise Hermione încântată. 

— Măcar de-ar merge şi mâine, zise Harry. „Fulger” o să 
fie mult mai departe decât lucrurile de aici, o să fie în castel 
şi eu o să fiu afară... 

— Nu contează, zise Hermione hotărâtă. Atâta timp cât te 
concentrezi puternic asupra sa, o să vină la tine, cu 
siguranţă! Harry, ar trebui să dormim puţin... Ai nevoie de 
odihnă... 

Harry se concentrase atât de mult să înveţe Vraja de 
Chemare în seara aceea, încât o parte din frică îl părăsise. 
Sentimentul reveni însă cu forţe proaspete în dimineaţa 
următoare. Atmosfera din şcoală era foarte încordată şi 
plină de entuziasm. Orele se întrerupeau la prânz, pentru 
ca elevii să aibă timp să ajungă la padocul dragonilor... Ei 
nu ştiau însă, bineînţeles, ce aveau să găsească acolo. 

Harry se simţi ciudat, cu totul altfel decât ceilalţi din jurul 
lui, chiar dacă îi urau noroc când trecea pe lângă ei sau îi 
şuierau batjocoritor: „Am adus un morman de batiste 
pentru tine, Potter!” Era o stare de nelinişte atât de mare, 
încât se întrebă dacă va reuşi să îşi păstreze cumpătul când 
aveau să-l conducă la dragonul său, ca nu cumva să înceapă 
să arunce vrăji asupra tuturor celor din jur. Timpul se 
comporta mult mai straniu decât de obicei, se scurgea de 
parcă s-ar fi spart robinetul orelor... Acum era la prima oră, 
„ Istoria Magiei”, pentru ca apoi să se trezească în Marea 
Sală, unde lua prânzul, iar pe urmă (Unde se dusese 
dimineaţa? Când se scurseseră ultimele trei ore fără 
dragoni?) profesoara McGonagall se apropie repede de el 
în Marea Sală şi îi zise, sub privirile mai multor elevi: 

— Potter, campionii trebuie să vină cu mine... Trebuie să te 
pregăteşti pentru prima probă. 

— Da, zise Harry, ridicându-se, şi furculiţa îi căzu pe 
farfurie cu un zgomot puternic. 

— Noroc, Harry, şopti Hermione. O să fie totul bine! 


— Da, zise Harry, cu o voce care părea să nu fie a lui. leşi 
din Marea Sală cu profesoara McGonagall. Nici ea nu părea 
să fie în apele ei. De fapt, părea la fel de neliniştită ca 
Hermione. În timp ce coborau scara de piatră, îi puse mâna 
pe umăr. 

— Să nu intri în panică, zise ea, rămâi cu capul pe umeri... 
Avem vrăjitori la îndemână ca să ţină situaţia sub control, în 
caz că se întâmplă ceva... Important e să te străduieşti să 
îndeplineşti proba cât poţi de bine şi nimeni nu va zice 
nimic... Te simţi bine? 

— Da, se auzi Harry spunând. Da, foarte bine... 

Îl conduse către locul unde se aflau dragonii, până la 
marginea pădurii, dar când se apropiară de pâlcul de 
copaci din spatele cărora trebuia să se vadă padocul, Harry 
văzu că fusese ridicat un cort, cu intrarea către ei, 
ascunzându-i privirilor pe dragonii fioroşi. 

— Trebuie să intri acolo cu ceilalţi campioni, zise 
profesoara McGonagall, cu o voce destul de tremurată, şi să 
aştepţi să-ţi vină rândul, Potter. Domnul Bagman e şi el 
înăuntru... O să-ţi spună... despre ce este vorba... Mult 
noroc! 

— Mulţumesc, zise Harry, cu o voce slăbită, parcă venind 
de la mare distanţă. 

Îl lăsă în faţa intrării în cort. Harry intră. 

Fleur Delacour stătea într-un colţ, pe un taburet scund. 
Nu părea la fel de stăpână pe ea ca de obicei, ci mai 
degrabă palidă şi rece. Viktor Krum părea şi mai posomorât 
decât era în mod normal. Era modul lui de a-şi exterioriza 
emoţiile, presupuse Harry. Cedric se plimba în sus şi în jos. 
Când intră Harry, îi zâmbi discret, iar Harry îi zâmbi şi el, 
simțind cum i se chinuiau muşchii feţei să facă acest lucru, 
de parcă ar fi uitat cum se făcea. 

— Harry! Bine ai venit! zise Bagman, uitându-se fericit la 
el. Intră, intră, simte-te ca acasă! 

Bagman semăna oarecum cu un desen animat viu, printre 
campionii palizi şi îngrijoraţi. Iar era îmbrăcat cu roba lui ca 


fagurele de viespe. 

— Ei bine, acum că suntem toţi aici, a sosit momentul să vă 
spun despre ce este vorba! zise Bagman vesel. Când o să se 
strângă publicul, o să vă dau fiecăruia acest săculeţ - ridică 
o punguţă de mătase mov şi o scutură în faţa lor - din care 
veţi extrage fiecare câte un model în miniatură a ceea ce 
veţi înfrunta! Sunt... Hm, cum să vă spun... Tipuri diferite, 
ca să zic aşa. Şi trebuie să vă mai spun ceva... A, da... 
Sarcina voastră e să luaţi oul de aur! 

Harry se uită în jur. Cedric aprobă din cap, în semn că 
înţelesese ce spusese Bagman, şi apoi începu să se plimbe 
iar prin cort. Se făcuse cam verde la faţă... Fleur Delacour 
şi Krum nu avuseseră nici o reacţie. Poate că aveau 
impresia că li se va face rău dacă deschideau gura să 
vorbească... Exact asta simţea Harry. Dar ei, cel puţin, se 
oferiseră voluntari... Fusese dorinţa lor... 

În câteva minute, sute şi sute de picioare se auziră trecând 
pe lângă cort, posesorii lor discutând entuziasmați, râzând 
şi glumind... Harry se simţi atât de departe şi de diferit de 
mulţime, încât parcă ar fi făcut parte dintr-o specie diferită. 
Şi apoi - Harry avu impresia că după o secundă - Bagman 
deschise gura săculeţului de mătase mov. 

— Doamnele întâi, zise el, oferindu-i-l lui Fleur Delacour. 
Fleur băgă o mână tremurândă în punguţă şi scoase un 
dragon micuţ, identic cu... Verdele Galez! Avea numărul 2 
în jurul gâtului. Şi Harry ştiu, văzând-o pe Fleur deloc 
surprinsă, ci mai degrabă resemnată, că avusese dreptate: 
Madame Maxime îi spusese ce o aştepta. 

Acelaşi lucru se adeveri şi cu Krum. Scoase Bulgărele de 
Foc Chinezesc. Avea numărul 3 în jurul gâtului. Nici măcar 
nu clipi, îşi plecă doar privirile. 

Cedric băgă şi el mâna în sac şi scoase Botul Scurt Suedez 
gri-albăstrui, cu numărul 1 în jurul gâtului. Ştiind ce mai 
rămăsese în punguţă, Harry băgă şi el mâna şi scoase 
fiorosul 'Ţintat Maghiar, cu numărul 4. Acesta îşi deschise 


aripile, în timp ce îl privea pe Harry, şi îşi dezveli colții 
minusculi. 

— Ei bine, asta e! zise Bagman. Aţi extras dragonii pe care 
îi veţi înfrunta, iar numerele se referă la ordinea intrării, aţi 
înţeles? Acum, o să trebuiască să plec cât de curând, pentru 
că eu nu concurez. Domnule Diggory, dumneavoastră 
sunteţi primul, nu trebuie decât să intraţi în padoc când 
auziţi fluierul, da? A... Harry, pot să vorbesc puţin cu tine? 
Afară? 

— Păi... da, zise Harry absent, se ridică şi ieşi din cort 
împreună cu Bagman, care îl conduse mai la o parte, înspre 
copaci, după care se întoarse spre el cu o expresie 
părintească pe chip. 

— Te simţi bine, Harry? Vrei să-ţi aduc ceva? 

— Poftim? zise Harry. Eu... Nu, nimic... 

— Ai vreun plan? zise Bagman, coborându-şi vocea. Pentru 
că ţi-aş da cu plăcere nişte sfaturi, dacă vrei, să ştii. Vreau 
să zic, continuă Bagman, coborând vocea şi mai mult, tu eşti 
cel mai dezavantajat, Harry... Dacă te pot ajuta cu ceva... 

— Nu, zise Harry, atât de repede, încât îşi dădu seama că 
păruse nepoliticos, nu... M-am... m-am gândit ce o să fac, 
mulţumesc... 

— Nu trebuie să ştie nimeni, Harry, zise Bagman, făcându-i 
cu ochiul. 

— Nu, e în regulă, zise Harry, întrebându-se de ce tot 
spunea asta şi dacă fusese vreodată mai în neregulă ca 
acum. Am un plan... 

Se auzi un fluier de undeva. 

— Vai, trebuie să mă duc! zise Bagman alarmat şi se 
îndepărtă grăbit. 

Harry se întoarse în cort şi îl văzu pe Cedric ieşind din el, 
mai verde la faţă ca niciodată. Harry încercă să îi ureze 
noroc când trecu pe lângă el, dar nu scoase decât un 
mormăit răguşit. 

Harry se întoarse în cort, unde se aflau Fleur şi Krum. 
Câteva clipe mai târziu auzi uralele mulţimii, ceea ce 


însemna că Cedric intrase în padoc şi că acum era faţă în 
faţă cu echivalentul în mărime naturală al modelului extras 
de el... 

Era mult mai rău decât îşi imaginase Harry. Stătea acolo şi 
asculta mulţimea strigând şi ţipând, în timp ce Diggory 
făcea ce făcea ca să treacă de Botul Scurt Suedez. Krum 
încă se mai uita la podea. Fleur începuse să calce pe urmele 
lui Cedric, păşind neliniştită prin cort. lar comentariul lui 
Bagman făcea ca totul să fie mult, mult mai rău... Imagini 
îngrozitoare i se conturară în minte lui Harry, când auzi: 
„Oooh, ca prin urechile acului... Ce riscant! Extraordinar, se 
pare că nu îi e frică de nimic! Inteligentă mişcare... Păcat că 
n-a mers!” 

Şi apoi, după vreo cincisprezece minute, Harry auzi 
uralele asurzitoare ale mulţimii, ceea ce nu puteau însemna 
decât un singur lucru: Cedric reuşise să treacă de dragon şi 
luase oul de aur! 

— Foarte bine, într-adevăr! striga Bagman. Şi acum notele 
juriului! 

Însă nimeni nu strigă notele. Harry presupuse că membrii 
juriului ridicaseră cartonaşe în faţa mulţimii. 

— Unul gata, mai sunt trei! strigă Bagman, când se auzi 
iar fluierul. Domnişoară Delacour, vă rog! 

Fleur tremura din cap până-n picioare. Îi deveni mult mai 
simpatică, iar Harry o privi mult mai prietenos decât până 
atunci când ieşi cu capul sus, cu mâna încleştată pe 
baghetă. Rămăsese numai cu Viktor Krum, în colţuri opuse, 
evitându-şi privirile. 

Procedura reîncepu... 

— O, nu sunt sigur că a fost o mişcare înţeleaptă! îl auziră 
pe Bagman strigând. Ah... Gata-gata! Cu grijă acum... 
Dumnezeule, am crezut că atât i-a fost! 

Zece minute mai târziu, Harry auzi mulţimea izbucnind în 
aplauze pentru a doua oară... Probabil că şi Fleur reuşise. 
Urmă o pauză, în timp ce erau arătate notele lui Fleur... 
Alte urale... Şi apoi, pentru a treia oară, fluierul arbitrului. 


— Şi acum urmează domnul Viktor Krum! răcni Bagman şi 
Krum ieşi, lăsându-l singur pe Harry. 

Acum devenise foarte conştient de ce se întâmpla cu 
corpul lui, de cât de repede îi bătea inima şi cum simţea 
furnicături în degete, de teamă... Şi totuşi, în acelaşi timpi 
se părea că reuşise să se detaşeze de el însuşi, să vadă 
pereţii cortului şi să audă strigătele mulţimii, de parcă s-ar 
fi aflat la mare depărtare... 

— Cât curaj! striga Bagman şi Harry auzi cum Bulgărele 
de Foc Chinezesc scoate un răget asurzitor, îngrozitor, în 
timp ce mulţimea stătea cu sufletul la gură. Mare curaj... 
Şi... Da, a luat oul! 

Aplauzele pătrunseră aerul rece de iarnă şi răsunară de 
parcă s-ar fi spart nişte geamuri. Krum terminase... Imediat 
îi venea rândul şi lui Harry... 

Se ridică, simţindu-şi picioarele de parcă i-ar fi fost făcute 
din vată. Aşteptă. Apoi auzi fluierul. leşi din cort, cu 
neliniştea crescând progresiv în sufletul lui. Trecu de copaci 
şi intră în padoc printr-o gaură. 

Văzu totul din faţa lui de parcă ar fi fost un vis colorat. 
Sute şi sute de chipuri îl priveau din tribunele care fuseseră 
aduse prin magie acolo. Dragonul lui, marele 'Țintat 
Maghiar, îl aştepta în capătul celălalt al padocului, păzindu- 
şi ouăle, cu aripile pe jumătate deschise, cu ochii răi şi 
galbeni aţintiţi asupra lui - o şopârlă uriaşă, monstruoasă şi 
neagră, care îşi zbătea coada cu spini, lăsând urme adânci 
în pământ. Mulțimea devenise foarte agitată, dar Harry nu 
putea spune dacă era prietenoasă sau nu şi nici nu-i păsa. 
Sosise momentul să facă ce trebuia... Să se concentreze 
total, până la uitare, asupra obiectului, asta era unica lui 
şansă... 

Ridică bagheta. 

— Accio Fulger! strigă el. 

Aşteptă, fiecare părticică din el sperând, rugându-se 
fierbinte... Dacă nu reuşea... Dacă nu venea „Fulger”... 
Vedea totul din jurul lui ca printr-o barieră transparentă, ca 


printr-un fel de abur care făcea cortul şi sutele de chipuri 
din jur să îi apară uşor deformate... 

Şi atunci îl auzi, vâjâind în spatele lui. Se întoarse şi îşi 
văzu mătura sa marca „Fulger” zburând cu viteză către el, 
pe la marginea pădurii, intrând apoi în padoc, oprindu-se în 
aer lângă el şi aşteptându-l să încalece. Mulțimea făcea şi 
mai mult zgomot... Bagman striga ceva, dar urechile lui 
Harry nu mai funcționau normal... Auzul nu mai era 
important în acel moment... 

Îşi aruncă piciorul peste mătură şi ţâşni. O secundă mai 
târziu, se întâmplă ceva miraculos... 

În timp ce zbura în sus şi vântul îi trecea prin păr, 
chipurile din mulţime nu mai erau decât nişte gămălii 
colorate dedesubt, iar dragonul nu era mai mare decât un 
câine, îşi dădu seama că nu lăsase în urmă doar arena 
întrecerilor, ci şi teama... Era din nou stăpân pe el! 

Era doar un alt joc de vâjthaţ, atâta tot... Doar un alt joc 
de vâjthaţ, iar dragonul acela doar o echipă adversă... 

Se uită la cuibul cu ouă şi îl văzu pe cel de aur, strălucind 
printre celelalte, care erau de culoarea cimentului, aşezate 
în siguranţă între picioarele dragonului. „OK”, îşi zise Harry 
în sinea lui, „Să aplic tactici de diversiune... Înainte...” 

Cobori fulgerător. Capul Ţintatului Maghiar se rotea după 
el, îl urmărea. Harry îşi dădu seama ce vroia să facă şi se 
ridică exact la timp. Un şuvoi de foc fusese aruncat chiar pe 
locul unde se aflase el, înainte de a se ridica brusc în 
înalturi... Dar lui Harry nu îi păsa... Era ca şi când s-ar fi 
ferit de un balon-ghiulea... 

— Pe barba lui Merlin, băiatul ăsta ştie să zboare! strigă 
Bagman, când mulţimea ţipă şi tresări speriată. Domnule 
Krum, nu-i aşa? 

Harry zbură şi mai sus, în cercuri largi. Dragonul nu îl 
scăpa din priviri, cu capul învârtindu-i-se neîncetat pe gâtul 
lung. Dacă avea să continue aşa, ameţea, desigur... Dar 
Harry ştia că nu trebuia să întindă coarda prea tare. Dacă 
dragonul se apuca să verse iar foc... 


Harry cobori brusc şi cu mare viteză, exact când dragonul 
deschise gura, dar de data aceea nu fu la fel de norocos. 
Nu-l nimeriră flăcările, în schimb coada dragonului se 
îndreptă vâjâind către el şi, când viră la stânga, unul dintre 
spinii săi lungi îi zgârie umărul, sfâşiindu-i roba... 

Simţea durerea, auzea ţipetele mulţimii, însă tăietura nu 
părea să fie adâncă... Zbură în spatele dragonului şi îi veni 
în minte ceva... 

Dragonul nu părea să obosească şi îşi proteja ouăle cu 
străşnicie. Deşi îşi deschidea aripile şi bătea din ele cu 
putere, se învârtea şi se zbătea, urmărind mişcările lui 
Harry cu ochii aceia galbeni şi înspăimântători, îi era teamă 
să se îndepărteze prea tare de ouă... Trebuia să îl convingă 
să o facă, altfel n-ar fi reuşit în veci să se apropie de ouă... 

Începu să zboare, întâi într-o parte, apoi în cealaltă, nu 
foarte aproape pentru ca dragonul să nu îl poată atinge cu 
focul pe care îl scuipa. Dragonul îl pândea, cu ochii cu 
pupilele verticale fixate pe Harry, cu colții dezgoliţi 
ameninţător... 

Zbură şi mai sus. Capul dragonului se ridică după el, gâtul 
fiindu-i acum întins la maximum, încolăcindu-se şi 
unduindu-se ca un şarpe în faţa celui care îl vrăjise... 

Harry se ridică şi mai sus, iar dragonul scoase un răget 
exasperat. Pentru dragon, Harry nu era decât o muscă pe 
care îşi dorea din tot sufletul să o prindă. Coada îi zvâcni 
iar, dar acum Harry era prea sus ca să îl ajungă... Dragonul 
scuipă foc, Harry se feri cu dibăcie... Dragonul deschise 
larg fălcile... 

— Haide, şuieră Harry, învârtindu-se pe deasupra, vino, 
vino şi prinde-mă... Sus, hai... 

Atunci dragonul se ridică de pe ouă, întinzându-şi aripile la 
fel de mari ca ale unui mic aeroplan... Atât aştepta Harry! 
Coborit în picaj. Înainte ca dragonul să-şi dea seama ce 
făcuse sau unde dispăruse Harry, acesta îşi continuă 
căderea bruscă spre sol, către ouăle care acum erau 


neprotejate de picioarele dragonului. Îşi luă mâinile de pe 
„Fulger”, înşfăca oul de aur... 

Şi acceleră din nou, ridicându-se pe deasupra tribunelor, 
cu oul greu sub braţul nevătămat! Era ca şi când cineva 
dăduse iar drumul la sonor... Pentru prima dată auzi clar 
zgomotul mulţimii, care striga şi aplauda la fel de tare ca şi 
suporterii irlandezi de la Cupa Mondială... 

— Fiţi atenţi! striga Bagman întruna. Vă rog să fiţi atenţi! 
Campionul cel mai tânăr a reuşit să ia oul cel mai repede 
dintre toţi! Ei bine, din acest moment şansele lui Harry 
Potter au crescut! 

Harry văzu cum îngrijitorii de dragoni se grăbiră să 
stăpânească dragonul, iar la intrarea în padoc îi observa pe 
profesoara McGonagall, pe profesorul Moody şi pe Hagrid, 
grăbindu-se către el, făcându-i toţi cu mâna să vină la ei. Le 
văzu zâmbetele fericite, chiar de la depărtarea aceea. 
Zbură iar pe deasupra tribunelor, zgomotul mulţimii 
aproape spărgându-i timpanele, şi ateriza lin, fericit cum nu 
mai fusese de atâta timp. Trecuse cu bine prima probă şi 
supravieţuise... 

— A fost excelent, Potter! strigă profesora McGonagall, 
imediat ce Harry se dădu jos de pe „Fulger”. 

Venind din partea ei, felicitarea putea fi considerată o 
laudă extraordinară. Observă că îi tremura mâna când 
arătă către umărul lui. 

— Trebuie să te duci imediat la Madame Pomfrey, chiar 
înainte ca juriul să-ţi acorde notele... Pe aici... A trebuit să-l 
îngrijească şi pe Diggory... 

— Ai reuşit, Harry! zise Hagrid răguşit. Ai reuşit! Şi încă 
împotriva celui mai crunt dragon! Doar ştii că Charlie a zis 
că e cel mai... 

— Mersi, Hagrid, zise Harry tare, ca să îl facă pe Hagrid să 
tacă şi să nu se dea de gol că îi arătase dragonii cu o seară 
înainte. 

Şi profesorul Moody părea foarte mulţumit. Ochiul său 
magic îi dansa în cap de bucurie. 


— Foarte frumos, Potter, mormăi el. 

— Gata, Potter, hai la cortul de prim ajutor, te rog, îl zori 
profesoara McGonagall. 

Harry ieşi din padoc, încă gâfâind, şi o văzu pe Madame 
Pomfrey, care stătea în faţa unui al doilea cort, părând 
foarte îngrijorată. 

— Dragoni! zise ea pe un ton dezgustat, trăgându-l pe 
Harry înăuntru. 

Cortul era împărţit în sectoare. Desluşi umbra lui Cedric 
prin draperia de pânză, dar Cedric nu părea să fie rănit 
grav. Cel puţin, putea să stea în capul oaselor. Madame 
Pomfrey îi examina umărul lui Harry, vorbind mânioasă în 
tot acest timp: 

— Anul trecut Dementorii, anul ăsta dragonii, oare ce or să 
mai aducă la şcoală anul viitor? Ai avut mare noroc... E o 
rană superficială... Dar o să trebuiască să o curăţ, înainte 
de a încerca să o vindec... 

Curăţă tăietura, tamponând-o cu un lichid mov, care 
fumega şi ustura, apoi îi atinse umărul cu bagheta şi Harry 
simţi cum se vindecă instantaneu. 

— Acum, stai liniştit un minut... Hai, aşază-te! Apoi poţi să 
te duci să-ţi vezi notele. 

leşi vijelios din cort, dar mai apucă să o audă cum îl 
întreba pe Cedric: 

— Te simţi mai bine, Diggory? 

Harry nu vroia să stea liniştit, adrenalina îi clocotea încă în 
sânge. Se ridică, vrând să se ducă să vadă ce se întâmpla 
afară, dar înainte să ajungă la uşa cortului, îşi făcură 
apariţia doi oameni: Hermione, urmată îndeaproape de 
Ron. 

— Harry, ai fost strălucit! zise Hermione emoţionată, cu 
urme de degete pe faţă, de cât şi le apăsase pe obraji, de 
teamă şi de emoție. Ai fost extraordinar! Nu glumesc! 

Dar Harry se uita la Ron, care era foarte palid şi îl privea 
pe Harry de parcă ar fi fost o stafie. 


— Harry, zise el, foarte serios, oricine ţi-a pus numele în 
Pocal... Cred... cred că vrea să te vadă în mormânt! 

Era ca şi când ultimele săptămâni nici nu existaseră! De 
parcă Harry se întâlnea cu Ron pentru prima dată, imediat 
după ce fusese ales campion. 

— Ţi-ai dat seama? zise Harry rece. Ţi-a luat cam mult. 

Hermione stătea neliniştită între ei, uitându-se când la 
unul, când la altul. Ron, nesigur, deschise gura să 
vorbească. Harry bănui că Ron vroia să-şi ceară scuze şi, 
deodată, îşi dădu seama că nu vroia să le audă. 

— E în ordine, zise el, înainte ca Ron să pronunţe 
cuvintele. Nu mai contează! 

— Nu, zise Ron. Nu ar fi trebuit să... 

— Nu mai contează acum, serios! repetă Harry. 

Ron îi zâmbi emoţionat şi Harry îi răspunse cu un zâmbet 
fericit. 

Hermione izbucni în lacrimi. 

— Nu înţeleg de ce plângi! îi spuse Harry uluit. 

— Amândoi sunteţi nişte proşti! strigă ea, bătând cu 
piciorul în pământ, iar lacrimile continuară să curgă 
nestăpânite. 

Apoi, înainte ca vreunul dintre ei să o poată opri, îi 
îmbrăţişa pe amândoi şi ieşi din cort în viteză, plângând în 
hohote. 

— Nu e normală, zise Ron, clătinând din cap. Hai, Harry, 
cred că ţi se afişează notele... 

Harry îşi luă mătura „Fulger” şi oul de aur, simțindu-se 
mult mai fericit decât credea că ar fi fost posibil acum o oră, 
şi ieşi cu Ron din cort. 

— Să ştii că ai fost cel mai bun, de departe, turuia Ron. 
Cedric a făcut o chestie ciudată, a transfigurat un bolovan 
de pe jos... într-un câine... Încerca să-l facă pe dragon să se 
ducă după câine... Ei bine, a fost un exemplu mişto de 
Transfiguraţie şi a mers oarecum, pentru că a luat oul, dar 
s-a şi ars... Dragonul s-a răzgândit la mijlocul drumului şi s- 
a hotărât să-l atace pe el, în locul labradorului. Abia a reuşit 


să scape. Şi fata aia, Fleur, a încercat o vrajă, nu ştiu care, 
cred că încerca să-l cufunde într-un fel de transă... Ei bine, 
şi figura asta a ţinut, dragonul a adormit, dar apoi a început 
să sforăie şi i-au ieşit nişte flăcări imense pe nas, iar lui 
Fleur i-a luat foc fusta... A stins-o cu apă din baghetă. Şi 
Krum... N-o să-ţi vină să crezi, dar nici nu i-a trecut prin 
minte să zboare! Deşi probabil că a fost cel mai bun după 
tine. L-a lovit pe dragon cu un fel de vrajă, chiar în ochi. Dar 
acesta s-a apucat să calce totul în picioare de durere şi a 
strivit jumătate din ouăle adevărate... l-au scăzut din 
puncte pentru asta, nu ar fi trebuit să distrugă ouăle 
dragonului... 

Ron trase adânc aer în piept. Ajunseră la marginea 
padocului. Acum, după ce fusese luat şi dragonul lui, Harry 
văzu unde erau cei cinci membri ai juriului... Exact la 
capătul celălalt, în scaune tapisate cu aur. 

— Au dreptul să dea câte zece puncte fiecare, zise Ron, iar 
Harry, uitându-se cu atenţie, îl văzu pe primul membru - 
Madame Maxime - ridicându-şi bagheta în aer. Şi din ea 
ţâşni un fel de panglică lungă argintie, care se învârti în aer 
şi formă un opt mare. 

— Nu e rău! zise Ron, în timp ce mulţimea aplauda. 
Presupun că ţi-a scăzut punctajul pentru umăr... 

Apoi veni la rând domnul Crouch. El formă un nouă în aer. 

— E bine! strigă Ron, bătându-l pe Harry pe umăr. 

Apoi, Dumbledore. Şi el formă un nouă. Mulțimea aplauda 
mai tare ca niciodată. 

Ludo Bagman... Zece! 

— Zece? zise Harry, nevenindu-i să creadă. Dar... am fost 
rănit... De ce face asta? 

— Harry, nu te plânge! strigă Ron entuziasmat. 

Ultimul îşi ridică bagheta Karkaroff. Făcu o pauză pentru o 
clipă şi apoi formă şi el un număr cu bagheta... Patru. 

— Cum? răcni Ron mânios. Patru? Nenorocitule, i-ai dat 
zece lui Krum! 


Dar lui Harry nu îi păsa, nu i-ar fi păsat nici dacă Igor 
Karkaroff i-ar fi dat zero. Indignarea lui Ron în favoarea lui 
valora însă mai mult de o sută de puncte! Desigur, nu-i 
spuse asta lui Ron, dar inima îi era mai uşoară decât aerul 
când părăsiră padocul. Şi nu era doar Ron... Nu îl aclamau 
doar Cercetaşii. Când văzuseră cu ce avusese de-a face şi 
felul în care se descurcase, aproape toată şcoala trecuse de 
partea lui, dar şi a lui Cedric, în egală măsură... Nu-i păsa 
de Viperini, acum putea să suporte orice. 

— Eşti pe primul loc, la egalitate cu Krum! Tu şi Krum, 
Harry! exclamă Charlie Weasley, grăbindu-se către ei, când 
porniră înapoi spre şcoală. Fiţi atenţi, trebuie să fug, 
trebuie să-i trimit o bufniţă mamei, i-am jurat că o să-i spun 
ce se întâmplă... A fost cu adevărat incredibil! A, da... Mi-au 
spus să îţi zic că trebuie să mai rămâi puţin... Bagman vrea 
să vă spună ceva în cortul campionilor. 

Ron îi spuse că îl aşteaptă, aşa că Harry intră iar în cortul, 
care acum arăta oarecum altfel, mult mai prietenos şi mai 
primitor. Îşi aminti cum se simţea când se temea de 
întâlnirea cu dragonul şi făcu o comparaţie cu lunga 
aşteptare dinaintea confruntării... Ce comparaţie? Nu 
exista comparaţie, aşteptarea fusese mult mai grea... 

Fleur, Cedric şi Krum veniră împreună. 

O parte a feţei lui Cedric era acoperită cu un fel de gel 
portocaliu, care probabil că îi vindeca arsura. Îi zâmbi lui 
Harry şi îl felicită: 

— Bravo, Harry. 

— Şi ţie, zise Harry, zâmbindu-i şi el. 

— Felicitări tuturor! zise Ludo Bagman, când intră ţopăind 
în cort. 

Părea atât de mulţumit, încât parcă trecuse el însuşi de 
proba cu dragonul. 

— Vreau să vă spun doar câteva cuvinte... Aveţi o pauză 
binefăcătoare şi destul de lungă până la următoarea probă, 
care va avea loc pe douăzeci şi patru februarie dimineaţa... 
O să vă dau ceva la care să vă gândiţi între timp! Dacă vă 


uitaţi mai bine la ouăle de aur pe care le aveţi, o să vedeţi 
că se deschid... Vedeţi balamalele? O să găsiţi un indiciu în 
ou... Rezolvaţi-l, aflaţi care este a doua probă şi veţi putea 
astfel să vă pregătiţi din timp! Aţi înţeles? Sigur? Atunci, 
puteţi să plecaţi! 

Harry ieşi din cort, se îndreptă spre Ron şi amândoi o 
luară înapoi, pe la marginea pădurii, nemaisăturându-se să 
vorbească unul cu altul. Harry vroia să ştie ce făcuseră 
ceilalţi campioni, cu cât mai multe amănunte. Apoi, când 
trecură pe lângă pâlcul de copaci din spatele cărora Harry 
auzise prima oară răgetele dragonilor, le sări o vrăjitoare în 
cale. 

Era Rita Skeeter. Roba ei verde-prăzulie şi Pana pentru 
Citate Rapide din mâna ei se asortau perfect. 

— Felicitări, Harry! zise ea, zâmbindu-i. Nu vrei să-mi spui 
repede câteva cuvinte? Cum te-ai simţit când ai înfruntat 
dragonul acela? Ce crezi despre corectitudinea juriului? 

— Da, îţi spun imediat câteva cuvinte, îi zise Harry 
răutăcios. La revedere! 

Şi îi întoarse spatele, îndreptându-se către castel 
împreună cu Ron. 

— Capitolul XXI — 

SPIRIDUŞII DE CASĂ. 

Harry, Ron şi Hermione se duseră în şura bufniţelor în 
seara aceea, ca s-o găsească pe Pigwidgeon, pentru ca 
Harry să-i poată trimite o scrisoare lui Sirius şi să-i spună 
că reuşise să scape nevătămat din prima încercare. Pe 
drum, Harry îi zise lui Ron tot ce îi spusese Sirius despre 
Karkaroff. Deşi şocat la început, auzind că profesorul 
Karkaroff fusese un Devorator al Morţii, când intrară în 
camera bufniţelor, Ron spunea ferm convins că ar fi trebuit 
să se gândească de mult la aşa ceva. 

— Se potriveşte, nu? zise el. Mai ţineţi minte ce a zis 
Reacredință în tren, despre prietenia dintre tatăl lui şi 
Karkaroff? Acum ştim de unde se cunosc. Probabil că erau 
printre cei cu măşti de la Cupa Mondială... Harry, poţi să fii 


sigur de un lucru, dacă a fost Karkaroff cel care ţi-a pus 
numele în Pocal, acum trebuie să turbeze de furie, nu-i aşa? 
Nu i-a mers, nu? Ai scăpat doar cu o zgârietură! Stai, o 
prind eu... 

Pigwidgeon era atât de entuziasmată la gândul unei 
livrări, încât zbura în jurul capului lui Harry, huhuind 
necontenit. Ron o înşfăcă pe Pigwidgeon din zbor şi o ţinu 
nemişcată, în timp ce Harry îi lega scrisoarea de picior. 

— Nu e posibil ca celelalte probe să fie la fel de 
periculoase, nu-i aşa? continuă Ron, în timp ce o ducea pe 
Pigwidgeon la fereastră. Ştii ceva, Harry? Eu cred că ai 
putea câştiga turnirul ăsta... Vorbesc serios! 

Harry ştia că Ron nu spunea asta decât ca să îl facă să uite 
de purtarea lui din ultimele săptămâni, dar îi fu oricum 
recunoscător. Hermione însă se sprijini de peretele şurei 
bufniţelor, îşi încrucişă braţele şi se încruntă la Ron. 

— Harry mai are mult până să termine turnirul, zise ea 
serioasă. Dacă asta a fost prima probă, nici nu vreau să mă 
gândesc la ce urmează... 

— Eşti ca o rază de soare, din cap până-n picioare, nu-i 
aşa? o ironiză Ron. Ai fi bună să-i ţii companie profesoarei 
Trelawney... 

O aruncă pe Pigwidgeon pe fereastră. Pigwidgeon o luă în 
jos cu viteză, în cădere liberă, douăzeci de metri, înainte de 
a reuşi să se redreseze şi să se ridice din nou. Scrisoarea pe 
care i-o prinseseră de picioruş era mult prea grea pentru 
micuța bufniţă... Harry nu putuse să se abţină să nu-i 
povestească lui Sirius exact cum se învârtise, cum 
încercuise, cum hăituise şi cum se ferise de cumplitul 
dragon. 

O priviră pe Pigwidgeon dispărând în noapte şi atunci Ron 
spuse: 

— Ei bine, Harry, ar trebui să mergem la petrecerea... 
surpriză pe care ţi-am pregătit-o... Cred că Fred şi George 
au furat destulă mâncare de la bucătărie până acum! 


Într-adevăr, când intrară în camera de zi a Cercetaşilor, 
aceasta explodă în urale şi strigăte. Pe mese erau munţi de 
prăjituri, carafe cu suc de dovleac şi Berezero. Lee Jordan 
aprinsese nişte Artificii Filibuster, aşa că aerul era plin de 
steluțe şi scântei, iar Dean Thomas, care era foarte bun la 
desen, agăţase câteva noi pancarte foarte reuşite, dintre 
care majoritatea îl înfăţişau pe Harry zburând pe „Fulger”, 
în jurul capului dragonului. Mai erau câteva şi cu Cedric, 
căruia îi luase foc capul. 

Harry mâncă din toate, căci aproape că uitase cum era să 
îţi fie cu adevărat foame, şi se aşeză la aceeaşi masă cu Ron 
şi Hermione. Nu-i venea să creadă cât de fericit era. Îl avea 
iar pe Ron de partea lui, trecuse de prima probă, iar pe a 
doua nu trebuia să o înfrunte decât peste trei luni. 

— Fir-aş al naibii, da” ştiu că e greu, zise Lee Jordan, 
ridicând oul de aur pe care Harry îl lăsase pe o masă şi 
cântărindu-l în mâini. Hai, Harry, deschide-l! Hai să vedem 
ce e înăuntru! 

— Ar trebui să rezolve indiciul de unul singur, zise 
Hermione încet. Aşa spun regulile turnirului... 

— Şi ar fi trebuit să mă gândesc şi cum să trec de dragoni 
tot de unul singur, şopti Harry, pentru ca doar Hermione să- 
l audă, la care ea îi zâmbi oarecum vinovată. 

— Da, hai, Harry, deschide-l! îl îndemnară şi alţii. 

Lee îi dădu oul şi Harry îşi băgă unghiile în spaţiul dintre 
cele două jumătăţi şi îl deschise. 

Era gol, absolut gol... Însă abia apucă Harry să îl deschidă, 
că zgomotul cel mai îngrozitor, un vaiet strident şi puternic, 
umplu camera. Singurul lucru cu care putu să-l asemuiască 
Harry era orchestra de la Petrecerea Morţii a lui Nick 
Aproape-Făr-de-Cap, ai cărei membri cântau toţi la 
ferăstraie. 

— Închide-l! răcni Fred, cu mâinile la urechi. 

— Ce-a fost asta? zise Seamus Finnigan, uitându-se la ou, 
în timp ce Harry îl închidea la loc. Era ca un strigoi... Poate 
că acum trebuie să treci de el, Harry! 


— Era ca şi când cineva ar fi fost supus unei torturi 
groaznice! zise Neville, care se albise complet la faţă şi 
răsturnase un platou cu cârnăciori. O să trebuiască să 
înfrunţi Blestemul Cruciatus! 

— Nu fi tâmpit, Neville, e ilegal, zise George. Doar nu o să 
folosească Blestemul Cruciatus împotriva campionilor. Mie 
mi s-a părut că semăna cu Percy atunci când cântă... Poate 
că o să trebuiască să-l ataci când e sub duş, Harry! 

— Vrei o tartă cu gem, Hermione? o întrebă Fred. 

Hermione se uită bănuitor la platoul pe care i-l oferea. 

Fred zâmbi. 

— N-au nimic, râse el. Nu le-am făcut nimic. Doar cu 
crema din eclere trebuie să ai grijă... 

Neville, care tocmai muşcase dintr-un ecler, se înecă şi îl 
scuipă. 

Fred râse. 

— E o mică glumă, Neville... 

Hermione luă o tartă cu gem. 

— Ai luat toate astea de la bucătărie, Fred? 

— Da, zise Fred, zâmbindu.-i. 

Îşi subţie vocea până ajunse un chiţăit şi imită un spiriduş 
de casă: 

— Orice vreţi dumneavoastră, domnule, absolut orice! 
Sunt extrem de serviabili... mi-ar fi dat şi un bou la proţap, 
dacă le-aş fi cerut. 

— Cum ajungi acolo? întrebă Hermione, pe un ton obişnuit 
şi nevinovat. 

— Simplu! răspunse Fred, uşa e ascunsă după un tablou 
reprezentând un bol cu fructe. Nu trebuie decât să gâdili 
puţin para, care o să se pună pe chicotit şi... De ce? 

Fred se opri şi se uită la ea bănuitor. 

— A, fără nici un motiv, zise Hermione repede. 

— Ai de gând să îi faci să intre în grevă, nu? zise George. 
Nu renunţi la toată chestia asta cu fluturaşii şi o să încerci 
să îi faci să se revolte? 

Se auziră mai multe râsete. Hermione nu răspunse. 


— Nu te duce să-i sperii şi să le spui că ar trebui să 
primească haine şi salarii! o avertiză Fred. O să-i faci să nu 
mai vrea să gătească! 

Chiar atunci, Neville provocă o mică diversiune, 
transformându-se într-un canar uriaş. 

— Ah, scuze, Neville! strigă Fred, acoperind râsetele din 
jur. Am uitat că astea erau eclerele pe care le-am 
fermecat... 

Dar nu trecu mult şi Neville se obişnui cu ideea şi reveni la 
normal, o dată ce îi căzură penele. Chiar râse şi el alături 
de ceilalţi. 

— Cremă de Canar! strigă Fred către mulţimea 
entuziasmată. George şi cu mine am inventat-o... Şapte 
sticli bucata, ce mai, un chilipir! 

Era aproape unu noaptea când Harry se duse în sfârşit cu 
Ron, Neville, Seamus şi Dean în dormitorul lor. Înainte să 
tragă draperiile patului, Harry puse pe noptieră miniatura 
dragonului pe care îl înfruntase. Acesta căscă, se făcu 
covrig şi închise ochii. „Într-adevăr, e tare drăguţ”, îşi zise 
Harry, când trase draperiile, „Hagrid are dreptate, dragonii 
sunt de treabă”... 

Începutul lui decembrie aduse vânt şi lapoviţă la 
Hogwarts. Chiar dacă era mereu rece în castel iarna, Harry 
se gândea cu drag la focurile din şeminee şi la pereţii lui 
groşi, de fiecare dată când trecea pe lângă corabia celor de 
la Durmstrang de pe lac. Aceasta se clătina în vânt, cu 
velele negre umflate de vânt, sub cerul întunecat. De 
asemenea, se gândea că şi în trăsura celor de la 
Beauxbatons trebuie să fi fost foarte frig. Observase că 
Hagrid avea mare grijă de caii lui Madame Maxime, dându- 
le băutura lor preferată, whisky de malţ. Vaporii care ieşeau 
pe la colţurile padocului lor erau de ajuns pentru a-i ameţi 
pe toţi elevii adunaţi la ora de „Grija pentru creaturile 
magice”. Ceea ce nu îi ajuta deloc, având în vedere că încă 
îi aveau în grijă pe îngrozitorii Homari şi trebuiau să fie cât 
se poate de vigilenţi. 


— Nu ştiu sigur dacă hibernează sau nu, le spuse Hagrid 
într-o zi, în timp ce dârdâiau în grădina de dovleci în care 
sufla un vânt cumplit. M-am gândit să încercăm să vedem 
dacă nu vor să mănânce scrumbii... Să-i punem în lăzile 
astea... 

Nu mai rămăseseră decât zece Homari. Se părea că 
instinctul lor de a se omori unii pe alţii nu dispăruse pe 
deplin nici după ce fuseseră scoşi la plimbare. Acum fiecare 
dintre ei se apropia de doisprezece metri lungime. Platoşele 
lor groase, gri, picioarele puternice, capetele explozive, 
spinii şi ventuzele, totul îl convingea din ce în ce mai mult 
pe Harry că Homarii lui Hagrid erau cele mai groaznice 
creaturi magice pe care le văzuse vreodată. Clasa se uită 
fără entuziasm la lăzile enorme pe care le adusese Hagrid, 
toate căptuşite cu perne şi pături pufoase. 

— O să-i lăsăm aici, zise Hagrid şi o să punem capacele, să 
vedem ce se întâmplă... 

Însă până la urmă se dovedi că Homarii nu hibernau şi nici 
nu fură prea mulţumiţi să fie închişi în nişte lăzi, fie ele şi 
căptuşite, dar bătute în cuie. Curând, Hagrid strigă: „Nu 
intraţi în panică, nu intraţi în panică!” În timp ce Homarii se 
zbăteau prin grădina de dovleci, plină de fragmente din 
lăzile distruse, cei mai mulţi dintre elevi - în frunte cu 
Reacredință, Crabbe şi Goyle - fugiseră deja în coliba lui 
Hagrid prin uşa din spate şi se baricadaseră înăuntru. 
Harry, Ron şi Hermione erau printre cei care rămăseseră 
afară, încercând să îl ajute pe Hagrid să prindă Homarii cu 
capete explozive. Împreună, reuşiră să prindă şi să lege 
nouă dintre Homari, deşi cu preţul a numeroase arsuri şi 
tăieturi. Până la urmă, nu mai rămase decât un singur 
Homar în libertate. 

— Nu-l speriaţi! strigă Hagrid, când Ron şi Harry îşi 
folosiră baghetele ca să arunce scântei de foc în Homarul 
care se apropia ameninţător de ei, cu spinul de pe spate 
arcuit în sus. Încercaţi să-i legaţi o frânghie în jurul 
spinului, ca să nu-i rănească pe ceilalţi! 


— O, da, n-am vrea să se întâmple aşa ceva, bieţii Homari! 
strigă Ron supărat, în timp ce el şi Harry se lipiseră de 
peretele colibei lui Hagrid, încă ţinându-l departe pe 
Homar, cu scânteile baghetelor. 

— Vai, vai, vai... Dar chiar că pare distractiv... 

Era Rita Skeeter, care se aplecase peste gardul grădinii lui 
Hagrid, privind la nebunia generală. În ziua aceea, purta o 
pelerină groasă, roşie, cu un guler mov de blană, şi avea pe 
braţ nelipsita geantă din piele de crocodil. 

Hagrid se aruncă deasupra Homarului, care îi încolţise pe 
Harry şi pe Ron, şi îl imobiliză. Capătul Homarului explodă, 
scoțând fum şi foc, arzând lăstarele de dovleci din 
apropiere. 

— Cine eşti? o întrebă Hagrid pe Rita Skeeter, în timp ce 
punea un ochi de frânghie în jurul spinului Homarului pe 
care îl prinsese. 

— Rita Skeeter, reporter la Profetul zilei, răspunse Rita, 
zâmbindu-i cu dinţii ei de aur. 

— Deşi Dumbledore ţi-a interzis să mai vii în şcoală? zise 
Hagrid, încruntându-se puţin, în timp ce se ridicase de pe 
Homarul pe care îl strivise şi începuse să îl târască spre 
prietenii săi din aceeaşi specie. 

Rita se purtă de parcă nici nu auzise ce spusese Hagrid. 

— Cum se numesc aceste creaturi fascinante? întrebă ea, 
zâmbind şi mai larg. 

— Homari cu capete explozive, mormăi Hagrid. 

— Zău? zise Rita, aparent plină de interes. Nu am mai 
auzit de ei până acum... De unde provin? 

Harry observă cum chipul lui Hagrid se înroşeşte în 
spatele bărbii stufoase şi i se puse o piatră pe inimă. De 
unde oare luase Hagrid Homarii? 

Hermione, care părea să fie pe aceeaşi lungime de undă 
cu Harry, zise repede: 

— Sunt foarte interesanţi, nu-i aşa, Harry? 

— Cum? A, da... foarte... interesanţi, zise Harry, în timp ce 
Hermione îl călca pe picior. 


— A, eşti aici, Harry! zise Rita Skeeter, uitându-se în jur. 
Deci îţi plac orele de „Grija pentru creaturile magice”? Una 
dintre materiile tale preferate? 

— Da, zise Harry hotărât. 

Hagrid îi zâmbi fericit. 

— Minunat, zise Rita. Cu adevărat minunat. Predai de mult 
timp? îl întrebă ea în continuare pe Hagrid. 

Harry observă cum ochii ei se opriră întâi asupra lui Dean 
(care avea o tăietură pe obraz), apoi trecură la Lavender 
(care avea roba pârlită), la Seamus (care îşi oblojea mai 
multe degete arse) şi apoi la ferestrele colibei, unde se 
ascunseseră majoritatea elevilor, cu nasurile lipite de 
geamuri, aşteptând să vadă dacă era totul sub control. 

— Ei sunt din anul II, zise Hagrid. 

— Minunat... N-ai vrea să-mi dai un interviu? Să ne 
împărtăşeşti şi nouă o parte din experienţa ţa cu creaturile 
magice? Profetul zilei are o rubrică zoologică în fiecare 
miercuri, după cum sunt sigură că ştii. Am putea să scriem 
despre aceşti... Hm... Homari cu capete abrazive. 

— Explozive, o corecta Hagrid entuziasmat. Păi, da, de ce 
nu? Harry avea un sentiment foarte neplăcut în legătură cu 
acest interviu, dar nu avea cum să-l avertizeze pe Hagrid 
fără să observe Rita Skeeter, aşa că trebui să tacă şi să vadă 
cum Hagrid şi Rita Skeeter aranjară o întâlnire la localul 
„Trei Mături” pentru un interviu mai lung, săptămâna 
aceea. Apoi sună clopoţelul la castel, anunțând sfârşitul 
orei. 

— Ei bine, la revedere, Harry! îi strigă Rita Skeeter veselă, 
în timp ce el pornea cu Ron şi cu Hermione spre castel. 
Atunci, ne vedem vineri seara, Hagrid! 

— O să răstălmăcească tot ce o să-i spună Hagrid, zise 
Harry în şoaptă. 

— Doar să nu fi importat ilegal Homarii sau ceva de genul 
ăsta, zise Hermione disperată. 

Se uitară unii la alţii... S-ar fi putut foarte bine ca Hagrid 
să fi făcut aşa ceva... 


— Hagrid a mai avut o grămadă de probleme în trecut şi 
Dumbledore nu l-a concediat niciodată, zise Ron, încercând 
să-i consoleze. Cel mai rău lucru care poate să se întâmple 
este ca Hagrid să fie nevoit să renunţe la Homari. Pardon... 
Am zis cel mai rău? Am vrut să zic cel mai bun. 

Harry şi Hermione râseră, simțindu-se ceva mai veseli. 
Plecară împreună să ia prânzul. 

Harry fu foarte fericit în timpul celor două ore de 
„Prezicerea viitorului” din acea după-amiază. Încă îşi 
pierdeau vremea şi făceau hărţi stelare şi predicții, dar 
acum el şi Ron se împăcaseră şi totul redevenise foarte 
amuzant. Profesoara Trelawney, care fusese atât de 
mulţumită de ei doi când îşi preziseseră propriile morţi, 
care mai de care mai urâte, se enervă foarte repede când 
începură iar să chicotească, în timp ce ea le explica despre 
diferitele moduri în care Pluto poate să influenţeze (negativ, 
bineînţeles!) viaţa de zi cu zi. 

— Cred, zise ea într-o şoaptă misterioasă, care nu-i 
ascundea supărarea câtuşi de puţin, că unii dintre noi - şi 
se uită cu subînţeles la Harry - ar fi mai puţin superficiali, 
dacă ar vedea ce am văzut eu, în timp ce priveam azi- 
noapte în globul de cristal. În timp ce stăteam atentă la 
broderia mea, dorinţa de a consulta globul m-a copleşit. M- 
am ridicat, m-am aşezat asupra lui şi am privit în adâncurile 
sale cristaline... Şi ce credeţi că am văzut? 

— O baborniţă cu ochelari enormi? murmură Ron în 
şoaptă. 

Harry se chinui din răsputeri să nu râdă. 

— Moartea, dragii mei... 

Parvati şi Lavender îşi duseră amândouă mâinile la gură, 
părând sincer îngrozite. 

— Da, zise profesoara Trelawney, dând din cap, se apropie 
din ce în ce mai tare, ne dă ocol pe deasupra ca un vultur, 
din ce în ce mai jos... Chiar mai jos decât castelul... 

Se uită fix la Harry, care căscase cu poftă. 


— Ar fi mult mai impresionant, dacă nu ar mai fi făcut 
chestia asta de optzeci de ori până acum, zise Harry, când 
în sfârşit respirară aer curat în faţa scării de dedesubtul 
camerei profesoarei Trelawney. Dar dacă aş fi murit de 
fiecare dată când mi-a prezis ea, aş fi un miracol al 
medicinii! 

— Ai fi un fel de fantomă extrem de densă, zise Ron 
râzând, când trecură pe lângă Baronul Sângeros care se 
îndrepta în direcţia opusă, cu o privire sinistră în ochii ficşi. 
Cel puţin nu ne-a dat nici o temă. Sper că profesorul Vector 
i-a dat multe teme Hermionei, ador să nu avem de învăţat şi 
ea da... 

Dar Hermione nu veni la cină şi nici la bibliotecă nu era, 
când se duseră să o caute acolo. Singura persoană din 
bibliotecă era Viktor Krum. Ron rămase ascuns după 
rafturi, privindu-l pe Krum şi dezbătând, discutând în 
şoaptă cu Harry dacă să-i ceară sau nu un autograf. Dar 
imediat Ron îşi dădu seama că nişte fete din anul VI sau VII 
erau în spatele raftului alăturat, discutând despre acelaşi 
lucru, şi îşi pierdu entuziasmul. 

— Oare unde s-o fi dus? zise Ron. 

Amândoi se întoarseră la Turnul Cercetaşilor. 

— Nu ştiu... Aiureli! 

Dar abia apucă doamna grasă să le deschidă tabloul, când 
sunetul unor paşi grăbiţi din spatele lor îi anunţă că venea 
Hermione. 

— Harry! gâfâi ea, oprindu-se brusc în faţa lui (doamna 
grasă o privi cu sprâncenele ridicate). Harry, trebuie să vii, 
trebuie să vii să vezi, s-au întâmplat nişte lucruri 
uimitoare... le rog... 

Îl înşfăcă pe Harry de braţ şi încercă să-l târască în partea 
cealaltă a coridorului. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Harry. 

— Îţi arăt când ajungem acolo... Hai, vino repede... 

Harry se uită la Ron. Şi el îl privi pe Harry intrigat. 


— Bine, zise Harry, alergând pe coridor cu Hermione, Ron 
grăbindu-se să ţină pasul cu ei. 

— Ah, nu mă luaţi în seamă! strigă doamna grasă sarcastic 
după ei. Nu vă cereţi scuze că m-aţi deranjat! O să rămân 
aici, nu, cu tabloul larg deschis până vă întoarceţi voi, nu? 

— Da, mulţumim, strigă Ron peste umăr. 

— Hermione, unde mergem? întrebă Harry, după ce ea îi 
condusese pe scări în jos şase etaje şi acum coborau scara 
de marmură către holul de la intrare. 

— O să vedeţi, o să vedeţi imediat! le zise Hermione 
entuziasmată. 

Făcu la stânga la capătul scărilor şi trecu repede pe uşa pe 
unde dispăruse Cedric Diggory cu o noapte înainte ca 
Pocalul de Foc să aleagă numele lui şi al lui Harry. Harry nu 
mai fusese niciodată pe acolo. El şi Ron o urmară pe 
Hermione şi coborâră un etaj de trepte de piatră, însă în loc 
să ajungă într-un coridor subteran sinistru, ca acela care 
ducea la clasa lui Plesneală, se treziră într-un coridor lat de 
piatră, luminat de multe torţe şi decorat cu tablouri vesele, 
majoritatea reprezentând platouri cu mâncare. 

— O, stai puţin... zise Harry încet, la jumătatea coridorului. 
Stai puţin, Hermione... 

— Ce e? zise ea şi se întoarse să se uite la el, foarte 
nerăbdătoare. 

— Ştiu despre ce e vorba, zise Harry. 

Îi făcu semn lui Ron şi arătă către tabloul din spatele 
Hermionei, care înfăţişa un bol mare şi argintiu, plin cu 
fructe. 

— Hermione! zise Ron, înțelegând ce se întâmpla. Încerci 
să ne implici iar în chestia aia cu spas! 

— Nu, nu, nu! zise ea repede. Şi nu e spas, Ron... 

— I-ai schimbat cumva numele? zise Ron, încruntându-se 
la ea. Atunci ce suntem acum, militanţi pentru eliberarea 
spiriduşilor de casă? Eu nu dau buzna în bucătărie şi nici nu 
încerc să-i conving să nu mai muncească. În nici un caz... 


— Dar nici nu ţi-am cerut asta! zise Hermione 
nerăbdătoare. Am venit aici mai de mult, ca să vorbesc cu ei 
toţi şi am descoperit că... O, haide, Harry, vreau să-ţi arăt 
ceva! 

Îl înşfăca iar de braţ, îl trase în faţa tabloului cu fructiera 
enormă, întinse un arătător şi gâdilă para verde, gigantică. 
Acesta începu să se mişte chicotind şi deodată se 
transformă într-o clanţă mare şi verde. Hermione o apăsă, 
deschise uşa şi îl împinse pe Harry, forțându-l să intre. 

Harry abia apucă să zărească o cameră enormă, înaltă, la 
fel de mare ca şi Marea Sală de deasupra ei, cu o grămadă 
de oale şi tigăi de aramă, stivuite lângă pereţii de piatră, şi 
un şemineu imens, din cărămidă, în capătul opus al 
camerei, când ceva mic fugi către el în mijlocul camerei, 
chiţăind: 

— Domnule Harry Potter! Harry Potter! 

În clipa următoare, lui Harry i se opri respiraţia, când 
spiriduşul extaziat îl lovi puternic, îmbrăţişându-l atât de 
strâns, încât crezu că i se vor frânge toate coastele. 

— D-Dobby? gâfâi Harry. 

— Este Dobby, domnule, este chiar el! chiţăi vocea de 
undeva din jurul buricului lui Harry. Dobby spera şi dorea 
să-l vadă pe Harry Potter, domnule, şi Harry Potter a venit 
să îl vadă, domnule! 

Dobby îi dădu drumul şi se retrase câţiva paşi, zâmbindu.-i, 
cu ochii verzi, enormi cât nişte mingi de tenis, inundaţi de 
lacrimi de bucurie. Arăta aproape exact aşa cum şi-l 
amintea Harry: cu nasul în formă de creion, cu urechi de 
liliac, cu degete şi picioare lungi... Totul era neschimbat, în 
afară de haine, complet diferite acum. 

Când lucrase pentru familia Reacredință, Dobby era 
mereu îmbrăcat cu aceeaşi faţă de pernă jegoasă. Acum 
însă purta cea mai ciudată combinaţie de haine pe care o 
văzuse Harry vreodată. Se îmbrăcase mai nepotrivit chiar şi 
decât vrăjitorii pe care îi văzuse la Cupa Mondială. 


Purta un capac de ceainic drept pălărie, de care prinsese 
mai multe insigne strălucitoare, o cravată cu potcoave pe 
pieptul gol, un fel de şort de fotbal, pentru copii, şi nişte 
şosete stranii. Una dintre ele, observă Harry, era cea 
neagră pe care şi-o dăduse jos de pe propriul picior şi îl 
păcălise pe domnul Reacredință să i-o dea lui Dobby şi 
astfel să îi redea libertatea. 

— Dobby, ce cauţi aici? zise Harry uimit. 

— Dobby a venit la Hogwarts ca să muncească, domnule! 
chiţăi Dobby entuziasmat. Profesorul Dumbledore le-a dat 
lui Dobby şi lui Winky slujbe, domnule! 

— Winky? zise Harry. Şi ea este aici? 

— Da, domnule, da! zise Dobby şi înşfăcă mâna lui Harry, 
trăgându-l către mijlocul bucătăriei, printre cele patru 
mese lungi de lemn. 

Fiecare dintre aceste mese era aşezată exact sub câte o 
masă de sus, din Marea Sală. Acum mesele erau goale, 
având în vedere că se terminase cina, dar Harry presupuse 
că în urmă cu o oră fuseseră pline cu platouri, trimise sus, 
prin tavan, pe mesele corespondente. 

Cel puţin o mie de spiriduşi mici forfoteau prin bucătărie, 
zâmbind, făcând plecăciuni şi reverenţe, în timp ce Dobby îl 
conducea pe Harry prin bucătărie. Purtau aceeaşi 
uniformă: un şervet de servit ceaiul, cu stema castelului 
Hogwarts, legat ca o togă, aşa cum fusese şi şerveţelul lui 
Winky. 

Dobby se opri în faţa şemineului de cărămidă şi arătă 
către un spiriduş. 

— Winky, domnule! zise el. 

Winky stătea pe un taburet în faţa şemineului. Spre 
deosebire de Dobby, era evident că nu o preocupaseră 
hainele. Purta o fustiţă şi o bluză cu pălărie asortată, 
prevăzută cu găuri pentru urechile ei mari. Totuşi, în timp 
ce fiecare articol de îmbrăcăminte din colecţia stranie a lui 
Dobby era aşa de curat încât părea nou-nouţ, era clar că 


Winky nu avea deloc grijă de hainele ei. Bluza îi era plină de 
pete de supă şi fusta era arsă într-un loc. 

— Bună, Winky, zise Harry. 

Buza lui Winky începu să tremure. Apoi creatura izbucni în 
lacrimi care i se revărsară din ochii mari şi căprui, udându-i 
partea din faţă a bluzei, exact ca la Cupa Mondială de 
Vâjthaţ. 

— O, Doamne, zise Hermione. 

Ea şi Ron îi urmaseră pe Harry şi pe Dobby prin toată 
bucătăria. 

— Winky, te rog, nu plânge... 

Dar Winky plângea mai tare ca niciodată. Dobby, pe de 
altă parte, îi zâmbi larg lui Harry. 

— Harry Potter doreşte o ceaşcă de ceai? chiţăi el tare, 
peste hohotele de plâns ale lui Winky. 

— Păi... da... bine, zise Harry. 

Imediat, vreo şaisprezece spiriduşi de casă veniră 
alergând din spatele lui, cu o tavă mare de argint, pe care 
se afla un ceainic, ceşti pentru Harry, Ron şi Hermione, o 
carafă cu lapte şi o farfurie mare cu biscuiţi. 

— Bun serviciu! zise Ron impresionat. 

Hermione se încruntă către el, însă spiriduşii părură 
încântați. Făcură o plecăciune foarte adâncă şi se retraseră. 

— De cât timp eşti aici, Dobby? întrebă Harry, după ce 
Dobby le împărţi ceştile cu ceai. 

— Doar de o săptămână, Harry Potter, domnule! zise 
Dobby fericit. Dobby venit să-l vadă pe domnu' profesor 
Dumbledore, domnule. Vedeţi, domnule, este foarte greu 
pentru un spiriduş de casă care a fost dat afară... ăâă... 
eliberat, vreau să spun... să găsească un nou loc de muncă, 
domnule, chiar foarte greu... 

Atunci Winky începu să urle şi mai tare, cu lacrimile 
curgându-i şiroaie şi prin nasul turtit ca o roşie stricată, şi 
pe partea din faţă a bluzei. Nu făcu nici un efort să se 
oprească din plâns. 


— Dobby a hoinărit prin ţară doi ani întregi, domnule, 
încercând să găsească serviciu! chiţăi Dobby. Dar Dobby nu 
găsit serviciu, domnule, pentru că Dobby vrut fie plătit de 
data asta pentru munca lui! 

Spiriduşii de casă din bucătărie, care ascultau şi urmăreau 
totul cu interes, îşi feriră privirile la auzul acestor cuvinte, 
de parcă Dobby ar fi zis ceva nepoliticos şi ruşinos. 

Hermione spuse însă repede: 

— Bravo ţie, Dobby! 

— Mulţumesc, domnişoară! zise Dobby, zâmbindu-i. Dar 
cei mai mulţi vrăjitori nu vrut să angajeze un spiriduş de 
casă care vrea să fie plătit, domnişoară. „Nu asta este 
menirea unui spiriduş”, zis ei şi trântit uşa în nasul lu” 
Dobby! Lu' Dobby plăcut munca, dar el vrea poarte haine şi 
vrea fie plătit, Harry Potter... Lu' Dobby place să fie liber! 

Spiriduşii de casă de la Hogwarts începură să se 
îndepărteze de Dobby, de parcă ar fi avut o boală 
contagioasă. Winky însă rămase locului, deşi hohotele ei 
deveniră şi mai disperate. 

— Şi atunci, Harry Potter, Dobby dus în vizită la Winky şi 
aflat că şi Winky eliberat, domnule! zise Dobby încântat. 

În acel moment, Winky se aruncă de pe taburet şi rămase 
pe burtă, pe podeaua din dale de piatră, dând cu pumnişorii 
în podea şi zbierând de necaz. Hermione se aruncă şi ea 
repede în genunchi lângă ea şi încercă să o liniştească, dar 
nimic din ce spuse nu păru să ajute la ceva. 

Dobby îşi continuă povestea, ţipând ascuţit peste 
zbieretele lui Winky. 

— Şi atunci lu' Dobby venit ideea, Harry Potter, domnule! 
Ce-ar fi căutat Dobby şi Winky de lucru împreună? zis 
Dobby. Unde este destulă muncă pentru doi spiriduşi de 
casă? zis Winky. Şi Dobby gândit şi Dobby găsit, domnule! 
Hogwarts! Aşa că Dobby şi Winky venit şi discutat cu 
domnul profesor Dumbledore, domnule, şi domnul profesor 
angajat la noi! 

Dobby zâmbi larg şi lacrimi de bucurie îi aburiră iar ochii. 


— Şi domnul profesor Dumbledore zis că el plătit Dobby, 
domnule, dacă vrut să fie plătit! Aşa că Dobby e un spiriduş 
liber, domnule, şi Dobby primit un galeon pe săptămână şi o 
zi liberă pe lună! 

— Asta nu e foarte mult! strigă Hermione indignată, de pe 
podea, peste ţipetele necontenite ale lui Winky. 

— Domnul profesor oferit Dobby zece galeoni pe 
săptămână şi fiecare week-end liber, zise Dobby, 
cutremurându-se brusc, de parcă gândul la o asemenea 
onoare şi bucurie era înspăimântător, dar Dobby convins, 
domnişoară... Dobby plăcut libertate, domnişoară, dar el nu 
dorit prea multă, domnişoară, el plăcut mai mult munca. 

— Şi pe tine cu cât te plăteşte domnul profesor 
Dumbledore, Winky? întrebă Hermione cu blândeţe. 

Dacă îşi închipuise că asta o va înveseli pe Winky, ei bine, 
se înşelase amarnic. Într-adevăr, Winky se opri din plâns, 
dar când se ridică, o privi pe Hermione cu ochii ei mari şi 
căprui cu toată furia. 

— Winky este un spiriduş nerecunoscător, dar Winky nu 
este încă plătită! chiţăi ea. Winky nu coborât încă în aşa hal! 
Lui Winky îi este ruşine că a fost eliberată, aşa cum e 
normal... 

— Ruşine? zise Hermione, nevenindu-i să creadă. Dar, 
Winky, zău aşa... Domnului Crouch ar trebui să-i fie ruşine, 
nu ţie! Nu ai făcut nimic greşit, s-a purtat cât se poate de 
urât cu tine... 

Dar la aceste cuvinte, Winky îşi lipi mâinile de găurile din 
pălărie, tuflindu-şi urechile ca să nu mai poată auzi nimic, şi 
chiţăi: 

— Dumneavoastră nu insultat stăpânul meu, domnişoară! 
Dumneavoastră nu insultat domnu' Crouch! Domnu” Crouch 
vrăjitor bun, domnişoară! Domnu' Crouch avut dreptate 
concediat Winky, Winky rea! 

— Winky are probleme să se adapteze la noua situaţie, 
Harry Potter, chiţăi Dobby, pe un ton confidenţial. Winky 


uită că nu este legată de domnul Crouch. Ea avut voie spus 
ce gândeşte acum, dar nu vrea. 

— Deci, spiriduşii de casă nu au voie să spună ce cred 
despre stăpânii lor? întrebă Harry. 

— O, nu, domnule, nu, zise Dobby, părând deodată serios. 
Face parte din sclavia spiriduşilor de casă, domnule. Noi 
păstrat secretele lor în tăcere, domnule, noi sprijinit 
onoarea familiei şi noi nu vorbit niciodată pe ei de rău... 
Deşi domnu' profesor Dumbledore spus lu' Dobby că el nu 
supărat. Domnu' profesor Dumbledore spus că noi liberi 
să... să... 

Dobby păru deodată neliniştit şi îi făcu semn lui Harry să 
se apropie. Harry se aplecă. 

— El zis că noi liberi să spunem că este un „bătrân ţicnit”, 
dacă noi aşa vrut, domnule! şopti Dobby, chicotind puţin 
speriat. Dar Dobby nu vrut, Harry Potter, zise el, vorbind 
din nou normal şi scuturându-şi capul atât de tare, încât îi 
fluturară urechile. Lu' Dobby place de domnu' profesor 
Dumbledore foarte mult, domnule, şi este mândru să-i 
păstreze secretele. 

— Dar acum poţi să spui tot ce vrei despre familia 
Reacredință, nu? îl întrebă Harry, zâmbind. 

Privirea lui Dobby deveni brusc temătoare. 

— Dobby... Hm... Dobby ar putea, zise el precaut, ridicând 
din umerii săi mici. Dobby ar putea să-i spună lui Harry 
Potter că foştii lui stăpâni au fost... au fost... nişte vrăjitori... 
răi! 

Dobby încremeni pentru câteva clipe, tremurând din cap 
până-n picioare, uluit de propria îndrăzneală, apoi fugi la 
cea mai apropiată masă şi începu să se izbească tare cu 
capul de ea, chiţăind disperat: 

— Dobby rău! Dobby foarte rău! 

Harry îl înşfăcă de cravată şi îl îndepărtă de masă. 

— Mulţumesc, Harry Potter, mulţumesc, zise Dobby pe 
nerăsuflate, frecându-şi capul. 

— Nu ai nevoie decât să exersezi puţin, zise Harry. 


— Să exerseze! chiţăi Winky furioasă. Ar trebui să-ţi fie 
ruşine, Dobby, vorbit aşa despre stăpânii tăi! 

— Ei nu mai stăpânii mei, Winky! zise Dobby sfidător. Lui 
Dobby nu mai pasă ce cred ei! 

— O, tu spiriduş rău, Dobby! gemu Winky, curgându-i iar 
lacrimi pe obraji. Bietul meu domn Crouch, ce face el fără 
Winky? El are nevoie de mine, el are nevoie de ajutorul 
meu! Eu avut grijă de familia Crouch toată viaţa şi mama 
mea înaintea mea şi bunica mea avut grijă înaintea ei... O, 
ce spus ele dacă aflat că Winky eliberat? O, ce ruşine, ce 
ruşine! 

Îşi ascunse iar faţa cu fusta şi izbucni în hohote de plâns. 

— Winky, zise Hermione hotărâtă, sunt convinsă că domnul 
Crouch se descurcă foarte bine fără tine. Noi l-am văzut, să 
Ştii... 

— Voi văzut stăpânu' meu? zise Winky pe nerăsuflate, 
ridicându-şi chipul plin de lacrimi de pe genunchi şi 
uitându-se uluită la Hermione. Voi văzut aici, la Hogwarts? 

— Da, zise Hermione. El şi domnul Bagman sunt membri ai 
juriului, dau note campionilor înscrişi în Turnirul celor trei 
vrăjitori. 

— Venit şi domnu' Bagman? chiţăi Winky şi, spre marea 
uimire a lui Harry (şi a lui Ron, şi a Hermionei, după 
expresiile de pe feţele lor), păru iar mânioasă. Domnu' 
Bagman vrăjitor rău! Un vrăjitor foarte rău! Stăpânul meu 
nu plăcut de el, o, nu, deloc! 

— Bagman... rău? se miră Harry. 

— O, da, zise Winky, dând tare din cap. Stăpânul meu spus 
lui Winky nişte lucruri! Dar Winky nu spune... Winky... 
Winky păstrează secretele stăpânului ei... 

Izbucni iar în hohote disperate de plâns şi o auziră 
suspinând iar din fustă: 

— Bietu' stăpân, bietu' meu stăpân, fără Winky să-l ajute! 
Nu mai putură să scoată nici un alt cuvânt inteligibil de la 
Winky. O lăsară să plângă, cât îşi băură ei ceaiul, în timp ce 


Dobby pălăvrăgea fericit despre viaţa lui ca spiriduş liber şi 
despre planurile sale în legătură cu banii câştigaţi. 

— După aia, Dobby cumpără un tricou, Harry Potter! zise 
el vesel, arătând către pieptul său gol. 

— Ştii ceva, Dobby, zise Ron, care părea să-l simpatizeze 
mult pe spiriduş, o să ţi-l dau pe celpe care o să mi-l 
croşeteze mama de Crăciun, mereu primesc unul de la ea. 
Sper că-ţi place culoarea maro? 

Dobby fu de-a dreptul încântat. 

— S-ar putea să trebuiască să-l mai strâmtăm puţin ca să- 
ţi vină, îi spuse Ron, dar o să se asorteze cu capacul de la 
ceainic. 

În timp ce se pregăteau să plece, mulţi dintre spiriduşi se 
adunară în jurul lor, insistând să mai ia cu ei în camera de zi 
câte puţin din tot felul de gustări. Hermione refuză 
categoric, privind tristă cum spiriduşii tot făceau plecăciuni 
şi reverenţe, dar Harry şi Ron îşi umplură buzunarele cu 
prăjituri cu cremă şi plăcinte. 

— Mulţumim mult! le zise Harry spiriduşilor, care se 
strânseseră toţi la uşă ca să îi conducă şi să le spună noapte 
bună. Ne mai vedem, Dobby! 

— Harry Potter... poate Dobby să vină să vadă la 
dumneavoastră, câteodată, domnule? întrebă Dobby. 

— Sigur că da, zise Harry, şi Dobby îi zâmbi fericit. 

— Ştiţi ceva? zise Ron, când el, Hermione şi Harry lăsară 
în urmă bucătăria şi urcară treptele înapoi către holul de la 
intrare. În toţi aceşti ani am fost foarte impresionat de Fred 
şi de George, cum reuşeau să fure mâncare de la 
bucătărie... Ei bine, nici nu este chiar atât de greu, nu? 
Spiriduşii abia aşteaptă să-ţi dea câtă mâncare pofteşti! 

— Cred că este cel mai bun lucru care putea să li se 
întâmple spiriduşilor! zise Hermione, urcând scara de 
marmură. Faptul că a venit Dobby să lucreze aici. Ceilalţi 
spiriduşi or să vadă cât de fericit este el, fiind liber, şi încet 
or să îşi dea seama că asta vor şi ei! 


— Să sperăm că n-or s-o asculte cu prea mare atenţie pe 
Winky, zise Harry. 

— Ah, o să-i treacă şi lui Winky, zise Hermione, deşi nu 
păru foarte sigură. O dată ce îi va trece şocul şi o să se 
obişnuiască la Hogwarts, o să vadă că îi este mult mai bine 
fără Crouch. 

— Pare să-l iubească, zise Ron. 

Mai mult ghiciră ce spusese, fiindcă Ron tocmai îşi 
umpluse gura cu o prăjitură cu cremă. 

— Dar ce ziceţi despre faptul că nu are o părere prea bună 
despre Bagman? zise Harry. Oare ce zice Crouch acasă la el 
despre Bagman? 

— Probabil că zice că nu este bun ca şef de departament, 
spuse Hermione şi, hai să recunoaştem, are şi el dreptate, 
nu? 

— Eu aş prefera să lucrez pentru el decât pentru Crouch, 
zise Ron. Cel puţin Bagman are simţul umorului. 

— Ai grijă să nu te audă Percy, zise Hermione, zâmbind din 
colţul gurii. 

— Da, aşa €... Păi, Percy nici n-ar vrea să lucreze pentru 
cineva cu simţul umorului, nu? zise Ron, începând un ecler 
cu ciocolată. Percy nu ar recunoaşte o glumă nici dacă ar 
dansa goală în faţa lui! 

— Capitolul XXII — 

O PROBĂ NEAȘTEPTATĂ 

— Potter! Weasley! Fiţi atenţi! 

Vocea supărată a profesoarei McGonagall le plesni 
urechile ca un bici, în timpul orei de „Iransfiguraţie” din 
joia aceea, iar Harry şi Ron tresăriră amândoi şi ridicară 
privirile. 

Era sfârşitul orei. lerminaseră ce aveau de făcut: bibilicile 
pe care le transformaseră în cobai fuseseră închise în cuşca 
de pe catedra profesoarei McGonagall (cobaiul lui Neville 
încă avea pene). Îşi copiaseră tema de pe tablă („Descrieţi, 
cu exemple, modurile în care Vrăjile de Transformare 
trebuie adaptate când faceţi schimbări între specii”). 


Trebuia să se sune în orice moment, şi Harry şi Ron, care se 
luptau în fundul clasei cu baghetele false făcute de Fred şi 
George, folosindu-le drept săbii, se uitară speriaţi la ea, Ron 
ţinând în mână un papagal de metal, iar Harry o egretă de 
cauciuc. 


— Se pare că Potter şi Weasley s-au decis să se comporte 
conform vârstei lor, îi ironiză profesoara McGonagall, 
aruncându-le celor doi o privire supărată, când capul 
egretei lui Harry căzu pe jos, fiindcă fusese retezat de 
ciocul papagalului lui Ron cu câteva clipe mai înainte... 
Trebuie să vă spun ceva tuturor. Se apropie Balul de 
Crăciun, o parte tradiţională a Turnirului celor trei vrăjitori 
şi o ocazie pentru a ne cunoaşte mai bine şi a lega prietenii 
cu oaspeţii noştri străini. Anul acesta, la bal vor participa 
doar cei din anul IV şi din anii mai mari, deşi puteţi să 
invitaţi şi elevi mai mici, dacă vreţi... 

Lavender Brown chicoti ascuţit. Parvati Patil o lovi tare în 
coaste, făcând eforturi să nu râdă şi ea. 

Amândouă se uitară la Harry. Profesoara McGonagall le 
ignoră, ceea ce lui Harry i se păru foarte nedrept, având în 
vedere că tocmai îi certase pe el şi pe Ron. 

— Veţi purta robele festive, continuă profesoara 
McGonagall, iar balul va avea loc în Marea Sală, va începe 
la opt fix, în seara de Crăciun, şi va dura până la miezul 
nopţii. Acum... 

Profesoara McGonagall îşi roti ochii prin clasă. 

— Balul de Crăciun este o şansă pentru noi toţi, desigur, 
să... hm... să purtăm părul lăsat pe umeri, zise ea, pe un ton 
dezaprobator. 

Lavender chicoti şi mai tare, cu mâna la gură, ca să mai 
atenueze zgomotul. De data asta, Harry îşi dădu seama de 
ce râdeau fetele: profesoara McGonagall, cu părul ei strâns 
în coc, părea să nu fi purtat niciodată părul lăsat liber. 

— Dar asta NU înseamnă, continuă profesoara 
McGonagall, că standardul nostru referitor la 
comportamentul pe care îl aşteptăm de la elevii de la 
Hogwarts s-a modificat fundamental. Voi fi extrem de 
nemulțumită dacă vreun elev de la Cercetaşi va face în 
vreun fel şcoala de ruşine! 

Sună clopoţelul, după care urmă vacarmul familiar de 
bănci trântite şi de ghiozdane azvârlite sau aruncate pe 


umăr. 

Profesoara McGonagall strigă, încercând să acopere 
zgomotul: 

— Potter! Câteva cuvinte, te rog... 

Presupunând că avea legătură cu egreta decapitată, Harry 
se apropie spăşit de catedră. Profesoara McGonagall 
aşteptă până când plecară toţi din clasă şi apoi îi spuse: 

— Potter, campionii şi partenerii lor... 

— Care parteneri? întrebă Harry. 

Profesoara McGonagall îl privi nemulțumită, de parcă 
Harry încercase să facă o glumă. 

— Partenerii voştri pentru Balul de Crăciun, Potter, zise ea 
tăios. Partenerii voştri de dans! 

Stomacul lui Harry păru să se transforme subit într-o 
alună. 

— Parteneri de dans? 

Simţi cum se înroşeşte puternic. 

— Eu... nu dansez, zise el pe nerăsuflate. 

— O, ba da, cum să nu dansezi? zise profesoara 
McGonagall pe un ton enervat. După cum îţi spuneam, 
conform tradiţiei, campionii şi partenerii lor deschid balul. 

Lui Harry îi veni deodată în minte imaginea lui, cu joben şi 
frac, însoţit de o fată îmbrăcată cu o rochie dantelată, ca 
acelea pe care le purta Mătugşa Petunia la petrecerile date 
la serviciul Unchiului Vernon. 

— Eu nu o să dansez! se încăpăţână el. 

— Aşa e tradiţia, zise profesoara McGonagall hotărâtă. 
Eşti campion şi vei face ce trebuie ca reprezentant al şcolii 
Hogwarts! Aşa că ai grijă să-ţi faci rost de o parteneră, 
Potter! 

— Dar... eu... nu... 

— M-ai auzit, Potter, zise profesoara McGonagall, pe un 
ton care nu admitea replică. 

În urmă cu o săptămână, ar fi spus că a găsi o parteneră 
de dans ar fi fost o nimica toată, în comparaţie cu 
înfruntarea cu fiorosul dragon. Dar acum, că trecuse cu 


bine de acea încercare, când se gândea că va trebui să 
invite o fată la bal, se gândi că ar fi preferat să-l înfrunte 
încă o dată pe dragon! 

Harry nu mai pomenise niciodată ca atâţia elevi să se 
înscrie pe lista cu cei care rămâneau la Hogwarts de 
Crăciun. El rămânea mereu, desigur, pentru că alternativa 
era de obicei să se întoarcă în Aleea Boschetelor, însă până 
acum făcuse întotdeauna parte din minoritate. Anul acesta 
însă, majoritatea elevilor din anul IV şi din anii mai mari 
păreau să se fi hotărât să rămână şi parcă erau obsedaţi de 
bal! Sau, cel puţin, aşa erau toate fetele şi era uimitor câte 
fete apăruseră deodată la Hogwarts. Niciodată nu 
observase că erau atâtea. Fete care chicoteau şi vorbeau în 
şoaptă pe coridoare, fete care izbucneau în hohote de râs 
când treceau băieţii pe lângă ele, fete comparând toaletele 
elegante pe care aveau să le poarte în seara de Crăciun... 

— Oare de ce umblă mereu în grup? îl întrebă Harry pe 
Ron, când trecură pe lângă ei vreo douăsprezece fete, 
chicotind şi uitându-se la Harry. Cum poţi să vorbeşti numai 
cu una din ele şi să o inviţi să meargă cu tine la bal? 

— O prinzi cu lasoul? sugeră Ron pişicher. Ai vreo idee pe 
cine ai vrea să inviţi? 

Harry nu răspunse. Ştia foarte bine pe cine i-ar fi plăcut să 
invite, dar cu adunarea curajului era o altă poveste... Cho 
era cu un an mai mare ca el. Era foarte frumuşică şi o 
foarte bună jucătoare de vâjthaţ. De asemenea, era foarte 
populară în şcoală. 

Ron păru să intuiască ce era în capul lui Harry. 

— Ascultă-mă pe mine, nu o să ai nici o problemă. Eşti 
campion. Tocmai l-ai învins pe dragon. Pun pariu că fetele 
or să stea la coadă să meargă cu tine la bal. 

După ce îşi reînnodaseră prietenia, Ron evitase pe cât 
posibil să fie acru cu Harry. Ba mai mult, de obicei se 
dovedea că avea dreptate, spre uimirea lui Harry. 

Chiar în ziua următoare, o fată cu părul creţ din anul III de 
la Astropufi, cu care Harry nu vorbise în viaţa lui, îl invită să 


meargă cu ea la bal. Harry fu atât de şocat, încât refuză 
înainte să se gândească bine la posibilitatea aceea. Fata 
plecă, părând oarecum jignită, şi Harry trebui să îndure ca 
Dean, Seamus şi Ron să îl tachineze în privinţa ei, toată ora 
de „Istoria Magiei”. În ziua următoare, îl mai invitară două 
fete, una din anul II şi (spre mândria lui) o fată din anul V, 
care chiar lăsa impresia că l-ar fi cotonogit, dacă ar fi 
refuzat-o. 

— Arăta destul de bine, nu glumesc, zise Ron, după ce se 
opri din râs. 

— Era cu o jumătate de metru mai înaltă decât mine, 
bombăni Harry absent. Imaginează-ţi cum aş fi arătat, 
încercând să dansez cu ea... 

Cuvintele spuse de Hermione despre Krum îi răsunau 
neîncetat în minte: „Îl plac fetele, doar pentru că este 
celebru!” Harry se îndoia că vreuna dintre fetele care îl 
invitaseră până acum ar fi vrut să meargă cu el la bal dacă 
nu ar fi fost campionul şcolii. Apoi se întrebă dacă l-ar fi 
deranjat asta, în cazul în care l-ar fi invitat Cho... 

Dar, în mare, Harry trebui să admită că, până şi cu 
deschiderea balului care îl aştepta în curând, viaţa lui era 
mult mai frumoasă de când trecuse de prima probă. Nu mai 
atrăgea nici pe departe atâta animozitate pe holuri ca 
înainte, ceea ce bănuia că i se datora lui Cedric... Era 
convins că Cedric le spusese Astropufilor să nu se mai lege 
de Harry, drept mulţumire pentru pontul pe care i-l 
vânduse acesta despre dragoni. De asemenea, păreau să fie 
şi mai puţine insigne cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY. 
Draco Reacredință, desigur, încă îi cita pasaje din articolul 
Ritei Skeeter, ori de câte ori avea ocazia, însă nu mai 
stârnea atâtea râsete ca în trecut... Şi, parcă numai pentru 
a-l face şi mai fericit pe Harry, nu apăruse nimic despre 
Hagrid în Profetul zilei. 

— De fapt, nu era chiar atât de interesată de creaturile 
magice, zise Hagrid, când, în timpul ultimei ore de „Grija 
pentru creaturile magice” din acel semestru, Harry, Ron şi 


Hermione îl întrebară cum mersese cu articolul Ritei 
Skeeter. 

Spre bucuria lor, Hagrid renunţase la contactul direct cu 
Homarii cu capete explozive, iar la ora aceea trebuiau doar 
să se adăpostească în spatele colibei sale, stând la masa din 
curte şi pregătind o selecţie proaspătă de mâncăruri cu 
care să îi tenteze pe Homari. 

— Nu vroia decât să-i povestesc despre tine, Harry, 
continuă Hagrid încet. Ei bine, i-am spus că suntem prieteni 
de când m-am dus să te iau de la familia Dursley. „Nu a 
trebuit să-l pui niciodată la punct?” m-a întrebat ea. „Nu a 
făcut niciodată tâmpenii la oră?” l-am zis că nu şi n-a părut 
deloc mulţumită. Ai crede că ar fi vrut să-i zic numai lucruri 
îngrozitoare despre tine, Harry... 

— Bineînţeles că asta vroia, zise Harry, aruncând bucăţi de 
ficat de dragon într-un bol mare de metal, după care îşi luă 
cuțitul să mai taie şi altele. Nu poate să mai scrie în 
continuare despre tragedia micuţului erou tragic, ar deveni 
plictisitor! 

— Da, acum îi trebuie o nouă perspectivă, Hagrid, zise Ron 
cu înţelepciune, în timp ce decojea ouăle de salamandră. Ar 
fi trebuit să zici că Harry este un delincvent irecuperabil! 

— Dar nu e! zise Hagrid, părând cu adevărat şocat. 

— Ar fi trebuit să-i ia interviu lui Plesneală, zise Harry 
sumbru. l-ar fi dat o grămadă de materiale la orice oră din 
zi sau din noapte. „Potter a încălcat regulile din prima zi de 
când a sosit la Hogwarts”... 

— Asta a zis? întrebă Hagrid cu naivitate, în timp ce Ron şi 
Hermione se prăpădeau de râs. Ei bine, poate că ai încălcat 
câte o regulă... două, Harry, dar eşti un tip de treabă, de 
fapt, nu? 

— Sigur că da, Hagrid, îl asigură Harry, zâmbind. 

— Vii la balul de Crăciun, Hagrid? întrebă Ron. 

— M-am gândit să vin şi eu, da, mormăi Hagrid în barbă. 
Bănuiesc că o să fie foarte frumos... Tu o să deschizi dansul, 
nu, Harry? Cu cine mergi? 


— Cu nimeni... încă, zise Harry, simțind iar cum se 
înroşeşte. Hagrid nu mai spuse nimic. 

Ultima săptămână a semestrului deveni tot mai obositoare. 
Şcoala vuia de zvonuri despre balul de Crăciun, deşi Harry 
nu credea tot ce se zicea... De exemplu, că Dumbledore 
cumpărase opt sute de butoaie de mied de la doamna 
Rosmerta. Dar părea să fie adevărat că le chemase pe 
Surorile Stranii. Harry habar n-avea cine sau ce erau 
Surorile Stranii, având în vedere că nu ascultase niciodată 
un radio vrăjitoresc, însă deduse din entuziasmul celor care 
crescuseră ascultând RVA (Reţeaua Vrăjitorească Aeriană) 
că erau o formaţie faimoasă. 

Unii dintre profesori, ca de exemplu micuțul Flitwick, 
renunţară să încerce să le predea lucruri importante, având 
în vedere că era clar că erau cu minţile în altă parte. 
Flitwick le dădu voie să se joace la ora lui din miercurea 
dinaintea balului şi petrecu cea mai mare parte a orei 
discutând cu Harry despre Vraja de Chemare perfectă, pe 
care băiatul o folosise în prima sa probă a turnirului. Alţi 
profesori nu fură însă la fel de generoşi. Nimic nu îl 
împiedică pe profesorul Binns, de exemplu, să predea 
despre revoltele vampirilor... Dacă nici propria moarte nu îl 
împiedicase pe Binns să continue să predea, presupuneau 
că nu avea cum să-l oprească un lucru neînsemnat cum era 
Crăciunul. 

Era incredibil cum reuşea Binns să facă revoltele 
sângeroase şi îngrozitoare să pară la fel de plictisitoare ca 
raportul lui Percy despre fundurile de ceaun. Profesoara 
McGonagall şi profesorul Moody continuară să le predea la 
fel ca de obicei, până în ultima secundă. Cât despre 
Plesneală, el ar fi fost de acord să-i lase să se joace în clasă 
la fel de mult cum şi-ar fi dorit să-l adopte pe Harry! 
Privindu-i răutăcios pe toţi, îi informă că le va testa 
antidoturile preparate la oră chiar pe ei, în ultima oră a 
semestrului. 


— E de o răutate feroce, zise Ron cu amărăciune, în 
camera de zi din Turnul Cercetaşilor. Să ne testeze în 
ultima zi! Să distrugă ultima parte a semestrului cu o 
grămadă de recapitulări. 

— Hmm... totuşi, nu te văd extenuat de atâta învăţat, nu? 
zise Hermione, uitându-se la el, pe deasupra notiţelor ei la 
„Poţiuni”. 

Ron era ocupat să clădească un castel din cărţi de joc din 
pachetul său cu Pocnitori Asurzitoare, aşa că nu o băgă în 
seamă. Oricum, era un mod mult mai interesant de a-ţi 
petrece timpul, decât să citeşti nişte cărţi, aşa cum făcea 
Hermione. 

— Este Crăciunul, Hermione, zise Harry alene. 

Aşezat într-un fotoliu de lângă foc, citea pentru a zecea 
oară „Zburând cu Tunurile din Chudley”. 

Hermione se uită crunt şi la el. 

— Puteai să te străduieşti şi tu mai mult, Harry, să faci şi tu 
ceva constructiv, chiar dacă nu vrei să înveţi să faci 
antidoturile ca lumea! 

— Ca de exemplu? întrebă Harry, privindu-l pe Joey 
Jenkinscare, jucător în echipa „Iunurilor din Chudley”, cum 
azvârle un balon-ghiulea către un înaintaş de la „Liliecii din 
Ballycastle”. 

— Să vezi ce e cu oul ăla! şuieră Hermione. 

— Haide, Hermione, mai am timp până pe douăzeci şi 
patru februarie, zise Harry. 

Îşi pusese oul în cufăr şi nu îl mai deschisese după 
petrecerea din seara primei probe. Mai avea două luni şi 
jumătate până când trebuia să ştie ce însemna vaietul acela 
sfâşietor. 

— Dar ar putea să-ţi ia săptămâni întregi ca să descoperi 
despre ce este vorba! zise Hermione. O să arăţi ca un prost, 
dacă toţi ceilalţi or să ştie care e următoarea probă şi tu nu! 

— Lasă-l în pace, Hermione, merită o pauză, zise Ron şi 
puse două cărţi în vârful castelului, dar întreaga construcţie 
explodă, pârlindu-i sprâncenele. 


— Arăţi foarte bine, Ron, sprâncenele tale or să se 
asorteze perfect cu roba festivă, să ştii! 

Erau Fred şi George. Se aşezară la masă, alături de Harry, 
Ron şi Hermione, în timp ce Ron se simţea mai rău ca 
niciodată. 

— Ron, putem s-o împrumutăm pe Pigwidgeon? întrebă 
George. 

— Nu, e plecată cu o scrisoare, zise Ron. De ce? 

— Pentru că George vrea s-o invite la bal, răspunse Fred 
sarcastic. 

— Pentru că vrem să trimitem o scrisoare, cap pătrat, de- 
aia! zise George. 

— Cui îi tot scrieţi? întrebă Ron. 

— Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, Ron, să nu ţi-l 
pârlesc... ca să se asorteze cu sprâncenele, zise Fred, 
vânturându-şi bagheta ameninţător. Şi... aveţi partenere 
pentru bal? 

— Nu, zise Ron. 

— Păi, ar cam trebui să te grăbeşti, amice, sau cele 
interesante or să fie invitate de alţii, îi zise Fred. 

— Dar tu cu cine mergi? zise Ron. 

— Cu Angelina, zise Fred prompt, fără nici o urmă de jenă. 

— Cum? făcu Ron şocat. Ai invitat-o deja? 

— Bună idee, zise Fred. 

Îşi întoarse capul şi strigă către partea cealaltă a camerei: 

— Hei! Angelina! 

Angelina, care stătea de vorbă cu Alicia Spinnet lângă foc, 
se uită spre el. 

— Ce e? strigă ea. 

— Vrei să mergi cu mine la bal? 

Angelina îi aruncă lui Fred o privire gânditoare. 

— Bine, zise ea, după care se întoarse iar către Alicia şi 
continuă să vorbească, cu o urmă de zâmbet pe chip. 

— Vedeţi? le zise Fred lui Harry şi lui Ron, floare la 
ureche! 

Se sculă de la masă, căscând plictisit, şi spuse: 


— Atunci trebuie să folosim o bufniţă a şcolii... George, hai 
odată! 

Plecară. Ron încetă să îşi pipăie sprâncenele şi se uită la 
Harry, pe deasupra ruinelor fumegânde ale castelului din 
cărţi de joc. 

— Ar cam trebui să ne hotărâm, ştii tu... Să invităm pe 
cineva... Are dreptate. Dacă nu vrem să mergem la bal cu 
doi troli... 

— Hermione scoase un sunet de indignare. 

— Doi... ce? 

— Ei, ştii tu, zise Ron, ridicând din umeri, mai bine mă duc 
singur decât cu... Eloise Midgeon! 

— Acneea i s-a mai vindecat în ultimul timp... Şi este foarte 
drăguță! îi luă Hermione apărarea. 

— Da, dar nu are nasul... centrat! zise Ron. 

— A, am înţeles, zise Hermione, zbârlindu-se ca un arici. 
Adică vrei să mergi cu cea mai frumoasă fată care o să 
accepte să meargă cu tine, chiar dacă e groaznică în rest? 

— Păi, da, cam aşa m-am gândit, zise Ron. 

— Mă duc să mă culc, se răsti Hermione şi ieşi ca o vijelie 
spre dormitorul fetelor, fără să mai spună un cuvânt. 

Personalul de la Hogwarts, din dorinţa arzătoare de a-şi 
impresiona musafirii de la Beauxbatons şi de la 
Durmstrang, părea hotărât să facă şcoala şi castelul să 
arate cât mai bine de Crăciunul acela. După ce fură plasate 
ornamentele, Harry observă că erau cele mai grozave pe 
care le văzuse vreodată în şcoală. Ţurţuri care nu se topeau 
niciodată fuseseră agăţaţi de balustradele scării de 
marmură, iar cei doisprezece brazi tradiţionali de Crăciun 
din Marea Sală fuseseră decoraţi cu tot felul de ornamente, 
de la bobiţe de vâsc luminoase până la bufniţe adevărate, 
din aur, care huhuiau vesele şi până la armuri vrăjite, care 
cântau colinde ori de câte ori trecea cineva pe lângă ele. 
Era ceva cu totul deosebit să auzi un coif, de exemplu, 
cântând „O, brad frumos!”, deşi nu ştia decât jumătate din 
versuri. De mai multe ori, îngrijitorul Filch trebuise să-l facă 


pe Peeves să iasă din armurile în care se ascunsese, 
umplând golurile dintre cântece cu versuri inventate de el 
foarte nepoliticoase, ba chiar jignitoare. 

Şi Harry încă nu o invitase pe Cho la bal. El şi Ron 
deveneau din ce în ce mai îngrijoraţi, deşi, după cum ţinu să 
sublinieze Harry, Ron nu ar fi arătat nici pe departe la fel de 
prost ca el, dacă nu ar fi venit cu o parteneră, fiindcă Harry 
şi partenera lui trebuiau să deschidă dansul, alături de 
ceilalţi campioni. 

— Presupun că, orice ar fi, o să existe întotdeauna o Myrtle 
cea Plângăcioasă ca ultimă soluţie, zise el posomorât, 
referindu-se la fantoma care bântuia baia fetelor de la al 
doilea etaj. 

— Harry, trebuie să ne luăm inima în dinţi şi să o facem, 
zise Ron vineri dimineaţa, pe un ton care sugera asedierea 
unei fortărețe de necucerit. Când ne întoarcem în camera 
de zi diseară, o să avem amândoi partenere, da? 

— Păi... bine, zise Harry, nu prea convins. 

Dar de câte ori o zări pe Cho în acea zi - în pauze, apoi la 
prânz şi o dată pe drumul către „Istoria Magiei” - fata era 
înconjurată de prieteni. Oare nu se ducea nicăieri singură? 
Ar fi putut să o pândească atunci când se îndrepta către 
baie? Dar nu - şi acolo părea să meargă împreună cu patru 
sau cinci fete. Şi totuşi, dacă nu o făcea curând, Cho avea să 
îşi găsească un alt partener. 

Se concentra cu greu la testul cu antidoturile, de la ora lui 
Plesneală, iar drept urmare uită să adauge ingredientul 
principal şi asta îi atrase note mici, desigur. Şi totuşi, nu-i 
păsa. Era prea ocupat să îşi facă puţin curaj pentru a 
îndrăzni să o invite pe Cho. Când se termină ora, îşi înşfăcă 
ghiozdanul şi ieşi repede din clasă. 

— Ne vedem la cină, le zise el lui Ron şi Hermionei, şi urcă 
scările în fugă. 

Nu trebuia decât să o roage pe Cho să îi permită să îi 
spună ceva între patru ochi, doar atât... 


Merse pe coridoarele aglomerate, căutând-o înfrigurat, şi 
(mai devreme decât se aşteptase) o găsi. leşea din clasa de 
„Apărare contra Magiei Negre”. 

— Hm... Cho? Pot să vorbesc ceva cu tine? 

„Chicotitul ar trebui să fie interzis prin lege”, îşi zise Harry 
mânios, când fetele din jurul lui Cho începură să îşi dea 
coate şi să râdă. Cho fu de acord însă şi îl urmă mai încolo, 
ca să nu-i audă colegele ei. 

Harry se întoarse să se uite la ea şi stomacul său tresări 
ciudat, de parcă nu ar fi văzut o treaptă la coborâre. 

— Păi, începu el. 

Nu putea să o invite. Nu putea, pur şi simplu. Dar trebuia. 
Cho stătea acolo, nedumerită, uitându-se întrebător la el. 

Cuvintele îi ieşiră pe gură, înainte ca Harry să îi comunice 
limbii ce vroia să spună... 

— Vreisămergicuminelabal? 

— Poftim? zise Cho. 

— Vrei... Vrei să mergi cu mine la bal? zise Harry. 

De ce trebuia să se înroşească la faţă? De ce? 

— Ah! zise Cho şi se înroşi şi ea. Ah, Harry, îmi pare tare 
rău (şi chiar părea să regrete), dar i-am promis deja cuiva 
că merg cu el... 

— Ha, făcu Harry. 

Ciudat... În urmă cu câteva clipe, i se părea că i se 
zvârcolesc o puzderie de şerpi în stomac, dar dintr-o dată 
se simţi de parcă stomacul i-ar fi dispărut cu totul... 

— A, bine, zise el, nici o problemă, asta e... 

— Îmi pare tare rău, repetă Cho iar. 

— E în ordine, zise Harry. 

Rămaseră acolo, uitându-se unul la celălalt, apoi Cho 
spuse: 

— Atunci... 

— Da, zise Harry. 

— Atunci, la revedere, zise Cho, încă foarte roşie în obraji, 
şi se îndepărtă grăbită. 


Înainte să îşi poată pune frâu la gură, Harry strigă după 
ea: 

— Cu cine te duci? 

— Păi... cu Cedric, zise ea. Cedric Diggory... 

— A, bine, făcu Harry. 

Stomacul păru să îi revină la loc. Acum îl simţea de parcă i- 
| umpluse cineva cu plumb. 

Uitând complet de cină, se întoarse agale către Turnul 
Cercetaşilor, vocea lui Cho răsunându-i în minte la fiecare 
pas pe care-l făcea: „Cedric... Cedric Diggory”... Începuse 
să-l placă pe Cedric. Fusese în stare chiar să uite că îl 
bătuse o dată la vâjthaţ, că era chipeş şi popular, şi chiar că 
era campionul preferat al tuturor. Acum se gândi însă că de 
fapt Cedric nu era decât un băieţel frumugşel, bun de nimic, 
şi care nu avea creier nici cât să umple o lingură. 

— Zâne sprinţarei îi spuse el monoton doamnei grase... 

Parola fusese schimbată cu o zi înainte. 

— Da, într-adevăr, dragule! zise ea, aranjându-şi noua 
bentiţă de beteală, în timp ce deschidea tabloul, ca să îl lase 
pe Harry să intre în camera de zi. 

Ajuns acolo, Harry se uită în jur şi, spre marea lui surpriză, 
îl văzu pe Ron stând într-un colţ îndepărtat, negru la faţă de 
supărare. Ginny stătea cu el, vorbindu-i pe un ton calm, 
liniştitor. 

— Ce faci, Ron? zise Harry, alăturându-se celor doi. 

Ron se uită la Harry, cu o expresie de furie şi groază 
cumplită pe chip. 

— De ce am făcut-o? zise el derutat. Nici acum nu ştiu de 
ce a trebuit s-o fac! 

— Ce să faci? zise Harry. 

— Păi... tocmai a invitat-o pe Fleur Delacour să meargă cu 
el la bal, zise Ginny. 

Părea că se străduieşte să nu zâmbească, continuând să-l 
bată pe spate pe Ron, ca să îl liniştească. 

— Ce ai făcut? zise Harry. 


— Nu ştiu de ce am făcut-o! strigă iar Ron. Ce-o fi fost în 
capul meu? Erau oameni în jur... Peste tot! Am înnebunit... 
Ce-am făcut? Toţi erau de faţă! Treceam pur şi simplu pe 
lângă ea în holul de la intrare şi am văzut-o stând de vorbă 
cu Diggory... Şi nu ştiu ce mi-a venit... Am întrebat-o! 

Ron gemu şi îşi ascunse faţa în palme. Continuă să 
vorbească, deşi abia puteau să înţeleagă ceva. 

— S-a uitat la mine de parcă eram un fel de melc vâscos şi 
scârbos, sau ceva de genul ăsta. Nici măcar nu mi-a 
răspuns. Şi atunci... Nu ştiu ce s-a întâmplat... Am revenit la 
normal, probabil, şi am luat-o la fugă! 

— Este din neamul Ielelor, zise Harry. Ai avut dreptate, 
bunica ei a fost aşa... Nu eşti tu de vină, pun pariu că ai 
trecut pe lângă ea când încerca să-l prindă în mreje pe 
Diggory şi ai fost lovit şi tu de farmecele ei... Dar îşi pierdea 
timpul, îţi spun eu, el... merge cu Cho Chang! 

Ron îşi ridică privirea. 

— Tocmai am invitat-o să meargă cu mine, zise Harry 
posomorât, şi mi-a spus că merge cu Cedric... 

Lui Ginny îi pieri brusc zâmbetul. 

— E groaznic, zise Ron, suntem singurii care nu avem 
partenere... Ei bine, în afară de Neville... Hei, ghici pe cine 
a invitat el? Pe Hermione! 

— Poftim? se miră Harry, luat prin surprindere de 
asemenea veşti. 

— Da, ştiu că e caraghios, dar aşa e! zise Ron, colorându- 
se puţin când începu să râdă. Mi-a zis chiar el după 
„Poţiuni”! Mi-a spus că Hermione a fost mereu foarte 
drăguță cu el, că l-a ajutat la teme şi alte chestii de-astea... 
Hermione i-a zis însă că a fost invitată deja de altcineva. Ha! 
Să fim serioşi! Pur şi simplu nu a vrut să meargă cu 
Neville... Adică, cine ar vrea? 

— Termină! zise Ginny supărată. Nu mai râde... 

Chiar atunci intră şi Hermione prin gaura tabloului. 

— De ce n-aţi venit la cină? întrebă ea, apropiindu-se. 


— Pentru că... Ah, puteţi să terminaţi cu râsul ăsta? 
Tocmai au fost amândoi refuzaţi de fetele pe care le-au 
invitat la bal! zise Ginny. 

Asta îi reduse la tăcere şi pe Harry, şi pe Ron. 

— Mulţumim mult, Ginny, zise Ron sumbru. 

— Toate fetele drăguţe merg cu altcineva, nu, Ron? îl 
întrebă Hermione cu un aer de superioritate. Eloise Midgen 
a început să pară chiar drăguță în condiţiile astea, nu? Ei 
bine, sunt sigură pe vei găsi pe cineva care să vrea să 
meargă cu tine... 

Dar Ron se uita la Hermione de parcă o vedea deodată în 
altă lumină. 

— Hermione, Neville are dreptate... Chiar eşti o fată... 

— Vai, ce observaţie profundă, zise ea ironic. 

— Adică, vreau să spun că ai putea să mergi cu unul dintre 
noi! 

— Nu, nu pot! E bine? se răsti Hermione. 

— Of, haide, zise el grăbit, avem nevoie de partenere, o să 
arătăm ca nişte proşti dacă venim singuri, toţi ceilalţi au... 

— Nu pot să merg cu nici unul dintre voi, zise Hermione, 
înroşindu-se puternic. Pentru că merg cu altcineva, de-aia! 

— Ba nu! zise Ron. Ai spus asta numai ca să scapi de 
Neville! 

— Ce spui? zise Hermione şi ochii îi scânteiară periculos. 
Doar pentru că ţie ţi-a luat trei ani să-ţi dai seama, Ron, nu 
înseamnă că nimeni altcineva nu a observat că sunt fată! 

Ron se uită la ea, apoi zâmbi iar. 

— Bine, bine, eşti fată, zise el. E de ajuns? Acum vii? 

— Ţi-am mai spus! zise Hermione foarte supărată. Merg cu 
altcineva! 

Şi se duse repede câtre dormitorul fetelor. 

— Minte, zise Ron monoton, privind-o cum se îndepărta. 

— Ba nu minte, zise Ginny încet. 

— Da? Atunci, cu cine merge? întrebă Ron tăios. 

— Nu îţi spun, e treaba ei, zise Ginny. 


— Da, zise Ron, care părea terminat, a început să devină 
deranjant, de-acum... Ginny, tu te poţi duce cu Harry şi eu 
pur şi simplu o să... 

— Nu pot, zise Ginny şi se înroşi şi ea. Eu merg cu... cu 
Neville. M-a invitat după ce l-a refuzat Hermione şi m-am 
gândit că... altfel nu o să mă pot duce şi eu la bal... Doar nu 
sunt în anul patru... 

Părea extrem de nefericită. 

— Cred că mă duc să iau cina, continuă ea, ridicându-se şi 
ducându-se către gaura tabloului, cu capul aplecat. 

Ron îl privi pe Harry cu ochii mari. 

— Ce-au păţit cu toatele? întrebă el. 

Dar Harry tocmai le văzuse pe Parvati şi pe Lavender 
intrând prin gaura tabloului. Venise timpul pentru măsuri 
drastice. 

— Aşteaptă aici, îi zise el lui Ron şi se ridică, se duse la 
Parvati şi o întrebă: 

— Parvati, vrei să mergi cu mine la bal? 

Parvati fu cuprinsă de o criză de chicoteli. Harry aşteptă 
să îi treacă isteria, cu degetele încrucişate în buzunarele 
robei. 

— Da, bine, zise ea în cele din urmă, roşind foarte tare. 

— Mersi, zise Harry, uşurat. Lavender, vrei să mergi cu 
Ron? 

— Se duce cu Seamus, zise Parvati şi amândouă chicotiră 
mai tare ca niciodată. 

Harry oftă. 

— Îţi vine în minte cineva care să vrea să meargă cu Ron? 
zise el, coborându-şi vocea ca să nu-l audă Ron. 

— Ce zici de Hermione Granger? zise Parvati. 

— Se duce cu altcineva. 

Parvati păru şocată. 

— Daaa? Cu cine? întrebă ea curioasă foc. 

Harry ridică din umeri. 

— Habar n-am! zise el. la spune, cum rămâne cu Ron? 


— Păi, zise Parvati încet, presupun că sora mea ar putea... 
Padma, ştii tu... De la Ochi-de-Şoim. O întreb, dacă vrei... 

— Da, ar fi grozav, zise Harry. Îmi spui ce-a zis, da? 

Şi se întoarse la Ron, simțind că balul ăsta nu merita atâta 
bătaie de cap şi sperând din tot sufletul că nasul Padmei 
Patil era centrat! 

— Capitolul XXIII — 

BALUL DE CRĂCIUN. 

În ciuda numeroaselor teme pentru vacanţă pe care le 
primiră cei din anul IV, Harry nu avu deloc chef de muncă la 
sfârşitul semestrului şi îşi petrecu săptămâna dinainte de 
Crăciun distrându-se cât putu de tare, ca toţi ceilalţi. Turnul 
Cercetaşilor era la fel de aglomerat ca în timpul şcolii. 
Părea să se fi şi micşorat, iar cei care locuiau în el erau mult 
mai zgomotoşi ca de obicei. Fred şi George avuseseră mare 
succes cu Cremele Canar în primele zile de vacanţă, toţi 
umplându-se de pene peste tot. Nu trecu mult însă şi 
Cercetaşii începură să examineze cu mare precauţie orice 
fel de mâncare primeau de la alţii, ca nu cumva să aibă 
Cremă Canar ascunsă la mijloc. George îi spuse lui Harry 
secretul lui şi al lui Fred, şi anume că în acel moment lucrau 
la altceva. Harry îşi notă în minte să nu accepte nici măcar 
un cartof prăjit de la Fred şi George pe viitor. Încă nu-l 
uitase pe Dudley şi Bomboana „Limbă-de-o-tonă”! 

Acum zăpada cădea în cantităţi mari pe deasupra 
castelului şi a împrejurimilor sale. Trăsura albastru-pal a 
celor de la Beauxbatons arăta ca un dovleac mare şi 
îngheţat, alături de coliba lui Hagrid, care părea acum o 
căsuţă de turtă dulce. Hublourile corăbiei celor de la 
Durmstrang erau îngheţate şi toată puntea fusese acoperită 
cu un strat gros de zăpadă. Spiriduşii de casă din bucătărie 
se întreceau pe ei înşişi, preparând fel de fel de mâncăruri 
delicioase şi deosebite, cărora numai Fleur Delacour le 
găsea câte un cusur, fie el cât de mic. 

— Este prrrea grrrea toată mâncarrrea de la 'Ogwarrrts, 
o auziră spunând morocănoasă, când ieşiră din Marea Sală 


în urma ei într-una din seri. (Ron ascunzându-se în spatele 
lui Harry şi sperând să nu-l vadă Fleur.) N-o să mai încap în 
rrroba mea festivă! 

— Vai, ce tragedie, o ironiză Hermione cu acreală, când 
Fleur trecu mai departe, în holul de la intrare. Are o părere 
foarrrte bună despre ea, nu? 

— Hermione, cu cine te duci la bal? o întrebă Ron. 

Tot îi punea întrebarea asta, sperând să o ia prin 
surprindere şi să-i răspundă. Însă Hermione se încruntă 
puţin şi zise: 

— Nu vă spun pentru că o să râdeţi de mine! O să vedeţi! 

— Glumeşti, Weasley? zise Draco Reacredință din spatele 
lor. Nu-mi spune că a invitat-o cineva la bal şi pe asta? Un 
Sânge-Mâl cu molari cât ai unei morse? Nu se poate! 

Harry şi Ron se întoarseră amândoi, dar Hermione zise cu 
glas tare: 

— Bună ziua, domnule profesor Moody! 

Şi Hermione îi făcu semn cu mâna cuiva din spatele lui 
Reacredință. 

Reacredință se făcu livid şi se întoarse repede spre spate, 
uitându-se disperat în jur după Moody, dar el se afla încă la 
masa profesorilor, terminându-şi friptura. 

— Dihor mic şi zvăpăiat ce eşti, Reacredință, te-ai speriat, 
nu-i aşa? zise Hermione cât mai sarcastic posibil, în timp ce 
Harry şi Ron urcau scara de marmură, râzând încântați. 

— Hermione, zise Ron, uitându-se la ea ciudat şi 
încruntându-se brusc, dinţii tăi... 

— Ce-i cu ei? întrebă ea. 

— Păi, sunt altfel... Acum observ... 

— Sigur că da, doar nu te aşteptai să rămân cu colții ăia pe 
care mi i-a dat Reacredință? 

— Nu, adică sunt altfel decât erau înainte să te blesteme... 
Sunt toţi... drepţi... Şi de mărime normală... 

Hermione zâmbi deodată cu şiretenie şi Harry observă şi 
el: era un zâmbet foarte diferit de cel pe care şi-l amintea. 


— Păi... când m-am dus la Madame Pomfrey să-i 
micşoreze, mi-a dat o oglindă şi mi-a spus s-o opresc când o 
să fie ca înainte, zise ea. Şi am zis stop... puţin mai târziu! 
zise ea şi zâmbi şi mai larg. Mama şi tata nu or să fie foarte 
mulţumiţi. Încerc să-i conving să mă lase să-i micşorez de 
mult timp, dar ei vroiau să port mereu aparatul dentar. Ştiţi 
voi, sunt dentişti şi nu cred că dinţii şi magia au ceva în co... 
Uitaţi! S-a întors Pigwidgeon! 

Micuța bufniţă a lui Ron se agita pe deasupra balustradei 
cu ţurţuri, cu o bucată de pergament legată de picioruş. 
Oamenii care treceau pe lângă micuța pasăre râdeau şi 
arătau spre ea, iar câteva fete din anul III se opriră şi ziseră 
încântate: 

— Ah, ce bufniţă micuță şi drăguță! Nu-i aşa că e scumpă? 

— Tâmpită cu pene, proastă ca noaptea! şuieră Ron, 
urcând repede scările şi înşfăcând-o pe Pigwidgeon. Aduci 
scrisorile direct cui îi sunt adresate! Nu te mai da mare în 
faţa tuturor! 

Pigwidgeon huhui fericită, cu capul pe umărul lui Ron. 
Fetele din anul III păreau de-a dreptul şocate de purtarea 
lui Ron. 

— Valea! se răsti Ron la ele, vânturând pumnul în care o 
ţinea pe Pigwidgeon, care părea mai bucuroasă ca 
niciodată, în timp ce făcea iar câteva cercuri prin aer. Uite, 
poftim, Harry, adăugă Ron încet, în timp ce feţele din anul 
III fugeau scandalizate. 

Luă răspunsul lui Sirius de pe piciorul lui Pigwidgeon şi i-l 
dădu lui Harry, care îl puse în buzunar, după care se 
îndreptară toţi trei, grăbiţi, către Turnul Cercetaşilor, să-l 
citească în linişte. 

Toţi cei din camera de zi erau mult prea ocupați să se 
bucure de vacanţă, ca să observe ce făceau cei trei prieteni. 
Harry, Ron şi Hermione rămaseră departe de ceilalţi, lângă 
o fereastră întunecată, care se acoperea încet cu zăpadă, 
iar Harry citi cu voce tare: 


Dragă Harry, Felicitări că ai trecut de dragon! Oricine ţi-a 
pus numele în Pocal probabil că nu e prea fericit acum! Eu 
vroiam să-ţi sugerez un Blestem de Conjunctivită, pentru că 
ochii dragonului sunt punctul cel mai vulnerabil... 

— Asta a făcut Krum! şopti Hermione. 

Dar metoda ta a fost mai bună, sunt impresionat! Însă nu 
răsufla uşurat încă, Harry. Ai trecut abia de prima probă... 
Cel care te-a înscris în turnir mai are o grămadă de ocazii, 
dacă într-adevăr ţi-a pus gând rău. Fii cu ochii în patru... 
Mai ales când este prin apropiere persoana despre care am 
discutat... Şi concentrează-te ca să nu ai probleme! 

Ţinem legătura, nu uita că vreau să-mi spui despre orice ţi 
se pare ieşit din comun. 

Sirius 

— Parcă ar fi Moody, zise Harry încet, băgând scrisoarea în 
buzunarul robei. „Vigilenţă continuă!” De parcă aş merge 
cu ochii închişi, lovindu-mă la fiecare pas cu capul de 
pereţi... 

— Dar are dreptate, Harry, zise Hermione, mai ai două 
probe de trecut. Ar trebui să te uiţi la oul ăla cu atenţie, ştii 
tu, şi să încerci să afli ce înseamnă... 

— Hermione, dar mai are o grămadă de timp! se răsti Ron. 
Vrei să jucăm şah, Harry? 

— Da, bine, zise Harry, încă apoi, văzând expresia de pe 
faţa Hermionei, continuă: Zău aşa, Hermione, cum aş putea 
să mă concentrez, cu toată hărmălaia asta din jur? Nici n-o 
să pot să aud ce zice oul în zgomotul ăsta... 

— Da, presupun că nu, oftă ea şi se aşeză să se uite la ei 
cum joacă o partidă care se termină cu un şah mat foarte 
palpitant dat de Ron, cu câţiva pioni puţin prea curajoşi şi 
cu un rege foarte violent. 

Harry se trezi foarte brusc în dimineaţa de Crăciun. 
Întrebându-se ce îl adusese subit la realitate, deschise ochii 
şi văzu ceva foarte mare, rotund, cu ochi mari şi verzi, 
privindu-l din întuneric, atât de aproape, încât fu cât pe-aci 
să li se atingă nasurile. 


— Dobby! strigă Harry, depărtându-se atât de rapid de 
spiriduş, încât aproape căzu din pat. NU mai face lucrul 
ăsta, o să mor într-o zi de spaimă! 

— Lu' Dobby pare rău, domnule! chiţăi spiriduşul repede, 
sărind şi el înapoi, cu degetele sale lungi acoperindu-şi 
gura. Dobby doar vrut urat lu' Harry Potter „Crăciun 
fericit!” şi adus cadou, domnule! Harry Potter spus că 
Dobby poate venit să-l vadă oricând, domnule... 

— Aşa e, bine ai făcut, zise Harry încă respirând mai 
repede decât de obicei, în timp ce inima se străduia să 
revină la ritmul normal. Dar dă-mi de veste cumva pe viitor 
şi nu te mai apleca aşa peste mine... 

Harry trase draperiile de la patul său, îşi luă ochelarii de 
pe noptieră şi şi-i puse pe nas. Strigătul său îi trezise pe 
Ron, pe Seamus, pe Dean şi pe Neville. Toţi se uitau printre 
draperiile de la paturile lor, ciufuliţi şi cu ochii cârpiţi de 
somn. 

— Te-a atacat cineva, Harry? întrebă Seamus adormit. 

— Nu, era Dobby, îi zise Harry. Culcă-te la loc! 

— Aaaa... Cadouri! strigă Seamus, zărind muntele de 
daruri de la picioarele patului său. 

Ron, Dean şi Neville se hotărâră că, dat fiind că tot erau 
treji, puteau foarte bine să îşi deschidă şi ei cadourile. 
Harry se întoarse iar către Dobby, care acum stătea 
emoţionat lângă patul lui Harry, îngrijorat că îl supărase. De 
capacul de ceainic de pe capul lui era acum prins un 
clopoțel de pus în brad. 

— Poate să-i dea Dobby cadoul lui Harry Potter? chiţăi el. 

— Sigur că da, zise Harry. Hm... şi eu am ceva pentru 
tine... 

Era o minciună, nu-i cumpărase nimic lui Dobby, dar 
deschise repede cufărul şi scoase o pereche de şosete. Erau 
cele mai vechi şi mai ponosite şosete ale sale, galben- 
muştar, care îi aparținuseră odată Unchiului Vernon. 
Păreau foarte voluminoase... Asta fiindcă Harry le folosise 


mai mult de un an drept săculeţ pentru Spionoscopul său. 
Scoase Spionoscopul şi îi dădu şosetele lui Dobby, zicându-i: 

— Iartă-mă, nu am avut timp să le împachetez... 

Însă Dobby era în al nouălea cer. 

— Şosetele sunt hainele preferate ale lui Dobby, domnule! 
zise el, dându-şi jos vechile şosete şi punându-şi-le pe ale 
Unchiului Vernon. Eu avut şapte perechi până acum, 
domnule... Dar, domnule, zise el, cu ochii mărindu-i-se şi 
mai mult, după ce îşi trase cât de sus putu ambele şosete, 
încât îi atingeau marginea pantalonilor scurţi, făcut 
greşeală la magazin, ei dat lu' Harry Potter două la fel! 

— O, nu, Harry, cum de nu ţi-ai dat seama? se prefăcu Ron 
mirat, zâmbind din patul său, care acum era plin de hârtii 
de ambalaj rupte. Ştii ceva, Dobby... poftim... ia şi şosetele 
astea două şi poţi să le amesteci cum vrei. Şi uite şi 
puloverul promis. 

Îi aruncă lui Dobby o pereche de şosete violete, pe care 
tocmai le scosese dintr-un pachet, şi un pulover tricotat de 
mână, pe care i-l trimisese doamna Weasley. 

Dobby păru cu adevărat copleşit. 

— Domnul este foarte bun cu Dobby! chiţăi el, cu ochii 
umplându-i-se iar de lacrimi şi făcând o plecăciune adâncă 
spre Ron. Dobby ştiut că domnul trebuie să fie un mare 
vrăjitor, căci este cel mai bun prieten al lu' Harry Potter, dar 
Dobby nu ştiut că era şi atât de generos, de nobil, de bun... 

— Sunt doar nişte şosete, zise Ron, care se făcuse cam roz 
la faţă, deşi părea foarte mulţumit în acelaşi timp. Uau, 
Harry! A-ntâia! 

Tocmai desfăcuse cadoul de la Harry, o pălărie cu 
„Tunurile din Chudley”. O puse pe cap, culorile pălăriei 
făcând un contrast violent cu părul său. 

Dobby îi dădu lui Harry un pacheţel mic, care conţinea... 
şosete, bineînţeles! 

— Dobby le face singur, domnule! zise spiriduşul fericit. El 
cumpără lână din salariul lui, domnule! 


Şoseta stângă era roşu-aprins şi avea un model cu mături, 
iar şoseta dreaptă era verde, cu un model cu hoţoaice aurii. 
— Sunt... sunt... Mulţumesc, Dobby, zise Harry, în timp ce 

şi le punea, făcându-l pe Dobby să lăcrimeze iar. 

— Dobby trebuie plece acum, domnule, noi început deja 
pregătim cina la bucătărie, zise Dobby, ieşind repede din 
dormitor şi făcându-le cu mâna lui Ron şi celorlalţi. 

Celelalte cadouri îl mulţumiră mult mai mult pe Harry 
decât şosetele ciudate ale lui Dobby, în afară de cadoul de la 
familia Dursley, desigur, care era o batistă, cel mai jalnic 
cadou pe care îl primise vreodată de la ei... Harry 
presupuse că şi ei îşi aminteau de Bomboana „Limbă-de-o- 
tonă”. Hermione îi dăruise o carte numită „Echipele de 
vâjthaţ ale Marii Britanii şi Irlandei”, Ron un sac plin cu 
bombe cu miros de baligă de dragon, Sirius un briceag de 
buzunar cu adaptări speciale, care să deschidă orice 
broască şi să desfacă orice nod, iar Hagrid o cutie mare cu 
dulciuri, printre ele numărându-se şi bomboanele preferate 
de Harry: bomboane cu arome diverse, de la magazinul lui 
Bertie Botts, broscuţe de ciocolată cu surprize, gumă de 
mestecat specială, din care se puteau face baloane 
gigantice şi multe altele. Mai găsi sub pat şi cadourile 
tradiţionale ale doamnei Weasley: un pulover (verde, cu un 
dragon tricotat pe el -Harry presupuse că îi spusese Charlie 
cum înfruntase dragonul) şi foarte multe feluri de prăjituri 
de casă. 

Harry şi Ron se întâlniră cu Hermione în camera de zi şi se 
duseră împreună la micul dejun. Petrecură cea mai mare 
parte din dimineaţa aceea în Turnul Cercetaşilor, unde 
toată lumea se bucura de cadouri, iar apoi se întoarseră în 
Marea Sală pentru a lua un prânz magnific, care includea 
cel puţin o sută de piftii de curcan şi munţi de cartofi copţi. 

După amiază ieşiră la aer. Zăpada era neatinsă, dacă nu 
puneai la socoteală cărările adânci făcute de elevii de la 
Durmstrang şi Beauxbatons care veniseră la castel. 
Hermione preferă să privească bătaia cu bulgări dintre 


Harry şi fraţii Weasley decât să li se alăture, şi la cinci fix 
spuse că pleacă în dormitor, ca să se pregătească pentru 
bal. 

— Îţi trebuie trei ore? zise Ron, privind-o şi nevenindu-i să 
creadă. (Plăti pentru clipa de neatenţie când un bulgăre 
mare, aruncat de George, îl lovi drept în tâmplă.) Cu cine te 
duci? strigă el după Hermione, dar ea îi făcu semn cu mâna 
şi dispăru în castel, după ce urcă în fugă treptele de piatră. 

În ziua aceea, nu se mai servea ceaiul de Crăciun, având în 
vedere că balul includea şi un ospăț, aşa că la ora şapte, 
morţi de oboseală, abia mai fiind în stare să ţintească bine, 
abandonară bătaia cu bulgări şi se întoarseră în camera de 
zi. 

Doamna grasă stătea în rama ei, bârfind cu prietena sa, 
Violet, amândouă ameţite rău de puzderia de bomboane cu 
lichior pe care le mâncaseră şi ale căror ambalaje zăceau în 
partea de jos a tabloului. 

— Zâne spinsare, asta e! chicoti ea când îi spuseră parola 
şi le dădu drumul înăuntru. 

Harry, Ron, Seamus, Dean şi Neville îşi puseră robele 
festive în dormitor, toţi fiind foarte preocupaţi de cum 
arătau, dar nici unul nu îl întrecu pe Ron, care se examină 
în oglinda lungă din colţ cu o expresie scârbită pe chip. 
Roba lui semăna extrem de bine cu o rochie... într-o 
încercare disperată de a o face să pară mai bărbătească, 
folosise o Vrajă de Apretare pentru guler şi pentru mâneci. 
Şi vraja funcţionase destul de bine. Cel puţin acum roba nu 
mai avea dantelă, deşi nu fusese foarte atent şi tivul arăta 
îngrozitor de inegal. 

— Tot nu pot să înţeleg cum aţi pus mâna pe cele mai 
drăguţe fete din anul nostru, murmură Dean. 

— Atracţie animalică, zise Ron posomorât, trăgând de 
nişte fire deşirate care îi atârnau la mâneci. 

Camera de zi părea stranie, plină de oameni care purtau 
robe în culori diferite, în loc de obişnuitele robe negre. 
Parvati îl aştepta pe Harry la capătul scărilor. Era într- 


adevăr foarte drăguță, în roba ei roz-aprins, cu părul negru 
împletit într-o coadă lungă, în care strecurase şi fire aurii, şi 
cu brățări de aur strălucindu-i la încheieturile mâinilor. 

Harry respiră uşurat când văzu că de data asta nu chicotea. 

— Arăţi... Hm... foarte bine, îi spuse el stângaci. 

— Mersi, Harry. Padma te aşteaptă în holul de la intrare, 
zise ea apoi, întorcându-se spre Ron. 

— Bine, zise Ron, uitându-se în jur. Unde e Hermione? 

Parvati ridică din umeri. 

— Ce facem, Harry, mergem? 

— Da, răspunse Harry, dorindu-şi să fi putut să rămână în 
camera de zi. 

Fred îi făcu cu ochiul lui Harry, când trecu pe lângă el în 
drum spre gaura din tablou. 

Şi holul de la intrare era plin de elevi, toţi aşteptând ora 
opt, când urma să fie deschisă Marea Sală. Aceia care 
aveau partenerii din alte Case treceau grăbiţi prin mulţime, 
încercând să se găsească unii pe alţii. Parvati o găsi pe sora 
ei, Padma, şi o conduse către Harry şi Ron. 

— Bună, zise Padma, care era la fel de drăguță ca şi 
Parvati, în roba ei turcoaz-aprins. 

Nu părea deloc entuziasmată să-l aibă pe Ron ca partener. 
Ochii ei negri se opriră asupra gulerului şi asupra 
mânecilor deşirate ale robei festive a lui Ron, studiindu-l din 
cap până-n picioare. 

— Bună, zise Ron fără să se uite la ea, ci cercetând 
mulţimea. O, nu... 

Îşi îndoi uşor genunchii şi se ascunse în spatele lui Harry, 
pentru că trecea Fleur Delacour, arătând superb în roba ei 
gri-argintiu, din satin, însoţită de Roger Davies, căpitanul 
echipei de vâjthaţ a Casei Ochi-de-Şoim. Când dispărură, 
Ron se ridică iar şi se uită pe deasupra mulţimii. 

— Unde e Hermione? întrebă el iar. 

Un grup de Viperini urcară treptele dinspre camera lor de 
zi din subsolul castelului. Reacredință era în frunte şi purta 
o robă neagră de catifea, cu guler înalt, care îl făcea să 


arate ca un preot, după părerea lui Harry. Pansy Parkinson 
îl strângea de braţ pe Reacredință, într-o robă foarte 
plisată, de culoare roz-deschis. Crabbe şi Goyle erau 
îmbrăcaţi amândoi în verde şi semănau cu nişte stânci 
acoperite de muşchi de pădure. Nici unul dintre ei, aşa cum 
observă Harry mulţumit, nu reuşise să găsească o 
parteneră. 

Se deschiseră uşile de stejar de la intrare şi toată lumea se 
întoarse să se uite la elevii de la Durmstrang, care îşi făcură 
maiestuos intrarea, însoţiţi de profesorul Karkaroff. Krum 
era în frunte, însoţit de o fată frumuşică în robă albastră, pe 
care Harry nu o cunoştea. Pe deasupra capetelor lor văzu 
că o parte din pajiştea din faţa castelului fusese 
transformată într-un fel de peşteră plină de zâne 
luminoase... Adică, în tufele de trandafiri care fuseseră 
aduşi acolo prin magie se aflau sute de zâne vii care fie că 
stăteau acolo, fie că zburau deasupra unor statui care 
păreau să-l înfăţişeze pe Moş Crăciun şi renii săi. 

Apoi răzbătu până la ei vocea profesoarei McGonagall: 

— Campionii aici, vă rog! 

Parvati îşi aranjă zulufii, zâmbind. Şi ea, şi Harry le ziseră 
grăbiţi lui Ron şi lui Padma un „Ne vedem imediat!” şi 
înaintară, mulţimea dându-se la o parte, ca să le facă loc să 
treacă. Profesoara McGonagall, a cărei robă festivă era de 
culoare roşu-tartan, îşi aranjase o ghirlandă din scaieţi 
(destul de urâtă, de altfel) în jurul borului pălăriei şi le 
spuse să aştepte lângă uşă, în timp ce toţi ceilalţi se 
grăbeau să intre. Ei urmau să intre în Marea Sală doar 
după ce restul elevilor se aşezau. Fleur Delacour şi Roger 
Davies se aşezară cel mai aproape de uşă. Davies părea atât 
de uimit de norocul de a o avea pe Fleur ca parteneră, încât 
nu putea să-şi dezlipească ochii de la ea. Cedric şi Cho erau 
foarte aproape de Harry. Acesta se uită în altă parte, ca să 
nu fie nevoit să schimbe vreo vorbă cu ei. În schimb, ochii i 
se opriră asupra fetei de lângă Krum. Rămăsese tablou! 

Era Hermione! 


Însă nu semăna deloc cu Hermione a lor... Îşi făcuse ceva 
la păr; nu mai era umflat şi creţ, ci drept şi strălucitor, 
aranjat într-un coc elegant la ceafă. Purta o robă dintr-un 
material vaporos, de culoare albastră, şi avea o alură 
diferită... Poate din cauză că nu se mai cocoşa sub 
greutatea celor aproximativ douăzeci de cărţi pe care le 
avea de obicei în geantă. În plus, zâmbea fericită - destul de 
emoţionată, e adevărat - dar reducerea mărimii dinţilor din 
faţă era acum mai evidentă ca niciodată. Harry nu putu să 
înţeleagă cum de nu observase nici el, nici Ron până 
atunci... 

— Bună, Harry! zise ea. Bună, Parvati! 

Parvati se uita la Hermione, nevenindu-i să creadă ce 
vedea, într-un mod nu tocmai drăgălaş. Şi nu era singura! 
Când se deschiseră uşile, trecu pe lângă ei fan clubul lui 
Krum, care îl însoţise zile în şir la bibliotecă, iar fetele 
aruncară Hermionei priviri pline de invidie şi dispreţ. Pansy 
Parkinson rămase cu gura întredeschisă, în timp ce trecea 
la braţul lui Reacredință, care amuţise şi el de uimire, 
nemaifiind în stare să găsească nici o insultă usturătoare pe 
care să i-o azvârle în faţă Hermionei. Ron, în schimb, trecu 
pe lângă Hermione fără să îi arunce nici măcar o privire. 

După ce toţi ceilalţi luară loc în Marea Sală, profesoara 
McGonagall le spuse campionilor şi partenerelor lor să se 
alinieze pe perechi şi să o urmeze. Aşa şi făcură, şi toată 
lumea din Marea Sală aplaudă când intrară şi se duseră 
spre masa mare, rotundă, din capătul sălii, ca să îi salute pe 
membrii juriului. 

Toţi pereţii sălii fuseseră acoperiţi cu o peliculă de gheaţă 
argintie şi strălucitoare, cu sute de ghirlande de vâsc şi 
iederă care traversau tavanul înstelat. Mesele Caselor 
dispăruseră, locul lor fiind luat de circa o sută de măsuţe 
luminate de lămpi mici, fiecare având în jur de 
douăsprezece locuri. 

Harry se concentră, încercând să nu se împiedice. Parvati 
părea să se simtă foarte bine. Le zâmbea tuturor, 


întorcându-l pe Harry în toate direcţiile cu atâta putere, 
încât acesta se simţea ca un câine la paradă, pe care îl 
strunea stăpânul să execute paşi corecţi. Îi zări pe Ron şi pe 
Padma când se apropie de masa din capăt. Ron o privea pe 
Hermione printre pleoape. Padma era posomorâtă. 

Dumbledore le zâmbi bucuros campionilor, când aceştia se 
apropiară de masa din capăt. Karkaroff însă avea o expresie 
foarte asemănătoare cu a lui Ron, în timp ce îi privea pe 
Krum şi pe Hermione. Ludo Bagman, în această seară într-o 
robă violet-aprins, cu stele mari, galbene, aplauda 
entuziasmat, ca şi când ar fi fost unul dintre elevi. Şi 
Madame Maxime, care îşi schimbase uniforma obişnuită din 
satin negru cu o rochie vaporoasă de mătase mov, îi aplauda 
politicos. Dar domnul Crouch, îşi dădu seama Harry 
deodată, nu era acolo! Al cincilea scaun de la masă era 
ocupat de Percy Weasley. 

Când campionii şi partenerele lor ajunseră la masă, Percy 
trase lângă el scaunul gol de la masă, uitându-se cu 
subinţeles la Harry, care pricepu imediat şi se aşeză lângă 
Percy. Fratele lui Ron purta o robă festivă nou-nouţă, 
albastru-marin, şi pe chip i se citea o expresie de mare 
înfumurare. 

— Am fost promovat, zise Percy, înainte ca Harry să apuce 
să îl întrebe ceva, pe un ton de parcă ar fi anunţat că 
devenise stăpânul suprem al Universului. Acum sunt 
asistentul personal al domnului Crouch şi sunt aici pentru a- 
l reprezenta. 

— El de ce n-a venit? întrebă Harry. 

N-avea nici un chef să îi ţină Percy toată seara prelegeri 
despre fundurile de ceaun. 

— Mă tem că domnul Crouch e bolnav, nu-i este bine deloc. 
Se simte aşa încă de când s-a terminat Cupa Mondială de 
Vâjthaţ. Şi nici nu e de mirare, munceşte mult prea mult. 
Nu mai este aşa tânăr ca altădată, deşi este la fel de 
sclipitor, desigur, mintea i-a rămas la fel de ageră ca 
întotdeauna. Dar Cupa Mondială a fost un fiasco pentru tot 


Ministerul şi apoi domnul Crouch a suferit un şoc personal 
imens, din cauza comportamentului spiriduşei lui de casă, 
Blinky, sau cum o cheamă... Normal, a concediat-o imediat 
după aceea, dar... Ei bine, aşa cum îţi spuneam, nu maie 
aşa de tânăr, are nevoie de mai multă îngrijire, şi cred că 
are nevoie de cineva în locul spiriduşului dat afară... Şi 
apoi, a trebuit să organizăm turnirul şi toată nebunia de 
după Cupa Mondială... Cu femeia aia îngrozitoare, Rita 
Skeeter, dând mereu târcoale, cum face vulturul cu prada... 
Nu, categoric, bietul om merita un Crăciun liniştit. Mă 
bucur că a avut pe cineva de încredere pe care să se poată 
baza, ca să îl reprezinte... 

Harry îşi dori din tot sufletul să îl întrebe pe Percy dacă 
domnul Crouch îi spunea tot „Weatherby”, sau învățase cum 
îl cheamă, dar rezistă tentaţiei. 

Încă nu era nimic de mâncare în farfuriile strălucitoare de 
aur, dar în faţa lor erau aşezate mici liste de bucate. 
Nesigur, Harry îşi ridică meniul şi se uită în jur... Nu se 
vedea nici un chelner. Îl văzu însă pe Dumbledore, care 
studia cu atenţie meniul său şi care îi zise clar farfuriei: 
„File de porc!” Şi imediat apăru fileul de porc în farfurie. 
Înţelegând cum stă treaba, restul mesenilor începură şi ei 
să comande farfuriilor tot ce doreau. Harry îi aruncă o 
privire Hermionei, ca să vadă ce părere avea despre 
această nouă metodă, mult mai complicată, de a le fi servită 
cina. Cu siguranţă că asta însemna şi mai multă muncă 
pentru spiriduşii de casă... Dar Hermione nu părea să se 
gândească deloc la S.P A. S. Era cufundată într-o discuţie 
aprinsă cu Viktor Krum şi nici măcar nu părea să fie atentă 
la ce mânca. 

Acum îşi dădu Harry seama că de fapt nu îl mai auzise pe 
Krum vorbind până atunci, dar uite că avea un debit 
considerabil şi vorbea foarte însufleţit. 

— Ei bine, şi noi avem un castel, nu atât de mare ca 
acesta, nu la fel de confortabil, dacă stau să mă gândesc, îi 
spunea el Hermionei. Are doar patru etaje şi focul se 


aprinde doar în scopuri magice. Dar împrejurimile 
castelului sunt şi mai vaste ca acestea... larna avem foarte 
puţină lumină, aşa că nu ne putem bucura de ele. Dar vara 
zburăm zilnic, pe deasupra lacurilor şi munţilor... 

— Viktor, Viktor! zise Karkaroff, cu un râs care nu reuşi să 
îi îmblânzească ochii reci. Nu mai da atâtea detalii, fiindcă 
prietena ta încântătoare va şti exact unde să ne găsească! 

Dumbledore zâmbi şi ochii îi scânteiară şiret: 

— Igor, de ce atâtea secrete? Uneori am impresia că nu 
vrei oaspeţi... 

— Ei bine, Dumbledore, zise Karkaroff, arătându-şi dinţii 
galbeni, suntem precauţi şi ne protejăm domeniile, nu-i 
aşa? Nu ne păzim cu străşnicie sălile de clasă care ne-au 
fost încredințate? Şi nu avem dreptate să fim mândri că 
numai noi cunoaştem secretele şcolilor noastre? Prin 
urmare, suntem îndreptăţiţi să le protejăm! 

— O, eu nu aş îndrăzni să spun că ştiu toate secretele de la 
Hogwarts, Igor, zise Dumbledore afabil. Chiar dimineaţă, de 
exemplu, am cotit greşit în drum spre baie şi m-am trezit 
într-o cameră mare, pe care nu o mai văzusem până atunci, 
în care se afla o colecţie cu adevărat magnifică de oale de 
noapte... Când m-am întors să cercetez problema mai 
îndeaproape, am descoperit cu stupoare că încăperea 
dispăruse. Dar trebuie să o mai urmăresc... Poate că nu 
apare decât la cinci şi jumătate dimineaţa. Sau poate că 
apare doar când este Lună Nouă... Sau când cel care o 
caută are vezica plină! 

Harry râse, cu nasul în farfuria sa cu friptură de pui. Percy 
se încruntă la el, dar putu să jure că Dumbledore îi făcuse 
discret cu ochiul. 

Între timp, Fleur Delacour critica decoraţiunile de la 
Hogwarts în faţa lui Roger Davies. 

— Asta este nimic, zise ea cu superioritate, uitându-se în 
jur la pereţii strălucitori din Marea Sală. La Palatul 
Beauxbatons avem sculpturrri de gheaţă peste tot în sala în 
care se ia masa de Crrrăciun. Nu se topesc, desigurrr... 


Sunt ca nişte statui imense de diamant, scânteietoarrre. Şi 
mâncarrrea este cu adevărrrat superrrbă. Şi avem 
corrrurrri de nimfe de pădure, carrre ne cântă serrrenade 
în timp ce mâncăm. Nu avem arrrmurrri orrribile ca 
acestea pe perrreţi şi dacă arrr intrrra un vampirrr în 
Beauxbatons, arrr fi exmatrrriculat aşa! 

Şi dădu cu palma în masă. 

Roger Davies o privea pierdut, în timp ce vorbea, şi nu 
reuşea să îşi nimerească gura cu furculiţa. Harry avu 
impresia că Davies era prea ocupat să se uite la Fleur ca să 
mai audă şi ce spunea. 

— Ai perfectă dreptate, zise el repede şi dădu şi el cu 
palma în masă, imitând-o pe Fleur. Da, sigur că da... 

Harry se uită prin sală. Hagrid stătea la una dintre 
celelalte mese ale cadrelor didactice. Se îmbrăcase iar cu 
costumul său oribil, de culoare maro, uitându-se către masa 
din capăt. Harry îl văzu că face cu mâna cuiva şi, uitându-se 
în jur, o văzu pe Madame Maxime că îi răspunde, opalele ei 
strălucind în lumina lumânărilor. 

Hermione îl învăţa pe Krum să-i pronunţe cum trebuie 
numele. El îi spunea „Hermi-oun”. 

— Hăr-mai-ou-ni, îi zise ea, clar şi răspicat. 

— Hărm-mai-o-ni. 

— Pe-aproape, zise ea şi zâmbi, întâlnind privirea lui 
Harry. 

După ce termină de mâncat, Dumbledore se ridică şi îi 
rugă pe elevi să facă şi ei la fel. Apoi îşi vântură bagheta şi 
mesele se lipiră instantaneu de pereţi, lăsând podeaua 
liberă. Apăru din senin un postament lângă peretele din 
dreapta, pe care erau aşezate tobe, mai multe chitare, o 
lăută, un violoncel şi câteva cimpoaie. 

În uralele mulţimii, pe scena improvizată urcară Surorile 
Stranii. Aveau un păr bogat şi erau îmbrăcate în robe 
negre, care fuseseră rupte şi sfâşiate dinadins. 

Îşi luară instrumentele, iar Harry, care urmărise totul cu o 
atenţie atât de, încât aproape că uitase ce urma, îşi dădu 


deodată seama că se stinseseră lămpile de la celelalte mese 
şi că ceilalţi campioni şi partenerele lor erau în picioare. 

— Hai! şopti Parvati. Trebuie să deschidem dansul! 

Harry se împiedică de poalele robei când se ridică de la 
masă. Surorile Stranii începură să cânte o melodie lentă, ca 
de înmormântare. Harry se duse în mijlocul ringului de 
dans puternic luminat, având grijă să evite privirile 
celorlalţi (îi văzu totuşi pe Seamus şi pe Dean făcându-i cu 
mâna şi râzând). În clipa următoare, Parvati îi luă mâinile, îi 
puse una pe talie şi pe cealaltă o ţinu strâns în mâna ei. 

Nu era atât de rău pe cât se aştepta să fie, îşi zise Harry, 
învârtindu-se pe loc (Parvati era cea care conducea). 
Rămase cu ochii aţintiţi deasupra capetelor celor care îi 
priveau şi, la foarte puţin după aceea, mai multe perechi 
veniră şi ele pe ringul de dans, campionii nemaifiind centrul 
atenţiei. Neville şi Ginny dansau prin apropiere - o văzu pe 
Ginny strângând din dinţi aproape încontinuu pentru că 
Neville o tot călca pe picioare - şi Dumbledore valsa cu 
Madame Maxime. Era atât de mic pe lângă ea, încât vârful 
pălăriei sale ascuţite abia dacă îi ajungea până la bărbie 
uriaşei femei, care însă se mişca foarte grațios pentru 
cineva atât de masiv. Ochi-Nebun Moody dansa stângaci cu 
profesoara Sinistra, care îi evita cu grijă piciorul de lemn. 

— Drăguţe şosete, Potter, murmură Moody când trecu pe 
lângă el, cu ochiul său magic privind prin roba lui Harry. 

— A, da, Dobby, spiriduşul de casă mi le-a tricotat, zise 
Harry zâmbind. 

— E aşa de sinistru! şopti Parvati, când Moody se 
îndepărtă. Nu cred că ar trebui să aibă voie cu ochiul ăla pe 
stradă! 

Harry se simţi uşurat când auzi ultima notă tremurată a 
cimpoiului. Surorile Stranii se opriră din cântat şi aplauzele 
umplură iar Marea Sală. Harry îi dădu drumul imediat lui 
Parvati şi îi zise grăbit: 

— Hai să stăm puţin jos, ce zici? 


— Ah, dar asta e o melodie tare drăguță! zise Parvati, în 
timp ce Surorile Stranii începeau un nou cântec, mult mai 
rapid de data asta. 

— Nu, mie nu-mi place, minţi Harry şi traversă ringul de 
dans împreună cu ea, pe lângă Fred şi Angelina, care 
dansau atât de îndrăcit, încât cei din jurul lor se 
depărtaseră, de teamă să nu fie loviți. 

Ajunseră, în sfârşit, la masa la care stăteau Ron şi Padma. 

— Cum merge? îl întrebă Harry pe Ron, aşezându-se şi 
deschizând o sticlă de Berezero. 

Ron nu răspunse. Se uita la Hermione şi la Krum, care 
dansau în apropiere. Padma stătea cu mâinile şi picioarele 
încrucişate, mişcându-şi un picior în ritm cu muzica. 
Aruncându-i din când în când câte o privire dispreţuitoare 
lui Ron, care o ignora complet, Parvati se aşeză de partea 
cealaltă a lui Harry şi îşi încrucişă şi ea mâinile şi picioarele. 
Câteva clipe mai târziu, fu invitată la dans de un băiat de la 
Beauxbatons. 

— Nu te superi, nu, Harry? întrebă Parvati. 

— Cum? zise Harry, absent, privindu-i cum dansau pe Cho 
şi pe Cedric. 

— Nimic, se răsti Parvati şi plecă să danseze cu băiatul de 
la Beauxbatons. 

După ce se termină cântecul, nu se mai întoarse la masa 
lor. 

Hermione veni şi se aşeză pe scaunul gol al lui Parvati. Era 
rumenă în obraji din cauza dansului. 

— Bună, zise Harry. 

Ron nu zise nimic. 

— E cald, nu? zise Hermione, făcându-şi vânt cu mâna. 
Viktor s-a dus să ia ceva de băut. 

Ron îi aruncă o privire mistuitoare. 

— Viktor? zise el ironic. Mă mir că încă nu ţi-a zis să-i spui 
Viktoraş... 

Hermione se uită la el nedumerită. 

— Ce-i cu tine? întrebă ea. 


— Dacă nu ţi-ai dat seama, zise Ron sarcastic, nu am de 
gând să-ţi spun. 

Hermione se uită la el, apoi la Harry, care ridică din umeri, 
şi întrebă iar: 

— Ron, ce-ai pă... 

— E de la Durmstrang! zise Ron vehement. Concurează 
împotriva lui Harry! Împotriva şcolii noastre! Şi tu... tu... 

Era evident că Ron căuta cuvinte cât mai usturătoare ca să 
descrie delictul Hermionei... 

— Tu fraternizezi cu duşmanul, asta faci! 

Hermione rămase cu gura căscată. 

— Nu fi prost! zise ea după câteva clipe. Duşmanul! Fii 
serios... Cine era extrem de fericit când a văzut că a venit 
Viktor la Hogwarts? Cine a vrut să-i ceară un autograf? 
Cine are în dormitor o figurină cu el? 

Ron hotărî că nu era cazul să îi răspundă. 

— Presupun că te-a invitat când studiaţi amândoi la 
bibliotecă? 

— Da, aşa este, zise Hermione, iar obrajii i se înroşiră şi 
mai tare. Şi ce-i cu asta? 

— Şi cum a fost? Ai încercat să-l convingi şi pe el să devină 
membru spas, da? 

— Nu! Dacă chiar vrei să ştii, mi-a... mi-a zis că a venit la 
bibliotecă în fiecare zi ca să încerce să intre în vorbă cu 
mine, dar nu a îndrăznit... 

Hermione spusese acestea foarte repede şi roşise atât de 
tare, încât avea aceeaşi culoare ca roba lui Parvati. 

— Da, mă rog... Aşa o fi, zise Ron răutăcios. 

— Ce vrei să spui? 

— E evident, nu? Este elevul lui Karkaroff, nu? Ştie că eşti 
prietenă cu Harry... lot ce vrea e să se apropie de Harry... 
Să strângă informaţii despre el... Sau să se apropie destul 
ca să arunce vreun blestem asupra lui... 

Hermione arăta de parcă Ron i-ar fi dat o palmă. Când 
vorbi, vocea îi tremura puternic: 


— Dacă vrei să ştii, află că nu m-a întrebat absolut nimic 
despre Harry, absolut ni... 

Ron îşi schimbă teoria cu viteza luminii. 

— Atunci speră să-l ajuţi să descopere ce înseamnă oul ăla! 
Presupun că v-aţi chinuit împreună în timpul şedinţelor 
acelora drăguţe de la bibliotecă... 

— Nu l-aş ajuta niciodată să descopere ce ascunde oul! 
zise Hermione, scoasă din sărite. Niciodată. Cum poţi să 
spui aşa ceva? Cum poţi să gândeşti asta? Eu vreau ca 
Harry să câştige turnirul. Şi Harry ştie asta, nu-i aşa, 
Harry? 

— Ai un mod foarte ciudat de a o arăta, zise Ron cu 
sarcasm. 

— Turnirul ar trebui să ne ajute să cunoaştem vrăjitori 
străini şi să ne împrietenim cu ei! zise Hermione cu 
înflăcărare. 

— Ba nu! strigă Ron. Există pentru a fi câştigat! 

Oamenii începuseră să se uite la ei. 

— Ron, zise Harry încet, pe mine nu mă deranjează că 
Hermione a venii cu Krum... 

Dar Ron îl ignoră şi pe Harry. 

— De ce nu te duci să-l găseşti pe Viktoraş, probabil că se 
întreabă unde eşti, mai zise Ron. 

— Nu-i spune Viktoraş! 

Hermione se ridică şi traversă în fugă ringul de dans, iar 
Ron o privi cum dispare în mulţime, cu o expresie 
amestecată, de furie şi satisfacţie, pe chip. 

— Ai de gând să mă inviţi la dans vreodată? îl întrebă 
Padma. 

— Nu, zise Ron, încă uitându-se după Hermione. 

— Bine, se răsti Padma şi se duse la Parvati şi la băiatul de 
la Beauxbatons, care îl aduseră cât ai clipi pe unul dintre 
prietenii lui, atât de repede, încât Harry putu să jure că 
folosise o Vrajă de Chemare. 

— Unde e Hermi-o-ni? zise o voce. 

Krum venise la masa lor cu două Berizero în mână. 


— Nu ştiu, zise Ron încăpățânat, uitându-se la el. Ai 
pierdut-o? 

Krum se posomori iar. 

— Atunci, dacă o vedeţi, spuneţi-i că am luat de băut, zise 
el şi se îndepărtă. 

— Te-ai împrietenit cu Viktor Krum, Ron? 

Era Percy care venise şi el la masa lor, frecându-şi palmele 
şi afişând acelaşi aer înfumurat, ca de obicei. 

— Excelent! Asta era şi scopul: cooperarea magică 
internaţională! 

Spre disperarea lui Harry, Percy se aşeză repede pe locul 
gol lăsat de Padma. Masa din capăt era acum goală. 
Profesorul Dumbledore dansa cu profesoara Lăstar, Ludo 
Bagman cu profesoara McGonagall, iar Madame Maxime şi 
Hagrid îşi croiau o cărare lată pe ring, în timp ce valsau 
printre elevi. Karkaroff nu era de găsit. 

Când se termină următorul cântec, toată lumea mai 
aplaudă o dată şi Harry îl văzu pe Ludo Bagman sărutându-i 
mâna profesoarei McGonagall şi îndreptându-se către 
masă, prin mulţime, dar la un moment dat fu oprit de Fred 
şi de George. 

— Ce e în mintea lor, cum îndrăznesc să deranjeze un 
membru de frunte al Ministerului? şuieră Percy, privindu-i 
cu suspiciune pe Fred şi pe George. N-au nici un pic de 
respect... 

Totuşi, Ludo Bagman scăpă destul de repede de Fred şi de 
George şi, zărindu-l pe Harry, îi făcu cu mâna şi veni la 
masa lor. 

— Sper că nu v-au deranjat fraţii mei, domnule Bagman? 
zise Percy imediat. 

— Cum? A, nu, deloc! zise Bagman. Nu, doar mi-au spus 
despre baghetele acelea false ale lor. M-au întrebat dacă n- 
aş putea să-i ajut să le lanseze pe piaţă. Le-am promis că o 
să le fac legătura cu nişte cunoştinţe de-ale mele de la 
Magazinul lui Zonko... 


Percy nu se arătă deloc mulţumit şi Harry putea să pună 
pariu că abia aştepta să-i spună doamnei Weasley ce 
făcuseră cei doi gemeni. Se părea că planurile lui Fred şi 
ale lui George deveniseră şi mai ambiţioase, dacă aveau 
asemenea gânduri... 

Bagman deschise gura ca să-l întrebe ceva pe Harry, dar 
Percy îl opri. 

— Ce părere aveţi despre cum decurge turnirul, domnule 
Bagman? Departamentul nostru este destul de mulţumit... 
Problema cu Pocalul de Foc - se uită la Harry - a fost o 
întâmplare nefericită, dar se pare că de atunci totul a 
decurs bine, nu credeţi? 

— A, da, zise Bagman vesel, este extrem de distractiv. Ce 
mai face bătrânul Barty? Păcat că nu a putut să vină. 

— O, sunt sigur că domnul Crouch se va pune pe picioare 
din clipă-n clipă, zise Percy plin de importanţă, dar între 
timp eu sunt mai mult decât dornic să îl ajut cum şi cât pot! 
Desigur, asta nu înseamnă doar să-l reprezint la baluri, râse 
el uşor. O, nu, a trebuit să rezolv multe probleme care s-au 
strâns în absenţa lui... Aţi auzit de Ali Bashir, care a fost 
prins aducând pe ascuns în ţară un lot de maşini 
zburătoare? Şi apoi, încercăm să-i convingem pe 
transilvăneni să semneze Tratatul de Interzicere a 
Duelurilor şi, chiar la începutul anului, o să am o întâlnire 
cu Şeful Cooperării Magice din ţara lor... 

— Hai să facem o plimbare, murmură Ron către Harry, să 
fugim de Percy... 

Pretinzând că se duceau să mai ia ceva de băut, Harry şi 
Ron plecară de la masă, trecură pe lângă ringul de dans şi 
intrară în holul de la intrare. Uşile din faţă erau larg 
deschise şi zânele luminoase din grădina de trandafiri 
clipeau şi scânteiau, în timp ce ei coborau treptele din faţă. 
Se treziră înconjurați de tufe, de cărări ornamentale şi de 
statui mari din piatră. Harry auzi un susur de apă, probabil 
de la o fântână... Din loc în loc, se vedeau oameni aşezaţi pe 
băncile sculptate. El şi Ron o luară pe una dintre cărările 


unduitoare printre tufele de trandafiri, dar nu merseră mult 
şi auziră o voce răutăcioasă, foarte cunoscută. 

— Nu înţeleg de ce îţi faci griji, Igor. 

— Severus, nu poţi să te prefaci că nu se întâmplă nimic! 

Vocea lui Karkaroff era speriată şi abia se distingea, de 
parcă ar fi vrut să nu fie auzit. 

— E din ce în ce mai clar, mai zise el, de luni întregi se 
întâmplă ceva... Şi chiar îmi fac griji, de ce să nu recunosc... 

— Atunci, fugi! zise laconic vocea lui Plesneală. Fugi, îţi 
găsesc eu scuze... Dar eu rămân la Hogwarts. 

Plesneală şi Karkaroff dădură colţul, venind către ei. 
Plesneală avea bagheta scoasă şi dădea la o parte tufele de 
trandafiri, părând cât se poate de prost dispus. Din zeci de 
tufişuri se auziră chiţăieli şi din ele apărură siluete 
întunecate. 

— Zece puncte de la Astropufi, Fawcett! se răţoi Plesneală, 
când o fată trecu în fugă pe lângă el. Zece puncte de la 
Ochi-de-Şoim, Stebbins! îi zise el unui băiat care alerga 
imediat după fată. Şi voi doi, ce căutaţi aici? adăugă el, 
văzându-i pe Harry şi pe Ron pe cărarea din faţă. 

Karkaroff, aşa cum observă Harry, părea nemulţumit să-i 
vadă acolo. Îşi duse mâna nervos la bărbuţa în formă de 
cioc şi începu să o răsucească în jurul degetului arătător. 

— Ne plimbăm, îi zise scurt Ron lui Plesneală. Nu încălcăm 
nici o lege, sper... 

— Atunci, plimbaţi-vă în continuare! se răsti Plesneală şi 
trecu furios pe lângă ei, iar pelerina lui neagră şi lungă îi 
flutură în urmă. 

Karkaroff îl urmă grăbit pe Plesneală. Harry şi Ron 
continuară să se plimbe pe cărare. 

— Oare de ce era Karkaroff îngrijorat? şopti Ron. 

— Şi de când se tutuieşte cu Plesneală? zise Harry şi mai 
încet. 

Ajunseră în dreptul unui ren mare, din piatră, pe deasupra 
căruia văzură apa care ţâşnea dintr-o fântână arteziană 
înaltă. Observară umbrele a doi oameni enormi, care 


stăteau pe o bancă de piatră, privind apa în lumina lunii. Şi 
atunci îl auziră pe Hagrid vorbind. 

— De când te-am văzut, am ştiut, zise el pe un ton răguşit. 

Harry şi Ron încremeniră. Parcă nu era genul de moment 
la care vroiau să ia parte... Harry se uită spre capătul 
cărării şi îi văzu pe Fleur Delacour şi pe Roger Davies, 
stând pe jumătate ascunşi într-o tufă de trandafiri din 
apropiere. Îl bătu pe Ron pe umăr şi îi făcu semn cu capul 
către ei, adică îi sugeră că ar fi putut să se furişeze pe acolo 
fără să fie observați (Fleur şi Davies păreau foarte 
preocupaţi), dar Ron, cu ochii mărindu-i-se de groază când 
o văzu pe Fleur, clătină din cap cu convingere şi îl trase pe 
Harry şi mai mult în umbra renului. 

— Ce ai ştiut, Agrrrid? zise Madame Maxime, cu o voce 
alintată. 

Harry chiar că nu vroia să asculte mai departe. Ştia că lui 
Hagrid nu i-ar fi plăcut deloc să fie auzit într-un asemenea 
moment (nici lui nu i-ar fi plăcut, dacă ar fi fost în locul lui 
Hagrid)... Dacă ar fi fost posibil, şi-ar fi băgat degetele în 
urechi şi ar fi început să fredoneze ceva cu voce tare, dar 
nu avea de ales în situaţia aceea. Încercă în schimb să se 
concentreze asupra unui cărăbuş care mergea pe spatele 
renului de piatră, însă cărăbuşul nu era destul de 
interesant ca să îl facă să nu audă cele spuse de Hagrid în 
continuare: 

— Am ştiut... Am ştiut că erai... ca mine... Cine a fost, 
mama sau tatăl tău? 

— Nu... nu ştiu la ce te rrreferrri, Agrrrid... 

— La mine a fost mama, zise Hagrid încet. A fost printre 
ultimele din Marea Britanic Sigur, nu mi-o amintesc prea 
bine... A plecat... Când aveam vreo trei ani. Nu prea era 
genul matern. Mă rog, nu prea le stă în caracter, nu? Nu 
ştiu ce s-a întâmplat cu ea... Poate să fi şi murit din punctul 
meu de vedere... 

Madame Maxime nu zise nimic. Şi Harry, împotriva 
hotărârii sale, îşi dezlipi ochii de pe cărăbuş şi privi peste 


coarnele renului, ascultând... Niciodată nu îl mai auzise pe 
Hagrid vorbind despre copilăria sa până atunci. 

— I-a frânt inima lu” tata când a plecat. Un tip tare mititel. 
La şase ani, puteam să-l ridic şi să-l pun pe dulap dacă mă 
supăra. Pe el îl făcea să râdă lucrul ăsta... 

Vocea groasă a lui Hagrid se schimbă. Madame Maxime 
asculta nemişcată, uitându-se la fântâna argintie. 

— Tata m-a crescut, continuă Hagrid, dar a murit imediat 
după ce am început şcoala. De atunci, a cam trebuit să mă 
descurc singur. Dumbledore m-a ajutat mult. A fost foarte 
drăguţ cu mine, foarte bun... 

Hagrid scoase o batistă mare de mătase cu picăţele şi îşi 
suflă nasul cu putere. 

— Deci... Cam asta ar fi... Atât despre mine. La tine cum a 
fost? Din ce parte ai moştenit-o? 

Dar Madame Maxime se ridică brusc în picioare. 

— Este cam rrrăcoarrre, zise ea, dar, oricum ar fi fost 
vremea, nu era nici pe departe atât de rece ca vocea ei. 
Crrred că mă întorrre înăuntrrru... Acum! 

— Cum? zise Hagrid absent. Nu, nu pleca! Nu am mai 
întâlnit niciodată pe altcineva ca mine! 

— Adică, ce vrei să spui, mai exact? zise Madame Maxime, 
pe un ton glacial. 

Harry ar fi vrut să-i spună lui Hagrid că ar fi fost mai bine 
să nu răspundă, dar rămase acolo în umbră, strângând din 
dinţi şi sperând din tot sufletul că Hagrid nu va spune 
nimic... Dar degeaba... 

— Un alt uriaş! Ei bine... pe jumătate, bineînţeles! zise 
Hagrid. 

— Cum îndrrrăzneşti? strigă Madame Maxime. 

Vocea ei explodă în aerul liniştit al nopţii ca o sirenă de 
ceaţă în port. În spatele lui, Harry îi auzi pe Fleur şi pe 
Roger căzând în tufa lor de trandafiri. 

— Nu am fost în viaţa mea insultată ca acum! Urrriaş? Pe 
jumătate? Moi? Eu... Eu am oasele marrri... atâta doarrr! 


Şi Madame Maxime plecă valvârtej. Roiuri de zâne 
multicolore se ridicară în aer când trecu pe lângă tufele de 
trandafiri, dându-le mânioasă la o parte din faţa ei. Hagrid 
rămase pe bancă, uitându-se după ea. Era mult prea 
întuneric pentru a-i vedea chipul. Apoi, după un minut, se 
ridică şi se îndreptă, nu spre castel, ci spre coliba sa. 

— Hai, îi şopti Harry lui Ron. Hai să mergem... 

Dar Ron nu se mişcă. 

— Ce e? zise Harry. 

Ron se uita la el cu multă seriozitate. 

— Tu ştiai? şopti el. Că Hagrid e pe jumătate uriaş? 

— Nu, zise Harry, ridicând din umeri. Şi ce dacă? 

Îşi dădu seama imediat, după privirea pe care i-o aruncă 
Ron, că încă o dată îşi arătase neştiinţa despre lumea 
vrâjitorilor. Fiind crescut de familia Dursley, multe lucruri 
cu care vrăjitorii erau obişnuiţi erau adevărate revelații 
pentru Harry. Aceste surprize erau însă din ce în ce mai 
puţine, cu cât treceau anii la şcoală. Dar acum îşi dădu 
seama că majoritatea vrăjitorilor nu ar fi spus „Şi ce dacă?”, 
în momentul în care aflau că unul dintre prietenii lor avea o 
mamă care făcea parte din neamul uriaşilor... 

— Îţi explic când ajungem la castel, zise Ron încet. Hai... 

Fleur şi Roger Davies dispăruseră, probabil într-un pâlc de 
copaci care le oferea mai multă intimitate. Harry şi Ron se 
întoarseră în Marea Sală. Parvati şi Padma stăteau la o 
masă îndepărtată, cu o grămadă de băieţi de la 
Beauxbatons în jurul lor, iar Hermione dansa cu Viktor 
Krum. Harry şi Ron se aşezară la o masă, cât mai departe 
de ringul de dans. 

— Ei? făcu Harry către Ron. Care e problema cu uriaşii? 

— Păi, sunt... sunt... 

Ron se chinuia să găsească cele mai potrivite cuvinte. 

— Nu sunt prea amabili, termină el. 

— Cui îi pasă? întrebă Harry. Hagrid e foarte drăguţ! 

— Ştiu, dar... Fir-aş al naibii, nici nu mă mir că nu ne-a 
spus! zise Ron, clătinând din cap. Eu am crezut întotdeauna 


că e din cauza vreunei Vrăji de Mărire de când era mic sau 
ceva de genul ăsta. Nu am vrut să aduc vorba... 

— Dar ce contează dacă mama lui era uriaşă? insistă 
Harry. 

— Păi... nimănui care îl cunoaşte pe Hagrid n-o să-i pese, 
pentru că ştim că nu e periculos, zise Ron încet. Dar... 
Harry, uriaşii sunt... Sunt deosebit de... cruzi! Exact cum a 
spus Hagrid, aşa sunt, ca vampirii... Le place să omoare, 
toată lumea ştie. În zilele noastre, nu mai există nici unul în 
Marea Britanic 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Păi, oricum erau pe cale de dispariţie şi apoi mulţi 
dintre ei au fost omorâţi de Aurori. Însă se spune că în alte 
ţări mai există uriaşi... Se ascund în munţi de cele mai 
multe ori... 

— Nu ştiu pe cine are impresia Madame Maxime că 
păcăleşte, zise Harry, privind-o cum stătea singură la masa 
membrilor juriului, părând foarte necăjită. Dacă Hagrid e 
pe jumătate uriaş, atunci e clar că şi ea este! Oase mari... 
Doar un dinozaur are oase mai mari ca ea! 

Harry şi Ron continuară să discute tot restul balului 
despre uriaşi, la masa lor retrasă, nici unul dintre ei 
nedorind să mai danseze. Harry încercă să nu se uite la Cho 
şi Cedric. Asta îl făcea să vrea să dea cu pumnul sau cu 
piciorul în ceva. 

Când Surorile Stranii terminară de cântat, pe la miezul 
nopţii, lumea le aplaudă furtunos, ca de final, şi toţi 
începură să se îndrepte către holul de la intrare. Mulţi ar fi 
dorit ca balul să nu se fi sfârşit, dar Harry era foarte fericit 
să se ducă la culcare. Din punctul lui de vedere, seara nu 
fusese nicicum prea distractivă. 

În holul de la intrare, Harry şi Ron o văzură pe Hermione 
spunându-i noapte bună lui Krum, înainte ca acesta să se 
întoarcă la corabia lui. Fata îi aruncă lui Ron o privire foarte 
rece şi trecu pe lângă el, urcând scara de marmură fără să-i 
adreseze vreun cuvânt. Harry şi Ron o urmară, dar la 


jumătatea scării de marmură Harry auzi pe cineva 
strigându-l. 

— Hei, Harry! 

Era Cedric Diggory. Harry o văzu pe Cho aşteptându-l jos, 
în holul de la intrare. 

— Da? zise Harry rece, în timp ce Diggory urca scările în 
fugă până la el. 

Cedric părea că nu dorea să spună ce avea de zis de faţă 
cu Ron, care ridică din umeri, părând jignit, şi continuă să 
urce scările. 

— Fii atent, îşi cobori Cedric vocea după ce Ron se 
îndepărtă suficient. Îţi sunt dator pentru că mi-ai spus 
despre dragoni. În legătură cu oul de aur... Al tău urlă când 
îl deschizi? 

— Da, zise Harry. 

— Păi... fă o baie, bine? 

— Poftim? 

— Fă o baie şi... Hm... ia şi oul cu tine şi... Hm... o să îţi 
vină mai multe idei în apa fierbinte... crede-mă! 

Harry se uită la el nedumerit. 

— Ştii ceva, continuă Cedric, du-te la baia Perfecţilor. A 
patra uşă din stânga lui Boris cel Uimit de la etajul cinci. 
Parola e „Ananas”. Acum trebuie să plec... vreau să-mi iau 
rămas-bun... 

Îi zâmbi iar lui Harry şi cobori scările spre Cho. 

Harry se întoarse singur în Turnul Cercetaşilor. Fusese un 
sfat cât se poate de ciudat. De ce l-ar ajuta o baie să 
descopere ce însemna vaietul? Oare Cedric încerca să-l 
păcălească? Încerca să-l facă să arate ca un prost, pentru 
ca Cho să-l placă şi mai tare pe Cedric în comparaţie cu el? 

Doamna grasă şi prietena ei, Vi, sforăiau în tabloul din faţa 
deschiderii către camera de zi. Harry trebui să urle parola, 
Zâne sprinţare, ca să le trezească pe cele două, iar când 
reuşi, acestea îl priviră nespus de supărate şi indignate. 
Intră în camera de zi şi îi găsi pe Ron şi pe Hermione 
certându-se rău de tot. Stând la cincisprezece metri 


depărtare unul de altul, ţipau amândoi, cu feţele roşii ca 
focul. 

— Ei bine, dacă nu ţi-a plăcut, ştii care e soluţia, nu? strigă 
Hermione. 

O şuviţă i se desprinsese din cocul elegant, iar chipul îi era 
plin de mânie. 

— A, da? îi strigă Ron. Care? 

— Data viitoare când o să mai fie vreun bal, să mă inviţi 
înainte să o facă altcineva, nu ca ultimă soluţie! 

Ron îşi mişcă buzele în gol, ca un peştişor care ieşise din 
apă, în timp ce Hermione se întoarse pe călcâie şi se duse 
ca o furtună înspre dormitoarele fetelor. Ron se întoarse 
spre Harry. 

— Poftim! zise el, uluit la culme. Poftim... Asta dovedeşte 
că... nu a înţeles absolut nimic... 

Harry tăcu. Se bucura mult prea tare că vorbea din nou cu 
Ron ca să spună ce gândea în acel moment. Adevărul era că 
Hermione pusese foarte bine punctul pe i... 

— Capitolul XXIV — 

LOVITURA RITEI SKEETER. 

A doua zi de Crăciun, toată lumea se trezi târziu. Camera 
de zi a Cercetaşilor era mult mai liniştită decât în ultimul 
timp, conversațiile fiind întrerupte de o groază de căscaturi. 
Părul Hermionei era din nou sârmos şi rebel. Îi mărturisi lui 
Harry că folosise cantităţi uriaşe de Licoare pentru Păr 
Lins, special pentru bal... 

— Dar e mult prea complicat să fac lucrul ăsta zilnic! zise 
ea hotărâtă, mângâindu-i după urechi pe Şmecherilă, care 
torcea în poala ei. 

Ron şi Hermione păreau decişi amândoi să nu-şi continue 
cearta. Erau chiar prietenoşi unul cu altul, deşi puţin cam 
forţat. Ron şi Harry îi spuseră imediat Hermionei despre 
conversaţia pe care o auziseră între Madame Maxime şi 
Hagrid, dar Hermione nu păru să primească vestea că 
Hagrid era pe jumătate uriaş atât de şocată ca Ron. 


— M-am gândit eu că aşa trebuie să fie, zise ea, ridicând 
din umeri. Ştiam că nu putea să fie uriaş sută la sută, 
pentru că aceştia au în jur de treizeci de metri înălţime. 
Dar, serios vorbind, toată nebunia asta despre uriaşi n-are 
nici un haz. Nu pot să fie toţi atât de groaznici precum se 
zice... La fel ca şi prejudecățile pe care le au oamenii faţă 
de vârcolaci... E total nedrept, nu credeţi? 

Ron dădu să îi răspundă sarcastic, dar probabil că nu mai 
dorea o nouă ceartă, pentru că se mulţumi să clatine din 
cap cu dezaprobare. 

Venise momentul să se gândească la temele pe care le 
neglijase în prima zi de vacanţă. Toată lumea părea să fie 
tristă, acum că trecuse Crăciunul... Toţi, în afară de Harry, 
care începuse (iar!) să se simtă oarecum îngrijorat. 

Problema era că douăzeci şi patru februarie părea mult 
mai aproape acum, după ce trecuse Crăciunul şi încă nu 
făcuse nimic ca să descopere care era indiciul din oul de 
aur. Aşadar, începuse să scoată zilnic oul din cufăr, ori de 
câte ori se ducea în dormitor, deschizându-l şi ascultându-l 
cu atenţie, sperând că de data aceea va înţelege ce 
însemna. Se chinuise să se gândească dacă sunetul îi 
amintea de ceva, dar, în afară de cele treizeci de ferăstraie 
muzicale, nu mai auzise niciodată ceva de genul acela. 
Închisese oul, îl scuturase cu putere şi îl deschisese iar, ca 
să vadă dacă se schimbase sunetul. Încercase să-i pună 
întrebări oului, strigând ca să acopere vaietul, dar nu se 
întâmplase nimic. Ba chiar aruncase oul în partea cealaltă a 
camerei, deşi nu se aşteptase ca acest lucru să îl ajute cu 
ceva. 

Harry nu uitase indiciul pe care i-l dăduse Cedric, dar 
sentimentele sale, nu tocmai prietenoase faţă de Cedric din 
momentul acela, îl îndemnau să nu se grăbească să îi 
accepte ajutorul. Poate reuşea şi singur... Oricum, îşi zise 
că, dacă Cedric chiar ar fi vrut să-l ajute, ar fi fost mult mai 
explicit. El îi spusese lui Cedric exact ce îl aştepta la prima 
probă... lar ideea lui Cedric despre răsplată era să îl 


îndemne să facă o baie. Ei bine, nu avea nevoie de 
asemenea ajutor... lamentabil... Cel puţin, nu de la cineva 
care se tot plimba pe holuri cu Cho de mână. Şi astfel sosi 
prima zi a noului semestru, iar Harry se duse la ore, 
cocoşat, ca de obicei, sub greutatea cărţilor, a 
pergamentelor şi a penelor, dar şi cu greutatea oului, care îl 
apăsa pe suflet, de parcă l-ar fi purtat veşnic cu el. 

Zăpada se depusese în straturi groase în împrejurimile 
castelului, iar ferestrele de la seră erau aburite bine, încât 
nu puteau vedea prin ele la ora de „lerbologie”. Nimeni nu 
aştepta cu plăcere ora de „Îngrijire a Creaturilor Magice” 
pe o asemenea vreme, deşi, după cum zicea Ron, probabil 
că Homarii aveau să-i încălzească bine de tot, fie alergându- 
i, fie explodând atât de puternic, încât să producă un 
incendiu în coliba lui Hagrid. 

Dar când ajunseră la colibă dădură peste o vrăjitoare în 
vârstă, cu părul cărunt strâns într-un coc şi cu o bărbie 
foarte proeminentă, care îi aştepta în faţa uşii. 

— Grăbiţi-vă, s-a sunat de cinci minute, răcni aceasta la ei, 
în timp ce se luptau să ajungă la ea prin zăpadă. 

— Dumneavoastră cine sunteţi? o întrebă Ron, uitându-se 
la ea. Unde e Hagrid? 

— Mă numesc Grubbly-Plank, zise ea vioaie, şi sunt 
profesoara voastră - pentru moment - de „Îngrijire a 
Creaturilor Magice”. 

— Unde e Hagrid? repetă Harry. 

— Nu se simte bine, zise profesoara Grubbly-Plank scurt. 

Râsete înfundate şi răutăcioase ajunseră la urechile lui 
Harry. Se întoarse şi îi văzu pe Draco Reacredință şi restul 
Viperinilor, care tocmai ajunseseră la oră. Toţi păreau veseli 
şi nici unul nu se arata surprins să o vadă pe profesoara 
Grubbly-Plank. 

— Pe aici, vă rog, zise profesoara şi se îndreptă către 
padocul unde tremurau de frig caii uriaşi de la 
Beauxbatons. 


Harry, Ron şi Hermione o urmară, uitându-se peste umăr 
la coliba lui Hagrid. Toate draperiile erau trase. Oare 
Hagrid era acolo, singur şi bolnav? 

— Ce are Hagrid? întrebă Harry, grăbindu-se să o prindă 
din urmă pe profesoara Grubbly-Plank. 

— Nu-ţi face griji, zise ea, de parcă i-ar fi zis să nu îşi bage 
nasul unde nu îi fierbe oala. 

— Ba îmi fac, zise Harry cu înflăcărare. Ce a păţit? 

Profesoara Grubbly-Plank se comportă de parcă nici nu l- 
ar fi auzit. Îi duse dincolo de padocul unde erau caii de la 
Beauxbatons, strânşi unii în alţii pentru a rezista frigului, 
către un copac de la marginea Pădurii Interzise, de care 
era legat un unicorn mare şi frumos. 

Majoritatea fetelor exclamară „Uau!” când îl văzură. 

— Vai, cât e de frumos! şopti Lavender Brown. De unde l-a 
luat? Se presupune că sunt foarte greu de prins! 

Unicornul era de un alb atât de strălucitor, încât făcea ca 
zăpada din jurul lui să pară gri. Bătea nervos în pământ cu 
copitele de aur şi îşi dădea pe spate capul împodobit cu un 
corn superb. 

— Băieţii, înapoi! răcni profesoara Grubbly-Plank, 
întinzând un braţ în lateral şi lovindu-l tare în piept pe 
Harry. Unicornii preferă atingerea fetelor. Fetele, în faţă şi 
apropiaţi-vă cu grijă. Haideţi, uşurel... 

Ea şi fetele se apropiară încet de unicorn, lăsându-i pe 
băieţi de lângă gardul padocului, să se uite nedumeriţi. 

Imediat ce văzu că profesoara Grubbly-Plank se 
îndepărtase suficient ca să nu-l audă, Harry se întoarse 
spre Ron. 

— Ce crezi că a păţit? Doar nu cumva o fi din cauza 
vreunui Homar... 

— O, nu, n-a fost atacat, Potter, dacă la asta te gândeşti, 
zise Reacredință încet. Nu, îi e pur şi simplu prea ruşine să- 
şi arate faţa mare şi urâtă. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Harry, tăios. 


Reacredință îşi băgă mâna în buzunarul robei şi scoase o 
pagină de ziar împăturită. 

— Poftim! zise el triumfător. Îmi pare tare rău, Potter... 
Râse în timp ce Harry înşfăca pagina, o despături şi o citi, 
cu Ron, Seamus, Dean şi Neville, care i se uitau peste umăr. 
Era un articol din Profetul zilei, precedat de o poză a lui 

Hagrid, care nu părea deloc în apele lui. 

URIAŞA GREŞEALĂ A LUI DUMBLEDORE. 

Albus Dumbledore, excentricul director al Şcolii Hogwarts 
de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, nu s-a temut niciodată să 
angajeze persoane controversate. În luna septembrie a 
acestui an, el l-a angajat pe Alastor Ochi-Nebun Moody, 
fostul Auror, mare amator de blesteme, pentru a preda 
„Apărarea contra Magiei Negre”, o decizie care a făcut să 
se ridice multe sprâncene la Ministerul Magiei, având în 
vedere obiceiul bine cunoscut al lui Moody de a ataca pe 
oricine face o mişcare bruscă în prezenţa sa. Ochi-Nebun 
Moody pare însă la locul lui şi drăguţ, în comparaţie cu 
omul, dacă putem să îi zicem aşa, pe care l-a angajat 
Dumbledore ca profesor de „Îngrijire a Creaturilor 
Magice”. 

Rubeus Hagrid, care recunoaşte că a fost exmatriculat de 
la Hogwarts în anul III, a deţinut postul de păstrător al 
cheilor şi paznic al vânatului încă din acea perioadă, o 
slujbă acordată de acelaşi Dumbledore. Anul trecut însă, 
Hagrid şi-a folosit misterioasa influenţă pe care o are 
asupra directorului amintit ca să ocupe postul nou înfiinţat, 
de profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice”, în locul 
multor alţi candidaţi, incomparabil mai calificaţi. 

Fiind un bărbat înspăimântător de corpolent şi cu un 
aspect feroce, Hagrid îşi foloseşte noua autoritate pentru a- 
i îngrozi pe elevii săi cu o mulţime de creaturi înfiorătoare. 
În timp ce Dumbledore se face că nu vede, Hagrid a mutilat 
mai mulţi elevi în timpul unor ore considerate de mulţi ca 
„extrem de înspăimântătoare”. 


„Eu am fost atacat de un Hipogrif, iar prietenul meu, 
Vincent Crabbe, a fost muşcat de o Trirâmă”, ne-a declarat 
Draco Reacredință, un elev din anul IV „Cu toţii îl urâm pe 
Hagrid, dar ne este prea frică să spunem ceva”. 

Hagrid nu pare să aibă însă nici o intenţie de a înceta 
campania sa de intimidare a elevilor. În timpul unei discuţii 
cu un reporter de la Profetul zilei, de luna trecută, a 
recunoscut că are grijă de nişte fiinţe pe care le-a botezat 
„Homari cu Capete Explozive”, nişte hibrizi extraordinar de 
periculoşi, rezultați în urma împerecherii lăcustelor 
carnivore cu crabii de foc. Crearea acestei noi specii de 
creaturi magice este în mod normal o activitate atent 
supravegheată de Departamentul Reglementării şi 
Controlului Creaturilor Magice. Se pare însă că Hagrid se 
consideră deasupra unor asemenea restricţii neînsemnate 
(pentru el). 

„Eu am vrut doar să mă distrez puţin”, ne-a zis el, înainte 
de a schimba repede subiectul. 

Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, Profetul zilei a 
descoperit dovezi că Hagrid nu este - aşa cum a pretins 
mereu - un vrăjitor cu sânge pur. De fapt, nu este nici 
măcar un om pur. Mama sa, vă putem pune dovezile la 
dispoziţie în exclusivitate, este nimeni alta decât uriaşa 
Fridwulfa, despre care nu se ştie exact unde se află în 
prezent. 

Însetaţi de sânge şi violenţi, uriaşii s-au adus singuri în 
pragul dispariţiei, războindu-se între ei în timpul secolului 
trecut. Cei câţiva care au mai rămas i s-au alăturat Celui- 
Care-Nu-Trebuie-Pomenit şi au fost responsabili în mare 
măsură de groaznicele crime în masă contra Încuiaţilor, din 
timpul cruntei sale domnii de teroare. 

Deşi majoritatea uriaşilor care l-au slujit pe Cel-Care-Nu- 
Trebuie-Pomenit au fost ucişi de Aurorii care luptau 
împotriva forţelor Întunericului, Fridwulfa nu s-a numărat 
printre ei. Este posibil să fi scăpat, ajungând în una dintre 
comunităţile de uriaşi care mai există în zonele montane din 


alte ţări. Dacă ne luăm după felul în care se comportă în 
timpul orelor de „Îngrijire a Creaturilor Magice”, se pare că 
fiul Fridwulfei a moştenit caracterul brutal al mamei sale. 

Ca o ciudăţenie, se pare că Hagrid a legat o strânsă 
prietenie cu băiatul care l-a adus la declin pe Ştiţi-Voi-Cine, 
fapt care i-a făcut pe mama lui Hagrid şi pe restul 
suporterilor Ştiţi-Voi-Cui să se ascundă. Poate că Harry 
Potter nu cunoaşte înfiorătorul adevăr despre uriaşul său 
prieten, dar Albus Dumbledore are datoria de a se asigura 
că Harry Potter, ca şi restul elevilor, se află în afară de orice 
pericol care s-ar putea ivi în urma acestei prietenii. 

Harry termină de citit şi se uită la Ron, care rămăsese cu 
gura căscată. 

— Cum a aflat? şopti el. 

Dar nu asta îl deranja cel mai mult pe Harry. 

— Cum adică, ce vrea să spună cu asta: „Cu toţii îl urâm pe 
Hagrid”? se răsti Harry la Reacredință. Ce sunt toate 
mizeriile astea despre ăsta - şi arătă către Crabbe - că ar fi 
fost muşcat de o Trirâmă? Animalele astea nici măcar nu au 
dinţi! 

Crabbe râdea, părând foarte mulţumit de el însuşi. 

— Păi, cred că asta ar trebui să pună capac carierei 
monstrului, zise Reacredință, cu ochii scânteindu-i cu ură. 
Pe jumătate uriaş... Şi eu care credeam că înghiţise o sticlă 
de Creşte-Schelet, când era mic... Nu cred că mămicile şi 
tăticii noştri or să fie prea încântați de toate dezvăluirile 
astea... O să le fie frică să nu le mănânce copilaşii... Ha! Ha! 

— Nenoro... 

— Ei, ce faceţi, de ce nu sunteţi atenţi? îi certă profesoara 
Grubbly-Plank pe băieţi, în timp ce fetele erau strânse în 
jurul unicornului, mângâindu-l. 

Harry era atât de supărat încât îi tremura şi mâna în care 
ţinea articolul din Profetul zilei când se întoarse să se uite 
absent la unicorn, ale cărui calităţi erau enumerate de 
profesoara Grubbly-Plank, care vorbea tare, ca să o poată 
auzi şi băieţii. 


— Sper să ne rămână profesoară şi în continuare! zise 
Parvati Patil, după ce se termină ora şi se întorceau cu toţii 
la castel, ca să ia masa de prânz. Aşa îmi închipuiam eu ora 
de „Îngrijire a Creaturilor Magice”... Să învăţăm despre 
fiinţe normale, ca unicornii, nu despre monştri... 

— Şi cum rămâne cu Hagrid? zise Harry supărat, în timp 
ce urcau treptele. 

— Ce-i cu el? întrebă Parvati pe un ton dur. Poate să 
rămână în continuare paznic al vânatului, nu? 

De la bal încolo, Parvati fusese foarte rece cu Harry. Da, 
probabil că ar fi trebuit să-i acorde mai multă atenţie, dar 
până la urmă Parvati nu se putea plânge că nu se distrase 
de minune. Cel puţin aşa le spunea tuturor celor care 
vroiau să o asculte, că aranjase să se vadă cu băiatul acela 
de la Beauxbatons, în următorul week-end, la Hogsmeade. 

— A fost o lecţie foarte bună, zise Hermione, când intră în 
Marea Sală. Nu ştiam nici jumătate din lucrurile pe care ni 
le-a spus doamna profesoară Grubbly-Plank despre uni... 

— Citeşte asta! se răsti Harry şi îi vâri sub nas articolul din 
Profetul zilei. 

Hermione rămase cu gura căscată, după ce îl citi. Reacţia 
ei fu exact la fel ca a lui Ron: 

— Cum a aflat femeia aia oribilă, Rita Skeeter? Doar nu 
credeţi că i-a spus Hagrid? 

— Nu, zise Harry, ducându-se cu ei către masa 
Cercetaşilor şi aruncându-se furios într-un scaun liber. Nici 
nouă nu ne-a zis, nu? Presupun că a fost atât de supărată că 
nu i-a zis tot felul de lucruri scârboase despre mine, încât s- 
a apucat să caute ceva despre el, numai ca să se răzbune! 

— Poate că l-a auzit când i-a zis lui Madame Maxime, la 
bal, zise Hermione încet. 

— Am fi văzut-o în grădină! zise Ron. Oricum, nu mai avea 
voie să intre în şcoală, Hagrid a zis că Dumbledore i-a 
interzis să mai pună piciorul în castel... 

— Poate că are şi ea o pelerină care o face invizibilă, zise 
Harry, punându-şi friptură de pui în farfurie şi stropind cu 


sos în jur, de supărare. Dar, la urma urmelor, exact asta ar 
face, nu credeţi? S-ar ascunde în tufe şi ar asculta ce 
vorbesc alţii. 

— Da, ca tine şi ca Ron, preciză Hermione. 

— Noi nu am vrut să auzim ce zice! strigă Ron indignat. 
Nu am avut de ales! Ce prost, să vorbească de mama lui 
uriaşă într-un loc unde l-ar fi putut auzi oricine! 

— Trebuie să ne ducem să-l vedem! hotări Harry. Chiar 
astă-seară, după ora de „Previziuni despre viitor”! Să-i 
spunem că vrem să se întoarcă... Doar vrei şi tu să se 
întoarcă, nu? se răsti el la Hermione. 

— Eu... Ei bine, nu o să mă prefac, a fost, într-adevăr, o 
schimbare plăcută, am avut şi noi o oră cum trebuie... Dar 
vreau să se întoarcă Hagrid, sigur că da! adăugă Hermione 
repede, văzând cum supărarea lui Harry creşte. 

Aşa că în acea seară, după cină, toţi trei părăsiră iar 
castelul şi trecură peste dealul îngheţat, ajungând la coliba 
lui Hagrid. Bătură la uşă, iar din spatele ei le răspunseră 
lătrăturile lui Colț. 

— Hagrid, noi suntem! strigă Harry, bătând tare în uşă. 
Deschide-ne! 

Nu se auzi nici un răspuns. Îl auziră pe Colț zgâriind uşa şi 
scâncind, dar aceasta rămase închisă. Mai loviră cu pumnii 
în ea vreo zece minute, după care Ron se duse şi bătu într- 
una dintre ferestre, dar tot nu le răspunse nimeni. 

— De ce ne evită? întrebă Hermione, când în sfârşit 
renunţară şi se întoarseră la şcoală. Doar nu crede că ne 
pasă vreun pic că este pe jumătate uriaş? 

Dar se părea că lui Hagrid îi păsa. Nu îl văzuseră toată 
săptămâna. Nu apăruse nici la masa profesorilor la ora 
prânzului, nici nu îl mai văzuseră prin împrejurimile 
castelului, cu treburile lui obişnuite, de paznic al vânatului, 
iar profesoara Grubbly-Plank continua să le predea 
„Îngrijirea Creaturilor Magice”. Reacredință nu îşi mai 
încăpea în piele de bucurie, de fiecare dată când avea 
ocazia. 


— 'Ţi-e dor de corcitura ta de prieten? îi tot şoptea el lui 
Harry, dar numai când era vreun profesor prin preajmă, ca 
să fie sigur că Harry nu putea să-i facă nimic. Ţi-e dor de 
omul-mamut? 

La jumătatea lui ianuarie, toţi se pregătiră să plece la 
Hogsmeade. Hermione fu foarte surprinsă că Harry avea şi 
el de gând să se ducă. 

— M-am gândit că o să profiţi de avantajul de a nu fi 
nimeni în camera de zi, zise ea. Ca să vezi ce faci cu oul... 

— O, cred... cred că am cam aflat ce e cu el, minţi Harry. 

— Serios? zise Hermione, părând impresionată. Bravo! 
Stomacul i se zvârcoli vinovat, dar Harry îl ignoră. Mai avea 
cinci săptămâni la dispoziţie ca să descifreze indiciul din ou, 
adică avea o grămadă de timp... În plus, dacă se ducea la 
Hogsmeade, l-ar fi putut întâlni pe Hagrid şi l-ar fi convins 
să se întoarcă la orele lui. 

Sâmbătă, Harry, Ron şi Hermione părăsiră castelul şi 
traversară câmpia rece şi umedă. Când trecură pe lângă 
corabia celor de la Durmstrang, care era ancorată în largul 
lacului, îl văzură pe Viktor Krum ieşind pe punte, doar în 
costumul de baie. Era foarte slab, dar se pare că era mult 
mai rezistent decât părea, pentru că se urcă pe marginea 
corăbiei, îşi întinse braţele şi plonjă chiar în mijlocul lacului. 

— E nebun! zise Harry, uitându-se la capul negru al lui 
Krum, când acesta ieşi la suprafaţă. Cred că e rece ca 
gheaţa, doar suntem în ianuarie! 

— De unde vine el, e mult mai rece, zise Hermione. 
Presupun că apa i se pare câlduţă. 

— Da, dar mai e şi calmarul uriaş din lac, zise Ron. 

Nu părea îngrijorat, ci mai degrabă spera să i se întâmple 
ceva lui Krum. Hermione observă şi ea tonul vocii lui Ron şi 
se încruntă. 

— E foarte drăguţ, să ştii, zise ea. Nu e deloc cum crezi, 
chiar dacă vine de la Durmstrang. Mi-a spus că îi place mult 
mai mult aici, la noi! 


Ron nu zise nimic. Nu mai pomeniră nimic despre Viktor 
Krum, însă Harry găsise sub patul lui Ron un braţ al 
statuetei lui Krum în miniatură, chiar a doua zi de Crăciun. 

Harry era cu ochii-n patru, căutându-l pe Hagrid de-a 
lungul străzii principale. Le sugeră să meargă la „Irei 
Mături”, numai după ce se asigură că Hagrid nu era în nici 
unul dintre magazine. 

Cârciuma era la fel de plină ca de obicei, dar, aruncând 
repede o privire în jur, Harry îşi dădu seama că Hagrid nu 
era acolo. Cu inima grea, se duse la bar, împreună cu Ron şi 
cu Hermione, şi comandară trei Berizero de la doamna 
Rosmerta. Posomorât, îşi zise că poate ar fi fost mai bine 
dacă ar fi rămas la şcoală şi ar fi ascultat vaietele oului. 

— Omul ăla nu se mai duce la serviciu? şopti Hermione 
deodată. Uitaţi-vă şi voi! 

Arătă către oglinda din spatele barului şi Harry văzu 
reflectat în ea chipul lui Ludo Bagman, care stătea într-un 
colţ întunecat, în compania unor goblini. Bagman vorbea 
foarte repede şi foarte încet cu aceştia. Toţi goblinii stăteau 
cu braţele încrucişate şi păreau extrem de periculoşi. 

Era într-adevăr ciudat, îşi zise Harry, că Bagman era aici, 
la „Trei Mături”, într-un week-end când nu avea loc nici o 
probă a turnirului şi prin urmare n-avea nici o notare de 
făcut. Îl privi pe Bagman în oglindă. Părea iar tensionat, la 
fel ca în noaptea din pădure, înainte să apară Semnul 
Întunecat. Dar chiar atunci Bagman aruncă o privire către 
bar, dădu cu ochii de Harry şi se ridică de la masă. 

— Imediat, vin imediat! îl auzi Harry spunându-le 
goblinilor. Bagman traversă grăbit cârciuma, îndreptându- 
se către Harry, cu zâmbetul său de băieţel, care îi apăruse 
iar pe chip. 

— Harry! zise el. Ce mai faci? Chiar speram să dau de tine 
aici! E totul în regulă? 

— Da, mulţumesc, răspunse Harry. 

— Pot să vorbesc ceva între patru ochi cu tine, Harry? zise 
Bagman, cu acelaşi entuziasm. Puteţi să ne lăsaţi puţin 


singuri? 

— Păi... da, zise Ron. 

Ron şi Hermione se duseră să găsească o masă. 

Bagman îl conduse pe Harry către capătul barului, cât mai 
departe de doamna Rosmerta. 

— Ei bine, nu am vrut decât să te felicit pentru înfruntarea 
splendidă a Ţintatului Maghiar, Harry, zise Bagman. 
Superbă, într-adevăr! 

— Mersi, zise Harry, dar ştia că Bagman mai vroia să îi 
spună ceva, pentru că ar fi putut să-l felicite şi de faţă cu 
Ron şi Hermione. 

Dar Bagman nu părea să se grăbească să spună ce avea 
pe suflet. Harry îl văzu aruncând o privire în oglinda din 
spatele barului, către goblinii care îi urmăreau în tăcere şi 
pe el, şi pe Harry, cu ochii lor întunecaţi şi oblici. 

— Sunt un coşmar, îi zise Bagman lui Harry în şoaptă, 
observând că şi Harry se uita la goblini. Nu vorbesc engleză 
prea bine... E ca şi cu bulgarii la Cupa Mondială de 
Vâjthaţ... Dar cel puţin ei foloseau un limbaj prin semne, pe 
care îl recunoaşte orice altă fiinţă umană. Ăştia bolborosesc 
într-una... Nu ştiu decât un singur cuvânt în limba lor: 
„Bladvak”, care înseamnă „lau toporul!” Nu-mi place să-l 
folosesc, ca nu cumva să creadă că îi ameninţ. 

Şi Bagman râse în hohote. 

— Ce vor? întrebă Harry, observând cum goblinii nu îl 
scăpau din ochi pe Bagman. 

— Păi... ce să vrea, zise Bagman, părând dintr-o dată 
neliniştit. Îl... Hm... caută pe Barty Crouch. 

— De ce îl caută aici? zise Harry. Doar e la Minister, la 
Londra, nu? 

— Păi... de fapt, habar n-am unde e, zise Bagman. Nu a 
mai venit... ăăă... la serviciu. Lipseşte de câteva zile... 
Tânărul Percy, asistentul lui, spune că e bolnav. Se pare că-i 
trimite instrucţiuni prin bufniţe. Dar te rog să nu mai spui 
nimănui, da, Harry? Pentru că Rita Skeeter stă tot timpul la 
pândă şi pun pariu că nu i-ar displăcea să transforme boala 


lui Barty în ceva sinistru. Poate chiar să spună că a 
dispărut... Ca Bertha Jorkins! 

— Mai ştiţi ceva de Bertha Jorkins? întrebă Harry. 

— Nu, zise Bagman, părând iar încordat. Oamenii mei o 
caută, desigur... („Era şi cazul”, îşi zise Harry) dar se 
întâmplă ceva ciudat... E clar că a ajuns în Albania, pentru 
că s-a întâlnit cu vărul ei de-al doilea. Şi a plecat apoi de la 
casa vărului ei în sud, să o vadă pe mătuşa ei... Dar se pare 
că a dispărut fără urmă, în drum spre ea. Zău dacă ştiu 
unde ar fi putut să se ducă... Nu pare genul de persoană 
care să lase totul şi să fugă în lume... Dar ce facem aici, 
vorbim despre goblini şi Bertha Jorkins? Vreau să te întreb, 
îşi cobori el vocea, cum te descurci cu oul de aur? 

— Păi... bine, minţi Harry. 

Bagman păru să îşi fi dat seama că nu spunea adevărul. 

— Ascultă, Harry, zise el (tot în şoaptă), mă simt foarte 
prost... că ai fost implicat cu forţa în turnir... Nu te-ai oferit 
tu... Şi dacă (vorbea atât de încet, încât Harry fu nevoit să 
se apropie ca să audă)... dacă te pot ajuta cu ceva... Un 
indiciu spre calea cea bună... cât de mic... Am început să te 
simpatizez şi mai mult, mi-a plăcut cum ai trecut de 
dragonul acela!... Te rog, nu trebuie decât să-mi spui... 

Harry se uită la chipul rotund şi rumen, cu ochi albaştri, ca 
de copil, al domnului Bagman. 

— Ar trebui să descoperim singuri indiciul, nu-i aşa? zise 
Harry, având grijă să nu sune de parcă l-ar fi acuzat pe 
Şeful Departamentului Jocurilor şi Sporturilor Magice că 
încalcă regulile. 

— Păi... da, da, sigur, zise Bagman repede, dar - haide, 
Harry, să nu ne ascundem după deget - vrem cu toţii o 
victorie pentru Hogwarts, nu? 

— I-aţi oferit ajutorul şi lui Cedric? întrebă Harry. 

Chipul neted al lui Bagman se încruntă puţin. 

— Nu, zise el. Eu... Ei bine, după cum ţi-am spus, pe tine 
te simpatizez foarte mult... M-am gândit să-ţi ofer o mână 
de ajutor... 


— Mulţumesc, zise Harry, dar cred că mai am puţin şi 
descopăr ce ascunde oul... În câteva zile cred că o să-mi 
dau seama... 

Nu ştia exact de ce refuza ajutorul lui Bagman, poate doar 
fiindcă acesta era aproape un străin pentru el şi, dacă i-ar fi 
acceptat ajutorul, era ca şi când ar fi trişat. Nu la fel ar fi 
gândit dacă i-ar fi vândut vreun pont Ron, Hermione sau 
Sirius. 

Bagman se arătă aproape jignit, dar nu mai putu să zică 
nimic, pentru că în acel moment apărură Fred şi George. 

— Bună ziua, domnule Bagman, zise Fred vesel. Putem să 
vă oferim ceva de băut? 

— Hm... nu, zise Bagman, aruncându-i o privire furişă lui 
Harry, nu, mulţumesc, băieţi... 

Fred şi George păreau la fel de dezamăgiţi ca şi Bagman, 
care îl privea pe Harry de parcă nu se aşteptase să fie 
refuzat atât de categoric. 

— Păi, trebuie să fug, zise el. Mă bucur că v-am văzut. 
Succes în continuare, Harry! 

leşi repede din cârciumă. Goblinii se ridicară şi ei grăbiţi şi 
ieşiră după el. Harry se duse la masa la care stăteau Ron şi 
Hermione. 

— Ce vroia? îl întrebă Ron pe Harry, imediat ce îl văzu 
aşezat lângă el. 

— S-a oferit să mă ajute cu oul de aur, zise Harry. 

— N-are voie să facă aşa ceva! zise Hermione foarte 
revoltată. Este unul dintre membrii juriului! Şi oricum, tu ţi- 
ai dat seama deja... Nu-i aşa? 

— A... aproape, zise Harry. 

— Păi, nu cred că Dumbledore ar fi mulţumit dacă ar afla 
că Bagman a încercat să te convingă să trişezi! zise 
Hermione, foarte dezaprobator. Sper că încearcă să-l ajute 
şi pe Cedric la fel de mult! 

— Nu. L-am întrebat şi eu, zise Harry. 

— Cui îi pasă dacă îl ajută cineva pe Diggory? spuse Ron. 

În adâncul sufletului, Harry era de acord cu Ron. 


— Goblinii ăia nu păreau deloc prietenoşi, zise Hermione, 
bând din Bereazero. Ce căutau aici? 

— Bagman mi-a spus că îl căutau pe Crouch, zise Harry. 
Zicea că încă e bolnav. Nu s-a mai dus la serviciu. 

— Poate că îl otrăveşte Percy, zise Ron. Poate crede că, 
dacă o mierleşte Crouch o să fie făcut Şeful 
Departamentului Cooperării Internaţionale Magice. 

Hermione îi aruncă lui Ron o privire gen nu-glumi-cu-aşa- 
ceva şi zise: 

— E ciudat ca goblinii să-l caute pe domnul Crouch... În 
mod normal, ei ar avea treabă la Departamentul 
Reglementării şi Controlului Creaturilor Magice. 

— Dar Crouch poate să vorbească o grămadă de limbi, zise 
Harry. Poate că au nevoie de un interpret. 

— Acum îţi faci griji pentru bieţii goblini, Hermione? o 
ironiză Ron. Ai de gând să înfiinţezi S. PG. U. sau ceva de 
genul ăsta? Adică Societatea pentru Protecţia Goblinilor 
Urâţi? 

— Ha, ha, ha, făcu Hermione sarcastic. Goblinii nu au 
nevoie de protecţie. Nu aţi auzit ce ne-a tot spus profesorul 
Binns despre revoltele goblinilor? 

— Nu, ziseră Harry şi Ron într-un glas. 

— Păi, se descurcă bine mersi cu vrăjitorii de tot felul, zise 
Hermione, luând încă o gură de Berezero. Sunt foarte 
deştepţi. Nu sunt ca spiriduşii de casă, care nu-şi apără 
niciodată singuri interesele. 

— O, nu! zise Ron, uitându-se spre uşă. 

Tocmai intrase Rita Skeeter. Purta o robă de culoarea 
bananei, iar unghiile îi erau date cu un roz fosforescent. 
Era însoţită tot de fotograful ei burtos. Cumpărară de băut 
şi se îndreptară prin mulţime către o masă din apropiere. 
Harry, Ron şi Hermione o urmăriră cu atenţie. Vorbea 
foarte repede şi părea foarte mulţumită de ceva. 

— Nu părea prea dornic să discute cu noi, nu, Bozo? zise 
ea. De ce oare, ce crezi? Şi ce caută cu un cârd de goblini 
după el? Cică le arată împrejurimile... Ce tâmpenie! N-a 


ştiut niciodată să mintă. Crezi că s-a întâmplat ceva? Crezi 
că ar trebui să cercetăm problema mai cu atenţie? Ludo 
Bagman, fostul Şef al Departamentului Jocurilor şi 
Sporturilor Magice căzut în dizgrație... Un început superb, 
nu crezi, Bozo? Trebuie doar să inventăm o poveste care să 
se potrivească... 

— Încerci să mai distrugi viaţa cuiva? zise Harry cu glas 
tare. 

Mai mulţi îşi întoarseră capetele. Ochii Ritei Skeeter se 
holbară, în spatele ochelarilor cu rame incrustate cu pietre 
preţioase, când văzu cine vorbise. 

— Harry! zise ea, zâmbind. Splendid! De ce nu vii la 
masa... 

— Nu m-aş apropia de tine nici cu o mătură de cinci metri, 
zise Harry mânios. De ce i-ai făcut aşa ceva lui Hagrid? 

Rita Skeeter îşi ridică sprâncenele conturate puternic cu 
creionul. 

— Cititorii noştri au dreptul să ştie adevărul, Harry, eu 
doar am... 

— Cui îi pasă că e pe jumătate uriaş? strigă Harry. E 
perfect normal! Şi e bun! 

Toată cârciuma tăcu subit. Doamna Rosmerta îi privea din 
spatele barului, părând să uite de halba cu mied, pe care o 
umplu până dădu pe dinafară. 

Zâmbetul Ritei Skeeter pieri o clipă, dar şi-l puse imediat 
la loc. Îşi deschise geanta din piele de crocodil, îşi scoase 
Pana pentru Citate Rapide şi zise: 

— Ce ai zice să-mi dai un interviu despre Hagrid, aşa cum 
îl cunoşti tu, Harry? Omul din spatele muşchilor... Prietenia 
voastră stranie şi motivele care stau la baza ei... Îl consideri 
un substitut al tatălui tău? 

Hermione se ridică brusc în picioare, cu sticla ei de 
Berezero în mână, de parcă ar fi strâns o grenadă. 

— Femeie îngrozitoare ce eşti, zise ea printre dinţi, nu-ţi 
pasă, ai face orice pentru un articol de senzaţie şi nu 
contează pe cine distrugi, nu? Chiar şi pe Ludo Bagman... 


— Aşază-te, fetiţo, şi nu vorbi ca proasta despre lucruri pe 
care nu le înţelegi, zise Rita Skeeter rece, privind-o cu ochi 
răi pe Hermione. Ştiu nişte chestii despre Ludo Bagman 
care ţi-ar face părul măciucă... Asta nu fiindcă ai avea 
nevoie, adăugă ea ironic, privind claia de păr aspru de pe 
capul Hermionei. 

— Hai să mergem, zise Hermione. Haideţi, Harry... Ron... 

Plecară. O mulţime de ochi îi însoţiră din toate părţile, pe 
când se îndreptau către uşă. Pana de Citate Rapide a Ritei 
Skeeter nu mai prididea să umple pergamentul de pe masă. 

— Acum o să te vâneze pe tine, Hermione, zise Ron în 
şoaptă, de-a dreptul îngrijorat, când ajunseră iar pe strada 
principală. 

— Să încerce! exclamă Hermione, care tremura de furie. i 
arăt eu ei! Ca proasta, da? O, mă răzbun eu pe ea! Întâi s-a 
luat de Harry, după aia de Hagrid şi acum... 

— Nu ar trebui s-o superi pe Rita Skeeter, zise Ron 
neliniştit. Vorbesc serios, Hermione, o să dezgroape ceva 
despre tine... 

— Părinţii mei nu citesc Profetul zilei, iar mie nu-mi pasă! 
zise Hermione, mergând atât de repede, încât lui Harry şi 
lui Ron le venea greu să ţină pasul cu ea. 

Ultima dată când o văzuseră pe Hermione atât de 
supărată fusese când îi dăduse o palmă lui Draco 
Reacredință. 

— Iar Hagrid n-are de ce să se mai ascundă! Nu ar fi 
trebuit s-o lase pe nesuferita aia să-l supere! Haideţi! 

Rupând-o la fugă, îi făcu să se întoarcă din drum şi îi 
conduse către coliba lui Hagrid, printre porţile încadrate de 
porci mistreți înaripaţi. 

Draperiile continuau să fie trase, iar când se apropiară îl 
auziră pe Colţ lătrând. 

— Hagrid! strigă Hermione, bătând la uşă. Hagrid, ajunge! 
Ştim că eşti acolo! Nimănui nu-i pasă că mama ta e uriaşă, 
Hagrid! Nu poţi să o laşi pe nenorocita aia de Skeeter să-ţi 
facă asta! Hagrid, deschide-ne, nu mai fi aşa de... 


Uşa se deschise. Hermione începu să zică: 

— Era şi tim... 

Dar se opri brusc, pentru că în faţa ei nu se afla Hagrid, ci 
Albus Dumbledore. 

— Bună seara, zise el, zâmbindu-le cu amabilitate. 

— Noi... ăăă... am vrut să-l vedem pe Hagrid, zise 
Hermione încet. 

— Păi, aşa am înţeles şi eu, zise Dumbledore, iar ochii îi 
scânteiară pişicher. De ce nu intraţi? 

— 0... Păi... da, se bâlbâi Hermione. 

Hermione, Ron şi Harry intrară în cabană. Colţ se aruncă 
asupra lui Harry imediat ce intră, lătrând ca un nebun şi 
încercând să-i lingă urechile. Harry îl dădu jos cu blândeţe 
şi se uită în jur. 

Hagrid stătea la o masă pe care se aflau două căni mari cu 
ceai. Părea complet distrus. Faţa îi era posomorâtă, ochii îi 
erau umflaţi, iar în privinţa părului depăşise orice record. 
Ce să-l mai îmblânzească, acum arăta ca o perucă de sârmă 
ghimpată! 

— Bună, Hagrid, zise Harry. 

Hagrid se uită la ei. 

— Nă, zise el, cu o voce foarte răguşită. 

— Cred că îi mai trebuie puţin ceai, zise Dumbledore, 
închizând uşa în urma copiilor. 

Îşi scoase bagheta şi o învârti. Apăru ca din senin o tavă pe 
care se aflau ceşti cu ceai şi o farfurie cu prăjituri. Tot cu 
ajutorul baghetei magice, Dumbledore puse tava pe masă şi 
toţi se aşezară în jurul ei. Urmă o pauză lungă, după care 
Dumbledore zise: 

— Ai auzit cumva ce răcnea domnişoara Granger, Hagrid? 
Hermione se înroşi puţin, dar Dumbledore îi zâmbi şi 
continuă: 

— Hermione, Harry şi Ron par că încă vor să stea de vorbă 
cu tine... Având în vedere că erau gata să dărâme uşa! 

— Sigur că vrem să vorbim cu tine! zise Harry, uitându-se 
la Hagrid. Doar nu crezi că vaca aia de Rita Skeeter... Mă 


scuzaţi, domnule profesor, adăugă el repede, uitându-se la 
Dumbledore. 

— Am surzit temporar şi habar nu am ce ai spus, Harry, 
zise Dumbledore, jucându-se cu degetele şi uitându-se în 
tavan. 

— Păi... da, continuă Harry smerit. Vroiam să spun că... 
Hagrid, cum ai putut să crezi că o să ne pese de cea scris... 
femeia aia despre tine? 

Două lacrimi enorme se iviră din ochii negri ai lui Hagrid şi 
se prelinseră încet în barba lui încâlcită. 

— lată dovada vie a ce ţi-am spus şi eu, Hagrid, zise 
Dumbledore, încă uitându-se fix la tavan. Ţi-am arătat 
nenumărate scrisori de la părinţi... Vrăjitori care te ţineau 
minte de pe vremea când au fost şi ei elevi la Hogwarts, 
spunându-mi fără echivoc ca nu cumva să încerc să te 
concediez, că o să am de-a face cu ei... 

— Nu toţi, zise Hagrid răguşit. Nu toţi vor să rămân... 

— Zău, Hagrid, dacă speri să te iubească toată lumea, mă 
tem că vei rămâne închis în coliba asta mult timp de-acum 
înainte, zise Dumbledore, uitându-se cu hotărâre la Hagrid 
prin ochelarii cu lentile în formă de semilună. Nu trece o 
săptămână, de când am devenit directorul acestei şcoli, să 
nu primesc o bufniţă care aduce măcar câte o plângere că 
nu conduc şcoala cum trebuie. Dar ce să fac? Să mă închid 
în biroul meu şi să refuz să vorbesc cu lumea? 

— Nu... Dumneavoastră nu sunteţi pe jumătate uriaş, ca 
mine! zise Hagrid cu un glas şi mai răguşit. 

— Hagrid, uite ce rude am eu! zise Harry furios. Gândeşte- 
te la familia Dursley! 

— Exact, zise profesorul Dumbledore. Propriul meu frate, 
Aberforth, a fost condamnat că a practicat vrăji nepotrivite 
pe un biet ţap. A fost în toate ziarele, dar crezi că Aberforth 
s-a ascuns ca tine? Nuuu! A ridicat capul şi şi-a văzut în 
continuare de treaba lui! Desigur, nu sunt foarte sigur că 
ştie să citească, aşa că nu pot spune cu certitudine că a dat 
dovadă de curaj... 


— Vino înapoi şi predă-ne, Hagrid, zise Hermione încet, te 
TOg, vino înapoi, ne e foarte dor de tine! 

Hagrid înghiţi în sec. Alt şuvoi de lacrimi i se scurseră pe 
obraji până în barba încâlcită. 

Dumbledore se ridică. 

— Refuz să-ţi accept cererea de demisie, Hagrid, şi luni 
vreau să te prezinţi la serviciu, zise el. O să iei micul dejun 
cu mine la opt şi jumătate, în Marea Sală! Nu accept nici o 
scuză! Bună seara tuturor! 

Dumbledore ieşi din colibă, după ce se opri puţin ca să îl 
scarpine pe Colţ după urechi. După ce se închise uşa în 
urma lui, Hagrid începu să plângă în palmele lui mari şi 
noduroase. Hermione continuă să-l bată uşor pe umăr, până 
când, în sfârşit, Hagrid îşi ridică privirile spre ei şi zise: 

— Mare om, Dumbledore ăsta... Mare de tot... 

— Da, aşa e, zise Ron. Pot să iau o prăjitură, Hagrid? 

— Serveşte-te, zise Hagrid, ştergându-şi lacrimile cu dosul 
mâinii. Şi sigur, are dreptate... Toţi aveţi dreptate... M-am 
purtat prosteşte... Lu” tata i-ar fi fost ruşine să mă vadă în 
halul ăsta... 

Şi alte lacrimi i se rostogoliră pe obraji, dar şi le şterse 
imediat, cu şi mai mare hotărâre, şi continuă: 

— Nu v-am arătat niciodată o poză cu tata, nu? Uitaţi... 

Hagrid se ridică, se duse la dulap, deschise un sertar şi 
scoase o poză cu un vrăjitor scund, cu ochi negri ca ai lui 
Hagrid, zâmbind de pe umărul acestuia. Hagrid avea în jur 
de doi metri înălţime, judecând după mărul de lângă el, însă 
nu avea barbă şi chipul îi era tânăr, rotund şi fără nici un 
rid... Nu părea să fi avut mai mult de unsprezece ani. 

— Asta a fost făcută imediat după ce am intrat la 
Hogwarts, zise Hagrid, cu aceeaşi voce răguşită. Tata era 
un om simplu... Nu credea că o să ajung vrăjitor, ştiţi, 
pentru că mama mea... Mă rog... Sigur, n-am fost niciodată 
un mare vrăjitor... dar cel puţin nu m-a văzut exmatriculat. 
A murit, ştiţi, când eram în anul II... Dumbledore a fost 
singurul care a rămas alături de mine după ce s-a stins tata. 


Mi-a dat postul de paznic al vânatului... Are multă încredere 
în oameni. Le dă o a doua şansă... Asta îl deosebeşte de alţi 
directori. Acceptă pe oricine la Hogwarts, atâta timp cât are 
talent. Ştie că oamenii pot să se descurce bine, chiar dacă 
familiile lor nu au fost... mă rog... foarte... respectabile. Dar 
puţini înţeleg asta. Sunt unii care abia aşteaptă să îţi 
reproşeze... Alţii care mai degrabă pretind că au oase mari, 
decât să recunoască ce sunt... Mie nu îmi e ruşine. 
„Niciodată să nu-ţi fie ruşine”, zicea tata, „o să dai de unii 
care or să te condamne, dar nu merită să-ţi faci probleme 
din cauza lor”. Şi avea dreptate. Am fost un tâmpit! N-o să 
îmi fac probleme din cauza ei, puteţi să fiţi siguri! Oase 
mari... S-o creadă ea! 

Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la alţii neliniştiţi. 
Harry ar fi preferat să scoată la plimbare cincizeci de 
Homari cu Capete Explozive decât să îi mărturisească lui 
Hagrid că îl auzise vorbind cu Madame Maxime, dar Hagrid 
încă vorbea, părând să nu îşi fi dat seama ce spusese. 

— Ştii ceva, Harry? zise el, ridicând ochii plini de lumină 
de pe fotografia tatălui său. Când te-am văzut prima dată, 
mi-ai amintit puţin de mine însumi. Fără părinţi, fiindu-ţi 
teamă că nu-ţi vei găsi locul la Hogwarts, ţii minte? Nu erai 
sigur dacă erai în stare... Şi uită-te acum la tine, Harry! 
Campionul şcolii! 

Se uită o clipă la Harry şi apoi spuse foarte serios: 

— Ştii ce mi-ar plăcea, Harry? Aş fi încântat să câştigi, zău 
că da! Le-ar închide gura tuturor... Nu trebuie să ai sânge 
curat ca să o faci! Nu trebuie să-ţi fie ruşine de ce eşti. Le- 
ar arăta că Dumbledore a avut dreptate să accepte pe 
oricine, atâta timp cât este în stare să facă vrăji. Cum mai 
merge cu oul ăla, Harry? 

— Foarte bine, zise Harry. Foarte bine... 

Chipul chinuit al lui Hagrid se destinse într-un zâmbet 
larg. 

— Bravo... Să le arăţi ce poţi, Harry! învinge-i pe toţi! 


Faptul că îl minţise pe Hagrid nu era chiar ca şi când ar fi 
minţit pe oricine altcineva. Când se întoarseră la castel, 
nereuşind să alunge din faţa ochilor expresia fericită de pe 
chipul mustăcios al lui Hagrid când şi-l imaginase pe Harry 
câştigând turnirul, ciudat, dar oul cântărea mai mult ca 
niciodată şi îi apăsa conştiinţa. 

Până când ajunse în pat, se hotărâse deja: sosise 
momentul să-şi calce pe mândrie şi să vadă dacă sfatul lui 
Cedric valora ceva... 

— Capitolul XXV — 

OUL ŞI OCHIUL. 

Având în vedere că Harry nu ştia cât de mult trebuia să 
stea în baie pentru a descoperi secretul oului de aur, se 
hotări să o facă noaptea, când putea să stea cât timp dorea. 
Deşi reticent să mai accepte şi alte favoruri de la Cedric, se 
hotări totuşi să folosească baia Perfecţilor, unde accesul era 
limitat, aşa că exista o mai mică posibilitate să fie deranjat. 

Harry îşi plănui excursia cu mare grijă, pentru că 
îngrijitorul Filch îl mai prinsese o dată în toiul nopţii 
umblând prin castel şi nu avea deloc de gând să repete 
această experienţă. Desigur că Pelerina Fermecată urma să 
aibă un rol esenţial şi, ca o precauţie în plus, Harry se gândi 
să ia cu el şi Harta Ştrengarilor, care, alături de pelerină, 
erau cele mai bune mijloace de a încălca regulile şcolii. 
Harta arăta întregul castel Hogwarts, inclusiv numeroasele 
scurtături şi coridoare secrete şi, cel mai important, arăta 
oamenii din castel ca pe nişte puncte minuscule, bine 
identificate, mişcându-se pe holuri, astfel încât Harry ar fi 
fost prevenit dacă s-ar fi apropiat cineva de baie. 

Joi noaptea, Harry se furişă din pat, îşi puse pelerina, 
cobori scările şi, exact cum făcuse în noaptea când îi 
arătase Hagrid dragonii, aşteptă să se deschidă gaura din 
tablou. De data asta, Ron fu cel care îl aştepta afară, ca să-i 
spună doamnei grase parola („Banane prăjite”). 

— Mult noroc, îi şopti Ron, intrând în camera de zi, în timp 
ce Harry trecu pe lângă el. 


Era ciudat să se plimbe acoperit de pelerină în acea 
noapte, pentru că avea oul greu sub un braţ, iar cu cealaltă 
mână ţinea harta în faţa nasului. Dar coridorul luminat de 
lună era pustiu şi tăcut. Verificând harta la intervale 
strategice, Harry reuşi să evite întâlnirea cu vreun 
necunoscut. Când ajunse la statuia lui Boris cel Uimit, un 
vrăjitor cu o privire pierdută şi cu mănuşile puse invers, 
localiză uşa, se apropie de ea şi şopti parola, „Ananas”, 
exact aşa cum îl învățase Cedric. 

Uşa se întredeschise. Harry se furişă înăuntru, închise uşa 
după el şi îşi dădu jos pelerina care îl făcea invizibil, 
uitându-se în jur. 

Se gândi imediat că merita să devii Perfect fie şi numai ca 
să poţi folosi această baie. Era luminată difuz de un 
candelabru cu lumânări şi totul era făcut din marmură albă, 
inclusiv ceea ce părea să fie o piscină goală, 
dreptunghiulară, îngropată în mijlocul podelei. De-a lungul 
piscinei se aflau cam o sută de robinete, fiecare cu o 
nestemată de altă culoare în mijlocul mânerului. Mai exista 
şi o trambulină, iar la ferestre erau draperii lungi, din 
pânză albă. Într-un colţ se găseau teanc de prosoape albe şi 
pufoase, iar pe perete se afla un tablou cu ramă de aur, 
înfăţişând o sirenă blondă care dormea pe o stâncă, iar 
părul lung i se împrăştia pe faţă, de fiecare dată când 
sforăia. 

Harry îşi puse jos pelerina, oul şi harta şi mai înaintă puţin, 
paşii răsunându-i în încăperea goală. Deşi baia era 
magnifică - şi abia aştepta să încerce robinetele acelea - tot 
îl mai rodea bănuiala că s-ar fi putut ca Cedric să îşi bată 
joc de el. Cum l-ar putea ajuta baia aceea să rezolve 
misterul oului de aur? Cu toate acestea, puse unul dintre 
prosoapele pufoase, pelerina, harta şi oul lângă baia de 
mărimea unei piscine, apoi îngenunche şi dădu drumul la 
câteva robinete. 

Îşi dădu seama imediat că din ele curgea o apă cu diferite 
tipuri de spumă, deşi nu era o baie cu spumă obişnuită, aşa 


cum mai văzuse Harry şi altă dată. Un robinet scotea 
baloane roz şi albastre, de mărimea unor mingi de fotbal, 
din altul curgea o spumă albă ca zăpada, atât de densă, 
încât Harry se gândi că l-ar fi ţinut la suprafaţă dacă ar fi 
încercat să plutească pe apă. Un altreilea robinet trimitea 
nori mov, parfumaţi, care pluteau pe deasupra apei. Harry 
se distra dând drumul la tot felul de robinete, bucurându-se 
mai ales de unul al cărui jet dădea naştere unor arcuri largi 
pe suprafaţa apei. Apoi, când piscina adâncă se umplu cu 
apă fierbinte, spumă şi balonaşe (ceea ce dură foarte puţin, 
având în vedere dimensiunile ei), Harry închise robinetele, 
îşi dădu jos pijamaua, papucii şi halatul şi intră în apă. 

Era atât de adâncă, încât picioarele abia atingeau fundul, 
şi făcu câteva bazine înainte să se întoarcă la margine şi să 
se uite cu atenţie la ou. Deşi era foarte plăcut să înoate în 
apă fierbinte cu spumă şi nori de vapori diferit colorați, 
plutind în jurul lui, nu îi veni nici o idee extraordinară, nici o 
sclipire subită nu îi lumină mintea. 

Harry întinse mâinile, ridică oul şi îl deschise. Vaietul, 
sunetul acela care îţi zgâria urechea, umplu baia, răsunând 
şi vibrând în pereţii de marmură, dar era la fel de neînțeles 
ca de obicei, dacă nu şi mai misterios, din cauza ecourilor. Îl 
închise iar, îngrijorat că ar putea să-l audă Filch şi 
întrebându-se dacă nu cumva chiar acela era planul lui 
Cedric... Şi atunci, cineva vorbi, făcându-l să tresară atât de 
tare, încât scăpă oul din mână, care se rostogoli zgomotos 
pe podeaua băii. 

— Eu aş încerca să-l pun în apă, dacă aş fi în locul tău! zise 
vocea. 

Harry înghiţi o grămadă de balonaşe de săpun, din cauza 
şocului. Se ridică, scuipând apă cu spumă, şi văzu fantoma 
unei fete care părea foarte tristă şi care stătea picior peste 
picior pe unul dintre robinete. Era Myrtle cea Plângăcioasă, 
care de obicei era auzită plângând în hohote într-o toaletă 
de fete, cu trei etaje mai jos. 


— Myrtle! zise Harry negru de supărare. Vezi doar că nu... 
nu sunt îmbrăcat cu nimic! 

Spuma era atât de densă, încât nu prea conta, dar Harry 
avu un sentiment neplăcut că Myrtle îl spionase din unul din 
acele robinete, încă de când venise. 

— Am închis ochii când ai intrat, zise ea, clipind la el prin 
ochelarii ei groşi. Nu ai venit să mă vezi de secole. 

— Da... Păi... eu... se bâlbâi Harry, îndoindu-şi uşor 
genunchii, ca să fie absolut sigur că Myrtle nu putea să-i 
vadă nimic altceva în afară de cap, nu am voie să vin în baia 
ta, nu? E pentru fete... 

— Şi de când îţi pasă ţie de asta? zise Myrtle distrusă. 
Parcă era o vreme când veneai acolo tot timpul... 

Era adevărat, dar numai fiindcă Harry, Ron şi Hermione 
consideraseră că baia izolată şi nefolosită a lui Myrtle era 
locul potrivit pentru a pregăti PoliPoţiunea în secret - o 
licoare interzisă, care îi transformase pe Harry şi pe Ron în 
replici identice ale lui Crabbe şi Goyle, pentru aproximativ o 
oră, atât cât să poată intra în camera de zi a Viperinilor. 

— Mi s-a interzis să mai intru acolo, zise Harry, ceea ce era 
pe jumătate adevărat, fiindcă Percy îl prinsese o dată ieşind 
din baia lui Myrtle. M-am gândit că nu ar fi fost bine să mă 
întorc după acel avertisment... 

— Ah... am înţeles... zise Myrtle, frecându-şi morocănos 
bărbia. Mă rog... oricum... eu aş încerca să pun oul în apă... 
Aşa a făcut Cedric Diggory. 

— L-ai spionat şi pe el? zise Harry indignat. Ce faci, te 
furişezi aici seara şi îi urmăreşti pe Perfecţi cât fac baie? 

— Câteodată, zise Myrtle cu viclenie, dar până acum nu 
am mai vorbit cu nimeni. 

— Sunt onorat, zise Harry tot mai supărat. Închide ochii! 

Înainte de a ieşi din baie, se asigură că Myrtle avea 
ochelarii bine acoperiţi. Se înfăşură bine într-un prosop şi 
se duse să ia oul. 

Odată întors în apă, Myrtle se uită printre degete şi zise: 

— Hai... deschide-l sub apă! 


Harry cufundă oul sub spumă şi îl deschise... De data asta, 
oul nu se văită. Din el ieşea din când în când un fel de 
bolboroseală, ca un cântec ale cărui cuvinte nu se puteau 
înţelege de sub apă. 

— Trebuie să-ţi bagi şi capul sub apă, îl sfătui Myrtle, care 
părea să se distreze, dându-i ordin după ordin. Hai odată! 

Harry trase aer în piept şi se scufundă... lar de data aceea, 
stând pe fundul de marmură al băii pline cu spumă şi 
balonaşe, auzi un cântec murmurat de nişte voci stranii, din 
interiorul oului deschis din mâinile sale: 

Vino şi caută-ne unde vocile ni se aud, Nu putem cânta pe 
pământ, lar când ne cauţi, ai la ce te gândi: 

Ţi-am luat ceva ce mult îţi va lipsi, O oră ai să cauţi, Şi ce- 
am luat să recapeţi, Dar dacă timpul a trecut, Viitorul e 
pierdut, Prea târziu, nu mai revine, Totul s-a-ntunecat, 
Povestea s-a terminat... 

Harry îşi scoase capul la suprafaţă prin spuma densă, 
dându-şi la o parte părul din ochi. 

— L-ai auzit? îl întrebă Myrtle. 

— Da... „Vino şi caută-ne unde vocile ni se aud...” Dar 
trebuie să mă conving... să-l mai ascult o dată... 

Şi Harry se scufundă iar sub apă. 

Avu nevoie de încă trei reprize de ascultat cântecul oului 
pe sub apă, înainte să-l memoreze în întregime. Apoi se 
gândi o vreme, în timp ce Myrtle îl privea în linişte. 

— Trebuie să caut oameni care nu-şi pot folosi vocile la 
suprafaţa pământului, zise el încet. Hm... cine ar putea să 
fie? 

— Da” încet mai gândeşti! 

Niciodată nu o văzuse pe Myrtle atât de veselă, cu 
excepţia zilei în care doza de PoliPoţiune a Hermionei îi 
umpluse acesteia faţa cu blană şi făcuse să îi crească o 
coadă de pisică. Harry se uită în jurul băii, gândindu-se 
intens... Dacă nu puteau fi auzite decât sub apă, atunci era 
normal ca vocile să aparţină unor creaturi subacvatice. Îi 
spuse teoria şi lui Myrtle, care începu să râdă de el. 


— Da, la asta s-a gândit şi Cedric Diggory, zise ea. A stat 
acolo, vorbind de unul singur mult, mult timp... Se topise 
aproape toată spuma... 

— Subacvatice, repetă Harry încet. Myrtle, ce mai trăieşte 
în lac, în afară de calmarul uriaş? 

— A, tot felul de creaturi, zise ea. Câteodată mă duc 
acolo... fiindcă nu am de ales, dacă trage cineva apa când 
nu mă aştept... 

Încercând să nu se gândească la Myrtle cea Plângăcioasă 
ţâşnind dintr-o ţeavă în lac, laolaltă cu conţinutul unui W. C., 
Harry zise: 

— Păi, unele din ele au voci umane, nu? Stai puţin... 

Ochii lui Harry se opriră asupra tabloului cu sirena 
adormită. 

— Myrtle, acolo nu sunt cumva şi sirene, şi tritoni? 

— Oooh, foarte bine, zise ea, iar ochelarii cu lentile groase 
scânteiară. Lui Diggory i-a luat mult mai mult decât ţie! 
Unde mai pui că sirena era şi trează... 

Şi Myrtle făcu semn cu capul către sirenă, cu o expresie de 
dispreţ pe chipul ei posomorăât... 

— Chicotea ca proasta, continuă Myrtle cu amărăciune, se 
dădea mare, fluturându-şi coada... 

— Asta e, nu? zise Harry entuziasmat. A doua probă e să 
găsesc oamenii din lac şi să... să... 

Dar dintr-o dată îşi dădu seama ce spunea şi simţi cum îi 
piere orice urmă de entuziasm din suflet, de parcă l-ar fi 
scos cineva din priză. Nu era un înotător foarte bun, pentru 
că nu avusese unde să practice înotul. Dudley se dusese la 
un curs, când era mai mic, însă Mătuşa Petunia şi Unchiul 
Vernon nu se obosiseră să îl înscrie şi pe el la curs, probabil 
sperând că Harry se va îneca într-o bună zi. Cu câteva ture 
de bazin se descurca, dar lacul de la Hogwarts era foarte 
adânc... Iar sirenele şi tritonii trăiau pe fund, cu siguranţă... 

— Myrtle, zise Harry încet, şi cum o să respir? 

În acel moment, ochii lui Myrtle se umplură iar de lacrimi. 


— Lipsă de diplomaţie! murmură ea, scotocind în 
buzunarele robei după o batistă. 

— Cum adică, lipsă de diplomaţie? zise Harry nedumerit. 

— Să vorbeşti despre respiraţie de faţă cu mine! strigă ea 
şi vocea i se fragmentă în zeci de ecouri răsunătoare, în 
toată baia. Când eu nu pot să respir... şi nu mai pot de ani... 
ba chiar de secole... 

Îşi cufundă faţa în batistă şi începu să plângă în hohote. 

Harry îşi aminti cât de irascibilă era Myrtle când venea 
vorba despre moartea ei... Nici una dintre celelalte stafii pe 
care le cunoştea nu făcea atâta caz de decesul ei. 

— lartă-mă, te rog, zise el repede. N-am vrut să... Pur şi 
simplu am uitat... 

— A, da, e foarte uşor să uiţi că biata Myrtle e moartă, zise 
ea, plângând şi mai tare şi privindu-l cu ochii roşii şi umflaţi. 
Nimănui nu i-a fost dor de mine, nici măcar când eram vie. 
Le-a luat ore întregi până când mi-au găsit cadavrul... 
Stăteam acolo ca vai de mine, aşteptându-i... Olive Hornby 
a intrat în baie - Iar eşti aici şi plângi, Myrtle? a zis ea. M-a 
rugat domnul profesor Dippet să vin să te caut - şi abia 
atunci mi-a văzut cadavrul... Ooooh, dar nu l-a uitat câte 
zile a avut, am avut eu grijă de asta... Am urmărit-o peste 
tot şi i-am amintit mereu... O dată, la nunta fratelui ei... 

Dar Harry nu o mai asculta. Se gândea iar la cântecul 
oamenilor mării. „[i-am luat ceva ce mult îţi va lipsi...” Ca şi 
când aveau de gând să-i fure ceva personal, ceva ce trebuia 
neapărat să recupereze. Ce anume? 

— Şi atunci s-a dus la Ministerul Magiei ca acesta să mă 
oprească, să îmi interzică să o mai bântui... Aşa că a trebuit 
să mă întorc aici şi să trăiesc într-o toaletă... 

— Bun, zise Harry absent. Păi, ştiu acum mult mai multe 
ca înainte... Mai închide o dată ochii, vreau să ies... 

Recuperă oul de pe fundul căzii, ieşi, se şterse cu prosopul 
şi îşi puse iar pijamaua şi halatul. 

— O să vii să mă mai vizitezi în baia mea? îl întrebă Myrtle 
cea Plângăcioasă cu jale, când Harry îşi luă Pelerina 


Fermecată. 

— Păi... o să încerc, desigur, zise Harry, deşi era sigur că 
nu se va mai duce niciodată în baia lui Myrtle... Poate doar 
dacă s-ar strica toate celelalte toalete din castel. Ne mai 
vedem, Myrtle... Mulţumesc pentru ajutor. 

— Pa, pa, zise ea posomorâtă şi, în timp ce îşi punea 
pelerina pe umeri, Harry o văzu intrând iar în robinet. 

Afară, pe coridorul întunecat, Harry cercetă Harta 
Ştrengarilor ca să se asigure că avea cale liberă. Da, 
punctele care îi indicau pe Filch şi pe Doamna Norris 
stăteau în biroul acestuia... Nimic altceva nu părea să se 
mişte, în afară de Peeves, care sărea în Sala Trofeelor de la 
etajul de deasupra... Harry făcu primul pas către Turnul 
Cercetaşilor, când ceva de pe Harta Ştrengarilor îi atrase 
atenţia... Ceva foarte ciudat... 

Peeves nu era singurul care se mişca. Un punct solitar se 
plimba prin colţul din stânga jos... în biroul lui Plesneală. 
Dar punctul nu era etichetat „Severus Plesneală”, ci 
„Bartemius Crouch”. 

Harry se uită fix la punctuleţ. Domnul Crouch era prea 
bolnav ca să se ducă la serviciu sau să vină la balul de 
Crăciun... Dar atunci ce căuta pe furiş la Hogwarts, la ora 
unu noaptea? Harry urmări cu atenţie cum punctul se tot 
mişca prin cameră, oprindu-se din când în când... 

Harry ezită, stând pe gânduri... şi apoi se lăsă târât de 
curiozitate. Se întoarse şi porni în direcţia opusă, către cea 
mai apropiată scară. Dorea să afle ce punea la cale Crouch. 

Harry cobori scările fără să facă nici cel mai mic zgomot, 
deşi feţele unor portrete se mirau de scârţâitul podelelor şi 
de fâşâitul pijamalei. Se furişă de-a lungul coridorului de 
dedesubt, dădu la o parte tapiseria de la mijlocul acestuia şi 
cobori pe o scară îngustă. Era o scurtătură care îl ducea cu 
două etaje mai jos. Se tot uita la hartă, nedumerit... Pur şi 
simplu nu era genul domnului Crouch... El, care era atât de 
corect şi respecta întocmai regulile, să umble pe furiş prin 
biroul altcuiva la o oră atât de târzie în noapte... 


Şi atunci, la jumătatea scării, fără a se gândi la ce făcea, 
concentrându-se doar asupra domnului Crouch, Harry se 
împotmoli dintr-o dată în treapta pe care Neville uita mereu 
să o sară. Se clătină, iar oul de aur, încă umed de la baie, îi 
alunecă de sub braţ... Se aruncă înainte, încercând să-l 
prindă, dar era prea târziu: oul se rostogoli pe trepte, 
răsunând puternic, ca o tobă, la fiecare treaptă... Pelerina îi 
căzu de pe umeri... Harry încercă să o prindă, dar Harta 
Ştrengarilor îi zbură din mână şi se opri cu şase trepte mai 
jos... Nu putu să ajungă la ea, fiind blocat în treapta ruptă. 

Oul de aur căzu prin tapiseria de la capătul scărilor, se 
deschise şi începu să se vaite puternic pe coridorul de mai 
jos. Harry îşi scoase bagheta şi se chinui să atingă Harta 
Ştrengarilor, ca să şteargă imaginile de pe ea, dar se afla 
mult prea departe ca să reuşească acest lucru. 

Acoperindu-se cu pelerina, Harry se ridică din nou, cu 
urechile ciulite şi cu ochii strânşi de frică... Dar, aproape 
instantaneu... 

— PEEVES! 

Era strigătul inconfundabil al îngrijitorului Filch. Harry îi 
auzi paşii repezi apropiindu-se din ce în ce mai tare şi vocea 
spumegând de furie. 

— Ce e cu hărmălaia asta? Vrei să trezeşti tot castelul, da? 
Las' că te prind eu, Peeves, te prind eu, şi... Ce-i asta? 

Paşii lui Filch se opriră. Se auzi un zgomot care anunţa 
ciocnirea a două metale şi vaietul se opri... Filch ridicase 
oul şi îl închisese. Harry rămase nemişcat, cu un picior încă 
blocat în treapta magică, ascultând cu atenţie. Din clipă-n 
clipă, Filch avea să dea la o parte tapiseria, aşteptându-se 
să-l vadă pe Peeves... Dar avea să descopere că nu era 
Peeves... lar dacă urca scările, avea să vadă Harta 
Ştrengarilor... Şi, cu Pelerina Fermecată sau fără, harta 
avea să-l arate pe „Harry Potter” stând chiar acolo, pe locul 
unde se afla. 

— Un ou, zise Filch încet, dar încântat, din capătul scărilor. 
Draga mea - bineînţeles că Doamna Norris era cu el - este 


un indiciu pentru a doua probă a Turnirului celor trei 
vrăjitori! Aparține unui campion! 

Harry simţi cum i se face rău, cu inima bătându-i foarte 
repede în piept... 

— PEEVES! răcni Filch fericit. Te-ai apucat de furat! Dădu 
furtunos la o parte tapiseria şi Harry îi văzu faţa urâtă şi 
ochii palizi şi bulbucaţi, cercetând scara goală (din punctul 
de vedere al lui Filch, bineînţeles). 

— Te ascunzi, da? zise el încet. Vin după tine, Peeves... Ai 
furat un indiciu de la turnir, Peeves... Dumbledore o să te 
dea afară pentru asta, strigoi nenorocit... 

Filch începu să urce scările, cu pisica de culoarea prafului 
lângă el. Ochii Doamnei Norris erau ca nişte felinare şi 
semănau foarte bine cu ai stăpânului ei, iar în acel moment 
erau aţintiţi asupra lui Harry. Mai avusese ocazii să se 
întrebe dacă Pelerina Fermecată avea efect şi asupra 
pisicilor... De-a dreptul îngrozit, îl văzu pe Filch apropiindu- 
se din ce în ce mai mult, în halatul său de lână, şi încercă 
disperat să-şi elibereze piciorul înţepenit între scânduri, 
dar nu reuşi decât să se mai afunde câţiva centimetri... Din 
clipă în clipă, Filch avea să observe harta şi să ajungă astfel 
la el... 

— Filch? Ce se întâmplă? 

Filch se opri câţiva paşi mai jos de Harry şi se întoarse. La 
capătul scărilor era singurul om care putea să 
înrăutăţească situaţia în care se afla Harry: Plesneală! 
Purta o cămaşă lungă de noapte, de culoare gri, şi părea 
îngrozit. 

— E Peeves, domnule profesor, şopti Filch cu răutate. A 
aruncat oul acesta pe scări. 

Plesneală urcă repede scările şi se opri lângă Filch. Harry 
strânse din dinţi, convins că inima lui care bătea să îi 
spargă pieptul îl va da de gol din clipă în clipă... 

— Peeves? zise Plesneală încet, uitându-se la oul din 
mâinile lui Filch. Dar Peeves nu are cum să fi intrat în biroul 
meu... 


— Oul acesta a fost în biroul dumneavoastră, domnule 
profesor? 

— Sigur că nu, se răsti Plesneală, dar am auzit zgomote şi 
urlete... 

— Da, era oul... 

— Şi am venit să văd ce se întâmplă... 

— Peeves l-a aruncat, domnule profesor... 

— Când am trecut pe lângă biroul meu, am văzut că erau 
aprinse torţele şi uşa unui dulap era întredeschisă! Cineva 
umblase în el! 

— Dar Peeves nu ar fi putut să... 

— Ştiu că nu, Filch! se răsti Plesneală. Îmi sigilez biroul cu 
o vrajă care nu poate să fie desfăcută decât de vrăjitori! 

Plesneală se uită în sus, pe scări, exact prin Harry, şi apoi 
de-a lungul coridorului de jos. 

— Vreau să vii să mă ajuţi să găsesc pe intrus, Filch. 

— Eu... da, sigur, domnule profesor... dar eu... 

Filch se uită cu părere de rău în susul scărilor, chiar prin 
Harry, regretând că trebuia să renunţe la fericirea de a-l 
prinde pe Peeves. „Du-te”, îl imploră Harry în gând, „du-te 
cu Plesneală... du-te odată...” De lângă piciorul lui Filch, 
Doamna Norris se uita la el... Harry avea impresia că îi 
simţea mirosul... Doamne, de ce umpluse cada cu atâta 
spumă parfumată? 

— Ştiţi ce-o să se întâmple, domnule profesor, zise Filch, 
tânguindu-se, directorul va trebui să mă asculte de data 
asta... Peeves a furat de la un elev, ar putea fi şansa mea să 
fie dat afară din castel, o dată pentru totdeauna... 

— Filch, nu dau doi bani pe strigoiul ăla nenorocit, de 
biroul meu îmi pasă mie... 

BONG! BONG! BONG! 

Plesneală se opri brusc şi ascultă. El şi Filch se uitară 
amândoi în jos, spre capătul scărilor. Harry îl văzu pe Ochi- 
Nebun Moody printre capetele celor doi. Moody purta 
vechea lui pelerină direct peste cămaşa de noapte, 
sprijinindu-se ca de obicei în baston. 


— Daţi o petrecere în pijama? mormăi el de la capătul 
scărilor. 

— Domnul profesor Plesneală şi cu mine am auzit 
zgomote, domnule profesor, zise Filch imediat. Peeves, 
vampirul, arunca tot felul de lucruri, ca de obicei... Dar 
profesorul Plesneală a mai descoperit că cineva intrase în 
biro... 

— “Taci! şuieră Plesneală câtre Filch. 

Moody făcu un pas înspre scară. Harry văzu cum ochiul 
magic al lui Moody se opreşte asupra lui Plesneală şi apoi 
asupra lui, fără nici o îndoială... 

Inima lui Harry începu să bată şi mai tare. Moody putea să 
vadă şi prin pelerine care te făceau invizibil... Până şi el îşi 
dădea seama cât de ciudat era momentul... Plesneală în 
cămaşa de noapte, Filch cu oul în braţe şi el, Harry, captiv 
între scândurile de la treaptă, stând chiar în spatele lor. 
Gura strâmbă a lui Moody se deschise de uimire. Pentru 
câteva clipe, el şi Harry se priviră ochi în ochi. Apoi Moody 
închise gura şi îşi aţinti iar ochiul albastru asupra lui 
Plesneală. 

— Am auzit bine, Plesneală? întrebă el încet. Cineva ţi-a 
spart biroul? 

— Nu este important, zise Plesneală rece. 

— Dimpotrivă, mormăi Moody, este foarte important. Cine 
ar dori să-ţi spargă biroul? 

— Vreun elev, probabil, zise Plesneală. 

Harry văzu cum pe tâmpla slinoasă a lui Plesneală începe 
să pulseze o venă. 

— Îmi lipsesc nişte ingrediente de poţiuni din dulapul meu 
personal cu rezerve... Elevi care încearcă amestecuri 
ilegale, fără discuţie... 

— Crezi că au venit după ingrediente de poţiuni? zise 
Moody. Nu ascundeai altceva în biroul tău? 

Harry văzu cum chipul pământiu al lui Plesneală se face 
roşu-cărămiziu, plin de răutate, iar vena de pe tâmplă îi 
pulsează şi mai tare. 


— Ştii că nu ascund nimic, Moody, zise el, cu o voce 
coborâtă şi periculoasă, având în vedere că şi tu mi-ai 
examinat biroul cu mare atenţie. 

Faţa lui Moody se strâmbă într-un zâmbet. 

— De, privilegiu de Auror, Plesneală! Dumbledore mi-a 
spus să fiu cu ochii-n patru... 

— Dumbledore are încredere în mine, zise Plesneală 
printre dinţi. Refuz să cred că ţi-a zis să-mi cauţi în birou! 

— Sigur că profesorul Dumbledore are încredere în tine, 
mormăi Moody. Este un om încrezător de felul lui, nu-i aşa? 
Crede în a da fiecăruia o a doua şansă. Dar eu... Eu cred că 
există pete care nu se mai spală niciodată, Plesneală. Pete 
care nu se spală, orice-ai face, înţelegi ce vreau să spun? 

Plesneală făcu deodată ceva foarte ciudat. Îşi apucă violent 
braţul stâng cu braţul drept, de parcă l-ar fi săgetat o 
durere bruscă. 

Moody râse. 

— Du-te înapoi la culcare, Plesneală... 

— Nu ai dreptul să-mi spui tu ce să fac! şuieră Plesneală, 
dându-şi drumul la braţ, de parcă ar fi fost supărat pe el 
însuşi. Am voie să umblu prin şcoală după căderea nopţii, 
aşa cum ai voie şitu! 

— Atunci, umblă, zise Moody, dar vocea îi era 
amenințătoare. Abia aştept să ne întâlnim pe un coridor 
întunecat... Apropo, ţi-a căzut ceva... 

Îngrozit, Harry îl văzu pe Moody arătând către Harta 
Ştrengarilor, care era cu şase trepte mai jos. Când 
Plesneală şi Filch se întoarseră amândoi să se uite la ea, 
Harry renunţă la precauţii, îşi ridică mâinile de sub pelerină 
şi îi făcu semn disperat lui Moody ca să îi atragă atenţia, 
mimând cu buzele: „E a mea! A mea!” 

Plesneală întinse mâna către hartă, cu o expresie 
extraordinară de satisfacţie pe chip, totul era cât se poate 
de clar... 

— Accio pergament! 


Harta zbură şi scăpă printre degetele întinse ale lui 
Plesneală, ajungând drept la Moody. 

— M-am înşelat, zise Moody calm. E a mea! Probabil că mi- 
a căzut mai devreme... 

Însă ochii negri ai lui Plesneală se plimbau de la oul din 
mâinile lui Filch la harta din mâna lui Moody şi Harry îşi 
dădu seama că punea totul cap la cap, cum numai Plesneală 
era în stare... 

— Potter, zise el încet. 

— Poftim? zise Moody calm, împăturind harta şi punând-o 
în buzunar. 

— Potter! se răsti Plesneală şi întoarse capul, uitându-se 
chiar spre locul unde era Harry, de parcă ar fi putut să-l 
vadă dintr-o dată. Oul ăsta e al lui Potter! Bucata aia de 
pergament îi aparţine lui Potter. Am mai văzut-o, o 
recunosc! Potter e aici! Potter, în pelerina care îl face 
invizibil! 

Plesneală îşi întinse mâinile înainte, ca orbii, şi începu să 
urce scările. Harry putu să jure că nările lui mari se 
dilataseră, încercând să-l adulmece... Paralizat de frică, se 
lăsă pe spate, încercând să evite degetele lui Plesneală, dar 
în orice clipă... 

— Nu e nimic acolo, Plesneală! răcni Moody. Dar voi fi 
fericit să-i spun directorului cât de repede te-ai gândit la 
Harry Potter! 

— Adică? se răsti Plesneală, întorcându-se iar ca să se uite 
la Moody, cu mâinile tot întinse, la câţiva centimetri de 
Harry. 

— Adică Dumbledore este foarte interesat să afle cine are 
ceva cu băiatul! zise Moody, apropiindu-se de capătul 
scărilor. Ca şi mine, Plesneală... Foarte interesat, într- 
adevăr... 

Lumina torţelor căzu pe chipul brăzdat al lui Moody, astfel 
încât cicatricele şi bucata de nas lipsă păreau mai adânci şi 
mai sumbre ca niciodată. 


Plesneală se uita la Moody, iar Harry nu putea să vadă 
expresia de pe chipul lui. Pentru o clipă, nimeni nu se mişcă 
din loc şi nu scoase un cuvânt, apoi Plesneală îşi lăsă 
mâinile pe lângă corp. 

— Am făcut doar o presupunere, zise Plesneală pe un ton 
de calm forţat. S-ar fi putut foarte bine ca Potter să umble 
prin castel la ora asta... Este un obicei al lui... N-ar trebui 
să i se mai permită. Pentru... siguranţa lui, desigur... 

— Aha, am înţeles, zise Moody încet. De fapt, tu îi vrei 
binele lui Potter, nu-i aşa? 

Urmă o pauză. Plesneală şi Moody încă se fixau cu 
privirile. Doamna Norris mieună puternic, continuând să se 
uite printre picioarele lui Filch şi căutând sursa mirosului 
de spumă parfumată de baie pe care îl răspândea Harry. 

— Cred că mă întorc în pat, zise Plesneală scurt. 

— E cea mai bună idee pe care ai avut-o toată noaptea, 
zise Moody. Acum, Filch, te rog să-mi dai oul acela... 

— Nu! zise Filch, încleştându-se de ou de parcă ar fi fost 
primul său născut. Domnule profesor Moody, asta este 
dovada că Peeves a început să şi fure! 

— Oul aparţine campionului de la care l-a furat, zise 
Moody. Dă-mi-l, te rog. 

Plesneală cobori rapid şi trecu pe lângă Moody fără să 
spună absolut nimic. Filch scoase un sunet straniu către 
Doamna Norris, care se mai uită câteva clipe în direcţia lui 
Harry, înainte de a-şi urma stăpânul. Încă respirând 
sacadat, Harry auzi paşii lui Plesneală îndepărtându-se pe 
coridor. Filch îi dădu oul lui Moody şi dispăru şi el, 
murmurându-i Doamnei Norris: 

— Nu-i nimic, scumpa mea... Vorbim cu Dumbledore mâine 
dimineaţă... şi îi spunem ce a făcut Peeves... 

Se trânti o uşă. Filch plecase. Harry rămase uitându-se la 
Moody, care îşi puse bastonul pe prima treaptă şi începu să 
urce scara anevoios către el, cu câte un bocănit la fiecare 
pas. 

— Ca prin urechile acului, Potter, mormăi el. 


— Da... Eu... Hm... vă mulţumesc, domnule profesor, şopti 
Harry. 

— Ce e asta? zise Moody, scoțând Harta Ştrengarilor din 
buzunar şi despăturind-o. 

— Harta castelului Hogwarts, zise Harry, sperând că 
Moody avea să-l scoată din treaptă cât mai curând, fiindcă îl 
durea rău piciorul. 

— Pe barba lui Merlin, şopti Moody, uitându-se la hartă, 
ochiul său magic cercetând-o cu viteza luminii. Ce hartă, 
Potter! 

— Da, e... foarte folositoare, zise Harry, cu ochii în lacrimi 
de durere. Ah... domnule profesor Moody, credeţi că m-aţi 
putea... ajuta? 

— Cum? O! Da... Da, cum să nu... 

Moody îl apucă pe Harry de braţe şi trase. Piciorul i se 
eliberă din capcană şi Harry se urcă pe treapta imediat 
următoare. 

Moody nu îşi dezlipise ochii de la hartă. 

— Potter, zise el încet, ai văzut cumva, din întâmplare, cine 
a intrat în biroul lui Plesneală, nu? Pe hartă, mă refer? 

— Hm... da, am văzut, recunoscu Harry. Era domnul 
Crouch. 

Ochiul magic al lui Moody cercetă întreaga suprafaţă a 
hărţii. Deodată păru alarmat. 

— Crouch? zise el. Eşti... Eşti sigur, Potter? 

— Sunt sigur, zise Harry. 

— Ei bine, nu mai e aici, zise Moody, ochiul lui continuând 
să examineze harta. Crouch... Da, foarte, foarte 
interesant... 

Nu spuse nimic timp de aproape un minut, încă studiind 
harta. Harry îşi dădu seama că această veste însemna ceva 
pentru Moody şi îşi dorea din tot sufletul să ştie ce anume. 
Se gândi dacă era bine să îndrăznească să-l întrebe. Moody 
îl speria într-un fel... Şi totuşi, tocmai îl ajutase să scape de 
o grămadă de probleme... 


— Aăă... domnule profesor Moody... de ce credeţi că a 
intrat domnul Crouch în biroul profesorului Plesneală? 

Ochiul magic al lui Moody părăsi harta şi se fixă, 
tremurând, asupra lui Harry. Era o privire pătrunzătoare, şi 
Harry avu impresia că Moody îl examina, întrebându-se 
dacă să-i răspundă sau nu, sau cât de multe să-i spună. 

— Hai să zicem aşa, Potter, mormăi Moody într-un târziu, 
că bătrânul Ochi-Nebun este obsedat să prindă vrăjitori 
răi... Dar Ochi-Nebun este nimic... nimic... pe lângă Barty 
Crouch... 

Continuă să se uite pe hartă. Harry ardea de curiozitate să 
afle mai multe. 

— Domnule profesor Moody, zise el, credeţi câ... ar putea 
să aibă vreo legătură cu... Poate că domnul Crouch e 
convins că se întâmplă ceva... 

— Ca de exemplu? întrebă Moody tăios. 

Harry se întrebă dacă să îi spună sau nu. Nu vroia ca 
Moody să îşi dea seama că avea o sursă de informaţii din 
afara castelului Hogwarts şi apoi să cadă pradă întrebărilor 
capcană despre Sirius... 

— Nu ştiu, murmură Harry, în ultimul timp se întâmplă tot 
felul de lucruri ciudate, nu? În Profetul zilei... Semnul 
Întunecat de la Cupa Mondială şi Devoratorii Morţii, şi toate 
celelalte... 

Ambii ochi desperecheaţi ai lui Moody se măriră. 

— Eşti un băiat isteţ, Potter, zise el şi ochiul său magic se 
fixă iar asupra Hărţii Ştrengarilor. Crouch ar putea să se 
gândească la aşa ceva, zise el încet. E posibil... În ultimul 
timp umblă tot felul de zvonuri... amplificate chiar de Rita 
Skeeter, desigur. Presupun că asta îi nelinişteşte pe mulţi. 

Un zâmbet îi apăru pe chipul brăzdat. 

— Of, dacă e ceva ce urăsc, continuă el să mormăie, mai 
mult către el însuşi decât către Harry, şi ochiul său magic se 
fixă pe colţul din stânga jos al hărţii, sunt Devoratorii Morţii 
care au fost eliberaţi... 


Harry se uită la el. Oare Moody se referea la ce se gândea 
Harry? 

— Acum vreau să te întreb şi eu ceva, Potter, zise Moody, 
schimbând tonul. 

Lui Harry i se puse o piatră pe inimă: se aştepta la asta. 
Moody avea să-l întrebe de unde avea harta aceea, care era 
un obiect magic foarte dubios, şi cum ajunsese în mâinile 
lui. Harta îl încrimina nu numai pe el, ci şi pe propriul lui 
tată, pe Fred şi pe George Weasley, ca şi pe profesorul 
Lupin, fostul lor profesor de „Apărare contra Magiei 
Negre”. Moody flutură harta în faţa ochilor lui Harry şi îşi 
luă inima-n dinţi: 

— Poţi să mi-o împrumuţi puţin? 

— Ah! răsuflă Harry uşurat. 

Deşi era foarte legat de harta aceea, era extrem de 
bucuros că Moody nu îl întrebase de unde o avea şi era clar 
că îi era dator lui Moody. 

— Da, sigur, cum să nu v-o împrumut? 

— Perfect, mormăi Moody. O s-o folosesc în scopuri 
nobile... Ar putea fi exact ce căutam... Acum, în pat, Potter, 
haide... 

Urcară până la capătul scărilor împreună, Moody încă 
examinând harta de parcă era o comoară cum nu mai 
văzuse niciodată. Merseră în tăcere până la uşa biroului lui 
Moody, unde se opriră şi Moody se întoarse spre Harry. 

— Te-ai gândit vreodată la o carieră de Auror, Potter? 

— Nu, zise Harry, şocat. 

— Ar trebui să te gândeşti, zise Moody, dând din cap şi 
uitându-se gânditor la Harry. Da, într-adevăr... Şi, aşa, de 
curiozitate... Presupun că nu ai scos oul la plimbare pur şi 
simplu, nu-i aşa? 

— Păi... nu, zise Harry, zâmbind. Am încercat să descopăr 
indiciul. 

Moody îi făcu cu ochiul, ochiul său magic agitându-se iar. 

— Nimic nu se compară cu o plimbare nocturnă ca să-ţi 
vină idei bune, Potter... Ne vedem mâine dimineaţă... 


Intră în biroul său, uitându-se iar pe Harta Ştrengarilor, şi 
închise uşa după el. 

Harry se întoarse agale în Turnul Cercetaşilor, gândindu- 
se la Plesneală şi la Crouch, dar şi la ce putea să însemne 
totul... De ce pretindea Crouch că era bolnav, dacă putea să 
intre în Hogwarts oricând vroia? Ce credea că ascundea 
Plesneală în biroul lui? 

Iar Moody credea că el, Harry, ar trebui să fie Auror! O 
idee interesantă... Dar când Harry se urcă în patul său zece 
minute mai târziu, oul şi pelerina fiind din nou în siguranţă 
în cufărul lui, îşi zise că trebuia să verifice cât de plini de 
cicatrice erau şi ceilalţi Aurori, înainte de a alege această 
carieră. 

— Capitolul XXVI — 

A DOUA PROBĂ 

— Ai zis că ai descoperit de mult indiciul oului! strigă 
Hermione indignată. 

— Vorbeşte mai încet! zise Harry supărat. Nu mai trebuie 
decât să mai adaug unele amănunte, e bine? 

EI, Ron şi Hermione stăteau chiar în fundul clasei, la ora 
de „Farmece”, numai ei singuri la o masă. Ar fi trebuit să 
exerseze opusul Vrâjii de Chemare, şi anume Vraja de 
Alungare. Din cauza posibilelor accidente nedorite, când 
obiectele începuseră să zboare prin cameră, profesorul 
Flitwick le dăduse elevilor câte un teanc de perne pe care 
să exerseze vraja, plecând de la teoria că acestea nu ar fi 
putut răni pe nimeni, în cazul în care ar fi scăpat de sub 
control. Era o teorie bună, însă nu funcţiona. Neville ţintea 
atât de prost, încât făcea ca lucruri mult mai grele să 
zboare prin cameră... Ca profesorul Flitwick, de exemplu... 

— Uită de ou pentru câteva minute, da, Hermione? şuieră 
Harry, în timp ce profesorul Flitwick zbura resemnat pe 
lângă ei, aterizând pe un dulap mare. Tot încerc să vă 
povestesc despre Plesneală şi Moody... 

Clasa era locul perfect pentru o conversaţie secretă, având 
în vedere că toţi se distrau mult prea bine, ca să mai fie 


atenţi la ei trei. Toată ora, Harry le povesti în şoaptă 
aventurile sale din noaptea trecută. 

— Plesneală a zis că şi Moody i-a cercetat biroul? şopti 
Ron, iar ochii îi scânteiară de curiozitate, în timp ce alunga 
o pernă cu o mişcare a baghetei (perna zbură şi îi dădu jos 
pălăria lui Parvati). Voi credeţi că Moody e aici ca să fie cu 
ochii pe Plesneală şi pe Karkaroff? 

— Păi, nu ştiu dacă Dumbledore i-a zis aşa ceva, dar e clar 
că asta face, zise Harry, vânturându-şi bagheta fără prea 
multă concentrare, astfel încât perna lui făcu un fel de 
triplu salt de pe birou. Moody a zis că Dumbledore îl lasă pe 
Plesneală să rămână aici doar pentru că îi dă o a doua şansă 
sau ceva de genul ăsta... 

— Cum? zise Ron, cu ochii mărindu-i-se de uimire şi cu 
următoarea pernă nimerind în candelabru, ca să cadă apoi 
ca o piatră pe catedra profesorului Flitwick. Harry, poate că 
Moody crede că Plesneală ţi-a pus numele în Pocalul de Foc! 

— Of, Ron, zise Hermione, clătinând din cap sceptică, am 
mai crezut şi altă dată că Plesneală vroia să-l omoare pe 
Harry şi până la urmă s-a dovedit că îi salva viaţa, de fapt, 
mai ţii minte? 

Alungă o pernă care zbură în partea cealaltă a camerei şi 
ateriză în cutia unde ar fi trebuit să le trimită. Harry se uită 
la Hermione, gândindu-se la acea întâmplare... Era 
adevărat că Plesneală îi salvase viaţa o dată, dar ce era 
ciudat era că Plesneală îl ura, nu încăpea nici o îndoială, 
exact cum îl urâse pe tatăl lui Harry când fuseseră 
împreună la şcoală. Plesneală îi scădea puncte lui Harry cu 
cea mai mare plăcere şi nu pierdea nici o ocazie să îl 
pedepsească şi să îl ţină la ore suplimentare, sau chiar să 
sugereze exmatricularea lui. 

— Nu-mi pasă ce zice Moody, continuă Hermione, 
profesorul Dumbledore nu e prost. A avut dreptate să aibă 
încredere în Hagrid şi în profesorul Lupin, deşi mulţi nu i-ar 
fi angajat, aşa că de ce nu ar avea dreptate şi în privinţa lui 
Plesneală, chiar dacă Plesneală e puţin cam... 


— Malefic! zise Ron prompt. Haide, Hermione, atunci de 
ce i-ar umbla Aurorii prin birou? 

— De ce s-a prefăcut domnul Crouch că e bolnav? întrebă 
Hermione, ignorându-l pe Ron. E chiar ciudat, nu? Nu 
poate veni la Balul de Crăciun, dar poate veni aici în 
puterea nopţii când i se năzare... 

— 'Ţie nu-ţi place de Crouch din cauza spiriduşului ăluia, 
Winky, zise Ron, aruncând o pernă în geam cu bagheta. 

— lar tu vrei să crezi că Plesneală pune ceva la cale, zise 
Hermione, trimiţându-şi perna lin, direct în cutie. 

— Eu vreau să ştiu ce a făcut Plesneală când şi-a irosit 
prima şansă, cum a ajuns să aibă nevoie de oa doua şansă, 
zise Harry sumbru şi perna sa, spre marea lui mirare, zbură 
direct în partea cealaltă a camerei şi ateriză lin peste cea 
trimisă mai înainte de Hermione. 

Respectând dorinţa lui Sirius de a afla orice era ciudat la 
Hogwarts, Harry îi trimise o scrisoare cu o bufniţă brună, 
chiar în acea noapte, spunându-i cum intrase domnul 
Crouch în biroul lui Plesneală şi redându-i conversaţia 
dintre Moody şi Plesneală. Apoi îşi concentră atenţia asupra 
celei mai presante probleme pe care o avea în acel moment: 
cum să supravieţuiască sub apă timp de o oră, pe douăzeci 
şi patru februarie! 

Lui Ron îi surâdea ideea ca Harry să folosească şi de data 
aceea o Vrajă de Chemare - Harry tocmai îi povestise 
despre tuburile cu oxigen ale scafandrilor - şi Ron nu 
înţelegea de ce nu ar Chema Harry un astfel de tub, din cel 
mai apropiat oraş al Încuiaţilor. Hermione îi distruse însă 
planul. Chiar dacă Harry ar fi reuşit, prin cine ştie ce 
minune, să înveţe cum să folosească un astfel de aparat de 
respirat până la sfârşitul orei, cu siguranţă că urma să fie 
descalificat pentru încălcarea Codului Internaţional de 
Secrete al Vrăjitorilor... Era o prostie să speri că nici un 
Încuiat nu avea să observe un tub de oxigen zburând pe 
deasupra lor... 


— Desigur, soluţia ideală ar fi să te Transfigurezi într-un 
submarin sau ceva de genul ăsta, zise ea. Dacă am fi apucat 
să facem Transfigurări umane! Dar nu cred că facem asta 
decât din anul VI... Ar putea ieşi foarte rău dacă nu ştii ce 
faci... 

— Da, parcă nu mi-ar plăcea să-mi iasă un periscop din 
cap, zise Harry. Presupun că aş putea să atac pe cineva de 
faţă cu Moody, cred că m-ar ajuta şi el... 

— Totuşi, nu cred că te-ar lăsa să alegi în ce să te 
transformi, zise Hermione serioasă. Nu, cred că şansa ta e 
tot o vrajă... 

Aşa că Harry, gândindu-se că avusese parte de bibliotecă 
cât să-i ajungă o viaţă întreagă, se înconjură iar de tot felul 
de volume pline de praf, căutând orice vrajă care ar fi putut 
să facă un om să supravieţuiască fără oxigen. Cu toate 
acestea, deşi el, Ron şi Hermione căutaseră neîntrerupt în 
timpul orelor de masă, în toate serile şi week-end-urile, deşi 
Harry îi ceruse profesoarei McGonagall permisiunea să 
folosească Sectorul Interzis şi chiar dacă îi ceruse ajutor 
bibliotecarei irascibile şi cu aspect de pasăre de pradă, lui 
Madame Pince, nu găsiră absolut nimic care să-l ajute pe 
Harry să stea o oră sub apă şi să mai trăiască pentru a 
putea spune cum reuşise... 

Acum, Harry începea să aibă iar gânduri sumbre şi îi era 
greu să se concentreze la ore. Lacul, pe care îl considerase 
mereu ca pe o parte obişnuită a castelului, îi atrăgea acum 
atenţia, ori de câte ori se afla lângă o fereastră. Îl vedea ca 
pe o masă gri-metalică, enormă, de apă îngheţată, cu 
adâncuri întunecate şi reci, care ajunseseră să i se pară la 
fel de îndepărtate ca luna. 

Ca şi la prima probă, când înfruntase Ţintatul Maghiar, 
timpul se scurgea atât de repede, încât era ca şi cum cineva 
ar fi vrăjit ceasurile să meargă mai repede. Mai era o 
săptămână până pe douăzeci şi patru februarie (încă mai 
era timp)... Mai erau cinci zile (acum chiar că trebuia să 


găsească ceva, cât mai repede)... Trei zile (dă Doamne să 
găsesc ceva... te rog...) 

Mai rămăseseră două zile, iar Harry începu din nou să nu 
mai poată mânca. Singurul lucru bun la micul dejun de luni 
fu întoarcerea bufniței brune pe care o trimisese la Sirius. 
Luă bucata de pergament, o desfăşură şi citi cea mai scurtă 
scrisoare pe care i-o trimisese Sirius vreodată. 

Trimite-mi cu aceeaşi bufniţă data următoarei vizite la 
Hogsmeade. 

Harry întoarse pergamentul şi se uită pe spate, sperând să 
vadă şi altceva, dar era gol. 

— Peste două săptămâni, şopti Hermione, care citise 
biletul peste umărul lui Harry. Uite, ia pana mea şi trimite 
bufnița înapoi imediat cu răspunsul. 

Harry scrise repede data pe spatele scrisorii lui Sirius, o 
legă la loc de piciorul bufniței şi o privi luându-şi zborul. La 
ce se aşteptase? La sfaturi cum să supravieţuiască sub apă? 
Fusese atât de grăbit să-i spună lui Sirius de Plesneală şi de 
Moody, încât uitase cu totul să menţioneze şi indiciul din ou. 

— De ce vrea să ştie când e următorul week-end la 
Hogsmeade? întrebă Ron. 

— Nu ştiu, zise Harry posomorât. Haideţi, avem „Grija 
pentru Creaturile Magice”. 

Fericirea care îl copleşise când văzuse bufnița se stinsese 
rapid. 

Harry nu ştia dacă era din cauză că Hagrid încerca să se 
revanşeze pentru Homarii cu Capete Explozive, pentru că 
nu mai erau decât doi Homari, sau pentru că încerca să le 
arate că putea să facă orice făcea Grubbly-Plank, însă 
observase că, de când se întorsese la lucru, Hagrid 
continuase lecţiile despre unicorni. Se dovedi că Hagrid ştia 
la fel de multe despre unicorni ca şi despre monştri, deşi 
era clar că era dezamăgit de lipsa colţilor veninoşi. 

În acea zi, reuşise să prindă doi mânji de unicorn. Spre 
deosebire de unicornii maturi, mânjii erau aurii în 
întregime. Parvati şi Lavender mai aveau puţin şi plesneau 


de plăcere la vederea lor. Chiar şi Pansy Parkinson trebui să 
facă eforturi să ascundă cât de mult îi plăceau. 

— Sunt mai uşor de localizat decât adulţii, le spuse Hagrid. 
Se fac argintii când au în jur de doi ani, iar cornul începe să 
le crească pe la vreo patru. Nu se fac alb-pur până când nu 
ajung la maturitate, adică pe la şapte ani. Când sunt mici, 
sunt mult mai încrezători... nu îi deranjează băieţii atât de 
tare... Haideţi, apropiaţi-vă, puteţi să-i mângâiaţi, dacă 
vreţi... Să le daţi nişte bucățele de zahăr... 

— "Te simţi bine, Harry? mormăi Hagrid, trăgându-l mai la 
o parte, în timp ce aproape toţi ceilalţi se strângeau în jurul 
mânjilor de unicorn. 

— Da, zise Harry. 

— Atunci, ai emoţii? zise Hagrid. 

— Da, într-un fel, zise Harry. 

— Harry, continuă Hagrid, punându-i o mână imensă pe 
umăr, astfel încât genunchii lui Harry se clătinară sub 
greutate, am fost îngrijorat înainte de înfruntarea cu 
Ţintatu' Maghiar, dar acum ştiu că poţi face orice, numai să 
te hotărăşti. Nu-mi fac deloc griji. O să fie totul bine. Ai 
descoperit indiciul, nu? 

Harry aprobă din cap, dar în timp ce făcea acest lucru, îl 
cuprinse o dorinţă nebună să îi mărturisească lui Hagrid că 
habar nu avea cum să supravieţuiască pe fundul lacului 
timp de o oră. Se uită la Hagrid... Dacă şi el fusese nevoit să 
intre în lac la un moment dat, să aibă de-a face cu creaturile 
din el? Doar el avea grijă de tot ce era în împrejurimile 
castelului... 

— O să câştigi, mormăi Hagrid, bătându-l iar pe umăr şi 
Harry simţi cum se adânceşte câţiva milimetri în pământ. O 
ştiu. O simt! O să câştigi, Harry! 

Harry nu avu inima să şteargă zâmbetul fericit, încrezător, 
de pe chipul lui Hagrid. Pretinzând că era interesat de 
mânjii de unicorn, zâmbi forţat şi înaintă ca să-i mângâie şi 
el. 


În seara de dinaintea celei de-a doua probe, Harry se 
simţea de parcă s-ar fi aflat într-un coşmar, fără putinţă de 
a scăpa de acolo. Era conştient că dacă, printr-un miracol, 
ar fi reuşit să găsească o vrajă potrivită, i-ar fi fost foarte 
greu să înveţe să o folosească peste noapte. Cum putuse să 
lase să se întâmple aşa ceva? De ce nu încercase să afle 
indiciul oului mai devreme? De ce nu fusese atent la ore? 
Dacă menţionase la un moment dat vreun profesor cum se 
putea respira sub apă? 

EI, Ron şi Hermione erau încă la bibliotecă, în timp ce 
soarele apunea afară, parcurgând cu înfrigurare pagină 
după pagină, ascunşi unii de alţii de munţii de cărţi de pe 
mesele fiecăruia. Inima lui Harry tresărea de fiecare dată 
când vedea cuvântul „apă” menţionat pe vreo pagină, dar 
aproape de fiecare dată era doar: „Luaţi doi litri de apă, o 
jumătate de kilogram de frunze de mătrăgună, mărunţite 
bine, şi un triton...” 

— Nu cred că avem vreo şansă, se auzi vocea posomorâtă 
a lui Ron, de la capătul celălalt al mesei. Nu e nimic. Nimic! 
Cel mai valabil lucru a fost Vraja aia de Secare, pentru 
secarea iazurilor şi a bălților, dar nu era destul de puternică 
pentru a seca un lac. 

— Trebuie să fie ceva, murmură Hermione, apropiindu-se 
de o lumânare. Nu ar fixa nimeni o probă care să nu poată 
fi îndeplinită... 

Ochii îi erau atât de obosiţi, încât ajunse să stea aplecată 
asupra micuţului exemplar al cărţii „Vrăji şi farmece vechi, 
uitate de mult”, cu nasul la vreo cinci centimetri distanţă de 
pagina pe care o citea. 

— Ei bine, de data asta au făcut-o! zise Ron. Harry, mâine 
du-te frumos la lac, bagă-ţi capul în apă, strigă la oamenii 
mării să-ţi dea înapoi orice ţi-or fi şterpelit şi vezi dacă 
merge. E tot ce poţi să faci, prietene! 

— Trebuie să fie un mod de a face lucrul acesta! se 
încăpăţână Hermione. Trebuie să existe! 


Părea să considere lipsa de informaţii din bibliotecă, în 
legătură cu acest subiect, ca pe o insultă personală. Până 
atunci, biblioteca nu o dezamăgise niciodată. 

— Ştiu ce ar fi trebuit să fac, zise Harry, cu capul pe 
„Trucuri pentru şmecheri”. Ar fi trebuit să învăţ să fiu un 
Animagus, ca Sirius. 

— Da, ai fi putut să te transformi într-un peştişor de aur 
oricând ai fi vrut! zise Ron. 

— Sau într-o broască, căscă Harry. 

Era extenuat. 

— E nevoie de ani de zile să înveţi să devii un Animagus, 
apoi trebuie să te declari şi fel de fel de alte chestii, zise 
Hermione vag, cercetând cuprinsul cărţii „Dileme ciudate 
ale vrăjitorilor şi soluţiile lor”. Profesoara McGonagall ne-a 
spus, ţineţi minte... Trebuie să te declari ca Animagus, să 
spui în ce animal te poţi transforma şi să îţi dai toate 
semnalmentele, ca să nu poţi să abuzezi de puterea asta... 

— Hermione, glumeam, zise Harry obosit. Ştiu că nu am 
nici o şansă să mă transform în broască până mâine 
dimineaţă... 

— Ah, ce carte inutilă, zise Hermione, închizând-o cu 
zgomot. Cine ar vrea să-şi facă părul din nas să crească în 
bucle? 

— Pe mine nu m-ar deranja, zise vocea lui Fred Weasley. 
Ar fi un subiect de discuţie, nu? 

Harry, Ron şi Hermione îşi ridicară miraţi privirile. Fred şi 
George îşi făcuseră apariţia din spatele unor rafturi. 

— Ce faceţi aici? 

— Vă căutăm pe voi, zise George. Te-a chemat 
McGonagall, Ron. Şi pe tine, Hermione. 

— De ce? întrebă Hermione surprinsă. 

— Nu ştiu... însă părea destul de supărată, zise Fred. 

— Trebuie să vă ducem în biroul ei, întări şi George. 

Ron şi Hermione se uitară la Harry, care simţea cum i se 
goleşte stomacul. Oare profesoara McGonagall vroia să-i 
certe pe Ron şi pe Hermione? Poate că observase cât de 


mult îl ajutau, când ar fi trebuit să descopere singur cum să 
treacă de probe? 

— Ne vedem în camera de zi, îi spuse Hermione lui Harry, 
când ea şi Ron se ridicară, amândoi părând foarte 
neliniştiţi. Adu câte cărţi poţi, da? 

— Bine, zise Harry, îngrijorat şi el. 

La ora opt, Madame Pince stinse toate lămpile şi veni să-l 
alunge pe Harry din bibliotecă. Luptându-se cu greutatea 
puzderiei de cărţi pe care le împrumutase, Harry se 
întoarse în camera de zi a Cercetaşilor, se aşeză la o masă 
din colţ şi continuă să caute. Nu găsise nimic în „Magie 
trăsnită pentru vrăjitori smintiţi”... Nimic în „Ghidul 
vrăjitoriei medievale”, iar în „Antologia vrăjilor din secolul 
al XVIII-lea”, în „Îngrozitorii locuitori ai adâncurilor” sau în 
„Puteri despre care nu ai ştiut niciodată că le ai şi ce să faci 
cu ele, acum că ţi-a picat fisa” nici măcar nu se menţiona 
apa... 

Şmecherilă se urcă în braţe la Harry şi se făcu ghem, 
torcând ca un motoraş. Camera de zi se goli încet în jurul 
lui Harry. Elevii îi tot urau noroc pentru dimineaţa 
următoare pe tonuri vesele, încrezătoare, ca şi Hagrid, toţi 
părând convinşi că va face o altă demonstraţie 
extraordinară, ca şi la prima probă. Harry nu fu în stare să 
le răspundă; dădea doar din cap, simțindu-se de parcă ar fi 
avut o minge de golf înţepenită în gât. Până la zece seara, 
stătu singur în camera de zi, numai cu Şmecherilă. Căutase 
în toate cărţile, iar Ron şi Hermione nu se întorseseră încă. 

— S-a terminat, îşi spuse el. Nu poţi să o faci, Harry... Osă 
te duci la lac dimineaţă şi o să le spui membrilor juriului... 

Îşi imagină cum îi va lămuri că nu putea să ducă la bun 
sfârşit proba respectivă. Şi-l imagină pe Bagman făcând 
ochii mari, surprins, apoi zâmbetul satisfăcut, cu dinţi 
galbeni, al lui Karkaroff. Aproape că o putea auzi pe Fleur 
Delacour spunând cu dispreţ: „Ştiam eu... e prrrea mic, e 
doarrr un băieţel”. Îl văzu pe Reacreadinţă aprinzându-şi 


insigna cu HUO, RUŞINE, POTIER! în faţa mulţimii, văzu 
chipul mâhnit şi uimit al lui Hagrid... 

Uitând că Şmecherilă era pe picioarele lui, Harry se ridică 
brusc. Şmecherilă mieună supărat când ateriză pe podea, îi 
aruncă o privire plină de reproş lui Harry şi se îndepărtă cu 
coada ca o perie de spălat sticle în sus, dar Harry urcă 
repede scara în spirală către dormitorul său... Avea să îşi ia 
Pelerina Fermecată şi să se întoarcă la bibliotecă, unde 
urma să rămână şi toată noaptea, dacă era nevoie... 

— Lumos! şopti Harry cincisprezece minute mai târziu, 
când deschise uşa bibliotecii. 

Cu vârful baghetei aprinse, se furişă pe lângă rafturi, 
luând şi mai multe cărţi - cărţi cu blesteme, cu farmece, 
cărţi cu oameni ai mării şi cu monştri marini, cu vrăjitoare 
celebre şi cu vrăjitori faimoşi, cu invenţii magice, sau orice 
alt fel de carte în care era menţionat măcar un cuvânt 
despre supraviețuirea sub apă. Le duse la o masă şi se puse 
pe treabă, căutând la lumina slabă a baghetei şi uitându-se 
din când în când la ceas... 

Unu noaptea... două... Singurul mod de a continua era să- 
şi spună în gând, iar şi iar: Poate că e în cartea următoare... 
Sau în asta... Sigur în următoarea... 

Sirena din baia Perfecţilor râdea de el. Harry era ca un 
dop de plută în apa clocotită de lângă stânca ei, în timp ce 
Sirena îi luase mătura „Fulger” şi o ţinea deasupra capului. 

— Vino şi ia-o! chicotea Sirena cu răutate. Hai, sari! 

— Nu pot, gâfâi Harry, încercând să apuce mătura şi 
străduindu-se în acelaşi timp să nu se scufunde. Dă-mi-o! 

Dar ea îl împunse într-o parte cu coada măturii, râzând şi 
mai tare de el. 

— Mă doare... lermină odată... Auu! 

— Harry Potter trebuie trezească, domnule! 

— Nu mă mai împunge în coaste... 

— Dobby trebuie împunge Harry Potter, domnule, trebuie 
trezească! 


Harry deschise ochii. Era încă în bibliotecă. Pelerina îi 
căzuse de pe cap, cât timp dormise cu capul pe cartea 
„Dacă există o baghetă, atunci există o soluţie”. Se ridică, 
aranjându-şi ochelarii şi clipind în lumina puternică a zilei. 

— Harry Potter trebuie grăbească, domnule! chiţăi Dobby. 
A doua probă începe în zece minute şi Harry Potter... 

— Zece minute? strigă Harry. Zece? Numai zece minute? 

Se uită la ceas. Dobby avea dreptate. Era nouă şi 
douăzeci. 

O greutate mare parcă îi pică în piept şi i se lipi de inimă. 

— Grăbeşte-te, Harry Potter! chiţăi Dobby, trăgându-l pe 
Harry de mânecă. Ar trebui fost deja la lac cu ceilalţi 
campioni, domnule! 

— E prea târziu, Dobby, zise Harry deznădăjduit. Nu dau 
proba, nu ştiu cum să... 

— Harry Potter dă proba! chiţăi spiriduşul. Dobby ştiut că 
Harry Potter nu găsit cartea care trebuie, aşa că Dobby 
făcut ceva pentru el! 

— Poftim? zise Harry. Dar tu nu ştii care este a doua 
probă... 

— Dobby ştiut, domnule! Harry Potter trebuie să intre în 
lac şi să-l găsească pe Uizy al lui... 

— Ce să găsesc? 

— Să-l ia pe Uizy de la oamenii mării! 

— Ce e un Uizy, Dobby? 

— Uizy al tău, domnule, Uizy care i-a dat puloverul lu' 
Dobby! 

Dobby începuse să tragă de puloverul său maro, pe care 
acum îl purta peste pantalonii scurţi. 

— Poftim? strigă Harry. L-au luat... l-au luat pe Ron? 

— Şi asta îi va lipsi cel mai tare lu' Harry Potter, domnule! 
chiţăi Dobby. Şi peste o oră... 

— E pierdut”, recită Harry, uitându-se îngrozit la spiriduş. 
„Prea târziu, nu mai revine”... Dobby, ce trebuie să fac? 

— Harry Potter trebuie mâncat asta, domnule! chiţăi 
spiriduşul şi îşi băgă mâna în buzunarul pantalonilor, de 


unde scoase o minge făcută dintr-un fel de cozi slinoase, 
verzi, de şobolan. Chiar înainte intrat în lac, domnule... 
Algebranhii! 

— Ce să fac? zise Harry, uitându-se la Algebranhii. 

— Numai aşa Harry Potter putut respire sub apă, 
domnule! 

— Dobby, zise Harry înnebunit, ascultă... Eşti sigur? 

Nu putea să uite ultima dată când încercase Dobby să-l 
„ajute” şi ajunsese cu mâna dreaptă fără oase... 

— Dobby foarte sigur, domnule! zise spiriduşul. Dobby 
aude lucruri, domnule, el spiriduş de casă, el umblă prin tot 
castelul, când aprinde şeminee şi spală podele... Dobby 
auzit pe profesoara McGonagall şi pe profesorul Moody în 
cancelarie, vorbit despre probă... Dobby nu putut lăsat 
Harry Potter să îl piardă pe Uizy! 

Îndoielile lui Harry dispărură ca prin farmec. Ridicându-se 
în picioare, îşi dădu jos pelerina şi o puse în geantă, înşfăcă 
Algebranhiile şi le puse în buzunar, apoi ieşi ca o furtună 
din bibliotecă, urmat de Dobby. 

— Dobby trebuit fie în bucătărie, domnule! chiţăi Dobby 
când ajunseră pe coridor. Dobby trebuie duce acolo... 
Noroc, Harry Potter, domnule, mult noroc! 

— Ne vedem mai târziu, Dobby! strigă Harry, în timp ce 
fugea de-a lungul coridorului şi cobora scările, câte trei 
trepte deodată. 

În holul de la intrare erau doar câţiva întârziaţi. 
Majoritatea părăsiseră Marea Sală imediat după micul 
dejun şi se îndreptaseră spre lac, ca să vadă a doua probă. 
Harry aproape că zbură pe lângă cei din hol, răsturnându-i 
pe Colin şi pe Dennis Creevey când sări mai multe trepte de 
piatră deodată, şi ieşi pe pajiştea din jurul castelului, 
însorită, dar rece. 

Observă din fugă că tribunele care încercuiseră padocul 
dragonilor în noiembrie erau acum aranjate în amfiteatru 
pe malul celălalt al lacului, pline până la refuz, reflectându- 
se în lacul de dedesubt. Se auzea tot mai tare zumzetul 


mulţimii entuziasmate, în timp ce Harry fugea cât de 
repede îl ţineau picioarele în partea cealaltă a lacului, unde 
se aflau membrii juriului, care stăteau la o masă de aur de 
la marginea apei. Cedric, Fleur şi Krum erau lângă masa 
juriului, privindu-l pe Harry cum gonea spre ei. 

— Am... ajuns, gâfâi Harry, oprindu-se brusc, alunecând în 
noroi şi stropindu-i din greşeală roba lui Fleur. 

— Unde ai fost? zise o voce indignată. Proba trebuie să 
înceapă! 

Harry se uită în jur. Percy Weasley stătea la masa juriului 
în locul domnului Crouch, care iar nu venise. 

— Zău, Percy! zise Ludo Bagman, care se uita încântat la 
Harry, parcă luându-i-se o greutate de pe inimă. Lasă-l să-şi 
tragă sufletul! 

Dumbledore îi zâmbi lui Harry, spre deosebire de 
Karkaroff şi de Madame Maxime, care nu păreau deloc 
fericiţi să-l vadă... Era evident, după expresiile de pe feţele 
lor, că nu mai crezuseră că o să apară. 

Harry se aplecă, având mâinile pe genunchi şi încercând 
să-şi potolească respiraţia. Avea o durere în partea stângă, 
de parcă i-ar fi înfipt cineva un cuţit între coaste, însă nu 
avea timp să aştepte să îi treacă. Ludo Bagman se apropia 
deja de campioni, aşezându-i pe malul lacului, la intervale 
de zece metri. Harry era ultimul în rând, alături de Krum, 
îmbrăcat în costum de baie şi cu bagheta magică pregătită. 

— E în regulă, Harry? şopti Bagman, ducându-l pe Harry 
puţin mai departe de Krum. Ştii ce o să faci? 

— Da, gâfâi Harry, masându-şi coastele. 

Bagman îl strânse uşor de umăr şi se întoarse la masa 
juriului. Îşi îndreptă bagheta spre gât, aşa cum făcuse şi la 
Cupa Mondială, şi zise: 

— Sonorus! 

Vocea îi răsună peste apa întunecată şi către tribune. 

— Ei bine, toţi campionii sunt gata pentru a doua probă, 
care va începe la fluierul meu. Au exact o oră ca să 


recupereze ceea ce le-a fost luat. La trei, porniţi! Unu... 
doi... trei! 

Fluierul răsună pătrunzător în aerul rece. Tribunele 
izbucniră în urale şi aplauze. Fără să se uite ce făceau 
ceilalţi campioni, Harry îşi scoase pantofii şi şosetele, luă 
Algebranbhiile din buzunar şi le îndesă în gură, după care se 
avântă în lac. 

Lacul era atât de rece, încât simţi cum îl ustura pielea de 
pe picioare de parcă ar fi intrat în foc, nu în apă rece ca 
gheaţa. Roba i se îmbibase cu apă şi îi atârna tot mai greu, 
în timp ce cobora din ce în ce mai mult. Apa îi ajunsese deja 
peste genunchi şi picioarele aproape amorţite i se afundau 
în mâl, sau îi alunecau pe pietrele netede şi pline de măzgă. 
Mestecă Algebranhiile cât de repede putu. Erau neplăcute 
şi scârboase, ca un cauciuc, ca nişte tentacule de caracatiţă. 
Ajunsese până la talie în apa îngheţată. Se opri, înghiţi 
ultimele Algebranhii şi aşteptă să se întâmple ceva. 

Auzi râsete din mulţime şi îşi dădu seama că probabil 
arăta ca un prost, intrând în lac fără a da nici un semn că ar 
deţine puteri magice. I se făcuse pielea de găină în partea 
de deasupra apei. Stătea pe jumătate cufundat în apa rece, 
iar vântul şfichiuitor îi umfla părul. Harry începu să tremure 
puternic. Evită să se uite în tribune. Râsetele se înteţeau, 
iar dinspre Viperini se auzeau tot felul de insulte şi cuvinte 
batjocoritoare... 

Apoi, dintr-o dată, Harry se simţi de parcă i-ar fi fost pusă 
o pernă invizibilă pe gură şi pe nas. Încercă să respire, dar 
ameţi. Plămânii îi erau goi şi deodată simţi o durere 
înfiorătoare în ambele părţi ale gâtului... 

Harry îşi încleşta mâinile în jurul gâtului şi simţi două 
pliuri mari mai jos de urechi, fremătând în aerul rece... 
Avea branhii! Fără să mai stea nici o clipă pe gânduri, făcu 
singurul lucru logic: se aruncă în apă! 

Prima înghiţitură de apă rece ca gheaţa fu dătătoare de 
viaţă. Capul nu i se mai învârtea. Mai luă o gură de apă şi 
simţi cum îi trece lin prin branhii, trimiţându-i oxigen la 


creier. Întinse mâinile în faţă şi se uită la ele. Erau verzi şi 
stranii în apă, iar între degete îi crescuse o membrană. Se 
uită apoi la picioare... 1 se lungiseră şi aveau şi ele pieliţe 
între degete. Era ca şi când i-ar fi crescut înotătoare. 

Apa nu i se mai părea rece, ci din contră, răcoroasă, 
plăcută şi nu îi mai simţea deloc apăsarea... Harry se mişcă 
încă o dată, minunându-se de cât de departe şi de repede îl 
propulsaseră picioarele, care erau acum ca nişte 
înotătoare, vedea clar prin apă şi nu mai simţea nevoia să 
clipească. Înotă mult, îndreptându-se spre adâncuri. 

Tăcerea îi presa urechile, iar pe deasupra lui defila un 
peisaj întunecat, straniu şi înceţoşat. Nu vedea decât la 
zece metri în faţă, aşa că, în timp ce înota rapid, în apă i se 
tot succedau prin faţa ochilor imagini noi, apărute brusc din 
întunericul neprevăzut: păduri de alge negre şi încâlcite, 
câmpii de mâl, pline de pietricele strălucitoare. Înotă şi mai 
jos, către mijlocul lacului, cu ochii larg deschişi, uitându-se 
prin apa luminată straniu din jurul său la umbrele din 
adâncuri, unde apa devenise opacă. 

Treceau pe lângă el puzderie de peştişori, ca nişte săgeți 
argintii. O dată sau de două ori văzu ceva mare în faţa lui, 
dar, când se apropie, descoperi că nu era decât un buştean 
negru sau vreun pâlc de alge dese. Nu se vedeau ceilalţi 
campioni şi nici oamenii mării nici urmă de Ron, dar nici de 
calmarul gigant, din fericire. 

În faţa lui se întindeau alge verzi, cam un metru sub el, ca 
o pajişte de iarbă înaltă. Harry se uita înainte fără să 
clipească, încercând să desluşească formele din întuneric... 
Şi deodată, fără nici un avertisment, ceva îl apucă de 
gleznă. 

Harry se întoarse şi văzu un Fluidem, un demon marin, 
Mic, cu coarne, ieşind dintre alge. Îşi încleştase strâns 
degetele lungi în jurul gleznei lui Harry şi îşi dezvelise colții 
lungi şi ascuţiţi, pregătindu-se de atac... Harry îşi băgă 
repede mâna în buzunarul robei şi scoase bagheta... În acel 


moment, încă doi Fluidemi apărură dintre alge şi îl apucară 
pe Harry de robă, încercând să îl tragă în jos. 

— Relashio! strigă Harry, dar nu se auzi nimic... 

Îi ieşi o bulă mare pe gură şi bagheta sa, în loc să scoată 
scântei către Fluidemi, stropi cu un jet de apă fierbinte, 
probabil, fiindcă acolo unde îi lovi apărură pete roşii pe 
pielea lor verde. Harry îşi smulse glezna din mâna 
Fluidemului şi înotă cât de repede putu, trimițând alte 
câteva jeturi de apă fierbinte peste umăr, absolut la 
întâmplare. Din când în când, simţea câte un Fluidem care 
îl apuca de picior şi se smucea din mâna lui. În sfârşit, simţi 
cum piciorul său atinge un cap cu coarne şi, uitându-se 
înapoi, văzu cum Fluidemul se îndepărta ameţit, în timp ce 
amicii lui îşi vânturară pumnii către Harry, dar dispărură 
repede în alge. 

Harry încetini puţin, îşi puse bagheta la loc în buzunarul 
robei şi se uită în jur, cu urechile ciulite. Făcu un cerc 
complet în apă, liniştea apăsându-i timpanele mai tare ca 
niciodată. Ştia că acum trebuie să fi fost la o adâncime 
foarte mare... Nu se mişca nimic în jurul lui, în afară de 
alge. 

— Ei, cum te descurci? 

Harry crezu că era pe punctul să aibă un atac de cord. Se 
întoarse şi o văzu pe Myrtle cea Plângăcioasă plutind în faţa 
lui, privindu-l prin ochelarii ei groşi şi sidefii. 

— Myrtle! încercă Harry să strige, dar din nou nu ieşi nici 
un sunet din gura lui... doar o bulă foarte mare. 

Myrtle cea Plângăcioasă izbucni în râs. 

— Cred că ar trebui să încerci acolo! zise ea, arătând într- 
o direcţie anume. Eu nu vin cu tine... Mie nu prea îmi plac, 
întotdeauna mă aleargă când mă apropii prea tare... 

Harry ridică degetele mari ale mâinilor sale cu pieliţe între 
degete, în semn de mulţumire, şi porni iar, având grijă să 
înoate puţin mai sus, pe deasupra algelor, ca să evite 
Fluidemii care se ascundeau în ele. 


Înotă un timp, socotind că trecuseră vreo douăzeci de 
minute. Acum trecea peste întinderi mari de mâl, care se 
învolburau la sosirea lui. În cele din urmă auzi în depărtare 
cântecul straniu al oamenilor mării. 

O oră ai să cauţi, Şi ce-ai pierdut tu să recapeţi... 

Harry înotă mai repede şi în curând văzu o stâncă mare 
ieşind din mâlul din faţa lui. Pe ea erau pictaţi oameni ai 
apelor, înarmaţi cu sulițe şi vânând ceea ce semăna cu un 
calmar uriaş. Harry înotă pe după stâncă, luându-se după 
cântec: timpul pe jumătate-i dus, nu te grăbi. 

Şi ce cauţi, aici va putrezi... 

O gămadă de locuinţe de piatră, pe care se încolăceau 
pâlcuri de alge, apărură din întuneric peste tot în jurul lui 
Harry. Văzu o mulţime de chipuri... Chipuri care nu 
semănau deloc cu cel al sirenei din tabloul din baia 
Perfecţilor... 

Oamenii mării aveau pielea gri şi părul lung şi încâlcit, 
verde-închis. Aveau ochi galbeni, dinţi zimţaţi şi purtau sfori 
groase cu pietricele la gât. Se uitară la Harry când acesta 
înotă pe lângă ei. Câţiva ieşiră din peşterile lor ca să-l vadă 
mai bine, cu sulițe în mâini, bătând apa cu cozile lor argintii 
şi puternice. 

Harry înotă şi mai repede, uitându-se cu atenţie în jur, şi în 
curând observă că lăcaşurile oamenilor mării se 
înmulţiseră. În jurul unora dintre ele se vedeau grădini de 
alge, iar într-o curte observă un Fluidem de casă legat de 
stâlpul din faţa unei uşi. Oamenii mării apăreau acum din 
toate părţile, privindu-l curioşi, arătând spre mâinile şi 
picioarele sale cu pieliţe între degete, şuşotind între ei. 
Harry coti într-o parte şi văzu ceva foarte ciudat. 

O ceată de oameni ai mării pluteau în faţa caselor care 
erau aranjate în aşa fel încât păreau un sat marin. Un cor 
de oameni ai mării cânta în mijlocul satului, chemându-i pe 
campioni să vină la ei, iar în spatele lor se afla un fel de 
statuie: un om al mării sculptat dintr-un bolovan enorm. 


Patru alţi oameni erau legaţi strâns de coada acestui 
personaj central. 

Ron era legat între Hermione şi Cho Chang. Mai era şi o 
fetiţă care nu părea să aibă mai mult de opt ani, al cărei păr 
argintiu îi spuse lui Harry că era sora lui Fleur Delacour. 
Toţi patru păreau să fie cufundaţi într-un somn adânc. 
Capetele li se clătinau pe umeri şi din gură le ieşeau bule 
MICI. 

Harry se îndreptă repede către ostatici, aşteptându-se ca 
oamenii mării să-şi coboare suliţele şi să-l atace, dar aceştia 
nu făcură nimic. Frânghiile de alge care îi legau pe ostaticii 
de statuie erau groase, alunecoase şi foarte solide. Pentru o 
fracțiune de secundă, se gândi la briceagul pe care i-l 
dăruise Sirius de Crăciun... Dar acesta era închis în cufărul 
său de la castel, la zeci de kilometri depărtare, şi nu avea 
cum să-l ajute... 

Privi în jur. Mulţi dintre oamenii mării care îi înconjurau 
aveau sulițe. Înotă încet către un triton de peste doi metri 
înălţime, cu o barbă verde şi lungă, cu un colier de colţi de 
rechin în jurul gâtului, şi încercă să mimeze o rugăminte, ca 
să îl determine pe acesta să îi împrumute sulița. Tritonul 
râse şi clătină din cap. 

— Noi nu ajutăm pe nimeni, zise el apoi, cu o voce groasă 
şi aspră. 

— Haide! zise Harry rugător, însă nu-i ieşiră decât bule din 
gură. 

Încercă să ia sulița de la triton, dar acesta o smuci înapoi, 
clătinând mai departe din cap şi râzând. 

Harry se întoarse, uitându-se în jur. Trebuia să găsească 
ceva ascuţit... orice... 

Fundul lacului era plin de pietre. Se scufundă, înşfăcă una 
cât mai ascuţită şi se întoarse la statuie. Începu să lovească 
în sforile care îl înlănţuiau pe Ron şi, după câteva minute de 
muncă grea, acestea se rupseră. Ron pluti inconştient la 
câţiva centimetri deasupra fundului lacului, unduindu-se pe 
ape. 


Harry se uită în jur. Nu îi văzu pe ceilalţi campioni. Ce 
aveau de gând? De ce nu se grăbeau? Se întoarse la 
Hermione, ridică piatra colţuroasă şi începu să încerce să îi 
rupă şi ei sforile... 

Imediat, mai multe perechi de mâini gri îl prinseră de 
încheieturi. Şase tritoni îl trăgeau departe de Hermione, 
clătinând din capetele lor verzi şi râzând. 

— Îl poţi elibera doar pe ostaticul tău, îi zise unul din ei. 
Lasă-i pe ceilalţi... 

— Nici gând! zise Harry mânios, dar nu-i ieşiră din nou 
decât două bule mari din gură. 

— Sarcina ta este să îţi salvezi prietenul... Lasă-i pe 
ceilalţi... 

— Şi ea e prietena mea! strigă Harry, arătând către 
Hermione şi o bulă argintie enormă îi ieşi printre buze. Şi 
nu vreau să moară nici celelalte două! 

Capul lui Cho era pe umărul Hermionei. Fetiţa cu părul 
argintiu era extrem de palidă. Harry se luptă să scape de 
tritoni, dar aceştia râseră şi mai tare, ţinându-l de mâini. 
Harry se uită în jur. Unde erau ceilalţi campioni? Avea timp 
să-l ducă pe Ron la suprafaţă şi să se întoarcă după 
Hermione şi ceilalţi? Va putea să mai găsească locul? Se 
uită la ceas ca să vadă cât timp mai avea... Se oprise! 

Dar în acel moment, tritonii arătară entuziasmați în sus. 
Harry se uită şi îl văzu pe Cedric înotând către ei. În jurul 
capului avea o bulă enormă, care îi făcea trăsăturile să pară 
mult lăţite, ciudate, întinse. 

— M-am rătăcit! mimă el cu buzele, părând îngrozit. Fleur 
şi Krum vin imediat! 

Simţindu-se extraordinar de uşurat, Harry îl privi pe 
Cedric cum scoate un cuţit din buzunar şi o eliberează pe 
Cho. O ridică şi dispărură amândoi în sus. 

Harry se uită în jur, aşteptând. Unde erau Fleur şi Krum? 
Timpul se scurgea şi, conform cântecului, ostaticii aveau să 
fie pierduţi după o oră... 


Oamenii mării începură să chiuie entuziasmați. Cei care îl 
ţinuseră pe Harry îi dădură drumul, uitându-se înapoi. 
Harry se întoarse şi el şi văzu ceva monstruos venind prin 
apă către ei: un corp uman în costum de baie, cu cap de 
rechin... Era Krum. Se pare că se Transfigurase, dar 
incomplet. 

Omul-rechin se duse direct la Hermione şi începu să muşte 
sforile cu care era legată: problema era că noii dinţi ai lui 
Krum nu erau poziţionaţi pentru a muşca ceva mai mic 
decât un delfin şi Harry era convins că, dacă Viktor nu avea 
grijă, putea să o rupă pe Hermione în două. Se duse ca 
vântul către el şi îl bătu tare pe umăr, arătându-i piatra 
colţuroasă. Krum o înşfăcă şi începu să taie sforile din jurul 
Hermionei. Reugşi în câteva secunde. O prinse pe Hermione 
de talie şi, fără să arunce o privire înapoi, începu să se 
ridice repede la suprafaţă. 

„Acum ce fac?” îşi zise Harry disperat. Dacă ar fi ştiut 
sigur că venea Fleur... Dar nu se vedea nimic. Dacă nu 
venea... 

Înşfăcă piatra pe care o aruncase Krum. Tritonii îi 
înconjurară imediat pe Ron şi pe fetiţă, dezaprobând din 
capete purtarea lui Harry. 

Harry îşi scoase bagheta. 

— Daţi-vă la o parte! 

Nu-i ieşiră decât bule din gură, dar avu impresia că tritonii 
îl înţeleseseră, pentru că se opriseră subit din râs. Ochii lor 
galbeni erau fixaţi pe bagheta lui Harry şi păreau speriaţi. 
Poate că erau foarte mulţi, dar Harry îşi dădu seama, după 
expresiile de pe feţele lor, că ştiau la fel de multă magie ca 
şi calmarul uriaş. 

— Număr până la trei! strigă Harry, scoțând iar un şirag 
de bule mari, dar ridică şi trei degete, ca să fie sigur că 
pricepuseră mesajul. Unu... (cobori un deget) Doi (îl cobori 
pe al doilea)... 

Tritonii se împrăştiară imediat. Harry se duse grăbit la 
fetiţă şi începu să taie frânghiile care o legau de statuie. În 


sfârşit, reuşi să o elibereze! Apucă fetiţa de talie, îl prinse 
pe Ron de guler şi începu să se ridice. 

Era o muncă grea şi înainta foarte încet. Nu-şi mai putea 
folosi mâinile cu pieliţe, ca să se propulseze în sus. Dădu din 
înotătoare cât putu de tare, dar Ron şi sora lui Fleur erau 
ca nişte saci cu cartofi care îl trăgeau în jos... Cu ochii 
aţintiţi către cer, sperând să zărească vreo rază de lumină, 
deşi ştia că probabil era încă la mare adâncime. Apa de 
deasupra lui era atât de întunecată... 

Oamenii mării se ridicau o dată cu el. Îi vedea înotând în 
jurul lui liniştiţi, privindu-l cum se chinuie... Aveau să îl 
tragă înapoi în adâncuri, când expira timpul? Oare mâncau 
oameni? Începeau să îl doară picioarele din cauza efortului. 
Îl dureau îngrozitor şi umerii, Ron şi fetiţa erau destul de 
grei... 

Respira cu mare dificultate. Simţi iar dureri în ambele 
părţi ale gâtului... Devenea din nou foarte conştient de apa 
din gura lui... Şi totuşi, întunericul nu mai era negru ca 
smoala... Era străpuns acum de razele soarelui de la 
suprafaţă... 

Dădu cu putere din înotătoare, dar descoperi că nu le mai 
avu. Avea din nou picioare obişnuite... Apa îi intra pe gură şi 
îi inunda plămânii... Începu să ameţească, dar ştia că 
lumina şi aerul erau doar la trei metri şi jumătate deasupra 
lui... Trebuia să ajungă acolo... Trebuia... 

Harry dădu atât de tare şi de repede din picioare, încât 
parcă îşi auzi muşchii protestând supăraţi. Şi creierul parcă 
îi plutea în apă, nu putea să respire, avea nevoie de oxigen, 
trebuia să continue, nu putea să se oprească... 

Şi atunci simţi cum atinge cu capul suprafaţa apei. Faţa 
începu să îl usture, biciuită de aerul cumplit de rece, dar 
minunat pentru plămânii lui Harry. Luă o gură de aer, 
simțind că nu respirase niciodată cum trebuia până atunci, 
şi, gâfâind, continuă să îi tragă pe Ron şi pe fetiţă după el. 
În jurul lui se vedeau ieşind din apă capetele sălbatice, cu 
părul verde, dar acum tritonii îi zâmbeau. 


Mulțimea din tribune făcea mare tărăboi. Strigăte, urale 
furtunoase... Toţi păreau să fie în picioare. Harry avu 
impresia că erau convinşi că Ron şi fetiţa erau morţi. Dar se 
înşelau... Amândoi deschiseră ochii. Fetiţa părea speriată şi 
derutată, dar Ron doar scuipă puţină apă, clipi în lumina 
puternică şi zise: 

— Cam umed pe-aici, nu? 

Apoi o zări pe sora lui Fleur. 

— De ce ai adus-o şi pe ea? 

— Fleur nu a apărut. Nu am putut s-o las, gâfâi Harry. 

— Harry, tâmpitule, zise Ron, doar nu ai luat în serios 
cântecul ăla, nu? Dumbledore nu ar fi permis să se înece 
vreunul din noi! 

— Dar cântecul zicea... 

— Doar ca să ştiţi cât timp aveţi la dispoziţie! zise Ron. 
Sper că nu ai pierdut timpul pe-acolo, făcând-o pe eroul! 

Harry se simţi jenat, dar şi supărat. Pentru Ron totul era 
OK. El dormise, nu ştia cât de sinistru era la fundul lacului, 
înconjurat de oamenii mării, cu suliţele pe umeri, care 
păreau capabili de orice crimă. 

— Hai, zise Harry scurt, ajută-mă să o trag, nu cred că e în 
stare să înoate... 

O traseră pe sora lui Fleur spre mal, unde erau membrii 
juriului. Douăzeci de oameni ai mării îi escortară, ca o 
gardă de onoare, cântându-şi cântecele oribile, care îţi 
zgâriau timpanul. 

Harry o văzu pe Madame Pomfrey având grijă de 
Hermione, de Krum, de Cedric şi de Cho, care erau înveliţi 
în pături groase. De pe mal, Dumbledore şi Ludo Bagman îi 
zâmbeau lui Harry şi lui Ron, în timp ce aceştia se apropiau 
de ei, dar Percy, care era livid la faţă şi părea mult mai 
tânăr ca de obicei, pleoscăi prin apă, ieşindu-le în 
întâmpinare. Între timp, Madame Maxime o ţinea de umeri 
pe Fleur Delacour, care era cu adevărat înnebunită, 
luptându-se din toate puterile să intre iar în apă. 

— Gabrrrielle! Gabrrrielle! E în viaţă? E rrrănită? 


— E bine! încercă să-i spună Harry, dar era atât de 
extenuat, încât abia reuşi să vorbească, darămite să mai şi 
strige. 

Percy îl apucase pe Ron şi îl trăgea pe mal („lermină, 
Percy, n-am păţit nimic!”), iar Dumbledore şi Bagman îl 
ajutau pe Harry să se ţină pe picioare. Fleur scăpase din 
încleştarea lui Madame Maxime şi îşi îmbrăţişa sora. 

— Au venit Fluidemii... şi m-au atacat... Oh, Gabrrrielle, 
am crrrezut... am crrrezut... 

— Vino aici, se auzi vocea lui Madame Pomfrey. 

Îl apucă pe Harry de braţ şi îl duse lângă Hermione şi 
ceilalţi. Îl înveli atât de strâns într-o pătură, încât Harry avu 
impresia că fusese pus într-o cămaşă de forţă. Apoi Madame 
Pomfrey îl sili să bea o licoare fierbinte. Avu impresia că îi 
ieşeau aburi pe urechi. 

— Harry, felicitări! strigă Hermione. Ai reuşit! Ai 
descoperit ce trebuie să faci de unul singur! 

— Păi, zise Harry. 

I-ar fi spus despre Dobby, dar tocmai observase cum îl 
privea Karkaroff. Era singurul membru al juriului care nu 
se ridicase de la masă. Singurul membru care nu se bucura 
că Harry, Ron şi sora lui Fleur se întorseseră cu bine. 

— Da, aşa e, zise Harry, cât de tare putu, ca să-l audă şi 
Karkaroff. 

— Ai un cărăbuş de apă în păr, Hărm-ăun-ni, zise Krum. 
Harry avu impresia că Viktor o strigase, numai ca să-i 
atragă atenţia asupra lui, ca să-i amintească încă o dată că 
el o salvase din lac. Dar Hermione alungă repede cărăbuşul 
din păr şi zise: 

— Totuşi, ai depăşit cu mult limita de timp, Harry... Ţi-a 
luat mult să ne găseşti? 

— Nu... v-am găsit destul de repede... 

Sentimentul de stânjeneală al lui Harry creştea. Acum că 
ieşise din apă, i se părea evident că trebuia să se gândească 
la măsurile de siguranţă luate de Dumbledore, care nu ar fi 
permis moartea ostaticilor doar pentru că nu apăruseră 


campionii lor să îi salveze. De ce nu îl luase doar pe Ron? 
De ce nu plecase mai repede spre suprafaţă? Ar fi fost 
primul care se întorcea... Cedric şi Krum nu pierduseră 
timpul făcându-şi griji pentru ceilalţi. Ei nu luaseră în serios 
cântecul oamenilor mării... 

Dumbledore discuta pe mal, probabil cu lidera oamenilor 
mării, o sirenă cu un aspect deosebit de sălbatic şi feroce. 
Scotea aceleaşi sunete ascuţite pe care le făceau de obicei 
oamenii mării deasupra apei. Era evident că Dumbledore le 
ştia limba. Până la urmă se ridică, se întoarse către ceilalţi 
membri ai juriului şi zise: 

— Să facem un mic consiliu, înainte să dăm notele, vă 
rog... Membrii juriului se adunară în jurul lui. Madame 
Pomfrey se dusese să-l salveze pe Ron din ghearele lui 
Percy. Îl adusese lângă Harry şi ceilalţi. Îi dădu şi lui o 
pătură şi nişte licoare revigorantă, apoi se întoarse la Fleur 
şi la sora ei. 

Fleur avea numeroase răni pe faţă şi pe mâini, roba îi era 
sfâşiată, dar nu părea să-i pese şi nici nu o lăsă pe Madame 
Pomfrey să îi curețe rănile. 

— Aveţi grrrijă de Gabrrrielle, o rugă ea pe Madame 
Pomfrey şi apoi se întoarse către Harry. Ai salvat-o, Arrry! 
zise ea pe nerăsuflate. Chiarrr dacă nu era ostatica ta... 

— Da, zise Harry, care îşi dorea acum din tot sufletul să le 
fi lăsat pe celelalte trei fete lângă statuie. 

Fleur se aplecă, îl pupă pe Harry de două ori pe fiecare 
obraz (Harry simţi cum îi ia faţa foc şi nu ar fi fost surprins 
să îi fi ieşit iar aburi pe urechi), apoi îi zise lui Ron: 

— Şi tu... care l-ai ajutat... 

— Da, zise Ron, plin de speranţă, da, puţin... 

Fleur se aplecă şi către el şi îl pupă, la fel cum făcuse cu 
Harry. Hermione era extraordinar de furioasă, dar chiar 
atunci vocea amplificată prin magie a lui Ludo Bagman 
răsună lângă ei, făcându-i pe toţi să tresară şi reducând 
tribunele la tăcere. 


— Doamnelor şi domnilor, am decis! Sirena-şefă Murcus 
ne-a spus exact ce s-a întâmplat pe fundul lacului şi în 
consecinţă am decis să dăm notele după cum urmează... 
Domnişoara Fleur Delacour, deşi a demonstrat că ştie să 
folosească excelent Vraja Cap-în-Bulă, a fost atacată pe 
drum de monştrii Fluidem şi nu a reuşit să îşi aducă ostatica 
la mal. Îi acordăm douăzeci şi cinci de puncte. 

Tribunele aplaudară. 

— Merrritam zerrro, zise Fleur răguşită, clătinându-şi 
capul superb. 

— Domnul Cedric Diggory, care de asemenea a folosit o 
Vrajă Cap-în-Bulă, a fost primul care s-a întors cu ostaticul 
său, deşi s-a întors cu un minut după limita de timp. 

Izbucniră urale extraordinare din grupul Astropufilor. 
Harry o văzu pe Cho aruncându-i lui Cedric o privire 
pierdută. 

— Aşadar, îi acordăm patruzeci şi şapte de puncte. 

Harry fu distrus. Dacă Cedric depăşise timpul limită, 
atunci cu atât mai mult el... 

— Domnul Viktor Krum a folosit o formă incompletă de 
Transfigurare, foarte eficace însă, şi s-a întors al doilea cu 
ostatica sa. Îi acordăm patruzeci de puncte. 

Karkaroff aplaudă deosebit de tare, luându-şi un aer 
superior. 

— Domnul Harry Potter a folosit Algebranhii cu mare 
măiestrie, continuă Bagman. S-a întors ultimul şi cu mult 
după limita de timp de o oră. Însă unul dintre oamenii mării 
ne-a spus că domnul Potter a fost primul care a ajuns la 
ostatici şi că întârzierea lui s-a datorat hotărârii sale de a-i 
şti pe toţi ostaticii în siguranţă, nu doar pe al său... 

Ron şi Hermione îi aruncară amândoi lui Harry priviri 
aproape exasperate şi pline de milă. 

— Majoritatea membrilor juriului, zise Bagman şi îi aruncă 
o privire răutăcioasă lui Karkaroff, sunt de părere că 
aceasta arată un caracter puternic şi o mare valoare 


morală, care merită note maxime. Cu toate astea, scorul 
domnului Potter este de patruzeci şi cinci de puncte! 

Harry fu cuprins de o mare bucurie. Era pe primul loc, cu 
acelaşi punctaj ca Cedric. Ron şi Hermione, luaţi prin 
surprindere, se uitară la Harry, apoi râseră şi aplaudară 
puternic, alături de restul mulţimii. 

— Bravo, Harry! strigă Ron peste toată hărmălaia. Deci nu 
ai fost bleg, cum ţi-am zis eu, ci ai dat dovadă de tărie de 
caracter! 

Fleur aplauda şi ea tare, dar Krum nu părea deloc fericit. 
Încercă să discute cu Hermione, dar ea era mult prea 
ocupată să îl aclame pe Harry. 

— A treia şi ultima probă va avea loc la vremea amurgului, 
pe douăzeci şi patru iunie, continuă Bagman. Campionii vor 
fi anunţaţi ce îi aşteaptă exact cu o lună înainte. Vă 
mulţumim pentru încurajarea entuziastă a campionilor. 

Se terminase, îşi zise Harry, puţin ameţit încă, în timp ce 
Madame Pomfrey începea să îi mâne pe campioni şi pe 
ostatici înapoi către castel, ca să-şi pună mai repede nişte 
haine uscate... Se terminase, scăpase... Nu mai avea nici o 
grijă până pe douăzeci şi patru iunie... 

Data viitoare când va ajunge în Hogsmeade, îşi zise el, în 
timp ce urca treptele de piatră ale castelului, avea să-i 
cumpere câte o pereche de şosete lui Dobby pentru fiecare 
zi a anului. 

— Capitolul XXVII — 

AMPRENTĂ SE ÎNTOARCE. 

Unul dintre cele mai bune lucruri de după a doua probă 
era că toată lumea vroia să ştie ce se petrecuse pe fundul 
lacului, ceea ce însemna că Ron era şi el sub reflector, 
alături de Harry. Harry observă că versiunea lui Ron despre 
evenimente se schimba uşor cu fiecare relatare. La început, 
povestise adevărul. Varianta lui coincidea cu povestea spusă 
de Hermione, cel puţin... Dumbledore îi cufundase pe toţi 
ostaticii într-un somn vrăjit, în biroul profesoarei 
McGonagall, asigurându-se mai întâi că aveau să fie în 


siguranţă şi că vor reveni la viaţă, când vor fi scoşi din apă. 

O săptămână mai târziu însă, Ron povestea despre o răpire 
palpitantă, în care se luptase de unul singur cu cincizeci de 
tritoni, înarmaţi până-n dinţi, care trebuiseră să-l bată bine, 
pentru a-l supune, înainte de a-l lega. 

— Dar aveam bagheta ascunsă în mânecă, îi spuse el lui 
Padma Patil, care se părea că îl plăcea mult mai mult pe 
Ron acum, când avea parte de atâta atenţie din partea 
tuturor, şi avea grijă să stea de vorbă cu el de fiecare dată 
când se întâlneau pe coridoare. I-aş fi putut nimici pe 
tridioţii ăia în orice moment! 

— Ce aveai de gând să faci, să îi sperii cu sforăielile? îl 
întrebă Hermione tăios şi ironic. 

Era mereu foarte irascibilă fiindcă toţi o tachinau, 
nemulţumiţi că tocmai ea fusese considerată ca fiind 
persoana care i-ar fi lipsit cel mai mult lui Viktor Krum. 

Urechile lui Ron se înroşiră violent, iar el reveni la 
versiunea cu somnul vrăjit. 

Când intrară în martie, vremea deveni mai frumoasă, însă 
vântul puternic încă le îngheţa mâinile şi feţele, de fiecare 
dată când ieşeau afară. Poşta întârzia frecvent, pentru că 
bufniţele erau luate pe sus de vânt, desigur. 

Bufnița brună pe care i-o trimisese lui Sirius, cu data 
următorului week-end la Hogsmeade, apăru într-o vineri 
dimineaţa, la micul dejun, cu o grămadă de pene zburlite. 
Harry abia apucă să ia biletul lui Sirius, că bufnița îşi şi luă 
zborul, fiindu-i evident teamă să nu fie trimisă iar afară. 

Scrisoarea lui Sirius era aproape la fel de scurtă ca şi cea 
de dinainte. 

Vino la gardul de la capătul drumului care iese din 
Hogsmeade, sâmbătă la două. Adu câtă mâncare poţi. 

— Doar nu vine în Hogsmeade? întrebă Ron, nevenindu-i 
să creadă. 

— Aşa se pare, nu? zise Hermione. 

— Nu pot să cred, zise Harry încordat. Dacă îl prind... 


— S-a descurcat până acum, nu? zise Ron. Şi locul nu mai 
e împânzit de Dementori. 

Harry împături scrisoarea, gândindu-se. Dacă era cinstit 
cu el însuşi, chiar dorea să-l revadă pe Sirius. Aşadar, se 
duse la ultimul curs din acea după-amiază - cele două ore 
consecutive de „Poţiuni” - simțindu-se mult mai vesel ca de 
obicei când cobori treptele către pivniţa castelului. 

Reacredință, Crabbe, Goyle şi şleahta de fete a lui Pansy 
Parkinson stăteau în faţa uşii şi se uitau la ceva ascuns 
privirilor lui Harry, râzând în hohote. Chipul ca de boxer al 
lui Pansy se uită pe după spatele lat al lui Goyle, în timp ce 
Harry, Ron şi Hermione se apropiau de clasă. 

— Au venit, au venit! chicoti ea şi pâlcul de Viperini le făcu 
loc. 

Harry văzu că Pansy Parkinson avea o revistă în mâini: 
Săptămânalul vrăjitoarelor. Fotografia de pe copertă 
înfăţişa o vrăjitoare cu părul creţ, care zâmbea cu toţi dinţii, 
arătând cu bagheta către o prăjitură mare şi pufoasă. 

— Cred că o să găseşti ceva interesant aici, Granger! zise 
tare Pansy şi aruncă revista către Hermione, care o prinse 
din zbor, deşi fusese luată prin surprindere. 

În acel moment, uşa clasei se deschise şi Plesneală le făcu 
semn să poftească înăuntru. 

Hermione, Harry şi Ron se îndreptară ca de obicei către o 
masă din fundul clasei. Imediat ce Plesneală se întoarse cu 
spatele să scrie pe tablă ingredientele poţiunii din ziua 
aceea, Hermione frunzări repede revista pe sub bancă. În 
sfârşit, la mijloc, Hermione găsi ce căuta. Harry şi Ron se 
apropiară. O fotografie color cu Harry, lângă un articol 
intitulat: 

IUBIREA SECRETĂ A LUI HARRY POTTER: 


Un băiat unic, poate - şi totuşi, un băiat care trece prin 
neliniştile caracteristice adolescenţei, scria Rita Skeeter. 
Privat de dragoste din momentul decesului tragic al 
părinţilor săi, Harry Potter, în vârstă de paisprezece ani, a 
crezut că a găsit alinarea din partea iubitei sale de la 
Hogwarts, Hermione Granger, o fată cu părinţi Încuiați. 
Nici nu se aştepta ca sentimentele să îi fie iar rănite atât de 
curând, încă o decepţie în viaţa lui deja plină de pierderi 
sufleteşti. 

Domnişoarei Granger, o fată simplă, dar ambițioasă, se 
pare că îi plac vrăjitorii faimoşi, dar nu se poate limita doar 
la Harry... Încă de la venirea lui Viktor Krum, căutătorul din 
echipa Bulgariei şi eroul ultimei Cupe Mondiale de Vâjthaţ, 
domnişoara Granger s-a jucat cu afecțiunea amândurora. 
Krum, care este total subjugat de vicleana domnişoară 
Granger, a invitat-o deja să-l viziteze în Bulgaria, în timpul 
vacanței de vară, şi afirmă că „niciodată nu a simţit aşa ceva 
pentru vreo altă fată”. S-ar putea însă să nu fie magia 
personală a domnişoarei Granger - îndoielnică, de altfel - 
care i-a fermecat pe aceşti băieţi nevinovaţi. „ E chiar 
urâtă”, zice Pansy Parkinson, o elevă frumuşică şi plină de 
viaţă din anul IV, „dar ar fi în stare să fi preparat o Licoare 
de Dragoste, o duce mintea. Cred că numai aşa reuşeşte”. 

Licorile de Dragoste sunt interzise la Hogwarts şi fără 
îndoială că Albus Dumbledore va cerceta această situaţie. 
Între timp, cei care îi vor binele lui Harry Potter trebuie să 
spere că data viitoare îi va dărui inima unei fete care să-l 
merite. 

— 'Ţi-am zis eu! şopti Ron către Hermione, în timp ce ea 
citea articolul. 'Ţi-am spus să nu o superi pe Rita Skeeter! 
Te-a făcut să pari un fel de... de fufă! 

Hermione renunţă la expresia ei uimită şi izbucni în râs. 

— Fufă? repetă ea, zguduită de chicotele înăbuşite. 

— Aşa le spune mama, murmură Ron, şi urechile i se 
înroşiră iar. 


— Dacă asta e tot ce poate să scornească, înseamnă că şi-a 
pierdut îndemânarea, zise Hermione, chicotind în 
continuare, şi aruncă Săptămânalul vrăjitoarelor pe scaunul 
gol de lângă ea. Ce mizerie! 

Se uită la Viperini, care îi priveau cu interes, pe ea şi pe 
Harry, ca să vadă dacă se supăraseră din pricina articolului. 
Hermione le zâmbi şi le făcu semn cu mâna, cât mai 
sarcastic, după care ea, Harry şi Ron începură să-şi scoată 
din ghiozdane ingredientele de care aveau nevoie pentru 
Poţiunea de Ascuţit Mintea. 

— E ceva ciudat, totuşi, zise Hermione, zece minute mai 
târziu, zdrobind mărunt scarabeii din bolul din faţa ei. Cum 
a aflat Rita Skeeter? 

— Ce să afle? sări repede Ron. Doar nu ai preparat Licori 
de Dragoste, sper... 

— Nu fi tâmpit, se răsti Hermione, începând să piseze iar 
scarabeii. Nu, doar că... nu ştiu cum a aflat că Viktor m-a 
invitat la el în vacanţa de vară? 

Hermione se făcu roşie ca focul când zise acestea şi evită 
deliberat privirea lui Ron. 

— Poftim? făcu Ron, scăpând zdrobitorul, care căzu la 
pământ cu un zgomot puternic. 

— M-a invitat imediat după ce m-a scos din lac, murmură 
Hermione. După ce a scăpat de capul de rechin... Madame 
Pomfrey ne-a dat amândurora nişte pături şi atunci m-a dus 
puţin mai departe de juriu, ca să nu audă nimeni, şi mi-a zis 
că, dacă nu am alte planuri la vară, poate că mi-ar plăcea 
să... 

— Şi ce i-ai spus? zise Ron, care îşi luase iar zdrobitorul şi 
îl freca de masă, însă la vreo cincisprezece centimetri 
depărtare de bol, pentru că se uita la Hermione. 

— Şi mi-a spus că nu a mai simţit aşa ceva pentru nici o 
altă fată, continuă Hermione, făcându-se atât de roşie, încât 
lui Harry i se păru că iradia căldură. Dar cum l-a putut auzi 
Rita Skeeter? Nu era acolo... Sau o fi fost? Poate că are şi 


ea o pelerină care o face invizibilă, poate că s-a furişat ca să 
vadă a doua probă... 

— Şi ce ai răspuns? insistă Ron, dând atât de tare cu 
zdrobitorul în masă, încât aceasta se clătină. 

— Păi, eram prea preocupată să văd dacă tu şi Harry eraţi 
întregi ca să îi mai... 

— Oricât de fascinantă ar fi viaţa dumitale personală, 
domnişoară Granger, zise o voce rece chiar din spatele lor, 
trebuie să te rog să nu o povesteşti la ora mea. Zece puncte 
penalizare pentru Cercetaşi! 

Plesneală venise în spatele lor, în timp ce vorbeau. 
Întreaga clasă se uita acum la ei. Reacredință profită de 
ocazie ca să aprindă insignele cu HUO, RUŞINE, POTTER! 
în toată clasa. 

— Ah, mai şi citeşti reviste pe sub bancă? adăugă 
Plesneală, înşfăcând Săptămânalul vrăjitoarelor. Încă zece 
puncte de la Cercetaşi! O, da, sigur că da... 

Ochii negri ai lui Plesneală scânteiară când ajunseră la 
articolul Ritei Skeeter. 

— Potter trebuie să fie la zi cu studiul articolelor despre 
el... 

Clasa răsună de râsetele Viperinilor şi un zâmbet neplăcut 
apăru pe buzele subţiri ale lui Plesneală. Spre oroarea lui 
Harry, începu să citească articolul cu voce tare: 

— Iubirea secretă a lui Harry Potter... Vai, vai, Potter, 
acum ce te mai frământă? Un băiat atât de deosebit ca tine, 
unic aş zice, poate să... 

Harry simţi cum îi ia faţa foc. Plesneală făcea câte o pauză 
după fiecare propoziţie, ca să le permită Viperinilor să râdă 
în hohote. Citit de Plesneală, articolul părea de o mie de ori 
mai groaznic. 

—, cei care îi vor binele lui Harry Potter trebuie să spere 
că data viitoare îi va dărui inima unei fete care să-l merite. 
Ce emoţionant, zise Plesneală răutăcios, împăturind revista 
în râsetele neîntrerupte ale Viperinilor. Păi, cred că voi trei 
ar trebui să fiţi despărțiți, ca să fiţi atenţi la poţiuni şi nu la 


vieţile voastre amoroase. Weasley, tu stai aici. Domnişoară 
Granger, acolo, lângă domnişoara Parkinson. Potter, în 
banca din faţa catedrei mele. Mişcă-te. Acum! 

Furios, Harry îşi aruncă ingredientele şi geanta în ceaun şi 
îl târî până în faţa clasei, la masa liberă. Plesneală îl urmă, 
se aşeză la catedră şi îl privi pe Harry descărcându-şi 
ceaunul. Hotărât să nu se uite la Plesneală, Harry zdrobi 
scarabeii, imaginându-şi că fiecare dintre ei avea chipul lui 
Plesneală. 

— Se pare că toată atenţia asta din partea presei te-a 
făcut să te umfli în pene, Potter, zise Plesneală încet, când 
restul clasei tăcu. 

Harry nu răspunse. Ştia că Plesneală încerca să-l 
provoace. O mai făcuse şi în trecut. Fără îndoială că spera 
să găsească un motiv ca să mai scadă vreo cincizeci de 
puncte de la Cercetaşi, până la sfârşitul orei. 

— S-ar putea să trăieşti cu impresia că întreaga lume 
vrăjitorească este în admiraţia ta totală, continuă Plesneală 
atât de încet, încât nimeni altcineva nu putu să îl audă. 
(Harry continuă să zdrobească scarabeii, deşi ajunseseră 
de-acum o pudră fină.) Dar mie nu-mi pasă de câte ori îţi 
apare poza în ziar. Pentru mine, Potter, nu eşti nimic altceva 
decât un băieţel afurisit, care consideră că regulile nu 
merită să fie respectate. 

Harry răsturnă scarabeii pisaţi în ceaun şi începu să taie 
rădăcinile de ghimbir. Mâinile îi tremurau uşor de furie, dar 
îşi păstră privirile în jos, de parcă n-ar fi auzit ce îi spunea 
Plesneală. 

— Aşa că te previn, Potter, continuă Plesneală pe o voce şi 
mai înceată şi mai periculoasă, celebru sau nu, dacă te mai 
prind că intri iar în biroul meu şi... 

— Nici nu am pus piciorul în biroul dumneavoastră! zise 
Harry furios, uitând de pretinsa lui surzenie. 

— Nu mă minţi, şuieră Plesneală, cu ochii săi negri 
aţintindu-se asupra lui Harry. Piele de broască, Algebranhii, 


amândouă provin din rezerva mea personală şi nici nu 
încape îndoială cine le-a furat! 

Harry se uită la Plesneală, hotărât să nu clipească sau să 
pară vinovat. Adevărul era că nu furase nici unul dintre 
acele lucruri de la Plesneală. Hermione luase pielea de 
bizon în anul Il din biroul lui Plesneală - avuseseră nevoie 
de ea pentru PoliPoţiune - şi deşi Plesneală îl suspectase 
atunci pe Harry, nu reuşise niciodată să o dovedească. 
Harry era sigur că Dobby furase Algebranhiile. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, minţi Harry, pe un ton rece. 

— Nu erai în pat în noaptea când mi-a fost spart biroul! 
şuieră Plesneală. Ştiu, Potter! Acum, s-o fi alăturat şi Ochi- 
Nebun Moody fan clubului tău, dar nu voi mai tolera 
comportamentul ăsta! Încă o plimbare în miez de noapte în 
biroul meu, Potter, şi vei plăti cu vârf şi-ndesat! 

— În ordine, zise Harry calm, întorcându-se la rădăcinile 
de ghimbir, voi ţine minte dacă voi avea vreodată o dorinţă 
nestăpânită să intru în biroul dumneavoastră. 

Ochii lui Plesneală scânteiară. Băgă mâna în buzunarul 
robei sale negre. Pentru o clipă, un gând sălbatic îi trecu lui 
Harry prin cap - că Plesneală avea să îşi scoată bagheta şi 
să îl blesteme - dar apoi văzu că Plesneală scoate o sticluţă 
de cristal, cu o licoare transparentă. Harry se uită la ea. 

— Ştii ce este asta, Potter? zise Plesneală, în ochii lui 
licărind iar o lumină periculoasă. 

— Nu, zise Harry, de data aceasta foarte sincer. 

— Este Veritaserum, Poţiunea Adevărului, atât de 
puternică, încât după numai trei picături îţi vei mărturisi 
cele mai ascunse secrete în faţa întregii clase, zise 
Plesneală cu răutate. Folosirea acestei poţiuni este strict 
controlată de nişte reguli foarte stricte ale Ministerului. Dar 
dacă nu ai grijă şi nu stai potolit, s-ar putea să îmi tremure 
mâna - mişcă uşor sticluţa de cristal - şi să vărs sticluţa 
chiar deasupra sucului tău de dovleac, de la masa de seară. 
Şi atunci... Atunci vom afla dacă ai fost sau nu în biroul 
meu! 


Harry nu zise nimic. Se întoarse încă o dată la rădăcinile 
sale de ghimbir, îşi luă cuțitul şi începu să le taie din nou. 
Nu îi plăcea deloc ameninţarea lui Plesneală cu Poţiunea 
Adevărului şi îl credea în stare să i-o dea pe ascuns. Îl trecu 
un fior, gândindu-se câte ar putea să spună dacă Plesneală 
i-ar pune câteva picături în suc... În afară de faptul că le 
făcea probleme altora - Hermionei şi lui Dobby, în primul 
rând - mai erau şi alte lucruri pe care le ascundea... Cum ar 
fi legătura sa cu Sirius - îşi simţi stomacul făcându-i-se cât o 
alună la acest gând - sau ce simţea pentru Cho... Îşi vărsă şi 
rădăcinile de ghimbir în ceaun şi se întrebă dacă nu ar 
trebui să-i calce pe urme lui Moody şi să înceapă să bea 
dintr-un termos personal. 

Se auzi un ciocănit în uşa clasei. 

— Intră, zise Plesneală, cu vocea sa obişnuită. 

Când se deschise uşa, toţi se întoarseră să vadă cine 
intra... Era profesorul Karkaroff. Toată lumea îl privea cu 
atenţie, pe când se îndrepta către catedra lui Plesneală. Îşi 
învârtea iar ciocul în jurul degetului şi părea foarte agitat. 

— Trebuie să vorbim, zise Karkaroff tăios, când ajunse la 
Plesneală. 

Părea atât de hotărât să nu audă nimeni ce spunea, încât 
abia dacă îşi mişca buzele, de parcă ar fi fost un ventriloc 
prost. Harry se uita numai la rădăcinile de ghimbir, cu 
urechile ciulite bine însă. 

— Vorbim după ore, Karkaroff, murmură Plesneală, dar 
Karkaroff îl întrerupse. 

— Vreau să vorbim acum, când nu poţi să fugi, Severus. 
Mă eviţi. 

— După ore! se răsti Plesneală. 

Sub pretextul că ridica o cană de măsurat, ca să vadă dacă 
turnase destulă fiere de tatu, Harry le aruncă amândurora 
o privire pe furiş. Karkaroff părea extrem de îngrijorat, iar 
Plesneală supărat. 

Karkaroff rămase în spatele biroului lui Plesneală, pe tot 
parcursul celor două ore. Părea să fie hotărât să nu îl lase 


pe Plesneală să scape la sfârşitul lor. Curios să audă ce 
vroia să spună Karkaroff, Harry îşi răsturnă deliberat sticla 
cu fiere de tatu pe jos, cu două minute înainte să se sune, 
un pretext ca să se ascundă după ceaun şi să şteargă pe jos, 
în timp ce restul clasei se îndrepta zgomotos către uşă. 

— Ce e atât de urgent? îl auzi pe Plesneală şoptindu-i lui 
Karkaroff. 

— Asta, zise Karkaroft şi Harry, care se uită peste 
marginea ceaunului, îl văzu pe Karkaroff ridicându-şi 
mâneca stângă şi arătându-i ceva lui Plesneală, undeva pe 
interiorul antebraţului său. Ei bine? zise Karkaroff, încă 
străduindu-se să nu-şi mişte buzele. Vezi? Nu a mai fost 
niciodată atât de clar, niciodată de când... 

— Acoperă-l! se răsti Plesneală, cu ochii lui negri 
cercetând clasa. 

— Dar trebuie să fi observat şi tu, începu Karkaroff pe un 
ton neliniştit. 

— Putem vorbi mai târziu, Karkaroff? răcni Plesneală. 
Potter! Ce faci acolo? 

— Şterg fierea de tatu, domnule profesor, am scăpat-o pe 
jos, zise Harry pe un ton nevinovat, ridicându-se şi 
arătându-i lui Plesneală cârpa îmbibată cu fiere pe care o 
ţinea în mână. 

Karkaroff se întoarse pe călcâie şi ieşi din clasă cu paşi 
mari. Părea şi îngrijorat, şi supărat. Pentru că nu vroia să 
rămână singur cu Plesneală, care clocotea de furie, Harry 
îşi aruncă repede cărţile şi ingredientele în geantă şi ieşi 
din clasă imediat, ca să le spună lui Ron şi Hermionei ce 
auzise şi ce văzuse. 

Părăsiră castelul la prânz, în ziua următoare, dând de un 
soare palid şi argintiu, care strălucea firav peste domenii. 

Vremea se făcuse mai blândă şi, până să ajungă în 
Hogsmeade, toţi trei îşi dăduseră jos pelerinele şi şi le 
aruncaseră peste umăr. Mâncarea pe care le spusese Sirius 
să o aducă se afla în geanta lui Harry. Luaseră pe furiş de la 


masa de prânz douăsprezece copane de pui, o pâine şi un 
termos cu suc de dovleac. 

Se duseră mai întâi să îi cumpere un cadou lui Dobby. Se 
distrară alegând cele mai ciudate şosete pe care le găsiră, 
inclusiv o pereche cu steluțe aurii şi argintii, foarte 
strălucitoare, şi unele care strigau când deveneau prea urât 
mirositoare. Apoi la unu şi jumătate, merseră în jos pe 
strada principală, trecură de „Dervish şi Banges” şi 
ajunseră la marginea satului. 

Harry nu mai fusese niciodată în direcţia aceea. Strada 
şerpuia către împrejurimile mai sălbatice ale satului 
Hogsmeade. Aici, erau mai puţine căsuțe, cu grădinile mai 
mari. Se îndreptau către poalele muntelui în umbra căruia 
era aşezat Hogsmeade. Drumul coti brusc şi văzură un gard 
la capătul lui. Acolo îi aştepta, cu labele din faţă pe uluca 
cea mai de sus, un câine negru, cu o blană bogată, foarte 
mare, foarte familiar lor, care ţinea nişte ziare în gură... 

— Bună, Sirius, zise Harry, când ajunseră aproape de el. 

Câinele negru mirosi geanta lui Harry entuziasmat, dădu 
din coadă o dată, apoi se întoarse şi se îndreptă către o 
ridicătură de pământ care se întâlnea cu poalele stâncoase 
ale muntelui. Harry, Ron şi Hermione săriră gardul şi îl 
urmară. 

Sirius îi duse chiar până la poalele muntelui, unde solul 
era acoperit cu pietre şi stânci. Lui îi era uşor, cu cele patru 
picioare ale sale, dar Harry, Ron şi Hermione începură să 
respire greu. Îl urmară pe Sirius şi mai sus pe munte. 
Pentru aproape o jumătate de oră urcară panta abruptă şi 
şerpuitoare de piatră, urmând coada veselă a lui Sirius şi 
năduşind din cauza soarelui puternic. Bretelele 
ghiozdanului îi tăiau umerii lui Harry. 

Apoi, în sfârşit, Sirius se făcu nevăzut şi când ajunseră la 
locul unde dispăruse, observară o spărtură îngustă în 
stâncă. Se strecurară prin ea şi se treziră într-o peşteră 
răcoroasă şi slab luminată. Mult în interiorul ei, legat cu 
funie de o piatră mare, stătea Buckbeak, Hipogriful. Pe 


jumătate cal sur, pe jumătate vultur enorm, avea nişte ochi 
portocalii şi pătrunzători, care scânteiară când îi văzură. 
Toţi trei se aplecară în faţa lui şi, după ce îi privi cu 
superioritate un timp, Buckbeak îşi îndoi genunchii din faţă 
şi îi dădu voie Hermionei să-l mângâie pe gâtul plin de 
pene. Harry se uita însă la câinele negru care tocmai se 
transformase în naşul lui. 

Sirius purta o robă gri foarte ponosită, aceeaşi pe care o 
avea când plecase din Azkaban. Părul său negru era mai 
lung decât păruse când se ivise în foc, şi era iar neîngrijit şi 
murdar. Black era foarte slab. 

— Pui! zise el răguşit, după ce îşi scoase Profetul zilei din 
gură şi îl aruncă pe podeaua peşterii. 

Harry îşi deschise geanta şi îi dădu punga cu copane de 
pui şi cu pâine. 

— Mersi, zise Sirius, deschizând-o şi înşfăcând unul, după 
care se aşeză pe jos şi rupse cu dinţii o bucată mare din 
copanul de pui. Am supravieţuit mâncând mai mult 
şobolani. Nu pot să fur prea multă mâncare din 
Hogsmeade, aş atrage atenţia. 

Îi zâmbi lui Harry, dar acesta îi răspunse cu un zâmbet 
reţinut. 

— Ce faci aici, Sirius? întrebă el. 

— Îmi îndeplinesc datoria de naş, zise Sirius, în timp ce 
rodea osul de pui, aşa cum fac câinii. Nu-ţi face griji pentru 
mine, mă prefac că sunt un vagabond inofensiv. 

Încă zâmbea, dar, văzând teama din ochii lui Harry, zise cu 
seriozitate: 

— Vreau să fiu la locul faptei. În ultima ta scrisoare... Ei 
bine, hai să spunem că lucrurile sunt din ce în ce mai 
ciudate. Fur ziarul de fiecare dată când îl aruncă cineva şi 
se pare că nu sunt singurul care e îngrijorat... 

Făcu semn către exemplarele din Profetul zilei, îngălbenite 
de vreme, de pe podeaua peşterii. Ron le ridică şi le 
despături. 

Harry însă continuă să se uite la Sirius. 


— Şi ce faci dacă te prind? Dacă te vede cineva? 

— Voi trei şi Dumbledore sunteţi singurii de aici care ştiţi 
că sunt un Animagus, zise Sirius, ridicând din umeri şi 
începând iar să roadă copanul de pui. 

Ron îi dădu un cot lui Harry şi îi întinse ziarele. Erau două 
ziare. Pe primul, cap de pagină era un titlu de-o şchioapă: 
„Boala misterioasă a lui Bartemius Crouch”, pe al doilea 
ziar, vestea că încă nu i se dăduse de urmă vrăjitoarei de la 
Ministerul Magiei... Ministrul Magiei se implicase personal 
în rezolvarea problemei... 

Harry se uită la articolul despre Crouch. Îi săriră în ochi 
câteva fraze: Nu a mai fost văzut în public din noiembrie... 
casa pare părăsită... spitalul Sf. Mungo pentru boli magice 
refuză să comenteze... Ministerul refuză să confirme 
zvonurile referitoare la o boală tragică... 

— Vorbesc de parcă ar fi pe moarte, zise Harry încet. Dar 
nu poate să fie chiar atât de bolnav, dacă a venit aici... 

— Fratele meu e asistentul personal al lui Crouch, îl 
informă Ron pe Sirius. El zice că domnul Crouch suferă de 
prea multă muncă. 

— Să ştiţi că într-adevăr părea bolnav ultima dată când |- 
am văzut, zise Harry încet, continuând să citească articolul. 
În noaptea când mi-a ieşit numele din Pocal... 

— Drept răsplată că a concediat-o pe Winky! zise 
Hermione pe un ton rece, mângâindu-l pe Buckbeak, care 
rodea oasele de pui rămase de la Sirius. Pun pariu că acum 
îi pare rău că a făcut-o... Pun pariu că îi simte lipsa acum, 
fiindcă nu mai este acolo să aibă grijă de el... 

— Hermione e obsedată de spiriduşii de casă, îi murmură 
Ron lui Sirius, aruncându-i o privire sumbră Hermionei. 

Sirius păru însă foarte interesat: 

— Crouch şi-a concediat spiriduşul de casă? 

— Da, la Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise Harry şi îi povesti 
despre apariţia Semnului Întunecat, despre cum fusese 
găsită Winky cu bagheta lui Harry în mână şi despre mânia 
domnului Crouch. 


După ce termină Harry, Sirius se ridică iar şi începu să 
meargă prin peşteră încolo şi-n coace. 

— Să văd dacă am înţeles bine, zise el după un timp, 
gesticulând cu un nou copan de pui. Prima oară, aţi văzut 
spiriduşul în Loja Superioară. Îi ţinea un loc lui Crouch, nu? 

— Exact, ziseră în cor Harry, Ron şi Hermione. 

— Dar Crouch nu a venit la meci... 

— Nu, zise Harry. Cred că a fost prea ocupat. 

Sirius continuă să se plimbe prin peşteră în tăcere, apoi 
spuse: 

— Harry, ţi-ai căutat bagheta în buzunare, după ce ai 
plecat din Loja Superioară? 

— Păi, nu, zise Harry după ce se gândi profund. Nu am 
avut nevoie să o folosesc până când am ajuns în pădure. Şi 
atunci mi-am băgat mâna în buzunar şi nu am găsit decât 
omniocularii. 

Se uită la Sirius. 

— Vrei să spui că cel care a adus Semnul Întunecat mi-a 
furat bagheta, când eram în Loja Superioară? 

— E posibil, zise Sirius. 

— Winky nu a furat bagheta lui Harry! strigă Hermione. 

— Spiriduşul nu era singurul din lojă, zise Sirius încruntat, 
în timp ce continuă să meargă. Cine altcineva mai era în 
spatele vostru? 

— O grămadă de oameni, zise Harry. Nişte miniştri 
bulgari... Cornelius Fudge... Familia Reacredință... 

— Familia Reacredință! zise Ron brusc, aşa de tare încât 
vocea îi răsună peste tot în peşteră şi Buckbeak îşi întoarse 
agitat capul. Pun pariu că a fost Lucius Reacredință! 

— Altcineva? zise Sirius. 

— Nimeni, zise Harry. 

— Ba da, mai era cineva, Ludo Bagman, îşi aminti 
Hermione. 

— A, da... 

— Nu ştiu nimic despre Bagman, decât că a fost prinzător 
pentru Viespile din Wimbourne, zise Sirius, plimbându-se în 


continuare dintr-o parte în alta a peşterii. Ce fel de om e? 

— E de treabă, zise Harry. Se tot oferă să mă ajute cu 
Turnirul celor trei vrăjitori... 

— Zău? zise Sirius, încruntându-se şi mai tare. Mă întreb 
de ce ar face asta? 

— Zice că s-a ataşat de mine, spuse Harry. 

— Hm, zise Sirius îngândurat. 

— L-am văzut în pădure chiar înainte să apară Semnul 
Întunecat, îi spuse Hermione lui Sirius. Ţineţi minte? îi 
întrebă ea pe Harry şi Ron. 

— Da, dar n-a rămas în pădure, nu? zise Ron. Imediat ce l- 
am anunţat despre revoltă, s-a dus în campus. 

— De unde ştii? îl întrebă Hermione tăios. De unde ştii 
unde a Dispărut? 

— Termină, zise Ron, nevenindu-i să creadă, vrei să spui că 
Ludo Bagman a adus Semnul Întunecat? 

— E mai plauzibil să-l fi adus el decât Winky, zise 
Hermione cu încăpățânare. 

— Ţi-am zis, spuse Ron, uitându-se cu subînţeles la Sirius, 
ţi-am zis că e obsedată de spiri... 

Dar Sirius ridică o mână, ca să-l facă pe Ron să tacă. 

— După ce a apărut Semnul Întunecat şi spiriduşul a fost 
descoperit cu bagheta lui Harry în mână, ce a făcut 
Crouch? 

— S-a dus să caute în tufişuri, zise Harry, însă nu mai era 
nimeni. 

— Desigur, murmură Sirius, umblând încolo şi-ncoace, 
desigur, a vrut să dea vina pe altcineva şi nu pe propriul 
spiriduş... Şi apoi a concediat-o? 

— Da, zise Hermione cu înflăcărare, a concediat-o doar 
pentru că nu rămăsese în cort ca să fie călcată în picioare... 
— Hermione, vrei să termini cu spiriduşul? o repezi Ron. 

Dar Sirius dădu din cap şi zise: 

— Hermione l-a citit pe Crouch mult mai bine decât tine, 
Ron. Dacă vrei să vezi cum e un om, uită-te bine la cum îşi 
tratează subordonații, nu egalii... 


Îşi trecu o mână peste chipul nebărbierit, evident 
gândindu-se intens. 

— Toate absenţele astea ale lui Barty Crouch... Are grijă ca 
spiriduşul de casă să-i păstreze un loc la Cupa Mondială de 
Vâjthaţ, dar nu se deranjează să vină să urmărească 
meciurile. Lucrează din greu să readucă în atenţie Turnirul 
celor trei vrăjitori, apoi nu vine nici la el... Nu e genul lui 
Crouch... Dacă a mai lipsit vreodată fie şi o zi din motive de 
boală, îl mănânc pe Buckbeak! 

— Atunci, îl cunoşti pe Crouch? zise Harry. 

Chipul lui Sirius se întunecă. Brusc, arăta la fel de 
înspăimântător ca în noaptea în care se întâlniseră pentru 
prima oară, când Harry îl credea pe Sirius criminal. 

— O, îl cunosc foarte bine pe Crouch, zise el încet. El a fost 
cel care a dat ordin să fiu trimis la Azkaban... Fără nici un 
fel de proces. 

— Poftim? întrebară Ron şi Hermione într-un glas. 

— Glumeşti! spuse Harry. 

— Deloc, întări Sirius, luând o altă îmbucătură dintr-un 
copan de pui. Crouch era şeful Departamentului de Punere 
în Vigoare a Legilor Magice, ştiaţi? 

Harry, Ron şi Hermione clătinară din cap. 

— Se spunea că va fi viitorul Ministru al Magiei, continuă 
Sirius. Un mare vrăjitor, Barty Crouch, ştie extraordinar de 
multă magie şi este foarte însetat de putere. O, niciodată nu 
a fost un suporter al lui Cap-de-Mort, zise el, văzând 
expresia de pe chipul lui Harry. Nu, Barty Crouch a fost 
mereu împotriva părţii întunecate. Dar mulţi dintre cei care 
erau împotriva Magiei Negre... Ei bine, nu aveţi cum să 
înţelegeţi... sunteţi prea mici... 

— Asta a zis şi tatăl meu la Cupa Mondială, zise Ron, pe un 
ton puţin enervat. De ce nu ne spui, totuşi? 

Un zâmbet apăru pe chipul slab al lui Sirius: 

— Bine, o să vă spun... 

Se mai duse o dată până în capătul peşterii, se întoarse şi 
apoi spuse: 


— Imaginaţi-vă că ar veni din nou la putere Cap-de-Mort. 
Nu ştiţi cine îi sunt suporterii, nu ştiţi cine lucrează pentru 
el şi cine nu. Ştiţi însă că îi poate controla pe oameni şi îi 
obligă să facă lucruri îngrozitoare, fără ca aceştia să se 
poată opune. 'le temi pentru tine însuţi, pentru familia ta şi 
pentru prietenii tăi. În fiecare săptămână auzi de alte 
decese, de alte dispariţii, de alte torturi... Ministerul Magiei 
e la pământ, nu ştie ce să facă, încearcă să ascundă totul de 
Încuiați, dar între timp mor şi Încuiaţii. Teroare peste tot... 
panică... multă confuzie... Aşa a fost în trecut... Ei bine, 
asemenea vremuri scot câteodată la iveală ce e mai bun din 
unii oameni şi ce-i mai rău din alţii. Principiile lui Crouch or 
fi fost bune la început, probabil... Nu am de unde să ştiu. A 
urcat repede în Minister şi a început să dicteze măsuri 
foarte aspre împotriva suporterilor lui Cap-de-Mort. Aurorii 
au primit noi puteri. Puteau să ucidă, nu numai să 
captureze forţele răului, de exemplu. Şi nu am fost singurul 
care a fost dat fără proces pe mâna Dementorilor. Crouch a 
luptat împotriva violenţei cu violenţă şi a autorizat folosirea 
Blestemelor de Neiertat contra suspecţilor. Aş spune că a 
devenit la fel de crud şi nemilos ca mulţi dintre cei din 
partea întunecată. Desigur, avea şi el suporterii lui... O 
grămadă de oameni credeau că făcea lucrurile cum trebuie 
şi mulţi îşi doreau ca el să preia conducerea Ministerului 
Magiei. Când Cap-de-Mort a dispărut, părea doar o 
problemă de timp până când Crouch avea să primească 
postul de ministru. Dar a avut loc o întâmplare nefericită... 

Sirius zâmbi sumbru. 

— Propriul său fiu a fost prins cu un grup de Devoratori ai 
Morţii care reuşiseră să evite cu vorbe mieroase 
închisoarea de la Azkaban. Se pare că încercau să-l 
găsească pe Cap-de-Mort şi să-l readucă la putere. 

— Fiul lui Crouch a fost prins? tresări Hermione. 

— Da, zise Sirius, aruncându-i osul de pui lui Buckbeak şi 
aşezându-se iar pe jos, lângă pâinea pe care o rupse în 
jumătate. Neplăcut şoc pentru Barty, îmi imaginez... Ar fi 


trebuit să stea mai mult pe acasă cu familia, nu? Ar fi 
trebuit să plece mai devreme de la serviciu din când în 
când... Să fi ajuns să-şi cunoască fiul... 

Începu să înfulece bucăţi mari de pâine. 

— Adevărat? Fiul lui chiar era Devorator al Morţii? întrebă 
Harry. 

— Habar n-am, zise Sirius, încă mâncând din pâine. Eram 
la Azkaban când a fost adus fiul lui Barty. Cea mai mare 
parte din ce v-am povestit am aflat după ce am ieşit. Băiatul 
a fost prins cu siguranţă - pot să pariez cu viaţa - în 
compania unor Devoratori ai Morţii, dar s-ar fi putut foarte 
bine să fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, exact 
ca şi spiriduşul de casă, Winky parcă... 

— Crouch a încercat să-şi scape fiul? şopti Hermione. 
Sirius râse, dar râsul lui semăna foarte bine cu un lătrat. 

— Dacă a încercat să-şi scape fiul? Crouch? Parcă ghiciseşi 
ce fel de om e, Hermione! Orice însemna un pericol pentru 
reputaţia lui trebuia să fie eliminat, îşi sacrificase întreaga 
viaţă ca să fie Ministrul Magiei. L-aţi văzut cum şi-a 
concediat spiriduşul de casă devotat pentru simplul motiv 
că cineva ar fi putut face vreo legătură între el, 
incoruptibilul Barty, şi Semnul Întunecat. Asta ce vă spune 
despre el? Afecţiunea paternă a lui Crouch a fost de ajuns 
cât să-i permită fiului său un proces şi, din câte am auzit, nu 
a fost decât un pretext ca Barty să arate lumii cât îşi ura 
fiul... L-a trimis direct la Azkaban. 

— Şi-a dat propriul fiu pe mâna Dementorilor? întrebă 
Harry încet. 

— Exact, zise Sirius, care acum nu mai părea deloc 
amuzat. Am văzut cum l-au adus Dementorii, i-am privit 
printre gratiile uşii mele de la celulă. Nu cred să fi avut mai 
mult de nouăsprezece ani. L-au dus într-o celulă din 
apropierea mea. Înainte de lăsarea nopţii, îşi striga mama. 
După câteva zile a tăcut însă... Toţi amuţeau până la urmă... 
În afară de momentele când urlau în somn... 


Pentru o clipă, privirea sumbră din ochii lui Sirius se 
accentuă mai mult ca oricând, de parcă s-ar fi tras nişte 
obloane în spatele ochilor. 

— Deci, e încă la Azkaban? întrebă Harry. 

— Nu, zise Sirius pe un ton posac. Nu, nu mai e acolo. A 
murit la vreun an după ce l-au adus. 

— A murit? 

— Nu a fost singurul, zise Sirius cu amărăciune. Cei mai 
mulţi înnebunesc acolo şi la sfârşit nu mai mănâncă. Îşi 
pierd dorinţa de a trăi. Puteai mereu să-ţi dai seama când 
cineva se apropia de moarte, pentru că Dementorii simțeau 
şi deveneau mai entuziaşti. Băiatul lui Crouch părea destul 
de bolnav încă de când venise. Având în vedere că Barty era 
un membru important al Ministerului, el şi soţia lui au avut 
voie să-i facă o vizită când era pe patul de moarte. Ultima 
dată când l-am văzut pe Barty Crouch, aproape că îşi ducea 
în braţe soţia prin faţa celulei mele. Ea însăşi a murit, 
curând după aceea. De durere. S-a stins cu zile, ca şi 
băiatul ei. Crouch nu a venit să ia cadavrul băiatului. 
Dementorii l-au îngropat în afara fortăreței, i-am văzut când 
au făcut-o... 

Sirius aruncă la o parte bucata de pâine pe care o ridicase 
la gură şi luă termosul cu suc de dovleac, pe care îl goli într- 
o clipă. 

— Deci, bătrânul Crouch a pierdut totul tocmai când 
credea că reuşise să-şi atingă scopul, continuă el, 
ştergându-se la gură cu mâna. Acum, erou, candidat pentru 
postul de Ministru al Magiei... pe urmă, fiul mort, soţia 
moartă, numele familiei dezonorat şi, aşa cum am aflat 
după evadare, i-a mai scăzut şi popularitatea. După ce a 
murit băiatul, oamenii începuseră să se gândească la el cu 
milă şi să se întrebe cum de ajunsese un tânăr dintr-o 
familie respectabilă pe căi atât de greşite. Concluzia a fost 
că tatăl lui nu l-a iubit aşa cum ar fi trebuit. Cornelius 
Fudge a primit postul fruntaş şi Crouch a fost dat la o parte 


şi trimis la Departamentul Cooperării Magice 
Internaţionale. 

Se aşternu tăcerea. Harry se gândea cum holbase ochii 
Barty Crouch când se uitase la spiriduşul neascultător 
atunci, în pădure, la Cupa Mondială de Vâjthaţ. Probabil că 
de asta trebuie să fi reacţionat atât de exagerat când o 
găsise pe Winky sub Semnul Întunecat. Îi amintise de fiul 
său, de vechiul scandal şi de declinul său din Minister. 

— Moody zice că Barty Crouch este obsedat să prindă cât 
mai mulţi vrăjitori care au de-a face cu Magia Neagră, îi 
zise Harry lui Sirius. 

— Da, am auzit că deja a ajuns un fel de manie pentru el, 
spuse Sirius, aprobând din cap. Părerea mea este că el 
crede că îşi poate reînvia vechea popularitate numai dacă 
prinde un Devorator al Morţii. 

— Şi s-a furişat aici ca să caute în biroul lui Plesneală! zise 
Ron triumfător, uitându-se la Hermione. 

— Da, dar nu are nici un pic de logică, spuse Sirius. 

— Ba da! zise Ron entuziasmat. 

Dar Sirius clătină din cap. 

— Ascultă, dacă Crouch ar vrea să-l investigheze pe 
Plesneală, de ce nu a venit în calitate de membru al juriului 
la turnir? Ar fi fost un motiv ideal pentru a face vizite 
regulate la Hogwarts şi a-l ţine sub observaţie. 

— Deci, crezi că Plesneală ar putea pune ceva la cale? 
întrebă Harry, dar Hermione îl întrerupse. 

— Fiţi atenţi, nu-mi pasă ce spuneţi voi, Dumbledore are 
încredere în Plesneală si... 

— Încetează, Hermione, zise Ron repede, ştiu că 
Dumbledore este un geniu şi aşa mai departe, dar asta nu 
înseamnă că nu poate fi păcălit de un vrăjitor al 
Întunericului, foarte isteţ şi... 

— Atunci, de ce i-a salvat Plesneală viaţa lui Harry în 
primul an? De ce nu l-a lăsat să moară? 

— Nu ştiu... Poate că a crezut că Dumbledore l-ar fi dat 
afară dacă... 


— Tu ce crezi, Sirius? întrebă Harry, iar Ron şi Hermione 
se opriră din ceartă ca să audă ce avea de zis Sirius. 

— Cred că amândoi au dreptate, spuse acesta, uitându-se 
gânditor la Ron şi la Hermione. De când am aflat că 
Plesneală predă aici, m-am întrebat de ce l-a angajat 
Dumbledore. Plesneală a fost mereu fascinat de Magia 
Neagră, era faimos pentru asta în timpul şcolii. Era un puşti 
slinos, cu părul unsuros, adăugă Sirius, iar Harry şi Ron îşi 
zâmbiră unul altuia. Plesneală ştia mai multe blesteme când 
a venit la şcoală decât jumătate din elevii din anul VII şi a 
făcut parte dintr-o gaşcă de Viperini dintre care aproape 
toţi au ajuns Devoratori ai Morii. 

Sirius îşi ridică degetele şi începu să enumere mai multe 
nume: 

— Rosier şi Wilkes, care au fost amândoi omorâţi de 
Aurori, cu un an înainte să fie înfrânt Cap-de-Mort. Soții 
Lestrange sunt la Azkaban. Avery... Din câte am auzit, a 
scăpat de probleme, spunând că a acţionat sub puterea 
Blestemului Imperius... Încă e puternic. Dar, din câte ştiu 
eu, Plesneală nu a fost niciodată acuzat că ar fi fost un 
Devorator al Morţii... Asta nu e foarte important însă. Mulţi 
dintre ei nu au fost prinşi niciodată. Şi Plesneală este destul 
de isteţ şi de viclean ca să se ferească de necazuri. 

— Plesneală îl ştie destul de bine pe Karkaroff, dar ţine 
secret acest lucru, zise Ron. 

— Da, ar fi trebuit să îi vezi faţa lui Plesneală când a 
apărut Karkaroft ieri la ora de „Poţiuni”! zise Harry repede. 
Karkaroff vroia să discute cu Plesneală, îl întreba de ce îl 
evitase în ultimul timp. Karkaroff părea foarte îngrijorat. I-a 
arătat lui Plesneală ce avea pe braţ, dar nu am văzut ce era. 

— I-a arătat ceva de pe braţ lui Plesneală? întrebă Sirius 
uluit. 

Îşi trecu degetele prin părul murdar, apoi ridică iar din 
umeri. 

— Ei bine, habar nu am despre ce ar putea fi vorba... Dar 
dacă Karkaroff este cu adevărat îngrijorat şi îi cere lui 


Plesneală să îi explice... 

Sirius se uită la pereţii peşterii, iar apoi pe chip îi apăru o 
grimasă de frustrare. 

— Mai e şi faptul că Dumbledore are încredere în 
Plesneală şi ştiu că Dumbledore se încrede în oameni în 
care mulţi n-ar face-o, dar nu-mi pot imagina că l-ar fi lăsat 
pe Plesneală să predea la Hogwarts, dacă l-ar fi slujit 
vreodată pe Cap-de-Mort. 

— Atunci, de ce sunt Moody şi Crouch atât de interesaţi să 
intre în biroul lui Plesneală? se încăpăţână Ron. 

— Ei bine, zise Sirius încet, eu îl cred în stare pe Ochi- 
Nebun să cerceteze birourile fiecărui profesor de cum a 
ajuns la Hogwarts. Nu cred că are încredere în cineva şi, 
după câte a văzut în viaţa lui, nici nu mă mir. Trebuie să 
recunosc că Moody nu a omorât niciodată pe nimeni, dacă a 
putut să evite lucrul acesta. Întotdeauna îi aducea vii, dacă 
era posibil. Era dur, dar nu s-a coborât niciodată la nivelul 
Devoratorilor Morţii. Crouch însă... Ei, cu ele altă 
poveste... Oare chiar e bolnav? Dacă da, de ce s-a chinuit să 
vină şi să scotocească prin biroul lui Plesneală? Şi dacă nu... 
Oare ce pune la cale? Ce a făcut atât de important în timpul 
Cupei Mondiale, încât nu a putut să ajungă în Loja 
Superioară? Ce a avut de făcut atât de important, încât să 
nu fie prezent la turnir? 

Sirius se cufundă în tăcere, continuând să privească 
peretele peşterii. Buckbeak se tot foia pe podeaua de 
piatră, căutând oase pe care poate că le trecuse cu 
vederea. 

În sfârşit, Sirius se uită la Ron. 

— Deci, fratele tău e asistentul personal al lui Crouch? Ai 
putea să-l întrebi ce mai face Crouch în ultima vreme? 

— O să încerc, zise Ron, nu prea convins. Deşi nu ar trebui 
să las impresia că bănuiesc că Barty Crouch are vreun plan 
ascuns. Percy îşi venerează şeful. 

— Şi ai putea să încerci să afli şi dacă mai ştiu ceva despre 
Bertha Jorkins, zise Sirius, făcând semn către unul dintre 


exemplarele Profetul zilei. 

— Bagman mi-a spus că nu, zise Harry. 

— Da, e citat în articolul din ziar, spuse Sirius, cu ochii 
spre ziar. Tot vorbeşte despre cât de fragilă e memoria 
Berthei. Ei bine, poate ca s-a mai schimbat de când am 
cunoscut-o eu, dar Bertha Jorkins pe care o ştiu nu avea 
deloc memoria scurtă, ba din contră. Nu spun că nu era 
puţin cam toantă, dar avea o memorie excelentă când venea 
vorba de bârfe. Şi din cauza asta avea mereu probleme, 
niciodată nu ştia când să tacă din gură. Îmi imaginez că era 
o răspundere grea pentru Ministerul Magiei... Poate că de 
asta nu s-a deranjat Bagman s-o caute mai devreme... 

Sirius oftă cu putere şi apoi îşi frecă ochii încercănaţi. 

— Cât e ceasul? întrebă el. 

Harry se uită la ceas, iar apoi îşi dădu seama că nu mai 
funcţiona de când stătuse o oră în lac. 

— E trei şi jumătate, zise Hermione. 

— Ar trebui să vă întoarceţi la şcoală, zise Sirius, 
ridicându-se. Fiţi atenţi... (se uită intens mai ales la Harry) 
nu vreau să vă furişaţi din şcoală ca să veniţi să mă vedeţi, 
da? Trimiteţi-mi doar scrisori. Aşa cum v-am spus, vreau să 
aflu despre tot ce e ciudat. Dar să nu plecaţi din Hogwarts 
fără permisiune, ar fi o ocazie ideală să vă atace cineva. 

— Până acum nu a încercat să mă atace nimeni, în afară de 
un dragon şi de câţiva monştri Fluidem, zise Harry. 

Dar Sirius se încruntă la el. 

— Nu contează... O să respir uşurat abia după ce se 
termină turnirul ăsta, adică tocmai în iunie. Şi nu uitaţi, 
dacă vorbiţi despre mine între voi, spuneţi-mi Snuffles, da? 

Îi dădu lui Harry şerveţelul gol şi termosul şi se duse să-şi 
ia la revedere de la Buckbeak. 

— Vă conduc până la marginea satului, zise Sirius, poate 
mai fur un ziar. 

Se transformă într-un câine mare şi negru, înainte să iasă 
din peşteră, şi coborâră împreună panta stâncoasă, 
traversară solul plin cu pietre şi se întoarseră la gard. Aici îi 


lăsă pe toţi să-l mângâie pe cap, înainte de a se întoarce şi 
de a o rupe la fugă pe la marginea satului. 

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră în Hogsmeade şi 
apoi la Hogwarts. 

— Oare Percy ştie toate astea despre Crouch? întrebă Ron, 
pe când mergeau pe aleea către castel. Dar poate că nu-i 
pasă... Probabil că l-ar face să-l admire şi mai tare pe 
Crouch. Da, Percy adoră regulile. Ar spune că Barty Crouch 
a refuzat să le încalce chiar şi pentru propriul fiu. 

— Percy nu şi-ar da nici un membru al familiei pe mâna 
Dementorilor, zise Hermione severă. 

— Nu ştiu sigur, zise Ron. Dacă ar crede că ar sta în 
drumul carierei sale... Percy e foarte ambițios, doar ştiţi... 

Urcară scara de piatră către holul de la intrare, unde fură 
împresuraţi de mirosurile îmbietoare ale cinei care se 
servea în Marea Sală. 

— Bietul Snuffles, zise Ron, adulmecând cu poftă. Trebuie 
să ţină mult la tine, Harry, dacă supravieţuieşte mâncând 
şobolani... 

— Capitolul XXVIII — 

NEBUNIA DOMNULUI CROUCH. 

Duminică, după micul dejun, Harry, Ron şi Hermione se 
duseră în hambarul bufniţelor ca să-i trimită o scrisoare lui 
Percy, în care să-l întrebe, după cum le sugerase Sirius, 
dacă îl mai văzuse pe domnul Crouch de curând. O folosiră 
pe Hedwig, pentru că trecuse foarte mult timp de când i se 
dăduse vreo misiune. După ce o văzură plecând pe o 
fereastră din turnul bufniţelor, se îndreptară către 
bucătărie ca să-i dea lui Dobby noile sale şosete. 

Spiriduşii de casă îi primiră foarte călduros, făcând 
plecăciuni şi reverenţe, şi se grăbiră iar să le pregătească 
un ceai. Dobby era încântat de cadoul primit. 

— Harry Potter e prea bun cu Dobby! chiţăi el, ştergându- 
şi lacrimile mari din ochii enormi. 

— Mi-ai salvat viaţa cu Algebranhiile alea, Dobby, nu 
glumesc, zise Harry. 


— Mai aveţi cumva un ecler sau chiar două? întrebă Ron, 
care se uita în jur la spiriduşii zâmbitori şi serviabili. 

— Abia ai luat micul dejun! îl repezi Hermione supărată, 
însă deja se apropia de ei cu viteza luminii un platou mare, 
de argint, cu eclere, purtat de patru spiriduşi de casă. 

— Ar trebui să luăm câteva şi să-i trimitem şi lui Snuffles, 
zise Harry încet. 

— Bună idee, spuse Ron. O să-i găsim o ocupaţie şi lui Pig. 
Aţi putea cumva să ne daţi nişte mâncare în plus? le zise el 
spiriduşilor din jurul lui, iar ei se înclinară încântați şi se 
duseră repede să mai aducă de mâncare. 

— Dobby, unde e Winky? întrebă Hermione, uitându-se în 
jur. 

— Winky este acolo, lângă foc, domnişoară, zise Dobby 
încet, cu urechile puţin pleoştite. 

— Vai de mine! se sperie Hermione când o zări pe Winky. 

Harry se uită şi el la către şemineu. Winky stătea pe 
acelaşi taburet ca şi data trecută, dar era atât de murdară, 
încât abia se deosebea de cărămida înnegrită de fum din 
spatele ei. Hainele îi erau ponosite şi nespălate. Avea o 
sticlă de Berezero încleştată în mâini şi se legăna uşor pe 
taburet, uitându-se ţintă la foc. În timp ce o priveau, Winky 
sughiţă puternic. 

— Winky a ajuns să bea şase sticle pe zi acum, îi şopti 
Dobby lui Harry. 

— Da, dar nu e o băutură tare, zise Harry. 

Dar Dobby clatină din cap. 

— Pentru spiriduşii de casă, e tare, domnule, zise el. 

Winky sughiţă iar. Spiriduşii care aduseseră eclerele îi 
aruncară nişte priviri dezgustate, înainte de a se întoarce la 
lucru. 

— Winky suferă, Harry Potter, şopti Dobby cu tristeţe. 
Winky vrea să se ducă acasă. Winky încă mai crede că 
domnul Crouch este stăpânul ei, domnule, şi nimic din ce 
spune Dobby nu o poate convinge că profesorul 
Dumbledore este noul stăpân. 


— Bună, Winky, zise Harry, venindu-i brusc o idee. 

Se duse la ea şi se aplecă să îi spună ceva. 

— Nu ştii cumva ce pune la cale domnul Crouch? Pentru că 
nu a mai venit la Turnirul celor trei vrăjitori... 

Ochii lui Winky scânteiară. Pupilele ei imense se fixară 
asupra lui Harry. Se legănă iar încet şi apoi spuse: 

— Stă-Stăpânul meu... Hâd... El nu... Hâd... venit? 

— Nu, zise Harry, nu l-am mai văzut de la prima probă. În 
Profetul zilei scrie că e bolnav. 

Winky continuă să se legene, uitându-se ameţită la Harry. 

— Stăpânul... Hâd... bolnav? 

Buza de jos începu să-i tremure necontrolat. 

— Dar nu suntem siguri că e adevărat, zise Hermione 
repede. 

— Stăpânul avut nevoie de... Hâd... Winky! plânse 
spiriduşul. Stăpânul nu poate... Hâd... să se... Hâc... 
descurce singur... 

— Şi alţi oameni au grijă de casele lor tot singuri, să ştii, 
Winky, zise Hermione categorică. 

— Winky... Hâd... nu făcut doar... Hâd... curat pentru 
domnu' Crouch! chiţăi Winky indignată, legănându-se mai 
tare ca niciodată şi vărsându-şi Bereazero pe bluza deja 
foarte pătată. Stăpânul i-a... Hâd... încredinţat lui Winky... 
Hâd... cel mai important... Hâd... cel mai mare secret... 

— Care? zise Harry. 

Dar Winky clătină cu putere din cap, vărsându-şi o altă 
porţie de Berezero pe bluză. 

— Winky păstrează... Hâd... secretele stăpânului, zise ea 
revoltată, legănându-se şi mai tare, şi încruntându-se la 
Harry şi privindu-l cruciş. Dumneavoastră... Hâd... băgaţi 
nasul în toate... 

— Winky n-are voie să vorbească aşa cu Harry Potter! zise 
Dobby mânios. Harry Potter e curajos şi nobil, şi Harry 
Potter nu bagă nasul! 

— Îşi bagă nasul... Hâd... în treburile personale şi 
secrete... Hâd... ale stăpânului... Hâd... Winky este bun 


spiriduş de casă... Hâd... Winky tace... Hăâc... oamenii 
încearcă să... Hâd... afle... Hâd... 

Lui Winky îi căzură pleoapele şi brusc alunecă de pe 
taburet în faţa şemineului, începând să sforăie zgomotos. 
Sticla goală de Berezero se rostogoli pe podeaua cu dale de 
piatră. 

Şase spiriduşi de casă veniră repede, uitându-se 
dezgustaţi la ea. Unul dintre ei ridică sticla şi ceilalţi o 
acoperiră cu o faţă de masă mare, în carouri, şi îi aranjară 
cu grijă colţurile, ascunzând-o în totalitate pe Winky sub ea. 

— Nouă pare rău că văzut aşa ceva, domnilor şi 
domnişoară! chiţăi un spiriduş din apropiere, clătinând din 
cap şi părând foarte ruşinat. Sperăm să nu ne credeţi pe 
toţi ca Winky, domnilor şi domnişoară! 

— E nefericită! zise Hermione exasperată. De ce nu 
încercaţi să o înveseliţi, în loc să o ascundeţi sub o faţă de 
masă? 

— Ne scuzaţi, domnişoară, zise spiriduşul de casă, făcând 
iar o plecăciune, dar spiriduşii de casă nu avut astfel de 
cazuri până acum... 

— O, pentru numele lui Dumnezeu! zise Hermione 
supărată. Ascultaţi-mă, cu toţii! Aveţi aceleaşi drepturi ca şi 
vrăjitorii să fiţi fericiţi! Aveţi dreptul la concedii, salarii şi 
haine decente, nu trebuie să faceţi tot ce vi se spune... 
Uitaţi-vă la Dobby! 

— Domnişoara să nu-l implice pe Dobby în asta, murmură 
Dobby, părând speriat. 

Zâmbetele vesele de pe chipurile spiriduşilor din bucătărie 
dispăruseră. Se uitau dintr-o dată la Hermione, de parcă ar 
fi fost nebună şi periculoasă. 

— Adus la domnu' mâncarea în plus! chiţăi un spiriduş de 
lângă cotul lui Harry şi îi aruncă în braţe un jambon mare, 
douăsprezece prăjituri şi nişte fructe. La revedere! 

Spiriduşii de casă se strânseră în jurul lui Harry, Ron şi 
Hermione şi începură să-i împingă către uşă cu mâinile lor 
mici. 


— Mulţumesc pentru şosete, Harry Potter! strigă Dobby 
amărât, din faţa şemineului unde stătea, lângă faţa de masă 
umflată sub care se afla Winky. 

— N-ai putut să taci din gură, nu, Hermione? zise Ron 
supărat, când uşa bucătăriei se trânti în urma lor. Acum nu 
or să mai vrea să-i vizităm! Am fi putut să aflăm mai multe 
despre Crouch de la Winky! 

— Ah, de parcă ţi-ar păsa de asta! zise Hermione 
batjocoritoare. 'Ţie îţi place să vii aici pentru mâncare! 

Ziua următoare fu destul de încordată. Harry se sătură 
atât de tare de certurile dintre Ron şi Hermione, încât duse 
mâncarea lui Sirius sus, în camera bufniţelor, de unul 
singur în acea seară. 

Pigwidgeon era mult prea mică pentru a căra jambonul 
până sus pe munte de una singură, aşa că Harry trimise 
încă două strigi să-l ajute. După ce acestea zburară către 
asfinţit, arătând foarte ciudat cu pachetul mare între ele, 
Harry se aplecă peste pervaz, cercetând împrejurimile 
castelului, până spre vârfurile copacilor întunecaţi din 
Pădurea Interzisă şi până la pânzele în vânt ale corăbiei 
celor de la Durmstrang. 

O bufniţă zbură prin norul de fum care ieşea din coşul lui 
Hagrid, direct către castel, pe lângă turnul bufniţelor, şi 
dispăru înăuntru. Uitându-se în vale, Harry îl văzu pe 
Hagrid săpând de zor în faţa colibei sale. Harry se întrebă 
ce făcea. Părea să pregătească o nouă grădină de legume. 
În timp ce privea într-acolo, o văzu pe Madame Maxime 
ieşind din trăsura celor de la Beauxbatons şi ducându-se la 
Hagrid. Părea să încerce să lege o conversaţie. Hagrid 
stătea sprijinit pe lopată, dar nu părea dornic să lungească 
discuţia, pentru că la puţin timp după aceea Madame 
Maxime se întoarse la trăsură. 

Nevrând să se întoarcă în Turnul Cercetaşilor şi să-i audă 
pe Ron şi pe Hermione certându-se, Harry îl privi pe Hagrid 
cum săpa de zor, până când îl înghiţi întunericul. Bufniţele 


din jurul lui Harry începură să se trezească, trecând grăbite 
pe lângă el şi zburând în noapte. 

La micul dejun din dimineaţa următoare, supărarea dintre 
Ron şi Hermione părea să se fi mai atenuat şi, spre 
uşurarea lui Harry, predicțiile sumbre ale lui Ron, cum că 
spiriduşii de casă vor trimite mâncare mai puţină şi mai 
proastă la masa Cercetaşilor pentru că Hermione îi 
insultase, se dovediră false. Şunculiţa, ouăle şi scrumbiile 
afumate erau la fel de bune ca de obicei. 

Când sosiră bufniţele cu poşta, Hermione se uită în sus 
nerăbdătoare. Părea să aştepte ceva. 

— Percy n-a avut când să răspundă, n-ar fi avut timp, zise 
Ron. Am trimis-o pe Hedwig abia ieri. 

— Nu, nu e asta, zise Hermione. M-am abonat la Profetul 
zilei, m-am săturat să aflu totul de la Viperini. 

— Bună idee! zise Harry, uitându-se şi el în sus la bufniţe. 
Hei, Hermione, cred că ai noroc... 

O bufniţă gri tocmai zbura spre Hermione. 

— Dar nu are nici un ziar, zise ea, părând dezamăgită. E... 
Dar, spre uimirea ei, bufnița gri ateriză în faţa farfuriei, 
urmată îndeaproape de patru bufniţe de şură, o bufniţă 
brună şi una roşcată. 

— Câte abonamente ai făcut? o întrebă Harry, înşfăcând 
paharul Hermionei înainte de a fi dărâmat de puzderia de 
bufniţe care se înghesuiau toate în faţa ei, fiecare încercând 
să-şi livreze prima scrisoarea. 

— Ce Dumnezeu? zise Hermione şi luă scrisoarea de la 
bufnița gri. 

O deschise şi o citi. 

— Să fim serioşi! zise ea, înroşindu-se. 

— Ce e? întrebă Ron. 

— Este... Ce tâmpenie... 

Îi arătă scrisoarea lui Harry, care văzu că nu era scrisă de 
mână, ci era compusă din litere care păreau decupate din 
Profetul zilei. 


EŞTI O FATĂ AFURISITĂ. HARRY POTTER MERITĂ MAI 
MULI. ÎNTOARCE-TE DE UNDE Al VENIT, ÎNCUIATO. 

— Sunt toate la fel! zise Hermione disperată, deschizând 
scrisoare după scrisoare. „Harry Potter poate fi mult mai 
fericit fără una ca tine...” „Ar trebui să fii fiartă în ouă de 
broască...” Puah! 

Deschise ultimul plic şi din el se scurse un lichid verde- 
gălbui, cu un miros pregnant de benzină, chiar pe mâinile 
ei, care începură să se umple de băşici mari şi galbene. 

— Puroi nediluat de Bubotuburi! zise Ron, luând plicul cu 
două degete şi mirosindu-l. 

— Au! exclamă Hermione, cu lacrimi în ochi, în timp ce 
încerca să îşi curețe mâinile cu un şerveţel, dar acum 
degetele îi erau acoperite cu atât de multe buboaie, încât 
părea să poarte nişte mănuşi groase şi noduroase. 

— Ar trebui să te duci în aripa spitalului, zise Harry, în 
timp ce bufniţele din jurul Hermionei îşi luau zborul, o să-i 
spunem profesoarei Lăstar unde te-ai dus... 

— Am prevenit-o! zise Ron, în timp ce Hermione ieşea 
repede din Marea Sală, ascunzându-şi mâinile. Am 
prevenit-o să nu o supere pe Rita Skeeter! Uită-te la asta... 
„Am citit în Săptămânalul vrăjitoarelor cum te joci cu inima 
bietului Harry Potter. Nu-i frumos, băiatul a avut destule 
necazuri! O să-ţi trimit un blestem de îndată ce o să găsesc 
un plic destul de mare.” Chiar că ar trebui să se păzească, 
nu, Harry? 

Hermione nu veni la „lerbologie”. Când Harry şi Ron ieşiră 
din seră înainte de ora de „Îngrijire a Creaturilor Magice”, 
îi văzură pe Reacredință, Crabbe şi Goyle coborând treptele 
de piatră dinspre castel. Pansy Parkinson şuşotea şi râdea 
cu şleahta ei de fete de la Viperini. Zărindu-l pe Harry, 
Pansy îi strigă: 

— Potter, te-ai despărţit de iubită? De ce era aşa de 
supărată la micul dejun? 

Harry o ignoră, nu vroia să îi dea satisfacția de a şti câte 
probleme îi cauzase Hermionei articolul acela din 


Săptămânalul vrăjitoarelor. 

Hagrid, care le spusese ora trecută că terminaseră cu 
unicornii, îi aştepta în faţa colibei şale cu o nouă serie de 
lăzi la picioare. Lui Harry i se puse o piatră pe inimă când 
văzu lăzile... Dacă erau alţi pui de Homari? Dar când ajunse 
destul de aproape ca să vadă ce era în lăzi, descoperi nişte 
animăluţe negre, cu blană deasă şi cu boturi lungi. Labele 
din faţă le erau neobişnuit de plate, ca nişte lopeţi, iar 
creaturile se uitau clipind la elevi, părând nedumerite de 
atenţia care li se acorda. 

— Aceştia sunt Niffleri, zise Hagrid, când toată clasa se 
strânse în jurul lor. Pot fi găsiţi cel mai des în mine. Le plac 
lucrurile strălucitoare... Uitaţi! 

Unul dintre Niffleri sărise brusc şi încercase să-i muşte 
ceasul de mână lui Pansy Parkinson. Aceasta ţipă şi se dădu 
înapoi. 

— Sunt ca nişte detectoare de comori, zise Hagrid vesel. 
M-am gândit să ne distrăm azi cu ei. Vedeţi? 

— Arătă către o porţiune mare de pământ proaspăt săpat 
pe care Harry văzuse cum îl săpase de la fereastra camerei 
bufniţelor. 

Am îngropat nişte monede de aur. Şi am un premiu pentru 
cel care va alege Niifflerul care le va dezgropa pe cele mai 
multe. Daţi-vă jos bijuteriile şi alegeţi un Niffler căruia să-i 
daţi drumul. 

Harry îşi dădu jos ceasul pe care îl purta doar din 
obişnuinţă, având în vedere că nu mai mergea, şi şi-l puse în 
buzunar. Luă un Niffler. Acesta îşi puse botul lung lângă 
urechea lui Harry şi începu să miroasă entuziasmat. Era 
chiar drăguţ. 

— Staţi aşa, zise Hagrid, uitându-se în ladă, a mai rămas 
un Niffler... Cine lipseşte? Unde e Hermione? 

— A trebuit să se ducă în aripa spitalului, zise Ron. 

— Îţi explicăm mai târziu, murmură Harry. 

Pansy Parkinson era cu urechile ciulite. 


Fu de departe cea mai amuzantă oră de „Îngrijire a 
Creaturilor Magice”. Nifflerii intrau şi ieşeau din pământ de 
parcă ar fi ieşit din apă. Fiecare se întorcea la elevul care îi 
dăduse drumul şi îi scuipa aur în palme. Al lui Ron era 
deosebit de harnic. În scurt timp îi umplu poala robei cu 
monede. 

— Pot fi crescuţi ca animale de casă, Hagrid? întrebă el 
entuziasmat, în timp ce Nifflerul său intra iar sub pământ. 

— Mama ta n-ar fi prea fericită, Ron, zise Hagrid, zâmbind, 
Nifflerii distrug casele. Cred că acum le-au cam găsit pe 
toate, adăugă el, mergând pe lângă parcela de pământ, în 
timp ce Nifflerii continuau să caute. Nu am îngropat decât o 
sută de monede. Ah, ai venit, Hermione! 

Hermione se apropia de, traversând pajiştea. Avea mâinile 
complet bandajate şi părea foarte supărată. Pansy 
Parkinson o privea cu mult interes. 

— Păi, hai să vedem cum v-aţi descurcat! zise Hagrid. 
Număraţi-vă monedele! Şi nu are sens să încerci să le furi, 
Goyle, adăugă Hagrid, privindu-l printre gene pe cel vizat. 
Este aur de la spiriduşi. Dispare după câteva ore. 

Goyle îşi goli buzunarele, devenind din ce în ce mai 
posomorât. Nifflerul lui Ron se dovedise cel mai bun, aşa că 
Hagrid îi dădu drept premiu lui Ron o ciocolată mare de la 
„Lorzii mierii”. Se auzi clopoţelul care anunţa prânzul. 
Restul clasei porni înapoi spre castel, dar Harry, Ron şi 
Hermione mai rămaseră puţin, ca să-l ajute pe Hagrid să-i 
pună pe Niffleri la loc în lăzi. Harry observă că Madame 
Maxime îi privea de la fereastra trăsurii celor de la 
Beauxbatons. 

— Ce ai păţit la mâini, Hermione? întrebă Hagrid 
îngrijorat. Hermione îi spuse de scrisorile pline de ură pe 
care le primise în acea dimineaţă şi despre plicul cu puroi 
de Bubotuburi. 

— Aaah, nu-ţi face griji, zise Hagrid cu blândeţe, uitându- 
se la ea. Am primit şi eu nişte scrisori de genu' ăsta, după 
ce a scris Rita Skeeter despre mama. „Eşti un monstru şi ar 


trebui să fii omorât.” „Mama ta a omorât oameni nevinovaţi 
şi, dacă ai avea puţină demnitate, ai sări într-un lac, să te 
îneci!” 

— Nu se poate! zise Hermione şocată. 

— Da, zise Hagrid, ducând lăzile cu Niffleri lângă peretele 
cabanei. Sunt pur şi simplu smintiţi, Hermione. Nu le mai 
deschide, dacă mai primeşti altele. Aruncă-le direct în foc. 

— Ai pierdut o lecţie foarte interesantă, îi spuse Harry lui 
Hermione, în timp ce se îndreptau spre castel. Sunt drăguţi 
Nifflerii, nu, Ron? 

Dar Ron se încrunta către ciocolata pe care i-o dăduse 
Hagrid. Părea foarte supărat de ceva. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Harry. Nu-ţi place aroma? 

— Nu, zise Ron scurt. De ce nu mi-ai spus despre aur? 

— Ce aur? întrebă Harry. 

— Aurul pe care ţi l-am dat la Cupa Mondială de Vâjthaţ, 
zise Ron. Aurul de la spiriduşi, pe care ţi l-am dat pentru 
omnioculari. În Loja Superioară. De ce nu mi-ai spus că a 
dispărut după un timp? 

Lui Harry îi trebui un timp până să îşi dea seama despre 
ce vorbea Ron. 

— Ah, zise el, amintindu-şi în sfârşit. Nu ştiu... nu mi-am 
dat seama că dispăruse. Eram mult mai îngrijorat de 
baghetă, nu crezi? 

Urcară scara către holul de la intrare şi se duseră în 
Marea Sală să ia prânzul. 

— Trebuie să fie grozav, zise Ron brusc, după ce se 
aşezaseră şi începuseră să-şi pună porţii de friptură de vită 
şi budincă, să ai atât de mulţi bani, încât să nu-ţi dai seama 
când îţi dispare un pumn de galeoni. 

— Stai puţin, am avut alte lucruri pe cap în noaptea aia! 
zise Harry repede. Cu toţii am avut, nu-ţi mai aminteşti? 

— Nu ştiam că aurul spiriduşilor dispare, murmură Ron. 
Am crezut că ţi-am achitat datoria. Nu ar fi trebuit să-mi iei 
pălăria aia cu Tunurile din Chudley de Crăciun. 

— Hai să uităm de asta, da? zise Harry. 


Ron îşi înfipse furculiţa într-un cartof copt, pe care îl privi 
cu mare atenţie. Apoi izbucni: 

— Urăsc să fiu sărac! 

Harry şi Hermione se uitară unul la altul. Nici unul dintre 
ei nu ştia ce să spună. 

— E groaznic, zise Ron, continuând să se uite la cartof. Nu 
îi învinuiesc pe Fred şi pe George că încearcă să câştige un 
ban în plus. Şi eu aş vrea să pot. Mi-aş dori să am un Niffler. 

— Ei bine, ştim ce să-ţi luăm de Crăciun! zise Hermione 
veselă. 

Apoi, când văzu că Ron era tot posomorât, zise: 

— Zău, Ron, ar putea fi mult mai râu. Cel puţin, nu ai 
degetele pline de bube! 

Hermione avea mari probleme cu mânuitul cuţitului şi 
furculiţei, pentru că avea degetele foarte ţepene şi umflate. 

— O urăsc pe femeia aia! exclamă ea cu patimă. O să i-o 
plătesc cu orice preţ! 

Hermione continuă să primească scrisori răuvoitoare toată 
săptămâna şi, deşi îl ascultă pe Hagrid şi nu le mai deschise, 
mai mulţi răuvoitori îi trimiseră Urlătoare, care explodară 
la masa Cercetaşilor şi strigară insulte în faţa tuturor celor 
din sală. Chiar şi cei care nu citeau Săptămânalul 
Vrăjitoarelor ştiau totul despre presupusul triunghi amoros: 
Harry-Krum-Hermione. Harry se săturase să le tot spună că 
Hermione nu era iubita lui. 

— O să se termine odată şi odată, îi spuse el Hermionei, 
dacă îi ignorăm... Tot aşa s-au plictisit să citească şi ce a 
scris Rita despre mine ultima dată... 

— Eu vreau să ştiu cum ascultă conversațiile secrete, când 
îi este interzis să vină la Hogwarts! zise Hermione 
mânioasă. 

Hermione rămase ultima la următoarea oră de „Apărare 
contra Magiei Negre”, ca să îl întrebe ceva pe profesorul 
Moody. Restul elevilor abia aşteptaseră să plece. Moody le 
dăduse un test atât de riguros de deviere a blestemelor, 
încât mulţi dintre ei încă îşi oblojeau unele răni uşoare. 


Harry era foarte afectat de blestemul Urechilor Mişcătoare 
şi trebui să îşi ţină mâinile pe urechi când ieşi din clasă. 

— Ei bine, e clar că Rita nu foloseşte o pelerină care s-o 
facă invizibilă! gâfâi Hermione cinci minute mai târziu, 
ajungându-i din urmă pe Harry şi pe Ron în holul de la 
intrare. 

Îi trase lui Harry o mână de pe una dintre urechile 
mişcătoare, ca să o poată auzi. 

— Moody zice că nu a văzut-o în apropierea mesei juriului 
la a doua probă, şi nici pe lângă lac! 

— Hermione, ajută la ceva dacă îţi spun încă o dată s-o laşi 
baltă? întrebă Ron. 

— Nu! zise Hermione încăpăţânată. Vreau să ştiu cum m-a 
auzit vorbind cu Viktor! Şi cum a aflat de mama lui Hagrid! 

— Poate că v-a pus microfoane, zise Harry. 

— Microfoane? zise Ron absent. Cum adică, un fel de foane 
mai mici? 

Harry începu să le explice despre microfoanele ascunse şi 
despre modurile lor de înregistrare. 

Ron era fascinat, dar Hermione îi întrerupse: 

— Voi nu aveţi de gând să citiţi odată „Hogwarts. Scurtă 
istorie”? 

— La ce bun? zise Ron. O ştii pe de rost, putem să te 
întrebăm pe tine. 

— 'Toate înlocuitoarele astea pentru magie, pe care le 
folosesc Încuiaţii - electricitatea, computerele şi radarele, 
toate astea - nu funcţionează în jurul castelului Hogwarts, 
este înconjurat de prea multă magie... Nu, Rita se foloseşte 
de magie ca să tragă cu urechea, aşa trebuie să fie... Dacă 
aş reuşi să aflu despre ce e vorba... Ooh, dacă e ilegal, am 
prins-o! 

— Nu avem destule griji pe cap? o întrebă Ron. Acum 
trebuie să începem şi o vendetă contra Ritei Skeeter? 

— Nu ţi-am cerut ajutorul! se răsti Hermione. O să mă 
descurc singură! 


Urcă înapoi scara de marmură fără să se uite înapoi. 
Harry era convins că se ducea la bibliotecă. 

— Harry, pe cât facem pariu că o să vină cu insigne pe care 
o să scrie „O Urăsc pe Rita Skeeter”? zise Ron. 

Hermione nu le ceru însă ajutorul nici lui Harry, nici lui 
Ron, ca să se răzbune pe Rita Skeeter, lucru pentru care îi 
erau amândoi recunoscători, fiindcă aveau din ce în ce mai 
multe teme înaintea vacanței de Paşte. Harry se minuna, 
pur şi simplu de felul în care reuşea Hermione să găsească 
timp să caute metode magice de tras cu urechea şi să se 
descurce şi cu şcoala. El muncea pe brânci numai ca să îşi 
facă toate temele şi avea grijă să îi trimită tot timpul 
pachete cu mâncare lui Sirius. După vara care trecuse, nu 
uitase cum era să-ţi fie foame încontinuu. O dată cu 
pachetele cu mâncare, îi trimitea şi scrisori lui Sirius, 
spunându-i că nu se mai întâmplase nimic ieşit din comun şi 
că încă aşteptau un răspuns de la Percy. 

Hedwig nu se întoarse decât la sfârşitul vacanței de Paşte. 
Scrisoarea lui Percy era pusă într-un pachet cu ouă de 
Paşte trimise de doamna Weasley. Şi oul primit de Harry, şi 
cel al lui Ron erau de mărimea ouălelor de dragon şi erau 
pline cu ciocolată de casă. Oul Hermionei era mai mic chiar 
şi decât unul de găină. Rămase tablou când îl văzu. 

— Mama ta nu citeşte Săptămânalul vrăjitoarelor, sper... 
Nu-i aşa, Ron? întrebă ea încet. 

— Ba da, zise Ron, cu gura plină de ciocolată. O ia pentru 
reţete. 

Hermione se uită cu tristeţe la oul ei micuţ. 

— Nu vrei să vezi ce a scris Percy? o întrebă Harry repede, 
ca să îi abată atenţia. 

Scrisoarea lui Percy era scurtă şi enervantă. 

După cum le spun mereu celor de la Profetul zilei, domnul 
Crouch şi-a luat o pauză binemeritată de la serviciu. Trimite 
bufniţe regulat, cu instrucţiuni pentru mine. Nu, nu l-am 
văzut, dar cred că nu mi se poate reproşa că nu recunosc 
scrisul propriului meu şef. Am destule de făcut şi fără să fiu 


nevoit să clarific asemenea zvonuri ridicole. Vă rog nu mă 
mai deranjaţi dacă nu e ceva important Paşte fericit! 

Începutul semestrului de vară ar fi însemnat de obicei că 
Harry trebuia să se antreneze pentru ultimul meci de 
vâjthaţ al sezonului. În acest an însă, în aceeaşi perioadă 
avea loc a treia şi ultima probă a Turnirului celor trei 
vrăjitori pentru care trebuia să se pregătească, dar încă nu 
ştia ce avea de făcut. În sfârşit, în ultima săptămână a lui 
mai, profesoara McGonagall îl reţinu după orele de 
„Transfiguraţie”. 

— Trebuie să te duci la stadionul de vâjthaţ diseară la 
nouă fix, Potter, îi spuse ea. Domnul Bagman va fi acolo ca 
să le spună campionilor în ce constă a treia probă. 

Aşa că la opt şi jumătate în acea seară, Harry îi lăsă pe 
Ron şi pe Hermione în Turnul Cercetaşilor şi coborî. Când 
traversă holul de la intrare, Cedric tocmai venea dinspre 
camera de zi a Astropufilor. 

— Ce crezi că e? îl întrebă el pe Harry, în timp ce coborau 
împreună treptele de piatră, sub cerul înnorat. Fleur tot 
vorbeşte despre tunele, bănuieşte că o să trebuiască să 
găsim o comoară. 

— Asta nu ar fi foarte rău, zise Harry, gândindu-se că ar 
putea să-i ceară lui Hagrid un Niffler ca să rezolve 
problema în locul lui. 

Traversară pajiştea întunecată către stadionul de vâjthaţ, 
trecură printr-o gaură dintre tribune şi ajunseră pe teren. 

— Ce i-au făcut? zise Cedric indignat, încremenind locului. 

Terenul de vâjthaţ nu mai era neted şi plat. Arăta de parcă 
cineva construise ziduri joase pe toată suprafaţa lui, care 
şerpuiau şi se intersectau în toate direcţiile. 

— Sunt garduri vii! zise Harry, aplecându-se să-l 
examineze pe cel mai apropiat. 

— Bună seara! strigă o voce. 

Ludo Bagman stătea în mijlocul terenului, împreună cu 
Viktor Krum şi cu Fleur. Harry şi Cedric se duseră către ei, 
sărind peste gardurile vii. Fleur îi zâmbi lui Harry când se 


apropiară. Atitudinea ei faţă de el se schimbase complet de 
când îi salvase sora din lac. 

— Ei bine, ce ziceţi de asta? zise Bagman vesel, când 
Harry şi Cedric trecură de ultimul gard. Cresc frumos, nu? 
Le lăsăm o lună şi Hagrid o să le aducă la zece metri 
înălţime. Nu vă faceţi griji, adăugă el zâmbind, observând 
expresiile nu tocmai fericite de pe chipurile lui Harry şi al 
lui Cedric, terenul de vâjthaţ o să revină la normal imediat 
după terminarea probei! Îmi imaginez că V-aţi dat seama 
despre ce este vorba şi ce aveţi de făcut... 

Toţi rămaseră tăcuţi pentru câteva clipe. Apoi... 

— E un labirint, mormăi Krum. 

— Exact! zise Bagman. Un labirint. A treia probă este 
foarte clară. Cupa turneului va fi aşezată în centrul 
labirintului. Primul campion care o va atinge va primi note 
maxime. 

— Nu trebuie decât să ne descurcăm prin labirint? întrebă 
Fleur. 

— Va avea şi obstacole, zise Bagman fericit, legănându-se 
din glezne. Hagrid ne va da mai multe creaturi magice... 
vor fi vrăji care vor trebui înlăturate... 'Tot felul de 
asemenea chestii, ştiţi voi. Campionii care au acumulat cele 
mai multe puncte vor intra mai devreme în labirint. 

Bagman le zâmbi lui Harry şi lui Cedric. 

— Apoi va intra domnul Krum şi pe urmă domnişoara 
Delacour. Dar toţi veţi avea şanse egale, depinde doar de 
cât de bine veţi trece de obstacole. Nu vi se pare amuzant? 

Harry, care ştia foarte bine ce fel de creaturi avea să 
aducă Hagrid pentru un asemenea eveniment, se gândi că 
nu prea erau şanse să fie amuzant. Aprobă însă politicos din 
cap, la fel ca ceilalţi campioni. 

— Foarte bine... Dacă nu mai aveţi întrebări, să ne 
întoarcem la castel, e cam răcoare, nu? 

Bagman se grăbi să ajungă lângă Harry şi se îndreptară 
împreună spre ieşirea din labirintul în creştere. Harry avu 


sentimentul că Bagman avea iar de gând să îi ofere 
ajutorul, dar chiar atunci Krum îl bătu pe umăr pe Harry. 

— Putem vorbi? 

— Da, sigur că da, zise Harry, puţin surprins. 

— Poţi să faci câţiva paşi cu mine? 

— Da, zise Harry şi mai curios. 

Bagman păru oarecum deranjat. 

— Te aştept aici, da, Harry? 

— Nu, mulţumesc, domnule Bagman, zise Harry, 
abţinându-se să zâmbească, cred că mă pot întoarce fără 
probleme la castel şi de unul singur. 

Harry şi Krum plecară împreună de pe stadion, dar Krum 
nu o luă pe drumul către corabia celor de la Durmstrang, ci 
se îndreptă către Pădurea Interzisă. 

— De ce mergem în partea asta? întrebă Harry, când 
trecură pe lângă coliba lui Hagrid şi apoi pe lângă trăsura 
luminată ca ziua a celor de la Beauxbatons. 

— Nu vreau să ne audă nimeni, zise Krum scurt. 

Când în sfârşit ajunseră într-o regiune liniştită, la mică 
distanţă de padocul cailor de la Beauxbatons, Krum se opri 
în umbra copacilor şi se întoarse către Harry. 

— Vreau să ştiu, zise el, uitându-se urât, ce este între tine 
şi Hărmai-ăun-nini... 

Harry, care, după modul secretos în care se purtase Krum, 
se aşteptase la ceva mult mai serios, se uită la Krum uimit. 

— Nimic, zise el. 

Dar Krum se încruntă la el şi Harry, descoperind iar cât de 
înalt era Krum, adăugă: 

— Suntem prieteni. Nu este iubita mea şi nici nu a fost 
vreodată. Sunt numai bazaconii ale femeii aceleia 
imposibile, Rita Skeeter, care nu ştie ce să mai inventeze! 

— Hărmai-ăun-nini vorbeşte foarte des despre tine, zise 
Krum, uitându-se bănuitor la Harry. 

— Da, zise Harry, pentru că suntem prieteni buni... 

Nu-i venea să creadă că purta această discuţie cu Viktor 
Krum, celebrul jucător internaţional de vâjthaţ. Era ca şi 


când Krum, deşi avea optsprezece ani, îl considera pe el, pe 
Harry, un rival de temut... 

— Nu aţi... Nu aţi fost niciodată... 

— Nu, zise Harry cu multă hotărâre. 

Krum păru ceva mai fericit. Se uită la Harry câteva clipe şi 
zise: 

— Zbori foarte bine. Te-am urmărit la prima probă... 

— Mulţumesc, zise Harry, zâmbindu-i larg şi simțindu-se 
deodată şi el mai înalt. Şi eu te-am văzut la Cupa Mondială 
de Vâjthaţ. Fenta Wronski... Ai fost cu adevărat... 

Dar ceva se mişcă în spatele lui Krum printre copaci, iar 
Harry, care avea ceva experienţă cu genul de creaturi care 
sălăşluiau în Pădurea Interzisă, îl prinse din instinct pe 
Krum de braţ şi îl trase la o parte. 

— Ce este? 

Harry dădu din cap, uitându-se la locul unde observase 
mişcarea. Îşi băgă mâna în buzunarul robei, căutându-şi 
bagheta. 

În clipa următoare, un om apăru de după un stejar înalt, 
clătinându-se pe picioare. Pentru o fracțiune de secundă, 
Harry nu-l recunoscu, însă apoi îşi dădu seama că era 
domnul Crouch. 

Arăta de parcă ar fi mers de zile întregi. Roba îi era 
sfâşiată şi pătată cu sânge, în dreptul genunchilor. Faţa îi 
era zgâriată, era neras şi pământiu la faţă, din cauza 
extenuării. Părul său cândva îngrijit şi mustaţa aveau nevoie 
de tuns, ras şi mai ales de un spălat. Dar aspectul său 
ciudat nu era nimic pe lângă felul în care se comporta. 
Murmurând şi gesticulând, domnul Crouch părea să discute 
cu cineva văzut numai de el. Asta îi aminti foarte bine lui 
Harry de un vagabond bătrân, pe care îl văzuse o dată, 
când fusese la cumpărături cu soţii Dursley. Şi omul acela 
discuta cu patimă cu cineva inexistent, moment în care 
Mătuşa Petunia îl înşfăcase pe Dudley de mână şi îl trăsese 
pe trotuarul de vizavi, ca să îl evite pe acel om straniu. Apoi 


Unchiul Vernon se apucase să spună familiei ce ar face el cu 
cerşetorii şi vagabonzii. 

— Nu e un membru al juriului? întrebă Krum, uitându-se 
la domnul Crouch. Nu e de la Ministerul vostru? 

Harry aprobă din cap, ezită pentru o clipă şi apoi se 
apropie încet de domnul Crouch, care însă nu se uită la el, 
ci continuă să discute cu un copac din apropiere: 

— Şi după ce ai făcut asta, Weatherby, trimite-i o bufniţă 
lui Dumbledore şi confirmă numărul de elevi de la 
Durmstrang care vor veni la turnir. Karkaroff tocmai a 
anunţat că vor fi doisprezece... 

— Domnule Crouch? interveni Harry precaut. 

— Şi apoi să-i mai trimiţi o bufniţă şi lui Madame Maxime, 
pentru că ar putea să vrea să mărească şi ea numărul 
elevilor pe care îi aduce, acum că Durmstrang a ajuns la 
doisprezece... Să nu uiţi să faci asta, Weatherby, te rog... 
Da? Bine... 

Ochii domnului Crouch mai aveau puţin şi îi ieşeau din 
orbite. Rămase acolo, uitându-se la copac, murmurând ceva 
neinteligibil. Apoi se aruncă într-o parte şi căzu în 
genunchi. 

— Domnule Crouch? zise Harry tare. Vă simţiţi bine? 

Lui Crouch i se roteau ochii în cap. Harry se uită la Krum, 
care îl urmase printre copaci şi îl privea speriat pe Crouch. 

— Ce a păţit? 

— Habar n-am, murmură Harry. Ştii ce, nu vrei să te duci 
să chemi pe cineva în... 

— Dumbledore! strigă domnul Crouch. 

Îl prinse pe Harry de robă, trăgându-l mai aproape, deşi 
privea undeva peste capul lui Harry. 

— Trebuie... să îl văd... Dumbledore... 

— Bine, zise Harry, dacă vă ridicaţi, domnule Crouch, 
putem merge să-l vedem pe domnul... 

— Am făcut... prostie... continuă domnul Crouch, 
respirând greu. 


Părea cu adevărat nebun. Ochii i se roteau şi i se 
bulbucaseră mult, iar pe bărbie i se scurgea o picătură de 
salivă. Fiecare cuvânt pe care îl spunea părea să însemne 
un efort imens pentru el. 

— Trebuie... să spun... Dumbledore... 

— Ridicaţi-vă, domnule Crouch, zise Harry răspicat. 
Ridicaţi-vă, vă duc eu la domnul Dumbledore! 

Ochii domnului Crouch se fixară asupra lui Harry. 

— Cine... tu? şopti el. 

— Sunt un elev al şcolii, zise Harry, uitându-se spre Krum 
pentru a-i cere ajutorul, dar Krum era mai în spate, extrem 
de încordat. 

— Nu eşti... al lui? şopti domnul Crouch, rămânând cu 
gura căscată. 

— Nu, zise Harry, fără să aibă nici cea mai mică idee la 
cine se referea Crouch. 

— Eşti al lui Dumbledore? 

— Da, zise Harry. 

Crouch îl trase şi mai aproape de el. Harry încercă să-i 
desfacă mâna încleştată de pe robă, dar nu reuşi. 

— Avertizează-l... Dumbledore... 

— Îl chem pe Dumbledore, dacă îmi daţi drumul, zise 
Harry. Daţi-mi drumul, domnule Crouch, şi îl chem... 

— Mulţumesc, Weatherby, şi după ce faci asta, aşvrea o 
ceaşcă de ceai. Soţia şi fiul meu vor sosi în curând, ne 
ducem la un concert în seara asta, cu domnul şi doamna 
Fudge. 

Crouch vorbea iar fluent, adresându-se unui copac şi 
părând să nu îşi dea seama că Harry era acolo, ceea ce îl 
surprinse atât de mult pe Harry, încât nu observă că 
domnul Crouch îi dăduse drumul la robă. 

— Da, fiul meu tocmai a obţinut douăsprezece N. O. V-uri, 
foarte satisfăcător, da, mulţumesc, da... Chiar foarte 
mândru. Acum, dacă îmi poţi aduce biletul acela de la 
Ministrul Magiei al Andorei, cred că voi avea timp să-i şi 
răspund... 


— Rămâi aici cu el! îi spuse Harry lui Krum. Îl chem pe 
Dumbledore, o să fie mai rapid aşa, ştiu unde îşi are 
biroul... 

— E nebun, zise Krum, uitându-se la Crouch, care 
continua să vorbească însufleţit cu pomul, părând să fie 
convins că i se adresa lui Percy. 

— Dar să nu pleci de lângă el, zise Harry, ridicându-se. 

Mişcarea sa păru să genereze o nouă schimbare bruscă în 
atitudinea domnului Crouch. Acesta îl prinse pe Harry de 
genunchi şi îl trase pe pământ. 

— Nu mă... lăsa! şopti el, ochii bulbucându-i-se iar. Am... 
scăpat... Trebuie să avertizez... să spun... să văd... 
Dumbledore... vina mea... numai vina mea... Bertha... 
moartă... numai vina mea... fiul meu... vina mea... spune-i 
lui Dumbledore... Harry Potter... Lordul Întunericului... mai 
puternic... Harry Potter... 

— Îl aduc pe Dumbledore dacă îmi daţi drumul, domnule 
Crouch! zise Harry şi se uită furios la Krum. Ajută-mă, te 
rog! 

Părând extrem de încordat, Krum se apropie şi se aşeză 
lângă domnul Crouch. 

— 'Ţine.-l aici, zise Harry, eliberându-se din mâna domnului 
Crouch. Mă întorc cu Dumbledore. 

— Dar vii repede, da? strigă Krum după el, pe când Harry 
fugea din pădure şi dispărea pe pajiştea întunecată, pustie 
acum. 

Bagman, Cedric şi Fleur dispăruseră. Harry urcă în fugă 
treptele de piatră, intră pe uşile din stejar de la intrare şi 
urcă scara de marmură, către al doilea etaj. 

Cinci minute mai târziu, fugea ca un nebun către un 
gargui de piatră care se afla la jumătatea unui coridor 
pustiu. 

— Ser-Serbet de lămâie! gâfâi el către acesta. 

Aceasta era parola către scara ascunsă care ducea la 
biroul lui Dumbledore. Sau, cel puţin, fusese acum doi ani... 
Oricum, era evident că parola se schimbase, pentru că 


statuia nu prinse viaţă şi nu se dădu la o parte, ci rămase 
nemişcată, uitându-se răutăcios la Harry. 

— Mişcă-te! strigă Harry. Haide, mai repede! 

Dar nimic de la Hogwarts nu se mişca doar pentru că 
strigai la el. Ştia că asta nu ajuta la nimic. Se uită în sus şi în 
jos de-a lungul coridorului. Poate că Dumbledore era în 
cancelarie... O luă la fugă cât de repede putu către scara 
care... 

— POTTER! 

Harry se opri brusc şi se uită în jur. 

Plesneală tocmai ieşise dinspre scara ascunsă din spatele 
statuii de piatră. Peretele se închise în spatele lui exact 
când îi făcu semn lui Harry să vină spre el. 

— Ce cauţi aici, Potter? 

— Trebuie să-l văd pe domnul Dumbledore! zise Harry, 
întorcându-se şi oprindu-se în faţa lui Plesneală. Este vorba 
de domnul Crouch... Tocmai a apărut... Este în pădure şi 
vrea... 

— Ce sunt tâmpeniile astea? zise Plesneală, cu ochii negri 
începând să-i scânteieze cu interes. Despre ce vorbeşti? 

— Domnul Crouch! strigă Harry. De la Minister! E bolnav 
sau aşa ceva... E în Pădurea Interzisă, vrea să-l vadă pe 
domnul Dumbledore! Daţi-mi parola ca să-i... 

— Directorul este ocupat, Potter, zise Plesneală, pe buzele 
sale apărând un zâmbet malefic. 

— Dar trebuie să-i spun! strigă Harry. 

— Nu m-ai auzit, Potter? 

Harry îşi dădu seama că Plesneală se distra de minune, 
refuzând să îl ajute, deşi era cuprins de panică. 

— Ascultaţi-mă, zise Harry mânios, domnul Crouch nu se 
simte bine... Şi-a... Şi-a pierdut minţile... Zice că vrea să-l 
avertizeze pe... 

Zidul de piatră din spatele lui Plesneală se deschise. 
Dumbledore era acolo, îmbrăcat cu o robă lungă, de 
culoare verde, cu o expresie oarecum curioasă. 


— S-a întâmplat ceva? zise el, uitându-se când la 
Plesneală, când la Harry. 

— Domnule profesor! zise Harry, trecând de Plesneală 
înainte ca acesta să poată zice ceva. Domnul Crouch este 
aici... Este în Pădurea Interzisă şi vrea să vorbească cu 
dumneavoastră! 

Harry se aştepta ca Dumbledore să îi pună întrebări, dar, 
spre uşurarea lui, Dumbledore nu făcu aşa ceva. 

— Du-mă la el, zise profesorul şi îl urmă repede de-a 
lungul coridorului pe Harry, lăsându-l pe Plesneală lângă 
garguiul care acum arăta de două ori mai bine ca urâciosul 
profesor. 

— Ce a zis domnul Crouch, Harry? zise Dumbledore, în 
timp ce coborau scara de marmură. 

— A zis că vrea să vă avertizeze... A zis că a făcut ceva 
groaznic... A zis ceva de fiul său... Şi de Bertha Jorkins... 
Şi... Şi... de Cap-de-Mort... Şi... Ceva despre creşterea 
puterii lui Cap-de-Mort... 

— Într-adevăr, zise Dumbledore şi grăbi pasul, în timp ce 
ieşeau afară şi se afundau în noapte. 

— Nu se poartă deloc normal, zise Harry, grăbindu-se 
alături de Dumbledore. Nu pare să ştie unde se află... Tot 
vorbeşte de parcă ar crede că Percy Weasley este acolo şi 
apoi trece brusc la o stare mai conştientă şi zice că trebuie 
să vă vadă... L-am lăsat cu Viktor Krum. 

— Serios? zise Dumbledore tăios şi începu să meargă şi 
mai repede, astfel încât Harry fugea ca să ţină pasul cu el. 
Ştii dacă l-a mai văzut şi altcineva pe domnul Crouch? 

— Nu, zise Harry. Eu vorbeam cu Krum, domnul Bagman 
tocmai ne spusese în ce constă a treia probă... Am rămas 
ceva mai în urmă şi atunci l-am văzut pe domnul Crouch 
ieşind din Pădurea Interzisă... 

— Unde sunt? întrebă Dumbledore, când apăru trăsura 
celor de la Beauxbatons la orizont... 

— Acolo, zise Harry, trecând în faţa lui Dumbledore şi 
conducându-l printre copaci. 


Nu îi mai auzea vocea lui Crouch, dar ştia pe unde să oia. 
Nu era departe de trăsura celor de la Beauxbatons... 
Undeva pe aproape... 

— Viktor? strigă Harry. 

Nu răspunse nimeni. 

— Erau aici, îi zise Harry lui Dumbledore. Erau cu 
siguranţă pe undeva pe-aici... 

— Lumos! zise Dumbledore, aprinzându-şi bagheta şi 
ridicând-o deasupra capului. 

Raza îngustă de lumină trecu de la un trunchi întunecat la 
altul, luminând solul. Şi apoi se opri asupra unor picioare. 

Harry şi Dumbledore înaintară grăbiţi. Krum era întins pe 
jos. Părea inconştient. Nu se vedea nici urmă de domnul 
Crouch. Dumbledore se aplecă asupra lui Krum şi îi ridică 
cu blândeţe o pleoapă. 

— Împietrit, zise el încet. 

Ochelarii săi cu lentile în formă de semilună scânteiară în 
lumina baghetei, când se uită în jur, spre copaci. 

— Ar trebui să mă duc să chem pe cineva? întrebă Harry. 
Pe Madame Pomfrey? 

— Nu, zise Dumbledore încet, stai aici. 

Îşi ridică bagheta în aer şi o aţinti către coliba lui Hagrid. 
Harry văzu ceva argintiu ţâşnind din ea şi gonind printre 
copaci ca o pasăre stranie. Apoi Dumbledore se aplecă iar 
deasupra lui Krum, îşi îndreptă bagheta spre el şi rosti: 

— Enervare! 

Krum deschise ochii. Părea ameţit. Apoi îl văzu pe 
Dumbledore, încercă să se ridice, dar Dumbledore îi puse o 
mână pe umăr şi îl făcu să stea nemişcat. 

— M-a atacat! murmură Krum, ducându-şi o mână la cap. 
Bătrânul nebun m-a atacat! Mă uitam să văd unde s-a dus 
Potter şi m-a atacat pe la spate! 

— Stai nemişcat câteva clipe, zise Dumbledore. 

Sunetul unor paşi răsunători ajunse la urechile lor şi 
Hagrid apăru gâfâind, însoţit de Colţ. Avea arbaleta la el. 


— Domnule profesor Dumbledore! zise el, cu ochii măriţi. 
Harry, ce... 

— Hagrid, trebuie să-l chemi pe profesorul Karkaroff, zise 
Dumbledore. Elevul său a fost atacat. După ce ai făcut asta, 
te rog să-l anunţi pe profesorul Moody... 

— Nu e nevoie, Dumbledore, se auzi un mormăit, sunt aici. 

Moody şchiopăta către ei, sprijinindu-se pe baston, şi el cu 
bagheta aprinsă. 

— Picior afurisit, zise el mânios. Aş fi ajuns mai repede... 
Ce s-a întâmplat? Plesneală a zis ceva de Crouch... 

— Crouch? zise Hagrid absent. 

— Karkaroff, te rog, Hagrid! zise Dumbledore tăios. 

— A, da... aveţi dreptate, domnule profesor, zise Hagrid şi 
se întoarse, dispărând după copacii întunecaţi, cu Colţ după 
el. 

— Nu ştiu unde este Barty Crouch, îi zise Dumbledore lui 
Moody, însă este esenţial să-l găsim! 

— Mă duc, mormăi Moody şi îşi scoase bagheta, 
şchiopătând înspre Pădurea Interzisă. 

Nici Dumbledore, nici Harry nu mai scoaseră un cuvânt 
până când nu auziră zgomotele inconfundabile ale lui 
Hagrid şi Colţ, care se apropiau în grabă. Karkaroff venea şi 
el repede în spatele lor. Era îmbrăcat cu blănurile sale 
argintii şi era palid şi agitat. 

— Ce e asta? strigă el, când îl văzu pe Krum la pământ şi 
alături de el pe Dumbledore şi pe Harry. Ce se întâmplă? 

— Am fost atacat! zise Krum, ridicându-se şi masându-şi 
capul. De domnul Crouch sau cum l-o chema... 

— Te-a atacat Crouch? Te-a atacat Crouch? Un membru al 
juriului? 

— Igor, începu Dumbledore, însă Karkaroff explodă, 
vânturând-şi pumnii în jurul lui, negru de supărare. 

— Mârşăvie! strigă el, arătând către Dumbledore. Este un 
complot! Tu şi Ministerul ăla al Magiei m-aţi ademenit aici, 
promiţându-mi marea cu sarea, Dumbledore! Nu este o 
competiţie cinstită! Întâi îl aduci pe furiş pe Potter în turnir, 


deşi nu are vârsta necesară! lar acum unul dintre prietenii 
tăi de la Minister încearcă să îmi scoată campionul din 
luptă! Mie mi se pare că este vorba despre ceva corupt şi 
duplicitar, iar tu, Dumbledore, vii, cu teoriile alea despre 
prieteniile internaţionale dintre vrăjitori, cu reînnodarea 
vechilor legături, ca să uităm neînțelegerile din trecut şi 
alte bazaconii! lată ce cred eu despre tine! 

Şi Karkaroff scuipă pe pământul de la picioarele lui 
Dumbledore. Dintr-o singură mişcare, Hagrid îl luă pe 
Karkaroff de gulerul din faţă al blănurilor, îl ridică în aer şi 
îl izbi de un copac din apropiere. 

— Cere-ţi scuze! se răsti Hagrid, în timp ce Karkaroff se 
chinuia să respire, cu pumnul imens al lui Hagrid la gât şi 
picioarele bălăbănindu-i-se în aer. 

— Hagrid, nu! strigă Dumbledore, cu ochii scânteietori. 

Hagrid îi dădu drumul şi Karkaroff alunecă până la poalele 
trunchiului, făcându-se ghem la rădăcină. Îi căzură în cap 
nişte rămurele şi câteva frunze. 

— Hagrid, te rog să ai grijă de Harry şi să-l conduci la 
castel, zise Dumbledore tăios. 

Respirând greu, Hagrid se uită urât la Karkaroff. 

— Poate ar fi mai bine să rămân aici, domnule director... 

— Du-l pe Harry înapoi la şcoală, Hagrid, repetă 
Dumbledore ferm. Du-l direct la Turnul Cercetaşilor. Şi 
Harry... te rog... insist să rămâi acolo! Orice vrei să faci - să 
trimiţi vreo bufniţă undeva - poate să aştepte până mâine 
dimineaţă, m-ai înţeles? 

— Păi... da, zise Harry, uitându-se la el. 

De unde ştia asta Dumbledore că se gândise chiar în acel 
moment să-l trimită pe Pigwidgeon imediat la Sirius, să-i 
spună ce se întâmplase? 

— Îl las pe Colț cu dumneavoastră, domnule director, zise 
Hagrid, continuând să se uite ameninţător la Karkaroff, 
care stătea încă la poalele copacului, încâlcit în blănuri şi 
rădăcini. Rămâi, Colț! Haide, Harry... 


Trecură în tăcere pe lângă trăsura celor de la 
Beauxbatons şi se îndreptară către castel. 

— Cum îndrăzneşte? mormăi Hagrid, când trecură pe 
lângă lac. Cum îndrăzneşte să-l acuze pe Dumbledore. De 
parcă Dumbledore ar face aşa ceva... De parcă Dumbledore 
ar fi vrut să participi la turnir... E îngrijorat! Nu ştiu când |- 
am mai văzut pe Dumbledore atât de îngrijorat cum este în 
ultimul timp. Şi tu! se întoarse el deodată supărat spre 
Harry, care se uită la el, jignit. Ce căutai acolo, cu afurisitul 
ăla de Krum? E de la Durmstrang, Harry! Ar fi putut să te 
blesteme chiar acolo, nu te-ai gândit? Nu ai învăţat nimic de 
la Moody? Cum a putut să te ademenească în halul ăsta... 

— Krum e de treabă! zise Harry, în timp ce urcară treptele 
către holul de la intrare. Nu încerca să mă blesteme, nu 
vroia decât să vorbim despre Hermione... 

— Am discutat şi eu puţin cu ea, zise Hagrid sumbru, 
urcând scările. Cu cât aveţi mai puţin de-a face cu străinii, 
cu atât o să fiţi mai fericiţi. Nu poţi să ai încredere în nici 
unul dintre ei. 

— Tu te înţelegeai bine cu Madame Maxime, zise Harry 
supărat. 

— Să nu-mi vorbeşti despre ea! zise Hagrid, părând chiar 
înspăimântător pentru o clipă. O ştiu eu! A încercat iar să 
îmi intre pe sub piele, numai ca să îi spun cum o să fie a 
treia probă. Ha! Nu poţi avea încredere în nici un străin! 

Hagrid era atât de prost dispus, încât Harry fu chiar 
bucuros să îşi ia la revedere de la el, în faţa portretului 
doamnei grase. Trecu prin gaura portretului şi intră în 
camera de zi, ducându-se repede în colţul unde stăteau Ron 
şi Hermione, ca să le spună ce se întâmplase. 

— Capitolul XXIX — 

VISUL 

— Până la urmă ajungem la următoarele concluzii, zise 
Hermione, frecându-şi fruntea. Ori domnul Crouch l-a 
atacat pe Viktor, ori altcineva i-a atacat pe amândoi, când 
nu erau atenţi. 


— Trebuie să fi fost Crouch, zise Ron imediat. De asta nu 
mai era acolo, când au ajuns Harry şi Dumbledore. O luase 
la sănătoasa... 

— Nu cred, zise Harry, clătinând din cap. Părea foarte 
slăbit... Nu cred că era în stare să Dispară sau ceva de 
genul ăsta... 

— Nu poţi să Dispari la Hogwarts, nu v-am spus asta deo 
mie de ori? zise Hermione. 

— Bine... Ce ziceţi atunci de asta? zise Ron entuziasmat. 
Krum l-a atacat pe Crouch - nu, staţi aşa - şi apoi s-a 
Împietrit pe el însuşi! 

— Şi domnul Crouch s-a evaporat, nu? zise Hermione cu 
răceală. 

— A, da... 

Se crăpa de ziuă. Harry, Ron şi Hermione coborâseră 
foarte devreme din dormitoare şi se duseseră repede la 
turnul bufniţelor ca să-i trimită un bilet lui Sirius. Acum 
stăteau, uitându-se la împrejurimile castelului, învăluite în 
ceaţă. Toţi trei erau palizi şi cu ochii umflaţi, pentru că 
discutaseră despre domnul Crouch până noaptea târziu. 

— Mai zi o dată, Harry, spuse Hermione. Ce a spus Crouch, 
dar cât mai exact... 

— V-am mai spus, nu era coerent, zise Harry. A zis că vroia 
să-l avertizeze pe Dumbledore de ceva. A zis clar ceva de 
Bertha Jorkins, că sigur e moartă. Tot zicea că era vinovat 
de ceva... A zis ceva şi de fiul său. 

— Păi, asta chiar a fost vina lui, zise Hermione cu 
îndărătnicie. 

— Îşi pierduse minţile, zise Harry. Jumătate din timp părea 
să creadă că soţia şi fiul său încă erau în viaţă şi îi tot dădea 
instrucţiuni lui Percy ce să facă la serviciu. 

— Şi... ce-a mai spus despre Ştii-Tu-Cine? zise Ron. 

— V-am povestit, repetă Harry monoton. A zis că a devenit 
mai puternic. 

Urmă o pauză. 

Apoi Ron zise cu o voce pe care o dorea încrezătoare: 


— Dar îşi pierduse minţile, după cum ai spus, aşa că 
probabil că delira... 

— Devenea conştient numai când se apuca să vorbească 
despre Cap-de-Mort, zise Harry, ignorându-l pe Ron, care 
tresări la auzul numelui. Îi era foarte greu să lege două 
cuvinte, dar asta era numai când părea să ştie unde se afla 
şi ce vroia să facă. Tot spunea că trebuia să-l vadă pe 
Dumbledore. 

Harry se depărtă de fereastră şi se uită în sus, pe stinghii. 
Jumătate dintre ele erau goale. Din când în când, mai 
apărea câte o bufniţă pe fereastră, întorcându-se de la 
vânătoarea de noapte cu un biet şoarece în cioc. 

— Dacă nu m-ar fi oprit Plesneală, zise Harry cu 
amărăciune, aş fi putut să ajung acolo la timp. „Directorul e 
ocupat, Potter... Ce sunt tâmpeniile astea, Potter?” De ce nu 
s-a dat la o parte din drumul meu? 

— Poate că nu a vrut să ajungi acolo! zise Ron repede. 
Poate - ia stai puţin - cât de repede crezi că ar fi putut 
ajunge în Pădurea Interzisă? Crezi că ar fi putut să vi-o ia 
înainte, ţie şi lui Dumbledore? 

— Doar dacă poate să se transforme într-un liliac sau ceva 
de genul ăsta, zise Harry. 

— Eu îl cred în stare, murmură Ron. 

— Trebuie să-l vedem pe domnul profesor Moody, hotări 
Hermione. Şi să aflăm dacă l-au găsit pe domnul Crouch. 

— Dacă ar fi avut Harta Ştrengarilor la el, ar fi fost uşor, 
zise Harry. 

— Dar numai dacă Barty Crouch ar fi rămas în 
împrejurimile castelului, zise Ron, pentru că harta nu arată 
decât şcoala şi împrejurimi, nu... 

— Şşt! zise Hermione deodată. 

Cineva urca treptele spre turnul bufniţelor. Harry auzi 
două voci care se certau, în timp ce se apropiau din ce în ce 
mai mult. 

— Ăsta e şantaj, să ştii, am putea să avem mari probleme 
din cauza asta... 


— Am încercat să fim politicoşi, acum a sosit momentul să 
jucăm murdar, aşa cum face şi el. Nu i-ar plăcea ca 
Ministerul Magiei să ştie ce a făcut... 

— Îţi mai spun o dată, dacă scrii asta, e şantaj! 

— Da, şi nu o să te plângi dacă o să avem parte şi de ceva 
bănuţi, nu? 

Uşa de la turnul bufniţelor se deschise la perete. Fred şi 
George trecură pragul şi apoi îngheţară la vederea lui 
Harry, Ron şi Hermione. 

— Ce căutaţi aici? ziseră Ron şi Fred în acelaşi timp. 

— Trimitem o scrisoare, răspunseră Harry şi George într- 
un glas. 

— La ora asta? ziseră Hermione şi Fred. 

Fred zâmbi. 

— Bine... Nu vă întrebăm ce faceţi, dacă nu ne întrebaţi 
nici voi pe noi, zise el. 

Avea un plic sigilat în mână. Harry se uită spre el, dar 
Fred, din întâmplare sau deliberat, îşi mută mâna ca să 
acopere numele celui căruia îi era adresat. 

— Păi, nu vă mai reținem, zise el, făcând o plecăciune în 
batjocură şi arătând către uşă. 

Ron nu se mişcă. 

— Pe cine vreţi să şantajaţi? întrebă el. 

Zâmbetul de pe chipul lui Fred dispăru. Harry îl văzu pe 
George aruncându-i o privire lui Fred, înainte de a-i zâmbi 
lui Ron. 

— Nu fi tont, glumeam, zise el calm. 

— Nu părea să fie o glumă, se încăpăţână Ron. 

Fred şi George se uitară unul la altul. Apoi Fred spuse 
tăios: 

— 'Ţi-am mai spus, Ron, nu-ţi mai băga nasul în treburile 
noastre, dacă îţi place ce formă are... Nu văd de ce ţi-ar 
plăcea de nasul tău, dar... 

— Este şi treaba mea dacă şantajaţi pe cineva, zise Ron. 
George are dreptate, aţi putea avea mari probleme din 
cauza asta. 


— Ţi-am spus, am glumit, zise George. 

Se duse la Fred, îi luă scrisoarea din mână şi începu să o 
lege de piciorul celei mai apropiate bufniţe de şură. 

— Începi să vorbeşti ca dragul nostru frate mai mare, să 
ştii, Ron. Dacă o ţii tot aşa, poate o să fii făcut Perfect în 
scurt timp... 

— Ba nu! zise Ron cu patimă. 

George duse bufnița de şură la fereastră şi aceasta îşi luă 
zborul. 

Se întoarse şi îi zâmbi lui Ron. 

— Păi, atunci nu le mai spune altora ce să facă. Ne vedem 
mai târziu. 

El şi Fred ieşiră din turnul bufniţelor. Harry, Ron şi 
Hermione se uitară unii la alţii. 

— Nu credeţi că ştiu ceva despre toate câte s-au 
întâmplat, nu? şopti Hermione. Despre Crouch? 

— Nu, zise Harry. Dacă ar fi ceva atât de serios, ar spune 
cuiva. l-ar spune lui Dumbledore. 

Ron era neliniştit însă. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Hermione. 

— Păi... zise Ron încet, nu ştiu dacă ar face-o. Sunt... Sunt 
obsedaţi să scoată bani în ultimul timp, am observat când 
am stat cu ei... când... ştiţi voi... când... 

— Nu vorbeam, termină Harry propoziţia în locul lui. Da, 
dar şantaj... 

— Este ideea aia cu magazinul de glume, zise Ron. Am 
crezut că au spus-o doar ca să o supere pe mama, dar 
vorbeau serios, vor să înfiinţeze unul. Nu mai au decât un 
an la Hogwarts şi vorbesc tot timpul despre ce trebuie să 
facă pe viitor, fiindcă tata nu îi poate ajuta şi au nevoie de 
mult aur ca să pună afacerea pe picioare. 

Acum Hermione părea şi ea neliniştită. 

— Da, dar... nu ar face ceva ilegal ca să facă rost de bani. 
Nu? 

— Oare? zise Ron sceptic. Nu ştiu, zău... De obicei, mai 
încalcă regulile din când în când, nu? 


— Da, dar asta ţine de lege, zise Hermione, părând 
speriată. Nu este o regulă amărâtă a şcolii... Or să fie 
pedepsiţi mult mai aspru pentru şantaj! Ron... poate că ar 
trebui să-i spui lui Percy... 

— Ai înnebunit? zise Ron. Să-i spun lui Percy? Probabil că 
ar face ca şi Crouch: i-ar denunța. 

Se uită pe fereastra pe care zburase bufnița lui Fred şi 
George, iar apoi zise: 

— Haideţi, să mergem la micul dejun. 

— Credeţi că e prea devreme ca să mergem la domnul 
profesor Moody? îi întrebă Hermione, în timp ce coborau 
scara în spirală. 

— Da, zise Harry. Probabil că ne-ar trece prin uşă dacă l- 
am trezi la ora asta, o să creadă că încercăm să-l atacăm în 
somn. Hai să mai aşteptăm până la pauză. 

„Istoria Magiei”trecuse rareori atât de încet ca atunci. 
Harry se tot uita la ceasul lui Ron, având în vedere că 
renunţase în sfârşit la al său, dar al lui Ron mergea atât de 
încet, încât ar fi putut jura că şi al lui se stricase. Toţi trei 
erau atât de obosiţi, încât ar fi fost fericiţi să îşi pună 
capetele pe bănci şi să doarmă. Nici măcar Hermione nu-şi 
lua notițe ca de obicei, ci stătea cu capul sprijinit într-o 
mână, privindu-l absentă pe profesorul Binns. 

Când în sfârşit sună clopoţelul, alergară pe coridoare 
către clasa de „Apărare contra Magiei Negre” şi îl văzură 
pe profesorul Moody ieşind din ea. Arăâta la fel de obosit ca 
şi ei. Pleoapa ochiului său normal era căzută, făcându-i 
chipul să pară şi mai asimetric ca de obicei. 

— Domnule profesor Moody? strigă Harry, în timp ce îşi 
croiau drum spre el prin mulţime. 

— Bună, Potter, mormăi Moody. 

Ochiul său magic urmărea nişte elevi din anul întâi care 
trecură pe lângă ei şi grăbiră pasul, aruncând priviri 
neliniştite. Se învârti apoi înspre ceafă şi îi urmări până 
după colţ, înainte ca Moody să vorbească iar: 

— Veniţi aici! 


Se dădu la o parte, ca să le facă loc să intre în clasa goală, 
şi şchiopătă după ei, închizând bine uşa. 

— L-aţi găsit? întrebă Harry, fără introducere. Pe domnul 
Crouch? 

— Nu, zise Moody. 

Se duse la catedră, se aşeză, îşi întinse piciorul de lemn cu 
un mormăit încet şi îşi scoase termosul. 

— Aţi folosit harta? mai întrebă Harry. 

— Desigur, zise Moody, luând o înghiţitură din termos. Ţi- 
am călcat pe urme, Potter. Am Chemat-o din biroul meu în 
Pădurea Interzisă. Crouch nu apărea pe hartă... 

— Deci, chiar a Dispărut? zise Ron. 

— Nu poţi să Dispari la Hogwarts, Ron! zise Hermione. Ar 
fi putut să se facă nevăzut şi în alte feluri, nu, domnule 
profesor? 

Ochiul lui Moody tremură uşor când se aţinti asupra 
Hermionei. 

— Şi tu ar trebui să te gândeşti la o carieră de Auror, îi 
spuse el. Îţi merge cum trebuie minţea, Granger. 

Hermione se îmbujoră de bucurie. 

— Ei bine, nu era invizibil, zise Harry, harţa arată şi 
oamenii invizibili... Atunci probabil că a ajuns dincolo de 
imediata vecinătate a castelului... 

— Dar pentru că aşa a vrut? zise Hermione nerăbdătoare. 
Sau pentru că l-a forţat cineva? 

— Da, ar fi putut să fie şi asta... Ar fi putut să-lurce pe o 
mătură şi să zboare cu el, nu? zise Ron repede, uitându-se 
încrezător la Moody, de parcă spera şi el să i se spună că ar 
putea să se facă Auror. 

— Nu putem să excludem o răpire, mormăi Moody. 

— Deci, zise Ron, credeţi că este undeva prin Hogsmeade? 

— Ar putea fi oriunde, zise Moody, dând din cap. Singurul 
lucru sigur este că nu e aici. 

Căscă de îi trosniră fălcile, astfel încât i se întinseră 
cicatricele şi gura lui strâmbă dezvălui mai mulţi dinţi lipsă. 
Apoi spuse: 


— Dumbledore mi-a spus că vă place să investigaţi, dar, 
ascultaţi-mă pe mine, nu puteţi face nimic pentru Crouch. 
Cred că acum îl caută Ministerul, i-a anunţat Dumbledore. 
Potter, tu ar trebui să te concentrezi asupra celei de-a treia 
probe... 

— Poftim? zise Harry. A, da... 

Nici nu se mai gândise la labirint de când plecase de acolo 
împreună cu Viktor Krum, în seara trecută. 

— Ar trebui să ţi se potrivească perfect, ca o mănuşă, nu, 
Potter? zise Moody, uitându-se la Harry şi frecându-şi 
bărbia plină de cicatrice. Din câte mi-a spus Dumbledore, 
te-ai descurcat cu asemenea lucruri de o grămadă de ori. Ai 
trecut de mai multe obstacole când ai salvat Piatra 
Filozofală în primul an, nu? 

— L-am ajutat şi noi, zise Ron repede. Eu şi Hermione. 
Moody zâmbi. 

— Ei bine, ajutaţi-l să se antreneze şi de data asta şi n-o să 
fiu surprins dacă o să câştige! zise el. Între timp... vigilenţă 
continuă, Potter. Vigilenţă continuă! 

Mai sorbi o dată din termos şi ochiul său magic se îndreptă 
spre fereastra prin care se zărea pânza cea mai înaltă a 
corăbiei celor de la Durmstrang. 

— Voi doi - ochiul său normal era aţintit asupra lui Ron şi 
asupra Hermionei - rămâneţi alături de Potter, da? Eu sunt 
cu ochii în patru, dar cu toate astea... nu poţi fi niciodată 
suficient de atent. 

Sirius le trimise bufnița înapoi a doua zi dimineaţă. Ateriză 
lângă Harry, exact în momentul în care o bufniţă roşcată 
veni în faţa Hermionei cu un Profetul zilei în cioc. Fata luă 
ziarul, cercetă primele pagini şi zise: 

— Ha! Nu a aflat de Crouch! 

Apoi li se alătură lui Ron şi lui Harry ca să citească ce 
spunea Sirius despre evenimentele misterioase de ieri 
noapte. 

Harry, Ce-a fost în mintea ta, să te duci în toiul nopţii în 
Pădurea Interzisă, însoţit de Viktor Krum? Vreau să-mi juri, 


prin bufniţă-retur, că nu o să te mai plimbi cu nimeni 
noaptea. Este cineva foarte periculos la Hogwarts. Mie îmi 
este foarte clar că au vrut să-l împiedice pe Crouch să 
vorbească cu Dumbledore şi tu probabil că ai fost la câţiva 
metri de acest cineva, care stătea ascuns în întuneric. Ar fi 
putut să te omoare! 

Numele tău nu a ajuns din greşeală în Pocalul de Foc. 
Dacă încearcă cineva să te atace, asta e ultima lor şansă. 
Stai lângă Ron şi Hermione, nu ieşi din Turnul Cercetaşilor 
după o anumită oră şi pregăteşte-te pentru a treia probă. 
Exersează Împietriri şi Dezarmări. N-ar strica nici nişte 
blesteme. Fii cuminte şi ai grijă de tine. Aştept o scrisoare 
de la tine, în care să îmi dai cuvântul tău de onoare cănuo 
să te mai plimbi în afara şcolii! 

Sirius 

— Ce tupeu are să mă certe că am ieşit din şcoală! zise 
Harry puţin indignat, în timp ce împăturea scrisoarea lui 
Sirius şi o punea în buzunarul robei. După tot ce a făcut el 
când era la şcoală... 

— Îşi face griji pentru tine! zise Hermione tăios. Ca şi 
Moody, ca şi Hagrid! Aşa că ascultă-i! 

— Nu a încercat să mă atace nimeni tot anul, zise Harry. 
Nu mi-a făcut nimeni absolut nimic... 

— În afară de faptul că ţi-a fost pus numele în Pocalul de 
Foc, zise Hermione. Şi probabil că cineva a făcut-o dintr-un 
motiv anume, Harry. Snuffles are dreptate. Poate şi-a 
plănuit mişcările. Poate că asta este proba cu care vrea să 
te prindă... 

— Fii atentă, zise Harry nerăbdător, să zicem că Snuffles 
are dreptate şi cineva l-a Împietrit pe Krum ca să-l răpească 
pe Crouch. Păi, atunci trebuie să fi fost după copaci, chiar 
lângă noi, nu? Dar au aşteptat până am plecat ca să 
acţioneze, nu? Aşa că nu mi se pare că eu aş fi ţinta, nu? 

— Nu ar fi putut să facă să pară totul ca un accident, dacă 
te-ar fi omorât în pădure! zise Hermione. Dar dacă mori în 
timpul unei probe... 


— Nu le-a păsat când l-au atacat pe Krum, nu? zise Harry. 
De ce nu m-au eliminat şi pe mine? Ar fi putut să facă să 
pară că m-am duelat cu Krum sau ceva de genul ăsta... 

— Harry, nici eu nu înţeleg, zise Hermione disperată. Ştiu 
doar că se întâmplă tot felul de lucruri ciudate şi nu-mi 
place deloc... Moody are dreptate... Snuffles are dreptate şi 
el... Trebuie să începi să te antrenezi pentru a treia probă 
imediat. Scrie-i lui Snuffles şi promite-i că n-o să mai pleci 
de unul singur. 

Împrejurimile castelului Hogwarts nu mai fuseseră 
niciodată atât de ademenitoare ca în acel moment, când 
Harry trebuia să rămână în castel. Următoarele zile îşi 
petrecu tot timpul liber la bibliotecă, împreună cu 
Hermione şi cu Ron, căutând blesteme, sau în clase goale, 
unde se furişau ca să exerseze. Harry se concentra asupra 
Vrăjii de Împietrire, pe care nu o mai folosise niciodată. 
Problema era că exersarea ei presupunea şi anumite 
sacrificii din partea lui Ron şi a Hermionei. 

— Am putea s-o răpim pe Doamna Norris, sugeră Ron în 
timpul prânzului de luni, stând pe spate în mijlocul podelei 
clasei de „Farmece”, după ce tocmai fusese Împietrit şi 
trezit de Harry a cincea oară la rând. Hai s-o Împietrim şi 
pe ea un timp. Sau l-am putea folosi pe Dobby, Harry, pun 
pariu că ar face orice ca să te ajute. Nu că m-aş plânge, sau 
ceva de genul ăsta - se ridică uşor, masându-şi partea 
dorsală - dar mă doare peste tot... 

— Păi, dacă nu nimereşti deloc pernele! zise Hermione 
repede, rearanjând stiva de perne pe care le folosiseră la 
Vraja de Alungare şi pe care Flitwick le lăsase într-un 
dulap. Încearcă să cazi pe spate! 

— După ce eşti Împietrit, nu prea mai poţi alege, 
Hermione! zise Ron supărat. De ce nu încerci şi tu? 

— Păi, cred că acum a învăţat, oricum, zise Hermione 
repede. Şi nu trebuie să ne facem griji cu Dezarmatul, 
pentru că Harry poate să facă asta de secole... Cred că ar 
trebui să începem cu nişte blesteme în seara asta... 


Se uită pe lista pe care o făcuseră la bibliotecă. 

— Mie îmi place cum sună ăsta, zise ea, Blestemul de 
Oprire. Ar trebui să încetinească orice încearcă să te atace, 
Harry. Începem cu ăsta. 

Sună clopoţelul. Puseră repede pernele înapoi, în dulapul 
lui Flitwick, şi ieşiră din clasă. 

— Ne vedem la cină! zise Hermione şi se duse la 
„Aritmanţie”, în timp ce Harry şi Ron se îndreptau către 
Turnul de Nord, spre clasa unde se ţineau orele de 
„Previziuni despre viitor”. 

Razele generoase de soare, aurii şi strălucitoare, scăldau 
coridorul, pătrunzând prin ferestrele înalte. Cerul de afară 
era de un albastru aşa de luminos, încât parcă ar fi fost 
smălţuit. 

— Cred că o să fierbem în camera lui Trelawney, niciodată 
nu stinge focul ăla, bombăni Ron, în timp ce începeau să 
urce treptele scării argintii de sub trapă. 

Avea dreptate. Clasa slab luminată era ca o saună. Vaporii 
proveniţi de la focul aromat erau mai grei ca niciodată. 
Harry simţea că i se învârte capul, în timp ce se îndrepta 
către una dintre ferestrele cu draperiile trase. În timp ce 
profesoara Trelawney se uita în altă parte, descurcându-şi 
şalul care se prinsese într-o lampă, o deschise câţiva 
centimetri şi se aşeză în fotoliul său ca o pernă imensă, 
simțind adierea răcoroasă pe faţă. Era extrem de plăcut. 

— Dragii mei, zise profesoara Trelawney, aşezându-se în 
faţa clasei în fotoliul înaripat şi uitându-se la fiecare dintre 
ei cu ochii măriţi într-un mod ciudat, aproape că am 
terminat ce aveam de făcut la previziunile la nivel planetar. 
Astăzi însă avem o ocazie excelentă să examinăm efectele 
lui Marte, pentru că poziţia sa este extrem de interesantă în 
acest moment. Vă rog să vă uitaţi toţi aici, voi mai stinge 
câteva lumini... 

Îşi vântură bagheta şi stinse o parte din lămpi. Focul 
rămăsese singura sursă de lumină. Profesoara Trelawney se 
aplecă şi scoase de sub scaun un model în miniatură al 


sistemului solar, ferecat într-o cupolă de sticlă. Era ceva 
foarte frumos: câte o Lună strălucea în jurul celor nouă 
planete şi în jurul soarelui ca de foc, toate suspendate în 
aer sub sticlă. Harry o urmări fără prea mare atenţie pe 
profesoara Trelawney, care începu să arate unghiul 
fascinant pe care îl făcea Marte în conjuncţie cu Neptun. 
Vaporii foarte parfumaţi reuşiră să îndepărteze şi adierea 
dinspre fereastră care îi atingea uşor faţa. Auzi o insectă 
bâzâind discret în spatele draperiei. Simţea că încep să îi 
cadă pleoapele... 

Se făcea că zbura pe spatele unei bufniţe, planând pe 
cerul albastru şi senin către o casă veche, situată pe vârful 
unui deal şi acoperită de iederă. Zbură din ce în ce mai jos, 
cu vântul adiindu-i plăcut pe faţă, până când ajunse la o 
fereastră spartă, foarte întunecată, de la un etaj superior al 
casei, pe care pătrunse înăuntru. Acum zbura pe un coridor 
sinistru, către o cameră de la capătul acestuia... Intră pe 
uşă într-o cameră întunecată, ale cărei ferestre erau 
blocate... 

Harry nu mai era pe bufniţă... Acum se uita cum aceasta 
zbură în partea cealaltă a camerei, către un scaun cu 
spatele către el... Pe podeaua de lângă scaun erau două 
siluete întunecate... Amândouă se mişcau... Una eraa unui 
şarpe uriaş... cealaltă era a unui om... Un om scund, cu 
chelie, un om cu ochi umezi şi nas ascuţit... Plângea răguşit 
pe covorul din faţa şemineului... 

— Ai noroc, Şobo, zise o voce rece, foarte ascuţită, din 
fotoliul în care aterizase bufnița. Eşti într-adevăr foarte 
norocos. Gafa ta nu mi-a stricat planurile. Acum este mort. 

— Înălţime! strigă omul de pe jos. Stăpâne, sunt... sunt 
atât de mulţumit... şi îmi pare atât de rău... 

— Nagini, zise vocea rece, ai avut ghinion. Nu ţi-l voi da pe 
Şobo la cină, până la urmă... Dar nu-ţi face probleme... ţi-a 
mai rămas Harry Potter... 

Şarpele sâsâi şi Harry văzu cum îi flutura limba. 


— Acum, Şobo, zise vocea rece, poate că ar trebui să-ţi 
reamintesc de ce nu voi mai tolera gafe din partea ta... 

— înălţime... nu... vă implor... 

Vârful baghetei apăru de după scaun. Era aţintit către 
Şobo. 

— Crucio! zise vocea rece. 

Şobo urlă, de parcă fiecare parte din corp îi luase foc, şi 
strigătul său umplu urechile lui Harry, iar cicatricea de pe 
frunte îl ustură mai dureros ca niciodată. Urla şi el... Cap- 
de-Mort trebuia să-l audă, să ştie că era acolo... 

— Harry! Harry! 

Harry deschise ochii. Zăcea întins pe podeaua din camera 
profesoarei Trelawney, cu mâinile pe faţă. Cicatricea încă îl 
ardea atât de tare, încât îi lăcrimau ochii. Durerea fusese 
reală. Întreaga clasă era în jurul lui şi Ron îngenunchease 
lângă el, părând îngrozit. 

— Ţi-ai revenit? îl întrebă el. 

— Nu, încă nu! zise profesoara Trelawney, părând 
extraordinar de entuziasmată. 

Ochii îi căzură asupra lui Harry, privindu-l cu atenţie. 

— Ce a fost, Potter? O premoniţie? O viziune? Ce ai văzut? 

— Nimic, minţi Harry. 

Se ridică. Simţea cum tremură din toate încheieturile. Nu 
putea să se abţină să se uite în jur, la umbrele din spatele 
său. Vocea lui Cap-de-Mort i se păruse atât de aproape... 

— Aveai mâinile pe cicatrice! zise profesoara Trelawney. Te 
rostogoleai pe podea, cu mâinile încleştate pe cicatrice! 
Haide, Potter, am experienţă în domeniu! 

Harry se uită la ea. 

— Cred că ar trebui să mă duc în aripa spitalului, zise el. 
Mă doare capul îngrozitor... 

— Dragul meu, este evident că ai fost stimulat de vibraţiile 
extraordinar de clarvăzătoare ale camerei mele! zise 
profesoara Trelawney. Dacă pleci acum, ai putea să pierzi 
ocazia să vezi şi altceva... 


— Nu vreau să văd altceva, în afară de vreun leac pentru 
durerile de cap, zise Harry. 

Se ridică. Cu toţii se traseră să îi facă loc. Păreau epuizați. 

— Ne vedem mai târziu, îi şopti Harry lui Ron, luându-şi 
geanta şi îndreptându-se către trapă, fără să se uite măcar 
la profesoara Trelawney, care avea o expresie de frustrare 
profundă, de parcă tocmai i s-ar fi refuzat o enormă 
favoare. 

Însă când ajunse la capătul scării, Harry nu se îndreptă 
către aripa spitalului. Nu avea deloc intenţia să se ducă 
acolo. Sirius îi spusese ce să facă dacă îl durea iar cicatricea 
şi Harry avea să-i urmeze sfatul: se ducea direct în biroul 
lui Dumbledore. Merse grăbit pe coridoare, gândindu-se la 
ce văzuse în vis... Fusese la fel de real ca şi cel din care se 
trezise în Aleea Boschetelor... Trecu în evidenţă toate 
detaliile, încercând să se asigure că şi le va aminti şi mai 
târziu... Îl auzise pe Cap-de-Mort acuzându-l pe Şobo de o 
gafă... Dar bufnița îi adusese veşti bune, gafa fusese 
reparată, cineva murise... Aşa că Şobo nu mai fusese dat 
şarpelui să îşi astâmpere foamea... El, Harry, urma să fie 
hrana pentru şarpe... 

Harry trecu pe lângă acel gargui de piatră care păzea 
intrarea spre biroul lui Dumbledore, fără să observe măcar. 
Clipi, se uită în jur, îşi dădu seama ce se întâmplase şi se 
întoarse înapoi. Apoi îşi aminti că nu ştia parola. 

— Şerbet de lămâie? încercă el. 

Statuia nu se mişcă. 

— Bine, zise Harry, uitându-se la el. Plăcintă de pere. Hm... 
Baghetă de jeleu. Bombe mirositoare. Gumă de mestecat. 
Jeleuri cu toate aromele... A nu, nu cred că îi plac, nu?... Ah, 
deschide-te! zise el supărat. Trebuie neapărat să-l văd, e 
urgent! 

Statuia rămase neclintită. 

Harry îl lovi, obţinând doar o durere îngrozitoare în picior. 

— Broaşte de ciocolată! strigă el mânios, stând într-un 
picior. Pană de zahăr! Plăcintă de gândaci! 


Statuia prinse viaţă şi se dădu la o parte. Harry clipi. 

— Plăcintă de gândaci? zise el uimit. Glumisem... 

Trecu repede prin spaţiul dintre pereţi şi ajunse la capătul 
scării de piatră în spirală, care se mişcă încet în sus, în timp 
ce uşile se închideau în spatele lui, ducându-l către o uşă de 
stejar lăcuită, cu un mâner cu care se bătea într-o uşă de 
aramă. 

Auzi voci din birou, se dădu la o parte de pe scara 
mişcătoare şi ezită, ascultând. 

— Dumbledore, mă tem că nu văd legătura chiar deloc! 

Era vocea Ministrului Magiei, Cornelius Fudge. 

— Ludo zice că Bertha este în stare să se rătăcească... 
Sunt de acord că ar fi trebuit să o fi găsit până acum, dar 
nu avem nici o dovadă că s-ar întâmpla lucruri necurate, 
Dumbledore, deloc. Cât despre legătura dintre dispariţia ei 
şi a lui Barty Crouch... 

— Şi ce credeţi că s-a întâmplat cu Barty Crouch, domnule 
Ministru? se auzi vocea răguşită a lui Moody. 

— Eu cred că există două posibilităţi, Alastor, zise Fudge. 
Ori Crouch şi-a ieşit din minţi până la urmă - ceea ce este 
foarte posibil, sunt convins că sunteţi de acord, având în 
vedere trecutul său - şi s-a dus cine ştie unde... 

— S-a dus extrem de repede, dacă aşa s-a întâmplat, 
Cornelius, zise Dumbledore calm. 

— Sau... Ei bine - Fudge părea ruşinat - voi hotărî după ce 
voi vedea unde a fost găsit... Însă ai zis că a fost în 
apropierea trăsurii celor de la Beauxbatons... Dumbledore, 
Ştii ce este femeia aia? 

— Eu o consider o directoare foarte pricepută şi... o 
dansatoare excelentă, zise Dumbledore încet. 

— Dumbledore, fii serios! zise Cornelius mânios. Nu cumva 
ai păreri preconcepute despre ea, din cauza lui Hagrid? Nu 
sunt cu toţii inofensivi... Dacă poţi să-l numeşti pe Hagrid 
inofensiv, cu obsesia aia a lui pentru monştri... 

— Eu o suspectez pe Madame Maxime la fel ca şi pe 
Hagrid, zise Dumbledore, tot aşa de calm. Cred că s-ar 


putea ca tu să fii cel cu prejudecăţi, Cornelius. 

— Putem să încheiem discuţia asta? mormăi Moody. 

— Da, da, atunci hai să mergem spre Pădurea Interzisă, 
zise Cornelius Fudge nerăbdător. 

— Da, zise Moody, dar Potter vrea să stea de vorbă cu tine, 
Dumbledore. E chiar în faţa uşii... 

— Capitolul XXX — 

PENSIVUL. 

Uşa biroului se deschise. 

— Bună, Potter, zise Moody. Hai, intră... 

Harry intră. Mai fusese o dată în biroul lui Dumbledore. 
Era o cameră circulară foarte frumoasă, plină cu 
fotografiile directorilor şi directoarelor din trecut de la 
Hogwarts, care dormeau cu toţii, cu piepturile umflându-li- 
se uşor când respirau. 

Cornelius Fudge stătea lângă biroul lui Dumbledore, 
îmbrăcat cu pelerina sa în dungi, şi îşi ţinea în mână pălăria 
verde-deschis. 

— Harry! zise Fudge vesel, înaintând spre el. Ce mai faci? 

— Bine, minţi Harry. 

— Tocmai vorbeam de noaptea în care a apărut domnul 
Crouch la marginea Pădurii Interzise, zise Fudge. Tu l-ai 
găsit, nu? 

— Da, zise Harry, după care, simțind că era inutil să 
pretindă că nu auzise ce vorbiseră, adăugă: dar nu am 
văzut-o nicăieri pe Madame Maxime şi cred că i-ar fi greu 
să se ascundă, nu? 

Dumbledore îi zâmbi lui Harry din spatele lui Fudge, în 
ochi apărându-i obişnuitele scânteieri. 

— Da, bine, zise Fudge, părând ruşinat, tocmai vroiam să 
facem o plimbare scurtă prin împrejurimi, Harry, te rog să 
ne scuzi... Poate ar trebui să te întorci la ore... 

— Vroiam să vorbesc cu dumneavoastră, domnule 
profesor, zise Harry repede, uitându-se la Dumbledore, 
care îi aruncă o privire iscoditoare. 

— Aşteaptă-mă aici, Harry, zise el, nu întârzii mult. 


Trecură în linişte pe lângă el şi închiseră uşa. După câteva 
minute, Harry auzi zgomotul paşilor lui Moody pierzându-se 
pe coridorul de jos. Se uită în jur. 

— Bună, Fawkes, zise el. 

Fawkes, pasărea phoenix a profesorului Dumbledore, 
stătea pe stinghia ei de aur de lângă uşă. De mărimea unei 
lebede, cu pene minunate, roşii şi aurii, îşi vântură coada 
lungă şi clipi, privind cu atenţie către Harry. 

Harry se aşeză pe un scaun din faţa biroului lui 
Dumbledore. Timp de mai multe minute, stătu şi îi privi pe 
foştii directori şi directoare cum dormeau în ramele lor, 
gândindu-se la ce auzise nu de mult, şi îşi trecu degetele 
peste cicatrice. Acum nu îl mai durea. 

Se simţea mult mai calm, acum că era în biroul lui 
Dumbledore, ştiind că în curând avea să-i povestească 
despre vis. Harry se uită la pereţii din spatele biroului. 
Jobenul Magic, la fel de peticit şi ponosit, era aşezat pe un 
raft. Lângă el era o cutie mare de sticlă în care se afla o 
sabie magnifică de argint, cu rubine mari incrustate pe 
prăsele, pe care o recunoscu ca fiind aceea pe care el însuşi 
o scosese din Jobenul Magic în anul ÎI. Sabia îi aparținuse 
odată lui Godric Gryffindor, fondatorul Casei lui Harry. O 
privea, amintindu-şi cum îi venise în ajutor când crezuse că 
nu mai avea nici o speranţă, şi deodată observă o sclipire 
argintie scăpărând pe cutia de sticlă. Se uită în jur ca să 
găsească sursa şi văzu o rază aurie care venea dintr-un 
dulap negru din spatele său, a cărui uşă nu era bine închisă. 
Harry ezită, se uită la Fawkes, iar apoi se ridică, se duse în 
partea cealaltă a biroului şi deschise uşa dulapului. 

Acolo era o lighean de piatră, cu apă pe fund şi cu nişte 
simboluri ciudate sculptate pe margine: rune şi alte 
însemnări pe care Harry nu le recunoscu. Lumina argintie 
provenea din conţinutul ligheanului, care era deosebit de 
tot ce văzuse Harry până atunci. Nu putu să îşi dea seama 
dacă substanţa din lighean era lichidă sau gazoasă. Era 
foarte luminoasă, alb-argintie, şi se mişca neîncetat. La 


suprafaţa ei erau mici valuri, semănând cu apa vălurită de 
vânt... Şi atunci, ca într-o învolburare de nori, conţinutul 
ligheanului se despărţi şi se învârti încet. Arăta ca o lumină 
lichidă - sau ca un vânt solid - Harry nu se putea hotărî cu 
ce semăna mai bine... Ar fi vrut să pună mâna, ca să vadă ce 
era, dar cei aproape patru ani de experienţe în lumea 
vrăjitorilor îi spuseră că introducerea mâinii într-un vas plin 
cu o substanţă necunoscută era o mare prostie. Astfel că îşi 
scoase bagheta din buzunarul robei, aruncă o privire 
neliniştită în jur, se uită la conţinutul ligheanului şi îl atinse 
cu bagheta. Suprafaţa substanţei argintii de dinăuntru 
începu să se învârtă foarte repede. 

Harry se aplecă mai aproape, cu capul în dulap. Substanţa 
argintie devenise transparentă, aproape ca sticla. Se uită în 
jos, aşteptând să vadă fundul de piatră al ligheanului... În 
schimb, văzu o cameră enormă dedesubtul substanţei 
misterioase, o cameră în care el privea ca printr-o fereastră 
rotundă din tavan. 

Camera era slab luminată. Se gândi că trebuia să fi fost 
sub pământ, pentru că nu avea ferestre, ci doar torţe pe 
pereţi, la fel ca acelea care luminau castelul Hogwarts. 
Apropiindu-şi faţa şi mai mult, încât nasul îi ajunse la doi 
centimetri de substanţa sticloasă, Harry văzu că lângă 
fiecare perete se aflau rânduri-rânduri de vrăjitori şi 
vrăjitoare, ca şi cum ar fi stat în bănci care se ridicau pe 
mai multe niveluri. Exact în centrul camerei era un scaun 
gol. Scaunul acela îi dădu lui Harry un presentiment 
neplăcut. Avea lanţuri pe mânere, de parcă cei care stăteau 
acolo erau de obicei legaţi de el. 

Unde era acest loc? Cu siguranţă că nu la Hogwarts, nu 
văzuse niciodată o asemenea cameră în castel. lar mulţimea 
din camera misterioasă era compusă din adulţi, or Harry 
ştia că nu erau nici pe departe atâţia profesori la Hogwarts. 
Dar păreau să aştepte ceva... Deşi nu le putea vedea decât 
vârfurile pălăriilor ascuţite, păreau să fie cu toţii cu feţele 


îndreptate într-o singură direcţie şi nimeni nu vorbea cu 
nimeni. 

Ligheanul fiind rotund, iar camera pe care o vedea 
dreptunghiulară, Harry nu putea să vadă ce se întâmpla în 
colţuri. Se aplecă şi mai în faţă, apropiindu-şi capul şi 
încercând să vadă mai bine... 

Vârful nasului îi atinse substanţa ciudată în care se uita. 

Biroul lui Dumbledore scoase un zgomot strident... Harry 
fu aruncat înăuntru cu capul în substanţa din lighean... 

Dar capul nu i se lovi de pardoseala de piatră. Cădea prin 
ceva rece ca gheaţa şi negru ca smoala... Era ca şi când ar 
fi fost absorbit de un vârtej întunecat... 

Şi deodată, se trezi stând pe o bancă de la capătul camerei 
din interiorul ligheanului, o bancă mult deasupra celorlalte. 
Se uită în sus, la tavanul înalt de piatră, aşteptându-se să 
vadă fereastra circulară prin care tocmai se uitase, însă nu 
văzu nimic altceva decât piatră întunecată. 

Respirând greu şi sacadat, Harry se uită în jur. Nimeni 
dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din cameră (şi erau cel puţin 
două sute) nu se uita la el. Nu păreau să fi observat că 
tocmai căzuse în mijlocul lor, din tavan, un băiat de 
paisprezece ani. Harry se întoarse către vrăjitorul de lângă 
el şi scoase un strigăt de uimire care răsună în toată 
camera. 

Stătea chiar lângă Albus Dumbledore. 

— Domnule profesor! zise Harry, într-o şoaptă sugrumată. 
Îmi pare rău... nu am vrut... Mă uitam doar în ligheanul 
acela din dulapul dumneavoastră... Eu... Unde suntem? 

Dar Dumbledore nu se mişcă şi nici nu îi vorbi. Îl ignoră 
complet. La fel ca toţi ceilalţi vrăjitori de pe bănci, se uita în 
colţul îndepărtat al camerei unde era uşa. 

Harry se uită derutat la Dumbledore, apoi la mulţimea 
tăcută, apoi iar la Dumbledore. Şi în cele din urmă îşi dădu 
seama... 

Lui Harry i se mai întâmplase o dată să se găsească 
undeva unde nimeni nu putea să îl vadă sau să îl audă. 


Atunci căzuse printr-o pagină a unui jurnal fermecat direct 
în amintirea altcuiva... Şi, dacă nu se înşela, se întâmplase 
tot ceva de genul acela... 

Harry îşi ridică mâna dreaptă, ezită şi apoi o mişcă rapid 
în faţa lui Dumbledore. Dumbledore nu clipi, nici nu se uită 
la Harry şi nu se mişcă deloc. Şi astfel, din punctul de 
vedere al lui Harry, problema fu lămurită. Dumbledore nu |- 
ar fi ignorat aşa. Era într-o amintire şi acela nu era 
Dumbledore cel din prezent. Şi totuşi, nu avea cum să fie cu 
foarte mult timp în urmă... Dumbledore cel care stătea 
lângă el acum avea părul argintiu, exact ca în prezent. Dar 
ce era locul acesta? Ce aşteptau toţi vrăjitorii aceia? 

Harry se uită în jur cu şi mai mare atenţie. Camera, aşa 
cum presupusese când o observase de deasupra, era cu 
siguranţă sub pământ... Semăna mai mult cu o celulă decât 
cu o cameră, îşi zise. Avea un aer straniu şi auster. Nu erau 
tablouri pe pereţi şi nici un fel de ornamente... Doar acele 
rânduri de bănci care se ridicau pe mai multe niveluri în 
jurul camerei, toate poziţionate pentru a avea o privelişte 
limpede a scaunului cu lanţurile pe mânere. 

Înainte să ajungă la vreo concluzie asupra locului unde se 
aflau, Harry auzi paşi. Uşa din colţul celulei se deschise şi 
intrară trei oameni - sau mai bine zis, un om, încadrat de 
doi Dementori. 

Harry simţi cum îi îngheaţă sufletul. Dementorii, creaturi 
înalte, cu glugi care le ascundeau feţele, se apropiau încet 
de scaunul din centrul camerei, fiecare strângând cu putere 
câte o mână a omului, cu braţele lor care păreau să fi intrat 
în putrefacție. Omul dintre ei părea că e gata să leşine în 
orice moment şi Harry îl înţelese... Ştia că Dementorii nu îi 
puteau face nimic într-o amintire, dar Harry avea întipărită 
clar în minte puterea lor. Mulțimea se dădu puţin înapoi 
când Dementorii îl puseră pe om în scaunul cu lanţuri şi 
apoi ieşiră din cameră. Uşa se închise după ei. 

Harry se uită la omul care stătea în scaun şi văzu că era 
Karkaroff. 


Spre deosebire de Dumbledore, Karkaroff părea mult mai 
tânăr. Avea părul negru şi bărbuţa la fel. Nu era îmbrăcat în 
blănuri mătăsoase, ci într-o robă subţire şi ponosită. 
Tremura. Sub ochii lui Harry, lanţurile de pe mânerele 
scaunului se făcură brusc aurii şi se încolăciră pe braţele lui 
Karkaroff, ţintuindu-l acolo. 

— Igor Karkaroff, zise o voce dură din stânga lui Harry. 

Harry se uită în jur şi îl văzu pe domnul Crouch ridicându- 
se din mijlocul băncii de lângă el. Părul lui Crouch era 
negru, chipul său avea mult mai puţine riduri şi părea mult 
mai în formă şi cu capul pe umeri. 

— Ai fost adus de la Azkaban ca să furnizezi dovezi 
Ministerului Magiei. Ne-ai dat de înţeles că ai informaţii 
importante pentru noi. 

Karkaroff stătea cât de drept putea, strâns legat de scaun. 

— Da, domnule, zise el şi, deşi vocea îi era foarte speriată, 
Harry distinse în ea nota mieroasă bine cunoscută. Doresc 
să-i fiu de folos Ministerului. Vreau să ajut. Ştiu... Ştiu că 
Ministerul încearcă să... să-i adune pe ultimii susţinători ai 
Lordului Întunecat. Sunt dornic să fiu de ajutor, după 
puterile mele... 

Băncile se umplură de zumzet. Unii îl priveau pe Karkaroff 
cu interes, alţii cu o profundă neîncredere. Atunci Harry 
auzi clar o voce răguşită, din partea cealaltă a lui 
Dumbledore, care zise: 

— Ce mizerabil... 

Harry se aplecă în faţă să vadă dincolo de Dumbledore. 
Era Ochi-Nebun Moody... deşi aspectul său era complet 
diferit. Nu avea ochiul magic, ci doi ochi normali. Amândoi îl 
priveau pe Karkaroff printre pleoape, cu un imens dispreţ. 

— Crouch o să-i dea drumul, îi şopti Moody lui 
Dumbledore. A făcut un târg cu el. Mi-a luat şase luni să îl 
descopar şi Crouch o să-i dea drumul, dacă o să-i furnizeze 
suficiente nume noi. Să auzim informaţiile, aşa zic eu, şi 
apoi să-l dăm imediat pe mâna Dementorilor. 


Dumbledore scoase un mic sunet dezaprobator pe nasul 
lung şi coroiat. 

— Ah, am uitat... 'Ţie nu-ţi plac Dementorii, nu, Albus? zise 
Moody, cu un zâmbet diabolic. 

— Nu, zise Dumbledore calm, mă tem că nu. De mult timp 
sunt de părere că Ministerul greşeşte că se aliază cu 
asemenea creaturi... 

— Nu şi pentru mizerabilii ca el, zise Moody încet. 

— Zici că vrei să ne dai nume, Karkaroff, zise domnul 
Crouch. Să le auzim, te rog... 

— Trebuie să înţelegeţi, zise Karkaroff grăbit şi neliniştit, 
că Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit opera întotdeauna într-un 
secret desăvârşit... Prefera ca noi... ăăă... vreau să spun, 
susţinătorii lui... Şi acum regret, din tot sufletul, că m-am 
numărat printre ei... 

— Zi odată, şuieră Moody. 

— Nu ştiam niciodată numele tuturor confraţilor noştri... 
El era singurul care ştia câţi eram... Şi cine anume... 

— Da, a fost o mişcare inteligenţă, nu-i aşa, având în 
vedere că a avut grijă ca oamenii ca tine, Karkaroff, să nu 
poată să-i trădeze pe toţi, murmură Moody. 

— Şi totuşi, zici că ai nişte nume pentru noi? întrebă 
domnul Crouch. 

— Am, zise Karkaroff pe nerăsuflate. Şi să ştiţi că erau 
nişte susţinători importanţi. Oameni pe care i-am văzut cu 
ochii mei urmându-i ordinele. Vă dau aceste informaţii 
pentru a demonstra că mă dezic întru totul de el şi că sunt 
copleşit de remuşcări atât de cumplite, încât abia mai pot 
să... 

— Care sunt aceste nume? întrebă domnul Crouch tăios. 

Karkaroff trase aer în piept. 

— Era Antonin Dolohov, zise el. L-am... L-am văzut 
torturând nenumărați Încuiați şi... adversari ai Lordului 
Întunericului. 

— Şi l-ai ajutat să o facă, bombăni Moody. 


— L-am prins deja pe Dolohov, zise Crouch. A fost prins la 
scurt timp după tine. 

— Într-adevăr? zise Karkaroff şi ochii i se măriră. Sunt... 
Sunt încântat să aud asta... 

Însă nu părea prea încântat. Harry îşi dădu seama că 
aceste veşti fuseseră un adevărat şoc pentru Karkaroff. 
Unul dintre numele date de el era inutil. 

— Alţii? zise Crouch rece. 

— Da... Mai era Rosier, răspunse Karkaroff repede. Evan 
Rosier. 

— Rosier este mort, zise Crouch. Şi el a fost prins curând 
după tine. A preferat să se lupte în loc să se predea şi a fost 
ucis în timpul luptei. 

— Însă a luat şi o bucată din mine cu el, şopti Moody din 
dreapta lui Harry. 

Harry se uită iar la el şi îl văzu arătându-i lui Dumbledore 
spre bucata lipsă din nasul său. 

— Ro... Rosier a primit ce-a meritat! zise Karkaroff, în voce 
simţindu-i-se clar panica. 

Harry îşi dădu seama că Igor Karkaroff începea să îşi facă 
griji că nici una dintre informaţiile sale nu îi vor fi de folos 
Ministerului. Ochii lui Karkaroff se aţintiră câtre uşa din 
colţ, în spatele căreia stăteau cu siguranţă Dementorii, 
aşteptându-l. 

— Alţii? zise Crouch. 

— Da! zise Karkaroff. A mai fost şi Travers... A ajutat la 
omorârea lui McKinnons! Şi Mulciber... Se specializase în 
Blestemul Imperius, a determinat nenumărați oameni să 
facă lucruri îngrozitoare! Apoi Rookwood, care a fost spion 
şi i-a dat informaţii preţioase Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit, 
chiar din interiorul Ministerului! 

Harry îşi dădu seama că de data asta Karkaroff o nimerise. 
Mulțimea murmura ca un singur glas. 

— Rookwood? zise domnul Crouch, făcându-i semn unei 
vrăjitoare care stătea în faţa lui şi care începu să noteze 


ceva pe bucata ei de pergament. Augustus Rookwood de la 
Departamentul Misterelor? 

— Chiar el, zise Karkaroff entuziasmat. Cred că a folosit o 
reţea de vrăjitori în locuri sus-puse şi din interiorul 
Ministerului, şi din afara sa, pentru a strânge informaţii... 

— Însă pe Travers şi Mulciber îi avem, zise domnul 
Crouch. Foarte bine, Karkaroff, dacă asta este tot, te vei 
întoarce la Azkaban în timp ce noi vom decide... 

— Nu încă! strigă Karkaroff, părând chiar disperat. 
Aşteptaţi, mai este cineva! 

Harry îl văzu transpirând în lumina torţelor, pielea sa albă 
contrastând puternic cu părul şi barba. 

— Plesneală! strigă el. Severus Plesneală! 

— Plesneală a fost eliberat de acest consiliu, zise Crouch 
cu răceală. A garantat Albus Dumbledore pentru el. 

— Nu! strigă Karkaroff, zbătându-se în lanţurile care îl 
legau de scaun. Vă asigur! Severus Plesneală este un 
Devorator al Morţii! 

Dumbledore se ridică în picioare. 

— Am adus dovezi deja în această problemă, zise el calm. 
Severus Plesneală a fost într-adevăr un Devorator al Morţii. 
Dar s-a alăturat părţii noastre înainte de declinul Lordului 
Cap-de-Mort şi a devenit spion pentru noi, riscându-şi 
propria viaţă. Acum este un Devorator al Morţii în aceeaşi 
măsură în care sunt şi eu. 

Harry se întoarse să se uite la Ochi-Nebun Moody. Avea o 
expresie extraordinar de sceptică în spatele lui 
Dumbledore. 

— Foarte bine, Karkaroff, zise Crouch rece, ne-ai fost de 
ajutor. Îţi vom revizui cazul. Între timp, te vei întoarce în 
Azkaban... 

Vocea domnului Crouch se pierdu. Harry se uită în jur; 
celula se dizolva de parcă ar fi fost făcută din fum. Totul se 
ducea şi nu îşi mai văzu decât propriul corp, restul era doar 
întuneric... 


Şi atunci, încăperea se întoarse. Harry stătea pe un alt loc. 
Tot pe banca cea mai de sus, dar acum în stânga domnului 
Crouch. Atmosfera părea diferită, relaxată, chiar veselă. 
Vrăjitorii şi vrăjitoarele de lângă pereţi vorbeau unii cu alţii, 
de parcă ar fi fost la un eveniment sportiv. O vrăjitoare de la 
jumătatea băncilor de pe peretele de vizavi îi atrase atenţia 
lui Harry. Avea părul blond tuns scurt, era îmbrăcată cu 
robă roşie şi avea în gură vârful unei pene de culoarea, 
verde-crud. Era, negreşit, o Rita Skeeter mai tânără. Harry 
se uită în jur; Dumbledore stătea iar lângă el, îmbrăcat 
altfel. Domnul Crouch părea mai obosit şi mai 
înspăimântător, mai nefericit... îşi zise Harry. Era o altă 
amintire, o altă zi... un alt proces. 

Uşa din colţ se deschise şi Ludo Bagman intră în cameră. 

Acesta însă nu era Ludo Bagman din prezent, ci un Ludo 
Bagman care era evident la apogeul carierei sale de 
vâjthaţ. Nasul nu îi era spart. Era înalt şi slab, dar 
musculos. Bagman părea emoţionat când se aşeză pe 
scaun, dar nu fu înlănţuit acolo, ca Igor Karkaroff, iar 
Bagman, prinzând curaj din acest motiv, aruncă o privire 
mulţimii, le făcu câtorva cu mâna şi reuşi să zâmbească 
puţin. 

— Ludo Bagman, ai fost adus aici, în faţa Consiliului de 
Legi Magice, ca să răspunzi în faţa acuzațiilor despre 
activitatea ta de Devorator al Morţii, zise domnul Crouch. 
Am auzit acuzaţii împotriva ta şi suntem pe cale să dăm 
verdictul. Ai ceva de adăugat declaraţiei tale, înainte de a 
ne pronunţa? 

Lui Harry nu îi venea să creadă. Ludo Bagman, un 
Devorator al Morţii? 

— Doar că, zise Bagman, zâmbind neliniştit, păi... ştiu că 
am fost cam prost... 

Unul sau doi vrăjitori şi vrăjitoare zâmbiră indulgenţi. 

Domnul Crouch nu păru să le împărtăşească sentimentele. 
Se uita la Ludo Bagman cu severitate şi cu un dispreţ 
profund. 


— Nu ai zis niciodată un adevăr mai mare, băiete, îi spuse 
cineva răguşit lui Dumbledore din spatele lui Harry. 

Se întoarse şi iar îl văzu pe Moody stând acolo. 

— Dacă nu aş fi ştiut că ai fost mereu cam tont, aş fi zis că 
un balon-ghiulea ţi-a afectat mintea pentru totdeauna... 

— Ludovic Bagman, ai fost prins dându-le informaţii 
susținătorilor lui Cap-de-Mort, zise domnul Crouch. Pentru 
asta, propun o perioadă de prizonierat în Azkaban, o 
perioadă nu mai mică de... 

Însă imediat se auzi un vuiet de supărare dinspre 
mulţimea aflată în cameră. Mai mulţi vrăjitori şi vrăjitoare 
de lângă pereţi se ridicară, dând din capete şi chiar din 
pumni, către domnul Crouch. 

— Dar v-am spus, n-am ştiut! strigă Bagman cu sinceritate, 
căutând să acopere zgomotul mulţimii. Nici nu am bănuit! 
Bătrânul Rookwood a fost prieten cu tatăl meu... Niciodată 
nu mi-a trecut prin minte că ţinea cu Ştiţi-Voi-Cine! Am 
crezut că strângeam informaţii pentru ai noştri! Şi 
Rookwood tot zicea că o să-mi găsească o slujbă la Minister 
mai târziu... după ce mi se va termina perioada de glorie în 
vâjthaţ, mă înţelegeţi... Adică, doar n-o să lovesc baloane- 
ghiulea toată viaţa, nu? 

Se auziră râsete dinspre mulţime. 

— Se va supune la vot, zise domnul Crouch cu răceală şi se 
întoarse către partea dreaptă a camerei. Rog membrii 
juriului să ridice mâna... Cei în favoarea închisorii... 

Harry se uită către partea dreaptă a camerei. Nimeni nu 
ridică mâna. Mulţi dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din jur 
începură să aplaude. Una dintre vrăjitoarele din juriu se 
ridică. 

— Da? răcni Crouch. 

— Nu am vrea decât să-l felicităm pe domnul Bagman 
datorită splendidei evoluţii pentru Anglia la meciul de 
vâjthaţ de sâmbăta trecută împotriva Turciei, zise 
vrăjitoarea pe nerăsuflate. 


Domnul Crouch era furios. Camera răsună de aplauze. 
Bagman se ridică şi făcu o plecăciune, zâmbind. 

— Groaznic, îi spuse domnul Crouch cu patimă lui 
Dumbledore, aşezându-se, în timp ce Bagman ieşea din 
cameră. Rookwood să-i găsească o slujbă la Minister... Ziua 
în care ni se va alătura Ludo Bagman va fi cu adevărat o zi 
tristă pentru Minister... 

Şi camera se dizolvă iar. Când se întoarse, Harry se uită în 
jur. El şi Dumbledore stăteau în continuare lângă domnul 
Crouch, însă atmosfera era cât se poate de schimbată. Era 
o tăcere totală, întreruptă doar de plânsetele unei 
vrăjitoare firave, ca un spic de grâu, care stătea lângă 
domnul Crouch. Avea o batistă pe care şi-o ţinea strâns la 
gură cu mâinile-i tremurânde. Harry se uită la Crouch şi îl 
văzu mai sobru şi mai cărunt ca înainte. O venă i se zbătea 
la tâmplă. 

— Adu-i, zise el şi vocea îi răsună în încăperea tăcută. 

Uşa din colţ se deschise iar. De această dată intrară şase 
Dementori, aducând cu ei patru oameni. Harry văzu 
mulţimea întorcându-se să se uite la Crouch. Câţiva 
începură să şoptească între ei. 

Dementorii îi puseră pe fiecare dintre cei patru oameni în 
cele patru scaune cu mânere cu lanţuri, care se aflau acum 
pe podeaua camerei. Cei patru erau un bărbat bine făcut, 
care se uita absent la Crouch, un alt bărbat mai slab şi mai 
emoţionat, ai cărui ochi cercetau mulţimea, o femeie cu păr 
negru, des şi strălucitor şi cu ochii umbriţi, care stătea pe 
scaun de parcă ar fi stat pe un tron, şi un băiat în jur de 
nouăsprezece ani, care părea cu adevărat îngrozit. 
Tremura, cu părul său galben-pai răvăşit peste faţă şi cu 
pielea pistruiată şi albă ca laptele. Vrăjitoarea micuță şi 
delicată de lângă Crouch începu să se legene în faţă şi în 
spate pe locul ei, plângând în batistă. 

Crouch se ridică. Se uită la cei patru din faţa lui şi pe 
chipul său se citi ura. 


— Aţi fost aduşi în faţa Consiliului pentru Legi Magice, zise 
el clar, ca să fiţi judecaţi pentru o crimă atât de atroce, 
cum... 

— Tată, zise băiatul cu părul blond. Tată... te rog... 

—. rareori am auzit în această sală, continuă Crouch, 
vorbind şi mai tare, ca să acopere vocea fiului său. Am auzit 
dovezile împotriva voastră. 'Toţi patru sunteţi acuzaţi de 
capturarea unui Auror - Frank Poponeaţă - şi atacarea lui 
cu Blestemul Cruciatus, crezând că ştia unde se afla 
stăpânul vostru exilat, Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit... 

— Tată, nu eu am făcut-o! strigă băiatul din lanţuri. Nu am 
făcut-o, jur, tată, nu mă trimite înapoi la Dementori... 

— Apoi sunteţi acuzaţi, urlă domnul Crouch, de folosirea 
Blestemul Cruciatus asupra soţiei lui Frank Poponeaţă, 
când a refuzat să vă dea informaţiile cerute. Aţi plănuit să-l 
readuceţi la putere pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit şi să 
reveniţi la vieţile voastre pline de violenţă şi cruzime, pe 
care probabil că le-aţi dus înainte, pe vremea acestuia. 
Acum, rog juriul să... 

— Mamă! strigă băiatul, şi vrăjitoarea de lângă Crouch 
izbucni în plâns, legănându-se în faţă şi în spate. Mamă, 
opreşte-l, mamă, nu am făcut-o eu, nu am fost eu! 

— Acum, rog juriul, repetă domnul Crouch, să ridice mâna 
dacă membrii lui cred, ca şi mine, că aceste crime merită 
încarcerarea pe viaţă la Azkaban. 

La unison, vrăjitoarele şi vrăjitorii din partea dreaptă a 
camerei ridicară mâinile. Mulțimea începu să aplaude ca şi 
pentru Bagman, având pe chipuri expresii de triumf 
sălbatic. Băiatul începu să ţipe. 

— Nu! Mamă, nu! Nu am făcut-o eu, nu, n-am ştiut! Numă 
trimite acolo, nu îl lăsa! 

Dementorii se întoarseră în cameră. Cei trei care fuseseră 
alături de băiat se ridicară în linişte de pe scaune. Femeia 
cu ochi întunecaţi se uită la Crouch şi strigă: 

— Lordul Întunericului va renaşte, Crouch! Aruncă-ne în 
Azkaban, dacă vrei, vom aştepta răbdători! Va renaşte şi va 


veni după noi, ne va răsplăti mult mai mult decât pe restul 
suporterilor săi! Am fost singurii care i-am rămas 
credincioşi! Am fost singurii care am încercat să-l găsim! 

Dar băiatul încerca să se lupte cu Dementorii, deşi Harry 
văzu că încet-încet aceştia îi absorbeau puterea. Mulțimea 
vuia batjocoritoare, unii se ridicaseră, în timp ce femeia 
ieşea din cameră, iar băiatul continua să se lupte. 

— Sunt fiul tău! îi strigă el lui Crouch. Sunt fiul tău! 

— Nu eşti fiul meu! strigă domnul Crouch, cu ochii 
bulbucaţi dintr-o dată. Eu nu am nici un fiu! 

Vrăjitoarea fragilă scoase un geamăt sfâşietor şi apoi se 
prăbuşi în scaun. Leşinase. Crouch părea să nu fi observat. 

— Duceţi-i! răcni Crouch către Dementori atât de tare, 
încât îi ieşiră câţiva stropi de salivă din gură. Duceţi-i, să 
putrezească acolo! 

— Tată! Iată, nu am fost eu! Nu! Nu! Iată, te rog! 

— Harry, cred că a sosit timpul să ne întoarcem în biroul 
meu, zise o voce calmă în urechea lui Harry. 

Harry se sperie. Se uită în jur, apoi se uită în partea 
cealaltă, în direcţia vocii. 

Era un Albus Dumbledore care stătea în dreapta sa, 
privind cum fiul lui Crouch era dus de Dementori, şi mai era 
un Albus Dumbledore în stânga sa, privindu-l în ochi. 

— Vino, zise Dumbledore cel din stânga sa şi îşi puse mâna 
sub cotul lui Harry. 

Harry simţi cum se ridică în aer, iar camera se dizolvă în 
jurul lui. Pentru un moment, totul se făcu negru şi atunci se 
simţi de parcă s-ar fi dat peste cap cu încetinitorul, 
aterizând brusc în picioare, în lumina orbitoare din biroul 
lui Dumbledore. Ligheanul de piatră strălucea în faţa sa, iar 
Albus Dumbledore stătea lângă el. 

— Domnule profesor, zise Harry speriat, ştiu că nu ar fi 
trebuit... Nu am vrut să... Uşa dulapului era întredeschisă 


şi... 
— înţeleg, zise Dumbledore. 


Ridică ligheanul, îl duse pe birou, unde îl aşeză pe 
suprafaţa lăcuită, şi se aşeză pe scaunul din spatele 
acestuia. 

Şi Harry făcu la fel, uitându-se la ligheanul de piatră. 
Conţinutul se întorsese la starea sa de la început, alb- 
argintiu, învârtindu-se şi clocotind sub ochii lui. 

— Ce este? întrebă Harry cu o voce tremurată. 

— Acesta? Se numeşte Pensiv, zise Dumbledore. Câteodată 
descopăr - şi sunt sigur că ţi se întâmplă şi ţie - că am prea 
multe gânduri şi amintiri în minte. 

— Hm, făcu Harry, care nu putea spune cu adevărat că i se 
întâmplase vreodată aşa ceva. 

— În asemenea momente, zise Dumbledore, arătând către 
ligheanul de piatră, folosesc Pensivul. Şi îmi extrag din 
minte gândurile în plus, le pun în lighean şi le examinez 
când doresc. E mai uşor să observi lucruri care se leagă 
între ele, mă înţelegi, când sunt aşa... 

— Vreţi să spuneţi... că acolo sunt gândurile 
dumneavoastră? zise Harry, uitându-se la substanţa albă 
din lighean. 

— Exact, zise Dumbledore. Dă-mi voie să-ţi arăt... 

Dumbledore îşi scoase bagheta din buzunarul robei şi îi 
puse vârful în părul său argintiu, chiar lângă tâmplă. Când 
îşi îndepărtă bagheta, păreau să atârne de ea nişte fire de 
păr... Dar atunci Harry văzu că era o fâşie strălucitoare, de 
fapt, din aceeaşi substanţă argintie stranie care umplea 
Pensivul. Dumbledore adăugă gândul proaspăt în lighean şi 
Harry, uluit, îşi văzu propriul chip pe suprafaţa ligheanului. 
Dumbledore apucă Pensivul cu degetele sale lungi şi îl 
scutură, ca un căutător de aur care ar căuta pepite 
preţioase... iar Harry îşi văzu propria faţă schimbându-se 
uşor în cea a lui Plesneală, care deschise gura şi vorbi cu 
tavanul, vocea sa având un pic de ecou: 

— Se va întoarce... şi pentru mine, şi pentru Karkaroff... 
mai puternic ca niciodată... 


— O legătură pe care nu aş fi putut s-o fac fără ajutor, oftă 
Dumbledore, dar nu contează. 

Privi peste ochelarii săi cu lentilele în formă de semilună la 
Harry, care se uita uimit la chipul lui Plesneală, care 
continua să se învârtă în lighean. 

— Foloseam Pensivul când a venit domnul Fudge la 
întâlnirea noastră şi l-am pus la loc în grabă. Cu siguranţă 
că nu am închis bine uşa dulapului. Normal, ţi-a atras 
atenţia. 

— Îmi cer scuze, murmură Harry. 

Dumbledore dădu din cap. 

— Curiozitatea nu este un blestem, zise el, dar ar trebui să 
fim precauţi cu ea... Da, într-adevăr... 

Încruntându-se uşor, atinse gândurile din lighean cu vârful 
baghetei. Instantaneu, din el se ridică o figurină, o fată 
plinuţă, încruntată, de aproximativ şaisprezece ani, care 
începu să se învârtă uşor, cu picioarele încă în lighean. Făcu 
abstracţie de Harry şi de profesorul Dumbledore. Când 
vorbi, vocea îi răsună ca a lui Plesneală, de parcă ar fi venit 
din adâncurile ligheanului de piatră: 

— M-a blestemat, domnule profesor Dumbledore, şi eu 
doar îl tachinam că l-am văzut sărutând-o pe Florence, în 
spatele serelor, joia trecută... 

— Dar de ce, Bertha, zise Dumbledore cu tristeţe, uitându- 
se la fata care acum se rotea tăcută, de ce l-ai urmărit? 

— Bertha? şopti Harry, uitându-se la ea. Este cumva... Sau 
a fost cumva Bertha Jorkins? 

— Da, zise Dumbledore, atingând iar gândurile din lighean 
cu vârful baghetei şi Bertha se scufundă în ele, acestea 
redevenind iar argintii şi opace. Aceea a fost Bertha aşa 
cum mi-o amintesc de pe vremea când era la şcoală. 

Lumina argintie a Pensivului lumină faţa lui Dumbledore şi 
Harry îşi dădu seama cât de bătrân părea. Ştia, desigur, că 
Dumbledore avansa în vârstă, dar până atunci nu se 
gândise niciodată că era un om bătrân. 


— Deci, Harry, zise Dumbledore încet, înainte să te pierzi 
în gândurile mele, vroiai să-mi spui ceva. 

— Da, zise Harry. Domnule profesor, eram la „Previziuni 
despre viitor” acum câteva minute şi... Hm... am adormit! 

Ezită puţin, întrebându-se dacă urma o mustrare, dar 
Dumbledore nu zise decât: 

— E de înţeles... Continuă! 

— Păi, am avut un vis, zise Harry. Un vis despre Lordul 
Cap-de-Mort. Îl tortura pe Şobo... ştiţi cine este Şobo... 

— Ştiu, zise Dumbledore prompt. Te rog, continuă. 

— Cap-de-Mort primise o scrisoare de la o bufniţă. A zis 
ceva despre gafa lui Şobo care fusese reparată. A zis că 
cineva murise. Apoi a zis că Şobo nu va fi dat şarpelui drept 
hrană - era şi un şarpe lângă scaunul său. A zis... A zis că 
eu voi fi acela cu care se va hrăni şarpele. Apoi a aruncat un 
Blestem Cruciatus asupra lui Şobo... Şi m-a durut 
cicatricea, zise Harry. M-am trezit, atât de tare m-a durut... 

Dumbledore se uită la el, fără să zică nimic. 

— Pâi... Asta este tot, zise Harry. 

— Înţeleg, zise Dumbledore încet. Înţeleg. Şi te-a mai 
durut cicatricea anul acesta, în afară de atunci când te-a 
trezit din somn în timpul verii? 

— Nu... De unde ştiţi că m-a trezit din somn în timpul 
verii? întrebă Harry uimit. 

— Nu eşti singurul corespondent al lui Sirius, zise 
Dumbledore. Şi eu am ţinut legătura cu el după ce a plecat 
de la Hogwarts anul trecut. Eu i-am sugerat peştera din 
munte ca fiind locul cel mai sigur unde să se ascundă. 

Dumbledore se ridică şi începu să se plimbe în spatele 
biroului. Din când în când, îşi ducea vârful baghetei la 
tâmplă, mai scotea un gând argintiu strălucitor şi îl adăuga 
celor din Pensiv. Gândurile dinăuntru începură să se învârtă 
atât de repede, încât Harry nu reuşi să desluşească ceva 
clar. Era doar un amestec de culoare. 

— Domnule profesor? zise el încet, după câteva minute. 

Dumbledore se opri şi se uită la Harry. 


— Scuzele mele, zise el încet şi se aşeză la birou. 

— Ştiţi... Ştiţi cumva de ce mă doare cicatricea? 

Dumbledore îl privi foarte pătrunzător pe Harry pentru o 
clipă şi apoi spuse: 

— Am o teorie, doar o teorie... Cred că te doare cicatricea 
şi când Lordul Cap-de-Mort este în apropierea ta, şi când 
simte o ură cumplită faţă de tine... 

— Dar... de ce? 

— Pentru că sunteţi legaţi de blestemul care a eşuat, zise 
Dumbledore. Aceea nu este o cicatrice obişnuită. 

— Deci, credeţi... că faptele din vis... chiar s-au întâmplat? 

— Este posibil, zise Dumbledore. Aşa cred... Probabil că 
da... Harry, l-ai văzut pe Cap-de-Mort? 

— Nu, zise Harry. Doar spatele scaunului său. Dar... nu aş 
fi avut ce să văd, nu? Adică, nu mai are corp, nu? Dar... cum 
ar fi putut să îşi ţină bagheta? zise Harry încet. 

— Într-adevăr, cum? murmură Dumbledore. Cum... 

Nici Dumbledore şi nici Harry nu vorbiră un timp. 
Dumbledore se uita prin cameră, ducându-şi din când în 
când vârful baghetei la tâmplă şi adăugând un alt gând 
argintiu, strălucitor, în conţinutul învolburat al Pensivului. 

— Domnule profesor, zise Harry în sfârşit, credeţi că 
devine mai puternic? 

— Cap-de-Mort? întrebă Dumbledore, uitându-se la Harry 
peste Pensiv. 

Era o privire caracteristică, pătrunzătoare, pe care i-o mai 
aruncase Dumbledore şi cu alte ocazii, iar Harry avea 
mereu senzaţia că Dumbledore putea să vadă prin el într- 
un mod în care nici măcar ochiul magic al lui Moody nu 
putea. 

— Încă o dată, Harry, nu-ţi pot spune nimic clar... Astea 
sunt doar supoziţiile mele, oftă el, părând mai bătrân şi mai 
frământat ca niciodată. Anii în care Cap-de-Mort a ajuns la 
putere, zise el, au fost marcați de dispariţii. Bertha Jorkins 
a dispărut fără urmă în locul unde se ştie clar că a fost 
văzut Cap-de-Mort ultima dată. Şi domnul Crouch a 


dispărut... Chiar în împrejurimile castelului nostru. Şi a mai 
existat o a treia dispariţie, una căreia Ministerul, din 
păcate, nu i-a acordat importanţă, pentru că a fost vorba 
despre un Încuiat. Îl chema Frank Bryce şi locuia în satul 
unde a crescut tatăl lui Cap-de-Mort. Bryce nu a mai fost 
văzut din august. Ştii, eu citesc ziarele Încuiaţilor, spre 
deosebire de majoritatea prietenilor mei de la Minister. 

Dumbledore se uită foarte serios la Harry, iar apoi 
continuă: 

— Aceste dispariţii mi se pare că se leagă unele de altele. 
Ministerul nu este de acord, după cum ai auzit, când 
aşteptai în faţa biroului meu... 

Harry aprobă din cap. lar se lăsă tăcerea, Dumbledore 
extrăgându-şi gânduri din când în când. Harry simţea că ar 
fi trebuit să plece, dar curiozitatea îl reţinu pe scaun. 

— Domnule profesor? zise el iar. Ăăă... Aş putea să vă 
întreb ceva despre... procesul acela la care am fost 
martor... în Pensiv? 

— Da, poţi, zise Dumbledore cu seriozitate. Am fost la el de 
multe ori, dar unele procese îmi vin în minte mai des decât 
altele... Mai ales acum... 

— Ştiţi... procesul la care asistam când m-aţi găsit? Cel cu 
fiul lui Crouch? Păi... vorbeau despre părinţii lui Neville, nu- 
i aşa? 

Dumbledore îi aruncă lui Harry o privire tăioasă. 

— Ţi-a povestit vreodată Neville de ce a fost crescut de 
bunica lui? zise el. 

Harry clătină din cap, întrebându-se în acelaşi timp cum 
putuse să nu-l întrebe pe Neville, deşi îl cunoştea de 
aproape patru ani de zile. 

— Da, vorbeau de părinţii lui Neville, zise Dumbledore. 
Tatăl lui, Frank, a fost Auror, exact ca profesorul Moody. 
După cum ai auzit, el şi soţia sa au fost torturați pentru a da 
informaţii despre locul unde se afla Cap-de-Mort după ce şi- 
a pierdut puterile. 

— Deci, au murit? zise Harry încet. 


— Nu, zise Dumbledore, cu o voce plină de amărăciune, 
cum nu îl mai auzise Harry niciodată, au înnebunit. Sunt 
amândoi în spitalul Sf. Mungo pentru Boli şi Răni Magice. 
Cred că Neville îi vizitează cu bunica lui, în vacanțe. Nu îşi 
recunosc copilul. 

Şocat, Harry rămase locului. Nu ştiuse niciodată... 
niciodată, în patru ani de zile, nu se deranjase să afle... 

— Soții Poponeaţă au fost foarte cunoscuţi, zise 
Dumbledore. Atacul asupra lor s-a produs imediat după 
declinul lui Cap-de-Mort, când toată lumea a crezut că era 
în siguranţă. Acel atac a cauzat un val de mânie mai 
puternic ca niciodată. Ministerul a fost sub mare presiune, i 
se cerea să-i prindă rapid pe vinovaţi. Din nefericire, 
mărturiile soţilor Poponeaţă au fost - având în vedere 
starea lor - nu tocmai de încredere... 

— Atunci, fiul domnului Crouch ar fi putut să nu fi fost 
implicat? zise Harry încet. 

Dumbledore clătină din cap. 

— Despre asta nu ştiu nimic! 

Harry rămase iar tăcut, privind conţinutul vârtejului din 
Pensiv. Mai erau două întrebări pe care ardea de nerăbdare 
să le pună... însă acestea priveau vinovăția unor oameni în 
viaţă... 

— Hm, începu el, domnul Bagman... 

—. nu a mai fost niciodată acuzat de activităţi Întunecate, 
zise Dumbledore calm. 

— Da, zise Harry repede, uitându-se iar în Pensivul, al 
cărui conţinut se învârtea mai încet, acum că Dumbledore 
nu mai adăuga gânduri. Şi... Hm... 

Dar Pensivul păru să pună întrebarea în locul lui. Chipul 
lui Plesneală apăru iar pe suprafaţă. Dumbledore îl privi şi 
apoi se uită la Harry. 

— Şi nici profesorul Plesneală, zise el. 

Harry privi în ochii albaştri-deschis ai lui Dumbledore şi 
întrebarea care îl chinuia cel mai mult îi ieşi de pe buze, 
înainte de a se putea opri: 


— Dar ce v-a făcut să credeţi că a renunţat cu adevărat la 
Cap-de-Mort, domnule profesor? 

Dumbledore se uită în continuare în ochii lui Harry pentru 
câteva clipe şi apoi zise: 

— Asta, Harry, rămâne între mine şi domnul profesor 
Plesneală. 

Harry ştiu că întrevederea se terminase. Dumbledore nu 
părea supărat, totuşi, în tonul său se simţea o notă finală 
care îi spunea lui Harry că era vremea să plece. Se ridică şi 
Dumbledore făcu la fel. 

— Harry, zise el, când băiatul ajunsese la uşă, te rog să nu 
mai povesteşti nimănui despre părinţii lui Neville. Este 
dreptul lui să le spună celorlalţi, numai atunci când o să fie 
pregătit. 

— Da, domnule profesor, zise Harry, întorcându-se să 
plece. 

— Şi... 

Harry se întoarse. Dumbledore stătea deasupra Pensivului, 
cu faţa luminată de dedesubt şi părând mai bătrân ca 
niciodată. Se uită o clipă la Harry şi apoi spuse: 

— Mult succes la a treia probă! 

— Capitolul XXXI — 

A TREIA PROBĂ 

— Şi Dumbledore crede că Ştii-Iu-Cine îşi recapătă 
puterile? şopti Ron. 

Tot ce văzuse Harry în Pensiv, aproape tot ce îi spusese şi 
arătase Dumbledore după aceea, le povestise lui Ron, 
Hermionei şi lui Sirius, desigur, căruia Harry îi trimisese o 
bufniţă imediat ce ieşise din biroul lui Dumbledore. Harry, 
Ron şi Hermione rămaseră iar până târziu în camera de zi 
în acea noapte, vorbind până când mintea lui Harry mai 
avea puţin şi lua foc, până când înţelese ce vroia să spună 
Dumbledore când zise că mintea poate fi câteodată mult 
prea plină de gânduri şi că ar fi fost o uşurare să mai 
extragă câteva dintre ele. 


Ron se uită în focul din camera de zi. Harry avu impresia 
că Ron tremura puţin, deşi era cald. 

— Şi are încredere în Plesneală? întrebă Ron. Chiar are 
încredere în Plesneală, deşi ştie că a fost un Devorator al 
Morţii? 

— Da, zise Harry. 

Hermione nu mai vorbise de zece minute. Stătea cu capul 
în mâini, uitându-se la genunchi. Harry se gândi că şi ei i-ar 
fi trebuit un Pensiv. 

— Rita Skeeter, murmură ea în sfârşit. 

— Cum poţi să-ţi faci griji din cauza ei acum? se miră Ron, 
nevenindu-i să creadă. 

— Nu îmi fac griji din cauza ei, spuse Hermione cu capul 
aplecat. Mă gândeam... Ţineţi minte ce mi-a zis la „Irei 
Mături”? „Ştiu nişte lucruri despre Ludo Bagman care ţi-ar 
face părul măciucă.” La asta se referea, nu? Ea a scris 
despre procesul lui, ştia că le-a dat informaţii Devoratorilor 
Morţii. Şi Winky, vă amintiţi... „Domnul Bagman este un 
vrăjitor rău.” Domnul Crouch trebuie să fi fost atât de 
supărat că Bagman a scăpat, încât probabil că a vorbit 
acasă despre proces. 

— Da, dar Bagman nu a dat informaţiile dinadins, nu? 

Hermione ridică din umeri. 

— Şi Fudge crede că Madame Maxime l-a atacat pe 
Crouch? întrebă Ron, întorcându-se către Harry. 

— Da, zise Harry, dar numai pentru că Barty Crouch a 
dispărut lângă trăsura celor de la Beauxbatons. 

— Nu ne-am gândit niciodată la ea, nu? zise Ron încet. 
Ascultaţi-mă, sigur are sânge de uriaş în vine şi nu vrea să 
recunoască... 

— Cum să recunoască? zise Hermione tăios, ridicându-şi 
privirea. Uite ce a păţit Hagrid după ce a aflat Rita despre 
mama lui. Uită-te la Fudge cum trage concluzii pripite 
despre ea, doar pentru că este pe jumătate uriaş. Cum să te 
lupţi cu asemenea prejudecăţi? Şi eu probabil că aş spune 


că am oase mari, dacă aş şti ce mă aşteapta dacă s-ar afla 
adevărul. 

Hermione se uită la ceas. 

— Nu ne-am antrenat deloc! zise ea revoltată. Trebuia să 
exersăm Blestemul de Oprire! De mâine, ne punem serios 
pe treabă! Hai, Harry, ai nevoie de puţin somn... 

Harry şi Ron se duseră agale spre dormitorul lor. În timp 
ce Harry îşi punea pijamaua, se uită spre patul lui Neville. 
Ţinându-şi promisiunea făcută lui Dumbledore, nu le 
spusese lui Ron şi lui Hermione despre părinţii lui Neville. 
După ce îşi dădu jos ochelarii şi se urcă în patul său cu 
baldachin, îşi imagină cum trebuia să fie să ai încă părinţii 
în viaţă, dar să nu poată să te recunoască. Adeseori avea 
parte de compasiune de la străini pentru că era orfan, dar, 
ascultând sforăiturile lui Neville, se gândi că acesta le 
merita mai mult decât el. 

Stând pe întuneric, Harry simţi o furie oarbă şi multă ură 
faţă de cei care îi torturaseră pe domnul şi pe doamna 
Poponeaţă... Îşi aminti de strigătele batjocoritoare ale 
mulţimii când fiul lui Crouch şi ceilalţi trei fuseseră duşi din 
sală de către Dementori... Înţelese exact cum se simțeau... 
Apoi îşi aminti chipul alb ca laptele al băiatului care ţipa 
speriat şi îşi dădu seama cu un fior că acesta murise un an 
mai târziu... 

Cap-de-Mort, îşi zise Harry, uitându-se în întuneric la 
pânza patului său, totul era din cauza lui Cap-de-Mort... Cel 
care distrusese zeci de familii, atâtea vieţi... 

Ron şi Hermione ar fi trebuit să recapituleze pentru 
examenele care aveau să se termine în ziua celei de-a treia 
probe, însă îşi canalizau toate eforturile ca să-l ajute pe 
Harry să se pregătească. 

— Nu-ţi face griji, zise Hermione scurt, când Harry le 
spuse că nu se supăra să exerseze de unul singur un timp. 
Cel puţin o să luăm note maxime la „Apărare contra Magiei 
Negre”. Nu am fi aflat niciodată de blestemele astea la ore. 


— E un antrenament bun pentru când vom fi toţi Aurori, 
zise Ron entuziasmat, încercând un Blestem de Oprire 
asupra unei viespi care intrase în cameră şi făcând-o să se 
oprească în aer. 

Când intrară în iunie, atmosfera din castel deveni iar 
entuziasmată şi încordată. 'loată lumea abia aştepta a treia 
probă, care urma să aibă loc cu o săptămână înainte de 
sfârşitul semestrului. Harry exersa blestemele ori de câte 
ori avea un moment liber. Se simţea mult mai încrezător 
faţă de a treia probă decât faţă de celelalte. Deşi avea să fie 
cu siguranţă dificilă şi periculoasă, Moody avea dreptate... 
Harry reuşise şi în trecut să treacă de creaturi monstruoase 
şi obstacole vrăjite, ştia ce-l aşteaptă, avea o şansă în plus, 
se putea pregăti mai bine pentru proba care urma. 

Obosită să tot dea peste ei prin şcoală, profesoara 
McGonagall îi dăduse voie lui Harry să folosească o clasă 
goală de transfigurare în timpul meselor de prânz. Foarte 
curând, stăpânea Blestemul de Oprire, o vrajă care îi 
încetinea şi chiar în înlătura pe atacatori, Blestemul 
Reductor, care îi permitea să dea la o parte din drumul lui 
obiecte solide, şi Vraja de Patru-Puncte, o descoperire 
foarte utilă a Hermionei, care îi făcea bagheta să arate 
nordul şi astfel să poată verifica dacă se ducea în direcţia 
potrivită prin labirint. Însă avea încă probleme cu Vraja 
Scut. Prin această vrajă, se putea arunca un zid temporar, 
invizibil, în jurul celui care o folosea, apărându-l de 
blestemele minore. Hermione reuşise să-l biruiască printr- 
un Blestem Picioare-de-Gelatină bine aţintit. Harry se târî 
prin cameră zece minute după aceea, până când găsi 
contrablestemul. 

— 'Te descurci foarte bine, zise Hermione încurajator, 
uitându-se pe lista ei şi bifând Vrăjile pe care le învăţaseră 
deja. Unele dintre astea o să-ţi fie de folos, fără nici o 
îndoială. 

— Uitaţi-vă la asta, zise Ron, care stătea lângă fereastră, 
privind afară. Ce face Reacredință? 


Harry şi Hermione se duseră să vadă. Reacredință, Crabbe 
şi Goyle stăteau în umbra unui copac chiar de sub fereastră. 
Crabbe şi Goyle păreau să fie cu ochii în patru. Amândoi 
rânjeau răutăcios. Reacredință ţinea mâna aproape de gură 
şi vorbea spre ea. 

— Parcă ar avea un walkie-talkie, zise Harry curios. 

— Nu are cum, zise Hermione, ţi-am mai spus, genul ăsta 
de obiecte nu funcţionează la Hogwarts. Haide, Harry, 
adăugă ea sprintenă, plecând de la fereastră şi întorcându- 
se în mijlocul camerei, hai să încercăm iar Vraja Scut. 

Acum Sirius trimitea bufniţe zilnic. Ca şi Hermione, părea 
că se concentrează numai asupra modului în care Harry 
avea să treacă de ultima probă, urmând să îşi facă griji 
pentru altele, mai încolo. Îi reamintea lui Harry în fiecare 
scrisoare că nimic din ce se întâmpla în afara zidurilor 
castelului Hogwarts nu era responsabilitatea lui Harry şi 
nici nu putea să îl influenţeze cu nimic. 

„Dacă Lordul Întunericului chiar devine mai puternic (îi 
scria el), prioritatea mea e să mă asigur că tu eşti în 
siguranţă. Nu poate să pună mâna pe tine atâta timp cât 
eşti sub protecţia lui Dumbledore, dar nu risca, 
concentrează-te să treci de labirint cu bine şi apoi o să ne 
canalizăm atenţia asupra altor probleme.” 

Harry avea din ce în ce mai multe emoţii, cu cât se apropia 
data de douăzeci şi patru iunie, însă nu era la fel de rău ca 
înainte de prima şi de a doua probă. În primul rând, era 
încrezător că de data asta făcuse tot ce putuse ca să se 
pregătească pentru probă. În al doilea rând, era ultima şi, 
oricât de grea avea să fie, turnirul se termina în sfârşit, 
ceea ce avea să fie o mare uşurare pentru el. 

În dimineaţa dinaintea celei de a treia probe, micul dejun 
era foarte zgomotos la masa Cercetaşilor. Apăru poşta via 
bufniţă, aducându-i lui Harry un bilet cu urări de noroc de 
la Sirius. Era o singură bucată de pergament, împăturită şi 
cu o amprentă de câine pe ea, dar Harry o aprecie foarte 
mult. O bufniţă veni ca de obicei la Hermione, cu un 


exemplar din Profetul zilei din acea zi. Desfăcu ziarul, 
aruncă o privire pe prima pagină şi se înecă deodată cu 
sucul de dovleac pe care îl bea, scuipându-l şi pe ziar. 

— Ce-i? ziseră Harry şi Ron într-un glas, întorcându-şi 
privirile spre ea. 

— Nimic, zise Hermione repede, încercând să ascundă 
ziarul, dar Ron reuşi să îl înşface. 

Se uită la titlu şi zise: 

— Nu se poate! Nu azi! Vaca bătrână! 

— Ce e? zise Harry. lar Rita Skeeter? 

— Nu, zise Ron şi, exact ca Hermione, încercă să ascundă 
ziarul. 

— Este despre mine, nu? zise Harry. 

— Nu, zise Ron, pe un ton total neconvingător. 

Dar, înainte ca Harry să apuce să ceară ziarul, Draco 
Reacredință strigă din partea cealaltă a Marii Săli, de la 
masa Viperinilor. 

— Hei, Potter! Potter! Ce-ţi mai face capul? Te simţi bine? 
Nu o s-o iei cumva razna? 

Reacredință avea şi el o copie a ziarului. Toţi Viperinii de la 
masă râdeau şi se întorseseră în scaune ca să vadă reacţia 
lui Harry. 

— Vreau să-l văd, îi zise Harry lui Ron. Dă-mi-l! 

Împotriva dorinţei sale, Ron îi dădu ziarul. Harry îl 
întoarse şi se trezi uitându-se la propria lui fotografie, 
dedesubtul unui titlu cu litere enorme: 

HARRY POTIER, SMINTII ŞI PERICULOS! 

Băiatul care l-a înfrânt pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este 
instabil şi poate chiar periculos, scria Rita Skeeter, 
corespondent special al ziarului. Dovezi alarmante au ieşit 
de curând la lumină despre comportamentul straniu al lui 
Harry Potter, care ne fac să ne întrebăm dacă este în stare 
să concureze într-o competiţie atât de extenuantă cum e 
Turnirul celor trei vrăjitori, sau chiar să urmeze cursurile 
şcolii Hogwarts. 


Potter, după cum dezvăluie Profetul zilei în exclusivitate, 
leşină des la şcoală şi adesea se plânge că îl doare 
cicatricea de pe frunte (amintire a blestemului cu care a 
încercat să-l omoare Ştiţi-Voi-Cine). Lunea trecută, în 
mijlocul orei de „Previziuni despre viitor”, reportera 
noastră de la Profetul zilei a fost martora plecării 
precipitate a lui Potter din clasă, pretinzând că îl durea 
prea tare cicatricea ca să mai poată învăţa. 

Creierul lui Potter s-ar putea să fi fost afectat de atacul lui 
Ştiţi-Voi-Cine, aşa cum spun experţii de la spitalul Sf. Mungo 
pentru Boli şi Răni Magice, iar modul în care insistă că îl 
doare cicatricea să fie o exprimare a confuziei sale 
profunde. 

„Ar putea să se şi prefacă,” zice unul dintre specialişti, „ar 
putea să o facă pentru a atrage atenţia.” 

Profetul zilei a dezgropat însă anumite fapte despre Harry 
Potter, pe care Albus Dumbledore, directorul şcolii 
Hogwarts, a avut grijă să le ascundă publicului vrăjitoresc. 

„Potter este Reptomit,” ne dezvăluie Draco Reacredință, 
un elev din anul patru de la Hogwarts. 

„Au avut loc mai multe atacuri asupra elevilor acum doi 
ani şi cei mai mulţi credeau că Potter era vinovat, după ce l- 
au văzut pierzându-şi controlul la Clubul Dueliştilor, când a 
trimis un şarpe către un alt băiat. Totul a fost ţinut secret, 
desigur. Însă este prieten şi cu vârcolacii, şi cu uriaşii. 
Credem că ar fi în stare de orice pentru niscaiva putere.” 

Reptomita, abilitatea de a conversa cu şerpii, este 
considerată de mult timp o Artă Neagră. Într-adevăr, cel 
mai cunoscut Reptomit din zilele noastre este nimeni altul 
decât Ştiţi-Voi-Cine. Un membru al Ligii de Apărare 
Împotriva Forţelor Întunecate, care a dorit să rămână 
anonim, a declarat că ar considera orice vrăjitor Reptomit 
cel puţin „demn de cercetat”. Sinceră să fiu, aş fi foarte 
bănuitoare faţă de oricine poate vorbi cu şerpii, având în 
vedere că şerpii sunt adeseori folosiţi în cele mai groaznice 
ritualuri Întunecate şi asociaţi dintotdeauna cu oamenii 


malefici. Şi în acelaşi timp, oricine caută compania unor 
creaturi atât de fioroase ca vârcolacii şi uriaşii se 
presupune că iubeşte violenţa. 

Albus Dumbledore ar trebui să se gândească serios dacă 
un asemenea băiat ar trebui să aibă voie să participe la 
Turnirul celor trei vrăjitori. Unii se tem că Harry Potter ar 
putea recurge la Magie Neagră în disperarea sa de a 
câştiga turnirul, a treia probă având loc în această seară. 

— E cam pornită pe mine, nu? zise Harry calm, împăturind 
ziarul. 

La masa Viperinilor, Reacredință, Crabbe şi Goyle râdeau 
la el, punându-şi coarne şi strâmbându-se ca nişte nebuni 
sau mişcându-şi limbile ca şerpii. 

— De unde a ştiut că te-a durut cicatricea la ora de 
„Previziuni despre viitor”? se miră Ron. Nu avea cum să fie 
acolo, nu are cum să fi auzit... 

— Fereastra era deschisă, zise Harry. Am deschis-o ca să 
respir. 

— Erai în vârful Turnului de Nord! zise Hermione. Nu avea 
cum să ţi se audă vocea până dincolo de domeniile 
castelului! 

— Păi, tu eşti cea care ar fi trebuit să afle metodele magice 
de microfonie! zise Harry. Dacă nu i-a zis o pasăre sau o 
insectă, spune-mi tu cum a făcut-o! 

— Încerc! zise Hermione. Dar... dar... 

O expresie ciudată, absentă, apăru pe chipul Hermionei, 
de parcă ar fi avut o revelaţie. Îşi ridică încet mâna şi îşi 
trecu degetele prin păr. 

— Ce-ai păţit? întrebă Ron, încruntându-se la ea. 

— Da, zise Hermione pe nerăsuflate, trecându-şi iar 
degetele prin păr şi apoi ducându-şi mâna la gură, de parcă 
ar fi vorbit într-un walkie-talkie invizibil. 

Harry şi Ron se uitară unul la altul. 

— Am o idee, zise Hermione, uitându-se în gol. Cred că 
ştiu... Numai aşa nu a văzut-o nimeni... nici măcar Moody... 
şi doar astfel ar putea să ajungă pe pervazuri... Hm... dar 


nu are voie... Cu siguranţă nu are voie! Cred c-am prins-o! 
Daţi-mi două minute şi vă spun apoi. Mă duc puţin la 
bibliotecă... Doar ca să fiu sigură. 

Spunând acestea, Hermione îşi înşfăcă ghiozdanul şi ieşi 
valvârtej din Marea Sală. 

— Hei! strigă Ron. Avem lucrare la „Istoria Magiei” peste 
zece minute! Fratele meu, zise el, întorcându-se spre Harry, 
trebuie să o urască rău de tot pe femeia aia, ca să rişte să 
nu ajungă la timp la o lucrare. Ce o să faci la ora lui Binns? 
Citeşti iar? 

Scutit de testele de la sfârşitul semestrelor pentru că era 
campion în Turnirul celor trei vrăjitori, Harry stătuse în 
spatele clasei la fiecare lucrare până atunci, căutând 
blesteme noi pentru a treia probă. 

— Presupun că da, îi zise Harry lui Ron, dar chiar atunci 
profesoara McGonagall veni la masa Cercetaşilor, 
îndreptându-se spre el. 

— Potter, campionii se strâng în camera de lângă Marea 
Sală, imediat după prânz, îi zise ea. 

— Dar proba este abia diseară! zise Harry, pătându-se din 
greşeală cu ouă jumări şi temându-se că înţelesese greşit 
ora. 

— Ştiu, Potter, zise ea. Familiile campionilor sunt invitate 
să vină să vadă ultima probă, ştii. Este doar o ocazie ca să 
te întâlneşti cu ei. 

Se îndepărtă. Harry se uită după ea uluit. 

— Doar nu se aşteaptă că o să apară familia Dursley, nu? îl 
întrebă el absent pe Ron. 

— Nu ştiu, zise Ron. Harry, ar trebui să mă grăbesc, o să 
întârzii la ora lui Binns. Ne vedem mai târziu. 

Harry îşi termină micul dejun în Marea Sală, care se golea 
treptat. O văzu pe Fleur Delacour ridicându-se de la masa 
Ochilor-de-Şoim şi alăturându-i-se lui Cedric, după care se 
îndreptară amândoi către camera alăturată şi intrară. 
Curând după aceea, se duse şi Krum. Harry rămase locului. 
De fapt, nu vroia să se ducă în camera aceea. Nu avea 


familie... Cine să vină să îl vadă cum avea să îşi rişte viaţa? 
Dar chiar pe când se ridica, gândindu-se că mai bine s-ar 
duce la bibliotecă să recapituleze nişte blesteme, uşa 
camerei alăturate se deschise şi Cedric scoase capul. 

— Harry, haide, te aşteaptă! 

Complet uluit, Harry se ridică. Nu ar fi avut cum să vină 
familia Dursley, nu? Traversă Marea Sală şi deschise uşa 
camerei. 

Cedric şi părinţii lui se aflau chiar lângă uşă. Viktor Krum 
era într-un colţ, conversând cu părinţii săi, foarte bruneţi, 
într-o bulgară fluentă. Viktor moştenise nasul coroiat al 
tatălui său. De partea cealaltă a camerei, Fleur vorbea 
extrem de repede în franceză cu mama ei. Sora mai mică a 
lui Fleur, Gabrielle, o ţinea pe mama ei de mână. Îi făcu cu 
mâna lui Harry, care îi răspunse la fel. Atunci îi văzu pe 
doamna Weasley şi pe Bill stând în faţa şemineului şi 
zâmbindu-i cu toată faţa. 

— Surpriză! zise doamna Weasley entuziasmată, când 
Harry zâmbi larg şi se duse la ei. Ne-am gândit să venim să 
te vedem, Harry! 

Se aplecă şi îl pupă pe obraz. 

— Ce mai faci? zise Bill, zâmbindu-i lui Harry în timp ce 
dădeau mâna. Charlie a vrut să vină, dar n-a putut să se 
învoiască. A zis că ai fost incredibil cu [intatul Maghiar. 

Fleur Delacour, observă Harry, se uita peste umărul 
mamei ei cu mare interes la Bill. Harry îşi dădu seama că 
Fleur nu avea absolut nimic împotriva părului lung sau 
cercelului cu colţ... 

— E tare drăguţ din partea dumneavoastră, îi spuse Harry 
doamnei Weasley. Pentru o clipă m-am gândit că... familia 
Dursley... 

— Hm, făcu doamna Weasley, strângând din dinţi. 

Întotdeauna se abţinuse să-i critice de faţă cu Harry, dar 
ochii îi scăpărau de fiecare dată când venea vorba despre 
ei. 


— E minunat să fiu din nou aici, zise Bill, uitându-se în 
jurul camerei (din rama ei, Violet, prietena doamnei grase, 
îi făcu semn cu ochiul). N-am mai fost aici de cinci ani. Mai 
există tabloul acela cu cavalerul nebun? Sir Cadogan? 

— O, da, zise Harry, care îl cunoscuse pe Sir Cadogan anul 
trecut. 

— Şi doamna grasă? întrebă Bill. 

— Era aici şi pe timpul meu, zise doamna Weasley. M-a 
certat atât de tare când m-am întors în cameră la patru 
dimineaţa... 

— Ce căutai pe afară la patru dimineaţa? o întrebă Bill, 
privind-o uimit pe doamna Weasley. 

Doamna Weasley zâmbi şi îi scânteiară ochii. 

— Fusesem cu tatăl tău la o plimbare nocturnă, zise ea. L.- 
a prins Apollyon Pringle... îngrijitorul din vremea aia... 
Tatălui tău încă i se văd urmele. 

— Ce zici, ne conduci puţin prin castel, Harry? întrebă Bill. 

— Da, sigur, zise Harry şi se îndreptară spre Marea Sală. 

Când trecură pe lângă Amos Diggory, acesta se întoarse. 

— Iată-te! zise el, cercetându-l pe Harry din cap până-n 
picioare. Pariez că nu mai eşti atât de înfumurat acum că te- 
a ajuns Cedric din urmă la scor, nu? 

— Poftim? zise Harry. 

— Ignoră.-l, îi zise Cedric încet lui Harry, încruntându-se 
spre tatăl său. E supărat după primul articol al Ritei 
Skeeter despre Turnirul celor trei vrăjitori... Ştii tu, când a 
zis că erai singurul campion potrivit pentru Hogwarts. 

— Dar nici el nu s-a obosit s-o corecteze, nu? zise Amos 
Diggory, destul de tare ca să îl audă Harry când trecu pe 
lângă el, însoţit de doamna Weasley şi de Bill. Lasă, îi arăţi 
tu, Ced. L-ai mai bătut o dată, nu? 

— Rita Skeeter face orice ca să creeze probleme, Amos! 
zise doamna Weasley supărată. Credeam că ştiai asta, 
având în vedere că lucrezi la Minister! 

Domnul Diggory arăta de parcă ar fi vrut să îi răspundă 
ceva, supărat, dar soţia lui îi puse mâna pe braţ, aşa că 


ridică doar din umeri şi merseră cu toţii mai departe. 

Harry avu parte de o dimineaţă foarte plăcută, plimbându- 
se pe domeniile însorite ale castelului, cu Bill şi cu doamna 
Weasley, arătându-le trăsura celor de la Beauxbatons şi 
corabia celor de la Durmstrang. Doamna Weasley era foarte 
intrigată de Salcia Bătăuşă, care fusese plantată după ce 
terminase ea şcoala, şi le poveşti o grămadă de lucruri 
despre fostul paznic al vânatului de dinainte de Hagrid, un 
oarecare Ogg. 

— Ce mai face Percy? întrebă Harry, în timp ce se plimbau 
pe lângă sere. 

— Deloc bine, zise Bill. 

— E foarte supărat, completă doamna Weasley, coborându- 
şi vocea şi privind în jur. Ministerul vrea să ţină secretă 
dispariţia domnului Crouch, dar Percy a fost chemat să dea 
explicaţii pentru instrucţiunile pe care i le trimitea domnul 
Crouch. Se pare că nu cred că au fost scrise de Crouch, de 
fapt. Percy e extrem de stresat Nu-l lasă să vină în locul 
domnului Crouch, ca al cincilea judecător. Aşa că o să vină 
Cornelius Fudge. 

Se întoarseră la castel ca să ia prânzul. 

— Mamă! Bill! zise Ron, şocat, când veni la masa 
Cercetaşilor. Ce faceţi aici? 

— Am venit să-l vedem pe Harry la ultima probă! zise 
doamna Weasley veselă. Trebuie să recunosc că eo 
schimbare binevenită să nu mai gătesc. Cum a fost testul? 

— Bine... bine, zise Ron. Nu mi-am amintit toate numele 
goblinilor rebeli, aşa că am mai inventat din ele. Dar n-are a 
face, zise el, servindu-se cu nişte paste, în timp ce doamna 
Weasley îl privea furioasă, toţi au nume de genul Bodrod cel 
Bărbos sau Urg cel Nespălat... N-a fost prea greu... 

Fred, George şi Ginny veniră şi ei să stea împreună la 
masă, şi Harry se simţi atât de bine, încât parcă ar fi fost la 
Vizuină. Uitase să îşi facă griji pentru proba din acea după- 
amiază şi abia când apăru Hermione, la mijlocul prânzului, 
îşi aminti că avusese o revelaţie în legătură cu Rita Skeeter. 


— Ne spui şi nouă... 

Hermione dădu din cap şi se uită la doamna Weasley. 

— Bună, Hermione, zise doamna Weasley, mult mai aspră 
ca de obicei. 

— Bună ziua, zise Hermione, dispărându-i zâmbetul când 
văzu expresia rece de pe chipul doamnei Weasley. 

Harry se uită când la una, când la alta şi spuse: 

— Doamnă Weasley, doar nu credeţi mizeriile alea pe care 
le-a scris Rita Skeeter în Săptămânalul vrăjitoarelor, nu? 
Pentru că Hermione nu este iubita mea... 

— O! zise doamna Weasley. Nu... Sigur că nu! 

Dar păru mult mai drăguță cu Hermione după aceea. 

Harry, Bill şi doamna Weasley îşi petrecură după-amiaza 
făcând o plimbare lungă în jurul castelului, apoi se 
întoarseră în Marea Sală, pentru ospăţul din acea seară. 
Ludo Bagman şi Cornelius Fudge se alăturaseră la masa 
profesorilor. Bagman părea chiar vesel, dar Cornelius 
Fudge, care stătea lângă Madame Maxime, arăta sumbru şi 
nu vorbea. Madame Maxime se concentra asupra farfuriei, 
iar Harry se gândi că părea să aibă ochii roşii. Hagrid se tot 
uita la ea, din capătul celălalt al mesei. 

Erau mai multe feluri ca de obicei, dar Harry, care 
începuse să aibă mari emoţii, nu prea mâncă. În timp ce 
tavanul fermecat de deasupra începea să se transforme din 
albastru în movul de la asfinţit, Dumbledore se ridică de la 
masa profesorilor şi în jur se lăsă tăcerea. 

— Doamnelor şi domnilor, peste cinci minute o să vă rog să 
vă îndreptaţi către stadionul de vâjthaţ pentru a urmări a 
treia şi ultima probă a Turnirului celor trei vrăjitori. Îi rog 
pe campioni să-l urmeze pe domnul Bagman la stadion 
chiar acum. 

Harry se ridică. 'Toţi Cercetaşii îl aplaudară frenetic. Toţi 
membrii familiei Weasley şi Hermione îi urară noroc, iar 
Harry ieşi din Marea Sală, alături de Cedric, Fleur şi Krum. 

— E în regulă, Harry? întrebă Bagman când coborâră 
treptele de piatră către domeniile din jurul castelului. 


Încrezător? 

— Da, în regulă, răspunse Harry. 

Într-un fel, era adevărat... Avea emoţii, dar îşi rememora 
toate blestemele şi vrăjile pe care le exersase şi, văzând că 
şi le putea aminti pe toate, se simţi mult mai bine. 

Ajunseră pe terenul de vâjthaţ, care acum era complet de 
nerecunoscut. Un gard viu de zece metri înălţime se 
întindea pe marginea acestuia. Chiar în faţa lor se afla 
intrarea în labirint. Drumul care se deschidea după aceasta 
părea întunecat şi sinistru. 

Cinci minute mai târziu, tribunele începură să se umple. 
Aerul vibra plin de voci entuziasmate şi sunetele paşilor a 
sute de elevi care se îndreptau către locurile lor. Cerul era 
albastru-închis şi senin şi începuseră să apară primele stele. 
Hagrid, profesorul Moody, profesoara McGonagall şi 
profesorul Flitwick veniră pe stadion şi se apropiară de 
Bagman şi de campioni. Toţi purtau nişte stele roşii mari, 
foarte strălucitoare, pe pălării, în afară de Hagrid, care şi-o 
prinsese pe spatele hainei din blană de cârtiţă. 

— O să patrulăm în afara labirintului, le zise profesoara 
McGonagall campionilor. Dacă aveţi probleme şi aveţi 
nevoie de ajutor, trimiteţi scântei roşii în aer şi unul dintre 
noi va veni să vă ia, aţi înţeles? 

Campionii aprobară din cap. 

— Atunci, duceţi-vă! le zise Bagman vesel celor patru 
profesori. 

— Succes, Harry, şopti Hagrid şi toţi patru se duseră în 
direcţii diferite, pentru a se aşeza în jurul labirintului. 

Bagman îşi aţinti acum bagheta spre gât şi murmură: 

— Sonorus! 

Vocea sa amplificată prin magie răsună clar în tribune. 

— Doamnelor şi domnilor, a treia şi ultima probă a 
Turnirului celor trei vrăjitori trebuie să înceapă! Daţi-mi 
voie să vă reamintesc scorul actual! La egalitate, pe primul 
loc, cu optzeci şi cinci de punct fiecare... domnul Cedric 


Diggory şi domnul Harry Potter, amândoi de la şcoala 
Hogwarts! 

Uralele şi aplauzele făcură păsările din Pădurea Interzisă 
să îşi ia zborul spre cerul care se întuneca. 

— Pe locul doi, cu optzeci de puncte... domnul Viktor 
Krum, de la Institutul Durmstrang! 

Alte aplauze furtunoase. 

— Şi pe locul trei... domnişoara Fleur Delacour, de la 
Academia Beauxbatons! 

Harry îi desluşi în mulţime, pe la jumătatea tribunelor, pe 
doamna Weasley, Bill, Ron şi Hermione, aplaudând-o 
politicos pe Fleur. Le făcu cu mâna şi ei făcură la fel, 
zâmbindu-i. 

— Deci, la fluierul meu, Harry şi Cedric! zise Bagman. 
Trei... doi... unu... 

Suflă scurt în fluier, iar Harry şi Cedric intrară în labirint. 

Gardurile înalte aruncau umbre negre pe cărare şi, fie 
pentru că erau atât de înalte şi dese, fie din cauză că 
fuseseră fermecate, zgomotul mulţimii din jur se pierdu cu 
totul, imediat ce intrară în labirint. Harry se simţi de parcă 
ar fi fost iar sub apă. Îşi scoase bagheta şi rosti: 

— Lumos! 

Îl auzi pe Cedric făcând exact acelaşi lucru, în spatele său. 

Cam la cincizeci de metri după aceea, ajunseră la o 
bifurcaţie. Se uitară unul la altul. 

— Pe curând, zise Harry şi o luă la stânga, în timp ce 
Cedric pornea spre dreapta. 

Harry auzi fluierul lui Bagman a doua oară. Krum intrase 
în labirint. Harry se grăbi. Drumul ales de el părea complet 
părăsit. O luă la dreapta şi se grăbi, cu bagheta ridicată 
deasupra capului, încercând să vadă cât mai departe 
posibil. Însă nu se vedea nimic... 

Fluierul lui Bagman se auzi de departe pentru a treia 
oară. Acum toţi campionii erau în labirint. 

Harry se tot uita în spatele lui. Avea sentimentul ciudat că 
era urmărit. Labirintul era din ce în ce mai întunecat, cu 


fiecare minut care trecea, şi cerul de deasupra se făcuse 
albastru ca cerneala. Ajunse la a doua bifurcaţie. 

— Ghidează-mă, îi şopti el baghetei, ţinând-o în palmă la 
orizontală. 

Bagheta se roti o dată şi arătă către dreapta, înspre 
gardul viu. Acolo era nordul, dar el ştia că trebuia să 
meargă spre nord-vest, către centrul labirintului. Cel mai 
bun lucru pe care putea să-l facă era să o ia la stânga şi 
apoi la dreapta cât de repede posibil. 

Şi cărarea din faţă era goală, iar când o apucă pe un drum 
spre stânga, Harry descoperi că şi drumul acela părea 
pustiu. Harry nu ştia de ce, dar lipsa obstacolelor îl 
neliniştea. Cu siguranţă că ar fi trebuit să fi dat peste ceva 
până acum... 1 se părea că labirintul îl ademenea într-un 
sentiment fals de siguranţă. Apoi auzi mişcări în spatele 
său. Îşi ridică bagheta, pregătit să atace, dar raza acesteia 
căzu asupra lui Cedric, care tocmai venise grăbit de pe o 
cărare din dreapta. Cedric părea foarte marcat. Tivul robei 
îi fumega. 

— Homarii cu Capete Explozive ai lui Hagrid! şuieră el. 
Sunt enormi... Abia am scăpat! 

Dădu din cap şi dispăru pe o altă cărare. Dornic să se 
depărteze cât mai tare de Homari, Harry porni grăbit la 
drum. Apoi, când dădu un colţ, văzu... 

Un Dementor care venea spre el! De patru metri înălţime, 
cu faţa ascunsă de glugă şi cu mâinile în putrefacție întinse 
înainte, se apropia, pipăind drumul către el, ca un orb. 
Simţi că îl copleşeşte o răceală, dar ştiu ce avea de făcut... 

Îşi chemă cel mai fericit gând care-i veni în minte, se 
concentră cu toată puterea la gândul de a ieşi din labirint şi 
la sărbătorirea victoriei, împreună cu Ron şi cu Hermione, 
îşi ridică bagheta şi strigă: 

— Expecto Patronum! 

Un cerb argintiu ţâşni din vârful baghetei lui Harry şi 
galopă către Dementor, care se dădu în spate şi se 


împiedică de robă... Harry nu mai văzuse niciodată un 
Dementor împiedicându-se. 

— Stai aşa! strigă el, apropiindu-se în urma cerbului său 
argintiu, eşti un Bong, nu eşti un Dementor! Ridiculus! 

Se auzi o pocnitură puternică şi Bongul explodă într-un 
nor de fum. Cerbul argintiu dispăru. Harry îşi dori să mai fi 
rămas, i-ar fi plăcut să aibă companie... dar continuă să se 
mişte cât mai repede şi mai tăcut cu putinţă, cu urechile 
ciulite, cu bagheta ridicată din nou. 

Stânga... dreapta... stânga... De două ori se trezi pe 
drumuri înfundate. Făcu iar Vraja Patru-Puncte şi descoperi 
că o luase prea înspre vest. Se întoarse, porni spre dreapta 
şi văzu o ceaţă aurie plutind în faţa lui. 

Harry se apropie cu grijă, aţintind raza baghetei către ea. 
Arăta ca un fel de vrajă. Se întrebă dacă nu ar putea să o 
dea la o parte din drum. 

— Reducto! zise el. 

Vraja străpunse ceața aurie, lăsând-o intactă însă. Bănuia 
că ar fi trebuit să presupună că aşa se va întâmpla, doar 
Blestemul Reductor era pentru obiectele solide. Ce putea să 
se întâmple dacă trecea prin ceața aceea? Merita să rişte, 
sau mai bine se întorcea? 

Încă ezita, când un strigăt sparse tăcerea. 

— Fleur? strigă Harry. 

Urmă iar tăcerea. Se uită în jurul lui. Ce i se întâmplase? 
Strigătul ei părea să fi venit de undeva din faţă. Trase aer în 
piept şi fugi prin ceața fermecată. 

Lumea se întoarse cu susul în jos. Harry atârna de pământ 
cu părul măciucă, cu ochelarii atârnându-i de pe nas, 
putând să îi cadă în orice moment în cerul fără fund. Îi puse 
mai bine pe nas şi rămase acolo, îngrozit. Era ca şi când 
picioarele îi erau lipite de iarba care acum luase locul 
tavanului. Dedesubtul lui se întindea la nesfârşit cerul 
întunecat, presărat cu stele. Se simţi de parcă, dacă ar fi 
mişcat un picior, ar fi căzut de pe pământ în hău. 


„Gândeşte-te”, îşi spuse el, când sângele îi năvăli în cap, 
„gândeşte-te...” 

Dar nici una dintre vrăjile pe care le exersase nu părea 
făcută să combată o inversare bruscă a cerului cu 
pământul. Să îndrăznească să îşi mişte piciorul? Simţi 
presiunea sângelui în timpane. Avea două soluţii: să încerce 
să se mişte, sau să trimită scântei roşii şi să fie salvat şi 
descalificat. 

Îşi închise ochii, ca să nu poată vedea spaţiul nesfârşit de 
sub el, şi îşi trase piciorul drept, cât de tare putu, de pe 
tavanul de iarbă. 

Imediat, lumea se îndreptă. Harry căzu în genunchi, pe 
pământul minunat de solid. Simţi că nu mai putea să facă 
nici un pas, din cauza şocului. Trase în piept o gură de aer 
care să-l readucă la normal şi se grăbi să înainteze, 
uitându-se peste umăr, în timp ce se îndepărta de ceața 
aurie, care sclipea nevinovată în lumina lunii. 

Se opri la întâlnirea a două drumuri şi se uită după Fleur. 
Era sigur că de acolo se auzise strigătul. Peste ce dăduse? 
Oare nu păţise nimic? Nu era nici urmă de scântei roşii... 
Asta însemna oare că scăpase de problemă, sau avusese 
necazuri atât de mari, încât nu apucase să îşi mai ia 
bagheta? Harry o luă la dreapta, simțindu-se din ce în ce 
mai neliniştit... Dar nu putea să nu se gândească în acelaşi 
timp că un campion tocmai fusese eliminat... 

Cupa era undeva prin apropiere şi se părea că Fleur ieşise 
din competiţie. Ajunsese până acolo, nu? Dacă ar fi reuşit cu 
adevărat să câştige? Câteva clipe, şi pentru prima oară de 
când fusese făcut campion, îşi imagină iar cum ar fi, cum ar 
ridica Cupa în faţa restului şcolii... 

Nu întâlni nimic timp de zece minute, în afară de 
fundături. De două ori apucă acelaşi drum greşit. În sfârşit, 
găsi o nouă rută şi începu să alerge de-a lungul ei, cu 
bagheta în mână. Umbra îi tremura pe pereţii gardurilor vii 
şi era mult distorsionată. Apoi dădu un alt colţ şi se trezi 
faţă-n faţă cu un Homar cu Capete Explozive. 


Cedric avusese dreptate: era enorm! Avea doi metri 
lungime şi arăta ca un scorpion imens. Spinul său uriaş era 
arcuit pe spate. Armura îi lucea în lumina baghetei pe care 
Harry o aţintise către el. 

— Stupefy! 

Vraja lovi platoşa Homarului şi ricoşă. Harry se lăsă la 
pământ exact la timp, dar în jur mirosea a păr ars: îi 
arseseră vârfurile părului... Homarul scuipă foc dintr-un 
capăt şi se apropie de el. 

— Impedimenta! strigă Harry. 

Vraja lovi iar armura Homarului, dar ricoşă şi de această 
dată. Harry se poticni şi se dădu câţiva paşi înapoi. Căzu 
apoi la pământ. 

— IMPEDIMENTIA! 

Homarul mai avea doar o jumătate de metru până la el, 
când vraja îl îngheţă. Reuşise să îl lovească în partea fără 
carapace de pe burtă. Gâfâind, Harry se îndepărtă de el şi 
fugi în direcţia opusă... Blestemul de Oprire nu era 
permanent, Homarul urma să se trezească în orice clipă. 

Alese o cărare către stânga şi ajunse într-o fundătură, apoi 
la dreapta şi ajunse la o alta. Forţându-se să se oprească 
locului, cu inima bătându-i cu putere, făcu iar Vraja Patru- 
Puncte, se întoarse puţin şi alese o cărare care să-l ducă 
înspre nord-vest. 

Alergă de-a lungul cărării timp de câteva minute, când 
auzi ceva dinspre cărarea care era paralelă cu a sa şi 
încremeni. 

— Ce faci? strigă vocea lui Cedric. Ce naiba faci? 

Şi atunci auzi vocea lui Krum. 

— Crucio! 

Aerul se umplu deodată de strigătele lui Cedric. Îngrozit, 
Harry începu să fugă mai departe, încercând să găsească o 
cale către Cedric. Cum nu îi ieşi în cale nici una, Harry 
încercă iar Blestemul Reductor. Nu se dovedi foarte 
eficient, însă arse o gaură mică în gardul viu, prin care 
Harry îşi băgă piciorul cu greu, luptându-se cu crengile 


groase până când le despărţi şi îi apăru în faţă un drum de 
trecere. Trecu cu destulă dificultate prin ea, sfâşiindu-şi 
roba şi, uitându-se în dreapta sa, îl văzu pe Cedric 
zbătându-se pe jos şi pe Krum pe deasupra lui. 

Harry se ridică şi îşi îndreptă bagheta către Krum, exact 
când acesta îşi ridică privirile. Krum se întoarse şi o luă la 
fugă. 

— Stupefy! strigă Harry. 

Vraja îl lovi pe Krum în spate. Acesta împietri pe dată şi 
căzu în faţă unde rămase inert pe iarbă, culcat pe burtă. 
Harry se duse repede la Cedric, care nu se mai zbătea şi 
zăcea acolo gâfâind, cu mâinile pe faţă. 

— 'Te simţi bine? zise Harry tare, înşfăcându-i braţul lui 
Cedric. 

— Da, gâfâi Cedric. Da... nu-mi vine să cred... s-a furişat în 
spatele meu... l-am auzit, m-am întors şi l-am văzut cu 
bagheta aţintită asupra mea... 

Cedric se ridică. Încă tremura. El şi Harry se uitară la 
Krum. 

— Nu-mi vine să cred... Am fost convins că e de treabă, 
zise Harry, privindu-l pe Krum. 

— Şi eu, zise Cedric. 

— Ai auzit-o pe Fleur ţipând mai devreme? întrebă Harry. 

— Da, zise Cedric. Crezi că a atacat-o Krum şi pe ea? 

— Nu ştiu, zise Harry încet. 

— Să-l lăsăm aici? murmură Cedric. 

— Nu, zise Harry. Cred că ar trebui să trimitem scântei 
roşii în aer. O să vină cineva să-l ia... Altfel, o să fie mâncat 
de vreun Homar. 

— O merită, murmură Cedric, dar în acelaşi timp îşi ridică 
bagheta şi aruncă un şuvoi de scântei roşii în aer, care 
plutiră deasupra lui Krum, marcând locul unde zăcea. 

Harry şi Cedric rămaseră acolo pe întuneric câteva clipe, 
uitându-se în jurul lor. Apoi Cedric zise: 

— Păi... presupun că ar trebui să mergem mai departe... 

— Poftim? făcu Harry. Ah... da... sigur... 


Era un moment ciudat. El şi Cedric se aliaseră împotriva 
lui Krum şi acum îşi dădeau seama amândoi că erau 
adversari. Merseră pe cărarea întunecată în tăcere, apoi 
Harry o luă la stânga şi Cedric la dreapta. Paşii lui Cedric se 
stinseră în curând. 

Harry merse în continuare, folosind din când în când Vraja 
Patru-Puncte, ca să se asigure că se ducea în direcţia bună. 
Acum nu mai rămăseseră decât el şi Cedric. Dorinţa lui de a 
ajunge la Cupă primul era mai arzătoare ca niciodată, dar 
tot nu-i venea să creadă ce fusese în stare să facă Viktor 
Krum chiar sub ochii lui. Aruncarea unui Blestem de 
Neiertat asupra unei fiinţe umane însemna închisoare pe 
viaţă la Azkaban, aşa cum le spusese Moody. Doar nu îşi 
dorise Cupa turnirului atât de tare... Harry se grăbi. 

Din când în când, dădea peste alte fundături, dar 
întunericul din ce în ce mai dens îl asigura că se apropia de 
inima labirintului. Apoi, în timp ce alegea o cărare dreaptă 
şi lungă, văzu iar mişcări şi raza sa de lumină se opri pe o 
creatură extraordinară, care nu putea fi văzută decât în 
pozele din „Cartea Monstruoasă a Monştrilor”. 

Era un sfinx. Avea corpul unui leu supradimensionat, cu 
labe mari şi gheare pe măsură, precum şi o coadă lungă şi 
gălbuie, care se termina cu un smoc brun. Dar capul era de 
femeie. Îşi întoarse ochii migdalaţi către Harry, pe când 
acesta se apropia. Îşi ridică bagheta, ezitând. Ea nu se 
ghemuise ca să îl atace, ci se plimba dintr-o parte în alta a 
cărării, blocându-i drumul. 

Apoi vorbi cu o voce groasă şi răguşită. 

— Eşti foarte aproape de ţintă. Ajungi cel mai repede, 
dacă treci de mine... 

— Atunci... poţi să te dai puţin la o parte, te rog? întrebă 
Harry, ştiind care va fi răspunsul. 

— Nu, zise sfinxul, continuând să se plimbe încoace şi 
încolo. Doar dacă poţi găsi răspunsul la ghicitoarea mea. 
Răspunde corect şi te las să treci. Dacă răspunzi greşit, te 


atac. Dacă nu zici nimic, te las să te îndepărtezi de mine, 
nevătămat. 

Harry simţi un ghem în stomac. Hermione era cea mai 
pricepută la genul ăsta de lucruri, nu el. Îşi cântări şansele. 
Dacă ghicitoarea era prea grea, putea să tacă, să plece 
nevătămat şi să încerce să găsească un alt drum spre 
centru. 

— Bine, zise el. Pot să aud ghicitoarea? 

Sfinxul se aşeză pe picioarele din spate, chiar în mijlocul 
cărării, şi recită: 

Găndeşte-te întâi la un cuvânt des auzit, Spus când eşti 
nedumerit. 

Apoi, spune-mi cine se împarte, În douăsprezece 
perioade? 

Şi pe urmă, dacă a trece vrei, Care este începutul jenei? 

Pune-le cap la cap pe toate trei Şi zi-mi cine ţese fără ac... 
Vrei? 

Harry se uită cu ochii mari la sfinx. 

— Pot să o mai aud o dată... Mai rar, dacă se poate, zise el. 

Sfinxul clipi, zâmbi şi repetă poezia. 

— Toate indiciile formează ceva care ţese fără ac? întrebă 
Harry. 

Sfinxul doar îi zâmbi misterios. Harry consideră că 
însemna „da”. Rotiţele din capul lui Harry începură să se 
rotească. Erau o grămadă de păsări care îşi construiau 
cuiburi sau insecte care ţeseau fără ac, fără a mai pomeni 
de cele magice. Trebuia să încerce să afle indiciile... 

— Un cuvânt des auzit, murmură Harry, uitându-se la el, 
des auzit... Aăă... adică „Aăă”? 

Doar asta repetase des în ultimul timp... Nu, nu era ăsta 
răspunsul! 

— Păi... stai puţin... „Păi” este un cuvânt des auzit! Poţi să- 
mi spui următorul indiciu te rog? 

Sfinxul repetă următoarele versuri ale poeziei. 

— Douăsprezece perioade, zise Harry. Să se împartă... 
douăsprezece... ore... luni! Anul! Se împarte în 


douăsprezece luni! 

Sfinxul îi zâmbi. 

— Începutul jenei... Cum faci când începi să te simţi jenat, 
zise Harry. Deci, păi... an... Cineva care ţese fără ac... 
Păianjenul! 

Sfinxul îi zâmbi şi mai larg. Se ridică, îşi întinse labele din 
faţă şi se dădu la o parte, lăsându-l să treacă. 

— Mersi! zise Harry şi, mulţumit de el, merse mai departe. 
Acum trebuia să fie pe aproape, trebuia... Bagheta îi 
spunea că era pe drumul cel bun. Atâta timp cât nu se 
întâlnea cu cineva îngrozitor, avea o şansă... 

Trebui să aleagă un drum. 

— Ghidează-mă! îi şopti el iar baghetei, care se învârti şi 
arătă înspre cărarea din dreapta. 

O luă la fugă până văzu lumină în faţă. 

Cupa turneului strălucea pe soclul ei, la o sută de metri 
depărtare. Harry o luă la fugă, când o siluetă întunecată 
ţâşni de pe o cărare din faţa lui. 

Cedric avea să ajungă acolo primul. Fugea cât de repede 
putea către Cupă şi Harry îşi dădu seama că nu avea cum 
să-l ajungă din urmă. Cedric era mult mai înalt, avea 
picioarele mult mai lungi... 

Apoi Harry văzu ceva imens peste gardul viu din dreapta, 
mişcându-se repede pe cărarea care se intersecta cu cea pe 
care fugeau ei. Era atât de rapid, încât Cedric avea să intre 
în el, fără nici o discuţie! Cedric, cu ochii pe Cupă, nu îl 
văzuse... 

— Cedric! strigă Harry. În stânga ta! 

Cedric se uită exact la timp ca să se ferească de creatură, 
dar, în graba sa, se împiedică. Harry văzu cum lui Cedric îi 
zbură bagheta din mână, în timp ce un păianjen uriaş apăru 
pe cărare şi începu să-l atace pe Cedric. 

— Stupefy! strigă Harry iar. 

Vraja nimeri în corpul negru, păros gigantic al 
păianjenului, dar fu ca şi când ar fi aruncat cu o piatră în el. 


Păianjenul se smuci şi porni rapid înspre Harry, lăsându-l în 
pace pe Cedric. 

— Stupefy! Impedimenta! Stupefy! 

Însă nu folosi la nimic... Păianjenul era ori prea mare, ori 
prea plin de magie, încât vrăjile nu făceau altceva decât să 
îl enerveze şi mai tare... Harry abia avu timp să zărească 
cei opt ochi negri, strălucitori, îngrozitori, şi cleştii 
ascuţiţi... 

Păianjenul îl ridică în aer cu picioarele din faţă. Smucindu- 
se, Harry încercă să îl lovească. Îi atinse cleştii şi în 
următoarea secundă simţi nişte dureri inimaginabile... Îl 
auzi şi pe Cedric strigând „Stupefy!”, dar nici vraja lui nu 
ajută la nimic... În timp ce păianjenul îşi desfăcea iar cleştii, 
Harry îşi ridică bagheta şi strigă: 

— Expelliarmus! 

Şi funcţionă! Vraja de Dezarmare îl forţă pe păianjen să îi 
dea drumul din încleştare, dar asta îl făcu pe Harry să cadă 
de la patru metri înălţime pe piciorul deja rănit, care se 
frânse sub el. Fără să stea pe gânduri, aţinti bagheta către 
burta păianjenului - aşa cum făcuse şi cu Homarul - şi 
strigă: 

— Stupefy! 

Cedric făcu acelaşi lucru, în acelaşi timp. 

Cele două vrâji combinate izbutiră ceea ce una singură nu 
fusese în stare! Păianjenul căzu pe o parte, dărâmând un 
gard viu din apropiere, şi umplu cărarea cu o grămadă de 
picioare păroase. 

— Harry! îl auzi pe Cedric. Eşti întreg? A căzut pe tine? 

— Nu, strigă Harry, gâfâind. 

Se uită la picior. Sângera rău. Văzu pe roba sfâşiată un fel 
de secreție densă şi lipicioasă de la cleştii păianjenului. 
Încercă să se ridice, dar piciorul îi era atât de şubred, încât 
nu îi suportă întreaga greutate. Se sprijini de gardul viu, 
încercând să respire normal, şi se uită în jur. 

Cedric era la o jumătate de metru de Cupa Turnirului 
celor trei vrăjitori, care scânteia în spatele lui. 


— Ia-o, gâfâi Harry către Cedric. Haide, ia-o, ai ajuns 
primul! 

Dar Cedric nu se mişcă. Rămase acolo, uitându-se la Harry. 
Apoi se întoarse să se uite la Cupă. Harry văzu cum se uita 
cu jind la ea în lumina aurie. Cedric se uită iar la Harry, 
care acum se ţinea strâns de gard pentru a rămâne în 
picioare. 

Cedric trase aer în piept. 

— Ia-o tu, tu ar trebui să câştigi. Asta e a doua oară când 
mi-ai salvat viaţa! 

— Ba nu, nu trebuie deloc, zise Harry. 

Era mânios, furios chiar. Îl durea foarte tare piciorul, îl 
durea peste tot, de fapt, după ce încercase să scape de 
păianjen... După toate eforturile lui, Cedric i-o luase înainte, 
exact cum i-o luase înainte şi când o invitase pe Cho la bal. 

— Cel care ajunge primul la Cupă primeşte note maxime. 
Adică tu! Ascultă-mă, eu nu am cum să câştig cu piciorul 
ăsta... 

Cedric făcu câţiva paşi înspre păianjenul Împietrit, 
depărtându-se de Cupă şi clătinând din cap. 

— Nu, zise el hotărât. 

— Nu e cazul să fii nobil, îi zise Harry pe un ton sarcastic. 
Ila-o şi hai să plecăm de aici. 

Cedric îl privi pe Harry cum încerca să rămână în picioare, 
ţinându-se strâns de gardul viu. 

— Tu mi-ai spus de dragoni, zise Cedric. Aş fi murit la 
prima probă, dacă nu mi-ai fi spus ce ne aştepta. 

— Şi eu am avut un ajutor, se răsti Harry, încercând să îşi 
şteargă sângele cu roba. Tu m-ai ajutat cu oul... Suntem 
chit. 

— Şi eu, la rândul meu, am avut un ajutor cu oul, zise 
Cedric. 

— Tot suntem chit, zise Harry, încercând iar să vadă dacă îi 
rezista piciorul. 

Acesta tremură însă puternic când îşi lăsă greutatea pe el. 
Îşi luxase glezna când îi dăduse drumul păianjenul. 


— Ar fi trebuit să primeşti note mai mari la a doua probă, 
zise Cedric încăpățânat. Ai rămas în urmă ca să-i aduci pe 
toţi ostaticii. Şi eu ar fi trebuit să fac asta. 

— Am fost singurul care a fost atât de tare de cap, încât a 
luat cântecul ăla în serios! zise Harry cu amărăciune. la 
Cupa! 

— Nu, zise Cedric. 

Trecu peste picioarele încâlcite ale păianjenului ca să 
ajungă la Harry, care se uită la el. Cedric vorbea serios. Se 
îndepărta de gloria pe care nu o mai avusese Casa 
Astropufilor de secole. 

— Haide, zise Cedric. 

Părea să îşi fi adunat toată voinţa pentru asta, dar îşi ţinea 
braţele încrucişate şi părea hotărât. 

Harry se uită la Cedric şi apoi la Cupă. Pentru o clipă, se 
văzu ieşind din labirint, cu ea în mână. Se închipui ridicând 
Cupa turneului, auzi vuietul mulţimii, văzu mai clar ca 
niciodată cum lui Cho îi strălucea chipul de admiraţie... 
Apoi imaginea se dizolvă şi se trezi uitându-se la chipul lui 
Cedric, pe care se citea o îndârjire fără margini. 

— Amândoi, atunci! zise Harry. 

— Poftim? 

— O luăm în acelaşi timp. Este tot o victorie pentru 
Hogwarts. O să fim la egalitate. 

Cedric se uită la Harry. Îşi lăsă braţele pe lângă corp. 

— Eşti... Eşti sigur? 

— Da, zise Harry. Da... Ne-am ajutat tot timpul unul pe 
altul, nu? Am ajuns amândoi aici. Hai să o luăm împreună. 

Pentru un moment, Cedric păru că nu credea ce auzea, iar 
apoi zâmbi. 

— Bine, zise el. Să mergem! 

Îl luă pe Harry de sub umeri şi îl ajută să meargă 
şchiopătând spre soclul unde se afla Cupa. Când ajunseră 
acolo, amândoi întinseră câte o mână către mânerele 
scânteietoare ale Cupei. 

— La trei, da? zise Harry. Unu... doi... trei! 


EI şi Cedric apucară amândoi de câte un mâner. 

Instantaneu, Harry simţi o şmucitură de undeva din 
spatele buricului. Picioarele nu îi mai erau pe pământ. Nu 
putea să îşi ia mâna de pe Cupă. Ceva îl trăgea într-un 
vârtej de vânt şi culoare, împreună cu Cedric... 

— Capitolul XXXII — 

FIBRĂ, SÂNGE ŞI OS. 

Harry îşi simţi picioarele aterizând pe pământul răscolit. 
Piciorul rănit îi cedă, iar el căzu pe burtă. Reugşi în sfârşit să 
îşi desprindă mâinile de pe Cupă. Îşi ridică încet capul. 

— Unde suntem? întrebă el. 

Cedric ridică din umeri. Se sculă de jos, îl ajută şi pe 
Harry, apoi se uitară în jur. 

Părăsiseră domeniile castelului Hogwarts cu totul. Era 
evident că parcurseseră kilometri întregi - poate chiar sute 
de kilometri - pentru că munţii care înconjurau castelul 
dispăruseră. Stăteau într-un fel de cimitir întunecat. Silueta 
neagră a unei bisericuțe se profila de după un copac mare, 
o tisă, din dreapta lor. În stânga, se vedea un deal. Harry 
desluşi pe vârful dealului conturul unei case frumoase şi 
vechi. 

Cedric se uită la Cupă şi apoi la Harry. 

— 'Ţie ţi-a spus cineva că este Portal? întrebă el. 

— Nu, zise Harry. 

Se uită în jurul cimitirului. Era complet tăcut şi puţin 
sinistru. 

— Oare face parte din probă? 

— Nu ştiu, zise Cedric, care părea neliniştit. Să ne 
scoatem baghetele, ce zici? 

— Da, zise Harry, bucuros că sugerase Cedric asta şi nu el. 
Îşi scoaseră baghetele. Harry se tot uita în jurul lui. Iar avea 
sentimentul ciudat că era urmărit. 

— Vine cineva, zise el deodată. 

Cercetând încordaţi prin întuneric, văzură o siluetă 
apropiindu-se de ei printre morminte. Harry nu putu să îi 
desluşească faţa, dar după cum mergea şi după cum ţinea 


braţele, îşi dădu seama că ducea ceva. Oricine ar fi fost, era 
scund şi purta o pelerină cu glugă pe cap ca să îşi ascundă 
chipul. Şi - după ce se mai apropie cu câţiva paşi, distanţa 
dintre ei micşorându-se în tot acest timp - văzu că silueta 
ducea în braţe ceva ce semăna cu un copil... Sau erau 
numai nişte cârpe? 

Harry îşi cobori uşor bagheta şi se uită la Cedric. Acesta îi 
aruncă o privire nedumerită. Amândoi se uitară iar la 
silueta care se apropia. 

Aceasta se opri lângă o piatră funerară de marmură, la 
numai doi metri de ei. Pentru o clipă, Harry, Cedric şi 
silueta scundă se uitară unii la alţii. 

Şi apoi, fără nici un avertisment, cicatricea lui Harry 
explodă de durere. Era un chin cum Harry nu mai simţise în 
viaţa lui. Bagheta îi căzu din mână când îşi duse mâinile la 
frunte. Începură să îi tremure genunchii. Căzuse şi nu 
putea vedea nimic. I se părea că din clipă în clipă avea să îi 
crape capul. 

De departe, de deasupra capului lui, se auzi o voce rece şi 
ascuţită spunând: 

— Omoară-l pe cel care e în plus! 

Se auzi un sunet fâşâitor şi o a doua voce, care şuieră 
cuvintele în noapte: 

— Abracadabra! 

Un fulger de lumină îi trecu printre pleoape şi Harry auzi 
ceva greu căzând pe jos, chiar lângă el. Durerea din 
cicatricea sa ajunse la o asemenea intensitate, încât îi veni 
să verse. Apoi se domoli. 'lemându-se de ce avea să vadă, 
întredeschise ochii care îl usturau. 

Cedric zăcea lângă el cu braţele întinse. Era mort. 

Pentru o clipă care dură cât o eternitate, Harry se uită la 
chipul lui Cedric, la ochii săi gri-deschis, goliţi de orice 
expresie, lipsiţi de viaţă, ca şi ferestrele unei case părăsite, 
la gura lui întredeschisă, părând surprins. Şi atunci, înainte 
ca mintea lui Harry să accepte ce vedea, înainte să poată 


simţi altceva decât o uluire desăvârşită, se simţi ridicat de 
la pământ. 

Omul scund cu pelerină pusese jos ce căra, îşi aprinsese 
bagheta şi îl trăgea pe Harry către piatra funerară înaltă, 
de marmură. Înainte de a fi trântit pe ea, Harry reuşi să 
citească la lumina baghetei numele de pe piatra funerară. 

TOMAS DORLENT CRUPLUD. 

Omul în pelerină aduse prin magie funii şi îl legă pe Harry 
fedeleş de piatra funerară, de la glezne până la gât. Harry 
auzi o respiraţie sacadată din spatele glugii. Se smuci, dar 
omul îl lovi... Îl lovi cu o mână cu un deget lipsă. Şi Harry îşi 
dădu seama cine era în spatele glugii: Peter Pettigrew! 

— Tu! strigă el. 

Dar Şobo, care terminase cu legatul, nu zise nimic era 
ocupat să se asigure că nodurile erau bine strânse. Când 
atinse nodurile, Harry văzu că degeţele îi tremurau 
incontrolabil. O dată ce se asigură că Harry era legat atât 
de strâns de piatra funerară, încât nu putea să se mişte nici 
măcar un milimetru, Şobo scoase nişte material negru din 
buzunarul pelerinei şi îl îndesă cu forţă în gura lui Harry, 
apoi, fără un cuvânt, se îndepărtă cu paşi repezi. Harry nu 
putea să scoată nici un sunet. Nu văzu unde se dusese 
Şobo. Nu putea să îşi întoarcă deloc capul, ca să vadă în 
spatele pietrei funerare. Nu vedea decât ce se afla chiar în 
faţa lui. 

Cadavrul lui Cedric era la vreo şapte metri depărtare. 
Puțin mai încolo, scânteind în lumina stelelor, se afla Cupa 
Turnirului celor trei vrăjitori. Lângă ea se găsea bagheta lui 
Harry. Legătura, în care Harry crezuse că era un copil, se 
afla în apropiere, în faţa mormântului, şi părea să se agite 
sălbatic. Harry o privi şi cicatricea îl ustură iar... Şi dintr-o 
dată ştiu că nu vroia să vadă ce era în cârpele acelea... Nu 
vroia ca legătura aceea să fie desfăcută vreodată... 

Auzi nişte sunete la picioarele lui. Se uită în jos şi văzu un 
şarpe gigantic strecurându-se prin iarbă şi dând ocol 
pietrei funerare de care era legat. Se auzi iar respiraţia 


rapidă, sacadată, a lui Şobo, de parcă ar fi cărat ceva greu. 
Apoi el apăru în câmpul vizual al lui Harry. Împingea un 
ceaun de piatră la picioarele mormântului. Părea să fie plin 
cu apă... Harry auzi cum se vărsa din când în când pe de 
lături. Era un ceaun mai mare ca oricare altul pe care îl 
folosise Harry vreodată, destul de încăpător încât să stea în 
el un adult în picioare. 

Ceea ce era în legătura de cârpe de pe jos se agita din ce 
în ce mai nervos, de parcă ar fi încercat să se elibereze. 
Şobo făcea ceva cu bagheta undeva pe fundul ceaunului. 
Deodată, de sub el ţâşniră flăcări puternice. Şarpele 
gigantic dispăru în noapte. 

Lichidul din ceaun părea să se încălzească foarte repede. 
Nu începu doar să clocotească la suprafaţă, ci scoase şi 
scântei, de parcă ar fi ars. Aburul era din ce în ce mai dens, 
ascunzând în ceaţă silueta lui Şobo, care se ocupa în 
continuare de foc. Mişcările de sub pelerină deveniră şi mai 
agitate. Şi Harry auzi iar vocea ascuţită şi rece. 

— Grâbeşte-te! 

Întreaga suprafaţă a apei era acum plină de scântei, de 
parcă ar fi fost incrustată cu diamante. 

— Este gata, stăpâne. 

— Acum! zise vocea rece. 

Şobo desfăcu legătura de pe pământ, scoțând la iveală ce 
era în ea... Harry scoase un strigăt înăbuşit de materialul 
care îi bloca gura. 

Era ca şi când Şobo ridicase o piatră şi scosese la iveală 
ceva urât, scârbos şi orb... Dar nu, era şi mai urât, de o mie 
de ori mai urât! Chestia pe care o cărase Şobo avea poziţia 
unui copil ghemuit, doar că Harry nu văzuse niciodată ceva 
care să semene mai puţin cu un copil. Era complet lipsit de 
păr şi acoperit de un fel de solzi. Era negru-roşiatic, 
întunecat, cu o înfăţişare sălbatică. Mâinile şi picioarele îi 
erau uscate şi mici, iar faţa - nici un copil în viaţă nu 
avusese vreodată o asemenea faţă - era plată, ca de şarpe, 
cu ochi roşii şi scânteietori. 


Creatura părea aproape neajutorată. Îşi întinse mâinile 
uscăţive şi le puse în jurul gâtului lui Şobo, pentru ca acesta 
să îl ridice în picioare. Când făcu acest lucru, îi căzu gluga 
şi Harry văzu în lumina focului expresia de repulsie de pe 
chipul slăbit şi palid al lui Şobo, în timp ce căra creatura 
aceea respingătoare către ceaun. Pentru o clipă, Harry zări 
chipul malefic, plat, luminat de scânteile de pe suprafaţa 
licorii. Şi atunci, Şobo puse creatura în ceaun. Se auzi un 
şuierat şi creatura dispăru sub apă. Harry auzi cum corpul 
ei firav se lovi de fundul ceaunului cu o bufnitură uşoară. 

„De s-ar îneca”, îşi zise Harry, iar acum cicatricea îl ardea 
insuportabil, „te rog, Doamne... lasă-l să se înece...” 

Şobo începu să vorbească. Vocea îi tremura, părea extrem 
de speriat. Îşi ridică bagheta, îşi închise ochii şi i se auzi 
vocea în noapte: 


— Os al tatălui, dat fără de ştiinţa sa, îţi vei învia fiul! 

Suprafaţa mormântului de la picioarele lui Harry se crăpă. 
Îngrozit, Harry văzu cum la comanda lui Şobo se ridică o 
mână de praf care căzu încet în ceaun. Suprafaţa ca 
diamantul scoase un zgomot puternic şi şuieră, împrăştiind 
scântei în toate direcţiile, după care se făcu de un albastru 
intens, părând otrăvitoare. 

Şobo începu să geamă. Scoase din buzunarul robei un 
pumnal lung din argint strălucitor şi foarte subţire. Vocea îi 
explodă în gemete îngrozite: 

— Fibră... a servitorului... dată de... de bună voie... readu- 
ţi la viaţă... stăpânul! 

Îşi întinse mâna dreaptă în faţă - mâna cu degetul lipsă. 
Apucă pumnalul strâns în mâna stângă şi îl ridică. 

Harry îşi dădu seama ce făcuse Şobo abia la o clipă după 
ce se întâmplase... Îşi închise ochii cât de strâns putu, dar 
nu reuşi să alunge urletul care explodă în noapte, care îl 
pătrunse pe Harry până în măduva oaselor, de parcă ar fi 
fost şi el străpuns cu pumnalul. 

Auzi ceva căzând pe jos, auzi gemetele speriate ale lui 
Şobo, iar apoi un sunet ca şi când ar fi fost aruncat ceva în 
ceaun. Harry nu avea cum să vadă, dar licoarea se făcuse 
de un roşu aprins, cu lumina aruncând sclipiri printre 
pleoapele închise ale lui Harry... 

Şobo striga şi gemea în agonie. Abia când simţi pe faţă 
respiraţia lui grea şi speriată, Harry îşi dădu seama că 
aceasta era chiar în faţa lui. 

— S-Sângele duşmanului... luat cu forţa... îl va... reînvia pe 
adversar... 

Harry nu putea să facă nici o mişcare, era mult prea strâns 
legat... Smucindu-se fără speranţă în funiile care îl 
înlănţuiau, văzu pumnalul argintiu şi strălucitor tremurând 
în mâna care îi rămăsese lui Şobo. Simţi cum vârful îi 
înţeapă braţul drept şi cum sângele i se revarsă pe mâneca 
robei sfâşiate. Şobo, încă gemând de durere, scoase repede 


din buzunar o fiolă şi o puse sub tăietura lui Harry, ca să se 
scurgă câteva picături de sânge în ea. 

Se duse înapoi la ceaun şi turnă sângele lui Harry 
înăuntru. Lichidul se făcu instantaneu de un alb orbitor. 
Terminându-şi treaba, Şobo căzu în genunchi lângă ceaun, 
apoi se lăsă pe o parte şi rămase întins pe jos, oblojindu-şi 
ciotul care îi rămăsese din mână, gemând şi plângând. 

Ceaunul clocotea, trimițând scântei ca nişte diamante în 
toate direcţiile. Lumina era atât de puternică, încât tot ce 
era în jur părea negru. Nu se întâmplă nimic... 

„Oare s-a înecat?”, se întrebă Harry. „Sau o fi eşuat...” 

Şi atunci, scânteile din ceaun se stinseră brusc. În locul 
acestora ieşiră nişte nori denşi şi albi de abur, cufundând în 
ceaţă tot ce era în faţa lui Harry, astfel încât nu putu să îl 
mai vadă pe Şobo, pe Cedric şi, în general, nimic altceva în 
afară de abur... „A eşuat”, îşi zise iar Harry... „S-a înecat... 
te rog... te rog, fă să fi murit...” 

Dar atunci, prin ceața din faţa lui, cu un fior de teroare, 
văzu silueta unui bărbat înalt şi foarte slab... 

— Îmbracă-mă, zise vocea rece de după abur şi Şobo, 
gemând, plângând şi ţinându-şi încă mâna mutilată strâns 
la piept, se grăbi să ridice roba neagră de pe jos şi, numai 
cu o mână, o puse în jurul stăpânului său. 

Omul slab ieşi din ceaun, uitându-se la Harry... lar aceasta 
privi chipul care îi bântuise coşmarurile de trei ani de zile. 
Mai alb ca un craniu, cu ochi roşii, mari şi răi şi cu un nas la 
fel de plat ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări... 

Lordul Întunericului renăscuse! 

— Capitolul XXXIII — 

DEVORATORII MORŢII. 

Cap-de-Mort îşi desprinse privirile de pe Harry şi începu 
să îşi examineze propriul corp. Mâinile îi erau ca nişte 
păianjeni mari, albicioşi. Cu degetele lungi şi albe, îşi 
mângâie pieptul, braţele, faţa. Ochii roşii, cu pupile 
verticale, ca ale unei pisici, scânteiară şi mai tare în 
întuneric. Îşi ridică mâinile şi îşi îndoi degetele, cu o 


expresie încântată şi triumfătoare. Nici nu se uită la Şobo, 
care zăcea zbătându-se şi sângerând pe jos, şi nici la 
şarpele enorm, care apăruse iar şi îi dădea din nou ocol lui 
Harry, şuierând. Cap-de-Mort îşi băgă o mână cu degete 
anormal de lungi într-un buzunar încăpător şi scoase o 
baghetă. O mângâie şi pe ea uşor, apoi o ridică, o îndreptă 
către Şobo, care fu ridicat de pe jos şi aruncat pe lespedea 
de care era legat Harry. Şobo căzu lângă ea şi zăcu acolo, 
ghemuit şi gemând. Cap-de-Mort îşi aţinti ochii asupra lui 
Harry, scoțând un râs ascuţit, rece, nepământean. 

Roba lui Şobo era plină de sânge, dat fiind că îşi învelise în 
ea mâna tăiată. 

— Stăpâne, gemu el, stăpâne... mi-aţi promis... mi-aţi 
promis... 

— Întinde-ţi mâna, zise Cap-de-Mort, fără nici o nuanţă în 
glas. 

— Ah, stăpâne... îţi mulţumesc, stăpâne... 

Întinse ciotul care sângera, dar Cap-de-Mort râse iar. 

— Celălalt braţ, Şobo! 

— Stăpâne, te rog... te rog... 

Cap-de-Mort se aplecă şi apucă braţul stâng al lui Şobo. îi 
ridică mâneca robei până peste cot şi Harry văzu ceva pe 
piele, ceva ca un tatuaj roşu-aprins - un craniu, cu un şarpe 
care îi ieşea din gură - aceeaşi imagine care apăruse pe cer 
la Cupa Mondială de Vâjthaţ: Semnul Întunecat. Cap-de- 
Mort îl examină cu atenţie, ignorând gemetele necontrolate 
ale lui Şobo. 

— M-am întors, zise el încet, probabil că au observat toţi... 
Şi acum, vom vedea... acum vom şti... 

Îşi puse arătătorul alb şi lung pe semnul de pe braţul lui 
Şobo. 

Cicatricea de pe fruntea lui Harry îl arse iar şi Şobo scoase 
un nou urlet: Cap-de-Mort îşi desprinse degetul de pe 
semnul tatuat pe braţul lui Şobo, iar Harry văzu că acesta 
se făcuse negru ca cerneala. 


Cu o expresie de satisfacţie crudă pe chip, Cap-de-Mort se 
ridică, îşi dădu capul pe spate şi se uită în jurul cimitirului. 

— Câţi vor fi destul de curajoşi să se întoarcă în clipa când 
mă vor simţi? şopti el, cu ochii roşii aţintiţi la stele. Şi câţi 
vor fi atât de nesăbuiţi încât să nu vină? 

Începu să se plimbe în faţa lui Harry şi a lui Şobo, cu ochii 
continuând să cerceteze amănunţit cimitirul în tot acest 
timp. Cam după un minut, se uită iar la Harry, cu un zâmbet 
crud pe chipul său ca de şarpe. 

— Harry Potter, stai pe rămăşiţele răposatului meu tată, 
şuieră el uşor. Un Încuiat şi un prost... ca şi mama ta. Dar 
amândoi au fost folositori în felul lor, nu? Mama ta a murit 
ca să te apere când erai copil... Şi eu mi-am omorât tatăl, şi 
uite cât mi-a fost de folos, aşa mort cum e... 

Cap-de-Mort râse iar. Se plimbă în sus şi în jos, uitându-se 
în jur în timp ce mergea, iar şarpele continuă să dea ocol 
prin iarbă. 

— Vezi casa aceea de pe deal, Potter? Tatăl meu a locuit 
acolo. Mama mea, o vrăjitoare care a trăit în acest sat, s-a 
îndrăgostit de el. Dar a părăsit-o când i-a spus ce era... 
Tatălui meu nu-i plăcea magia... A părăsit-o şi s-a întors la 
părinţii lui Încuiați, înainte să mă nasc, Potter, iar ea a murit 
la naştere, lăsându-mă să cresc într-un orfelinat al 
Încuiaţilor... Dar am jurat că îl voi găsi... Şi m-am răzbunat 
pe imbecilul care mi-a dat numele lui... Tomas Dorlent 
Cruplud... 

Continuă să se plimbe, cu ochii roşii fixându-se când pe un 
mormânt, când pe altul. 

— Auzi, eu şi amintirile de familie, zise el încet. Vai de 
mine, devin chiar sentimental... Dar, uite, Harry! Adevărata 
mea familie se întoarce... 

Se auziră deodată mai multe pelerine foşnind. Printre 
morminte, din spatele tisei, din fiecare colţ, Apăreau 
vrăjitori. Toţi purtau glugi şi erau mascaţi. Şi unul câte unul 
se apropiară... Încet, cu precauţie, de parcă nu le-ar fi venit 
să creadă. Cap-de-Mort rămase tăcut, aşteptându-i. Apoi 


unul dintre Devoratorii Morţii căzu în genunchi, se târi 
către Cap-de-Mort şi îi sărută poala robei negre. 

— Stăpâne... stăpâne, murmură el. 

Devoratorii Morţii din spatele lui făcură la fel, fiecare 
dintre ei apropiindu-se de Cap-de-Mort în genunchi şi 
sărutându-i poalele robei, înainte de a se da înapoi şi de a 
intra într-un cerc tăcut, în jurul mormântului lui Tomas 
Cruplud, al lui Harry, al lui Cap-de-Mort şi al mormanului 
care plângea şi se zvârcolea - Şobo. Lăsară locuri libere, de 
parcă ar fi presupus că or să mai vină şi alţii. Dar Cap-de- 
Mort nu părea să se aştepte să sosească şi alte persoane. 
Se uită în jur la chipurile ascunse sub glugi şi, deşi nu era 
vânt, părea să se audă un vâjâit în interiorul cercului, ca şi 
cum ar fi tremurat. 

— Bine aţi venit, Devoratori ai Morţii, zise Cap-de-Mort 
încet. Treisprezece ani... Au trecut treisprezece ani de când 
nu ne-am mai văzut. Şi totuşi, mi-aţi răspuns la chemare de 
parcă ar fi fost ieri... Asta înseamnă că încă suntem uniţi 
sub Semnul Întunecat! Sau nu? 

Îşi dădu capul oribil pe spate şi adulmecă, cu nările 
lărgindu-i-se şi devenind acum două despicături. 

— Adulmec vinovăția, zise el. Pluteşte un miros de 
vinovăţie în aer. 

Un al doilea tremur trecu în jurul cercului, de parcă 
fiecare membru al lui ar fi dorit, dar nu îndrăznea, să se 
tragă înapoi. 

— Vă văd pe toţi, întregi şi sănătoşi, cu puterile intacte... 
Ce Apariţii prompte! Mă întreb de ce nu a venit acest grup 
de vrăjitori în ajutorul stăpânului lor, căruia i-a jurat 
loialitate eternă? 

Nimeni nu zise nimic. Nimeni nu se mişcă, în afară de 
Şobo, care era încă pe jos, plângând peste mâna sa 
sângerândă. 

— Şi tot eu îmi răspund, şopti Cap-de-Mort, trebuie să fi 
crezut că am fost înfrânt, trebuie să mă fi crezut mort. S-au 
întors printre duşmanii mei şi au pretins că erau nevinovaţi 


inconştienţi şi vrăjiţi... de mine... Şi atunci iar mă întreb... 
Oare cum au putut să creadă că nu voi renaşte? Ei, care 
ştiau ce am făcut cu mult timp în urmă ca să mă păzesc de 
moarte? Ei, care văzuseră dovezi ale puterii mele imense, în 
vremurile când eram mai puternic decât orice alt vrăjitor în 
viaţă? Şi tot eu îmi răspund... Poate au crezut că exista o 
putere şi mai mare, una care putea să-l distrugă chiar şi pe 
Lordul Întunericului... Poate că acum slujesc pe altcineva... 
Poate pe acel erou al oamenilor de rând, al celor cu Sânge- 
MÂI şi al Încuiaţilor... Pe Albus Dumbledore... 

La auzul numelui lui Dumbledore, membrii cercului se 
agitară şi unii murmurară, dezaprobând din capete. 

Cap-de-Mort îi ignoră. 

— Este o mare dezamăgire pentru mine... mărturisesc că 
sunt foarte decepţionat... 

Unul dintre vrăjitori se aruncă brusc în faţă, rupând 
cercul. Tremurând din cap până-n picioare, se prăbuşi la 
picioarele lui Cap-de-Mort. 

— Stăpâne! strigă el. Stăpâne, iartă-mă! lartă-ne pe toţi! 

Cap-de-Mort începu să râdă şi îşi ridică bagheta. 

— Crucio! 

Devoratorul Morţii, care se aruncase la pământ, se zbătu 
şi urlă. Harry nu avu nici o îndoială că sunetul ajunsese 
până la casele din jur... „De-ar veni poliţia”, îşi zise el 
disperat... „Oricine... orice...” 

Cap-de-Mort îşi ridică bagheta. Devoratorul Morţii, atins 
de Blestemul Crucio, continua să zacă pe spate, gemând 
încontinuu. 

— Ridică-te, Avery, zise Cap-de-Mort încet. Ridică-te. Îmi 
ceri iertare? Eu nu iert. Eu nu uit. Treisprezece ani 
nesfârşiţi... Vreau să fiu răsplătit pentru acei treisprezece 
ani pierduţi, înainte să vă iert. Şobo şi-a plătit deja o parte 
din datorie, nu-i aşa, Şobo? 

Se uită la Şobo, care continua să plângă. 

— Te-ai întors la mine nu din loialitate, ci de frică! Te-ai 
temut de vechii tăi prieteni. Meriţi această durere, Şobo. 


Ştii, nu? 

— Da, stăpâne, gemu Şobo, te rog, stăpâne... te rog... 

— Totuşi, m-ai ajutat să-mi recapăt corpul, zise Cap-de- 
Mort rece, privindu-l pe Şobo cum plângea la picioarele lui. 
Aşa inutil şi trădător cum eşti, m-ai ajutat... şi Lordul Cap- 
de-Mort îi răsplăteşte pe cei care îl ajută... 

Cap-de-Mort îşi ridică iar bagheta şi o roti în aer. Din 
baghetă ţâşni un fel de lichid argintiu şi strălucitor. La 
început amorf, el se zvârcoli un pic şi apoi luă forma unei 
mâini strălucitoare, scânteind în lumina lunii, care zbură şi 
se fixă în încheietura însângerată a lui Şobo. 

Şobo se opri brusc din plâns. Respiră greu şi neregulat, îşi 
ridică capul şi se uită, nevenindu-i să creadă, la mâna 
argintie, care era acum ataşată de braţul său, de parcă ar fi 
purtat o mănuşă aparte. Îndoi degetele strălucitoare, apoi, 
tremurând, luă o rămurică de pe pământ şi o strivi în 
palmă. 

— Stăpâne, şopti el. Stăpâne... este superbă... 
mulţumesc... mulţumesc... 

Se tări în genunchi şi sărută poalele robei lui Cap-de-Mort. 

— Fie ca loialitatea ta să rămână neclintită de acum 
înainte, Şobo, zise Cap-de-Mort. 

— Da, stăpâne... niciodată, stăpâne... 

Şobo se ridică şi îşi ocupă locul în cerc, uitându-se la noua 
sa mână puternică, cu chipul încă plin de lacrimi. Cap-de- 
Mort se apropie acum de omul din dreapta lui Şobo. 

— Lucius, prietenul meu viclean, şopti el, oprindu-se în 
faţa lui. Mi s-a spus că nu ai renunţat la vechile metode, 
deşi pentru restul lumii eşti un personaj respectabil. Să 
înţeleg că încă eşti pregătit să-i torturezi pe Încuiați? Şi 
totuşi, nu ai încercat niciodată să mă găseşti, Lucius... Însă 
isprăvile tale de la Cupa Mondială de Vâjthaţ au fost 
amuzante... Dar oare energia ta nu ar fi fost mai bine 
canalizată, dacă te-ai fi străduit să îţi găseşti stăpânul şi să 
îl ajuţi? 


— Stăpâne, am fost mereu cu ochii în patru, se auzi vocea 
lui Lucius Reacredință încet, de după glugă. Dacă ar fi 
existat cel mai mic indiciu asupra locului unde vă aflaţi, 
stăpâne, aş fi fost lângă dumneavoastră imediat, nimic nu 
m-ar fi putut opri... 

— Dar ai fugit de Semnul meu, când un Devorator al 
Morţii credincios l-a adus pe cer vara trecută, zise Cap-de- 
Mort monoton, iar domnul Reacredință se opri brusc din 
vorbit. Da, ştiu totul, Lucius... M-ai dezamăgit... Mă aştept 
să mă serveşti cu mai multă fidelitate pe viitor. 

— Desigur, stăpâne, desigur... Sunteţi milostiv, vă 
mulţumesc... 

Cap-de-Mort trecu mai departe şi se opri, uitându-se la un 
loc gol - destul de mare pentru doi oameni - care îl 
despărţea pe Reacredință de următorul Devorator. 

— Aici ar fi stat soţii Lestrange, zise Cap-de-Mort încet. 
Dar sunt încarceraţi la Azkaban. Mi-au fost credincioşi. Au 
preferat să se ducă în Azkaban, în loc să renunţe la mine... 
Când fortăreaţa Azkaban va fi cucerită, soţii Lestrange vor 
primi toate onorurile, cum nici nu visează. Dementorii ni se 
vor alătura... sunt aliaţii noştri naturali... Îl vom chema pe 
uriaşii alungaţi... Îi voi avea astfel iar în jurul meu pe toţi 
servitorii devotați şi o armată de creaturi de care se tem 
toţi... 

Merse mai departe. Pe lângă unii Devoratori ai Morţii 
trecea în tăcere, dar se oprea în dreptul altora şi vorbea cu 
ei. 

— Macnair... Mi-a spus Şobo că acum distrugi bestii 
periculoase pentru Ministerul Magiei? Vei avea victime mai 
bune, cât de curând, Macnair. Lordul Cap-de-Mort va avea 
grijă... 

— Vă mulţumesc, stăpâne... mulţumesc, murmură 
Macnair. 

— Şi iată-l şi pe Crabbe... Te vei descurca mai bine de data 
asta, nu, Crabbe? Şi tu, Goyle? 

Îşi plecară capetele jenaţi şi murmurară monoton: 


— Da, stăpâne... 

— Aşa vom face, stăpâne... 

— Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine, Nott, zise Cap- 
de-Mort încet, când trecu pe lângă un om chircit în umbra 
domnului Goyle. 

— Stăpâne, mă închin în faţa dumneavoastră, sunt cel mai 
credincios... 

— De ajuns, zise Cap-de-Mort. 

Ajunse în dreptul celui mai mare gol şi rămase cercetându- 
| absent cu ochii săi roşii, de parcă ar fi putut vedea oamenii 
care ocupaseră cândva acel loc. 

— Şi aici avem şase Devoratori ai Morţii care lipsesc... trei 
au murit pentru mine. Unul a fost prea laş ca să vină în 
întâmpinarea mea... Va plăti cu vârf şi-ndesat... Altul cred 
că m-a părăsit pentru totdeauna... Va fi omorât, desigur... 
Iar altul rămâne cel mai fidel servitor şi a reintrat în 
serviciul meu. 

Devoratorii Morţii se agitară. Harry le văzu ochii 
mişcându-se în stânga şi în dreapta lor, din spatele măştilor. 

— Acel servitor fidel este la Hogwarts şi, datorită 
eforturilor sale, a putut să vină şi tânărul nostru prieten în 
această seară... Da, continuă Cap-de-Mort, cu un zâmbet 
ivit pe gura fără buze, când ochii celor din cerc se aţintiră 
asupra lui Harry, Harry Potter mi-a făcut marea favoare de 
a se alătura petrecerii mele de renaştere. Am putea chiar 
să-l numim oaspetele de onoare. 

Urmară câteva momente de tăcere, iar apoi Devoratorul 
Morţii din dreapta lui Şobo făcu un pas înainte şi vocea lui 
Lucius Reacredință vorbi din spatele măştii: 

— Stăpâne, dorim să ştim... te implorăm să ne spui... cum 
ai reuşit acest... acest miracol... cum ai reuşit să te întorci 
la noi... 

— A, da, şi ce poveste interesantă este, Lucius, zise Cap- 
de-Mort. Începe... şi se termină... cu tânărul meu prieten, 
aici de faţă. 


Se duse agale lângă Harry, pentru ca ochii tuturor celor 
din cerc să îi cuprindă pe amândoi. Şarpele continua să dea 
târcoale. 

— Ştiţi, desigur, că au spus că acest băiat a însemnat 
sfârşitul meu, zise Cap-de-Mort încet, cu ochii săi roşii 
aţintiţi asupra lui Harry, a cărui cicatrice începu să-l doară 
aţâţ de tare, încât aproape ţipă în agonie. Ştiţi cu toţii că în 
noaptea când mi-am pierdut puterile şi corpul am încercat 
să-l omor. Mama lui a murit încercând să-l salveze... şi i-a 
acordat prosteşte o protecţie pe care recunosc că nu am 
mai văzut-o niciodată... Nu m-am putut atinge de băiat. 

Cap-de-Mort îşi ridică unul dintre degeţele albe şi lungi şi 
îl apropie de obrazul lui Harry. 

— Mama sa a lăsat asupra lui urmele sacrificiului ei... Este 
o magie veche, ar fi trebuit să mi-o fi amintit, am fost 
nesăbuit, nu ştiu cum de nu mi-am amintit-o... Însă nu 
contează, acum îl pot atinge! 

Harry simţi vârful rece al degetului lui Cap-de-Mort 
atingându-i şi crezu că îi va exploda capul de durere. 

Cap-de-Mort îi râse încet în ureche, apoi îşi retrase 
degetul şi continuă să li se adreseze Devoratorilor Morţii. 

— Nu mi-am făcut calculele corect, prieteni, o recunosc. 
Blestemul meu a fost împiedicat de sacrificiul prostesc al 
acelei femei şi s-a abătut asupra mea. Aaah, ce durere 
cumplită... dincolo de orice imaginaţie, prieteni... Nici nu vă 
puteţi închipui ce a urmat. Am fost smuls din corp, eram 
mai puţin decât un spirit, mai puţin decât o stafie 
obişnuită... Dar eram viu. Ce eram, nici eu nu ştiu... Eu, 
care parcursesem mai mult decât oricine altcineva drumul 
nemuririi. Ştiţi care este scopul meu: să cuceresc moartea. 
Astfel am avut prilejul să-mi testez experimentele mele şi se 
pare că au fost câteva care au funcţionat, pentru că n-am 
fost omorât, deşi vechiul blestem ar fi trebuit să o facă. Cu 
toate acestea, aveam mai puţine puteri decât cea mai 
amărâtă creatură în viaţă... fără să mă pot ajuta singur... 
Fiindcă nu aveam corp şi ar fi trebuit să am cu ce ţine 


A 


bagheta pentru orice vrajă pe care aş fi vrut să o fac... Imi 
amintesc că am luptat din toate puterile, neîncetat, secundă 
după secundă, ca să mă conving pe mine însumi că exist... 
M-am stabilit într-un loc îndepărtat, într-o pădure, şi am 
aşteptat... Eram convins că unul dintre credincioşii mei 
Devoratori ai Morţii avea să încerce să mă găsească... 
Ştiam că unul dintre ei avea să vină şi să facă vrăjile pe care 
eu nu eram în stare să le fac, să-mi dea corpul înapoi... Însă 
am aşteptat degeaba... 

Tremurul pătrunse iar în cercul Devoratorilor Morţii, care 
îl ascultau cu mare atenţie. Cap-de-Mort lăsă tăcerea să 
domnească îngrozitor de mult, înainte de a continua. 

— Îmi mai rămăsese o singură putere. Puteam să posed 
trupurile altora. Dar nu îndrăzneam să mă duc în locuri cu 
mulţi oameni, pentru că ştiam că Aurorii încă mă căutau. 
Uneori am trăit în animale - şerpii, desigur, fiind preferaţii 
mei - însă nu îmi era cu mult mai bine aşa decât ca simplu 
spirit, pentru că trupurile lor nu erau bine adaptate pentru 
a face magie... iar posesia mea asupra lor le scurta viaţa... 
Nici unul dintre ei nu a rezistat mult... Apoi... acum patru 
ani... metoda reîntoarcerii mele părea bine pusă la punct. 
Un vrăjitor - tânăr, nesăbuit şi naiv - a nimerit în pădurea 
care îmi devenise casă. O, părea să fie exact ocazia pe care 
o aşteptam, pentru că era profesor la şcoala lui 
Dumbledore... Era uşor de supus voinţei mele... El m-a adus 
înapoi, în această ţară, şi după un timp i-am luat corpul, 
pentru a-l urmări cu atenţie în timp ce îmi executa ordinele. 
Dar planul meu a eşuat. Nu am reuşit să fur Piatra 
Filozofală. Nu aveam să am parte de nemurire. Am fost 
împiedicat... împiedicat iar... de Harry Potter... 

Din nou se lăsă tăcerea. Nu se mişca nimic, nici măcar 
frunzele de tisă. Devoratorii Morţii stăteau neclintiţi, ochii 
lor scânteietori fiind aţintiţi prin măşti asupra lui Cap-de- 
Mort şi asupra lui Harry. 

— Servitorul meu a murit când i-am părăsit corpul şi am 
rămas slăbit cum nu mai fusesem până atunci, continuă 


Cap-de-Mort. M-am întors în ascunzătoarea mea 
îndepărtată şi nu mi-e ruşine să spun că atunci m-am temut 
că nu îmi voi mai recăpăta puterile niciodată... Da, probabil 
că acela a fost momentul meu cel mai sumbru... Nu puteam 
să sper că mi se va mai trimite un vrăjitor căruia să îi posed 
corpul... Renunţasem la orice speranţă că îi mai păsa 
vreunui Devorator al Morţii ce se întâmplase cu mine... 

Unul sau doi dintre vrăjitorii mascaţi din cerc se foiră 
neliniştiţi, dar Cap-de-Mort nu zise nimic. 

— Şi atunci, acum aproape un an, când aproape că 
abandonasem orice speranţă, s-a întâmplat, în sfârşit! S-a 
întors unul dintre servitorii mei: Şobo, aici de faţă, care îşi 
înscenase propria moarte ca să scape de închisoare, fusese 
alungat de cei pe care odată îi considerase prieteni şi s-a 
hotărât să se întoarcă la stăpânul său. M-a căutat în ţara 
unde s-a zvonit că mă ascundeam... Ajutat, desigur, de 
şobolanii pe care i-a întâlnit pe drum. Şobo are o afinitate 
deosebită pentru şobolani, nu-i aşa, Şobo? Prietenii lui 
murdari i-au spus că exista un loc în inima unei păduri din 
Albania, pe care îl evitau chiar şi ei, unde animalele mici îşi 
găsiseră moartea din cauza unei umbre întunecate care 
punea stăpânire pe ele... Însă călătoria sa înapoi la mine nu 
a fost uşoară, nu, Şobo? Căci, fiindu-i foame într-o noapte, 
la marginea pădurii unde spera să mă găsească, s-a oprit 
prosteşte la un han ca să mănânce ceva... Şi cu cine credeţi 
că s-a întâlnit acolo? Chiar cu Bertha Jorkins, o vrăjitoare 
de la Ministerul Magiei! Dar, ca să vedeţi şi voi cum îl 
favorizează soarta pe Lordul Cap-de-Mort... 

Acela ar fi putut fi sfârşitul lui Şobo şi al ultimei mele 
speranţe de regenerare. Dar Şobo - dând dovadă de o 
prezenţă de spirit de care nu l-aş fi crezut niciodată în stare 
- a convins-o pe Bertha Jorkins să meargă cu ella o 
plimbare nocturnă. A pus stăpânire pe mintea ei şi a adus-o 
la mine. Şi Bertha Jorkins, care ar fi putut să strice totul, s-a 
dovedit a fi un cadou deosebit de preţios, pentru că -numai 
cu un mic efort de convingere - a devenit o adevărată mină 


de informaţii. Mi-a spus că Turnirul celor trei vrăjitori urma 
să aibă loc la Hogwarts anul acesta. Mi-a spus că ştia un 
Devorator al Morţii care ar fi fost mai mult decât dornic să 
mă ajute, dacă îl contactam. Mi-a spus multe lucruri... Dar 
metodele pe care le-am folosit ca să îi aplic Vraja de 
Memorie au fost puternice, iar după ce am extras toate 
informaţiile folositoare, şi mintea, şi corpul ei au fost 
alterate pentru totdeauna, în mod ireparabil. Îşi servise 
scopul. Şi, fiindcă nu puteam s-o posed, m-am descotorosit 
de ea! 

Cap-de-Mort zâmbi îngrozitor, cu ochii săi roşii, total lipsiţi 
de milă, pierduţi în gol. 

— Corpul lui Şobo era, desigur, nepotrivit pentru a fi 
posedat, având în vedere că toţi îl credeau mort şi ar fi 
atras prea multă atenţie. Însă era servitorul de care aveam 
nevoie şi, deşi este un vrăjitor slab, Şobo a fost în stare să 
urmeze instrucţiunile mele, care aveau să mă aducă într-o 
stare rudimentară, fragilă, dar a mea, un corp pe care 
puteam să-l folosesc, în timp ce aşteptam ingredientele 
esenţiale pentru adevărata mea renaştere... O vrajă sau 
două inventate de mine... puţin ajutor de la dragul meu 
Nagini - ochii roşii ai lui Cap-de-Mort se aţintiră asupra 
şarpelui care dădea ocol neîncetat - o licoare compusă din 
sânge de unicorn şi veninul de şarpe de la Nagini... şi am 
ajuns la o formă aproape umană... Eram acum destul de 
puternic pentru a călători. Nu mai aveam nici o speranţă să 
fur Piatra Filozofală, căci îmi închipuiam că Dumbledore o 
distrusese, dar eram dornic să îmbrăţişez iar viaţa de 
muritor, înainte de a umbla după nemurire. Am ţintit mai 
jos... Aveam să mă mulţumesc cu corpul meu de dinainte şi 
cu vechile mele puteri. Ştiam că, pentru a obţine asta - 
licoarea care m-a înviat în această noapte este o parte 
veche, aproape uitată, de Magie Neagră - aveam nevoie de 
trei ingrediente importante. Ei bine, unul dintre ele era 
deja la îndemână, nu-i aşa, Şobo? Fibra dată de servitorul 
meu... Osul tatălui meu însemna că trebuia să vin aici unde 


era înmormântat. Dar sângele unui duşman... Şobo ar fi 
vrut să folosesc sângele oricărui alt vrăjitor, nu, Şobo? Orice 
vrăjitor care mă ura - şi mulţi dintre ei încă o fac - dar 
ştiam pe care anume trebuia să-l folosesc, dacă doream să 
renasc mai puternic decât fusesem când am decăzut: 
sângele lui Harry Potter! Vroiam sângele celui care îmi 
luase puterile acum treisprezece ani, pentru ca protecţia pe 
care i-o dăduse mama lui să ajungă şi în venele mele... Dar 
cum să pun mâna pe Harry Potter? Pentru că a fost mai 
protejat decât bănuieşte, protejat în moduri gândite de 
Dumbledore cu mult timp în urmă, când viitorul băiatului a 
devenit responsabilitatea sa. Dumbledore a folosit o 
incantaţie străveche, pentru a asigura protecţia băiatului 
atâta timp cât va fi în grija rudelor sale şi a sa. Nici măcar 
eu nu-l puteam atinge acolo... Dar, desigur, mai era Cupa 
Mondială de Vâjthaţ... M-am gândit că protecţia sa ar putea 
fi mai slabă acolo, departe de Dumbledore şi de rudele sale, 
dar încă nu eram destul de puternic ca să-l răpesc din 
mijlocul unei gloate de vrăjitori ai Ministerului. Apoi, băiatul 
urma să se întoarcă la Hogwarts, unde era iar sub nasul 
coroiat al lui Dumbledore de dimineaţa până seara. Atunci, 
cum aş fi putut să-liau? Ei bine, folosind informaţiile 
Berthei Jorkins, desigur. Urma să mă servesc de fidelul meu 
Devorator al Morţii de la Hogwarts, pentru a mă asigura că 
numele băiatului va ajunge în Pocalul de Foc. Mi-am folosit 
în continuare credinciosul Devorator al Morţii ca să mă 
asigur că băiatul va câştiga turnirul - că va atinge primul 
Cupa Turnirului - cupa pe care Devoratorul Morţii o 
transformase într-un Portal, care îl putea aduce uşor aici, 
departe de ajutorul şi protecţia lui Dumbledore, şi direct în 
braţele mele deschise. Şi iată-l. Băiatul despre care aţi 
crezut cu toţii că a fost sfârşitul meu. 

Cap-de-Mort înaintă încet şi se întoarse cu faţa către 
Harry. Îşi ridică bagheta. 

— Crucio! 


O durere cumplită, cum Harry nu mai trăise niciodată. Îi 
ardeau oasele, capul părea să i se despice pe linia cicatricei, 
iar ochii i se învârteau în cap. Vroia să se termine totul 
deodată... să îşi piardă cunoştinţa... să moară... 

Apoi durerea dispăru. Atârna în sforile care îl legau de 
piatra funerară a tatălui lui Cap-de-Mort, uitându-se în ochii 
aceia de un roşu aprins ca printr-un fel de ceaţă. Noaptea 
răsuna de râsetele Devoratorilor Morţii. 

— Ştiţi, mă gândesc cât de nesăbuit am fost să presupun 
că acest băiat va ajunge vreodată să fie mai puternic decât 
mine, zise Cap-de-Mort. Dar vreau să vă fie foarte clar. 
Harry Potter a scăpat pentru că a avut noroc. Şi o voi 
dovedi omorându-l aici şi acum, în faţa voastră, când nu mai 
poate să-l ajute Dumbledore şi când nu mai are o mamă 
care să moară pentru el. Îi voi acorda această şansă. Va 
avea voie să lupte şi veţi şti clar care dintre noi este mai 
puternic. Încă puţin, Nagini, şopti el şi şarpele dispăru prin 
iarbă, până spre locul unde stăteau şi se uitau Devoratorii 
Morţii. 

— Acum, dezleagă-l, Şobo, şi dă-i bagheta înapoi. 

— Capitolul XXXIV — 

PRIORI INCANTIATEM. 

Şobo se apropie de Harry, care încercă repede să se fixeze 
pe picioare cum putea mai bine, pentru a le face să îi 
susţină greutatea, înainte ca sforile să fie dezlegate. Şobo 
îşi ridică noua mână de argint, îi scoase lui Harry căluşul şi 
dintr-o mişcare îi tăie şi sforile care îl legau de piatra 
funerară. 

Pentru o fracțiune de secundă, Harry se gândi să încerce 
să fugă, dar piciorul rănit se clătină sub el, în timp ce stătea 
pe mormânt. Devoratorii Morţii se strânseră, formând un 
cerc mai mic în jurul lui Harry şi al lui Cap-de-Mort, iar 
locurile goale ale Devoratorilor Morţii care lipseau 
dispărură. Şobo ieşi din cerc şi se duse către locul unde 
zăcea cadavrul lui Cedric, întorcându-se cu bagheta lui 
Harry, pe care i-o aruncă băiatului, fără să se uite la el. Apoi 


Şobo îşi reocupă locul în cercul Devoratorilor Morţii, care 
priveau cu interes. 

— Ai fost învăţat cum să te duelezi, Harry Potter? zise Cap- 
de-Mort încet, cu ochii scăpărându-i în întuneric. 

La aceste cuvinte Harry îşi aminti, parcă dintr-o viaţă 
anterioară, de Clubul Dueliştilor de la Hogwarts, la care 
luase câteva lecţii vagi cu doi ani în urmă... Nu învățase 
decât Vraja de Dezarmare, Expelliarmus... Şi la ce avea să-i 
folosească asta, chiar dacă ar fi reuşit să-l dezarmeze pe 
Cap-de-Mort, când era înconjurat de Devoratorii Morţii, ei 
fiind în jur de treizeci, iar el singur? Nu învățase nimic care 
să îi poată fi de ajutor în acel moment. Ştia că avea să 
înfrunte ceva despre care Moody îl avertizase mereu... 
blestemul ireversibil Abracadabra... şi Cap-de-Mort avea 
dreptate: mama lui nu mai era acolo ca să-l salveze de data 
aceasta... şi nici Dumbledore... Nu mai avea nici o 
speranţă... 

— Ne înclinăm unul în faţa celuilalt, Harry, zise Cap-de- 
Mort, aplecându-se puţin, însă chipul său de şarpe rămase 
îndreptat către Harry. Haide, trebuie să demonstrăm că 
suntem cavaleri... Politeţea, înainte de toate... Dumbledore 
ar vrea să fii manierat... Hai, înclină-te în faţa morţii, 
Harry... 

Devoratorii Morţii râdeau iar. Gura fără buze a lui Cap-de- 
Mort zâmbea. Harry nu se aplecă. Nu avea de gând să îl 
lase pe Cap-de-Mort să se joace cu el înainte de a-l omori... 
Nu vroia să-i dea nici o satisfacţie... 

— Am spus să te înclini, zise Cap-de-Mort, ridicându-şi 
bagheta, iar Harry simţi cum i se îndoaie spinarea, de parcă 
o mână invizibilă şi uriaşă l-ar fi apucat cu duritate de faţă. 

Devoratorii Morţii râseră şi mai tare. 

— Foarte bine, zise Cap-de-Mort încet, lăsându-şi bagheta, 
iar presiunea care îi apăsa spatele dispăru şi ea. Şi acum, 
mă vei înfrunta ca un bărbat... Cu spatele drept şi mândru, 
cum a murit şi tatăl tău... Hai să ne duelăm! 


Cap-de-Mort îşi ridică bagheta şi, înainte ca Harry să 
poată face ceva ca să se apere, înainte să apuce să se mişte, 
fu lovit iar de Blestemul Cruciatus. Durerea fu atât de 
intensă, atât de extenuantă, încât uită unde era... puzderie 
de cuțite încinse îi pătrundeau în fiecare centimetru de 
piele, era sigur că îi va exploda capul de durere... Striga 
mai tare decât ţipase vreodată în viaţa lui... 

Şi atunci, durerea încetă. Harry căzu şi se sculă cât de 
repede putu. Tremura la fel de incontrolabil ca Şobo, atunci 
când îşi tăiase mâna. Căzu într-o parte a zidului format de 
Devoratorii Morţii, care îi urmăreau fiecare mişcare. Îl 
împinseră înapoi spre Cap-de-Mort. 

— O pauză scurtă, zise Cap-de-Mort, cu nările ca nişte 
crestături fremătându-i cu entuziasm, o mică pauză... Te-a 
durut, nu, Harry? Nu mai vrei o dată, nu-i aşa? 

Harry nu răspunse. Avea să moară ca Cedric, o ştia doar 
uitându-se în ochii aceia neîndurători... Avea să moară şi nu 
putea să facă nimic... Dar în nici un caz nu avea să îi facă 
jocul. Nu avea să i se supună lui Cap-de-Mort... Nu avea de 
gând să îl implore să îl ierte... 

— Te-am întrebat dacă mai vrei o dată? zise Cap-de-Mort 
încet. Răspunde-mi! Imperio! 

Şi Harry avu, pentru a treia oară în viaţa lui, sentimentul 
că îi fuseseră şterse toate gândurile din minte... Ah, o stare 
de fericire deplină, nu avea nici un gând, era ca şi când 
plutea, visa... Atât ai de făcut, să răspunzi „nu”... Zi „nu”... 
Un simplu „nu“... Dar n-o să fac asta, zise o voce mai 
puternică din capul său, nu o să răspund... Spune „nu”... 
Nu o voi face, nu o să spun... Răspunde „nu”... 

— N-O SĂ FAC CE VREI TU! 

Aceste cuvinte explodară din gura lui Harry şi răsunară în 
tot cimitirul, iar starea de vis dispăru tot atât de brusc, de 
parcă i-ar fi fost aruncată o găleată cu apă rece în cap... Se 
întoarseră rapid durerile de pe urma Blestemului 
Cruciatus... Îşi dădu brusc seama unde era şi ce îl aştepta... 


— Nu? zise Cap-de-Mort încet, iar Devoratorilor Morţii le 
pierise zâmbetul. Nu vrei să spui „nu”? Harry, supunerea 
este o virtute, iar eu trebuie să te învăţ să mi te supui, 
înainte de a muri... Ce-ai zice de... o altă doză de durere? 

Cap-de-Mort îşi ridică bagheta, dar de data aceasta Harry 
era pregătit. Cu reflexele înnăscute şi perfecţionate la 
antrenamentele de vâjthaţ, se aruncă într-o parte, la 
pământ. Se rostogoli în spatele pietrei funerare de 
marmură a tatălui lui Cap-de-Mort şi o auzi fisurându-se 
când blestemul o nimeri, în locul lui. 

— Nu ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, Harry, zise încet 
vocea rece a lui Cap-de-Mort, care se apropia, în timp ce 
Devoratorii Morţii începuseră iar să râdă. Nu te poţi 
ascunde de mine. Asta înseamnă că te-ai săturat de duelul 
nostru? Înseamnă că ai prefera să te elimin acum, Harry? 
leşi, Harry. Vino şi hai să ne jucăm, atunci. Va fi mult mai 
rapid. S-ar putea să fie chiar fără dureri. Nu am de unde să 
ştiu, eu nu am murit niciodată. 

Harry se ghemui în spatele pietrei funerare şi ştiu că i se 
apropia sfârşitul. Nu avea nici o speranţă... nu avea de 
unde să primească ajutor. Şi când îl auzi pe Cap-de-Mort 
venind şi mai aproape, ştiu un singur lucru şi se hotări pe 
dată: nu avea de gând să moară ghemuit ca un copil care se 
juca de-a v-aţi ascunselea, nu îngenuncheat la picioarele lui 
Cap-de-Mort... Avea să moară cu demnitate, ca tatăl său, 
avea să moară încercând să se apere, chiar dacă nu avea 
nici o şansă... 

Înainte ca Lordul Întunericului să îşi arate faţa de şarpe de 
după piatra funerară, Harry se ridicase... Îşi strânse bine 
bagheta în mână şi o întinse în faţă, trecând de partea 
cealaltă a pietrei funerare, faţă-n faţă cu Cap-de-Mort. 

Cap-de-Mort era pregătit. Când Harry strigă 
„Expelliarmus!”, Cap-de-Mort răspunse cu „Abracadabra 

O rază de lumină ţâşni din bagheta lui Cap-de-Mort, în 
acelaşi timp în care ieşi o rază roşie şi din bagheta lui 
Harry... Acestea se întâlniră în aer şi dintr-o dată bagheta 


V 


lui Harry începu să vibreze, de parcă ar fi trecut un curent 
electric prin ea. Continua să îşi ţină mâna încleştată pe 
baghetă. De fapt, nu ar fi putut să îi dea drumul nici dacă ar 
fi vrut... O altă rază de lumină unea acum cele două 
baghete - nici roşie, nici verde, ci aurie... lar Harry, 
urmărind uimit arcul dintre baghete, observă că şi degetele 
lungi şi albe ale lui Cap-de-Mort erau încleştate de bagheta 
sa, care vibra şi tremura la rândul ei. 

Şi atunci - complet pe nepregătite - Harry simţi cum 
picioarele i se ridică de pe sol. El şi Cap-de-Mort erau 
amândoi în aer, cu baghetele încă unite de arcul acela de 
lumină aurie strălucitoare. Se îndepărtau de mormântul 
tatălui lui Cap-de-Mort... Ajunseră pe o bucată netedă de 
pământ, fără morminte... Devoratorii Morţii strigau, îi 
cereau instrucţiuni lui Cap-de-Mort... Se regrupară, 
formând iar cercul în jurul lui Harry şi a lui Cap-de-Mort. 
Şarpele se prelingea pe la picioarele lor, în timp ce unii îşi 
scoteau baghetele... 

Firul auriu care îi unea pe Harry şi pe Cap-de-Mort se 
desfăcu în alte zeci de raze. Deşi baghetele rămăseseră 
unite, încă o mie de scântei ţâşniră deasupra lor, 
intersectându-se peste tot în jur lor, până când fură prinşi 
într-o reţea în formă de cupolă, o colivie de lumină, dincolo 
de care se aflau Devoratorii Morţii, aşteptând la pândă ca 
nişte şacali... Acum strigătele lor se auzeau mult mai slab 
sub cupola de raze... 

— Nu faceţi nimic! le strigă Cap-de-Mort Devoratorilor 
Morţii, şi Harry îl văzu cum i se măriseră ochii injectaţi, 
uimit la culme de tot ce se întâmpla. 

Îl văzu încercând să rupă firul de lumină care încă îi lega 
bagheta de cea a lui Harry. Băiatul îşi ţinu şi mai strâns 
bagheta, cu ambele mâini, iar firul auriu rămase intact. 

— Nu faceţi nimic decât atunci când vă ordon eu! le strigă 
Cap-de-Mort Devoratorilor Morţii. 

Şi atunci, un sunet nepământean, dar deosebit de frumos 
umplu aerul... Venea de la fiecare fir de lumină din reţeaua 


care vibra în jurul lui Harry şi ale lui Cap-de-Mort. Era un 
sunet pe care Harry îl recunoscu, deşi nu îl mai auzise 
decât o singură dată în viaţa lui... Cântecul păsării 
Phoenix... 

Pentru Harry era sunetul speranţei... Cel mai frumos şi 
mai bine venit sunet pe care îl auzise în viaţa lui... Se simţi 
de parcă sunetul izvora dinăuntrul lui şi nu doar în jur... 
Era sunetul asociat cu Dumbledore... Era ca şi când i-ar fi 
şoptit un prieten la ureche... 

— Nu rupe legătura! 

„Ştiu”, îi spuse Harry muzicii, „ştiu că nu trebuie...” Dar 
imediat ce gândi asta, deveni mult mai greu să nu o facă. 
Bagheta începu să vibreze mai puternic ca niciodată... Raza 
dintre el şi Cap-de-Mort se schimbă şi ea... Mărgele de 
lumină alunecau în sensuri diferite pe firul care unea cele 
două baghete... Harry simţi cum bagheta tremură în 
mâinile lui, mărgelele de lumină începură să alunece încet, 
dar neabătut, dinspre Cap-de-Mort spre el, şi simţi cum 
bagheta îi tremură mânioasă în mâini... 

Când cea mai apropiată mărgea de lumină se apropie de 
vârful baghetei lui Harry, lemnul de sub degetele sale 
deveni atât de fierbinte, încât avu senzaţia că urma să ia foc 
în orice moment. Cu cât se apropia mai tare mărgeaua, cu 
atât vibra mai tare bagheta lui Harry. Era convins că 
bagheta nu va supravieţui contactului. Era ca şi când avea 
să explodeze în mâinile lui în dintr-o clipă în alta... 

Se concentră cât putu de tare, ca să forţeze mărgeaua de 
lumină să se întoarcă înapoi spre Cap-de-Mort, ajutat de 
cântecul păsării Phoenix, pe care îl auzea doar el, şi cu ochii 
fixaţi cu intensitate asupra luminii... Şi, încet, foarte încet, 
mărgelele de lumină se opriră şi apoi, la fel de încet, 
începură să se mişte în direcţia opusă... Acum bagheta lui 
Cap-de-Mort era cea care vibra extraodinar de tare... Cap- 
de-Mort părea uimit şi aproape speriat... 

Una dintre mărgelele de lumină tremura, la câţiva 
centimetri de vârful baghetei lui Cap-de-Mort. Harry nu 


înţelegea de ce, nu ştia ce ar putea obţine, dar se concentră 
cum nu o mai făcuse niciodată, ca să forţeze mărgeaua de 
lumină să intre la loc în bagheta lui Cap-de-Mort... Şi 
aceasta, încet... foarte încet... se mişcă de-a lungul firului 
auriu... tremură pentru un moment... şi apoi intră în 
baghetă... 

Imediat, bagheta lui Cap-de-Mort începu să scoată urlete 
cumplite de durere... Apoi ochii injectaţi ai lui Cap-de-Mort 
se măriră şi mai mult de uimire... Un rotocol de fum dens 
ieşi din vârful baghetei şi dispăru... fantoma mâinii pe care 
i-o dăduse lui Şobo... alte strigăte de durere... şi apoi ceva 
mult mai mare începu să iasă din vârful baghetei lui Cap-de- 
Mort, ceva mare şi gri, care părea să fie făcut din fumul cel 
mai solid şi mai dens posibil... Era un cap... Acum apăreau 
pieptul şi braţele... Întreg bustul lui Cedric Diggory! 

Harry fu cât pe-aci să dea drumul baghetei din cauza 
şocului, dar instinctul îl făcu să continue să îşi ţină bagheta 
cu toată puterea, pentru ca firul de lumină aurie să rămână 
intact, deşi fantoma densă a lui Cedric Diggory (Oare era o 
fantomă? Părea extrem de solidă...) ieşise în întregime din 
vârful baghetei lui Cap-de-Mort, de parcă ar fi ieşit dintr-un 
tunel foarte îngust... Şi fantoma lui Cedric se ridică, se uită 
în sus şi în jos pe firul auriu şi vorbi: 

— Ţine-te bine, Harry! 

Era o voce de departe, cu ecou. Harry se uită la Cap-de- 
Mort... Se vedea că încă nu îşi revenise din uimire, după 
ochii roşii încă măriţi la maximum... Nu se aşteptase la asta, 
la fel cum nu se aşteptase nici Harry... Foarte slab, Harry 
auzi strigătele speriate ale Devoratorilor Morţii, care 
dădeau ocol domului auriu... 

Se auziră alte urlete de durere din direcţia baghetei, apoi 
altceva ieşi din vârful ei... O altă umbră densă a unui cap, 
urmat rapid de braţe şi de trunchi... Un bătrân, pe care 
Harry îl mai văzuse o dată într-unui dintre visele sale, ieşea 
din capătul baghetei exact aşa cum făcuse şi Cedric... Şi 
fantoma acestuia, umbra sau orice o fi fost, ajunse lângă 


cea a lui Cedric şi îi urmări cu uimire, sprijinindu-se în 
baston, atât pe Harry şi pe Cap-de-Mort, cât şi reţeaua de 
aur şi baghetele unite... 

— Deci, ăsta a fost un vrăjitor adevărat? zise bătrânul, cu 
ochii aţintiţi asupra lui Cap-de-Mort. M-a omorât odată, 
demult... Luptă-te cu el, băiete... 

Dar deja ieşea un al treilea cap din vârful baghetei lui Cap- 
de-Mort... Gri şi acesta, ca al unei statui de fum... Era o 
femeie... Harry, căruia îi tremurau ambele braţe, luptându- 
se să îşi ţină bagheta nemişcată, o văzu căzând pe jos şi 
ridicându-se ca şi ceilalţi, uitându-se la ei... 

Umbra Berthei Jorkins urmărea bătălia din faţa ei cu ochii 
măriţi de uimire. 

— Să nu-i dai drumul! strigă ea şi vocea îi răsună ca a lui 
Cedric, de parcă ar fi fost undeva foarte departe. Nu-l lăsa 
să câştige, Harry, nu da drumul baghetei! 

Ea şi celelalte două siluete ca nişte umbre începură să se 
plimbe înăuntrul cupolei aurite, în timp ce Devoratorii 
Morţii se mişcau în exteriorul ei... lar victimele lui Cap-de- 
Mort îi înconjurau pe cei doi duelişti, şoptindu-i cuvinte 
încurajatoare lui Harry şi şuierându-i alte cuvinte, pe care 
Harry nu putea să le audă, lui Cap-de-Mort... 

Din vârful baghetei lui Cap-de-Mort ieşea acum un alt 
cap... Harry îşi dădu seama al cui trebuia să fie, imediat ce 
îl văzu... Ştia, de parcă se aşteptase să iasă şi el din 
baghetă, din momentul în care apăruse Cedric... Ştia, 
pentru că bărbatul care apărea acum era cel la care se 
gândise Harry mai mult decât la oricine în noaptea aceea... 

Umbra cenuşie a unui bărbat înalt, cu părul ciufulit, căzu 
şi ea, ca şi cea a Berthei, apoi se ridică şi se uită la el... 
Harry, căruia îi tremurau acum braţele aproape 
incontrolabil, se uită şi el la chipul fantomatic al tatălui său. 

— Vine şi mama ta, îi zise acesta încet. Vrea să te vadă... O 
să fie bine... Mai rezistă puţin... 

Şi, într-adevăr, apăru şi ea... Întâi capul, apoi corpul... O 
femeie tânără, cu părul lung: silueta cenuşie a lui Lily Potter 


înflori din capătul baghetei lui Cap-de-Mort. Căzu la pământ 
şi se ridică la fel ca soţul ei. Se apropie de Harry, se uită la 
el şi îi vorbi cu o voce îndepărtată, ca un ecou, ca şi a 
celorlalţi, dar încet, astfel încât să nu audă Cap-de-Mort, al 
cărui chip se schimonosise de teamă, în timp ce victimele 
sale se plimbau în jurul lui... 

— După ce se va rupe legătura, vom mai rămâne câteva 
clipe... ca să ai timp... lrebuie să ajungi la Portal, el te duce 
înapoi la Hogwarts... Mă înţelegi, Harry? 

— Da, strigă Harry, acum luptându-se din răsputeri să îşi 
menţină sub control bagheta care îi aluneca tot mai mult pe 
sub degete. 

— Harry, şopti silueta lui Cedric, du-le corpul înapoi, te 
rog... Du-mi corpul înapoi la părinţii mei... 

— Aşa o să fac, zise Harry, cu chipul încordat de efortul de 
a ţine bagheta. 

— Acum e timpul! şopti vocea tatălui său. Fii gata să fugi... 
Acum... 

— ACUM! strigă Harry. 

Oricum, nu credea că mai era în stare să ţină bagheta nici 
o secundă în plus. Îşi ridică bagheta cu o smucitură 
puternică şi firul aurit se rupse. Colivia de lumină se făcu 
nevăzută, cântecul păsării Phoenix încetă, dar umbrele 
victimelor lui Cap-de-Mort nu dispărură... Se apropiau de 
el, apărându-l pe Harry de privirile lui... 

Şi Harry fugi ca niciodată în viaţa lui, dând la o parte doi 
Devoratori ai Morţii, care îl priveau uluiţi când trecu pe 
lângă ei. Merse în zigzag, în spatele pietrelor funerare care 
îl fereau de blesteme, fugind către cadavrul lui Cedric, 
nemaifiind conştient de durerea din picior, întreaga fiinţă 
concentrându-i-se numai asupra a ceea ce trebuia să facă... 

— Împietriţi-l! îl auzi strigând pe Cap-de-Mort. 

La trei metri depărtare de Cedric, Harry se aruncă în 
spatele unui înger de marmură, ca să evite jeturile de 
lumină, şi văzu cum explodează vârful aripii îngerului când 


o loviră vrăjile. Strângând şi mai tare bagheta, ieşi rapid din 
spatele îngerului... 

— Impedimenta! strigă el, îndreptându-şi bagheta peste 
umăr către Devoratorii Morţii care fugeau spre el. 

După urletul strident, fu convins că-l oprise măcar pe unul 
dintre ei, dar nu avu timp să se uite înapoi... Sări peste 
Cupă şi se aruncă la pământ când auzi alte raze ţâşnind din 
baghete în urma sa. Mai multe jeturi de lumină îi zburară 
peste cap când se aruncă la pământ, întinzând mâna ca să-i 
apuce braţul lui Cedric... 

— La o parte! Îl omor eu! Este al meu! strigă Cap-de-Mort. 

Harry îl apucă strâns pe Cedric de încheietură. Îl mai 
despărţea doar o piatră funerară de Cap-de-Mort, dar 
Cedric era prea greu că să îl poată căra repede şi nu putea 
ajunge la Cupă... 

Ochii lui Cap-de-Mort ardeau în întuneric. Harry observă 
cum îi apăruse un zâmbet pe chip şi îl văzu cum îşi ridică 
bagheta. 

— Accio! strigă Harry, îndreptându-şi bagheta către Cupa 
Turnirului celor trei vrăjitori. 

Cupa zbură în aer şi veni la el. Harry o prinse de mâner... 

Auzi urletul de furie al lui Cap-de-Mort, exact în momentul 
în care simţi smucitura din spatele buricului, ceea ce 
însemna că Portalul funcţionase... Gonea acum într-un 
vârtej de vânt şi culoare, cu Cedric alături... Se întorceau la 
Hogwarts... 

— Capitolul XXXV — 

VERITASERUM. 

Harry simţi cum se izbeşte de pământ. Stătea cu faţa în 
iarbă, mirosul ei inundându-i nările. Cât îl transportase 
Portalul, ţinuse ochii închişi şi rămase la fel şi în continuare. 
Nu se mişcă. Parcă nu mai avea nici respiraţie... Capul i se 
învârtea atât de tare, încât pământul de sub el parcă se 
clătina, ca puntea unei corăbii. Pentru a se menţine pe loc, 
strânse şi mai tare cele două lucruri de care încă îşi avea 
încleştate mâinile: mânerul neted şi rece al Cupei şi corpul 


lui Cedric. Era convins că ar fi alunecat în întunericul care îi 
împresura creierul, dacă ar fi dat drumul uneia dintre ele. 
Şocul şi extenuarea îl făcură să rămână întins la pământ, 
respirând mirosul ierbii, aşteptând... Aşteptând ca cineva să 
facă ceva... să se întâmple ceva... Şi în tot acest timp, 
cicatricea de pe frunte îl ardea uşor... 

Un vuiet de zgomote îl asurzi şi îl nedumeri în acelaşi 
timp... Se auzeau voci pretutindeni, paşi, ţipete... Rămase 
unde era, concentrându-se să nu audă zgomotele, de parcă 
ar fi aşteptat să se trezească dintr-un coşmar... 

Apoi nişte mâini îl apucară de umeri şi îl întoarseră pe 
spate. 

— Harry! Harry! 

Deschise ochii. 

Se uita la cerul înstelat şi Albus Dumbledore era aplecat 
deasupra lui. Umbrele întunecate ale mulţimii din jurul lor 
se apropiau. Harry le simţi paşii răsunând în pământul de 
sub capul lui. 

Portalul îl adusese la marginea labirintului. Vedea 
tribunele ridicându-se în jurul lui, umbrele oamenilor care 
se mişcau în ele, stelele de deasupra. 

Harry dădu drumul Cupei, dar îl strânse pe Cedric şi mai 
tare. Îşi ridică mâna liberă şi îl apucă pe Dumbledore de 
încheietură, în timp ce chipul acestuia se pierdea din când 
în când în ceaţă. 

— S-a întors, şopti Harry. S-a întors! Cap-de-Mort... 

— Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat? 

Cornelius Fudge apăru cu capul în jos pe deasupra lui 
Harry. Chipul îi era livid, îngrozit. 

— Dumnezeule! Diggory! şopti el. Dumbledore... E mort! 

Cuvintele fură repetate din om în om... Se auziră urlete 
îngrozite în noapte: 

— A murit! 

— A murit! Cedric Diggory! 

— A murit! 


— Harry, dă-i drumul, spuse vocea lui Fudge, iar Harry 
simţi nişte degete care încercau să-l despartă de corpul 
inert al lui Cedric, dar nu îi dădu drumul. 

Apoi se apropie chipul lui Dumbledore, pe care îl vedea 
încă neclar, ca prin ceaţă. 

— Harry, nu-l mai poţi ajuta acum. S-a terminat. Dă-i 
drumul... 

— A vrut să-l aduc înapoi, murmură Harry... A vrut să-l 
aduc înapoi la părinţii lui... 

— Da, Harry... Dar acum dă-i drumul... 

Dumbledore se aplecă şi, cu o forţă extraordinară pentru 
un bărbat atât de bătrân şi de slab, îl ridică pe Harry de jos 
şi îl puse pe picioare. Harry se clătină. Îl durea capul. 
Piciorul rănit nu mai putea să-i susţină greutatea. Mulțimea 
se îmbulzi în jurul lor, luptându-se să fie cât mai aproape, 
sufocându-l... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce are? 

— Diggory e mort! 

— Trebuie dus în aripa spitalului! spunea Fudge mulţimii. 
Este bolnav, este rănit... Dumbledore, părinţii lui Diggory 
sunt aici, sunt în tribună... 

— Îl duc eu pe Harry, Dumbledore, îl duc eu... 

— Nu, aş prefera să... 

— Dumbledore, Amos Diggory fuge spre noi... vine aici... 
Nu crezi că ar trebui să-i spunem... înainte să-l vadă? 

— Harry, stai aici... 

Fetele ţipau, plângeau în hohote... Peisajul tremura 
straniu în faţa ochilor lui Harry... 

— E în ordine, fiule, eşti cu mine... Haide... Le duc la 
spital... 

— Dumbledore a zis să stau aici, zise Harry cu greu. 

Îl durea cicatricea, încât se simţea de parcă avea să vomite 
în curând... Vederea i se înceţoşase mai rău ca niciodată. 

— Trebuie să te întinzi... Haide... 


Cineva, mai mare şi mai puternic ca el, îl trăgea şi îl căra 
pe Harry printre oamenii înspăimântați. Harry îi auzi 
ţipând, urlând şi strigând, în timp ce omul care îl trăgea 
după el croise o cărare prin mulţime, ducându-l înapoi la 
castel. Traversară pajiştea, trecură de lac şi de corabia 
celor de la Durmstrang. Harry nu auzi decât respiraţia grea 
a omului care îl purta cu el. 

— Ce s-a întâmplat, Harry? îl întrebă omul în cele din 
urmă, în timp ce îl ridica pe scările de piatră. 

BONG! BONG! BONG! Era Ochi-Nebun Moody. 

— Cupa a fost un Portal, zise Harry, când traversară holul 
de la intrare. Ne-a dus pe mine şi pe Cedric într-un cimitir... 
şi Cap-de-Mort era acolo... Lordul Întunericului... 

BONG! BONG! BONG! Urcau scara de marmură... 

— Lordul Întunericului era acolo? Ce s-a întâmplat după 
aia? 

— L-au omorât pe Cedric... L-au omorât pe Cedric... 

— Şi apoi? 

BONG! BONG! BONG! De-a lungul unui coridor... 

— A făcut o poţiune... şi-a recăpătat corpul... S-a întors... 
Au venit Devoratorii Morţii... Şi ne-am duelat... 

— Te-ai duelat cu Lordul Întunericului? 

— Am scăpat... bagheta mea... a făcut ceva ciudat... i-am 
văzut pe mama şi pe tata... au ieşit din bagheta lui... 

— Aici, Harry... Aici... Aşază-te... O să îţi revii imediat... 
Bea asta... 

Harry auzi o cheie în broască şi simţi cum i se puse cu 
forţa un pahar în mână. 

— Bea... o să te simţi mai bine... Haide, Harry, trebuie să 
ştiu exact ce s-a întâmplat... 

Moody îl ajută să dea totul pe gât. Tugşi, simțind un gust 
piperat, care îi ardea gâtul. Biroul lui Moody deveni din ce 
în ce mai clar şi aşa se întâmplă şi cu Moody însuşi... Părea 
la fel de livid: ca Fudge, şi ambii ochi îi erau fixaţi asupra 
chipului lui Harry. 


— S-a întors Cap-de-Mort, Harry? Eşti sigur că s-a întors? 
Cum a reuşit? 

— A luat ceva din mormântul tatălui său, de la Şobo şi de 
la mine, zise Harry. 

Capul păru să i se limpezească. Nu îl mai durea atât de 
tare cicatricea. Acum vedea clar chipul lui Moody, chiar 
dacă biroul era întunecat. Încă se auzeau ţipetele şi urletele 
dinspre stadionul îndepărtat de vâjthaţ. 

— Ce a luat Lordul Întunecat de la tine? zise Moody. 

— Sânge, zise Harry, ridicându-şi braţul. 

Mâneca îi era sfâşiată acolo unde o rupsese pumnalul lui 
Şobo. Moody răsuflă, scoțând un şuierat lung. 

— Şi Devoratorii Morţii? S-au întors? 

— Da, zise Harry. O grămadă... 

— Cum i-a tratat? întrebă Moody încet. I-a iertat? 

Dar Harry îşi aminti deodată. Ar fi trebuit să-i fi spus lui 
Dumbledore, ar fi trebuit să-i fi spus imediat... 

— Există un Devorator al Morţii la Hogwarts! Există un 
Devorator al Morţii aici... El mi-a pus numele în Pocalul de 
Foc şi s-a asigurat că voi ajunge până la capăt, ca să pun 
mâna primul pe Cupă... 

Harry încercă să se ridice, dar Moody îl împinse la loc pe 
scaun. 

— Ştiu cine este Devoratorul acela al Morţii, zise el încet. 

— Karkaroff? zise Harry cu patimă. Unde e? L-aţi prins? E 
la închisoare? 

— Karkaroff? zise Moody, râzând ciudat. Karkaroff a fugit 
în această seară, când a simţit că l-a ars Semnul Întunecat 
pe braţ. A trădat prea mulţi suporteri credincioşi ai 
Lordului Întunericului ca să vrea să se vadă cu ei... Dar mă 
îndoiesc că va ajunge departe. Lordul Întunericului 
reuşeşte întotdeauna să îşi găsească duşmanii. 

— Karkaroff a fugit? S-a dus? Dar atunci... Nu el mi-a pus 
numele în Pocal? 

— Nu, zise Moody încet. Nu, nu a fost el. Eu ţi l-am pus! 

Lui Harry i se păru că nu auzise bine... 


— Nu, nu e adevărat, zise el. Nu ai făcut asta... nu se 
poate... 

— Te asigur că aşa este, zise Moody şi ochiul său magic se 
roti şi se îndreptă spre uşă, iar Harry ştiu că verifica să nu 
fie cineva dincolo de ea. 

În acelaşi timp, Moody îşi scoase bagheta şi o îndreptă 
către Harry. 

— Atunci, i-a iertat? zise el. Pe Devoratorii Morţii care au 
scăpat? Cei care au scăpat din Azkaban? 

— Poftim? zise Harry. 

Se uita la bagheta pe care o aţintise Moody spre el. Era o 
glumă proastă, aşa trebuie să fi fost... 

— Te-am întrebat, zise Moody încet, dacă i-a iertat pe 
nenorociţii care nici măcar nu l-au căutat. Laşii aceia 
trădători, care nici măcar nu s-au dus la Azkaban pentru el. 
Gunoaiele acelea mizerabile, care nu au avut curaj să îşi 
păstreze măştile la Cupa Mondială de Vâjthaţ, ci au fugit 
când au zărit Semnul Întunecat pe care l-am adus eu pe 
cer. 

— Tu l-ai adus? Ce tot îndrugi? 

— Ţi-am zis, Harry... [i-am zis. Nimic nu urăsc mai mult 
decât un Devorator al Morţii care a scăpat. I-au întors 
spatele stăpânului meu, când avea cea mai mare nevoie de 
ei. M-am aşteptat să-i pedepsească. M-am aşteptat să-i 
tortureze. Spune-mi că i-a chinuit, Harry... 

Faţa lui Moody se lumină dintr-o dată de un zâmbet de 
nebun. 

— Spune-mi că le-a zis că eu, eu am fost singurul care i-a 
rămas credincios... Pregătit să risc totul ca să-i aduc ceea 
ce dorea mai mult ca orice... Pe tine! 

— Nu e adevărat... Nu... Nu se poate... 

— Cine ţi-a pus numele în Pocalul de foc, sub numele unei 
şcoli diferite? Eu. Cine a speriat pe oricine ar fi putut să te 
rănească sau să te împiedice să câştigi turnirul? Eu. Cine i-a 
sugerat lui Hagrid să-ţi arate dragonii? Eu. Cine te-a ajutat 


să-ţi dai seama care era singurul mod de a trece de 
dragon? Eu. 

Ochiul magic al lui Moody se desprinse de pe uşă. Era fixat 
acum asupra lui Harry. Gura lui era mai strâmbă ca 
niciodată. 

— Nu a fost uşor, Harry, să te ghidez spre câştigarea 
probelor fără să trezesc suspiciuni. A trebuit să folosesc 
fiecare strop de viclenie pe care îl am ca să nu observe 
nimeni că te ghidam spre succes. Dumbledore ar fi devenit 
foarte bănuitor, dacă ai fi reuşit totul prea uşor. Atâta timp 
cât ajungeai în labirint, preferabil cu un avans bun, ştiam, 
ştiam sigur că o să pot sa te scap de ceilalţi campioni şi să-ţi 
las cale liberă. Dar a trebuit să mă abţin să intervin şi în 
faţa prostiei tale. La a doua probă... când eram sigur că vei 
eşua... le-am urmărit, Potter. Am ştiut că nu descoperiseşi 
indiciul oului, aşa că ţi-am mai dat unul... 

— Nu e adevărat, zise Harry răguşit. Cedric mi-a spus... 

— Şi cine i-a spus lui Cedric să-l deschidă sub apă? Eu. Am 
fost convins că îţi va transmite informaţia. Oamenii cinstiţi 
sunt atât de uşor de manipulat, Potter. Eram sigur că 
Cedric va dori să te răsplătească pentru că i-ai spus despre 
dragoni, şi aşa a şi fost. Dar chiar şi atunci, Potter, a fost cât 
pe-aci să pierzi. Te-am urmărit tot timpul... Toate orele alea 
la bibliotecă. Nu ţi-ai dat seama că volumul de care aveai 
nevoie era chiar în dormitorul tău de atâta timp? Îl 
plasasem acolo de ceva vreme, i l-am dat băiatului lui 
Poponeaţă, nu mai ţii minte? „Plantele de apă magice 
mediteraneene şi proprietăţile lor”. Ai fi aflat tot ce aveai 
nevoie despre Algebranhii din cartea aia... M-am aşteptat 
să le ceri ajutorul tuturor. Poponeaţă ţi-ar fi spus imediat. 
Dar tu nu ai făcut-o... Nu ai făcut-o... Eşti mândru, 
independent şi ai fi putut să strici totul. Şi-atunci ce puteam 
să fac? Să-ţi dau informaţii dintr-o altă sursă în care aveai 
încredere. Mi-ai spus la Balul de Crăciun că un spiriduş de 
casă pe nume Dobby îţi dăduse un cadou de Crăciun. L-am 
chemat pe spiriduş în cancelarie ca să ia nişte robe la 


spălat. Şi am început o conversaţie cu profesoara 
McGonagall despre ostaticii care fuseseră luaţi şi dacă era 
posibil ca Potter să folosească Algebranhiile. lar micuțul tău 
prieten, spiriduşul, a fugit direct la dulapul cu provizii al lui 
Plesneală şi s-a grăbit să vină apoi la tine... 

Bagheta lui Moody încă era îndreptată către inima lui 
Harry. Peste umărul său, în Oglinda Duşmanilor de pe 
peretele din faţă, se mişcau umbre întunecate. 

— Ai stat atât de mult în lacul ăla, Potter, încât am crezut 
că te înecaseşi. Dar, din fericire, Dumbledore ţi-a considerat 
prostia drept dovadă de nobleţe sufletească şi ţi-a acordat 
note mari. Am respirat uşurat. Ţi-a fost mai uşor decât ar fi 
trebuit şi în labirint, în această seară, te asigur eu, zise 
Moody. Pentru că am patrulat în jurul lui, putând să văd 
obstacolele prin gardurile vii din exterior, şi am distrus cât 
mai multe obstacole din drumul tău. Am împietrit-o pe Fleur 
Delacour. Am aruncat Blestemul Imperius asupra lui Krum, 
ca să-l elimine pe Diggory şi să-ţi lase ţie drum liber către 
Cupă... 

Harry se uită la Moody. Pur şi simplu nu înţelegea cum era 
posibil... Prietenul lui Dumbledore, celebrul Auror... Cel 
care prinsese atâţia Devoratori ai Morţii... Nu avea nici o 
logică... Absolut nici una... 

Siluetele înceţoşate din Oglinda Duşmanilor deveneau din 
ce în ce mai clare. Harry văzu contururile a trei oameni 
peste umărul lui Moody, care se apropiau din ce în ce mai 
mult. Dar Moody nu se uita la ei. Ochiul său magic era fixat 
asupra lui Harry. 

— Lordul Întunericului nu a reuşit să te omoare, Potter, 
deşi şi-o dorea atât de mult, şopti Moody. Imaginează-ţi cum 
mă va răsplăti când va afla că am făcut-o eu în locul lui. Te- 
am dat lui, fiindcă avea mare nevoie de tine pentru a 
renaşte... Şi apoi te-am omorât, din dragoste pentru el. Voi 
primi mari onoruri, voi fi cu mult deasupra celorlalţi 
Devoratori ai Morţii. Îi voi fi cel mai iubit, cel mai apropiat 
susţinător... Mai apropiat ca un fiu... 


Ochiul normal al lui Moody se bulbucase, iar cel magic 
rămăsese fixat asupra lui Harry. Uşa era încuiată şi Harry 
ştiu că nu avea cum să reuşească să îşi ia bagheta la timp... 

— Lordul Întunericului şi cu mine, zise Moody, care acum 
părea complet smintit, aplecându-se asupra lui Harry şi 
schimonosindu-se la el, avem multe în comun. Amândoi, de 
exemplu, am avut nişte taţi care ne-au dezamăgit... Cu 
adevărat inferiori nouă. Amândoi am suferit nedreptatea de 
a purta numele taţilor noştri, Harry... Şi amândoi am avut 
plăcerea... deosebita plăcere... de a ne omori taţii, pentru a 
ne asigura de ascensiunea continuă a Magiei Negre! 

— Eşti nebun, zise Harry, fără să se mai poată abţine, eşti 
complet nebun! 

— Sunt nebun? zise Moody, ridicându-şi vocea până când 
ajunse un țipăt strident. Vom vedea! Vom vedea cine este 
nebun, acum că s-a întors Lordul Întunericului, cu mine 
alături! S-a întors, Harry Potter, nu l-ai învins... Şi acum, te 
voi învinge eu pe tine! 

Moody îşi ridică bagheta, deschise gura ca să zică ceva, 
dar Harry îşi băgă mâna rapid în buzunar după propria 
baghetă... 

— Stupefy! 

Totul fu inundat de o lumină roşie, puternică, şi cu un 
zgomot puternic, care zgudui încăperea, uşa biroului lui 
Moody sări în aer... 

Moody fusese aruncat pe spate, la podea. Harry, fără să îşi 
poată desprinde privirile de la locul unde fusese chipul lui 
Moody, îi observă pe Albus Dumbledore, pe Plesneală şi pe 
profesoara McGonagall privindu-l din Oglinda Duşmanilor. 
Se întoarse şi îi văzu pe cei trei stând în prag, Dumbledore 
în faţă, cu bagheta întinsă. 

În acel moment, Harry înţelese cu claritate, pentru prima 
oară, de ce oamenii ziceau că Dumbledore era singurul 
vrăjitor de care se temuse vreodată Cap-de-Mort. Expresia 
de pe chipul lui Dumbledore când se uită la Ochi-Nebun 
Moody, care zăcea inconştient la podea, era mai 


îngrozitoare decât şi-ar fi putut imagina Harry vreodată. Pe 
chipul său nu se vedea nici o urmă de surâs, nici o 
strălucire în ochi. Pe fiecare rid al feţei i se citea furia. 
Dumbledore iradia un sentiment de putere, de parcă ar fi 
degajat căldură. 

Intră în birou, puse un picior sub corpul inert al lui Moody 
şi îl răsturnă pe spate, ca să i se vadă chipul. Plesneală îl 
urmă, uitându-se în Oglinda Duşmanilor, unde i se vedea 
propriul chip, iscodind încruntat prin cameră. 

Profesoara McGonagall se duse direct la Harry. 

— Haide, Potter, şopti ea şi buzele îi tremurau, de parcă ar 
fi fost gata să plângă. Haide... în aripa spitalului... 

— Nu, zise Dumbledore tăios. 

— Dumbledore, ar trebui să... Uită-te la el... A trecut prin 
atâtea în seara asta... 

— Lasă-l aici, Minerva, pentru că trebuie să înţeleagă, zise 
Dumbledore scurt. înţelegerea este primul pas spre 
acceptare şi doar prin acceptare ajungi la vindecare. 
Trebuie să ştie cine a fost cel care l-a trecut prin calvarul 
din noaptea asta şi de ce. 

— Moody, zise Harry, parcă încă nevenindu-i să creadă. 
Cum se poate să fi fost Moody? 

— Asta nu este Alastor Moody, zise Dumbledore încet. Nu 
l-ai cunoscut niciodată pe Alastor Moody. Adevăratul Moody 
nu te-ar fi luat niciodată de sub ochii mei după ce s-a 
întâmplat în această noapte. De când te-a luat, am ştiut... Şi 
m-am luat după voi... 

Dumbledore se aplecă peste Moody şi băgă mâna în 
interiorul robei sale. Scoase termosul lui Moody şi o 
legătură de chei. Apoi se întoarse către profesoara 
McGonagall şi Plesneală. 

— Severus, te rog să-mi aduci cea mai puternică poţiune 
de Veritaserum pe care o ai, iar apoi du-te la bucătărie şi 
adu un spiriduş de casă pe nume Winky. Minerva, te rog 
frumos să te duci la Hagrid acasă, unde o să găseşti în 
grădina de dovleci un câine mare şi negru. Du câinele în 


biroul meu şi spune-i că voi veni cât de curând, iar apoi 
întoarce-te aici. 

Dacă lui Plesneală sau profesoarei McGonagall li se părură 
stranii aceste instrucţiuni, ei îşi ascunseră foarte bine 
nedumerirea. Amândoi se întoarseră pe călcâie în acelaşi 
timp şi ieşiră din birou. Dumbledore se duse la cufărul cu 
şapte broaşte, vâri prima cheie în prima broască şi îl 
deschise. Conţinea o grămadă de cărţi de vrăji. Apoi închise 
cufărul, vâri a doua cheie în a doua broască şi deschise iar 
cufărul. Cărţile de vrăji dispăruseră. Aici erau mai multe 
Spionoscoape stricate, nişte suluri de pergament, mai multe 
pene de scris şi ceea ce lui Harry i se păru a fi o pelerină 
invizibilă. Harry privi uluit cum Dumbledore vâri a treia, a 
patra, a cincea şi a şasea cheie în broaştele 
corespunzătoare, redeschizând cufărul de fiecare dată şi 
descoperind mereu conţinuturi diferite. Apoi ajunse şi la ce- 
a de-a şaptea broască... Deschise capacul şi Harry scoase 
un strigăt de uimire. 

Se uita în jos, ca într-un fel de pivniţă... Era o cameră 
subterană... Iar la vreo trei metri mai jos, părând cufundat 
într-un somn profund, se afla adevăratul Ochi-Nebun 
Moody. Nu mai avea piciorul de lemn, pleoapa după care ar 
fi trebuit să fie ochiul magic nu părea să fie diferită de 
cealaltă şi îi lipseau porţiuni de păr grizonat. Harry se uită 
uluit, când la Moody care dormea în cufăr, când la Moody 
cel inconştient, care zăcea pe podeaua biroului. 

Dumbledore intră în cufăr şi ateriză lin pe podea, lângă 
Moody cel adormit. Se aplecă deasupra lui. 

— Împietrit... Controlat de Blestemul Imperius... Foarte 
slăbit, zise el. Desigur, aveau nevoie să-l ţină în viaţă... 
Harry, aruncă-mi pelerina impostorului, bietul Alastor e 
îngheţat. Va trebui să-l vadă Madame Pomfrey, dar nu pare 
să fie în mare pericol. 

Harry făcu cum i se spusese. 

Dumbledore îl acoperi pe Moody cu pelerina şi ieşi din 
cufăr. Apoi luă termosul care stătea pe birou, îl deschise şi îl 


răsturnă. Un lichid lipicios se prelinse pe birou. 

— PoliPoţiune, Harry, zise Dumbledore. Câtă viclenie. Câtă 
isteţime... Pentru că Moody nu bea niciodată decât din 
termosul său, este cunoscut lucrul ăsta. Impostorul avea 
nevoie, cred şi eu, să-l aibă la îndemână pe adevăratul 
Moody, ca să continue să îşi prepare poţiunea. Uite cum i-a 
ajuns părul... Dumbledore se uită la Moody cel din cufăr. 

— Impostorul i-a tăiat din păr tot anul. Vezi cât de inegal e 
pe alocuri? Dar cred că, în agitația din această noapte, 
falsul nostru Moody a uitat să ia poţiunea atât de des cât ar 
fi trebuit... din oră-n oră... Vom vedea... 

Dumbledore trase scaunul de la birou şi se aşeză, cu ochii 
aţintiţi asupra acelui Moody care zăcea inconştient pe 
podea. Şi Harry se uită la el. Trecură câteva clipe de 
tăcere... 

Apoi, sub ochii lui Harry, chipul omului de pe podea începu 
să se schimbe. Cicatricele dispăreau, pielea devenea 
netedă... Nasul i se întregea şi începea să se micşoreze. 
Coama lungă de păr cărunt se restrângea pe cap şi se făcea 
de culoarea paiului. Deodată, cu un pocnet puternic, 
piciorul de lemn se desprinse, în locul lui crescând un picior 
întreg. În clipa următoare, ochiul magic sări de pe faţa 
omului, fiind înlocuit de un ochi normal. Ochiul se rostogoli 
pe jos şi continuă să se învârtă în toate direcţiile. 

Şi Harry văzu în faţa lui, zăcând încă pe jos, un bărbat cu 
pielea deschisă la culoare, uşor pistruiat şi cu o claie de păr 
blond. Ştia cine era. Îl văzuse în Pensivul lui Dumbledore, îi 
privise pe Dementori cum îl scoseseră din tribunal, 
încercând să îl convingă pe domnul Crouch că era 
nevinovat... Acum avea însă riduri în jurul ochilor şi părea 
mult mai în vârstă... 

Se auziră nişte paşi grăbiţi pe coridor. Plesneală se 
întorsese cu Winky după el. Profesoara McGonagall era 
imediat în urma lor. 

— Crouch! zise Plesneală, încremenind în prag. Barty 
Crouch! 


— Dumnezeule mare, zise profesoara McGonagall, 
încremenind şi ea, cu privirile pironite la omul de pe podea. 
Murdară şi răvăşită, Winky se uită de după picioarele lui 
Plesneală. Deschise gura larg şi scoase un strigăt asurzitor. 

— Stăpâne Barty, stăpâne Barty, ce faceţi aici? 

Se aruncă pe pieptul tânărului. 

— L-aţi omorât! L-aţi omorât! L-aţi omorât pe fiul 
stăpânului! 

— Este doar Împietrit, Winky, zise Dumbledore. Dă-te la o 
parte, te rog. Severus, ai licoarea? 

Plesneală îi dădu lui Dumbledore o sticluţă cu un lichid 
complet limpede: licoarea adevărului, cu care Plesneală îl 
ameninţase pe Harry la ore. Dumbledore se ridică, se 
aplecă asupra omului de pe podea, îl ridică în capul oaselor 
şi îl sprijini de peretele pe care se afla Oglinda Duşmanilor, 
din care imaginile lui Dumbledore, Plesneală şi McGonagall 
încă se uitau urât la ei toţi. Winky rămase în genunchi, 
tremurând, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Dumbledore 
deschise cu forţa gura tânărului şi turnă trei picături în ea. 
Apoi îşi îndreptă bagheta către pieptul omului şi zise: 

— Enervare! 

Fiul lui Crouch deschise ochii. Chipul îi era absent şi ochii 
îi privea în gol. Dumbledore îngenunche în faţa lui, astfel 
încât feţele lor ajunseră la acelaşi nivel. 

— Mă auzi? întrebă Dumbledore încet. 

Pleoapele omului tresăriră. 

— Da, murmură el. 

— Aş vrea să ne spui, zise Dumbledore încet, cum ai ajuns 
aici. Cum ai scăpat din Azkaban? 

Crouch trase cu sete aer în piept, iar apoi începu să 
vorbească pe un ton monoton, inexpresiv: 

— M-a salvat mama. Ştia că era pe moarte. L-a convins pe 
tatăl meu să mă salveze, ca o ultimă favoare făcută ei. A 
iubit-o cum nu m-a iubit niciodată pe mine. A fost de acord. 
Au venit să mă viziteze. Mi-au dat o esenţă de PoliPoţiune, 
în care era un fir de păr de la mama mea. Ea a băuto 


esenţă de PoliPoţiune care conţinea un fir de păr de la mine. 
Ne-am schimbat înfăţişarea între noi. 

Winky clătină din cap, tremurând. 

— Nu mai spuneţi nimic, stăpâne Barty, nu mai spuneţi 
nimic, îi faceţi necazuri tatălui dumneavoastră! 

Dar tânărul Crouch trase iar aer în piept şi continuă pe 
acelaşi ton monoton: 

— Dementorii sunt orbi. Au simţit o persoană sănătoasă şi 
una bolnavă intrând în Azkaban. Au simţit o persoană 
sănătoasă şi una bolnavă ieşind din fortăreață. Tatăl meu m- 
a scos pe furiş, sub înfăţişarea mamei mele, în cazul în care 
se uitau prizonierii printre bare. Mama a murit curând 
după aceea, la Azkaban. A avut grijă să bea PoliPoţiunea 
până în ultimul moment. A fost îngropată sub numele meu şi 
arătând ca mine. Toată lumea a crezut că eram eu. 

Ochii îi licăriră. 

— Şi ce a făcut tatăl tău cu tine după ce te-a adus acasă? 
întrebă Dumbledore încet. 

— A înscenat moartea mamei mele. O înmormântare 
liniştită, intimă. Mormântul acela este gol. Spiriduşul de 
casă m-a îngrijit şi m-a pus pe picioare. Apoi a trebuit să fiu 
ascuns. A trebuit să fiu controlat. Tatăl meu a folosit mai 
multe vrăji ca să mă subjuge. După ce mi-am recăpătat 
puterile, nu mă gândeam decât să-mi găsesc stăpânul... Să 
mă întorc la el. 

— Cum te-a ţinut tatăl tău în frâu? întrebă Dumbledore. 

— Prin blestemul Imperius, zise Barty. Eram sub controlul 
tatălui meu. Eram forţat să port zi şi noapte pelerina care 
mă făcea invizibil. Eram mereu cu spiriduşul de casă. Ea 
era cea care mă păzea şi avea grijă de mine. Mă 
compătimea. Îl convingea pe tatăl meu să-mi facă mici 
bucurii din când în când. Drept răsplată pentru 
comportamentul meu bun... 

— Stăpâne Barty, stăpâne Barty, sughiţă Winky printre 
mâini. Nu ar trebui să spuneţi lor, noi intrat în bucluc... 


— A descoperit cineva că încă erai în viaţă? zise 
Dumbledore încet. A ştiut cineva, în afară de tatăl tău şi de 
spiriduşul de casă? 

— Da, zise Crouch, clipind iar des. O vrăjitoare de la biroul 
tatălui meu. Bertha Jorkins. A venit acasă cu nişte acte pe 
care trebuia să le semneze tatăl meu. Nu era acasă. Winky 
i-a dat drumul în casă şi apoi s-a întors în bucătărie, la 
mine. Dar Bertha Jorkins a auzit-o pe Winky vorbind cu 
mine. A venit să inspecteze. A auzit destul cât să ghicească 
cine se ascundea sub pelerină. Apoi s-a întors şi tata. L-a 
confruntat cu ceea ce aflase. Tatăl meu a aruncat o Vrajă de 
Memorie foarte puternică asupra ei, ca să uite ce aflase. 
Prea puternică. A zis că i-a alterat memoria pentru 
totdeauna. 

— De ce venit ea băgat nasul în treburile stăpânului? 
plânse Winky. De ce nu lăsat în pace? 

— Spune-mi despre Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise 
Dumbledore. 

— Winky l-a convins pe tatăl meu, zise Crouch cu aceeaşi 
voce monotonă. A încercat luni întregi să-l convingă. Nu 
ieşisem de ani de zile din casă. Eram un fan al acestui joc. 
Lăsaţi-l să se ducă, a zis ea. O să poarte pelerina... Doar să 
se uite... Lăsaţi-l să mai respire şi el aer curat... A zis că 
mama aşa ar fi dorit... l-a spus tatălui meu că mama murise 
ca să mă elibereze pe mine. Nu mă salvase ca să duc o viaţă 
de prizonierat. Până la urmă, tata a fost de acord. Totul a 
fost plănuit cu multă grijă. Tatăl meu ne-a condus pe mine şi 
pe Winky în Loja Superioară în dimineaţa aceea, foarte 
devreme. Winky trebuia să spună că îi păstrează un loc 
tatălui meu. Eu aveam să stau acolo, invizibil. După ce avea 
să plece toată lumea, ieşeam şi noi. Winky avea să pară că 
era singură. Nimeni nu avea cum să afle... Dar Winky nu 
ştia că eu eram din ce în ce mai puternic. Începeam să 
înfrunt Blestemul Imperius, aruncat de tata asupra mea. 
Erau momente când aproape că eram iar eu însumi. Erau 
perioade trecătoare, când părea să-şi piardă controlul 


asupra mea. Şi s-a întâmplat acolo, în Loja Superioară. A 
fost ca şi când m-aş fi trezit dintr-un somn adânc. M-am 
trezit în public, în mijlocul meciului, şi am văzut vârful unei 
baghete care ieşea din buzunarul unui băiat din faţa mea. 
Nu mi se permisese să am o baghetă, de când fusesem în 
Azkaban. Am furat-o, fără să ştie nimeni. Nici Winky. Ea are 
frică de înălţimi. Avea faţa ascunsă în mâini. 

— Stăpân Barty, foarte rău! şopti Winky, prelingându-i-se 
lacrimi grele printre degete. 

— Aşa că ai luat bagheta, spuse Dumbledore, şi ce ai făcut 
cu ea? 

— M-am întors în cort, zise Crouch. Apoi i-am auzit. Pe 
Devoratorii Morţii. Cei care nu fuseseră niciodată la 
Azkaban. Cei care nu suferiseră niciodată pentru stăpânul 
meu. Nu erau prizonieri ca mine. Erau liberi să-l caute, însă 
nu au făcut-o. Doar se distrau pe seama unor Încuiați. 
Vocile lor m-au trezit. Mintea îmi era mai limpede ca 
niciodată. Eram furios. Aveam bagheta. Am vrut să-i atac 
pentru că nu i-au fost loiali stăpânului meu. Tata a părăsit 
cortul, s-a dus să-i salveze pe Încuiați. Winky s-a speriat 
când m-a văzut atât de supărat. Şi-a folosit toate puterile ei 
magice să mă lege de ea. M-a scos din cort şi m-a dus în 
pădure, departe de Devoratorii Morţii. Am încercat să o 
întorc din drum. Vroiam să mă întorc în campus. Vroiam să 
le arăt acelor Devoratori ai Morţii ce însemna cu adevărat 
loialitatea şi să-i pedepsesc pentru că nu dăduseră dovadă 
de aşa ceva. Am folosit bagheta furată ca să aduc Semnul 
Întunecat pe cer. Au venit vrăjitori de la Minister, au 
aruncat Vrăji de Împietrire în toate părţile. Una dintre vrăji 
a ajuns printre copaci unde stăteam eu şi Winky. Legătura 
care ne lega a fost ruptă. Eram amândoi Împietriţi. Când 
Winky a fost descoperită, tatăl meu a ştiut că trebuia să fiu 
prin apropiere. A căutat în tufişurile unde fusese găsită şi 
m-a simţit acolo, zăcând pe jos. A aşteptat să plece ceilalţi 
membri ai Ministerului din pădure. A aruncat iarăşi 
Blestemul Imperius asupra mea şi m-a dus acasă. A 


concediat-o pe Winky. Nu îl ascultase. Mă lăsase să iau o 
baghetă. Aproape că mă lăsase să evadez. 

Winky scoase un vaiet de disperare. 

— Acum nu mai eram decât eu şi tatăl meu în casă. Şi 
atunci... Şi atunci, zise Crouch şi capul începu să i se 
rotească în jurul gâtului, iar pe faţă îi apăru un zâmbet de 
om nebun. A venit stăpânul meu după mine! A sosit la noi 
acasă într-o noapte, în braţele servitorului său credincios, 
Şobo. Stăpânul meu aflase că încă eram în viaţă. O 
capturase pe Bertha Jorkins în Albania. O torturase. Berta îi 
spusese o mulţime de lucruri. Îi povestise despre Turnirul 
celor trei vrăjitori. Îi spusese că bătrânul Auror, Moody, 
avea să predea la Hogwarts. A torturat-o până când a 
distrus Vraja de Memorie pe care o aruncase tatăl meu 
asupra ei. l-a spus că evadasem din Azkaban. I-a spus că 
tatăl meu mă ţine prizonier ca să nu mă pot duce să-mi caut 
stăpânul. Şi aşa stăpânul meu a aflat că încă eram 
servitorul său credincios... Poate cel mai credincios dintre 
toţi! Stăpânul meu a conceput un plan, pe baza 
informaţiilor obţinute de la Bertha Jorkins. Avea nevoie de 
mine. A sosit la noi acasă aproape de miezul nopţii. Tatăl 
meu a deschis uşa. 

Zâmbetul de pe chipul lui Crouch se lăţi, de parcă i-ar fi 
venit în minte cea mai dragă amintire din viaţa lui. Ochii 
căprui, îngroziţi la culme, ai lui Winky îi apăruseră iar 
printre degete. Părea prea impresionată ca să mai 
vorbească. 

— A fost foarte rapid. Tatăl meu a fost supus de Blestemul 
Imperius aruncat de puternicul meu stăpân. Acum tata era 
prizonierul, era cel controlat... Stăpânul meu l-a forţat să-şi 
vadă de treabă în mod normal, să se poarte de parcă nu s- 
ar fi întâmplat nimic. Şi am fost eliberat. M-am trezit. Eram 
iar eu însumi, viu, aşa cum nu mai fusesem de ani întregi. 

— Şi ce ţi-a cerut Cap-de-Mort să faci? zise Dumbledore. 

— M-a întrebat dacă eram gata să risc totul pentru el. 
Eram pregătit. Era visul meu, cea mai mare ambiţie, să-l 


servesc, să îi dovedesc devotamentul meu. Mi-a spus că 
avea nevoie să plaseze un servitor credincios la Hogwarts. 
Un servitor care să-l ghideze pe Harry Potter în timpul 
Turnirului celor trei vrăjitori fără să îşi dea seama ceilalţi. 
Un servitor care să îl urmărească pe Harry Potter. Să se 
asigure că ajungea la Cupa turnirului. Un om de încredere, 
care să transforme Cupa în Portal. Şi aceasta avea s-o ducă 
pe prima persoană care o atingea la stăpânul meu. Dar mai 
întâi... 

— Aveai nevoie de Alastor Moody, zise Dumbledore. 

Ochii săi albaştri aruncau fulgere de ură, însă vocea îi 
rămase calmă. 

— Şobo şi cu mine am făcut-o. Am preparat dinainte 
PoliPoţiunea. Ne-am dus acasă la Moody. S-a împotrivit. A 
fost mare agitaţie. Am reuşit să-l subjugăm la timp. L-am 
închis cu forţa într-un compartiment al propriului cufăr. I- 
am tăiat nişte păr şi l-am adăugat la poţiune. Am băut-o şi 
am devenit dublura lui Moody. l-am luat piciorul şi ochiul. A 
fost cât pe-aci să dau nas în nas cu Arthur Weasley când a 
venit în dimineaţa aceea ca să-i liniştească pe Încuiaţii care 
auziseră tărăboiul făcut de noi. Am făcut pubelele din curte 
să se mişte. I-am spus lui Arthur Weasley că auzisem intruşi 
care probabil că vrăjiseră pubelele. Apoi am împachetat 
hainele lui Moody şi detectorii de Întuneric, le-am pus în 
cufăr, alături de Moody, şi am pornit câtre Hogwarts. L-am 
ţinut în viaţă, dar sub Blestemul Imperius. Am vrut să poată 
să-mi răspundă la întrebările pe care i le-aş fi putut pune. 
Să aflu despre trecutul lui, să-i învăţ obiceiurile, ca să pot 
să-l păcălesc chiar şi pe Dumbledore. De asemenea, aveam 
nevoie de părul lui pentru PoliPoţiune. Celelalte ingrediente 
erau uşor de luat. Am furat pielea de Boomslang din pivniţa 
castelului. Stăpânul Poţiunilor m-a găsit în biroul lui, dar i- 
am spus că aşa primisem ordin, să caut acolo. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Şobo, după ce l-aţi atacat pe 
Moody? zise Dumbledore. 


— Şobo s-a întors ca să aibă grijă de stăpânul meu, în casa 
tatălui meu, şi să-l supravegheze pe acesta. 

— Dar tatăl tău a scăpat, zise Dumbledore. 

— Da. După o vreme, a început să lupte împotriva 
Blestemului Imperius, ca şi mine. Erau perioade când ştia 
ce era cu el, ce se întâmpla. Stăpânul meu a decis că era 
periculos ca tatăl meu să mai iasă din casă. L-a forţat să 
trimită scrisori Ministerului. L-a făcut să scrie şi să spună că 
era bolnav. Dar Şobo şi-a neglijat sarcina. Nu a fost destul 
de prevăzător. Tata a scăpat. Stăpânul meu a presupus că 
se îndrepta spre Hogwarts. Tata vroia să-i spună totul lui 
Dumbledore, să mărturisească. Ba chiar să recunoască pe 
şleau că mă eliberase din Azkaban. Stăpânul mi-a trimis 
vorbă că tata scăpase. Mi-a spus să-l opresc cu orice preţ. 
Aşa că am aşteptat. Am folosit harta pe care o luasem de la 
Harry Potter, harta care aproape că a distrus totul. 

— Hartă? zise Dumbledore repede. Despre ce hartă este 
vorba? 

— Harta lui Potter, cu culoarele secrete ale castelului 
Hogwarts. Potter m-a văzut aplecat aplecat asupra ei. M-a 
văzut într-o noapte furând ingredientele pentru PoliPoţiune 
de la Plesneală. A crezut că eram tatăl meu, având în 
vedere că avem şi acelaşi prenume. Am luat harta de la 
Potter în acea noapte. I-am spus că tatăl meu îi ura pe 
vrăjitorii Întunecaţi. Potter a crezut că tatăl meu îl urmărea 
pe Plesneală. Timp de o săptămână, am aşteptat ca tatăl 
meu să ajungă la Hogwarts. În sfârşit, într-o seară, harta 
mi-a arătat că tata ajunsese acolo. Mi-am luat pelerina care 
mă făcea invizibil şi m-am dus după el. Mergea pe la 
marginea pădurii. Apoi au venit Potter şi Krum. Am 
aşteptat. Nu puteam să-i fac nimic lui Potter, stăpânul meu 
avea nevoie de el. Potter s-a dus să-l cheme pe Dumbledore. 
L-am Împietrit pe Krum şi mi-am omorât tatăl. 

— Nuuuu! se văită Winky. Stăpâne Barty, stăpâne Barty, ce 
spuneţi? 


— "Ţi-ai omorât tatăl, zise Dumbledore, cu aceeaşi voce 
calmă. Ce-ai făcut cu cadavrul? 

— L-am dus în pădure. L-am acoperit cu pelerina. Aveam 
harta cu mine. L-am văzut pe Potter fugind la castel. S-a 
întâlnit cu Plesneală. A venit şi Dumbledore. L-am privit pe 
Potter aducându-l pe Dumbledore în pădure. M-am întors în 
pădure şi m-am furişat în spatele lor, m-am întâlnit cu ei. I- 
am spus lui Dumbledore că Plesneală îmi spusese unde să 
vin. Dumbledore mi-a spus să mă duc să-l caut pe tatăl meu. 
M-am întors la cadavrul tatălui meu. Am privit harta. După 
ce a plecat toată lumea, am Transfigurat trupul tatălui meu. 
Într-un os... L-am îngropat, purtând tot timpul pelerina pe 
umeri, în pământul proaspăt, săpat în faţa cabanei lui 
Hagrid. 

Se lăsă tăcere deplină, întreruptă doar de plânsetele 
continue ale lui Winky. Apoi Dumbledore spuse: 

— Şi în seara asta... 

— M-am oferit să duc Cupa în labirint înainte de cină, şopti 
Barty Crouch. Am transformat-o într-un Portal. Planul 
stăpânului meu a funcţionat. Şi-a recăpătat puterile şi voi fi 
răsplătit de el dincolo de închipuirile oricărui vrăjitor... 

Zâmbetul de nebun îi lumină iar faţa, iar capul îi căzu pe 
umăr, în timp ce Winky se văita şi plângea lângă el. 

— Capitolul XXXVI — 

DESPĂRŢIREA DRUMURILOR. 

Dumbledore se ridică. Dezgustat, se uită pentru câteva 
clipe la Barty Crouch. Apoi îşi ridică iar bagheta şi din ea 
zburară nişte funii care se înfăşurară strâns în jurul lui 
Barty Crouch. 

Se întoarse către profesoara McGonagall şi zise: 

— Minerva, vrei să îl păzeşti tu, până când îl duc eu sus pe 
Harry? 

— Desigur, zise profesoara McGonagall. 

Şi ea părea scârbită, de parcă tocmai ar fi văzut pe cineva 
care voma. Însă când îşi scoase bagheta şi o îndreptă spre 
Barty Crouch, mâna îi fu foarte fermă. 


— Severus, se întoarse Dumbledore spre Plesneală, te rog, 
spune-i lui Madame Pomfrey să vină aici. Trebuie să-l 
ducem pe Alastor Moody în aripa spitalului. Apoi du-te şi 
găseşte-l pe Cornelius Fudge... Adu-l în biroul ăsta. Va dori 
cu siguranţă să-l interogheze el însuşi pe Crouch. Spune-i 
că voi fi în aripa spitalului peste o jumătate de oră, dacă are 
nevoie de mine. 

Plesneală aprobă din cap şi ieşi rapid din cameră. 

— Harry? zise Dumbledore cu blândeţe. 

Harry se ridică şi ameţi din nou. Durerea din picior, de 
care nu fusese conştient cât îl ascultase pe Barty Crouch, se 
întoarse acum în plină forţă. De asemenea, îşi dădu seama 
că tremura. Dumbledore îl apucă de braţ şi îl ajută să iasă 
pe coridorul întunecat. 

— Vreau să vii mai întâi în biroul meu, Harry, zise el încet, 
în timp ce mergeau pe coridor. Sirius ne aşteaptă acolo. 

Harry dădu din cap. Se simţea amorţit şi copleşit de un 
sentiment ireal, dar nu îi păsa. Era chiar bucuros din 
această cauză. Nu vroia să se gândească la ce i se 
întâmplase de când atinsese prima dată Cupa. Nu vroia să 
îşi analizeze amintirile care îi tot apăreau în minte, 
proaspete şi vii, ca nişte fotografii. Ochi-Nebun Moody, în 
cufăr. Şobo, prăbuşit pe jos, oblojindu-şi mâna tăiată. Cap- 
de-Mort, ridicându-se din ceaunul care clocotea. Cedric... 
mort... Cedric, rugându-l să îl ducă înapoi părinţilor lui... 

— Domnule profesor, murmură Harry, unde sunt domnul şi 
doamna Diggory? 

— Sunt cu doamna profesoară Lăstar, zise Dumbledore. 

Vocea lui, care fusese atât de calmă în timpul 
interogatoriului lui Barty Crouch, tremură puţin pentru 
prima oară. Profesoara Lăstar era şefa Casei lui Cedric şi îl 
cunoştea cel mai bine. 

Ajunseră la statuia de piatră. Dumbledore spuse parola, 
statuia se dădu la o parte şi urcară amândoi scara 
mişcătoare, în spirală, către uşa de stejar. Dumbledore o 
deschise larg. 


Sirius stătea acolo. Chipul îi era la fel de palid şi de tras ca 
atunci când scăpase din Azkaban. într-o fracțiune de 
secundă, traversă camera. 

— Harry, te simţi bine? Ştiam eu... Ştiam că o să se 
întâmple ceva de genul ăsta... Cum a fost, de fapt? 

Îi tremurau mâinile când îl ajută pe Harry să se aşeze pe 
un scaun din faţa biroului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el şi mai nerăbdător. 

Dumbledore începu să-i povestească lui Sirius tot ce 
spusese Barty Crouch. Harry asculta doar pe jumătate. Era 
atât de obosit, încât îl durea fiecare oscior, nu vroia decât să 
stea acolo, liniştit, ore întregi, până când ar fi adormit şi nu 
ar mai fi trebuit să gândească sau să simtă ceva. 

Se auzi o bătaie de aripi. Fawkes, pasărea phoenix, îşi 
părăsise stinghia, traversase biroul şi se aşezase pe 
genunchiul lui Harry. 

— Bună, Fawkes, zise Harry încet, mângâindu-i penele 
superbe, roşii şi aurii. 

Fawkes clipi liniştitor. Căldura ei avu darul să îl calmeze pe 
Harry. 

Dumbledore se oprise din vorbit. Se aşeză vizavi de Harry, 
în spatele biroului său. Se uită la Harry, care însă îi evită 
privirea. Dumbledore avea să îi pună tot felul de întrebări... 
Avea să îl facă să retrăiască totul. 

— Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat după ce ai atins Portalul 
în labirint, Harry, zise Dumbledore. 

— Nu putem să o lăsăm pe dimineaţă, Dumbledore? 
întrebă Sirius aspru, punându-şi o mână pe umărul lui 
Harry. Lasă-l să doarmă. Lasă-l să se odihnească. 

Harry simţi un val de recunoştinţă pentru Sirius, dar 
Dumbledore făcu abstracţie de cuvintele acestuia. Se 
aplecă spre Harry. Împotriva dorinţei lui, Harry îşi ridică 
privirea şi se uită în ochii aceia albaştri şi luminoşi. 

— Dacă aş crede că te-aş ajuta, zise Dumbledore cu 
blândeţe, lăsându-te să te cufunzi într-un somn magic, 
amânând momentul când va trebui să te gândeşti la ce s-a 


întâmplat în această seară, aş face-o... Dar sunt sigur că nu 
e aşa... Atenuarea durerii pentru o vreme o face mult mai 
rea când reizbucneşte în cele din urmă. Ai fost mai curajos 
decât s-ar fi aşteptat oricine. Îţi cer să-ţi mai demonstrezi o 
dată curajul. Îţi cer să ne spui ce s-a întâmplat. 

Fawkes scoase un tril melodios, care umplu aerul, şi Harry 
se simţi de parcă i-ar fi fost turnată pe gât o picătură de 
lichid fierbinte, până în stomac, încălzindu-l şi dându-i 
putere. 

Trase aer în piept şi începu să le povestească. În timp ce 
vorbea, imaginile a tot ceea ce se întâmplase în acea noapte 
păreau să prindă viaţă în faţa ochilor săi... Văzu suprafaţa 
strălucitoare a poţiunii care îl înviase pe Cap-de-Mort... 
Cum Apăruseră Devoratorii Morţii printre mormintele din 
jurul lor... Cadavrul lui Cedric, lângă Cupă... 

O dată sau de două ori, Sirius păru să vrea să spună ceva, 
cu mâna în continuare pe umărul lui Harry, dar Dumbledore 
ridică mâna să-l oprească şi Harry se bucură, pentru că îi 
era mai simplu să continue, acum după ce începuse. Era 
chiar o uşurare... Se simţea de parcă ceva otrăvitor fusese 
smuls din el... Fiecare picătură de hotărâre care îl făcea să 
continue să vorbească îl costa enorm. Totuşi, simţea că, o 
dată ce avea să termine, se va simţi mult mai bine. 

Când Harry povesti cum îi înţepase Şobo braţul cu 
pumnalul, Sirius scoase o exclamaţie vehementă şi 
Dumbledore se ridică atât de repede, încât Harry tresări. 
Dumbledore se apropie şi îi spuse lui Harry să îşi întindă 
braţul. Harry le arătă amândurora locul unde îi fusese 
sfâşiată roba şi tăietura de sub mânecă. 

— A zis că sângele meu avea să-l facă mai puternic decât 
dacă l-ar fi folosit pe al altcuiva, îi spuse Harry lui 
Dumbledore. A zis că protecţia pe care o aveam de la mama 
mea urma să treacă şi în sângele lui. Şi avea dreptate... M-a 
atins fără să păţească nimic, mi-a atins faţa. 

Pentru o fracțiune de secundă, Harry avu impresia că vede 
o sclipire ca un fel de triumf în ochii lui Dumbledore. Dar în 


clipa următoare, Harry fu convins că îşi imaginase, pentru 
că în momentul în care Dumbledore se întoarse la locul său 
din spatele biroului, arăta mai bătrân şi mai măcinat de 
gânduri decât îl văzuse Harry vreodată până atunci. 

— În ordine, zise el, aşezându-se iar. Cap-de-Mort a 
înlăturat un anumit obstacol. Harry, continuă, te rog. 

Harry povesti mai departe. Le explică în ce fel ieşise Cap- 
de-Mort din ceaun şi le spuse tot ce îşi amintea din 
discursul lui Cap-de-Mort câtre Devoratorii Morţii. Apoi le 
povesti cum îl dezlegase Cap-de-Mort, cum îi dăduse înapoi 
bagheta şi cum se pregătise de duel. 

Dar, când ajunse la partea cu raza aurie de lumină care 
unea bagheta lui de cea a lui Cap-de-Mort, simţi un nod în 
gât. Încercă să vorbească în continuare, dar amintirea a 
ceea ce ieşise din bagheta lui Cap-de-Mort îi copleşi mintea. 
Îl văzu pe Cedric ieşind din ea, apoi pe bătrân, pe Bertha 
Jorkins... pe mama sa... pe tatăl său... 

Se bucură când Sirius sparse tăcerea. 

— Baghetele s-au conectat? zise el, uitându-se când la 
Harry, când la Dumbledore. De ce? 

Harry se uită iar la Dumbledore, pe a cărui faţă se citea o 
expresie de nelinişte. 

— Priori Incantatem! murmură el. 

Ochii lui se uitară în ai lui Harry şi era ca şi când între ei 
se stabilise o undă de înţelegere. 

— Efectul revers al vrăjii? zise Sirius tăios. 

— Exact, zise Dumbledore. Bagheta lui Harry şi a lui Cap- 
de-Mort au acelaşi miez. Fiecare dintre ele conţine o pană 
din coada aceluiaşi phoenix. A acestui phoenix, mai precis, 
adăugă el şi arătă către pasărea roşie-aurie, care stătea 
liniştită pe genunchiul lui Harry. 

— Pana baghetei mele provine de la Fawkes? întrebă 
Harry uluit. 

— Da, zise Dumbledore. Domnul Ollivander mi-a scris că ai 
cumpărat a doua baghetă din magazinul lui, acum patru 
ani. 


— Dar ce se întâmplă când o baghetă îşi întâlneşte 
perechea geamănă? întrebă Sirius. 

— Nu vor funcţiona cum trebuie una împotriva celeilalte, 
zise Dumbledore. Dacă însă posesorii baghetelor îşi 
forţează baghetele să se lupte între ele, va avea loc ceva 
foarte rar şi straniu. Una dintre baghete o va forţa pe 
cealaltă să expulzeze vrăjile pe care le-a aruncat, în ordine 
inversă însă. Întâi cea mai recentă... apoi cele care au 
precedat-o... 

Se uită întrebător la Harry şi acesta aprobă din cap. 

— Ceea ce înseamnă, zise Dumbledore încet, cu ochii pe 
chipul lui Harry, că trebuie să fi reapărut o formă a lui 
Cedric. 

Harry dădu iar din cap. 

— Diggory a înviat? întrebă Sirius tăios. 

— Nici o vrajă nu-i poate aduce pe morţi înapoi, zise 
Dumbledore cu seriozitate. Trebuie să fi avut loc un fel de 
ecou inversat. Probabil că a apărut o umbră a lui Cedric din 
baghetă... Am dreptate, Harry? 

— Dar a vorbit cu mine, zise Harry, tremurând iar din 
toate încheieturile. Fantoma lui Cedric, sau ce era, a vorbit. 

— Ceva, spuse Dumbledore, care avea aspectul şi 
caracterul lui Cedric. Bănuiesc că au mai apărut şi alţii... 
victime mai puţin recente ale baghetei lui Cap-de-Mort... 

— Un bătrân, zise Harry şi iar simţi un nod în gât. Bertha 
Jorkins. Şi... 

— Părinţii tăi? întrebă Dumbledore încet. 

— Da, zise Harry. 

Sirius îl strânse atât de tare de umăr, încât Harry simţi că 
îl doare. 

— Ultimele crime pe care le comisese bagheta, zise 
Dumbledore, aprobând din cap. În ordine inversă. Ar fi 
apărut mai multe, desigur, dacă ai fi menţinut legătura. 
Foarte bine, Harry, umbrele acelea... Ce au făcut? 

Harry descrise cum siluetele care ieşiseră din baghetă 
dăduseră ocol reţelei aurite, prin interiorul ei, cum Cap-de- 


Mort păruse să se teamă de ele, cum umbra tatălui lui 
Harry îi spusese ce să facă, cum Cedric îşi exprimase ultima 
dorinţă. 

În acel moment, Harry îşi dădu seama că nu mai putea să 
continue. Se uită la Sirius şi văzu că îşi ţinea faţa în mâini. 

Harry observă deodată că Fawkes nu mai era pe 
genunchiul lui. Pasărea phoenix zburase pe podea. Îşi 
sprijinea acum minunatul cap de piciorul rănit al lui Harry 
şi din ochi îi curgeau lacrimi mari şi sidefii, chiar pe rana 
provocată de păianjen. Durerea dispăru. Pielea i se vindecă. 
Piciorul era ca la început. 

— O să-ţi mai spun o dată, zise Dumbledore, în timp ce 
Fawkes se ridica în aer şi se aşeza pe stinghia de lângă uşă. 
Ai dat dovadă de mai multă vitejie decât m-aş fi putut 
aştepta vreodată de la tine, Harry. Ai fost la fel de curajos ca 
şi cei care au murit luptându-se cu Cap-de-Mort la apogeul 
puterii sale. Ai dus pe umeri povara unui vrăjitor adult şi l-ai 
egalat... Şi acum, după ce ne-ai spus tot ce trebuia să ştim, 
hai cu mine în aripa spitalului, nu vreau să te întorci în 
dormitorul tău în noaptea asta. O Poţiune de Dormit şi 
multă linişte. Sirius, vrei să rămâi cu el? 

Sirius dădu din cap şi se ridică. Se transformă iar în 
câinele negru şi mare, şi ieşi din birou cu Harry şi cu 
Dumbledore, coborând un etaj până la aripa spitalului. 

Când Dumbledore deschise uşa, Harry îi văzu pe toţi - 
doamna Weasley, Bill, Ron şi Hermione - strânşi în jurul lui 
Madame Pomfrey, care părea hărţuită şi cam enervată din 
pricina asta. Toţi doreau să ştie unde era Harry şi ce se 
întâmplase cu el. 

Se întoarseră cu toţii când intrară Harry, Dumbledore şi 
câinele negru, iar doamna Weasley scoase un fel de strigăt 
înăbuşit: 

— Harry! O, Harry! 

Se apropie grăbită de el, dar Dumbledore se interpuse 
între ei. 


— Molly, zise el, ridicând o mână, te rog, ascultă-mă puţin. 
Harry a trecut printr-un calvar îngrozitor în această seară. 
Tocmai a trebuit să-l retrăiască pentru mine. Acum are 
nevoie de somn şi de linişte. Dacă Harry vrea să staţi cu el, 
adăugă Dumbledore, uitându-se şi la Ron, la Hermione şi la 
Bill, puteţi să o faceţi. Dar nu vreau să-i puneţi întrebări 
până când nu va fi pregătit să răspundă şi, în orice caz, nu 
în seara asta. 

Doamna Weasley aprobă din cap. Era albă la faţă ca varul. 
Se uită cu reproş la Ron, la Hermione şi la Bill, de parcă 
aceştia ar fi scos vreun cuvânt, şi murmură: 

— Aţi auzit? Are nevoie de linişte! 

— Domnule director, zise Madame Pomfrey, uitându-se la 
câinele mare şi negru, adică la Sirius, pot să vă întreb ce... 

— Câinele va rămâne cu Harry pentru o vreme, zise 
Dumbledore, pe un ton normal. Te asigur că este foarte 
bine dresat, Poppy. Harry, stau şi eu până adormi... 

Harry îi era extraordinar de recunoscător lui Dumbledore 
pentru că le spusese celorlalţi să nu-i pună întrebări. Nu că 
nu ar fi dorit din tot sufletul ca ei să fie acolo, dar gândul de 
a o lua de la capăt, ideea de a retrăi totul încă o dată, era 
peste puterile lui. 

— Mă întorc să te văd după ce mă întâlnesc cu Fudge, 
Harry, zise Dumbledore. Aş vrea să rămâi şi mâine aici, 
când mă voi adresa întregii şcoli. 

Şi Dumbledore plecă. 

Când Madame Pomfrey îl conduse pe Harry spre un pat 
din apropiere, îl zări pe adevăratul Moody zăcând nemişcat 
pe un pat din capătul îndepărtat al camerei. Piciorul său de 
lemn şi ochiul magic erau pe noptieră. 

— E bine? întrebă Harry. 

— O să fie ca nou, zise Madame Pomfrey, dându-i lui Harry 
o pijama, şi trase draperiile în jurul patului său. 

Îşi dădu jos roba, îşi puse pijamaua şi se întinse în pat. 
Ron, Hermione, Bill, doamna Weasley şi câinele negru 
trecură dincolo de paravan şi se aşezară pe scaune în jurul 


patului. Ron şi Hermione îl priveau neliniştiţi, cu precauţie 
parcă, de parcă le-ar fi fost teamă de el. 

— N-am nimic, le spuse el. Sunt doar obosit... 

Ochii doamnei Weasley se umplură de lacrimi, în timp ce 
netezea aşternutul, deşi nu era cazul. 

Madame Pomfrey, care tocmai ieşise ca o furie din biroul 
ei, se întoarse cu un pocal şi o sticluţă cu poţiune mov. 

— Trebuie să o bei pe toată, Harry, zise ea. Este o poţiune 
pentru un somn fără vise. 

Harry luă pocalul şi bău câteva înghiţituri. Simţi 
instantaneu cum se moleşeşte. Totul în jurul lui se estompă. 
Luminile din aripa spitalului păreau să licărească spre el 
într-un mod prietenos, printre draperiile din jurul patului, 
iar corpul parcă i se scufundă din ce în ce mai mult în 
căldura saltelei de puf. Înainte să termine poţiunea, înainte 
să mai spună ceva, se cufundă într-un somn adânc. 

Harry se trezi într-o căldură atât de plăcută, pe jumătate 
adormit, încât nu deschise ochii, dorind să aţipească la loc. 
Camera era slab luminată... Era convins că era încă noapte 
şi avea impresia că nu dormise prea mult. 

Apoi auzi şoapte în jurul lui. 

— Or să-l trezească, dacă nu tac din gură! 

— De ce ţipă? Oare ce s-a mai întâmplat? 

Harry îşi deschise ochii şi văzu ca prin ceaţă. Cineva îi 
dăduse jos ochelarii. Zări silueta neclară a doamnei Weasley 
şi a lui Bill. Doamna Weasley era în picioare. 

— Asta e vocea lui Fudge, şopti ea. Şi asta e a profesoarei 
Minerva McGonagall, nu? Dar din ce cauză se ceartă? 

Acum îi auzea şi Harry: oameni care strigau şi fugeau spre 
aripa spitalului. 

— Regretabil, dar asta e, Minerva, spunea Cornelius 
Fudge tare. 

— Nu ar fi trebuit să-l aduci niciodată în castel! strigă 
profesoara McGonagall. Când va afla Dumbledore... 

Harry auzi cum se dădură de perete uşile spitalului. 
Neobservat de cei care stăteau în jurul patului, fiindcă toţi 


se uitau spre uşă când Bill trase paravanul, Harry se ridică 
în capul oaselor şi îşi puse ochelarii. 

Fudge veni cu paşi mari pe culoarul dintre paturi, cu 
profesoara McGonagall şi cu Plesneală după el. 

— Unde este Dumbledore? o întrebă Fudge pe doamna 
Weasley. 

— Nu e aici, zise doamna Weasley supărată. Aceasta este 
aripa spitalului, domnule Ministru, nu credeţi că ar fi mai 
bine... 

Dar uşa se deschise şi Dumbledore se apropie în fugă de 
ei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el tăios, uitându-se când la 
Fudge, când la profesoara McGonagall. De ce deranjaţi 
oamenii? Minerva, mă mir de atitudinea ta... [i-am cerut să 
îl păzeşti pe Barty Crouch... 

— Nu mai este nevoie să îl păzesc, Dumbledore! strigă ea. 
A avut grijă domnul Ministru! 

Harry nu o văzuse niciodată pe profesoara McGonagall 
pierzându-şi controlul în halul acela. Avea obrajii rumeni de 
furie şi pumnii strânşi. 'Tremura din tot corpul de mânie. 

— Când i-am spus domnului Fudge că l-am prins pe 
Devoratorul Morţii care era de vină pentru ce s-a întâmplat 
în această seară, zise Plesneală cu o voce joasă, a părut să 
creadă că îi era viaţa în pericol. A insistat să cheme un 
Dementor care să-l însoţească prin castel. L-a adus în biroul 
unde era Barty Crouch... 

— l-am spus că nu vei fi de acord, Dumbledore! exclamă 
profesoara McGonagall. I-am spus că nu ai permite 
niciodată ca un Dementor să pună piciorul în castel, dar... 

— Taci, femeie! strigă Fudge, care şi el părea mai supărat 
decât îl văzuse Harry vreodată în viaţa lui. Ca Ministru al 
Magiei, eu hotărăsc dacă vreau să aduc pe cineva care să 
mă protejeze când interoghez un suspect presupus 
periculos şi... 

Dar vocea profesoarei McGonagall o acoperi pe cea a lui 
Fudge. 


— În clipa în care a intrat... chestia aia în cameră, strigă 
ea, arătând acuzator către Fudge şi tremurând toată, s-a 
aruncat asupra lui Crouch şi... şi... 

Harry simţi un fior rece în stomac, în timp ce profesoara 
McGonagall se chinuia să afle cuvintele potrivite pentru a 
descrie ce se întâmplase. Nu fu nevoie să îşi termine 
propoziţia. Ştia ce trebuie să fi făcut Dementorul. Îi dăduse 
sărutul fatal lui Barty Crouch. Îi absorbise sufletul pe gură. 
Era mai rău decât dacă ar fi murit. 

— Nu este o pierdere! ţipă Fudge. Se pare că a fost 
responsabil pentru mai multe crime! 

— Dar acum nu mai poate mărturisi, Cornelius, zise 
Dumbledore, uitându-se fix la Fudge, de parcă l-ar fi văzut 
pentru prima oară cum era în realitate. Nu poate să mai 
mărturisească de ce i-a omorât. 

— De ce i-a omorât? Păi, nu e nici un mister, nu? izbucni 
Fudge. Era complet smintit! Din câte mi-au spus Minerva şi 
Severus, se pare că a crezut că a făcut totul conform 
instrucţiunilor Ştii-Tu-Cui! 

— Cap-de-Mort chiar îi dădea instrucţiuni, Cornelius, zise 
Dumbledore. Decesele acelor oameni au făcut parte din 
planul de a-l readuce pe Cap-de-Mort la putere. Şi planul a 
avut succes. Cap-de-Mort şi-a recăpătat corpul. 

Fudge arăta ca şi cum i-ar fi aruncat cineva un obiect în 
faţă. Uluit, se uită la Dumbledore, de parcă nu i-ar veni să 
creadă ce auzise. 

Începu să vorbească tare, încă privindu-l pe Dumbledore, 
cu ochi bulbucaţi. 

— Ştii-Tu-Cine... s-a întors? Absurd! Zău, Dumbledore... 

— După cum sunt convins că ai aflat de la Minerva şi de la 
Severus, zise Dumbledore, l-am auzit pe Barty Crouch 
mărturisind. Sub influenţa Veritaserumului, ne-a spus cum 
a fost scos pe furiş din Azkaban şi cum Cap-de-Mort - aflând 
de supraviețuirea lui de la Bertha Jorkins - s-a dus, l-a 
eliberat de sub puterea tatălui său şi l-a folosit pentru a-l 


captura pe Harry. Planul a funcţionat, ascultă-mă pe mine. 
Crouch l-a ajutat pe Cap-de-Mort să se întoarcă. 

— Fii atent, Dumbledore, zise Fudge, şi Harry fu şocat să 
vadă un mic zâmbet pe chipul său, doar... doar nu crezi 
asta cu adevărat... Ştii-Tu-Cine... înapoi? Zău aşa... Poate că 
Barty Crouch a crezut că acţiona sub puterea Ştii-lu-Cui, 
dar ca tu să crezi pe cuvânt un nebun ca el, Dumbledore... 

— Când Harry a atins Cupa în această seară, a fost dus 
direct la Cap-de-Mort, zise Dumbledore cu seriozitate. A 
fost martorul renaşterii lui Cap-de-Mort. Îţi voi explica totul, 
dacă vii în biroul meu... 

Dumbledore se uită la Harry şi văzu că era treaz, dar 
clătină din cap şi zise: 

— Mă tem că nu-ţi pot da voie să-l interoghezi pe Harry în 
această seară. 

Zâmbetul straniu al lui Fudge nu i se şterse de pe chip. Şi 
el se uită la Harry, apoi iar la Dumbledore şi zise: 

— Tu ai de gând să-l crezi pe Harry, Dumbledore? 

Urmă un moment de tăcere întrerupt de mârăielile lui 
Sirius, care îşi dezveli colții către Fudge. 

— Sigur că îl cred pe Harry, zise Dumbledore, fulgerându-l 
pe Fudge cu privirea. Am auzit mărturisirea lui Crouch şi 
Harry mi-a povestit ce s-a întâmplat după ce a atins Cupa... 
Cele două relatări se legau, explicau tot ce s-a întâmplat de 
când a dispărut Bertha Jorkins vara trecută. 

Fudge încă zâmbea ciudat. Se uită la Harry încă o dată, 
înainte de a răspunde. 

— Eşti pregătit să admiţi că s-a întors Lordul Cap-de-Mort, 
dând crezare vorbelor unui criminal smintit şi ale unui băiat 
care... ei bine... 

Fudge îi aruncă o altă privire lui Harry şi băiatul înţelese 
deodată despre ce era vorba. 

— Aţi citit ce a scris Rita Skeeter, domnule Fudge, zise el 
încet. 

Ron, Hermione, doamna Weasley şi Bill tresăriră cu toţii. 
Nici unul dintre ei nu-şi dăduse seama că Harry era treaz. 


Fudge roşi puţin, dar îi apăru o expresie sfidătoare şi 
îndărătnică. 

— Şi ce dacă am citit? zise el, uitându-se la Dumbledore. 
Am descoperit că ai ţinut secrete anumite lucruri despre 
băiat... Un Reptomit, da? Şi are tot felul de crize... 

— Presupun că te referi la durerile pe care le generează 
cicatricea? zise Dumbledore calm. 

— Deci, recunoşti că a avut aceste dureri? zise Fudge 
repede. Dureri de cap? Coşmaruri? Poate chiar... 
halucinaţii? 

— Ascultă-mă, Cornelius, zise Dumbledore, făcând un pas 
către Fudge şi părând din nou să iradieze o forţă infinită, pe 
care o emanase şi după ce îl Împietrise pe tânărul Crouch. 
Harry este la fel de sănătos la minte ca mine şi ca tine. 
Cicatricea aceea de pe frunte nu i-a afectat creierul. Cred 
că îl doare când Cap-de-Mort este prin apropiere, sau este 
deosebit de însetat de sânge. 

Fudge se dăduse cu o jumătate de pas înapoi din faţa lui 
Dumbledore, însă păru la fel de îndârjit. 

— Să mă ierţi, Dumbledore, dar nu am mai auzit până 
acum ca o cicatrice rezultată în urma unui blestem să 
funcţioneze ca alarmă... 

— Ascultaţi-mă, l-am văzut pe Cap-de-Mort renăscând! 
strigă Harry şi încercă iar să se dea jos din pat, dar doamna 
Weasley îl împinse la loc. I-am văzut pe Devoratorii Morţii! 
Pot să vă dau numele lor! Lucius Reacredință... 

Plesneală făcu o mişcare bruscă, dar, când Harry se uită la 
el, ochii lui Plesneală se întoarseră rapid spre Fudge. 

— Reacredință a fost achitat! zise Fudge, vizibil jignit. O 
familie foarte veche... Donaţii deosebite pentru cauze 
nobile... 

— McNair! continuă Harry. 

— Şi ela fost achitat! Acum lucrează la Minister! 

— Avery... Nott... Crabbe... Goyle... 

— Nu faci altceva decât să repeţi numele celor care au fost 
achitaţi pentru că au fost Devoratori ai Morţii acum 


treisprezece ani! zise Fudge mânios. Ai fi putut să găseşti 
numele acelea în rapoartele proceselor din trecut! Pentru 
numele lui Dumnezeu, Dumbledore, băiatul a mai avut şi 
anul trecut o poveste de genul ăsta... Născocirile îi sunt din 
ce în ce mai aiuritoare şi tu încă le crezi... Băiatul poate 
vorbi cu şerpii, Dumbledore, şi tu crezi că este de 
încredere? 

— Nesăbuitule! strigă profesoara McGonagall. Cedric 
Diggory! Domnul Crouch! Aceste decese nu sunt acţiunea 
întâmplătoare a vreunui smintit! 

— Nu văd nici o dovadă în acest sens! strigă Fudge, la fel 
de mânios ca şi ea, înroşindu-se tot la faţă. Mi se pare că 
sunteţi cu toţii hotărâți să readuceţi panica şi să distrugeţi 
tot ce am clădit în ultimii treisprezece ani! 

Lui Harry nu-i venea să creadă ceea ce auzea. Întotdeauna 
îl crezuse pe Fudge un om binevoitor, puţin cam guraliv, 
puţin cam îngâmfat, dar în general un om drăguţ. Dar acum 
avea în faţa ochilor un vrăjitor scund şi furios, care refuza 
să accepte ideea că lumea sa ordonată se răsturnase... Nu 
vroia să creadă că Lordul Întunericului renăscuse. 

— Cap-de-Mort s-a întors, repetă Dumbledore. Dacă 
accepţi asta fără întârziere, Fudge, şi iei măsurile care se 
impun, am putea încă să salvăm situaţia. Primul şi cel mai 
important lucru care trebuie făcut este să scoatem 
fortăreaţa Azkaban de sub controlul Dementorilor... 

— Absurd! strigă Fudge iar. Să-i înlătur pe Dementori! Aş 
fi dat afară fie şi numai dacă aş sugera asta! Jumătate 
dintre noi nu dormim noaptea liniştiţi decât pentru că ştim 
că Dementorii păzesc închisoarea Azkaban! 

— Cealaltă jumătate dintre noi nu dorm chiar atât de 
liniştiţi, pentru că ştim că i-ai lăsat pe cei mai periculoşi 
susţinători ai lui Cap-de-Mort în grija unor creaturi care i se 
vor alătura imediat ce le va cere acest lucru! zise 
Dumbledore. Nu îţi vor rămâne loiali, Fudge! Cap-de-Mort 
le poate oferi mult mai multe ocazii de a-şi folosi puterile şi 
de a fi fericiţi decât tine! Sprijinit de Dementori şi cu vechii 


săi susţinători, îţi va fi foarte greu să îl împiedici să nu 
recâştige aceeaşi putere pe care o avea acum treisprezece 
ani! 

Fudge deschidea şi închidea gura, de parcă nu ar fi găsit 
cuvinte să exprime cât era de oripilat. 

— Al doilea lucru pe care trebuie să-l faci, şi asta imediat, 
continuă Dumbledore, este să le trimiţi mesageri uriaşilor. 

— Mesageri la uriaşi? strigă Fudge, regăsindu-şi vorbele. 
Ce nebunie mai e şi asta? 

— Trebuie să îngropi securea războiului acum, înainte de a 
fi prea târziu, zise Dumbledore, sau Cap-de-Mort îi va 
convinge, cum a făcut şi în trecut, că el este singurul 
vrăjitor care le poate da drepturi şi libertate! 

— Nu, nu poţi vorbi serios! strigă Fudge, clătinând din cap 
şi depărtându-se de Dumbledore. Dacă va afla comunitatea 
vrăjitorilor că am încercat să mă împrietenesc cu uriaşii... 
Oamenii îi urăsc, Dumbledore... ăsta ar fi sfârşitul carierei 
mele... 

— Eşti orbit, zise Dumbledore, ridicând tonul şi 
fulgerându-l din nou cu privirea, iar aura de forţă din jurul 
lui deveni palpabilă, doreşti prea mult să-ţi păstrezi 
serviciul, Cornelius! Pui prea mult preţ pe aşa-numita 
puritate a sângelui - şi aşa ai făcut întotdeauna! Nu eşti în 
stare să recunoşti că nu contează cum te naşti, contează ce 
devii! Dementorul tău tocmai l-a distrus pe ultimul membru 
în viaţă al unei familii cu sânge-pur, extrem de veche, şi uite 
ce viaţă îşi alesese! Ascultă-mă pe mine, fă cum ţi-am 
sugerat şi vei intra în istorie, la serviciu şi în afara lui, ca 
unul dintre cei mai curajoşi şi mai mari Miniştri ai Magiei pe 
care i-am avut vreodată. Stai cu mâinile în sân şi vei rămâne 
ca cel care s-a dat deoparte şi i-a oferit lui Cap-de-Mort o a 
doua şansă de a distruge lumea pe care noi am încercat să 
o reconstruim! 

— Nebunie, şopti Fudge, dându-se înapoi încă un pas. 
Nebunie... 


Se aşternu tăcerea. Madame Pomfrey rămăsese la 
picioarele patului lui Harry, încremenită, cu mâinile la gură. 
Doamna Weasley stătea aplecată deasupra lui Harry, cu 
mâna pe umărul lui, ca să îl împiedice să se ridice în capul 
oaselor. Bill, Ron şi Hermione se uitau la Fudge. 

— Dacă te-ai hotărât să nu faci nimic în această situaţie, 
Cornelius, zise Dumbledore, drumurile noastre se despart. 
Trebuie să acţionezi cum crezi de cuviinţă. lar eu, cum cred 
eu de cuviinţă. 

Din vocea lui Dumbledore nu răzbătea nici un strop de 
ameninţare. Părea mai mult o concluzie... Dar Fudge se 
îmbăţoşă de parcă Dumbledore s-ar fi apropiat de el cu 
bagheta îndreptată în direcţia lui. 

— Fii atent, Dumbledore, zise el, ameninţându-l cu 
degetul. Ţi-am acordat mereu dreptul de a conduce şcoala 
cum ai dorit. le respect mult. Poate că nu am fost de acord 
cu unele dintre deciziile tale, însă am tăcut. Nu sunt mulţi 
cei care te-ar fi lăsat să angajezi un căpcăun, să-l păstrezi 
pe Hagrid, sau să te lase să hotărăşti ce le predai elevilor, 
fără să ţii legătura cu Ministerul. Dar dacă vrei să fii 
împotriva mea... 

— Singurul împotriva căruia sunt, zise Dumbledore, este 
Cap-de-Mort. Dacă tu eşti împotriva lui, înseamnă că 
rămânem de aceeaşi parte, Cornelius. 

Se părea că Fudge nu găsi nici un răspuns. Se legănă 
înainte şi înapoi preţ de o clipă şi îşi învârti pălăria în mâini. 

În sfârşit, spuse, cu teamă în glas: 

— Doar nu s-a întors, Dumbledore, nu se poate... 

Plesneală înainta, trecu de Dumbledore, îşi ridică mâneca 
stângă a robei, din mers chiar. Întinse braţul şi i-l arătă lui 
Fudge, care încremeni pur şi simplu. 

— Uite, zise Plesneală aspru. Uite. Semnul Întunecat. Nu 
este la fel de clar ca acum o oră, când s-a făcut negru, dar 
încă se poate vedea. Fiecare Devorator al Morţii a avut 
acest semn ars pe mână de către Lordul Întunericului. Este 
un mod de a ne distinge şi înseamnă că ne cheamă la el. 


Când atingea Semnul unui Devorator al Morţii, trebuia să 
Dispărem şi să Apărem instantaneu lângă el. Acest Semn a 
devenit din ce în ce mai clar pe tot parcursul anului. Şi al lui 
Karkaroft la fel. De ce crezi că a fugit Karkaroff astă-seară? 
Amândoi am simţit Semnul arzând. Amândoi am ştiut că s-a 
întors. Karkaroff se teme de răzbunarea Lordului 
Întunericului. A trădat prea mulţi Devoratori ai Morţii ca să 
mai poată spera să fie primit înapoi cu braţele deschise. 

Fudge se dădu înapoi şi din faţa lui Plesneală. Clătina din 
cap. Nu părea să fi înţeles nici un cuvânt din ce spusese 
Plesneală. Se uită scârbit la semnul de pe braţul acestuia, 
apoi îl privi pe Dumbledore şi şopti: 

— Nu ştiu ce aveţi de gând, tu şi profesorii tăi, 
Dumbledore, dar am auzit destul. Nu mai am nimic de 
adăugat. Voi lua legătura cu tine mâine, Dumbledore, ca să 
discutăm despre conducerea acestei şcoli. Trebuie să mă 
întorc la Minister. 

Aproape că ajunsese la uşă, când se opri. Se întoarse şi se 
duse grăbit la patul lui Harry. 

— Premiul tău, zise el scurt, scoțând din buzunar un sac 
mare cu galbeni, pe care îl puse pe noptiera lui Harry. O 
mie de galeoni. Ar fi trebuit să o festivitate de premiere, dar 
în situaţia asta... 

Îşi puse pălăria pe cap şi ieşi din cameră, trântind uşa 
după el. Imediat ce dispăru, Dumbledore se întoarse şi se 
uită la grupul din jurul patului lui Harry. 

— Avem multe de făcut, zise el. Molly, pot conta pe tine şi 
pe Arthur? 

— Mai încape vorbă? zise doamna Weasley, care era albă 
ca varul, însă părea hotărâtă. Arthur ştie ce fel de vrăjitor e 
Fudge. Afinitatea lui Arthur pentru Încuiați este motivul 
pentru care nu a mai avansat la Minister în toţi aceşti ani. 
Fudge crede că nu are mândrie de vrăjitor. 

— Atunci trebuie să-i trimit un mesaj, zise Dumbledore. 
Toţi cei pe care îi putem convinge de adevăr trebuie 
anunţaţi imediat, iar Arthur are o poziţie bună pentru a-i 


contacta pe membrii Ministerului care nu sunt atât de 
înguşti la minte ca Fudge. 

— Mă duc eu la tata, zise Bill, ridicându-se. Plec chiar 
acum. 

— Excelent, zise Dumbledore. Spune-i ce s-a întâmplat. 
Spune-i că voi lua personal legătura cu el cât de curând. 
Însă trebuie să fim discreţi. Dacă află Fudge, o să creadă că 
m-am băgat în treburile Ministerului... 

— Aveţi încredere în mine, zise Bill. 

Îl bătu pe Harry pe umăr, îşi sărută mama pe obraz, îşi 
puse pelerina şi ieşi valvârtej din cameră. 

— Minerva, zise Dumbledore, întorcându-se către 
profesoara McGonagall, vreau să-l văd pe Hagrid în biroul 
meu, cât se poate de repede. Cheam-o şi pe Madame 
Maxime, dacă va consimţi să vină... 

Profesoara McGonagall aprobă scurt din cap şi plecă fără 
să mai spună un cuvânt. 

— Poppy, îi zise Dumbledore lui Madame Pomfrey, fii 
drăguță şi du-te în biroul profesorului Moody, unde vei găsi 
un spiriduş de casă foarte nefericit, pe Winky... Fă ce poţi 
pentru ea şi apoi du-o înapoi la bucătărie. Cred că Dobby va 
avea grijă de ea pentru noi. 

— D-Da, sigur, zise Madame Pomfrey, care părea foarte 
speriată, şi plecă imediat. 

Dumbledore se asigură că uşa era închisă şi că paşii lui 
Madame Pomfrey nu se mai auzeau, înainte de a vorbi iar. 

— Şi acum zise el este timpul ca doi dintre noi să se 
împace între ei. Sirius, revino te rog la forma ta obişnuită. 

Câinele mare şi negru se uită la Dumbledore, apoi, într-o 
secundă, redeveni om. 

Doamna Weasley ţipă şi se îndepărtă de pat dintr-o 
săritură. 

— Sirius Black! strigă ea, arătând către el. 

— Taci, mamă! strigă Ron. E în regulă! 

Plesneală nu ţipase şi nici nu se dăduse înapoi, dar 
expresia de pe chipul lui era un amestec de furie şi groază. 


— EI! se răsti Plesneală, uitându-se la Sirius, pe al cărui 
chip se citea aceeaşi ranchiună. Ce caută aici? 

— Este aici la invitaţia mea, zise Dumbledore, uitându-se 
când la unul, când la altul, ca şi tine, Severus, de altfel... Am 
încredere în amândoi. Este momentul să depăşiţi 
problemele din trecut şi să aveţi încredere unul în altul. 

Harry se gândi că Dumbledore cerea să se întâmple un 
miracol. Sirius şi Plesneală se uitau unul la altul cu cel mai 
intens dispreţ. 

— Mă voi mulţumi pentru o perioadă mai scurtă, zise 
Dumbledore, în glasul lui răzbătând nerăbdarea, dacă nu vă 
veţi exterioriza ostilitatea. Daţi-vă mâna. Acum sunteţi de 
aceeaşi parte. Nu avem mult timp şi, dacă cei foarte puţini 
dintre noi care ştiu adevărul nu vor fi uniţi, nu avem nici o 
speranţă. 

Foarte încet - dar încă uitându-se unul la altul de parcă şi- 
ar fi dorit tot răul din lume - Sirius şi Plesneală se apropiară 
unul de altul şi îşi strânseră mâinile. Le retraseră însă 
foarte repede. 

— De ajuns pentru moment, zise Dumbledore, intrând 
între ei. Acum am nişte sarcini pentru amândoi. Atitudinea 
lui Fudge, deşi nu neaşteptată, schimbă totul. Sirius, 
trebuie să porneşti imediat. Trebuie să îi anunţi pe Remus 
Lupin, Arabela Figg, Mundungus Fletcher... tot vechiul 
grup. 

Rămâi la Lupin o vreme, te voi contacta eu acolo. 

— Dar..., zise Harry. 

Ar fi vrut ca Sirius să rămână. Nu vroia să îşi ia la 
revedere din nou, nu atât de curând. 

— Ne vom revedea foarte curând, Harry, zise Sirius, 
întorcându-se către el. Îţi promit. Dar trebuie să fac tot ce 
pot, înţelegi, nu? 

— Da, zise Harry. Da... sigur că da. 

Sirius îi apucă mâna rapid, îi făcu un semn cu capul lui 
Dumbledore, se transformă iar în câinele negru şi fugi 
repede către uşa a cărei clanţă o apăsă cu o labă. Apoi ieşi. 


— Severus, zise Dumbledore, întorcându-se către 
Plesneală, ştii ce îţi voi cere să faci. Dacă eşti pregătit... 

— Sunt, zise Plesneală. 

Părea mai palid ca de obicei, iar ochii săi negri şi glaciali 
scânteiară ciudat. 

— Atunci, succes, zise Dumbledore şi privi neliniştit cum 
Plesneală iese tăcut după Sirius. 

Trecură mai multe minute până când Dumbledore vorbi 
iar. 

— Trebuie să cobor, zise el în cele din urmă. Trebuie să-i 
văd pe soţii Diggory. Harry, bea şi restul poţiunii. Vorbesc cu 
tine mai târziu. 

Harry se întinse la loc între perne, în timp ce Dumbledore 
dispărea din cameră. Hermione, Ron şi doamna Weasley se 
uitau la el. Nici unul nu vorbi, timp îndelungat. 

— Trebuie să bei restul poţiunii, Harry, zise în sfârşit 
doamna Weasley, atingând din greşeală sacul cu galbeni de 
pe noptieră, când întinse mâna după sticluţă şi pocal. 
Odihneşte-te. Încearcă să te gândeşti la altceva... Gândeşte- 
te la ce o să cumperi cu premiul tău! 

— Nu vreau aurul, zise Harry, pe un ton absent. Luaţi-l 
dumneavoastră. Poate să-l ia oricine. Nu ar fi trebuit să-i 
câştig. Ar trebui să fie ai lui Cedric. 

Lucrul împotriva căruia se tot lupta de când ieşise din 
labirint ameninţa să-l copleşească. Simţea cum îi ardeau 
colţurile interioare ale ochilor. Clipi şi se uită la tavan. 

— Nu e vina ta, Harry, şopti doamna Weasley. 

— Eu i-am spus lui Cedric să luăm Cupa împreună, zise 
Harry. 

Acum simţi cum îl arde şi nasul. Ar fi dorit ca Ron să se 
uite în altă parte. 

Doamna Weasley puse poţiunea pe noptieră, se aplecă şi îl 
îmbrăţişă pe Harry. Nu ţinea minte să mai fi fost vreodată 
îmbrăţişat aşa, ca de propria lui mamă. Păru să fie copleşit 
de tot ce văzuse şi i se întâmplase în acea noapte, în timp ce 
doamna Weasley îl strângea la pieptul ei. Chipul mamei lui, 


vocea tatălui lui, Cedric, mort pe pământ, toate începură să 
i se învârtă în minte, până când deveniră aproape de 
nesuportat, până când crezu că nu mai poate face faţă 
valului de durere care vroia să iasă din el. 

Se auzi o pocnitură puternică, iar doamna Weasley şi 
Harry se despărţiră. Hermione era lângă fereastră. Ţinea 
ceva strâns în mână. 

— Scuze, şopti ea. 

— Poţiunea, Harry, zise doamna Weasley repede, 
ştergându-şi lacrimile. 

Harry o bău dintr-o înghiţitură. Efectul fu instantaneu. Fu 
cuprins de un somn fără vise, se întinse între perne şi nu se 
mai gândi la nimic. 

— Capitolul XXXVII — 

ÎNCEPUTUL. 

Când privi înapoi, o lună mai târziu, Harry descoperi că nu 
avea prea multe amintiri din zilele care urmaseră nopţii 
aceleia de pomină. Era ca şi când ar fi trecut prin prea 
multe, ca să poată să mai acumuleze altceva. Îşi amintea 
numai lucrurile foarte dureroase. Cea mai grea fu întâlnirea 
cu soţii Diggory, care avu loc în dimineaţa următoare. Nu 
dădură vina pe el pentru ce se întâmplase. Din contră, 
amândoi îi mulţumiră pentru că adusese înapoi corpul 
neînsufleţit al lui Cedric. Domnul Diggory plânse pe tot 
parcursul întâlnirii. Durerea doamnei Diggory era dincolo 
de lacrimi. 

— Atunci, înseamnă că nu a suferit, zise ea, după ce Harry 
îi spuse cum murise Cedric. Până la urmă, Amos, a murit 
exact când a câştigat turnirul. Cred că a fost foarte fericit. 

După ce se ridicară, doamna Diggory se uită la Harry şi îi 
spuse: 

— Să ai grijă de tine, da? 

Harry luă săculeţul de galbeni de pe noptieră. 

— Luaţi-i dumneavoastră, murmură el. Ar fi trebuit să fie 
ai lui Cedric, el a ajuns primul, luaţi-i... 

Dar ea se îndepărtă repede de el. 


— O, nu, sunt ai tăi, dragul meu, nu putem... Păstrează.-i... 

În seara următoare, Harry se întoarse în Turnul 
Cercetaşilor. Din câte aflase de la Hermione şi de la Ron, 
Dumbledore le vorbise tuturor în dimineaţa aceea, la micul 
dejun. Şi le ceruse să-l lase în pace pe Harry, să nu-ipună 
întrebări şi să nu-l forţeze să povestească ce se întâmplase 
în labirint. Cei mai mulţi îl ocoleau pe coridoare, evitându-i 
privirea. Alţii şuşoteau când treceau pe lângă el. Harry 
bănuia că dăduseră crezare articolului scris de Rita 
Skeeter, despre cât de nebun şi de periculos era. Poate că 
îşi clădeau propriile teorii despre cum murise Cedric. 

Dar îşi dădu seama că nu prea îi păsa. Cel mai tare îi 
plăcea când era cu Ron şi cu Hermione şi vorbeau despre 
alte lucruri sau îl lăsau să stea liniştit, în timp ce ei jucau 
şah. Simţea că ei trei aveau o înţelegere tacită... Că fiecare 
aştepta un semn, o veste, despre ce se petrecea în afara 
castelului Hogwarts, şi că era inutil să facă speculaţii 
despre ce urma să se întâmple, până nu erau siguri. 
Singura dată când deschiseră subiectul fu când Ron îi 
povesti lui Harry despre întâlnirea dintre doamna Weasley 
şi Dumbledore, înainte de plecarea acesteia. 

— S-a dus să-l întrebe dacă nu poţi veni direct la noi vara 
asta, zise el. Dar el vrea să te întorci la familia Dursley, cel 
puţin la început. 

— De ce? se miră Harry. 

— Mama a zis că Dumbledore are motivele lui, spuse Ron, 
dând din cap posomorât. Presupun că trebuie să avem 
încredere în el, nu? 

Singura persoană, în afară de Ron şi de Hermione, cu care 
Harry simţea că putea să stea de vorbă era Hagrid. Având 
în vedere că nu mai exista un profesor de „Apărare contra 
Magiei Negre”, în orele acelea erau liberi. Şi profitară de 
acea după-amiază de joi ca să îl viziteze pe Hagrid la coliba 
sa. Era o zi însorită. Colț ţâşni pe uşă când se apropiară, 
lătrând şi dând din coadă ca un nebun. 

— Cine e? strigă Hagrid, venind la uşă. Harry! 


Le ieşi în întâmpinare, îl strânse pe Harry cu un braţ, îi 
ciufuli părul şi zise: 

— Mă bucur să te văd, prietene. Mă bucur foarte mult. 

Când intrară în coliba lui Hagrid, văzură două ceşti cât 
nişte găleți pe masa de lemn din faţa şemineului. 

— Am băut o ceaşcă de ceai cu Olympe, zise Hagrid, 
tocmai a plecat. 

— Cu cine? întrebă Ron curios. 

— Cu Madame Maxime, desigur! răspunse Hagrid. 

— V-aţi împăcat? zise Ron. 

— Nu ştiu la ce te referi, zise Hagrid, prefăcându-se 
nepăsător, în timp ce scotea mai multe ceşti din dulap. 

După ce făcu ceaiul şi le oferi şi o farfurie cu biscuiţi tari, 
se sprijini de spătarul scaunului şi îl cercetă pe Harry cu 
ochii săi negri. 

— 'Te simţi mai bine? mormăi el. 

— Da, zise Harry. 

— Ba nu, zise Hagrid. Sigur că nu. Dar o să te simţi în 
curând... 

Harry nu zise nimic. 

— Ştiam că o să se întoarcă, continuă Hagrid. 

Harry, Ron şi Hermione se uitară la el, surprinşi. 

— Am ştiut de ani de zile, Harry. Ştiam că era undeva, 
aşteptând în umbră. Trebuia să se întâmple. Ei bine, acum 
trebuie să acceptăm lucrul ăsta. O să luptăm. O să-l 
împiedicăm să ia din nou totul în stăpânire... ăsta e planul 
lui Dumbledore, oricum. Mare om, Dumbledore ăsta... Atâta 
timp cât îl avem pe el, nu-mi fac griji. 

Hagrid îşi ridică sprâncenele stufoase, văzând expresiile 
neîncrezătoare de pe feţele lor. 

— Nu are sens să stăm şi să ne frământăm, zise el. Ce va fi, 
va fi, şi o să îl înfruntăm când va fi cazul. Dumbledore mi-a 
spus ce ai făcut, Harry. 

Pieptul lui Hagrid se umflă cu mândrie, când se uită la 
Harry. 


— Ai făcut exact ce ar fi făcut tatăl tău şi nu există alte 
cuvinte de laudă pentru tot ce-ai făcut. 

Harry îi zâmbi şi el. Era prima dată când zâmbea de zile 
întregi. 

— Ce te-a rugat domnul profesor Dumbledore, Hagrid? 
întrebă el. A trimis-o pe profesoara McGonagall să-ţi spună 
ţie şi lui Madame Maxime să veniţi la el... în noaptea aia. 

— Mi-a găsit o slujbă pentru vară, zise Hagrid. Dar e ceva 
secret. Nu ar trebui să spun nimănui, nici măcar vouă. 
Olympe - adică Madame Maxime - s-ar putea să vină cu 
mine. Cred că o să vină. Cred că am convins-o. 

— Are legătură cu Cap-de-Mort? 

Hagrid tresări când auzi numele acestuia. 

— S-ar putea, zise el evaziv. Dar... cine vrea să vină cu 
mine să vedem ultimul Homar? Glumeam, glumeam! 
adăugă el repede, văzând expresiile de pe feţele lor. 

Cu inima grea, Harry îşi împachetă cufărul în dormitorul 
său, în noaptea dinaintea întoarcerii pe Aleea Boschetelor. 
Ar fi făcut orice să nu se ducă la serbarea de despărţire, 
care era o ocazie de veselie, de obicei, dar de data asta 
urma să fie anunţat oficial câştigătorul Campionatului 
Caselor. Încă de când părăsise aripa spitalului, evitase să se 
afle în Marea Sală când era multă lume acolo, preferând să 
mănânce când se golea aproape de tot, ca să evite privirile 
colegilor. 

Când el, Ron şi Hermione intrară în sală, văzură din prima 
clipă că lipseau decoraţiunile obişnuite. Marea Sală era în 
mod normal decorată la serbarea de despărţire în culorile 
Casei câştigătoare. În această seară însă, pe peretele din 
spatele mesei profesorilor erau draperii negre. Harry îşi 
dădu seama imediat că erau în semn de respect pentru 
Cedric. 

Adevăratul Ochi-Nebun Moody se afla la masa profesorilor, 
cu piciorul lui de lemn şi cu ochiul său magic. Era extrem de 
agitat şi tresărea de fiecare dată când îi vorbea cineva. 
Harry îl înţelegea prea bine... Probabil că teama lui Moody 


de atacurile asupra persoanei sale crescuse după 
prizonieratul de zece luni în propriul cufăr. Scaunul 
profesorului Karkaroff era gol. Harry se întrebă, în timp ce 
se aşeza la masa Cercetaşilor, unde era Karkaroff în acel 
moment. Dacă îl găsise Cap-de-Mort...? 

Madame Maxime era încă acolo. Stătea lângă Hagrid şi 
discutau încet între ei. Mai încolo, lângă profesoara 
McGonagall, stătea Plesneală. Ochii i se fixară asupra lui 
Harry pentru o clipă. Harry se uită şi el la Plesneală. 
Expresia de pe chipul profesorului era greu de descifrat. 
Părea la fel de acru şi de răutăcios ca întotdeauna. Harry 
continuă să-l privească multă vreme, chiar şi după ce 
Plesneală se uită în altă parte. 

Ce făcuse Plesneală la ordinele lui Dumbledore, în noaptea 
în care se întorsese Cap-de-Mort? Şi de ce... de ce... era 
Dumbledore atât de convins că Plesneală era cu adevărat 
de partea lor? Fusese spion, Dumbledore o spusese clar în 
Pensiv. Plesneală fusese spion împotriva lui Cap-de-Mort, 
„punându-şi viaţa în pericol”. Oare îl trimisese să facă iar 
acelaşi lucru? Intrase în contact cu ceilalţi Devoratori ai 
Morţii? Pretinsese că nu fusese niciodată cu adevărat de 
partea lui Dumbledore şi că nu făcuse altceva decât să 
aştepte vremuri mai bune, ca însuşi Cap-de-Mort? 

Meditaţia lui Harry fu întreruptă de profesorul 
Dumbledore, care se ridică de la masa profesorilor. Marea 
Sală, care oricum era mult mai puţin zgomotoasă ca de 
obicei, în timpul serbării de sfârşit de an, deveni foarte 
tăcută. 

Dumbledore făcu o pauză, pe când ochii i se opreau 
asupra mesei Astropufilor. Masa lor fusese cea mai tăcută şi 
cei de acolo aveau chipurile cele mai triste şi mai palide din 
toată sala. 

— Mi-ar plăcea să vă spun multe lucruri în această seară, 
zise Dumbledore, dar întâi trebuie să menţionez cu durere 
pierderea unei persoane deosebite, care ar trebui să fie aici 
- făcu un semn către masa Astropufilor - bucurându-se de 


serbare, alături de noi... Vă rog, sculaţi-vă în picioare şi 
ridicaţi-vă paharele, în memoria lui Cedric Diggory. 

Ca la o comandă, toţi se sculară în picioare, îşi ridicară 
paharele şi spuseră într-un glas, tare şi răspicat: 

— Cedric Diggory! 

Harry o zări pe Cho prin mulţime. Îi curgeau lacrimi pe 
obraji. Harry îşi cobori privirea asupra mesei, în timp ce se 
aşezau cu toţii la loc. 

— Cedric a fost un model care includea toate calităţile 
care disting Casa Astropufilor, continuă Dumbledore. A fost 
un prieten bun şi loial, nu i-a fost teamă de muncă şi 
aprecia cinstea. Moartea sa v-a afectat pe toţi, indiferent 
dacă îl cunoşteaţi sau nu. Aşadar, cred că aveţi dreptul să 
ştiţi exact cum s-a ajuns la asta. 

Harry îşi înălţă capul şi se uită la Dumbledore. 

— Cedric Diggory a fost ucis de Lordul Întunericului. 

Marea Sală se umplu de şoapte şi de panică. Cu toţii se 
uitau îngroziţi la Dumbledore, nevenindu-le să creadă. 
Părea perfect calm, în timp ce îi privea cum şuşoteau pe 
înfundate. 

— Ministerul Magiei, continuă Dumbledore, nu vrea să vă 
spun. Este posibil ca unii dintre părinţii voştri să fie 
îngroziţi că am făcut-o... Fie pentru că nu cred că Lordul 
Cap-de-Mort s-a întors, fie pentru că nu sunt de părere că 
ar trebui să vă spun vouă, fiind atât de ţineri... Eu cred însă 
că este mai bine să spui adevărul decât minciuni, şi că orice 
încercare de a pretinde că Cedric a murit în urma unui 
accident sau din cauză că a făcut o greşeală este o insultă 
pentru memoria sa. 

Înmărmuriţi şi speriaţi, toţi elevii din sală se uitau acum la 
Dumbledore... Sau aproape toţi. La masa Viperinilor, Harry 
îl văzu pe Draco Reacredință murmurându-le ceva lui 
Crabbe şi Goyle. Harry simţi cum îl cuprinde un val de 
mânie. Se forţă să se uite iar la Dumbledore. 

— Mai este cineva care trebuie menţionat în legătură cu 
moartea lui Cedric, continuă Dumbledore. Vorbesc, desigur, 


de Harry Potter. 

Marea Sală fu traversată de un zumzet, în timp ce câteva 
capete se întorceau în direcţia lui Harry, înainte de a se uita 
iar la Dumbledore. 

— Harry Potter a reuşit să scape de Cap-de-Mort, zise 
Dumbledore. Şi-a riscat viaţa ca să aducă înapoi trupul 
neînsufleţit al lui Cedric la Hogwarts. A dat dovadă, din 
toate punctele de vedere, de un curaj pe care puţini 
vrăjitori l-au arătat în faţa lui Cap-de-Mort, şi pentru asta 
merită să-l cinstim. 

Dumbledore se întoarse cu seriozitate către Harry şi îşi 
ridică iar pocalul. Aproape toată lumea din Marea Sală îi 
urmă exemplul. Îi rostiră toţi numele, ca şi pe al lui Cedric, 
şi băură în cinstea lui. Dar, printre elevii ridicaţi în picioare, 
Harry văzu că Reacredință, Crabbe, Goyle şi mulţi alţi 
Viperini rămăseseră pe scaune sfidător, cu pocalele 
neatinse. Dumbledore, care nu avea un ochi magic, nu îi 
observă însă. 

După ce se aşezară toţi la loc, Dumbledore continuă: 

— Ţinta Turnirului celor trei vrăjitori a fost să 
îmbunătăţească şi să promoveze comunicarea şi prietenia 
dintre vrăjitori. Având în vedere ce s-a întâmplat - 
întoarcerea lui Cap-de-Mort - asemenea legături sunt mai 
importante acum ca niciodată. 

Dumbledore se uită la Madame Maxime şi la Hagrid, apoi 
la Fleur Delacour şi la colegii ei de la Beauxbatons, la Viktor 
Krum şi la cei de la Durmstrang, de la masa Viperinilor. 
Harry observă că Viktor Krum părea foarte slăbit, aproape 
speriat, de parcă s-ar fi aşteptat ca Dumbledore să zică 
ceva aspru. 

— Fiecare oaspete din această sală, continuă Dumbledore 
şi ochii i se opriră asupra elevilor de la Durmstrang, vor fi 
bine veniţi aici, oricând vor dori. Vă spun încă o dată 
tuturor: având în vedere întoarcerea Lordului Întunericului, 
nu suntem puternici decât dacă suntem uniţi, la fel cum 
suntem vulnerabili dacă suntem separați. Puterea lui Cap- 


de-Mort de a împrăştia discordie şi duşmănie este foarte 
mare. Nu putem lupta împotriva lui decât dacă vom avea 
legături puternice de prietenie şi multă încredere unii în 
alţii. Diferenţele de obiceiuri şi limbă nu înseamnă nimic, 
dacă avem aceleaşi țeluri şi inimile deschise. Eu cred - şi în 
viaţa mea nu am sperat mai mult ca acum să mă înşel - că 
avem de înfruntat cu toţii vremuri cumplite şi tulburi. Unii 
dintre voi, prezenţi în această sală, au suferit deja din cauza 
Lordului Cap-de-Mort. Multe dintre familiile voastre au fost 
destrămate. Acum o săptămână, a fost smuls un elev din 
mijlocul nostru. Amintiţi-vă de Cedric. Amintiţi-vă de el, 
dacă va veni o vreme când va trebui să alegeţi între ce este 
corect şi ce este facil, amintiţi-vă ce s-a întâmplat cu un 
băiat care era bun, amabil şi curajos, numai pentru că 
drumul său s-a intersectat cu cel al lui Cap-de-Mort. 
Amintiţi-vă mereu de Cedric Diggory! 

Cufărul lui Harry era pregătit, iar Hedwig stătea în colivia 
ei, deasupra acestuia. El, Ron şi Hermione aşteptau în 
aglomeratul hol de la intrare, alături de restul celor din 
anul IV, sosirea trăsurilor care aveau să-i ducă în gara din 
Hogsmeade. Era o altă zi frumoasă de vară. Presupunea că 
pe Aleea Boschetelor, când ajungea acolo, chiar în acea 
seară, trebuia să fie cald şi copacii înfrunziţi, iar straturile 
de flori să îşi reverse puzderia de culori. Gândul nu îi trezea 
însă nici un sentiment de plăcere. 

— ATTTy! 

Se uită în jur. Fleur Delacour urca grăbită treptele de 
piatră ale castelului. În spatele ei, departe pe domeniile 
castelului, Harry îl văzu pe Hagrid ajutând-o pe Madame 
Maxime să înhame doi cai enormi. Trăsura celor de la 
Beauxbatons se pregătea să îşi ia zborul. 

— Ne vom rrrevedea, sperrr, zise Fleur când ajunse la el, 
întinzându-i mâna. Sperrr să-mi găsesc un serrrviciu aici, să 
învăţ mai bine limba voastrrră. 

— Deja vorbeşti foarte bine, zise Ron, pe un ton destul de 
gâtuit. 


Fleur îi zâmbi, iar Hermione se încruntă. 

— La rrrevederrre, Arrry, zise Fleur, întorcându-se să 
plece. Mi-a făcut plăcerrre să te cunosc! 

Harry se mai însenină, în timp ce o privea pe Fleur 
întorcându-se grăbită la Madame Maxime, fluturându-şi 
părul argintiu în lumina soarelui. 

— Oare cum or să se întoarcă elevii de la Durmstrang? se 
miră Ron. Credeţi că pot să manevreze corabia fără 
Karkaroft? 

— Karkaroff nu o manevra, zise o voce aspră. Stătea în 
cabina lui şi ne lăsa pe noi să facem toată treaba. 

Krum venise să îşi la revedere de la Hermione. 

— Pot să vorbesc cu tine? o întrebă el. 

— A... da... sigur, zise Hermione, părând puţin tulburată, şi 
îl urmă pe Krum, dispărând amândoi în mulţime. 

— Ar fi cazul să te grăbeşti! strigă Ron după ea. Trebuie să 
vină trăsurile imediat! 

Dar îl lăsă pe Harry să se uite după trăsuri şi petrecu 
următoarele minute încercând să vadă peste mulţime unde 
se duseseră Krum şi Hermione. Se întoarseră destul de 
repede. Ron se uită la Hermione, însă chipul îi era impasibil. 

— Mi-a plăcut de Diggory, îi zise Krum brusc lui Harry. A 
fost mereu politicos cu mine. Mereu. Deşi eram de la 
Durmstrang... Cu Karkaroff, ştiţi voi, adăugă el, 
încruntându-se. 

— Aveţi un nou director? întrebă Harry. 

Krum ridică din umeri. Întinse mâna ca şi Fleur, dădu 
mâna cu Harry şi apoi cu Ron. 

În sufletul lui Ron părea să se dea o luptă dureroasă. Krum 
se îndepărtase deja, când Ron exclamă: 

— Nu vrei să-mi dai un autograf? 

Hermione se întoarse, zâmbind trăsurilor fără cai care 
acum se apropiau de ei pe drum, în timp ce Krum, părând 
surprins, dar mulţumit, semna o bucată de pergament 
pentru Ron. 


Vremea nu ar fi putut fi mai diferită în timpul călătoriei lor 
către King's Cross faţă de cum fusese la plecarea lor spre 
Hogwarts, în septembrie. Nu era nici un nor pe cer. Harry, 
Ron şi Hermione reuşiseră să găsească un compartiment 
numai pentru ei. Ron o ascunsese iar pe Pigwidgeon sub 
roba lui festivă, pentru a o opri să mai huhuiască 
încontinuu. Hedwig aţipise, cu capul sub aripă şi 
Şmecherilă stătea ghemuit pe un loc liber, semănând cu o 
pernă mare, galbenă şi pufoasă. Harry, Ron şi Hermione 
vorbiră mai mult şi mai liber decât o făcuseră toată 
săptămâna, în timp ce trenul gonea înspre sud. 

Harry simţea că discursul lui Dumbledore de la serbarea 
de despărţire îl eliberase într-un fel. Acum nu mai era atât 
de dureros să vorbească despre ce se întâmplase. Abia când 
veni căruciorul cu prânzul, deschiseră subiectul despre ce 
credea fiecare că urma să facă Dumbledore pentru a-l opri 
pe Cap-de-Mort. 

Când Hermione se întoarse de la cărucior şi îşi puse banii 
la loc în ghiozdan, văzură că avea în el un exemplar al 
ziarului Profetul zilei. 

Harry se uită la el, nefiind prea sigur că vroia cu adevărat 
să ştie ce era scris în el, dar Hermione, văzându-l cum se 
uita la el, zise calmă: 

— Nu e nimic. Poţi să te uiţi, dar nu e absolut nimic. M-am 
uitat zilnic. Doar un articol mic în ziua de după a treia 
probă, în care scria că ai câştigat turnirul. Nici măcar nu |- 
au menţionat pe Cedric. Absolut nimic despre ce a fost. Eu 
cred că Fudge îi forţează să ţină totul secret. 

— Pe Rita n-o s-o facă niciodată să tacă, zise Harry. Nu 
după asemenea întâmplări. 

— Vai, Rita nu a mai scris nimic după a treia probă, zise 
Hermione, pe un ton destul de secretos. De fapt, adăugă ea, 
cu 0 voce uşor tremurată, Rita Skeeter nu va mai scrie 
nimic pentru o vreme. Asta dacă nu vrea să fac publică 
arma ei secretă... 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Ron curios. 


— Am aflat cum asculta conversațiile noastre, când nu i se 
permitea să vină la Hogwarts, zise Hermione pe 
nerăsuflate. 

Harry avu impresia că Hermione abia aştepta să le spună 
asta, de câteva zile, dar se abţinuse, având în vedere restul 
întâmplărilor. 

— Cum? zise Harry imediat. 

— Cum ai aflat? întrebă Ron, uitându-se la ea. 

— Păi, tu ai fost cel care mi-a dat ideea, Harry, răspunse 
ea. 

— Serios? spuse Harry uimit. Cum? 

— Când ai spus că nu ar fi putut să afle decât de lao 
pasăre sau de la o insectă, zise Hermione fericită. 

— Nu-mi spune că Rita Skeeter vorbeşte limba 
păsărească... 

— O, sigur că nu, zise Hermione. Dar, nu ştiu cum să vă 
spun... - şi vocea Hermionei vibră triumfătoare - Rita 
Skeeter este un Animagus nedeclarat. Poate să se 
transforme într-un... 

Şi Hermione scoase un borcan mic, bine închis la gură. 

— Cărâbuş! 

— Glumeşti, zise Ron. Doar nu ai... Doar nu ee... 

— Ba da, chiar ea e, zise Hermione fericită, arătându-le 
borcanul. 

Înăuntru erau câteva rămurele şi frunze, oarecum şi un 
cărăbuş mare şi gras. 

— Aiurea! Glumegşti! exclamă Ron, ridicând borcanul la 
nivelul ochilor. 

— Ba nu, zise Hermione, zâmbind. Am prins-o pe pervazul 
unei ferestre din aripa spitalului. Uitaţi-vă cu mare atenţie 
şi o să observați că are nişte semne în jurul antenelor care 
sunt identice cu ochelarii ăia oribili pe care îi poartă. 

Harry se uită şi văzu că avea dreptate. Şi îşi mai aminti 
ceva: 

— Era un cărăbuş pe statuia din faţa noastră, în noaptea în 
care l-am auzit pe Hagrid spunându-i lui Madame Maxime 


despre mama lui! 

— Exact, zise Hermione. Şi Viktor mi-a dat jos un cărâbuş 
din păr, după ce discutaserăm lângă lac. Şi dacă nu mă 
înşel, Rita era pe pervaz în timpul orei de „Previziuni 
despre viitor”, în ziua în care te-a durut cicatricea. Se pare 
că a căutat subiecte... din floare-n floare tot anul! 

— Şi când l-am văzut pe Reacredință sub pomul ăla, zise 
Ron încet. 

— Vorbea cu ea, care era în mâna lui, zise Hermione. Ştia, 
desigur. Aşa le-a luat interviurile alea drăguţe Viperinilor. 
Nu le-a păsat că făcea ceva ilegal, atâta timp cât îi dădeau 
tot felul de informaţii îngrozitoare despre noi şi despre 
Hagrid. 

Hermione luă borcanul înapoi de la Ron şi îi zâmbi 
cărăbuşului, care bâzâi supărat prin sticlă. 

— l-am spus că o să-i dau drumul după ceosăne 
întoarcem la Londra, zise Hermione. Am aruncat o Vrajă de 
Nedistrus asupra borcanului, ştiţi, ca să nu se poată 
transforma. Şi i-am spus să-şi ţină articolele pentru ea un 
an întreg. Să vedem dacă o să poată să renunţe la prostul 
obicei de a mai scrie minciuni oribile despre oameni. 

Zâmbind senină, Hermione puse borcanul la loc în 
ghiozdan. 

Uşa compartimentului se deschise. 

— Câtă isteţime, Granger, zise Draco Reacredință. 

Crabbe şi Goyle erau în spatele lui. Toţi trei păreau mai 
mulţumiţi de ei, mai aroganţi şi mai ameninţători ca 
oricând. 

— Deci, zise Reacredință încet, intrând puţin în 
compartimentul lor şi rânjind la ei, ai prins o reporteră 
jalnică şi Potter e iarăşi preferatul lui Dumbledore. Mare 
brânză! 

Rânjetul i se lăţi. Crabbe şi Goyle se uitară urât. 

— Încercaţi să nu vă gândiţi la ce s-a întâmplat, nu? zise 
Reacredință încet, uitându-se la toţi trei. Vreţi să vă 
prefaceţi că nu s-a întâmplat nimic, nu? 


— leşi! izbucni Harry. 

Nu mai fusese în preajma lui Reacredință de când îl 
văzuse şoptindu-le ceva lui Crabbe şi Goyle, în timpul 
discursului lui Dumbledore despre Cedric. Simţea cum îi 
ţiuiau urechile. Ţinea strâns bagheta în buzunarul robei. 

— Te-ai alăturat celor care vor pierde, Potter! Te-am 
avertizat! Ţi-am zis că ar trebui să-ţi alegi prietenii cu mai 
mare grijă, ţii minte? Când ne-am întâlnit în tren, în prima 
zi la Hogwarts? Ţi-am zis să nu te înhăitezi cu nimicuri ca 
ei! 

Făcu un semn cu capul către Ron şi Hermione. 

— Acum e prea târziu, Potter! Or să fie primii care or să 
moară, acum că s-a întors Lordul Întunericului! Cei cu 
sânge-mâl şi iubitorii de Încuiați! Mă rog, nu chiar primii... 
Diggory a fost pri... 

Era ca şi când cineva dăduse drumul unei cutii cu artificii 
în compartiment. Orbit de lumina vrăjilor care ţâşniseră din 
toate direcţiile, asurzit de pocnituri, Harry clipi şi se uită pe 
jos. 

Reacredință, Crabbe şi Goyle zăceau toţi trei inconştienţi 
pe prag. El, Ron şi Hermione erau în picioare. Fiecare 
folosise câte un blestem diferit. Şi nu erau singurii... 

— Ne-am gândit să vedem ce mai faceţi, zise Fred hotărât, 
călcând pe Goyle, ca să intre în compartiment. 

Avea bagheta scoasă, ca şi George, care avu grijă să se 
împiedice de Reacredință când îl urmă pe Fred în 
compartiment. 

— Interesant efect, zise George, uitându-se la Crabbe. 
Cine a folosit Blestemul Furunculus? 

— Eu, zise Harry. 

— Ciudat, zise George vesel. Eu am folosit Picioare-de- 
Gelatină. Se pare că astea două nu ar trebui amestecate. 
Parcă i-ar fi crescut tentacule pe faţă. Ei bine, hai să nu-i 
lăsăm aici, strică decorul... 

Ron, Harry şi George îi rostogoliră cu picioarele, îi 
împinseră afară din compartiment şi îi întoarseră cu faţa în 


sus pe Reacredință, pe Crabbe şi pe Goyle, care continuau 
să zacă inconştienţi, fiecare dintre ei arătând groaznic, din 
cauza amestecului de blesteme cu care fuseseră loviți... Se 
întoarseră apoi în compartiment şi închiseră uşa. 

— Vrea cineva să joace Pocnitori-Explozive? întrebă Fred, 
scoțând un pachet de cărţi. 

Erau la jumătatea celui de-al cincilea joc, când Harry se 
hotări să-i întrebe. 

— Acum ne spuneţi? îi zise el lui George. Pe cine şantajaţi? 

— Ah, zise George sumbru. Asta vrei să ştii... 

— Nu contează, zise Fred, clătinând repede din cap. Nu a 
fost nimic important. Acum nu mai e, oricum. 

— Am renunţat, zise George, ridicând din umeri. 

Dar Harry, Ron şi Hermione continuară să-i întrebe şi până 
la urmă Fred spuse: 

— Bine, bine, dacă vreţi să ştiţi... Pe Ludo Bagman. 

— Bagman? zise Harry tăios. Vrei să spui că era implicat 
în... 

— Nu, spuse George sumbru. Nimic de genul ăsta. Idiotul. 
Nu are destulă minte pentru aşa ceva. 

— Ei bine, atunci, ce a fost? se interesă Ron. 

Fred ezită, apoi spuse: 

— 'Ţineţi minte pariul pe care l-am făcut cu ella Cupa 
Mondială de Vâjthaţ? Că va câştiga Irlanda, dar Krum va 
prinde hoţoaica? 

— Da, ziseră Harry şi Ron încet. 

— Ei bine, idiotul ne-a plătit cu galbeni de la spiriduşi, pe 
care îi prinsese de la mascotele irlandeze. 

— Şi? 

— Şi, zise Fred repede, au dispărut, nu? Până în dimineaţa 
următoare, duşi au fost! 

— Dar... trebuie să fi fost un accident, nu? zise Hermione. 
George râse cu amărăciune. 

— Da, asta am crezut şi noi la început. Ne-am gândit că, 
dacă i-am scrie şi i-am spune că a greşit, o să ni-i dea. Dar 
nici pe departe. Ne-a ignorat scrisoarea. Am tot încercat să 


vorbim cu el la Hogwarts, dar tot timpul inventa câte o 
scuză ca să scape de noi. 

— Până la urmă, a ieşit urât, zise Fred. Ne-a spus că eram 
prea tineri ca să pariem şi că nu ne dă nimic. 

— Aşa că ne-am cerut banii înapoi, spuse George, uitându- 
se urât. 

— Doar nu a refuzat! zise Hermione cu patimă. 

— Corect din prima încercare, admise Fred. 

— Dar erau toate economiile voastre! zise Ron. 

— Mie îmi spui, oftă George. Desigur, până la urmă am 
aflat ce se întâmpla de fapt. A avut şi tatăl lui Lee Jordan 
ceva probleme cu Bagman. Se pare că are mari necazuri cu 
goblinii. A împrumutat o grămadă de aur de la ei. L-au 
încolţit câţiva după Cupa Mondială de Vâjthaţ şi i-au luat tot 
aurul pe care îl avea la el. L-au urmat până la Hogwarts ca 
să nu-l scape din ochi. A pierdut totul la jocurile de noroc. 
Nu mai are nici măcar câţiva galeoni. Şi ştiţi cum a încercat 
idiotul să le dea banii înapoi goblinilor? 

— Cum? întrebă Harry. 

— A pariat pe tine, amice, zise Fred. A pariat că o să 
câştigi turnirul. A pariat cu goblinii. 

— Deci, de asta tot încerca să mă ajute să câştig! se 
bucură Harry. Ei bine, am câştigat, nu? Aşa că poate să vă 
dea înapoi aurul! 

— Da' de unde! zise George, clătinând din cap. Goblinii 
sunt la fel de necinstiţi ca el. Au zis că ai fost la egalitate cu 
Diggory şi că Bagman a zis că o să câştigi singur. Aşa că 
Bagman a trebuit s-o ia la sănătoasa. A fugit după a treia 
probă. 

George oftă din rărunchi şi începu să împartă iar cărţile. 

Restul călătoriei trecu destul de plăcut. Harry şi-ar fi dorit 
să poată dura toată vara, de fapt, şi să nu mai ajungă 
niciodată la „King's Cross”... Dar, după cum învățase anul 
acela, timpul nu încetinea deloc - ba din contră! - când te 
aştepta ceva neplăcut pe viitor, aşa că mult prea curând 
Expresul Hogwarts încetini la peronul 9 şi 3/4. Haosul şi 


zgomotul umplură culoarele, în timp ce elevii începeau să 
se dea jos. Ron şi Hermione trecură cu greu peste 
Reacredință, Crabbe şi Goyle, lovindu-i din când în când cu 
cuferele. 

Harry rămase la urmă. 

— Fred... George... Staţi puţin! 

Gemenii se întoarseră. Harry îşi deschise cufărul şi îşi 
scoase premiul primit la turnir. 

— Luaţi-i, zise el şi aruncă sacul în mâinile lui George. 

— Poftim? zise Fred, rămas mut de uimire. 

— Luaţi-i, repetă Harry hotărât. Nu îi vreau... 

— Te-ai ţicnit, zise George, încercând să-i dea sacul înapoi 
lui Harry. 

— Nu, zise Harry. Luaţi-i şi apucaţi-vă de invențiile voastre. 
Sunt pentru magazinul de glume... 

— S-a ţicnit, zise Fred, pe un ton plin de admiraţie. 

— Ascultaţi-mă, zise Harry ferm. Dacă nu îi luaţi, o să trag 
apa după ei. Nu îi vreau şi nu am nevoie de ei. Dar mi-ar 
plăcea foarte mult să râd puţin. Tuturor o să ne prindă bine 
un râs sănătos. Am sentimentul că în curând o să ne 
trebuiască mai mult ca de obicei. 

— Harry zise George încet, cântărind sacul cu bani în 
mână, trebuie să fie cam o mie de galeoni aici. 

— Da, zise Harry, zâmbind. Gândeşte-te câte prăjituri cu 
cremă-canar înseamnă asta. 

Gemenii se uitară la el. 

— Dar să nu-i spuneţi mamei voastre de unde îi aveţi... 
Deşi s-ar putea să nu mai fie atât de dornică să intraţi în 
Minister, dacă stăm să ne gândim... 

— Harry, începu Fred, dar Harry îşi scoase bagheta. 

— Fii atent, zise el încet, luaţi-i, sau arunc un blestem 
asupra voastră. Acum ştiu unele de milioane! Dar faceţi-mi 
şi mie o favoare, da? Cumpăraţi-i altă robă festivă lui Ron şi 
spuneţi-i că este de la voi. 

leşi din compartiment, înainte ca ei să mai apuce să spună 
un cuvânt, călcând peste Reacredință, Crabbe şi Goyle, care 


încă zăceau pe jos, acoperiţi de urmele blestemelor. 

Unchiul Vernon îl aştepta dincolo de barieră. Doamna 
Weasley era aproape de el. Îl îmbrăţişă pe Harry foarte 
strâns când îl văzu şi îi şopti la ureche: 

— Cred că Dumbledore te lasă să stai la noi până la 
sfârşitul verii. Mai vorbim, Harry. 

— Pa, Harry, zise Ron, bătându-l pe umăr. 

— Pa, Harry! strigă şi Hermione şi făcu ce nu mai făcuse 
niciodată: îl sărută pe obraz. 

— Harry... mersi, murmură George, în timp ce Fred îl 
aproba, făcând semne entuziaste cu capul. 

Harry le făcu semn cu ochiul, se întoarse la Unchiul 
Vernon şi îl urmă încet, ieşind din gară. Nu avea nici un 
sens să-şi facă griji de pe acum, îşi spuse el, când se urcă pe 
bancheta din spate a maşinii Unchiului Vernon. 

După cum spusese Hagrid, ce va fi, va fi... Şi avea să vadă 
ce era de făcut la momentul potrivit... 


SFÂRŞIT