J. K. Rowling — V6 Harry Potter Si Printul Semipur

]. K. Rowling 


]. K. Rowling 


Harry Potter şi Prinţul 
Semipur 


CUPRINS: 
— CAPITOLUL - 
— CAPITOLUL II - 
STRADA FUSULUI 
— CAPITOLUL III - 
— CAPITOLUL IV? 
HORACE SLUGHORN - CAPITOLUL V? 
— CAPITOLUL VI - 
DRACO FACE O OPRIRE - CAPITOLUL VII - 
CLUBUL LUI SLUGHORN - CAPITOLUL VIII? 
— CAPITOLUL IX? 
— CAPITOLUL X? 
FAMILIA GAUNTI - CAPITOLUL XI? 
— CAPITOLUL XII? 
— CAPITOLUL, XIII - 
SECRETELE FAMILIEI CRUPLUD - CAPITOLUL XIV? 
FELIX FELICIS - CAPITOLUL XV? 
— CAPITOLUL XVI? 
— CAPITOLUL XVII? 
— CAPITOLUL XVIII? 
SURPRIZE ANIVERSARE - CAPITOLUL XIX? 
— CAPITOLUL XX - 
— CAPITOLUL XXI? 
— CAPITOLUL XXII? 
— CAPITOLUL XXIII? 
HORCRUXURILE - CAPITOLUL XXIV? 
SECTUMSEMPRA - CAPITOLUL XXV? 
— CAPITOLUL XXVI? 


— CAPITOLUL XXVII? 

TURNUL FULGERAT - CAPITOLUL XXVIII - 
— CAPITOLUL XXIX? 

C?NIECUL DE JALE AL PHOENDOJLUI 

— CAPITOLUL XXX? 

MORM?NIUL ALB 


— Capitolul 1 — 

CELĂLALT MINISTRU. 

Era aproape miezul nopţii. Primul ministru stătea singur în 
biroul său şi parcurgea un memoriu lung, fără să reţină nici 
un cuvânt din ceea ce citea. Aştepta să primească un 
telefon de la preşedintele unei ţări îndepărtate, se întreba 
când avea să sune nenorocitul ăla şi, în acelaşi timp, încerca 
să îşi reprime amintirea neplăcută a săptămânii grele şi 
obositoare care tocmai trecuse. Drept urmare, îi era 
imposibil să se mai poată gândi la altceva. Se străduia să se 
concentreze asupra textului şi atunci îi apărea şi mai clar în 
faţa ochilor chipul sfidător al unuia dintre adversarii săi 
politici. 

Respectivul apăruse mai devreme la ştiri şi nu numai că 
enumerase toate nenorocirile care avuseseră loc în 
săptămâna aia (de parcă le-ar fi putut uita cineva), ci 
explicase în amănunt că guvernul era de vină pentru tot 
ceea ce se întâmplase. 

Primului ministru i se acceleră pulsul numai gândindu-se 
la aceste acuzaţii, care nu erau nici juste şi nici justificate. 
Cum ar fi putut guvernul să împiedice prăbuşirea acelui 
pod? Era ridicol să se sugereze că nu se alocaseră fonduri 
suficiente pentru întreţinerea podurilor. Podul ăla fusese 
construit cu mai puţin de zece ani în urmă şi nici cei mai 
buni specialişti nu puteau să explice de ce se frânsese fix de 
la jumătate, aruncând douăsprezece maşini în apele 
învolburate ale râului. Mai mult, cum putea să se sugereze 


că acele două crime înfiorătoare şi îndelung mediatizate 
erau rezultatul numărului scăzut al forţelor de ordine? Sau 
că guvernul ar fi trebuit să prevadă uraganul care lovise din 
senin partea de vest a ţării, făcând numeroase victime şi 
pagube materiale? Cum putea să fie el de vină pentru faptul 
că unul dintre miniştrii săi adjuncţi, Herbert Chorley, 
devenise un alt om în săptămâna aia şi hotărâse că sosise 
momentul să petreacă mult mai mult timp alături de 
familie? 

„în ţară domnesc jalea şi tristeţea”, subliniase adversarul 
în încheiere, încercând, fără succes, să îşi ascundă un 
zâmbet. 

Din nefericire, avea perfectă dreptate. Primul ministru era 
şi el conştient de faptul că oamenii nu mai fuseseră de mult 
atât de năpăstuiţi cum erau în momentul de faţă. Până şi 
vremea era deprimantă, se lăsase o ceaţă rece cu toate că 
era mijlocul lunii iulie... 

nu era normal, ceva nu era în regulă. 

Termină de citit a doua pagină a memoriului, se uită la cât 
mai avea de parcurs şi se lăsă păgubaş. îşi întinse braţele 
deasupra capului şi se uită cu tristeţe în jur. Era o încăpere 
plăcută, cu un şemineu frumos din marmură, construit cu 
faţa către ferestrele mari, de tip ghilotină, care acum erau 
închise din cauza frigului neobişnuit pentru acel anotimp. 
Primul ministru se înfiora, se ridică şi se apropie de 
fereastră, cercetând ceața rarefiată care se împingea în 
geam. în timp ce se uita afară, auzi pe cineva tuşind uşor în 
spatele lui. 

Încremeni, privindu-şi chipul speriat oglindit în fereastra 
întunecată. 

Recunoscu vocea. Nu era prima dată când o auzea. Se 
întoarse foarte încet cu faţa către camera goală. 

— Da? zise el, încercând să pară mai curajos decât era. 
Timp de câteva secunde se amăgi cu speranţa imposibilă că 
nu avea să-i răspundă nimeni. Cu toate acestea, răspunsul 


sosi fără întârziere din partea unei voci clare şi ferme, care 
parcă citea o declaraţie. 

Aşa cum ghicise încă de când îl auzise tuşind, vocea 
aparţinea unui omuleţ cu o perucă lungă, argintie, care 
semăna cu o broască şi era înfăţişat într-un mic portret 
pictat în ulei, aşezat într-un colţ îndepărtat al camerei. 

— Primului ministru al încuiaţilor: trebuie să ne întâlnim 
fără întârziere. Rog răspundeţi urgent. Cu stimă, Fudge. 

Omuleţul pictat se uită întrebător la primul ministru. 

— Păi, zise primul ministru, ştiţi... nu este un moment bun 
pentru mine... vedeţi dumneavoastră, aştept să mă sune... 
preşedintele... 

— Puteţi vorbi şi altădată, spuse imediat portretul. Primul 
ministru simţi cum i se pune un nod în gât; se temuse că 
lucrurile aveau să decurgă astfel. 

— Dar chiar voiam să vorbesc cu... 

— Vom face în aşa fel încât domnul preşedinte să uite să vă 
sune astăzi. Vă va căuta mâine seară, spuse omuleţul. Vă 
rog să-i daţi urgent un răspuns domnului Fudge. 

— Păi... în ordine, atunci, zise primul ministru cu un glas 
scăzut. Bine, accept să vorbesc cu Fudge. 

Se grăbi să se întoarcă la biroul său, aranjându-şi cravata. 
Abia se aşezase şi îşi luase o mină care se dorea a fi 
relaxată şi lipsită de griji, când, dincolo de grilajul din faţa 
şemineului de marmură gol, se aprinse un foc din care 
ţâşniră flăcări de un verde ca smaraldul. 

Primul ministru văzu, fără să lase să transpară nici un 
semn de nelinişte sau de teamă, un bărbat trupeş apărând 
între flăcări şi învârtindu-se ca un titirez. Câteva clipe mai 
târziu, acesta păşi pe covoraşul frumos, şi probabil valoros, 
din faţa şemineului şi îşi scutură urmele de cenusă de pe 
mânecile pelerinei cu dunguliţe, ţinând în mână un melon 
verde praz. 

— A... domnule prim-ministru, spuse Cornelius Fudge, 
înaintând cu paşi mari şi întinzând mâna. Ce plăcere să vă 
revăd. 


Primul ministru nu putu să spună acelaşi lucru, aşa că 
preferă să tacă. 

Nu-i făcea absolut nici o plăcere să-l vadă pe Fudge, ale 
cărui apariţii înspăimântătoare însemnau de cele mai multe 
ori că avea să primească veşti cât se poate de proaste. Mai 
mult decât atât, Fudge părea deosebit de ros de griji, faţă 
de alte daţi. Era mai slab, mai chel şi mai cărunt, iar chipul 
său te trimitea cu gândul la o hârtie mototolită. 

Primul ministru observase aceste semne şi la alţi politicieni 
şi ştia că nu prevesteau nimic bun. 

— Cu ce vă pot fi de folos? zise el, strângându-i scurt mâna 
lui Fudge şi poftindu-l să ia loc pe unul dintre scaunele cele 
mai tari din faţa biroului. 

— Nu ştiu de unde să încep, murmură Fudge, trăgându-şi 
un scaun şi aşezându-se cu melonul verde ca prazul pe 
genunchi. Am avut aşa o săptămână, aşa o săptămână... 

— Să înţeleg că şi dumneavoastră aţi avut o săptămână 
grea? întrebă primul ministru înţepat, sperând ca astfel să 
dea de înţeles că avea destule pe cap şi fără ajutorul lui 
Fudge. 

— Desigur, cum altfel? zise Fudge, frecându-se obosit la 
ochi şi uitându-se posomorât la primul ministru. Am avut o 
săptămână la fel de dificilă ca dumneavoastră, domnule 
prim-minisţru. Podul Brockdale... uciderea lui Bones şi 
Vance... ca să nu mai spun de nenorocirea din partea de 
vest a ţării... 

— Aţi... oamenii din lumea dumneavoastră au-au fost 
implicaţi cumva în-în acele lucruri? 

Fudge îl fixă pe primul ministru cu o privire destul de 
severă. 

— Bineînţeles, răspunse Fudge. Să nu îmi spuneţi că încă 
nu v-aţi dat seama despre ce este vorba? 

— Păi... ezită primul ministru. 

Tocmai din cauza acestui gen de remarci, prefera să îl 
vadă cât mai rar pe Fudge. La urma urmelor, era prim- 
minis-tru şi nu îi plăcea să fie făcut să se simtă ca un elev 


care nu îşi învățase lecţia. Aşa fusese încă de la prima 
întâlnire cu Fudge, care avusese loc chiar în seara zilei 
când fusese numit în funcţie. O ţinea minte ca şi când ar fi 
fost ieri şi ştia că nu avea s-o uite toată viaţa. 

Stătea singur în acelaşi birou în care era şi acum şi îşi 
savura victoria obţinută după atâţia ani în care visase şi 
plănuise să ajungă acolo, când auzise pe cineva tuşind în 
spatele său, exact ca mai devreme. Se întorsese şi 
descoperise că cel care îi vorbea era un portret mic şi 
urâţel, care îl anunţa că ministrul Magiei era pe cale să 
sosească şi să i se prezinte din clipă-n clipă. 

Fireşte, crezuse că programul extenuant din timpul 
campaniei şi emoţiile alegerilor îl făcuseră să-şi piardă 
minţile. Se îngrozise când văzuse portretul vorbitor, dar 
asta nu fusese nimic pe lângă ceea ce simţise când un 
vrăjitor (cum se recomandase individul) ieşise din şemineu 
şi dăduse mâna cu el. Rămăsese mut, în timp ce Fudge îi 
explicase răbdător că existau vrăjitori şi vrăjitoare care 
trăiau în taină peste ţoţ în lume. încercase să-l liniştească, 
spunându-i că nu trebuia să-şi bată capul cu ei, pentru că 
întreaga comunitate a vrăjitorilor era responsabilitatea 
Ministerului Magiei, care avea grijă ca lumea lipsită de 
puteri magice să nu afle de existenţa lor. După câte îi 
spusese Fudge, aceasta era o sarcină deosebit de dificilă, 
care acoperea toate aspectele, de la legile de folosire 
raţională a cozilor de mătură la ţinerea sub control a 
populaţiei de dragoni (primul ministru îşi adusese aminte 
cum se sprijinise de birou când ajunseseră în acest punct al 
conversaţiei). Apoi Fudge îl bătuse părinteşte pe umăr pe 
primul ministru, care încă nu îşi regăsise glasul. 

— Nu vă faceţi probleme, spusese Fudge, probabil că nu o 
să mă mai vedeţi niciodată. O să vă deranjez doar dacă o să 
se întâmple ceva foarte grav în lumea noastră, ceva care i- 
ar putea afecta şi pe încuiaţi, pardon, pe oamenii lipsiţi de 
puteri magice. în afara acestui caz, o să ne vedem fiecare 


de treburile noastre. Daţi-mi voie să vă spun că reacţionaţi 
muk mai bine decât predecesorul dumneavoastră. 

El a încercat să mă dea afară pe fereastră, a crezut că era 
o farsă pusă la cale de cei din opoziţie. 

În clipa aceea, primul ministru îşi regăsise în sfârşit glasul 
şi întrebase: 

— Vreţi să spuneţi că nu-nu este o farsă? Aceasta fusese 
ultima sa speranţă. 

— Nu, spusese Fudge cu blândeţe. Mă tem că nu este o 
farsă. Priviţi! 

În clipa aceea, Fudge transformase ceaşca de ceai a 
primului ministru într-un hamster. 

— Dar, zisese primul ministru cu răsuflarea tăiată, privind 
ceaşca de ceai cum ronţăia colţul următorului său discurs, 
dar de ce-de ce nu mi-a spus nimeni? 

— Ministrul Magiei nu se dezvăluie decât primului 
ministru în exerciţiu al încuiaţilor, spusese Fudge, băgându- 
şi bagheta înapoi într-un buzunar al hainei. Suntem de 
părere că este cea mai bună metodă pentru a păstra 
secretul. 

— Atunci, spusese primul ministru pe un ton plângăreţ, de 
ce nu m-a avertizat unul dintre foştii prim-miniştri? 

La auzul acestor cuvinte, Fudge chiar izbucnise în râs. 

— Domnule prim-ministru, daţi-mi voie să vă întreb - 
credeţi că dumneavoastră veţi spune cuiva? 

Apoi Fudge aruncase un fel de praf în şemineu, râzând în 
continuare pe înfundate, păşise în flăcările de un verde ca 
smaraldul şi dispăruse însoţit de un vuum sonor. Primul 
ministru rămăsese nemişcat şi îşi dăduse seama că nu avea 
să îndrăznească niciodată să pomenească de acest incident, 
fiind conştient că nu avea să îl creadă nimeni. 

Avusese nevoie de un timp pentru a-şi reveni de pe urma 
şocului. 

Pentru o vreme se străduise să se convingă că Fudge 
fusese doar o plăsmuire a minţii sale împinse la limită de 
nopţile nedormite din timpul campaniei. încercase în zadar 


să elimine toate elementele care i-ar fi putut aminti de 
această întâlnire neplăcută, îi dăruise hamsterul nepoatei 
sale, care îl primise bucuroasă, şi îi dăduse indicaţii 
asistentului său personal să dea jos portretul omuleţului 
urât, care anunţase venirea lui Fudge. Totuşi, spre marea 
dezamăgire a primului ministru, portretul nu putuse fi 
mişcat din loc sub nici o formă. După ce şapte dulgheri, doi- 
trei constructori, un istoric de artă şi ministrul de Finanţe 
nu reuşiseră să îl dezlipească de perete, primul ministru 
renunţase, resemnându-se şi sperând că tabloul avea să 
rămână nemişcat şi mut pe tot parcursul mandatului său. Ar 
fi putut să jure că îl văzuse cu coada ochiului de câteva ori 
căscând sau scărpinându-se la nas; i se întâmplase chiar să- 
l vadă pe omuleţ părăsindu-şi rama şi lăsând în urmă doar o 
pânză întunecata şi goală. 

Cu toate acestea, îşi impusese să evite să se uite prea des 
la tablou şi, de câte ori se întâmpla ceva bizar, îşi spunea că 
imaginaţia îi juca feste. 

Apoi, cu trei ani în urmă, într-o seară la fel ca aceasta, 
primul ministru era singur în biroul său, când portretul 
anunţase din nou venirea iminentă a lui Fudge, care sărise 
deja afară din şemineu, ud leoarcă şi într-o stare avansată 
de panică. Înainte ca primul ministru să fi apucat să îl 
întrebe de ce îi uda podeaua şi covorul Axminster, Fudge 
începuse să turuie despre o închisoare de care primul 
ministru nu mai auzise până atunci, despre un bărbat pe 
nume „Silvius” Black, despre un loc numit Hogwarts şi un 
băiat, Harry Potter; toate acestea păruseră lipsite de orice 
dram de logică în ochii primului ministru. 

—. vin direct de la Azkaban, spusese Fudge gâfâind şi 
vărsând întrun buzunar un volum considerabil de apă care 
se adunase în borurile melonului. Am traversat Marea 
Nordului, este un zbor tare dificil... 

Dementorii sunt furioşi nevoie mare, spusese el 
cutremurându-se, până acum nu a mai reuşit să evadeze 
nimeni. Lăsând asta la o parte, domnule prim-ministru, a 


trebuit să vin, nu am avut de ales. Black a ucis mai mulţi 
încuiaţi, este un criminal cunoscut şi s-ar putea să i se 
alăture din nou Ştiţi-Dumneavoastră-Cui... dar uit că 
dumneavoastră nici nu ştiţi cine este Ştiţi-Dumneavoastră- 
Cine! 

Fudge îl privise deznădăjduit pe primul ministru pentru 
câteva clipe şi apoi spusese: 

— Atunci, vă rog, luaţi un loc, trebuie să vă pun la curent. 
Nu ar strica să vă turnaţi ceva de băut. 

Primul ministru nu fusese tocmai încântat să fie poftit să ia 
loc în propriul birou, darămite să fie tratat cu un pahar din 
propriul whisky, dar până la urmă alesese să se aşeze. 
Fudge îşi scosese bagheta, făcuse să apară două pahare 
mari pline cu un lichid de culoarea chihlimbarului, îi dăduse 
unul primului ministru, după care îşi trăsese un scaun. 

Fudge vorbise timp de peste o oră. La un moment dat 
refuzase să rostească un anumit nume şi preferase să îl 
scrie pe o bucată de pergament pe care o vârâse în mâna 
liberă a primului ministru. Când Fudge se ridicase în sfârşit 
să plece, primul ministru îi urmase exemplul, spunând: 

— Să înţeleg că sunteţi de părere că... - se străduise să 
citească numele de pe pergament - Lordul Cap... 

— Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit! se răstise Fudge. 

— Scuzaţi-mă... sunteţi de părere că Cel-Ce-Nu-Trebuie- 
Numit este încă în viaţă? 

— Păi, aşa zice Dumbledore, spusese Fudge, legându-şi 
pelerina cu dunguliţe sub bărbie, dar nu i-am dat de urmă 
până acum. Eu, unul, cred că nu este periculos atât timp cât 
nu este ajutat de alţii, aşa că ar fi mai indicat să ne facem 
griji din cauza lui Black. Să daţi anunţul acela, bine? 
Excelent. Păi, domnule prim-ministru, sper să nu ne mai 
revedem niciodată. Noapte bună. 

Dar se mai revăzuseră de atunci. încă nu trecuse un an de 
la ultima vizită a lui Fudge, când acesta apăruse din senin 
în cabinetul primului ministru, părând destul de obosit, şi îl 
anunţase că fuseseră nişte probleme la Cupa Mondială de 


Vâjthaţ şi că mai mulţi încuiaţi fuseseră „implicaţi” în 
incidentul cu pricina, dar că primul ministru nu trebuia să 
îşi facă griji din cauza aceasta, căci reapariţia Semnului 
Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit nu însemna absolut nimic; 
Fudge era convins că era o întâmplare izolată şi că Oficiul 
de Legătură al încuiaţilor se ocupa de modificările de 
memorie necesare. 

— A, era cât pe ce să uit, adăugase Fudge. O să importăm 
trei dragoni şi un sfinx din străinătate, pentru Turnirul Tri- 
vrăjitor - nu este ceva ieşit din comun - dar Departamentul 
de Control şi Reglementare a Creaturilor Magice mi-a atras 
atenţia că în lege scrie că trebuie să vă anunţăm dacă 
aducem creaturi deosebit de periculoase în ţară. 

— Pof-poftim... „dragoni” aţi zis? bâiguise primul ministru. 

— Da, trei bucăţi, spusese Fudge. Şi un sfinx. Am rezolvat 
şi capitolul ăsta, la revedere. 

Primul ministru se amăgise cu speranţa că nu putea exista 
nimic mai rău decât dragonii şi sfincşii, dar se înşelase 
amarnic. Un an şi ceva mai târziu, Fudge sărise iar din 
flăcări, de data asta pentru a-l anunţa că avusese loc o 
evadare în masă din Azkaban. 

— Cum adică „o evadare în masă”? izbucnise primul 
ministru, căruia i se uscase brusc gâtlejul. 

— Ei, nu vă faceţi griji, nu vă faceţi griji! strigase Fudge, 
cu un picior înapoi în foc. Punem noi mâna pe ei cât ai zice 
peşte, dar m-am gândit că ar fi bine să ştiţi! 

Înainte ca primul ministru să fi apucat să strige „Staţi 
puţin!”, Fudge dispăruse deja într-un nor de scântei verzi... 

Indiferent ce ar fi spus jurnaliştii şi cei din opoziţie, primul 
ministru era un om raţional. Sesizase faptul că, în ciuda 
asigurărilor lui Fudge de la prima lor întâlnire, începuseră 
să se vadă din ce în ce mai des şi că, de fiecare dată, Fudge 
părea mai neliniştit şi mai agitat decât înainte. Chiar dacă 
nu voia să se gândească la Ministerul Magiei (sau la 
„celălalt ministru” cum îl numise în sinea sa pe Fudge), nu 
putea să nu se teamă că următoarea vizită a lui Fudge avea 


să aducă veşti şi mai îngrijorătoare. Drept urmare, faptul că 
îl văzuse pe Fudge ieşind încă o dată din flăcări, părând 
răvăşit, irascibil şi foarte surprins că primul ministru nu ştia 
de ce venise, era cel mai groaznic lucru care i se întâmplase 
pe tot parcursul acelei săptămâni sumbre. 

— De unde să ştiu ce se întâmplă în lumea... în lumea 
vrăjitorească? se răsti primul ministru de această dată. Am 
o ţară de condus şi o grămadă de probleme pe cap şi fără... 

— Avem aceleaşi probleme, îl întrerupse Fudge. Podul 
Brockdale nu s-a prăbuşit de la sine. Uraganul nu a fost de 
fapt un uragan. Oamenii ăia nu au fost ucişi de încuiaţi, iar 
familia lui Herbert Chorley ar fi mai în siguranţă dacă ar sta 
cât mai departe de el. Chiar acum aranjăm transferarea lui 
la Spitalul Sf. Mungo, de Boli şi Afecţiuni Magice. Mutarea 
va avea loc noaptea aceasta. 

— Ce vreţi să spuneţi... Mă tem că nu... Poftim? urlă 
primul ministru. 

Fudge trase aer în piept şi zise: 

— Domnule prim-ministru, vă anunţ cu părere de rău că s- 
a întors. Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit s-a întors. 

— S-a întors? Când spuneţi că s-a întors... vreţi să... adică 
e în viaţă? 

Primul ministru îşi frământa mintea încercând să-şi 
amintească detaliile acelei conversații îngrozitoare de acum 
trei ani, când Fudge îi vorbise despre vrăjitorul cel mai 
temut, cel care săvârşise mii de crime înfiorătoare înainte 
să fi dispărut într-un mod misterios cu cincisprezece ani în 
urmă. 

— Da, este în viaţă, zise Fudge. Adică nici nu ştiu, se poate 
spune că eşti în viaţă dacă nu poţi fi omorât? Eu nu prea 
înţeleg şi Dumbledore nu vrea să îmi explice cum trebuie; 
mă rog, cert este că are trup, merge, vorbeşte şi ucide, aşa 
că, dacă trebuie să vă dau un răspuns cât mai apropiat de 
realitate, da, este în viaţă. 

Primul ministru nu ştiu ce să spună; obiceiul de a vrea să 
pară cât mai informat în privinţa oricărui subiect îl făcu să 


încerce să caute detalii de orice fel din conversațiile 
anterioare cu Fudge. 

— Acel Silvius Black este cumva... Cel-Ce-Nu-Trebuie- 
Numit? 

— Black? Black? zise Fudge derutat, învârtindu-şi repede 
melonul. Vă referiţi la Sirius Black? Pe barba lui Merlin, nici 
gând. Black a murit. 

S-a dovedit că... ne-am înşelat în privinţa lui. De fapt era 
nevinovat. 

Şi nici nu era în cârdăşie cu Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit. 
Dar toate dovezile îl incriminau, adăugă Fudge pe un ton 
defensiv, învârtindu-şi melonul şi mai repede. Am avut peste 
cincizeci de martori oculari, mă rog, cum vă spuneam, a 
murit. Ca să fiu mai precis, a fost ucis. în Ministerul Magiei. 
O să se efectueze şi o anchetă, cât de curând... 

Spre marea lui mirare, primul ministru simţi în momentul 
acela un impuls de compasiune faţă de Fudge. Cu toate 
acestea, mila păli imediat, fiind înlocuită de un val de 
îngâmfare la gândul că, deşi nu excela în domeniul 
apariţiilor subite în şemineuri, în timpul mandatului său nu 
avusese loc nici o crimă în interiorul vreunui minister din 
guvernul condus de el... cel puţin până în atunci... 

În timp ce primul ministru bătu pe furiş în biroul de lemn, 
Fudge continuă: 

— Dar nu se mai poate face nimic pentru Black. Problema 
este că suntem în război, domnule prim-ministru, şi trebuie 
să luăm măsurile necesare. 

— Război? repetă primul ministru neliniştit. Nu credeţi că 
este cam mult spus? 

— Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit i s-au alăturat adepţii care 
au evadat din Azkaban în ianuarie, zise Fudge vorbind din 
ce în ce mai repede şi învârtindu-şi în continuare melonul, 
care devenise un vârtej verde ca prazul. De când nu se mai 
ascund au provocat un haos generalizat. 

Ştiţi, domnule prim-ministru, dezastrul de la Podul 
Brockdale a fost opera lui, a ameninţat că-i va ucide în masă 


pe încuiaţi, dacă nu mă voi da la o parte şi îl voi... 

— De necrezut. Vreţi să spuneţi că este vina 
dumneavoastră că oamenii ăia au fost omorâţi, iar eu 
trebuie să răspund la tot felul de întrebări despre piese 
metalice ruginite, articulaţii mobile erodate şi cine ştie ce 
altceva? spuse primul ministru mânios. 

— Vina mea?! zise Fudge, înroşindu-se. Adică 
dumneavoastră aţi fi cedat pur şi simplu şantajului? 

— Poate că nu, spuse primul ministru, ridicându-se şi plim- 
bându-se prin cameră, dar aş fi făcut tot posibilul ca să-l 
prind pe cel care mă şantaja, înainte să aibă loc o asemenea 
nenorocire. 

— Chiar credeţi că nu am făcut tot ce s-a putut? întrebă 
Fudge cu patimă. Toţi Aurorii din minister au încercat şi 
încearcă să îl găsească şi să-i captureze adepţii, dar avem 
de-a face cu unul dintre cei mai puternici vrăjitori din toate 
timpurile, un vrăjitor care a reuşit să rămână în libertate 
timp de treizeci de ani! 

— Presupun că urmează să-mi spuneţi că el a provocat şi 
uraganul din vest, nu-i aşa? zise primul ministru, devenind 
din ce în ce mai nervos cu fiecare pas pe care îl făcea. 

Era mânios, pentru că descoperise cauzele reale ale 
acestor dezastre şi nu putea să le facă publice; aproape că 
era mai rău decât dacă ar fi fost totuşi vina guvernului. 

— De fapt, nu a fost vorba despre un uragan, zise Fudge 
mâhnit. 

— Cum adică?! urlă primul ministru, care acum mărsăluia 
de-a dreptul prin cameră. Copaci dezrădăcinaţi, acoperişuri 
smulse, stâlpi îndoiţi, oameni răniţi... 

— Totul a fost din vina Devoratorilor Morţii, spuse Fudge. 
Adepții Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit; şi... bănuim că au fost 
implicaţi şi uriaşii. 

Primul ministru se opri din mers de parcă s-ar fi lovit de 
un zid invizibil. 

— Cine a mai fost implicat?! Fudge îl privi cu tristeţe. 


— Ultima dată a folosit şi uriaşi, a vrut să lase o impresie 
memorabilă. 

Cei de la Oficiul de Informaţii lucrează zi şi noapte, avem 
echipe care şterg memoria încuiaţilor care au văzut ce s-a 
întâmplat cu adevărat, aproape toţi membrii 
Departamentului de Control şi Reglementare a Creaturilor 
Magice sunt răspândiţi prin Somerset în căutarea uriaşului, 
dar nu-l putem găsi... Este o catastrofă! 

— Zău? spuse primul ministru mânios. 

— Nu pot să neg că suntem cu moralul la pământ la 
minister, zise Fudge. Toată povestea asta, plus ce s-a 
întâmplat cu Amelia Bones. 

— Cu cine? 

— Cu Amelia Bones. Şefa Departamentului de Punere în 
Vigoare a Legilor Magice. Credem că Cel-Ce-Nu-Trebuie- 
Numit a ucis-o chiar el, pentru că era o vrăjitoare foarte 
talentată şi dovezile sugerează că i-a ţinut piept cât a putut. 

Fudge îşi drese vocea şi păru să facă un efort ca să nu-şi 
mai învârtă melonul. 

— Dar s-a scris în ziare despre moartea ei, spuse primul 
ministru uitând pentru o vreme că era mânios. în ziarele 
noastre. Amelia Bones... nu au spus decât că era o femeie 
de vârsta a doua care locuia singură. A fost o crimă 
înfiorătoare, nu-i aşa? Şi a fost foarte mediatizată. Ştiţi, 
poliţia este depăşită de situaţie. 

Fudge oftă. 

— Păi, nici nu este de mirare, dacă te gândeşti că a fost 
omorâtă întro cameră închisă pe dinăuntru. Noi însă ştim 
exact cine este vinovatul, dar asta nu ne ajută cu nimic la 
prinderea lui. Apoi a mai fost şi cazul lui Emmeline Vance, 
poate că nu aţi auzit de ea. 

— O, ba da, spuse primul ministru. A fost ucisă la câteva 
case depărtare. Ziarele au exploatat subiectul până la 
epuizare: „Legea încălcată chiar în grădina primului 
ministru”... 


— Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, zise Fudge care abia 
dacă îl mai asculta pe primul ministru, Dementorii mişună 
peste tot, atacând oameni în stânga şi în dreapta... 

Existase cândva o vreme mai liniştită din multe puncte de 
vedere, când primul ministru nu ar fi înţeles această frază, 
însă între timp devenise mai înţelept. 

— Dementorii nu sunt cei care-i păzesc pe prizonierii din 
Azkaban? 

Întrebă el prevăzător. 

— Ba da, răspunse Fudge obosit. Asta până de curând. Au 
părăsit închisoarea şi i s-au alăturat Celui-Ce-Nu-Trebuie- 
Nu-mit. Trebuie să recunosc că a fost o mare lovitură 
pentru noi. 

— Dar, îngăimă primul ministru, copleşit de un val de 
groază, nu mi-aţi spus chiar dumneavoastră că sunt nişte 
fiinţe care absorb fericirea şi speranţa din oameni? 

— Ba da, despre ei este vorba. Şi mişună peste tot, de-asta 
este totul acoperit de ceaţă. 

Primul ministru se aşeză vlăguit pe cel mai apropiat scaun; 
i se înmuiaseră genunchii. Simţi că îl ia cu leşin la gândul că 
acele creaturi invizibile pluteau prin oraşe şi sate, sădind 
disperare şi deznădejde în casele electoratului său. 

— Domnule Fudge, este grav, trebuie să faceţi ceva! Este 
responsabilitatea dumneavoastră ca ministru al Magiei! 

— Domnule prim-ministru, doar nu vă închipuiţi că mai 
sunt ministrul Magiei după tot ce s-a întâmplat. Am fost 
concediat acum trei zile. 

De două săptămâni încoace, vrăjitorimea a cerut sus şi 
tare să fiu destituit. în tot mandatul meu, niciodată nu mi-a 
fost dat să-i văd atât de uniţi! zise Fudge încercând să 
zâmbească. 

Primul ministru rămase fără cuvinte. Deşi era indignat de 
postura în care fusese pus, îi era milă de bărbatul amărât 
din faţa sa. 

— îmi pare nespus de rău, zise el într-un sfârşit. Pot să vă 
ajuti cu ceva? 


— Vă mulţumesc, domnule prim-ministru, dar nu aveţi cu 
ce să mă ajutaţi. Am fost trimis aici pentru a vă pune la 
curent cu ultimele evenimente şi pentru a vă face 
cunoştinţă cu cel care m-a înlocuit. 

Sincer să fiu, mă aşteptam să fi sosit până acum, dar este 
foarte ocupat în clipa de faţă, sunt foarte multe de rezolvat. 

Fudge se întoarse spre portretul omuleţului urât care 
purta acea perucă lungă şi argintie; acum, acesta se 
scărpina în ureche cu vârful unei pene de scris. 

Observându-l pe Fudge, tabloul i se adresă: 

— Soseşte imediat, îi scrie lui Dumbledore; mai are puţin 
şi termină. 

— Sper să aibă mai mult noroc decât am avut eu, spuse 
Fudge cu o notă de amărăciune în glas, pentru prima dată 
în seara aceea. l-am scris lui Dumbledore de două ori pe zi 
pe parcursul ultimelor două săptămâni, dar este de 
neclintit. Dacă ar fi fost pregătit să îl convingă pe băiat, eu 
aş fi fost şi acum... mă rog, poate că Scrimgeour va reuşi 
unde eu am eşuat. 

Fudge rămase tăcut şi evident îndurerat, dar portretul 
sparse liniştea aproape instantaneu şi zise clar, pe un ton 
oficial: 

— Primului ministru al încuiaţilor: trebuie să avem o 
întrevedere. Rog răspundeţi urgent. Rufus Scrimgeour, 
ministrul Magiei. 

— Da, da, în ordine, spuse primul ministru oarecum confuz 
şi abia dacă tresări când flăcările din şemineu se făcură din 
nou verzi ca smaraldul, se înălţară şi în mijlocul lor apăru 
învârtindu-se un al doilea vrăjitor, care păşi pe covorul 
vechi câteva clipe mai târziu. 

Fudge se ridică. Primul ministru ezită puţin şi apoi îi urmă 
exemplul, urmărindu-l pe noul venit, care se îndreptă, îşi 
scutură roba lungă şi neagră şi se uită în jur. 

Primul lucru care îi trecu prin minte primului ministru fu 
că Rufus Scrimgeour semăna cu un leu bătrân. Avea o 
coamă de păr şaten-roşcat şi sprâncenele stufoase 


înspicate, ochii ageri căprui spre galben priveau lumea din 
spatele ochelarilor cu rame metalice şi avea o anumită 
eleganţă sprintenă, care inspira forţă, în ciuda faptului că 
şchiopăta puţin. Aspectul său sugera un caracter viclean şi 
puternic. 

Primul ministru bănui de ce, într-o perioadă atât de 
dificilă, vrăjitorimea prefera să fie condusă de Scrimgeour, 
şi nu de Fudge. 

— îmi pare bine, îl întâmpină primul ministru politicos, 
întinzându-i mâna. 

Scrimgeour o strânse doar pentru o clipă, examinând 
camera, şi apoi scoase bagheta din interiorul robei. 

— V-a spus totul Fudge? întrebă el, îndreptându-se cu paşi 
mari spre usă şi atingând cu bagheta broasca. 

Primul ministru o auzi închizându-se singură. 

— Păi... da, zise el. Să ştiţi că aş prefera ca uşa să rămână 
deschisă. 

— Şi eu aş prefera să nu fiu întrerupt, zise Scrimgeour 
concis, şi nici urmărit, adăugă el îndreptând bagheta către 
ferestrele care fură acoperite îndată de draperii. în ordine, 
sunt un om foarte ocupat, aşa că ar fi bine să trecem la 
subiect. în primul rând, trebuie să discutăm despre 
măsurile de pază în ceea ce vă priveşte. 

Primul ministru răspunse, redobândindu-şi prestanţa: 

— Sunt cât se poate de mulţumit de măsurile de pază 
actuale, aşa că nu... 

— Noi nu suntem deloc mulţumiţi de ele, interveni 
Scrimgeour. Nu-i văd bine pe încuiaţi dacă primul ministru 
o să cadă sub stăpânirea Blestemului Imperius. Asistentul 
pe care l-aţi angajat de curând, cel din camera alăturată... 

— N-am de gând să-l concediez pe Shacklebolt, dacă asta 
sugeraţi! 

zise primul ministru cu patimă. Este deosebit de eficient, 
face într-o zi de lucru mai mult decât fac alţii în trei... 

— Asta pentru că este vrăjitor, spuse Scrimgeour fără să 
schiţeze un zâmbet. Un Auror foarte priceput, care a fost 


trimis să vă asigure protecţia. 

— Staţi puţin, zise primul ministru pe un ton hotărât. Nu 
puteţi să infiltraţi oameni în biroul meu şi să decideţi cine 
lucrează pentru mine şi cine nu... 

— Parcă eraţi mulţumit de Shacklebolt. V-aţi răzgândit 
cumva? 

Întrebă Scrimgeour tăios. 

— Sunt mulţumit de el, mai bine zis, eram... 

— Atunci înseamnă că nu este nici o problemă, nu-i aşa? 
zise Scrimgeour. 

— Păi... atât timp cât Shacklebolt continuă să fie un 
angajat... model, zise primul ministru fără prea multă 
convingere, dar Scrimgeour parcă nici nu-l mai asculta. 

— Să trecem mai departe. Herbert Chorley, ministrul 
dumneavoastră adjunct, continuă el. Cel care distrează 
oamenii prefăcându-se că este o rață. 

— Ce-i cu el? întrebă primul ministru. 

— Este limpede că suferă urmările unui Blestem Imperius 
aruncat fără prea multă pricepere, spuse Scrimgeour. l-a 
fost afectată gândirea, dar asta nu înseamnă că nu mai este 
periculos. 

— Măcăne, atâta tot, zise primul ministru stins. Sunt 
convins că dacă s-ar odihni... şi ar bea mai puţin... 

— Chiar acum este consultat de o echipă de vindecători de 
la Spitalul Sf. Mungo, de Boli şi Afecţiuni Magice. Până 
acum a încercat să-i sugrume pe trei dintre ei, spuse 
Scrimgeour. Cred că ar fi indicat să-l scoatem pentru o 
vreme din lumea încuiaţilor. 

— Da... în ordine... dar îşi va reveni, nu-i aşa? întrebă 
primul ministru neliniştit. 

Scrimgeour ridică din umeri, apropiindu-se deja de şe- 
mineu. 

— Păi, asta a fost cam tot ce am avut să vă spun. Vă voi 
ţine la curent cu schimbările ulterioare. în cazul în care voi 
fi prea ocupat ca să vin personal, îl voi trimite pe Fudge, 
aici de faţă. A acceptat să rămână pe post de consilier. 


Fudge încercă în zadar să zâmbească, reuşindu-i doar o 
grimasă care lăsa impresia că suferea de o durere de 
măsele. Scrimgeour căuta deja prin buzunare praful 
misterios care făcea focul să devină verde. 

Primul ministru îi privi deznădăjduit pe cei doi pentru 
câteva clipe şi apoi nu-şi mai putu reprima cuvintele pe care 
dorise să le rostească încă de la început. 

— Dar sunteţi vrăjitori! Aveţi puteri magice! Se presupune 
că puteţi să rezolvaţi orice problemă! 

Scrimgeour se întoarse încet în loc, schimbă nişte priviri 
sceptice cu Fudge, care de data aceasta chiar reuşi să 
zâmbească, şi zise pe un ton binevoitor: 

— Problema este că şi inamicul are puteri magice, 
domnule prim-ministru. 

Acestea fiind zise, cei doi vrăjitori păşiră pe rând în 
flăcările de un verde aprins şi dispărură 

— CAPITOLUL II - 

STRADA FUSULUI. 

La câţiva kilometri depărtare, ceața rece care se lipise de 
ferestrele de la biroul primului ministru plutea pe deasupra 
unui râu murdar care şerpuia printre nişte maluri 
neîngrijite, presărate cu gunoaie. Pe fundal se vedea hornul 
imens al unei mori abandonate, care dădea o notă sumbră, 
de rău augur. Nu se auzea nimic, exceptând susurul apei 
întunecate, şi nu se vedea nici un semn de viaţă, în afara 
unei vulpi costelive, care se apropiase de apă ca să miroasă 
un ambalaj de cartofi prăjiţi rămas în iarba înaltă. 

Chiar atunci se auzi un pocnet delicat şi pe mal apăru din 
senin o siluetă zveltă, care purta glugă. Vulpea încremeni 
prevăzătoare, cu ochii fixaţi asupra fenomenului straniu şi 
nemaiintâlnit. Pentru câteva clipe, silueta păru să încerce să 
stabilească unde se afla şi apoi se îndepărtă cu paşi mari, 
uşori, cu pelerina foşnindu-i pe iarbă în urma ei. 

Un al doilea poc mai puternic însoţi materializarea unei 
alte siluete cu glugă. 

— Stai puţin! 


Vulpea se sperie de strigătul tăios şi se lăsă cât mai jos, Li- 
pindu-se de iarbă. Sări din ascunzătoare şi o luă la fugă pe 
mal. Un fulger verde fu urmat de un scheunat şi vulpea 
căzu la pământ fără suflare. 

A doua siluetă întoarse animalul cu vârful pantofului. 

— Era o vulpe obişnuită, zise pe un ton tranşant o femeie 
care purta şi ea glugă. Am crezut că era un Auror - Cissy, 
stai puţin! 

Insă silueta urmărită, care se oprise o clipă şi se uitase 
înapoi la fulgerul verde, îşi continua drumul, înaintând pe 
acelaşi mal unde fusese ucisă vulpea. 

— Cissy... Narcissa... ascultă-mă... 

A doua femeie o ajunse din urmă pe prima şi o apucă de 
braţ, dar aceasta şi-l trase repede înapoi. 

— Du-te înapoi, Bella! 

— Trebuie să mă asculţi! 

— Am ascultat ce-ai avut de spus. Am luat o hotărâre. 
Lasă-mă în pace! 

Femeia care răspundea la numele de Narcissa ajunse în 
partea de sus a malului, unde se găsea un gard vechi 
dincolo de care se afla o stradă pavată îngustă. Cealaltă 
femeie, Bella, o urmă îndeaproape. Se opriră şi se uitară la 
rândurile de case vechi din cărămidă, cu ferestrele 
întunecate şi sumbre. 

— Aici locuieşte? întrebă Bella pe un ton dispreţuitor. 
Chiar aici? în magherniţa asta de încuiaţi? Cred că suntem 
primele din lumea noastră care au pus vreodată piciorul 
într-un asemenea loc... 

Dar Narcissa nu era atentă la ce spunea cealaltă femeie; 
trecuse printr-o gaură din gardul ruginit şi traversa deja 
strada. 

— Cissy, stai puţini. 

Bella merse după ea, cu pelerina fluturându-i în urmă, şi o 
văzu pe Narcissa luând-o grăbită pe o alee dintre case care 
dădea într-o alta aproape identică. O parte dintre felinare 
erau stricate, iar cele două femei fugeau printre petice de 


lumină şi beznă. Urmăritoarea îşi ajunse din urmă perechea 
la o cotitură şi de data aceasta reuşi să o prindă strâns de 
braţ, întor-când-o cu faţa spre ea. 

— Cissy, nu poţi să faci aşa ceva, nu poţi să ai încredere în 
el. 

— Dar Lordul întunecat are încredere în el, nu-i aşa? 

— Cred... că Lordul întunecat... se înşală în privinţa lui, 
zise Bella cu răsuflarea întretăiată, iar ochii îi scânteiară 
pentru câteva clipe de sub glugă când se uită în jur, pentru 
a se asigura că erau într-adevăr singure. în orice caz, ni s-a 
spus să nu vorbim cu nimeni despre plan.... 

Vrei să încâlci cuvântul Lordului întunecat.? 

— Dă-mi drumul, Bella! se răsti Narcissa, scoţându-şi 
bagheta de sub pelerină şi îndreptând-o ameninţător către 
chipul femeii. 

Bella se mulţumi să râdă. 

— Cissy, sunt sora ta! Doar n-ai de gând să... 

— Acum sunt în stare de orice, zise Narcissa abia şoptit, cu 
o nuanţă de nebunie în glas. 

Îşi coborî bagheta de parcă ar fi fost un cuţit. Urmă un al 
doilea fulger şi Bella îi dădu drumul imediat surorii ei, ca şi 
când s-ar fi ars la mână. 

— Narcissa! 

Dar Narcissa pornise repede mai departe. Sora ei o urmă 
în continuare, frecându-şi mâna şi păstrând distanţa de 
data aceasta, în timp ce avansau în interiorul labirintului de 
case de cărămidă părăsite. Până la urmă, Narcissa grăbi 
pasul şi o luă pe strada Fusului, dominată de silueta 
impunătoare şi apăsătoare a hornului morii. Paşii Narcissei 
răsunară pe pietre, în timp ce trecu pe sub ferestrele 
sparte sau acoperite cu scânduri, până când ajunse la 
ultima casă, unde, într-o cameră de la parter, dincolo de 
draperiile trase, pâlpâia o lumină. 

Bătu la usă înainte să o ajungă din urmă Bella, care acum 
blestema în şoaptă. Aşteptară împreună în prag, gâfâind 
uşor şi inspirând mirosul râului murdar, purtat de vânt 


până la ele. Trecură câteva clipe, apoi auziră o mişcare în 
spatele uşii care se întredeschise în scurt timp. 

Prin crăpătura uşii văzură o fâşie dintr-un bărbat, cu 
chipul încadrat de două perdele de păr negru, era palid şi 
cu ochii negri. 

Narcissa îşi dădu gluga pe spate. Avea pielea atât de albă, 
încât părea să strălucească în întuneric. Părul lung şi blond, 
care îi ajungea până la brâu, îi dădea aerul unui înecat. 

— Narcissa! zise bărbatul, deschizând uşa ceva mai mult, 
astfel încât lumina să cadă şi pe ea şi pe sora ei. Ce surpriză 
plăcută! 

— Severus, zise ea într-o şoaptă forţată. Pot să-ţi vorbesc? 
Este vorba despre o urgenţă. 

— Sigur că da. 

Bărbatul se dădu înapoi, făcându-i loc să intre în casă. 
Sora ei o urmă, fără să fie invitată, având în continuare 
gluga trasă pe cap. 

— Plesneală, spuse ea tăios. 

— Bellatrix, răspunse el. 

Gura i se arcui şi surâse oarecum batjocoritor, închizând 
uşa cu un zgomot metalic. 

Cei trei intrară direct într-o sufragerie micuță, care te 
trimitea cu gândul la o celulă capitonată şi întunecată. 
Pereţii erau acoperiţi în întregime de rafturi cu cărţi, dintre 
care majoritatea erau legate în piele veche, maro sau 
neagră; în zona luminată de lampa de tavan cu lumânări 
erau grupate o canapea cu tapiţeria ponosită, un fotoliu 
vechi şi o masă instabilă. Casa avea un aspect neîngrijit, ca 
şi când nu ar fi fost locuită de obicei. 

Plesneală îi făcu semn Narcissei să ia loc pe canapea. 
Aceasta îşi dădu jos pelerina, pe care o aruncă într-o parte, 
şi se aşeză, privindu-şi mâinile albe şi tremurânde pe care şi 
le ţinea strânse în poală. 

Bellatrix îşi dădu jos gluga fără să se grăbească. Era cât se 
poate de diferită de sora ei: era brunetă, avea ochii 


întunecaţi şi maxilarele bine conturate. Se duse în spatele 
Narcissei, fără să îşi dezlipească privirea de pe Plesneală. 

— Spune-mi, cu ce te pot ajuta? întrebă Plesneală aşezân- 
du-se pe fotoliu, cu faţa către cele două surori. 

— Suntem... singuri, nu-i aşa? întrebă Narcissa încet. 

— Desigur. Mă rog, este şi Şobo aici, dar nu-i punem la 
socoteală şi pe paraziți, nu? 

Plesneală îşi îndreptă bagheta către peretele acoperit cu 
cărţi din spatele său şi o usă secretă se dădu de perete cu 
zgomot. Dincolo de ea, pe o scară îngustă, se găsea un 
bărbat scund, care părea să fi încremenit. 

— Şobo, avem musafiri, e evident că ştii asta deja, zise 
Plesneală plictisit. 

Bărbatul cobori ultimele trepte, cocoşându-se mai mult ca 
la început, şi intră în cameră. Avea ochii mici şi umezi, nasul 
ascuţit şi zâmbea prosteşte. îşi mângâia mâna dreaptă cu 
cea stângă, iar pe cea dreaptă părea să poarte o mănusă 
strălucitoare de argint. 

— Narcissa şi Bellatrix! chiţăi el. Ce plăcere... 

— Dacă vreţi să beţi ceva, poate să ne servească Şobo, zise 
Plesneală. 

După aceea se va întoarce în camera lui. 

Şobo tresări, ca şi când Plesneală ar fi aruncat cu ceva în 
el. 

— Nu sunt servitorul tău, chiţăi el, evitând să-i întâlnească 
privirea. 

— Zău? Credeam că Lordul întunecat te-a trimis aici ca 
ajutor al meu. 

— Ca ajutor, da, dar nu ca să pregătesc băuturi şi să-ţi fac 
curat în casă. 

— Şobo, mărturisesc că nu ştiam că ţi-ai dori să ai nişte 
îndeletniciri mai palpitante, zise Plesneală mieros. Putem să 
aranjăm asta cât de curând: îi voi spune Lordului 
întunecat... 

— Pot să-i spun chiar eu, dacă vreau! 


— Sigur că da, spuse Plesneală pe un ton batjocoritor. Dar 
între timp adu-ne ceva de băut. Nişte vin făcut de spiriduşi. 

Şobo ezită pentru o clipă, părând să fie pe cale să se 
împotrivească, dar apoi făcu stânga împrejur şi ieşi pe o 
altă usă secretă. Se auziră zdrăngănituri şi pahare lovindu- 
se unele de altele. Şobo se întoarse după câteva secunde, 
ducând o tavă pe care erau o sticlă prăfuită şi trei pahare. 
Puse tava pe masa instabilă şi se grăbi să plece de lângă ei, 
trântind după el uşa acoperită cu cărţi. 

Plesneală turnă vinul rubiniu în pahare şi înmâna câte 
unul celor două surori. Narcissa murmură ceva în semn de 
mulţumire; în schimb, Bellatrix nu spuse nimic, ci continuă 
să se uite urât la Plesneală, ceea ce nu părea să-l deranjeze 
câtuşi de puţin - din contră, părea chiar să-l amuze. 

— în cinstea Lordului întunecat, zise el ridicând paharul şi 
golindu-l dintr-o înghiţitură. 

Surorile îi urmară exemplul. Plesneală umplu iar paharele. 
Narcissa luă paharul şi zise pe nerăsuflate: 

— Severus, iartă-mă că am venit aşa, dar trebuia să te văd 
neapărat. 

Cred că eşti singurul care mă poate ajuta... 

Plesneală ridică mâna şi-i făcu semn să tacă, după care îşi 
îndreptă iar bagheta către uşa secretă care dădea spre 
scară. 

Se auziră-tf bufnitură şi un chiţăit, apoi paşii lui Şobo care 
urca scările în fugă. 

— Te rog să mă scuzi, spuse Plesneală. în ultima vreme, 
are prostul obicei de a asculta pe la uşi, nu ştiu ce speră să 
câştige cu asta... Te rog, continuă, Narcissa... 

Femeia trase aer în piept cu putere şi o luă de la capăt. 

— Severus, ştiu că nu ar trebui să fiu aici, mi s-a spus să 
nu vorbesc cu nimeni despre asta, dar... 

— Atunci ar trebui să-ţi ţii gura! se răsti Bellatrix. Mai ales 
în cazul de faţă! 

— Mai ales în cazul de faţă”? repetă Plesneală ironic. 
Bella, ce vrei să spui? 


— Că nu am încredere în tine, Plesneală, ştii foarte bine! 

Narcissa scoase un fel de icnet şi îşi acoperi faţa cu 
mâinile. 

Plesneală îşi puse paharul pe masă şi se lăsă pe spate, 
ţinându-şi mâinile pe braţele fotoliului şi zâmbindu-i lui 
Bellatrix, care îl privea cu ură. 

— Narcissa, cred că ar fi bine să ascultăm ce are de spus 
Bellatrix, ne va scuti de alte întreruperi nedorite. Continuă, 
Bellatrix, zise Plesneală. De ce anume nu ai încredere în 
mine? 

— Am sute de motive! zise ea, ridicând vocea, părăsind 
locul din spatele canapelei şi trântindu-şi paharul pe masă. 
Nici nu ştiu de unde să încep! Unde erai când a fost 
îngenuncheat Lordul întunecat? De ce n-ai încercat 
niciodată să-l găseşti după ce a dispărut? Ce-ai făcut în toţi 
aceşti ani petrecuţi aproape de Dumbledore? De ce l-ai 
împiedicat pe Lordul întunecat să obţină Piatra Filozofală? 
Şi spune-mi, Plesneală, de ce mai este Harry Potter pe 
lumea asta, când l-ai avut în mână timp de cinci ani de zile? 

Bellatrix se opri, îmbujorată şi cu respiraţia întretăiată. 
Narcissa stătea perfect nemişcată în spatele ei, având în 
continuare chipul îngropat în mâini. 

Plesneală zâmbi. 

— înainte să-ţi răspund, pentru că fii sigură că îţi voi 
răspunde, Bellatrix, dă-mi voie să-ţi spun că poţi să repeţi 
cuvintele mele tuturor celorlalţi care mă vorbesc pe la 
spate şi răspândesc poveşti neadevărate, conform cărora |- 
aş fi trădat pe Lordul întunecat. Aşa cum spuneam, permite- 
mi să te întreb şi eu ceva înainte să îţi dau un răspuns. 
Chiar crezi că Lordul întunecat nu mi-a pus, la rândul lui, 
toate aceste întrebări? Chiar crezi că aş mai fi aici şi aş mai 
vorbi acum cu voi, dacă răspunsurile mele nu ar fi fost 
mulţumitoare? 

Bellatrix ezită. 

— Ştiu că te crede, dar... 


— Crezi că se înşală? Sau poate crezi că am reuşit să-l trag 
pe sfoară? Crezi că l-am păcălit pe Lordul întunecat, pe cel 
mai puternic vrăjitor şi cel mai priceput practicant al Legili- 
manţiei din toate timpurile? 

Bellatrix tăcu, dar păru pentru prima dată puţin încurcată. 
Plesneală nu merse mai departe cu această idee. Luă 
paharul cu vin, bău cu înghiţituri mici şi continuă: 

— M-ai întrebat unde eram când a fost îngenuncheat 
Lordul întunecat. 

Eram acolo unde îmi ordonase să fiu, la Hogwarts, Şcoala 
de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, unde fusesem trimis să-l 
spionez pe Albus Dumbledore. Bănuiesc că ştii deja că am 
acceptat să predau acolo din ordinul Lordului întunecat. 

Bellatrix încuviinţă din cap aproape imperceptibil şi apoi 
deschise gura să vorbească, dar Plesneală i-o luă înainte. 

— M-ai întrebat de ce nu am încercat niciodată să-l găsesc 
după ce-a dispărut. Din acelaşi motiv pentru care nu au 
încercat nici Avery, Yaxley, soţii Carrow, Greyback, Lucius 
(se uită la Narcissa şi îşi plecă puţin fruntea în semn de 
respect) şi mulţi alţii. Credeam că fusese nimicit. Nu sunt 
mândru de asta, m-am înşelat, dar aşa stau lucrurile... 

Dacă nu ne-ar fi iertat pe noi, cei care am pierdut atunci 
speranţa, ar fi rămas cu foarte puţini adepţi. 

— Eu m-aş fi numărat printre ei! zise Bellatrix cu patimă. 
Eu, care am petrecut atâţia ani în Azkaban pentru el! 

— Da, este un lucru demn de toată admiraţia, spuse 
Plesneală plictisit. 

Bineînţeles, trebuie să recunoaştem că nu i-ai fost de nici 
un folos din închisoare, dar gestul a fost cu adevărat 
impresionant... / 

— Gestul?! ţipă ea foarte mânioasă şi părând de-a dreptul 
nebună. Eu am îndurat prezenţa Dementorilor, în timp ce tu 
ai-rămăs bine mersi la Hogwarts şi ţi-ai jucat rolul de acolit 
al lui Dumbledore! 

— N-a fost chiar aşa, spuse Plesneală calm. Să ştii că nu a 
vrut nici în ruptul capului să-mi dea postul de profesor de 


Apărare contra Magiei Negre. Se pare că avea impresia că 
m-ar fi făcut să... recidivez... să revin la vechile obiceiuri. 

— Asta a fost sacrificiul pe care l-ai făcut pentru Lordul 
întunecat, faptul că nu ţi-ai predat materia preferată? zise 
ea batjocoritor. De ce ai rămas acolo atâta timp, Plesneală? 
Ca să-l spionezi în continuare pe Dumbledore pentru un 
stăpân pe care îl credeai mort? 

— Nicidecum, spuse Plesneală. Deşi Lordul întunecat este 
mulţumit că nu am părăsit niciodată postul ăla, pentru că 
astfel am putut să-i dau informaţii despre Dumbledore, 
strânse pe parcursul a şaisprezece ani. A fost un cadou de 
bunvenit mult mai folositor decât povestirile voastre 
interminabile despre cât de groaznic este în Azkaban... 

— Şi totuşi, ai rămas... 

— Da, Bellatrix, am rămas, zise Plesneală, lăsând pentru 
prima dată să transpară o nuanţă de nerăbdare. Am 
preferat slujba satisfăcătoare pe care o aveam, în locul unei 
celule în Azkaban. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că 
începuseră să aresteze vrăjitori din rândurile Devoratorilor 
Morţii. Datorită protecţiei lui Dumbledore, nu m-am 
numărat şi eu printre ei; a fost varianta cea mai 
convenabilă şi m-am folosit de ea. Repet, Lordul întunecat 
nu-mi reproşează faptul că am rămas la Hogwarts, aşa că 
nu văd de ce ai face-o tu. Dacă nu mă înşel, continuă 
Plesneală ridicând puţin vocea, pentru că Bellatrix dădea 
semne că voia să-l întrerupă, cred că ai vrut să ştii de ce l- 
am împiedicat pe Lordul întunecat să obţină Piatra 
Filozofală. 

Răspunsul este cât se poate de simplu. Nu ştia dacă putea 
să aibă încredere în mine. Ca şi tine, credea că din 
credinciosul Devorator al Morţii care fusesem odată, 
devenisem acolitul lui Dumbledore. Era într-o stare jalnică, 
era foarte slăbit şi împărțea acelaşi trup cu un vrăjitor 
mediocru. Nu îndrăznea să se expună în faţa unui fost aliat 
care l-ar fi putut da pe mâna lui Dumbledore sau a 
ministerului. 


Regret din suflet că nu a avut încredere în mine. Dacă ar fi 
făcut-o, şi-ar fi recăpătat puterile cu trei ani mai devreme. 
Cum lucurile stăteau aşa, eu l-am văzut doar pe Quirrel, un 
netrebnic lacom, încercând să fure Piatra şi recunosc că am 
făcut tot ce ara putut ca să-l împiedic să ajungă la ea. 

Bellatrix se strâmbă, ca şi cum ar fi luat un medicament 
rău la gust. 

— Dar nu te-ai întors când a revenit în mijlocul nostru, nu 
ai venit imediat la el când ai simţit Semnul întunecat... 

— Perfect adevărat. M-am întors două ore mai târziu. La 
ordinele lui Dumbledore. 

— La ordinele?... făcu ea furioasă. 

— Gândeşte-te puţin! zise Plesneală cu o notă de 
nerăbdare în voce, pentru a doua oară în acea seară. 
Gândeşte-te! Am aşteptat două ore, doar două ore, şi astfel 
am reuşit să rămân la Hogwarts ca spion! L-am lăsat pe 
Dumbledore să creadă că mă întorceam în tabăra Lordului 
întunecat la ordinele lui, ceea ce mi-a permis să furnizez 
informaţii despre Dumbledore şi despre Ordinul Phoenix 
până în clipa de faţă! 

Gândeşte-te, Bellatrix, că Semnul întunecat începuse să se 
contureze de luni întregi. Ştiam că urma să revină, toţi 
Devoratorii Morţii o ştiau! Am avut destul timp pentru a 
hotări ce aveam să fac, pentru a-mi plănui mişcările ca să 
pot scăpa şi eu asemenea lui Karkaroff, nu-i aşa? Te asigur 
că nemulţumirea iniţială pe care a simţit-o Lordul întunecat 
în privinţa întârzierii mele a fost dată uitării imediat după 
ce i-am explicat că îi rămăsesem credincios, chiar dacă 
Dumbledore credea că eram de partea lui. Da, Lordul 
întunecat a crezut că îl părăsisem pentru totdeauna, dar s-a 
înşelat. 

— Dar cum ne-ai ajutat, de fapt? zise Bellatrix pe un ton 
batjocoritor. Ce informaţii folositoare ne-ai furnizat? 

— l-am furnizat informaţiile Lordului întunecat în 
persoană, zise Plesneală. Este alegerea sa jdacă vrea să ţi le 
împărtăşească sau nu,,_ 


— Nu prtsecrete faţă de mine! spuse Bellatrix, înflăcă- 
rându”'se întro clipă. Mi-a spus că sunt cea mai 
credincioasă şi cea mai fidelă... 

—t Zău? spuse Plesneală, pe un ton menit să sugereze că 
se îndoia de spusele ei. Chiar şi acum, după eşecul de la 
minister? 

— Nu a fost vina mea! zise Bellatrix, îmbujorându-se. 
Lordul întunecat mi-a împărtăşit cele mai ascunse secrete 
în trecut... dacă Lucius nu ar i... 

— Să nu cumva să îndrăzneşti să dai vina pe soţul meu! 
zise Narcissa pe un ton grav şi ameninţător ridicându-şi 
privirea către sora ei. 

— Nu are sens să arătăm pe nimeni cu degetul, spuse 
Plesneală mieros. 

Nu putem schimba nimic. 

— Tu nu ai făcut nimic! zise Bellatrix mânioasă. Nu, nu, tu 
n-ai fost nici de data asta de faţă, în timp ce noi, ceilalţi, 
neam pus viaţa în primejdie, nu-i aşa, Plesneală? 

— Mi s-a ordonat să nu mă implic, zise Plesneală. Poate că 
nu eşti de acord cu alegerea Lordului întunecat, poate că ai 
impresia că Dumbledore nu ar fi observat dacă m-aş fi 
alăturat Devoratorilor Morţii împotriva Ordinului Phoenix? 
Şi spui că v-aţi pus viaţa în primejdie. Dă-mi voie să observ 
că adversarii erau şase adolescenţi, nu-i aşa? 

— Ştii foarte bine că la scurt timp le-au venit în ajutor 
jumătate dintre membrii Ordinului! se răsti Bellatrix. Şi 
dacă ţoţ vorbim despre Ordin, încă susţii că nu ştii unde se 
află sediul lor? 

— Nu sunt eu Păstrătorul Secretului, nu pot rosti numele 
locului cu pricina. Bănuiesc că nu este cazul să explic cum 
funcţionează vraja, nu-i aşa? Lordul întunecat este mulţumit 
de informaţiile pe care i le-am daţ despre Ordin şi care au 
condus în scurtă vreme la prinderea şi uciderea lui 
Emmeline Vance, aşa cum presupun că ai ghicit deja. 

Totodată, au ajutat la eliminarea lui Sirius Black, deşi 
recunosc că tu ai fost cea care i-a dat lovitura de graţie. 


Plesneală îşi plecă fruntea în semn de apreciere şi închină 
un pahar în cinstea ei. Pe chipul lui Bellatrix nu se citi nici o 
schimbare. 

— Eviţi să răspunzi la ultima mea întrebare, Plesneală. 
Harry Potter. 

L-ai fi putut ucide oricând pe parcursul ultimilor cinci ani. 
De ce n-ai făcut-o? Răspunde-mi. 

— Ai vorbit cumva despre asta cu Lordul întunecat? zise 
Plesneală. 

— Nu... în ultima vreme n-am... Acum te întreb pe tine, 
Plesneală! 

— Dacă l-aş fi omorât pe Harry Potter, Lordul întunecat nu 
i-ar fi putut folosi sângele pentru a se regenera şi a deveni 
invincibil... 

— Adică ai prevăzut că urma să aibă nevoie de băiat, spuse 
ea batjocoritor. 

— Nu susţin aşa ceva, nu aveam nici cea mai mică bănuială 
în privinţa planurilor Lordului întunecat, am recunoscut 
deja că îl credeam mort. 

Tot ce încerc să fac este să-ţi explic de ce Lordul întunecat 
nu regretă că Harry Potter a supravieţuit, cel puţin până 
anul trecut... 

— Dar de ce nu l-ai ucis? 

— N-ai înţeles nimic din ce ţi-am spus? Datorită protecţiei 
lui Dumbledore, nu am ajuns în Azkaban! Nu crezi că l-aş fi 
întors împotriva mea dacă i-aş fi căsăpit elevul preferat? 
Dar nu e vorba doar despre asta. Dă-mi voie să-ţi 
reamintesc că, la venirea lui Harry Potter la Hogwarts, 
umblau tot felul de poveşti despre el, zvonuri conform 
cărora el însuşi era un vrăjitor întunecat de marcă, şi că 
ăsta era motivul pentru care supravieţuise atacului Lordului 
întunecat. Nu pot să neg că mulţi dintre foştii adepţi ai 
Lordului întunecat credeau că Poţţer ar fi putut fi un etalon 
în jurul căruia ne-am fi putut regrupa cu toţii. Recunosc că 
am fost curios şi că nu am avut nici cea mai mică intenţie de 
a-l ucide din prima clipă când a ajuns la castel. 


Desigur, mi-am dat seama cât de curând că nu avea nici un 
talent special. A reuşit să scape cu viaţă din mai multe 
situaţii dificile doar datorită unei combinaţii de noroc chior 
şi prieteni mai pricepuţi ca el. 

Este cât se poate de mediocru, la fel de nesuferit şi plin de 
el cum era şi taică-său. M-am străduit să fac în aşa fel încât 
să fie exmatriculat de la Hogwarts, unde nici până în ziua 
de azi nu cred că-i este locul, dar nu l-am ucis şi nu am 
permis să fie ucis sub ochii mei. 

Cum să fi făcut aşa ceva? Aş fi fost un prost să-mi asum un 
asemenea risc, când Dumbledore era atât de aproape! 

— Şi, după toate astea, încerci să ne faci să credem că 
Dumbledore nu te-a suspectat niciodată? întrebă Bellatrix. 
Că nu bănuieşte cui îi eşti de fapt fidel şi că are în 
continuare încredere în tine, la fel ca până acum? 

— Mi-am jucat bine rolul, zise Plesneală. Şi nu uita care 
este cea mai mare slăbiciune a lui Dumbledore: vrea să 
creadă că oamenii sunt buni în adâncul sufletului lor. Când 
m-am angajat la Hogwarts, venind direct din rândul 
Devoratorilor Morţii, m-am prefăcut măcinat de remuşcări 
şi m-a primit cu braţele deschise, având însă grijă să mă 
ţină departe de Magia Neagră. Dumbledore a fost un 
vrăjitor foarte puternic (Bellatrix pufni dispreţuitor)... Da, 
da, ăsta este adevărul şi Lordul întunecat e de aceeaşi 
părere. însă mă bucur să pot spune că Dumbledore a 
început să dea semne de bătrâneţe. Sănătatea lui este 
zdruncinată de pe urma duelului cu Lordul întunecat de 
luna trecută. 

A fost rănit destul de grav, poate şi din cauză că nu mai are 
aceeaşi viteză de reacţie ca altădată. Dar în toţi aceşti ani 
nu a încetat nici o clipă să aibă încredere în Severus 
Plesneală şi asta este marea mea calitate în ochii Lordului 
întunecat. 

Bellatrix continua să fie nemulțumită şi nu părea să ştie 
exact cum să-l atace din nou pe Plesneală. Acesta profită de 
tăcerea ei şi i se adresă Narcissei: 


— Narcissa, dacă nu mă înşel, voiai să te ajut într-o 
problemă, nu-i aşa? 

Narcissa îşi ridică privirea spre el, cu disperarea citin-du-i- 
se pe chip. 

— Da, Severus. C-cred că eşti singurul care mă poate 
ajuta, nu am la cine altcineva să apelez. JLucius este în 
închisoare şi... 

Femeia închise ochii şi de»uă lacrimi mari i se prelinseră 
pe sub gene. 

— Lordul întunecat mi-a interzis să vorbesc despre asta, 
continuă Narcissa fără să deschidă ochii. Nu vrea să afle 
nimeni care” este planul. Este... un secret absolut. Dar... 

— Dacă el ţi-a interzis să vorbeşti despre el, ar fi mai bine 
să nu spui nimic, zise Plesneală imediat. Cuvântul Lordului 
întunecjat este lege. 

Narcissa rămase cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi fost 
vârâtă îriţr-o apă rece ca gheaţa. Pentru prima dată de 
când intrase îriă, Bellatrix păru mulţumită. 

— PoftiirM îi spuse surorii ei pe un ton triumfător. Până şi 
Plesneală crede la fel: ţi s-a spus să păstrezi tăcerea... Şi 
asta ar trebui să faci! 

Între timp Plesneală se ridică, se duse la fereastra mică, 
depărta puţin draperiile şi se uită la strada părăsită, apoi le 
trase repede la loc. Se întoarse cu faţa la Narcissa, încrun- 
tându-se. 

— întâmplarea face să ştiu deja despre ce plan este vorba, 
spuse el cu o voce joasă. Sunt unul dintre puţinii cărora 
Lordul întunecat le-a încredinţat secretul. Cu toate acestea, 
dacă nu aş fi ştiut de plan, ai fi comis un act de înaltă 
trădare faţă de Lordul întunecat, Narcissa. 

— Eram convinsă că ştiai şi tu, zise Narcissa, liniştindu-se 
puţin. 

Severus, ştii că are mare încredere în tine... 

— Tu ştii care este planul? spuse Bellatrix, în sufletul 
căreia sentimentul temporar de satisfacţie fu înlocuit de o 
expresie de jignire profundă. Tu ştii planul? 


— Desigur, zise Plesneală. Dar cu ce aş putea să te ajut, 
Narcissa? 

Dacă îţi închipui că l-aş putea convinge pe Lordul 
întunecat să se răzgândească, mă tem că te înşeli amarnic. 

— Severus, şopti ea cu lacrimile prelingându-i-se pe obrajii 
palizi. Fiul meu... unicul meu fiu... 

— Draco ar trebui să fie mândru, spuse Bellatrix pe un ton 
detaşat. 

Lordul întunecat îi face o mare onoare. Şi trebuie să 
recunosc că Draco nu se dă înapoi din faţa datoriei sale. 
Pare să se bucure că are şansa să dovedească de ce este în 
stare, este dornic să... 

Narcissa începu să plângă de-a binelea, implorându-l din 
priviri pe Plesneală în tot acest timp. 

— Asta pentru că are şaisprezece ani şi nu ştie ce-l 
aşteaptă! De ce, Severus? De ce tocmai fiul meu? Este prea 
periculos! Este un mod de a ne face să plătim pentru 
greşeala lui Lucius! 

Plesneală tăcu. Se uită în altă parte, de parcă lacrimile ei 
ar fi fost necuviincioase, dar nu putu să pretindă că nu o 
auzise. 

— Ăsta este motivul pentru care l-a ales pe Draco, nu-i 
aşa? insistă ea. 

Pentru că vrea să-l pedepsească pe Lucius? 

— Dacă Draco va izbândi, spuse Plesneală, uitându-se în 
continuare în altă parte, se va bucura de o apreciere 
nemaiintâlnită. 

— Dar nu va izbândi! spuse Narcissa printre lacrimi. Cum 
ar putea să reuşească unde a dat greş însuşi Lordul... 

Bellatrix rămase cu respiraţia tăiată, iar Narcissa păru să 
îşi piardă curajul. 

— Voiam să spun doar că... nu a reuşit nimeni până 
acum... Severus... te rog... Eşti şi ai fost mereu profesorul 
preferat al lui Draco... Tu şi cu Lucius sunteţi prieteni 
vechi... 'Te implor... eşti preferatul Lordului întunecat, 


sfătuitorul său cel mai de încredere... Te rog, vorbeşte cu el, 
convinge-l să... 

— Lordul întunecat nu poate fi înduplecat şi nu sunt atât 
de nesăbuit încât să încerc aşa ceva, spuse Plesneală ferm. 
Nu pot să mint şi să spun că Lordul întunecat nu este 
supărat pe Lucius. Lucius a condus misiunea. S-a lăsat 
capturat, alături de mulţi alţii, ba mai mult, nu a reuşit să 
obţină profeția.” Da, Narcissa, Lordul întunecat este foarte 
supărat. 

— înseamnă că am dreptate, l-a ales pe Draco ca să se 
răzbune! spuse Narcissa plângând. Nu vrea să reuşească, 
vrea ca Draco să moară încercând! 

Văzând că Plesneală nu spunea nimic, Narcissa păru să-şi 
piardă şi ultimul dram de stăpânire. Se ridică, se duse clăti- 
nându-se la Plesneală şi,41 apucă de partea din faţă a robei. 
Avea chipul foarte 

“proape de al lui Plesneală, lacrimile i se scurgeau pe 
pieptul lui şi zise cu respiraţia întretăiată: 

— Ai putea să o faci tu. Severus, ai putea să o faci tu în 
locul lui Draco. Ai reuşi, ştii bine, iar Lordul întunecat te-ar 
răsplăti cu vârf şi-ndesat... 

Plesneală o prinse de încheieturi şi îi îndepărtă mâinile. 
Apoi rosti rar, uitându-se în ochii ei înlăcrimaţi: 

— Cred că intenţionează ca până la urmă să o fac eu. Dar 
vrea cu tot dinadinsul ca Draco să încerce primul. Vezi tu, în 
ca”ul în care Draco va izbândi, chiar dacă este puţin 
probabil, eu voi putea să mai rămân o vreme la Hogwarts, 
înde-plinindu-mi misiunea de spion. 

— Cu alte cuvinte, nu-i pasă dacă Draco e ucis! 

— Lordul întunecat este foarte supărat, repetă Plesneală 
încet. Nu a auzit profeția. Narcissa, ştii la fel de bine ca 
mine că nu iartă uşor. 

Femeia cedă, căzând la picioarele lui, plângând şi gemând 
pe podea. 

— Fiul meu... unicul meu fiu... 


— Ar trebui să fii mândră! spuse Bellatrix fără milă. Dacă 
aş fi avut eu copii, i-aş fi trimis bucuroasă în serviciul 
Lordului întunecat! 

Narcissa scoase un mic țipăt de disperare şi îşi înfipse 
mâinile în părul lung şi blond. Plesneală se aplecă, o apucă 
de braţe, o ridică şi o aşeză la loc pe canapea. Apoi îi turnă 
nişte vin şi îi dădu paharul cu forţa. 

— Narcissa, termină, te rog. Bea. Ascultă-mă. 

Narcissa se linişti puţin şi luă o înghiţitură. Mâna îi 
tremură atât de tare, încât se pată cu vin pe haine. 

— Ar exista o posibilitate... să-l ajut pe Draco. 

Femeia se îndreptă, cu chipul alb ca hârtia şi ochii măriţi. 

— Severus, vai, Severus, o să-l ajuţi? O să ai grijă de el, o 
să ai grijă să nu păţească nimic? 

— O să încerc. 

Narcissa aruncă paharul spre capătul opus al mesei, 
alunecă de pe canapea şi rămase în genunchi la picioarele 
lui Plesneală. îi luă mâna în ale ei şi o sărută. 

— Dacă o să fii acolo, ca să ai grijă de el... Severus, jură-mi 
că o să ai grijă de el! Accepţi să faci Legământul Suprem? 

— Legământul Suprem? 

Plesneală rămase impasibil, fără să i se citească nimic pe 
chip, însă Bellatrix râse triumfător. 

— Ai auzit, Narcissa? „O să încerce”... da, da, sunt sigură 
că o să încerce... vorbe-n vânt, ca de obicei, se eschivează... 
A, da, să nu uit, din ordinele Lordului întunecat! 

Plesneală nu se uită la Bellatrix. Ochii săi negri se fixară 
asupra ochilor albaştri şi înlăcrimaţi ai Narcissei, care îl 
ţinea în continuare strâns de mână. 

— Sigur că da, Narcissa, o să fac Legământul Suprem, zise 
el încet. 

Poate că sora ta o să accepte să fie martorul nostru oficial. 

Bellatrix rămase cu gura căscată. Plesneală se lăsă în 
genunchi, stând faţă în faţă cu Narcissa. Cei doi întinseră 
mâna dreaptă şi se apucară strâns. 


— O să ai nevoie de baghetă, Bellatrix, spuse Plesneală cu 
răceală. 

Aceasta îşi scoase bagheta, părând la fel de uimită. 

— Şi trebuie să vii mai aproape, zise el. 

Bellatrix înainta, stând acum chiar în dreptul lor, şi le 
atinse mâinile unite cu vârful baghetei. Narcissa zise: 

— Severus, promiţi să veghezi asupra fiului meu în 
încercarea sa de a îndeplini ordinele Lordului întunecat? 

— Promit, spuse Plesneală. 

Din vârful baghetei ieşi o flacără subţire, care se înfăşură 
în jurul mâinilor lor ca o sârmă incandescentă. 

— Şi promiţi că o să faci tot ce-ţi va sta în putere ca să-l 
protejezi? 

— Promit, repetă Plesneală. 

Un al doilea fir de foc ţâşni din baghetă şi se împleti cu 
primul, formând un lanţ luminos şi rezistent. 

— Şi dacă va fi cazul... dacă Draco nu va reuşi... şopti 
Narcissa (mâna lui Plesneală se încorda în a ei, dar nu şi-o 
retrase) promiţi să duci la bun sfârşit misiunea pe care i-a 
încredinţat-o Lordul întunecat? 

Urmă un moment de tăcere. Bellatrix îi privi, ţinându-şi 
vârful baghetei pe mâinile lor. 

— Promit, zise Plesneală. 

Lumina roşie a celui de-al treilea fir de foc sublinie 
expresia de uimire de pe chipul lui Bellatrix. Flacăra subţire 
ţâşni din baghetă, se împleti cu celelalte şi se încolăci în 
jurul mâinilor lor ca o funie, ca un şarpe de foc. 

— CAPITOLUL III - 

VRUTE ŞI NEVRUIE. 

Harry Potter sforăia pe rupte. Cea mai mare parte din Pi 
cele patru ore care se scurseseră de când se aşezase pe un 
scaun, în faţa ferestrei din camera sa, o petrecuse privind 
strada cufundându-se încet în întuneric; până la urmă 
adormise cu obrazul lipit de geamul rece, cu ochelarii 
strâmbi şi gura larg deschisă. Geamul aburit de respiraţia 
sa strălucea în lumina portocalie, orbitoare, a felinarului din 


faţa casei, care îi dădea chipului de sub claia de păr negru, 
neîngrijit, o paloare stranie şi un aer fantomatic. 

Camera era plină de tot felul de lucruri şi gunoaie. 
Podeaua era acoperită cu pene de bufniţă, cotoare de măr 
şi ambalaje de dulciuri, pe pat fuseseră aruncate o robă şi 
mai multe cărţi de vrăji, iar pe birou se aflau nişte ziare 
răvăşite, scăldate în lumina lămpii. Unul dintre articole îţi 
atrăgea atenţia din prima clipă: SĂ FIE HARRY POTTER 
CEL ALES? 

Zvonurile despre incidentul misterios cu ocazia căruia Cel- 
Ce-Nu-Trebuie-Numit şi-a făcut din nou apariţia de curând 
la Ministerul Magiei continuă să fie de actualitate. 

„Nu suntem autorizaţi să vorbim despre acest aspect, nu 
mă mai întrebaţi nimic”, a spus aseară un Obliviator agitat, 
în timp ce părăsea clădirea ministerului. 

Cu toate acestea, surse importante din cadrul Ministerului 
Magiei au confirmat faptul că incidentul s-a desfăşurat în 
legendara sală a profeţiilor. 

Până în momentul de faţă, purtătorii de cuvânt ai 
ministerului au refuzat să confirme existenţa acestui loc, 
însă tot i mulţi membri ai comunităţii vrăjitoreşti cred că 
Devoratorii Morţii, care au fost închişi la Azkaban pentru 
încălcarea proprietăţi şi tentativă de furt, intenţionaseră să 
sustragă o profeție. Nu se ştie despre ce profeție era vorba, 
însă, conform numeroaselor speculaţii, ea ar avea legătură 
cu Harry Potter, singura persoană care a reuşit să scape cu 
viaţă de pe urma blestemului fatal şi despre care se ştie şi 
că a fost prezentă la minister în noaptea cu pricina. Uni 
chiar îl consideră pe Potter „cel ales”, în speranţa că 
profeția îl numeşte ca fi nd cel care ne-ar putea scăpa pe 
toţi de Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit. 

Locul unde se găseşte profeția, în cazul în care aceasta 
chiar există, rămâne necunoscut, însă (continuare pagina 2, 
coloana 5) Alături se afla un al doilea ziar, care avea scris 
pe prima pagină: SCRIMGEOUR ÎL ÎNLOCUIEŞTE PE 
FUDGE. 


Fotografia mare, în alb şi negru, care înfăţişa un bărbat cu 
chipul ridat şi părul des ca o coamă de leu, ocupa cea mai 
mare parte a paginii. Poza se mişca şi bărbatul făcea cu 
mâna spre tavan. 

Rufus Scrimgeour, fostul şef al Oficiului Aurorilor din 
cadrul Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor 
Magice, l-a înlocuit pe Cornelius Fudge, devenind noul 
ministru al Magiei. Numirea s-a bucurat de o primire destul 
de călduroasă din partea comunităţii vrăjitoreşti, cu toate 
că zvonurile despre anumite conflicte de idei dintre noul 
ministru şi Albus Dumbledore, reales de curând ca Vrăjitor- 
Şef al Vrăjustiţiei, şi-au făcut apariţia la numai câteva ore 
de la învestirea lui Scrimgeour. 

Cei din echipa lui Scrimgeour au recunoscut că acesta s-a 
întâlnit cu Albus Dumbledore imediat după ce şi-a luat 
funcţia în primire, dar au refuzat categoric să vorbească 
despre problemele discutate de cei doi. Se ştie că Albus 
Dumbledore a (continuare pagina 3, coloana 2) 

Lângă acesta se găsea încă un ziar, împăturit în aşa fel 
încât se vedea un articol intitulat: MINISTERUL 
GARANTEAZĂ SIGURANȚA ELEVILOR. 

Noul ministru al Magiei, Rufus Scrimgeour, a vorbit azi 
despre noile măsuri drastice luate de minister, menite să 
asigure siguranţa elevilor la întoarcerea acestora la 
Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii în această 
toamnă. 

„Din motive lesne de înţeles, ministerul nu va da detali în 
ceea ce priveşte noile măsuri de înaltă siguranţă”, a spus 
ministrul, cu toate că o sursă din interior ne-a confirmat că 
printre aceste măsuri se numără vrâjile şi farmecele 
defensive, un sistem complex de contrablesteme şi o mică 
unitate de Aurori care se va ocupa exclusiv de apărarea 
Şcoli Hogwarts. 

Majoritatea vrăjitorilor se simt mai liniştiţi datorită 
atitudinii ferme a noului ministru cu privire la siguranţa 
elevilor. Doamna Augusta Poponeaţă a declarat 


următoarele: „Nepotul meu, Nevil e, care este întâmplător 
şi un prieten apropiat al lui Harry Potter, alături de care a 
luptat împotriva Devoratorilor Morți la Minister în iunie...” 

Cealaltă parte a articolului era ascunsă sub o colivie mare 
care fusese aşezată pe ziar. înăuntru se găsea o bufniţă albă 
superbă. Ochii de culoarea chihlimbarului cercetau camera 
cu un aer de superioritate. 

Din când în când, pasărea îşi întorcea capul pentru a se 
uita la stăpânul ei care dormea. Bufnița ţăcăni de câteva ori 
din cioc nerăbdătoare, dar Harry dormea prea profund ca 
s-o audă. 

În mijlocul camerei se găsea un cufăr mare. Avea capacul 
deschis şi părea să aştepte să fie umplut; cu toate acestea, 
era aproape gol. 

Doar pe fund se înşirau nişte chiloţi vechi, dulciuri, 
călimări goale şi pene de scris rupte. 

Pe podea, lângă cufăr, zăcea şi o broşură mov pe care 
scria: Realizat de către Ministerul Magiei CUM SĂ ÎŢI 
APERI CASA ŞI FAMILIA DE FORŢELE ÎNTUNECATE. 

Comunitatea vrăjitorească este ameninţată în prezent de o 
organizaţie cunoscută sub numele de Devoratorii Morţii. 
Dacă veţi urma indicaţiile elementare de mai jos, veţi putea 
să vă apăraţi mai bine casa, familia şi propria persoană de 
eventualele atacuri. 

1. Vă sfătuim să nu plecaţi singur din casă. 

2. Fiţi deosebit de precaut pe timpul nopţi. în măsura în 
care se poate, evitaţi să vă prindă lăsarea seri pe drum. 

3. Verificaţi sistemul de siguranţă al casei dumneavoastră, 
asigurându-vă că toţi membrii familiei cunosc măsurile de 
urgenţă, cum ar fi Vrăjile Scut şi de Deziluzionare şi 
Apariţia îngemănată în cazul membrilor minori ai familiei. 

4. Stabiliţi anumite coduri de siguranţă cu prietenii 
apropiaţi şi rudele, pentru a-i identifica pe Devoratorii 
Morţii care şi-au schimbat înfăţişarea prin intermediul 
Polipoţiunii (vezi pagina 2). 


5. Dacă sunteţi de părere că un membru al familiei, un 
coleg, un prieten sau un vecin se comportă ciudat, luaţi 
legătura neîntârziat cu Detaşamentul de Punere în Vigoare 
a Legilor Magice. Este posibil ca acesta să fie victima 
Blestemului Imperius (vezi pagina 4). 

6. Dacă Semnul întunecat apare deasupra unei locuinţe 
sau a oricărei alte clădiri, NU INTRAŢI. Luaţi imediat 
legătura cu Oficiul Aurorilor! 

7. Declaraţii le neconfirmate ale unor martori oculari 
sugerează că Devoratorii Morţii au început să folosească şi 
Inferi (vezi pagina 10). Dacă vedeţi sau întâlniți un Inferius, 
raportați IMEDIAT incidentul la minister. 

Harry mormăi ceva în somn. Faţa îi alunecă pe geam cu 
câţiva centimetri mai jos, iar ochelarii i se strâmbară şi mai 
mult, dar băiatul nu se trezi. Pe pervaz, ticăia un ceas 
deşteptător pe care Harry îl reparase cu câţiva ani în urmă, 
şi ale cărui limbi indicau ora unsprezece fără un minut. 
Alături stătea sprijinită de pervaz o bucată de pergament 
acoperită cu un scris subţire şi înclinat. Harry adormise cu 
ea în mână, după ce o citise de atât de multe ori de când îi 
fusese adusă cu trei zile în urmă, încât foaia era acum 
perfect dreaptă, deşi sosise rulată strâns. 

Dragă Harry, Dacă eşti de acord, voi veni pe Aleea 
Boschetelor numărul 4, vinerea aceasta, la ora unsprezece, 
pentru a te însoţi până la Vizuină, unde ai fost invitat să îţi 
petreci restul vacanței de vară. 

Dacă vei avea dispoziţia necesară, voi apela la ajutorul tău 
într-o chestiune pe care trebuie să o rezolv în drum spre 
Vizuină, îţi voi da mai multe detalii când ne vom vedea. 

Te rog să îmi trimiţi răspunsul prin această bufniţă. 

Cu speranţa că te voi revedea vineri, al tău, Albus 
Dumbledore. 

Deşi o învățase pe de rost, Harry se uitase pe furiş la 
scrisoare din cinci în cinci minute încă de la ora şapte, când 
se aşezase lângă fereastră, de unde vedea ambele capete 
ale Aleii Boschetelor. Ştia că nu avea nici un sens să 


recitească în continuare cuvintele lui Dumbledore. Harry îi 
trimisese răspunsul afirmativ prin aceeaşi bufniţă, aşa cum i 
se ceruse, şi nu îi mai rămăsese decât să aştepte: 
Dumbledore avea să vină sau nu. 

Dar nu îşi făcuse bagajele. Nu îi venea să creadă, era prea 
frumos să fie salvat de sub acoperişul familiei Dursley după 
doar două săptămâni petrecute cu ei. Nu putea să îşi 
reprime sentimentul că avea să se întâmple ceva rău; era 
posibil ca răspunsul său să nu fi ajuns la destinaţie, ar fi 
putut să intervină ceva care să îl împiedice pe Dumbledore 
să vină după el, se putea ca scrisoarea de la Dumbledore să 
fi fost falsă, o păcăleală, o glumă sau o capcană. Harry nu 
dorise să rişte să îşi facă bagajele şi după aceea să fie 
dezamăgit şi să fie nevoit să despacheteze. Singurul lucru 
pe care îl făcuse în perspectiva călătoriei fusese să o 
închidă în colivie pe Hedwig, bufnița albă. 

Minutarul ajunse în dreptul numărului doisprezece şi chiar 
în clipa aceea felinarul din faţa ferestrei se stinse. 

Harry se trezi brusc, ca şi cum întunericul ar fi fost un 
semnal de alarmă. îşi lipi nasul de fereastră, aranjându-şi 
ochelarii şi desprinzându-şi obrazul de geam, şi se uită cu 
atenţie pe stradă. Pe aleea din grădină se apropia o siluetă 
înaltă, îmbrăcată cu o pelerină lungă care flutura în urmă-i. 

Harry se ridică de parcă ar fi fost electrocutat, dărâmă 
scaunul şi începu să înşface tot ce îi cădea în mână de pe 
podea, aruncând lucurile în cufăr. Soneria sună chiar în 
timp ce Harry azvârili cu boltă o robă, două cărţi de vrăji şi 
un pachet de biscuiţi dintr-o parte în alta a camerei. 

Unchiul Vernon strigă de la parter, din sufragerie: 

— Fir-ar să fie, cine ne deranjează la ora asta târzie din 
noapte? 

Harry încremeni cu un telescop de alamă într-o mână şi cu 
o pereche de adidaşi în cealaltă. Uitase cu desăvârşire să-i 
anunţe pe soţii Dursley de venirea lui Dumbledore. în 
acelaşi timp alarmat şi amuzat, escaladă cufărul şi deschise 


furtunos uşa de la camera sa chiar la timp, pentru a auzi o 
voce gravă spunând: 

— Bună seara. Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul 
Dursley. 

Bănuiesc că Harry v-a anunţat că urma să vin să îl iau, nu-i 
aşa? 

Harry cobori scara din două în două trepte, oprindu-se 
brusc cu câţiva paşi înainte de capăt, după ce învățase din 
experienţele trecute că nu era bine să fie prea aproape de 
unchiul său. în prag stătea un bărbat înalt, slab, cu părul şi 
barba argintie ajungându-i până la mijloc. Pe nasul coroiat 
avea nişte ochelari în formă de semilună; purta o pelerină 
de drum, lungă şi neagră, şi o pălărie ascuţită. Vernon 
Dursley, a cărui mustață era la fel de stufoasă ca a lui 
Dumbledore şi care avea pe el un halat de casă vineţiu, se 
holba la noul venit, ca şi cum nu i-ar fi venit să-şi creadă 
ochilor mijiţi. 

— Judecând după expresia şocată de pe chipul 
dumneavoastră, deduc că Harry nu v-a prevenit că urma să 
vin, spuse Dumbledore pe un ton amabil. Totuşi haideţi să 
presupunem că m-aţi primit călduros în casa 
dumneavoastră. Este o perioadă destul de agitată şi nu este 
indicat să zăboveşti în prag. 

Păşi elegant în hol şi închise uşa în urma sa. 

— A trecut mult timp de când v-am văzut, spuse 
Dumbledore, înclinându-şi nasul coroiat spre unchiul 
Vernon. Mărturisesc că aveţi nişte flori nemaipomenite. 

Vernon Dursley tăcu mâlc. Harry era convins că avea să îşi 
recapete glasul, şi asta cât de curând, pentru că vena de la 
tâmpla unchiului său începuse să zvâcnească ameninţător, 
dar pentru moment Dumbledore părea să-l fi lăsat pe 
unchiul Vernon cu respiraţia tăiată. Era posibil să fi amuţit 
din cauza aspectului cât se poate de vrăjitoresc al lui 
Dumbledore, dar nu era exclus ca până şi unchiul Vernon să 
îşi fi dat seama că avea în faţă un om care nu se lăsa 
intimidat atât de uşor. 


— A, bună seara, Harry, zise Dumbledore, ridicându-şi 
privirea spre el din spatele ochelarilor în formă de 
semilună, cu o expresie deosebit de mulţumită pe chip. 
Minunat, minunat. 

Aceste cuvinte părură să-l trezească la viaţă pe unchiul 
Vernon. Era evident că, din punctul lui de vedere, nu avea 
cum să se înţeleagă bine cu cineva capabil să spună 
„minunat” la vederea lui Harry. 

— Nu vreau să fiu nepoliticos... începu Dumbledore, 
fiecare silabă pe care o rosti contrazicând afirmaţia de mai 
înainte, însă, din păcate, cazurile de impoliteţe 
neintenţionată sunt din ce în ce mai dese, încheie el 
propoziţia pe un ton solemn. Ar fi bine să nu spuneţi nimic, 
credeţi-mă. A, dânsa trebuie să fie Petunia. 

Între timp se deschisese uşa de la bucătărie, iar mătuşa lui 
Harry apăruse în prag, purtând nişte mănuşi de cauciuc şi 
un capot peste cămaşa de noapte; era limpede că se găsea 
în plin ritual de lustruire a tuturor suprafeţelor din 
bucătărie înainte de culcare. Expresia de pe chipul călos al 
femeii reflecta starea ei de şoc profund. 

— Mă numesc Albus Dumbledore, spuse străinul, văzând 
că unchiul Vernon nu făcuse prezentările de rigoare. 
Trebuie să îmi fi întâlnit numele în scrisorile pe care vi le- 
am trimis. 

Lui Harry i se păru că era un mod ciudat de a-i aduce 
aminte mătuşii Petunia că îi trimisese cândva o scrisoare 
explozivă, dar mătuşa Petunia nu îl corectă cu nimic. 

— Iar acesta trebuie să fie fiul dumneavoastră, Dudley, nu-i 
aşa? 

Chiar în clipa aceea, Dudley scosese capul de după uşa 
sufrageriei. 

Capul său mare şi blond, care se revărsa peste gulerul 
pijamalei în dungi, părea să fi fost lipit direct pe umeri. 
Băiatul rămăsese cu gura căscată. Dumbledore aşteptă 
puţin, vrând să vadă dacă vreunul dintre membrii familiei 


Dursley avea să spună ceva, dar, cum tăcerea se prelungea, 
vrăjitorul surâse. 

— Să presupunem că m-aţi pofti în sufrageria 
dumneavoastră... 

Dudley se dădu repede la o parte când Dumbledore trecu 
pe lângă el, Harry sări ultimele trepte, ţinând strâns 
telescopul şi adidaşii. îşi urmă profesorul, care se aşezase 
pe fotoliul cel mai apropiat de şemineu şi cerceta camera cu 
un interes vag. Vrăjitorul nu se potrivea deloc cu decorul. 

— Domnule... dar nu ar trebui să plecăm? întrebă Harry 
neliniştit. 

— Ba da, însă înainte de asta trebuie să lămurim nişte 
probleme, zise Dumbledore. Şi aş prefera să nu vorbim pe 
stradă. O să profităm încă puţin de ospitalitatea mătuşii şi 
unchiului tău. 

— Chiar aşa? 

Vernon Dursley tocmai intrase în cameră, Petunia era 
lângă el, iar Dudley stătea ascuns după ei. 

— întocmai, spuse Dumbledore scurt. 

Îşi scoase bagheta atât de repede, încât Harry abia dacă 
îşi dădu seama. Cu o simplă zvâcnire, împinse canapeaua 
brusc înainte, iar ea se lovi de membrii familiei Dursley, 
luându-i pe sus. Dumbledore şfichiui din nou cu bagheta, iar 
canapeaua reveni la poziţia iniţială. 

— Nu avem nici un motiv să stăm comod, nu-i aşa? zise 
Dumbledore amabil. 

Când îşi puse bagheta la loc în buzunar, Harry observă că 
avea mâna înnegrită, cu pielea zbârcită, de parcă ar fi 
suferit o arsură gravă. 

— Domnule... ce aţi păţit la...? 

— Nu acum, Harry, spuse Dumbledore. Ia loc, te rog. 
Harry se aşeză pe fotoliul rămas liber, preferând să nu se 
uite la membrii familiei Dursley care amuţiseră cu 
desăvârşire. 

— îndrăznesc să cred că aveaţi de gând să-mi oferiţi ceva 
de băut, îi spuse Dumbledore unchiului Vernon, dar, ţinând 


cont de starea lucrurilor, ar fi o dovadă de optimism 
exagerat. 

Făcu iar o mişcare din baghetă şi o sticlă prăfuită şi cinci 
pahare apărură din senin suspendate în aer. Sticla se 
înclină şi turnă o cantitate generoasă din lichidul de 
culoarea mierii în paharele care plutiră apoi către fiecare 
persoană din cameră. 

— Un mied de excepţie, ţinut în butoi de stejar, cum nu se 
găseşte decât la doamna Rosmerta, spuse Dumbledore 
închinând paharul spre Harry, care luă o înghiţitură din 
propriul pahar. 

Nu mai gustase în viaţa lui aşa ceva, dar îi plăcu la 
nebunie. Soții Dursley şi Dudley se uitară repede speriaţi 
unii la alţii şi încercară să îşi ignore complet paharele, ceea 
ce nu era deloc uşor, dat fiind că acestea li se loveau delicat 
de tâmple. Harry nu putu să nu suspecteze că Dumbledore 
găsea situaţia cât se poate de amuzantă. 

— Ei bine, Harry, zise Dumbledore, întorcându-se spre el, 
Ş-a ivit o problemă şi sper că o să poţi să ne ajuţi s-o 
rezolvăm. Hi vorbesc în numele Ordinului Phoenix. înainte 
de toate, trebuie să-ţi spun că testamentul lui Sirius a fost 
descoperit în Urmă cu o săptămână şi că naşul tău ţi-a lăsat 
toţ ce avea. 

Unchiul Vernon tresări, dar Harry nu se uită la el şi rosti 
singurul lucru care îi trecu prin minte: 

— Am înţeles. 

— In esenţă, totul este câţ se poate de clar, continuă 
Dumbledore. O să-ţi adaugi o sumă frumuşică în contul de 
la Gringotts şi o să moşteneşti toate obiectele personale ale 
lui Sirius. Partea ceva mai complicată a moştenirii ar fi... 

— A murit naşul lui? sări unchiul Vernon, de pe canapea. 
Dumbledore şi Harry se uitară amândoi la el. Paharul cu 
mied se lovea insistent de tâmpla unchiului Vernon, care 
încerca să-l alunge. 

— A murit? Naşul lui? 


— Da, spuse Dumbledore, care nu-l întrebă pe Harry de ce 
nu le împărtăşise această informaţie rudelor sale. Problema 
noastră, adăugă el, privindu-l pe Harry, ca şi cum nu ar fi 
fost întrerupţi, este că Sirius ţi-a lăsat şi Casa Cumplită, 
numărul doisprezece. 

— I-a lăsat cineva o casă? spuse unchiul Vernon cu 
lăcomie, mijindu-şi ochii, dar fără a primi vreun răspuns. 

— Puteţi să o folosiţi în continuare ca sediu, zise Harry. 
Nu-mi pasă. 

Luaţi-o voi, eu n-o vreau. 

Dacă ar fi fost după el, Harry nu ar mai fi pus niciodată 
piciorul în Casa Cumplită, numărul doisprezece. Simţea că 
nu avea să uite niciodată imaginea lui Sirius plimbându-se 
singur prin camerele întunecate şi reci, condamnat să 
trăiască în locul de unde îşi dorise cu disperare să plece. 

— Este foarte frumos din partea ta, spuse Dumbledore. 
Dar deocamdată am părăsit deja clădirea. 

— De ce? 

— Păi, zise Dumbledore, ignorând bălmăjelile unchiului 
Vernon când paharul insistent cu mied începu să se 
lovească sistematic de capul acestuia, conform tradiţiei 
familiei Black, casa este moştenită în succesiune directă de 
următorul descendent de sex bărbătesc cu numele de 
Black. Sirius a fost ultimul, dat fiind că fratele lui mai mic, 

Regulus, a murit înaintea lui şi nici unul dintre ei nu a avut 
copii. Deşi din testamentul său reiese fără urmă de îndoială 
că Sirius a vrut ca această casă să fie a ta, este posibil să fi 
fost aruncate vrăji şi farmece asupra ei, astfel încât să nu 
poată aparţine decât unei persoane cu sângele pur. 

Lui Harry îi apăru înaintea ochilor imaginea mamei lui 
Sirius, care blestema şi urla ca o nebună din portretul de pe 
peretele din holul Casei Cumplite, numărul doisprezece. 

— Sunt sigur că aşa e, zise el. 

— înclin să fiu de acord cu tine, spuse Dumbledore. Dacă 
există o asemenea vrajă, probabil că proprietatea o să-i 


revină celei mai vârstnice rude a lui Sirius, adică verişoarei 
lui, Bellatrix Lestrange. 

Fără să-şi dea seama ce făcea, Harry sări în picioare, iar 
telescopul şi adidaşii îi căzură din poală şi se rostogoliră pe 
podea. Cum să-i revină lui Bellatrix Lestrange, cea care îl 
ucisese pe Sirius? 

— Nu, zise el. 

— îţi dai seama că nici noi nu vrem să fie a ei, spuse 
Dumbledore calm. 

Este o situaţie nespus de complicată. Nu ştim, de exemplu, 
dacă vrâjile pe care le-am aruncat noi asupra casei, pentru 
a o face de negăsit, nu vor fi anulate acum, că nu-i mai 
aparţine lui Sirius. Nu este exclus ca Bellatrix să bată la usă 
din clipă în clipă. lată de ce a trebuit să ne mutăm până 
când se vor lămuri lucrurile. 

— Dar cum puteţi să aflaţi dacă am voie s-o moştenesc? 

— Din fericire, zise Dumbledore, putem face un test cât se 
poate de simplu. 

Îşi puse paharul gol pe o măsuţă de lângă fotoliul său, dar, 
înainte să apuce să mai facă ceva, unchiul Vernon strigă: 

— Vrei să le faci să ne lase în pace? 

Harry se uită la ei, soţii Dursley şi Dudley se făcuseră mici 
de frică, protejându-şi capetele cu mâinile în timp ce 
paharele îi ciocăneau neîncetat, vărsând mied peste tot în 
jur. 

— A, îmi cer scuze, spuse Dumbledore politicos, ridicând 
din nou bagheta, moment în care cele trei pahare 
dispărură. Poate Ca ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost 
manieraţi şi aţi fi băut. 

Unchiul Vernon părea să aibă pregătite multe replici 
usturătoare, dar se lăsă pe spate alături de mătuşa Petunia 
şi Dudley şi nu scoase un cuvânt, fără să-şi dezlipească ochii 
mici de bagheta lui Dumbledore. 

— Vezi tu, spuse acesta, întorcându-se spre Harry şi 
vorbind din nou ca şi cum unchiul Vernon nu ar fi zis nimic, 
dacă ai moştenit casa, înseamnă că l-ai moştenit şi pe... 


Dumbledore şfichiui cu bagheta pentru a cincea oară. Se 
auzi un pocnet puternic şi în clipa aceea apăru un spiriduş 
de casă, cu un rât în loc de nas, urechi de liliac şi nişte ochi 
enormi, injectaţi, care stătea ghemuit pe covorul miţos şi 
era îmbrăcat cu nişte zdrenţe ordinare. Mătuşa Petunia 
scoase un țipăt înfiorător: de când se ştia, nu avusese ceva 
atât de jegos în casă; Dudley îşi ridicase picioarele goale şi 
rozalii de pe covor şi le ţinea aproape deasupra capului, de 
parcă ar fi crezut că fiinţa aceea avea să încerce să se 
caţere pe el; iar unchiul Vernon răcni: 

— Ce naiba mai e şi asta? 

— Kreacher, i-o tăie scurt Dumbledore. 

— Kreacher nu vrea, Kreacher nu vrea, Kreacher nu vrea! 
zbieră spiriduşul de casă aproape la fel de tare ca unchiul 
Vernon, dând cu putere din picioarele lungi şi noduroase şi 
trăgându-se de urechi. 

Kreacher îi aparţine domnişoarei Bellatrix, da, da, 
Kreacher aparţine familiei Black, Kreacher vrea la noua lui 
stăpână, Kreacher nu vrea să ajungă la răzgâiatul de Potter, 
Kreacher nu vrea, nu vrea, nu vrea... 

— După cum vezi, Harry, spuse Dumbledore răspicat, aco- 
perindu-l pe Kreacher care striga „nu vreau, nu vreau, nu 
vreau” în continuare, Kreacher dă dovadă de o oarecare 
reticenţă faţă de ideea că eşti stăpânul lui. 

— Nu-mi pasă, spuse Harry din nou, privindu-l dezgustat 
pe spiriduşul de casă care se agita şi se zvârcolea în faţa lor. 
Nu-l vreau. 

— Nu vreau, nu vreau, nu vreau... 

— Ai prefera să ajungă la Bellatrix Lestrange? Ţinând cont 
de faptul că a petrecut un an în sediul Ordinului Phoenix? 

— Nu vreau, nu vreau, nu vreau... 

Harry îl privi atent pe Dumbledore. Ştia că Kreacher nu 
trebuia lăsat să stea la Bellatrix Lestrange, dar era scârbit 
la gândul că avea să fie stăpânul lui, că avea să răspundă 
tocmai de fiinţa care îl trădase pe Sirius. 


— Dă-i un ordin, zise Dumbledore. Dacă a trecut în posesia 
ta, o să fie silit să-l îndeplinească. Dacă nu, o să fim nevoiţi 
să ne gândim la un alţ mod de a-l ţine departe de stăpâna 
lui de drept. 

— Nu vreau, nu vreau, nu vreau, NU VREAU! Kreacher 
începuse să zbiere de-a dreptul. Lui Harry nu-i trecu prin 
minte decât să-i spună: 

— Kreacher, taci! 

Pentru o clipă, avu impresia că spiriduşul avea să se 
sugrume singur. 

Kreacher începu să se strângă de gât, în timp ce buzele 
se mişcau în continuare neîncetat, iar ochii i se făcuseră cât 
cepele. înghiţi în sec înfrigurat timp de câteva secunde, se 
aruncă pe burtă pe covor (mătuşa Petunia icni) şi începu să 
dea din mâini şi din picioare, având o criză violentă, însă 
păstrând o tăcere desăvârşită. 

— Ei bine, asta a simplificat puţin lucrurile, zise 
Dumbledore vesel. Se pare că Sirius a ştiut ce făcea. Tu eşti 
proprietarul de drept al Casei Cumplite, numărul 
doisprezece, şi al lui Kreacher. 

— Spuneţi-mi... trebuie să stea cu mine? întrebă Harry 
îngrozit, în timp ce Kreacher se zvârcolea la picioarele lui. 

— Doar dacă vrei, spuse Dumbledore. Da-mi voie să-ţi 
sugerez ceva: ai putea să-l trimiţi la Hogwarţs, să lucreze la 
bucătărie, şi astfel or să fie ceilalţi spiriduşi cu ochii pe el. 

— Da, spuse Harry uşurat, da, aşa o să fac. Îă... 

Kreacher... vreau să te duci la Hogwarţs şi să munceşti la 
bucătărie împreună cu ceilalţi spiriduşi de casă. 

Kreacher, care acum stătea întins pe spate, cu mâinile şi 
Picioarele ridicate, îi aruncă lui Harry o privire de ură 
profundă şi dispăru cu un alt pocnet răsunător. 

— In ordine, zise Dumbledore. Trebuie să vorbim şi despre 
hipogrif, despre Buckbeak. Hagrid a avut şi are grijă de el 
de când a murit Sirius, dar acum este al tău. în cazul în care 
vrei să schimbi acest aranjament... 


— Nu, spuse Harry imediat, poate să rămână la Hagrid. 
Cred că Buckbeak chiar ar prefera să stea cu el. 

— Hagrid o să fie încântat, spuse Dumbledore zâmbind. A 
fost deosebit de bucuros să-l revadă pe Buckbeak. Tot în 
această ordine de idei, să ştii că am hotărât să-i schimbăm 
numele în Witherwings pentru moment. Este mai sigur aşa, 
dar mă îndoiesc că cei de la minister or să bănuiască 
vreodată că el este Hipogriful pe care l-au condamnat 
cândva la moarte. Spune-mi, Harry, ţi-ai făcut bagajele? 

— Ăăă... 

— Nu erai sigur c-o să vin? sugeră Dumbledore cu 
perspicacitate. 

— Păi... mă duc chiar acum să termin de împachetat, zise 
Harry repede, grăbindu-se să-şi ridice telescopul şi adidaşii. 

Găsi tot ce îi trebuia în aproximativ zece minute. în cele 
din urmă scoase Pelerina Invizibilă de sub pat, închise 
călimara cu cerneală care îşi schimba culoarea, îşi îndesă 
ceaunul în cufăr şi reuşi să închidă capacul. Apoi cobori 
scările, târând cufărul cu o mână şi ţinând colivia cu 
Hedwig în cealaltă. 

Fu dezamăgit să descopere că Dumbledore nu-l aştepta în 
hol, ceea ce însemna că trebuia să se întoarcă în camera de 
Zi. 

Toată lumea tăcea. Dumbledore fredona în surdină, 
părând să se simtă în largul său, dar atmosfera era cât se 
poate de încordată, iar Harry nu îndrăzni să se uite la 
familia Dursley, spunând în schimb: 

— Domnule profesor... sunt gata de plecare. 

— în ordine, zise Dumbledore. A mai rămas un singur 
aspect de care trebuie să ne ocupăm. 

Li se adresă din nou soţilor Dursley şi lui Dudley: 

— Nu mă îndoiesc că ştiţi deja că Harry o să atingă vârsta 
majoratului anul viitor pe vremea asta... 

— Ba nu, spuse mătuşa Petunia, vorbind pentru prima 
dată de când venise Dumbledore. 

— Poftiţi? zise Dumbledore politicos. 


— N-o să atingă vârsta majoratului anul viitor. Este cu o 
lună mai mic ca Dudley, iar Diddy o să împlinească 
optsprezece ani abia peste doi ani. 

— A, zise Dumbledore amabil, vedeţi dumneavoastră, în 
lumea vrăjitorilor, majoratul este la şaptesprezece ani. 

Unchiul Vernon mormăi „ei drăcie”, dar Dumbledore îl 
ignoră. 

— Acum, aşa cum ştiţi deja, vrăjitorul numit Lordul Cap- 
de-Mort s-a întors în ţară. în comunitatea vrăjitorească se 
poartă în prezent un război deschis. Harry, pe care Lordul 
Cap-de-Mort a încercat să-l omoare în repetate rânduri, 
este în mai mare pericol acum decât era în ziua când vi l-am 
lăsat pe prag cu cincisprezece ani în urmă, cu o scrisoare în 
care vă anunţam de moartea părinţilor săi şi îmi exprimam 
speranţa că aveaţi să-i purtaţi de grijă ca şi când ar fi fost 
propriul dumneavoastră fiu. 

Dumbledore făcu o pauză şi, deşi tonul vocii sale rămase 
calm şi blând, nedând vreun semn de supărare, Harry simţi 
că acesta emana un val de răceală şi observă că cei trei de 
pe canapea se apropiară şi mai mult unul de altul. 

— Nu aţi făcut cum v-am rugat. Nu l-aţi tratat niciodată ca 
pe un fiu. 

Harry n-a avut parte decât de indiferenţă şi adeseori de 
cruzime sub acoperişul ăsta. Singurul lucru pozitiv pe care 
îl pot spune este c-a scăpat măcar de tratamentul 
înspăimântător pe care i l-aţi administrat bietului băiat care 
stă acum între dumneavoastră. 

Mătuşa Petunia şi unchiul Vernon se întoarseră brusc, de 
parcă s-ar fi aşteptat să vadă pe altcineva înghesuit între ei, 
nu pe Dudley. 

— Noi... să ne fi purtat urât cu Dudley? Ce vreţi să?... 
începu unchiul Vernon furios, dar Dumbledore ridică un 
deget, feu-i semn să tacă, iar acestuia îi pieri imediat glasul. 

— Datorită magiei pe care am evocat-o acum 
cincisprezece ani, Harry beneficiază de o protecţie specială 
atât timp cât poate numi locul ăsta „casă”. Oricât de greu i- 


a fost aici, oricât de străin s-a simţit, oricât de chinuit a fost, 
i-aţi permis totuşi, contrar propriei voințe, să locuiască aici. 
Magia asta n-o să mai funcţioneze în clipa în care Harry o 
să aibă şaptesprezece ani, cu alte cuvinte, când o să devină 
bărbat. Tot ce vă cer este să-l lăsaţi pe Harry să se mai 
întoarcă aici încă o dată, înainte de a atinge vârsta 
majoratului, astfel încât să fie apărat până în acel moment. 
Nici unul dintre membrii familiei Dursley nu zise nimic. 
Dudley era puţin încruntat, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea 
seama când se purtaseră părinţii săi urât cu el. 

Unchiul Ver-non arăta de parcă i-ar fi rămas ceva în gât; 
însă mătuşa Petunia era neobişnuit de roşie în obraji. 

— Ei bine, Harry... a sosit clipa plecării, zise Dumbledore 
într-un târziu, ridicându-se şi aranjându-şi pelerina lungă şi 
neagră. Pe curând, le spuse el soţilor Dursley şi lui Dudley, 
care arătau ca şi cum ar fi preferat să nu-l mai vadă 
niciodată, dacă ar fi depins de ei. 

Dumbledore îşi puse pălăria şi ieşi repede din cameră. 

— La revedere, le zise Harry grăbit rudelor sale şi îl urmă 
pe Dumbledore, care se opri lângă cufărul lui Harry, pe 
care era aşezată colivia cu Hedwig. 

— în clipa asta nu e bine să ne încărcăm cu ele, spuse el, 
scoţându-şi din nou bagheta. O să le trimit la Vizuină, o să le 
găsim acolo când o să ajungem. însă aş vrea să-ţi iei totuşi 
Pelerina Invizibilă cu tine... 

pentru orice eventualitate. 

Harry îşi scoase Pelerina din cufăr, nu fără dificultate, 
încercând să nu-l lase pe Dumbledore să vadă ce vraişte era 
înăuntru. După ce o îndesă într-un buzunar al jachetei, 
Dumbledore îşi flutură bagheta, iar cufărul, colivia şi 
Hedwig se făcură nevăzute. Dumbledore mişcă bagheta 
încă o dată şi uşa de la intrare se deschise către strada 
întunecată, cufundată în ceața rece. 

— Şi acum, Harry, să plecăm în noapte, pe urmele 
fascinantei ispite care este aventura. 

— CAPITOLUL, IV - 


HORACE SLUGHORN. 

Peşi pe tot parcursul ultimelor zile sperase cu înfrigurare 
că Dumbledore chiar avea să vină după el, Harry se simţea 
foarte ciudat în timp ce mergeau împreună pe Aleea 
Boschetelor. Nu mai avusese niciodată o conversaţie, în 
adevăratul sens al cuvântului, cu directorul, în afara Şcolii 
Hogwarts; de obicei, aveau un birou între ei. îşi amintea de 
data trecută când se întâlniseră faţă în faţă şi asta îl făcea 
să se simtă şi mai stânjenit, pentru că atunci chiar ţipase la 
Dumbledore, de mai multe ori, şi încercase din răsputeri să 
distrugă câteva dintre obiectele care îi erau foarte dragi 
acestuia, însă Dumbledore părea complet relaxat. 

— Să ai bagheta pregătită, Harry, zise el vesel. 

— Dar, domnule profesor, parcă nu aveam voie să fac vrăji 
în afara şcolii, nu-i aşa? 

— Dacă suntem atacați, spuse Dumbledore, îţi dau voie să 
faci orice vrăji sau blesteme defensive îţi trec prin minte. Cu 
toate acestea, nu cred că este cazul să te temi că o să fii 
atacat în seara asta. 

— De ce nu, domnule? 

— Pentru că eşti cu mine, spuse Dumbledore sec. Putem să 
ne oprim, Harry. 

Dumbledore se opri brusc la capătul Aleii Boschetelor. 

— Bănuiesc că nu ai dat încă testul de Apariție, am 
dreptate? zise el. 

— Nu, spuse Harry, trebuie să fii major ca să poţi să-l dai, 
nu-i aşa? 

— Aşa este, zise Dumbledore. Asta înseamnă că o să 
trebuiască să te ţii strâns de braţul meu. De cel stâng, te 
TOg... aşa cum ai observat deja, braţul drept este destul de 
fragil deocamdată. 

Dumbledore îi întinse braţul stâng şi Harry îl apucă. 

— Perfect, spuse Dumbledore. Ei bine, să pornim la drum. 

Harry simţi braţul lui Dumbledore smucindu-se şi îl 
strânse mai tare, iar în clipa următoare totul se cufundă în 
întuneric; simţi o presiune mare din toate părţile, nu mai 


putu să respire şi avu senzaţia că pieptul îi era strâns în 
nişte chingi; ochii îi fură împinşi în orbite, timpanele i se 
adânciră şi atunci... 

Luă câteva guri zdravene de aer rece şi deschise ochii 
care i se umpluseră de lacrimi. Se simţea ca şi cum ar fi 
trecut printr-un tub foarte îngust de cauciuc. Se scurseră 
câteva secunde până îşi dădu seama că nu mai era pe Aleea 
Boschetelor. Acum stătea cu Dumbledore într-un fel de 
piaţă părăsită - părea să fie într-un sat, iar în mijlocul pieţei 
se aflau un monument ridicat în onoarea victimelor 
războiului şi nişte bănci. Gândirea lui Harry se coordona cu 
ceea ce îi spuneau simţurile, iar el îşi dădu seama că tocmai 
Apăruse pentru prima dată în viaţă. 

— 'Te simţi bine? întrebă Dumbledore grijuliu, uitându-se 
la el. 

Trebuie să treacă o vreme până te obişnuieşti cu senzaţia 
asta. 

— Mă simt bine, zise Harry, frecându-şi urechile care 
păreau să fi vrut să rămână pe Aleea Boschetelor. Dar cred 
că prefer cozile de mătură. 

Dumbledore zâmbi, aranjându-şi gulerul pelerinei de 
drum mai strâns în jurul gâtului şi zise: 

— Pe aici. 

Porni într-un ritm alert, trecu pe lângă un han gol şi alte 
câteva case. 

Ceasul de pe turla unei biserici din apropiere arăta că era 
aproape miezul nopţii. 

— Ia spune-mi, Harry, zise Dumbledore. Te-a mai durut 
cumva... 

cicatricea? 

Harry duse mâna la frunte din reflex şi îşi frecă semnul în 
formă de fulger. 

— Nu, spuse el, şi chiar m-am mirat. Mă aşteptam să mă 
doară tot timpul, acum că duşmanul devine pe zi ce trece 
mai puternic. 


Harry ridică privirea către Dumbledore şi observă că 
acesta părea mulţumit. 

— Pe de altă parte, eu mă aşteptam să fie invers, zise 
Dumbledore. 

Lordul Cap-de-Mort a devenit în sfârşit conştient de cât de 
periculos era să ai acces la gândurile şi sentimentele lui. Se 
pare că acum foloseşte Occlumanţia împotriva ta. 

— Ei bine, nu mă plâng, zise Harry, căruia nu-i era dor de 
visele tulburătoare şi nici de străfulgerările 
înspăimântătoare care îl proiectau în mintea lui Cap-de- 
Mort. 

Cei doi cotiră şi apoi trecură pe lângă o cabină telefonică 
şi o staţie de autobuz. Harry se uită din nou la Dumbledore. 

— Domnule profesor? 

— Da, Harry. 

— Ăă... unde suntem de fapt? 

— Harry, acesta este încântătorul sat Budleigh Babberton. 

— Şi ce facem aici? 

— A, da, aşa este, nu ţi-am spus încă, zise Dumbledore. Ei 
bine, am zis asta de atâtea ori în ultimii ani, încât am 
pierdut şirul, dar se pare că iarăşi ducem lipsă de un cadru 
didactic. Am venit aici ca să încercăm să-l convingem pe un 
fost coleg de-al meu, acum pensionar, să se întoarcă să 
lucreze la Hogwarts. 

— Şi cum v-aş putea fi eu de folos, domnule? 

— A, păi cred că o să găsim noi ceva, spuse Dumbledore 
vag. Aici o luăm la stânga, Harry. 

Merseră pe o stradă îngustă în pantă, încadrată de case. 
Toate ferestrele erau întunecate. Frigul straniu care pusese 
stăpânire pe Aleea Boschetelor în ultimele două săptămâni 
se regăsea şi aici. 

Gândindu-se la Dementori, Harry aruncă o privire peste 
umăr şi ţinu mai strâns bagheta din buzunar. 

— Domnule profesor, dar de ce nu am Apărut direct în 
casa fostului dumneavoastră coleg? 


— Pentru că ar fi fost foarte nepoliticos - ca şi cum am da 
buzna peste el, răspunse Dumbledore. Bunele maniere ne 
obligă să le dăm celorlalţi vrăjitori posibilitatea de a refuza 
sa ne primească. în orice caz, cele mai multe case de 
vrăjitori sunt protejate de farmece contra Apariţiilor 
nedorite. La Hogwarts, de exemplu... 

—. nu poţi să Apari nicăieri în clădire sau pe domeniu, zise 
Harry repede. Mi-a spus Hermione Granger. 

— Şi are perfectă dreptate. Aici facem din nou la stânga, în 
spatele lor, ceasul bisericii anunţă ora douăsprezece fix. 
Harry se întrebă cum de lui Dumbledore nu i se părea 
nepoliticos să îşi viziteze prietenul atât de târziu, dar acum, 
că legaseră un dialog, avea întrebări mult mai importante 
pentru el. 

— Domnule profesor, am citit în Profetul zilei că Fudge a 
fost dat afară... 

— întocmai, zise Dumbledore, luând-o pe o străduţă 
lăturalnică abruptă. A fost înlocuit, aşa cum sunt sigur că ai 
aflat deja, de Rufus Scrimgeour, care a fost Şeful Oficiului 
Aurorilor. 

— Este... credeţi că va fi un ministru bun? întrebă Harry. 

— Ce întrebare interesantă, spuse Dumbledore. în mod 
cert, este un om capabil. Are o personalitate mai fermă şi 
mai puternică decât Cornelius. 

— Da, dar eu mă refeream la... 

— Ştiu la ce te refereai. Rufus este un om de acţiune şi, 
după ce a luptat aproape o viaţă întreagă împotriva 
vrăjitorilor întunecaţi, nu-l subestimează câtuşi de puţin pe 
Lordv Cap-de-Mort. 

Harry aşteptă, dar Dumbledore nu spuse nimic despr 
neînțelegerile dintre el şi Scrimgeour, care apăruseră în. 
fetul zilei şi nici nu avu destul curaj ca să deschidă subiecţi 
aşa că alese să vorbească despre altceva. 

— Ştiţi... am citit şi despre doamna Bones... 

— Da, spuse Dumbledore încet. O mare pierdere. Era 
vrăjitoare de excepţie. Cred, că ne apropiem... au! 


Arătase cu mâna la care fusese rănit. 

— Domnule profesor, ce-ţi păţit la...? 

— N-am timp să-ţi explic acum, zise Dumbledore. Este 
poveste care te ţine cu sufletul la gură şi merită să o spur 
pe-ndelete. 

Îi zâmbi lui Harry, care înţelese că nu greşise cu nimic că 
avea voie să pună şi alte întrebări. 

__ Ştiţi... am primit o broşură de la Ministerul Magiei prin- 
tr_o bufniţă. Era vorba despre măsurile de siguranţă pe 
care ar trebui să le luăm împotriva Devoratorilor Morţii... 

— Da, şi eu am primit broşura cu pricina, spuse 
Dumbledore, zâmbind în continuare. Ţi s-a părut 
folositoare? 

— Nu pot spune că da. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Până acum nu m-ai întrebat care 
este gemul meu preferat, ca să verifici dacă sunt cu 
adevărat domnul profesor Dumbledore, şi nu un impostor. 

— Nu m-am gândit că... începu Harry, care nu îşi dădu 
seama dacă era certat sau nu. 

— Harry, pe viitor să ştii că este cel de zmeură... deşi, dacă 
aş fi fost un Devorator al Morţii, aş fi avut grijă să aflu ce 
gem îmi place înainte să iau înfăţişarea mea. 

— Ăă... sigur, spuse Harry. Tot în broşura aia scria ceva 
despre nişte Inferi. Ce sunt ăştia, de fapt? în broşură nu 
explicau exact despre ce este vorba. 

— Sunt cadavre, zise Dumbledore calm. Cadavre care au 
fost vrăjite să îndeplinească ordinele unui vrăjitor 
întunecat. însă Inferii nu au mai fost văzuţi de mult timp, de 
când Cap-de-Mort a fost ultima dată la putere... desigur, a 
ucis destui oameni cât să-şi formeze o armată. Am ajuns, 
Harry, e chiar aici... 

Se apropiau de o casă mică, îngrijită, din piatră, care avea 
propria ei grădină. Harry era mult prea preocupat să 
asimileze informaţiile despre Inferi ca să mai fie atent la 
altceva. Când ajunseră la poartă, 

Dumbledore se opri brusc şi Harry intră direct în el. 


— Vai de mine. 

Harry urmări privirea lui Dumbledore de-a lungul aleii din 
grădină şi simţi un gol în stomac. Uşa de la intrare fusese 
spartă. 

Dumbledore se uită într-o parte şi în alta, cercetând 
strada-Părea complet părăsită. 

— Harry, scoate-ţi bagheta şi vino după mine, spuse elcu * 
voce gravă. 

Deschise poarta, înaintând repede şi fără zgomot pe alee, 
cu Harry imediat în urma lui, apoi împinse uşa foarte încet, 
având bagheta pregătită. 

— Lumos. 

Vârful baghetei lui Dumbledore se aprinse, luminând holul 
îngust. în partea stângă se găsea o altă usă rămasă 
deschisă. Dumbledore intră în sufragerie, urmat 
îndeaproape de Harry, şi cu bagheta luminoasă ridicată. 

În faţa ochilor le apăru un tablou apocaliptic. Un ceas cu 
pendulă era fărâmat la picioarele lor, geamul era spart şi 
pendula zăcea ceva mai încolo, ca o sabie aruncată. Pianul 
era întors pe o parte, cu corzile răsfirate pe podea. în 
apropiere scânteiau fragmente dintr-un candelabru făcut 
ţâăndări. Pernele fuseseră tăiate şi le ieşeau pene din părţile 
laterale, cioburile de sticlă şi porțelan erau presărate peste 
tot, ca o brumă. Dumbledore ridică bagheta şi mai mult, 
astfel încât lumina ajunse până la pereţi, unde tapetul era 
mânjit cu un lichid dens, de un roşu închis. Harry rămase cu 
răsuflarea tăiată, ceea ce îl făcu pe Dumbledore să se 
întoarcă spre el. 

— Nu e o privelişte plăcută, zise el abătut. Da, aici s-a 
petrecut ceva îngrozitor. 

Dumbledore se duse cu precauţie până în mijlocul 
camerei, cercetând dezastrul de la picioarele sale. Harry îl 
urmă, uitându-se în jur şi temându-se puţin de ceea ce ar fi 
puţi să găsească în spatele pianului sau după canapeaua 
răsturn; tă, dar nu văzu nici urmă de cadavru. 


— Domnule profesor, credeţi că a fost o luptă şi... l-au lu; 
cu ei? 

sugeră Harry, încercând să nu-şi imagineze ce răni tr< 
buia să fi suferit vrăjitorul care lăsase urmele acelea pe 
perei 

— Nu cred, zise Dumbledore încet, uitându-se în spatel* 
unui fotoliu umflat, întors pe o parte. 

— Vreţi să spuneţi că...? 

— Este încă aici? întocmai. 

Dumbledore se aplecă din senin, înfigând vârful baghei în 
fotoliul umflat care strigă: -Au! 

__Bună seara, Horace, zise Dumbledore, îndreptându-se. 

Harry rămase cu gura căscată. în locul unde fusese un 
fotoliu cu câteva secunde înainte stătea ghemuit un bărbat 
deosebit de gras, chel, care îşi masa burta şi se uita jignit în 
sus la Dumbledore, mijindu-şi ochii înlăcrimaţi. 

— Nu era cazul să mă împungi în halul ăsta, zise el 
morocănos, ridicându-se de pe podea. M-a durut. 

Lumina baghetei căzu pe chelia sa lucioasă, pe ochii 
bulbucaţi, pe mustaţa argintie care îl făcea să semene cu o 
morsă şi pe nasturii lustruiţi ai jachetei maro din catifea pe 
care o purta peste o pijama mov de mătase. Abia dacă îi 
ajungea până la bărbie lui Dumbledore. 

— Ce m-a dat de gol? mormăi el, în timp ce se ridică greoi, 
frecându-şi burta în continuare. 

Nu părea deloc stingherit, pentru un om care tocmai 
fusese descoperit pretinzând că era un fotoliu. 

— Dragul meu Horace, zise Dumbledore, părând amuzat, 
dacă te-ar fi vizitat într-adevăr Devoratorii Morţii, nu crezi 
că ai fi avut Semnul întunecat deasupra casei? 

Vrăjitorul se lovi peste frunte cu o mână grăsuţă. 

— Semnul întunecat, mormăi el. Ştiam eu că am uitat 
ceva... mă rog. 

Oricum nu aş fi avut timp şi pentru asta. Tocmai îmi 
finisam tapiţeria când aţi intrat. 

Oftă adânc, astfel încât îi fluturară capetele mustăţii. 


— Vrei să te ajut să faci curat? întrebă Dumbledore 
politicos. 

— Chiar te rog, zise celălalt. 

Cei doi se aşezară spate-n spate. Vrăjitorul înalt şi subţire 
şi cel scund şi rotofei făcură aceeaşi mişcare largă din 
baghetă. 

Mobila zbură înapoi la locul ei, obiectele se refăcură în aer, 
penele intrară la loc în perne, iar cărţile rupte se reparară 
singure, aşezându-se în bibliotecă; lămpile cu ulei se 
întoarseră pe măsuţe şi se aprinseră din nou; un număr 
destul de mare de fragmente din ramele de argint pentru 
fotografii traversară camera în zbor şi se aranjară în 
perfectă ordine Pe un birou; peste tot se reparară tăieturi, 
crăpături şi găuri; Pereţii se curăţară singuri. 

— Spune-mi, ce sânge ai folosit? întrebă Dumbledore, 
acoperind bătăile pendulei care tocmai fusese reparată. 

— Pe pereţi? De dragon, strigă vrăjitorul pe care îl chema 
Horace, în timp ce candelabrul se lipea din nou de tavan, 
clăncăind şi huruind din toate articulațiile. 

Se auzi o bufnitură puternică dinspre pian şi după aceea 
se lăsă tăcerea. 

— Da, de dragon, repetă vrăjitorul pe un ton detaşat. Era 
ultima mea sticlă şi să ştii că se vinde foarte scump în clipa 
de faţă. Iotuşi cred că aş putea să-l refolosesc. 

Făcu câţiva paşi anevoie şi luă o sticluţă transparentă de 
pe un dulap, pe care o ţinu la lumină, examinând lichidul 
dens din ea. 

— Hm. Are particule de praf. 

Puse sticluţa la loc în dulap şi oftă. în clipa aceea, privirea 
îi căzu asupra lui Harry. 

— Oho, zise el, iar ochii săi mari şi rotunzi se aţintiră 
imediat pe fruntea lui Harry şi pe cicatricea în formă de 
fulger. Oho! 

— EI, spuse Dumbledore, înaintând pentru a le face 
cunoştinţă, este Harry Potter. Harry, dânsul este un vechi 
prieten şi coleg al meu, Horace Slughorn. 


Slughorn păru să se supere pe Dumbledore, zicând cu 
viclenie: 

— Ai crezut că aşa o să mă poţi convinge, aşa-i? Ei bine, 
răspunsul este „nu”, Albus. 

Trecu furtunos pe lângă Harry, având expresia unui om 
care încerca să reziste tentaţiei. 

— Totuşi bănuiesc că putem să bem ceva împreună, nu-i 
aşa? întrebă Dumbledore. Măcar atât, de dragul vremurilor 
bune? 

Slughorn ezită. 

— Bine, dar doar un pahar, zise el fără amabilitate. 
Dumbledore îi zâmbi lui Harry şi îi făcu semn să ia loc pe un 
fotoliu destul de asemănător cu cel pe care îl imitase 
Slughorn cu puţin timp în urmă. Fotoliul era chiar lângă 
şemineul care tocmai fusese readus la viaţă şi lângă o 
lampă cu ulei. Harry se aşeză, având impresia că, dintr-un 
motiv sau altul, Dumbledore voia să îl ţină câţ mai la vedere. 
Bineînţeles, când Slughorn se întoarse spre ei, aducând 
paharele, privirea îi căzu direct asupra lui Harry. 

— Hm, zise el, uitându-se repede în altă parte, ca şi cum 
şi-ar fi protejat ochii. Poftim. 

Îi întinse un pahar lui Dumbledore, care se aşeză neinvitat, 
îi aruncă tava lui Harry, pentru ca apoi să se afunde în 
perne, pe canapeaua reparată, tăcând îmbufnat. 

— Spune-mi, Horace, cum stai cu sănătatea? întrebă 
Dumbledore. 

— Nu prea bine, răspunse Slughorn numaidecât. Am 
probleme cu plămânii. Respir greu. Sufăr de reumatism. Nu 
mai am mobilitatea de altădată. Mă rog, era şi de aşteptat. 
Bătrâneţea. Oboseala. 

— Totuşi trebuie să fi fost destul de mobil ca să ne poţi 
pregăti un asemenea spectacol într-un timp atât de scurt, 
zise Dumbledore. Nu cred că ai avut mai mult de trei 
minute, nu? 

— Două, zise Slughorn deranjat şi în acelaşi timp cu 
mândrie. Făceam baie şi nu am auzit când s-a declanşat 


vraja împotriva intruşilor. Cu toate acestea, adăugă el 
neînduplecat, părând să îşi vină în fire, adevărul este că am 
îmbătrânit, Albus. Sunt un bătrân obosit, care şi-a câştigat 
dreptul de a duce o viaţă liniştită şi tihnită. 

Nu părea să ducă lipsă de aşa ceva, îşi zise Harry, uitându- 
se în jur. 

Camera, nu prea bine aerisită, era plină de tot felul de 
obiecte, dar nu se putea spune că nu era o încăpere 
plăcută. Erau fotolii comode şi scaune pentru sprijinirea 
picioarelor, sticle cu băutură şi cărţi, cutii cu bomboane de 
ciocolată şi perne pufoase. Dacă Harry nu ar fi ştiut deja 
cine locuia acolo, ar fi crezut că era vorba despre o 
bătrânică bogată şi pretențioasă. 

— Eşti mai tânăr ca mine, Horace, spuse Dumbledore. 

— Ei bine, poate că ar fi cazul să te gândeşti şi tu la 
pensie, Z1se Slughorn fără menajamente. 

Ochii săi de culoarea agrişelor se opriră asupra mâinii 
rănite a lui Dumbledore. 

— Să înţeleg că viteza de reacţie nu mai este cum era pe 
vremuri? 

— Aşa este, spuse Dumbledore senin, trăgându-şi puţin 
mâneca şi dezvăluind vârfurile degetelor arse şi înnegrite, 
moment în care Harry simţi fiori pe şira spinării la vederea 
lor. Este evident că nu mai sunt la fel de rapid ca înainte. 
Dar pe de altă parte... 

Dumbledore ridică din umeri şi întinse mâinile înlături, 
parcă pentru a sugera că şi bătrâneţea avea părţile ei bune, 
iar Harry observă că pe mâna rănită avea un inel pe care 
nu îşi amintea să-l mai fi văzut purtându-l până atunci: era 
mare, părea să fie din aur, nu era bine finisat şi avea o piatr 
mare, neagră şi crăpată la mijloc. Privirea lui Slughorn se 
opri puţin asupra inelului şi Harry îl văzu încruntându-se 
pentru câteva clipe. 

— Deci, Horace, toate măsurile astea contra intruşilor... 
sunt pentru Devoratorii Morţii sau pentru mine? întrebă 
Dumbledore. 


— Ce ar putea să vrea Devoratorii Morţii de la un bătrân 
amărât ca mine? întrebă Slughorn la rândul său. 

— Bânuiesc că ar vrea să te facă să-ţi foloseşti talentele 
remarcabile pentru a soma, tortura şi ucide, spuse 
Dumbledore. Chiar vrei să cred că nu au venit încă să te 
recruteze? 

Slughorn îi aruncă lui Dumbledore o scurtă privire 
usturătoare şi apoi mormăi: 

— Nu le-am dat ocazia s-o facă. Sunt pe drumuri de un an 
de zile. Nu stau nicăieri mai mult de o săptămână. Mă mut 
dintr-o casă de încuiaţi în alta. Proprietarii ăsteia sunt 
plecaţi în concediu în Insulele Canare. Mi-a plăcut aici. O 
să-mi pară rău când o să plec. Nu e deloc greu dacă înveţi 
procedura: arunci o vrajă de înghețare asupra acestor 
sisteme absurde antifurt pe care le folosesc oamenii şi ai 
grijă să nu te vadă vecinii când aduci pianul. 

— Un plan ingenios, spuse Dumbledore. Dar pare să fie 
viaţă destul de solicitantă pentru un bătrân amărât care 
doreşte un trai liniştit. Dacă te-ai întoarce la Hogwarts... 

— Albus, dacă ai de gând să-mi vorbeşti despre viaţa 
tihnită pe care aş avea-o la şcoala aia care este ca un 
magnet pentru dezastre, poţi să te opreşti de pe-acum! 
Chiar dacă am fost mereu pe fugă, să ştii că mi-au ajuns la 
urechi tot felul de zvonuri de când a plecat Dolores 
Umbridge! Dacă aşa îţi tratezi profesorii mai nou... 

— Doamna profesoară Umbridge a provocat herghelia 
noastră de centauri, zise Dumbledore. Horace, nu cred că 
tu ai fi colindat prin Pădure, spunându-le unor centauri 
furioşi că sunt nişte „hibrizi nenorociţi”. 

— Aşa le-a zis? spuse Slughorn. Tâmpită... Nu mi-a plăcut 
niciodată de ea. 

Harry râse pe înfundate, iar Dumbledore şi Slughorn se 
uitară la el. 

— Scuzaţi-mă, zise Harry repede. însă... să ştiţi că nici mie 
nu mi-a plăcut de ea. 

Dumbledore se ridică din senin. 


— Plecaţi? întrebă Slughorn repede, plin de speranţă. 

— Nu, aş vrea să mă duc la baie, zise Dumbledore. 

— A, spuse Slughorn, evident dezamăgit. A doua usă pe 
stânga. 

Dumbledore străbătu camera. După ce închise uşa în urma 
lui, se lăsă tăcerea. Câteva clipe mai târziu, Slughorn se 
ridică, părând să nu ştie exact ce să facă. Se uită pe furiş la 
Harry, se duse în faţa şemineului şi se întoarse cu spatele la 
foc, încălzindu-şi posteriorul masiv. 

— Să nu crezi că nu ştiu de ce te-a adus aici, spuse el tăios. 

Harry se mulţumi să-l privească. Ochii umezi ai lui 
Slughorn se opriră în trecere asupra cicatricei, observând 
de data asta şi restul feţei. 

— Semeni foarte bine cu taică-tău. 

— Ştiu, mi s-a mai spus, zise Harry. 

— Nu şi la ochi. La ochi semeni cu... 

— Mama, Ştiu. 

Harry o auzise de atâtea ori încât începuse să i se pară un 
subiect destul de plictisitor. 

— Hm. Da, aşa este. Nu este bine ca profesorii să aibă 
elevi favoriţi, dar ea a fost printre preferaţii mei. Mă refer 
la mama ta, adăugă Slughorn, sesizând expresia derutata 
de pe chipul lui Harry. Lily Evans. Una dintre cele 
sclipitoare eleve pe care le-am avut. Era plină de viaţă, şi 
ştii. O fată încântătoare. îi spuneam că ar fi trebuit să fit în 
casa mea. Să fi văzut ce răspunsuri pline dt personalitate 
îmi dădea. 

— Dar care a fost casa dumneavoastră? 

— Am fost şeful casei Viperinilor, zise Slughorn. A, sta 
puţin, continuă el repede, văzând expresia de pe chipul li 
Harry şi făcându-i semn cu arătătorul. Să nu cumva să-r 
porţi pică din cauza asta! Iu trebuie să fii Cercetaş, ca ea 
nu? Da, de obicei aşa se întâmplă cu familiile. Dar să ştii d 
nu este o regulă. Ai auzit cumva de Sirius Black? Sunt cor 
vins că da, de câţiva ani s-a tot scris despre el prin ziare, 
murit acum câteva săptămâni... 


Harry simţi un gol dureros în stomac. 

— Mă rog, a fost un amic bun de-ai tatălui tău, la şcoală 
Toată familia Black fusese în casa mea, dar Sirius a ajuns la 
Cercetaşi. Mare păcat... era un băiat foarte talentat. Am 
pus mâna pe fratele lui, Regulus, când i-a venit şi lui rândul, 
da mi-ar fi plăcut să am setul complet. 

Vorbea ca un colecţionar împătimit, care pierduse în faţ; 
altcuiva o piesă scoasă la licitaţie. Adâncit în amintiri, se 
uita la zidul din faţa lui, rotindu-se încet ca să-şi încălzească 
uniform spatele. 

— Desigur, mama ta a avut părinţi încuiaţi. Nu mi-a venit 
să cred când am auzit. Credeam că avea sânge pur, atât er 
de talentată. 

— Una dintre prietenele mele cele mai bune are părinţi 
încuiaţi, spuse Harry, şi este cea mai bună din an. 

— Ciudat cum se întâmplă asta uneori, nu-i aşa? zise 
Slughorn. 

— Nu neapărat, spuse Harry cu răceală. Slughorn se uită 
la el surprins. 

— Să nu cumva să crezi că am prejudecăţi. Nu, nu, nu! 
Doar ţi-am spus că maică-ta s-a numărat printre preferaţii 
mei din toate timpurile, nu-i aşa? Apoi a fost şi Dick Cress- 
well, cu un an mai mic ca ea; bineînţeles, acum este Şeful 
Oficiului de Legătură al Goblinilor; şi el are părinţi încuiaţi - 
un elev foarte dotat; îmi dă chiar şi azi tot felul de informaţii 
din culise despre ce se întâmplă la Gringotts! 

Slughorn se balansa puţin în faţă şi înapoi, zâmbind 
mulţumit, şi apoi arătă cu degetul spre fotografiile în rame 
de argint de pe birou, care înfăţişau diverşi omuleţi 
mişcători. 

— "Toţi sunt foşti elevi de-ai mei, iar pozele sunt semnate. 
Te rog să-l observi pe Barabas Cuffe, editorul Profetului 
zilei, care vrea întotdeauna să ştie ce cred despre ştirile de 
ultimă oră. Este şi Ambrosius Flume, de la Lorzii Mierii, 
care îmi trimite în fiecare an un coş cu dulciuri de ziua mea 
şi asta numai pentru că i l-am prezentat lui Ciceron Harkiss, 


care i-a dat prima slujbă! Iar acolo, mai în spate, trebuie să 
te întinzi puţin ca s-o vezi, este Gwenog Jones, căpitanul 
echipei Harpiilor din Holyhead... Toată lumea se miră când 
află că mă tutuiesc cu Harpiile şi că am oricând vreau bilete 
pe gratis! 

Gândul acesta păru să-l bine dispună într-o mare măsură. 

— Şi toţi oamenii ăştia ştiu unde să vă găsească, unde să 
vă trimită diverse lucruri? întrebă Harry, care nu putea să 
nu se mire că Devoratorii Morţii nu îl găsiseră încă pe 
Slughorn, când biletele la meciurile de vâjthaţ, coşurile cu 
dulciurile şi vizitatorii care îi cereau sfaturi şi păreri nu 
păreau să aibă nici o dificultate în a-l găsi. 

Lui Slughorn îi pieri zâmbetul la fel de repede cum 
dispăruse sângele de pe pereţi. 

— Sigur că nu, zise el, uitându-se la Harry. De un an 
mcoace nu am mai ţinut legătura cu nimeni. 

Harry avu impresia că Slughorn fusese şocat la auzul 
propriilor cuvinte. Individul acesta păru de-a dreptul 
neliniştit Pentru câteva clipe. Apoi ridică din umeri. 

— Totuşi... vrăjitorii precauţi se dau la fund în astfel de 
momente. 

Poate să spună Dumbledore ce-o vrea, dar, dacă aş 
accepta acum un post de profesor la Hogwarts, ar fi ca şi 
cum aş da o declaraţie publică în care aş anunţa că fac 
parte din Ordinul Phoenix! Ştiu că sunt demni de toată 
admiraţia, curajoşi şi aşa mai departe, dar, sincer să fiu, 
rata mortalităţii nu prea e pe placul meu... 

— Dar nu a spus nimeni că trebuie să faceţi parte din 
Ordin ca să predaţi la Hogwarts, zise Harry, care nu putu să 
nu-l ia puţin peste picior. 

Îi era greu să îl compătimească pe Slughorn pentru viaţa 
tihnită pe care o ducea, când îşi amintea cum supravieţuise 
Sirius înţr-o peşteră, hrănindu-se cu şobolani. 

— Majoritatea profesorilor nu fac parte din Ordin şi nu a 
fost ucis nici unul dintre ei. Mă rog, asta dacă nu îl puneţi la 


socoteală pe Quirrell, dar el a primit ce merita, având în 
vedere că îl ajutase pe Cap-de-Mort. 

Harry era sigur că Slughorn era unul dintre acei vrăjitori 
care nu suportau să audă numele lui Cap-de-Mort rostit cu 
voce tare şi avu dreptate; Slughorn se cutremură şi icni în 
semn de protest, dar Harry se comportă de parcă nu se 
întâmplase nimic. 

— Presupun că profesorii sunt mai în siguranţă decât mulţi 
alţii, atât timp cât Dumbledore este director. Se zice că e 
singurul de care s-a temut vreodată Cap-de-Mort, nu-i aşa? 
continuă Harry. 

Slughorn se uită în gol pentru câteva clipe, părând să 
cântărească spusele lui Harry. 

— Mda, este adevărat că Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit nu l-a 
provocat niciodată pe Dumbledore la o confruntare directă, 
mormăi el sceptic. 

Şi bănuiesc că nimeni nu ar putea susţine că sunt un 
prieten al Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit, dat fiind că nu m-am 
alăturat Devoratorilor Morţii... în cazul ăsta, poate că aş fi 
mai în siguranţă lângă Albus... Nu pot să neg că m-a marcat 
moartea Ameliei Bones... Dacă ea... care avea relaţii la 
minister, care era sub protecţia ministerului... 

Dumbledore intră din nou în cameră şi Slughorn tresări ca 
şi cum ar fi uitat că Dumbledore era în casa lui. 

— A, te-ai întors, Albus, zise el. Ţi-a luat ceva vreme. Ai 
cumva stomacul deranjat? 

— Nu, am răsfoit nişte reviste de-ale încuiaţilor, spuse 
Dumbledore. 

Ador modelele pentru tricotaje. Ei bine, Harry, am profitat 
peste măsură de ospitalitatea lui Horace, cred că ar fi cazul 
să plecăm. 

Harry sări în picioare, fără să dea nici un semn de 
împotrivire. 

Slughorn păru jignit. 

— Plecaţi? 


— Da. Cred că sunt în stare să-mi dau seama când am de-a 
face cu o cauză pierdută. 

— Cauză?... 

Slughorn părea agitat. Bătu darabana cu degeţele sale 
gră-suţe şi se foi, privindu-l pe Dumbledore cum îşi prindea 
pelerina de drum şi pe Harry cum îşi trăgea fermoarul 
jachetei. 

— Ei bine, îmi pare rău că nu vrei postul, Horace, zise 
Dumbledore, ridicând mâna sănătoasă în semn de rămas- 
bun. Hogwarts s-ar fi bucurat să-şi deschidă iar uşile pentru 
ţine. Având în vedere măsurile ridicate de siguranţă de la 
Hogwarts, o să fii întotdeauna bine venit, dacă o să vrei să 
ne vizitezi. 

— în ordine... păi... eşti foarte generos... zic eu... 

— Atunci, la revedere. 

— La revedere, zise Harry. 

Cei doi ajunseră la uşa de la intrare, când se auzi un țipăt 
din spatele lor. 

— Bine, bine, accept! 

Dumbledore se întoarse şi îl văzu pe Slughorn gâfâind în 
pragul sufrageriei. 

— 'Te întorci la lucru? 

— Da, da, spuse Slughorn nerăbdător. Probabil că mi-am 
Pierdut minţile, dar da. 

— Minunat, zise Dumbledore, zâmbind larg. Atunci, 
Horace, rămâne să ne vedem pe întâi septembrie. 

— Poţi să fii sigur, mormăi Slughorn. 

În timp ce mergeau pe aleea din grădină, se auzi din nou 
vocea lui Slughorn, care zise: 

— Să ştii că aştept o mărire de salariu, Dumbledore! 
Dumbledore râse pe înfundate. închiseră poarta după ei şi 
amândoi coborâră dealul în noapte, prin vălul de ceaţă. 

— Bravo, Harry, spuse Dumbledore. 

— Dar nu am făcut nimic, zise Harry mirat. 

— O, ba da. I-ai arătat lui Horace cât are de câştigat 
întorcându-se la Hogwarts. Ţi-a plăcut de el? 


— Âă... 

Harry nu era sigur dacă îl plăcuse sau nu pe Slughorn. 
Fusese drăguţ în felul lui, dar păruse oarecum înfumurat şi, 
chiar dacă o negase, fusese mult prea surprins că o fată cu 
părinţi încuiaţi putea fi o vrăjitoare de excepţie. 

— Horace, zise Dumbledore, scutindu-l pe Harry de 
responsabilitatea de a o spune el, este un om comod. Şiîi 
place să fie înconjurat de oameni celebri, importanţi sau de 
succes. îi place să creadă că are o anumită influenţă asupra 
lor. Vezi tu, nu şi-a dorit niciodată să fie el însuşi pe locul 
şoferului; preferă să rămână în spate, unde are loc să se 
întindă după voie. Obişnuia să îşi aleagă elevii favoriţi de la 
Hogwarts unul câte unul, uneori pentru ambiția sau 
inteligenţa lor, alteori pentru farmecul personal şi talentul 
lor, şi avea un fler extraordinar în a-i alege pe cei care 
aveau să exceleze în domeniul în care se specializau. 
Horace formase un fel de club de elevi preferaţi, iar el era 
chiar în mijlocul lui: făcea prezentări, lega contacte 
folositoare între membri şi ieşea mereu în avantaj, 
indiferent dacă primea gratis o cutie de ananas zaharisit, 
care este slăbiciunea lui, sau dacă avea ocazia de a-l 
recomanda pe următorul membru al Oficiului de Legătură 
al Goblinilor. 

Lui Harry îi apăru brusc în faţa ochilor imaginea unui 
păianjen umflat, care ţesea o pânză în jurul lui, trăgând 
când de un fir, când de altul, ca să-şi aducă mugştele 
gustoase mai aproape de el. 

— Un lucru este sigur, continuă Dumbledore, şi nu o fac 
pentru că vreau să te montez împotriva lui Horace, mai bine 
zis împotriva domnului profesor Slughorn, ci pentru că 
vreau să fii prevenit. Sunt convins că o să încerce să te 
racoleze, Harry. Ai fi piesa de rezistenţă a colecţiei sale: 
băiatul care a supravieţuit... sau „cel ales”, cum ţi se spune 
mai nou. 

Pe Harry îl trecură fiorii la auzul acestor cuvinte, dar nu 
din cauza cetii care îl înconjura. îşi aminti de nişte cuvinte 


pe care le auzise cu câteva săptămâni în urmă, cuvinte care 
aveau o semnificaţie îngrozitoare şi personală pentru el: 

Nici unul nu poate trăi pe când celălalt supravieţuieşte... 

Dumbledore se oprise în dreptul bisericii pe lângă care 
trecuseră ceva mai devreme. 

— Acesta este un loc bun, Harry. le rog să te ţii de braţul 
meu. 

De data asta, Harry îşi luă inima în dinţi şi fu pregătit 
pentru Apariție, dar tot o găsi neplăcută. Când scăpă de 
senzaţia de presiune şi îşi dădu seama că putea să respire 
din nou, el şi Dumbledore erau pe un drum de ţară, iar în 
faţa lor se zărea silueta asimetrică a celei de-a doua clădiri 
preferate a lui Harry: Vizuina. în ciuda sentimentului de 
groază care pusese stăpânire pe el, nu putu să nu se 
bucure la vederea ei. Ron era acolo... şi doamna Weasley la 
fel, care era cea mai bună bucătăreasă pe care o întâlnise 
Harry până atunci... 

— Harry, te rog, zise Dumbledore când intrară pe poartă, 
aş vrea să vorbesc cu tine înainte de a ne despărţi. între 
patru ochi. Am putea discuta aici? 

Dumbledore arătă spre o magazie neîngrijită din piatră, 
unde îşi ţinea măturile familia Weasley. Puțin derutat, Harry 
îl urmă pe Dumbledore dincolo de uşa ale cărei balamale 
trebuiau unse, intrând într-un spaţiu ceva mai mic decât un 
dulap obişnuit. Dumbledore îşi aprinse vârful baghetei, care 
era ca o torţă, şi îi zâmbi lui Harry. 

— Harry, sper să nu mi-o iei în nume de rău, dar să ştii că 
sunt foarte mulţumit şi chiar mândru de cât de bine pari să 
te descurci după tot ce s-a petrecut la minister. Dă-mi voie 
s& spun că sunt convins că şi Sirius ar fi fost mândru de 
tine. 

Harry înghiţi în sec, de parcă i-ar fi pierit vocea. Nu se 
HARRY POTIER simţea în stare să vorbească despre Sirius. 
îi fusese şi aşa destul de greu să-l audă pe unchiul Vernon 
spunând „A murit naşul lui?” şi chiar mai greu să-l audă pe 
Slughorn men-ţionându-i numele într-o doară. 


— Este foarte trist, spuse Dumbledore cu blândeţe, că tu şi 
Sirius nu aţi putut să petreceţi mai mult timp împreună. 
Relaţia trainică şi de durată pe care aţi fi avut-o a fost 
curmată cu cruzime. 

Harry încuviinţă din cap, fixându-şi privirea asupra unui 
păianjen care se căţăra pe pălăria lui Dumbledore. Era 
conştient de faptul că Dumbledore îl înţelegea, că poate 
chiar bănuia că, înainte să fi primit scrisoarea de la el, 
Harry îşi petrecuse aproape tot timpul stând întins pe pat, 
refuzând să mănânce şi uitându-se pe fereastra aburită, 
cuprins de senzaţia de vid re-l ce pe care ajunsese să o 
asocieze Dementorilor. 

— îmi este atât de greu, spuse Harry într-un târziu, cu o 
voce joasă, când mă gândesc că n-o să-mi mai scrie 
niciodată. 

Brusc, îl usturară ochii şi clipi. Se simţea ciudat să o recuJ 
noască, dar faptul că avusese pe cineva din afara şcolii 
căruia îi păsa de soarta lui, aproape ca unui părinte, fusese 
uni dintre aspectele cele mai plăcute ale descoperirii naşuli 
său... Dar acum bufniţele nu aveau să-i mai aducă niciodat 
această alinare... 

— Sirius a însemnat pentru tine multe lucruri pe care ni 
le-ai avut până să-l fi cunoscut, zise Dumbledore cu 
blândeţe. Fireşte, pierderea lui este deosebit de 
dureroasă... 

— Dar cât am stat la familia Dursley, îl întrerupse Harry, ci 
vocea mai puternică decât înainte, mi-am dat seama că nu 
pot să mă închid în mine însumi, pentru că altfel... altfel o 
să-r pierd minţile. Sirius nu ar fi vrut asta, nu-i aşa? Şi până 
13 urmă, viaţa este scurtă... Gândiţi-vă la doamna Bones, la 
Emmeline Vance... Eu aş putea fi următoarea victimă, nu-i 
aşa? Şi dacă o să fie aşa, spuse el înverşunat, privindu-l 
acum drept în fată pe Dumbledore, ai cărui ochi albaştri 
scânteiau îr lumina baghetei, o să am grijă să iau cât mai 
mulţi Devoratori ai Morţii cu mine. Şi pe Cap-de-Mort, dacă 
o să pot. 


_ Se vede că eşti fiul lui James şi al lui Lily şi finul lui 
Sirius! zise Dumbledore, bătându-l aprobator pe Harry pe 
umăr. Dacă nu mi-ar fi teamă că te-aş umple de păianjeni, 
mi-aş scoate pălăria în faţa ta.... 

Harry, acum aş vrea să vorbim despre un subiect din 
aceeaşi sferă. 

am înţeles de la tine că pe parcursul ultimelor două 
săptămâni ai citit Profetul zilei, aşa este? 

— Da, spuse Harry, cu inima bătându-i puţin mai repede 
decât de obicei. 

— Atunci trebuie să-ţi fi dat seama că nu se poate spune că 
s-au scurs informaţii despre aventura ta din sala profeţiilor, 
ci că au fost nişte inundaţii în toată regula, eşti de acord cu 
mine? 

— Da, spuse Harry din nou. Şi acum toată lumea ştie că 
sunt cel ales... 

— Ba nu, nu ştie nimeni, îl întrerupse Dumbledore. Doar 
doi oameni ştiu întregul conţinut al profeţiei despre tine şi 
Lordul Cap-de-Mort, şi amândoi stau în această magazie 
urât mirositoare şi plină de păianjeni. Este adevărat însă că 
mulţi au intuit corect că Lordul Cap-de-Mort şi-a trimis 
Devoratorii Morţii să fure profeția şi că aceasta avea 
legătură cu tine. Acum, am dreptate să cred că nu ai mai 
spus nimănui că ştii ce conţinea profeția? 

— Da. 

— Până la urmă, este o decizie înţeleaptă, zise 
Dumbledore. însă cred că ar trebui să nu fii prea strict în 
ceea ce-i priveşte pe prietenii tăi, domnul Ronald Weasley şi 
domnişoara Hermione Granger. Da, continuă el, văzând 
neliniştea de pe chipul lui Harry, sunt de părere că ar trebui 
să ştie şi ei-Le faci un deserviciu dacă nu le împărtăşeşti 
ceva atât de important pentru ei. 

— N-am vrut... 

— să-i sperii? spuse Dumbledore, cercetându-l pe Harry 
Peste ochelarii în formă de semilună. Sau poate că nu ai 
vrut să mărturiseşti că eşti la rândul tău îngrijorat şi 


speriat? Ai nevoie de prietenii tăi, Harry. Ai avut completă 
dreptate când ai spus că Sirius nu ar fi vrut să te închizi în 
tine. 

Harry nu zise nimic, dar Dumbledore nu păru să aştepte 
vreun răspuns. Continuă: 

— în aceeaşi ordine de idei, un alt subiect despre care 
voiam să vorbesc cu tine este că aş vrea să urmezi nişte 
cursuri individuale cu mine anul ăsta. 

— Cursuri... cu dumneavoastră? zise Harry atât de 
surprins, încât uită de tăcerea meditativă în care se 
adâncise. 

— Da. Cred că a sosit momentul să mă implic mai activ în 
educaţia ta. 

— Ce o să-mi predaţi, domnule profesor? 

— A, câte puţin din toate, spuse Dumbledore vag. Harry 
aşteptă cu sufletul la gură, dar Dumbledore nu-i mai dădu 
nici un detaliu, aşa că se interesă de un alt lucru care îl 
pusese oarecum pe gânduri. 

— Dacă o să am cursuri cu dumneavoastră, nu mai este 
cazul să fac meditații cu Plesneală, nu-i aşa? 

— Cu domnul profesor Plesneală, Harry, şi ca să-ţi răspund 
la întrebare, nu, n-o să mai faci meditații cu dânsul. 

— Ce bine, zise Harry uşurat, pentru că au fost un... Se 
opri, având grijă să nu spună ce gândea de fapt. 

— Cred că cel mai potrivit cuvânt ar fi „fiasco”, spuse 
Dumbledore încuviinţând din cap. 

Harry râse. 

— Asta înseamnă că de acum înainte o să-l văd mai rar pe 
domnul profesor Plesneală, zise el, pentru că n-o să mă 
accepte la cursul de Poţiuni dacă nu obţin calificativul 
„RemE. cabil” la N. O. V, iar eu ştiu că am luat mai puţin. 

— Nu te pripi, zise Dumbledore cu o voce gravă. Dacă mi 
gândesc bine, cred că rezultatele ar trebui să sosească îr 
cursul zilei de azi. Acum, Harry, înainte de a ne despărţi, tre 
buie să mai lămurim două aspecte. 


În primul rând, începânc din clipa asta, vreau să ai mereu 
Pelerina Invizibilă la tine Chiar şi la Hogwarts. Pentru orice 
eventualitate, înţelegi? 

Harry încuviinţă din cap. 

— în al doilea rând, cât timp o să stai aici, Vizuina o să fit 
protejată de cele mai bune sisteme de siguranţă pe care le 
oferă Ministerul Magiei. Aceste măsuri le-au creat o oare- 
are stare de disconfort lui Arthur şi Molly. 'Toate scrisorile 
lor sunt verificate la minister înainte să ajungă la ei, ca să-ţi 
dau un exemplu. Pe ei nu îi deranjează câtuşi de puţin, 
pentru că tot ce vor este să fii în siguranţă. Cu toate 
acestea, le-ai nesocoti eforturile dacă ţi-ai pune viaţa în 
primejdie cât o să stai la ei. 

__ Am înţeles, spuse Harry repede. 

_ în ordine, atunci, zise Dumbledore, deschizând uşa 
magaziei pentru cozile de mătură şi ieşind în curte. Văd că 
este aprinsă lumina în bucătărie. Să nu o mai privăm pe 
Molly de ocazia de a se plânge de cât de slab eşti. 

— CAPITOLUL. V - 

FLEGMĂ ÎN EXCES. 

Harry şi Dumbledore se apropiară de uşa din spate a 
Vizuinei, în jurul căreia erau depozitate familiarele cizme de 
cauciuc şi ceaune ruginite; Harry auzi găinile gata să 
adoarmă cotcodăcind încet într-un coteţ îndepărtat. 
Dumbledore ciocăni la usă de trei ori şi, uitându-se pe 
fereastră, Harry văzu pe cineva mişcându-se în bucătărie. 

— Cine este? spuse o voce neliniştită, cea a doamnei 
Weasley. 

Prezentaţi-vă neîntârziat. 

— Sunt eu, Dumbledore, l-am adus pe Harry. 

Uşa se deschise imediat şi în prag apăru doamna Weasley, 
scundă, plinuţă, îmbrăcată cu o rochie veche de culoare 
verde. 

— Harry, dragul meu! Vai de mine, Albus, m-ai speriat 
îngrozitor, mi-ai spus că ajungeţi abia mâine dimineaţă! 


— Am avut noroc, spuse Dumbledore, îndemnându-l pe 
Harry să intre. 

Slughorn s-a dovedit mult mai uşor de convins decât m-am 
aşteptat. 

Desigur, totul i se datorează lui Harry. A, bună, 
Nymphadora. 

Harry se uită în jur şi descoperi, că în ciuda orei târzii, 
doamna Weasley nu era singură. O vrăjitoare tânără, cu 
chipul palid, în formă de inimă şi părul şaten deschis, stătea 
la masă, ţinând strâns cana mare din faţa ei. 

— Bună seara, domnule profesor, zise ea. Salut, Harry. 

— Bună, Ionks. 

Lui Harry, tânăra i se păru trasă la faţă, chiar bolnavă, şi 
având un zâmbet puţin forţat. în mod cert, înfăţişarea ei era 
ternă decât de obicei, când avea părul roz aprins. 

— Ar fi cazul să plec, zise ea repede, ridicându-se şi 
punân-şi pelerina. 

Mulţumesc pentru ceai şi înţelegere, Molly. 

— Te rog, nu pleca din cauza mea, spuse Dumbledore 
politicos. Nu rămân, trebuie să discut nişte chestiuni 
urgente cu Rufus Scrimgeour. 

— Nu, nu, chiar trebuie să plec, zise 'Tonks, evitând să-i 
întâlnească privirea lui Dumbledore. Noapte bună. 

— Draga mea, de ce nu vii la cină în weekend, o să fie şi 
Remus, şi Ochi-Nebun? 

— Nu, mulţumesc, Molly... mulţumesc pentru invitaţie... 
noapte bună tuturor. 

Tonks trecu grăbită pe lângă Dumbledore şi Harry ieşi în 
curte, la câţiva paşi depărtare, după care se întoarse în loc 
şi se făcu nevăzută. Harry observă că doamna Weasley 
părea îngrijorată. 

— Ei bine, ne vedem la Hogwarts, Harry, zise Dumbledore. 
Ai grijă de tine. Molly, reşpectele mele. 

Dumbledore făcu o plecăciune în faţa doamnei Weasley şi 
plecă şi el, dispărând în acelaşi loc cu 'Tonks. Doamna 
Weasley închise uşa care dădea spre curtea rămasă goală şi 


apoi îl apucă pe Harry de umeri, întorcându-l cu faţa spre 
lampa de pe masă şi cerceţându-l cu atenţie. 

— Eşti la fel ca Ron, oftă ea, privindu-l din cap până-n 
picioare. 

Amândoi arătaţi ca şi cum ar fi aruncat cineva un Blestem 
de întindere asupra voastră. Ron a crescut opt centimetri 
de când i-am cumpărat ultima robă pentru şcoală, să ştii. 
Harry, nu ţi-e foame? 

— Ba da, spuse Harry, dându-şi brusc seama cât de foame 
| îi era de fapt. 

— Ia loc, dragule, îţi pregătesc ceva cât ai zice peşte. 
Harry se aşeză la masă şi în clipa aceea îi sări în braţe o 
pisică pufoasă, portocalie, cu botul scurt, care i şe cuibări 
torcând în poală. 

— E şi Hermione aici? întrebă el bucuros, mângâindu-l pe 
Şmecherilă după ureche. 

— A, da, a sosit alaltăieri, zise doamna Weasley, lovind cu 
bagheta o oală mare de fier, care zbură pe aragaz cu un 
zdrang puternic şi începu să fiarbă imediat. Desigur, acum 
toată lumea doarme, nu ne aşteptam să vii atât de devreme. 
Poftim... 

Doamna Weasley atinse iar oala, care se ridică în aer, pluti 
spre Harry şi se înclină. Doamna Weasley aduse un castron 
în dreptul ei la timp pentru ca acesta să se umple cu supa 
fierbinte şi groasă de ceapă. 

— Vrei şi pâine, dragul meu? 

— Da, mulţumesc, doamnă Weasley. 

Aceasta îşi flutură bagheta peşte umăr, iar apoi o pâine şi 
un cuţit plutiră şi se aşezară grațios pe masă. în timp ce 
pâinea se tăia singură în felii şi oala zbura înapoi pe aragaz, 
doamna Weasley şe aşeză vizavi de Harry. 

— Şi zici că l-ai convins pe Horace Slughorn să accepte 
postul de profesor? 

Harry dădu din cap, având gura aţâţ de plină cu supă 
fierbinte, încât nici nu putu să vorbească. 


— Şi eu, şi Arthur l-am avut profesor, zise doamna Weasley. 
A predat multă vreme la Hogwarts, a început cam în 
aceeaşi perioadă cu Dumbledore, dacă nu mă înşel. Ţi-a 
plăcut de el? 

Având de data asta gura plină cu pâine, Harry ridică din 
umeri şi făcu o mişcare oarecum neutră din cap. 

— Ştiu ce vrei să spui, şpuşe doamna Weasley, încuviinţând 
cu înţelepciune. Este limpede că poate fi cât se poate de 
fermecător când vrea, dar Arthur nu l-a prea plăcut 
niciodată. La minister lucrează o mulţime de foşti elevi 
preferaţi de-ai lui Slughorn. A ştiut mereu cum să ajute 
diverse persoane să avanseze în carieră, dar nu prea a avut 
timp de Arthur, i s-a părut că nu era destul de ambițios. 

Mă rog, asta dovedeşte că şi Slughorn şe înşală uneori. Nu 
ştiu dacă Ron a apucat să-ţi scrie despre asta, s-a întâmplat 
foarte de curând, dar Arthur a fost avansat! 

Era evident că doamna Weasley abia aşteptase să îi spună 
asta. Harry înghiţi o gură mare de supă foarte fierbinte, 
având senzaţia că îşi opărise gâtul. 

— Minunat! zise el cu răsuflarea tăiată. 

— Eşti tare scump, şpuşe doamna Weasley, zâmbind larg 
Şi interpretând pesemne lacrimile din ochii lui Harry ca pe 
un semn de emoție la auzul veştii. Da, Rufus Scrimgeour a 
creat nişte departamente noi, dată fiind situaţia prezentă, 
iar Arthur este Şeful Oficiului de Detectare şi Confiscare de 
Vrăji Defensive şi Obiecte Protectoare False. Ocupă un post 
important, acum are zece subalterni. 

— Dar ce se întâmplă mai exact în Ofi...? 

— Păi, vezi tu, cu toată agitația pe care a stârnit-o Ştii-Tu- 
Cine, peste tot au fost scoase la vânzare fel de fel de 
ciudăţenii, obiecte care se presupune că ar trebui să te 
apere de Ştii-Tu-Cine şi de Devoratorii Morţii. Cred că îţi 
dai seama la ce mă refer, aşa-zise poţiuni protectoare, care 
nu sunt altceva decât sos de friptură amestecat cu puţin 
puroi de Bubo-tuburi, sau instrucţiuni de aruncare a 
blestemelor defensive care fac să-ţi cadă urechile... mă rog, 


până la urmă, vinovaţii sunt exact ca Mundungus Fletcher, 
au umblat mereu cu tot felul de treburi murdare şi profită 
de teama oamenilor, dar din când în când apar şi probleme 
serioase. Chiar acum câteva zile, Arthur a confiscat o cutie 
de Trădare Blestemate, care este aproape sigur că au fost 
plasate de un Devorator al Morţii. Se ocupă de lucruri 
importante, să ştii, şi îi zic mereu că nu are de ce să-i fie dor 
de bujii, prăjitoare de pâine şi cine ştie ce alte obiecte din 
astea trăsnite de-ale încuiaţilor. 

Doamna Weasley îşi încheie discursul cu o privire 
neînduplecată, de parcă Harry ar fi sugerat că era firesc să- 
ţi fie dor de bujii. 

— Domnul Weasley este încă la birou? întrebă el. 

— Da. Dacă mă gândesc bine, chiar întârzie puţin... a spus 
că o să vină pe la miezul nopţii. 

Doamna Weasley se întoarse să se uite la ceasul mare care 
era cocoţat într-un mod ciudat peste nişte cearşafuri din 
coşul cu rufe de la capătul mesei. Harry îl recunoscu 
imediat: avea nouă limbi, pe fiecare dintre ele era gravat 
numele unui membru al familiei şi de obicei era în 
sufragerie, poziţia actuală sugerând că doamna Weasley 
începuse să-l ia cu ea prin casă. Acum absolut toate limbile 
indicau „pericol de moarte”. 

— Stă aşa de ceva timp, zise doamna Weasley pe un ton ne 
convingător. De când a reapărut Ştii-Tu-Cine. Bănuiesc ci 
toată lumea este în pericol de moarte în clipa de faţă... ni 
cred să fim doar noi... dar nu mai ştiu pe nimeni care să 
aibă un ceas ca ăsta, aşa că nu pot să verific dacă este 
adevărat. A! Doamna Weasley exclamă brusc şi arătă spre 
cadranul ceasului. Limba domnului Weasley se mutase şi 
indica „pe drum”. 

— Vine! 

Într-adevăr, o clipă mai târziu se auzi un ciocănit. Doamna 
Weasley sări în picioare şi se duse repede la usă, puse o 
mână pe mâner şi îşi lipi faţa de lemn, întrebând: 

— Arthur, tu eşti? 


— Da, zise domnul Weasley cu o voce obosită. Dar aş fi 
spus asta şi dacă aş fi fost un Devorator al Morţii, draga 
mea. Pune-mi întrebarea de verificare. 

— Ah... să fim serioşi... 

— Molly! 

— Bine, bine... care este țelul tău suprem? 

— Să descopăr de ce nu cad avioanele. 

Doamna Weasley încuviinţă din cap şi învârti mânerul, dar 
se părea că domnul Weasley trăgea de usă înspre el, pentru 
că aceasta nu se deschise. 

— Molly! Nu pot să intru înainte să răspunzi şi tu la 
întrebarea de verificare. 

— Arthur, zău, este de-a dreptul ridicol... 

— Cum îţi place să-ţi spun când suntem între patru ochi? 
Chiar şi la lumina slabă a lămpii, Harry îşi dădu seama că 
doamna Weasley se făcuse roşie ca focul; Harry însuşi simţi 
o căldură care îi cuprinse urechile şi gâtul, aşa că mancă 
repede, făcând cât mai mult zgomot şi zdrăngănind cu 
lingura în castron. 

— Mollynuţa, şopti doamna Weasley prin uşa încă închisă, 
nespus de stânjenită. 

— Corect, spuse domnul Weasley. Acum poţi să mă laşi să 
intru. 

Doamna Weasley îi deschise soţului ei, un vrăjitor slab, 
roşcat, cu chelie, care purta ochelari cu ramă de baga şi o 
pelerină de drum prăfuită. 

— Tot nu pot să înţeleg de ce trebuie să trecem prin asta 
de flecare dată când vii acasă, zise doamna Weasley, încă 
îmbujorată, în timp ce-şi ajuta soţul să-şi dea jos pelerina. 
Nu ar fi exclus ca Devoratorul Morţii să te fi obligat să-i dai 
răspunsul înainte să îţi fi luat înfăţişarea. 

— Ştiu, draga mea, dar astea sunt regulile ministerului şi 
trebuie să dau un exemplu pozitiv. Ce bine miroase, ai făcut 
cumva supă de ceapă? 

Domnul Weasley se întoarse vesel către masă. 

— Harry! Te aşteptam peste câteva ore bune! 


Cei doi dădură mâna şi domnul Weasley se prăbuşi pe un 
scaun lângă Harry, în timp ce doamna Weasley îi puse în 
faţă un castron cu supă. 

— Mulţumesc, Molly. Am avut o noapte grea. Un idiot a 
început să vândă Medalii-Metamorfe. Tot ce trebuie să faci 
este să ţi le pui la gât şi poţi să-ţi schimbi înfăţişarea după 
voie. O sută de mii de variante, la preţul incredibil de numai 
zece galioni. 

— şi ce se întâmplă dacă le pui la gât? 

— In cea mai mare parte din cazuri, prinzi o culoare 
portocalie destul de neplăcută, dar sunt câţiva vrăjitori 
cărora le-au apărut un fel de negi cu tentacule pe tot 
corpul. De, parcă nu ar fi fost şi aşa destule probleme la Sf. 
Mungo. 

— E genul de lucru care li s-ar părea amuzant lui Fred şi | 
George, zise doamna Weasley, şovăind. Eşti sigur că...? 

— Bineînţeles că sunt sigur, spuse domnul Weasley. Băieţii 
1 nu ar putea să facă aşa ceva tocmai acum, când lumea ar 
fi 1 în stare de orice ca să fie în siguranţă. 

— De-asta ai întârziat, din cauza Medaliilor-Metamorfe? 

— Nu, am aflat de un blestem periculos care a fost aruncat 
I în zona Elephant and Castle, dar, din fericire, 
Detaşamentul I de Punere în Vigoare a Legilor Magice 
rezolvase deja pro-j blema când am ajuns la faţa locului... 

Harry duse mâna la gură, mascând un căscat. 

— La culcare, spuse doamna Weasley imediat pe un ton 
ferm. 'Ţi-am pregătit camera lui Fred şi George, e numai a 
ta. | 

— Dar ei unde sunt? 

— A, pe Aleea Diagon. Sunt atât de ocupați, încât dorm 
într-un apartament mic deasupra magazinului lor de glume, 
zise doamna Weasley. Sinceră să fiu, la început nu am fost 
de acord cu toate astea, dar recunosc că par să se priceapă 
la afaceri. Hai, dragul meu, cufărul tău e deja acolo. 

— Noapte bună, domnule Weasley, zise Harry, dându-şi 
scaunul în spate. 


Smecherilă sări grațios din poala lui şi ieşi agale din 
cameră. 

— Noapte bună, Harry, spuse domnul Weasley. 

Harry o văzu pe doamna Weasley aruncând o privire spre 
ceasul din coşul de rufe înainte să plece împreună din 
bucătărie. Toate limbile indicau din nou „pericol de 
moarte”. 

Camera lui Fred şi George era la etajul doi. Doamna 
Weasley îşi îndreptă bagheta către o lampă de pe noptieră 
şi o aprinse numaidecât, cufundând camera într-o plăcută 
lumină aurie. în ciuda faptului că fusese pusă o vază cu flori 
pe un birou, în faţa ferestrei, mirosul lor nu putea să-l 
acopere pe cel dominant, despre care Harry bănuia că era 
de praf de puşcă. O bună parte din podea era ocupată de 
un număr mare de cutii de carton nemarcate şi sigilate, 
alături de care se găsea cufărul lui Harry. Camera părea să 
fie folosită ca un loc temporar de depozitare. 

Hedwig ciripi veselă spre Harry de pe şifonierul pe care 
stătea cocoţată şi apoi zbură pe fereastră. Harry ştia că 
aşteptase să-l vadă înainte de a pleca la vânătoare. Harry îi 
spuse noapte bună doamnei Weasley, îşi puse pijamaua şi se 
culcă în unul dintre paturi. Simţi ceva tare prin faţa de 
pernă. Băgă mâna înăuntru şi scoase o bomboană 
lipicioasă, mov cu portocaliu, despre care îşi aminti că era 
de fapt o Pastilă de Vomitat. Zâmbi în sinea lui, se întoarse 
pe o parte şi adormi instantaneu. 

Câteva clipe mai târziu, sau cel puţin aşa i se păru lui 
Harry, se trezi când cineva dădu uşa de perete, având 
senza-ta că avusese loc o detunătură. Ridicându-se imediat 
în ca-Pul oaselor, auzi draperiile foşnind şi fu orbit de o 
lumină puternică. îşi acoperi ochii cu o mână, iar cu cealaltă 
pipăi după ochelari. 

— Cemaifacimăibăiete? 

— Nu ştiam că ai sosit deja! zise răspicat o voce 
entuziasmată, iar Harry primi o lovitură puternică în 
creştet. 


— Ron, nu-l mai lovi! îl mustră o voce de fată. 

Harry îşi găsi ochelarii şi şi-i puse repede la ochi, cu toate 
că lumina era atât de puternică, încât diferenţa nu era 
foarte mare. O umbră lungă şi neclară îi apăru pentru o 
clipă în faţa ochilor, Harry clipi şi atunci se contura 
imaginea lui Ron Weasley, care îl privea zâmbindu-i larg. 

— Eşti bine? 

— Mai bine ca niciodată, zise Harry, masându-şi capul şi 
sprijinindu-se pe perne. Dar tu? 

— Nici eu n-o duc rău, spuse Ron, trăgând o cutie de 
carton şi aşezându-se pe ea. Când ai ajuns? Abia acum ne-a 
spus mama că ai venit. 

— Pe la unu noaptea. 

— Cum a fost la încuiaţi? Au fost drăguţi cu tine? 

— Ca de obicei, zise Harry, în timp ce Hermione se aşeză 
pe marginea patului său. Nu au prea vorbit cu mine, dar 
prefer să fie aşa. Ce mai faci, Hermione? 

— A, bine, spuse Hermione, care îl cerceta pe Harry de 
parcă ar fi fost bolnav. 

Harry bănui ce se ascundea în spatele privirii ei îngrijorate 
şi, având în vedere că în clipa aceea nu voia câtuşi de puţin 
să vorbească despre moartea lui Sirius sau oricare alt 
subiect îngrozitor, zise: 

— Cât e ceasul? Am întârziat cumva la micul dejun? 

— Nu-ţi face griji din cauza asta, mama îţi aduce imediat 
micul dejun în cameră, are impresia că eşti subnutrit, zise 
Ron, dându-şi ochii peste cap. Ia spune, ce-ai mai făcut în 
ultima vreme? 

— Mai nimic, am fost la unchiul şi mătuşa mea, ai uitat? 

— Să fim serioşi! spuse Ron. Doar a venit Dumbledore să 
te ia! 

— Nu a fost chiar aşa de interesant. Nu a vrut decât să-l 
ajut să convingă un profesor bătrân să se întoarcă la lucru. 
il cheamă Horace Slughorn. 

— A, zise Ron, părând dezamăgit. Credeam că... Hermione 
îi aruncă o privire prevenitoare lui Ron şi acesta îşi schimbă 


imediat atitudinea. 

—. am fost sigur că a fost vorba despre aşa ceva. 

— Zău? spuse Harry amuzat. 

— Da... da, acum că a plecat Umbridge, era clar că o să 
avem nevoie de un nou profesor de Apărare contra Magiei 
Negre, nu-i aşa? Şi... ăă... spune-ne, cum e? 

— Seamănă cu o morsă şi a fost şeful casei Viperinilor, zise 
Harry. 

Hermione, s-a întâmplat ceva? 

Hermione îl privea ca şi cum ar fi aşteptat ca Harry să aibă 
nişte simptome ciudate din clipă-n clipă. Se grăbi să afişeze 
un zâmbet neconvingător. 

— Nu, ce să se-ntâmple? Şi... âă... crezi că Slughorn o să 
fie un profesor bun? 

— Nu ştiu, zise Harry. N-are cum să fie mai rău ca 
Umbridge, nu? 

— Ştiu pe cineva care este mai rea ca Umbridge, spuse o 
voce din pragul uşii. 

Sora mai mică a lui Ron intră cu umerii căzuţi în cameră, 
având un aer irascibil. 

— Bună, Harry. 

— Ce-ai păţit? întrebă Ron. 

— Nu mai pot, spuse Ginny, trântindu-se pe patul lui Harry. 
Mă scoate din minţi. 

— Acum ce-a mai făcut? întrebă Hermione înţelegătoare. 

— Vorbeşte cu mine ca şi cum aş avea trei ani! 

— Ştiu, spuse Hermione, coborându-şi vocea. E teribil de 
plină de ea. 

Harry fu foarte surprins să o audă pe Hermione vorbind 
astfel despre doamna Weasley şi înţelese de ce Ron zise 
supărat: 

— Chiar nu puteţi să nu vă mai luaţi de ea, măcar pentru 
cinci secunde? 

— Aşa, bravo, ia-i apărarea, se răsti Ginny. Ştim cu toţii că 
nu mai poţi după ea. 


Harry avu impresia că nu era o replică potrivită dacă era 
într-adevăr vorba despre doamna Weasley şi începu să 
creadă că exista ceva ce îi scăpa, aşa că se hotări să 
întrebe: 

— Despre cine...? 

Dar primi răspunsul înainte să apuce să termine de rostit 
întrebarea. 

Uşa de la cameră se dădu din nou de perete şi Harry se 
acoperi instinctiv până la bărbie, trăgând atât de tare de 
plapumă, încât Hermione şi Ginny alunecară de pe pat. 

În prag stătea o tânără de o frumuseţe răpitoare, care îţi 
tăia respiraţia. Era înaltă şi mlădioasă, cu părul lung şi 
blond, şi părea să radieze o uşoară strălucire argintie. lar 
elementul care completa întruchiparea perfecțiunii era 
faptul că ducea o tavă încărcată cu mâncare. 

— ATTTy, zise ea cu o voce guturală. De când nu te-am mai 
văzut! 

Când intră repede în cameră şi se duse spre Harry, 
doamna Weasley apăru din spatele ei, urmând-o destul de 
supărată. 

— Nu era nevoie să aduci tu tava, tocmai voiam să o fac 
eu! 

— Este plăcerrrea mea, spuse Fleur Delacour, punând 
tava pe genunchii lui Harry şi aplecându-se să-l sărute pe 
ambii obraji. 

Harry avu senzaţia că îl ardea locul unde îl atinseseră 
buzele ei. 

— Mi-a fost dorrr de el. O mai ţii minte pe sorrra mea, 
Gabrrrielle? 

Toată ziua vorrrbeşte numai desprrre Arrry Potter. O să se 
bucurrre tarrre mult să te vadă. 

— A... este şi ea aici? zise Harry răguşit. 

— O, nu, prrrostuţule, spuse Fleur râzând cristalin, varrra 
viitoarrre, când o să ne... darrr n-ai aflat încă? 

Fleur o privi pe doamna Weasley mustrător, cu ochii 
măriţi. 


— Nu am apucat să-i spunem, zise doamna Weasley. Fleur 
se întoarse din nou spre Harry, dându-şi pe spate părul 
lung, astfel încât o biciui pe doamna Weasley peste faţă. 

— Bill şi cu mine o să ne căsătorrrim! 

__A, zise Harry absent. 

Nu putu să nu observe că doamna Weasley, Hermione şi 
Ginny evitau cu încăpățânare să se uite una la alta. 

__ Uau... âă... felicitări! 

— Bill este foarrrte ocupat pentrrru moment, munceşte 
din grrreu, iar eu lucrrrez cu jumătate de norrrmă la 
„Grrringotts” ca să îmi perrrfecţionez engleza, aşa că m-a 
adus aici pentrrru câteva zile ca să-i cunosc mai bine 
familia. Am fost tarrre ferrricită când am auzit că vii, nu 
prrrea e nimic de făcut pe aici, dacă nu îţi place să găteşti şi 
să ai grrrijă de găini! Păi... îţi dorrresc poftă bună, Arrry! 

Acestea fiind zise, Fleur se întoarse graţioasă pe călcâie şi 
ieşi din cameră parcă plutind, închizând uşa fără zgomot în 
urma ei. 

Doamna Weasley păru să pufnească. 

— Mama o urăşte, spuse Ginny încet. 

— Nu-i adevărat, şopti doamna Weasley contrariată. Doar 
cred că s-au grăbit cu logodna, atâta tot. 

— Se ştiu de un an, zise Ron care părea ameţit şi se uita ca 
hipnotizat la uşa închisă. 

— Păi, un an nu-i atât de mult! Dar ştiu de ce se întâmplă 
astfel de lucruri. Este vorba de starea de nesiguranţă 
generată de întoarcerea Ştiţi-Voi-Cui. Lumea trăieşte cu 
impresia că ar putea să nu mai apuce ziua de mâine, luând 
tot felul de decizii pripite, la care s-ar gândi îndelung în alte 
condiţii. Data trecută când a fost la putere Ştiţi-Voi-Cine, 
auzeai peste tot de tineri care fugeau pe ascuns... 

— Printre care şi tu şi tata, zise Ginny insinuant. 

— Da, mă rog, eu şi cu tatăl tău suntem făcuţi unul pentru 
altul, ce rost ar fj avut sa aşteptăm? zise doamna Weasley. în 
timp ce Bill şi Fleur... 


păi. ce au ei doi în comun? El este un om muncitor, cu 
capul pe umeri, iar ea este o. 

— Vacă, spuse Ginny, încuviinţând din cap. Dar Bill nu este 
chiar atât de cu capul pe umeri. Desface blesteme, nu-i asa? 
îi plaCe aventura, îi plac lucrurile fascinante... Bănuiesc Ca 
de-asta i-a căzut cu tronc Flegmă. 

— Ginny, nu-i mai spune aşa, zise doamna Weasley tăios în 
timp ce Harry şi Hermione râseră. Mă rog, trebuie să mă 
întorc la treburile mele. Harry, mănâncă ouăle înainte să se 
răcească. 

Doamna Weasley ieşi din cameră, părând măcinată de 
griji. Ron încă mai era puţin zăpăcit, scuturându-şi capul ca 
un câine care încerca să îşi scoată apa din urechi. 

— Dar nu te-ai obişnuit cu ea, dat fiind că stă în aceeaşi 
casă? întrebă Harry. 

— A, ba da, spuse Ron, dar dacă mă ia pe nepregătite, ca 
acum... 

— Este penibil, spuse Hermione supărată, mergând cât 
mai departe de Ron şi întorcându-se spre el cu mâinile 
încrucişate când ajunse la perete. 

— Să nu-mi spui că vrei să fie mereu pe-aici? îl întrebă 
Ginny pe Ron nevenindu-i să creadă. 

Când acesta doar ridică din umeri, fata zise: 

— Mă rog, pun pariu pe orice că mama o să pună capăt 
acestei situaţii dacă o să poată. 

— Dar cum ar putea să facă asta? întrebă Harry. 

— Tot încearcă s-o convingă pe 'Tonks să vină la cină. Cred 
că speră ca Bill să se îndrăgostească de Tonks. Şi eu sper că 
aşa o să fie, aş prefera-o de o mie de ori în locul lui Fleur. 

— Da, să ştii că e un plan strălucit, zise Ron sarcastic. 
Ascul-tă-mă, nici un tip întreg la minte nu s-ar îndrăgosti de 
Tonks atât timp cât ar fi Fleur prin apropiere. înţelege-mă, 
Tonks nu e deloc urâtă când nu îşi face cine ştie ce la păr şi 
la nas, dar... 

— Este mult mai drăguță decât Flegmă, zise Ginny. 


— Şi mai inteligentă decât ea, doar e Auror! spuse 
Hermione din colţ. 

— Fleur nu e proastă, dacă a fost selecționată să participe 
la Turnirul Trivrăjitor, zise Harry. 

— Harry, nu începe şi tu! spuse Hermione amărâtă. 

— Presupun că-ţi place când Flegmă îţi spune, Arrry”, nu-i 
aşa? 

Întrebă Ginny pe un ton dispreţuitor. 

__Nu, zise Harry, dorindu-şi să nu fi deschis gura. lot ce 
voiam să spun este că Flegmă, pardon, Fleur... 

— Aş prefera-o de o mie ori pe Tonks în locul ei, zise Ginny. 
Măcar 'Tonks are simţul umorului şi este amuzantă. 

— De la o vreme nu prea mai este, spuse Ron. De fiecare 
dată când o văd mi se pare că seamănă din ce în ce mai 
bine cu Myrtle cea Plângăcioasă. 

— Nu e drept, se răsti Hermione. încă nu a reuşit să treacă 
peste... ştii tu... totuşi erau veri! 

Lui Harry i se puse un nod în stomac. Ajunseseră să 
vorbească despre Sirius. Luă furculiţa şi începu să înfulece 
ouăle cu jumări, sperând ca astfel să nu fie invitat să ia 
parte la discuţie. 

— 'Tonks şi Sirius abia dacă se cunoşteau, zise Ron. Sirius a 
fost în Azkaban jumătate din anii ei de viaţă şi înainte de 
asta, iar familiile lor nici nu... 

— Nu mă refeream la asta, spuse Hermione. Crede că a 
murit din vina ei! 

— De unde până unde? zise Harry, neputând să se abţină. 
— Păi, ea s-a luptat cu Bellatrix Lestrange, nu-i aşa? Cred 
că are impresia că, dacă ar fi învins-o, Bellatrix nu l-ar mai fi 

putut omori pe Sirius. 

— Ce prostie, zise Ron. 

— Este sentimentul de vină pe care îl are cel care 
supravieţuieşte, zise Hermione. Ştiu că Lupin a încercat s-o 
lămurească, dar este la pământ. Nu se mai poate 
metamorfoza cum trebuie. 

— Meta?... 


— Nu îşi mai poate schimba înfăţişarea ca înainte, îi 
explică Hermione. 

Cred că puterile ei au fost afectate de şoc sau ceva de 
genul ăsta. 

— Nu ştiam că se poate întâmpla aşa ceva, zise Harry. 

— Nici eu, spuse Hermione, dar bănuiesc că atunci când 
eSti foarte deprimat... 

Uşa se deschise din nou şi doamna Weasley băgă capul 
Prm deschizătură. 

— Ginny, şopti ea, vino şi ajută-mă să pregătesc masa de 
prânz. 

— Acum vorbesc cu ei! zise Ginny exasperată. 

— în clipa asta! spuse doamna Weasley şi plecă. 

— Vrea să mă duc doar ca să nu rămână ea singură cii 
Flegmă, zise Ginny supărată. 

Îşi dădu părul lung şi roşcat pe spate, imitând-o foarte 
bine pe Fleur, şi traversă camera ţopăind, cu mâinile 
ridicate deasupra capului ca o balerină. 

— Să faceţi bine să coborâţi şi voi cât mai repede, zise ea 
înainte să plece. 

Harry profită de momentul de tăcere ca să mănânce. 
Hermione se uită prin cutiile lui Fred şi George, aruncându- 
i însă din când în când câte o privire piezisă lui Harry. Ron, 
care se servise cu o felie de pâine prăjită din tava acestuia, 
se uita în continuare la usă cu o privire pierdută. 

— Ce-i asta? întrebă Hermione până la urmă, ridicând 
ceea ce părea să fie un telescop mic. 

— Nu ştiu, spuse Ron, dar dacă Fred şi George l-au lăsat 
aici înseamnă că încă nu e gata să fie vândut la magazinul 
de glume, aşa că ai grijă. 

— Mama ta zicea că magazinul merge bine, spuse Harry. 
Cică Fred şi George au simţul afacerilor. 

— Asta este puţin spus, zise Ron. S-au îmbogăţit! Abia 
aştept să văd cum arată magazinul. încă nu ne-am dus pe 
Aleea Diagon, pentru că mama zice că tata trebuie să 
meargă cu noi pentru orice eventualitate şi a fost foarte 


ocupat la serviciu, dar, din câte am auzit, totul merge ca pe 
roate. 

— Ce mai ştii de Percy? întrebă Harry despre cel de-al 
treilea Weasley, care se certase cu restul familiei. Vorbeşte 
din nou cu părinţii voştri? 

— Nu, zise Ron. 

— Dar ştie că tatăl tău a avut dreptate când a zis că s-a 
întors Cap-de-Mort... 

— Dumbledore spune că este mai uşor să ierţi pe cine care 
a greşit decât pe cineva care are dreptate, zise Her-fflione. 
L-am auzit spunându-i-o mamei tale, Ron. 


_ Pare să fie exact genul de lucru întortocheat pe care l-ar 
spune Dumbledore, zise Ron. 

— O să-mi predea nişte cursuri individuale anul ăsta, rosti 
Harry pe un ton firesc. 

Ron se înecă în clipa aceea cu o bucăţică de pâine prăjită 
şi Hermione rămase cu răsuflarea tăiată. 

— Şi nu ne-ai spus nimic! zise Ron. 

— Abia acum mi-am amintit, spuse Harry sincer. Mi-a spus 
azi-noapte, în magazia unde ţineţi măturile. 

— Fir-aş al naibii... cursuri individuale cu Dumbledore, 
spuse Ron impresionat. Mă întreb ce o să-ţi pre?... 

Ron lăsă propoziţia neţerminaţă. Harry îl văzu schimbând 
priviri cu Hermione, îşi puse cuțitul şi furculiţa deoparte, iar 
inima începu să-i bată destul de repede, având în vedere că 
nu făcea decât să stea pe pat. Dumbledore îl sfătuise să o 
facă... de ce să nu le spună acum? îşi fixă privirea asupra 
furculiţei care scânteia în lumină, pe când tava din poala lui 
Harry era scăldată de razele soarelui, şi zise: 

— Nu ştiu exact de ce vrea să-mi predea cursuri 
individuale, dar cred că trebuie să aibă legătură cu profeția. 
Ron şi Hermione nu spuseră nimic. Harry avu impresia că 
încremeniseră amândoi. Continuă, fără să îşi dezlipească 

ochii de pe furculiţă: 


— Ştiţi la ce mă refer, cea pe care au încercat să o fure la 
minister. 

— Dar nu ştie nimeni ce conţinea, spuse repede Hermione. 

S-a făcut ţăndări. 

— Cu toate că în Profet scrie că... începu Ron, dar Herione 
îi spuse: sst! 

— Profetul a nimerit-o de data asta, zise Harry, făcând un 
re efort şi uitându-se la ei. 

Hermione părea speriată, iar Ron uimit. 

— Sfera aceea de sticlă care s-a spart nu era singura înre- 
gistrare a profeţiei. Am auzit totul în biroul lui Dumbledore. 
A putut să-mi spună, pentru că lui i-a fost făcută profeția. 

Conform acesteia, zise Harry şi trase aer în piept, se pare 
că eu sunt cel care trebuie să-l distrugă pe Cap-de-Mort... 
în orice caz, nici unul dintre noi nu poate trăi pe când ce 
celălalt supravieţuieşte. 

Preţ de o clipă, cei trei şe uitară unul la altul fără să spună 
nimic. 

Apoi se auzi o pocnitură puternică şi Hermione fu învăluită 
de un nor de fum negru. 

— Hermione! strigară Harry şi Ron, în timp ce tava cu 
mâncare căzu cu zgomot pe podea. 

Hermione ieşi tuşind din norul de fum, ţinând strâns 
telescopul şi având un ochi vânăt de toată frumuseţea. 

— L-am strâns şi... şi m-a pocnit! zise ea cu respiraţia 
întretăiată. 

Într-adevăr, la capătul telescopului văzură un pumnişor 
prins de un arc lung. 

— Nu-ţi face griji, zise Ron, care era evident că făcea 
eforturi să nu râdă. O să aibă mama grijă de tine, e foarte 
pricepută la vindecarea rănilor superficiale. 

— Mă rog, să lăsăm asta! spuse Hermione repede. Harry, 
vai, Harry... 

Se aşeză din nou pe marginea patului. 

— Ne-am pus tot felul de întrebări, când ne-am întors de la 
minister. 


N-am vrut să-ţi spunem nimic despre asta, îţi dai seama, 
dar din ce spusese Lucius Reacredință despre profeție, că 
era despre tine şi Cap-de-Mort, mă rog, ne-am gândit că ar 
fi putut să fie ceva de genul ăsta. Vai, Harry... 

Se uită la el cu ochii mari şi apoi şopti: 

— 'Ţi-e frică? 

— Mai puţin decât înainte, zise Harry. Mi-a fost, când am 
auzit-o pentru prima dată... dar acum mi se pare că am 
ştiut mereu că o şa trebuiască să-l înfrunt până la urmă. 

— Când am auzit că Dumbledore avea să te aducă el 
însuşi, ne-am gândit că o să-ţi spună ceva sau că o să-ţi 
arate ceva în legătură cu profeția, spuse Ron cu înflăcărare. 
Şi nu * am fost departe de adevăr, nu-i aşa? Nu ar face 
meditații cu tine dacă ar crede că n-ai nici o şansă - ar fi o 
pierdere de timp-Mai mult ca sigur că el crede că o să 
reuşeşti! 

— Aşa este, spuse Hermione. Sunt curioasă ce o să-ţi 
predea, Harry. 

Bănuiesc că magie defensivă foarte avansată... 
contrablesteme redutabile... antiblesteme... 

Harry nu era foarte atent la ce spunea Hermione. Se 
simţea cuprins de o căldură care nu avea nimic de-a face cu 
ra-zele soarelui, iar golul pe care îl simţea în piept părea să 
se micşoreze. Ştia că Ron şi Hermione erau mai şocaţi decât 
lăsau să se vadă, dar simplul fapt că erau încă acolo, de-o 
parte şi de alta a patului, încurajându-l, şi că nu se 
îndepărtau de el ca şi cum ar fi fost contaminat sau 
periculos, valora mai mult pentru el decât avea să le poată 
spune vreodată. 

—. şi farmece evazive, în general, conchise Hermione. în 
orice caz, tu măcar ştii unul dintre cursurile pe care o să le 
ai anul ăsta, ceea ce nu pot spune şi despre mine şi Ron. Mă 
întreb când o să sosească rezultatele N. O. V.-urilor? 

— Trebuie să vină, a trecut deja o lună, zise Ron. 

— Staţi puţin, spuse Harry, amintindu-şi un alt fragment 
din discuţia sa cu Dumbledore din seara de dinainte. Cred 


că Dumbledore a spus că rezultatele N. O. V-urilor or să 
vină azi! 

— Azi? ţipă Hermione. Azi? Dar ce nu mi-ai... Dumnezeule, 
ar fi trebuit să-mi spui din prima clipă! 

Sări în picioare. 

— Mă duc să văd dacă a venit vreo bufniţă. 

Dar când Harry ajunse la parter zece minute mai târziu, 
îmbrăcat de stradă şi ducând tava goală, o găsi pe 
Hermione stând la masă, într-o stare avansată de agitaţie, 
în timp ce doamna Weasley încerca să o facă să nu mai 
semene pe jumătate cu un urs panda. 

— Nu vrea să se ducă, zise doamna Weasley neliniştită, 
stand aplecată peste Hermione cu bagheta în mână şi cu un 
exemplar al Primului ajutor al vindecătorului deschis la 
capitolul „Vânătăi, tăieturi şi zgârieturi”. Până acum a 
funcţionat d fiecare dată; pur şi simplu nu pot să înţeleg de 
ce nu trece. 

— Pariez că asta înţeleg Fred şi George printr-o glumă 
bună. Au făcut în aşa fel încât să nu mai treacă, zise Ginny. 

— Dar trebuie să treacă! strigă Hermione. Nu pot să arăt 
aşa toată viaţa! 

— Nici n-o să fie cazul, draga mea, o să găsim un remediu, 
nu-ţi face griji, spuse doamna Weasley încercând s-o 
liniştească. 

— Bill m-a averrrtizat că Frrred şi Georrrge sunt deosebit 
de amuzanţi, zise Fleur, zâmbind cu seninătate. 

— Da, să ştii că mă tăvălesc pe jos de râs, se răsti 
Hermione. Se ridică brusc şi începu să măsoare bucătăria 
în lung şi-n lat, frângându-şi mâinile. 

— Doamnă Weasley, sunteţi absolut convinsă că nu a venit 
nici o bufniţă în dimineaţa asta? 

— Da, draga mea. Mi-aş fi dat seama dacă ar fi sosit 
bufniţe, spuse doamna Weasley răbdătoare. Dar este abia 
ora nouă, mai e timp berechet. 

— Ştiu că am ratat examenul de Rune Antice, bâigui 
Hermione cu înfrigurare. Am făcut cel puţin o traducere 


greşită. Şi partea practică a examenului de Apărare contra 
Magiei Negre a fost un dezastru. Cred că am făcut bine la 
Transfigurare, dar acum, dacă mă gândesc mai bine... 

— Hermione, vrei să taci din gură, nu eşti singura care are 
emoţii! 

strigă Ron. Ştii că o să iei unsprezece calificative 
„Remarcabil” la N. O. V--uri... 

— Nu spune asta, nu spune asta! zise Hermione, dând din 
mâini înnebunită. Ştiu că am picat la toate! 

— Ce se întâmplă dacă picăm vreun examen? îi întrebă 
Harry pe cei de faţă, dar îi răspunse tot Hermione. 

— Discutăm cu şeful casei noastre, pe baza opţiunilor pe 
care le avem. 

Am întrebat-o pe doamna profesoară McGona-gall la 
sfârşitul semestrului trecut. 

Harry simţi cum i se face stomacul ghem. îşi dorea să fi 
mâncat mai puţin la micul dejun. 

— La Beauxbatons, spuse Fleur mulţumită, aveam un alt 
mod de a susţine examenele. Crrred că varrrianta noastrrră 
eSte mai bună. Errram evaluaţi după şase ani de studiu, nu 
cinci, şi apoi... 

Cuvintele lui Fleur fură acoperite de un țipăt. Hermione 
arăta cu mâna spre fereastra de la bucătărie. Pe cer se 
vedeau limpede trei puncte negre, care deveneau din ce în 
ce mai mari. 

— Sunt bufniţe, nu-ncape îndoială, spuse Ron răguşit, 
ridicându-se şi alăturându-i-se fetei lângă fereastră. 

— Şi sunt trei, zise Harry, ducându-se de partea cealaltă a 
lui Hermione. 

— Una pentru fiecare dintre noi, şopti Hermione îngrozită. 
O, nu... 0, nu... 0, nu... îi apucă strâns pe Harry şi pe Ron de 
coate. 

Bufniţele zburau direct spre Vizuină. Erau trei păsări ma- 
ro-roşcate, care duceau câte un plic mare şi pătrat, aşa cum 
se observă când zburară mai jos, deasupra aleii din faţa 
casei. 


— O, nu! chiţăi Hermione. 

Doamna Weasley se strecură printre ei şi deschise 
fereastra de la bucătărie. Una câte una, bufniţele intrară în 
cameră şi se înşiruiră pe masă. Toate trei îşi ridicară 
piciorul drept. 

Harry înainta. Scrisoarea adresată lui era la bufnița din 
mijloc. O dezlegă cu stângăcie. în stânga lui, Ron încerca să 
desfacă legăturile propriilor lui rezultate, iar în dreapta, lui 
Hermione îi tremurau mâinile atât de tare încât bufnița ei 
se cutremura cu totul. 

Toată lumea tăcea. Până la urmă, Harry reuşi să îşi 
desprindă plicul. îl deschise repede şi despături foaia de 
pergament din interior. 

REZULIATELE NIVELURILOR OBIŞNUITE DE 
VRĂJITORIE. 

Examene trecute cu: „Remarcabil” (R) „Peste Aşteptări” 
(P) „Acceptabil” (A) 

Examene picate cu: „Insuficient” (1) „Groaznic” (G) 
„Trol”(T) HARRY JAMES POTTER A OBŢINUT 
CALIFICATIVELE: Apărare contra Magiei Negre: 

Astronomie: 

Farmece: 

Grijă faţă de Creaturile Magice: 

lerbologie: 

Istoria Magiei: 

Poţiuni: 

Previziuni despre Viitor: 

Transfigurare: 

Harry reciti rezultatele de mai multe ori, respirând mai 
uşor după fiecare lectură. Era în ordine, ştiuse de la început 
că avea să pice examenul de Previziuni despre Viitor, şi i-ar 
fi fost imposibil să fi luat examenul de Istoria Magiei, având 
în vedere că leşinase în mijlocul evaluării, dar luase note de 
trecere la toate celelalte materii!... 

Urmări cu degetul lista calificativelor. luase note mari la 
Transfigurare şi lerbologie, chiar luase „Peste aşteptări” la 


Poţiuni! 

Şi vestea cea mai bună era că obținuse „Remarcabil” la 
Apărare contra Magiei Negre! 

Se uită în jur. Hermione era întoarsă cu spatele la el şi 
avea capul plecat, dar Ron părea de-a dreptul încântat. 

— Am picat doar la Previziuni despre Viitor şi Istoria 
Magiei, şi cui îi pasă de materiile astea? îi zise el fericit lui 
Harry. Poftim... să facem schimb. 

Harry se uită la calificativele lui Ron, care nu obținuse nici 
un „Remarcabil”... 

— Ştiam eu că o să fii cel mai bun la Apărare contra 
Magiei Negre, spuse Ron, lovindu-l prieteneşte pe umăr. 
Ne-am descurcat destul de bine, nu-i aşa? 

— Bravo! spuse doamna Weasley cu mândrie, ciufulindu-l 
pe Ron. 

Şapte N. O. V.-uri, mai multe decât Fred şi George la un 
loc! 

— Hermione? zise Ginny cu precauţie, pentru că Hermione 
stătea în continuare întoarsă cu spatele la ei. Ce-ai făcut? 

— Aă... binişor, spuse Hermione cu o voce mică. 

— Fii serioasă, spuse Ron, ducându-se direct la ea şi smul- 
gându-i rezultatele din mână. Aşa cum mă aşteptam, zece 
„Remarcabil” şi un „Peste aşteptări” la Apărarea contra 
Magiei Negre. Se uită la ea, pe jumătate amuzat, pe 
jumătate exasperat. Tu chiar eşti dezamăgită, nu-i aşa? 

Hermione clătină din cap, dar Harry râse. 

— Ei bine, acum suntem la nivelul 1. V. E. E.-urilor, zise 
Ron zâmbind. 

Spune-mi, mamă, nu-i aşa că mai ai nişte câr-naţi din ăia? 

Harry îşi parcurse din nou rezultatele. Nici nu se 
aşteptase să fie mai bune. Dar simţi o urmă de regret... 
acesta era sfârşitul ambiţiei sale de a deveni Auror. Nu 
obținuse calificativul necesar la Poţiuni. Ştiuse că avea să se 
întâmple aşa, dar tot simţi un gol în stomac când privi iarăşi 
P-ul mic şi negru. 


De fapt, era destul de ciudat, dat fiind că primul care îi 
spusese lui Harry că ar fi putut deveni un Auror priceput 
fusese un Devorator al Morţii impostor, dar Harry 
îmbrăţişase această posibilitate, negândindu-se ce altă 
meserie ar fi vrut să aibă. Mai mult, păruse să-i fie sortit să 
ajungă Auror, după ce auzise profeția cu o lună în urmă... 

nici unul nu poate trăi pe când celălalt supravieţuieşte. Nu 
ar fi fost conform profeţiei şi nu şi-ar fi sporit şansele de a 
supravieţui, dacă s-ar fi alăturat vrăjitorilor foarte bine 
antrenați, a căror misiune era să-l găsească şi să-l ucidă pe 
Cap-de-Mort? 

— CAPITOLUL. VI - 

DRACO FACE O OPRIRE. 

Pe parcursul următoarelor câteva săptămâni, Harry nu 
trecu dincolo de gardul grădinii Vizuinii. îşi petrecu cea mai 
mare parte a timpului jucând vâjthaţ, doi contra doi, în 
livada familiei Weasley (el şi Hermione contra lui Ron şi 
Ginny; Hermione habar nu avea să joace, iar Ginny era 
pricepută, aşa că echipele erau echilibrate) şi serile le 
petrecu mâncând pe săturate din bucatele pe care le 
pregătea doamna Weasley. 

Ar fi fost o vacanţă fericită şi liniştită, dacă nu ar fi avut loc 
aproape în fiecare zi noi dispariţii, accidente stranii şi chiar 
decese în Profetul zilei. Câteodată Bill şi domnul Weasley 
aduceau veşti de ultimă oră, înainte ca acestea să ajungă în 
presă. Spre nemulţumirea doamnei Weasley, sărbătorirea 
zilei de naştere a lui Harry, când acesta împlini şaisprezece 
ani, fu tulburată de noutăţile sumbre pe care le anunţă 
Remus Lu-pin, care părea tras la faţă şi preocupat. 

Părul lui castaniu înspicat avea o dominantă sură, iar 
hainele îi erau mai ponosite şi mai peticite decât înainte. 

— Au mai avut loc câteva atacuri ale Dementorilor, anunţă 
el, în timp ce doamna Weasley îi întindea o felie mare de 
tort. Şi au descoperit trupul neînsufleţit al lui Igor Karkaroff 
într-o colibă în nord. Era şi Semnul întunecat deasupra 
colibei. Mă rog, sincer să fiu, mă mir că a supravieţuit încă 


un an după ce i-a părăsit pe Devoratorii Morţii. Din câte ţin 
minte, în cazul lui Regulus, fratele lui Sirius, l-au găsit după 
câteva zile. 

— Da, mă rog, zise doamna Weasley, încruntându-se. Poate 
că ar fi mai bine să vorbim despre alt... 

— Ai auzit cumva de Florean Fortescue, Remus? întrebă 
Bill, în timp ce Fleur îl servea cu vin. Cel care... 

—. vindea îngheţate pe Aleea Diagon? interveni Harry, 
simțind un gol neplăcut în stomac. Ţin minte că îmi dădea 
îngheţată pe gratis. A păţit ceva? 

— Se pare că a fost răpit, dacă te uiţi cum arată prăvălia. 

— De ce? întrebă Ron, în timp ce doamna Weasley se uită 
urât şi cu subînţeles la Bill. 

— Nu ştie nimeni. Probabil că i-a supărat cu ceva. Florean 
era un vrăjitor de treabă. 

— Apropo de Aleea Diagon, zise domnul Weasley, se pare 
că a dispărut şi Ollivander. 

— Cel care făcea baghete? spuse Ginny speriată. 

— Chiar el. Magazinul e gol. Nici urmă de luptă. Nu se ştie 
dacă a plecat de bunăvoie sau a fost răpit. 

— Dar baghetele... de unde or să-şi mai cumpere oamenii 
baghete? 

— Or să fie siliţi să cumpere de la alţi fabricanți, zise 
Lupin. Dar Ollivander era cel mai bun şi posibilitatea de a fi 
ajuns în mâinile duşmanilor nu este deloc îmbucurătoare 
pentru noi. 

În ziua care urmă acestei aniversări destul de sumbre, 
sosiră scrisorile şi bibliografiile de la Hogwarts. Harry avu 
parte de o surpriză: fusese numit căpitanul echipei de 
vâjthaţ. 

— Asta înseamnă că ai acelaşi statut cu Perfecţii! strigă 
Hermione. 

Poţi să foloseşti baia noastră şi aşa mai departe. 

— Uau, ţin minte când purta şi Charlie o insignă ca asta, 
zise Ron, examinând bucuros insigna de căpitan. Harry, este 


de-a dreptul extraordinar. O să fii căpitanul meu, asta dacă 
o să mă primeşti înapoi în echipă, ha ha... 

— Ei bine, acum, că aţi primit scrisorile, nu cred că mai 
putem amâna multă vreme să facem un drum până la Aleea 
Diagon, oftă doamna Weasley, citind lista cu manuale a lui 
Ron. Dacă Arthur nu trebuie să se ducă iar la birou, 
mergem sâmbăta asta. Nu mă duc acolo fără el. 

— Mamă, chiar crezi că Ştii-lu-Cine stă ascuns după un 
raft din librăria „Caligrafie şi Pete”? zise Ron pe un ton 
batjocoritor. 

— Şi Fortescue, şi Ollivander au plecat în concediu, nu-i 
aşa? spuse doamna Weasley, înflăcărându-se într-o clipită. 
Să ştii că dacă ţi se pare că siguranţa este un subiect de 
glumă, n-ai decât să rămâi acasă şi îţi cumpăr eu ce ai 
nevoie... 

__ Nu, vreau să vin, vreau să văd magazinul lui Fred şi 
George, zise Ron repede. 

— Atunci ai grijă ce spui, tinere, înainte să hotărăsc că eşti 
prea necopt ca să vii cu noi! spuse doamna Weasley 
mânioasă, înşfacând ceasul, ale cărui limbi erau îndreptate 
toate către pericol de moarte” şi punându-l peste nişte 
prosoape proaspăt spălate. Să ştii că asta este valabil şi 
pentru anul care vine la Hogwarts. 

Ron se uită la Harry cu ochii mari, nevenindu-i să creadă, 
în timp ce mama sa luă în braţe coşul cu rufe, în care era şi 
ceasul aflat într-un echilibru instabil, şi ieşi din cameră ca o 
furtună. 

— Fir-ar să fie! Nici să glumească nu mai poate omul în 
casa asta. 

Dar Ron avu grijă să nu mai vorbească atât de liber despre 
Cap-de-Mort pe parcursul următoarelor câteva zile. Veni şi 
ziua de sâmbătă, fără ca doamna Weasley să fi avut alte 
accese de furie, însă la micul dejun păru cât se poate de 
încordată. Bill, care avea să stea acasă cu Fleur (spre 
marea tristeţe a lui Hermione şi Ginny), îi dădu un săculeţ 
plin cu bani lui Harry, care stătea vizavi de el la masă. 


— Mie nu-mi dai? zise Ron imediat, făcând ochii mari. 

— Sunt banii lui Harry, prostule, zise Bill. I-am scos din seif 
în numele tău, Harry, pentru că în momentul de faţă 
vrăjitorii de rând trebuie să aştepte cam cinci ore ca să 
poată retrage bani, din cauza măsurilor ridicate de 
siguranţă pe care le-au pus în practică goblinii. Acum două 
zile, lui Arkie Philpott i-au băgat o Sondă de Bună-credinţă 
chiar în... 

Mă rog, crede-mă pe cuvânt, este mult mai uşor aşa. 

— Mulţumesc, Bill, zise Harry, punând săculeţul cu galbeni 
în buzunar. 

— Este tarrre grrrijuliu, zise Fleur cu afecţiune, torcând 
ca 0 pisică şi mângâindu-l pe Bill pe nas. 

Ginny mimă că vomită în bolul ei cu cereale în spatele lui 
Fleur, făcându-l pe Harry să se înece cu fulgii de porumb pe 
Care îi mânca, aşa că Ron îl bătu cu putere pe spate. 

Era o zi înnorată şi mohorâtă. Una dintre maşinile speciale 
ale Ministerului Magiei, cu care Harry nu mai călătorise 
decât o singură dată până atunci, îi aştepta în curtea din 
faţa casei când ieşiră pe usă aranjându-şi pelerinele. 

— Ce bine că tata a putut să ne facă rost din nou deo 
maşină ca asta, spuse Ron în semn de apreciere, 
întinzându-se după voie, în timp ce maşina se depărta lin de 
Vizuină, iar Bill şi Fleur le făcură cu mâna de la fereastra de 
la bucătărie. 

EI, Harry, Hermione şi Ginny se lăfăiau cu toţii pe 
bancheta lungă din spate. 

— Să nu ţi se urce la cap, am luat-o pentru Harry, spuse 
domnul Weasley peste umăr. 

El şi doamna Weasley stăteau în faţă, alături de şoferul de 
la minister. Locul de lângă şofer părea să fi avut buna 
inspiraţie de a se extinde, devenind un fel de canapea cu 
două locuri. 

— Harry trebuie să beneficieze de cele mai avansate 
măsuri de protecţie. Ne aşteaptă întăriri şi la „Ceaunul 
crăpat”. 


Harry nu spuse nimic, nefiind tocmai încântat de ideea de 
a face cumpărături înconjurat de un batalion de Aurori. îşi 
băgase Pelerina Învizibilă în rucsac, considerând că dacă 
Dumbledore nu avusese nimic împotriva ei, nu avea de ce 
să fie o problemă pentru cei de la minister, deşi acum îi 
trecu prin minte că nu era tocmai sigur că cei de la minister 
ştiau de existenţa ei. 

— Am ajuns, zise şoferul la surprinzător de puţin timp 
după aceea, vorbind pentru prima dată în timp ce o luă 
încet pe Charing Cross Road şi opri în faţa „Ceaunului 
crăpat”. Mi s-a spus să vă aştept, aveţi idee cât o să vă ia? 

— Bănuiesc că vreo două ore, zise domnul Weasley. A, e 
deja aici, ce bine. 

Harry urmă exemplul domnului Weasley şi se uită pe 
geam; inima i se umplu de bucurie. în faţa hanului nu îl 
aşteptau nişte Aurori, ci uriaşul şi bărbosul Rubeus Hagrid, 
paznicul vânatului de la Hogwarts, care purta o haină lungă 
din blană de castor, zâmbind larg când îl văzu pe Harry şi 
făcând abstracţie de privirile lungi şi speriate ale 
trecătorilor încuiaţi- Harry! tună el, prinzându-l pe Harry 
într-o îmbrăţişare je urs în clipa în care acesta cobori din 
maşină. Să-l vezi pe Ruckbeak, pardon, pe Witherwings, 
Harry, să-l vezi cât e de fericit că e în aer liber. 

— Mă bucur să aflu că e mulţumit, zise Harry, zâmbind şi 
masându-şi coastele. Nu ştiam că tu reprezentai 
„intăririle”! 

— Ştiu, e ca pe vremurile bune, aşa-i? Ministerul a vrut să 
trimită nişte Aurori, dar Dumbledore a zis că eu sunt de 
ajuns, spuse Hagrid mândru, umflându-şi pieptul şi băgân- 
du-şi degetele mari în buzunar. 

Păi, hai, să intrăm - voi primii, Molly, Arthur. 

Harry nu-şi mai amintea să fi văzut „Ceaunul crăpat” 
complet gol până atunci. Tom, proprietarul uscăţiv şi fără 
dinţi, era singurul care mai rămăsese din vechea gardă. 
Acesta îşi ridică privirea plin de speranţă când îi văzu 


intrând, dar înainte să poată zice ceva, Hagrid spuse cu 
importanţă: 

— Azi suntem doar în trecere, Tom, înţelegi, nu-i aşa? Am 
venit cu treburi care ţin de Hogwarts. 

Tom încuviinţă din cap cu tristeţe şi continuă să şteargă 
pahare. 

Harry, Hermione, Hagrid, soţii Weasley şi doi dintre copiii 
lor trecură prin bar şi ieşiră în curtea micuță şi rece din 
spate, unde erau tomberoanele. Hagrid îşi ridică umbrela 
roz şi atinse o anumită cărămidă din zid, care se deschise 
numaidecât, formând o arcadă care dădea spre o stradă 
pavată şerpuitoare. Păşiră dincolo de arcadă şi se opriră, 
uitându-se în jur. 

Aleea Diagon se schimbase. Vitrinele scânteietoare şi viu 
colorate în care erau expuse cărţi de vrăji, ingrediente 
pentru poţiuni şi ceaune erau ascunse în spatele unor afişe 
puse de Ministerul Magiei, care fuseseră lipite direct pe 
geam. Pe Majoritatea acestor afişe mov, sumbre, se regăsea 
varianta Rărită a măsurilor de siguranţă indicate de 
Ministerul Magiei Iri broşurile care fuseseră trimise în 
timpul verii, dar mai erau şi alte afişe alb-negru, 
mişcătoare, cu fotografiile Devoratorilor Morţii despre care 
se ştia că erau în libertate. Bellatrix Lestrange zâmbea 
dispreţuitor de pe geamul celei mai apropiate spiţerii. 
Câteva ferestre fuseseră acoperite cu scânduri, printre care 
şi cele de la gelateria lui Florean Fortescue Pe de altă parte, 
străduţa era acum încadrată de mai multe tarabe 
improvizate. 

Cea mai apropiată, care fusese amplasată în faţa librăriei 
„Caligrafie şi Pete” sub o marchiză pătată, în dungi, avea un 
carton prins în faţa ei, pe care scria: 

Amulete: Indicate pentru a fi folosite împotriva oamenilor- 
lup, Dementorilor şi Interilor. 

Un vrăjitor scund şi jerpelit zornăia în faţa trecătorilor 
nişte mănunchiuri de lanţuri cu simboluri de argint. 


— Doamnă, nu vreţi să cumpăraţi unul pentru fetiţa 
dumneavoastră, să-i protejaţi gâtuleţul delicat? 

— Are noroc că nu sunt în timpul serviciului, zise domnul 
Weasley supărat, uitându-se urât la vânzătorul de amulete. 

— Da, dar te rog să nu arestezi pe nimeni în clipa asta, 
dragul meu, pentru că trebuie să ne grăbim, spuse doamna 
Weasley, verificând neliniştită o listă. Cred că ar fi bine să 
mergem mai întâi la doamna Malkin. Hermione vrea o robă 
festivă nouă şi lui Ron i-a rămas scurtă roba încât i se văd 
gleznele; şi tu trebuie să ai nevoie de o robă nouă, Harry, 
dragul meu, ai crescut tare mult. Haideţi, să mergem... 

— Molly, nu are sens să mergem cu toţii la magazinul 
doamnei Malkin, zise domnul Weasley. Să se ducă ei trei cu 
Hagrid, iar noi putem să cumpărăm manualele de la 
„Caligrafie şi Pete”, ce zici? 

— Nu ştiu, spuse doamna Weasley îngrijorată, fiind evident 
că îi era greu să aleagă între dorinţa de a termina 
cumpărăturile cât mai repede şi aceea de a rămâne toţi la 
un loc. Hagrid, crezi că...? 

— Nu-ţi face griji, or să fie în siguranţă cu mine, Molly, 
spuse Hagrid, încercând s-o liniştească şi fluturând o mână 
de mărimea unui capac de tomberon. 

Doamna Weasley nu păru foarte convinsă, dar acceptă să 
se despartă, îndreptându-se grăbită către „Caligrafie şi 
Pete' cu soţul ei şi cu Ginny, în timp ce Harry, Ron, 
Hermione şi Hagrid porniră către prăvălia doamnei Malkin. 

Harry sesiză că mulţi dintre cei pe lângă care trecură 
aveau aceeaşi expresie hăituită ca doamna Weasley şi că 
nimeni nu se mai oprea să stea de vorbă pe stradă; 
cumpărătorii rămâneau împreună în grupuri compacte, 
concentrân-du-se asupra treburilor lor. Se părea că nimeni 
nu mai făcea cumpărături de unul singur. 

— S-ar putea să ne cam înghesuim dacă intrăm toţi, spuse 
Hagrid, oprindu-se în faţa magazinului doamnei Malkin şi 
aplecându-se să se uite pe geam. Rămân de pază afară, 
bine? Acestea fiind zise Harry, Ron şi Hermione intrară 


împreună în prăvălie. La prima vedere, părea să fie goală, 
dar imediat ce uşa se închise în urma lor auziră o voce 
familiară din spatele unui suport pentru haine pe care erau 
agăţate robe festive verzi şi albastre în picăţele. 

—. nu sunt un copil, mamă, în caz că nu ai observat până 
acum. Sunt mai mult decât capabil să-mi cumpăr singur ce- 
mi trebuie. 

Cineva scoase un zgomot dezaprobator şi Harry recunoscu 
glasul doamnei Malkin, care spuse: 

— Ei, dragul meu, mama ta are dreptate, nimeni nu ar 
trebui să hoinărească neînsoţit, nu are nici o legătură cu 
faptul că eşti sau nu un copil... 

— Vrei să ai grijă unde înfigi acul ăla?! 

Din spatele suportului de haine apăru un adolescent palid, 
cu chipul ascuţit şi cu părul blond-deschis, îmbrăcat cu o 
robă frumoasă, verde închis, cu tivul şi mânecile prinse cu 
ace de gămălie sclipitoare. Se duse cu paşi mari în faţa 
oglinzii, privindu-se cu atenţie; câteva secunde mai târziu îi 
observă pe Harry, Ron şi Hermione în spatele lui şi îşi miji 
ochii de un cenuşiu deschis. 

— Mamă, în caz că te întrebi de unde vine mirosul ăsta, 
dâ-mi voie săţi spun că tocmai a intrat un sânge-mâl, spuse 
Draco Reacredință. 

— Te rog să ai grijă cum vorbeşti, zise doamna Malkin, 
ieşind grăbită de după suportul de haine, ţinând în mână 
bagheta şi o panglică de măsurat. Şi nu vreau nici să vă 
duelaţi în magazinul meu, zise ea repede, după ce aruncase 
o privire spre usă şi văzuse că Harry şi Ron îşi scoseseră 
baghetele şi le ţineau îndreptate către Reacredință. 

Hermione, care stătea ceva mai spate, le şopti: 

— Nu faceţi asta, zău, nu merită. 

— Sigur, ca şi cum aţi îndrăzni să faceţi vrăji în afara şcolii, 
zise Reacredință batjocoritor. Ia zi, Granger, cine te-a 
pocnit? Ca să ştiu cui să-i trimit un buchet de flori în semn 
de mulţumire. 


— Până aici! spuse doamna Malkin pe un ton tăios, uitân- 
du-se peste umăr şi sperând să găsească un sprijin. 
Doamnă, vă rog. 

Narcissa Reacredință apăru şi ea din spatele suportului 
pentru haine. 

— Puneţi baghetele la loc, le zise ea cu răceală lui Harry şi 
Ron. Data viitoare când îmi mai atacați fiul, o să am grijă să 
fie ultimul lucru pe care-l mai faceţi. 

— Serios? spuse Harry, avansând cu un pas şi privind 
chipul uşor arogant care, în ciuda palorii, avea trăsături 
comu-i ne cu cel al surorii ei. 

Harry era acum la fel de înalt ca şi ea. 

— Aveţi de gând să puneţi nişte amici Devoratori ai Morţii 
să ne facă de petrecanie? 

Doamna Malkin scoase un țipăt şi îşi duse mâna la inimă. 

— Vai, nu ar trebui s-o acuzi... ce cuvinte periculoase... 
puneţi-vă baghetele la loc în buzunar, vă rog. 

Insă Harry nu îşi cobori bagheta. Narcissa Reacredință 
zâmbi răutăcios. 

— Se pare că din cauza faptului că eşti preferatul lui 
Dumbledore ai impresia greşită că eşti în siguranţă, Harry 
Potter. Dar să ştii că Dumbledore no să fie mereu lângă tine, 
ca să te apere. 

Harry se uită înjur în bătaie de joc. 

— Extraordinar... ca să vezi... nici acum nu e aici! Puteţi să 
faceţi o încercare chiar acum. Poate că o să vă dea o celulă 
dublă în Azkaban, pe care s-o împărţiţi cu soţul 
dumneavoastră, care este un ratat. 

Reacredință dădu să se apropie supărat de Harry, dar se 
împiedică în poalele robei. Ron râse zgomotos. 

— Potter, să nu cumva să îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu 
mama mea! se răsti Reacredință. 

— Lasă-l, Draco, spuse Narcissa, care îl opri punându-i o 
mână subţire şi albă pe umăr. Ceva îmi spune că Potter o să 
fie din nou împreună cu Sirius înainte să fiu eu cu Lucius. 

Harry îşi ridică bagheta şi mai mult. 


— Harry, nu! îl rugă Hermione, apucându-l de braţ şi 
încercând să-l facă să-l lase în jos. Gândeşte-te puţin. Nu e 
bine ce vrei să faci. O să ai probleme mari. 

Doamna Malkin şovăi câteva clipe, apoi păru să decidă să 
se poarte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic ieşit din 
comun, cu speranţa că până la urmă aşa avea să fie. Se 
aplecă spre Reacredință, care se uita urât la Harry în 
continuare. 

— Cred că mâneca stângă ar mai trebui scurtată puţin, 
dragul meu, dă-mi voie să... 

— Au! strigă Reacredință, lovind-o peste mână şi 
îndepărtând-o, ai grijă unde bagi acele alea, femeie! Mamă, 
nu cred că mai vreau roba asta. 

Îşi scoase roba peste cap şi o aruncă pe jos, la picioarele 
doamnei Malkin. 

— Ai dreptate, Draco, spuse Narcissa, aruncându-i o 
privire dispreţuitoare Hermionei, acum mi-am dat seama ce 
fel de gunoaie frecventează magazinul ăsta. Mai bine 
mergem la „Twilfitt şi Tatting”. 

Acestea fiind zise, cei doi ieşiră din magazin cu paşi mari, 
Reacredință având grijă să dea cât putu de tare peste Ron 
în drum spre usă. 

— O, Doamne, zău aşal spuse doamna Malkin, înşfăcând 
roba de pe jos, trecând vârful baghetei peste ea, şi 
folosindu-l ca pe un aspirator pentru a o curăța de praf. 

Fu tot timpul zăpăcită în timp ce le luă măsurile lui Ron S1 
Harry. Vru să-i vândă lui Hermione o robă festivă de bărbat 
şi, când îşi plecă fruntea în semn de rămas-bun, păru să se 
bucure că scăpa de ei. 

— Aţi rezolvat totul? întrebă Hagrid vesel când se 
întoarseră la el. 

— în mare parte, da, zise Harry. I-ai văzut pe Draco şi pe 
mama lui? 

— Da, spuse Hagrid, detaşat. Da' n-au curaj să facă tărăboi 
în mijlocul Aleii Diagon, Harry, nu-ţi face griji din cauza lor. 


Harry, Ron şi Hermione schimbară priviri între ei, dar 
înainte să apuce să-l priveze pe Hagrid de această idee 
liniştitoare, apărură domnul şi doamna Weasley şi Ginny, 
ducând cu toţii pachete grele cu cărţi. 

— Sunteţi bine? zise doamna Weasley. V-aţi luat robele? 
Bine, atunci putem să dăm o fugă până la spiţerie şi la 
bufniţe, în drum spre magazinul lui Fred şi George. Să nu 
vă îndepărtați, da? 

Harry şi Ron nu îşi cumpărară ingrediente de la spiţerie, 
având în vedere că nu mai studiau Poţiunile, dar luară 
amândoi, de la „Bufniţe en gros”, câte o cutie mare de 
alune pentru bufniţe să le dea lui Hedwig şi Pigwidgeon. 
Apoi merse-ră mai departe pe stradă în căutarea 
magazinului de glume al lui Fred şi George, „Weasley Bing- 
Bong”. 

— Să ştiţi că nu putem sta prea mult, zise doamna Weasley. 
Aşa că o să ne uităm puţin prin magazin şi după aceea ne 
întoarcem la maşină.... 

Trebuie să rămânem împreună, numărul douăzeci şi doi. 
douăzeci şi patru. 

— Uaaau, spuse Ron, oprindu-se brusc. 

Ferestrele magazinului lui Fred şi George erau ca nişte 
focuri de artificii, prin comparaţie cu fundalul mohorât al 
vitrinelor acoperite cu afişe din jur. Trecătorii de rând uitau 
peşte umăr la ele, iar unii chiar rămaseră uluiţi în faţ lor, 
privindu-le ca hipnotizaţi. Vitrina din stânga era înţf sată cu 
tot felul de lucruri strălucitoare, care se învârteau, săreau, 
scăpărau, ţâşneau şi ţipau; pe Harry începură să-l doară 
ochii după doar câteva clipe de privit. Vitrina din dreapta 
era acoperită cu un afiş uriaş mov, de aceeaşi culoare cu 
cele ale ministerului, dar pe care scria cu litere galbene 
luminoase: 

De ce vă faceţi griji din cauza Cui-Ştiţi-Voi? Când ar trebui 
să aveţi grijă să nu faceţi pe voi! Laxatenţie - remediul 
contra constipaţiei, acum în casele tuturor! 


Pe Harry îl pufni râsul. Auzi un fel de geamăt înăbuşit 
lângă el şi când se întoarse în direcţia aceea o văzu pe 
doamna Weasley privind şocată afişul. Harry desluşi 
cuvintele pe care le formau buzele doamnei Weasley: 
„Laxatenţie”. 

— O să ajungă să-i omoare cineva în somn, şopti ea. 

— Ba nu! spuse Ron, care râdea şi el odată cu Harry. Este 
grozav! 

El şi Harry intrară primii în magazinul, în care era atât de 
multă lume, încât Harry nici nu putu să ajungă lângă 
rafturi. Se uită înjur, la cutiile stivuite până în tavan: erau 
chiar Cutiile de Gustări cu Surprize pe care le 
perfecţionaseră gemenii în timpul ultimului lor an incomplet 
la Hogwarts. Harry observă că Nugaua Sânge-din-Nas avea 
cea mai mare căutare, pentru că pe raft nu mai rămăsese 
decât o singură cutie boţită. Erau coşuri pline cu baghete 
false, dintre care cele mai ieftine se transformau în pui de 
cauciuc sau în pantaloni, când le fluturai; cele mai scumpe 
începeau să-şi lovească stăpânul păcălit peste cap şi gât; 
mai erau şi cutii cu pene de scris, împărţite pe categorii: 
Incerneluite, Ortografice şi Isteţe. Se eliberă un loc în 
mulţime şi Harry se înghesui spre tejghea, unde nişte copii 
vorbăreţi de zece ani priveau încântați cum un omuleţ de 
lemn urca încet treptele care duceau la un eşafod în 
miniatură, amplasat pe o cutie pe care scria: Spânzurătoare 
refolosibilă - fii isteţ şi scapă de laţ!” 

— Reverii fermecate brevetate”... 

Hermione reuşise să se strecoare până la un stand mare 
de lângă tejghea şi citea datele de pe fundul unei cutii care 
avea pe capac o imagine viu colorată, cu un tânăr chipeş şi 
o fată pe cale să leşine în braţele lui, pe puntea unei corăbii 
de pirați. 

— „O simplă incantaţie vă va induce o reverie de calitate 
cât se poate de realistă; având o durată de jumătate de oră, 
ea poate fi integrată fără probleme într-o oră de curs şi în 
majoritatea cazurilor nu poate fi detectată (printre efectele 


secundare se numără privitul în gol şi uneori salivatul). 
Interzisă cumpărătorilor sub şaisprezece ani.” Ştii ceva, 
zise Hermione, uitân-du-se la Harry, să ştii că asta chiar 
este magie de calitate. 

— Hermione, pentru că ai spus asta, o să-ţi dăm o cutie 
gratis, spuse o voce din spatele lor. 

Fred apăru în faţa lor, zâmbind larg şi purtând o robă 
purpurie, care se potrivea de minune cu părul său roşcat. 

— Salut, Harry, zise Fred, dând mâna cu el. Şi tu ce-ai 
păţit la ochi, Hermione? 

— M-a pocnit telescopul vostru, spuse Hermione cu 
tristeţe. 

— Ah, fir-ar să fie, am uitat complet de telescoape, spuse 
Fred. 

Poftim. 

Scoase o cutiuţă din buzunar şi i-o întinse lui Hermione, 
care o deschise cu grijă, descoperind că era plină cu o pastă 
galbenă şi groasă. 

— Unge-te cu ea şi o să-ţi treacă vânătaia până-ntr-o oră, 
zise Fred. 

Îţi dai seama că a trebuit să facem rost de un remediu 
eficient pentru vânătăi, dacă ne testăm singuri majoritatea 
produselor. 

Hermione păru neliniştită. 

— Nu o să păţesc nimic de la ea, nu? 

— Bineînţeles că nu, o asigură Fred. Harry, hai cu mine, 
să-ţi arăt magazinul. 

Harry se despărţi de Hermione, care se dădea cu cremă 
pe vânătaie şi îl urmă pe Fred către partea din spate a pră- 
văliei, unde văzu un stand cu trucuri cu cărţi şi frânghii. 

— Trucuri de-ale încuiaţilor, zise Fred vesel, atrăgându-i 
atenţia spre ele. Pentru nebunii ca tata, care adoră lucrurile 
încuiate. Nu prea se vând, dar afacerile merg destul de bine 
în general. Sunt invenţii de ultimă oră. A, uite-l şi pe 
George. 


Fratele geamăn al lui Fred îi strânse energic mâna lui 
Harry. 

_îi arăţi magazinul? Harry, vino în spate, acolo facem bani 
cu adevărat. Hei, dacă şterpeleşti ceva, o să te alegi cu ceva 
mai rău decât o amendă, adăugă el, avertizând un băieţel 
care îşi retrase imediat mâna dintr-o cutie pe care scria: 
„Semne întunecate Comestibile - garantate să-ţi stea în 
gât”. 

George dădu la o parte o draperie de lângă standul cu 
trucuri încuiate şi Harry văzu de partea cealaltă o cameră 
mai întunecată şi mai puţin aglomerată. Ambalajele 
articolelor de pe rafturile de acolo aveau culori mult mai 
potolite. 

— "Tocmai am creat o linie de produse evident mai 
serioase, spuse Fred. E foarte amuzant, de fapt, cum am 
ajuns să facem asta. 

— Este incredibil cât de mulţi nu ştiu să arunce o Vrajă 
Scut cum trebuie, chiar şi dintre cei care lucrează la 
minister, spuse George. E şi normal, dacă nu te-au avut pe 
tine ca profesor, Harry. 

— Aşa e. Mă rog, ideea este că ne-am gândit că Pălăriile 
Scut ar fi amuzante. înţelegi ce vreau să spun - provoacă-ţi 
prietenul să te blesteme şi urmăreşte-i reacţia când vraja 
nu are nici un efect. Dar ministerul a cumpărat cinci sute de 
bucăţi pentru toţi asistenții. Şi încă primim comenzi destul 
de mari! 

— Aşa că am conceput o line de Pelerine Scut, Mănuşi 
Scut... 

—, care nu prea au cum să te ajute în cazul blestemelor de 
neiertat, dar dacă e vorba despre blesteme minore sau 
vrăji... 

— Şi apoi ne-am gândit să ne extindem în domeniul 
Apărării contra Magiei Negre, pentru că e o afacere extrem 
de profitabilă, continuă George entuziasmat. Fii atent. Asta 
e grozavă. Beznă Instant, o importăm din Peru. E foarte 
folositoare dacă vrei să-ţi iei tălpăşiţa. 


— lar Detonatoarele False pleacă pur şi simplu de pe 
rafturi, uite, zise Fred, arătând spre mai multe obiecte ca 
nişte Slrene de poliţie negre, care chiar încercau să fugă. 
Tot ce trebuie să faci este să plasezi una fără să te vadă 
nimeni, iar ea o ia la goană şi începe să urle undeva departe 
de tine, fi-lnd o diversiune perfectă când ai nevoie de aşa 
ceva. 

— E bine să ai una la tine, zise Harry, plăcut impresionat. 

— Poftim, spuse George, prinzând câteva şi aruncându-i-le. 
O vrăjitoare tânără, blondă, tunsă scurt, îşi iţi capul de după 
perdea. 

Harry observă că şi aceasta purta o robă purpurie. 

— Domnilor Weasley, a venit un client care caută ceaune 
false, zise ea. 

Lui Harry i se păru foarte ciudat să audă pe cineva spu- 
nându-le lui Fred şi George „domnii Weasley”, dar aceştia o 
luară ca pe ceva obişnuit. 

— Da, Verity, vin imediat, spuse George cu promptitudine. 
Harry, ia orice îţi face cu ochiul, bine? Pe gratis. 

— Nu pot să fac aşa ceva, zise Harry, care îşi scosese deja 
săculeţul cu galbeni ca să plătească pentru Detonatoarele 
False. 

— Aici nu plăteşti nimic, spuse Fred pe un ton hotărât, 
refuzând banii. 

— Dar... 

— Tu ne-ai dat banii cu care am pus afacerea pe picioare. 
Să nu crezi că am uitat, zise George neînduplecat. Ia orice 
vrei şi spune-le şi altora de unde le ai, dacă te întreabă. 

George ieşi repede din cameră pentru a se ocupa de 
clienţi, iar Fred îl conduse pe Harry înapoi în partea 
principală a magazinului unde le găsiră pe Hermione şi pe 
Ginny cercetând fascinate Reveriile Fermecate Brevetate. 

— Fetelor, să înţeleg că nu aţi găsit încă produsele noastre 
Fermecătoare? întrebă Fred. Vă rog să mă urmaţi. 

Lângă vitrină erau tot felul de produse roz aprins, în jurul 
cărora erau strânse ciorchine mai multe fete entuziasmate, 


care chicoteau de zor. Hermione şi Ginny rămaseră 
deoparte, vag plictisite. 

— Ce vreţi mai mult de atât? zise Fred mândru. Cea mai 
bună linie de poţiuni de dragoste din lume. 

Ginny ridică o sprânceană, îndoindu-se de spusele lui. 

— Şi chiar funcţionează? 

— Sigur că da, până la douăzeci şi patru de ore, în funcţie 
de greutatea băiatului. 

_. şi de cât de frumoasă e fata, zise George, apărând brusc 
lângă ei. 

Dar ţie nu-ţi vindem poţiuni de dragoste, pentru că eSti 
sora noastră, adăugă el, devenind dintr-odată foarte serios. 
şi ai vreo cinci iubiţi în acelaşi timp, din câte am auzit. 

— Indiferent ce v-a zis Ron, să ştiţi că au fost numai 
minciuni, spuse Ginny calmă, aplecându-se să ia un mic 
recipient roz de pe raft. Ce-i asta? 

— Elimină Coşurile în Zece Secunde, spuse Fred. Elimină 
cât ai zice peşte orice, de la furunculi la puncte negre, dar 
te rog să nu schimbi subiectul. Este adevărat sau nu că eşti 
prietena unui băiat pe care îl cheamă Dean Thomas? 

— Este adevărat, zise Ginny. Să ştiţi că ultima dată când |- 
am văzut era unul singur, nu cinci. Şi alea ce sunt? 

Arătă către nişte mingiuţe pufoase, roz şi mov, care se 
rostogoleau pe fundul unei colivii şi scoteau sunete 
piţigăiate. 

— Pigmei Pufoşi, spuse George. Pufoşi în miniatură, se 
vând ca pâinea caldă. Şi cum rămâne cu Michael Corner? 

— I-am dat papucii, nu ştie să piardă, zise Ginny, vârân-du- 
şi un deget printre barele coliviei şi privindu-i pe Pigmeii 
Pufoşi care se adunară în jurul lui. Sunt chiar drăguţi. 

— Drăguţei, da, recunoscu Fred. Dar nu ţi se pare că îţi 
schimbi iubiții cam repejor? 

Ginny se întoarse spre el, cu mâinile în şold. Avea aceeaşi 
privire amenințătoare ca doamna Weasley, iar Harry se 
miră că Fred nu se speria de asemănarea izbitoare. 


— Nu este treaba ta. Iar tu, îi zise ea lui Ron, care tocmai 
apăruse lângă George, încărcat cu tot felul de cumpărături, 
să faci bine să nu le mai spui tot felul de minciuni despre 
mine. 

— Trebuie să ne dai trei galioni, nouă sicii şi un cnut, 
spuse Fred, cercetând cutiile pe care le ţinea Ron. Hai, dă- 
ne banii. 

— Dar sunt fratele vostru! 

— Şi încerci să ne furi produsele. Trei galioni, nouă sicii. 
Trecem cu vederea cnutul. 

— Dar nici nu am atâţia bani la mine! 

— Atunci ai face bine să iei cutiile şi să le duci acolo de 
unde le-ai luat. 

Ron lăsă jos câteva cutii, blestemă şi făcu un gest nepolj. 
ticos spre Fred, fiind surprins din nefericire de doamna 
Weasley, care se nimeri să intre chiar în clipa aceea. 

— Dacă te mai văd făcând asta o singură dată, să ştii că o 
să-ţi lipesc degetele cu o vrajă, zise ea tăios. 

— Mamă, pot să-mi iau un Pigmeu Pufos? zise Ginny 
imediat. 

— Ce vrei să-ţi iei? spuse doamna Weasley plictisită. 

— Unul din ăştia, sunt atât de drăguţi. 

Doamna Weasley se dădu într-o parte ca să se uite la 
Pigmeii Pufoşi, iar lui Harry, Ron şi Hermione le apăru 
fereastra liberă în faţa ochilor. Draco Reacredință mergea 
grăbit pe stradă, singur, uitânduse peste umăr când trecu 
prin faţa magazinului „Weasley Bing-Bong”. 

O clipă mai târziu ajunse dincolo de vitrină şi dispăru din 
câmpul lor vizual. 

— Cum de nu e cu mămica? zise Harry, încruntându-se. 

— Se pare că a reuşit să scape de ea, spuse Ron. 

— Da, dar de ce? zise Hermione. 


Harry tăcu, fiind prea concentrat. Narcissa Reacredință 
nu şi-ar fi lăsat de bunăvoie fiul mult iubit să plece de lângă 
ea; lui Reacredință probabil că-i fusese destul de greu să 
scape de ea. Harry, cunoscându-l pe Reacredință şi 
dispreţu-indu-l, era convins că acesta avusese un motiv 
necurat. 

Se uită în jur. Doamna Weasley şi Ginny stăteau aplecate 
peste Pigmeii Pufoşi. Domnul Weasley examina încântat un 
pachet de cărţi de joc încuiate. lar Fred şi George se 
ocupau de clienţi. Afară, Hagrid stătea cu spatele la ei, 
privind de-a lungul străzii, când într-o parte, când în alta. 

— Treceţi aici, repede, spuse Harry, scoţându-şi Pelerina 
Invizibilă din ghiozdan. 

— A, Harry, nu ştiu dacă..., zise Hermione, uitându-se 
nesigură către doamna Weasley. 

— Haide! spuse Ron. 

Hermione ezită o clipă şi apoi se vări sub Pelerină 
împreună cu Harry şi Ron. Nimeni nu observă că dispărură, 
toată lumea fiind mult prea interesată de produsele lui Fred 
şi George. Harry, Ron şi Hermione se strecurară până la usă 
cât putură de repede, dar, când ieşiră pe stradă, 
Reacredință dispăruse şi el. 

— Mergea încolo, murmură Harry abia şoptit, ca să nu-l 
audă Hagrid, care fredona o melodie în faţa vitrinei. Hai. 

Cei trei o luară la fugă, uitându-se pe ferestrele 
magazinelor, când Hermione arătă cu mâna drept înainte. 

— Ele, nu? şopti ea. Cel care o ia la stânga? 

— Ce surpriză, şopti Ron. 

Reacredință aruncase o privire în jur şi se furişase pe 
Aleea Nocturn, ieşind iar din câmpul lor vizual. 

— Trebuie să ne grăbim, altfel îl pierdem, zise Harry, 
grăbind pasul. 

— Or să ni se vadă picioarele! spuse Hermione îngrijorată, 
în timp ce Pelerina le flutură puţin în dreptul gleznelor. 

Spre deosebire de anii trecuţi, acum le era mai greu să se 
ascundă toţi trei sub Pelerină. 


— Nu contează, spuse Harry nerăbdător, trebuie să ne 
grăbim! 

Dar Aleea Nocturn, strada lăturalnică dedicată Magiei 
Negre, părea complet goală. Trecând pe lângă magazine, 
se uitară pe geam, dar nu văzură nici un client. Harry 
presupuse că riscai să te dai de gol cumpărând artefacte 
întunecate într-un moment periculos şi incert ca acesta sau 
cel puţin fiind văzut cumpărându-le. 

Hermione îl ciupi cu putere de braţ. 

— Au! 

— Sst! Uite! E acolo! îi şopti ea la ureche. 

Ajunseseră în dreptul singurului magazin de pe Aleea 
Nocturn în care Harry intrase vreodată, „Borgin şi Burke”, 
Iri care se găseau tot felul de obiecte sinistre. Printre cutiile 
pline cu cranii şi sticle vechi era însuşi Draco Reacredință, 
stand cu spatele spre ei, abia zărindu-se de după un dulap 
rrtare şi negru în care se ascunsese Harry cu câţiva ani în 
ur-“ă pentru a nu se întâlni cu Reacredință şi cu tatăl său. 
Rea-Credinţă gesticula, părând să vorbească pătimaş. 
Proprietarul magazinului, domnul Borgin, un bărbat 
încovoiat, cu părul slinos, stătea în faţa lui. Avea pe chip o 
expresie stranie, de indignare amestecată cu teamă. 

— Ce păcat că nu putem să auzim ce vorbesc, zise 
Hermione. 

— Dar putem! spuse Ron entuziasmat. Stai aşa. La naiba! 
Ron dădu drumul altor cutii, încercând să o desfacă repede 
pe cea mai mare. 

— Urechi Extensibile, uite! 

— Grozav! zise Hermione, în timp ce Ron desfăşura sforile 
lungi de culoarea pielii pe sub usă. Ah, sper să nu fie o usă 
Imperturbabilă. 

— Nu e, spuse Ron vesel. Ascultă! 

Îşi apropiară capetele şi ascultară cu atenţie la capetele 
sforilor, prin care vocea lui Reacredință se auzea clar şi 
răspicat, de parcă ar fi dat drumul la radio. 

—. Ştii cum să-l repari? 


— S-ar putea, zise Borgin, pe un ton care sugera că nu 
voia să promită nimic. Trebuie să-l văd mai întâi. De ce nu 
mi-l aduci cândva? 

— Nu pot, spuse Reacredință. Trebuie să rămână unde 
este. Tot ce vreau este să îmi spui cum să-l repar. 

Harry îl văzu pe Borgin umezindu-si buzele neliniştit. 

— Păi, n-o să fie deloc uşor, dacă nu-l văd. Poate chiar 
imposibil. Nu garantez nimic. 

— Zău?! spuse Reacredință şi Harry îşi dădu seama după 
tonul vocii că acesta zâmbea batjocoritor. Poate că asta o să 
te facă mai optimist. 

Se apropie de Borgin şi dispăru în spatele dulapului. 
Harry, Ron şi Hermione îl mai vedeau doar pe Borgin, care 
arăta foarte speriat. 

— Dacă spui vreo vorbă cuiva despre asta, zise 
Reacredință, o să plăteşti foarte scump. îl cunoşti cumva pe 
Fenrir Greyback? Este un bun prieten de familie. O să 
treacă pe aici din când în când, ca să se asigure că tratezi 
problema cu atenţia cuvenită. 

— Dar nu-i nevoie să... 

— Asta hotărăsc eu, zise Reacredință. Trebuie să plec. Şi 
ai grijă de ăla, da? O să-mi trebuiască. 

— Nu vrei să-l iei mai bine de pe acum? 

— Nu, de ce să vreau să-l iau acum, prostule? Ce crezi că 
ar spune lumea dacă m-ar vedea mergând cu el în braţe pe 
stradă? Tu doar ai grijă să nu-l vinzi. 

— Sigur că da... domnule. 

Borgin făcu o plecăciune joasă. Harry îşi aminti că făcuse 
una exact la fel şi în faţa lui Lucius Reacredință. 

— Să nu sufli o vorbă, Borgin, nici măcar maică-mii, ai 
înţeles? 

— Sigur, sigur, murmură Borgin, făcând iar o plecăciune. 
O clipă mai târziu, clopoţelul de la usă sună cu zgomot când 
Reacredință ieşi furtunos din magazin, părând foarte 
mulţumit de sine. Trecu atât de aproape de Harry, Ron şi 
Hermione, încât aceştia simţiră Pelerina fluturându-le din 


nou în dreptul genunchilor. între timp, Borgin rămase 
perfect nemişcat. îi pierise zâmbetul mieros de pe chip şi 
părea îngrijorat. 

— Ce a fost asta? şopti Ron, strângând Urechile 
Extensibile. 

— Nu ştiu, zise Harry, reflectând adânc. Vrea să repare 
ceva. Şi a rezervat un obiect dinăuntru. Aţi văzut cumva 
spre ce a arătat când a zis „să nu-l vinzi”? 

— Nu, stătea în spatele dulapului ăluia... 

— Aşteptaţi-mă aici, şopti Hermione. 

— Unde te...? 

Dar Hermione ieşise deja de sub Pelerină. îşi aranja părul 
în faţa ferestrei şi apoi intră cu paşi mari în magazin, făcând 
clopoţelul să sune din nou. Ron desfăşură repede Urechile 
Extensibile pe sub usă şi îi dădu o sfoară lui Harry. 

— Bună ziua, urâtă vreme, nu-i aşa? îi spuse Hermione 
veselă lui Borgin, care nu răspunse, aruncându-i o privire 
bănuitoare. 

Hermione se plimbă printre numeroasele obiecte expuse, 
fredonând lipsită de griji. 

— Colierul ăsta este de vânzare? întrebă ea, oprindu-se în 
areptul unei cutii cu capac de sticlă. 

— E ca şialtău, dacă ai o mie cinci sute de galioni, spuse 
Borgin cu răceală. 

— A, păi... nu, nu am chiar atât de mulţi bani la mine, zise 
Hermione, mergând mai departe. Dar acest minunat... ăă... 
craniu? 

— Şaisprezece galioni. 

— Să înţeleg că este de vânzare? Nu este... rezervat 
pentru cineva? 

Borgin îşi miji ochii. Harry se temea că vânzătorul îşi 
dăduse seama ce încerca să facă Hermione. Se părea că şi 
Hermione realizase că făcuse o boacănă, pentru că renunţă 
din-tr-odată să se prefacă. 

— Ştiţi ce se întâmplă, băiatul care tocmai a ieşit de aici, 
Draco Reacredință, este un bun prieten, şi vreau să-i 


cumpăr un cadou de ziua lui, dar dacă a rezervat deja ceva, 
vă daţi seama că nu vreau să-i iau acelaşi lucru, aşa că... 
ăă... 

Era un pretext destul de slăbuţ, după părerea lui Harry, şi 
se părea că şi Borgin credea la fel. 

— leşi, zise el tăios. leşi afară! 

Hermione nu aşteptă să i se spună de două ori şi o luă spre 
usă, cu Borgin mergând chiar în spatele ei. Clopoţelul sună 
din nou şi Borgin trânti uşa după ea, agăţând semnul 
„inchis”. 

— Asta e, zise Ron, primind-o pe Hermione înapoi sub 
pelerină. A meritat să încerci, dar ai fi putut fi ceva mai 
subtilă. 

— Ştii ceva, data viitoare să-mi arăţi ţu cum se face, dacă 
tot eşti un „maestru al misterelor”! se răsti ea. 

Când se întoarseră la „Weasley Bing-Bong”, Ron şi 
Hermione încă se ciondăneau, dar fură nevoiţi să facă o 
pauză, ca să poată trece neobservaţi pe lângă domnul 
Weasley şi Hagrid, care arătau foarte îngrijoraţi, fiind 
limpede că le observaseră lipsa. Odată ajunşi în magazin, 
Harry strânse Pelerina repede, o ascunse în ghiozdan, iar 
când îi luă la întrebări doamna Weasley, insistă împreună cu 
Ron şi Hermione că fuseseră în camera din spate în tot 
acest timp şi ca probabil că nu îi căutase ea destul de bine. 

— CAPITOLUL, VII - 

CLUBUL LUI SLUGHORN. 

În ultima sa săptămâna de vacanţa, Harry îşi petrecu cea 1 
mai mare parte a timpului reflectând la modul în care se 
comportase Reacredință pe Aleea Nocturn şi la ce însemna 
asta. Ceea ce îl neliniştea cel mai mult era expresia de 
satisfacţie pe care o avusese Reacredință pe chip când 
ieşise din magazin. Orice l-ar fi făcut atât de fericit pe 
Reacredință nu avea cum să fie de bun augur. Pe Harry îl 
deranja puţin şi faptul că nici Ron, nici Hermione nu păreau 
să-i împărtăşească în vreun fel curiozitatea mistuitoare faţă 
de activităţile lui Reacredință; în orice caz, părură să se 


plictisească de acest subiect după ce discutaseră despre el 
timp de câteva zile. 

— Da, Harry, am recunoscut deja că şi mie mi se pare 
suspect, spuse Hermione cu o nuanţă de nerăbdare în voce. 

Stătea pe pervazul de la camera lui Fred şi George, cu 
picioarele sprijinite pe o cutie de carton şi citea o carte 
nouă numită Traduceri runice pentru avansați, ridicându-şi 
acum privirea nemulțumită. Nu am stabilit că există o 
mulţime de posibile explicaţii? 

— Poate că i s-a stricat Mâna Gloriei, zise Ron vag, 
încercând să-şi îndrepte rămurelele îndoite din mătură. Vă 
mai amintiţi de mâna aia descărnată pe care o avea 
Reacredință? 

— Dar ce să înţelegem din „să ai grijă de ăla”? întrebă 
Harry Pentru a mia oară. Pare să sugereze că Borgin mai 
are un alt obiect stricat la el şi că Reacredință le vrea pe 
amândouă. 

— Crezi? spuse Ron, străduindu-se acum să îşi curețe 
mânerul cozii de mătură. 

- Da, zise Harry, care, văzând că nu primeşte nici un răs- 
Puns de la Ron şi Hermione, adăugă: tatăl lui Reacredință e 
In Azkaban. Nu credeţi că Reacredință ar vrea să-l 
răzbune? 

Ron îşi ridică privirea, clipind nedumerit. 

— Să-l răzbune Reacredință? Dar ce ar putea să facă el în 
sensul ăsta? 

— Tocmai asta e, că nu ştiu! zise Harry nemulţumit. Dar 
pune ceva la cale şi nu cred că ar trebui s-o luăm în glumă. 
Tatăl lui e un Devorator al Morţii şi... 

Harry făcu o pauză, uitându-se fix la fereastra din spatele 
lui Hermione şi rămânând cu gura deschisă. Tocmai îi 
trecuse prin minte un gând înspăimântător. 

— Harry? zise Hermione îngrijorată. Ce s-a întâmplat? 

— 'Te doare cumva din nou cicatricea? întrebă Ron 
neliniştit. 


— Este un Devorator al Morţii, zise Harry încet. I-a luat 
locul tatălui său în rândul Devoratorilor Morţii! 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Ron izbucni în râs. 

— Reacredință? Harry, uiţi că are şaişpe ani! Chiar crezi 
că Ştii-lu-Cine l-ar accepta pe Reacredință? 

— E puţin probabil să fie aşa cum spui, Harry, zise 
Hermione, pe un ton ferm. Ce te face să crezi că...? 

— Când era la doamna Malkin, nici nu l-a atins şi 
Reacredință a ţipat, smucindu-şi braţul când a vrut să-i 
suflece mâneca. Era mâneca stângă. A fost însemnat pe 
braţ cu Semnul întunecat. 

Ron şi Hermione se uitară unul la altul. 

— Mă rog... zise Ron, fără să pară deloc convins. 

— Harry, eu cred că voia pur şi simplu să plece de acolo, 
spuse Hermione. 

— I-a arătat lui Borgin ceva ce noi n-am putut să vedem, 
insistă Harry cu încăpățânare. Ceva care l-a speriat de 
moarte pe Borgin. Era Semnul, sunt convins5 de asta. îi 
arăta lui Borgin cu cine avea de-a face şi aţi văzut şi voi că 
Borgin îl lua foarte în serios! 

Ron şi Hermione se priviră din nou. 

— Harry, nu sunt sigură că despre asta a fost vorba. 

— Da, tot mă îndoiesc că Ştii-Tu-Cine l-ar lăsa pe 
Reacredință să devină Devorator. 

Enervat, dar absolut convins că el era cel care avea 
dreptate, Harry înşfacă un morman de robe murdare 
pentru vâjthat şi iesi din camera Doamna Weasley îi ruga de 
zile întregi să îşi dea hainele la spălat şi să îşi facă bagajele 
cât mai curând, ca să nu ajungă iar pe ultima sută de metri. 
Se întâlni pe hol cu Ginny, care se întorcea în camera ei cu 
un maldăr de haine proaspăt spălate. 

— Nu te sfătuiesc să te duci la bucătărie în clipa asta, îl 
avertiză ea. 

E plin de Flegmă pe-acolo. 

— O să am grijă să nu alunec pe ea, zâmbi Harry. într- 
adevăr, când intră în bucătărie o găsi pe Fleur aşezată la 


masă şi discutând cu patimă despre planurile pe care le 
făcuse pentru nunta ei cu Bill, în timp ce doamna Weasley, 
care arăta cam indispusă, supraveghea nişte verze de 
Bruxelles care se curăţau singure. 

— Bill şi cu mine aprrroape că am hotărrrât să avem doar 
două domnişoarrre de onoarrre. Ginny şi Gabrrrielle vorrr 
fi tarrre drrrăgălaşe împrrreună. M-am gândit să le aleg 
rrrochii aurrriu deschis, rrrozul arrr fi de-a drrreptul 
orrribil în contrrrast cu părrrul lui Ginny... 

— A, Harry! zise doamna Weasley răspicat, întrerupându-i 
monologul lui Fleur. Bine că ai venit, voiam să-ţi explic care 
sunt măsurile de siguranţă pentru călătoria de mâine la 
Hogwarts. O să mergem din nou cu o maşină de la minister 
şi or să ne aştepte nişte Aurori la gară. 

— O să fie şi 'Tonks acolo? întrebă Harry, dându-i robele de 
vâjthaţ. 

— Nu, nu cred; din câte am înţeles de la Arthur, a fost 
trimisă în altă parte. 

— 'Tonks nu mai e aşa cochetă ca pe vrrremurrrile bune, sa 
Ştiţi, zise Fleur meditativ, cercetându-şi chipul frumos 
reflectat într-o linguriţă. Mie mi se parrre că face o marrre 
grrreşeală că... 

— Fiecare cu părerile lui, zise doamna Weasley cu acreală, 
mtrerupând-o iar pe Fleur. Harry, ar fi bine să începi să-ţi 
taci bagajele. Vreau să vă pregătiţi cuferele asţă-seară dacă 
se Poate, ca să evităm nebunia obişnuită din ultima clipă. 

Până la urmă, plecarea din dimineaţa următoare fu mai 
puţin agitată decât de obicei. Când se opriră maşinile de la 
mj. nister în faţa Vizuinii, îi găsiră aşteptând, cu cuferele 
pregătite. Pisica lui Hermione, Şmecherilă, era în siguranţă, 
închisă în coşul ei de drum, iar Hedwig, bufnița lui Ron, 
Pigwidgeon şi noul Pigmeu Pufos al lui Ginny, Arnold, erau 
în coliviile lor. 

— Au revoirrr, Arrry, zise Fleur cu o voce guturală, săru- 
tându-l pe obraz în semn de rămas-bun. 


Ron se grăbi să se apropie de ea, plin de speranţă, dar 
Ginny îi puse piedică şi acesta căzu grămadă pe stradă, la 
picioarele lui Fleur. Se urcă repede în maşină, furios, roşu 
la faţă şi murdar, fără să-şi mai ia la revedere. 

La gara King's Cross nu îi mai aştepta figura veselă a lui 
Hagrid. In schimb, doi Aurori bărboşi, încruntaţi şi 
îmbrăcaţi cu haine încuiate, închise la culoare, înaintară 
spre ei imediat ce opriră maşinile, se plasară de o parte şi 
de alta a grupului şi îi conduseră repede în interiorul gării, 
fără să spună nimic. 

— Repede, repede, treceţi prin barieră, zise doamna 
Weasley, puţin deranjată de această eficienţă austeră. Ar fi 
mai bine să treacă Harry primul, cu... 

Se uită întrebător la unul dintre Aurori, care încuviinţă 
scurt din cap, îl apucă pe Harry de braţ şi încercă să-l direc- 
ţioneze cu forţa către bariera dintre peroanele nouă şi 
zece. 

— Pot să merg şi singur, să ştiţi, spuse Harry supărat, 
smulgându-şi braţul din strânsoarea Aurorului. 

Îşi împinse căruciorul direct în barieră, făcând abstracţie 
de însoţitorul său tăcut, şi în clipa următoare se trezi pe 
peronul 9 3/4, unde Expresul de Hogwarts împrăştia fum 
deasupra mulţimii. 

Hermione şi familia Weasley sosiră imediat după Harry- 
Fără să aştepte să se consulte cu Aurorul său încruntat, 
Harry le făcu semn lui Ron şi Hermione să-l urmeze de-a 
lungul peronului, pornind în căutarea unui compartiment 
gol. 

— Harry, nu putem să venim cu tine, zise Hermione cu 
părere de rău. 

Ron şi cu mine trebuie să mergem mai întâi în vagonul 
Perfecţilor şi apoi să patrulăm puţin pe culoare. 

— A, da, am uitat, spuse Harry. 

— Ar fi bine să vă urcați cu toţii chiar acum. Mai aveţi doar 
câteva minute, spuse doamna Weasley, uitându-se la ceas. 
Aşa.- Vă doresc să aveţi un semestru cât mai plăcut. Ron... 


— Domnule Weasley, pot să vorbesc ceva cu 
dumneavoastră între patru ochi? zise Harry, hotărându-se 
pe moment. 

— Sigur că da, spuse domnul Weasley, urmându-l pe Harry 
ceva mai departe de ceilalţi şi arătându-se puţin surprins. 

Harry reflectase îndelung la asta şi ajunsese la concluzia 
că, dacă ar fi fost să-i spună cuiva, domnul Weasley ar fi fost 
persoana cea mai potrivită. în primul rând pentru că lucra 
la minister - drept urmare era autorizat să facă alte 
investigaţii în acest sens - şi în al doilea rând pentru că nu 
se temea că domnul Weasley avea să facă o criză de nervi. 

Harry îi văzu pe doamna Weasley şi pe Aurorul încruntat 
privindu-i bănuitori, în timp ce se îndepărtau de ei. 

— Când am fost pe Aleea Diagon..., începu Harry, dar 
domnul Weasley i-o luă înainte, strâmbându-se. 

— Să înţeleg că sunt pe cale să aflu unde v-aţi dus tu, Ron 
şi Hermione în timp ce se presupune că eraţi în camera din 
spate din magazinul lui Fred şi George? 

— De unde?... 

— Harry, să fim serioşi. Nu uita că vorbeşti cu omul care i- 
a crescut pe Fred şi George. 

— Îă... da, aveţi dreptate, n-am fost în camera din spate. 

— în ordine, acum să auzim şi partea neplăcută. 

— Păi, l-am urmărit pe Draco Reacredință. Mi-am folosit 
Pelerina Invizibilă. 

— Aţi avut un motiv temeinic sau aţi făcut-o din capriciu? 

— Am făcut-o pentru că am crezut că Reacredință punea 
ceva la cale, zise Harry, fără să ţină cont de expresia 
exasperată şi în acelaşi timp amuzată de pe chipul domnului 
Weas-*ey. Reuşise să scape de mama lui şi eram curios să 
aflu de ce. 

— Mi se pare normal, spuse domnul Weasley, aparent 
resemnat. Şi? Ai aflat motivul? 

— A intrat la „Borgin şi Burke”, zise Harry, şi aproape că 
z”a poruncit proprietarului, lui Borgin, să-l ajute să repare 
ceva. A zis şi că voia ca Borgin să-i păstreze un alt obiect. 


Din câte a spus, părea să fie vorba despre un obiect 
asemănător cu primul, care trebuia şi el reparat. Ca şi cum 
ar fi fost O pereche. Şi... 

Harry trase aer în piept. 

— Ar mai fi ceva. L-am văzut pe Reacredință sărind trei 
metri în sus când doamna Malkin a încercat să-i atingă 
braţul stâng. Cred că are Semnul întunecat pe mână. Cred 
că i-a luat locul tatălui lui ca Devorator al Morţii. 

Domnul Weasley îl privi uluit. O clipă mai târziu, el spuse: 

— Harry, mă îndoiesc că Ştii-Tu-Cine i-ar permite unui 
băiat de şaisprezece ani să... 

— Dar cine poate şti cu adevărat de ce este în stare Ştiţi- 
Dumneavoasţră-Cine? întrebă Harry supărat. Domnule 
Weasley, iertaţi-mă, dar nu credeţi că merită să investigaţi 
problema? Dacă Reacredință vrea să repare ceva şi trebuie 
să-l amenințe pe Borgin pentru asta, mai mult ca sigur că 
este vorba despre ceva întunecat sau periculos, nu-i aşa? 

— Harry, sincer să fiu, nu cred să fie aşa, zise domnul 
Weasley, vorbind rar. Vezi tu, când a fost arestat Lucius 
Reacredință, i-am percheziţionat casa. Am confiscat tot ce 
ar fi putut fi periculos. 

— Cred că v-a scăpat ceva, zise Harry cu încăpățânare. 

— Mă rog, poate că ai dreptate, spuse domnul Weasley, 
dar Harry îşi dădu seama că o spunea doar ca să-i facă pe 
plac. 

Se auzi un şuierat din spatele lor; aproape toată lumea se 
urcase deja în tren şi uşile începuseră să se închidă. 

— Grăbeşte-te, zise domnul Weasley, în timp ce doamna 
Weasley strigă: Harry, du-te! 

Harry se întoarse în fugă, iar domnul şi doamna Weasley îl 
ajutară săşi urce cufărul în tren. 

— Ei bine, dragul meu, să ştii că o să vii să petreci 
Crăciunul cu noi, am aranjat totul cu Dumbledore, aşa că o 
să ne revedem cât de curând, spuse doamna Weasley de pe 
peron, când Harry închise uşa în urma lui şi trenul se puse 
în mişcare. Să ai grijă de tine şi... 


Trenul începuse să prindă viteză. 

—, să fii cuminte şi... 

Doamna Weasley alerga acum pe lângă tren. 

_„să nu păţeşti nimic! 

Harry îşi flutură mâna până când trenul coti, iar domnul şi 
doamna Weasley dispărură din câmpul lui vizual, după care 
se duse să vadă unde erau ceilalţi. Bănuia că Ron şi 
Hermione erau izolaţi în vagonul Perfecţilor, dar Ginny era 
ceva mai încolo pe culoar, vorbind cu nişte prietene. Harry 
se îndreptă spre ea, târându-şi cufărul. 

Oamenii îl priviră fără nici o reţinere cum se apropia. Ba 
chiar se lipiră de geamurile uşilor de la compartimente ca 
să-l vadă mai bine. 

Se aşteptase ca lumea să se holbeze la el şi să rămână cu 
gurile căscate mai mult decât înainte. Se aşteptase să fie 
nevoit să suporte astfel de reacţii semestrul acesta, după ce 
apăruseră toate zvonurile despre „cel ales” în Profetul zilei, 
dar nu-i plăcea deloc să se prăjească la luminile rampei. O 
bătu pe umăr pe Ginny. 

— Ce zici, încercăm să găsim un compartiment? 

— Nu pot, Harry, i-am promis lui Dean că mă întâlnesc cu 
el, zise Ginny veselă. Ne vedem mai târziu. 

— Bine, spuse Harry. 

Simţi un acces ciudat de supărare când o privi plecând, cu 
părul lung şi roşcat fluturând în urma ei. Se obişnuise într-o 
asemenea măsură să o aibă în jur în timpul verii, încât 
aproape că uitase că nu stătea cu el, Ron şi Hermione când 
erau la şcoală. Apoi clipi şi se uită în jur: era înconjurat de 
nişte fete care îl priveau fascinate. 

— Bună, Harry, zise o voce familiară din spatele lui. 

— Neville! spuse Harry uşurat, întorcându-se şi văzând un 
băiat cu faţa rotundă, care îşi croia drum spre el. 

— Bună, Harry, zise o fată cu părul lung şi ochii mari şi 
umezi, care venea după Neville. 

— Bună, Luna, ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc, spuse Luna. 


Fata strângea la piept o revistă, pe a cărei copertă scria cu 
litere mari că înăuntru se afla şi o pereche de 
spectrochelari. 

— Să înţeleg că Zeflemistul e tot în top? întrebă Harry, 
care nutrea o anumită afecţiune pentru revista aceasta, dat 
fiind că îi publicase un interviu exclusiv cu un an în urmă. 

— Chiar aşa, tirajul a crescut simţitor, spuse Luna fericită. 

— Hai să ne găsim locuri, spuse Harry, şi cei trei porniră 
pe culoar printre zeci de elevi care se holbară la ei în 
tăcere. 

În cele din urmă găsiră un compartiment, ceea ce îl 
bucură pe Harry, care intră repede. 

— Se holbează până şi la noi, zise Neville, arătând spre el 
şi Luna, doar pentru că suntem cu tine. 

— Se holbează pentru că aţi fost şi voi la minister, spuse 
Harry, urcându-şi cufărul pe suportul pentru bagaje. Mica 
noastră aventură a fost examinată până-n cele mai mici 
detalii în Profetul zilei. Trebuie s-o fi văzut şi voi. 

— Da, am crezut că pe bunica o s-o deranjeze toată 
publicitatea asta, zise Neville, dar a fost chiar încântată. 
Spune că în sfârşit am început să-i calc pe urme tatei. Mi-a 
cumpărat o baghetă nouă, uite! 

Îşi scoase bagheta şi i-o arătă lui Harry. 

— Lemn de cireş şi păr de unicorn, zise el mândru. 
Credem că a fost una dintre ultimele baghete pe care le-a 
vândut Ollivander, pentru că a dispărut chiar a doua zi... 
hei, Trevor, treci aici! 

Neville se băgă sub banchetă ca să-şi recupereze 
broscoiul, care încercase din nou să evadeze, ca de obicei. 

— Harry, o să mai fie şi anul acesta întâlniri A. D.? întrebă 
Luna care tocmai desprindea nişte ochelari psihedelici din 
mijlocul Zeflemistului. 

— Acum, că am scăpat de Umbridge, nu mai are rost, nu? 
spuse Harry, aşezându-se. 

Neville se lovi cu capul de banchetă când ieşi de dedesubt. 
Părea nespus de dezamăgit. 


— Dar mie îmi plăcea în A. D.! Am învăţat o mulţime de 
chestii de la tine! 

__ Şi mie îmi plăceau întrunirile, spuse Luna senină. Era ca 
şi cum aş fi avut prieteni. 

Acesta era genul de afirmaţii ciudate pe care obişnuia să 
le facă Luna şi care îl făceau pe Harry să simtă un amestec 
de milă şi stinghereală. 

Însă, înainte de a apuca să răspundă, se petrecu ceva în 
faţa uşii de la compartimentul lor, unde un grup de fete din 
anul patru şuşoteau şi chicoteau pe culoar. 

— întreabă-l tu! 

— Ba nu, mai bine tu! 

— Mă duc eu! 

Una dintre fete, care părea foarte îndrăzneață şi avea 
nişte ochi mari, căprui, bărbia pronunţată şi părul lung şi 
negru, intră direct în compartimentul lor. 

— Bună, Harry, eu sunt Romilda, Romilda Vane, zise ea 
răspicat, sigură pe sine. Nu vrei să vii în compartimentul 
nostru? Nu e nevoie să stai cu ei, adăugă ea în şoaptă, 
teatral, arătând spre fundul lui Neville, care se băgase 
iarăşi sub scaun, încercând să-l prindă pe Trevor, şi spre 
Luna, care între timp îşi pusese spectrochelarii şi semăna 
cu o bufniţă nebună, multicoloră. 

— Sunt prietenii mei, zise Harry cu răceală. 

— A, spuse fata, foarte surprinsă. A, în ordine. Se retrase, 
închizând uşa glisantă în urma ei. 

— Lumea se aşteaptă să ai prieteni mai grozavi ca noi, zise 
Luna, dând din nou dovadă de pasiunea ei pentru 
sinceritatea stânjenitoare. 

— Şi voi sunteţi grozavi, spuse Harry scurt. Voi aţi fost cu 
ine la minister, nu altcineva. Voi aţi luptat alături de mine. 

— Eşti foarte drăguţ, zise Luna, zâmbind larg, ridicându-şi 
ai sus ochelarii pe nas şi începând să citească Zeflemistul. 

— Dar nu noi l-am înfruntat pe el, spuse Neville, ieşind de 
sub scaun cu puf şi praf pe păr şi ţinându-l în mână pe Tre- 


v*r, care arăta cât se poate de resemnat. Ci tu. S-o fi auzit 
Pe bunica vorbind de tine.... 

„Harry Potter are un curaj nebun, mai ceva ca tot 
Ministerul Magiei la un loc!” Ar da ori-Ce să fii tu nepotul ei. 
Harry râse jenat şi schimbă cât putu de repede subiectul, 
vorbind despre rezultatele N. O. V-urilor. în timp ce Neville 
înşira notele pe care le luase, întrebându-se cu voce tare 

dacă avea să fie acceptat la cursul Î. V. E. E. de 
Transfigurare, după ce obținuse doar un „Acceptabil”, 
Harry îl privi fără să fie atent la ce spunea acesta. 

Copilăria lui Neville fusese marcată de Cap-de-Mort în 
aceeaşi măsură ca şi cea a lui Harry, dar Neville nici nu 
bănuia cât de aproape fusese de a avea destinul lui Harry. 
Profeţia s-ar fi putut referi la oricare dintre ei şi totuşi, din 
motive numai de el ştiute, Cap-de-Mort preferase să creadă 
că era vorba despre Harry. 

Dacă l-ar fi ales pe Neville, acesta ar fi stat acum în faţa lui 
Harry, cu cicatricea în formă de fulger pe frunte şi cu 
povara profeţiei pe umeri... sau poate că nu? Oare mama lui 
Neville şi-ar fi dat viaţa pentru a-l salva pe Neville, aşa cum 
murise Lily pentru Harry? 

Bineînţeles că da. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi 
putut să stea între fiul ei şi Cap-de-Mort? Oare atunci nu ar 
mai fi existat „un ales”? Ar fi rămas gol locul pe care stătea 
acum Neville, ar fi existat un Harry fără cicatrice, pe care l- 
ar fi sărutat propria mamă înainte să se urce în tren, şi nu 
doamna Weasley, mama lui Ron? 

— Harry, te simţi bine? Nu pari în apele tale, zise Neville. 
Harry tresări. 

— lartă-mă... doar... 

— Să fie cumva de vină o Steluţă Verde? întrebă Luna, 
înţelegătoare, uitându-se la Harry prin uriaşii ochelari 
colorați. 

— Poftim...? 

— Mă refer la Steluţele Verzi. Sunt invizibile, îţi intră în 
urechi şi te ameţesc, zise ea. Mi s-a părut mie că am auzit 


una bâzâind pe aici ceva mai devreme. 

Îşi lovi palmele în gol, ca şi cum ar fi încercat să prindă 
nişte molii invizibile. Harry şi Neville schimbară repede o 
privire şi începură imediat să vorbească despre vâjthaţ. 

Vremea de afară era la fel de mohorâtă cum fusese şi în 
timpul verii; trenul trecu prin nişte nori de ceaţă rece şi 
apoi prin câteva zone luminate de soarele plăpând. într-un 
mo ment, când soarele era aproape deasupra lor, Ron şi 
Hermione intrară în sfârşit în compartiment. 


__ Să vină mai repede căruciorul cu mâncare, pentru că 
altfel o să mor de foame, zise Ron pofticios, aruncându-se 
lângă Harry şi masându-şi stomacul. Bună, Neville, bună, 
Luna. Ce să vezi! adăugă el, uitându-se la Harry. 
Reacredință nu-şi îndeplineşte rolul de Perfect. Stă pur şi 
simplu în compartimentul lui cu ceilalţi Viperini. L-am văzut 
când am trecut prin dreptul lui. 

Harry se îndreptă din şale, interesat. Lui Reacredință nu-i 
stătea în obicei să rateze ocazia de a-şi exercita puterile de 
Perfect, de care abuzase bucuros pe tot parcursul anului 
trecut. 

— Ce-a făcut când v-a văzut? 

— Ce face de obicei, spuse Ron cu indiferenţă, explicându-i 
lui Harry printr-un gest necuviincios. Nu se mai poartă ca 
altădată, nu-i aşa? 

Mă rog... e adevărat că a făcut iar gestul ăla, dar de ce nu 
o fi pe culoare, chinuindu-i pe cei din anul întâi? 

— Nu ştiu, zise Harry pe gânduri. 

Oare nu însemna asta că Reacredință avea treburi mai 
importante pe cap decât să-i chinuie pe elevii din anii mai 
Mici? 

— Poate că i-a plăcut mai mult să fie în Detaşamentul 
Inchizitorial, spuse Hermione. Poate că acum i se pare că 
rolul de Perfect e prea paşnic. 

— Nu cred să fie vorba despre asta, zise Harry. Cred că... 


Dar înainte să apuce să-şi expună teoria, uşa de la 
compartiment se deschise din nou şi se ivi o fată din anul 
trei cu sufletul la gură. 

— Mi s-a spus să le înmânez lui Neville Poponeaţă şi Harry 
P-Potter, se bâlbâi ea, întâlnind privirea lui Harry şi făcân- 
du-se roşie ca focul. 

Ţinea întinse două pergamente făcute sul, legate cu 
panglici violete. 

Derutaţi, Harry şi Neville luară pergamentele, lar fata ieşi 
din compartiment, împiedicându-se. 

— Ce este? întrebă Ron, în timp ce Harry îşi desfăcea 
pergamentul. 

— O invitaţie, zise Harry. 

Harry, Aş fi încântat dacă ai binevoi să iei prânzul cu mine 
în compartimentul C. 

Al tău, profesorul H. E. F. Slughorn. 

— Cine este profesorul Slughorn? întrebă Neville, uitân- 
du-se perplex la propria invitaţie. 

— Noul profesor, spuse Harry. Mă rog, bănuiesc că nu 
avem de ales, trebuie să ne ducem, nu-i aşa? 

— Dar de ce m-a invitat şi pe mine? întrebă Neville 
neliniştit, ca şi cum s-ar fi aşteptat să primească nişte ore 
de detenţie. 

— Habar n-am, spuse Harry, fără să fie complet sincer, cu 
toate că încă nu avea nici o dovadă că bănuielile sale erau 
corecte. Fii atent, adăugă el, având o străfulgerare, hai să 
mergem cu Pelerina Invizibilă şi în drum am putea să 
trecem şi pe la Reacredință, să vedem ce pune la cale. 

Însă ideea lui Harry se dovedi inutilă: nu avură cum să se 
strecoare pe culoare sub Pelerină, pentru că acestea erau 
pline cu oameni care aşteptau căruciorul cu mâncare. 
Harry băgă Pelerina la loc în ghiozdan cu părere de rău, 
gândindu-se că i-ar fi plăcut să o fi purtat, fie şi ca să scape 
de privirile celorlalţi, care păreau şi mai insistente decât 
când ieşise ultima dată pe culoar. Din când în când, elevii se 
înghesuiau să iasă din compartimente ca să-l vadă mai bine. 


Singura excepţie fu Cho Chang, care o zbughi în 
compartimentul ei când îl văzu pe Harry apropiindu-se. 
Trecând pe lângă uşa ei, Harry o văzu cufundată în discuţii 
cu prietena ei, Marietta, care era dată cu un strat foarte 
gros de machiaj ce nu-i ascundea în întregime salba ciudată 
de coşuri pe care încă o avea pe frunte. Harry merse mai 
departe, surâzând atotcunoscător. 

Când ajunseră în compartimentul C, îşi dădură imediat 
seama că nu erau singurii invitaţi ai lui Slughorn, deşi 
Harry părea cel mai important în ochii lui, judecând după 
primirea plină de entuziasm de care avu parte. 

— Harry, băiete! zise Slughorn, ridicându-se de cum îl 
vâzu, în timp ce compartimentul păru şi mai mic din cauza 
burţii sale mari, acoperite de catifea. 

Chelia şi mustaţa lungă argintie scânteiau la fel de 
puternic ca şi nasturii de aur de pe vestă. 

— Bine-ai venit, bine-ai venit! lar tu trebuie să fii domnul 
Poponeaţă! 

Neville încuviinţă din cap, arătând speriat. Slughorn le 
făcu semn să ia loc şi cei doi se aşezară faţă în faţă pe 
singurele locuri rămase libere, cele de lângă usă. Harry se 
uită în jur la ceilalţi invitaţi. 

Recunoscu un elev de la Viperini, din an cu el, un băiat de 
culoare înalt, cu pomeţii conturaţi şi ochii alungiţi şi oblici; 
mai erau şi doi băieţi din anul şapte, pe care Harry nu îi 
cunoştea şi, strivită într-un colţ lângă Slughorn, Ginny, care 
nu părea să ştie cum anume ajunsese acolo. 

— Bun, îi ştiţi pe toţi ceilalţi? îi întrebă Slughorn pe Harry 
şi pe Neville. Desigur, Blaise Zabini este în acelaşi an cu voi. 

Zabini nu dădu nici un semn că i-ar fi cunoscut şi nu-i 
salută, iar Harry şi Neville procedară la fel: Cercetaşii şi 
Vipe-rinii se detestau unii pe alţii din principiu. 

— El este Cormac McLaggen, s-ar putea să vă mai fi 
întâlnit?... A, nu? 

McLaggen, un tânăr masiv, cu părul sârmos, ridică o mână 
spre Harry şi Neville, care îi răspunseră dând din cap. 


—. el este Marcus Belby, nu ştiu dacă?... Belby, slab şi 
agitat, le zâmbi silit. 

— iar această domnişoară încântătoare mi-a spus că vă 
cunoaşte deja pe amândoi, încheie Slughorn. 

Ginny se uită la Harry şi Neville, schimonosindu-se de du- 
pă Slughorn. 

— Ce plăcere, zise Slughorn mulţumit, să vă pot cunoaşte 
Pe toţi puţin mai bine. Uitaţi, luaţi câte un şerveţel. Mi-am 
Pregătit singur masa de prânz. Din câte ţin minte, 
căruciorul este încărcat cu baghete de lemn dulce, iar la 
bătrâneţe sistemul digestiv nu mai poate face faţă unor 
astfel de bucate. ” vrei nişte fazan, Belby? 

Belby tresări şi acceptă o bucată de friptură rece, care 
arăta ca o jumătate de fazan. 

— Tocmai îi spuneam tânărului Marcus, aici de faţă, că am 
avut plăcerea să-l am ca elev pe unchiul său, Damocles, le 
spuse Slughorn lui Harry şi Neville, având grijă să-l 
servească pe fiecare dintre ei cu chifle. Este un vrăjitor 
remarcabil, cu adevărat remarcabil şi demn de Ordinul 
Merlin. Spune-mi, Marcus, te vezi des cu unchiul tău? 

Din păcate, Belby luase deja o înghiţitură zdravănă de 
friptură de fazan, grăbindu-se să-i răspundă lui Slughorn, 
înghiţi prea repede şi se învineţi, fiind cât pe-aci să se 
sufoce. 

— Anapneo, spuse Slughorn calm, îndreptând bagheta 
spre Belby, ale cărui căi respiratorii părură să se degajeze 
imediat. 

— Nu... nu-l văd prea des, zise Belby cu respiraţia 
întretăiată şi ochii înlăcrimaţi. 

— Ei, e de înţeles, bănuiesc că e foarte ocupat, spuse 
Slughorn, uitându-se întrebător la Belby. Sunt convins că a 
muncit foarte mult la inventarea Poţiunii Lupilor! 

— Presupun că da, zise Belby, căruia părea să-i fie teamă 
să mai mănânce friptură, în timp ce Slughorn vorbea în 
continuare cu el. Ăă. 


vedeţi dumneavoastră, el şi cu tata nu se înţeleg prea bine, 
aşa că nu ştiu foarte multe despre. 

Vocea i se stinse când Slughorn îi zâmbi cu răceală şi i se 
adresă mai departe lui McLaggen. 

— Ei bine, acum e rândul tău, Cormac, spuse Slughorn. 
întâmplarea face să ştiu că tu şi unchiul tău Tiberius sunteţi 
apropiaţi, pentru că are o fotografie încântătoare cu voi doi 
la vânătoare de nogtails, în Norfolk, dacă nu mă-nşel. 

— A, da, a fost foarte distractiv, zise McLaggen. Ne-am dus 
cu Bertie Higgs şi Rufus Scrimgeour, înainte să fie făcut 
ministru, bineînţeles. 

— A, îi cunoşti şi pe Bertie, şi pe Rufus? spuse Slughorn, 
zâmbind larg, servindu-şi musafirii cu plăcinte aranjate pe o 
tavă micuță şi nimerindu-se să-l sară pe Belby. Şi spune-mi.- 

Era aşa cum bănuise Harry. loţi păreau să fi fost invitaţi 
pentru că se numărau printre apropiații unor persoane 
celebre sau influente - toţi, în afară de Ginny. Zabini, care 
fu descusut după McLaggen, se dovedi fiul unei vrăjitoare 
faimoase pentru frumuseţea ei (din câte îşi dădu seama 
Harry, fusese măritată de şapte ori, iar toţi soţii ei muriseră 
în mod misterios, lăsându-i moştenire munţi de galbeni). 

Apoi îi veni rândul lui Neville şi urmară zece minute 
deosebit de incomode, pentru că părinţii lui Neville, nişte 
Aurori celebri, îşi pierduseră minţile după ce fuseseră 
torturați de Bellatrix Lestrange şi nişte amici de-ai ei, 
Devoratori ai Morţii. La sfârşitul dialogului cu Neville, 
Harry avu senzaţia că Slughorn nu luase încă o hotărâre în 
privinţa lui Neville, aşteptând să vadă dacă acesta 
moştenise sau nu talentul părinţilor săi. 

— Şi acum, spuse Slughorn, foindu-se cât era de mare în 
scaun, cu aerul unui prezentator care anunţă intrarea pe 
scenă a protagonistului, Harry Potter! Nici nu ştiu de unde 
să încep! Am impresia că n-am atins nici pe departe miezul 
problemei când ne-am întâlnit în vara asta! 

Îl contemplă pe Harry câteva clipe, de parcă ar fi fost o 
bucată deosebit de mare şi suculentă de friptură de fazan, 


apoi zise: 

— Cel ales”, aşa ţi se spune, mai nou! 

Harry nu zise nimic. Belby, McLaggen şi Zabini se holbară 
cu toţii la el. 

— Desigur, zise Slughorn, privindu-l pe Harry cu atenţie, 
de ani de zile umblă tot felul de zvonuri... ţin minte când... 
mă rog... după noaptea aceea îngrozitoare... Lily... James... 
şi tu ai supravieţuit... Se spunea că aveai puteri ieşite din 
comun... 

Zabini tuşi scurt, sugerând că era sceptic fată de această 
afirmaţie şi în acelaşi timp amuzat. O voce supărată izbucni 
din spatele lui Slughorn: 

— Sigur, Zabini, pentru că tu eşti cel care are puteri ieşite 
din comun... ca manechin masculin... 

— Măi, măi, măi! râse pe înfundate Slughorn, întorcân-du- 
se spre Ginny care se uita urât la Zabini de după burta 
lrnensă a lui Slughorn. 

Fii cu băgare de seamă, Blaise! Am văzut-o pe această 
domnişoară aruncând un formidabil Blestem Gogoriţă în 
timp ce treceam prin faţa compartimentului ei! Eu n-aş 
provoca-o, dacă aş fi în locul tău! Zabini îşi luă un aer 
dispreţuitor. 

— Cum spuneam, zise Slughorn, întorcându-se spre Harry, 
cam acestea au fost zvonurile din vara asta. Bineînţeles nici 
nu mai ştii ce să crezi. Se ştie că Profetul a dat informaţii 
eronate şi a făcut fel de fel de greşeli în trecut, dar, dat fiind 
numărul mare de martori oculari, se pare că incidentul 
destul de problematic de la minister a fost unul real şi că ai 
fost chiar acolo, în miezul lui! 

Harry, care simţea că singura cale de scăpare era să 
mintă, încuviinţă din cap, tăcând însă în continuare. 
Slughorn îi zâmbi larg. 

— Câtă modestie, câtă modestie. Nici nu mă mir că 
Dumbledore ţine atât de mult la tine. Deci ai fost acolo? Dar 
cum rămâne cu restul zvonurilor, care sunt aţâţ de 


spectaculoase, încât nici nu mai ştii dacă să le crezi sau nu. 
Cel despre legendara profeție, de exemplu. 

— Nu am auzit nici o profeție, spuse Neville, făcându-se 
roşu ca un rac. 

— Aşa este, zise Ginny hotărâtă. Neville şi cu mine am fost 
şi noi acolo şi toate poveştile astea cu „cel ales” sunt doar 
nişte invenţii obişnuite de-ale Profetului. 

— Aţi fost şi voi acolo? zise Slughorn plin de interes, 
uitându-se când la Ginny, când la Neville, dar amândoi 
rămaseră imuni la zâmbetele sale încurajatoare. Da... păi, e 
adevărat că Profetul exagerează frecvent, sigur că da, 
continuă Slughorn, vag dezamăgit. Ţin minte când mi-a 
spus draga de Gwenog, mă refer desigur la Gwenog Jones, 
căpitanul Harpiilor din Holyhead... 

Slughorn făcu o paranteză mare, depanând amintiri, dar 
Harry avu impresia că nu terminase cu el şi că nu fusese 
convins de ce spuseseră Neville şi Ginny. 

În restul după-amiezii se spuseră alte poveşti despre 
vrăjitori celebri care îi fuseseră elevi lui Slughorn şi care 
acceptaseră bucuroşi să facă parte din „Clubul lui 
Slughorn” de la ţ-jogwarts, cum îl numea el. 

Harry abia aştepta să plece, dar nll găsi un mod politicos 
de a-şi lua tălpăşiţa. înţr-un târziu, trenul ieşi dintr-o akă 
zonă cu ceaţă, culorile roşiatice ale apusului deveniră 
vizibile, iar Slughorn se uită pe geam, mi-jindu-şi ochii din 
cauza razelor soarelui care asfinţea. 

— Vai de mine, a început deja să se înnopteze! Nici nu mi- 
am dat seama când s-au aprins lămpile! Ar fi cazul să vă 
duceţi cu toţii să vă puneţi robele. McLaggen, să nu uiţi să 
treci pe la mine, să-ţi împrumut cartea aia despre nogtails. 
Harry, Blaise, vă aştept oricând. Şi pe tine la fel, 
domnişoară, îi zise el vesel lui Ginny. Hai, mergeţi, hai, hai! 

Când trecu pe lângă Harry în drum spre usă, Zabini îi 
aruncă o privire plină de dispreţ, pe care Harry i-o întoarse 
bucuros. El, Ginny şi Neville merseră în urma lui Zabini pe 
culoar. 


— Bine că s-a terminat, murmură Neville. E un om ciudat, 
nu credeţi? 

— Ba da, e destul de straniu, zise Harry, uitându-se fix la 
Zabini. Dar tu cum de ai ajuns acolo, Ginny? 

— M-a văzut când l-am blestemat pe Zacharias Smith, 
spuse Ginny. îl mai ţineţi minte pe idiotul ăla de la Astropufi, 
care era în A. D.? Mă tot întreba ce s-a întâmplat la minister 
şi până la urmă m-a enervat în aşa hal, încât am aruncat un 
blestem asupra lui. Când a intrat Slughorn, am crezut că o 
să-mi dea ore de detenţie, dar s-a dovedit că era convins că 
am aruncat un blestem foarte bun şi că voia să mă invite să 
iau prânzul cu el! Ciudat, nu? 

— Ai avut un motiv mai bun decât dacă ai fi fost invitată 
pentru că mama ta e celebră, spuse Harry, uitându-se urât 
la ceafa lui Zabini, sau pentru că unchiul tău... 

Dar nu-şi duse la capăt fraza. Tocmai îi venise o idee -o 
idee riscantă, dar care ar fi putut avea rezultate 
extraordinare-Peste câteva clipe, Zabini avea să se întoarcă 
în compartimentul Viperinilor din anul şase şi Reacredință 
avea să fie acolo, crezând că nu-l auzeau decât colegii lui 
Viperini. Cine 

: ce ar fi putut să audă sau să vadă Harry, dacă ar fi putut 
să intre neobservat după Zabini? într-adevăr, mai era puţin 
până la Hogsmeade, poate nici o jumătate de oră, judecând 
după peisajul sălbatic din jur, dar nimeni altcineva nu părea 
să ia în serios bănuielile lui Harry, aşa că trebuia să facă 
ceva ca să le şi confirme. 

— Ne vedem mai târziu, şopti el, scoțând Pelerina 
Invizibilă şi aruncând-o peste el. 

— Dar ce ai de gând să?... întrebă Neville. 

— Vă spun după aia, şopti Harry, fugind după Zabini şi 
încercând să nu facă zgomot, deşi această măsură de 
precauţie era aproape inutilă, din cauza huruitului trenului. 

Acum nu prea mai era nimeni pe culoar. Majoritatea 
elevilor se întorseseră în compartimentele lor, ca să-şi 
îmbrace robele de şcoală şi să-şi strângă lucrurile. în ciuda 


faptului că mergea aproape lipit de Zabini, Harry nu fu 
destul de rapid să şe strecoare în compartiment odată cu el. 
Zabini închidea deja uşa când Harry puse brusc piciorul în 
prag, făcând-o să rămână deschisă. 

— Ce are uşa asta? şpuşe Zabini supărat, lovind de mai 
multe ori uşa cu putere de piciorul lui Harry. 

Harry apucă uşa glisantă şi o împinse cu putere la perete. 
Zabini, care ţinea strâns de mâner, căzu într-o parte, prăbu- 
şindu-se în poala lui Gregory Goyle, iar în agitația care 
urmă Harry ţâşni în compartiment, sări pe scaunul liber al 
lui Zabini şi şe urcă pe suportul de bagaje. Avu noroc că 
Goyle şi Zabini ţipau unul la altul, atrăgând privirile tuturor 
asupra lor, pentru că Harry putea să jure că-i fluturase 
Pelerina, dezvelindu-i picioarele până la gleznă. Mai mult, 
pentru o clipă de coşmar i se păru că-l vede pe Reacredintă 
urmărindu-i un adidas cu privirea când se urcă pe suport; 
dar chiar atunci Goyle închise uşa cu putere şi îl îndepărtă 
pe Zabini, care se prăbuşi contrariat la locul lui, Vincent 
Crabbe citi în continuare revista de benzi desenate, iar 
Reacredintă se lăsă înapoi pe spate, întinzându-se pe două 
locuri, punându-şi capul în poala lui Panşy Parkinşon şi 
răzând batjocoritor. 

Harry se ghemui într-o poziţie incomodă sub pelerină, 
asigurându-şe că era acoperit în întregime şi privind-o pe 
Pansy cum dădea la o parte şuviţele de păr blond şi lins de 
pe fruntea lui Reacredintă, de parcă oricine şi-ar fi dorit să 
fie în locul ei. Felinarele atârnate de tavan aruncau o 
lumină puternică în compartiment: Harry putea citi fiecare 
cuvânt din revista cu benzi desenate a lui Crabbe, care 
stătea chiar sub el. 

— la spune, Zabini, zise Reacredintă, ce voia Slughorn? 

— încerca doar să se dea bine pe lângă cei cu relaţii, spuse 
Zabini, care se uita urât în continuare la Goyle. Dar nu a 
găsit prea mulţi. 

Reacredintă păru nemulţumit la auzul acestei informaţii. 

— Pe cine a mai invitat? întrebă el. 


— Pe McLaggen, de la Cercetaşi, zise Zabini. 

— A, da, unchiul lui are un post important la minister, 
spuse Reacredintă. 

—. pe un anumit Belby, de la Ochi-de-Şoim... 

— A, ăla e un individ odios, zise Panşy. 

—. pe Poponeaţă, pe Potter şi pe fata lui Weasley, încheie 
Zabini. 

Reacredintă se ridică brusc în capul oaselor, dându-i la o 
parte mâna lui Pansy. 

— L-a invitat pe Poponeaţă? 

— Păi, bănuiesc că da, dacă era acolo, spuse Zabini pe un 
ton indiferent. 

— Dar de ce ar fi interesat Slughorn de Poponeaţă? Zabini 
ridică din umeri. 

— Cât despre drăguţul de Potter, e limpede că a vrut să-l 
vadă de aproape pe „cel ales”, zise Reacredintă 
batjocoritor. Dar ce-i cu fata lui Weasley? De ce ar fi mai 
deosebită? 

— Sunt mulţi băieţi care o plac, spuse Pansy, urmărindu-i 
reacţia lui Reacredintă cu coada ochiului. Şi tu crezică e 
frumuşică, nu-i aşa, Blaişe, şi ştim cu toţii cât eşti de 
pretenţios! 

— Nu m-aş atinge în veci de o trădătoare de sânge 
mizerabilă ca ea, indiferent câţ de frumoasă ar fi, spuse 
Zabini cu răceală, iar Pansy păru mulţumită. 

Reacredință îşi culcă din nou capul în poala ei şi o lăsă să-l 
mângâie în continuare. 

— Ei bine, îl compătimesc pe Slughorn pentru gusturile lui 
proaste. 

Poate că a început să se senilizeze. Păcat de el. Tata zicea 
mereu că a fost un vrăjitor bun la vremea lui. Tata a fost 
unul dintre elevii lui preferaţi. Probabil că Slughorn nu a 
auzit că sunt în tren, pentru că altfel... 

— Eu mă îndoiesc că te-ar fi invitat, spuse Zabini. Când am 
ajuns acolo, m-a întrebat de tatăl lui Nott. Se pare că erau 
prieteni vechi, dar i-a pierit zâmbetul când a auzit că a fost 


prins de cei de la minister, iar Nott nu a primit nici o 
invitaţie, nu-i aşa? Cred că pe Slughorn nu-l interesează 
Devoratorii Morţii. 

Reacredință păru mânios, dar râse forţat şi fără umor. 

— Mă rog, cui îi pasă ce-l interesează pe Slughorn? Cine e 
el, până la urmă? Un profesor idiot ca oricare altul, zise el şi 
căscă ostentativ. 

S-ar putea nici să nu mai fiu la Hogwarts anul viitor. Ce-mi 
pasă dacă mă place sau nu cine ştie ce profesor bătrân şi 
burtos? 

— Cum adică s-ar putea să nu mai fii la Hogwarts anul 
viitor? spuse Pansy indignată, oprindu-se din mângâiat. 

— Păi, nu se ştie niciodată, zise Reacredință cu o nuanţă 
de zâmbet. 

S-ar putea să... ăă... trec la un nivel superior. 

Ghemuit sub Pelerină pe suportul de bagaje, Harry simţi 
că inima începe să-i bată mai repede. Ce ar fi zis Ron şi 
Hermione despre asta? Crabbe şi Goyle îl priveau pe 
Reacredință cu gurile căscate, ca şi cum n-ar fi crezut 
niciodată că acesta ar fi putut să urce la un nivel superior. 
Până şi Zabini lăsă o urmă de curiozitate să-i deranjeze 
trăsăturile orgolioase. Pansy îl mângâie din nou pe 
Reacredință, cu un aer consternat. 

— 'Te referi la... el? Reacredință ridică din umeri. 

— Mama vrea să îmi termin studiile, dar mie mi se pare un 
lucru lipsit de importanţă în ziua de azi. Gândiţi-vă şi voi. 
Când Lordul întunecat o să ajungă la putere, credeţi că o 
să-i pese câte N. O. V.-uri şi câte T. V.E. E.-uri a luat fiecare? 

Bineînţeles că nu. Ceea ce o să conteze o să fie cum a fost 
servit, devotamentul de care s-a dat dovadă. 

— Şi crezi că o să poţi să faci ceva pentru el? întrebă 
Zabini ironic. 

Având în vedere că ai şaisprezece ani şi nici o calificare? 

— Ti-am explicat deja, ai uitat? Poate că nu-i pasă că nu am 
nici o calificare. Poate că nu e nevoie de cine ştie ce 


calificare ca să îndeplinesc o anumită misiune, spuse 
Reacredință încet. 

Crabbe şi Goyle stăteau amândoi cu gurile căscate ca nişte 
garguie. 

Pansy se uita la Reacredință de parcă n-ar mai fi văzut în 
viaţa ei ceva atât de măreț. 

— Se vede castelul, spuse Reacredință, evident încântat de 
efectul pe care îl avuseseră cuvintele sale, arătând spre 
fereastra întunecată. 

Ar trebui să ne punem robele. 

Harry fu atât de preocupat de Reacredință încât nu îl 
observă pe Goyle întinzându-se după cufărul lui, iar când îl 
trase jos, cufărul se lovi cu putere de tâmpla lui Harry. 
Acesta rămase cu răsuflarea tăiată de durere, iar 
Reacredință se uită în sus, spre suportul de bagaje, 
încruntându-se. 

Lui Harry nu îi era frică de Reacredință, dar nu prea agrea 
ideea de a fi descoperit ascunzându-se sub Pelerina 
Invizibilă de către un grup de Viperini ostili. îşi scoase 
bagheta, cu ochii înlăcrimaţi şi tâmpla zvâcnindu-i de 
durere, având grijă să nu îşi deranjeze Pelerina, şi aşteptă, 
ţinându-şi respiraţia. Spre uşurarea lui, Reacredință decise 
că nu auzise nimic, îşi puse roba ca şi ceilalţi, închise 
cufărul şi, în timp ce trenul încetinea, înaintând şi 
zgâlţâindu-se, îşi prinse la gât o pelerină de drum groasă, 
nou-nouţă. 

Harry văzu din ce în ce mai mulţi oameni trecând pe 
culoar, sperând că Hermione şi Ron aveau să-i dea lucrurile 
jos din tren în locul lui. 

Trebuia să rămână acolo până când avea să plece toată 
lumea din compartiment. într-un târziu, trenul se opri cu o 
ultimă hurducătură. 

Goyle deschise uşa cu putere şi îşi făcu loc cu forţa prinţr- 
un grup de elevi din anul doi, dându-i la o parte brutal, 
urmat de Crabbe şi Zabini. 


— Ia-o tu înainte, îi spuse Reacredință lui Pansy, care îl 
aştepta cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi sperat că avea să o 
ia de mână. 

Vreau să verific ceva mai întâi. 

Pansy plecă. Acum nu mai erau decât Harry şi Reacredință 
în compartiment. Oamenii treceau în număr mare pe lângă 
ei, coborând pe peronul întunecat. Reacredință se duse la 
uşa compartimentului şi trase jaluzelele, ca să nu se poată 
uita dinăuntru la cei de pe culoar. 

Apoi se aplecă peste cufăr şi îl deschise din nou. 

Harry se uită în jos, de pe suportul de bagaje, cu pulsul 
accelerat. Ce voia să ascundă Reacredință de Pansy? Oare 
avea să vadă misteriosul obiect stricat care trebuia reparat 
de urgenţa? 

— Petrificus 'Totalus! 

Recredinţă îşi îndreptă dintr-odată bagheta spre Harry, 
care încremeni în aceeaşi secundă. Căzu de pe suportul de 
bagaje, de parcă ar fi fost filmat cu încetinitorul, prăbuşin- 
du-se pe podea cu o bufnitură puternică şi dureroasă. 
Rămase la picioarele lui Reacredință, cu Pelerina Invizibilă 
strânsă sub el, corpul îi era complet descoperit, îngheţat în 
poziţia ghemuită. Nu putea nici să clipească, ci doar să se 
uite în sus la Reacredință, care zâmbea larg. 

— Mă gândeam eu, spuse acesta jubilând. Am auzit când 
te-a lovit cufărul lui Goyle. Şi mi s-a părut că am văzut ceva 
alb trecând repede prin aer după ce s-a întors Zabini. 

Privirea i se opri pentru o clipă asupra adidaşilor lui Harry. 

— Bănuiesc că tu ai blocat uşa când a intrat Zabini? II 
cercetă pe Harry pentru câteva secunde. 

— Nu ai auzit nimic interesant, Potter. Dar acum, că eşti 
aici... Il calcă pe faţă pe Harry, cu putere. Harry simţi cum i 
se zdrobeşte nasul şi cum începe să-i curgă sânge. 

— Asta e pentru tata. Şi acum, ia să vedem. Reacredință 
trase Pelerina de sub corpul imobilizat al lui Harry şi o 
aruncă peste acesta. 


— Presupun că o să te găsească abia la Londra, zise el 
încet. Pe data viitoare, Potter... sau poate nu. 

Reacredință ieşi din compartiment, având grijă să calce pe 
degetele lui Harry. 

— CAPITOLUL, VIII - 

VICTORIA LUI PLESNEALĂ. 

Harry era complet paralizat. Zăcea acolo, sub Pelerina Inii 
vizibilă, simțind sângele fierbinte din nas şiroindu-i pe faţă 
şi ascultând vocile şi paşii care se auzeau pe culoar. Primul 
său gând fu că sigur trebuia să existe cineva care să verifice 
compartimentele înainte să plece trenul. Dar imediat după 
aceea îşi dădu seama că şi dacă ar fi venit cineva, nu ar fi 
putut nici să-l vadă, nici să-l audă. 

Singura lui speranţă era să intre cineva în compartiment şi 
să calce pe el. 

Harry nu îl mai urase niciodată pe Reacredință aşa cum îl 
ura acum, zăcând ca o amărâtă de ţestoasă întoarsă pe 
spate, cu sângele scurgându-i-se dezgustător în gură. în ce 
situaţie ridicolă ajunsese. 

lar acum până şi ultimii câţiva paşi se stinseră; toată 
lumea mergea încet pe peron. Harry îi auzi tâ-rându-şi 
cuferele şi pălăvrăgind între ei. 

Ron şi Hermione aveau să creadă că se dăduse jos fără ei. 
Aveau să ajungă la Hogwarts, să se aşeze la masa Cerceta- 
şilor din Marea Sală, să se uite de câteva ori în lungul ei şi 
abia apoi să îşi dea seama că nu era acolo, în timp ce el 
avea să fie mai mult ca sigur în drum spre Londra. 

Încercă să scoată un sunet, măcar un geamăt, dar îi fu 
imposibil. Apoi îşi aminti că unii vrăjitori, ca Dumbledore, 
puteau să facă vrăji fără să vorbească, aşa că încercă să 
arunce o Vrajă de Chemare asupra baghetei care îi căzuse 
din mână, spunând în gând „Accio bagheta!” de mai multe 
ori, dar nu se întâmplă nimic. 

I se părea că aude foşnetul copacilor din jurul lacului şi 
ţipătul unei bufniţe undeva în depărtare, dar nimic care să 
a indicat că avea loc o căutare şi nici măcar (scăzu în ochii 


săi pentru că avu această speranţă) nişte voci panicate, 
care Sa se întrebe unde era Harry Potter. Fu cuprins de un 
senti-rnent de deznădejde când îşi imagină convoiul de 
trăsuri trase de thestrali îndreptându-se spre şcoală şi 
râsetele înfundate din trăsura în care era Reacredință, 
povestindu-le colegi-lor de la Viperini cum îşi atacase 
rivalul. 

Trenul se zgâlţâi, făcându-l pe Harry să se rostogolească 
pe o parte. 

Acum nu mai privea tavanul, ci se uita fix sub banchetă, 
unde se strânsese praful. Podeaua începu să vibreze când 
motorul se puse în mişcare cu un zgomot puternic. Expresul 
pleca din gară şi nimeni nu ştia că Harry nu coborâse încă... 

Apoi simţi că îi fu trasă Pelerina de pe el şi o voce de 
deasupra lui zise: 

— Salut, Harry. 

Harry văzu o lumină roşie şi simţi cum i se dezgheaţă 
corpul. Reuşi să ia o poziţie mai demnă, ridicându-se în 
capul oaselor, îşi şterse repede cu podul palmei sângele de 
pe faţa tumefiată şi se uită în sus la Tonks, care ţinea în 
mână Pelerina Invizibilă pe care tocmai o trăsese de pe el. 

— Ar fi bine să plecăm de aici cât mai repede, spuse ea, în 
timp ce ferestrele trenului erau acoperite de fum şi trenul 
începea să iasă din gară. Hai, o să sărim. 

Harry o urmă repede pe culoar. Tonks deschise uşa şi sări 
pe peronul care părea să zboare pe sub roţile trenului ce 
prindea viteză. Harry sări după Tonks, clătinându-se puţin 
la aterizare, dar se îndreptă la timp ca să vadă locomotiva 
de un roşu strălucitor cotind în goană şi dispărând din 
câmpul lor vizual. 

Aerul rece al nopţii fu benefic pentru nasul tumefiat al lui 
Harry. 

Tonks se uita la el, Harry era mânios şi jenat că fusese 
descoperit într-o situaţie atât de ridicolă. Tonks îi dădu 
înapoi Pelerina, în tăcere. 

— Cine ţi-a făcut asta? 


— Draco Reacredință, spuse Harry cu amărăciune. 
Mulţumesc pentru... 

ştii tu... 

— Cu plăcere, zise 'Tonks, fără să zâmbească. 

Din câte putea să-şi dădea seama Harry pe întuneric, avea 
părul şaten deschis şi aceeaşi expresie abătută, ca atunci 
când o văzuse la Vizuină. 

— Stai cuminte să-ţi repar nasul. 

Lui Harry nu i şe păru că era o idee tocmai bună; se 
gândise să se ducă la doamna Pomfrey, matroana, în care 
avea ceva mai multă încredere când venea vorba de vrăji de 
vindecare, dar i se păru că ar fi fost nepoliticos să-i spună 
asta lui Tonks, aşa că rămase perfect nemişcat şi închise 
ochii. 

— Episkey, zise Tonks. 

Harry îşi simţi nasul foarte fierbinte şi apoi foarte rece. 
Ridică mâna şi îl pipăi cu precauţie. Părea să fi fost reparat. 

— Mulţumesc mult! 

— Pune-ţi Pelerina la loc, ca să mergem spre şcoală, spuse 
Tonks, tot fără să zâmbească. 

Îşi flutură bagheta când Harry îşi aruncă Pelerina peşte el 
şi un animal imens argintiu, cu patru picioare, ţâşni din 
vârful baghetei şi goni în noapte. 

— Ăla a fost un Patronus? întrebă Harry, care îl mai văzuse 
pe Dumbledore trimițând astfel de mesaje. 

— Da. Trimit vorbă la castel că eşti cu mine, ca să nu se 
îngrijoreze. 

Să mergem, nu trebuie să zăbovim. 

Cei doi porniră spre drumul care ducea către şcoală. 

— Cum m-ai găsit? 

— Am observat că nu coborâseşi din tren şi ştiam că aveai 
Pelerina asta. M-am gândit că voiai să te ascunzi. Când am 
văzut jaluzelele trase în compartimentul ăla, m-am gândit 
să arunc un ochi acolo. 

— Dar cum de erai aici, la gară? întrebă Harry. 


— Acum stau în Hogsmeade. O măsură de siguranţă în 
plus pentru şcoală, zise Tonkş. 

— Eşti singură sau mai sunt şi...? 

— Da, mai sunt şi Proudfoot, Savage şi Dawlish. 

— Dawlish, Aurorul pe care l-a atacat Dumbledore anul 
trecut? 

— Chiar el. 

Merşeră târşâindu-şi picioarele pe drumul întunecat şi gol, 
Pe lângă urmele proaspete lăsate de roţile trăsurilor. Harry 
şe Ultă pieziş la Tonks de sub Pelerină. Anul trecut fusese 
curioasă Utât de curioasă, încât uneori păruse chiar 
sufocantă), glumeaţă şi tot timpul cu zâmbetul pe buze. 
Acum părea mai matură mult mai serioasă şi mai 
preocupată. Oare toate aceste schimbări se datorau 
incidentului de la minister? Harry se gândi stingherit că 
Hermione i-ar fi sugerat să o consoleze pe 'Tonks în privinţa 
lui Sirius, să-i spună că nu avea nici o vină în ce se 
întâmplase, dar nu fu în stare să o facă. Nu o învinovăţea 
deloc pentru moartea lui Sirius, nu era cu nimic mai 
responsabilă pentru asta decât oricine altcineva (în orice 
caz, mai puţin responsabilă decât el însuşi), dar nu-i plăcea 
să vorbească despre Sirius când putea să evite lucrul 
acesta. Aşa că îşi continuară drumul, în tăcere, prin aerul 
rece al nopţii, pelerina lungă a lui 'Tlonks foşnind catifelat pe 
pământ în urma lor. 

Până atunci, Harry mersese la castel numai cu trăsura şi 
nu îşi dăduse seama cât de departe era Hogwarţs faţă de 
gara din Hogsmeade. Fu deosebit de uşurat când văzu în 
sfârşit stâlpii înalţi, care încadrau porţile duble, având 
fiecare doi mistreți înaripaţi în vârf. Lui Harry îi era frig şi 
foame şi era dornic să se despartă de această nouă Tonks, 
care era mereu posomorâtă. Dar când încercă să deschidă 
porţile, descoperi că erau ferecate cu nişte lanţuri. 

— Alohomora! zise el încrezător, îndreptându-şi bagheta 
către lacăt, fără să se întâmple ceva. 


— Nu funcţionează asupra porţilor, spuse 'Tonks. Le-a 
vrăjit însuşi Dumbledore. 

Harry se uită în jur. 

— Aş putea să sar zidul, sugeră el. 

— Ba nu, spuse 'Tonks pe un ton categoric. Sunt puse 
blesteme antiintruşi pe toate zidurile. Măsurile de siguranţă 
au fost sporite de zeci de ori în timpul verii. 

— Atunci, zise Harry, începând să-l deranjeze faptul că 
Tonks nu prea voia să-l ajute, bănuiesc că o să dorm aici o 
să aştept până mâine dimineaţă. 

— Vine cineva după tine, spuse Tonks. Uite. 

Lumina unui felinar tremura în depărtare, în faţa caste 
lului. Harry fu atât de bucuros să o vadă, încât se gândi că 
ar fi putut să îndure chiar şi mustrările lui Filch pentru că 
întârziase şi să-l asculte declarând cu vocea lui răguşită că 
toţi elevii ar fi mai punctuali dacă li s-ar bate cuie în degete 
când în-târziau. Abia când lumina galbenă ajunse la treizeci 
de metri de ei, iar Harry îşi dădu jos Pelerina Invizibilă ca să 
poată fi văzut; recunoscu cu un sentiment de ură profundă 
nasul coroiat şi părul lung, negru şi slinos al lui Severus 
Plesneală. 

— Ca să vezi, zise acesta batjocoritor, scoţându-şi bagheta 
şi atingând o dată lacătul, astfel încât lanţurile se dădură la 
o parte şi poarta se deschise scârţâind. Drăguţ din partea 
ta că te-ai hotărât să-ţi faci apariţia, Potter, deşi e limpede 
că ai considerat că roba de şcoală nu se potriveşte cu 
personalitatea ta. 

— Nu m-am putut schimba, nu am avut cufărul... începu 
Harry, dar Plesneală îl întrerupse tăios. 

— Nu trebuie să mai aştepţi, Nymphadora. Potter este... 
în... în siguranţă cu mine. 

— Mesajul îi era destinat lui Hagrid, spuse Tonks, încrun- 
tându-se. 

— Hagrid a întârziat la masa festivă de la începutul 
semestrului, la fel ca Potter, aici de faţă, aşa că am preluat 
eu mesajul în locul lui. în plus, zise Plesneală, dându-se 


înapoi pentru a-i face loc lui Harry să treacă, mi se pare 
interesant noul tău Patronus. 

Plesneală îi închise poarta în nas cu un zgomot metalic 
puternic şi atinse din nou lanţul cu bagheta, făcându-le să 
se încolăcească la loc. 

— Cred că cel pe care îl aveai înainte era mai bun, spuse 
Plesneală, cu o notă evidentă de răutate în glas. Asta nou 
pare destul de fragil. 

Plesneală mişcă puţin felinarul şi Harry văzu preţ de o cli- 
Pă o expresie de şoc şi furie pe chipul lui Tonks. Apoi 
aceasta dispăru din nou în întuneric. 

— Noapte bună! îi strigă Harry peste umăr, îndreptându- 
se către castel cu Plesneală. Mulţumesc pentru... tot. 

— Pe curând, Harry. 

Plesneală tăcu timp de câteva minute. Harry avea impre-la 
că emana nişte valuri atât de puternice de ură, încât nu-i 
venea să creadă că Plesneală nu le simţea pârjolindu-l. îl ţje. 
testase din prima clipă când îl cunoscuse, dar elementul 
care eliminase orice posibilitate ca Harry să-l ierte vreodată 
fusese modul în care se purtase Plesneală cu Sirius. 
Indiferent de ce zicea Dumbledore, Harry avusese timp să 
cântărească totul pe timpul verii şi ajunsese la concluzia că 
remarcile răutăcioase ale lui Plesneală faţă de Sirius, care îl 
acuzase că se ascundea într-un loc sigur, în timp ce ceilalţi 
membri ai Ordinului Phoenix se luptau cu Cap-de-Mort, 
avuseseră, probabil, un rol important în decizia lui Sirius de 
a se duce într-un suflet la minister în noaptea când murise. 
Harrv se agată de această idee, pentru că îi permitea să 
dea vina pe Plesneală, ceea ce îl mulțumea într-o anumită 
măsură, şi pentru că ştia că, dacă exista cineva care nu 
regreta moartea lui Sirius, acesta era bărbatul care mergea 
acum cu el în noapte. 

— Cincizeci de puncte pierdute de Cercetaşi pentru 
întârziere, aş zice, spuse Plesneală. A, stai puţin, şi încă 
douăzeci pentru că porţi haine încuiate. Ştii, nu cred că a 
mai fost vreo casă care să piardă atâtea puncte atât de 


repede după începerea semestrului; nici nu s-a ajuns la 
desert. Poate c-ai doborât un record, Potter. 

Mânia şi ura care dospeau în Harry părură să atingă cote 
maxime, dar ar fi preferat de o mie de ori să fi rămas 
imobilizat în tren până la Londra decât să-i spună lui 
Plesneală de ce întârziase. 

— Presupun că ai vrut să-ţi faci o intrare de pomină, nu? 
continuă Plesneală. Şi cum nu aveai o maşină zburătoare la 
îndemână, ai ales să dai navală în Marea Sală în miezul 
mesei festive, ca să dai o notă de dramatism. 

Harry păstră tăcerea în continuare, deşi simţea că avea să- 
i explodeze pieptul. Ştia că acesta era motivul pentru care 
venise să-l ia Plesneală: cele câteva minute în care putea să- 
| sâcâie şi să-l chinuie pe Harry fără să mai fie altcineva de 
fată. 

În sfârşit, ajunseră la treptele din faţa castelului, iar când 
se deschiseră uşile mari de stejar către holul de la intrare, 
fură întâmpinați de un zumzet de voci, râsete şi clinchet de 
ta-câmuri de dincolo de uşile deschise care dădeau spre 
Marea SalăLui Harry îi trecu prin minte să îşi pună repede 
Pelerina Invizibilă şi astfel să se aşeze neobservat la masa 
lungă a Cercetaşilor (care se nimerea să fie cea mai 
îndepărtată de holul de la intrare). 

Însă Plesneală zise, de parcă i-ar fi citit gândurile: 

— Fără Pelerină. O să intri şi o să te vadă toată lumea, sunt 
sigur că asta ţi-ai dorit de la bun început. 

Harry se întoarse pe călcâie şi intră direct pe uşile 
deschise cu paşi mari, fiind în stare să facă orice ca să 
scape de Plesneală. Marea Sală, cu cele patru mese lungi 
ale caselor şi cu masa profesorilor din capăt, era 
împodobită ca de obicei cu lumânări plutitoare care făceau 
farfuriile să sclipească şi să strălucească. însă Harry nu 
distinse nimic din mulţimea de luminiţe din jur, mergând 
atât de repede, încât trecuse deja de masa Astropufilor 
înainte să fi apucat să se holbeze cineva la el, iar când 
începură să se ridice ca să-l vadă mai bine, îi zări pe Ron şi 


Hermione, grăbi pasul de-a lungul băncilor şi îşi făcu loc 
între ei la masă. 

— Unde ai... Fir-aş al naibii, ce-ai păţit la faţa? spuse Ron, 
uitându-se la el cu ochii cât cepele, la fel ca şi toţi ceilalţi 
din apropiere. 

— De ce, ce nu e în regulă? zise Harry, înşfăcând o lingură 
şi încercând să-şi desluşească reflecţia distorsionată. 

— Eşti plin de sânge! spuse Hermione. Stai aşa... 
Hermione ridică bagheta şi zise: „Ilergeo!” curăţând 
sângele uscat. 

— Mersi, spuse Harry, ducându-şi mâna la faţa, care acum 
era curăţă. 

Cum îmi arată nasul? 

— Normal, zise Hermione îngrijorată. De ce, ar trebui să 
arate altfel? 

Harry, ce s-a întâmplat? Ne-am speriat îngrozitor! 

— Vă povestesc mai târziu, răspunse Harry scurt. 

Era perfect conştient de faptul că Ginny, Neville, Dean şi 
Seamus ascultau ce vorbeau. Până şi Nick Aproape-Făr'-de- 
Cap, fantoma Cercetaşilor, plutise de-a lungul băncii ca să 
tragă cu Urechea. 

— Dar... zise Hermione. 

— Nu acum, Hermione, spuse Harry cu subînţeles. Spera 
din tot sufletul că toţi aveau să presupună că fusese 
implicat într-o încercare eroică, de preferat împotriva 
câtorva Devoratori ai Morţii şi a unui Dementor. Bineînţeles 
că Reacredință avea să dea sfoară-n ţară, dar exista o şansă 
ca istorisirea să nu ajungă la urechile multor Cercetaşi. 

Întinse mâna prin faţa lui Ron ca să ia nişte copane de pui 
şi o porţie de cartofi prăjiţi, dar acestea dispărură înainte să 
le poată pune în farfurie, fiind înlocuite cu nişte budinci. 

— Ai ratat oricum Sortatul, zise Hermione, în timp ce Ron 
se arunca asupra unei prăjituri mari cu ciocolată. 

— Ce mai zicea jobenul? Ceva interesant? întrebă Harry, 
luând o bucată de tartă de melasă. 


— In mare, aceleaşi lucruri... Ne-a îndemnat să ne unim 
împotriva duşmanilor, ca de obicei. 

— Dumbledore a zis cumva ceva de Cap-de-Mort? 

— Până acum nu, dar îşi păstrează întotdeauna discursul 
propriu-zis până după cină, nu-i aşa? Nu cred că maie 
mult. 

— Plesneală a zis că Hagrid a întârziat la ospăț. 

— Ai vorbit cu Plesneală? Cum aşa? zise Ron înfulecând 
din prăjitură. 

— M-am întâlnit cu el din întâmplare, zise Harry evaziv. 

— Hagrid nu a întârziat decât câteva minute, zise 
Hermione. Uite, Harry, îţi face cu mâna. 

Harry se uită la masa profesorilor şi îi zâmbi lui Hagrid, 
care îi făcea într-adevăr cu mâna. Hagrid nu reuşise 
niciodată să fie la fel de demn ca profesoara McGonagall, 
şefa Casei Cercetaşilor, care stătea la masă lângă Hagrid, 
ajungându-i până la jumătatea distanţei dintre cot şi umăr 
şi privind cu dezaprobare acest salut călduros. Harry fu 
surprins să o vadă pe profesoara Trelawney, care preda 
Previziuni despre Viitor, stând de partea cealaltă a lui 
Hagrid; aceasta ieşea rareori din camera ei din turn şi era 
pentru prima dată că era prezentă la ospăţul de deschidere 
a anului şcolar. Părea la fel de bătrână ca de obicei, 
acoperită cu mărgele sclipitoare şi şaluri lungi, cu ochii 
supradimensionaţi de ochelari. După ce o băânuise mereu de 
înşelătorie, Harry fusese şocat să descopere la sfârşitul 
semestrului trecut că ea fusese cea care rostise prezicerea 
care îl făcuse pe Cap-de-Mort să-i omoare pe părinţii lui 
Harry şi să-l atace şi pe el. Această informaţie îl făcuse să îşi 
dorească şi mai puţin să aibă de-a face cu ea, si, din fericire, 
anul acesta avea să renunţe la Prezicerile despre Viitor. 
Ochii ei ca nişte faruri se întoarseră spre el, iar Harry se 
uită repede la masa Viperinilor. Draco Reacredință se 
prefăcea că spărgea nasul cuiva, însoţit de hohote de râs şi 
de aplauze. Harry îşi cobori privirea, uitându-se la tarta de 


melasă şi simțind din nou că-i fierbe sângele în vine. Ce nu 
ar fi dat ca să se lupte cu Reacredință unu la unu. 

— Şi ce voia până la urmă domnul profesor Slughorn? 
întrebă Hermione. 

— Să afle ce s-a întâmplat la minister, spuse Harry. 

— La fel ca toată lumea din sala asta, pufni Hermione. Să fi 
văzut cum am fost interogaţi în tren, nu-i aşa, Ron? 

— Aşa e, zise Ron. Toţi voiau să ştie dacă eşti cu adevărat 
„cel ales”... 

— Să ştiţi că ăsta este un subiect îndelung dezbătut şi în 
rândul stafiilor, interveni Nick Aproape-Făr'-de-Cap, încli- 
nându-şi capul abia prins de gât spre Harry, încât i se 
clătină periculos pe guler. 

Sunt considerat un specialist în domeniul Potter, se ştie că 
suntem în relaţii bune. însă am asigurat comunitatea 
stafiilor că n-o să te sâcâi cu întrebări. „Harry Potter ştie că 
poate avea încredere nemărginită în mine”, aşa le-am zis. 
„Mai degrabă mor decât să-i trădez încrederea.” 

— Asta nu e cine ştie ce, având în vedere că eşti deja mort, 
constată Ron. 

— Sensibil ca un topor, ca de obicei, zise Nick Aproape- 
“ăr'-de-Cap pe un ton jignit, ridicându-se în aer şi plutind 
spre celălalt capăt al mesei Cercetaşilor chiar în clipa când 
dumbledore se ridică în picioare la masa profesorilor. 

Zumzetul de voci şi râsete din Marea Sală se stinse 
aproaPe instantaneu. 

— Bună seara tuturor, zise el, zâmbind larg, cu braţele 
deschise, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze toată camera. 

— Ce-a păţit la mână? zise Hermione cu răsuflarea tăiată. 
Nu era singura care observase. Mâna dreaptă a lui 
Dumbledore era la fel de înnegrită şi uscăţivă ca în noaptea 
când venise să-l ia pe Harry de la familia Dursley. Sala fu 
cuprinsă de şoapte. 

Dumbledore, interpretând corect şuşotelile, zâmbi şi îşi 
scutură mâneca roşie cu auriu, acoperindu-şi mâna rănită. 


— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, zise el senin. Aşa... Le 
urez bun venit noilor elevi şi le spun bine aţi revenit celor 
vechi. Vă aşteaptă încă un an de educaţie magică. 

— Avea mâna la fel şi când m-am întâlnit cu el astă-vară, îi 
şopti Harry lui Hermione. Dar credeam că s-a vindecat până 
acum. Ori singur, ori cu ajutor de la doamna Pomfrey. 

— Arată ca şi cum ar fi moartă, spuse Hermione, cu un aer 
scârbit. 

Dar există râni care nu pot fi vindecate... blesteme 
străvechi... Şi mai sunt otrăvuri care nu au antidoturi. 

—. iar domnul Filch, îngrijitorul nostru, m-a rugat să vă 
anunţ că toate articolele cumpărate de la magazinul 
„Weasley Bing-Bong” sunt interzise cu desăvârşire. Cei care 
vor să joace în echipa de vâjthaţ a casei lor trebuie să se 
prezinte în faţa şefilor caselor lor, ca şi până acum. De 
asemenea, suntem în căutare de comentatori de vâjthaţ. Cei 
interesaţi sunt sfătuiţi să procedeze la fel. Anul acest avem 
plăcerea să-i urăm bun venit unui nou membru în rândul 
profesorilor. Domnul profesor Slughorn - acesta se ridică, 
cu chelia sclipindu-i la lumina lumânărilor şi cu burta mare, 
acoperită cu o vestă, aruncând o umbră mare peste masă - 
este un fost coleg al meu care a acceptat să îşi reia 
activitatea ca profesor de Poţiuni. 

— Poţiuni? 

— Poţiuni? 

Cuvântul fu pe buzele tuturor, cei de faţă întrebându-se 
dacă nu cumva îi înşelase auzul. 

— Poţiuni? spuseră Ron şi Hermione într-un glas, 
întorcânduse uimiţi spre Harry. Dar ai zis... 

— Cât despre domnul profesor Plesneală, zise Dumbledore 
ridicând vocea şi acoperind zumzetul de şoapte, dânsul o să 
fie noul profesor de Apărare contra Magiei Negre. 

— Nu! spuse Harry, atât de tare încât mai multe capete se 
întoarseră spre el. 

Nu îi păsa. Se uita mânios la masa profesorilor. Cum era 
posibil ca Plesneală să devină profesor de Apărare contra 


Magiei Negre după atâta timp? Nu se ştia de ani de zile că 
Dumbledore nu avea destulă încredere în el ca să i-l dea? 

— Dar, Harry, ai zis că Slughorn o să ne predea Apărare 
contra Magiei Negre! spuse Hermione. 

— Aşa am crezut, zise Harry, chinuindu-se să-şi aducă 
aminte când îi spusese Dumbledore că avea să fie aşa, dar 
acum, că se gândi mai bine, nu putu să îşi aducă aminte să-i 
fi spus ce materie avea să predea Slughorn. 

Plesneală, care stătea în dreapta lui Dumbledore, nu se 
ridică atunci când îi fu rostit numele, ci doar ridică mâna în 
semn de recunoaştere a aplauzelor de la masa Viperinilor. 
Totuşi Harry ar fi putut să jure că observase o urmă de 
triumf pe chipul pe care îl detesta atât de mult. 

— Până la urmă, e şi asta o veste bună, zise Harry cu 
răutate. 

Plesneală o să plece până la sfârşitul anului. 

— Ce vrei să spui? întrebă Ron. 

— Materia asta e o piază-rea. Nimeni nu a rezistat mai 
mult de un an. 

Quirrell chiar a murit în timp ce preda. Ştiţi ceva, eu, unul, 
sper să avem parte de încă o înmormântare... 

— Harry! îl mustră Hermione şocată. 

— Ar putea doar să continue să predea Poţiuni la sfârşitul 
anului, spuse Ron rezonabil. Individul ăsta, Slughorn, s-ar 
putea să nu vrea să rămână pe termen lung, la fel ca Moody. 

Dumbledore îşi drese vocea. Harry, Ron şi Hermione nu 
erau singurii care vorbeau. întreaga sală fusese cuprinsă de 
un val de discuţii la auzul veştii că Plesneală îşi atinsese în 
sfârşit telul. Părând să nu îşi dea seama deloc de cât de 
senzaţional fusese anunţul său, Dumbledore nu mai zise 
nimic despre alte Schimbări printre profesori, aşteptând 
câteva secunde pentru a e asigura că nu mai vorbea nimeni 
înainte de a continua. 

— Acum, aşa cum ştim cu toţii, Lordul Cap-de-Mort şi 
adepţii săi sunt din nou în libertate şi pe zi ce trece - mai 
puternici. 


Tăcerea deveni încordată la auzul cuvintelor lui 
Dumbledore. Harry îl privi pe Reacredință. Acesta nu se 
uita la Dumbledore, ci îşi făcea furculiţa să plutească, 
ghidând-o cu bagheta, ca şi cum ar fi considerat că 
discursul directorului nu era demn de atenţia lui. 

— Situaţia prezentă este nespus de periculoasă. Toţi elevii 
şi profesorii de la Hogwarts trebuie să-şi de silinţa ca să fim 
în siguranţă, acum şi pe viitor. Fortificațiile magice ale 
castelului au fost sporite în timpul verii, asigurându-ne noi 
şi riguroase măsuri de siguranţă. Cu toate acestea, trebuie 
să fim foarte atenţi ca să nu aibă loc nici o eroare din partea 
vreunui elev sau profesor. Drept urmare, vă rog să 
respectaţi toate restricţiile de siguranţă pe care or să vi le 
impună profesorii, indiferent de cât de neplăcute or să vă 
pară, în special regula orei de stingere. Vă implor, dacă 
observați ceva ciudat sau suspect în castel sau în afara lui, 
anunţaţi imediat unul dintre profesori. Am încredere în 
faptul că o să ţineţi întotdeauna cont de siguranţa voastră şi 
a celorlalţi. 

Ochii albaştri ai lui Dumbledore îi învăluiră pe elevii de la 
mese şi apoi el zâmbi din nou. 

— Şi-acum, la culcare. Vă aşteaptă nişte paturi cât se 
poate de comode şi călduroase şi ştiu că grija voastră cea 
mai importantă este să fiţi odihniţi la orele de curs de 
mâine. Hai, repejor! 

Băncile se dădură în spate, cu obişnuitul huruit asurzitor, 
şi sute de elevi începură să iasă din Marea Sală, îndreptân- 
du-se către camerele lor. Harry, care nu se grăbea să plece 
odată cu mulţimea curioasă şi nici să ajungă destul de 
aproape de Reacredință pentru a-i da ocazia să povestească 
din nou cum îi zdrobise nasul, rămase în urmă, prefăcându- 
se că îşi lega şiretul de la un adidas, lăsându-i pe ceilalţi 
Cercetaşi să o ia înainte. Hermione era printre primii, 
pentru a-şi îndeplini datoria de Perfect, conducându-i pe cei 
din primul an, dar Ron rămase cu Harry. 


_ Ce ai păţit de fapt la nas? întrebă el, când ajunseră chiar 
ultimii» în spatele mulţimii care se înghesuia să iasă din sală 
şi nu riscau să fie auziţi de nimeni. 

Harry îi spuse. Faptul că Ron nu râse dovedi cât de strânsă 
era prietenia dintre ei. 

— L-am văzut eu pe Reacredință mimând ceva în legătură 
cu nasul, zise el sumbru. 

— Da, mă rog, nu contează, spuse Harry cu amărăciune. 
Stai să-ţi povestesc ce zicea înainte să-şi dea seama că eram 
acolo. 

Harry se aşteptase ca Ron să fie de-a dreptul uluit de 
spusele lui Reacredință. Cu toate acestea, el nu fu 
impresionat, dând dovadă de o încăpățânare exagerată din 
punctul de vedere al lui Harry. 

— Harry, să fim serioşi, voia doar să se dea mare în faţa lui 
Parkinson. 

Ce misiune ar putea să-i dea Ştii-lu-Cine tocmai lui? 

— Cap-de-Mort ar putea să aibă nevoie de cineva din 
interiorul şcolii, nu-i aşa? Nu ar fi prima dată când... 

— Tare aş vrea să nu mai pronunţi numele ăsta, Harry, 
spuse o voce nemulțumită din spatele lor. 

Harry se uită peste umăr şi îl văzu pe Hagrid clătinând din 
cap. 

— Dar şi Dumbledore îi spune pe nume, spuse Harry bo- 
sumflându-se. 

— Da, numai că Dumbledore e Dumbledore, nu-i aşa? 
spuse Hagrid cu un aer misterios. Cum de-ai întârziat, 
Harry? Mi-am făcut griji pentru tine, să ştii. 

— Am fost reţinut în tren, zise Harry. Dar tu de ce-ai 
întârziat? 

— Am fost la Grawp, spuse Hagrid vesel. Am cam pierdut 
noţiunea timpului. Acum are o casă nouă-n munţi, a avut 
Srijă Dumbledore. E o peşteră mare şi tare frumuşică. E 
„jult mai fericit acolo decât în Pădure. Am întârziat pentru 
ca am stat la poveşti cu el. 


— Serios?! zise Harry, evitând să-i întâlnească privirea lui 
Data trecută când se întâlnise cu fratele vitreg al lui Hagrid, 
un uriaş violent, specializat în smulgerea copacilor din 
rădăcini, vocabularul acestuia era format din cinci cuvinte, 
iar pe două dintre ele nici măcar nu putea să le pronunţe 
cum trebuia. 

— A, da, să vezi ce-a progresat, spuse Hagrid mândru. Nici 
n-o să-ţi vină să crezi. Mă gândeam să-l pregătesc să fie 
asistentul meu. 

Ron pufni zgomotos, dar reuşi să pretindă că fusese doar 
un strănut furtunos. Acum ajunseseră în dreptul uşilor de 
stejar de la intrare. 

— Atunci, pe mâine dimineaţă, la primul curs imediat după 
micul dejun. 

Să veniţi mai devreme, ca să-l salutaţi pe Buck... pardon, 
pe Witherwings! 

Ridicând o mână în semn de rămas bun, ieşi pe uşile de 
stejar şi se pierdu în noapte. 

Harry şi Ron se uitară unul la altul. Harry îşi dădu seama 
că Ron avea acelaşi sentiment de vinovăţie ca şi el. 

— Şi tu ai renunţat la cursul de Grijă faţă de Creaturile 
Magice, nu? 

Ron dădu din cap. 

— Şi tu la fel, nu-i aşa? Harry încuviinţă la rândul lui. 

— Şi Hermione? mai întrebă Ron. 

Harry repetă gestul. Nu voia să se gândească la ce avea să 
spună Hagrid când avea să-şi dea seama că elevii săi 
preferaţi renunţaseră la cursul lui. 

— CAPITOLUL, IX - 

UN PRINŢ SEMIPUR. 

Dimineaţa următoare, Harry şi Ron se întâlniră cu 
Hermione în camera de zi înainte de micul dejun. Sperând 
să găsească pe cineva care să-i sprijine teoria, Harry se 
grăbi să-i povestească lui Hermione ce spusese Reacredință 
în Expresul de Hogwarts. 


— Nu-i aşa că e evident că se dădea mare în faţa lui 
Parkinson? 

exclamă Ron repede, înainte ca Hermione să fi apucat să 
spună ceva. 

— Păi, zise ea nesigură, nu ştiu. Lui Reacredință îi sţă în 
fire să încerce să pară mai important decât este de fapt. 
Dar ar fi o minciună cam gogonată... 

— Exact, zise Harry, dar nu putu să spună mai mult, 
pentru că erau foarte mulţi care trăgeau cu urechea la ceea 
ce vorbeau, se holbau la el şi şuşoteau între ei. 

— Nu e frumos să arăţi cu degetul, se răsti Ron la un băiat 
mărunţel din anul întâi, când li se alăturară celor care 
aşteptau să iasă pe gaura portretului. 

Băiatul, care îi şoptise ceva despre Harry prietenului său, 
acoperinduşi gura cu mâna, se făcu imediat roşu ca focul şi 
se rostogoli speriat prin gaura portretului. Ron râse cu 
superioritate. 

— Ador să fiu în anul şase. Şi să nu uităm că anul ăsta o să 
avem şi ferestre. Ore în şir în care o să putem să stăm aici şi 
să ne relaxăm. 

— Ferestrele de care vorbeşti sunt pentru învăţat, Ron, 
Z1se Hermione, când porniră pe hol. 

- Da, dar nu şi azi, spuse Ron. Am o presimţire că o să 
avem 0 zi uşoară. 

— Stai aşa, zise Hermione, ridicând o mână şi oprind un 
din anul patru care încerca să treacă pe lângă ea ţinând 
sţrâns un disc verde electric. Frisbee-urile cu colţi sunt 
interese şi se confiscă, îi spuse ea hotărâtă. 

Băiatul îi dădu discul care îşi arăta dinţii, trecând 
încruntat pe sub braţul ei şi fugind după prietenii lui. Ron 
aşteptă până nu îl mai văzu şi apoi smulse frisbee-ul din 
mâna lui Hermione 

— Grozav, întotdeauna mi-am dorit unul. 

Mustrările lui Hermione fură acoperite de un ropot de 
chicoteli. Se pare că Lavender Brown considera că Ron 
spusese ceva foarte amuzant. Aceasta râse în continuare 


când trecu pe lângă ei, aruncându-i o privire peste umăr lui 
Ron. Băiatul păru cât se poate de mulţumit de sine. 

Tavanul Marii Săli era de un albastru senin, presărat cu 
nori delicaţi, exact ca porțiunile de cer care se vedeau pe 
ferestrele înalte, cu şipci verticale. în timp ce înfulecau terci 
de ovăz şi ouă cu şuncă, Harry şi Ron îi povestiră lui 
Hermione conversaţia jenantă pe care o avuseseră cu 
Hagrid seara trecută. 

— Dar cum ar putea să creadă că am vrea să studiem în 
continuare Grija faţă de Creaturile Magice? zise ea 
neliniştită. Adică am dat vreunul din noi dovadă... de... 
entuziasm? 

— Păi, răspunsul ar fi „da”, aşa-i? spuse Ron, înghițind cu 
ţoţul un ou făcut ochi. Noi eram cei care depuneam cel mai 
mult efort la orele lui, pentru că ne plăcea de el. Dar Hagrid 
credea că ne plăcea materia asta idioată. Voi chiar credeţi 
că o să vrea cineva să dea [Î. V.E.E. la cursul ăsta? 

Harry şi Hermione tăcură amândoi. Nu era nevoie să 
răspundă. Ştiau foarte bine că nimeni din anul lor nu voia 
să mai studieze în continuare Grija faţă de Creaturile 
Magice. Evitară să-i întâlnească privirea lui Hagrid şi-i 
întoarseră salutul destul de apatici când acesta le făcu vesel 
cu mâna, ridicându-se de la masă zece minute mai târziu. 

După ce terminară de mâncat, rămaseră la locurile lor, 
aşteptând să vină profesoara McGonagall de la masa 
profesorilor. Anul acesta împărţirea orarelor era mult mai 
complicată decât de obicei, pentru că profesoara 
McGonagall trebuia mai întâi să se asigure că toţi 
obţinuseră calificativele necesare la N. O. V-uri pentru a 
continua cu . V. E. E.-urile pe care şi le aleseseră. 

Hermione primi imediat dreptul de a continua să studieze 
Farmece, Apărare contra Magiei Negre, Transfigurare, 
jerbologie, Aritmanţie, Studiul Vechilor Rune şi Poţiuni şi nU 
mai zăbovi nici o clipă, ducându-se glonţ la un curs despre 
perioada de început a vechilor rune. în cazul lui Isjeville 
dură ceva mai mult, pe chipul rotund i se citi teama în timp 


ce profesoara McGonagall cercetă opţiunile pe care le 
făcuse şi calificativele pe care le luase la N. O. V-uri. 

— Ierbologie, în regulă, spuse ea. Doamna profesoară 
Lăstar o să fie încântată să te primească înapoi cu un N.O. 
V. Remarcabil. 'Te califici şi pentru Apărare contra Magiei 
Negre cu Peste Aşteptări. Dar problema este 
Transfigurarea. îmi pare rău, Poponeaţă, dar Acceptabil nu 
este un rezultat destul de bun pentru nivelul ÎL. V.E.E,, 
sincer nu cred că o să poţi face faţă cerinţelor cursului. 

Neville îşi lăsă capul în jos. Profesoara McGonagall îl 
examina prin ochelarii ei cu ramă pătrată. 

— Dar de ce vrei să continui să studiezi „Iransfigurarea”? 
Nu am avut niciodată impresia că ţi-ar plăcea această 
materie în mod special. 

Neville părea foarte amărât şi bâigui ceva despre „dorinţa 
bunicii lui”. 

— Hm, pufni profesoara McGonagall. Este cazul ca bunica 
ta să înveţe să fie mândră de nepotul pe care îl are şi nu de 
cel pe care crede că ar trebui să-l aibă, mai ales după ce s-a 
întâmplat la minister. 

Neville roşi şi clipi derutat. Era pentru prima dată când 
profesoara McGonagall îi făcea un compliment. 

— îmi pare rău, Poponeaţă, dar nu ţe pot primi la cursul 
nieu pentru TI. V E. E.-uri. însă văd că ai luat „Peste 
Aşteptări” la Farmece, de ce nu alegi Farmecele pentru T.V. 
| 2008 = 

— Bunica e de părere că Farmecele sunt o materie prea 
uŞoară, bâigui Neville. 

— Alege Farmecele, spuse profesoara McGonagall, şi o să-i 
scriu Augustei, ca să-i amintesc că doar pentru că ea a picat 
examenul N. O. V. de Farmece nu înseamnă că este o matele 
lipsită de valoare. 

Profesoara McGonagall surâse puţin când văzu expresia 
de încântare şi uluire de pe chipul lui Neville şi atinse cu 
vârful baghetei un orar gol, care avea înscrise noile cursuri 
când i-l dădu lui Neville, câteva clipe mai târziu. 


Profesoara McGonagall vorbi apoi cu Parvati Patil. Primul 
lucru pe care îl întrebă aceasta fu dacă Firenze, centaurul 
chipeş, preda în continuare Previziuni despre Viitor. 

— Anul acesta o să împartă orele de curs cu doamna 
profesoara Trelawney, zise profesoara McGonagall, cu o 
urmă de dezaprobare în glas, căci se ştia că dispreţuia 
Previziunile despre Viitor. Cei din anul şase or s-o aibă ca 
profesoară pe doamna Trelawney. 

Parvati păru foarte tristă când se duse la cursul de 
Preziceri despre Viitor, cinci minute mai târziu. 

— Să vedem, Potter, Potter... spuse profesoara 
McGonagall, consultându-şi hârtiile când ajunse la Harry. 
Farmece, Apărare contra Magiei Negre, lerbologie, 
Transfigurare... totul e în ordine. 

Potter, dă-mi voie să-ţi spun că am fost mulţumită de 
rezultatele de la examenul de Transfigurare, deosebit de 
mulţumită. Acum spune-mi de ce nu te-ai înscris la Poţiuni? 
Nu voiai să devii Auror? 

— Ba da, doamna profesoară, dar mi-aţi spus că trebuie să 
iau „Remarcabil” la N. O. V-ul de Poţiuni. 

— Aşa este, ţi-am spus asta când domnul profesor 
Plesneală era cel care preda această materie. însă domnul 
profesor Slughorn acceptă bucuros elevi cu „Peste 
Aşteptări” la cursul de T. V. E. E. Vrei să studiezi în 
continuare Poţiunile? 

— Da, zise Harry, dar nu mi-am cumpărat cărţile necesare, 
nici ingredientele şi... 

— Sunt convinsă că domnul profesor Slughorn o să-ţi 
poată împrumuta câte ceva, spuse profesoara McGonagall. 
în ordine, Potter, ăsta este orarul tău. A, apropo, să ştii că s- 
au înscris douăzeci de elevi care vor să intre în echipa de 
vâjt-haţ a Cercetaşilor. O să-ţi dau ţie lista cât de curând, ca 
să alegi tu când vrei să fixezi trialul. 

Câteva minute mai târziu, Ron primi permisiunea de a ur-l 
ma aceleaşi cursuri ca Harry, iar cei doi plecară împreună 
de la masă. 


— Uite, spuse Ron încântat, uitându-se la orarul său, acum 
avem o fereastră... încă una după pauză... Şi încă una după 
prânz... E excelent! 

Se întoarseră în camera de zi, unde nu erau decât şase 
elevi din anul şapte, printre care şi Katie Bell, singurul 
membru care rămăsese din echipa originală de vâjthaţ a 
Cercetaşilor căreia i se alăturase Harry în anul întâi. 

— Mă aşteptam să te aleagă, felicitări! strigă ea, indicând 
insigna de căpitan de pe pieptul lui Harry. Să-mi spui când o 
să fie selecţia! 

— Fii serioasă, zise Harry, tu nu trebuie să mai dai nici o 
probă, te-am urmărit cum joci timp de cinci ani. 

— Ei, să nu porneşti cu ideea asta, îl preveni ea. N-ai de 
unde să ştii că nu există cineva mai bun ca mine printre 
candidaţi. N-ar fi prima dată când s-ar destrăma echipele 
din cauza căpitanilor care selecţionează foşti jucători sau 
care îşi primesc prietenii în echipă... 

Ron păru puţin jenat şi începu să se joace cu frisbee-ul cu 
colţi pe care îl confiscase Hermione de la băiatul din anul 
patru. Discul zbură prin cameră, mârâind şi încercând să 
muşte din tapet. Şmecherilă îi urmări traiectoria cu ochii lui 
galbeni, scuipând când discul ajunse prea aproape de el. 

O oră mai târziu, plecară fără tragere de inimă din camera 
de zi însorită, îndreptându-se spre clasa de Apărare contra 
Magiei Negre, care era cu patru etaje mai jos. Hermione 
stătea deja la coadă în faţa uşii, cu un vraf de cărţi groase în 
braţe, arătând ca şi cum tocmai ar fi fost trasă pe sfoară. 

— Ne-au dat foarte multe teme la Studiul Vechilor Rune, 
zise ea îngrijorată, când Harry şi Ron se opriră lângă ea. Un 
eseu de treizeci de centimetri lungime, plus două traduceri. 
Şi trebuie să citesc toate astea până miercuri! 

— Ce nasol, zise Ron căscând. 

— Stai să vezi, spuse ea pe un ton ranchiunos. Pariez că 
Plesneală o să ne dea o grămadă de teme. 

Chiar în clipa aceea se deschise uşa clasei şi Plesneală ieşi 
pe culoar, cu chipul palid încadrat de două perdele de păr 


negru, slinos. Toată lumea tăcu mâlc. 

— Intraţi, zise el. 

Harry se uită înjur când intrară cu toţii în clasă. Plesneală 
îşi lăsase deja amprenta asupra sălii; era mai sumbră decât 
de obicei, pentru că erau trase draperiile şi camera era 
luminată cu lumânări. Pe pereţi se găseau tablouri noi. 
Multe dintre ele înfăţişau oameni care păreau să aibă 
dureri, erau grav răniţi sau aveau membrele contorsionate 
întrun mod ciudat. Se aşezară în tăcere, privind portretele 
sinistre din jur. 

— Nu v-am spus să scoateţi cărţile, zise Plesneală, 
închizând uşa şi ducându-se în spatele catedrei, pentru a li 
se adresa elevilor. 

Hermione dădu repede drumul Confruntării mascaţilor 
înapoi în ghiozdanul pe care îl ascunse sub scaun. 

— Vreau să vă vorbesc şi am nevoie de atenţia voastră 
totală. 

Plesneală îşi aţinti ochii negri asupra elevilor care se uitau 
cu toţii în sus la el, zăbovind o fracțiune de secundă mai 
mult asupra lui Harry. 

— Dacă nu mă înşel, aţi avut deja alţi cinci profesori la 
această materie. 

Dacă nu te înşeli - de parcă nu i-aifi urmărit pe toţi cum au 
venit şi au plecat, Plesneală, sperând că o să fi următorul, 
îşi zise înciudat Harry. 

— Fireşte, toţi aceşti profesori au avut propriile metode şi 
priorităţi. 

Dată fiind starea de confuzie care a rezultat, mă mir că 
aţâţ de mulţi dintre voi au reuşit să ia N. O. V.-ul la această 
materie. Şi mai mare o să-mi fie mirarea dacă o să ţineţi 
pasul cu cerinţele TI. V. E. E., care or să fie mult mai mari. 

Plesneală merse pe lângă perete, coborându-şi vocea; 
elevii săi îşi întinseră gâturile pentru a nu-l scăpa din ochi. 

— Magia Neagră, spuse Plesneală, este alcătuită din 
elemente multe, variate, mereu schimbătoare şi eterne. A 


lupta contra ei este ca şi cum ai lupta cu un balaur cu mai 
multe capete. 

Când i se taie un cap, în locul lui creşte unul mai fioros şi 
mai iscusit. 

Te lupţi cu ceva indefinit, schimbător şi indestructibil. 
Harry îl fixă cu privirea pe Plesneală. Una era să respecţi 
Magia Neagră ca pe un duşman redutabil şi alta era să 
vorbeşti despre ea cu o nuanţă de tandreţe în voce, aşa cum 
făcea Plesneală. 

— Drept urmare, zise Plesneală, ridicând puţin vocea, 
mijloacele de apărare trebuie să fie la fel de flexibile şi de 
inovatoare ca magia pe care căutaţi să o desfaceri. Aceste 
tablouri - arătă spre câteva dintre ele în timp ce trecu prin 
dreptul lor -reprezintă o ilustrare realistă a ceea ce li se 
întâmplă celor care suportă, de exemplu, 

Blestemul Cruciatus (indică o vrăjitoare care urla de 
durere), care sunt victimele sărutului unui Dementor (un 
vrăjitor ghemuit, care privea în gol, se prăbuşi lângă un 
perete) sau care provoacă firea agresivă a unui Inferius 
(arătă către un trup însângerat care zăcea pe jos). 

— Vreţi să spuneţi că au fost văzuţi Inferii? zise Parvati Pa- 
til cu o voce piţigăiată. Este sigur că îi foloseşte şi el? 

— Lordul întunecat a folosit Inferi în trecut, spuse 
Plesneală, ceea ce înseamnă că ar fi corect să presupui că s- 
ar putea folosi de ei şi cu altă ocazie. Acum... 

Îşi continuă drumul în jurul camerei, îndrepţându-se către 
catedră, sub privirile atente ale elevilor şi cu roba neagră 
fluturând în urma sa. 

—. cred că sunteţi complet lipsiţi de experienţă în folosirea 
vrăjilor nonverbale. Care este avantajul unei vrăji 
nonverbale? 

Hermione ridică repede mâna. Plesneală privi încet către 
toţi ceilalţi, asigurându-se că nu avea de ales, înainte de a 
spune tăios: 

— Da, domnişoară Granger? 


— Adversarul nu poate şti ce fel de magie suntem pe cale 
să folosim, zise Hermione, ceea ce ne dă un avantaj de o 
fracțiune de secundă. 

— Un răspuns reprodus aproape cuvânt cu cuvânt din 
Manualul standard de vrăji, anul şase, spuse Plesneală, 
deloc impresionat (Reacredință râse batjocoritor într-un 
colţ), dar în esenţă corect. într-adevăr, în timpul unui atac, 
cei care ajung să poată face vrăji fără a striga incantaţii au 
de partea lor elementul-surpriză. Desigur, nu toţi vrăjitorii 
pot face asta; este o chestiune de putere de concentrare şi 
control al minţii, care unora le lipseşte. 

Privirea i şe opri din nou cu răutate asupra lui Harry. 
Harry ştia că Plesneală se gândea la lecţiile dezastruoase 
de Occlumanţie de anul trecut. Refuză să-şi plece privirea şi 
se uită urât la Plesneală, până când acesta privi în altă 
parte. 

— Acum o să vă împărţiţi în grupuri de câte doi, continuă 
Plesneală. 

Unul dintre parteneri o să încerce să-l blesteme pe celălalt 
fără să vorbească. Celălalt o să încerce să îndepărteze 
blestemul, păstrând tăcerea la rândul lui. începeţi. 

Deşi Plesneală nu o ştia, Harry îi învățase pe cel puţin 
jumătate dintre cei din clasă (pe toţi cei care făcuseră parte 
din A. D.) cum să facă o Vrajă Scut, cu un an în urmă. Cu 
toate acestea, nici unul dintre ei nu mai aruncase o vrajă 
fără să vorbească. Rezultatul fu că mulţi trişară, şoptind 
incantaţia, în loc să o spună cu voce ţâre. Aşa cum era de 
aşteptat, la zece minute de la începerea lecţiei, Hermione 
reuşi să contracareze blestemul Picioare-de-Gelatină şoptit 
de Neville fără să rostească un cuvânt - o realizare care ar 
fi meritat cel puţin douăzeci de puncte pentru Cercetaşi din 
partea oricărui profesor rezonabil, după cum îşi zise Harry 
cu amărăciune. Dar Plesneală ignoră acest fapt. Se plimbă 
printre ei în timp ce exersau, arătând ca un liliac 
supradimensionat, ca de obicei. Se opri să-i urmărească pe 
Ron şi pe Harry cum se chinuiau cu exerciţiul. 


Ron, care se presupunea că ar fi trebuit să arunce un 
blestem asupra lui Harry, se învineţise şi îşi ţinea buzele 
strânse ca să nu fie tentat să şoptească incantaţia. Harry 
avea bagheta ridicată, aşteptând ca pe ace să respingă un 
blestem care se părea că nu avea să fie aruncat niciodată. 

— Jalnic, Weasley, spuse Plesneală, după un timp. Dă-nii 
voie să-ţi arăt cura se face. 

Îndreptă bagheta spre Harry atât de repede, încât acesta 
reacţiona instinctiv, uitând complet de vrăjile nonverbale şi 
strigând: „Protego!”. 

Vraja sa Scut fu atât de puternică, încât Plesneală îşi 
pierdu echilibrul şi se lovi de o bancă. Toţi se întoarseră şi îl 
urmăriră îndreptându-se mânios. 

— Potter, ai uitat deja că am spus că exersăm vrăji 
nonverbale? 

— Nu, spuse Harry cu răceală. 

— Nu, domnule. 

— Nu este cazul să îmi spuneţi „domnule”, domnule 
profesor. 

Rosti cuvintele înainte să-şi dea seama ce spunea. Mai 
mulţi elevi rămaseră cu răsuflarea tăiată, printre care şi 
Hermione. Cu toate acestea, Ron, Dean şi Seamus zâmbiră 
în semn de apreciere, în spatele lui Plesneală. 

— Ore de detenţie, sâmbătă seara, în biroul meu, zise 
Plesneală. Nu accept replici neobrăzate din partea nimănui, 
Potter. Nici măcar din partea „celui ales”. 

— Ai fost măreț, Harry! zise Ron, râzând pe înfundate, 
când ieşiră în pauză puţin mai târziu. 

— Să ştii că nu ar fi trebuit să spună asta, zise Hermione, 
încruntându-se la Ron. Ce ţi-a venit? 

— A încercat să mă blesteme, în caz că nu ai observat! zise 
Harry furios. Mi-a ajuns ce mi-a făcut în timpul lecţiilor de 
Occlumanţie! 

Mai bine şi-ar găsi alt sac de box! Ce urmăreşte 
Dumbledore, lăsândul să predea Apărare contra Magiei 
Negre? L-aţi auzit cum vorbea despre Magia Neagră? E 


pasiunea vieţii lui! Tot ce zicea despre ea, cum că este 
schimbătoare, indestructibilă. 

— Păi, zise Hermione, mie mi s-a părut că vorbea cam ca 
tine. 

— Cam ca mine) 

— Da, când ne spuneai cum e să-l înfrunţi pe Cap-de-Mort. 
Miceai că nu este de ajuns să memorezi nişte vrăji, ci că 
până urmă totul depinde de tine, de mintea ta şi de 
instinctele tale. Păi, nu asta spunea şi Plesneală? Că până la 
urmă totul se reduce la curaj şi la iuţeala minţii? 

Harry nu o contrazise, dezarmat de faptul că Hermione 
considerase că spusele lui erau demne de a fi memorate, la 
fel ca şi Manualul standard de vrăji, dar nu o contrazise. 

— Harry! Hei, Harry! 

Harry se uită în jur. Jack Sloper, unul dintre prinzătorii din 
echipa de vâjthaţ de anul trecut a Cercetaşilor, se apropia 
de el, cu un sul de pergament în mână. 

— E pentru tine, gâfâi Sloper. Ştii, am auzit că tu eşti noul 
căpitan. 

Când o să organizezi trialurile? 

— încă nu ştiu exact, răspunse Harry, zicându-şi că Sloper 
avea nevoie de un miracol ca să fie primit din nou în echipă. 
O să te anunţ. 

— A, bine. Speram să fie la sfârşitul săptămânii ăsteia. 

Dar Harry nu mai era atent la cele spuse de Sloper; tocmai 
recunoscuse scrisul alungit şi filiform de pe pergament. Il 
lăsă pe Sloper să vorbească singur şi plecă repede cu Ron şi 
Hermione, desfăşurând pergamentul. 

Dragă Harry, 

Aş vrea să începem lecţiile individuale sâmbăta asta. Te 
rog să vii în biroul meu la ora opt seara. Sper că te bucuri 
de prima zi din noul an. 

Al tău, Albus Dumbledore. 

P. S. îmi plac tartele acide. 

— Cum adică îi plac tartele acide? zise Ron, care citi 
mesajul peste umărul lui Harry, cu un aer perplex. 


— Este parola cu care pot să trec de garguiul din faţa 
biroului, zise Harry cu o voce joasă. Ha! Nu o să-i pice deloc 
bine lui Plesneală. Nu o să pot să mă duc la detenţie! 

EI, Ron şi Hermione petrecură tot restul pauzei dându-şi 
cu părerea despre ce avea să-i predea Dumbledore lui 
Harry. Ron credea că probabil era vorba despre blesteme şi 
vrăji spectaculoase pe care Devoratorii Morţii nu le ştiau. 
Herinione spuse că genul ăsta de vrăji era ilegal şi fu de 
părere câ Dumbledore avea să-i predea magie defensivă 
avansată. După pauză, se duse la cursul ei de Aritmanţie, în 
timp ce Ron şi Harry se întoarseră în camera de zi, unde 
începură săşi facă, fără nici o tragere de inimă, temele pe 
care le primiseră de la Plesneală. Acestea se dovediră atât 
de grele, încât încă nu terminaseră când Hermione li se 
alătură în timpul ferestrei de după prânz (accelerând în 
mod simţitor procesul). Reuşiră să-şi termine temele exact 
când clopoţelul anunţă cele două cursuri consecutive de 
Poţiuni şi făcură drumul familiar până la temniţa 
transformată în sală de clasă, care îi aparținuse atâta amar 
de vreme lui Plesneală. 

Când ajunseră pe hol, observară că erau doar doisprezece 
elevi care aleseseră Poţiunile pentru nivelul Î. V. E. E. Era 
evident că Crabbe şi Goyle nu reuşiseră să obţină 
calificativul necesar la N. O. V, dar existau patru Viperini 
care reuşiseră, printre care şi Reacredință. 

Mai erau patru elevi de la Ochi-de-Şoim şi unul de la 
Astropufi, Ernie Macmillan, care îi plăcea lui Harry, în ciuda 
atitudinii lui preţioase. 

— Harry, zise Ernie cu importanţă, întinzându-i mâna lui 
Harry când se apropie de el, nu am apucat să vorbim la 
cursul de Apărare contra Magiei Negre în dimineaţa asta. 
Mi s-a părut că a fost o lecţie destul de bună, dar Vrăjile 
Scut sunt nişte chestii arhicunoscute de noi, veteranii din A. 
D. Voi ce mai faceţi, Ron? Hermione? 

Înainte ca aceştia să apuce să spună altceva în afară de 
„bine”, uşa temniţei se deschise şi burta lui Slughorn ieşi pe 


hol, fiind urmată imediat de restul corpului. Când intră în 
cameră, mustaţa lui stufoasă, care îl făcea să semene cu o 
morsă, se arcui pe chipul zâmbitor, iar Slughorn îi 
întâmpină deosebit de călduros pe Harry şi Zabini. 

În mod neobişnuit, temniţa era deja plină de vapori şi de 
mirosuri ciudate. Harry, Ron şi Hermione mirosiră curioşi 
diferitele esențe când trecură pe lângă nişte ceaune mari, 
care Socoteau. Cei patru Viperini se aşezară împreună la o 
masă, la te' ca elevii de la Ochi-deŞoim. Aşa că Harry, Ron şi 
Hermione împărţiră o masă cu Ernie. O aleseră pe cea mai 
apropiată de un ceaun auriu, care emana cel mai frumos 
mirositor parfum pe care îl inhalase vreodată Harry; era 
ciudat că îi amintea în acelaşi timp de tartele cu melasă, de 
mirosul de lemn al cozii de mătură şi de un parfum floral pe 
care îl distinsese în Vizuină. îşi dădu seama că inspira foarte 
rar şi adânc şi că vaporii poţiunii păreau să-l umple ca un 
lichid. Fu cuprins de o stare profundă de mulţumire şi îi 
zâmbi lui Ron, aflat în partea cealaltă a mesei, care îi 
răspunse şi el cu un zâmbet senin. 

— Să începem, să începem, să începem, zise Slughorn, a 
cărui siluetă masivă era estompată pe alocuri de vaporii 
scânteietori. Scoateţi solzii şi seturile de poţiuni şi nu uitaţi 
de Realizarea poţiunilor avansate. 

— Domnule profesor? zise Harry, ridicând mâna. 

— Da, Harry, băiete? 

— Nu am manual, nici solzi, nu am nimic din toate astea. Şi 
nici Ron. 

Ştiţi, nu am crezut că o să fim acceptaţi la cursulde IL. VE. 
E. 

— A, da, mi-a spus ceva despre asta doamna profesoară 
McGonagall. 

Nu-i nimic, dragul meu, nu-i nimic. Astăzi puteţi să folosiţi 
ingrediente din dulapul cu rezerve şi sunt sigur că am nişte 
solzi în plus pentru voi. Mai avem şi câteva manuale mai 
vechi, o să vă descurcaţi cu ele până când o să puteţi să 
faceţi o comandă la „Caligrafie şi Pete”. 


Slughorn se duse cu paşi mari la un dulap de colţ şi, după 
ce scormoni în el câteva clipe, se întoarse cu două 
exemplare foarte jerpelite din Realizarea poţiunilor 
avansate de Liba-ţius Borage, pe care le înmâna lui Harry şi 
Ron, odată cu două cutii de solzi ponosiţi. 

— Să începem, zise Slughorn, revenind în faţa clasei şi um- 
flându-şi pieptul deja rotund, încât nasturii vestei 
ameninţară să cedeze din clipă-n clipă. V-am pregătit câteva 
poţiuni la care să vă uitaţi, aşa... de curiozitate. Acesta e 
tipul de poţiuni pe care ar trebui să-l puteţi realiza la 
sfârşitul cursului TI. V. E. E. Trebuie să fi auzit de ele, chiar 
dacă nu le-aţi făcut până acum. Ştie cineva ce este asta? 

Arătă spre ceaunul cel mai apropiat de masa Viperinilor. 
Harry se ridică puţin şi văzu că părea să conţină apă care 
fierbea. 

Mâna lui Hermione ţâşni în sus înaintea celorlalţi, ca în 
atâtea alte daţi; Slughorn o alese pe fată să răspundă. 

— Este Veritaserum, o poţiune incoloră, inodoră, care îl 
obligă pe cel care o bea să spună adevărul, zise Hermione. 

— Foarte bine, foarte bine, spuse Slughorn fericit. Acum, 
continuă el, arătând către ceaunul cel mai apropiat de masa 
Ochilor-de-Şoim, asta este destul de cunoscută. Menţionată 
de curând şi în unele broşuri ale ministerului. Cine ştie...? 

Hermione fu cea mai rapidă şi de data asta. 

— Este PoliPoţiune, domnule profesor, zise ea. 

Şi Harry recunoscuse substanţa noroioasă care fierbea 
încet în al doilea ceaun, dar nu îi purtă pică lui Hermione 
pentru că răspunsese la întrebare; până la urmă, ea fusese 
cea care reuşise să o realizeze pe când erau în anul doi. 

— Excelent, excelent! Acum, cea de aici... da, draga mea? 
spuse Slughorn, aproape năucit când mâna lui Hermione 
ţâşni iar în sus. 

— Este Amortentia! 

— Aşa este. Aproape că mi se pare inutil să mai întreb, zise 
Slughorn, care părea deosebit de plăcut impresionat, dar 
presupun că ştii ce efect are, nu-i aşa? 


— Este cea mai puternică poţiune de dragoste de pe faţa 
pământului, spuse Hermione. 

— Exact! Bănuiesc c-ai recunoscut-o după sclipirea sidefie 
specifică, nu? 

— Şi după aburul care se ridică în spirale caracteristice, 
zise Hermione entuziasmată. Se zice că are un miros diferit 
pentru fiecare dintre noi, în funcţie de ceea ce ne atrage, 
iar eu simt un miros de iarbă proaspăt tăiată, de pergament 
Nou şi... 

Dar roşi puţin şi nu îşi duse fraza până la capăt. 

— Cum te numeşti, draga mea? spuse Slughorn, ignorând 
stinghereala lui Hermione. 

— Hermione Granger, domnule. 

— Granger? Granger? Eşti cumva rudă cu Hector 
Dagworth-Granger, care a fondat Excepţionala Societate a 
Poţioniştilor? 

— Nu, nu cred, domnule. Ştiţi, părinţii mei sunt încuiaţi. 
Harry îl văzu pe Reacredință aplecându-se spre Noţţ şi 
spunându-i ceva la ureche; amândoi râseră batjocoritor, dar 
Slughorn nu dădu nici un semn de dezamăgire. Din contră, 
zâmbi larg şi se uită pe rând la Hermione şi la Harry, care 
sţăţea lângă ea. 

— Oho! „Una dintre prietenele mele cele mai bune are 
părinţi încuiaţi şi este cea mai bună din an!” Bănuiesc că ea 
este prietena la care te refereai, nu-i aşa, Harry? 

— Da, domnule, spuse Harry. 

— Ei, ei, ei, domnişoara Granger primeşte douăzeci de 
puncte binemeritate pentru Cercetaşi, spuse Slughorn 
jovial. 

Reacredință arăta cam ca atunci când îi trăsese Hermione 
un pumn în nas. Hermione se întoarse spre Harry, radiind 
de fericire şi şoptindu-i: 

— Chiar i-ai spus că sunt cea mai bună din an? Vai, Harry! 

— Ei, şi? De ce eşti aşa de impresionată? şopti Ron 
deranjat. Chiar eşti cea mai bună din an. l-aş fi spus-o şi eu, 
dacă m-ar fi întrebat! 


Hermione zâmbi, dar îi făcu în acelaşi timp semn să tacă, 
ca să audă ce spunea Slughorn. Ron păru puţin nemulţumit 

— Bineînţeles, Amortentia nu creează dragostea. 
Dragostea nu poate fi fabricată sau imitată. Nu, ea doar 
generează o îndrăgostire puternică sau o obsesie. Probabil 
că este cea mai periculoasă şi cea mai puternică poţiune din 
camera asta... O, ba da, zise el, dând din cap cu seriozitate 
către Reacredință şi Nott, care zâmbeau cu o superioritate 
sceptică. Atunci când o să trăiţi câţ am trăit eu, nu o să mai 
subestimaţi puterea dragostei obsesive. Şi acum, încheie 
Slughorn, e momentul să trecem la treabă. 

— Domnule, nu ne-aţi spus ce este în ăsta, zise Ernie 
Macmillan, arătând către un ceaun mic şi negru de pe 
biroul lui Slughorn. 

Poţiunea din interior clocotea veselă; era de culoarea 
aurului topit şi picături mari săreau în sus ca nişte peştişori 
de aur. Cu toate acestea, nu se pierdea nici un strop. 

— Aha, spuse Slughorn din nou. Harry era convins că 
Slughorn nu uitase nici o clipă de poţiune, aşteptând să fie 
întrebat pentru a spori efectul dramatic. Da. Acolo... ei 
bine, domnişoarelor şi domnilor, aceea este o poţiune câţ se 
poate de interesantă, numită Felix Felicis. Să înţeleg, spuse 
el, zâmbind şi uitându-se la Hermione, pe care o auzise 
rămânând cu răsuflarea tăiată, domnişoară Granger, că ştii 
ce efect are poţiunea Felix Felicis? 

— Este noroc lichid, spuse Hermione entuziasmată. Te face 
norocos! 

Toţi părură să se îndrepte în scaun. Acum Harry nu mai 
vedea decât ceafa blondă a lui Reacredință, care se 
hotărâse în sfârşit să fie cu adevărat atent la ce spunea 
Slughorn. 

— Aşa este, încă zece puncte pentru Cercetaşi. Da, Felix 
Felicis este o poţiune ţâre ciudată, zise Slughorn. Este 
nespus de dificil de preparat, iar efectele unei greşeli în 
realizarea ei sunt dezastruoase. 


Cu toate acestea, dacă este pregătită corect, aşa ca asta, o 
să vedeţi că toate încercările voastre or să fie un succes... 
Cel puţin până când o să treacă efectul. 

— Dar de ce nu o beau oamenii toţ timpul, domnule 
profesor? zise Terry Boot nerăbdător. 

— Pentru că, dacă este băută în doze prea mari, devii 
jucăuş, nechibzuit şi periculos de încrezător în rine însuţi, 
explică Slughorn.... 

E bine să fie o măsură în toate, să ştiţi. Este deosebit de 
toxică, dacă este administrată în exces. Dar luată în 
cantităţi mici, foarte rar. 

— Dumneavoastră aţi băut vreodată din ea, domnule? 
mtrebă Michael Corner foarte interesat. 

— De două ori, zise Slughorn. O dată când aveam douăzeci 
şi patru de ani şi o dată la cincizeci şi şapte. Două linguri cu 
vârf la micul dejun. 

Două zile perfecte. 

Se uită visător în gol. Lui Harry i se păru că era un detaliu 
reuşit, indiferent dacă Slughorn se prefăcea sau nu. 

— Şi acesta, spuse Slughorn, revenind cu picioarele pe 
pământ, este premiul pe care o să-l ofer astăzi. 

Se lăsă tăcerea, iar fiecare bolboroseală şi clocot al poţiu. 
nilor din jur păru să se amplifice de zece ori. 

— O sticluţă de Felix Felicis, zise Slughorn, scoțând din 
buzunar o sticluţă minusculă cu un dop în ea şi arătând-o 
tuturor. Ajunge pentru douăsprezece ore de noroc. O să 
aveţi noroc în tot ce o să întreprindeţi, de la răsărit până la 
asfinţit. Dar trebuie să vă avertizez că Felix Felicis este o 
substanţă interzisă în concursurile organizate, cum ar fi 
întrecerile sportive, examenele sau alegerile politice. Aşa că 
cel care o s-o câştige o să trebuiască s-o folosească doar 
într-o zi obişnuită... observând cum o zi obişnuită devine 
una cu totul ieşită din comun! Deci, spuse Slughorn, 
înviorându-se dintr-odată, vreţi să ştiţi cum puteţi câştiga 
acest premiu fabulos? Ei bine, deschizând Realizarea 
poţiunilor avansate la pagina zece. Mai avem o oră şi ceva, 


aşa că aţi avea destul timp să încercaţi să obţineţi o Esenţă 
de Moarte Vie. Ştiu că este mai complexă decât celelalte 
poţiuni pe care le-aţi făcut până acum şi nu mă aştept să vă 
reuşească o poţiune perfectă, însă cel care o să aibă cel mai 
bun rezultat, o să câştige această sticluţă de Felix Felicis. 
Puteţi să începeţi. 

Se auziră nişte zăngănituri când toţi îşi traseră ceaunele 
spre ei şi nişte zgomote metalice când începură să adauge 
greutăţi pe talerele balanţelor, dar nimeni nu zise nimic. 
Nivelul de concentrare devenise aproape palpabil. Harry îl 
văzu pe Reacredință răsfoind înfrigurat Realizarea 
poţiunilor avansate. Era cât se putea de limpede că îşi 
dorea cu ardoare ziua aceea norocoasă. Harry se aplecă 
repede asupra manualului jerpelit pe care i-l împrumutase 
Slughorn. 

Fu nemulţumit să descopere că primul proprietar scrisese 
peste tot pe pagini, astfel încât marginile erau la fel de 
negre ca rândurile tipărite. Aplecându-se şi mai mult ca să 
descifreze numele ingredientelor (unde fostul proprietar 
notase diverse observaţii şi chiar tăiase unele dintre ele), 
Harry se duse grăbit la dulapul cu rezerve ca să ia ceea ce 
îi trebuia. 

rând se întoarse rapid la ceaunul său, îl văzu pe 
Reacredin-$ tăind rădăcini de valeriană cât putea de 
repede. 

Toată lumea arunca priviri la cei din jur, ca să vadă cum se 
descurcau; acesta era avantajul şi în acelaşi timp 
dezavantajul orelor de Poţiuni - era foarte greu să îţi ţii 
poţiunea doar pentru tine. Zece minute mai târziu, camera 
era plină de aburi albăstrui. Bineînţeles, Hermione părea să 
fi progresat cel mai mult. Poţiunea ei semăna deja cu 
„lichidul omogen de culoarea coacăzelor” menţionat ca fiind 
etapa ideală de la mijlocul procesului. 

După ce termină de tocat rădăcinile, Harry se aplecă iar 
peste manualul său. Il enerva foarte tare faptul că trebuia 
să descifreze instrucţiunile acoperite de mâzgăliturile 


idioate ale fostului proprietar, căruia se părea că nu-i 
convenise îndemnul de a tăia boaba de fasole sopoforoasă şi 
scrisese următoarele instrucţiuni în locul celor dinainte: 

A se strivi cu latul lamei unui pumnal de argint, pentru a 
se stoarce sucul mai bine decât prin tăiere. 

— Domnule, cred că l-aţi cunoscut pe bunicul meu, 
Abraxas Reacredință, nu-i aşa? 

Harry îşi ridică privirea. Slughorn tocmai trecea pe lângă 
masa Viperinilor. 

— Aşa este, spuse Slughorn, fără să se uite la Reacredință. 
Mi-a părut rău să aud că a murit, deşi nu se poate spune că 
a fost o moarte surprinzătoare. Să facă vărsat de dragon la 
vârsta lui... 

Şi se îndepărtă. Harry se aplecă din nou peste ceaunul 
său, zâmbind cu superioritate. Ştia că Reacredință ar fi vrut 
să fie tratat la fel ca Harry sau Zabini. Poate chiar spera să 
aibă parte de un tratament preferenţial aşa cum îl obişnuise 
Plesneală. Se părea că Reacredință nu se putea bizui decât 
pe talentul său pentru a obţine sticluţa de Felix Felicis. 

Boaba de fasole sopoforoasă se dovedi foarte greu de 
tăiat. Harry se întoarse spre Hermione. 

— Poţi să-mi împrumuţi pumnalul tău de argint? Hermione 
încuviinţă din cap nerăbdătoare, fără să îşi dezhpească 
ochii de pe poţiunea ei, care era încă de un vişiniu închis, 
deşi ar fi trebuit să fi prins deja o nuanţă de mov conform 
manualului. 

Harry strivi boaba de fasole cu partea lată a lamei 
pumnalului. Spre mirarea lui, din aceasta ieşi atât de mult 
suc, încât nu-i veni să creadă că provenea din boaba aceea 
uscată. Turnând repede tot sucul în ceaun, fu surprins să 
vadă cum poţiunea se făcu imediat mov, exact în nuanţa 
descrisă în carte. 

Dispărându-i orice resentiment faţă de fostul proprietar, 
Harry îşi miji ochii, încercând să citească următorul rând de 
instrucţiuni. 


Conform cărţii, trebuia să amestece în sens invers acelor 
ceasornicului până când poţiunea se făcea limpede ca apa. 
însă, conform notiţelor primului proprietar, trebuia să 
amestece în sensul acelor ceasornicului o dată la fiecare 
şapte mişcări în sens invers. Era posibil ca proprietarul să 
aibă dreptate de două ori? 

Harry amestecă în sensul invers acelor ceasornicului, îşi 
ţinu respiraţia şi amestecă o dată în sensul acelor 
ceasornicului. Efectul se produse fără întârziere. Poţiunea 
se făcu de un roz foarte pal. 

— Cum ai făcut? întrebă Hermione, care era roşie la faţă şi 
căreia i se încreţea părul din ce în ce mai ţâre din cauza 
aburilor ceaunului ei. 

Poţiunea ei era în continuare vişinie. 

— Amestecă o dată în sensul acelor ceas... 

— Nu, nu, în carte spune că trebuie să amesteci în sensul 
invers acelor de ceas! se răsti ea. 

Harry ridică din umeri şi continuă ce începuse. 
Amestecând de şapte ori invers acelor de ceas, o dată în 
sensul acelor de ceas, pauză... de şapte ori invers acelor de 
ceas, o dată în sensul acelor... 

De partea cealaltă a mesei, Ron înjura de zor în şoaptă; 
poţiunea lui arăta ca un lemn dulce topit. Harry se uită în 
jur. Din câte îşi dădea seama, nimeni nu mai obținuse o po- 
ţiune atât de deschisă la culoare ca a lui. Era în al nouălea 
cer, pentru prima dată în acea temniţă. 

— Timpul... a expirat! strigă Slughorn. Nu mai amesteca 
vă rog! 

Slughorn trecu încet printre mese, uitându-se în ceaune. 
jslu zise nimic, mirosind însă sau amestecând din când în 
când poţiunile. Până la urmă, ajunse şi la masa unde stăteau 
Harry, Ron, Hermione şi Ernie. 

Zâmbi cu tristeţe când văzu substanţa ca smoala din 
ceaunul lui Ron. 

Aruncă o privire asupra lichidului bleumarin al lui Ernie. 
încuviinţă mulţumit în faţa poţiunii lui Hermione. Apoi văzu 


poţiunea lui Harry şi fu încântat, nevenindu-i să creadă. 

— El este de departe câştigătorul! anunţă Slughorn. 
Excelent, excelent, Harry! Dumnezeule, este cât se poate 
de evident că ai moştenit talentul mamei tale. Lily era o 
maestră a poţiunilor, aşa să ştii! Poftim, poftim, e ata, o 
sticluţă de Felix Felicis, aşa cum am promis. Să te bucuri de 
ea! 

Harry îşi strecură sticluţa cu lichid auriu într-un buzunar 
interior, simțind satisfacţie când văzu expresiile furioase de 
pe chipurile Viperinilor şi vinovăţie faţă de dezamăgirea de 
pe chipul lui Hermione. 

Ron părea pur şi simplu uluit. 

— Cum ai reuşit? îi şopti el lui Harry, când ieşiră din 
temniţă. 

— Bănuiesc că am avut noroc, spuse Harry, pentru că 
Reacredință era destul de aproape de ei ca să-i audă. 

Însă după ce se aşezară în siguranţă la cină la masa 
Cercetaşilor, simţi că putea să le spună fără teamă. Chipul 
lui Hermione deveni din ce în ce mai impasibil cu fiecare 
cuvânt pe care îl rostea Harry. 

— Să înţeleg că tu crezi că am trişat? încheie el, deranjat 
de expresia ei. 

— Păi, nu poţi să spui că tu ai făcut-o, nu-i aşa? zise ea 
neînduplecată. 

— Tot ce a făcut a fost să urmeze alte instrucţiuni decât 
noi, zise Ron. Ar fi putut să fie o catastrofă, nu? Dara 
riscat?i bine a făcut. 

Slughorn ar fi putut să-mi dea mie cartea aia, nu, eu 
primesc una în care n-a scris nimeni. E adevărat a vomitat 
cineva pe ea, după cum arată pagina cincizeci doi, dar nu... 

— Staţi puţin, zise o voce aproape de urechea stângă a lui 
Harry, care simţi dintr-odată mirosul floral pe care îl simţise 
în temniţa lui Slughorn. 

Se întoarse şi văzu că li se alăturase Ginny. 

— Am auzit bine? Harry, vrei să-mi spui că ai făcut ceea ce 
a scris cineva într-o carte? 


Părea speriată şi mânioasă. Harry îşi dădu seama imediat 
la ce se gândea. 

— E o nimica ţoaţă, o asigură el, coborându-şi vocea. Ştii, 
nu e ca jurnalul lui Cruplud. Este doar un manual vechi pe 
care a mâzgălit cineva. 

— Dar ai făcut cum spunea acolo? 

— Doar am încercat câteva dintre ponturile de pe 
margine. Zău, Ginny, nu e nimic ciudat. 

— Ginny are dreptate, zise Hermione, înviorându-se brusc. 
Ar trebui să verificăm dacă nu e ceva în neregulă cu cartea. 
Adică, cine ştie, cu toate instrucţiunile astea ciudate... 

— Hei! spuse Harry indignat când Hermione îi scoase 
manualul Realizarea poţiunilor avansate din ghiozdan şi 
ridică bagheta. 

— Specialis revelio! zise ea, atingând scurt coperta faţă. 
Nu se întâmplă absolut nimic. Cartea zăcea pur şi simplu 
acolo, veche, murdară şi cu colţurile paginilor îndoite. 

— Ai terminat? spuse Harry irascibil. Sau vrei să mai 
aştepţi să vezi dacă nu face nişte tumbe? 

— Pare să fie în ordine, zise Hermione, uitându-se 
suspicioasă la carte în continuare. Mă rog, se pare că e 
doar... un manual. 

— Perfect. Atunci te rog să mi-l dai înapoi, zise Harry, 
înşfâ-cându-l de pe masă. Dar cartea îi alunecă din mână şi 
căzu deschisă pe podea, cu coperta în sus. 

Nimeni altcineva nu se mai uita la ea. Harry se aplecă să o 
ridice şi atunci văzu ceva mâzgălit în partea de jos a 
copertei de pe spate, cu acelaşi scris mic şi înghesuit ca 
observaţiile datorită cărora câştigase sticluţa de Felix 
Felicis, ascunsă acum în siguranţă într-o pereche de şosete, 
sus, în cufărul lui Harry. 

Această carte îi aparţine Prințului Semipur. 

— CAPITOLUL, X - 

FAMILIA GAUNI. 

Harry urmă în continuare instrucţiunile Prințului Semi-H 
pur în timpul celorlalte cursuri de Poţiuni din săptămâna 


aceea ori de câte ori se abăteau de la varianta lui Libaţius 
Borage, iar rezultatul fu că, după a patra lecţie, Slughorn îl 
copleşea cu laude pe Harry, spunând că rareori mai avusese 
un elev aţâţ de talentat. Ron şi Hermione erau amândoi 
departe de a fi încântați de asta. Deşi Harry le propusese să 
împartă cartea cu ei, lui Ron îi era mai greu să descifreze 
scrisul decât lui Harry şi nu putea să îl ţoţ roage pe Harry 
să citească instrucţiunile cu voce ţâre, pentru că ar fi părut 
suspect, în schimb, Hermione ţinea morţiş să ia în seamă 
doar aşa-zisele instrucţiuni „oficiale”, devenind din ce în ce 
mai prost dispusă când se dovedea că avea rezultate mai 
puţin bune decât ale prinţului. 

Harry se întrebă într-o doară cine fusese Prinţul Semipur. 
Cu ţoaţe că avu atâtea teme de făcut, încât nu-i ajunse 
timpul să citească toţ manualul de Realizare a Poţiunilor 
Avansate, reuşi să se uite prin el aţâţ câţ să-şi dea seama că 
abia dacă exista vreo pagină pe care prinţul să nu fi noţaţ 
observaţii, dintre care unele nu aveau nici o legătură cu 
orele de Poţiuni. Din când în când apăreau şi instrucţiuni 
pentru aruncarea unor vrăji pe care prinţul le inventase de 
unul singur. 

— Sau de una singură, zise Hermione irascibilă, auzindu-l 
pe Harry căi spune asta lui Ron în camera de zi sâmbătă 
seara. S-ar putea să fi fost o fată. Scrisul pare mai degrabă 
cel unei fete decât al unui băiat. 

— Se numea Prinţul Semipur, spuse Hermione. De câte 
tete ai auzit care să fi fost prinți? 

Hermione nu păru să aibă vreun răspuns. Doar se încruntă 
” smuci din mâna lui Ron eseul ei despre „Principiile re- 
materializării”, pe care Ron încerca să-l parcurgă cu susul 
în jos. 

Harry se uită la ceas şi îşi puse repede manualul de Poţi. 
uni înapoi în ghiozdan. 

— Este opt fără cinci, ar trebui să plec, o să întârzii la 
cursul cu Dumbledore. 


— Aaaa! rămase Hermione cu răsuflarea tăiată, ridicân- 
du-şi imediat privirea. Succes! O să te aşteptăm, suntem 
curioşi ce o să-ţi predea! 

— Sper să fie totul în ordine, zise Ron, privindu-l împreună 
cu Hermione pe Harry cum ieşea pe gaura portretului. 

Harry îşi văzu de drum pe holurile părăsite, deşi trebui să 
se ascundă repede după o statuie când apăru profesoara 
Trelawney după un colţ, vorbind singură în şoaptă, 
amestecând un pachet de cărţi de joc jerpelite şi 
interpretându-le din mers. 

— Doi de pică: un conflict, murmură ea, trecând pe lângă 
locul unde stătea ghemuit Harry, care se ascundea de ea. 
Şapte de pică: semn rău. Zece de pică: violenţă. Valet de 
pică: un tânăr brunet, care s-ar putea să aibă multe griji, 
cineva căruia nu-i place de mine. 

Se opri brusc, chiar de partea cealaltă a statuii în spatele 
căreia era Harry. 

— A, asta nu are cum să fie corect, zise ea deranjată, iarl 
Harry o auzi amestecând din nou cărţile, conţinuându-şi 
drumul şi lăsând în urma ei un parfum de sherry pentru 
gătit. 

Harry aşteptă până când se asigură că profesoara plecase, 
apoi merse repede mai departe, până când ajunse în 
dreptul unui gargui de piatră lipit de perete, pe holul de la 
etajul şapte. 

— Tarte acide, zise Harry. 

Garguiul se dădu la o parte; peretele din spatele lui se 
deschise către o scară de piatră în spirală care se mişca. 
Harry urcă pe ea, fiind dus lin până în faţa uşii cu mânerul 
de bătut în aramă dincolo de care se afla biroul lui 
Dumbledore. 

Harry bătu la usă. 

— Intră, se auzi vocea lui Dumbledore. 

— Bună seara, domnule profesor, spuse Harry, intrând în 
biroul directorului. 


_A, bună seara, Harry. la loc, zise Dumbledore, zâmbind. 
Sper că ai avut o primă săptămână de şcoală cât se poate 
de plăcută. Aşa e? 

— Da, aşa e, domnule profesor, spuse Harry. 

— Trebuie să fi fost foarte ocupat, dacă ai reuşit deja să 
primeşti ore de detenţie! 

— Aă... începu Harry stingherit, dar Dumbledore nu se 
arătă prea supărat. 

— Am aranjat cu domnul profesor Plesneală să te duci la 
detenţie sâmbăta viitoare. 

— Sigur, zise Harry, care se gândea la alte lucruri mai 
importante decât detenţia cu Plesneală, uitându-se înjur pe 
furiş şi căutând vreun indiciu despre ceea ce intenţiona să-l 
înveţe Dumbledore în seara aceea. 

Biroul circular era complet neschimbat: instrumentele 
delicate din argint erau aşezate pe nişte mese cu picioare 
fusiforme, pufăind şi huruind; portretele foştilor directori şi 
directoare picoteau în ramele lor; iar superba pasăre 
phoenix a lui Dumbledore, Fawkes, stătea pe stinghia sa din 
spatele uşii, privindu-l pe Harry cu interes. Se părea că 
Dumbledore nici măcar nu eliberase un spaţiu pentru un 
posibil duel. 

— Aşa, Harry, zise Dumbledore pe un ton practic. Fără 
îndoială, că trebuie să te fi întrebat ce intenţionez să-ţi arăt 
în cadrul acestor... 

lecţii, în lipsa unui cuvânt mai potrivit. 

— Aşa este, domnule. 

— Ei bine, am hotărât că a sosit timpul să primeşti anumite 
informaţii, acum că ai aflat ce l-a determinat pe Cap-de- 
Mort să încerce să te ucidă cu cincisprezece ani în urmă. 

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. 

— La sfârşitul semestrului trecut mi-aţi zis că o să-mi spu- 
neti totul, domnule profesor, zise Harry, fiindu-i greu să nu 
aibă o nuanţă acuzatoare în glas. 

— Şi ţi-am spus, zise Dumbledore calm. Ţi-am spus toţ ce 
ştiu. 


Începând de acum, o să ne desprindem de dimensiunea 
“finită a faptelor şi o să pornim împreună într-o călătorie m 
hăţişurile memoriei, pentru completarea spaţiilor goale. 

De acum înainte, Harry, s-ar putea să mă înşel la fel de 
amarnic ca Humphrey Belcher, care a crezut că trebuia 
inventat un ceaun de caşcaval. 

— Dar credeţi că vă înşelaţi? spuse Harry. 

— Fireşte că nu, dar, după cum ţi-am dovedit în trecut, şi 
eu sunt supus greşelii. Mai mult, dat fiind că sunt... iarţă-mă 
că o spun... mai inteligent decât majoritatea oamenilor, 
greşelile mele tind să fie şi ele mult mai mari. 

— Domnule profesor, zise Harry cu precauţie, ceea ce o să- 
mi spuneţi are cumva vreo legătură cu profeția? O să mă 
ajute să... 

supraviețuiesc? 

— Are o legătură cât se poate de strânsă cu profeția, spuse 
Dumbledore pe un ton neafecţaţ, de parcă Harry l-ar fi în- 
ţrebaţ cum avea să fie vremea mâine, şi chiar sper că o să 
te ajute să supravieţuieşti. 

Dumbledore se ridică şi înconjură biroul, trecând pe lângă 
Harry, care se întoarse nerăbdător în scaun şi-l văzu pe 
Dumbledore aplecat în faţa dulapului de lângă usă. Când se 
îndreptă, Dumbledore ţinea un lighean de piatră puţin 
adânc, cu simboluri ciudate sculptate pe margine - un 
obiect care îi era familiar lui Harry. Puse Pensivul pe birou, 
în dreptul băiatului. 

— Pari îngrijorat. 

Într-adevăr, Harry se uitase la Pensiv cu o oarecare teamă. 

Experiențele din ţrecuţ pe care le avusese cu acest obiect 
straniu, care înmagazina şi arăta gândurile şi amintirile, 
fuseseră câţ se poate de folositoare, dar şi tulburătoare. 
Ultima dată când îi sondase adâncurile, văzuse mai mult 
decât şi-ar fi dorit. Dar Dumbledore zâmbea. 

— De data asta, o să intru cu tine în Pensiv... şi o să ai şi 
permisiunea să acţionezi, ceea ce este şi mai neobişnuit. 

— Unde mergem, domnule profesor? 


— O să facem o călătorie prin amintirile lui Bob Ogden, 
spuse Dumbledore, scoțând din buzunar o sticluţă care 
conţinea o substanţă alb-argintie învolburată. 

— Cine a fost Bob Ogden? 

__A fost un angajat al Departamentului de Punere în 
Vigoare a Legilor Magice, zise Dumbledore. A murit de 
mult, jar nu înainte să-l găsesc şi să-l conving să-mi 
încredinţeze aceste amintiri. Suntem pe cale să-l însoţim 
înţr-o vizită pe care a făcut-o în timpul serviciului. Harry, ţe 
TOg să stai... 

Dar lui Dumbledore îi fu greu să scoată dopul sticluţei: 
mâna rănită părea să-l doară şi să fie înţepenită. 

— Vreţi... vreţi să-l scot eu, domnule profesor? 

— Nu e cazul, Harry. 

Dumbledore îşi îndreptă bagheta către sticluţă şi dopul 
ţâşni numaidecât. 

— Domnule profesor... cum v-aţi rănit la mână? întrebă 
Harry din nou, uitându-se la degeţele înnegrite cu un 
amestec de repulsie şi milă. 

— Harry, nu e momentul potrivit pentru povestea asta. Nu 
încă. Ne aşteaptă Bob Ogden. 

Dumbledore vărsă conţinutul argintiu al sticluţei în Pensiv, 
unde se învolbură, formând vârtejurile luminoase ale unei 
substanţe care nu era nici lichidă, dar nici gazoasă. 

— După ţine, zise Dumbledore, arătând spre lighean. 
Harry se aplecă peste lighean, trase aer în piept şi îşi vâri 
capul în substanţa argintie. Simţi cum i se desprind 
picioarele de pe podeaua biroului; cădea întruna în gol, prin 
întunericul învolburat şi apoi, dintr-odată, fu orbit de 
lumina soarelui. înainte să i se obişnuiască ochii, 
Dumbledore apăruse deja lângă el. 

Se aflau pe un drum de ţară încadrat de garduri vii înalte 
şi neîngrijite, era vară, cerul era senin şi avea nuanţa de 
albastru a florilor de nu-mă-uita. La vreo zece metri în faţa 
lor stăţea un bărbat plinuţ, scund, care purta ochelari cu 
nişte dioptrii foarte mari, care îl făceau să semene cu o 


cârtiţă. Citea un indicator rutier de lemn care ieşea din 
tufişurile de Pe partea stângă a drumului. Harry îşi dădu 
seama că bărbatul trebuia să fie Ogden; era singurul om 
din jur şi purta nişte haine alese cu stângăcie, asemenea 
multor vrăjitori fără exPerienţă, care doresc să arate ca 
nişte încuiaţi: în cazul ăsta, Ogden purta o redingotă peste 
un costum de baie în dungi şi ghetre în picioare. însă 
înainte ca Harry să aibă timp să-i accepte înfăţişarea bizară, 
Ogden porni vioi pe drum. 

Dumbledore şi Harry îl urmară. Când trecură pe lângă 
semnul de lemn, Harry se uită în sus la cele două săgeți. 
Una era îndreptată către direcţia din care veniseră, 
indicând: „Great Hangleton, 7 km”. Pe cealaltă săgeată, 
care arăta spre Ogden, scria: „Little Hangleton, 1,5 km”. 

Merseră o vreme fără să vadă nimic altceva în jur decât 
gardul viu, cerul senin nesfârşit şi silueta lui Ogden, 
îmbrăcat cu redingota care foşnea în jurul lui. Drumul coti 
la stânga şi cobori pe un deal abrupt, aşa că fură surprinşi 
să vadă dintr-odată o vale deşchizându-şe în faţa lor. Harry 
zări un şaţ care trebuia să fie Little Hangleton, cuibărit 
între două dealuri abrupte, şi desluşi uşor biserica şi 
cimitirul. De partea cealaltă a văii se afla un conac frumos, 
profilat pe dealul de vizavi şi înconjurat de o peluză imensă 
ca de catifea. Panta abruptă îl obligase pe Ogden să 
coboare în fugă. Dumbledore merse cu paşi mai mari, iar 
Harry şe grăbi să ţină pasul cu el. Harry bănuia că Little 
Hangleton era destinaţia lor şi se întreba de ce trebuiau să 
vină de atât de departe, la fel ca în noaptea când se 
duseseră la Slughorn. însă nu trecu mult şi descoperi că se 
înşelase când crezuse că mergeau în sat. Drumul coti la 
dreapta şi, când trecură de un colţ, văzură tivul redingotei 
lui Ogden dispărând printr-un spaţiu liber din gardul viu. 

Dumbledore şi Harry merşeră după el pe un drum îngust 
de pământ, mărginit de alte garduri vii, mai înalte şi mai 
sălbatice decât cele pe care le lăsaseră în urmă. Drumul era 
neregulat, cu pietre şi cu gropi, în pantă, ca şi cel dinainte, 


părând să ducă spre un pâlc de copaci întunecaţi, care se 
găseau ceva mai la vale. înţr-adevăr, drumeagul ajunse cât 
de curând la pâlcul de copaci, iar Dumbledore şi Harry se 
opriră brusc în spatele lui Ogden, care rămăsese locului şi 
îşi scosese bagheta. 

În ciuda cerului senin, copacii bătrâni aruncau o umbră 
opacă, întunecată şi rece, şi trecură câteva clipe înainte ca 
j-Larry să distingă casa ascunsă pe jumătate de perdeaua de 
trunchiuri. | se păru că era un loc foarte ciudat pentru a 
construi o casă şi că era neobişnuită decizia de a nu tăia 
copacii din jur, lăsându-i să blocheze cu desăvârşire lumina 
soarelui şi priveliştea văii de mai joş. Se întrebă dacă 
respectiva casă era locuită; zidurile erau acoperite cu 
muşchi şi căzuseră atât de multe ţigle de pe acoperiş încât 
se vedeau căpriorii în câteva locuri. Peste tot în jurul casei 
creşteau urzici care ajungeau până la ferestrele mici şi 
acoperite cu o peliculă de murdărie. însă de îndată ce trase 
concluzia că era o casă care nu avea cum să fie locuită, una 
dintre ferestre se deschise la perete cu zgomot şi pe ea ieşi 
un fuior de fum şau aburi, de parcă ar fi gătit cineva 
înăuntru. 

Ogden înainta încet şi cu precauţie, i şe păru lui Harry. 
Când intră în umbra copacilor, bărbatul se opri din nou, 
uitându-se fix la uşa de la intrare, pe care era țintuit un 
şarpe mort. 

Apoi se auziră un foşnet şi o bufnitură, iar un bărbat 
îmbrăcat în zdrenţe căzu din cel mai apropiat copac, 
aterizând în picioare chiar în faţa lui Ogden, care se dădu 
înapoi atât de repede, încât calcă pe poalele redingotei şi şe 
împiedică. 

— Nu eşti binevenit. 

Bărbatul din faţa lor avea părul deş atât de plin de noroi 
uscat, încât nu puteai să-ţi dai seama ce culoare avea. îi 
lipseau mai mulţi dinţi. 

Avea nişte ochi mici şi negri, care priveau în direcţii opuse. 
Poate că ar fi putut să pară amuzant, dar nu era aşa; efectul 


era unul înspăimântător, iar Harry nu-l acuză pe Ogden 
când se dădu din nou cu câţiva paşi îna-Poi înainte de-a 
vorbi. 

— Ăă... bună dimineaţa. Vin din partea Ministerului 
Magiei... 

— Nu eşti binevenit. 

— Ăă... scuzaţi-mă, vă rog... nu înţeleg ce spuneţi, spuse 
Ogden agitat. 

Harry îşi zise că pe Ogden nu îl prea ducea capul în clipa 
de faţă; i se părea că străinul se exprima cât se poate de 
direct, mai ales când vântură bagheta cu o mână şi un cuţit 
scurt, murdar de sânge, cu cealaltă. 

— Tu înţelegi ce spune, nu-i aşa, Harry? zise Dumbledore 
încet. 

— Da, bineînţeles, spuse Harry, puţin derutat. Dar de ce 
nu poate şi Ogden?... 

Însă totul deveni foarte limpede pentru Harry când se uită 
din nou la şarpele mort de pe usă. 

— Vorbeşte reptomita? 

— Bravo, Harry, zise Dumbledore, încuviinţând din cap şi 
zâmbind. 

Bărbatul îmbrăcat în zdrenţe se apropie de Ogden, cu 
cuțitul într-o mână şi bagheta în cealaltă. 

— Staţi puţin... începu Ogden, dar fu prea târziu. 

Se auzi o pocnitură şi Ogden căzu la pământ, cu mâna la 
nas, iar printre degete începu să i se scurgă un lichid gălbui 
scârbos. 

— Morfin! zise o voce răsunătoare. 

Un bătrân ieşi cu paşi repezi din căsuţă, trântind uşa după 
el, încât şarpele mort se bălăngăni jalnic în cui. Bărbatul 
acesta era mai scund decât primul şi cu nişte proporţii 
destul de ciudate; avea umerii foarte laţi şi braţele foarte 
lungi, care - în combinaţie cu ochii căprui deschis, părul 
scurt şi ţepos şi chipul ridat - îl făceau să semene cu o 
maimuţă bătrână şi puternică. Se opri lângă bărbatul care 
ţinea cuțitul şi râdea în hohote de Ogden, căzut la pământ. 


— De la minister? spuse bătrânul, uitându-se în jos la 
Ogden. 

— întocmai! zise Ogden furios, ştergându-şi faţa. Să 
înţeleg că dumneavoastră sunteţi domnul Gaunţ? 

— Da, spuse Gaunt. Te-a pocnit drept în nas, nu-i aşa? 

— Aşa e! se răsti Ogden. 

— Nu crezi că ar fi trebuit să-ţi anunţi sosirea? spuse 
Gaunt pe un ton agresiv. le afli pe o proprietate privată. Nu 
poţi să vii aici când ţi se năzare şi să te aştepţi ca fiul meu 
să nu se apere. 

_ De cine să se apere, omule? zise Ogden, ridicându-se 
anevoie în picioare. 

— De băgăcioşi. De intruşi. De încuiaţi şi de gunoaie. 
Ogden îşi îndreptă bagheta spre nasul din care îi curgea în 
continuare un fel de puroi gălbui şi opri imediat secreția. 
Domnul Gaunţ îi spuse din colţul gurii lui Morfin: 

— Intră în casă. Fă cum îţi spun. 

De data asta, Harry recunoscu reptomita; chiar dacă nu 
înţelegea cuvintele, distingea şuieratul ciudat pe care îl 
auzea Ogden. Morfin fu pe punctul de a se împotrivi, dar se 
răzgândi când tatăl său îi aruncă o privire amenințătoare, 
du-cându-se cu paşi greoi spre casă, parcă rostogolindu-se 
într-un mod ciudat şi trântind uşa de la intrare după el, 
astfel încât şarpele se bălăngăni din nou. 

— Chiar pe fiul dumneavoastră voiam să-l văd, domnule 
Gaunt, zise Ogden, ştergându-şi ultimele urme de puroi de 
pe redingotă. El e Morfin, nu? 

— Da, el e Morfin, spuse bătrânul cu indiferenţă. Ai sânge- 
pur? 

Întrebă el, devenind dintr-odată agresiv. 

— Este o chestiune complet lipsită de relevanţă, zise 
Ogden cu răceală, iar Harry îl respectă ceva mai mult 
pentru asta. 

Se părea că Gaunt nu era de aceeaşi părere. îşi miji ochii 
şi cercetă chipul lui Ogden, murmurând, pe un ton menit să 
fie jignitor: 


— Dacă stau să mă gândesc, am mai văzut nasuri ca al tău 
prin sat. 

— Nici nu este de mirare, dacă au avut şi alţii de-a face cu 
fiul dumneavoastră, spuse Ogden. Poate că ar fi bine să 
discutăm în casă. 

— în casă? 

— Da, domnule Gaunt. După cum v-am spus, am venit să 
vorbesc cu Morfin. Am trimis o bufnița... 

— Nu-mi trebuie nici o bufniţă, spuse Gaunt. Nu deschid 
niciodată scrisorile. 

— Atunci nu vă puteţi plânge că vizitatorii vin pe neaştep- 
tate, spuse Ogden usturător. Am venit din cauza unei 
încălcări grave a legilor vrăjitoreşti care a avut loc aici, la 
primele ore ale zilei de azi... 

— Bine, bine, bine! strigă Gaunt. Intră naibii în casă, să 
vedem cu ce-o să-ţi fie mai bine! 

Casa avea camere micuţe. Camera principală, care era în 
acelaşi timp şi bucătărie, şi sufragerie, dădea spre altele 
două. Morfin stătea într-un fotoliu murdar lângă focul care 
fumega, răsucind o viperă vie între degetele groase şi cân- 
tându-i încet în reptomită. 

Şuieră, şerpişor, şuieră de zor, Târăşte-te pe podea, Fi bun 
cu Morfin, Sau de uşi vei atârna. 

Se auziră nişte zgomote ca de încăierare dinspre colţul de 
lângă fereastra deschisă, iar Harry îşi dădu seama că mai 
era cineva în cameră: o fată îmbrăcată cu o rochie ponosită, 
la fel de cenuşie ca peretele murdar de piatră din spatele 
ei. Stătea lângă o oală care fierbea pe un aragaz negru şi 
soios şi îşi făcea de lucru cu oalele şi tigăile vechi de pe 
raftul de deasupra. Avea părul lins şi mat, chipul palid, era 
urâţică şi avea obrajii bucălaţi. Ochii ei priveau în direcţii 
opuse, la fel ca ai fratelui ei. Părea ceva mai curată decât 
cei doi bărbaţi, dar Harry îşi zise că nu mai văzuse în viaţa 
lui o persoană mai amărâtă. 

— Ea e fiica mea, Merope, spuse Gaunt cu jumătate de 
gură, când Ogden se uită curios la ea. 


— Bună dimineaţa, zise Ogden. 

Fata nu-i răspunse la salut, aruncându-i o privire speriată 
tatălui ei, întorcându-se cu faţa la perete şi aranjând în 
continuare oalele de pe raft. 

— Ei bine, domnule Gaunt, spuse Ogden, o să trec direct la 
subiect. 

Avem motive să credem că fiul dumneavoastră, Morfin, a 
făcut vrăji în faţa unui încuiat, aseară târziu. 

Se auzi o bufnitură răsunătoare. Lui Merope îi căzuse o 
cratităpejos. 

— Ridic-o! răcni Gaunt la ea. Bravo, târăşte-te pe jos, ca o 
încuiată ordinară. De ce crezi că ai baghetă, nemernico? 

— Domnule Gaunt, vă rog! spuse Ogden şocat, când 
Merope, care ridicase deja cratiţa, se făcu roşie ca focul, 
scăpă iar cratiţa din mână, îşi scoase bagheta din buzunar 
cu stângăcie, o îndreptă spre oală şi şopti o vrajă în grabă, 
făcând-o să zboare cât colo, în partea cealaltă a camerei, şi 
să se lovească de perete, după care crăpă în două. 

Morfin râse isteric în hohote. Gaunt strigă: 

— Repar-o, nemernico, repar-o! 

Merope traversă repede camera cu paşi nesiguri, dar 
înainte să aibă timp să ridice bagheta, Ogden o pregătise 
deja pe a lui, zicând cu o voce hotărâtă: „Reparo”. Cratiţa 
se repară singură într-o clipită. 

Gaunt arătă ca şi cum ar fi fost pe cale să ţipe la Ogden 
preţ de o secundă, dar păru să se răzgândească. în schimb, 
îi spuse batjocoritor fiicei lui: 

— Norocul tău că a venit domnul amabil de la minister! 
Poate că o să mă scape de tine, poate că lui îi plac Nonii 
jegosi. 

Fără să se uite la nimeni şi fără să-i mulţumească lui 
Ogden, Merope ridică oala şi o puse la loc pe raft, cu 
mâinile tremurându-i. Apoi rămase nemişcată, cu spatele la 
perete, între fereastra murdară şi aragaz, ca şi cum nu şi-ar 
fi dorit altceva decât să se topească în zidul de piatră şi să 
dispară. 


— Domnule Gaunt, reluă Ogden, aşa cum vă spuneam, 
Motivul vizitei mele... 

— Am auzit de prima dată! se răsti Gaunt. Şi ce-i cu asta? 
Morfin i-a arătat unui încuiat ce-l aşteaptă. Ce-i cu asta? 

— Morfin a încălcat o lege vrăjitorească, spuse Ogden 
tăios. 

— Morfin a încălcat o lege vrăjitorească. 

Gaunt imită vocea pompoasă şi tărăgănată a lui Ogden. 
Morfin izbucni din nou în râs. 

— Vrei să spui că e împotriva legii să-i dai o lecţie unui 
înfiat împuţit? 

— Da, zise Ogden. Mă tem că aşa stau lucrurile. 

Scoase din buzunar un sul mic de pergament şi-l 
desfăşură. 

— Aia ce mai e, sentinţa? spuse Gaunt, ridicând vocea 
mânios. 

— Este o citaţie din partea ministerului, pentru o audiere. 

— Citaţie! Citaţie? Dar cine vă credeţi ca să-l citați pe fiul 
meu? 

— Sunt şeful Detaşamentului de Punere în Vigoare a 
Legilor Magice, zise Ogden. 

— Şi ai cumva impresia că noi suntem nişte scursuri? 
strigă Gaunt, apropiindu-se de Ogden şi îndreptând un 
deget murdar, cu unghia îngălbenită, spre el. Nişte scursuri 
care dau fuga la minister când aveţi voi chef? Tu ştii cu cine 
vorbeşti de fapt, sânge-mâl ordinar ce eşti? 

— Din câte ştiu eu, cu domnul Gaunt, spuse Ogden cu 
precauţie, dar fără să dea înapoi. 

— Exact! tună Gaunt. 

Pentru o clipă, Harry avu impresia că Gaunt făcu un gest 
necuviincios, dar apoi îşi dădu seama că îi arăta lui Ogden 
inelul urât, cu piatră neagră, pe care îl purta pe degetul 
mijlociu, fluturându-l prin faţa ochilor lui. 

— îl vezi? îl vezi? Ştii ce e? Ştii al cui a fost? Este în familia 
noastră de sute de ani, aţâţ de străvechi e neamul nostru. 


Numai vrăjitori cu sânge pur! Ştii cât mi s-a oferit pentru 
inelul ăsta, cu blazonul Peverell gravat pe piatră? 

— Sincer să fiu, n-am idee, domnule Gaunt, zise Ogden, 
clipind şi uitându-se la inelul ţinut la doi centimetri 
depărtare de nasul lui. Şi nici nu are legătură cu problema 
noastră. Fiul dumneavoastră a încălcat... 

Gaunt scoase un urlet de furie, fugind spre fiica sa. Ridică 
mâna spre ea şi Harry crezu pentru o fracțiune de secundă 
că avea să o sugrume când, o clipă mai târziu, o trase de 
lanţul de aur pe care fata îl purta la gât, aducând-o în faţa 
lui Ogden. 

— îl vezi? răcni el la Ogden, vânturându-i în faţă un 
medalion de aur masiv, în timp ce Merope se chinuia, 
sufocându-se. | 

— îl văd, îl văd! spuse Ogden repede 

— A fost al lui Viperin! strigă Gaunt. Al lui Salazar Viperin! 
]Sfoi suntem ultimii lui descendenţi, acum ce mai ai de zis? 

_ Domnule Gaunţ, fiica dumneavoastră!... spuse Ogden 
speriat, dar Gaunt îi dăduse deja drumul lui Merope, care 
se îndepărtă de el clătinându-se, întorcându-se în colţul ei, 
ma-sându-şi gâtul şi trăgând cu sete aer în piept. 

— Bun! zise Gaunt pe un ton triumfător, de parcă tocmai 
ar fi adus un argument complex, care nu putea fi combătut 
de nimeni. Asta ca să nu mai vorbeşti cu noi ca şi cum am fi 
nişte nemernici de rând!... 

Generaţii întregi cu sânge pur, toţi vrăjitori. cu siguranţă, 
nu cred că poţi să spui acelaşi lucru despre neamul tău! 

Gaunt scuipă pe podea, lângă picioarele lui Ogden. Morfin 
râse din nou. Merope nu zise nimic, stând ghemuită lângă 
fereastră, cu capul plecat şi chipul ascuns de părul drept. 

— Domnule Gaunt, spuse Ogden cu încăpățânare, mă tem 
că nici strămoşii dumneavoastră şi nici ai mei nu au nimic 
de-a face cu problema noastră. Am venit aici din cauza lui 
Morfin. Din cauza lui şi a încuiatului pe care l-a atacat 
noaptea trecută. Conform informaţiilor noastre - aruncă o 
privire asupra pergamentului - Morfin a trimis un blestem 


sau o vrajă asupra încuiatului cu pricina, provocându-i o 
formă deosebit de dureroasă de urticarie. 

Morfin râse. 

— Gura, băiete, se răsti Gaunt la el în reptomită şi Morfin 
tăcu din nou. Şi ce dacă l-a blestemat? îi zise Gaunt sfidător 
lui Ogden. 

Presupun că l-aţi scăpat voi de urticarie pe încu- atul ăla 
ordinar şi că i-aţi şţerş şi memoria. 

— Dar nu despre asta este vorba, nu-i aşa, domnule 
Gaunt? spuse Ogden. A fost un atac nejustificat asupra unui 
Orn lipsit de apărare... 

— Da, am ghicit că eşti un iubitor de încuiaţi de cum te-am 
văzut, zise Gaunt batjocoritor, scuipând iarăşi pe podea. 

— Aşa n-o să ajungem nicăieri, spuse Ogden pe un ton 
hotă-rat-Judecând după atitudinea fiului dumneavoastră, 
este evi-” că nu are deloc remuşcări pentru faptele sale. 

Aruncă din nou o privire asupra pergamentului. 

— Morfin o să trebuiască să se prezinte la audiere pe 14 
septembrie, pentru a răspunde acuzațiilor de vrăjitorie în 
faţa unui încuiat şi de daune fizice şi psihice aceluiaşi în... 

Ogden lăsă fraza neterminată. Nişte voci vesele, 
răsunătoare, intrară pe fereastra deschisă, pe fundalul unui 
tropotit de cai. Se părea că drumul şerpuitor care ducea în 
sat trecea foarte aproape de pâlcul de copaci lângă care se 
afla casa. Gaunt încremeni, ascultând zgomotele cu ochii 
măriţi. Morfin şuieră şi se uită înspre sursa sunetelor cu o 
expresie hămesită. Merope îşi ridică privirea. Harry văzu că 
se făcuse albă ca varul. 

— Vai de mine, ce dărăpânătură! răsună o voce de fată, 
auzindu-se la fel de bine ca şi când ar fi fost cu ei în cameră. 
Tom, n-ar putea să dărâme taică-tău cocioaba aia? 

— Nu este a noastră, spuse un tânăr. Tot terenul de pe 
partea cealaltă a văii este al nostru, dar casa aceea îi 
aparţine unui sărăntoc bătrân. E a lui Gaunt şi a copiilor lui. 
Fiul lui nu e întreg la minte. Dacă ai şti ce se zice în saţ 
despre el... 


Fata râse. 'Tropotele sacadate se apropiau din ce în ce mai 
tare. 

Morfin dădu să se ridice din fotoliu. 

— Rămâi unde eşti, îl avertiză tatăl său în reptomită. 

— Tom, zise din nou fata atât de clar, încât era limpede că 
erau chiar în dreptul casei. Poate că mi se pare, dar ăla nu e 
un şarpe țintuit de usă? 

— Dumnezeule, să ştii că ai dreptate! zise bărbatul. 
Probabil că este opera fiului. Ţi-am spus că nu e cu minţile 
acasă. Nu te uita la el, Cecilia dragă. 

Tropotitul începu să se estompeze. 

— Cecilia dragă”, şopti Morfin în reptomită, uitându-se la 
sora lui. Ai auzit cum i-a spus? „Cecilia dragă.” Deci oricum 
nu te-ar fi vrut pe tine. 

Merope era atât de palidă, încât Harry fu sigur că avea să 
leşine. 

— Poftim? zise Gaunt pe un ton tăios, tot în reptomită, 
uitându-se când la fiul său, când la fiica sa. Ce-ai spus, 
Morfin? 

— îi place să se uite la încuiat, spuse Morfin cu o expresie 
răutăcioasă pe chip, privindu-şi sora, care părea acum de-a 
dreptul îngrozită. Iese tot timpul în grădină când trece el, 
ca să-l vadă prin gardul viu. Şi azi-noapte... 

Merope clătină cu putere din cap, implorându-l să tacă, 
dar Morfin continuă fără milă: 

—, stătea aplecată peste pervaz, aşteptându-l să treacă în 
drum spre casă, nu-i aşa, Merope? 

— Stătea aplecată peste pervaz ca să se uite la un încuiat? 
zise Gaunt încet. 

Uitaseră toţi trei de Ogden, care părea uluit şi deranjat de 
această nouă serie de şuierături de neînțeles. 

— E adevărat ce spune? zise Gaunt cu o voce 
neîndurătoare, făcând vreo doi paşi către fata îngrozită. 
Fiica mea, descendentă cu sânge pur a lui Salazar Viperin, 
să suspine după un încuiat căruia îi curge noroi prin vine? 


Merope clătină din cap disperată, lipindu-se de perete, 
incapabilă să vorbească. 

— Dar i-am arătat eu, tată! râse Morfin. L-am blestemat 
când a trecut şi n-a mai fost deloc chipeş cu urticaria aia din 
cap până-n picioare, nu-i aşa, Merope? 

— Non dezgustător ce eşti, o trădătoare de sânge 
nemernică! tună Gaunt, pierzându-şi controlul şi apucând-o 
de gât pe Merope. 

Harry şi Ogden strigară „Nu!” într-un glas. Ogden ridică 
bagheta şi strigă: „Relashio!”, aruncându-l pe spate pe 
Gaunt şi îndepărtându-l de fiica lui; acesta se împiedică de 
un scaun şi căzu cât era de lung pe podea. Morfin scoase un 
strigăt de furie, sări de pe fotoliu şi se năpusti spre Ogden, 
vânturând cuțitul murdărit de sânge şi aruncând cu 
bagheta fel de fel de blesteme asupra lui. 

Ogden fugi cât putu de repede. Dumbledore îi dădu de 
înţeles lui Harry că trebuiau să-l însoţească, Harry îl 
ascultă, cu strigătele lui Merope răsunându-i în urechi. 

Ogden alergă pe alee şi apoi ţâşni ca din puşcă pe drumul 
Principal, acoperindu-şi capul cu mâinile. Chiar atunci se 
lovi de un cal roib frumos, pe care călărea un tânăr brunet 
foarte chipeş. Şi el, şi fata drăguță care îl însoțea călare pe 
un cal sur izbucniră în hohote de râs când îl văzură pe 
Ogden, care se izbi de cal şi o luă din nou la fugă, cu 
redingota fluturând în urma lui, plin de praf din cap până-n 
picioare, alergând fără direcţie pe drum. 

— Cred că a fost de-ajuns, Harry, zise Dumbledore. 

Îl apucă de braţ şi-l trase în sus. în clipa următoare, 
amândoi plutiră prin întuneric, uşori ca fulgul, până când 
aterizară în picioare, înapoi, în biroul luminat slab al lui 
Dumbledore. 

— Ce s-a întâmplat cu fata din casă? spuse Harry imediat, 
în timp ce Dumbledore îşi mişca bagheta, aprinzând încă 
nişte lămpi. Cu Merope sau cum o fi chemat-o. 

— A, a supravieţuit, zise Dumbledore, aşezându-se la birou 
şi făcândui semn lui Harry să ia şi el loc. Ogden a Apărut 


LLA 


înapoi la minister şi s-a întors cu întăriri după un sfert de 
oră. Morfin şi tatăl său au încercat să se împotrivească, dar 
au fost învinşi, scoşi din casă şi apoi judecaţi de Vrăjustiţie. 
Morfin, care-i atacase în repetate rânduri pe încuiaţi, a 
primit trei ani în Azkaban. Dorlent, care a rănit mai mulţi 
angajaţi ai ministerului în afară de Ogden, a primit şase luni 
de închisoare. 

— Dorlent? repetă Harry mirat. 

— Chiar el, spuse Dumbledore, zâmbind aprobator. Mă 
bucur să văd că ţii pasul cu evenimentele. 

— Bătrânul era...? 

— Da, bunicul lui Cap-de-Mort, zise Dumbledore. Familia 
Gaunt s-a stins odată cu Dorlent, fiul său, Morfin, şi fiica lui, 
Merope. Se trăgeau dintr-o familie vrăjitorească străveche. 
Membrii ei erau recunoscuţi pentru instabilitatea şi firea lor 
violentă, care s-au accentuat pe parcursul mai multor 
generaţii, din cauza obiceiului lor de a încheia căsătorii 
între veri. Lipsa raţiunii, alăturată setei de grandoare, a 
făcut ca averea familiei să fi fost deja risipită cu câteva 
generaţii înaintea lui Dorlent. El a rămas în mizerie şi 
sărăcie, aşa cum ai văzi moştenind un temperament agresiv, 
foarte multă arogant şi mândrie şi câteva obiecte transmise 
din generaţie în generaţie, pe care le iubea ca pe propriul 
lui fiu şi mult mai mult decât pe fiica sa. 

— Asta înseamnă că Merope, zise Harry, aplecându-se şi 
privindu-l drept în ochi pe Dumbledore, asta înseamnă că 
Merope a fost... 

Domnule profesor, vreţi să spuneţi că ea era. mama lui 
Cap-de-Morţ? 

— întocmai, spuse Dumbledore. Şi întâmplarea face să-l fi 
zărit şi pe tatăl lui Cap-de-Mort. Ţi-ai dat seama? 

— încuiatul pe care îl atacase Morfin? Călărețul? 

— Sigur că da, spuse Dumbledore, zâmbind larg. Da, el 
era 'Tom Cruplud Senior, încuiatul chipeş care obişnuia să 
treacă pe lângă casa familiei Gaunt şi pentru care Merope 
Gaunt nutrea în taină o pasiune mistuitoare. 


— Şi până la urmă s-au căsătorit? zise Harry, nevenindu-i 
să creadă şi fiindu-i imposibil să-şi imagineze doi oameni 
mai nepotriviţi pentru a alcătui un cuplu. 

— Nu uita că Merope era vrăjitoare, spuse Dumbledore. 
Mă îndoiesc că puterile ei magice funcționau la adevărata 
lor intensitate când era terorizată de tatăl ei. Sunt sigur că 
atunci când Dorlent şi Morfin au fost închişi în Azkaban, 
când a fost singură şi liberă pentru prima dată în viaţă, a 
putut să-şi folosească puterile după plac, plănuind cum să 
evadeze din viaţa de coşmar pe care o dusese timp de 
optsprezece ani. Bănuieşti cumva cum a reuşit Merope să-l 
facă pe Tomas Cruplud s-o uite pe iubita lui încuiată şi să se 
îndrăgostească de ea? 

— Aruncând Blestemul Imperius? sugeră Harry. Sau 
folosind o poţiune de dragoste? 

— Foarte bine. Eu, unul, tind să cred că a folosit o poţiune 
de dragoste. Sunt convins că trebuie să i se fi părut mai 
romantic şi mă îndoiesc că i-a fost greu să-l convingă pe 
Cruplud să ia o gură de apă, într-o zi călduroasă, când 
acesta trecea singur pe drum. în orice caz, la câteva luni 
după evenimentele pe care tocmai le-am văzut, întreg saţul 
Liţtle Hangleton a vuit din cauza unui scandal de proporţii. 
îţi dai seama ce bârfe s-au iscat când fiul moşierului a fugit 
cu Merope, fiica sărăntocului. Dar reacţia şocată a sătenilor 
nu a fost nimic pe lângă cea a lui Dorlent. Acesta s-a întors 
de la Azkaban, aşteptânduse să-şi găsească fiica supusă 
pregă-tindu-i o mâncare caldă. în schimb, a găsit un strat 
de praf pe masa din bucătărie şi un bilet de rămas-bun din 
partea ei, în care îi explica ce făcuse. Din câte am reuşit să 
aflu, din ziua aia Dorlent nu i-a mai pomenit niciodată 
numele şi nici faptul că ar fi existat vreodată. Este posibil ca 
şocul puternic pe care l-a avut din cauza plecării ei să fi 
contribuit la moartea lui grabnică - sau poate că pur şi 
simplu nu învățase să-şi facă singur de mâncare. Dorlent 
era foarte slăbit de pe urma lunilor de închisoare şi nu a 
apucat să-l vadă pe Morfin întorcându-se acasă. 


— Şi Merope? A... murit, nu? Cap-de-Mort a crescut la 
orfelinat, nu-i aşa? 

— Aşa este, spuse Dumbledore. în privinţa asta, trebuie să 
facem presupuneri, dar nu cred că este greu de dedus ce s- 
a întâmplat. Vezi tu, la câteva luni de la căsătoria lor în 
secret, Tom Cruplud s-a întors singur la conacul din Little 
Hangleton. Prin sat s-a zvonit că ar fi fost păcălit, tras pe 
sfoară. Sunt sigur că ceea ce dorise să spună era că fusese 
aruncată o vrajă asupra lui - o vrajă care acum fusese 
dezlegată - dar îndrăznesc să cred că nu a cutezat să 
folosească aceste cuvinte, de teamă să nu fie considerat 
nebun. Auzind ce spunea Tom Cruplud, sătenii au presupus 
că Merope îl min-ţise când îi spusese că urma să aibă un 
copil cu el şi că acesta fusese motivul pentru care o luase de 
soţie. 

— Dar chiar a avut un copil cu el. 

— Da, la un an după ce s-au căsătorit. lom Cruplud a 
părăsit-o când era încă însărcinată. 

— De ce n-au rămas împreună? întrebă Harry. De cenua 
mai funcţionat poţiunea de dragoste? 

— Şi de data asta suntem nevoiţi să facem speculaţii, zise 
Dumbledore, dar cred că Merope, care îşi iubea foarte mult 
soţul, n-a putut să îl controleze în continuare cu ajutorul 
mamei. Cred că a ales să nu-i mai dea poţiunea. Fiind 
îndrăgostită, poate că şi-a indus convingerea că până atunci 
Tom se îndrăgostise la rândul lui de ea. Poate că a crezut că 
avea să rămână cu ea de dragul copilului. în ambele cazuri, 
s-a înşelat amarnic. Tom a părăsit-o şi nu a mai revăzut-o 
niciodată şi nu s-a obosit să afle ce se alesese de fiul său. 

Cerul era negru ca tăciunele, iar lămpile din biroul lui 
Dumbledore păreau să arunce o lumină mai puternică 
decât înainte. 

— Cred că e de-ajuns pentru astă-seară, Harry, spuse 
Dumbledore câteva clipe mai târziu. 

— Da, domnule, zise Harry. 

Se ridică în picioare, dar nu plecă. 


— Domnule... sunteţi de părere că este important să ştiu 
toate astea despre trecutul lui Cap-de-Mort? 

— Cred că e cât se poate de important, spuse Dumbledore. 

— Si... are legătură cu profeția? 

— Intru totul. 

— în ordine, zise Harry, puţin derutat, dar mai liniştit. 
Dădu să plece, când îi veni în minte altă întrebare şi se 
întoarse. 

— Domnule, îmi daţi voie să le povestesc lui Ron şi 
Hermione tot ce mi-aţi spus? 

Dumbledore îl măsură preţ de o clipă, iar apoi zise: 

— Da, cred că domnul Weasley şi domnişoara Granger s-au 
dovedit demni de încredere. Dar, Harry, te rog să-i rogi la 
rândul tău să nu mai vorbească nimănui despre lucrurile 
astea. N-ar fi bine dacă s-ar afla câte ştiu sau bănuiesc 
despre secretele Lordului Cap-de-Mort. 

— Sigur, domnule, o să am grijă să nu mai afle nimeni, în 
afară de Ron şi Hermione. Noapte bună. 

Se întoarse şi aproape că ajunsese la usă când îl văzu 
stând pe una dintre măsuţele cu picioare fusiforme pe care 
erau aşezate tot felul de instrumente delicate de argint. Era 
un inel urât de aur, cu o piatră mare, neagră, crăpată şi 
prinsă în montură. 

— Domnule profesor, zise Harry, fixând inelul cu privirea. 
Inelul ăsta... 

— Da? spuse Dumbledore. 

— îl purtaţi pe deget când ne-am dus la domnul profesor 
Slughorn în noaptea aia. 

— Este cât se poate de adevărat, încuviinţă Dumbledore. 

— Dar, domnule... nu cumva e acelaşi inel pe careil-a 
arătat Dorlent Gaunt lui Ogden? 

Dumbledore îşi plecă fruntea. 

— Chiar el este. 

— Dar cum se întâmplă să?... L-aţi avut dintotdeauna? 

— Nu, l-am achiziţionat de curând, spuse Dumbledore. De 
fapt, cu doar câteva zile înainte să vin să te iau de la unchiul 


şi mătuşa ta. 

— Şi toţ în perioada aia v-aţi rănit la mână? 

— Da, toţ atunci, Harry. 

— Domnule, dar cum...? 

— E târziu, Harry! O să-ţi povestesc altă dată. Noapte 
bună. 

— Noapte bună, domnule. 

— CAPITOLUL XI - 

HERMIONE DĂ O MÂNĂ DE AJUTOR. 

Hermione avusese dreptate să spună că „ferestrele” celor 
”p din anul şase nu erau pentru relaxare, cum anticipase 
Ron, ci reprezentau un interval de timp în care să încerce 
să ţină pasul cu cantitatea enormă de teme pe care le aveau 
de făcut. Nu numai că studiau ca şi cum ar fi avut examene 
zilnic, dar cursurile în sine deveniseră mult mai solicitante 
decât înainte. în ultima vreme, Harry aproape că nu mai 
înţelegea nici jumătate din ceea ce le preda profesoara 
McGonagall; până şi Hermione trebuise să o roage să 
repete instrucţiunile de câteva ori. Deşi era greu de crezut, 
Harry excela dintr-odată la Poţiuni, datorită prinţului cu 
sânge semipur, ceea ce o indigna din ce în ce mai ţâre pe 
Hermione. 

Acum se cerea aruncarea vrăjilor nonverbale şi la 
cursurile de Farmece şi Transfigurare, nu numai la Apărare 
contra Magiei Negre. 

Harry îi vedea adeseori pe colegii lui de clasă în-vineţindu- 
se la faţă şi chinuindu-se de parcă ar fi luat o doză prea 
mare de Laxatenţie; dar ştia că de fapt se căzneau să facă 
vrăjile fără să rostească incantaţiile. Era o uşurare să iasă 
din castel, în drum spre sere; la lerbologie lucrau cu plante 
mai periculoase ca niciodată, dar aveau voie să blesteme cu 
voce tare dacă erau atacați pe la spate de tentaculele 
veninoase. 

Unul dintre rezultatele numărului mare de teme şi al 
orelor petrecute căznindu-se cu vrăjile nonverbale era 
faptul că Harry, Ron şi Hermione încă nu reuşiseră să-şi 


găsească timp pentru a-l vizita pe Hagrid. Acesta încetase 
să vină să ia masa în Marea Sală, alături de ceilalţi 
profesori, ceea ce nu era un semn bun, şi de puţinele ori 
când trecuseră pe lângă el pe holuri sau pe domeniu, acesta 
nu-i observase şi nu-i auzise salutându-l. 

— Trebuie să ne ducem la el şi să-i explicăm, zise 
Hermione, uitânduse la scaunul uriaş al lui Hagrid, rămas 
liber la masa Profesorilor sâmbăta următoare la micul 
dejun. 

— în dimineaţa asta au loc selecţionările pentru echipa de 
vâjthaţ, spuse Ron. Şi pe lângă asta, trebuie să exersăm şi 
vraja „Aguamenti” pentru Flitwick! Şi ce ar trebui să-i 
explicăm până la urmă? Cum să-i spunem că detestam 
cursurile alea ridicole? 

— Dar nu le detestăm! zise Hermione. 

— Vorbeşte în numele tău, eu să ştii că încă n-am uitat de 
Homari, spuse Ron sumbru. Şi dă-mi voie să-ţi spun că am 
scăpat cu toţii ca prin urechile acului. Tu nu l-ai auzit 
vorbind despre nătângul de frate-său. Dacă n-am fi 
renunţat la curs, acum l-am învăţa pe Grawp să-şi lege 
şireturile. 

— Mă simt groaznic fiindcă nu vorbim cu Hagrid, zise 
Hermione supărată. 

— Ne ducem la el după vâjthaţ, o asigură Harry. 

Şi lui îi era dor de Hagrid, deşi, ca şi Ron, nu regreta că 
nu-l aveau pe Grawp în viaţa lor. 

— Dar s-ar putea ca probele să dureze până-n prânz, 
judecând după cât de mulţi s-au înscris. 

Harry era puţin neliniştit în privinţa primei sale încercări 
în calitate de căpitan. 

— Nu-mi dau seama de ce a devenit brusc atât de 
populară echipa. 

— Harry, să fim serioşi, spuse Hermione, pierzându-şi 
dintr-odată răbdarea. Nu vâjthaţul e popular, ci tu! Eşti mai 
interesant ca niciodată şi, sinceră să fiu, mai uşor de 
îndrăgit ca niciodată. 


Ron se înecă în timp ce mânca o scrumbie afumată. 
Hermione îi aruncă o privire dispreţuitoare, înainte să se 
întoarcă spre Harry. 

— Acum toţi ştiu că ai spus adevărul, nu-i aşa? Ioată lumea 
vrăjitorească trebuie să recunoască faptul că ai avut 
dreptate când ai zis că s-a întors Cap-de-Mort şi că te-ai 
luptat cu el de două ori în ultimii doi ani, scăpând cu viaţă 
de fiecare dată. Acum ţi se spune „cel ales”. Să fim serioşi, 
chiar nu-ţi dai seama de ce sunt toţi fascinaţi de tine? 

Lui Harry i se păru dintr-odată că era foarte cald în Marea 
Sală, deşi tavanul era la fel de plumburiu şi rece ca şi până 
atunci. 

— Şi ai mai fost şi persecutat de minister când au încercat 
să te scoată de nebun şi mincinos. încă ţi se văd cicatricele 
în locul unde tea pus femeia aia odioasă să scrii cu propriul 
tău sânge, şi totuşi nu te-ai lăsat influenţat... 

— încă se văd cicatricele unde m-a apucat creierul ăla de 
la minister, uite, spuse Ron, ridicându-şi mânecile. 

— Unde mai pui că ai crescut vreo treizeci de centimetri în 
vara asta, încheie Hermione, ignorându-l pe Ron. 

— Sunt un tip înalt, zise şi Ron nitam-nisam. 

Bufniţele aduseră poşta, intrând în zbor pe ferestrele în 
care răpăia ploaia şi stropindu-i pe toţi. Majoritatea elevilor 
primeau mai multe scrisori decât de obicei. Părinţii 
îngrijoraţi voiau să aibă veşti de la copiii lor şi să-i asigure la 
rândul lor că totul era bine acasă. Harry nu primise nici o 
scrisoare de la începutul semestrului. Singurul său 
corespondent stabil murise şi, deşi sperase ca Lupin să îi 
scrie din când în când, asta nu se întâmplase până atunci. 
Din acest motiv, fu foarte surprins să vadă o bufniţă albă, pe 
Hedwig, zburând pe deasupra lor, alături de celelalte 
bufniţe cafenii şi cenuşii. Hedwig ateriza în faţa lui, 
aducându-i un pachet mare, pătrăţos. O clipă mai târziu, şi 
Ron primi un pachet identic cu al lui Harry, pe care i-l livră 
Pigwidgeon, bufnița sa minusculă şi extenuată, care era 
acum strivită sub greutatea coletului. 


— Ha! zise Harry, desfăcând pachetul şi descoperind un 
exemplar nou-nouţ al cărţii Realizarea poţiunilor avansate 
de la „Caligrafie şi Pete”. 

— Ce bine, spuse Hermione încântată. Acum poţi să dai 
înapoi manualul mâzgălit. 

— Glumeşti! zise Harry. îl păstrez. Fii atentă, m-am gândit 
cum să fac. 

Scoase din ghiozdan exemplarul vechi Realizarea 
poţiunilor avansate şi atinse coperta cu vârful baghetei, 
murmurând: „Diffin-"fo'”. 

Coperta se dezlipi cu totul. Făcu la fel şi cu coperta cărţii 
noi (ceea ce păru să o scandalizeze pe Hermione). Apoi 
inversă coperţile, atingându-le pe rând cu bagheta şi 
zicând: „Reparo!”. 

Manualul prinţului avea aspectul unei cărţi noi, iar 
exemplarul de lângă el, care tocmai sosise de la „Caligrafie 
şi Pete”, arăta ca şi cum ar fi fost cumpărat la mâna a doua. 

— O să-i dau lui Slughorn manualul nou. N-o să aibă nimic 
împotrivă, doar a costat nouă galioni. 

Hermione îşi strânse buzele supărată şi având un aer 
dezaprobator, dar îi trecu în clipa când o a treia bufniţă 
ateriza în faţa ei, aducând ultimul număr al Profetului zilei. 
Fata îl despături repede şi cercetă prima pagină. 

— A murit cineva cunoscut? întrebă Ron pe un ton nespus 
de firesc. 

Întreba acelaşi lucru de fiecare dată când Hermione 
deschidea ziarul. 

— Nu, dar au avut loc alte atacuri ale Dementorilor, spuse 
Hermione. 

Şi o arestare. 

— Ce bine, cine a fost arestat? zise Harry, gândindu-se la 
Bellatrix Lestrange. 

— Stan Shunpike, spuse Hermione. 

— Poftim? zise Harry alarmat. 

— Stanley Shunpike, şoferul cunoscutului mijloc de 
transport al vrăjitorilor, Autobuzul Salvator, a fost arestat 


fiind suspectat de activităţi susţinute în calitate de 
Devorator al Morţii. Domnul Shunpike, în vârstă de 
douăzeci şi unu de ani, a fost reţinut noaptea trecută târziu, 
în urma unui raid efectuat asupra locuinţei sale din 
Clapham...” 

— Cum să fie Stan Shunpike un Devorator al Morţii? spuse 
Harry, aducându-şi aminte de tânărul cu ten acneic pe care- 
| întâlnise cu trei ani în urmă. Imposibil! 

— S-ar putea să fie sub influenţa Blestemului Imperius, 
zise Ron, făcând o observaţie rezonabilă. Este foarte greu 
de depistat. 

— Nu pare să fie vorba despre asta, spuse Hermione, care 
citi în continuare. Aici scrie că a fost arestat după ce a fost 
auzit vorbind într-o cârciumă despre planurile secrete ale 
Devoratorilor Morţii. 

Hermione îşi ridică privirea îngrijorată. 

— Dacă ar fi fost cu adevărat sub influenţa Blestemului 
Imperius, nu cred că ar mai fi pierdut vremea prin baruri, 
stând la taclale despre planurile lor, nu-i aşa? 

— Sună ca şi cum ar fi vrut să lase impresia că ar fi ştiut 
mai multe decât ştia cu adevărat, zise Ron. Nu este el cel 
care susţinea că avea să ajungă ministrul Magiei când 
încerca să cucerească ielele? 

— Ba da, el e, spuse Harry. Nu înţeleg de ce-l iau în serios 
pe Stan. 

— Probabil că vor să arate că nu stau degeaba, zise 
Hermione, încruntându-se. Oamenii sunt speriaţi de 
moarte. Ştiaţi că părinţii gemenelor Patil vor ca fetele să se 
întoarcă acasă? Şi Eloise Midgeon s-a retras de la 
Hogwarts. A venit tatăl ei s-o ia aseară. 

— Poftim? spuse Ron, făcând ochii mari. Dar sunt mai în 
siguranţă la Hogwarts decât la ele acasă, sunt convins de 
asta! Aici avem Aurori şi toate vrăjile alea de protecţie. Şi îl 
avem şi pe Dumbledore! 

— Nu cred că-l avem tot timpul, zise Hermione foarte 
încet, aruncând o privire spre masa profesorilor, peste ziar. 


Nu aţi observat? 

Săptămâna asta a lipsit de la masă la fel de des ca Hagrid. 

Harry şi Ron se uitară la masa profesorilor. într-adevăr, 
scaunul directorului era gol. Harry reflectă puţin şi îşi dădu 
seama că nu-l mai văzuse deloc pe Dumbledore de la ultima 
lor lecţie individuală din urmă cu o săptămână. 

— Cred că a plecat de-aici ca să facă ceva în legătură cu 
Ordinul, spuse Hermione cu o voce joasă. Adică... situaţia 
pare destul de complicată, nu-i aşa? 

Harry şi Ron tăcură, dar Harry ştia că se gândeau cu toţii 
la acelaşi lucru. Cu o zi înainte, se întâmplase ceva 
îngrozitor. Hannah Abbott fusese chemată afară în timpul 
cursului de lerbologie, pentru a fi anunţată că mama ei 
fusese găsită moartă. Nu o mai văzuseră pe Hannah de 
atunci. 

Când se ridicară de la masa Cercetaşilor, cinci minute mai 
târziu, îndreptându-se spre terenul de vâjthaţ, trecură pe 
lângă Lavender Brown şi Parvati Patil. Amintindu-şi că 
Hermione spusese că părinţii surorilor Patil voiau să le 
retragă de la Hogwarts, Harry nu fu surprins să le vadă pe 
cele două prietene abătute şi vorbind în şoaptă între ele. 
Ceea ce îl surprinse fu că în momentul în care Ron ajunse în 
dreptul lor, Parvati îi dădu dintr-odată un cot lui Lavender, 
care întoarse capul şi îi zâmbi larg băiatului. Acesta o privi 
uimit şi apoi îi surâse cu stângăcie, mergând brusc cu paşi 
mai apăsaţi. Harry se abţinu să râdă, aducându-şi aminte că 
nici Ron nu râsese de el după ce Reacredință îi zdrobise 
nasul; însă Hermione fu rece şi distantă, în timp ce merseră 
prin ploaia fină până la stadionul de vâjthaţ şi se duse să îşi 
caute un loc în tribune, fără să-i ureze succes lui Ron. 

Aşa cum se aşteptase Harry, trialul se întinse până spre 
prânz. Părea să fi venit jumătate din casa Cercetaşilor, de la 
bobocii care ţineau strâns nişte mături vechi şi jerpelite ale 
şcolii până la elevii din anul şapte, care erau cu două capete 
mai înalţi decât ceilalţi, având un aer detaşat şi intimidant. 
Printre cei din urmă se număra şi un băiat masiv, cu părul 


sârmos, pe care Harry îl recunoscu imediat, amintindu-si-l 
din Expresul de Hogwarts. 

— Ne-am întâlnit în tren, în compartimentul lui Sluggy, 
spuse acesta pe un ton încrezător, ieşind din mulţime 
pentru! a da mâna cu Harry. 

Sunt Cormac McLaggen, portar. 

— Nu te-ai prezentat la trialul de anul trecut, nu-i aşa? în-j 
trebă Harry, sesizând cât de masiv era McLaggen şi gândin- 
du-se că acesta ar fi blocat toate cele trei cercuri ale porţii 
fără să fie nevoie să se mişte. 

— Am fost în aripa spitalului când s-au ţinut probele, zis( 
McLaggen cu o notă de mândrie. Am mâncat o jumătate de 
kilogram de ouă de doxii pentru un pariu. 

— Am înţeles, spuse Harry. Păi... pentru moment poţi 
aştepţi acolo. 

Harry indică marginea terenului, în apropierea locului unt 
stătea Hermione. 1 se păru că vede o urmă de nemulţumire 
chipul lui McLaggen pentru câteva secunde şi se întrebă 
dacă acesta se aştepta să fie tratat altfel decât ceilalţi doar 
pentru că se numărau amândoi printre preferaţii lui 
„Sluggy”. 

Harry decise să înceapă cu un test de bază, cerându-le 
celor care se înscriseseră la trial să se împartă în grupe de 
zece oameni şi să facă în zbor un tur al terenului. Fu o 
hotărâre înţeleaptă: primii zece erau toţi boboci şi era 
evident că nu prea mai zburaseră până atunci. Un singur 
băiat reuşi să rămână în aer mai mult decât câteva clipe, 
fiind atât de surprins, încât se izbi numaidecât de unul 
dintre stâlpii porţii. 

A doua grupă fu alcătuită din cele mai toanţe feţe pe care 
le cunoscuse Harry vreodată, care chicotiră ca nişte 
apucate când Harry fluieră, sprijinindu-se unele de altele. 
Romilda Vane era printre ele. Când le spuse să părăsească 
terenul o făcură bucuroase, ducându-se să comenteze în 
tribune alături de ceilalţi. 


Cei din a treia grupă se prăbuşiră unii peste alţii pe la 
jumătatea turului de probă. Majoritatea celor din a patra 
grupă nu îşi aduseseră măturile. A cincea grupă era 
formată din Astropufi. 

— Dacă mai este cineva care nu e de la Cercetaşi, strigă 
Harry, devenind din ce în ce mai iritat, vă rog să părăsiţi 
terenul în clipa asta! 

Urmă o pauză, apoi două fete micuţe de la Ochi-de-Şoim 
plecară în fugă, râzând în hohote. 

Două ore mai târziu, după numeroase proteste şi crize de 
nervi, într-unui dintre cazuri fiind vorba chiar de 
distrugerea unei „Comete 260” şi de pierderea mai multor 
dinţi, Harry reuşise să îşi găsească trei înaintaşi: Katie Bell, 
care se întoarse în echipă după ce trecu probele cu brio, o 
jucătoare nouă, Demelza Robins, deosebit de pricepută la 
evitarea baloa-uelor-ghiulea, şi Ginny Weasley, care zburase 
mai repede decât toţi ceilalţi şi, pe lângă asta, dăduse 
şaptesprezece goluri. Deşi era mulţumit de jucătorii pe care 
îi alesese, Harry răguşise din cauza discuţiilor cu cei 
nesatisfăcuţi, care erau în număr mare, iar acum se certa 
cu prinzătorii respinşi. 

— E decizia mea finală şi dacă nu le faceţi loc portarilor, o 
să arunc o vrajă asupra voastră, strigă el. 

Nici unul dintre prinzătorii pe care-i selecţionase nu avea 
talentul nemaivăzut al lui Fred şi George, dar Harry era 
destul de mulţumit de ei. Jimmy Peakes era din anul trei, 
scund, dar lat în umeri, şi reuşise să lovească un balon- 
ghiulea atât de tare, încât Harry se alesese la ceafă cu un 
cucui de mărimea unui ou. Ritchie Coote, care părea destul 
de deşirat, avea o precizie foarte mare. Aceştia se duseră 
acum în tribune, alături de Katie, Demelza şi Ginny, pentru 
a urmări selecţionarea ultimului membru al echipei lor. 

Harry lăsase dinadins alegerea portarului la sfârşit, 
sperând ca stadionul să se mai golească până atunci şi 
atmosfera de pe teren să se destindă. Din nefericire, printre 
spectatori se numărau acum toţi jucătorii respinşi şi mai 


mulţi elevi care veniseră să urmărească probele după ce 
luaseră micul dejun în tihnă, astfel încât publicul era mai 
numeros ca niciodată. Mulțimea aclamă şi huidui în egală 
măsură când portarii zburară pe rând în dreptul cercurilor. 
Harry aruncă o privire spre Ron, care nu reuşise niciodată 
să-şi controleze emoţiile; Harry sperase că Ron îşi învinsese 
această slăbiciune după ce câştigaseră ultimul meci din 
anul trecut, dar se părea că nu era aşa: Ron era de-a 
dreptul străveziu. 

Nici unul dintre primii cinci jucători nu salvă mai mult de 
două goluri. 

Spre marea dezamăgire a lui Harry, Cormac McLaggen 
salvă patru lovituri din cinci. Cu toate acestea, la ultima 
ţâşni în direcţia complet opusă, mulţimea râse, îl huidui, iar 
McLaggen se întoarse pe pământ scrâşnind din dinţi. 

Ron părea la un pas de leşin când se urcă pe coada sa de 
mătură, Măturin 11. 

— Succes! strigă cineva din tribună. 

Harry întoarse capul, aşteptându-se să o vadă pe 
Hermione, dar descoperi că nu era ea, ci Lavender Brown. 
I-ar fi plăcut să-şi fi ascuns şi el faţa în mâini, aşa cum 
făcuse aceasta câteva clipe mai târziu, însă se gândi că, 
fiind căpitan, se cuvenea să dea dovadă de ceva mai multă 
tărie de caracter şi se întoarse să-l urmărească pe Ron la 
trial. 

Se dovedi că îşi făcuse griji degeaba: Ron salvă unul, două, 
trei, patru, cinci goluri la rând. încântat şi abţinân-du-se cu 
greu să aclame şi el alături de restul mulţimii, Harry dădu 
să meargă la McLaggen săi spună că, din păcate, Ron 
fusese mai bun ca el, dar dădu nas în nas cu chipul roşu al 
lui McLaggen. Harry făcu repede câţiva paşi înapoi. 

— Sora lui nu şi-a dat silinţa, zise McLaggen pe un ton 
ameninţător. 

Îi zvâcnea vena de la tâmplă, pe care Harry o admirase în 
repetate rânduri pe fruntea unchiului Vernon. 

— l-a dat servit. 


— Nici vorbă, spuse Harry cu răceală. Chiar la lovitura ei 
era să dea chix. 

McLaggen se apropie de Harry, care nu se mai dădu înapoi 
de data asta. 

— Lasă-mă să mai încerc o dată. 

— Nu, zise Harry. Ai încercat deja o dată. Ai salvat patru 
goluri. Ron a salvat cinci. Ron o să fie portar, şi-a câştigat pe 
drept locul în echipă. Dă-te la o parte. 

Pentru o clipă, crezu că McLaggen avea să-i dea un pumn, 
dar acesta doar se strâmbă la el şi plecă mânios, mormăind 
în barbă câteva ameninţări. 

Harry se întoarse şi îşi văzu noua echipă zâmbindu-i larg. 

— Bravo, zise el răguşit. Aţi zburat foarte bine. 

— Ai fost grozav, Ron! 

De data asta, cea care venea în fugă spre ei dinspre 
tribune era chiar Hermione; Harry o văzu pe Lavender 
părăsind terenul de vâjthaţ de braţ cu Parvati, cu o expresie 
mohorâtă pe chip. Ron era deosebit de mulţumit de el însuşi 
şi părea mai înalt decât de obicei, zâmbindu-le celor din 
echipă şi lui Hermione. 

După ce Harry fixă data primului antrenament propriu-zis 
pentru joia următoare, împreună cu Ron şi Hermione îşi 
luară la revedere de la ceilalţi şi se îndreptară către coliba 
lui Hagrid. Soarele palid încerca să străpungă norii şi în 
sfârşit se oprise ploaia măruntă de până atunci. Lui Harry îi 
era foarte foame; spera să găsească ceva de mâncare la 
Hagrid. 

— Am crezut că n-o să salvez a patra lovitură, spuse Ron 
vesel. 

Demelza a fost foarte şireată, aţi văzut, a dat o lovitură 
răsucită. 

— Da, da, da, ai fost la înălţime, zise Hermione amuzată. 

— în orice caz am fost mai bun ca McLaggen, spuse Ron cu 
satisfacţie. 

L-aţi văzut cum s-a dus după ţigări la a cincea lovitură? Ai 
fi zis că aruncase cineva o Vrajă Confundus. 


Spre mirarea lui Harry, Hermione se făcu roşie ca focul la 
auzul acestor cuvinte. Ron nu observă nimic, descriindu-le 
cu lux de amănunte fiecare detaliu al fiecărui gol pe care îl 
salvase. 

Buckbeak, hipogriful mare şi cenuşiu, era priponit în faţa 
colibei lui Hagrid. El ţăcăni din ciocul foarte ascuţit când 
copiii se apropiară, întorcându-şi capul imens către ei. 

— Vai de mine, zise Hermione neliniştită. Tot mai e puţin 
înspăimântător, nu-i aşa? 

— Fii serioasă, doar l-ai călărit, nu? spuse Ron. 

Harry înainta şi făcu o plecăciune joasă în faţa hipogrifu- 
lui, menţinând contactul vizual fără să clipească. După 
câteva clipe, Buckbeak făcu şi el o plecăciune. 

— Ce mai faci? îl întrebă Harry cu o voce joasă, 
apropiindu-se şi mângâindu-i capul acoperit cu pene. i-e 
dor de el? Dar ţi-e bine aici, la Hagrid, nu-i aşa? 

— Hei! se auzi o voce răsunătoare. 

Hagrid apăru cu paşi repezi de după un colţ al colibei sale, 
purtând un şorţ mare cu flori şi ducând în braţe un sac cu 
cartofi. Dulăul său uriaş, Colț, era lângă el. El scoase un 
lătrat zguduitor şi ţâşni ca din puşcă. 

— Nu ţe atinge de el! O să rămâi fără degete... Aha. Voi 
eraţi. 

Colţ sărea în sus spre Hermione şi Ron, încercând să le 
lingă urechile. 

Hagrid rămase locului şi-i privi pe toţi trei pentru o 
fracțiune de secundă, apoi se întoarse şi intră cu paşi mari 
în colibă, trântind uşa după el. 

— Vai de mine! zise Hermione îndurerată. 

— Stai liniştită, spuse Harry pe un ton sumbru. Se duse la 
usă şi ciocăni cu putere. 

— Hagrid! Deschide, vrem să vorbim cu tine! Nu se auzi 
nimic din interior. 

— Să ştii că dacă nu deschizi uşa, o s-o dărâmăm! zise 
Harry, scoţându-şi bagheta. 

— Harry! spuse Hermione şocată. Doar n-ai de gând să... 


— Ba da, zise Harry. Daţi-vă la o parte. 

Dar, înainte ca el să mai poată spune ceva, uşa se deschise 
din nou la perete, aşa cum se aşteptase Harry, iar în prag 
apăru Hagrid, uitându-se urât la el şi arătând de-a dreptul 
înspăimântător, în ciuda şorţului cu flori pe care-l purta. 

— Sunt profesor! răcni el la Harry. Profesor, Potter! Cum 
îndrăzneşti să mă ameninţi că-mi dărâmi uşa? 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse Harry, apăsând pe ultimul 
cuvânt, în timp ce îşi vâra bagheta la loc în interiorul robei. 

Hagrid păru şocat. 

— De când îmi spui „domnule”? 

— Tu de când îmi spui „Poţter”? 

— A, eşti tare iscusit, mormăi Hagrid. Foarte amuzant. M- 
ai dovedit cu propriile arme, aşa-i? Bine, intră, puşti 
nerecunoscător şi... 

Hagrid se dădu la o parte, făcându-le loc să treacă şi 
bombănind supărat. Hermione intră repede după Harry, 
arătând destul de speriată. 

— Ei bine? spuse Hagrid pe un ton morocănos, după ce 
Harry, Ron şi Hermione se aşezară în jurul mesei sale 
enorme de lemn; iar Colţ îşi puse imediat capul pe 
genunchiul lui Harry, salivându-i pe robă. Ce înseamnă 
asta? Vi s-a făcut milă de mine? Credeţi că mă simţ singur 
sau ceva de genul ăsta? 

— Nu, zise Harry repede. Am vrut să te vedem. 

— Ne-a fost dor de tine, spuse Hermione cu o voce 
tremurată. 

— V-a fost dor de mine? pufni Hagrid. Era să te cred. 

Se mişcă prin cameră cu zgomot, punând de ceai în ibri- 
cui său imens de cupru şi bodogănind fără încetare. într-un 
târziu trânti trei căni de mărimea unor găleți pline cu ceai 
cafeniu în faţa lor şi o farfurie cu prăjiturile lui obişnuite, 
tari ca piatra. Lui Harry îi era atât de foame, încât ar fi fost 
în stare să mănânce până şi bucate gătite de Hagrid, astfel 
încât luă imediat o prăjitură. 


— Hagrid, spuse Hermione cu o voce mică, când acesta se 
întoarse la masă şi începu să curețe cartofii atât de brutal, 
încât ai fi zis că îi făcuseră vreun rău personal, să nu crezi 
că n-am vrut să continuăm cursul de Grijă faţă de 
Creaturile Magice. 

Hagrid pufni din nou cu putere. Lui Harryise părucă 
stropii din nasul lui ajunseră direct pe cartofi şi simţi o 
bucurie interioară că nu aveau să rămână la cină. 

— Serios! zise Hermione. Dar n-am avut cum, pentru că 
avem foarte multe alte cursuri în afară de ăsta! 

— Era să te cred, repetă Hagrid. 

Se auzi un zgomot scârbos şi toţi întoarseră capul. 
Hermione scoase un mic țipăt, iar Ron se ridică de pe scaun 
ca ars şi înconjură masa, îndepărtându-se de butoiul mare 
din colţ, pe care nu îl observaseră până atunci. Butoiul era 
plin cu un fel de larve de treizeci de centimetri lungime, 
albe, dezgustătoare, care se zvârcoleau. 

— Hagrid, ce sunt astea? întrebă Harry, încercând să pară 
mai degrabă interesat decât scârbit, dar punând oricum la 1 
loc prâjitura tare ca piatra. 

— Doar nişte larve uriaşe, spuse Hagrid. 

— Şi din ele o să iasă?... zise Ron, părând neliniştit. 

— N-o să iasă nimic, spuse Hagrid. Le-am luat pentru 
Aragog. 

Hagrid izbucni în lacrimi din senin. 

— Hagrid! strigă Hermione, ridicându-se imediat, 
înconjurând masa, urmând drumul mai lung pentru a evita 
butoiul cu viermi, şi punându-i o mână pe umeri lui Hagrid, 
care se zguduia de plâns. Ce s-a întâmplat? 

— E vorba... de el... îngăimă Hagrid, cu lacrimile şiroindu-i 
din ochii mici şi negri, în timp ce se ştergea la ochi cu 
şorţul. Este vorba... despre Aragog... Cred că e pe moarte... 
S-a îmbolnăvit în vară şi nu-şi mai revine... Nu ştiu ce-o să 
mă fac dacă... dacă... Ne ştim de atâta timp... 

Rămasă fără cuvinte, Hermione îl bătu uşor pe umăr pe 
Hagrid. Harry ştia exact ce simţea uriaşul. în trecut îl 


văzuse dându-i animale de pluş unui pui fioros de dragon, 
jucân-du-se cu nişte scorpioni uriaşi cu ventuze şi ţepi, sau 
încercând să se înţeleagă cu fratele său vitreg, un uriaş 
violent, dar aceasta era, probabil, cea mai ciudată relaţie pe 
care o avea cu un monstru: cea cu Aragog, păianjenul uriaş 
şi vorbitor, care sălăşluia în inima Pădurii Interzise şi de 
care el şi Ron scăpaseră ca prin urechile acului cu patru ani 
în urmă. 

— Hagrid... putem să te ajutăm cu ceva? întrebă 
Hermione, ignorându-l pe Ron, care îi făcea semne 
disperate. 

— Nu, Hermione, nu cred că puteţi să mă ajutaţi cu nimic, 
îngăimă Hagrid, încercând să-şi ţină în frâu lacrimile. Vezi 
tu, ceilalţi păianjeni din trib... Familia lui Aragog... Se 
poartă ceva mai ciudat de când s-a îmbolnăvit el... Au 
devenit puţin cam agitaţi... 

— Da, cred că am zărit şi noi faţeta asta a personalităţii 
lor, spuse Ron în şoaptă. 

—. şi pentru moment cred că ar fi periculos pentru 
altcineva în afară de mine să se apropie de colonie, încheie 
Hagrid, suflându-şi nasul cu putere în şorţ şi ridicându-şi 
privirea. Dar îţi mulţumesc pentru intenţie, Hermione... 
înseamnă foarte mult pentru mine... 

După aceea atmosfera se destinse simţitor, pentru că, deşi 
nici Harry şi nici Ron nu dăduseră vreun semn că le-ar fi 
trecut prin minte să hrănească un păianjen monstruos şi 
violent cu viermi uriaşi, Hagrid părea să considere că ar fi 
făcut-o bucuroşi, iar acum se purta la fel ca înainte. 

— Şi am ştiut de la-nceput că o să vă fie greu să vă găsiţi 
timp pentru mine, zise el, turnându-le din nou nişte ceai. 
Chiar dacă v-aţi fi înscris să primiţi Clepsidre ale Timpului... 

— Dar nu aveam cum s-o facem, zise Hermione. Am distrus 
toate rezervele de Clepsidre ale Timpului de la minister 
când am fost acolo astă-vară. Au scris despre asta în 
Profetul zilei. 


— Ei, păi atunci, spuse Hagrid, chiar nu aveaţi ce să faceţi, 
îmi pare rău că am fost cam... mă rog... ştiţi voi... Dar eram 
îngrijorat din cauza lui Aragog... Şi mă întrebam ce s-ar fi 
întâmplat dacă aţi fi avuţ-o pe Grubbly-Plank ca profesoară. 

La auzul acestor cuvinte, toţi trei minţiră, declarând 
categoric că doamna profesoară Grubbly-Plank, care îi 
ţinuse locul lui Hagrid de câteva ori, habar nu avea să 
predea; drept urmare, Hagrid păru chiar vesel când îşi luă 
la revedere de la ei la asfinţit. 

— Sunt lihnit, zise Harry, imediat după ce se închise uşa în 
urma lor, iar cei trei merseră repede pe domeniul întunecat 
şi părăsit. 

Renunţase să mai mănânce prăjitura tare ca piatra când îi 
trosnise o măsea. 

— Şi astă-seară am şi detenţie cu Plesneală, nu prea am 
timp pentru cină. 

Când ajunseră în castel, îl zăriră pe Cormac McLaggen 
intrând în Marea Sală. Acesta avu nevoie de două încercări 
pentru a trece de uşi, prima dată izbindu-se de canat. Ron 
râse în hohote, mulţumit, şi intră cu paşi mari în Marea Sală 
după el, dar Harry o prinse de mână pe Hermione, făcând-o 
să rămână în urmă. 

— Ce este? spuse ea pe un ton defensiv. 

— Din câte îmi dau seama, zise Harry încet, McLaggen 
chiar a fost victima unei Vrăji Confundus. Şi de dimineaţă 
stătea chiar în faţa ta. 

Hermione roşi. 

— Bine, fie, eu am fost, şopti ea. Dar trebuia să-l fi auzit ce 
zicea despre Ron şi Ginny! în orice caz, e un om foarte 
dificil, ai văzut şi tu cum a reacţionat când l-ai respins... 
Doar n-ai fi vrut să ai pe cineva ca el în echipă. 

— Nu, n-as fi vrut, zise Harry. Presupun că ai dreptate. Dar 
gândeşte-te, Hermione, crezi că ai procedat corect? Eşti 
totuşi Perfect, nu-i aşa? 

— Ah, las-o baltă, se răsti ea, când Harry zâmbi amuzat. 


— Ce tot faceţi acolo? întrebă Ron intrigat, apărând din 
nou în pragul Marii Săli. 

— Nimic, spuseră Harry şi Hermione într-un glas, urmân- 
du-l repede pe Ron. 

Din cauza mirosului de friptură, pe Harry îl duru stomacul 
şi mai tare, dar abia dacă făcuseră trei paşi spre masa 
Cercetaşilor când profesorul Slughorn apăru în faţa lor, 
tăindu-le calea. 

— Harry, Harry, chiar pe tine voiam să te văd! tună el 
încântat, răsucindu-şi vârfurile mustăţii sale de morsă şi 
bom-bându-şi burta enormă. Speram să te găsesc înainte 
de cină! Ce zici, n-ai prefera să vii să iei o gustare în biroul 
meu? O să fie o mică petrecere, cu doar câţiva oameni de 
mare viitor. Or să vină McLaggen şi Zabini, fermecătoarea 
Melinda Bobbin... o ştii cumva? Familia ei este proprietara 
unui lanţ important de spiţerii... Şi, bineînţeles, nădăjduiesc 
ca domnişoara Granger să îmi facă plăcerea de a fi şi ea 
prezentă. 

Slughorn făcu o mică plecăciune în faţa lui Hermione când 
termină de vorbit. Se purtă ca şi cum Ron nici nu ar fi 
existat. Slughorn nici măcar nu se uită la el. 

— Eu nu pot să vin, domnule profesor, zise Harry imediat. 
Am ore de detenţie cu domnul profesor Plesneală. 

— Vai de mine! spuse Slughorn, pierindu-i zâmbetul într- 
un mod amuzant. Ei, ei, ei, contam pe tine, Harry! Ce să-i 
faci, nu-mi rămâne decât să vorbesc cu Severus şi să-i 
explic cum stau lucrurile. Sunt convins că o să izbutesc să-l 
fac să amâne detenţia. în ordine, atunci rămâne să ne 
vedem mai târziu. 

Slughorn ieşi furtunos din Marea Sală. 

— N-are absolut nici o şansă să-l înduplece pe Plesneală, 
zise Harry, imediat după ce Slughorn ajunse destul de 
departe cât să nu-i poată auzi. Detenţia asta a mai fost 
amânată deja o dată. Plesneală a acceptat s-o facă pentru 
Dumbledore, dar mă îndoiesc că ar face-o pentru oricine 
altcineva. 


— Ah, tare mi-aş dori să poţi să vii, nu vreau să mă duc 
singură, spuse Hermione neliniştită, iar Harry ştia că ea se 
gândea la McLaggen. 

— Nu cred că o să fii singură, probabil că o s-o invite şi pe 
Ginny, se răsti Ron, care se părea că primise foarte prost 
indiferența lui Slughorn. 

După cină se întoarseră în Turnul Cercetaşilor. Camera de 
zi era foarte aglomerată, dat fiind că majoritatea elevilor 
luaseră deja cina. 

Cu toate acestea, cei trei reuşiră să găsească o masă 
liberă şi luară loc; Ron, care era prost dispus de când se 
întâlniseră cu Slughorn, îşi încrucişa braţele pe piept şi se 
încruntă, uitându-se fix la tavan. 

Hermione întinse mâna şi luă ediţia de seară a Profetului, 
pe care o lăsase cineva pe un fotoliu. 

— Ceva noutăţi? zise Harry. 

— Nu prea, zise Hermione, care deschisese ziarul şi 
cerceta paginile din interior. Ron, uite, e despre tatăl tău... 
dar nu a păţit nimic! 

adăugă ea repede, pentru că Ron întorsese capul speriat. 
Nu scrie decât că a fost acasă la familia Reacredință. „A 
doua percheziţie efectuată în locuinţa Devoratorului Morţii 
nu pare să fi dat nici un rezultat. Arthur Weasley, de la 
Oficiului de Detectare şi Confiscare de Vrâji Defensive şi 
Obiecte Protectoare False, a declarat că echipa sa a făcut 
descinderea pe baza informaţiilor primite de la o sursă 
confidențială.” 

— Da, eu sunt sursa, zise Harry. l-am povestit la „King's 
Cross” despre Reacredință şi despre obiectul ăla pe care a 
încercat să-l facă pe Borgin să-l repare! Ei bine, dacă nu e 
la ei în casă, înseamnă că trebuie să-l fi adus la Hogwarts... 

— Dar cum ar fi putut s-o facă, Harry? spuse Hermione, 
punând deoparte ziarul şi privindu-l surprinsă. Doar ne-au 
verificat bagajele când am sosit, nu-i aşa? 

— Serios? zise Harry uimit. Mie, nu! 


— A, nu, sigur că da, am uitat că tu ai întârziat. Ei bine, 
Filch ne-a verificat pe toţi cu Senzori de Tăinuire când am 
intrat în holul de intrare. N-ar fi putut trece neobservat nici 
un obiect întunecat. Ştiu sigur că lui Crabbe i-a fost 
confiscat un cap micşorat. Acum înţelegi de ce Reacredință 
n-ar fi putut să aducă nimic periculos? 

Harry rămase fără replică pentru câteva clipe, privind-o 
pentru o vreme pe Ginny Weasley, care se juca într-un colţ 
cu Arnold, Pigmeul Pufos, înainte de a putea găsi un mod de 
a contracara afirmaţia lui Hermione. 

— înseamnă că i l-a trimis cineva prin poşţa-via-bufniţă, 
zise el. Mama lui sau altcineva. 

— Şi bufniţele sunt verificate, spuse Hermione. Ne-a zis 
Filch în timp ce ne-a băgat şi pe gât Senzorii ăia de 
Tăinuire. 

Găşindu-se într-o şi mai mare dificultate, Harry nu mai ştiu 
ce să spună. Nu părea să existe nici o cale prin care 
Reacredință să fi putut să aducă un obiect periculos şau 
întunecat în şcoală. Se uită plin de speranţă la Ron, care 
stătea cu braţele încrucişate, uitându-se la Lavender 
Brown. 

— Tu ai idee cum ar fi putut să aducă...? 

— Ah, las-o baltă, Harry, zise Ron. 

— Să ştii că nu e vina mea că Slughorn ne-a invitat pe 
Hermione şi pe mine la petrecerea aia idioată. Oricum nu 
vrem să mergem! spuse Harry, enervându-şe. 

— Păi, având în vedere că pe mine nu mă invită nimeni la 
nici o petrecere, zise Ron ridicându-se, cred că o să mă duc 
să mă culc. 

Merse cu paşi apăsaţi până la uşa care ducea spre 
dormitoarele băieţilor, lăşându-i în urmă pe Harry şi pe 
Hermione, care se uitară uimiţi după el. 

— Harry? zise unul dintre noii înaintaşi, Demelza Robins, 
apărând dintr-odaţă lângă el. Am un mesaj pentru tine. 

— De la domnul profesor Slughorn? întrebă Harry, în- 
dreptându-se plin de speranţă. 


— Nu, de la domnul profesor Pleşneală, spuse Demelza, iar 
lui Harry i se puse un nod în stomac. Mi-a spus să-ţi 
transmit să te duci la biroul lui la opt jumătate în seara asta 
pentru detenţie... ăă... indiferent de câte invitaţii la 
petreceri o să primeşti. Şi mi-a ziş să te anunţ că o să separi 
trirâme putrezite de unele sănătoase, care or să fie folosite 
la Poţiuni si... şi că nu-i nevoie să-ţi aduci mănuşi de 
protecţie. 

— Bine, spuse Harry pe un ton sumbru. Mulţumesc mult, 
Demelza. 

— CAPITOLUL. XII - 

ARGINT ŞI OPALE. 

Unde era şi ce făcea Dumbledore? Harry îl zări pe director 
doar de două ori pe parcursul următoarelor câteva 
săptămâni. Acesta apărea foarte rar la mese, iar Harry era 
convins că Hermione avea dreptate să creadă că 
Dumbledore pleca de la castel pentru mai multe zile la 
rând. Oare uitase de lecţiile pe care se presupunea că 
trebuia să i le predea lui Harry? Dumbledore spusese că 
lecţiile erau o etapă către ceva care avea legătură cu 
profeția. Harry găsise un sprijin, fusese mai liniştit, dar 
acum se simţea oarecum abandonat. 

La jumătatea lui octombrie avu loc prima excursie în 
Hogsmeade din acel semestru. Harry se întrebase dacă 
excursiile acelea aveau să mai aibă loc, date fiind măsurile 
din ce în ce mai severe de siguranţă din jurul şcolii, dar fu 
mulţumit să afle că nu se schimbase nimic; era foarte plăcut 
să poată părăsi domeniul castelului pentru câteva ore. 

În dimineaţa excursiei, Harry se trezi devreme, era o zi 
mohorâtă şi citi din manualul de Realizare a Poţiunilor 
Avansate până la ora micului dejun. Nu-i stătea în obicei să 
citească manuale în pat; Ron avea completă dreptate să 
spună că singura care putea face asta cu demnitate era 
Hermione, care avea ciudăţeniile ei. însă lui Harry nu i se 
părea că exemplarul de Realizarea Poţiunilor Avansate al 
Prințului Semipur intra în categoria manualelor. Cu cât 


citea mai mult, cu atât îşi dădea seama cât de multe 
informaţii conţinea. Pe lângă ponturile ingenioase şi 
soluţiile rapide pentru poţiuni, care îl făcuseră nepreţuit în 
ochii lui Slughorn, erau şi vrăji şi blesteme minore pline de 
imaginaţie mâzgălite pe margine, vrăji pe care Harry era 
sigur că prinţul le inventase el însuşi, judecând după 
tăieturi şi modificări. 

Harry încercase deja câteva dintre vrajile inventate de 
prinţ. 

Aruncase o vrajă care făcea unghiile de la picioare să 
crească alarmant de repede (pe care o testase pe Crabbe 
pe hol, obţinând rezultate foarte mulţumitoare); un blestem 
care îţi lipea limba de cerul gurii (pe care îl folosise de două 
ori asupra lui Argus Filch, luându-l pe nepregătite, spre 
marea bucurie a celor din jur); iar vraja care părea să fie 
cea mai folositoare dintre toate era „Muffliato”, care îi făcea 
pe cei din apropiere să audă un zumzet nedefinit, înlesnind 
discuţiile nestingherite din timpul cursurilor. Singura 
persoană care nu găsea amuzante aceste farmece era 
Hermione, care în continuare nu era de acord cu ele şi 
refuza categoric să deschidă gura când Harry folosea vraja 
„Muffliato” asupra cuiva din jur. 

Stând în pat în capul oaselor, Harry întoarse cartea într-o 
parte pentru a cerceta îndeaproape instrucţiunile mâzgălite 
pentru o vrajă care părea să-i fi dat destulă bătaie de cap 
prinţului. Erau foarte multe tăieturi şi corecturi, dar până la 
urmă găsi scrijelit într-un colţ al paginii: „Levicorpus (nvbl)” 

Vântul şi ploaia băteau cu putere în ferestre fără încetare, 
iar Neville sforăia zgomotos. Harry se uită cu ochii mari la 
literele din paranteză. „Nvbl”... trebuia să însemne 
„nonverbal”. Harry se îndoia că avea să efectueze cu succes 
această vrajă; încă nu stăpânea vrăjile nonverbale, aşa cum 
avea grijă să-i reamintească Plesneală la fiecare curs de 
Apărare contra Magiei Negre. Pe de altă parte, prinţul se 
dovedise un profesor mult mai bun decât Plesneală în 


trecut. îndreptându-şi bagheta în gol, o smuci în sus şi zise 
în gând „Levicorpus!”. 

— Aaaaaaaaa! 

Avu loc o străfulgerare şi toată lumea începu să vorbească 
dintr-odată, fiind treziţi de strigătul lui Ron. Harry aruncă 
alarmat Realizarea Poţiunilor Avansate cât colo, pentru că 
Ron era suspendat în aer cu susul în jos, ca şi cum ar fi fost 
agăţat de gleznă cu un cârlig invizibil. 

— Iartă-mă! strigă Harry, în timp ce Dean şi Seamus 
râdeau în hohote şi Neville se aduna de pe podea, după ce 
căzuse din pat. Stai aşa... te dau jos imediat. 

Îşi recupera repede manualul de Poţiuni şi îl răsfoi cu 
înfrigurare, căutând pagina cu pricina. într-un târziu reuşi 
să o găsească şi descifra cuvântul înghesuit sub vrajă, 
rugân-du-se ca acesta să fi fost contrablestemul. Harry se 
concentra din răsputeri, zicându-şi: „Liberacorpus!”. 

Avu loc din nou o străfulgerare şi Ron căzu grămadă pe 
pat. 

— lartă-mă, repetă Harry cu o voce mică, iar Dean şi 
Seamus se tăvăliră pe jos de râs în continuare. 

— Mâine, zise Ron cu o voce înăbuşită, aş prefera să pui 
ceasul deşteptător. 

Până se îmbrăcară, blindându-se cu mai multe pulovere 
tricotate de doamna Weasley şi punându-şi pelerina, fulare 
la gât şi mănuşi, Ron păru să-şi revină complet de pe urma 
şocului şi să decidă că noua vrajă a lui Harry era una foarte 
amuzantă; atât de amuzantă, încât nu pierdu nici o clipă şi-i 
povesti pe îndelete lui Hermione la micul dejun ce se 
întâmplase. 

—. şi după aceea a avut loc încă o străfulgerare şi am 
aterizat înapoi pe pat, zâmbi Ron, servindu-se cu nişte 
cârnaţi. 

Hermione nici măcar nu schiţă un zâmbet pe parcursul 
relatării şi-l privi pe Harry cu un aer rece, dezaprobator. 

— Ai găsit vraja asta tot în manualul ăla de poţiuni, nu-i 
aşa? întrebă ea. 


Harry se încruntă. 

— Tot timpul te grăbeşti să tragi concluziile cele mai 
sumbre. 

— Poţi să negi? 

— Păi... nu, şi ce dacă am găsit-o acolo? 

— Vrei să spui că ai încercat o incantaţie necunoscută, 
scrisă de mână, ca să vezi pur şi simplu ce se întâmplă? 

— Dar ce contează dacă e scrisă de mână? spuse Harry, 
preferând să nu răspundă la a doua parte a întrebării. 

— Contează, pentru că probabil că nu este o vrajă 
aprobată de Ministerul Magiei, zise Hermione. Şi, adăugă 
ea, în timp ce Harry şi Ron îşi dădeau ochii peste cap, pe 
lângă asta, încep să cred că prinţul tău a fost o persoană 
destul de ciudată. 

Harry şi Ron se revoltară într-un glas. 

— A fost distractiv! zise Ron, ţinând o sticlă cu sos de roşii 
cu susul în jos deasupra cârnaţilor din farfuria lui. A fost 
distractiv, Hermione, atâta tot. 

— Să ţii oamenii suspendaţi cu capul în jos, suspendaţi de 
gleznă? 

spuse Hermione. Cine ar pierde timp şi energie pentru a 
inventa astfel de vrăji? 

— Fred şi George, zise Ron, ridicând din umeri, lor le plac 
farmecele de genul ăsta. Şi... âă... 

— Tatăl meu, spuse Harry, amintindu-şi de acest lucru 
chiar atunci. 

— Poftim? ziseră Ron şi Hermione odată. 

— Tatăl meu a folosit vraja asta, spuse Harry. L-am... mi-a 
zis Lupin. 

Ultima parte nu era adevărată; de fapt, Harry îl văzuse cu 
ochii lui pe tatăl său aruncând vraja asupra lui Plesneală, 
dar nu le vorbise niciodată lui Ron şi Hermione despre 
incursiunea cu pricina în Pensiv.... 

Acum însă îi trecu prin minte ceva extraordinar. Oare era 
cu putinţă ca Prinţul Semipur să fi fost.? 


— Harry, tatăl tău a folosit vraja aia, zise Hermione, dar n- 
] a fost singurul. Dă-mi voie să-ţi amintesc că am văzut o 
mulţime de alte cazuri în care a fost făcută vraja. Oameni 
suspendaţi în aer... Să-i faci să plutească, adormiţi, lipsiţi de 
apărare. 1 Harry se uită la ea cu ochii mari. îşi aminti cu un 
senti-l ment de groază cum se comportaseră Devoratorii 
Morţii la Cupa Mondială de Vâjthaţ. Ron îi sări în ajutor. 

— Atunci a fost vorba despre altceva, zise el înfierbântat. 
Au abuzat de puterea asta. Harry şi tatăl lui au folosito în 
glumă. 

Hermione, ţie nu-ţi place prinţul, adăugă el pe un ton 
serios, arătând spre Hermione cu un cârnat, pentru că e 
mai bun ca tine la Poţiuni. 

— N-are absolut nici o legătură cu asta! spuse Hermiom 
îmbujorânduse. Pur şi simplu mi se pare o dovadă de irei 
ponsabilitate să faci vrăji fără să ştii ce efecte au. Şi nu nu 
vorbi despre „prinţ” ca şi cum ar fi un titlu nobiliar. Pun pz 
riu că e doar o poreclă idioată şi am impresia că n-a fost de 
loc o persoană drăguță! 

— Pe asta de unde ai mai scos-o? spuse Harry cu 
înflăcărare. Dacă ar fi fost un viitor Devorator al Morţii, nu 
crezi că nu s-ar mai fi fălit că avea „sânge semipur”? 

Chiar în timp ce vorbi, Harry îşi aminti că tatăl său avea 
sânge pur, dar alungă acest gând, hotărând să se ocupe de 
acest aspect altă dată. 

— Devoratorii Morţii nu pot să aibă toţi sânge pur, pentru 
că nu au mai rămas destui vrăjitori cu sânge pur, zise 
Hermione neînduplecată. 

Bănuiesc că cei mai mulţi au sânge semipur şi o ascund. 
Cei pe care-i urăsc cu adevărat sunt vrăjitorii cu părinţi 
încuiaţi. Sunt convinsă că v-ar primi bucuroşi pe tine şi pe 
Ron în rândul lor. 

— Pe mine sigur nu m-ar accepta ca Devorator al Morţii! 
spuse Ron indignat, zburându-i o bucăţică de cârnat din 
furculiţa pe care o vântura spre Hermione şi nimerindu-l în 
cap pe Ernie Macmillan. Toţi cei din familia mea sunt 


trădători de sânge! Pentru Devoratorii Morţii e ca şi cum aş 
fi avut părinţi încuiaţi. 

— Da, pe mine m-ar primi cu braţele deschise, zise Harry 
sarcastic. 

Am fi prieteni la cataramă, dacă n-ar tot încerca să-mi facă 
de petrecanie. 

La auzul acestor cuvinte, pe Ron îl pufni râsul şi nici chiar 
Hermione nu putu să-şi reprime un zâmbet. însă apariţia lui 
Ginny le schimbă gândurile. 

— Bună, Harry. Mi s-a spus să-ţi dau asta. 

Era vorba despre un pergament făcut sul pe care era 
trecut numele lui Harry cu un scris familiar, aplecat şi 
subţire. 

— Mulţumesc, Ginny... Este data următoarei lecţii cu 
Dumbledore, le spuse Harry lui Ron şi Hermione, derulând 
pergamentul şi citind repede conţinutul. Luni seară, adăugă 
el şi se simţi dintr-odată uşurat şi fericit. Ginny, nu vrei să 
vii cu noi în Hogsmeade? întrebă el. 

— Merg cu Dean... poate ne întâlnim acolo, răspunse ea, 
plecând şi făcându-le cu mâna. 

Filch stătea în faţa uşilor de stejar de la intrare, ca de 
obicei, verificând lista cu numele celor care aveau 
permisiunea de a merge în Hogsmeade. Acest proces dură 
chiar mai mult decât în mod normal, pentru că Filch îi 
verifică pe toţi de trei ori cu Senzorii de Tăinuire. 

— Dar ce contează dacă scoatem pe ascuns? întrebă Ron, 
privind cu teamă spre Senzorul lung şi îngust de Tăinuire. 
N-ar fi mai logic să verificaţi ce aducem la întoarcere? 

Această obrăznicie fu răsplătită cu nişte împunsături în 
plus cu Senzorul, iar lui Ron încă i se citea durerea pe chip 
când dădură piept cu vântul şi cu lapoviţa de afară. 

Plimbarea până în Hogsmeade nu se dovedi una plăcută. 
Harry îşi ridică fularul până la nas, iar în scurt timp nu-şi 
mai simţi partea de sus a feţei, care rămăsese expusă la 
frig. Drumul care ducea spre sat era plin de elevi care 
mergeau aplecaţi, încercând să se apere de vântul puternic. 


Harry se întrebă de mai multe ori dacă n-ar fi fost mai bine 
să fi rămas în camera de zi încălzită, iar când ajunseră în 
sfârşit în Hogsmeade şi descoperiră că „Magazinul de 
glume vrăjitoreşti al lui Zonko” avea ferestrele blocate cu 
scânduri, Harry văzu în asta o confirmare a faptului că 
excursia aceea nu era menită să fie una distractivă. Ron 
arătă cu o mână acoperită în mai multe straturi de lână 
spre „Lorzii Mierii”, care din fericire era deschis, iar Harry 
şi Hermione intrară înfriguraţi în magazinul aglomerat. 

— Slavă Domnului, zise Ron, cutremurându-se de frig când 
fură învăluiţi de aerul cald, cu miros de caramele. Hai să 
stăm aici toată după-amiaza. 

— Harry, băiete! spuse o voce răsunătoare din spatele lor. 

— O, nu, murmură Harry. 

Cei trei se întoarseră şi-l văzură pe profesorul Slughorn, 
care purta o căciulă enormă de blană, o haină din aceeaşi 
garnitură, cu un guler îmblănit, şi ducea o pungă mare de 
ananas cristalizat, ocupând cel puţin un sfert din spaţiul din 
magazin. 

— Harry, ai lipsit deja la trei dintre cinele date de mine, 
zise Slughorn, împungându-l vesel cu un deget în piept. Nu 
se mai poate asa, băiete, ţin să te am ca invitat! 
Domnişoarei Granger îi plac la nebunie, nu-i aşa? 

— Aşa este, spuse Hermione, neavând de ales, sunt 
foarte... 

— Harry, tu de ce n-ai venit? întrebă Slughorn. 

— Păi, am avut antrenamente de vâjthaţ, domnule 
profesor, zise Harry, care avusese grijă să fixeze 
antrenamentele de fiecare dată când primea o mică 
invitaţie prinsă cu panglică mov de la Slughorn. 

Strategia asta însemna că Ron nu se simţea dat la o parte, 
şi de obicei ei se distrau cu Ginny, imaginându-şi-o pe 
Hermione închisă într-o cameră cu McLaggen şi Zabini. 

— Ei bine, nu am nici cea mai mică îndoială că o să 
câştigaţi următorul meci, după cât v-aţi antrenat, zise 
Slughorn. E bine să te recreezi din când în când. Spune-mi, 


luni seara este bine pentru tine? Doar n-ai de gând să te 
antrenezi pe o vreme ca asta... 

— Nu pot, domnule profesor, luni seară mă aşteaptă 
domnul profesor Dumbledore în biroul său pentru... o 
audienţă. 

— Nici de data aceasta n-am noroc! strigă Slughorn pe un 
ton teatral. 

Dar să ştii, Harry, tot o să te prind o dată şi o dată! 

Slughorn ieşi din magazin legănându-se ca o rață, făcân- 
du-le cu mâna cu un aer regesc şi tratându-l pe Ron ca şi 
cum ar fi fost un stand de plăcinte cu gândaci. 

— Nu-mi vine să cred că ai reuşit să scapi şi de data 
aceasta, spuse Hermione, clătinând din cap. Ştii, petrecerile 
nu sunt groaznice... 

Uneori sunt chiar distractive, adăugă ea, dar observă 
expresia de pe chipul lui Ron. Vai, uite. au maxipene de 
scris din zahăr, astea ţin şi ore întregi! 


Bucurându-se că Hermione schimbase subiectul, Harry 
dădu dovadă de mai mult interes decât în mod normal faţă 
de maxipenele din zahăr, însă Ron fu prost dispus în 
continuare şi doar ridică din umeri când Hermione îl 
întrebă unde voia să meargă după aceea. 

— Hai să mergem la „Trei Mături”, spuse Harry. Unde Ştim 
sigur că e cald. 

Îşi aranjară din nou fularele şi ieşiră din magazinul de 
dulciuri. Vântul rece le biciui nemilos feţele după ce 
părăsiră aerul cald şi dulce de la „Lorzii Mierii”. Nu era 
multă lume pe stradă; oamenii nu se opreau să stea de 
vorbă, mergând grăbiţi către destinațiile lor. Singurele 
excepţii erau doi bărbaţi care stăteau ceva mai în faţă, chiar 
la intrarea în „Trei mături”. Unul dintre ei era foarte înalt şi 
slab; Harry îşi miji ochii în spatele ochelarilor pătaţi de 
ploaie şi-l recunoscu pe barmanul care lucra la celălalt bar 
din Hogsmeade, „Capul de Mistreţ”. Când se apropiară 
Harry, Ron şi Hermione, barmanul îşi strânse bine pelerina 
în jurul gâtului şi se îndepărtă, lăsându-l pe bărbatul mai 
scund să se descurce singur cu ceea ce ţinea în braţe. 
Harry îşi dădu seama cine era bărbatul cu pricina abia când 
ajunseră la un metru şi ceva de el. 

— Mundungus! 

Bărbatul îndesat, cu picioarele scurte şi crăcănate şi părul 
lung, roşcat deschis ciufulit, tresări, dând drumul unui 
geamantan ponosit, care se deschise, dezvăluind ceea ce 
părea să fie conţinutul unei întregi vitrine a unui magazin 
de vechituri. 

— A, bună, Arry, zise Mundungus Fletcher, încercând fără 
succes să pară detaşat. Ei bine, n-aş vrea să te rețin. 

Începu să se foiască, adunând de pe jos obiectele din 
geamantan şi dornic evident să plece repede de acolo. 

— Vrei să le vinzi? întrebă Harry, urmărindu-l pe 
Mundungus cum înşfăca mai multe articole vechi. 

— A, păi, omul trebuie să mai şi trăiască, spuse Mund gus. 
Dă-mi-l înapoi! 


Ron se aplecase şi ridicase un obiect de argint. 

— Stai puţin, zise Ron rar. Mi se pare cunoscut. 

— Mulţumesc! spuse Mundungus, smulgând pocalul din 
mâna lui Ron şi îndesându-l la loc în geamantan. Păi, atunci, 
îmi iau la revedere de la... 

AU! 

Harry îl apucase de gâţ pe Mundungus, ţinţuindu-l de 
zidul barului. ÎI imobiliza cu o mână, scoţându-şi bagheta. 

— Harry! strigă Hermione. 

— L-ai luat din casa lui Sirius, zise Harry, care stătea 
aproape nas în nas cu Mundungus şi-i inhala mirosul 
neplăcut şi pregnant de tutun şi alcool. Avea blazonul 
familiei Black pe el. 

— Eu... nu... poftim?... bolborosi Mundungus, care 
începuse să se învineţească. 

— Ce-ai făcut, te-ai dus în noaptea când a murit şi ai golit 
casa? se răsti Harry. 

— Eu...nu... 

— Dă-mi-l înapoi! 

— Harry, ţe rog! strigă Hermione, când Mundungus deveni 
din ce în ce mai palid. 

Se auzi o pocnitură şi Harry simţi cum gâtul lui 
Mundungus se eliberează dintr-odată din sţrânsoarea lui. 
Bolborosind şi trăgând aer în piept cu nesaţ, Mundungus îşi 
înşfacă geamantanul căzut, apoi se auzi un poc, iar el 
Dispăru. 

Harry blestemă cât putu de tare, învârtindu-se pe loc 
pentru a-şi da seama încotro se dusese Mundungus. 

— VINO ÎNAPOI, HOŢ NEMERNIC...! 

— Harry, n-are rost. 

Tonks apăruse din senin lângă ei, având părul şaten 
deschis ud din cauza lapoviţei. 

— Probabil că Mundungus a ajuns deja la Londra. N-are 
rost să strigi după el. 

— I-a furat lucrurile lui Sirius! Le-a furat! 


— Da, dar cu toate astea, zise Tonks, fără să pară deloc 
tulburată la auzul acestei veşti, nu este bine să staţi în frig. 

Îi urmări cum intră la „Trei mături”. Imediat după ce 
ajunse înăuntru, Harry exclamă: 

— I-a furat lucrurile lui Sirius! 

— Ştiu, Harry, dar ţe rog să cobori vocea, se uită lumea la 
noi, şopti Hermione. Duceţi-vă şi aşezaţi-vă la o masă, vă 
aduc ceva de băut. 

Harry încă era furios când Hermione se întoarse câteva 
minute mai târziu la masa lor cu trei sticle de Berezero. 

— Cei din Ordin de ce nu sunt cu ochii pe Mundungus? îi 
întrebă mânios Harry pe ceilalţi doi, în şoaptă. Nu pot 
măcar să-l împiedice să fure ţoţ ce nu e țintuit de podea 
când e la Sediu? 

— Sst! zise Hermione disperată, uitându-se înjur pentru a 
se asigura că nu trăgea nimeni cu urechea. 

Erau doi căpcăuni în apropiere, care îl urmăreau pe Harry 
cu deosebit de mult interes, iar Zabini stătea sprijinit de un 
stâlp nu departe de ei. 

— Harry, şi pe mine m-ar deranja dacă aş fi în locul tău. 
Ştiu că de fapt îţi fură lucrurile tale... 

Harry se înecă în timp ce bea Berezero. Uitase pentru 
câteva clipe că el era proprietarul Casei Cumplite, numărul 
12; 

— Da, sunt lucrurile mele, zise el. Nici nu mă mir că nu s-a 
bucurat să mă vadă! în orice caz, o să-i spun lui 
Dumbledore ce se petrece. El e singurul de care se teme 
Mundungus. 

— Este o idee bună, şopti Hermione, evident mulţumită 
fiindcă Harry începuse să se liniştească. Ron, la ce te tot 
uiţi? 

— La nimic, spuse Ron, dezlipindu-şi repede privirea de la 
bar, dar Harry intui că acesta încerca să o zărească pe 
chelnăriţa atrăgătoare, cu forme pline, pe Madam 
Rosmerta, pe care o simpatiza de foarte mult timp. 


— Bănuiesc că „nimicul” s-a dus în camera din spate ca să 
aducă încă nişte sticle de whisky-foc, zise Hermione pe un 
ton muşcător. 

Ron ignoră această remarcă înţepătoare, bând Berezero 
cu înghiţituri mici şi având impresia că păstra o tăcere 
demnă. Harry se gândea la Sirius şi la faptul că acesta 
detestase oricum pocalele cu pricina. 

Hermione bătu darabana cu degetele pe masă, uitându-se 
pe rând la Ron şi la bar. 

În clipa în care Harry termină de băut sticla de Berezero, 
Hermione spuse: 

— Ce ziceţi, plecăm de aici şi ne întoarcem la castel? 

Ceilalţi doi încuviinţară din cap. Nu fusese o excursie 
plăcută, iar vremea se înrăutăţea din ce în ce mai mult. îşi 
strânseră iar pelerinele în jurul corpului, îşi aranjară 
fularele şi îşi puseră mănuşile, iar apoi ieşiră din bar după 
Katie Bell şi o prietenă a acesteia, luându-se după ele pe 
strada principală. Lui Harry îi zbură gândul la Ginny, în 
timp ce înaintau anevoios prin noroiul îngheţat, de-a lungul 
drumului spre Hogwarts. îşi zise că motivul pentru care nu 
se întâlniseră cu ea era că Ginny şi Dean erau cuibăriţi în 
ceainăria doamnei puddifoot, locul preferat al cuplurilor 
fericite. Harry se încruntă şi îşi plecă fruntea contra 
rafalelor de lapoviţă, mergând mai departe. 

Trecu o vreme înainte ca Harry să îşi dea seama că vocea 
lui Katie Bell şi a prietenei ei deveniseră mai puternice şi 
mai ascuţite, fiind purtate de vânt până la urechile lor. 
Harry încercă să distingă siluetele şterse. Cele două fete se 
certau din cauza unui obiect pe care Katie îl ţinea în mână. 

— Nu are absolut nici o legătură cu tine, Leanne, o auzi 
Harry spunând. 

Cei trei trecură de o cotitură a drumului, iar lapoviţă care 
se înteţise îl făcu pe Harry să nu mai vadă nimic prin 
ochelari. Chiar când ridică mâna ca să-i şteargă cu mănuşa, 
Leanne dădu să ia pachetul pe care îl ţinea Katie. Aceasta îl 
smulse înapoi şi pachetul căzu pe jos. 


Katie se înălţă imediat în văzduh, nu aşa cum o făcuse Ron, 
fiind suspendat de gleznă într-un mod amuzant, ci grațios, 
cu braţele întinse în părţi, ca şi cum ar fi fost pe cale să îşi 
ia zborul. Cu toate acestea, ceva nu era în ordine, era 
înspăimântător... Părul îi era răvăşit de rafalele puternice 
de vânt, însă ochii îi erau închişi şi nu i se citea nimic pe 
chip. Harry, Ron, Hermione şi Leanne încremeniseră, 
privind-o pe Katie. 

Apoi fata ajunse la doi metri înălţime şi scoase un țipăt 
înfiorător. 

Acum avea ochii larg deschişi, dar era evident că era 
îngrozită de ceea ce vedea sau simţea. Ţipă de mai multe 
ori; Leanne începu şi ea să ţipe, înşfăcând-o de glezne pe 
Katie şi încercând s-o tragă înapoi spre pământ. Harry, Ron 
şi Hermione fugiră spre ele s-o ajute, dar imediat ce o 
apucară de picioare pe Katie, aceasta căzu peste ei. 

Harry şi Ron reuşiră să o prindă, dar fata se zbătea atât de 
tare, încât abia dacă puteau s-o ţină. O coborâră încet pe 
pământ şi Katie începu să se zvârcolească şi să ţipe, părând 
să nu-i recunoască pe nici unul dintre ei. 

Harry se uită înjur; nu părea să fie nimeni prin apropiere. 

— Staţi aici! le strigă el celorlalţi, acoperind vuietul 
vântului. Mă duc după ajutor! 

O luă la fugă spre şcoală. Nu mai văzuse pe nimeni să se 
comporte aşa cum o făcuse Katie şi nu putea să-şi explice 
care era cauza. Luă grăbit o curbă a drumului şi se izbi de 
ceea ce părea să fie un urs ridicat pe picioarele din spate. 

— Hagrid! gâfâi el, ridicându-se din gardul viu peste care 
căzuse. 

— Harry! spuse Hagrid, care avea bucăţi de gheaţă prinse 
în sprâncene şi în barbă şi era îmbrăcat cu haina mare şi 
miţoasă din blană de castor. Tocmai l-am vizitat pe Grawp, e 
incredibil cât de mult a progresat. 

— Hagrid, a avut loc un atac, s-ar putea să fi fost un 
blestem sau ceva de genul ăsta... 


— Poftim? zise Hagrid, aplecându-se ca să audă ce spunea 
Harry prin vântul foarte puternic. 

— A fost aruncat un blestem! strigă Harry. 

— Blestem? Asupra cui? Doar nu asupra lui Ron? Saua lui 
Hermione? 

— Nu, nu asupra lor. E vorba despre Katie Bell. Vino cu 
mine! 

Cei doi fugiră împreună înapoi de-a lungul drumului. Nu le 
luă mult să găsească grupul mic de oameni strânşi în jurul 
lui Katie, care încă ţipa şi se zvârcolea pe pământ. Ron, 
Her-mione şi Leanne încercau toţi trei s-o liniştească. 

— Daţi-vă la o parte! strigă Hagrid. Faceţi-mi loc! 

— A păţit ceva! zise Leanne printre lacrimi. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat. 

Hagrid se uită la Katie pentru o clipă, apoi se aplecă, fără 
să spună nimic, o luă în braţe şi fugi cu ea spre castel. 
Câteva * secunde mai târziu, strigătele sfredelitoare ale lui 
Katie fuseseră înăbuşite şi nu se mai auzi decât vuietul 
vântului. 

Hermione se apropie repede de prietena lui Katie şi-i | 
puse un braţ după umeri. 

— Te cheamă Leanne, nu-i aşa? Fata încuviinţă din cap. 

— S-a întâmplat dintr-odată sau?... 

— S-a întâmplat când s-a rupt hârtia de ambalaj, spuse 
Leanne, plângând, arătând spre hârtia maro îmbibată cu 
apă de pe jos, care se rupsese, dezvăluind un conţinut cu 
sclipiri verzi. 

Ron se aplecă, ţinând mâna întinsă, dar Harry îl prinse de 
mână şi-l trase înapoi. 

— Nu te atinge de el! 

Harry se aşeză pe vine. Din hârtia de ambalaj se iţea un 
colier cu opale. 

— L-am mai văzut undeva, zise Harry, uitându-se fix la 
obiect. Era expus acum mult timp la „Borgin şi Burke”. Pe 
etichetă scria că e blestemat. Katie trebuie să-l fi atins. îşi 


ridică privirea către Leanne, care începuse să tremure ca 
varga. 

— Cum a ajuns colierul ăsta la Katie? 

— Păi, ăsta e motivul pentru care ne certam. II avea cu ea 
când s-a întors de la toaleta din „Trei mături”. Mi-a zis că 
era o surpriză pentru cineva de la Hogwarts şi că trebuia să 
i-l dea. Era ceva straniu în modul în care a spus-o... O, nu, o, 
nu, sunt sigură că era sub puterea Blestemului Imperius şi 
nu mi-am dat seama! 

Leanne izbucni din nou în plâns, cutremurându-se. 
Hermione o bătu uşor pe umăr. 

— Leanne, ţi-a zis cumva cine i l-a daţ? 

— Nu. N-a vrut să-mi spună. Eu i-am zis că făcea o prostie, 
că nu trebuia să-l ducă la castel, dar n-a vrut să mă asculte 
şi... am încercat să i-l iau... şi... şi... 

Leanne scoase un geamăt de disperare. 

— Ar fi bine să mergem spre şcoală, spuse Hermione, 
ţinând-o de după umeri pe Leanne în continuare, ca să 
aflăm cum se simte. Hai! 

Harry ezită o clipă, apoi îşi dădu jos fularul de la gât şi, 
ignorând faptul că Ron rămăsese cu respiraţia tăiată, 
înfăşură cu grijă colierul în fular şi-l ridică. 

— O să trebuiască să i-l arătăm doamnei Pomfrey, zise el. 
Rotiţele minţii lui Harry se învârteau neîncetat, în timp ei ce 
mergeau în urma lui Hermione şi a lui Leanne. Tocmai 
intraseră pe domeniu când le vorbi, neputând să îşi mai ţină 
gândurile doar pentru el. 

— Reacredință ştie de colierul ăsta. Era expus la „Borgin şi 
Burke” cu patru ani în urmă. L-am văzut cercetându-l când 
mă ascundeam de el şi de tatăl lui. Asta cumpăra când l-am 
urmărit în ziua aia! Şi-a adus aminte de colier şi s-a întors 
după el. 

— Nu ştiu, Harry, spuse Ron pe un ton nesigur. O mulţime 
de oameni intră zilnic la „Borgin şi Burke”. Iar fata zicea că 
Katie l-a găsit în toaleta fetelor, nu-i aşa? 


— A zis că îl avea la ea când s-a întors de la baie. Asta nu 
înseamnă că l-a găsit chiar acolo. 

— McGonagall! spuse Ron prevenitor.-Harry îşi ridică 
privirea. într-adevăr, profesoara McGonagall cobora în fugă 
treptele de piatră, înfruntând lapoviţa nemiloasă, pentru a 
le ieşi în întâmpinare. 

— Hagrid mi-a spus că aţi văzut ce s-a întâmplat cu Katie 
Bell. Vă rog să veniţi chiar acum în biroul meu! Potter, ce 
duci acolo? 

— Obiectul pe care l-a atins Katie, zise Harry. 

— Dumnezeule mare! spuse profesoara McGonagall, luând 
colierul de la Harry şi părând speriată. Nu, nu, Filch, sunt 
cu mine! 

adăugă ea repede, când Filch traversă entuziasmat holul 
de la intrare, târându-şi picioarele şi ţinând Senzorul de 
Tăinuire ridicat deasupra capului. Du-i de îndată colierul 
ăsta domnului profesor Plesneală, dar ai mare grijă să nu-l 
atingi, ţine-l înfăşurat în fular. 

Harry şi ceilalţi o urmară pe profesoara McGonagall la 
etaj, până în biroul ei. Ferestrele udate de lapoviţă 
zăngăneau în canaturi şi în cameră era destul de frig, în 
ciuda faptului că în şemineu ardea un foc vesel. Profesoara 
McGonagall închise uşa şi se aşeză repede la birou, pentru 
a sta cu faţa spre Harry, Ron, Hermione şi Leanne, care 
plângea în continuare în hohote. 

— Ei bine? zise ea pe un ton tranşant. Ce s-a întâmplat? 

Încercând să-şi controleze suspinele, Leanne îi povesti 
profesoarei McGonagall printre sughiţuri şi cu multe 
întreruperi cum se dusese Katie la toaletă la „Trei mături” 
şi se întorsese cu un pachet pe care nu scria nimic, cum 
aceasta nu păruse în apele ei şi cum se certaseră din cauza 
ideii de a livra obiecte necunoscute, ajungând să se bată pe 
pachet şi să rupă hârtia în care era ambalat obiectul. în 
momentul acela, Leanne fu copleşită de emoţii şi nimeni nu 
putu să mai scoată un cuvânt de la ea. 


— în ordine, zise profesoara McGonagall, cu înţelegere. 
Leanne, te rog să te duci sus în aripa spitalului şi să-i spui 
doamnei Pomfrey să-ţi dea ceva ca să-ţi revii de pe urma 
şocului. 

Când ieşi din cameră Leanne, profesoara McGonagall li se 
adresă lui Harry, Ron şi Hermione. 

— Ce s-a întâmplat când Katie a atins colierul? 

— S-a înălţat în aer, zise Harry, înainte ca Ron sau 
Hermione să apuce să spună ceva. Apoi a început să ţipe şi 
a leşinat. Doamna profesoară, vă rog, aş putea vorbi cu 
domnul profesor Dumbledore? 

— Domnul director este plecat şi se întoarce luni, Potter, 
zise profesoara McGonagall, cu un aer surprins. 

— Este plecat? repetă Harry supărat. 

— Da, Potter, este plecat! spuse profesoara McGonagall pe 
un ton aspru. Dar te asigur că orice ai avea să-i spui 
dânsului despre acest episod înfiorător poţi să-mi spui şi 
mie! 

Harry ezită pentru o fracțiune de secundă. Profesoara 
McGonagall nu era genul de persoană care te încuraja să-i 
faci confidenţe. 

Dumbledore părea mai puţin dispus să desființeze o teorie, 
oricât de exagerată ar fi fost, în ciuda faptului că era mult 
mai timorant ca profesoara McGonagall din multe puncte 
de vedere. însă acum era vorba despre o chestiune de viaţă 
şi de moarte şi nu era momentul să se teamă că avea să fie 
luat în râs. 

— Doamna profesoară, eu cred că Draco Reacredință a 
fost cel care i-a dat colierul acela lui Katie. 

Lângă el, Ron se frecă la nas, părând stingherit; în partea 
cealaltă, Hermione se mişcă pe loc, încercând parcă să se 
îndepărteze puţin de Harry. 

— Potter, tocmai ai formulat o acuzaţie foarte gravă, zisei 
profesoara McGonagall, revenindu-şi după câteva clipe de 
pe urma şocului. Ai vreo dovadă în acest sens? 

— Nu, spuse Harry, dar... 


Şi îi povesti cum îl urmăriseră pe Reacredință până la 
„Borgin şi Burke” şi despre conversaţia dintre Reacredință 
şi Burke pe care o auziseră. 

După ce termină de vorbit, profesoara McGonagall păru 
puţin derutată. 

— Reacredință a dus ceva la reparat la „Borgin şi Burke”? 

— Nu, doamnă profesoară, n-a vrut decât ca Borgin să-i 
explice cum să repare ceva, n-a avut obiectul la el. Dar nu 
asta contează, problema este că a cumpărat ceva tot atunci 
şi cred că a fost vorba despre acest colier. 

— L-ai văzut pe Reacredință ieşind din magazin cu un 
pachet ca acela? 

— Nu, doamnă profesoară, i-a spus lui Borgin să-l păstreze 
în magazin pentru el. 

— Dar, Harry, îl întrerupse Hermione, Borgin l-a întreb 
dacă nu voia să-lia cu el şi Reacredință a refuzat. 

— Pentru că nu voia să-l atingă, este evident! spuse Harry 
supărat. 

— Ceea ce a spus de fapt a fost: „Ce crezi că ar zice lumea 
dacă m-ar vedea mergând cu el în braţe pe stradă?”, zise 
Hermione. 

— Păi, chiar ar arăta ridicol mergând pe stradă cu un 
colier după el, spuse Ron. 

— Of, Ron, zise Hermione exasperată. Ar fi fost 
împachetat, ca să nu fie nevoit să-l atingă, ar fi putut să-l 
ascundă sub pelerină fără probleme şi nu l-ar fi văzut 
nimeni! Cred că obiectul pe care l-a reţinut la „Borgin şi 
Burke” era zgomotos sau de dimensiuni mari; ceva ce ştia 
că ar fi atras atenţia asupra lui, dacă ar fi mers cu elpe 
stradă... Şi în orice caz, continuă ea, ridicând vocea, înainte 
ca Harry să o poată întrerupe, l-am întrebat pe Borgin de 
colier, mai ţineţi minte? L-am văzut acolo când am intrat ca 
să aflu ce obiect reţinuse Reacredință. Şi Borgin nu mi-a 
spus decât preţul. N-a zis că ar fi fost vândut deja sau 
altceva de genul ăsta... 


— Păi, era destul de limpede ce voiai să faci, şi-a dat seama 
imediat ce urmăreai. Bineînţeles că nu avea de gând să-ţi 
spună adevărul... şi oricum Reacredință l-ar fi putut 
comanda între timp. 

— Destul! zise profesoara McGonagall iritată, când 
Hermione deschise gura pentru a-l contrazice pe Harry. 
Potter, apreciez faptul că mi-ai spus astea, dar nu putem să- 
| învinovăţim pe domnul Reacredință doar pentru că a fost 
în magazinul de unde s-ar putea să fi fost cumpărat colierul 
cu pricina. Am putea spune acelaşi lucru despre sute de 
oameni care... 

—. asta am spus şi eu..., mormăi Ron. 

— în orice caz, anul ăsta castelul a fost dotat cu nişte 
măsuri de siguranţă foarte dure şi nu cred că respectivul 
colier ar fi putut fi adus în şcoală fără ştirea noastră. 

— dar... 

—. mai mult decât atât, spuse profesoara McGonagall, 
punând capăt oricăror alte discuţii, domnul Reacredință nu 
a fost în Hogsmeade azi. 

Harry rămase cu gura deschisă, dezumflându-se. 

— Dar de unde ştiţi, doamnă profesoară? 

— Ştiu pentru că a avut ore de detenţie cu mine. S-a 
prezentat cu temele nefăcute la Transfigurare de două ori 
la rând. Acestea fiind zise, îţi mulţumesc că mi-ai împărtăşit 
bănuielile tale, Potter, zise ea, trecând pe lângă ei cu paşi 
mari, dar acum trebuie să mă duc în aripa spitalului şi să 
mă interesez de starea lui Katie Bell. Vă doresc o zi bună. 

Deschise uşa de la birou. Cei trei nu avură de ales şi ieşiră 
pe lângă ea fără să mai spună nimic. 

Harry era supărat pe ceilalţi doi pentru că fuseseră de 
partea lui McGonagall; cu toate acestea, nu putu să se 
abţină să nu se alăture discuţiei lor imediat după ce 
începură să vorbească. 

— Şi cui credeţi că trebuia să-i dea Katie colierul? întrebă 
Ron, pe când urcau scările spre camera de zi. 


— Dumnezeu ştie, spuse Hermione. Dar oricine a fost, a 
scăpat la mustață. Nimeni n-ar fi putut să deschidă pachetul 
ăla fără să atingă şi colierul. 

— Ar fi putut fi destinat multor oameni, zise Harry. Lui 
Dumbledore... 

Devoratorii Morţii ar fi încântați dacă ar putea să scape de 
el, cred că este una dintre ţintele lor principale. Sau lui 
Slughorn... 

Dumbledore este de părere că l-ar fi vrut de partea lui 
Cap-de-Mort şi Devoratorii trebuie să fie nemulţumiţi că 
este de partea lui Dumbledore. Sau... 

— Sau tu, spuse Hermione îngrijorată. 

— Imposibil, zise Harry, pentru că atunci Katie s-ar fi oprit 
pe drum şi mi l-ar fi dat, nu-i aşa? Am mers în spatele ei toţ 
drumul de la „Trei mături”. Ar fi fost mult mai logic să-mi 
dea pachetul la ieşirea de la Hogwarts, dat fiind că Filch îi 
percheziţionează pe toţi cei care ies şi intră în şcoală. Mă 
întreb de ce i-o fi zis Reacredință să-l ducă la castel? 

— Harry, Reacredință nu a fost în Hogsmeade! zise 
Hermione, aţâţ de supărată încât chiar bătu din picior. 

— înseamnă c-a avut un complice, spuse Harry. Pe Crabbe 
sau pe Goyle... sau un alt Devorator al Morţii. Dacă mă 
gândesc mai bine, presupun că acum, că li s-a alăturat, 
trebuie să aibă aliaţi mult mai pricepuţi decât Crabbe şi 
Goyle. 

Ron şi Hermione schimbară o privire care sugera că nu 
avea sens să-l contrazică pe Harry. 

— Mărar amar, spuse Hermione cu o voce hotărâtă când 
ajunseră la doamna cea grasă. 

Portretul se deschise, făcându-le loc să intre în camera de 
Zi. 

Aceasta era destul de aglomerată şi mirosea a haine 
umede; se părea că mulţi dintre elevi se întorseseră mai 
devreme din Hogsmeade, din cauza vremii potrivnice. Cu 
toate acestea, nu se auzeau şoapte speriate şi speculaţii. 
Era evident că încă nu aflaseră ce păţise Katie. 


— Adevărul este că nu a fost un atac strălucit, dacă stai să 
te gândeşti, zise Ron, luându-i locul unui elev din primul an 
şi alungându-l cu nonşalanţă de pe unul dintre fotoliile cele 
mai comode de lângă şemineu. Blestemul nici măcar n-a 
ajuns în castel. 

Planul a avut cam multe puncte slabe. 

— Ai dreptate, spuse Hermione, împingându-l pe Ron cu 
piciorul şi oferindu-i locul înapoi băiatului din primul an. Nu 
a fost bine gândit. 

— Dar de când e Reacredință unul dintre cei mai mari 
gânditori de pe pământ? întrebă Harry. 

— CAPITOLUL. XIII - 

SECRETELE FAMILIEI CRUPLUD. 

Katie fu mutată la Spitalul Sf. Mungo de Boli şi Afecţiuni 
Magice a doua zi, dar până atunci aflase deja toată şcoala 
că fusese victima unui blestem. însă detaliile nu erau clare 
şi nimeni altcineva în afară de Harry, Ron, Hermione şi 
Leanne nu părea să ştie că nu Katie fusese adevărata ţintă. 

— A, ştie şi Reacredință, bineînţeles, le zise Harry lui Ron 
şi Hermione, care aplicară noua strategie de a se preface 
surzi de fiecare dată când Harry aducea vorba despre 
teoria sa conform căreia Reacredință era un Devorator al 
Morţii. 

Harry se întrebase dacă Dumbledore avea să se întoarcă 
la timp pentru lecţia programată luni seara, dar, având în 
vedere că nu fu anunţat de nici o schimbare, se prezentă în 
faţa biroului acestuia la ora opt seara, bătu la usă şi primi 
permisiunea de a intra. Dumbledore stătea la birou, părând 
mult mai obosit decât de obicei; avea mâna la fel de 
înnegrită şi de arsă, însă îi zâmbi lui Harry, făcându-i semn 
să ia loc. Pensivul era aşezat din nou pe birou şi proiecta 
pete luminoase şi argintii pe tavan. 

— Ai avut o perioadă agitată cât am fost plecat, zise 
Dumbledore. Am înţeles că ai fost de faţă când a fost 
atacată Katie. 

— Aşa este, domnule. Cum se simte? 


— Starea ei este cât se poate de proastă, însă a avut un 
dram de noroc. Se pare că doar o porţiune minimă de piele 
a intrat în contact cu colierul: avea o mică gaură în mănusă. 
Dacă şi l-ar fi pus la gât, sau dacă l-ar fi ţinut în mână fără 
să poarte mănuşi, ar fi murit, poate chiar instantaneu. Din 
fericire, domnul profesor Plesneală a reuşit să facă ceva 
pentru a împiedica răspândirea rapidă a blestemului. 

— Dar de ce el? întrebă Harry repede. De ce nu Madam 
Pomfrey? 

— Câtă impertinenţă, spuse încet unul dintre portretele de 
pe perete, Phineas Nigellus Black, stră-străbunicul lui 
Sirius, care păruse să doarmă până atunci, ridicându-şi 
acum capul de pe braţe. Eu nu i-aş fi permis unui elev să 
pună la îndoială modul în care este condusă şcoala. 

— Ştiu, îţi mulţumesc, Phineas, zise Dumbledore pe un ton 
împăciuitor. 

Harry, domnul profesor Plesneală ştie mult mai multe 
despre magia neagră decât Madam Pomfrey. în orice caz, 
doctorii de la Sf. Mungo îmi trimit ultimele noutăţi din oră 
în oră şi sper ca fata să-şi revină complet cât de curând. 

— Domnule, pot să vă întreb unde aţi fost plecat sâmbătă 
şi duminică? 

zise Harry, trecând cu vederea sentimentul că întindea, 
poate, prea mult coarda. 

Phineas Nigellus păru să se gândească la acelaşi lucru, 
fluierând încet. 

— Aş prefera să nu-ţi spun chiar acum, zise Dumbledore. 
Dar te asigur că o s-o fac în scurt timp. 

— Chiar aşa? spuse Harry, surprins. 

— Da, aşa cred, zise Dumbledore, dând la iveală o nouă 
sticluţă cu amintiri argintii din interiorul robei şi scoţându-i 
dopul cu o atingere de baghetă. 

— Ştiţi, spuse Harry pe un ton nesigur, m-am întâlnit cu 
Mundungus în Hogsmeade. 

— A, da, am aflat deja că Mundungus şi-a dovedit calităţile 
de tâlhar cu moştenirea ta, zise Dumbledore, încruntându- 


se puţin. S-a dat la fund de când l-ai văzut în faţa barului 
„Trei mături”; înclin să cred că-i este groază să dea ochii cu 
mine. Cu toate astea, te asigur că n-o să mai fure alte 
obiecte care i-au aparţinut în trecut lui Sirius. 

— Nemernicul ăla bătrân cu sânge semipur a furat din 
obiectele transmise din generaţie în generaţie în familia 
Black? spuse Phineas Nigellus mânios, părăsind rama şi du- 
cându-se, fără îndoială, să viziteze portretul său din Casa 
Cumplită, numărul 12. 

— Domnule profesor, zise Harry după o scurtă pauză, v-a 
povestit cumva doamna profesoară McGonagall ce i-am 
spus după ce a fost atacată Katie? Despre Draco 
Reacredință? 

— Da, mi-a spus ce bănuieşti, zise Dumbledore. 

— Şi dumneavoastră credeţi...? 

— O să iau măsurile necesare pentru a-i cerceta pe toţi cei 
care ar fi putut fi implicaţi în accidentul lui Katie, spuse 
Dumbledore. Dar, Harry, acum principala mea preocupare 
este lecţia noastră. 

Harry fu puţin indignat. Dacă lecţiile lor erau atât de 
importante, de ce trecuse atât de mult timp între primele 
două? însă nu mai zise nimic despre Draco Reacredință, 
privindu-l pe Dumbledore cum turna noile amintiri în Pensiv 
şi învârtea iar ligheanul de piatră cu mâinile sale cu degete 
lungi. 

— Cu siguranţă că-ţi aminteşti că am întrerupt povestea 
perioadei de început a Lordului Cap-de-Mort în momentul 
în care Tom Cruplud, un încuiat chipeş, o părăsise pe Me- 
rope, soţia sa vrăjitoare, şi se întorsese la casa părintească 
din Little Hangleton. Merope a rămas singură la Londra, 
însărcinată cu copilul care într-o zi avea să devină Lordul 
Cap-de-Mort. 

— Dar de unde ştiţi că a fost la Londra, domnule profesor? 

— Din conţinutul mărturiei unui anumit Caractacus Burke, 
care, printr-o coincidenţă stranie, a participat la înfiinţarea 


magazinului de unde a fost cumpărat colierul despre care 
am vorbit mai devreme, zise Dumbledore. 

Harry îl văzu tulburând conţinutul Pensivului, la fel ca în 
trecut, asemenea unui căutător de aur. Din substanţa 
argintie şi învolburată se ridică un bătrânel care se învârtea 
încetişor în Pensiv, argintiu ca o stafie, însă mult mai 
compact, având o claie de păr care îi acoperea complet 
ochii. 

— Da, l-am obţinut în împrejurări ciudate, spuse el. Ni l-a 
adus o tânără vrăjitoare chiar înainte de Crăciun, cu mulţi 
ani în urmă. Mi-a spus că avea mare nevoie de bani. Mă rog, 
nu încăpea nici o îndoială în acest sens. Era îmbrăcată în 
zdrenţe şi i se apropia sorocul... Vezi tu, era însărcinată. A 
zis că medalionul fusese al lui Viperin. 

Fireşte, mai auziserăm astfel de poveşti de mii de ori - 
„Vai, acesta a fost ceainicul lui Merlin, aşa să ştii” - dar când 
m-am uitat la el, am văzut că avea însemnul lui Viperin şi 
câteva vrăji simple au confirmat spusele femeii. Bineînţeles, 
asta îl făcea aproape nepreţuit. 

Femeia nu părea să aibă idee că era nespus de valoros. S-a 
bucurat când i-am dat zece galioni pe el. Cel mai bun 
chilipir din viaţa mea! 

Dumbledore zgâlţâi din nou cu putere Pensivul şi 
Caractacus Burke cobori înapoi în substanţa învolburată de 
amintiri de unde apăruse. 

— I-a dat doar zece galioni pe el? spuse Harry indignat. 

— Caractacus Burke nu era recunoscut pentru 
generozitatea lui, zise Dumbledore. Ştim deci că, spre 
sfârşitul sarcinii, Merope a fost singură la Londra, având 
mare nevoie de bani, atât de mare încât şi-a vândut unicul 
obiect valoros pe care-l avea: medalionul care fusese 
transmis din generaţie în generaţie în familia lui Dorlent. 

— Dar putea face vrăji! spuse Harry cu nerăbdare. Ar fi 
putut să folosească magia pentru a avea mâncare şi tot ce-i 
lipsea, nu? 


— A, zise Dumbledore, poate că da. Dar eu cred... 
presupun şi de data asta, şi sunt sigur că nu mă înşel... că 
după ce a părăsit-o soţul ei, Merope a încetat să facă 
farmece. Cred că nu a mai vrut să fie vrăjitoare. Bineînţeles, 
este posibil şi ca dragostea neîmpărtăşită şi disperarea 
adiacentă s-o fi secat de puteri; se poate întâmpla şi aşa 
ceva. în orice caz, Merope a refuzat să ridice bagheta până 
în ultima clipă. 

— Dar n-a vrut să supravieţuiască nici măcar pentru fiul 
ei? 

Dumbledore ridică din sprâncene. 

— îţi este cumva milă de Lordul Cap-de-Mort? 

— Nu, zise Harry repede, dar Merope a avut de ales, nu-i 
aşa, nu ca mama. 

— Şi mama ta a avut de ales, spuse Dumbledore cu 
blândeţe. Da, Merope Cruplud a ales moartea, în ciuda 
faptului că exista un fiu care avea nevoie de ea, dar, Harry, 
n-ai voie s-o judeci prea aspru. Era foarte slăbită în urma 
multor suferinţe şi nu fusese niciodată la fel de curajoasă ca 
ma-ma ta. Acum, te rog să stai aici. 

— Unde mergem? întrebă Harry, când Dumbledore i se 
alătură în faţa biroului. 

— De data asta, spuse Dumbledore, o să pătrundem în 
amintirile mele. 

Cred c-o să le găseşti bogate în detalii şi cât se poate de 
fidele. Tu primul, Harry. 

Harry se aplecă peste Pensiv; chipul său intră în contact cu 
luciul rece al amintirii şi apoi băiatul simţi din nou cum cade 
în gol, înconjurat de întuneric. Câteva clipe mai târziu, 
atinse o suprafaţă stabilă, deschise ochii şi descoperi că el şi 
Dumbledore erau pe o stradă aglomerată şi veche din 
Londra. 

— Uite-mă, spuse Dumbledore vesel, indicând o siluetă 
înaltă, care traversa în faţa unei trăsuri care aproviziona cu 
lapte. 


Acest Albus Dumbledore mai tânăr avea părul lung şi 
barba de culoare castanie. După ce ajunse pe acelaşi 
trotuar cu ei, merse cu paşi mari, atrăgând multe priviri 
curioase din cauza costumului extravagant de catifea mov 
cu care era îmbrăcat. 

— Felicitări pentru costum, domnule profesor, zise Harry, 
înainte să se poată opri. Dar Dumbledore doar râse pe 
înfundate şi cei doi îl urmară o vreme pe mai tânărul 
Dumbledore, intrând la un moment dat pe o poartă care 
dădea într-o curte goală din faţa unei clădiri pătrăţoase, 
destul de sumbră, înconjurată de un grilaj înalt. Urcă cele 
câteva trepte care duceau la uşa de la intrare şi ciocăni o 
dată. După câteva clipe, îi deschise o fată neîngrijită, care 
purta şorţ. 

— Bună ziua. Am venit în audienţă la doamna Cole, 
matroana acestei instituţii, dacă nu mă înşel... 

— A, zise fata, părând foarte mirată şi cuprinzând cu 
privirea înfăţişarea excentrică a lui Dumbledore. Ăă... staţi 
aşa... DOAMNĂ COLE! strigă ea peste umăr. 

Harry auzi pe cineva răspunzând răspicat de departe. Fata 
se întoarse spre Dumbledore. 

— Intraţi, vine imediat. 

Dumbledore intră în holul cu o pardoseală ca tabla de şah; 
casa era într-o stare generală de dărăpănare, dar curată ca 
lacrima. Harry şi Dumbledore cel din prezent îl urmară. 

Înainte de a se închide uşa, o femeie slabă, care părea 
foarte ocupată, se apropie cu paşi repezi de ei. Avea 
trăsături bine conturate, care o făceau să pară mai degrabă 
agasată decât răuvoitoare, şi vorbea peste umăr cu o altă 
angajată care purta şorţ, îndreptându-se spre Dumbledore. 

— şi du-te sus şi dă-i iodul Marthei, Billy Stubs iar şi-a 
zgândărit rănile şi Eric Whalley e plin de plin de băşici şi 
pătează cearşafurile. 

Varicela era ultimul lucru de care aveam nevoie, zise ea ca 
pentru sine şi atunci îi căzură ochii asupra lui Dumbledore. 


Femeia încremeni, arătând la fel de uimită ca şi cum tocmai 
i-ar fi trecut pragul o girafă. 

— Bună ziua, spuse Dumbledore, întinzând mâna. Doamna 
Cole rămase cu gura căscată. 

— Mă numesc Albus Dumbledore. V-am scris, rugându-vă 
să mă primiţi în audienţă. Aţi fost foarte amabilă şi m-aţi 
poftit să vin azi. 

Doamna Cole îl privi cu ochii mari. Părând să decidă că 
Dumbledore nu era o halucinație, zise cu o voce ştearsă: 

— A, da. Atunci... atunci... ar fi cazul să mergem în biroul 
meu. Da. 

Îl conduse pe Dumbledore într-o cămăruţă care era pe 
jumătate salon, pe jumătate birou. Era la fel de dărăpănată 
ca holul, iar mobila era veche şi desperecheată. îl invită pe 
Dumbledore să ia loc pe un scaun cu picioarele inegale, iar 
ea se aşeză la biroul încărcat, privindu-l neliniştită. 

— Aşa cum v-am spus în scrisoare, am venit să vă vorbesc 
despre Tom Cruplud şi viitorul lui, zise Dumbledore. 

— Sunteţi o rudă? întrebă doamna Cole. 

— Nu, sunt profesor, spuse Dumbledore. Am venit să-i ofer 
lui Tom un loc la şcoala mea. 

— Despre ce şcoală este vorba? 

— Se numeşte Hogwarts, zise Dumbledore. 

— Şi cum de sunteţi interesat de Iom? 

— Credem că are calităţile pe care le căutăm la elevii 
noştri. 

— Vreţi să spuneţi că a câştigat o bursă? Cum s-o fi făcut? 
Nu s-a înscris pentru nici o bursă. 

— Ei bine, a fost înscris la şcoala noastră încă de când s-a 
născut. 

— înscris de către cine? De părinţii lui? 

Era evident că doamna Cole avea, poate, o minte prea 
ascuţită. Se părea că şi Dumbledore era de aceeaşi părere, 
pentru că acum Harry îl văzu scoţându-şi bagheta din 
buzunarul hainei de catifea şi luând o foaie de hârtie goală 
de pe biroul doamnei Cole. 


— Uitaţi, zise Dumbledore, făcând o mişcare cu bagheta 
când îi întinse foaia, cred că aici o să găsiţi lămuririle 
necesare. 

Doamna Cole se uită în gol, iar apoi îşi focaliză din nou 
privirea, cercetând cu atenţie hârtia goală pentru câteva 
clipe. 

— Totul pare să fie în ordine, zise ea pe un ton calm, dân- 
du-i-o înapoi. 

Apoi ochii i se opriră asupra unei sticle cu gin şi asupra a 
două pahare care nu fuseseră acolo cu câteva secunde mai 
înainte. 

— Ăă... vreţi cumva un pahar cu gin? spuse ea cu o voce 
deosebit de rafinată. 

— Desigur, vă mulţumesc, zise Dumbledore, zâmbind larg. 
Cât de curând se dovedi că doamna Cole era obişnuită să 
bea gin. Turnă o cantitate substanţială în ambele pahare şi-l 
dădu pe gât pe alei. Plescăi din buze nestingherită şi-i 
zâmbi pentru prima dată lui Dumbledore, care nu ezită să 
profite de ocazie. 

— Mă întrebam dacă nu puteţi să-mi vorbiţi puţin despre 
Tom Cruplud. S-a născut aici, la orfelinat, nu-i aşa? 

— Aşa e, spuse doamna Cole, turnându-şi încă un pahar de 
gin. îmi amintesc perfect, pentru că abia mă angajasem. 
Ştiţi, era ajunul Anului Nou, ningea şi era un ger de crăpau 
pietrele. Urâtă noapte. A venit o fată aproape de vârsta 
mea, care a urcat clătinându-se treptele de la intrare. Mă 
TOg, nu era prima. Am primit-o şi a născut cam o oră mai 
târziu. lar după două ore părăsise lumea asta. 

Doamna Cole dădu din cap cu importanţă şi mai luă o gură 
zdravănă de gin. 

— A spus ceva înainte de a muri? întrebă Dumbledore. 
Ceva despre tatăl băiatului, de exemplu? 

— Ei bine, să ştiţi că da, zise doamna Cole, care părea 
chiar bine dispusă, având paharul cu gin într-o mână şi un 
public interesat în faţa ei. Ţin minte că mi-a spus: „Sper să 


semene cu tatăl lui” şi recunosc că avea şi de ce să-şi 
dorească asta, pentru că ea nu era o frumuseţe. 

După aceea mi-a spus că avea să-l cheme Tomas, ca pe 
tatăl lui, şi Dorlent ca pe tatăl ei. Da, ştiu, un nume tare 
ciudat, nu-i aşa? Ne-am gândit că poate lucra la circ... şi a 
mai zis că numele de familie al băiatului era Cruplud. A 
murit la scurt timp după aceea, fără să mai spună absolut 
nimic. Ei bine, l-am botezat aşa cum dorise. Săraca fată 
păruse să ţină foarte mult la asta, dar nu a venit să-l caute 
nici un Iom, nici un Dorlent, nici un alt Cruplud, nici vreo 
altă rudă, aşa că a rămas la orfelinat până-n ziua de azi. 

Doamna Cole îşi mai turnă o doză zdravănă de gin, cu 
gesturi mecanice. îi apăruseră două pete rozalii în obraji. 
Apoi zise: 

— E un băiat ciudat. 

— Da, spuse Dumbledore. Mă aşteptam să fie aşa. 

— Şi pe când era bebeluş era ciudat. Ştiţi, abia dacă plâns. 
Şi apoi, când a mai crescut, a devenit... straniu. 

— în ce sens „straniu”? întrebă Dumbledore cu blândeţe. 

— Păi... 

Dar doamna Cole se opri brusc, aruncându-i o privire 
cercetătoare lui Dumbledore peste paharul ei cu gin, fără 
să pa deloc ameţită sau confuză. 

— Spuneţi că are oricum un loc asigurat la şcoala 
dumneavoastră? 

— întocmai, zise Dumbledore. 

— Şi orice v-aş spune nu ar schimba cu nimic asta? 

— Exact, zise Dumbledore. 

— O să-l luaţi cu dumneavoastră, orice ar fi? 

— Negreşit, spuse Dumbledore pe un ton grav. Doamna 
Cole îl privi printre gene, ca şi cum ar fi încercat să decidă 
dacă să aibă sau nu încredere în el. Păru să decidă să o 
facă, pentru că zise pe nerăsuflate: 

— îi sperie pe ceilalţi copii. 

— Vreţi să spuneţi că este violent? întrebă Dumbledore. 


— Cam aşa ceva, răspunse doamna Cole, încruntându-se 
puţin, dar este foarte greu să-l prinzi cu mâţa-n sac. Au avut 
loc diverse incidente... 

neplăcute. 

Dumbledore nu o grăbi, deşi Harry îşi dădu seama că ar fi 
vrut să afle mai multe. Femeia luă iar o gură de gin şi se 
îmbujora şi mai tare. 

— Incidentul cu iepurele lui Billy Stubbs. Mă rog, Iom a zis 
că nu a făcut-o el şi nu pot să-mi dau seama cum ar fi putut 
s-o facă, dar chiar şi aşa, iepurele nu avea cum să se 
spânzure singur de căprior, nu-i aşa? 

— înclin să cred că nu, spuse Dumbledore pe un ton calm. 

— Dar pe cinstea mea că nu-mi dau seama cum ar fi putut 
Tom să ajungă până acolo. Tot ce ştiu este că se certase cu 
Billy cu o zi înainte. Şi apoi - doamna Cole luă iar o gură 
zdravănă de gin, udânduse puţin pe bărbie de data aceasta 
- în excursia de astă-vară... Ştiţi, o dată pe an îi ducem în 
excursie, la ţară sau la mare... ei bine, Amy Benson şi 
Dennis Bishop nu au mai fost niciodată întregi după aceea, 
dar tot ce-am reuşit să scoatem de la ei a fost că intraseră 
într-o peşteră cu Tom Cruplud. Ela jurat că doar au 
explorat peştera, dar sigur s-a întâmplat ceva acolo, sunt 
convinsă de asta. Mă rog, au mai fost multe întâmplări 
ciudate. 

Se uită din nou la Dumbledore, având privirea foarte 
limpede în ciuda roşeţei din obraji. 

— Nu cred că o să regrete cineva că pleacă. 

— Sunt sigur că vă daţi seama că n-o să-l ţinem acolo 
pentru totdeauna, zise Dumbledore. O să trebuiască să se 
întoarcă aici, cel puţin în fiecare vară. 

— Ei, păi, nu-i un capăt de ţară, spuse doamna Cole, 
sughiţând uşor. 

Se ridică şi Harry fu impresionat de faptul că nu se clătina 
deloc, chiar dacă nu mai rămăsese decât o treime de gin în 
sticlă. 

— Bânuiesc că vreţi să vorbiţi cu el, nu-i aşa? 


— Aşa este, chiar foarte mult, spuse Dumbledore, ridicân- 
du-se şi el. 

Doamna Cole îl conduse afară din birou, urcând pe scara 
de piatră, strigând câteva instrucţiuni angajaţilor şi câteva 
mustrări copiilor. 

Harry observă că orfanii purtau cu toţii un fel de tunică 
gri. Păreau destul de bine îngrijiţi, dar nu încăpea îndoială 
că locul ca atare era sumbru pentru nişte copii. 

— Am ajuns, zise doamna Cole, când ajunseră la al doilea 
etaj şi se opriră în faţa primei uşi de pe un culoar lung. 

Bătu de două ori şi intră. 

— Tom? Ai un vizitator. Dânsul este domnul Dumberton... 
pardon, Dunderbore. A venit să-ţi spună că... mă rog, îl las 
pe el să-ţi zică despre ce este vorba. 

Harry şi cei doi Dumbledore intrară în cameră, iar doamna 
Cole ieşi, închizând uşa în urma ei. Era o cameră aproape 
goală, în afara unui şifonier vechi şi a unui pat metalic. Un 
băiat stătea pe pătura gri, cu picioarele întinse, ţinând în 
mână o carte. 

Trăsăturile lui Tom Cruplud nu aveau nimic în comun cu 
familia Gaunt. 

Lui Merope i se îndeplinise ultima dorinţă: era leit tatăl 
său, în miniatură, cam înalt pentru unsprezece ani, brunet 
şi cu pielea albă. 

Îşi miji ochii, cercetând înfăţişarea excentrică a lui 
Dumbledore. 

Urmă un moment de tăcere. 

— îmi pare bine, Tom, spuse Dumbledore, înaintând şi 
întinzându-i mâna. 

Băiatul ezită, apoi dădu mâna cu el. Dumbledore îşi trase 
un scaun incomod de lemn lângă Cruplud, astfel încât cei 
doi păreau să fie pacientul şi vizitatorul. 

— Eu sunt domnul profesor Dumbledore. 

— Profesor”? repetă Cruplud neliniştit. Un fel de „doctor”? 
De ce aţi venit? V-a chemat ea ca să mă examinaţi? 

Arăta spre uşa pe care tocmai ieşise doamna Cole. 


— Nu, nicidecum, spuse Dumbledore, zâmbind. 

— Nu vă cred, zise Cruplud. Vrea să mă vadă un doctor, 
nu-i aşa? 

Spuneţi-mi adevărul! 

Rosti ultimele trei cuvinte cu o forţă uimitoare, care fu 
aproape şocantă. Era un ordin pe care se părea că-l dăduse 
de multe ori în trecut. Făcuse ochii mari şi se uita urât la 
Dumbledore, care nu avu nici o altă reacţie, ci doar zâmbi 
binevoitor în continuare. Câteva clipe mai târziu Cruplud 
încetă să se mai uite urât la el, deşi părea chiar mai 
circumspect decât înainte. 

— Cine sunteţi? 

— Ţi-am spus deja. Sunt profesorul Dumbledore şi predau 
la o şcoală care poartă numele de Hogwarts. Am venit să-ţi 
ofer un loc la şcoala mea... la noua ta şcoală, dacă vrei să 
vii. 

Reacţia lui Cruplud fu mai mult decât surprinzătoare. Sări 
din pat şi se îndepărtă de Dumbledore, mergând cu spatele 
şi arătând mânios. 

— Pe mine nu mă păcăliţi! De fapt, aţi venit de la azilul de 
nebuni! 

„Profesor”, da, cum să nu. Ei bine, n-am de gând să vin, aţi 
înţeles? 

Baborniţa ar trebui dusă la azil. Nu le-am făcut nimic lui 
Amy Benson şi Dennis Bishop, întrebaţi-i şi or să vă spună şi 
ei acelaşi lucru! 

— N-am venit de la azilul de nebuni, spuse Dumbledore 
răbdător. Sunt profesor şi o să-ţi vorbesc despre Hogwarts, 
dacă o să te linişteşti şi o să stai jos. Bineînţeles, dacă nu 
vrei să vii la şcoala noastră, nu te obligă nimeni să o faci. 

— Tare mi-ar plăcea să vă văd încercând, zise Cruplud pe 
un ton batjocoritor. 

— Hogwarts, continuă Dumbledore, ca şi cum nu ar fi auzit 
ultima replică a lui Cruplud, este o şcoală pentru copii cu 
abilităţi speciale. 

— Nu sunt nebun! 


— Ştiu că nu eşti nebun. Hogwarts nu este o şcoală pentru 
nebuni. 

Este o şcoală de magie. 

Se lăsă tăcerea. Cruplud încremeni. Nu i se citea nimic pe 
chip, dar îşi muta privirea de la un ochi al lui Dumbledore la 
altul, de parcă ar fi vrut să-l surprindă pe unul dintre ei 
minţind. 

— De magie? repetă el în şoaptă. 

— Da, spuse Dumbledore. 

— Deci... ce pot eu să fac este magie? 

— Ce poţi să faci, de fapt? 

— Tot felul de lucruri, zise Cruplud în şoaptă. 

Un val de roşeaţă îi urcă dinspre gât, ajungându-i până în 
obrajii supţi; părea cuprins de febră. Pot să fac lucrurile să 
se mişte fără să le ating. 

— Pot să oblig animalele să facă ce vreau eu, fără să le 
dresez. Pot să fac să li se întâmple lucruri rele oamenilor 
care mă enervează. Pot să fac să-i doară. 

Îi tremurau picioarele. Se împletici şi se aşeză înapoi pe 
pat, holbându-se la mâinile lui şi stând cu capul aplecat, 
parcă rugându-se. 

— Ştiam eu că sunt altfel decât ceilalţi, şopti el privindu-şi 
degetele care îi tremurau. Ştiam eu că sunt special. Am 
ştiut-o dintotdeauna. 

— Ei bine, ai avut dreptate, spuse Dumbledore, care nu 
mai zâmbea, ci îl privea cu atenţie pe Cruplud. Eşti vrăjitor. 
Cruplud îşi ridică repede capul. Era transfigurat: avea pe 
chip o expresie de fericire nebună, care în mod straniu nu-l 
făcea să pară mai chipeş; din contra, trăsăturile sale fine 

păreau să fi devenit mai aspre, iar expresia feţei era 
apropiată de cea a unei fiare. 

— Şi dumneavoastră sunteţi vrăjitor? 

— Da, sunt. 

— Dovediţi-mi-o, zise Cruplud îndată, pe acelaşi ton 
poruncitor pe care îl folosise când spusese „Spuneţi-mi 
adevărul!”. 


Dumbledore ridică din sprâncene. 

— Dacă nu mă înşel şi accepţi să-ţi iei în primire locul la 
Hogwarts... 

— Sigur că da! 

— Atunci o să-mi spui „domnule profesor” sau „domnule” 
de acum înainte. 

Pentru o fracțiune de secundă, expresia feţei i se înăspri, 
dar apoi spuse cu o voce surprinzător de politicoasă, 
aproape de nerecunoscut: 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule. Domnule profesor. 
Voiam să vă rog să-mi arătaţi... 

Harry era convins că Dumbledore avea să refuze, să-i 
spună lui Cruplud că urma să aibă destul timp pentru 
demonstraţii practice la Hogwarts şi că în clipa aceea se 
aflau într-o clădire plină de încuiaţi şi drept urmare, 
trebuiau să fie cu băgare de seamă. însă, spre marea lui 
mirare, Dumbledore îşi scoase bagheta din buzunarul 
interior al sacoului, o îndreptă către şifonierul dărăpănat 
din colţ şi o mişcă repede, cu un gest firesc. 

Şifonierul fu cuprins imediat de flăcări. 

Cruplud sări în picioare. Harry înţelese de ce urla îngrozit 
şi furios; acolo trebuia să fie tot ce avea; dar chiar în timp 
ce Cruplud se întoarse mânios spre Dumbledore flăcările 
dispărură şi şifonierul rămase neatins. 

Cruplud se uită cu ochii mari când la şifonier, când la 
Dumbledore, apoi indică bagheta, cu o expresie lacomă pe 
chip. 

— De unde pot să-mi iau şi eu aşa ceva? 

— Toate la timpul lor, zise Dumbledore. Cred că sunt 
câteva obiecte care încearcă să iasă din şifonierul tău. 

Într-adevăr, din dulap se auzea un zăngănit şters. Cruplud 
păru speriat pentru prima dată până atunci. 

— Deschide uşa, spuse Dumbledore. 

Cruplud ezită, apoi traversă camera şi deschise cu putere 
uşa şifonierului. Pe raftul cel mai de sus, deasupra unei 
bare pe care erau agăţate nişte haine ponosite, se afla o 


cutie mică de carton care se mişca şi zâăngănea, ca şi cum 
înăuntru s-ar fi aflat nişte şoareci agitaţi. 

— Scoate-o, zise Dumbledore. 

Cruplud dădu jos cutia mişcătoare. Părea înfricoşat. 

— în cutia asta se află cumva nişte obiecte care n-ar trebui 
să fie la tine? întrebă Dumbledore. 

Cruplud se uită lung la Dumbledore, măsurându-l cu calm. 

— Da, domnule profesor, bănuiesc că da, spuse el în cele 
din urmă, cu o voce perfect neutră. 

— Deschide-o, zise Dumbledore. 

Cruplud dădu capacul la o parte şi răsturnă conţinutul pe 
pat, fără să se uite la obiecte. Harry, care se aşteptase la 
ceva rnult mai interesant, văzu o grămăjoară de lucruri 
obişnuite; printre ele se aflau un yo-yo, un degetar de 
argint şi o muzicuţă veche. Când scăpară din cutie, 
obiectele se opriră din tremurat şi rămaseră nemişcate pe 
pătura subţire. 

— Să le ceri scuze proprietarilor de drept şi să le înapoiezi 
lucrurile, spuse Dumbledore calm, punându-şi la loc 
bagheta în buzunarul interior. O să aflu dacă n-o s-o faci. Te 
avertizez: la Hogwarts nu se tolerează furtul. 

Cruplud nu păru deloc stingherit; se uita în continuare cu 
răceală la Dumbledore, cântărindu-l. într-un târziu zise cu o 
voce lipsită de emoție: 

— Da, domnule. 

— La Hogwarts, continuă Dumbledore, îi învăţăm pe elevi 
nu numai să practice magia, ci şi să o controleze. Până 
acum ţi-ai folosit puterile într-un mod care nu este predat şi 
nici tolerat la şcoala noastră, desigur, fără să-ţi dai seama. 
Nu eşti primul şi nici ultimul care se lasă purtat de puterea 
magiei. Dar trebuie să ştii că la Hogwarts pot avea loc 
exmatriculări, iar Ministerul Magiei... da, există un 
minister... 

pedepseşte şi mai sever încălcarea regulilor. Toţi noii 
vrăjitori trebuie să accepte regulile noastre când intră în 
lumea vrăjitorească. 


— Da, domnule, spuse Cruplud din nou. 

Era imposibil să-ţi dai seama ce gândea; nu i se citi nimic 
pe chip când puse micuța colecţie de lucruri furate înapoi în 
cutia de carton. Când termină, se întoarse spre Dumbledore 
şi zise fără ocolişuri: 

— Nu am nici un ban. 

— Asta se poate rezolva foarte uşor, spuse Dumbledore, 
scoțând din buzunar un săculeţ de piele cu bani. La 
Hogwarts există un fond pentru cei care au nevoie de ajutor 
pentru a-şi cumpăra cărţi şi uniformă. S-ar putea să fii 
nevoit să-ţi cumperi manualele de vrăji şi restul lucrurilor la 
mâna a doua, dar... 

— Unde se găsesc manuale de vrăji de cumpărat? îl 
întrerupse Cruplud, care luase săculeţul de piele plin cu 
bani fără să-i mulţumească lui Dumbledore, examinând 
acum un gali-on mare din aur. 

— Pe Aleea Diagon, zise Dumbledore. 'Ţi-am adus o listă cu 
cărţile şi rechizitele de care ai nevoie. Pot să te ajut să 
găseşti tot ce îţi... 

— Veniţi cu mine? întrebă Cruplud, ridicându-şi privirea. 

— Desigur, dacă... 

— Nu am nevoie de dumneavoastră, spuse Cruplud. Sunt 
obişnuit să mă descurc fără ajutor, mă plimb tot timpul de 
unul singur prin Londra.... 

Cum se ajunge pe această Alee Diagon. domnule? adăugă 
el, sesizând privirea lui Dumbledore. 

Harry îşi zise că Dumbledore avea să insiste să-l 
însoţească pe Cruplud, dar avu o surpriză şi de data asta. 
Dumbledore îi dădu lui Cruplud plicul în care se afla lista cu 
rechizite şi, după ce-i explică exact cum să ajungă de la 
orfelinat la „Ceaunul Crăpat”, zise: 

— O să-l poţi vedea, spre deosebire de încuiaţii din jurul 
tău... adică oamenii lipsiţi de puteri magice. Caută-l pe 
barman, pe Iom, este un nume uşor de reţinut pentru tine, 
fiind tizul tău. 


Cruplud se înfiora nemulţumit, ca şi cum ar fi încercat să 
alunge o muscă scârboasă. 

— Nu-ţi place numele „lom”? 

— Sunt mulţi pe care-i cheamă „lom”, murmură Cruplud. 
Apoi, ca şi cum nu putu să se mai abţină, întrebă parcă fără 
să vrea: 

— Tatăl meu a fost vrăjitor? Mi s-a spus că şi pe el îl chema 
Tom Cruplud. 

— Mă tem că nu ştiu, zise Dumbledore cu blândeţe. 

— Mama mea n-a avut puteri magice pentru că altfel n-ar 
fi murit, spuse Cruplud, mai mult pentru el decât pentru 
Dumbledore. înseamnă c-a fost el. Şi după ce îmi cumpăr 
toate astea când încep şcoala? 

— Toate detaliile sunt trecute pe al doilea pergament aflat 
în plic, zise Dumbledore. O să pleci din gara „King's Cross” 
pe 1 septembrie. 'Tot în plicul ăla se găseşte şi un bilet de 
tren. 

Cruplud încuviinţă din cap. Dumbledore se ridică şi-i 
întinse mâna din nou. Cruplud o strânse, spunând: 

— Pot să vorbesc cu şerpii. Mi-am dat seama când am fost 
în excursie la ţară. Mă găsesc şi îmi vorbesc în şoaptă. Este 
ceva normal pentru vrăjitori? 

Harry îşi dădu seama că Cruplud alesese să divulge 
această putere secretă abia la sfârşit, fiind hotărât să-l 
impresioneze pe Dumbledore. 

— Este un lucru mai rar întâlnit, zise Dumbledore, după o 
clipă de ezitare. Dar nu fără precedent. 

Tonul vocii îi era firesc, dar profesorul cercetă cu interes 
chipul lui Cruplud. Bărbatul şi băiatul rămaseră nemişcaţi 
pentru o clipă, uitându-se fix unul la celălalt. Apoi îşi 
retraseră mâinile. Dumbledore se duse la usă. 

— La revedere, Tom. Ne revedem la Hogwarts. 

— Cred că este de ajuns, spuse Dumbledore cel cu părul 
alb de lângă Harry şi câteva secunde mai târziu plutiră din 
nou în gol, pe întuneric, înainte de a ateriza direct în biroul 
din prezent. 


— Ia loc, zise Dumbledore, apărând alături de Harry. 
Harry îl ascultă, preocupat de cele văzute. 

— V-a crezut mult mai repede decât mine... când i-aţi spus 
că e vrăjitor, zise Harry. Eu nu l-am crezut pe Hagrid la 
început, când am aflat la rândul meu. 

— Da, Cruplud era perfect pregătit să creadă că era 
„special”, ca să-i folosesc cuvintele, spuse Dumbledore. 

— Aţi ştiut... de atunci? întrebă Harry. 

— Mă întrebi dacă ştiam că tocmai mă întâlnisem cu cel 
mai periculos vrăjitor întunecat din toate timpurile? zise 
Dumbledore. Nu, n-aveam idee că urma să devină cine este 
astăzi. însă am fost fără îndoială intrigat de persoana lui. M- 
am întors la Hogwarts hotărât să îl ţin sub observaţie, ceea 
ce ar fi trebuit să fac oricum, dat fiind că era singur şi nu 
avea nici un prieten, şi am simţit că eram dator să o fac 
pen- |] tru binele celor din jur, nu numai al lui. Aşa cum ai 
auzit, puterile sale erau deosebit de bine dezvoltate pentru 
un vrăjitor atât de tânăr, iar aspectul cel mai interesant şi 
cel mai îngrijorător era faptul că descoperise deja că putea 
să le controleze într-o anumită măsură şi începuse să le 
folosească în mod conştient. Aşa cum ai văzut, nu era vorba 
despre experimente accidentale întâlnite la majoritatea 
tinerilor vrăjitori. Folosea deja magia împotriva altor 
oameni, pentru a-i speria, a-i pedepsi şi a-i controla. 
Poveştile despre iepurele spânzurat sau băieţelul şi fetiţa pe 
care îi ademenise în peşteră erau cât se poate de grăitoare. 
„Pot să-i fac să-i doară dacă vreau...” 

— Şi era reptomit, interveni Harry. 

— Aşa este; o abilitate rară, care se presupune că este 
strâns legată de magia neagră, cu toate că, aşa cum bine 
ştim, există oameni buni şi oameni de excepţie care au şi ei 
această putere. Sincer să fiu, ce m-a neliniştit nu a fost atât 
abilitatea sa de a vorbi cu şerpii, cât înclinația instinctivă 
pentru cruzime, tăinuire şi dominare. Trebuie să ne plecăm 
şi de data aceasta capetele în faţa timpului, spuse 
Dumbledore, arătând cerul întunecat de dincolo de 


fereastră. Dar înainte să ne despărţim, vreau să-ţi atrag 
atenţia asupra câtorva aspecte ale scenei la care tocmai am 
participat, pentru că ele or să aibă un rol foarte important 
în discuţiile pe care o să le avem cu ocazia următoarelor 
noastre întâlniri. în primul rând, sper c-ai observat cum a 
reacţionat Cruplud când am menţionat că mai era cineva 
care avea acelaşi prenume ca el, „lom”. 

Harry încuviinţă din cap. 

— în momentul ăla a dovedit că dispreţuia orice îl lega de 
alţi oameni, orice îl făcea un om obişnuit. încă de atunci îşi 
dorea să fie diferit, separat, faimos. Aşa cum ştii deja, a 
renunţat la numele său la numai câţiva ani de la această 
întâlnire, creându-l pe „Lordul Cap-de-Mort” în spatele 
căruia s-a ascuns atâta amar de vreme. Sper că ai observat 
şi faptul că deja Tom Cruplud nu avea nevoie de nimeni, era 
un băiat ascuns şi nu părea să aibă prieteni. Nu a vrut să fie 
ajutat sau să meargă însoţit pe Aleea Diagon. A preferat să 
acţioneze singur. La fel se întâmplă şi cu Cap-de-Mort cel 
din prezent. O să-i auzi pe mulţi dintre Devoratorii Morţii 
susţinând că sunt oamenii lui de încredere, singurii care 
sunt apropiaţi de el şi care-l înţeleg. Se amăgesc. Lordul 
Cap-de-Mort nu a avut nici un prieten şi nici nu cred că şi-a 
dorit vreodată să aibă. Şi nu în ultimul rând... Sper că nu ţi- 
e prea somn ca să te concentrezi, Harry. 

Tânărului Tom Cruplud îi plăcea să colecţioneze trofee. Ai 
văzut cutia cu lucruri furate pe care o ţinea ascunsă în 
camera lui. Acestea fuseseră luate de la victimele purtării 
sale tiranice - obiecte care îi aminteau de ocazii când 
făcuse vrăji cât se poate de crude. Te rog să nu uiţi acest 
comportament tipic unei coţofene, pentru că o să se 
dovedească deosebit de important pe viitor. Şi acum, chiar 
e timpul să te duci la culcare. 

Harry se ridică. în timp ce traversa camera, privirea îi 
căzu pe măsuţa pe care data trecută se aflase inelul lui 
Dorlent Gaunt, care acum nu se mai afla acolo. 


— Da, Harry? zise Dumbledore, când Harry se opri din 
mers. 

— A dispărut inelul, spuse Harry, întorcându-se spre el. 
Credeam că o să aduceţi muzicuţa sau ceva de genul ăsta. 

Dumbledore îi zâmbi larg, privindu-l peste ochelarii în 
formă de semilună. 

— Ai o minte ageră, Harry, dar muzicuţa aia a fost doar o 
simplă muzicuţă. Nimic mai mult. 

Încheie pe această notă misterioasă, făcându-i un semn cu 
mâna lui Harry, care înţelese că lecţia luase sfârşit. 

— CAPITOLUL XIV - 

FELiX FELICIS. 

Harry avu lerbologie la prima oră în dimineaţa următoare. 
La micul dejun, nu putuse să le povestească lui Ron şi 
Hermione cum decursese lecţia cu Dumbledore, de teamă 
să nu fie auziţi, dar îi puse la curent când traversară loturile 
agricole către sere. Vântul aprig din weekend se potolise în 
sfârşit. Din cauza cetii stranii, le luă ceva mai mult decât de 
obicei să găsească sera unde trebuiau să ajungă. 

— Uau, îţi dă fiori să te gândeşti la Ştii-Tu-Cine pe când 
era copil, zise Ron încet, după ce se aşezară în jurul unui 
ciot noduros de Snargaluiff, care făcea obiectul studiului 
acelui semestru, şi îşi puse mănuşile de protecţie. Dar tot 
nu înţeleg de ce-ţi arată Dumbledore toate astea. Mă rog, 
este foarte interesant, dar la ce bun? 

— Nu ştiu, spuse Harry, punându-şi o proteză dentară. Dar 
mi-a spus că e foarte important şi că o să mă ajute să 
supraviețuiesc. 

— Eu cred că este fascinant, zise Hermione cu sinceritate. 
Este perfect logic să afli cât mai multe despre Cap-de-Mort. 
Cum altfel ai putea să-i descoperi punctele slabe? 

— Spune-mi, cum a fost ultima petrecere a lui Slughorn? o 
întrebă Harry cu vocea înăbuşită din cauza protezei 
dentare. 

— A, păi să ştii că a fost chiar distractiv, zise Hermione, 
punându-şi ochelarii de protecţie. Adică, e adevărat că se 


întâmplă să se întindă la discuţii despre foşti elevi şi că-i 
face toate poftele lui McLaggen, pentru că are relaţii cu 
oameni sus-puşi, dar ne-a servit nişte feluri de mâncare 
deosebite şi ne-a făcut cunoştinţă cu Gwenogjones. 

— Gwenogjones? spuse Ron, făcând ochii mari în spatele 
ochelarilor de protecţie. Acea Gwenog Jones? Căpitanul 
„Harpiilor din Holyhead”? 

— Exact, zise Hermione. Sinceră să fiu, mie mi s-a părut 
cam plină de ea, dar... 

— Cam multă vorbărie acolo! zise profesoara Lăstar cu o 
voce sprinţară, apropiindu-se repede de ei, cu o expresie 
intransigentă pe chip. Aţi rămas în urmă, toţi ceilalţi au 
început şi Neville a scos deja prima păstaie! 

Se uitară în jur; într-adevăr, Neville avea buza spartă şi 
câteva zgârieturi adânci pe obraz, dar ţinea strâns un 
obiect verde de mărimea unui grepfrut, care pulsa în mod 
dezagreabil. 

— Sigur, doamnă profesoară, începem chiar acum! zise 
Ron, adăugând repede după ce acesta se întoarse din nou 
cu spatele la ei: Ar fi trebuit să folosim „Muffliato”, Harry. 

— în nici un caz! spuse Hermione imediat, supărându-se 
când veni vorba despre Prinţul Semipur şi vrăjile sale, aşa 
cum se întâmpla de fiecare dată. Păi, hai... ar fi cazul să ne 
apucăm de treaba... 

Le aruncă celorlalţi doi o privire neliniştită; traseră cu toţii 
aer în piept şi se aplecară peste ciotul noduros dintre ei. 

Acesta prinse viaţă numaidecât şi din vârf ţâşniră nişte 
liane lungi, înţepătoare, ca nişte muri, care începură să se 
zvârcolească într-o parte şi în alta. Una dintre liane se 
încurcă în părul lui Hermione şi Ron o făcu să se retragă, 
lovind-o cu un cleşte; Harry reuşi să prindă câteva liane şi 
să le lege unele de altele; în mijlocul ramurilor ca nişte 
tentacule se deschise o gaură şi Hermione îşi băgă înăuntru 
mâna până la cot fără teamă, cu gaura închizându-se ca o 
capcană în jurul cotului ei; Harry şi Ron traseră cu putere 
de liane, deschizând gaura cu forţa şi Hermione reuşi să-şi 


elibereze braţul, ţinând strâns o păstaie exact ca a lui 
Neville. Lianele înţepătoare se retraseră brusc în ciotul 
noduros, care rămase nemişcat arătând ca o buturugă 
lipsită de viaţă. 

— Ştiţi ceva, eu nu cred că o să-mi pun aşa ceva în grădină 
când o să mă mut la casa mea, zise Ron, ridi-cându-şi 
ochelarii pe frunte şi ştergându-şi transpiraţia de pe faţă. 

— Dă-mi un castron, spuse Hermione, ţinând cât mai 
departe de ea păstaia care pulsa. 

Harry îi întinse un castron şi Hermione dădu drumul 
păstăii în el, cu o expresie dezgustată pe chip. 

— Nu te sfii, stoarce-o, sunt mai bune când sunt 
proaspete! îi strigă profesoara Lăstar. 

— în orice caz, zise Hermione, reluând discuţia dinainte ca 
şi cum n-ar fi fost atacați de o buturugă cu doar câteva clipe 
în urmă, Slughorn o să dea o petrecere de Crăciun, Harry, 
şi de data asta nu poţi să mai scapi pentru că m-a rugat să-i 
spun care sunt serile tale libere - ca să fie sigur, o să fixeze 
data într-o zi când o să poţi veni. 

Harry murmură ceva dezaprobator. în schimb, Ron, care 
încerca să spargă păstaia în castron, presând-o cu ambele 
mâini, ridicându-se în picioare şi apăsând cât putea de tare, 
zise mânios: 

— Este o petrecere tot numai pentru preferaţii lui 
Slughorn, nu-i aşa? 

— Da, doar pentru cei din „Clubul lui Slughorn”, spuse 
Hermione. 

Ron scăpă din mâini păstaia, care se lovi de geamul serei, 
ricoşând în ceafa profesoarei Lăstar, dându-i jos pălăria 
veche şi peticită. Harry se duse să recupereze păstaia; când 
se întoarse, Hermione zicea: 

— Ştii ceva, nu eu am ales să se numească „Clubul lui 
Slughorn”. 

— Clubul lui Slughorn”, repetă Ron pe un ton batjocoritor, 
demn de Reacredință. Este penibil. Mă rog, sper să te 
distrezi la mica ta petrecere. De ce nu mergi cu McLaggen? 


Slughorn o să poată să vă declare regele şi regina balului 
„Clubului lui Slug... 

— Avem voie să venim cu cineva din afară, spuse 
Hermione, care roşise brusc, şi voiam să te invit pe tine, dar 
nu mă mai obosesc, dacă crezi că e ceva penibil! 

Harry îşi dori dintr-odată ca păstaia să fi zburat mai 
departe, iar el să nu fi stat acum acolo, alături de Ron şi 
Hermione. Luă castronul în care fusese păstaia mai înainte, 
fără ca vreunul dintre ei să-i observe prezenţa, şi încercă s- 
o spargă într-un mod cât mai energic şi mai zgomotos; din 
nefericire, auzea în continuare tot ce vorbeau. 

— Voiai să mă inviţi pe mine? întrebă Ron, schimbându-şi 
complet tonul vocii. 

— Da, spuse Hermione furioasă. Dar îţi dai seama că, dacă 
preferi „să merg cu McLaggen”... 

Urmă o pauză, timp în care Harry încercă în continuare să 
strivească păstaia îndărătnică, folosind un făraş de grădină. 

— Nu prefer să mergi cu el, spuse Ron, foarte încet. Harry 
nu nimeri păstaia, lovind castronul care se făcu ţăndări. 

— Reparo, zise el repede, atingând cioburile cu bagheta şi 
castronul se refăcu numaidecât. 

Cu toate acestea, zgomotul îi făcuse pe Ron şi pe 
Hermione să îşi dea seama că era şi Harry acolo. Hermione 
părea agitată şi începu imediat să îşi caute cartea Copaci 
carnivori din toată lumea, pentru a afla care era metoda 
corectă pentru stoarcerea păstăilor Snargaluff; Ron, pe de 
altă parte, arăta ruşinat, dar în acelaşi timp destul de 
mulţumit de el însuşi. 

— Dă-mi-o mie, Harry, spuse Hermione pe un ton 
nerăbdător, aici scrie că ar trebui s-o înţepăm cu un obiect 
ascuţit. 

Harry îi dădu castronul cu păstaia, iar el şi Ron îşi puseră 
la loc ochelarii de protecţie, aplecându-se din nou peste 
ciot. 

Nu era vorba că l-ar fi luat prin surprindere, îşi zise Harry, 
luptânduse cu o liană cu spini care era hotărâtă să-l 


sugrume; se aştepta să se întâmple şi asta mai devreme sau 
mai târziu. Dar nu era sigur de ce simţea în privinţa asta. El 
şi Cho erau acum prea stingheriţi pentru a se putea uita 
unul la celălalt, darămite pentru a-şi vorbi; ce urma să se 
întâmple dacă Ron şi Hermione aveau să devină un cuplu şi 
apoi să se despartă? Oare prietenia lor avea să 
supravieţuiască? Harry îşi aminti de cele câteva săptămâni 
când nu îşi vorbiseră; nu-i fusese deloc uşor să încerce să 
micşoreze prăpa: tia dintre ei. Şi apoi, ce urma să se 
întâmple dacă nu aveau să se despartă? Dacă aveau să 
devină ca Bill şi Fleur? Oare avea să fie foarte stânjenitor să 
stea împreună cu ei, fiindcă avea să fie dat deoparte pentru 
totdeauna? 

— A mea eşti! strigă Ron, scoțând a doua păstaie din 
interiorul buturugii exact când Hermione reuşi să o desfacă 
pe prima, punând apoi mâna pe castronul plin de tuberculi 
care se zvârcoleau ca nişte viermi de un verde deschis. 

Restul cursului trecu fără să se mai vorbească despre 
petrecerea lui Slughorn. Deşi Harry îşi urmări cu mai mare 
atenţie prietenii pe parcursul următoarelor câteva zile, nu 
observă nici o schimbare la Ron şi Hermione, în afara 
faptului că erau ceva mai politicoşi unul cu altul decât de 
obicei. Harry bănuia că trebuia să aştepte să vadă ce avea 
să se întâmple sub influenţa Beriizero în biroul slab luminat 
al lui Slughorn la petrecerea din seara cu pricina. însă între 
timp avea treburi mai presante. 

Katie Bell era încă la spitalul Sf. Mungo, fără să existe 
şanse să fie externată, ceea ce însemna că promiţătoarea 
echipă a Cercetaşilor, pe care Harry o antrenase cu atâta 
devotament încă din septembrie, avea un înaintaş lipsă. 
Amânase mereu să o înlocuiască pe Katie, sperând că fata 
avea să se întoarcă, dar meciul de deschidere împotriva 
Viperinilor urma să se desfăşoare cât de curând şi Harry fu 
nevoit să accepte că ea nu avea să revină la timp pentru a 
juca. 


Harry nu credea că putea să mai suporte încă un trial 
pentru toată casa. îl încolţi într-o zi pe Dean Thomas, după 
un curs de Transfigurare, având un gol în stomac care nu 
avea nici o legătură cu vâjthaţul. Majoritatea colegilor 
plecaseră deja, cu toate că mai rămăseseră câteva păsări 
galbene care zburau prin cameră ciripind, fiind toate opera 
lui Hermione; nimeni altcineva nu reuşise să creeze nici 
măcar o pană. 

— Mai eşti interesat să joci ca înaintaş? 

— Poftim? Da, sigur că da! zise Dean entuziasmat. Harry îl 
văzu pe Seamus Finnigan peste umărul lui Dean, 
aruncându-şi morocănos cărţile în ghiozdan. Unul dintre 
motivele pentru care Harry ar fi preferat să nu-l roage pe 
Dean să joace era că ştia că asta nu avea să-i pice bine lui 
Seamus. Pe de altă parte, trebuia să facă ce era mai bine 
pentru echipă, iar Dean zburase mai repede decât Seamus 
când se ţinuse trialul. 

— Păi atunci, bun venit în echipă, zise Harry. Avem 
antrenament astăseară la şapte. 

— în ordine, spuse Dean. Ne vedem atunci, Harry! Fir-aş 
să fiu, abia aştept să-i spun lui Ginny! 

leşi în fugă din sală, lăsându-i singuri pe Harry şi pe 
Seamus. 

Atmosfera era şi aşa destul încordată când unul dintre 
canarii lui Hermione zbură pe deasupra lor, găinăţându-se 
în capul lui Seamus. 

Seamus nu era singurul nemulţumit de cel ales s-o 
înlocuiască pe Katie. în camera de zi, toată lumea şuşotea 
din cauza faptului că Harry avea în echipă doi colegi de 
clasă. Harry îndurase bârfe şi mai dure decât aceasta pe 
parcursul anilor trecuţi de şcoală şi nu-l deranja foarte tare, 
dar avea un motiv în plus pentru a câştiga următorul meci 
împotriva Viperinilor. Ştia că dacă ar fi câştigat Cercetaşii, 
toţi aveau ar fi uitat că îl criticaseră, jurând că ştiuseră 
mereu ce echipă grozavă aveau. Dacă pierdeau... ei bine, îşi 
zise Harry strâm-bându-se, îndurase el bârfe şi mai dure. 


Nu avu nici un motiv să regrete că îl alesese pe Dean după 
ce-l văzuse zburând în seara aceea; se sincroniza bine cu 
Ginny şi Demelza. 

Prinzătorii, Peakes şi Coote, jucau şi ei din ce în ce mai 
bine. Singura problemă era Ron. 

Harry ştiuse de la bun început că Ron era un jucător 
inconsecvent, care se lăsa pradă emoţiilor şi nu avea 
încredere în el; din nefericire, se părea că meciul de 
deschidere îi redeşteptase sentimentul de nesiguranţă. 
După ce încasă şase goluri, marcate în cea mai mare parte 
de Ginny, adoptă o tehnică din ce în ce mai haotică, 
ajungând chiar să-i dea un pumn în gură Demelzei Robins 
când aceasta trecu pe lângă el. 

— A fost un accident, iartă-mă, Demelza, îmi pare tare rău! 
strigă Ron după ea, în timp ce fata cobora pe pământ 
zburând în zigzag, plină de sânge. Eu doar am... 

— Intrat în panică, spuse Ginny furioasă, aterizând lângă 
Demelza şi cercetându-i buza spartă. Ron, eşti un idiot şi 
jumătate, uită-te şi tu ce i-ai făcut! 

— Pot să fac ceva să-i treacă, zise Harry, aterizând lângă 
cele două fete. 

Îşi îndreptă bagheta către gura Demelzei şi zise: 
„Episkey”. 

— Şi Ginny, nu-l mai fă idiot pe Ron, nu eşti tu căpitanul 
acestei echipe... 

— Păi, tu păreai prea ocupat ca să-l faci idiot şi m-am 
gândit că era cazul s-o facă cineva... 

Harry se strădui să nu râdă. 

— Ridicaţi-vă de la sol, hai. 

Până la urmă fu unul dintre cele mai groaznice 
antrenamente de la începutul semestrului, deşi Harry nu 
consideră că era momentul potrivit să fie sincer, având în 
vedere că data meciului era atât de apropiată. 

— A fost bine, Viperinii n-au nici o şansă în faţa noastră, 
spuse el, încurajându-i. 


Înaintaşii şi prinzătorii ieşiră din vestiar părând destul de 
mulţumiţi de ei înşişi. 

— Am jucat ca o cizmă plină ochi cu baligă de dragon, 
spuse Ron cu o voce pierdută după ce se închise uşa în 
urma lui Ginny. 

— Ba nu, spuse Harry pe un ton hotărât. Eşti cel mai bun 
portar dintre cei care s-au prezentat, Ron. Singura ta 
problemă sunt emoţiile. 

Harry avu această atitudine încurajatoare pe tot drumul 
până la castel, iar când ajunseră la etajul doi Ron părea 
mult mai vesel decât înainte. Cu toate acestea, în clipa în 
care Harry trase la o parte tapiseria dincolo de care se 
găsea o scurtătură către Turnul Cercetaşilor, el şi Ron 
dădură peste Dean şi Ginny, care erau îmbrăţişaţi, 
sărutându-se cu patimă, de parcă ar fi fost lipiţi unul de 
altul. 

Harry se simţi ca şi cum în pieptul lui ar fi prins viaţă o 
creatură mare, cu solzi care se zbătea în el, sângele începu 
să-i fiarbă în vine, urcându-i-se la cap şi împiedicându-l să 
gândească limpede. Orice altă idee fu înlocuită de dorinţa 
mistuitoare de a-l transforma pe Dean într-o tartă. împotri- 
vindu-se acestui acces subit de nebunie, auzi vocea lui Ron, 
parcă de la mare depărtare. 

— Hei! 

Dean şi Ginny se despărţiră şi se uitară în jur. 

— Ce e? spuse Ginny. 

— Nu vreau să-mi văd sora sărutându-se în public! 

— Nu ne vedea nimeni până să-ţi bagi tu nasul în treburile 
noastre! 

zise Ginny. 

Dean părea jenat. îi zâmbi nesigur lui Harry, care nu-i 
întoarse surâsul, pentru că monstrul care tocmai prinsese 
viaţă în pieptul lui cerea mânios ca Dean să fie dat afară din 
echipă imediat. 

— Ăă... Ginny, hai să ne întoarcem în camera de zi, spuse 
Dean. 


— Du-te tu! zise Ginny. Eu vreau să schimb o vorbă cu 
dragul meu frăţior. 

Dean plecă, părând să nu regrete că-i lăsa singuri. 

— In ordine, spuse Ginny, dându-şi pe spate părul lung şi 
roşcat şi uitându-se la Ron. Hai să lămurim lucrurile o dată 
pentru totdeauna. 

Ron, nu e treaba ta cine este prietenul meu şi ce fac cu el. 

— Ba da! zise Ron, la fel de mânios ca ea. Crezi că vreau 
ca lumea să spună că sora mea €... 

— Ce să fie? strigă Ginny, scoţându-şi bagheta. Ce vrei să 
spui, Ron? 

— Nu vrea să spună nimic, Ginny, zise Harry mecanic, deşi 
monstrul răcnea, fiind de aceeaşi părere cu Ron. 

— O, ba da! îi zise ea supărată lui Harry. Doar pentru că el 
nu s-a sărutat cu nimeni, fiindcă de fapt cel mai bun sărut 
din viaţa lui l-a primit de la mătuşa Muriel... 

— Taci! ţipă Ron, făcându-se acum roşu cărămiziu. 

— Visezi! strigă Ginny, pierzându-şi cumpătul. Te-am văzut 
cum te porţi cu Flegmă, speri că o să te sărute pe obraz de 
fiecare dată când o vezi, e penibil! Dacă ai avea şi tu o 
prietenă cu care să te săruţi, nu te-ar mai deranja atât de 
tare când o fac toţi ceilalţi! 

Ron îşi scosese şi el bagheta; Harry se interpuse repede 
între cei doi. 

— Habar n-ai ce spui! răcni Ron, încercând să găsească o 
cale de-a o vrăji pe Ginny fără să-l nimerească pe Harry, 
care acum stătea în faţa ei, cu braţele întinse în părţi. Doar 
pentru că eu nu mă sărut în public nu înseamnă că... 

Ginny izbucni în râs, ironizându-l şi încercând să-l dea la o 
parte pe Harry. 

— Să înţeleg că te-ai sărutat cu Pigwidgeon? Sau ai cumva 
o poză cu mătuşa Muriel ascunsă sub pernă? 

— Cum poți... 

Un jet de lumină portocalie trecu pe sub braţul stâng al lui 
Harry, ratând-o de puţin pe Ginny; Harry îl ţintui de perete 
pe Ron. 


— Vino-ţi în fire! 

— Harry s-a sărutat cu Cho Chang! strigă Ginny, care 
părea să fie pe cale să izbucnească în plâns. Şi Hermione s- 
a sărutat cu Viktor Krum. 

Tu eşti singurul care se poartă ca şi cum ar fi ceva 
dezgustător, Ron, pentru că ai la fel de multă experienţă ca 
un puşti de doisprezece ani! 

Ginny spuse asta şi plecă furioasă. Harry îi dădu repede 
drumul lui Ron, care avea o expresie sălbatică pe chip. 
Rămaseră acolo gâfâind, până când pisica lui Filch, Doamna 
Norris, apăru de după colţ, risipind tensiunea din jur. 

— Să mergem, zise Harry când îl auziră pe Filch 
apropiindu-se şi târşâindu-şi picioarele. 

Cei doi urcară repede scările şi merseră pe coridorul de la 
etajul şapte. 

— Hei, dă-te la o parte! strigă Ron la o fetiţă, care tresări 
speriată şi scăpă din mână o sticluţă cu mormoloci. 

Harry abia dacă auzi zgomotul făcut când se sparse 
sticluţa; se simţea dezorientat, ameţit; bănuia că aşa 
trebuia să te simţi când erai fulgerat. Simţi asta doar 
pentru că este sora lui Ron, îşi spuse el. 

Singurul motiv pentru care te-a deranjat s-o vezi 
sărutându-se cu Dean este pentru că e sora lui Ron. 

Dar îi apăru involuntar în minte imaginea lui Ginny 
sărutându-se cu el în locul lui Dean pe acel coridor pustiu... 
Monstrul din pieptul lui jubilă... Dar apoi îl văzu pe Ron 
dând la o parte tapiseria şi îndreptându-şi bagheta spre el, 
strigând lucruri ca „mi-ai trădat încrederea” sau „credeam 
că îmi eşti prieten”. 

— Chiar crezi că Hermione s-a sărutat cu Krum? întrebă 
Ron dintr-odată, când se apropiară de doamna cea grasă. 

Harry tresări, simțindu-se vinovat, şi îşi alungă imaginaţia 
de pe un coridor pe care nu apăruse Ron, iar el era singur 
cu Ginny... 

— Poftim? zise el derutat. Ăă... ăă... 


Răspunsul sincer ar fi fost „da”, dar nu voia să îi spună 
asta lui Ron. 

Însă Ron păru să interpreteze expresia lui Harry în modul 
cel mai rău. 

— Mărar amar, îi spuse el doamnei grase pe un ton 
sumbru şi cei doi intrară în camera de zi pe gaura 
portretului. 

Nici unul dintre ei nu mai zise nimic despre Ginny şi 
Hermione; de fapt, abia dacă schimbară două vorbe în 
seara aceea, culcându-se în tăcere, absorbiți amândoi de 
propriile gânduri. 

Harry. rămase treaz mult timp, uitându-se în sus la pânza 
baldachinului său, încercând să se convingă că ţinea la 
Ginny ca la o soră mai mică şi atât. Nu era adevărat că pe 
tot timpul verii trăiseră ca frate şi soră, jucând vâjthaţ, 
tachinându-l pe Ron şi râzând de Bill şi Fleur? O ştia pe 
Ginny de ani de zile... era normal să aibă o atitudine 
protectoare faţă de ea... era normal să vrea să aibă grijă de 
ea... să vrea să-l facă bucățele pe Dean pentru că o 
sărutase... Nu... 

Trebuia să ţină în frâu această ultimă dovadă de afecţiune 
frăţească. 

Ron sforăi zgomotos. 

Este sora lui Ron, îşi spuse Harry pe un ton categoric. 
Sora lui Ron. 

Este inaccesibilă. Nu avea de gând să-şi pună în primejdie 
prietenia cu Ron pentru nimic în lume. Dădu un pumn 
pernei, aranjând-o într-o formă mai confortabilă, şi aşteptă 
să-l prindă somnul, străduindu-se din răsputeri să nu se 
gândească deloc la Ginny. 

Harry se simţi puţin ameţit şi derutat când se trezi în 
dimineaţa următoare, pentru că visase că Ron îl alerga cu o 
bâtă de vâjthaţ. însă la ora prânzului l-ar fi preferat de o 
mie de ori pe Ron cel din vis în locul celui din realitate, care 
nu numai că-i trata cu răceală pe Dean şi pe Ginny, dar era 
indiferent, distant şi ironic cu Hermione, care se simţea 


jignită, neînţelegând ce se întâmpla. Mai mult, Ron părea să 
fi devenit foarte irascibil peste noapte, pregătit să atace pe 
oricine, asemenea unui Homar cu capăt exploziv. Harry îşi 
petrecu ziua încercând fără succes să aducă pacea între 
Ron şi Hermione. în cele din urmă, Hermione se duse la 
culcare nespus de furioasă şi Ron plecă furtunos spre 
dormitoarele băieţilor, vorbindu-le urât unor boboci speriaţi 
şi supărân-du-se pentru că se uitaseră la el. 

Spre dezamăgirea lui Harry, agresivitatea proaspăt 
descoperită a lui Ron nu se potoli pe parcursul 
următoarelor câteva zile. Mai mult, starea aceasta se 
suprapuse unui declin şi mai pronunţat în evoluţia lui Ron 
ca portar, făcându-l şi mai agresiv, astfel încât în timpul 
ultimului antrenament de vâjthaţ de dinaintea meciului de 
sâmbătă nu reuşi să apere nici una dintre loviturile 
expediate de înaintaşi, ţipând la toţi ca un apucat, făcând-o 
să plângă pe Demelza Robins. 

— Taci din gură şi las-o în pace! strigă Peakes, care era cu 
două capete mai scund decât Ron, dar era înarmat cu o 
bâtă grea. 

— AJUNGE! tună Harry, care o văzuse pe Ginny uitându-se 
urât la Ron şi zbură pentru a interveni între cei doi, 
amintin-du-şi că Ginny era renumită pentru Blestemul 
Gogoriţă. Peakes, du-te şi pune baloanele-ghiulea în cutii. 
Demelza, vino-ţi în fire, ai jucat foarte bine azi. Ron... zise el 
şi aşteptă până când ceilalţi membri ai echipei ajunseră 
destul de departe ca să nu-i audă. Eşti prietenul meu cel 
mai bun, dar dacă o să continui să te porţi aşa cu ei, să ştii 
că o să te dau afară din echipă. 

Pentru o clipă chiar crezu că Ron avea să-l lovească, însă 
apoi se întâmplă ceva mult mai grav: Ron parcă se pleoşti 
pe coada de mătură, părând să se dea bătut şi spunând: 

— Plec singur din echipă. Sunt un dezastru. 

— Nu eşti un dezastru şi nu pleci din echipă! zise Harry 
apăsat, apucându-l pe Ron de gulerul robei. Poţi să aperi 


orice lovitură când eşti în formă, problema ta e una 
mentală. 

— Vrei să spui că sunt nebun? 

— Poate că da! 

Se uitară urât unul la altul pentru câteva secunde, apoi 
Ron clătină din cap epuizat. 

— Ştiu că n-ai timp să găseşti alt portar, aşa că o să joc 
mâine. Dar dacă pierdem - şi o să pierdem - mă dau singur 
afară din echipă. 

Nimic din ce spuse Harry nu avu vreun efect asupra lui. 
Harry încercă pe tot parcursul cinei să-l facă pe Ron să aibă 
mai mare încredere în el, dar acesta fu prea ocupat cu 
poso-moreala şi ursuzenia faţă de Hermione ca să-şi dea 
seama. Harry insistă în acest sens în camera de zi, în acea 
seară, dar afirmaţia sa că toţi ceilalţi din echipă ar fi fost 
distruşi dacă Ron ar fi plecat fu oarecum contrazisă de 
faptul că aceştia se adunaseră într-un colţ îndepărtat, 
şuşotind în mod evident despre Ron şi aruncându-i priviri 
necruțătoare. In cele din urmă, Harry încercă să se supere 
din nou, sperând să-l provoace pe Ron să adopte o atitudine 
sfidătoare, cât de cât potrivită unui portar sigur pe el, dar 
strategia aceasta se dovedi la fel de inutilă ca vorbele de 
îmbărbătare. Ron se duse la culcare la fel de amărât şi 
deznădăjduit ca până atunci. 

Harry rămase treaz multă vreme pe întuneric. Nu voia să 
piardă meciul acela; nu numai că era primul său meci în 
calitate de căpitan, dar îşi dorea cu tot dinadinsul să-l 
înfrângă pe Draco Reacredință la vâjthaţ, chiar dacă încă 
nu avea dovezi care să-i confirme bănuielile în privinţa lui. 
însă dacă Ron avea să joace aşa cum o făcuse în timpul 
ultimelor câteva antrenamente, era foarte puţin probabil să 
câştige... 

Şi-ar fi dorit să existe ceva care să îl facă pe Ron să îşi vină 
în fire... 

să joace la înălţime... ceva care să garanteze că ziua aceea 
avea să fie foarte bună pentru Ron... 


Harry găsi răspunsul, având o revelaţie miraculoasă. 

Micul dejun din dimineaţa următoare fu guvernat de 
freamatul de rigoare; Viperinii fluierară şi huiduiră 
zgomotos de fiecare dată când intra în Marea Sală un 
membru al echipei Cercetaşilor. Harry ridică privirea spre 
tavan, văzu că cerul era complet senin şi îl interpretă ca 
fiind un semn bun. 

Masa Cercetaşilor, o mare pată roşu cu auriu izbucni în 
urale când se apropiară Harry şi Ron. Harry zâmbi şi le făcu 
cu mâna; Ron schiţă un zâmbet şi clătină din cap. 

— Capul sus, Ron! strigă Lavender. Sunt convinsă că o să 
fii la înălţime! 

Ron o ignoră. 

— Vrei ceai? îl întrebă Harry. Cafea? Suc de dovleac? 

— Mi-e indiferent, spuse Ron pe un ton abătut, luând o 
muşcătură din felia de pâine prăjită, fără tragere de inimă. 

Câteva minute mai târziu, Hermione, care se săturase într- 
o asemenea măsură de comportamentul ursuz al lui Ron din 
ultima vreme, încât nu coborâse să ia micul dejun cu ei, se 
opri în drum spre celălalt capăt al mesei. 

— Cum vă simţiţi? întrebă pe ea pe un ton nesigur, uitân- 
du-se la ceafa lui Ron. 

— Bine, zise Harry, care se concentra să-i dea lui Ron un 
pahar plin cu suc de dovleac. Poftim, Ron. Bea-l pe tot. 

Ron abia dusese paharul la buze, când Hermione îi spuse 
pe un ton tăios: 

— Ron, nu-l bea! 

Harry şi Ron îşi ridicară privirile spre ea. 

— De ce? zise Ron. 

Hermione făcuse ochii mari, privindu-l pe Harry de parcă 
nu i-ar fi venit să creadă ce se întâmpla. 

— Tocmai i-ai pus ceva în băutură! 

— Poftim? spuse Harry. 

— Nu te preface că nu m-ai auzit. le-am văzut. locmai i-ai 
turnat ceva în băutură lui Ron. încă ai sticluţa în mână! 


— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Harry, băgând repede 
sticluţa înapoi în buzunar. 

— Ron, ascultă-mă, nu bea! spuse din nou Hermione, 
îngrijorată, dar Ron ridică paharul şi-l dădu pe gât, zicând: 

— Nu-mi spune tu ce să fac, Hermione. 

Fata păru scandalizată. Se aplecă mult, astfel încât să n-o 
audă decât Harry şi zise în şoaptă: 

— Ar trebui să fii exmatriculat pentru asta. Harry, să ştii că 
nu te credeam în stare de aşa ceva! 

— Ia te uită cine vorbeşte, îi răspunse el tot în şoaptă. Ia 
spune-mi, ai aruncat cumva vreo Vrajă Confundus în ultima 
vreme? 

Hermione plecă supărată de lângă ei, ducându-se spre 
celălalt capăt al mesei. Harry nu regretă când o văzu 
îndepărtându-se. Hermione nu înţelesese niciodată cât de 
important era de fapt vâjthaţul. Apoi se întoarse spre Ron, 
care plescăia din buze. 

— Mai avem puţin, zise Harry voios. 

Iarba acoperită cu chiciură scârţâia sub tălpile lor, în timp 
ce mergeau cu paşi mari spre stadion. 

— Avem noroc cu vremea asta, nu-i aşa? îl întrebă Harry 
pe Ron. 

— Aşa e, zise Ron, care era palid şi părea să se simtă rău. 
Ginny şi Demelza erau deja îmbrăcate în robele de vâjthaţ 
şi aşteptau în vestiar. 

— Condiţiile de joc sunt ideale, spuse Ginny, ignorându-l 
pe Ron. Ghici ce s-a întâmplat? înaintaşul ăla de la Viperini, 
Vaisey, a fost lovit de un balon-ghiulea ieri la antrenament, 
aşa că nu poate să joace! Şi vestea cea mai bună este că 
Reacredință este şi el bolnav! 

— Poftim? zise Harry, întorcându-se imediat către ea şi 
privind-o cu nişte ochi mari. E bolnav? Ce-a păţit? 

— Habar n-am, dar nouă ne convine de minune, spuse 
Ginny veselă. O să joace Harper în locul lui; e cu mine în an 
şi este un idiot şi jumătate. 


Harry schiţă şi el un zâmbet, dar în timp ce îmbrăca roba 
roşie gândurile îi zburară la cu totul altceva decât la 
vâjthaţ. Nu era prima dată când Reacredință declara că nu 
putea să joace pentru că era bolnav, însă data trecută 
avusese grijă ca meciul să fie reprogramat într-o zi care le 
convenea mai mult Viperinilor. De ce accepta ca de data 
asta să fie înlocuit de altcineva? Oare chiar era bolnav sau 
se prefăcea? 

— E ciudat, nu? îi zise el în şoaptă lui Ron. Că nu joacă 
Reacredință. 

— Eu aş spune mai degrabă că este un noroc, spuse Ron, 
părând ceva mai vioi. Şi n-o să joace nici Vaisey, care este 
vârful lor de atac. Nici nu speram să... hei! zise el dintr-oda- 
tă, oprindu-se brusc pe când îşi punea mănuşile de portar şi 
privindu-l pe Harry drept în ochi. 

— Ce este? 

— Eu...tu... 

Ron îşi coborâse vocea, părând în acelaşi timp speriat şi 
entuziasmat. 

— Băutura mea... sucul de dovleac... mi-ai pus cumva ceva 
în el...? 

Harry ridică din sprâncene, dar nu zise decât: 

— Meciul începe în cinci minute, aşa că ar fi bine să-ţi pui 
cizmele. 

leşiră pe teren, în nişte urale şi huiduieli tumultuoase. O 
tribună a stadionului era o pată compactă, roşu cu auriu, 
iar cealaltă o mare de verde şi argintiu. Mulţi dintre 
Astropufi şi Ochi-de-Şoim se împărţiseră şi ei pe tabere, iar 
printre strigăte şi aplauze Harry auzi limpede răgetul 
cunoscutei pălării în formă de cap de leu a Lunei Lovegood. 

Harry se apropie de Madam Hooch, arbitrul, care era 
pregătită să scoată mingile din cutie. 

— Căpitanii să-şi dea mâna, zise ea, iar Urquhart, noul 
căpitan al Viperinilor îi strivi degetele lui Harry. Urcaţi-vă 
pe mături. La semnalul meu... trei... doi... unu... 


Suflă în fluier, iar Harry şi ceilalţi se desprinseră imediat 
de solul îngheţat, înălțându-se. 

Harry înconjură perimetrului domeniului, căutând ho- 
ţoaica şi urmărindu-l cu privirea pe Harper, care zbura în 
zigzag mult mai jos. 

Apoi se auzi o voce discordantă, foarte diferită de cea a 
comentatorului din trecut. 

— Ei bine, au pornit şi cred că suntem cu toţii surprinşi de 
echipa pe care a format-o Potter anul acesta. Mulţi au 
crezut că portarul Ronald Weasley va fi dat afară din 
echipă, după evoluţia oscilantă de anul trecut, dar trebuie 
să recunoaştem că faptul că este bun prieten cu căpitanul 
reprezintă un mare atu... 

Aceste cuvinte fură primite cu râsete batjocoritoare şi 
aplauze dinspre capătul terenului unde erau Viperinii. 
Harry se întoarse pe mătură pentru a se uita la podiumul 
comentatorului. Văzu un băiat blond, înalt şi slăbănog, cu 
nasul cârn, care vorbea în megafonul magic care-i 
aparținuse cândva lui Lee Jordan. Harry îl recunoscu pe 
băiat, era Zacharias Smith, un jucător din echipa 
Astropufilor, care îi era profund antipatic. 

— A, iată prima încercare de gol a Viperinilor. Urgquhart 
traversează terenul iute ca vântul şi... 

Lui Harry i se făcu stomacul ghem. 

— Weasley apără lovitura, mă rog, mai are şi el noroc din 
când în când... 

— Aici ai nimerit-o, Smith, mormăi Harry, zâmbind în sinea 
lui, coborând brusc printre înaintaşi şi uitându-se înjur 
după hoţoaica şmecheră. 

O jumătate de oră mai târziu, Cercetaşii conduceau cu 
şaizeci de puncte la zero. Ron reuşise câteva parade cu 
adevărat spectaculoase, unele doar cu vârfurile mănuşilor, 
iar Ginny marcase patru din cele şase goluri date de 
Cercetaşi. Din cauza asta, Zacharias nu mai putu să se 
întrebe cu voce tare dacă cei doi Weasley erau acolo doar 


pentru că-i simpatiza Harry şi se legă în schimb de Peakes 
şi Coote. 

— Desigur, Coote nu are o conformaţie tipică de prinză-tor, 
spuse Zacharias cu un aer superior, de obicei aceştia au 
ceva mai multă masă musculară... 

— Aruncă-i un balon-ghiulea! îi strigă Harry lui Coote când 
trecu vâjâind pe lângă el, dar Coote zâmbi, preferând să 
țţintească următorul balon-ghiulea către Harper, care zbura 
direct pe lângă Harry în direcţia opusă. 

Harry se bucură să audă bufnitura care însemna că 
balonul-ghiulea îşi atinsese ţinta. 

Se părea că Cercetaşii erau într-o formă de zile mari. î: 
scriseră gol după gol, iar la celălalt capăt al terenului Ron 
apăra loviturile, părând relaxat. Acum chiar zâmbea şi când 
mulţimea aclamă o paradă deosebit de iscusită şi începu să 
cânte cunoscutul refren „Weasley e al nostru rege”, Ron 
mimă că-i dirija de pe coada de mătură. 

— 1 se pare că a dat lovitura azi, nu-i aşa? zise o voce 
răutăcioasă şi Harry aproape că fu dat jos de pe mătură 
când Harper se izbi dinadins de el cu putere. Amicul tău 
trădător de sânge... 

Madam Hooch stătea cu spatele la ei şi, deşi Cercetaşii 
protestară supăraţi, Harper era deja departe când ea se 
întoarse. Harry goni după el, hotărât să-l lovească şi el la 
rândul lui. 

— Şi cred că Harper a văzut hoţoaica! zise Zacharias 
Smith în megafon. într-adevăr, a văzut ceva ce i-a scăpat lui 
Potter! 

Smith chiar era un idiot şi jumătate, îşi zise Harry. Cum de 
nu observase că-l lovise Harper? Dar în clipa următoare i se 
puse un nod în stomac. Smith avea dreptate, iar el se 
înşelase: Harper nu ţâşnise în sus din întâmplare; zărise 
ceva ce-i scăpase lui Harry: hoţoaica zbura iute ca săgeata 
mult deasupra lor, scânteind pe fundalul cerului senin. 

Harry acceleră; vântul îi vâjâia în urechi, aşa încât nu mai 
auzi nimic din ce spunea Smith şi nici zumzetul mulţimii, 


dar Harper era în continuare în faţa lui şi Cercetaşii aveau 
un avantaj de doar o sută de puncte; dacă Harper avea să 
ajungă primul la ea, însemna că Cercetaşii urmau să piardă. 
Harper era acum la un metru şi ceva de ea, cu mâna 
întinsă. 

— Hei, Harper! strigă Harry cu disperare. Cu cât te-a 
plătit Reacredință ca să joci în locul lui? 

Nu se ştie de ce-o spusese, dar Harper nu reuşi să apuce 
hoţoaica din prima şi nu o ţinu bine, lăsând-o să-i scape 
printre degete şi zburând chiar pe lângă ea. Harry se 
întinse după mingiuţa înaripată şi o prinse. 

— DA! strigă Harry, întorcându-se şi gonind către sol, 
ţinând sus hoţoaica. 

Când mulţimea îşi dădu seama ce se petrecuse, se auzi un 
potop de strigăte care aproape că acoperi fluierul care 
anunţă sfârşitul meciului. 

— Ginny, unde te duci? strigă Harry, care se trezise 
imobilizat într-o îmbrăţişare la un loc cu ceilalţi membri ai 
echipei în văzduh, dar Ginny goni direct pe lângă ei până 
când se izbi de podiumul comentatorului cu o bufnitură 
asurzitoare. Mulțimea ţipă şi râse, iar echipa Cercetaşilor 
ateriza lângă grămada de scânduri sub care Zacharias 
începuse să dea semne de viaţă. Harry o auzi pe Ginny 
spunându-i veselă profesoarei McGonagall, care era 
supărată: 

— îmi pare rău, doamnă profesoară, am uitat să frânez. 

Râzând, Harry se desprinse din mijlocul celorlalţi 
coechipieri şi o îmbrăţişa pe Ginny, dându-i însă drumul 
foarte repede. Evită s-o privească în ochi, bătându-l în 
schimb pe umăr pe Ron, care aclama şi el, pe când cei din 
echipa Cercetaşilor părăseau terenul braţ la braţ, dând 
uitării toate neînțelegerile, lovind aerul cu pumnii şi 
făcându-le cu mâna suporterilor. 

În vestiar era o atmosferă triumfătoare. 

— Seamus zicea că se dă o petrecere în camera de zi! 
strigă Dean pe un ton exuberant. Să mergem, Ginny, 


Demelza! 

Ron şi Harry rămaseră singuri în vestiar. Tocmai erau pe 
cale să plece când intră Hermione. Răsucea fularul cu 
însemnele Cercetaşilor şi părea supărată dar hotărâtă. 

— Harry, aş vrea să vorbesc ceva cu tine, zise ea şi trase 
aer în piept. 

Nu ar fi trebuit să fi făcut asta. Ai auzit ce a zis Slughorn, 
este împotriva legii. 

— Şi ce ai de gând, să ne pârăşti? întrebă Ron. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, agăţându-şi roba şi în- 
torcânduse cu spatele la ei pentru a-şi ascunde zâmbetul. 

— Ştii foarte bine despre ce vorbim! spuse Hermione pe 
un ton sfredelitor. I-ai pus ceva în băutură lui Ron la micul 
dejun! Felix Felicis! 

— Ba nu, zise Harry, întorcându-se cu faţa spre ei. 

— Ba da, Harry, şi din cauza asta a mers totul bine, au 
lipsit jucători de la Viperini şi Ron a apărat toate loviturile! 

— Nu il-am pus în băutură! spuse Harry zâmbind larg. 

Băgă mâna în buzunarul interior al hainei şi scoase 
sticluţa pe care o văzuse Hermione la el în dimineaţa aceea. 
Era plină cu o poţiune aurie şi dopul era încă sigilat cu 
ceară. 

— Am vrut ca Ron să creadă că am făcut-o, aşa că m-am 
prefăcut când ştiam că aveai să mă vezi. 

Se uită la Ron. 

— Ai apărat toate loviturile pentru că te-ai simţit norocos. 
Tu ai făcut totul. 

Puse poţiunea la loc în buzunar. 

— Chiar nu mi-ai pus nimic în sucul de dovleac? zise Ron 
uluit. Dar am fost în formă... şi Vaisey nu a putut să joace... 
Sigur nu mi-ai dat să beau o poţiune norocoasă? 

Harry clătină din cap. Ron rămase cu gura căscată pentru 
o clipă, iar apoi se întoarse supărat spre Hermione, imitân- 
du-i vocea: 

— I-ai pus Felix Felicis în suc lui Ron azi dimineaţă şi din 
cauza asta a apărat toate loviturile! Poftim! Pot să salvez 


goluri şi fără ajutorul altora, Hermione! 

— Dar n-am zis că nu poţi... Ron, şi tu ai crezut că ţi-a pus 
ceva în băutură! 

Dar Ron trecuse deja pe lângă ea cu paşi mari şi ieşise pe 
usă ţinându-şi coada de mătură pe umăr. 

— Aă... zise Harry când se lăsă dintr-odată tăcerea, căci 
nu se aşteptase ca planul său să aibă acest efect. Ce zici... 
mergem la petrecere? 

— Du-te tu! spuse Hermione, abţinându-se să nu plângă, în 
momentul de faţă sunt sătulă până peste cap de Ron, nu 
înţeleg cu ce-am greşit. 

Şi ieşi şi ea furtunos din vestiar. 

Harry se întoarse fără să se grăbească înapoi spre castel, 
prin mulţime. Mulţi îl strigară, felicitându-l, însă el era 
foarte dezamăgit; fusese convins că, dacă Ron avea să 
câştige meciul, el şi Hermione aveau să redevină imediat 
prieteni. Nu îşi dădea seama cura ar fi putut să-i explice lui 
Hermione că Ron era supărat pe ea pentru că-l sărutase pe 
Viktor Krum, dat fiind că motivul supărării avusese loc cu 
atât de mult timp în urmă. 

Harry nu o văzu pe Hermione la petrecerea Cercetaşilor, 
care era în toi când sosi el. Venirea lui fu întâmpinată cu un 
nou val de urale şi aplauze şi cât de curând Harry fu 
înconjurat de o mare de oameni care îl felicitau. Lui Harry îi 
luă destul de mult să încerce să-l găsească pe Ron, fiind 
încolţit de fraţii Creevey, care voiau să le povestească 
meciul secundă cu secundă, şi apoi fu înconjurat de un grup 
mare de fete care râdeau până şi la cele mai anoste replici 
ale sale, bătând neîncetat din gene. în cele din urmă reuşi 
să scape din ghearele Romildei Vane, care-i dădea de 
înţeles că voia să meargă cu el la petrecerea de Crăciun a 
lui Slughorn. în timp ce îşi croia drum către masa pe care 
era băutura, intră direct în Ginny, care îl avea pe umăr pe 
Arnold, Pigmeul Pufos, în timp ce $mecherilă mieuna plin 
de speranţă la picioarele ei. 


— îl cauţi pe Ron? întrebă ea, zâmbind atotştiutoare. E 
acolo, ipocritul nemernic. 

Harry se uită în colţul spre care arăta Ginny. Acolo, în 
văzul tuturor, era Ron, care era atât de încolăcit în jurul lui 
Lavender Brown încât era greu să-ţi dai seama care erau 
mâinile unuia şi care ale celuilalt. 

— Parcă ar fi gata s-o înghită cu totul, nu-i aşa? zise Ginny 
pe un ton calm. Dar presupun că trebuie să-şi cizeleze 
metodele într-un fel sau în altul. Ai jucat bine, Harry. 

Îl bătu prieteneşte pe braţ. Harry simţi dintr-odată un gol 
în stomac, dar apoi Ginny plecă să îşi ia încă o Berezero. 
Şmecherilă merse după ea, fără să-şi dezlipească ochii 
galbeni de pe Arnold. 

Harry se întoarse cu spatele la Ron, care nu părea că avea 
să iasă la suprafaţă prea repede, chiar la timp pentru a 
vedea gaura portretului închizându-se. Cu o strângere de 
inimă, lui Harry i se păru că vede o claie de păr castaniu 
dispărând în gaură. 

Ţâşni înainte, evitând-o din nou pe Romilda Vane, şi 
deschise într-o parte portretul doamnei grase. Holul de 
dincolo de portret părea pustiu. 

— Hermione? 

O găsi în prima clasă liberă în care intră. Stătea pe 
catedră, singură, cu nişte păsări galbene care ciripeau 
zburând în jurul capului ei. Era evident că tocmai le crease. 
Harry nu putu să nu fie impresionat de talentul lui 
Hermione într-un moment ca acesta. 

— A, bună, Harry, zise ea cu o voce nesigură. Doar 
exersam. 

— Da... sunt... âă... de excepţie... răspuse Harry. 

Nu avea idee ce să-i spună. Tot ce spera era ca Hermione 
să nu-l fi observat pe Ron şi să fi plecat din camera de zi 
pentru că petrecerea era puţin prea zgomotoasă, dar chiar 
atunci ea zise cu o voce neobişnuit de ascuţită: 

— Ron pare să se distreze de minune. 

— Ăă... serios? spuse Harry. 


— Nu te face că nu l-ai văzut, zise Hermione. Nu poţi să 
spui că încerca să fie discret, nu-i... 

Uşa din spatele lor se deschise la perete. Harry fu îngrozit 
să-l vadă pe Ron râzând şi trăgând-o de mână pe Lavender. 

— A, zise el, oprindu-se brusc când îi văzu pe Harry şi 
Hermione. 

— Hopa! spuse Lavender şi ieşi din cameră, chicotind. Uşa 
se închise singură după ea. 

Se lăsă o tăcere înăbuşitoare, parcă palpabilă. Hermione 
se uită cu ochii mari la Ron, care refuză s-o privească, dar 
zise stingherit şi în acelaşi timp bravând: 

— Bună, Harry! Chiar mă întrebam pe unde eşti! 
Hermione se dădu jos de pe catedră. Micul stol de păsări 
aurii zbură în continuare în jurul capului ei, ciripind şi 
făcând-o să semene cu macheta stranie şi penată a unui 
sistem solar. 

— N-ar trebui s-o laşi pe Lavender să aştepte pe hol, zise 
ea cu 0 voce joasă. O să se întrebe pe unde eşti. 

Merse foarte încet spre usă, perfect dreaptă. Harry îi 
aruncă o privire lui Ron, care părea uşurat că nu se 
petrecuse nimic mai grav. 

— Oppugno! se auzi un strigăt din prag. 

Harry se întoarse imediat şi o văzu pe Hermione îndrep- 
tându-şi bagheta către Ron, cu o expresie neîndurătoare pe 
chip. Micuţul stol de păsări zbură ca o ploaie de gloanţe 
mari şi aurii spre Ron, care scoase un țipăt şi îşi acoperi 
faţa cu mâinile. Dar păsările îl atacară, ciupindu-l şi 
zgâriindu-i fiecare centimetru de piele descoperită. 

— Fălesămălasenpace! strigă el, dar Hermione îi aruncă 
furioasă o ultimă privire răzbunătoare, deschise uşa cu 
putere şi dispăru. 

Harry avu impresia că aude nişte suspine înainte ca uşa să 
se trântească la loc. 

— CAPITOLUL XV - 

JURĂMÂNTUL SUPREM. 


Zăpada era viscolită din nou în ferestrele acoperite cu 
chiciură, iar Crăciunul se apropia cu paşi repezi. Ca de 
obicei, Hagrid adusese deja de unul singur cei doisprezece 
brazi de Crăciun pentru Marea Sală; în jurul balustradelor 
scărilor fuseseră răsucite ghirlande de ilice şi beteală; 
lumânări care nu se scurtau luminau din interiorul 
coifurilor armurilor, iar pe holuri fuseseră agăţate buchete 
mari de vâsc la intervale fixe. Exista o tendinţă ca grupuri 
mari de fete să se strângă sub buchetele de vâsc de fiecare 
dată când trecea Harry pe acolo, provocând blocaje pe 
holuri; însă, din fericire, datorită numeroaselor hoinăreli 
nocturne, Harry ajunsese să cunoască deosebit de bine 
culoarele secrete din castel, aşa că nu-i era greu ca în 
pauze să circule pe coridoarele unde nu erau bucheţele de 
vâsc. 

Ron, care altădată ar fi fost mai degrabă gelos decât 
amuzat de nevoia de a urma aceste rute ocolite, râdea în 
hohote de această situaţie. Deşi Harry îl prefera de o mie de 
ori pe Ron cel vesel şi glumeţ din prezent în locul băiatului 
posac şi agresiv pe care trebuise să-l suporte pe parcursul 
ultimelor câteva săptămâni, varianta îmbunătăţită a lui Ron 
cerea anumite sacrificii. în primul rând, Harry trebuia să 
îndure prezenţa aproape nelipsită a lui Lavender Brown, 
care părea să considere că orice clipă în care nu se săruta 
cu Ron era o clipă pierdută; în al doilea rând, Harry se 
trezise din nou prietenul cel mai bun al unor oameni care 
dădeau impresia că nu voiau să-şi mai vorbească niciodată. 

Ron, care avea urmele atacului păsărilor lui Hermione pe 
mâini şi pe antebraţe, adoptase o atitudine defensivă şi 
ranchiunoasă. 

— Nu are nici un motiv să se plângă, îi spuse el lui Harry. 
S-a sărutat cu Krum. Ei bine am găsit şi eu pe cineva care 
vrea să mă sărute. Ştii ceva, trăim într-o ţară liberă. N-am 
greşit cu nimic. 

Harry nu răspunse, pretinzând că era absorbit de cartea 
pe care se presupunea că trebuiau să o citească înaintea 


cursului de Farmece din dimineaţa următoare (Căutarea 
chintesenţei). Fiind hotărât să rămână prieten şi cu Ron şi 
cu Hermione, petrecea mult timp tăcând. 

— Nu i-am promis niciodată nimic lui Hermione, bolborosi 
Ron. Adică, mă rog, voiam să merg cu ea la petrecerea de 
Crăciun a lui Slughorn, dar nu mi-a spus niciodată... doar 
ca prieteni... eu nu depind de nimeni... 

Harry dădu o pagină din Chintesenţă, fiind conştient că 
Ron se uita la el. Vocea lui Ron se stinse, abia dacă se auzea 
ce mormăia din cauza focului care sfârâia, deşi lui Harry i 
se păru că desluşeşte din nou cuvintele „Krum” şi „niciun 
motiv să se plângă”. 

Hermione avea aţâţ de multe cursuri, încât Harry nu putea 
să vorbească pe-ndelete cu ea decât seara, când Ron era 
oricum încolăcit în jurul lui Lavender şi nu era atent la ce 
făceau ceilalţi. 

Hermione refuza să stea în camera de zi când era Ron 
acolo, aşa că Harry se întâlnea de obicei cu ea la bibliotecă, 
asta însemnând că discutau mereu în şoaptă. 

— Are tot dreptul să se sărute cu cine vrea, spuse 
Hermione, în timp ce Madam Pince, bibliotecara, se 
strecura pe lângă rafturile din spatele lor. Sinceră să fiu, 
puţin îmi pasă. 

Ridică pana şi puse un punct pe „i” atât de apăsat, încât 
găuri foaia de pergament. Harry nu zise nimic. Credea că 
avea să îşi piardă vocea în scurt timp din cauză că ajunsese 
să o folosească atât de rar. Se aplecă ceva mai mult peste 
Realizarea Poţiunilor Avansate şi îşi luă în continuare notițe 
despre elixirele eterne, întrerupându-se din când în când 
pentru a descifra notele folositoare pe care prinţul le 
adăugase textului lui Libatius Borage. 

— Apropo, zise Hermione după câteva clipe, trebuie să ai 
mare grijă. 

— Hermione, ţi-o spun pentru ultima dată, şopti Harry 
puţin răguşit după ce tăcuse trei sferturi de oră, n-o să dau 


înapoi manualul acesta. Am învăţat mai multe de la prinţ 
decât de la Plesneală şi Slughorn la... 

— Nu mă refer la aşa-zisul tău prinţ, spuse Hermione, ui- 
tându-se cruciş la cartea lui de parcă tocmai i-ar fi vorbit 
urât, mă refer la ceva ce s-a întâmplat mai devreme. M-am 
dus la baia fetelor chiar înainte să vin aici şi am dat peste 
vreo douăsprezece fete, printre care şi Romilda Vane, care 
încercau să decidă cum să te facă să bei o poţiune de 
dragoste fără să ştii. loate speră să te facă să le inviţi la 
petrecerea lui Slughorn, se pare că au cumpărat poţiuni de 
dragoste de la Fred şi George şi mă tem că funcţionează. 

— Atunci de ce nu le-ai confiscat? întrebă Harry. 

Nu-i venea să creadă că Hermione ar fi putut să renunţe la 
obsesia ei pentru respectarea regulilor într-un moment 
crucial ca acesta. 

— Nu aduseseră poţiunile cu ele la baie, zise Hermione pe 
un ton dispreţuitor. Doar discutau despre diverse strategii. 
Având în vedere că mă îndoiesc că până şi Prinţul Semipur - 
se uită din nou cruciş la carte - ar putea să născocească un 
antidot pentru douăsprezece poţiuni diferite în acelaşi timp, 
te sfătuiesc să inviţi pe cineva... 

pentru ca celelalte să nu mai creadă că încă mai au şanse. 
Este mâine seară, aşa că sunt destul de disperate. 

— Dar nu vreau să merg cu nimeni, bolborosi Harry, care 
încă mai încerca să se gândească la Ginny cât mai puţin 
posibil, în ciuda faptului că aceasta îi apărea adeseori în vis, 
în circumstanţe care îl făceau pe Harry să fie foarte 
recunoscător că Ron nu practica Legilimanţia. 

— în orice caz, ai grijă ce bei, pentru că Romilda Vane 
părea hotărâtă, zise Hermione pe un ton sumbru. 

Smuci în sus fâşia lungă de pergament pe care îşi scria 
eseul pentru Aritmanţie şi scrijeli în continuare cu pana de 
scris. Harry o urmări, gândindu-se la cu totul altceva. 

— Stai puţin, zise el încet. Credeam că Filch a interzis 
toate articolele cumpărate de la „Weasley Bing-Bong”, nu? 


— Şi de când tine cineva cont de ce interzice Filch? 
întrebă Hermione, concentrându-se mai departe asupra 
eseului. 

— Dar bufhniţele nu sunt verificate? Cum au putut să aducă 
fetele alea poţiuni de dragoste în şcoală? 

— Fred şi George le-au trimis drept parfumuri şi poţiuni 
de tuse, zise Hermione. Face parte din serviciul lor de 
comenzi via-bufniţă. 

— Văd că ştii multe despre asta. 

Hermione se uită cruciş la el, aruncându-i o privire 
asemenea celei pe care tocmai o aruncase asupra 
exemplarului său de Realizarea Poţiunilor Avansate. 

— "Toate detaliile erau trecute pe spatele sticluţelor pe 
care ni le-au arătat în vară mie şi lui Ginny, spuse ea cu 
răceală. Să ştii că nu-mi petrec timpul strecurând poţiuni în 
băuturile oamenilor... şi nici nu mă prefac că mă ocup cu 
aşa ceva, ceea ce ar fi la fel de grav. 

— Da, mă rog, să uităm de asta, spuse Harry repede. Ideea 
este că-l păcălesc pe Filch, nu-i aşa? Fetele astea aduc în 
şcoală lucruri făcute să pară că sunt altceva! Nu ar fi putut 
şi Reacredință să aducă pe ascuns colierul? 

— Vai, Harry, hai să nu o luăm de la capăt cu asta. 

— De ce nu? întrebă Harry. 

— Fii atent, oftă Hermione, Senzorii de Tăinuire 
detectează blestemele, vrăjile negative şi farmecele de 
deghizare, nu-i aşa? Sunt folosiţi pentru a descoperi magia 
neagră şi obiectele întunecate. Ar fi detectat imediat un 
blestem puternic ca acela aruncat asupra colierului. Dar o 
substanţă pusă înţr-o sticluţă greşită n-ar intra în categoria 
asta... Şi oricum, poţi-unile de dragoste nu sunt întunecate 
şi nici periculoase... 

— 'Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, mormăi Harry, gândindu-se la 
Romilda Vane. 

—. aşa că ar depinde de Filch să-şi dea seama că nu era 
vorba despre o poţiune de dragoste, iar el nu este un 


vrăjitor tocmai talentat. Mă îndoiesc că poate să 
deosebească o poţiune de o... 

Hermione se opri brusc; şi Harry auzise zgomotul acela. 

Cineva se mişcase în apropierea lor pe lângă rafturile 
întunecate. 

Aşteptară şi o clipă mai târziu Madam Pince apăru ca un 
vultur de după un colţ. Obrajii supţi, pielea ca pergamentul 
şi nasul lung şi coroiat îi erau luminate de lampa pe care o 
ţinea, lucru care nu o avantaja deloc. 

— S-a închis biblioteca, zise ea. Să nu uitaţi să duceţi 
înapoi la raft toate cărţile pe care... Ce i-ai făcut acestei 
cărţi, delincvenţule? 

— Nu este de la bibliotecă, este a mea! spuse Harry 
repede, înşfăcând exemplarul de Realizarea Poţiunilor 
Avansate de pe masă când Madam Pince întinse o mână ca 
o gheară spre ea. 

— Ai pângăriţ-o! şuieră ea. Ai profanat-o! Ai întinat-o! 

— Este doar o carte pe care sunt scrise notițe! spuse 
Harry, smulgând-o din strânsoarea ei. 

Madam Pince arăta ca şi cum ar fi putut să facă o criză; 
Hermione, care se grăbise să-şi strângă lucrurile, îl apucă 
de braţ pe Harry şi-l trase cu forţa după ea. 

— O să-ţi interzică să mai vii la bibliotecă, dacă nu ai grijă. 
De ce a trebuit să aduci cartea aia afurisită? 

— Hermione, nu sunt eu de vină că e nebună de legat. Sau 
ţi-e teamă că a auzit cumva că îl vorbeai de rău pe Filch? 
Am bănuit dinţoţdeauna că ar putea să fie ceva între ei. 

— Ce să-ţi spun, ţâre amuzant... 

Bucurându-se că acum puteau să vorbească din nou 
normal, merseră pe holurile goale, luminate cu lămpi, 
întorcân-du-se în camera de zi, contrazicându-se pe tema 
unei relaţii între Filch şi Madam Pince. 

— Bibelouri, îi spuse Harry doamnei grase, aceasta fiind 
noua parolă de sărbători. 

— Mulţumesc la fel, zise doamna grasă, zâmbind 
şmechereşte şi deschizându-se într-o parte pentru a le face 


loc să intre. 

— Bună, Harry! spuse Romilda Vane în clipa în care acesta 
trecu prin gaura portretului. Nu vrei un pahar cu apă? 

Hermione îi aruncă o privire peste umăr, iar el parcă o 
auzi zicând: „Ce ţi-am spus?” 

— Nu, mulţumesc, zise Harry repede. Nu prea îmi place. 

— Atunci primeşte-le oricum pe astea, spuse Romilda, pu- 
nându-i o cutie în braţe. Sunt ceaune de ciocolată cu 
whisky-foc. Mi le-a trimis bunica, însă mie nu-mi plac. 

— A, da, mulţumesc mult, zise Harry, căruia nu-i trecu prin 
minte să spună altceva. Ăă... eu o să stau acolo cu... 

Merse repede după Hermione şi vocea i se stinse încet. 

— 'Ţi-am zis eu, spuse Hermione sec. Cu cât inviţi pe cineva 
mai repede, cu aţâţ or să te lase în pace mai repede şi o să 
poţi să... 

Dar dinţr-odată nu i se mai citi nici o emoție pe chip; 
tocmai îi zărise pe Ron şi Lavender care stăteau îmbrăţişaţi 
pe un scaun. 

— Păi, noapte bună, Harry, zise Hermione, deşi era abia 
şapte seara şi plecă spre dormitoarele fetelor fără să mai 
spună un cuvânt. 

Harry se duse la culcare consolându-se cu gândul că nu 
mai avea de îndurat decât o zi de cursuri şi petrecerea lui 
Slughorn, înainte ca el şi Ron să plece împreună la Vizuină. 
Acum i se părea imposibil ca Ron şi Hermione să se împace 
înainte de sărbători, dar poate că vacanţa avea să le dea 
timp să se liniştească şi să reflecteze asupra purtării lor. 

Însă Harry nu era foarte optimist şi i se păru şi mai puţin 
probabil după ce petrecu o lecţie de Transfigurare cu 
amândoi în ziua următoare. Tocmai se înhămaseră la 
domeniul deosebit de dificil al transfigurării oamenilor; 
exersau în faţa oglinzilor şi li se cerea să-şi schimbe 
culoarea propriilor sprâncene. Hermione râse cu răutate de 
prima încercare a lui Ron, care se dovedi dezastruoasă, căci 
el reuşi să-şi creeze o spectaculoasă mustață în furculiţă; 
Ron răspunse imitând-o cu cruzime, dar cu succes pe 


Hermione şi sărind în sus de fiecare dată când profesoara 
McGonagall o întreba ceva, ceea ce le distra peste măsură 
pe Lavender şi pe Parvati şi o făcu din nou pe Hermione să 
fie pe punctul de a izbucni în plâns. Ea ieşi ca din puşcă 
imediat ce se sună de pauză, lăsându-şi acolo o parte dintre 
lucruri; Harry îi strânse obiectele uitate şi merse după ea, 
hotărând că Hermione avea mai mare nevoie de el decât 
Ron. 

În cele din urmă reuşi să o găsească ieşind dintr-una 
dintre băile fetelor de la etajul de mai jos. Era însoţită de 
Luna Lovegood, care o bătea uşor pe spate. 

— A, bună, Harry, zise Luna. Ştii că ai o sprânceană gal- 
ben-aprins? 

— Bună, Luna. Hermione, ţi-ai uitat nişte lucruri, îi întinse 
cărţile. 

— A, da, spuse Hermione cu o voce sugrumată, luându-şi 
lucrurile şi întorcându-se repede pentru a ascunde faptul 
că-şi ştergea lacrimile cu penarul. îţi mulţumesc, Harry. Păi, 
cred că ar trebui să plec. 

Hermione se îndepărtă cu paşi repezi, fără să-i dea lui 
Harry ocazia de-a încerca s-o consoleze, cu toate că îşi 
dădea seama că nu ştia ce ar fi putut să-i spună. 

— Este puţin supărată, zise Luna. In prima clipă am crezut 
că era Myrtle cea Plângăcioasă, dar s-a dovedit a fi 
Hermione. Zicea ceva despre Ron Weasley. 

— Da, s-au certat, spuse Harry. 

— Ron poate fi foarte amuzant uneori, nu-i aşa? zise Luna, 
când porniră împreună pe hol. Dar poate fi şi răutăcios. Am 
observat asta anul trecut. 

— Presupun că ai dreptate, spuse Harry. 

Luna îşi punea din nou în practică talentul de a spune 
adevăruri incomode; Harry nu mai cunoscuse pe nimeni ca 
ea. 

— Ai avut un semestru plăcut? 

— A, da, n-a fost rău, zise Luna. M-am simţit cam singură 
fără AD. 


Însă Ginny a fost foarte drăguță cu mine. Acum câteva zile 
i-a făcut pe doi băieţi de la cursul nostru de Transfigurare 
să nu-mi mai spună „Lunatica”. 

— Ai vrea să mergi cu mine la petrecerea lui Slughorn din 
seara asta? 

Harry spuse aceste cuvinte înainte să se poată opri; se 
auzi vorbind ca şi cum vocea ar fi fost a altcuiva. Luna îl 
privi surprinsă cu ochii ei exoftalmici. 

— La petrecerea lui Slughorn? Cu tine? 

— Da, spuse Harry. lrebuie să invit pe cineva, aşa că m-am 
gândit că ţi-ar face plăcere să... adică... Adică, să mergem 
ca prieteni, ştii. Dar dacă nu vrei... 

Harry începuse deja să spere că Luna nu voia să meargă. 

— A, nu, mi-ar face mare plăcere să merg cu tine ca 
prieten! zise Luna, zâmbind larg, aşa cum Harry nu o mai 
văzuse niciodată până atunci. 

Eşti primul băiat care m-a invitat la o petrecere, ca 
prieten! Din cauza asta ţi-ai vopsit sprânceana, ai făcut-o 
pentru petrecere? Ar fi cazul să fac şi eu la fel? 

— Nu, spuse Harry cu fermitate, a fost o greşeală. O s-o 
rog pe Hermione să mă ajute cu asta. Atunci rămâne să ne 
întâlnim în holul de la intrare la opt. 

— AHA! strigă o voce de deasupra lor şi amândoi tresăriră. 

Nici unul dintre ei nu îşi dăduse seama că tocmai 
trecuseră pe sub Peeves, care stătea agăţat cu susul în jos 
de un candelabru, zâmbindu-le maliţios. 

— Smintitul a invitat-o pe Lunatică să meargă cu el la 
petrecere! 

Smintitul o iubeşte pe Lunatică! Smintitul e ne-buuuuuun 
după Lunatică! 

Peeves ţâşni de lângă ei, râzând pe înfundate şi strigând: 
„Smintitul o iubeşte pe Lunatică!” 

— Ar fi fost prea frumos să fi rămas doar între noi, zise 
Harry. 

Într-adevăr, în scurt timp toată şcoala părea să ştie că 
Harry Potter mergea cu Luna Lovegood la petrecerea lui 


Slughorn. 

— Ai fi putut să mergi cu oricine altcineva! spuse Ron la 
cină, nevenindu-i să creadă. Cu oricine! Şi tu ai ales-o pe 
Lunatica Lovegood? 

— Ron, nu-i mai spune asa, se răsti Ginny, oprindu-se în 
spatele lui Harry în drum către prietenii ei. Harry, să ştii că 
mă bucur foarte mult că ai invitat-o, iar ea e încântată. 

Ginny merse mai departe pe lângă masă ca să stea alături 
de Dean. 

Harry încercă să fie mulţumit că Ginny se bucura că o 
invitase pe Luna, dar nu prea reuşi. Hermione stătea 
singură, foarte departe de ei, şi-şi plimba furculiţa prin 
farfurie, jucându-se cu bucăţile de tocană. Harry observă că 
Ron îi arunca din când în când priviri cu coada ochiului. 

— Ai putea să-ţi ceri scuze, îi sugeră Harry fără ocolişuri. 

— Glumeşti, vrei să mă atace din nou un stol de canari? 
mormâăi Ron. 

— Dar de ce a trebuit s-o imiţi? 

— A râs de mustaţa mea! 

— Şi eu am râs, a fost cel mai ridicol lucru pe care l-am 
văzut în viaţa mea. 

Dar Ron nu părea să-l fi auzit; tocmai sosiseră Lavender şi 
Parvati. 

Înghesuindu-se între Harry şi Ron, Lavender îşi aruncă 
braţele în jurul gâtului lui Ron. 

— Bună, Harry, zise Parvati care, ca şi Harry, era vag 
stingherită şi plictisită de comportamentul prietenilor lor. 

— Bună, spuse Harry. Ce mai faci? Până la urmă rămâneţi 
la Hogwarts? 

Am auzit că părinţii voştri voiau să vă retragă. 

— Deocamdată am reuşit să-i conving să n-o facă, zise 
Parvati. S-au speriat foarte tare din cauza incidentului cu 
Katie, dar, având în vedere că nu s-a mai întâmplat nimic 
altceva de atunci... a, bună, Hermione! 

Parvati zâmbi cât putu de larg. Harry îşi dădu seama că se 
simţea vinovată pentru că râsese de Hermione la 


Transfigurare, întoarse capul şi văzu că şi Hermione îi 
zâmbea larg, poate chiar mai larg dacă era cu putinţă. 
Fetele se poartă foarte ciudat uneori, îşi zise el. 

— Bună, Parvati! spuse Hermione, ignorându-i cu 
desăvârşire pe Ron şi Lavender. Te duci la petrecerea lui 
Slughorn astă-seară? 

— N-am invitaţie, zise Parvati pe un ton mohorât. însă mi- 
aş dori să merg, se pare că o să fie foarte frumos... tu te 
duci, nu-i aşa? 

— Da, la opt mă întâlnesc cu Cormac şi... 

Se auzi un zgomot ca şi cum ar fi fost desfundată o 
chiuvetă cu pompa şi Ron se dezlipi de Lavender. Hermione 
se purtă ca şi cum n-ar fi auzit sau văzut nimic. 

—. mergem împreună la petrecere. 

— Tu şi Cormac? zise Parvati. le referi cumva la Cormac 
McLaggen? 

— La nimeni altul, spuse Hermione pe un ton suav. Cel 
care aproape că a fost ales portarul Cercetaşilor, puse mare 
accent pe „aproape'”. 

— Vrei să spui că sunteţi un cuplu? întrebă Parvati cu ochii 
mari. 

— A, da, nu ştiai? zise Hermione, chicotind într-un mod 
complet necaracteristic. 

— Incredibil! spuse Parvati, rămânând cu gura căscată la 
auzul acestei veşti. Uau, dar ştiu că-ţi plac jucătorii de vâjt- 
haţ, nu-i aşa? Mai întâi Krum, acum MclLaggen. 

— îmi plac jucătorii foarte buni de vâjthaţ, o corectă 
Hermione, zâmbind în continuare. Păi, ne mai vedem. 
Trebuie să mă duc să mă pregătesc pentru petrecere. 

Hermione plecă. Lavender şi Parvati îşi apropiară capetele 
imediat pentru a discuta despre acest eveniment, trecând 
în revistă tot ce auziseră vreodată despre McLaggen şi tot 
ce bănuiseră vreodată despre Hermione. în mod ciudat, 
chipul lui Ron era lipsit de expresie, iar el nu zise nimic. 
Harry reflectă în tăcere la ce erau în stare să facă fetele 
pentru a se răzbuna. 


Când ajunse în seara aceea în vestibul la ora opt, 
descoperi un număr neobişnuit de mare de fete stând pe 
acolo, părând să se uite supărate la el, în timp ce se apropia 
de Luna. Aceasta purta o rochie argintie cu paiete care le 
atrăgea atenţia privitorilor amuzaţi, dar altfel era chiar 
drăguță, în orice caz, Harry se bucura că nu purta cerceii 
cu ridichi, colierul cu dopuri de Berezero şi spectrochelarii. 

— Bună, zise el. Mergem? 

— O, da, spuse ea bucuroasă. Unde are loc petrecerea? 

— în biroul lui Slughorn, zise Harry, urcând împreună c ea 
pe scara de marmură şi îndepărtându-se de cei care şuş 
teau şi se holbau la ei. Se zice c-o să vină şi un vampir, ai 
auzit? 

— Rufus Scrimgeour? întrebă Luna. 

— Ăă... poftim? spuse Harry derutat. Te referi la ministrul 
Magiei? 

— Da, e vampir, spuse Luna pe un ton hotărât. Tata a scris 
un articol foarte lung despre asta când Scrimgeour tocmai 
îl înlocuise pe Cornelius Fudge, dar cineva de la minister i-a 
interzis să-l publice. 

Este evident că nu voiau să se afle adevărul! 

Harry nu răspunse, cu toate că i se părea foarte puţin 
probabil ca Rufus Scrimgeour să fie vampir. Era obişnuit ca 
Luna să repete teoriile bizare ale tatălui ei de parcă ar fi 
fost o realitate; se apropiau deja de biroul lui Slughorn şi 
râsetele, muzica şi vocile ridicate se auzeau din ce în ce mai 
tare cu fiecare pas pe care-l făceau. 

Biroul lui Slughorn era mult mai mare decât birourile 
obişnuite ale profesorilor, fie pentru că aşa fusese de la 
început, fie pentru că acesta îl mărise prin farmece. Tavanul 
şi pereţii fuseseră acoperiţi cu draperii verde smarald, roşii 
şi aurii, încât toţi se simțeau ca şi cum ar fi fost într-un cort 
imens. Camera era ticsită cu oameni, avea un aer închis şi 
era scăldată în lumina roşie aruncată de o lampă aurie 
bogat decorată, agăţată de mijlocul tavanului în care 
zburau zâne adevărate, fiecare dintre ele fiind un punct 


strălucitor. Cântece răsunătoare acompaniau nişte 
mandoline care se auzeau dintr-un colţ îndepărtat al 
camerei; un nor de fum de pipă rămăsese deasupra unui 
grup de căpcăuni în vârstă, cufundaţi în diverse discuţii, iar 
mai mulţi spiriduşi de casă chi-ţăiau, încercând să-şi 
croiască drumul prin pădurea de genunchi, ascunşi sub 
platourile grele cu mâncare pe care le duceau, arătând ca 
nişte măsuţe pe rotile. 

— Harry, băiete! tună Slughorn, aproape imediat după ce 
Harry şi Luna reuşiră să se strecoare în cameră. Intră, 
intră, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu o mulţime de oameni! 

Slughorn purta o pălărie de catifea cu ciucuri pe care şi-o 
asortase la smoching. îl înşfacă de braţ pe Harry, ţinându-l 
atât de strâns încât ai fi zis că voia să Dispară cu el şi-l 
conduse hotărât spre centrul camerei. Harry o apucă de 
mână Pe Luna şi o trase după el. 

— Harry, dă-mi voie să ţi-l prezint pe Eldred Worple, un 
fost elev al meu, autorul cărţii Fraţi de sânge: o viaţă trăită 
printre vampiri... şi desigur, pe fratele său, Sanguini. 

Worple era un bărbat scund, cu ochelari, care dădu mâna 
energic cu Harry; vampirul Sanguini, înalt şi foarte slab, cu 
cearcăne, îl salută doar cu o mişcare din cap. Părea mai 
degrabă plictisit. Lângă el stăteau nişte fete care 
trăncăneau de zor, curioase şi entuziasmate. 

— Harry Potter, mă bucur nespus să te cunosc! zise 
Worple, uitându-se în sus la Harry prin lentilele cu dioptrii 
mari. Chiar zilele trecute l-am întrebat pe Slughorn: Unde e 
biografia lui Harry Potter pe care o aşteaptă toată lumea cu 
sufletul la gură? 

— Aă, zise Harry, serios? 

— Eşti modest, cum a spus Horace, zise Worple. Dar serios 
vorbind - îşi schimbă atitudinea, devenind brusc foarte 
pragmatic - aş fi încântat să o scriu chiar eu. Dragul meu, 
oamenii sunt disperaţi să afle mai multe despre tine, 
disperaţi! Dacă eşti dispus să-mi dai câteva interviuri, să 
zicem în şedinţe de patru, cinci ore, pe cinstea mea, am 


putea termina cartea în câteva luni. Şi te asigur că efortul 
tău ar fi minim. Poţi să-l întrebi pe Sanguini, aici de faţă, 
dacă nu este... Sanguini, unde pleci?! adăugă Worple, pe un 
ton dintr-odată intransigent, pentru că vampirul se 
îndreptase pe nesimţite către un grup de fete din 
apropiere, având o sclipire flămândă în ochi. Uite, ia un 
pateu, zise Worple, înşfăcând unul de pe un platou dus de 
un spiriduş care trecu pe lângă ei şi punându-i-l direct în 
mână lui Sanguini înainte de a se concentra din nou asupra 
lui Harry. Dragul meu, te-ai putea îmbogăţi, nici nu îţi 
imaginezi cât... 

— N-am de gând să iau parte la aşa ceva, spuse Harry cu 
fermitate, şi tocmai am văzut o prietenă, vă rog să mă 
scuzaţi. 

O trase pe Luna după el prin mulţime; chiar văzuse o claie 
de păr lung castaniu încadrată de nişte femei care păreau 
să fie două dintre Surorile Stranii. 

— Hermione! Hermione! 

— Harry! Slavă Domnului c-ai venit! Bună, Luna! 

— Ce-ai păţit? întrebă Harry, pentru că Hermione era 
ciufulită, de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-un tufiş de Laţul 
Diavolului. 

— A, abia am scăpat. Adică l-am lăsat singur pe Cormac, 
zise ea. Sub vâsc, adăugă ea, lămurindu-l pe Harry când 
acesta o privi în continuare întrebător. 

— Aşa meriţi, dacă ai venit cu el, îi spuse el pe un ton 
sever. 

— M-am gândit că el era cel care l-ar fi enervat cel mai 
tare pe Ron, zise Hermione calmă. Am oscilat o vreme între 
el şi Zacharias Smith, dar privind lucrurile în ansamblu... 

— L-ai avut în vedere şi pe Smith? spuse Harry, revol- 
tându-se. 

— Da, şi încep să regret că nu l-am ales pe el. Grawp este 
un domn pe lângă McLaggen. Să mergem mai încolo, ca să-l 
vedem când vine, este foarte înalt. 


Cei trei se strecurară până în partea opusă a camerei, 
luându-şi în drum câte un pocal cu mied şi dându-şi seama 
prea târziu că profesoara Trelawney stătea acolo singură. 

— Bună seara, îi zise Luna politicoasă profesoarei. 

— Bună seara, draga mea, spuse profesoara Trelawney, fi- 
indu-i greu să-şi fixeze privirea asupra Lunei. 

Harry simţi din nou mirosul de sherry. 

— Nu ţe-am prea văzut la cursurile mele în ultima vreme... 

— Aşa este, anul acesta sunt în clasa lui Firenze, zise Luna. 

— A, da, bineînţeles, spuse profesoara Trelawney, 
chicotind supărată şi părând ameţită de băutură. Sau „calul 
de povară”, cum îmi place să-i spun. Ai crede că acum, că 
m-am întors la cursuri, domnul profesor Dumbledore ar fi 
putut să-l concedieze pe cal, nu-i aşa? Ei bine, nu... 

predăm amândoi. Sinceră să fiu, este o mare jignire 
pentru mine, o mare jignire. Ştii că. 

Profesoara Trelawney nu-l recunoscu pe Harry, părând 
prea ameţită de băutură. Profitând de faptul că aceasta îl 
critica vehement pe Firenze, Harry se apropie de Hermione 
Şi zise: 

— Hai să lămurim ceva. Ai de gând să-i spui lui Ron că te-ai 
amestecat în trialul portarilor? 

Hermione ridică din sprâncene. 

— Chiar crezi că m-aş înjosi într-atât? Harry o privi cu 
şiretenie. 

— Hermione, dacă ai ajuns să ieşi cu McLaggen... 

— Nu-i acelaşi lucru, spuse Hermione cu demnitate. Nu 
am absolut nici o intenţie să-i spun lui Ron nimic din ce s-a 
întâmplat sau nu s-a întâmplat la trialul portarilor. 

— Foarte bine, zise Harry apăsat. Pentru că altfel o să fie 
iar la pământ şi o să pierdem următorul meci. 

— Vâjthaţ! spuse Hermione mânioasă. Băieţii nu ştiu să se 
gândească la altceva în afară de vâjthaţ? Cormac nu m-a 
întrebat nimic despre mine, o, nu, n-am auzit decât 
povestea celor o mie şi una de lovituri apărate de Cormac 
McLaggen începând din clipa... O, nu, vine! 


Fu atât de rapidă încât păru să fi Dispărut; acum era 
acolo, iar în secunda următoare se strecurase deja printre 
două vrăjitoare care râdeau în hohote şi se făcuse nevăzută. 

— Ai văzut-o cumva pe Hermione? întrebă McLaggen, 
croindu-şi drum prin mulţime un minut mai târziu. 

— Nu, îmi pare rău, zise Harry, întorcându-se repede, 
turându-se conversaţiei pe care o purta Luna şi uitând pe 
tru o fracțiune de secundă cu cine vorbea fata. 

— Harry Potter! zise profesoara Trelawney pe un ton j şi 
rezonant, observându-l atunci pentru prima dată. 

— A, bună ziua, spuse Harry fără tragere de inimă. 

— Dragul meu! zise ea într-o şoaptă răsunătoare. Ce zvo 
nuri! Ce poveşti! Cel ales! Bineînţeles, eu am şţiuţ de foarte 
mult timp. 

Semnele n-au fost niciodată bune, Harry. Dar de ce n-ai 
continuat cursul de Preziceri despre Viitor? Materia asta e 
deosebit de importantă pentru tine în mod special! 

— Da, Sybill, toţi credem că materia noastră este cea mai 
importantă! 

zise o voce puternică şi Slughorn apăru de cealaltă parte a 
profesoarei Trelawney, foarte îmbujorat, cu pălăria de 
catifea aşezată câş, cu un pahar de mied într-o mână şi o 
imensă plăcintă cu carne în alta. Dar nu cred că mi-a fost 
dat să am un elev mai bun ca ella Poţiuni, adăugă Slughorn 
privindu-l pe Harry cu afecţiune, dar totodată cu ochii 
injectaţi. Are un talent înnăscut, să ştii... exact ca mama lui! 
Sybill, am avut puţini elevi cu acest har, aşa să ştii... mai 
mult, chiar şi Severus... 

Şi, spre groaza lui Harry, Slughorn întinse o mână şi păru 
să-l înşface pe Plesneală de nicăieri, trăgându-l spre ei. 

— Severus, nu mai sta bosumflat şi vino să vorbeşti cu noi! 
zise Slughorn vesel, sughiţând. Tocmai discutam despre 
talentul excepţional al lui Harry pentru realizarea 
poţiunilor! Bineînţeles, ai şi ţu un merit, având în vedere că 
i-ai fost profesor timp de cinci ani de zile! 


Fiind încolţit şi având braţul lui Slughorn după umeri, 
Plesneală se uită în jos la Harry, de-a lungul nasului coroiat, 
privindu-l printre gene. 

— Ce bizar, am avut întotdeauna impresia că n-am reuşit 
să-l învăţ absolut nimic pe Potter. 

— Păi, atunci înseamnă că totul se datorează talentului său 
înnăscut! 

strigă Slughorn. Să-l fi văzut la prima lecţie, când le-am 
dat să pregătească „Esenţa de Moarte Vie”. Nu mi s-a 
întâmplat ca un elev să aibă rezultate atât de bune din 
prima încercare, Severus cred că nici măcar tu... 

— Chiar aşa? spuse Plesneală încet, cercetându-l în 
continuare pe Harry, care se simţea puţin neliniştit. 

Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca Plesneală să 
înceapă să investigheze sursa talentului său descoperit de 
curând pentru realizarea poţiunilor. 

— Harry, mai spune-mi o dată, ce materii mai studiezi? 
întrebă Slughorn. 

— Apărare contra Magiei Negre, Farmece, Transfigurare, 
lerbologie... 

— Cu alte cuvinte, toate materiile necesare pentru a 
deveni Auror, spuse Plesneală, schiţând un zâmbet 
batjocoritor. 

— Da, păi, asta şi vreau să devin, zise Harry pe un ton 
sfidător. 

— O să fii Auror desăvârşit! tună Slughorn. 

— Harry, eu nu cred că ar trebui să te faci Auror, zise Luna 
din senin şi toţi se uitară la ea. Aurorii fac parte din 
conspirația „Colţ-ruginiţ”, credeam că o ştie toată lumea. S- 
au infiltrat în Ministerul Magiei, ca să-l distrugă din interior, 
folosind o combinaţie de magie neagră şi afecţiuni ale 
gingiilor. 

Harry se înecă, inspirând jumătate din paharul cu mied 
când izbucni în râs. Serios, ar fi meritat să o invite pe Luna 
chiar şi numai pentru replica aia. Ridică privirea, tuşind, 
după ce se udase până la piele cu mied, zâmbind însă în 


continuare şi văzând ceva care îl înveseli şi mai tare: Argus 
Filch se apropia de ei trăgându-l de o ureche pe Draco 
Reacredință. 

— Domnule profesor Slughorn, zise Filch cu o voce 
răguşită, tremurându-i maxilarul şi având o sclipire 
maliţioasă în ochii cât cepele, l-am găsit furişându-se pe un 
coridor de la etaj. Susţine că a fost invitat la petrecerea 
dumneavoastră şi că deja a întârziat. l-aţi trimis cumva o 
invitaţie? 

Reacredință se eliberă din strânsoarea lui Filch, părâm 
mânios. 

— Fie, n-am fost invitat! zise el furios. încercam să vin oi 
cum, acum eşti mulţumit? 

— Nu, nu sunt mulţumit! spuse Filch, făcând o afirmaţi* 
care contrasta în mod evident cu bucuria de pe chipul săi Ai 
dat de bucluc, aşa să ştii! N-a zis domnul director că eii 
terzis să hoinăriţi după lăsarea serii fără permisiune? 

— E-n ordine, Argus, e-n ordine, zise Slughorn, fluturâr o 
mână. Este Crăciunul şi nu este o crimă să vrei să vii la 
petrecere. Numai de data asta, o să renunţăm la pedepsire 
vinovatului. Poţi să rămâi, Draco. 

Expresia indignată şi dezamăgită de pe chipul lui Filch nu 
fu deloc surprinzătoare; însă, privindu-l pe Reacredință, 
Hany se întrebă de ce acesta părea aproape la fel de 
nefericit ca şi Filch? De ce se uita Plesneală la Reacredință 
ca şi cum ar fi fost supărat şi în acelaşi timp... era cu 
putinţă?... puţin speriat? 

Dar aproape înainte ca Harry să asimileze ceea ce văzusf 
Filch se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă târşâindu-şi 
picioi rele şi bolborosind nemulţumit; Reacredință afişase 
zâmbet şi îi mulțumea lui Slughorn pentru generozitatea. 
care dăduse dovadă, iar chipul lui Plesneală devenise din ne 
de nepătruns. 

— Este o nimica toată, serios, zise Slughorn, fluturându-şi 
mâna pentru a-i da de înţeles lui Reacredință că nu era 


cazul să-i mulţumească. Totuşi l-am cunoscut bine pe 
bunicul tău. 

— A vorbit întotdeauna cu multă apreciere despre 
dumneavoastră, domnule profesor, zise repede 
Reacredință. Spunea că sunteţi cel mai bun realizator de 
poţiuni pe care l-a cunoscut. 

Harry se uită la Reacredință cu ochii mari. Ceea ce-l 
intriga nu erau linguşelile, îl urmărise ani întregi pe 
Reacredință linguşindu-l pe Plesneală, ci faptul că 
Reacredință chiar părea puţin bolnav. Era prima dată că-l 
vedea de aproape după foarte multă vreme şi observă că 
Reacredință avea cearcăne întunecate şi că pielea lui 
prinsese o nuanţă cenuşie de neconfundat. 

— Aş vrea să vorbesc cu tine, Draco, zise Plesneală dintr- 
odată. 

— A, Severus, stai puţin, spuse Slughorn, sughiţând din 
nou. E Crăciunul, fii şi tu mai îngăduitor. 

— Sunt şeful casei lui şi eu decid cum să mă comport şi cât 
de îngăduitor sau sever o să fiu, zise Plesneală pe un ton 
tăios. Urmeazămă, Draco. 

Cei doi plecară, cu Plesneală în frunte şi Reacredință cu un 
aer înciudat. Harry rămase locului pentru o clipă, şovăind, 
apoi spuse: 

— Luna, mă întorc imediat, mă duc până la... ăă... baie. 

— în ordine, zise Luna veselă, iar în timp ce Harry se 
strecură grăbit prin mulţime, avu impresia că o auzi 
reluând discuţia despre conspirația „Colţ-ruginit” cu 
profesoara Trelawney, care părea cu adevărat interesată. 

Holul era pustiu şi Harry putu să-şi scoată fără probleme 
Pelerina Invizibilă din buzunar, aruncând-o peste el după ce 
ieşi din cameră. 

Partea cea mai dificilă fu să-i găsească pe Plesneală şi pe 
Reacredință. Harry fugi pe coridor, paşii fiindu-i acoperiţi 
de muzica şi de vocile răsunătoare care se auzeau în 
continuare din biroul lui Slughorn, în urma sa. Era posibil 
ca Plesneală să-l fi dus pe Reacredință în hruba lui... 


sau să-l fi condus înapoi în camera de zi a Viperinilor. Dar 
Harry îşi lipi urechea de fiecare usă de pe hol, alergând de- 
a lungul lui până când se aplecă în dreptul broaştei de la 
uşa ultimei clase, auzi voci şi fu cuprins de un val de 
entuziasm. 

— nu-ţi poţi permite să faci greşeli, Draco, pentru că o să 
fii exmatriculat... 

— N-am avut nici o legătură cu asta, bine? 

— Sper că nu mă minţi, pentru că a fost o scăpare 
nechibzuită. Se bănuieşte deja că ai avut un amestec. 

— Cine mă bănuieşte? zise Reacredință mânios. Vă spun 
pentru ultima dată că nu am făcut-o eu, BINE? Probabil că 
fata aceea, Bell, a avut un duşman de care nu ştie nimeni. 
Nu vă mai uitaţi aşa la mine! Ştiu ce faceţi, nu sunt prost, 
dar să ştiţi că n-o să vă meargă. Pot să vă opresc! 

Urmă o pauză şi apoi Plesneală zise încet: 

— A, să înţeleg că mătuşa Bellatrix ţi-a dat lecţii de Occlu- 
manţie. 

Spune-mi, Draco, ce gânduri încerci să ascunzi de 
superiorul tău? 

— De el nu încerc să ascund nimic, dar nu vreau să vă 
băgaţi nasul în treburile mele! 

Harry îşi apropie şi mai mult urechea de broască. Oare ce- 
| făcuse pe Reacredință să-i vorbească astfel lui Plesneală, 
faţă de care dăduse întotdeauna dovadă de respect şi chiar 
de simpatie? 

— Deci ăsta e motivul pentru care m-ai evitat semestrul 
ăsta? Te-ai temut că o să intervin? Draco, sper că eşti 
conştient că dacă altcineva nu s-ar fi prezentat în biroul 
meu după ce i-am spus în repetate rânduri să o facă... 

— Foarte bine, daţi-mi ore de detenţie! Raportaţi-mă lui 
Dumbledore! 

zise Reacredință pe un ton ironic. 

Se lăsă iar tăcerea. Apoi Plesneală spuse: 

— Ştii foarte bine că nu doresc să fac nici una, nici alta. 


— Atunci, ar fi bine să nu-mi mai spuneţi să vin în biroul 
dumneavoastră! 

— Ascultă-mă, spuse Plesneală, coborându-şi vocea într- 
atât încât Harry trebui să-şi lipească urechea cât mai tare 
de broască pentru a-l auzi. încerc să te ajut. l-am jurat 
mamei tale că o să te protejez. Am făcut Jurământul 
Suprem, Draco. 

— Atunci se pare că o să trebuiască să-l încălcaţi, pentru 
că nu am nevoie de protecţia dumneavoastră! Este 
misiunea mea, el mi-a încredinţat-o şi o s-o îndeplinesc. Am 
un plan şi o să-l duc până la capăt, numai că durează ceva 
mai mult decât credeam. 

— Ce plan? 

— Nu vă priveşte! 

— Dacă îmi spui ce încerci să faci, o să te pot ajuta. 

— Mulţumesc, dar am tot ajutorul de care am nevoie, nu 
sunt singur! 

— în mod cert astă-seară erai. Ai fost mai mult decât 
nesăbuit, hoinărind pe holuri fără oameni care să stea de 
pază, fără întăriri. 

Faci greşeli elementare. 

— I-aş fi luat pe Crabbe şi pe Goyle cu mine, dacă nu le-aţi 
fi dat ore de detenţie! 

— Vorbeşte mai încet! se răsti Plesneală, pentru că 
Reacredință ridicase vocea, înflăcărându-se. Dacă prietenii 
tăi Crabbe şi Goyle au de gând să treacă N. O. V-ul de data 
asta, trebuie să depună ceva mai mult efort decât în pre... 

— Ce contează? zise Reacredință. Apărare contra Magiei 
Negre... e doar o păcăleală, nu-i aşa? O farsă. De parcă 
vreunul dintre noi ar avea nevoie să se apere de Magia 
Neagră. 

— Este o farsă esenţială pentru reuşită, Draco, spuse 
Plesneală. Unde crezi că aş fi ajuns în toţi anii ăştia dacă n- 
aş fi ştiut să mă prefac? 

Fii atent la ce-ţi spun! Eşti nechibzuit, hoinăreşti noaptea, 
te laşi surprins şi dacă te bazezi pe ajutorul unor oameni ca 


Crabbe şi Goyle... 

— Nu sunt numai ei, îi mai am şi pe alţii de partea mea, 
care sunt mai pricepuţi ca ei. 

— Atunci de ce nu vrei să ai încredere în mine, ca să te 
pot... 

— Ştiu ce puneţi la cale! Vreţi să-mi furaţi momentul de 
glorie! 

Urmă încă o pauză, iar apoi Plesneală zise cu răceală: 

— Vorbeşti ca un copil. înţeleg că eşti supărat că tatăl tău 
a fost capturat şi închis, dar... 

Harry abia dacă avu un răgaz de câteva secunde. Auzi 
paşii lui Reacredință de dincolo de uşă şi se aruncă într-o 
parte chiar în clipa când uşa se deschise la perete. 
Reacredință se îndepărtă cu paşi mari pe hol, trecând pe 
lângă uşa deschisă a biroului lui Slughorn, dând colţul la 
capăt şi dispărând. 

Harry rămase ghemuit, abia îndrăznind să respire, când 
Plesneală ieşi încet din clasă. Nu i se citea nimic pe chip şi 
se întoarse la petrecere. 

Harry rămase pe podea, ascuns sub Pelerina Invizibilă, 
rotiţele minţii învârtindu-i-se neîncetat. 

— CAPITOLUL XVI - 

UN CRĂCIUN FĂRĂ ROADE. 

Peci Plesneală s-a oferit să-l ajute? Eşti sigur că s-a oferit 
să-l ajute? 

— Dacă mă mai întrebi o singură dată, spuse Harry, o să-ţi 
bag cartoful ăsta pe... 

— Era o întrebare de verificare! zise Ron. 

Cei doi stăteau singuri lângă chiuveta din bucătăria 
doamnei Weasley, curăţând un munte de cartofi pentru ea. 
Zăpada era viscolită în dreptul ferestrei din faţa lor. 

— Da, Plesneală s-a oferit să-l ajute, zise Harry. A spus că îi 
promisese mamei lui Reacredință să îl protejeze, că făcuse 
un Jurământ Solemn sau ceva de genul ăsta. 

— Un Jurământ Suprem? spuse Ron şocat. Nu, n-are cum 
să fie asta. 


Eşti sigur? 

— Da, sunt sigur, zise Harry. De ce, ce-i cu jurământul 
ăsta? 

— Păi, Jurământul Suprem este suprem, nu poate fi 
încălcat. 

— Ai să râzi, dar de asta mi-am dat seama şi singur. Şi ce 
se întâmplă dacă-l încâlci? 

— Mori, zise Ron pur şi simplu. Fred şi George au încercat 
să mă convingă să fac unul când aveam vreo cinci ani. şi să 
ştii că am fost foarte aproape să merg până la capăt. II 
ţineam de mână pe Fred când ne-a găsit tata. Şi-a ieşit din 
minţi, spuse Ron, cu o sclipire în ochi, aducându-şi aminte. 
Atunci a fost singura dată când l-am văzut la fel de supărat 
ca pe mama. Fred crede că de atunci fesa lui stângă nu a 
mai fost niciodată ca înainte. 

— Da, păi, lăsând la o parte fesa stângă a lui Fred... 

— Poftim? zise Fred, în timp ce gemenii intrau în 
bucătărie. 

— Aaa, George, fii atent. Folosesc şi cuțite. Dragii de ei. 

— O să împlinesc şaptesprezece ani peste două luni şi 
ceva, spuse Ron morocâănos, şi atunci o să pot să folosesc 
magia ca să-i curăţ! 

— Dar între timp, zise George, aşezându-se la masă şi pu- 
nându-şi picioarele pe blat, putem să ne delectăm privindu- 
te cum ne arăţi cum se foloseşte corect un... hopa. 

— E vina ta! zise Ron supărat, ducând la gură degetul 
mare la care tocmai se tăiase. Stai să vezi când o să 
împlinesc şaptesprezece ani. 

— Fără îndoială că o să ne uluieşti cu abilităţi magice 
nebănuite până atunci, spuse Fred, căscând. 

— Şi apropo de abilităţi nebănuite, Ronald, zise George, 
am auzit câte ceva de la Ginny despre tine şi o anumită 
domnişoară Lavender Brown, dacă informaţiile noastre sunt 
corecte. Ce poţi să ne spui despre asta? 

Ron roşi puţin, dar nu păru nemulţumit când se apucă din 
nou de curăţat cartofi. 


— Nu-i treaba voastră! 

— Ce replică dezarmantă, spuse Fred. Zău că nu ştiu de 
unde le scoţi. 

N-ai înţeles, noi voiam să ştim cum s-a întâmplat? 

— Ce vrei să spui? 

— A avut un accident sau ceva de genul ăsta? 

— Poftim? 

— Păi, trebuie să fi păţit ceva şi să-şi fi pierdut minţile, nu? 
Ai grijă ce faci! 

Doamna Weasley intră în cameră la tanc, văzându-l pe Ron 
cum azvârlea cuțitul de curăţat cartofi spre Fred, care îl 
transformă într-un avion de hârtie cu o mişcare leneşă din 
baghetă. 

— Ron! zise ea mânioasă. Să nu te mai prind niciodată 
aruncând cu cuțite! 

— Bine, spuse Ron, de prins n-o să mă mai prinzi, adăugă 
el în şoaptă, întorcându-se spre muntele de cartofi. 

— Fred, George, îmi pare rău, dragii mei, dar Remus o să 
vină astăseară, aşa că Bill va trebui să stea cu voi în 
cameră. 

— Nici o problemă, zise George. 

— Apoi, având în vedere că Charlie nu vine acasă, Harry şi 
Ron or să rămână singuri la mansardă, dacă Fleur o să- 
mpartă camera cu Ginny... 

— cadoul de Crăciun perfect pentru Ginny, îngăimă Fred. 

—. toată lumea o să fie mulţumită. Mă rog, în orice caz, or 
să aibă un pat, spuse doamna Weasley, părând puţin 
deranjată. 

— Să înţeleg că Percy nu o să-şi arate mutra urâtă pe-aici? 
întrebă Fred. 

Doamna Weasley le întoarse spatele înainte de a răspunde. 

— Nu, presupun că este ocupat cu munca de la minister. 

— Sau e cel mai mare idiot din lume, zise Fred, când 
doamna Weasley ieşi din bucătărie. Oare care dintre 
variante o fi cea bună? Mă rog, hai să mergem, George. 


— Ce puneţi la cale? întrebă Ron. Nu vreţi să ne ajutaţi cu 
cartofii ăştia? Ar fi de ajuns să faceţi o vrajă şi am scăpa de 
chin! 

— Nu, nu cred că putem s-o facem, spuse Fred pe un ton 
serios. Genul ăsta de activităţi te întăreşte - învățând să 
cureţi cartofii fără magie, ajungi să-ţi dai seama cât de greu 
le este încuiaţilor şi Nonilor... 

—. şi să ştii, Ron, că, dacă vrei să primeşti ajutor de la alţii, 
adăugă George, aruncând avionul de hârtie spre el, te 
sfătuiesc să nu mai arunci cu cuțite în ei. Doar o mică 
sugestie. Noi am plecat în sat, e o fată foarte drăguță care 
lucrează la papetărie şi care crede că trucurile mele cu 
cărţi de joc sunt realmente extraordinare. Aproape magice. 

— Ce tâmpiţi, spuse Ron ursuz, privindu-i pe Fred şi 
George cum străbăteau curtea acoperită de zăpadă. Le-ar fi 
luat zece secunde şi am fi putut pleca şi noi. 

— Eu n-aş fi putut merge, zise Harry. l-am promis lui 
Dumbledore că o să rămân pe loc. 

— A, da, spuse Ron, care curăţă încă nişte cartofi şi apoi 
zise: O să-i spui lui Dumbledore despre ce i-ai auzit vorbind 
pe Plesneală şi Reacredință? 

— Da, zise Harry. O să le spun tuturor celor care pot să 
facă ceva în privinţa asta şi Dumbledore e cap de listă. Aş 
mai putea vorbi şi cu tatăl tău. 

— Păcat că n-ai auzit exact ce făcea Reacredință. 

— Păi, nu aveam cum, nu-i aşa? Doar despre asta era 
vorba: a refuzat să-i spună lui Plesneală. 

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe, apoi Ron zise: 

— Bineînţeles, ştii ce-o să spună toată lumea? Tata, 
Dumbledore şi toţi ceilalţi? Or să spună că de fapt Plesneală 
nu încearcă să-l ajute pe Reacredință, ci să afle ce pune la 
cale. 

— Dar nu l-au auzit cu urechile lor, zise Harry pe un ton 
categoric. 

Nimeni nu poate fi un actor atât de bun, nici măcar 
Plesneală. 


— Da, dar să nu spui că nu ţi-am zis, spuse Ron. Harry se 
întoarse cu faţa spre el, încruntându-se. 

— Dar tu crezi că am dreptate, nu? 

— Da, sigur! zise Ron repede. Sincer! însă toţi ceilalţi sunt 
convinşi că Plesneală face parte din Ordin, nu-i aşa? 

Harry tăcu. îi trecuse deja prin minte că acesta avea să fie 
primul argument împotriva noilor dovezi pe care le 
descoperise. Parcă o auzea pe Hermione spunând: „Harry, 
este evident că se prefăcea că îi oferea ajutorul, pentru a-l 
putea păcăli pe Reacredință să-i spună ce făcea...” Discuţia 
aceasta avusese loc numai în mintea lui, pentru că nu 
avusese ocazia să îi povestească Hermionei ce auzise. 
Aceasta dispăruse de la petrecerea lui Slughorn înainte să 
se întoarcă el, sau cel puţin asta îi spusese McLaggen, care 
păruse supărat. Hermione se dusese deja la culcare când 
Harry se întorsese în camera de zi. Având în vedere că el şi 
Ron plecaseră spre Vizuină dis-de-dimineaţă în ziua 
următoare, abia apucase să îi ureze „Crăciun fericit!” şi să-i 
spună că avea să-i dea nişte veşti foarte importanţe la 
întoarcerea din vacanţă. însă nu era tocmai convins că-l 
auzise, pentru că în acelaşi timp Ron şi Lavender îşi luau un 
rămas-bun cât se poate de nonverbal chiar în spatele lui 
Harry. 

Totuşi nici măcar Hermione nu putea să nege faptul că 
Reacredință punea ceva la cale şi că Plesneală o ştia, aşa că 
Harry simţea că avea dreptul să spună „ce ţi-am zis?!”, aşa 
cum îi spusese de mai multe ori lui Ron. 

Harry nu găsi un prilej să-i vorbească domnului Weasley 
înainte de seara din ajunul Crăciunului, pentru că acesta 
lucra până la ore foarte târzii la minister. Familia Weasley şi 
musafirii lor stăteau în sufrageria pe care Ginny o decorase 
atât de bogat încât era ca şi cum ar fi fost în mijlocul unei 
explozii de ghirlande de hârtie. Fred, George, Harry şi Ron 
erau singurii care ştiau că îngeraşul din vârful bradului era 
de fapt un pitic de grădină care-l muşcase de gleznă pe 


Fred când acesta se dusese să smulgă morcovi pentru cina 
de Crăciun. 

Piticul împietrit, pictat cu auriu, îmbrăcat într-un tutu în 
miniatură şi cu aripioare lipite pe spate, se uita urât în jos, 
fiind cel mai urât înger pe care îl văzuse Harry în viaţa lui: 
era chel ca un cartof şi avea păr pe picioare. 

Se presupunea că toţi o ascultau la radio pe cântăreaţa 
preferată a doamnei Weasley, Celestina Warbeck, a cărei 
voce susura din aparatul mare de lemn. Fleur, căreia 
Celestina i se părea foarte neinteresantă, vorbea atât de 
tare într-un colţ încât doamna Weasley îşi îndreptă bagheta 
către rotiţa pentru reglat volumul, încruntânduse, iar 
Celestina cântă din ce în ce mai tare. Profitând de o melodie 
deosebit de veselă, numită „Un ceaun plin ochi cu iubire 
arzătoare”, 

Fred şi George începură să joace „Pocnitura Explozivă” cu 
Ginny. Ron se toţ uita la Fleur şi Bill cu coada ochiului, de 
parcă ar fi sperat să fure nişte ponturi. între timp, Remus 
Lupin, care era mai slab şi mai ponosit ca niciodată, stătea 
lângă foc, uitându-se absorbit la el, ca şi când nu ar fi auzit 
vocea Celestinei. 

O, vino şi amestecă poţiunea mea, Fă-o cum trebuie Şi o 
esenţă de iubire arzătoare îţi voi da De urât să-ţi ţină 
noaptea. 

— Am dansat pe melodia asta când aveam optsprezece ani, 
zise doamna Weasley, ştergându-se la ochi cu materialul pe 
care-l tricota. 

Mai ţii minte, Arthur? 

— Poftim? spuse domnul Weasley, care aţipise în timp ce 
curăța o mandarină. A, da... este un cântec minunat. 

Făcu un efort şi se ridică în scaun, uitându-se la Harry, 
care stătea lângă el. 

— îmi pare rău, zise el, făcând un semn din cap către 
radio, în timp ce Celestina începu să cânte refrenul. Nu mai 
e mult şi se termină. 


— E în ordine, spuse Harry, zâmbind. Aţi fost foarte ocupat 
la minister? 

— Foarte ocupat, zise domnul Weasley. Nu m-ar deranja 
dacă am avea ceva rezultate, dar dintre cele trei arestări pe 
care le-am făcut în ultimele câteva luni, nu cred să fie 
vreunul Devorator al Morţii cu adevărat. Dar te rog să nu 
mai spui asta nimănui, Harry, adăugă el repede, părând 
dintr-odată mult mai vioi. 

— Sper că l-au eliberat deja pe Stan Shunpike, nu-i aşa? 

— Mă tem că nu, zise domnul Weasley. Ştiu că Dumbledore 
a încercat să vorbească direct cu Scrimgeour pentru Stan. 
Mă rog, toţi cei care l-au interogat sunt de părere că este 
un Devorator al Morţii la fel cum e mandarina asta, dar cei 
de sus vor să lase impresia că se descurcă bine, iar „trei 
arestări” sună mai bine decât „trei arestări greşite şi trei 
eliberări”. Repet, tot ce ţi-am spus este strict secret. 

— N-o să suflu o vorbă, zise Harry. 

Ezită o clipă, întrebându-se cum era mai bine să deschidă 
subiectul, în timp ce îşi puse ordine în gânduri, Celestina 
începu să cânte o baladă, numită „M-ai fermecat, vrăjindu- 
mi inima”. 

— Domnule Weasley, mai ţineţi minte ce v-am spus la gară 
înainte să plecăm la şcoală? 

— Am verificat, Harry, zise domnul Weasley de îndată. M- 
am dus şi i-am percheziţionat casa lui Reacredință. N-am 
găsit nici un obiect, rupt sau întreg, care să nu fi avut ce să 
caute acolo. 

— Da, ştiu, am citit în Profet că aţi căutat... dar aş vrea să 
vă vorbesc despre altceva... Mă rog, tot legat de povestea 
asta. 

[i relată domnului Weasley discuţia pe care o auzise între 
Reacredință şi Plesneală. în timp ce vorbea, Harry îl văzu pe 
Lupin întorcând puţin capul spre el şi ascultând cu atenţie 
tot ce spunea. Când termină, se lăsă tăcerea, în afara 
cântecelor Celestinei. 


O, inimioară, inimioară, unde eşti tu oare? Te-am pierdut 
cu 0 vrajă oarecare... 

— Harry, te-ai gândit că s-ar putea ca Plesneală să se fi 
prefăcut... zise domnul Weasley. 

— Să-i ofere ajutor lui Reacredință ca să afle ce punea la 
cale? zise Harry repede. Da, m-am aşteptat să spuneţi asta. 
Dar de unde ştim care-i adevărul? 

— Nu noi trebuie să ştim adevărul, spuse Lupin dintr- 
odată, întorcându-se cu spatele la şemineu şi cu faţa spre 
Harry, vizavi de domnul Weasley. Ci Dumbledore. 
Dumbledore are încredere în Severus şi asta ar trebui să fie 
tot ce avem nevoie să ştim. 

— Dar, spuse Harry, să zicem... doar să zicem că 
Dumbledore se înşală în privinţa lui Plesneală. 

— Au mai spus-o şi alţii, în repetate rânduri. Totul depinde 
de încrederea pe care o ai sau nu o ai în judecata lui 
Dumbledore. Eu am încredere în Dumbledore şi, drept 
urmare, am încredere şi în Severus. 

— Dar şi Dumbledore se poate înşela, susţinu Harry. A 
spus-o şi el. Şi ţie... îl privi pe Lupin drept în ochi. 

— chiar îţi place de Plesneală? 

— Nu-mi place de Severus, dar nici n-am ceva împotriva 
lui, spuse Lupin. Nu, Harry, crede-mă că aşa este, adăugă 
el, citind neîncrederea pe chipul lui Harry. Poate că n-o să 
fim niciodată prieteni la cataramă. După tot ce s-a întâmplat 
între James, Sirius şi Severus este prea multă amărăciune 
între noi. Dar nu pot uita că Severus mi-a pregătit Poţiunea 
Lupis în fiecare lună, în anul când am predat la Hogwarts, a 
pregătit-o perfect Şi n-a trebuit să sufăr ca de obicei când a 
fost lună plină. 

— Dar i-a „scăpat” să spună că eşti om-lup şi din cauza 
asta a trebuit să pleci! zise Harry supărat. 

Lupin ridică din umeri. 

— S-ar fi aflat oricum. Ştim amândoi că voia postul meu, 
dar ar fi putut să-mi facă mult mai mult rău modificând 
compoziţia poţiunii. 


Am fost sănătos datorită lui. Nu pot să nu-i fiu 
recunoscător. 

— Poate că n-a îndrăznit să modifice poţiunea sub nasul lui 
Dumbledore, spuse Harry. 

— Harry, vrei cu tot dinadinsul să-l urăşti, zise Lupin 
schiţând un zâmbet. Şi te înţeleg, ai moştenit o veche 
prejudecată, pentru că tatăl tău a fost James, iar naşul tău, 
Sirius. Trebuie să-i spui neapărat lui Dumbledore ce ne-ai 
povestit mie şi lui Arthur, dar nu te aştepta să-ţi 
împărtăşească părerile. Nu te aştepta nici măcar să fie 
surprins de ce o să-i spui. S-ar putea ca Severus să-l fi 
interogat pe Draco din ordinul lui Dumbledore. 

cu o vorbă mi-ai luat inima, Aici sunt, vino înapoi cu ea! 

Celestina îşi încheie cântecul menţinând mult timp o notă 
foarte ridicată, în aplauzele răsunătoare care se auziră la 
radio, iar doamna Weasley bătu şi ea din palme cu 
însufleţire. 

— S-a terrrminat? zise Fleur răspicat. Slavă Domnului, a 
fost de-a drrreptul orrribil. 

— Ce ziceţi, nu vreţi să bem un păhărel înainte de culcare? 
întrebă domnul Weasley, ridicând vocea şi sărind în 
picioare. Cine vrea nişte lichior de ouă? 

— Ce-ai mai făcut în ultima vreme? îl întrebă Harry pe 
Lupin, când domnul Weasley se grăbi să aducă lichiorul de 
ouă şi toţi ceilalţi începură să vorbească între ei. 

— A, m-am ascuns, zise Lupin. Am fost sub acoperire. Din 
cauza asta n-am putut să-ţi scriu, Harry; m-aş fi dat de gol 
dacă ţi-aş fi trimis scrisori. 

— La ce te referi? 

— Am trăit cu cei ca mine, cu egalii mei, spuse Lupin. Cu 
oamenii-lup, adăugă el, văzând expresia derutată de pe 
chipul lui Harry. Aproape toţi sunt de partea lui Cap-de- 
Mort.... 

Dumbledore avea nevoie de un spion şi eu eram. alegerea 
ideală. 


O spuse cu o urmă de amărăciune în glas şi probabil că îşi 
dădu seama, pentru că zâmbi mai binevoitor când continuă: 

— Nu mă plâng; trebuia s-o facă cineva şi eu eram cel mai 
potrivit. însă mi-a fost foarte greu să le câştig încrederea. 
Vezi tu, e evident că am încercat să trăiesc printre vrăjitori, 
în timp ce ei au evitat societatea normală şi trăiesc în jurul 
oraşelor, furând şi uneori ucigând pentru a se hrăni. 

— Dar cum de-l simpatizează pe Cap-de-Mort? 

— Cred că or să aibă o viaţă mai bună sub stăpânirea lui, 
zise Lupin. Şi nu-i uşor să-i contrazici, având în vedere că 
Greyback este implicat direct în ceea ce se întâmplă... 

— Cine e Greyback? 

— N-ai auzit de el până acum? 

Lupin îşi strânse mâinile în poală, părând să se încordeze. 

— Fenrir Greyback este, poate, cel mai feroce om-lup din 
prezent. 

Consideră că scopul său în viaţă este să muşte şi să 
contamineze cât mai mulţi oameni cu putinţă; vrea să 
creeze destui oameni-lup ca să-i îngenuncheze pe vrăjitori. 
Cap-de-Mort i-a promis victime în schimbul serviciilor sale. 
Specialitatea lui Greyback sunt copiii. 

Susţine că trebuie muşcaţi de mici, crescuţi departe de 
părinţii lor şi învăţaţi să-i urască pe vrăjitorii normali. Cap- 
de-Mort i-a promis să-l lase să-i atace pe fiii şi pe fiicele 
oamenilor. Este o ameninţare care are rezultate 
mulţumitoare de obicei. 

Lupin făcu o pauză şi apoi zise: 

— Eu am fost muşcat de Greyback. 

— Poftim? spuse Harry uimit. Când... când erai copil, vrei 
să spui? 

— Da. A fost jignit de tatăl meu. Timp de multă vreme n- 
am ştiut cine era omul-lup care mă atacase; chiar îmi era 
milă de el, gândindu-mă că nu putuse să se controleze, 
ştiind ce însemna să te transformi. Dar Greyback nu este 
aşa. Când este lună plină, se duce lângă victime, 
asigurându-se că este destul de aproape pentru a le ataca. 


Plănuieşte totul cu grijă. Pe el îl foloseşte Cap-de-Mort 
pentru a-i conduce pe oamenii-lup. Nu pot pretinde că 
argumentele raţionale pe care le aduc eu au un efect 
simţitor în faţa afirmațiilor lui Greyback, care insistă că 
oamenii-lup merită sânge, că ar trebui să ne răzbunăm pe 
oamenii normali. 

— Dar tu eşti normal! zise Harry cu patimă. Numai că ai... 
o problemă. 

Lupin izbucni în râs. 

— Uneori eşti exact ca James. El o numea „mica mea 
problemă blănoasă” când erau alţii de faţă. Mulţi credeau 
că aveam un iepure care-mi făcea necazuri. 

Acceptă un pahar de lichior de ouă de la domnul Weasley, 
mulţumindu-i şi părând puţin mai vesel. în schimb, Harry 
simţi un val de entuziasm. Faptul că fusese pomenit tatăl 
său îi reamintise că voia neapărat să-l întrebe ceva pe 
Lupin. 

— Ai auzit cumva de cineva pe care să-l cheme „Prinţul 
Semipur”? 

— Prinţul şi mai cum? 

— Semipur, spuse Harry, urmărindu-l cu atenţie şi sperând 
să observe o reacţie pozitivă. 

— în lumea vrăjitorească nu există prinți, zise Lupin, acum 
zâmbind. Ai de gând să adopţi acest titlu? Credeam că ar fi 
de ajuns „cel ales”. 

— N-are nici o legătură cu mine! spuse Harry indignat. 
Prinţul Semipur e cineva care a studiat la Hogwarts, 
manualul lui de Poţiuni este la mine. A scris vrăji peste tot 
prin carte, vrăji inventate de el. Una dintre ele este 
„Levicorpus”. 

— A, asta a fost foarte la modă când eram eu la Hogwarts, 
spuse Lupin, aducându-şi aminte. în anul cinci, timp de 
câteva luni, nu puteai să faci un pas fără să fii suspendat în 
aer de gleznă. 

— Şi tatăl meu a folosit-o, zise Harry. L-am văzut în Pensiv, 
a aruncat-o asupra lui Plesneală. 


Încercă să o spună firesc, ca şi cum ar fi fost doar un 
comentariu aproape lipsit de importanţă, dar nu fu sigur că 
obținuse rezultatul dorit. Lupin zâmbea puţin prea 
binevoitor. 

— Aşa este, spuse el, dar n-a fost singurul. Aşa cum ţi-am 
spus, toată lumea îl folosea. Ştii şi tu câţ de schimbătoare 
este soarta vrăjilor. 

— Dar, din câte spui, se pare că a fost inventată când eraţi 
voi la şcoală, insistă Harry. 

— Nu neapărat, zise Lupin. Blestemele minore sunt azi la 
modă şi mâine date uitării, la fel ca orice altceva. 

Îl privi drept în ochi pe Harry şi apoi spuse încet: 

— Harry, James avea sânge pur şi crede-mă că nu ne-a 
cerut niciodată să-i spunem „prinţ. 

Harry renunţă la orice ocolişuri şi întrebă: 

— Şi nu a fost nici Sirius? Sau ţu? 

— Categoric, nu. 

— Aha, zise Harry şi se uită fix la foc. M-am gândit că... mă 
TOg, prinţul m-a ajuţaţ foarte mult la lecţiile de Poţiuni. 

— Harry, din ce an este cartea aceasta? 

— Nu ştiu, nu m-am uitat. 

— Păi, poate că aşa o să afli în ce perioadă a studiat prinţul 
la Hogwarts, zise Lupin. 

La scurt timp după aceea, Fleur hotări să o imite pe 
Celestina cântând „Un ceaun plin ochi cu iubire arzătoare”, 
ceea ce le dădu de înţeles tuturor că era timpul să se ducă 
la culcare, mai ales după ce văzură expresia de pe chipul 
doamnei Weasley. Harry şi Ron urcară tocmai până la 
dormitorul lui Ron de la mansardă, unde fusese instalat un 
pat pliant pentru Harry. 

Ron adormi aproape imediat, însă, înainte de a se băga în 
pat, Harry cotrobăi prin cufărul său şi scoase exemplarul de 
Realizarea Poţiunilor Avansate. După ce o făcu, dădu 
paginile, căutând până găsi în cele din urmă data când 
fusese publicat, la început. Era vechi de aproape cincizeci 
de ani. Nici tatăl său şi nici prietenii lui nu studiaseră la 


Hogwarts cu cincizeci de ani în urmă. Harry aruncă 
dezamăgit manualul înapoi în cufăr, stinse lampa şi se 
întoarse pe o parte, gândindu-se la oamenii-lup şi la 
Plesneală, la Stan Shunpike şi la Prinţul Semipur, 
cufundându-se până la urmă într-un somn ticsit cu umbre 
amenințătoare şi strigăte de copii muşcaţi, j 

— Trebuie să fie o glumă. 

Harry se trezi brusc, descoperind un ciorap plin cu 
cadouri la capătul patului său. îşi puse ochelarii şi se uită 
înjur.; Mica fereastră era aproape acoperită în întregime cu 
zăpadă, iar Ron stătea drept în capul oaselor pe pat, 
examinând un fel de lanţ gros de aur. 

— Ce-ai acolo? întrebă Harry. 

— L-am primit de la Lavender, zise Ron indignat. Doar nu- 
şi imaginează că aş putea să port... 

Harry se uită cu mai mare atenţie la el şi scoase un strigăt, 
râzând. 

De lanţ erau atârnate nişte litere mari din aur care formau 
cuvintele: „lubitul meu”. 

— Ce drăguţ, zise el. Foarte subtil. Te sfătuiesc să-l porţi 
neapărat de faţă cu Fred şi George. 

— Dacă le spui cumva, spuse Ron, ascunzând lanţul sub 
pernă, să ştii că o să...o să... 

— Te bâlbâi? zise Hany, zâmbind. Fii serios, chiar crezi c-o 
să le zic? 

— Nu înţeleg. Cum a putut să creadă că mi-ar plăcea aşa j 
ceva? 

Întrebă Ron retoric, părând şocat. 

— Păi, gândeşte-te puţin, spuse Harry. Ţi-a scăpat cumval 
că ai vrea să ieşi în lume cu cuvintele „lubitul meu” în jurul 
gâtului? 

— Ştii, noi nu prea vorbim, zise Ron. De obicei doar... 

— Vă sărutaţi, spuse Harry. 

— Păi, da, zise Ron, care ezită o clipă şi apoi zise: 
Hermione 1 chiar e cu McLaggen? 


— Nu ştiu, spuse Harry. Au mers împreună la petrecerea | 
lui Slughorn, dar nu cred că s-au înţeles prea bine. 

Ron păru să se înveselească puţin, căutând în continuare j 
în ciorap. 

Printre cadourile lui Harry se numărau un pulover tricotat 
de doamna Weasley cu o hoţoaică aurie cusută pe piepo 
cutie plină cu articole de la „Weasley Bing-Bong” de la 
gemeni şi un pachet umed, care mirosea a mucegai şi avea 
o etichetă pe care scria: „De la Kreacher, pentru stăpânul 
lui”. 

Harry se uită la el cu ochii mari. / - Să risc să-l deschid? 
întrebă el. 

— Nu poate fi ceva foarte periculos. Tot ce primim prin 
poştă e verificat mai întâi la minister, răspunse Ron, deşi 
privea pachetul cu neîncredere. 

— Eu nu m-am gândit să-i dau ceva lui Kreacher! Se 
obişnuieşte să le dai spiriduşilor cadouri de Crăciun? 
întrebă Harry, împingând precaut pachetul cu un deget. 

— Hermione aşa ar face, zise Ron. Dar hai să vedem ce-i 
acolo înainte să începi să ţe simţi vinovat. 

O clipă mai târziu, Harry scoase un țipăt şi sări din patul 
pliant. 

Pachetul conţinea viermi. 

— Ce drăguţ, spuse el, râzând în hohote. Foarte drăguţ din 
partea lui. 

— Prefer viermii mei lanţului tău, zise Harry, făcându-l pe 
Ron să-şi vină brusc în fire. 

Toată lumea purta pulovere noi când se aşezară la masa 
de prânz de Crăciun. Toată lumea, în afară de Fleur (se 
părea că doamna Weasley nu dorise să irosească un 
pulover, dându-i-l ei), şi chiar şi doamna Weasley purta o 
pălărie nouă, albastru închis, pe care păreau să sclipească 
diamante mici în formă de steluțe, precum şi un superb 
colier de aur. 

— Le-am primit de la Fred şi George! Nu-i aşa că sunt 
minunate? 


— Ştii, mamă, pe zi ce trece te apreciem mai mult, acum 
că ne spălăm singuri şosetele, spuse George, fluturând 
mâna relaxat. Remus, vrei nişte păstârnac? 

— Harry, ai un vierme în păr, zise Ginny veselă, aplecân- 
du-se peste masă şi dându-i-l jos. 

Pe Harry îl trecură fiori pe şira spinării, care nu avură nici 
* legătură cu viermele. 

— Ce grrroaznic, spuse Fleur, cutremurându-se puţin, cu 
afectare. 

— Da, nu-i aşa? zise Ron. Fleur, nu vrei nişte sos? 
Grăbindu-se să o servească, Ron scăpă din mână sosier. 

Bill îşi flutură bagheta şi sosul se ridică în aer, întorcându- 
se lin în sosieră. 

— Eşti la fel neîndemânatic ca 'Tonks, îi spuse Fleur lui 
Ron, după ce-l sărută îndelung pe Bill în semn de 
mulţumire. Şi ea tot timpul dărrrâmă câte... 

— Am invitat-o pe draga de Tonks să vină azi la prânz, 
spuse doamna Weasley, punând pe masă farfuria cu morcovi 
cu mai multă putere decât ar fi fost cazul şi uitându-se urât 
la Fleur. Dar n-a vrut să vină. 

Remus, ai mai vorbit cu ea în ultima vreme? 

— Nu, nu prea am mai ţinut legătura cu nimeni, zise 
Lupin. Dar 'Tonks probabil că petrece sărbătorile cu familia, 
nu? 

— Hmmm, spuse doamna Weasley. E posibil. Sinceră să fiu, 
din câte mi-am dat seama, avea de gând să stea singură de 
Crăciun. 

Îi aruncă lui Lupin o privire supărată, de parcă ar fi fost 
vina lui că urma s-o aibă pe Fleur ca noră, şi nu pe Ionks, 
dar Harry se uită la Fleur, care-i dădea să mănânce lui Bill 
bucățele de friptură de curcan cu furculiţa ei, şi îşi zise că 
doamna Weasley pierduse de mult această bătălie, ba chiar 
şi războiul. Cu toate acestea, îşi aduse aminte o întrebare 
despre Tonks, iar Lupin era omul cel mai indicat să-i 
răspundă, fiind cel care ştia mai multe decât oricine 
altcineva despre vrăjile Patronus. 


— Patronusul lui Tonks şi-a schimbat înfăţişarea, îi spuse 
el. Cel puţin aşa a zis Plesneală. Nu ştiam că se poate 
întâmpla aşa ceva. Ce anume face un Patronus să se 
schimbe? 

Lupin nu se grăbi, mestecând încet bucăţica de friptură de 
curcan şi înghițind înainte de a spune rar: 

— Câteodată... un şoc foarte puternic... un dezechilibru 
emoţional. 

— Părea mare şi avea patru picioare, zise Harry, având o 
străfulgerare şi coborându-şi vocea. Hei, doar n-o fi?... 

— Arthur! spuse doamna Weasley dintr-odată. 

Se ridicase în picioare, ţinea mâna în dreptul inimii şi uita 
cu ochii mari pe fereastră. 

— Arthur... a venit Percy! 

— Poftim? 

Domnul Weasley întoarse capul. Toată lumea se uită 
repede la fereastră; Ginny se ridică pentru a vedea mai 
bine. într-adevăr, era Percy, care traversa cu paşi mari 
curtea acoperită cu zăpadă, iar razele soarelui se reflectau 
în ochelarii săi cu ramă de corn. însă nu era singur. 

— Arthur, a... a venit cu ministrul! 

Aşa şi era. Bărbatul pe care îl văzuse Harry în Profetul 
zilei mergea în urma lui Percy, şchiopătând puţin şi având 
fulgi de nea pe coama de păr încărunţit şi pe pelerina 
neagră. înainte ca vreunul dintre ei spună ceva, înainte ca 
domnul şi doamna Weasley să facă mai mult decât să 
schimbe priviri, uşa din spate se deschise şi Percy apăru în 
prag. 

Urmă un moment de tăcere apăsătoare. Apoi Percy zise pe 
un ton destul de formal: 

— Crăciun fericit, mamă. 

— Vai, Percy! spuse doamna Weasley, aruncându-se în 
braţele lui. 

Rufus Scrimgeour se opri în prag, sprijinindu-se în baston 
şi zâmbind la vederea acestei scene emoţionante. 


— Vă rog să ne scuzaţi pentru deranj, zise el, când 
doamna Weasley îl privi, zâmbind larg şi ştergându-şi 
lacrimile. Percy şi cu mine eram prin apropiere... cu 
serviciul, ştiţi... şi nu s-a putut abţine să vină şi să vă vadă 
pe toți. 

Dar Percy nu dădu nici un semn că ar fi vrut să-l salute pe 
oricare alt membru al familiei. Stătea perfect drept, părând 
să se simtă nelalocul lui şi privind în gol peste capetele 
tuturor. Domnul Weasley, Fred, şi George îl urmăreau cu 
toţii înmărmuriţi. 

— Intraţi, vă rog, domnule ministru! zise doamna Weasley 
emoţionată, aranjându-şi pălăria. Vă servesc cu nişte 
briptu-ră de furcan sau poate nişte cudinbă. Mă scuzaţi, 
voiam să spun... 

— Nu, nu, mulţumesc dragă Molly, spuse Scrimgeour. 

Harry bănui că îl întrebase pe Percy cum o chema înainte j 
să intre. 

— Nu vreau să vă deranjez, nici nu aş fi aici dacă Percy n- 
ar fi ţinut morţiş să vă vadă pe toţi. 

— Vai, Perce! zise doamna Weasley cu lacrimi în ochi, ridi- 
cându-se pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz. 

—. nu putem să stăm mai mult de cinci minute, aşa căeuo 
să mă plimb prin curte cât o să staţi dumneavoastră de 
vorbă cu Percy. Nu, nu, vă asigur că nu am nici cea mai 
mică intenţie de a vă deranja! Dar dacă este cineva care ar 
vrea să-mi arate minunata dumneavoastră grădină... a, 
observ că tânărul acela a terminat deja de mâncat, nu vrea 
să se plimbe puţin cu mine? 

Atmosfera din jurul mesei se schimbă într-un mod simţitor. 
Toată lumea îşi mută privirea de la Scrimgeour la Harry. 
Nimeni nu părea să fie păcălit de faptul că Scrimgeour 
susţinea că nu ştia cum îl chema pe Harry şi nici nu li se 
părea firesc că-l alesese tocmai pe el să-l însoţească în 
grădină, când Ginny, Fleur şi George aveau şi ei farfuriile 
curate. 

— Ba da, vă însoțesc, zise Harry, spărgând liniştea. 


Îşi dăduse seama ce se petrecea, în ciuda faptului că 
Scrimgeour spusese că se nimeriseră să fie în apropiere şi 
că Percy dorise să-şi viziteze familia. Acesta trebuia să fie 
adevăratul motiv pentru care veniseră, pentru ca 
Scrimgeour să discute cu Harry între patru ochi. 

— Este în ordine, spuse el încet, trecând pe lângă Lupin, 
care se ridicase pe jumătate de la masă. în ordine, adăugă 
el, când domnul Weasley deschise gura să vorbească. 

— Minunat! zise Scrimgeour, dându-se la o parte şi făcân- 
du-i loc lui Harry să iasă înaintea lui. Dăm un ocol prin 
grădină şi după aceea Percy şi cu mine ne vedem de drum. 
Vă rog, simţiţi-vă în largul voşţru. 

Harry traversă curtea către grădina neîngrijită şi 
acoperită cu zăpadă a familiei Weasley. Scrimgeour îl însoţi 
şchiopătând puţin. 

Harry ştia că acesta fusese şeful Oficiului Aurorilor. Părea 
dur şi ţrecuţ prin multe încercări, fiind cât se poate de 
diferit de Fudge, care era îndesat şi purta melon. 

— Este desăvârşită, spuse Scrimgeour, oprindu-se lângă 
gardul grădinii şi uitându-se la covorul de zăpadă sub care 
erau ascunse peluza şi plantele nedesluşite. Desăvârşită. 

Harry nu zise nimic. Era conştient că Scrimgeour îl 
urmărea cu atenţie. 

— Am vrut să te cunosc de foarte mult timp, zise 
Scrimgeour, câteva clipe mai târziu. Ştiai asta? 

— Nu, spuse Harry sincer. 

— Ei bine, da, de foarte muk timp. Dar Dumbledore a fost 
foarte protector în ceea ce te priveşte, zise Scrimgeour. E 
firesc, desigur, având în vedere prin câte ai trecut. Mai ales 
după ce s-a întâmplat la minister... 

Aşteptă ca Harry să spună ceva, dar cum acesta tăcu, în- 
şelându-i aşteptările, adăugă: 

— Am sperat să am prilejul să stau de vorbă cu tine încă 
de când am fost numit ministru, însă Dumbledore m-a 
împiedicat... din motive lesne de înţeles, aşa cum ţi-am spus 
mai devreme. 


Harry tăcu în continuare, aşteptând. 

— E incredibil ce zvonuri s-au iscat, spuse Scrimgeour. Mă 
rog, ştim amândoi cum sunt distorsionate faptele, desigur. 
Toate speculaţiile acestea despre o profeție... Ideea ca tu să 
fii „cel ales”... 

Harry gândi că se apropiau de motivul pentru care venise 
Scrimgeour. 

—. presupun că Dumbledore a discutat cu tine despre 
treburile astea, nu-i aşa? 

Harry reflectă, întrebându-se dacă ar fi trebuit să mintă 
sau nu. Se uită la urmele pe care le lăsaseră piticii peste tot 
în jurul straturilor cu flori şi la zăpada deranjată, care 
marca locul unde Fred îl prinsese pe piticul care sţăţea în 
vârful bradului de Crăciun, îmbrăcat cu un tutu. în cele din 
urmă, se decise să spună adevărul... sau o parte din el. 

— Aşa eşţe, am discutat despre ele. 

— Aţi discutat, zise Scrimgeour. 

Harry îl văzu cu coada ochiului cum îl cercetează, aşa că 
se prefăcu interesat de un pitic care tocmai scosese capul 
de sub un trandafir-de-munte îngheţat. 

— Şi spune-mi, Harry, ce ţi-a spus Dumbledore? 

— îmi pare rău, dar asta rămâne între mine şi dânsul, 
spuse Harry. 

Se strădui să vorbească pe un ton cât mai amabil, iar 
Scrimgeour i se adresă şi el cu o voce relaxată şi 
prietenoasă, spunând: 

— A, da, bineînţeles, dacă este vorba despre nişte 
chestiuni secrete, nici nu aş dori să le divulgi... nu, nu... şi 
în orice caz, oare chiar contează dacă eşti sau nu „cel ales”? 

Harry fu nevoit să cântărească pentru câteva clipe ceea ce 
spusese Scrimgeour înainte de a răspunde, 

— Nu ştiu exact la ce vă referiţi, domnule ministru. 

— Mă rog, bineînţeles că pentru tine are o importanţă 
covârşitoare, şpuşe Scrimgeour râzând. Dar pentru 
comunitatea vrăjitorească în ansamblu... totul depinde de 
cum sunt percepute lucrurile, nu-i aşa? 


Ceea ce contează cu adevărat este ce cred oamenii. 

Harry nu spuse nimic. Parcă începea să-şi dea seama unde 
voia să ajungă Scrimgeour, dar nu avea de gând să-i 
uşureze sarcina. Piticul de şub trandafirul-de-munte 
scormonea acum pământul, căutând râme la rădăcină, iar 
Harry nu îşi dezlipi ochii de pe el. 

— Vezi tu, oamenii cred că eşti „cel ales”, zise Scrimgeour. 
Te consideră un fel de erou... şi eşti, bineînţeles, Harry, fie 
că îţi place şau nu! De câte ori l-ai înfruntat pe Cel-Ce-Nu- 
Trebuie-Numit până acum? în orice caz, Harry, insistă el, 
fără să aştepte răspuns, ideea este că mulţi te văd ca pe un 
simbol al speranţei. Fireşte, gândul că există cineva pe 
lumea asta care ar fi în stare şi care chiar ar putea fi 
destinat să-l distrugă pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este 
încurajator pentru oameni. Şi nu pot şa nu sper că după ce- 
o să realizezi asta, o să consideri că este aproape un fel de 
datorie pentru tine să fii de partea ministerului şi şă le ridici 
moralul tuturor. 

Piticul care tocmai reuşise să prindă o râmă trăgea acum 
cu putere de ea, încercând ş-o smulgă din pământul 
îngheţat. Harry nu spuse nimic timp de atât de multă 
vreme, încât Scrimgeour zise, mutându-şi privirea de la 
Harry la pitic: 

— Sunt nişte omuleţi amuzanţi, nu-i aşa? Dar, Harry, tu ce 
răspuns îmi dai? 

— Nu ştiu exact ce vreţi de la mine, spuse Harry rar. „Să 
fiu de partea ministerului”, ce înseamnă asta? 

— A, păi, îţi garantez că n-o să fie nicidecum o povară 
pentru tine, spuse Scrimgeour. De exemplu dacă ai fi văzut 
venind şi plecând de la minister din când în când, asta ar 
lăsa impresia dorită. Bineînţeles, cât ai sta acolo ai putea 
avea numeroase ocazii să stai de vorbă cu Gawain Robarăds, 
cel care m-a urmat ca şef al Oficiului Aurorilor. 

Dolores Umbridge mi-a spus că ambiția ta este să devii 
Auror. Dă-mi voie să-ţi spun că asta s-ar putea aranja foarte 
uşor. 


Harry se simţi cuprins de un val de mânie. Deci Dolores 
Umbridge era încă la minister. 

— în esenţă, zise el, de parcă ar fi vrut doar să lămurească 
câteva detalii, vreţi să las impresia că lucrez pentru 
minister? 

— Harry, ar fi foarte încurajator pentru toată lumea dacă 
ar crede că te implici mai mult, zise Scrimgeour, părând 
uşurat că Harry înţelesese atât de repede cum stăteau 
lucrurile. „Cel ales”, ştii şi tu cum este. lot ce contează este 
să le dăm speranţă oamenilor, să simtă că se întâmplă 
lucruri importante. 

— Dar, dacă o să fac tot timpul drumuri la minister, spuse 
Harry, străduindu-se în continuare să vorbească pe un ton 
binevoitor, n-o să reiasă că sunt de acord cu ceea ce face 
ministerul? 

— Păi, zise Scrimgeour, încruntându-se puţin, păi, cred că 
da, ăsta e unul dintre motivele pentru care... 

— Nu, nu cred c-o să meargă, spuse Harry amabil. Vedeţi 
dumneavoastră, eu nu sunt de acord cu unele dintre 
acţiunile ministerului. De exemplu, cu faptul că l-aţi arestat 
pe Stan Shunpike. 

Scrimgeour tăcu pentru o clipă, dar expresia i se înăspri 
imediat. 

— Nici nu mă aştept să înţelegi, spuse el, dar nu reuşi să-şi 
ascundă mânia la fel de bine ca Harry. Sunt nişte vremuri 
foarte periculoase, trebuie luate anumite măsuri. Iu ai 
şaisprezece ani... 

— Dumbledore a trecut de mult de şaisprezece ani şi nici 
dânsul nu crede că Stan ar trebui să fie în Azkaban, zise 
Harry. II folosiţi pe Stan drept ţap ispăşitor, exact cum vreţi 
să mă folosiţi pe mine ca paravan. 

Cei doi se uitară îndelung şi pătrunzător unul la celălalt. în 
cele din urmă Scrimgeour spuse, fără să mai simuleze o 
atitudine binevoitoare: 

— Am înţeles. Preferi să te separi de minister... la fel ca 
eroul tău, Dumbledore? 


— Nu vreau să fiu folosit, zise Harry. 

— Unii ar fi de părere că e de datoria ta să fii folosit de 
minister! 

— Da, iar alţii ar fi de părere că e de datoria 
dumneavoastră să verificaţi dacă oamenii chiar sunt 
Devoratori ai Morţii înainte să-i aruncaţi în închisoare, 
spuse Harry, începând să-şi piardă cumpătul. 

Procedaţi exact ca Barty Crouch. Chiar nu sunteţi în stare 
să găsiţi soluţia potrivită, nu-i aşa? Ori îl avem pe Fudge, 
care pretinde că totul merge ca pe roate, în timp ce oamenii 
sunt ucişi chiar sub nasul lui, ori vă avem pe 
dumneavoastră, care aruncaţi în închisoare oameni 
nevinovaţi şi încercaţi să pretindeţi că „cel ales” lucrează 
pentru voi! 

— Deci nu eşti „cel ales”? zise Scrimgeour. 

— Parcă spuneaţi că nu contează, nu? spuse Harry, râzând 
cu amărăciune. In orice caz, nu pentru dumneavoastră. 

— A fost o greşeală, zise Scrimgeour repede. Am fost lipsit 
de tacit. 

— Nu, aţi fost sincer, spuse Harry. Ăsta a fost printre 
puţinele lucruri sincere pe care mi le-aţi spus. Nu vă pasa 
dacă sunt în viaţă sau mort, ceea ce contează pentru dur 
neavoastră este să vă ajut să-i convingeţi pe toţi că sunteţi 
pe cale să câştigaţi războiul împotriva lui Cap-de-Mort. Să 
ştiţ că n-am uitat, domnule ministru... 

Ridică pumnul drept. Acolo, pe dosul mâinii sale îngheţate, 
se vedeau cicatricele albe unde Dolores Umbridge îl 
obligase să-şi cresteze în piele: „Nu am voie să spun 
minciuni”. 

— Nu ţin minte să-mi fi sărit în ajutor când încercam să le 
spun tuturor că s-a întors Cap-de-Mort. Ministerul n-a avut 
nicko intenţie să mă aibă ca prieten anul trecut. 

Cei doi rămaseră în tăcere, cu o atitudine la fel de glacială 
ca solul îngheţat de sub picioarele lor. Piticul reuşise în cele 
din urmă să scoată râma şi acum o molfăia mulţumit, 


sprijinindu-se de ramurile inferioare ale tufei de trandafir- 
de-munte. 

— Ce pune la cale Dumbledore? se răsti Scrimgeour. Unde 
se duce, când nu e la Hogwarts? 

— N-am idee, zise Harry. 

— Şi, chiar dacă ai şti, tot nu mi-ai spune, nu-i aşa? întrebă 
Scrimgeour. 

— Nu, nu v-aş spune, zise Harry. 

— Atunci o să trebuiască să văd dacă nu pot afla pe altă 
cale. 

— Puteţi să încercaţi, zise Harry cu indiferenţă. Dar păreţi 
mai isteţ decât Fudge, aşa că mă aşteptam să fi învăţat din 
greşelile lui. A încercat să se amestece în modul în care se 
desfăşoară lucrurile la Hogwarts. Sunt sigur c-aţi observat 
că nu mai este ministru. în schimb, Dumbledore este în 
continuare director. în locul dumneavoastră, l-aş lăsa în 
pace pe Dumbledore. 

Urmă o pauză îndelungată. 

— Ei bine, este evident că i-a reuşit de minune ce a vrut să 
realizeze cu tine, spuse Scrimgeour, aruncându-i o privire 
rece şi aspră prin ochelarii cu rame metalice. Eşti omul lui 
Dumbledore până-n măduva oaselor, nu-i aşa, Potter? 

— Da, aşa este, zise Harry. Mă bucur că am lămurit 
aspectul ăsta. 

Harry îi întoarse spatele ministrului Magiei, întorcându-se 
cu paşi mari spre casă. 

— CAPITOLUL XVII - 

O AMINTIRE ÎNŞELĂTOARE. 

După-amiaza târziu, la câteva zile după Anul Nou, Harry, 
Ron şi Ginny se aliniară în dreptul şemineului din bucătărie 
pentru a se duce la Hogwarts. Ministerul aranjase această 
legătură „dus” prin Reţeaua Zvrr, astfel încât elevii să se 
poată întoarce la şcoală repede şi în siguranţă. Singura 
care venise să-şi ia rămas bun de la ei era doamna Weasley, 
dat fiind că domnul Weasley, Fred, George, Bill şi Fleur erau 
cu toţii la serviciu. Pe doamna Weasley o podidi plânsul 


când sosi clipa despărțirii. Adevărul era că în ultima vreme 
îi dădeau lacrimile din aproape orice; plânsese foarte des 
de când Percy plecase furtunos din casă, în ziua de Crăciun, 
cu ochelarii murdari de păstârnac pasat (incident pe care îl 
revendicară şi Fred şi George, dar şi Ginny). 

— Mamă, nu mai plânge, zise Ginny, bătând-o liniştitor pe 
spate, în timp ce doamna Weasley bocea în hohote pe 
umărul ei. Totul e în ordine. 

— Da, nu-ţi face griji pentru noi, spuse Ron, lăsând-o pe 
mama lui să-i dea un sărut apăsat pe obraz. Şi nici pentru 
Percy. E un idiot şi jumătate, aşa că până la urmă nueo 
mare pierdere, nu-i aşa? 

Doamna Weasley plânse şi mai tare, îmbrăţişându-l pe 
Harry. 

— Promiţe-mi că o să ai grijă de tine. Că n-o să ai probleme 
de nici un fel. 

— Ca de fiecare dată, doamnă Weasley, spuse Harry. Ştiţi 
că sunt o fire paşnică. 

Doamna Weasley râse printre lacrimi şi se dădu înapoi. 

— Să fiţi cuminţi cu toţii, da? 

Harry păşi în focul de un verde smarald şi strigă: 

— Hogwarts! 

Pentru o fracțiune de secundă văzu bucătăria familiei 
Weasley şi chipul înlăcrimat al doamnei Weasley în faţa 
ochilor, înainte să fie înghiţit de flăcări; se învârtea atât de 
repede, încât zări nişte licăriri neclare ale altor camere 
vrăjitoreşti, care dispărură imediat, înainte să apuce să 
desluşească ceva. Apoi încetini, ajungând în cele din urmă 
în şemineul din biroul profesoarei McGonagall. Aceasta 
doar îşi ridică privirea din hârtiile pe care le avea în faţă 
când Harry escaladă grilajul. 

— Bună seara, Potter. 'Te rog, încearcă să nu murdăreşti cu 
cenuşă covorul. 

— Da, doamnă profesoară. 

Harry îşi aranja ochelarii şi părul în timp ce Ron apăru 
învârtindu-se. 


Când sosi Ginny, plecară cu toţii din biroul profesoarei 
McGonagall, îndrepţându-se către Turnul Cer-ceţaşilor. 
Harry aruncă în drum o privire pe ferestrele de pe coridor; 
soarele asfinţea deja peste domeniul acoperit cu un strat de 
zăpadă mai gros decât cel care se aşternuse peste grădina 
de la Vizuină. îl văzu pe Hagrid în depărtare dându-i de 
mâncare lui Buckbeak în faţa colibei sale. 

— Bibelouri, spuse Ron sigur pe el, când ajunseră la 
doamna grasă, care părea mai palidă decât de obicei şi 
tresări când auzi vocea răspicată a lui Ron. 

— Nu, zise ea. 

— Cum adică, „nu”? 

— S-a schimbat parola, spuse ea. Şi te rog să nu maiţipi. 

— Dar am fost plecaţi, de unde să ştim care...? 

— Harry! Ginny! 

Hermione se apropia cu paşi repezi de ei, foarte 
îmbujorată, îmbrăcată cu o pelerină şi purtând căciulă şi 
mâănuşi. 

— M-am întors acum câteva ore, tocmai am fost să-i văd pe 
Hagrid şi Buck... pardon, pe Witherwings, zise ea cu 
răsuflarea tăiată. 

Aţi petrecut bine de Crăciun? 

— Da, spuse Ron imediat. A fost chiar palpitant, Rufus 
Scrim... 

— Harry, am ceva pentru tine, zise Hermione, fără să se 
uite la Ron şi fără să dea vreun semn că-l auzise. A, stai 
puţin... parola. Abstinenţă. 

— întocmai, spuse doamna grasă cu o voce ştearsă şi 
portretul se deschise într-o parte, dezvăluind gaura de 
dincolo de el. 

— Ce-i cu ea? întrebă Harry. 

— Se pare că a exagerat cu băutura de Crăciun, zise 
Hermione, dându-şi ochii peste cap şi intrând prima în 
camera de zi ticsită de oameni. Ea şi prietena ei, Violet, au 
băut tot vinul din tabloul ăla cu călugări beţi de pe holul cu 
sala de Farmece. Oricum... 


Căută în buzunar pentru o clipă, apoi scoase un sul de 
pergament cu scrisul lui Dumbledore pe el. 

— Grozav, spuse Harry, derulându-l numaidecât şi aflând 
că următoarea lecţie cu Dumbledore era programată 
pentru seara următoare. Am atâtea să-i spun. Şi să-ţi spun 
şi ţie. Hai să luăm loc. 

Dar chiar atunci cineva ţipă „Won-Won!” cu o voce 
stridentă, iar Lavender Brown ţâşni de nicăieri, aruncându- 
se în braţele lui Ron. Mai mulţi dintre cei de faţă râseră 
ironic; Hermione chicoti cristalin şi zise: 

— Uite, să mergem la masa aia. Vii, Ginny? 

— Nu, mulţumesc, trebuie să mă întâlnesc cu Dean, spuse 
Ginny, deşi Harry nu putu să nu observe că nu părea tocmai 
entuziasmată. 

Harry îi lăsă pe Ron şi Lavender înlănţuiţi într-un fel de 
încăierare verticală, conducând-o pe Hermione spre masa 
liberă. 

— Tu cum ai petrecut de Crăciun? 

— A, bine, zise Hermione, ridicând din umeri. Nimic 
deosebit. Cum a fost la Won-Won? 

— O să-ţi povestesc imediat, spuse Harry. Hermione, fii 
atentă, chiar nu crezi că ai putea să...? 

— în nici un caz, zise ea pe un ton hotărât. Aşa că n-are 
sens să mă mai întrebi. 

— Mă gândeam că, fiind vacanţă, ştii tu. 

— Harry, nu eu am băut un butoi cu vin vechi de cinci sute 
de ani, ci doamna grasă. Spune-mi, ce veste importantă 
voiai să-mi dai? 

Hermione părea mult prea neînduplecată pentru a o 
contrazice, aşa încât Harry renunţă să vorbească despre 
Ron şi-i povesti despre discuţia pe care o auzise între 
Reacredință şi Plesneală. 

Când termină, Hermione reflectă pentru o clipă şi apoi 
zise: 

— Nu crezi?... 


—. că se prefăcea să-i ofere ajutorul ca să-l păcălească pe 
Reacredință să-l facă să-i spună ce punea la cale? 

— Păi, da, spuse Hermione. 

— Aşa cred tatăl lui Ron şi Lupin, zise Harry nemulţumit. 
Dar asta dovedeşte că Reacredință chiar pune ceva la cale, 
nu poţi s-o negi. 

— Nu, nu poţ s-o neg, răspunse ea, vorbind rar. 

— Şi urmează ordinele lui Cap-de-Mort, exact cum am zis 
eu! 

— Hm. Dar a menţionat cumva vreunul dintre ei numele 
lui Cap-de-Mort? 

Harry se încruntă, încercând să-şi aducă aminte. 

— Nu mai ştiu. Plesneală a zis în mod sigur „superiorul 
tău”, şi cine altcineva ar putea să fie? 

— Nu ştiu, spuse Hermione, muşcându-şi buza. Poate tatăl 
lui? 

Se uita în gol în partea cealaltă a camerei, părând 
cufundată în gânduri, fără s-o observe măcar pe Lavender, 
care-l gâdila pe Ron. Ce mai face Lupin? 

— Nu foarte bine, zise Harry, vorbindu-i pe îndelete 
despre misiunea lui Lupin printre oamenii-lup şi despre 
problemele pe care le avea. Ai auzit cumva de acest Fenrir 
Greyback? 

— Sigur că da! spuse Hermione alarmată. Şi tu ai auzit de 
el, Harry! 

— Unde, la Istoria Magiei? Ştii foarte bine că nu sunt atent 
la... 

— Nu, nu, nu la Istoria Magiei. Reacredință a zis ceva 
despre el când l-a ameninţat pe Borgin! zise Hermione. 
Când eram pe Aleea Nocturn, mai ţii minte? I-a spus lui 
Borgin că Greyback este un vechi prieten de familie şi că 
avea să vină să vadă cum se descurcă! 

Harry rămase cu gura căscată. 

— Am uitat! Dar asta dovedeşte că Reacredință este un 
Devorator al Morţii. Altfel cura ar putea să ţină legătura cu 
Greyback şi să-i spună ce să facă? 


— Recunosc că e suspect, şopti Hermione. în afara cazului 
în care... 

— Ah, fii serioasă, spuse Harry exasperat, nu mai ai cum s- 
o întorci de data asta! 

— Păi... s-ar putea să fi fost o ameninţare falsă. 

— Eşti de o încăpățânare rară, zise Harry, clătinând din 
cap. O să vedem până la urmă cine are dreptate. Să ştii că o 
să-ţi retragi cuvintele, Hermione, şi cei de la minister la fel. 
A, da, printre altele m-am certat cu Rufus Scrimgeour. 

Petrecură restul serii înţr-un mod plăcut, vorbindu-l de rău 
pe ministrul Magiei, pentru că Hermione, la fel ca Ron, 
credea că cei de la minister chiar aveau tupeu să-i ceară 
acum ajutor lui Harry, după tot ce-i făcuseră cu un an în 
urmă. 

Al doilea semestru începu în dimineaţa următoare cu o 
surpriză plăcută pentru cei din anul şase: la avizierul din 
camera de zi apăruse un afiş mare peste noapte. 

CURSURI DE APARIŢII. 

Dacă aveţi şaptesprezece ani sau veţi împlini 
şaptesprezece ani înainte de 31 august, aveţi dreptul să 
urmaţi un curs de Apariţi, predat de un instructor de 
Apariţii din partea Ministerului Magiei, pe o perioadă de 
douăsprezece săptămâni. Sunteţi rugaţi să vă treceţi 
numele mai jos, dacă vreţi să vă înscrieţi la aceste cursuri. 

Taxă: 12 galioni. 

Harry şi Ron li se alăturară celor care se înghesuiau în 
jurul anunţului, stând la coadă să-şi treacă numele pe listă. 
Ron tocmai îşi scotea pana ca să se înscrie după Hermione, 
când L.avender apăru pe nesimţite în spatele lui, punându-i 
mâinile la ochi şi ciripind: 

— Ghici cine e, Won-Won? 

Harry se întoarse şi o văzu pe Hermione depărtându-se cu 
paşi apăsaţi; o prinse din urmă, neavând nici o intenţie să 
rămână cu Ron şi Lavender, dar spre mirarea lui, Ron îi 
ajunse şi el din urmă la scurt timp după ce ieşiră pe gaura 
portretului, cu un aer posomorât şi având urechile roşii ca 


focul. Hermione grăbi pasul fără să spună nimic, pentru a 
merge în rând cu Neville. 

— Aşa, deci. Apariţii, zise Ron pe un ţon care lăsă să se 
înţeleagă că Harry nu trebuia să vorbească în nici un caz 
despre ceea ce se întâmplase. Cred că o să fie amuzant, nu-i 
aşa? 

— Nu ştiu, spuse Harry. Poate că e mai bine când Apari de 
unul singur. 

Mie nu prea mi-a plăcut când am Apărut odată cu 
Dumbledore. 

— Am uitat că tu ai Apărut deja. Sper să trec testul din 
prima, zise Ron neliniştit. Fred şi George l-au luat. 

— Dar Charlie a picat, nu? 

— Da, dar Charlie e mai masiv decât mine - Ron îşi 
depărta mâinile de corp de parcă ar fi imitat o gorilă - aşa 
că Fred şi George nu au prea făcut caz de asta. Cel puţin nu 
de faţă cu el. 

— Când o să dăm ţestul propriu-zis? 

— Imediat după ce împlinim şaptesprezece ani. Adică în 
martie în cazul meu, în curând. 

— Da, dar n-o să poţi să Apari aici, în castel. 

— Dar nu asta contează, nu? Ioată lumea o să ştie câ o să 
pot să Apar dacă o să vreau. 

Ron nu era singurul entuziasmat de perspectiva 
Apariţiilor, în ziua aceea se discută foarte mult despre 
viitoarele cursuri; se punea mare preţ pe abilitatea de a 
Apărea şi Dispărea după plac. 

— Ce grozav o să fie când o să putem dispărea aşa, zise 
Seamus şi pocni din degete, sugerând Dispariţia. Vărul 
meu, Fergus, face asta doar ca să mă tachineze, stai să vezi 
când o să pot să i-o plătesc cu aceeaşi monedă. N-o să mai 
aibă linişte toată viaţa. 

Absorbit de această perspectivă, îşi mişcă bagheta puţin 
prea energic, aşa încât, în loc să facă să izvorască apă 
limpede din vârful baghetei, temă care făcea obiectul lecţiei 
de Farmece din ziua aceea, crea un jeţ puternic ca de 


furtun, care ricoşa în tavan şi-l lovi pe profesorul Flitwick, 
trântin-du-l la pământ. 

— Harry a Apărut deja, îi zise Ron lui Seamus, care părea 
puţin jenat, după ce profesorul Flitwick se uscase făcând o 
mişcare din baghetă şi-l pusese la punct pe Seamus („Sunt 
vrăjitor, nu un babuin care vântură un băț”). L-a luat Dum... 
ăa... cineva cu el. Apariție dublă, ştii tu. 

— Uau! şopti Seamus, iar apoi el, Dean şi Neville se 
aplecară în faţă, pentru a auzi mai bine cum era să Apari. 

Pe tot parcursul zilei, Harry fu asaltat de ceilalţi elevi din 
anul şase, care îl rugară să le descrie ce simţi când Apari. 
Toţi păreau mai degrabă impresionați decât dezamăgiţi 
când Harry le zise cât de neplăcut era, iar la ora opţ fără 
zece încă răspundea la întrebări, când fu nevoit să mintă şi 
să le spună că trebuia să returneze o carte la bibliotecă, 
pentru a reuşi să ajungă la timp la lecţia cu Dumbledore. 

Lămpile din biroul lui Dumbledore erau aprinse, portretele 
foştilor directori sforăiau încet în ramele lor şi Pensivul era 
şi de data asta pus pe birou. Dumbledore stătea cu mâinile 
de-o parte şi de alta a Pensivului, cea dreaptă fiind la fel de 
înnegrită şi arsă ca de obicei. 

Lui Harry i se păru că nu se vindecase deloc, întrebându- 
se poate pentru a mia oară ce provocase această vătămare 
gravă, dar nu zise nimic. Dumbledore îi spusese că avea să-i 
zică în cele din urmă şi, în orice caz, acum Harry voia să 
discute despre altceva. Dar Dumbledore vorbi înainte ca 
băiatul să apuce să spună ceva despre Plesneală şi 
Reacredință. 

— Din câte am auzit, te-ai întâlnit cu ministrul Magiei în 
timpul vacanței, am dreptate? 

— Da, zise Harry. Nu prea e mulţumit de mine. 

— Da, oftă Dumbledore. Nici de mine. Harry, trebuie să nu 
ne lăsăm pradă deznădejdii şi să rămânem fermi pe poziţie. 

Harry zâmbi. 

— Voia să spun comunităţii vrăjitoreşti că ministerul se 
descurcă de minune. 


Dumbledore surâse. 

— Ştii, Fudge a fost primul care s-a gândit la asta. Pe 
parcursul ultimelor zile înainte să fie înlocuit, când încerca 
să îşi păstreze funcţia cu disperare, a vrut să vă întâlniți, 
sperând că o să-l sprijini. 

— După tot ce a făcut anul trecut? zise Harry furios. După 
Umbridge) 

— l-am spus lui Cornelius că nu exista nici o şansă s-o faci, 
dar ideea a rămas şi după destituirea lui. M-am întâlnit cu 
Scrimgeour la câteva ore după aceea şi m-a rugat să-i 
aranjez o întrevedere cu tine. 

— Deci ăsta-i motivul pentru care v-aţi certat! izbucni 
Harry. Am aflat din Profetul zilei. 

— Profetul zilei scrie şi lucruri adevărate din când în când, 
zise Dumbledore, chiar dacă o face involuntar. Da, ăsta a 
fost motivul pentru care ne-am certat. Ei bine, se pare că 
Rufus a găsit în sfârşit o cale de a te încolţi. 

— M-a acuzat că sunt „omul lui Dumbledore până în;j 
măduva oaselor”. 

— Dând dovadă de lipsă de bun-simţ. 

— l-am spus că aşa şi este. 

Dumbledore deschise gura să vorbească şi apoi o închise 
la loc. în spatele lui Harry, Fawkes, pasărea Phoenix, scoase 
un strigăt jos, catifelat şi muzical. Harry se simţi nespus de 
stingherit când văzu dintr-odată că Dumbledore avea 
lacrimi în ochii de un albastru deschis şi îşi fixă repede 
privirea asupra genunchilor săi. Insă Dumbledore vorbi, 
având vocea cât se poate de clară. 

— Sunt foarte mişcat, Harry. 

— Scrimgeour voia să ştie unde vă duceţi când nu sunteţi 
la Hogwarts, zise Harry, privindu-i în continuare genunchii. 

— Da, este foarte curios în privinţa asta, spuse 
Dumbledore pe un ton vesel şi Harry îşi zise că acum putea 
să ridice liniştit privirea. A încercat chiar să pună pe cineva 
să mă urmăreaşcă. Mi se pare chiar amuzant. L-a trimis pe 
Dawlish să mă spioneze. A fost cât se poate de neplăcut. O 


dată am fost obligat să arunc o vrajă asupra lui Dawlish; am 
făcut-o chiar şi a doua oară, cu mare părere de rău. 

— Deci tot n-au aflat unde vă duceţi? întrebă Harry, 
sperând să obţină mai multe informaţii despre acest subiect 
captivant, însă Dumbledore doar zâmbi, privindu-l peste 
ochelarii în formă de semilună. 

— Nu, şi încă nu-i momentul să afli nici tu. Acum, cred că 
ar trebui să trecem la treabă, în cazul în care nu mai ai 
altceva să-mi spui. 

— Ar mai fi ceva, domnule, spuse Harry. în legătură cu 
Reacredință şi Plesneală. 

— Domnul profesor Plesneală, Harry. 

— Da, domnule. Am auzit ce vorbeau la petrecerea 
domnului profesor Slughorn. Mă rog, de fapt i-am urmărit. 

Lui Dumbledore nu i se citi nici o reacţie pe chip cât timp 
ascultă istorisirea lui Harry. Când acesta încheie, 
Dumbledore tăcu pentru câteva clipe şi apoi spuse: 

— Harry, îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar te sfătuiesc să nu 
te mai gândeşti la asta. Nu cred că e o chestiune deosebit 
de importantă. 

— Nu e o chestiune deosebit importantă? repetă Harry, 
nevenindu-i să creadă. Domnule profesor, aţi înţeles ce...? 

— Da, Harry, dat fiind că sunt dotat cu o inteligenţă peste 
medie, am înţeles absolut tot ce mi-ai zis, spuse 
Dumbledore, pe un ton destul de tăios. Ai putea chiar să-ţi 
spui că este posibil să fi înţeles chiar mai mult decât tine. 
Repet, mă bucur că mi-ai împărtăşit toate astea, dar dă-mi 
voie să te asigur că nu mi-ai spus nimic care să mă 
îngrijoreze. 

Harry tăcu, supărându-se şi uitându-se urât la 
Dumbledore. Ce se întâmpla, de fapt? Oare asta însemna că 
Dumbledore chiar îi ordonase lui Plesneală să afle ce făcea 
Reacredință, iar în cazul ăsta auzise deja de la Plesneală tot 
ce-i spusese Harry? Sau era totuşi îngrijorat de ceea ce 
aflase, însă o ascundea? 


— Domnule, spuse Harry pe un ton pe care şi-l dori cât 
mai politicos şi calm, să înţeleg că dumneavoastră încă aveţi 
încredere în... 

— Am dat dovadă de înţelegere, răspunzându-ţi şi cu altă 
ocazie la această întrebare, zise Dumbledore, deşi acum nu 
mai părea să fie deloc înţelegător. Răspunsul meu a rămas 
acelaşi. 

— Nici nu putea să fie altfel, spuse o voce ironică, fiind 
evident că Phineas Nigellus era de fapt treaz şi doar se 
prefăcea adormit. 

Dumbledore îl ignoră. 

— Şi acum, Harry, insist să trecem la treabă. Avem de 
discutat lucruri mai importante decât astea. 

Harry rămase nemişcat, dorind să se împotrivească. Ce s- 
ar fi întâmplat dacă n-ar fi acceptat să schimbe subiectul, 
insistând să dovedească vinovăția lui Reacredință? 
Dumbledore clătină din cap, parcă citindu-i gândurile. 

— Ah, Harry, câţ de des se întâmplă aşa ceva, chiar şi între 
prieteni foarte buni! Fiecare dintre noi crede că lucrurile 
pe care le are el de spus sunt mai importanţe decât orice ar 
avea de adăugat celălalt! 

— Nu cred că ceea ce vreţi să spuneţi este lipsit de 
importanţă, domnule, spuse Harry cu o voce hotărâtă. 

— Ei bine, ai dreptate, pentru că este cât se poate de 
important, zise Dumbledore pe un ton vioi. în seara asta 
vreau să-ţi arăt încă două amintiri. Ambele au fost obţinute 
cu mare greutate şi cred că a doua dintre ele este cea mai 
importanţă dintre toate cele pe care le-am adunat. 

Harry nu spuse nimic, încă supărat din cauza modului în 
care fuseseră primite noutăţile sale, dar îşi zise că nu avea 
nimic de câştigat dacă ar fi insistat în continuare. 

— Acestea fiind zise, spuse Dumbledore, suntem aici 
pentru a continua povestea lui Iom Cruplud, pe care l-am 
lăsat lecţia trecută la începutul educaţiei sale de la 
Hogwarts. Îţi aminteşti cât de entuziasmat a fost când a 
aflat că era vrăjitor, cum a refuzat să-l însoțesc pe Aleea 


Diagon şi cum l-am avertizat să nu mai fure după ce avea să 
ajungă la Hogwarts. Ei bine, a sosit începutul şcolii şi, odată 
cu el, Iom Cruplud, un băiat tăcut, îmbrăcat cu o robă de 
mâna a doua, care a stat la rând alături de ceilalţi boboci 
pentru a fi Sortat. A fost repartizat la Viperini aproape 
imediat după ce Jobenul Magic i-a atins capul, continuă 
Dumbledore, făcând semn cu mâna înnegrită către raftul de 
deasupra lui, unde se afla Jobenul Magic ponosit şi inert. 
Nu ştiu cât i-a luat lui Cruplud să afle că celebrul fondator 
al Casei sale putea să vorbească limba şerpilor. Este posibil 
să o fi descoperit chiar în seara aceea. 

Trebuie să se fi entuziasmat la auzul acestei veşti, 
simțindu-se şi mai important. Cu toate astea, la urechile 
profesorilor nu a ajuns nimic care să indice că ar fi vorbit în 
repţomiţă în camera de zi a Viperinilor, speriindu-şi şi 
impresionându-şi colegii. Nu a dat absolut nici un semn real 
de aroganță sau de agresivitate. Fiind un orfan deosebit de 
talentat şi cât se poate de chipeş, a atras în mod firesc 
atenţia şi compasiunea profesorilor de îndată ce a sosit. 
Părea politicos, ţăcuţ şi avid de cunoaştere. Aproape toţi 
erau plăcut impresionați de el. 

— Dar, domnule, nu le-aţi spus cum s-a purţaţ când l-aţi 
întâlnit la orfelinat? întrebă Harry. 

— Nu, nu le-am spus. Deşi nu dăduse nici un semn că ar fi 
avut remuşcări în privinţa asta, era posibil să-i pară rău 
pentru modul în care se purtase atunci. Poate că era 
hotărât s-o ia de la capăt, să pornească spre un nou 
început. Am ales să-i acord această şansă. 

Dumbledore făcu o pauză, ukându-se întrebător la Harry, 
care deschisese gura să vorbească. Era un nou exemplu al 
tendinței lui Dumbledore de a avea încredere în oameni, în 
ciuda dovezilor grăitoare care sugerau că aceştia nu o 
meritau! însă Harry îşi aminti ceva în clipa aceea. 

— Dar, domnule, de fapt n-aţi avut încredere în el, nu-i 
aşa? Mi-a spus... Cruplud, cel care a ieşit din jurnal, a spus 


că „Dumbledore nu mă iubea la fel de mult ca ceilalţi 
profesori”. 

— Să zicem că nu m-am încrezut orbeşte în onestitatea lui, 
spuse Dumbledore. Hotărâsem să îl ţin sub observaţie, aşa 
cum am mai spus. 

Şi exact aşa am făcut. Nu pot pretinde că am avut mari 
rezultate la început. Era foarte precaut în legătură cu mine, 
sunt sigur că şi-a dat seama că îmi dezvăluise prea multe, 
cuprins de febra descoperirii adevăratei sale identități. A 
avut grijă să nu se mai repete niciodată, dar n-a putut să-şi 
retragă cuvintele pe care le spusese involuntar în acele 
clipe de entuziasm şi nici ceea ce-mi împărtăşise doamna 
Cole. însă a avut destulă logică pentru a nu încerca 
niciodată să îmi intre în graţii, aşa cum se întâmplase cu 
atât de mulţi dintre colegii mei. 

Odată cu trecerea anilor, a strâns în jurul său un grup de 
prieteni devotați; îi numesc astfel în lipsa unui termen mai 
potrivit, pentru că, aşa cum ţi-am atras deja atenţia, 
Cruplud n-a simţit nici o urmă de afecţiune pentru vreunul 
dintre ei. Grupul acesta se bucura de o celebritate sumbră 
în castel. Erau un colectiv pestriţ, un amestec de oameni 
slabi care căutau protecţie, oameni ambiţioşi care doreau 
glorie comună şi brute care gravitau în jurul unui 
conducător care le putea arăta noi forme de cruzime. Cu 
alte cuvinte, erau premergătorii Devoratorilor Morţii, iar 
unii dintre ei chiar au devenit primii Devoratori ai Morţii 
după terminarea studiilor la Hogwarts. Ţinuţi sub control 
cu o mână de fier de către Cruplud, n-au fost prinşi 
niciodată în flagrant delict, deşi cei şapte ani petrecuţi la 
Hogwarts au fost marcați de mai multe incidente neplăcute, 
fără să existe destule dovezi pentru a indica amestecul lor. 
Unul dintre cele mai grave a fost deschiderea Camerei 
Secretelor, bineînţeles, care s-a soldat cu moartea unei fete. 
Aşa cum ştii, Hagrid a fost cel acuzat pe nedrept de această 
crimă. 


Nu am găsit decât puţine amintiri care să-l includă pe 
Cruplud la Hogwarts, zise Dumbledore, punând mâna 
rănită pe Pensiv. Puţini dintre cei care l-au cunoscut în 
perioada aceea sunt pregătiţi să vorbească despre el, fiind 
realmente îngroziţi. Tot ce ştiu am aflat după plecarea lui 
de la Hogwarts, făcând numeroase eforturi, dând de urma 
celor câţiva care ar fi putut fi convinşi să discute despre el, 
căutând prin registre vechi şi interogând deopotrivă 
martori încuiaţi şi vrăjitori. Cei pe care i-am convins mi-au 
spus că Cruplud era obsedat de originea sa. Desigur, asta e 
lesne de înţeles. Crescuse întrun orfelinat şi era firesc să 
dorească să ştie cum ajunsese acolo. Se pare că a căutat în 
zadar numele lui Iom Crup lud senior pe scuturile din Sala 
Trofeelor, pe listele cu Perfecţi din analele şcolii şi chiar în 
cărţile despre familiile vrăjitoreşti, în cele din urmă, a fost 
obligat să accepte că tatăl său nu pusese niciodată piciorul 
la Hogwarts. Cred că atunci a renunţat pentru totdeauna la 
numele său, asumându-şi identitatea Lordului Cap-de-Mort, 
şi a început să facă cercetări în privinţa familiei mamei sale, 
pe care o dispreţuise până în clipa aceea, aşa cum probabil 
că îţi aminteşti şi tu. Asta după ce considerase că nu putuse 
fi vrăjitoare dacă cedase în faţa slăbiciunii omeneşti, mai 
precis a morţii. 

Singurul său indiciu era numele „Dorlent”, după ce aflase 
de la cei de la orfelinat că acesta era numele bunicului din 
partea mamei. în cele din urmă, după numeroase căutări 
prin cărţile despre familiile vrăjitoreşti, i-a descoperit 
descendenţii lui Viperin, care încă erau în viaţă. La 
şaisprezece ani, a plecat în vara aceea de la orfelinat, unde 
se întorcea în fiecare an, şi s-a dus să-şi găsească rudele din 
familia Gaunt. Şi acum, Harry, te rog să stai aici. 

Dumbledore se ridică şi Harry observă că şi de data 
aceasta avea în mână o sticluţă în care se găsea o amintire 
sidefie şi învolburată. 

— Am avut mare noroc să o pot obţine, zise el, turnând 
substanţa strălucitoare în Pensiv, aşa cum o să-ţi dai seama 


după ce o vom vedea. Să începem. 

Harry se apropie de ligheanul de piatră şi se aplecă aşa 
cum indicase Dumbledore, până când îşi cufundă faţa în 
luciul amintirii. Simţi senzaţia cunoscută a căderii în gol şi 
apoi ateriza pe o podea de piatră murdară, într-un întuneric 
aproape desăvârşit. 

Îi trebuiră câteva clipe ca să se dumirească unde era, timp 
în care Dumbledore ateriza lângă el. Casa familiei Gaunt 
era mai mizeră decât oricare loc pe care-l văzuse Harry 
vreodată. Tavanul era acoperit cu pânze de păianjen, 
podeaua era jegoasă; pe masă zăceau bucate mucegăite, în 
stare de putrefacție, printre mai multe cratiţe soioase. 
Singura sursă de lumină era o lumânare aşezată la 
picioarele unui bărbat cu părul şi barba atât de lungi, încât 
Harry nu-i zări ochii şi nici gura. Stătea prăbuşit într-un 
fotoliu de lângă foc şi Harry se întrebă pentru o clipă dacă 
nu murise. 

Dar chiar atunci cineva bătu cu putere la uşă şi bărbatul 
se trezi, tresărind şi ridicând bagheta cu mâna dreaptă şi 
un cuţit scurt cu stânga. 

Uşa se deschise încet, scârţâind. în prag stătea un băiat 
care ţinea un felinar vechi. Harry îl recunoscu numaidecât: 
înalt, palid, brunet şi chipeş... era adolescentul Cap-de- 
Mort. 

Ochii lui Cap-de-Mort cercetară încet camera dărăpănată, 
oprindu-se asupra bărbatului din fotoliu. Se uitară unul la 
celălalt timp de câteva secunde, apoi bărbatul se ridică în 
picioare clătinându-se, iar numeroasele sticle goale de la 
picioarele sale se rostogoliră cu zgomot pe podea. 

— TU! răcni el. TU! 

Se năpusti ameţit de băutură spre Cruplud, ţinând ridicate 
bagheta şi cuțitul. 

— Opreşte-te. 

Cruplud vorbise în reptomită. Bărbatul alunecă, lovindu-se 
de masă şi dărâmând pe jos câteva cratiţe mucegăite. Se 


holbă la Cruplud. Se lăsă o tăcere îndelungată, timp în care 
cei doi se cântăriră din ochi. 

Bărbatul fu cel care vorbi primul. 

— O ştii şi tu? 

— Da, o ştiu, zise Cruplud. 

Înainta, lăsând uşa să se închidă în urma lui. Harry nu se 
putu abţine să nu admire fără plăcere curajul desăvârşit al 
lui Cap-de-Mort. Părea doar dezgustat şi poate dezamăgit. 

— Unde este Dorlent? întrebă el. 

— In pământ, zise celălalt. A murit de mult, nu? Cruplud se 
încruntă. 

— Atunci tu cine eşti? 

— Mor fin, cine să fiu? 

— Fiul lui Dorlent? 

— Chiar el. 

Mprfin îşi dădu la o parte părul care îi acoperea chipul 
murdar, pentru a-l vedea mai bine pe Cruplud, iar Harry 
observă că purta inelul cu piatră neagră al lui Dorlent pe 
mâna dreaptă. 

— Am crezut că erai încuiatu' ăla, şopti Morfin. Semeni 
tare bine cu el. 

— Care încuiat? zise Cruplud tăios. 

— Ăla care i-a căzut cu tronc surorii mele. Trăieşte în casa 
mare de vizavi, spuse Morfin, scuipând dintr-odată pe 
podea între ei. Eşti leit el. Cruplud. Dar acum a îmbătrânit, 
nu-i aşa? Dacă stau să mă gândesc, e mai bătrân ca tine. 

Morfin păru puţin zăpăcit şi se clătină uşor, ţinându-se în 
continuare de marginea mesei, pentru a-şi menţine 
echilibrul. 

— Vezi tu, el s-a-ntors, adăugă el prosteşte. Cap-de-Mort îl 
privi lung pe Morfin, parcă pentru a-şi da seama ce variante 
avea. Acum se duse ceva mai aproape de el şi zise: 

— 5-a întors Cruplud? 

— Da, a părăsit-o şi bine i-a făcut, dacă s-a măritat cu un 
gunoi! spuse Morfin, scuipând din nou pe jos. Ne-a mai şi 
jefuit înainte să plece! 


Unde este medalionul, ia zi, unde-i medalionul lui Viperin? 

Cap-de-Mort nu răspunse. Morfin făcu o nouă criză de 
nervi şi vântură cuțitul, strigând: 

— Ne-a dezonorat, asta ne-a făcut, târfa! Şi tu cine eşti de 
vii aici şi pui întrebări despre toate astea? S-a sfârşit totul... 
nu-i aşa... s-a sfârşit... 


Se uită în altă parte, clătinându-se uşor, iar Cap-de-Mort 
înainta. în timp ce se apropia, se lăsă o beznă ciudată, care 
stinse felinarul lui Cap-de-Mort şi lumânarea lui Morfin, 
cufundând totul în întuneric. 

Degetele lui Dumbledore se strânseră în jurul braţului lui 
Harry şi cei doi zburară din nou, întorcându-se în prezent. 
Lumina slabă şi aurie din biroul lui Dumbledore păru să-l 
orbească pe Harry, după bezna aceea desăvârşită. 

— Asta a fost tot? zise Harry imediat. De ce s-a lăsat 
întunericul, ce s-a întâmplat? 

— Acela a fost ultimul lucru pe care şi l-a amintit Morfin, 
spuse Dumbledore, făcându-i semn lui Harry să ia loc din 
nou. Când s-a trezit în dimineaţa următoare, zăcea întins pe 
podea şi nu mai era nimeni acolo. Iar inelul lui Dorlent 
dispăruse. Intre timp, în satul Little Hangleton, o servitoare 
alerga pe strada principală, strigând că în sufrageria 
conacului se aflau trei cadavre: Tom Cruplud senior şi 
părinţii lui. 

Autorităţile încuiate au rămas perplexe. Din câte ştiu, n-au 
aflat nici până în ziua de azi cum au murit cei trei membri ai 
familiei Cruplud, pentru că, de obicei, Blestemul 
Abracadabra nu lasă nici un semn. 

Excepţia stă acum în faţa mea, adăugă Dumbledore, 
indicând cicatricea lui Harry cu o mişcare din cap. Pe de 
altă parte, cei de la minister si-au daţ seama imediat că era 
vorba despre o crimă vrăjitorească. şi mai ştiau şi că, de 
partea cealaltă a văii unde se găsea casa Cruplud, trăia un 
om cunoscut pentru ura pe care o nutrea pentru încuiaţi, 
un om care fusese deja închis pentru că-l atacase pe unul 
dintre cei ucişi acum. 

Aşa că cei de la minister i-au făcut o vizită lui Morfin. N-a 
fost nevoie să îl supună unui interogatoriu, să folosească 
Veritaserum sau Legilimanţie. A mărturisit crima imediat, 
dând detalii pe care nu le-ar fi putut cunoaşte decât 
vinovatul. A spus că era mândru că-i omorâse pe încuiaţi, că 
aşteptase ani de zile să aibă prilejul s-o facă. Şi-a predat 


bagheta, care s-a dovedit numaidecât că fusese arma cu 
care fuseseră ucişi membrii familiei Cruplud. Şi a acceptat 
să fie dus la Azkaban fără să se împotrivească. Singurul 
lucru care l-a deranjat a fost dispariţia inelului tatălui său. 
„O să mă omoare pentru că l-am pierdut”, le-a repetat el 
neîncetat celor care-l ţineau captiv. „O să mă omoare 
pentru că am pierdut inelul ăla”. Se pare că ăsta a fost 
singurul lucru pe care l-a mai spus. Şi-a petrecut restul 
vieţii în Azkaban, plângând pierderea ultimului obiect de 
preţ al lui Dorlent, şi a fost înmormântat lângă închisoare, 
alături de celelalte biete suflete care şi-au dat duhul acolo. 

— Deci Cap-de-Mort i-a furat bagheta lui Morfin şi a 
folosit-o? zise Harry, îndreptându-se. 

— E “act, spuse Dumbledore. Nu avem nici o amintire care 
s-o dovedească, dar cred că putem fi siguri că aşa s-a 
întâmplat. Cap-de-Mort şi-a împietrit unchiul, i-a luat 
bagheta şi a traversat valea, ducându-se la „casa mare de 
vizavi”. Acolo l-a omorât pe încuiatul care o părăsise pe 
mama sa şi, pentru orice eventualitate, şi pe bunicii săi 
încuiaţi, nimicindu-i pe ultimii descendenţi ai josnicei 
dinastii Cruplud şi răzbunându-se pe tatăl său, care nu-l 
dorise niciodată. Apoi s-a întors la cocioaba familiei Gaunt, a 
făcut nişte vrăji complexe, implantând o amintire falsă în 
mintea unchiului său, şi a lăsat bagheta lui Morfin lângă 
posesorul care încă nu îşi recăpătase cunoştinţa, a luat 
inelul vechi pe care-l purta acesta şi a plecat. 

— Şi Morfin nu şi-a dat seama niciodată că nu era el 
vinovatul? 

— Nu, spuse Dumbledore. Aşa cum ţi-am zis, a dat o 
declaraţie amănunţită, fiind mândru de ceea ce făcuse. 

— Dar a avut adevărata amintire în tot acest timp! 

— Da, dar amintirea aceasta a fost extrasă cu forţa, 
folosin-du-se nişte tehnici de Legilimanţie foarte avansate, 
zise Dumbledore. Şi de ce ar fi vrut cineva să sondeze 
mintea lui Morfin când acesta mărturisise deja că săvârşise 
cele trei crime? Cu toate acestea, am reuşit să obţin 


permisiunea de a-l vizita pe Morfin în ultimele sale 
săptămâni de viaţă, în perioada în care încercam să aflu cât 
mai multe despre trecutul lui Cap-de-Mort. Această 
amintire a fost extrasă cu foarte mare dificultate. Când am 
văzut ce conţinea, am încercat s-o folosesc pentru a obţine 
eliberarea lui Morfin din Azkaban. însă a murit înainte ca 
ministerul să ia o decizie în privinţa lui. 

— Dar cum de nu şi-au dat seama cei de la minister că de 
fapt Cap-de-Mort i-a făcut toate astea lui Morfin? întrebă 
Harry supărat. Era minor la vremea aia, nu-i aşa? Credeam 
că pot detecta magia făcută de minori! 

— Ai dreptate, pot detecta magia, dar nu şi magicianul. 
Aminteşte-ţi că ai fost acuzat de minister pentru Vraja de 
Plutire pe care a aruncat-o de fapt... 

— Dobby, mormăi Harry, care nu uitase această nedrep- 
tate. Deci, dacă eşti minor şi faci vrăji în casa unor vrăjitori 
adulţi, cei de la minister nu au cum să-şi dea seama? 

— în mod sigur, n-or să-şi dea seama cine a făcut vraja, 
spuse Dumbledore, surâzând când văzu expresia de 
indignare maximă de pe chipul lui Harry. Se bazează pe 
faptul că părinţii cu puteri magice le impun copiilor să 
urmeze nişte reguli stricte cât locuiesc sub acoperişul lor. 

— Păi, asta-i o prostie! se răsti Harry. Uitaţi-vă ce s-a 
întâmplat de data asta, ce a păţit Morfin! 

— Sunt de acord, zise Dumbledore. Indiferent ce fel de om 
era, Morfin nu merita să moară aşa, condamnat pentru 
nişte crime pe care nu le-a comis. Dar a început să se facă 
târziu şi vreau să mai vezi o amintire înainte să ne 
despărţim. 

Dumbledore scoase o altă sticluţă din buzunar şi Harry 
amuţi imediat, aminţindu-şi că Dumbledore spusese că era 
cea mai importanţă dintre toate cele pe care le obținuse. 
Harry observă că, de data aceasta, conţinutul se dovedi 
greu de ţurnaţ în Pensiv, ca şi cum ar fi fost puţin îngheţată; 
oare amintirile se puteau altera? 


— Nu durează mult, spuse Dumbledore, după ce goli 
sticluţa în cele din urmă. Ne vom întoarce numaidecât. 
Acum să intrăm din nou în Pensiv. 

Harry căzu din nou prin suprafaţa argintie, aterizând 
acum în faţa unui bărbat pe care îl recunoscu din prima 
clipă. Era Horace Slughorn, mult mai tânăr. Harry era atât 
de obişnuit cu chelia sa, încât fu luat pe nepregătite când îl 
văzu pe Slughorn cu părul des, strălucitor, blond închis; 
arăta ca şi cum şi-ar fi pus un mănunchi de paie în cap, deşi 
avea deja un început de chelie de mărimea unui galion în 
creştet. 

Mustaţa îi era de un blond-roşcaţ, însă nu la fel de mare ca 
în prezent. Acest Slughorn nu era la fel de rotund precum 
cel pe care-l cunoştea Harry, deşi nasturii aurii ai vestei sale 
brodate păreau întinşi la maximum. Stătea confortabil înţr- 
un fotoliu cu tetie-re laterale, lăsându-se mult pe spate, cu 
picioarele micuţe sprijinite pe o pernă de catifea, ţinând un 
pahar mic cu vin într-o mână şi căutând cu cealaltă înţr-o 
cutie cu ananas cristalizat. 

Harry/se uită în jur, în timp ce Dumbledore apăru lângă el, 
şi realiză că stăteau în biroul lui Slughorn. în jurul acestuia 
erau şase băieţi de vreo cincisprezece ani, care şedeau cu 
toţii pe scaune mult mai joase şi mai tari decât al lui. Harry 
îl recunoscu imediat pe Cruplud. Era cel mai chipeş şi părea 
cel mai relaxat dintre băieţi. Ţinea mâna dreaptă neglijent 
pe braţul scaunului; Harry fu şocat să vadă că purta inelul 
de aur cu piatră neagră al lui Dorlenţ; îşi ucisese deja tatăl. 

— Domnule, este adevărat că doamna profesoară Merry- 
thoughţ iese la pensie? întrebă Cruplud. 

— Tom, lom, Tom, nu ţi-aş putea spune nici dacă aş şti, 
zise Slughorn, atenţionându-l reprobator pe Cruplud cu 
arătătorul acoperit cu zahăr, dar stricând efectul înţr-o 
anumită măsură, fiindcă îi făcu cu ochiul. Băiete, recunosc 
că tare mi-ar plăcea să ştiu de unde ai toate informaţiile 
astea; ştii mai multe decât majoritatea profesorilor, zău aşa. 


Cruplud zâmbi; ceilalţi băieţi râseră, aruncându-i priviri 
pline de admiraţie. 

— Ai un ţalenţ deosebit pentru a afla lucruri pe care nu ar 
trebui să le ştii şi reuşeşti să ţe bagi pe sub pielea 
oamenilor importanţi. Apropo, îţi mulţumesc pentru ananas, 
ai ghicit, chiar este preferatul meu. 

Mai mulţi dintre băieţi râseră pe înfundate şi atunci se 
petrecu ceva foarte ciudat. Toată camera se umplu dinţr- 
odaţă de o ceaţă albă deasă, încât Harry nu mai văzu decât 
faţa lui Dumbledore, care stătea chiar lângă el. Apoi vocea 
lui Slughorn răsună prin ceaţă, nefiresc de puternică:,,... 
încât o să dai de bucluc, băiete, aşa să ştii.” 

Ceaţa se risipi la fel de rapid cum apăruse şi totuşi nimeni 
nu scoase o vorbă despre ea, purtându-se ca şi când nu s-ar 
fi întâmplat absolut nimic ieşit din comun. Uluit, Harry 
întoarse capul când ceasul mic de aur care stătea pe biroul 
lui Slughorn anunţă ora unsprezece fix. 

— Vai de mine, ce târziu s-a făcut! spuse acesta. Ei bine, 
băieţi, ar fi cazul să plecaţi, dacă nu vreţi să aveţi probleme. 
Le-strange, vreau să-mi predai lucrarea până mâine, altfel 
primeşti ore de detenţie. Avery, acelaşi lucru e valabil şi 
pentru tine. 

Slughorn se ridică din fotoliu şi îşi duse paharul gol pe 
birou, în timp ce băieţii ieşiră pe rând din cameră. însă 
Cruplud rămase în urmă. 

Harry îşi dădu seama că o făcuse intenţionat, fiindcă 
dorise să fie singur cu Slughorn. 

— Ai grijă, Tom, spuse Slughorn, întorcându-se şi 
descoperind că acesta era încă acolo. Nu cred că vrei să fii 
surprins pe holuri după stingere, dat fiind că eşti şi 
Perfect... 

— Domnule, voiam să vă întreb ceva. 

— întreabă-mă, băiete, întreabă-mă. 

— Domnule, voiam să vă întreb ce ştiţi despre... despre 
Horcruxuri? 


Se întâmplă pentru a doua oară: ceața deasă umplu 
camera, aşa încât Harry nu putu să-i mai vadă deloc pe 
Slughorn şi pe Cruplud, ci doar pe Dumbledore, care 
zâmbea senin alături de el. Apoi vocea lui Slughorn tună din 
nou, exact ca înainte. 

— Nu ştiu nimic despre Horcruxuri şi nu ţi-aş spune nici 
dacă aş şti! 

Acum pleacă imediat de-aici şi să nu te prind că mai 
vorbeşti despre ele! 

— Ei bine, asta a fost tot, zise Dumbledore pe un ton calm 
de lângă Harry. E timpul să plecăm. 

Harry simţi că i se desprind picioarele de pe podea şi căzu 
în gol, trezindu-se câteva secunde mai târziu pe covorul din 
faţa biroului lui Dumbledore. 

— Doar aţâţ? spuse el derutat. 

Dumbledore îi spusese că aceasta era cea mai importantă 
amintire dintre toate, dar nu-şi putea da seama de ce. într- 
adevăr, ceața şi faptul că nimeni nu părea s-o observe erau 
ciudate, dar, în afară de asta, nu părea să se fi întâmplat 
nimic. Mai era doar întrebarea pe care Cruplud o pusese 
fără să primească răspuns. 

— Aşa cum poate c-ai observat deja, zise Dumbledore, aşe- 
zându-se la loc la birou, amintirea asta a fost alterată. 

— Cum adică, alterată? spuse Harry, luând loc şi el. 

— Adică, spuse Dumbledore, domnul profesor Slughorn şi- 
a schimbat propriile amintiri. 

— Dar de ce ar face aşa ceva? 

— Probabil, pentru că-i e ruşine de ceea ce-şi aminteşte, 
zise Dumbledore. A încercat să refacă amintirea asta 
pentru a se pune într-o lumină favorabilă, ştergând părţile 
pe care nu voia să le văd. 

Aşa cum cred c-ai observat şi tu, a făcut-o într-un mod 
foarte neşlefuit, ceea ce este un lucru bun, pentru că arată 
că amintirea adevărată încă se află dedesubtul acestor 
schimbări. Aşa că este pentru prima dată că o să-ţi dau 
teme pentru acasă, Harry. O să trebuiască să-l convingi pe 


domnul profesor Slughorn să-ţi divulge amintirea 
adevărată, care, cu siguranţă, o să se dovedească o 
informaţie crucială, cea mai importantă dintre toate. 

Harry îl privi cu ochii mari. 

— Dar, domnule, zise el pe un ton cât mai respectuos cu 
putinţă, sunt sigur că nu aveţi nevoie de mine. Aţi putea 
folosi Legilimanţia... sau Veritaserum. 

— Domnul profesor Slughorn este un vrăjitor extrem de 
capabil, care este pregătit pentru aceste variante, spuse 
Dumbledore. Este mult mai priceput la Occlumanţie decât 
bietul Morfin Gaunt şi mare mi-ar fi mirarea dacă n-ar avea 
la el un antidot pentru Veritaserum, de când l-am constrâns 
să îmi dea această amintire înşelătoare. Nu, cred că ar fi o 
nesăbuinţă să încerc să smulg cu forţa adevărul de la 
domnul profesor Slughorn şi ar putea avea mai degrabă 
urmări negative; nu vreau să plece de la Hogwarts. însă şi 
el are slăbiciuni ca noi toţi şi cred că eşti singurul care ar 
putea să treacă dincolo de platoşa sa. Harry, este nespus de 
important să obţinem această amintire. N-o să ştim exact 
cât de important până n-o să vedem varianta adevărată. 
Acestea fiind zise, îţi doresc noroc şi... noapte bună. 

Harry se ridică repede, puţin nemulţumit de această 
despărţire bruscă. 

— Noapte bună, domnule. 

Chiar când închidea uşa de la birou, îl auzi pe Phineas 
Nigellus spunând: 

— Dumbledore, nu-mi dau seama de ce băiatul ar avea mai 
multe şanse ca tine. 

— Nici nu mă aşteptam să-ţi dai seama, Phineas, răspunse 
Dumbledore, iar Fawkes scoase din nou un strigăt grav, dar 
melodios. 

— CAPITOLUL XVIII - 

SURPRIZE ANIVERSARE. 

A doua zi, Harry le împărtăşi lui Ron şi Hermione sarcina 
pe care i-o dăduse Dumbledore, însă le-o spuse separat, 
pentru că Hermione încă rămânea în prezenţa lui Ron doar 


aţâţa timp cât să-i arunce o privire dispreţuitoare. Ron 
credea că era puţin probabil ca Slughorn să-i dea de furcă 
lui Harry. 

— Te iubeşte, zise el la micul dejun, fluturând o furculiţă 
cu o bucată mare de omletă în vârf. Ai văzut că nu poate să- 
ţi refuze nimic. Cum să-l refuze pe micuțul său „prinţ al 
poţiunilor”? Toţ ce trebuie să faci este să rămâi puţin în 
urmă în după-amiaza asta şi să i-o ceri. 

Însă Hermione privi chestiunea mai precaut. 

— Trebuie să vrea cu tot dinadinsul să ascundă ce s-a 
întâmplat de fapt, dacă Dumbledore nu l-a putut face să 
mărturisească, zise ea cu o voce joasă, pe când stăteau în 
pauză în curtea părăsită şi acoperită cu zăpadă. 
Horcruxuri... Horcruxuri... n-am mai auzit niciodată de ele. 

— Serios? 

Harry fu dezamăgit; sperase ca Hermione să-i dea nişte 
indicii despre ce erau Horcruxurile. 

— Trebuie şă ţină de Magia Neagră foarte avansată, altfel 
de ce-ar fi vrut Cap-de-Mort să afle mai multe despre ele? 
Harry, cred că o săţi fie foarte greu să obţii această 
informaţie, trebuie să ai mare grijă cum îl abordezi pe 
Slughorn, să-ţi pregăteşti o strategie... 

— Ron e de părere c-ar trebui să rămân după cursul de 
Poţiuni de azi... 

— A, păi dacă aşa zice Won-Won, înseamnă că ar trebui să- 
| asculţi, zise ea, înflăcărându-şe dintr-o dată. Să fim 
raţionali, nu-i aşa că Won-Won ia întotdeauna cele mai bune 
decizii? 

— Hermione, n-ai putea şa... 

— Nu! zise ea mânioasă şi plecă valvârtej, lăsându-l pe 
Harry singur în zăpada care îi ajungea până la glezne. 

Cursurile de Poţiuni erau şi aşa destul de grele în ultimul 
timp, având în vedere că Harry, Ron şi Hermione trebuiau 
şă stea în aceeaşi bancă. Astăzi, Hermione îşi trase ceaunul 
în partea cealaltă a mesei, ca să stea mai aproape de Ernie, 
ignorându-i pe Harry şi pe Ron. 


— Ce i-ai făcut? îi şopti Ron lui Harry, uitându-se la 
Hermione, care îşi asumase un aer superior. 

Dar, înainte ca Harry să-i răspundă, Slughorn ceru de la 
catedră să şe facă linişte. 

— Nu vă mai foiţi, nu vă mai foiţi, vă rog! Acum să ne 
grăbim, pentru că azi avem foarte multe de făcut! A treia 
lege a lui Golpalott... cine îmi poate spune?... Domnişoara 
Granger, bineînţeles! 

Hermione recită dintr-o suflare: 

— Conform-celei-de-a-treia-legi-a-lui-Golpalott-antidotul- 
pentru-o-otravă-amestecată-va-fi-mai-rnare-sau-egal-cu- 
suma-antidoturilor-pentru-fiecare-dintre-componentele- 
separate. 

— întocmai! spuse Slughorn, zâmbind larg. Zece puncte 
pentru Cercetaşi! Acum, dacă am considera că a treia lege 
a lui Golpalott este adevărată... 

Harry trebuia să-l creadă pe/cuvânt pe Slughorn că a treia 
lege a lui Golpalott era adevărată, pentru că nu pricepuse 
nimic din ceea ce se spusese despre ea. Nimeni în afară de 
Hermione nu păru să urmărească nici ce zise Slughorn 
după aceea. 

—, desigur, asta înseamnă că presupunând că am reuşit să 
identificăm corect ingredientele poţiunii prin vraja de 
revelare a lui Scarpin, ţinta noastră principală nu este cea 
mai simplă, cea a alegerii antidoturilor pentru acele 
ingrediente în sine, ci descoperirea acelui element adăugat 
care va transforma aceste părţi separate, aproape ca 
printr-un proces alchimic. 

Ron stătea lângă Harry cu gura deschisă, mâzgălind 
absent pe noul exemplar de Realizarea Poţiunilor Avansate. 
Uita mereu că nu putea să şe mai bazeze pe ajutorul lui 
Hermione când nu reuşea să înţeleagă ce se întâmpla. 

—, acestea fiind zise, încheie Slughorn, vreau ca fiecare 
dintre voi să vină să ia una dintre aceste eprubete de pe 
biroul meu. Trebuie să creaţi un antidot pentru otrava din 


ea până la sfârşitul lecţiei. Succes şi nu uitaţi să purtaţi 
mâănuşi de protecţie! 

Hermione şe ridicase deja şi parcursese jumătate din 
distanţa până la biroul lui Slughorn înainte ca ceilalţi elevi 
să-şi dea seama că trebuiau să se mişte, iar când, Harry, 
Ron şi Ernie şe întoarseră la masă, Hermione vărşaşe deja 
conţinutul eprubetei în ceaun şi aprindea focul şub el. 

— Ce păcat că prinţul n-o şă te poată ajuta de data asta, 
Harry, zise ea veselă, îndreptându-se. Acum trebuie să 
înţelegi principiile de realizare. Fără şiretlicuri şi alte 
şmecherii! 

Pe Harry îl deranjară spusele lui Hermione. Scoase dopul 
eprubetei cu otravă pe care o luase de pe biroul lui 
Slughorn şi turnă în ceaun otrava roz aprins, aprinzând 
focul şub el. Habar nu avea ce trebuia să facă după aceea. 
Se uită la Ron, care stătea degeaba, complet derutat, după 
ce imitase tot ce făcuse Harry până atunci. 

— Eşti sigur că prinţul n-a scris nimic despre asta? îi şopti 
Ron lui Harry. 

Harry scoase exemplarul de nădejde al Realizării 
Poţiunilor Avansate şi deschise la capitolul despre 
antidoturi. Găsi a treia lege a lui Golpalott, pe care 
Hermione o recitase cuvânt cu cuvânt, dar prinţul nu 
notase absolut nici o observaţie salvatoare, care ar fi putut 
explica legea. Se părea că prinţul o înţelesese fără 
probleme, la fel ca Hermione. 

— Nimic, spuse Harry posomorât. 

Acum, Hermione îşi flutura entuziasmată bagheta 
deasupra ceaunului. 

Din păcate, nu puteau să imite vraja pe care o făcea ea, 
pentru că devenise atât de pricepută la incantaţiile 
nonverbale, încât nu mai avea nevoie să le spună cu voce 
tare. însă Ernie Macmillan murmura „Specialis revelio!” 
deasupra ceaunului său, ceea ce suna foarte impresionant, 
aşa că Harry şi Ron se grăbiră să-i urmeze exemplul. 


Cinci minute fură de ajuns pentru ca Harry să-şi dea şea- 
ma că reputaţia sa de cel mai bun realizator de poţiuni din 
clasă era pe ducă. Slughorn se uitase plin de speranţă în 
cea-j unul său în timpul primului tur printre elevi, 
pregătindu-se să scoată o exclamaţie de încântare ca de 
obicei, însă se dăduse repede înapoi şi tuşi, fiind răpus de 
mirosul de ouă stri-cate. Hermione era cât se poate de 
mulţumită de ea însăşi; detestase să fie pe locul doi la toate 
orele de Poţiuni. Acum separa ingredientele otrăvii ei 
disociate în mod misterios în zece eprubete diferite. Mai 
degrabă pentru a evita această privelişte enervantă, Harry 
se aplecă peste manualul Prin-j ţului Semipur şi dădu 
câteva pagini cu o forţă nefirească. 

Într-adevăr, peste o listă lungă cu antidoturi erau scrise j 
cuvintele: Pur şi simplu bagă-le un bezoar pe gât. 

Timp de o clipă, Harry privi nota cu ochii mari. Nu mail 
auzise şi altădată de bezoari? Nu le vorbise Plesneală 
despre ei la prima lor lecţie de Poţiuni? „Opiatră extrasă din 
stomacui caprei, care te fereşte de aproape toate 
otrăvurile.” 

Nu era un răspuns pentru problema lui Golpalott şi dacă j 
încă l-ar fi avut pe Plesneală ca profesor, Harry n-ar fi 
îndrăznit să o facă, dar se cerea o măsură de forţă majoră. 
Se duse repede către dulapul cu provizii şi cotrobăi prin el, 
dând la o parte coarne de unicorn şi mănunchiuri de plante 
uscate până când găsi, foarte în spate, o cutie mică de 
carton pe care era scris cuvântul: „Bezoari”. 

Deschise cutia”'xact când Slughorn strigă „Mai aveţi două 
minute!”. 

Înăuntru se găseau douăsprezece obiecte cafenii zbârcite, 
care arătau mai curând ca nişte rinichi uscați decât ca nişte 
pietre adevărate. Harry înşfacă unul, puse cutia înapoi în 
dulap şi se întoarse repede la ceaunul său. 

— Timpul... a expirat! strigă vesel Slughorn. Ei bine, să 
vedem cum v-aţi descurcat! Blaise... ce ai să-mi arăţi? 


Slughorn se plimba încet prin cameră, examinând diverse- 
le antidoturi. Nimeni nu terminase, deşi Hermione încerca 
să mai bage câteva ingrediente în sticluţă înainte ca 
Slughorn să ajungă la ea. Ron se dăduse bătut şi se străduia 
acum să nu inspire aburii urât mirositori care se ridicau din 
ceaunul său. Harry rămase locului, aşteptând şi ţinând 
strâns bezoarul în palma puţin transpirată. 

Slughorn ajunse la masa lor abia la sfârşit. Mirosi poţiu- 
nea lui Ernie şi trecu pe lângă a lui Ron strâimbându-se. Nu 
se opri în dreptul ceaunului lui Ron, ci doar se dădu repede 
înapoi, părând să-i fie puţin greață. 

— Dar tu, Harry? zise el. Tu ce ai să-mi arăţi? Harry 
întinse mâna, arătându-i bezoarul. 

Slughorn privi piatra timp de zece secunde. Pentru o clipă, 
Harry se întrebă dacă nu avea să ţipe la el. Apoi Slughorn 
îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. 

— Băiete, da” ştiu că ai curaj! tună el, luând bezoarul şi ri- 
dicându-l pentru a-l arăta tuturor. Ah, eşti exact ca maică- 
ta. Ei bine, n-am ce zice. într-adevăr, un bezoar ar funcţiona 
ca antidot pentru toate aceste poţiuni! 

Hermione, care avea chipul transpirat şi se mânjise cu 
cenuşă pe nas, era neagră de supărare. Antidotul ei 
terminat pe jumătate, care conţinea cincizeci şi două de 
ingrediente, printre care şi o şuviţă zdravănă din propriul 
păr, fierbea încet în spatele lui Slughorn, care nu avea ochi 
decât pentru Harry. 

— Spune-mi, Harry, te-ai gândit singur la bezoar? întrebă 
ea printre dinţi. 

— Aceasta este individualitatea esenţială pentru un 
adevărat realizator de poţiuni! spuse Slughorn vesel, 
înainte ca Harry să răspundă. Exact ca mama lui. Şi ea avea 
aceeaşi abordare intuitivă a poţiunilor. Fără îndoială că a 
moştenit-o pe Lily în această privinţă. 

Da, Harry, da, bineînţeles că, dacă ai un bezoar la 
îndemână, rezolvi problema imediat... însă aceştia nu 


funcţionează în cazul tuturor poţiunilor, şi sunt destul de 
rari, aşa că merită totuşi să ştii cum să realizezi antidoturi. 

Singura persoană care părea mai furioasă decât Her- 
rnione era Reacredință, care, spre încântarea lui Harry, se 
Pătase cu un lichid, arătând ca şi cum ar fi vomitat o pisică 
pe el. însă înainte ca vreunul dintre ei să-şi exprime 
supărarea în privinţa faptului că Harry fusese din nou cel 
mai bun fără să facă nimic, sună de pauză. 

— Acum strângeti-vă lucrurile! zise Slughorn. încă zece 
puncte pentru Cercetaşi pentru îndrăzneală maximă! 

Râzând în continuare pe înfundate, se duse înapoi spre 
biroul din faţa clasei, mergând legănat. 

Harry rămase în urmă, pierzând nefiresc de mult timp să- 
şi facă ghiozdanul. Ron şi Hermione plecară fără ca vreunul 
să-i ureze succes, părând amândoi destul de supăraţi. în 
cele din urmă, Harry şi Slughorn rămaseră singuri în 
cameră. 

— Harry, grăbeşţe-ţe, altfel o să întârzii la următorul curs, 
spuse Slughorn amabil, închizând clapele aurii ale servietei 
sale din piele de dragon. 

— Domnule, spuse Harry, simțind că se purta exact cum o 
făcuse Cap-de-Mort, voiam să vă întreb ceva. 

— întreabă-mă, dragul meu, întreabă-mă. 

— Domnule, voiam să vă întreb ce ştiţi despre... despre 
Horcruxuri. 

Slughorn încremeni. Chipul rotund păru să i se 
fragmenteze, îşi umezi buzele şi zise cu o voce răguşită: 

— Ce-ai spus? 

— V-am întrebat dacă ştiţi ceva despre Horcruxuri, 
domnule. Vedeţi dumneavoastră... 

— Te-a pus Dumbledore să mă întrebi, şopti Slughorn. 

Vocea i se schimbase complet. Nu mai era veselă, ci 
şocată, îngrozită. 

Vâri mâna în buzunarul de la piept, fâstâcin-du-se, şi 
scoase o batistă cu care îşi şterse transpiraţia de pe frunte. 


— "Ţi-a arătat Dumbledore... amintirea aia? spuse 
Slughorn. Ţi-a arătaţ-o? Aşa e? 

— Da, zise Harry, hotărându-se chiar atunci că era mai 
bine să nu mintă. 

— Da, bineînţeles, spuse Slughorn încet, tamponându-şi în 
continuare chipul palid. Desigur, Harry... dacă ai văzut 
amintirea aia, trebuie să fi aflat că nu ştiu nimic, dar absolut 
nimic, repetă el cu patimă, despre Horcruxuri. 

Îşi înşfacă servieta din piele de dragon, băgă batista înapoi 
în buzunar şi se duse spre uşă cu paşi mari. 

— Domnule, zise Harry disperat, m-am gândit că poate 
mai era ceva în afară de amintirea aia... 

— Zău? spuse Slughorn. înseamnă că te-ai înşelat, nu-i 
aşa? TE-AI ÎNŞELAT! 

Strigă ultimele cuvinte şi înainte ca Harry să mai poată 
spune ceva, trânti uşa clasei după el. 

Ron şi Hermione nu se arătară înţelegători când Harry le 
povesti această discuţie care se soldase cu un eşec. 
Hermione încă era furioasă, din cauză că Harry obținuse o 
victorie fără să fi procedat corect. Ron se supărase că Harry 
nu-i dăduse şi lui un bezoar. 

— Ar fi fost ridicol dacă am fi făcut-o amândoi! zise Harry 
nervos. Fii atent, a trebuit să încerc să mă pun bine cu el, 
ca să-l pot întreba despre Cap-de-Mort, nu-i aşa? Of, Ron, 
vrei să-ţi vii în fire? adăugă el exasperat când Ron se 
cutremură la auzul acestui nume. 

Mânios din cauza eşecului şi a atitudinii lui Ron şi 
Hermione, Harry reflectă zilele următoare asupra a ceea ce 
avea să facă mai departe în privinţa lui Slughorn. Hotări că 
pentru moment avea să-l lase să creadă că uitase complet 
de Horcruxuri; cu siguranţă că era mai bine să-i adoarmă 
vigilenţa înainte de a ataca din nou. 

Când Harry nu-l mai întrebă nimic pe Slughorn, profesorul 
de Poţiuni deveni din nou afectuos faţă de el, părând să fi 
uitat de acest subiect. Harry aşteptă să fie invitat la una 
dintre micile sale petreceri ţinute seara, hotărât să accepte 


de data asta, chiar dacă trebuia să reprogrameze 
antrenamentele de vâjthaţ. însă, din păcate, nu primi nici o 
astfel de invitaţie. Harry le întrebă şi pe Hermione şi pe 
Ginny, însă nici ele nu primiseră invitaţie şi nu auziseră ca 
altcineva să fi primit. Harry nu putu să se abţină să se 
întrebe dacă asta însemna că Slughorn nu era atât de uituc 
pe cât lăsa impresia, fiind pur şi simplu hotărât să nu-i dea 
lui Harry vreun alt prilej de a-l lua la întrebări. 

Între timp, fu pentru prima dată când Hermione se arătă 
dezamăgită de biblioteca de la Hogwarts. Fata fu atât de 
şocată, încât uită chiar şi că era supărată pe Harry pentru 
şiretlicul cu bezoarul. 

— N-am găsit nici măcar o definiţie a Horcruxurilor! îi zise 
ea. Nici măcar una! Am verificat în tot Sectorul Interzis şi 
până şi în cele mai groaznice cărţi, în care ţi se spune cum 
să realizezi cele mai oribile poţiuni, şi tot nimic! N-am găsit 
decât asta, în introducerea cărţii Magie nebănuit de 
neagră, fii atent: „Cât despre Horcrux, cea mai sumbră 
dintre toate invențiile magice, nu vom vorbi şi nici nu vom 
face referinţă.” Atunci de ce le-au mai menţionat? zise ea 
nerăbdătoare, închizând iritată cartea; aceasta scoase un 
vaiet fantomatic. Ah, taci din gură, se răsti ea, băgând 
cartea înapoi în ghiozdan. 

Zăpada din jurul şcolii se topi odată cu venirea lunii 
februarie, fiind înlocuită de o umezeală rece şi mohorâtă. 
Deasupra castelului erau nori cenuşii-vineţii, iar peluzele 
erau alunecoase şi noroioase din cauza nelipsitelor ploi reci. 
Partea bună a acestei perioade era prima lecţie de Apariţii 
a celor din anul şase, care fu programată într-o sâmbătă 
dimineaţa, pentru a nu se suprapune celorlalte cursuri şi 
avu loc în Marea Sală, nu pe domeniu. 

Când Harry şi Hermione sosiră în Marea Sală (Ron 
mersese împreună cu Lavender) descoperiră că mesele 
dispăruseră. Ploaia răpăia în ferestrele înalte şi tavanul 
fermecat era acoperit cu nori grei deasupra lor, în timp ce 
elevii se adunau în faţa profesorilor McGonagall, Plesneală, 


Flitwick şi Lăstar, şefii Caselor şi a unui vrăjitor scund, 
despre care Harry bănuia că trebuia să fie instructorul de 
Apariţii trimis de minister. Avea o paloare stranie, cu genele 
translucide, părul aspru şi un aspect parcă imaterial, ca şi 
cum l-ar fi putut sufla vântul. Harry se întrebă dacă 
Dispariţiile şi Aparițiile repetate îl făcuseră să-şi piardă într- 
o anumită măsură ma-terialitatea sau dacă această 
conformaţie fragilă era ideală pentru cei care doreau să se 
facă nevăzuţi. 

— Bună dimineaţa, spuse vrăjitorul din partea 
ministerului, după ce sosiră toţi elevii, iar şefii Caselor 
ceruseră să se facă linişte. 

Mă numesc Wilkie Twycross şi o să fiu instructorul vostru 
de Apariţii pe parcursul următoarelor douăsprezece 
săptămâni. Sper ca, în acest timp, să vă pot pregăti pentru 
testul de Apariție... 

— Reacredință, taci şi fii atent! strigă profesoara 
McGonagall. 

Toată lumea întoarse capul spre el. Reacredință roşi puţin, 
se îndepărtă furios de Crabbe, cu care probabil că se 
certase în şoaptă. 

Harry se uită repede la Plesneală, care părea şi el 
nemulţumit, deşi Harry bănuia că motivul nu era neapărat 
purtarea lui Reacredință, ci faptul că McGonagall îi făcuse 
observaţie unui elev din Casa lui. 

—. pentru ca mulţi dintre voi să puteţi da acest test, 
continuă Twycross, ca şi cum nu ar fi fost întrerupt. Aşa 
cum probabil că ştiţi deja, de obicei este imposibil să Apari 
şi să Dispari la Hogwarts. 

Domnul director a ridicat această vrajă, doar în Marea 
Sală, pentru o oră, ca să puteţi exersa aici. Aş vrea să 
subliniez faptul că n-o să puteţi Apărea în afara acestei săli 
şi că ar fi o nechibzuinţă să încercaţi. Acum aş dori să vă 
aşezaţi astfel încât să aveţi un metru jumătate liber în faţa 
voastră. 


Elevii se foiră şi se înghesuiră, îndepărtându-se şi lovindu- 
se unii de alţii şi cerându-le altora să iasă din perimetrul lor. 
Şefii Caselor se plimbară printre elevi, aranjându-i pe 
poziţii şi punând capăt discuţiilor dintre ei. 

— Harry, unde pleci? întrebă Hermione. 

Însă Harry nu răspunse; îşi croia drum repede prin 
mulţime, trecând de locul unde profesorul Flitwick chiţăia 
de zor, încercând să poziţioneze câţiva elevi de la Ochi-de- 
Şoim, care voiau cu toţii să stea în faţă. Trecu de profesoara 
Lăstar, care-i separa pe Astropufi, făcându-i să stea în rând, 
până când se strecură pe lângă Ernie Macmillan, reuşind să 
rămână printre ultimii, chiar în spatele lui Reacredință, 
care profita de această hărmălaie pentru a se certa în 
continuare cu Crabbe, aflat la un metru jumătate de el şi 
având un aer contrariat. 

— Nu ştiu cât mai durează, bine? strigă Reacredință la el, 
fără să fie conştient că Harry stătea chiar în spatele lui. 
Durează mai mult decât m-am aşteptat. 

Crabbe deschise gura, dar Reacredință păru să ghicească 
ce avea de gând să spună. 

— Crabbe, fii atent, nu-i treaba ta ce fac eu, iar tu şi Goyle 
ni trebuie decât să faceţi cum vă spun şi să fiţi cu ochii în 
patru! 

— Eu le spun prietenilor mei ce pun la cale dacă vreau să 
mă ajute şi să fie cu ochii în patru, zise Harry, destul de tare 
pentru ca Reacredință să-l audă. 

Reacredință se întoarse pe călcâie, ducând imediat mâna 
la baghetă, dar chiar atunci cei patru şefi ai Caselor 
strigară: „Linişte!” şi se lăsă din nou tăcerea. Reacredință 
se întoarse încet cu faţa spre ei. 

— Mulţumesc, zise Twycross. Acum... 

Flutură bagheta. în clipa aceea apărură nişte cercuri 
tradiţionale de lemn pe podea, în faţa fiecărui elev. 

— Ce trebuie să ţineţi minte în timpul Apariţiei sunt cele 
trei „D”-uri, spuse Twycross. Destinaţie, determinare, 
deliberare. Primul pas: concentraţi-vă asupra destinaţiei 


dorite, continuă Twycross. în cazul de faţă, aceasta este 
interiorul cercului din faţa voastră. Acum vă rog să vă 
concentrați asupra acestei destinaţii. 

Toţi se uitară în jur cu coada ochiului, pentru a verifica 
dacă fiecare se uita la cercul lui, apoi făcură întocmai cum li 
se spusese. Harry se uită la bucata circulară şi prăfuită de 
podea din interiorul cercului său şi încercă din răsputeri să 
nu se gândească decât la ea. Se dovedi imposibil, pentru că 
nu putu să nu se întrebe de ce avea Reacredință nevoie de 
oameni care să fie cu ochii în patru. 

— Al doilea pas, spuse Twycross. Canalizaţi-vă puterea de 
determinare pentru a ocupa spaţiul pe care-l aveţi în 
vedere. Lăsaţi dorinţa arzătoare de a intra în el să vă 
inunde mintea şi întregul corp! 

Harry se uită în jur pe furiş. Ceva mai la stânga lui, Ernie 
Macmillan îşi privea cercul cu atâta devotament, încât ai fi 
zis că era o găină care încerca să facă un ou de mărimea 
unui balon de vâjthaţ. Harry se abţinu să râdă şi se uită 
repede din nou la cercul său. 

— Al treilea pas, strigă Twycross, numai la semnalul meu. 
învârtiţi-vă pe loc, simțind cum vă pierdeţi în neant, mişcân- 
du-vă deliberaţi La semnalul meu... unu... 

Harry se uită din nou în jur; mulţi păreau de-a dreptul 
speriaţi la gândul că li se cerea să Apară atât de curând. 

— doi... 

Harry încercă să-şi îndrepte iarăşi gândurile către cerc; 
uitase deja de la ce veneau cele trei „D”-uri. 

— TREI! 

Harry se învârti pe loc, îşi pierdu echilibrul şi aproape 
căzu. Nu fu singurul. Aproape toţi cei din sală se clătinau. 
Neville era întins pe spate. în schimb, Ernie Macmillan 
făcuse un salt ca un fel de piruetă, sărind în cercul său 
realmente încântat pentru câteva clipe, până când îl zări pe 
Dean Thomas, care râdea în hohote de el. 

— Nu vă impacientaţi, nu vă impacientaţi, spuse Twycross 
pe un ton sobru, lăsând impresia că nu se aşteptase la 


rezultate mai bune. 

Aranjaţi-vă cercurile, văr rog, şi reveniţi la poziţia de 
început. 

Nici a doua încercare nu fu mai reuşită decât prima. A 
treia fu şi ea un eşec. Abia la a patra se petrecu ceva 
interesant. Se auzi un țipăt înfiorător de durere şi toţi 
întoarseră capul îngroziţi, văzând-o pe Susan Bones, de la 
Astropufi, cum se clătina în cercul ei, în timp ce piciorul 
stâng îi rămăsese la un metru jumătate în urma ei, unde 
fusese la început. 

Şefii Caselor se apropiară de ea; se auzi o pocnitură 
puternică şi se lăsă un nor de fum mov, care se risipi, 
dezvălu-ind-o pe Susan în lacrimi cu piciorul pus la locul lui, 
însă arătând îngrozită. 

— Secerarea sau separarea aleatorie a părţilor corpului, 
spuse Wilkie 'Twycross pe un ton neutru, are loc atunci când 
mintea nu este destul de determinată. Trebuie să vă 
concentrați neîncetat asupra destinaţiei alese şi să vă 
mişcaţi fără să vă grăbiţi, dar în mod deliberat... astfel. 

Twycross făcu un pas înainte, se învârti grațios pe loc cu 
braţele întinse în părţi, dispărând cu un foşnet de robe şi 
reapărând în fundul sălii. 

— Nu uitaţi care sunt cele trei „D”-uri, zise el, şi încercaţi 
din nou. 

Unu... doi... trei... 

Dar o oră mai târziu, Secerarea lui Susan încă era cel mai 
interesant lucru care se petrecuse până atunci. Prinzându- 
şi pelerina în jurul gâtului, Twycross zise doar: 

— Ne vedem sâmbăta viitoare şi nu uitaţi: Destinaţie. 
Determinare. 

Deliberare. 

Spunând acestea, îşi flutură bagheta, făcând să dispară 
cercurile, şi ieşi din Marea Sală alături de profesoara 
McGonagall. Se iscă imediat un zumzet de voci, în timp ce 
toţi începură să se îndrepte către holul de la intrare. 


— Cum te-ai descurcat? întrebă Ron, apropiindu-se repede 
de Harry. 

Cred că am simţit ceva ultima dată când am încercat. Un 
fel de furnicături în picioare. 

— Vezi să nu-ţi fi rămas mici adidaşii, Won-Won, zise o voce 
din spatele lor şi Hermione trecu pe lângă ei cu paşi mari, 
zâmbind ironic. 

— Eu n-am simţit nimic, spuse Harry, ignorând 
întreruperea. Dar acum nu-mi pasă de asta... 

— Cum adică, nu-ţi pasă? Nu vrei să înveţi să Apari? zise 
Ron, nevenindu-i să creadă. 

— Sincer să fiu, nu ţin neapărat. Prefer să zbor, spuse 
Harry, uitându-se peste umăr pentru a vedea unde era 
Reacredință şi grăbind pasul când ajunseră în holul de la 
intrare. Fii atent, te rog să te grăbeşti, pentru că am ceva 
de făcut. 

Ron rămase perplex, urmându-l în fugă pe Harry înapoi în 
Turnul Cercetaşilor. Fură reţinuţi pentru câteva clipe de 
Peeves, care blocase o uşă de la etajul patru şi nu lăsa pe 
nimeni să treacă până nu îşi dădea foc la pantaloni, dar 
Harry şi Ron făcură pur şi simplu cale întoarsă şi merseră 
pe unele dintre scurtăturile bine cunoscute. Cinci minute 
mai târziu, intrară pe gaura portretului. 

— Nu ai de gând să-mi spui ce vrei să faci? întrebă Ron, 
gâfâind uşor. 

— Vino sus, zise Harry, traversând camera de zi şi trecând 
de uşa către scara care ducea la dormitoarele băieţilor. 

Camera lor era goală, aşa cum sperase Harry. Deschise 
imediat cufărul şi începu să cotrobăie prin el, în timp ce Ron 
îl privea nerăbdător. 

— Harry... 

— Reacredință îi foloseşte pe Crabbe şi Goyle, punându-i 
să stea de pază. locmai se certa cu Crabbe. Vreau să ştiu... 
aha. 

Găsi foaia împăturită de pergament care părea goală şi o 
despături, atingând-o cu vârful baghetei. 


— Jur solemn că nu e nimic de capul meu... şi, în mod 
sigur, nici de-al lui Reacredință. 

„Harta Ştrengarilor” apăru numaidecât pe pergament. 
Era un plan care prezenta în detaliu fiecare etaj al 
castelului, iar pe el se mişcau nişte puncte negre minuscule, 
etichetate, care indicau fiecare câte un om din castel. 

— Ajută-mă să-l găsesc pe Reacredință, zise Harry presat 
de timp. 

Puse harta pe pat şi se aplecă cu Ron peste ea, căutând. 
— Uite-l! spuse Ron, două-trei minute mai târziu. Este în 
camera de zi a Viperinilor, uite... cu Parkinson şi cu Zabini, 

şi Crabbe, şi Goyle. 

Harry privi harta dezamăgit, dar se învioră aproape 
imediat. 

— Ei bine, de acum înainte o să-l ţin sub observaţie, zise el 
cu fermitate. în clipa când o să-l văd zăbovind pe undeva cu 
Crabbe şi Goyle şi stând de pază în faţa uşii, o să-mi pun 
Pelerina Invizibilă şi o să mă duc să aflu ce pune... 

Se întrerupse când Neville intră în cameră, aducând cu 
sine un miros pregnant de material textil pârlit şi începând 
să cotrobăie prin cufărul său, în căutarea unei alte perechi 
de pantaloni. 

În ciuda faptului că era hotărât să-l prindă pe Reacredință, 
Harry nu avu sorţi de izbândă pe parcursul următoarelor 
două săptămâni. Deşi consultă harta cât putu de des, uneori 
ducânduse fără să aibă nevoie la baie, în pauze, pentru a o 
cerceta, nu-l văzu niciodată pe Reacredintă într-un loc 
suspect, însă îi detecta pe Crabbe şi Goyle plimbându-se 
singuri prin castel mai des decât de obicei, rămânând 
uneori nemişcaţi pe holuri părăsite. Numai că, în 
momentele astea, Reacredintă nu numai că nu era lângă ei, 
dar nici nu putea fi găsit pe hartă. Acesta era aspectul cel 
mai misterios al problemei. Lui Harry îi trecu prin minte că 
era posibil ca Reacredintă să părăsească domeniul, dar nu- 
şi dădu seama cum ar fi putut s-o facă, dat fiind sistemul 
riguros de siguranţă din jurul şi în interiorul castelului. Nu 


putea decât să presupună că nu reuşea să-l zărească 
printre sutele de punctuleţe negre de pe hartă. Cât despre 
faptul că Reacredintă, Crabbe şi Goyle păreau să fi apucat 
pe drumuri diferite, deşi fuseseră cândva inseparabili, 
aceasta se întâmpla adeseori odată cu trecerea timpului. 
Din păcate, Ron şi Hermione erau dovada vie a acestui 
lucru, îşi zise Harry cu tristeţe. 

Februarie începea să piardă teren în faţa lunii martie, fără 
să aibă loc nici o schimbare a vremii, în afara faptului că 
începuse să bată vântul şi că era umezeală. Spre indignarea 
tu-ţuror, pe avizierul din camera de zi apăru un afiş care 
anunţa că următoarea excursie la Hogsmeade fusese 
anulată. Ron se supără foarte tare din cauza asta. 

— Era de ziua mea! zise el. Abia aşteptam să merg! 

— Dar nu e tocmai surprinzător, nu-i aşa? zise Harry. 
Având în vedere ce-a păţit Katie. 

Aceasta încă nu se întorsese de la Sf. Mungo. Mai mult, în 
Profetul zilei fuseseră menţionate şi alte dispariţii, printre 
care şi câteva rude ale unor elevi de la Hogwarts. 

— Dar acum singurul lucru interesant sunt lecţiile alea 
ridicole de Apariţii, zise Ron morocănos. Ce să-ţi spun, e 
cadoul perfect pentru ziua mea. 

După ce trecuseră trei cursuri, Apariţia se dovedea mai 
dificilă ca niciodată, deşi avuseseră loc mai multe cazuri de 
Secerare. 

Frustrarea începuse să fie la ordinea zilei şi lumea nu-l 
prea avea la suflet pe Wilkie Twycross, cu cele trei „D”-uri 
ale sale, care fuseseră sursa de inspiraţie pentru 
numeroase porecle pentru el, dintre care cele mai 
respectuoase erau „Duhoare-dezarmantă” şi „Dobitoc- 
deplin”. 

— La mulţi ani, Ron, spuse Harry, când Seamus şi Dean îi 
treziră pe întâi martie şi ieşiră cu zgomot din cameră, 
ducându-se la micul dejun. 

Am ceva pentru tine. 


Aruncă un pachet pe patul lui Ron, alături de o grămăjoară 
de cadouri despre care Harry presupuse că fuseseră aduse 
de spiriduşii de casă în timpul nopţii. 

— Mulţam, zise Ron adormit. 

Harry se dădu jos din pat, în timp ce Ron rupse hârtia, 
deschizându-şi cufărul şi începând să caute „Harta 
Ştrengarilor”, pe care o ascundea de fiecare dată după ce o 
folosea. Scoase jumătate din conţinutul cufărului înainte de- 
a o găsi ascunsă sub o pereche de şosete făcute ghem, în 
care încă păstra sticluţa cu poţiune norocoasă, Felix Felicis. 

— Să vedem, murmură el, luând-o înapoi în paţ, atingând-o 
încet cu bagheta şi şoptind: Jur solemn că nu e nimic de 
capul meu”, aşa încât să nu-l audă Neville, care trecea 
acum prin dreptul patului său. 

— Ai nimerit-o la fix, Harry! spuse Ron entuziasmat, 
fluturând o pereche nouă de mănuşi de portar, pe care o 
primise cadou de la prietenul lui. 

— Mă bucur, zise Harry gândindu-se la altceva, cercetând 
cu atenţie dormitoarele Viperinilor, căutându-l pe 
Reacredintă. Hei! Cred că nu e în pat. 

Ron nu răspunse, fiind prea ocupat cu deschiderea 
cadourilor şi exclamând din când în când încântat. 

— Anul ăsta am avut o recoltă tare bună! anunţă el, ară- 
tându-i un ceas de mână de aur masiv cu simboluri ciudate 
pe margine şi nişte steluțe mişcătoare în loc de limbi. Uite 
ce mi-au luat mama şi tatal... 

Măi să fie, zău dacă nu o să-mi sărbătoresc majoratul şi 
anul viitor. 

— Grozav, mormăi Harry, aruncând o privire spre ceas 
înainte de a se uita cu mai mare atenţie pe hartă. 

Unde era Reacredință? Nu părea să fie la masa Viperinilor 
în Marea Sală, la micul dejun. în nici un caz nu era cu 
Plesneală, care se afla în biroul său. Nu era în nici una 
dintre băi şi nici în aripa spitalului. 

— Vrei? spuse Ron cu gura plină, întinzându-i o cutie cu 
ceaune de ciocolată. 


— Nu, mulţumesc, zise Harry, ridicându-şi privirea. lar 
dispărut Reacredință! 

— N-are cum, spuse Ron, băgând în gură un al doilea 
ceaun de ciocolată şi dându-se jos din pat pentru a se 
îmbrăca. Hai, dacă nu te grăbeşti, o să trebuiască să Apari 
pe stomacul gol. Deşi bănuiesc că ar putea să fie mai uşor 
aşa... 

Ron se uită gânditor la cutia de ceaune de ciocolată, apoi 
ridică din umeri şi mai luă o bomboană. 

Harry atinse harta cu bagheta, şoptind: „Năzbâtie 
îndeplinită”, deşi nu o îndeplinise, şi se îmbrăcă reflectând. 
Trebuia să existe o explicaţie pentru dispariţiile regulate ale 
lui Reacredință, dar pur şi simplu nu-i trecea prin minte 
care ar fi putut să fie aceasta. Cea mai bună metodă ar fi 
fost să îl urmărească, dar nu era o idee aplicabilă nici 
măcar dacă ar fi purtat Pelerina; avea cursuri, 
antrenamente de vâjthaţ, teme şi lecţii de Apariție; nu avea 
cum să-l spioneze toată ziua pe Reacredință fără să-i fie 
observată lipsa. 

— Eşti gata? îi zise el lui Ron. 

Parcurse jumătate din distanţa până la uşă înainte de a-da 
seama că Ron nu se mişcase, stând sprijinit de unul dintre 
stâlpii baldachinului său şi uitându-se în gol la fereastra în 
care răpăia ploaia, cu o privire stranie, pierdută. 

— Ron? Micul dejun. 

— Nu mi-e foame. Harry făcu ochii mari. 

— Nu ziceai...? 

— Fie, vin cu tine, oftă Ron, dar nu vreau să mănânc. 
Harry îl privi cu atenţie, suspicios. 

— Ai mâncat deja jumătate din cutia de ceaune de cioc 
lată, nu-i aşa? 

— Nu-i vorba de asta, oftă Ron din nou. Stiu că... ştiu câ n- 
o înţelegi. 

— în ordine, zise Harry foarte derutat, dând să deschidă 
uşa. 

— Harry! spuse Ron dintr-odată. 


— Ce este? 

— Harry, nu mai suporti! 

— Ce nu mai suporţi? întrebă Harry, începând să se 
îngrijoreze cu adevărat. Ron era destul de palid şi arăta ca 
şi cum ar fi putut să vomite din clipă-n clipă. 

— Nu mă pot gândi decât la ea! zise Ron cu o voce 
răguşită. Harry rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase la 
aşa ceva şi nu era sigur că voia să îl asculte pe Ron. Prieteni 
sau nu, avea să fie nevoit să pună piciorul în prag dacă Ron 
urma să înceapă să îi spună „Lav-Lav” lui Lavender. 

— Cum adică nu poţi să vii la micul dejun din cauza asta? 
întrebă Harry, încercând să includă un strop de realism în 
discuţie. 

— Nu cred că ştie că exist, spuse Ron, cu un gest de 
disperare. 

— Bineînţeles că ştie că exişti, zise Harry uimit. Doar te 
sărută nonştop, nu-i aşa? 

Ron clipi. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Dar tu despre cine vorbeşti? spuse Harry, din ce în ce 
mai convins că orice urmă de logică din acest dialog se 
pierduse. 

— Despre Romilda Vane, zise Ron în şoaptă şi toată faţa 
păru să i se lumineze când o spuse, ca şi cum l-ar fi atins o 
rază pură de soare. 

Se holbară unul la celălalt timp de aproape un minut, 
înainte ca Harry să zică: 

— Glumeşti, nu? Glumeşti. 

— Harry, cred... cred că o iubesc, spuse Ron cu o voce 
sugrumată. 

— Bine, spuse Harry, ducându-se spre Ron pentru a-i privi 
de aproape ochii umezi şi chipul palid, bine... Acum să 
vedem dacă poţi s-o spui fără să te pufnească râsul. 

— O iubesc, repetă Ron pe nerăsuflate. Ai văzut ce păr 
frumos are? 


Este negru, strălucitor şi mătăsos. Dar ochii i-ai văzut? 
Ochii ei mari şi negri? Dar...? 

— E cât se poate de amuzant, spuse Harry, pierzându-şi 
răbdarea, dar s-a terminat cu glumele, da? Las-o baltă. 

Se întoarse să plece şi ajunse la doi paşi de uşă, când primi 
o lovitură puternică în urechea dreaptă. întoarse capul, 
clătinându-se. Ron ţinea pumnul ridicat, având chipul 
contorsionat de furie; era pe cale să-l lovească din nou. 

Harry reacţiona instinctiv; scoase bagheta din buzunar şi 
incantaţia îi trecu prin minte în mod involuntar: 
„Levicorpus!”. 

Ron ţipă când fu suspendat din nou în aer de călcâie; se 
bălăngăni neajutorat, atârnat cu susul în jos, cu roba căzân- 
du-i peste cap. 

— De ce m-ai lovit? tună Harry. 

— Ai insultat-o, Harry! Ai spus că glumeam! strigă Ron, 
care începuse să se învineţească la faţă, căci i se urcase 
sângele la cap. 

— Este o nebunie! zise Harry. Ce ţi-a venit să?... Atunci 
văzu cutia deschisă de pe patul lui Ron şi avu o 
străfulgerare, realizând pe loc ce se întâmpla. 

— De unde ai luat ceaunele alea de ciocolată? 

— Le-am primit cadou de ziua mea! strigă Ron, învârtin- 
du-se încet şi încercând să se elibereze. Te-am întrebat şi pe 
tine dacă nu voiai unul, ai uitat? 

— Ai luat pur şi simplu cutia de pe podea, nu-i aşa? 

— Căzuseră de pe patul meu, da? Dă-mă jos! 

— Eşti un tâmpit, chiar nu înţelegi că n-au căzut de pe 
patul tău? Erau ale mele. Le-am aruncat din cufăr când 
căutam harta. Sunt ceaunele de ciocolată pe care mi le-a 
dat Romilda înainte de Crăciun şi conţin o poţiune de 
dragoste! 

Dar Ron nu păruse să fi auzit decât un singur cuvânt. 

— Romilda? repetă el. Ai zis cumva Romilda? Harry... o 
cunoşti? 'Te rog, poţi să-mi faci cunoştinţă cu ea? 


Harry se holbă la Ron, care atârna acolo, cu o expresie 
plină de speranţă pe chip, şi se abţinu cu greu să râdă. O 
parte din el, cea care era mai apropiată de urechea 
dreaptă, care îi zvâcnea de durere, ar fi vrut să-l dea jos pe 
Ron şi să-l urmărească purtându-se ca un nebun până când 
avea să treacă efectul poţiunii. Pe de altă parte, erau 
prieteni, Ron nu fusese în apele lui când îl atacase şi Harry 
îşi zise că ar fi meritat încă un pumn, dacă l-ar fi lăsat pe 
Ron să-i declare Romildei Vane că o s-o iubească până la 
moarte. 

— Da, o să-ţi fac cunoştinţă cu ea, zise Harry, gândindu-se 
repede la o soluţie. O să te dau jos, bine? 

Îl eliberă, făcându-l să cadă grămadă pe podea (urechea 
încă îl durea destul de tare), dar Ron se ridică imediat, 
zâmbind. 

— Trebuie să fie în biroul lui Slughorn, zise Harry pe un 
ton convingător, îndreptându-se către uşă. 

— Dar de ce ar fi acolo? întrebă Ron neliniştit, grăbindu-se 
să-l ajungă din urmă. 

— A, păi face meditații la Poţiuni cu el, spuse Harry, 
inventând pe moment. 

— Poate că n-ar fi rău să întreb dacă nu pot face şi eu 
meditații împreună cu ea, nu? zise Ron plin de speranţă. 

— Bună idee, spuse Harry. 

Lavender aştepta lângă gaura portretului, aşa că planul lui 
Harry se complică în mod neaşteptat. 

— Ai întârziat, Won-Won, zise ea, bosumflându-se. 'Ți-am 
luat un cadou şi... 

— Lasă-mă în pace, spuse Ron pe un ton nerăbdător. 
Harry o să mă prezinte Romildei Vane. 

Nu-i mai spuse nimic lui Lavender, ieşind imediat pe gaura 
portretului. 

Harry încercă să-i arunce o privire plină de regret lui 
Lavender, dar poate că păru mai degrabă amuzat, pentru 
că Lavender arătă şi mai jignită când portretul doamnei 
grase se trânti în urma lor. 


Lui Harry îi fusese puţin teamă că Slughorn ar fi putut 
cobori la micul dejun, dar acesta deschise uşa de la birou 
înainte să bată a doua oară, îmbrăcat cu un halat de casă 
verde de catifea şi o bonetă de noapte din acelaşi material, 
arătând destul de adormit. 

— Harry, bolborosi el. Ce vizită matinală. Sâmbăta dorm 
de obicei până târziu. 

— Domnule profesor, scuzaţi-mă pentru deranj, spuse 
Harry cât mai încet cu putinţă, în timp ce Ron stătea ca pe 
ace, încercând să se uite prin cameră dincolo de Slughorn, 
dar prietenul meu Ron a înghiţit din greşeală o poţiune de 
dragoste. Credeţi că aţi putea să-i pregătiţi un antidot? L.-aş 
duce la Madam Pomfrey, dar nu avem voie să avem nici un 
articol de la „Weasley Bing-Bong” şi ştiţi cum este. O să ne 
pună tot felul de întrebări. 

— Harry, m-aş fi aşteptat să-i fi pregătit tu un remediu cât 
ai zice peşte, având în vedere că eşti un expert al poţiunilor, 
nu? întrebă Slughorn. 

— Ăă... zise Harry, puţin derutat din cauza lui Ron, care-i 
dădea ghionturi în coaste, încercând să intre cu forţa în 
cameră. Ştiţi, domnule, n-am pregătit niciodată un antidot 
pentru o potiune de dragoste şi, până aş fi nimerit-o eu, Ron 
ar fi putut să păţească ceva. 

Ron îl ajută, alegând momentul potrivit ca să zică pe un 
ton plângăreţ: 

— Harry, n-o văd... o ascunde cumva de mine? 

— Poţiunea asta avea cumva termen de expirare? întrebă 
Slughorn, cercetându-l acum pe Ron cu un interes 
profesional. Ştii, pot deveni mai puternice dacă sunt ţinute 
mai mult la păstrare. 

— Asta explică multe, gâfâi Harry, luptându-se de-a 
dreptul cu Ron pentru a-l împiedica să-l dărâme pe 
Slughorn. E ziua lui de naştere, domnule profesor, adăugă 
el pe un ton rugător. 

— Of, fie, hai, intraţi, zise Slughorn, înduiosându-se. Am tot 
ce trebuie aici, în geantă, nu este un antidot complicat... 


Ron dădu buzna pe uşa lui Slughorn în biroul supraîncălzit 
şi aglomerat cu lucruri al acestuia, se împiedică de un 
scăunel pentru sprijinit picioarele, îşi păstră echilibrul, 
apucân-du-l de după gât pe Harry şi-i şopti: 

— Spune-mi că nu m-a văzut împiedicându-mă. 

— N-a sosit încă, zise Harry, urmărindu-l pe Slughorn cum 
deschide trusa de poţiuni şi adăugă câte un vârf de cuţit din 
diverse ingrediente într-o sticluţă. 

— Ce bine, spuse Ron. Cum arăt? 

— Eşti foarte chipeş, spuse Slughorn pe un ton mieros, 
dându-i lui Ron un pahar cu un lichid limpede. Hai, bea-l pe 
tot, e o băutură calmantă, ca să nu te pierzi cu firea când 
vine, ştii tu. 

— Perfect, zise Ron pe un ton nerăbdător, dând paharul pe 
gât cu zgomot. 

Harry şi Slughorn îl urmăriră. Pentru o clipă, Ron le zâmbi 
larg. Apoi, foarte încet, îi pieri zâmbetul, înlocuit cu o 
expresie de groază desăvârşită. 

— Ţi-ai venit în fire, da? spuse Harry zâmbind, iar 
Slughorn râse pe înfundate. Vă mulţumesc mult, domnule 
profesor. 

— Cu plăcere, băiete, cu plăcere, zise Slughorn, în timp ce 
Ron se prăbuşi pe un scaun din apropiere, răvăşit. Are 
nevoie de un întăritor, continuă Slughorn, îndreptându-se 
acum către o masă încărcată cu sticle de băutură. Am 
Berezero, vin, ultima sticlă de mied ţinut în butoi de stejar. 
Hm... Pe asta aveam de gând să i-o dau lui Dumbledore de 
Crăciun... mă rog, zise el şi ridică din umeri, nu o să-i 
lipsească ce n-a avut niciodată! Ce-ar fi s-o deschidem acum 
şi să-l sărbătorim pe domnul Weasley? 

Râse din nou pe înfundate şi Harry izbucni şi el în râs. Era 
pentru prima dată când era aproape singur cu Slughorn de 
la prima încercare nereuşită de a obţine adevărata amintire 
de la el. Poate că, dacă ar fi reuşit să-l binedispună pe 
Slughorn în continuare... dacă ar fi băut destul de mult 
mied ţinut în butoi de stejar... 


— Poftiţi, zise Slughorn, dându-le lui Harry şi lui Ron câte 
un pahar cu mied, înainte de a-l ridica pe al său. Ei bine, la 
mulţi ani, Ralph. 

— Ron... şopti Harry. 

Însă Ron, care nu părea să asculte cui îi era închinat 
toastul, dăduse deja pe gât paharul cu mied şi-l înghiţise. 
într-o fracțiune de secundă, ceva mai mult decât o clipită, 
Harry înţelese că se petrecea ceva foarte grav, dar 
Slughorn păru să nu-şi dea seama. 

—. mulţi ani înainte şi... 

— Ron! 

Ron dăduse drumul paharului; se ridică pe jumătate de pe 
scaun şi apoi leşină, cuprins de convulsii. Făcu spume la 
gură şi ochii părură săi iasă din orbite. 

— Domnule profesor! strigă Harry. Faceţi ceva! 

Însă Slughorn parcă era paralizat din cauza şocului. Ron 
se cutremură, sufocându-se şi începând să se învineţească. 

— Dar... ce... bolborosi Slughorn. 

Harry sări peste o măsuţă şi fugi spre trusa deschisă de 
poţiuni a lui Slughorn, scoțând câteva borcane şi săculeţe, 
în timp ce Ron se lupta să respire, cu răsuflarea sa greoaie 
răsunând în cameră. Atunci o găsi. 

Era piatra care arăta ca un rinichi uscat, pe care o luase 
Slughorn de la el la sfârşitul orei de Poţiuni. 

Alergă înapoi la Ron şi-i deschise maxilarul cu forţa, bă- 
gându-i bezoarul în gură. Ron se cutremură puternic, 
rămase dintr-odată cu respiraţia tăiată, perfect nemişcat şi 
lipsit de vlagă. 

— CAPITOLUL XIX - 

SPIRIDUŞI SPIONI. 

Una peste alta, să înţeleg că n-a fost una dintre cele mai 
reuşite aniversări ale lui Ron? zise Fred. Se lăsase seara; 
aripa spitalului era cufundată în linişte, draperiile erau 
trase şi lămpile aprinse. Singurul pat ocupat era cel al lui 
Ron. Harry, Hermione şi Ginny stăteau în jurul lui; 
aşteptaseră toată ziua la uşa salonului, încercând să 


zărească ceva de fiecare dată când intra sau ieşea cineva. 
Ma-dam Pomfrey le dăduse voie să intre abia la opt. Fred şi 
George veniseră după zece. 

— Nu ne-am imaginat că o să-i dăm cadoul în împrejurările 
astea, spuse George pe un ton sumbru, punând o cutie 
mare ambalată pe noptiera lui Ron şi luând loc lângă Ginny. 

— Da, ne-am imaginat că o să fie conştient, zise Fred. 

— Şi noi eram în Hogsmeade, aşteptând să-i facem o 
surpriză, spuse George. 

— Aţi fost în Hogsmeade? întrebă Ginny, ridicându-şi 
privirea. 

— Ne gândeam să cumpărăm magazinul lui Zonko, zise 
Fred pe un ton posomorât. Să ne extindem în Hogsmeade, 
ştii, dar la ce bun, dacă voi nu mai aveţi voie să veniţi la 
sfârşitul săptămânii şi să ne cumpăraţi marfa? Dar să lăsăm 
asta. 

Îşi trase un scaun lângă Harry, uitându-se la chipul palid al 
lui Ron. 

— Harry, cum s-a întâmplat de fapt? 

Harry repetă povestea, parcă pentru a suta oară, după ce 
i-o spusese lui Dumbledore, profesoarei McGonagall, lui 
Madam Pomfrey, lui Hermione şi lui Ginny. 

— atunci i-am băgat bezoarul pe gât şi a început să 
respire ceva mai uşor. Slughorn a fugit după ajutor, au 
apărut McGonagall şi Madam Pomfrey şi l-au adus aici pe 
Ron. Au zis că o să se facă bine. Madam Pomfrey a zis că 
trebuie să rămână sub observaţie cam o săptămână. Să ia în 
continuare Esenţa de rută. 

— Pe cinstea mea, mare noroc că te-ai gândit la bezoar, 
zise George cu o voce joasă. 

— Mare noroc că a fost unul în cameră, spuse Harry, pe 
care îl treceau fiorii de fiecare dată când se gândea la ce s- 
ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi reuşit să găsească 
pietricica. 

Hermione îşi trase nasul abia auzit. Fusese deosebit de 
tăcută toată ziua. După ce venise în fugă şi albă ca varul la 


Harry, în faţa aripii spitalului, întrebând ce se întâmplase, 
aproape că nu luase deloc parte la discuţiile interminabile 
dintre Harry şi Ginny despre cum fusese otrăvit Ron, ci 
doar stătuse lângă ei, tăcând mâlc şi arătând speriată, până 
când li se permisese în cele din urmă să intre să-l vadă. 

— Mama şi tata ştiu? o întrebă Fred pe Ginny. 

— Au fost deja aici, au sosit acum vreo oră. Acum sunt în 
biroul lui Dumbledore, dar trebuie să se întoarcă repede. 

Urmă o pauză, timp în care toţi îl urmăriră pe Ron 
murmurând ceva în somn. 

— Deci otrava a fost în băutură? zise Fred încet. 

— Da, spuse Harry numaidecât. 

Nu se putea gândi decât la asta şi se bucura că avea 
ocazia de a discuta din nou despre acest aspect. 

— Slughorn a turnat în pahare... 

— Crezi că ar fi putut să-i pună ceva în băutură lui Ron 
fără să vezi? 

— Probabil că da, zise Harry. Dar de ce să vrea Slughorn 
să îl otrăvească pe Ron? 

— N-am idee, spuse Fred, încruntându-se. Crezi că s-ar 
putea să fi încurcat paharele din greşeală? Să fi fost tu 
ţinta? 

— De ce oare să vrea Slughorn să-l otrăvească pe Harry? 
întrebă Ginny. 

— Nu ştiu, zise Fred, dar bânuiesc că există mulţi care ar 
vrea să-l otrăvească pe Harry, nu? Având în vedere că i zice 
„cel ales” şi aşa mai departe. 

— Deci crezi că Slughorn este un Devorator al Morţii? 
spuse Ginny. 

— Orice este posibil, zise Fred pe un ton sumbru. 

— Ar putea fi sub stăpânirea unui Blestem Imperius, spuse 
George. 

— Sau ar putea fi nevinovat, zise Ginny. Poate că otrava a 
fost în sticlă şi, în cazul ăsta, ţinta a fost însuşi Slughorn. 

— Cine ar vrea să-l omoare pe Slughorn? 


— Dumbledore bănuieşte că Lordul Cap-de-Mort a vrut să- 
l aibă pe Slughorn de partea lui, spuse Harry. Slughorn a 
stat ascuns un an înainte de a veni la Hogwarts. Şi - se 
gândi la amintirea pe care Dumbledore nu reuşise încă s-o 
extragă de la Slughorn - şi poate că acum Cap-de-Mort vrea 
să-l elimine din calea lui, crezând poate că Slughorn este 
preţios pentru Dumbledore. 

— Dar nu ai spus că intenţionase să-i dea lui Dumbledore 
sticla aia de Crăciun? îi reaminti Ginny. Aşa că vinovatul ar 
fi putut la fel de bine să se gândească la Dumbledore. 

— Vinovatul nu-l cunoştea foarte bine pe Slughorn, spuse 
Hermione, vorbind pentru prima dată după ore întregi, cu 
un glas răguşit, de parcă că ar fi avut o răceală puternică. 
Oricine l-a cunoscut pe Slughorn ar fi ştiut că era foarte 
probabil să păstreze pentru sine ceva atât de gustos. 

— Her-mai-nii, bolborosi Ron dintr-odaţă, între ei. 

Toţi tăcură, privindu-l îngrijoraţi, dar acesta bâigui fără 
noimă pentru o clipă şi apoi începu să sforăie. Uşile 
salonului se deschiseră la perete, făcându-i pe toţi să 
tresară: Ha-grid venea cu paşi mari spre ei, cu părul ud din 
cauza ploii, cu haina de blană de castor fluturând în urma 
lui, cu o arbaletă în mână şi lăsând pe podea un şir de urme 
de noroi de mărimea unor delfini. 

— Am fost în pădure toată ziua, gâfâi el. Aragog se simte 
mai rău. l-am citit. Abia acum am venit la cină şi atunci am 
aflat de Ron de la doamna profesoară Lăstar. Cum se simte? 

— Mai bine, zise Harry. Ni s-a spus că nu este în pericol. 

— Nu aveţi voie decât câte şase vizitatori o dată, spuse 
Madam Pomfrey, ieşind repede din biroul ei. 

— Suntem şase cu Hagrid, sublinie George. 

— A, da, zise Madam Pomfrey, care se părea că-l pusese la 
socoteală pe Hagrid ca pe mai multe persoane, din cauza 
masivităţii sale. 

Pentru a-şi ascunde greşeala, se duse imediat să şteargă 
cu bagheta urmele de noroi pe care le lăsase uriaşul. 


— Nu-mi vine să cred, spuse Hagrid cu o voce răguşită, 
clătinând din capul mare, pletos şi uitându-se la Ron cu 
ochii mari. Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Uită-te la el. 
Cine ar putea să vrea să-i facă rău, cine? 

— Tocmai despre asta discutam, zise Harry. Nu ştim cine. 

— Doar n-o avea cineva pică pe echipa de vâjthaţ a 
Cerceta-şilor, nu? 

spuse Hagrid îngrijorat. Mai întâi Katie, acum Ron. 

— Nu văd de ce ar vrea cineva să lichideze o echipă de 
vâjthaţ, zise George. 

— Cred că Baston ar fi încercat să-i lichideze pe Viperini, 
că ar fi avut cum să scape basma curată, spuse Fred 
obiectiv. 

— Ei bine, eu nu cred că este vorba de vâjthaţ, dar cred că 
există o legătură între atacuri, zise Hermione încet. 

— Cum ai ajuns la concluzia asta? întrebă Fred. 

— Păi, în primul rând, amândouă ar fi trebuit să fie fatale 
şi nu au fost, chit că doar printr-un noroc chior. în al doilea 
rând, nici otrava şi nici colierul nu par să fi ajuns la 
persoanz care trebuia ucisă. 

Bineînţeles, adăugă ea pe un ton medita tiv, asta îl face şi 
mai periculos pe vinovat într-o anumită măsură, pentru că 
se pare că nu-i pasă câţi oameni omoară înainte de a-şi 
atinge adevărata ţintă. 

Înainte să poată răspunde cineva acestei afirmaţii sumbre, 
se deschiseră din nou uşile, iar domnul şi doamna Weasley 
intrară grăbiţi în salon. Prima dată când veniseră fuseseră 
anunţaţi că Ron avea să-şi revină complet şi se liniştiseră la 
acest gând, acum doamna Weasley îl apucă pe Harry şi-l 
strânse la piept cu putere. 

— Dumbledore ne-a spus cum l-ai salvat dându-i bezoarul, 
plânse ea. 

Vai, Harry, nici nu ştiu cum ţi-am putea mulţumi! 

Ai salvat-o pe Ginny, l-ai salvat pe Arthur... şi acum l-ai 
salvat pe Ron. 

— Nu este cazul să... nu am... îngăimă Harry stingherit. 


— Dacă stau să mă gândesc, jumătate din familia noastră 
trăieşte datorită ţie, zise domnul Weasley cu o voce 
sugrumată. Ei bine, Harry, tot ce pot spune este că familia 
Weasley a avut mare noroc că Ron a ales să stea în acelaşi 
compartiment cu tine în Expresul de Hogwarts. 

Lui Harry nu-i veni în minte ce i-ar fi putut răspunde şi 
aproape că se bucură când Madam Pomfrey le reaminti că 
nu puteau fi decât şase vizitatori în jurul patului lui Ron; el 
şi Hermione se ridicară imediat şi Hagrid decise să plece cu 
ei, lăsându-l pe Ron cu familia. 

— E îngrozitor, mormăi Hagrid în barbă, în timp ce cei trei 
se întoarseră pe hol către scara de marmură. Cu toate noile 
măsuri de siguranţă, copiii încă sunt atacați... Dumbledore 
e nespus de îngrijorat. Nu prea vorbeşte despre asta, dar 
îmi dau seama. 

— Hagrid, ce bănuieşte? întrebă Hermione pe un ton 
disperat. 

— Are o minte atât de ageră, încât presupun că are o 
mulţime de bănuieli, spuse Hagrid cu fermitate. Dar nu ştie 
cine a trimis colierul şi nici cine a otrăvit vinul, pentru că 
altfel l-ar fi prins deja pe vinovat, nu? Pe mine lucrul care 
mă îngrijorează, zise Hagrid, coborându-şi vocea şi 
aruncând o privire peste umăr (Harry se uită în sus, 
asigurându-se că nu era Peeves prin apropiere), este cât o 
să mai reziste Hogwarts dacă sunt atacați copiii? Se repetă 
povestea cu Camera Secretelor, nu-i aşa? O să intre lumea 
în panică, din ce în ce mai mulţi or să-şi retragă copiii de la 
şcoală şi-n scurt timp consiliul de guvernatori... 

Hagrid se întrerupse când stafia unei femei cu părul lung 
pluti senină pe lângă ei, continuând apoi în şoaptă, cu o 
voce răguşită: 

—. consiliul de guvernatori o să vrea să închidă şcoala 
Pentru totdeauna. 

— Chiar aşa? spuse Hermione îngrijorată. 

— Priveşte lucrurile şi din punctul lor de vedere, zise 
Hagrid cu tristeţe. De fapt, când nu a fost riscant să-ţi 


trimiţi copiii la Hogwarts? Te aştepţi că or să aibă loc 
accidente, fiindcă sunt sute de vrăjitori minori strânşi într- 
un singur loc, dar tentativa de crimă e cu totul altceva. Nici 
nu-i de mirare că Dumbledore e supărat pe PL... 

Hagrid se opri din mers, cu o expresie familiară de 
vinovăţie pe porţiunea din faţă vizibilă deasupra bărbii 
negre şi încâlcite. 

— Poftim? spuse Harry repede. Dumbledore e supărat pe 
Plesneală? 

— N-am zis că ar fi, spuse Hagrid, deşi privirea panicată îl 
dădu imediat de gol. Ce târziu s-a făcut, e aproape miezul 
nopţii, trebuie să... 

— Hagrid, de ce e Dumbledore supărat pe Plesneală? 
întrebă Harry răspicat. 

— Ssst! zise Hagrid, părând în acelaşi timp neliniştit şi 
mânios. Harry, nu mai striga lucruri de genul ăsta, doar nu 
vrei să-mi pierd slujba?... 

Dar poate că nici nu-ţi pasă de asta acum, că ai renunţat la 
Grija faţă de Creaturile Ma. 

— Nu încerca să mă faci să mă simt vinovat, pentru că n-o 
să-ţi meargă, spuse Harry apăsat. Ce-a făcut Plesneală? 

— Nu ştiu, Harry, nici n-ar fi trebuit să-i aud! Păi, ieşeam 
din pădure seara trecută şi i-am auzit vorbind... mă rog, 
certându-se. N-am vrut să atrag atenţia asupra mea, aşa că 
am pus capul în piept, încercând să nu-i aud, dar aveau... Ei 
bine, aveau o discuţie aprinsă şi era greu să nu-i aud. 

— Şi? insistă Harry, în timp ce Hagrid ce muta neliniştit de 
pe un picior pe altul. 

— Şi... doar l-am auzit pe Plesneală spunându-i lui 
Dumbledore că era prea încrezător în sine şi că poate că 
el... Plesneală... nu voia să mai continue aşa... 

— Aşa cum? 

— Nu ştiu, Harry. Pur şi simplu Plesneală părea să 
considere că avea prea multe de făcut, asta-i tot. în orice 
caz, Dumbledore i-a zis verde-n faţă că acceptase s-o facă şi 
cu asta basta. A fost destul de categoric. Apoi a mai spus 


ceva despre nişte investigaţii pe care trebuia să le facă 
Plesneală în privinţa Casei lui, la Viperini. Mă rog, asta nu-i 
deloc ciudat, adăugă Hagrid repede, când Harry şi 
Hermione schimbară priviri cu subînţeles. Tuturor şefilor 
Caselor li s-a cerut să facă cercetări din cauza incidentului 
cu colierul. 

— Da, dar Plesneală e singurul dintre ei cu care se ceartă 
Dumbledore, nu-i aşa? zise Harry. 

— Fii atent - Hagrid îndoi stingherit arbaleta pe care o 
ţinea; se auzi un zgomot puternic şi aceasta se rupse în 
două. Ştiu ce părere ai despre Plesneală şi nu vreau să tragi 
nişte concluzii greşite. 

— Atenţie, spuse Hermione succint. 

Se întoarseră la timp pentru a vedea umbra lui Argus Filch 
apărând pe peretele din spatele lor, înainte ca el însuşi să 
vină de după colţ, cocoşat şi cu maxilarul tremurându-i. 

— Oho! zise el cu o voce răguşită. La ora asta ar trebui să 
fiţi de mult în pat, o să primiţi detenţie! 

— Ba nu o să primească, Filch, spuse Hagrid concis. Doar 
sunt cu mine, nu? 

— Şi ce dacă sunt cu tine? întrebă Filch pe un ton 
muşcător. 

— Păi, sunt profesor, Non afurisit ce eşti! zise Hagrid, în- 
fiăcărânduse numaidecât. 

Filch se înfurie, şuierând răuvoitor, Doamna Norris sosise 
pe nesimţite şi se gudura în jurul gleznelor subţiri ale lui 
Filch. 

— Mergeţi, le zise Hagrid din colţul gurii. 

Nu fu nevoie să le spună de două ori. Harry şi Hermione 
plecară repede, auzind vocile răspicate ale lui Hagrid şi 
Filch cum răsunau în urma lor, în timp ce fugeau. Trecură 
pe lângă Peeves în apropierea cotiturii către Turnul 
Cercetaşilor, dar acesta se ducea glonţ către sursa ţipetelor, 
râzând şi strigând fericit: Vnde-s conflicte şi discuţii, Paie pe 
foc va pune Peevsie! 


Doamna Grasă aţipise şi nu-i căzu bine când o treziră, dar 
se dădu într-o parte morocănoasă, lăsându-i să intre în 
camera de zi, pe care se bucurară s-o găsească goală şi 
cufundată în linişte. Se părea că lumea nu aflase încă de 
Ron; Harry se simţi foarte uşurat. Răspunsese şi aşa la o 
grămadă de întrebări pe ziua aceea. Hermione îi spuse 
noapte bună şi plecă spre dormitoarele fetelor. însă Harry 
rămase în urmă, aşe-zându-se lângă şemineu şi uitându-se 
la cărbunii care erau pe cale să se stingă. 

Deci Dumbledore se certase cu Plesneală. în ciuda a tot ce- 
i spusese lui Harry, în ciuda faptului că insistase că avea 
încredere absolută în Plesneală, îşi pierduse cumpătul în 
faţa lui. Nu credea că făcuse totul pentru a-i ancheta pe 
Viperini. sau poate pentru a ancheta un Viperin anume: pe 
Reacredință? 

Oare Dumbledore pretinsese că bănuielile lui Harry erau 
nefondate pentru că nu dorea ca acesta să facă ceva 
nechibzuit, să vrea să ia atitudine? Părea plauzibil. Era 
posibil şi ca Dumbledore s-o fi făcut pentru că dorea ca 
Harry să se concentreze asupra lecţiilor sau asupra 
obţinerii acelei amintiri de la Slughorn. Poate că 
Dumbledore nu considera că era bine să-i împărtăşească 
unui băiat de doar şaisprezece ani ce bănuia despre colegii 
săi. 

— Potter, ai venit! 

Harry sări în picioare alarmat, cu bagheta pregătită de 
atac. Fusese convins că nu mai era nimeni în camera de zi şi 
fu luat prin surprindere de silueta mătăhăloasă care se 
ridică dintr-odată de pe un fotoliu depărtat. Când se uită 
mai bine, îşi dădu seama că era Cormac McLaggen. 

— Te-am aşteptat să te întorci, zise McLaggen, ignorând 
bagheta din mâna lui Harry. Probabil c-am adormit. Fii 
atent, am văzut că l-au dus pe Weasley în aripa spitalului 
azi-dimineaţă. Cred că no să poată să joace în meciul de 
săptămâna viitoare. 


Lui Harry îi trebuiră câteva clipe pentru a-şi da seama 
despre ce vorbea McLaggen. 

— A... da... vâjthaţ, spuse el, punându-şi bagheta înapoi la 
cureaua pantalonilor şi trecându-şi obosit mâna prin păr. 
Da, s-ar putea să nu joace. 

— Păi, atunci o să fiu eu portar, nu-i aşa? zise McLaggen. 

— Da, spuse Harry. Da, presupun că da. 

Nu găsi nici un argument împotriva acestei idei; în 
definitiv, McLaggen fusese cel mai bun după Ron, la trial. 

— Perfect, zise McLaggen mulţumit. Când sunt 
antrenamentele? 

— Poftim? Ăă... este unul mâine seară. 

— Bine. Potter, fii atent, ar trebui să vorbim înainte de 
asta. Am nişte idei tehnice cu care s-ar putea să fii de acord. 

— în ordine, spuse Harry fără entuziasm. Dar o să mi le 
spui mâine. 

Acum sunt cam obosit. Mai vorbim... 

Vestea că Ron fusese otrăvit se răspândi repede în ziua 
următoare, dar nu avu un impact la fel de mare ca atacul 
asupra lui Katie. Se părea că oamenii credeau că ar fi putut 
fi un accident, pentru că se întâmplase în biroul 
profesorului de Poţiuni şi pentru că fata nu păţise nimic 
grav, fiindu-i administrat antidotul imediat. De fapt, 
majoritatea Cerceta-şilor erau mult mai interesaţi de meciul 
de vâjţhaţ contra Astropufilor, care urma să aibă loc în scurt 
timp, pentru că mulţi voiau să-l vadă pe Zacharias Smiţh, 
care era înaintaş în echipa Astropufilor, plătind cu vârf şi- 
ndesat modul în care comentase meciul de început de sezon 
contra Viperinilor. 

Însă pentru Harry vâjthaţul era mai puţin important ca 
niciodată; devenea din ce în ce mai obsedat de Draco 
Reacredință. Consulta în continuare „Harta Ştrengarilor” 
ori de câte ori avea ocazia şi uneori făcea chiar ocoluri 
pentru a ajunge unde se întâmpla să fie Reacredință, însă 
încă nu-l observase făcând ceva ieşit din comun. în plus, mai 


erau şi momente inexplicabile, când Reacredință pur şi 
simplu dispărea de pe hartă... 

Dar Harry nu avea prea mult timp pentru a reflecta la 
asta, fiind ocupat cu antrenamentele de vâjthaţ, cu temele 
şi cu faptul că, oriunde se întorcea, dădea peste Cormac 
McLaggen şi Lavender Brown. 

Îi era greu să decidă care dintre ei era cel mai enervant. 
McLaggen îi lansa mereu aluzii că ar fi fost un portar titular 
mai bun decât Ron, asigurându-l pe Harry că acum, după ce 
avea să-l vadă jucând în mod regulat, avea să ajungă şi el la 
aceeaşi concluzie; de asemenea, îi critica în mod constant 
pe ceilalţi jucători şi-i prezenta scheme de joc detaliate, 
încât la un moment dat Harry fu nevoit să-i reamintească 
cine era căpitanul echipei. 

Între timp, Lavender îl aborda pentru a discuta despre 
Ron, obosindu-l pe Harry aproape în aceeaşi măsură ca 
discursurile lui McLaggen despre vâjthaţ. La început, pe 
Lavender o deranjase foarte tare faptul că nu-i spusese 
nimeni că Ron era în aripa spitalului. „în definitiv, sunt 
iubita lui!”...însă din păcate hotărâse să-l ierte pe Harry 
pentru această scăpare, dorind să discute cât mai des cu el 
pentru a analiza sentimentele lui Ron. Asta era o experienţă 
nespus de neplăcută pentru Harry, una de care s-ar fi lipsit 
bucuros. 

— Ştii, n-ar fi mai bine să vorbeşti cu Ron despre toate 
astea? o întrebă Harry, după ce Lavender îl supusese unui 
interogatoriu deosebit de îndelungat, care acoperise totul, 
de la cuvintele pe care le folosise Ron când vorbise despre 
roba ei festivă până la a-l întreba pe Harry dacă Ron 
considera că relaţia dintre el şi Lavender era una 
„profunda”. 

— Păi, aş vorbi, dar, de fiecare dată când mă duc să-l văd, 
îl găsesc dormind! spuse Lavender irascibilă. 

— Serios? zise Harry, surprins, pentru că el îl găsise 
perfect treaz pe Ron de fiecare dată când îl vizitase în aripa 
spitalului, arătându-se foarte interesat de cearta dintre 


Dumbledore şi Plesneală şi având mereu pe vârful limbii noi 
injurii la adresa lui McLaggen. 

— Hermione Granger îl vizitează în continuare? întrebă 
Lavender din senin. 

— Da, aşa cred. Mă rog, sunt prieteni, nu? spuse Harry 
stingherit. 

— Prieteni? Ce glumă bună, spuse Lavender pe un ton 
dispreţuitor. Nu a vorbit cu el săptămâni întregi după ce am 
devenit un cuplu! Dar presupun că vrea să se împace cu el 
acum, că a devenit „interesant” şi aşa mai departe. 

— Pentru tine, a fi otrăvit e totuna cu a deveni interesant? 
întrebă Harry. Ştii, îmi pare rău, trebuie să plec. Mă 
aşteaptă McLaggen să discutăm despre vâjthaţ, spuse 
Harry repede şi ţâşni într-o parte, trecând printr-o uşă 
ascunsă în perete şi fugind pe un hol care era o scurtătură 
spre clasa de Poţiuni şi unde, din fericire, Lavender nu 
putea veni după el. Şi nici McLaggen. 

În dimineaţa meciului de vâjthaţ contra Astropufilor, Harry 
trecu prin aripa spitalului, înainte de a se îndrepta spre 
stadion. Ron era foarte agitat; Madam Pomfrey nu era de 
acord să-l lase să se ducă să vadă meciul, fiind de părere că 
ar fi fost prea solicitant pentru el. 

— Şi cum joacă McLaggen? îl întrebă el neliniştit pe Harry, 
părând să nu-şi dea seama că mai pusese aceeaşi întrebare 
de două ori până atunci. 

— Ţi-am zis, spuse Harry răbdător, ar putea fi şi cel mai 
bun din lume, dar tot nu l-aş păstra în echipă. Le tot spune 
celorlalţi ce să facă, crede că ar putea juca mai bine decât 
oricare dintre noi. Abia aştept să scap de el. în legătură cu 
scăpatul de unii şi alţii, adăugă Harry, ridicându-se şi 
luându-şi mătura „Fulger”, te rog să nu te mai prefaci că 
dormi când vine Lavender să te vadă. Şi ea mă scoate din 
minţi. 

— A, făcu Ron sfios. Bine. în ordine. 

— Spune-i, dacă nu mai vrei să fii cu ea, spuse Harry. 


— Da... păi... nu e chiar aşa uşor, nu? zise Ron şi făcu o 
pauză. 

Hermione o să treacă pe aici înainte de meci? adăugă el pe 
un ton firesc. 

— Nu, a plecat deja spre stadion cu Ginny. 

— A, spuse Ron destul de posomorât. Bine. Atunci, mult 
noroc. Sper să-l spulberi pe McLag... adică, pe Smith. 

— O să mă străduiesc, zise Harry, punându-şi coada de 
mătură pe umăr. Ne vedem după meci. 

Merse repede pe holurile goale; toţi elevii erau afară, 
stând deja în tribune sau îndreptându-se către ele. Se uită 
pe ferestrele pe lângă care trecea în drumul său, încercând 
să estimeze cât de puternic era vântul care bătea în ele, 
când un zgomot din faţă îl făcu să ridice privirea şi-l văzu pe 
Reacredință venind spre el, însoţit de două fete care păreau 
nemulţumite şi supărate. 

Reacredință se opri brusc când îl observă pe Harry, râse 
scurt, sec şi merse mai departe. 

— Unde te duci? întrebă Harry. 

— Vezi să nu-ţi spun, Potter! C-o fi treaba ta, zise 
Reacredință pe un ton batjocoritor. Ai face bine să te 
grăbeşti, probabil că aşteaptă să vină „căpitanul ales”, 
„băiatul care a marcat” sau cum ţi-or mai spune mai nou. 

Una dintre fete chicoti involuntar. Harry o fixă cu privirea. 
Fata roşi. 

Reacredință trecu furtunos pe lângă Harry, iar ea şi 
prietena ei îl urmară cu paşi repezi, dând colţul şi fă-cându- 
se nevăzuţi. 

Harry rămase țintuit, urmărindu-i cum dispar. îl enerva la 
culme; şi aşa risca să ajungă la meci cu întârziere. Acum 
Reacredință era acolo, furişându-se prin şcoală în timp ce 
toţi ceilalţi erau plecaţi: era ocazia perfectă pentru ca 
Harry să descopere ce punea la cale Reacredință. Se 
scurseră câteva secunde în tăcere şi Harry rămase 
nemişcat, încremenit, privind lung spre locul unde 
dispăruse Reacredință... 


— Unde-ai fost? întrebă Ginny, când Harry intră în fugă în 
vestiar. 

Toţi ceilalţi membri ai echipei îşi puseseră echipamentul şi 
erau pregătiţi; Coote şi Peakes, prinzătorii, erau neliniştiţi 
şi se loveau cu bâtele de picior. 

— M-am întâlnit cu Reacredință, îi zise Harry în şoaptă, 
trăgându-şi roba roşie peste cap. 

— Şi? 

— Şi am vrut să aflu ce căuta la castel cu două prietene, în 
timp ce toţi ceilalţi erau aici. 

— Dar ce contează asta acum? 

— Păi, oricum n-o să pot să aflu, nu? zise Harry, înşfăcând 
mătura „Fulger” şi aranjându-şi ochelarii cu forţă. Să 
mergem! 

Nu mai spuse nimic altceva, ieşind pe teren cu paşi mari în 
urale şi huiduieli asurzitoare. Vântul nu era puternic, cerul 
era acoperit neuniform cu nori şi din când în când se iveau 
raze de soare orbitoare. 

— Condiţii dificile! le spuse McLaggen celorlalţi din 
echipă, îmbărbătându-i. Coote, Peakes, să nu zburaţi cu 
soarele în spate, ca să nu vă vadă. 

— McLaggen, eu sunt căpitanul, nu le mai da tu 
instrucţiuni, zise Harry supărat. Tu du-te lângă stâlpii 
porţilor! 

McLaggen se îndepărtă cu paşi apăsaţi şi atunci Harry se 
întoarse către Cooţe şi Peakes. 

— Totuşi chiar aveţi grijă să nu zburaţi cu soarele în spate, 
le zise el nemulţumit. 

Dădu mâna cu căpitanul Astropufilor şi, la semnalul lui 
Madam Hooch, se desprinse de sol, ridicându-se în văzduh 
mai sus decât ceilalţi din echipa sa şi zburând cu viteză în 
jurul terenului, în căutarea hoţoaicei. Dacă ar fi reuşit s-o 
prindă cât mai repede, exista o şansă să se poată întoarce la 
castel, să ia „Harta Ştrengarilor” şi să afle ce făcea 
Reacredință. 


— Balonul este la Smiţh, din echipa Astropufilor, zise o 
voce diafană, răsunând peste întregul domeniu. Desigur, el 
a fost cel care a comentat meciul dinainte şi Ginny Weasley 
a zburat direct spre el, făcându-l fărâme dinadins, cred 
eu... cel puţin aşa a părut. Smith a făcut nişte remarci 
destul de grosolane la adresa Cercetaşilor şi presupun că-i 
pare rău, acum că joacă împotriva lor... A, uite, a pierdut 
balonul, i l-a luat Ginny, îmi place de ea, este tare drăguță. 

Harry se uită în jos spre podiumul comentatorului. Ce om 
întreg la cap ar fi lăsat-o pe Luna Lovegood să comenteze 
meciul? Dar, chiar şi de la înălţime, părul lung, blond ni- 
sipiu, era de neconfundat, ca de altfel şi colierul cu dopuri 
de Berezero. Profesoara McGonagall stătea lângă Luna, 
părând puţin tulburată, de parcă nu ar fi fost întru totul 
convinsă că făcuse alegerea cea mai potrivită. 

— dar acum i-a luat balonul jucătorul acela mare de la 
Astropufi, nu mai ţin minte cum îl cheamă, parcă Bibble... 
nu, Buggins... 

— îl cheamă Cadwallader! zise profesoara McGonagall 
răspicat de lângă Luna, iar mulţimea râse. 

Harry se uită înjur după hoţoaică; nu era nici urmă de ea. 
Cadwallader dădu un gol câteva clipe mai târziu. McLaggen 
strigase la Ginny, criticând-o pentru că pierduse posesia 
balonului, şi din cauza asta nu observase mingea mare şi 
roşie care îi vâjâi pe lângă ureche. 

— McLaggen, vrei să fii atent la ce ai tu de făcut şi să-i laşi 
în pace pe ceilalţi! strigă Harry, întorcându-se cu faţa către 
portarul său. 

— Nici tu nu eşti un exemplu tocmai vrednic de urmat! 
strigă McLaggen la rândul lui, roşu la faţă şi mânios. 

— Şi acum Harry Potter se ceartă cu portarul său, spuse 
Luna cu seninătate, în timp ce Astropuifii şi Viperinii din 
mulţimea de mai jos aplaudară şi râseră ironic. Nu cred că 
asta o să-l ajute să găsească hoţoaică, dar poate că este un 
şiretlic iscusit. 


Harry se întoarse cu spatele la el, blestemând furios şi 
începu să dea iar ocol terenului, scrutând văzduhul în 
căutarea unei mingiuţe aurii înaripate. 

Ginny şi Demelza marcară fiecare câte un gol, dându-le un 
prilej de bucurie suporterilor îmbrăcaţi în roşu şi auriu. 
Apoi Cadwallader marcă din nou, egalând scorul, însă Luna 
nu părea să fi observat; se părea că lucrurile neimportante, 
cum era scorul, nu prezentau absolut nici un interes pentru 
ea, care tot încerca să atragă atenţia mulţimii asupra unor 
elemente ca norii cu forme speciale şi posibilitatea ca 
Zacharias Smith, care nu reuşise să păstreze în posesie 
balonul mai mult de un minut, să sufere de o boală numită 
„şablonul învinsului”. 

— Şaptezeci la patruzeci pentru Astropufi! răcni 
profesoara McGonagall în megafonul Lunei. 

— Serios, deja? spuse Luna derutată. A, uite! Portarul Cer- 
ceţaşilor i-a luat bâta unuia dintre prinzători. 

Harry se întoarse brusc în aer. într-adevăr, McLaggen » 
luase cu forţa bâta lui Peakes, din motive numai de el ştiute, 
şi părea să îi arate cum se loveşte un balon-ghiulea ţintindu- 
| pe Cadwallader care venea spre ei. 

— Vrei să-i dai bâta înapoi şi să te întorci la porţi? tună 
Harry, ducându-se glonţ spre McLaggen exact când acesta 
îşi luă avânt să lovească balonul-ghiulea şi-l nimeri din 
greşeală pe Harry. 

Simţi o durere înfiorătoare, leşinătoare... văzu o 
străfulgerare... 

ţipete îndepărtate... şi senzaţia căderii prinţr-un tunel 
nesfârşit... 

Apoi Harry se trezi întins într-un paţ nespus de cald şi 
confortabil, uitându-se în sus la o lampă care arunca un 
cerc de lumină aurie pe tavanul întunecat. îşi ridică puţin 
capul ameţit. în stânga lui era o persoană cunoscută, 
pistruiată şi cu părul roşcat. 

— Drăguţ din partea ta c-ai trecut pe aici, zise Ron, 
zâmbind. 


Harry clipi şi se uită înjur. Bineînţeles, se afla în aripa 
spitalului. 

Cerul era violet, cu urme de roşu. Meciul trebuia să se fi 
terminat cu ore în urmă. Nu mai exista nici o şansă să-l 
încolţească pe Reacredință. Lui Harry i se părea că avea 
capul deosebit de greu; ridică mâna şi simţi la pipăit un 
turban rigid de bandaje. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ţi-ai spart capul, spuse Madam Pomfrey, venind repede 
şi făcându-l să se întindă la loc pe perne. Nu te îngrijora, te- 
am vindecat imediat, dar te ţin sub observaţie în noaptea 
asta. Trebuie să te menajezi timp de câteva ore. 

— Nu vreau să stau aici peste noapte, zise Harry supărat, 
ridicânduse în capul oaselor şi dând la o parte pătura. 
Vreau să-l găsesc pe McLaggen şi să-l omor. 

— Mă tem că atunci nu te-ai mai menaja, spuse Madam 
Pomfrey, împingându-l înapoi pe pat şi ridicându-şi bagheta 
într-un mod prevenitor. Potter, o să rămâi aici până o să te 
externez, dacă nu vrei să-l chem pe domnul director. 

Se întoarse în biroul ei cu paşi repezi, iar Harry se lăsă pe 
spate pe perne, negru de supărare. 

— Ştii cumva cu cât am pierdut? îl întrebă pe Ron printre 
dinţi. 

— Păi, da, zise Ron cu părere de rău. Scorul final a fost 
trei sute douăzeci la şaizeci. 

— Minunat, spuse Harry cu sălbăticie. De-a dreptul 
minunat! Stai să pun mâna pe McLaggen... 

— N-ar fi o idee bună să pui mâna pe el, e câtun trol, 
spuse Ron în mod obiectiv. Eu, unul, nu cred că i-ar strica să 
aruncăm blestemul ăla cu unghiile de la picioare asupra lui, 
cel inventat de prinţ. în orice caz, s-ar putea ca ceilalţi 
membri ai echipei să îl facă fărâme înainte să ieşi tu de aici 
- sunt tare supăraţi. 

În vocea lui Ron se simţi o nuanţă de bucurie ascunsă fără 
succes; Harry îşi dădea seama că Ron era de-a dreptul 
încântat că McLaggen făcuse o asemenea greşeală. Harry 


stătea întins, uitându-se la pata luminoasă de pe tavan, fără 
să sufere de pe urma unei dureri definite, ci simţindu-şi 
capul oarecum fragil dedesubtul rândurilor de bandaje. 

— Am auzit de aici comentariul meciului, zise Ron, cu 
vocea voalată acum din cauza râsului. Sper ca Luna să 
comenteze toate meciurile de acum înainte. „Şablonul 
învinsului”... 

Dar Harry era încă prea supărat pentru a sesiza partea 
amuzantă a situaţiei şi Ron încetă să mai râdă după o 
vreme. 

— Ginny a venit să te vadă în timp ce îţi pierduseşi 
cunoştinţa, zise el după o pauză îndelungată, şi imaginaţia 
lui Harry se puse în mişcare la capacitate maximă, 
construind repede o scenă în care Ginny plângea deasupra 
trupului său inert, mărturisind afecțiunea profundă pe care 
i-o purta, în timp ce Ron le dădea binecuvântarea. Zicea că 
ai ajuns chiar în ultima clipă la meci. Cum aşa? Doar ai 
plecat destul de devreme. 

— A, spuse Harry, năruindu-i-se scena din minte. Da, păi, l- 
am văzut pe Reacredință furişându-se cu două fete care nu 
păreau să vrea să fie cu el, şi este a doua oară când a avut 
grijă să nu meargă la stadionul de vâjthaţ alături de toţi 
ceilalţi. A lipsit şi de la ultimul meci, ţii minte? zise Harry, 
oftând. Acum îmi pare rău că nu m-am dus după el; meciul a 
fost un fiasco. 

— Nu fi prost, spuse Ron pe un ton tăios. Nu aveai cum să 
lipseşti de la un meci doar ca să-l urmăreşti pe Reacredință. 
Eşti căpitan! 

— Vreau să ştiu ce pune la cale, zise Harry. Şi să nu-mi 
spui că este doar în închipuirea mea; nu după ce l-am auzit 
vorbind cu Plesneală. 

— N-am zis niciodată că ar fi doar în închipuirea ta, spuse 
Ron, sprijinindu-se într-un cot şi încruntându-se la Harry, 
dar nu e o regulă să existe o singură persoană care să pună 
ceva la cale în castel, şi nu mai multe în acelaşi timp! Harry, 
Reacredință a ajuns un fel de obsesie pentru tine. Adică 


chiar te gândeşti că ai fi putut lipsi de la un meci doar ca să- 
l urmăreşti. 

— Vreau să-l prind în flagrant! zise Harry frustrat. Serios, 
unde se duce când dispare de pe hartă? 

— Nu ştiu... în Hogsmeade? sugeră Ron, căscând. 

— Nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre culoarele 
secrete de pe hartă. Şi oricum, acum trebuie să fie păzite, 
nu? 

— Păi, atunci n-am idee, spuse Ron. 

Amândoi tăcură. Harry se uită fix la cercul de lumină din 
jurul lămpii de deasupra lui, gândindu-se. Şi-ar fi dorit să fie 
la fel de influent ca Rufus Scrimgeour, ca să poată trimite 
pe cineva să-l spioneze pe Reacredință, dar din păcate 
Harry nu avea în subordine un întreg oficiu de Aurori. 
Pentru o clipă îi trecu prin minte să încerce să facă ceva cu 
membrii AD, dar problema absenței de la cursuri ar fi 
rămas valabilă; în definitiv, cei mai mulţi dintre ei încă 
aveau un program foarte încărcat. 

Se auzi un sforăit jos, ca un mormăit, dinspre patul lui 
Ron. După un timp, Madam Pomfrey ieşi din biroul ei, de 
data asta îmbrăcată cu un halat de casă gros. Lui Harry îi 
era cel mai uşor să pretindă că dormea; se întoarse pe o 
parte şi ascultă cum toate draperiile se traseră singure 
când Madam Pomfrey îşi mişcă bagheta. Regla lămpile la 
puterea minimă şi se duse înapoi în birou, Harry auzi uşa 
închizându-se în urma ei, ceea ce îi dădu de înţeles că se 
ducea să se culce. 

Era a treia oară când fusese adus în aripa spitalului din 
cauza unui accident de vâjthat, medita Harry în întuneric. 
Data trecută căzuse de pe mătură din cauza prezentei De- 
mentorilor în jurul terenului, iar cu două daţi în urmă, 
profesorul Lockhart, un om de-a dreptul incapabil, îi 
eliminase toate oasele din braţ. Aceasta fusese de departe 
experienţa cea mai dureroasă. îşi aminti agonia nopţii când 
îi crescuseră la loc toate oasele din braţ, iar durerea nu se 


ameliorase deloc cu ocazia apariţiei unui vizitator 
neaşteptat în toiul... 

Harry se ridică dintr-odată în capul oaselor. Inima îi bătea 
cu putere şi turbanul de bandaje i se deranjase. în sfârşit, 
găsise soluţia: avea totuşi cum să pună pe cineva să-l 
urmărească pe Reacredintă. Cum putuse să uite, cum de 
nu-i trecuse prin minte mai devreme? 

Dar întrebarea era: cum să-l cheme? Ce trebuia să facă? 

Harry vorbi pe întuneric încet şi pe un ton nesigur. 

— Kreacher? 

Se auzi o pocnitură foarte puternică şi în cameră răsunară 
chiţăieli şi zgomote specifice unei încăierări. Ron se trezi cu 
un țipăt scurt. 

— Ce s-a?... 

Harry îşi îndreptă repede bagheta către uşa de la biroul 
lui Madam Pomfrey, murmurând „Muffliato!”, pentru ca 
aceasta să nu dea buzna în salon. Apoi se duse în patru labe 
până la capătul patului, pentru a vedea mai bine ce se 
petrecea. 

Doi spiriduşi de casă se rostogoleau pe podea chiar în 
mijlocul camerei. Unul dintre ei era îmbrăcat cu un pulover 
maro intrat la apă şi purta mai multe căciuli de lână, celălalt 
îşi legase o cârpă veche şi murdară în jurul bazinului. Apoi 
se auzi încă o pocnitură răsunătoare şi strigoiul Peeves 
apăru plutind în aer, pe deasupra spiriduşilor care se luptau 
pe podea. 

— Hei, smintitule, să ştii că urmăream lupta! îi zise el lui 
Harry indignat, indicând încăierarea de sub el, înainte de a 
începe să râdă cu poftă, zgomotos. Uite-le pe fiinţele astea 
micuţe, cum se baţ cu mânuţele, muşcând de zor, lovind cu 
spor. 

— Kreacher să nu-l insulte pe Harry Potter de faţă cu 
Dobby niciodată, altfel Dobby însuşi o să-l oblige pe 
Kreacher să-şi ţină gura! strigă Dobby cu o voce piţigăiată. 

—. pocnind de zor, zgâriind cu spor! strigă Peeves 
încântat, aruncând acum cu bucăţi de cretă în spiriduşi, 


pentru a-i întărâta şi mai ţâre. 

Lupţându-se de zor! 

— Kreacher spune orice vrea despre stăpânul lui, da, da, 
un stăpân afurisit, care are prieteni Sânge-Mâli, vai, ce ar 
spune stăpâna bietului Kreacher...? 

Nu aflară exact ce ar fi spus stăpâna lui Kreacher, pentru 
că în clipa aceea Dobby îi dădu un pumn în gură lui 
Kreacher cu pumnişorul său noduros, scoţându-i jumătate 
din dinţi. Harry şi Ron săriră amândoi din paţ, despărţindu-i 
cu forţa pe spiriduşi, deşi aceştia încercară în continuare să 
se lovească între ei cu mâinile şi cu picioarele, aţâţaţi de 
Peeves, care zbura în jurul lămpii ţipând: „Bagă-i degetul în 
ochişor, trage-l de urechi cu spor.” 

Harry îşi aţinti bagheta spre Peeves şi zise: „Langlock!”. 
Peeves se apucă de gâţ, înghiţi în sec şi apoi ieşi în zbor din 
cameră, făcând gesturi necuviincioase, însă fără să poată 
spune un cuvânt, din cauza faptului că tocmai i se lipise 
limba de cerul gurii. 

— Bravo, spuse Ron în semn de apreciere, ridicându-l de 
la podea pe Dobby, care dădea neobosit din mâini şi din 
picioare, străduindu-se să-l atingă pe Kreacher. A fost un alt 
blestem minor al prinţului, nu-i aşa? 

— Aşa e, zise Harry, răsucind un braţ uscăţiv al lui 
Kreacher într-un seminelson. Acum... Vă interzic să vă mai 
luptaţi între voi! Kreacher, nu ai voie să te lupţi cu Dobby. 
Dobby, ştiu că nu am dreptul să-ţi dau ordine. 

— Dobby este un spiriduş de casă liber şi poate asculta de 
cine vrea el. 

Dobby va face orice îi spune Harry Potter! spuse Dobby, cu 
lacrimile şiroindu-i pe chipul mic şi ridat şi pi-curându-i pe 
pulover. 

— în ordine, zise Harry, iar apoi el şi Ron le dădură 
amândoi drumul spiriduşilor, care căzură pe podea, dar nu 
se mai luptară între ei. 

— Stăpâne, m-ai chemat? spuse Kreacher cu o voce 
răguşită, făcând o plecăciune joasă şi în acelaşi timp 


aruncându-i lui Harry o privire grăitoare, care sugera că-i 
dorea să moară în chinuri groaznice. 

— Da, te-am chemat, zise Harry, uitându-se repede la uşa 
de la biroul lui Madam Pomfrey, pentru a se asigura că vraja 
„Muffliato” funcţiona în continuare, şi văzând că nu era 
nimic care să indice că ar fi auzit hărmălaia. Vreau să-ţi dau 
o sarcină. 

— Kreacher face orice îi spune stăpânul, spuse Kreacher, 
aplecânduse atât de mult încât aproape că îşi atingea cu 
buzele degetele noduroase de la picioare. Kreacher nu are 
de ales, dar lui Kreacher îi este ruşine să aibă un asemenea 
stăpân, da, da. 

— Harry Potter, o îndeplineşte Dobby! chiţăi Dobby, având 
încă ochii cât mingile de tenis inundaţi cu lacrimi. Dobby ar 
fi onorat să-l ajute pe Harry Potţer! 

— Dacă stau să mă gândesc, ar fi bine să fiţi doi, zise 
Harry. Fiţi atenţi, vreau să-l spionaţi pe Draco Reacredință. 

Ignorând privirea de uimire amestecată cu exasperare de 
pe chipul lui Ron, Harry adăugă: 

— Vreau să ştiu unde se duce, cu cine se întâlneşte şi ce 
face. Vreau să-l urmăriţi zi şi noapte. 

— Da, Harry Potter! spuse Dobby numaidecât, cu ochii 
bulbucaţi strălucindu-i de bucurie. Şi dacă Dobby eşuează, 
Dobby se aruncă din cel mai înalt turn, Harry Potter! 

— N-o să fie cazul să faci aşa ceva, zise Harry repede. 

— Stăpânul vrea să-l urmăresc pe cel mai tânăr membru al 
familiei Reacredință? spuse Kreacher cu o voce dogită. 
Stăpânul vrea să-l spionez pe nepotul cu sânge pur al fostei 
mele stăpâne? 

— întocmai, zise Harry, anticipând un mare pericol şi ho- 
tărându-se să-l curme fără întârziere. Şi îţi este interzis să-l 
previi, să-i dai de înţeles ce pui la cale, să vorbeşti cu el, să-i 
scrii mesaje sau... sau să-l contactezi în vreun fel. Ai înţeles? 

I se păru că spiriduşul se chinuia să găsească o portiţă în 
şirul de indicaţii pe care tocmai le primise şi aşteptă. Spre 


încântarea lui Harry, Kreacher făcu din nou o plecăciune 
joasă câteva clipe mai târziu şi zise plin de ură: 

— Stăpânul se gândeşte la toate şi Kreacher trebuie să-l 
asculte, chiar dacă Kreacher ar prefera de o mie de ori să-l 
servească pe băiatul Reacredință, da, da... 

— Atunci, aşa rămâne, spuse Harry. Vreau să-mi daţi 
raportul în mod regulat, dar aveţi grijă să nu apăreţi când 
sunt cu alţii. însă e în ordine dacă sunt cu Ron şi Hermione. 
Şi să nu spuneţi nimănui ce faceţi. Să staţi lipiţi de 
Reacredință ca timbrul de scrisoare. 

— CAPITOLUL XX - 

DORINȚA LORDULUI CAP-DE MORI. 

Harry şi Ron părăsiră aripa spitalului luni dimineaţă la ţ% 
prima oră, bucurându-se de o sănătate înfloritoare, datorită 
roadele faptului că îşi pierduseră cunoştinţa şi fuseseră 
otrăviţi. Rezultatul cel mai plăcut fu acela că Hermione se 
împăcase cu Ron. Hermione chiar cobori împreună cu ei la 
micul dejun, dându-le vestea că Ginny se certase cu Dean. 
Fiinţa adormită din pieptul lui Harry îşi ridică dintr-odată 
capul, adulmecând aerul plin de speranţă. 

— Din ce cauză s-au certat? întrebă el, încercând să aibă 
un ton firesc în timp ce ajunseră pe un hol de la etajul şapte 
unde nu mai era nimeni, în afară de o fetiţă foarte micuță 
care privea o tapiserie cu troli îmbrăcaţi în costume de 
balerine. 

Aceasta păru îngrozită când îi văzu apropiindu-se pe cei 
trei din anul şase şi scăpă pe jos balanţa grea de alamă pe 
care o ţinea. 

— Nu-ţi face griji! zise Hermione, binevoitoare, grăbin-du- 
se s-o ajute. Uite. 

Atinse cu bagheta balanţa stricată, zicând: „Reparo!”. 
Fetiţa nu-i mulţumi, ci rămase ţintuită acolo când trecură 
pe lângă ea, privindu-i până dispărură din câmpul ei vizual. 

Ron îi aruncă o privire peste umăr. 
— Jur că sunt din ce în ce mai mici, spuse el. 


— Să trecem peste asta, zise Harry, puţin nerăbdător. Din 
ce cauză s-au certat Ginny şi Dean, Hermione? 

— A, Dean a râs de faptul că McLaggen a trimis balonul- 
ghiulea spre tine, spuse Hermione. 

— Trebuie să fi fost destul de amuzant, spuse Ron 
rezonabil. 

— N-a fost deloc amuzant! zise Hermione cu patimă. A fost 
îngrozitor şi, dacă nu l-ar fi prins Coote şi Peakes, Harry ar 
fi putut fi foarte grav rănit! 

— Da, se poate, dar nu era cazul ca Ginny şi Dean să se 
despartă din cauza asta, spuse Harry, încercând în 
continuare să vorbească pe un ton firesc. Sau sunt încă 
împreună? 

— Da, sunt încă împreună. Dar de ce eşti atât de interesat 
de ei? 

Întrebă Hermione, aruncându-i lui Harry o privire 
cercetătoare. 

— Pur şi simplu nu vreau să mi se dezbine iar echipa de 
vâjthaţ! zise el repede, dar Hermione continuă să pară 
suspicioasă şi Harry fu deosebit de uşurat când cineva 
strigă din spatele lor: „Harry!”, oferindu-i ocazia de a se 
întoarce cu spatele la Hermione. 

— A, bună, Luna. 

— Te-am căutat în aripa spitalului, zise Luna, cotrobăind în 
ghiozdan. 

Dar mi-au zis că ai plecat... 

II puse pe Ron să ţină un fel de ceapă verde, o mânătarca 
mare, pătată, şi o cantitate considerabilă de ceva care 
semăna cu un nisip pentru pisici, scoțând în cele din urmă 
un sul de pergament destul de ponosit, pe care i-l dădu lui 
Harry. 

— mi s-a spus să ţi-l dau. 

Era un sul mic de pergament şi Harry îşi dădu seama 
imediat că era o nouă invitaţie la o lecţie cu Dumbledore. 

— în seara asta, le zise el lui Ron şi lui Hermione după ce-l 
desfăşură. 


— Felicitări pentru comentariul de la ultimul meci! îi spuse 
Ron Lunei când îi dădu înapoi ceapa verde, mânătarca şi 
nisipul pentru pisici. 

Luna schiţă un zâmbet. 

— Mă iei peste picior, nu? zise ea. Toţi mi-au spus că a fost 
groaznic. 

— Nu, vorbesc serios, spuse Ron cu sinceritate. Nu ţin 
minte vreun alt comentariu care să-mi fi plăcut mai mult! 
Apropo, ce-i asta? adăugă el, ridicând obiectul ca o ceapă la 
nivelul ochilor. 

— A, este o Rădăcină Rotunjoară, zise ea, îndesând 
pumnul de nisip pentru pisici şi mânătarca înapoi în 
ghiozdan. Poţi s-o păstrezi dacă vrei, am mai multe. Sunt 
deosebit de eficiente pentru alungarea Plinuţelor Hămesite. 

Luna plecă, lăsându-l în urmă pe Ron, care râdea pe 
înfundate şi ţinea în mână Rădăcina Rotunjoară. 

— Ştiţi ceva, chiar am început s-o simpatizez pe Luna, 
spuse el, când porniră din nou către Marea Sală. Ştiu că nu- 
i cu minţile acasă, dar în cazul ei nu-i ceva de rău... 

Se întrerupse foarte brusc. Lavender Brown stătea la 
capătul scării de marmură, neagră de supărare. 

— Bună, zise Ron neliniştit. 

— Hai, îi şopti Harry lui Hermione şi cei doi merseră 
repede mai departe, auzind-o însă pe Lavender cum 
întreabă: 

— De ce nu mi-ai spus că aveau să te externeze azi? Şi de 
ce era şi ea cu tine? 

Ron părea posomorât şi iritat când apăru la micul dejun o 
jumătate de oră mai târziu şi, deşi stătea lângă Lavender, 
Harry nu-i văzu schimbând o vorbă tot timpul cât fură 
împreună. Hermione se purta de parcă nu şi-ar fi dat seama 
de nimic din toate acestea, dar Harry o zări zâmbind cu 
superioritate de câteva ori, aparent fără motiv. 

Toată ziua aceea păru să fie deosebit de bine dispusă, iar 
seara, când erau în camera de zi, chiar fu de acord să 
verifice (cu alte cuvinte, să termine de scris) eseul pentru 


lerbologie al lui Harry, după ce refuzase categoric să o facă 
până atunci, ştiind că după aceea Harry avea să-i dea 
eseurile lui Ron să le copieze de la el. 

— Mulţumesc mult, Hermione, zise Harry, bătând-o grăbit 
pe umăr, în timp ce se uită la ceas şi văzu că era aproape 
opt. Ştii, trebuie să mă grăbesc, altfel o să întârzii la lecţia 
cu Dumbledore. 

Hermione nu răspunse, ci doar tăie unele dintre 
propoziţiile mai nereuşite, arătând puţin obosită. Harry ieşi 
repede pe gaura portretului zâmbind şi porni către biroul 
directorului. Garguiul se dădu la o parte când Harry rosti 
„Eclere caramelizate”, iar băiatul urcă scara în spirală câte 
două trepte odată, ciocănind la uşă exact când ceasul din 
birou anunţă ora opt. 

— Intră, strigă Dumbledore, dar în timp ce Harry întinse 
mâna spre uşă, cineva o deschise cu putere din interior, iar 
în prag apăru profesoara Trelawney. 

— Aha! strigă ea, arătându-l cu degetul pe Harry într-un 
mod teatral şi privindu-l prin lentilele cu dioptrii mari. Deci 
ăsta e motivul pentru care mă dai afară fără jenă din biroul 
tău, Dumbledore! 

— Draga mea Sybill, spuse Dumbledore cu o voce puţin 
exasperată, nici nu încape vorbă să te dau vreodată afară 
fără jenă de undeva, dar Harry are programare şi, sincer, 
nu cred că mai avem altceva să ne spunem. 

— Fie, zise profesoara Trelawney pe un ton foarte jignit. 
Asta este, dacă nu vrei să alungi gloaba uzurpatoare. Poate 
c-o să găsesc o şcoală unde abilităţile mele or să fie 
apreciate cum se cuvine. 

Trecu furtunos pe lângă Harry şi dispăru, coborând scara 
în spirală; o auziră poticnindu-se pe la jumătate şi Harry 
bănui că se împiedicase din cauza unuia dintre şalurile ei 
lungi. 

— Harry, te rog să închizi uşa şi să iei loc, zise 
Dumbledore, destul de obosit. 


Harry făcu aşa cum i se spusese, aşezându-se pe scaunul 
pe care stătea de obicei în faţa biroului lui Dumbledore şi 
observând că Pensivul se afla şi de data asta între ei, alături 
de el fiind alte două sticluţe de cristal pline cu amintiri 
învolburate. 

— Doamna profesoară Trelawney toţ nu s-a împăcat cu 
ideea că Firenze este profesor? întrebă Harry. 

— Nu, zise Dumbledore. Prezicerile despre Viitor se 
dovedesc mult mai problematice decât mi-aş fi imaginat, dat 
fiind că eu nu am studiat niciodată această materie. Nu-i 
pot cere lui Firenze să se întoarcă în Pădure, unde acum 
este văzut ca un paria, şi nici nu pot săi cer să plece lui 
Sybill Trelawney. Intre noi fie vorba, nu are idee ce pericole 
o aşteaptă în afara castelului. Vezi tu, ea nu ştie - şi cred că 
ar fi o greşeală să i se spună - că ea a făcut profeția despre 
tine şi Cap-de-Mort. 

Dumbledore oftă adânc, apoi zise: 

— Dar să lăsăm la o parte problemele pe care le am cu 
colegii mei. 

Avem lucruri mult mai importante de discutat. în primul 
rând, ai reuşit să îndeplineşti sarcina pe care ţi-am dat-o 
data trecută? 

— A, spuse Harry, luat prin surprindere. 

Ocupat cu lecţiile de Apariție, vâjthaţul, otrăvirea lui Ron, 
accidentul în urma căruia îşi spărsese capul şi dorinţa 
arzătoare de a afla ce punea la cale Draco Reacredință, 
aproape că uitase de amintirea pe care Dumbledore îl 
rugase s-o obţină de la profesorul Slughorn. Păi, ştiţi, l-am 
întrebat pe domnul profesor Slughorn despre asta la 
sfârşitul unui curs de Poţiuni, dar... ăă... n-a vrut să-mi 
spună nimic. 

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. 

— Am înţeles, zise Dumbledore în cele din urmă, privindu-l 
pe Harry peste ochelarii în formă de semilună şi, aşa cum se 
întâmpla de obicei, Harry se simţi ca şi cum ar fi fost 
examinat cu un aparat cu raze X. 


Şi consideri că ţi-ai dat toată silinţa în acest sens? Că ţi-ai 
pus în practică toată ingeniozitatea remarcabilă pe care o 
posezi? Că ai sondat toate adâncimile şireteniei în 
încercarea de a obţine această amintire? 

— Păi, trase Harry de timp, neştiind ce să spună. Singura 
sa tentativă de a căpăta amintirea i se păru dintr-o dată 
stânjenitor de simplistă. 

— Păi... în ziua când Ron a înghiţit din greşeală o poţiune 
de dragoste, l-am dus la domnul profesor Slughorn. M-am 
gândit că, dacă aş fi reuşit să-l binedispun pe domnul 
profesor Slughorn... 

— Şi a funcţionat? întrebă Dumbledore. 

— Păi, nu, domnule, pentru că Ron a fost otrăvit... 

— fireşte, asta te-a făcut să uiţi cu desăvârşire de 
încercarea de a obţine amintirea. Nici nu mă aşteptam să 
fie altfel, când viaţa prietenul tău era în primejdie. însă, 
după ce s-a dovedit că domnul Weasley urma să îşi revină 
complet, am sperat că aveai să te concentrezi din nou 
asupra sarcinii pe care ţi-am dat-o. Credeam că te-am făcut 
să înţelegi cât de importantă este amintirea asta. în mod 
sigur, am făcut totul pentru a te convinge că este cea mai 
crucială informaţie dintre toate şi că n-o să facem altceva 
decât să ne pierdem timpul dacă n-o s-o dobândim. 

Harry fu cuprins de un val fierbinte şi usturător de ruşine, 
care porni din creştet şi i se răspândi apoi în tot corpul. 
Dumbledore nu ridicase vocea, nici nu părea supărat, dar 
Harry ar fi preferat să ţipe la el şi dezamăgirea glacială era 
cel mai greu de suportat. 

— Domnule, zise el, puţin disperat, nu este vorba că nu mi- 
a păsat sau altceva de genul ăsta, pur şi simplu am avut 
alte... alte... 

— Preocupări, încheie Dumbledore propoziţia în locul lui. 
Am înţeles. 

Urmă iar un moment de tăcere desăvârşită - tăcerea cu 
nuanţa cea mai pronunţată de disconfort care se lăsase 
vreodată între el şi Dumbledore; ea păru să nu se mai 


termine, fiind punctată doar de scurte accese de sforăit ale 
portretului lui Armando Dippet de deasupra capului lui 
Dumbledore. Harry avu senzaţia ciudată că devenise mai 
Mic, ca şi cum ar fi scăzut în înălţime de când intrase în 
cameră. 

Când nu mai putu să suporte, zise: 

— Domnule profesor Dumbledore, vă rog frumos să mă 
scuzaţi. Ar fi trebuit să fi făcut mai mult. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama că nu mi-aţi fi cerut s-o fac dacă n-ar fi fost ceva 
cu adevărat important. 

— îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte, Harry, spuse 
Dumbledore încet. Atunci îndrăznesc să sper că de acum 
înainte o să dai o mai mare importanţă acestei chestiuni? 
Dacă nu dobândim amintirea aceea, nu mai are sens să ne 
întâlnim astfel. 

— O să reuşesc, domnule. O să obţin amintirea, spuse 
Harry cu sinceritate. 

— Atunci nu mai vorbim despre asta deocamdată, zise 
Dumbledore pe un ton mai binevoitor, ci o să reluăm 
povestea noastră de unde am rămas. Mai ţii minte unde ara 
rămas? 

— Da, domnule, spuse Harry repede. Cap-de-Mort tocmai 
îşi omorâse tatăl şi bunicii, făcând în aşa fel încât să pară că 
vinovatul fusese unchiul său, Morfin. Apoi s-a întors la 
Hogwarts şi l-a întrebat... l-a întrebat pe domnul profesor 
Slughorn de Horcruxuri, murmură el ruşinat. 

— Foarte bine, zise Dumbledore. Acum sper să-ţi aminteşti 
şi ce ţi-am spus chiar la începutul seriei noastre de întâlniri, 
şi anume că o să pătrundem în dimensiunea umplerii 
spaţiilor goale şi speculațiilor, ţii minte? 

— Da, domnule. 

— Sper să fii de acord cu mine când spun că până acum ţi- 
am arătat dovezi palpabile cât se poate de grăitoare ale 
deducţiilor pe care le-am făcut în privinţa vieţii pe care a 
dus-o Cap-de-Mort până la şaptesprezece ani. 

Harry încuviinţă din cap. 


— Dar acum, Harry, zise Dumbledore, acum situaţia a 
devenit mai incertă şi mai ciudată. Dacă a fost greu să 
găsesc dovezi despre copilăria lui Cruplud, mi-a fost 
aproape imposibil să găsesc oameni pregătiţi să-şi aducă 
aminte de Cap-de-Mort la vârsta maturității. De fapt, mă 
îndoiesc că mai există cineva pe lume, în afară de el însuşi, 
care ne-ar putea descrie pe-ndelete viaţa lui după ce a 
plecat de la Hogwarts. Mai am totuşi două amintiri pe care 
aş vrea să ţi le împărtăşesc. 

Dumbledore indică cele două sticluţe de cristal care scân- 
teiau lângă Pensiv. 

— După aceea o să fiu foarte mulţumit dacă o să-mi spui ce 
părere ai în privinţa gradului de probabilitate a concluziilor 
la care am ajuns. 

Gândul că Dumbledore punea atât de mare preţ pe 
părerea lui îl făcu pe Harry să se simtă şi mai ruşinat de 
faptul că nu reuşise să îndeplinească sarcina de a obţine 
amintirea despre Horcruxuri. Se mişcă în scaun, cuprins de 
vinovăţie, în timp ce Dumbledore ridică prima dintre 
sticluţe, ţinând-o în dreptul luminii şi cercetând-o. 

— Sper că nu te-ai plictisit de explorarea amintirilor altor 
oameni, pentru că acestea două sunt unele foarte bizare, 
zise el. Prima îi aparţine unui spiriduş de casă foarte în 
vârstă, bătrâna Hokey. Dar înainte de a vedea la ce a asistat 
ea, trebuie să-ţi povestesc repede cum a plecat Lordul Cap- 
de-Mort de la Hogwarts. Aşa cum poate că bănuiai, a ajuns 
în anul şapte de studiu obţinând note maxime la toate 
examenele. Toţi colegii lui alegeau ce cariere să urmeze 
după plecarea de la Hogwarts. Aproape toată lumea se 
aştepta la lucruri spectaculoase de la Tom Cruplud, care 
era Perfect, Premiantul Şcolii şi câştigătorul Premiului 
Special pentru servicii aduse şcolii. Ştiu că mai mulţi 
profesori, printre care şi domnul profesor Slughorn, i-au 
sugerat să se angajeze la Ministerul Magiei, oferindu-se să-i 
programeze întâlniri şi să-l pună în legătură cu diverşi 
oameni influenţi. Cap-de-Mort a refuzat toate ofertele. 


Următorul lucru pe care profesorii l-au auzit despre ela 
fost că lucra la „Borgin şi Burke”. 

— La „Borgin şi Burke”? întrebă Harry, uluit. 

— La „Borgin şi Burke”, repetă Dumbledore cu o voce 
calmă. Cred o săţi dai seama ce-l făcea să lucreze acolo 
după ce-o să pătrundem în amintirea lui Hokey. Dar asta n-a 
fost prima slujbă la care s-a gândit Cap-de-Mort. La vremea 
aceea, a fost un secret. Eu am fost unul dintre puţinii căruia 
i l-a împărtăşit directorul de atunci... dar Cap-de-Mort s-a 
dus mai întâi la domnul profesor Dippet şi l-a rugat să-i dea 
voie să rămână la Hogwarts ca profesor. 

— A vrut să rămână aici? De ce? întrebă Harry şi mai 
uimit. 

— Cred că din mai multe motive, deşi nu i-a oferit nici unul 
domnului profesor Dippet, zise Dumbledore. în primul rând 
şi de o importanţă maximă, cred că era mai ataşat de 
această şcoală decât a fost vreodată de o persoană. N-a mai 
fost nicăieri la fel de fericit ca la Hogwarts; pentru el, ăsta a 
fost primul şi singurul loc în care a descoperit un cămin. 

Harry simţi o urmă de disconfort la auzul acestor cuvinte, 
pentru că şi el simţea exact acelaşi lucru despre Hogwarts. 

— în al doilea rând, castelul este o fortăreață a magiei 
străvechi. Fără îndoială că Lordul Cap-de-Mort a descoperit 
mult mai multe dintre secretele acestui loc decât 
majoritatea elevilor care i-au trecut şi or să-i treacă pragul, 
dar poate că a considerat că mai erau şi alte mistere de 
dezlegat, izvoare de magie, care aşteptau să fie 
descoperite. Şi, în al treilea rând, fiind profesor, ar fi avut o 
putere şi o influenţă mai mari asupra tinerilor vrăjitori. 
Poate că cel care-i dăduse ide-ea fusese domnul profesor 
Slughorn, cu care se înţelegea cel mai bine şi care-i 
demonstrase ce rol decisiv putea avea un pedagog. 

Nu-mi imaginez nici pentru o clipă că Lordul Cap-de-Mort 
intenţiona să rămână toată viaţa la Hogwarts, însă cred că 
vedea această posibilitate ca pe un teren de recrutare 


folositor şi un loc unde ar fi putut să pună bazele unei 
armate personale. 

— Domnule, a primit postul până la urmă? 

— Nu, nu l-a primit. Domnul profesor Dippet i-a spus că, 
având doar optsprezece ani, era prea tânăr, dar l-a poftit să 
candideze peste câţiva ani, dacă dorea în continuare să 
predea. 

— Dar dumneavoastră ce părere aţi avut despre asta, 
domnule? 

Întrebă Harry, ezitând. 

— Nu mi s-a părut deloc o idee bună, zise Dumbledore. L.- 
am sfătuit pe Armando să nu-i dea postul... fără să-i dau 
motivele pe care ţi le-am prezentat ţie, pentru că domnul 
profesor Dippet ţinea foarte mult la Cap-de-Mort şi era 
convins că era un om onorabil. Dar nu voiam ca Lordul Cap- 
de-Mort să se întoarcă la această şcoală şi în nici un caz să 
ocupe o poziţie importantă. 

— Ce post dorea, domnule profesor? Ce materie voia să 
predea? 

Dintr-un motiv oarecare, Harry ştiu răspunsul chiar 
înainte să-l afle de la Dumbledore. 

— Apărare contra Magiei Negre. La vremea aceea, cursul 
era predat de o doamnă profesoară în vârstă, pe nume 
Galateea Merrythought, care împlinise aproape cincizeci de 
ani de profesorat la Hogwarts. 

Aşa că s-a dus la „Borgin şi Burke” şi toţi profesorii care-l 
admiraseră pe Cap-de-Mort au spus că era o mare pierdere 
ca un tânăr vrăjitor strălucit ca el să lucreze într-un 
magazin. Cu toate acestea, Cap-de-Mort nu era un angajat 
oarecare. Politicos, chipeş şi isteţ, a primit cât de curând 
însărcinări deosebite, cum nu poţi găsi decât într-un loc ca 
„Borgin şi Burke”, care este specializat în vinderea 
obiectelor cu proprietăţi neobişnuite şi remarcabile, aşa 
cum ştii şi tu, Harry. Cap-de-Mort era trimis să-i convingă 
pe oameni să se despartă de comorile lor, dându-le spre 
vânzare la magazinul celor doi parteneri, şi toate 


informaţiile indică faptul că ar fi avut un talent deosebit 
pentru această îndeletnicire. 

— Pun pariu că aşa era, zise Harry, neputând să se abţină. 

— Ei bine, ai dreptate, spuse Dumbledore cu un zâmbet. Şi 
acum, e momentul să vedem ce ne poate spune Hokey, 
spiriduşul de casă care lucra pentru o vrăjitoare foarte 
bătrână şi foarte bogată, pe nume Hepzibah Smith. 

Dumbledore atinse o sticluţă cu bagheta, dopul ţâşni afară 
şi bătrânul turnă amintirea învolburată în Pensiv, spunând 
în acelaşi timp: 

— După tine, Harry. 

Harry se ridică şi se aplecă din nou peste conţinutul 
argintiu şi văluriţ din ligheanul de piatră, până când atinse 
luciul cu faţa. Se prăbuşi în neant, în întuneric, aterizând 
într-o sufragerie, în faţa unei doamne în vârstă foarte grase, 
cu o perucă roşcată, elaborată, şi îmbrăcată cu o robă de un 
roz aprins, care fâlfâia, făcând-o să semene cu un tort cu 
glazură în curs de topire. Se privea înţr-o oglinjoară bătută 
cu nestemate, dându-se cu un pămătuf mare cu fard de 
obraz pe obrajii deja îmbujoraţi, pe când cel mai mic 
spiriduş de casă pe care-l văzuse Harry în viaţa lui îi lega 
şireturile, vârându-i picioarele grăsuţe în nişte conduri 
înguşti de satin. 

— Grăbeşţe-ţe, Hokey! îi ordonă Hepzibah. A zis că o să 
vină la patru, mai sunt câteva minute până atunci şi până 
acum n-a întârziat niciodată! 

Hepzibah puse deoparte pămătuful, în timp ce spiriduşul 
de casă se îndreptă. Capul lui ajungea abia până la tapiţeria 
scaunului pe care stătea Hepzibah şi avea pielea 
pergamentoasă, care îi atârna pe trup exact ca cearşaful 
apretaţ de pânză pe care-l purta ca pe o togă. 

— Cum arăt? zise Hepzibah, întorcându-şi capul pentru a- 
şi admira chipul din diferite unghiuri în oglindă. 

— Sunteţi încântătoare, doamnă, chiţăi Hokey. 

Harry nu putu decât să presupună că în contractul lui 
Hokey era stipulat că aceasta trebuia să mintă de îngheţau 


apele când i se punea această întrebare, pentru că 
Hepzibah Smiţh era departe de a fi încântătoare, după 
părerea lui. 

Se auzi un sunet subţirel de clopoțel, iar stăpâna şi 
spiriduşul tresăriră deopotrivă. 

— Repede, repede, a venit, Hokey! strigă Hepzibah şi 
spiriduşul ieşi în fugă din camera atât de ticsită cu diverse 
obiecte, încât era greu de înţeles cum putea cineva să 
navigheze printre ele fără să dărâme cel puţin vreo zece 
lucruri: erau dulapuri pline cu cutiuţe lăcuite, rafturi pline 
cu cărţi cu ornamente bogate din aur, alte rafturi cu sfere şi 
globuri cereşti şi numeroase plante luxuriante, în ghivece 
de alamă; de fapt, camera arăta ca o combinaţie între un 
anticariat magic şi o seră. 

Nu trecu muk şi spiriduşul de casă se întoarse urmată de 
un tânăr înalt, pe care Harry îl recunoscu uşor: era Cap-de- 
Mort. Era îmbrăcat sobru, cu un costum negru; avea părul 
ceva mai lung decât în timpul şcolii şi obrajii îi erau supţi, 
dar înfăţişarea asta îl prindea bine: era mai chipeş ca 
niciodată. După modul în care se strecura prin camera 
aglomerată, reieşi că mai fusese acolo de multe ori. Făcu o 
plecăciune joasă, luând mâna mică şi grăsuţă a lui Hepzibah 
şi atingând-o cu buzele. 

— V-am adus flori, spuse el încet, creând din senin un 
buchet de trandafiri. 

— Pişicherule, nu era nevoie! chiţăi bătrâna Hepzibah, 
deşi Harry observă că pe cea mai apropiată măsuţă era 
pregătită o vază goală.... 

Tom, să ştii că mă răsfeţi peste măsură. la loc, ia loc. Unde 
e Hokey. 

a... 

Spiriduşul de casă intră repede în cameră, ducând o tavă 
cu prăjituri pe care o aşeză lângă stăpâna ei. 

— Serveşte-te, Iom, zise Hepzibah, ştiu că-ţi plac la 
nebunie prăjiturile mele. Ia spune-mi, cum îţi mai merge? 


Eşti palid. Te exploatează la magazinul ăla, am spus-o de 
sute de ori. 

Cap-de-Mort surâse mecanic şi Hepzibah râse prosteşte. 

— Ei bine, ce te-a adus aici de data asta? întrebă ea, 
clipind cochet. 

— Domnul Burke ar vrea să vă facă o nouă ofertă pentru 
armura realizată de goblini, spuse Cap-de-Mort. Cinci sute 
de galioni, după părerea dânsului este o sumă cât se poate 
de potrivită. 

— Ei, ei, ei, s-o luăm mai uşor, altfel s-ar putea să cred c-ai 
venit doar pentru acareturile mele! se bosumflă Hepzibah. 

— Am fost trimis aici pentru ele, zise Cap-de-Mort cu o 
voce joasă. 

Doamnă, sunt un biet angajat care trebuie să urmeze nişte 
indicaţii. 

Domnul Burke vrea să vă întreb... 

— Ah, ce ştie domnul Burke? spuse Hepzibah, agitând o 
mânuţă. Vreau să-ţi arăt ceva ce nu i-am arătat niciodată 
domnului Burke! 'Tom, poţi să păstrezi un secret? Promiţi că 
n-o să-i spui domnului Burke că o am? Nu mi-ar mai da pace 
dacă ar afla că ţi-am arătat-o şi n-am de gând să i-o vând lui 
şi nici altcuiva! Dar tu o s-o apreciezi pentru încărcătura 
istorică, Iom, nu pentru preţul pe care l-ai obţine dacă ai 
vinde-o. 

— Este o onoare pentru mine să văd orice doreşte să-mi 
arate doamna Hepzibah, zise Cap-de-Mort încet, iar 
Hepzibah chicoti din nou ca o şcolăriţă. 

— Am pus-o pe Hokey să-l aducă. Hokey, unde eşti? Vreau 
să-i arăt domnului Cruplud comoara noastră cea mai de 
preţ. De fapt, adu-le pe amândouă, dacă tot eşti acolo. 

— Poftiţi, doamnă, chiţăi spiriduşul şi Harry văzu două 
cutii îmbrăcate în piele, aşezate una peste alta, traversând 
camera parcă din proprie iniţiativă, deşi ştia că micuțul 
spiriduş le ţinea deasupra capului în timp ce îşi croia drum 
printre mese, perne şi scăunele pentru sprijinit picioarele. 


— Ei bine, spuse Hepzibah pe un ton vesel, luând cutiile de 
la spiriduş, punându-le în poală şi pregătindu-se să o 
deschidă pe prima. Tom, cred că o să-ţi placă. Ah, dacă 
rudele mele ar şti că ţi-o arăt... Abia aşteaptă să pună mâna 
pe ea! 

Deschise capacul. Harry se apropie puţin pentru a vedea 
mai bine şi zări un fel de cupă mică de aur cu nişte toarte 
lucrate cu migală. 

— "Tom, ai cumva idee ce este asta? la-o şi cerceteaz-o cu 
atenţie, şopti Hepzibah şi Cap-de-Mort întinse o mână cu 
degete lungi, ridicând cupa de o toartă şi scoţând-o din 
culcuşul de mătase. 

Lui Harry i se păru că vede o sclipire roşiatică în ochii 
negri ai lui Cap-de-Mort. Expresia de lăcomie de pe chipul 
lui se regăsea în mod ciudat şi pe chipul lui Hepzibah, 
diferenţa fiind că ochii ei mici erau aţintiţi asupra 
trăsăturilor fine ale lui Cap-de-Mort. 

— Un bursuc, murmură Cap-de-Mort, examinând gravura 
de pe cupă. 

Înseamnă că i-a aparţinut... 

— Helgăi Astropuf, aşa cum bine ştii. Isteţ mai eşti! zise 
Hepzibah, aplecându-se cu corsetul pârâindu-i, şi chiar ciu- 
pindu-l de obrazul supt. Nu ţi-am zis că sunt o urmaşă 
îndepărtată a ei? Cupa asta a fost transmisă din generaţie 
în generaţie în familia mea de foarte mult timp. Este 
superbă, nu-i aşa? Şi se pare că are tot felul de puteri, dar 
nu le-am verificat pe-ndelete. O ţin aici, la loc sigur. 

Luă înapoi cupa, pe care Cap-de-Mort o ţinea cu un deget 
lung de toartă, şi o puse cu grijă în cutie, fiind prea 
preocupată să o aranjeze în locaşul ei pentru a observa 
umbra care apăruse pe chipul lui Cap-de-Mort când îi luase 
cupa. 

— Aşa deci, spuse Hepzibah veselă, unde e Hokey? A, da, 
iată-te. Poţi să o duci pe asta, Hokey. 

Spiriduşul se supuse, luând cutia cu cupa, iar Hepzibah îşi 
îndreptă atenţia către cutia mult mai plată decât prima, pe 


care o ţinea în poală. 

— Tom, cred că asta o să-ţi placă şi mai mult, şopti ea. 
Aplea-că-te puţin, dragul meu, ca să vezi mai bine. Desigur, 
Burke ştie de ăsta, l-am cumpărat de la el şi sunt sigură că 
şi-ar dori să-l recupereze după moartea mea. 

Hepzibah ridică clapeta delicată din filigran şi deschise 
capacul. Pe catifeaua roşie netedă se afla un medalion din 
aur masiv. 

De data asta, Cap-de-Mort întinse mâna fără să fie invitat 
să o facă, ridicându-l la lumină şi cercetându-l. 

— însemnul lui Viperin, zise el încet, în timp ce lumina se 
juca pe o emblemă sinuoasă, bogat decorată, în forma 
literei „S”. 

— întocmai! spuse Hepzibah, încântată şi parcă hipnotizat 
de imaginea lui Cap-de-Mort, care-i examina medalionul. Ar 
dat o avere pe el, dar n-am putut să-l ratez, este o comoară” 
toată regula. Am ţinut morţiş să-l am în colecţia mea. Se 
zice că Burke l-a cumpărat de la o femeie cam zdrentăroasă 
care părea să-l fi furat, dar nu avea idee cât de valoros era 
de fapt. 

De data aceasta nu mai încăpu nici o îndoială, ochii lui 
Cap-de-Mort avură o sticlire roşiatică la aceste cuvinte, iar 
Harry îl observă cum strânge cu putere lanţul pe care era 
medalionul. 

—, sinceră să fiu, cred că Burke i-a dat o nimica toată pe 
el, dar asta este. E tare frumos, nu-i aşa? Se spune că şiel 
are tot felul de puteri, dar eu îl ţin la loc sigur. 

Întinse mâna să ia înapoi medalionul de la Cap-de-Mort. 
Harry crezu pentru o secundă că acesta nu avea să-i dea 
drumul, însă o clipă mai târziu lănţişorul îi alunecă printre 
degete şi medalionul fu pus din nou pe pernuţa de catifea. 

— Ei bine, acum că le-ai văzut, Iom, dragul meu, sper că 
ți-au plăcut. 

Hepzibah îl privi drept în ochi şi Harry văzu cum zâmbetul 
prostesc îi piere pentru prima dată. 

— Te simţi bine, dragul meu? 


— Desigur, spuse Cap-de-Mort cu o voce joasă. Da, mă 
simt foarte bine. 

— Mi s-a părut că... dar bănuiesc c-a fost din cauza luminii, 
zise Hepzibah tulburată, iar Harry presupuse că şi ea 
văzuse sclipirea fulgerătoare din ochii lui Cap-de-Mort. 
Poftim, Hokey, ia-le şi ferecă-le la loc. Cu farmecele 
obişnuite. 

— E timpul să plecăm, Harry, spuse Dumbledore încet şi în 
timp ce spiriduşul micuţ se îndepărtă cărând cutiile, 
Dumbledore îl apucă din nou de braţ pe Harry şi se înălţară 
împreună în neant, întorcându-se în biroul lui Dumbledore. 

— Hepzibah Smith a murit la două zile după această 
întâlnire, zise Dumbledore, aşezându-se la loc şi indicându-i 
lui Harry să-i urmeze exemplul. Hokey a fost condamnată 
de minister, fiind acuzată că a pus din greşeală otravă în 
ciocolata caldă a stăpânei sale într-o seară. 

— Incredibil! spuse Harry mânios. 

— Văd că gândim la fel, zise Dumbledore. Desigur, sunt 
numeroase asemănări între moartea ei şi cea a membrilor 
familiei Cruplud. în ambele cazuri, altcineva a fost găsit 
vinovat, cineva care îşi amintea perfect că el săvârşise 
crima. 

— Hokey a declarat că a făcut-o ea? 

— Şi-a amintit că a pus ceva în ciocolata caldă a stăpânei, 
ceva ce s-a dovedit a nu fi fost zahăr, ci o otravă letală puţin 
cunoscută, spuse Dumbledore. S-a stabilit că nu a făcut-o 
intenţionat, dar având în vedere că era bătrână şi senilă... 

— Cap-de-Mort i-a modificat memoria, exact ca lui Morfin! 

— Da, şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie, zise 
Dumbledore. Şi tot ca în cazul lui Morfin, cei de la minister 
au înclinat s-o suspecteze pe Hokey... 

—. pentru că era spiriduş de casă, spuse Harry. Rareori 
mai simţise o solidaritate atât de pronunţată cu societatea 
S. P A. S. pe care o înființase Hermione. 

— întocmai, zise Dumbledore. Era bătrână, a recunoscut 
că a pus ceva în băutură şi nimeni de la minister nu s-a 


obosit să facă alte cercetări. Ca în cazul lui Morfin, mai avea 
puţin de trăit când am reuşit să-i dau de urmă şi să obţin 
această amintire. Dar bineînţeles că amintirea cu pricina nu 
dovedeşte decât că Lordul Cap-de-Mort ştia de existenţa 
cupei şi a medalionului. Familia lui Hepzibah şi-a dat seama 
că lipseau două dintre comorile ei cele mai de preţ când 
Hokey fusese deja trimisă la închisoare. Le-a luat un timp să 
fie siguri că era aşa, pentru că Hepzibah avusese 
numeroase ascunzători, fiind foarte grijulie în privinţa 
colecţiei ei. Dar înainte să se confirme fără urmă de îndoială 
lipsa cupei şi a medalionului, cel care lucrase la „Borgin şi 
Burke”, tânărul care o vizitase atât de des pe Hepzibah şi o 
fermecase într-o asemenea măsură, îşi dăduse demisia şi 
dispăruse. 

Şefii săi nu aveau idee unde plecase, fiind la fel de 
surprinşi ca toţi ceilalţi de dispariţia lui. Şi aceasta a fost 
ultima dată când s-a mai auzit de Tom Cruplud pentru 
foarte multă vreme. Acum Harry, spuse Dumbledore, dă-mi 
voie să mai fac o paranteză pentru a-ţi atrage atenţia 
asupra anumitor elemente ale poveştii noastre. 

Cap-de-Mort luase încă o viaţă, nu ştiu dacă era prima 
după uciderea familiei Cruplud, dar cred că aşa a fost. De 
data asta n-a ucis pentru a se răzbuna, ci pentru a obţine 
ceva, cum cred că ţi-ai dat deja seama. A vrut cele două 
trofee legendare pe care i le-a arătat acea biată femeie care 
avea o slăbiciune pentru el. A fugit cu cupa şi medalionul lui 
Hepzibah, exact aşa cum altădată furase de la ceilalţi copii 
de la orfelinat, aşa cum îi furase inelul unchiului său Morfin. 

— Dar, zise Harry, încruntându-se, mi se pare o nebunie. A 
riscat totul, a renunţat la slujba pe care o avea, doar pentru 
acele... 

— Poate că ţie ţi se pare o nebunie, dar lui Cap-de-Mort nu 
i s-a părut, spuse Dumbledore. Harry, sper că o să înţelegi 
cât de curând ce însemnau de fapt acele obiecte pentru el, 
dar trebuie să recunoşti că nu e greu de înţeles de cea 


considerat că medalionul, cel puţin, era în mod legitim 
proprietatea lui. 

— Medalionul, poate, zise Harry, dar de ce a luat şi cupa? 

— Cupa îi aparținuse unuia dintre fondatorii Şcolii 
Hogwarts, spuse Dumbledore. Cred că era încă ataşat de 
şcoală şi probabil nu putuse să renunţe la un obiect care 
era atât de strâns legat de istoria ei. 

Cred că au mai fost şi alte motive. Sper să ţi le pot 
prezenta cât de curând. Şi acum să trecem la ultima 
amintire pe care o am pentru tine, care o să rămână ultima 
până când o să obţii amintirea de la domnul profesor 
Slughorn. Au trecut zece ani de la amintirea lui Hokey, zece 
ani în care nu ştim nimic sigur despre ce a făcut Lordul 
Cap-de-Mort în acest răstimp. 

Harry se ridică din nou, iar Dumbledore turnă ultima 
amintire în Pensiv. 

— A cui este amintirea? întrebă el. 

— A mea, spuse Dumbledore. 

Harry se cufundă după Dumbledore în substanţa argintie 
învolburată, aterizând în acelaşi birou de unde tocmai 
plecase. Fawkes era acolo, dormind mulţumit pe stinghia sa, 
iar Dumbledore stătea în spatele biroului, semănând foarte 
bine cu Dumbledore cel de lângă Harry, având însă ambele 
mâini întregi şi nevătămate, iar chipul poate mai puţin 
ridat. Singura diferenţă dintre biroul din prezent şi acela 
era faptul că în trecut ningea, iar fulgii albăstrui pluteau în 
noapte prin dreptul ferestrei, aşezându-se pe pervaz. 

Mai tânărul Dumbledore părea să aştepte ceva şi, într- 
adevăr, la câteva minute după sosirea lor, cineva ciocăni la 
uşă, iar Dumbledore zise: „Intră”. 

Pentru o fracțiune de secundă, Harry rămase cu răsuflarea 
tăiată, revenindu-şi numaidecât. Cel care intrase în cameră 
era Cap-de-Mort. 

Chipul său nu era cel pe care-l văzuse Harry când Cap-de- 
Mort ieşise din ceaunul mare de piatră cu aproape doi ani 
în urmă; trăsăturile sale nu trimiteau în mod atât de evident 


la înfăţişarea unui şarpe, ochii încă nu-i erau roşii şi chipul 
nu era ca o mască. însă nu mai era chipeşul Tom Cruplud de 
altădată. Era ca şi cum trăsăturile i-ar fi fost arse şi şterse: 
aveau un aspect de ceară şi erau distorsionate în mod 
ciudat. Acum albul ochilor devenise roşiatic în permanenţă, 
însă pupilele nu se transformaseră încă în dungi verticale, 
aşa cum ştia Harry că avea să se întâmple. Purta o pelerină 
neagră, lungă, şi era la fel de palid ca zăpada care îi 
scânteia pe umeri. 

Dumbledore cel care stătea la birou nu dădu nici un semn 
de mirare. 

Era limpede că vizita aceasta fusese programată. 

— Bună seara, Iom, spuse Dumbledore pe un ton firesc. la 
loc, te rog. 

— Mulţumesc, zise Cap-de-Mort, aşezându-se pe scaunul 
pe care i-l indicase Dumbledore. 

Se părea că era acelaşi scaun de pe care tocmai se 
ridicase Harry în prezent. 

— Am auzit că ai primit postul de director, spuse elcu o 
voce puţin mai stridentă şi mai rece decât în trecut. Un post 
pe măsura meritelor tale. 

— Mă bucur că n-ai nimic împotrivă, spuse Dumbledore, 
zâmbind. Pot să-ţi ofer ceva de băut? 

— Aş accepta bucuros, zise Cap-de-Mort. Am făcut un 
drum lung până aici. 

Dumbledore se ridică şi se duse repede la dulapul unde 
ţinea acum Pensivul, care era, pe vremea aceea, plin cu 
sticle. După ce-i dădu lui Cap-de-Mort un pocal cu vin şi îşi 
turnă şi el unul, se întoarse la birou. 

— Spune-mi, Tom, cărui fapt îi datorez această plăcere? 
Cap-de-Mort nu răspunse imediat, sorbind din pocal. 

— Nu mi se mai spune „lom”, zise el. Acum sunt cunoscut 
ca... 

— Ştiu cum eşti cunoscut, spuse Dumbledore, zâmbind cu 
amabilitate. 


Dar mă tem că pentru mine o să rămâi mereu Iom 
Cruplud. Mă tem că este unul dintre aspectele mai puţin 
plăcute ale profesorilor în vârstă 

— nu reuşesc să uite perioada de început a foştilor elevi. 

Ridică paharul, închinând parcă în cinstea lui Cap-de- 
Mort, pe chipul căruia nu se citi, în continuare, nici o 
reacţie. Cu toate acestea, Harry observă că atmosfera se 
schimbase pe nesimţite: faptul că Dumbledore refuzase să 
folosească numele ales de Cap-de-Mort însemna că refuza 
să-l lase pe el să dicteze termenii în care avea să se 
desfăşoare întâlnirea şi Harry îşi dădu seama că şi Cap-de- 
Mort dedusese acelaşi lucru. 

— Mă mir c-ai rămas aici atâta amar de vreme, spuse Cap- 
de-Mort după o scurtă pauză. M-am întrebat întotdeauna 
de ce un vrăjitor de nivelul tău nu a vrut să lase în urmă anii 
de şcoală. 

— Ei bine, zise Dumbledore, zâmbind în continuare, 
pentru un vrăjitor de nivelul meu nu există nimic mai 
important decât transmiterea cunoştinţelor străvechi şi 
şlefuirea minţilor ţinerilor. Dacă nu mă înşel, cred că şi tu ai 
sesizat avantajele predării. 

— Le sesizez şi acum, spuse Cap-de-Mort. Doar m-am 
întrebat de ce. 

Având în vedere că ministrul ţi-a cerut sfatul în repetate 
rânduri şi că ţi s-a oferit de două ori, dacă nu greşesc, 
postul de ministru... 

— De trei ori, mai precis, zise Dumbledore. Dar nu m-a 
atras niciodată o carieră în cadrul ministerului. Cred că 
ăsta este un alt lucru pe care îl avem în comun. 

Cap-de-Mort îşi plecă fruntea, fără să zâmbească, şi luă o 
nouă înghiţitură de vin. Dumbledore nu sparse tăcerea care 
se lăsase acum între ei, ci îl aşteptă pe Cap-de-Mort să 
vorbească primul, privindu-l cu amabilitate şi aşteptând. 

— M-am întors, spuse Cap-de-Mort, la scurt timp după 
aceea, poate mai târziu decât se aştepta domnul profesor 
Dippet... dar m-am întors acum, ca să cer din nou ce mi s-a 


refuzat în trecut, din cauza faptului că eram prea tânăr. Am 
venit să-ţi cer permisiunea să mă întorc la castel, ca 
profesor. Cred că ştii deja că am văzut şi am făcut multe de 
când am plecat de la Hogwarts. Le-aş putea arăta şi spune 
elevilor lucruri pe care nu li le-ar putea oferi nici un alt 
vrăjitor. 

Dumbledore îl cântări pe Cap-de-Mort, privindu-l pentru 
scurt timp peste pocal, înainte de a vorbi. 

— într-adevăr, ştiu foarte bine că ai văzut şi ai făcut multe 
de când ai plecat de la Hogwarts, zise el încet. Zvonurile 
bazate pe faptele tale au ajuns şi aici, Iom. Aş regreta să 
aflu că majoritatea sunt adevărate. 

Expresia de pe chipul lui Cap-de-Mort rămase netulburată, 
în timp ce el zise: 

— Măreţia trezeşte invidia, invidia zămisleşte duşmănia, 
duşmănia dă naştere minciunilor. Dar, Dumbledore, cred că 
O Ştii şi tu. 

— Să înţeleg că eşti de părere că ce ai făcut tu sunt fapte 
„măreţe”? 

Întrebă Dumbledore pe un ton politicos. 

— Desigur, spuse Cap-de-Mort şi în ochi păru să i se 
aprindă o scânteie roşiatică. Am făcut experimente, am dus 
limitele magiei mai departe decât oricine altcineva până la 
mine. 

— Limitele unor anumite tipuri de magie, îl corectă 
Dumbledore cu o voce joasă. Anumite tipuri de magie. Te 
rog să mă ierţi, dar în privinţa altor tipuri, rămâi cufundat 
în ignoranță. 

Cap-de-Mort zâmbi pentru prima dată. Rânji sarcastic, 
calculat şi malefic. Avu un zâmbet mai ameninţător decât o 
privire mânioasă. 

— Vechea discuţie, zise el încet. Dar nimic din tot ce am 
văzut n-a confirmat celebrele tale declaraţii, conform 
cărora iubirea este mai puternică decât tipul meu de magie, 
Dumbledore. 

— Poate că n-ai căutat unde trebuie, sugeră Dumbledore. 


— Ei bine, atunci n-ar fi Hogwarts locul cel mai indicat ca 
să încep noi căutări? spuse Cap-de-Mort. Mă laşi să mă 
întorc aici? Să le împărtăşesc elevilor cunoştinţele mele? îţi 
pun la dispoziţie abilităţile şi persoana mea. Sunt în 
serviciul ţău. 

Dumbledore ridică din sprâncene. 

— Şi ce-o să se aleagă de cei care sunt în serviciul tău? Ce- 
o să se-ntâmple cu cei care îşi spun, sau se zvoneşte că îşi 
spun, Devoratorii Morţii? 

Harry îşi dădu seama că Lordul Cap-de-Mort nu se 
aşteptase ca Dumbledore să ştie cum se numeau aceştia. 
Văzu din nou o străfulgerare roşiatică în ochi săi şi nările ca 
nişte fante dilatându-i-se. 

— Fără îndoială, prietenii mei, zise el, după o clipă de 
tăcere, or să acţioneze în continuare fără mine. 

— Mă bucur să aud că-i consideri prieteni, spuse 
Dumbledore. Aveam impresia că erau mai degrabă un fel de 
servitori. 

— Te-ai înşelat, zise Cap-de-Morţ. 

— Să înţeleg că dacă m-aş duce asţă-seară la „Capul de 
mistreţ”, nu i-aş găsi pe câţiva dintre ei, pe Notţ, Rosier, 
Mulci-ber şi Dolohov, aşţeptându-te? Trebuie să fie nişte 
prieteni cu adevărat devotați, ca să bată aţâţa drum cu ţine 
noaptea, pe ninsoare, doar ca să-ţi ureze noroc în 
încercarea de a obţine un post de profesor. 

În mod evident, nemulţumirea lui Cap-de-Morţ crescu în 
momentul în care descoperi cât de bine îi cunoştea 
Dumbledore pe cei care-l însoțeau. însă îşi schimbă 
atitudinea numaidecât. 

— Eşti la fel de atotştiutor ca întotdeauna, Dumbledore. 

— O, nu, întâmplător am relaţii bune cu barmanii din sat, 
spuse Dumbledore cu seninătate. Acum, Tom... 

Dumbledore puse jos paharul gol şi se îndreptă în scaun, 
unindu-si vârfurile degetelor în mod caracteristic. 

— să vorbim fără ocolişuri. De ce ai venit aici asţă-seară, 
cu o escortă de scutieri, să ceri un post pe care ştim 


amândoi că nu-l doreşti? 

Cap-de-Morţ păru oarecum surprins. 

— Un post pe care nu-l doresc? Din contră, Dumbledore, 
mi-l doresc cât se poate de mult. 

— Da, vrei să te întorci la Hogwarts, dar nu vrei să predai, 
aşa cum n-ai vrut s-o faci nici când aveai optsprezece ani. 
Tom, ce urmăregşti? 

Măcar o dată în viaţă, nu vrei să spui fără ocolişuri ce 
doreşti de fapt? 

Cap-de-Mort zâmbi ironic. 

— Dacă nu vrei să-mi dai postul... 

— Bineînţeles că nu vreau, zise Dumbledore. Şi nu-mi 
imaginez nici măcar pentru o clipă că te-ai fi aşteptat să 
vreau. lotuşi ai venit aici şi ai făcut cererea asta - sunt 
sigur că ai un scop. 

Cap-de-Morţ se ridică. Niciodată nu semănase mai puţin 
cu Tom Cruplud, daţ fiind că avea trăsăturile distorsionate 
de furie. 

— Ăsta e ultimul tău răspuns? 

— Da, spuse Dumbledore, ridicându-se şi el. 

— înseamnă că nu mai avem ce să ne spunem. 

— Nu, absolut nimic, zise Dumbledore şi pe chip i se citi 
dinţr-odaţă o tristeţe profundă. A ţrecuţ de mult vremea 
când te puteam speria cu un şifonier cuprins de flăcări, 
când te puteam obliga să-ţi răscumperi fărădelegile. Dar 
mi-aş dori s-o poţ face şi acum, Tom. Mi-aş dori să fie aşa. 

Pentru o fracțiune de secundă Harry fu pe punctul de a 
striga pentru a-l avertiza pe Dumbledore: era convins că-l 
văzuse pe Cap-de-Morţ ducând mâna către bagheta din 
buzunar; dar clipa trecuse deja. Cap-de-Mort îi întorsese 
spatele lui Dumbledore, iar uşa se închidea în urma lui. 

Harry simţi cum Dumbledore îl apucă din nou de braţ şi 
câteva clipe mai târziu stăteau aproape în acelaşi loc, însă 
acum zăpada nu se mai depunea pe pervaz şi mâna lui 
Dumbledore era din nou înnegrită şi amorţită. 


— De ce? spuse Harry repede, uitându-se în ochii lui 
Dumbledore. De ce s-a întors? Aţi aflat? 

— Am bănuielile mele, dar nimic mai mult, zise 
Dumbledore. 

— Ce bănuiţi, domnule? 

— Harry, o să-ţi spun când o să obţii amintirea aia de la 
domnul profesor Slughorn, zise Dumbledore. Sper că, în 
clipa în care o să avem ultima piesă a puzzle-ului, o să 
găsim răspunsuri la toate întrebările de până atunci. 

Harry era încă nespus de curios şi nu se mişcă imediat, 
chiar dacă Dumbledore se dusese la uşă şi o ţinea deschisă. 

— Şi de data aceasta voia să predea tot Apărare contra 
Magiei Negre, domnule profesor? Nu a numit materia. 

— A, nu încape nici o îndoială, voia să predea Apărare 
contra Magiei Negre, zise Dumbledore. Au dovedit-o 
evenimentele petrecute după această mică întâlnire. Vezi 
tu, de când i-am refuzat postul lui Cap-de-Mort, n-am reuşit 
să avem un profesor de Apărare contra Magiei Negre pe o 
perioadă mai lungă de un an. 

— CAPITOLUL XXI - 

CAMERA DE NEPĂTRUNS. 

Harry îşi stoarse creierii pe parcursul săptămânii urmă-”p 
toare încercând să găsească o cale pentru a-l convinge pe 
Slughorn să-i dea amintirea adevărată, dar nu avu nici o 
străfulgerare de inspiraţie şi ajunse să facă ceea ce făcea 
din ce în ce mai des în ultimul timp când nu găsea nici o 
soluţie: studia cu atenţie manualul de Poţiuni, sperând ca 
prinţul să fi notat undeva ceva folositor, aşa cum se 
dovedise de atâtea ori până atunci. 

— N-o să găseşti nimic acolo, spuse Hermione cu fermitate 
sâmbătă seara, târziu. 

— Hermione, nu începe iar cu asta, zise Harry. Ron este 
acum în viaţă datorită prinţului. 

— Ar fi putut fi în viaţă şi dacă ai fi fost atent la ce ne-a 
spus Plesneală în anul întâi, îl contrazise Hermione. 


Harry o ignoră. Iocmai găsise o incantaţie („Sectumsem- 
pra!”) mâăzgălită pe margine deasupra cuvintelor „pentru 
duşmani” şi ardea de nerăbdare s-o încerce, dar consideră 
că era mai bine să n-o facă de faţă cu Hermione. în schimb, 
îndoi pe furiş colţul paginii. 

Stăteau în camera de zi, lângă şemineu; singurii care se 
mai aflau acolo erau nişte colegi din anul şase. Când se 
întorseseră de la cină, găsiseră un nou afiş la avizier, care 
anunţa când avea să aibă loc testul de Apariție, ceea ce 
generase un val de entuziasm şi de agitaţie. Cei care aveau 
să împlinească şaptesprezece ani înainte sau chiar în ziua 
când urma să se ţină primul ţest, pe douăzeci şi unu aprilie, 
aveau posibilitatea de a se înscrie la şedinţe practice 
suplimentare, care urmau să aibă loc în Hogsmeade (fiind 
atent supravegheate). 

Ron intrase în panică în clipa când citise anunţul, pentru 
că încă nu reuşise să Apară şi se temea că nu avea să fie 
pregătit să dea testul. 

Hermione, care Apăruse deja de două ori, era ceva mai 
încrezătoare, dar Harry, care urma să împlinească 
şaptesprezece ani abia peste patru luni, nu putea să dea 
testul, indiferent de cât de pregătit s-ar fi simţit. 

— Dar tu măcar poţi să Apari! spuse Ron pe un ton 
încordat. N-o să ai nici o problemă în iulie! 

— Nu am Apărut decât o dată, îi reaminti Harry. în timpul 
lecţiei trecute reuşise în sfârşit să Dispară şi să se 
materializeze din nou în cercul său. 

După ce pierduse mult timp dând glas îngrijorării despre 
Apariție, Ron se chinuia acum să termine un eseu deosebit 
de dificil pentru Plesneală, pe care Harry şi Hermione îl 
scriseseră deja. Harry se aştepta să primească o notă mică 
pentru el, pentru că-l contrazicea pe Plesneală în privinţa 
celei mai bune metode de a-i înfrunta pe Dementori, dar nu- 
i păsa de notă: acum prioritatea sa era amintirea lui 
Slughorn. 


— Ascultă-mă, Harry, prinţul ăsta idiot n-o să te poată 
ajuta de data asta! zise Hermione, ridicând vocea. Singurul 
mod în care poţi obliga pe cineva să facă ce vrei este 
Blestemul Imperius şi este împotriva legii să-l foloseşti. 

— Da, ştiu foarte bine asta, spuse Harry, fără să-şi 
dezlipească privirea de pe carte. De asta caut ceva diferit. 
Dumbledore spune că Veritaserum-ul n-o să funcţioneze, 
dar ar putea să fie altceva, o poţiune sau o vrajă. 

— Abordezi problema greşit, zise Hermione. Dumbledore 
spune că eşti singurul care poate obţine amintirea. Asta 
trebuie să însemne că numai tu îl poţi convinge pe Slughorn 
într-o anumită problemă. Nu este vorba despre o poţiune 
pe care ai putea să i-o dai, oricine ar putea să facă... 

— Cum se scrie „beligerant”? întrebă Ron, scuturându-şi 
pana cu putere şi uitându-se fix la pergamentul său. Nu are 
cum să fie „B-U 

— M...” 

— Nu, nu se scrie aşa, zise Hermione, trăgând foaia lui 
Ron spre ea. Şi nici „augur” nu se scrie „O-R-G-R-U -R'.Ce 
fel de pană foloseşti? 

— O pană de verificare ortografică a lui Fred şi George... 
dar cred că vraja a început să-şi piardă efectul. 

— Aşa se pare, zise Hermione, indicând titlul eseului, 
pentru că trebuie să descriem cum am înfrunta Dementorii, 
nu „Dergravorii” şi nici nu ţin minte să-ţi fi schimbat numele 
în „Roonil Wazlib”. 

— O, nu! spuse Ron, holbându-se îngrozit la pergament. 
Nu-mi spune că trebuie să-l mai scriu o dată! 

— E-n ordine, putem să-l corectăm, zise Hermione, 
trăgând eseul spre ea şi scoţându-şi bagheta. 

— Eşti fata visurilor mele, Hermione, spuse Ron, lăsân-du- 
se pe spate pe fotoliu şi frecându-se obosit la ochi. 

Hermione roşi puţin, însă nu zise decât: 

— Vezi să nu te audă Lavender. 

— Sigur, spuse Ron printre degete. Sau poate c-ar fi bine 
să mă audă. 


Ca să-mi dea papucii. 

— De ce nu-i dai tu papucii, dacă nu mai vrei să fii cu ea? 
întrebă Harry. 

— Tu nu i-ai dat papucii nimănui, nu? zise Ron. în cazul tău 
şi al lui Cho, pur şi simplu... 

— Am luat-o în direcţii diferite, aşa este, spuse Harry. 

— Mi-aş dori să se întâmple la fel cu mine şi Lavender, zise 
Ron abătut, urmărind-o pe Hermione cum atingea cu vârful 
baghetei fiecare cuvânt scris greşit, făcându-le să se 
corecteze singure, în tăcere. Dar cu cât încerc să-i dau de 
înţeles că vreau să ne despărţim, cu atât e mai insistentă. E 
ca şi cum aş fi iubitul calmarului uriaş. 

— Poftim, spuse Hermione, după vreo douăzeci de minute, 
dându-i înapoi eseul lui Ron. 

— Mulţumesc mult, zise Ron. Pot să împrumut pana ta ca 
să scriu încheierea? 

Harry, care până atunci nu găsise nimic folositor printre 
observaţiile Prințului Semipur, se uită în jur. Acum 
rămăseseră doar ei trei în camera de zi, după ce Seamus se 
dusese la culcare blestemându-l pe Plesneală şi eseul lui. 
Nu se auzeau decât focul care sfârâia şi Ron care scrijelea 
ultimul paragraf despre Dementori cu pana lui... 

Hermione. Harry tocmai închisese cartea Prințului 
Semipur, căscând, când... 

Poc. 

Hermione scoase un mic țipăt; Ron vărsă călimara, um- 
plându-şi eseul cu cerneală, iar Harry zise: „Kreacher!”. 

Spiriduşul de casă făcu o plecăciune joasă, adresându-se 
propriilor degete noduroase de la picioare. 

— Stăpânul a vrut să i se dea rapoarte la intervale 
regulate despre ce face Reacredință cel mic, aşa că acum 
Kreacher a venit să... 

Poc. 

Dobby apăru lângă Kreacher, purtând pe cap o învelitoare 
pentru ceainic, care-i stătea câş. 


— Şi Dobby a dat o mână de ajutor, Harry Potter! chiţăi el, 
aruncândui lui Kreacher o privire plină de ură. lar 
Kreacher ar trebui să-i spună lui Dobby când se duce să-l 
vadă pe Harry Potter, ca să poată să dea raportul împreună! 

— Ce se întâmplă? întrebă Hermione, încă şocată de 
aceste apariţii subite. Harry, despre ce este vorba? 

Harry ezită înainte de a răspunde, pentru că nu-i spusese 
lui Hermione că îi pusese pe Kreacher şi pe Dobby să-l 
spioneze pe Reacredință; spiriduşii de casă erau 
întotdeauna un subiect foarte delicat pentru ea. 

— Păi... le-am zis să-l urmărească pe Reacredință, zise el. 

— Zi şi noapte, spuse Kreacher cu o voce răguşită. 

— Dobby n-a mai dormit de-o săptămână, Harry Potter! 
spuse Dobby cu mândrie, clătinându-se pe loc. 

Hermione fu indignată. 

— Dobby, tu n-ai dormit? Harry, spune-mi că nu i-ai interzis 
să... 

— Nu, bineînţeles că nu, zise Harry repede. Dobby, să 
dormi, da? Dar a descoperit vreunul dintre voi ceva? se 
grăbi el să întrebe, înainte ca Hermione să îl întrerupă din 
nou. 

— Domnişorul Reacredință are o postură elegantă, pe 
măsura descendenţei sale pure, zise Kreacher numaidecât 
cu o voce răguşită.... 

În trăsăturile sale se regăseşte fineţea stăpânei mele, iar 
manierele sale sunt cele ale unui. 

— Draco Reacredință e un băiat rău! chiţăi Dobby furios. 
Un băiat care... care... 

Se cutremură din vârful ciucurelui învelitorii pentru 
ceainic până în vârful şosetelor şi apoi fugi spre şemineu, ca 
şi cum ar fi fost pe punctul de a se arunca în flăcări. Harry, 
care nu fu tocmai surprins de acest comportament, îl prinse 
de mijloc, ţinându-l strâns. Dobby se împotrivi pentru 
câteva clipe şi apoi se dădu bătut. 

— Mulţumesc, Harry Poţţer, gâfâi el. Lui Dobby încă îi este 
greu să-şi vorbească de rău foştii stăpâni. 


Harry îi dădu drumul; Dobby îşi aranja învelitoarea pentru 
ceainic şi îi spuse lui Kreacher pe un ton sfidător: 

— Dar Kreacher ar trebui să ştie că Draco Reacredință 
este un stăpân care se poartă urât cu spiriduşii de casă! 

— Bine, nu vrem să auzim cum o să-l iubeşti pe Reacredin- 
ţă până la moarte, îi zise Harry lui Kreacher. Hai să trecem 
mai departe şi să ne spui unde se duce de fapt. 

Kreacher făcu din nou o plecăciune, oarecum mânios, iar 
apoi zise: 

— Domnişorul Reacredință ia masa în Marea Sală, doarme 
într-o cameră de la subsol, se duce la cursuri în diverse... 

— Dobby, spune-mi ţu, zise Harry, întrerupându-l pe 
Kreacher. S-a dus undeva unde n-ar fi trebuit să fie? 

— Harry Potter, chiţăi Dobby, cu ochii cât cepele 
scânteindu-i la lumina focului, băiatul Reacredință nu 
încalcă nici o regulă de care să fi aflat Dobby, însă are grijă 
să nu fie detectat. Se duce în mod regulat la etajul şapte, 
însoţit de diverşi elevi, care rămân de pază în faţa uşii după 
ce elintră în... 

— Camera Necesităţii! spuse Harry, lovindu-se cu putere 
peste frunte cu Realizarea Poţiunilor Avansate. Hermione şi 
Ron îl priviră cu ochii mari. Acolo se duce pe ascuns! Acolo 
face... orice o face! Şi pun pariu că tot acolo era când 
dispărea de pe hartă... dacă mă gândesc bine, n-am văzut 
niciodată Camera Necesităţii trecută pe ea! 

— Poate că Ştrengarii n-au ştiut niciodată că era acolo, 
zise Ron. 

— Cred că trebuie să facă parte din caracterul magic al 
camerei, spuse Hermione. Dacă e nevoie să nu fie găsită, 
aşa se întâmplă. 

— Dobby, ai reuşit să intri după Reacredință şi să vezi ce 
face acolo? 

Întrebă Harry, entuziasmat. 

— Nu, Harry Potţer, este imposibil, zise Dobby. 

— Ba nu, nu este, spuse Harry imediat. Reacredință a 
intrat în sediul nostru anul trecut, aşa că o să pot să intru şi 


să-l spionez fără probleme. 

— Mă îndoiesc c-o să reuşeşti, Harry, spuse Hermione rar. 

Reacredință ştia deja exact la ce foloseam camera, nu-i 
aşa, pentru că proasta de Marietta dăduse totul pe goarnă. 
A avut nevoie ca acea cameră să devină sediul A. D. şi aşa s- 
a întâmplat. Dar tu nu ştii ce devine camera când intră 
Reacredință acolo, aşa că nu ştii în ce să ceri să se 
transforme. 

— Trebuie să existe o portiţă, zise Harry scurt. Dobby, ţe-ai 
descurcat de minune! 

— Şi Kreacher s-a descurcat bine, spuse Hermione cu 
bunăvoință. 

Dar, departe de a fi recunoscător, Kreacher îşi întoarse 
privirea de la ea, uitându-se la tavan cu ochii imenşi şi 
injectaţi şi spunând: 

— Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher, Kreacher se va 
preface că n-o aude. 

— Pleacă, se răsti Harry, iar Kreacher făcu o plecăciune 
joasă şi Dispăru. Dobby, ar fi bine să ţe duci şi tu să ţe culci. 

— Mulţumesc, Harry Potter, domnule! chiţăi Dobby fericit, 
făcânduse şi el nevăzut. 

— Nu-mi vine să cred! spuse Harry entuziasmat, întorcân- 
du-se spre Ron şi Hermione imediat după ce plecară 
spiriduşii şi rămaseră iar singuri. Am aflat unde se duce 
Reacredință! L-am încolţit! 

— Da, e grozav, zise Ron abătut, încercând să şteargă pata 
mare de cerneală care fusese până nu de mult un eseu 
aproape terminat. 

Hermione îl trase spre ea şi începu să îndepărteze 
cerneala cu bagheta. 

— Dar cum adică se duce acolo cu „diverşi elevi”? spuse 
Hermione. 

Câţi mai ştiu de planul lui? N-ai spune că are încredere în 
aţâţ de mulţi oameni. 

— Da, e ciudat, zise Harry încruntându-se. L-am auzit spu- 
nându-i lui Crabbe că nu era treaba lui ce făcea acolo. 


Atunci ce le spune celorlalţi... celorlalţi... 

Lui Harry i se pierdu vocea; se uita fix la foc. 

— Dumnezeule, cât de prost am fost, spuse el încet. E 
evident, nu? Era un ceaun plin în hrubă. Ar fi putut să fure 
din ea în timpul orei. 

— Ce să fure? zise Ron. 

— PoliPoţiune. A furat din PoliPoţiunea pe care ne-a ară- 
ţaţ-o Slughorn la prima lecţie de Poţiuni. Nu stau de pază 
diverşi elevi, ci doar Crabbe şi Goyle, ca de obicei... Da, 
totul are sens! spuse Harry, sărind în picioare şi începând 
să se plimbe prin faţa şemineului. Sunt destul de proşti ca 
şă facă orice le ordonă Reacredință, chiar dacă nu spune ce 
pune la cale... Dar nu vrea să fie văzuţi pierzând timpul în 
faţa Camerei Necesităţii, aşa că i-a pus să bea PoliPoţiune 
ca să arate ca alţii. Cele două feţe pe care le-am văzut cu el 
când nu s-a dus la meciul de vâjthaţ... ha! Erau Crabbe şi 
Goyle! 

— Vrei să spui, zise Hermione în şoaptă, că fetiţa aia 
căreia i-am reparat balanţa...? 

— Da, bineînţeles! spuse Harry răspicat, privind-o cu ochii 
mari. 

Bineînţeles că da! Probabil că Reacredință era atunci în 
cameră, aşa că fetiţa... ce toţ spun? Unul dintre eia dat 
drumul balanței ca să-l avertizeze să nu iasă, pentru că era 
cineva pe hol! Şi a mai fost şi fetiţa care a dat drumul 
borcanului cu mormoloci! Am trecut toţ timpul pe lângă el 
şi nu ne-am dat seama! 

— îi pune pe Crabbe şi Goyle să se transforme în fete? zise 
Ron, râzând în hohote. Pe cinstea mea, e de înţeles de ce 
par abătuţi în ultima vreme. Mă mir că nu-i spun s-o lase 
moartă. 

— Păi, nu i-ar putea spune aşa ceva, dacă le-a arătat 
Semnul întunecat, spuse Harry. 

— Hm. Semnul întunecat, despre care nu ştim dacă există 
cu adevărat, spuse Hermione pe un ton sceptic, rulând 


eseul uscat al lui Ron înainte să mai păţească ceva şi dându- 
i-l înapoi. 

— Rămâne de văzut, zise Harry, încrezător. 

— Da, rămâne de văzut, spuse Hermione, ridicându-se şi 
întinzânduse. Dar, Harry, nu te entuziasma prea tare, eu tot 
nu cred c-o să poţi să intri în Camera Necesităţii fără să ştii 
mai întâi ce-i acolo. Şi nu cred c-ar trebui să uiţi - îşi puse 
pe umăr geanta grea, aruncându-i o privire foarte serioasă 
-că de fapt ar trebui să te concentrezi asupra obţinerii 
acelei amintiri de la Slughorn. Noapte bună. 

Harry o privi cum se îndepărtează, părând puţin 
nemulţumit. După ce se închise în urma ei uşa care ducea 
spre dormitoarele fetelor, Harry îl luă la întrebări pe Ron. 

— Tu ce crezi? 

— Cred că mi-aş dori să pot să Dispar ca un spiriduş de 
casă, zise Ron, uitându-se fix la locul unde dispăruse Dobby. 
Aş lua cu brio testul de Apariție. 

Harry nu dormi bine în noaptea aceea. Avu impresia că 
fusese treaz ore întregi, întrebându-se cum folosea 
Reacredință Camera Necesităţii şi ce avea să vadă când 
avea să intre el, Harry, acolo a doua zi, pentru că, indiferent 
ce ar fi zis Hermione, Harry era convins că, dacă 
Reacredință putuse să vadă sediul A. D. şi el avea să vadă... 
ce anume? Un loc de întâlnire? O ascunzătoare? Un 
depozit? 

Un atelier? Rotiţele minţii i se învârtiră neîncetat şi, când 
Harry reuşi să adoarmă în cele din urmă, visele îi fură 
tulburate de imaginea lui Reacredință, care se transformă 
în Slughorn, care se transformă la rându-i în Plesneală... 

Harry era cuprins de nerăbdare la micul dejun din 
dimineaţa următoare, avea o fereastră înainte de Apărare 
contra Magiei Negre şi era hotărât să petreacă acest timp 
încercând să intre în Camera Necesităţii. Hermione nu 
dădu nici un semn de interes vizibil când Harry povesti în 
şoaptă cum plănuia să intre în Camera Necesităţii, ceea ce 


îl enervă pe Harry, pentru că era de părere că Hermione i- 
ar fi putut fi de mare ajutor, dacă ar fi vrut. 

— Fii atentă, zise el încet, aplecându-se în faţă, punând o 
mână pe Profetul zilei, pe care Hermione tocmai îl luase de 
la o bufniţă care aducea poşta, şi împiedicând-o să-l 
deschidă şi să dispară după el. N-am uitat de Slughorn, dar 
habar nu am cum să-l fac să-mi dea amintirea aia. Şi de ce 
să nu descopăr ce pune la cale Reacredință până îmi vine o 
idee strălucită? 

— Ţi-am mai spus, trebuie să-l convingi pe Slughorn, zise 
Hermione. 

Nu se pune problema să-l păcăleşti sau să-l vrăjeşti, altfel 
Dumbledore ar fi făcut-o într-o clipită. în loc să pierzi timpul 
în faţa Camerei Necesităţii - smuci Profetul de sub mâna lui 
Harry şi-l despături pentru a citi prima pagină - ar trebui 
să-l cauţi pe Slughorn şi să faci apel la sensibilitatea lui. 

— Cineva cunoscut?... întrebă Ron, în timp ce Hermione 
citea titlurile articolelor. 

— Da! spuse Hermione, făcându-i pe Harry şi pe Ron să le 
stea mâncarea în gât, dar e în ordine, nu a murit. E vorba 
despre Mundungus. A fost arestat şi închis în Azkaban! Se 
pare că a pretins că era un Inferius, în timpul unei tentative 
de furt... şi cineva pe nume Octavius Pepper a dispărut... A, 
ce îngrozitor, un băiat de nouă ani a fost arestat pentru că a 
încercat să-şi ucidă bunicii, se crede că era sub influenţa 
Blestemului Imperius. 

Terminară de mâncat în tăcere. Hermione plecă repede la 
cursul de Studiul Vechilor Rune, Ron se duse în camera de 
zi ca să termine de scris eseul despre Dementori pentru 
Plesneală şi Harry porni spre holul de la etajul şapte şi spre 
bucata de perete de vizavi de tapiseria care-l înfăţişa pe 
Bar-nabas cel Smintit dându-le lecţii de balet unor troli. 

Harry îşi puse Pelerina Invizibilă imediat ce găsi un culoar 
liber, dar se dovedi că o făcuse degeaba. Când ajunse la 
destinaţie, descoperi că nu mai era nimeni acolo. Nu era 
sigur dacă avea şanse mai mari de a intra în cameră dacă 


Reacredință era înăuntru, dar cel puţin prima sa încercare 
nu avea să fie complicată de prezenţa lui Crabbe sau Goyle 
deghizați în fetiţe de unsprezece ani. 

Închise ochii când se apropie de locul unde era ascunsă 
uşa Camerei Necesităţii. Ştia ce avea de făcut; devenise 
foarte priceput la asta anul trecut. Concentrându-se din 
răsputeri, îşi zise: „Trebuie să văd ce face Reacredință aici. 
Trebuie să văd ce face Reacredință aici. 

Trebuie să văd ce face Reacredință aici.” 

Trecu de trei ori prin faţa uşii şi apoi deschise ochii şi se 
uită la ea plin de speranţă, cu inima băţându-i cu putere în 
piept... dar avea în faţă aceeaşi porţiune perfect goală de 
perete, înainta şi făcu o încercare, împingându-se în perete. 
Suprafaţa de piatră rămase neclintită şi tare. 

— în ordine, şpuşe Harry cu voce tare. în ordine, nu m-am 
concentrat bine. 

Reflectă o clipă, apoi reîncepu să se concentreze din 
răsputeri, ţinând ochii închişi. 

„ Trebuie să văd locul unde vine Reacredință pe ascuns. 
Trebuie să văd locul unde vine Reacredință pe ascuns. 
Trebuie să văd locul unde vine Reacredință pe ascuns.” 

Deschise ochii, aşteptând să vadă rezultatul, după ce trecu 
de trei ori prin dreptul uşii. 

Nu mai era nici urmă de uşă. 

— Ah, să fim serioşi, îi şpuşe el neliniştit peretelui. A fost o 
exprimare foarte clară. Fie... 

Medita timp de câteva minute înainte de a începe să se 
plimbe din nou. 

„Am nevoie să devii locul care devii pentru Draco 
Reacredință. , 

Nu deschise ochii imediat după ce termină de patrulat. 
Ascultă cu urechile ciulite, ca şi când ar fi putut auzi o 
pocnitură care şă anunţe apariţia uşii. însă nu auzi nimic, în 
afară de ciripitul păsărilor de afară. Deschise ochii. 

Nici de data asta nu era vreo urmă de usă. 


Harry înjură. Cineva scoase un țipăt. întoarse capul şi văzu 
un grup de fete din primul an întorcându-se în fugă după 
colţul de unde veniseră, sub impresia că tocmai întâlniseră 
o fantomă cu o gură extrem de spurcată. 

Timp de o oră, Harry încercă mai multe variante ale frazei: 
„Am nevoie să văd ce face Draco Reacredință în interiorul 
tău.” Apoi trebui să recunoască faptul că Hermione ar fi pu- 
țuţ să aibă dreptate: camera pur şi simplu nu voia şă se 
deschidă pentru el. 

Frustrat şi nervos, plecă spre cursul de Apărare contra 
Magiei Negre, dându-şi jos Pelerina Invizibilă şi îndeşând-o 
în geantă pe drum. 

— Iar ai întârziat, Potter, spuse Plesneală glacial, când 
Harry intră grăbit în clasa luminată cu lumânări. Zece 
puncte pierdute de Cercetaşi! 

Harry se uită urât la Plesneală, aruncându-se pe scaunul 
de lângă Ron; jumătate dintre colegii lui erau încă în 
picioare, îşi scoteau cărţile şi îşi aranjau lucrurile. Nu avea 
cum să fi venit mult mai târziu decât ei. 

— înainte de-a începe, vreau să-mi predaţi eseurile despre 
Demenţori, zise Plesneală, fluţurându-şi bagheta cu un aer 
neglijent şi făcând douăzeci şi cinci de suluri de pergament 
să plutească şi să se aşeze ordonat pe biroul său. Pentru 
binele vostru, sper să fie mai reuşite decât eseurile de 
proastă calitate despre împotrivirea în faţa Blestemului 
Imperius a căror lectură a trebuit s-o îndur. Acum, vă rog să 
deschideţi manualul la pagina... ce doreşti, domnule 
Finnigan? 

— Domnule, spuse Seamus, voiam să vă întreb cum se face 
diferenţa dintre un Inferius şi o fantomă? Pentru că în 
Profetul zilei scria ceva despre un Inferius... 

— Ba nu, nu scria nimic despre un Inferius, zise Plesneală 
pe un ton plictisit. 

— Dar, domnule, am auzit lumea vorbind despre... 

— Dacă ai fi citit articolul cu pricina, domnule Finnigan, ai 
fi ştiut că aşa-zisul Inferius era nimeni altul decât un hoţ 


jegos şi pricăjit pe nume Mundungus Fletcher. 

— Nu se presupune că Plesneală şi Mundungus ar trebui 
să fie în aceeaşi tabără? le şopti Harry lui Ron şi Hermione. 
Nu ar trebui să fie supărat că Mundungus a fost ares...? 

— Dar se pare că Potter are foarte multe de spus despre 
asta, spuse Plesneală, indicând dintr-odaţă băncile din 
fundul clasei, cu ochii negri aţintiţi asupra lui Harry. Să ne 
spună Potţer cum facem diferenţa între un Inferius şi o 
fantomă. 

Toată clasa se întoarse să se uite la Harry, care încercă 
repede să-şi aducă aminte ce îi spusese Dumbledore în 
noaptea când îl vizitaseră pe Slughorn. 

— Îă... păi... fantomele sunt transparente... zise el. 

— A, foarte bine, îl întrerupse Plesneală, arcuindu-şi buza. 
Da, Potter, este limpede că nu ai studiat degeaba magia 
timp de şase ani. 

„Fantomele sunt transparente”. 

Pansy Parkinson chicoti cu o voce piţigăiată. Câţiva dintre 
colegii săi zâmbeau ironic. Harry trase aer în piept şi 
continuă pe un ton calm, deşi simţea că îi fierbe sângele în 
vine: 

— Da, fantomele sunt transparente, în timp ce Inferii sunt 
cadavre, nu-i aşa? Aşa că trebuie să fie materiali... 

— Asta ne-ar fi putut spune şi un copil de cinci ani, zise 
Plesneală pe un ton batjocoritor. Un Inferius este un 
cadavru care a fost reanimat prin farmec de către un 
vrăjitor. Nu este viu, ci doar e folosit ca o marionetă care 
urmează ordinele unui vrăjitor. Aşa cum sper că ştiţi deja, o 
fantomă este urma lăsată de sufletul unui decedat pe 
pământ... şi, bineînţeles, aşa cum a spus şi Potţer cu 
înţelepciune, este transparentă. 

— Păi, varianta lui Harry este cea mai folositoare când 
încercăm să-i deosebim, zise Ron. Dacă dăm nas în nas cu 
unul dintre ei pe o străduţă întunecată, mai degrabă ne 
uităm la el să vedem dacă e transparent sau nu decât să 


întrebăm: „Mă scuzaţi, sunteţi cumva urma lăsată de 
sufletul unui decedat pe pământ?”. 

Se stârni un val de râsete care încetă imediat când 
Plesneală îngheţă clasa dintr-o privire. 

— încă zece puncte pierdute de Cercetaşi, zise Plesneală. 
Nici nu mă aşteptam la o abordare mai sofisticată de la Ro- 
nald Weasley, băiatul care este aţâţ de transparent, încât nu 
poate Apărea nici la doi centimetri depărtare. 

— Nu! şopti Hermione, apucându-l de braţ pe Harry când 
acesta deschise gura mânios. Nu are sens, o să te alegi iar 
cu ore de detenţie. Lasă-l! 

— Acum deschideţi cărţile la pagina două sute 
treisprezece, spuse Plesneală, schiţând un zâmbet ironic, şi 
citiţi primele două paragrafe despre Blestemul Cruciatus. 

Ron fu foarte tăcut până la sfârşitul cursului. Când sună de 
pauză, Lavender îi prinse din urmă pe Ron şi Harry 
(Hermione dispăruse în mod misterios când se apropiase 
Lavender) şi-l critică aprig pe Plesneală pentru că glumise 
pe seama Apariţiei lui Ron, dar nu păru decât să-l enerveze 
pe Ron, care se descotorosi de ea, oprindu-se la baia 
băieţilor cu Harry. 

— Şi totuşi Plesneală are dreptate, nu-i aşa? zise Ron, 
după ce se uită înţr-o oglindă crăpată timp de câteva clipe. 
Nu ştiu dacă merită să dau testul. Pur şi simplu nu sunt bun 
la Apariţii. 

— Nu te împiedică nimic să faci şedinţe practice 
suplimentare înHogsmeade şi să vezi dacă nu te ajută, 
spuse Harry. Oricum, o să fie mult mai interesant decât să 
încerci să Apari în cercul ăla ridicol. Şi apoi, dacă tot nu... 
ştii tu... dacă tot nu te descurci la fel de bine pe cât ai vrea, 
poţi să amâni ţestul şi să-l dai cu mine la vară... Myrtle, este 
baia băieţilor! 

Fantoma unei fete se ridicase dintr-o toaletă din una dintre 
cabinele din spatele lor, plutind acum în aer, privindu-i prin 
ochelarii albi, rotunzi şi cu dioptrii mari. 

— A, zise ea abătută. Voi eraţi. 


— Pe cine aşteptai? spuse Ron, privind-o în oglindă. 

— Pe nimeni, zise Myrtle, frecându-si bărbia, posomorâtă. 
A zis că o să mai vină să mă vadă, dar să nu uităm că şitu ai 
spus că o să mă vizitezi - îi aruncă o privire plină de reproş 
lui Harry - şi nu te-am mai văzut de luni întregi. M-am 
învăţat să nu mă aştept la prea multe de la băieţi. 

— Tu nu stai de fapt în baia fetelor? spuse Harry, care avea 
grijă să ocolească locul acela de câţiva ani buni. 

— Ba da, zise ea, ridicând puţin din umeri, bosumflată, dar 
asta nu înseamnă că nu pot vizita şi ake locuri. Odată am 
venit şi te-am întâlnit când făceai baie, ţii minte? 

— Cum aş putea să uit? zise Harry. 

— Şi eu care credeam că mă plăceai, se tângui ea. Poate 
că o să se întoarcă dacă plecaţi voi. Avem o mulţime de 
lucruri în comun. Sunt sigură că şi-a dat seama şi el... 

Myrtle se uită plină de speranţă spre uşă. 

— Când spui că aveţi o mulţime de lucruri în comun, spuse 
Ron, părând acum destul de amuzat, vrei să spui că şi el 
trăieşte în curbura în formă de U? 

— Nu, zise Myrtle pe un ţon sfidător, cu vocea răsunându-i 
în baia veche cu faianţă. Vreau să spun că este un suflet 
sensibil. Şi pe el îl chinuie lumea, suferă de singurătate, nu 
are cu cine să vorbească şi nu se teme să-şi arate 
sentimentele şi să plângă! 

— A fost aici un băiat care a plâns? spuse Harry, curios. Un 
băiat din anii mai mici? 

— Nu-i treaba ta! zise Myrtle, cu ochii mici şi umezi fixaţi 
asupra lui Ron, care acum zâmbea de-a dreptul. I-am 
promis că n-o să spun nimănui şi că o să iau secretul cu 
mine în... 

— să nu-mi spui că-n mormânt! zise Ron, pufnind în râs. 
Mai degrabă în sistemul de canalizare. 

Myrtle urlă furioasă şi se aruncă din nou în toaletă, 
stropind cu apă în lateral şi pe podea. Lui Ron îi venise 
inima la loc ţachinând-o pe Myrtle. 


— Ai dreptate, spuse el, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr, 
o să mă duc la şedinţele de practică din Hogsmeade înainte 
să mă decid dacă o să dau testul sau nu. 

Aşa că în duminica următoare Ron li se alătură lui 
Hermione şi celorlalţi elevi din anul şase care aveau să 
împlinească şaptesprezece ani destul de repede pentru a da 
ţestul peste două săptămâni. Pe Harry îl încercă un 
sentiment de invidie când îi privi pregăţindu-se să meargă 
în saţ; îi era dor de excursiile în Hogsmeade şi era o zi 
deosebit de frumoasă de primăvară. Era primul cer senin 
pe care-l văzuseră de foarte multă vreme. însă hotărâse să 
petreacă acest timp încercând să înfrunte din nou Camera 
Necesităţii. 

— Mai bine ţe-ai duce direct la biroul lui Slughorn şi ai 
incerca să obţii amintirea aia de la el, zise Hermione când 
Harry le împărtăşi planul ei şi lui Ron în holul de intrare. 

— Dar am încercat! spuse Harry, supărat, şi chiar aşa era. 
Săptămâna aceea rămăsese în urmă după fiecare curs de 
Poţiuni pentru a încerca să discute cu Slughorn, dar 
profesorul de Poţiuni plecase întotdeauna atât de repede 
din clasă, încât Harry nu reuşise să-i vorbească. Harry se 
dusese de două ori la biroul lui şi bătuse la uşă, fără să 
primească un răspuns, deşi a doua oară era sigur că auzise 
un gramofon vechi dat încet şi apoi mut. 

— Nu vrea să discute cu mine, Hermione! Şi-a dat seama 
că vreau să-l prind singur din nou şi face totul ca să nu se 
mai întâmple! 

— Atunci nu poţi decât să perseverezi, nu-i aşa? 

Şirul nu tocmai lung de oameni care aşteptau să treacă de 
Filch, care îşi reluase activitatea de împungere cu Senzorii 
de Tăinuire, avansa cu câţiva paşi şi Harry nu răspunse, te- 
mându-se că l-ar fi puţuţ auzi îngrijitorul. Le ură noroc lui 
Ron şi Hermione, apoi se întoarse şi urcă din nou scara de 
marmură, hotărât să dedice câteva ore Camerei Necesităţii, 
indiferent ce credea Hermione. 


Când ieşi din câmpul vizual al holului de la intrare, Harry 
scoase din ghiozdan „Harta Ştrengarilor” şi Pelerina 
Invizibilă. Dispăru sub ea şi atinse harţa cu vârful baghetei, 
murmurând: „Jur solemn că nu e nimic de capul meu” şi o 
cercetă cu atenţie. 

Având în vedere că era duminică dimineaţa, aproape toţi 
elevii erau în camerele lor de zi. Cercetaşii erau într-un 
turn, cei de la Ochi-deŞoim în altul, Viperinii în carcerele 
subterane şi Astropufii la subsol, în apropierea bucătăriilor. 
Din loc în loc mai apărea câte o persoană rătăcită care se 
strecura pe lângă bibliotecă sau pe câte un coridor. 

Câţiva elevi erau pe domeniu... iar acolo, singur pe holul 
de la etajul şapte, era Gregory Goyle. Nu se vedea nici 
urmă de Camera Necesităţii, dar asta nu-l nelinişti pe 
Harry; dacă Goyle stătea de pază în faţa ei, însemna că era 
deschisă indiferent dacă harta o ştia sau nu. Drept urmare, 
urcă scările în fugă, încetinind doar când ajunse la colţul 
care dădea spre hol şi se apropie tiptil, foarte încet, de 
aceeaşi fetiţă cu balanţa grea de alamă cu care Hermione 
fusese atât de drăguță, ajutând-o cu două săptămâni în 
urmă. Aşteptă până când ajunse chiar în spatele ei înainte 
de a se apleca foarte jos şi a şopti: 

— Bună... eşti tare frumuşică, nu-i aşa? 

Goyle scoase un țipăt piţigăiat de groază, aruncă balanţa 
în sus şi o luă la fugă, dispărând după colţ cu mult înainte 
de a se stinge ecoul balanței care se făcu ţăndări. Harry se 
întoarse râzând către porţiunea goală de zid dincolo de 
care era sigur că Draco Reacredintă încremenise, ştiind că 
apăruse cineva nedorit acolo, însă neîndrăznind să iasă. 
Harry avu un plăcut sentiment de putere în timp ce încercă 
să îşi amintească ce combinaţie de cuvinte nu încercase 
până atunci. 

Cu toate acestea, starea de optimism nu dură mult. O 
jumătate de oră mai târziu, după ce încercase multe alte 
variante ale dorinţei de a vedea ce punea la cale 
Reacredintă, peretele era la fel de gol ca înainte. Harry se 


simţi nespus de frustrat. Reacredintă putea fi la câţiva 
metri de el şi totuşi nu avea nici un indiciu cât de mic 
despre ce făcea acolo. Pierzându-şi răbdarea cu 
desăvârşire, Harry fugi spre perete şi îl lovi cu piciorul. 

— AU! 

Avu senzaţia că îşi fracturase degetul mare. în timp ce-l 
ţinu strâns şi începu să sară într-un picior, Pelerina 
Invizibilă alunecă de pe el. 

— Harry? 

Se întoarse pe loc, într-un picior, şi căzu, pierzându-şi 
echilibrul. Fu şocat să o vadă pe Tonks apropiindu-se de el, 
ca şi cum s-ar fi plimbat în mod obişnuit pe holul acela. 

— Ce faci aici? zise el, ridicându-se repede. 

De ce trebuia ca Tonks să îl găsească de fiecare dată întir 
pe jos? 

— Am venit să-l văd pe Dumbledore, spuse Tonks. 

Lui Harry i se păru că arăta groaznic; era mai slabă decât 
de obicei, iar părul şaten deschis îi era lipsit de strălucire şi 
volum 

— Biroul lui nu e aici, zise Harry. Este în partea cealaltă a 
castelului, în spatele garguiului. 

— Ştiu, spuse Tonks. Dumbledore nu e aici. Separecăe 
din nou plecat. 

— Da? zise Harry, punându-şi jos piciorul rănit, cu grijă. Ia 
spune, tu ştii cumva unde se duce? 

— Nu, spuse 'Tonks. 

— Ce voiai să vorbeşti cu el? 

— Nimic special, zise Tonks, pigulind în mod mecanic nişte 
scame de pe mâneca robei. Mi-am zis doar că el trebuie să 
ştie ce se petrece.... 

Am auzit tot felul de zvonuri. despre tot felul de atacuri. 

— Da, ştiu, sunt pline ziarele de astfel de lucruri, spuse 
Harry. 

Băieţelul ăla care a încercat să-şi omoare... 

— Profetul are obiceiul de a rămâne în urmă cu 
evenimentele, zise Tonks, părând să nu-l asculte. Ai primit 


cumva vreo scrisoare de la vreun membru al Ordinului? 

— Nu îmi mai scrie nimeni din Ordin, spuse Harry, de când 
a murit... 

Harry observă că lui Tonks i se umpluseră ochii cu lacrimi. 

— îmi pare rău, murmură el stingherit. Adică... şi mie mi-e 
dor de el. 

— Poftim? zise Tonks, absentă, de parcă nu l-ar fi auzit. 
Bine, pe curând, Harry. 

Tonks îi întoarse spatele subit, făcând cale întoarsă, şi-l 
lăsă pe Harry să se uite la ea cum se îndepărta. După 
câteva clipe, îşi puse din nou Pelerina Invizibilă şi încercă în 
continuare să intre în Camera Necesităţii, însă fără tragere 
de inimă, în cele din urmă, simţi un gol în stomac şi îşi dădu 
seama că Ron şi Hermione trebuiau să se întoarcă să 
mănânce de prânz, aşa că renunţă, lăsând holul în seama 
lui Reacredintă şi sperând ca acestuia să-i fie atât de frică, 
încât să nu iasă de acolo decât peste câteva ore. 

Îi găsi pe Ron şi Hermione în Marea Sală. Aceştia 
începuseră să mănânce mai devreme şi ajunseseră deja la 
felul doi. 

— Am reuşit... mă rog, aproape că am reuşit! îi zise Ron 
entuziasmat lui Harry de cum îl văzu. Ar fi trebuit să Apar 
în faţa ceainăriei doamnei Puddifoot. N-am nimerit chiar 
acolo, ci în apropierea magazinului lui Scrivenshaft, dar 
măcar m-am mişcat! 

— Bravo, spuse Harry. Tu cum te-ai descurcat, Hermione? 

— A, de minune, bineînţeles, zise Ron, înainte ca Hermione 
să poată răspunde. Deliberare, divinaţie, disperare şi cum i- 
o mai spune perfecțiunii. După aceea ne-am dus cu toţii să 
bem ceva la „Irei mături”. Să-l fi auzit pe Twycross cum o 
lăuda. Mare mirare dacă nu o s-o ceară de soţie mâine, 
poimâine. 

— Dar tu cum te-ai descurcat? întrebă Hermione, ignorân- 
du-l pe Ron. 

Ai fost la Camera Necesităţii în tot acest timp? 


— Da, spuse Harry. Şi ghici cu cine m-am întâlnit acolo? Cu 
Tonks! 

— Cu 'Tonks? repetară Ron şi Hermione într-un glas, 
surprinşi. 

— Da, zicea că a venit să-l vadă pe Dumbledore. 

— Eu, unul, zise Ron când Harry termină de povestit ce 
vorbise cu Tonks, cred că a înnebunit. Şi-a pierdut 
stăpânirea de sine după ce s-a întâmplat la minister. 

— E destul de straniu, spuse Hermione, care părea foarte 
îngrijorată dintr-un motiv sau altul. Ar trebui să păzească 
şcoala. De ce să-şi părăsească dintr-odată postul ca să vină 
să-l vadă pe Dumbledore, când el nici măcar nu-i aici? 

— Mi-a trecut ceva prin minte, zise Harry, pe un ton 
nesigur. Se simţea ciudat să o spună cu voce tare; acesta 
era mai degrabă domeniul lui Hermione. 

— Credeţi că ar fi putut fi... ştiţi voi... îndrăgostită de 
Sirius? 

Hermione îl privi cu ochii mari. 

— Ce te face să spui asta? 

— Nu ştiu, spuse Harry, ridicând din umeri, dar mai avea 
puţin şi izbucnea în plâns când am vorbit despre el. lar noul 
ei Patronus este un patruped mare. Ştiţi... mă întrebam 
dacă nu o fi... el. 

— Este posibil, zise Hermione rar. Dar tot nu-mi dau 
seama de ce ar veni dintr-odată la castel ca să-l vadă pe 
Dumbledore, dacă pentru asta a venit de fapt. 

— 'Tot la spusele mele ajungeţi, nu? spuse Ron, înfulecând 
nişte piure de cartofi. A luat-o puţin razna. Şi-a pierdut 
stăpânirea de sine. 

Femeile, îi zise el cu înţelepciune lui Harry. Se supără 
foarte uşor. 

— Şi totuşi, spuse Hermione, trezindu-se din reverie, mă 
îndoiesc că o să găseşti o femeie care să stea bosumflată o 
jumătate de oră pentru că Madam Rosmerta nu a râs de 
gluma ei cu hoaşca, Vindecătorul şi planta Mimbulus 
mimbletonia. 


Ron se încruntă. 

— CAPITOLUL XXII - 

DUPĂ ÎNMORMÂNTARE. 

În jurul turnurilor castelului începură să apară porţiuni de 
I cer senin, însă aceste semne văratice nu-l înveseliră deloc 
pe Harry. 

Eşuase de două ori şi în încercarea de a afla ce făcea 
Reacredință, şi în cea de a începe cu Slughorn o discuţie, 
care ar fi putut evolua în aşa fel încât Harry să obţină 
amintirea pe care se părea că Slughorn o tăinuise decenii la 
rând. 

— 'Ţi-o spun pentru ultima dată, nu te mai gândi la 
Reacredință, îi zise Hermione cu fermitate lui Harry. 

Stăteau cu Ron într-un colţ însorit al curţii, după masa de 
prânz. 

Hermione şi Ron aveau amândoi câte o broşură a 
Ministerului Magiei, Greşeli des întâlnite în timpul 
Apariţiilor şi cum pot fi evitate, pentru că urmau să dea 
testul chiar în du-pă-amiaza aceea, dar broşurile nu 
avuseseră nici un efect liniştitor asupra lor. Ron tresări şi 
încercă să se ascundă după Hermione la vederea unei fete 
care apăru după colţ. 

— Nu e Lavender, spuse Hermione pe un ton plictisit. 

— A, ce bine, zise Ron, venindu-i inima la loc. 

— Harry Potter? spuse fata. Mi s-a zis să-ţi dau asta. 

— Mulţumesc. 

Lui Harry i se puse un nod în stomac când luă micuțul sul 
de pergament. După ce fata se îndepărtă, zise: 

— Dumbledore a spus că următoarea lecţie o să aibă loc 
numai după ce o să obţin amintirea! 

— Poate că vrea să vadă cum te descurci? sugeră 
Hermione în timp ce Harry desfăşura pergamentul. 

Dar în loc să descopere scrisul alungit, îngust şi aplecat al 
lui Dumbledore, văzu un mâzgălit dezordonat, care era 
foarte greu de citit din cauza unor pete mari în care se 
întinsese cerneala. 


Dragă Harry, Ron şi Hermione, Aragog a murit azi-noapte. 
Harry, Ron, voi l-aţi cunoscut şi ştiţi că era cu adevărat 
deosebit. Hermione, sunt sigur că ţi-arfi plăcut de el. Ar 
însemna foarte mult pentru mine dacă aţi da o fugă până 
aici astă-seară, la înmormântare. M-am gândit să aibă loc 
pe la asfinţit, acesta era momentul lui preferat din timpul 
zilei. Ştiu că nu aveţi voie să ieşiţi din castel aşa târziu, dar 
puteţi să folosiţi Pelerina. Nu v-aş ruga să veniţi, dar chiar 
nu mă descurc singur. Hagrid 

— Fiţi atenţi, spuse Harry, dându-i mesajul lui Hermione. 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, zise ea, citindu-l 
repede şi dândui-l apoi lui Ron, care îl parcurse cu o 
expresie din ce în ce mai uimită. 

— Nu e întreg la minte! spuse el mânios. Creatura aia le-a 
spus tovarăşilor lui să ne mănânce pe Harry şi pe mine! l-a 
poftit să se servească din noi! Şi acum Hagrid se aşteaptă 
să ne ducem acolo şi să plângem cu sughiţuri peste trupul 
lui păros, dezgustător şi neînsufleţit! 

— Nu-i vorba doar de asta, zise Hermione. Ne cere să 
plecăm de la castel în timpul nopţii şi ştie că măsurile de 
siguranţă sunt de sute de ori mai riguroase şi că am putea 
avea mari probleme dacă ne-ar prinde. 

— Dar l-am mai vizitat şi alteori în timpul nopţii, spuse 
Harry. 

— Da, dar nu pentru aşa ceva, zise Hermione. Ne-am 
asumat multe riscuri ca să-l ajutăm pe Hagrid, dar în 
definitiv... Aragog e mort.... 

Dacă ar fi fost nevoie să-i salvăm viaţa. 

—. aş fi fost şi mai puţin dornic să mă duc, spuse Ron cu 
fermitate. 

Hermione, tu nu l-ai cunoscut. Crede-mă, moartea l-a făcut 
mult mai amabil. 

Harry luă mesajul înapoi şi cercetă numeroasele pete în 
care se scursese cerneala. Era evident că plânsese în 
hohote când îl scrisese. 


— Harry, doar nu te gândeşti să te duci, zise Hermione. 
Chiar nu merită să primeşti ore de detenţie pentru aşa 
ceva. 

Harry oftă. 

— Da, ştiu, spuse el. Bănuiesc că Hagrid o să trebuiască 
să-l îngroape singur pe Aragog. 

— Da, asta e, zise Hermione uşurată. Fii atent, nu o să fie 
mai nimeni la cursul de Poţiuni din după-amiaza asta, din 
cauza testului de Apariție... aşa că încearcă să-l sensibilizezi 
puţin pe Slughorn. 

— Vrei să spui că a cincizeci şi şaptea oară o să fie cu 
noroc? spuse Harry cu amărăciune. 

— Noroc, zise Ron dintr-odată. Harry, asta e, trebuie să ai 
Noroc! 

— Ce vrei să spui? 

— Foloseşte poţiunea norocoasă! 

— Ron, asta... asta e! spuse Hermione uluită. Sigur că da! 
Cum de nu mi-a trecut prin minte? 

Harry îi privi cu ochii mari. 

— Felix Felicis? zise el. Nu ştiu... sincer să fiu, voiam să o 
păstrez pentru altceva. 

— Pentru ce altceva? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă. 

— Harry, ce Dumnezeu ar putea fi mai important decât 
amintirea asta? întrebă Hermione. 

Harry nu răspunse. Se gândise adeseori la sticluţa aceea 
cu licoare aurie, păstrând-o într-un cotlon al imaginaţiei; 
planuri nedesluşite şi nedefinite, care implicau faptul că 
Ginny s-ar fi despărţit de Dean şi Ron ar fi fost dinţr-odaţă 
bucuros că ea avea un nou iubit, se formaseră în adâncurile 
minţii sale, ieşind la suprafaţă doar în timpul viselor sau al 
clipelor de dinainte de a se trezi. 

— Harry? Ne asculţi? întrebă Hermione. 

— Pof?... A, da, sigur, zise el, venindu-şi în fire. Păi... în 
ordine. Dacă nu o să-l pot convinge pe Slughorn în după- 
amiaza asta, o să beau nişte Felix Felicis şi o să fac încă o 
încercare diseară. 


— Bine, atunci rămâne stabilit, spuse Hermione pe un ton 
vioi, ridicându-se şi făcând o piruetă graţioasă. Destinaţie... 
determinare... 

deliberare. şopti ea. 

— Ah, termină, o rugă Ron, şi aşa nu mă simt bine deloc. 
Repede, ascunde-mă! 

— Nu-i Lavender! zise Hermione, pierzându-şi răbdarea, 
în timp ce încă două fete ieşiră în curte, iar Ron se ascunse 
repede după ea. 

— Grozav, spuse Ron, uitându-se peste umărul lui 
Hermione ca să se asigure că aşa era. Pe cinstea mea, par 
tare abătute, nu? 

— Sunt surorile Montgomery şi bineînţeles că par abătute. 
N-ai auzit ce-a păţit fratele lor mai mic? zise Hermione. 

— Sincer să fiu, nu prea mai ştiu ce mai fac rudele 
celorlalţi, spuse Ron. 

— Păi, fratele lor a fost atacat de un om-lup. Se zvoneşte 
că mama lor a refuzat să-i ajute pe Devoratorii Morţii. Cert 
este că băieţelul avea doar cinci ani şi a murit la Sf. Mungo. 
Nu l-au putut salva. 

— A murit? repetă Harry, şocat. Dar nu-i aşa că oamenii- 
lup nu ucid, ci doar te transformă în unul de-ai lor? 

— Uneori ucid, zise Ron, care acum arăta neobişnuit de 
grav. Am auzit că se poate întâmpla când îl ia valul pe omul- 
lup respectiv. 

— Cum se numea omul-lup? spuse Harry repede. 

— Păi, se zice că a fost Fenrir Greyback, spuse Hermione. 

— Ştiam eu. Maniacul căruia îi place să atace copii, cel 
despre care mi-a vorbit Lupin! zise Harry furios. 

Hermione îl privi cu o expresie sumbră. 

— Harry, trebuie să obţii amintirea aia, spuse ea. Tot ce 
contează este să fie oprit Cap-de-Mort, nu? Toate lucrurile 
astea îngrozitoare care se întâmplă sunt de fapt opera lui... 

Clopoţelul sună în castel şi Hermione şi Ron săriră 
amândoi în picioare îngroziţi. 


— O să fie bine, le zise Harry amândurora, pe când se 
îndreptau către holul de intrare pentru a se alătura 
celorlalţi elevi care urmau să dea testul de Apariție. Mult 
succes. 

— Şi ţie! spuse Hermione, privindu-l cu subîinţeles, în timp 
ce Harry pornea spre camerele de la subsol. 

În după-amiaza aceea nu erau decât trei elevi la cursul de 
Poţiuni: Harry, Ernie şi Draco Reacredință. 

— Sunteţi încă prea tineri ca să Apăreţi? zise Slughorn 
fericit. N-aţi împlinit încă şaptesprezece ani? 

Cei trei clătinară din cap. 

— Ei bine, spuse Slughorn pe un ton vesel, fiind atât de 
puţini, o să facem ceva distractiv. Vreau ca fiecare dintre voi 
să-mi pregătească o poţiune amuzantă! 

— Pare o sarcină plăcuţă, domnule, zise Ernie, linguşindu-l 
şi frecânduşi mâinile. 

Pe de aha parte, Reacredință nici măcar nu schiţă un 
zâmbet. 

— Cum adică „ceva amuzant”? spuse el pe un ton irascibil. 

— Ah, faceţi-mi o surpriză, zise Slughorn cu seninătate. Cu 
o expresie mohorâtă pe chip, Reacredință deschise 
exemplarul său al Realizării Poţiunilor Avansate. Credea 
evident că lecţia era o pierdere de vreme. Fără îndoială, 
Reacredință regreta timpul pe care l-ar fi putut petrece în 
Camera Necesităţii, îşi zise Harry, privindu-l peste manual. 

I se părea, sau Reacredință slăbise, la fel ca 'Tonks? în mod 
cert era mai palid, pielea încă avea o nuanţă cenuşie, 
probabil din cauză că ieşea aţâţ de rar la aer în ultima 
vreme. Dar nu era deloc arogant sau entuziasmat şi nu avea 
un aer superior. Nu mai era nici urmă de lăudăroşenia de 
care dăduse dovadă în Expresul de Hogwarts, când se fălise 
în gura mare cu misiunea pe care i-o dăduse Cap-de-Mort. 
După părerea lui Harry, concluzia era una singură: 
misiunea, oricare ar fi fost ea, nu mergea bine. 

Inveselindu-se la gândul acesta, Harry frunzări exemplarul 
său din Realizarea Poţiunilor Avansate şi găsi o variantă cu 


multe modificări, făcute de Prinţul Semipur, pentru „Elixirul 
care induce euforia”, care nu numai că părea să 
corespundă indicaţiilor lui Slughorn, dar care ar fi putut să- 
| binedispună într-o asemenea măsură pe acesta (lui Harry 
îi bătu inima cu putere când îi veni această idee), încât l-ar 
fi putut convinge să-i dea amintirea, dacă Harry avea să-l 
facă să guste poţiunea. 

— Ei bine, să ştii că arată nemaipomenit, spuse Slughorn, 
bătând din palme o oră şi jumătate mai târziu, când se uită 
la substanţa galben-aurie din ceaunul lui Harry. Euforie, 
nu? Şi a ce miroase? Mmmm... ai adăugat doar o rămurică 
de mentă, nu-i aşa? O alegere neortodoxă, Harry, dar ce 
idee genială. Bineînţeles, asta o să contracareze efectele 
secundare ocazionale, cum ar fi cântatul în exces şi 
mâncărimile de nas. Băiete, zău că nu ştiu de unde îţi vin 
ideile astea strălucite. Probabil că... 

Harry împinse cu piciorul manualul Prințului Semipur mai 
în interiorul ghiozdanului. 

—. pur şi simplu îşi spune cuvântul moştenirea genetică pe 
care-o ai de la mama ta! 

— A, da, se poate, spuse Harry, uşurat. 

Ernie părea destul de morocănos, hotărât să i-o ia înainte 
lui Harry măcar o dată. Făcuse un acţ necugetat şi îşi 
inventase propria poţiune, care coagulase şi formase un fel 
de gogoaşă vineţie pe fundul ceaunului său. Reacredință îşi 
strângea deja lucrurile, cu o expresie ursuză pe chip. 
Slughorn spusese că „Licoarea de Sughiţuri” pe care o 
preparase era doar „acceptabilă”. 

Sună clopoţelul, iar Ernie şi Reacredință plecară amândoi 
numaidecât. 

— Domnule, începu Harry, dar Slughorn aruncă imediat o 
privire peste umăr. 

Când văzu că nu mai era nimeni în cameră în afară de el şi 
Harry, nu ştiu cum să plece mai repede. 

— Domnule profesor... domnule profesor, nu vreţi să 
gustaţi po...? 


strigă Harry disperat. 

Dar Slughorn plecase deja. Dezamăgit, Harry goli ceaunul, 
îşi strânse lucrurile, părăsi hruba şi urcă încet scările, în- 
dreptându-se către camera de zi. 

Ron şi Hermione se întoarseră după-amiaza târziu. 

— Harry! strigă Hermione, intrând pe gaura portretului. 
Harry, l-am luat! 

— Felicitări! zise el. Şi Ron? 

— Ron... Ron l-a picat de puţin, şopti Hermione, în timp ce 
Ron intra cu umerii adunaţi, extrem de abătut. A avut mare 
ghinion. Doar o chichiţă, examinatorul a observat că lăsase 
jumătate de sprânceană în urmă. Tu cum te-ai descurcat cu 
Slughorn? 

— Nicicum, spuse Harry, când li se alătură şi Ron. Ai avut 
ghinion, prietene, dar o să-l iei data viitoare. Putem să-l 
dăm împreună. 

— Da, poate că da, zise Ron pe un ton posomorât. Dar 
doar pentru o jumătate de sprânceană? Să fim serioşi! 

— 'Te înţeleg, îl linişti Hermione, a fost cam drastic. 

La cină, petrecură cea mai mare parte a timpului criticân- 
du-l pe examinatorul de Apariţii şi Ron chiar păru ceva mai 
vesel când se îndreptară înapoi spre camera de zi, 
discutând acum problema amintirii şi a lui Slughorn. 

— Ia zi, Harry, ai de gând să foloseşti Felix Felicis sau ba? 
întrebă Ron. 

— Da, presupun că ar fi cazul s-o folosesc, spuse Harry. Nu 
cred că trebuie s-o beau pe toată, nu pentru o perioadă de 
douăsprezece ore, doar n-are cum să dureze toată noaptea. 
O să iau o gură. Două, trei ore ar trebui să fie de ajuns. 

— 'Te simţi grozav când o bei, zise Ron pe un ton nostalgic. 
Ai impresia că nu poţi să greşeşti cu nimic. 

— Ce tot vorbeşti? spuse Hermione, râzând. Tu n-ai băut 
niciodată! 

— Da, dar am crezut că am băut, nu? zise Ron, de parcă 
asta ar fi contat decisiv. în definitiv, e cam acelaşi lucru. 


Având în vedere că tocmai îl văzuseră pe Slughorn intrând 
în Marea Sală şi ştiind că-i plăcea să mănânce fără să se 
grăbească, mai zăboviră puţin în camera de zi, planul fiind 
ca Harry să se ducă la biroul lui Slughorn şi să-i dea timp să 
se întoarcă acolo. Când soarele ajunse până la nivelul 
vârfurilor copacilor din Pădurea Interzisă, hotărâră că 
sosise momentul Şi, după ce se asigurară că Neville, Dean 
şi Seamus erau cu toţii în camera de zi, se furişară în 
dormitorul băieţilor. 

Harry luă perechea de şosete împachetate de pe fundul 
cufărului şi scoase sticluţa scânteietoare. 

— Ei bine, asta e, spuse Harry, ridicând sticluţa şi luând o 
înghiţitură măsurată cu grijă. 

— Cum te simţi? şopti Hermione. 

Harry nu răspunse imediat. Apoi, încet, dar sigur, se simţi 
cuprins de un sentiment înălţător de posibilităţi infinite; 
avea impresia că ar fi putut face orice, absolut orice. Şi din- 
tr-odată obţinerea amintirii lui Slughorn nu numai că părea 
posibilă, ci de-a dreptul uşor de realizat. 

Se ridică în picioare, zâmbind extrem de încrezător. 

— Excelent, spuse el. Mă simt excelent. Bun, mă duc la 
Hagrid. 

— Poftim? ziseră Ron şi Hermione într-un glas, îngroziţi. 

— Nu, Harry, trebuie să te duci să-l vezi pe Slughorn, ai 
uitat? spuse Hermione. 

— Nu, zise Harry încrezător. Mă duc la Hagrid. Simt că e 
bine şă mă duc la Hagrid. 

— Simţi că e bine şă te duci la înmormântarea unui 
păianjen uriaş? 

Întrebă Ron şocat. 

— Da, zise Harry, scoţându-şi Pelerina Invizibilă din 
ghiozdan. Simt că acolo trebuie să fiu astă-seară, înţelegeţi 
ce vreau să spun? 

— Nu, spuseră Ron şi Hermione într-un glas, acum de-a 
dreptul alarmaţi. 


— Asta chiar este Felix Felicis, nu-i aşa? zise Hermione 
neliniştită, ridicând sticluţa la lumină. Nu mai ai o altă 
sticluţă plină cu... cine ştie ce altceva? 

— Cu „Esenţă de Sminteală”, de exemplu? sugeră Ron, în 
timp ce Harry îşi aruncă Pelerina pe umeri. 

Harry râse şi Ron şi Hermione părură şi mai speriaţi. 

— Credeţi-mă pe cuvânt, spuse el. Ştiu ce fac... sau în 
orice caz... - se duse încrezător, cu paşi mari spre uşă -ştie 
Felix. 

Îşi trase Pelerina Invizibilă peste cap şi cobori scările, cu 
Ron şi Hermione imediat în urma lui. La capătul scărilor, 
Harry se strecură pe uşa deschisă. 

— Ce căutai acolo cu ea) strigă Lavender Brown, uitându- 
se fix prin Harry la Ron şi Hermione, când ieşiră împreună 
pe uşa dinspre dormitoarele băieţilor. 

Harry îl auzi pe Ron bolborosind ceva în urma lui, în timp 
ce se îndepărta de ei, traversând camera în fugă. 

Îi fu uşor să treacă prin gaura portretului. Când se apropie 
de ea, intrară Ginny şi Dean, iar Harry reuşi să şe 
strecoare. Când trecu pe lângă ei, o atinse din greşeală pe 
Ginny. 

— Dean, vrei să nu mă mai împingi, zise ea, părând să se 
enerveze. Tot timpul faci asta, să ştii că pot să intru şi fără 
ajutor. 

Portretul se închise în urma lui Harry, dar nu înainte ca 
acesta să-l audă pe Dean răspunzându-i supărat. 

Înveselindu-se şi mai tare, Harry şe îndreptă cu paşi mari 
prin castel. 

Nu fu nevoit să meargă tiptil pentru că nu întâlni pe 
nimeni în drum, dar nu fu deloc surprins, pentru că în seara 
aceea era cea mai norocoasă persoană de la Hogwarts. 

Nu avea idee de ce ar fi fost bine şă se ducă la Hagrid. Era 
ca şi cum poţiunea i-ar fi dezvăluit câte o etapă pe rând. Nu 
întrezărea destinaţia, nu înţelegea cum avea să-l 
întâlnească pe Slughorn, dar ştia că făcea ceea ce trebuia 
pentru a obţine amintirea. Când ajunse în holul de la 


intrare, observă că Filch uitase să închidă uşa. Zâmbind 
larg, Harry o dădu de perete, inspirând pentru câteva clipe 
mirosul de iarbă şi aerul curat al serii, înainte de a cobori 
treptele. 

Când ajunse la ultima treaptă, realiză cât de plăcut ar fi 
fost dacă ar fi trecut prin grădina de zarzavaturi în drum 
spre coliba lui Hagrid. 

Nu era chiar în calea lui, dar Harry simţi că era un moft de 
care trebuia să asculte, aşa că îşi îndreptă paşii numaidecât 
către grădina de zarzavaturi unde fu mulţumit, dar nu 
tocmai surprins, să-l găsească pe profesorul Slughorn 
vorbind cu profesoara Lăstar. Harry se ascunse după un zid 
jos de piatră, simtindu-se în armonie cu universul şi 
ascultând ce discutau cei doi. 

— Pomona, îţi mulţumesc mult că ţi-ai făcut timp pentru 
mine, zise Slughorn pe un ton politicos. Majoritatea 
specialiştilor consideră că au eficienţă maximă dacă sunt 
culese!a asfinţit. 

— A, şi eu cred la fel, spuse profesoara Lăstar cu căldură, 
îţi ajung? 

— Cum să nu, cum să nu, zise Slughorn, iar Harry văzu că 
ducea un braţ de plante cu frunze mari. O să le pot da 
câteva frunze tuturor elevilor mei din anul trei şi or să 
rămână şi câteva de rezervă, pentru cazul în care o să le 
fiarbă cineva prea mult. Ei bine, îţi doresc o seară plăcută şi 
încă o dată, mii de mulţumiri! 

Doamna profesoară Lăstar se îndreptă către serele ei, în 
timp ce se lăsa noaptea, iar Slughorn porni spre locul unde 
stătea Harry, nevăzut. 

Cuprins de o dorinţă subită de a se arăta, Harry îşi dădu 
jos Pelerina cu o mişcare largă. 

— Bună seara, domnule profesor. 

— Pe barba lui Merlin, Harry, m-ai luat pe nepregătite, zise 
Slughorn, oprindu-se imediat, cu un aer prevăzător. Cum ai 
ieşit din castel? 


— Cred că Filch a uitat să închidă uşile de la intrare, spuse 
Harry vesel, încântat să îl vadă pe Slughorn încruntându-se. 

— O să-l reclam pe individul ăla, am impresia că e mai 
preocupat de gunoaie decât de măsurile propriu-zise de 
siguranţă. Dar, spune-mi, Harry, ce cauţi aici? 

— Ştiţi, domnule, e vorba despre Hagrid, zise Harry, care 
ştia că, în clipa aceea, cel mai bine era să spună adevărul. 
Este destul de abătut. 

Dar vă rog să nu spuneţi nimănui, domnule profesor. Nu 
vreau să aibă probleme din cauza asta. 

Era evident că-l făcuse foarte curios pe Slughorn. 

— Ei, n-am cum să-ţi promit aşa ceva, zise el cu asprime. 
Dar ştiu că Dumbledore are încredere în Hagrid până-n 
pânzele albe, aşa că sunt sigur că n-are cum să pună la cale 
ceva atât de urât. 

— Ştiţi, e vorba despre un păianjen uriaş, pe care l-a avut 
ani întregi. 

Trăia în Pădure. Putea să vorbească şi aşa mai departe... 

— Am auzit zvonuri conform cărora ar exista Acromantule 
în Pădure, spuse Slughorn cu o voce joasă, uitându-se către 
desişul de copaci întunecaţi. Să înţeleg că sunt adevărate? 

— Da, zise Harry. Dar unul dintre ei, Aragog, primul 
păianjen al lui Hagrid, a murit azi-noapte. Hagrid e distrus. 
Nu vrea să-l înmormânteze singur şi am fost de acord să mă 
duc la el. 

— Frumos din partea ta, foarte frumos din partea ta, spuse 
Slughorn pe un ton absent, cu ochii mari, aţintiţi asupra 
luminilor din depărtare, de la coliba lui Hagrid. Dar veninul 
de Acromantula este foarte preţios. Dacă animalul a murit 
de curând s-ar putea ca veninul să nu se fi uscat încă. 
Desigur, n-aş vrea să par insensibil dacă Hagrid e 
tulburat... dar dacă ar exista o cale să obţin nişte venin... 
ştii, este aproape imposibil să obţii venin de la o 
Acromantula când e în viaţă... 

Acum Slughorn părea să vorbească mai mult pentru el 
decât cu Harry. 


—. ar fi o mare pierdere să nu încerc... Aş putea obţine o 
sută de galioni pentru o jumătate de litru. Sincer să fiu, nu 
sunt tocmai bine plătit. 

În clipa aceea, Harry îşi dădu seama exact ce avea de 
făcut. 

— Păi, zise el, ezitând într-un mod foarte convingător, păi, 
dacă vreţi să veniţi, domnule profesor, cred că Hagrid o să 
fie încântat... să îşi poată lua rămas-bun de la Aragog aşa 
cum se cuvine. 

— Da, sigur că da, spuse Slughorn, cu ochii scânteindu-i 
acum de entuziasm. Harry, uite cum facem, vin şi eu cu 
două-trei sticle de băutură. Să închinăm un pahar în 
sănătatea bietului animal. Mă rog, nu în sănătatea lui, dar 
cel puţin o să-i cinstim amintirea cum se cade, după ce-l 
îngropăm. Şi trebuie să-mi schimb şi cravata, asta e puţin 
prea exuberantă pentru o astfel de ocazie. 

Se întoarse cu paşi repezi înapoi la castel şi Harry grăbi 
pasul către coliba lui Hagrid, foarte mulţumit de sine. 

— Ai venit, zise Hagrid cu o voce răguşită, când deschise 
uşa Şi-l văzu pe Harry ieşind de sub Pelerina Invizibilă în 
faţa lui. 

— Da, dar Ron şi Hermione n-au avut cum, spuse Harry. Le 
pare tare rău. 

— Nu-i... nu-i nimic... Să ştii, Harry, că ar fi fost foarte 
mişcat să ştie c-ai venit. 

Hagrid se cutremură de plâns. îşi făcuse o banderolă 
neagră dintr-un fel de cârpă îmbibată cu cremă de pantofi 
şi avea ochii roşii şi umflaţi de plâns. Harry îl bătu liniştitor 
pe cot, care era cel mai înalt loc unde putea să ajungă fără 
să se întindă. 

— Unde o să-l înmormântăm? întrebă el. în Pădure? 

— Doamne păzeşte, spuse Hagrid, ştergându-şi lacrimile 
cu partea de jos a cămăşii. Ceilalţi păianjeni nu mă mai lasă 
nici să mă apropii de pânzele lor acum, că a murit Aragog. 
Se pare nu m-au mâncat până acum doar pentru că le 
interzisese el s-o facă! Harry, îţi vine să crezi aşa ceva? 


Răspunsul sincer era „da”. Harry îşi aminti cu o detaşare 
relativă momentul când el şi Ron ajunseseră faţă în faţă cu 
Acromantulele: nu avuseseră nici o îndoială că Aragog era 
singurul care le împiedica să-l mănânce pe Hagrid. 

— Până acum n-a existat nici o parte din Pădure unde să 
nu mă pot duce! zise Hagrid, clătinând din cap. Să ştii că n- 
a fost deloc uşor să iau trupul neînsufleţit al lui Aragog de 
acolo. Vezi tu, de obicei ei îi mănâncă pe păianjenii care 
mor. Dar am vrut să-l înmormântez cum se cuvine... să-mi 
iau rămas-bun de la el. 

Izbucni din nou în plâns şi Harry îl bătu din nou pe cot, 
spunând în timpul acesta (pentru că poţiunea părea să 
sugereze că aşa era mai bine): 

— M-am întâlnit cu domnul profesor Slughorn când 
veneam încoace, Hagrid. 

— N-ai dat de bucluc, nu? zise Hagrid, ridicându-şi 
privirea, îngrijorat. N-ar fi trebuit să părăseşti castelul după 
înserat, ştiu, e vina mea. 

— Nu, nu, când a auzit unde merg, a zis că ar vrea să vină 
şi el să-i prezinte un ultim omagiu lui Aragog, spuse Harry. 
Cred că s-a dus să se îmbrace cu nişte haine mai potriviteşi 
a zis că aduce ceva de băut, ca să închinăm un pahar în 
amintirea lui Aragog. 

— Chiar aşa? spuse Hagrid, în acelaşi timp uimit şi mişcat. 
E... tare drăguţ din partea lui, zău dacă nu, şi nici nu te-a 
reclamat. Până acum n-am prea avut de-a face cu Horace 
Slughorn. Şi uite, acum vine să-şi ia rămas-bun de la 
Aragog, nu? Lui Aragog i-ar fi făcut plăcere să ştie că vine. 
Crede-mă. 

Harry se gândi în sinea lui că lui Aragog i-ar fi plăcut cel 
mai mult la Slughorn cantitatea substanţială de carne pe 
care ar fi furnizat-o. 

Se duse la fereastra din spate a colibei, pe care văzu 
imaginea oarecum înfiorătoare a păianjenului imens 
neînsufleţit întins pe spate, cu picioarele strânse şi încâlcite. 

— O să-l îngropăm aici, Hagrid, în grădina ta? 


— Imediat după straturile de dovleci, aşa m-am gândit, 
zise Hagrid cu o voce sugrumată. Am săpat deja... ştii tu... 
groapa. Mă gândeam că am putea să spunem câteva 
cuvinte înainte. Amintiri dragi, ştii tu... 

Vocea îi tremură şi se stinse. Cineva bătu la uşă şi Hagrid 
se duse să deschidă, suflându-şi nasul într-o batistă mare cu 
buline. Slughorn intră repede în cameră, ducând câteva 
sticle în braţe şi purtând o cravată neagră, sobră. 

— Hagrid, zise el, cu o voce joasă şi gravă. Condoleanţele 
mele pentru pierderea pe care ai suferit-o. 

— Eşti tare amabil, spuse Hagrid. Mulţumesc mult. Şi îţi 
mulţumesc şi pentru că nu i-ai dat ore de detenţie lui Harry. 

— Nici nu mi-a trecut prin minte, zise Slughorn. Ce noapte 
sumbră, ce noapte sumbră. Unde se află în clipa de faţă 
bietul animal? 

— în grădină, spuse Hagrid cu o voce tremurată. Atunci... 
atunci, să mergem, nu? 

Cei trei ieşiră în grădina din spate. Luna palidă se zărea 
printre copaci, iar razele ei se contopeau cu lumina 
revărsată pe fereastra lui Hagrid, luminând trupul 
neînsufleţit al lui Aragog care zăcea pe marginea unei gropi 
uriaşe, lângă un munte de pământ de trei metri înălţime, 
săpat de curând. 

— Este magnific, zise Slughorn, apropiindu-se de capul 
păianjenului, care se uita în gol spre cer, cu patru perechi 
de *chi înceţoşaţi, având doi colţi imenşi, curbați şi imobili, 
care scânteiau în lumina lunii. 

Harry avu impresia că aude nişte sticluţe lovindu-se unele 
de altele când Slughorn se aplecă deasupra colţilor, părând 
să examineze capul enorm şi păros. 

— Nu toată lumea le apreciază frumuseţea, îi spuse 
Hagrid lui Slughorn, care stătea cu spatele la el, cu 
lacrimile prelingându-i-se din colţurile ridate ale ochilor. Nu 
ştiam că te interesează creaturile de genul lui Aragog, 
Horace. 


— Să mă intereseze? Hagrid, dragul meu, le venerez, zise 
Slughorn, îndepărtându-se de păianjen. Harry îl zări 
ascunzând o sticluţă sub pelerină, dar Hagrid nu observă 
nimic, şţergându-se iar la ochi.... 

Acum. ce ziceţi, trecem la înmormântarea propriu-zisă? 

Hagrid încuviinţă din cap şi înainta. Luă păianjenul uriaş şi 
deosebit de greu în braţe şi-l rostogoli în groapă, cu un 
mormăit răsunător. 

Animalul se lovi de fundul gropii cu un zgomot sec, 
înfiorător, parcă crocant. Hagrid începu din nou să plângă. 

— Este firesc să-ţi fie greu, în definitiv l-ai cunoscut cel mai 
bine dintre toţi, spuse Slughorn, bătându-l liniştitor pe cot, 
din neputinţa de-a ajunge mai sus de atât, la fel ca Harry. 
Ce-ar fi să spun câteva cuvinte? 

Harry se gândi că Slughorn probabil că obținuse o 
cantitate substanţială de venin de bună calitate de la 
Aragog, pentru că acesta se apropie de marginea gropii, 
zâmbind mulţumit şi zicând rar, cu o voce impunătoare: 

— Rămas bun, Aragog, rege al arahnidelor, cei care te-au 
cunoscut n-or să uite în veci prietenia profundă şi de durată 
pe care le-ai purtat-o! Trupuc-ţi efemer o să se piardă în 
neant, dar spiritul tău o să dăinuie în căminul liniştit şi 
decorat cu pânze din inima Pădurii. Fie ca descendenţii tăi 
cu vedere plurioculară să prospere şi să înflorească, iar 
oamenii care ţi-au fost prieteni să găsească alinare pentru 
pierderea grea pe care au suferit-o. 

— A fost... a fost... extraordinar! urlă Hagrid, prăbuşindu- 
se pe movila de pământ şi plângând mai tare ca niciodată. 

— O să fie bine, o să fie bine, zise Slughorn, fluturându-şi 
bagheta şi făcând muntele uriaş de pământ să se ridice în 
aer şi să cadă peste păianjenul mort cu o bufnitură 
înăbuşita, care formă un dâmb neted.... 

Hai să ne ducem în casă şi să bem un păhărel. Harry, treci 
de partea cealaltă. aşa. hai, Hagrid, încetişor. bravo. 

Îl aşezară pe Hagrid pe un scaun, la masă. Colţ, care 
stătuse ghemuit în coşul său în timpul înmormântării, se 


apropie acum tiptil de ei, punându-şi capul greu în poala lui 
Harry, ca de obicei. Slughorn desfăcu una dintre sticlele de 
vin pe care le adusese. 

— Să ştiţi că le-am testat pe toate să nu fie otrăvite, îl 
asigură el pe Harry, turnând aproape toată sticla într-una 
dintre cănile de mărimea unor găleți şi întinzându-i-o lui 
Hagrid. Am pus un spiriduş de casă să guste din toate 
sticlele după ce s-a întâmplat cu bietul Rupert, prietenul 
tău. 

Harry îşi imagină expresia pe care ar fi avut-o Hermione 
dacă ar fi auzit vreodată despre acest exemplu de 
exploatare a spiriduşilor de casă şi hotărî să nu-i vorbească 
niciodată despre asta. 

— Una lui Harry, zise Slughorn, turnând altă sticlă în două 
căni, şi una pentru mine. Ei bine, spuse el ridicând cana, să 
bem în cinstea lui Aragog. 

— în cinstea lui Aragog, spuseră Harry şi Hagrid într-un 
glas. Slughorn şi Hagrid luară o înghiţitură zdravănă. Insă 
Harry ştiu că nu trebuia să bea, căci Felix Felicis îi arăta 
calea dreaptă, aşa că se prefăcu să ia o gură şi apoi puse 
cana la loc pe masă, în faţa lui. 

— Ştii, l-am avut de când era în ou, zise Hagrid cu tristeţe. 
Era tare mititel când a ieşit din ou. Cât un pekinez. 

— Drăguţul de el, spuse Slughorn. 

— îl ţineam la şcoală, într-un dulap până când... mă rog... 
Hagrid se posomori şi Harry ştiu care era motivul: Tom 
Cruplud făcuse în aşa fel încât Hagrid să fie exmatriculat, 
fiind acuzat de deschiderea Camerei Secretelor. însă 
Slughorn parcă nici nu era atent la ce spunea Hagrid; se 
uita la tavan, de care erau atârnate mai multe cratiţe de 
alamă şi un mănunchi de fire lungi şi mătăsoase, de un alb 
strălucitor. 

— Hagrid, nu-mi spune că ăla e un fir de păr de unicorn. 

— Ba da, zise Hagrid pe un ton indiferent. Din coadă. Se 
mai prind fire de ramuri şi tufişuri prin Pădure, ştii cum e. 

— Dragul meu, tu ai idee cât valorează? 


— Eu îl folosesc ca bandaj când se răneşte vreun animal, 
spuse Hagrid, ridicând din umeri. E tare folositor şi foarte 
rezistent, să ştii. 


Slughorn luă încă o gură zdravănă din cană, uitându-se 
atent prin colibă. Harry îşi dădu seama că profesorul căuta 
de fapt alte comori, pe care le-ar fi putut transforma în 
provizii considerabile de mied ţinut în butoaie de stejar, 
ananas cristalizat şi smochinguri de catifea. Slughorn 
umplu din nou cana lui Hagrid şi pe a lui, punându-i 
întrebări despre creaturile care trăiau în Pădure în prezent 
şi despre cum putea Hagrid să aibă grijă de toate astea. 
Hagrid, devenit ex-pansiv sub influenţa alcoolului şi a 
curiozităţii măgulitoare a lui Slughorn, încetă să se şteargă 
la ochi şi începu să explice bucuros şi pe-ndelete căsătoriile 
dintre Apărarcuri. 

Poţiunea Felix Felicis îl îndemnă acum pe Harry să observe 
că băutura pe care o adusese Slughorn era aproape pe 
terminate. Harry încă nu reuşise să arunce „Vraja de 
Umplere” fără să spună incantaţia cu voce tare, dar în 
seara aceea ideea că n-ar fi putut să o facă era hilară. Se 
dovedi că avusese dreptate. Harry zâmbi în sinea sa, 
neobservat de Hagrid şi Slughorn (care acum îşi povesteau 
unul altuia întâmplări cu comerţul ilegal de ouă de dragon), 
îşi îndreptă bagheta pe sub masă spre sticlele aproape 
goale şi acestea începură să se umple imediat. 

O oră şi ceva mai târziu, Hagrid şi Slughorn începură să 
facă toasturi extravagante: în cinstea Şcolii Hogwarts, în 
cinstea lui Dumbledore, în cinstea vinului făcut de spiriduşii 
de casă şi în cinstea lui... 

— Harry Potter! tună Hagrid, cu vinul scurgându-i-se pe 
bărbie când goli a paisprezecea găleată cu vin. 

— Da, bine zis, strigă Slughorn cu o voce groasă, Parry 
Otter, băiatul ales care... ştiţi voi... ceva de genul ăsta, 
bolborosi, apoi golindu-şi cana. 

Nu trecu mult şi Hagrid începu să plângă din nou, 
făcându-l pe Slughorn să ia tot mănunchiul de fire din 
coadă de unicorn şi să-l vâre în buzunar, strigând: „în 
cinstea prieteniei! în cinstea generozităţii! în cinstea firelor 
de unicorn care se vând cu zece galioni!” 


La scurt timp după aceea, Hagrid şi Slughorn stăteau unul 
lângă altul, ţinându-se de după umeri şi cântând o baladă 
tristă despre un vrăjitor pe moarte pe nume Odo. 

— Aaaaah, cei buni mor de tineri, murmură Hagrid, gâr- 
bovindu-se peste masă şi uitându-se puţin cruciş, în timp ce 
Slughorn cânta în continuare refrenul. Tata era prea tânăr 
ca să moară... Şi părinţii tăi la fel, Harry... 

Din colţurile ridate ale ochilor lui Hagrid se prelinseră din 
nou lacrimi mari. îl apucă de braţ pe Harry, scuturându-l. 

— cei mai bricepuţi brăjitori din generaţia lor pe care i- 
am cunoscut în vieţile mele... ce îngrozitor... ce îngrozitor... 

Slughorn cântă, tânguindu-se: înapoi acasă l-au dus pe 
Odo, marele erou, Pe meleagurile unde a copilărit i-au făcut 
mormânt, Cu pălăria întoarsă pe dos ei l-au îngropat, Cu 
bagheta ruptă-n două, şi s-au întristat. 

—. îngrozitor, mormăi Hagrid, întorcându-şi într-o parte 
capul mare şi lăţos, sprijinit pe braţe, după care adormi şi 
începu să sforăie de mama focului. 

— Iartă-mă, spuse Slughorn sughiţând. Ce să-i fac, n-am 
voce deloc. 

— Hagrid nu se referea la cum cântaţi, zise Harry încet. Se 
referea la moartea părinţilor mei. 

— A, spuse Slughorn, înăbuşindu-şi un râgâiţ sonor. Vai de 
mine. Da, a fost îngrozitor ce s-a întâmplat... absolut 
îngrozitor, îngrozitor... 

Îngrozitor. 

Părea să nu ştie ce să spună şi începu să umple din nou 
cănile. 

— Bănuiesc... bănuiesc că tu nu-ţi aminteşti nimic, nu, 
Harry? întrebă el, stingherit. 

— Nu. Ştiţi, aveam un an când au murit, zise Harry, ochii 
aţintiţi asupra lumânării care pâlpâia în ritmul sforăiturilor 
zdravene ale lui Hagrid. Dar între timp am aflat detaliile, 
întâi a murit tata. Ştiaţi? 

— Nu. Nu ştiam, spuse Slughorn cu o voce joasă. 


— Da. Cap-de-Mort l-a omorât şi apoi a păşit peste trupul 
lui neînsufleţit, apropiindu-se de mama, zise Harry. 

Slughorn se cutremură puternic, dar nu păru să-şi poată 
dezlipi privirea îngrozită de pe chipul lui Harry. 

— l-a spus să se dea la o parte, spuse Harry pe un ton 
neutru. Mi-a zis că nu era nevoie ca ea să moară. Că el voia 
să mă omoare doar pe mine. 

Că ar fi putut să fugă. 

— Vai de mine, şopti Slughorn. Ar fi putut... nu era 
nevoie... ce îngrozitor... 

— Da, nu-i aşa? spuse Harry, abia auzit. Dar ea nu s-a dat 
la o parte. 

Tata murise deja, dar nu voia să mă piardă şi pe mine. A 
încercat să-l înduplece pe Cap-de-Mort, dar el i-a râs în 
faţă. 

— Ajunge! zise Slughorn dintr-odată, ridicând o mână tre- 
murândă. Te rog, dragul meu, ajunge. Sunt un om bătrân. 
Nu pot să mai aud. Nu vreau să mai aud. 

— A, da, am uitat, minţi Harry, ghidat de Felix Felicis. V-a 
plăcut de ea, nu? 

— Dacă mi-a plăcut? spuse Slughorn, cu ochii umplându-i- 
se din nou de lacrimi. Nu cred să fi existat cineva care s-o fi 
cunoscut şi căruia să nu-i fi plăcut. Era atât curajoasă. Avea 
un simţ umorului teribil. Am fost distrus. 

— Şi totuşi refuzaţi să-i ajutaţi fiul, zise Harry. Ea şi-a dat 
viaţa pentru mine şi dumneavoastră nu vreţi să-mi daţi o 
amintire. 

Sforăiturile puternice ale lui Hagrid răsunară în colibă. 
Harry nu îşi dezlipi privirea de pe ochii înlăcrimaţi ai lui 
Slughorn. Profesorul de Poţiuni părea incapabil să se uite în 
altă parte. 

— Nu spune asta, şopti el. Nu că nu vreau... Dacă aş şti că 
te-ar ajuta la ceva, sigur că... Dar nu poate servi la nimic... 

— Ba da, spuse Harry răspicat. Dumbledore are nevoie de 
informaţii. 

Eu am nevoie de informaţii. 


Ştia că nu risca nimic: băutura Felix îi spunea că Slughorn 
nu avea săşi amintească nimic din toate astea dimineaţa 
următoare. Privindu-l pe Slughorn drept în ochi, Harry se 
aplecă puţin spre el. 

— Sunt „cel ales”. Trebuie să-l ucid. Am nevoie de 
amintirea aia. 

Slughorn se făcu alb ca varul, cu fruntea lucioasă perlată 
cu broboane de transpiraţie. 

— Chiar eşti „cel ales”? 

— Desigur, spuse Harry pe un ton calm. 

— Dar atunci... dragul meu... îmi ceri foarte mult... mai 
precis, îmi ceri să te ajut în încercarea de a-l distruge pe... 
— Nu vreţi să-l vedeţi mort pe vrăjitorul care a ucis-o pe 

Lily Evans? 

— Harry, Harry, sigur că vreau, dar... 

— Vă temeţi că o să afle că m-aţi ajutat? Slughorn tăcu 
îngrozit. 

— Fiţi curajos, aşa cum era mama, domnule profesor. 
Slughorn ridică o mână plinuţă şi îşi lipi de buze degetele 
tremurânde, arătând pentru o clipă ca un bebeluş imens. 

— Nu sunt mândru de ce am făcut, şopti el printre degete. 
Mi-e ruşine de... de ce înfăţişează amintirea aia. Cred că 
atunci am făcut un mare rău. 

— Aţi putea îndrepta orice rău aţi făcut dându-mi 
amintirea, zise Harry. Ar fi un gest curajos şi nobil. 

Hagrid tresări în somn şi sforăi în continuare. Slughorn şi 
Harry se uitară unul la celălalt peste lumânarea care se 
topea. Urmă o perioadă foarte lungă de tăcere, dar Felix 
Felicis îi spuse lui Harry să nu vorbească, ci să aştepte. 

Atunci Slughorn băgă mâna în buzunar foarte încet, 
scoţându-şi bagheta. Vâri şi cealaltă mână într-un buzunar 
interior al pelerinei şi scoase o sticluţă goală. Uitându-se în 
continuare în ochii lui Harry, Slughorn duse vârful baghetei 
la tâmplă şi când îl retrase, de el era ataşat un fir argintiu 
de amintire. Firul deveni din ce în ce mai lung, până când 
se desprinse, rămânând agăţat de baghetă şi fiind de un 


argintiu strălucitor. Slughorn îl puse în sticluţă, unde se 
încolăci şi apoi se destinse, învolburându-se ca o substanţă 
gazoasă. Puse dopul cu mâini tremurânde şi apoi îi dădu 
sticluţa lui Harry peste masă. 

— Vă mulţumesc mult, domnule profesor. 

— Eşti un băiat bun, spuse profesorul Slughorn cu 
lacrimile şiroindu-i pe obrajii bucălaţi până în mustaţa ca de 
morsă. Şi ai moştenit ochii ei. Sper să nu ai o părere 
îngrozitoare despre mine după ce o s-o vezi... 

Îşi sprijini şi el capul pe braţe, oftă din rărunchi şi adormi. 

— CAPITOLUL XXIII - 

HORCRUXURILE. 

Furişându-se înapoi spre castel, Harry simţi că începeau 
să treacă efectele poţiunii Felix Felicis. Uşa de la intrare 
rămăsese în continuare deschisă pentru el, dar la etajul trei 
se întâlni cu Peeves şi reuşi şă scape neobservat, cotind 
brusc şi mergând pe una dintre scurtăturile secrete. Când 
ajunse în faţa portretului doamnei grase şi îşi dădu jos 
Pelerina Invizibilă, nu fu surprins să o vadă că era extrem 
de necooperantă. 

— Ai idee cât e ceasul? 

— îmi pare rău, a trebuit să mă duc să rezolv ceva 
important. 

— Ei bine, parola s-a schimbat la miezul nopţii aşa că se 
pare că o să trebuiască să dormi pe hol. 

— Poftim? zise Harry. Dar de ce s-a schimbat la miezul 
nopţii? 

— Uite aşa, spuse doamna grasă. Dacă nu-ţi convine, n-ai 
decât să te duci la director. Dânsul a întărit măsurile de 
siguranţă. 

— Grozav, zise Harry cu amărăciune, uitându-se în jur la 
podeaua tare. Excelent. Da, chiar m-aş duce la Dumbledore 
dacă ar fi aici, pentru că tot dânsul a vrut să... 

— Este aici, spuse o voce din spatele lui Harry. Domnul 
profesor Dumbledore s-a întors la şcoală acum o oră. 


Nick Aproape Făr'-de-Cap plutea spre Harry, cu capul clă- 
tinându-i-se ca de obicei pe guler. 

— Mi-a zis Baronul Sângeros, care l-a văzut sosind, spuse 
Nick. 

Baronul zicea că părea bine dispus, însă puţin obosit, 
desigur. 

— Unde este? zise Harry, cu inima bătându-i cu putere. 

— A, bombăne şi pierde vremea în turnul de astronomie - 
este ocupaţia lui preferată. 

— Nu Baronul Sângeros, Dumbledore. 

— A, în biroul lui, spuse Nick. Din câte zicea Baronul, 
parcă avea ceva de rezolvat înainte să se ducă la culcare. 

— Da, chiar are ceva de rezolvat, zise Harry, cuprinzându-l 
un val de entuziasm la gândul că avea să-i spună lui 
Dumbledore că obținuse amintirea. 

Se întoarse pe călcâie şi o luă din nou la fugă, ignorând-o 
pe doamna grasă, care striga după el. 

— Vino înapoi! Recunosc, am minţit! Eram supărată că m- 
ai trezit din somn! Parola este în continuare „coropişniţă”! 

Dar Harry alerga deja pe hol şi câteva minute mai târziu 
rostea „ecleruri caramelizate” în faţa garguiului lui 
Dumbledore, care se dădu la o parte, lăsându-l pe Harry să 
ajungă la scara în spirală. 

— Intră, spuse Dumbledore când Harry bătu la uşă. Părea 
foarte obosit. 

Harry deschise uşa. Biroul lui Dumbledore era 
neschimbat, singurul lucru diferit fiind cerul întunecat şi 
înstelat de dincolo de ferestre. 

— Dumnezeule mare, Harry, zise Dumbledore surprins. 
Cărui fapt îi datorez această plăcere nocturnă? 

— Domnule... am obținut-o. Am obţinut amintirea de la 
Slughorn. 

Harry scoase sticluţa şi i-o arătă lui Dumbledore. Pentru 
câteva clipe, directorul rămase înmărmurit. Apoi zâmbi larg 
dintr-odată. 


— Harry, ce veste extraordinară! Te-ai descurcat de 
minune! Ştiam eu c-o să reuşeşti! 

Părând să uite complet cât de târziu era, înconjură repede 
biroul, luă sticluţa cu amintirea lui Slughorn în mâna 
teafără şi se duse cu paşi mari la dulapul unde ţinea 
Pensivul. 

— Şi acum, zise Dumbledore, punând ligheanul de piatră 
pe birou şi golind în el conţinutul sticluţei, acum o s-o 
vedem în sfârşit. Harry, repede. 

Harry îl ascultă, aplecându-se deasupra Pensivului şi sim- 
ţindu-şi picioarele cum se desprind de podea... căzu din nou 
prin întuneric şi ateriza în biroul lui Horace Slughorn, cu 
mulţi ani în urmă. 

Îl văzu pe Horace Slughorn, mult mai tânăr, cu părul des, 
strălucitor, blond închis, şi mustaţa de un blond-roşcat, 
stând din nou în fotoliul comod cu braţe din biroul său, cu 
picioarele sprijinite pe o pernă de catifea, ţinând un pahar 
mic cu vin într-o mână şi căutând cu cealaltă într-o cutie cu 
ananas cristalizat. Cei şase adolescenţi erau şi de data asta 
în jurul lui, iar printre ei se număra şi Iom Cruplud, care 
purta pe deget inelul de aur cu piatră neagră al lui Dorlent. 

Dumbledore ateriza lângă Harry exact când Cruplud 
întrebă: 

— Domnule, este adevărat că doamna profesoară 
Merrythought iese la pensie? 

— Tom, lom, Tom, nu ţi-aş putea spune nici dacă aş şti, 
zise Slughorn, atenţionându-l pe Cruplud cu arătătorul 
acoperit cu zahăr, dar stricând efectul într-o anumită 
măsură fiindcă îi făcu pe ascuns cu ochiul. Băiete, recunosc 
că tare mi-ar plăcea să ştiu de unde ai toate informaţiile 
astea. Ştii mai multe decât majoritatea profesorilor, zău aşa. 

Cruplud zâmbi; ceilalţi băieţi râseră, aruncându-i priviri 
pline de admiraţie. 

— Ai un talent deosebit pentru a afla lucruri pe care nu ar 
trebui să le ştii şi reuşeşti să te bagi pe sub pielea 


oamenilor importanţi. Apropo, îţi mulţumesc pentru ananas, 
ai ghicit, chiar este preferatul meu. 

Mai mulţi dintre băieţi râseră din nou pe înfundate. 

—. nu am nici o îndoială că o să ajungi ministrul Magiei în 
mai puţin de douăzeci de ani de acum înainte. În mai puţin 
de cincisprezece, dacă o să-mi trimiţi în continuare ananas. 
Am contacte excelente la minister. 

Tom Cruplud doar zâmbi, pe când ceilalţi râseră din nou. 
Harry observă că nu era nici pe departe cel mai mare 
dintre băieţi, dar toţi păreau să-l considere conducătorul 
lor. 

— Nu ştiu dacă mi s-ar potrivi o carieră politică, domnule, 
zise el când se stinseră râsetele. Printre altele, nu am un 
trecut potrivit. 

Câţiva dintre băieţii din jurul lui îşi zâmbiră unii altora. 
Harry era convins că era o glumă între ei, fără îndoială, 
despre ce ştiau sau bănuiau despre celebrul strămoş al 
liderului grupului lor. 

— Prostii, spuse Slughorn pe un ton vioi. E evident că faci 
parte dintr-un neam vrăjitoresc de soi, judecând după 
abilitările tale. Nu, nu, Iom, o să ajungi departe şi să ştii că 
nu m-am înşelat niciodată asupra vreunui elev. 

Ceasul mic de aur de pe biroul lui Slughorn anunţă ora 
unsprezece fix în spatele lui şi profesorul îşi întoarse capul 
spre el. 

— Vai de mine, ce târziu s-a făcut! spuse el. Ei bine, băieţi, 
ar fi cazul să plecaţi, dacă nu vreţi să aveţi probleme. Les- 
ţrange, vreau să-mi predai eseul până mâine, altfel primeşti 
ore de detenţie. Avery, e valabil şi pentru tine. 

Băieţii ieşiră pe rând din cameră. Slughorn se ridică greoi 
din fotoliu şi îşi duse paharul gol pe birou. Se întoarse când 
auzi un zgomot în spatele lui; Cruplud era încă acolo. 

— Ai grijă, Iom, spuse Slughorn. Nu cred că e bine să fii 
surprins pe holuri după stingere, mai ales că eşti şi 
Perfect... 

— Domnule, voiam să vă întreb ceva. 


— înţreabă-mă, băiete, întreabă-mă... 

— Domnule, voiam să vă întreb ce ştiţi despre... despre 
Horcruxuri? 

Slughorn îl privi fix, mângâind în mod mecanic piciorul 
paharului cu vin. 

— Faci cumva un proiect pentru Apărarea contra Magiei 
Negre? 

Dar Harry îşi dădu seama că Slughorn ştia foarte bine că 
nu era o chestiune legată de şcoală. 

— Nu chiar, domnule, zise Cruplud. Am întâlnit termenul 
într-o carte şi nu am înţeles exact la ce se referă. 

— Da. Păi, nu prea sunt şanse să găseşti o carte la 
Hogwarts care să dea detalii despre Horcruxuri, Tom. Ţin 
de magia întunecată, de magia cea mai întunecată, spuse 
Slughorn. 

— Dar bănuiesc că dumneavoastră ştiţi totul despre ele, 
nu-i aşa? Mă gândeam că un vrăjitor de talia 
dumneavoastră... Mă scuzaţi, evident, dacă nu puteţi să-mi 
spuneţi... Dar mi-am daţ seama că singurul de la care aş fi 
puţuţ afla eraţi dumneavoastră... Aşa că m-am gândit să vă 
întreb. 

Strategia lui Cruplud era foarte iscusită, îşi zise Harry. 
Ezitarea, tonul firesc, măgulitor - toate erau în cantităţi 
perfecte. Harry avea o experienţă mult prea bogată în 
încercarea de a scoate informaţii de la oameni reticenţi 
pentru a nu recunoaşte un maestru în domeniu. îşi dădu 
seama că acesta îşi dorea extrem de mult informaţiile; 
poate că îşi pregătise minuţios acest moment de câteva 
săptămâni. 

— Păi, spuse Slughorn, fără să se uite la Cruplud, ci jucân- 
du-se cu funda de pe capacul cutiei cu ananas cristalizat, 
păi, sunt sigur că nu greşesc cu nimic prezentându-ţi o 
imagine de ansamblu. Doar cât să înţelegi termenul. 
„Horcrux” este cuvântul care reprezintă un obiect în care 
cineva şi-a ascuns o parte din suflet. 


— Ştiţi, domnule, nu prea înţeleg cum vine asta, zise 
Cruplud. îşi controla cu grijă vocea, dar Harry sesiză o 
urmă de entuziasm. 

— Ei bine, îţi fragmentezi sufletul, ştii, spuse Slughorn, şi 
ascunzi o parte din el într-un obiect din afara corpului. 
Atunci, chiar dacă trupul este atacat sau distrus, nu mai 
poţi muri, pentru că o parte din sufletul tău rămâne pe 
pământ, neatinsă. Dar, bineînţeles, existenţa sub o astfel de 
formă... 

Slughorn se strâmbă şi Harry se trezi amintindu-şi nişte 
cuvinte pe care le auzise cu aproape doi ani în urmă. 

„Am fost smuls din corp, eram mai puţin decât un spirit, 
mai puţin decât o stafie obişnuită... Dar eram viu.” 

—. nu ar dori-o decât foarte puţini, Tom, foarte puţini. 
Moartea ar fi de preferat între cele două. 

Dar setea lui Cruplud era acum evidentă. Avea o expresie 
lacomă pe chip, nemaiputând să-şi ascundă dorinţa 
arzătoare. 

— Cum îţi poţi fragmenta sufletul? 

— Păi, zise Slughorn, cu un oarecare disconfort, trebuie să 
înţelegi că sufletul e menit să rămână inţacţ şi întreg. 
Fragmentarea lui este un abuz, este împotriva legilor 
naturii. 

— Dar cum se face? 

— Printr-o faptă condamnabilă. Suprema faptă 
condamnabilă. Ucigând. 

Luarea unei vieţi sfâşie sufletul. Vrăjitorul care doreşte să 
creeze un Horcrux foloseşte efectul negativ în avantajul lui: 
încastrează fragmentul sfâşiat. 

— îl încastrează? Dar cum...? 

— Există o vrajă, nu mă întreba care, n-o ştiu! spuse 
Slughorn, clătinând din cap ca un elefant bătrân, deranjat 
de nişte țânțari. 

Arăt eu ca şi cum aş fi încercat s-o fac? [i se pare că arăt 
ca un ucigaş? 


— Nu, domnule, sigur că nu, zise Cruplud repede. lerta-ţi- 
mă. Nu am vrut să vă jignesc. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, nu m-ai jignit, spuse Slughorn cu 
o voce aspră. 

E firesc să fii curios în privinţa acestor lucruri. Vrăjitorii de 
un anumit calibru au fost atraşi mereu de aceste aspecte 
ale magiei. 

— Da, domnule, spuse Cruplud. însă ceea ce nu înţeleg - şi 
vă întreb doar de curiozitate - este dacă ar fi de ajuns un 
Horcrux. Sufletul nu poate fi fragmentat decât o singură 
dată? N-ar fi mai bine şi n-ai fi mai puternic dacă ai avea 
sufletul fragmentat în mai multe bucăţi? De exemplu, şapte 
este cea mai puternică cifră magică, nu-i aşa? Nu credeţi că 
şapte ar...? 

— Pe barba lui Merlin, Tom! exclamă Slughorn. Şapte! Nu- 
i destul de rău să te gândeşti la o singură crimă? Şi, în orice 
caz, e destul de grav să îţi fragmentezi o dată sufletul, 
darămite să-l sfâşii în şapte bucăţi. 

Acum Slughorn părea foarte tulburat. Se uita la Cruplud 
ca şi cum atunci l-ar fi văzut cu adevărat pentru prima dată, 
iar Harry îşi dădu seama că regreta că acceptase să 
vorbească despre asta de la bun început. 

— Bineînţeles, murmură el, vorbim doar ipotetic, nu? 
Conceptual. 

— Da, domnule, sigur că da, zise Cruplud repede. 

— Chiar şi aşa, Iom, să nu spui nimănui ce ţi-am zis. Adică 
despre ce am vorbit. Oamenilor nu le-ar plăcea să afle că 
am discutat despre Horcruxuri. Este un subiect interzis la 
Hogwarts, să ştii... 

Dumbledore este deosebit de riguros în privinţa asta. 

— N-o să suflu o vorbă, domnule, spuse Cruplud plecând, 
dar nu înainte ca Harry să-i zărească figura, pe care se 
citea aceeaşi fericire nebună ca atunci când aflase că era 
vrăjitor -o fericire care nu-i sublinia trăsăturile fine, ci le 
dezumaniza. 


— îţi mulţumesc, Harry, zise Dumbledore încet. Să 
mergem. 

Când Harry ateriza din nou pe podeaua biroului, 
Dumbledore era deja aşezat pe scaunul său. Harry luă şi el 
loc şi-l aşteptă pe Dumbledore să vorbească. 

— Am sperat foarte mult să obţin această dovadă, spuse 
Dumbledore în cele din urmă. Ea confirmă teoria pe care 
am elaborat-o, dovedeşte că am dreptate şi în acelaşi timp 
că încă mai avem cale lungă până la destinaţie. 

Harry observă dintr-odată că absolut toate portretele 
foştilor directori şi directoare de pe pereţi erau treze, 
ascultând ce vorbeau ei. Un vrăjitor corpolent, cu nasul 
roşu, chiar îşi lipise o mică pâlnie de ureche. 

— Ei bine, Harry, sunt sigur c-ai înţeles ce înseamnă ce-ai 
auzit. Cam la vârsta ta, Tom Cruplud făcea tot posibilul 
pentru a afla cum să devină nemuritor. 

— Domnule, vreţi să spuneţi că a reuşit? întrebă Harry. A 
făcut un Horcrux? Şi din cauza asta n-a murit când m-a 
atacat? Pentru că avea un Horcrux ascuns pe undeva? 
Pentru că o mică parte din sufletul lui era în siguranţă? 

— O mică parte... sau o mai mare parte, spuse 
Dumbledore. Ai auzit ce-a spus Cap-de-Mort: ce voia să afle 
în mod special de la Horace era părerea lui despre ce ar fi 
putut păţi un vrăjitor care ar fi creat mai multe Horcruxuri. 
Ce-ar fi putut păţi un vrăjitor care şi-ar fi dorit atât de mult 
să nu moară, încât ar fi fost pregătit să ucidă de multe ori, 
să îşi sfâşie sufletul în mod repetat, pentru a-l plasa în 
diferite Horcruxuri, ascunse în locuri diferite. N-ar fi putut 
găsi aceste informaţii în nici o carte. Din câte ştiu - şi cu 
siguranţă din câte ştia şi Cap-de-Mort - până atunci nu 
existase nici un vrăjitor care să-şi fi sfâşiat sufletul în mai 
mult de două fragmente. 

Dumbledore făcu o pauză de o clipă, organizându-şi 
gândurile şi apoi zise: 

— Cu patru ani în urmă, am descoperit o dovadă palpabilă 
a faptului că şi-a fragmentat sufletul. 


— Unde? întrebă Harry. Cum? 

— Prin tine, Harry, zise Dumbledore. E vorba despre 
jurnal. Jurnalul lui Cruplud, care conţinea indicaţii despre 
cum putea fi redeschisă Camera Secretelor. 

— Nu înţeleg, domnule, spuse Harry. 

— Ei bine, cu toate că nu l-am văzut pe Cruplud când a 
ieşit din jurnal, tu mi-ai descris un fenomen, pe care nu-l 
mai întâlnisem până atunci. 

Cum putea o simplă amintire să acţioneze şi să gândească 
de una singură? Cum putea o simplă amintire şă fure 
energia vitală a fetei în mâinile căreia ajunsese? Nu, în 
cartea aia sălăşluise ceva mult mai sinistru. Un fragment de 
suflet, eram aproape sigur că era aşa. 

Jurnalul a fost un Horcrux. Dar concluzia a generat 
întrebări exact în măsura în care a oferit răspunsuri. Ceea 
ce m-a intrigat şi m-a îngrijorat în mod deosebit a fost că 
jurnalul acela fusese menit să funcţioneze nu doar ca un loc 
de păstrare, ci şi ca armă. 

— Tot nu înţeleg, zise Harry. 

— Jurnalul ş-a comportat exact ca un Horcrux. Cu alte 
cuvinte, fragmentul de suflet ascuns în el a fost păstrat la 
loc sigur şi a jucat, fără îndoială, un rol în împiedicarea 
morţii posesorului său. Dar nu încăpea îndoială asupra 
faptului că Cruplud a ţinut ca jurnalul să fie citit. A dorit ca 
fragmentul ăla din sufletului lui să intre în sau să pună 
stăpânire pe altcineva, aşa încât monstrul lui Viperin şă fie 
eliberat din nou. 

— Adică nu a vrut ca eforturile şă-i rămână nerecunoscute, 
spuse Harry. A vrut ca lumea să ştie că era moştenitorul lui 
Viperin, pentru că la vremea aia n-a putut să-şi asume acest 
statut. 

— întocmai, zise Dumbledore, dând din cap. Dar, Harry, îţi 
dai seama că dacă a intenţionat ca jurnalul să-i fie transmis 
sau plasat în viitor în mâinile unui elev de la Hogwarts, 
înseamnă că era foarte neglijent cu acel fragment preţios 
din sufletul său care era ascuns în jurnal. 


Scopul unui Horcrux, aşa a explicat domnul profesor 
Slughorn, este să păstreze o parte din sine ascunsă la loc 
sigur, nu s-o arunce în calea altcuiva, riscând să fie distrusă 
de acea persoană... aşa cum s-a întâmplat în cazul ăsta: 
acel fragment de suflet nu mai există; datorită ţie. 
Atitudinea detaşată a lui Cap-de-Mort faţă de acest Horcrux 
mi s-a părut un semn foarte îngrijorător. Sugera că făcuse - 
sau avea de gând să facă - şi alte Horcruxuri, încât 
pierderea primului şă nu fie deosebit de gravă. N-am vrut 
şă cred că era aşa, dar părea singura varianta logică. 

Apoi mi-ai spus, doi ani mai târziu, că în noaptea în care 
Cap-de-Mort şi-a recăpătat trupul, a făcut o declaraţie cât 
se poate de grăitoare şi de alarmantă în faţa Devoratorilor 
Morţii: „Eu, care parcursesem mai mult decât oricine 
altcineva drumul nemuriri „. Aceasta a fost exprimarea pe 
care mi-ai zis că a folosit-o. „Mai mult decât altcineva”. Eu 
am crezut că ştiam la ce se referea, spre deosebire de 
Devoratorii Morţii. Vorbea despre Horcruxurile şale. 
„Horcruxuri”, la plural, Harry. Era singurul care crease mai 
mult de unul, cred eu. Şi totuşi, era logic: Lordul Cap-de- 
Mort păruse să se dezumanizeze odată cu trecerea anilor, 
iar transformarea pe care o suferise mi s-a părut lesne de 
înţeles, dacă sufletul îi era mutilat dincolo de nivelul pe care 
l-am putea percepe ca răutate în parametri normali. 

— Adică a făcut în aşa fel încât să nu poată fi ucis omorând 
alţi oameni? spuse Harry. De ce n-a creat o Piatră Filozofală 
sau de ce n-a furat una, dacă îşi dorea atât de mult şă fie 
nemuritor? 

— Păi, ştim că exact asta a încercat să facă acum cinci ani, 
zise Dumbledore. Dar cred că ar fi mai multe motive pentru 
care Lordul Cap-de-Mort ar prefera Horcruxurile în locul 
Pietrei Filozofale. Deşi Elixirul Vieţii prelungeşte într- 
adevăr viaţa, acesta trebuie băut în mod regulat, pentru 
totdeauna, pentru ca cel care-l consumă şă poată rămâne 
nemuritor. Drept urmare, Cap-de-Mort ar fi complet 
dependent de Elixir Şi ar muri asemenea oricărui om 


obişnuit, dacă Elixirul s-ar termina sau ar fi contaminat ori 
dacă i s-ar fura Piatra. 

Nu uita că lui Cap-de-Mort îi place să acţioneze singur. 
Cred că n-ar fi Putut îndura gândul că depindea de ceva, 
nici măcar de Elixir. 

Bineînţeles, era pregătit să-l bea dacă avea să-i schimbe în 
bine existenţa înfiorătoare, la limită, la care fusese 
condamnat după ce te-a atacat, dar asta numai pentru a 
căpăta un trup. Sunt convins că după aceea avea de gând 
să se bazeze pe Horcruxurile sale: n-ar mai fi avut nevoie 
de nimic altceva dacă ar fi reuşit să capete formă umană. 
Vezi tu, era deja nemuritor... sau atât de nemuritor cât 
poate fi cineva. 

Dar acum, Harry, fiind înarmaţi cu această informaţie, cu 
amintirea crucială pe care ai reuşit s-o obţii, suntem mai 
aproape de secretul eliminării lui Cap-de-Mort decât a fost 
oricine altcineva până acum. L-ai auzit, Harry: „N-ar fi mai 
bine, n-ai fi mai puternic, dacă ai avea sufletul fragmentat 
în mai multe bucăţi? Şapte este cea mai puternică cifră 
magică, nu-i aşa?...” Şapte este într-adevăr cea mai 
puternică cifră magică. Da, cred că ideea unui suflet 
împărţit în şapte părţi l-a atras în mod deosebit pe Cap-de- 
Mort. 

— A făcut şapte Horcruxuri? zise Harry îngrozit, în timp ce 
mai multe portrete din cameră exclamară şi ele, şocate şi 
indignate. Dar pot fi oriunde în lume. Ascunse... îngropate 
sau invizibile. 

— Mă bucur să văd că realizezi gravitatea problemei, 
spuse Dumbledore calm. în primul rând, nu sunt şapte 
Horcruxuri, Harry, ci şase. O şeptime din sufletul său, oricât 
de mutilat ar fi acesta, se găseşte în trupul său regenerat. 
Aceea a fost partea din el care a dus o existenţă precară în 
timpul numeroşilor ani petrecuţi în exil; fără ea, n-ar avea 
nici o identitate. Acea şeptime de suflet e ultima pe care 
trebuie s-o atace cine doreşte să-l ucidă pe Cap-de-Mort... 
partea care sălăşluieşte în trupul lui. 


— Atunci, şase Horcruxuri, zise Harry disperat. Dar cum 
am putea să le găsim? 

— Uiţi că tu ai distrus deja unul dintre ele? Iar eu am 
distrus un altul. 

— Aţi mai distrus unul? spuse Harry cu înflăcărare. 

— Da, zise Dumbledore, ridicându-şi mâna înnegrită, 
parcă arsă. 

Inelul, Harry. Inelul lui Dorlent. Şi să ştii că avea un 
blestem redutabil aruncat asupra lui. Poate că n-aş fi 
supravieţuit dacă n-aş fi dotat... iartă-mi lipsa de modestie... 
cu o pricepere remarcabilă şi dacă domnul profesor 
Plesneală n-ar fi acţionat aţâţ de prompt când m-am întors 
grav rănit la Hogwarts. în orice caz, o mână arsă pare un 
sacrificiu rezonabil pentru distrugerea unei şeptimi din 
sufletul lui Cap-de-Mort. Inelul nu mai este un Horcrux. 

— Dar cum l-aţi găsit? 

— Ei bine, aşa cum ştii deja, cu mulţi ani în urmă am 
început să-mi petrec timpul încercând să descopăr câţ mai 
multe despre viaţa din ţrecuţ a lui Cap-de-Mort. Am 
călătorit în lung şi în lat, vizitând locurile unde a ajuns el 
cândva. Am găsit inelul ascuns printre ruinele casei familiei 
Gaunt. Se pare că Lordul Cap-de-Morţ n-a mai vrut să-l 
poarte după ce a reuşit să-şi încastreze în el o parte din 
suflet. L-a ascuns, protejându-l cu o serie de farmece 
redutabile, în cocioaba unde au trăit cândva strămoşii săi 
(pentru că Morfin fusese deja închis în Azkaban, 
bineînţeles), fără să-i treacă nici o clipă prin minte că eu 
aveam să mă deranjez să vizitez ruinele într-o zi sau că 
aveam să caut urme de vrăji de tăinuire. Cu toate astea, am 
câştigat o bătălie, nu şi războiul. Tu ai distrus jurnalul şi eu 
inelul, dar, dacă nu ne înşelăm asupra teoriei unui suflet 
împărţit în şapte fragmente, mai rămân patru Horcruxuri. 

— Şi ar putea fi orice? zise Harry. Ar putea fii cutii vechi de 
metal sau chiar sticle goale de poţiuni? 

— Harry, ţe gândeşti la Portaluri, care trebuie să fie 
obiecte uzuale, uşor de trecut cu vederea. Şi-ar păstra oare 


Lordul Cap-de-Morţ preţiosul său suflet în sticluţe vechi de 
poţiuni? Nu uita ce ţi-am arătat. Lordului Cap-de-Mort îi 
plăcea să colecţioneze trofee şi avea o preferinţă pentru 
obiectele cu o istorie magică aparte. Mândria sa, faptul că 
se consideră superior, că ţine să lase o amprentă 
senzaţională asupra istoriei magice, toate astea îmi 
sugerează că Lordul Cap-de-Mort si-a ales Horcruxurile 
într-un mod destul de calculat, favorizând obiectele demne 
de această onoare. 

— Jurnalul nu era tocmai special. 

— Aşa cum ai spus chiar tu, jurnalul era dovada că el era 
moştenitorul lui Viperin; sunt convins că Lordul Cap-de- 
Mort l-a considerat nespus de important. 

— Atunci rămân celelalte Horcruxuri, zise Harry. Ştiţi 
cumva ce sunt, domnule? 

— Nu pot decât să bănuiesc, spuse Dumbledore. Din 
motivele pe care ţi le-am explicat deja, cred că Lordul Cap- 
de-Mort a preferat obiecte care aveau ele însele o anumită 
grandoare. Aşa că am filtrat trecutul lui Cap-de-Mort, 
pentru a căuta dovezi ale dispariţiei unor asemenea 
artefacte din jurul lui. 

— Medalionul! spuse Harry răspicat. Cupa Helgăi 
Astropuf! 

— Da, zise Dumbledore, zâmbind. Sunt în stare să îmi 
dau... poate nu şi cealaltă mână... dar în mod sigur câteva 
degete că acestea au devenit al treilea şi al patrulea 
Horcrux. Ultimele două, presupunând că el a creat şase în 
total, sunt mai problematice, dar risc să afirm că, după cea 
obţinut obiecte de la Astropuf şi Viperin, a pornit în 
căutarea unor obiecte care le-au aparţinut lui Cercetaş şi 
Ochi-deŞoim. Sunt sigur că ideea obţinerii a patru obiecte 
de la cei patru fondatori i-a pus pe jar imaginaţia lui Cap- 
de-Mort. Nu mă pot pronunţa în privinţa posibilităţii de a fi 
găsit ceva care să-i fi aparţinut lui Ochi-de-Şoim. însă n-am 
nici o îndoială asupra faptului că singurul obiect despre 
care se ştie că a fost al lui Cercetaş este în siguranţă. 


Dumbledore arătă cu degetele înnegrite peretele din 
spatele lui, unde se afla o sabie bătută cu rubine protejată 
de un geam. 

— Domnule, credeţi că ăsta e motivul pentru care a vrut să 
se întoarcă la Hogwarts? zise Harry. Ca să încerce să 
găsească un obiect care să-i fi aparţinut unui alt fondator? 

— Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru, spuse Dumbledore. 
Dar, din păcate, asta nu ne ajută decât într-o mică măsură, 
pentru că a fost refuzat, înainte de a avea prilejul să caute 
prin şcoală, aşa cred. Nu pot decât să deduc că nu si-a 
împlinit niciodată ambiția de a colecţiona patru obiecte ale 
fondatorilor, în mod cert, avea deja două şi este posibil să fi 
găsit un al treilea. Asta este tot ce putem presupune 
deocamdată. 

— Chiar dacă a obţinut ceva care i-a aparţinut lui Ochi-de- 
Soim sau lui Cercetaş, tot mai rămâne un al şaselea 
Horcrux, zise Harry, numărând pe degete. Asta în cazul în 
care nu a găsit unul de la fiecare, nu? 

— Nu cred că a obţinut două, spuse Dumbledore. Cred că 
ştiu care este al şaselea Horcrux. Ce-ai zice dacă ţi-aş spune 
că la un moment dat am început să-mi pun întrebări în 
privinţa comportamentului şarpelui Nagini? 

— Şarpele? zise Harry alarmat. Animalele pot fi folosite 
drept Horcruxuri? 

— Da, dar, în mod evident, nu este indicat să o faci, spuse 
Dumbledore, pentru că-ţi asumi un mare risc 
încredinţându-ţi o parte din suflet unei fiinţe care poate 
gândi şi acţiona singură. Cu toate acestea, dacă nu am 
calculat greşit, Cap-de-Mort avea nevoie de încă un 
Horcrux, cu care să atingă numărul pe care-l dorea, când a 
intrat în casa părinţilor tăi cu intenţia de a te ucide. Se pare 
că rezerva procesul de creare a Hor-cruxurilor crimelor de 
mare însemnătate. 

Uciderea ta ar fi fost de departe o astfel de ocazie. A 
crezut, că omorându-te, avea să elimine pericolul pe care-l 
anunţase profeția. A crezut că o să devină invincibil. Sunt 


sigur că intenţiona să creeze ultimul Horcrux luându-ţi 
viaţa. Aşa cum ştim, planul său a eşuat. însă câţiva ani mai 
târziu l-a folosit pe Nagini pentru a ucide un bătrân încuiat 
şi poate că i-a trecut prin minte să transforme şarpele în 
ultimul său Horcrux. El marchează legătura sa cu Viperin, 
amplificând legenda Lordului Cap-de-Mort. Cred că ţine la 
el, în măsura în care este capabil să ţină la ceva; în mod 
cert, îi place să-l aibă aproape de el şi pare să aibă un 
control deosebit asupra lui, chiar şi pentru un reptomit. 

— Deci, zise Harry, jurnalul s-a dus, inelul s-a dus. Cupa, 
medalionul şi şarpele sunt încă neatinse, iar dumneavoastră 
credeţi că mai există un Horcrux care i-a aparţinut cândva 
lui Ochi-de-Şoim sau Cercetaş? 

— Ai făcut un rezumat succint şi corect, demn de toată 
admiraţia. 

Aşa este, spuse Dumbledore, dând din cap. 

— Şi... încă le căutaţi, domnule? Asta faceţi când plecaţi de 
la şcoală? 

— întocmai, zise Dumbledore. Le caut de foarte mult timp. 
Cred că s-ar putea să găsesc unul cât de curând. Sunt 
semne care indică asta. 

— Când o să-l găsiţi, spuse Harry repede, pot să vin cu 
dumneavoastră şi să vă ajut să-l distrugeţi? 

Dumbledore îl privi foarte pătrunzător pe Harry pentru o 
clipă, apoi zise: 

— Da, cred că da. 

— Serios? spuse Harry şocat. 

— O, da, zise Dumbledore, schiţând un zâmbet. Cred că ţi- 
ai câştigat dreptul. 

Harry se simţi în al nouălea cer. Era foarte plăcut să nu-l 
mai audă pe director vorbind despre precauţie şi siguranţă. 
Directorii şi directoarele din portretele de pe pereţi nu 
părură să aibă acelaşi punct de vedere faţă de decizia lui 
Dumbledore; Harry îi văzu pe câţiva dintre ei clătinând din 
cap, iar Phineas Nigellus chiar pufni dezaprobator. 


— Domnule, Cap-de-Mort ştie când este distrus un 
Horcrux? O simte? întrebă Harry, ignorând portretele. 

— Este o întrebare interesantă, Harry. Nu cred că ştie. 
Cred că acum Lordul Cap-de-Mort este atât de adâncit în 
profunzimile răului şi că aceste părţi cruciale din fiinţa lui 
au fost desprinse cu atât de mult timp în urmă, încât nu 
poate simţi aşa cum simţim noi. Este posibil ca în clipa 
morţii să conştientizeze pierderea lor. însă, de exemplu, nu 
şi-a dat seama că jurnalul a fost distrus decât când a obţinut 
cu forţa informaţia asta de la Lucius Reacredință. Am auzit 
că Lordul Cap-de-Mort a fost cuprins de o furie grozavă 
când a aflat de faptul că jurnalul fusese mutilat şi vlăguit de 
puteri. 

— Dar n-a vrut chiar el ca Lucius Reacredință să facă în 
aşa fel încât jurnalul să ajungă pe ascuns la Hogwarts? 

— Ba da, cu ani în urmă, când era sigur că avea să poată 
crea alte Horcruxuri. Dar Lucius tot a trebuit să aştepte 
semnalul lui Cap-de-Mort pentru a acţiona şi nu l-a mai 
primit niciodată, căci Cap-de-Mort a dispărut la scurt timp 
după ce i-a dat jurnalul. Fără îndoială că a crezut că Lucius 
nu avea sa îndrăznească să facă ceva cu Horcruxul, ci doar 
să-l păstreze cu sfinţenie, dar a pus prea mare bază pe 
teama lui Lucius faţă de un stăpân care dispăruse de ani de 
zile şi pe care-l credea mort. Desigur, Lucius nu ştia ce era 
de fapt jurnalul. Din câte am înţeles, Cap-de-Mort îi spusese 
că jurnalul avea să determine redeschiderea Camerei 
Secretelor, fiind înzestrat cu puteri excepţionale. Dacă 
Lucius ar fi ştiut că o parte din sufletul stăpânului său se 
afla în mâinile lui, fără îndoială că l-ar fi folosit într-un cu 
totul alt mod. în schimb, a continuat vechiul plan, punându-l 
în mişcare pentru propriul său avantaj şi strecurându-i 
jurnalul fiicei lui Arthur Weasley, cu speranţa ca Arthur să 
fie discreditat, ca eu să fiu dat afară de la Hogwarts şi ca el 
însuşi să scape cu aceeaşi ocazie de un obiect deosebit de 
incriminator. Ah, bietul Lucius. Având în vedere cât de 
furios a fost Cap-de-Mort când a aflat că a irosit Horcruxul 


pentru avantajul său şi eşecul de la minister de anul trecut, 
nu m-aş mira ca Lucius să se bucure în sinea sa că este în 
siguranţă la Azkaban în clipa de faţă. Harry reflectă pentru 
o clipă, apoi întrebă: 

— Deci dacă ar fi distruse toate Horcruxurile, Cap-de-Mort 
ar putea fi ucis? 

— Da, aşa cred, zise Dumbledore. Fără Horcruxuri, Cap- 
de-Mort ar fi doar un muritor cu sufletul mic şi mutilat. Dar 
să nu uiţi niciodată că, deşi sufletul ar putea fi prea vătămat 
ca să se vindece, mintea şi puterile sale magice rămân 
neatinse. O să fie nevoie de o pricepere şi de nişte abilităţi 
ieşite din comun ca să ucizi un vrăjitor cum e Cap-de-Mort, 
chiar şi fără Horcruxuri. 

— Dar eu nu am o pricepere şi nişte abilităţi ieşite din 
comun, spuse Harry, neputându-se abţine. 

— Ba da, zise Dumbledore cu fermitate. Ai o putere pe 
care Cap-de-Mort n-a avut-o niciodată. Poţi... 

— Ştiu! spuse Harry pe un ton nerăbdător. Pot iubi! Se 
înfrâna cu greu să adauge: „Mare lucru!” 

— Da, Harry, poţi iubi, zise Dumbledore, care părea să-şi fi 
dat seama exact ce cuvinte se abţinuse Harry să spună. 
Asta e un lucru extraordinar şi remarcabil, având în vedere 
tot ce ţi s-a întâmplat. 

Harry, eşti încă prea tânăr ca să înţelegi cât de ieşit din 
comun eşti de fapt. 

— Deci, când profeția se referă la puterea pe care o am eu 
şi pe care „nu o cunoaşte Lordul întunecat”, aceasta este 
pur şi simplu... 

„puterea de a iubi”? întrebă Harry, simțindu-se puţin 
dezamăgit. 

— Da, pur şi simplu „puterea de a iubi”, spuse 
Dumbledore. Dar, Harry, nu uita că profeția susţine că 
singurul motiv pentru care este importantă e faptul că 
Lordul Cap-de-Mort a făcut-o să fie aşa. [i-am spus-o şi la 
sfârşitul anului trecut. Cap-de-Mort te-a ales ca întrupare a 
persoanei care constituia cel mai mare pericol pentru el. 


Şi astfel, te-a făcut să devii persoana care constituie cel 
mai mare pericol pentru el! 

— Dar până la urmă e acelaşi... 

— Nu, nu-i acelaşi lucru! zise Dumbledore, înflăcărându- 
se. Arătă spre Harry cu mâna sa înnegrită şi sfrijită, zicând: 

— Pui prea mare preţ pe profeție! 

— Dar, bâigui Harry, dar aţi spus că profeția înseamnă... 

— Dacă Lordul Cap-de-Mort n-ar fi auzit niciodată de 
profeție, crezi că ea s-ar mai fi împlinit? Crezi că ar mai fi 
însemnat ceva? 

Bineînţeles că nu! Crezi că toate profeţiile din Sala 
Profeţiilor s-au împlinit? 

— Dar, zise Harry derutat, dar anul trecut aţi spus că unul 
dintre noi o să trebuiască să-l omoare pe celălalt... 

— Harry, Harry, asta doar pentru că Lordul Cap-de-Mort a 
făcut o mare greşeală şi a acţionat conform spuselor 
doamnei profesoare Trelawney! Dacă el nu ţi-ar fi ucis tatăl, 
crezi că ţi-ar mai fi inoculat o dorinţă crâncenă de 
răzbunare? Bineînţeles că nu! Dacă n-ar fi obligat-o pe 
mama ta să moară pentru tine, crezi că ţi-ar mai fi dat o 
protecţie magică, de care n-a putut trece? Bineînţeles că 
nu, Harry! 

Nu-ţi dai seama? Cap-de-Mort şi-a creat el însuşi cel mai 
aprig duşman, ca toţi tiranii din toată lumea! Ai idee câţi 
tirani se tem de cei pe care-i asupresc? Toţi sunt conştienţi 
că într-o zi, printre numeroasele lor victime, o să fie unul 
care o să se răscoale împotriva lor! La fel se întâmplă şi cu 
Cap-de-Mort! La căutat dintotdeauna pe cel care l-ar fi 
putut înfrunta. A auzit profeția şi s-a grăbit să treacă la 
fapte, alegând astfel cu mâna lui omul care avea cele mai 
mari şanse de a-l distruge şi mai ales înzestrându-l cu nişte 
arme mortale fără pereche. 

— Dar... 

— Este absolut necesar să-nţelegi! zise Dumbledore, ridi- 
cându-se şi începând să se plimbe prin cameră, cu robele 
scânteietoare fluturând în urma sa. 


Era pentru prima dată când Harry îl vedea atât de agitat. 

— încercând să ţe ucidă, Cap-de-Morţ a ales el însuşi 
persoana remarcabilă care stă acum în faţa mea şi i-a dat 
uneltele cu care şă săvârşească fapta! Cap-de-Mort este de 
vină că i-ai putut citi gândurile, ambițiile, că înţelegi până şi 
limba şerpească în care dă ordine. Şi totuşi, Harry, în ciuda 
accesului tău nemaiîntâlnit în lumea lui Cap-de-Mort (care 
se întâmplă să fie un dar pentru care Devoratorii Morţii ar 
face moarte de ora) n-ai fost niciodată atras în mrejele 
Magiei Negre şi n-ai dat niciodată cel mai mic semn că ai 
dori să devii unul dintre adepţii lui Cap-de-Mort! 

— Bineînţeles că nu! spuse Harry indignat. Mi-a omorât 
părinţii! 

— In esenţă, protecţia ţa e puterea de a iubi, zise 
Dumbledore pe un ton răspicat. Asta e singura protecţie 
care poate contracara influenţa puterilor deţinute de Cap- 
de-Mort! In ciuda tuturor tentaţiilor la care ai fost supus şi 
a tuturor suferințelor, încă ai sufletul curat, la fel de curat 
ca la unsprezece ani, când te-ai uitat într-o oglindă care 
înfăţişa dorinţa ţa cea mai arzătoare, şi oglinda nu ţi-a 
arătat decât cum să îl învingi pe Cap-de-Mort şi nu cum să 
devii nemuritor sau diverse comori. Harry, ai idee cât de 
puţini vrăjitori ar fi văzut ce-ai văzut tu în oglinda aia? Cap- 
de-Mort ar fi trebuit să îşi fi dat seama de atunci cu cine 
avea de-a face, însă acest lucru nu s-a întâmplat! Dar acum 
o ştie. Ai pătruns în mintea Lordului Cap-de-Mort fără să 
păţeşti nimic, dar el nu poate pune stăpânire pe tine fără să 
îndure o agonie crâncenă, aşa cum a descoperit la minister. 
Harry, nu cred că înţelege care este motivul, dar s-a grăbit 
într-o asemenea măsură să-şi mutileze propriul suflet, încât 
n-a stat niciodată să se gândească şi să realizeze puterea 
inegalabilă a unui suflet neprihănit şi întreg. 

— Dar, domnule, zise Harry, străduindu-se din răsputeri să 
nu dea impresia că-l contrazice, până la urmă e acelaşi 
lucru, nu-i aşa?... 

Trebuie să încerc să-l omor, altfel... 


— Trebuie? spuse Dumbledore. Bineînţeles că trebuie! Dar 
nu din cauza profeţiei! Ci din cauză că tu însuţi n-o să-ţi 
găseşti liniştea până n-o să-ncerci! O ştim amândoi! Te rog, 
ima-ginează-ţi doar pentru o clipă că n-ai fi auzit niciodată 
profeția aia! Ce-ai simţi acum faţă de Cap-de-Mort? 
Gândegşte-te! 

Harry îl urmări pe Dumbledore plimbându-se necontenit 
în faţa lui şi se gândi la ceea ce spusese. Se gândi la mama 
sa, la tatăl său şi la Sirius. Se gândi la Cedric Diggory. Se 
gândi la toate faptele îngrozitoare pe care ştia că le făcuse 
Cap-de-Mort. Simţi că i se aprinde o flacără puternică în 
coşul pieptului - o flacără care îi pârjolea gâtul. 

— Aş vrea să-l ştiu mort, zise Harry cu o voce joasă. Şi aş 
vrea să-l omor cu mâna mea. 

— Evident! strigă Dumbledore. Vezi tu, profeția nu 
înseamnă că trebuie să faci ceva! Dar profeția a fost cea 
care l-a determinat pe Lordul Cap-de-Mort să te desemneze 
drept egalul lui. Cu alte cuvinte, ai libertatea de-a alege ce 
cale vrei să urmezi, libertatea de a întoarce spatele 
profeţiei! Dar Cap-de-Mort continuă să se bazeze pe 
profeție. O să te hăi-ţuiască în continuare. Şi asta înseamnă, 
fără îndoială, că... 

— Unul dintre noi o să ajungă să-l ucidă pe celălalt, zise 
Harry. Da. 

Dar înţelese în sfârşit ce încercase să-i spună Dumbledore. 
Aceasta era diferenţa dintre a fi dus cu forţa într-o arenă 
pentru a înfrunta moartea şi a intra în arenă cu capul sus, 
îşi zise el. Poate că alţii ar fi fost de părere că nu prea aveai 
de ales între cele două variante, dar Dumbledore ştia. Şi eu 
ştiu, îşi zise Harry, cuprins de un val de mândrie aprigă. Şt 
părinţii mei au ştiut că... de această alegere depindea totul. 

— CAPITOLUL XXIV - 

SECTUMSEMPRA. 

Frânt de oboseală, dar încântat de ceea ce obținuse în 
noaptea aceea, Harry le povesti lui Ron şi lui Hermione în 
timpul cursului de Farmece din dimineaţa următoare tot ce 


se întâmplase (după ce aruncă vraja „Muffliato” asupra 
celor din imediata lor vecinătate). 

Amândoi fură plăcut impresionați de modul în care îl 
determinase pe Slughorn să-i dea amintirea şi de-a dreptul 
uluiţi când le spuse despre Horcruxurile lui Cap-de-Morţ şi 
despre faptul că Dumbledore promisese să-l ia cu el pe 
Harry, dacă avea să mai găsească unul. 

— Uau, zise Ron, după ce Harry termină de povestit. Ron 
flutura întro doară bagheta spre tavan, fără să fie deloc 
atent la ce făcea. 

— Uau. Chiar o să mergi cu Dumbledore... să încercaţi să 
distrugeţi... 

uau. 

— Ron, faci să ningă, spuse Hermione pe un ton răbdător, 
apucându-l de încheietura mâinii şi îndreptându-i bagheta 
în altă parte, pentru că din tavan chiar începuseră să cadă 
fulgi mari de zăpadă. Harry o observă pe Lavender Brown 
uitân-du-se urât la Hermione de la o masă din apropiere, 
foarte roşie la ochi, iar Hermione îi dădu imediat drumul lui 
Ron. 

— A, da, zise Ron, privindu-şi umerii uşor surprins. îmi 
pare rău. Se pare că avem cu toţii o formă gravă de 
mătreaţă... 

Scutură nişte zăpadă falsă de pe umarul lui Hermionei. 
Lavender izbucni în plâns. Ron se arătă nespus de vinovat 
şi-i întoarse spatele. 

— Ne-am despărţit, îi zise el lui Harry pe furiş. Aseară. 
Când m-a văzut ieşind pe uşa dinspre dormitoare cu 
Hermione. Evident, pe tine nu te-a văzut, aşa că a crezut că 
nu fuseserăm decât noi doi. 

— A, spuse Harry. Păi... nu-ţi pare rău că nu mai sunteţi 
împreună, nu? 

— Nu, recunoscu Ron. A fost destul de neplăcut când a 
urlat la mine, dar cel puţin n-a trebuit să pun eu capăt 
relaţiei. 


— Laşule, zise Hermione, părând însă amuzată. Ei bine, a 
fost o noapte dificilă pentru dragoste în general. Şi Ginny şi 
Dean s-au despărţit, Harry. 

Lui Harry i se păru că îl privise oarecum cu subînţeles 
când îi spusese asta, dar Hermione nu avea cum să ştie că 
Harry începuse să danseze conga în sinea lui. încercând să 
facă în aşa fel, încât să nu i se mişte nici un muşchi al feţei şi 
să vorbească pe un ton cât mai indiferent, întrebă: 

— Cum aşa? 

— A, dintr-o prostie. Ginny a zis că tot timpul încerca s-o 
ajute să intre pe gaura portretului, ca şi cum nu s-ar fi 
putut descurca şi singură. Dar situaţia nu era în regulă de 
mai multă vreme. 

Harry aruncă o privire spre Dean, care stătea în partea 
cealaltă a clasei. în mod cert, nu părea deloc fericit. 

— Bineînţeles, asta înseamnă că o să fii pus înţr-o situaţie 
destul de dificilă, nu-i aşa? spuse Hermione. 

— La ce te referi? zise Harry repede. 

— La echipa de vâjthaţ, spuse Hermione. Dacă Ginny şi 
Dean nu-şi mai vorbesc... 

— A... a, da, zise Harry. 

— Fliţwick, spuse Ron pe un ton prevenitor. 

Micuţul profesor de Farmece venea cu un mers legănat 
către ei. 

Hermione era singura care reuşise să transforme oţetul în 
vin; termosul ei de sticlă era plin cu un lichid rubiniu, în 
timp ce lichidul lui Harry şi Ron avea încă o culoare 
maronie. 

— Puţină atenţie, băieţi, chiţăi profesorul Fliţwick, 
mustrân-du-i. 

Lăsaţi vorba şi treceţi la treabă. Să vă văd că încercaţi. 

Cei doi îşi ridicară baghetele, concentrându-se din 
răsputeri şi îndreptându-le spre termosurile lor. Oţetul lui 
Harry îngheţă, iar termosul lui Ron explodă. 

— Da. Pentru data viitoare, zise profesorul Fliţwick, ieşind 
de sub masă şi scoțând nişte cioburi de sticlă din vârful 


pălăriei, să exersaţi. 

După cursul de Farmece avură una dintre rarele lor 
ferestre comune şi se întoarseră împreună în camera de zi. 
Ron era de-a dreptul voios în privinţa despărțirii de 
Lavender, iar Hermione părea şi ea veselă, însă când fu 
întrebată de ce zâmbea, zise doar: „E o zi frumoasă”. 

Nici unul dintre ei nu dădea impresia că observase că în 
mintea lui Harry se dădea o bătălie crâncenă: 

E sora lui Ron. 

Dar l-a părăsit pe Dean! 

Tot e sora lui Ron. 

Sunt prietenul lui cel mai bun! 

Asta o să complice lucrurile şi mai tare. 

Poate dacă aş vorbi întâi cu el... 

Te-ar pocni. 

Şi dacă nu-mi pasă c-o să mă pocnească? 

Este prietenul tău cel mai bun! 

Harry abia dacă îşi dădu seama că intrau pe gaura 
portretului în camera de zi însorită şi nici nu fu atent la un 
mic grup de elevi din anul şapte care erau acolo, până când 
Hermione strigă: 

— Katie! Te-ai întors! Cum te simţi? 

Harry făcu ochii mari: chiar era Katie Bell, care părea să-şi 
fi revenit complet şi era înconjurată de mai mulţi prieteni 
zâmbitori. 

— Mă simt foarte bine! zise ea bucuroasă. M-au externat 
luni de la Sf. Mungo. Am stat câteva zile cu mama şi tata şi 
m-am întors aici azi-dimineaţă. Leanne tocmai îmi povestea 
despre McLaggen şi ultimul meci, Harry... 

— Da, zise Harry, păi, acum că te-ai întors şi că Ron poate 
juca, o să avem şanse destul de mari să-i spulberăm pe cei 
de la Ochi-de-Şoim.... 

Asta înseamnă că încă putem câştiga Cupa. Katie, fii 
atentă. 

Trebuia să o întrebe chiar atunci, era atât de curios, încât 
nu se gândi nici măcar la Ginny pentru câteva clipe. Cobori 


vocea, în timp ce prietenii lui Katie începură să îşi strângă 
lucrurile, căci se părea că întârziaseră la cursul de 
Transfigurare. 

—. în legătură cu colierul ăla... ţi-ai amintit între timp cine 
ţi l-a dat? 

— Nu, spuse Katie, clătinând din cap cu tristeţe. Toţi m-au 
întrebat, dar n-am idee cine a fost. Ultimul lucru pe care mi- 
| amintesc este că intram în baia fetelor de la „Trei mături”. 

— Deci ai intrat sigur în baie? spuse Hermione. 

— Păi, ştiu că am deschis uşa, zise Katie, aşa că presupun 
că cel sau cea care a aruncat Blestemul Imperius asupra 
mea a stat ascuns după uşă. După aceea, nu mai ţin minte 
nimic până acum vreo două săptămâni când eram la Sf. 
Mungo. Trebuie să plec, o cred în stare pe McGonagall să 
mă ia la rost, chiar dacă abia m-ara întors. 

Îşi ridică ghiozdanul şi cărţile şi se duse grăbită după 
prietenii ei, lăsându-i în urmă pe Harry, Ron şi Hermione, 
care se aşezară la o masă lângă geam, reflectând la spusele 
ei. 

— înseamnă că cea care i-a dat colierul lui Katie a fost o 
fată sau o femeie, spuse Hermione, dacă era în baia fetelor. 

— Sau cineva care arăta ca o fată sau o femeie, zise Harry. 
Nu uita că a fost un ceaun plin cu PoliPoţiune la Hogwarts. 
Ştim deja că s-a furat din ea. 

Văzu cu ochii minţii un şir de mai mulţi Crabbe şi Goyle 
ţopăind prin faţa lui, transformați în fete. 

— Cred că o să mai iau o gură de poţiune Felix, spuse 
Harry, şi o să mai încerc o dată să intru în Camera 
Necesităţii. 

— N-ai face decât să iroseşti poţiunea, zise Hermione pe 
un ton hotărât, punând jos exemplarul din Silabarul 
vrăjitorului, pe care tocmai îl scosese din ghiozdan. Harry, 
norocul nu le rezolvă pe toate. 

Cu Slughorn a fost vorba de altceva. Ai avut din totdeauna 
abilitatea de a-l convinge, n-a fost nevoie decât să modifici 
puţin împrejurările. 


Însă nu-i de-ajuns să fii norocos ca să treci de o vrajă 
puternică. Nu irosi restul poţiunii! O să fie nevoie să ai 
norocul de partea ta, dacă o să te ia Dumbledore cu el. 

Îşi coborâse vocea, vorbind în şoaptă. 

— Dar n-am putea să mai preparăm noi nişte poţiune 
norocoasă? îl întrebă Ron pe Harry, ignorând-o pe 
Hermione. 

Ar fi grozav dacă am avea un stoc permanent. la hai să ne 
uităm în carte. 

Harry scoase din ghiozdan exemplarul său de Realizarea 
Poţiunilor Avansate şi căută licoarea Felix Felicis. 

— Fir-ar să fie, e tare complicată, zise el, aruncându-şi un 
ochi pe lista cu ingrediente. Şi durează şase luni. Trebuie să 
o laşi să fiarbă la foc mic. 

— Tipic, spuse Ron. 

Harry era pe cale să pună manualul deoparte, când 
observă un colţ de pagină îndoit; deschise la ea şi văzu 
vraja „Sectumsempra”, marcată „Pentru duşmani”, pe care 
o însemnase cu câteva săptămâni în urmă. 

Încă nu aflase ce efect avea, în primul rând pentru că nu 
voia să o testeze de faţă cu Hermione, dar se gândea s-o 
încerce pe McLaggen data viitoare când acesta avea să se 
înfiinţeze brusc lângă el, venind din spate. 

Singura persoană care nu era tocmai încântată că se 
întorsese Katie Bell era Dean Thomas, pentru că nu avea să 
mai fie nevoie să-i ţină locul ca înaintaş. Primi vestea cu 
dârzenie când îl anunţă Harry, mormăind şi ridicând din 
umeri, dar Harry se îndepărtă de Dean şi Seamus, cu 
sentimentul intens că aceştia îl vorbeau pe la spate, 
uneltind împotriva lui. 

Următoarele două săptămâni avură loc cele mai bune 
antrenamente de vâjthaţ pe care le condusese Harry în 
calitate de căpitan. Cei din echipă erau atât de mulţumiţi că 
scăpaseră de McLaggen şi atât de fericiţi că în sfârşit se 
întorsese Katie, încât zburau extrem de bine. 


Ginny nu părea deloc tristă din cauza despărțirii de Dean; 
din contră, era sufletul echipei. 'Toţi se distrau de minune, 
imitându-l pe Ron, care se mişca neliniştit în faţa porţilor, în 
timp ce balonul vâjâia spre el, sau pe Harry, care-i dădea 
ordine lui McLaggen înainte de a fi lovit şi a-şi pierde 
cunoştinţa. Râăzând împreună cu ceilalţi, Harry era bucuros 
că avea un motiv nevinovat pentru a se uita la Ginny; fusese 
lovit şi în alte rânduri de baloane-ghiulea în timpul 
antrenamentelor din cauză că nu fusese atent la hoţoaică. 

Bătălia din mintea sa încă nu luase sfârşit: Ginny sau Ron? 
Uneori se gândea că, având în vedere experienţa cu 
Lavender, pe Ron nu l-ar fi deranjat foarte tare dacă ar fi in- 
viţaţ-o pe Ginny în oraş, dar apoi îşi amintea de expresia de 
pe chipul lui Ron când o văzuse sărutându-l pe Dean şi era 
convins că Ron s-ar fi simţit trădat fie şi dacă Harry doar ar 
fi ţinut-o de mână... 

Totuşi Harry nu se putea abţine să vorbească şi să râdă cu 
ea, să se întoarcă spre castel de la antrenamente cu ea; 
chiar dacă avea conştiinţa îngrozitor de încărcată, se trezea 
gândin-du-se cum ar fi putut să rămână între patru ochi cu 
ea. Ar fi fost ideal dacă Slughorn ar fi dat încă una dintre 
micile sale petreceri, pentru că atunci Ron n-ar mai fi venit 
cu ei. Dar, din păcate, Slughorn părea să fi renunţat la acest 
obicei. Lui Harry îi trecu prin minte o dată sau de două ori 
să-i ceară ajutorul lui Hermione, dar nu credea că avea să-i 
suporte privirile superioare; şi aşa i se părea că le observa 
câteodată, când Hermione îl zărea privind-o lung pe Ginny 
sau râzând la glumele ei. O complicaţie în plus era şi faptul 
că se temea că, dacă nu avea să facă ceva în scurt timp, în 
mod sigur avea să o invite în oraş altcineva. Cel puţin el şi 
Ron erau de acord că Ginny era mai populară decât era 
normal. 

În esenţă, era pe zi ce trecea mai tentat să ia încă o gură 
de Felix Felicis, pentru că aceasta era, fără îndoială, o 
chestiune care cerea „modificarea împrejurărilor”, cum o 
numise Hermione, nu? Zilele parfumate de primăvară se 


scurseră pe nesimţite şi începu luna mai, iar Ron părea să 
fie lângă Harry de fiecare dată când o vedea pe Ginny. 
Harry se găsea în situaţia de a-şi dori o lovitură norocoasă, 
care să-l facă pe Ron să-şi dea seama că nimic nu l-ar fi 
făcut mai fericit decât ca prietenul său cel mai bun şi sora 
sa să se îndrăgostească unul de altul şi să-i lase singuri mai 
mult de câteva secunde. Ultimul meci de vâjthaţ din acel 
sezon se apropia şi nu păreau să fie şanse să se realizeze 
nici una dintre cele două variante; Ron voia ţoţ timpul să 
discute despre strategii de joc cu Harry şi părea să se 
gândească aproape exclusiv la vâjthaţ. 

Însă Ron nu era un caz izolat din acest punct de vedere. 

Toată şcoala era foarte interesată de meciul dintre Ochi- 
de-Şoim şi Cercetaşi, pentru că avea să decidă soarta 
campionatului. Dacă Cerceţaşii aveau să-i învingă pe cei de 
la Ochi-de-Şoim cu o diferenţă de trei sute de puncte (nu 
era o diferenţă mică, dar Harry nu îşi mai văzuse niciodată 
echipa într-o formă atât de bună), aveau să câştige 
campionatul. în cazul în care câştigau cu o diferenţă mai 
mică de trei sute de puncte, ar fi ieşit pe locul al doilea, iar 
cei de la Ochi-deŞoim pe locul întâi; dacă pierdeau cu o sută 
de puncte ar fi ajuns pe locul al treilea, după Astropufi, pe 
când cu mai puţin de o sută de puncte ar fi fost pe ultimul 
loc şi nimeni nu l-ar fi lăsat să uite vreodată că el fusese 
căpitanul care adusese prima înfrângere crâncenă a 
Cerceţaşilor din ultimele două secole. 

Perioada premergătoare acestui meci de o importanţă 
crucială se desfăşura ca de obicei: membrii caselor rivale 
încercau să-şi intimideze echipele adverse pe holuri, 
repetând cât puţeau de ţâre cântece răutăcioase despre 
diverşi jucători când treceau pe coridoare; iar membrii 
echipelor ori se plimbau ţanţoşi, bucurându-se de atenţie, 
ori fugeau la baie în pauze, pentru a vomita. în mod ciudat, 
în minţea lui Harry meciul ajunsese să fie strâns legat de 
împlinirea sau eşecul planurilor sale în privinţa lui Ginny. 
Nu putea să-şi înfrângă senzaţia că, dacă aveau să câştige 


cu peste trei sute de puncte, momentele de euforie şi 
petrecerea zgomotoasă de după meci aveau să aibă 
rezultate la fel de bune ca o gură zdravănă de Felix Felicis. 

Printre multe alte preocupări, Harry nu uitase de cealaltă 
ambiţie a sa: să descopere ce punea la cale Reacredință în 
Camera Necesităţii. 

Consulta în continuare „Harţa Ştrengarilor” şi, dat fiind că 
de cele mai multe ori nu reuşea să-l găsească pe 
Reacredință, ajunsese la concluzia că acesta încă petrecea 
destul de mult timp în camera aceea. Cu toate că Harry 
începuse să nu mai spere că avea să reuşească vreodată să 
intre în Camera Necesităţii, încerca s-o facă ori de câte ori 
era în apropierea ei. Dar peretele rămânea neclintit, 
indiferent de modul în care îşi formula el cererea. 

Cu câteva zile înaintea meciului cu cei de la Ochi-de-Şoim, 
Harry se găsi în situaţia de a pleca singur din camera de zi 
în drum spre cină, pentru că Ron fugise într-o baie din 
apropiere pentru a vomita din nou, iar Hermione se dusese 
într-un suflet să discute cu profesorul Vector despre o 
greşeală pe care credea că o făcuse în ultimul ei eseu 
pentru Aritman-ţie. Mai degrabă din obişnuinţă, Harry făcu 
un ocol pe holul de la etajul şapte, ca şi în alte daţi, 
cercetând în drum „Harta Ştrengarilor”. Pentru o clipă, nu-l 
găsi nicăieri pe Reacredință şi presupuse că trebuia să fie 
iar în Camera Necesităţii, dar chiar atunci văzu punctuleţul 
etichetat cu „Reacredinţă” stând într-o baie pentru băieţi 
cu un etaj mai jos şi însoţit nu de Crabbe sau Goyle, ci de 
Myrtle cea Plângăcioasă. 

Harry privi mirat această combinaţie bizară, până când 
intră direct într-o armură. Bufnitura puternică îl trezi din 
visare, iar Harry părăsi în goană locul cu pricina, de teamă 
că avea să apară Filch, coborând iute pe scara de marmură 
şi fugind pe holul de la etajul de mai jos. 

Când ajunse în faţa băii, îşi lipi urechea de uşă. Nu auzi 
NIMIC. 

Deschise usa fără să facă nici un zgomot. 


Draco Reacredință stătea întors cu spatele la uşă, ţinându- 
se cu mâinile de marginea chiuvetei, cu capul blond plecat. 

— 'Te rog, zise vocea răguşită a lui Myrtle cea Plângăcioasă 
dintr-una dintre cabine. Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat. 
Te-aş putea ajuta. 

— Nimeni nu mă poate ajuta, spuse Reacredință, care 
tremura din cap până-n picioare. Nu pot s-o fac. Nu pot... n- 
o să meargă... Şi dacă nu reuşesc în curând... a zisc-osă 
mă omoare. 

Harry realiză, încremenit din cauza şocului foarte 
puternic, că Reacredință plângea. Chiar plângea. Lacrimile 
i se prelingeau pe chipul palid, scurgându-se apoi în 
chiuveta murdară. Reacredință suspină şi înghiţi în sec, iar 
apoi ridică îşi privirea spre oglinda crăpată, cutremurându- 
se puternic, şi îl văzu peste umăr pe Harry, care-l privea cu 
ochii mari. 

Reacredință se întoarse numaidecât pe călcâie, scoţân-du- 
şi bagheta. 

Harry o scoase şi el, instinctiv. Blestemul minor al lui 
Reacredință îl rată pe Harry la mustață, făcând ţăndări o 
lampă de perete de lângă el; Harry se aruncă într-o parte, 
spunând în gând „Levicorpus!” şi mişcând bagheta, dar 
Reacredință respinse vraja şi se pregăti să atace din nou. 

— Nu! Nu! încetaţi! strigă Myrtle cea Plângăcioasă, cu 
vocea răsunându-i în camera tapetată cu faianţă. încetaţi! 
ÎNCETAŢI! 

Se auzi o bufnitură puternică şi coşul de gunoi de lângă 
Harry explodă; acesta încercă să arunce un blestem de 
imobilizare a picioarelor, care ricoşa în perete în spatele lui 
Reacredință, sfărâmând rezervorul peste care plutea 
Myrtle cea Plângăcioasă, care ţipă tare; apa împroşcă totul 
în jur şi Harry alunecă exact când Reacredință strigă, cu 
chipul schimonosit, „Cruci...” 

— SECTUMSEMPRA! răcni Harry de pe podea, mişcându- 
şi bagheta cu forţă. 


Din pieptul şi chipul lui Reacredință ţâşni sânge, de parcă 
ar fi fost tăiat cu o sabie invizibilă. Se dădu înapoi, clătinân- 
du-se, şi se prăbuşi pe podeaua plină cu apă, stropind peste 
tot înjur, iar bagheta îi căzu din mâna dreaptă, acum inertă. 

— Nu... spuse Harry, rămânând cu răsuflarea tăiată. 
Alunecând şi împleticindu-se, Harry se ridică şi plonja spre 
Reacredință, care avea chipul plin de sânge, plimbân-du-şi 
disperat mâinile albe peste pieptul sfârtecat. 

— Nu... n-am... 

Harry vorbi fără să-şi dea seama ce spunea; căzu în 
genunchi lângă Reacredință, care tremura în mod 
necontrolat într-o baltă de sânge. 

Myrtle cea Plângăcioasă scoase un strigăt asurzitor. 

— CRIMĂ! CRIMĂ LA BAIE! CRIMĂ! 

Uşa se deschise furtunos la perete în spatele lui Harry şi 
acesta îşi ridică privirea, îngrozit: Plesneală năvălise în 
cameră, cu o expresie lividă pe chip. Dându-l pe Harry la o 
parte cu asprime, îngenunche lângă Reacredință, îşi scoase 
bagheta şi-i plimbă vârful peste rănile adânci pe care le 
făcuse blestemul lui Harry, murmurând o incantaţie care 
semăna foarte bine cu un cântec. Sângele păru să se mai 
oprească; Plesneală îi şterse lui Reacredință urmele de 
sânge de pe faţă şi repetă vraja vindecătoare. Acum rănile 
părură să înceapă să se închidă. 

Harry îl privea în continuare, îngrozit de ceea ce făcuse, 
abia conştient de faptul că şi el era îmbibat cu sânge şi apă. 
Myrtle cea Plângăcioasă încă plângea şi se văita deasupra 
lor. După ce Plesneală aruncă pentru a treia oară 
contrableste-mul, îl ridică pe Reacredință în capul oaselor. 

— Trebuie să ajungi în aripa spitalului. S-ar putea să 
rămână urme, dar, dacă primeşti imediat un tratament cu 
frăsinel, putem să evităm şi asta. Hai să mergem. 

Traversă baia, sprijinindu-l pe Reacredință şi, când ajunse 
la uşă, spuse cu o voce rece şi mânioasă: 

— lar tu, Potter, aşteaptă-mă aici. 


Lui Harry nici nu-i trecu prin minte să nu-l asculte. Se 
ridică încet, tremurând, şi se uită la podeaua udă. Pe luciul 
apei pluteau pete de sânge asemenea unor flori roşii. Nu fu 
în stare nici să-i spună să facă linişte lui Myrtle cea 
Plângăcioasă, care se văita şi bocea în continuare, 
desfătându-se din ce în ce mai tare. 

Plesneală se întoarse zece minute mai târziu. Intră în baie 
şi închise uşa după el. 

— Pleacă, îi zise el lui Myrtle. 

Aceasta se cufundă numaidecât înapoi în toaleta ei şi se 
lăsă o linişte răsunătoare. 

— N-am vrut să se întâmple asta, spuse Harry imediat, iar 
vocea lui reverberă în spaţiul rece şi acoperit cu apă. Nu 
am ştiut ce efect avea vraja. 

Dar Plesneală îl ignoră complet. 

— Se pare că te-am subestimat, Potter, spuse el încet. Cine 
ar fi crezut că ştii asemenea vrăji întunecate? Cine te-a 
învăţat vraja aia? 

— Am... am citit despre ea. 

— Unde? 

— Era... într-o carte de la bibliotecă, inventă Harry pe 
moment. Nu mai ţin minte cum se... 

— Minţi, zise Plesneală. 

Lui Harry i se usca gâtlejul. Ştiuse ce avea să facă 
Plesneală şi nu reuşise să-l împiedice. 

Baia păru să strălucească în faţa ochilor. Harry se strădui 
să nu se gândească la nimic, dar, oricât ar fi încercat, 
manualul de Realizarea Poţiunilor Avansate al Prințului 
Semipur îi apăru nedesluşit în minte... 

Apoi se trezi privindu-l din nou pe Plesneală, în mijlocul 
băii distruse şi inundate. Se uită lung în ochii negri ai lui 
Plesneală, amăgindu-se cu speranţa că acesta nu văzuse ce 
se temea Harry să-i dezvăluie, dar atunci... 

— Adu-mi ghiozdanul şi manualele tale, spuse Plesneală 
încet. Pe toate. Adu-mi-le aici. Imediat! 


Nu avea nici un sens să se împotrivească. Harry se 
întoarse numaidecât şi ieşi din baie, stropind în jur. Când 
ajunse pe hol, o luă la goană spre Turnul Cercetaşilor. 
Majoritatea elevilor mergeau în direcţia opusă. îl priviră cu 
gurile căscate, văzându-l ud leoarcă şi plin de sânge, dar 
Harry nu răspunse la nici una dintre întrebările pe care i le 
puseră, trecând în fugă pe lângă ei. 

Era înmărmurit, se simţea ca şi cum animăluţul său adorat 
devenise dintr-odată fioros. Ce i-o fi venit prinţului să scrie 
o asemenea vrajă în manualul lui? Şi ce urma să se întâmple 
după ce Plesneală avea să vadă manualul? Oare avea să-i 
spună lui Slughorn? Lui Harry i se puse un gol în stomac. 
Cum reuşise să aibă rezultate atât de bune la Poţiuni pe ţot 
parcursul anului? Oare avea să-i confişte cartea care îl 
învățase atât de multe pe Harry? Cartea, care devenise un 
fel de ghid, un fel de prieten. Harry nu putea să lase să se 
întâmple aşa ceva... nu putea... 

— Unde ai?... De ce eşti ud leoarcă? Harry, ăla e sânge? 
Ron stătea la capul scărilor, privindu-l şocat pe Harry. 

— Am nevoie de manualul tău, gâfâi Harry. Manualul tău 
de Poţiuni. 

Repede... dă-mi-l... 

— Dar cum rămâne cu Prinţul Semi...? 

— îţi explic mai târziu! 

Ron scoase din ghiozdan exemplarul său de Realizarea 
Poţiunilor Avansate şi i-l dădu; Harry trecu în fugă pe lângă 
el şi se întoarse în camera de zi. Acolo, îşi înşfacă 
ghiozdanul, ignorând privirile uimite ale mai multor colegi 
care luaseră deja cina şi ieşi într-un suflet pe gaura 
portretului, alergând pe holul de la etajul şapte. 

Se opri lângă tapiseria cu troli care dansau, închise ochii şi 
începu să se plimbe. 

„Am nevoie de un loc unde să-mi ascund cartea... am 
nevoie de un loc unde să-mi ascund cartea... am nevoie de 
un loc unde să îmi ascund cartea...” 


Trecu de trei ori prin faţa porțiunii de perete gol. Când 
deschise ochii, o văzu în sfârşit: era uşa de la Camera 
Necesităţii. Harry o deschise la perete, intră imediat şi o 
trânti în urma lui. 

Rămase cu răsuflarea tăiată. Deşi se grăbea foarte ţăre, în 
ciuda sentimentului de panică şi teamă faţă de ce-l aştepta 
la baie, nu putu să nu fie impresionat de ceea ce avea în 
faţa ochilor. Sţăţea înţr-o cameră de mărimea unei 
catedrale. Prin ferestrele ei înalte treceau raze de soare 
asupra a ceea ce părea un fel de cetate cu metereze 
impunătoare. Harry ştia că era construită din obiecte 
ascunse de generaţii întregi de oameni care locuiseră la 
Hogwarţs. Erau alei şi culoare mărginite de mormane înalte 
de mobile stricate şi deteriorate, depozitate acolo poate 
pentru a ascunde mărturiile unor vrăji nereuşite sau 
ascunse de spiriduşii de casă fideli castelului. 

Erau mii şi mii de cărţi, fără îndoială interzise, mâzgălite 
sau furate. 

Erau şi catapulte înaripate, şi discuri frisbee cu colţi, 
dintre care unele încă aveau destul suflu pentru a pluti înţr- 
o doară peste munţii de articole interzise; erau sticle ciobite 
de poţiuni coagulate, pălării, bijuterii şi pelerine; erau şi un 
fel de coji de ouă de dragon, sticle sigilate cu un lichid care 
încă scânteia ameninţător, mai multe săbii ruginite şi un 
topor masiv, păţaţ cu sânge. 

Harry o luă repede pe unul dintre numeroasele culoare 
dintre acele comori ascunse. Coti la dreapta pe lângă un 
trol împăiat imens, parcurse o distanţă mică în fugă, făcu 
stânga în dreptul dulapului magic în care se pierduse 
Montague cu un an în urmă, oprindu-se întrun târziu lângă 
un dulap mare de perete, cu suprafaţa scorojită, care părea 
să fi fost stropit cu acid. Deschise una dintre numeroasele 
uşi care scârţâiau. Locui acesta fusese deja folosit de 
altcineva pentru a ascunde un animal într-o cuşcă, animalul 
murise de mult, iar scheletul lui avea cinci picioare. Puse 
manualul Prințului Semipur în spatele cuştii şi trânti uşa. 


Rămase locului pentru câteva clipe, cu inima bătându-i cu 
putere, uitându-se la obiectele din jur. Oare avea să 
găsească din nou locul ăsta, în mijlocul atâtor vechituri? 
înşfacă bustul ciobit al unui căpcăun bătrân şi urât de pe o 
ladă din apropiere şi-l aşeză pe dulapul în care ascunsese 
cartea, puse o rămurică uscată şi plină de praf şi o diademă 
pe capul statuii, pentru a o face mai uşor de recunoscut, şi 
apoi fugi cât putu de repede pe culoare printre obiectele 
ascunse, ajunse înapoi la uşă, ieşi pe hol, trântind uşa după 
el, şi aceasta se transformă imediat la loc în piatră. 

Harry goni către baia de la etajul de jos, îndesând în drum 
exemplarul lui Ron de Realizarea Poţiunilor Avansate în 
ghiozdan. Câteva clipe mai târziu, era iar în faţa lui 
Plesneală, care întinse mâna după ghiozdan fără să spună 
un cuvânt. Harry i-l dădu gâfâind şi simțind o durere 
puternică în coşul pieptului, după care aşteptă. 

Plesneală scoase pe rând cărţile lui Harry, examinându-le. 
în cele din urmă nu mai rămase decât manualul de Poţiuni, 
pe care îl cercetă cu mare atenţie înainte de a vorbi. 

— Spune-mi, Potţer, acesta este exemplarul tău de 
Realizarea Poţiunilor Avansatei 

— Da, zise Harry, încă respirând cu greutate. 

— Şi eşti sigur că aşa este, Potter? 

— Da, spuse Harry, cu o nuanţă de sfidare de în glas. 

— Acesta este exemplarul din Realizarea Poţiunilor 
Avansate pe care l-ai cumpărat de la „Caligrafie şi Pete”? 

— Da, zise Harry cu fermitate. 

— Atunci de ce este scris numele „Roonil Wazlib” pe prima 
pagină? 

Întrebă Plesneală. 

Lui Harry îi stăm inima pentru o fracțiune de secundă. 

— Este porecla mea, spuse el. 

— Porecla ta, repetă Plesneală. 

— Da, aşa-mi spun prietenii, zise Harry. 

— Ştiu ce este o poreclă, spuse Plesneală. 


Ochii săi negri şi glaciali erau din nou aţintiţi asupra celor 
ai lui Harry; acesta încercă să-i evite privirea - Blochează-ţi 
mintea... blochează-ţi mintea - dar nu învățase niciodată 
cum s-o realizeze cu succes. 

— Ştii ce cred eu, Potter? zise Plesneală, abia auzit. Cred 
că eşti un mincinos şi un prefăcut şi că meriţi ore de 
detenţie cu mine în fiecare sâmbătă, până la sfârşitul 
semestrului. Ce părere ai despre asta, Potter? 

— Nu... nu sunt de acord, domnule, spuse Harry, refuzând 
în continuare să-l privească în ochi pe Plesneală. 

— Ei bine, o să vedem dacă o să crezi acelaşi lucru şi după 
detenţii, zise Plesneală. Să vii la zece sâmbătă dimineaţa, 
Poţţer. în biroul meu. 

— Dar, domnule, spuse Harry, ridicându-şi privirea 
disperat. 

Vâjthaţul... ultimul meci din acest sezon. 

— La ora zece, şopti Plesneală, zâmbind şi dezvelindu-şi 
dinţii galbeni. 

Bieţii Cercetaşi. Mă tem că anul acesta or să fie pe ultimul 
loc. 

leşi din baie fără să mai spună nimic, lăsându-l pe Harry să 
se uite în oglinda crăpată şi să se simtă, cu siguranţă, mai 
rău decât se simţise Ron vreodată. 

— N-o să-ţi spun că s-a dovedit că toţ eu am avut dreptate, 
spuse Hermione o oră mai târziu în camera de zi. 

— Las-o bălţă, Hermione, spuse Ron supărat. 

Harry nu mai ajunsese la cină, căci îi pierise cu 
desăvârşire pofta de mâncare. Tocmai le terminase de 
povestit ce se întâmplase lui Ron, Hermione şi Ginny, chiar 
dacă nu părea să mai fi fost cazul s-o facă. 

Vestea se răspândise foarte repede: se părea că Myrtle 
cea Plângăcioasă îşi asumase sarcina de a apărea în toate 
băile din castel şi a trâmbiţa evenimentul; Reacredință 
fusese deja vizitat în aripa spitalului de Pansy Parkin-son, 
care îl denigrase pe Harry prin toată şcoala, iar Plesneală le 
povestise deja celorlalţi profesori exact ce se petrecuse: 


Harry fusese deja chemat afară din camera de zi pentru a 
îndura cincisprezece minute deosebit de neplăcute în 
compania profesoarei McGonagall, care îi spuse că avea 
noroc că nu fusese exmatriculat şi că ea era întru totul de 
acord cu decizia lui Plesneală de a-l pedepsi pe Harry, ceea 
ce însemna ore de detenţie în fiecare sâmbătă până la 
sfârşitul semestrului. 

— V-am spus eu că era ceva în neregulă cu prinţul ăla, zise 
Hermione, neputându-se abţine. Şi am avut dreptate, nu? 

— Nu, nu cred c-ai avut dreptate, spuse Harry cu 
încăpățânare. 

Îi era şi aşa destul de greu, fără ca Hermione să-i ţină 
predici; pedeapsa cea mai aspră pentru Harry fuseseră 
expresiile de pe chipurile celor din echipa de vâjthaţ a 
Cercetaşilor când le spusese nu avea să poată juca 
sâmbătă. Simţea că Ginny se uita la el, dar nu-i întâlni 
privirea; nu voia să citească dezamăgire sau supărare în 
ochii ei. Tocmai îi spusese că sâmbătă avea să joace pe post 
de căutător şi că Dean avea să se întoarcă în echipă ca 
înaintaş în locul ei. Poate că, dacă aveau să câştige, Ginny şi 
Dean aveau să se împace în timpul euforiei de după meci. 
Harry simţi un gol în stomac la acest gând. 

— Harry, zise Hermione, cum poţi să-i mai iei apărarea, 
când vraja aceea... 

— Vrei să nu mai critici cartea aia? se răsti Harry. Prinţul 
n-a făcut decât să o noteze! în definitiv, n-a sfătuit pe nimeni 
s-o folosească! 

Ar fi putut foarte bine să scrie o vrajă pe care o aruncase 
cineva împotriva lui! 

— Nu poţ să cred, spuse Hermione. Chiar îi iei apărarea... 

— Nu încerc să găsesc justificări pentru ce am făcut! zise 
Harry repede. Regret că am făcut-o, şi nu pentru că am 
primit vreo douăsprezece detenţii. Ştii că n-aş fi folosit 
niciodată o asemenea vrajă, nici măcar asupra lui 
Reacredință, dar nu poţi da vina pe prinţ. 


N-a scris „încearc-o pe asta, este foarte eficientă” - doar 
şi-a notat ceva pentru el, nu pentru altcineva, nu? 

— Vrei să-mi spui că o să te duci să?... zise Hermione. 

— Iau cartea înapoi? Da, o să mă duc, spuse Harry pe un 
ton vehement. Fii atentă, dacă n-ar fi fost prinţul, n-aş fi 
câştigat în veci sticluţa de Felix Felicis. Nu aş fi ştiut cum 
să-l salvez pe Ron când a fost otrăvit, n-aş fi... 

— câştigat niciodată o reputaţie strălucită pentru 
realizarea Poţiunilor pe nedrept, zise Hermione repede. 

— Las-o baltă, Hermione! spuse Ginny şi Harry fu atât de 
uimit şi de recunoscător, încât ridică privirea. Se pare că 
Reacredință a încercat să arunce un Blestem de Neiertat, 
aşa că ar trebui să te bucuri că Harry a avut un as în 
mânecă! 

— Păi, bineînţeles că mă bucur că Harry n-a fost 
blestemat! zise Hermione, evident iritată, dar să ştii că nu 
poţi spune că „Sectumsempra” e un as, Ginny. Uite unde-a 
ajuns din cauza ei! Şi bănuiesc că, având în vedere modul în 
care v-a afectat şansele de a câştiga meciul... 

— Ah, nu mai încerca să te prefaci că înţelegi vâjthaţul, se 
răsti Ginny, pentru că n-o să faci altceva decât să te pui într- 
o situaţie ridicolă. 

Harry şi Ron le priviră miraţi: Hermione şi Ginny, care se 
înţeleseseră întotdeauna foarte bine, stăteau acum cu 
braţele încrucişate, fiecare uitându-se urât în altă parte. 
Ron îi aruncă o privire neliniştită lui Harry, apoi înşfacă o 
carte la întâmplare şi se ascunse după ea. însă Harry se 
simţi din-tr-odată incredibil de vesel, deşi ştia că nu o 
merita şi chiar dacă nici unul dintre ei nu mai spuse nimic 
toată seara. 

Veselia sa fu curmată cât de curând. Ziua următoare 
trebui să suporte răutăţile Viperinilor, pe lângă valul de 
supărare din partea colegilor Cercetaşi, care nu erau deloc 
mulţumiţi că Harry, căpitanul lor, reuşise să se 
autosuspende pentru ultimul meci al sezonului. 


Sâmbătă dimineaţa, Harry ar fi dat tot Felix Felicis-ul din 
lume pentru a pleca spre stadionul de vâjthaţ împreună cu 
Ron, Ginny şi ceilalţi, indiferent de ce-i spusese lui 
Hermione. îi fu aproape imposibil să întoarcă spatele 
mulţimii de elevi care se revărsa, scăldată în razele soarelui 
(purtând cu toţii rozete şi pălării şi fluturând pancarte şi 
fulare), să coboare treptele de piatră care duceau la 
camerele de la subsol şi să meargă până când se stinseră 
complet zgomotele difuze ale mulţimii, ştiind că nu avea să 
poată auzi nici un cuvânt din comentariu - nici aplauze şi 
nici huiduieli. 

— A, Potter, spuse Plesneală când Harry bătu la uşă şi 
intră în biroul neprimitor pe care Plesneală încă îl folosea, 
deşi acum preda câteva etaje mai sus. Era la fel de slab 
luminat ca de obicei şi lângă perete se aflau în continuare 
poţiuni colorate, în care pluteau lucruri moarte şi 
scârboase. Harry avu un presentiment neplăcut când văzu 
multe cutii acoperite cu pânze de păianjen stivuite pe o 
masă la care era evident că trebuia să se aşeze; acestea 
trimiteau cu gândul la o muncă grea, obositoare şi inutilă. 

— Domnul Filch caută de mult pe cineva să facă ordine în 
dosarele astea vechi, zise Plesneală cu o voce joasă. Sunt 
arhivele altor răufăcători de la Hogwarts, în care sunt 
trecute şi pedepsele pe care le-au primit. Vrem să scrii din 
nou delictele şi pedepsele de pe fişele unde s-a şters 
cerneala sau au fost roase de şoareci. Să ai grijă să fie în 
ordine alfabetică şi apoi să le pui la loc în cutii. N-ai voie să 
te foloseşti de magie. 

— Da, domnule profesor, spuse Harry, rostind ultimele 
două cuvinte pe un ton cât mai dispreţuitor. 

— Mă gândeam să începi cu cutiile de la o mie doisprezece 
la o mie cincizeci şi şase, zise Plesneală, zâmbind maliţios. O 
să întâlneşti nişte nume cunoscute, care probabil că or să-ţi 
sporească interesul faţă de această sarcină. la uite. 

Scoase o fişă din una dintre cutiile din vârf cu un gest 
amplu şi citi: 


— James Potter şi Sirius Black. Prinşi folosind un blestem 
minor ilegal asupra lui Bertram Aubrey. Capul lui Aubrey, 
devenit de două ori mai mare. Detenţie dublă”, zise 
Plesneală şi râse batjocoritor. Faptul că realizările lor 
măreţe dăinuie, chiar dacă ei s-au stins, trebuie să fie o 
mare alinare pentru tine. 

Harry simţi din nou cum îi fierbea sângele în vine. Muş- 
cându-şi limba ca să nu îi răspundă, luă loc în faţa cutiilor şi 
trase una dintre ele. 

Era o muncă inutilă şi plictisitoare, aşa cum anticipase, 
punctată din când în când de apariţia unui gol în stomac 
(aşa cum era evident că intenţionase Plesneală), care 
însemna că tocmai citise numele tatălui său sau pe allui 
Sirius, trecute de obicei împreună în descrierea unor 
năzbâtii mnore, alăturate uneori numelor lui Remus Lupin 
şi Peter Pettigrew. în timp ce copia diversele lor delicte şi 
pedepse, se întreba ce se întâmpla afară, unde meciul 
tocmai începuse cu Ginny pe post de căutător, împotriva lui 
Cho. 

Harry se uită de mai multe ori la ceasul mare, care ticăia 
pe perete. 

Se părea că se mişca mult mai lent decât unul obişnuit; 
era oare posibil ca Plesneală să-l fi vrăjit ca să meargă 
deosebit de încet? Nu era cu putinţă să fi fost acolo doar de 
o jumătate de oră... de ooră... 

de o oră şi jumătate. 

Pe Harry începu să-l doară stomacul când ceasul indică 
douăsprezece şi jumătate. Plesneală, care nu mai vorbise 
deloc după ce îi spusese lui Harry ce avea de făcut, îşi ridică 
în cele din urmă privirea la ora unu şi zece. 

— Cred că poţi să te opreşti, zise el cu răceală. Fă semn 
unde ai ajuns. 

O să continui sâmbăta viitoare la ora zece. 

— Da, domnule. 

Harry îndesă la întâmplare o fişă îndoită în cutie şi ieşi 
repede pe uşă înainte ca Plesneală să aibă timp să se 


răzgândească. Urcă în fugă treptele de piatră, ciulind 
urechile pentru a încerca să audă vreun zgomot dinspre 
stadion, dar era complet linişte. însemna că se terminase 
deja. 

Ezită o clipă în faţa Marii Săli aglomerate, apoi urcă cât 
putu de repede pe scara de marmură; indiferent dacă 
Cercetaşii înregistrau o victorie sau o înfrângere, obişnuiau 
să sărbătorească sau să-şi înece amarul în camera de zi. 

— Quid agis? îi spuse el pe un ton nesigur doamnei grase, 
întrebânduse ce avea să găsească înăuntru. 

Aceasta rămase impasibilă, răspunzând: 

— O să vezi. 

Portretul se deschise într-o parte. 

Din gaura din spatele lui izbucniră strigăte de bucurie. 
Harry rămase cu gura căscată când oamenii începură să 
ţipe la vederea lui; mai multe mâini îl traseră în cameră. 

— Am câştigat! strigă Ron, apărând dintr-odată şi agitând 
Cupa argintie către Harry. Am câştigat! Patru sute cincizeci 
la o sută patruzeci! Am câştigat! 

Harry se uită în jur; Ginny se apropia în fugă de el; îl luă în 
braţe cu o expresie înflăcărată şi intensă. Fără să se 
gândească, fără să o plănuiască şi fără să-şi facă griji din 
cauză că-i priveau cincizeci de elevi, Harry o sărută. 

Se despărţiră după câteva clipe îndelungate... poate o 
jumătate de oră... sau poate chiar după câteva zile însorite. 
în cameră se lăsase tăcerea. Apoi câţiva fluierară puternic, 
izbucni un ropot de chicoteli şi lumea începu să se agite. 
Harry se uită peste capul lui Ginny şi-l văzu pe Dean 
Thomas ţinând un pahar spart în mână şi pe Romilda Vane 
arătând ca şi cum ar fi vrut să arunce cu ceva în ei. 
Hermione zâmbea larg, dar ochii lui Harry îl căutară pe 
Ron. îl găsi până la urmă, ţinând în continuare Cupa şi 
arătând ca şi cum tocmai i-ar fi dat cineva cu o bâtă în cap. 
Cei doi se priviră pentru o fracțiune de secundă şi apoi Ron 
făcu o mişcare scurtă din cap, despre care Harry înţelese că 
însemna: „Mă rog... dacă nu se poate altfel.” 


Creatura din pieptul lui Harry striga triumfătoare, Harry 
se uită în jos la Ginny, zâmbindu-i şi făcu semn către gaura 
portretului. O plimbare lungă pe domeniu părea indicată şi 
poate că aveau să discute şi despre meci... dacă avea să le 
ajungă timpul. 

— CAPITOLUL XXV - 

CLARVĂZĂTOAREA ESTE AUZITĂ CLAR. 

Foarte mulţi elevi păreau interesaţi de faptul că Harry 
Potter era iubitul lui Ginny Weasley (majoritatea fiind fete), 
dar Harry descoperi că devenise complet imun la bârfe pe 
parcursul următoarelor câteva săptămâni. în definitiv, era o 
schimbare bine venită. Nu se mai vorbea despre el din 
cauză că fusese implicat în nişte incidente teribile de Magie 
Neagră, ci din cauza unui eveniment care-l făcuse mai 
fericit decât ţinea minte să fi fost de foarte multă vreme. 

— Ai crede că oamenii au alte subiecte mai bune de bârfă, 
spuse Ginny, stând pe jos în camera de zi, sprijinită de 
picioarele lui Harry şi citind Profetul zilei. După trei atacuri 
ale Dementorilor într-o săptămână, Romilda Vane vine şi mă 
întreabă dacă e adevărat că ai un Hipogrif tatuat pe piept. 

Ron şi Hermione râseră amândoi în hohote. Harry îi 
ignoră. 

— Şi ce i-ai zis? 

— l-am zis că este un ţintat Maghiar, spuse Ginny, dând 
pagina relaxată. E mult mai masculin. 

— Mersi, zise Harry zâmbind. Şi ce tatuaj i-ai zis că are 
Ron? 

— Un Pigmeu Pufos, dar n-am spus unde. 

Ron se încruntă, în timp ce Hermione se tăvălea pe jos de 
râs. 

— Aveţi grijă, zise el, arătând prevenitor cu degetul spre 
Harry şi Ginny. Doar pentru că v-am dat permisiunea să fiţi 
împreună nu înseamnă că nu pot să mă răzgândesc. 

— Ne-ai dat permisiunea?” spuse Ginny pe un ton 
batjocoritor. De când am eu nevoie de permisiunea ta? Şi 


oricum, chiar tu ai zis că ai prefera să fiu cu Harry decât cu 
Michael sau cu Dean. 

— Da, aşa e, zise Ron nemulţumit. Şi atâta timp cât nu 
începeţi să vă sărutaţi în public... 

— Eşti un ipocrit notoriu! Cum rămâne cu tine şi cu 
Lavender, care vă sărutaţi peste tot, de zici că aveaţi lipitori 
în loc de buze? întrebă Ginny. 

Dar toleranța lui Ron nu prea fu pusă la încercare până 
când sosi luna iunie, pentru că timpul pe care-l petreceau 
împreună Harry şi Ginny era din ce în ce mai limitat. Ginny 
urma să dea în curând N. O. V-urile şi, drept urmare, 
trebuia să înveţe până noaptea târziu. într-o astfel de seară, 
când Ginny se dusese la bibliotecă şi Harry stătea lângă 
fereastră în camera de zi, presupunându-se că îşi termina 
temele la Ierbologie, dar retrăind de fapt ora deosebit de 
plăcută pe care o petrecuse pe malul lacului cu Ginny la 
prânz, Hermione se instala în fotoliul dintre el şi Ron cu o 
expresie îngrijorător de hotărâtă pe chip. 

— Harry, vreau să vorbesc ceva cu tine. 

— Despre ce? spuse Harry, suspicios. 

Chiar cu o zi înainte, Hermione îl certase pentru că din 
cauza lui Ginny nu putea să înveţe din greu pentru 
examene. 

— Despre aşa-zisul Prinţ Semipur. 

— O, nu, iar? mormăi el. Te rog, las-o baltă! 

Nu îndrăznise să se ducă înapoi în Camera Necesităţii 
pentru a-şi recupera cartea şi asta se vedea pe rezultatele 
sale proaste de la Poţiuni (deşi Slughorn, căruia îi plăcea de 
Ginny, spusese vesel că schimbarea se datora faptului că 
era îndrăgostit). Dar Harry era sigur că Plesneală încă 
spera să pună mâna pe manualul prinţului, iar Harry era 
hotărât să-l lase unde era până când Plesneală avea să 
renunţe să-l mai caute. 

— N-am de gând s-o las baltă deloc, zise Hermione cu 
fermitate, până nu-ţi spun ce am de zis. Am încercat să aflu 


câte ceva despre cineva care s-ar putea îndeletnici cu 
inventarea vrăjilor întunecate. 

— Dar el nu s-a îndeletnicit cu asta. 

— EI, el. Cine a zis că este un el? 

— Am mai vorbit despre asta, zise Harry supărat. „Prinţ, 
Hermione, „prinţ”! 

— Exact! spuse Hermione, îmbujorându-se, după care 
scoase din buzunar o pagină foarte veche de ziar şi o trânti 
pe masă în faţa lui Harry. Uite! Uită-te la poză! 

Harry ridică bucata fragilă de hârtie şi cercetă fotografia 
mişcătoare, îngălbenită de trecerea timpului; Ron se aplecă 
şi el s-o vadă. 

Fotografia înfăţişa o fată slabă, de vreo cincisprezece ani. 
Era urâţică, arăta supărată şi în acelaşi timp abătută, avea 
sprâncene dese şi chipul lung şi palid. Sub fotografie scria: 
„Eileen Prince, Căpitanul echipei de Puahbile de la 
Hogwarts.” 

— Şi? spuse Harry, parcurgând în grabă articolul scurt de 
lângă poză - era unul destul de plictisitor, despre 
concursurile între şcoli. 

— O chema Eileen Prince. Prince, Harry. Adică „prinţ. Se 
uitară unul la celălalt şi Harry îşi dădu seama ce încerca să 
spună Hermione. 

Izbucni în râs. 

— Incredibil. 

— Poftim? 

— Crezi că ea a fost Prinţul Semipur?... Să fim serioşi. 

— Păi, de ce să nu fi fost ea? Harry, în lumea vrăjitorească 
nu există prinți adevăraţi! Ori este o poreclă, ori un titlu 
inventat pe care şi l-a asumat cineva. Sau ar putea fi chiar 
numele cuiva, nu? Ascultă-mă! Să zicem că, dacă tatăl ei a 
fost un vrăjitor, al cărui nume de familie era Prince, iar 
mama ei era încuiată, atunci ea ar fi un „Prinţ cu sânge 
semipur”! 

— Da, ce idee ingenioasă, Hermione... 


— Chiar aşa ar fi! Poate că era mândră că era pe jumătate 
prinţ! 

— Hermione, ascultă-mă, ştiu că n-a fost o fată. Pur şi 
simplu ştiu. 

— Adevărul este că nu crezi că o fată ar fi putut să fie 
destul de deşteaptă pentru asta, spuse Hermione supărată. 

— Cum crezi că aş putea să consider că fetele nu sunt 
deştepte după ce am stat în preajma ta timp de cinci ani? 
zise Harry, deranjat de spusele ei. Este vorba despre modul 
în care scrie. Pur şi simplu ştiu că prinţul a fost un tip, aşa 
mi se pare mie. Fata asta n-are nici o legătură cu el. Dar 
până la urmă unde ai găsit pagina asta? 

— La bibliotecă, zise Hermione, în mod previzibil. Acolo e o 
arhivă întreagă de numere vechi ale Profetului. Ei bine, o să 
aflu tot ce pot despre Eileen Prince. 

— Distracţie plăcută, spuse Harry, iritat. 

— Mulţumesc, zise Hermione. Şi primul loc unde o să caut, 
zise ea pe un ton muşcător când ajunse la gaura 
portretului, sunt listele cu premianţi din trecut la Poţiuni! 

Harry se uită încruntat după ea pentru o clipă, apoi 
contemplă în continuare cerul care se întuneca. 

— Pur şi simplu n-a reuşit să treacă peste faptul că ai fost 
mai bun ca ea la Poţiuni, spuse Ron, întorcându-se la 
exemplarul său din O mie de ierburi şi ciuperci magice. 

— Tu nu crezi că sunt nebun pentru că vreau să recuperez 
manualul ăla, nu? 

— Sigur că nu, zise Ron pe un ton hotărât. Prinţul a fost un 
geniu. în orice caz, dacă nu ar fi fost pontul cu bezoarul - îşi 
plimbă degetul în jurul gâtului cu subînţeles - nu aş mai 
discuta acum cu tine despre asta, nu? Adică, nu spun că 
vraja aia pe care ai aruncat-o asupra lui Reacredință a fost 
strălucită... 

— Nici eu, spuse Harry repede. 

— Dar s-a vindecat fără probleme, nu? Şi-a revenit cât ai 
zice peşte. 


— Da, zise Harry sincer, deşi toţ îl mustra puţin conştiinţa. 
Datorită lui Plesneală. 

— Tot mai ai ore de detenţie cu Plesneală sâmbăta asta? 
adăugă Ron. 

— Da, şi sâmbăta următoare, şi sâmbăta cealaltă, oftă 
Harry. Şi acum insinuează că, dacă n-o să termin de 
verificat toate cutiile până la sfârşitul semestrului, o să 
continui şi anul viitor. 

Orele astea de detenţie i se păreau deosebit de 
plictisitoare, pentru că-i răpeau din timpul şi aşa limitat pe 
care l-ar fi putut petrece cu Ginny. Chiar se întrebase în 
repetate rânduri în ultima vreme dacă Plesneală nu cumva 
ştia asta, pentru că-l ţinea din ce în ce mai mult acolo, 
făcând în acest timp aluzii la faptul că Harry nu putea să se 
bucure de vremea frumoasă de afară şi de diversele 
posibilităţi pe care le oferea ea. 

Lui Harry i se rupse firul cugetărilor amare cândjimmy 
Peakes apăru lângă el, întinzându-i un sul de pergament. 

— Mulţumesc, Jimmy. Hei, e de la Dumbledore! spuse 
Harry entuziasmat, desfăşurând pergamentul şi citindu-l. 
Vrea să mă duc la el în birou cât pot de repede! 

Cei doi se uitară unul la altul cu ochii mari. 

— Fir-aş să fiu, şopti Ron. Doar nu crezi că a... găsit...? 

— Ar trebui să mă duc să aflu, nu? zise Harry, sărind în 
picioare. 

leşi repede din camera de zi şi fugi pe holul de la etajul 
şapte, întâlnindu-se doar cu Peeves, care zbură pe lângă el 
în direcţia opusă, aruncând cu bucăţi de cretă în Harry, în 
virtutea unui vechi obicei, râzând zgomotos şi ferindu-se de 
vraja defensivă a lui Harry. După ce Peeves dispăru, se lăsă 
tăcerea, dat fiind că mai erau doar cincisprezece minute 
până când se dădea stingerea, iar majoritatea elevilor se 
întorseseră deja în camerele lor de zi. 

Atunci Harry auzi un țipăt şi o bufnitură. Rămase locului, 
ascultând. 

— Cum... îndrăzneşti... aaaaaargh! 


Zgomotele se auzeau de pe un coridor din apropiere; 
Harry fugi către locul acela, cu bagheta pregătită, dădu în 
goană un alt colţ şi o văzu pe profesoara Trelawney întinsă 
pe podea, cu capul acoperit cu unul dintre numeroasele ei 
şaluri şi cu mai multe sticle de sherry lângă ea, dintre care 
una era spartă. 

— Doamnă profesoară. 

Harry alergă spre profesoara Trelawney şi o ajută să se 
ridice. Unul dintre şiragurile de mărgele scânteietoare i se 
prinsese de ochelari. 

Sughiţă cu zgomot, îşi aranja părul şi se ridică, ţinându-se 
de mâna lui Harry. 

— Doamnă profesoară, ce s-a întâmplat? 

— Chiar aşa! zise ea cu o voce stridentă. Mă plimbam pe 
hol, reflectând la anumite semne întunecate pe care le-am 
întrezărit. 

Dar Harry nu era foarte atent la ce spunea profesoara. 
Tocmai îşi dăduse seama unde se aflau: în partea dreaptă 
era tapiseria cu troli care dansau, iar în partea stângă - 
porţiunea impenetrabilă şi goală de perete de piatră, 
dincolo de care era ascunsă... 

— Doamnă profesoară, încercaţi să intraţi în Camera 
Necesităţii? 

—. semne prevestitoare de rău care mi-au fost 
dezvăluite... poftim? 

— Camera Necesităţii, repetă Harry. Aţi încercat să intraţi 
în ea? 

— Eu... păi... credeam că elevii nu ştiu de... 

— Sunt câţiva care ştiu, zise Harry. Dar ce s-a întâmplat? 
Aţi ţipat... 

am avut impresia că aţi păţit ceva. 

— Eu... păi, spuse profesoara Trelawney, strângându-şi 
şalurile în jurul ei cu un aer defensiv şi privindu-l cu ochii 
măriţi de dioptriile ochelarilor. Voiam să... ăă... depozitez 
nişte... ăă... obiecte personale în Cameră. Pe urmă 
bolborosi ceva despre nişte „acuzaţii răuvoitoare”... 


— Am înţeles, zise Harry, uitându-se la sticlele de sherry 
de pe jos. 

Dar n-aţi putut să intraţi şi să le ascundeţi? 

I se părea foarte ciudat. în definitiv, pentru el Camera se 
deschisese când dorise să ascundă manualul Prințului 
Semipur. 

— A, de intrat am intrat fără probleme, spuse profesoara 
Trelawney, uitându-se urât la perete. Dar era deja cineva 
înăuntru. 

— Cineva înăuntru? Cine? întrebă Harry. Cine era 
înăuntru? 

— N-am idee, zise profesoara Trelawney, puţin deranjată 
de tonul insistent al lui Harry. Am intrat în Cameră şi am 
auzit o voce, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în toţi anii de 
când ascund... de când folosesc Camera. 

— O voce? Şi ce spunea? 

— Nu cred că spunea nimic, zise profesoara Trelawney- 
Ci... chiuia. 

— Chiuia? 

— Veselindu-se, spuse ea, dând din cap. 

Harry o privi fix. 

— Era o voce de bărbat sau de femeie? 

— Aş zice că de bărbat, spuse profesoara Trelawney. 

— Şi părea veselă? 

— Extrem de veselă, zise profesoara Trelawney pe un ton 
dispreţuitor. 

— De parcă ar fi sărbătorit ceva? 

— In mod sigur. 

— Şi apoi?... 

— Apoi am strigat: „Cine €...?”. 

— N-aţi fi putut afla fără să întrebaţi? o întrebă Harry, 
oarecum nemulţumit. 

— Ochiul interior era aţintit asupra unor chestiuni mult 
superioare lucrurilor uzuale, cum ar fi chiotele, spuse 
profesoara Trelawney pe un ton demn, aranjându-şi şalurile 
şi numeroasele şiraguri de mărgele scânteietoare. 


— înţeleg, zise Harry repede, căci nu era nicidecum prima 
dată când auzea de ochiul interior al profesoarei Trelawney. 
Şi vocea a spus cine era? 

— Nu, n-a spus, zise ea. S-a făcut beznă dintr-odată şi în 
clipa următoare am fost aruncată afară din Cameră! 

— Şi nu v-aţi dat seama de asta înainte să se întâmple? 
spuse Harry, neputându-se abţine. 

— Nu, aşa cum ţi-am spus, era întuneric. 

Se opri, aruncându-i o căutătură suspicioasă. 

— Cred că ar trebui să-i spuneţi domnului profesor 
Dumbledore, zise Harry. Ar trebui să ştie că Reacredință 
sărbătoarea... pardon, că cineva v-a dat afară din Cameră. 

Spre mirarea lui, profesoara Trelawney se îndreptă când 
vorbi Harry, asumându-şi un aer semeţ. 

— Domnul director mi-a spus că ar prefera să-l vizitez mai 
rar, zise ea cu răceală. Nu obişnuiesc să-i inoportunez pe 
cei care nu-mi apreciază compania. Dacă Dumbledore vrea 
să ignore avertismentele cărţilor de tarot... 

Îl strânse dintr-odată de încheietură pe Harry cu mâna ei 
subţire. 

— întruna, indiferent de cum le etalez... Scoase cu aer 
dramatic o carte de sub şaluri. 

— Turnul Fulgerat, şopti ea. Calamitate. Dezastru. Din ce 
în ce mai aproape... 

— înţeleg, zise Harry din nou. Păi... tot cred că ar trebui 
să-i spuneţi lui Dumbledore despre vocea pe care aţi auzit- 
O, despre cum s-a lăsat întunericul şi despre cum aţi fost 
dată afară din Cameră... 

— Aşa crezi? 

Profesoara Trelawney păru să cântărească chestiunea 
pentru o clipă, dar Harry îşi dădu seama că îi surâdea ideea 
de a-şi mai povesti o dată mica aventură. 

— Eu trebuie să mă duc chiar acum la dânsul, spuse Harry. 
Mă aşteaptă. Am putea merge împreună. 

— A, păi, în cazul ăsta, de acord, zise profesoara 
Trelawney, zâmbind. 


Se aplecă, ridică sticlele de sherry şi le aruncă fără jenă 
într-o vază mare albastru cu alb dintr-o nişă din apropiere. 

— Ştii, Harry, îmi e dor să te am elev, spuse ea cu 
însufleţită, în timp ce plecau de acolo împreună. Nu ai avut 
tu niciodată talent de clarvăzător... dar ai fost un obiect de 
studiu desăvârşit. 

Harry nu răspunse; detestase să fie obiectul nesfârşitelor 
previziuni fatale ale profesoarei Trelawney. 

— Mă tem că mârţoaga - pardon, centaurul - nu ştie nimic 
despre cartomanţie, continuă ea. L-am întrebat, ca de la un 
clarvăzător la altul, dacă nu simţise şi el vibraţiile 
nedesluşite ale unei catastrofe apropiate? Dar m-a crezut 
caraghioasă! Da, caraghioasă! 

Ridică vocea într-un mod oarecum isteric şi Harry simţi un 
damf puternic de sherry, cu toate că sticlele fuseseră 
aruncate. 

— Poate că gloaba a auzit lumea spunând că n-am 
moştenit harul străstrăbunicii mele. Zvonurile acestea sunt 
răspândite de ani de zile de oameni invidioşi. Ştii ce le spun 
eu acestor oameni, Harry? Oare Dumbledore m-ar fi lăsat 
să predau la această şcoală de marcă şi ar fi avut încredere 
în mine în toţi aceşti ani, dacă nu i-aş fi dovedit puterile 
mele? 

Harry murmură ceva nedesluşit. 

— N-o să uit prima mea întâlnire cu Dumbledore, continuă 
profesoara Trelawney, cu o voce guturală. A fost profund 
impresionat, desigur, profund impresionat. Stăteam la 
„Capul de mistreţ”, apropo, nu sfătuiesc pe nimeni s-o mai 
facă... e plin de ploşniţe, dragul meu - dar erau vremuri 
grele din punct de vedere financiar. Dumbledore mi-a făcut 
onoarea să mă viziteze în camera mea de la han. Mi-a pus 
întrebări - trebuie să recunosc că la început mi s-a părut că 
nu privea cu ochi buni Previziunile despre Viitor - şi ţin 
minte că începusem să mă simt puţin rău, nu prea mân- 
casem în ziua aceea... dar atunci... 


Era pentru prima dată când Harry era foarte atent la ce 
spunea femeia, pentru că ştia ce se întâmplase după aceea: 
profesoara Trelawney făcuse profeția care-i schimbase viaţa 
pentru totdeauna, şi anume profeția despre el şi Cap-de- 
Mort. 

—. dar atunci am fost întrerupţi în mod grosolan de 
Severus Plesneală! 

— Poftim? 

— Da, s-au auzit zgomote de pe hol şi uşa s-a deschis la 
perete, iar în prag au apărut un barman cu o înfăţişare cam 
sălbatică şi Plesneală, care îndruga ceva, cum că greşise 
adresa, deşi mă tem că eu, una, am crezut că fusese 
surprins în timp ce trăgea cu urechea la ce vorbeam cu 
Dumbledore. Vezi tu, şi el căuta o slujbă la vremea aceea şi 
fără îndoială că spera să fure nişte ponturi! Mă rog, după 
aceea, Dumbledore a părut mult mai dispus să mă 
angajeze, ştii, şi n-am putut să nu mă gândesc că a fost din 
cauza faptului că a sesizat contrastul puternic dintre 
modestia şi talentul meu rezervat şi tânărul insistent şi 
agitat care era în stare să asculte pe la uşi... Harry, unde 
eşti, dragule? 

Se uită peste umăr, dându-si seama abia atunci că Harry 
nu mai era lângă ea; acesta rămăsese locului şi acum erau 
trei metri distanţă între ei. 

— Harry? repetă ea pe un ton nesigur. 

Poate că Harry era foarte palid şi acesta era motivul 
pentru care profesoara Trelawney arăta atât de îngrijorată 
şi speriată. Harry încremenise, având un şoc după altul, şi 
gata să uite totul, în afară de informaţia care-i fusese 
ascunsă atâta amar de vreme. 

Plesneală era cel care auzise pe ascuns profeția. Plesneală 
era cel care-l anunţase pe Cap-de-Mort ce conţinea 
profeția. Plesneală şi Peter Pettigrew îl trimiseseră pe Cap- 
de-Mort pe urmele lui Lily, ale lui James şi ale fiului lor... 

Acesta era singurul lucru care conta pentru Harry în clipa 
aceea. 


— Harry, zise din nou profesoara Trelawney. Harry, nu 
ziceai că mergem împreună la domnul director? 

— Rămâneţi aici, spuse Harry fără să-şi simtă buzele. 

— Dar, dragul meu, urma să-i povestesc cum am fost 
atacată în Camera... 

— Rămâneţi aici! repetă Harry, furios. 

Profesoara Trelawney păru alarmată când Harry trecu în 
fugă pe lângă ea, dând colţul spre holul lui Dumbledore, 
unde stătea de pază garguiul singuratic. Harry îi strigă 
parola şi urcă în fugă pe scara în spirală, sărind câte trei 
trepte odată. 

Nu ciocăni la uşa lui Dumbledore, ci dădu cu pumnul, iar 
vocea calmă răspunse „Intră” după ce Harry dăduse deja 
năvală în cameră. 

Fawkes, pasărea phoenix, întoarse capul, iar în ochii negri 
şi strălucitori se reflectă asfinţitul auriu de dincolo de 
fereastră. 

Dumbledore stătea la geam, cercetând domeniul şi ţinând 
în braţe o pelerină de drum lungă şi neagră. 

— Ei bine, Harry, ţi-am promis că o să te iau cu mine. 

Pentru câteva secunde, Harry nu înţelese ce spunea; 
conversaţia pe care o avuse cu Trelawney îl făcuse să uite 
totul, iar mintea părea să i se mişte foarte greoi. 

— Să vin... cu dumneavoastră?... 

— Dacă vrei, bineînţeles. 

— Dacă vreau... 

Atunci Harry îşi aminti de ce se grăbea de fapt să-l vadă pe 
Dumbledore. 

— Aţi găsit unul? Aţi găsit un Horcrux? 

— Cred că da. 

În Harry se dădu o bătălie între furie şi resentimente pe 
de o parte şi o senzaţie de şoc şi entuziasm pe de alta: 
pentru câteva clipe, Harry nu putu să vorbească. 

— Este firesc să-ţi fie teamă. 

— Nu mi-e teamă! zise Harry repede. 

Era perfect adevărat; nu îi era deloc teamă. 


— Despre ce Horcrux este vorba? Unde este? 

— Nu ştiu sigur despre care dintre ele este vorba, deşi 
cred că putem exclude şarpele. Dar cred că este ascuns 
într-o peşteră de pe coastă, la mulţi kilometri depărtare. 
într-o peşteră pe care am încercat s-o localizez de foarte 
multă vreme: peştera în care Tom Cruplud a terorizat 
cândva doi copii de la orfelinatul său în timpul unei excursii 
anuale, mai ţii minte? 

— Da, spuse Harry. Cum este protejată? 

— Nu ştiu, bănuielile mele ar putea fi complet eronate, 
ezită Dumbledore, care adăugă: Harry, ţi-am promis că ţe 
voi lua cu mine şi mă voi ţine de cuvânt, dar aş face o mare 
greşeală dacă nu te-aş avertiza că va fi extrem de periculos. 

— Vin, spuse Harry, aproape înainte ca Dumbledore să 
termine de vorbit. 

Cu sângele fierbându-i în vine de supărare din cauza lui 
Plesneală, dorinţa sa de a face ceva riscant şi nebunesc se 
dublase de zece ori pe parcursul ultimelor câteva minute. 
Aceasta păru să se vadă pe chipul lui Harry, pentru că 
Dumbledore se îndepărtă de fereastră şi-l privi mai atent pe 
Harry, apărân-du-i o cută ştearsă între sprâncenele argintii. 

— Ce-ai păţit? 

— Nimic, minţi Harry cu promptitudine. 

— Ce te-a supărat? 

— Nu sunt supărat. 

— Harry, ştii că n-ai fost niciodată priceput la 
Occlumanţie... Cuvântul acela fu scânteia care-i stârni 
mânia lui Harry. 

— Plesneală! spuse el foarte răspicat şi Fawkes scoase un 
țipăt estompat în spatele lor. E vorba despre Plesneală! I-a 
spus lui Cap-de-Mort de profeție, el a făcut-o, a ascultat la 
uşă. Mi-a zis Trelawney! 

Nu se citi nici o schimbare pe chipul lui Dumbledore, dar 
lui Harry i se păru că deveni mai palid sub reflexele 
roşiatice ale apusului. 

Dumbledore tăcu câteva secunde bune. 


— Când ai aflat asta? întrebă el în cele din urmă. 

— Chiar acum! zise Harry, care se abţinea cu mare 
dificultate să ţipe. 

Şi atunci, dintr-o dată nu se mai putu înfrâna. 

— ŞI L-AȚI LĂSAT SĂ PREDEA AICI CÂND L-A TRIMIS PE 
CAPDE-MORT PE URMELE PĂRINŢILOR MEI! 

Gâfâind de parcă s-ar fi luptat cu cineva, Harry îi întoarse 
spatele lui Dumbledore, pe al cărui chip încă nu se mişcase 
nici un muşchi, plimbându-se în lung şi în lat prin birou şi 
apelând la toată puterea sa de autocontrol pentru a nu 
dărâma ceva. Voia să strige şi să ţipe la Dumbledore, dar în 
acelaşi timp dorea să meargă cu el şi să încerce să distrugă 
Horcruxul; voia să-i spună că era un bătrân nesăbuit, 
pentru că avea încredere în Plesneală, dar îi era groază că 
Dumbledore nu avea să-l mai ia cu el, dacă nu avea să 
reuşească să-şi stăpânească furia. 

— Harry, spuse Dumbledore pe o voce joasă. Ascultă-mă, 
te rog. 

Îi era la fel de greu să stea locului pe câţ îi era să se abţină 
să ţipe. 

Harry se opri, muşcându-şi limba, şi îşi ridică privirea 
către chipul ridat al lui Dumbledore. 

— Domnul profesor Plesneală a făcut o mare... 

— Nu-mi spuneţi că a fost o greşeală, domnule profesor, 
doar a ascultat la uşă! 

— Lasă-mă să termin, ţe rog. 

Dumbledore aşteptă până când Harry dădu scurt din cap, 
iar apoi continuă. 

— Domnul profesor Plesneală a făcut o mare greşeală. In 
seara aia, când a auzit prima parte a profeţiei doamnei 
profesoare Trelawney, era încă în slujba Lordului Cap-de- 
Mort. Fireşte, s-a grăbit să-i spună stăpânului său ce auzise, 
conţinutul privindu-l într-o mare măsură pe el. Darnu a 
ştiut - şi nici nu ar fi avut cum să ştie - care era băiatul pe 
care avea să îl hăituiască din acea clipă Cap-de-Morţ, nici că 
îi cunoştea pe părinţii pe care acesta avea să-i ucidă în 


această încercare teribilă. Şi nici că aceştia erau mama şi 
tatăl tău... Harry scoase un strigăt, râzând scurt. 

— L-a urât pe ţaţa aşa cum l-a urât şi pe Sirius! Domnule 
profesor, n-aţi observat că oamenii pe care îi urăşte au 
„tendinţa” de a muri? 

— Harry, nici nu bănuieşti câţ de măcinat de remuşcări a 
fost domnul profesor Plesneală când şi-a dat seama cum a 
interpretat profeția Lordul Cap-de-Morţ. Cred că este cel 
mai mare regret al său, iar ăsta e motivul pentru care s-a 
întors. 

— Dar el e foarte priceput la Occlumanţie, nu-i aşa, 
domnule? zise Harry, cu vocea tremurându-i din cauza 
efortului de a o menţine echilibrată. Şi nu-i aşa că până în 
ziua de azi Cap-de-Mort e convins că Plesneală este în 
tabăra lui? Domnule profesor... cum puteţi să fiţi sigur că 
Plesneală este de partea noastră? 

Dumbledore tăcu preţ de o secundă, arătând ca şi cum ar 
fi încercat să ia o hotărâre în privinţa unei probleme. In cele 
din urmă spuse: 

— Sunt sigur de asta. Am completă încredere în Severus 
Plesneală. 

Harry respiră adânc pentru câteva clipe, străduindu-se să 
se liniştească. Nu reuşi. 

— Ei bine, eu n-am! zise el, la fel de tare ca înainte. Chiar 
acum pune ceva la cale cu Draco Reacredință, chiar sub 
nasul dumneavoastră, şi încă mai credeţi... 

— Harry, am mai discutat despre asta, spuse Dumbledore, 
care vorbi din nou pe un ţon aspru. [i-am spus ce părere 
am. 

— Asţă-seară o să plecaţi de la şcoală şi pun pariu că nici 
nu v-aţi gândit că Plesneală şi Reacredință ar putea să... 

— Ce ar putea? întrebă Dumbledore, ridicând din 
sprâncene. Ce suspectezi că fac, mai precis? 

— Că... pun ceva la cale! zise Harry, strângând pumnii. 
Doamna profesoară Trelawney tocmai a fost în Camera 
Necesităţii, încercând să-şi ascundă sticlele de sherry, şi l-a 


auzit pe Reacredință chiuind, sărbătorind! încearcă să 
repare un obiect periculos acolo, şi eu unul cred că a reuşit 
în sfârşit, iar dumneavoastră o să plecaţi şi o să lăsaţi şcoala 
fără... 

— De-ajuns, spuse Dumbledore. 

O zise pe un ton destul de calm şi totuşi Harry tăcu 
imediat; ştia că de data aceea trecuse o limită invizibilă. 

— Crezi că s-a întâmplat vreodată să plec şi să las şcoala 
fără apărare în timpul absenţelor mele pe parcursul anului? 
N-a fost aşa. Astăseară, când o să plec, o să iau măsuri de 
protecţie în plus, care să compenseze lipsa mea. Harry, te 
rog să nu sugerezi că aş trata în mod superficial siguranţa 
elevilor mei. 

— N-am vrut... bolborosi Harry, puţin ruşinat, dar 
Dumbledore îl întrerupse. 

— Nu vreau să mai discutăm despre acest subiect. 

Harry se abţinu să răspundă, temându-se că depăşise 
limita şi că ratase şansa de a-l însoţi pe Dumbledore, însă 
acesta continuă: 

— Vrei să vii cu mine în seara asta? 

— Da, spuse Harry repede. 

— în ordine, în cazul ăsta: fii atent. Dumbledore se 
îndreptă cât era de înalt. 

— Te voi lua cu mine cu o singură condiţie: să mă asculţi 
întocmai, fără crâcneală şi fără să îmi pui ordinele la 
îndoială. 

— Desigur. 

— Harry, te rog să înţelegi exact ce îţi spun. Va trebui să 
urmezi şi ordine de tipul „fugi”, „ascunde-te” şi „du-te 
înapoi”, îmi dai cuvântul tău că o s-o faci? 

— Eu... âă... da, desigur. 

— Dacă îţi spun să te ascunzi, o faci? -Da. 

— Dacă îţi spun să fugi, o faci? -Da. 

— Dacă îţi spun să mă laşi în urmă şi să te salvezi, faci cum 
îţi cer? 

— Eu... 


— Harry? 

Se uitară unul la celălalt preţ de o clipă. 

— Da, domnule. 

— în ordine. Atunci vreau să te duci să îţi iei Pelerina şi să 
ne întâlnim peste cinci minute în holul de la intrare. 

Dumbledore se întoarse cu spatele, privind pe fereastră; 
apusul era acum o lumină rubinie la orizont. Harry ieşi 
repede din birou şi cobori pe scara în spirală. Mintea îi era 
dintr-odată foarte limpede. Ştia ce avea de făcut. 

Ron şi Hermione stăteau împreună în camera de zi când 
Harry se întoarse acolo. 

— Ce vrea Dumbledore? zise Hermione imediat. Harry, eşti 
bine? 

adăugă ea neliniştită. 

— Sunt bine, spuse Harry succint, trecând în fugă pe lângă 
ei. 

Urcă scările şi intră în dormitor, deschise repede cufărul şi 
scoase „Harta Ştrengarilor” şi o pereche de şosete făcute 
ghem. Apoi cobori iute, înţorcându-se în camera de zi şi 
oprindu-se prin alunecare lângă Ron şi Hermione, care 
păreau înmărmuriţi. 

— Trebuie să mă grăbesc, gâfâi el. Dumbledore crede că 
îmi iau Pelerina Invizibilă. Fiţi atenţi. 

Le spuse repede unde se ducea şi cu ce scop. Nu se 
întrerupse nici când Hermione rămase cu răsuflarea tăiată, 
îngrozită şi nici când Ron îi puse diverse întrebări scurte; 
puteau să clarifice singuri detaliile după aceea. 

—. vă daţi seama ce înseamnă asta? încheie Harry 
înşiruirea rapidă de cuvinte. Dumbledore n-o să fie aici 
asţă-seară, aşa că Reacredință o să aibă cale liberă să facă 
ce pune la cale. Nu, ascultaţi-mă! şuieră el mânios, pentru 
că Ron şi Hermione dădură să-l întrerupă. Ştiu că 
Reacredință era cel care sărbătorea în Camera Necesităţii. 
Uite, zise el şi puse „Harta Ştrengarilor” în mâna lui 
Hermione. Trebuie să-l ur-măriţi pe Reacredință şi trebuie 


să-l urmăriţi şi pe Plesneală. Vorbiţi cu oricare dintre 
membrii din A. D. pe care îi găsiţi. 

Hermione, galionii ăia de comunicare or să funcţioneze în 
continuare, nu? Dumbledore a zis că a sporit măsurile de 
siguranţă din şcoală, dar, dacă e implicat Plesneală, el o să 
ştie care sunt măsurile astea şi cum să le evite... Dar n-o să 
se aştepte că o să fiţi cu ochii pe el, nu? 

— Harry... începu Hermione, cu ochii măriţi de teamă. 

— N-am timp să stau la discuţii, spuse Harry scurt. Luaţi şi 
asta... 

Îndesă perechea de şosete în mâna lui Ron. 

— Mersi, zise Ron. Ăă... dar de ce am nevoie de şosete? 

— Ai nevoie de ce e în ele, este sticluţa de Felix Felicis. îm- 
părţiţi-o între voi şi daţi-i şi lui Ginny. Transmiţeţi-i voi 
rămas bun din partea mea. Trebuie să plec, mă aşteaptă 
Dumbledore. 

— Nu! spuse Hermione, în timp ce Ron scoase sticluţa cu 
poţiune aurie, cu un aer şocat. Nu o vrem, ia-o tu, cine ştie 
ce te aşteaptă? 

— N-o să păţesc nimic, o să fiu cu Dumbledore, zise Harry. 
Trebuie să ştiu că ţoţul o să fie în ordine cu voi. Hermione, 
nu te uita aşa la mine, ne vedem mai târziu. 

Plecă, ieşind repede pe gaura portretului şi îndreptându- 
se către holul de la intrare. 

Dumbledore îl aştepta în faţa uşilor de stejar de la intrare. 
Se întoarse spre el când Harry se opri prin alunecare pe 
prima treaptă de piatră din exterior, gâfâind şi simțind o 
durere puternică în partea dreaptă. 

— Aş dori să porţi Pelerina, te rog, zise Dumbledore, aş- 
ţepţându-l pe Harry să o îmbrace şi apoi spuse: în ordine. 
Mergem? 

Dumbledore începu să coboare imediat treptele de piatră. 
Pelerina de drum abia dacă-i flutura, căci era o seară de 
vară fără nici o adiere de vânt. Harry mergea repede sub 
Pelerina Invizibilă, alături de el, gâfâind în continuare şi 
transpirând destul de abundent. 


— Dar ce o să creadă lumea când o să vă vadă plecând, 
domnule profesor? întrebă Harry, gândindu-se la 
Reacredin-ţă şi la Plesneală. 

— Că m-am dus să beau ceva la Hogsmeade, spuse 
Dumbledore relaxat. 

Uneori mă duc la Madam Rosmerta, alteori vizitez „Capul 
de mistreţ”... sau cel puţin pare că o fac. Este o metodă câţ 
se poate de bună pentru a nu-ţi divulga destinaţia. 

Merseră pe aleea de intrare, în timp ce se lăsa seara în 
jurul lor. 

Aerul era încărcat cu un miros de iarbă caldă, apă de lac şi 
fum de lemne dinspre coliba lui Hagrid. Era greu de crezut 
că urmau să facă ceva periculos sau înspăimântător. 

— Domnule profesor, zise Harry cu o voce joasă, când 
văzură porţile de la capătul aleii de intrare a trăsurilor, o să 
Apărem? 

— Da, spuse Dumbledore. Cred că acum poţi să Apari, nu-i 
aşa? 

— Da, zise Harry, dar n-am permis. 

Considera că era mai bine să fie sincer; ce s-ar fi întâmplat 
dacă ar fi stricat totul ajungând la o sută de kilometri 
depărtare de locul unde ar fi trebuit să Apară? 

— Nu contează, zise Dumbledore, o să te asist din nou. 

Trecură de porţi, ieşind pe drumul părăsit şi scăldat în 
ultimele raze ale asfinţitului, care ducea spre Hogsmeade. 
întunericul să lăsa rapid în timp ce mergeau şi, când 
ajunseră pe strada principală, aproape că se făcuse noapte 
de-a bine-lea. Luminile pâlpâiau la ferestrele de deasupra 
magazinelor şi când se apropiară de „Irei mături” auziră 
nişte strigăte zgomotoase. 

—, şi să nu te mai întorci! strigă Madam Rosmerta, dând 
afară cu forţa un vrăjitor ponosit. A, bună, Albus. Ai ieşit în 
oraş destul de târziu. 

— Bună seara, Rosmerta, bună seara. lartă-mă, dar mă 
îndrept către „Capul de mistreţ”. Nu mi-o lua în nume de 


rău, însă cred că astăseară aş prefera o ambianţă mai 
liniştită... 

O clipă mai târziu, dădură colţul pe strada lăturalnică 
unde firma „Capul de mistreţ” se mişca puţin, scârţâind, 
deşi nu era nici o adiere. 

Spre deosebire de „Trei mături”, barul părea să fie 
complet gol. 

— Nu-i nevoie să intrăm, murmură Dumbledore, uitându- 
se în jur. 

Atâta timp cât nu ne vede nimeni plecând... Acum ia-mă de 
braţ, Harry. Nu e cazul să mă ţii foarte strâns, nu fac decât 
să te ghidez. 

Când ajung la trei. Unu... doi... trei... 

Harry se învârti. Imediat, avu senzaţia îngrozitoare că era 
tras printr-un tub gros de cauciuc; nu putea să respire, 
fiecare părticică din el era comprimată, abia dacă putea să 
îndure, şi atunci, chiar când credea că avea să se sufoce, 
chingile invizibile părură să se desfacă imediat şi se trezi în 
răcoarea nopţii, trăgând în piept aer proaspăt şi sărat. 

— CAPITOLUL XXVI - 

PEŞTERA. 

Harry simţi un iz sărat şi auzi nişte valuri puternice; o 
adiere rece îi ciufuli părul, în timp ce privea marea luminată 
de lună şi cerul înstelat. Stătea în vârful unei stânci 
întunecate, iar la baza ei se spărgeau valurile înspumate. 
Se uită peste umăr. în spatele lor era o stâncă înaltă, un 
povârniş abrupt, cenuşiu şi nedesluşit. Câteva bucăţi mari 
de stâncă, asemenea celei pe care stăteau Harry şi 
Dumbledore, păreau să se fi desprins cândva din peretele 
acela. Era o privelişte sumbră şi severă; marea şi stânca 
erau complet monotone, lipsite de orice urmă de vegetaţie 
sau nisip. 

— Ce părere ai? spuse Dumbledore. 

Ai fi zis că-l întreba pe Harry dacă era un loc bun pentru a 
face un picnic. 


— Aici i-au adus pe copiii de la orfelinat? întrebă Harry, 
care nu-şi putea imagina un loc mai neprimitor pentru a 
face o excursie. 

— Nu chiar aici, zise Dumbledore. Este un fel de sătuc la 
câţiva kilometri, pe coasta din spatele nostru. Cred că 
orfanii au fost duşi acolo pentru a se bucura de briza mării 
şi de priveliştea valurilor. Dar cred că Iom Cruplud şi 
tinerele sale victime au fost singurii care au vizitat locul 
ăsta. Nici un încuiat n-ar putea ajunge pe stânca asta decât 
dacă ar fi un alpinist deosebit de priceput. Nici bărcile nu 
se pot apropia de stânci, căci apele din jurul lor sunt prea 
periculoase. 

Presupun că Iom Cruplud a coborât până la bază; magia 
probabil că a fost mai eficientă decât frânghiile. Şi a adus 
cu el doi copii mici, pesemne pentru a se desfăta 
terorizându-i. Chiar drumul în sine trebuie să fi fost de 
ajuns, nu-i aşa? 

Harry se uită din nou în sus la peretele de stâncă şi i se 
făcu pielea ca de găină. 

— Dar destinaţia sa finală - şi a noastră - se află ceva mai 
încolo. Vino. 

Dumbledore îi făcu semn lui Harry să vină la marginea 
stâncii, unde o serie de urme neregulate, care serveau 
drept puncte de sprijin, conduceau către nişte bolovani 
cufundaţi pe jumătate în apă, mai apropiaţi de povârniş. 
Era o coborâre dificilă şi Dumbledore se mişca încet, 
incomodându-l puţin mâna rănită. Rocile din partea de jos 
erau alunecoase din cauza apei. Harry simţi pe faţă stropi 
reci de apă sărată. 

— Lumos, spuse Dumbledore, ajungând pe bolovanul cel 
mai apropiat de peretele de stâncă. 

Mii de luminiţe aurii scânteiară pe suprafaţa întunecată a 
apei la un metru şi ceva de locul unde stătea pe vine; 
peretele negru de stâncă de lângă Dumbledore fu şi el 
luminat. 


— Vezi? zise Dumbledore cu o voce joasă, ridicând încă 
puţin bagheta. 

Harry văzu o fisură în stâncă, prin care trecea apa 
întunecată. 

— Te deranjează dacă te uzi puţin? 

— Nu, spuse Harry. 

— Atunci poţi să-ţi dai jos Pelerina Invizibilă, acum nu mai 
e nevoie de ea. Să pornim. 

Dintr-o dată, Dumbledore se dădu jos de pe bolovan cu 
agilitatea unui om mult mai tânăr, intră în apă şi începu să 
înoate exemplar către deschizătura întunecată de la baza 
peretelui de stâncă, ţinând bagheta aprinsă între dinţi. 
Harry îşi scoase Pelerina, o îndesă în buzunar şi-l urmă. 

Apa era rece ca gheaţa; hainele îmbibate cu apă se 
învolburau în jurul lui Harry şi-l trăgeau în jos. Inspirând 
adânc aerul care avea un miros pregnant de alge şi apă 
sărată, înotă către lumina pâlpâitoare, care se micşora, 
înaintând acum în interiorul peretelui de stâncă. 

Fisura dădu cât de curând într-un tunel întunecat, iar 
Harry îşi dădu seama că acesta se umplea cu apă în timpul 
fluxului, între pereţii jilavi abia dacă era un metru 
depărtare şi aceştia luceau ca o smoală umedă când 
bagheta luminoasă a lui Dumbledore trecea prin dreptul 
lor. 

Ceva mai sus, tunelul cotea la stânga şi Harry văzu că se 
întindea mult în interiorul stâncii. înotă în continuare în 
urma lui Dumbledore, atingând cu vârfurile degetelor 
amorţite pereţii rugoşi şi umezi. 

Atunci îl văzu pe Dumbledore ieşind din apă în faţa lui, cu 
părul argintiu şi robele întunecate scânteindu-i. Când Harry 
ajunse la locul acela, descoperi nişte trepte care duceau 
către o peşteră mare. Se caţără pe ele, cu apa scurgându-i- 
se din hainele îmbibate, şi ieşi în aerul deosebit de rece şi 
lipsit de orice adiere, tremurând din cap până-n picioare. 

Dumbledore stătea în mijlocul peşterii, ţinând bagheta 
ridicată, învârtindu-se încet pe loc, cercetând pereţii şi 


tavanul. 

— Da, ăsta e locul, zise Dumbledore. 

— Cum de v-aţi daţ seama? spuse Harry în şoaptă. 

— A fost afectat de magie, zise Dumbledore cu simplitate. 

Harry nu ştia dacă tremura din cauza frigului care-i 
ajunsese până la os sau pentru că era conştient de prezenţa 
farmecelor, îl urmări pe Dumbledore cum se învârte în 
continuare pe loc, fiind evident că acesta se concentra 
asupra unor lucruri pe care Harry nu putea să le vadă. 

— Asta este doar anticamera, sala de intrare, spuse 
Dumbledore după câteva clipe. Trebuie să intrăm în spaţiul 
din interior. Acum ne stau în cale mai degrabă obstacolele 
Lordului Cap-de-Mort decât cele naturale. 

Dumbledore se apropie de peretele peşterii şi-l mângâie 
cu buricele degetelor sale înnegrite, şoptind cuvinte într-o 
limbă ciudată, pe care Harry nu o înţelese. Dumbledore 
merse de două ori în jurul peşterii, atingând o porţiune cât 
mai mare din pereţii rugoşi, făcând o pauză din când în 
când pentru a-şi plimba degetele peste un anumit loc. în 
cele din urmă se opri, cu mâna lipită de perete. 

— Aici, zise el. Pe aici se trece mai departe. Intrarea este 
ascunsă. 

Harry nu întrebă cum de ştia Dumbledore. Nu mai văzuse 
niciodată un vrăjitor făcând asemenea deducţii, doar pe 
bază de văz şi pipăit; dar Harry învățase de mult că 
zgomotele puternice şi fumul erau de cele mai multe ori 
caracteristice stângăciei, nu priceperii. 

Dumbledore se îndepărtă de peretele peşterii şi îşi 
îndreptă bagheta către el. Pentru o clipă apăru un contur 
arcuit pe piatră, de un alb strălucitor, de parcă ar fi fost o 
lumină puternică în spatele fisurii. 

— Aţi r-reuşit! spuse Harry, cu dinţii clănţănindu-i, dar 
înainte să termine de vorbit conturul dispăruse deja, 
peretele rămase la fel de gol şi întreg ca înainte. 

Dumbledore se întoarse spre Harry. 

— Harry, iartă-mă, am uitat, zise el. 


Îndreptă bagheta către Harry şi hainele acestuia deveniră 
numaidecât calde şi uscate, de parcă ar fi fost puse în faţa 
unui foc puternic. 

— Vă mulţumesc, spuse Harry, recunoscător, dar 
Dumbledore îşi îndreptase deja atenţia din nou asupra 
peretelui de stâncă al peşterii. 

Nu încercă să mai facă alte vrăji, ci doar rămase în faţa lui, 
privindu-l cercetător, de parcă ar fi văzut scris ceva extrem 
de interesant pe el. Harry nu se mişcă; nu voia să-l facă pe 
Dumbledore să-şi piardă concentrarea. 

Apoi, după două minute pe ceas, Dumbledore zise cu o 
voce joasă: 

— Vai, incredibil. Ce primitiv. 

— Ce este, domnule profesor? 

— Cred, spuse Dumbledore, băgându-şi mâna sănătoasă 
sub robă şi scoțând un cuţit scurt de argint, asemenea celui 
pe care-l folosea Harry la tocatul ingredientelor pentru po- 
ţiuni, că ni se cere să dăm ceva pentru a trece. 

— Să dăm ceva? zise Harry. Trebuie să-i dăm ceva uşii? 

— Da, spuse Dumbledore. Sânge, dacă nu mă înşel. 

— Sânge? 

— Primitiv, aşa cum am spus, zise Dumbledore, cu un aer 
dispreţuitor, chiar dezamăgit, ca şi cum Cap-de-Mort fusese 
mai prejos decât se aşteptase Dumbledore. După cum sunt 
sigur că ţi-ai dat seama, ideea este că duşmanul trebuie să 
se şubrezească înainte de-a intra. O dată în plus, Lordul 
Cap-de-Mort nu reuşeşte să înţeleagă că există lucruri mult 
mai grave decât vătămarea fizică. 

— Da, dar dacă poate fi evitată... spuse Harry, care simţise 
destulă durere cât să nu-şi mai dorească să o repete. 

— Cu toate astea uneori nu poate fi evitată, zise 
Dumbledore, scuturându-şi mâneca robei şi dezgolind 
antebraţul mâinii rănite. 

— Domnule profesor! protestă Harry, ducându-se repede 
spre Dumbledore în timp ce acesta pregăti cuțitul. O fac eu, 
sunt... 


Nu ştia ce voise să spună: mai tânăr, mai în formă? Dar 
Dumbledore zâmbi. Avu loc o străfulgerare argintie şi ţâşni 
sângele; peretele de piatră fu stropit cu picături întunecate, 
sclipitoare. 

— Eşti foarte amabil, Harry, spuse Dumbledore, plimbând 
acum vârful baghetei peste tăietura adâncă pe care o 
făcuse pe propriul braţ, aşa încât aceasta se vindecă 
imediat, aşa cum Plesneală îi vindecase rănile lui 
Reacredință. Dar sângele tău este mai valoros decât al meu. 
A, se pare că a funcţionat, nu? 

Conturul argintiu şi luminos al unei arcade apăru din nou 
pe perete, iar de data asta nu mai dispăru, dezvăluind o 
deschidere către o zonă cufundată în beznă. 

— Pe aici, aş zice, spuse Dumbledore, trecând pe sub 
arcadă, urmat de Harry, care îşi aprinse repede bagheta pe 
drum. 

Ajunseră în faţa unei privelişti sinistre: stăteau pe 
marginea unui lac mare şi negru, care se întindea pe o 
suprafaţă atât de mare, încât Harry nu distingea malul de 
pe partea cealaltă, într-o peşteră atât de înalţă, încât nu se 
vedea nici tavanul. în depărtare strălucea o lumină verde, 
difuză, care părea să fi fost în mijlocul lacului, reflectându- 
se în apa deosebit de lină din jur. Aura verde şi lumina celor 
două baghete erau singurele elemente care se distingeau în 
întunericul altfel desăvârşit, deşi razele lor nu ajungeau 
atât de departe pe cât s-ar fi aşteptat Harry. întunericul era 
mai dens decât în mod normal. 

— Să mergem, zise Dumbledore încet. Ai mare grijă să nu 
calci în apă. 

Stai lângă mine. 

Porni pe marginea lacului şi Harry merse imediat după el. 
Paşii de pe fâşia îngustă de stâncă din jurul apei le erau 
însoţiţi de zgomote seci, răsunătoare. Merseră şi merseră, 
dar peisajul rămase acelaşi: de o parte era peretele de 
stâncă, de cealaltă parte era întinderea nemărginită a 
luciului lin şi întunecat, iar în centru se afla acea lumină 


verde, misterioasă. Lui Harry i se părea că locul şi tăcerea 
erau sufocante, tulburătoare. 

— Domnule profesor? spuse el în cele din urmă. Credeţi că 
Horcruxul e aici? 

— O, da, zise Dumbledore. Da, sunt sigur că-i aici. 
întrebarea este cum ajungem la el? 

— N-am putea... n-am putea pur şi simplu să încercăm o 
Vrajă de Chemare? spuse Harry, convins că pusese o 
întrebare stupidă, dar dorindu-şi să plece de acolo cât mai 
curând, într-o mai mare măsură decât era pregătit să 
recunoască. 

— Bineînţeles că am putea, zise Dumbledore, oprindu-se 
atât de brusc, încât Harry aproape că se lovi de el. De ce n- 
o faci tu? 

— Eu? A... în ordine... 

Harry nu se aşteptase la asta, dar îşi drese vocea şi spuse 
răspicat, ridicând bagheta: „Accio, Horcrux!” 

Cu un zgomot asemenea unei explozii, ceva foarte mare şi 
alburiu ţâşni din apa întunecată la vreo şapte metri de ei; 
înainte ca Harry să-şi dea seama ce era, se cufundase din 
nou cu zgomot, stropind totul înjur şi generând inele mari şi 
bine conturate pe suprafaţa lină a apei. Harry se dădu 
repede înapoi, şocat, şi se lovi de perete. Inima îi bătea cu 
putere în piept când se întoarse spre Dumbledore. 

— Ce-a fost asta? 

— Cred că a fost ceva care este pregătit să reacționeze 
dacă încercăm să luăm Horcruxul. 

Harry se uită din nou la apă. Luciul negru al lacului 
devenise din nou ca oglinda, iar inelele dispăruseră 
neobişnuit de repede; însă lui Harry în continuare îi bătea 
inima cu putere. 

— Bănuiaţi că avea să se întâmple asta, domnule? 

— Bănuiam că avea să se întâmple ceva, dacă făceam o 
încercare făţişă de a pune mâna pe Horcrux. A fost o idee 
foarte bună, Harry. Cel mai simplu mod de-a afla cu ce avem 
de-a face. 


— Dar nu ştim ce era ăla, spuse Harry, privind apa 
înfiorător de lină. 

— Mai bine zis ce erau alea, zise Dumbledore. Mă îndoiesc 
foarte tare că e unul singur. Să mergem mai departe. 

— Domnule profesor? 

— Da, Harry? 

— Credeţi că o să trebuiască să intrăm în lac? 

— în lac? Doar dacă o să fim foarte ghinionişti. 

— Credeţi cumva că Horcruxul e pe fund? 

— O, nu. Cred că Horcruxul este în mijloc. 

Şi Dumbledore arătă spre lumina verde şi difuză din 
centrul lacului. 

— Deci o să trebuiască să traversăm lacul ca să ajungem la 
el? 

— Da, cred că da. 

Harry nu spuse nimic. Se gândea doar la monştri marini, 
la şerpi uriaşi, la demoni, la kelpii şi la zâne... 

— Aha, zise Dumbledore, oprindu-se din nou. 

De data asta, Harry chiar se lovi de el; pentru o clipă îşi 
pierdu echilibrul pe marginea apei întunecate şi 
Dumbledore îl apucă strâns de braţ cu mâna teafără, 
trăgându-l înapoi. 

— Iartă-mă, Harry, ar fi trebuit să te previn. Stai lângă 
perete, te rog; cred că am găsit locul cu pricina. 

Harry nu avea idee la ce se referea Dumbledore; 
porţiunea aceea de mal întunecat era la fel cu oricare alta, 
din câte îşi dădea el seama, dar Dumbledore părea să fi 
observat ceva special la ea. De data asta nu îşi mai plimba 
mâna peste peretele de piatră, ci prin aer, de parcă s-ar fi 
aşteptat să găsească şi să înşface un lucru invizibil. 

— Oho, spuse Dumbledore pe un ton vesel, câteva secunde 
mai târziu. 

Strânsese pumnul în aer, în jurul unui obiect pe care 
Harry nu-l vedea. Dumbledore se apropie de apă; Harry 
urmări neliniştit cum vârfurile pantofilor lui cu catarame 
ajunseră pe marginea stâncii. 


Ţinând mâna strânsă în aer, Dumbledore ridică bagheta cu 
cealaltă, atingându-şi pumnul cu vârful. 

Imediat se materializa din nimic un lanţ masiv de aramă, 
cu o nuanţă de verde, care pornea din mâna lui 
Dumbledore şi se desfăşura în adâncuri. Dumbledore atinse 
lanţul cu vârful baghetei şi acesta începu să-i alunece prin 
pumn ca un şarpe, încolăcindu-se pe jos, cu un zgomot 
metalic care reverbera puternic în pereţii de piatră, 
trăgând ceva afară din adâncurile apei negre. Harry 
rămase cu răsuflarea tăiată când prora sinistră a unei 
bărcuţe sparse suprafaţa apei, având o aură verde, ca şi 
lanţul, şi plutind către porţiunea de mal unde stăteau Harry 
şi Dumbledore, fără să facă aproape nici un val. 

— De unde aţi ştiut că era acolo? întrebă Harry uimit. 

— Magia lasă întotdeauna urme, zise Dumbledore, în timp 
ce barca se lovea de mal cu o bufnitură estompată. Uneori 
cât se poate de evidente. Tom Cruplud mi-a fost elev. îi 
cunosc stilul. 

— Credeţi că barca e... periculoasă? 

— O, nu, nu cred. Cap-de-Mort a trebuit să creeze un mod 
de a traversa lacul fără a mânia fiinţele acelea pe care le-a 
plasat în el, pentru eventualitatea în care ar fi vrut să 
revadă sau să ia Horcruxul. 

— Deci fiinţele din apă n-or să ne facă nimic dacă o să 
traversăm în barca lui Cap-de-Mort? 

— Cred că trebuie să ne împăcăm cu ideea că la un 
moment dat or săşi dea seama că nu suntem Lordul Cap-de- 
Mort. însă până acum ne-am descurcat bine. Ne-au dat voie 
să scoatem barca. 

— Dar de ce ne-au lăsat? întrebă Harry, care nu putea să- 
şi alunge din minte imaginea unor tentacule ridicându-se 
din apa întunecată în clipa în care nu aveau să mai vadă 
malul. 

— Cap-de-Mort cred c-a avut convingerea justă că numai 
un vrăjitor deosebit de priceput ar fi putut găsi barca, zise 
Dumbledore. Cred că a fost pregătit să rişte pentru ca 


cineva s-o poată găsi, considerând că era foarte puţin 
probabil şi ştiind că pusese în continuare alte obstacole, de 
care numai el ar fi putut trece. 

Harry se uită în jos la barcă. Era, într-adevăr, foarte 
micuță. 

— Nu pare să fi fost construită pentru doi oameni. Oare o 
să ne ţină pe amândoi? N-o să fim prea grei? 

Dumbledore râse pe înfundate. 

— Lui Cap-de-Mort nu i-ar fi păsat de greutatea celor care 
traversau lacul, ci de volumul de putere magică. Cred că a 
fost aruncată o vrajă asupra acestei bărci, aşa încât să 
poată călători cu ea un singur vrăjitor, o singură dată. 

— Dar atunci...? 

— Nu cred că prezenţa ta este luată în considerare, Harry: 
eşti minor şi necalificat. Cap-de-Mort nu s-ar fi aşteptat 
niciodată ca un minor să ajungă aici: mă îndoiesc că 
puterile tale or să fie puse la socoteală în comparaţie cu ale 
mele. 

Aceste cuvinte nu îi ridicară deloc moralul lui Harry; poate 
că Dumbledore îşi dăduse seama, pentru că adăugă: 

— Cap-de-Mort s-a înşelat, Harry. Cap-de-Mort s-a înşelat. 

Bătrâneţea e nechibzuită şi dă dovadă de o memorie slabă 
când subestimează tinereţea. Acum, tu primul de data asta 
şi ai grijă să nu atingi apa. 

Dumbledore se dădu la o parte şi Harry urcă în bărcuţă cu 
băgare de seamă. Dumbledore urcă şi el, punând lanţul 
încolăcit pe fundul bărcii. 

Erau înghesuiți; Harry nu puteau să stea comod, ci pe 
vine, cu genunchii peste marginea bărcii care începu să se 
mişte numaidecât. 

Nu se auzea nimic, în afară de freamătul catifelat al prorei 
despicând apa; se deplasa fără ajutor, de parcă ar fi tras-o o 
frânghie invizibilă spre lumina din mijloc. Cât de curând nu 
mai văzură pereţii peşterii. 

Era ca şi cum ar fi fost pe mare, singura diferenţă fiind 
lipsa valurilor. 


Harry se uită în jos şi o văzu, albă ca marmura, plutind la 
câţiva centimetri sub suprafaţa apei. 

— Domnule profesor! spuse el şi vocea alarmată îi 
reverberă răsunător în apa lină. 

— Harry? 

— Cred că am văzut o mână în apă... mâna unuiom! 

— Da, sunt convins de asta, zise Dumbledore calm. Harry 
cercetă apa, căutând mâna care dispăruse. îi veni să verse. 

— Atunci chestia aia care a ţâşnit din apă...? 

Însă Harry primi răspunsul înainte ca Dumbledore să 
apuce să vorbească; bagheta luminase o nouă porţiune de 
apă, dezvăluindu-i de data aceasta cadavrul unui bărbat, 
plutind cu faţa în sus sub suprafaţa apei: avea ochii deschişi 
şi înceţoşaţi, împăienjeniţi, iar părul şi roba şe învolburau în 
jurul lui asemenea unui fum. 

— Sunt cadavre în apă! spuse Harry, cu o voce mult mai 
subţire decât de obicei, care nu semăna deloc cu a lui. 

— Da, zise Dumbledore, liniştit, dar deocamdată nu 
trebuie să ne facem griji din cauza lor. 

— Deocamdată? repetă Harry, dezlipindu-şi privirea de pe 
luciul apei pentru a se uita la Dumbledore. 

— Atâta timp cât plutesc liniştiţi sub noi, spuse 
Dumbledore. Harry, oamenii n-au de ce să se teamă de 
cadavre, aşa cum n-au de ce şă se teamă de întuneric. 
Lordul Cap-de-Mort, care nutreşte bineînţeles o frică 
tainică pentru ambele, e de altă părere. însă asta e o nouă 
dovadă a lipsei sale de înţelepciune. Când suntem 
confruntaţi cu moartea şi întunericul, ne temem de fapt de 
necunoscut. 

Harry nu zise nimic; nu voia să-l contrazică, dar i se părea 
că era îngrozitor că pluteau cadavre dedesubtul şi în jurul 
lor. Ba mai mult, nu credea că nu erau periculoase. 

— Dar unul dintre ele a sărit în sus, spuse el, străduindu- 
se să vorbească pe un ton la fel echilibrat şi calm ca al lui 
Dumbledore. 


Când am încercat să chem Horcruxul, a ţâşnit un cadavru 
din lac. 

— Da, zise Dumbledore. Sunt sigur că, după ce o să luăm 
Horcruxul, n-or să se dovedească la fel de toleranţi. însă, 
asemenea multor creaturi care sălăşluiesc în locuri reci şi 
întunecate, se tem de lumină şi căldură. Drept urmare, o să 
apelăm la astea dacă o să fie cazul. 

Este vorba despre foc, Harry, adăugă Dumbledore, 
zâmbind şi răspunzând expresiei derutate de pe chipul lui 
Harry. 

— A, da, spuse Harry repede. 

Întoarse capul către lumina verzuie spre care barca se 
deplasa lin în continuare. Acum nu putea pretinde că nu-i 
era frică. Lacul imens şi întunecat, plin cu cadavre... Avea 
impresia că trecuseră ore întregi de când se întâlnise cu 
profesoara Trelawney, de când le dăduse sticluţa cu Felix 
Felicis lui Ron şi Hermione. Dintr-o dată îşi dorea să-şi fi 
luat cum trebuia rămas bun de la ei. lar pe Ginny nici nu o 
văzuse. 

— Mai avem puţin, zise Dumbledore pe un ton vesel. 

Într-adevăr, lumina verzuie părea din ce în ce mai 
puternică şi cât de curând barca se opri, lovindu-se încet de 
ceva ce Harry nu văzu din prima clipă. Dar apoi îşi ridică 
bagheta luminată şi constată că ajunseseră pe o insuliţă de 
stâncă netedă, în mijlocul lacului. 

— Ai grijă să nu atingi apa, spuse Dumbledore din nou, în 
timp ce Harry se dădea jos din barcă. 

Insula era de mărimea biroului lui Dumbledore - o 
întindere plană şi întunecată de piatră pe care nu şe afla 
decât sursa luminii verzi, care părea mult mai puternică de 
aproape. Harry o privi printre gene; la început i se păru că 
era un fel de lampă, dar apoi văzu că provenea dintr-un vas 
de piatră, asemănător Pensivului, care era aşezat pe un 
piedestal. 

Dumbledore se apropie de vas, iar Harry îl urmă. Cei doi 
se uitară în el, stând unul lângă altul. Era plin cu un lichid 


de un verde ca smaraldul care emitea strălucirea aceea 
fosforescentă. 

— Ce este? întrebă Harry cu o voce joasă. 

— Nu sunt sigur, zise Dumbledore. însă pune mai multe 
probleme decât sângele şi cadavrele. 

Dumbledore îşi ridică mâneca robei, deşcoperindu-şi mâna 
înnegrită, şi întinse degetele arse spre suprafaţa poţiunii. 

— Domnule, nu, n-o atingeţi! 

— Nici n-o pot atinge, spuse Dumbledore, schiţând un 
zâmbet. Vezi? 

Nu pot ajunge decât până aici. încearcă tu. 

Harry băgă mâna în vas, cu ochii aţintiţi asupra lui, 
încercând să atingă poţiunea. întâlni o barieră invizibilă la 
doi centimetri depărtare de suprafaţă. Indiferent cât de 
tare ar fi apăsat, degetele sale păreau să atingă un strat 
solid şi inflexibil de aer. 

— Harry, te rog, dă-te la o parte, zise Dumbledore. 

Ridică bagheta şi făcu nişte mişcări complicate deasupra 
poţiunii, murmurând abia auzit. Nu se întâmplă nimic, în 
afara faptului că poţiunea păru să strălucească ceva mai 
puternic. Harry tăcu în continuare, în timp ce Dumbledore 
îşi văzu de treabă. însă după o vreme Dumbledore îşi 
retrase bagheta şi Harry simţi că putea să vorbească 
liniştit. 

— Domnule, credeţi că Horcruxul e înăuntru? 

— O, da. 

Dumbledore cercetă ligheanul mai îndeaproape. Harry îi 
văzu chipul răsturnat oglindit în suprafaţa lină a poţiunii 
verzi. 

— Dar cum să ajungem la el? Poţiunea asta nu poate fi 
atinsă cu mâna, făcută să dispară, separată, scoasă în 
pumn, scoasă cu un jet de aer şi nici transfigurată, 
fermecată sau făcută să-şi schimbe structura. 

Dumbledore ridică din nou bagheta, aproape mecanic, o 
roti o dată în aer şi apoi prinse pocalul de cristal pe care-l 
crease din nimic. 


— Singura concluzie pe care o pot trage e că trebuie 
băută. 

— Poftim? spuse Harry. Nu! 

— Ba da, aşa cred: singurul mod în care pot să golesc 
ligheanul şi să văd ce se află în el e s-o beau. 

— Dar dacă... dacă o să muriţi? 

— A, mă îndoiesc că funcţionează aşa, spuse Dumbledore 
cu seninătate. Lordul Cap-de-Mort nu ar vrea să-l omoare 
pe cel care a ajuns pe insulă. 

Lui Harry nu-i venea să creadă. Oare era încă o dovadă a 
faptului că Dumbledore ţinea morţiş, în mod nesăbuit, să 
vadă partea bună din toată lumea? 

— Domnule, zise Harry, încercând să vorbească în 
continuare pe un ton echilibrat, domnule, vorbim totuşi 
despre Cap-de-Mort. 

— Te rog să mă scuzi, Harry; ar fi trebuit să zic că nu ar 
vrea să-l omoare imediat pe cel care a ajuns pe insulă, se 
corectă Dumbledore. 

Ar vrea să-l ţină în viaţă destul timp cât să afle cum a 
reuşit să treacă de toate obstacolele sale şi, în primul rând, 
de ce şi-a dorit atât de mult să golească ligheanul. Nu uita 
că Lordul Cap-de-Mort crede că el e singurul care ştie de 
Horcruxuri. 

Harry dădu să vorbească iar, dar de data asta Dumbledore 
ridică mâna, făcându-i semn să tacă, încruntându-se puţin 
la lichidul de un verde smarald. Era limpede că reflecta 
adânc. 

— Fără îndoială, zise el în cele din urmă, poţiunea asta 
trebuie să funcţioneze într-un mod care o să mă împiedice 
să iau Horcruxul. M-ar putea paraliza, m-ar putea face să 
uit de ce am venit aici, mi-ar putea provoca nişte dureri atât 
de mari, încât să nu mă pot concentra, sau m-ar putea face 
incapabil să reuşesc prin alte mijloace. Drept urmare, 
Harry, sarcina ta va fi să ai grijă să beau în continuare, 
chiar dacă o să trebuiască să îmi torni cu forţa poţiunea pe 
gât. Ai înţeles? 


Privirile li se întâlniră deasupra ligheanului; ambele 
chipuri palide fiind luminate de strălucirea aceea verzuie şi 
stranie. Harry tăcu. 

Oare acesta era motivul pentru care Dumbledore îl luase 
cu el, ca să-l oblige să bea o poţiune care i-ar putea provoca 
dureri înfiorătoare? 

— Mai ţii minte cu ce condiţie te-am luat cu mine? zise 
Dumbledore. 

Harry ezită, uitându-se în ochii albaştri ai lui Dumbledore, 
care deveniseră verzi în lumina reflectată de lighean. 

— Dar dacă?... 

— Ai jurat, nu-i aşa, că o să faci ce-o să-ţi cer, nu? 

— Da, dar... 

— Te-am avertizat că s-ar putea să fie periculos, nu-i aşa? 

— Da, spuse Harry, dar... 

— în ordine, în cazul acesta, zise Dumbledore, ridicându-şi 
din nou mânecile şi ridicând pocalul gol. Astea sunt ordinele 
pe care trebuie să le urmezi. 

— De ce nu pot să beau eu poţiunea în locul 
dumneavoastră? întrebă Harry pe un ton disperat. 

— Pentru că sunt mult mai bătrân, mult mai isteţ şi mult 
mai puţin valoros decât tine, spuse Dumbledore. Harry, o 
dată pentru totdeauna, îmi dai cuvântul tău că o să faci tot 
ce poţi ca să mă obligi să beau în continuare? 

— N-aş putea să?... 

— îmi dai cuvântul tău? 

— Dar... 

— Cuvântul tău de onoare, Harry. 

— Păi... da, dar... 

Înainte ca Harry să mai poată protesta, Dumbledore 
scufundă pocalul de argint în poţiune. Pentru o fracțiune de 
secundă, Harry speră să nu poată atinge poţiunea cu 
pocalul, dar obiectul de cristal se cufundă în lichid fără 
probleme; pocalul se umplu ochi şi atunci Dumbledore îl 
duse la buze. 

— In sănătatea ta, Harry. 


Îl bău dintr-o înghiţitură. Harry îl urmări îngrozit, 
strângând atât de tare marginea ligheanului încât îi 
amorţiră degetele. 

— Domnule profesor? întrebă el speriat, în timp ce 
Dumbledore lăsa jos pocalul gol. Cum vă simţiţi? 

Dumbledore clătină din cap, ţinând ochii închişi. Harry se 
întrebă dacă avea dureri. Dumbledore băgă din nou pocalul 
în lighean, fără să se uite, îl umplu şi bău iar. Bău trei 
pocale pline de poţiune, în tăcere. 

Apoi, după ce băuse jumătate din cel de-al patrulea, se 
clătină şi căzu în faţă peste lighean. Avea în continuare ochii 
închişi şi respira greoi. 

— Domnule profesor Dumbledore? spuse Harry, cu o voce 
sugrumată. 

Mă auziţi? 

Dumbledore nu răspunse. 1 se contorsiona chipul, de 
parcă ar fi dormit profund, visând însă ceva înfiorător. 
începu să slăbească strânsoarea, iar poţiunea era pe cale să 
se verse. Harry întinse mâna şi apucă pocalul de cristal, 
ţinându-l drept. 

— Domnule profesor, mă auziţi? repetă el răspicat, cu 
vocea răsunându-i în întreaga peşteră. 

Dumbledore gâfâi şi apoi vorbi cu o voce pe care Harry n-o 
recunoscu, pentru că era prima dată când îl auzise pe 
Dumbledore atât de speriat. 

— Nu vreau... nu mă obliga... 

Harry se uită cu ochii mari la chipul palid care îi era atât 
de familiar, la nasul strâmb şi la ochelarii în formă de 
semilună, dar nu ştiu ce să facă. 

—. nu-mi place... vreau să mă opresc... se tângui 
Dumbledore. 

— Nu... nu puteţi să vă opriţi, domnule profesor, zise 
Harry. Trebuie să beţi în continuare, aţi uitat? Mi-aţi spus că 
trebuie să beţi în continuare. Uitaţi... 

Detestându-se şi fiind scârbit de ce făcea, Harry îl forţă pe 
Dumbledore să ridice din nou la buze pocalul şi-l înclină, 


încât Dumbledore bău şi restul poţiunii. 

— Nu... gemu el, în timp ce Harry vâra iarăşi pocalul în 
lighean, umplându-l în locul lui. Nu vreau... nu vreau... lasă- 
mă... 

— E în ordine, domnule profesor, spuse Harry, tremurân- 
du-i mâna. E în ordine, sunt aici... 

— Fă-o să se oprească, fă-o să se oprească, gemu 
Dumbledore. 

— Da, da, asta o s-o facă să se oprească, minţi Harry şi goli 
conţinutul pocalului în gura deschisă a lui Dumbledore. 

Acesta ţipă; strigătul răsună peste tot în cameră, dincolo 
de apa neagră şi fantomatică. 

— Nu, nu, nu... nu... nu pot... nu pot, nu mă obliga, nu 
vreau... 

— E-n ordine, domnule profesor, e-n ordine! spuse Harry 
răspicat, cu mâinile tremurându-i atât de tare, încât abia 
reuşi să umple a şasea oară pocalul, pe când ligheanul era 
acum pe jumătate gol. N-aţi păţit nimic, sunteţi în 
siguranţă, nu este ceva real, vă jur că nu este real. 

Uitaţi, beţi asta, beţi asta. 

Dumbledore bău ascultător, de parcă ar fi fost un antidot 
pe care i-l oferea Harry, dar, după ce goli paharul, căzu în 
genunchi, tremurând ca varga... 

— E numai vina mea, e numai vina mea, se plânse el. Te 
TOg, fă-o să se oprească, ştiu că am greşit, vai, te rog, fă-o 
să se oprească şi niciodată, niciodată n-o să mai... 

— Uitaţi, domnule profesor, asta o s-o facă să se oprească, 
zise Harry, cu o voce spartă, în timp ce golea al şaptelea 
pahar de poţiune în gura lui Dumbledore. 

Dumbledore se făcu mic de frică, de parcă ar fi fost 
înconjurat de nişte torţionari invizibili; mâna cu care se 
apăra aproape că-l făcu pe Harry să scape pocalul din 
mâinile, care-i tremurau, în timp ce Dumbledore gemu: 

— Nu le face rău, nu le face rău, te rog, te rog, e vina mea. 
Fă-mi mie rău în locul lor... 


— Uitaţi, beţi asta, beţi asta, o să treacă, spuse Harry 
disperat, iar Dumbledore îl ascultă şi de data aceasta, 
deschizând gura şi în acelaşi timp ţinând ochii bine închişi şi 
tremurând din cap până în picioare. 

Acum căzu în faţă, ţipând din nou şi dând cu pumnii de 
pământ, în timp ce Harry umplea al nouălea pocal. 

— Te rog, te rog, te rog, nu... nu asta, nu asta, fac orice... 

— Uitaţi, domnule profesor, beţi, beţi. 

Dumbledore bău asemenea unui copil care murea de sete, 
dar, când termină, ţipă din nou, de parcă i-ar fi luat foc 
stomacul. 

— Gata, te rog, gata. 

Harry umplu pocalul cu poţiune pentru a zecea oară şi 
simţi cristalul atingând fundul ligheanului. 

— Mai avem puţin, domnule profesor, beţi asta, beţi asta. îl 
ţinu de după umeri pe Dumbledore şi acesta goli din nou 
paharul; Harry se ridică iarăşi, umplând pocalul când 
Dumbledore începu să ţipe, părând să sufere mai tare ca 
niciodată: 

— Vreau să mor! Vreau să mor! Fă-o să se oprească, fă-o 
să se oprească, vreau să mor! 

— Beţi asta, domnule profesor, beţi asta. Dumbledore bău 
şi imediat ce termină strigă: 

— OMOARĂ-MĂ! 

— Băutura... băutura asta o să vă omoare! zise Harry, 
respirând greu. 

Beţi asta... o să se sfârşească totul... o să se sfârşească! 

Dumbledore bău cu sete din pocal, bând până la ultima 
picătură şi apoi se rostogoli pe burtă, scoțând un gâfâit 
puternic, cutremurător. 

— Nu! strigă Harry, care se ridicase să umple iar pocalul. 

Acum aruncă paharul în lighean, aruncându-se lângă 
Dumbledore şi întorcându-l pe spate. Dumbledore avea 
ochelarii strâmbi, gura îi era deschisă şi ochii închişi. 

— Nu, spuse Harry, scuturându-l pe Dumbledore, nu, nu 
aţi murit, aţi spus că nu era otravă, treziţi-vă, treziţi-vă... 


Rennervate! strigă el, îndreptând bagheta către pieptul lui 
Dumbledore. 

Avu loc o străfulgerare de lumină roşie, dar nu se întâmplă 
Nimic. 

— Rennervate... domnule... vă rog... 

Dumbledore mişcă din pleoape; lui Harry îi tresări inima. 

— Domnule, sunteţi...? 

— Apă, spuse Dumbledore cu o voce răguşită. 

— Apă... gâfâi Harry. Da... 

Sări în picioare şi înşfacă pocalul căruia îi dăduse drumul 
în lighean; abia dacă observă medalionul de aur de sub 
pahar. 

— Aguamenti! strigă el, lovind pocalul cu bagheta. 

Acesta se umplu cu apă limpede; Harry căzu în genunchi 
lângă Dumbledore, ridicându-i capul şi ducându-i paharul la 
buze... dar paharul era gol. Dumbledore gemu şi începu să 
geamă. 

— Dar era apă. Aşteptaţi. Aguamenti! zise Harry iarăşi, în- 
dreptânduşi bagheta spre pocal. 

Încă o dată, pocalul se umplu preţ de o clipă cu apă 
limpede, dar când îl apropie de gura lui Dumbledore, apa 
dispăru din nou. 

— Domnule, încerc, încerc! spuse Harry, disperat, dar nu 
credea că Dumbledore îl auzea, căci se întorsese pe o parte 
şi respira foarte greu, părând pe moarte. Aguamenti... 
Aguamenti... AGUAMENII! 

Pocalul se umplu şi se goli din nou. Acum Dumbledore abia 
dacă mai respira. Harry se chinui să găsească o soluţie, 
Harry ştia în mod instinctiv care era singurul mod prin care 
putea obţine apa, pentru că aşa plănuise Cap-de-Mort. 

Se aruncă peste marginea stâncii şi vâri pocalul în lac, sco- 
ţându-l plin ochi cu o apă rece ca gheaţa, care nu dispăru. 

— Domnule... uitaţi! strigă Harry şi, sărind înainte, vărsă 
apa cu stângăcie peste chipul lui Dumbledore. 

Nu putu să facă mai mult, pentru că senzaţia rece ca 
gheaţa pe care o avea pe mâna liberă nu era din cauza 


apei. O mâna albă şi jilavă îl prinsese de încheietură şi 
creatura căreia îi aparţinea îlăgea încet spre marginea 
stâncii. Suprafaţa lacului nu mai era perfect lină, ci fremăta, 
şi oriunde se uită Harry văzu capete şi mâinialbe ieşind din 
apa întunecată, bărbaţi, femei şi copii cu ochii împăienjeniţi, 
cufundaţi în orbite, apropiindu-se de stâncă: o armată de 
morţi ridicându-se dintr-o apă neagră. 

— Petrificus totalus! strigă Harry, chinuindu-se şă se agate 
de suprafaţa netedă şi udă a insulei şi îndreptând bagheta 
către Inferiusul care îl ţinea de mână. 

Acesta îi dădu drumul, căzând pe spate înapoi în apă, 
stropind în jur. 

Harry se ridică repede, dar mulţi alţi Inferi începuseră 
deja să se caţere pe stâncă, zgâriind cu mâinile schiloade 
suprafaţa alunecoasă, privindu-l cu ochii lor nevăzători şi 
îngheţaţi, târându-şi zdrenţele îmbibate cu apă după ei, cu 
rânjete pe chipurile scofâlcite. 

— Petrificus totalus! răcni Harry din nou, dându-se înapoi 
cu spatele şi fluturând bagheta. Şase sau şapte dintre ei 
căzură la pământ, însă mai erau alţii care veneau spre el. 
Impedimenta! 

Incarcerous! 

Câţiva dintre ei se împiedicară, unul sau doi imobilizaţi cu 
frânghii, dar cei care se căţărau pe stâncă în spatele lor 
păşiră pur şi simplu peste sau pe cadavrele căzute. 
Crestând în continuare aerul cu bagheta, Harry strigă: 

— Sectumsempra! SECTUMSEMPRA! 

Dar, deşi le apărură răni adânci pe pielea ca gheaţa şi pe 
zdrenţele îmbibate cu apă, nu sângerau: merseră mai 
departe, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic, cu mâinile 
sfrijite întinse spre el şi când Harry se dădu şi mai înapoi, 
simţi nişte braţe apucându-l pe la spate - nişte braţe subţiri, 
descărnate şi reci ca moartea. 1 se desprinseră picioarele 
de pământ, creaturile îl ridicară, începând să-l ducă încet, 
dar sigur, spre apă, şi Harry ştiu că nu aveau să-i dea 


drumul, că avea să moară înecat, devenind un alt paznic 
mort al unui fragment din sufletul sfâşiat al lui Cap-de-Mort. 

Dar chiar atunci, izbucni un foc în întuneric: un inel de foc 
cu flăcări roşii şi aurii înconjură stânca, astfel încât Inferii 
care îl ţineau strâns pe Harry se poticniră, şovăind; nu 
îndrăzneau să treacă prin flăcări pentru a ajunge în lac. îi 
dădură drumul lui Harry; acesta se lovi de suprafaţa stâncii, 
alunecă şi căzu, julindu-şi braţele, dar se ridică numaidecât, 
ţinând sus bagheta şi uitându-se înjur. 

Dumbledore era din nou în picioare, la fel de palid ca 
Inferii din jur, însă mai înalt ca ei, iar flăcările i se reflectau 
în ochi. Ţinea bagheta ridicată, ca o torţă, şi din vârful ei 
ieşeau flăcări asemenea unui lasou mare, care îi înconjura 
pe toţi cu căldura sa. 

Inferii se loviră unii de alţii, încercând orbeşte să scape de 
inelul de foc în care erau închişi... 

Dumbledore ridică medalionul de pe fundul ligheanului de 
piatră şi-l băgă în interiorul robei. Li făcu semn lui Harry să 
vină lângă el, fără să spună nimic. Fiind atenţi la flăcări, 
Inferii nu păreau să realizeze că le scăpa prada, în timp ce 
Dumbledore îl conduse pe Harry înapoi la barcă, cu inelul 
de foc mişcându-se odată cu ei şi în jurul lor. Inferii derutaţi 
îi însoţiră până la marginea apei, unde se cufundară uşuraţi 
înapoi în undele întunecate. 

Harry, care tremura din cap până în picioare, se gândi 
pentru o clipă că Dumbledore nu avea să se poată urca în 
barcă; el chiar se clătină puţin când încercă să urce, părând 
să-şi concentreze toate eforturile asupra menţinerii inelului 
protector de foc în jurul lor. Harry îl apucă şi-l ajută să se 
aşeze, în momentul în care se aflau din nou înghesuiți în 
siguranţă în barcă, aceasta începu să se mişte iar pe apa 
neagră, îndepărtându-se de insulă şi înconjurată în 
continuare de inelul de flăcări. Inferii care colcăiau sub 
luciul apei părură să nu îndrăznească să iasă din nou la 
suprafaţă. 


— Domnule, gâfâi Harry, domnule, am uitat... de foc... 
veneau spre mine şi am intrat în panică. 

— Este perfect de înţeles, murmură Dumbledore. Harry se 
sperie când auzi cât de vlăguită îi era vocea. 

Ajunseră la mal cu o mică bufnitură şi Harry sări din 
barcă, întorcându-se imediat să-l ajute pe Dumbledore. în 
clipa în care Dumbledore ajunse pe mal, lăsă în jos mâna în 
care ţinea bagheta; inelul de foc dispăru, dar Inferii nu mai 
ieşiră din apă. Bărcuţa se scufundă în apă; zăngănind şi 
huruind, lanţul se prelinse şi el înapoi în lac. Dumbledore 
oftă adânc, sprifinindu-se de peretele peşterii. 

— SunTslăbit... zise el. 

— Nu vă faceţi griji, domnule, spuse repede Harry, speriat 
de cât de palid era Dumbledore şi de cât de vlăguit părea. 
Nu vă faceţi griji, o să vă duc eu înapoi... sprijiniţi-vă de 
mine, domnule... 

Luându-l pe după umeri, Harry îl conduse pe director 
înapoi în jurul lacului, suportându-i aproape toată 
greutatea. 

— în cele din urmă... măsurile de protecţie... au fost bine 
gândite, zise Dumbledore abia auzit. Un singur om n-ar fi 
reuşit... te-ai descurcat bine, Harry, foarte bine. 

— Acum nu vorbiţi, spuse Harry, înfiorându-se când auzi 
cât de ştearsă devenise vocea lui Dumbledore şi când văzu 
de cât de încet mergea. Nu vă irosiţi forţele, domnule... încă 
puţin şi-o să ieşim de aici... 

— Arcada cred că s-a închis la loc... cuțitul meu... 

— Nu-i nevoie, m-am zgâriat de stâncă, zise Harry cu 
fermitate, doar spuneţi-mi unde... 

— Aici. 

Harry îşi trecu antebraţul julit peste piatră: arcada se 
deschise numaidecât după ce îşi primi jertfa de sânge. Cei 
doi ieşiră în peştera din exterior şi Harry îl ajută pe 
Dumbledore să coboare în apa rece ca gheaţa din culoarul 
săpat în stâncă. 


— O să fie în ordine, domnule, spuse Harry de mai multe 
ori, mai îngrijorat de tăcerea lui Dumbledore decât fusese 
înainte de glasul lui slăbit. Mai avem puţin... o să am eu 
grijă să Apărem... nu vă faceţi griji... 

— Nu-mi fac griji, Harry, zise Dumbledore, cu o voce puţin 
mai puternică, în ciuda apei reci ca gheaţa. Pentru că sunt 
cu tine. 

— CAPITOLUL XXVII - 

TURNUL FULGERAT. 

Când ajunseră din nou sub cerul înstelat, Harry îl urcă pe 
Dumbledore pe cel mai apropiat bolovan şi apoi îl ridică în 
picioare. Ud leoarcă, tremurând şi simțind încă greutatea 
lui Dumbledore asupra lui, Harry se concentra mai tare ca 
niciodată asupra destinaţiei sale: Hogsmeade. închizând 
ochii şi strângându-l cât putu de tare de braţ pe 
Dumbledore, fu cuprins de senzaţia aceea îngrozitoare de 
comprimare. 

Ştiu că funcţionase încă înainte de a deschide ochii, pentru 
că mirosul sărat şi briza mării dispăruseră. El şi 
Dumbledore tremurau, uzi din cap până în picioare, în 
mijlocul străzii principale întunecate din Hogsmeade. Preţ 
de o clipă, Harry îşi închipui că alţi Inferi veneau spre el de 
lângă magazine, dar clipi şi văzu că nu se mişca nimic; era o 
linişte desăvârşită. Era complet întuneric, în afara câtorva 
felinare de stradă şi ferestre luminate de la etaj. 

— Am reuşit, domnule profesor! şopti Harry cu greutate şi 
îşi dădu seama brusc că simţea o durere puternică în piept. 
Am reuşit! Am luat Horcruxul! 

Dumbledore se clătină lângă el. Pentru o clipă, Harry 
crezu că Dumbledore îşi pierduse echilibrul din cauza lipsei 
sale de experienţă în timpul Apariţiei; apoi îi văzu chipul 
mai palid şi mai transpirat ca niciodată la lumina unui 
felinar din depărtare. 

— Domnule, vă simţiţi bine? 

— Nu grozav, zise Dumbledore cu o voce slăbită, deşi 
schiţă un zâmbet din colţul gurii. Poţiunea aia... nu era un 


întăritor... 

Spre groaza lui Harry, Dumbledore se lăsă jos pe pământ. 

— Domnule... e-n ordine, domnule, o să vă reveniţi, nu vă 
faceţi griji. 

Disperat, se uită în jur după ajutor, dar nu era nimeni prin 
apropiere şi nu-i trecu prin minte decât că trebuia să-l ducă 
repede pe Dumbledore în aripa spitalului. 

— Trebuie să ajungeţi la şcoală, domnule. La Madam 
Pcmfrey. 

— Nu, spuse Dumbledore. Am nevoie... de domnul 
profesor Plesneală... 

dar cred că acum... nu pot merge prea departe... 

— Dar, domnule, ascultaţi-mă... O să baţ la uşa cuiva, să 
găsesc un loc unde să staţi... ca să mă duc să o chem pe 
Madam... 

— Severus, zise Dumbledore limpede. Am nevoie de 
Severus. 

— In ordine, pe Plesneală... dar trebuie să vă las singur 
pentru câteva clipe, ca să mă pot duce să... 

Însă înainte ca Harry să poată face o mişcare auzi pe 
cineva alergând. 

Îi tresări inima: cineva îi văzuse, cineva ştia că aveau 
nevoie de ajutor. 

Întoarse capul şi o văzu pe Madam Rosmerta apropiindu- 
se în fugă pe strada întunecată, cu nişte papuci pufoşi cu 
toc şi un halat de casă brodat cu dragoni. 

— V-am văzut Apărând când trăgeam draperiile la 
dormitor! Slavă Domnului, Slavă Domnului, n-am ştiut ce 
să... dar ce-a păţit Albus? 

Madam Rosmerta se opri brusc, gâfâind, şi se uită în jos la 
Dumbledore, cu ochii măriţi. 

— E rănit, spuse Harry. Madam Rosmerta, poate să stea la 
„Trei mături” cât mă duc eu la şcoală să aduc ajutoare? 

— Nu te poţi duce singur acolo! Nu-ţi dai seama... n-ai 
văzut?... 


— Dacă mă ajutaţi să-i susţin greutatea, spuse Harry, fără 
să o asculte, cred că putem să-l ducem înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dumbledore. Rosmerta, 
spune-mi ce s-a întâmplat? 

— Semnul... Semnul întunecat, Albus. 

Madam Rosmerta arătă în sus, spre Hogwarts. Harry fu 
cuprins de un val de groază la auzul acestor cuvinte... şi 
întoarse capul în direcţia aceea. 

II văzu plutind pe cer deasupra şcolii: craniul verde, 
strălucitor, cu o limbă de şarpe, semnul pe care-l lăsau în 
urmă Devoratorii Morţii ori de câte ori intrau într-o clădire. 
Oriunde ucideau. 

— Când a apărut? întrebă Dumbledore, strângându-l 
foarte tare pe Harry de umăr şi chinuindu-se să se ridice în 
picioare. 

— Cred că acum câteva minute. Nu era acolo când am scos 
pisica, dar când am urcat la etaj... 

— Trebuie să ne întoarcem imediat la castel, spuse 
Dumbledore. 

Rosmerta - şi deşi Dumbledore se clătina uşor, părea să fie 
cu adevărat stăpân pe situaţie - avem nevoie de un mijloc 
de transport... 

De mături... 

— Am câteva după tejghea, zise ea, foarte speriată. Să mă 
duc să le aduc? 

— Nu, se descurcă Harry. 

Harry îşi ridică bagheta numaidecât. 

— Accio măturile Rosmertei. 

O clipă mai târziu se auzi o bubuitură, iar uşile barului se 
dădură de perete; două mături ţâşniseră afară în stradă şi 
se întreceau, zburând spre Harry, lângă care se opriră, 
tremurând puţin, la nivelul taliei. 

— Rosmerta, te rog să trimiţi un mesaj la minister, spuse 
Dumbledore, urcând pe mătura cea mai apropiată de el. 
Este posibil ca nimeni de la Hogwarts să nu-şi fi dat seama 
ce s-a întâmplat. 


Harry, pune-ţi Pelerina Invizibilă. 

Harry scoase Pelerina din buzunar şi o aruncă peste el, 
înainte de a urca pe mătură; Madam Rosmerta mergea 
deja, clăti-nându-se, înapoi spre barul ei, când Harry şi 
Dumbledore se desprinseră de sol şi se ridicară în văzduh. 
în timp ce goneau către castel, Harry îl privi pe Dumbledore 
cu coada ochiului, fiind pregătit să-l prindă dacă avea să 
cadă, dar vederea Semnului întunecat păru să-l întărească 
pe Dumbledore: acesta stătea aplecat mult peste mătură, 
cu ochii aţintiţi asupra Semnului, cu părul şi barba lungă 
fluturând în urma lui în aerul nopţii. Harry se uită şi el în 
faţă, la craniu, şi simţi cum teama îi creşte în piept 
asemenea unei bule de venin, comprimându-i plămânii, 
alungându-i din minte orice alte gânduri negre. 

Cât timp trecuse de când plecaseră? Oare norocul lui Ron, 
Hermione şi Ginny încă mai funcţiona? Oare Semnul 
apăruse din cauza unuia dintre ei sau poate a lui Neville, 
sau a Lunei, sau a oricărui alt membru din A. D.? Şi dacă 
era aşa... el era cel care le spusese să patruleze pe holuri, 
cel care le ceruse să iasă din camerele lor unde erau în 
siguranţă... oare şi de data aceasta avea să îi moară un 
prieten din vina lui? 

În timp ce zburau peste drumul întunecat şi sinuos pe care 
merseseră ceva mai devreme şi în ciuda vântului care îi 
vâjâia în urechi, Harry îl auzi pe Dumbledore murmurând 
din nou ceva într-o limbă ciudată. 

Crezu că înţelese de ce o făcea şi simţi mătura 
cutremurându-şe pentru o clipă, când zburară peste 
hotarul domeniului: Dumbledore desfăcea vrăjile pe care le 
aruncase el însuşi asupra castelului, pentru a putea trece în 
viteză. Semnul întunecat strălucea chiar deasupra Turnului 
de Astronomie, care era cel mai înalt dintre turnuri. Oare 
asta însemna că acolo avusese loc crima? 

Dumbledore ajunsese deja dincolo de meterezele cu 
creneluri şi cobora de pe mătură; Harry ateriza lângă el 
câteva clipe mai târziu, uitându-se înjur. 


Nu era nimeni pe metereze. Uşa către scara în spirală 
care ducea în interiorul castelului era închisă. Nu exista nici 
un semn că avusese loc o încăierare sau o luptă pe viaţă şi 
pe moarte şi nu şe vedea nici un cadavru. 

— Ce înseamnă asta? îl întrebă Harry pe Dumbledore, 
uitându-se în sus la craniul verde cu limba de şarpe care 
strălucea maliţios deasupra lor. Este Semnul adevărat? 
Domnule profesor... chiar a avut loc 0?... 

În lumina verzuie, difuză, care provenea de la Semn, 
Harry îl văzu pe Dumbledore ţinându-şi mâna înnegrită pe 
piept. 

— Du-te şi trezeşte-l pe Severus, zise Dumbledore cu o 
voce ştearsă, dar limpede. Spune-i ce ş-a întâmplat şi adu-l 
la mine. Să nu faci nimic altceva, să nu vorbeşti cu nimeni şi 
să nu-ţi dai jos Pelerina. Le voi aştepta aici. 

— Dar... 

— Harry, ai jurat să mă asculţi. Du-te! 

Harry merse repede spre uşa care ducea la scara în 
spirală, dar abia puse mâna pe inelul de fier de pe uşă, când 
auzi pe cineva alergând dincolo de ea. întoarse capul către 
Dumbledore, care-i făcu semn să se dea la o parte. Harry se 
dădu înapoi, scoţându-şi în acelaşi timp bagheta. 

Uşa se deschise la perete şi cineva năvăli înăuntru 
strigând: 

— Expel iarmus! 

Corpul lui Harry deveni dintr-odată rigid şi imobil şi 
băiatul simţi cum e lipit de zid, sprijinit ca o statuie aflată 
într-un echilibru instabil, fără să se poată mişca şi vorbi. Nu 
înţelegea cum se întâmplase. 

„Expelliarmus” nu era o vrajă de înghețare. 

Apoi, la lumina Semnului, văzu bagheta lui Dumbledore 
zburând cu boltă peşte metereze şi înţelese. Dumbledore îl 
imobilizase în gând pe Harry şi clipa în care aruncase vraja 
îl costase ocazia de a se apăra pe sine. 

Sprijinit de metereze, foarte palid la faţă, Dumbledore 
încă nu dădea nici un semn de panică şau de tulburare. Pur 


şi simplu se uită la cel care-l dezarmase, spunând: 

— Bună seara, Draco. 

Reacredință înainta, privind repede înjur pentru a verifica 
că era singur cu Dumbledore. Ochii i se opriră asupra celei 
de-a doua mături. 

— Cine mai e aici? 

— Şi eu te-aş putea întreba acelaşi lucru. Sau acţionezi de 
unul singur? 

Harry îl văzu pe Reacredință uitându-şe din nou la 
Dumbledore în lumina verzuie a Semnului. 

— Nu, zise el. Am întăriri. Câţiva Devoratori ai Morţii se 
află în şcoala dumneavoastră în seara asta. 

— Frumos, frumos, spuse Dumbledore, ca şi cum 
Reacredință i-ar fi arătat un proiect ambițios, făcut pentru 
şcoală. Tare frumos. Să înţeleg că ai găsit o cale să le dai 
drumul în castel? 

— Da, zise Reacredință gâfâind. Chiar sub nasul 
dumneavoastră şi n-aţi bănuit nici o clipă! 

— Un plan ingenios, spuse Dumbledore. Şi totuşi, iartă-mă 
că te întreb, dar unde sunt în clipa de faţă? Se pare că te-au 
lăsat singur. 

— Au dat peste nişte oameni din garda ta. Se luptă mai jos. 
N-o să dureze mult. Eu am venit înainte. Am... am o sarcină 
de îndeplinit. 

— Ei bine, dragul meu, înseamnă că ar fi cazul să treci la 
fapte, zise Dumbledore cu o voce joasă. 

Se lăsă tăcerea. Harry rămase prizonierul propriului corp 
invizibil şi paralizat, privindu-i pe cei doi şi încercând să 
audă zgomotele luptei îndepărtate a Devoratorilor Morţii. în 
faţa lui, Draco Reacredință nu făcu nimic, privindu-l fix pe 
Albus Dumbledore care, de necrezut, zâmbi. 

— Draco, Draco, tu nu eşti un ucigaş. 

— De unde ştiţi că nu sunt? întrebă repede Reacredință. 
Păru să-şi dea seama cât de copilăros sunase ceea ce 
spusese; Harry îl văzu roşind la lumina verzuie a Semnului. 


— Nu ştiţi de ce sunt în stare, zise Reacredință cu o voce 
mai puternică. Nu ştiţi ce-am făcut! 

— O, ba da, ştiu, spuse Dumbledore cu blândeţe. Aproape 
că i-ai ucis pe Katie Bell şi Ronald Weasley. Ai încercat să 
mă ucizi şi pe mine, cu din ce în ce mai multă disperare, de 
la începutul anului şcolar. 

Draco, iartă-mă că ţi-o spun, dar au fost nişte încercări 
slabe. Sincer să fiu, atât de slabe, încât mă întreb dacă te-ai 
străduit cu adevărat... 

— M-am străduit! zise Reacredință cu vehemenţă. Am 
muncit tot anul pentru asta şi astă-seară... 

Harry auzi un țipăt estompat de la un nivel inferior, în 
interiorul castelului. Reacredință se încorda, se uită peste 
umăr. 

— Cineva pare să le ţină piept cu succes, spuse 
Dumbledore cu seninătate. Unde rămăseseşi? A, da, ai 
reuşit să mijloceşti accesul Devoratorilor Morţii în şcoala 
mea, ceea ce recunosc că n-am crezut că era posibil. Cum ai 
făcut-o? 

Dar Reacredință nu zise nimic: asculta în continuare ce se 
întâmpla la etajul inferior şi părea aproape la fel de 
paralizat ca Harry. 

— Poate c-ar fi mai bine să îndeplineşti sarcina de unul 
singur, sugeră Dumbledore. Ce se întâmplă dacă întăririle 
tale au fost învinse de garda mea? Aşa cum poate că ţi-ai 
dat seama, astă-seară se află şi membrii Ordinului Phoenix 
aici. Şi în definitiv, n-ai nevoie de ajutorul lor. în clipa de faţă 
nu am baghetă... şinu mă pot apăra. 

Reacredință îl privi fix. 

— înţeleg, zise Dumbledore cu amabilitate, când 
Reacredință nu se mişcă şi nu vorbi. [i-e teamă să acţionezi 
înainte de a ţi se alătura ei. 

— Nu mi-e teamă! se răsti Reacredință, deşi se abţinu în 
continuare să-i facă rău lui Dumbledore. Dumneavoastră ar 
trebui să vă fie teamă! 


— Dar de ce? Nu cred c-o să mă ucizi, Draco. Nu-i atât de 
uşor să ucizi aşa cum cred cei nevinovaţi. Aşa că spune-mi 
cât timp îi aşteptăm pe prietenii tăi, cum i-ai adus aici pe 
ascuns? Se pare că ţi-a luat destul de mult până ai 
descoperit cum s-o faci. 

Reacredință arăta ca şi cum s-ar fi abținut din răsputeri să 
strige sau să vomite. înghiţi în sec şi trase aer în piept, 
uitân-du-se urât la Dumbledore, cu bagheta îndreptată 
exact către inima lui. Apoi, părând să nu se poată înfrâna, 
zise: 

— A trebuit să repar dulapul ăla magic în care s-a pierdut 
Montague anul trecut. 

— Aha. 

Oftatul lui Dumbledore fu pe jumătate un geamăt. închise 
ochii pentru o clipă. 

— O idee ingenioasă. Să înţeleg că sunt două, nu? 

— Celălalt e la „Borgin şi Burke”, spuse Reacredință, şi 
există un fel de culoar de comunicare între ele. Montague 
mi-a spus că, atunci când a fost blocat în cel de la Hogwarts, 
a rămas prizonier în neant, dar uneori auzea ce se petrecea 
în şcoală, iar alteori ce se întâmpla în magazin, ca şi cum 
dulapul ar fi călătorit între ele. Dar nu a putut să se facă 
auzit. în cele din urmă, a reuşit să iasă Apărând, deşi nu 
trecuse testul. A fost cât pe-aci să se curețe. Toată lumea a 
crezut că era o poveste foarte interesantă, dar eu am fost 
singurul care şi-a dat seama ce însemna. Nici măcar Borgin 
nu ştia. Eu am fost cel care şi-a dat seama că se putea intra 
în Hogwarts prin dulapul magic, dacă îl reparam pe cel 
stricat. 

— Ingenios, murmură Dumbledore. Deci Devoratorii 
Morţii au putut să vină în şcoală, ca să te ajute, pe la 
„Borgin şi Burke”. Un plan iscusit, un plan foarte iscusit... 
şi, aşa cum ai zis şi tu, chiar sub nasul meu... 

— Da, spuse Reacredință care în mod ciudat părea să 
prindă curaj la auzul laudelor lui Dumbledore. Da, aşa e! 


— Dar au fost momente, continuă Dumbledore, când te-ai 
îndoit c-o să reuşeşti să repari dulapul, nu-i aşa? Şi ai 
recurs la măsuri nechibzuite, cum ar fi să-mi trimiţi un 
colier blestemat, care în mod inevitabil a ajuns la cine nu 
trebuia. O sticlă de mied otrăvit, pe care era foarte puţin 
probabil că aveam să-l beau. 

— Da, dar tot nu v-aţi dat seama cine era vinovatul, nu? 
zise Reacredință pe un ton ironic, în timp ce Dumbledore 
alunecă puţin mai jos lângă metereze, părând să nu mai 
aibă forţă în picioare, iar Harry se chinuia fără succes, în 
tăcere, să scape de vraja care îl imobilizase. 

— Adevărul este că mi-am dat seama, spuse Dumbledore. 
Eram sigur că tu erai. 

— Atunci de ce nu m-aţi oprit? întrebă Reacredință. 

— Am încercat, Draco. Domnul profesor Plesneală te-a 
urmărit conform ordinelor mele... 

— Ba n-a urmat ordinele dumneavoastră, i-a promis 
mamei... 

— Draco, asta ţi-a spus ţie, dar... 

— Sunteţi un bătrân naiv. Plesneală este agent-dublu. De 
fapt nu lucrează pentru dumneavoastră, doar vi se pare că 
este aşa! 

— Draco, în privinţa asta trebuie să acceptăm că nu avem 
acelaşi punct de vedere. întâmplarea face să am încredere 
în domnul profesor Plesneală. 

— Ei bine, atunci înseamnă că v-aţi pierdut minţile! zise 
Reacredință pe un ton batjocoritor. S-a tot oferit să mă 
ajute, dorind să obţină el laurii, dorind să se implice şi el în 
asta. „Ce faci? 

Tu ai pus la cale chestia cu colierul? A fost o prostie, ai fi 
putut strica totul”. Dar nu i-am spus nimic despre ce-am 
făcut în Camera Necesităţii. O să se trezească mâine 
dimineaţă, când totul se va fi terminat, şi n-o să mai fie el 
preferatul Lordului întunecat. O să fie un nimeni pe lângă 
mine, un nimeni! 


— O să fie foarte plăcut pentru tine, spuse Dumbledore cu 
blândeţe. 

Tuturor ne place să ne fie recunoscute strădaniile, desigur. 
Cu toate astea, trebuie să fi avut un complice. Pe cineva la 
Hogsmeade, pe cineva care a putut să-i dea colierul lui... 
lui... aaaah... 

Dumbledore închise ochii din nou şi dădu din cap, de 
parcă ar fi fost pe cale să aţipească. 

— bineînţeles... pe Rosmerta. Cât timp a fost sub influenţa 
Blestemului Imperius? 

— în sfârşit, v-aţi dat seama, nu? zise Reacredință ironic. 
Se auzi din nou un țipăt de mai jos, ceva mai tare decât cel 
din urmă. Reacredință se uită iarăşi neliniştit peste umăr, 
apoi îşi întoarse capul spre Dumbledore, care continuă: 

— Deci biata Rosmerta a fost obligată să stea la pândă în 
propria baie şi să-i dea colierul oricărei eleve de la 
Hogwarts care intra acolo neînsoţită? Şi miedul otrăvit... 
Fireşte, Rosmerta a putut să-l otrăvească la ordinele tale, 
înainte să-i trimită sticla lui Slughorn, crezând că avea să 
fie un cadou de Crăciun pentru mine. Da, foarte bine 
gândit. Foarte bine gândit. Bineînţeles, bietului domn Filch 
nu i-ar trece prin minte să verifice o sticlă de la Rosmerta. 
Spune-mi, cum ai comunicat cu Rosmerta? Credeam că am 
pus sub supraveghere toate mijloacele de comunicare din 
interiorul şi din exteriorul şcolii. 

— Monede fermecate, zise Reacredință, de parcă ar fi fost 
silit să vorbească în continuare, deşi mâna cu bagheta îi 
tremura foarte tare. 

Eu am avut una şi pe cealaltă şi i-am putut trimite mesaje. 

— Nu este cumva metoda secretă de comunicare pe care a 
folosit-o anul trecut grupul care îşi spusese „Armata lui 
Dumbledore”? întrebă Dumbledore. 

Vorbea pe un ton senin şi detaşat, dar, în timp ce o spuse, 
Harry îl văzu alunecând cu doi centimetri mai jos lângă 
perete. 


— Da, am preluat ideea de la ei, zise Reacredință, schiţând 
un zâmbet ironic. lar ideea de a otrăvi miedul mi-a dat-o 
Granger, un Sânge-Mâl.... 

Am auzit-o la bibliotecă spunând că Filch nu putea 
recunoaşte poţiunile. 

— Te rog să nu foloseşti acest cuvânt jignitor de faţă cu 
mine, spuse Dumbledore. 

Reacredință râse cu asprime. 

— Vă pasă de faptul că am zis „Sânge-Mâl”, când sunt pe 
cale să vă ucid? 

— Da, spuse Dumbledore, iar Harry îi văzu picioarele 
alunecând puţin pe podea, în timp ce se străduia să stea în 
picioare. Cât despre faptul că eşti pe cale să mă ucizi, 
Draco, ai avut deja destule minute la dispoziţie. Suntem 
singuri. Sunt mai lipsit de apărare decât m-aş fi aşteptat să 
ajung vreodată şi totuşi n-ai făcut nimic până acum. 

Gura lui Reacredință se contorsiona involuntar, de parcă 
ar fi gustat ceva foarte amar. 

— Acum, în privinţa acestei seri, continuă Dumbledore, 
sunt puţin nedumerit de felul în care s-a petrecut totul. 
Ştiai că am plecat de la şcoală? Bineînţeles, îşi dădu el 
singur răspunsul, Rosmerta m-a văzut plecând. Fără 
îndoială că ţi-a dat de veste folosind monedele voastre 
ingenioase... 

— Exact, zise Reacredință. Dar a zis că doar v-aţi dus să 
beţi ceva şi că o să vă întoarceţi... 

— Da, păi chiar am băut ceva... şi m-am întors... într-un 
anumit sens, murmură Dumbledore. Aşa că te-ai hotărât să 
îmi întinzi o capcană? 

— Am hotărât să punem Semnul întunecat deasupra 
turnului şi să vă facem să veniţi aici imediat, ca să vedeţi 
cine a fost ucis, spuse Reacredință. Şi a funcţionat! 

— Mă rog, a funcţionat şi nu prea, zise Dumbledore. Să 
înţeleg că n-a murit nimeni? 

— Cineva a murit, spuse Reacredință şi vocea păru să se 
ridice cu o octavă când vorbi. Unul dintre oamenii 


dumneavoastră. Nu ştiu cine, era întuneric. Am trecut peste 
un cadavru. Ar fi trebuit să vă aştept aici să vă întoarceţi, 
dar m-au împiedicat cei din Ordin. 

— Da, este un comportament tipic lor, zise Dumbledore. 

Se auziră o bufnitură şi nişte strigăte de mai jos, mai 
puternice ca niciodată; se părea că oamenii se luptau chiar 
pe scara în spirală care ducea la locul unde erau 
Dumbledore, Reacredință şi Harry. Lui Harry îi bătu inima 
cu putere în piept. Cineva murise. Reacredință păşise peste 
cadavru. Dar cine? 

— în orice caz, nu prea avem timp, spuse Dumbledore. Aşa 
că hai să discutăm ce opţiuni ai, Draco. 

— Ce opţiuni am?! zise Reacredință răspicat. Eu stau aici, 
am baghetă. 

Sunt pregătit să vă omor. 

— Dragul meu, hai să nu ne mai prefacem. Dac-ai fi vrut să 
mă omori, ai fi făcut-o imediat după ce m-ai dezarmat. N-ai 
fi zăbovit pentru a avea această discuţie agreabilă despre 
metode şi strategii. 

— N-am nici o opţiune! spuse Reacredință, devenind brusc 
la fel de palid ca şi Dumbledore. Trebuie s-o fac! O să mă 
omoare! O să-mi omoare întreaga familie! 

— Sunt conştient de cât de dificilă e situaţia în care te afli, 
zise Dumbledore. De altfel, de ce crezi că nu ţi-am vorbit 
despre aceasta până acum? Pentru că ştiam că aveai să fii 
ucis, dacă Lordul Cap-de-Mort şi-ar fi dat seama că te 
suspectam. 

Reacredință tresări la auzul numelui. 

— N-am îndrăznit să-ţi vorbesc despre misiunea care 
ştiam că îţi fusese încredinţată, pentru eventualitatea în 
care ar fi folosit Legilimanţia împotriva ta, continuă 
Dumbledore. Dar acum putem să vorbim în sfârşit fără 
ocolişuri. Nu s-a întâmplat nimic rău, n-ai rănit pe nimeni, 
însă ai avut mare noroc că victimele tale au supravieţuit. 

Draco, te pot ajuta. 


— Ba nu, nu puteţi, spuse Reacredință, tremurându-i 
foarte puternic mâna în care ţinea bagheta. Nimeni nu mă 
poate ajuta. Mi-a spus că, dacă n-o fac, mă omoară. N-am 
de ales. 

— Draco, vino de partea dreptăţii şi o să te ascundem mai 
bine decât crezi. Mai mult, pot trimite membri ai Ordinului 
la mama ta în noaptea asta ca s-o ascundă şi pe ea. 
Deocamdată, tatăl tău este în siguranţă în Azkaban... Când 
o să fie nevoie, o să-l apărăm şi pe el. Vino de partea 
dreptăţii, Draco. Nu eşti un ucigaş. 

Reacredință se uită fix la Dumbledore. 

— Dar am ajuns până aici, nu? zise el rar. Au crezut că o să 
mor încercând, dar sunt aici... şi sunteţi neajutorat în faţa 
mea. Eu sunt cel care are bagheta! Sunteţi la mila mea! 

— Nu, Draco, spuse Dumbledore cu o voce joasă. Acum 
mila mea e cea care contează, nu ata. 

Reacredință nu zise nimic. Avea gura deschisă, cu mâna în 
care ţinea bagheta tremurându-i în continuare. Lui Harryi 
se păru că Reacredință coborâse puţin braţul. 

Dar dintr-odată se auziră paşi răsunători pe scări şi o 
secundă mai târziu Reacredință fu dat la o parte cu forţă 
când patru oameni îmbrăcaţi cu robe negre năvăliră pe uşă 
spre metereze. Fiind încă imobilizat şi privind fără şă poată 
clipi, Harry îi cercetă îngrozit pe cei patru străini: se părea 
că Devoratorii Morţii câştigaseră lupta de mai jos. 

Un bărbat care părea să se mişte greoi, având pe chip un 
zâmbet ironic, strâmb, râse pe înfundate, cu o voce 
răguşită. 

— Dumbledore încolţit! zise el, întorcându-se către o 
femeie scundă şi îndesată, care ar fi putut fi sora lui şi care 
zâmbea entuziasmată. 

Dumbledore fără baghetă, Dumbledore singur! Bravo, 
Draco, bravo! 

— Bună seara, Amycus, spuse Dumbledore pe un ton calm, 
de parcă i-ar fi urat bun venit la un ceai. Şi ai adus-o şi pe 
Alecto. Ce frumos... 


Femeia chicoti uşor, supărată. 

— Ţi se pare că micile tale glume or să-ţi fie de vreun 
ajutor pe patul de moarte? zise ea pe un ton ironic. 

— Crezi că fac glume? Nu, nu, nu, sunt doar manierat, 
răspunse Dumbledore. 

— Fă-o, zise străinul care stătea cel mai aproape de Harry, 
un bărbat deşirat, cu părul şi favoriţii cărunţi şi lipsiţi de 
strălucire, pe care roba neagră de Devorator al Morţii 
părea să-l strângă, incomodându-l. Harry nu mai auzise 
niciodată o voce ca a lui: era ca un lătrat care zgâria 
urechea. Harry simţi dinspre el un miros pregnant de 
pământ, sudoare şi în mod sigur de sânge. Avea mâinile 
murdare şi unghii lungi şi îngălbenite. 

— Penrir, tu eşti? întrebă Dumbledore. 

— Chiar eu, spuse acesta cu o voce care irita auzul. le 
bucuri să mă vezi, Dumbledore? 

— N-aş spune. 

Fenrir Greyback zâmbi, dezgolindu-şi dinţii ascuţiţi. 1 se 
scurse un fir de sânge pe bărbie şi acesta îşi linse buzele 
încet, cu voluptate. 

— Ei, Dumbledore, ştii bine cât îmi plac copiii. 

— Să înţeleg că acum ataci chiar şi când nu e lună plină? 
Este cât se poate de neobişnuit. A început să-ţi placă gustul 
cărnii de om întratât încât nu-ţi mai e de-ajunş o singură zi 
pe lună? 

— întocmai, spuse Greyback. Te şochează, nu, 
Dumbledore? Ie sperie? 

— Ei bine, nu pot pretinde că nu sunt puţin scârbit, zise 
Dumbledore. 

Si, da, mă şochează întrucâtva că Draco, aici de faţă, te-a 
invitat tocmai pe tine în şcoala unde sunt prietenii lui... 

— Nu l-am invitat, şopti Reacredință, care nu se uita la 
Greyback şi parcă nici măcar nu voia să-l privească. Nu 
ştiam c-o să vină... 

— N-am vrut să ratez o vizită la Hogwarts, Dumbledore, 
spuse Greyback cu o voce spartă. Nu când sunt atâtea 


gâtlejuri de sfâşiat.... 

Delicios, delicios. 

Ridică un deget cu unghie gălbejită şi se scobi între dinţii 
din faţă, râzând batjocoritor spre Dumbledore. 

— Te-aş putea păstra pentru felul doi, Dumbledore. 

— Nu, spuse al patrulea Devorator al Morţii pe un ton 
tăios, cu un chip sălbatic. Avem ordine de îndeplinit. Draco 
trebuie s-o facă. Acum, Draco, repede. 

Reacredință părea mai nehotărât ca niciodată. Se uită fix 
în ochii lui Dumbledore, îngrozit. Chipul lui Dumbledore era 
şi mai palid, iar el părea ceva mai scund decât de obicei, 
atât de mult alunecase lângă zidul meterezelor. 

— Eu zic că oricum e pe ducă! spuse bărbatul strâmb, pe 
fundalul chicotelor răguşite ale surorii sale. Uitaţi-vă la el. 
Ia zi, Dumby, ce-ai păţit? 

— A, rezistenţă scăzută, reflexe mai slabe, Amycus, zise 
Dumbledore. 

Bătrâneţea, pe scurt. Poate că într-o zi o să treci şi tu prin 
asta... 

dacă o să ai noroc... 

— Stai aşa, ce vrei să spui cu asta, cum adică? strigă 
Devoratorul Morţii, devenind dintr-odată violent. Nu te-ai 
schimbat deloc, Dumby. 

Dai din gură şi nu faci nimic. Nimic. Nici nu ştiu de ce se 
oboseşte Lordul întunecat să te omoare! Hai, Draco, fă-o! 

Dar în clipa aceea se auziră iar zgomote de luptă mai jos şi 
o voce strigă: 

— Au blocat scara... Reducto! REDUCTO! 

Lui Harry îi tresări inima. Deci cei patru nu eliminaseră 
toţi adversarii, ci doar trecuseră de locul bătăliei, ajungând 
până în vârful turnului şi după câte se părea, creaseră o 
barieră în urma lor. 

— Acum, Draco, repede! spuse mânios bărbatul cu chip 
sălbatic. 

Dar mâna lui Reacredință tremura atât de tare, încât 
acesta abia dacă putea să ţintească. 


— O fac eu, se răsti Greyback, apropiindu-se de 
Dumbledore cu mâinile întinse şi cu dinţii dezgoliţi. 

— Nu! zise bărbatul cu chipul sălbatic. 

Avu loc o străfulgerare şi omul-lup fu dat la o parte cu 
putere, lovindu-se de metereze şi clătinându-se. Lui Harry îi 
bătea inima atât de tare, încât i se părea incredibil că nu-l 
putea auzi nimeni în timp ce stătea acolo, imobilizat de 
vraja lui Dumbledore... Dacă s-ar fi putut mişca pentru a 
arunca un blestem pe sub Pelerină... 

— Draco, fă-o sau dă-te la o parte şi lasă-ne pe unul 
dintre... strigă femeia, dar chiar în clipa aceea uşa care 
ducea la metereze se deschise din nou la perete şi 
Plesneală apăru în prag, ţinând strâns bagheta, învăluindu-i 
pe toţi dintr-o privire: pe Dumbledore, prăbuşit lângă 
perete, pe cei patru Devoratori ai Morţii, pe omul-lup 
mânios şi chiar şi pe Reacredință. 

— Avem o problemă, Plesneală, spuse ghebosul Amycus, 
care avea şi el privirea şi bagheta îndreptate asupra lui 
Dumbledore, se pare că băiatul nu poate... 

Dar îi mai rostise şi altcineva numele lui Plesneală, abia 
auzit. 

— Severus... 

La auzul acestor cuvinte Harry se sperie mai tare decât o 
făcuse în acea seară. Pentru prima dată, Dumbledore 
vorbea pe un ton rugător. 

Plesneală nu zise nimic, ci înainta şi-l dădu pe Reacredință 
din calea sa. Cei trei Devoratori ai Morţii se dădură înapoi 
în tăcere. Până şi omul-lup părea intimidat. 

Plesneală îl cercetă pentru o clipă pe Dumbledore, iar pe 
trăsăturile lui se citiră repulsia şi ura. 

— Severus... te rog... 

Plesneală ridică bagheta şi o îndreptă direct spre 
Dumbledore. 

— Abracadabra! 

Din vârful baghetei lui Plesneală ţâşni un jeţ de lumină 
verde, care-l lovi în piept pe Dumbledore. Harry ţipă 


îngrozit în tăcere, amuţit şi imobilizat. Fu obligat să îl 
urmărească pe Dumbledore fiind aruncat cât colo. Pentru o 
fracțiune de secundă, acesta păru să rămână suspendat în 
aer sub craniul strălucitor şi apoi căzu pe spate, ca o 
păpuşă mare de cârpă, dincolo de metereze, dispărând din 
câmpul lor vizual. 

— CAPITOLUL XXVIII - 

FUGA PRINȚULUI. 

Harry se simţi ca şi cum şi el ar fi căzut fulgerător în gol; 
nu se întâmplase. Nu avea cum să se întâmple... 

— Să ieşim de aici, repede, spuse Plesneală. 

Îl apucă pe Reacredință de ceafă şi-l obligă să iasă pe uşă 
înaintea celorlalţi; Greyback şi fraţii îndesaţi îi urmară, 
ultimii doi gâfâind entuziasmați. Când dispărură pe uşă, 
Harry îşi dădu seama că se putea mişca din nou; acum nu 
mai era țintuit de perete de vrăji, ci de groază şi din cauza 
şocului, îşi aruncă de-o parte Pelerina Învizibilă în timp 
Devoratorul Morţii cu chipul sălbatic dispărea şi el pe uşă, 
fiind cel din urmă care pleca din turn. 

— Petrificus totalus! 

Devoratorul Morţii se clătină de parcă ar fi fost lovit în 
spate cu un obiect solid şi căzu la podea, ţeapăn ca o statuie 
de ceară, iar imediat după ce se prăbuşi, Harry trecu deja 
peste el, coborând în fugă scara întunecată. 

Inima lui Harry era cuprinsă de groază. Trebuia să ajungă 
la Dumbledore şi să-l prindă pe Plesneală. Simţea că 
acestea două era legate într-un fel. Putea revoca ce se 
întâmplase dacă-i aducea pe amândoi în acelaşi loc. Nu se 
putea ca Dumbledore să fi murit. 

Sări ultimele zece trepte ale scării în spirală, oprindu-se 
unde aterizase şi ţinând bagheta ridicată: coridorul slab 
luminat era plin de praf; jumătate din tavan părea să se fi 
prăbuşit şi în faţa ochilor săi se dădea o luptă aprigă. Dar 
chiar în timp ce încerca să distingă cine cu cine se lupta, 
auzi vocea pe care o detesta strigând: „S-a terminat, 
trebuie să plecăm!” şi-l văzu pe Plesneală dispărând după 


colţul îndepărtat al holului; acesta şi Reacredință trecuseră 
teferi printre cei care se duelau. Când Harry porni în fugă 
după ei, unul dintre luptători se desprinse de ceilalţi şi se 
aruncă asupra lui: era Greyback, omul-lup. Tăbări pe Harry 
înainte ca acesta să apuce să ridice bagheta: Harry căzu pe 
spate, cu chipul acoperit de părul murdar şi îmbâcsit. 
Nările şi gura i se umplură cu o duhoare de transpiraţie şi 
sânge. Simţi o răsuflare lacomă şi fierbinte pe gât... 

— Petrificus totalus! 

Harry îl simţi pe Greyback prăbuşindu-se peste el; făcu un 
efort extraordinar şi se eliberă de sub omul-lup, dându-l la o 
parte pe podea, în timp ce un jet de lumină verde ţâşnea 
spre el; Harry se feri, năpustindu-se direct în vâltoarea 
luptei. Calcă pe ceva alunecos şi umed pe podea, 
poticnindu-se: pe jos erau doi oameni care zăceau cu faţa 
într-o baltă de sânge, dar nu avu timp să-i cerceteze. Acum 
văzu un păr roşu fluturând ca nişte flăcări în faţa lui: Ginny 
se duela cu Amycus, Devoratorul Morţii cu trupul strâmb, 
care arunca blestem după blestem spre ea, silind-o să se 
ferească: Amycus râdea pe înfundate, căci îi plăcea chinul la 
care o supunea pe fată: 

— Crucio... Crucio... nu poţi dansa pentru totdeauna, 
drăguţa mea... 

— Impedimenta! strigă Harry. 

Vraja sa îl lovi în piept pe Amycus. Acesta scoase un țipăt 
de durere ca un guiţat, fu ridicat de la podea şi izbit de 
peretele de vizavi, alunecând lângă acesta şi dispărând în 
spatele lui Ron, profesoara McGonagall şi Lupin, care se 
luptau fiecare cu un alt Devorator al Morţii. în spatele lor, 
Harry o văzu pe Tonks ţinându-i piept unui vrăjitor blond 
uriaş, care arunca în toate părţile blesteme, care ricoşau în 
pereţii din jurul lor, fisurând piatra şi spulberând fereastra 
cea mai apropiată... 

— Harry, de unde-ai apărut? strigă Ginny, dar Harry nu 
mai avu timp să-i răspundă. 


Ţâşni înainte, plecându-şi capul, şi evită la mustață o 
lovitură care explodă deasupra capului lui, acoperindu-i pe 
toţi cu fragmente de tencuială. Plesneală nu trebuia să 
scape, trebuia să-l ajungă din urmă... 

— Poftim! strigă profesoara McGonagall, iar Harry o zări 
pe Alecto, femeia Devorator al Morţii, fugind pe coridor cu 
mâinile pe cap, urmată îndeaproape de fratele ei. 

Harry ţâşni după ei, dar se împiedică de ceva şi o secundă 
mai târziu se trezi pe jos, peste picioarele cuiva: întoarse 
capul şi-l văzu pe Neville stând cu chipul rotund şi palid lipit 
de podea. 

— Neville, eşti...? 

— Sunt... bine, bolborosi Neville, care se ţinea de burtă, 
Harry... 

Plesneală şi Reacredință... au trecut... 

— Ştiu, sunt pe urmele lor! spuse Harry, ţintind un blestem 
de pe podea câtre Devoratorul Morţii uriaş şi blond care 
provocase cea mai mare parte a haosului. 

Bărbatul scoase un urlet de durere, căci vraja îl lovi direct 
în faţă; se învârti pe loc, clătinându-se şi apoi o luă la fugă 
cu paşi apăsaţi după cei doi fraţi. 

Harry se ridică repede şi începu să alerge pe hol, ignorând 
bubuiturile din spatele lui, pe cei care îi strigau să se 
întoarcă şi chemarea mută a celor care zăceau pe jos, a 
căror soartă n-o ştia încă... 

Coti după colţ prin alunecare, cu adidaşii uzi de sânge. 
Plesneală avea un avantaj imens. Oare era posibil să fi 
intrat deja în dulapul din Camera Necesităţii. Sau poate că 
Ordinul luase deja măsuri pentru a-l bloca, împiedicându-i 
pe Devoratorii Morţii să scape pe-acolo? Nu auzea nimic, în 
afara de paşii săi apăsaţi şi de bătăile puternice ale inimii, 
în timp ce gonea pe următorul coridor gol. Dar chiar atunci 
zări o urmă de sânge pe jos, care arăta că cel puţin unul 
dintre Devoratorii Morţii se îndrepta către uşile de la 
intrare. Poate că până la urmă chiar fusese blocată Camera 
Necesităţii. 


Dădu încă un colţ prin alunecare şi un blestem zbură pe 
lângă el. Se aruncă în spatele unei armuri care explodă; îi 
văzu pe cei doi fraţi coborând în fugă scara de marmură şi 
ţinti câteva vrăji spre ei, lovind însă doar nişte vrăjitoare cu 
peruci dintr-un portret de pe hol, care alergară urlând în 
tablourile din jur. Sărind peste fragmentele de armură, 
Harry auzi alte ţipete şi strigăte: se părea că se treziseră şi 
alţi oameni din castel. 

Ţâşni spre o scurtătură, sperând să-i depăşească pe cei doi 
fraţi şi să ajungă mai aproape de Plesneală şi de 
Reacredință, care fără îndoială că ajunseseră deja pe 
domeniu. Amintin-du-şi să sară peste treapta care dispărea 
de la jumătatea scării ascunse, ieşi furtunos dincolo de 
tapiseria de la capăt, apărând pe un hol unde se aflau mai 
mulţi Astropufi derutaţi, îmbrăcaţi în pijamale. 

— Harry! Am auzit un zgomot şi cineva a zis ceva de 
Semnul întunecat... începu Ernie Macmillan. 

— Faceţi-mi loc! strigă Harry, fugind către capul scărilor, 
dând la o parte doi băieţi şi coborând ultima porţiune din 
scara de marmură. 

Uşile de stejar de la intrare fuseseră spulberate; se 
vedeau urme de sânge pe dalele de piatră şi mai mulţi elevi 
îngroziţi stăteau îngrămădiţi lângă pereţi. Unul sau doi încă 
erau ghemuiţi, acoperinduşi chipul cu mâinile; clepsidra 
uriaşă a Cercetaşilor fusese lovită de un blestem şi rubinele 
cădeau în continuare cu un zornăit sonor pe dalele de 
piatră de dedesubt. 

Harry traversă fulgerător holul de la intrare şi ieşi pe 
domeniul întunecat: reuşi să distingă trei siluete gonind pe 
peluză, îndreptându-se către porţile dincolo de care aveau 
să Dispară... După cum arătau, păreau să fie Devoratorul 
Morţii uriaş şi blond, iar ceva mai în faţă erau Plesneală şi 
Reacredință. 

Aerul rece al nopţii îi sfâşie plămânii lui Harry, care o luă la 
fugă după ei. Văzu o străfulgerare în depărtare, care îi 
lumină pentru o clipă prada. Nu ştia ce era, dar alerga în 


continuare, fără să fie încă destul de aproape pentru a ţinti 
un blestem. 

Avu loc o nouă străfulgerare. Se auziră strigăte. Harry 
văzu jeturi represive de lumină şi înţelese ce se petrecea: 
Ha-grid ieşise din coliba sa şi încerca să-i împiedice pe 
Devoratorii Morţii să scape. Şi deşi avea senzaţia că fiecare 
gură de aer îi sfâşia plămânii şi simţea o arsură grozavă în 
piept, Harry fugi şi mai repede, în timp ce o voce 
neaşteptată din mintea sa zise: nu Hagrid... nu şi Hagrid... 

Harry simţi o lovitură în spate şi căzu pe burtă. Se lovi cu 
faţa de pământ şi sângele-i ţâşni din ambele nări: pricepu, 
chiar în timp ce se rostogolea, că cei doi fraţi pe care-i 
depăşise folosind o scurtătură se apropiau din ce în ce mai 
mult de el. 

— Impedimenta! strigă el, întorcându-se pe o parte şi 
lipin-du-se de pământul cufundat în întuneric. Ca printr-un 
miracol, vraja sa îl lovi pe unul dintre ei, care se împiedică 
şi căzu, împleticindu-se de celălalt. 

Harry sări în picioare şi alergă mai depărtare după 
Plesneală. 

Zări silueta masivă a lui Hagrid, conturându-se în lumina 
lunii, care ieşise din spatele norilor; Devoratorul Morţii 
arunca blestem după blestem spre paznicul vânatului, dar 
puterea extraordinară a lui Hagrid părea să-i protejeze 
pielea rezistentă, pe care o moştenise de la mama sa cu 
sânge de uriaş. Plesneală şi Reacredință fugeau în 
continuare; cât de curând, urmau să ajungă dincolo de 
porţi, unde puteau Dispărea. 

Harry goni pe lângă Hagrid şi adversarul lui şi ţinti către 
spatele lui Plesneală, strigând: „Stupejy!” 

Dădu greş, jetul de lumină roşie trecu pe deasupra capului 
lui Plesneală; acesta strigă: „Fugi, Draco!” şi se întoarse 
spre Harry; la douăzeci de metri depărtare unul de altul, 
Plesneală şi Harry se priviră înainte de a ridica baghetele în 
acelaşi timp. 

— Cruc... 


Dar Plesneală respinse blestemul, făcându-l pe Harry să 
cadă pe spate, înainte să-şi poată rosti vraja; Harry se 
rostogoli pe o parte şi se ridică din nou, în timp ce 
Devoratorul Morţii uriaş din spatele lui strigă: „Incendio!”; 
Harry auzi o explozie şi toţi fură scăldaţi într-o lumină 
portocalie, tremu-rândă: coliba lui Hagrid luase foc. 

— Colț e înăuntru, ticălosule!... răcni Hagrid. 

— Cruc... dădu să strige Harry pentru a doua oară, ţintind 
silueta din faţă luminată de văpaie, dar Plesneală pară din 
nou vraja. 

Harry îl văzu zâmbind ironic. 

— Se pare că nu-ţi reuşesc Blestemele de Neiertat, Potter! 

strigă el peste sfârâitul flăcărilor, strigătele lui Hagrid şi 
schelălăiturile lui Colț, care rămăsese în colibă. N-ai destulă 
îndrăzneală şi nici abilitate... 

— încarc... tună Harry, dar Plesneală respinse vraja cu o 
mişcare scurtă, aproape leneşă. 

— Luptă! strigă Harry la el. Luptă şi tu, laşule! 

— Ai zis cumva că sunt laş, Potter? ţipă Plesneală. Taică- 
tău nu m-ar fi atacat decât dacă ar fi fost patru contra unu, 
lui cum ar trebui să-i zici? 

— Stupe... 

— O să le blochez până când o să înveţi să-ţi ţii gura şi 
mintea închise, Potter! spuse Plesneală pe un ton ironic, 
respingând din nou blestemul. 

Să mergem! strigă el către Devoratorul Morţii uriaş din 
spatele lui Harry. Trebuie să plecăm, înainte să apară cei de 
la minister. 

— Impedi... însă înainte să poată termina de spus vraja, 
Harry simţi o durere sfâşietoare şi se prăbuşi în iarbă. 
Cineva ţipa, cu siguranţă că avea să moară în chinuri, 
Plesneală avea să-l tortureze până avea să moară sau să 
înnebunească. 

— Nu! tună vocea lui Plesneală şi durerea încetă la fel de 
brusc cum începuse. 


Harry zăcea ghemuit pe iarba întunecată, ţinându-şi 
strâns bagheta şi gâfâind. Undeva deasupra lui Plesneală 
striga: 

— Aţi uiţaţ care sunt ordinele? Potter îi aparţine Lordului 
întunecat... 

trebuie să îl lăsăm aici! Duceţi-vă! Duceţi-vă! 

Harry simţi pământul cutremurându-se. Stătea cu chipul 
în iarbă, pe când cei doi fraţi şi Devoratorul Morţii uriaş îl 
ascultară pe Plesneală, fugind către porţi. Harry scoase un 
strigăt nedesluşit de furie: în clipa aceea nu-i păsa dacă 
trăia sau murea; făcu un efort şi se ridică iar, îndreptându- 
se anevoie spre Plesneală, cel pe care îl ura acum la fel de 
mult pe cât îl ura pe Cap-de-Mort însuşi... 

— Sectum... 

Plesneală îşi mişcă bagheta, iar blestemul fu blocat şi de 
data asta; dar Harry ajunsese acum la doar câţiva metri de 
el şi în sfârşit îi vedea limpede chipul. Plesneală nu mai 
râdea ironic sau batjocoritor; flăcările luminoase dezvăluiau 
un chip pe care se citea mânia.... 

Concentrându-se cât putea de tare, Harry îşi zise: „Levi...” 

— Nu, Potter! strigă Plesneală. 

Se auzi o pocnitură puternică şi Harry fu aruncat pe spate, 
lovindu-se din nou cu putere de pământ. De data asta îi 
zbură bagheta din mână. 

Îl auzi pe Hagrid ţipând şi pe Colţ schelălăind, în timp ce 
Plesneală se apropia de el. îl privi cum zăcea fără baghetă, 
la fel de neajutorat cum fusese Dumbledore. Chipul palid al 
lui Plesneală, luminat de văpaia care învăluise coliba, era 
inundat de ură aşa cum fusese înainte să-l blesteme pe 
Dumbledore. 

— Potter, cum îndrăzneşti să-mi foloseşti propriile vrăji 
împotriva mea? Eu am fost cel care le-a inventat. Eu, Prinţul 
cu sânge semipur!... 

Şi vrei să mă ataci cu propriile mele invenţii, ca 
nemernicul de taicătău? în nici un caz. nu! 


Harry se aruncase după baghetă; Plesneală aruncă o vrajă 
spre ea şi bagheta zbură la un metru şi ceva depărtare, 
dispărând în întuneric. 

— Atunci, omoară-mă, spuse Harry gâfâind, fără să-i fie 
deloc teamă, simțind doar furie şi dispreţ. Omoară-mă aşa 
cum l-ai omorât şi pe el, laşule! 

— SĂ NU MĂ FACI LAŞI! strigă Plesneală. 

Chipul i se contorsiona aproape inuman, de parcă ar fi 
suferit la fel de mult ca dulăul care urla, fiind captiv în casa 
cuprinsă de flăcări din spatele lor. 

Tăie aerul dintr-o mişcare: Harry simţi ceva extrem de 
fierbinte lovindu-l peste faţă ca un bici şi fu trântit din nou 
la pământ. îi apărură nişte pete luminoase în faţa ochilor şi 
pentru o clipă păru căşi pierde respiraţia. Apoi auzi un 
fâlfâit de aripi deasupra lui şi ceva enorm acoperi stelele: 
Buck-beak zburase spre Plesneală, care se dădu înapoi, 
clătinân-du-se şi zgâriindu-l cu ghearele foarte ascuţite. 

Când Harry se ridică în capul oaselor, încă ameţit de pe 
urma ultimei căzături, îl văzu pe Plesneală fugind cât putea 
de repede, cu animalul imens zburând în spatele lui şi 
ţipând aşa cum nu-l mai auzise niciodată. 

Harry reuşi să se ridice, uitându-se confuz după baghetă şi 
sperând să pornească din nou după Plesneală. Dar chiar în 
timp ce pipăia prin iarbă, dând rămurelele la o parte, ştiu 
că era prea târziu şi într-adevăr, când reuşi să-şi găsească 
bagheta, se întoarse şi nu-l văzu decât pe hipogrif zburând 
în cerc deasupra porţilor. Plesneală reuşise să Dispară 
imediat dincolo de hotarul şcolii. 

— Hagrid, murmură Harry, încă ameţit, privind în jur. 
HAGRID? 

Alergă poticnindu-se către casa cuprinsă de flăcări în timp 
ce o siluetă enormă ieşea din foc, ducându-l pe Colţ după 
umeri. Scoţând un strigăt de uşurare, Harry căzu în 
genunchi; tremura din cap până în picioare, îl durea fiecare 
părticică din corp şi fiecare gură de aer era însoţită de 
junghiuri ascuţite. 


— Eşti bine, Harry? Eşti bine? Harry, spune ceva. 

Harry văzu nedesluşit chipul uriaş şi bărbos al lui Hagrid 
deasupra lui, pe fundalul stelelor. Harry simţi un miros de 
lemn ars şi păr de câine pârlit; întinse mâna şi se mai linişti, 
simțind corpul cald şi viu al lui Colţ, care tremura lângă el. 

— Sunt bine, gâfâi Harry. Dar tu? 

— Sigur că da... nu mă las doborât aşa uşor. 

Hagrid îl luă pe Harry de subsuori şi îl ridică cu o 
asemenea forţă, încât lui Harry i se desprinseră pentru 
câteva clipe picioarele de pământ, înainte ca Hagrid să-l 
ajute să stea din nou în picioare. Văzu sânge prelingându-se 
pe obrazul lui Hagrid de la o tăietură adâncă sub un ochi, 
care se umfla repede. 

— Ar trebui să stingem focul, spuse Harry. Farmecul este 
„Aguamenti”... 

— Ştiam eu că era ceva de genul ăsta, bâigui Hagrid, 
ridicând o umbrelă roz înflorată şi pârlită, zicând: 
Aguamenti! 

Din vârful umbrelei ţâşni un jet de apă. Harry ridică mâna 
în care ţinea bagheta, pe care o simţea grea ca plumbul, 
murmurând şi el „Aguamenti”. El şi Hagrid stropiră casa cu 
apă, până stinseră toate flăcările. 

— Nu-i chiar aşa rău, zise Hagrid pe un ton încrezător 
câteva minute mai târziu, privind ruina fumegândă. Sunt 
sigur o să rezolve Dumbledore totul. 

Harry simţi un junghi în stomac la auzul acestui nume. Era 
o linişte desăvârşită şi nu se mişca nici o frunză, Harry fu 
cuprins de un val de groază. 

— Hagrid... 

— Le bandajam picioarele câtorva Apărarcuri când i-am 
auzit venind, spuse Hagrid cu tristeţe, uitându-se în 
continuare lung la coliba sa distrusă. Cred că s-au 
carbonizat, sărăcuţele de ele. 

— Hagrid. 

— Ce s-a-ntâmplat, Harry? Eu doar i-am văzut pe 
Devoratorii Morţii venind în fugă dinspre castel, dar ce 


naiba căuta Plesneală cu ei? 

Unde s-o fi dus. îi urmărea? 

— Plesneală... 

Harry îşi drese vocea; i se uscase gâtul din cauza panicii şi 
a fumului. 

— Hagrid, l-a omorât... 

— Omorât? zise Hagrid răspicat, privindu-l pe Harry cu 
ochii mari. 

Plesneală a omorât pe cineva? Ce tot spui, Harry? 

— Pe Dumbledore, spuse Harry. Plesneală l-a omorât... pe 
Dumbledore. 

Hagrid se uită pur şi simplu la el, pe mica porţiune vizibilă 
a feţei sale se citea confuzia şi faptul că nu înţelegea nimic. 

— Ce-i cu Dumbledore, Harry? 

— A murit. L-a omorât Plesneală... 

— Nu spune aşa ceva, zise Hagrid cu asprime. Cum să-l 
omoare Plesneală pe Dumbledore... Harry, fii serios. Ce-ţi 
veni să spui aşa ceva? 

— Am fost de faţă. 

— Cum să fii de faţă? 

— Hagrid, am fost acolo. 

Hagrid clătină din cap, cu o expresie de neîncredere, dar 
înţelegătoare, şi Harry ştiu că Hagrid se gândea că băiatul 
suferise o lovitură la cap, că era derutat, poate din cauza 
efectelor vreunui blestem. 

— Probabil că Dumbledore i-a zis lui Plesneală să meargă 
cu Devoratorii Morţii, spuse Hagrid cu convingere. 
Presupun că n-are voie să se dea de gol. Hai să ne 
întoarcem la şcoală. Hai, Harry. 

Harry nu încercă să-l contrazică sau să-i explice. încă 
tremura ca varga. Hagrid avea să afle cât de curând, prea 
curând... îndreptânduşi paşii către castel, Harry observă că 
acum erau luminate multe dintre ferestre. îşi imagină cu 
claritate scenele care se desfăşurau înăuntru, cu elevii 
trecând din cameră în cameră, spunându-şi unii altora că 
Devoratorii Morţii intraseră în şcoală, că Semnul întunecat 


strălucea deasupra şcolii Hogwarts, că probabil fusese ucis 
cineva. 

Uşile de stejar de la intrare erau deschise în faţa lor, cu 
lumina revărsându-se pe aleea de intrare a trăsurilor şi pe 
peluză. Oameni îmbrăcaţi în halate de casă coborau încet, 
cu paşi nesiguri, treptele, uitându-se neliniştiţi după 
Devoratorii Morţii, care fugiseră în noapte. însă privirea lui 
Harry era aţintită asupra zonei de la poalele celui mai înalt 
turn. | se păru că vede o formă ghemuită şi neagră zăcând 
acolo în iarbă, deşi de fapt era prea departe pentru a vedea 
ceva de genul ăsta. însă în timp ce se uita fix în tăcere spre 
locul un-de credea că trebuia să fie trupul neînsufleţit al lui 
Dumbledore, văzu oamenii începând să se apropie de el. 

— La ce se uită toţi? zise Hagrid, în timp ce el şi Harry se 
apropiau de partea din faţă a castelului, cu Colţ mergând 
cât mai aproape de gleznele lor. Ce-i acolo, în iarbă? 
adăugă Hagrid pe un ton tăios, ducându-se acum către 
baza 'Turnului de Astronomie, unde se strângea un grup 
mare de oameni. Vezi, Harry? Chiar la baza Turnului? Sub 
Semn. Fir-aş să fiu. Doar nu crezi că a fost aruncat cineva 
peste?... 

Hagrid amuţi, căci gândul i se păru prea înfiorător pentru 
a-l exprima cu voce tare. Harry merse lângă el, durându-l 
faţa şi picioarele în locurile unde fusese lovit de diverse 
blesteme în ultima jumătate de oră. însă le simţea într-un 
mod ciudat de detaşat, ca şi când ar fi fost durerea cuiva de 
lângă el. Ceea ce era real şi inevitabil era apăsarea pe care 
o simţea în piept... 

El şi Hagrid trecură ca prin vis prin mulţime, ducându-se 
chiar în faţă, unde elevii şi profesorii amuţiţi lăsaseră un 
spaţiu liber. 

Harry îl auzi pe Hagrid cum geme şocat, îndurerat, dar nu 
se opri. 

Înainta încet până când ajunse la locul unde zăcea 
Dumbledore şi îngenunche lângă el. 


Harry ştiuse că nu mai era nici o speranţă din clipa când 
se ridicase Blestemul Legării Corporale Totale pe care-l 
aruncase Dumbledore asupra sa. Ştiuse că asta nu s-ar fi 
putut întâmpla decât dacă cel care îl aruncase murise; dar 
n-ar fi avut cum să fie pregătit să-l vadă acolo, cu braţele 
întinse în lateral, fără suflare, pe cel mai mare vrăjitor pe 
care-l întâlnise vreodată. 

Dumbledore avea ochii închişi; dacă nu ar fi fost unghiul 
nefiresc al braţelor şi picioarelor, ai fi zis că dormea. Harry 
întinse mâna, aranja ochelarii în formă de semilună pe 
nasul strâmb şi şterse cu mâneca firişorul de sânge din 
colţul gurii. Apoi privi chipul înţelept şi împovărat de ani, 
încercând să asimileze adevărul copleşitor şi de necrezut: 
faptul că Dumbledore nu avea să îi mai vorbească niciodată, 
că nu avea să-l mai ajute niciodată. 

Mulțimea murmură ceva în spatele lui Harry. După un timp 
care i se păru foarte îndelungat, îşi dădu seama că stătea în 
genunchi pe ceva tare şi se uită în jos. 


Medalionul pe care reuşiseră să-l fure cu atât de multe ore 
în urmă căzuse din buzunarul lui Dumbledore. Se 
deschisese, poate din cauza impactului puternic cu solul. Şi 
deşi nu se putea simţi mai şocat sau mai îngrozit sau mai 
mâhnit decât era deja, Harry îşi dădu seama, ridicându-l, că 
ceva nu era deloc în regulă. 

Întoarse medalionul pe ambele părţi în palmă. Nu era la 
fel de mare ca medalionul pe care îşi amintea că-l văzuse în 
Pensiv. Nu avea nimic gravat pe el şi nu era nici urmă de 
litera sinuoasă despre care se se presupunea că era 
însemnul lui Viperin. Mai mult, nu era nimic înăuntru, în 
afara unei bucăţi de pergament înghesuite în locul unde ar 
fi trebuit să fie o fotografie. 

În mod mecanic, fără să-şi dea seama de fapt ce făcea, 
Harry scoase bucata de pergament, o despături şi o citi la 
lumina numeroaselor baghete care se aprinseseră între 
timp în spatele lui: Lordului întunecat: 

Ştiu că voi fi murit de mult înainte să citeşti aceste 
rânduri, dar vreau să şti că eu am fost cel care ţi-a 
descoperit secretul. 

Am furat adevăratul Horcrux şi intenţionez să-l distrug cât 
mai curând. 

Voi întâmpina moartea cu speranţa că, atunci când îţi vei 
întâlni egalul, vei revedeni muritor. 

R.A.B. 

Harry nu ştia şi nici nu-i păsa ce însemna mesajul. 
Singurul lucru care conta era că acela nu era un Horcrux. 
Dumbledore se slăbise în zadar bând poţiunea aceea 
îngrozitoare. Harry mototoli pergamentul în mână şi ochii i 
se umplură de lacrimi, în timp ce Colţ începu să urle în 
spatele său. 

— CAPITOLUL XXIX - 

CÂNTECUL DE JALE AL PHOENDOJLUI 

— Harry, vino. -Nu. 

— Harry, nu poţi să rămâi aici. Hai, vino. -Nu. 


Nu voia să plece de lângă Dumbledore, nu voia să se ducă 
nicăieri. 

Simţi mâna lui Hagrid ţremurându-i pe umăr. Apoi o altă 
voce zise: „Hai, Harry." 

O mână mult mai mică şi mai caldă o luase pe a lui şi-l 
trăgea în sus. 

Se conformă, parcă neştiind ce făcea. Doar în timp ce 
mergea orbeşte prin mulţime îşi dădu seama, datorită unui 
parfum floral, că cea care-l conducea înapoi spre castel era 
Ginny. Fu asaltat de voci nedesluşite, planşete şi strigăte 
răsunau în noapte, dar Harry şi Ginny merseră mai departe, 
urcară treptele şi intrară în holul de la intrare. 

Harry văzu ca prin vis diverse chipuri, oameni care-l 
priveau cercetător, şuşotind şi mirându-se. Rubinele 
Cercetaşilor scânţeiau pe podea ca nişte picături de sânge, 
pe când ei doi se îndreptau către scara de marmură. 

— Ne ducem în aripa spitalului, spuse Ginny. 

— Nu sunt rănit, zise Harry. 

— Aşa a ordonat McGonagall, spuse Ginny. Toată lumea e 
acolo, Ron, Hermione, Lupin şi toţi ceilalţi. 

În pieptul lui Harry încolţi din nou teama: uitase de 
trupurile inerte pe care le lăsase în urmă. 

— Ginny, cine a mai murit? 

— Nu-ţi face griji, toţi suntem bine. 

— Dar Semnul întunecat? Reacredință a zis că a păşit 
peste cineva. 

— A păşit peste Bill, dar e-n ordine, trăieşte. 

Însă Harry distinse o nuanţă de rău augur în vocea ei. 

— Eşti sigură? 

— Bineînţeles că sunt sigură. E puţin cam... cam răvăşit, 
asta e tot. L-a atacat Greyback. Madam Pomfrey spune că n- 
o să... că n-o să mai arate la fel... zise Ginny şi-i tremură 
puţin glasul. Nu ştim exact care or să fie urmările... având 
în vedere că Greyback este un om-lup, dar care nu era 
transformat la vremea aceea. 

— Dar ceilalţi? Mai erau şi alţii căzuţi la podea. 


— Neville este în aripa spitalului, dar Madam Pomfrey 
crede că o să-şi revină complet. Şi domnul profesor Flitwick 
şi-a pierdut cunoştinţa, dar e bine, numai că e puţin slăbit. 
A insistat să se ducă cei de la Ochi-de-Şoim şi să aibă grijă 
de el. A murit un Devorator al Morţii. A fost lovit de unul 
dintre blestemele fatale pe care le arunca peste tot blondul 
ăla uriaş... Harry, dacă n-am fi avut poţiunea ta Felix Felicis, 
cred că am fi murit cu toţii, dar aşa toate vrăjile ne-au ratat 
la mustață. 

Ajunseseră în aripa spitalului: deschizând uşile, Harry îl 
văzu pe Neville întins pe un pat de lângă uşă. Părea să 
doarmă. Ron, Hermione, Luna, Tonks şi Lupin erau adunaţi 
în jurul unui alt pat din capătul îndepărtat al salonului. Toţi 
îşi ridicară privirile când auziră uşile deschizându-se. 
Hermione fugi spre Harry, îmbrăţişându-l, iar Lupin se 
apropie îngrijorat. 

— Harry, eşti bine? 

— Da. Cum se simte Bill? 

Nimeni nu răspunse. Harry se uită peste umărul lui 
Hermione şi văzu un chip de nerecunoscut, culcat pe perna 
lui Bill - un chip sfâşiat şi cu atâtea tăieturi, încât arăta 
grotesc. Madam Pomfrey îi aplica pe răni o alifie verde cu 
un miros înţepător. Harry îşi aminti cât de uşor îi vindecase 
Plesneală rănile suferite de Reacredință după vraja 
„Sectumsempra”. 

— Nu puteţi să le vindecaţi cu un farmec sau ceva de 
genul ăsta? o întrebă el pe matroană. 

— Asupra lor nu funcţionează nici un farmec, zise Madam 
Pomfrey. Am încercat tot ce ştiu, dar nu există nici un leac 
pentru muşcăturile oamenilor-lup. 

— Dar n-a fost muşcat când era lună plină, spuse Ron, care 
se uita fix la chipul fratelui său, de parcă l-ar fi putut face să 
se vindece prin simplul fapt că se holba la el. Greyback nu 
se transformase, aşa că... 

Bill nu are cum să fie un. un.? 

Se uită derutat la Lupin. 


— Nu, nu cred că Bill o să fie un om-lup adevărat, zise 
Lupin, dar asta nu înseamnă că n-a fost contaminat deloc. 
Acelea sunt răni blestemate. E puţin probabil să se vindece 
vreodată complet şi... şi de acum înainte s-ar putea să aibă 
nişte caracteristici de lup. 

— Dar s-ar putea ca Dumbledore să ştie un remediu 
eficient, spuse Ron. Unde e? Bill s-a luptat cu maniacii ăia 
din ordinul lui Dumbledore, Dumbledore îi e dator, doar nu 
o să-l lase în halul ăsta... 

— Ron, Dumbledore a murit, zise Ginny. -Nu! 

Lupin îşi mută privirea de la Ginny la Harry, de parcă ar fi 
sperat ca acesta s-o contrazică, dar când el tăcu, Lupin se 
prăbuşi pe un scaun de lângă patul lui Bill, ascunzându-şi 
chipul în mâini. Harry nu-l mai văzuse niciodată până atunci 
pe Lupin pierzându-şi stăpânirea de sine; se simţea ca şi 
cum s-ar fi băgat într-o chestiune personală, ruşinoasă; 
întoarse capul şi întâlni în schimb ochii lui Ron. Schimbară 
în tăcere o privire care confirmă spusele lui Ginny. 

— Cum a murit? şopti Tonks. Cum s-a întâmplat? 

— L-a omorât Plesneală, zise Harry. Am fost de faţă, am 
văzut totul. 

Ne-am întors în Turnul de Astronomie pentru că acolo era 
Semnul. 

Dumbledore nu se simţea bine, era slăbit, dar cred că şi-a 
dat seama că era o capcană când a auzit pe cineva urcând 
în fugă pe scară. M-a imobilizat, n-am putut să fac nimic. 
Purtam Pelerina Invizibilă. Şi apoi a intrat Reacredință pe 
uşă şi l-a dezarmat. 

Hermione îşi puse mâinile la gură şi Ron gemu. Lunei îi 
tremurau buzele. 

—. au mai sosit şi alţi Devoratori ai Morţii... apoi 
Plesneală... şi chiar el a făcut-o. Abracadabra. 

Harry nu putu să continue. Madam Pomfrey izbucni în 
plâns. Nimeni nu-i dădu atenţie, în afară de Ginny, care zise 
în şoaptă: 

— Sst! Ascultaţi! 


Înghiţind în sec, Madam Pomfrey îşi lipi degetele de buze, 
cu ochii măriţi. Undeva în noapte, un phoenix cânta într-un 
mod cum Harry nu mai auzise niciodată până atunci: era un 
cântec de jale de o frumuseţe înfiorătoare. Şi Harry simţi, 
aşa cum mai simţise şi în trecut în privinţa cântecului 
păsării phoenix, că muzica era înăuntrul său, nu în afară: 
era propria lui durere, transformată prin farmec într-un 
cântec care răsuna pe domeniu, trecând prin ferestrele 
castelului. 

Nu-şi dădură seama cât rămăseseră acolo, ascultând, şi 
nici de ce faptul că ascultau jalea pe care o simțeau părea 
să le aline întrucâtva suferinţa, dar avură senzaţia că trecu 
mult timp până când uşile aripii spitalului se deschiseră din 
nou şi profesoara McGonagall intră în salon. Lia fel ca toţi 
ceilalţi, purta urmele luptei recente: era zgâriată pe faţă şi 
avea roba sfâşiată. 

— Molly şi Arthur sunt pe drum, zise ea, iar vraja muzicii 
se destrăma: toţi se treziră parcă dintr-o transă, întorcân- 
du-se să se uite din nou la Bill, frecându-se la ochi sau 
scuturând din cap. 

— Harry, ce se petrece? Hagrid mi-a spus că erai cu 
domnul profesor Dumbledore când a... când s-a întâmplat. 
Mi-a zis că domnul profesor Plesneală a fost implicat înţr-o 
anumită... 

— Plesneală l-a omorât pe Dumbledore, zise Harry. 
Profesoara McGonagall îl privi fix pentru o clipă, apoi se 
clătină într-un mod alarmant. Madam Pomfrey, care părea 
să-şi fi venit în fire, fugi spre ea, creând un scaun pe care-l 
aşeză lângă McGonagall. 

— Plesneală, repetă McGonagall cu o voce ştearsă, prăbu- 
şindu-se pe scaun. Ne-am mirat cu toţii, dar a avut 
încredere... întotdeauna... 

Plesneală. nu-mi vine să cred. 

— Plesneală e un practicant foarte priceput al Occluman- 
ţiei, zise Lupin, cu o voce neobişnuit de aspră pentru el. Am 
ştiut-o cu toţii mereu. 


— Dar Dumbledore ajurat că Plesneală era de partea 
noastră! şopti 'Tonks. Am crezut întotdeauna că Dumbledore 
ştia despre Plesneală ceva ce noi nu ştiam. 

— întotdeauna a sugerat că avea un motiv întemeiat să se 
încreadă în Plesneală, murmură profesoara McGonagall, 
ştergându-se acum la ochi cu o batistă cu marginile în 
carouri. Adică, având în vedere trecutul lui Plesneală, era 
firesc ca oamenii să-şi pună întrebări. Dar Dumbledore mi-a 
spus cu gura lui că regretele lui Plesneală erau cât se poate 
de reale. Nici nu voia să audă ceva împotriva lui! 

— Tare mi-ar plăcea să ştiu ce i-a zis Plesneală ca să-l 
convingă, spuse 'Tonks. 

— Ştiu eu, zise Harry şi toţi se întoarseră să se uite la el. 
Plesneală i-a dat lui Cap-de-Mort informaţia care l-a făcut 
pe acesta să pornească pe urmele părinţilor mei. Apoi i-a 
spus lui Dumbledore că nu-şi dăduse seama ce făcuse, că-i 
părea foarte rău că o făcuse şi că ai mei muriseră. 

— Şi Dumbledore a crezut asta? spuse Lupin, nevenindu-i 
să creadă. 

Dumbledore a crezut că lui Plesneală îi părea rău că a 
murit James? 

Plesneală l-a urât pe James. 

— Şi credea că mama nu făcea nici cât o ceapă degerată, 
zise Harry, pentru că avea părinţi încuiaţi... îi spunea 
„Sânge-Mă/”. 

Nimeni nu întrebă de unde ştia Harry asta. Toţi păreau 
şocaţi şi copleşiţi de groază, încercând să digere faptele 
monstruoase care se petrecuseră. 

— Este numai vina mea, spuse profesoara McGonagall 
dintr-odată. 

Părea dezorientată şi-şi frământa batista în mâini. 

— Eu sunt de vină. Eu l-am trimis pe Filch să-l cheme pe 
Plesneală astă-seară, chiar am trimis după el să ne vină în 
ajutor! Dacă nu l-aş fi anunţat pe Plesneală despre ce se 
întâmpla, poate că nu i s-ar fi alăturat în luptă 
Devoratorilor Morţii. Nu cred că ştia că veneau. 


— Nu-i vina ta, Minerva, zise Lupin cu fermitate. Toţi am 
vrut întăriri, ne-am bucurat la gândul că Plesneală era pe 
drum. 

— Deci, când a sosit la locul luptei, li s-a alăturat 
Devoratorilor Morţii? întrebă Harry, care dorea să afle toate 
detaliile duplicităţii şi infamiei lui Plesneală, acumulând cu 
înfrigurare motive în plus pentru a-l uri, pentru ajura 
răzbunare. 

— Nu ştiu exact cum s-a întâmplat, spuse profesoara 
McGonagall pe un ton confuz. Totul este foarte derutanit. 
Dumbledore ne-a spus c-o să plece de la şcoală pentru 
câteva ore şi că trebuia să patrulăm pe holuri, pentru orice 
eventualitate. Remus, Bill şi Nymphadora urmau să ni se 
alăture. Aşa că am patrulat. Părea să fie complet linişte. 

Toate pasajele secrete către exterior erau supravegheate. 
Ştiam că nimeni nu putea să intre în zbor. Sunt aruncate 
farmece redutabile asupra fiecărei intrări în castel. Tot nu 
înţeleg cum au intrat Devoratorii Morţii... 

— Eu înţeleg, zise Harry, vorbindu-le despre cele două 
dulapuri magice şi despre culoarul fermecat dintre ele. Aşa 
au intrat prin Camera Necesităţii. 

Aproape fără să vrea, se uită la Ron şi Hermione, care 
păreau amândoi distruşi. 

— Am dat-o în bară, Harry, spuse Ron pe un ton sumbru. 
Am făcut cum ne-ai zis: am cercetat „Harta Ştrengarilor” şi 
nu l-am găsit pe Reacredință pe ea, aşa că am crezut că 
trebuia să fie în Camera Necesităţii. Eu, Ginny şi Neville ne- 
am dus să păzim intrarea, dar Reacredință a trecut de noi. 

— A ieşit din Cameră aproximativ la o oră după ce am 
început să stăm de pază, zise Ginny. Era singur şi ţinea 
mâna aia oribilă, sfrijită. 

— Mâna Gloriei, spuse Ron. Luminează numai pentru cel 
care o ţine, nu? 

— în orice caz, continuă Ginny, a verificat dacă Devoratorii 
Morţii aveau cale liberă, pentru că în clipa în care ne-a 
văzut a aruncat ceva în aer şi s-a lăsat întunericul. 


— Pudră Peruviană Beznă Imediată”, spuse Ron cu 
amărăciune. 

Inventată de Fred şi George. O să am o discuţie cu ei 
despre oamenii pe care-i lasă să le cumpere produsele. 

— Am încercat toate vrăjile. Lumos, Incendio, zise Ginny. 

Nimic n-a putut străpunge întunericul; tot ce am putut să 
facem a fost să ne întoarcem pe hol pe dibuite, auzind în 
acest timp oameni care treceau repede pe lângă noi. Era 
clar că Reacredință putea să vadă datorită mâinii ăleia şi îi 
ghida, dar n-am îndrăznit să folosim blesteme sau alte vrăji, 
de teamă să nu ne nimerim între noi. Până am ajuns pe un 
hol luminat, ei dispăruseră deja. 

— Din fericire, spuse Lupin cu o voce răguşită, Ron, Ginny 
şi Neville au dat aproape imediat după aceea peşte noi şi 
ne-au zis ce se întâmplase. l-am găsit pe Devoratorii Morţii 
câteva minute mai târziu, îndreptându-se spre Turnul de 
Astronomie. Era limpede că Reacredință nu se aşteptase să 
mai fie şi alţii de pază. în orice caz se părea că-şi consumase 
toată „Pudra Beznă”. A început lupta, ei s-au răspândit şi 
noi i-am urmărit. Unul dintre ei, Gibbon, a plecat, urcând pe 
scara către Turn... 

— Pentru a proiecta Semnul? întrebă Harry. 

— Da, cred că ela fost. Probabil c-o plănuiseră înainte de a 
ieşi din Camera Necesităţii, zise Lupin. Dar nu cred că lui 
Gibbon i-a convenit să-l aştepte acolo singur pe 
Dumbledore, pentru că a coborât înapoi în fugă, 
alăturându-se luptei, şi a fost lovit de un Blestem Fatal care 
m-a ratat pe mine de puţin. 

— Deci, dacă Ron stătea de pază în faţa Camerei 
Necesităţii, cu Ginny şi Neville, spuse Harry, întorcându-se 
spre Hermione, tu erai...? 

— Da, în faţa biroului lui Plesneală, şopti Hermione, cu 
ochii înlăcrimaţi. împreună cu Luna. Am stat mult timp 
acolo şi nu s-a întâmplat nimic. Nu ştiam ce se petrecea sus, 
„Harta Ştrengarilor” era la Ron. Era aproape miezul nopţii 
când domnul profesor Flitwick a venit în fugă la subsol. 


Striga că erau Devoratori ai Morţii în castel, nici nu cred că 
şi-a dat seama că eu şi Luna eram acolo. A dat pur şi simplu 
buzna în biroul lui Plesneală şi l-am auzit spunând că 
trebuia să vină cu el şi să-i ajute. Apoi am auzit o bufnitură 
puternică, Plesneală a ieşit ca o furtună, ne-a văzut şi... şi... 

— Şi? insistă Harry. 

— Harry, am fost tare proastă, spuse Hermione în şoaptă. 
A zis că domnul profesor Flitwick leşinase şi că trebuia să 
mergem să avem grijă de el, în timp ce el... în timp ce else 
ducea să le ţină piept Devoratorilor Morţii... 

Îşi acoperi ruşinată chipul şi vorbi în continuare printre 
degete, cu o voce înăbuşită. 

— Am intrat în biroul lui ca să încercăm să-l ajutăm pe 
domnul profesor Flitwick şi l-am găsit inconştient pe podea. 
Acum e atât de evident. Plesneală l-a împietrit pe Flitwick, 
dar nu ne-am dat seama, Harry, nu ne-am dat seama. Pur şi 
simplu l-am lăsat pe Plesneală să plece! 

— Nu e vina voastră, spuse Lupin cu fermitate. Hermione, 
dacă n-aţi fi făcut cum v-a spus Plesneală şi nu v-aţi fi dat la 
o parte, probabil că v-ar fi ucis pe amândouă. 

— Apoi a urcat la etaj, zise Harry, care-l văzu cu ochii 
minţii pe Plesneală urcând în fugă scara de marmură, cu 
roba neagră fluturând în urma sa ca de obicei, scoţându-şi 
în drum bagheta de sub pelerină. 

Şi a găsit locul unde se dădea bătălia. 

— Eram la ananghie, în dezavantaj, spuse 'Tonks cu o voce 
joasă. 

Gibbon fusese răpus, dar ceilalţi Devoratori ai Morţii 
păreau pregătiţi să lupte până la moarte. Neville fusese 
rănit, Bill fusese atacat cu sălbăticie de Greyback... era 
întuneric... zburau blesteme peste tot... Reacredință 
dispăruse, cred că s-a strecurat printre noi, urcând pe 
scara către Turn. Apoi au mai fugit câţiva după el, dar unul 
a blocat scările în urma lor cu un fel de blestem. Neville a 
fugit spre barieră şi a fost aruncat cât colo. 


— Nici unul dintre noi n-a putut să treacă de ea, zise Ron, 
iar Devoratorul ăla masiv a aruncat în continuare blesteme, 
care ricoşau în pereţi şi ne ratau la mustață. 

— Atunci a apărut Plesneală, spuse Tonks, iar în clipa 
următoare a dispărut. 

— Eu l-am văzut fugind spre noi, dar chiar după aceea 
puţin a lipsit să mă nimerească blestemul Devoratorului 
uriaş şi m-am ferit, pierzând firul, zise Ginny. 

— Eu l-am văzut trecând în fugă direct prin bariera 
blestemată, de parcă nici n-ar fi fost acolo, zise Lupin. Am 
încercat să mă duc după el, dar am fost aruncat înapoi, la 
fel ca Neville. 

— înseamnă c-a ştiut o vrajă pe care voi nu o ştiaţi, şopti 
McGonagall. 

Să nu uităm că era profesorul de Apărare contra Magiei 
Negre... Pur şi simplu am presupus că se grăbea să se ducă 
după Devoratorii Morţii, care scăpaseră urcând în Turn... 

— Aşa este, zise Harry furios, dar s-a dus să-i ajute, nu să-i 
oprească. 

Şi pun pariu că trebuia să ai Semnul întunecat ca să treci 
de barieră. 

Ce s-a întâmplat când a coborât? 

— Păi, Devoratorul ăla masiv tocmai aruncase un blestem 
care făcuse să se prăbuşească jumătate din tavan şi ridicase 
şi blestemul care bloca scara, spuse Lupin. Am fugit cu toţii 
în faţă, cel puţin toţi care rămăseserăm în picioare, şi atunci 
au apărut Plesneală cu băiatul din norii de praf. Bineînţeles, 
nu l-a atacat nici unul dintre noi. 

— l-am lăsat pur şi simplu să treacă, zise 'Tonks pe un ton 
sumbru. Am crezut că erau urmăriţi de Devoratorii Morţii... 
şi în clipa următoare ş-au întors ceilalţi Devoratori şi 
Greyback, şi am început iar să ne luptăm cu ei. Mi s-a părut 
că l-am auzit pe Plesneală strigând ceva, dar nu ştiu ce. 

— A strigat „s-a terminat”, spuse Harry. îşi îndeplinise 
planul. 


Toţi tăcură. Cântecul de jale al lui Fawkes răsuna în 
continuare peste domeniul întunecat de afară. în timp ce 
muzica reverbera în văzduh, lui Harry îi trecură prin minte 
gânduri nechemate. Oare luaseră deja trupul neînsufleţit al 
lui Dumbledore de la baza Turnului? Ce avea să se întâmple 
după aceea cu el? Unde avea să fie înmormântat? îşi 
strânse pumnii în buzunare. Simţi forma rece şi mică a 
Horcruxului fals lângă articulațiile degetelor de la mâna 
dreaptă. 

Uşile aripii spitalului se dădură de perete, făcându-i pe toţi 
să tresară: domnul şi doamna Weasley veneau cu paşi mari 
pe culoarul dintre paturi, cu Fleur mergând imediat în 
urma lor, având o expresie încremenită pe chipul frumos. 

— Molly, Arthur, zise profesoara McGonagall, sărind în 
picioare şi ducându-se cu paşi repezi spre ei. îmi pare atât 
de rău. 

— Bill, şopti doamna Weasley, ţâşnind pe lângă profesoara 
McGonagall, zărind chipul tumefiat al lui Bill. Vai, Bill! 

Lupin şi Tonks se ridicaseră repede, dându-se înapoi, astfel 
încât domnul şi doamna Weasley să poată ajunge cât mai 
aproape de pat. 

Doamna Weasley se aplecă peste fiul ei şi-i sărută fruntea 
însângerată. 

— Aţi spus că l-a atacat Greyback? o întrebă domnul 
Weasley pe profesoara McGonagall pe un ton confuz. Dar 
nu se transformase, nu? 

Atunci, ce înseamnă asta? Ce-o să se întâmple cu Bill? 

— Nu ştim încă, zise profesoara McGonagall, uitându-se 
neajutorată la Lupin. 

— Probabil că a fost contaminat într-o anumită măsură, 
Arthur, spuse Lupin. E un caz neobişnuit, poate singular. Nu 
ştim cum s-ar putea comporta după ce se trezeşte. 

Doamna Weasley luă alifia cu miros neplăcut de la Ma-dam 
Pomfrey şi începu să ungă rănile lui Bill. 

— Şi Dumbledore? spuse domnul Weasley. Minerva, este 
adevărat... 


chiar a?... 

Când profesoara McGonagall dădu din cap, Harry o simţi 
pe Ginny mişcându-se lângă el şi îşi întoarse capul spre ea. 
Ginny o privea pe Fleur cu ochii puţin îngustaţi, în timp ce 
ea se uita lung la Bill, cu o expresie împietrită. 

— Bineînţeles, nu contează cum arată. Nu e ceva foarte 
important... 

dar când era mic a fost aşa d-de chipeş... a fost mereu aţâţ 
d-de chipeş... şi u-urma să se însoare! 

— Ce vrrreţi să spuneţi cu asta? zise Fleur dintr-odată, 
foarte răspicat. Cum adică „urrrma” să se însoarrre? 

Doamna Weasley îşi ridică chipul scăldat de lacrimi, cu un 
aer nedumerit. 

— Păi... era vorba... 

— Crrredeţi că Bill n-o să vrrrea să se însoarrre cu mine? 
întrebă Fleur. Crrredeţi că n-o să mă mai iubească din 
cauza acestorrr muşcăturrri? 

— Nu, nu la asta m-am... 

— Pentrrru că n-o să fie aşa! zise Fleur, îndreptându-se şi 
dându-şi pe spate părul lung, des şi argintiu. Nici măcarrr 
un om-lup nu l-arrr putea face pe Bill să nu mă mai 
iubească! 

— Păi, da, sunt convinsă că aşa este, spuse doamna 
Weasley, dar credeam că... având în vedere cum... cum... 

— Aţi crrrezuţ că eu n-o să mai vrrreau să mă mărrrit cu 
el? Sau, mai bine zis, aţi sperrrat? zise Fleur, dilatându-i-se 
nările. De ce mi-arrr păsa cum arrrată? Aş zice că sunt eu 
destul de frrrumoasă pentrrru amândoi! Toate aceste rrrăni 
nu înseamnă decât că soţul meu e un om currrajos! Şi vreau 
să fac eu asta! adăugă ea pe un ton aprig, dând-o la o parte 
pe doamna Weasley şi înşfăcând alifia. 

Doamna Weasley căzu pe spate în braţele soţului ei, 
urmărind-o pe Fleur cum îi ungea rănile lui Bill, cu o 
expresie deosebit de stranie pe chip. Nimeni nu zise nimic; 
Harry nu îndrăzni să se mişte. Asemenea tuturor celorlalţi, 
aştepta explozia. 


— Bătrâna mătuşă Muriel, spuse doamna Weasley după o 
pauză îndelungată, are o diademă foarte frumoasă, făcută 
de goblini, şi sunt sigură că aş putea s-o conving să ţi-o 
împrumute pentru nuntă. [ine foarte mult la Bill, ştii, şi 
diadema o să se potrivească de minune cu părul tău. 

— Vă mulţumesc, zise Fleur pe un ton formal. Cred că arrr 
fi minunat. 

Si apoi - Harry nu îşi dădu seama ce se întâmplase - 
amândouă plângeau una în braţele celeilalte. întoarse 
capul, de-a dreptul uluit şi întrebându-se dacă se întorsese 
lumea cu susul în jos, Ron arăta la fel de uimit pe cât se 
simţea Harry, iar Ginny şi Hermione schimbau priviri 
alarmate. 

— Vezi? spuse o voce sugrumată, iar Tonks se uita urât la 
Lupin. încă vrea să se mărite cu el, chiar dacă a fost 
muşcat! Nu-i pasă! 

— E altceva, zise Lupin, abia mişcându-şi buzele şi părând 
dintr-odată foarte încordat. Bill n-o să fie un om-lup 
complet. Este vorba despre cu totul... 

— Dar nici mie nu-mi pasă, chiar nu-mi pasă! spuse 'Tonks, 
apucându-l pe Lupin de guler şi scuturându-l. Ţi-am spus de 
mii de ori... 

Harry înţelese dintr-odată care era semnificaţia Patronu- 
sului lui 'Tonks, de ce avea părul castaniu deschis şi de ce 
venise într-un suflet la Dumbledore când auzise un zvon 
conform căruia cineva fusese atacat de Greyback; până la 
urmă, nu de Sirius fusese îndrăgostită Tonks. 

— Şi ţi-am spus de mii de ori, zise Lupin, evkându-i 
privirea şi uitânduse în podea, că sunt prea bătrân pentru 
tine, prea sărac. Prea periculos... 

— Să ştii, Remus, că eu am zis întotdeauna că exagerezi în 
privinţa asta, spuse doamna Weasley peste umărul lui Fleur, 
în timp ce o bătea liniştitor pe spate. 

— Nu exagerez, zise Lupin pe un ton echilibrat. Tonks 
merită un om tânăr şi întreg. 


— Dar ea te vrea pe tine, spuse doamna Weasley, schiţând 
un zâmbet. 

Să ştii, Remus, că nu este neapărat ca cei tineri şi întregi 
să rămână aşa. 

Arătă cu tristeţe către fiul ei, care stătea întins între ei. 

— Nu este... momentul potrivit să discutăm despre asta, 
zise Lupin, uitându-se derutat în jur şi evitând să le 
întâlnească privirea celorlalţi. Dumbledore a murit. 

— Dumbledore ar fi fost cel mai fericit să ştie că există un 
strop de iubire în plus pe lume, spuse profesoara 
McGonagall pe un ton tăios, exact când uşile aripii spitalului 
se dădură din nou de perete şi intră Hagrid. 

Mica porţiune a chipului său care nu era acoperită cu 
barbă sau de păr era udă şi umflată; se cutremura de plâns, 
ţinând în mână o batistă mare cu buline. 

— Am... am făcut-o, doamnă profesoară, suspină el. L-am 
mutat. 

Doamna profesoară Lăstar a dus copiii înapoi în 
dormitoare. Domnul profesor Flitwick s-a întins, dar zice că 
o să-şi revină complet într-o clipită, iar domnul profesor 
Slughorn a spus că s-a trimis vorbă la minister. 

— îţi mulţumesc, Hagrid, zise profesoara McGonagall, ridi- 
cându-se numaidecât şi întorcându-se către grupul din jurul 
patului lui Bill. O să trebuiască să vorbesc cu cei de la 
minister când or să ajungă aici. 

Hagrid, te rog să le spui şefilor caselor - Slughorn poate fi 
reprezentantul Viperinilor - că vreau să vină cât de curând 
în biroul meu. Şi vreau să vii şi tu. Hagrid dădu din cap, se 
întoarse şi ieşi din cameră târşâin-du-şi picioarele, iar 
profesoara McGonagall se uită la Harry. 

— Aş vrea să discut ceva cu tine, Harry, înainte să mă văd 
cu ei. le rog să mă însoţeşti. 

Harry se ridică, murmură „Ne vedem puţin mai târziu” 
către Ron, Hermione şi Ginny şi merse în urma profesoarei 
McGonagall pe culoarul dintre paturi. Holurile de afară 
erau goale şi nu se auzea decât cântecul îndepărtat al 


păsării phoenix. Trecură câteva minute înainte ca Harry să- 
şi dea seama că nu se îndreptau către biroul profesoarei 
McGonagall, ci către al lui Dumbledore, şi ake câteva clipe 
înainte să realizeze că aceasta fusese directoare adjunctă, 
bineînţeles - se părea că acum era directoare - aşa că 
biroul din spatele gargu-iului era acum a ei. 

Urcară scara mobilă în tăcere şi intrară în camera 
circulară. Harry nu ştia la ce se aşteptase, poate ca biroul 
să fie acoperit cu cearşafuri negre sau chiar ca trupul 
neînsufleţit al lui Dumbledore să fie acolo. 

De fapt, camera arăta la fel ca atunci când o părăsiseră el 
şi Dumbledore, cu doar câteva ore mai devreme: 
instrumentele de argint pufăiau şi huruiau pe măsuţele cu 
picioare fusiforme, spada lui Cerceţaş scânteia la lumina 
lunii în suportul său, iar Jobenul Magic se afla pe un raft din 
spatele biroului. Dar stinghia lui Fawkes era goală, pe când 
pasărea şi trimitea în continuare cântecul de jale peste 
domeniu. Un nou portret se alăturase în rândul directorilor 
şi directoarelor răposate ale şcolii Hogwarts. Dumbledore 
dormea înţr-o ramă aurie dincolo de birou, cu ochelarii în 
formă de semilună pe nasul strâmb, părând liniştit şi ne 
tulburat. 

După ce aruncă o privire spre portretul cu pricina, 
profesoara McGonagall făcu o mişcare ciudată, de parcă şi- 
ar fi impus să se oţelească, apoi înconjură biroul, pentru a-l 
privi pe Harry, cu o expresie echilibrată pe chipul ridat. 

— Harry, zise ea, aş dori să ştiu ce aţi făcut tu şi domnul 
profesor Dumbledore după ce aţi plecat de la şcoală. 

— Nu pot să vă spun, doamnă profesoară, spuse Harry. Se 
aşteptase la această întrebare şi avea răspunsul deja 
pregătit. Chiar în camera aceea, Dumbledore îi spusese că 
nu trebuia să divulge nimănui, în afară de Ron şi Hermione, 
conţinutul lecţiilor lor. 

— Harry, ar putea fi ceva important, zise profesoara 
McGonagall. 


— Chiar este, spuse Harry. E cât se poate de important, 
dar dânsul n-a vrut să spun nimănui. 

Profesoara McGonagall se uită urât la el. 

— Potter (Harry sesiză că aceasta îi spunea din nou pe 
numele de familie), având în vedere că domnul profesor 
Dumbledore nu mai este în viaţă, cred că-ţi dai seama că 
situaţia s-a schimbat într-o anumită măsură. 

— Mie nu mi se pare că este aşa, zise Harry, ridicând din 
umeri. 

Domnul profesor Dumbledore nu mi-a spus niciodată să 
încetez să-i urmez ordinele dacă o să moară. 

— Dar... 

— însă trebuie să ştiţi ceva înainte să vină cei de la 
minister. Madam Rosmerta se află sub influenţa Blestemului 
Imperius, i-a ajutat pe Reacredință şi pe Devoratorii Morţii. 
Aşa au ajuns colierul şi miedul otrăvit la... 

— Rosmerta? spuse profesoara McGonagall, nevenindu-i 
să creadă. 

Dar înainte să mai poată spună ceva, bătu cineva la uşă, în 
spatele lor, iar profesoara Lăstar şi profesorii Flitwick şi 
Slughorn intrară pe rând în cameră, urmaţi de Hagrid, care 
plângea în continuare în hohote, cutremurându-se cât era 
de înalt. 

— Plesneală! exclamă Slughorn, care părea cel mai 
afectat, cel mai palid şi cel mai transpirat... A fost elevul 
meu! Credeam că-l cunosc! 

Înainte ca vreunul dintre ei să poată da un răspuns, se 
auzi o voce tăioasă din partea de sus a peretelui: un vrăjitor 
palid, brunet şi cu un breton scurt tocmai se întorsese în 
pânza până atunci goală a portretului său. 

— Minerva, domnul ministru soseşte în câteva clipe, 
tocmai a Dispărut de la minister. 

— îţi mulţumesc, Everard, spuse profesoara McGonagall, 
întorcânduse repede către profesorii pe care-i avea în 
subordine. Vreau să vă vorbesc despre ce se va întâmpla cu 
Hogwarts înainte să ajungă aici, continuă ea repede. Eu, 


una, nu sunt convinsă că şcoala ar trebui să se deschidă 
anul viitor. Faptul că domnul director a fost ucis de unul 
dintre colegii noştri întinează în mod grav istoria Şcolii 
Hogwarts. 

Este îngrozitor. 

— Sunt sigură că Dumbledore ar fi dorit ca şcoala să 
rămână deschisă, spuse profesoara Lăstar. Cred că dacă 
există un singur elev care vrea să vină aici, şcoala ar trebui 
să rămână deschisă pentru acel elev. 

— Dar oare o să mai existe acest elev după tot ce s-a 
întâmplat? zise Slughorn, tamponându-şi acum fruntea 
transpirată cu o batistă de mătase. Părinţii or să vrea să-şi 
ţină copiii acasă şi nu pot să spun că-i condamn. Sincer să 
fiu, eu nu cred că suntem în mai mare pericol la Hogwarts 
decât oriunde altundeva, dar nu vă puteţi aştepta ca 
mamele să-mi împărtăşească punctul de vedere. Or să vrea 
să-şi ţină familia unită, aşa cum este firesc. 

— Sunt de acord, spuse profesoara McGonagall. Şi în orice 
caz, nu putem spune că Dumbledore n-a anticipat niciodată 
posibilitatea ca Hogwarts să se închidă. Când a fost 
redeschisă Camera Secretelor, s-a gândit să închidă 
şcoala... şi trebuie să recunosc că mie personal mi se pare 
că uciderea domnului profesor Dumbledore este mai 
tulburătoare decât ideea că monstrul secret al lui Viperin 
exista în inima castelului. 

— Trebuie să ne consultăm cu guvernatorii, spuse 
profesorul Flitwick cu o voce subţire şi piţigăiată. 

Avea o vânătaie mare pe frunte, dar acesta era singurul 
semn rămas de pe urma faptului că leşinase în biroul lui 
Plesneală. 

— Trebuie să respectăm procedura oficială. N-avem voie 
să luăm o decizie pripită. 

— Hagrid, tu n-ai spus nimic până acum, zise profesoara 
McGonagall. 

Ce părere ai, crezi că Hogwarts ar trebui să rămână 
deschisă? 


Hagrid, care plânsese în tăcere în batista mare cu buline 
pe parcursul acestei conversații, îşi ridică acum ochii roşii şi 
umflaţi, zicând cu o voce răguşită: 

— Nu ştiu, doamnă profesoară. Asta n-o puteţi hotări decât 
dumneavoastră, ca directoare, şi şefii Caselor. 

— Domnul profesor Dumbledore a prețuit întotdeauna 
punctul tău de vedere, spuse profesoara McGonagall pe un 
ton binevoitor, la fel ca mine. 

— Păi, eu rămân, zise Hagrid, curgându-i în continuare 
lacrimi mari, care i se scurgeau în barba încâlcită. E casa 
mea, e casa mea de când aveam treisprezece ani. Şi dacă 
sunt copii care mă vor ca profesor, o să le predau. Dar... nu 
ştiu... Hogwarts fără Dumbledore... 

Înghiţi în sec şi îşi ascunse din nou chipul după batistă. Se 
lăsă tăcerea. 

— în ordine, spuse profesoara McGonagall, aruncând o 
privire pe fereastră, spre domeniu şi verificând dacă se 
apropia ministrul Magiei. Atunci trebuie să fiu de acord cu 
Filius că cel mai corect este să ne consultăm cu 
guvernatorii, care or să ia decizia finală. 

Cât despre întoarcerea acasă a elevilor... ar fi indicat să 
plece mai devreme decât mai târziu. Am putea aranja ca 
Expresul de Hogwarts să vină chiar mâine, dacă e nevoie. 

— Dar cum rămâne cu înmormântarea lui Dumbledore? 
spuse Harry, vorbind în sfârşit. 

— Ei bine, zise profesoara McGonagall, pierzându-şi puţin 
aerul energic şi cu o voce tremurată, ş-ştiu că Dumbledore 
a dorit să fie înmormântat aici, la Hogwarts. 

— Atunci aşa o să fie, nu? spuse Harry aprig. 

— Dacă cei de la minister cred că aşa e cel mai bine, zise 
profesoara McGonagall. Nici un alt director sau directoare 
n-a mai fost... 

— Nici un alt director sau directoare n-a făcut atât de 
multe pentru această şcoală, mormăi Hagrid. 

— Locul de odihnă al lui Dumbledore ar trebui să fie la 
Hogwarts, zise profesorul Flitwick. 


— Negreşit, spuse profesoara Lăstar. 

— în acest caz, zise Harry, n-ar trebui să-i trimiteţi pe elevi 
acasă înainte să aibă loc înmormântarea. Or să vrea să-şi 
ia... 

Harry nu putu să rostească ultimele cuvinte, dar 
profesoara Lăstar termină propoziţia în locul lui. 

— Rămas-bun. 

— Bine zis, spuse profesorul Flitwick cu o voce subţire. 
Foarte bine zis! Elevii noştri ar trebui să-i aducă un ultim 
omagiu, aşa se cuvine. 

Putem aranja să fie duşi acasă după aceea. 

— De acord! strigă profesoara Lăstar. 

— Presupun că... da... zise Slughorn cu o voce destul de 
agitată, în timp ce Hagrid suspină în semn de aprobare. 

— Vine, spuse profesoara McGonagall dintr-odată, 
cercetând domeniul. Domnul ministru... şi după câte văd, a 
adus o delegaţie cu el. 

— Doamnă profesoară, pot să plec? zise Harry. 

Nu-şi dorea absolut deloc să-l vadă pe Rufus Scrimgeour 
sau să fie interogat de el în noaptea aceea. 

— Da, spuse profesoară McGonagall, şi încă repede. 

Profesoara McGonagall se duse cu paşi mari la uşă şi o 
deschise pentru el. Harry cobori în fugă pe scara în spirală 
şi apoi pe holul gol. 

Îşi lăsase Pelerina Invizibilă în vârful Turnului de 
Astronomie, dar nu mai conta; nu era nimeni pe holuri care 
să-l vadă trecând, nici măcar Filch, Doamna Norris sau 
Peeves. Nu întâlni nici o altă persoană, până când ajunse pe 
culoarul care ducea spre camera comună a Cercetaşilor. 

— Este adevărat? şopti doamna grasă când se apropie de 
ea. Chiar este adevărat? Dumbledore... a murit? 

— Da, zise Harry. 

Doamna grasă scoase un vaiet şi, fără să aştepte parola, se 
dădu la o parte, făcându-i loc să treacă. 

Aşa cum bănuise Harry, camera de zi era ticsită. în cameră 
se lăsă tăcerea când Harry intră pe gaura portretului. îi 


văzu pe Dean şi pe Seamus stând într-un grup în apropiere. 
Asta însemna că dormitorul era gol sau aproape gol. Nu 
vorbi cu nimeni şi nu întâlni privirea nimănui. Traversă pur 
şi simplu camera şi intră pe uşa care ducea spre 
dormitoarele băieţilor. Aşa cum sperase, Ron îl aştepta, 
fiind încă îmbrăcat de zi şi stând pe pat. Harry se aşeză pe 
baldachin şi pentru o clipă cei doi se uitară lung unul la 
celălalt. 

— Se discută despre închiderea şcolii, spuse Harry. 

— Lupin a zis că aşa o să se întâmple. Urmă o pauză. 

— Şi? spuse Ron cu o voce foarte joasă, de parcă ar fi 
crezut că mobila trăgea cu urechea la ce vorbeau. L-aţi 
găsit? L-aţi luat? H-Horcruxul? 

Harry clătină din cap. Acum i se părea că tot ce se 
petrecuse în jurul lacului acela întunecat era ca un coşmar 
îndepărtat; oare chiar se întâmplase, cu doar câteva ore 
înainte? 

— Nu l-aţi luat? zise Ron distrus. Nu era acolo? 

— Nu, spuse Harry. Cineva îl luase deja şi lăsase unul fals 
în locul lui. 

— II luase deja?... 

Harry scoase medalionul fals din buzunar în tăcere, îl 
deschise şi i-l dădu lui Ron. întreaga poveste putea aştepta. 
Nu asta conta în noaptea aceea. Singurul lucru care conta 
era sfârşitul, sfârşitul aventurii lor zadarnice, sfârşitul vieţii 
lui Dumbledore. 

— R.A. B., şopti Ron. Cine-o fi fost? 

— Nu ştiu, spuse Harry, întinzându-se pe spate pe pat 
complet îmbrăcat şi privind în gol în sus. 

Nu era deloc curios în privinţa lui R. A. B., se îndoia că 
avea să mai fie vreodată curios. Stând acolo, îşi dădu seama 
brusc că se lăsase tăcerea pe domeniu. Fawkes se oprise 
din cântat. 

Înţelese, fără să îşi dea seama cum, că pasărea phoenix 
plecase, părăsise Hogwarts pentru totdeauna, la fel cum 


Dumbledore părăsise şcoala, părăsise acea lume... şi îl 
părăsise pe Harry. 

— CAPITOLUL XXX - 

MORMÂNTUL ALB. 

Toate cursurile fuse anulate, toate examenele amânate. 
Unii părinţi se grăbiră să vină să-şi ia copiii de la Hogwarts 
pe parcursul următoarelor câteva zile. Gemenele Patil 
plecară înaintea micului dejun din dimineaţa de după 
noaptea în care murise Dumbledore, iar Zacharias Smith 
părăsi castelul însoţit de tatăl său, cu un aer arogant. Pe de 
altă parte, Seamus Finnigan refuză categoric să se întoarcă 
acasă cu mama sa; se certară, strigând unul la celălalt, în 
holul de la intrare, până când aceasta fu de acord să 
rămână şi ea la înmormântare. Seamus le spuse lui Harry şi 
Ron că mamei sale îi găsise cu greu un loc unde să doarmă 
în Hogsmeade, pentru că vrăjitorii şi vrăjitoarele veneau în 
număr mare în sat, pentru a-i aduce un ultim omagiu lui 
Dumbledore. 

Se agitară puţin spiritele în rândul elevilor din anii mai 
mici, când o trăsură de un albastru deschis, de mărimea 
unei case, trasă de doisprezece cai înaripaţi, din rasa 
palomino, se profila pe cer la orele târzii ale după-amiezii 
dinaintea zilei înmormântării, aterizând la marginea 
Pădurii. Harry văzu de la fereastră o femeie uriaşă, 
frumoasă, brunetă, cu piele măslinie, coborând pe scara 
trăsurii şi aruncându-se în braţele deschise ale lui Hagrid. 
între timp, o delegaţie formată din funcţionari ai 
ministerului, printre care însuşi ministrul Magiei, fu 
găzduită la castel. Harry avu grijă să nu aibă nimic de-a 
face cu vreunul dintre ei; era sigur că, mai devreme sau mai 
târziu, avea să i se ceară din nou să vorbească despre 
ultima plecare a lui Dumbledore de la Hogwarts. 

Harry, Ron, Hermione şi Ginny îşi petreceau tot timpul 
împreună. 

Vremea era frumoasă şi parcă sfidătoare. Harry îşi 
imagina cum ar fi fost dacă n-ar fi murit Dumbledore şi ar fi 


petrecut această perioadă împreună la sfârşitul anului. 
Ginny ar fi terminat cu examenele, nu ar mai fi avut grija 
temelor... 

şi amâna mereu să spună ceea ce ştia că trebuia spună, cu 
o oră şi încă o oră. Amâna să facă ceea ce ştia că era corect, 
pentru că-i venea prea greu să renunţe la sursa sa cea mai 
importantă de alinare. 

Vizitau aripa spitalului de două ori pe zi: Neville fusese 
externat, dar Bill era încă sub supravegherea lui Madam 
Pomfrey. Cicatricele erau la fel de adânci ca întotdeauna; de 
fapt, acum semăna foarte bine cu Ochi-Nebun Moody, având 
însă din fericire doi ochi şi două picioare. 

Personalitatea nu părea să i se fi schimbat deloc. Singurul 
lucru care părea să se fi schimbat era faptul că acum îi 
plăcea foarte tare friptura în sânge. 

—. aşa că arrre marrre norrroc că se însoarrră cu mine, 
zise Fleur veselă, umfiându-i pernele lui Bill, pentrrru că la 
englezi carrrnea e merrreu prrrea bine făcută, am spus-o 
din totdeauna. 

— Presupun că n-am de ales şi trebuie să accept că până la 
urmă o să se însoare cu ea, spuse Ginny, oftând, ceva mai 
târziu în seara aceea, când ea, Harry, Ron şi Hermione 
stăteau lângă fereastra deschisă în camera de zi a 
Cercetaşilor, privind domeniul peste care asfinţea soarele. 

— E simpatică, zise Harry. însă tare urâtă, adăugă Harry 
repede, în timp ce Ginny ridică din sprâncene şi râse fără să 
vrea pe înfundate. 

— Păi, presupun că dacă mama poate să se împace cu 
gândul, pot şi eu. 

— A mai murit cineva cunoscut? o întrebă Ron pe 
Hermione, care răsfoia ediţia de seară a Profetului. 

Hermione tresări când auzi nuanţa de asprime forţată din 
vocea lui. 

— Nu, spuse ea pe un ton mustrător, împăturind ziarul. îl 
caută în continuare pe Plesneală, dar nici urmă de el. 


— Bineînţeles, zise Harry, care se enerva ori de câte ori se 
ivea acest subiect. Nu o să-l găsească pe Plesneală până nu 
o să-l găsească pe Cap-de-Mort şi, având în vedere că n-au 
reuşit să facă asta în tot acest timp... 

— Eu mă duc să mă culc, spuse Ginny, căscând. N-am prea 
dormit bine de când... mă rog... mi-ar prinde bine să dorm. 
Îl sărută pe Harry (Ron se uită în altă parte, într-un mod 

ostentativ), le făcu cu mâna celorlalţi doi şi se îndreptă 
către dormitoarele fetelor. în clipa în care se închise uşa în 
urma ei, Hermione se aplecă spre Harry cu o expresie cât 
se poate de caracteristică pe chip. 

— Harry, am găsit ceva azi-dimineaţă, la bibliotecă. 

— Despre R. A. B.? spuse Harry, îndreptându-se. 

Nu se mai simţea aşa cum i se întâmplase de atât de multe 
ori în trecut, entuziasmat, curios, dorindu-şi cu ardoare să 
rezolve un mister; tot ce ştia era că sarcina de a descoperi 
adevărul despre Horcruxul original trebuia îndeplinită 
pentru a putea avansa puţin de-a lungul drumului întunecat 
şi şerpuit care se întindea în faţa lui, drumul pe care 
pornise împreună cu Dumbledore şi pe care acum trebuia 
să meargă de unul singur. Puteau să mai fie nu mai puţin de 
patru Horcruxuri oriunde în lume şi fiecare dintre acestea 
trebuia găsit şi distrus înainte să existe posibilitatea de a fi 
ucis Cap-de-Mort. Harry repeta întruna cum se numeau 
acestea, de parcă le-ar fi putut aduce mai aproape 
înşiruindu-le: medalionul... cupa... şarpele... un obiect al lui 
Cercetaş sau Ochi-de-Şoim... medalionul... cupa... şarpele... 
un obiect al lui Cercetaş sau Ochi-de-Şoim... 

Această incantaţie părea să răsune în mintea lui Harry 
noaptea, când adormea, iar visele îi erau populate cu 
numeroase cupe, medalioane şi obiecte misterioase, la care 
nu putea ajunge, deşi Dumbledore îl ajuta, întinzându-i o 
scară din frânghii care se transformau în şerpi în clipa în 
care începea să urce pe ea. 

Îi arătase lui Hermione biletul din medalion în dimineaţa 
după ce murise Dumbledore şi, deşi ea nu recunoscuse 


imediat inițialele ca aparţinând unui vrăjitor misterios pe 
care îl întâlnise în lecturile ei, de atunci se tot ducea la 
bibliotecă, mai des decât ar fi avut nevoie cineva care nu 
avea teme de făcut. 

— Nu, zise ea cu tristeţe. Am încercat, Harry, dar n-am 
găsit nimic. 

Sunt câţiva vrăjitori destul de cunoscuţi care au aceste 
iniţiale. 

Rosalind Antigone Bungs, Rupert „Aruncăto-rul-de- 
secure” 

Brookstanton. Dar nu par să fie cei pe care îi căutăm. 
Judecând după biletul acela, cine a furat Horcruxul îl 
cunoştea pe Cap-de-Mort şi nu pot să găsesc nici o dovadă 
cât de mică a faptului că Bungs sau Aruncătorul-de-secure 
au avut vreodată vreo legătură cu el. Nu, de fapt, voiam să- 
ţi vorbesc... ei bine, despre Plesneală. 

Păru îngrijorată doar pentru că repetă numele. 

— Ce-i cu el? întrebă Harry cu amărăciune, lăsându-se din 
nou pe spătarul fotoliului. 

— Păi, se pare că până la urmă nu am fost chiar departe 
de adevăr în privinţa Prințului Semipur, spuse ea pe un ton 
nesigur. 

— Hermione, chiar trebuie să răsuceşti cuțitul în rană? 
Cum crezi că mă simt acum în legătură cu asta? 

— Nu, nu, Harry, n-am spus-o în sensul ăsta! spuse ea 
repede, uitânduse înjur pentru a se asigura că nu trăgea 
nimeni cu urechea la ce vorbeau. Doar am avut dreptate că 
manualul i-a aparţinut la un moment dat lui Eileen Prince. 
Vezi tu, ea a fost mama lui Plesneală! 

— Mi s-a părut mie că nu era o frumuseţe, zise Ron. 
Hermione îl ignoră. 

— Răsfoiam celelalte numere vechi ale Profetului şi am 
găsit un mic anunţ în care scria despre căsătoria dintre 
Eileen Prince şi un bărbat pe nume Tobias Plesneală, iar 
apoi un alt anunţ în care scria că născuse un... 

— criminal! exclamă Harry. 


— Păi... da, zise Hermione. Aşa că... am avut dreptate într- 
un fel. Vezi tu, Plesneală trebuie să fi fost mândru să fie 
„semi-prinţ”. Din câte am citit în Profet, Tobias Plesneală 
era încuiat. 

— Da, e logic, spuse Harry. Cred c-a adus vorba de sângele 
său pur pentru a se înţelege bine cu Lucius Reacredință şi 
cu ceilalţi. Este exact cum e Cap-de-Mort. Mamă cu sânge 
pur, tatăl încuiat... ruşinat de originea sa, încercând să se 
facă temut folosind Magia Neagră, şi-a găsit un nou nume 
impresionant. Lordul Cap-de-Mort... Prinţul Semipur... cum 
de nu şi-a dat seama Dumbledore...? 

Se întrerupse, uitându-se pe geam. Nu putea să se abţină 
să mediteze la încrederea complet eronată pe care o 
avusese Dumbledore în Plesneală. Dar, aşa cum Hermione 
tocmai îl făcuse să-şi aducă aminte, şi el, Harry, fusese 
păcălit. în ciuda acelor vrăji mâzgălite, care se dovedeau 
din ce în ce mai periculoase. Refuzând să aibă o părere 
proastă despre băiatul care fusese atât de isteţ şi care îl 
ajutase atât de mult. 

Îl ajutase... iar acum acesta era un gând aproape de 
nesuportat. 

— Tot nu înţeleg de ce nu te-a reclamat pentru folosirea 
acelui manual, zise Ron. în mod sigur a ştiut unde găseai 
toate vrăjile. 

— A ştiut, spuse Harry cu amărăciune. A ştiut când am 
folosit „Sectumsempra”. Nici nu a avut nevoie de Legiliman- 
ţie. Ar fi putut să ştie chiar înainte de asta, când Slughorn 
zicea cât de priceput eram la Poţiuni. N-ar fi trebuit să-şi 
lase cartea pe fundul dulapului ăluia, nu-i aşa? 

— Dar de ce nu te-a reclamat? 

— Nu cred că a vrut să arate că avea vreo legătură cu 
cartea aceea, zise Hermione. Nu cred că Dumbledore ar fi 
fost mulţumit dacă ar fi aflat că era a lui. Şi chiar dacă 
Plesneală ar fi pretins că nu-i aparținuse, Slughorn i-ar fi 
recunoscut imediat scrisul. Şi oricum, manualul rămăsese în 


fosta clasă a lui Plesneală şi pun pariu că Dumbledore ştia 
că pe mama lui o chema „Prince”. 

— Ar fi trebuit să-i arăt cartea lui Dumbledore, spuse 
Harry. în tot acest timp, mi-a arătat că Lordul Cap-de-Mort 
era diabolic încă din şcoală, iar eu aveam dovada că se 
întâmplase la fel cu Plesneală. 

— Diabolic” e un cuvânt cam dur, spuse Hermione cu o 
voce joasă. 

— Dar tu ai fost cea care îmi tot spunea că manualul era 
periculos! 

— Harry, eu doar încerc să spun că-ţi asumi o vină prea 
mare. Am crezut că prinţul avea un simţ al umorului cam 
răutăcios, dar nu mi-aş fi putut închipui niciodată că era un 
viitor ucigaş. 

— Nici unul dintre noi nu şi-ar fi putut închipui că 
Plesneală era în stare să... ştiţi voi, zise Ron. 

Se lăsă tăcerea, fiecare dintre ei fiind cufundat în propriile 
gânduri, dar Harry era sigur că Ron şi Hermione se 
gândeau la dimineaţa următoare, când Dumbledore avea să 
fie condus pe ultimul drum. 

Harry nu mai fusese niciodată la o înmormântare; când 
murise Sirius, trupul său neînsufleţit nu rămăsese în urmă, 
iar el nu fusese înmormântat. Nu ştia la ce să se aştepte şi 
era puţin îngrijorat de ce avea să vadă, de ce avea să simtă. 
Se întrebă dacă moartea lui Dumbledore avea să i se pară 
mai reală după înmormântare. Deşi erau momente când 
părea copleşit, şi-şi dădea seama de asta, mai erau şi 
perioade pustii, de acalmie, când, în ciuda faptului că în tot 
castelul nu se vorbea decât despre aceasta, îi venea greu să 
creadă că Dumbledore murise cu adevărat, însă nu căutase 
disperat un fel de portiţă, o cale de a-l aduce înapoi pe 
Dumbledore, aşa cum făcuse în cazul lui Sirius. Băgă mâna 
în buzunar după lanţul de aur al Horcruxului fals, pe care 
acum îl ţinea mereu la el, nu ca pe un ţalisman, ci pentru a-i 
aminti ce preţ fusese plătit pentru el şi ce mai rămăsese de 
făcut. 


În ziua următoare Harry se trezi devreme pentru a-şi face 
bagajele; Expresul de Hogwarts avea să plece la o oră după 
înmormântare. La parter, atmosfera din Marea Sală era 
sumbră. Toată lumea era îmbrăcată în robe festive şi nimeni 
nu părea să aibă poftă de mâncare. Profesoara McGonagall 
lăsase gol scaunul ca un tron din mijlocul mesei 
profesorilor. Şi scaunul lui Hagrid era gol: Harry îşi zise că, 
probabil, acesta nu putuse veni la micul dejun; dar locul lui 
Plesneală fusese ocupat fără jenă de Rufus Scrimgeour. 
Harry evită să-i întâlnească ochii galbeni când acesta se 
uită cercetător prin Marea Sală. Avea sentimentul neplăcut 
că Scrimgeour îl căuta pe el. 

Harry zări părul roşcat şi ochelarii cu ramă de corn ai lui 
Percy Weasley, printre cei care-l însoțeau pe Scrimgeour. 
Ron nu dădu nici un semn că-l văzuse, în afara faptului că 
tăia bucăţile de scrumbie cu o furie inexplicabilă. 

La masa Viperinilor, Crabbe şi Goyle şuşoteau între ei. Deşi 
erau nişte băieţi mătăhăloşi, păreau neobişnuit de 
însinguraţi fără silueta înaltă şi palidă a lui Reacredință 
între ei, gata să le dea ordine. Harry nu se prea gândise la 
Reacredință. Toată animozitatea sa era concentrată asupra 
lui Plesneală, dar nu uitase teama pe care o auzise în vocea 
lui Reacredință în vârful acelui turn şi nici faptul că acesta 
lăsase în jos bagheta înainte să sosească ceilalţi Devoratori 
ai Morţii. Harry nu credea că Reacredință l-ar fi ucis pe 
Dumbledore. încă îl dispreţuia pe Reacredință pentru 
dragostea pe care o purta Magiei Negre, dar antipatia faţă 
de el se amestecase acum cu un strop de milă. Oare unde 
era Reacredință acum, se întrebă Harry, şi oare ce-l obliga 
Cap-de-Mort să facă, ameninţându-l că avea să îi omoare pe 
el şi pe părinţii săi? 

Firul gândurilor lui Harry fu întrerupt de Ginny, care îi 
dădu un ghiont în coaste. Profesoara McGonagall se 
ridicase în picioare, aşa că zumzetul îndurerat din Sală se 
stinse numaidecât. 


— Nu mai este mult, zise ea. Şeful Casei voastre vă va 
conduce afară pe domeniu. Vă rog să-l urmaţi. Cercetaşi, 
după mine. 

Elevii se ridicară de la mese aproape fără zgomot. Harry îl 
zări pe Slughorn în faţa coloanei de Viperini, purtând o 
superbă robă festivă lungă de un verde smarald, brodată cu 
argintiu. Nu o mai văzuse niciodată atât de curată pe 
profesoara Lăstar, şefa Astropufilor; nu avea absolut nici un 
petic pe pălărie, iar când ajunseră în holul de la intrare, o 
găsiră pe Madam Pince stând lângă Filch. Purta un voal 
negru lung, care-i ajungea până la genunchi, iar Filch era 
îmbrăcat cu un costum negru şi o cravată foarte veche, cu 
un miros pregnant de naftalină. 

Când ieşi pe treptele de piatră dincolo de uşile de la 
intrare, Harry văzu că se îndreptau către lac. Razele calde 
ale soarelui îi mângâiară chipul în timp ce elevii o urmau în 
tăcere pe profesoara McGonagall spre locul unde fuseseră 
înşirate câteva sute de scaune. Un culoar trecea prin 
mijlocul rândurilor de scaune, iar în faţă era o masă de 
marmură, cu toate scaunele îndreptate spre ea. Era o zi 
frumoasă de vară. 

Jumătate dintre scaune fuseseră deja ocupate de o 
varietate neobişnuită de oameni, unii jerpeliţi, alţii eleganţi, 
tineri şi bătrâni. 

Harry nu-i recunoscu pe majoritatea dintre ei, dar văzu 
câteva chipuri familiare, printre care membrii Ordinului 
Phoenix: Kingsley Shacklebolt, Ochi-Nebun Moody, 'Tonks, al 
cărei păr îşi redobândise în mod miraculos culoarea roz 
aprins, Remus Lupin, care părea să o ţină de mână pe 
Tonks, domnul şi doamna Weasley, Bill, care mergea ajutat 
de Fleur, urmat de Fred şi George, care purtau sacouri de 
piele neagră de dragon. Apoi mai era Madame Maxime, 
care ocupa numai ea două scaune şi jumătate, Iom, 
proprietarul „Ceaunului Crăpat”, Arabella Figg, vecina 
Nonă a lui Harry, cântăreaţa cu părul lung şi umflat, care 
cânta la bas în formaţia vrăjitorească „Surorile Stranii”, 


Ernie Prang, şoferul Autobuzului Salvator, doamna Malkin, 
de la magazinul de robe de pe Aleea Diagon, şi câţiva 
oameni pe Harry îi ştia doar din vedere, cum era barmanul 
de la „Capul de mistreţ” sau vrăjitoarea care împingea 
căruciorul cu mâncare în Expresul de Hogwarts. Veniseră şi 
fantomele castelului, care abia dacă se vedeau în lumina 
puternică a soarelui, putând fi observate doar când se 
mişcau şi scânteind transparent în văzduhul sclipitor. 

Harry, Ron, Hermione şi Ginny se aşezară la capătul unui 
şir de scaune de lângă lac. Oamenii vorbeau în şoaptă între 
ei. Vorbăria lor se auzea ca un vânticel care deranja firele 
de iarbă, dar ciripitul păsărilor era mult mai puternic decât 
acest zumzet. Mulțimea era din ce în ce mai numeroasă. 
Simţind dintr-o dată un val de afecţiune profundă pentru 
amândoi, Harry o văzu pe Luna ajutându-l pe Neville să ia 
loc pe un scaun. Ei erau singurii din A. D. care 
răspunseseră chemării lui Hermione în noaptea când 
murise Dumbledore, iar Harry ştia care era motivul: ei erau 
cei cărora le lipsise cel mai tare A. D,., fiind probabil singurii 
care îşi verificaseră în mod regulat monedele şi sperând că 
avea să aibă loc o nouă întâlnire. 

Cornelius Fudge trecu pe lângă ei, îndreptându-se către 
rândurile din faţă, cu o expresie mâhnită pe chip şi 
învârtind melonul verde; următoarea persoană pe care o 
recunoscu Harry fu Rita Skeeter. Se înfurie când văzu că ea 
ţinea un caiet de notițe în mâna cu gheare roşii; apoi, 
mâniindu-se şi mai tare, o văzu pe Dolores Umbridge, cu o 
expresie îndurerată, neconvingătoare, pe chipul ca de 
broască, purtând o fundă de catifea neagră peste buclele 
arămii. Aceasta tresări la vederea centaurului Firenze, care 
părea să stea de strajă pe malul lacului, şi fugi repede către 
un scaun cât mai îndepărtat. 

În sfârşit, se aşezară toţi profesorii. Harry îl văzu pe 
Scrimgeour, grav şi distins în rândul din faţă, alături de 
profesoara McGonagall. 


Se întrebă dacă lui Scrimgeour sau oricărei alte persoane 
importante de acolo chiar le părea rău că murise 
Dumbledore. în clipa aceea auzi o muzică, o muzică stranie, 
spectrală, şi uită de antipatia sa faţă de minister. Privi în jur, 
încercând să descopere de unde provenea cântecul. Nu era 
singurul. Mai mulţi întoarseră capul, ui-tându-se în jur puţin 
neliniştiţi. 

— Acolo, îi şopti Ginny lui Harry la ureche. 

Şi îi văzu în apa limpede şi verde luminată de razele 
soarelui, la câţiva centimetri sub suprafaţă. îi aduceau 
aminte într-un mod îngrozitor de Inferi: un cor de oameni ai 
mării cântau într-o limbă ciudată, pe care ceilalţi nu o 
înțelegeau. Chipurile palide le erau vălurite şi părul se 
învolbura în jurul lor. Lui Harry i se zbârli părul de pe ceafă 
din cauza muzicii, dar aceasta era plăcută. în mod evident, 
vorbea despre pierdere şi suferinţă. Uitându-se în jos la 
chipurile sălbatice ale cântăreților simţi că măcar aceştia 
regretau moartea lui Dumbledore. 

Apoi Ginny îl înghionti din nou şi Harry îşi întoarse capul. 

Hagrid mergea încet pe culoarul dintre scaune. Plângea în 
tăcere, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji, ducând în 
braţe un trup neînsufleţit, îmbrăcat în catifea purpurie, 
presărată cu stele aurii. 

Harry ştiu că era trupul lui Dumbledore. Simţi o durere 
acută la vederea lor. Pentru o clipă, muzica ciudată şi faptul 
că ştia că trupul lui Dumbledore era atât de aproape părură 
să răpească toată căldura razelor soarelui. Ron era alb ca 
varul şi arăta şocat. Iar Ginny şi Hermione plângeau, cu 
lacrimile şiroindu-le fără încetare în poală. 

Nu puteau desluşi exact ce se întâmpla în faţă. Hagrid 
părea să fi aşezat cu grijă trupul pe masă. Acum se întoarse 
pe culoar, suflânduşi nasul cu zgomote ca de trompetă, care 
atraseră privirile scandalizate ale câtorva oameni, printre 
care Harry o observă şi pe Dolores Umbridge... dar Harry 
ştia că lui Dumbledore nu i-ar fi păsat. 


Încercă să facă un gest prietenesc către Hagrid, când 
acesta trecu pe lângă el, dar Hagrid avea ochii atât de 
umflaţi, încât era de mirare că vedea pe unde merge. Harry 
aruncă o privire spre rândul din spate spre care se îndrepta 
Hagrid şi realiză care era punctul său de reper, pentru că 
acolo se afla uriaşul Grawp, îmbrăcat cu un sacou şi nişte 
pantaloni, care erau fiecare de mărimea unui mic cort. îşi 
ţinea plecat capul urât asemenea unui bolovan, docil şi 
aproape uman. Hagrid se aşeză lângă fratele său de mamă 
şi Grawp îl bătu liniştitor pe cap, cu putere, încât picioarele 
scaunului lui Hagrid se adânciră în pământ. 

Harry avu o pornire ciudată de a râde. Dar atunci muzica 
se opri şi se întoarse din nou spre partea din faţă. 

Un vrăjitor micuţ cu părul format din smocuri, îmbrăcat cu 
o robă neagră simplă, se ridicase şi stătea acum în faţa 
trupului neînsufleţit al lui Dumbledore. Harry nu auzi ce 
spunea. O parte dintre cuvinte ajunseră la ei, plutind la 
întâmplare pe deasupra sutelor de capete. 

„Spirit nobil”... „contribuţie intelectuală”... „suflet mare” - 
cuvinte oarecum lipsite de însemnătate. Nu prea aveau 
legătură cu acel Dumbledore pe care-l cunoscuse Harry. îşi 
aminti dintr-odată nişte cuvinte pe placul lui Dumbledore: 
„papă-lapte”, „smiorcăiţi”, „ciudaţi”, „vicleni” şi trebui să se 
abţină din nou să zâmbească. Oare era ceva în neregulă cu 
el? 

Auzi un clipocit catifelat în stânga sa şi văzu că oamenii 
mării ieşiseră la suprafaţă pentru a asculta şi ei. Şi-l aminti 
pe Dumbledore stând pe malul lacului cu doi ani în urmă, 
foarte aproape de locul unde stătea acum Harry, discutând 
în limba oamenilor mării cu sirena-şefă. 

Harry se întrebă unde învățase Dumbledore limba 
oamenilor mării. 

Erau atât de multe lucruri despre care nu-l întrebase 
niciodată, atât de multe lucruri pe care ar fi trebuit să i le 
spună. 


Şi atunci, luându-l complet pe nepregătite, îl fulgeră cruda 
realitate, într-un mod mai clar şi mai puternic decât până 
atunci. Dumbledore murise, nu mai era printre ei. Strânse 
atât de tare medalionul rece, încât îl duru mâna, dar nu 
putu să-şi ţină în frâu lacrimile fierbinţi, care i se prelinseră 
pe obraji. îşi întoarse privirea dinspre Ginny şi ceilalţi, 
privind dincolo de lac, spre Pădure, în timp ce omuleţul 
îmbrăcat în negru bolborosea în continuare. Ceva se mişca 
printre copaci. Centaurii veniseră şi ei să aducă un ultim 
omagiu. Nu ieşiră în câmp deschis, dar Harry îi văzu stând 
aproape nemişcaţi, pe jumătate ascunşi în umbre, privindu-i 
pe vrăjitori şi având arcurile pe lângă corp. Harry îşi aduse 
aminte de primul său drum de coşmar în Pădure, prima 
dată când întâlnise fiinţa care era Cap-de-Mort la acea 
vreme, cum îl înfruntase, cum el şi Dumbledore discutaseră 
la scurt timp după aceea despre luptele purtate când nu 
erau sorţi de izbândă. 

Dumbledore spusese că era important să lupţi, iar şi iar, 
pentru că numai astfel răul putea fi ţinut la distanţă, însă 
fără să fie eliminat vreodată cu desăvârşire. 

Şi atunci, stând acolo, sub soarele pârjolitor, Harry realiză 
cu claritate cum îl apăraseră pe rând cei care ţinuseră la el: 
mama sa, tatăl său, naşul său şi în cele din urmă 
Dumbledore, dorindu-şi cu toţii să-l protejeze cu orice preţ; 
dar acum se încheiase. Nu mai putea lăsa pe nimeni să stea 
între el şi Cap-de-Mort; trebuia să renunţe pentru 
totdeauna la iluzia pe care ar fi trebuit s-o dea uitării de la 
vârsta de un an: iluzia că braţele protectoare ale unui 
părinte însemna că nu-l putea răni nimic. Era un coşmar din 
care nu se putea trezi. Nu exista nici o şoaptă liniştitoare în 
întuneric care să-i spună că era în siguranţă, că totul se 
petrecea doar în imaginaţia lui; ultimul şi cel mai mare 
dintre protectorii săi murise, iar acum era mai singur decât 
fusese vreodată. 

Omuleţul îmbrăcat în negru terminase în sfârşit de vorbit 
şi se aşezase din nou la locul său. Harry aşteptă să se ridice 


altcineva; se aştepta la nişte discursuri, probabil din partea 
ministrului, dar nu se mişcă nimeni. 

Apoi ţipară câţiva oameni. Din trupul neînsufleţit al lui 
Dumbledore şi din masa pe care se afla acesta ţâşniseră 
nişte flăcări albe, strălucitoare: se înălţau din ce în ce mai 
sus, acoperindu-i trupul. 

Fumul alb se ridică în văzduh, desenând forme ciudate. 
Lui Harry îi stătu inima pentru o clipă, având impresia că 
văzu un phoenix care zbura vesel spre cer, dar în secunda 
următoare focul dispăruse deja. 

În locul flăcărilor apăruse un mormânt alb de marmură, 
care cuprindea trupul lui Dumbledore şi masa pe care 
fusese întins. Se mai auziră nişte strigăte de uimire, în timp 
ce o ploaie de săgeți căzu fulgerător, fără a ajunge însă la 
mulţime. Harry ştiu că acesta era omagiul centaurilor, îi 
văzu întorcându-se şi dispărând din nou în umbra răcoroasă 
a copacilor. Oamenii mării se cufundară şi ei încet în apa 
verde, făcându-se nevăzuţi. 

Harry se uită la Ginny, Ron şi Hermione. Ron avea chipul 
schimonosit de parcă l-ar fi orbit lumina soarelui. Lui 
Hermione îi şiroiau lacrimi pe obraji, însă Ginny nu mai 
plângea. întâlni privirea lui Harry cu aceeaşi expresie 
înflăcărată şi intensă ca atunci când îl îmbrăţişase, după ce 
câştigase Cupa de vâjthaţ în lipsa lui, şi ştiu că în clipa 
aceea exista o înţelegere deplină între ei şi că după ce avea 
să-i spună ce avea de gând să facă, Ginny nu avea să-i 
spună „Ai grijă” sau „Nu face asta”, ci avea să-i accepte 
decizia, pentru că nu s-ar fi aşteptat la nimic mai prejos din 
partea lui. Aşa că se oţeli pentru a spune ce ştiuse că 
trebuia să spună de când murise Dumbledore. 

— Ginny, uite ce-i, zise el pe o voce foarte joasă, în timp ce 
zumzetul de voci din jurul lor se amplifica şi oamenii 
începură să se ridice. Nu pot să mai fiu cu tine. Trebuie să 
ne despărţim. Nu mai putem fi împreună. Ginny zise, cu un 
zâmbet ciudat: 

— Probabil că e vorba despre un motiv nobil, nu? 


— Ultimele săptămâni pe care le-am petrecut cu tine au 
fost... parcă din viaţa altcuiva, spuse Harry. Dar nu pot... nu 
putem... acum sunt lucruri pe care trebuie să le fac singur. 

Ginny nu plânse, ci pur şi simplu se uită la el. 

— Cap-de-Mort se foloseşte de apropiații duşmanilor săi. 
Te-a folosit deja ca momeală, şi asta doar pentru că erai 
sora prietenului meu cel mai bun. Gândeşte-te în ce pericol 
o să te afli dacă o să continuăm aşa. O să ştie, o să afle. O să 
încerce să ajungă la mine prin tine. 

— Şi dacă nu-mi pasă? spuse Ginny pe un ton pătimaş. 

— Mie îmi pasă, zise Harry. Cum crezi că m-aş simţi dacă 
ar fi înmormântarea ta... şi eu aş fi de vină...? 

Ginny îşi întoarse privirea, uitându-se peste lac. 

— De fapt nu am renunţat niciodată de tot la tine, zise ea. 
Nu de tot. 

Am sperat întotdeauna... Hermione mi-a zis să-mi văd de 
viaţă, poate să mă văd cu alţi băieţi, să fiu mai relaxată în 
preajma ta, pentru că amuţeam dacă eram în aceeaşi 
cameră cu tine, ţii minte? Şi a zis că erau mai multe şanse 
să mă remarci dacă aş fi fost... eu însămi. 

— Hermione e tare deşteaptă, spuse Harry, încercând să 
zâmbească. 

Însă regret că nu ţi-am cerut să fim împreună mai de mult. 
Am fi putut avea atâta timp... luni... poate chiar ani... 

— Dar tu ai fost prea ocupat încercând să salvezi lumea 
vrăjitorească, zise Ginny, aproape râzând. Ei bine, nu pot să 
spun că mă surprinde. 

Ştiam că avea să se întâmple asta mai devreme sau mai 
târziu. Ştiam că nu poţi fi fericit decât da-că-l vânezi pe 
Cap-de-Mort. Poate că tocmai din cauza asta îmi place atât 
de mult de tine. 

Harry nu suportă să audă toate acestea şi bănui că avea să 
se răzgândească dac-ar mai fi rămas lângă ea. îl văzu pe 
Ron ţinând-o acum în braţe pe Hermione şi mângâind-o pe 
păr în timp ce ea plângea pe umărul lui. Şi lui Ron i se 
scurgeau lacrimi de pe vârful nasului lung. Harry se ridică, 


nefericit, le întoarse spatele lui Ginny şi mormântului lui 
Dumbledore şi se îndepărtă mergând pe malul lacului. Se 
simţea mult mai bine dacă se mişca, în loc să stea locului, la 
fel cum avea să se simtă mult mai bine dacă avea să 
pornească cât mai curând posibil în căutarea Horcruxurilor, 
pentru a-l ucide pe Cap-de-Mort, în loc să aştepte. 

— Harry! 

Se întoarse. Rufus Scrimgeour venea repede spre el, de-a 
lungul malului, şchiopătând, sprijinindu-se în baston. 

— Speram să vorbesc puţin cu tine. Te superi dacă te 
însoțesc pentru câteva clipe? 

— Nu, zise Harry pe un ton indiferent, mergând mai 
departe. 

— Harry, ce s-a întâmplat a fost o tragedie îngrozitoare, 
spuse Scrimgeour cu o voce joasă. Nici nu-ţi poţi imagina 
cât de şocat am fost când am aflat. Dumbledore a fost un 
mare vrăjitor. Aşa cum ştii, am avut şi neînţelegeri, dar 
nimeni nu ştie mai bine ca mine... 

— Ce vreţi? întrebă Harry scurt. 

Scrimgeour păru deranjat, dar, la fel ca şi înainte, îşi 
schimbă repede expresia într-una de înţelegere mâhnită. 

— Desigur, eşti îndurerat, spuse el. Ştiu că erai foarte 
apropiat de Dumbledore. Cred că ai fost elevul său preferat 
din toate timpurile.... 

Legătura strânsă dintre voi doi. 

— Ce vreţi? repetă Harry, oprindu-se. 

Se opri şi Scrimgeour, sprijinindu-se în baston, uitându-se 
lung la Harry şi având acum o expresie vicleană. 

— Se zice că erai cu el când a plecat de la şcoală în 
noaptea în care a murit. 

— Cine zice asta? spuse Harry. 

— Cineva a împietrit un Devorator al Morţii în vârful 
Turnului după ce-a murit Dumbledore. în plus, au fost 
găsite două mături acolo. 

Ministerul poate să facă un calcul simplu, Harry. 


— Mă bucur s-o aud, spuse Harry. Ei bine, e treaba mea 
unde m-am dus cu Dumbledore şi ce am făcut după aceea. 
N-a vrut să ştie şi alţii. 

— Bineînţeles, este o dovadă de loialitate demnă de 
admirat, zise Scrimgeour, făcând eforturi pentru a-şi 
ascunde iritarea, dar Dumbledore nu mai este, Harry. Nu 
mai este. 

— Nu va mai fi în această şcoală decât atunci când nimeni 
de aici nu îi va mai fi loial, spuse Harry, zâmbind fără să 
vrea. 

— Dragul meu, nici măcar Dumbledore nu se poate 
întoarce din... 

— N-am spus că poate. Nu puteţi să înţelegeţi. N-am nimic 
să vă spun. 

Scrimgeour ezită, apoi zise pe un ton pe care şi-l dorea 
amabil: 

— Ştii, Harry, ministerul te poate proteja prin tot felul de 
mijloace. 

Îţi pun bucuros la dispoziţie doi dintre Aurorii mei. 

Harry râse. 

— Cap-de-Mort vrea să mă omoare cu mâna lui şi Aurorii 
nu-l pot opri. 

Aşa că vă mulţumesc pentru propunere, dar o refuz. 

— Să înţeleg, spuse Scrimgeour, vorbind acum cu răceală, 
că cererea pe care ţi-am făcut-o de Crăciun... 

— Ce cerere? A, da, să le spun tuturor ce treabă 
extraordinară faceţi, în schimbul... 

—. ridicării moralului tuturor! se răsti Scrimgeour. Harry îl 
privi lung pentru o clipă. 

— L-aţi eliberat pe Stan Shunpike? 

Scrimgeour prinse o culoare vineţie, neplăcută, care-l 
făcea să semene foarte bine cu unchiul Vernon. 

— Observ că eşti... 

— Omul lui Dumbledore până-n măduva oaselor, zise 
Harry. Chiar aşa. 


Scrimgeour se uită urât la el pentru o clipă, apoi se 
întoarse şi se îndepărtă şchiopătând, fără să mai scoată o 
vorbă. Harry îi văzu pe Percy şi pe ceilalţi din delegaţia 
ministerului aşteptându-l pe Scrimgeour, aruncând priviri 
neliniştite spre Hagrid, care plângea, şi spre Grawp, care 
încă nu se ridicase. Ron şi Hermione veneau cu paşi repezi 
spre Harry, trecând pe lângă Scrimgeour în sens invers; 
Harry se întoarse şi merse încet, aşteptându-i să-l ajungă 
din urmă. Aceştia o făcură în sfârşit, când ajunseră la 
umbra unui fag unde stătuseră în vremuri mai bune. 

— Ce voia Scrimgeour? şopti Hermione. 

— Ce-a vrut şi de Crăciun, spuse Harry, ridicând din umeri. 
Voia să-i dau informaţii secrete despre Dumbledore şi să fiu 
noua reclamă a ministerului. 

Ron păru să poarte o luptă interioară cu el însuşi şi apoi îi 
zise răspicat lui Hermione: 

— Auzi, lasă-mă să mă duc să-l pocnesc pe Percy! 

— Nu, spuse ea cu fermitate, apucându-l de braţ. 

— O să mă simt mai bine! 

Harry râse. Chiar şi Hermione schiţă un zâmbet, deşi îi 
pieri când îşi ridică privirea spre castel. 

— Mi se rupe sufletul când mă gândesc că e posibil să nu 
ne mai întoarcem niciodată aici, spuse ea cu o voce mică. 
Cum se poate închide Hogwarts? 

— Poate că n-o să se închidă, zise Ron. Nu suntem în mai 
mare pericol aici decât acasă, nu? Acum peste tot e la fel. 
Ba chiar aş spune că la Hogwarts am fi mai în siguranţă, 
aici sunt mai mulţi vrăjitori care să apere castelul. Ce zici, 
Harry? 

— N-o să mă întorc nici dacă o să se redeschidă, spuse 
Harry. 

Ron rămase cu gura căscată, însă Hermione zise cu 
tristeţe: 

— Ştiam c-o să spui asta. Dar atunci ce o să faci? 

— Mă duc din nou înapoi la familia Dursley, pentru că aşa a 
vrut Dumbledore, zise Harry. Dar o să fie o vizită scurtă şi 


după aceea o să plec de tot. 

— Dar unde te duci, dacă nu te mai întorci la şcoală? 

— Mă gândeam să mă întorc la Peştera lui Godric, 
murmură Harry, căruia îi venise această idee încă din 
noaptea în care murise Dumbledore. Acolo a început totul 
pentru mine. Totul. Pur şi simplu simt că trebuie să mă duc 
acolo. Şi o să mă pot duce să văd mormintele părinţilor mei. 
Mi-ar plăcea să o fac. 

— Şi după aceea? zise Ron. 

— După aceea trebuie să găsesc celelalte Horcruxuri, nu? 
spuse Harry, cu privirea aţintită asupra mormântului alb al 
lui Dumbledore, oglindit în apă pe partea cealaltă a lacului. 
Asta a vrut el să fac, de asta mi-a spus totul despre ele. 
Dacă Dumbledore avea dreptate - şi sunt sigur că aşa era - 
mai există patru. Trebuie să le dau de urmă şi să le distrug, 
iar apoi trebuie să continui cu al şaptelea fragment al 
sufletului lui Cap-de-Mort. Fragmentul care încă se află în 
corpul lui şi eu sunt cel care trebuie să-l omoare. lar dacă o 
să mă întâlnesc la un moment dat cu Severus Plesneală, 
adăugă Harry, cu atât mai bine pentru mine, şi cu atât mai 
rău pentru el. 

Urmă o tăcere îndelungată. Mulțimea aproape că se 
risipise, cei din urmă ocolind de departe silueta 
monumentală a lui Grawp, care îl alina pe Hagrid, ale cărui 
strigăte îndurerate răsunau în continuare pe deasupra 
apei. 

— O să fim acolo, Harry, zise Ron. 

— Poftim? 

— La mătuşa şi la unchiul tău, spuse Ron. Şiapoio să 
mergem cu tine, oriunde o să te duci. 

— Nu, zise Harry repede, căci nu se aşteptase la asta şi 
dorise să-i facă să înţeleagă că avea să meargă singur în 
această călătorie deosebit de periculoasă. 

— Ne-ai spus odată, spuse Hermione cu o voce joasă, că o 
să avem timp să facem cale întoarsă dacă o să vrem. Am 
avut destul timp s-o facem, nu? 


— Suntem alături de tine, orice ar fi, zise Ron. Dar, 
prietene, o să trebuiască să treci pe la mine pe-acasă 
înainte să faci altceva, chiar înainte să mergi la Peştera lui 
Godric. 

— De ce? 

— Nunta lui Bill şi Fleur, ai uitat? 

Harry îl privi uimit; ideea că încă exista ceva atât de firesc 
ca o nuntă i se părea de necrezut şi totuşi minunat. 

— Da, n-ar trebui să o ratăm, spuse el în cele din urmă. 

Strânse Horcruxul fals cu un gest mecanic, dar în ciuda 
tuturor celorlalte lucruri, în ciuda drumului întunecat şi 
şerpuit pe care-l vedea în faţa ochilor, în ciuda confruntării 
finale cu Cap-de-Mort, despre care ştia că trebuia să aibă 
loc, indiferent dacă avea să fie peste o lună, peste un an, 
sau peste zece ani, i se umplu inima de fericire la gândul că 
avea încă o ultimă zi însorită de pace, de care să se poată 
bucura împreună cu Ron şi Hermione. 


SFÂRŞIT