J. K. Rowling — Vol 5 — Harry Potter Si Ordinul Phoenix

]. K. Rowling 


]. K. Rowling 


Harry Potter şi Ordinul 
Phoenix 


— Capitolul 1 — 

DUDLEY DEMENIUL. 

Cea mai caldă zi de vară de până atunci era pe terminate 
şi o linişte somnoroasă se aşternea peste casele mari şi 
pătrate de pe Aleea Boschetelor. Maşinile care erau de 
obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor şi 
peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite şi se 
îngălbeneau - pentru că folosirea furtunurilor fusese 
interzisă din cauza secetei. Privaţi de ocupațiile lor 
cotidiene de spălare a maşinii şi de tundere a gazonului, 
locuitorii de pe Aleea Boschetelor se retrăseseră la umbră 
în casele lor răcoroase, cu ferestrele larg deschise, sperând 
să atragă o pală de vânt inexistentă. Singura persoană care 
rămăsese afară era un adolescent care stătea întins pe 
spate într-un strat de flori în faţa casei de la numărul 4. 

Era un băiat slab, cu părul negru şi cu ochelari, care avea 
aspectul ciudat, oarecum nesănătos, al cuiva care a crescut 
mult într-o perioadă scurtă de timp. Blugii săi erau rupţi şi 
murdari, tricoul era larg şi decolorat, iar tălpile adidaşilor 
se dezlipeau de la vârf. Înfăţişarea lui Harry Potter nu îl 
făcea plăcut de vecini, care erau genul de oameni care 
credeau că aspectul neîngrijit trebuia pedepsit prin lege, 
dar, cum în seara aceea se ascunsese după o tufă mare de 
hortensii, era invizibil pentru trecători. De fapt, singurul 
mod în care ar fi putut fi reperat era dacă unchiul Vernon 
sau mătuşa Petunia ar fi scos capul pe fereastra de la 


sufragerie şi s-ar fi uitat direct la stratul de flori de 
dedesubt. 

În ansamblu, Harry credea că trebuia felicitat pentru 
ideea de a se ascunde acolo. Probabil că nu era prea 
confortabil să stea întins pe pământul fierbinte şi tare, dar, 
pe de altă parte, nimeni nu se mai uita urât la el, scrâşnind 
atât de tare din dinţi, încât abia putea să mai audă ştirile, 
sau bombardându-l cu întrebări nesuferite, aşa cum se 
întâmplase de fiecare dată când încercase să stea în 
sufragerie şi să se uite la televizor cu mătuşa şi unchiul său. 

Ca şi când acest gând ar fi intrat în zbor pe fereastra 
deschisă, Vernon Dursley, unchiul lui Harry, vorbi dintr-o 
dată. 

— Mă bucur că băiatul nu mai încearcă să ne stea în cale. 
Chiar aşa, unde e? 

— Nu ştiu, zise mătuşa Petunia, deloc îngrijorată. Nu e în 
casă. 

Unchiul Vernon scoase un mormăit. 

— Se uită la ştiri... zise el cu răutate. Mi-ar plăcea să ştiu 
ce pune de fapt la cale. De parcă unui băiat normal îi pasă 
ce e la ştiri - Dudley habar nu are ce se întâmplă; mă 
îndoiesc că ştie cine este prim-ministru! Oricum, nu poţi să 
spui că este ceva despre ai lui la ştirile noastre... 

— Vernon, sst! zise mătuşa Petunia. Fereastra este 
deschisă! 

— A... da... scuze, draga mea. 

Soții Dursley tăcură. Harry ascultă o reclamă la cereale cu 
fructe şi tărâţe pentru micul dejun, în timp ce se uita la 
doamna Figg, o bătrână stranie şi iubitoare de pisici de pe 
Calea Wisteria, din apropiere, trecând agale pe lângă el. 
Era încruntată şi bombănea încet. Harry era tare bucuros 
că era ascuns după tufă, pentru că în ultimul timp doamna 
Figg îl tot chema la ea la un ceai, de fiecare dată când îl 
întâlnea pe stradă. Aceasta dădu colţul şi dispăru din 
câmpul vizual înainte ca vocea unchiului Vernon să 
plutească din nou pe fereastră. 


— Dudders a ieşit la un ceai? 

— La familia Polkiss, zise mătuşa Petunia cu drag. Are 
atâţia prieteni mici, este atât de iubit... 

Harry îşi înăbuşi cu greu un hohot. Soții Dursley erau într- 
adevăr uimitor de stupizi în privinţa fiului lor, Dudley. Îi 
înghiţiseră toate minciunile neinspirate despre ceaiurile 
băute cu câte un membru al găştii sale în fiecare seară a 
vacanței de vară. Harry ştia foarte bine că Dudley nu fusese 
la nici un ceai; el şi gaşca lui îşi petreceau serile 
vandalizând terenul de joacă, fumând la colţuri de stradă şi 
aruncând cu pietre în maşinile şi copiii care treceau pe 
lângă ei. Harry îi văzuse „la treabă” în timpul plimbărilor 
sale pe înserat prin Little Whinging; îşi petrecuse cea mai 
mare parte a vacanței bântuind străzile şi căutând ziare 
prin coşurile de gunoi. 

Dar primele acorduri ale muzicii care anunțau ştirile de la 
ora şapte ajunseră la urechile lui Harry şi stomacul începu 
să i se zbată. Poate că seara aceasta - după o lună de 
aşteptare - va fi cea dorită. 

— Aeroporturile sunt împânzite de un număr record de 
călători întârziaţi aflaţi în vacanţă, în timp ce greva 
hamalilor spanioli a intrat în cea de-a doua săptămână. 

— Eu le-aş asigura o siestă lungă, se răsti unchiul Vernon 
peste sfârşitul propoziției crainicului. 

Însă asta nu mai conta: afară, în stratul de flori, stomacul 
lui Harry păru să se descleşteze. Dacă s-ar fi întâmplat 
ceva, sigur ar fi fost primul subiect de la ştiri; moartea şi 
distrugerile erau mai importante decât călătorii întârziaţi. 

Expiră lung şi încet şi se uită în sus, la strălucitorul cer 
albastru. Fiecare zi din acea vară fusese la fel: încordarea, 
aşteptarea, uşurarea temporară şi apoi din nou încordare... 
Mereu, din ce în ce mai insistentă, o întrebare: de ce încă 
nu se întâmplase nimic? 

Ascultă în continuare, în cazul în care exista vreun mic 
indiciu, nerecunoscut de încuiaţi drept ceea ce era cu 
adevărat - poate o dispariţie neexplicată sau vreun accident 


ciudat... Însă greva hamalilor fu urmată de ştiri despre 
seceta din sud-est („Sper că ascultă vecinul!” urlă unchiul 
Vernon. „El, cu stropitorile lui la trei noaptea!”), apoi un 
elicopter aproape că se prăbuşise în Surrey, după aceea 
divorţul unei actriţe celebre de soţul său celebru („De parcă 
ne-ar interesa legăturile lor sordide”, pufni mătuşa Petunia, 
care urmărise obsesiv cazul în fiecare revistă pe care 
reuşise să-şi pună mâna osoasă). 

Harry închise ochii pe fundalul cerului de seară care acum 
radia când crainicul spuse: - şi în final, papagalul Bungy a 
găsit un nou mod de a se răcori în vara aceasta. Bungy, care 
locuieşte la Cinci Pene în Barnsley, a învăţat să facă schi 
nautic! Mary Dorkins are amănunte. 

Harry deschise ochii. Dacă ajunseseră la papagali care 
făceau schi nautic, nu mai era nimic demn de ascultat. Se 
rostogoli cu grijă pe burtă şi se ridică în genunchi şi coate, 
pregătindu-se să se târască pe sub fereastră. 

Se mişcase cinci centimetri când se întâmplară mai multe 
lucruri într-o succesiune foarte rapidă. 

Un poc puternic sparse liniştea somnolentă ca o 
împuşcătură; o pisică o luă la fugă de sub o maşină parcată 
şi dispăru imediat; un țipăt, o înjurătură urlată şi zgomotul 
făcut de nişte porţelanuri sparte veniră dinspre sufrageria 
familiei Dursley şi, după cum era de aşteptat, acesta era 
semnalul pe care îl aştepta Harry, căci sări în picioare, 
scoțând în acelaşi timp o baghetă subţire de lemn prinsă la 
talia blugilor, de parcă ar fi scos o sabie din teacă - însă, 
înainte să se poată ridica de tot, capul său intră în coliziune 
cu fereastra deschisă a familiei Dursley. Bubuitura care se 
auzi o făcu pe mătuşa Petunia să urle şi mai tare. 

Harry se simţi de parcă i s-ar fi crăpat capul în două. Cu 
ochii înlăcrimaţi, se clătină, încercând să se concentreze 
asupra străzii, ca să depisteze sursa zgomotului, însă abia 
reuşi să se ridice, când două mâini mari şi vinete ieşiră pe 
fereastra deschisă şi se strânseră în jurul gâtului său. 


— Pune-o la loc! se răsti unchiul Vernon în urechea lui 
Harry. Acum! Înainte să vadă cineva! 

— Dă-mi drumul! se răsti Harry. 

Se luptară timp de câteva secunde, Harry trăgând cu 
mâna stângă de degetele ca nişte cârnaţi ale unchiului 
Vernon, iar cu dreapta ţinând strâns bagheta ridicată; apoi, 
când durerea din creştetul lui Harry atinse o intensitate 
deosebită, unchiul Vernon ţipă şi îi dădu drumul lui Harry, 
de parcă ar fi fost electrocutat. Se părea că o forţă invizibilă 
trecuse prin nepotul său, făcându-i imposibil de ţinut. 

Gâfâind, Harry căzu în faţă peste tufa de hortensii, se 
ridică şi se uită în jur. Nu era nici urmă de ceea ce generase 
puternica pocnitură, însă erau mai multe chipuri care 
priveau pe unele dintre ferestrele din apropiere. Harry îşi 
băgă grăbit bagheta la loc în talia blugilor şi încercă să pară 
nevinovat. 

— Ce seară minunată! strigă unchiul Vernon, făcându-i cu 
mâna doamnei de la numărul 7 de vizavi, care se uita urât 
de după perdelele ei de plasă. Aţi auzit rateul maşinii ăleia? 
Ne-a cam speriat pe mine şi pe Petunia! 

Continuă să rânjească într-un mod îngrozitor, de om 
nebun, până când toţi vecinii curioşi dispărură de la 
ferestrele lor, iar apoi rânjetul deveni o grimasă de furie, în 
timp ce îi făcea semn lui Harry să vină spre el. 

Harry se apropie cu câţiva paşi, având grijă să se oprească 
la o distanţă unde mâinile întinse ale unchiului Vernon să nu 
îşi poată continua strangularea. 

— Ce naiba vrei să demonstrezi cu asta, băiete? întrebă 
unchiul Vernon cu o voce ursuză care tremura de supărare. 

— Ce vreau să demonstrez cu ce? zise Harry cu răceală. 

Se uită în continuare în stânga şi în dreapta străzii, încă 
sperând s-o vadă pe persoana care făcuse zgomotul. 

— Cu toată hărmălaia asta, ca nişte împuşcături chiar în 
faţa propriei noastre... 

— Nu am făcut eu zgomotul acela, zise Harry hotărât. 
Chipul slab, ca de cal, al mătuşii Petunia apăru acum lângă 


cel mare şi vânăt al unchiului Vernon. Era neagră de 
supărare. 

— De ce te ascundeai sub fereastra noastră? 

— Da, da, bună observaţie, Petunia! Ce căutai, băiete, sub 
fereastra noastră? 

— Ascultam ştirile, zise Harry pe un ton resemnat. 

Mătuşa şi unchiul lui schimbară priviri furioase. 

— Ascultai ştirile! lar? 

— Păi, ştiţi voi, se schimbă zilnic, zise Harry. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, băiete! Vreau să ştiu ce 
pui de fapt la cale - şi nu îmi mai vinde gogoşi, cum că 
asculţi ştirile! Ştii foarte bine că ai tăi... 

— Ai grijă, Vernon! şopti mătuşa Petunia, şi unchiul Vernon 
îşi cobori vocea, Harry abia reuşind să îl audă... 

— Că ai tăi nu sunt pomeniţi la ştirile noastre! 

— Numai asta ştiţi, zise Harry. 

Soții Dursley se holbară la el pentru câteva secunde, apoi 
mătuşa Petunia spuse: 

— Eşti un mincinos nesuferit. Ce caută acele... şi ea cobori, 
glasul încât Harry trebui să citească pe buze următorul 
cuvânt, bufniţe aici, dacă nu îţi aduc veşti? 

— Aha! şopti unchiul Vernon triumfător. Să te văd cum ieşi 
din asta, băiete! De parcă n-am şti că afli veşti de la păsările 
alea nenorocite! 

Harry ezită o clipă. Îl costa ceva să spună adevărul de data 
aceasta, deşi mătuşa şi unchiul său nu aveau cum să 
suspecteze cât de rău se simţea că trebuia să recunoască. 

— Bufniţele... nu îmi aduc veşti, zise el neutru. 

— Nu cred aşa ceva, zise imediat mătuşa Petunia. 

— Nici eu, zise unchiul Vernon hotărât. 

— Ştim că pui ceva ciudat la cale, spuse mătuşa Petunia. 

— Să ştii că nu suntem tâmpiţi, zise unchiul Vernon. 

— Ei bine, asta este o noutate pentru mine, zise Harry, 
începând să se enerveze şi, înainte ca soţii Dursley să îl 
cheme înapoi, se întoarse, traversă peluza, sări gardul mic 
al grădinii şi începu să meargă cu paşi mari pe stradă. 


Dăduse de bucluc şi o ştia. Mai târziu avea să dea ochii cu 
mătuşa şi unchiul său şi să plătească preţul obrăzniciei sale, 
însă în acel moment nu prea îi păsa de asta; avea mintea 
ocupată cu lucruri mult mai importante. 

Harry era sigur că pocnitura fusese făcută de cineva care 
Apăruse sau Dispăruse. Era exact sunetul pe care îl făcea 
Dobby, Spiriduşul de casă, când dispărea din senin. Oare 
era posibil ca Dobby să fie aici, pe Aleea Boschetelor? Era 
posibil să îl urmărească Dobby chiar în această clipă? 
Venindu-i acest gând, se întoarse şi se uită înapoi spre Aleea 
Boschetelor, care însă părea să fie complet părăsită, iar 
Harry era sigur că Dobby nu ştia cum să se facă invizibil. 

Merse mai departe, aproape fără să îşi dea seama de 
drumul pe care îl urma, căci în ultima vreme bătuse de 
atâtea ori aceste străzi, încât picioarele îl duceau automat 
către locurile sale preferate. La fiecare câţiva paşi, se uita 
înapoi peste umăr. Fusese făptură magică lângă el când 
stătuse printre begoniile muribunde ale mătuşii Petunia, 
era sigur de asta. De ce nu vorbise cu el, de ce nu luaseră 
legătura, de ce se ascundea acum? 

Şi apoi, când frustrarea sa atinse cota maximă, 
certitudinea se risipi. 

Poate că până la urmă nu fusese un zgomot magic. Poate 
că era atât de disperat după cel mai mic semn din lumea 
căreia îi aparţinea, încât pur şi simplu exagera din cauza 
unor zgomote obişnuite. Putea oare să fie sigur că nu fusese 
zgomotul unui obiect care se spărsese în casa unui vecin? 

Harry simţi o senzaţie surdă, de greutate în stomac, şi, 
înainte să îşi dea seama, fu din nou copleşit de sentimentul 
de deznădejde care îl mistuise toată vara. 

Dimineaţa următoare avea să fie trezit de ceasul pus să 
sune la ora cinci ca să plătească bufnița care îi aducea 
Profetul zilei - însă mai avea sens să îl mai ia? În ultimele 
zile, Harry doar aruncase o privire spre prima pagină 
înainte să îl dea deoparte; când idioţii care conduceau 
ziarul aveau să realizeze în sfârşit că se întorsese Cap-de- 


Mort, asta avea să fie ştirea principală, şi Harry era 
interesat doar de acest gen de ştiri. 

Dacă avea noroc, mai erau şi bufniţele care îi aduceau 
scrisori de la cei mai buni prieteni ai săi, Ron şi Hermione, 
însă orice speranţă că scrisorile lor îi vor aduce veşti fusese 
pierdută de mult. 

Evident, nu putem să spunem prea multe despre ştii-tu- 
ce... Ni s-a poruncit să nu spunem nimic, în caz că ni se 
rătăcesc scrisorile... Suntem destul de ocupați, dar nu îţi 
pot da detalii... Se întâmplă destul de multe, o să-ţi 
povestim totul când o să ne vedem... 

Însă când aveau să îl vadă? Nimeni nu părea să fie 
preocupat de o dată precisă. Hermione scrisese sper să te 
vedem cât mai curând pe felicitarea de ziua lui, însă cât de 
curând însemna „curând”? Din câte putea să-şi dea seama 
Harry, după indiciile vagi din scrisorile lor, Hermione şi Ron 
erau în acelaşi loc, probabil acasă la părinţii lui Ron. Abia 
era în stare să se gândească la ei doi distrându-se în 
Vizuină, în timp ce el era blocat pe Aleea Boschetelor. De 
fapt, era aşa de supărat pe ei, încât aruncase nedeschise 
cele două cutii de ciocolată de la Lorzii Mierii pe care i le 
trimiseseră de ziua lui. O regretase mai târziu, după salata 
veştejită pe care o pregătise mătuşa Petunia în seara aceea. 

Şi cu ce erau ocupați Ron şi Hermione? De ce nu era şiel 
ocupat? Nu dovedise că era capabil să se descurce cu 
lucruri mai importante decât o făcuseră ei? Uitaseră oare 
tot ce făcuse? Nu fusese el cel care intrase în cimitir şi 
văzuse cum a fusese ucis Cedric, nu fusese legat de acea 
piatră funerară şi aproape omorât? 

Nu te gândi la asta, îşi spuse Harry cu hotărâre, pentru a 
suta oară în vara aceea. Era destul de rău că se întorcea 
mereu în cimitir în coşmarurile sale, ca să se mai gândească 
la asta şi în clipele când era treaz. 

Dădu colţul spre Aleea Magnoliei; pe la jumătate, trecu de 
gangul de lângă un garaj, unde ochii i se opriseră pentru 
prima dată asupra naşului său. Sirius cel puţin, părea să 


înţeleagă cum se simţea Harry. Trebuia să recunoască, 
scrisorile de la el erau la fel de lipsite de veşti adevărate ca 
şi cele de la Ron şi Hermione, însă cel puţin conţineau 
cuvinte de prevenire şi de consolare în locul indiciilor care 
tachinau: Ştiu că trebuie să îţi fie foarte greu... Stai 
deoparte şi totul va fi bine... Ai grijă să nu faci nimic 
nesăbuit... 

Ei bine - îşi zise Harry, după ce traversă Aleea Magnoliei, 
ieşi în Strada Magnoliilor şi se îndreptă către terenul de 
joacă peste care se lăsa întunericul, făcuse (în general 
vorbind) cum îl sfătuise Sirius. Cel puţin, rezistase tentaţiei 
de a-şi lega cufărul de mătură şi de a porni de unul singur 
către Vizuină. De fapt, Harry era de părere că se 
comportase foarte bine, având în vedere cât de frustrat şi 
supărat era din cauza faptului că era blocat de atâta timp 
pe Aleea Boschetelor, silit să se ascundă în straturile de 
flori, sperând că va auzi ceva care ar putea să sugereze ce 
făcea Lordul Cap-de-Mort. Cu toate acestea, era exagerat 
să i se spună că nu trebuia să se pripească de către un om 
care stătuse doisprezece ani în închisoarea de vrăjitori, 
Azkaban, evadase, şi apoi pornise în lume cu un Hipogrif 
furat. 

Harry sări poarta închisă a parcului şi merse pe iarba 
pârjolită. Parcul era la fel de gol ca şi străzile din jur. Când 
ajunse la leagăne, se duse la singurul pe care încă nu 
reuşiseră să îl strice Dudley şi prietenii săi, îşi puse un braţ 
în jurul lanţului şi privi îngândurat în jos. Nu avea cum să se 
mai ascundă în straturile de flori ale familiei Dursley. Ziua 
următoare avea să fie nevoit să se gândească la o nouă 
metodă de a asculta ştirile. Între timp, nu îl aştepta decât o 
altă noapte neliniştită, agitată, pentru că, şi atunci când 
scăpa de coşmarurile cu Cedric, avea vise tulburătoare, cu 
holuri lungi şi întunecate, care dădeau toate către fundături 
şi uşi închise, ceea ce presupunea că avea legătură cu 
sentimentul de captivitate pe care îl simţea când era treaz. 
Adeseori, vechea cicatrice de pe frunte îl ustura groaznic, 


însă nu-şi mai făcea iluzii că li s-ar părea interesant lui Ron, 
Hermione sau Sirius. În trecut, durerea generată de 
cicatrice avertizase despre recăpătarea puterilor de către 
Cap-de-Mort, însă acum Cap-de-Mort se întorsese, probabil 
că ei i-ar fi reamintit că era de aşteptat să aibă această 
senzaţie intermitentă... sa nu-şi facă griji... poveste veche... 
Nedreptatea generală se acumula atât de mult în el, încât 
îşi dorea să urle de supărare. Dacă nu ar fi fost el, nimeni 
nu ar fi ştiut de întoarcerea lui Cap-de-Mort! Şi recompensa 
era să stea închis în Little Whinging timp de patru 
săptămâni întregi, rupt complet de lumea magică, obligat să 
stea printre begonii pe moarte ca să audă de papagali care 
făceau schi nautic! Cum putuse Dumbledore să îl uite aşa 
uşor? De ce se întâlniseră Ron şi Hermione fără să îl invite 
şi pe el? Cât timp mai trebuia să asculte cum îi spunea 
Sirius să aibă răbdare şi să fie băiat cuminte; sau să reziste 
tentaţiei de a le scrie idioţilor de la Profetul zilei şi să le 
atragă atenţia că se întorsese Cap-de-Mort? Aceste gânduri 
furioase i se învârteau în cap, stomacul i se răsucea de 
supărare, în timp ce în jurul său se aşterneau o noapte 
sufocantă ca de catifea, aerul plin de mirosul ierbii uscate şi 
fierbinţi şi singurul sunet făcut de huruitul înecat al 
traficului de pe strada aflată dincolo de gardurile parcului. 
Nu-şi dădu seama cât stătuse în leagăn, înainte ca 
meditaţia să-i fie întreruptă la auzul unor voci care îl făcură 
să-şi ridice privirea. Felinarele de pe străzile din jur 
aruncau o lumină confuză, în care însă se vedea un grup de 
oameni care traversau parcul. Unul dintre ei cânta un 
cântec grosolan pe un ton ridicat. Ceilalţi râdeau. Dinspre 
bicicletele pe care le duceau cu ei se auzea un ticăit slab. 
Harry ştia cine erau acei oameni. Silueta din faţă era 
negreşit cea a vărului său, Dudley Dursley, îndreptându-se 
către casă, însoţit de gaşca sa credincioasă. 
Dudley era la fel de gras ca de obicei, însă anul de regim 
strict şi descoperirea unui nou talent îi generaseră o 
schimbare a înfăţişării. După cum le spunea unchiul Vernon 


plin de încântare tuturor celor care îl ascultau, Dudley 
devenise de curând campionul din sud-est la box interşcoli - 
categoria grea pentru juniori. „Sportul nobil”, cum spunea 
unchiul Vernon, îl făcuse pe Dudley şi mai masiv în ochii lui 
Harry decât în zilele de şcoală primară, când Dudley îl 
folosise drept primul său sac de box. Lui Harry nu îi mai era 
deloc teamă de vărul său, însă nu credea că dacă Dudley 
învățase să lovească mai tare şi cu mai mare precizie, ăsta 
era un motiv de bucurie. Toţi copiii din vecini erau îngroziţi 
de el - chiar mai îngroziţi decât de „băiatul acela, Potter”, 
care, fuseseră preveniţi, era un huligan înrăit şi urma 
cursurile Centrului de Maximă Securitate pentru Băieți 
Delincvenţi Incurabili Sf. Brutus. 

Harry urmări siluetele întunecate traversând iarba şi se 
întrebă pe cine bătuseră în seara aceea. Uitaţi-vă în jur, se 
trezi Harry spunându-şi, în timp ce îi privea. Hai... uitaţi-vă 
în jur... Stau singur aici... veniţi şi faceţi o încercare... 

Dacă prietenii lui Dudley l-ar fi văzut stând acolo, sigur i-ar 
fi găsit cel mai scurt drum spre casă, şi atunci ce ar fi făcut 
Dudley? Nu ar fi vrut să scadă în ochii găştii, însă i-ar fi fost 
groază să-l provoace pe Harry... ar fi fost tare amuzant să 
urmărească dilema lui Dudley, să îl sâcâie, să îl privească, 
acesta fiind incapabil să răspundă... şi dacă unii dintre 
ceilalţi ar fi încercat să îl lovească pe Harry, ar fi fost 
pregătit - avea bagheta. Numai să încerce... i-ar fi plăcut la 
nebunie să îşi verse o parte din frustrare asupra băieţilor 
care îi făcuseră cândva viaţa coşmar. 

Însă nu se întoarseră, nu-l văzură, erau aproape de gard. 
Harry îşi controlă impulsul de a-i striga... provocarea unei 
bătăi nu era o mişcare deşteaptă... nu trebuia să folosească 
magia... ar fi riscat iar să fie exmatriculat. 

Vocile dinspre gaşca lui Dudley se pierdură; nu mai erau la 
orizont, se îndreptau spre Strada Magnoliilor. 

Poftim, Sirius, îşi zise Harry plictisit. Nimic nesăbuit. Am 
stat deoparte. Exact ceea ce nu aş fi vrut să fac. 


Se ridică şi se întinse. Mătuşii Petunia şi unchiului Vernon 
li se părea că, oricând venea Dudley, era ora potrivită 
pentru întorsul acasă, şi orice moment după aceea era mult 
prea târziu. Unchiul Vernon îl ameninţase pe Harry că îl va 
închide în magazie dacă va mai veni vreodată mai târziu 
decât Dudley. Înăbuşindu-şi un căscat şi încă încruntându- 
se, Harry porni către poarta parcului. 

Strada Magnoliilor, ca şi Aleea Boschetelor, era plină de 
case mari, pătrate, cu peluze perfect aranjate, deţinute 
toate de proprietari mari şi pătraţi, care aveau maşini 
foarte curate, asemănătoare cu cea a unchiului Vernon. 
Harry prefera Little Whinging pe timpul nopţii, când 
ferestrele cu perdele erau nişte petice de culoare 
strălucitoare ca nişte bijuterii în întuneric şi nu era în 
pericol să audă şoapte dezaprobatoare despre aspectul său 
de „delincvent” când trecea pe lângă proprietari. Merse 
repede, aşa că pe la mijlocul Străzii Magnoliei gaşca lui 
Dudley apăru iar la orizont; îşi luau la revedere la capătul 
Aleii Magnoliei. Harry se duse la umbra unui liliac mare şi 
aşteptă. 

—. a guiţat ca un porc, nu-i aşa? întrebă Malcolm, printre 
hohotele celorlalţi. 

— Bun croşeu de dreapta, Big D, zise Piers. 

— Mâine la aceeaşi oră? întrebă Dudley. 

— La mine, că părinţii mei or să fie plecaţi, răspunse 
Gordon. 

— Pe mâine, zise Dudley. 

— Pa, Dud! 

— Pe curând, Big D! 

Harry aşteptă ca restul găştii să se îndepărteze înainte s-o 
ia din loc. Când li se pierdură iar vocile, dădu colţul spre 
Aleea Magnoliei şi, mergând foarte repede, se oprise în 
scurt timp lângă Dudley, care se plimba liniştit, fredonând 
nemelodios. 

— Salut, Big D! 

Dudley se întoarse. 


— A, mormăi el. Iu eşti. 

— Şi de când eşti „Big D”? zise Harry. 

— Taci din gură, se răsti Dudley, uitându-se în altă parte. 

— Drăguţ nume, zise Harry, zâmbind şi mergând în rând 
cu vărul său. Dar pentru mine vei rămâne mereu „Dudiţ 
Mic”. 

— Ţi-am zis să TACI DIN GURA! zise Dudley, care îşi 
încleştase mâinile ca două şunci. 

— Nu ştiu băieţii cum îţi spune mămica? 

— Tacă-ţi fleanca. 

— Ei nu îi spui să-i tacă fleanca. Şi cum rămâne cu „Pocuţ 
şi „Diţi Dididum”, pot să le folosesc, nu? 

Dudley nu zise nimic. Efortul de a se abţine să-l lovească 
pe Harry părea să necesite tot autocontrolul de care era în 
stare. 

— Şi pe cine aţi bătut în seara asta? întrebă Harry, 
pierindu-i zâmbetul. Un alt băiat de zece ani? Ştiu că l-aţi 
rezolvat pe Mark Evans acum două seri... 

— O căuta cu lumânarea, răspunse Dudley furios. 

— A, da? 

— M-a insultat. 

— Zău? A zis cumva că arăţi ca un porc care a fost dresat 
să meargă pe picioarele din spate? Pentru că asta nu este o 
insultă, Dud, este adevărul adevărat. 

Lui Dudley i se zbătu un muşchi al maxilarului. Harry fu 
extrem de satisfăcut să vadă cât îl enerva pe Dudley; se 
simţi ca şi cum şi-ar fi transferat toată frustrarea asupra 
vărului său, singura supapă pe care o avea. 

O luară la dreapta, pe străduţa unde Harry îl văzuse pe 
Sirius pentru prima oară şi care era o scurtătură între 
Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria. Era goală şi mult mai 
întunecată decât străzile pe care le lega, pentru că nu 
exista nici un felinar. Paşii le erau înăbuşiţi de pereţii 
garajelor într-o parte şi de un gard înalt în cealaltă. 

— 'Te crezi tare important pentru că ai chestia aia, nu-i 
aşa? zise Dudley după câteva secunde. 


LL 


— Ce chestie? 

— Aia... chestia aia pe care o ascunzi. 

Harry zâmbi din nou. 

— Nu eşti chiar atât de prost pe cât pari, Dud, nu-i aşa? 
Dar presupun că, dacă ai fi, nu ai putea să mergi şi să 
vorbeşti în acelaşi timp. 

Harry îşi scoase bagheta. Îl văzu pe Dudley uitându-se 
pieziş la ea. 

— Nu ai voie, zise el dintr-o suflare. Ştiu că nu ai voie. O să 
fii exmatriculat din şcoala aia sinistră la care te duci. 

— De unde ştii că nu au schimbat regulile, Big D? 

— Nu le-au schimbat, zise Dudley, deşi nu părea întru totul 
convins. 

Harry râse încet. 

— Nu ai curaj să te iei de mine fără chestia aia, nu? mârâi 
Dudley. 

— În timp ce tu ai nevoie doar de patru amici în spatele 
tău ca să poţi bate un băiat de zece ani. Ţii minte titlul ăla la 
box cu care te tot mândreşti? Ce vârstă avea adversarul 
tău? Şapte ani? Opt? 

— Pentru cultura ta generală, avea şaisprezece ani, se 
răsti Dudley, şi a fost inconştient timp de douăzeci de 
minute după ce am terminat cu el, plus că era de două ori 
mai greu ca tine. Stai să vezi după ce îi spun lui tata că ai 
scos chestia aia. 

— Acum să înţeleg că fugim la tăticu'? S-a speriat micuțul 
campion la box de bagheta răului de Harry? 

— Noaptea nu mai eşti la fel de viteaz, nu? zise Dudley 
batjocoritor. 

— Este noapte, Dudiţ. Noi aşa spunem când se întunecă, 
aşa, ca acum. 

— Mă refer când eşti în pat! se răsti Dudley. 

Se oprise din mers. Şi Harry se opri, uitându-se la vărul 
său. Din câte putea să vadă, pe chipul lătăreţ al lui Dudley 
se aşternuse o expresie triumfătoare şi ciudată. 


— Ce vrei să spui, nu sunt viteaz când sunt în pat? zise 
Harry, complet pus în încurcătură. Şi de ce ar trebui să îmi 
fie frică, de perne sau ceva de genul ăsta? 

— Te-am auzit azi-noapte, zise Dudley pe nerăsuflate. 
Vorbeai în somn. Gemeai. 

— Ce vrei să spui? zise Harry din nou, însă avea o senzaţie 
de gol şi de rece în stomac. 

Noaptea trecută fusese iar în cimitir în vis. 

Dudley izbucni într-un hohot aspru de râs, apoi se văicări 
cu o voce subţire şi plângăcioasă. 

— Nu-l omori pe Cedric! Nu-l omori pe Cedric!” Cine e 
Cedric - iubitul tău? 

— Eu... minţi, zise Harry automat. 

Însă i se uscase gura. Ştia că Dudley nu minţea - cum 
altfel ar fi putut să ştie de Cedric? 

— Tată! Iată, ajută-mă! Iată, o să mă omoare! Vai, vai!” 

— Taci din gură, zise Harry încet. Taci, Dudley, te 
avertizez.! 

— Tată, vino şi ajută-mă! Mamă, vino şi ajută-mă! L-a 
omorât pe Cedric! Tată, ajută-mă! O să... 

— Să nu cumva să îndrepţi chestia aia spre mine! 

Dudley se dădu înapoi spre străduţă. Harry avea bagheta 
îndreptată chiar spre inima lui. Simţea cum în vene îi 
clocoteau cei paisprezece ani în care îl urâse pe Dudley - ce 
nu ar fi dat să atace acum, să îl blesteme pe Dudley aşa de 
rău, încât acesta să trebuiască să se întoarcă acasă 
târându-se ca o insectă rămasă mută, căreia îi crescuseră 
antene... 

— Să nu mai vorbeşti niciodată despre asta, se răsti Harry. 
Ai înţeles? 

— Îndreaptă chestia aia în altă parte! 

— Am spus, ai înţeles? 

— Îndreapt-o în altă parte! 

— Al ÎNŢELES? 

— IA CHESTIA AIA DIN... 


Dudley scoase un icnet straniu, tremurat, de parcă ar fi 
fost băgat în apă rece ca gheaţa. 

Se întâmplase ceva cu noaptea. Cerul violet presărat cu 
stele era dintr-o dată negru ca smoala şi lipsit de lumină - 
stelele, luna, felinarele înceţoşate de la capetele aleii 
dispăruseră. Zgomotul distant al maşinilor şi şoaptele 
copacilor se pierduseră. Seara înmiresmată era deodată 
îngrozitoare, tăios de rece. Erau înconjurați de un întuneric 
total, impenetrabil, mut, de parcă o mână gigantică ar fi 
acoperit întregul gang cu o mantie, orbindu-i. 

Pentru o fracțiune de secundă, Harry crezu că făcuse o 
vrajă fără să vrea, în ciuda faptului că se împotrivise cât 
putuse de tare, însă apoi raţiunea îi ajunse din urmă 
simţurile - nu avea puterea de a stinge stelele. Întoarse 
capul într-o parte şi în alta, încercând să vadă ceva, însă 
întunericul îi apăsa ochii ca un văl imponderabil. 

Vocea îngrozită a lui Dudley îi tună în ureche. 

— Ce-ce fa-faci? Te-termină! 

— Nu fac nimic! Iaci şi nu te mişca! 

— Nu ma-mai văd! Am o-orbit! Am... 

— 'Ţi-am spus să taci! 

Harry rămase complet nemişcat, întorcându-şi ochii care 
nu vedeau nimic la stânga şi la dreapta. Frigul era atât de 
pătrunzător, încât tremura cu totul; i se făcuse pielea ca de 
găină pe mâini şi părul de la ceafă i se zbârlise - deschise 
ochii larg, privind în jur în gol, fără să vadă nimic. 

Era imposibil... nu aveau cum să fie aici... nu în Little 
Whinging... ciuli urechile... avea să-i audă înainte să-i 
vadă... 

— O să-să-i spun lui tata! scânci Dudley. U-unde eşti? Ce 
fa-faci...? 

— Vrei să taci din gură? şuieră Harry. Încerc să as... 

Însă amuţi. Auzise exact lucrul de care se temuse. 

Mai era ceva pe alee în afara lor, ceva care respira în 
reprize lungi, răguşite, sonore. Harry înţepeni de groază în 
aerul glacial. 


— Te-termină! încetează! O s-să te lovesc, îţi jur că o s-o 
fac! 

— Dudley, taci din... 

ZDRANG. 

Un pumn intră în coliziune cu una dintre tâmplele lui 
Harry, ridicându-l de la pământ. În faţa ochilor îi apărură 
nişte luminiţe albe. Pentru a doua oară în ultima jumătate 
de oră, Harry avu senzaţia că i se crăpase capul în două; în 
clipa următoare, căzuse cu putere pe pământ şi bagheta îi 
zburase din mână. 

— Dudley, eşti un idiot! strigă Harry, cu ochii înlăcrimaţi de 
durere, în timp ce se ridica ameţit în patru labe, pipăind 
disperat în întuneric. 

Îl auzi pe Dudley împleticindu-se, lovindu-se de gardul din 
gang, împiedicându-se. 

— DUDLEY, ÎNTOARCE-TE! TE DUCI EXACT SPRE EL! Se 
auzi un urlet subţire, îngrozitor, şi paşii lui Dudley se opriră. 
În acelaşi moment, Harry simţi o răceală sinistră în spatele 
său, care nu putea să însemne decât un singur lucru. Erau 
mai mulţi. 

— DUDLEY, TACI DIN GURĂ! ORICE AI FACE, TACI DIN 
GURA! Bagheta! murmură Harry disperat, mişcându-şi 
mâinile pe pământ ca nişte păianjeni. Unde e... bagheta... 
haide... lumos! 

Spuse vraja din reflex, uitându-se disperat după o lumină 
care să îl ajute să caute şi, spre uşurarea sa nesperată, se 
aprinse o lumină la câţiva centimetri de mâna sa dreaptă - 
era vârful baghetei. Harry o apucă, se ridică în picioare şi 
se răsuci pe călcâie. 

I se întoarse stomacul pe dos. 

O siluetă înaltă, cu glugă, se apropia încet de el, plutind 
deasupra solului, iar picioarele nu se i vedeau deloc sub 
robă, aspirând noaptea în vreme ce se deplasa, 
împleticindu-se înapoi, Harry ridică bagheta. 

— Expecto patronum! 


Din vârful baghetei sale ţâşni un fuior argintiu de vapori şi 
Dementorul încetini, însă vraja nu funcţionase cum trebuia; 
împleticindu-se, Harry se dădu şi mai în spate, în timp ce 
Dementorul se apleca asupra lui. Mintea îi era cuprinsă de 
panică - concentrează-te... 

Din interiorul robei Dementorului ieşiră două mâini 
cenuşii, scârboase, pline de cruste, care se întinseră spre el. 
Urechile lui Harry fură invadate de un zgomot puternic. 

— Expecto patronum! 

Vocea îi păru estompată şi îndepărtată. Un alt fuior de fum 
argintiu, mai plăpând decât cel de dinainte, ieşi plutind din 
baghetă - nu putea să o mai facă, nu putea să mai facă 
vraja. 

Auzi un râs într-un cotlon al minţii, un râs ascuţit, 
subţire... simţi respiraţia putredă, rece ca moartea a 
Dementorului umplându-i plămânii, înecându-l - gândeşte- 
te... la ceva frumos... 

Însă în el nu exista nimic frumos... degetele ca de gheaţă 
ale Dementorului i se încleştau în jurul gâtului - râsul 
ascuţit era din ce în ce mai tare, şi o voce rosti în mintea sa: 
înclină-te în faţa morţii, Harry... s-ar putea să fie chiar fără 
dureri... nu am de unde să ştiu... eu nu am murit 
niciodată... 

Nu avea să-i mai vadă niciodată pe Ron şi Hermione... 

Şi chipurile lor îi apărură limpezi în minte, în timp ce se 
lupta să tragă aer în piept. 

— EXPECTO PATRONUM! 

Un cerb argintiu enorm ţâşni din vârful baghetei lui Harry; 
coarnele lui îl împunseră pe Dementor în locul unde ar fi 
trebuit să fie inima; fu aruncat înapoi, uşor ca întunericul, şi 
când cerbul atacă, Dementorul se dădu la o parte, învins. 

— PE AICI! îi strigă Harry cerbului. 

Întorcându-se, fugi de-a lungul aleii, ţinând în sus bagheta 
aprinsă. 

— DUDLEY? DUDLEY! 


Abia alergase vreo doisprezece paşi, când ajunse la el: 
Dudley era ghemuit pe pământ, cu mâinile încleştate pe 
faţă. Un al doilea Dementor se apleca asupra lui, prinzându- 
i încheieturile cu mâinile sale slinoase, despărţindu-le încet, 
aproape cu drag, lăsându-şi capul acoperit de glugă în jos 
către chipul lui Dudley, de parcă ar fi fost pe cale să-l 
sărute. 

— PRINDE-L! strigă Harry, şi cu un zgomot zguduitor, ca 
un uragan, cerbul argintiu pe care îl crease trecu în galop 
pe lângă el. 

Chipul fără ochi al Dementorului era la câţiva centimetri 
de cel al lui Dudley când îl prinseră coarnele argintii; 
creatura fu azvârlită în sus şi, ca şi colegul său, zbură şi fu 
absorbită de întuneric; cerbul merse în galop până la 
capătul aleii şi se dizolvă într-o ceaţă argintie. 

Luna, stelele şi felinarele se întoarseră brusc la viaţă. O 
pală de vânt cald mătură aleea. Copacii fremătară în 
grădinile din vecini şi zgomotul cotidian al maşinilor de pe 
Aleea Magnoliei invada iar aerul. Harry rămase nemişcat, 
cu toate simţurile ascuţite, adaptându-se la întoarcerea 
subită la normalitate. După o clipă, îşi dădu seama că 
tricoul i se lipise de corp; era ud leoarcă de transpiraţie. 

Nu îi venea să creadă ce se întâmplase. Dementori aici, în 
Little Whinging. 

Dudley zăcea ghemuit pe pământ, scâncind şi tremurând. 
Harry se aplecă să vadă dacă era în stare să stea în 
picioare, însă atunci auzi nişte paşi apăsaţi în fugă, în 
spatele său. Instinctiv, ridicându-şi iar bagheta, se întoarse 
pe călcâie pentru a-l înfrunta pe noul venit. 

Doamna Figg, vecina lor ciudată, apăru gâfâind la orizont. 
Părul său cărunt şi sârmos îi ieşea de sub fileu, de 
încheietura mâinii îi atârna o plasă de cumpărături de 
sfoară şi picioarele erau pe jumătate ieşite din papucii de 
stofă ecosez. Harry dădu să ascundă repede bagheta, dar... 

— Nu o ascunde, tâmpitule! strigă ea. Dacă mai sunt şi 
alţii? Ah, o să-l omor pe Mundungus Fletcher! 


CAPITOLUL II. 

UN FÂLFÂIT DE BUFNIŢE 

— Cum? zise Harry cu o voce absentă. 

— A plecat! zise doamna Figg, frângându-şi mâinile. A 
plecat să discute cu cineva despre câteva ceaune care au 
căzut de pe o mătură! l-am spus că o să-l jupoi de viu dacă 
se duce, şi uite acum! Dementori! Mare noroc că l-am pus 
în gardă pe Mr. Tibbles! Dar nu avem timp să stăm cu 
mâinile în sân! Hai, grăbeşte-te, trebuie să te ducem înapoi! 
Ah, câte probleme or să apară! O să-l omor! 

— Dar... 

Revelația că vecina sa bătrână, ciudată şi obsedată de 
pisici ştia ce erau Dementorii era un şoc aproape la fel de 
puternic ca şi întâlnirea cu doi dintre ei pe alee. 

— Sunteţi... sunteţi vrăjitoare? 

— Sunt o Non, şi Mundungus o ştie foarte bine, aşa că nu 
ştiu cum naiba aş fi putut să te ajut să te lupţi cu 
Dementorii? 'le-a lăsat complet descoperit, când eu îl 
avertizasem... 

— Am fost urmărit de tipul ăsta, Mundungus? Staţi puţin... 
el a fost! A Dispărut din faţa casei mele! 

— Da, da, da, însă din fericire îl plasasem pe Mr. Tibbles 
sub o maşină pentru orice siguranţă, iar Mr. Tibbles a venit 
şi m-a prevenit, dar când am ajuns la tine acasă plecaseşi - 
şi acum - ah, ce-o să spună Dumbledore? Tu! urlă ea la 
Dudley, încă întins pe asfalt. Ridică-ţi fundul gras de pe jos, 
repede! 

— Îl ştiţi pe Dumbledore? zise Harry, uitându-se la ea cu 
ochii mari. 

— Sigur că îl ştiu pe Dumbledore, cine nu-l ştie pe 
Dumbledore? Dar hai să mergem - n-o să-ţi fiu de nici un 
ajutor dacă se întorc, în viaţa mea nu am transfigurat nici 
măcar un pliculeţ de ceai! 

Se aplecă, apucă unul dintre braţele masive ale lui Dudley 
cu mâinile ei uscate şi trase. 

— Ridică-te, fiinţă inutilă, ridică-te! 


Însă Dudley ori nu putea, ori nu vroia să se mişte. Rămase 
pe jos, tremurând, cu chipul întunecat şi cu mazxilarele 
încleştate. 

— ÎL ridic eu. 

Harry îl prinse pe Dudley de braţ şi încercă din răsputeri. 

Făcând un efort colosal, reuşi să-l pună pe picioare. Dudley 
părea să fie pe punctul de-a leşina. Ochii mici i se roteau în 
orbite şi chipul îi era plin de broboane de sudoare; în 
momentul în care Harry îi dădu drumul, se clătină într-un 
mod riscant. 

— Grăbeşte-te! zise doamna Figg isterizată. 

Harry îşi puse unul dintre braţele mari ale lui Dudley pe 
după umeri şi îl târi spre stradă, aplecându-se puţin sub 
greutate. Doamna Figg mergea clătinându-se în faţa lor, 
uitându-se neliniştită după colţ. 

— 'Ţine-ţi bagheta scoasă, îi spuse ea lui Harry când 
ajunseră pe Calea Wisteria. Lasă naibii Statutul de Tăinuire, 
oricum o să plătim cu vârf şi-ndesat, aşa ca hai să profităm. 
Că tot vorbea lumea despre Decretul de Restricţie 
Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori... exact de asta îi era frică 
lui Dumbledore. 

— Ce e acolo, în capătul străzii? Ah, este doar Mr. 
Prentice... nu ascunde bagheta, băiete, nu ţi-am zis că nu îţi 
sunt de nici un ajutor? 

Nu era uşor să ţii bine o baghetă şi să îl şi cari pe Dudley 
în acelaşi timp. Harry îi dădu grăbit un ghiont în coaste 
vărului său, însă Dudley părea să fi pierdut orice dorinţă de 
mişcare independentă. Era inert pe umerii lui Harry, cu 
picioarele mari târşâindu-se pe pământ. 

— Doamnă Figg, de ce nu mi-aţi spus că sunteţi o Non? 
întrebă Harry, gâfâind din cauza efortului şi a mişcării. De 
câte ori am venit la dumneavoastră acasă - de ce nu aţi 
spus nimic? 

— Ordinele lui Dumbledore. Trebuia să veghez asupra ta, 
dar să nu zic nimic, erai prea mic. Îmi pare rău că a fost 
atât de rău la mine, Harry, dar soţii Dursley nu te-ar fi lăsat 


niciodată să vii, dacă ar fi crezut că îţi face plăcere. Să ştii 
că nu mi-a fost uşor... dar pe cuvântul meu de onoare, zise 
ea tragic, frângându-şi iar mâinile, când o să audă 
Dumbledore de toate astea - cum a putut să plece 
Mundungus, ar fi trebuit să fie la post până la miezul nopţii 
- unde este? Cum o să-i spun lui Dumbledore ce s-a 
întâmplat? Nu pot să Apar. 

— Am o bufniţă, pot să v-o împrumut gemu Harry, 
întrebându-se dacă i se va rupe şira spinării sub greutatea 
lui Dudley. 

— Harry, nu înţelegi! Dumbledore va trebui să acţioneze 
cât mai repede, Ministerul are propriile metode de a 
detecta vrăjitoriile minorilor, probabil că ştie deja, ascultă- 
mă pe mine. 

— Însă tocmai scăpăm de Dementori, am fost nevoit să 
folosesc magia - or să fie mai îngrijoraţi din cauza motivului 
pentru care pluteau Dementorii pe lângă Calea Wisteria, 
nu-i aşa? 

— Vai, dragul meu, mi-aş dori să fie aşa, însă mă tem că... 
MUNDUNGUS FLETCHER, O SĂ TE OMOR! 

Se auzi un poc puternic şi aerul se umplu de un miros 
pregnant de băutură amestecat cu tutun stătut, când, chiar 
în faţa lor, se materializă un om îndesat, nebărbierit, într-un 
pardesiu zdrenţăros. Avea picioarele scurte, crăcănate, 
părul lung, roşcat deschis şi ciufulit şi, nişte ochi injectaţi şi 
umflaţi, care îi dădeau expresia tristă a unui basset. De 
asemenea, ţinea strâns o legătură argintie de care Harry îşi 
dădu seama imediat că era o Pelerină Invizibilă. 

— Ce-i, Figgy? zise el, uitându-se cu ochii mari de la 
doamna Figg la Harry şi apoi la Dudley. Cum a rămas cu 
lucratu' sub acoperire? 

— Îţi arăt eu acoperire! urlă doamna Figg. Dementori, hoţ 
viclean, perfid şi bun de nimic ce eşti! 

— Dementori? repetă Mundungus îngrozit. Dementori, 
aici? 


— Da, aici, grămadă de doi lei de găinaţ de liliac, aici! 
strigă doamna Figg. Dementori care-l atacă pe băiat în 
timpul pazei tale! 

— Să mă ia naiba, zise Mundungus sfârşit, uitându-se de la 
doamna Figg la Harry şi înapoi. Să mă ia naiba, eu... 

— Şi tu erai pe drumuri cumpărând ceaune furate! Nu ţi- 
am zis să nu te duci? Nu ţi-am zis? 

— Eu... păi, eu... 

Mundungus nu părea să se simtă deloc la locul lui. 

— Să vezi, a... a fost o ocazie de afaceri foarte bună... 
Doamna Figg ridică mâna de care-i atârna plasa de sfoară 
şi îl pocni cu ea pe Mundungus peste faţă şi gât; judecând 
după zgomotul metalic pe care îl făcuse, era plină de cutii 
cu mâncare pentru pisici. 

— Au! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace, cotoroanţă 
nebună! Cineva trebuie să-i spună lui Dumbledore! 

— Da... cineva... trebuie! urlă doamna Figg, dând cu plasa 
cu mâncare pentru pisici în fiecare părticică din 
Mundungus pe care o putea nimeri. Şi - ar - fi - bine - să - 
fii - tu - şi - să-i - spui - şi- de - ce -nu - ai - fost - acolo -— 
să - îl - ajuţi! 

— Nu-ţi pierde firea şi fileul! zise Mundungus, cu mâinile 
pe cap şi ferindu-se. O să-i spun, o să-i spun! 

Şi, cu un alt poc răsunător, se făcu nevăzut. 

— Sper să-l omoare Dumbledore! zise doamna Figg 
mânioasă. Acum, hai să mergem, Harry, ce mai aştepţi? 

Harry se hotărî să nu îşi piardă ce îi rămăsese din 
răsuflare, evidențiind că abia putea să mai meargă sub 
gabaritul lui Dudley. rase de Dudley, care era 
semiconştient şi se împletici înainte. 

— Te duc până la uşă, zise doamna Figg, când ajunseră pe 
Aleea Boschetelor. Pentru orice eventualitate, în caz că mai 
sunt alţii prin jur... ah, pe onoarea mea, ce catastrofă... şi a 
trebuit să lupţi tu însuţi cu ei... iar Dumbledore a zis să nu 
te lăsăm să faci vrăji cu orice preţ... ei bine, presupun că nu 


mai are sens să plângem după poţiunea vărsată... Însă 
acum pisica a ajuns paznic la şoricei. 

— Deci, gâfâi Harry, Dumbledore... a pus... să fiu urmărit? 

— Sigur că da, zise doamna Figg grăbită. Te aşteptai să te 
lase să umbli de unul singur, după ce s-a întâmplat în iunie? 

Dumnezeule mare, băiete, mi-au spus că eşti inteligent... 
da... intră şi rămâi acolo, zise ea, când ajunseră la numărul 
patru. Cred că cineva va lua legătura cu tine cât de curând. 

— Ce-o să faceţi? întrebă Harry repede. 

— Mă duc direct acasă, zise doamna Figg, uitându-se de-a 
lungul străzii întunecate şi tremurând. Trebuie să aştept 
alte indicaţii. Tu să stai în casă. Noapte bună. 

— Staţi puţin, nu plecaţi încă! Vreau să ştiu... 

Însă doamna Figg plecase deja cu paşii ei mari, cu papucii 
de stofă ecosez clămpănind, cu plasa de sfoară zăngănind. 

— Staţi! strigă Harry după ea. 

Avea un milion de întrebări pentru oricine care avea 
legătură cu Dumbledore; însă în câteva clipe doamna Figg 
fu înghițită de întuneric. Încruntându-se, Harry îl mai 
aruncă pe Dudley şi îşi croi drum încet, anevoie pe aleea din 
grădina casei de la numărul 4. 

Lumina de pe hol era aprinsă. Harry îşi băgă bagheta 
înapoi în tivul din talia blugilor, sună la uşă şi privi cum 
silueta mătuşii Petunia deveni din ce în ce mai mare, 
distorsionată într-un mod ciudat de geamul neregulat al uşii 
de la intrare. 

— Diddy! Era şi cazul, s-a făcut cam... cam... Diddy, ce s-a 
întâmplat? 

Harry se uită pieziş la Dudley şi ieşi la ţânc de sub braţul 
său. Dudley se clătină pe loc pentru o clipă, cu chipul verde 
pal... apoi deschise gura şi vomită pe tot covoraşul din faţa 
uşii. 

— DIDDY! Diddy, ce e cu tine? Vernon? VERNON! 

Unchiul lui Harry veni în grabă din sufragerie, cu mustaţa 
de morsă vânturându-se într-o parte şi în alta, aşa cum se 
întâmpla de fiecare dată când era neliniştit. Se duse grăbit 


să o ajute pe mătuşa Petunia să îl treacă pragul pe Dudley, 
care avea genunchii înmuiaţi, evitând în acelaşi timp să 
calce în locul unde vărsase. 

— Este bolnav, Vernon! 

— Ce e, fiule? Ce s-a întâmplat? Ţi-a dat doamna Polkiss 
ceva din import la ceai? 

— De ce eşti plin de praf, dragul meu? Ai stat pe jos? 

— Stai aşa - doar n-ai fost atacat de hoţi, nu-i aşa, fiule? 
Mătugşa Petunia ţipă. 

— Sună la poliţie, Vernon! Sună la poliţie! Diddy, drăguţul 
meu, vorbeşte cu mămica! Ce ţi-au făcut? 

În toată nebunia, nimeni nu părea să-l fi observat pe 
Harry, ceea ce era perfect din punctul lui de vedere. Reuşi 
să se strecoare înăuntru chiar înainte ca unchiul Vernon să 
trântească uşa şi, în timp ce soţii Dursley îşi urneau 
cortegiul zgomotos din hol spre bucătărie, Harry se duse 
spre scări cu grijă şi fără să scoată nici un sunet. 

— Cine ţi-a făcut asta, fiule? Dă-ne nişte nume. Îi prindem 
noi, nu-ţi face griji. 

— Sst! încearcă să spună ceva, Vernon! Ce e, Diddy? 
Spune-i lui mămica! 

Piciorul lui Harry era pe ultima treaptă de jos când Dudley 
îşi recăpătă glasul. 

— EL. 

Harry înlemni, cu piciorul pe treaptă, şi cu chipul 
schimonosit, pregătit pentru explozie. 

— BĂIETE! VINO AICI! 

Cu un sentiment de groază amestecată cu furie, Harry îşi 
ridică încet piciorul de pe scară şi se întoarse ca să-i 
urmeze pe soţii Dursley. 

Bucătăria impecabil de curată avea o ciudată strălucire 
ireală după întunericul de afară. Mătuşa Petunia îl aşeză pe 
Dudley pe un scaun; era încă foarte verde şi avea aspectul 
unei moluşte. Unchiul Vernon stătea în faţa uscătorului de 
vase, uitându-se urât la Harry cu ochii săi mici, 
întredeschişi. 


— Ce i-ai făcut fiului meu? zise el cu un mormăit 
ameninţător. 

— Nimic, zise Harry, ştiind foarte bine că unchiul Vernon 
nu avea să-l creadă. 

— Ce ţi-a făcut, Diddy? spuse mătuşa Petunia pe un ton 
vibrant, curăţând acum haina de piele a lui Dudley. A fost... 
a fost ştii-tu-ce, dragule? A folosit... chestia aia a lui? 

Încet, tremurând, Dudley dădu din cap. 

— Nu este adevărat! zise Harry hotărât, în timp ce mătuşa 
Petunia scoase un vaiet şi unchiul Vernon ridică pumnii. Nu 
i-am făcut nimic, nu am fost eu, a fost... 

Dar chiar în acel moment, o strigă intră în zbor pe 
fereastra de la bucătărie. Ratând de puţin creştetul 
unchiului Vernon, traversă bucătăria, dădu drumul la 
picioarele lui Harry unui plic mare de pergament pe care îl 
ducea în cioc, se întoarse cu graţie, cu vârfurile aripilor 
abia atingând partea de sus a frigiderului, şi apoi ieşi rapid 
afară şi dincolo de grădină. 

— BUFNIŢE! urlă unchiul Vernon, cu mult solicitata venă 
de la tâmplă zvâcnindu-i a mânie, în timp ce trânti fereastra 
de la bucătărie. IAR BUFNIŢE! ÎN CASA MEA NU O SĂ MAI 
FIE NICI O BUFNIŢĂ! 

Însă Harry deschidea deja plicul şi scotea scrisoarea 
dinăuntru, cu inima bătându-i undeva în zona mărului lui 
Adam. 

Dragă domnule Potter, Am primit informaţii conform 
cărora aţi făcut Vraja Patronus la ora nouă şi douăzeci şi 
trei de minute seara, într-o zonă locuită de încuiaţi şi în 
prezenţa unui încuiat. 

Gravitatea acestei încălcări a Decretului de Restricţie 
Rezonabilă a Vrâjitorilor Minori a rezultat prin 
exmatricularea dvs. din Şcoala Hogwarts de Farmece şi 
Vrăjitorii. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în 
curând la domiciliul dvs. pentru a vă distruge bagheta. 

Având în vedere că aţi primit deja un avertisment oficial 
pentru o încălcare precedentă conform Articolului 13 al 


Confederaţiei Statutului de Tăinuire al Vrăjitorilor, vă 
anunţăm cu regret că vă e solicitată prezenţa la o audiere 
disciplinară în faţa Ministerului Magiei la ora 9 a. m. pe 
doisprezece august. 

Cu speranţa că sunteţi bine, A dvs., Mafalda Hopkirk. 

Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei. 

Ministerul Magiei. 

Harry citi scrisoarea de două ori. Era într-o mică măsură 
conştient că unchiul Vernon şi mătuşa Petunia vorbeau. În 
mintea sa totul era îngheţat şi amorţit. Un singur fapt îi 
pătrunsese în gânduri ca o săgeată paralizantă. Fusese 
exmatriculat de la Hogwarts. Totul se terminase. Nu avea să 
se mai întoarcă niciodată acolo. 

Ridică privirea către soţii Dursley. Unchiul Vernon avea 
faţa vânătă, urlând, cu pumnii încă în aer; mătuşa Petunia 
avea braţele în jurul lui Dudley, care vomita din nou. 

Creierul temporar stupefiat al lui Harry părea să se 
trezească. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în 
curând la domiciliul dvs pentru a vă distruge bagheta. Nu 
exista decât o cale. Trebuia să fugă - acum. Unde avea să se 
ducă, Harry nu ştia, însă era sigur de un singur lucru: la 
Hogwarts sau în afara sa, avea nevoie de baghetă. Într-o 
stare aproape ca de vis, îşi scoase bagheta şi se întoarse să 
plece din bucătărie. 

— Unde crezi că te duci? strigă unchiul Vernon. 

Când Harry nu răspunse, se aruncă de partea cealaltă a 
mesei ca să blocheze ieşirea spre hol. 

— N-am terminat cu tine, băiete! 

— Dă-te la o parte, zise Harry încet. 

— O să stai aici şi o să-mi explici cum a făcut fiul meu de 
a... 

— Dacă nu te dai la o parte, o să te blestem, zise Harry, 
ridicând bagheta. 

— Nu poţi să mă păcăleşti iar! se răsti unchiul Vernon. Ştiu 
că nu ai voie să o foloseşti în afara balamucului ăluia pe 
care îl numeşti şcoală! 


— Am fost dat afară din balamuc, zise Harry. Aşa că pot să 
fac orice vreau. Ai trei secunde. Unu... doi... 

Un BANG răsunător umplu bucătăria. Mătuşa Petunia ţipă, 
iar unchiul Vernon urlă şi se feri, fiindcă pentru a treia oară 
în acea seară Harry căuta sursa unei tulburări pe care nu o 
generase el. O localiză imediat: o bufniţă de hambar 
derutată şi cu un aspect răvăşit stătea afară pe pervazul de 
la bucătărie, după ce tocmai se lovise de fereastra închisă. 

Ignorând strigătul disperat - „BUFENIŢE!” - al unchiului 
Vernon, Harry traversă camera în fugă şi deschise fereastra 
cu putere. Bufnița întinse un picior de care era legat un mic 
sul de pergament, îşi aranjă penele şi zbură în clipa în care 
Harry luă scrisoarea. Cu mâinile tremurânde, Harry 
desfăşură cel de-al doilea mesaj, care era scris în mare 
grabă şi neîngrijit cu cerneală neagră. 

Harry, Dumbledore tocmai a sosit la Minister şi încearcă să 
lămurească totul. NU PLECA DIN CASA UNCHIULUI ŞI 
MĂTUŞII TALE. NU MAI FACE VRĂJI. NU ÎŢI PREDA 
BAGHETA. 

Arthur Weasley. 

Dumbledore încerca să lămurească totul... ce însemna 
asta? Câtă putere avea Dumbledore ca să fie mai presus de 
Ministerul Magiei? Atunci, exista o şansă să poată să fie 
acceptat din nou la Hogwarts? În pieptul lui Harry încolţi o 
sămânță firavă de speranţă, sufocată aproape imediat de 
panică - cum putea să refuze să îşi predea bagheta fără să 
facă vrăji? Avea să fie nevoit să se dueleze cu reprezentanţii 
Ministerului şi, dacă făcea asta, avea noroc în cazul în care 
scăpa de Azkaban, darămite cu atit mai mult de 
exmatriculare. 

Rotiţele minţii i se învârteau neîncetat... ar fi putut să fugă 
şi să rişte să fie prins de Minister, sau să stea locului şi să-i 
aştepte să-l găsească acolo. Era mult mai ispitit de prima 
variantă, însă ştia că domnul Weasley îi vroia binele... şi 
până la urmă, Dumbledore rezolvase lucruri şi mai grave 
decât asta. 


— Bine, zise Harry. M-am răzgândit, rămân. 

Se aşeză furtunos la masă în faţa lui Dudley şi a mătuşii 
Petunia. Familia Dursley părea nemulțumită de răzgândirea 
sa subită. Mătuşa Petunia se uită disperată la unchiul 
Vernon. Vena de pe tâmpla lui purpurie zvâcnea mai rău ca 
niciodată. 

— De la cine sunt bufniţele astea afurisite? mormăi el. 

— Prima a fost de la Ministerul Magiei, ca să-mi anunţe 
exmatricularea, zise Harry calm. 

Îşi ciulise urechile ca să capteze orice sunet de afară, în 
cazul în care se apropiau reprezentanţii Ministerului, şi era 
mai uşor şi mai fără zgomot să răspundă la întrebările 
unchiului Vernon decât să înceapă acesta să urle şi 
răcnească. 

— A doua a fost de la tatăl prietenului meu, Ron, care 
lucrează la Minister. 

— Ministerul Magiei? strigă unchiul Vernon. Oameni ca voi 
în Guvern? Ah, asta explică totul, nici nu mă mir că se duce 
ţara de râpă. 

Văzând că Harry nu răspundea, unchiul Vernon se uită 
urât la el, şi apoi răcni: 

— Şi de ce ai fost exmatriculat? 

— Pentru că am făcut vrăji. 

— AHA! strigă unchiul Vernon, dând cu pumnul în partea 
de sus a frigiderului care se deschise brusc, iar mai multe 
dintre snack-urile fără grăsimi ale lui Dudley se răsturnară 
şi se împrăştiară pe jos. Deci, recunoşti! Ce i-ai făcut lui 
Dudley? 

— Nimic, spuse Harry, mai puţin calm decât înainte. Nu eu 
am fost cel... 

— Ba da, murmură Dudley pe neaşteptate, iar unchiul 
Vernon şi mătuşa Petunia îi făcură imediat semn lui Harry 
să tacă, în timp ce amândoi se aplecară mult deasupra lui 
Dudley. 

— Continuă, fiule, zise unchiul Vernon, ce a făcut? 

— Spune-ne, dragul meu, şopti mătuşa Petunia. 


— A îndreptat bagheta spre mine, bâigui Dudley. 

— Da, aşa este, dar nu am folosit-o, protestă Harry 
supărat. 

— TACI! tunară unchiul Vernon şi mătuşa Petunia la 
unison. 

— Continuă, fiule, repetă unchiul Vernon, cu mustaţa 
fremătându-i de mânie. 

— S-a întunecat totul, zise Dudley răguşit, tremurând. 
Totul în întuneric. Şi atunci am a-auzit... chestii. În m- 
mintea mea. 

Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia schimbară nişte priviri 
de groază absolută. Dacă lucrul care le displăcea cel mai 
mult pe lume era magia - urmată îndeaproape de vecinii 
care îi depăşeau la încălcarea interdicţiei de a folosi 
furtunurile - oamenii care auzeau voci erau, cu siguranţă, 
printre primele zece. Era evident: credeau că Dudley îşi 
pierdea simţul raţiunii. 

— Ce fel de chestii ai auzit, Pocuţ? murmură mătuşa 
Petunia, foarte palidă şi cu lacrimi în ochi. 

Însă Dudley nu părea să fie în stare să spună. Se 
cutremură iar, dădu din capul său mare şi blond şi, în ciuda 
senzaţiei de frică paralizantă care îl cuprinsese pe Harry de 
când venise prima bufniţă, acesta simţi o anumită 
curiozitate. Dementorii făceau ca o persoană să retrăiască 
cele mai nefericite momente din viaţă. Oare ce fusese forţat 
să audă Dudley cel răsfăţat, răzgâiat şi bătăuş? 

— Cum de ai căzut, fiule? zise unchiul Vernon, pe un ton 
neobişnuit de liniştit, genul de ton pe care l-ar fi adoptat 
lângă patul unui om foarte bolnav. 

— M-am î-împiedicat, zise Dudley tremurat. Şi apoi... 

Făcu un semn către pieptul său masiv. Harry înţelese. 

Dudley îşi amintea de frigul cleios care îţi umplea 
plămânii, în timp îţi erau absorbite speranţa şi fericirea. 

— Îngrozitor, murmură Dudley. Frig. Foarte frig. 

— Bine, zise unchiul Vernon, cu o voce de un calm forţat, 
în timp ce mătuşa Petunia puse o mână neliniştită pe 


fruntea lui Dudley ca să-i verifice temperatura. Ce s-a 
întâmplat după aceea, Dudders? 

— Simţit... simţit... simţit... ca şi când... ca şi când... 

— Ca şi când nu vei mai fi niciodată fericit, umplu Harry 
golul cu o voce neutră. 

— Da, şopti Dudley, încă tremurând. 

— Aşa deci! zise unchiul Vernon, cu glasul impunător 
revenindu-i la volumul maxim, în timp ce se ridica. Ai 
aruncat cine ştie ce vrajă asupra fiului meu ca să audă voci 
şi să creadă că este - condamnat la nefericire sau ceva de 
genul ăsta, nu-i aşa? 

— De câte ori trebuie să vă spun? zise Harry, furia şi glasul 
urcându-i deopotrivă. Nu am fost eu de vină! Ci doi 
Dementori! 

— Doi - ce e drăcia asta? 

— De - men - tori, spuse Harry încet şi clar. Doi. 

— Şi ce naiba sunt Dementorii? 

— Păzesc închisoarea vrăjitorilor, Azkaban, zise mătuşa 
Petunia. 

Aceste vorbe fură urmate de două secunde de linişte 
apăsătoare, înainte ca mătuşa Petunia să îşi pună mâna 
peste gură, de parcă i-ar fi scăpat o înjurătură 
dezgustătoare. Unchiul Vernon se holbă la ea. 

Creierul lui Harry fu prins într-un vârtej. Cu doamna Figg 
era cum era - dar mătuşa Petunia? 

— De unde ai ştiut asta? o întrebă el uluit. 

Mătuşa Petunia părea destul de îngrozită de ea însăşi. Îi 
aruncă unchiului Vernon o privire speriată, parcă cerându- 
şi scuze, apoi îşi dădu mâna încet la o parte, arătându-şi 
dinţii de cal. 

— L-am auzit - pe băiatul acela îngrozitor - când îi vorbea 
ei despre aceştia - acum câţiva ani, zise ea neliniştită. 

— Dacă te referi la mama şi la tatăl meu, de ce nu le spui 
pe nume? zise Harry tare, însă mătuşa Petunia îl ignoră, 
părând teribil de tulburată. 


Harry era înmărmurit. Cu excepţia unei ieşiri necontrolate 
cu ani în urmă, când mătuşa Petunia strigase că mama lui 
Harry fusese o ciudăţenie, nu o mai auzise niciodată 
vorbind de sora ei. Era uimit că îşi amintise după atâta timp 
această frântură de informaţie despre lumea magică, când 
de obicei îşi mobiliza toată energia ca să pretindă că nu 
exista. 

Unchiul Vernon deschise gura, o închise la loc, o mai 
deschise o dată, o închise iar, părând să se străduiască să îşi 
aducă aminte cum se vorbeşte, după care o deschise pentru 
a treia oară şi murmură: 

— Deci - deci... chiar... hm... chiar... hm... chiar există, 
nu... hm... Dementocum le-o spune? 

Mătuşa Petunia dădu din cap. 

Unchiul Vernon se uită la mătuşa Petunia apoi la Dudley şi 
la Harry, ca şi când ar fi sperat că cineva va striga 
„Păcăleală de 1 aprilie!” Când nu o făcu nimeni, deschise 
iar gura. 

Însă fu cruțat de efortul de a găsi alte cuvinte, de sosirea 
unei a treia bufniţe în seara aceea. Aceasta intră direct pe 
fereastra încă deschisă, ca o ghiulea cu pene, şi ateriză cu 
zgomot pe masa din bucătărie, făcându-i pe cei trei membri 
ai familiei Dursley să tresară de frică. Harry înşfăcă din 
ciocul bufniței un al doilea plic care părea oficial şi îl 
deschise, în timp ce bufnița dispăru înapoi în noapte. 

— S-a terminat cu bufniţele, mormăi unchiul Vernon 
turbat, repezindu-se la fereastră şi trântind-o iar. 

Dragă domnule Potter, În continuarea scrisorii noastre de 
acum aproximativ douăzeci de minute, Ministerul Magiei a 
revizuit decizia de a vă distruge bagheta. Puteţi să vă 
păstraţi bagheta până la audierea disciplinară de pe 
doisprezece august, dată la care va fi luată o hotărâre 
oficială. 

În urma unor întrevederi cu Directorul Şcolii Hogwarts de 
Farmece şi Vrăjitorii, Ministerul a fost de acord cu 
deciderea asupra exmatriculării la aceeaşi dată. Prin 


urmare, ar trebui să vă consideraţi suspendat din cadrul 
şcolii până la alte investigaţii. 

Cele mai bune urări, A dvs., Mafalda Hopkirk. 

Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei. 

Ministerul Magiei. 

Harry citi această scrisoare de trei ori în succesiune 
rapidă. Nodul groaznic din piept se slăbi puţin, fiindcă 
aflase uşurat că încă nu era exmatriculat definitiv, deşi 
temerile nu i se risipiseră câtuşi de puţin. lotul părea să 
depindă de audierea sa de pe doisprezece august. 

— Ei, bine? zise unchiul Vernon, reamintindu-i lui Harry 
unde era. Acum ce mai e? le-au condamnat? La voi există 
condamnarea la moarte? adăugă el, cu o urmă de speranţă. 

— Trebuie să mă duc la o audiere, zise Harry. 

— Şi or să te condamne acolo? 

— Presupun că da. 

— Atunci, nu o să pierd speranţa, spuse unchiul Vernon 
răutăcios. 

— Păi, asta ar fi tot, zise Harry, ridicându-se. 

Îşi dorea cu disperare să fie singur, să se gândească, poate 
să le trimită scrisori lui Ron, Hermione şi Sirius. 

— NU, N-AR FI! răcni unchiul Vernon. AŞAZĂ-TE LA LOC! 

— Acum ce mai este? zise Harry nerăbdător. 

— DUDLEY! tună unchiul Vernon. Vreau să ştiu exact ce s- 
a întâmplat cu fiul meu! 

— BINE! strigă Harry, pierzându-şi cumpătul şi făcând să 
ţâşnească scântei roşii şi aurii din vârful baghetei sale, pe 
care încă o ţinea strâns în mână. 

Toţi cei trei membri ai familiei Dursley tresăriră, părând 
îngroziţi. 

— Dudley şi cu mine eram în gangul dintre Aleea 
Magnoliei şi Calea Wisteria, zise Harry, vorbind repede şi 
străduindu-se să rămână calm. Dudley s-a gândit s-o facă pe 
deşteptul cu mine, iar eu am scos bagheta, dar nu am 
folosit-o. Când au apărut doi Dementori... 


— Dar CE sunt Dementoizii? întrebă unchiul Vernon 
mânios. CE fac? 

— 'Ţi-am spus - absorb toată fericirea din tine, spuse 
Harry, şi dacă au ocazia, te sărută... 

— 'Te sărută? zise unchiul Vernon, cu ochii ieşindu-i puţin 
din orbite. Te sărută? 

— Aşa se spune când îţi aspiră sufletul pe gură. 

Mătuşa Petunia scoase un țipăt slab. 

— Sufletul lui? Nu l-au luat - încă maiare... 

Îl apucă pe Dudley de umeri şi îl scutură, de parcă ar fi 
verificat dacă putea să îi audă sufletul zăngănind înăuntrul 
său. 

— Sigur că nu i-au luat sufletul, v-aţi fi dat seama dacă ar 
făcut-o, zise Harry exasperat. 

— Te-ai luptat cu ei, nu-i aşa, fiule? zise unchiul Vernon 
tare, arătând ca un om care se chinuia să aducă conversaţia 
la un nivel pe care îl înţelegea. Le-ai arătat bine 
cunoscutele mişcări, nu? 

— Unui Dementor nu poţi să-i arăţi bine cunoscutele 
mişcări, spuse Harry printre dinţii încleştaţi. 

— Atunci, de ce el e bine? izbucni unchiul Vernon. De ce 
nu e golit? 

— Pentru că am folosit Vraja... 

ZVUM. Cu un zăngănit, un vânturat de aripi şi un norişor 
de praf, o a patra bufniţă apăru alunecând pe şemineul din 
bucătărie. 

— PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! tună unchiul 
Vernon, smulgându-şi smocuri mari din mustață, ceva ce nu 
fusese adus în situaţia de a face de mult timp. SĂ NU MAI 
VĂD BUFNIŢE AICI, NU O SĂ ACCEPT AŞA CEVA, 
ASCULTĂ-MĂ BINE! 

Însă Harry lua deja un sul de pergament de la piciorul 
bufniței. Era atât de convins că această scrisoare trebuia să 
fie de la Dumbledore, explicând totul - Dementorii, doamna 
Figg, ce avea de gând Ministerul, cum el, Dumbledore, 
intenţiona să clarifice totul. Însă pentru prima dată în viaţa 


lui fu dezamăgit să vadă scrisul lui Sirius. Ignorând 
discursul neîntrerupt al unchiului Vernon despre bufniţe, şi 
cu ochii întredeschişi din cauza unui al doilea nor de praf, 
iscat când cea mai recentă bufniţă plecă, zburând înapoi pe 
horn, Harry citi mesajul de la Sirius. 

Arthur tocmai mi-a spus ce s-a întâmplat. Orice ai face, nu 
mai ieşi din casă. 

Harry găsi că era un răspuns atât de nepotrivit pentru tot 
ce se întâmplase în seara aceea, încât întoarse foaia de 
pergament pe verso, căutând restul scrisorii, însă nu mai 
exista nimic în plus. 

Şi acum, iar era pe cale să îşi piardă răbdarea. Chiar nu 
avea de gând să-i spună nimeni „bravo” pentru felul cum se 
luptase cu cei doi Dementori de unul singur? Şi domnul 
Weasley, şi Sirius se purtau de parcă ar fi fost neascultător 
şi amânau mustrările pentru când îşi vor fi dat seama care 
erau pagubele. 

—. un fâlfâit, vreau să spun, o flotă de bufniţe intrând şi 
ieşind în şi din casa mea. Nu o să permit aşa ceva, băiete, 
nu o să... 

— Nu pot să împiedic bufniţele să vină, izbucni Harry, 
mototolind în pumn scrisoarea de la Sirius. 

— Vreau să aud adevărul despre ce s-a întâmplat în seara 
asta! răcni unchiul Vernon. Dacă Demenţii sunt cei care i-au 
făcut rău lui Dudley, cum de-ai fost exmatriculat? Ai făcut 
ştii-tu-ce, ai recunoscut-o! 

Harry trase aer în piept, ca să se liniştească. Începea să-l 
doară din nou capul. Îşi dorea mai mult decât orice altceva 
să plece din bucătărie, departe de familia Dursley. 

— Am făcut Vraja Patronus ca să scap de Dementori, spuse 
el, chinuindu-se să rămână calm. Este singurul lucru care 
funcţionează împotriva lor. 

— Dar ce făceau Dementoizii în Little Whinging? zise 
unchiul Vernon pe un ton exasperat. 

— Nu am cum să ştiu, zise Harry obosit. Habar n-am. 
Acum durerea de cap îi zvâcnea în jurul arsurii în formă de 


fulger. Furia i se risipea. Se simţea lipsit de forţe, extenuat. 
Membrii familiei Dursley se uitau cu toţii la el. 

— Din cauza ta, zise unchiul Vernon cu putere. Are 
legătură cu tine, băiete, o ştiu. Altfel de ce ar veni aici? De 
ce ar ajunge în gangul acela? Trebuie să fii singurul... 
singurul... 

Evident, nu era în stare să pronunţe cuvântul „vrăjitor”. 

— Singurul ştii-tu-ce pe o rază de câţiva kilometri buni. 

— Nu ştiu de ce au ajuns aici. 

Însă după cuvintele unchiului Vernon, creierul extenuat al 
lui Harry se puse din nou în funcţiune. De ce veniseră 
Dementorii în Little Whinging? Cum putea să fie o 
coincidenţă faptul că apăruseră în gangul unde era Harry? 
Fuseseră trimişi de cineva? Oare Ministerul Magiei 
pierduse controlul asupra Dementorilor? Oare părăsiseră 
Azkabanul şi i se alăturaseră lui Cap-de-Mort, după cum 
prezisese Dumbledore că vor face? 

— Demembrii ăştia păzesc o închisoare de ciudaţi? întrebă 
unchiul Vernon, croindu-şi drum în urma gândurilor lui 
Harry. 

— Da, zise Harry. 

Dacă nu l-ar mai durea capul, dacă ar putea să iasă din 
bucătărie, să se ducă în camera sa întunecată şi să se 
gândească... 

— Oho! Veneau să te aresteze! spuse unchiul Vernon, cu 
aerul triumfător al unui om care ajunsese la o concluzie de 
necontestat. Asta e, nu-i aşa, băiete? Eşti un fugar în faţa 
legii! 

— Bineînţeles că nu sunt, zise Harry, clătinând din cap, de 
parcă ar fi încercat să alunge o muscă, şi având mintea 
răvăşită. 

— Atunci de ce? 

— Probabil că i-a trimis el, zise Harry încet, mai mult lui 
însuşi decât unchiului Vernon. 

— Poftim? Cine i-a fi trimis? 

— Lordul Cap-de-Mort, zise Harry. 


Conştientiza vag ce ciudat era că familia Dursley, care 
tresărea, se strâmba şi se îngrozea când auzea cuvinte ca 
„vrăjitor”, „magie” sau „baghetă”, putea să audă numele 
celui mai rău vrăjitor din toate timpurile fără să clipească. 

— Lordul - stai aşa, zise unchiul Vernon, cu faţa 
schimonosită, ochii săi ca de porc fiind cuprinşi de o privire 
de înţelegere iluminatoare. Am auzit numele ăsta... el a fost 
cel care... 

— Mi-a ucis părinţii, da, spuse Harry încet. 

— Însă a dispărut, zise unchiul Vernon nerăbdător, fără să 
lase câtuşi de puţin impresia că uciderea părinţilor lui 
Harry ar fi putut să fie un subiect dureros. Aşa a zis 
găliganul ăla. A dispărut. 

— S-a întors, zise Harry cu greutate. 

Era foarte ciudat să stea acolo în bucătăria curată ca o 
farmacie, lângă frigiderul super performant şi televizorul cu 
ecran panoramic, vorbind calm despre Lordul Cap-de-Mort 
cu unchiul Vernon. Sosirea Dementorilor în Little Whinging 
părea să fi spart marele zid invizibil care despărţea lumea 
implacabil non-magică din Aleea Boschetelor şi lumea de 
dincolo. Cele două vieţi ale lui Harry fuseseră cumva 
împletite şi totul se întorsese cu susul în jos; familia Dursley 
cerea detalii despre lumea magică şi doamna Figg îl 
cunoştea pe Albus Dumbledore; Dementorii pluteau prin 
Little Whinging şi era posibil ca el însuşi să nu se mai 
întoarcă niciodată la Hogwarts. Îl duru capul şi mai tare. 

— S-a întors?! şopti mătuşa Petunia. 

Se uită la Harry cum nu o mai făcuse niciodată până 
atunci. Şi dintr-o dată, pentru prima oară în viaţa lui, Harry 
îşi dădu seama cu adevărat că mătuşa Petunia era sora 
mamei sale. Nu putea să spună de ce acest gând îl lovise cu 
atâta forţă tocmai în momentul acela. Tot ce ştia era că nu 
era singura persoană din cameră care avea o idee despre 
ceea ce putea să însemne întoarcerea Lordului Cap-de- 
Mort. Mătuşa Petunia nu îl mai privise în viaţa ei ca acum. 
Ochii ei mari şi pali (atât de diferiţi de cei ai surorii ei) nu 


erau întredeschişi de neplăcere sau supărare, ci erau mari 
şi temători. Fațada pe care o susţinuse mătuşa Petunia cu 
vehemenţă toată viaţa lui - că nu exist magie şi nici o altă 
lume decât lumea în care trăiau ea şi unchiul Vernon - 
părea să se fi năruit. 

— Da, zise Harry, adresându-i-se acum direct mătuşii 
Petunia. S-a întors acum o lună. L-am văzut. 

Mâinile ei găsiră sub haina de piele umerii masivi ai lui 
Dudley şi îi strânseră. 

— Stai aşa, zise unchiul Vernon, uitându-se când la soţia 
sa, când la Harry, aparent uimit şi derutat de înţelegerea 
fără precedent care părea să se fi născut între ei. Stai aşa. 
Zici că s-a întors Lordul ăsta Cap-de-Mort. 

— Da. 

— Cel care ţi-a omorât părinţii. 

— Da. 

— Şi acum îi trimite pe Dezmembraţi după tine? 

— Aşa se pare, zise Harry. 

— Am înţeles, spuse unchiul Vernon, privind când chipul 
palid al soţiei sale, când pe cel al lui Harry şi aranjându-şi 
talia pantalonilor. 

Părea să se umfle, iar faţa sa mare şi vânătă se întindea 
sub ochii lui Harry. 

— Ei bine, asta clarifică lucrurile, zise el, lărgindu-i-se 
partea din faţă a cămăşii în timp ce se umfla. Băiete, poţi să 
pleci din această casă! 

— Poftim? spuse Harry. 

— M-ai auzit - AFARA! răcni unchiul Vernon, şi chiar şi 
mătuşa Petunia şi Dudley tresăriră. AFARĂ! AFARĂ! Ar fi 
trebuit să fac asta cu ani în urmă! Bufniţe care vin aici ca la 
hotel, prăjituri care explodează, jumătate din sufragerie 
distrusă, coada lui Dudley, Marge care plutea pe lângă 
tavan şi acel Ford Anglia zburător - AFARĂ! AFARĂ! Atât ţi- 
a fost! Eşti de domeniul trecutului! Nu o să mai stai aici 
dacă te urmăreşte un ţicnit, nu o să-mi pui în pericol 


nevasta şi fiul, nu o să aduci necazuri asupra noastră. Dacă 
o iei pe acelaşi drum cu părinţii tăi, m-am săturat! AFARĂ! 

Harry rămase țintuit locului. Scrisorile de la Minister, 
domnul Weasley şi Sirius erau toate strânse în mâna sa 
stângă. Orice ai face, nu mai ieşi din casă. NU PLECA DIN 
CASĂ. 

— Ai auzit ce am spus! zise unchiul Vernon, aplecându-se 
acum către el, cu chipul său mare şi vânăt apropiindu-se 
atât de tare de cel al lui Harry, încât acesta îi simţi 
realmente stropii de salivă pe faţă. La drum! Acum o oră 
erai foarte grăbit să te duci! Sunt chiar în urma ta! leşi, şi 
să nu mai faci niciodată umbră pragului nostru! Habar nu 
am de ce te-am ţinut până acum, Marge avea dreptate, ar fi 
trebuit să ajungi la orfelinat. Am fost prea sensibili şi ne-am 
făcut rău cu mâna noastră, am crezut că o să putem să 
scoatem ceva din tine, am crezut că o să putem să te facem 
normal, dar ai fost putred de la început şi m-am săturat de 
bufniţe! 

A cincea bufniţă veni pe horn cu o viteză atât de mare, 
încât de fapt lovi podeaua înainte să îşi ia din nou zborul cu 
un ciripit răsunător. Harry ridică mâna să ia scrisoarea, 
care era într-un plic roşu, însă bufnița trecu pe deasupra 
lui, zburând direct la mătuşa Petunia, care scoase un țipăt 
şi se feri, cu mâinile pe faţă. Bufnița dădu drumul plicului 
chiar în capul ei, se întoarse şi zbură direct înapoi pe horn. 

Harry se aruncă în faţă ca să ridice scrisoarea, însă 
mătuşa Petunia i-o luă înainte. 

— Poţi să o deschizi dacă vrei, zise Harry, însă oricum o să 
aud ce spune. Este o Urlătoare. 

— Dă-i drumul, Petunia! răcni unchiul Vernon. Nu o atinge, 
poate să fie periculoasă! 

— Îmi este adresată, spuse mătuşa Petunia cu o voce 
tremurândă. Îmi este adresată, Vernon, uită-te! Doamnei 
Petunia Dursley, Bucătărie, Numărul Patru, Aleea 
Boschetelor... 


Îşi recăpătă răsuflarea, îngrozită. Plicul roşu începuse să 
scoată fum. 

— Deschide-o! o îndemnă Harry. Iermină cu ea! O să se 
întâmple oricum. 

— Nu. 

Mâna mătuşii Petunia tremura. Se uita pierdută prin 
bucătărie, de parcă ar fi căutat o cale de scăpare, însă prea 
târziu - plicul izbucni în flăcări. Mătuşa Petunia ţipă şi îi 
dădu drumul. 

Un glas groaznic umplu bucătăria, rezonând în spaţiul 
închis, ieşind din scrisoarea în flăcări de pe masă. 

— Aminteşte-ţi de cea de dinainte, Petunia. 

Mătuşa Petunia arăta ca şi când era să leşine. Se prelinse 
pe scaunul de lângă Dudley, cu chipul în mâini. Rămăşiţele 
plicului se transformară în cenuşă. 

— Ce e asta? zise răguşit unchiul Vernon. Ce - eu, nu - 
Petunia? 

Mătugşa Petunia nu spuse nimic. Dudley se holba prosteşte 
la mama sa, cu gura căscată. Tăcerea se prelungea 
îngrozitor. Harry îşi urmărea mătuşa, complet uluit, 
durându-l capul de parcă urma să explodeze. 

— Petunia, draga mea! zise unchiul Vernon timid. Petunia? 
Ridică privirea şi capul. Încă tremura. Înghiţi în sec. 

— Băiatul - băiatul va trebui să rămână, Vernon, zise ea 
sfârşită. 

— C-cum? 

— Rămâne, spuse ea. 

Nu se uită la Harry. Se ridică iar în picioare. 

— El... dar, Petunia... 

— Dacă îl dăm afară, or să vorbească vecinii, zise ea. 

Îşi recăpătă rapid caracterul vioi şi tranşant, deşi era încă 
foarte palidă. 

— Vor pune întrebări ciudate, vor dori să afle unde s-a dus. 
O să trebuiască să îl ţinem în continuare. 

Unchiul Vernon se dezumflă ca un cauciuc vechi. 

— Dar, Petunia, draga mea... 


Mătuşa Petunia îl ignoră. Se întoarse spre Harry. 

— Vei sta la tine în cameră, zise ea. Nu vei părăsi casa! 
Acum du-te la culcare. 

Harry nu se mişcă. 

— De la cine era Urlătoarea? 

— Nu pune întrebări, izbucni mătuşa Petunia. 

— Sunteţi în contact cu vrăjitorii? 

— Ţi-am spus să te duci la culcare! 

— La ce se referea? Aminteşte-ţi de cine anume de 
dinainte? 

— Du-te la culcare! 

— Cum de...? 

— AI AUZIT CE A SPUS MĂTUŞA TA, ACUM DU-TE LA 
CULCARE! 

CAPITOLUL III. 

AVANGARDA. 

Tocmai am fost atacat de Dementori şi aş putea fi 
exmatriculat de la Hogwarts. Vreau să ştiu ce se întâmplă şi 
când o să plec de-aici. 

Harry copie aceste cuvinte pe trei foi de pergament 
diferite în clipa în care ajunse la biroul din camera sa 
întunecoasă. Prima i-o adresă lui Sirius, a doua lui Ron şi a 
treia lui Hermione. Bufnița sa, Hedwig, era la vânătoare; 
colivia ei era goală pe birou. Harry măsură camera în lung 
şi în lat aşteptând întoarcerea păsării, cu capul crăpându-i 
de durere şi cu creierul prea frământat, cu ochii usturîndu-l 
şi înţepându-l de oboseală. Îl durea spatele din cauza 
faptului că îl cărase pe Dudley până acasă, iar cele două 
cucuie, unde fusese lovit de fereastră şi de Dudley, 
zvâcneau dureros. 

Merse încolo şi încoace, măcinat de furie şi frustrare, 
scrâşnind din dinţi, strângând din pumni şi aruncând priviri 
mânioase către cerul gol, presărat cu stele, de fiecare dată 
când trecea prin dreptul ferestrei. Dementorii trimişi după 
el, doamna Figg şi Mundungus Fletcher urmărindu-i în 
taină, apoi suspendarea de la Hogwarts şi înfăţişarea la 


Ministerul Magiei -şi totuşi, nimeni nu îi spunea ce se 
întâmpla. 

Şi despre ce, despre ce fusese Urlătoarea aceea? A cui 
voce răsunase atât de îngrozitor, de ameninţător, în 
bucătărie? 

De ce era ţinut captiv acolo, fără veşti? De ce îl tratau ca 
pe un puşti „Strică tot”? Nu mai face vrăji, stai în casă... 

Dădu cu piciorul în cufărul pentru şcoală când trecu pe 
lângă el, însă, departe de a-şi potoli supărarea, se simţi şi 
mai rău, fiindcă acum trebuia să suporte şi durerea acută 
din degetul mare de la picior, pe lângă cea din restul 
corpului. 

Exact când şchiopăta pe lângă fereastră, Hedwig intră în 
zbor cu un fluturat delicat de aripi, ca o mică fantomă. 

— Era şi timpul! se răsti Harry, când ea ateriză încet pe 
colivia sa. Poţi să o pui deoparte, am de lucru pentru tine! 

Ochii mari, rotunzi, de chihlimbar ai lui Hedwig îl priviră 
cu reproş de deasupra broaştei moarte din cioc. 

— Vino aici, zise Harry, luând cele trei suluri mici de 
pergament şi o sforicică de piele şi legându-le de piciorul ei 
cu solzi. Du-le direct la Sirius, Ron şi Hermione şi să nu te 
întorci fără răspunsuri lungi. Dacă e nevoie, să-i ciupeşti 
până scriu răspunsuri suficient de lungi. Ai înţeles? 

Hedwig scoase un strigăt estompat, având încă broasca în 
Cioc. 

— Hai, du-te, spuse Harry. 

Plecă imediat. În clipa următoare, Harry se aruncă pe pat 
fără să se dezbrace şi se uită la tavanul întunecat. Pe lângă 
faptul că exista, acum se simţea vinovat că fusese irascibil 
cu Hedwig; era singurul prieten pe care îl avea în casa de la 
numărul 4, Aleea Boschetelor. Însă avea să se revanşeze 
faţă de ea când avea să se întoarcă, aducându-i 
răspunsurile de la Sirius, Ron şi Hermione. 

Sigur, urmau să-i răspundă cât de curând; doar nu puteau 
să ignore un atac al Dementorilor. Probabil că urma să se 
trezească dimineaţa următoare cu trei scrisori lungi pline 


de compasiune şi planuri pentru plecarea sa imediată către 
Vizuină. Şi, cu acest gând liniştitor, somnul cobori asupra 
sa, înăbuşind orice alt gând. 

Însă Hedwig nu se întoarse în dimineaţa următoare. Harry 
petrecu întreaga zi în camera sa, ieşind doar ca să se ducă 
la baie. De trei ori pe zi mătuşa Petunia îi împingea 
mîncarea în cameră prin uşiţă de pisică pe care o instalase 
unchiul Vernon cu trei veri în urmă. De fiecare dată când 
Harry o auzea apropiindu-se, încerca să o întrebe de 
Urlătoare, însă ar fi putut la fel de bine să interogheze o 
clanţă, judecând după ce răspunsuri primea. Altfel, familia 
Dursley se ţinea cât se poate de departe de camera lui. 
Harry nu găsea nici un motiv pentru a-şi impune prezenţa 
asupra lor; o altă ceartă nu ar fi avut nici un rezultat, în 
afară, poate, de faptul că s-ar fi supărat atât de tare, încât 
ar fi făcut alte vrăji interzise. 

Aşa continuară lucrurile timp de trei zile. Harry era 
cuprins de o energie febrilă, care îl făcea să nu se poată 
apuca de nimic, timp în care se plimba prin cameră, mânios 
pe toţi pentru că îl lăsau să fiarbă în toată nebunia aceea; 
încerca de asemenea o letargie atât de profundă, încât 
putea sta întins în pat cu orele, uitându-se amorţit în gol, 
copleşit de groază la gândul audierii de la Minister. 

Dacă aveau să ia o decizie contra lui? Dacă avea să fie 
exmatriculat şi bagheta avea să-i fie ruptă în două? Ce avea 
să facă, unde avea să se ducă? Nu putea să se întoarcă să 
trăiască tot timpul cu familia Dursley, nu acum, când 
cunoscuse cealaltă lume, cea în care îi era locul cu 
adevărat. Oare ar fi putut să se mute acasă la Sirius, aşa 
cum îi sugerase Sirius cu un an în urmă, înainte să fi fost 
forţat să fugă de către Minister? Oare Harry avea să aibă 
voie să stea acolo singur, având în vedere că era încă 
minor? Nu cumva locul unde avea să se ducă urma să se fie 
hotărât de altcineva în locul lui? Oare încălcarea Statului 
Internaţional de 'Tăinuire fusese destul de gravă ca să-l facă 
să ajungă într-o celulă din Azkaban? De câte ori îi venea 


acest gând, Harry se dădea jos din pat şi începea iar să se 
plimbe. 

În a patra noapte după plecarea lui Hedwig, Harry era 
într-una din stările sale apatice, uitându-se la tavan, cu 
mintea extenuată şi goală, când unchiul său intră în 
cameră. Harry se uită încet în jurul lui. Unchiul Vernon era 
îmbrăcat cu cel mai bun costum şi avea pe chip o expresie 
de îngâmfare extremă. 

— leşim, zise el. 

— Poftim? 

— Noi - adică, mătuşa ta, Dudley şi cu mine - plecăm. 

— Bine. 

— Nu ai voie să te atingi de televizor, casetofon sau oricare 
dintre posesiunile noastre! 

— Da. 

— Nu ai voie să furi mâncare din frigider! 

— Bine. 

— O să închid uşa cu cheia. 

— Aşa să faci. 

Unchiul Vernon se uită urât la Harry, fiind evident 
suspicios din cauza lipsei sale de reacţie, apoi ieşi furtunos 
din cameră şi închise uşa după el. Harry auzi cheia 
întorcându-se în broască şi paşii grei ai unchiului Vernon 
coborând scările. Câteva minute mai târziu, auzi portierele 
trântindu-se, huruitul unui motor şi zgomotul de 
neconfundat al maşinii care ieşea din parcare. 

Harry nu avea nici un sentiment special faţă de plecarea 
familiei Dursley. Pentru el nu conta dacă erau sau nu în 
casă. Nici măcar nu putea să-şi adune destulă energie ca să 
se ridice şi să aprindă lumina. Camera se întunecă încet în 
jurul său, în timp ce stătea întins, ascultând sunetele nopţii 
de pe fereastra pe care o ţinea mereu deschisă, aşteptând 
momentul binecuvântat când avea să se întoarcă Hedwig. 

Casa goală scârţăia în jurul lui. Ţevile gâlgâiau. Harry 
zăcea într-un fel de stupoare, fără să se gândească la nimic, 
suspendat în nefericire. 


Apoi auzi limpede un zdrang în bucătăria de dedesubt. 

Se ridică în capul oaselor ca ars, ascultând cu mare 
atenţie. Nu avea cum să se fi întors familia Dursley, era mult 
prea curând, şi oricum, nu le auzise maşina. 

Pentru câteva clipe fu linişte, apoi se auziră voci. 

Hoţii, îşi zise el, coborând din pat - însă o fracțiune de 
secundă mai târziu îşi dădu seama că hoţii ar fi vorbit în 
şoaptă, iar cine se plimba prin bucătărie era foarte clar că 
nu se străduia să o facă. 

Îşi înşfăcă bagheta de pe noptieră şi rămase în faţa uşii de 
la cameră, ascultând din răsputeri. În momentul următor, 
tresări când broasca scoase un clic puternic şi uşa fu dată 
de perete. 

Harry rămase nemişcat, privind dincolo de uşa deschisă 
către palierul întunecat de la etaj, ciulindu-şi urechile după 
alte sunete, însă fără să audă nimic. Ezită o clipă, apoi ieşi 
uşor şi în tăcere din cameră, ajungând la capătul scărilor. 

Inima îi urcase până în gât. Văzu câţiva oameni care 
stăteau în umbra holului de dedesubt şi care se distingeau 
în lumina de pe stradă ce bătea prin uşa de sticlă; erau opt 
sau nouă, şi toţi, din câte îşi dădea seama, se uitau în sus la 
el. 

— Lasă bagheta jos, băiete, înainte să scoţi ochii cuiva, zise 
o voce joasă ca un mormăit. 

Inima lui Harry bătea necontrolat. Recunoscu vocea aceea, 
însă nu cobori bagheta. 

— Domnul profesor Moody? zise el nesigur. 

— Nu sunt foarte convins de „profesor”, mormăi vocea, nu 
am prea apucat să predau, nu-i aşa? Coboară, vrem să te 
vedem cum trebuie. 

Harry îşi lăsă puţin bagheta în jos, însă nu slăbi 
strânsoarea şi nici nu se mişcă. Avea motive întemeiate să 
fie suspicios. Petrecuse de curând nouă luni în compania 
celui pe care el îl credea Ochi-Nebun Moody doar ca să afle 
că nu era deloc Moody, ci un impostor; mai mult, un 
impostor care, înainte să fie demascat, încercase să-l 


omoare. Însă înainte să se hotărască ce să facă mai departe, 
o a doua voce ceva mai răguşită pluti spre etaj. 

— E în ordine, Harry. Am venit să te luăm. 

Inima lui Harry tresări. Cunoştea şi vocea aceea, deşi nu o 
mai auzise de peste un an. 

— D-domnul profesor Lupin? zise el, nevenindu-i să 
creadă. Dumneavoastră sunteţi? 

— De ce stăm cu toţii pe întuneric? zise o a treia voce, 
aceasta cu totul nefamiliară, de femeie. Lumos. 

Se aprinse vârful unei baghete, luminând holul cu razele 
sale magice. Harry clipi. Oamenii de jos erau îngrămădiţi în 
jurul capătului scărilor, privind concentrați în sus, spre el, 
unii întinzându-şi gâtul ca să vadă mai bine. 

Remus Lupin era cel mai aproape de el. Deşi era încă 
destul de tânăr, Lupin părea obosit şi destul de bolnav; avea 
mai multe fire cărunte decât ultima oară când îşi luase la 
revedere de la el, iar robele îi erau mai peticite şi mai 
zdrenţăroase ca oricând. Cu toate acestea, îi zâmbea larg 
lui Harry, care încercă să-i întoarcă zâmbetul, în ciuda stării 
sale de şoc. 

— Aaaa, arată exact cum am bănuit, zise vrăjitoarea care 
ţinea ridicată bagheta aprinsă. 

Părea cea mai tânără dintre ei; avea chipul palid, în formă 
de inimă, ochii negri scânteietori, şi părul scurt, ţepos, 
vopsit într-o nuanţă stridentă de violet. 

— Salut, Harry! 

— Da, înţeleg la ce te referi, Remus, zise un vrăjitor negru 
şi chel care stătea cel mai în spate, având o voce lentă, 
joasă şi purtând un singur inel în ureche. Arată exact ca 
James. 

— În afară de ochi, zise un vrăjitor din spate cu părul 
argintiu cu un glas subţire. Ochii sunt ai lui Lily. 

Ochi-Nebun Moody, care avea părul lung şi grizonant şi 
căruia îi lipsea o bucată mare din nas, se uita suspicios la 
Harry cu ochii săi asimetrici. Un ochi era mic, căprui şi 
sticlos, celălalt era mare, rotund şi de un albastru electric - 


ochiul magic care putea să vadă prin pereţi, prin uşi şi chiar 
prin ceafa lui Moody. 

— Lupin, eşti sigur că el este? mormăi el. Ar fi tare 
interesant dacă ne-am întoarce cu cine ştie ce Devorator al 
Morţii care i-a furat înfăţişarea. Ar trebui să-l întrebăm ceva 
ce numai Potter cel adevărat ar putea să ştie. Doar dacă nu 
are cineva nişte Veritaserum? 

— Harry, ce formă ia Patronusul tău? întrebă Lupin. 

— De cerb, zise Harry neliniştit. 

— El este, Ochi-Nebun, spuse Lupin. 

Perfect conştient că toată lumea încă se holba la el, Harry 
cobori scările, vîrîndu-şi bagheta în buzunarul de la spate al 
blugilor, în timp ce se apropia. 

— Nu pune bagheta acolo, băiete! tună Moody. Dacă se 
aprinde? Vrâjitori mai mari ca tine au rămas fără şezut, să 
ştii! 

— Pe cine cunoşti tu care a rămas fără şezut? îl întrebă 
interesată femeia cu părul violet pe Ochi-Nebun. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, dar nu-ţi ţine bagheta în 
buzunarul din spate! mormăi Ochi-Nebun. Norme 
elementare de protecţie pentru baghete, nimeni nu se mai 
oboseşte cu asta, zise el, şchiopătând spre bucătărie. Şi să 
ştii că am văzut asta, adăugă el enervat, când femeia îşi roti 
ochii spre tavan. Lupin întinse mâna şi îl salută pe Harry. 

— Cum te simţi? întrebă el, uitându-se atent la Harry. 

— B-bine... 

Lui Harry aproape că nu-i venea să creadă că era 
adevărat. Patru săptămâni fără să se întâmple nimic, nici cel 
mai mic semn al unui plan de a-l lua din Aleea Boschetelor, 
şi deodată un grup întreg de vrăjitori se plimbau ca la ei 
acasă, de parcă ar fi fost un aranjament de mult stabilit. 
Aruncă o privire spre oamenii din jurul lui Lupin; încă îl 
priveau cu atenţie. Fu foarte conştient de faptul că nu se 
pieptănase de patru zile. 

— Sunt - aveţi mare noroc că familia Dursley este 
plecată... bâigui el. 


— Noroc, ha! zise femeia cu părul violet. Eu sunt cea care 
i-am făcut să nu ne stea în cale. Le-am trimis o scrisoare 
prin poşta Încuiată în care îi anunţam că au fost aleşi să 
facă parte în Competiţia celor Mai Îngrijite Peluze din Toată 
Anglia. Chiar acum se îndreaptă spre decernarea 
premiilor... sau cel puţin aşa cred ei. 

Harry avu o viziune fulgerătoare cu chipul unchiului 
Vernon când va realiza că nu existase nici o Competiţie a 
Celor Mai Îngrijite Peluze din Toată Anglia. 

— Plecăm, nu-i aşa? întrebă el. Curând? 

— Aproape imediat, zise Lupin, doar aşteptăm semnalul de 
plecare. 

— Unde mergem? La Vizuină? întrebă Harry, plin de 
speranţă. 

— Nu la Vizuină, nu, zise Lupin, îndreptându-l pe Harry 
spre bucătărie, în timp ce mănunchiul de vrăjitori îi urmau, 
cu toţii privindu-i curioşi pe Harry. E prea riscant. Ne-am 
stabilit sediul într-un loc nedetectabil. A luat ceva timp... 

Ochi-Nebun Moody stătea acum la masa din bucătărie şi 
bea din termos, cu ochiul magic mişcându-i-se în toate 
direcţiile, uitându-se la numeroasele aparate de uz casnic. 

— Harry, acesta este Alastor Moody, continuă Lupin, 
arătând spre Moody. 

— Da, ştiu, zise Harry stânjenit. 

Era ciudat să fie prezentat cuiva pe care crezuse că îl 
cunoscuse de un an. 

— Şi aceasta este Nymphadora... 

— Nu îmi spune Nymphadora, Remus, zise vrăjitoarea 
tânără cutremurându-se. Mă cheamă Tonks. 

— Nymphadora Tonks, care preferă să fie cunoscută doar 
după numele de familie, termină Lupin. 

— Şi tu ai face la fel dacă ai avea o mamă aiurită care te-a 
botezat Nymphadora, murmură 'Tonks. 

— Iar el este Kingsley Shacklebolt. 

Arătă el spre vrăjitorul negru înalt, care făcu o plecăciune. 

— Elphias Doge. 


Vrăjitorul cu voce subţire făcu semn cu capul. 

— Dedalus Diggle... 

— Ne-am mai întâlnit, chiţăi entuziasmatul Diggle, dându- 
şi jos jobenul violet. 

— Emmeline Vance. 

O vrăjitoare impozantă cu un şal verde smarald lăsă capul 
în jos. 

— Sturgis Podmore. 

Un vrăjitor cu maxilarul pătrăţos şi cu un păr des, galben 
pai, îi făcu cu ochiul. 

— Şi Hestia Jones. 

O vrăjitoare cu obrajii rumeni şi părul negru îi făcu cu 
mâna de lângă prăjitorul de pâine. 

Harry înclină stânjenit capul către fiecare dintre ei când îi 
erau prezentaţi. Îşi dorea să nu se mai uite doar la el; era 
ca şi când ar fi fost aruncat dintr-o dată în lumina 
reflectoarelor. De asemenea, se întreba de erau atât de 
mulţi acolo. 

— Un număr surprinzător de oameni s-au oferit voluntari 
ca să vină să te ia, zise Lupin, de parcă i-ar fi citit gândurile 
lui Harry, iar colţurile gurii i se mişcară puţin. 

— Da, păi, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, zise Moody 
posomorât. Potter, suntem garda ta. 

— Doar aşteptăm semnalul care să ne anunţe că putem să 
pornim în siguranţă, spuse Lupin, uitându-se pe fereastra 
de la bucătărie. Avem cam cincisprezece minute. 

— Foarte curaţi, nu-i aşa, Încuiaţii ăştia? zise vrăjitoarea 
pe nume Ionks, care se uita prin bucătărie cu mare interes. 
Tatăl meu are părinţii Încuiați şi este de-a dreptul un snob 
bătrân. Presupun că variază, la fel ca şi cu vrăjitorii. 

— Hm - da, zise Harry. Uitaţi, făcu el şi se întoarse spre 
Lupin. Ce se întâmplă, n-am auzit nimic de la nimeni, ce 
vrea Cap...? 

Mai multe vrăjitoare şi vrăjitori scoaseră nişte sunete 
şuierătoare; lui Dedalus Diggle îi căzu iar pălăria şi Moody 
mormăi „laci!” 


— Poftim? zise Harry. 

— Aici nu vorbim despre nimic, este prea riscant, zise 
Moody, întorcându-şi ochiul normal spre Harry. 

Ochiul magic îi rămase aţintit pe tavan. 

— La naiba, adăugă el supărat, punându-şi o mână peste 
ochiul magic, se tot blochează de când l-a purtat 
nenorocitul ăla. 

Şi, cu un lipăit neplăcut, foarte asemănător celui al unui 
dop care este scos din chiuvetă, îşi scoase ochiul. 

— Ochi-Nebun, ştii că este dezgustător, nu? zise 'Tonks pe 
un ton degajat. 

— Harry, fii drăguţ şi dă-mi un pahar cu apă, ceru Moody. 
Harry se duse până la maşina de spălat vase, scoase un 
pahar curat şi îl umplu cu apă de la chiuvetă, încă privit cu 
entuziasm de gaşca de vrăjitori. Începea să-l deranjeze 

atenţia lor implacabilă. 

— Mulţam, zise Moody, când Harry îi dădu paharul. 

Dădu drumul ochiului magic în apă şi îl împinse cu 
degetul; ochiul se mişcă, uitându-se la fiecare dintre ei pe 
rând. 

— Pe drumul de întoarcere vreau vizibilitate la trei sute 
şaizeci de grade. 

— Cum o să ajungem unde ne-am propus? întrebă Harry. 

— Pe mături, zise Lupin. E singura metodă. Eşti prea tânăr 
ca să Apari, probabil că urmăresc Reţeaua Zvrr şi 
instalarea unui Portal neautorizat o să ne coste mai mult 
decât viaţa. 

— Remus spune că eşti un zburător iscusit, zise Kingsley 
Shackebolt cu vocea sa joasă. 

— Este nemaipomenit, zise Lupin, care se uită cât era 
ceasul. Oricum, Harry, ar fi bine să te duci şi să îţi faci 
bagajele, e de dorit să fim pregătiţi când primim semnalul. 

— Vin să te ajut, zise Tonks veselă. 

Îl urmă pe Harry înapoi pe hol şi în sus pe scări, uitându-se 
în jur cu multă curiozitate şi interes. 


— Ciudat loc, spuse ea. Este puţin prea curat, înţelegi ce 
vreau să spun? Puțin anormal. Ah, mult mai bine, adăugă ea 
când intrară în camera lui Harry şi acesta aprinse lumina. 

În camera lui era, cu siguranţă, o dezordine mai mare 
decât în restul casei. Închis înăuntru timp de patru zile, 
fiind într-o stare foarte proastă, Harry nu se obosise să 
strângă după el. Majoritatea cărţilor pe care le avea erau 
risipite pe podea în locul în care încercase să-şi distragă 
atenţia cu fiecare dintre ele pe rând şi le dăduse deoparte; 
colivia lui Hedwig trebuia curățată, căci începuse să 
miroasă; şi cufărul îi era deschis, dezvăluind un talmeş- 
balmeş de haine Încuiate şi robe de vrăjitor învălmăşite, 
care erau împrăştiate pe podea în jurul acestuia. 

Harry începu să ridice cărţile şi să le arunce grăbit în 
cufăr. 'Ionks se opri în faţa dulapului, ca să îşi privească 
autocritic reflecţia în oglinda din interiorul uşii. 

— Ştii, nu cred că violetul mă prinde cel mai bine, zise ea 
gânditoare, trăgând de o şuviţă de păr ţepos. Crezi că mă 
face să par puţin exagerată? 

— Hm - zise Harry, uitându-se la ea pe deasupra cărţii 
Echipele de Vâjhaţ din Marea Britanie şi Irlanda. 

— Da, aşa este, zise Tonks hotărâtă. 

Îşi închise ochii, având o expresie chinuită, de parcă se 
străduia să îşi amintească ceva. O secundă mai târziu, părul 
i se făcuse roz bombon. 

— Cum ai făcut asta? zise Harry, privind-o uimit, în timp ce 
ea deschise ochii. 

— Sunt un Magmetamorf, spuse ea, uitându-se iar în 
oglindă şi întorcându-şi capul ca să poată să îşi vadă părul 
din toate unghiurile. Înseamnă că îmi pot schimba 
înfăţişarea după bunul plac, adăugă ea, observând expresia 
derutată a lui Harry în oglinda din spatele ei. Aşa m-am 
născut. Am luat note maxime la Ascundere şi Deghizare în 
cadrul cursului de Aurori fără să învăţ deloc, a fost grozav. 

— Eşti un Auror? zise Harry, impresionat. 


Prinderea vrăjitorilor întunecaţi era singura carieră la 
care se gândise după Hogwarts. 

— Da, spuse Tonks, părând să fie mândră. Şi Kingsley la 
fel, ba chiar este un pic deasupra mea. Eu m-am calificat 
abia anul trecut. Era să pic la Sustragere şi Depistare. Sunt 
teribil de neîndemânatică, ai auzit când am spart farfuria 
aia când am ajuns la parter? 

— Poţi să înveţi cum să fii un Magmetamorf? o întrebă 
Harry, ridicându-se şi uitând cu totul de făcutul bagajelor. 

Tonks chicoti. 

— Pun pariu că ai dori să ascunzi cicatricea aceea din când 
în când, nu? 

Ochii ei se fixară pe semnul în formă de fulger de pe 
fruntea lui Harry. 

— Da, mi-aş dori, murmură Harry, întorcându-se cu 
spatele. Nu îi plăcea când oamenii se holbau la cicatricea 
lui. 

— Ei bine, mă tem că vei fi nevoit să te zbaţi ca să înveţi 
chestia asta, zise Tonks. Magmetamorfii sunt foarte rari şi 
se nasc aşa, nu devin. Cei mai mulţi vrăjitori trebuie să 
folosească o baghetă sau poţiuni ca să îşi schimbe 
înfăţişarea, însă, Harry, trebuie să ne grăbim, ar fi cazul să 
facem bagajele, adăugă ea, simțindu-se vinovată şi uitându- 
se în jur la toată harababura de pe jos. 

— A, da, spuse Harry, luând alte câteva cărţi. 

— Nu fi prostuţ, o să ia mult mai puţin timp dacă 
împachetez - eu! strigă Tonks, vânturându-şi bagheta cu o 
mişcare lungă şi cuprinzătoare deasupra podelei. 

Cărţile, hainele, telescopul şi balanţa se ridicară toate în 
aer şi zburară valvârtej în cufăr. 

— Nu este foarte ordonat, zise Tonks, ducându-se la cufăr 
şi uitându-se în jos la învălmăşala dinăuntru. Mama are o 
metodă de a face lucrurile să se aranjeze la fix - poate să 
facă chiar şi şosetele să se împerecheze singure - însă nu 
am reuşit niciodată să fac ca ea - este un fel de şfichiuire... 

Şfichiui plină de speranţă bagheta. 


Una dintre şosetele lui Harry se mişcă puţin şi căzu inertă 
înapoi pe maldărul din cufăr. 

— Asta e, spuse Tonks, trântind capacul cufărului, cel puţin 
este totul înăuntru. Nici ăsteia nu i-ar strica puţină 
curăţenie. 

Îndreptă bagheta către colivia lui Hedwig. 

— Curăţenius. 

Şi o parte din pene şi murdărie se duseră. 

— Ei, acum e ceva mai bine - niciodată nu am înţeles genul 
ăsta de vrăji de gospodărie. la să vedem, am luat totul? 
Ceaunul? Mâtura? Hopa! 

— Un Fulger? 

Făcu ochii mari când văzu mătura din mâna dreaptă a lui 
Harry. Era mândria vieţii lui, primită cadou de la Sirius - o 
mătură de rang internaţional. 

— Şi eu încă zbor pe o Cometă Două Sute Şaizeci, spuse 
Tonks invidioasă. Să trecem peste asta. Bagheta este tot în 
buzunar? Mai ai încă şezut? Bine, hai să mergem. Cufăr 
Locomotor. 

Cufărul lui Harry se ridică în aer câţiva centimetri. 
Ţinându-şi bagheta ca pe maneta unui conductor, Tonks 
făcu în aşa fel încât cufărul să plutească spre partea 
cealaltă a camerei şi să iasă pe uşă înaintea lor, în timp ce 
ea ţinea colivia lui Hedwig în mâna stângă. Harry cobori 
scările în urma ei, luându-şi mătura cu el. 

În bucătărie, Moody îşi pusese la loc ochiul, care se 
învârtea atât de rapid după ce fusese curăţat, încât lui 
Harry i se făcea rău dacă se uita el. Kingsley Shacklebolt şi 
Sturgis Podmore examinau cuptorul de microunde şi Hestia 
Jones râdea de instrumentul de curăţat cartofi pe care îl 
găsise în timp ce cotrobăise prin sertare. Lupin tocmai 
sigila o scrisoare adresată familiei Dursley. 

— Perfect, zise Lupin, ridicându-şi privirea când intrară 
Tonks şi Harry. Cred că mai avem cam un minut. Probabil că 
ar trebui să mergem în grădină, ca să fim pregătiţi. Harry, 


le-am lăsat unchiului şi mătuşii tale o scrisoare ca să nu îşi 
facă griji... 

— Nu îşi vor face, spuse Harry. 

— Pentru că eşti în siguranţă... 

— Asta o să-i deprime. 

— Şi că o să îi revezi la vară. 

— Chiar trebuie? 

Lupin zâmbi, dar nu răspunse. 

— Băiete, vino aici, zise Moody cu asprime, făcându-i lui 
Harry semn cu bagheta să se apropie. Trebuie să te 
Deziluzionez. 

— Trebuie să ce? spuse Harry neliniştit. 

— Vrajă de Deziluzionare, zise Moody, ridicând bagheta. 
Lupin mi-a spus că ai o Pelerină Invizibilă, însă nu o să stea 
fixată când o să zburăm. Asta o să te ascundă mai bine. 
Gata! Îi atinse capul cu putere şi Harry avu o senzaţie 
ciudată, de parcă Moody tocmai spărsese un ou în locul 
acela; picături reci păreau să i se prelingă pe corp din locul 
de unde îl lovise vârful baghetei. 

— Bună treabă, Ochi-Nebun, zise 'Tonks cu admiraţie, 
privind la abdomenul lui Harry. 

Harry se uită în jos la corpul său, sau mai degrabă la ceea 
ce fusese corpul său, pentru că acum nu mai arăta în nici un 
fel. Nu era invizibil; pur şi simplu luase exact culoarea şi 
textura aparatului de bucătărie din spatele său. Părea să fi 
devenit un cameleon uman. 

— Haideţi, zise Moody, deschizând uşa din dos cu bagheta. 

leşiră cu toţii pe peluza extrem de bine îngrijită a 
unchiului Vernon. 

— Noapte senină, mormăi Moody, cu ochiul său magic 
scrutând văzduhul. Nu ne-ar fi stricat ceva mai mulţi nori. 
Aşa, îi strigă lui Harry, o să zburăm în formaţie compactă. 
Tonks o să fie chiar în faţa ta, ţine-te aproape de ea. Lupin o 
să te acopere pe dedesubt. Eu o să fiu în spatele tău. 
Ceilalţi o să se învârtă în jurul nostru. Nu rupem rândurile 


pentru nimic pe lume, ai înţeles? Dacă unul dintre noi este 
omorât... 

— Există o probabilitate ridicată? întrebă Harry neliniştit, 
însă Moody îl ignoră. 

— Ceilalţi vor continua să zboare, nu vă opriţi, nu rupeţi 
rândurile. Dacă ne elimină pe toţi şi tu, Harry, 
supravieţuieşti, ariergarda este pregătită să ne înlocuiască; 
zboară în continuare spre est şi ei ţi se vor alătura. 

— Nu mai fi atât de voios, Ochi-Nebun, o să creadă că nu 
tratăm lucrurile cu seriozitate, zise Tonks, în timp ce lega 
cufărul lui Harry şi colivia lui Hedwig cu un ham care 
atârna de mătura ei. 

— Eu doar îi spun băiatului care este planul, mormăi 
Moody. Datoria noastră este să-l ducem în siguranţă la 
Sediu şi, dacă murim încercând... 

— Nu o să moară nimeni, zise Kingsley Shacklebolt cu 
vocea sa joasă, liniştitoare. 

— Încălecaţi măturile, acesta este primul semnal! spuse 
Lupin tranşant, arătând spre cer. 

Mult, mult deasupra lor, izbucnise o ploaie de scântei roşii 
printre stele. Harry îşi dădu seama imediat că erau scântei 
de baghetă. Îşi trecu piciorul drept peste Fulger, apucă 
strâns coada şi o simţi vibrând încet, de parcă ar fi fost şi ea 
la fel de nerăbdătoare ca el să fie iar în aer. 

— Al doilea semnal, haideţi! zise Lupin tare când mai 
multe scântei explodară foarte sus deasupra lor. 

Harry se ridică în forţă de la sol. Aerul răcoros al nopţii îi 
trecea prin păr, în timp ce grădinile îngrijite şi pătrate de 
pe Aleea Boschetelor se îndepărtau, micşorându-se rapid în 
petice verzi şi negre întunecate, iar orice gând referitor la 
audierea de la Minister îi fu şters din minte, de parcă l-ar fi 
risipit vântul. Se simţea de parcă inima sa avea să 
explodeze de bucurie; zbura iar, zbura departe de Aleea 
Boschetelor, aşa cum visase să o facă toată vara, se ducea 
acasă... Preţ de câteva clipe minunate, toate problemele 


păreau să nu mai însemne nimic, absolut nimic pe cerul vast 
şi înstelat. 

— Mult la stânga, mult la stânga, se uită în sus un Încuiat! 
strigă Moody din spate. 

Tonks coti şi Harry o urmă, privindu-şi cufărul balansându- 
se cu putere sub mătura ei. 

— Trebuie să mai urcăm... circa un sfert de kilometru! 

Ochii lui Harry lăcrimară de frig, în timp ce zburară în sus; 
nu putea să vadă nimic dedesubt, în afară de nişte lumini 
cât un vârf de ac, care erau nişte faruri şi felinare. Două 
dintre acele luminiţe ar fi putut să fie ale maşinii unchiului 
Vernon... familia Dursley trebuia să se îndrepte chiar atunci 
către casa lor goală, furioasă din cauza competiţiei 
inexistente de peluze... Harry râse la acest gând, însă glasul 
îi fu acoperit de fluturatul robelor celorlalţi, scârţâitul 
hamului în care se aflau cufărul şi colivia şi şuieratul 
vântului din urechile lor, în timp ce goneau prin văzduh. De 
o lună nu se simţise atât de viu sau atât de fericit. 

— Spre sud! strigă Ochi Nebun. Oraş la orizont! 

Zburară la dreapta, ca să evite să treacă direct pe 
deasupra strălucitoarei reţele de luminiţe de sub ei. 

— 'Ţineţi spre sud şi urcați în continuare, e un nor jos în 
faţă în care putem să ne pierdem! zise Moody. 

— Nu trecem prin nici un nor! strigă Tonks supărată, o să 
ne udăm leoarcă, Ochi-Nebun! 

Harry fu uşurat să o audă spunând asta; mâinile 
începuseră să-i amorţească pe mânerul Fulgerului. Îşi 
dorea să se fi gândit să-şi pună o haină, începuse să 
tremure. 

Îşi schimbau din când cursul, conform instrucţiunilor lui 
Ochi-Nebun. Ochii lui Harry erau întredeschişi contra 
palelor de vânt glacial din cauza cărora începuseră să-l 
doară urechile; numai o dată ţinea minte să îi fi fost atât de 
frig pe mătură, pe durata meciului de vâjthaţ contra 
Astropufilor în anul trei, care avusese loc în timpul unei 
furtuni. Garda din jurul său se rotea încontinuu, ca nişte 


uriaşe păsări de pradă. Harry pierdu noţiunea timpului. Se 
întrebă de cât timp zburau, părea să fi trecut cel puţin o 
oră. 

— O luăm spre sud-vest! urlă Moody. Ca să evităm 
autostrada! 

Acum lui Harry îi era atât de frig, încât se gândea cu jind 
la interioarele confortabile şi uscate ale maşinilor care 
treceau pe dedesubt, apoi, chiar cu şi mai mare drag, la 
călătoritul cu Polen Zvrr; o fi fost neplăcut să te învârţi prin 
şemineuri, dar cel puţin era cald printre flăcări... Kingsley 
Shacklebolt zbură în jurul lui, cu chelia şi cercelul 
strălucindu-i puţin în lumina lunii... acum Emmeline Vance 
era în dreapta sa, cu bagheta scoasă, întorcând capul când 
la stânga, când la dreapta... apoi şi ea zbură dedesubtul lui, 
pentru a fi înlocuită de Sturgis Podmore... 

— Ar trebui să ne întoarcem puţin, doar ca să ne asigurăm 
că nu suntem urmăriţi! strigă Moody. 

— Al ÎNNEBUNIT, OCHI-NEBUN? urlă Tonks din faţă. Am 
îngheţat cu toţii pe mături! Dacă o să tot deviem de la curs, 
ajungem acolo săptămâna viitoare! Şi oricum, aproape că 
am sosit! 

— E momentul să începem coborârea! se auzi vocea lui 
Lupin. Harry, ia-te după Tonks! 

Harry o urmă pe 'Tonks în coborâre. Se îndreptau spre cel 
mai mare complex de lumini pe care îl văzuse până atunci - 
o masă uriaşă ca din cruciuliţe strălucea în linii şi tabele şi 
se împletea cu petice de negru închis. Zburară din ce în ce 
mai jos, până când Harry putu să vadă stopurile şi 
felinarele, hornurile şi antenele de televiziune distincte. Îşi 
dorea foarte mult să ajungă pe pământ, deşi era convins că 
cineva va trebui să îl dezgheţe de pe mătură. 

— Gata! strigă Tonks, şi după câteva secunde aterizară. 
Harry ajunse la sol chiar în urma ei şi nimeri pe un petic de 
iarbă neîngrijită, din mijlocul unei mici pieţe. Tonks dezlega 
deja cufărul lui Harry. Tremurând, Harry se uită în jur. 
Fațadele posomorâte ale caselor din jur nu erau primitoare; 


unele aveau ferestrele sparte, scânteind monoton în lumina 
felinarelor, vopseaua se cojea de pe multe uşi şi în faţa mai 
multor trepte de la intrare erau grămezi de gunoi. 

— Unde suntem? întrebă Harry, însă Lupin spuse încet: 

— Aşteaptă puţin. 

Moody cotrobăia prin buzunarele robei, cu mâinile sale 
noduroase înţepenite de frig. 

— Am găsit-o, mormăi el, ridicând şi aprinzând ceea ce 
semăna cu o brichetă argintie. 

Cel mai apropiat felinar se stinse cu un păcănit. Aprinse 
iar bricheta; se stinse şi următorul felinar; o aprinse în 
continuare, până când se stinseră toate felinarele din piaţă 
şi singura lumină care rămăsese venea dinspre ferestrele 
cu draperii şi dinspre semiluna de deasupra. 

— L-am împrumutat de la Dumbledore, mormăi Moody, 
punând Stingătorul în buzunar. Asta o să aibă grijă de 
Încuiaţii care se uită pe geam, înţelegi? Acum haide, 
repede. 

Îl luă pe Harry de braţ şi îl trecu dincolo de peticul de 
iarbă, după care traversară strada şi ajunseră pe trotuar; 
Lupin şi Tonks îi urmară, cărând cufărul lui Harry între ei, 
în timp ce restul gardei, toţi cu baghetele scoase, îi flancau. 

Zgomotul înăbuşit al unui casetofon se auzea de la o 
fereastră de la etajul celei mai apropiate case. Dinspre 
grămada de saci plini ochi de gunoi, chiar dincolo de poarta 
stricată, venea un miros pregnant de gunoi putrezit. 

— Aici, mormăi Moody, aruncând o bucată de pergament 
către mâna Deziluzionată a lui Harry şi ţinând bagheta 
aprinsă aproape de ea, ca să lumineze scrisul. Citeşte 
repede şi memorează. 

Harry se uită în jos la foaie. Scrisul strâns îi era oarecum 
cunoscut. 

Sediul Ordinului Phoenix poate fi găsit la numărul 
doisprezece, Casa Cumplită, Londra. 

CAPITOLUL IV. 

NUMĂRUL DOISPREZECE, CASA CUMPLITĂ 


— Ce este Ordinul -? începu Harry. 

— Nu aici, băiete! se răsti Moody. Aşteaptă până intrăm! 

Înşfăcă bucata de pergament din mâna lui Harry şi îi dădu 
foc cu vârful baghetei. În timp ce mesajul fu devorat de 
flăcări şi căzu plutind, Harry se uită iar la casele din jur. Ei 
erau în faţa numărului unsprezece; se uită la stânga şi văzu 
numărul zece; la dreapta însă, se afla numărul treisprezece. 

— Dar unde este -? 

— Gândeşte-te la ceea ce tocmai ai memorat, zise Lupin 
încet. 

Harry se gândi şi, imediat ce ajunse la partea despre 
numărul doisprezece, Casa Cumplită, o uşă uzată apăru din 
senin între casele numărul unsprezece şi treisprezece, 
urmată încet de nişte pereţi murdari şi ferestre întunecate. 
Era ca şi când s-ar fi dezvoltat o a treia casă, împingându-le 
în lateral pe cele care îi stăteau în cale. Harry privi cu gura 
căscată. Casetofonul de la numărul unsprezece huruia în 
continuare. Se părea că Încuiaţii dinăuntru nu simţiseră 
NIMIC. 

— Haide, grăbeşte-te, mormăi Moody, împungându-l pe 
Harry cu un deget în spate. 

Harry urcă treptele uzate de piatră, uitându-se la uşa care 
tocmai se materializase. Vopseaua neagră era jerpelită şi 
zgâriată. Clanţa argintie avea forma unui şarpe încolăcit. 
Nu exista nici broască, nici cutie de scrisori. 

Lupin îşi scoase bagheta şi bătu o dată la uşă. Harry auzi 
multe sunete metalice puternice şi ceea ce părea să fie 
zornăitul unui lanţ. Uşa se întredeschise cu un scârţăit. 

— Harry, intră repede, şopti Lupin, dar nu te duce mult 
înăuntru şi nu atinge nimic. 

Harry trecu pragul către obscuritatea aproape totală de 
pe hol. Simţea umezeala, praful şi un miros putred dulceag; 
locul avea aerul unei clădiri părăsite. Se uită peste umăr şi 
îi văzu pe ceilalţi venind în urma sa; Lupin şi Ionks îi cărau 
cufărul şi colivia lui Hedwig. Moody stătea pe ultima 
treaptă, eliberând bulgării de lumină pe care îi furase 


Stingătorul de la felinare; zburară înapoi la becurile lor şi 
piaţa radie momentan într-o lumină portocalie înainte ca 
Moody să intre şchiopătând şi să închidă uşa de la intrare, 
astfel încât întunericul de pe hol să fie complet. 

— Aici... 

Atinse capul lui Harry cu bagheta; de data aceasta, Harry 
se simţi de parcă i s-ar fi prelins ceva cald pe spate şi 
înţelese că Vraja de Deziluzionare fusese făcută. 

— Acum staţi cu toţii nemişcaţi, până fac puţină lumină, 
şopti Moody. 

Vocile susurate ale celorlalţi îi dădură lui Harry un 
presentiment neplăcut; era ca şi când ar fi intrat în casa 
unei persoane pe moarte. Auzi un sâsâit încet şi apoi 
lămpile vechi cu gaz prinseră viaţă de-a lungul pereţilor, 
aruncând o lumină pâlpâitoare, fără putere, peste tapetul 
cojit şi covorul tocit de pe un hol lung şi întunecat, unde un 
candelabru ca o pânză de păianjen şi portretele înnegrite 
de vreme atârnau încovoiate de pereţi. Harry auzi ceva 
strecurându-se în spatele unei pardoseli neregulate. Şi 
candelabrul, şi sfeşnicele de pe o masă firavă din apropiere 
erau în formă de şerpi. 

Se auziră nişte paşi grăbiţi şi mama lui Ron, doamna 
Weasley, ieşi pe o uşă de la capătul îndepărtat al holului. 
Zâmbea primitor în timp ce se apropia repede de ei, deşi 
Harry observă că era ceva mai slabă şi mai palidă decât 
ultima dată când o văzuse. 

— Vai, Harry, ce bine îmi pare să te revăd! şopti ea, 
prinzându-i într-o îmbrăţişare de urs înainte să-l ţină la 
distanţă şi să îl examineze cu obiectivitate. Eşti cam veştejit; 
trebuie să fii hrănit, însă mă tem că vei mai avea de aşteptat 
până la cină. 

Se întoarse către gaşca de vrăjitori din spatele lui şi le 
şopti cu importanţă: 

— Tocmai a venit, a început întrunirea. 

Vrăjitorii din spatele lui Harry dădură toţi semne de 
interes şi entuziasm şi începură să treacă pe lângă el către 


uşa pe care tocmai intrase doamna Weasley. Harry dădu să-l 
urmeze pe Lupin, dar doamna Weasley îl opri. 

— Nu, Harry, întrunirea este doar pentru membrii 
Ordinului. Ron şi Hermione sunt sus, poţi să stai cu ei până 
se termină întrunirea, după aceea o să luăm cina. Şi 
vorbeşte încet pe hol, adăugă ea cu o şoaptă fermă. 

— De ce? 

— Nu vreau să se trezească ceva. 

— La ce vă -? 

— Îţi explic mai târziu, trebuie să mă grăbesc, ar trebui să 
fiu la întrunire - stai să îţi arăt unde o să dormi. 

Ducând un deget la buze, îl conduse pe vârful picioarelor 
pe lângă două draperii lungi, mâncate de molii, în spatele 
cărora Harry bănui că trebuia să fi fost o altă uşă, şi după 
ce ocoli un suport mare de umbrele, care arăta de parcă ar 
fi fost făcut din picioare tăiate de trol, începură să urce pe o 
scară întunecată, trecând pe lângă un şir de capete 
micşorate, fixate pe nişte plăci pe perete. O privire mai 
atentă îi dovedi lui Harry că erau capete de spiriduşi de 
casă. 

Uimirea lui Harry se aprofundă cu fiecare pas pe care îl 
făcea. Ce Dumnezeu căutau într-o casă care arăta de parcă 
i-ar fi aparţinut celui mai întunecat dintre vrăjitori? 

— Doamnă Weasley, de ce -? 

— Ron şi Hermione or să-ţi explice totul, dragule, acum 
chiar trebuie să mă grăbesc, şopti distrată doamna Weasley. 
Acolo - ajunseseră la al doilea etaj - tu stai la a doua uşă pe 
dreapta. Te chem când se termină. 

Şi cobori iar grăbită. 

Harry traversă palierul murdar, apăsă pe clanţa de la 
cameră, care era în formă de cap de şarpe, şi deschise uşa. 
Apucă să zărească o frântură din camera cu două paturi, 
cu tavanul înalt şi întunecos; apoi se auzi un ciripit puternic, 

urmat de un strigăt şi mai puternic, iar vederea îi fu 
complet blocată de o mare cantitate de păr foarte des. 
Hermione se aruncase asupra lui într-o îmbrăţişare care 


aproape că îl dădu jos, în timp ce micuța bufniţă a lui Ron, 
Pigwidgeon, se învârtea entuziasmată în jurul capetelor lor. 

— HARRY! Ron, a venit, a venit Harry! N-am auzit când ai 
sosit! Ah, ce faci? Eşti bine? Te-ai supărat pe noi? Sunt 
convinsă că da, ştiu că scrisorile noastre au fost inutile, însă 
nu am putut să-ţi spunem nimic, Dumbledore ne-a pus să 
jurăm că nu o s-o facem, ah, avem atâtea să-ţi povestim, şi 
tu de povestit nouă - Dementorii! Când am auzit - şi 
audierea de la Minister - e de-a dreptul insuportabil, am 
căutat peste tot, nu pot să te exmatriculeze, pur şi simplu 
nu pot, există o prevedere în Decretul de Restricţie 
Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori pentru folosirea magiei în 
cazul situaţiilor de viaţă şi moarte... 

— Hermione, lasă-l să respire, zise Ron zâmbind, în timp 
ce închidea uşa după Harry. 

Părea să mai fi crescut cu câţiva centimetri în luna cât 
fuseseră despărțiți, ceea ce îl făcea mai înalt şi mai deşirat 
ca niciodată, deşi nasul lung, părul roşu-aprins şi pistruii 
rămăseseră neschimbaţi. 

Încă zâmbind larg, Hermione îi dădu drumul lui Harry. 

Însă înainte ca acesta să poată să rostească un cuvânt, se 
auzi un sunet catifelat, un fluturat de aripi, şi ceva alb 
zbură de pe un dulap întunecat şi se aşeză delicat pe 
umărul lui Harry. 

— Hedwig! 

Bufnița albă ca zăpada ţăcăni din cioc şi îl ciupi uşor de 
ureche cu drag, în timp ce Harry îi mângâia penele. 

— Parcă a înnebunit, zise Ron. Aproape că ne-a omorât cu 
ciupitul când a adus ultimele scrisori de la tine, uită-te şi 
tu... 

Îi arătă lui Harry degetul arătător de la mâna dreaptă, pe 
care se vedea o tăietură aproape vindecată, dar foarte 
adâncă. 

— A, da, spuse Harry. Îmi pare rău, dar vroiam nişte 
răspunsuri, ştii tu... 


— Prietene, am vrut să ţi le dăm, zise Ron. Hermione 
aproape că începuse să încărunţească, tot spunea că o să 
faci o prostie dacă vei rămâne de unul singur fără veşti, dar 
Dumbledore ne-a făcut să... 

—. juraţi că nu o să-mi spuneţi, continuă Harry. Da, mi-a 
zis Hermione. 

Lumina caldă care se aprinsese în sufletul lui când îşi 
văzuse cei mai buni prieteni se stinse, de parcă stomacul i- 
ar fi fost inundat de ceva rece ca gheaţa. Dintr-o dată - 
după ce o lună întreagă îşi tot dorise să-i vadă - simţi că ar 
fi preferat ca Ron şi Hermione să-l lase în pace. 

Urmă o tăcere apăsătoare, timp în care Harry o mângâie 
mecanic pe Hedwig, fără să se uite la nici unul dintre cei 
doi. 

— A părut să creadă că aşa era cel mai bine, zise 
Hermione cu jumătate de gură. Mă refer la Dumbledore. 

— Da, spuse Harry. 

Observă că şi mâinile ei purtau urmele ciocului lui Hedwig 
şi descoperi că nu îi părea rău deloc. 

— Cred că şi-a zis că erai cel mai în siguranţă cu 
Încuiaţii... începu Ron. 

— Zău? zise Harry, ridicând din sprâncene. A fost cumva 
vreunul dintre voi atacat de Dementori vara asta? 

— Păi, nu - dar de asta a pus să fii urmărit mereu de 
oameni din Ordinul Phoenix. 

Harry simţi un gol puternic în stomac, de parcă ar fi ratat 
o treaptă la coborâre. Deci, toată lumea ştia că era 
supravegheat, în afară de el. 

— Şi totuşi, nu a prea funcţionat, nu-i aşa? zise Harry, 
străduindu-se să îşi menţină vocea egală. Până la urmă, tot 
a trebuit să mă descurc singur, nu? 

— Era foarte supărat, spuse Hermione, cu o voce aproape 
îngrozită. Dumbledore. L-am văzut. Când a aflat că 
Mundungus a plecat înainte să i se termine tura. A fost 
înspăimântător. 


— Ei bine, mă bucur că a plecat, zise Harry cu răceală. 
Dacă nu ar fi făcut-o, nu aş fi făcut vrăji şi probabil că 
Dumbledore m-ar fi lăsat pe Aleea Boschetelor toată vara. 

— Nu-ţi faci... nu-ţi faci griji pentru audierea de la 
Ministerul Magiei? întrebă Hermione încet. 

— Nu, zise Harry sfidător. 

Se depărtă de ei, uitându-se în jur, cu Hedwig cuibărită 
cuminte pe umărul său, însă camera nu prea avea aerul să-l 
înveselească. Era umedă şi întunecată. O fâşie goală de 
pânză într-o ramă înflorată de tablou era tot ceea ce alunga 
goliciunea pereţilor jerpeliţi, şi când Harry trecu pe lângă 
ea, i se păru că aude pe cineva care se ascundea, râzând 
malefic. 

— Şi de ce a vrut Dumbledore cu tot dinadinsul să mă ţină 
pe întuneric? întrebă Harry, încă încercând din răsputeri să 
vorbească degajat. V-aţi - hm - obosit cumva să-l întrebaţi? 

Ridică privirea exact la timp pentru a-i vedea schimbând o 
privire care îi spuse că se comportau exact aşa cum se 
temuse că o vor face. Asta nu îi îmbunătăţi cu nimic starea 
de spirit. 

— l-am zis lui Dumbledore că vrem să-ţi spunem ce se 
întâmplă, zise Ron. Crede-mă, prietene. Dar acum e foarte 
ocupat, l-am văzut doar de două ori de când am venit aici şi 
era destul de grăbit. Doar ne-a pus să jurăm că nu o să-ţi 
spunem lucruri importante când o să-ţi scriem, a zis că 
bufniţele ar putea fi interceptate, atâta tot. 

— Tot ar fi putut să mă ţină la curent, dacă ar fi vrut, spuse 
Harry tranşant. Doar nu vreţi să cred că nu ştie alte metode 
de a trimite mesaje, în afară de bufniţe. 

Hermione se uită la Ron şi apoi zise: 

— Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu a vrut să ştii nimic. 

— Poate că are impresia că nu sunt de încredere, spuse 
Harry, urmărindu-le reacţiile. 

— Nu fi prost, zise Ron, părând extrem de tulburat. 

— Sau că nu pot să am singur grijă de mine. 


— Bineînţeles că nu crede asta! spuse Hermione 
neliniştită. 

— Şi atunci, cum de a trebuit să stau la familia Dursley, în 
timp ce voi doi aţi putut să fiţi implicaţi în tot ce se întâmplă 
aici? zise Harry, cu vorbele rostogolindu-se unele după 
altele ca un şuvoi, pe un ton din ce în ce mai ridicat. Cum de 
voi aveţi voie să ştiţi tot ce se întâmplă? 

— Nu avem! îl întrerupse Ron. Mama nu ne lasă să ne 
apropiem de întruniri, spune că suntem prea mici. 

Însă, înainte să mai zică ceva, Harry începu să strige. 

— ŞI NU AŢI FOST LA ÎNTRUNIRI, MARE LUCRU! TOT 
AŢI FOST AICI, NU-I AŞA? TOT AŢI FOST ÎMPREUNĂ! EU, 
EU AM FOST BLOCAT LA FAMILIA DURSLEY O LUNĂ 
ÎNTREAGĂ! ŞI AM REZOLVAT MULT MAI MULTE DECÂT 
AŢI FĂCUT VOI VREODATĂ, IAR DUMBLEDORE O ŞTIE - 
CINE A SALVAT PIATRA FILOZOFALĂ? CINE A SCĂPAT DE 
CRUPLUD? CINE V-A SALVAT PIELEA AMÂNDURORA DE 
DEMENTORI? 

Fiecare gând amar şi resentiment care îi trecuse prin 
minte în ultima lună răbufneau acum din el: frustrarea din 
cauza lipsei de veşti, durerea că fuseseră cu toţii împreună 
fără el, supărarea că fusese urmărit fără să i se fi spus - 
toate sentimentele de care îi era pe jumătate ruşine dădură 
pe afară. Hedwig se sperie de zgomot şi zbură înapoi pe 
dulap; Pigwidgeon ciripi alarmat şi se învârti şi mai repede 
în jurul capetelor lor. 

— CINE A TREBUIT SĂ TREACĂ DE DRAGONI, DE 
SFINCŞI ŞI DE ORICE ALTĂ FIINŢĂ SINISTRĂ ANUL 
TRECUT? CINE A VĂZUT CUM S-A ÎNTORS EL? CINE A 
TREBUIT SĂ SCAPE DE EL? EU! 

Ron stătea acolo cu gura întredeschisă, fiind evident uluit 
şi negăsindu-şi cuvintele, în timp ce Hermione îl privea 
aproape cu lacrimi în ochi. 

— DAR DE CE AŞ ŞTI EU CE SE ÎNTÂMPLĂ? DE CE SĂ 
SE OBOSEASCĂ CINEVA SĂ ÎMI SPUNĂ? 

— Harry, chiar am vrut să-ţi spunem - începu Hermione. 


— PESEMNE CĂ NU AŢI VRUT PREA TARE, NU-I AŞA, 
ALTFEL MI-AŢI FI TRIMIS O BUFNIŢĂ, DAR 
DUMBLEDORE V-A PUS SĂ JURAŢI! 

— Păi, da... 

— PATRU SĂPTĂMÂNI AM STAT PE ALEEA 
BOSCHETELOR, FURÂND ZIARE DIN COŞURI LE DE 
GUNOI CA SĂ AFLU CE SE ÎNTÂMPLĂ - 

— Am vrut să... 

— PRESUPUN CĂ V-AŢI DISTRAT DE MINUNE, NU-I AŞA, 
ASCUNŞI AICI ÎMPREUNĂ... 

— Nu, sincer... 

— Harry, ne pare tare rău! zise Hermione disperată, acum 
cu ochii scânteindu-i de lacrimi. Harry, ai completă dreptate 
- şi eu aş fi fost supărată, dacă aş fi fost în locul tău! 

Harry se uită urât la ea, respirând adânc, apoi le întoarse 
iar spatele, măsurând camera în lung şi în lat. Hedwig 
strigă posomorâtă. Urmă o pauză lungă, întreruptă doar de 
scârţâitul lugubru al scândurilor sub picioarele lui Harry. 

— Şi până la urmă ce e locul ăsta? se răsti el la Ron şi 
Hermione. 

— Sediul Ordinului Phoenix, zise Ron dintr-o suflare. 

— O să se obosească cineva să îmi spună şi mie ce este 
Ordinul Phoenix? 

— Este o societate secretă, zise repede Hermione. 
Dumbledore este şeful, el a fondat-o. Sunt cei care au luptat 
ultima dată împotriva Ştii-Tu-Cui. 

— Cine face parte din ea? spuse Harry, oprindu-se locului, 
cu mâinile în buzunare. 

— Destul de mulţi oameni... 

— Noi am cunoscut cam douăzeci, zise Ron, însă credem 
că sunt mai mulţi. 

Harry se uită din nou urât la ei. 

— Şi?... întrebă el, uitându-se când la unul, când la 
celălalt. 

— Hm, zise Ron. Şi, ce? 


— Voldemort! spuse Harry mânios, iar Ron şi Hermione 
tresăriră amândoi. Ce se întâmplă? Ce pune la cale? Unde 
e? Ce facem ca să-l oprim? 

— 'Ţi-am spus, Ordinul nu ne lasă să mergem la întruniri, 
spuse Hermione agitată. Aşa că nu ştim detaliile - însă ne- 
am prins care este ideea în ansamblu, adăugă ea grăbită, 
văzând expresia de pe faţa lui Harry. 

— Ştii, Fred şi George au inventat Urechile Extensibile, 
spuse Ron. Sunt foarte folositoare. 

— Urechi -? 

— Extensibile, da. Numai că a trebuit să nu le mai folosim 
în ultima vreme, pentru că a aflat mama şi şi-a ieşit din 
minţi. Fred şi George au trebuit să le ascundă pe toate, ca 
să nu le arunce mama la gunoi. Însă le-am folosit un timp, 
înainte să-şi dea seama mama de ce se întâmplă. Ştim că 
unii membri ai Ordinului urmăresc Devoratori ai Morţii 
recunoscuţi, le ţin socoteala, ştii... 

— Unii dintre ei încearcă să îi recruteze pe alţii în Ordin, 
zise Hermione. 

— Şi unii dintre ei păzesc ceva, spuse Ron. Vorbesc tot 
timpul de îndatoririle de pază. 

— Nu cumva era vorba despre mine, nu? zise Harry 
sarcastic. 

— A, ba da, spuse Ron, cu o expresie de înţelegere 
iluminată. 

Harry pufni. Se plimbă iar prin cameră, uitându-se în orice 
altă parte, în afară de locul unde stăteau Ron şi Hermione. 

— Şi voi doi ce aţi făcut, dacă nu aţi avut voie să mergeţi la 
întruniri? întrebă el. Ziceaţi că aţi fost ocupați. 

— Am fost, spuse repede Hermione. Am decontaminat casa 
asta, a fost goală ani întregi şi au crescut tot felul de chestii 
pe aici. Am reuşit să curăţăm bucătăria, cea mai mare parte 
a dormitoarelor şi cred că o să ne ocupăm de salon chiar 
mâi - AARGH! 

Cu două pocnituri puternice, Fred şi George, fraţii gemeni 
mai mari ai lui Ron, se materializaseră din senin în mijlocul 


camerei. Pigwidgeon ciripi mai nebuneşte ca niciodată şi 
zbură ca săgeata lângă Hedwig pe dulap. 

— Nu mai faceţi chestia asta! le spuse Hermione sfârşită 
gemenilor, care erau la fel de roşcaţi ca Ron, însă mai 
îndesaţi şi puţin mai scunzi. 

— Bună, Harry, zise George, zâmbindu-i larg. Ni s-a părut 
nouă că ţi-am auzit glasul melodios. 

— Harry, nu e bine să ţii supărarea în suflet, las-o să iasă, 
spuse Fred, zâmbind şi el. S-ar putea să mai fie vreo doi 
oameni la cinzeci de kilometri depărtare care să nu te fi 
auzit. 

— Să înţeleg că aţi trecut testele de Apariție? întrebă 
Harry morocănos. 

— Cu brio, zise Fred, care ţinea în mână ceva ce semăna 
cu o sfoară foarte lungă de culoarea pielii. 

— V-ar fi luat cu vreo treizeci de secunde mai mult să 
coborâţi pe scări, spuse Ron. 

— Timpul înseamnă galioni, adică bani, frăţioare, spuse 
Fred. Oricum, Harry, interferezi recepţia. Urechi 
Extensibile, adăugă el drept răspuns sprâncenelor ridicate 
ale lui Harry şi ridică sfoara care acum Harry văzu că se 
întindea până pe palier. Încercăm să auzim ce se întâmplă 
Jos. 

— Ar trebui să aveţi grijă, zise Ron, uitându-se la o 
Ureche, dacă mai vede mama una din astea... 

— Merită riscul, au o întrunire foarte importantă, spuse 
Fred. 

Uşa se deschise şi apăru o coamă lungă de păr roşcat. 

— A, bună, Harry! zise veselă Ginny, sora mai mică a lui 
Ron. Mi s-a părut că ţi-am auzit vocea. 

Întorcându-se către Fred şi George, le spuse: 

— Urechile Extensibile sunt o cauză pierdută, a aruncat o 
Vrajă Imperturbabilă asupra uşii de la bucătărie. 

— De unde ştii? zise George, părând dezamăgit. 

— Tonks mi-a zis cum să aflu, zise Ginny. Arunci cu lucruri 
spre în uşă şi, dacă nu o ating, înseamnă că uşa a fost 


Imperturbată. Am aruncat în ea cu nişte bombe cu miros de 
baligă din capul scărilor şi zboară în altă parte, aşa că e 
imposibil să intre Urechile Extensibile prin gaură. 

Fred oftă adânc. 

— Păcat. Chiar vroiam să aflu ce mai face bătrânul 
Plesneală. 

— Plesneală! zise Harry. E aici? 

— Da, spuse George, închizând prevăzător uşa şi 
aşezându-se pe unul dintre paturi, urmat de Fred şi Ginny. 
Dă raportul. Strict secret. 

— Idiotul, zise Fred alene. 

— Acum este de partea noastră, spuse Hermione dojenitor. 
Ron pufhni. 

— Asta nu-l împiedică să fie un idiot. Se vede după cum se 
uită la noi. 

— Nici lui Bill nu-i place de el, zise Ginny, de parcă asta 
lămurea problema. 

Harry nu era sigur dacă i se risipise furia; însă acum setea 
de informaţii era mai puternică decât pornirea sa de-a 
continua să ţipe. Se aşeză pe pat alături de ceilalţi. 

— Bill este aici? întrebă el. Credeam că lucrează în Egipt. 
— S-a înscris pentru o slujbă de birou ca să poată să vină 
acasă şi să lucreze pentru Ordin, zise Fred. Spune că îi este 
dor de morminte, dar există compensaţii, zâmbi el 

atotştiutor. 

— Ce vrei să spui? 

— O mai ţii minte pe Fleur Delacour? spuse George. S-a 
angajat la Gringotts ca să îşi perfecţioneze engleza... 

— Iar Bill i-a dat multe lecţii în particular, chicoti Fred. 

— Şi Charlie face parte din Ordin, zise George, dar e încă 
în România. Dumbledore vrea să vină cât mai mulţi vrăjitori 
din străinătate, aşa că Charlie încearcă să-şi facă relaţii în 
timpul liber. 

— Nu ar putea să facă şi Percy asta? întrebă Harry. 

Din câte auzise ultima dată, al treilea frate Weasley lucra 
la Departamentul de Cooperare Magică Internaţională din 


cadrul Ministerului Magiei. 

La auzul cuvintelor lui Harry, toţi fraţii Weasley şi 
Hermione schimbară priviri pline de semnificaţii negative. 

— Orice ai face, să nu vorbeşti de Percy de faţă cu mama şi 
tata, îi spuse Ron lui Harry pe un ton încordat. 

— De ce nu? 

— Pentru că, de fiecare dată când este menţionat numele 
lui Percy, tata sparge orice se nimereşte să aibă în mână şi 
mama începe să plângă, spuse Fred. 

— A fost groaznic, zise Ginny cu tristeţe. 

— Cred că am avut noroc că am scăpat de el, zise George. 
Nu l-am mai văzut niciodată pe tata certându-se cu cineva 
în halul ăla. De obicei, mama este cea care ţipă. 

— S-a întâmplat în prima săptămână după ce s-a terminat 
semestrul, zise Ron. Ne pregăteam să venim şi să ne 
alăturăm Ordinului. Percy a venit acasă şi ne-a spus că 
fusese promovat. 

— Glumeşti? zise Harry. 

Deşi ştia foarte bine că Percy era extrem de ambițios, 
Harry avea impresia că Percy nu avusese mare succes cu 
prima sa slujbă de la Ministerul Magiei. Percy era vinovat 
de o relativ importantă trecere cu vederea, neobservând că 
şeful său era controlat de Lordul Cap-de-Mort (nu că 
Ministerul ar fi crezut-o -toţi erau de părere că domnul 
Crouch înnebunise). 

— Da, am fost surprinşi cu toţii, spuse George, pentru că 
Percy a avut o grămadă de probleme din cauza lui Crouch, 
a avut loc o anchetă şi tot tacâmul. Au spus că Percy ar fi 
trebuit să-şi fi dat seama că Crouch o luase razna şi să fi 
informat un superior. Dar îl ştii pe Percy, Crouch i-a lăsat 
conducerea, nu avea de gând să se plângă. 

— Şi atunci, cum de l-au promovat? 

— Exact asta ne-am întrebat şi noi, zise Ron, care părea 
foarte dornic să întreţină o conversaţie normală, acum că 
Harry se oprise din ţipat. A venit acasă foarte mulţumit de 
el însuşi - chiar mai mulţumit decât de obicei, dacă poţi să-ţi 


imaginezi aşa ceva - şi i-a spus tatei că îi fusese oferit un 
post chiar în cadrul biroului lui Fudge. Unul extrem de bun 
pentru cineva care terminase Hogwarts abia de un an: 
Asistent al Ministrului. Cred că se aştepta ca tata să fie 
nespus de impresionat. 

— Numai că tata nu a fost, zise Fred sumbru. 

— De ce? spuse Harry. 

— Păi, se pare că Fudge cutreieră Ministerul, asigurându- 
se că nu a intrat nimeni în contact cu Dumbledore, zise 
George. 

— Ştii, mai nou numele lui Dumbledore este desconsiderat 
în Minister, spuse Fred. Toţi cred că nu face decât să işte 
probleme, spunând că s-a întors Ştii-Tu-Cine. 

— Tata spune că Fudge a zis foarte clar că oricine e de 
partea lui Dumbledore poate să-şi elibereze biroul, zise 
George. 

— Problema este că Fudge îl suspectează pe tata, ştie că e 
în relaţii bune cu Dumbledore şi întotdeauna l-a considerat 
pe tata un fel de ciudat, din cauza obsesiei sale pentru 
Încuiați. 

— Dar ce legătură are asta cu Percy? întrebă Harry 
derutat. 

— Ajung şi la asta imediat. Tata bănuieşte că Fudge îl ţine 
pe Percy în biroul lui doar pentru că vrea să-l folosească ca 
să îi spioneze familia - şi pe Dumbledore. 

Harry scoase un fluierat jos. 

— Însă Percy a fost încântat de asta. 

Ron râse sec. 

— Şi-a ieşit complet din minţi. A zis - mă rog, a zis o 
grămadă de chestii groaznice. A zis că, de când a intrat în 
Minister, a trebuit să se lupte cu reputaţia jalnică a tatei, că 
tata nu are deloc ambiţie şi că de asta am fost mereu aşa de 
- Ştii tu - nu am avut mulţi bani, adică... 

— Poftim? spuse Harry, nevenindu-i să creadă, în timp ce 
Ginny scoase un sunet ca de pisică supărată. 


— Ştiu, zise Ron cu o voce joasă. Şi a fost şi mai rău. A 
spus că tata e un idiot fiindcă stă pe lângă Dumbledore, că 
Dumbledore o să aibă mari probleme, că tata o să se ducă 
la fund cu el, că el - Percy - ştia cui îi este loial şi că acesta 
este Ministerul. Şi dacă mama şi tata aveau de gând să 
trădeze Ministerul, avea să aibă grijă ca toată lumea să ştie 
că nu mai făcea parte din familia noastră. În aceeaşi seară 
şi-a făcut bagajele şi a plecat. Acum trăieşte aici, în Londra. 

Harry scăpă o înjurătură în gând. Întotdeauna îl plăcuse 
cel mai puţin pe Percy dintre fraţii Weasley, însă niciodată 
nu-şi imaginase că acesta i-ar fi spus aşa ceva domnului 
Weasley. 

— Mamei nu i-a fost deloc uşor, zise Ron abătut. Ştii tu, a 
plâns şi altele de genul ăsta. A venit la Londra ca să încerce 
să discute cu Percy, dar eli-a trântit uşa în nas. Nu ştiu ce 
face dacă se vede cu tata la serviciu - presupun că îl ignoră. 

— Dar Percy trebuie să ştie că s-a întors Cap-De-Mort, 
spuse Harry încet. Nu este prost, trebuie să ştie că părinţii 
voştri nu ar risca fără dovezi. 

— Da, mă rog, şi numele tău a fost menţionat când s-au 
certat, zise Ron, aruncându-i lui Harry o privire pe furiş. 
Percy a zis că singura dovadă era cuvântul tău şi... nu ştiu... 
nu credea că era de ajuns. 

— Percy ia foarte în serios Profetul zilei, spuse Hermione 
caustic, şi toţi ceilalţi dădură din cap. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, uitându-se la fiecare 
dintre ei. 

Îl priveau cu toţii circumspecţi. 

— Nu ai - nu ai primit Profetul zilei? întrebă Hermione 
neliniştită. 

— Ba da! zise Harry. 

— L-ai... hm... citit pe îndelete? întrebă Hermione şi mai 
agitată. 

— Nu din scoarţă-n scoarță, spuse Harry precaut. Dacă 
aveau de gând să zică ceva de Cap-de-Mort, ar fi fost ştiri 
de prima pagină, nu-i aşa? 


Ceilalţi tresăriră când auziră numele. Hermione se grăbi 
să continue: 

— Păi, ar trebui să-l citeşti din scoarţă-n scoarță ca să îl 
găseşti, dar îţi... hm... Îţi menţionează numele de câteva ori 
pe săptămână. 

— Dar aş fi văzut... 

— Nu dacă ai citit doar prima pagină, zise Hermione, 
clătinând din cap. Nu vorbesc de articolele mari. Te 
strecoară din când în când, ca şi când ai fi o glumă bine 
cunoscută. 

— Ce vrei să -? 

— De fapt, este cam răutăcios, zise Hermione pe o voce 
calmă forţată. Pur şi simplu se bazează pe ce a scris Rita. 

— Dar acum nu mai scrie, nu? 

— A, nu, şi-a ţinut promisiunea - nu că ar avea de ales, 
adăugă Hermione cu satisfacţie. Însă a pus bazele pentru 
ceea ce încearcă ei să facă acum. 

— Ce anume? spuse Harry nerăbdător. 

— Bine, ştii că a scris că leşini tot timpul, că spui că te 
doare cicatricea şi toate astea. 

— Da, spuse Harry, care nu avea cum să uite articolele 
Ritei Skeeter despre el. 

— Păi, scriu despre tine de parcă ai fi o persoană care are 
halucinaţii, care vrea atenţie şi care crede că este un erou 
tragic sau ceva de genul ăsta, zise Hermione foarte repede, 
de parcă ar fi fost mai puţin neplăcut pentru Harry să audă 
aceste fapte spuse rapid. Tot strecoară comentarii penibile 
la adresa ta. Dacă apare vreo poveste cusută cu aţă albă, 
formula e „O poveste demnă de Harry Potter”, dacă are 
cineva un accident ciudat sau ceva asemănător, se spune 
„Să sperăm că nu i-a rămas o cicatrice pe frunte, că altfel o 
să ni se ceară să îl venerăm”... 

— Dar eu nu vreau să mă venereze - începu Harry 
enervat. 

— Ştiu că nu, spuse Hermione repede, părând speriată. 
Ştiu, Harry. Dar îţi dai seama ce încearcă să facă? Vor să te 


transforme într-o persoană pe care nu o s-o creadă nimeni. 
Fudge e în spatele poveştii ăsteia, pariez pe orice. Vor ca 
vrăjitorii de pe stradă să creadă că eşti doar un prostovan 
care e un fel de păcăleală, care povesteşte tot felul de 
chestii ridicole, trase de păr, pentru că adoră să fie celebru 
şi vrea să o ţină aşa în continuare. 

— Eu nu am cerut nimănui - nu am vrut - Cap-de-Mort mi- 
a ucis părinţii! îngăimă Harry. Am ajuns celebru pentru că 
mi-a omorât familia, dar nu a putut să mă omoare şi pe 
mine! Cine şi-ar dori să fie celebru pentru asta? Nu îşi dau 
seama că aş fi preferat să nu i... 

— Ştim, Harry, spuse Ginny cu sinceritate. 

— Şi, bineînţeles, nu au zis un cuvânt despre cum ai fost 
atacat de Dementori, zise Hermione. Cineva le-a spus să 
tacă. Ăsta ar fi un subiect foarte important, Dementorii 
scăpaţi de sub control. Nici măcar nu au zis că ai încălcat 
Statutul Internaţional de 'Tăinuire. Am crezut că o vor face, 
s-ar fi potrivit de minune cu imaginea asta a ta de prost 
care se dă mare. Credem că stau şi aşteaptă până când o să 
fii exmatriculat, când o să dea sfoară-n ţară - vreau să spun, 
dacă o să fii exmatriculat, evident, continuă ea grăbită. 
Chiar că nu ar trebui să te exmatriculeze, dacă îşi respectă 
propriile reguli, nu au nimic împotriva ta. 

Ajunseseră iar la audiere şi Harry nu vroia să se 
gândească la asta. Aruncă momeala după un alt subiect de 
discuţie, însă fu salvat de nevoia de a găsi unul de paşii care 
se auziră urcând scările. 

— Hmm. 

Fred trase cu putere de Urechea Extensibilă; se mai auzi o 
pocnitură răsunătoare, iar el şi George dispărură. Câteva 
clipe mai târziu, în prag apăru doamna Weasley. 

— S-a terminat întrunirea, acum puteţi să coborâţi la cină. 
Toată lumea abia aşteaptă să te vadă, Harry. Şi cine a lăsat 
toate bombele acelea cu miros de baligă în faţa uşii de la 
bucătărie? 


— Şmecherilă, zise Ginny fără să roşească. Îi place la 
nebunie să se joace cu ele. 

— Ah, spuse doamna Weasley, credeam că ar fi putut să fie 
Kreacher, tot face lucruri ciudate de genul ăsta. Acum nu 
uitaţi să vorbiţi încet pe hol. Ginny, eşti foarte murdară pe 
mâini, ce ai făcut? Te rog, du-te şi spală-te înainte de cină. 

Ginny se strâmbă către ceilalţi şi ieşi din cameră după 
mama ei, lăsându-l pe Harry singur cu Ron şi Hermione. 
Amândoi îl priveau neliniştiţi, de parcă se temeau că o să 
înceapă să ţipe din nou, acum că plecaseră toţi ceilalţi. 
Văzându-i atât de agitaţi, se simţi puţin ruşinat. 

— Ştiţi... murmură el, dar Ron clătină din cap, şi Hermione 
zise încet: 

— Ne-am aşteptat că o să te superi, Harry, chiar nu te 
învinovăţim, dar trebuie să înţelegi, zău că am încercat să-l 
convingem pe Dumbledore... 

— Da, ştiu, zise Harry scurt. 

Căută un subiect care să nu aibă legătură cu directorul 
său, pentru că doar gândul la Dumbledore îl făcea iar să 
fiarbă pe dinăuntru de supărare. 

— Cine este Kreacher? întrebă el. 

— Spiriduşul de casă care locuieşte aici, zise Ron. Un 
smintit. Nu am mai întâlnit niciodată unul ca el. 

Hermione se încruntă la Ron. 

— Nu este smintit, Ron. 

— Dorinţa vieţii lui este să-i fie tăiat capul şi apoi agăţat pe 
o placă, exact ca al mamei sale, spuse Ron sarcastic. Este 
ceva normal, Hermione? 

— Păi... păi, dacă este un pic ciudat, nu-i este vina lui. Ron 
îşi roti ochii spre Harry. 

— Hermione nu a renunţat încă la S.PA.S. 

— Nu este S.P A. S! zise Hermione vehement. Este 
Societatea pentru apărarea spiriduşilor. Nu sunt singură, 
iar Dumbledore a spus că ar trebui să fim drăguţi cu 
Kreacher. 

— Da, da, zise Ron. Hai să mergem, sunt lihnit. 


Îi conduse ieşind din cameră şi ajungând pe palier, însă 
înainte ca ei să poată cobori scările - 

— Staţi aşa! şopti Ron, întinzând o mână ca să-i oprească 
pe Harry şi Hermione să meargă mai departe. Sunt încă pe 
hol, poate auzim ceva. 

Cei trei se uitară cu grijă peste balustrade. Holul 
posomorât de dedesubt era plin de vrăjitoare şi vrăjitori, 
inclusiv toţi cei din garda lui Harry. Şuşoteau entuziasmați 
între ei. Chiar în centrul grupului Harry văzu capul 
întunecat, cu părul soios şi nasul proeminent, al 
profesorului de la Hogwarts pe care îl plăcea cel mai puţin, 
profesorul Plesneală. Harry se aplecă şi mai mult peste 
balustradă. Era foarte interesat de ce făcea Plesneală 
pentru Ordinul Phoenix... 

Un fir subţire de sfoară de culoarea pielii cobori prin faţa 
ochilor lui Harry. Ridicând privirea, îi văzu pe Fred şi 
George la etajul de mai sus, lăsând în jos cu grijă Urechea 
Extensibilă către mănunchiul întunecat de oameni de 
dedesubt. O clipă mai târziu însă, începură să se îndrepte 
toţi către uşa de la intrare, ieşind din raza lor vizuală. 

— La naiba, Harry îl auzi şoptind pe Fred, în timp ce ridica 
iar Urechea Extensibilă. 

Auziră uşa de la intrare deschizându-se, apoi închizându- 
se. 

— Plesneală nu mănâncă niciodată aici, îi spuse încet Ron 
lui Harry. Slavă Domnului. Hai. 

— Şi, Harry, nu uita să nu ridici vocea pe hol, şopti 
Hermione. 

Când trecură pe lângă şirul de capete de spiriduşi de casă 
de pe perete, îi văzură pe Lupin, doamna Weasley şi 'Tonks 
în faţa uşii de la intrare, închizând magic numeroasele 
broaşte şi yale după cei care tocmai plecaseră. 

— Mâncăm în bucătărie, şopti doamna Weasley, întâlnindu- 
i la capătul scărilor. Harry, dragă, dacă traversezi pe vârfuri 
holul este chiar pe uşa aceea... 

ZDUF. 


— 'Tonks! strigă doamna Weasley exasperată, întorcându- 
se să se uite în spatele ei. 

— Îmi pare rău! se văită Tonks, care era întinsă pe podea. 
Este suportul ăla idiot de umbrele, e a doua oară când mă 
împiedic de... 

Însă restul cuvintelor sale fu acoperit de un urlet 
îngrozitor, care îţi spărgea timpanele şi îţi îngheţa sângele 
în vine. 

Draperiile roase de molii pe lângă care trecuse Harry mai 
devreme se îndepărtaseră, însă în spatele lor nu se afla nici 
o uşă. Pentru o fracțiune de secundă, Harry crezu că se uita 
pe o fereastră, de partea cealaltă a ferestrei fiind o bătrână 
cu o pălărie neagră, care ţipa întruna, de parcă ar fi fost 
torturată - abia pe urmă îşi dădu seama că era doar un 
portret în mărime naturală, însă foarte realist, şi cel mai 
neplăcut pe care îl văzuse vreodată. 

Bătrânei îi curgea saliva din gură, i se roteau ochii, pielea 
gălbejită de pe faţă i se întindea la maximum când ţipa; de-a 
lungul holului din spatele lor, se treziră şi celelalte portrete 
şi începură şi ele să urle, încât Harry chiar închise ochii şi 
îşi acoperi urechile din cauza zgomotului. 

Lupin şi doamna Weasley alergară înainte şi încercară să 
tragă draperiile peste bătrână, însă acestea nu cedau, iar 
ea striga mai tare ca niciodată, vânturând nişte mâini cu 
gheare, de parcă ar fi încercat să le sfâşie feţele. 

— Gunoaie! Mizerii! Produse de mâna a doua de noroi şi 
josnicie! Corciturilor, mutanţilor, ciudaţilor, plecaţi de-aici! 
Cum îndrăzniţi să mânjiţi casa strămoşilor mei... 

Tonks îşi ceru scuze repetate, târând înapoi piciorul uriaş 
şi greu de trol; doamna Weasley renunţă la tentativa de a 
trage draperiile şi merse grăbită dintr-un capăt în altul al 
holului, Împietrind cu bagheta toate celelalte portrete; un 
bărbat cu părul lung şi negru ieşi furtunos pe o uşă din faţa 
lui Harry. 

— “Taci, cotoroanţă nenorocită, taci din GURA! răcni el, 
apucând draperia pe care o abandonase doamna Weasley. 


Chipul bătrânei păli. 

— Tuuuuu! urlă ea, cu ochii ieşindu-i din orbite la vederea 
bărbatului. Trădător de sânge, abominabilule, ruşine din 
sângele meu! 

— Am spus - taci - DIN GURA! tună bărbatul şi, cu un 
efort extraordinar, el şi Lupin reuşiră să unească draperiile 
la loc. 

Urletele bătrânei se pierdură şi se lăsă o tăcere 
asurzitoare. 

Gâfâind puţin şi dându-şi părul lung şi negru din ochi, 
Sirius, naşul lui Harry, se întoarse cu faţa către el. 

— Bună, Harry, zise el sumbru, înţeleg că ai cunoscut-o 
deja pe mama mea. 

CAPITOLUL V. 

ORDINUL PHOENIX 

— Mama -? 

— Da, iubita mea mamă, zise Sirius. De o lună tot 
încercăm să o dăm jos, dar credem că a aruncat o Vrajă de 
Lipire Permanentă pe spatele tabloului. Hai să coborâm 
repede, înainte să se trezească iar cu toţii. 

— Dar ce caută aici un portret al mamei tale? întrebă 
Harry uluit, când ieşiră din hol pe o uşă şi coborâră un etaj 
de trepte înguste de piatră, urmaţi îndeaproape de ceilalţi. 

— Nu ţi-a spus nimeni? Aceasta este casa părinţilor mei, 
zise Sirius. Însă eu sunt ultimul Black rămas în viaţă, aşa că 
acum este a mea. I-am oferit-o lui Dumbledore ca sediu - 
este cam singurul lucru folositor pe care am putut să îl fac. 

Harry, care se aşteptase la o primire mai frumoasă, 
observă gravitatea şi amărăciunea din vocea lui Sirius. Îşi 
urmă naşul până la capătul scărilor şi apoi dincolo de o uşă 
care ducea la bucătăria de la subsol. 

Era doar un pic mai puţin mohorâtă decât holul de 
deasupra, o cameră întunecată, cu pereţi de piatră. Cea mai 
mare parte a luminii venea de la un foc mare din capătul 
camerei. O ceaţă de fum de pipă era suspendată în aer ca 
fumul unei bătălii, prin care se distingeau formele 


înspăimântătoare ale unor oale şi tigăi masive de fier 
atârnate de (avanul întunecat. În cameră fuseseră 
îngrămădite multe scaune pentru întrunire, iar o masă 
lungă de lemn era aşezată chiar în mijlocul lor, plină cu 
suluri de pergament, pocale, sticle goale de vin şi o 
grămadă de cârpe. Domnul Weasley şi fiul său cel mare, 
Bill, vorbeau încet, apropiindu-şi capetele în partea cealaltă 
a mesei. 

Doamna Weasley îşi drese vocea. Soţul ei, un bărbat slab, 
cu chelie, care purta ochelari cu ramă de corn, se uită în jur 
şi sări în picioare. 

— Harry! spuse domnul Weasley, apropiindu-se de el în 
grabă ca să îl salute, şi strângându-i mâna zdravăn. Mă 
bucur că te văd! 

Harry îl văzu peste umărul lui pe Bill, care încă purta 
părul lung prins în coadă, strângând în grabă metrii de 
pergament rămaşi pe masă. 

— A fost bine pe drum, Harry? strigă Bill, încercând să 
adune douăsprezece suluri odată. Înseamnă că Ochi-Nebun 
nu te-a adus prin Groenlanda? 

— A încercat, zise Tonks, ducându-se să-l ajute pe Bill şi 
răsturnând imediat o lumânare pe ultimul pergament. O, nu 
- scuze - 

— Stai, draga mea, spuse doamna Weasley, părând 
exasperată şi reparând pergamentul cu o rotire de baghetă. 

În lumina fulgerătoare făcută de vraja doamnei Weasley, 
Harry zări ceva ce părea să fie planul unei clădiri. Doamna 
Weasley îl văzuse că se uită. Înşfăcă planul de pe masă şi îl 
puse în braţele deja încărcate ale lui Bill. 

— Genul ăsta de lucruri ar trebui strânse imediat după ce 
se termină întrunirile, se răsti ea, înainte să se apropie în 
grabă de un dulap de unde începu să scoată farfurii pentru 
cină. 

Bill îşi scoase bagheta, murmură „Evanesco!” şi 
pergamentele dispărură. 


— Stai jos, Harry, zise Sirius. L-ai cunoscut pe Mundungus, 
nu-i aşa? 

Ceea ce Harry crezuse că era un maldăr de zdrenţe 
scoase un sforăit lung şi gros, apoi se trezi subit. 

— A zis cineva ceva de mine? bâigui Mundungus adormit. 
Sunt de acord cu tine, Sirius... 

Ridică o mână foarte jerpelită, de parcă ar fi votat, cu ochii 
întredeschişi şi injectaţi uitându-se în gol. 

Ginny chicoti. 

— S-a terminat întrunirea, Dung, zise Sirius, în timp ce se 
aşezau cu toţii la masă în jurul lui. A venit Harry. 

— Cum? spuse Mundungus, uitându-se cu amărăciune la 
Harry de dincolo de părul său roşcat deschis şi mat. Pe 
onoarea mea, chiar a venit. Da... eşti bine, Harry? 

— Da, spuse Harry. 

Mundungus se căută agitat în buzunare, încă uitându-se la 
Harry, şi scoase o pipă neagră şi murdară. O duse la gură, îi 
aprinse capătul cu bagheta şi trase un fum prelung. În 
câteva secunde, fu acoperit de norii mari de fum verde care 
se ridicară. 

— Îţi datorez scuze, mormăi o voce din mijlocul norului 
mirositor. 

— Pentru ultima oară, Mundungus, strigă doamna 
Weasley, vrei să nu mai fumezi chestia aia în bucătărie, mai 
ales nu când ne pregătim să mâncăm?! 

— Ah, zise Mundungus. Corect. Îmi pare rău, Molly. 

Norul de fum dispăru când Mundungus îşi băgă pipa la loc 
în buzunar, însă tot rămase un miros neplăcut de şosete 
arse. 

— Şi dacă vreţi să mâncaţi înainte de miezul nopţii, trebuie 
să mă ajutaţi, le zise doamna Weasley celor din cameră. Nu, 
tu poţi să rămâi unde eşti, Harry dragă, ai avut un drum 
lung. 

— Eu ce pot să fac, Molly? spuse Tonks entuziasmată, 
sărind în faţă. 

Doamna Weasley ezită, părând neliniştită. 


— Hm - nu, e în ordine, Tonks, odihneşte-te şi tu, ai făcut 
destule azi. 

— Nu, nu, vreau să te ajut! spuse Tonks veselă, dărâmând 
un scaun când alergă spre dulapul de unde Ginny lua 
tacâmurile. 

În curând, mai multe cuțite mari tăiau carnea şi legumele 
după bunul lor plac, supravegheate de domnul Weasley, în 
timp ce doamna Weasley amesteca într-un ceaun atârnat 
deasupra focului, iar ceilalţi scoteau farfuriile, câteva 
pocale şi mâncarea din cămară. Harry rămase la masă cu 
Sirius şi cu Mundungus, care încă îl privea cu jale. 

— Ai mai văzut-o pe Figgy de atunci? întrebă el. 

— Nu, spuse Harry, nu am mai văzut pe nimeni. 

— Ştii, nu aş fi plecat, zise Mundungus, aplecându-se în 
faţă, şi având o notă rugătoare în glas, însă am avut o 
posibilitate de afaceri... 

Harry simţi ceva care trecu pe lângă genunchii săi şi se 
sperie, dar era doar Şmecherilă, pisica roşcată cu picioare 
dungate a lui Hermione, care se frecă o dată de picioarele 
lui Harry, torcând, şi apoi sări în poala lui Sirius, unde se 
ghemui. Sirius o mângâie absent după urechi, în timp ce se 
întorcea, încă posomorât, spre Harry. 

— Ai avut o vară frumoasă până acum? 

— Nu, a fost oribil, zise Harry. 

Pentru prima oară, pe chipul lui Sirius apăru un fel de 
zâmbet fugar. 

— Eu, unul, nu înţeleg de ce te plângi. 

— Cum? spuse Harry, nevenindu-i să creadă. 

— Eu aş fi primit atacul Dementorilor cu braţele deschise. 

O luptă pe viaţă şi pe moarte pentru sufletul meu ar fi 
întrerupt la fix monotonia. Crezi că ţie ţi-a fost greu, cel 
puţin tu ai putut să te plimbi prin jur, să-ţi întinzi picioarele, 
să te baţi... eu sunt blocat înăuntru de o lună. 

— Cum aşa? întrebă Harry, încruntându-se. 

— Pentru că încă mă caută Ministerul Magiei, iar Cap-de- 
Mort trebuie să ştie deja că sunt un Animagus, trebuie să-i 


fi spus Şobo, aşa că măreaţa mea deghizare este inutilă. Nu 
pot să fac prea multe pentru Ordinul Phoenix... sau cel 
puţin aşa crede Dumbledore. 

În tonul şters din glasul lui Sirius, când rosti numele lui 
Dumbledore, apăru ceva care îi spuse lui Harry că nici 
Sirius nu era tocmai mulţumit de director. Harry simţi un 
val subit de afecţiune faţă de naşul său. 

— Cel puţin tu ai ştiut ce se întâmplă, zise el, ca să-l 
încurajeze. 

— A, da, spuse Sirius sarcastic. Ascultând raporturile lui 
Plesneală, fiind nevoit să suport toate aluziile lui meschine 
din cauza faptului că el este afară, riscându-şi viaţa, în timp 
ce eu stau aici, simţindu-mă foarte bine... Întrebându-mă 
cum merge curăţenia... 

— Ce curăţenie? întrebă Harry. 

— Încercăm să facem locul ăsta potrivit pentru a fi locuit 
de oameni, spuse Sirius, arătând cu mâna în jur prin 
bucătăria deprimantă. De zece ani nu a maitrăit nimeni 
aici, de când a murit iubita mea mamă, dacă nu îl pui la 
socoteală pe bătrânul ei spiriduş de casă, care a luat-o 
razna - nu a mai curăţat nimic de ani întregi. 

— Sirius, zise Mundungus, care nu părea să fi fost deloc 
atent la conversaţie, însă examinase îndeaproape un pocal 
gol. Asta e argint masiv, amice? 

— Da, zise Sirius, privindu-i cu dezgust. Cel mai valoros 
argint prelucrat de goblini în secolul cincisprezece, gravat 
cu blazonul familiei Black. 

— Însă asta poate să iasă, mormăi Mundungus, lustruindu- 
| cu mâneca. 

— Fred - George - NU, DOAR DUCEŢI-LE ÎN MÂNĂ! 
strigă doamna Weasley. 

Harry, Sirius şi Mundungus se uitară în jur şi, într-o 
fracțiune de secundă, se îndepărtară de masă, aruncându- 
se în partea cealaltă. Fred şi George vrăjiseră un ceaun 
mare de tocană, o carafă de fier de Berezero şi un tocător 
de lemn masiv pentru tăiatul pâinii, echipat cu tot cu cuţit, 


ca să zboare către ei. Ceaunul cu tocana alunecă pe toată 
lungimea mesei şi se opri chiar la capăt, lăsând o urmă 
lungă şi neagră de arsură pe suprafaţa de lemn; carafa de 
Berezero căzu cu un zgomot puternic, vărsând conţinutul 
peste tot; cuțitul de pâine alunecă de pe tocător şi ateriză, 
cu vârful în jos şi tremurând primejdios, exact unde fusese 
mâna lui Sirius cu câteva secunde înainte. 

— PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! ţipă doamna 
Weasley. NU ERA CAZUL. - M-AM SĂTURAT DE TOATE 
ASTEA - DOAR PENTRU CĂ ACUM AVEŢI VOIE SĂ FACEŢI 
VRĂJI, NU E NEVOIE SĂ FOLOSIŢI BAGHETELE PENTRU 
ORICE LUCRU NEÎNSEMNAT! 

— Am vrut doar să economisim puţin timp! zise Fred, 
grăbindu-se să smulgă cuțitul de pâine din masă. Scuze, 
Sirius, amice - n-am vrut să... 

Harry şi Sirius râdeau amândoi; Mundungus, care căzuse 
cu scaunul pe spate, se ridică înjurând, iar Şmecherilă 
şuieră supărat şi se băgă ca săgeata sub dulap, de unde 
ochii mari şi galbeni îi străluceau în întuneric. 

— Băieți, zise domnul Weasley, ridicând ceaunul şi 
ducându-i înapoi în mijlocul mesei, mama voastră are 
dreptate, ar trebui să daţi dovadă de simţ de răspundere, 
acum că sunteţi majori - 

— Nici unul dintre fraţii voştri nu a creat asemenea 
probleme! urlă doamna Weasley la gemeni când unul dintre 
ei trânti o nouă carafă de Berezero pe masă, vărsând 
aproape la fel de mult. Bill nu simţea nevoia să Apară din 
doi în doi metri! Charlie nu vrăjea tot ce-i ieşea în cale! 
Percy... 

Amuţi subit, trăgându-şi răsuflarea şi uitându-se speriată 
la soţul ei, a cărui expresie împietrise brusc. 

— Să mâncăm, zise Bill repede. 

— Arată minunat, Molly, spuse Lupin, punând în locul ei o 
porţie generoasă de tocană pe o farfurie şi dând-o mai 
departe, spre capătul celălalt al mesei. 


Preţ de câteva minute fu linişte, cu excepţia clinchetului 
farfuriilor şi al cuţitelor, şi al târâtului scaunelor, în timp ce 
toată lumea se aşeză la masă. Apoi doamna Weasley se 
întoarse spre Sirius. 

— Vroiam să-ţi spun, Sirius, că e ceva închis în biroul acela 
din salon. Se tot se zbate şi face zgomot. Ar putea să fie un 
Bong, desigur, însă m-am gândit să-l rugăm pe Alastor să se 
uite la el înainte să-i dăm drumul. 

— Cum zici tu, spuse Sirius indiferent. 

— Şi draperiile din camera aia sunt pline de Doxii, 
continuă doamna Weasley. M-am gândit că am putea 
încerca să rezolvăm mâine. 

— Abia aştept, zise Sirius. 

Harry simţi sarcasmul din glasul lui, însă nu era sigur că 
nu fusese singurul. 

Vizavi de Harry, 'Tlonks le distra pe Hermione şi Ginny, 
transformându-şi nasul printre înghiţituri. Strângând din 
ochi de fiecare dată cu aceeaşi expresie chinuită pe care o 
avusese în camera lui Harry, nasul i se umflă până ajunse o 
excrescenţă ca un cioc care semăna cu al lui Plesneală, se 
micşoră până deveni cât o ciupercuţă şi apoi îi crescu mult 
păr în fiecare nară. Se părea că era o distracţie de masă 
obişnuită, pentru că Hermione şi Ginny îi cereau cât de 
curând să le arate nasurile lor preferate. 

— Fă-o pe aia cu râtul, Tonks. 

Tonks le ascultă şi Harry, ridicându-şi privirea, avu pentru 
câteva clipe impresia că un Dudley feminin îi zâmbea de pe 
partea cealaltă a mesei. 

Domnul Weasley, Bill şi Lupin aveau o discuţie profundă 
despre goblini. 

— Încă nu dau nici un semn, zise Bill. Tot nu pot să-mi dau 
seama dacă ei cred sau nu că s-a întors. Sigur s-ar putea să 
prefere să rămână neutri. Să nu se implice. 

— Sunt convins că nu s-ar duce niciodată la Ştiţi-Voi-Cine, 
zise domnul Weasley, clătinând din cap. Şi ei au suferit 


pierderi; mai ţineţi minte familia de goblini pe care a 
omorât-o ultima dată, undeva pe lângă Nottingham? 

— Cred că depinde de ce li se oferă, spuse Lupin. Şi nu mă 
refer la aur. Dacă li se oferă libertăţile pe care noi li le 
refuzăm de secole întregi, or să fie tentaţi. Tot nu ai sorţi de 
izbândă cu Ragnok, Bill? 

— Momentan e cam antivrăjitori, zise Bill, tot vorbeşte 
despre treaba aia cu Bagman. Bănuieşte că Ministerul a 
muşamalizat totul, că goblinii nu şi-au primit niciodată aurul 
de la el, ştiţi voi... 

Un ropot de râsete din mijlocul mesei acoperi restul 
cuvintelor lui Bill. Fred, George, Ron şi Mundungus se 
prăpădeau de râs pe scaunele lor. 

—. şi atunci, chicoti Mundungus, cu obrajii brăzdaţi de 
lacrimi, şi atunci, dacă puteţi să credeţi, îmi zice, „Auzi, 
Dung, de unde ai luat toate broaştele astea? Pentru că mie 
mi le-a furat un nenorocit!” Şi eu spun, „ţi-a furat broaştele, 
Will, şi acum ce o să faci? Să înţeleg că vrei altele, nu? Şi 
dacă mă credeţi, băieţi, himera nemâncată şi-a cumpărat 
toate broaştele de la mine cu mai mult decât plătise la 
început... 

— Sinceră să fiu, nu cred că este cazul să îţi mai ascultăm 
afacerile povestite, Mundungus, zise doamna Weasley 
tranşant, în timp ce Ron se prăbuşi pe masă, tăvălindu-se 
de râs. 

— Să mă ierţi, Molly, spuse Mundungus imediat, 
ştergându-se la ochi şi făcându-i cu ochiul lui Harry. Dar, 
ştii, Will le-a furat de fapt de la Warty Harris, aşa că n-am 
făcut ceva foarte rău. 

— Nu ştiu de unde ai învăţat tu ce este bine şi ce este rău, 
Mundungus, însă mi se pare că ai pierdut nişte lecţii 
cruciale, spuse doamna Weasley cu răceală. 

Fred şi George îşi ascunseră chipurile după nişte pocale 
de Berezero; George sughiţa. Dintr-un anumit motiv, 
doamna Weasley îi aruncă o privire foarte urâtă lui Sirius, 


înainte să se ridice şi să aducă nişte rubarbă mărunţită 
pentru budincă. Harry se uită la naşul său. 

— Molly nu este de acord cu Mundungus, spuse Sirius în 
şoaptă. 

— Cum de este în Ordin? zise Harry foarte încet. 

— Este folositor, murmură Sirius. Ştie toţi borfaşii - mă 
rog, e şi normal, fiind şi el unul dintre ei. Însă îi este şi 
foarte loial lui Dumbledore, care l-a ajutat cândva să iasă 
dintr-o încurcătură. E bine să ai pe cineva ca Dung prin 
preajmă, aude lucruri pe care noi nu le auzim. Însă Molly 
crede că este exagerat să-l invităm la cină. Nu l-a iertat 
pentru că a plecat de la post când trebuia să te păzească. 

După trei porţii de rubarbă tocată şi budincă, talia blugilor 
lui Harry deveni neplăcut de strânsă (ceea ce însemna ceva 
având în vedere că blugii fuseseră cândva ai lui Dudley). 
Când puse lingura jos, conversaţia ajunse într-un punct 
mort: domnul Weasley se rezemă de spătarul scaunului, 
părând sătul şi relaxat; 'Tonks căsca larg, iar nasul îi 
revenise acum la normal; Ginny, care îl ispitise pe 
Şmecherilă să iasă de sub dulap, stătea cu picioarele 
încrucişate pe podea, aruncându-i dopuri de Berezero după 
care să alerge. 

— Cred că e aproape ora de culcare, zise doamna Weasley, 
căscând. 

— Nu chiar, Molly, spuse Sirius, dând la o parte farfuria 
goală şi întorcându-se spre Harry. Ştii, mă surprinzi. 
Credeam că primul lucru pe care o să-l faci când o să ajungi 
aici o să fie să începi să întrebi de Cap-de-Mort. 

Atmosfera din cameră se schimbă cu rapiditatea pe care o 
asocia Harry venirii Dementorilor. Dacă acum câteva 
secunde fusese relaxată şi adormită, acum ea era alertă, 
chiar încordată. Un fior făcuse turul mesei când fusese 
menţionat numele lui Cap-de-Mort. Lupin, care fusese pe 
punctul să ia o sorbitură de vin, îşi cobori încet pocalul, 
părând precaut. 


— Am întrebat! zise Harry indignat. I-am întrebat pe Ron 
şi Hermione, dar mi-au spus că nu avem voie în Ordin, aşa 
că... 

— Şi au dreptate, zise doamna Weasley. Sunteţi prea mici. 

Stătea perfect dreaptă pe scaun, cu pumnii încleştaţi pe 
braţele lui, fără urmă de somnolenţă. 

— De când trebuie să fie cineva în Ordinul Phoenix ca să 
pună întrebări? întrebă Sirius. Harry a fost închis o lună în 
casa aia Încuiată. Are dreptul să ştie ce s-a întâm... 

— Stai puţin! îl întrerupse George, ridicând vocea. 

— Cum, lui Harry i se răspunde la întrebări? spuse Fred 
supărat. 

— Noi încercăm de o lună să scoatem ceva de la voi şi nu 
ne-aţi spus absolut nimic! zise George. 

— Sunteţi prea tineri, nu sunteţi în Ordin, spuse Fred, pe o 
voce subţire, care suna nefiresc de asemănătoare cu cea a 
mamei sale. Harry nici măcar nu e major! 

— Nu este vina mea că nu vi s-a spus ce face Ordinul, 
spuse Sirius calm, este hotărârea părinţilor voştri. Harry, pe 
de altă parte... 

— Nu decizi tu ce este bine pentru Harry! zise doamna 
Weasley tranşant. 

Expresia de pe chipul ei, în mod normal binevoitoare, 
părea amenințătoare. 

— Presupun că nu ai uitat ce a spus Dumbledore? 

— Care parte? întrebă Sirius politicos, însă cu aerul unui 
om care se pregătea pentru o luptă. 

— Partea în care i se interzice lui Harry să ştie mai mult 
decât trebuie să ştie, spuse doamna Weasley, punând 
accentul cu putere pe ultimul cuvânt. 

Ron, Hermione, Fred şi George întorceau capetele când 
spre Sirius, când spre doamna Weasley, de parcă ar fi privit 
un meci de tenis. Ginny stătea în genunchi, într-o grămadă 
de dopuri de Berezero abandonate, urmărind conversaţia 
cu gura uşor întredeschisă. Ochii lui Lupin erau fixaţi pe 
Sirius. 


— Nu am de gând să-i spun mai mult decât trebuie să ştie, 
Molly, zise Sirius. Dar având în vedere că el a fost cel care a 
văzut întoarcerea lui Cap-de-Mort (iarăşi, se iscă un fior 
general în jurul mesei la auzul numelui) este mai îndreptăţit 
decât majoritatea... 

— Nu este un membru al Ordinului Phoenix! zise doamna 
Weasley. Are doar cincisprezece ani şi... 

— Şi a trecut prin la fel de multe ca şi cei mai mulţi din 
Ordin, spuse Sirius, ba chiar prin mai multe decât unii 
dintre ei. 

— Nimeni nu neagă ce a făcut! zise doamna Weasley, 
ridicând vocea, cu pumnii tremurându-i pe braţele 
scaunului. Însă este încă... 

— Nu este un copil! zise Sirius, pierzându-şi răbdarea. 

— Nu este nici adult! spuse doamna Weasley, îmbujorându- 
se brusc. Nu este James, Sirius! 

— Mulţumesc, Molly, dar sunt perfect conştient cine este, 
spuse Sirius cu răceală. 

— Eu nu sunt sigură că eşti! zise doamna Weasley. Uneori, 
după cum vorbeşti cu el, ai zice că crezi că ţi s-a întors cel 
mai bun prieten! 

— Şi care este problema? zise Harry. 

— Problema, Harry, este că nu eşti tatăl tău, oricât de mult 
ai semăna cu el! spuse doamna Weasley, cu ochii aţintiţi în 
continuare asupra lui Sirius. Eşti încă la şcoală, şi adulţii 
care sunt responsabili pentru tine nu ar trebui să o uite! 

— Adică, sunt un naş iresponsabil? întrebă Sirius, ridicând 
vocea. 

— Adică, se ştie că faci lucruri nechibzuite, Sirius, ăsta e 
motivul pentru care Dumbledore îţi tot reaminteşte să stai 
în casă şi să... 

— În discuţia asta, te rog să lăsăm deoparte instrucţiunile 
lui Dumbledore! zise Sirius tare. 

— Arthur! spuse doamna Weasley, întorcându-se spre soţul 
ei. Arthur, susţine-mă! 


Domnul Weasley nu vorbi imediat. Îşi scoase ochelarii şi îi 
şterse încet de robă, fără să se uite la soţia sa. Răspunse 
doar după ce şi-i puse la loc pe nas. 

— Dumbledore ştie că s-a schimbat situaţia, Molly. Acceptă 
că Harry va trebui să fie pus la curent, într-o anumită 
măsură, acum că stă la sediu. 

— Da, dar este o diferenţă între asta şi a-l lăsa să întrebe 
lot ce vrea! 

— Personal, zise Lupin încet, dezlipindu-şi în sfârşit ochii 
de pe Sirius, când doamna Weasley se întoarse repede 
către el, sperând că până la urmă avea să aibă şi ea un 
aliat, cred că este mai bine ca Harry să ştie datele - nu 
toate datele, Molly, dar imaginea de ansamblu - de la noi 
decât decât să primească o versiune înflorită de la... alţii. 

Expresia sa era blândă, însă Harry era sigur că Lupin, cel 
puţin, ştia că unele Urechi Extensibile supravieţuiseră 
controlului doamnei Weasley. 

— Mă rog, zise doamna Weasley, trăgând aer în piept şi 
uitându-se în jurul mesei după o susţinere care nu sosi, mă 
TOg... văd că sunt în minoritate. Nu vă spun decât atât: 
Dumbledore trebuie să aibă motivele lui pentru care nu 
vrea ca Harry să ştie prea multe, şi vorbesc ca cineva care îi 
vrea binele lui Harry... 

— Nu este fiul tău, spuse Sirius încet. 

— E ca şi când ar fi, spuse doamna Weasley înverşunată. 
Pe cine altcineva mai are? 

— Mă are pe mine! 

— Da, spuse doamna Weasley, strângându-şi buzele, însă a 
fost cam greu să ai grijă de el cât ai fost închis în Azkaban, 
nu-i aşa? 

Sirius dădu să se ridice de la masă. 

— Molly, nu eşti singura persoana de la masa asta care 
ţine la Harry, spuse Lupin tranşant. Sirius, stai jos. 

Buza de jos a doamnei Weasley tremura. Sirius se aşeză 
încet pe scaun, cu chipul alb ca varul. 


— Cred că şi Harry ar trebui să îşi spună părerea, 
continuă Lupin, este destul de mare ca să ia decizii. 

— Vreau să ştiu ce se întâmplă, zise Harry imediat. 

Nu se uită la doamna Weasley. Fusese emoţionat când 
spusese că era ca şi copilul ei, dar nu mai avea răbdare 
pentru protecţia ei exagerată. Sirius avea dreptate, nu era 
un copil. 

— Foarte bine, zise doamna Weasley, cu un glas resemnat. 
Ginny - Ron - Hermione - Fred - George - vreau să ieşiţi 
din această bucătărie, acum. 

Urmă imediat un cor de proteste. 

— Suntem majori! ţipară Fred şi George într-un glas. 

— Dacă Harry are voie, eu de ce nu am? strigă Ron. 

— Mamă, vreau să ştiu! se tângui Ginny. 

— NU! strigă doamna Weasley, ridicându-se, cu ochii 
scânteind. Vă interzic categoric! 

— Molly, nu poţi să-i opreşti pe Fred şi George, zise 
domnul Weasley obosit. Sunt majori. 

— Sunt încă la şcoală. 

— Însă acum sunt adulţi, spuse domnul Weasley, cu aceeaşi 
voce obosită. 

Doamna Weasley avea acum chipul roşu ca focul. 

— Ah, bine atunci, Fred şi George pot să rămână, dar 
Ron... 

— Harry o să ne spună oricum tot ce-i ziceţi mie şi lui 
Hermione! spuse Ron înflăcărat. Nu-i - nu-i aşa? adăugă el 
nesigur, întâlnindu-i ochii lui Harry. 

Pentru o fracțiune de secundă, Harry se gândi să-i zică lui 
Ron că nu-i va spune nici un cuvânt, ca să vadă şi el cum era 
să fii lăsat pe dinafară şi să vadă dacă îi plăcea. Însă 
impulsul răutăcios dispăru când se uitară unul la altul. 

— Sigur că da, zise Harry. 

Ron şi Hermione zâmbiră. 

— Bine! strigă doamna Weasley. Bine! Ginny - LA 
CULCARE! 


Ginny nu plecă în linişte. O auziră ţipând şi strigând la 
mama ei până în capul scărilor, iar când ajunse pe hol, 
urletele doamnei Black se alăturară gălăgiei. Lupin se duse 
grăbit la portret ca să restabilească tăcerea. Abia după ce 
se întoarse, închizând uşa de la bucătărie în urma sa şi 
aşezându-se la loc la masă, Sirius vorbi. 

— Bine, Harry... ce vrei să ştii? 

Harry trase aer în piept şi puse întrebarea care îl 
obsedase în ultima lună. 

— Unde este Cap-de-Mort? zise el, ignorând noile 
cutremurări şi tresăriri la auzul numelui. Ce face? Am 
încercat să mă uit la ştirile Încuiate, însă încă nu a apărut 
nimic care să aibă legătură cu el, nici o moarte stranie, 
NIMIC. 

— Asta pentru că încă nu a existat vreo moarte stranie, 
zise Sirius, oricum, nu din câte ştim noi... şi ştim destul de 
multe. 

— În orice caz, mai multe decât crede el, spuse Lupin. 

— Cum de nu mai omoară oameni? întrebă Harry. 

Ştia că anul trecut Cap-de-Mort omorâse, şi nu o dată. 

— Pentru că nu vrea să atragă atenţia asupra lui, spuse 
Sirius. Ar fi periculos pentru el. Ştii, întoarcerea sa nu s-a 
desfăşurat exact aşa cum şi-a dorit. A stricat-o. 

— Sau mai bine zis, i-ai stricat-o tu, zise Lupin, cu un 
zâmbet mulţumit. 

— Cum? întrebă Harry perplex. 

— Nu ar fi trebuit să supravieţuieşti! zise Sirius. Nimeni în 
afară de Devoratorii Morţii nu ar fi trebuit să ştie că s-a 
întors. Însă tu ai supravieţuit ca martor. 

— Ultima persoană care vroia să fie anunţată de 
întoarcerea lui era Dumbledore, spuse Lupin. Şi tu te-ai 
asigurat ca Dumbledore să ştie imediat. 

— Şi la ce a folosit asta? întrebă Harry. 

— Glumeşti? zise Bill, nevenindu-i să creadă. Dumbledore 
era singurul de care îi era frică Ştii-Tu-Cui! 


— Datorită ţie, Dumbledore a putut să reînfiinţeze Ordinul 
Phoenix cam la o oră după ce s-a întors Cap-de-Mort spuse 
Sirius. 

— Şi ce a făcut Ordinul? zise Harry, uitându-se în jur la toţi 

— Ne-am străduit cât am putut să nu-l lăsăm pe Cap-de- 
Mort să-şi îndeplinească planurile, spuse Sirius. 

— De unde ştiţi care îi sunt planurile? întrebă Harry 
repede. 

— Dumbledore are o idee vicleană, zise Lupin, şi de obicei 
ideile viclene ale lui Dumbledore se dovedesc corecte. 

— Atunci, ce bănuieşte Dumbledore că pune la cale? 

— Păi, în primul rând, vrea să îşi refacă armata, spuse 
Sirius. Pe vremuri, avea mulţimi întregi sub controlul său: 
vrăjitoare şi vrăjitori pe care îi obligase sau îi vrăjise să îl 
urmeze, loialii săi Devoratori ai Morţii, o mare varietate de 
creaturi întunecate. L-ai auzit plănuind să recruteze uriaşi; 
ei bine, ei sunt exact unul dintre grupurile pe care le caută. 
Sigur, nu va încerca să înfrunte Ministerul Magiei doar cu 
doisprezece Devoratori ai Morţii. 

— Deci, încercaţi să-l împiedicaţi să mai strângă adepţi? 

— Încercăm cât putem, spuse Lupin. 

— Cum? 

— Păi, partea cea mai importantă este să încercăm să 
convingem cât mai mulţi oameni că s-a întors Cap-de-Mort 
cu adevărat, să-i punem în gardă, zise Bill. Însă văd că nu e 
simplu. 

— De ce? 

— Din cauza atitudinii Ministerului, zise Tonks. Harry, l-ai 
văzut pe Cornelius Fudge după ce s-a întors Ştii-Tu-Cine. Ei 
bine, nu şi-a schimbat deloc punctul de vedere. Refuză cu 
îndărătnicie să creadă că s-a întâmplat. 

— Dar de ce? zise Harry disperat. De ce e atât de prost? 
Dacă Dumbledore... 

— Ah, ei bine, ai pus punctul pe „i”, spuse domnul Weasley 
cu un zâmbet crispat. Dumbledore. 


— Ştii, lui Fudge îi este teamă de el, spuse Tonks cu 
tristeţe. 

— Îi este teamă de Dumbledore? zise Harry uluit. 

— Îi este teamă de ceea ce pune la cale, zise domnul 
Weasley. Fudge crede că Dumbledore plănuieşte să-l dea 
jos. Crede că Dumbledore vrea să fie Ministrul Magiei. 

— Dar Dumbledore nu vrea să... 

— Sigur că nu, zise domnul Weasley. Nu a dorit niciodată 
postul de ministru, deşi mulţi l-au sfătuit să accepte după ce 
a ieşit la pensie Millicent Bagnold. Fudge a venit la putere, 
însă nu a uitat niciodată cât de popular şi susţinut a fost 
Dumbledore, chiar dacă Dumbledore nu s-a înscris 
niciodată pentru postul acesta. 

— În sufletul lui, Fudge ştie că Dumbledore este mult mai 
inteligent ca el, un vrăjitor mult mai puternic, şi la începutul 
său în Minister îi tot cerea lui Dumbledore ajutor şi sfaturi, 
zise Lupin. Însă se pare că a îndrăgit puterea şi că are mult 
mai multă încredere în sine. Adoră să fie Ministrul Magiei şi 
a reuşit să se autoconvingă că este cel mai deştept şi că 
Dumbledore pur şi simplu creează probleme ca să se afle în 
treabă. 

— Cum poate să creadă aşa ceva? spuse Harry supărat. 
Cum poate să creadă că Dumbledore ar inventa pur şi 
simplu totul - că eu aş inventa totul? 

— Pentru că, dacă acceptă că s-a întors Cap-de-Mort, apar 
nişte probleme cum nu a mai avut Ministerul de aproape 
paisprezece ani, zise Sirius cu amărăciune. Fudge pur şi 
simplu nu este în stare să o creadă. Este mult mai plăcut să 
se convingă pe el însuşi că Dumbledore minte ca să-i pună 
bețe în roate. 

— Vezi care este problema? spuse Lupin. În timp ce 
Ministerul insistă că nu este nici un pericol din partea lui 
Cap-de-Mort, este greu să-i convingi pe oameni că s-a 
întors, mai ales că ei nu vor să o creadă din start. Mai mult 
decât atât, Ministerul face mari presiuni asupra Profetului 
zilei, pentru ca acesta să nu raporteze nimic din ceea ce ei 


numesc zvonurile intrigante ale lui Dumbledore, aşa că 
majoritatea comunităţii vrăjitoreşti habar n-are că s-a 
întâmplat ceva, şi asta îi face ţinte uşoare pentru 
Devoratorii Morţii, dacă folosesc Blestemul Imperius. 

— Însă le spuneţi oamenilor, nu-i aşa? spuse Harry, 
uitându-se în jur la domnul Weasley, Sirius, Bill, 
Mundungus, Lupin şi 'Tonks. Anunţaţi oamenii că s-a întors? 

Zâmbiră toţi nefericiţi. 

— Păi, având în vedere că toată lumea crede că sunt un 
criminal în masă nebun şi că Ministerul a pus un preţ de 
zece mii de galioni pe capul meu, nu prea pot să mă plimb 
pe stradă şi să încep să împart fluturaşi, nu? spuse Sirius 
agitat. 

— Şi nici eu nu sunt oaspetele cel mai iubit al celor mai 
mulţi din comunitate, zise Lupin. Este consecinţa 
profesională a faptului că sunt vârcolac. 

— Tonks şi Arthur şi-ar pierde slujbele de la Minister dacă 
ar începe să vorbească, spuse Sirius, şi este foarte 
important pentru noi să avem spioni în Minister, pentru că 
în mod sigur Cap-de-Mort va veni după ei. 

— Totuşi, am reuşit să convingem câţiva oameni, zise 
domnul Weasley. 'Tonks, aici de faţă, de exemplu - este prea 
tânără ca să fi fost în Ordinul Phoenix data trecută, şi faptul 
că avem Aurori de partea noastră este un avantaj 
extraordinar. Şi Kingsley Shacklebolt a fost o achiziţie 
valoroasă; se ocupă de căutarea lui Sirius, aşa că transmite 
la Minister informaţii conform cărora Sirius este în Tibet. 

— Însă dacă nici unul dintre voi nu daţi de veste că s-a 
întors Cap-de-Mort - începu Harry. 

— Cine a zis că nici unul dintre noi nu dă de veste? zise 
Sirius. De ce crezi că are Dumbledore atâtea probleme? 

— Ce vrei să spui? 

— Încearcă să-l discrediteze, spuse Lupin. Nu ai citit 
Profetul zilei săptămâna trecută? Au raportat că fusese 
votat pentru înlăturarea de la Conducerea Confederaţiei 
Internaţionale de Vrăjitori pentru că a îmbătrânit şi şi-a 


pierdut îndemânarea, însă nu este adevărat; a fost înlăturat 
de vrăjitorii din Minister după ce a rostit un discurs în care 
anunţa întoarcerea lui Cap-de-Mort. L-au retrogradat din 
funcţia de Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei - asta este Înalta Curte 
a Vrăjitorilor - şi sunt pe cale să-i retragă şi Ordinul lui 
Merlin, Clasa Întâi. 

— Însă Dumbledore spune că nu îi pasă ce fac, atâta timp 
cât nu-l scot de pe imaginile Broaştelor de Ciocolată, zise 
Bill, zâmbind. 

— Nu este de râs, spuse domnul Weasley tranşant. Dacă va 
continua să sfideze Ministerul, ar putea să ajungă în 
Azkaban, şi ultimul lucru pe care îl vrem este ca 
Dumbledore să fie închis. Atâta timp cât Ştii-Tu-Cine ştie că 
Dumbledore este undeva aici şi ştie ce pune la cale, va fi 
precaut. Dacă Dumbledore nu îi mai stă în cale - ei bine, 
Ştii-Tu-Cine va avea drum liber. 

— Dar, dacă încearcă să recruteze mai mulţi Devoratori ai 
Morţii, sigur se va afla că s-a întors Cap-de-Mort, nu-i aşa? 
întrebă Harry disperat. 

— Cap-de-Mort nu se duce la casele oamenilor şi nu le 
bate la uşă, Harry, spuse Sirius. Păcăleşte, blestemă şi îi 
şantajează. Are mult antrenament la lucratul în taină. 
Oricum, strângerea adepților nu este singurul lucru care îl 
interesează. Are şi alte planuri, pe care le poate pune în 
funcţiune chiar foarte curând, şi momentan se 
concentrează asupra lor. 

— Ce mai doreşte, în afară de adepţi? întrebă Harry încet. 
I se păru că Sirius şi Lupin schimbaseră cea mai fugară 
privire posibilă înainte ca Sirius să-i răspundă. 

— Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt. Cum 
Harry continuă să pară derutat, Sirius spuse: 

— Ca de pildă o armă. Ceva ce nu a avut data trecută. 

— Ca atunci când a fost puternic ultima oară? 

— Da. 

— Ce fel de armă? spuse Harry. Ceva mai rău decât 
Abracadabra? 


— De ajuns! 

Doamna Weasley vorbi din umbră, de lângă uşă. Harry nu 
observase când se întorsese, după ce o dusese sus pe Ginny. 
Stătea cu braţele încrucişate şi părea mânioasă. 

— Vreau să mergeţi la culcare, acum. Toţi, adăugă ea, 
uitându-se la Fred, George, Ron şi Hermione. 

— Nu poţi să ne spui ce să facem - începu Fred. 

— Vei vedea că pot, se răsti doamna Weasley. 

Tremură puţin când se uită la Sirius. 

— I-ai dat destule informaţii lui Harry. Dacă îi mai spui 
ceva, poţi să-l şi înscrii în Ordin. 

— De ce nu? zise Harry repede. Mă voi alătura, vreau să 
mă alătur, vreau să lupt. 

— Nu. 

De data aceasta nu vorbise doamna Weasley, ci Lupin. 

— Ordinul este format doar din vrăjitori majori, spuse el. 
Vrăjitori care au terminat şcoala, adăugă el, când Fred şi 
George deschiseră gura. Este vorba de nişte pericole de 
care nici nu aţi auzit, nici unul dintre voi... cred că Molly 
are dreptate, Sirius. Am spus destule. 

Sirius ridică puţin din umeri, însă nu îl contrazise. Doamna 
Weasley le făcu semn imperios fiilor ei şi lui Hermione. Unul 
câte unul, se ridicară, iar Harry, dându-se bătut, le urmă 
exemplul. 

CAPITOLUL VI. 

NOBILA ŞI FOARTE VECHEA CASĂ BLACK. 

Doamna Weasley îi urmă sus supărată. 

— Vreau să vă duceţi direct la culcare, fără un cuvânt, zise 
ea când ajunseră la primul etaj. Mâine avem o zi plină. 
Presupun că Ginny a adormit, îi zise ea lui Hermione, aşa că 
încearcă să nu o trezeşti. 

— A adormit, da, sigur, spuse Fred în şoaptă, după ce 
Hermione le zise noapte bună şi urcară la următorul nivel. 
Dacă Ginny nu este trează, aşteptând-o pe Hermione să-i 
povestească tot ce s-a vorbit jos, atunci eu sunt un vierme 
fosforescent... 


— Bine, Ron, Harry, spuse doamna Weasley la etajul doi, 
făcându-le semn spre camera lor. În pat cu voi! 

— Noapte bună, le spuseră Harry şi Ron gemenilor. 

— Somn uşor, zise Fred, făcând cu ochiul. 

Doamna Weasley închise uşa după Harry cu un zgomot 
puternic şi scurt. Camera părea, dacă era posibil, chiar mai 
umedă şi mai sinistră decât la prima vedere. Tabloul gol de 
pe perete respira acum foarte încet şi adânc, de parcă 
locatarul său invizibil adormise. Harry îşi puse pijamaua, îşi 
scoase ochelarii şi se băgă în patul său rece, în timp ce Ron 
arunca nişte mâncare de bufniţe pe dulap, ca să le 
liniştească pe Hedwig şi Pigwidgeon, care ciripeau şi 
băteau din aripi neliniştite. 

— Nu putem să le dăm drumul să se ducă la vânătoare în 
fiecare noapte, îi explică Ron lui Harry, în timp ce îşi punea 
pijamaua maro. Dumbledore nu vrea să zboare prea multe 
bufniţe prin piaţă, crede că o să pară ciudat. A da... am 
uitat... 

Se duse la uşă şi o închise cu zăvorul. 

— De ce ai făcut asta? 

— Kreacher, spuse Ron când stinse lumina. În prima 
noapte a venit să bântuie pe aici la trei noaptea. Crede-mă, 
nu ţi-ar plăcea să te trezeşti şi să descoperi că îţi 
inspectează camera. 

Se vâri în pat, se întinse sub plapumă şi apoi se întoarse să 
se uite la Harry pe întuneric; Harry îi distinse silueta la 
lumina lunii care era filtrată prin fereastra mohorâtă. 

— Tu ce zici? 

Harry nu avu nevoie să-l întrebe pe Ron la ce se referea. 

— Păi, nu ne-au zis multe pe care nu le-am fi putut ghici 
noi înşine, nu-i aşa? zise el, gândindu-se la tot ce se spusese 
jos. Adică, nu ne-au spus decât că Ordinul încearcă să-i 
împiedice pe oameni să i se alăture lui Cap... 

Ron se auzi trăgând aer în piept cu putere. 

— Cap-de-Mort, zise Harry hotărât. Când o să începi să îi 
foloseşti numele? Sirius şi Lupin îi spun pe nume. 


Ron ignoră această ultimă replică. 

— Da, ai dreptate, zise el, ştiam deja aproape tot ce ne-au 
spus, folosind Urechile Extensibile. Singura noutate a fost... 

Poc. 

— AAAU! 

— Vorbeşte mai încet, Ron, sau o să vină mama. 

— Aţi Apărut exact pe genunchii mei! 

— Da, mă rog, este mai greu pe întuneric. 

Harry văzu siluetele şterse ale lui Fred şi George dându-se 
jos din patul lui Ron. Arcurile patului gemură şi salteaua lui 
Harry se lăsă în jos cu câţiva centimetri când George se 
aşeză lângă picioarele lui. 

— Şi, v-aţi prins? zise George entuziasmat. 

— Care este arma de care vorbea Sirius? zise Harry. 

— Mai degrabă, care i-a scăpat, spuse Fred încântat, stând 
acum lângă Ron. De asta nu am auzit nimic cu Extensibilele, 
nu-i aşa? 

— Voi ce credeţi că este? zise Harry. 

— Poate fi orice, spuse Fred. 

— Însă nu poate fi ceva mai îngrozitor decât blestemul 
Abracadabra, nu-i aşa? zise Ron. Ce este mai rău decât 
moartea? 

— Poate că este ceva care poate omori mulţi oameni odată, 
sugeră George. 

— Poate că este un mod deosebit de dureros de ucidere a 
oamenilor, spuse Ron temător. 

— Are Blestemul Cruciatus pentru provocarea durerii, zise 
Harry, nu-i trebuie ceva mai eficient. 

Urmă o pauză şi Harry ştiu că ceilalţi, ca şi el, se întrebau 
ce orori ar putea produce această armă. 

— Şi cine credeţi că o are acum? întrebă George. 

— Sper că este de partea noastră, zise Ron, părând puţin 
neliniştit. 

— Dacă este, atunci probabil că o are Dumbledore, spuse 
Fred. 

— Unde? zise Ron repede. La Hogwarts? 


— Pun pariu că da! spuse George. Acolo a ascuns Piatra 
Filozofală. 

— Însă o armă trebuie să fie mult mai mare decât Piatra! 
zise Ron. 

— Nu neapărat, spuse Fred. 

— Da, mărimea nu garantează puterea, zise George. Uită- 
te la Ginny. 

— Ce vrei să spui? zise Harry. 

— Nu ai fost niciodată la primire când a aruncat un 
Blestem cu Salivă-de-Liliac, nu-i aşa? 

— Ssst! zise Fred, ridicându-se puţin de pe pat. Ascultaţi! 
Tăcură. Se auzeau paşi pe scări. 

— Mama, zise George, şi fără să mai spună ceva, se auzi 
un poc şi Harry simţi cum greutatea dispăru de la picioarele 
patului său. 

Câteva secunde mai târziu, auziră podeaua scârţâind în 
faţa uşii lor; era clar că doamna Weasley asculta la uşă, 
verificând dacă vorbeau sau nu. 

Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră cu jale. Podeaua scârţâi iar 
şi o auziră ducându-se sus ca să-i verifice pe Fred şi 
George. 

— Ştii, nu are deloc încredere în noi, spuse Ron cu regret. 
Harry era sigur că nu avea să adoarmă; seara fusese atât 
de plină de lucruri la care trebuia să se gândească, încât 
era convins că va sta ore întregi examinând totul. Vroia să 
vorbească în continuare cu Ron, dar doamna Weasley 
cobora iar printre scârţâituri şi, după ce plecă, îi auzi pe 
ceilalţi urcând... de fapt, în faţa camerei lui treceau încet 
într-o parte şi în alta multe creaturi cu o grămadă de 
picioare, şi Hagrid, profesorul de Grija faţă de Creaturile 
Magice, zicea „Frumuseţi, nu-i aşa, Harry? Semestrul ăsta o 
să studiem armele... „iar Harry observă că animalele aveau 
tunuri în loc de capete şi că se întorceau cu faţa spre el... se 
feri... 

Apoi simţi că se pitise un ghem cald sub cearşaf, iar vocea 
răsunătoare a lui George umplea camera. 


— Mama a zis să vă treziţi, aveţi micul dejun în bucătărie 
şi după aceea vrea să o ajutaţi în salon, sunt mai multe Doxii 
decât credea, şi a găsit un cuib de Pufghemi sub canapea. 

O jumătate de oră mai târziu, Harry şi Ron, care se 
îmbrăcaseră şi mâncaseră repede, intrară în salon, o 
cameră lungă, cu un tavan înalt şi cu pereţi verzi de 
culoarea măslinei, acoperiţi cu tapiserii murdare. Covorul 
scotea norişori de praf de fiecare dată când călca cineva pe 
el şi draperiile lungi de catifea verzi ca muşchiul zumzăiau, 
de parcă ar fi fost pline de roiuri de albine invizibile. În 
jurul acestora erau strânşi doamna Weasley, Hermione, 
Ginny, Fred şi George, arătând toţi cam ciudat, pentru că îşi 
legaseră câte o cârpă peste nas şi gură. De asemenea, 
fiecare dintre ei ţinea şi o sticlă mare de lichid negru, cu o 
duză la gură. 

— Acoperiţi-vă feţele şi luaţi-vă un spray, le zise doamna 
Weasley lui Harry şi Ron de cum îi văzu, arătând spre alte 
două sticle de lichid negru care erau aşezate pe o masă cu 
picioare din fusuri. Este Doxicid. Nu am văzut niciodată o 
infestare atât de gravă - ce o fi făcut Spiriduşul ăla de casă 
în ultimii zece ani... 

Chipul lui Hermione era pe jumătate ascuns de un şervet, 
însă Harry o văzu clar aruncându-i doamnei Weasley o 
privire plină de reproş. 

— Kreacher este foarte bătrân, probabil că nu a putut să... 

— Ai fi uimită dacă ai şti câte poate să facă Kreacher când 
vrea, Hermione, zise Sirius, care tocmai intrase în cameră, 
ducând un sac pătat de sânge în care păreau să fie şobolani 
morţi. Tocmai l-am hrănit pe Buckbeak, adăugă el, 
răspunzând privirii cercetătoare a lui Harry. Îl ţin sus, în 
camera maică-mii. Oricum... biroul ăsta... 

Aruncă sacul de şobolani pe un fotoliu, apoi se aplecă să 
examineze dulăpiorul închis care, Harry observă acum 
pentru prima oară, se cutremura uşor. 

— Ei bine, Molly, sunt destul de sigur că este un Bong, zise 
Sirius, uitându-se pe gaura cheii, dar poate că ar trebui să-l 


lăsăm pe Ochi-Nebun să arunce o privire înainte să-i dăm 
drumul - din câte o ştiu pe mama, ar putea să fie ceva mult 
mai rău. 

— Ai dreptate, Sirius, spuse doamna Weasley. 

Vorbeau amândoi pe un ton aparent destins şi politicos, 
ceea ce îi spuse lui Harry că în mod sigur nici unul dintre ei 
nu uitase de discuţia din seara precedentă. 

Se auzi un clopoțel sunând puternic la parter, urmat de o 
groază de urlete şi gemete, la fel ca acelea declanşate seara 
trecută de Tonks, când răsturnase suportul de umbrele. 

— Le-am zis să nu sune la sonerie! spuse Sirius exasperat, 
ieşind grăbit din cameră. 

Îl auziră coborând furtunos pe scări, în timp ce strigătele 
doamnei Black cuprinseră casa din nou: 

— Pete de dezonoare, corcituri mizere, trădători de sânge, 
progenituri ale gunoiului... 

— Harry, te rog, închide uşa, zise doamna Weasley. Harry 
închise uşa de la salon, trăgând de timp cât mai mult cu 
putinţă; vroia să asculte ce se întâmpla jos. Era evident că 
Sirius reuşise să tragă draperiile peste portretul mamei 
sale, pentru că femeia se oprise din ţipat. Auzi paşii lui 
Sirius pe hol, pe urmă zuruitul lanţului de la uşa de la 
intrare şi apoi o voce joasă, pe care o recunoscu drept cea a 
lui Kingsley Shacklebolt, care spunea: 

— Hestia tocmai m-a înlocuit, aşa că acum pelerina lui 
Moody este la ea, m-am gândit să îi las un raport pentru 
Dumbledore... 

Simţind ochii doamnei Weasley aţintiţi asupra cefei sale, 
Harry închise uşa salonului cu regret şi se întoarse în 
mijlocul Doxiilor. 

Doamna Weasley se aplecă pentru a cerceta pagina despre 
Doxii din Ghidul lui Gilderoy Lockhart despre paraziţii 
domestici, care era deschis pe canapea. 

— În ordine, trebuie să aveţi grijă, pentru că Doxiile muşcă 
şi au dinţii otrăviţi. Am o sticlă de antidot aici, însă aş 
prefera să nu aibă nimeni nevoie de ea. 


Se ridică, se aşeză drept în faţa draperiilor şi le făcu semn 
să se apropie. 

— Când dau semnalul, începeţi să daţi imediat cu spray, 
zise ea. Presupun că vor veni în zbor spre noi, însă pe 
sprayuri scrie că o singură pulverizare le paralizează. După 
ce sunt imobilizate aruncaţi-le pur şi simplu în găleata asta. 

Se dădu cu grijă din linia focului şi ridică propriul spray. 

— Gata - pulverizaţi! 

Harry pulverizase doar de două secunde, când o Doxie 
adultă veni în zbor dintr-un fald al materialului, bătând din 
aripile strălucitoare ca de cărăbuş, cu dinţii mici şi ascuţiţi 
ca acele, cu corpul său subţire acoperit cu un păr negru şi 
des şi cu cei patru pumnişori încleştaţi de supărare. Harry o 
nimeri chiar în faţă cu o doză de Doxicid. Încremeni în aer 
şi căzu, cu o bufnitură surprinzător de puternică, pe 
covorul tocit de dedesubt. Harry o ridică şi o aruncă în 
găleată. 

— Fred, ce faci? zise doamna Weasley tranşant. 
Pulverizează imediat şi arunc-o! 

Harry se uită în jur. Fred ţinea o Doxie care i se zbătea 
între arătător şi degetul mare. 

— Bine, spuse Fred vesel, pulverizându-i rapid Doxiei 
substanţa în faţă, încât creatura leşină, însă în clipa în care 
se întoarse doamna Weasley, cu spatele o puse în buzunar, 
făcând cu ochiul. 

— Vrem să testăm veninul de Doxie pentru Cutiile de 
Gustări cu Surprize, îi spuse George în şoaptă lui Harry. 

Pulverizând cu dexteritate spre două Doxii deodată când 
acestea se aruncară direct spre nasul lui Harry, se apropie 
de George şi murmură cu jumătate de gură: 

— Ce sunt Cutiile de Gustări cu Surprize? 

— O varietate de dulciuri de la care ţi se face rău, şopti 
George, uitându-se prevăzător la spatele doamnei Weasley. 
Dar nu foarte rău, doar destul de rău ca să ieşi din clasă 
când vrei. Fred şi cu mine le prelucrăm vara asta. Dacă 
mănânci jumătatea portocalie a Pastilelor Vărsate, vomiţi. 


În clipa în care eşti dat afară din clasă şi trimis repede în 
aripa spitalului, înghiţi jumătatea mov - care te face la fel 
de bine ca înainte, permiţându-ţi să urmezi orice activitate 
plăcută doreşti timp de o oră, perioadă în care altfel te-ai fi 
plictisit crâncen. Oricum, asta spunem în reclame, şopti 
Fred, care acum ieşise din câmpul vizual al doamnei 
Weasley şi lua nişte Doxii pierdute de pe jos, punându-le şi 
pe ele în buzunar. Însă tot mai trebuie să lucrăm puţin la 
ele. Momentan, instrumentele noastre de testare nu prea 
pot să se oprească din vărsat ca să înghită jumătatea mov. 

— Instrumente de testare? 

— Noi, zise Fred. Facem cu rândul. George a luat Iluzia 
Leşinului - am încercat amândoi Nugaua Sânge-din-Nas. 

— Mama a crezut că ne-am duelat, spuse George. 

— Să înţeleg că a mai rămas valabil magazinul de glume? 
murmură Harry, prefăcându-se că aranja duza de la sticlă. 

— Păi, încă nu am avut ocazia să ne luăm autorizaţia, zise 
Fred, vorbind şi mai încet când doamna Weasley îşi şterse 
fruntea cu eşarfa, înainte să se întoarcă la atac, aşa că 
momentan îl conducem ca pe un serviciu poştal. Am făcut 
reclamă în Profetul zilei săptămâna trecută. 

— Şi totul datorită ţie, amice, spuse George. Dar nu-ţi face 
griji... mama habar nu are. Nu mai citeşte Profetul zilei, 
pentru că publică minciuni despre tine şi Dumbledore. 

Harry zâmbi. Îi obligase pe gemenii Weasley să ia premiul 
de o mie de galioni pe care îl câştigase în Turnirul 
Trivrăjitor, ca să-i ajute să îşi împlinească visul de a 
deschide un magazin de glume, însă tot era mulţumit să ştie 
că rolul său în împlinirea planurilor lor rămăsese 
necunoscut doamnei Weasley. Femeia nu credea că a 
conduce un magazin de glume era o carieră potrivită 
pentru doi dintre fiii ei. 

Dedoxicizarea draperiilor luă cam toată dimineaţa. Era 
trecut de prânz când doamna Weasley îşi scoase în sfârşit 
eşarfa de protecţie, se prăbuşi într-un fotoliu lăsat şi sări ca 
arsă, cu un strigăt de dezgust, după ce se aşeză pe sacul de 


şobolani morţi. Draperiile nu mai zumzăiau; atârnau 
strâmbe şi umede de la pulverizatul continuu. Sub ele 
stăteau îngrămădite în găleată Doxiile inconştiente, lângă 
un castron de ouă negre, pe care acum le mirosea 
Şmecherilă şi spre care Fred şi George aruncau priviri 
viclene. 

— Cred că o să ne ocupăm de ele după prânz, arătă 
doamna Weasley spre dulapurile cu vitrine pline de praf, 
care erau aşezate de o parte şi de alta a şemineului. 

Erau pline de un amestec straniu de obiecte: o colecţie de 
pumnale ruginite, gheare, o piele de şarpe încolăcită, mai 
multe cutii de argint mate, inscripţionate în limbi pe care 
Harry nu putea să le înţeleagă şi, cel mai neplăcut, o sticlă 
de cristal decorată, cu un opal mare incrustat în dop, plină 
de ceea ce Harry era sigur că era sânge. 

Clinchetul soneriei se auzi iar. loţi se uitară la doamna 
Weasley. 

— Staţi aici, zise ea hotărâtă, înşfăcând sacul de şobolani 
în timp ce la parter urletele doamnei Black se declanşară 
din nou. O să vă aduc nişte sandvişuri. 

leşi din cameră, închizând cu grijă uşa în urma ei. Imediat, 
toţi se duseră repede la fereastră, ca să se uite în faţa uşii. 
Văzură creştetul unui cap blond-roşcat ciufulit şi o grămadă 
de ceaune în echilibru instabil. 

— Mundungus! zise Hermione. De ce-o fi adus toate 
ceaunele alea? 

— Probabil că vrea să caute un loc sigur unde să le ţină, 
spuse Harry. Nu asta făcea în noaptea în care trebuia să mă 
urmărească pe mine? Nu cumpăra ceaune pe ascuns? 

— Da, ai dreptate! zise Fred, când se deschise uşa de la 
intrare. 

Mundungus intră cărându-şi ceaunele şi dispăru. 

— Pe onoarea mea, mamei nu o să-i placă deloc chestia 
asta... 

El şi George se duseră la uşă şi rămaseră lângă ea, 
ascultând cu atenţie. Ţipetele doamnei Black se opriseră. 


— Mundungus vorbeşte cu Sirius şi Kingsley, murmură 
Fred, încruntându-se concentrat. Nu aud cum trebuie... 
crezi că am putea să riscăm să folosim Urechile Extensibile? 

— Poate că merită, zise George. Aş putea să mă furişez sus 
şi să iau vreo două... 

Însă chiar în acel moment se auzi o explozie de sunete la 
parter, care făcu Urechile Extensibile inutile. Auziseră cu 
toţii exact ce striga doamna Weasley cât o ţineau puterile. 

— NU SUNTEM DEPOZIT DE BUNURI FURATE! 

— Ador să o aud pe mama cum ţipă la alţii, spuse Fred, cu 
un zâmbet mulţumit pe chip, când întredeschise uşa cu 
câţiva centimetri, pentru ca vocea doamnei Weasley să 
poată pătrunde mai bine în cameră, este o schimbare foarte 
plăcută. 

— COMPLET IRESPONSABIL, DE PARCĂ NU AVEM 
DESTULE PE CAP FĂRĂ SĂ ADUCI TU CEAUNE FURATE 
ÎN CASĂ... 

— Idioţii o lasă să-şi intre în mână, zise George, clătinând 
din cap. Trebuie să o opreşti la început, altfel se ambalează 
singură şi continuă aşa ore întregi. Şi abia aşteaptă să-i zică 
vreo două lui Mundungus, încă de când a plecat pe furiş, 
când ar fi trebuit să te urmărească pe tine, Harry - auzi-o, 
iar începe. E mama lui Sirius. 

Glasul doamnei Weasley se pierdu printre noile urlete şi 
zbierete ale portretelor de pe hol. 

George dădu să închidă uşa ca să estompeze zgomotul, 
însă, înainte să o poată face, în cameră se strecură un 
spiriduş de casă. 

Cu excepţia cârpei murdare, legată în jurul bazinului, era 
complet gol. Părea foarte bătrân. Pielea parcă îi era de 
şapte ori mai mare decât ar fi trebuit şi, deşi era chel, ca 
toţi spiriduşii de casă, îi creştea mult păr alb din urechile 
mari ca de liliac. Ochii îi erau injectaţi şi cenuşii, iar nasul 
cărnos era mare şi semăna cu un rât. 

Spiriduşul nu îi băgă deloc în seamă pe Harry şi pe ceilalţi. 
Purtându-se de parcă nu putea să-i vadă, îşi târi picioarele 


cocoşat, încet şi cu perseverenţă, către capătul îndepărtat 
al camerei, bombănind tot timpul în şoaptă pe o voce joasă, 
groasă ca a unei broaşte-bou. 

—. miroase ca o gură de canal canal şi e un criminal din 
cap până în picioare, dar nici ea nu este mai brează, 
trădătoare de sânge afurisită, cu odraslele ei care distrug 
casa stăpânei mele, vai, biata mea stăpână, dacă ar şti, dacă 
ar şti ce gunoaie au intrat în casa ei, ce i-ar spune 
bătrânului Kreacher, vai, ce ruşine, Sânge-Mâli, vârcolaci, 
trădători şi hoţi, bietul, bătrânul Kreacher, ce poate să 
facă... 

— Bună, Kreacher, zise Fred foarte tare, trântind uşa. 

Spiriduşul de casă încremeni locului, se opri din bombănit 
şi tresări extrem de surprins. 

— Kreacher nu te-a văzut, tinere stăpân, zise el, 
întorcându-se şi făcând o plecăciune în faţa lui Fred. 

Stând mai departe cu faţa spre covor, adăugă, perfect 
inteligibil: 

— Progenitură afurisită de trădător de sânge. 

— Poftim? zise George. Nu am auzit ultima parte. 

— Kreacher nu a spus nimic, zise Spiriduşul, făcând o a 
doua plecăciune către George şi adăugând pe un ton clar: 
Uite-i şi fratele geamăn, tot o bestie de pe altă lume. 

Harry nu ştiu dacă să râdă sau nu. Spiriduşul se ridică, 
privindu-i pe toţi răuvoitor şi, aparent convins că nu puteau 
să îl audă, continuă să bombăne. 

—. şi uite şi Sânge-Mâlul, stând acolo dreaptă ca săgeata, 
vai, dacă ar şti stăpâna mea, vai, cum ar mai plânge, şi mai 
este şi un băiat nou, Kreacher nu ştie cum îl cheamă. Ce 
caută aici? Kreacher nu ştie... 

— Kreacher, el este Harry, zise Hermione. Harry Potter. 
Kreacher îşi deschise larg ochii spălăciţi şi bombăni mai 
repede şi mai supărat ca niciodată. 

— Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher de parcă este 
prietena mea, dacă l-ar vedea stăpâna lui Kreacher într-o 
asemenea companie, ah, ce ar spune... 


— Nu-i spune Sânge-Mâ!! ziseră Ron şi Ginny într-un glas, 
furioşi. 

— Nu contează, şopti Hermione, nu este întreg la minte, 
nu ştie ce... 

— Nu te amăgi singură, Hermione, ştie exact ce spune, 
zise Fred, privindu-i pe Kreacher cu o mare antipatie. 

Kreacher bombănea în continuare, cu ochii aţintiţi asupra 
lui Harry. 

— Este adevărat? Este Harry Potter? Kreacher vede 
cicatricea, trebuie să fie adevărat, acesta este băiatul care 
l-a oprit pe Lordul Întunecat, Kreacher se întreabă cum a 
reuşit... 

— Ca noi toţi, Kreacher, spuse Fred. 

— Ce vrei, de fapt? întrebă George. 

— Kreacher face curat, zise el evaziv. 

— O scuză credibilă, spuse o voce din spatele lui Harry. Se 
întorsese Sirius, care se uita urât la spiriduş din uşă. 

Zgomotul de pe hol încetase; probabil că doamna Weasley 
şi Mundungus îşi continuaseră cearta în bucătărie. Când îl 
văzu pe Sirius, Kreacher se aruncă într-o plecăciune ridicol 
de joasă, turtindu-şi de podea nasul ca un rât. 

— Ridică-te, spuse Sirius nerăbdător. Acum, ce pui la cale? 

— Kreacher face curat, repetă Spiriduşul. Kreacher 
trăieşte ca să servească Nobila Casă Black - 

— Şi este mai neagră pe zi ce trece, este groaznic de 
murdară, zise Sirius. 

— Stăpânului i-a plăcut mereu această glumiţă a sa, spuse 
Kreacher, făcând iar o plecăciune, şi continuând în şoaptă: 
Stăpânul a fost un porc nerecunoscător, care i-a frânt inima 
mamei sale... 

— Mama mea nu a avut inimă, Kreacher, se răsti Sirius. S- 
a menţinut în viaţă doar din ciudă. 

Kreacher îşi plecă iar capul când vorbi. 

— Cum zice stăpânul, murmură el mânios. Stăpânul nu 
merită nici să şteargă noroiul de pe pantofii mamei sale, vai, 


biata mea stăpână, ce ar zice dacă l-ar vedea pe Kreacher 
servindu-l, cât l-a urât, ce dezamăgire a fost... 

— Te-am întrebat ce pui la cale, spuse Sirius cu răceală. 
De fiecare dată când apari prefăcându-te că deretici, duci 
ceva pe furiş la tine în cameră, ca să nu putem să îl 
aruncăm. 

— Kreacher nu ar muta niciodată ceva de la locul său de 
drept din casa stăpânului, zise Spiriduşul, care apoi 
murmură foarte repede: 

Stăpâna nu l-ar ierta niciodată pe Kreacher dacă ar fi 
aruncată tapiseria, de şapte secole este în familie, Kreacher 
trebuie să o salveze, Kreacher nu o să-l lase pe stăpân, pe 
trădătorii de sânge şi pe odrasle să o distrugă... 

— Mă gândeam eu că ar putea să fie asta, spuse Sirius, 
aruncând o privire dispreţuitoare către peretele de vizavi. 
Nu mă îndoiesc că trebuie să-i fi pus în cârcă o altă Vrajă de 
Lipire Permanentă, însă dacă o să pot să scap de ea, sigur o 
voi face. Acum du-te, Kreacher. 

Se părea că Kreacher nu îndrăznea să nesocotească un 
ordin direct; cu toate acestea, privirea pe care i-o aruncă 
lui Sirius când îşi târi paşii pe lângă el era plină de oură 
profundă, aşa că bombăni tot timpul până ieşi din cameră. 

— Se întoarce din Azkaban dându-i ordine lui Kreacher, 
ah, biata mea stăpână, ce ar spune dacă ar vedea casa 
acum, cu gunoaiele care trăiesc în ea, comorile ei aruncate, 
a jurat că nu o mai recunoştea ca mamă şi s-a întors, se mai 
zice că este şi criminal... 

— Continuă să bombăni şi chiar o să fiu criminal! spuse 
Sirius nervos şi trânti uşa după spiriduş. 

— Sirius, nu este întreg la cap, zise Hermione în apărarea 
lui, nu cred că îşi dă seama că îl auzim. 

— A fost singur prea mult timp, spuse Sirius, primind 
ordine smintite de la portretul mamei şi vorbind de unul 
singur, însă întotdeauna a fost un afurisit şi un... 

— Poate că, dacă l-ai elibera, zise Hermione plină de 
speranţă, poate că... 


— Nu putem să-l eliberăm, ştie prea multe despre Ordin, 
spuse Sirius ferm. Şi oricum, şocul l-ar ucide. Sugerează-i 
să plece din casa asta, şi o să vezi cum o să reacționeze. 

Sirius traversă camera până unde era agăţată pe toată 
lungimea peretelui tapiseria pe care încercase să o apere 
Kreacher. Harry şi ceilalţi îl urmară. 

Tapiseria părea extrem de veche; era decolorată şi părea 
mâncată de Doxii în unele locuri. Totuşi, firul de aur cu care 
era brodată încă scânteia cu destulă putere ca să arate 
ramificatul arbore genealogic care data din Evul Mediu (din 
câte îşi dădea seama Harry). Chiar în partea de sus era 
scris cu litere mari: 

Nobila şi Foarte Vechea Casă Black „Ioujours pur” 

— Tu nu eşti trecut aici! zise Harry, după ce examină cu 
atenţie partea de jos a arborelui. 

— Am fost aici, spuse Sirius, arătând o gaură mică, 
rotundă şi arsă de pe tapiserie, care semăna cu o arsură de 
țigară. lubitoarea mea mamă m-a scos după ce am fugit de 
acasă - lui Kreacher chiar îi place să spună povestea în 
şoaptă. 

— Ai fugit de acasă? 

— Când aveam cam şaisprezece ani, spuse Sirius, mă 
săturasem. 

— Unde te-ai dus? întrebă Harry, privindu-i cu ochii mari. 

— La tatăl tău acasă, spuse Sirius. Bunicii tăi au fost foarte 
drăguţi; într-un fel, m-au adoptat ca pe un al doilea fiu. Da, 
am stat la tatăl tău în vacanţele de vară, iar la 
şaptesprezece ani mi-am luat casa mea. Îmi lăsase unchiul 
Alphard o bucată destul de măricică de aur - şi ela fost 
şters de aici, probabil că ăsta este motivul - oricum, după 
asta mi-am purtat singur de grijă. Însă am fost mereu bine 
venit la domnul şi doamna Potter duminica la prânz. 

— Dar... de ce ai...? 

— Plecat? zâmbi Sirius cu amărăciune şi îşi trecu degetele 
prin părul lung şi nepieptănat. Pentru că îi uram pe toţi: pe 
părinţii mei, cu obsesia lor pentru sângele pur, convinşi că, 


dacă erai un Black, aveai sânge albastru... pe idiotul de 
frate-meu, destul de slab ca să îi creadă... uite-l aici. 

Sirius arătă cu degetul chiar la capătul arborelui, către 
numele „Regulus Black”. Data naşterii era urmată de o dată 
a decesului (cam cu cincisprezece ani în urmă). 

— Era mai mic ca mine, zise Sirius, şi un fiu mult mai bun, 
după cum mi se reamintea tot timpul. 

— Însă a murit, spuse Harry. 

— Da, zise Sirius. Un tâmpit notoriu... s-a alăturat 
Devoratorilor Morţii. 

— Glumeşti! 

— Haide, Harry, nu ai văzut destule în casa asta ca să-ţi dai 
seama ce fel de vrăjitori au fost în familia mea? spuse Sirius 
cu încăpățânare. 

— Şi - şi părinţii tâi au fost Devoratori ai Morţii? 

— Nu, nu, dar crede-mă, erau de acord cu viziunea lui 
Cap-de-Mort, sprijineau întru totul purificarea rasei 
vrăjitoreşti, eliminarea celor cu părinţi Încuiați şi aducerea 
la putere a celor cu sângele pur. Şi nici nu erau singurii, au 
fost destul de mulţi oameni, înainte să-şi dea Cap-de-Mort 
arama pe faţă, care au crezut că avea o perspectivă foarte 
corectă asupra lucrurilor... Însă s-au speriat când au văzut 
ce era în stare să facă pentru a obţine puterea. Dar la 
început părinţii mei au crezut că Regulus a fost un fel de 
mic erou pentru că i s-a alăturat. 

— A fost omorât de un Auror? întrebă Harry curios. 

— O, nu, zise Sirius. Nu, a fost ucis de Cap-de-Mort. Sau, 
mai probabil, din ordinul lui Cap-de-Mort; mă îndoiesc că 
Regulus a fost vreodată destul de important ca să fie 
omorât de însuşi Cap-de-Mort. Din câte am aflat după cea 
murit, a intrat în joc, apoi s-a speriat din cauza a ceea cei 
se cerea să facă şi a încercat să se retragă. Ei bine, lui Cap- 
de-Mort nu poţi să-i înmânezi pur şi simplu demisia. Ai de 
ales între serviciul pe viaţă sau moartea. 

— Prânzul, se auzi vocea doamnei Weasley. 


Ţinea bagheta ridicată mult în faţa ei, ducând în echilibru 
pe vârf o tavă uriaşă încărcată cu sandvişuri şi prăjituri. Era 
foarte rumenă în obraji şi părea încă supărată. Ceilalţi se 
apropiară de ea, dornici să mănânce ceva, însă Harry 
rămase cu Sirius, care înaintase spre tapiserie. 

— Nu m-am mai uitat la asta de ani de zile. Uite-l pe 
Phineas Nigellus... stră-stră-străbunicul meu, vezi?... Cel 
mai puţin iubit director al Şcolii Hogwarts din toate 
timpurile... Araminta Meliflua... o vară a mamei mele... a 
încercat să dea o lege a Ministerului care să legalizeze 
vânatul Încuiaţilor... şi draga mătuşă Elladora... a instituit 
tradiţia familiei de a decapita spiriduşii de casă când 
deveneau prea bătrâni ca să ducă tăvile de ceai... desigur, 
de fiecare dată când în familia mea se năştea o persoană 
cât de cât normală, era dezmoştenită. Văd că Tonks nu este 
aici. Poate că de asta nu vrea să îi asculte Kreacher ordinele 
- ar trebui să facă tot ce îi spune oricare membru al 
familiei... 

— Tu şi Tonks sunteţi rude? întrebă Harry surprins. 

— A, da, mama ei, Andromeda, a fost verişoara mea 
preferată, zise Sirius, cercetând cu atenţie tapiseria. Nu, 
Andromeda nu este aici, uite... 

Arătă către o altă arsură mică şi rotundă dintre două 
nume, Bellatrix şi Narcissa. 

— Surorile Andromedei sunt încă aici pentru că ele au 
încheiat căsătorii minunate şi respectabile de sânge-pur, 
însă Andromeda s-a căsătorit cu un bărbat cu părinţi 
încuiaţi, led Tonks, aşa că... 


Sirius mimă arderea tapiseriei cu o rază a baghetei şi râse 
cu amărăciune. Harry, însă, nu râse; era prea ocupat să se 
uite la numele din dreapta urmei de arsură a Andromedei. 

O linie dublă de broderie aurie o lega pe Narcissa Black de 
Lucius Reacredință, iar o singură linie aurie verticală, 
pornită din numele lor, ducea la numele Draco. 

— Eşti rudă cu familia Reacredință! 

— 'Toate familiile de sânge-pur sunt înrudite între ele, zise 
Sirius. Dacă vrei să îţi laşi fiii şi fiicele să se căsătorească 
doar cu cei cu sânge-pur, nu prea ai de ales între mulţi; am 
rămas foarte puţini. Molly şi cu mine suntem veri prin 
alianţă şi Arthur este un fel de văr de-al doilea, renegat 
cândva. Însă nu are sens să îi căutăm aici - dacă a fost 
vreodată o familie de trădători de sânge, aceasta este 
familia Weasley. 

Însă acum Harry se uita la numele din stânga numelui ars 
al Andromedei: Bellatrix Lestrange. 

— Lestrange... zise Harry tare. 

Numele îi trezise o amintire; îl ştia de undeva, însă pentru 
o clipă nu putu să-şi dea seama de unde, deşi îi dădu o 
senzaţie stranie, sinistră în stomac. 

— Sunt în Azkaban, zise Sirius scurt. 

Harry îl privi curios. 

— Bellatrix şi soţul ei Rodolphus au fost aduşi o dată cu 
Barty Crouch junior, zise Sirius, cu acelaşi ton brusc. Şi 
fratele lui Rodolphus, Rabastan, a fost cu ei. 

Atunci Harry îşi aminti. O văzuse pe Bellatrix Lestrange în 
interiorul Pensivului lui Dumbledore, instrumentul ciudat în 
care puteau fi stocate gândurile şi amintirile: o femeie 
înaltă, brunetă, cu ochi întunecaţi, care fusese judecată şi 
îşi mărturisise devotamentul continuu pentru Lordul Cap- 
de-Mort, mândria că încercase să îl găsească după declinul 
său şi convingerea că va fi cândva răsplătită pentru 
loialitate. 

— Nu mi-ai zis niciodată că este... 


— Chiar contează că este vara mea? se răsti Sirius. Din 
punctul meu de vedere, ei nu sunt familia mea. Ea cu 
siguranţă nu este rudă cu mine. Nu am mai văzut-o de când 
aveam vârsta ta, dacă nu pui la socoteală momentul când 
am zărit-o intrând în Azkaban. Crezi că sunt mândru că am 
o rudă ca ea? 

— lartă-mă, spuse Harry repede, nu am vrut să - am fost 
surprins, doar atât... 

— Nu contează, nu îţi cere scuze, murmură Sirius. 

Se depărtă de tapiserie, cu mâinile băgate adânc în 
buzunare. 

— Nu-mi place că sunt din nou aici, zise el, uitându-se prin 
salon. Nu m-am gândit că voi mai ajunge să fiu închis în 
casa asta. 

Harry îl înţelegea perfect. Ştia cum s-ar fi simţit el, dacă ar 
fi crescut, crezând că scăpase pentru totdeauna de casa 
aceea, şi s-ar fi întors să trăiască la numărul patru, pe Aleea 
Boschetelor. 

— Desigur, este ideală ca sediu, zise Sirius. Tatăl meu a 
luat toate măsurile de securitate cunoscute vrăjitorilor când 
trăia aici. Nu poate fi detectată, ca să nu poată să vină 
niciodată Încuiaţii aici - de parcă ar fi vrut vreodată să o 
facă -şi acum Dumbledore a adăugat şi protecţia sa, nu ar fi 
deloc uşor să găseşti o casă mai sigură. Dumbledore este 
Păstrătorul Secretului în numele Ordinului, ştii bine - 
nimeni nu poate să găsească sediul decât dacă îi spune el 
personal unde este - acel bilet pe care ţi l-a arătat Moody 
azi-noapte era de la Dumbledore... 

Sirius râse scurt, cu un râset asemănător cu un lătrat. 

— Dacă ar putea să vadă părinţii mei la ce foloseşte acum 
această casă... mă rog, portretul mamei mele ar trebui să te 
ajute să-ţi faci o părere... 

Se încruntă o clipă, apoi oftă. 

— Mi-ar plăcea să pot să ies din când în când şi să fac ceva 
folositor. L-am întrebat pe Dumbledore dacă pot să te 


însoțesc la audiere - ca Snuffles, bineînţeles - pentru puţin 
suport moral, ce zici? 

Harry se simţi ca şi când stomacul i s-ar fi scurs în covorul 
plin de praf. Nu se mai gândise deloc la audiere de când 
luase cina seara precedentă; în vârtejul de a fi iar alături de 
oamenii săi preferaţi, şi aflând tot ce se întâmpla, acest 
lucru îi ieşise complet din minte. La auzul cuvintelor lui 
Sirius, însă, i se întoarse sentimentul zdrobitor de groază. 
Se uită la Hermione şi la fraţii Weasley, care îşi mâncau toţi 
sandvişurile cu poftă, şi se întrebă cum s-ar simţi dacă s-ar 
întoarce la Hogwarts fără el. 

— Nu-ţi face griji, zise Sirius. 

Harry îşi ridică privirea şi realiză că Sirius îl urmărise. 

— Sunt sigur că o să se clarifice totul, sigur există ceva în 
Statutul Internaţional de Tăinuire care permite folosirea 
magiei pentru a-ţi salva propria viaţă. 

— Dar, dacă or să mă exmatriculeze, zise Harry încet, pot 
să mă întorc aici şi să trăiesc cu tine? 

Sirius zâmbi cu tristeţe. 

— O să vedem. 

— M-aş simţi mult mai liniştit în privinţa audierii dacă nu 
ar trebui să mă întorc la familia Dursley, insistă Harry. 

— Trebuie să fie groaznici, dacă preferi locul ăsta, zise 
Sirius posomorât. 

— Voi doi de acolo, grăbiţi-vă, sau nu o să mai rămână 
nimic de mâncare! strigă doamna Weasley. 

Sirius mai oftă o dată profund, aruncă o privire sumbră 
tapiseriei, apoi el şi Harry se duseră şi li se alăturară 
celorlalţi. 

Harry se strădui cât putu să nu se gândească la audiere în 
timp ce goliră dulapurile cu vitrină în seara aceea. Din 
fericire pentru el, era o activitate care necesita multă 
concentrare, având în vedere că multe dintre obiectele de 
acolo păreau total lipsite de dorinţa de a-şi părăsi rafturile 
pline de praf. Sirius suferi o muşcătură urâtă de la o 
tabacheră argintie; în câteva clipe mâna muşcată fusese 


acoperită de un înveliş neplăcut ca o crustă, asemenea unei 
mâănuşi tari maro. 

— Este în ordine, zise el, examinându-şi mâna cu interes, 
înainte să o atingă uşor cu bagheta, aducând pielea la 
normal, trebuie să fie nişte pudră de Wartcap înăuntru. 

Azvârli cutia în sacul unde strânseseră obiectele din 
dulapuri; Harry îl văzu mai târziu pe George înfăşurându-şi 
mâna cu grijă într-o cârpă şi strecurând tabachera în 
buzunarele sale deja pline de Dosxii. 

Găsiră un instrument argintiu deloc atrăgător, ceva care 
semăna cu o pensetă cu multe picioare, care se căţără ca o 
insectă pe braţul lui Harry, când o ridică, şi încercă să-l 
înţepe. Sirius îl apucă şi îl lovi cu o carte groasă intitulată 
Nobilimea naturii: genealogia vrăjitorească. Mai era acolo o 
cutie muzicală care, când era întoarsă cu cheia, cânta o 
melodie uşor sinistră, ca un clopoțel, şi se treziră toţi curios 
de slăbiţi şi adormiţi, până când Ginny avu ideea deşteaptă 
de a trânti capacul; un medalion greu, pe care nici unul nu 
reuşi să-l deschidă; mai multe sigilii vechi; şi, într-o cutie 
plină de praf, un Ordinul lui Merlin Clasa Întâi, care îi 
fusese acordat bunicului lui Sirius pentru „servicii aduse 
Ministerului”. 

— Înseamnă că trebuie să le fi dat o grămadă de aur, 
spuse Sirius dispreţuitor, aruncând medalia în sacul de 
gunoi. 

Kreacher intră sfios în cameră de mai multe ori şi încercă 
să ia pe furiş diverse lucruri, ascunzându-le sub cârpa de la 
şale şi murmurând blesteme îngrozitoare de fiecare dată 
când îl prindeau asupra faptului. Când Sirius smulse de la el 
un inel mare de aur, care purta blazonul familiei Black, 
Kreacher chiar izbucni în lacrimi de furie şi părăsi camera 
suspinând încet şi insultându-l pe Sirius aşa cum Harry nu 
mai auzise până atunci. 

— A fost al tatălui meu, spuse Sirius, aruncând inelul în 
sac. Kreacher nu i-a fost chiar aşa devotat cum i-a fost 


mamei mele, însă tot l-am prins îmbrăţişând o pereche de 
pantaloni vechi ai tatălui meu săptămâna trecută. 

Doamna Weasley îi puse pe toţi la treabă pe parcursul 
următoarelor câteva zile. Le trebuiră trei zile să 
decontamineze salonul. Până la urmă, singurele lucruri de 
nedorit care rămăseseră erau tapiseria arborelui 
genealogic al familiei Black, care rezistase tuturor 
încercărilor de a o dezlipi de pe perete, şi biroul mişcător. 
Moody nu venise încă la sediu, aşa că nu puteau fi siguri ce 
era în el. 

După salon trecură la sufrageria de la parter unde găsiră 
nişte păianjeni mari cât farfuriile ascunşi pe sub nişte 
dulapuri (Ron ieşi repede din cameră ca să-şi facă un ceai şi 
se întoarse o oră şi jumătate mai târziu). Serviciul de 
porțelan, care purta blazonul şi motto-ul familiei Black, fu 
aruncat cu totul într-un sac, fără nici un fel de ceremonie, 
de către Sirius, şi aceeaşi soartă o avură o serie de 
fotografii vechi în rame de argint, pătate, ai căror locatari 
ţipară sfâşietor când se sparse geamul care îi acoperea. 

Poate că Plesneală considera munca lor „curăţenie”, dar, 
după părerea lui Harry, chiar erau în război cu casa, care se 
lupta cu toate forţele, sprijinită de Kreacher. Spiriduşul de 
casă continua să apară de câte ori se adunau, iar 
bombănitul lui era din ce în ce mai jignitor, în timp ce 
încerca să scoată orice apuca din sacii de gunoi. Sirius 
merse atât de departe, încât îl şi ameninţă cu hainele, însă 
Kreacher îl fixă cu o privire spălăcită şi zise, „Stăpânul 
trebuie să facă aşa cum doreşte, „ înainte să se întoarcă cu 
spatele şi să bolborosească foarte tare, „însă stăpânul nu îl 
va alunga pe Kreacher, nu, pentru că Kreacher ştie ce pun 
la cale, o, da, complotează împotriva Lordului Întunecat, da, 
cu aceşti Sânge-Mâli, trădători şi gunoaie...” 

După care Sirius, ignorând protestele lui Hermione, îl 
apucă pe Kreacher de turul cârpei de pe şale şi-l aruncă 
afară din cameră. 


Soneria suna de câteva ori pe zi, moment în care mama lui 
Sirius reîncepea să urle, iar Harry şi ceilalţi încercau să 
tragă cu urechea la ce spunea musafirul, deşi înțelegeau 
foarte puţin din clipele când îi vedeau şi din frânturile de 
conversaţie auzite, înainte ca doamna Weasley să-i cheme 
înapoi la treabă. Plesneală mai intră şi ieşi din casă de 
câteva ori, deşi, spre uşurarea lui Harry, nu ajunseră 
niciodată faţă-n faţă; Harry o zări şi pe profesoara de 
Transfigurare, doamna McGonagall, care arăta foarte 
ciudat îmbrăcată cu o rochie şi o haină de Încuiați, părând 
prea ocupată ca să zăbovească. Uneori, însă, musafirii 
rămâneau să ajute. Tonks li se alătură într-o după-amiază 
memorabilă, când găsiră un căpcăun bătrân şi rău în 
toaleta de la etaj, iar Lupin, care stătea în casă cu Sirius, 
dar pleca pentru perioade lungi de timp pentru a îndeplini 
sarcini misterioase pentru Ordin, îi ajută să repare o 
pendulă care avea neplăcutul obicei de a-i lovi cu putere pe 
cei ce treceau pe lângă ea. Mundungus mai crescu puţin în 
ochii doamnei Weasley, salvându-l pe Ron de nişte robe 
vechi şi mov care încercaseră să-l sugrume când le scosese 
din dulap. 

În ciuda faptului că încă nu dormea bine, că încă visa 
coridoare şi uşi închise care făceau să-l usture cicatricea, 
Harry reuşi să se distreze pentru prima oară în acea vară. 
Atâta timp cât era ocupat, era mulţumit; însă, când acţiunea 
scădea, de fiecare dată când îşi lăsa garda jos, sau zăcea 
extenuat pe pat, privind umbrele neclare care se plimbau 
pe tavan, se întorcea la gândul înspăimântător al audierii de 
la Minister. Frica îl înţepa în capul pieptului ca nişte ace 
când se întreba ce i se va întâmpla dacă va fi exmatriculat. 
Această idee era atât de groaznică, încât nici nu îndrăznea 
să o spună cu voce tare, nici măcar lui Ron şi Hermione, 
care, deşi vorbeau adeseori în şoaptă între ei şi-i aruncau 
priviri îngrijorate, îi urmau exemplul şi nu discutau despre 
asta. Câteodată, nu putea să-şi împiedice imaginaţia să nu-i 
arate un reprezentant anonim al Ministerului care îi rupea 


bagheta în două, ordonându-i să se întoarcă la familia 
Dursley... dar el nu avea de gând să se ducă înapoi. Era 
hotărât în privinţa asta. Avea să se întoarcă aici, în Casa 
Cumplită, şi să trăiască lângă Sirius. 

Se simţi de parcă i-ar fi căzut o cărămidă în stomac când 
doamna Weasley se întoarse către el în timpul cinei de 
miercuri seara şi zise încet: 

— 'Ţi-am călcat cele mai bune haine pentru mâine 
dimineaţă, Harry, şi de asemenea aş vrea să te speli pe cap 
astă-seară. O primă impresie bună poate face minuni. 

Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny tăcură cu toţii şi se 
uitară la el. Harry dădu din cap şi încercă să-şi mănânce 
friptura în continuare, însă gura i se uscase atât de tare, 
încât nu putea să mestece. 

— Cum o să ajung acolo? o întrebă pe doamna Weasley, 
încercând să nu pară îngrijorat. 

— Te ia Arthur cu el la serviciu, spuse doamna Weasley cu 
blândeţe. 

Domnul Weasley îi zâmbi lui Harry încurajator din partea 
cealaltă a mesei. 

— Poţi să aştepţi la mine în birou până la ora audierii, zise 
el. Harry se uită la Sirius, însă, înainte să poată să pună 
întrebarea, doamna Weasley îi dăduse deja răspunsul. 

— Domnul profesor Dumbledore nu crede că ar fi o idee 
bună să meargă Sirius cu tine, şi trebuie să recunosc că... 

— Are dreptate, zise Sirius printre dinţii încleştaţi. 

Doamna Weasley îşi făcu gura pungă. 

— Când ţi-a spus Dumbledore asta? zise Harry, uitându-se 
la Sirius cu ochii mari. 

— A venit aseară, după ce te culcaseşi, spuse domnul 
Weasley. 

Sirius înţepă supărat un cartof cu furculiţa. Harry îşi 
cobori privirea în farfurie. Gândul că Dumbledore fusese în 
casă în ajunul audierii şi nu ceruse să-l vadă îl făcea să se 
simtă şi mai rău, dacă era posibil. 

CAPITOLUL VII. 


MINISTERUL MAGIEI. 

Dimineaţa următoare, Harry se trezi la cinci jumătate atât 
de brusc şi de deplin, încât parcă i-ar fi strigat cineva în 
ureche. Pentru câteva clipe rămase nemişcat, în timp ce 
gândul la audierea disciplinară îi cuprinse fiecare celulă a 
creierului; apoi, nefiind în stare să mai suporte, sări din pat 
şi îşi puse ochelarii. Doamna Weasley îi aranjase blugii şi 
tricoul proaspăt spălat la picioarele patului. Harry se 
îmbrăcă în grabă. Tabloul gol de pe perete râse 
batjocoritor. 

Ron zăcea întins pe spate, cu gura larg deschisă, dormind 
buştean. Nu se mişcă deloc când Harry traversă camera, 
ieşi pe hol şi închise uşa încet în urma lui. Încercând să nu 
se gândească la momentul când îl va vedea data viitoare pe 
Ron, când poate nu vor mai fi colegi la Hogwarts, Harry 
cobori scările în tăcere, trecu pe lângă capetele strămoşilor 
lui Kreacher şi se duse jos, la bucătărie. 

Se aşteptase să nu mai fie nimeni, însă când ajunse la uşă, 
auzi de dincolo un zumzăit încet de voci. O deschise şi îi 
văzu pe domnul şi doamna Weasley, Sirius, Lupin şi Tonks 
stând acolo de parcă l-ar fi aşteptat. Toţi erau îmbrăcaţi 
complet, în afară de doamna Weasley, care purta un capot 
mov în carouri. Cum intră Harry, femeia sări în picioare. 

— Micul dejun, zise ea, în timp ce îşi scoase bagheta şi se 
duse repede la foc. 

— B-b-bună dimineaţa, Harry, căscă 'Tonks, care în 
dimineaţa aceasta avea părul blond şi cârlionţat. Ai dormit 
bine? 

— Da, zise Harry. 

— Eu nu a-a-am dormit deloc, spuse ea, cu un alt căscat 
zdruncinător. Vino şi ia loc... 

Trase un scaun, lovindu-l pe cel de lângă el. 

— Ce vrei, Harry? întrebă doamna Weasley. Terci? Brioşe? 
Scrumbii? Ouă cu costiţă? Pâine prăjită? 

— Doar - doar pâine prăjită, mulţumesc, zise Harry. 

Lupin îi aruncă o privire lui Harry, şi apoi îi zise lui Tonks: 


— Ce ziceai de Scrimgeour? 

— A... da... păi, trebuie să fim mai atenţi, ne-a pus mie şi 
lui Kingsley tot felul te întrebări ciudate... 

Harry se simţi oarecum recunoscător fiindcă nu era 
obligat să ia şi el parte la conversaţie. Stomacul i se 
zvârcolea. Doamna Weasley îi puse în faţă câteva felii de 
pâine prăjită cu gem; încercă să mănânce, dar era ca şi 
când ar fi mestecat un covor. Doamna Weasley se aşeză 
lângă el şi începu să îi tot aranjeze tricoul, să-i bage 
înăuntru eticheta şi să-i netezească atentă cutele de pe 
umeri. El ar fi vrut să fie lăsat în pace. 

—. şi o să trebuiască să-i spun lui Dumbledore că mâine nu 
pot să stau în tura de noapte, sunt pur şi simplu p-p-prea 
obosită, termină 'Tonks, căscând iar cu poftă. 

— Îţi ţin eu locul, zise domnul Weasley. Este în ordine, 
oricum am de terminat un raport... 

Domnul Weasley nu era îmbrăcat cu roba de vrăjitor, ci cu 
nişte pantaloni în dunguliţe şi o jachetă veche de pilot. Se 
întoarse de la Tonks spre Harry. 

— Cum te simţi? 

Harry ridică din umeri. 

— O să se termine totul în curând, zise domnul Weasley 
încurajator. Peste câteva ore o să fii reabilitat. 

Harry nu spuse nimic. 

— Audierea este la etajul meu, în biroul Ameliei Bones. 
Este şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor 
Magice şi cea care îţi va pune întrebări. 

— Amelia Bones este de treabă, Harry, zise Tonks cu 
sinceritate. Este dreaptă, o să te asculte. 

Harry dădu din cap aprobator, încă nereuşind să se 
gândească la ce anume să spună. 

— Nu-ţi pierde cumpătul, zise Sirius brusc. Fii politicos şi 
nu te abate de la subiect. 

Harry dădu iar din cap. 

— Legea este de partea noastră, spuse Lupin încet. Chiar 
şi vrăjitorilor minori li se permite să facă vrăji în situaţii de 


viaţă şi moarte. 

Ceva foarte rece se prelinse pe ceafa lui Harry; pentru o 
clipă crezu că aruncase cineva o Vrajă de Deziluzionare 
asupra lui, apoi îşi dădu seama că doamna Weasley îi ataca 
părul cu un pieptene ud. Îl apăsă cu putere pe creştet. 

— Nu stă niciodată culcat? zise ea disperată. 

Harry clătină din cap. 

Dl. Weasley se uită la ceas şi îşi ridică privirea spre Harry. 

— Cred că ar trebui să plecăm, zise el. Este puţin cam 
devreme, dar cred că o să-ţi fie mai bine la Minister decât 
dacă o să stai să aştepţi aici. 

— Bine, zise Harry automat, lăsând felia de pâine prăjită în 
farfurie şi ridicându-se. 

— O să fie în ordine, Harry, zise Tonks, bătându-l pe braţ. 

— Noroc, spuse Lupin, sunt sigur că o să fie totul bine. 

— Şi dacă nu, zise Sirius sumbru, mă ocup eu de Amelia 
Bones în locul tău... 

Harry zâmbi stins. Doamna Weasley îl îmbrăţişă. 

— Îţi ţinem pumnii, spuse ea. 

— Da, zise Harry. Atunci... ne vedem mai târziu. 

Îl urmă pe domnul Weasley până sus şi pe hol. O auzi pe 
mama lui Sirius mormăind în somn, de dincolo de draperii. 
Domnul Weasley deblocă uşa şi ieşiră amândoi în zorii 
dimineţii reci şi gri. 

— De obicei nu mergeţi pe jos la serviciu, nu? îl întrebă 
Harry, când porniră vioi spre piaţă. 

— Nu, de obicei Apar, zise domnul Weasley, dar este 
evident că tu nu poţi, şi cred că e mai bine să ajungem într- 
un mod cu totul non-magic... face o impresie mai bună, 
având în vedere pentru ce ai fost sancţionat... 

Domnul Weasley îşi ţinea mâna în buzunar în timpul 
mersului. Harry ştia că era încleştată în jurul baghetei. 
Străzile dărăpănate erau aproape pustii, însă când ajunseră 
la o mică staţie de metrou mizerabilă, îşi dădură seama că 
era deja plină de navetişti. Ca întotdeauna când era în 
apropierea Încuiaţilor care îşi vedeau de treburile lor 


cotidiene, domnului Weasley îi era foarte greu să îşi 
înfrâneze entuziasmul. 

— Pur şi simplu fantastice, şopti el, arătând spre 
automatele de cartele. Minunat de ingenioase. 

— Sunt stricate, zise Harry, indicându-i semnul. 

— Da, dar chiar şi aşa... spuse domnul Weasley, zâmbindu- 
le cu drag spre ele. 

În schimb, cumpărară biletele de la un paznic care părea 
destul de adormit (Harry se ocupă de tranzacţie, având în 
vedere că domnul Weasley nu se prea pricepea la banii 
Încuiaţilor) şi cinci minute mai târziu se urcau într-un tren 
subteran, care îi ducea către centrul Londrei. Domnul 
Weasley verifică neliniştit hărţile metroului de deasupra 
ferestrelor. 

— Încă patru staţii, Harry... Acum mai sunt trei staţii... 
Încă două staţii, Harry... 

Coborâră la o staţie chiar din inima Londrei şi fură 
măturaţi afară din metrou de un val de bărbaţi şi femei în 
costum şi cu serviete. Urcară pe scara rulantă, dincolo de 
bariera de cartele (domnul Weasley fu încântat de modul în 
care aparatul îi înghiţi cartela), şi ieşiră într-o stradă mare, 
încadrată de clădiri impozante, aflată în plin trafic. 

— Unde suntem? zise domnul Weasley derutat şi pentru o 
clipă îi îngheţă sângele în vine. 

Harry crezu că se dăduseră jos la altă staţie, în ciuda 
apelurilor repetate la hartă ale domnului Weasley; însă o 
secundă mai târziu el zise: 

— A, da... pe aici, Harry. 

Apoi îl conduse pe o alee lăturalnică. 

— Iartă-mă, spuse el, însă nu am mai venit niciodată cu 
metroul şi totul este destul de diferit din perspectiva 
Încuiaţilor. Sincer să fiu, până acum nu am mai folosit în 
viaţa mea un permis de vizitator. 

Cu cât avansau, cu atât clădirea devenea mai puţin 
impozantă şi mai mică, până când ajunseră pe o stradă 
unde erau mai multe case cu birouri oarecum dărăpănate, o 


cârciumă şi o zonă de trecere foarte aglomerată. Harry se 
aşteptase ca Ministerul Magiei să aibă un sediu mai 
impresionant. 

— Am ajuns, spuse domnul Weasley vesel, arătând către o 
veche cabină telefonică roşie, căreia îi lipseau câteva 
ochiuri de geam şi care era plasată în faţa unui perete plin 
de graffiti. După tine, Harry. 

Deschise uşa cabinei telefonice. 

Harry intră, întrebându-se despre ce Dumnezeu era 
vorba. Dl. Weasley se strecură lângă Harry şi închise uşa. 
Erau înghesuiți; Harry era lipit de aparatul de telefon, care 
atârna strâmb de peretele cabinei, de parcă ar fi încercat 
să-l dea jos un vandal. Domnul Weasley se întinse pe lângă 
el după receptor. 

— Domnule Weasley, cred că şi acesta ar putea să fie 
stricat, zise Harry. 

— Nu, nu, sunt sigur că este în ordine, spuse domnul 
Weasley, ţinând receptorul deasupra capului şi uitându-se la 
discul cu numere. Să vedem... şase..., zise el şi formă 
numărul, doi... patru... şi încă un patru... şi un alt doi... 

În timp ce discul se învârtea încet la loc, în cabina 
telefonică se auzi o voce monotonă de femeie, nu din 
receptorul din mâna domnului Weasley, ci la fel de tare şi 
clar ca şi când ar fi stat o femeie invizibilă chiar lângă ei. 

— Bine aţi venit în Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi 
cum vă numiţi şi ce doriţi. 

— Hm... făcu domnul Weasley, fiind evident că nu ştia dacă 
să vorbească sau nu în receptor. 

Făcu un compromis, ţinând partea unde se vorbeşte la 
ureche. 

— Arthur Weasley, Oficiului de Folosire Neregulamentară 
a Obiectelor Făcute de Încuiați. Sunt aici pentru a-l însoţi 
pe Harry Potter, căruia i s-a cerut să se prezinte la o 
audiere disciplinară... 

— Vă mulţumesc, zise vocea calmă de femeie. Vizitatorule, 
te rog să iei o insignă şi să ţi-o prinzi în piept de robe. 


Se auziră un păcănit şi un zornăit, iar Harry văzu ceva 
alunecând pe planul înclinat unde apăreau de obicei 
monedele nefolosite. Luă obiectul în mână: era o insignă 
argintie pătrat pe care scria Harry Potter, audiere 
disciplinară. Şi-o prinse piept de tricou şi vocea de femeie 
vorbi iar. 

— Vizitator al Ministerului, ţi se cere să te supui unei 
verificări şi să îţi prezinţi bagheta pentru înregistrare la 
biroul securitate, care se află la capătul îndepărtat al 
atriumului. 

Podeaua cabinei telefonice se cutremură. Coborau încet în 
pământ. Harry privi neliniştit cum trotuarul părea să se 
ridice dincolo de ferestrele cabinei, până când întunericul li 
se aşternu peste capete. Apoi nu mai văzu nimic; auzea 
doar un zgomot şters de maşinărie, în timp ce cabina îşi 
croia drum în jos prin pământ. Cam la un minut după aceea, 
deşi lui Harry i se păru că trecuse mult mai mult, printr-o 
crapi tură se ivi o lumină aurie care îi atinse picioarele şi, 
întinzându-se, se ridică, până când îi bătu direct în faţă şi 
trebui să clipească pentru a nu lăcrima. 

— Ministerul Magiei vă urează o zi bună, zise vocea de 
femeie. 

Uşa cabinei telefonice se deschise la perete şi domnul 
Weasley se dădu jos, urmat de Harry, care rămăsese cu 
gura căscată. 

Erau la capătul unui hol splendid, foarte lung, cu o podea 
de lemn închisă la culoare, foarte lustruită. Tavanul albastru 
ca gâtul unui păun era incrustat cu simboluri scânteietoare 
de aur, care se tot mişcau şi se schimbau ca un enorm 
avizier celest. Pereţii de pe ambele părţi erau acoperiţi cu 
casete de lemn închis, lucios, şi aveau multe şemineuri 
aurite plasate în interior. La fiecare câteva secunde, din 
unul dintre şemineurile din stânga ieşea un vrăjitor sau o 
vrăjitoare cu un vuum catifelat. Pe partea dreaptă se 
formau cozi scurte în faţa fiecărui şemineu, aşteptând 
plecarea. 


La jumătatea holului se afla o fântână. Un grup de statui 
aurii, mai mari decât în mărime naturală, stăteau în mijlocul 
unui bazin circular. Cea mai înaltă dintre ele era un vrăjitor 
cu o înfăţişare nobilă, care avea bagheta îndreptată în sus. 
Grupaţi în jurul lui erau o vrăjitoare frumoasă, un centaur, 
un goblin şi un spiriduş de casă. Ultimii trei se uitau cu toţii 
în sus, cu afecţiune, la vrăjitoare şi vrăjitor. Jeturi 
scânteietoare de apă ţâşneau din vârfurile baghetelor, din 
vârful săgeţii centaurului, din vârful pălăriei goblinului şi 
din fiecare din vârfurile urechilor spiriduşului de casă, 
astfel încât clipocitul apei se adăuga la pocniturile şi 
bufniturile celor care Apăreau şi la zgomotul făcut de paşii 
sutelor de vrăjitoare şi vrăjitori, majoritatea cu nişte 
expresii sumbre, cum sunt cele de dimineaţa devreme, şi se 
îndreptau spre o uşă dublă aurie din capătul îndepărtat al 
holului. 

— Pe aici, spuse domnul Weasley. 

Se alăturară mulţimii, croindu-şi drum printre cei care 
lucrau la Minister; unii dintre ei aveau braţele pline de 
grămezi de pergamente, alţii se luptau cu servietele, iar 
alţii citeau Profetul zilei. Când trecură pe lângă fântână, 
Harry văzu sicii de argint şi cnuţi de bronz scăpărând spre 
el de pe fundul bazinului. Pe un mic semn şters de lângă el 
scria: 

TOT CE SE STRÂNGE DIN FÂNTÂNA FRĂŢIEI MAGICE 
SE VA DONA SPITALULUI SF. MUNGO DE BOLI ŞI 
AFECŢIUNI MAGICE. 

Dacă n-o să fiu exmatriculat din Hogwarts, o să dau zece 
galioni, îşi zise Harry disperat. 

— Pe aici, Harry, zise domnul Weasley, şi se desprinseră 
din şuvoiul de angajaţi ai Ministerului care se îndreptau 
spre poarta aurie. 

Aşezat la un birou din stânga, sub un semn pe care scria 
Pază, un vrăjitor ras în cap, cu nişte haine de un albastru 
cobalt, ridică privirea când se apropiară, lăsând din mână 
Profetul zilei. 


— Însoţesc un vizitator, spuse domnul Weasley, arătând 
spre Harry. 

— Vino aici, zise vrăjitorul pe un ton plictisit. 

Harry se apropie de el şi vrăjitorul ridică o nuia lungă de 
aur, subţire şi flexibilă ca o antenă de maşină, şi o trecu în 
sus şi în jos, în faţa şi în spatele lui Harry. 

— Bagheta, mormăi vrăjitorul de la pază către Harry, 
punând deoparte instrumentul auriu şi întinzând mâna. 

Harry îşi scoase bagheta. Vrăjitorul îi dădu drumul pe un 
instrument ciudat de aramă, care semăna cu o balanţă cu 
un singur talger. Acesta începu să vibreze. O bucată îngustă 
de pergament ieşi rapid dintr-o deschizătură de la bază. 
Vrăjitorul o rupse şi citi ce scria pe ea. 

— Douăzeci şi şapte de centimetri... miezul - pană de 
phoenix, în uz de patru ani. Este corect? 

— Da, spuse Harry neliniştit. 

— Asta rămâne la mine, spuse vrăjitorul, înfigând bucata 
de pergament într-o mică ţeapă de aramă. Tu iei asta, 
adăugă el, aruncând bagheta spre Harry. 

— Mulţumesc. 

— Stai aşa... zise vrăjitorul rar. 

Ochii i se mutaseră rapid de la insigna argintie de vizitator 
din pieptul lui Harry la fruntea sa. 

— Mulţumesc, Eric, zise domnul Weasley hotărât şi, 
apucându-l de umăr pe Harry, îl conduse dincolo de birou şi 
înapoi în şuvoiul de vrăjitori şi vrăjitoare care intrau şi 
leşeau pe uşa aurie. 

Înghiontit puţin de mulţime, Harry îl urmă pe domnul 
Weasley de partea cealaltă a uşii, în holul mai mic de după 
ea, unde erau cel puţin douăsprezece lifturi în spatele unor 
grilaje făcute din aur. Harry şi domnul Weasley se alăturară 
mulţimii din jurul unuia dintre ele. În apropiere era un 
vrăjitor cu o barbă mare care ţinea o cutie de carton ce 
scotea nişte zgomote, ca şi când ar fi râcâit ceva dinăuntru. 

— E totul bine, Arthur? zise vrăjitorul, făcându-i semn cu 
capul domnului Weasley. 


— Ce ai acolo, Bob? întrebă domnul Weasley, uitându-se la 
cutie. 

— Nu suntem siguri, spuse vrăjitorul cu seriozitate. 
Credeam că este un pui standard de mlaştină, până când a 
început să sufle foc pe nări. Mie mi se pare să fie o încălcare 
gravă a Interziceriii Creşterii Experimentale a Animalelor. 

Un lift cobori în faţa lor cu un sunet discordant şi un 
zăngănit puternic; grilajul auriu se dădu la o parte, iar 
Harry şi domnul Weasley se urcară în ascensor cu restul 
mulţimii şi Harry se trezi lipit de peretele din fund. O 
mulţime de vrăjitoare şi vrăjitori îl priveau cu curiozitate; se 
uită în jos ca să nu întâlnească privirea nimănui, netezindu- 
şi între timp bretonul. Grilajul se închise cu o bufnitură şi 
liftul se ridică încet, cu lanţurile zuruind, în timp ce se auzi 
iar aceeaşi voce calmă de femeie pe care o auzise Harry în 
cabina telefonică. 

— Etajul şapte, Departamentul Jocurilor şi Sporturilor 
Magice, care include şi Sediul Ligii Britanice şi Irlandeze de 
Vâjthaţ, Clubul Oficial al Celor cu Prune în Gură şi Oficiul de 
Patente Ridicole. 

Se deschiseră uşile liftului. Harry zări un coridor destul de 
neîngrijit, cu mai multe afişe cu echipe de vâjthaţ, atârnate 
strâmb de pereţi. Unul dintre vrăjitorii din lift, care avea 
braţele pline de mături, reuşi să iasă cu greutate şi dispăru 
de-a lungul coridorului. Uşile se închiseră, liftul urcă iar 
cutremurându-se şi vocea de femeie anunţă: 

— Etajul şase, Departamentul Transporturilor Magice, 
care include Autoritatea Reţelei Zvrr, Controlul 
Regulamentar al Măturilor, Oficiul Portalurilor şi Centrul de 
Testare a Apariţiei. 

Uşile ascensorului se deschiseră iar şi ieşiră patru sau 
cinci vrăjitoare şi vrăjitori; în acelaşi timp, în lift intrară în 
zbor câteva avioane de hârtie. Harry le urmări cum dădură 
liniştite din aripi deasupra capului său; erau de un violet pal 
şi putea fi observată ştampila cu Ministerul Magiei de-a 
lungul marginii aripilor. 


— Sunt doar mesaje interdepartamentale, îi şopti domnul 
Weasley. Obişnuiam să folosim bufniţe, însă e de necrezut ce 
nebunie era... găinaţ peste tot pe birouri... 

În timp ce urcau iar cu zăngănituri, mesajele zburau în 
jurul lămpii care atârna de tavanul liftului. 

— Etajul cinci, Departamentul Cooperării Magice 
Internaţionale, care include Corpul Internaţional de Schimb 
Magic de Standarde, Oficiul Magic Internaţional de 
Legislaţie şi Confederaţia Internaţională a Vrăjitorilor, 
Membrii Britanici. 

Când se deschiseră uşile, ţâşniră afară două dintre mesaje, 
cu alte vrăjitoare şi vrăjitori, însă mai intrară alte câteva 
mesaje, astfel încât deasupra lumina lămpii varia şi pâlpâia, 
când ele zburau cu viteză în jur. 

— Etajul patru, Departamentul de Control şi 
Reglementare a Creaturilor Magice, care include Diviziile 
de Fiare, Fiinţe şi Spirite, Oficiul de Legătură al Goblinilor 
şi Biroul Consultativ de Paraziţi. 

— Scuzaţi-mă, zise vrăjitorul ce ducea puiul care sufla foc 
pe nări şi ieşi din lift, urmat de un mic cârd de mesaje. 

Uşile se închiseră şi de această dată cu un zgomot 
mecanic. 

— Etajul trei, Departamentul Accidentelor şi Catastrofelor 
Magice, care include Echipa de Anulare a Magiei 
Întâmplătoare, Sediul Ştergerii Memoriei şi Comitetul de 
Scuze pentru Încuiați. 

Toată lumea ieşi din lift la etajul acesta, în afară de domnul 
Weasley, Harry şi o vrăjitoare care citea o foaie foarte lungă 
de pergament, care atârna până la pământ. Restul 
mesajelor zburară în continuare în jurul lămpii, în timp ce 
liftul se cutremura iar în ascensiunea sa, apoi uşile se 
deschiseră şi vocea anunţă: 

— Etajul doi, Departamentul de Punere în Vigoare a 
Legilor Magice, care include Oficiul de Folosire Nepermisă 
a Magiei, Sediul Aurorilor şi Serviciile Administrative ale 
Vrâăjustiţiei. 


— Aici coborâm, Harry, zise domnul Weasley şi ieşiră din 
lift în urma vrăjitoarei, ajungând într-un coridor încadrat de 
uşi. Biroul meu este în partea cealaltă a etajului. 

— Domnule Weasley, zise Harry, când trecură pe lângă o 
fereastră în care bătea lumina soarelui, nu mai suntem tot 
sub pământ? 

— Ba da, suntem, zise domnul Weasley. Acelea sunt nişte 
ferestre vrăjite. Întreţinerea magică decide ce vreme avem 
în fiecare zi. Am avut două luni de uragane ultima dată 
când au încercat să obţină o mărire de salariu... Chiar pe 
aici, Harry. 

Dădură un colţ, intrară pe o uşă dublă de stejar masiv şi 
ieşiră într-un spaţiu deschis, aglomerat şi împărţit în mai 
multe nişe care zumzăiau de discuţii şi râsete. Mesajele 
intrau şi ieşeau în zbor din separeuri, cu tot felul de lucruri 
de la fotografii ale vrâăjitorilor puşi sub urmărire şi poze cu 
familiile lor, până la afişe cu echipele lor preferate de 
vâjthaţ şi articole din Profetul zilei. Un bărbat îmbrăcat în 
robă roşie, cu o coadă de cal mai lungă decât a lui Bill, 
stătea cu picioarele pe birou, dictându-i un raport penei 
sale. Puțin mai încolo, o vrăjitoare cu un ochi acoperit 
vorbea peste peretele separeului său cu Kingsley 
Shacklebolt. 

— Bună dimineaţa, Weasley, spuse Kingsley nepăsător, 
când se apropiară. Aş avea ceva de vorbit cu tine, ai o clipă 
liberă? 

— Da, dacă e vorba doar de o clipă, zise domnul Weasley. 
Mă cam grăbesc. 

Vorbeau de parcă nu se cunoşteau aproape deloc şi, când 
Harry deschise gura să-l salute pe Kingsley, domnul 
Weasley îl călca pe picior. Îl urmară pe Kingsley de-a lungul 
culoarului şi până în ultimul separeu. 

Harry fu uşor şocat; chipul lui Sirius îl privea din toate 
direcţiile. Pereţii erau tapetaţi cu tăieturi din ziare şi 
fotografii vechi - chiar şi una cu Sirius când fusese cavaler 
de onoare la nunta soţilor Potter. Singurul spaţiu liber era o 


hartă a lumii pe care străluceau nişte piuneze roşii, 
strălucitoare ca nişte bijuterii. 

— Aici, îi zise Kingsley brusc domnului Weasley, dându-i 
rapid un teanc de foi de pergament. Am nevoie de cât mai 
multe informaţii posibile despre vehiculele Încuiate 
zburătoare care au fost reperate în ultimele douăsprezece 
luni. Am primit informaţii conform cărora Black ar putea să 
călătorească încă pe vechea lui motocicletă. 

Kingsley îi făcu lui Harry cu ochiul foarte sugestiv şi 
adăugă în şoaptă: 

— Dă-i revista, s-ar putea să i se pară interesantă. 

Apoi zise pe o voce normală: 

— Şi să nu-ţi ia prea mult timp, Weasley, întârzierea 
raportului despre armele acele de soc ne-a ţinut în loc 
investigația timp de o lună. 

— Dacă mi-ai fi citit raportul, ai fi ştiut că denumirea este 
arme de foc, zise domnul Weasley cu calm. Şi mă tem că vei 
fi nevoit să aştepţi informaţiile despre motociclete; 
momentan suntem foarte ocupați. 

Îşi cobori vocea şi spuse: 

— Dacă poţi să scapi înainte de şapte, Molly face 
chifteluţe. Îi făcu semn lui Harry şi îl conduse afară din 
separeul lui Kingsley, pe o altă uşă dublă de stejar, într-un 
alt hol. O luară la stânga, merseră de-a lungul unui alt 
coridor, cotiră la dreapta, pe un hol slab luminat şi evident 
lăsat în paragină, şi până la urmă dădură de o fundătură, 
unde era întredeschisă o uşă în partea stângă, de la o 
debara de mături, şi o uşă în dreapta cu o plăcuţă din 
aramă pe care scria: Folosirea Neregulamentară a 
Obiectelor Făcute de Încuiați. 

Biroul sărăcăcios al domnului Weasley părea să fie puţin 
mai mic decât debaraua de mături. Două birouri fuseseră 
înghesuite înăuntru şi abia dacă era destul spaţiu pentru a 
te mişca în jurul lor din cauza dulapurilor arhivei, care 
dădeau pe afară de-a lungul pereţilor, peste care erau 
stivuite grămezi de dosare. Mica parte liberă de pe un 


perete era mărturia obsesiilor domnului Weasley: mai multe 
afişe cu maşini, inclusiv una cu un motor demontat; două 
ilustraţii ale unor cutii de scrisori pe care părea să le fi 
decupat din nişte cărţi Încuiate de copii; şi o diagramă care 
arăta cum să instalezi o priză. 

Deasupra numeroaselor dosare de care trebuia să se 
ocupe era un vechi prăjitor de pâine, care sughiţa nefericit, 
şi o pereche de mănuși de piele vechi, care îşi roteau 
degetele mari. Lângă dosare era aşezată o fotografie cu 
familia Weasley. Harry observă că Percy părea să fi plecat 
din ea. 

— Nu avem ferestre, zise domnul Weasley, parcă cerându- 
şi scuze, dându-şi jos jacheta de pilot şi punând-o pe 
spătarul scaunului. Am cerut să avem una, însă se pare că, 
după mintea lor, nu avem nevoie de ea. Ia loc, Harry, am 
impresia că încă nu a venit Perkins. 

Harry se aşeză, strecurându-se pe scaunul de la biroul lui 
Perkins, în timp ce domnul Weasley frunzărea teancul de 
pergamente pe care i-l dăduse Kingsley Shacklebolt. 

— A, da, zise el, zâmbind, în timp ce scoase dintre ele un 
număr al revistei Zeflemistul. 

Dădu câteva pagini. 

— Da, are dreptate, sunt sigur că Sirius o să o găsească 
foarte amuzantă - vai de mine, ce-i cu ăsta? 

Domnul Weasley îl desfăcu şi îl citi cu voce tare. 

Un mesaj tocmai intrase în zbor pe uşa deschisă şi 
poposise pe prăjitorul de pâine care sughiţa. 

— A treia toaletă publică scuipătoare reclamată în Bethnal 
Green, vă rog să investigaţi imediat. Este deja ridicol... 

— O toaletă scuipătoare? 

— Nişte Anti-Încuiaţi puşi pe şotii, spuse domnul Weasley, 
încruntându-se. Am avut două cazuri săptămâna trecută, 
unul la Wimbledon, altul la Elephant and Castle. Încuiaţii 
trag apa, şi în loc să dispară totul - mă rog, îţi imaginezi tu. 
Săracii tot cheamă - ascultătorii ăia, aşa cred că se numesc 
- Ştii tu, cei care repară ţevi şi alte chestii. 


— Instalatori? 

— Da, exact, însă bineînţeles că sunt consternaţi. Eu nu 
sper decât să-i găsim pe vinovaţi. 

— Vor fi prinşi de Aurori? 

— O, nu, e ceva prea neînsemnat pentru Aurori, va fi 
Patrula obişnuită de Punere în Vigoare a Legii - a, Harry, a 
sosit Perkins. 

Un vrăjitor bătrân, cocoşat, aparent timid, cu părul zburlit 
şi alb tocmai intrase în cameră, gâfâind. 

— Vai, Arthur! spuse el disperat, fără să se uite la Harry. 
Slavă Domnului, nu am ştiut cum să fac să fie mai bine, dacă 
să te aştept sau nu. Tocmai ţi-am trimis o bufniţă, însă 
evident că n-a ajuns la tine - a venit un mesaj urgent acum 
zece minute... 

— Am aflat de toaleta scuipătoare, zise domnul Weasley. 

— Nu, nu, nu este vorba despre toaletă, este vorba de 
audierea băiatului Potter - au schimbat ora şi locul de 
judecată - acum începe la opt şi este în Sala de Judecată 
numărul zece... 

— În vechea - dar mi-au spus - pe barba lui Merlin! 
Domnul Weasley se uită la ceas, scoase un țipăt şi sări ca 
ars de pe scaun. 

— Repede, Harry, trebuia să fim deja acolo de cinci 
minute! Perkins se lipi de dulapurile cu arhive, în timp ce 
domnul Weasley ieşi în fugă din birou, cu Harry pe urmele 
sale. 

— De ce au schimbat ora? zise Harry pe nerăsuflate, când 
trecură valvârtej pe lângă separeurile Aurorilor. 

Oamenii îşi ridicară capetele şi se holbară la ei când 
trecură în fugă. Harry se simţea de parcă îşi lăsase tot 
interiorul fiinţei sale în biroul lui Perkins. 

— Habar n-am, dar slavă Domnului că am ajuns aşa de 
devreme, dacă nu ai fi sosit la timp, ar fi fost o catastrofă! 

Domnul Weasley se opri alunecând în faţa lifturilor şi 
apăsă repede pe butonul de coborâre. 

— HAIDE! 


Liftul apăru zăngănind şi cei doi urcară grăbiţi. De fiecare 
dată când se oprea, domnul Weasley înjura mânios şi apăsa 
cu putere pe butonul „nouă”. 

— Sălile acelea de judecată nu au mai fost folosite de ani 
întregi, zise domnul Weasley supărat. Nu-mi dau seama de 
ce se ţine acolo - doar dacă - dar nu - 

Chiar în acel moment, o vrăjitoare plinuţă intră în lift, 
ducând un pocal fumegător, iar domnul Weasley nu mai 
continuă. 

— Atriumul, spuse vocea calmă de femeie şi grilajul auriu 
se dădu în lături, dezvăluindu-i lui Harry pentru o clipă 
statuile aurii din fântâna din depărtare. 

Vrăjitoarea plinuţă ieşi şi în schimb intră un vrăjitor cu 
pielea pământie şi cu o expresie îndoliată. 

— Bună dimineaţa, Arthur, spuse el pe un ton de mormânt 
când ascensorul începu să coboare. Nu te văd prea des pe 
aici. 

— Treburi urgente, Bode, spuse domnul Weasley, care se 
balansa din genunchi şi îi arunca priviri neliniştite lui Harry. 

— A, da, zise Bode, cercetându-l pe Harry fără să 
clipească. Desigur. 

Harry nu avu nici o reacţie faţă de Bode, însă privirea sa 
fixă nu îl făcu să se simtă deloc mai bine. 

— Departamentul Misterelor, zise vocea calmă de femeie, 
fără alte explicaţii. 

— Repede, Harry, spuse domnul Weasley când uşile se 
deschiseră zăngănind, şi goniră pe un coridor care era 
destul de diferit de cele de deasupra. 

Pereţii erau goi; nu erau nici ferestre şi nici uşi, în afară de 
una neagră, simplă, situată chiar la capătul holului. Harry 
se aştepta să intre pe ea, însă în schimb domnul Weasley îl 
apucă de braţ şi îl trase în stânga, unde era un spaţiu liber 
care ducea către o serie de trepte. 

— Pe aici, pe aici, gâfâi domnul Weasley, coborând două 
trepte odată. Liftul nici nu mai coboară până aici... de ce se 
ţine aici nu... 


Ajunseră la capătul scărilor şi alergară de-a lungul altui 
coridor, care semăna leit cu închisoarea lui Plesneală de la 
Hogwarts, cu pereţi tari de piatră şi torţe în suporturi. Uşile 
pe care trecură aici erau de lemn masiv cu broaşte şi 
zăvoare de fier. 

— Sala de judecată... numărul... zece... cred că aproape 
am... da. 

Domnul Weasley se opri brusc în faţa unei uşi sinistre 
întunecate cu un zăvor imens de fier şi se prăvăli lângă 
perete, cu mâna încleştată de o cusătură de pe piept. 

— Du-te, zise el gâfâind şi arătând cu degetul spre uşă. 
Intră aici. 

— Nu - nu veniţi cu -? 

— Nu, nu, nu am voie. Baftă! 

Inima lui Harry îi zvâcni, de parcă i s-ar fi ciocnit de mărul 
lui Adam. Înghiţi cu putere, învârti clanţa de fier masiv şi 
intră în sala de judecată. 

CAPITOLUL, VIII. 

AUDIEREA. 

Harry scoase un sunet de groază; nu se putu abţine. 
Marea temniţă în care intrase îi era îngrozitor de 
cunoscută. Nu numai că o mai văzuse, chiar mai fusese 
acolo. Acesta era locul pe care îl vizitase în Pensivul lui 
Dumbledore, locul unde urmărise cum familia Lestrange 
fusese condamnată la închisoare pe viaţă în Azkaban. 

Pereţii erau din piatră întunecată, luminaţi slab de torţe. 
Băncile goale se ridicau de o parte şi de alta în jurul lui, 
însă drept înainte, pe băncile de sus, văzu mai multe siluete 
în umbră. Până atunci vorbiseră încet, însă când uşa masivă 
se închise în urma lui Harry, se aşternu o tăcere care nu 
prevestea nimic bun. 

În sala de judecată răsună vocea rece a unui bărbat. 

— Ai întârziat. 

— Îmi cer scuze, spuse Harry neliniştit. Nu - n-am ştiut că 
s-a schimbat ora. 


— Nu este vina Vrăjustiţiei, zise vocea. Ţi-a fost trimisă o 
bufniţă în această dimineaţă. Ia loc. 

Harry îşi cobori privirea către scaunul din mijlocul 
camerei, ale cărui braţe erau acoperite cu lanţuri. Văzuse 
acele braţe prinzând viaţă şi legând-o pe persoana care se 
aşeza între ele. Paşii săi răsunară cu putere, în timp ce 
traversa podeaua de piatră. Când se aşeză prudent pe 
marginea scaunului, lanţurile zuruiră ameninţător, însă nu 
îl fixară. Începând să se simtă rău, se uită în sus la oamenii 
aşezaţi pe banca de deasupra. 

Erau cam cincizeci şi toţi, din câte îşi dădu seama, purtau 
robe de culoarea prunei cu un „V” argintiu, ţesut pe partea 
dreaptă a pieptului, privindu-i de sus, unii cu expresii foarte 
austere, alţii părând cu adevărat curioşi. 

Chiar în mijlocul rândului din faţă stătea Cornelius Fudge, 
Ministrul Magiei. Fudge era un bărbat trupeş, care purta 
adeseori un melon verde praz, deşi astăzi se lipsise de el; 
de asemenea, se lipsise de zâmbetul indulgent pe care îl 
avusese odată când vorbise cu Harry. În stânga lui Fudge 
stătea o vrăjitoare cu maxilare proeminente şi pătrăţoase, 
cu părul cărunt şi foarte scurt; purta monoclu şi părea 
intransigentă, în dreapta lui Fudge stătea o altă vrăjitoare, 
însă se aşezase atât de în spate pe bancă, încât chipul îi era 
în umbră. 

— Foarte bine, spuse Fudge. Acuzatul fiind prezent - în 
sfârşit - să începem. Eşti pregătit? strigă el într-o parte. 

— Da, domnule, spuse o voce nerăbdătoare, pe care Harry 
o recunoscu. 

Fratele lui Ron, Percy, stătea chiar la capătul şirului de 
scaune judecătoreşti din faţă. Harry se uită la Percy, 
sperând să primească vreun semn de recunoaştere din 
partea lui, însă nu veni nici unul. Ochii lui Percy, din spatele 
ochelarilor săi cu rame de corn, erau aţintiţi asupra 
pergamentului său, iar băiatul îşi ţinea pana de scris în 
mână. 


— Audierea disciplinară de pe doisprezece august, spuse 
Fudge pe un ton ascendent, iar Percy începu imediat să ia 
notițe, pentru delictele de încălcare a Decretului de 
Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori şi a Statutului 
Internaţional de Tăinuire, comise de câtre Harry James 
Potter, domiciliat la numărul patru, pe Aleea Boschetelor, 
Little Whinging, Surrey. Interogatori: Cornelius Oswald 
Fudge, Ministrul Magiei; Amelia Susan Bones, Şefa 
Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice; 
Dolores Jane Umbridge, Ministru-adjunct al Ministerului. 
Scribul curţii de judecată, Percy Ignatius Weasley... 

— Martor al apărării, Albus Percival Wulfric Brian 
Dumbledore, zise încet o voce din spatele lui Harry, care 
întoarse capul atât de repede, încât făcu o întindere la gât. 

Dumbledore traversă sala senin, cu paşi mari, purtând o 
robă lungă albastru închis, şi o expresie de calm absolut. 
Barba şi părul său lung argintiu străluceau în lumina 
torţelor când ajunse lângă Harry şi se uită în sus la Fudge, 
peste ochelarii în formă de semilună, aşezaţi la jumătatea 
nasului foarte strâmb. 

Membrii Vrăjustiţiei începuseră să vorbească între ei. 
Acum toate privirile erau îndreptate spre Dumbledore. Unii 
păreau enervaţi, alţii puţin speriaţi; însă două vrăjitoare 
mai în vârstă din rândul din spate îşi ridicară baghetele şi le 
fluturară în semn de bun venit. 

Când îl văzu pe Dumbledore, Harry încercă un sentiment 
foarte puternic, o senzaţie întăritoare, plină de speranţă, 
care semăna oarecum cu cea pe care i-o dăduse cântecul 
phoenixului. Vroia să-i întâlnească privirea, însă 
Dumbledore nu se uita la el; îl privea în continuare pe 
Fudge care era evident tulburat. 

— A, zise Fudge, care părea derutat cu desăvârşire. 
Dumbledore. Da - hm - să înţeleg că ai primit - hm - 
mesajul nostru cu schimbarea orei şi a - hm - locului de 
judecată? 


— Cred că l-am ratat, spuse Dumbledore vesel. Cu toate 
acestea, datorită unei greşeli norocoase, am sosit la 
Minister cu trei ore mai devreme, aşa că nu este nici o 
problemă. 

— Da... păi... presupun că o să mai avem nevoie de un 
scaun - eu - Weasley, poţi să...? 

— Nici o problemă, zise Dumbledore binevoitor. 

Îşi scoase bagheta, o încercă puţin şi chiar lângă Harry 
apăru din senin un fotoliu moale de pânză cerată. 
Dumbledore se aşeză, îşi uni vârfurile degetelor lungi şi îl 
urmări pe Fudge cu o expresie de interes politicos. Membrii 
Vrăjustiţiei încă şuşoteau şi se foiau neliniştiţi; se calmară 
numai când vorbi Fudge. 

— Da, spuse acesta iar, răsfoindu-şi notițele. Bine, atunci. 
Acuzaţiile. Da. 

Scoase o bucată de pergament din teancul din faţa lui, 
trase aer în piept, şi citi cu voce tare: 

— Acuzaţiile sunt după cum urmează: Faptul că a făcut o 
Vrajă Patronus în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând 
foarte bine caracterul ilegal al acţiunilor sale, după ce mai 
primise în trecut un avertisment din partea Ministerului 
Magiei ca urmare a acuzațiilor asemănătoare, într-o zonă 
locuită de Încuiați, în prezenţa unui Încuiat, pe 2 august la 
ora 9 şi 23 de minute, ceea ce este un delict, conform 
paragrafului C al Decretului de Restricţie Rezonabilă a 
Vrăjitorilor Minori, 1875, şi în egală măsură conform 
Articolului 13 al Statutului de Tăinuire al Confederaţiei 
Vrâjitorilor. Eşti Harry James Potter, domiciliat la numărul 
patru, pe Aleea Boschetelor, Little Whinging, Surrey? zise 
Fudge, uitându-se urât la Harry peste pergament. 

— Da, spuse Harry. 

— Cu trei ani în urmă ai primit un avertisment oficial din 
partea Ministerului pentru folosirea magiei, este adevărat? 

— Da, dar... 

— Şi totuşi, ai creat un Patronus în noaptea zilei de doi 
august? spuse Fudge. 


— Da, zise Harry, dar... 

— Ştiind că nu ai voie să faci vrăji în afara şcolii până nu 
împlineşti şaptesprezece ani? 

— Da, dar... 

— Ştiind că erai într-o zonă plină de Încuiați? 

— Da, dar... 

— Perfect conştient de faptul că în acel moment erai foarte 
aproape de un Încuiat? 

— Da, spuse Harry supărat, dar am făcut-o doar pentru 
că... Vrăjitoarea cu monoclu îl întrerupse cu o voce 
răsunătoare. 

— Ai creat un Patronus capabil să zboare? 

— Da, zise Harry, pentru că... 

— Un Patronus concret? 

— Un - ce? spuse Harry. 

— Patronusul tău avea o formă bine definită? Adică era 
mai mult decât vapori sau fum? 

— Da, zise Harry, simțindu-se şi nerăbdător şi puţin 
disperat. Este un cerb, întotdeauna este un cerb. 

— Întotdeauna? tună doamna Bones. Ai mai creat un 
Patronus până acum? 

— Da, zise Harry, îl pot crea de mai bine de un an. 

— Şi ai cincisprezece ani? 

— Da, şi... 

— Ai învăţat asta la şcoală? 

— Da, m-a învăţat profesorul Lupin în anul trei, din 
cauza... 

— Impresionant, spuse doamna Bones, uitându-se în jos la 
el, un Patronus adevărat la vârsta lui... cu adevărat, cât se 
poate de impresionant. 

Unii dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din jur începuseră iar 
să şuşotească; unii dădeau din cap aprobator, însă alţii erau 
încruntaţi şi clătinau din cap cu o vădită neplăcere. 

— Nu se pune problema de cât de impresionantă a fost 
vraja, zise Fudge pe o voce nesigură. De fapt, cu cât a fost 
mai impresionantă, cu atât este mai rău, mă gândesc eu, 


având în vedere că băiatul a făcut-o chiar sub ochii unui 
Încuiat! 

Cei care se încruntaseră vorbiră acum în şoaptă, părând 
să fie de acord, însă mica şi ipocrita încuviinţare cu capul a 
lui Percy fu cea care îl făcu pe Harry să vorbească. 

— Am făcut-o din cauza Dementorilor! spuse el tare, 
înainte să îl mai poată întrerupe cineva din nou. 

Se aşteptase la mai multe şuşoteli, însă liniştea care se 
aşternu păru să fie chiar mai apăsătoare decât înainte. 

— Dementori? spuse doamna Bones după câteva clipe, 
ridicându-şi sprâncenele groase, până când fu cât pe-aci să 
îi cadă monoclul. Ce vrei să spui, băiete? 

— Vreau să spun că în gangul ăla au fost doi Dementori şi 
că ne-au atacat pe mine şi pe vărul meu! 

— A, spuse Fudge iar, cu un zâmbet maliţios, în timp ce se 
uita în jur la membrii Vrăjustiţiei, parcă invitându-i să se 
alăture glumei sale. Da. Da, mă gândeam eu că o să auzim 
ceva de genul acesta. 

— Dementori în Little Whinging? zise doamna Bones, cu o 
voce foarte surprinsă. Nu înţeleg... 

— Chiar nu înţelegi, Amelia? zise Fudge, zâmbind în 
continuare. Dă-mi voie să îţi explic. S-a tot gândit şi a ajuns 
la concluzia că Dementorii ar fi o scuză cât se poate de 
potrivită, Încuiaţii nu pot să-i vadă pe Dementori, nu-i aşa, 
băiete? Foarte convenabil, extrem de convenabil... aşa că 
nu avem decât cuvântul tău şi nici un martor... 

— Nu mint! spuse Harry tare, acoperind un nou val de 
şoapte din partea curţii de judecată. Au fost doi, care 
veneau din câte un capăt al gangului, totul s-a întunecat, s-a 
făcut frig, iar eu vărul meu i-am simţit şi am luat-o la fugă... 

— De ajuns, de ajuns! zise Fudge, cu o expresie plină de 
superioritate pe chip. Îmi cer scuze că întrerup ceea ce 
sunt sigur că ar fi fost o poveste bine închegată... 

Dumbledore îşi drese vocea. Vrăjustiţia amuţi. 

— De fapt, mai avem un martor al prezenţei Dementorilor 
în acel gang, zise el. În afară de Dudley Dursley. 


Faţa dolofană a lui Fudge păru să se ofilească, de parcă ar 
fi golit-o cineva de aer. Pentru câteva clipe se uită în jos la 
Dumbledore cu ochii mari, apoi, cu înfăţişarea unui om care 
încerca să îşi vină în fire, spuse: 

— Dumbledore, mă tem că nu mai avem timp să ascultăm 
alte poveşti cusute cu aţă albă. Vreau să rezolvăm totul cât 
se poate de repede... 

— S-ar putea să mă înşel, spuse Dumbledore binevoitor, 
însă sunt sigur că în Carta Drepturilor Vrăjustiţiei acuzatul 
are dreptul să prezinte martori la proces, nu? Doamnă 
Bones, nu este aceasta metoda Departamentului de Punere 
în Vigoare a Legilor? continuă el, adresându-se vrăjitoarei 
cu monoclu. 

— Aşa este, zise doamna Bones. Perfect adevărat. 

— Mă rog, fie! se răsti Fudge. Unde este această 
persoană? 

— Am adus-o cu mine, zise Dumbledore. E chiar la uşă. 
să...? 

— Nu - Weasley, du-te tu! răcni Fudge la Percy, care se 
ridică imediat, cobori în grabă treptele de piatră din loja 
judecătorilor şi trecu în fugă pe lângă Dumbledore şi Harry, 
fără să se uite la ei. 

O clipă mai târziu, Percy se întoarse, urmat de doamna 
Figg. Părea speriată şi mai ciudată ca niciodată. Harry îşi 
dorea să-i fi dat prin cap să-şi schimbe papucii de casă. 

Dumbledore se ridică şi îi oferi locul său doamnei Figg, 
creând un altul pentru el. 

— Numele complet? zise Fudge tare, după ce doamna 
Figg se aşezase neliniştită chiar pe marginea fotoliului. 

— Arabella Doreen Figg, spuse doamna Figg cu o voce 
tremurândă. 

— Cine sunteţi de fapt? zise Fudge pe un ton superior şi 
plictisit. 

— Locuiesc în Little Whinging, aproape de casa unde 
trăieşte Harry Potter, zise doamna Figg. 


— Noi nu avem înregistrată nici o altă vrăjitoare sau un alt 
vrăjitor în afară de Harry Potter, spuse doamna Bones 
imediat. Această situaţie a fost mereu monitorizată 
îndeaproape, având... având în vedere evenimentele 
trecute. 

— Sunt o Non, zise doamna Figg. Aşa că probabil că nu m- 
aţi înregistrat, nu-i aşa? 

— O Non, da? spuse Fudge, privind-o cu atenţie. O să 
verificăm asta. Puteţi să lăsaţi detaliile descendenţei 
dumneavoastră asistentului meu, Weasley. Apropo, Nonii îi 
pot vedea pe Dementori? întrebă el, uitându-se în stânga şi 
în dreapta băncii. 

— Da, putem! spuse doamna Figg indignată. 

Fudge se uită iar la ea, cu sprâncenele ridicate. 

— Foarte bine, zise el nepăsător. Care este varianta 
dumneavoastră? 

— leşisem să cumpăr mâncare de pisici de la magazinul 
din colţ, din capătul Căii Wisteria, în jurul orei nouă, în 
seara zilei de doi august, spuse doamna Figg ca din puşcă, 
de parcă ar fi învăţat ce să spună pe de rost, când am auzit 
un zgomot din gangul dintre Aleea Magnoliei şi Calea 
Wisteria. Când m-am apropiat de intrarea în gang, am văzut 
nişte Dementori care fugeau... 

— Fugeau? zise doamna Bones tranşant. Dementorii nu 
fug, plutesc. 

— Asta am vrut să spun, zise doamna Figg repede, lăsând 
să-i apară nişte pete roz în obrajii ofiliţi. Plutind de-a lungul 
gangului către doi băieţi, din câte mi-am dat seama. 

— Cum arătau? zise doamna Bones, închizându-şi ochii pe 
jumătate, astfel încât marginea monoclului se pierdu în 
piele. 

— Păi, unul era foarte mare şi celălalt destul de slab... 

— Nu, nu, spuse doamna Bones nerăbdătoare. 
Dementorii... descrieţi-i. 

— Ah, spuse doamna Figg, şi mai îmbujorată. Erau mari. 
Mari şi purtau pelerine. 


Lui Harry i se păru că, indiferent ce-ar fi spus doamna 
Figg, lăsa impresia că nu văzuse un Dementor decât în 
poze, iar poza nu putea să ilustreze cum erau aceste fiinţe 
în realitate: modul sinistru în care se mişcau, plutind la 
câţiva centimetri de pământ; mirosul de putrefacție pe care 
îl răspândeau; sau acel zgomot îngrozitor, ca un horcăit 
muribund, pe care îl făceau când absorbeau aerul din jur... 

În al doilea rând, un vrăjitor bondoc, cu o mustață mare şi 
neagră, se apropie ca să-i şoptească ceva la ureche vecinei 
sale, o vrăjitoare cu părul creţ. Aceasta zâmbi şi încuviinţă 
din cap. 

— Mari şi îmbrăcaţi cu pelerine, repetă doamna Bones cu 
calm, în timp ce Fudge pufni în bătaie de joc. Am înţeles. 
Altceva? 

— Da, zise doamna Figg. l-am simţit. S-a făcut frig peste 
tot, şi să ştiţi că era o seară foarte călduroasă de vară. Şi m- 
am simţit... de parcă nu ar mai fi fost deloc fericire pe 
lume... şi mi-am amintit... lucruri îngrozitoare... 

Vocea îi tremură şi amuţi. 

Ochii doamnei Bones se deschiseră puţin şi Harry văzu 
nişte urme roşii sub sprânceană, acolo unde îi intrase 
monoclul în piele. 

— Ce au făcut Dementorii? întrebă ea, şi Harry simţi un val 
de speranţă. 

— l-au atacat pe băieţi, zise doamna Figg, al cărei glas era 
acum mai încrezător şi mai puternic, iar roşeaţa din obraji 
începuse să se estompeze. Unul dintre ei căzuse. Celălalt se 
dădea în spate, încercând să-l ţină la distanţă pe Dementor. 
Acela era Harry. A făcut două încercări, creând însă doar 
vapori argintii. La a treia încercare, a creat un Patronus 
care s-a repezit la primul Dementor şi apoi, la îndemnul lui 
Harry, l-a alungat şi pe al doilea de lângă vărul său. Şi asta 
a fost... tot ce s-a întâmplat, încheie doamna Figg, oarecum 
nesatisfăcător. 

Doamna Bones se uită la doamna Figg în tăcere. Fudge nu 
o privea deloc, însă îşi tot frunzărea hârtiile. Într-un târziu, 


ridică privirea şi zise, destul de agresiv: 

— Deci, asta aţi văzut? 

— Asta a fost tot ce s-a întâmplat, repetă doamna Figg. 

— Foarte bine, spuse Fudge. Sunteţi liberă. 

Doamna Figg aruncă o privire speriată de la Fudge la 
Dumbledore, apoi se ridică şi merse târşâit spre ieşire. 
Harry auzi cum se închide uşa în urma ei. 

— Nu a fost un martor foarte convingător, zise Fudge cu 
superioritate. 

— A, nu aş fi atât de sigură, zise doamna Bones, cu vocea 
ei răsunătoare. Este clar că a descris foarte bine efectele 
unui atac al Dementorilor. Şi nu pot să-mi dau seama de ce 
ar spune că au fost acolo dacă nu ar fi fost cu adevărat. 

— Însă Dementori care să se plimbe... printr-o suburbie 
Încuiată şi pur şi simplu să se nimerească să dea peste un 
vrăjitor? pufni Fudge. Şansele trebuie să fi fost foarte, 
foarte mici. Nici măcar Bagman nu ar fi pariat pe... 

— A, cred că nici unul dintre noi nu este de părere că 
Dementorii erau acolo din întâmplare, spuse Dumbledore 
calm. 

Vrăjitoarea care stătea în dreapta lui Fudge, cu chipul în 
umbră, se mişcă puţin, dar toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi 
şi tăcuţi. 

— Şi ce ar trebui să însemne asta? întrebă Fudge pe un 
ton glacial. 

— Înseamnă că eu cred că li s-a ordonat să meargă acolo, 
spuse Dumbledore. 

— Cred că ar trebui să existe o înregistrare undeva, dacă 
cineva le-a ordonat unor Dementori să se plimbe prin Little 
Whinging! răcni Fudge. 

— Nu şi dacă în ultimul timp Dementorii primesc ordine de 
la altcineva decât de la Ministerul Magiei, zise Dumbledore 
calm. 'Ţi-am împărtăşit deja părerea mea în ceea ce priveşte 
acest subiect, Cornelius. 

— Da, aşa este, spuse Fudge cu voce tare, şi nu ara nici un 
motiv care să mă împiedice să cred că părerile tale sunt mai 


mult decât nişte simple vorbe în vânt, Dumbledore. 
Dementorii rămân în Azkaban şi fac tot ce le cerem noi să 
facă. 

— Atunci, zise Dumbledore încet, dar limpede, trebuie să 
ne întrebăm de ce cineva din Minister le-a ordonat unor 
Dementori să se ducă în acel gang pe doi august. 

În liniştea desăvârşită care întâmpină aceste cuvinte, 
vrăjitoarea din dreapta lui Fudge se aplecă în faţă, astfel 
încât Harry îi văzu chipul pentru prima oară. 

Arăta exact ca o broască mare şi palidă. Era destul de 
îndesată, cu o faţă lată, fără trăsături puternice, un gât la 
fel de mic ca al unchiului Vernon şi o gură foarte mare, cu 
buzele de culoarea cărbunelui. Avea ochii mari, rotunzi şi 
puţin exoftalmici. Chiar şi micuța fundă de catifea neagră 
prinsă în părul scurt şi creţ îi aducea aminte de o muscă 
mare, pe care era pe cale să o prindă cu limba sa lipicioasă. 

— Curtea îi dă cuvântul lui Dolores Jane Umbridge, 
Ministrul-adjunct, zise Fudge. 

Vrăjitoarea vorbi pe o voce subţire, agitată, ca de fetiţă, 
care îl şocă pe Harry; acesta se aşteptase la un mormăit. 

— Sunt sigură că trebuie să vă fi înţeles greşit, domnule 
profesor Dumbledore, spuse ea cu un surâs prostesc, care îi 
lăsă ochii mari şi rotunzi la fel de reci ca întotdeauna. Ce 
prostie din partea mea. Însă pentru un minuţel am avut 
senzaţia că sugeraţi că Ministerul Magiei a ordonat ca acest 
băiat să fie atacat! 

Râse ca un clopoțel, făcând ca lui Harry să i se ridice părul 
pe ceafă. Alături de ea râseră şi alţi câţiva membri ai 
Vrăjustiţiei. Însă era cât se poate de clar că nici unul dintre 
ei nu era cu adevărat amuzat. 

— Dacă este adevărat că Dementorii primesc ordine doar 
de la Ministerul Magiei, şi este adevărat şi că doi Dementori 
i-au atacat pe Harry şi pe vărul său cu o săptămână în 
urmă, atunci rezultă în mod logic că cineva din cadrul 
Ministerului ar putea să fi ordonat atacul, zise Dumbledore 


politicos. Desigur, aceşti Dementori ar fi putut să fie în afara 
controlului Ministerului... 

— Nu există nici un Dementor care să nu fie sub controlul 
Ministerului! se răsti Fudge, care se făcuse roşu ca un rac. 

Dumbledore îşi înclină capul într-o mică plecăciune. 

— Atunci Ministerul va face negreşit o anchetă completă, 
pentru a afla de ce erau Dementorii atât de departe de 
Azkaban şi de ce au atacat fără permisiune. 

— Nu tu decizi ce face sau nu face Ministerul Magiei, 
Dumbledore! tună Fudge, având acum o nuanţă de 
magenta de care unchiul Vernon ar fi fost mândru. 

— Bineînţeles că nu, spuse Dumbledore cu blândeţe. Eu 
doar îmi exprimam convingerea că această problemă nu va 
rămâne neinvestigată. 

Se uită la doamna Bones, care îşi aranjă monoclul şi îi 
întoarse privirea, încruntându-se puţin. 

— Aş vrea să vă reamintesc tuturor că nu comportamentul 
acestor Dementori, care s-ar putea să fie nişte produse ale 
imaginaţiei acestui băiat, este subiectul acestei audieri! zise 
Fudge. Suntem aici pentru a examina încălcarea Decretului 
Restricţiei Rezonabile a Vrăjitorilor Minori de către Harry 
Potter! 

— Desigur, spuse Dumbledore, însă prezenţa Dementorilor 
în acel gang este deosebit de importantă. Clauza numărul 
şapte a decretului susţine că magia poate fi folosită de faţă 
cu Încuiaţii în circumstanţe excepţionale, şi cum acele 
circumstanţe excepţionale includ situaţiile care pun în 
primejdie viaţa unui vrăjitor, a unei vrăjitoare, sau a 
oricăror magicieni, sau Încuiați care sunt prezenţi în 
momentul în care... 

— Vă mulţumim, dar cunoaştem foarte bine clauza 
numărul şapte! se răsti Fudge. 

— Desigur, zise Dumbledore respectuos. Atunci suntem de 
acord că folosirea Vrăjii Patronus de către Harry în această 
situaţie se încadrează exact în categoria circumstanțelor 
excepţionale pe care le descrie această clauză, nu? 


— Dacă au fost Dementori, ceea ce mă îndoiesc. 

— Aţi auzit-o de la un martor ocular, întrerupse 
Dumbledore. Dacă încă vă îndoiţi de veridicitatea celor 
spuse, chemaţi-o înapoi, puneţi-i iar întrebări. Sunt sigur că 
nu va avea nimic împotrivă. 

— Eu - asta - nu - bâigui Fudge, răsfoind hârtiile în faţa 
sa. Este - vreau ca asta să se termine azi, Dumbledore! 

— Dar, bineînţeles, nu ar conta de câte ori aţi audia un 
martor, dacă alternativa ar fi o gravă eroare judiciară, zise 
Dumbledore. 

— Eroare judiciară, pe naiba! spuse Fudge cât de tare 
putu. Te-ai deranjat vreodată să numeri câte poveşti de tot 
râsul a inventat băiatul acesta, Dumbledore, în timp ce 
încerca să acopere folosirea flagrantă a magiei în afara 
şcolii? Presupun că ai uitat de Vraja de Plutire pe care a 
folosit-o acum trei ani... 

— Nu am făcut-o eu, ci un spiriduş de casă! zise Harry. 

— AUZIŢI? răcni Fudge, gesticulând animat spre Harry. 
Un spiriduş de casă! Într-o casă de Încuiați! Haida-de. 

— Spiriduşul de casă despre care este vorba lucrează 
acum pentru Şcoala Hogwarts, zise Dumbledore. Dacă 
doriţi pot să-l chem aici într-o clipită, ca să vă dea detalii. 

— Eu - nu - nu am timp să ascult spiriduşi de casă! 
Oricum, nu este singura - şi-a umflat mătuşa, pentru 
numele lui Dumnezeu! strigă Fudge, dând cu pumnul în 
masa juraţilor şi zdruncinând o călimară. 

— Şi aţi fost foarte binevoitori atunci şi nu l-aţi acuzat, 
acceptând, bănuiesc, faptul că nici cei mai mari vrăjitori nu 
îşi pot controla întotdeauna sentimentele, zise Dumbledore 
calm, în timp ce Fudge încerca să şteargă cerneala de pe 
hârtii. 

— Şi nici n-am ajuns la ce face la şcoală. 

— Însă, având în vedere că Ministerul nu are autoritatea 
de a-i pedepsi pe elevii de la Hogwarts pentru purtarea din 
timpul şcolii, comportamentul lui Harry de acolo nu este 
relevant pentru această audiere, zise Dumbledore, la fel de 


politicos ca întotdeauna, însă având acum o urmă de 
răceală în voce. 

— Oho! zise Fudge. Nu este treaba noastră ce face la 
şcoală, da? Aşa crezi? 

— Ministerul nu are puterea de a-i exmatricula pe elevii de 
la Hogwarts, Cornelius, aşa cum ţi-am amintit în noaptea 
zilei de doi august, spuse Dumbledore. Şi nici nu are 
dreptul să confişte baghetele până când nu a fost dovedită 
cu succes veridicitatea acuzațiilor, aşa cum ţi-am reamintit 
tot în noaptea zilei de doi august. În graba ta lăudabilă de a 
te asigura de aplicarea a legii, se pare, fără să îţi fi dat 
seama, sunt sigur, că ai trecut tu însuţi cu vederea nişte 
legi. 

— Legile pot fi schimbate, spuse Fudge sălbatic. 

— Sigur că da, spuse Dumbledore, plecându-şi capul. Şi 
este evident că tu faci multe schimbări, Cornelius. Păi, în 
puţinele săptămâni care au trecut de când mi s-a cerut să 
părăsesc Vrăjustiţia, a început deja să devină un obicei 
susţinerea unui întreg proces penal pentru a rezolva simpla 
problemă a vrăjilor făcute de minori! 

Câţiva vrăjitori de deasupra lor se mişcară în scaune 
tulburaţi. Fudge prinse o nuanţă puţin mai închisă de 
cărămiziu, însă vrăjitoarea ca o broască din dreapta sa îl 
privea pe Dumbledore cu un chip inexpresiv. 

— Din câte ştiu eu, continuă acesta, nu există nici o lege în 
acest loc conform căreia să fie de datoria acestui tribunal 
să-l pedepsească pe Harry pentru vrăjile făcute. A fost 
acuzat de un anumit delict şi şi-a prezentat apărarea. Acum 
tot ce putem să facem, el şi cu mine, este să aşteptăm 
verdictul dumneavoastră. 

Dumbledore îşi uni iar vârfurile degetelor şi nu mai zise 
nimic. Fudge se uită urât la el, fiind evident că era mânios. 
Harry îl privi cu coada ochiului pe Dumbledore, căutând o 
încurajare; nu era foarte sigur că Dumbledore făcuse bine 
să reamintească Vrăjustiţiei că, de fapt, era timpul să ia o 
decizie. Însă şi de această dată, Dumbledore părea imun la 


încercarea lui Harry de a-i întâlni privirea. Se uită în 
continuare în sus, la băncile unde toată Vrăjustiţia se 
cufundase în conversații grăbite în şoaptă. 

Harry privi în jos. Inima, care părea să i se fi umflat, 
ajungând la o dimensiune anormală, îi palpita cu putere în 
coşul pieptului. Se aşteptase ca audierea să dureze mult 
mai mult. Nu era deloc convins că făcuse o impresie bună. 
De fapt, nu spusese prea multe. Ar fi trebuit să explice mai 
detaliat ce se întâmplase cu Dementorii, cum se 
împiedicase, cum şi el, şi Dudley aproape că fuseseră 
sărutaţi... 

De două ori se uită în sus la Fudge şi deschise gura pentru 
a vorbi, însă inima sa mărită îi astupa căile respiratorii şi de 
fiecare dată trase aer în piept şi îşi cobori din nou privirea 
asupra pantofilor. 

Atunci se opriră şoaptele. Harry vroia să se uite în sus la 
judecători, însă descoperi că era mult, mult mai uşor să îşi 
examineze şireturile în continuare. 

— Cine e pentru retragerea tuturor acuzațiilor? spuse 
vocea răsunătoare a doamnei Bones. 

Capul lui Harry se ridică brusc. Erau mâini ridicate, 
multe... mai mult de jumătate! Respirând foarte repede, 
încercă să le numere, dar, înainte să termine, doamna 
Bones spuse: 

— Şi cei pentru condamnare? 

Fudge ridică mâna; la fel şi vreo şase vrăjitori, inclusiv 
vrăjitoarea din dreapta sa, vrăjitorul mustăcios şi femeia cu 
părul creţ din al doilea rând. 

Fudge se uită în jur la toţi, arătând de parcă i-ar fi rămas 
ceva mare blocat în gât, apoi lăsă mâna jos. Trase aer în 
piept de două ori şi zise, cu o voce distorsionată de furie: 

— Foarte bine, foarte bine... retragerea tuturor 
acuzațiilor. 

— Minunat, zise Dumbledore vioi, ridicându-se sprinten, 
scoţându-şi bagheta şi făcând ca cele două fotolii de pânză 


cerată să dispară. Ei bine, ar cam trebui să plec. O zi bună 
tuturor. 

Şi, fără să se uite măcar o dată la Harry, ieşi repede din 
încăpere. 

CAPITOLUL IX. 

SUPĂRĂRILE DOAMNEI WEASLEY. 

Plecarea subită a lui Dumbledore îl luă pe Harry complet 
prin surprindere. Rămase pe loc acolo unde era, pe scaunul 
său cu lanţuri, luptându-se cu senzaţia de şoc şi de uşurare. 
Toţi membrii Vrăjustiţiei erau în picioare, vorbind şi 
adunându-şi hârtiile. Harry se ridică. Nimeni nu părea să-i 
acorde nici cea mai mică atenţie, în afara vrăjitoarei ca o 
broască din dreapta lui Fudge, care acum se uita în jos la el, 
şi nu la Dumbledore, ca până atunci. Ignorând-o, încercă să 
întâlnească privirea lui Fudge, sau pe cea a doamnei Bones, 
dorind să întrebe dacă putea să plece, însă Fudge părea 
foarte hotărât să nu îl observe pe Harry, iar doamna Bones 
era ocupată cu servieta ei, aşa că făcu câţiva paşi către 
ieşire şi, cum nu-l chemă nimeni înapoi, începu să meargă 
foarte repede. 

Ultimii paşi îi făcu în fugă, deschise uşa cu putere şi 
aproape că se ciocni de domnul Weasley, care stătea chiar 
în faţă, palid şi neliniştit. 

— Dumbledore nu a spus... 

— Retrase, zise Harry, închizând uşa în urma lui. Toate 
acuzaţiile au fost retrase! 

Zâmbind larg, domnul Weasley îl apucă pe Harry de umeri. 

— Harry, e minunat! Ei, bineînţeles că nu te-ar fi putut găsi 
vinovat, nu cu dovezile prezentate, dar chiar şi aşa, nu pot 
să pretind că nu am fost... 

Însă domnul Weasley se opri, pentru că uşa sălii de 
judecată tocmai se deschisese din nou. Membrii Vrăjustiţiei 
începeau să părăsească încăperea. 

— Pe barba lui Merlin! exclamă domnul Weasley uluit, 
trăgându-l pe Harry într-o parte, ca să le facă loc tuturor să 
treacă. Ai fost judecat de întreaga curte? 


— Cred că da, zise Harry încet. 

Unul sau doi vrăjitori îi făcură semn din cap lui Harry când 
trecură pe lângă el, iar câţiva, inclusiv doamna Bones, îi 
spuseră, „Neaţa, Arthur”, domnului Weasley, însă cei mai 
mulţi se uitară în altă parte. Cornelius Fudge şi vrăjitoarea 
ca o broască fură aproape ultimii care părăsiră temniţa. 
Fudge se purtă de parcă domnul Weasley şi Harry făceau 
parte din perete, însă vrăjitoarea se uită cercetător la 
Harry. Ultimul ieşit fu Percy. Ca şi Fudge, îi ignoră complet 
pe tatăl său şi pe Harry; trecu pe lângă ei, ţinând strâns în 
mână un sul mare de pergament şi un mănunchi de pene de 
rezervă; avea spatele perfect rigid şi nasul în vânt. Ridurile 
din jurul gurii domnului Weasley se accentuară puţin, dar, 
în afară de aceasta, nu mai dădu nici un semn că îşi văzuse 
cel de-al treilea fiu. 

— O să te duc direct înapoi ca să poţi să le dai şi celorlalţi 
vestea cea bună, zise el, făcându-i semn lui Harry să 
meargă înainte, după ce Percy urcă treptele către etajul 
nouă. O să te las în drum spre toaleta din Bethnal Green. 
Haide... 

— Şi ce o să faceţi cu toaleta? întrebă Harry, zâmbind. 

Deodată totul părea de cinci ori mai amuzant decât de 
obicei. Începea să se acomodeze cu gândul: fuseseră 
retrase acuzaţiile, avea să se întoarcă la Hogwarts. 

— A, este un antiblestem destul de simplu, spuse domnul 
Weasley în timp ce urcară scările, dar, Harry, problema nu 
este repararea pagubelor, ci mai degrabă atitudinea din 
spatele vandalismului. Păcălirea Încuiaţilor poate să le pară 
amuzantă unor vrăjitori, însă este exprimarea unui lucru 
mult mai profund şi mai neplăcut, iar eu, unul... 

Domnul Weasley se opri în mijlocul frazei. Tocmai 
ajunseseră pe coridorul de la etajul nouă şi Cornelius Fudge 
stătea la câţiva metri de ei, vorbind în şoaptă cu un bărbat 
înalt, cu părul blond, lins, şi cu chipul ascuţit şi palid. 

Cel din urmă se întoarse când le auzi paşii. Şi el se opri în 
mijlocul conversaţiei, iar ochii săi reci şi cenuşii se 


îngustară şi se aţintiră asupra feţei lui Harry. 

— Măi, măi, măi... Patronus Potter, zise Lucius Reacredință 
calm. 

Harry se simţi strivit, ca şi când s-ar fi lovit de ceva tare. 
Ultima dată văzuse acei ochi reci şi cenugşii prin găurile 
croite în gluga unui Devorator al Morţii, şi tot ultima dată 
auzise vocea acelui bărbat râzând într-un cimitir întunecat, 
în timp ce el era torturat de Lordul Cap-de-Mort. Lui Harry 
nu-i venea să creadă că Lucius Reacredință îndrăznea să-l 
privească în ochi; nu îi venea să creadă că era acolo, în 
Ministerul Magiei, şi nici că vorbea cu Cornelius Fudge, 
când Harry îi spusese lui Fudge cu nici o lună în urmă că 
Reacredință era un Devorator al Morţii. 

— Domnul ministru tocmai îmi povestea că ai scăpat ca 
prin urechile acului, Potter, spuse domnul Reacredință 
tărăgănat. Absolut uimitor, modul în care reuşeşti să te 
strecori mereu prin crăpături foarte înguste, mai exact... da 
un şarpe. 

Domnul Weasley îl apucă pe Harry de umăr, cu un gest 
prevenitor. 

— Da, zise Harry, da, sunt foarte bun la scăpat. 

Lucius Reacredință îşi ridică privirea către chipul 
domnului Weasley. 

— şi mai este şi Arthur Weasley! Ce cauţi aici, Arthur? 

— Aici lucrez, spuse domnul Weasley tranşant. 

— Ei, nu chiar aici, nu? zise dl. Reacredință, ridicându-şi 
sprâncenele şi uitându-se la uşă peste umărul domnului 
Weasley. Parcă erai la etajul doi... nu faci ceva care implică 
furtul obiectelor făcute de Încuiați şi vrăjirea lor la tine 
acasă? 

— Nu, se răsti domnul Weasley, ale cărui degete îi 
împungeau acum umărul lui Harry. 

— De fapt, ce căutaţi dumneavoastră aici? îl întrebă Harry 
pe Lucius Reacredință. 

— Nu cred că treburile mele personale cu domnul ministru 
sunt problema ta, Potter, zise Reacredință, netezindu-şi 


roba. 

Harry auzi limpede un zornăit delicat a ceea ce părea să 
fie un buzunar plin cu galbeni. 

— Zău, doar pentru că eşti preferatul lui Dumbledore, nu 
trebuie să te aştepţi la aceeaşi indulgență şi de la noi 
ceilalţi... ce ziceţi, domnule ministru, să mergem la 
dumneavoastră în birou? 

— Desigur, spuse Fudge, întorcându-le spatele lui Harry 
domnului Weasley. Pe aici, Lucius. 

Plecară împreună, vorbind încet. Domnul Weasley nu îşi 
luă mâna de pe umărul lui Harry până când dispărură în 
lift. 

— De ce nu a aşteptat în faţa biroului lui Fudge, dacă 
aveau treburi de rezolvat? izbucni Harry furios. Ce căuta 
aici? 

— Dacă mă întrebi pe mine, încerca să se strecoare în sala 
de judecată, zise domnul Weasley, părând foarte agitat şi 
uitându-se peste umăr, de parcă s-ar fi asigurat că nu putea 
să îi audă nimeni. Încerca să afle dacă ai fost sau nu 
exmatriculat. O să-i trimit un mesaj lui Dumbledore după ce 
te duc la sediu, ar trebui să ştie că Reacredință a vorbit iar 
cu Fudge. 

— Şi, de fapt, ce treburi personale au ei doi? 

— Aur, presupun, zise domnul Weasley supărat. 
Reacredință tot împarte cu generozitate în stânga şi în 
dreapta de ani întregi... Îl ajută să ajungă la oamenii care 
trebuie... atunci le poate cere favoruri... poate să amâne 
legi pe care nu le vrea promulgate... a, Lucius Reacredință 
are foarte multe relaţii. 

Sosi liftul; era gol, în afara unui cârd de mesaje care 
zburară în jurul capului domnului Weasley, când acesta 
apăsă pe butonul către atrium şi uşile se închiseră cu 
zgomot. Încercă să le dea la o parte enervat. 

— Domnule Weasley, spuse Harry încet, dacă Fudge 
întâlneşte cu nişte Devoratori ai Morţii ca Reacredință, 


dacă se întâlneşte singur cu ei, de unde ştim că nu au 
aruncat Blestemul Imperius asupra lui? 

— Să nu crezi că nu ne-am gândit şi noi, Harry, şopti 
domnul Weasley. Dar Dumbledore crede că Fudge 
acţionează după cum îl taie capul momentan - ceea ce, 
după cum spune Dumbledore, nu este o veste foarte bună. 
Ar fi mai bine să nu vorbim despre asta acum, Harry. 

Uşile se deschiseră, iar ei ajunseră în atriumul acum 
aproape părăsit. Eric, vrăjitorul de pază, era ascuns iar în 
spatele Profetului zilei. Tocmai trecuseră pe lângă fântâna 
aurie, când Harry îşi aduse aminte de ceva. 

— Staţi puţin... Îi spuse el domnului Weasley şi, scoţându- 
şi săculeţul cu bani din buzunar, se întoarse la fântână. 

Ridică privirea către chipul vrăjitorului chipeş, însă de 
aproape lui Harry i se păru cam şters şi distrat. Vrăjitoarea 
purta un zâmbet insipid, ca la un concurs de frumuseţe, şi, 
din câte ştia Harry despre goblini şi centauri, era foarte 
puţin probabil să se uite aşa fermecaţi la nişte oameni, 
oricine ar fi ei. Doar atitudinea spiriduşului de casă, de o 
senilitate desăvârşită, părea convingătoare. Zâmbind, cu 
gândul la ce ar zice Hermione dacă ar vedea statuia 
spiriduşului, Harry răsturnă săculeţul şi goli în bazin nu 
doar zece galioni, ci întreg conţinutul. 

— Ştiam eu! strigă Ron, sărind în sus. Lu reuşeşti să scapi 
tot timpul! 

— N-aveau cum să nu retragă acuzaţiile, zise Hermione, 
care păruse sfârşită de teamă înainte ca Harry să intre în 
bucătărie, iar acum ţinea o mână tremurândă peste ochi. 
Nu erau deloc fondate, deloc. 

— Însă toată lumea pare destul de uşurată, având în 
vedere că ştiaţi cu toţii că o să scap, zise Harry zâmbind. 

Doamna Weasley îşi ştergea faţa cu şorţul, iar Fred, 
George şi Ginny imitau un fel de dans de război, cu un 
cântec care suna astfel: A scăpat, a scăpat, a scăpat... 

— Ajunge! Liniştiţi-vă! strigă domnul Weasley, deşi zâmbea 
şi el. Auzi, Sirius, Lucius Reacredință era la Minister... 


— Poftim? zise Sirius tăios. 

— A scăpat, a scăpat, a scăpat... 

— Voi trei, terminaţi! Da, l-am văzut vorbind cu Fudge la 
etajul nouă, după care s-au dus împreună la Fudge în birou. 
Dumbledore ar trebui să ştie. 

— Absolut, spuse Sirius. Îi spunem noi, nu-ţi face griji. 

— Păi, ar fi bine să plec, mă aşteaptă o toaletă care vomită 
în Bethnal Green. Molly, o să întârzii, îi ţin locul lui 'Tonks, 
dar Kingsley s-ar putea să apară la cină... 

— A scăpat, a scăpat, a scăpat... 

— Ajunge - Fred - George - Ginny! zise doamna Weasley, 
în timp ce domnul Weasley ieşea din bucătărie. Harry, 
dragul meu, vino şi stai jos, mănâncă ceva, abia dacă te-ai 
atins de micul dejun. 

Ron şi Hermione se aşezară vizavi de el, părând mai 
fericiţi decât fuseseră de când băiatul ajunsese în Casa 
Cumplită, ia sentimentul de uşurare jucăuşă al lui Harry, 
care fusese oare cum afectat de întâlnirea cu Lucius 
Reacredință, se reîntoarse. Casa mohorâtă era dintr-o dată 
mai caldă şi mai primitoare; chiar şi Kreacher păru mai 
puţin urât când îşi băgă nasul ca un rât în bucătărie, ca să 
verifice sursa gălăgiei. 

— Sigur, după ce a apărut Dumbledore lângă tine, nu mai 
aveau cum să te găsească vinovat, spuse Ron fericit, 
încărcând acum farfuriile tuturor cu grămezi de piure de 
cartofi. 

— Da, chiar mi-a venit în ajutor, spuse Harry. 

Avea senzaţia că ar părea deosebit de nerecunoscător, şi 
în orice caz copilăros, dacă ar spune: „Iotuşi, mi-aş dori să 
fi vorbit cu mine. Sau măcar să se fi uitat la mine.” 

Şi, în timp ce se gândi la asta, cicatricea de pe frunte îl 
ustură atât de tare, încât îşi puse mâna pe ea. 

— Ce s-a întâmplat? zise Hermione speriată. 

— Cicatricea, murmură Harry. Însă nu e nimic... mi se 
întâmplă mereu în ultimul timp... 


Nici unul dintre ceilalţi nu observase ceva; acum toţi se 
serveau cu mâncare, în timp ce se bucurau de scăparea ca 
prin urechile acului a lui Harry; Fred, George şi Ginny încă 
mai cântau. Hermione părea destul de neliniştită, însă, 
înainte să poată spuse ceva, Ron zise fericit: 

— Pariez că astă seară vine Dumbledore, ca să 
sărbătorească şi el cu noi. 

— Nu cred că o să poată, Ron, zise doamna Weasley, 
punând un platou imens cu friptură de pui în faţa lui Harry. 
Este foarte ocupat momentan. 

— A SCĂPAT, A SCĂPAT, A SCĂPAT... 

— TĂCEŢI DIN GURĂ! tună doamna Weasley. 

Pe parcursul următoarelor câteva zile, Harry nu putu să 
nu observe că exista o persoană în Casa Cumplită, numărul 
doisprezece, care nu părea cu totul încântată că el avea să 
se întoarcă la Hogwarts. Sirius afişase o aparentă fericire 
când auzise pentru prima oară veştile, dând mâna cu Harry 
şi zâmbind la fel ca toţi ceilalţi. Curând după aceea, însă, 
deveni mai posomorât şi mai sumbru decât înainte, vorbind 
mai puţin cu toată lumea, chiar şi cu Harry şi petrecând din 
ce în ce mai mult timp închis în dormitorul mamei sale cu 
Buckbeak. 

— Să nu cumva să te simţi vinovat! zise Hermione 
hotărâtă, după ce Harry le împărtăşise ei şi lui Ron o parte 
din sentimentele sale, în timp ce frecau un dulap mucegăit 
de la etajul trei, câteva zile mai târziu. Locul tău este la 
Hogwarts, iar Sirius o ştie. Sinceră să fiu, eu cred că este 
egoist. 

— Eşti puţin cam dură, Hermione, zise Ron, încruntându- 
se, în timp ce încerca să îşi curețe degetul de nişte mucegai 
care se lipise bine de degetul său. Nici tu nu ai vrea să fii 
blocată în casa asta de una singură. 

— Nu o să fie singur! spuse Hermione. Este sediul 
Ordinului Phoenix, nu-i aşa? Pur şi simplu şi-a făcut iluzii că 
Harry o să vină să stea aici cu el. 


— Nu cred că este adevărat, zise Harry, storcându-şi 
cârpa. Nu mi-a dat un răspuns clar când l-am întrebat dacă 
pot să locuiesc cu el. 

— Pur şi simplu nu a vrut să-şi facă şi mai multe iluzii, zise 
Hermione cu înţelepciune. Şi probabil că s-a simţit el însuşi 
puţin vinovat, pentru că am impresia că într-un fel spera să 
[ii exmatriculat. Atunci aţi fi fost amândoi nişte proscrişi. 

— Termină! spuseră Ron şi Harry într-un glas, dar 
Hermione doar ridică din umeri. 

— Cum vreţi. Dar cred că mama lui Ron are dreptate şi 
Sirius nu îşi mai dă seama dacă eşti tu sau tatăl tău, Harry. 
— Deci crezi că nu e întreg la minte? zise Harry enervat. 
— Nu, cred doar că a stat singur foarte mult timp, spuse 

Hermione. 

În acel moment, doamna Weasley intră în dormitor în 
spatele lor. 

— Încă nu aţi terminat? zise ea, căutând ceva în dulap. 

— Credeam că ai venit ca să ne spui să luăm o pauză! zise 
Ron cu amărăciune. Ştii de cât mucegai am scăpat de când 
am venit aici? 

— Erai tare dornic să ajuţi Ordinul, spuse doamna Weasley. 
Poţi să îţi aduci contribuţia făcând ca locul ăsta să fie într- 
adevăr locuibil. 

— Mă simt ca un spiriduş de casă. 

— Ei bine, acum că înţelegi ce vieţi groaznice duc, poate 
că o să fii puţin mai activ în S. P A. S.! spuse Hermione 
încrezătoare, în timp ce doamna Weasley îi lăsă să-şi vadă 
de treabă. Ştii, poate că nu ar fi o idee rea să le arătăm 
oamenilor cât este de oribil să faci tot timpul curăţenie - am 
putea să facem o curăţenie sponsorizată în camerei de zia 
Cercetaşilor. Toate câştigurile ar ajunge la S. P A. S., ar 
ajuta la conştientizarea problemei şi s-ar strânge şi fonduri. 

— Te sponsorizez eu, numai să nu mai vorbeşti de S.P A. 
S., murmură Ron pe un ton enervat, însă în aşa fel încât să-l 
audă doar Harry. 


Pe măsură ce se apropia sfârşitul vacanței, Harry se trezi 
visând cu ochii deschişi la Hogwarts din ce în ce mai des; 
abia aştepta să îl revadă pe Hagrid, să joace vâjthaţ, chiar 
să se plimbe printre straturile de legume până la serele de 
lerbologie; ar fi fost un regal doar să părăsească această 
casă veche, plină de praf, unde jumătate dintre dulapuri 
erau încă zăvorâte şi Kreacher lansa insulte din umbră 
când treceai pe lângă el, deşi Harry avea grijă să nu spună 
nimic de genul acesta când era Sirius prin preajmă. 

Adevărul era că viaţa în sediul mişcării anti-Cap-de-Mort 
nu era nici pe departe atât de interesantă sau antrenantă 
cum se aşteptase Harry înainte să o trăiască pe pielea sa. 
Deşi membrii Ordinului Phoenix veneau şi plecau în mod 
regulat, rămânând uneori la masă, în alte dăţi stând doar 
câteva minute şi vorbind în şoaptă, doamna Weasley avea 
grijă ca Harry şi ceilalţi să nu poată trage cu urechea (fie ea 
Extensibilă sau normală) şi nimeni, nici măcar Sirius, nu 
părea să fie de părere că Harry trebuia să ştie mai multe 
decât auzise în seara sosirii. 

Chiar în ultima zi de vacanţă, Harry curăța cuşca lui 
Hedwig de pe dulap, când Ron intră în cameră, aducând 
câteva plicuri. 

— Au venit listele cu manualele, zise el, aruncând unul 
dintre plicuri spre Harry, care stătea în picioare pe un 
scaun. Era şi timpul, credeam că au uitat, de obicei vin mult 
mai devreme... 

Harry mătură ultimele găinaţuri într-un sac şi îl aruncă 
peste capul lui Ron într-un coş de gunoi care îl înghiţi şi 
râgâi cu putere. Apoi îşi deschise scrisoarea. Conţinea două 
foi de pergament: una care reamintea, ca de obicei, că 
semestrul începea pe întâi septembrie; cealaltă în care i se 
spunea de ce cărţi urma să aibă nevoie în anul care stătea 
să înceapă. 

— Doar două noi, zise el, citind lista, Cartea standard de 
vrăji, Anul 5, de Miranda Şoimtimid, şi Teoria magică a 
apărării, de Wilbert Slinkhard. 


Poc. 

Fred şi George îşi făcură Apariţia chiar lângă Harry. Acum 
era atât de obişnuit cu asta, încât nici măcar nu căzu de pe 
scaun. 

— Tocmai ne gândeam cine a adăugat cartea lui Slinkhard, 
zise Fred, începând conversaţia. 

— Fiindcă asta înseamnă că Dumbledore a găsit un nou 
profesor de Apărare contra Magiei Negre, spuse George. 

— Era şi timpul, zise Fred. 

— La ce te referi? întrebă Harry, ajungând lângă ei. 

— Păi, acum câteva săptămâni i-am auzit vorbind pe mama 
şi pe tata cu Urechile Extensibile, îi spuse Fred lui Harry, şi, 
din câte ziceau, lui Dumbledore îi era foarte greu să 
găsească pe cineva care să accepte postul în acest an. 

— Nu este deloc surprinzător, dacă te gândeşti la ce s-a 
întâmplat cu ultimii patru, nu? spuse George. 

— Unul concediat, unul mort, unul cu memoria ştearsă şi 
unul închis nouă luni într-un cufăr, zise Harry, numărându-i 
pe degete. Da, înţeleg ce vrei să spui. 

— Ron, ce-i cu tine? întrebă Fred. 

Ron nu răspunse. Harry se uită în jur. Ron stătea complet 
nemişcat, cu gura uşor întredeschisă, uitându-se cu ochii 
mari la scrisoarea de la Hogwarts. 

— Ce s-a întâmplat? zise Fred nerăbdător, ducându-se 
lângă Ron ca să-i citească pergamentul peste umăr. 

Şi Fred rămase cu gura căscată. 

— Perfect? zise el, holbându-se la scrisoare fără a-i veni să 
creadă. Perfect? 

George sări înainte, înşfăcă plicul din cealaltă mână a lui 
Ron şi îl răsturnă. Harry văzu ceva roşu cu auriu căzându-i 
în palmă lui George. 

— Imposibil, zise George pe un ton şters. 

— Trebuie să fie o greşeală, spuse Fred, smulgând 
scrisoarea din mâna lui Ron şi ţinând-o în lumină, de parcă 
ar fi căutat o pată de apă. Nimeni în deplinătatea 
facultăţilor mintale nu l-ar face pe Ron Perfect. 


Capetele gemenilor se întoarseră la unison şi amândoi se 
uitară la Harry cu ochii mari. 

— Am crezut că-i rândul tău! spuse Fred, pe un ton care 
sugera că Harry îi păcălise cumva. 

— Am crezut că Dumbledore urma să te aleagă pe tine! 
zise George indignat. 

— După ce ai câştigat Turnirul Trivrăjitor şi tot tacâmul! 
zise Fred. 

— Presupun că toate chestiile alea trebuie să fi atârnat 
împotriva lui, îi spuse Fred lui George. 

— Da, zise Fred încet. Da, le-ai făcut prea multe probleme, 
amice. Mă rog, măcar unul dintre voi îşi ştie priorităţile. 

Se duse la Harry şi îl bătu pe umăr, în timp ce îi arunca o 
privire nimicitoare lui Ron. 

— Perfect... micuțul Ronnie cel Perfect. 

— Aaaah, mama o să fie îngrozitoare, mormăi George, 
aruncându-i înapoi insigna lui Ron, de parcă ar fi putut să-l 
contamineze. 

Ron, care încă nu spusese nimic, luă insigna, se uită la ea o 
clipă, apoi i-o întinse lui Harry, de parcă ar fi cerut în tăcere 
confirmarea că era adevărată. Harry o luă de la el. Pe leul 
Cercetaşilor era gravat un „P” mare. Văzuse o insignă 
identică în pieptul lui Percy în prima sa zi la Hogwarts. 

Uşa se dădu în lături. Hermione intră ca o furtună în 
cameră, rumenă în obraji şi cu părul fluturându-i. Avea un 
plic în mână. 

— Ai... ai primit...? 

Zări insigna în mâna lui Harry şi scoase un țipăt. 

— Ştiam eu! zise ea entuziasmată, arătând scrisoarea. Şi 
eu, Harry, şi eu! 

— Nu, zise Harry repede, punând imediat insigna înapoi în 
mâna lui Ron. Ron, nu eu. 

— El - poftim? 

— Ron este Perfect, nu eu, spuse Harry. 

— Ron? zise Hermione, rămânând cu gura căscată. Dar... 
eşti sigur? Adică... 


Se făcu roşie ca focul, când Ron se uită la ea cu o expresie 
sfidătoare pe chip. 

— Este numele meu pe scrisoare, zise el. 

— Eu... spuse Hermione, părând cu totul uluită. Eu... păi... 
uau! Bravo, Ron! Este extrem de... 

— Neaşteptat, spuse George, încuviinţând din cap. 

— Nu, zise Hermione, roşind mai tare ca niciodată, nu, nu 
este... Ron a făcut o grămadă de... este foarte... 

Uşa din spatele ei se deschise puţin mai larg şi doamna 
Weasley intră cu spatele în cameră, aducând un maldăr de 
robe proaspăt spălate. 

— Ginny mi-a zis că în sfârşit a venit lista cu cărţile, zise 
ea, uitându-se în jur la toate plicurile, ducându-se lângă pat 
şi începând să sorteze robele în două mormane. Dacă mi le 
daţi mie, mă duc pe Aleea Diagon după-amiaza asta şi vă 
cumpăr cărţile, în timp ce voi vă faceţi bagajele. Ron, o să 
trebuiască să-ţi mai cumpăr o pijama, asta este prea scurtă 
cu cel puţin doisprezece centimetri, nu pot să cred cât de 
repede creşti... ce culoare preferi? 

— la-i una roşu cu auriu, ca să se asorteze cu insigna, zise 
George, zâmbind batjocoritor. 

— Să se asorteze cu ce? spuse doamna Weasley netedă, 
împachetând o pereche de şosete maro şi punându-le peste 
maldărul lui Ron. 

— Cu insigna, spuse Fred, părând să vrea să termine cât 
mai repede cu partea cea mai neplăcută. Noua şi 
strălucitoarea sa insignă de Perfect. 

Dură puţin până când cuvintele lui Fred pătrunseră 
dincolo de preocuparea doamnei Weasley pentru pijama. 

— Insigna... dar... Ron, nu-mi spune că eşti...? 

Ron îşi ridică insigna. 

Doamna Weasley scoase un țipăt la fel cu cel al lui 
Hermione. 

— Nu pot să cred! Nu pot să cred! Vai, Ron, minunat! 
Perfect! La fel ca toţi din familie! 


— Şi eu şi Fred ce suntem, vecinii? spuse George indignat, 
în timp ce mama sa îl împinse la o parte şi îşi aruncă braţele 
în jurul mezinului. 

— Stai să audă tatăl tău! Ron, sunt atât de mândră de tine, 
ce veste minunată, ai putea ajunge premiantul şcolii, exact 
ca Bill şi Percy, este primul pas! Vai, ce întâmplare, cu 
atâtea griji, sunt încântată, vai, Ronnie... 

Fred şi George scoaseră câteva zgomote scârbite în 
spatele ei, dar doamna Weasley nu îşi dădu seama; cu 
braţele strânse în jurul gâtului lui Ron, îi acoperea cu 
pupături faţa care i se făcuse de un roşu mai aprins decât 
cel de pe insignă. 

— Mamă... nu... mamă, vino-ţi în fire... murmură el, 
încercând să o facă să îl lase în pace. 

Îi dădu drumul şi zise pe nerăsuflate: 

— Ei bine, ce să fie? Lui Percy i-am dat o bufniţă, însă, 
desigur, tu ai una deja. 

— C-ce vrei să spui? zise Ron, părând să nu îndrăznească 
să-şi creadă urechilor. 

— Trebuie să primeşti o recompensă frumoasă! zise 
doamna Weasley cu drag. Ce zici de o nouă serie de robe? 

— I-am luat deja, zise Fred acru, care părea să regrete cu 
adevărat această generozitate. 

— Sau un cazan nou, cel vechi al lui Charlie a început să 
ruginească. Sau un alt şobolan, ţi-a plăcut întotdeauna de 
Scabbers... 

— Mamă, spuse Ron plin de speranţă, pot să primesc o 
mătură nouă? 

Doamnei Weasley îi cam pieri zâmbetul; măturile erau 
scumpe. 

— Nu una foarte bună! se grăbi să adauge Ron. Doar - 
doar una nouă... 

Doamna Weasley ezită, iar apoi zâmbi. 

— Sigur că da... ar trebui să plec, dacă am de cumpărat şi 
o mătură. Ne vedem mai târziu... micuțul Ronnie, Perfect! 


Şi nu uitaţi să vă pregătiţi cuferele... Perfect... vai, m-a 
apucat tremuratul! 

Îl mai pupă o dată pe Ron pe obraz, îşi trase nasul cu 
putere şi ieşi valvârtej din cameră. 

Fred şi George se uitară unul la altul. 

— Nu te superi dacă noi nu te pupăm, nu-i aşa, Ron? zise 
Fred cu o voce fals neliniştită. 

— Am putea face o reverență, dacă vrei, spuse George. 

— Ah, terminaţi, zise Ron, încruntându-se la ei. 

— Sau ce? spuse Fred, cu un rânjet malefic pe chip. O să 
ne dai ore de detenţie? 

— Mi-aş dori să-l văd încercând, zise George batjocoritor. 

— Ar putea să o facă, dacă nu aveţi grijă! spuse Hermione 
supărată. 

Fred şi George izbucniră în râs şi Ron şopti: 

— Las-o baltă, Hermione. 

— O să trebuiască să avem grijă ce facem, George, spuse 
Fred, prefăcându-se că tremură, cu ăştia doi pe urmele 
noastre... 

— Da, se pare că în sfârşit s-au terminat zilele noastre de 
încălcare a legilor, zise George, dând din cap. 

Şi, cu un alt poc răsunător, gemenii Dispărură. 

— Ăştia doi! spuse Hermione mânioasă, uitându-se La 
tavanul dincolo de care putea să-i audă pe Fred şi pe 
George râzând în hohote în camera de deasupra. Nu îi băga 
în seamă, Ron, sunt doar invidioşi! 

— Nu cred că sunt invidioşi, spuse Ron şovăitor, uitându-se 
şi el la tavan. Mereu au zis că numai idioţii ajung Perfecţi... 
Totuşi, adăugă el pe un ton mai vesel, nu au avut niciodată 
mături noi! Mi-aş dori să merg cu mama şi să aleg... nu va 
putea niciodată să îşi permită o... Nimbus, dar a apărut 
noua Măturin, asta ar fi grozavă... da, cred că o să mă duc 
să-i spun că aş vrea o Măturin, ca să ştie... 

leşi grăbit din cameră, lăsându-i pe Harry şi pe Hermione 
singuri. 


Dintr-un motiv doar de el ştiut, Harry îşi dădu seama că nu 
vroia să se uite la Hermione. Se întoarse spre patul său, îşi 
luă maldărul de robe curate pe care le pusese doamna 
Weasley acolo şi străbătu camera până la cufăr. 

— Harry? zise Hermione încet. 

— Bravo, Hermione, spuse Harry atât de călduros, încât 
nu semăna deloc cu vocea lui, şi evitând în continuare să c 
privească. Extraordinar. Perfect. Minunat. 

— Mersi, zise Hermione. Hm - Harry - pot să o împrumut 
pe Hedwig ca să le spun părinţilor mei? O să fie tare 
mulţumiţi - adică Perfect este un cuvânt care le place tare 
mult. 

— Sigur, nici o problemă, zise Harry, pe acelaşi ton 
îngrozitor de călduros şi de fals. Ia-o! 

Se aplecă peste cufăr, îşi aranjă robele şi pretinse că 
încerca să găsească ceva, în timp ce Hermione se duse la 
dulap şi o chemă pe Hedwig. Trecură câteva clipe; Harry 
auzi uşa închizându-se, însă rămase aplecat, ascultând; 
singurele sunete pe care le auzea erau râsetele 
batjocoritoare ale tabloului gol de pe perete şi coşul de 
gunoi din colţ care înghiţea cu sughiţuri găinaţurile de 
bufniţă. 

Se ridică şi se uită în spatele său. Hermione plecase, 
Hedwig la fel. Harry traversă camera grăbit, închise uşa, 
apoi se întoarse încet la patul său şi se întinse, uitându-se în 
gol la partea de jos a dulapului. 

Uitase complet că Perfecţii erau aleşi în anul cinci. Fusese 
prea neliniştit gândindu-se la posibilitatea exmatriculării 
pentru a se mai gândi şi la faptul că insignele erau menite 
anumitor persoane. Dar chiar dacă şi-ar fi amintit... chiar 
dacă s-ar fi gândit la asta... la ce s-ar fi aşteptat? 

Nu la aşa ceva, zise o voce micuță şi sinceră din mintea sa. 

Harry se strâmbă şi îşi ascunse faţa între palme. Nu putea 
să se mintă singur; dacă ar fi ştiut că insigna de Perfect era 
pe drum, s-ar fi aşteptat să o primească el, nu Ron. Oare 
asta îl făcea la fel de arogant ca Draco Reacredință? Oare 


se credea superior tuturor celorlalţi? Oare chiar credea că 
era mai bun ca Ron? 

Nu, zise mica voce sfidător. 

Ce era adevărat? Harry se întrebă, examinându-şi 
neliniştit propriile sentimente. 

Sunt mai bun decât el la vâjthaţ, zise vocea. Însă nu la 
altceva. 

Asta era adevărat cu siguranţă, îşi spuse Harry; la 
învăţătură nu era cu nimic mai bun ca Ron. Însă cum 
rămânea cu lecţiile practice? Cum rămânea cu aventurile 
pe care le avuseseră el, Ron şi Hermione de când veniseră 
la Hogwarts, riscând adeseori mai mult decât 
exmatricularea? 

Păi, Ron şi Hermione au fost cu mine în cea mai mare 
parte a timpului, zise vocea din capul lui Harry. 

Ei, nu chiar tot timpul, se contrazise pe el însuşi. Nu s-au 
luptat cu Quirrell alături de mine. Nu s-au confruntat cu 
Cruplud şi cu vasiliscul. Nu au scăpat de toţi Dementorii 
aceia în noaptea când a evadat Sirius. Nu au fost cu mine în 
cimitir, în noaptea când s-a întors Cap-de-Mort... 

Şi acelaşi sentiment de nedreptate care îl copleşise în 
noaptea când venise apăru din nou. Sunt sigur că am făcut 
mai multe, îşi zise Harry indignat. Am făcut mai multe decât 
amândoi! 

Dar poate că, zise mica voce cu imparţialitate, poate că 
Dumbledore nu-i alege pe Perfecţi după cât s-au implicat în 
situaţii periculoase de tot felul... poate că îi alege din alte 
motive... Ron trebuie să aibă ceva ce tu nu ai... 

Harry deschise ochii şi se uită printre degete la picioarele 
cu gheare de leu ale dulapului, amintindu-şi ce spusese 
Fred: „Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu l-ar fi 
făcut Perfect pe Ron...” 

Pufni scurt în râs. O secundă mai târziu, fu scârbit de el 
însuşi. 

Ron nu îl rugase pe Dumbledore să îi dea insigna de 
Perfect. Nu era vina lui. Oare el, Harry, prietenul cel mai 


bun al lui Ron, avea să se îmbufneze pentru că nu avea o 
insignă, să râdă cu gemenii pe la spatele lui Ron, să-i strice 
bucuria când, pentru prima dată, i-o luase înainte? 

În acel moment, Harry auzi din nou paşii lui Ron pe scări. 
Se ridică, îşi aranjă ochelarii şi arboră un zâmbet când Ron 
dădu iar buzna pe uşă. 

— Am prins-o în ultima clipă! spuse el fericit. A spus că să- 
mi ia o Măturin dacă poate. 

— Grozav, zise Harry, şi fu uşurat să audă că renunţase te 
vocea sa călduroasă. Auzi - Ron - bravo, prietene. 

Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip. 

— Nu m-am gândit niciodată că o să mă aleagă pe mine! 
zise el, clătinând din cap. Am crezut că o să te aleagă pe 
tine! 

— Nu, eu ara făcut prea multe probleme, zise Harry, ca un 
ecou al lui Fred. 

— Da, spuse Ron, da, presupun că da... păi, ar trebui să ne 
apucăm să ne facem bagajele, nu? 

Era ciudat cum reuşiseră lucrurile să li se împrăştie peste 
tot de când veniseră. Le luă aproape toată după-amiaza să 
îşi strângă toate cărţile şi obiectele din casă şi să le 
îngrămădească înapoi în cuferele pentru şcoală. Harry 
observă că Ron îşi tot muta insigna de Perfect, punând-o 
întâi pe noptieră, apoi în buzunarul de la blugi, apoi 
scoţând-o şi punând-o pe robele împachetate, parcă pentru 
a vedea efectul roşului pe negru. Abia după ce veniră Fred 
şi George şi se oferiră să i-o pună în frunte cu o Vrajă de 
Lipire Permanentă, o înveli cu afecţiune în şosetele maro şi 
o închise în cufăr. 

Doamna Weasley se întoarse de pe Aleea Diagon în jurul 
orei şase, încărcată cu cărţi şi ducând un pachet lung, 
învelit în hârtie de ambalaj groasă, pe care Ron îl luă de la 
ea cu un suspin plin de dorinţă. 

— Nu îl desface acum, avem invitaţi la cină, vreau să fiţi 
toţi jos, zise ea, însă, în clipa în care dispăru din câmpul lui 
vizual, Ron rupse hârtia înnebunit şi examină fiecare 


centimetru al noii sale mături, având o expresie extaziată 
pe chip. 

Jos, la subsol, doamna Weasley agăţase un stindard roşu 
deasupra mesei mai mult decât încărcate, pe care scria: 

FELICITĂRI. 

RON ŞI HERMIONE. 

NOII PERFECŢI. 

Părea să fie mai bine dispusă decât o văzuse Harry pe tot 
parcursul vacanței. 

— M-am gândit să dăm o mică petrecere, nu o masă 
obişnuită, le spuse ea lui Harry, Ron, Hermione, Fred, 
George şi Ginny când intrară în cameră. Tatăl tău şi Bill 
sunt pe drum, Ron. Le-am trimis amândurora bufniţe şi sunt 
încântați, adăugă ea, cu un zâmbet larg. 

Fred îşi dădu ochii peste cap. 

Sirius, Lupin, Tonks şi Kingsley Shacklebolt erau deja 
acolo, iar Ochi-Nebun Moody intră şi el şchiopătând, la 
scurt timp după ce Harry îşi luase o Berezero. 

— Vai, Alastor, ce mă bucur că ai venit, spuse doamna 
Weasley veselă, în timp ce Ochi-Nebun îşi dădu jos pelerina 
de drum. De mult timp vrem să te rugăm ceva - poţi să te 
uiţi la biroul din salon şi să ne spui ce este în el? Nu am vrut 
să-l deschidem, pentru că s-ar putea să fie ceva foarte 
neplăcut. 

— Nici o problemă, Molly... 

Ochiul albastru deschis al lui Moody se învârti în sus şi se 
uită fix prin tavanul bucătăriei. 

— Salon... mormăi el, în timp ce i se contracta pupila. 
Biroul din colţ? Da, îl văd... da, este un Bong... vreisămă 
duc şi să scap de el, Molly? 

— Nu, nu, mă ocup eu mai târziu, zâmbi doamna Weasley, 
tu ia-ţi ceva de băut. De fapt, ne-am adunat să sărbătorim 
ceva... 

Făcu un semn către stindardul roşu. 

— Al patrulea Perfect din familie! spuse ea cu drag, 
ciufulindu-l pe Ron. 


— Perfect, da? mormăi Moody, uitându-se la Ron cu ochiul 
normal, în timp ce ochiul magic i se învârtea, privind într-o 
parte a capului. 

Harry avu sentimentul neplăcut că se uita la el şi se 
apropie de Sirius şi Lupin. 

— Ei bine, felicitări, spuse Moody, privindu-i încă pe Ron 
cu ochiul normal, persoanele autoritare atrag mereu 
probleme, dar presupun că Dumbledore crede că poţi 
suporta majoritatea blestemelor pentru că, dacă nu ar fi 
fost aşa, nu te-ar fi ales... 

Ron păru oarecum speriat de această perspectivă asupra 
subiectului, dar fu scutit de efortul de a răspunde de 
sosirea tatălui său şi a fratelui său mai mare. Doamna 
Weasley era atât de bine dispusă, încât nici nu se plânse că 
îl aduseseră pe Mundungus cu ei; acesta purta un pardesiu 
lung, care părea să aibă tot felul de gâlme ciudate în 
locurile cele mai neobişnuite, şi refuză propunerea de a-l da 
jos şi de a şi-l pune lângă pelerina de drum a lui Moody. 

— Păi, cred că se cuvine să rostim un toast, spuse domnul 
Weasley, după ce toată lumea îşi luase ceva de băut şi îşi 
ridică pocalul. Pentru Ron şi Hermione, noii Perfecţi ai 
Cercetaşilor! 

Ron şi Hermione zâmbiră, în timp ce toată lumea bău în 
cinstea lor, aplaudând după aceea. 

— Eu nu am fost niciodată Perfect, zise 'Tonks veselă din 
spatele lui Harry, când toată lumea se îndreptă către masă 
ca să-şi ia ceva de mâncare. 

Astăzi avea părul roşu ca roşia şi până la talie; arăta ca 
sora mai mare a lui Ginny. 

— Şeful Casei mele a spus că îmi lipsesc anumite calităţi 
elementare. 

— Cum ar fi? zise Ginny, care îşi alegea un cartof copt. 

— Cum ar fi abilitatea de a fi cuminte, spuse Tonks. 

Ginny râse; Hermione arăta de parcă nu ştia dacă să 
zâmbească sau nu şi ajunse la un compromis, luând o gură 
generoasă de Berezero, cu care se înecă. 


— Dar tu, Sirius? întrebă Ginny, bătând-o pe spate pe 
Hermione. 

Sirius, care stătea chiar lângă Harry, scoase un râset 
asemănător cu un lătrat. 

— Nimeni nu m-ar fi făcut pe mine Perfect, petreceam 
prea mult timp în detenţie cu James. Lupin a fost băiat 
cuminte, el a primit insigna. 

— Cred că Dumbledore a sperat că voi putea să îi 
controlez cât de cât pe cei mai buni prieteni ai mei, zise 
Lupin. Nu mai este cazul să spun că nu am reuşit câtuşi de 
puţin. 

Harry se simţi deodată ceva mai bine. Nici tatăl său nu 
fusese ales Perfect. Dintr-o dată, petrecerea părea mult mai 
plăcută; îşi încărcă farfuria, privindu-i pe toţi cei din cameră 
cu mai mult drag decât până atunci. 

Ron îşi ridica în slăvi mătura pentru oricine vroia să-l 
asculte. 

—. de la zero la şaptezeci în zece secunde, nu e rău, nu? 
Când te gândeşti că o Cometă Două Sute Nouăzeci poate 
doar de la zero la şaizeci, şi asta în caz de vânt prielnic, 
conform cărţii Care e mătura ideală? 

Hermione vorbea foarte concentrată cu Lupin despre 
părerea ei despre drepturile spiriduşilor. 

— Adică, este o prostie la fel de mare ca şi izolarea 
vârcolacilor, nu-i aşa? Totul porneşte de la modul îngrozitor 
în care vrăjitorii cred că le sunt superiori tuturor fiinţelor... 

Doamna Weasley şi Bill se certau ca de obicei, din cauza 
părului lui Bill. 

—, chiar nu îl mai poţi ajusta, doar eşti atât de chipeş, ţi-ar 
sta mult mai bine cu părul scurt, nu-i aşa, Harry? 

— A, nu ştiu, zise Harry, puţin speriat că i se cerea 
părerea. Se îndepărtă încet de ei, ducându-se spre Fred şi 
George, care se înghesuiseră într-un colţ cu Mundungus. 

Acesta se opri din vorbit când îl văzu pe Harry, dar Fred îi 
făcu cu ochiul şi îi făcu semn lui Harry să se apropie. 


— E în ordine, îi spuse el lui Mundungus, putem să avem 
încredere în Harry, el ne finanţează. 

— Uite ce ne-a adus Dung, zise George, întinzând mâna 
spre Harry. 

Era plină de un fel de păstăi negre uscate. Scoteau un 
zgomot slab, ca un zornăit, deşi erau complet inerte. 

— Seminţe de Tentaculă Veninoasă, spuse George. Avem 
nevoie de ele pentru Cutiile de Gustări cu Surprize, însă fac 
parte din substanţele necomerciale clasa C, aşa că ne-a fost 
cam greu să facem rost de ele. 

— la zi, zece galioni pe toate, Dung? spuse Fred. 

— După ce m-am chinuit atât ca să le obţin? zise 
Mundungus, holbându-şi şi mai mult ochii injectaţi şi căzuţi. 
Îmi pare rău, băieţi, dar nu le dau nici cu un cnut sub 
douăzeci. 

— Dung e tare glumeţ, îi spuse Fred lui Harry. 

— Da, până acum cea mai bună a fost cu şase sicii pe o 
pungă de Pene Întortocheate, spuse George. 

— Aveţi grijă, îi preveni Harry în şoaptă. 

— Poftim? spuse Fred. Mama e ocupată cu gânguritul lui 
Ron cel Perfect, nu suntem în nici un pericol. 

— Dar Moody ar putea să fie cu ochiul pe voi, le atrase 
atenţia Harry. 

Mundungus se uită tulburat peste umăr. 

— Aici are dreptate, mormăi el. Bine, băieţi, zece să fie, 
dacă le luaţi repede. 

— Mersi, Harry! zise Fred încântat, după ce Mundungus 
îşi goli buzunarele în mâinile întinse ale gemenilor şi se 
duse repede să-şi ia ceva de mâncare. Ar fi bine să le ducem 
sus... 

Harry îi privi cum se duseră, simțindu-se puţin neliniştit. 
Tocmai îi dăduse prin gând că domnul şi doamna Weasley 
vor dori să ştie de unde avuseseră Fred şi George banii 
pentru magazinul de glume când, aşa cum era inevitabil, 
vor afla în sfârşit de el. Când le dăduse gemenilor 
câştigurile de la Turnirul Trivrăjitor i se păruse ceva foarte 


simplu, dar dacă dacă asta avea să ducă la o ceartă în 
familie şi la o înstrăinare de genul celei a lui Percy? Oare 
doamna Weasley mai avea să îl considere pe Harry ca pe un 
fiu, dacă avea să afle că, datorită lui, Fred şi George 
putuseră să pună bazele unei cariere care ei i se părea 
nepotrivită? 

Stând unde îl lăsaseră gemenii, singur cu vinovăția 
apăsătoare din coşul pieptului, Harry îşi auzi menţionat 
numele. Vocea joasă a lui Kingsley Shacklebolt putea fi 
auzită chiar şi peste gălăgia din jur. 

—. de ce nu l-a făcut Dumbledore Perfect pe Potter? zise 
Kingsley. 

— O fi avut motivele lui, răspunse Lupin. 

— Dar i-ar fi arătat că are încredere în el. Eu asta aş fi 
făcut, insistă Kingsley, mai ales având în vedere că Profetul 
zilei îl atacă la fiecare câteva zile... 

Harry nu se uită la ei; nu vroia ca Lupin sau Kingsley să 
ştie că îi auzise. Deşi nu îi era deloc foame, îl însoţi pe 
Mundungus înapoi la masă. Plăcerea trezită de petrecere se 
evaporase la fel de repede cum apăruse; îşi dorea să fie sus 
în patul său. 

Ochi-Nebun Moody mirosea un picior de pui cu ce-i mai 
rămăsese din nas; era limpede că nu putea să detecteze nici 
un pic de otravă, pentru că apoi smulse cu dinţii o bucăţică 
de carne. 

—. mânerul este făcut din lemn de stejar spaniol, cu un lac 
antiblestem şi control înglobat al vibraţiei - îi spunea Ron 
lui Tonks. 

Doamna Weasley căscă zgomotos. 

— Păi, cred că o să mă duc să mă ocup de Bongul ăla 
înainte să mă culc... Arthur, nu vreau să stea prea târziu, 
da? Noapte bună, Harry, dragul meu. 

leşi din bucătărie. Harry îşi puse deoparte farfuria şi se 
întrebă dacă putea să o urmeze fără să atragă atenţia. 

— Ţi-e bine, Potter? mormăi Moody. 

— Da, sigur, minţi Harry. 


Moody luă o gură din termosul său, uitându-se pieziş cu 
ochiul albastru deschis la Harry. 

— Vino aici, am ceva care ar putea să te intereseze, zise el. 
Dintr-un buzunar interior al robelor, Moody scoase o 
fotografie vrăjitorească veche şi foarte ponosită. 

— Ordinul Phoenix cel original, mormăi Moody. Am găsit-o 
noaptea trecută, când îmi căutam Pelerina Invizibilă de 
rezervă, având în vedere că Podmore nu a fost destul de 
bine crescut ca să mi-o înapoieze pe cea mai bună... m-am 
gândit că unora le-ar plăcea să o vadă. 

Harry luă poza. Un mic grup de oameni, unii făcându-i cu 
mâna, alţii ridicându-şi ochelarii, se uitau şi ei la el. 

— Ăsta-s eu, zise Moody, identificându-se fără să fie nevoie. 
Moody cel din poză era de neconfundat, deşi părul nu îi era 
chiar atât de cărunt şi nasul intact. 

— Şi uite-l pe Dumbledore lângă mine, pe Dedalus Diggle 
în partea cealaltă... ea este Marlene McKinnon, a fost ucisă 
la două săptămâni după ce a fost făcută poza asta, i-au 
omorât toată familia. Ei sunt Frank şi Alice Poponeaţă... 

Stomacul lui Harry, care oricum nu era în largul lui, se 
făcu cât o nucă în clipa când se uită la Alice Poponeaţă; îi 
cunoştea foarte bine chipul rotund şi prietenos, deşi nu o 
întâlnise niciodată, pentru că semăna leit cu fiul ei, Neville. 

— Săracii oameni, mormăi Moody. Mai bine moartea decât 
ce au păţit ei... şi ea este Emmeline Vance, ai cunoscut-o, şi 
uite-l pe Lupin, evident... Benjy Fenwick, şi el a mierlit-o, nu 
am mai găsit decât bucățele din el... voi de acolo, daţi-vă la 
o parte, adăugă el, înţepând poza cu degetul, şi micuţii 
oameni din fotografie se dădură într-o parte, pentru ca cei 
care erau parţial ascunşi să poată să vină în faţă. Acesta 
este Edgar Bones... fratele Ameliei Bones, l-au omorât şi pe 
el, şi pe familia lui, a fost un mare vrăjitor... Sturgis 
Podmore, fir-aş al naibii, cât pare de tânăr... Caradoc 
Dearborn, a dispărut la şase luni după asta, nu i-am găsit 
niciodată cadavrul... Hagrid, desigur, arată exact la fel ca 
întotdeauna... Elphias Doge, l-ai cunoscut, uitasem că purta 


pălăria aia idioată... Gideon Prewett, a fost nevoie de cinci 
Devoratori ai Morţii ca să-l omoare pe el şi pe fratele său 
Fabian, s-au luptat ca nişte eroi... mişcaţi-vă, mişcaţi-vă... 

Oamenii mărunți din poză se înghesuiră între ei şi cei 
ascunşi chiar în rândul din spate apărură în faţă în 
fotografie. 

— Acesta este fratele lui Dumbledore, Abeforth, singura 
dată când l-am cunoscut, ciudat tip... ea este Dorcas 
Meadowes, Cap-de-Mort a omorât-o el însuşi... Sirius, când 
încă purta părul scurt... şi... uite, m-am gândit că o să te 
intereseze! 

Inima lui Harry se întoarse pe dos. Mama şi tatăl lui îi 
zâmbeau, stând de o parte şi de alta a unui om scund, cu 
ochii sticloşi, pe care Harry îl recunoscu imediat ca fiind 
Şobo, cel care îi trădase, spunându-i lui Cap-de-Mort unde 
erau şi contribuind astfel la uciderea lor. 

— Ce zici? zise Moody. 

Harry îşi ridică privirea către chipul plin de cicatrice şi 
ridat al lui Moody. Era clar că Moody avea impresia că 
tocmai îi făcuse o mare bucurie lui Harry. 

— Da, zise Harry, încercând iar să arboreze un zâmbet. 
Hm... ştiţi, tocmai mi-am amintit, nu mi-am terminat încă... 

Fu scutit de efortul de a inventa un lucru pe care nu îl 
împachetase. Sirius tocmai spusese „Ce ai acolo, Ochi- 
Nebun?” şi Moody se întorsese spre el. Harry traversă 
bucătăria, se strecură pe uşă şi urcă scările, înainte să îl 
poată chema cineva înapoi. 

Nu ştia de ce fusese atât de şocat; în definitiv, mai văzuse 
fotografii cu părinţii lui şi îl cunoscuse pe Şobo... dar să-i fie 
aruncaţi aşa în faţă, cu totul pe nepregătite... nimănui nu i- 
ar plăcea aşa ceva, îşi zise el supărat... 

Şi apoi, să-i vadă înconjurați de toate acele feţe 
zâmbitoare... Benjy Fenwick, care fusese făcut bucăţi, 
Gideon Prewett, care murise ca un erou, şi soţii Poponeaţă, 
care fuseseră torturați până înnebuniseră... făcându-i toţi 
fericiţi cu mâna din poză pentru totdeauna, fără să ştie că 


erau condamnaţi... ei bine, lui Moody poate i se păruse 
interesant... dar pentru Harry fusese tulburător... 

Harry urcă tiptil scările de pe hol, trecând de capetele 
împăiate de spiriduşi, bucuros că era iar singur, însă când 
se apropie de holul de la etajul întâi, auzi zgomote. Cineva 
plângea în salon. 

— Cine-i acolo? zise Harry. 

Nu auzi nici un răspuns, însă plânsetele continuară. Urcă 
restul scărilor câte două o dată, traversă holul şi deschise 
uşa de la salon. 

Cineva era lipit de un perete întunecat, cu bagheta în 
mână, tremurând de plâns din tot corpul. Întins pe covorul 
vechi şi plin de praf, într-un loc luminat de lună, mort fără 
discuţie, îl văzu pe Ron. 

Tot aerul din plămânii lui Harry păru să dispară; se simţi 
de parcă s-ar fi prăbuşit prin uşă; creierul încetă să-i 
funcţioneze - Ron mort, nu, nu se putea... 

Dar stai puţin, era imposibil - Ron era jos... 

— Doamnă Weasley? murmură Harry. 

— R-r-ridiculus! plânse doamna Weasley, îndreptându-şi 
bagheta tremurândă către cadavrul lui Ron. 

Poc. 

Cadavrul lui Ron se transformă în cel al lui Bill, întins pe 
spate, cu ochii larg deschişi uitându-se în gol. Doamna 
Weasley plânse mai tare ca niciodată. 

— R-ridiculus! scânci ea din nou. 

Poc. 

Cadavrul domnului Weasley îl înlocui pe cel al lui Bill, cu 
ochelarii strâmbi şi cu un fir de sânge prelingându-i-se pe 
faţă. 

— Nu! gemu doamna Weasley. Nu... ridiculus! Ridiculus! 
RIDICULUS! 

Poc. Gemeni morţi. Poc. Percy mort. Poc. Harry mort... 

— Doamnă Weasley, ieşiţi de-aici! strigă Harry, uitându-se 
la propriul cadavru de pe podea. Lăsaţi pe altcineva să... 

— Ce se întâmplă? 


Lupin intrase în fugă în cameră, urmat îndeaproape de 
Sirius, cu Moody şchiopătând în urma lor. Lupin se uită de 
la doamna Weasley la Harry cel mort de pe podea şi păru să 
înţeleagă într-o clipă. Scoţându-şi propria baghetă, zise 
foarte hotărât şi limpede: 

— Ridiculus! 

Cadavrul lui Harry dispăru. O sferă argintie rămăsese 
plutind în aer deasupra locului unde zăcuse. Lupin îşi mai 
flutură o dată bagheta şi sfera dispăru într-un nor de fum. 

— Vai - vai - vai! îngăimă doamna Weasley şi izbucni în 
hohote de plâns, cu faţa ascunsă în mâini. 

— Molly, zise Lupin mohorât, apropiindu-se de ea. Molly, 
nu... 

În clipa următoare, femeia plângea din tot sufletul pe 
umărul lui Lupin. 

— Molly, a fost doar un Bong, zise el liniştitor, mângâind-o 
pe cap. Doar un Bong tâmpit... 

— Îi văd m-m-morţi tot timpul! gemu doamna Weasley pe 
umărul lui. Tot t-t-timpul! Am v-v-visat... 

Sirius se uită la locul de pe covor unde zăcuse Bongul, 
prefăcându-se că era cadavrul lui Harry. Moody se uită la 
Harry, care îi evită privirea. Avea sentimentul ciudat că 
ochiul magic al lui Moody îl urmărise de când plecase din 
bucătărie. 

— N-n-nu-i spuneţi lui Arthur, zise acum doamna Weasley, 
stăpînindu-şi lacrimile şi ştergându-se de zor la ochi cu 
manşetele. N-n-nu vreau să ştie... sunt o toantă... 

Lupin îi dădu o batistă şi ea îşi suflă nasul. 

— Harry, îmi pare tare rău. Ce-oi fi crezând despre mine? 
spuse ea nesigur. Nu pot să scap nici măcar de un Bong... 

— Fiţi serioasă, zise Harry, încercând să zâmbească. 

— Dar sunt doar a-a-atât de îngrijorată, spuse ea, şiroindu- 
i iar lacrimi din ochi. Jumătate din familie este în Ordin, o s- 
s-să fie un miracol dacă o să scăpăm cu toţii... şi P-P-Percy 
nu vorbeşte cu noi... dacă se t-i-întâmplă ceva groaznic şi nu 
am r-r-reuşit să ne împăcăm cu el? Şi ce o să se întâmple 


dacă eu şi Arthur o să fim ucişi, cine o s-s-să aibă grijă de 
Ron şi de Ginny:? 

— Ajunge, Molly, spuse Lupin hotărât. Nu este ca data 
trecută. Ordinul este mult mai bine pregătit, suntem în 
avantaj, ştim ce are de gând Cap-de-MortDoamna Weasley 
scoase un mic chiţăit de frică la auzul numelui. 

— Hai, Molly, zău, e timpul să te obişnuieşti să-i auzi 
numele - uite, nu pot să-ţi promit că nu o să fie nimeni rănit, 
nimeni nu poate promite aşa ceva, însă suntem într-o 
situaţie mult mai bună decât eram data trecută. Tu n-ai fost 
în Ordin atunci, nu înţelegi. Data trecută eram în 
inferioritate numerică, eram de douăzeci de ori mai puţini 
decît Devoratorii Morţii, iar ei ne eliminau unul câte unul... 

Harry se gândi iar la poză, la chipurile zâmbitoare ale 
părinţilor lui. Ştia că Moody îl urmărea în continuare. 

— Nu-ţi face griji pentru Percy, zise Sirius brusc. O să se 
dea pe brazdă. Nu mai este mult până când Cap-de-Mort va 
ieşi în faţă; după ce o va face, tot Ministerul ne va implora 
să-i iertăm. Şi nu sunt foarte sigur că o să le acceptăm 
scuzele, adăugă el încrâncenat. 

— Cât despre cine va avea grijă de Ron şi de Ginny, dacă 
muriţi tu şi Arthur, zise Lupin, schiţând un zâmbet, ce crezi 
că o să facem, o să-i lăsăm să moară de foame? 

Doamna Weasley surâse tremurând. 

— Sunt o toantă, murmură ea din nou, ştergându-se la 
ochi. Dar Harry, care închise uşa de la dormitor în urma sa 
la vreo zece minute după aceea, nu putea să o considere 
toantă pe doamna Weasley. Încă îşi vedea părinţii 
zâmbindu-i din fotografia veche şi ponosită, neştiind că 
vieţile lor, ca şi cele ale multora din jur, se apropiau de 
sfârşit. Imaginea Bongului care lua pe rând forma 
cadavrului fiecărui membru al familiei Weasley îi tot apărea 
în faţa ochilor. 

Cu totul pe neaşteptate, cicatricea de pe frunte îl ustură 
iar extrem de dureros şi stomacul scoase nişte zgomote 
groaznice. 


— Termină, zise el hotărât, frecându-şi cicatricea, în timp 
ce durerea slăbi. 

— Primul semn de nebunie, când vorbeşti cu propriul cap, 
spuse o voce vicleană din tabloul gol de pe perete. 

Harry o ignoră. Se simţea mai bătrân ca niciodată şi i se 
părea extraordinar că, doar cu o oră în urmă, îşi făcuse griji 
din cauza unui magazin de glume şi a celui care primise o 
insignă de Perfect. 

CAPITOLUL X. 

LUNA LOVEGOOD. 

Harry avu o noapte foarte agitată. Părinţii îi apărură şi 
dispărură din vis, fără să vorbească vreodată; doamna 
Weasley plângea peste cadavrul lui Kreacher, privită de Ron 
şi Hermione, care purtau coroane, iar el se văzu din nou 
mergând pe un coridor la capătul căruia era o uşă închisă. 
Se trezi brusc, din cauza înţepăturilor cicatricei, pentru a 
descoperi că Ron era deja îmbrăcat şi vorbea cu el. 

—. ar fi bine să te grăbeşti, mama şi-a ieşit din minţi, zice 
că o să pierdem trenul... 

În casă era gălăgie mare. Din câte auzise în timp ce se 
îmbrăca, Harry înţelese că Fred şi George îşi vrăjiseră 
cuferele să zboare până jos, ca să nu se mai obosească să le 
care, rezultatul fiind că o loviseră din plin pe Ginny, 
împingând-o două etaje mai jos până în vestibul; doamna 
Black şi doamna Weasley strigau amândouă cât puteau de 
tare. 

— AR FI PUTUT SĂ SE LOVEASCĂ RĂU, IDIOŢILOR! 

— CORCITURI JEGOASE, MÂNJŢIŢI CASA STRĂMOŞILOR 
MEI! 

Hermione intră în grabă în cameră, părând tulburată, 
exact când Harry îşi încălţa adidaşii. Hedwig i se clătina pe 
umăr, iar ea îl ţinea în braţe pe Şmecherilă, care era foarte 
neliniştit. 

— Mama şi tata tocmai au trimis-o înapoi pe Hedwig. 

Bufnița zbură mulţumită şi se aşeză pe colivia ei. 

— Sunteţi gata? 


— Aproape. Ginny e bine? întrebă Harry, punându-şi 
repede ochelarii. 

— A pus-o doamna Weasley pe picioare, zise Hermione. 
Dar Ochi-Nebun se plânge că nu putem să plecăm decât 
dacă vine şi Sturgis Podmore, pentru că altfel paznicii or să 

fie cu unul mai puţin. 

— Paznicii? zise Harry. Trebuie să mergem la King's Cross 
însoţiţi de paznici? 

— Tu trebuie să mergi la King's Cross însoţit de paznici, îl 
corectă Hermione. 

— De ce? zise Harry enervat. Din câte ştiu eu, Cap-de- 
Mort se ascunde, sau vrei să-mi spui că o să sară de după 
un tomberon şi o să încerce să mă omoare? 

— Nu ştiu, însă asta spune Ochi-Nebun, zise Hermione 
neatentă, uitându-se la ceas. Dar, dacă nu plecăm curând, 
sigur o să pierdem trenul... 

— VREŢI SĂ COBORÂŢI, ACUM, VĂ ROG! strigă doamna 
Weasley şi Hermione tresări de parcă ar fi fost certată şi 
ieşi imediat din cameră. 

Harry o înşfăcă pe Hedwig, o băgă fără prea multă grijă în 
colivie şi cobori în fugă după Hermione, târându-şi cufărul 
după el. 

Portretul doamnei Black urla furios însă nimeni nu se obosi 
să tragă draperiile deasupra lui; oricum era clar că urma să 
fie trezită iar de gălăgia de pe hol. 

— Harry, tu vii cu mine şi cu Tonks, strigă doamna Weasley, 
peste zbieretele continue „SÂNGE-MÂLILOR! 
GUNOAIELOR! FIINŢE JOSNICE!” Lasă-ţi cufărul şi 
bufnița, Alastor o să se ocupe de bagaje... ah, pentru 
numele lui Dumnezeu, Sirius, Dumbledore a spus nu! 

Un câine negru ca un urs apăruse lângă Harry, în timp ce 
acesta escalada diferite cufere care aglomeraseră holul, ca 
să ajungă la doamna Weasley. 

— Ah, zău aşa... zise doamna Weasley disperată. Mă rog, 
să fie pe răspunderea ta! 


Deschise uşa de la intrare cu putere şi ieşi în lumina slabă 
a soarelui de septembrie. Harry şi câinele o urmară. Uşa se 
trânti în urma lor şi ţipetele doamnei Black amuţiră imediat. 

— Unde este 'Tonks? zise Harry, uitându-se în jur, în timp 
ce coborau treptele de piatră ale casei de la numărul 
doisprezece, care dispăru în clipa în care ajunseră pe 
trotuar. 

— Ne aşteaptă chiar aici, spuse doamna Weasley băţoasă, 
luându-şi ochii de pe câinele negru cu limba scoasă de 
lângă Harry. 

O bătrână îi întâmpină la colţ. Avea părul cărunt şi foarte 
creţ şi purta o pălărie mov care arăta ca o piftie. 

— Bună, Harry, zise ea, făcându-i cu ochiul. Ar fi bine să ne 
grăbim, nu, Molly? adăugă ea, uitându-se la ceas. 

— Ştiu, ştiu, gemu doamna Weasley, făcând paşi din ce în 
ce mai mari, dar Ochi-Nebun a vrut să-l aşteptăm pe 
Sturgis... de ne-ar fi luat Arthur câteva maşini de la 
Minister... dar mai nou Fudge nu-l mai lasă să împrumute 
nici măcar nişte călimări goale... cum pot să suporte 
Încuiaţii să călătorească fără magie... 

Însă câinele mare şi negru lătra fericit şi se zbenguia în 
jurul lor, încercând să prindă porumbei şi alergându-şi 
propria coadă. Harry nu putu să nu râdă. Sirius petrecuse 
foarte mult timp închis înăuntru. Doamna Weasley îşi 
strânse gura pungă într-un mod care o făcea să semene cu 
mătuşa Petunia. 

Le trebuiră douăzeci de minute să ajungă la King's Cross 
pe jos şi în acel timp nu mai avu loc nici un eveniment, atâta 
doar că Sirius sperie câteva pisici pentru a-l distra pe 
Harry. După ce ajunseră la gară, rămaseră degajat lângă 
bariera dintre peroanele nouă şi zece până când drumul fu 
liber, apoi se rezemară pe rând de barieră şi trecură încet 
pe peronul 9 şi 3/4, unde se afla Expresul de Hogwarts, 
scoțând fum cenuşiu deasupra peronului plin de elevi care 
se pregăteau de plecare şi veniseră cu familiile. Harry 


inhală mirosul familiar şi simţi cum îi revine buna 
dispoziţie... chiar se întorcea la şcoală... 

— Sper ca ceilalţi să ajungă la timp, spuse doamna 
Weasley neliniştită, uitându-se în urma ei la arcada de fier 
forjat care acoperea peronul prin care urmau să sosească şi 
alţii. 

— Drăguţ câine, Harry! strigă un băiat înalt cu bucle 
răsucite. 

— Mersi, Lee, spuse Harry, zâmbind, în timp ce Sirius 
dădea din coadă înnebunit. 

— Ce bine, zise doamna Weasley, părând uşurată, uite-l pe 
Alastor cu bagajele, uite... 

Cu o şapcă de uşier trasă peste ochii asimetrici, Moody 
trecu şchiopătând de arcadă, împingând un cărucior 
încărcat cu cuferele lor. 

— Totul este în ordine, îi şopti el doamnei Weasley şi lui 
Tonks, nu cred că am fost urmăriţi... 

Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley apăru pe peron 
cu Ron şi Hermione. Aproape că descărcaseră căruciorul cu 
cufere al lui Moody când Fred, George şi Ginny apărură cu 
Lupin. 

— Nici o problemă? mormăi Moody. 

— Nimic, zise Lupin. 

— Eu tot o să-l reclam pe Sturgis lui Dumbledore, spuse 
Moody, este a doua oară când nu a apărut săptămâna asta. 
A ajuns la fel de neserios ca Mundungus. 

— Ei bine, aveţi grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toţi. 
Ajunse la Harry la urmă şi îl bătu pe umăr. 

— Şi tu, Harry. Ai grijă. 

— Da, mergi pe burtă şi fii cu ochii în patru, zise Moody, 
dând şi el mâna cu Harry. Şi nu uitaţi toţi - aveţi grijă ce 
scrieţi. Dacă aveţi dubii, nu mai scrieţi deloc. 

— Mi-a părut foarte bine să vă cunosc pe toţi, zise Tonks, 
îmbrăţişându-le pe Hermione şi Ginny. Presupun că ne vom 
vedea curând. 


Se auzi un fluierat de avertizare; elevii care erau încă pe 
peron începură să se urce grăbiţi în tren. 

— Repede, repede, zise doamna Weasley neatentă, 
îmbrăţişându-i la întâmplare şi nimerindu-l pe Harry de 
două ori. Să scrieţi... să fiţi cuminţi... dacă aţi uitat ceva, o 
să vi le trimitem noi... urcaţi-vă, acum grăbiţi-vă... 

Preţ de o clipă, marele câine negru se aşeză pe picioarele 
din spate şi îşi puse labele din faţă pe umerii lui Harry, însă 
doamna Weasley îl împinse pe Harry spre uşa trenului, 
şoptind: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, poartă-te ca un 
câine! 

— Pe curând! strigă Harry pe fereastra deschisă când 
trenul se puse în mişcare, în timp ce Ron, Hermione şi 
Ginny făceau cu mâna lângă el. 

Siluetele lui 'Tonks, Lupin, Moody şi ale domnului şi 
doamnei Weasley se micşorară rapid, însă câinele negru 
alerga pe sub fereastră, dând din coadă; oamenii de pe 
peron râdeau văzându-i cum fugea după tren, însă apoi 
Sirius dispăru după o curbă. 

— Nu ar fi trebuit să vină cu noi, zise Hermione pe un ton 
îngrijorat. 

— Ah, fii şi tu mai veselă, zise Ron, nu a mai văzut lumina 
zilei de luni întregi, săracul de el. 

— Ei bine, zise Fred, împreunându-şi mâinile, nu putem să 
stăm la taclale toată ziua, avem afaceri de discutat cu Lee. 
Ne vedem mai târziu, încheie el, luând-o apoi cu George 
spre dreapta, pe coridor. 

Trenul prindea în continuare viteză, astfel încât casele de 
dincolo de fereastră le zburau prin faţa ochilor, iar ei se 
clătinau pe loc. 

— Ce ziceţi, să mergem să găsim un compartiment? 
întrebă Harry. 

Ron şi Hermione schimbară o privire. 

— Hm, zise Ron. 


— Noi - păi - Ron şi cu mine ar trebui să mergem în 
vagonul Perfecţilor, spuse Hermione jenată. 

Ron nu se uită la Harry; părea să fi devenit foarte 
preocupat de unghiile de la mâna sa stângă. 

— A, zise Harry. În ordine. Bine. 

— Nu cred că trebuie să stăm acolo tot timpul, spuse 
Hermione repede. În scrisori ni se spunea că nu trebuie 
decât să primim instrucţiuni de la premiantul şi premianta 
şcolii şi apoi să patrulăm pe culoare din când în când. 

— Bine, zise Harry iar. Atunci, s-ar - s-ar putea să vă văd 
mai târziu. 

— Da, sigur că da, spuse Ron, aruncându-i lui Harry o 
privire nesigură, neliniştită. Mă simt groaznic că trebuie să 
merg acolo, aş prefera să - dar trebuie - adică, nu mă 
bucur deloc, eu nu sunt Percy, încheie el triumfător. 

— Ştiu că nu eşti Percy, spuse Harry şi zâmbi. 

Dar, după ce Hermione şi Ron îşi traseră cuferele după ei, 
alături de Şmecherilă şi Pigwidgeon, care erau în colivie, 
spre capătul din faţă al trenului, Harry avu un sentiment 
straniu de pierdere. Nu mai călătorise niciodată cu 
Expresul de Hogwarts fără Ron. 

— Hai, îi spuse Ginny, dacă ne grăbim, o să putem să le 
reținem locuri. 

— Da, zise Harry, luând colivia lui Hedwig într-o mână şi 
mânerul cufărului în cealaltă. 

Merseră cu greu pe culoar, uitându-se în drumul lor la 
compartimentele care erau deja pline, prin uşile cu ochiuri 
de geam. Harry nu putu să nu observe că mulţi îi întorceau 
privirea cu mare interes şi că şi mai mulţi le dădeau coate 
vecinilor şi îl arătau cu degetul. După ce întâlni acest 
comportament în cinci compartimente consecutive, îşi 
aminti că Profetul zilei le spusese cititorilor toată vara ce 
mincinos fanfaron era. Se întrebă mohorât dacă oamenii 
care se uitau la el şi şuşoteau între ei credeau sau nu ce 
scria în articole. 


Chiar în ultimul compartiment se întâlniră cu Neville 
Poponeaţă, coleg cu Harry în anul cinci la Cercetaşi. Chipul 
său rotund lucea din cauza efortului de a-şi târi cufărul şi 
de a-şi ţine sub control broasca agitată, pe Trevor, cu o 
singură mână. 

— Bună, Harry, gâfâi el. Bună, Ginny... este plin peste tot... 
nu am găsit loc... 

— Ce tot spui? zise Ginny, care se strecurase pe lângă 
Neville ca să se uite în compartimentul din spatele lui. Este 
loc în ăsta, aici nu mai este decât Luna Lovegood... 

Neville murmură ceva, cum că nu vroia să deranjeze pe 
nimeni. 

— Fii serios, spuse Ginny, râzând, nu este nici o problemă. 
Deschise uşa şi îşi trase cufărul înăuntru. Harry şi Neville o 
urmară. 

— Bună, Luna, zise Ginny, ai ceva împotrivă dacă ne 
aşezăm aici? 

Fata care stătea lângă fereastră îşi ridică privirea. Avea un 
păr blond şters, până în talie, despărţit în şuviţe, 
sprâncenele toarte deschise la culoare şi ochii exoftalmici, 
care îi dădeau mereu o expresie surprinsă. Harry îşi dădu 
seama imediat de ce alesese Neville să treacă de acest 
compartiment. Fata avea o aură evidentă de sminteală. 
Poate că era din cauză că îşi pusese bagheta după ureche, 
ca să fie în siguranţă, pentru că alesese să poarte un colier 
de dopuri de Berezero, sau pentru că citea o revistă cu 
susul în jos. Ochii ei îl cercetară pe Neville şi se opriră 
asupra lui Harry. Încuviinţă din cap. 

— Mersi, zise Ginny, zâmbindu-i. 

Harry şi Neville puseră cele trei cufere şi colivia lui 
Hedwig în locul pentru bagaje şi se aşezară. Luna îi privea 
peste revista ei cu susul în jos, care se numea Zeflemistul. 
Nu părea să fie nevoită să clipească la fel de des ca oamenii 
normali. Se uita întruna la Harry, care se aşezase vizavi de 
ea şi acum îşi dorea să nu o fi făcut. 

— Ai avut o vară frumoasă, Luna? întrebă Ginny. 


— Da, zise Luna visătoare, fără să-şi dezlipească ochii de 
pe Harry. Da, să ştii că a fost foarte plăcută. Tu eşti Harry 
Potter, adăugă ea. 

— Ştiu, zise Harry. 

Neville chicoti. Luna îşi aţinti acum ochii apoşi asupra lui. 

— Dar nu ştiu cine eşti tu. 

— Eu nu sunt nimeni, spuse Neville repede. 

— Nu este adevărat, zise Ginny tăios. Neville Poponeaţă - 
Luna Lovegood. Luna este în anul meu, dar la Ochii-de- 
Şoim. 

— Munca neîntreruptă-i o mare comoară, zise Luna pe o 
voce cântătoare. 

Îşi ridică revista pusă invers destul de sus pentru a-şi 
ascunde chipul şi tăcu. Harry şi Neville se uitară unul la 
celălalt cu sprâncenele ridicate. Ginny îşi înăbuşi un 
chicotit. 

Trenul îşi continuă drumul zăngănind, ducându-i cu viteză 
spre nişte zone de câmp deschis. Era o zi stranie, destul de 
indecisă; când se făcea lumină în compartiment, când 
treceau pe sub nişte nori cenuşii, ameninţători. 

— Ghici ce am primit de ziua mea? spuse Neville. 

— Un alt Aminteşte-ţi Tot? zise Harry, evocând 
instrumentul din imitație de marmură pe care i-l trimisese 
bunica lui Neville ca să-i îmbunătăţească memoria lacunară. 

— Nu, spuse Neville. Însă mi-ar trebui unul, l-am pierdut 
pe cel vechi acum mult timp... nu, uite... 

Băgă mâna în ghiozdan şi, după un pic de cotrobăială, 
scoase ceva ce semăna cu un mic cactus gri pus într-un 
ghiveci, care încă părea să fie acoperit cu furunculi în loc de 
spini. 

— Mimbulus mimbletonia, spuse el mândru. 

Harry se holbă la lucrul acela. Pulsa încet, având 
înfăţişarea sinistră a unui organ intern bolnav. 

— Este foarte, foarte rară, spuse Neville, zâmbind larg. Nu 
ştiu dacă mai există vreunul în serele de la Hogwarts. Abia 
aştept să i-l arăt doamnei profesoare Lăstar. Mi l-a 


cumpărat unchiul meu Algie din Asiria. O să încerc să aflu 
dacă pot să-l înmulţesc. 

Harry ştia că materia preferată a lui Neville era 
Ierbologia, dar, oricât s-ar fi străduit, nu putea să-şi dea 
seama la ce i-ar fi trebuit această plăntuţă pipernicită. 

— Face - hm - ceva? întrebă el. 

— O grămadă de chestii! zise Neville mândru. Are un 
mecanism extraordinar de apărare. Uite, ţine-l pe Trevor, te 
TOg... 

Îl aruncă pe Trevor în poala lui Harry şi scoase o pană din 
ghiozdan. Ochii cât cepele ai Lunei Lovegood apărură din 
nou peste revistă, pentru a vedea ce făcea Neville. Neville o 
ţinu pe Mimbulus mimbletonia la nivelul ochilor, cu limba 
între dinţi, alese un loc şi înţepă planta cu vârful penei de 
scris. 

Din fiecare furuncul al plantei ţâşni un lichid dens, lipicios, 
verde şi în jeturi. Stropii atinseră tavanul, ferestrele, şi 
stropiră revista Lunei Lovegood; Ginny, care îşi acoperise 
faţa cu mâinile la timp, arăta ca şi cum ar fi purtat o pălărie 
verde scârboasă, dar Harry, care avusese mâinile ocupate, 
ca să-l împiedice pe Trevor să scape, fu lovit direct în faţă. 
Mirosea a băligar rânced. 

Neville, care era şi el ud leoarcă pe faţă şi pe piept, îşi 
scutură capul ca să-şi scoată lichidul din ochi. 

— S-scuze! strigă el. Nu am mai încercat asta până 
acum... nu mi-am dat seama că o să fie atât de... dar nu vă 
faceţi griji, Sevamizeră nu este otrăvitoare, adăugă el 
agitat, în timp ce Harry scuipa pe jos o gură plină de lichid. 

Exact în acel moment se deschise uşa compartimentului 
lor. 

— A... bună, Harry, zise o voce emoţionată. Aâ... am picat 
prost? 

Harry îşi şterse lentilele ochelarilor cu mâna cu care nu-l 
ţinea pe Trevor. O fată foarte drăguță, cu părul negru, lung 
şi strălucitor stătea în prag, zâmbindu-i: Cho Chang, 
căutătoarea echipei de vâjthaţ a celor de la Ochi-de-Şoim. 


— A... bună, spuse Harry în gol. 

— Ăă... zise Cho. Păi... nu am vrut decât să te salut... la 
revedere. 

Îmbujorată, fata închise uşa şi plecă. Harry se lăsă pe 
spătarul scaunului şi oftă adânc. Ar fi preferat ca Cho să-l fi 
găsit stând cu un grup de persoane foarte interesante, 
tăvălindu-se pe jos de râs din cauza unei glume pe care 
tocmai o spusese; nu să stea cu Neville şi „Nebuna” 
Lovegood, ţinând o broască şi plin de Sevămizeră. 

— Nu contează, spuse Ginny încurajator. Uite, putem să 
scăpăm uşor de toate astea. 

Îşi scoase bagheta. 

— Curăţenius! 

Sevamizeră dispăru. 

— Scuze, zise Neville iar, pe un ton foarte scăzut. 

Ron şi Hermione apărură abia după o oră, timp în care 
căruciorul cu mâncare trecuse deja. Harry, Ginny şi Neville 
îşi terminaseră pateurile cu dovleac şi erau ocupați să facă 
schimb de surprize din broaştele de ciocolată, când uşa 
compartimentului se deschise şi cei doi intrară, însoţiţi de 
Şmecherilă şi de Pigwidgeon, care ciripea ascuţit în colivie. 

— Sunt mort de foame, zise Ron, punându-l pe Pigwidgeon 
lângă Hedwig, înşfăcând o broască de ciocolată de la Harry 
şi aruncându-se pe locul de lângă el. 

Rupse ambalajul, muşcă broasca de cap şi se lăsă pe spate 
cu ochii închişi, de parcă ar fi avut o dimineaţă obositoare. 

— Ei bine, există doi Perfecţi din anul cinci pentru fiecare 
casă, spuse Hermione, părând foarte nemulțumită, în timp 
ce luă şi ea loc. Un băiat şi o fată din fiecare. 

— Şi ghici cine este Perfect la Viperini? zise Ron, cu ochii 
încă închişi. 

— Reacredință, răspunse Harry imediat, convins că i se va 
confirma cel mai sumbru gând. 

— Desigur, spuse Ron cu amărăciune, băgându-şi în gură 
restul broaştei şi luându-şi încă una. 


— Şi vaca aia de Pansy Parkinson, spuse Hermione 
răutăcioasă. Nu ştiu cum a ajuns Perfectă când este mai 
proastă decât un trol inconştient... 

— Dar de la Astropufi? întrebă Harry. 

— Ernie Macmillan şi Hannah Abbott, spuse Ron, în timp 
ce mânca. 

— Şi Anthony Goldstein şi Padma Patil la Ochi-de-Şoim, 
spuse Hermione. 

— Ai fost cu Padma Patil la balul de Crăciun, zise o voce 
neclară. 

Toţi se întoarseră către Luna Lovegood, care îl privea fix 
pe Ron peste exemplarul din Zeflemistul. 

EI îşi înghiţi bucăţica de broască de ciocolată. 

— Da. Ştiu, zise el, părând uşor surprins. 

— Nu prea i-a plăcut, îl informă Luna. Nu crede că te-ai 
purtat frumos cu ea, pentru că nu ai vrut să dansezi. Pe 
mine nu cred că m-ar fi deranjat, zise ea gânditoare, mie nu 
prea îmi place să dansez. 

Se retrase iar după Zeflemistul. Ron se holbă la revistă cu 
gura căscată pentru câteva clipe, apoi se uită la Ginny, 
căutând un fel de explicaţie, dar Ginny îşi muşca pumnul ca 
să nu râdă. Ron clătină din cap uluit şi apoi se uită la ceas. 

— Ar trebui să patrulăm din când în când pe culoare, le 
spuse el lui Harry şi Neville, şi putem să-i pedepsim pe cei 
care nu se poartă cum trebuie. Abia aştept să-i prind cu 
ceva pe Crabbe şi Goyle... 

— Ron, nu ai voie să abuzezi de statutul tău! zise 
Hermione tăios. 

— Da, sigur, pentru că Reacredință nu o să abuzeze deloc 
de statutul lui, spuse Ron sarcastic. 

— Şi atunci, o să te cobori la nivelul lui? 

— Nu, doar o să am grijă să-i prind pe prietenii lui înainte 
să-i prindă el pe ai mei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ron... 

— O să-l fac pe Goyle să scrie versuri, o să moară, urăşte 
să scrie, zise Ron fericit. 


Îşi coborî vocea până la mormăitul lui Goyle şi, 
schimonosindu-şi faţa cu o expresie de concentrare 
chinuită, mimă că scrie ceva în aer. Nu... am voie... să... 
semăâăn... cu... un... babuin... din... spate. 

Toţi râseră, însă nimeni nu râse mai tare ca Luna 
Lovegood. Aceasta scoase un țipăt de fericire care o trezi 
pe Hedwig şi o făcu să bată din aripi indignată, iar pe 
Şmecherilă îl făcu să sară pe raftul de bagaje, scuipând. 
Luna râse cu atâta poftă, încât îi scăpă din mâini revista 
care îi alunecă pe picioare şi ajunse pe jos. 

— A fost amuzant! 

Ochii ei mari înotau în lacrimi în timp ce încerca să 
respire, uitându-se la Ron. Cu totul derutat, băiatul se uită 
în jur la ceilalţi, care acum râdeau de figura lui şi de 
râsetele prelungi ale Lunei Lovegood, care se mişca în faţă 
şi în spate, ţinându-se cu mâinile de burtă. 

— Ai păţit ceva? zise Ron, încruntându-se la ea. 

— Un babuin... din spate! îngăimă ea, ţinându-se de 
coaste. 

Toţi ceilalţi o priveau pe Luna cum râdea, dar Harry, 
uitându-se la revista de pe jos, observă ceva care îl făcu să o 
ridice imediat. Fiind cu susul în jos, îi fusese greu să-şi dea 
seama ce era imaginea de pe copertă, dar acum Harry îşi 
dădu seama că era o caricatură destul de nereuşită a lui 
Cornelius Fudge; Harry îl recunoscu doar datorită 
melonului prăzuliu. Una dintre mâinile lui Fudge era 
încleştată în jurul un săculeţ cu galbeni cealaltă mână 
strângea de gât un goblin. Desenul era intitulat Până unde 
va merge Fudge pentru a câştiga Gringotts? 

Dedesubt era o listă cu titlurile altor articole din cuprinsul 
revistei. 

Corupţie în Liga de Vâjthaţ;: 

Cum au luat Tlornadele puterea Secretele vechilor rune 
dezvăluite. 

Sirius Black: Răufăcător sau victimă? 

— Pot să o iau puţin? o întrebă Harry nerăbdător pe Luna. 


Fata încuviinţă din cap, privindu-i în continuare pe Ron cu 
respiraţia tăiată de râs. 

Harry deschise revista şi-i cercetă cuprinsul. Până în acea 
clipă uitase complet de revista pe care i-o înmânase 
Kingsley domnului Weasley ca să i-o dea lui Sirius, însă 
trebuie să fi fost acest număr din Zeflemistul. 

Găsi pagina şi începu să citească emoţionat articolul. 

Şi acesta era ilustrat de o caricatură destul de nereuşit; de 
fapt, Harry nu şi-ar fi dat seama că era Sirius, dacă nu ar fi 
avut un text explicativ. Sirius stătea cu bagheta scoasă pe 
un morman de oase de om. Titlul articolului era: 

SIRIUS BLACK - ATÂT DE NEGRU PE CÂT SE ZICI. 

Un criminal notoriu, sau un nevinovat cântăreţ de succes? 

Harry trebui să citească prima propoziţie de mai multe ori 
înainte să fie convins că nu o înţelesese greşit. De când era 
Sirius un cântăreţ de succes? 

De paisprezece ani Sirius Black e considerat vinovat de 
uciderea în masă a doisprezece Încuiați nevinovaţi şi a unui 
vrăjitor. Eva darea îndrăzneață de acum doi ani din 
Azkaban a declanşat cea mai complexă vânătoare de 
oameni organizată vreodată de Ministerul Magiei. Nici unul 
dintre noi nu ne-am întrebat dacă merită să fie prins iar şi 
predat Dementorilor. 

DAR OARE CHIAR MERITĂ? 

Tocmai au ieşit la lumină noi probe uluitoare, conform 
cărora e posibil ca Sirius Black să nu fi comis crimele 
pentru care a fost trimis în Azkaban. De fapt, Doris Purkiss, 
din Little Norton, Calea Acanţilor numărul 18, spune că se 
prea poate ca Black să nici nu fi fost la locul crimei. 

Ceea ce nu înţeleg oamenii este că Sirius Black este un 
pseudonim, zise doamna Purkiss. Cel pe care lumea îl 
consideră Sirius Black este de fapt Stubby Boardman, 
vocalistul unei formaţii în vogă, Hobgoblinii, care s-a retras 
din viaţa publică după ce a fost lovit cu o rapiţă sălbatică în 
ureche într-un concert ţinut în biserica din Little Norton, cu 
aproape cincisprezece ani în urmă. Eu l-am recunoscut din 


clipa în care i-am văzut poza în ziar. Adevărul este că 
Stubby nu ar fi avut cum să comită acele crime, pentru că în 
ziua în cauză s-a întâmplat să se bucure de o cină romantică 
în compania mea. I-am scris Ministrului Magiei şi aştept ca 
acesta să îl reabiliteze cu desăvârşire pe Stubby, alias 
Sirius, în orice moment. 

Harry termină de citit şi se uită la pagină, nevenindu-i să 
creadă. Poate că era o glumă, îşi zise el, poate că în revista 
aceasta se publicau adeseori înşelătorii. Dădu câteva pagini 
înapoi şi găsi articolul despre Fudge. 

Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, a negat că are vreun 
plan de a lua în stăpânire conducerea Băncii Gringotts, 
când a fost ales Ministrul Magiei, cu cinci ani în urmă. 
Fudge a insistat mereu că nu îşi doreşte nimic mai mult 
decât să „coopereze în pace” cu cei care ne păzesc aurul. 

DAR OARE CHIAR ASTA DOREŞTE? 

Surse apropiate Ministrului ne-au dezvăluit de curând că 
ambiția supremă a lui Fudge este să obţină controlul 
resurselor de aur ale goblinilor şi că nu va ezita să 
folosească forţa dacă va fi nevoie. 

„Şi nici nu ar fi pentru prima oară”, a declarat un 
funcţionar din Minister. Cornelius „Sfarmă-Goblini” Fudge, 
aşa îi spun prietenii. Dacă l-aţi putea auzi când crede că nu- 
| aude nimeni, vai, vorbeşte mereu de goblinii cărora le-a 
făcut de petrecanie; a pus să fie înecaţi, a pus să fie 
aruncaţi de pe clădiri, a pus să fie otrăviţi, sau a pus să se 
facă plăcinte din ei... 

Harry nu mai citi mai departe. Fudge o fi avut multe 
defecte, dar lui Harry îi era foarte greu să şi-l imagineze 
ordonând coacerea unor plăcinte din goblini. Frunzări 
restul revistei. Oprindu-se la fiecare câteva pagini, citi: o 
acuzaţie conform căreia 'Tornadele din Tutshill câştigau 
teren Liga de Vâjthaţ printr-o combinaţie de şantaj, mături 
ferme cate ilegal şi tortură; un interviu cu un vrăjitor care 
pretindea că zburase pe lună pe o Măturin Şase şi adusese 
un sac de broaşte de pe lună, ca să o dovedească; plus un 


articol despre vechile rune, care cel puţin explica de ce 
citea Luna Zeflemistul cu susul în jos. Conform revistei, 
dacă inversai runele, obţineai o vrajă care transforma 
urechile duşmanului în fructe. De fapt, în comparaţie cu 
restul articolelor din Zeflemistul, ideea că Sirius ar putea să 
fie de fapt vocalistul Hobgoblinilor era destul de raţională. 

— Ai găsit ceva interesant? îl întrebă Ron când Harry 
închise revista. 

— Sigur că nu, spuse Hermione usturător, înainte ca Harry 
să poată să răspundă. Zeflemistul este o tâmpenie, toată 
lumea ştie. 

— Ba pardon, zise Luna, a cărei voce îşi pierduse deodată 
nota visătoare. Iatăl meu este editorul. 

— Eu - ah, spuse Hermione, părând stânjenită. Păi... are 
unele părţi interesante... adică, este destul de... 

— Aş vrea să mi-o dai înapoi, spuse Luna cu răceală şi, 
aplecându-se o smulse din mâinile lui Harry. 

Dând paginile până la numărul cincizeci şi şapte, o 
întoarse din nou cu susul în jos şi dispăru în spatele ei, 
exact când uşa compartimentului se deschise pentru a treia 
oară. 

Harry se uită în jur; se aşteptase la aşa ceva, însă asta nu 
făcea cu nimic mai plăcută întâlnirea cu Draco Reacredință, 
care îi rânjea încadrat de amicii săi, Crabbe şi Goyle. 

— Ce e? zise el agresiv, înainte ca Reacredință să poată 
deschide gura. 

— Ai grijă cum te porţi, Potter, sau o să-ţi dau ore de 
detenţie, zise rar Reacredință, care avea părul blond şi lins 
şi bărbia ascuţită, exact ca tatăl lui. Ştii, spre deosebire de 
tine, eu am fost numit Perfect, ceea ce înseamnă că, spre 
deosebire de tine, am dreptul de a pedepsi. 

— Da, zise Harry, dar tu, spre deosebire de mine, eşti un 
idiot, aşa că ieşi şi lasă-ne în pace. 

Ron, Hermione, Ginny şi Neville râseră. Reacredință 
strânse din dinţi. 


— Spune-mi, Potter, cum e să ţi-o ia înainte Weasley? 
întrebă el. 

— Taci din gură, Reacredință, zise Hermione tăios. 

— Se pare că am atins punctul sensibil, spuse Reacredință, 
rânjind. Ei bine, ai grijă ce faci, Potter, pentru că îţi voi fi pe 
urme ca un câine, în caz că vei călca greşit. 

— leşi! spuse Hermione, ridicându-se. 

Râzând batjocoritor, Reacredință îi aruncă o privire 
malefică lui Harry şi plecă, cu Crabbe şi Goyle mergând 
greoi în urma lui. Hermione trânti uşa compartimentului 
după ei şi se întoarse să se uite la Harry, care îşi dădu 
seama imediat că şi ea realizase ce spusese Reacredință şi 
era la fel de enervată ca el. 

— Aruncă-mi încă o broască, zise Ron, care era clar că nu 
observase nimic. 

Harry nu putea să vorbească liniştit de faţă cu Neville şi 
Luna. Schimbă o altă privire neliniştită cu Hermione, iar 
apoi se uită pe fereastră. 

Crezuse că faptul că Sirius venise cu el la gară fusese 
destul de distractiv, dar deodată i se păru ceva nesăbuit, 
dacă nu chiar periculos... Hermione avusese dreptate... 
Sirius nu ar fi trebuit să fi venit. Dacă domnul Reacredință 
observase câinele negru şi îi spusese lui Draco? Dacă îşi 
dăduse seama că soţii Weasley, Lupin, Tonks şi Moody ştiau 
unde se ascundea Sirius? Sau fusese doar o coincidenţă că 
Reacredință folosise cuvântul „câine”? 

Vremea rămase incertă, în timp ce se îndreptau spre nord. 
Ploaia udă ferestrele destul de discret, apoi soarele îşi făcu 
apariţia efemer, înainte să fie iar acoperit de nori. Pe urmă 
se aşternu întunericul şi în vagoane se aprinseră lămpile. 
Luna strânse Zeflemistul, îl puse cu grijă în geantă şi în 
schimb începu să se holbeze la toţi cei care erau în 
compartiment. 

Harry stătea cu fruntea lipită de geamul trenului, 
încercând să zărească primul Şcoala Hogwarts din 


depărtare, însă era o noapte fără lună şi fereastra brăzdată 
de ploaie era murdară. 

— Ar fi bine să ne schimbăm, zise Hermione până la urmă, 
şi toţi îşi deschiseră cuferele fără greutate şi îşi scoaseră 
robele de şcoală. 

Ea şi Ron îşi prinseră cu grijă insignele de Perfecţi în 
piept. Harry îl văzu pe Ron uitându-se la reflecţia sa din 
geamul întunecat. 

În sfârşit, trenul începu să încetinească şi auziră obişnuita 
gălăgie, în timp ce toţi elevii se îmbulziră să-şi strângă 
bagajele şi animalele, pregătiţi să coboare. Având în vedere 
că Ron şi Hermione trebuiau să supravegheze coborârea, 
dispărură iar din vagon, lăsându-i pe Harry şi pe ceilalţi să 
aibă grijă de Şmecherilă şi de Pigwidgeon. 

— Duc eu bufnița aia, dacă vrei, îi spuse Luna lui Harry, 
întinzând mâna spre Pigwidgeon, în timp ce Neville îl băga 
pe Trevor cu grijă într-un buzunar interior. 

— Ah - ăă - mersi, spuse Harry, dându-i colivia şi ţinând-o 
mai bine pe Hedwig în braţe. 

leşiră cu greu din compartiment, simțind prima înţepătură 
a aerului nopţii pe feţe când se alăturară mulţimii de pe 
culoar. Încet, avansară către uşi. Harry simţi mirosul de pini 
care încadrau aleea către lac. Coborâră pe peron şi se 
uitară în jur, cuvintele familiare: „Anul întâi aici... cei din 
anul întâi... , 

Însă nu le auzi. În schimb, o voce destul de diferită, o voce 
vioaie, de femeie, strigă: 

— Cei din primul an să se alinieze aici, vă rog! Toţi cei din 
anul întâi să vină la mine! 

Un felinar se apropie clătinându-se de Harry şi, la lumina 
sa, văzu bărbia proeminentă şi tunsoarea severă a 
profesoarei Grubbly-Plank, vrăjitoarea care îi ţinuse locul 
lui Hagrid pentru o vreme la lecţiile de Grijă pentru 
Animalele Magice de anul trecut. 

— Unde e Hagrid? zise el tare. 


— Nu ştiu, spuse Ginny, dar ar fi bine să ne dăm din drum, 
blocâăm uşa. 

— A, da... 

Harry şi Ginny fură despărțiți cât timp merseră de-a 
lungul peronului şi ieşiră din gară. Înghiontit în mulţime, 
Harry se strădui să îl zărească pe Hagrid prin întuneric; 
trebuia să fie acolo, Harry contase pe asta - revederea cu 
Hagrid era unul dintre lucrurile pe care le aşteptase de 
atâta timp. Însă nu era nici urmă de el. 

Nu se poate să fi plecat, îşi spuse Harry, în timp ce trecu 
încet de o uşă îngustă, care dădea spre drumul din faţă, 
unde ajunseseră şi ceilalţi. Probabil că doar a răcit sau ceva 
de genul ăsta... 

Se uită în jur după Ron şi Hermione, dorind să ştie ce 
credeau despre întoarcerea profesoarei Grubbly-Plank, însă 
nici unul dintre ei nu era pe aproape, aşa că se lăsă împins 
spre drumul spălat de ploaie din faţa Gării Hogsmeade. 

Aici erau cele cam o sută de trăsuri fără cai care îi duceau 
întotdeauna la castel pe elevii care trecuseră de primul an. 
Harry se uită repede la ele, se întoarse ca să-i caute în 
continuare pe Ron şi Hermione şi apoi avu un şoc. 

Trăsurile nu mai erau fără cai. Între hulube se aflau nişte 
creaturi. Dacă ar fi trebuit să le dea un nume, presupunea 
că le-ar fi spus cai, deşi aveau şi ceva de reptilă. Erau 
complet descărnaţi, iar pielea neagră le atârna de scheletul 
din care erau vizibile toate oasele. Capetele erau ca ale 
unor dragoni, iar ochii albi şi mari nu aveau pupile. Din 
fiecare parte a greabănului porneau nişte aripi mari, negre, 
de piele, care arătau ca şi cum ar fi fost ale unor lilieci 
uriaşi. Stând nemişcaţi şi tăcuţi în întunericul care se 
aşternea, creaturile păreau stranii şi sinistre. Harry nu 
putea să înţeleagă de ce erau trase trăsurile de aceşti cai 
îngrozitori, când puteau foarte bine să se deplaseze 
singure. 

— Unde este Pig? se auzi vocea lui Ron, chiar în spatele lui 
Harry. 


— L-a luat fata aia, Luna, zise Harry, întorcându-se repede, 
nerăbdător să vorbească cu Ron despre Hagrid. Unde crezi 
că... 

— Este Hagrid? Nu ştiu, spuse Ron, părând îngrijorat. 
Sper să fie bine, că dacă nu... 

Puțin mai încolo, Draco Reacredință, urmat de o mică 
gaşcă de amici, printre care şi Crabbe, Goyle şi Pansy 
Parkinson, dădea din drum nişte elevi timizi din anul doi, 
pentru ca el şi amicii săi să ia o trăsură numai pentru ei. 
Câteva clipe mai târziu, Hermione ieşi gemând din mulţime. 

— Reacredință a fost rău cu nişte elevi din primul an mai 
devreme. Jur că o să-l reclam, are insigna de trei minute şi 
o foloseşte ca să intimideze lumea mai rău ca niciodată... 
Unde e $Şmecherilă? 

— E la Ginny, zise Harry. Uite-o... 

Ginny tocmai ieşise din mulţime, strângându-l în braţe pe 
Şmecherilă, care se tot foia. 

— Mersi, zise Hermione, scăpând-o pe Ginny de pisică. Hai 
să luăm o trăsură împreună, înainte să se umple toate... 

— Nu l-am găsit încă pe Pig! spuse Ron, dar Hermione se 
îndrepta deja spre cea mai apropiată trăsură liberă. 

Harry rămase în urmă cu Ron. 

— Ce crezi că sunt fiinţele alea? îl întrebă el pe Ron, 
făcând semn cu capul către caii îngrozitori, în timp ce restul 
elevilor trecură pe lângă ei. 

— Ce fiinţe? 

— Caii ăia... 

Luna apăru cu colivia cu Pigwidgeon în braţe; micuța 
bufniţă ciripea entuziasmată, ca de obicei. 

— Poftim, zise ea. E o bufniţă mică şi drăguță, nu-i aşa? 

— Ăă... da... e de treabă, spuse Ron aspru. Păi, atunci, 
haideţi să mergem... ce ziceai, Harry? 

— Te întrebam ce sunt fiinţele alea ca nişte cai? zise Harry, 
în timp ce el, Ron şi Luna se îndreptară spre trăsura în care 
Hermione şi Ginny se urcaseră deja. 

— Care fiinţe ca nişte cai? 


— Fiinţele ca nişte cai care trag trăsurile! spuse Harry 
nerăbdător. 

Erau la doar doi metri de cea mai apropiată dintre ele, 
(are îi privea cu ochii săi albi şi pustii. Ron, însă, îi aruncă o 
privire perplexă lui Harry. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Vorbesc despre - uite! 

Harry îl apucă de umăr pe Ron şi îl întoarse, astfel încât 
acesta să fie faţă în faţă cu calul înaripat. Ron se uită direct 
la el pentru o clipă, apoi îl privi iar pe Harry. 

— Şi la ce ar trebui să mă uit? 

— La - acolo, între hulube! Înhămat la trăsură! Este chiar 
acolo, în faţă... 

Însă în timp ce Ron continuă să arate derutat, lui Harry îi 
trecu prin minte un gând ciudat. 

— Nu... nu-i vezi? 

— Ce să văd? 

— Nu vezi de cine sunt trase trăsurile? 

Acum Ron păru cu adevărat alarmat. 

— Harry, te simţi bine? 

— Eu... da... 

Harry se simţi cu totul uimit. Calul era acolo, în faţa lui, 
lucind în lumina slabă care venea dinspre ferestrele gării 
din spatele lor şi scoțând aburi pe nări în aerul rece al 
nopţii. Şi totuşi, dacă nu se prefăcea - şi dacă era aşa, era o 
glumă foarte proastă - Ron nu putea să-i vadă deloc. 

— Ce zici, ne urcăm? spuse Ron nesigur, uitându-se la 
Harry de parcă şi-ar fi făcut griji pentru el. 

— Da, zise Harry. Da, hai... 

— Este în ordine, spuse o voce visătoare de lângă Harry, 
când Ron dispăru în interiorul întunecat al trăsurii. Să ştii 
că nu înnebuneşti sau ceva de genul ăsta. Şi eu îi văd. 

— Da? spuse Harry disperat, întorcându-se spre Luna. 
Observă reflectarea cailor cu aripi de liliac în ochii ei mari şi 
argintii. 


— O, da, zise Luna, i-am văzut din prima zi când am venit 
aici. Au tras mereu trăsurile. Nu-ţi face griji. Eşti la fel de 
sănătos la cap ca mine. 

Surâzând slab, se urcă în interiorul umed al trăsurii, după 
Ron. Harry o urmă, fără să se fi liniştit de tot. 

CAPITOLUL XI. 

NOUL CÂNTEC AL JOBENULUI MAGIC. 

Harry nu vroia să le spună celorlalţi că el şi Luna aveau 
aceeaşi halucinație, dacă asta era, aşa că nu mai zise nimic 
de cai când luă loc în trăsură şi trânti uşa în urma lui. Cu 
toate acestea, nu putea să nu se uite în continuare la 
siluetele cailor care se mişcau dincolo de fereastră. 

— Aţi văzut-o şi voi pe femeia aia, Grubbly-Plank? întrebă 
Ginny. Ce caută iar aici? Hagrid nu se poate să fi plecat, nu-i 
aşa? 

— Eu aş fi chiar mulţumită dacă a plecat, spuse Luna, nu 
este un profesor foarte bun, nu-i aşa? 

— Ba da, este! spuseră Harry, Ron şi Ginny supăraţi. 

Harry se uită urât la Hermione. Ea îşi drese vocea şi zise 
repede: 

— Aă... da... este foarte bun. 

— Ei bine, noi, cei din Ochi-de-Şoim credem că este un fel 
de păcălici, spuse Luna netulburată. 

— Atunci înseamnă că aveţi un simţ al umorului de doi 
cnuţi, izbucni Ron, în timp ce roţile de sub ei se puseră în 
mişcare scârţâind. 

Luna nu părea deranjată de impoliteţea lui Ron; din 
contră, pur şi simplu îl privi pentru o vreme ca pe un 
program 1. V. nu foarte interesant. 

Huruind şi legănându-se, trăsurile se mişcau în convoi 
către destinaţie. Când trecură de stâlpii înalţi, încoronați cu 
mistreți înaripaţi de ambele părţi ale porţii, către terenurile 
şcolii, Harry se aplecă pe fereastră ca să vadă dacă era 
lumina aprinsă în cabana lui Hagrid de lângă Pădurea 
Interzisă, dar totul era cufundat în întuneric. Castelul 
Hogwarts, însă, se apropia din ce în ce mai tare: un grup 


falnic de turnuri, de un negru ca smoala pe fundalul cerului 
întunecat, iar din loc în loc câte o fereastră luminoasă 
radiind deasupra lor. 

Trăsurile se opriră zăngănind lângă treptele de piatră 
care duceau către uşile de stejar de la intrare şi Harry fu 
primul care se dădu jos din trăsură. Se întoarse iar să se 
uite după nişte ferestre luminate lângă Pădure, dar era clar 
că nu exista nici un semn de viaţă în cabana lui Hagrid. 
Reticent, pentru că sperase oarecum să nu le mai vadă, îşi 
întoarse privirea către fiinţele ciudate, scheletice, care 
stăteau tăcute în aerul rece al nopţii, cu ochii aceia albi, 
pustii şi strălucitori. 

Lui Harry i se mai întâmplase cândva să vadă ceva ce Ron 
nu putuse zări, însă atunci fusese vorba despre o reflecţie 
într-o oglindă, ceva mult mai imaterial decât o sută de 
animale care păreau cât se poate de reale şi destul de 
puternice pentru a trage o mulţime de trăsuri. Dacă era să 
o creadă pe Luna, animalele fuseseră mereu acolo, dar 
invizibile. Atunci, de ce Harry putea să le vadă dintr-o dată, 
iar Ron nu? 

— Vii sau nu? spuse Ron de lângă el. 

— Aă... da, zise Harry repede şi se alătură mulţimii care 
urca grăbită treptele de piatră către castel. 

Holul de la intrare era luminat de torţe şi fu cuprins de 
ecourile paşilor, în timp ce elevii traversară podeaua cu 
dalele de piatră câtre uşile duble din dreapta, care duceau 
către Marea Sală şi spre ospăţul de început de semestru. 

Cele patru mese lungi din Marea Sală se umpleau sub 
tavanul întunecat fără stele, care era exact ca cerul pe care 
îl vedeau pe ferestrele înalte. Lumânările pluteau deasupra 
meselor, luminând fantomele argintii presărate prin sală şi 
chipurile elevilor care vorbeau entuziasmați, făcând schimb 
de veşti de pe parcursul verii, salutându-şi prietenii din alte 
case, examinându-şi între ei tunsorile şi robele. Din nou, 
Harry observă că oamenii îşi apropiau capetele pentru a 
şuşoti când trecea prin dreptul lor; scrâşni din dinţi şi 


încercă să se poarte ca şi când n-ar fi observat şi nu i-ar fi 
păsat. 

Luna se îndepărtă de ei plutind către masa Ochilor-de- 
Şoim. În clipa în care ajunseră la masa Cercetaşilor, Ginny 
fu chemată de nişte colegi din anul patru şi plecă să stea 
lângă ei; Harry, Ron, Hermione şi Neville îşi găsiră locuri 
unul lângă altul cam la mijlocul mesei, între Nick Aproape- 
Făr'-de-Cap, fantoma casei Cercetaşilor, şi Parvati Patil şi 
Lavender Brown. Cele din urmă îl salutară straniu şi 
exagerat de călduros, încât Harry fu sigur că tocmai 
vorbiseră despre el cu o fracțiune de secundă înainte. Avea 
alte griji mai importante, totuşi: se uită peste capetele 
elevilor, la masa profesorilor, care era aranjată de-a lungul 
zidului din fundul sălii. 

— Nu este aici. 

Ron şi Hermione cercetară şi ei masa profesorilor, deşi de 
fapt nu era nevoie; statura lui Hagrid îl făcea uşor de 
depistat oriunde. 

— Nu se poate să fi plecat, zise Ron, părând puţin agitat. 

— Sigur că nu, spuse Harry hotărât. 

— Doar nu credeţi că... a păţit ceva, sau ceva de genul 
ăsta, nu? zise Hermione neliniştită. 

— Nu, spuse Harry imediat. 

— Atunci unde este? 

Urmă o pauză, apoi Harry zise foarte încet, astfel încât 
Neville, Parvati şi Lavender să nu-l poată auzi: 

— Poate că nu s-a întors încă. Ştiţi voi - din misiune - ce 
avea de făcut vara asta pentru Dumbledore. 

— Da... da, asta trebuie să fie, zise Ron, părând mai calm, 
dar Hermione îşi muşcă buza, uitându-se cu atenţie la masa 
profesorilor, de parcă ar fi sperat să găsească acolo o 
explicaţie pentru absenţa lui Hagrid. 

— Cine este femeia aceea? spuse ea tranşant, arătând 
către mijlocul mesei profesorilor. 

Ochii lui Harry se uitară în aceeaşi direcţie. Prima dată se 
opriră asupra profesorului Dumbledore, care stătea pe 


scaunul său aurit cu spătar înalt, din centrul lungii mese a 
profesorilor, purtând o robă roşu închis, presărată cu stele 
argintii, şi o pălărie asortată. Capul lui Dumbledore era 
înclinat către femeia care stătea lângă el, şi îi spunea ceva 
la ureche. Semăna, îşi zise Harry, cu mătuşa necăsătorită a 
cuiva: îndesată, cu părul scurt, creţ, castaniu, peste care îşi 
pusese o groaznică bentiţă roz ce se asorta cu canadiana 
pufoasă de aceeaşi culoare pe care o purta peste robe. 
Atunci îşi întoarse puţin chipul ca să bea din pocal, iar el 
văzu şocat o faţă palidă, ca de broască, şi doi ochi 
exoftalmici, umflaţi. 

— Este femeia aia, Umbridge! 

— Cine? zise Hermione. 

— A fost la audierea mea, lucrează pentru Fudge! 

— Drăguţă canadiană, zise Ron, râzând batjocoritor. 

— Lucrează pentru Fudge! repetă Hermione, încruntându- 
se. Atunci, ce Dumnezeu caută aici? 

— Nu ştiu... 

Hermione cercetă masa profesorilor, cu ochii întredeschişi. 

— Nu, murmură ea, nu, nu are cum să... 

Harry nu înţelese despre ce vorbea dar nu întrebă; atenţia 
îi fusese captată de profesoara Grubbly-Plank, care tocmai 
apăruse la masa profesorilor; îşi croi drum către capăt şi se 
aşeză pe locul care era al lui Hagrid. Asta însemna că cei 
din primul an trebuie să fi traversat lacul şi să fi ajuns la 
castel, şi într-adevăr, peste câteva clipe se deschiseră uşile 
Sălii de Intrare. Intră un şir lung de elevi din primul an care 
păreau speriaţi, conduşi de profesoara McGonagall, care 
aducea un taburet pe care era aşezată vechea pălărie de 
vrăjitor, foarte peticită şi ruptă aproape de marginea 
deşirată. 

Zumzetul gălăgiei din Marea Sală amuţi. Elevii din primul 
an se înşirară în faţa mesei profesorilor, cu faţa către restul 
elevilor, şi profesoara McGonagall puse taburetul cu grijă în 
faţa lor, iar apoi se dădu la o parte. 


Chipurile celor din anul întâi străluceau palide la lumina 
lumânărilor. Un băieţel aflat chiar în mijlocul rândului părea 
să tremure. Harry îşi aminti, pentru o clipă, cât de îngrozit 
fusese când stătuse el acolo, aşteptând testul necunoscut 
care urma să decidă în ce casă îi era locul. 

Întreaga şcoală aştepta cu răsuflarea tăiată. Apoi ruptura 
din apropierea marginii pălăriei se deschise larg ca o gură 
şi Jobenul Magic începu să cânte: 

Când eram nou, pe vremuri, Şi Hogwarts la-nceputuri Cei 
care au fondat şcoala noastră Nicicând nu s-au gândit să se 
despartă: 

Uniţi de aceeaşi ţintă, Aveau o singură dorinţă, Cea mai 
bună şcoală magică să facă Învăţăminte mai departe să 
transmită. 

„Împreună vom preda şi construi!” 

Hotărâră cei patru prieteni Şi nu visase nimeni Într-o zi că 
se vor despărţi, Căci mai erau oare prieteni Ca Cercetaş şi 
Viperin? 

În afară de ceilalţi doi, Astropuf şi Ochi de Şoim? 

Însă ce s-a întâmplat? 

Aşa prietenii, cum s-au dezlegat? 

Păi, eu am fost acolo şi pot să vă zic Povestea tristă care- 
atât ne-a mâhnit. 

Viperin a zis: „Să-i învăţăm Doar pe cei cu descendență 
pură.” 

Ochi-de-Şoim a zis, „Să le predăm Celor cu inteligenţa 
sigură.” 

Cercetaş a zis: „Să-i învăţăm pe toţi Cu fapte vitejeşti 
legate de-al lor nume.” 

Astropuf a zis: „Eu îi învăţ pe toţi Şi-i voi trata cu aceeaşi 
înţelegere.” 

Mici probleme ridicat-au diferenţele, Întâi când s-au ivit, 
Căci din cei patru avea fiecare O casă a lui, în care, Doar pe 
cei doriţi să-i aibă, Aşa, de pildă, Viperin, Doar vrăjitori cu 
sânge pur accepta Întocmai ca el, foarte şireţi. 


Şi doar cei cu ascuţite minţi La Ochi-de-Şoim erau lar cei 
mai bravi şi îndrăzneţi La curajosul Cercetaş mergeau. 

Buna Astropuf luă ce mai rămăsese, 'Iot ce ştia pe toţi îi 
învăţa, Astfel, casele şi fondatorii, Rămaseră buni şi sinceri 
prieteni. 

Mai mulţi ani fericiţi, Hogwarts în armonie dăinui, Dar 
cândva discordia între noi se ivi Alimentându-se cu-ale 
noastre frici şi vini. 

Casele care, ca patru stâlpi, Şcoala ne-au susţinut cândva, 
Acum contra lor se întorceau, Şi despărțiți puterea căutau. 
Şi un timp şcoala se părea Sfârşitul că-şi întrezărea, Ba 

lupte, ba dueluri, Şi conflicte între prieteni Până la urmă 
sosi o dimineaţă Când Viperin plecă Deşi atunci cearta s-a 
terminat, C-un gol în suflet ne-a lăsat. 

Şi de când din patru fondatori Au mai rămas doar trei Nu 
au mai fost casele unite Aşa cum trebuiau să fie. 

Şi acum Jobenul Magic e aici Şi ştiţi cu toţii povestea: 

Pe case vă sortez Aceasta mi-e menirea, Anul acesta voi 
mai face-un pas, Cântecul bine-mi ascultați; 

Deşi să vă separ sunt condamnat, lot mă tem că-i eronat, 
Deşi o datorie am de urmat Şi anual în sferturi vă împart, 
Mereu mă-ntreb dacă sortatul Nu va grăbi sfârşitul, Ah, 
primejdii şi semne să citiţi, Ameninţătoarea istorie arată, Că 
al nostru Hogwarts e-n pericol, Căci sunt vrăşmaşi mortali 
afară Şi noi uniţi trebuie să fim Sau din interior ne năruim 
Eu v-am spus, v-am prevenit... 

Acum, sortatul să-nceapă negreşit. 

Jobenul redeveni inert; izbucniră aplauzele, deşi, pentru 
prima oară de când îşi aducea aminte Harry, acestea erau 
însoţite de comentarii şi şoapte. În Marea Sală elevii 
schimbau impresii cu vecinii de la masă, iar Harry, 
aplaudând şi el alături de toţi ceilalţi, ştiu exact despre ce 
vorbeau. 

— Anul ăsta a cam deviat de la ruta obişnuită, nu-i aşa? 
zise Ron, cu sprâncenele ridicate. 

— Şi încă foarte mult, spuse Harry. 


De obicei, Jobenul Magic se limita la descrierea diferitelor 
calităţi pe care le căuta fiecare dintre cele patru case de la 
Hogwarts şi a propriului rol în împărţirea lor. Harry nu îşi 
mai amintea să mai fi dat vreodată sfaturi şcolii. 

— Oare a mai dat avertismente în trecut? zise Hermione, 
cu un aer puţin neliniştit. 

— Sigur că da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap, părând în 
cunoştinţă de cauză şi aplecându-se spre ea prin Neville 
(Acesta tresări de durere; era foarte neplăcut să se aplece 
prin tine o fantomă). Jobenul simte că are o datorie de 
onoare să avertizeze şcoala din timp, ori de câte ori simte 
nevoia... 

Însă profesoara McGonagall, care aştepta să citească lista 
cu numele celor din primul an, le aruncă elevilor care 
şuşoteau nişte priviri dogoritoare. Nick Aproape Făr-de-Cap 
duse un deget transparent la buze şi se ridică afectat, în 
timp ce bombănitul se termină subit. Cu o ultimă privire 
încruntată, care cercetă toate cele patru mese ale caselor, 
profesoara McGonagall îşi cobori ochii asupra foii lungi de 
pergament şi strigă primul nume. 

— Abercrombie, Euan. 

Băiatul îngrozit pe care îl observase Harry mai devreme se 
împletici în faţă şi îşi puse Jobenul pe cap; singurul lucru 
care îl împiedica să-i cadă până la umeri erau urechile sale 
foarte mari. Jobenul se gândi o clipă, apoi crăpătura din 
apropierea borului se deschise iar şi se auzi un cuvânt: 

— Cercetaş! 

Harry aplaudă cu putere, alături de restul casei 
Cercetaşilor, în timp ce Euan Abercrombie ajunse la masa 
lor şi se aşeză, arătând de parcă ar fi fost foarte mulţumit 
dacă ar fi intrat în pământ şi nu l-ar mai fi văzut nimeni 
niciodată. 

Încet, lungul şir de elevi din primul an se rări. În pauzele 
dintre numele lor şi deciziile Jobenului Magic, Harry auzi 
cum stomacul lui Ron începe să ghiorăie tare. În sfârşit, 
„Zeller, Rose” fu repartizată la Astropufi, iar profesoara 


McGonagall ridică jobenul şi taburetul şi le duse de acolo, în 
timp ce profesorul Dumbledore se ridică de la masă. 

Oricare ar fi fost resentimentele sale din ultimul timp în 
privinţa directorului, Harry era oarecum liniştit văzându-i 
pe Dumbledore în faţa lor. Între absenţa lui Hagrid şi 
prezenţa acelor cai ca nişte dragoni, avusese impresia că 
întoarcerea sa la Hogwarts, atât de aşteptată, era plină de 
surprize neaşteptate, asemenea sunetelor neplăcute dintr- 
un cântec cunoscut. Însă cel puţin un lucru fu respectat: 
directorul lor se ridică pentru a-i saluta pe toţi, înainte de 
festinul care preceda începerea semestrului. 

— Noilor sosiți le spun, zise Dumbledore pe o voce 
răsunătoare, cu braţele larg deschise şi cu un zâmbet pe 
chip, bine aţi venit! Prietenilor noştri mai vechi - bine aţi 
revenit! Există un moment când se rostesc discursuri, însă 
nu acum. Poftă bună! 

Se auziră râsete admirative şi o explozie de aplauze când 
Dumbledore se aşeză frumos la masă şi îşi aruncă barba 
lungă peste umăr, ca să nu îi intre în mâncare - căci 
mâncarea apăruse din senin, astfel încât cinci mese lungi 
gemeau sub greutatea fripturilor, plăcintelor, platourilor cu 
legume, pâinilor, sosurilor şi carafelor cu suc de dovleac. 

— Grozav, zise Ron, cu un fel de geamăt de poftă, după 
care înşfăcă cel mai apropiat platou cu cotlete şi începu să 
îşi umple farfuria, privit cu jale de Nick Aproape-Făr'-de- 
Cap. 

— Ce ziceai înainte de sortat? o întrebă Hermione pe 
fantomă. Despre avertismentele Jobenului? 

— A, da, spuse Nick, care părea să se bucure că avea un 
motiv ca să nu se mai uite la Ron, care acum mânca nişte 
cartofi copţi cu un entuziasm aproape necuviincios. Da, am 
mai auzit Jobenul dând mai multe avertismente în trecut, de 
fiecare dată când a detectat perioade de pericol mare 
pentru şcoală. Şi de fiecare dată, desigur, sfatul este 
acelaşi: fiţi uniţi, fiţi puternici din interior. 


— Um pate sştie căşcolin peico daăi unjben? zise Ron. 
Avea gura atât de plină, încât lui Harry i se păru că era o 
mare realizare că putuse să scoată măcar un sunet. 

— Poftim? spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap politicos, în 
timp ce Hermione părea revoltată. 

Ron înghiţi o cantitate de necrezut şi zise: 

— Cum poate să ştie că şcoala e în pericol dacă e un 
joben? 

— Habar n-am, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap. 
Bineînţeles, trăieşte în biroul lui Dumbledore, aşa că 
îndrăznesc să spun că poate să audă tot felul de lucruri 
acolo. 

— Şi vrea ca toate casele să fie prietene între ele? spuse 
Harry, uitându-se la masa Viperinilor, unde Draco 
Reacredință era în centrul atenţiei. Slabe şanse. 

— Ei şi tu acum, nu ar trebui să ai atitudinea asta, zise 
Nick cu reproş. Cooperarea paşnică, asta este soluţia. Noi, 
fantomele, deşi facem parte din case diferite, ne menţinem 
legăturile de prietenie. În ciuda concurenţei dintre 
Cercetaşi şi Viperini, nu m-aş certa cu Baronul Sângeros 
nici în ruptul capului. 

— Doar pentru că ţi-e îngrozitor de frică de el, spuse Ron. 
Nick Aproape Făr-de-Cap păru extrem de jignit. 

— Prică? Te asigur că eu, Sir Nicholas de Mimsy-Porping- 
ton, nu am fost în viaţa mea o victimă a laşităţii! Sângele 
nobil care îmi curge în vine... 

— Ce sânge? întrebă Ron. Doar nu cumva mai ai...? 

— Este o expresie! spuse Nick Aproape Făr-de-Cap, atât 
de enervat, încât îi tremura primejdios capul cu gâtul 
parţial tăiat. Presupun că încă mi se permite să mă bucur 
de orice cuvinte doresc, chiar dacă îmi sunt refuzate 
plăcerile mâncatului şi băutului! Însă, te asigur, m-am 
obişnuit cu elevii care râd cu răutate de moartea mea! 

— Nick, nu râdea de tine! zise Hermione, aruncându-i o 
privire furioasă lui Ron. 


Din nefericire, gura lui Ron era iar plină până la refuz şi 
tot ce reuşi să spună fu „Sştii că nîmvut ste supă”, ceea ce 
lui Nick nu i se păru că era o scuză adecvată. Ridicându-se 
în aer, îşi aranjă pălăria cu pană şi plecă în viteză de lângă 
ei până la capătul opus al mesei, oprindu-se între fraţii 
Creevey, Colin şi Dennis. 

— Bravo, Ron, se răsti Hermione. 

— Ce? zise Ron indignat, după ce reuşise în sfârşit să 
înghită. N-am voie să pun o simplă întrebare? 

— Ah, las-o baltă, spuse Hermione pe un ton răutăcios, şi 
cei doi terminară de mâncat într-o linişte încordată. 

Harry era prea obişnuit cu tachinările lor ca să mai 
încerce să-i împace; credea că era mai câştigat dacă îşi 
mânca încet plăcinta cu carne şi rinichi, iar apoi o farfurie 
plină de tarta sa favorită de melasă. 

După ce toţi elevii terminară de mâncat şi nivelul 
zgomotului din sală reîncepu să urce, Dumbledore se ridică 
pentru a doua oară. Se făcu imediat linişte, toată lumea 
întorcându-se către director. Acum Harry se simţea bine şi 
puţin adormit. Undeva sus îl aştepta patul său cu baldachin, 
minunat de cald şi moale... 

— Ei bine, acum că am avut parte cu toţii de un alt festin 
magnific, vă cer atenţia pentru câteva minute pentru 
anunţurile obişnuite de la începutul semestrului, spuse 
Dumbledore. Cei din primul an ar trebui să ştie că pădurea 
din cadrul acestei zone le este interzisă elevilor - după cum 
ar trebui să ştie chiar şi alţi elevi mai vechi. (Harry, Ron şi 
Hermione îşi zâmbiră unul altuia). Domnul Filch, 
îngrijitorul, m-a rugat, pentru a patru suta şaizeci şi doua 
oară, din câte mi-a spus, să vă reamintesc că nu sunt 
permise vrăjile pe holuri în pauze, pe lângă multe alte 
lucruri, care pot fi găsite pe lista cuprinzătoare pusă acum 
pe uşa biroului domnului Filch. Anul acesta au avut loc două 
schimbări în rândul profesorilor. Suntem fericiţi să o primim 
înapoi pe doamna profesoară Grubbly-Plank, care va preda 
lecţiile de Grijă faţă de Animalele Magice; suntem la fel de 


încântați să o prezentăm pe doamna profesoară Umbridge, 
noua noastră profesoară de Apărare contra Magiei Negre. 

Urmă un rând de aplauze politicoase dar cam lipsite de 
entuziasm, timp în care Harry, Ron şi Hermione schimbară 
nişte priviri puţin panicate; Dumbledore nu spusese cât 
timp va preda Grubbly-Plank. 

Dumbledore continuă: 

— Selecţionările pentru echipele de vâjthaţ vor avea loc 
pe... Se opri, uitându-se întrebător la profesoara Umbridge. 

Fiindcă nu era cu mult mai înaltă când stătea în picioare 
decât când era aşezată, pentru o clipă, nimeni nu înţelese 
de ce tăcuse Dumbledore, însă când profesoara Umbridge 
îşi drese vocea, „Hm, hm”, îşi dădură seama că se ridicase şi 
că intenţiona să ţină un discurs. 

Dumbledore păru uimit doar pentru câteva clipe, apoi luă 
loc demn şi se uită cu atenţie la profesoara Umbridge, de 
parcă nu şi-ar fi dorit altceva decât să o asculte vorbind. 

Alţi profesori nu fură la fel de pricepuţi să îşi ascundă 
surpriza. Sprâncenele profesoarei Lăstar dispărură în părul 
ci ciufulit şi gura profesoarei McGonagall era mai subţire 
decât o văzuse Harry vreodată. Nici un profesor nou nu-l 
mai întrerupsese vreodată pe Dumbledore până atunci. 
Mulţi dintre elevi zâmbeau; era clar că femeia aceasta nu 
ştia cum se desfăşurau lucrurile la Hogwarts. 

— Vă mulţumesc, domnule director, chiţăi profesoara 
Umbridge, pentru aceste frumoase cuvinte de bun venit. 

Avea o voce stridentă, puţin copilăroasă şi o respiraţie 
sonoră, iar Harry simţi din nou un val de antipatie acută, pe 
care nu putu să şi-l explice; tot ce ştia era că detesta avea 
legătură cu ea, de la vocea ei stupidă la canadiana pufoasă 
roz. Mai tuşi o dată scurt pentru a-şi drege vocea (hm, hm) 
şi continuă. 

— Ei bine, trebuie să vă spun că este minunat să fiu înapoi 
la Hogwarts! zâmbi ea, dezvelind nişte dinţi foarte ascuţiţi. 
Şi să văd nişte feţe aşa micuţe şi fericite! 


Harry se uită în jur. Nici una dintre feţele pe care le vedea 
nu părea fericită. Din contră, păreau toate oarecum jignite 
pentru că li se vorbise de parcă ar fi fost nişte copii de cinci 
ani. 

— Abia aştept să vă cunosc pe toţi şi sunt sigură că vom fi 
prieteni la cataramă! 

Ca răspuns, elevii schimbară priviri; unii dintre ei abia 
puteau să-şi reprime zâmbetele. 

— Sunt prietenă cu ea cu condiţia să nu vrea să-i 
împrumut canadiana, îi şopti Parvati lui Lavender, şi 
amândouă chicotiră încet. 

Profesoara Umbridge îşi drese iar vocea (hm, hm), însă 
când continuă, nu i se mai simţea răsuflarea în glas. Părea 
mult mai pragmatică, iar acum cuvintele ei aveau o 
rezonanţă monotonă, ca şi cum ar fi fost învăţate pe de rost. 

— Ministerul Magiei a considerat mereu că educaţia 
tinerilor vrăjitori şi vrăjitoare are o importanţă vitală. 
Talentele rare cu care v-aţi născut se pot pierde dacă nu 
sunt ocrotite şi ascuţite printr-o instruire atentă. Vechile 
deprinderi specifice comunităţii vrăjitorilor trebuie 
transmise din generaţie în generaţie în cazul în care nu 
vrem să le pierdem pentru totdeauna. Tezaurul cunoaşterii 
magice adunat de strămoşii noştri trebuie păzit, completat 
şi rafinat de cei care au fost chemaţi de glasul nobil al 
meseriei de profesor. 

Aici Profesoara Umbridge făcu o pauză şi o mică 
plecăciune către colegii ei profesori, fără ca vreunul dintre 
ei să îi răspundă tot cu o plecăciune. Sprâncenele 
întunecate ale profesoarei McGonagall se încruntaseră, 
astfel încât femeia arăta de-a dreptul ca un şoim, şi Harry o 
văzu clar cum schimbă o privire plină de tâlc cu profesoara 
Lăstar când Umbridge scoase un alt hm, hm şi îşi continuă 
discursul. 

— Fiecare director şi directoare de la Hogwarts au adus 
ceva nou complicatei sarcini de a guverna această şcoală 
istorică, şi aşa se şi cuvine, căci fără progres vom avea 


stagnare şi decădere. În acelaşi timp, progresul de dragul 
progresului trebuie descurajat, pentru că tradiţiile noastre 
verificate şi puse la încercare necesită rareori schimbări. E 
nevoie deci de un echilibru între vechi şi nou, între trăinicie 
şi schimbare, între tradiţie şi inovaţie... 

Harry realiză că atenţia i se diminua, de parcă creierul său 
pierdea lungimea de undă. Liniştea care umpluse sala când 
vorbise Dumbledore se dizolvă când elevii îşi apropiară 
capetele, şoptind şi chicotind. La masa celor de la Ochi-De- 
Şoim, Cho Chang discuta cu însufleţire cu prietenii ei. La 
câteva locuri de Cho, Luna Lovegood îşi citea iar 
Zeflemistul. Între timp, la masa Astropufilor, Ernie 
Macmillan era unul dintre puţinii care încă se mai uitau la 
profesoara Umbridge, însă avea ochii ca de sticlă şi Harry 
era convins că doar se prefăcea că asculta, încercând să se 
ridice la nivelul impus de noua insignă de Perfect care îi 
scânteia în piept. 

Profesoara Umbridge nu părea să fi observat neliniştea 
publicului. Harry avea impresia că ar fi putut să 
izbucnească o revoltă în toată puterea cuvântului sub ochii 
ei, şi tot şi-ar fi urmat firul discursului. Iotuşi, profesorii 
încă ascultau foarte atenţi, iar Hermione părea să soarbă 
fiecare cuvânt pe care îl spunea Umbridge, deşi, după 
expresia întipărită pe chip, nu erau deloc pe gustul ei. 

—. pentru că unele schimbări vor fi în bine, în timp ce 
altele vor ajunge, în timp, să fie recunoscute ca erori ale 
raţiunii. Între timp, unele vechi obiceiuri vor fi menținute, şi 
pe bună dreptate, în timp ce altele, demodate şi uzate, 
trebuie abandonate. Prin urmare, haideţi să facem un pas 
înainte, către o nouă eră a deschiderii, a eficienţei şi a 
responsabilităţii, să încercăm să păstrăm ceea ce trebuie 
păstrat, să perfecţionăm ceea ce trebuie perfecţionat şi să 
facem corecturi oriunde găsim practici care ar trebui 
interzise. 

Se aşeză. Dumbledore aplaudă. Restul profesorilor îi 
urmară exemplul, deşi Harry observă că mai mulţi dintre ei 


bătură din palme doar o dată sau de două ori înainte să 
oprească. Li se alăturară câţiva elevi, însă majoritatea 
fuseseră luaţi prin surprindere de sfârşitul discursului, 
pentru că nu ascultaseră decât câteva cuvinte, şi, înainte să 
poată să aplaude cum trebuie, Dumbledore se ridică din 
nou. 

— Vă mulţumesc mult, doamnă profesoară Umbridge, fost 
cât de se poate de edificator, zise el, făcând o mică 
plecăciune câtre ea. Acum, după cum spuneam, 
selecţionările vor avea loc... 

— Da, curat edificator, spuse Hermione încet. 

— Să nu-mi spui că ţi-a plăcut, zise Ron încet, întorcându- 
se spre Hermione cu un chip şocat. A fost cel mai plictisitor 
discurs pe care l-am auzit în viaţa mea, iar eu am crescut cu 
Percy. 

— Am spus edificator, nu plăcut, zise Hermione. A explicat 
multe. 

— Da? zise Harry surprins. Mie mi s-a părut că a cam 
bătut câmpii. 

— Pe „câmpii ăia” erau ascunse nişte lucruri importante, 
spuse Hermione supărată. 

— Zău? spuse Ron neatent. 

— Ce zici de: „progresul de dragul progresului trebuie 
descurajat”? Ce zici de: „corecturi oriunde găsim practici 
care ar trebui interzise”? 

— Păi, ce înseamnă asta? spuse Ron nerăbdător. 

— Îţi spun eu ce înseamnă, zise Hermione printre dinţi. 
Înseamnă că Ministerul a început să-şi bage coada la 
Hogwarts. 

Apoi în jurul lor se declanşă o veritabilă hărmălaie; era 
evident că Dumbledore tocmai încheiase, pentru că toată 
lumea era în picioare, gata să părăsească sala. Hermione se 
ridică brusc, părând tulburată. 

— Ron, trebuie să le arătăm celor din primul an unde să se 
ducă! 


— A, da, spuse Ron, care era clar că uitase. Hei - hei, voi 
de acolo! Piticilor! 

— Ron! 

— Păi, aşa arată, sunt mici... 

— Ştiu, dar nu poţi să-i faci pitici! Cei din primul an! strigă 
Hermione pe un ton de comandant de-a lungul mesei. Pe 
aici, vă rog! 

Un grup de elevi noi merseră timizi pe culoarul dintre 
mesele Cercetaşilor şi Astropufilor, încercând cu toţii din 
răsputeri să nu fie primii. Într-adevăr, arătau foarte mici; 
Harry era convins că el nu păruse atât de mic când sosise 
aici. Le zâmbi. Un băiat blond de lângă Euan Abercrombie 
păru îngrozit; îi dădu un cot lui Euan şi îi şopti ceva la 
ureche. Euan Abercrombie era la fel de speriat şi îi aruncă 
o privire înspăimântată lui Harry, care simţi cum i se 
prelinge zâmbetul de pe faţă, exact ca Sevamizeră. 

— Ne vedem mai târziu, le spuse el încet lui Ron şi 
Hermione şi îşi croi drum către ieşirea din Marea Sală 
singur, făcând tot posibilul să ignore alte şoapte, alte priviri 
şi arătări cu degetul, în timp ce se strecură prin mulţimea 
din holul de intrare, după care urcă repede scara de 
marmură, o luă pe nişte scurtături ascunse şi se îndepărtă 
de cea mai mare parte a grupurilor. 

Am fost un prost că nu m-am aşteptat la aşa ceva, îşi zise 
el supărat, în timp ce mergea pe holurile mult mai goale de 
la etaj. Sigur că toată lumea se holba la el; cu două luni în 
urmă, ieşise din labirintul Turnirului Trivrăjitor ţinând în 
braţe cadavrul unui coleg şi susţinând că îl văzuse pe Cap- 
de-Mort recăpătându-şi puterile. Semestrul trecut nu 
avusese timp să explice ce se întâmplase înainte să plece 
toţi acasă - chiar dacă se simţise în stare să spună întregii 
şcoli povestea detaliată a evenimentelor înfiorătoare care 
avuseseră loc în cimitir. 

Harry ajunsese la capătul holului către camera de zi a 
Cercetaşilor şi se oprise în faţa portretului Doamnei Grase, 
înainte să-şi fi dat seama că nu ştia noua parolă. 


— Ăă... zise el mohorât, uitându-se la Doamna Grasă care 
îşi netezi faldurile rochiei de satin roz şi îi întoarse privirea 
hotărâtă. 

— Nu ştii parola, nu intri, spuse ea cu un aer superior. 

— Harry, o ştiu eu! gâfâi cineva în spatele lui. 

Se întoarse şi îl văzu pe Neville alergând spre el. 

— Ghici ce e? De data asta chiar o să pot să o ţin minte, 
zise el şi-i vântură prin faţă micuțul cactus pipernicit pe 
care i-l arătase în tren. Mimbulus mimbletonia! 

— Corect, spuse Doamna Grasă, iar tabloul se deschise 
către ei ca o uşă, dezvăluind o gaură rotundă în peretele 
din spatele său, prin care intrară acum Harry şi Neville. 

Camera de zi a Cercetaşilor era la fel de primitoare ca 
întotdeauna - o plăcută cameră circulară, plină de fotolii 
moi, ponosite, şi de mese vechi şi instabile. În şemineu 
sfârâia vesel un foc, şi câteva persoane îşi încălzeau mâinile, 
înainte să urce către dormitoarele lor; în partea cealaltă a 
camerei, Fred şi George Weasley prindeau ceva în piuneze 
la avizier. Harry le făcu cu mâna în semn de noapte bună şi 
se îndreptă direct spre uşa dormitoarelor băieţilor; în 
momentul acela nu îi prea ardea de vorbă. Neville îl urmă. 

Dean Thomas şi Seamus Finnigan ajunseseră primii în 
cameră şi erau în mijlocul acţiunii de acoperire a pereţilor 
din jurul paturilor lor cu afişe şi poze. Vorbeau când Harry 
deschise uşa, dar, văzându-i, se opriră subit. Harry se 
întrebă dacă vorbeau într-adevăr despre el şi apoi dacă nu 
cumva începuse să fie paranoic. 

— Bună, zise el, ducându-se la cufărul său şi deschizându- 
i, 

— Salut, Harry, spuse Dean, care îşi punea o pijama în 
culorile echipei West Ham. Cum a fost în vacanţă? 

— Nu a fost rău, murmură Harry, având în vedere că o 
relatare adevărată a vacanței sale ar fi durat toată noaptea 
şi că nu era în stare de aşa ceva. Dar pentru tine? 

— A fost bine, râse Dean. Oricum, mai bună decât a lui 
Seamus, din câte mi-a zis. 


— De ce, Seamus, ce s-a întâmplat? întrebă Neville, în 
timp ce îşi punea cu afecţiune Mimbulus mimbletonia pe 
noptieră. 

Seamus nu răspunse imediat; de fapt, cam trăgea de timp, 
asigurându-se că afişul său cu echipa de vâjthaţ Kenmare 
Kestrels era bine plasat. Apoi spuse, fiind încă cu spatele la 
Harry: 

— Mama nu a vrut să mă mai întorc aici. 

— Poftim? zise Harry, oprindu-se în timp ce se dezbrăca de 
robe. 

— Nu a vrut să mă întorc la Hogwarts. 

Seamus lăsă afişul deoparte şi îşi scoase şi el pijamaua din 
cufăr, continuând să-i evite privirea lui Harry. 

— Dar - de ce? spuse Harry uimit. 

Ştia că mama lui Seamus era vrăjitoare, motiv pentru care 
nu putea să înţeleagă de ce începuse să semene cu familia 
Dursley. 

Seamus nu răspunse până când nu îşi puse pijamaua. 

— Păi, spuse el pe un ton calculat, presupun... că din 
cauza ta. 

— Ce vrei să spui? zise Harry imediat. 

Inima îi bătea cam repede. Avea vaga senzaţie că era 
atacat. 

— Păi, spuse Seamus iar, continuând să evite privirea lui 
Harry, ea... ăă... ei bine, nu eşti numai tu de vină, ci şi 
Dumbledore... 

— Crede ce scrie în Profetul zilei? spuse Harry. Crede că 
eu sunt un mincinos şi că Dumbledore este un bătrân 
tâmpit? 

Seamus îşi ridică privirea spre el. 

— Da, ceva de genul ăsta. 

Harry nu spuse nimic. Îşi aruncă bagheta pe noptieră, îşi 
dădu jos robele, le băgă supărat în cufăr şi se îmbrăcă şi el 
în pijama. Se săturase; se săturase să fie cel la care se 
holba lumea şi despre care se vorbea tot timpul. Dacă ar fi 
avut idee vreunul din ei cum era să fii cel căruia i se 


întâmplaseră toate acestea... doamna Finnigan habar nu 
avea, o proastă, îşi zise el necruţător. 

Se vâri în pat şi dădu să tragă draperiile în jurul lui, dar, 
înainte să o facă, Seamus spuse: 

— Ascultă... de fapt, ce s-a întâmplat în noaptea când... ştii 
tu, când... cu Cedric Diggory şi toate alea? 

Seamus părea agitat şi în acelaşi timp nerăbdător. Dean, 
care până atunci se aplecase peste cufărul său, încercând 
să recupereze un papuc, rămase ciudat de nemişcat şi Har 
ştiu că rămăsese cu urechile ciulite. 

— De ce mă întrebi? replică Harry. Nu trebuie decât să 
citeşti Profetul zilei ca mama ta, de ce nu o faci? O să afli tot 
ce vrei să ştii. 

— Să nu te iei de mama, se răsti Seamus. 

— Mă iau de oricine mă face mincinos, spuse Harry. 

— Să nu vorbeşti aşa cu mine! 

— Vorbesc exact aşa cum vreau, zise Harry, începând să se 
enerveze atât de repede, încât îşi luă bagheta de pe 
noptieră. Dacă te deranjează să stai în aceeaşi cameră cu 
mine, du-te şi roag-o pe McGonagall să te mute... ca să nu- 
şi mai facă mămica ta griji... 

— Potter, n-o implica pe mama! 

— Ce se întâmplă? 

Ron apăruse în pragul uşii. Ochii săi mari trecură de la 
Harry, care stătea în genunchi pe pat, cu bagheta 
îndreptată spre Seamus, la Seamus, care rămăsese cu 
pumnii ridicaţi. 

— Se ia de mama! strigă acesta. 

— Poftim? zise Ron. Harry nu ar face aşa ceva - am 
cunoscut-o pe mama ta, ne-a plăcut de ea... 

— Asta înainte să înceapă să creadă fiecare cuvânt pe care 
îl scrie nenorocitul ăla de Profetul zilei despre mine! spuse 
Harry tare. 

— A, zise Ron, citindu-i-se pe chip că pricepuse totul. A... 
am înţeles. 


— Ştii ceva? spuse Seamus înflăcărat, aruncându-i lui 
Harry o privire otrăvitoare. Are dreptate, nu vreau să mai 
stau în aceeaşi cameră cu el, e nebun. 

— Asta este o încălcare a regulamentului, Seamus, spuse 
Ron, căruia începuseră să i se înroşească urechile, ceea ce 
era un semn prevestitor de pericol. 

— Încalc regulile, da? strigă Seamus, care, spre deosebire 
de Ron, era din ce în ce mai palid. Să înţeleg că tu crezi 
toate tâmpeniile pe care le-a inventat despre Ştii-Tu-Cine, 
crezi că spune adevărul? 

— Da, cred că spune adevărul! zise Ron supărat. 

— Atunci şi tu eşti nebun, spuse Seamus dezgustat. 

— Da? Ei bine, din nefericire pentru tine, amice, eu sunt şi 
Perfect! zise Ron, bătându-se în piept cu un deget. Aşa că, 
dacă nu vrei să ajungi în detenţie, ai grijă ce spui! 

Seamus avu pentru câteva clipe o expresie care sugera că 
detenţia ar fi fost un preţ rezonabil pentru a spune ce-i 
trecea prin minte, însă, cu un zgomot dispreţuitor, se 
întoarse pe călcâie, se aruncă în pat şi trase draperiile atât 
de violent, încât se rupseră de pe cadrul patului şi căzură 
jos, ajungând un morman plin de praf. Ron se uită urât la 
Seamus, apoi la Dean şi la Neville. 

— Mai are cineva părinţi care au ceva cu Harry? spuse el 
agresiv. 

— Prietene, părinţii mei sunt Încuiați, zise Dean, ridicând 
din umeri. Nu ştiu nimic despre nici o moarte de la 
Hogwarts, pentru că nu sunt atât de prost ca să le spun. 

— Nu o ştii pe mama, ar scoate orice de la oricine! se răsti 
Seamus la el. Oricum, părinţii tăi nu primesc Profetul zilei. 
Nu ştiu că directorul de la Hogwarts a fost dat afară din 
Vrăjustiţie şi din Confederaţia Internaţională de Vrăjitori 
pentru că şi-a pierdut minţile... 

— Bunica mea spune că sunt toate nişte prostii! ţipă 
Neville. Zice că Profetul zilei se duce de râpă, nu 
Dumbledore. A anulat abonamentul. Noi îl credem pe Harry, 
spuse Neville pur şi simplu. 


Se băgă în pat şi îşi trase plapuma până sub bărbie, 
uitându-se la Seamus ca o bufniţă. 

— Bunica mea a zis mereu că Ştiţi-Voi-Cine se va întoarce 
într-o zi. Crede că, dacă Dumbledore zice că s-a întors, 
înseamnă că s-a întors. 

Harry simţi un val de recunoştinţă faţă de Neville. Nimeni 
altcineva nu mai zise nimic. Seamus îşi scoase bagheta, 
repară draperiile din jurul patului şi dispăru după ele. Dean 
se băgă în pat, se întoarse pe o parte şi tăcu. Neville, care 
părea să nu mai aibă nici el nimic de spus, îşi privi cu drag 
cactusul la lumina lunii. 

Harry lăsă capul pe pernă, în timp ce Ron îşi vedea de 
treabă lângă patul învecinat, aranjându-şi lucrurile. Se 
simţea tulburat de cearta cu Seamus, cu care se înţelesese 
mereu foarte bine. Câţi alţii vor mai sugera că minţea, sau 
că o luase razna? 

Oare Dumbledore suferise la fel toată vara, când mai întâi 
Vrăjustiţia şi apoi Confederaţia Internaţională a Vrăjitorilor 
îl dăduseră afară? Oare fusese supărarea pe Harry cea care 
îl împiedicase pe Dumbledore să ia legătura cu el luni 
întregi? Totuşi, ei doi erau în aceeaşi barcă; Dumbledore îl 
crezuse pe Harry, anunţase întreaga şcoală versiunea sa 
despre desfăşurarea evenimentelor şi făcuse acelaşi lucru 
în faţa mai numeroasei comunităţi vrăjitoreşti. Oricine 
credea că Harry era un mincinos trebuia să creadă acelaşi 
lucru şi despre Dumbledore, sau Dumbledore fusese 
păcălit... 

Până la urmă, vor şti că noi am avut dreptate, îşi zise 
Harry trist, în timp ce Ron se băgă în pat şi stinse ultima 
lumânare din cameră. Însă se întrebă câte atacuri ca al lui 
Seamus va mai avea de îndurat, înainte să se întâmple asta. 

CAPITOLUL XII. 

PROFESOARA UMBRIDGE. 

În dimineaţa următoare, Seamus se îmbrăcă foarte repede 
şi ieşi din cameră chiar înainte ca Harry să fi apucat să-şi 
pună şosetele. 


— Crede că o să înnebunească dacă o să stea prea mult cu 
mine în cameră? întrebă Harry tare, în timp ce poalele 
robei lui Seamus ieşiră din câmpul lui vizual. 

— Nu-ţi face griji, Harry, murmură Dean, punându-şi 
ghiozdanul pe umăr, este doar... 

Dar se părea că nu putea să spună ce era cu Seamus şi, 
după o pauză destul de stranie, ieşi din cameră după el. 

Neville şi Ron îi aruncară amândoi lui Harry o privire care 
spunea: „este problema lui, nu a ta,” însă Harry nu se simţi 
tocmai consolat. Oare cât mai avea de suportat? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione cinci minute mai 
târziu, prinzându-i din urmă pe Harry şi pe Ron în centrul 
camerei de zi, în timp ce se îndreptau spre micul dejun. 
Arătaţi absolut - aoleu, pentru numele lui Dumnezeu! 

Se uită la avizierul din camera de zi, unde fusese agăţat un 
anunţ mare. 

GALOANE DE GALIONI! 

Banii de buzunar nu reuşesc să ţină pasul cu dorinţele 
tale? 

Ai vrea să câştigi un ban în plus? Contactează-i pe Fred şi 
George Weasley, în camera de zi a Cercetaşilor, pentru a 
găsi slujbe uşoare, cu jumătate de normă, inofensive. (Ne 
pare rău, dar munca este îndeplinită pe riscul angajatului. ) 

— Sunt culmea, spuse Hermione neîndurătoare, dând jos 
anunţul pe care Fred şi George îl lipiseră peste un afiş pe 
care era scrisă data primului sfârşit de săptămână la 
Hogsmeade, care urma să fie în octombrie. Ron, o să 
trebuiască să vorbim cu ei. 

Ron păru de-a dreptul alarmat. 

— De ce? 

— Pentru că suntem Perfecţi! zise Hermione, în timp ce 
ieşeau prin gaura tabloului. E de datoria noastră să 
împiedicăm lucrurile astea! 

Ron nu spuse nimic; Harry îşi dădu seama, după expresia 
sa posomorâtă, că nu-i surâdea deloc ideea de a-i împiedica 
pe Fred şi pe George să facă ce voiau. 


— Totuşi, ce s-a întâmplat, Harry? continuă Hermione, în 
timp ce coborau un etaj unde treptele erau încadrate de 
portretele unor vrăjitoare şi vrăjitori bătrâni, care îi 
ignorau cu toţii, fiind cufundaţi în propria conversaţie. Pari 
foarte supărat. 

— Seamus crede că Harry minte despre Ştii-lu-Cine, zise 
Ron în locul celui întrebat. 

Hermione, la care Harry se aşteptase să se supere în 
numele lui, oftă. 

— Da, şi Lavender crede acelaşi lucru, spuse ea sumbru. 
— Să înţeleg că aţi avut o discuţie interesantă în care aţi 
dezbătut dacă sunt sau nu un puşti mincinos care vrea săi 

se dea atenţie? spuse Harry tare. 

— Nu, zise Hermione calmă. Sinceră să fiu, i-am spus să-şi 
ţină gura aia cât o şură în ceea ce te priveşte. Şi, Harry, ar fi 
tare bine dacă nu ne-ai mai sări la beregată, pentru că, în 
caz că nu ai observat, Ron şi cu mine suntem de partea ta. 

Urmă un moment de linişte. 

— Iartă-mă, spuse Harry încet. 

— Nu îţi face probleme, zise Hermione cu demnitate şi 
clătină din cap. Mai ţineţi minte ce a zis Dumbledore la 
ultimul ospăț de sfârşit de an? 

Harry şi Ron se uitară amândoi la ea derutaţi, iar 
Hermione oftă din nou. 

— Despre Ştiţi-Voi-Cine. A spus că „puterea de a împrăştia 
discordie şi duşmănie este foarte mare. Nu putem lupta 
împotriva lui decât dacă vom avea legături puternice de 
prietenie şi multă încredere unii în alţii...” 

— Cum poţi să ţii minte asemenea lucruri? întrebă Ron, 
privind-o cu admiraţie. 

— Eu ascult, Ron, spuse Hermione, cu un dram de 
asprime. 

— Şi eu, dar tot n-aş putea să spun exact ce a... 

— Ideea este, continuă Hermione tare, că se întâmplă 
exact lucrul la care s-a referit Dumbledore. Ştiţi-Voi-Cine s- 
a întors doar de două luni, şi deja am început să ne certăm 


între noi. Şi avertismentul Jobenului Magic a fost acelaşi: 
rămâneţi împreună, fiţi uniţi... 

— Harry a avut mare dreptate aseară, replică Ron. Dacă 
asta înseamnă că trebuie să trecem la amiciţii cu Viperinii - 
slabe speranţe. 

— Ei bine, eu cred că este păcat că nu încercăm să 
obţinem o oarecare unitate între case, spuse Hermione 
supărată. 

Ajunseseră la capătul scării de marmură. Un şir de elevi 
din anul patru de la Ochi-de-Şoim traversau holul de la 
intrare; îl zăriră pe Harry şi se grăbiră să formeze un grup 
mai compact, de parcă le-ar fi fost teamă că i-ar putea ataca 
pe cei rămaşi în urmă. 

— Da, sunt exact genul de oameni cu care merită să ne 
împrietenim, spuse Harry sarcastic. 

Intrară în Marea Sală după cei de la Ochi-de-$Şoim, 
uitându-se cu toţii instinctiv la masa profesorilor. Profesoara 
Grubbly-Plank vorbea cu profesoara Sinistra, care preda 
Astronomia, iar Hagrid nu atrăgea atenţia decât prin 
absenţă. Tavanul vrăjit de deasupra lor rezona cu starea de 
spirit a lui Harry; era de un cenuşiu mohorât, de nori de 
ploaie. 

— Dumbledore nici măcar nu a zis cât o să stea Grubbly- 
Plank asta aici, spuse el, când se îndreptară către masa 
Cercetaşilor. 

— Poate... spuse Hermione meditativ. 

— Poate, ce? ziseră Harry şi Ron într-un glas. 

— Păi... poate că nu a vrut să atragă atenţia asupra 
faptului că Hagrid nu este aici. 

— Cum adică, să nu atragă atenţia? spuse Ron, aproape 
râzând. Cum am fi putut să nu observăm? 

Înainte să-i poată răspunde Hermione, o fată de culoare, 
înaltă şi cu părul împletit, se apropiase deja de Harry. 

— Bună, Angelina. 

— Bună, zise ea vioi, ai avut o vară frumoasă? 

Şi, fără să aştepte răspunsul, continuă: 


— Ascultă, am fost numită căpitanul echipei de vâjthaţ. 

— Felicitări, zise Harry, zâmbindu-i. 

Bănuia că discursurile de încurajare ale Angelinei nu 
aveau să fie atât de lungi ca ale lui Oliver Baston, ceea ce 
nu putea să fie decât spre bine. 

— Da, păi, avem nevoie de un nou portar, acum că a plecat 
Oliver. Probele sunt vineri la cinci după-amiaza şi vreau să 
fie toată echipa acolo, bine? Apoi putem să vedem cum o să 
se integreze noul echipier. 

— Bine, zise Harry. 

Angelina îi zâmbi şi se îndepărtă. 

— Am uitat că a plecat Baston, spuse Hermione când se 
aşeză lângă Ron şi trase o farfurie cu pâine prăjită spre ea. 
Presupun că asta o să aducă o schimbare pentru echipă. 

— Probabil, zise Harry, aşezându-se vizavi de ei. Era un 
portar bun... 

— Totuşi, n-ar strica nişte sânge proaspăt, nu? zise Ron. 
Cu un fluturat şi un clămpănit, sute de bufniţe intrară în 
zbor pe ferestrele de sus. Coborâră peste tot în Marea Sală, 
aducându-le proprietarilor scrisori şi pachete şi stropindu-i 
pe cei care luau micul dejun cu picături de apă; era clar că 
afară ploua torențial. Hedwig nu era de găsit, însă Harry nu 
era deloc surprins. Singurul său corespondent era Sirius, şi 
se îndoia că acesta ar fi avut ceva să-i spună la doar 
douăzeci şi patru de ore după ce se despărţiseră. 
Hermione, însă, fu nevoită să-şi dea repede sucul de 
portocale la o parte, ca să îi facă loc bufniței mari şi umede 
de hambar care avea în (ioc un exemplar din Profetul zilei 
ud leoarcă. 

— De ce mai primeşti chestia asta? spuse Harry enervat, 
gândindu-se la Seamus, în timp ce Hermione puse un cnut 
în punguţa de piele prinsă de piciorul bufniței care îşi luă 
iar zborul. Eu nu mă mai obosesc... o grămadă de prostii. 

— Este mai bine să ştii ce spune duşmanul, zise Hermione 
sumbru, după care desfăşură ziarul şi dispăru în spatele lui, 
unde rămase până când Harry şi Ron terminară de mâncat. 


Nimic, adăugă ea firesc, făcând ziarul sul şi punându-l 
lângă farfuria ei. Nimic despre tine, Dumbledore sau 
altcineva. 

Acum, profesoara McGonagall trecea de-a lungul mesei, 
împărțind orarele. 

— Uitaţi-vă la ziua de azi! gemu Ron. Istoria Magiei, două 
ore de Poţiuni, Preziceri despre Viitor şi două ore de 
Apărare contra Magiei Negre... Binns, Plesneală, Trelawney 
şi femeia aia, Umbridge, toţi într-o singură zi! Mi-aş dori să 
se grăbească Fred şi George să termine Cutiile alea de 
Gustări cu Surprize... 

— Mă înşală cumva auzul? spuse Fred, sosind împreună cu 
George şi înghesuindu-se pe bancă lângă Harry. Sunt 
convins că Perfecţii de la Hogwarts nu îşi doresc să aibă 
surprize în timpul orelor de curs, nu-i aşa? 

— Uite ce avem azi, spuse Ron morocănos, aruncând 
orarul sub nasul lui Fred. Cea mai groaznică zi de luni din 
viaţa mea. 

— Ai dreptate, frăţioare, zise Fred, cercetând orarul. Dacă 
vrei, îţi dau ieftin o Nuga Sânge-din-Nas. 

— De ce este ieftină? spuse Ron suspicios. 

— Pentru că o să îţi tot curgă sânge din nas până o să cazi 
lat, încă nu am găsit un antidot, spuse George, servindu-se 
cu o scrumbie afumată. 

— Mersi, zise Ron posomorât, punându-şi orarul în 
buzunar, dar cred că o să mă duc la ore. 

— Şi dacă tot vorbim de Cutiile voastre de Gustări cu 
Surprize, spuse Hermione, privindu-i fix pe Fred şi George, 
nu aveţi voie să puneţi anunţuri de căutare a cobailor la 
avizierul Cercetaşilor. 

— Cine zice? spuse George, părând uluit. 

— Zic eu, spuse Hermione. Şi Ron. 

— Pe mine să nu mă bagi în asta, spuse Ron repede. 

Hermione se uită urât la el. Fred şi George râseră 
batjocoritor. 


— O să îţi schimbi părerea cât de curând, Hermione, zise 
Fred, ungându-şi o lipie fierbinte cu unt din belşug. Eşti în 
anul cinci, nu o să treacă mult timp şi o să implori să îţi dăm 
o Cutie. 

— Şi de ce ar însemna faptul că sunt în anul cinci că vreau 
o Cutie de Gustări cu Surprize? întrebă Hermione. 

— Anul cinci este anul N. O. V.-urilor, zise George. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Se apropie examenele, nu-i aşa? Or să vă pună cu 
burţile pe carte atât de tare, că or să vi se lipească literele 
de şira spinării, spuse Fred cu satisfacţie. 

— Jumătate din cei din anul nostru au avut mici depresii 
înaintea N. O. V.-urilor, zise George fericit. Lacrimi şi crize... 
Patricia Simpson a ţinut-o într-un leşin... 

— Kenneth Towler s-a umplut de coşuri, ţii minte? zise 
Fred cercetându-şi memoria. 

— Asta pentru că i-ai pus tu pudră de Bulbadox în pijama, 
zise George. 

— A, da, zise Fred, zâmbind. Uitasem... Câteodată e greu 
să ţii socoteala, nu? 

— Oricum, anul cinci este un an de coşmar, zise George. 
Asta dacă îţi pasă ce rezultate iei la examene. Fred şi cu 
mine am reuşit cumva să ţinem capul sus. 

— Da... aţi luat, câte erau, trei N. O. V-uri fiecare? zise 
Ron. 

— Da, spuse Fred nepăsător. Însă credem că viitorul este 
dincolo de realizările academice. 

— Chiar am dezbătut îndelung dacă să ne obosim sau nu 
să ne întoarcem pentru anul şapte, spuse George vesel, dar 
acum, că avem... 

Se opri când văzu privirea prevenitoare a lui Harry, care 
ştia că George fusese pe cale să menţioneze câştigurile de 
la Turnirul Trivrăjitor pe care i le dăduse el. 


— Acum că avem N. O. V.-urile, spuse George repede. 
Adică, oare chiar avem nevoie de T. V. E. E.-uri? Însă ne-am 
gândit că mama nu ar putea să suporte să ne lăsăm de 
şcoală, nu după ce Percy s-a dovedit cel mai mare idiot din 
lume. 

— Însă nu o să ne irosim ultimul an aici, spuse Fred, 
uitându-se cu drag în jur prin Marea Sală. O să-l folosim ca 
să facem nişte sondaje de piaţă, să aflăm exact cam de ce 
are nevoie un elev obişnuit de la Hogwarts de la un 
magazin de glume, să evaluăm cu atenţie rezultatele 
cercetărilor, şi apoi să creăm nişte produse care să 
corespundă exigenţelor. 

— Dar de unde o să aveţi banii cu care să deschideţi un 
magazin de glume? întrebă Hermione sceptică. O să aveţi 
nevoie de tot felul de ingrediente şi materiale - başca 
magazinul în sine, presupun... 

Harry nu se uită la gemeni. Îşi simţea chipul fierbinte; 
scăpă deliberat furculiţa şi se aplecă imediat să o ridice. De 
jos îl auzi pe Fred spunând: 

— Hermione, nu ne pune întrebări şi noi nu o să spunem 
minciuni. Hai, George, dacă ajungem mai devreme, s-ar 
putea să vindem nişte Urechi Extensibile înainte de 
lerbologie. 

Harry ieşi de sub masă şi îi văzu pe Fred şi pe George 
plecând, având fiecare o stivă de felii de pâine prăjită. 

— Cum adică? zise Hermione, uitându-se când la Harry 
când la Ron. „Nu ne pune întrebări...” Asta înseamnă că au 
deja bani să deschidă un magazin de glume? 

— Ştii, m-am întrebat şi eu, spuse Ron încruntat. Vara asta 
mi-au cumpărat nişte robe festive noi şi nu mi-a dat prin 
cap de unde au avut cu ce... 

Harry se hotărî că era momentul să scoată conversaţia din 
aceste ape tulburi. 

— Credeţi că este adevărat că anul acesta o să fie foarte 
dur? Din cauza examenelor? 


— A, da, spuse Ron. Sigur o să fie aşa, nu? N. O. V-urile 
sunt foarte importante, influenţează slujbele pentru care te 
poţi înscrie şi multe altele. Bill mi-a spus că spre sfârşitul 
anului o să avem şi ore de consiliere profesională. Ca să poţi 
alege ce TI. V. E. E.-uri vrei să faci anul viitor. 

— Voi ştiţi ce vreţi să faceţi după Hogwarts? îi întrebă 
Harry pe ceilalţi doi, în timp ce ieşeau din Marea Sală la 
scurt timp după aceea îndreptându-se spre clasa unde 
făceau Istoria Magiei. 

— Nu chiar, spuse Ron rar. În afară de... mă rog... 

Părea oarecum reticent. 

— În afară de ce? îl grăbi Harry. 

— Păi, ar fi grozav dacă aş fi Auror, spuse deodată Ron. 

— Da, aşa cred şi eu, spuse Harry înflăcărat. 

— Ei sunt elita, zise Ron. Trebuie să fii foarte bun. Dar tu, 
Hermione? 

— Nu ştiu, zise ea. Cred că aş vrea să fac ceva care chiar 
să merite. 

— Merită să fii Auror! spuse Harry. 

— Da, aşa este, dar nu este singurul lucru care merită 
osteneala, zise Hermione îngândurată. Cum să zic, aş putea 
să duc mai departe S.P A. S-ul... 

Harry şi Ron evitară cu grijă să nu se uite unul la celălalt. 

Istoria Magiei era, conform părerii generale, cea mai 
plictisitoare materie cunoscută vreodată de vrăjitorime. 
Profesorul Binns, dascălul lor fantomă, avea o voce 
stridentă, ca de bondar, care aproape că garanta o 
somnolenţă profundă după primele zece minute, sau cinci, 
dacă era cald afară. Niciodată nu îşi schimba modelul 
lecţiilor, ci le preda încontinuu, în timp ce elevii luau notițe, 
sau mai degrabă priveau adormiţi în gol. Harry şi Ron 
reuşiseră până în prezent să ia note de trecere la această 
materie prin simpla copiere a notiţelor de la Hermione 
înainte de examene; fata era singura care părea să reziste 
puterii soporifice a profesorului Binns. 


Azi suportară o oră şi jumătate de zumzăit despre 
războaiele uriaşilor. Harry auzi destule în primele zece 
minute ca să aprecieze cât de cât că, dacă ar fi fost în 
mâinile altui profesor, acest subiect ar fi putut să fie 
oarecum interesant, însă apoi creierul său se eliberă, iar el 
petrecu restul de o oră şi douăzeci de minute jucând 
spânzurătoarea cu Ron pe un colţ de pergament, în timp ce 
Hermione le arunca priviri aspre cu coada ochiului. 

— Ce s-ar întâmpla, îi întrebă ea cu răceală, când ieşiră în 
pauză (Binns trecuse prin tablă), dacă anul ăsta aş refuza 
să vă mai împrumut notițele? 

— Am pica N. O. V-ul, zise Ron. Hermione, dacă vrei să ai 
asta pe conştiinţă... 

— Ei bine, aşa aţi merita, se răsti ea. Nici măcar nu 
încercaţi să-l ascultați, nu-i aşa? 

— Încercăm, spuse Ron. Dar pur şi simplu nu avem 
creierul tău, nici memoria ta şi nici puterea ta de 
concentrare - pur şi simplu eşti mai deşteaptă ca noi - nu-i 
aşa că e tare plăcut să răsuceşti cuțitul în rană? 

— Ah, nu mă lua cu prostiile astea, spuse Hermione, 
părând însă puţin mai liniştită când ieşi prima în curtea 
umedă. 

Cădea o burniţă fină şi înceţoşată, aşa că cei care stăteau 
în grupuri, strânşi pe lângă marginile curţii, păreau să aibă 
contururile nedefinite. Harry, Ron şi Hermione aleseră un 
colţ mai izolat sub un balcon din care apa curgea din 
abundență, ridicându-şi gulerele robelor împotriva vântului 
rece de septembrie şi vorbind despre ce ar fi putut să le 
pregătească Plesneală pentru prima lecţie din anul acela. 
Tocmai căzuseră de acord că va fi ceva extrem de dificil, ca 
să-i ia pe nepregătite după o vacanţă de două luni, când 
cineva veni pe lângă colţ şi se apropie de ei. 

— Bună, Harry! 

Era Cho Chang, care venise din nou singură. Asta era 
foarte ciudat. Cho era aproape întotdeauna însoţită de o 
gaşcă de fete care chicoteau mereu; Harry îşi aminti de 


agonia încercării de a o prinde singură pentru a o invita la 
Balul de Crăciun. 

— Bună, zise Harry, simțind cum i se înfierbântă chipul. 

Măcar de data asta nu mai sunt plin de Sevămizeră, îşi 
zise el. 

Cho părea să se gândească şi ea cam la acelaşi lucru. 

— Se pare că ai scăpat de chestia aia, nu? 

— Da, spuse Harry, încercând să zâmbească, de parcă 
amintirea ultimei lor întâlniri era amuzantă şi nu 
îngrozitoare. Şi, ai... ăă... ai avut o vară plăcută? 

În clipa în care rosti aceste cuvinte, îşi dori să nu o fi făcut. 
Cedric fusese iubitul lui Cho şi amintirea morţii sale 
probabil că-i afectase vacanţa la fel de tare cum i-o afectase 
pe a lui Harry. Ceva păru să îi întunece chipul, dar ea zise: 

— Ah, a fost bine, să ştii... 

— Aia e cumva o insignă cu Tornadele? o întrebă Ron 
brusc, arătând spre roba lui Cho, care avea prinsă în piept 
o insignă albastru închis decorată cu doi „T” aurii. Doar nu 
ţii cu ele, nu? 

— Ba da, spuse Cho. 

— Ai ţinut mereu cu ele, sau doar de când au început să 
câştige teren în ligă? zise Ron pe un ton pe care Harry îl 
consideră acuzator. 

— "Ţin cu ei de la şase ani, spuse Cho calmă. Oricum... ne 
mai vedem, Harry. 

Se îndepărtă. Hermione aşteptă până când Cho traversase 
curtea pe jumătate înainte să îl certe pe Ron. 

— Eşti total lipsit de tact! 

— Poftim? Eu doar am întrebat-o dacă... 

— Nu ţi-ai dat seama că vroia să vorbească doar cu Harry? 

— Şi? Ar fi putut să o facă, eu nu am oprit-o să... 

— Atunci de ce te-ai apucat să o ataci din cauza echipei de 
vâjthaţ cu care ţine? 

— Să o atac? Nu am atacat-o, a fost o simplă... 

— Cui îi pasă dacă ţine cu Iornadele? 


— Ah, fii serioasă, jumătate dintre cei care poartă 
insignele alea le-au cumpărat abia sezonul trecut... 

— Dar ce contează? 

— Înseamnă că nu sunt fani adevăraţi, că se schimbă după 
cum bate vântul. 

— A sunat, zise Harry monoton, pentru că Ron şi 
Hermione se certau prea tare ca să poată auzi clopoţelul. 

Se ciondăniră în continuare tot drumul până în hruba lui 
Plesneală, dându-i lui Harry destul timp pentru a se gândi 
că, prins între Neville şi Ron, va fi norocos dacă va avea 
parte de două minute de conversaţie cu Cho de care să îşi 
poată aminti fără să îşi dorească să plece din ţară. 

Şi totuşi, îşi zise el, când cei trei se alăturară şirului care 
se forma în dreptul uşii lui Plesneală, ea alesese să vină şi 
să-i vorbească, nu? Fusese iubita lui Cedric, i-ar fi fost 
foarte uşor să-l urască pe Harry pentru că ieşise în viaţă din 
labirintul Trivrăjitor, în timp ce Cedric murise. Dar îi vorbise 
într-un mod foarte prietenesc, nu de parcă l-ar fi crezut 
nebun, mincinos sau răspunzător pentru moartea lui Cedric 
în cine ştie ce fel îngrozitor... da, era clar că dorise să vină 
şi să-i vorbească, şi era pentru a doua oară în ultimele două 
zile... iar la acest gând, Harry se înveseli. Chiar şi zgomotul 
care nu anunţa nimic de bine pe care îl făcu uşa de la hruba 
lui Plesneală când se deschise cu un scârţâit nu spulberă 
mica iluzie plină de speranţă care părea să fi apărut în 
sufletul lui Harry. Intră în clasă după Ron şi Hermione şi îi 
urmă până la masa lor obişnuită din spate, unde se aşeză 
între ceilalţi doi, ignorând sunetele pufnitoare şi ironice pe 
care le făceau. 

— Liniştiţi-vă, zise Plesneală cu răceală, închizând uşa în 
urma sa. 

De fapt, recomandarea nu avea nici un rost; în clipa în 
care elevii auziseră uşa închizându-se, se aşternuse tăcerea 
şi încetase foiala. Simpla prezenţă a lui Plesneală era de 
obicei suficientă pentru a asigura liniştea în clasă. 


— Înainte să începem lecţia de azi, spuse Plesneală, 
ducându-se grăbit la catedră şi uitându-se în jur la toţi, cred 
că este bine să vă reamintesc că în luna iunie a anului 
următor veţi da un examen important şi veţi demonstra cât 
aţi învăţat despre compoziţia şi folosirea poţiunilor magice. 
Oricât de idioţi sunt cu siguranţă unii din această clasă, mă 
aştept să luaţi un „acceptabil” la N. O. V, sau vă veţi 
confrunta cu... nemulţumirea mea. 

De data aceasta, privirea i se opri asupra lui Neville, care 
înghiţi în sec. 

— Desigur, după acest an, mulţi dintre voi nu mă vor mai 
avea ca profesor, continuă Plesneală. Eu îi aleg doar pe cei 
mai buni pentru orele mele de Poţiuni I. V. E.E., ceea ce 
înseamnă că unii dintre noi îşi vor lua garantat la revedere. 

Ochii i se aţintiră asupra lui Harry, iar buzele i se subţiară. 
Harry se uită urât la el simțind o plăcere diabolică la ideea 
că va putea să renunţe la Poţiuni după anul cinci. 

— Însă mai avem încă un an până când va sosi fericitul 
moment al despărțirii, spuse Plesneală încet, aşa că, 
indiferent dacă intenţionaţi să încercaţi TI. V. E. E.-urile, vă 
sfătuiesc pe toţi să vă concentrați eforturile asupra 
menţinerii nivelului ridicat de trecere la care am ajuns să 
mă aştept de la elevii mei care dau N. O. V-urile. Azi vom 
prepara o poţiune care apare adeseori în cadrul Nivelului 
Obişnuit de Vrăjitorie: Esenţa de Pace, o poţiune care 
calmează teama şi linişteşte agitația. Fiţi preveniţi: dacă 
sunteţi prea darnici cu ingredientele, veţi face ca cel care o 
bea să cadă într-un somn adânc şi ireversibil, aşa că va fi 
obligatoriu să fiţi deosebit de atenţi la ce faceţi. 

În stânga lui, Hermione stătea puţin mai dreaptă, având o 
expresie de atenţie desăvârşită. 

— Ingredientele şi metoda - Plesneală şfichiui bagheta - 
sunt pe tablă - (apărură acolo) - veţi găsi tot ce vă trebuie 
-şfichiui iar bagheta - în dulapul cu provizii - (uşa dulapului 
se deschise la perete) - aveţi o oră şi jumătate... Începeţi! 


Exact aşa cum preziseseră Harry, Ron şi Hermione, 
Plesneală nu le-ar fi putut da o poţiune mai dificilă sau mai 
ciudată. Ingredientele trebuiau adăugate în ceaun într-o 
anumită ordine şi cantitate; conţinutul trebuia amestecat 
exact de câte ori era stabilit, mai întâi în sensul acelor de 
ceasornic, apoi în cel invers; temperatura flăcărilor la care 
fierbea trebuia scăzută până la nivelul potrivit pentru un 
anumit număr de minute înainte să fie adăugat ingredientul 
final. 

— Acum ar trebui ca din poţiunea voastră să se ridice un 
abur argintiu rarefiat! strigă Plesneală, când mai 
rămăseseră zece minute. 

Harry, care transpira abundent, se uită disperat în jur, prin 
hrubă. Propriul său ceaun scotea cantităţi însemnate de 
fum cenuşiu închis; cel al lui Ron scuipa scântei verzi. 
Seamus împungea febril flăcările de sub ceaun cu vârful 
baghetei, fiindcă părea să se stingă. Suprafaţa poţiunii lui 
Hermione, însă, era acoperită de o ceaţă scânteietoare de 
abur argintiu, iar când Plesneală trecu pe lângă ea, se uită 
în jos, pe deasupra nasului coroiat, fără să spună nimic, 
ceea ce însemna că nu găsise nimic de criticat. Însă când 
ajunse la ceaunul lui Harry, Plesneală se opri şi se uită la el 
cu un rânjet oribil pe chip. 

— Potter, ce ar trebui să fie asta? 

Viperinii din primele rânduri ale clasei îşi ridicară toţi 
privirea nerăbdători; adorau să-l audă pe Plesneală 
necăjindu-l pe Harry. 

— Esenţa de Pace, spuse Harry încordat. 

— Spune-mi, Potter, zise Plesneală încet, ştii să citeşti? 

Draco Reacredință râse. 

— Da, ştiu, spuse Harry, cu degetele încleştate în jurul 
baghetei. 

— Citeşte al treilea rând despre instrucţiuni, Potter. 

Harry se uită cu ochii întredeschişi la tablă; instrucţiunile 
nu erau deloc uşor de descifrat prin ceața de aburi 
multicolori care umpluseră hruba. 


— Adăugaţi pudră de piatra lunii, amestecați de trei ori 
contra sensului acelor ceasornicului, lăsaţi-o să fiarbă şapte 
minute şi apoi adăugaţi două picături de sirop de 
helleboră.” 

Lui Harry îi stătu inima în loc. Nu adăugase siropul de 
helleboră, ci trecuse direct la al patrulea rând al 
instrucţiunilor, după ce îşi lăsase poţiunea să fiarbă timp de 
şapte minute. 

— Ai făcut tot ce se cerea în al treilea rând, Potter? 

— Nu, spuse Harry foarte încet. 

— Poftim? 

— Nu, zise Harry mai tare. Am uitat hellebora. 

— Ştiu, Potter, ceea ce înseamnă că toată chestia asta este 
complet inutilă. Evanesco. 

Conţinutul poţiunii lui Harry dispăru, iar el rămase ca 
prostul lângă un ceaun gol. 

— Cei care aţi reuşit să citiţi instrucţiunile, umpleţi un 
flacon cu o mostră din poţiune, scrieţi-vă citeţ numele pe o 
etichetă pe care o puneţi apoi pe ea şi duceţi-o pe biroul 
meu pentru a fi testată, spuse Plesneală. Temă: douăzeci şi 
patru de centimetri de pergament despre proprietăţile 
pietrei lunii şi despre întrebuinţările ei în făcutul poţiunilor. 
Trebuie adusă până joi. 

În timp ce toţi cei din jurul lui îşi umpleau flacoanele, 
Harry îşi strânse lucrurile, extrem de mânios. Poţiunea sa 
nu fusese mai rea decât a lui Ron, care acum emana un 
miros îngrozitor de ouă stricate, sau decât cea a lui Neville, 
care atinsese consistenţa cimentului abia amestecat şi pe 
care acum Neville trebuia să o scobească din ceaun; şi 
totuşi el, Harry, era cel care avea să nu primească nici o 
notă pentru munca sa de o zi. Îşi băgă bagheta în geantă şi 
se prăbuşi înapoi pe scaun, privind cum toţi ceilalţi se 
duceau la biroul lui Plesneală cu flacoanele pline şi închise 
ermetic. Când în sfârşit sună, Harry fu primul care ieşi din 
celulă şi începuse deja să mănânce când i se alăturară Ron 
şi Hermione la prânz în Marea Sală. Tavanul devenise de un 


cenuşiu şi mai murdar decât cel de dimineaţă. Ploaia biciuia 
ferestrele înalte. 

— A fost foarte nedrept, spuse Hermione consolator, 
aşezându-se lângă Harry şi servindu-se cu o porţie de 
plăcintă cu carne. Poţiunea ta nu a fost nici pe departe la fel 
de greşită ca a lui Goyle; când şi-a umplut flaconul, a 
explodat tot amestecul şi i-a luat roba foc. 

— Da, mă rog, spuse Harry, încruntându-se la farfurie, 
când a fost Plesneală drept cu mine? 

Nici unul dintre ceilalţi nu răspunse; toţi trei ştiau de 
duşmănia reciprocă dintre Plesneală şi Harry, care fusese 
maximă de când băiatul pusese piciorul la Hogwarts. 

— Eu chiar am crezut că anul ăsta o să fie ceva mai bine, 
spuse Hermione pe un ton dezamăgit. Adică... ştiţi voi... 

Se uită în jur prevăzătoare; erau cam şase locuri libere de- 
o parte şi de alta şi nu trecea nimeni pe lângă masă... 

— Acum că este în Ordin şi aşa mai departe. 

— Ciupercile otrăvitoare rămân otrăvitoare, spuse Ron cu 
înţelepciune. Oricum, eu am crezut întotdeauna că 
Dumbledore trebuie să fie ţicnit ca să aibă încredere în 
Plesneală. De unde ştiu că nu l-a mai servit cu adevărat pe 
Ştiţi-Voi-Cine? 

— Cred că Dumbledore are o grămadă de dovezi, chiar 
dacă nu ţi le împărtăşeşte, Ron, se răsti Hermione. 

— Ah, terminaţi, amândoi, zise Harry tare, când Ron 
deschise gura să îi răspundă. 

Hermione şi Ron încremeniră amândoi, părând furioşi şi 
jigniţi. 

— Nu v-aţi săturat? zise Harry. Vă certaţi mereu, mă 
scoateţi din minţi. 

Şi, abandonându-şi plăcinta cu carne, îşi puse iar 
ghiozdanul pe umăr şi plecă, lăsându-i acolo. 

Urcă scara de marmură câte două trepte odată şi trecu pe 
lângă mulţi elevi care se duceau grăbiţi să ia prânzul. 
Supărarea care îl cuprinsese atât de subit încă ardea în el, 
iar imaginea chipurilor şocate ale lui Ron şi Hermione îi 


dădu un sentiment de mare satisfacţie. Aşa le trebuie, îşi 
zise el, de ce nu termină odată... se dondănesc tot timpul... 
te fac să-ţi vină să te sui pe pereţi... 

Trecu pe lângă portretul mare al lui Sir Cadogan, 
cavalerul de pe unul dintre holuri; Sir Cadogan îşi scoase 
sabia şi o flutură neînfricat către Harry, care îl ignoră. 

— Întoarce-te, câine josnic! Stai locului şi luptă! urlă Sir 
Cadogan cu o voce estompată din spatele coifului său, dar 
Harry merse mai departe şi, când Sir Cadogan încercă să îl 
urmeze, alergând în tabloul învecinat, fu împiedicat de 
proprietarul acestuia, un câine de vânătoare mare şi care 
părea destul de furios. 

Harry petrecu ce mai rămăsese din pauza de prânz stând 
singur sub trapa din vârful Turnului de Nord. În consecinţă, 
când sună clopoţelul, fu primul care să urce scara argintie 
ce ducea către clasa profesoarei Sybil Trelawney. 

După Poţiuni, ora de Previziuni despre Viitor era cea pe 
care Harry o detesta cel mai tare, ceea ce se datora în 
principal obiceiului profesoarei Trelawney de a-i prezice 
moartea prematură la fiecare câteva lecţii. Era o femeie 
slabă, acoperită cu o grămadă de straturi de şaluri şi 
strălucind datorită şiragurilor de mărgele, care îi amintea 
mereu lui Harry de un fel de insectă, poate şi din cauza 
ochelarilor care îi făceau ochii extraordinar de mari. Când 
intră Harry, profesoara era ocupată cu aşezatul unor cărţi 
legate în piele pe fiecare dintre măsuţele fragile care erau 
peste tot în camera sa, însă lumina aruncată de lămpile 
acoperite cu eşarfe şi de focul mocnit cu esențe înecăcioase 
era atât de slabă, încât ea păru să nu îl observe când luă loc 
în umbră. Ceilalţi elevi sosiră pe parcursul următoarelor 
cinci minute. Ron apăru deasupra trapei, se uită în jur cu 
grijă, îl zări pe Harry şi se duse direct spre el, sau atât cât 
putu de direct, având în vedere că trebuia să-şi croiască 
drum ocolind mesele, scaunele şi pernele umflate până la 
refuz. 


— M-am împăcat cu Hermione, zise el, aşezându-se lângă 
Harry. 

— Bravo, mormăi Harry. 

— Dar Hermione spune că ar fi bine dacă nu ţi-ai mai 
vărsa nervii pe noi, zise Ron. 

— Dar nu... 

— Eu doar îţi transmit un mesaj, zise Ron, întrerupându-l. 
Dar bănuiesc că are dreptate. Nu suntem noi de vină 
pentru felul cum te tratează Seamus şi Plesneală. 

— Nu am zis niciodată că... 

— Bună ziua, spuse profesoara Trelawney cu vocea ei 
vaporoasă şi visătoare, iar Harry se opri, simțindu-se iar 
enervat şi fiindu-i puţin ruşine de el însuşi. Şi bine aţi 
revenit la Previziuni despre Viitor. Desigur, v-am urmărit 
destinele cu mare atenţie pe parcursul vacanței şi sunt 
încântată să văd că v-aţi întors cu toţii la Hogwarts 
nevătămaţi - aşa cum ştiam, bineînţeles, că o veţi face. Veţi 
găsi pe mesele voastre un exemplar al cărţii Oracolul 
Viselor, de Inigo Imago. Interpretarea viselor este o metodă 
foarte importantă de desluşire a viitorului şi una care ar 
putea să fie testată în cadrul N. O. V-urilor voastre. Desigur, 
nu că aş fi de părere că trecerea sau picarea unor examene 
are cea mai mică importanţă când vine vorba de arta sacră 
a divinaţiei. Dacă aveţi ochiul clarvăzător, diplomele şi 
notele sunt nesemnificative. Cu toate acestea, directorul 
doreşte să daţi examen, aşa că... 

Vocea i se pierdu delicat, făcându-i pe toţi să fie convinşi 
că profesoara Trelawney considera că materia ei era mai 
presus de nişte probleme atât de meschine ca examenele. 

— Vă rog să deschideţi cartea la introducere şi să citiţi ce 
are de spus Imago despre interpretatul viselor. Apoi, 
formaţi perechi. Folosiţi Oracolul viselor pentru a vă 
interpreta unul altuia cele mai recente vise. Haideţi. 

Singurul lucru bun care putea fi spus despre această lecţie 
era că nu era urmată de o a doua. Până când terminară cu 
toţii de citit introducerea cărţii, le mai rămăseseră doar 


zece minute pentru interpretarea viselor. La masa de lângă 
Harry şi Ron, Dean făcuse o pereche cu Neville, care 
începuse imediat o istorisire plictisitoare a unui coşmar în 
care apărea o foarfecă imensă, care purta cea mai 
frumoasă pălărie a bunicii sale; Harry şi Ron se uitară unul 
la altul posomorâţi. 

— Eu nu îmi amintesc niciodată ce visez, spuse Ron, 
povesteşte tu. 

— Trebuie să ţii minte măcar un vis, zise Harry 
nerăbdător. Nu avea de gând să îi împărtăşească nimănui 
visele sale. 

Ştia foarte bine ce însemna visul lui cu cimitirul care se 
repeta, nu avea nevoie să-i spună Ron, profesoara 
Trelawney sau prostia aia de Oracolul viselor. 

— Păi, aseară am visat că jucam vâjthaţ, zise Ron, 
schimonosindu-şi faţa şi încercând din răsputeri să îşi aducă 
aminte. Ce crezi că înseamnă asta? 

— Probabil că o să fii mâncat de o nalbă uriaşă sau ceva de 
genul ăsta, zise Harry, răsfoind neinteresat Oracolul viselor. 
Era foarte plictisitor să cauţi frânturi de vise în Oracol şi 
Harry nu se înveseli când profesoara Trelawney le dădu ca 

temă să ţină un jurnal al viselor timp de o lună. Când se 
sună, el şi Ron fură primii care coborâră, iar Ron bombăni: 

— Îţi dai seama câte teme avem deja? Binns ne-a dat de 
scris un eseu de un metru despre războaiele uriaşilor, 
Plesneală vrea o jumătate de metru despre cum se folosesc 
pietrele lunii, şi acum Trelawney ne-a pus să ţinem un 
jurnal timp de o lună! Ar fi bine ca Umbridge aia să nu ne 
dea teme... 

Când intrară în clasa de Apărare contra Magiei Negre, o 
găsiră pe profesoara Umbridge aşezată deja la catedră, 
purtând canadiana pufoasă roz de seara trecută şi funda 
neagră de catifea în vârful capului. Lui Harry îi aminti iar de 
o muscă mare, aşezată precar pe o broască râioasă şi mai 
mare. 


Intrară în clasă în linişte; profesoara Umbridge era încă o 
persoană necunoscută şi nimeni nu ştia cât de severă era 
de obicei. 

— Ei bine, bună ziua! zise ea, când luară loc toţi elevii. 

Câţiva murmurară un „bună ziua” ca răspuns. 

— Ti, ţiţ, spuse profesoara Umbridge. Asta nu este de 
ajuns, nu-i aşa? Vă rog, mi-ar plăcea să răspundeţi „Bună 
ziua, doamnă profesoară Umbridge.” Încă o dată, vă rog. 
Bună ziua, elevi! 

— Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge, scandară ei. 

— Aşa, aţi văzut? spuse profesoara Umbridge cu afecţiune. 
Nu a fost atât de greu, nu-i aşa? Vă rog să puneţi baghetele 
deoparte şi să lăsaţi penele pe masă. 

Mulţi cei din clasă schimbară priviri sumbre; ordinul cu 
„baghetele deoparte” nu fusese urmat niciodată de o lecţie 
care să li se pară interesantă. Harry îşi băgă bagheta înapoi 
în ghiozdan şi îşi scoase pana, cerneala şi pergamentul. 
Profesoara Umbridge îşi deschise geanta, îşi scoase propria 
baghetă, care era neobişnuit de scurtă, şi atinse brusc tabla 
cu ea; apărură imediat cuvintele: 

Apărarea contra Magiei Negre. 

Întoarcere la principiile de bază 

— Ei bine, predarea acestei materii a fost oarecum 
întreruptă şi fragmentată, nu-i aşa? declară profesoara 
Umbridge, întorcându-se cu faţa către clasă cu mâinile 
strânse ceremonios în faţă. Schimbarea constantă a 
profesorilor, dintre care... se pare că mulţi nu au urmat o 
programă aprobată de Minister, a condus din nefericire la 
faptul că sunteţi la un nivel mult mai scăzut decât ne-am fi 
dorit să vă găsim în anul N. O. V-urilor. Totuşi, vă veţi 
bucura să auziţi că acum aceste probleme au fost 
rectificate. Anul acesta vom urma un curs de magie 
defensivă structurat cu atenţie, bazat pe teorie, şi, desigur, 
aprobat de Minister. Vă rog să copiaţi următoarele. 

Atinse iar tabla; primul mesaj dispăru şi fu înlocuit de 
Obiectivele Cursului. 


1. Înțelegerea principiilor fundamentale ale magiei 
defensive. 

2. Învăţarea recunoaşterii situaţiilor în care magia 
defensivă poate fi folosită legal. 

3. Plasarea întrebuinţării magiei defensive într-un context 
pentru uz practic. 

Timp de câteva minute camera răsună de zgomotul făcut 
de zgâriatul penelor pe pergament. După ce toată lumea 
copie cele trei obiective ale cursului profesoarei Umbridge, 
aceasta întrebă: 

— Are toată lumea un exemplar al Teoriei defensive 
magice de Wilbert Slinkhard? 

În toată clasa se auzi un zumzăit slab de încuviinţare. 

— Cred că o să mai încercăm o dată, spuse profesoara 
Umbridge. Când vă pun o întrebare, mi-ar plăcea să 
răspundeţi, „Da, doamna profesoară Umbridge”, sau „Nu, 
doamna profesoară Umbridge”. Deci: are toată lumea un 
exemplar al Teoriei defensive magice de Wilbert Slinkhard? 

— Da, doamnă profesoară Umbridge, răsună întreaga 
încăpere. 

— Bine, spuse profesoara Umbridge. Mi-aş dori să daţi la 
pagina cinci şi să citiţi „Capitolul unu, Elemente de bază 
pentru începători”. Nu aveţi voie să vorbiţi! 

Profesoara Umbridge plecă de lângă tablă şi se aşeză pe 
scaunul din spatele catedrei, cercetându-i cu atenţie pe toţi, 
cu ochii ei umflaţi de broască râioasă. Harry dădu la pagina 
cinci a exemplarului din 'Teoria defensivei magice şi începu 
să citească. 

Era exasperant de plictisitor, la fel de groaznic ca 
prelegerile profesorului Binns. Simţi cum îşi pierde 
concentrarea; cât de curând, citi aceeaşi jumătate de rând 
de şase ori, fără să reţină mai mult de primele două cuvinte. 
Trecură câteva minute în tăcere. Lângă el, Ron îşi învârtea 
absent pana între degete, uitându-se la acelaşi loc de pe 
pagină. Harry privi la dreapta şi avu o surpriză care îl trezi 
din starea de somnolenţă. Hermione nici nu-şi deschisese 


exemplarul din Teoria defensivei magice. Se uita fix la 
profesoara Umbridge, cu mâna ridicată. 

Harry nu îşi mai amintea când nu citise Hermione ce i se 
spusese să citească, sau când rezistase tentaţiei de a 
deschide orice carte care ajungea în faţa ei. O privi 
întrebător, dar ea doar clătină uşor din cap, pentru a arăta 
că nu avea de gând să răspundă la nici o întrebare, şi se 
uită în continuare la profesoara Umbridge, care privea la 
fel de hotărâtă în altă parte. 

Însă după ce trecură mai multe minute, Harry văzu că nu 
era singurul care se uita la Hermione. Capitolul care li se 
dăduse de citit era atât de greoi, încât din ce în ce mai mulţi 
elevi preferau să privească încercarea mută a lui Hermione 
de a atrage privirea profesoarei Umbridge în loc să se 
chinuie cu „Elementele de bază pentru începători”. 

Când mai mult de jumătate din clasă începu să se uite la 
Hermione şi nu la cărţi, profesoara Umbridge păru să 
decidă că nu mai putea să ignore situaţia. 

— Ai vrut să mă întrebi ceva despre acest capitol, draga 
mea? o întrebă ea pe Hermione, de parcă tocmai o 
observase. 

— Nu, nu despre capitol, zise Hermione. 

— Ei bine, acum citim, spuse profesoara Umbridge, 
dezvelindu-şi dinţii mici şi ascuţiţi. Dacă ai alte întrebări, 
putem să le lămurim la sfârşitul orei. 

— Am o întrebare referitoare la obiectivele cursului 
nostru, zise Hermione. 

Profesoara Umbridge ridică din sprâncene. 

— Cum te cheamă? 

— Hermione Granger, spuse Hermione. 

— Păi, domnişoară Granger, cred că obiectivele cursului 
nostru sunt mai mult decât clare, dacă le citeşti cu atenţie, 
zise profesoara Umbridge cu o voce prefăcut prietenoasă. 

— Păi, mie nu mi se pare că este aşa, spuse Hermione 
direct. Aici nu scrie nimic despre folosirea vrâjilor 
defensive. 


Urmă o tăcere scurtă, timp în care mulţi dintre elevi îşi 
întoarseră capetele pentru a se încrunta la cele trei 
obiective ale cursului, care erau încă scrise pe tablă. 

— Folosirea vrăjilor defensive? repetă profesoara 
Umbridge cu un mic hohot de râs. Vai, domnişoară Granger, 
nu îmi pot imagina cum ar putea să se ivească situaţii în 
clasa mea care să necesite folosirea unei vrăji defensive. 
Doar nu te aştepţi să fii atacată în timpul orei. 

— Nu o să facem vrăji? exclamă Ron tare. 

— Elevii trebuie să ridice mâna când doresc să vorbească 
la ora mea, domnule -? 

— Weasley, zise Ron, ridicând mâna nehotărât. Profesoara 
Umbridge, zâmbind şi mai larg, făcu abstracţie de el. Harry 
şi Hermione ridicară şi ei mâna imediat. Ochii umflaţi ai 
profesoarei Umbridge rămaseră o clipă aţintiţi asupra lui 
Harry, înainte ca ea să i se adreseze lui Hermione. 

— Da, domnişoară Granger? Vroiai să mă mai întrebi 
ceva? 

— Da, spuse Hermione. Cu siguranţă, scopul principal al 
orelor de Apărare contra Magiei Negre este practicarea 
vrăjilor defensive, nu-i aşa? 

— Eşti cumva un expert educaţional instruit de Minister, 
domnişoară Granger? întrebă profesoara Umbridge cu 
vocea ei dulceagă şi falsă. 

— Nu, dar... 

— Păi atunci, mă tem că nu ai calificarea necesară pentru 
a hotări care este „scopul principal” al unei materii. Noul 
nostru program de studii a fost creat de vrăjitori mult mai 
vârstnici şi isteţi decât dumneata. Vei învăţa despre vrăjile 
defensive într-un mod sigur, lipsit de riscuri... 

— Şi la ce ne foloseşte asta? zise Harry tare. Dacă vom fi 
atacați, nu o să fie într-un mod... 

— Mâna, domnule Potter! intonă profesoara Umbridge. 

Harry îşi ridică pumnul cu putere. Încă o dată, profesoara 
Umbridge se întoarse în altă parte, însă acum mai erau şi 
alţi elevi care ridicaseră mâinile. 


— Pe dumneata cum te cheamă? îl întrebă profesoara 
Umbridge pe Dean. 

— Dean Thomas. 

— Da, domnule Thomas? 

— Păi, este exact cum a spus Harry, nu-i aşa? spuse Dean. 
Dacă vom fi atacați, nu va fi fără riscuri. 

— Repet, zise profesoara Umbridge, zâmbindu-i lui Dean 
într-un mod foarte enervant, crezi că vei fi atacat în timpul 
orei mele? 

— Nu, dar... 

Profesoara Umbridge îl acoperi. 

— Nu vreau să critic modul în care au fost tratate lucrurile 
în această şcoală, zise ea, cu gura deschisă într-un zâmbet 
neconvingător, dar clasa voastră a fost expusă influenţei 
unor vrăjitori foarte iresponsabili, ca să nu mai zic - râse 
scurt şi răutăcios - de existenţa unor hibrizi extrem de 
periculoşi. 

— Dacă vă referiţi la domnul profesor Lupin, sări Dean 
supărat, a fost cel mai bun pe care... 

— Mâna, domnule Thomas! După cum vă spuneam, vi s-au 
predat vrăji care au fost prea complexe, prea nepotrivite 
pentru vârsta voastră şi posibil letale. Aţi fost instruiți să vă 
temeţi că puteţi să vă întâlniți în orice zi cu atacuri 
Întunecate... 

— Nu este adevărat, zise Hermione, doar am... 

— Nu ai mâna ridicată, domnişoară Granger! 

Hermione ridică mâna. Profesoara Umbridge făcu 
abstracţie de ea. 

— Din câte am aflat, predecesorul meu nu numai că a 
aruncat blesteme ilegale în faţa clasei, dar chiar le-a 
practicat asupra voastră. 

— Păi, s-a dovedit că era un nebun, nu-i aşa? spuse Dean 
înflăcărat. Să ştiţi că am învăţat foarte multe. 

— Nu ai mâna ridicată, domnule Thomas! spuse 
profesoara Umbridge pe un ton foarte strident. Ministerul 
este de părere că o cunoaştere teoretică va fi mai mult 


decât suficientă pentru a vă permite susţinerea examenelor 
care, reprezintă până la urmă esenţa şcolii. Pe dumneata 
cum te cheamă? adăugă ea, uitându-se la Parvati, care 
tocmai ridicase mâna brusc. 

— Parvati Patil, şi nu există o parte practică în cadrul N. O. 
V-urilor de Apărare contra Magiei Negre? Nu ar trebui să 
arătăm că putem să folosim cu adevărat contrablestemele şi 
toate celelalte? 

— Atâta timp cât aţi studiat destul de bine teoria, nu există 
nici un motiv pentru care să nu puteţi face vrăjile în cadrul 
unor condiţii de examinare controlate cu atenţie, zise 
profesoara Umbridge hotărâtă. 

— Fără să le fi practicat niciodată înainte? spuse Parvati, 
nevenindu-i să creadă. Vreţi să spuneţi că, prima dată când 
vom face vrăjile, va fi în timpul examenului? 

— Repet, atâta timp cât aţi studiat teoria destul de bine... 

— Şi la ce o să ne folosească teoria în lumea reală? spuse 
Harry tare, ridicând iar pumnul. 

Profesoara Umbridge îşi ridică privirea. 

— Aceasta este o şcoală, domnule Potter, nu lumea reală, 
spuse ea cu blândeţe. 

— Aşa că nu ar trebui să fim pregătiţi pentru ce ne 
aşteaptă acolo? 

— Nu vă aşteaptă nimic acolo, domnule Potter. 

— A, da? zise Harry. 

Supărarea care îi mocnise în suflet toată ziua era pe 
punctul de a atinge cota maximă. 

— Cine crezi că vrea să atace nişte copii ca voi? întrebă 
profesoara Umbridge pe o voce îngrozitor de mieroasă. 

— Păi, să ne gândim... spuse Harry pe un ton meditativ şi 
batjocoritor. Poate... Lordul Cap-de-Mort? 

Ron tresări, Lavender Brown scoase un mic țipăt, iar 
Neville alunecă de pe taburet. Profesoara Umbridge nici nu 
clipi. Se uită la Harry cu o expresie de satisfacţie sumbră pe 
chip. 

— Zece puncte pierdute de Cercetaşi, domnule Potter. 


Elevii rămaseră tăcuţi şi nemişcaţi. Toată lumea se uita ori 
la Umbridge ori la Harry. 

— Acum, haideţi să clarificăm nişte lucruri. 

Profesoara Umbridge se ridică şi se aplecă spre ei, cu 
degetele ca nişte cârnăciori, sprijinite pe catedră. 

— Vi s-a spus că un anumit vrăjitor Întunecat s-a întors din 
Morți... 

— Nu a fost mort, spuse Harry supărat, dar, da, s-a întors! 

— Domnule-Potter-ai-pierdut-deja-zece-puncte-pentru- 
casa-ta-nu-îţi-înrăutăţi-situaţia, spuse profesoara Umbridge 
dintr-o răsuflare, fără să se uite la el. După cum vă 
spuneam, aţi fost informaţi că un anumit vrăjitor Întunecat 
şi-a recăpătat puterile. Este o minciună. 

— NU este o minciună! zise Harry. Eu l-am văzut, m-am 
luptat cu el! 

— Detenţie, domnule Potter! spuse profesoara Umbridge 
triumfător. Mâine seară. Ora cinci. În biroul meu. Repet, 
este o minciună. Ministerul Magiei garantează că nu sunteţi 
în pericol din cauza nici unui vrăjitor Întunecat. Dacă vă 
faceţi griji în continuare, vă rog să veniţi să vorbiţi cu mine, 
negreşit în afara orelor de curs. Dacă cineva vă sperie cu 
poveşti despre vrăjitori Întunecaţi renăscuţi, aş vrea să mi 
se spună. Sunt aici ca să vă ajut. Sunt prietena voastră. Şi 
acum, vă rog să vă continuaţi lectura. Pagina cinci, 
„Elemente de bază pentru începători”. 

Profesoara Umbridge se aşeză la catedră. Harry, însă, se 
ridică. Toată lumea se holbă la el. Seamus părea pe 
jumătate speriat, pe jumătate fascinat. 

— Harry, nu! şopti Hermione pe un ton prevenitor, 
trăgându-l de mânecă, dar Harry îşi smulse braţul din 
strânsoarea ei. 

— Deci, din punctul dumneavoastră de vedere, Cedric 
Diggory a murit fiindcă aşa a vrut, nu? întrebă Harry, cu 
vocea tremurându-i. 

Se auzi cum toată clasa inspiră adânc, căci nici unul dintre 
ei, în afară de Ron şi Hermione, nu îl mai auzise vreodată pe 


Harry vorbind despre ce se întâmplase în noaptea când 
murise Cedric. Se uitară însetaţi cu ochii mari, când la 
Harry, când la profesoara Umbridge, care îşi ridicase ochii 
şi îl privea fără nici o urmă de zâmbet fals pe chip. 

— Moartea lui Cedric Diggory a fost un accident tragic, 
spuse ea cu răceală. 

— A fost o crimă, zise Harry. 

Simţea cum tremură. Nu suflase nimănui un cuvânt 
despre asta, cu atât mai puţin celor treizeci de ascultători 
cu urechile ciulite. 

— L-a ucis Cap-de-Mort şi o ştiţi foarte bine. 

Faţa profesoarei Umbridge se goli de orice expresie. 
Pentru o clipă, Harry crezu că avea să ţipe la el. Apoi zise, 
pe vocea ei blândă şi dulce, de fetiţă: 

— Domnule Potter, vino aici, dragul meu. 

Harry îşi dădu scaunul la o parte şi merse cu paşi mari pe 
lângă Ron şi Hermione până la catedră. Simţea cum restul 
clasei era cu sufletul la gură. Era atât de mânios, încât nu îi 
păsa ce avea să se întâmple. 

Profesoara Umbridge scoase din geantă un mic sul de 
pergament roz, îl întinse pe catedră, îşi înmuie pana într-o 
călimară şi începu să scrie, aplecată deasupra lui, ca să nu 
vadă Harry ce scria. Nimeni nu vorbi. După un minut 
strânse pergamentul şi îl atinse cu bagheta; acesta se sigilă 
singur, ca să nu poată fi deschis. 

— Te rog să-l duci la doamna profesoară McGonagall 
dragul meu, zise profesoara Umbridge, întinzându-i biletul. 

Îl luă de la ea fără să spună o vorbă, se întoarse pe călcâie 
şi ieşi din cameră, chiar fără să se uite înapoi la Ron şi 
Hermione, trântind uşa de la clasă în urma sa. Merse foarte 
repede pe hol, cu biletul pentru profesoara McGonagall 
încleştat în mâna sa, şi după un colţ intră direct în Peeves, 
strigoiul, un omuleţ cu gura mare, care plutea pe spate, 
jonglând cu mai multe călimări. 

— Vai, uite-l pe Potter, micuțul smintit! râse Peeves, lăsând 
să cadă două călimări care se sparseră şi împroşccară 


pereţii cu cerneală. 

Harry sări înapoi, dându-se la o parte şi răstindu-se: 

— Termină, Peeves. 

— 0ooo, ţicnitul e-ntr-o pasă proastă, zise Peeves, 
mergând după Harry pe hol şi rânjind, în timp ce zbura 
deasupra lui. Ce este de data asta, iubitul meu prieten 
smintit. Auzi voci? Ai viziuni? Vorbeşti - Peeves scoase limba 
dispreţuitor - limba păsărilor? 

— Ţi-am spus să mă laşi în PACE! strigă Harry, coborând în 
fugă pe o scară, dar Peeves alunecă pe spate pe balustradă, 
alături de el. 

Vai, mulţi cred că s-a ţicnit, micuțul băiat smintit. 

Dar alţii-s mai drăguţi şi zic că e doar trist, Dar Peevsey 
ştie mai bine că-i scrântit... 

— TACI! 

Se deschise o uşă în stânga sa şi profesoara McGonagall 
ieşi din birou, părând îndârjită şi puţin supărată pe cineva. 

— De ce urli, Potter? se răsti ea, în timp ce Peeves râse 
voios şi dispăru imediat. De ce nu eşti la ore? 

— Am fost trimis la dumneavoastră, spuse Harry hotărât. 

— Trimis? Cum adică, trimis? 

Îi întinse biletul de la profesoara Umbridge. Profesoara 
McGonagall îl luă de la el, încruntându-se, îl deschise cu o 
atingere de baghetă, îl desfăcu şi începu să îl citească. Ochii 
i se mişcară dintr-o parte în alta în spatele ochelarilor cu 
rame dreptunghiulare, în timp ce citea ce scrisese 
Umbridge, iar cu fiecare rând ochii i se îngustau din ce în 
ce mai tare. 

— Intră, Potter. 

O urmă în birou. Uşa se închise automat după el. 

— Ei bine? zise profesoara McGonagall, certându-l. Este 
adevărat? 

— Ce să fie adevărat? întrebă Harry, ceva mai agresiv 
decât intenţionase. Doamnă profesoară? adăugă el, 
încercând să pară mai politicos. 


— Este adevărat că ai strigat la doamna profesoară 
Umbridge? 

— Da, spuse Harry. 

— Ai făcut-o mincinoasă? 

— Da. 

— l-ai spus despre faptul că Cel-Al-Carui-Nume-Nu- 
Trebuie-Rostit s-a întors? 

— Da. 

Profesoara McGonagall se aşeză la birou, privindu-l pe 
Harry cu atenţie. Apoi zise: 

— Ia un biscuit, Potter. 

— Să iau... poftim? 

— Ia un biscuit, repetă ea nerăbdătoare, arătând spre o 
cutie metalică în carouri de pe unul dintre teancurile de 
hârtii de pe biroul ei. Şi stai jos. 

Mai existaseră şi alte ocazii în trecut când Harry, 
aşteptându-se să fie muştruluit de profesoara McGonagall, 
fusese în schimb numit de ea în echipa de vâjthaţ a 
Cercetaşilor. Se aşeză pe un scaun de vizavi de ea şi se 
servi cu un triton de turtă dulce, simțindu-se la fel de 
confuz şi de vinovat ca şi data trecută. 

Profesoara McGonagall puse deoparte biletul de la 
profesoara Umbridge şi se uită foarte serioasă la Harry. 

— Potter, trebuie să ai grijă. 

Harry înghiţi tritonul de turtă dulce şi o privi cu nişte ochi 
mari. lonul vocii ei nu era deloc cel cu care era obişnuit; nu 
era tăios, rigid şi dârz; era jos, neliniştit şi mult mai uman 
decât de obicei. 

— Comportamentul greşit la orele lui Dolores Umbridge 
te-ar putea costa mai mult decât puncte pierdute de casă şi 
detenţie. 

— Ce vreţi să...? 

— Potter, gândeşte-te puţin, se răsti profesoara 
McGonagall, revenind brusc la glasul ei obişnuit. Ştii de 
unde vine, trebuie să ştii cui îi dă raportul. 


Clopoţelul anunţă sfârşitul orei. De deasupra şi de peste 
tot din jur, se auziră sunetele elefantine ale sutelor de elevi 
în mişcare. 

— Aici scrie că ţi-a dat ore de detenţie în fiecare zi a 
acestei săptămâni, începând de mâine, zise profesoara 
McGonagall, uitându-se iar la biletul lui Umbridge. 

— Săptămâna asta în fiecare zi! repetă Harry îngrozit. 
Dar, doamnă profesoară, nu aţi putea să...? 

— Nu, nu aş putea, zise profesoara McGonagall scurt. 

— Dar... 

— Este profesoara ta şi are tot dreptul din lume să îţi dea 
ore de detenţie. Te vei duce în biroul ei mâine la ora cinci, 
pentru prima repriză. Însă ţine minte: mergi în vârful 
picioarelor pe lângă Dolores Umbridge. 

— Dar am spus adevărul! zise Harry exasperat. Cap-de- 
Mort s-a întors, dumneavoastră ştiţi că aşa este; domnul 
profesor Dumbledore ştie că aşa este... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Potter! zise profesoara 
McGonagall, aranjându-şi ochelarii supărată (tresărise 
extrem de tare când auzise numele lui Cap-de-Mort). Chiar 
crezi că este vorba de adevăr şi minciună? Este vorba de a 
merge pe burtă şi de a fi atent la ce vorbeşti! 

Se ridică de pe scaun, cu nările mărite şi buzele foarte 
subţiri, iar Harry se ridică şi el. 

— Mai ia un biscuit, zise ea enervată, aruncând cutia spre 
el. 

— Nu, mulţumesc, zise Harry cu răceală. 

— Nu te prosti, se răsti ea. 

Harry luă unul. 

— Mulţumesc, zise el înciudat. 

— Nu ai auzit discursul lui Dolores Umbridge de la ospăţul 
de început de an, Potter? 

— Ba da, spuse Harry. Da... a spus că... progresul va fi 
interzis sau că... În fine, vroia să spună că... Ministerul 
Magiei vrea să se amestece în treburile de la Hogwarts. 


Profesoara McGonagall îl privi cu atenţie o clipă, apoi 
pufni, ocoli biroul şi îi deschise uşa. 

— Ei bine, mă bucur că o asculţi măcar pe Hermione 
Granger, spuse ea, făcându-i semn să iasă din birou. 

CAPITOLUL XIII. 

DETENȚIE CU DOLORES. 

Cina luată în Marea Sală în seara aceea nu se dovedi o 
experienţă plăcută pentru Harry. Veştile despre conflictul 
lui cu Umbridge circulaseră extraordinar de repede, chiar 
şi după standardele de la Hogwarts. Auzi şoapte peste tot în 
jur, în timp ce mânca stând între Ron şi Hermione. Lucrul 
amuzant era că nici unul dintre cei care vorbeau în şoaptă 
nu părea să-şi facă griji că va auzi ce spuneau despre el. 
Din contră, era ca şi când ar fi sperat că o să se enerveze şi 
o să înceapă iar să ţipe, ca să poată să audă povestea de la 
sursă. 

— Zice că a văzut cum a fost ucis Cedric... 

— Susţine că s-a duelat cu Ştii-lu-Cine... 

— Termină... 

— Pe cine crede că păcăleşte? 

— 'Te-roog... 

— Ce nu pot eu să înţeleg, zise Harry printre dinţi, 
punându-şi deoparte cuțitul şi furculiţa (mâinile îi tremurau 
prea tare ca să poată să le mai ţină nemişcate), este de ce 
au crezut cu toţii povestea pe care le-a spus-o Dumbledore 
acum două luni... 

— Ştii, Harry, eu nu sunt convinsă că au crezut, spuse 
Hermione sumbră. Of, hai să plecăm de aici. 

Îşi trânti şi ea cuțitul şi furculiţa; Ron se uită cu jind la 
jumătatea sa neterminată de plăcintă de mere, dar îi urmă. 
Oamenii se holbară la ei până ieşiră din Marea Sală. 

— Cum adică, nu eşti sigură că l-au crezut pe 
Dumbledore? o întrebă Harry pe Hermione când ajunseră 
pe holul de la etajul întâi. 

— Ascultă, tu nu înţelegi cum a fost după aceea, spuse 
Hermione încet. Te-ai întors în mijlocul peluzei cu trupul lui 


Cedric... nici unul dintre noi nu a văzut ce s-a întâmplat în 
labirint... n-am putut decât să-l credem pe cuvânt pe 
Dumbledore că Ştii-Tu-Cine s-a întors, l-a ucis pe Cedric şi 
s-a luptat cu tine. 

— Dar ăsta-i adevărul! spuse Harry tare. 

— Ştiu, Harry, aşa că te rog să nu mai ţipi la mine, spuse 
Hermione obosită. Doar că, înainte să-şi dea seama care era 
adevărul, lumea s-a dus acasă în vacanţa de vară, unde toţi 
au petrecut două luni citind despre faptul că tu eşti nebun 
de legat, iar Dumbledore s-a ramolit! 

În timp ce mergeau pe holurile pustii către Turnul 
Cercetaşilor, ploaia bătea cu putere în ferestre. Harry avea 
impresia că prima zi durase cât o săptămână, dar încă avea 
un munte de teme de făcut înainte să se ducă la culcare. 
Deasupra ochiului stâng îl încerca o durere surdă, 
îngrozitoare. Privi pe fereastra spălată de ploaie către 
domeniul întunecat, în timp ce se îndreptau către holul 
Doamnei Grase. În cabana lui Hagrid nu era încă nici o 
lumină. 

— Mimbulus mimbletonia, zise Hermione, înainte să fie 
descusută de Doamna Grasă. 

Portretul se deschise, dezvăluindu-şi gaura din spate, şi 
toţi trei trecură prin ea. 

Camera de zi era aproape goală; cam toţi ceilalţi erau încă 
jos, la cină. Şmecherilă, care stătuse pe un fotoliu, se trezi 
şi le ieşi în întâmpinare, torcând cu putere, iar când Harry, 
Ron şi Hermione se aşezară pe locurile lor preferate de 
lângă şemineu, sări uşor în poala lui Hermione şi se ghemui 
acolo, asemenea unei perne portocalii. Harry se uita foc, 
simțindu-se secat de puteri şi extenuat. 

— Cum a putut Dumbledore să lase să se întâmple aşa 
ceva? strigă Hermione dintr-o dată, făcându-i pe Harry şi 
pe Ron să tresară. 

Şmecherilă fugi de la ea din poală, părând jignit. Dădu cu 
pumnii în braţele fotoliului mânioasă, încât ieşiră bucăţi dl 
umplutură prin găuri. 


— Cum poate să o lase pe femeia aia oribilă să ne predea? 
Şi asta şi în anul de N. O. V-uri! 

— Păi, până acum nu am avut niciodată profesori de 
Apărare contra Magiei Negre prea pricepuţi, nu-i aşa? 
spuse Harry. Ştii cum e, ne-a spus Hagrid, nimeni nu vrea 
postul; se spune că este blestemat. 

— Da, dar să angajezi pe cineva care refuză pe faţă să ne 
lase să facem vrăji! Oare ce urmăreşte Dumbledore? 

— Şi încearcă să-i facă pe oamenii să spioneze pentru ea, 
zise Ron sumbru. 'Țineţi minte când ne-a zis că vrea să 
venim şi să-i spunem dacă auzim pe cineva care zice că s-a 
întors Ştiţi-Voi-Cine? 

— Sigur că este aici ca să ne spioneze pe toţi, asta este 
evident, altfel de ce ar fi vrut Fudge să vină aici? se întrebă 
Hermione. 

— Nu începeţi iar să vă certaţi, spuse Harry obosit, când 
Ron deschise gura să se opună. Nu putem să... haideţi să ne 
facem temele, să terminăm cu asta... 

Îşi luară ghiozdanele dintr-un colţ şi se întoarseră la 
locurile de lângă foc. Între timp, începuseră să se întoarcă 
şi restul elevilor de la cină. Harry nu se mai se uită în 
direcţia portretului, dar tot simţi privirile pe care le 
atrăgea. 

— Să facem mai întâi ce ne-a dat Plesneală? zise Ron, 
înmuindu-şi pana în cerneală. „Proprietăţile... pietrei lunii... 
şi alte întrebuinţări... În făcutul poţiunilor...” murmură el, 
scriind cuvintele la începutul pergamentului, în timp ce le 
rostea. Gata. 

Sublinie titlul, apoi se uită întrebător la Hermione. 

— Ia zi, care sunt proprietăţile pietrei lunii şi 
întrebuinţările ei în făcutul poţiunilor? 

Dar Hermione nu îl asculta; se uita la colţul îndepărtat al 
camerei, unde Fred, George şi Lee Jordan stăteau în 
mijlocul unui pâlc de elevi nedumeriţi şi candizi din primul 
an, mestecând cu toţii ceva care părea să fi ieşit dintr-o 
pungă mare de hârtie pe care o ţinea Fred. 


— Nu, îmi pare rău, au mers prea departe, zise ea, 
ridicându-se şi părând de-a dreptul mânioasă. Haide, Ron. 

— Eu... poftim? spuse Ron, trăgând evident de timp. Nu... 
hai, Hermione... nu putem să-i certăm că împart dulciuri. 

— Ştii foarte bine că alea sunt bucățele de Nuga Sânge- 
din-Nas sau... sau Pastile Vărsate sau... 

— Iluzii Leşinate? sugeră Harry încet. 

Unul câte unul, cei din primul an, de parcă le-ar fi dat 
cineva cu ceva în cap, se prelingeau inconştienţi în fotolii; 
unii alunecau şi ajungeau pe jos, alţii doar atârnau peste 
braţele fo-toliilor, cu limbile scoase. Majoritatea celor care 
se uitau râdeau; Hermione, însă, îşi îndreptă umerii şi se 
duse direct unde stăteau Fred şi George cu blocurile de 
notițe, uitându-se cu atenţie la elevii leşinaţi din primul an. 
Ron se ridică pe jumătate, rămase nemişcat pentru câteva 
clipe, apoi îi şopti lui Harry, „Are totul sub control,” înainte 
să se lase atât de în jos pe fotoliu cât îi permitea 
conformaţia deşirată. 

— Ajunge! le spuse Hermione hotărâtă lui Fred şi George, 
care îşi ridicară amândoi privirile, oarecum surprinşi. 

— Da, ai dreptate, zise George, încuviinţând din cap, 
dozajul nu pare destul de puternic, nu-i aşa? 

— V-am spus şi azi-dimineaţă, nu puteţi să testaţi prostiile 
astea pe elevi! 

— Îi plătim! spuse Fred indignat. 

— Nu-mi pasă, poate fi periculos! 

— Aiurea, zise Fred. 

— Calmează-te, Hermione, sunt bine, zise Lee împăciuitor, 
în timp ce trecea de la un elev din primul an la altul, 
punându-le nişte dulciuri mov în gurile căscate. 

— Da, uite, îşi revin, spuse George. 

Într-adevăr, câţiva dintre cei din primul an începeau să se 
mişte. Mai mulţi păreau atât de şocaţi să se trezească 
întinşi pe podea sau atârnând peste fotolii, încât Harry era 
sigur că Fred şi George nu îi avertizaseră ce aveau să facă 
dulciurile. 


— 'Te simţi bine? îi zise George binevoitor unei fetiţe 
brunete care zăcea la picioarele lui. 

— C... cred că da, spuse ea tremurat. 

— Minunat, zise Fred fericit, dar în clipa următoare 
Hermione îi smulse din mâini atât blocul de notițe, cât şi 
punga de hârtie cu Iluzii Leşinate. 

— NU este minunat! 

— Ba sigur că este, trăiesc, nu? spuse Fred supărat. 

— Nu puteţi să faceţi asta! Dacă i se făcea rău vreunuia? 

— Nu o să-i îmbolnăvim, am testat deja toate dulciurile pe 
noi înşine, asta este doar ca să vedem că toată lumea 
reacţionează la fel... 

— Dacă nu încetaţi, o să... 

— Ne dai ore de detenţie? spuse Fred, cu o voce sfidătoare 
şi sceptică. 

— Ne pui să scriem versuri? zise George, zâmbind 
batjocoritor. 

Privitorii din peste tot din cameră râdeau. Hermione se 
ridică în picioare cât era de înaltă; ochii îi erau îngustaţi şi 
părul ei înfoiat părea să vibreze de electricitate. 

— Nu, zise ea, cu vocea tremurându-i de supărare, însă o 
să-i scriu mamei voastre. 

— Nu ai face aşa ceva, spuse George îngrozit, dându-se cu 
un pas în spate. 

— O, ba da, zise Hermione neîndurătoare. Nu pot să vă 
opresc să mâncaţi tâmpeniile alea, dar nu o să le daţi celor 
din primul an. 

Fred şi George părură fulgeraţi. Era clar că, din punctul 
lor de vedere, ameninţarea lui Hermione era o lovitură sub 
centură. Aruncându-le o ultimă privire amenințătoare, îi 
aruncă lui Fred înapoi blocul de notițe şi punga de Iluzii şi 
se întoarse cu paşi mari la locul ei de lângă foc. 

Ron se lăsase atât de jos în fotoliu, încât nasul aproape că 
îi ajunsese la nivelul genunchilor. 

— Îţi mulţumesc pentru sprijin, Ron, spuse Hermione 
ironică. 


— Te-ai descurcat foarte bine singură, bâigui Ron. 

Hermione îşi cobori privirea către foia goală de pergament 
pentru câteva secunde, apoi spuse tulburată: 

— Degeaba, nu mă pot concentra, mă duc la culcare. 

Îşi deschise ghiozdanul, iar Harry crezu că era pe cale să 
îşi pună cărţile în el, dar în schimb scoase două obiecte de 
lână fără o formă definită, le puse cu grijă pe o masă de 
lângă şemineu, le acoperi cu câteva bucăţi mototolite de 
pergament şi o pană ruptă, şi făcu nişte paşi în spate, ca să 
admire efectul. 

— Pentru numele lui Merlin, ce faci? zise Ron, privind-o de 
parcă s-ar fi temut pentru sănătatea ei mintală. 

— Sunt pălării pentru spiriduşii de casă, zise ea vioi, 
băgându-şi cărţile la loc în ghiozdan. Le-am făcut pe 
parcursul verii. Tricotez foarte încet fără magie, dar acum, 
că sunt din nou la şcoală, ar trebui să pot să fac multe 
altele. 

— Le laşi pălării spiriduşilor de casă? spuse Ron încet. Şi 
mai întâi le acoperi cu gunoaie? 

— Da, zise Hermione sfidătoare, aruncându-şi ghiozdanul 
pe umăr. 

— Nu-i cinstit, zise Ron supărat. Încerci să-i păcăleşti să ia 
pălăriile. Îi eliberezi când ei s-ar putea să nu vrea să fie 
eliberaţi. 

— Sigur că vor să fie liberi! zise Hermione imediat, deşi 
chipul începuse să prindă o nuanţă roz. Să nu îndrăzneşti 
să te atingi de pălăriile astea, Ron! 

Se întoarse pe călcâie şi plecă. Ron aşteptă până dispăru 
pe uşa către dormitoarele fetelor, apoi dădu la o parte 
gunoaiele de pe pălăriile de lână. 

— Ar trebui măcar să vadă ce iau, spuse el hotărât. 
Oricum, continuă el şi strânse pergamentul pe care scrisese 
titlul eseului pentru Plesneală, nu are sens să încerc să îl 
termin acum, nu pot să îl fac fără Hermione, eu habar n-am 
ce ar trebui să faci cu pietrele lunii, tu ştii? 


Harry clătină din cap, observând în acest timp că durerea 
din tâmplă i se înrăutăţise. Se gândi la eseul lung despre 
războaiele uriaşilor şi durerea îl săgetă îngrozitor. Ştiind 
foarte bine că, atunci când se va face dimineaţă, va regreta 
că nu îşi terminase temele în seara aceasta, îşi strânse 
cărţile şi le puse la loc în ghiozdan. 

— Mă duc şi eu la culcare. 

Trecu pe lângă Seamus când se duse către uşa care ducea 
spre dormitoarelor băieţilor, dar nu se uită la el. Harry 
avusese pentru o clipă impresia că Seamus deschisese gura 
să vorbească, dar grăbi pasul şi ajunse în tăcerea 
liniştitoare a scării de piatră în spirală, fără să mai fie 
nevoie să îndure alte provocări. 

Zorii zilei următoare fură la fel de cenuşii şi ploioşi ca ai 
precedentei. Hagrid lipsi în continuare de la masa 
profesorilor la micul dejun. 

— Dar, privind partea plină a paharului, nu-l avem nici pe 
Plesneală, spuse Ron încurajator. 

Hermione căscă larg şi îşi turnă nişte cafea. Părea să fie 
mulţumită de ceva, iar când Ron o întrebă de ce era atât de 
fericită, ea spuse doar: 

— Au dispărut pălăriile. Se pare că spiriduşii de casă vor 
totuşi să fie liberi. 

— Eu n-aş fi atât de sigur, îi spuse Ron tăios. S-ar putea să 
nu fie socotite ca haine. Mie mi s-a părut că nu arătau deloc 
ca nişte pălării, ci mai degrabă ca nişte băşici de lână. 

Hermione nu îi mai vorbi toată dimineaţa. 

Cele două ore de Farmece fură urmate de două ore de 
Transfigurare. Profesorul Flitwick şi profesoara McGonagall 
petrecură amândoi primele minute ale cursurilor lor 
vorbindu-le elevilor despre importanţa N. O. V.-urilor. 

— Trebuie să ţineţi minte, chiţăi micuțul profesor Flitwick, 
cocoţat ca de obicei pe un teanc de cărţi, ca să poată să 
vadă peste catedră, că aceste examene vă pot influenţa 
viitorul mulţi ani de acum înainte! Dacă nu v-aţi gândit 
serios la viitoarele voastre cariere, acum este momentul să 


o faceţi. Şi între timp, mă tem că vom lucra mai conştiincios 
ca niciodată, ca să ne asigurăm că veţi arăta tot ce ştiţi! 

Apoi petrecură o oră recapitulând Vrăjile de Chemare 
care, conform profesorului Flitwick, aveau să apară sigur în 
cadrul N. O. V-urilor, şi încheie lecţia dându-le cea mai 
lungă temă pe care o avuseseră vreodată la Farmece. 

La Transfigurare fu la fel, dacă nu mai rău. 

— Nu puteţi să luaţi un N. O. V, spuse profesoara 
McGonagall neîndurătoare, fără sârguinţă, exerciţiu şi 
studiu. 

Neville scoase un sunet trist, a neîncredere. 

— Da, chiar şi tu, Poponeaţă, spuse Profesoara 
McGonagall. Rezultatele tale ar fi foarte bune dacă ai avea 
puţină încredere în tine. Deci... astăzi începem Vrăjile de 
Dispariţie. Sunt mai uşoare decât Vrăjile de Creare, pe 
care, în mod normal nu le-aţi încerca înainte de nivelurile T. 
V. E. E., însă tot sunt printre cele mai dificile vrăji care vor fi 
testate în N. O. V. 

Avea dreptate; Vrăjile de Dispariţie i se părură groaznic de 
grele lui Harry. Până la sfârşitul celor două ore nici el şi nici 
Ron nu reuşiră să facă să dispară melcii pe care exersau, 
deşi Ron spuse plin de speranţă că avea senzaţia că al lui 
părea puţin mai palid. Pe de altă parte, Hermione izbuti să 
facă să-i dispară melcul din a treia încercare, câştigând un 
premiu de zece puncte pentru Cercetaşi de la profesoara 
McGonagall. Fu singura persoană care nu primi teme; 
tuturor celorlalţi li se spuse să exerseze vraja în timpul 
nopţii, pentru a fi pregătiţi pentru o nouă încercare asupra 
melcilor în după-amiaza următoare. 

Intrând acum puţin în panică din cauza numărului temelor 
pe care le aveau de făcut, Harry şi Ron îşi petrecură ora 
prânzului în bibliotecă, căutând informaţii despre 
întrebuinţările pietrelor lunii în făcutul poţiunilor. Încă 
supărat din cauza comentariilor lui Ron despre pălăriile ei 
de lână, Hermione nu merse cu ei. Până când ajunseră la 


ora de Grijă faţă de Creaturile Magice de după prânz, pe 
Harry începuse iar să-l doară capul. 

Afară se răcise, bătea vântul şi, în timp ce mergeau pe 
peluza în pantă către coliba lui Hagrid de la marginea 
Pădurii Interzise, simţiră din când în când câte o picătură 
de ploaie pe feţe. Profesoara Grubbly-Plank stătea acolo, 
aşteptându-şi elevii la vreo zece metri depărtare de uşa de 
la intrare a casei lui Hagrid şi având în faţa ei o masă lungă 
de lemn pusă pe capre şi încărcată cu rămurele. Când 
Harry şi Ron ajunseră la ea, din spatele lor răsună un hohot 
de râs scurt; întorcându-se, îl văzură pe Draco Reacredință 
apropiindu-se cu paşi mari de ei, înconjurat ca de obicei de 
gaşca sa de amici Viperini. Era evident că tocmai spusese 
ceva foarte amuzant, pentru că Crabbe, Goyle, Pansy 
Parkinson şi ceilalţi continuară să râdă baţjocoritor, cu 
poftă, în timp ce se strânseră în jurul mesei pe capre. 
Judecând după cum se uitau cu toţii la el, Harry ghici 
subiectul glumei fără prea mare dificultate. 

— Este toată lumea prezentă? strigă profesoara Grubbly- 
Plank, după ce sosiră toţi Viperinii şi Cercetaşii. Atunci, 
haideţi să-i dăm drumul. Cine poate să-mi spună cum se 
numesc aceste lucruri? 

Arătă spre o grămadă de rămurele din faţa ei. Hermione 
ridică mâna imediat. În spatele ei, Reacredință simulă că 
avea nişte dinţi mari în faţă şi începu să o imite, sărind în 
sus şi în jos, nerăbdător să răspundă la întrebare. Pansy 
Parkinson scoase un icnet de râs care se transformă 
aproape instantaneu într-un urlet, când rămurelele de pe 
masă ţâşniră în aer şi se dovediră un fel de fiinţe mici ca 
nişte zâne făcute din lemn, având fiecare mâini şi picioare 
maro, noduroase, două degete ca nişte crenguţe la fiecare 
mână şi un chip ciudat ca din scoarță, în care scânteiau doi 
ochi căprui ca nişte cărăbuşi. 

— Vaaaai! ziseră Parvati şi Lavender, enervându-l tare pe 
Harry. 


S-ar fi crezut că Hagrid nu le arătase niciodată creaturi 
impresionante; într-adevăr, Trirâmele fuseseră cam 
plictisitoare, însă Salamandrele şi Hipogrifii fuseseră destul 
de interesanţi, şi poate că Homarii cu Capete Explozive 
fuseseră chiar prea interesanţi. 

— Fetelor, vă rog frumos să coborâţi vocea! zise 
profesoara Grubbly-Plank tăios, presărând ceva ce părea să 
fie nişte orez maro printre fiinţele-crenguţe care se 
aruncară imediat asupra mâncării. la să vedem... ştie 
cineva cum se numesc aceste creaturi? Domnişoară 
Granger? 

— Apărarcuri, zise Hermione. Păzesc copacii şi trăiesc de 
obicei în copacii din al căror lemn se fac baghetele. 

— Cinci puncte pentru Cercetaşi, spuse profesoara 
Grubbly-Plank. Da, acestea sunt nişte Apărarcuri şi, după 
cum spune domnişoara Granger, trăiesc de obicei în copacii 
al căror lemn e bun la confecţionarea baghetelor. Ştie 
cineva ce mănâncă? 

— Câinele-babei sau cari, spuse Hermione prompt, ceea ce 
explica de ce se mişcau boabele despre care Harry crezuse 
că erau orez maro. Însă şi ouă de zână, dacă reuşesc să le 
găsească. 

— Bravo, încă cinci puncte. Deci, oricând aveţi nevoie de 
frunzele sau de lemnul unui copac în care locuieşte un 
Apărarc, este indicat să aveţi la voi nişte câinele-babei 
pentru a-i distrage atenţia sau pentru a-l linişti. Poate că nu 
par periculoase, dar, dacă sunt supărate, încearcă să scoată 
ochii oamenilor cu degetele care, după cum puteţi vedea, 
sunt foarte ascuţite şi primejdioase pentru orbite. Aşa că, 
dacă vreţi să vă apropiaţi, luaţi câţiva câinele-babei şi un 
Apărarc - am aici destule pentru a ajunge unul la trei elevi - 
puteţi să le studiaţi mai îndeaproape. Vreau ca până la 
sfârşitul orei să îmi dea fiecare o schiţă pe care să fie 
identificate toate părţile corpului. 

Elevii se aruncară asupra mesei pe capre. Harry se duse 
special în faţă, ca să ajungă chiar lângă profesoara Grubbly- 


Plank. 

— Ştiţi unde este Hagrid? o întrebă el, în timp ce toţi 
ceilalţi îşi alegeau Apărarcuri. 

— Nu este problema ta, zise profesoara Grubbly-Plank 
aspru, având aceeaşi atitudine ca şi ultima dată când 
Hagrid nu venise la ore. 

Cu faţa lăbărţată într-un rânjet, Draco Reacredință se 
aplecă prin faţa lui Harry şi înşfăcă cel mai mare Apărarc. 

— Poate că, spuse Reacredință în şoaptă, astfel încât să 
nu-l poată auzi decât Harry, uriaşu' mare şi prost s-a rănit 
rău. 

— Poate că o să fii tu rănit, dacă nu taci din gură, spuse 
Harry cu colţul gurii. 

— Poate că s-a băgat în nişte chestii care îl depăşesc, dacă 
înţelegi aluzia. 

Reacredință se îndepărtă, rânjindu-i peste umăr lui Harry, 
care simţi dintr-o dată că i se face rău. Oare Reacredință 
ştia ceva? Tatăl său era până la urmă un Devorator al 
Morţii; dacă avea informaţii despre soarta lui Hagrid care 
nu ajunseseră la urechile Ordinului? Înconjură repede 
masa, ducându-se la Ron şi Hermione, care se aşezaseră pe 
iarbă puţin mai încolo şi încercau să convingă un Apărare să 
rămână nemişcat ca să poată să-l întindă. Harry îşi scoase 
pergamentul şi pana, luă loc lângă ceilalţi şi le reproduse în 
şoaptă cuvintele lui Reacredință. 

— Dumbledore ar şti dacă Hagrid a păţit ceva, spuse 
Hermione imediat. Dacă părem îngrijoraţi, îi facem jocul lui 
Reacredință; îi dăm de înţeles că nu prea ştim exact ce se 
întâmplă. Trebuie să-l ignorăm, Harry. Uite, ţine puţin 
Apărarcul, ca să pot să-i întind faţa... 

— Da, se auzi vocea tărăgănată a lui Reacredință dinspre 
grupul cel mai apropiat de ei. Ştiţi, tata a vorbit cu 
Ministrul chiar acum câteva zile şi se pare că Ministerul 
este foarte hotărât să pună capăt predării inferioare de aici. 
Prin urmare, chiar dacă o să apară iar malacul ăla imbecil, 
probabil că or să-l trimită imediat să-şi facă bagajele. 


— AU! 

Harry strânsese atât de tare Apărarcul, încât acesta 
aproape că se rupsese şi tocmai se răzbunase lovindu-l tare 
cu degetele sale ascuţite şi lăsându-i două tăieturi lungi şi 
adânci. Îi dădu drumul. Crabbe şi Goyle, care râdeau deja 
zgomotos la gândul că Hagrid va fi concediat, râseră şi mai 
tare când Apărarcul o luă la goană către pădure, ca un 
omuleţ care se pierdu curând printre rădăcinile copacilor. 
Când clopoţelul răsună din depărtare în împrejurimi, Harry 
îşi făcu sul desenul pătat de sânge al Apărarcului şi se 
îndreptă către sala de Ierbologie cu mâna înfăşurată în 
batista lui Hermione, auzind încă hohotele de râs 
batjocoritoare ale lui Reacredință. 

— Dacă îl mai face o singură dată imbecil pe Hagrid... zise 
Harry printre dinţi. 

— Harry, nu te lua la ceartă cu Reacredință, nu uita, acum 
este Perfect, ar putea să-ţi facă probleme... 

— Ei bine, chiar mă întreb oare cum ar fi să am probleme? 
spuse Harry sarcastic. 

Ron râse, dar Hermione se încruntă. Împreună, traversară 
straturile cu legume, târându-şi poalele robelor. Cerul încă 
părea să nu se poată decide în favoarea ploii. 

— Îmi doresc doar să se întoarcă Hagrid mai repede, asta-i 
tot, spuse Harry încet, când ajunseră la sere. Şi să nu mai 
spui că Grubbly-Plank aia este o profesoară mai bună ca el! 
adăugă el ameninţător. 

— Nu aveam de gând să spun asta, zise Hermione calmă. 

— Pentru că nu va fi niciodată la fel de bună ca Hagrid, 
spuse Harry hotărât, perfect conştient că tocmai avuseseră 
o oră model de Grijă faţă de Creaturile Magice şi părând 
de-a dreptul enervat din cauza asta. 

Se deschise uşa celei mai apropiate sere şi ieşi un şuvoi de 
elevi din anul patru, printre care şi Ginny. 

— Bună, spuse ea veselă când trecu pe lângă ei. 

Câteva secunde mai târziu, apăru Luna Lovegood, rămasă 
în urma colegilor ei, murdară de pământ pe nas şi cu părul 


prins în coc în vârful capului. Când îl văzu pe Harry, ochii ei 
proeminenţi părură să se mărească de entuziasm, iar fata 
se duse direct la el. Mulţi dintre colegii lui Harry se 
întoarseră curioşi să o urmărească. Luna trase aer în piept 
cu putere şi apoi spuse, fără să-l salute: 

— Cred că s-a întors Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, şi mai cred 
că te-ai luptat cu el şi că ai scăpat de el. 

— Aă... bine, spuse Harry jenat. 

Luna părea să poarte nişte ridichi portocalii pe post de 
cercei, ceea ce păruseră să observe Parvati şi Lavender, 
pentru că amândouă chicoteau şi arătau cu degetul spre 
urechile ei. 

— Râdeţi dacă vreţi, zise Luna, ridicând tonul şi părând să 
aibă impresia că Parvati şi Lavender râdeau de ceea ce 
spusese şi nu de podoabe, dar au fost unii care au crezut că 
nu au existat fiinţe ca Grozăvia Straşnică sau Snorhacul 
Corn-Şifonat! 

— Păi, şi-au avut dreptate, nu? spuse Hermione 
nerăbdătoare. Nu au existat nici Grozăvia Straşnică, nici 
Snorhacul Corn-Sifonat. 

Luna îi aruncă o privire mistuitoare şi plecă furtunos, cu 
ridichiile bălângănindu-i-se cu putere. Parvati şi Lavender 
nu mai erau singurele care se tăvăleau pe jos de râs. 

— Vrei să nu îi mai jigneşti pe singurii oameni care mă 
cred? îi spuse Harry lui Hermione, în timp ce se îndreptau 
spre intrare. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Harry, poţi să găseşti 
pe cineva mai bun ca ea, zise Hermione. Ginny mi-a spus 
tot; se pare că Luna nu crede decât în lucrurile despre care 
nu există absolut nici o dovadă. În fine, nici nu m-aş aştepta 
la altceva din partea cuiva al cărui tată conduce Zeflemistul. 

Harry se gândi la sinistrul cal înaripat pe care îl zărise în 
seara când sosiseră şi despre felul cum Luna spusese că-l 
văzuse şi ea. Se întristă puţin. Oare îl minţise? Însă, înainte 
să mai acorde alte gânduri acestui subiect, se trezi cu Ernie 
Macmillan lângă el. 


— Vreau să ştii, Potter, spuse el cu un glas tare, răsunător, 
că nu ai de partea ta doar ciudăţenii ambulante. Eu, unul, 
te cred sută la sută. Familia mea a fost mereu alături de 
Dumbledore, şi la fel şi eu. 

— Aă... mulţumesc mult, Ernie, spuse Harry şocat, dar 
satisfăcut. 

O fi fost Ernie ceremonios în astfel de ocazii, dar Harry era 
într-o stare în care aprecia enorm votul de încredere al 
cuiva care nu avea ridichi atârnate de urechi. Cuvintele lui 
Ernie reuşiseră clar să-i şteargă zâmbetul de pe faţa lui 
Lavender Brown şi, în timp ce se întorcea să le vorbească 
lui Ron şi Hermione, Harry zări expresia lui Seamus, care 
părea în acelaşi timp derutată şi sfidătoare. 

Deloc de mirare, profesoara Lăstar îşi începu cursul 
ţinându-le predici despre importanţa N. O. V-urilor. Harry 
îşi dorea să nu mai audă asta de la toţi profesorii; începea 
să aibă un sentiment de nelinişte în stomac de fiecare dată 
când îşi amintea câte teme avea de făcut, sentiment care se 
înrăutăţi dramatic când profesoara Lăstar le dădu un alt 
eseu de scris la sfârşitul orei. Obosiţi şi mirosind puternic a 
băligar de dragon, îngrăşământul preferat al profesoarei 
Lăstar, Cercetaşii se întoarseră în formaţie la castel o oră şi 
jumătate mai târziu, nici unul dintre ei nemaiavând chef de 
vorbă; avuseseră iar o zi lungă. 

Având în vedere că era lihnit şi că avea prima şedinţă de 
detenţie cu profesoara Umbridge la ora cinci, Harry se duse 
direct la cină fără să îşi lase ghiozdanul în Turnul 
Cercetaşilor, ca să poată să înghită ceva în grabă, înainte să 
înfrunte ceea ce îi pregătise profesoara. Însă abia ajunsese 
în dreptul intrării în Marea Sală, când o voce supărată 
strigă: 

— Hei, Potter! 

— Ce mai e acum? murmură el epuizat, întorcându-se spre 
Angelina Johnson, care arăta din ce în ce mai supărată. 

— Îţi spun eu ce mai e acum, zise ea, apropiindu-se de el şi 
împungându-l cu putere în piept cu degetul arătător. Cum 


de ai reuşit să ajungi în detenţie Vineri la ora cinci? 

— Poftim? spuse Harry. De ce... a, da, selecţionarea 
portarului! 

— Acum îşi aminteşte! se răsti Angelina. Nu ţi-am zis că 
vroiam să luăm o decizie cu toată echipa şi să găsim pe 
cineva care să se înţeleagă cu toţi? Nu ţi-am zis că am 
reţinut terenul de vâjthaţ special pentru asta? Şi acum ai 
hotărât că nu vei fi acolo! 

— Nu eu am hotărât să nu fiu acolo! spuse Harry, copleşit 
de nedreptatea acestor cuvinte. Femeia aia, Umbridge, mi-a 
dat ore de detenţie doar pentru că i-am spus adevărul 
despre Ştii-Iu-Cine. 

— Ei bine, nu ai decât să te duci direct la ea şi să o rogi să- 
ţi dea drumul vineri, spuse Angelina intransigentă. Nu mă 
interesează cum o faci. Dacă vrei, spune-i şi că Ştii-Tu-Cine 
este rodul imaginaţiei tale, însă ai grijă să fii acolo! 

Se întoarse pe călcâie şi plecă valvârtej. 

— Ştiţi ce? le spuse Harry lui Ron şi Hermione când 
intrară în Marea Sală. Cred că ar trebui să verificăm la 
Puddlemere United dacă nu cumva Oliver Baston a fost 
omorât în timpul unui antrenament, pentru că se pare că 
Angelina i-a preluat spiritul. 

— Care crezi că sunt şansele să-ţi dea drumul Umbridge 
vineri? spuse Ron sceptic, în timp ce se aşezau la masa 
Cercetaşilor. 

— Sub zero la sută, zise Harry posomorât, punându-şi 
nişte cotlete de miel în farfurie şi începând să mănânce. Dar 
merită să încerc, nu? O să-i propun să mai merg la două 
detenţii în plus sau ceva de genul ăsta, nu ştiu... 

Luă o înghiţitură de cartofi şi adăugă: 

— Sper să nu mă ţină târziu astă-seară. Vă daţi seama că 
trebuie să scriu trei eseuri, să exersez Vrăji de Dispariţie 
pentru McGonagall, să descopăr un contrafarmec pentru 
Flitwick, să termin desenul cu Apărarcul şi să încep jurnalul 
ăla idiot pentru Trelawney? 


Ron gemu şi dintr-un anumit motiv îşi ridică privirea spre 
tavan. 

— Şi se pare că o să şi plouă. 

— Ce legătură are asta cu temele noastre? zise Hermione, 
cu sprâncenele ridicate. 

— Nici una, spuse Ron imediat, înroşindu-i-se urechile. 

La ora cinci fără cinci minute, Harry îşi luă la revedere de 
la ceilalţi doi şi se îndreptă spre biroul lui Umbridge de la 
etajul trei. Când bătu la uşă ea strigă „Intră” pe o voce 
mieroasă. Harry intră cu grijă, uitându-se în jur. 

Cunoscuse biroul acela în timpul tuturor celor trei 
profesori care îl avuseseră înainte. Pe vremea când trăise 
acolo Gilderoy Lockhart, fusese tapetat cu autoportretele 
lui zâmbitoare. Când îl ocupase Lupin, dacă veneai în vizită, 
era foarte probabil să întâlneşti o creatură Întunecată 
fascinantă într-o colivie sau într-un acvariu. Când fusese al 
impostorului Moody, fusese plin de tot felul de instrumente 
şi obiecte pentru detectarea greşelilor şi a tăinuirii. 

Acum, însă, era de nerecunoscut. Toate suprafeţele 
fuseseră acoperite cu pânze şi cuverturi dantelate. Erau 
mai multe vaze pline de flori uscate, fiecare cu propriul 
suport decorativ, iar pe unul dintre pereţi se afla o colecţie 
de farfurii ornamentale, decorate cu câte un pisoi mare, 
colorat, care purta mereu o altă fundă în jurul gâtului. 
Acestea erau atât de urâte încât Harry se holbă la ele 
încremenit, până când profesoara Umbridge vorbi din nou. 

— Bună seara, domnule Potter. 

Harry tresări şi se uită în jur. Nu o observase la început, 
pentru că purta o robă sinistră, cu un model înflorat, care 
se potrivea mult prea bine cu faţa de masă de pe biroul din 
spatele ei. 

— Bună seara, doamnă profesoară Umbridge, zise Harry 
ţeapân. 

— Păi, ia loc, spuse ea, arătând către o măsuţă acoperită 
de dantelă lângă care trăsese un scaun cu spătar drept. 


Pe masă se găsea o bucată de pergament gol, care părea 
să-l aştepte. 

— Ăă, zise Harry, fără să se mişte. Doamnă profesoară 
Umbridge, ăă... Înainte să începem, aş... aş vrea să vă cer 
0... o favoare. 

Ochii ei cât cepele se îngustară. 

— A, da? 

— Păi, eu... eu fac parte din echipa de vâjthaţ a 
Cercetaşilor. Ar trebui să fiu prezent la selecţionarea noului 
portar, vineri la ora cinci, şi mă... mă întrebam dacă aş 
putea să nu vin atunci la orele de detenţie şi să vin - să vin 
în altă zi... În schimb... 

Îşi dădu seama cu mult înainte să termine de rostit 
propoziţia că era inutil. 

— O, nu, spuse Umbridge, zâmbind atât de larg, încât 
arăta de parcă ar fi înghiţit o muscă deosebit de suculentă. 
O, nu, nu, nu. Domnule Potter, aceasta este pedeapsa 
pentru răspândirea unor poveşti malefice, răutăcioase, ca 
să atragi atenţia, iar pedepsele nu pot fi în nici un caz 
adaptate după bunul plac al vinovatului. Nu, vei veni aici 
mâine la ora cinci, şi ziua următoare, şi la fel şi vineri, şi îţi 
vei îndeplini detenţia după cum este stabilit. Cred că este 
bine dac-o să pierzi ceva ce ţi-ai fi dorit foarte tare. În felul 
acesta lecţia pe care vreau să ţi-o dau o să fie mai uşor de 
învăţat. 

Harry simţi cum i se urcă sângele la cap şi cum îi pocnesc 
urechile. Aşa deci, spusese „poveşti malefice, răutăcioase, 
ca să atragă atenţia”, da? 

Îl privea cu capul aplecat puţin într-o parte, zâmbindu-i 
larg în continuare, ca şi când ar fi ştiut exact ce gândea şi 
ar li aşteptat să vadă dacă va începe iar să ţipe. Cu un efort 
extraordinar, Harry se uită în altă parte, îşi lăsă ghiozdanul 
lângă scaunul cu spătar drept şi se aşeză. 

— Aşa, zise Umbridge dulceag, suntem deja mai pricepuţi 
la controlarea reacţiilor, nu-i aşa? Acum, domnule Potter, 
vei scrie ceva pentru mine. Nu, nu cu pana ta, adăugă ea, 


când Harry se aplecă să îşi deschidă ghiozdanul. O să 
foloseşti una ceva mai specială. Poftim. 

Îi dădu o pană neagră, lungă şi subţire, cu un vârf 
neobişnuit de ascuţit. 

— Vreau să scrii Nu am voie să spun minciuni, îi spuse ea 
cu blândeţe. 

— De câte ori? întrebă Harry, simulând politeţea. 

— O, de câte ori este nevoie ca să pătrunzi mesajul, zise 
Umbridge mieros. Haide. 

Se duse la biroul ei, se aşeză şi se aplecă peste un teanc 
de pergamente care păreau să fie lucrări ce trebuiau 
corectate. Harry ridică pana neagră şi ascuţită, iar apoi îşi 
dădu seama ce lipsea. 

— Nu mi-aţi dat cerneală, spuse el. 

— O, dar nu vei avea nevoie de cerneală, spuse profesoara 
Umbridge cu o foarte subtilă notă ironică în glas. 

Harry puse vârful penei pe hârtie şi scrise: Nu am voie să 
spun minciuni. 

Scoase un icnet de durere. Cuvintele apăruseră pe 
pergament scrise cu ceea ce părea să fie o cerneală roşie, 
strălucitoare. În acelaşi timp, ele se iviseră pe spatele 
mâinii drepte a lui Harry, crestate în piele de parcă ar fi fost 
scrise cu un bisturiu - şi chiar în timp ce se uita la tăietura 
scânteietoare, pielea se vindecă la loc, lăsând locul unde 
fusese ceva mai roşu decât de obicei, dar destul de neted. 

Harry se uită la profesoara Umbridge. Îl urmărea, iar gura 
ei mare de broască râioasă se deschisese într-un zâmbet. 

— Da? 

— Nimic, spuse Harry încet. 

Se uită iar la pergament, puse iar pana pe el, scrise Nu am 
voie să spun minciuni şi simţi pentru o a doua oară durerea 
usturătoare pe mână; iarăşi, cuvintele îi fuseseră crestate în 
piele; şi din nou se vindecară câteva secunde mai târziu. 

Şi aşa se întâmplă în continuare. De mai multe ori Harry 
scrise cuvintele pe pergament cu ceea ce îşi dădu seama în 
scurt timp că nu era cerneală, ci propriul sânge. Din nou 


cuvintele fură crestate pe mâna sa, apoi vindecate, 
reapărând data următoare când punea pana pe pergament. 

Dincolo de fereastra lui Umbridge se lăsă întunericul. 
Harry nu întrebă când i se va permite să se oprească. Nici 
măcar nu se uită la ceas. Ştia că îl privea, căutând semne de 
slăbiciune, şi nu avea de gând să dea dovadă de aşa ceva, 
nici măcar dacă trebuia să stea acolo toată noaptea, tăindu- 
şi propria mână cu această pană... 

— Vino aici, îi zise ea, după ce lui Harry i se păru că 
trecuseră ore întregi. 

Se ridică. Îl durea mâna îngrozitor. Când se uită la ea, îşi 
dădu seama că tăietura se vindecase, însă pielea era roşie şi 
foarte iritată. 

— Mâna, zise ea. 

I-o întinse. O luă în mâna ei. Harry îşi înăbuşi un fior când 
îl atinse cu degetele ei groase şi butucănoase pe care purta 
mai multe inele vechi şi urâte. 

— Hm, măi să fie, se pare că încă nu eşti convins pe deplin, 
spuse ea, zâmbind. Păi, nu ne rămâne decât să încercăm şi 
mâine seară, nu-i aşa? Poţi să pleci. 

Harry ieşi din birou fără să spună un cuvânt. Şcoala era 
destul de pustie şi trecuse, desigur, de miezul nopţii. Merse 
încet pe coridor, iar apoi, după ce dădu colţul şi fu sigur că 
nu îl auzea nimeni, o luă la fugă. 

Nu avusese timp să exerseze Vrăjile de Dispariţie, nu 
trecuse nici măcar un vis în jurnal, nu terminase de desenat 
Apărarcul şi nici nu îşi scrisese eseurile. Dimineaţa 
următoare sări peste micul dejun ca să descrie repede nişte 
vise inventate pentru Previziuni despre Viitor, pentru prima 
lor oră, şi fu surprins văzându-i alături pe Ron care era 
bulversat. 

— Cum de nu le-ai scris aseară? întrebă Harry, în timp ce 
Ron se uita cu atenţie prin cameră în căutarea inspiraţiei. 

Ron, care dormea buştean când se întorsese Harry în 
cameră, murmură ceva despre „alte lucruri”, se aplecă mult 
deasupra pergamentului şi mâzgăli câteva cuvinte. 


— Asta ar trebui să fie de-ajuns, zise el, închizând brusc 
jurnalul. Am zis că am visat o nouă pereche de pantofi, nu 
poate să scoată nimic ciudat din asta, nu-i aşa? 

Plecară amândoi în grabă către Turnul de Nord. 

— Apropo, cum a fost detenţia cu Umbridge? Ce te-a pus 
să faci? 

Harry ezită o fracțiune de secundă şi apoi zise: 

— Să scriu. 

— Păi, asta nu e chiar aşa de rău, nu? spuse Ron. 

— Deloc, zise Harry. 

— Ah - am uitat - ţi-a dat drumul vineri? 

— Nu, zise Harry. 

Ron oftă cu compasiune. 

Harry avu o altă zi proastă; fu unul dintre cei mai 
nepricepuţi la Transfigurare, fiindcă nu exersase deloc 
Vrăjile de Dispariţie. Trebui să renunţe la ora de prânz ca 
să îşi termine de desenat Apărarcul şi, între timp, 
profesoarele McGonagall, Grubbly-Plank şi Sinistra le 
dădură alte teme, pe care fu convins că nu le va termina în 
seara aceea, din cauza celei de-a doua porţii de detenţie cu 
Umbridge. Ca să pună capac la toate, Angelina Johnson 
dădu iar de ella cină şi, când află că nu putea să vină vineri 
la selecţionarea portarului, îi spuse că nu era deloc 
mulţumită de atitudinea sa şi că se aştepta ca jucătorii care 
doreau să rămână în echipă să pună antrenamentul pe 
primul plan, mai presus de alte obligaţii. 

— Am detenţie! strigă Harry după ea, în timp ce fata se 
îndepărta cu paşi mari. Crezi că prefer să stau închis într-o 
cameră cu broasca aia bătrână în loc să joc vâjthaţ? 

— Măcar nu trebuie decât să scrii, zise Hermione 
consolându-l, în timp ce Harry se prelinse înapoi pe bancă şi 
se uită la plăcinta cu carne şi rinichi, care nu prea îl mai 
atrăgea. De fapt, nu poţi să zici că este o pedeapsă 
groaznică... 

Harry deschise gura, o închise la loc şi încuviinţă din cap. 
Nu era foarte sigur de ce nu le spunea lui Ron şi Hermione 


exact ce se întâmpla în biroul lui Umbridge: tot ce ştia era 
că nu vroia să le vadă feţele îngrozite; asta ar fi agravat 
totul şi în consecinţă i-ar fi fost mult mai greu să facă faţă. 
De ase menea, avea sentimentul vag că exista ceva între el 
şi Umbridge, o bătălie secretă a voinţelor, şi nu avea de 
gând să-i dea satisfacția să audă că se plânsese. 

— Nu pot să cred câte teme avem de făcut, zise Ron 
nefericit. 

— Păi, de ce nu ţi le-ai făcut aseară? îl întrebă Hermione. 
Apropo, unde ai fost? 

— M-am... Am făcut o plimbare, spuse Ron nehotărât. 

Harry fu aproape sigur că în acel moment nu era singurul 
care ascundea ceva. 

A doua zi de detenţie fu la fel de rea ca şi cea precedentă. 
Pielea de pe mâna lui Harry se irită mai repede de data 
aceasta şi cât de curând deveni roşie şi inflamată. Lui Harry 
i se păru puţin probabil să se vindece la fel de repede ca 
până atunci. În scurt timp, tăietura îi va rămâne crestată pe 
mână şi Umbridge va fi, poate, mulţumită. Nu lăsă să-i 
scape nici un icnet de durere, însă, din clipa în care intră în 
cameră şi până când i se dădu drumul să plece, tot după 
miezul nopţii, nu spuse decât „bună seara” şi „noapte 
bună”. 

Dar situaţia temelor devenise disperată, iar când Harry se 
întoarse în camera de zi a Cercetaşilor nu se duse la 
culcare, deşi era extenuat, ci îşi deschise cărţile şi începu să 
scrie eseul despre piatra lunii pentru Plesneală. Când îl 
termină, trecuse deja de ora două noaptea. Ştia că nu ieşise 
bine, dar nu avea ce să facă; dacă nu ar fi avut nimic scris, 
ar fi ajuns după aceea în detenţie cu Plesneală. Apoi 
răspunse grăbit la întrebările pe care le dăduse profesoara 
McGonagall, încropi ceva despre mânuirea corectă a 
Apărarcurilor pentru profesoara Grubbly-Plank şi se duse 
sfârşit să se culce, prăbuşindu-se îmbrăcat peste cuvertură 
şi adormind instantaneu. 


Ziua de joi le produse tuturor o oboseală nedefinită. Şi lui 
Ron părea să-i fie foarte somn, deşi Harry nu înţelegea de 
ce. Cea de-a treia seară de detenţie se desfăşură la fel ca şi 
cele de dinainte, în afară de faptul că, după două ore, 
cuvintele „Nu am voie să spun minciuni” nu se mai şterseră 
de pe mâna lui Harry, ci rămaseră zgâriate acolo, generând 
picături de sânge. Faptul că zgăriatul penei ascuţite încetă 
o făcu pe profesoara Umbridge să ridice privirea. 

— Ah, zise ea încet, ocolind biroul ca să-i examineze mâna 
personal. Bine. Asta ar trebui să te ajute să-ţi aduci aminte, 
nu-i aşa? Este destul pentru azi. 

— Mai trebuie să mă întorc? zise Harry, ridicându-şi 
ghiozdanul cu mâna stângă în locul celei drepte, care îl 
durea. 

— O, da, spuse profesoara Umbridge, zâmbind la fel de 
larg ca înainte. Da, cred că putem să inscripţionăm ceva 
mai adânc mesajul într-o altă seară de lucru. 

Harry n-ar fi conceput niciodată că putea să existe un 
profesor pe care să-l urască mai tare decât pe Plesneală, 
dar, în timp ce se îndrepta spre Turnul Cercetaşilor, trebui 
să admită că apăruse un rival de seamă. Este rea, îşi zise el, 
în timp ce urca o scară către etajul şapte, este rea, nebună 
de legat, bătrână şi... 

— Ron? 

Ajunse la capul scărilor, o luă la dreapta şi aproape că 
intră în Ron, care se ascundea după o statuie a lui Lachlan 
cel Lung, strângându-şi cu putere mătura în mână. Acesta 
tresări foarte tare când îl văzu pe Harry pe neaşteptate şi 
încercă să-şi ascundă la spate noul Măturin Unsprezece. 

— Ce faci? 

— Ăă... nimic. Tu ce faci? 

Harry se încruntă la el. 

— Haide, mie poţi să-mi spui! De ce te ascunzi? 

— Mă... mă ascund de Fred şi George, dacă ţii morţiş să 
ştii, zise Ron. Tocmai au trecut pe aici cu un grup de elevi 
din primul an, pariez că iar testează ceva pe ei. Vreau sa 


spun că acum nu pot să o mai facă în camera de zi, nu cu 
Hermione acolo. 

Vorbea foarte repede şi precipitat. 

— Dar ce faci cu mătura la tine, nu ai zburat, nu? întrebă 
Harry. 

— Eu... păi... păi, bine, îţi spun, dar să nu râzi, da? spuse 
Ron defensiv, devenind din ce în ce mai roşu cu fiecare 
secundă care trecea. M-am... m-am gândit că acum, că am o 
mătură mai bună, să încerc să mă duc la selecţionarea 
portarului Cercetaşilor. Gata. Hai. Râzi. 

— Nu râd, zise Harry, iar Ron se uită la el. Este o idee 
extraordinară! Ar fi grozav să fii în echipă! Nu te-am văzut 
niciodată jucând ca portar, te pricepi? 

— Destul de bine, spuse Ron, care păru extrem de uşurat 
după ce văzu reacţia lui Harry. Charlie, Fred şi George mă 
puneau tot timpul să fiu portar când se antrenau în 
vacanţele de vară. 

— Deci, ai exersat astă-seară? 

— În fiecare seară de marţi... Însă de unul singur. Am 
încercat să vrăjesc baloanele să zboare spre mine, însă nu a 
fost uşor şi nu ştiu cât o să mă ajute. 

Ron părea agitat şi neliniştit. 

— Fred şi George or să moară de râs când o să apar la 
selecţionări. Îşi bat joc de mine de când am fost făcut 
Perfect. 

— Mi-aş dori să pot să fiu acolo, zise Harry cu amărăciune, 
în timp ce se îndreptau împreună spre camera de zi. 

— Da, şi... Harry, ce ai pe mână? 

Harry, care tocmai îşi scărpinase nasul cu mâna dreaptă, 
care era liberă, încercă să o ascundă, dar avu acelaşi succes 
ca şi Ron cu Măturinul. 

— Este doar o tăietură... nu-i nimic... este... 

Însă Ron îl prinse pe Harry de braţ şi îi ridică mâna la 
nivelul ochilor. Urmă o pauză, timp în care se holbă la 
cuvintele crestate în piele, apoi, părând să i se facă rău, îi 
dădu diurnul lui Harry. 


— Parcă ai zis că te-a pus să scrii? 

Harry ezită, dar până la urmă Ron fusese sincer cu el, aşa 
că îi spuse adevărul despre cum îşi petrecea orele în biroul 
lui Umbridge. 

— Cotoroanţa afurisită! zise Ron într-o şoaptă revoltată 
când se opriră în faţa Doamnei Grase, care dormea liniştită, 
cu capul sprijinit de ramă. E bolnavă! Du-te la McGonagall, 
spune-i ceva! 

— Nu, zise Harry imediat. Nu o să-i dau satisfacția să ştie 
că a câştigat. 

— Că a câştigat? Nu poţi s-o laşi să scape aşa uşor! 

— Nu ştiu câtă putere are McGonagall asupra ei, zise 
Harry. 

— Atunci, du-te la Dumbledore, spune-i lui! 

— Nu, zise Harry scurt. 

— De ce nu? 

— Are destule pe cap, spuse Harry, dar nu acesta era 
adevăratul motiv. 

Nu avea de gând să se ducă să-i ceară ajutorul lui 
Dumbledore, când el nu îi vorbise deloc din iunie. 

— Ei bine, eu cred că ar trebui... Începu Ron, dar fu 
întrerupt de Doamna Grasă, care îi privise adormită şi acum 
întrebă: 

— Aveţi de gând să-mi ziceţi parola sau o să trebuiască să 
stau trează toată noaptea, aşteptând să vă terminaţi 
conversaţia? 

Ziua de vineri se ivi la fel de mohorâtă şi ploioasă ca restul 
săptămânii. Deşi Harry se uită automat către masa 
profesorilor când intră în Marea Sală, nu prea spera cu 
adevărat să-l vadă pe Hagrid, aşa că se concentră imediat 
asupra unor lucruri mai urgente, cum ar fi mormanul de 
teme cât un munte pe care le avea de făcut şi perspectiva 
unei alte detenţii cu Umbridge. 

Două lucruri îl făcură pe Harry să suporte ziua aceea. 
Unul era gândul că aproape că venise sfârşitul de 
săptămână; celălalt era că, deşi ultima detenţie urma să fie 


cu siguranţă îngrozitoare, de la fereastra camerei se vedea 
în depărtare terenul de vâjthaţ şi, cu puţin noroc, ar fi putut 
să asiste de la distanţă la proba lui Ron. Acestea erau nişte 
raze slabe de lumină, era adevărat, dar Harry era 
recunoscător pentru orice ar fi putut să-i înveselească 
întunericul din prezent; niciodată nu mai avusese o primă 
săptămână mai urâtă la Hogwarts. 

În acea după-amiază la ora cinci, bătu la uşa biroului 
profesoarei Umbridge pentru ultima oară, spera el, şi i se 
spuse să intre. Pergamentul gol era pregătit pentru el pe 
masa acoperită cu dantelă, cu pana neagră ascuţită lângă 
el. 

— Ştii ce să faci, domnule Potter, zise Umbridge, 
zâmbindu-i dulce. 

Harry luă pana şi aruncă o privire pe fereastră. Dacă şi-ar 
fi mutat scaunul câţiva centimetri mai la dreapta... 
pretinzând că se apropia de masă, ar fi reuşit să vadă. 
Acum avea o privelişte de la distanţă a echipei de vâjthaţ a 
Cercetaşilor care zburau în sus şi în jos pe teren, în timp ce 
şase siluete întunecate stăteau la picioarele celor trei stâlpi 
înalţi, părând să îşi aştepte rândul la poartă. Era imposibil 
să îşi dea seama care dintre ei era Ron de la distanţa aceea. 

Nu am voie să spun minciuni, scrise Harry. Lăietura de pe 
mâna dreaptă se deschise şi începu iar să sângereze. 

Nu am voie să spun minciuni. Tăietura se adânci, 
usturându-l şi durându-l. 

Nu am voie să spun minciuni. Sângele îi curse pe 
încheietură. 

Riscă să mai arunce o privire pe fereastră. Indiferent cine 
era cel care apăra acum cercurile, nu se pricepea deloc. 
Katie Bell dădu două goluri în cele câteva secunde cât 
îndrăzni Harry să se uite. Sperând din suflet că portarul nu 
era Ron, îşi cobori iar ochii pe pergamentul pe care 
scânteia sângele. 

Nu am voie să spun minciuni. 

Nu am voie să spun minciuni. 


Îşi ridica privirea ori de câte ori credea că putea să-şi 
asume riscul: când auzea scrijelitul penei lui Umbridge sau 
când deschidea un sertar al biroului. A treia persoană care 
dădu proba fu destul de bună, cea de-a patra fu groaznică, 
a cincea se feri cu măiestrie de un balon-ghiulea, însă apoi 
nu reuşi o apărare simplă. Cerul se întuneca, iar Harry se 
îndoia că va putea să-i mai vadă pe cei şase sau şapte 
oameni. 

Nu am voie să spun minciuni. 

Nu am voie să spun minciuni. 

Pergamentul era acum pătat cu picături de sânge de pe 
mâna, care acum îl ardea de durere. Când îşi ridică privirea 
din nou, se lăsase noaptea şi terenul de vâjthaţ nu mai era 
vizibil. 

— Hai să vedem dacă ai înţeles mesajul, ce zici? spuse 
Umbridge pe o voce molcomă, o jumătate de oră mai târziu. 

Veni spre el, întinzându-şi degetele mici şi pline de inele 
spre braţul său. Apoi, când îi luă mâna ca să examineze 
cuvintele care erau acum crestate în piele, Harry simţi o 
durere îngrozitoare, nu de la mână, ci de la cicatricea de pe 
frunte. În acelaşi timp, avu o senzaţie cât se poate de 
ciudată în dreptul abdomenului. 

Îşi smulse mâna din strânsoarea ei şi se ridică imediat în 
picioare, privind-o fix. Ea îi întoarse privirea cu un zâmbet 
care i se întinse pe buzele uscăţive ale gurii mari. 

— Da, doare, nu-i aşa? spuse ea cu blândeţe. 

Harry nu răspunse. Inima îi bătea foarte repede şi cu 
putere. Vorbea de mână, sau ştia ce simţise pe frunte? 

— Ei bine, domnule Potter, cred că am demonstrat ce 
vroiam să demonstrez. Poţi să pleci. 

Harry îşi luă ghiozdanul şi ieşi din cameră cât putu de 
repede. 

Fii calm, îşi spuse el, în timp ce urca treptele în salturi. Fii 
calm, nu înseamnă neapărat ce crezi tu că înseamnă... 

— Mimbulus mimbletonia! gemu el către Doamna Grasă, 
care se dădu la o parte. 


Îl întâmpină o furtună de sunete. Ron veni la el în fugă, 
zâmbind larg şi vărsând pe el Berezero din pocalul pe care 
îl ţinea în mână. 

— Harry, am reuşit, sunt în echipă, sunt portar! 

— Poftim? A... minunat! spuse Harry, încercând să 
zâmbească natural, în timp ce inima îi zvâcnea cu putere în 
continuare, iar mâna îl durea şi-i sângera. 

— Ia o Berezero. 

Ron îl puse să ia o sticlă cu forţa. 

— Nu-mi vine să cred... unde s-a dus Hermione? 

— E acolo, zise Fred, care bea şi el o Berezero, arătând 
către un fotoliu de lângă foc. 

Hermione aţipise acolo, cu paharul balansându-se precar 
în mână. 

— Păi, a spus că se bucură când i-am zis, spuse Ron, 
părând puţin întristat. 

— Las-o să doarmă, zise George grăbit. 

Trecură câteva clipe până când Harry observă că mai 
mulţi dintre elevii din primul an care erau strânşi în jurul 
lor purtau semne clare că le cursese sânge din nas de 
curând. 

— Vino aici, Ron, şi vezi dacă îţi vine roba veche a lui 
Oliver! strigă Katie Bell. Putem să dăm jos numele lui şi să-l 
punem pe altăâu... 

În timp ce Ron se îndepărta, Angelina se apropie de Harry 
cu paşi mari. 

— Îmi pare rău că te-am luat din scurt mai devreme, 
Potter, zise ea tranşant. Ştii, e stresant să te ocupi de 
chestia asta, am început să cred că uneori am fost un pic 
cam dură cu Baston. 

Se uită puţin încruntată la Ron peste marginea pocalului şi 
continuă. 

— Ascultă, ştiu că e prietenul tău cel mai bun, dar nu e 
extraordinar, spuse ea scurt. Însă cred că, după un pic de 
antrenament, se va descurca. Face parte dintr-o familie de 
jucători de vâjthaţ buni. Eu, sinceră să fiu, mă bazez pe 


faptul că va dovedi că are ceva mai mult talent decât s-a 
văzut azi. Şi Vicky Frobisher, şi Geoffrey Hooper au zburat 
mai bine astă seară, dar Hooper se vaită mereu, se plânge 
tot timpul de una sau de alta, iar Vicky face parte din tot 
felul de societăţi. Chiar ea a recunoscut că, dacă ar avea de 
ales între antrenamente şi Clubul de Farmece, ar pune 
clubul pe primul plan. Oricum, o să avem antrenament 
mâine la ora două, aşa că te rog să ai grijă să fii acolo de 
data asta. Şi fă-mi o plăcere, ajută-l cât poţi pe Ron, bine? 

Harry încuviinţă din cap, iar Angelina se întoarse la Alicia 
Spinnet. Harry se duse să stea lângă Hermione, care se 
trezi brusc când băiatul îşi puse ghiozdanul jos. 

— Harry, tu eşti... ce bine pentru Ron, nu? spuse ea 
adormită. Dar sunt aşa de... de... de obosită, căscă ea. Am 
stat azi-noapte până la unu ca să fac alte pălării. Dispar 
într-o veselie! 

Şi într-adevăr, acum că se uită, Harry văzu că prin toată 
camera erau ascunse pălării de lână acolo unde ar putea să 
le ia spiriduşii neştiutori din greşeală. 

— Bravo, zise neatent Harry, care dacă nu îi spunea cuiva 
cât de curând, avea să explodeze. Ascultă, Hermione, 
tocmai am fost în biroul lui Umbridge şi mi-a atins mâna... 

Hermione ascultă cu atenţie. Când Harry termină de 
povestit, ea zise rar: 

— 'Ţi-e teamă că Ştii-Iu-Cine o controlează şi pe ea cum l-a 
controlat pe Quirrell? 

— Păi, spuse Harry, coborând vocea, este posibil, nu? 

— Presupun că da, zise Hermione, deşi nu părea foarte 
convinsă. Dar nu cred că ar putea să o aibă în stăpânire aşa 
cum l-a avut pe Quirrell. Nu de alta, dar acum este viu în 
toată puterea cuvântului, nu-i aşa? Are propriul său corp, 
nu mai are nevoie să împartă un trup cu altcineva. Bănuiesc 
că ar putea să o aibă sub controlul Blestemului Imperius... 

Harry îi urmări o clipă pe Fred, George şi Lee Jordan, care 
jonglau cu nişte sticle goale de Berezero. Apoi Hermione 
zise: 


— Însă anul trecut te-a durut cicatricea şi când nu te-a 
atins nimeni. Nu ţi-a zis Dumbledore că avea legătură cu ce 
simţea Ştii-Tu-Cine în momentul acela? Cum să zic, poate că 
nu are nici o legătură cu Umbridge, poate că este doar o 
coincidenţă că s-a întâmplat în timp ce erai cu ea. 

— Este rea, spuse Harry scurt. Nebună. 

— Este îngrozitoare, da, însă... Harry, cred că ar trebui să- 
i spui lui Dumbledore că te-a durut cicatricea. 

Era a doua oară în două zile când era sfătuit să se ducă la 
Dumbledore şi răspunsul pe care i-l dădu lui Hermione fu 
acelaşi pe care i-l dăduse lui Ron. 

— Nu îl deranjez cu asta. Cum ai zis şi tu, nu este ceva 
spectaculos. M-a durut din când în când pe tot parcursul 
verii... astă-seară a fost doar puţin mai rău, asta e tot... 

— Harry, sunt sigură că Dumbledore ar vrea să îl deranjezi 
cu asta... 

— Da, spuse Harry, înainte să se poată abţine, asta e 
singura parte din mine de care îi pasă lui Dumbledore, 
cicatricea, nu? 

— Nu spune asta, nu e adevărat! 

— Cred că o să-i scriu şi o să-i spun lui Sirius, să văd ce 
zice el... 

— Harry, nu poţi să scrii aşa ceva într-o scrisoare! spuse 
Hermione, părând speriată. Nu mai ţii minte, Moody ne-a 
spus să avem grijă ce scriem! Nu mai putem garanta că nu 
ne sunt interceptate bufniţele! 

— Bine, bine, atunci nu o să-i mai spun! spuse Harry 
supărat şi se ridică. Mă duc la culcare. Spune-i tu lui Ron, 
da? 

— O, nu, zise Hermione, părând uşurată, dacă te duci tu, 
asta înseamnă că pot să mă duc şi eu, fără să fiu 
nepoliticoasă. Sunt complet extenuată şi vreau să mai fac 
nişte pălării şi mâine. Ştii ceva, poţi să mă ajuţi dacă vrei, 
este destul de distractiv, m-am perfecţionat, acum pot să fac 
modele, bumbi şi tot felul de chestii. 


Harry se uită la fata care radia de fericire şi încercă să 
arate măcar vag tentat de această propunere. 

— Ăă... nu, cred că nu, mulţumesc, zise el. ăă... nu mâine. 
Am o grămadă de teme de făcut... 

Şi se duse cu paşi grei spre scara băieţilor, lăsând-o 
oarecum dezamăgită pe Hermione. 

CAPITOLUL XIV. 

PERCY ŞI AMPRENTĂ. 

Harry fu primul din camera lui care se trezi în dimineaţa 
următoare. Stătu câteva clipe şi privi cum praful dansa în 
raza de soare care trecea prin spaţiul dintre draperiile 
baldachinului şi savură gândul că era sâmbătă. Prima 
săptămână a semestrului părea să fi durat la nesfârşit, ca o 
lecţie gigantică de Istoria Magiei. 

Judecând după tăcerea somnolentă şi aspectul proaspăt al 
acelei raze, tocmai se crăpase de ziuă. Trase draperiile din 
jurul patului, se ridică şi începu să se îmbrace. Singurul 
sunet, în afară de ciripitul îndepărtat al păsărilor, era 
răsuflarea colegilor săi Cercetaşi. Îşi deschise ghiozdanul 
cu grijă, scoase pergamentul şi pana, şi ieşi din dormitor, 
îndreptându-se spre camera de zi. 

Ducându-se direct la fotoliul vechi şi moale favorit de 
lângă locul care acum era stins, Harry se aşeză confortabil 
şi îşi derulă pergamentul, în timp ce se uita în jur prin 
cameră. Amestecul de bucăţi mototolite de pergament, bile 
vechi, borcane goale de ingrediente şi ambalaje de dulciuri 
care acoperea de obicei camera la sfârşitul fiecărei zile 
dispăruse, la fel ca şi pălăriile pentru spiriduşi ale lui 
Hermione. Întrebându-se în treacăt câţi spiriduşi fuseseră 
eliberaţi, indiferent dacă vroiau sau nu, Harry îşi deschise 
călimara, înmuie pana şi apoi o ţinu suspendată la câţiva 
centimetri deasupra suprafeţei gălbui şi netede a 
pergamentului, gândindu-se din răsputeri... dar după două- 
trei minute se trezi uitându-se în şemineul gol, fără să aibă 
habar ce să scrie. 


Acum îşi dădea seama cât de greu le fusese lui Ron şi 
Hermione să îi scrie pe timpul verii. Cum putea să-i spun. 
lui Sirius tot ce se întâmplase pe parcursul ultimei 
săptămâni şi să-i pună toate întrebările care îl presau, fără 
să le dea hoţilor de scrisori potenţiali o grămadă de 
informaţii care nu aveau voie să ajungă în mâinile lor? 

O vreme rămase nemişcat, uitându-se în şemineu, apoi 
luând în sfârşit o decizie, mai înmuie o dată pana în 
călimară şi o puse hotărât pe pergament. 

Dragă Snuffles, Sper că eşti bine, prima săptămână 
petrecută aici a fost groaznică, sunt foarte fericit că a venit 
week-end-ul. 

Avem o nouă profesoară de Apărare contra Magiei Negre 
doamna profesoară Umbridge. Este aproape la fel de 
drăguță ca mama ta. Îţi scriu pentru că aseară, în timp ce 
eram în detenţie cu Umbridge, mi s-a întâmplat iar lucrul 
acela despre care ţi-am zis în vară. 

Ne este dor de cel mai mare prieten al nostru, sperăm că o 
să se întoarcă în curând. 

Te rog răspunde-mi repede. 

Cele bune, Harry. 

Harry reciti scrisoarea de mai multe ori, încercând să 
privească din punctul de vedere al unui străin. Nu putea să- 
şi imagineze cum ar fi putut să ştie despre ce era vorba - 
sau cui îi scria - doar prin citirea scrisorii. Însă spera ca 
Sirius priceapă aluzia despre Hagrid şi să-i spună când 
urma să se întoarcă. Harry nu vroia să-l întrebe direct ca să 
nu cumva atragă prea multă atenţie asupra a ceea ce ar 
putea să facă uriaşul cât timp nu era la Hogwarts. 

Deşi era o scrisoare foarte scurtă, îi luase mult timp să 
compună; lumina soarelui ajunsese până în mijlocul camerei 
în timp ce lucrase la ea, iar acum Harry auzea zgomote 
îndepărtate dinspre dormitoarele de deasupra. Sigilând cu 
grijă pergamentul, trecu prin gaura tabloului şi se îndreptă 
spre culcuşul bufniţelor. 


— Eu nu m-aş duce acolo în locul tău, zise Nick Aproape- 
Făr'-de-Cap, plutind zăpăcitor printr-un perete chiar în faţa 
lui Harry, în timp ce mergea pe hol. Peeves pune la cale o 
glumă pentru următoarea persoană care va trece pe lângă 
bustul lui Paracelsus de la mijlocul holului. 

— Inclusiv partea cu Paracelsus care cade în capul acelei 
persoane? întrebă Harry. 

— Ai să râzi, dar da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap pe 
un ton plictisit. Subtilitatea nu a fost niciodată punctul forte 
al lui Peeves. Mă duc să încerc să-l găsesc pe Baronul 
Sângeros... ar putea să îl oprească... pe curând, Harry... 

— Bine, pa, zise Harry şi, în loc să o ia la dreapta, o luă la 
stânga, pe un drum mai lung, dar mai sigur către culcuşul 
bufniţelor. 

Se înveseli în timp ce trecu pe lângă ferestrele dincolo de 
care se vedea cerul albastru şi senin. Mai târziu avea 
antrenament. În sfârşit, avea să se întoarcă pe terenul de 
vâjthaţ. 

Ceva trecu pe lângă gleznele sale. Se uită în jos şi o văzu 
pe Doamna Norris, scheletica pisică cenuşie a îngrijitorului, 
strecurându-se pe lângă el. Pentru o clipă îşi întoarse ochii 
ca nişte lanterne spre el, înainte să dispară după o statuie a 
lui Wilfred cel Trist. 

— Nu fac nimic rău, strigă Harry după ea. 

Avea aerul inconfundabil al unei pisici care se ducea să-i 
dea raportul şefului ei, şi totuşi, Harry nu-şi dădu seama de 
ce; avea tot dreptul din lume să meargă la culcuşul 
bufnitelor sâmbătă dimineaţa. 

Soarele era acum sus pe cer şi, când Harry intră în 
culcuşul bufniţelor, fu orbit de ferestrele fără geam; razele 
de soare groase şi argintii se intersectau în camera 
circulară unde erau cuibărite pe stinghii sute de bufniţe, 
puţin neliniştite în lumina dimineţii, unele abia întoarse de 
la vânătoare. Podeaua acoperită cu paie trosni puţin în timp 
ce el călcă peste nişte oase de animale mici, întinzându-şi 
gâtul pentru a o vedea pe Hedwig. 


— Te-am găsit, spuse el, zărind-o undeva foarte aproape 
de tavanul boltit. Vino aici, am o scrisoare pentru tine. 

Cu un țipăt puternic, pasărea îşi întinse aripile mari albe şi 
zbură până pe umărul său. 

— Uite, ştiu că scrie Snuffles pe exterior, îi spuse el, 
dându-i scrisoarea să o prindă în cioc şi vorbindu-i, fără să 
ştie de ce, în şoaptă, dar este pentru Sirius, da? 

Clipi o dată cu ochii ei de chihlimbar şi Harry consideră că 
asta însemna că înţelesese. 

— Atunci, drum bun, zise Harry şi o duse la una dintre 
ferestre. 

După ce se sprijini o clipă pe braţul său, Hedwig zbură în 
văzduhul orbitor de luminos. Harry o privi până când de 
veni un mic punct negru şi dispăru, apoi îşi mută privirea 
spre coliba lui Hagrid, care se vedea foarte bine de la acea 
fereastră, şi la fel de bine se vedea că era nelocuită: hornul 
nu scotea fum, draperiile erau trase. 

Vârfurile copacilor din Pădurea Interzisă erau legănate de 
o adiere. Harry le privi, savurând aerul proaspăt care îi 
atingea faţa, şi gândindu-se la vâjthaţul de mai târziu... şi 
atunci îl văzu. Un cal mare, înaripat, ca o reptilă, exact ca 
cei care trăgeau trăsurile spre Hogwarts, cu aripile negre 
de piele larg întinse ale unui pterodactil, se ridică dintre 
copaci ca o groaznică pată uriaşă. Dădu un cerc mare în 
zbor şi apoi se pierdu printre copaci. Totul se întâmplase 
atât de repede, încât lui Harry abia îi venea să creadă ce 
văzuse, însă inima îi bătea cu putere. 

În spatele său se deschise uşa de la culcuşul bufniţelor. 
Harry tresări şocat şi, întorcându-se repede, o văzu pe Cho 
Chang, care ţinea o scrisoare şi un pachet. 

— Bună, zise Harry automat. 

— A... bună, spuse ea pe nerăsuflate. Nu am crezut c-o să 
fie cineva aici atât de devreme... abia acum cinci minute mi- 
am amintit că este ziua mamei mele. 

Îi arătă pachetul. 


— Am înţeles, zise Harry, care avea impresia că i se 
blocase creierul. 

Vroia să spună ceva amuzant şi interesant, însă amintirea 
acelui cal înaripat îngrozitor îi era încă proaspătă în minte. 

— E o zi frumoasă, zise el, arătând spre ferestre, iar 
stomacul păru să i se strângă de jenă. 

Vremea. Vorbea despre vreme... 

— Da, spuse Cho, uitându-se în jur după o bufniţă 
potrivită. Este o vreme bună pentru vâjthaţ. Eu nu am ieşit 
deloc săptămâna asta, dar tu? 

— Nici eu, zise Harry. 

Cho alese una dintre bufniţele de hambar ale şcolii. O 
convinse să coboare pe braţul ei, unde acum aceasta întinse 
cuminte un picior, ca Cho să poată lega pachetul. 

— Hei, aveţi un portar nou la Cercetaşi? întrebă ea. 

— Da, zise Harry. Este prietenul meu, Ron Weasley, îl ştii? 

— Cel care detestă Tornadele? spuse Cho destul de calmă. 
E bun? 

— Da, zise Harry, cred că da. Dar nu l-am văzut când a dat 
proba, eram în detenţie. 

Cho îşi ridică privirea, cu pachetul prins doar pe jumătate 
de picioarele bufniței. 

— Umbridge aia este oribilă, spuse ea în şoaptă. Să-ţi dea 
ore de detenţie doar pentru că ai spus adevărul despre 
cum... cum... cum a murit. A auzit toată lumea despre asta, 
a aflat toată şcoala. Ai fost foarte curajos că ai înfruntat-o. 

Stomacul lui Harry se destinse atât de repede, că se simţi 
de parcă ar fi putut chiar să plutească la câţiva centimetri 
deasupra podelei acoperite cu paie. Cui îi păsa de calul 
acela înaripat şi idiot; Cho credea că fusese foarte curajos. 
Pentru o clipă, se gândi să îi arate ca din greşeală mâna 
crestată, în timp ce o ajuta să lege pachetul... dar chiar în 
clipa în care îi veni ideea, uşa se deschise din nou. 

Filch, îngrijitorul, intră în culcuşul bufniţelor ca o furtună. 
Avea nişte pete mov pe obrajii supţi şi străbătuţi de 
vinişoare, falca îi tremura şi părul său cărunt şi subţire era 


răvăşit; era evident că alergase până acolo. Doamna Norris 
veni la pas în urma sa, uitându-se în sus la bufniţe şi 
mieunând înfometată. 

De deasupra se auziră mişcări neliniştite de aripi şi o 
bufniţă mare, cafenie, clămpăni din cioc într-un mod 
ameninţător. 

— Aha! zise Filch, călcând apăsat spre Harry şi cu obrajii 
căzuţi tremurându-i de supărare. Am primit un pont că ai 
de gând să faci o comandă uriaşă de bombe cu miros de 
băligar! 

Harry îşi încrucişă mâinile şi se uită fix la îngrijitor. 

— Cine v-a spus că fac comandă de bombe cu miros de 
bălegar? 

Cho se uita când la Harry când la Filch, încruntându-se şi 
ea; bufnița de hambar de pe braţul ei, obosită să stea într- 
un picior, scoase un țipăt admonestând-o, dar Cho o ignoră. 

— Am sursele mele, spuse Filch, şuierând satisfăcut. Acum 
dă-mi ce vrei să trimiţi. 

Simţindu-se extrem de recunoscător că nu lungise 
trimiterea scrisorii, Harry spuse: 

— Nu pot, am trimis-o. 

— Ai trimis-o? spuse Filch, schimonosindu-şi chipul de 
furie. 

— Am trimis-o, zise Harry calm. 

Filch deschise gura supărat, dădu din buze câteva clipe, 
iar apoi cercetă din priviri roba lui Harry. 

— De unde ştiu că nu o ai în buzunar? 

— Nu o am, pentru că... 

— L-am văzut când a trimis-o, spuse Cho supărată. 

Filch se întoarse spre ea. 

— L-ai văzut...? 

— Exact, l-am văzut, spuse ea hotărâtă. 

Urmă o clipă de linişte, timp în care Filch se uită urât la 
Cho, iar fata îi întoarse privirea. Îngrijitorul se întoarse pe 
călcâie şi se îndreptă spre uşă, târându-şi picioarele. Se 
opri cu mâna pe clanţă şi se uită iar la Harry. 


— Dacă simt numai un iz de bombă cu miros de băligar... 

Cobori scările răsunător. Doamna Norris aruncă o ultimă 
privire cu jind către bufniţe şi îl urmă. 

Harry şi Cho se uitară unul la celălalt. 

— Mulţumesc, zise Harry. 

— Pentru puţin, spuse Cho, prinzând în sfârşit pachetul de 
celălalt picior al bufniței, cu faţa puţin rozalie. Dar nu 
comandai bombe cu miros de băligar, nu? 

— Nu, zise Harry. 

— Atunci, mă întreb de ce o fi crezut că da? spuse ea, în 
timp ce ducea bufnița la fereastră. 

Harry ridică din umeri. Era la fel uimit ca ea, însă era 
ciudat că nu îl prea deranja deloc în acel moment. 

Plecară împreună din culcuşul bufniţelor. La intrarea într- 
un hol care ducea spre aripa de vest a castelului, Cho zise: 

— Eu o iau pe aici. Păi, ne... ne mai vedem, Harry. 

— Da... ne vedem. 

Îi zâmbi şi plecă. Harry merse mai departe, jubilând în 
tăcere. Reuşise să aibă o conversaţie întreagă cu ea şi nu se 
făcuse de ruşine nici măcar o dată... Ai fost foarte curajos 
că ai înfruntat-o... Cho îi spusese că fusese curajos... nu îl 
ura defel... 

Bineînţeles, îl preferase pe Cedric, ştia asta... deşi, dacă ar 
fi invitat-o la bal înaintea lui Cedric, poate că lucrurile ar fi 
decurs altfel... Îi păruse sincer rău când trebuise să refuze 
invitaţia lui Harry... 

— Bună dimineaţa, le spuse acesta vesel lui Ron şi 
Hermione când li se alătură la masa Cercetaşilor în Marea 
Sală. 

— De ce eşti aşa de fericit? zise Ron, privindu-i surprins. 

— Ăă... pentru vâjthaţul de mai târziu, zise Harry bucuros, 
trăgând un platou mare cu ouă şi costiţă afumată. 

— A... da... spuse Ron. 

Lăsă deoparte felia de pâine prăjită pe care o mânca şi luă 
o gură de suc de dovleac. Apoi zise: 


— Auzi... ai vrea să vii mai puţin mai devreme cu mine? 
Doar ca să... ăă... să exersez puţin înainte de antrenament? 
Ca să, ştii tu, să mă obişnuiesc puţin. 

— Da, bine, zise Harry. 

— Ştii, nu cred că ar trebui să mergeţi, spuse Hermione 
serioasă. Şi aşa aţi rămas amândoi în urmă cu te... 

Însă se întrerupse; sosea poşta de dimineaţă şi, ca de 
obicei, Profetul zilei venea în zbor spre ea în ciocul unei 
strigi care ateriză periculos de aproape de zaharniţă şi 
întinse un picior. Hermione îi puse un cnut în punguţa de 
piele, luă ziarul şi examină cercetător prima pagină, în timp 
ce bufnița îşi lua zborul. 

— E ceva interesant? zise Ron. 

Harry zâmbi, ştiind că Ron vroia să o îndepărteze de 
subiectul temelor. 

— Nu, oftă ea, doar nişte prostii despre căsătoria basistei 
din trupa Surorile Stranii. 

Hermione deschise ziarul şi dispăru în spatele lui. Harry îşi 
mai luă o porţie de ouă cu costiţă afumată. Ron se uită în 
sus la ferestrele înalte, părând puţin preocupat. 

— Staţi aşa, zise Hermione deodată. O, nu... Sirius! 

— Ce s-a întâmplat? spuse Harry, apucând ziarul atât de 
tare, încât se rupse de la mijloc, rămânând şi el, şi 
Hermione cu câte o jumătate. 

— Ministerul Magiei a fost informat de o sursă de 
încredere că Sirius Black, rău-famatul ucigaş în masă... bla, 
bla, bla... se ascunde în prezent în Londra”, citi Hermione 
de pe jumătatea ei într-o şoaptă speriată. 

— Lucius Reacredință, pariez oricât, zise Harry cu o voce 
joasă, mânioasă. L-a recunoscut pe Sirius pe peron... 

— Ce? zise Ron alarmat. Nu mi-ai zis că... 

— Sst! spuseră ceilalţi doi. 

— Ministerul avertizează comunitatea vrăjitorească 
informând că Black este foarte periculos... a omorât 
treisprezece oameni... a evadat din Azkaban...” prostiile de 
rigoare, încheie Hermione, punând deoparte jumătatea ei 


de ziar şi uitându-se temătoare la Harry şi Ron. Păi, pur şi 
simplu nu va putea să mai iasă din casă, asta e tot, şopti ea. 
Dumbledore l-a prevenit să nu o facă. 

Harry se uită în jos sumbru la bucata din Profetul zilei pe 
care o rupsese. Cea mai mare parte a paginii era dedicată 
unei reclame pentru „Robele pentru orice ocazie ale 
doamnei Malkin,” care se părea că se vindeau cu reduceri. 

— Hei! zise el, întinzându-i ca să poată să vadă şi 
Hermione şi Ron. Uitaţi-vă la asta! 

— Eu nu mai am nevoie de robe, spuse Ron. 

— Nu, zise Harry. Uite... articolul ăsta mic... 

Ron şi Hermione se aplecară ca să-l citească; articolul nu 
era mai lung de trei centimetri şi era plasat în josul paginii. 
Era intitulat: 

CONTRAVENȚIE LA MINISTER. 

Sturgis Podmore, 38 de ani, domiciliat în Laburnum 
Gardens, numărul doi, Clapham, a apărut în faţa Vrăjustiţiei 
acuzat de încălcarea proprietăţii şi tentativă de furt la 
Ministerul Magiei pe data de 31 august. Podmore a fost 
arestat de vrăjitorul de pază al Ministerului Magiei, Eric 
Munch, care l-a descoperit încercând să forţeze o uşă de 
maximă securitate la ora unu noaptea. Podmore, care a 
refuzat să vorbească în apărarea sa, a fost condamnat 
pentru ambele delicte şi a primit ca sentinţă şase luni în 
Azkaban. 

— Sturgis Podmore? zise Ron încet. El este individul ăla 
(are arată de parcă ar avea paie pe cap, nu-i aşa? Este 
membru al Or - 

— Ron, sst! zise Hermione, aruncând o privire îngrozită în 
jur. 

— Şase luni în Azkaban, şopti Harry şocat. Doar pentru că 
a încercat să deschidă o uşă! 

— Fii serios, nu doar pentru că a încercat să deschidă o 
uşă. Ce Dumnezeu căuta la Ministerul Magiei la unu 
noaptea? şopti Hermione. 

— Credeţi că făcea ceva pentru Ordin? murmură Ron. 


— Staţi puţin... zise Harry încet. Sturgis ar fi trebuit să 
vină şi să ne conducă la gară, ţineţi minte? 

Ceilalţi doi se uitară la el. 

— Da, ar fi trebuit să facă parte din garda noastră când un 
mers la King's Cross, nu-i aşa? lar Moody era foarte supărat 
fiindcă nu apăruse; aşa că nu avea cum să fie într-o misiune 
pentru ei, nu? 

— Păi, poate că nu s-au aşteptat să fie prins, zise 
Hermione. 

— Ar fi putut să fie o înscenare! exclamă Ron entuziasmat. 
Nu - fiţi atenţi, zise el, coborându-şi vocea dramatic când 
văzu expresia amenințătoare de pe chipul lui Hermione. 
Ministerul bănuieşte că face parte din tabăra lui 
Dumbledore - nu ştiu - l-au ademenit la Minister, şi de fapt 
n-a încercat deloc să treacă de uşa aia! Poate că pur şi 
simplu au inventat ceva ca să-l prindă! 

Urmă o pauză, timp în care Harry şi Hermione cântăriră 
cele auzite. Lui Harry i se păru că era o exagerare. 
Hermione, însă, se arătă destul de impresionată. 

— Ştii, nu m-aş mira deloc să fie adevărat. 

Îşi împături gânditoare jumătatea ei de ziar. În timp ce îşi 
punea deoparte cuțitul şi furculiţa, Harry păru să se 
trezească dintr-un vis. 

— Da, păi, cred că ar trebui să ne ocupăm mai întâi de 
eseul ăla pentru Lăstar despre tufişurile care se fertilizează 
singure şi, dacă avem noroc, o să putem începe Vraja 
Creatus Neanimatus pentru McGonagall înainte de prânz... 

Harry simţi o mică mustrare de conştiinţă când se gândi la 
mormanul de teme care îl aştepta sus, însă cerul era senin, 
de un albastru încântător, şi nu se mai urcase pe Fulger de 
o săptămână... 

— Adică, putem să le facem diseară, zise Ron, în timp ce el 
şi Harry mergeau pe peluza în pantă către terenul de 
vâjthaţ, cu măturile pe umăr şi cu avertismentele lui 
Hermione că îşi vor pica N. O. V.-urile încă răsunându-le în 


urechi. Şi mai este şi ziua de mâine. Îşi face prea multe griji 
cu munca, asta este problema ei... 

Urmă o pauză, iar Ron adăugă, pe un ton ceva mai 
neliniştit: 

— Crezi c-a vorbit serios când a zis că nu o să ne mai dea 
să copiem de la ea? 

— Da, cred că vorbea serios, spuse Harry. Totuşi, şi asta 
este important, trebuie să ne antrenăm, dacă vrem să 
rămânem în echipa de vâjthaţ... 

— Da, aşa e, zise Ron, pe un ton însufleţit. Şi avem timp să 
le facem pe toate... 

Pe când se apropiau de terenul de vâjthaţ, Harry aruncă o 
privire spre dreapta, unde se legănau copacii întunecaţi din 
Pădurea Interzisă. Locul părea încremenit; cerul era pustiu 
în afară de nişte bufniţe care zburau în depărtare pe lângă 
turnul unde era culcuşul lor. Harry avea destule pe cap; 
calul zburător nu îi făcea nici un rău, aşa că şi-l scoase din 
minte. 

Luară câteva mingi din dulapul din vestiar şi se puseră pe 
treabă. Ron păzea cei trei stâlpi, Harry juca înaintaş şi 
încerca să arunce balonul dincolo de Ron. Harry se gândi că 
Ron era destul de priceput: respinse trei sferturi din 
golurile pe care încercă să le înscrie Harry, şi cu cât 
exersau mai mult, cu atât juca mai bine. Câteva ore mai 
târziu, se întoarseră la castel să ia prânzul - când Hermione 
le spuse foarte clar că-i credea iresponsabili - iar apoi 
reveniră pe terenul de vâjthaţ pentru antrenament. Când 
intrară în vestiar, erau deja prezenţi toţi coechipierii lor, în 
afară de Angelina. 

— E totul bine, Ron? zise George, făcându-i cu ochiul. 

— Da, spuse Ron, care devenise din ce în ce mai tăcut, pe 
măsură ce se apropiaseră de teren. 

— Eşti gata să ne dai gata pe toţi, micuţule Perfect? zise 
Fred, scoţându-şi capul ciufulit prin roba sa de vâjthaţ, cu 
un zâmbet puţin răutăcios pe chip. 


— Taci din gură, spuse Ron cu o expresie împietrită, 
îmbrăcând pentru prima oară echipamentul echipei. 

Îi venea bine, având în vedere că fusese al lui Oliver 
Baston, care era ceva mai lat în umeri. 

— În ordine, zise Angelina, apărând din biroul căpitanului, 
deja schimbată. Haideţi să începem; Alicia şi Fred, vă rog să 
aduceţi cufărul cu mingile. A, şi mai sunt unii afară care ne 
vor urmări, dar vreau să faceţi abstracţie de ei, bine? 

Ceva din vocea ei fals dezinvoltă îl făcu pe Harry să-şi 
spună că s-ar putea să ştie cine erau spectatorii neinvitaţi, 
şi într-adevăr, când ieşiră din vestiar în lumina puternică de 
pe teren, se dezlănţui o furtună de fluierături şi cuvinte 
batjocoritoare dinspre echipa de vâjthaţ a Viperinilor şi o 
mulţime de gură-cască, grupaţi la mijlocul tribunelor şi ale 
căror voci răsunau în jurul stadionului. 

— Pe ce stă călare Weasley? strigă Reacredință cu vocea 
sa tărăgănată batjocoritor. De ce ar vrea cineva să arunce o 
vrajă de zbor pe un butuc vechi şi putrezit ca ăla? 

Crabbe, Goyle şi Pansy Parkinson râseră în hohote. Ron se 
urcă pe mătură şi se ridică de la sol iar Harry îl urmă, 
văzând de la spate cum i se înroşesc urechile. 

— Ignoră-i, zise el, accelerând ca să-l prindă din urmă pe 
Ron, o să vedem cine o să râdă la urmă, după ce o să jucăm 
cu ei... 

— Exact asta-i atitudinea pe care o vreau, Harry, zise 
Angelina aprobator, zburând pe lângă ei cu balonul sub 
braţ şi încetinind ca să plutească în faţa echipei ei în zbor. 
Fiţi atenţi, o să începem cu nişte pase ca să ne încălzim, 
toată echipa, vă rog... 

— Hei, Johnson, ce coafură e aia? strigă Pansy Parkinson 
de dedesubt. De ce ar vrea cineva să arate ca şi când i-ar 
ieşi viermi din cap? 

Angelina îşi dădu din faţă părul lung împletit în codițe şi 
continuă calmă: 

— Haideţi să ne împrăştiem şi să vedem ce putem face... 


Harry se îndepărtă de ceilalţi, către capătul terenului. Ron 
se dădu în spate spre partea opusă. Angelina ridică balonul 
cu o mână şi i-l aruncă lui Fred cu putere, care i-l pasă lui 
George, care i-l pasă lui Harry, care i-l pasă lui Ron, care îl 
scăpă. 

Viperinii, conduşi de Reacredință, urlară şi râseră în 
hohote. Ron, care ţâşnise spre sol ca să prindă balonul 
înainte să cadă, se opri din coborâre nu tocmai cum trebuia, 
aşa că alunecă de pe mătură într-o parte şi se întoarse la 
înălţimea la care se juca. Harry îi văzu pe Fred şi pe George 
schimbând nişte priviri, fără să spună nimic, ceea ce nu le 
stătea în caracter. Se simţi recunoscător. 

— Pasează, Ron! strigă Angelina, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

Ron îi aruncă balonul lui Alicia, care i-l pasă înapoi lui 
Harry, care i-l aruncă lui George... 

— Hei, Potter, ce-ţi mai face cicatricea? strigă Reacredință. 
Sigur nu vrei să te întinzi? Cred că a trecut o săptămână de 
când nu ai fost în aripa spitalului, ăsta e un record pentru 
tine, nu? 

George îi dădu o pasă Angelinei; ea îi dădu o pasă în spate 
lui Harry, care nu se aşteptase la asta, dar prinse balonul cu 
vârful degetelor şi i-l pasă repede lui Ron, care se întinse 
după el, dar îl rată la mustață. 

— Hai, Ron, spuse Angelina încruntată, în timp ce el se 
îndrepta iar spre sol, după balon. Fii atent. 

Când reveni la altitudinea potrivită, era greu de stabilit 
dacă faţa lui Ron era de un roşu mai aprins decât balonul 
sau invers. Reacredință şi restul echipei Viperinilor se 
tăvăleau pe jos de râs. 

La a treia încercare, Ron prinse balonul; poate că, din 
cauza febrei jocului, îl pasă mai departe cu atâta râvnă, 
încât trecu direct printre mâinile întinse ale lui Katie şi o 
lovi direct în faţă. 

— Îmi pare rău! gemu Ron, ţâşnind înainte ca să vadă dacă 
făcuse ceva grav. 


— Rămâi pe poziţie, e bine! răcni Angelina. Dar când îi dai 
pasă unui coechipier, fii drăguţ şi nu îl da jos de pe mătură, 
da? Pentru asta avem baloane-ghiulea! 

Lui Katie îi curgea sânge din nas. Dedesubt, Viperinii 
tropăiau şi îşi băteau joc. Fred şi George se apropiară 
amândoi de Katie. 

— Uite, ia asta, îi spuse Fred, dându-i ceva mic şi mov din 
buzunarul său. O să se oprească imediat. 

— Bine! strigă Angelina. Fred, George, duceţi-vă şi luaţi-vă 
bâtele şi un balon-ghiulea. Ron, du-te la stâlpii porţii. Harry, 
îi dai drumul hoţoaicei când îţi spun eu. Evident, o să 
atacăm spre poarta lui Ron. 

Harry ţâşni după gemeni ca să ia hoţoaica. 

— Ron se face de râsul curcilor, nu? şopti George, când 
toţi trei aterizară lângă cufărul în care erau mingile şi îl 
deschise ca să scoată unul dintre baloanele-ghiulea şi 
hoţoaica. 

— Are emoţii, atâta tot, spuse Harry, a mers foarte bine 
când am exersat cu el azi-dimineaţă. 

— Da, păi, sper că n-o să dea în primire aşa de repede, 
zise Fred posomorât. 

Se întoarseră în aer. Când Angelina fluieră, Harry îi dădu 
drumul hoţoaicei, iar Fred şi George lăsară balonul-ghiulea 
să zboare. Din acea clipă, Harry abia dacă îşi mai dădu 
seama ce făceau ceilalţi. Datoria lui era să prindă mica 
minge aurie zburătoare care valora o sută cincizeci de 
puncte pentru echipa căutătorului şi, drept urmare, 
necesita o viteză şi o pricepere extraordinară. Acceleră, 
trecând şi rotindu-se pe lângă înaintaşi, cu aerul cald de 
toamnă biciuindu-i faţa şi cu ţipetele îndepărtate ale 
viperinilor ca nişte zgomote total neînsemnate pentru 
urechile sale... dar, mai repede decât ar fi vrut, fluierul îl 
opri din nou. 

— Stop - stop - STOP! strigă Angelina. Ron... nu acoperi 
cercul din mijloc! 


Harry se uită la Ron, care zbura în faţa cercului din 
stânga, lăsându-le pe celelalte două complet neprotejate. 

— A, scuze... 

— Te muţi tot timpul cât îi urmăreşti pe înaintaşi! zise 
Angelina. Ori stai pe poziţia centrală până când trebuie să 
te mişti ca să aperi un cerc, ori dacă nu, zbori în jurul 
cercurilor, însă nu pluteşti într-o parte, aşa i-ai lăsat să dea 
ultimele trei goluri! 

— Scuze... repetă Ron, cu chipul roşu strălucindu-i ca un 
semnal luminos pe fundalul cerului albastru şi senin. 

— Ia zi, Katie, nu poţi să faci ceva cu sângele ăla care îţi 
curge din nas? 

— E din ce în ce mai rău! spuse Katie cu o voce groasă, 
încercând să oprească sângele cu mâneca. 

Harry se uită la Fred, care părea neliniştit şi se căuta în 
buzunare. Îl văzu scoțând ceva mov, examinându-l o clipă şi 
apoi uitându-se la Katie, evident îngrozit. 

— Păi, haideţi să mai încercăm, zise Angelina. 

Îi ignoră pe Viperini care acum începuseră să scandeze 
„Cercetaşii sunt rataţi, Cercetaşii sunt rataţi,” însă, cu toate 
acestea, poziţia ei pe mătură fu destul de rigidă. 

De data asta zburaseră abia vreo trei minute când se auzi 
fluierul Angelinei. Harry, care tocmai zărise hoţoaica 
zburând în cercuri în jurul unui stâlp de poartă opus, se 
opri, simțindu-se extrem de mâhnit. 

— Acum ce mai e? îi zise el nerăbdător Aliciei, care era cel 
mai aproape. 

— Katie, zise ea scurt. 

Harry se întoarse şi îi văzu pe Angelina, Fred şi George 
zburând toţi cât puteau de repede spre Katie. Harry şi 
Alicia goniră şi ei spre ea. Era clar că Angelina oprise 
antrenamentul la momentul oportun; Katie era acum albă 
ca varul şi plină de sânge. 

— Trebuie dusă în aripa spitalului, zise Angelina. 

— O ducem noi, spuse Fred. S-ar... ăă... putea să fi înghiţit 
din greşeală o Păstaie-Sânge... 


— Păi, nu are sens să continuăm fără prinzători şi fără un 
înaintaş, zise Angelina descurajată, în timp ce Fred şi 
George zburară imediat spre castel, ţinând-o pe Katie între 
ei. Haideţi, să mergem să ne schimbăm. 

Viperinii scandară în continuare, în timp ce ei se întorceau 
la vestiar. 

— Cum a fost la antrenament? întrebă Hermione destul de 
rece o jumătate de oră mai târziu, când Harry şi Ron 
intrară pe gaura tabloului în camera de zi a Cercetaşilor. 

— A fost - începu Harry. 

— Absolut jalnic, spuse Ron cu o voce pustie, afundându-se 
într-un fotoliu de lângă Hermione. 

Ea îşi ridică privirea spre Ron şi aerul glacial păru să i se 
topească. 

— Păi, a fost doar primul, spuse ea, consolându-l. Sunt 
sigură că trebuie să treacă un timp până... 

— Cine a spus că a fost jalnic din cauza mea? se răsti Ron. 

— Nimeni, zise Hermione, părând jignită, m-am gândit 
că... 

— Am cam zbârcit-o, nu? 

— Nu, nici vorbă! Ai spus că a fost jalnic şi atunci eu doar 
am... 

— Mă duc să mă apuc de teme, zise Ron supărat şi se 
îndreptă cu paşi grei către scara care ducea spre 
dormitoarele băieţilor, dispărând din câmpul lor vizual. 

Hermione se întoarse spre Harry. 

— Chiar a fost jalnic? 

— Nu, spuse Harry cu loialitate. 

Hermione îşi ridică sprâncenele. 

— Mă rog, presupun că ar fi putut să joace mai bine, 
murmură Harry, însă, cum ai zis şi tu, a fost doar primul 
antrenament... 

Nici Harry şi nici Ron nu părură să o scoată la capăt cu 
temele în seara aceea. Harry ştia că Ron era prea 
preocupat, gândindu-se cât de prost jucase la 


antrenamentul de vâjthaţ, iar lui îi era greu să-şi scoată din 
minte refrenul „Cercetaşii sunt rataţi. , 

Petrecură întreaga zi de duminică în camera de zi, printre 
cărţi, în timp ce camera se umplu şi apoi se goli în jurul lor. 
Fu o altă zi frumoasă şi senină, iar cei mai mulţi colegi 
Cercetaşi îşi petrecură timpul prin împrejurimi, bucurându- 
se poate de ultima zi însorită a anului. Când se lăsă seara, 
Harry se simţi ca şi când cineva îi izbise creierul de cutia 
craniană. 

— Ştii, poate că ar trebui să încercăm să facem mai multe 
teme în timpul săptămânii, îi şopti el lui Ron, când 
terminară în sfârşit lungul eseu despre Vraja Creatus 
Neanimatus pentru profesoara McGonagall şi se apucară 
mâhniţi de eseul la fel de lung şi de dificil cerut de 
profesoara Sinistra despre numeroasele luni ale lui Jupiter. 

— Da, zise Ron, frecându-se la ochii puţin injectaţi şi 
aruncând a treia foaie greşită de pergament în focul de 
lângă ei. Ştii... ce ar fi s-o rugăm pe Hermione să ne lase să 
ne uităm la ce a scris ea? 

Harry se uită la fată; stătea cu $mecherilă în poală şi 
discuta veselă cu Ginny, în timp ce în faţa ei se mişcau 
zgomotos nişte andrele suspendate în aer, care tricotau 
nişte şosete pentru spiriduşi. 

— Nu, spuse el sumbru, ştii că nu o să ne lase. 

Aşa că lucrară în continuare, până când cerul de dincolo 
de ferestre se întunecă din ce în ce mai tare. Încet, 
mulţimea din camera de zi începu iar să se rărească. La 
unsprezece jumătate, Hermione se apropie de ei, căscând. 

— Mai aveţi mult? 

— Da, spuse Ron scurt. 

— Luna cea mai mare a lui Jupiter este Ganymede, nu 
Callisto, zise ea, arătând un rând din eseul la Astronomie 
peste umărul lui Ron, iar cea care are vulcani este Io. 

— Mersi, mârâi Ron, tăind propoziţiile greşite. 

— Îmi pare rău, am vrut doar să... 

— Da, mă rog, dacă ai venit ca să critici ce... 


— Ron... 

— Nu am timp să ascult o prelegere, Hermione, sunt prins 
până peste cap cu temele... 

— Nu... uite! 

Hermione arăta spre fereastra cea mai apropiată. Harry şi 
Ron se uitară amândoi în direcţia aceea. O strigă frumoasă 
stătea pe pervaz, privind în cameră către Ron. 

— Este Hermes? zise Hermione uimită. 

— Să nu-mi cred ochilor, el e! spuse Ron încet, aruncând 
pana într-o parte şi ridicându-se în picioare. De ce mi-ar 
scrie Percy? 

Se duse la fereastră şi o deschise; Hermes zbură înăuntru, 
ateriză pe eseul lui Ron şi întinse piciorul de care era prinsă 
scrisoarea. Ron o luă şi bufnița plecă imediat, lăsând câteva 
urme de cerneală pe desenul lui Ron cu luna lo. 

— Asta este în mod sigur scrisul lui Percy, zise Ron, 
aşezându-se iar pe fotoliu şi holbându-se la cuvintele de pe 
exteriorul sulului de hârtie: Ronald Weasley, Casa 
Cercetaşilor, Hogwarts. 

Îşi ridică privirea către ceilalţi doi. 

— Ce ziceţi? 

— Deschide-o! spuse Hermione nerăbdătoare, iar Harry 
încuviinţă din cap. 

Ron desfăşură pergamentul şi începu să citească. Cu cât 
îşi cobori privirea pe foaie, cu atât se încruntă mai tare. 
Când termină de citit, părea scârbit. Le aruncă scrisoarea 
lui Harry şi Hermione, care se aplecară unul spre altul ca să 
o citească împreună: 

Dragă Ron, Tocmai am auzit (de la nimeni altul decât 
însuşi Ministrul Magiei, care a aflat de la noua ta 
profesoară, doamna Umbridge) că ai fost făcut Perfect la 
Hogwarts. 

Am fost deosebit de plăcut surprins când am primit aceste 
veşti şi se cuvine, în primul rând, să te felicit. Trebuie să 
recunosc că m-am temut întotdeauna că o vei lua pe urmele 
lui Fred şi George, şi nu pe ale mele, aşa că îţi poţi imagina 


care au fost sentimentele mele când am aflat că ai încetat 
să dispreţuieşti autoritatea şi că te-ai hotărât să îţi asumi 
nişte responsabilităţi. 

Însă, Ron, vreau să îţi ofer ceva mai mult decât felicitări, 
vreau să îţi dau nişte sfaturi, acesta este motivul pentru 
care îţi trimit această scrisoare noaptea şi nu cu poşta de 
dimineaţă, cum se obişnuieşte. Sper că vei putea să o citeşti 
departe de ochi iscoditori şi să eviţi întrebările neplăcute. 

Am înţeles, din ceva ce i-a scăpat Ministrului când mi-a 
spus că eşti acum Perfect, că încă mai eşti apropiat de 
Harry Potter. Ron, trebuie să-ţi spun că nimic nu ar putea să 
te pună într-un pericol mai mare de a-ţi pierde insigna 
decât continuarea prieteniei cu băiatul acela. Da, sunt sigur 
că eşti foarte surprins -vei spune, fără îndoială, că Potter a 
fost mereu preferatul lui Dumbledore - însă mă simt dator 
să-ţi spun că Dumbledore s-ar putea să nu mai fie director 
la Hogwarts mult timp şi că oamenii care contează văd 
altfel - şi poate mai corect - comportamentul lui Potter. Nu 
voi spune mai multe acum, dar, dacă vei citi Profetul zilei de 
mâine, îţi vei da seama în ce direcţie curge râul - şi vezi 
dacă poţi să-l zăreşti chiar pe subsemnat! 

Serios vorbind, Ron, nu e bine să fii vârât în aceiaşi oală cu 
Potter, ar putea să fie foarte rău pentru planurile tale de 
viitor, iar acum vorbesc de viaţa ta de după şcoală. După 
cum trebuie să ştii, având în vedere că tatăl tău l-a însoţit la 
tribunal, în vara aceasta, Potter a avut o audiere 
disciplinară, a compărut în faţa întregii Vrăjustiţii şi până la 
urmă nu a ieşit tocmai bine. Dacă mă întrebi pe mine, a 
scăpat doar datorită unor amănunte tehnice, şi mulţi dintre 
cei cu care am vorbit rămân convinşi de vinovăția sa. 

S-ar putea să îţi fie teamă să retezi legăturile cu Potter - 
ştiu că e dezechilibrat şi, din câte ştiu, violent - dar, dacă 
eşti îngrijorat din cauza asta, sau dacă ai observat altceva 
ciudat în comportamentul lui Potter care te deranjează, te 
îndemn să vorbeşti negreşit cu Dolores Umbridge, o femeie 


cu adevărat încântătoare, care ştiu că te va sfătui cu dragă 
inimă. 

Şi cu asta ajung la un alt sfat. După cum am insinuat şi mai 
sus, conducerea lui Dumbledore la Hogwarts s-ar putea să 
se sfârşească în curând. Loialitatea ta, Ron, nu ar trebui să 
fie faţă de el, ci faţă de şcoală şi de Minister. Îmi pare foarte 
rău să aud că până acum profesoara Umbridge are parte de 
extrem de puţină cooperare din partea celorlalţi profesori, 
în timp ce se străduieşte să facă acele schimbări necesare 
la Hogwarts pe care şi le doreşte cu atâta ardoare 
Ministerul (deşi s-ar putea să îi fie mai uşor de săptămâna 
viitoare - iar, citeşte Profetul zilei de mâine!). Îţi spun doar 
atât - un elev care se dovedeşte dornic să o ajute acum pe 
profesoara Umbridge ar putea să fie într-o poziţie foarte 
favorabilă pentru a ajunge în câţiva ani premiantul şcolii! 

Îmi pare rău că nu am putut să te văd mai des în timpul 
verii. Mă doare să îi critic pe părinţii noştri, dar mă tem că 
nu mai pot trăi în aceeaşi casă cu ei, atâta timp cât continuă 
să se învârtă în cercul periculos din jurul lui Dumbledore. 
(Dacă îi vei scrie cumva mamei, poţi să-i spui că un anumit 
Sturgis Podmore, care este un bun prieten al lui 
Dumbledore, a fost trimis de curând în Azkaban pentru 
încălcarea proprietăţii la Minister. Poate că asta o să le 
deschidă ochii şi vor vedea de ce delincvenţi de două parale 
s-au înconjurat. ) Mă consider foarte norocos că am scăpat 
de stigmatul asocierii cu asemenea oameni - Ministerul a 
fost extrem de amabil cu mine - şi, Ron, sper din tot sufletul 
că nu te vei lăsa orbit de legăturile de familie în ceea ce 
priveşte caracterul nechibzuit al credințelor şi faptelor 
părinţilor noştri. Sper sincer că, în timp, vor realiza cât au 
greşit, iar eu voi fi desigur, pregătit să le accept scuzele la 
momentul potrivit. 

Te rog să meditezi cu atenţie la ce ţi-am spus, mai ales la 
partea despre Harry Potter, şi încă o dată, felicitări pentru 
că ai fost făcut Perfect. 

Fratele tău, Percy. 


Harry îşi ridică privirea spre Ron. 

— Păi, zise el, încercând să ia totul în glumă, dacă vrei să... 
Ăă... cum era? - verifică scrisoarea lui Percy - a, da... 
„Tetezi legăturile” cu mine, jur că nu o să fiu violent. 

— Dă-mi-o înapoi, spuse Ron, întinzând mâna. Este... zise 
Ron agitat, rupând scrisoarea lui Percy în jumătate, cel mai 
mare - o rupse în sferturi - idiot - o rupse în opt - din lume. 

Aruncă bucăţile în foc. 

— Hai, trebuie să terminăm asta înainte să se facă ziuă, îi 
zise el vioi lui Harry, ocupându-se iar de eseul pentru 
profesoara Sinistra. 

Hermione se uită la Ron cu o expresie ciudată pe chip. 

— Of, daţi-le încoace, spuse ea brusc. 

— Poftim? zise Ron. 

— Daţi-mi-le, o să mă uit pe ele şi o să le corectez, zise ea. 

— Vorbeşti serios? Vai, Hermione, ne-ai salvat, spuse Ron, 
ce pot să fac ca să-ţi...? 

— Aţi putea să spuneţi, „Promitem să nu mai amânăm 
niciodată atât de mult să ne facem temele”, zise ea, 
întinzând mâinile şi aşteptând să i se dea eseurile, însă 
părând vag amuzată. 

— Mulţumim de o mie de ori, Hermione, spuse Harry stins, 
dându-i eseul, cufundându-se la loc în fotoliu şi frecându-se 
la ochi. 

Acum era trecut de miezul nopţii şi camera de zi era 
pustie, cu excepţia lor şi a lui Şmecherilă. Singurul sunet 
era făcut de pana lui Hermione, care tăia din loc în loc 
propoziţii din eseurile lor, şi de frunzăritul paginilor, în timp 
ce verifica diferite date în cărţile întinse pe masă. Harry era 
extenuat. Avea de asemenea şi un sentiment ciudat, pustiu, 
un gol în stomac care nu avea legătură cu oboseala, ci cu 
tot ce citise în scrisoarea care se înnegrea acum 
contorsionându-se în mijlocul focului. 

Ştia că jumătate din oamenii de la Hogwarts îl credeau 
ciudat, chiar nebun; ştia că Profetul zilei făcea aluzii 
răutăcioase la adresa lui de luni întregi, însă era cu totul 


altceva să vadă aceste lucruri scrise de mâna lui Percy, să 
ştie că Percy îl sfătuia pe Ron să-l lase baltă şi chiar să-i 
povestească de el lui Umbridge; asta arăta cât de gravă era 
situaţia, cum nu o mai făcuse nimic până atunci. Îl ştia pe 
Percy de patru ani, locuise la el în casă în timpul vacanței de 
vară, stătuse în acelaşi cort cu el la Cupa Mondială de 
Vâjthaţ, chiar primise note maxime de la el la a doua probă 
a Turnirului Trivrăjitor de anul trecut, şi totuşi, acum Percy 
îl considera dezechilibrat şi chiar violent. 

Străbătut de un val de afecţiune pentru naşul său, Harry 
se gândi că Sirius era, probabil, singura persoană pe care o 
cunoştea şi care ar fi putut să înţeleagă cu adevărat ce 
simţea în momentul acela, pentru că şi el era în aceeaşi 
situaţie. Aproape toată lumea vrăjitorească îl considera pe 
Sirius un ucigaş periculos şi un adept devotat al lui Cap-de- 
Mort, iar el trebuise să trăiască paisprezece ani ştiind 
asta... 

Harry clipi. Tocmai văzuse în foc ceva care nu avea cum să 
fie acolo. Apăru şi dispăru imediat. Nu... nu avea cum să fi 
fost... Îşi imaginase asta pentru că se gândise la Sirius... 

— Bine, scrie asta, îi spuse Hermione lui Ron, dându-i 
înapoi eseul şi o foaie plină cu scrisul ei, iar apoi adaugă 
concluzia asta pe care ţi-am scris-o. 

— Hermione, eşti cea mai grozavă persoană pe care am 
cunoscut-o vreodată, sincer, spuse Ron stins, şi dacă o să 
mai fiu nepoliticos cu tine... 

— O să ştiu că ai revenit la normal, spuse Hermione. Harry, 
al tău este bine, în afară de partea asta de la sfârşit, cred că 
n-ai auzit bine ce a spus profesoara Sinistra, Europa este 
acoperită cu gheaţă, nu cu o gaiţă... Harry? 

Harry se prelinsese de pe fotoliu, stătea în genunchi şi 
acum era ghemuit pe covorul pârlit şi ros din faţa 
şemineului, uitându-se în flăcări. 

— Ăă... Harry? spuse Ron nesigur. De ce eşti pe jos? 

— Pentru că tocmai am văzut capul lui Sirius în foc, zise 
Harry. 


Vorbi destul de calm; până la urmă, mai văzuse capul lui 
Sirius în acelaşi foc anul trecut şi chiar vorbise cu el; cu 
toate acestea, nu putea să fie sigur că de data aceasta chiar 
îl văzuse... dispăruse atât de repede... 

— Capul lui Sirius? repetă Hermione. Vrei să spui, ca 
atunci când a vrut să-ţi vorbească în timpul Turnirului 
Trivrăjitor? Dar acum nu ar face asta, ar fi prea - Sirius! 

Tresări, uitându-se în foc; lui Ron îi căzu pana din mână. 
Acolo, în mijlocul flăcărilor vesele, se afla capul lui Sirius, cu 
părul lung şi negru încadrându-i faţa zâmbitoare. 

— Începusem să cred că o să vă duceţi la culcare înainte 
să dispară toţi ceilalţi, zise el. Am verificat din oră-n oră. 

— Ai apărut în foc din oră-n oră? zise Harry, aproape 
râzând. 

— Doar pentru câteva secunde, ca să verific dacă aveam 
cale liberă. 

— Şi dacă te vedea cineva? spuse Hermione neliniştită. 

— Păi, cred că s-ar putea să mă fi zărit o fată mai devreme 
- din primul an, după cum arăta, dar nu vă faceţi griji, zise 
Sirius grăbit, când Hermione îşi duse o mână la gură, am 
dispărut exact în clipa când s-a uitat la mine, şi sunt sigur 
că a crezut că eram un fel de butuc cu o formă ciudată, sau 
ceva de genul ăsta. 

— Dar, Sirius, este îngrozitor de riscant... Începu 
Hermione. 

— Parcă ai fi Molly, spuse Sirius. Este singurul mod pe care 
l-am găsit ca să răspund la scrisoarea lui Harry fără să 
recurg la coduri - codurile pot fi descifrate. 

Când menţionă scrisoarea lui Harry, Hermione şi Ron se 
întoarseră amândoi spre el cu ochii mari. 

— Nu ne-ai zis că i-ai scris lui Sirius! spuse Hermione pe 
un ton acuzator. 

— Am uitat, zise Harry, ceea ce era complet adevărat. 

Întâlnirea sa cu Cho în culcuşul bufniţelor îi ştersese din 
minte tot ce se întâmplase înainte. 


— Hermione, nu te uita aşa la mine, nu avea cum să scoată 
nimeni informaţii secrete din ea, nu-i aşa, Sirius? 

— Nu, a fost foarte bine scrisă, zise Sirius, zâmbind. 
Oricum, ar fi cazul să ne grăbim, pentru orice eventualitate, 
în caz că ne deranjează cineva - cicatricea. 

— Ce-i cu?... începu Ron, dar Hermione îl întrerupse. 

— Îţi povestim după aceea. Spune, Sirius. 

— Păi, ştiu că nu are cum să fie prea plăcut când te doare, 
dar nu credem că ăsta este un motiv ca să-ţi faci griji. le-a 
durut pe tot parcursul anului trecut, nu-i aşa? 

— Da, şi Dumbledore a spus că se întâmplă de fiecare dată 
când Cap-de-Mort are un sentiment puternic, zise Harry, 
ignorând, ca de obicei, tresăririle lui Ron şi Hermione. Aşa 
că poate că a fost doar, nu ştiu, foarte supărat sau ceva de 
genul ăsta, în seara aceea când am fost în detenţie. 

— Ei bine, acum că s-a întors, sigur o să te doară mai des, 
spuse Sirius. 

— Deci, nu crezi că a avut vreo legătură cu faptul că m-a 
atins Umbridge când am fost în detenţie cu ea? întrebă 
Harry. 

— Mă îndoiesc, spuse Sirius. O ştiu din auzite şi sunt sigur 
că nu este un Devorator al Morţii - 

— Este destul de rea ca să poată fi, spuse Harry sumbru, 
iar Ron şi Hermione încuviinţară din cap hotărâți. 

— Da, dar lumea nu se împarte în oameni buni şi 
Devoratori ai Morţii, spuse Sirius cu un zâmbet strâmb. 
Însă ştiu că este o fiinţă foarte nesuferită - ar trebui să-l 
auzi pe Remus cum vorbeşte de ea. 

— Lupin o cunoaşte? întrebă Harry repede, amintindu-şi 
de comentariile lui Umbridge despre corciturile periculoase 
din timpul primei ore cu ea. 

— Nu, zise Sirius, însă acum doi ani a întocmit o legislaţie 
împotriva oamenilor-lupi, din cauza căreia îi este aproape 
imposibil să-şi găsească de lucru. 

Harry îşi aminti cât de sărăcăcios arăta Lupin în ultimul 
timp, iar antipatia pentru Umbridge deveni şi mai 


pronunţată. 

— Ce are cu oamenii-lupi? spuse Hermione supărată. 

— Presupun că îi este frică de ei, zise Sirius, zâmbind când 
o văzu cât era de indignată. Se pare că-i detestă pe semi- 
oameni; anul trecut a organizat o campanie pentru 
strângerea şi înregistrarea oamenilor mării. Imaginaţi-vă 
cum este să-ţi pierzi timpul şi energia persecutând nişte 
oameni ai mării când sunt în liberate nişte lichele de teapa 
lui Kreacher. 

Ron râse, dar Hermione păru supărată. 

— Sirius! spuse ea cu reproş. Sincer, dacă ai face un mic 
efort cu Kreacher, sunt sigură că ar reacţiona pozitiv. Eşti, 
până la urmă, singurul membru al familiei care i-a mai 
rămas, iar domnul profesor Dumbledore a zis că... 

— Cum sunt lecţiile lui Umbridge? o întrerupse Sirius. Vă 
antrenează pe toţi să omorâţi corcituri? 

— Nu, zise Harry, făcând abstracţie de expresia jignită a 
lui Hermione, care nu terminase ce avea de spus în 
apărarea lui Kreacher. Nu ne lasă să facem vrăji deloc! 

— Şi nu facem decât să citim nişte manuale idioate, zise 
Ron. 

— A, păi, este de înţeles, spuse Sirius. Conform 
informaţiilor noastre din Minister, Fudge nu vrea să fiţi 
antrenați pentru luptă. 

— Antrenaţi pentru luptă! repetă Harry, nevenindu-i să 
creadă. Dar ce crede că facem aici, că formăm un fel de 
armată de vrăjitori? 

— Exact asta crede că faceţi, zise Sirius, sau, mai degrabă, 
exact de asta se teme că face Dumbledore - că îşi 
alcătuieşte armata personală cu care va putea să atace 
Ministerul Magiei. 

Urmă o pauză, iar apoi Ron spuse: 

— Este cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, 
mai mare şi decât invențiile Lunei Lovegood. 

— Deci, suntem împiedicaţi să învăţăm Apărarea contra 
Magiei Negre pentru că Fudge este speriat că vom folosi 


vrăjile împotriva Ministerului? întrebă Hermione, mânioasă. 

— Da, zise Sirius. Fudge crede că Dumbledore nu se va da 
în lături de la nimic pentru a lua puterea. Este pe zi ce 
trece mai paranoic în ceea ce-l priveşte pe Dumbledore. E 
doar o problemă de timp până când îl va aresta pentru cine 
ştie ce infracţiune inventată. 

Asta îi aminti lui Harry de scrisoarea lui Percy. 

— Ştii cumva dacă o să scrie ceva despre Dumbledore în 
Profetul zilei de mâine? Fratele lui Ron, Percy, spune că 
da... 

— Nu ştiu, zise Sirius, nu am văzut pe nimeni din Ordin tot 
week-end-ul, toţi sunt ocupați. Am fost doar eu cu 
Kreacher... 

În vocea lui Sirius se simţi o notă clară de amărăciune. 

— Deci, nu ai veşti nici despre Hagrid? 

— A, spuse Sirius, păi, ar fi trebuit să se fi întors până 
acum, nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat cu el. 

Apoi, văzându-le feţele şocate, adăugă repede: 

— Dar Dumbledore nu este îngrijorat, aşa că nu disperaţi; 
sunt convins că Hagrid este bine. 

— Dar ar fi trebuit să se fi întors deja... spuse Hermione cu 
o voce subţire, neliniştită. 

— Madame Maxime a plecat cu el, am ţinut legătura cu ea 
şi a zis că s-au despărţit la întoarcere - însă nu a spus nimic 
care să sugereze că este rănit sau... mă rog, nimic care să 
insinueze că ar fi păţit ceva. 

Fără să fie convinşi, Harry, Ron şi Hermione schimbară 
nişte priviri îngrijorate. 

— Auziţi, nu mai puneţi prea multe întrebări despre 
Hagrid, zise Sirius grăbit, or să atragă mai multă atenţie 
asupra faptului că încă nu s-a întors şi ştiu că Dumbledore 
nu vrea asta. Hagrid e puternic, o să fie bine. 

Cum copiii nu dădeau semne că şi-ar fi revenit, Sirius 
adăugă: 

— Şi când este următorul sfârşit de săptămână în 
Hogsmeade? Mă gândeam că, dacă am reuşit să scap 


deghizat în câine la gară... Mă gândeam că aş putea să... 

— NU! ziseră Harry şi Hermione într-un glas, foarte tare. 

— Sirius, nu ai citit Profetul zilei? zise Hermione 
neliniştită. 

— A, ba da, spuse Sirius zâmbind, au tot timpul o bănuială 
unde aş fi, dar de fapt habar n-au... 

— Da, dar credem că de data chiar ştiu, zise Harry. 
Reacredință a spus ceva în tren care m-a făcut să cred că 
ştia că tu ai fost, iar taică-său era pe peron, Sirius - ştii, 
Lucius Reacredință - aşa că nu veni aici, în nici un caz. Dacă 
te recunoaşte iar Reacredință... 

— Bine, bine, am înţeles, spuse Sirius, părând foarte 
nemulţumit. A fost doar o idee, m-am gândit că vrei să ne 
întâlnim. 

— Vreau, însă nu vreau să ajungi iar în Azkaban! zise 
Harry. 

Urmă o pauză, timp în care Sirius se uită la Harry dintre 
flăcări, cu o cută între sprâncene. 

— Semeni mai puţin cu tatăl tău decât crezusem, zise el 
până la urmă, având o notă clară de răceală în voce. Lui 
James i s-ar fi părut că riscul ar fi făcut să fie totul mai 
palpitant. 

— Ştii... 

— Bun, ar trebui să plec, îl aud pe Kreacher coborând 
scările, zise Sirius, însă Harry fu sigur că minţea. Atunci, o 
să vă anunţ când o să pot să mă întorc în foc, da? Dacă 
puteţi să vă asumaţi riscul? 

Se auzi un pocnet scurt, iar locul unde fusese capul lui 
Sirius se transformă din nou în nişte flăcări pâlpâitoare. 

CAPITOLUL XV. 

MARELE INCHIZITOR DE LA HOGWARTS. 

Se aşteptaseră ca în dimineaţa următoare să fie nevoie să 
caute cu atenţie prin Profetul zilei, ca să găsească articolul 
de care vorbise Percy în scrisoare. Cu toate acestea, bufnița 
care îl adusese abia îşi luase zborul pe deasupra marginii 
cănii cu lapte, când Hermione scoase un icnet puternic şi 


întinse ziarul ca să le arate o poză mare cu Dolores 
Umbridge, care zâmbea larg şi se uita la ei, clipind încet de 
sub titlu. 

MINISTERUL DOREŞTE REFORME ÎN EDUCAŢIE. 

DOLORES UMBRIDGE NUMITĂ. 

PRIMUL MARE INCHIZITOR DIN ISTORIE 

— Umbridge Mare Inchizitor? zise Harry sumbru, scăpând 
din mână felia de pâine prăjită mâncată pe jumătate. Ce 
înseamnă asta? 

Hermione citi cu voce tare: 

Făcând o mutare surpriză Ministerul Magiei a promulgat 
aseară o legislaţie nouă, acordându-şi un nivel de control 
fără precedent al Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii. 

„Ministerul era neliniştit de câtăva vreme din cauza 
desfăşurării lucrurilor la Hogwarts,” a spus adjunctul 
Ministrului, Percy Weasley. „Acum el răspunde problemelor 
ridicate de părinţii îngrijoraţi, care sunt de părere că şcoala 
s-ar putea îndrepta către o direcţie cu care ei nu sunt de 
acord.” 

Nu este prima dată în ultimele săptămâni când domnul 
ministru Cornelius Fudge, s-a folosit de legi noi pentru a 
impune îmbunătăţiri în cadrul şcolii vrăjitoreşti. Chiar pe 30 
august, a fost aprobat Decretul Educaţional Numărul 
Douăzeci şi Doi, pentru a se asigura că, în cazul în care 
actualul director nu va putea să găsească un candidat 
pentru un post de profesor, Ministerul va alege o persoană 
potrivită. 

„Astfel a ajuns să fie numită Dolores Umbridge printre 
profesorii de la Hogwarts, „a declarat Weasley aseară. 
„Dumbledore nu a reuşit să găsească pe nimeni, aşa că 
Ministerul a desemnat-o pe Umbridge, şi bineînţeles, a avut 
un succes răsunător...” 

— CE a avut? spuse Harry tare. 

— Stai, n-am terminat, spuse Hermione sumbră. 

— un succes răsunător, revoluţionând cu totul predarea 
Apărării contra Magiei Negre şi furnizând Ministerului date 


de la locul faptei despre ce se întâmplă cu adevărat la 
Hogwarts.” 

Această ultimă funcţie care a fost înfiinţată de Minister 
prin promulgarea Decretului Educaţional Numărul 
Douăzeci şi Trei, care creează noul post de Mare Inchizitor 
la Hogwarts. 

„Aceasta este o nouă fază interesantă a planului 
Ministerului de a contracara ceea ce unii numesc coborârea 
standardelor la Hogwarts,” a spus Weasley. „Inchizitorul va 
avea puterea de a-şi inspecta colegii profesori şi va avea 
grijă ca aceştia să se ridice la nivelul cerut. Doamnei 
profesoare Umbridge i s-a oferit acest post pe lângă cel de 
profesor, pe care îl are deja, şi suntem încântați să anunţăm 
că a acceptat.” „Acum mă simt mult mai liniştit, ştiind că 
Dumbledore este supus unei evaluări corecte şi obiective,” 
a declarat aseară domnul Lucius Reacredință, patruzeci şi 
unu de ani, vorbindu-ne din conacul său din Wiltshire. 
„Mulţi dintre noi, cei care nu ne gândim decât la binele 
copiilor noştri, am fost îngrijoraţi de unele decizii 
excentrice ale lui Dumbledore din ultimii ani şi suntem 
bucuroşi să ştim că Ministerul este stăpân pe situaţie.” 

Printre acele decizii excentrice se numără, fără îndoială, şi 
alegerea controversată a profesorilor, descrisă în trecut în 
acest ziar, inclusiv angajarea omului-lup Remus Lupin, a 
uriaşului Rubeus Hagrid şi a ex-Aurorului care suferă de 
halucinaţii „Ochi-Nebun” Moody. 

Zvonuri există din belşug, desigur, iar ele susţin că Albus 
Dumbledore, cândva Maguamp Suprem al Confederaţiei 
Internaţionali' a Vrâjitorilor şi Vrăjitorul Şef al Vrăjustiţiei, 
nu mai poate îndeplini sarcina de a conduce prestigioasa 
Şcoală Hogwarts. 

„Cred că numirea inchizitorului este o primă garanţie a 
faptului că Hogwarts are un director în care putem să avem 
încredere deplină,” a declarat aseară un om din Minister. 

Griselda Marchbanks şi Tiberius Ogden, membrii mai în 
vârstă ai Vrăjustiţiei, şi-au dat demisia în semn de protest 


faţă de înfiinţarea postului de inchizitor la Hogwarts. 

„Hogwarts este o şcoală, nu un avanpost al biroului lui 
Cornelius Fudge,” a spus doamna Marchbanks. „Este o altă 
încercare dezgustătoare de a-l discredita pe Albus 
Dumbledore.” 

(Pentru o relatare detaliată a presupuselor legături ale 
doamnei Marchbanks cu grupările distructive ale goblinilor, 
citiţi materialul din pagina şaptesprezece.) 

Hermione termină de citit şi se uită peste masă la ceilalţi. 

— Deci, acum ştim cum ne-am procopsit cu Umbridge! 
Fudge a promulgat „decretul” ăsta educaţional şi a adus-o 
cu forţa aici! Şi acum i-a dat puterea să-i inspecteze pe 
ceilalţi profesori! 

Hermione respira repede şi avea ochii strălucitori. 

— Nu pot să cred ce se întâmplă. Este strigător la cer! 

— Ştiu, zise Harry. 

Se uită în jos la mâna sa strânsă pe masă şi văzu conturul 
alb, şters, al cuvintelor pe care îl obligase Umbridge să şi le 
cresteze în piele. 

Însă pe chipul lui Ron se ivise un zâmbet. 

— Ce e? ziseră Harry şi Hermione într-un glas, uitându-se 
la el cu ochii mari. 

— A, abia aştept s-o văd pe McGonagall la inspecţie, zise 
Ron fericit. Umbridge o s-o ia în barbă rău de tot. 

— Păi, haideţi, zise Hermione, ridicându-se repede, ar fi 
cazul să mergem, dacă vine în inspecţie la ora lui Binns, ar 
fi bine să nu întârziem... 

Dar profesoara Umbridge nu veni în inspecţie la ora lor de 
Istoria Magiei, care fu la fel de plictisitoare ca şi lunea 
trecută, şi nu fu nici în celula lui Plesneală, pentru cele două 
ore de Poţiuni, timp în care eseul lui Harry despre piatra 
lunii îi fu returnat cu un „G” negru, mare şi colţuros, 
scrijelit în colţul de sus. 

— V-am dat notele pe care le-aţi fi primit dacă aţi fi 
prezentat această lucrare în cadrul N. O. V.-ului, zise 
Plesneală rânjind, în timp ce trecu pe lângă ei, dându-le 


înapoi temele. Asta ar trebui să vă ajute să vă faceţi o idee 
realistă, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi la examen. 

Plesneală ajunse în faţa clasei şi se întoarse spre elevi. 

— Nivelul general al rezolvării acestei teme a fost 
deplorabil. Cei mai mulţi dintre voi aţi fi picat acest test. Mă 
aştept să văd mult mai multe eforturi depuse pentru eseul 
din această săptămână despre diferitele varietăţi ale 
antidoturilor împotriva veninului, sau o să fiu nevoit să le 
dau ore de detenţie nerozilor care iau „G”. 

Rânji, în timp ce Reacredință râse batjocoritor şi spuse 
într-o şoaptă răsunătoare: 

— Unii au luat „G”? Ha! 

Harry îşi dădu seama că Hermione se uita pieziş, ca să 
vadă ce notă luase, şi îşi băgă eseul despre piatra lunii 
înapoi în ghiozdan cât putu de repede, simțind că ar fi 
preferat să ţină această informaţie numai pentru el. 

Hotărât să nu-i ofere lui Plesneală prilejul de a-i da notă 
mică şi la această lecţie, Harry citi şi reciti fiecare rând al 
instrucţiunilor de pe tablă de cel puţin trei ori înainte să le 
urmeze. Soluţia sa Întăritoare nu avea exact aceeaşi nuanţă 
turcoaz clară ca a lui Hermione, dar cel puţin era albastră 
şi nu roz, ca a lui Neville, iar la sfârşitul lecţiei puse pe 
biroul lui Plesneală un termos cu o mostră, încercând un 
amestec de sfidare şi uşurare. 

— Păi, n-a fost aşa de rău ca săptămâna trecuta, nu-i aşa? 
spuse Hermione când părăsiră hruba, urcând treptele şi 
îndreptându-se către holul de intrare pentru a lua prânzul. 
Şi nici cu tema nu a mers rău, nu? 

Cum nici Ron şi nici Harry nu răspunseră, ea insistă: 

— Adică, mă rog, nu mă aşteptam la o notă maximă, acum 
că notează după standardele N. O. V-urilor, însă o notă de 
trecere este destul de încurajatoare în etapa asta, nu 
sunteţi de acord? 

Harry scoase un zgomot de nepăsare din gât. 

— Bineînţeles, se pot întâmpla multe până la examen, 
avem destul timp să ne perfecţionăm, însă notele pe care le 


luăm acum sunt un fel de temelie, nu? Ceva pe care putem 
să construim... 

Se aşezară împreună la masa Cercetaşilor. 

— Evident, aş fi fost încântată dacă aş fi luat un „R”... 

— Hermione, zise Ron tăios, dacă vrei să ştii ce calificative 
am luat, întreabă-ne. 

— N-am vrut... n-am vrut să spun că... pâi, dacă vreţi să-mi 
spuneţi... 

— Am luat un „I”, spuse Ron, punându-şi supă în farfuria 
adâncă. Mulțumită? 

— Păi, ăsta nu este un motiv de ruşine, zise Fred, care 
tocmai sosise la masă cu George şi Lee Jordan şi se aşezase 
în dreapta lui Harry. Este foarte bine să pui punctul pe „I”. 

— Dar, spuse Hermione, „I” nu vine de la... 

— Insuficient, da, zise Lee Jordan. Totuşi, e mai bine decât 
„G”, nu? Decât „Groaznic”. 

Harry simţi cum i se înfierbântă faţa şi simulă un mic atac 
de tuse. Când se opri, fu dezamăgit să descopere că 
Hermione era încă în miezul discuţiei despre notele de la N. 
O. V.-uri. 

— Deci, calificativul maxim este „R” de la „Remarcabil”, 
spunea ea, şi apoi este un „A'- 

— Nu, „P”, o corectă George, „P” de la „Peste Aşteptări”. 
Am considerat mereu că eu şi Fred ar fi trebuit să luâm „P”- 
uri la toate, pentru că eram peste aşteptări fie şi pentru că 
ne prezentam la examene. 

Râseră cu toţii, în afară de Hermione, care continuă 
intransigentă: 

— Şi, după „P” este „A” pentru „Acceptabil”, şi asta este 
ultima notă de trecere, nu-i aşa? 

— Da, zise Fred, punându-şi o chiflă întreagă în supă, 
transferând-o apoi în gură şi înghiţind-o întreagă. 

— Şi după aia iei un „I” pentru „Insuficient” - Ron ridică 
mâinile, parodiind o sărbătorire - şi „G” de la „Groaznic”. 

— Şi apoi „I”, îi reaminti George. 


— T”? întrebă Hermione, îngrozită. Mai mic de „G”? De la 
ce poate să vină „I”? 

— De la „Trol”, zise George prompt. 

Harry râse din nou, deşi nu era foarte sigur dacă George 
vorbea sau nu serios. Îşi imagină cum ar fi fost dacă ar fi 
încercat să-i ascundă lui Hermione că luase „I” la toate N. 
O. V-urile şi imediat îşi promise ca din acel moment să 
înveţe mai mult. 

— Aţi avut până acum inspecţie la vreo oră? îi întrebă 
Fred. 

— Nu, zise Hermione imediat. Dar voi? 

— Chiar acum, înainte de prânz, zise George. La Farmece. 

— Cum a fost? întrebară Harry şi Hermione în acelaşi 
timp. Fred ridică din umeri. 

— Nu a fost rău. Umbridge doar a stat într-un colţ, luând 
notițe pe un clipboard. Ştiţi cum e Flitwick, a tratat-o ca pe 
un musafir, nu a părut să-l deranjeze deloc. Ea nu a zis prea 
multe. I-a pus Aliciei nişte întrebări despre cum e la ore de 
obicei, Alicia i-a spus că foarte bine, şi asta a fost tot. 

— Nu pot să mi-l imaginez pe Flitwick notat 
necorespunzător, zise George, de obicei toţi elevii lui trec 
cu bine de examene. 

— Cu cine aveţi după-amiaza asta? îl întrebă Fred pe 
Harry. 

— Cu Trelawney... 

— Un „I” adevărat. 

— Şi cu Umbridge în persoană. 

— Păi, să fii băiat cuminte şi să nu-ţi pierzi firea cu 
Umbridge, spuse George. Angelina o să-şi iasă din minţi 
dacă mai lipseşti de la alte antrenamente de vâjthaţ. 

Însă Harry nu trebui să aştepte ora de Apărare contra 
Magiei Negre ca să o întâlnească pe profesoara Umbridge. 
Tocmai îşi scotea jurnalul de vise aşezat chiar în fundul 
clasei întunecoase de Previziuni despre Viitor, când Ron îi 
dădu un cot în coaste şi, uitându-se în jur, o văzu pe 
profesoara Umbridge apărând prin trapa din podea. Elevii, 


care până atunci vorbiseră veseli, tăcură imediat. 
Coborârea subită a nivelului zgomotelor o făcu pe 
profesoara Trelawney, care trecea printre ei împărțind 
exemplare din Oracolul viselor, să se uite în jur. 

— Bună seara, doamnă profesoară Trelawney, zise 
profesoara Umbridge cu zâmbetul ei larg. Sper că aţi primit 
mesajul meu? În care vă erau anunţate ora şi data 
inspecției? 

Profesoara Trelawney încuviinţă scurt din cap şi, părând 
foarte nemulțumită, se întoarse cu spatele la profesoara 
Umbridge şi continuă să împartă cărţi. Zâmbind în 
continuare, profesoara Umbridge apucă cel apropiat scaun 
de spătar şi îl trase în faţa clasei, astfel încât să rămână cu 
câţiva centimetri în spatele profesoarei Trelawney. Apoi se 
aşeză, îşi scoase clipboard-ul din sacoşa înflorată şi ridică 
privirea, aşteptând să înceapă ora. 

Profesoara Trelawney îşi strânse şalurile în jurul ei, cu 
mâinile tremurându-i puţin, şi cercetă clasa prin ochelarii 
care măreau extraordinar de tare. 

— Astăzi vom continua studiul viselor profetice, spuse ea 
cu o tentativă curajoasă de a-şi păstra obişnuitul ton mistic, 
deşi îi tremura puţin vocea. Vă rog să vă grupaţi pe perechi 
şi vă să interpretaţi între voi ultimele viziuni de pe timpul 
nopţii cu ajutorul Oracolului. 

Dădu să plutească înapoi, o văzu pe profesoara Umbridge 
stând chiar lângă scaunul ei şi coti imediat la stânga, către 
Parvati şi Lavender, care erau deja cufundate într-o discuţie 
despre cel mai recent vis al lui Parvati. 

Harry îşi deschise exemplarul său din Oracolul viselor, 
privind-o pe Umbridge pe furiş. Începuse deja să ia notițe 
pe clipboard. După câteva minute se ridică şi începu să se 
plimbe prin cameră, pe urmele lui Trelawney, ascultându-i 
conversațiile cu elevii şi punând din când în când întrebări. 
Harry îşi plecă grăbit capul peste carte. 

— Gândeşte-te la un vis, repede, îi spuse el lui Ron, în caz 
că vine broasca râioasă. 


— M-am gândit data trecută, protestă Ron, e rândul tău, 
povesteşte tu unul. 

— Ah, nu ştiu, spuse disperat Harry, care nu îşi amintea să 
fi visat deloc în ultimele zile. Să zicem că am visat că... Îl 
înecam pe Plesneală în ceaun. Da, asta s-ar potrivi... 

Ron chicoti, în timp ce deschidea Oracolul viselor. 

— Bine, trebuie să adunăm vârsta ta cu data când ai avut 
visul, numărul literelor subiectului... adică „înec”, „ceaun” 
sau „Plesneală”? 

— Nu contează, alege-l pe oricare dintre ele, zise Harry, 
riscând să arunce o privire în spate. 

Profesoara Umbridge stătea acum lângă profesoara 
Trelawney, luând notițe, în timp ce profesoara de Previziuni 
despre Viitor îi punea întrebări lui Neville despre jurnalul 
său de vise. 

— Când ai visat asta? spuse Ron, cufundat în calcule. 

— Nu ştiu, azi-noapte, când vrei tu, îi zise Harry, încercând 
să asculte ce îi spunea Umbridge profesoarei Trelawney. 

Acum erau doar la o masă depărtare de el şi Ron. 
Profesoara Umbridge îşi mai notă ceva pe clipboard, iar 
profesoara Trelawney păru extrem de prost dispusă. 

— Deci, zise Umbridge, ridicându-şi privirea spre 
Trelawney, de cât timp sunteţi în acest post, mai exact? 

Profesoara Trelawney se încruntă la ea, cu braţele 
încrucişate şi umerii cocoşaţi, de parcă şi-ar fi dorit să se 
protejeze cât de mult putea de umilinţa inspecției. După o 
scurtă pauză, timp în care păru să decidă că întrebarea nu 
era atât de jignitoare ca să o poată ignora în mod 
convenabil, spuse pe un ton încărcat de resentimente: 

— De aproape şaisprezece ani. 

— Destul de mult, zise profesoara Umbridge, notându-şi 
ceva pe clipboard. Şi aţi fost numită de domnul profesor 
Dumbledore? 

— Exact, spuse profesoara Trelawney scurt. 

Profesoara Umbridge îşi mai notă ceva. 


— Sunteţi o stră-stră-strănepoată a celebrei clarvăzătoare 
Cassandra Trelawney? 

— Da, spuse profesoara Trelawney, ţinându-şi capul un pic 
mai sus. 

O altă însemnare pe clipboard. 

— Însă cred - vă rog să mă corectaţi dacă greşesc - că 
sunteţi prima din familia dumneavoastră după Cassandra 
care este înzestrată cu darul clarviziunii? 

— Se întâmplă uneori ca genul ăsta de lucruri să sară... 
ăă... peste trei generaţii, zise profesoara Trelawney. 

Zâmbetul ca de broască râioasă al profesoarei Umbridge 
se lăţi. 

— Desigur, spuse ea dulce, notându-şi iar ceva. Păi, atunci, 
aţi putea să îmi preziceţi ceva? 

Îşi ridică privirea întrebătoare, zâmbind mai departe. 

Profesoara Trelawney încremeni, de parcă nu i-ar fi venit 
să-şi creadă urechilor. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise ea, strângându-şi 
convulsiv şalul în jurul gâtului ei sfrijit. 

— Aş vrea să îmi preziceţi ceva, zise profesoara Umbridge 
foarte clar. 

Acum Harry şi Ron nu mai erau singurii care se uitau şi 
ascultau pe furiş de după cărţi. Cei mai mulţi din clasă se 
holbau fascinaţi la profesoara Trelawney, în timp ce aceasta 
se ridică în picioare cât era de înaltă, zornăindu-şi 
mărgelele şi brăţările. 

— Ochiul lăuntric nu vede la comandă! spuse ea pe un ton 
scandalizat. 

— Înţeleg, spuse profesoara Umbridge cu blândeţe, 
notându-şi iar ceva pe clipboard. 

— Dar... eu... dar... staţi puţin! zise profesoara Trelawney 
brusc, încercând să îşi recapete vocea eterică, deşi efectul 
mistic fu oarecum distrus de modul în care tremura de 
supărare. Cred... cred că văd ceva... ceva care vă priveşte... 
vai, simt ceva... ceva sumbru... un mare pericol... 


Profesoara Trelawney îşi îndreptă un deget tremurând 
către profesoara Umbridge, care continua să îi zâmbească 
prietenos, cu sprâncenele ridicate. 

— Mă tem... mă tem că sunteţi într-un mare pericol! 
încheie dramatic profesoara Trelawney. 

— Am înţeles, zise ea încet, mâzgălind iarăşi pe clipboard. 
Păi, dacă asta este tot ce puteţi... 

Se întoarse, lăsând-o pe profesoara Trelawney 
încremenită în acel loc, cu răsuflarea tăiată. Harry întâlni 
pe furiş privirea lui Ron şi ştiu că şi el se gândea exact la 
acelaşi lucru: ştiau amândoi că profesoara Trelawney era o 
escroacă bătrână, dar pe de altă parte, o detestau atât de 
mult pe Umbridge, încât se simțeau cu totul de partea lui 
Trelawney - asta până când se aruncă asupra lor câteva 
secunde mai târziu. 

— Ei bine? zise ea, trosnindu-şi neobişnuit de vioi degetele 
lungi sub nasul lui Harry. Te rog, arată-mi cum te-ai 
descurcat cu jurnalul de vise. 

Iar când termină de interpretat cu vocea ridicată visele lui 
Harry (dintre care toate, chiar şi cele în care era vorba de 
mâncatul terciului, păreau să prezică o moarte 
înspăimântătoare şi apropiată), nu o mai privi deloc cu la fel 
de multă compasiune ca înainte. În tot acest timp, 
profesoara Umbridge rămase la câţiva metri depărtare, 
luând notițe pe clipboard-ul acela, iar când sună clopoţelul, 
cobori prima pe scara argintie şi zece minute mai târziu, 
când ajunseră cu toţii la ora de Apărare contra Magiei 
Negre, îi aştepta acolo. 

Când intrară în clasă, fredona şi îşi zâmbea sieşi. Harry şi 
Ron îi spuseră lui Hermione, care fusese la Aritmanţie, ce se 
întâmplase la Previziunile despre Viitor, în timp ce îşi 
scoaseră cu toţii exemplarele din Teoria defensivei magice. 

Însă înainte ca Hermione să poată să întrebe ceva, 
profesoara Umbridge le spuse să facă linişte şi se aşternu 
tăcerea. 


— Baghetele în ghiozdane, le zise ea tuturor zâmbind, iar 
cei care fuseseră destul de încrezători şi le scoseseră, le 
puseră cu tristeţe înapoi în ghiozdane. Având în vedere că 
am terminat primul capitol ora trecută, aş vrea ca azi să 
daţi cu toţii la pagina nouăsprezece şi să începeţi să citiţi 
Capitolul doi, „ILeorii defensive obişnuite şi derivaţiile lor”. 
Nu aveţi voie să vorbiţi. 

Zâmbind în continuare larg, se aşeză mulţumită la 
catedră. Clasa oftă, în timp ce elevii dădură cu toţii, în 
acelaşi timp, paginile până la numărul nouăsprezece. Harry 
se întrebă dacă erau destule capitole ca să stea să citească 
din carte tot anul, şi era pe punctul de a verifica la pagina 
cu cuprinsul, când observă că Hermione ridicase iar mâna. 

Profesoara Umbridge observă şi ea, ba mai mult decât 
atât, părea să fi ales o strategie potrivită pentru această 
eventualitate. În loc să încerce să simuleze că nu o 
observase pe Hermione, se ridică şi se plimbă în jurul 
primului rând de bănci, până când ajunse în dreptul ei, apoi 
se aplecă şi şopti, ca să nu o poată auzi ceilalţi: 

— Ce mai este de data asta, domnişoară Granger? 

— Am citit deja al doilea capitol, spuse Hermione. 

— Bine, atunci treci la al treilea. 

— L-am citit şi pe acela. Am citit toată cartea. 

Profesoara Umbridge clipi în gol, însă îşi recăpătă 
prezenţa de spirit aproape imediat. 

— Păi, atunci ar trebui să îmi poţi spune ce zice Slinkhard 
despre contrablesteme în capitolul cincisprezece. 

— Spune că aceste contrablesteme au o denumire 
nepotrivită, zise Hermione cu promptitudine. Spune că 
denumirea de „contrablestem” este folosită de oameni 
pentru blestemele lor când vor să le facă să sune mai 
acceptabil. 

Profesoara Umbridge îşi ridică sprâncenele şi Harry ştiu 
că era impresionată, împotriva voinţei ei. 

— Însă eu nu sunt de acord, continuă Hermione. 


Sprâncenele profesoarei Umbridge se ridicară puţin mai 
sus şi privirea îi deveni ceva mai rece. 

— Nu eşti de acord? repetă ea. 

— Da, nu sunt de acord, spuse Hermione care, spre 
deosebire de Umbridge, nu vorbea în şoaptă, ci pe un ton 
clar, răsunător, care până atunci atrăsese deja atenţia 
restului clasei. Domnului Slinkhard nu îi prea plac 
blestemele, nu-i aşa? Însă eu cred că pot fi foarte utile, când 
sunt folosite defensiv. 

— A, da, chiar aşa? spuse profesoara Umbridge, uitând să 
vorbească în şoaptă şi îndepărtându-se. Păi, mă tem că 
părerea care contează e a domnului Slinkhard, nu a 
dumitale, domnişoară Granger. 

— Dar... Începu Hermione. 

— Destul, zise profesoara Umbridge. 

Se întoarse în faţa clasei şi rămase înaintea lor, lipsită de 
toată voioşia de care dăduse dovadă la începutul orei. 

— Domnişoară Granger, o să iau cinci puncte de la casa 
Cercetaşilor. 

La auzul acestor cuvinte, avu loc o explozie de şoapte. 

— Din ce motiv? zise Harry supărat. 

— Nu te băga! îi şopti Hermione poruncitor. 

— Pentru că îmi deranjează ora cu comentarii inutile, 
spuse profesoara Umbridge liniştită. Sunt aici ca să vă învăţ 
să folosiţi o metodă aprobată de Minister, care nu include 
invitarea elevilor să îşi spună părerile despre nişte 
probleme pe care nu le înţeleg aproape deloc. Se prea 
poate ca profesorii pe care i-aţi avut înainte la această 
materie să vă fi dat mai multă libertate, însă având în 
vedere că nici unul dintre ei - poate în afară de profesorul 
Quirrell, care cel puţin a părut să se rezume la subiecte 
potrivite vârstei voastre - nu ar fi trecut de inspecția 
Ministerului... 

— Da, Quirrell a fost un profesor extraordinar, zise Harry 
tare, dar a avut doar problema aceea neînsemnată cu Cap- 
de-Mort, care îi ieşea prin ceafă. 


Această declaraţie fu urmată de una dintre cele mai 
apăsătoare tăceri pe care le auzise Harry în viaţa lui. Apoi 
veni şi verdictul. 

— Cred că nu ţi-ar strica încă o săptămână de detenţie, 
domnule Potter, zise Umbridge mieros. 

Tăietura de pe mâna lui Harry abia se vindecase, însă 
până în dimineaţa următoare sângera din nou. Nu se plânse 
în timpul detenţiei din acea seară; era hotărât să nu îi dea 
această satisfacţie lui Umbridge; scrise iar Nu am voie să 
spun minciuni şi nu îi scăpă nici un sunet de pe buze, deşi 
tăietura se adâncea cu fiecare literă. 

Partea cea mai rea a acestei a doua săptămâni de detenţie 
fu reacţia Angelinei, exact aşa cum prezisese George. Îl 
prinse marţi, chiar când sosise la masa Cercetaşilor să ia 
micul dejun, şi strigă atât de tare, încât profesoara 
McGonagall veni ca o furtună la ei de la masa profesorilor. 

— Domnişoară Johnson, cum îndrăzneşti să faci o 
asemenea gălăgie în Marea Sală? Cinci puncte pierdute de 
Cercetaşi! 

— Dar, doamnă profesoară... a reuşit să ajungă iar în 
detenţie... 

— Cum adică, Potter? zise profesoara McGonagall tăios, 
întorcându-se spre Harry. Detenţie? De la cine? 

— De la doamna profesoară Umbridge, murmură Harry, 
evitând să întâlnească ochii sticloşi din spatele ramelor 
dreptunghiulare ale profesoarei McGonagall. 

— Vrei să-mi spui, zise ea, coborându-şi vocea astfel încât 
să nu o audă un grup de elevi curioşi de la Ochi-de-Şoim, că 
după ce te-am avertizat lunea trecută ţi-ai pierdut iar 
cumpătul la ora doamnei profesoare Umbridge? 

— Da, bâigui Harry, vorbind cu podeaua. 

— Potter, trebuie să-ţi vii în fire! O să ai probleme 
serioase! Alte cinci puncte pierdute de Cercetaşi! 

— Dar... de ce? Doamnă profesoară, nu! zise Harry, 
supărat de această nedreptate, sunt deja pedepsit de ea, de 
ce trebuie să ne şi luaţi puncte? 


— Pentru că se pare că detenţiile nu au absolut nici un 
efect asupra ta! zise profesoara McGonagall cu asprime. 
Nu, să nu aud nici un cuvânt de nemulţumire, Potter! Cât 
despre tine, domnişoară Johnson, să îţi limitezi strigătele la 
terenul de vâjthaţ pe viitor, sau rişti să îţi pierzi postul de 
căpitan! 

Profesoara McGonagall se întoarse cu paşi mari la masa 
profesorilor. Angelina îi aruncă lui Harry o privire de 
dispreţ absolut şi plecă supărată, când Harry se prăbuşi pe 
bancă lângă Ron, extrem de mânios. 

— A luat puncte de la Cercetaşi pentru că îmi spintec 
mâna în fiecare seară! Păi, e corect? 

— Ştiu, prietene, zise Ron cu înţelegere, punându-i nişte 
costiţă afumată în farfurie lui Harry, a luat-o razna. 

Hermione, însă, doar frunzări paginile Profetului zilei şi nu 
zise nimic. 

— Crezi că McGonagall a avut dreptate, nu? spuse Harry 
supărat către poza lui Cornelius Fudge, care-i acoperea 
faţa lui Hermione. 

— Mi-aş dori să nu îţi fi luat puncte, dar cred că are 
dreptate să te avertizeze să nu îţi pierzi cumpătul cu 
Umbridge, zise vocea lui Hermione, în timp ce Fudge 
gesticula cu convingere pe prima pagină, fiind evident că 
rostea un fel de discurs. 

Harry nu vorbi deloc cu Hermione toată ora de Farmece, 
însă când ajunseră în clasa de Transfigurare, uită că era 
supărat pe ea. Profesoara Umbridge şi clipboard-ul ei 
stăteau într-un colţ şi, când o văzu, îi dispăru complet din 
minte întâmplarea de la micul dejun. 

— Minunat, şopti Ron, când se aşezară pe locurile lor 
obişnuite. Hai să vedem cum o să aibă Umbridge parte de 
ce merită. 

Profesoara McGonagall intră hotărâtă în clasă, fără să dea 
nici cel mai mic semn că ştia că profesoara Umbridge era 
acolo. 


— Gata, zise ea şi se făcu linişte imediat. Domnule 
Finnigan, te rog frumos să vii şi să împarţi temele 
corectate... domnişoară Brown, te rog să iei această cutie 
cu şoareci... nu te prosti, fetiţo, nu o să-ţi facă nici un rău... 
şi dă-i fiecărui elev câte unul... 

— Hm, hm, zise profesoara Umbridge, întrebuinţând 
aceeaşi tuse pe care o folosise ca să-l întrerupă pe 
Dumbledore în prima seară a semestrului. 

Profesoara McGonagall o ignoră. Seamus îi dădu eseul 
înapoi lui Harry; acesta îl luă fără să se uite la el şi văzu, 
spre uşurarea lui, că reuşise săia un „A. 

— În ordine, acum, ascultaţi-mă cu atenţie... Dean 
Thomas, dacă îi mai faci o dată asta şoarecelui, o să îţi dau 
ore de detenţie... Cei mai mulţi dintre voi aţi reuşit să faceţi 
astfel încât să vă dispară melcii şi chiar cei cărora le-a 
rămas o anumită cantitate de cochilie au prins esenţa vrăjii. 
Azi, vom... 

— Hm, hm, spuse profesoara Umbridge. 

— Da? zise profesoara McGonagall, întorcându-se. 

Avea sprâncenele atât de apropiate, încât păreau să 
formeze o singură linie lungă şi severă. 

— Mă întrebam, doamnă profesoară, dacă aţi primit 
mesajul meu în care vă anunţam data şi ora inspec... 

— Evident că l-am primit, altfel v-aş fi întrebat ce căutaţi în 
clasa mea, zise profesoara McGonagall, întorcându-se 
hotărâtă cu spatele la profesoara Umbridge. 

Mulţi dintre elevi schimbară priviri fericite. 

— După cum vă spuneam, azi, vom exersa mult mai dificila 
dispariţie a şoarecilor. Acum, Vraja de Dispariţie... 

— Hm, hm. 

— Mă întreb, zise profesoara McGonagall cu o furie 
glacială, întorcându-se către profesoara Umbridge, cum vă 
aşteptaţi să vă daţi seama care este metoda mea obişnuită 
de predare, dacă mă tot întrerupeţi? Ştiţi, eu nu le permit 
de obicei altora să vorbească atunci când vorbesc eu. 


Profesoara Umbridge arăta de parcă tocmai i-ar fi dat 
cineva o palmă. Nu vorbi, însă îşi aranjă pergamentul pe 
clipboard şi începu să scrie supărată. 

Părând maiestuos de liniştită, profesoara McGonagall se 
mai adresă o dată clasei. 

— După cum spuneam, Vraja de Dispariţie este cu atât mai 
dificilă cu cât este mai complex animalul care trebuie făcut 
să dispară. Melcul fiind o nevertebrată, nu prea constituie o 
miză; şoarecele fiind mamifer, e o provocare mai 
antrenantă. Drept urmare, aceasta nu este o magie pe care 
puteţi să o faceţi în gând, în timp ce luaţi cina. Deci... ştiţi 
incantaţia, arătaţi-mi ce puteţi să faceţi... 

— Cum poate să-mi ţină mie predici despre cum să nu-mi 
pierd cumpătul cu Umbridge, îi şopti Harry lui Ron, dar 
zâmbind - supărarea sa pe profesoara McGonagall se 
evaporase cu desăvârşire. 

Profesoara Umbridge nu o urmă pe profesoara 
McGonagall prin clasă, aşa cum făcuse cu profesoara 
Trelawney; poate că îşi dăduse seama că profesoara 
McGonagall nu i-ar fi permis, însă luă mult mai multe notițe, 
stând în colţul ei, şi când profesoara McGonagall le spuse în 
sfârşit să îşi strângă lucrurile, se ridică, având o expresie 
sumbră pe chip. 

— Păi, e un început, zise Ron, ridicând o coadă de şoarece 
lungă şi mişcătoare, căreia îi dădu drumul la loc în cutia pe 
care o dădea Lavender de la unul la altul. 

În timp ce ieşeau din clasă, Harry o văzu pe profesoara 
Umbridge apropiindu-se de catedră; îi dădu un cot lui Ron, 
care la rândul lui îi dădu un cot lui Hermione, şi toţi trei 
rămaseră deliberat în urmă, ca să tragă cu urechea. 

— De cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă profesoara 
Umbridge. 

— Se fac treizeci şi nouă de ani în decembrie, zise 
profesoara McGonagall răstit, închizându-şi geanta cu 
zgomot. 

Profesoara Umbridge îşi notă ceva. 


— Foarte bine, zise ea, veţi primi rezultatul inspecției 
peste zece zile. 

— Abia aştept, zise profesoara McGonagall, cu o 
indiferenţă rece, în timp ce se îndrepta spre uşă cu paşi 
mari. Voi trei, grăbiţi-vă, adăugă ea, dându-i pe Harry, Ron 
şi Hermione din faţa ei. 

Harry nu putu să nu-i adreseze un surâs şi ar fi putut să 
jure că primise unul drept răspuns. 

Crezuse că data viitoare când avea să o vadă pe Umbridge 
avea să fie în detenţia din seara aceea, dar se înşelase. Cînd 
merseră în jos pe peluză către pădure, pentru ora de Grija 
faţă de Creaturile Magice, o găsiră înarmată cu clipboard-ul 
şi aşteptându-i lângă profesoara Grubbly-Plank. 

— De obicei nu predaţi această materie, aşa este? o auzi 
Harry întrebând când ajunseră la masa pe capre unde se 
găsea un grup de Apărarcuri captive, care umblau în patru 
labe după nişte câinele-babei ca nişte rămurele vii. 

— Aşa este, spuse profesoara Grubbly-Plank, cu mâinile la 
spate şi balansându-se din glezne. Eu sunt suplinitoarea 
profesorului Hagrid. 

Harry schimbă nişte priviri neliniştite cu Ron şi Hermione. 
Reacredință şuşotea cu Crabbe şi Goyle; cu siguranţă, i-ar fi 
plăcut la nebunie să profite de această ocazie, spunându-i 
unui membru al Ministerului minciuni despre Hagrid. 

— Hmm, zise profesoara Umbridge, coborându-şi vocea, 
deşi Harry o auzi în continuare destul de limpede. Mă 
întreb - directorul pare straniu de evaziv în ceea ce 
priveşte informaţiile despre acest subiect - puteţi să-mi 
spuneţi dumneavoastră care este motivul concediului atât 
de prelungit al lui Hagrid? 

Harry îl văzu pe Reacredință ridicându-şi privirea 
entuziasmat şi urmărindu-le cu atenţie pe Umbridge şi 
Grubbly-Plank. 

— Mă tem că nu, zise profesoara Grubbly-Plank degajată. 
Nu ştiu mai multe decât dumneavoastră. Am primit o 
bufniţă de la Dumbledore, întrebându-mă dacă nu aş vrea 


să predau pentru câteva săptămâni. Am acceptat. Asta este 
tot ce ştiu. Ce ziceţi... Începem? 

— Da, vă rog, zise profesoara Umbridge, măzgălind pe 
clipboard. 

Umbridge adoptă o nouă metodă în această oră şi se 
plimbă printre elevi, punându-le întrebări despre creaturile 
magice. Cei mai mulţi reuşiră să răspundă bine şi Harry se 
înveseli într-o anumită măsură; cel puţin clasa lor nu îl 
făcea de râs pe Hagrid. 

— Per ansamblu, zise profesoara Umbridge, întorcându-se 
lângă profesoara Grubbly-Plank după ce îl interogase 
îndelung pe Dean Thomas, cum vi se pare dumneavoastră, 
ca profesor temporar - un străin obiectiv, am putea spune - 
cum vi se pare la Hogwarts? Simţiţi că primiţi destul sprijin 
de la conducerea şcolii? 

— O, da, Dumbledore este extraordinar, spuse profesoara 
Grubbly-Plank din inimă. Da, sunt foarte mulţumită de felul 
cum se desfăşoară lucrurile, cu adevărat foarte mulţumită. 

Părând să se îndoiască politicos, Umbridge notă o mică 
observaţie pe clipboard şi continuă: 

— Şi ce programă plănuiţi să urmaţi în acest an - 
presupunând, desigur, că nu se va întoarce domnul profesor 
Hagrid? 

— A, voi insista pe creaturile care apar cel mai des în N. O. 
V-uri, zise profesoara Grubbly-Plank. Nu mi-au mai rămas 
multe de făcut - au studiat Unicorni şi Niffleri, ştiţi, m-am 
gândit să acoperim Porlocşii şi Knizii, să mă asigur că pot să 
recunoască un Crup sau Knarl... 

— Ei bine, cel puţin dumneavoastră păreţi să ştiţi ce faceţi, 
zise profesoara Umbridge, fiind evident că bifase ceva pe 
clipboard. 

Lui Harry nu îi plăcu deloc cum apăsase pe ştiţi şi-i plăcu şi 
mai puţin când îi puse următoarea întrebare lui Goyle. 

— Am auzit că unii elevi au fost răniţi. E adevărat? 

Goyle rânji ca un idiot. Reacredință să grăbi să răspundă 
la întrebare. 


— Eu am fost, zise el. Am fost sfâşiat de un Hipogrif. 

— Un Hipogrif? zise profesoara Umbridge, scriind de zor. 

— Doar pentru că a fost prea prost ca să asculte ce îi 
spusese Hagrid să facă, spuse Harry supărat. 

Ron şi Hermione oftară amândoi. Profesoara Umbridge îşi 
întoarse încet capul spre Harry. 

— Încă o seară de detenţie, cred, zise ea cu blândeţe. Ei 
bine, vă mulţumesc frumos, doamnă profesoară Grubbly- 
Plank, cred că nu mai am nevoie de nimic. Veţi primi 
rezultatul inspecției peste maximum zece zile. 

— Grozav, spuse profesoara Grubbly-Plank, iar profesoara 
Umbridge străbătu peluza şi se întoarse la castel. 

Era aproape miezul nopţii când Harry ieşi din biroul lui 
Umbridge în noaptea aceea, iar acum mâna îi sângera atât 
de tare, încât îi păta eşarfa în care şi-o înfăşurase. Se 
aşteptase ca la întoarcere să nu găsească pe nimeni în 
camera de zi, dar Ron şi Hermione rămăseseră treji, 
aşteptându-l. Fu mulţumit să-i vadă, mai ales că Hermione 
era dispusă să fie mai degrabă înţelegătoare decât critică. 

— Uite, zise ea neliniştită, dându-i un bol cu un lichid 
galben, pune-ţi mâna în el, este o soluţie de tentacule 
întinse şi murate de Murtlap, ar trebui să te ajute. 

Harry îşi puse mâna care sângera şi îl durea în bol şi avu 
un sentiment minunat de uşurare. $Şmecherilă se frecă de 
picioarele sale, torcând tare, apoi îi sări în poală şi se 
ghemui. 

— Mulţumesc, zise el recunoscător, mângâindu-l pe 
Şmecherilă după urechi cu mâna stângă. 

— Eu tot zic că ar trebui să-i spui cuiva, zise Ron pe o voce 
joasă. 

— Nu, spuse Harry scurt. 

— McGonagall şi-ar ieşi din minţi dacă ar şti... 

— Da, probabil că da, zise Harry monoton. Şi cât timp 
crezi că i-ar lua lui Umbridge să dea un alt decret conform 
căruia toţi cei care se plâng de Marele Inchizitor sunt 
exmatriculaţi imediat? 


Ron deschise gura ca să răspundă, dar nu spuse nimic şi, 
după o clipă, o închise la loc, învins. 

— Este o femeie îngrozitoare, zise Hermione cu o voce 
mică. Îngrozitoare. Ştii, tocmai îi spuneam lui Ron când ai 
venit... trebuie să facem ceva cu ea. 

— Eu propun s-o otrăvim, zise Ron sumbru. 

— Nu... mă refer la faptul că este o profesoară groaznică 
şi că nu o să ne înveţe nici o metodă de apărare, zise 
Hermione. 

— Păi... şi ce putem să facem? zise Ron, căscând. E prea 
târziu, nu-i aşa? A primit postul, aici o să rămână. O să aibă 
grijă Fudge. 

— Păi, zise Hermione făcând o încercare. Ştii, m-am gândit 
azi... 

Îi aruncă o privire destul de tulburată lui Harry şi apoi 
continuă hotărâtă: 

— Mă gândeam că... poate a venit momentul să... să o 
facem singuri. 

— Ce să facem singuri? spuse Harry suspicios, ţinându-şi 
mâna în continuare în esenţa de tentacule de Murtlap. 

— Păi... să învăţăm singuri Apărarea contra Magiei Negre, 
zise Hermione. 

— Las-o baltă, mormăi Ron. Vrei să avem şi mai mult de 
lucru? Tu îţi dai seama că Harry şi cu mine am rămas în 
urmă cu temele şi suntem de-abia în a doua săptămână? 

— Dar asta e ceva mult mai important decât temele! spuse 
Hermione. 

Harry şi Ron se holbară la ea. 

— Eu credeam că temele sunt cel mai important lucru din 
univers! zise Ron. 

— Fii serios, bineînţeles că nu, spuse Hermione, şi Ron 
văzu, cu un sentiment care prevestea ceva de rău, că faţa i 
se luminase brusc de genul acela de pasiune pe care i-o 
trezea de obicei S. P A. S.-ul. Este vorba despre pregătirea 
noastră, aşa cum a zis Harry la prima oră a lui Umbridge, 


pentru ceea ce ne aşteaptă afară. Trebuie să fim siguri că 
ne putem apăra. Dacă nu o să învăţăm nimic un an întreg... 

— Nu prea putem să facem multe de unii singuri, zise Ron 
pe o voce învinsă. Adică, bine, putem să mergem la 
bibliotecă, să căutăm blesteme şi să încercăm să le 
exersăm, presupun... 

— Nu sunt de acord, am trecut de etapa în care putem să 
învăţăm doar din cărţi, zise Hermione. Avem nevoie de un 
profesor, de unul adevărat, care să ne arate cum să folosim 
vrăjile şi să ne corecteze dacă greşim. 

— Dacă te referi la Lupin... Începu Harry. 

— Nu, nu, nu mă refer la Lupin, spuse Hermione. Este 
prea ocupat cu Ordinul şi oricum, nu l-am putea vedea 
decât la sfârşit de săptămână în Hogsmeade, iar asta nu 
este nici pe departe suficient. 

— Atunci, cine? spuse Harry, încruntându-se la ea. 

Hermione oftă adânc. 

— Nu este evident? zise ea. Mă refer la tine, Harry. 

Urmă un moment de tăcere. In spatele lui Ron, ferestrele 
fură atinse în noapte de o adiere, iar focul sfârâi. 

— Cum adică, te referi la mine? zise Harry. 

— Mă refer la tine, adică să ne predai Apărarea contra 
Magiei Negre. 

Harry se uită la ea cu ochii mari. Apoi se întoarse spre 
Ron, pregătit pentru privirile exasperate pe care le 
schimbau uneori când Hermione îşi elabora unul dintre 
planurile exagerate, ca de pildă S. P A. S.-ul. Însă, spre 
disperarea lui Harry, Ron nu părea exasperat. 

Era puţin încruntat, arăta că se gândeşte. Apoi zise: 

— Asta e o idee bună. 

— Ce idee? spuse Harry. 

— Să ne înveţi tu cum să facem, răspunse Ron. 

— Dar... 

Acum Harry zâmbea, convins că îl luau amândoi peste 
picior. 

— Dar eu nu sunt profesor, nu pot să... 


— Harry, eşti cel mai bun din anul nostru la Apărarea 
contra Magiei Negre, zise Hermione. 

— Eu? spuse Harry, zâmbind mai larg ca niciodată. Nu, nu 
e adevărat, mi-ai luat-o înainte la toate testele... 

— Da' de unde, spuse Hermione calmă. Tu mi-ai luat-o 
înainte în anul trei - singurul an când am dat amândoi 
testul şi am avut un profesor care chiar a cunoscut materia. 
Însă, Harry, nu vorbesc despre rezultatele unor teste. 
Gândegşte-te la ce ai făcut! 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii ceva, nu sunt sigur că vreau să-mi predea un tip 
atât de prost, îi zise Ron lui Hermione, zâmbind puţin, şi se 
întoarse către Harry. Să ne gândim, continuă el, făcând o 
faţă ca a lui Goyle când se concentra. Aşa... anul întâi - ai 
salvat Piatra Filozofală de Ştii-Iu-Cine. 

— Dar a fost noroc, zise Harry, nu iscusinţă... 

— Anul doi, îl întrerupse Ron, ai omorât vasiliscul şi l-ai 
distrus pe Cruplud. 

— Da, dar dacă nu ar fi apărut Fawkes, aş fi... 

— Anul trei, zise Ron, şi mai tare, te-ai luptat cu aproape o 
sută de Dementori odată... 

— Ştii că am scăpat ca prin urechile acului, dacă nu ar fi 
fost Clepsidra Timpului... 

— Anul trecut, spuse Ron, acum aproape strigând, te-ai 
luptat din nou cu Ştii-Iu-Cine... 

— Ascultaţi-mă! spuse Harry aproape supărat, pentru că 
acum Ron şi Hermione zâmbeau amândoi. Ascultaţi-mă, da? 
Sună extraordinar când o spuneţi aşa, dar tot ce s-a 
întâmplat a fost noroc... În cea mai mare a timpului nici nu 
ştiam ce fac, nu am plănuit nimic, am făcut doar ce mi-a 
venit în minte, şi am fost aproape tot timpul ajutat... 

Ron şi Hermione încă zâmbeau, iar Harry simţi cum începe 
să-şi piardă cumpătul; nici măcar nu era sigur de ce era 
atât de supărat. 

— Nu mai staţi acolo zâmbind de parcă aţi şti mai bine ca 
mine, am fost acolo, nu-i aşa? spuse el înflăcărat. Ştiu ce s-a 


întâmplat, da? Şi nu am scăpat de toate astea pentru că am 
fost strălucit la Apărarea contra Magiei Negre, am scăpat 
pentru câ... pentru că am primit mereu ajutor la momentul 
potrivit, sau pentru că am ghicit corect... dar totul a fost o 
bâjbâială, habar nu aveam ce făceam... NU MAI RÂDEŢI! 

Bolul cu esenţă de Murtlap căzu pe jos şi se făcu ţăndări. 
Îşi dădu seama că era în picioare, deşi nu îşi aminti când se 
ridicase. Şmecherilă fugi ca din puşcă sub o canapea. 
Zâmbetele lui Ron şi Hermione dispăruseră. 

— Nu ştiţi cum este! Nici unul... nici unul dintre voi nu a 
trebuit să-l înfrunte, nu-i aşa? Credeţi că nu trebuie decât 
să memorezi nişte vrăji şi după aceea să i le arunci în faţă, 
de parcă ai fi în clasă sau ceva de genul ăsta? Tot timpul ştii 
sigur că între tine şi moarte nu este decât propriul... 
propriul creier, sau instinct sau ce-o fi... De parcă poţi să 
gândeşti cum trebuie când ştii că mai ai o nanosecundă 
până vei fi ucis sau torturat, sau până vei privi cum îţi mor 
prietenii... Asta nu ne-au predat niciodată la ore, cum este 
să ai de-a face cu astfel de lucruri... Şi voi doi staţi acolo şi 
vă purtaţi ca şi când aş fi un băieţel deştept fiindcă am 
rămas în viaţă, de parcă Diggory a fost prost, de parcă ar fi 
făcut o greşeală... Chiar nu înţelegeţi, aş fi putut foarte bine 
să fiu eu, aşa ar fi fost dacă nu ar fi avut nevoie de mine 
Cap-de-Mort... 

— Nu am zis nimic de genul ăsta, prietene, zise Ron 
îngrozit. Nu ne-am luat de Diggory, sincer... ai înţeles greşit 
ce... 

Se uită neajutorat la Hermione, care încremenise. 

— Harry, zise ea timid, nu înţelegi? Exact... exact de asta 
avem nevoie de tine... Trebuie să ştim cum este în r- 
realitate... să îl înfrunţi... Să îl înfrunţi pe C-Cap-de-Mort. 

Era prima oară când rostise vreodată numele lui Cap-de- 
Mort, iar asta îl calmă pe Harry mai mult decât orice. 
Răsuflând încă din greu, se prăbuşi la loc în fotoliu, dându- 
şi seama abia atunci că nou îl mâna îl durea din nou 


îngrozitor. Îşi dorea să nu fi spart bolul cu esenţă de 
Murtlap. 

— Păi... gândeşte-te la asta, spuse Hermione încet. Te rog? 

Lui Harry nu îi veni nimic în minte. Îi era deja ruşine de 
felul cum izbucnise. Încuviinţă din cap, fără să fie foarte 
sigur cu ce anume era de acord. 

Hermione se ridică. 

— Păi, mă duc la culcare, zise ea pe o voce cum nu se 
poate mai firească. Ăă... noapte bună. 

Se ridică şi Ron. 

— Vii? îi spuse el stânjenit lui Harry. 

— Da, spuse Harry. l-imediat. Să strâng aici. 

Arătă spre bolul spart de pe jos. Ron încuviinţă din cap şi 
plecă. 

— Reparo, murmură Harry, îndreptându-şi bagheta spre 
cioburile de porțelan. 

Cioburile se adunară imediat, la fel ca la început, însă 
esenţa de Murtlap era pierdută pentru totdeauna. 

Era deodată atât de obosit, încât fu tentat să se aşeze iar 
în fotoliu şi să doarmă acolo, însă făcu un efort, se ridică şi 
se duse sus după Ron. Noaptea sa agitată fu marcată iar de 
vise cu coridoare lungi şi uşi încuiate. 

Ziua următoare se trezi că-l ustură din nou cicatricea. 

CAPITOLUL XVI. 

LA „CAPUL DE MISTREŢ” 

Timp de două săptămâni întregi după propunerea iniţială, 
Hermione nu mai zise nimic despre ideea ca Harry să 
predea lecţii de Apărarea contra Magiei Negre. Detenţiile 
lui Harry cu Umbridge se terminaseră în sfârşit (se îndoia 
că-i vor mai dispărea vreodată cuvintele care acum îi erau 
inscripţionate pe mână); Ron mai fusese la patru 
antrenamente de vâjthaţ şi în timpul ultimelor două nu mai 
ţipase nimeni la el; în fine, toţi trei reuşiră să-şi facă 
şoarecii să dispară la Transfigurare (Hermione chiar 
trecuse la pisoi). Aşa că abordară din nou subiectul, într-o 


seară vijelioasă de la sfârşitul lui septembrie, când erau la 
bibliotecă, căutând ingrediente de poţiuni pentru Plesneală. 

— Harry, mă întrebam, spuse Hermione brusc, dacă te-ai 
mai gândit la Apărarea contra Magiei Negre. 

— Bineînţeles că m-am gândit, spuse Harry morocănos, 
cum aş putea să uit, cu hoaşca aia bătrână care ne predă... 

— Mă refer la ideea pe care am avut-o eu şi Ron... 

Ron îi aruncă o privire speriată, puţin amenințătoare. Fata 
se încruntă la el. 

— A, da, am înţeles... să ne înveţi tu. 

Harry nu răspunse imediat. Chipurile, citea o pagină din 
cartea Antidoturi asiatice antivenin, dar de fapt vroia să 
spună ce gândea. 

Chibzuise foarte mult la asta pe parcursul ultimelor două 
săptămâni. Uneori i se părea o idee nebunească, aşa cum i 
se păruse în seara când i-o sugerase Hermione, însă 
câteodată se trezea gândindu-se la vrăjile care îl ajutaseră 
cel mai mult în diferitele confruntări cu creaturile 
Întunecate şi cu Devoratorii Morţii... De fapt, se trezise 
făcând planuri de lecţii inconştient... 

— Păi, zise el rar, când nu mai putu să pretindă că i se 
păreau interesante Antidoturile asiatice antivenin, da, m- 
am... m-am gândit puţin la asta. 

— Şi? spuse Hermione entuziasmată. 

— Nu ştiu, zise Harry, trăgând de timp şi ridicându-şi 
privirea spre Ron. 

— Eu am crezut de la bun început că e o idee valabilă, 
Ron, care părea mai dornic să se alăture conversaţiei, acum 
că era sigur că Harry nu avea să înceapă iar să ţipe. 

Harry se foi neliniştit în scaun. 

— Aţi auzit tot ce am zis despre faptul că o mare parte fost 
noroc, nu? 

— Da, Harry, spuse Hermione cu blândeţe, dar cu toate 
astea nu are nici un sens să ne prefacem că nu eşti bun la 
Apărarea contra Magiei Negre, pentru că eşti. Anul trecut 
ai fost singura persoană care a putut să respingă cu totul 


Blestemul Imperius, poţi să creezi un Patronus, poţi să faci 
tot felul de lucruri pe care nu le pot face vrăjitori adulţi, 
Viktor a zis întotdeauna că... 

Ron se întoarse spre ea atât de repede, încât fu cât pe-aci 
să-şi sucească gâtul. Frecându-şi ceafa, zise: 

— Da? Şi ce a spus Vicky? 

— Ha ha, zise Hermione cu o voce plictisită. A spus că 
Harry ştia să facă lucruri pe care nici el nu le ştia, chit că 
era în ultimul an la Durmstrang. 

Ron o privi suspicios pe Hermione. 

— Doar nu ai păstrat legătura cu el? 

— Şi ce dacă am păstrat legătura? spuse Hermione calmă, 
deşi chipul îi era puţin rozaliu. Pot să am un prieten prin 
corespondenţă, dacă vreau... 

— El nu vroia să fie doar prietenul tău prin corespondenţă, 
spuse Ron acuzator. 

Hermione clătină din cap exasperată şi, ignorându-l pe 
Ron, care se uita în continuare la ea, îl întrebă pe Harry: 

— Ei bine, ce zici? Ne predai? 

— Doar ţie şi lui Ron, nu? 

— Păi, spuse Hermione, părând iar puţin neliniştită. Păi... 
să nu o iei iar razna din nou, Harry, te rog... Eu chiar cred 
că ar trebui să-i înveţi pe toţi cei care vor să înveţe. În fond, 
este vorba despre felul cum să ne apărăm de C-Cap-de- 
Mort. Ah, nu fi penibil, Ron. Mi se pare nedrept să nu le 
oferim şi altora şansa asta. 

Harry se gândi o clipă, iar apoi spuse: 

— Da, dar mă îndoiesc că o să vrea cineva, în afară de voi 
doi, să fiu cel care le predă. Aţi uitat că eu sunt smintit? 

— Păi, cred că ai putea să fii uimit câţi ar fi interesaţi să 
audă ce ai de spus, rosti Hermione serioasă. Fii atent, zise 
ea, aplecându-se spre Ron, care o privea în continuare 
încruntat, dar se aplecă în faţă, ca să asculte. Ştii că primul 
week-end din octombrie este în Hogsmeade? Ce-ar fi să le 
spunem tuturor celor care sunt interesaţi că o să ne 
întâlnim în sat ca să discutăm? 


— De ce trebuie să fie în afara şcolii? zise Ron. 

— Pentru că, spuse Hermione, întorcându-se la diagrama 
Verzei Speciale Chinezeşti pe care o copia, nu cred că 
Umbridge ar fi foarte mulţumită dacă ar afla ce punem la 
cale. 

Harry abia aşteptase excursia de la sfârşit de săptămână 
din Hogsmeade, însă îl îngrijora un singur lucru. Sirius 
păstrase o tăcere totală de când apăruse în foc la începutul 
lui Septembrie; Harry ştia că îl supăraseră când îi 
spuseseră că nu vroiau să vină - însă tot îşi făcea griji din 
când în când că Sirius ar putea să lase baltă precauţia şi să 
apară oricum. Ce aveau să facă dacă avea să se ivească un 
câine mare şi negru, gonind pe stradă către ei în 
Hogsmeade, poate chiar sub nasul lui Draco Reacredință? 

— Păi, nu poţi să-l condamni că vrea să mai iasă puţin, zise 
Ron, când Harry îşi discută temerile cu el şi cu Hermione. 
Adică, s-a tot ascuns vreme de doi ani, nu-i aşa, şi ştiu că nu 
i-a plăcut, însă cel puţin a fost liber, nu? Iar acum stă închis 
tot timpul cu Spiriduşul ăla sinistru. 

Hermione se încruntă la Ron, însă făcu abstracţie de aluzia 
la Kreacher. 

— Problema este, îi spuse ea lui Harry, că până când C- 
Cap-de-Mort - ah, Ron, pentru numele lui Dumnezeu - nu 
îşi va face apariţia public, Sirius va trebui să rămână 
ascuns, nu? Adică, idioţii de la Minister nu vor recunoaşte 
că Sirius este nevinovat până când nu vor accepta că 
Dumbledore a spus tot timpul adevărul despre el. Şi după 
ce o să înceapă să prindă iar Devoratori ai Morţii, o să fie 
evident că Sirius nu este unul dintre ei... În primul rând, nu 
are Semnul. 

— Nu cred că este atât de nesăbuit ca să apară, zise Ron 
încurajator. Dumbledore ar înnebuni dacă ar face-o, iar 
Sirius îl ascultă pe Dumbledore, chiar dacă nu-i convine. 

Cum Harry continuă să pară îngrijorat, Hermione zise: 

— Fii atent, Ron şi cu mine am căutat persoane care am 
crezut că ar vrea să înveţe Apărarea contra Magiei Negre 


cu adevărat, şi sunt câţiva care par interesaţi. Le-am spus 
să ne întâlnim în Hogsmeade. 

— Bine, zise Harry vag, gândindu-se tot la Sirius. 

— Harry, nu-ţi face griji, spuse Hermione încet. Ai destule 
pe cap şi fără Sirius. 

Şi avea, desigur, dreptate, abia reuşea să fie cu temele la 
zi, însă acum, că nu mai petrecea fiecare seară în detenţie 
cu Umbridge, se descurca mult mai bine. Ron rămăsese şi 
mai în urmă cu lecţiile decât Harry, pentru că, pe lângă că 
aveau împreună antrenament de vâjthaţ de două ori pe 
săptămână, Ron avea şi îndatoririle de Perfect. Cu toate 
acestea, Hermione, care avea mai multe cursuri decât 
amândoi, nu numai că îşi termina toate temele, dar găsea 
timp să mai tricoteze şi haine pentru spiriduşi. Harry trebui 
să recunoască faptul că începuse să se perfecţioneze; acum 
putea să facă aproape tot timpul diferenţa dintre pălării şi 
şosete. 

Dimineaţa vizitei în Hogsmeade se ivi luminoasă, dar 
vijelioasă. După micul dejun se înşiruiră în faţa lui Filch, 
care le verifică numele pe lista lungă a elevilor care aveau 
permisiunea părinţilor sau a tutorilor de a vizita salul. Cu o 
oarecare durere, Harry îşi aminti că, dacă nu ar fi fost 
Sirius, nu ar fi putut să se ducă deloc. 

Când Harry ajunse la Filch, îngrijitorul inspiră cu putere, 
de parcă ar fi încercat să detecteze un miros suspect. Apoi 
încuviinţă scurt din capul care îi făcu iar maxilarul să 
tremure şi Harry merse mai departe, ieşind pe treptele de 
piatră, în ziua rece şi totuşi însorită. 

— Ăă... de ce te-a mirosit Filch? întrebă Ron, în timp ce el, 
Harry şi Hermione porniră cu un pas vioi spre drumul larg 
către poarta de intrare. 

— Bănuiesc că a verificat dacă era vreun iz de bombe cu 
miros de băligar, zise Harry, râzând încet. Am uitat să vă 
spun... 

Şi le povesti cum îi trimisese scrisoarea lui Sirius şi cum, 
câteva secunde mai târziu, Filch dăduse buzna înăuntru, 


cerând să o vadă. Într-un fel, spre uimirea sa, lui Hermione 
i se păru foarte interesantă această istorisire, mult mai 
atrăgătoare decât i se păruse lui însuşi. 

— A spus că a primit un pont că făceai o comandă de 
bombe cu miros de băligar? Dar cine i-a vândut pontul? 

— Nu ştiu, zise Harry ridicând din umeri. Poate 
Reacredință, poate i s-o fi părut o glumă bună. 

Trecură printre stâlpii înalţi de piatră împodobiţi cu 
mistreți înaripaţi şi o luară la stânga pe drumul către sat, cu 
vântul răvăşindu-le părul. 

— Reacredință? zise Hermione sceptică. Păi... da... 
poate... 

Şi rămase cufundată în gânduri pe tot drumul prin 
împrejurimile satului Hogsmeade. 

— Şi unde mergem până la urmă? întrebă Harry. La „Irei 
mături”? 

— A... nu, zise Hermione, trezindu-se din visare, este 
totdeauna aglomerat şi foarte zgomotos. Le-am spus 
celorlalţi să ne întâlnim la „Capul de mistreţ”, celălalt bar, 
ştiţi voi care, nu este pe strada principală. Cred că este 
puţin... ştiţi voi... ferit... dar elevii nu merg acolo în mod 
normal, aşa că nu cred că o să ne audă cineva. 

Merseră pe strada principală, pe lângă „Magazinul de 
glume vrâjitoreşti al lui Zonko”, unde fură surprinşi să-i 
vadă pe Fred, George şi Lee Jordan, pe lângă poştă, de 
unde ieşeau bufniţele la intervale regulate. O luară pe o 
stradă lăturalnică în capul căreia era un mic han. Deasupra 
uşii era agăţat un semn de lemn ponosit care atârna de un 
lanţ ruginit, cu o poză a unui cap de mistreţ tăiat, care 
sângera pe pânza albă din jur. În timp ce se apropiau, 
semnul scârţâia bătut de vânt. Toţi trei rămaseră nehotărâţi 
în faţa uşii. 

— Păi, haideţi, zise Hermione, puţin neliniştită. 

Harry intră primul. 

Nu era deloc ca la „Trei Mături”, care dădea o impresie de 
căldură şi curăţenie. Barul „Capul de mistreţ” era compus 


dintr-o singură cameră mică, sărăcăcioasă şi foarte 
murdară, care răspândea un iz puternic de capră. 
Bovindourile erau atât de pline de funingine, încât în 
cameră pătrundea foarte puţină lumină, dublată de 
pâlpâirea câtorva cioturi de lumânări aşezate pe mesele de 
lemn. La început pe jos părea să fie pământ bătătorit, deşi, 
când Harry păşi înăuntru, îşi dădu seama că dedesubt erau 
nişte lespezi de piatră care păreau să fi acumulat murdărie 
de secole întregi. 

Harry îşi aminti că Hagrid îi vorbise de acest bar în anul 
întâi: Vin fel de fel de indivizi la „Capul de mistreţ”, zisese 
el, explicând cum câştigase acolo un ou de dragon de la un 
străin cu glugă pe cap. La vremea aceea Harry se întrebase 
de ce lui Hagrid nu i se păruse ciudat că străinul îşi ţinuse 
faţa ascunsă în timpul întâlnirii; acum văzu că a-ţi ţine faţa 
ascunsă era o modă la „Capul de mistreţ”. La bar se afla un 
bărbat care era înfăşurat în mici bandaje gri şi murdare, 
deşi tot reuşea să dea pe gât întruna pahare cu o substanţă 
fierbinte, care scotea fum, printr-o tăietură în dreptul gurii; 
două siluete acoperite cu glugi stăteau la o masă de lângă 
una dintre ferestre; Harry i-ar fi considerat Dementori, 
dacă nu ar fi avut un accent puternic de Yorkshire; iar într- 
un colţ întunecat de lângă şemineu stătea o vrăjitoare 
acoperită cu un văl negru dintr-un material gros, care 
cădea până la pământ. Abia îi vedeau vârful nasului, pentru 
că vălul era puţin ieşit în afară. 

— Nu sunt foarte sigur, Hermione, murmură Harry, când 
se îndreptară spre bar, uitându-se mai ales la vrăjitoarea 
acoperită cu vălul din cap până-n picioare. V-a trecut prin 
minte că ar putea să fie Umbridge sub vălul acela? 

Hermione aruncă o privire cercetătoare siluetei drapate. 

— Umbridge este mai scundă decât femeia aceea, spuse 
ea încet. Şi oricum, chiar dacă vine aici, nu poate să facă 
nimic ca să ne oprească, Harry, pentru că am verificat de o 
mie de ori regulile şcolii. Nu încălcăm nici o lege; l-am 
întrebat special pe domnul profesor Flitwick dacă elevii au 


voie să intre în „Capul de mistreţ”, şi a zis că da, însă m-a 
sfătuit cu convingere să ne aducem propriile pahare. Şi am 
căutat peste tot unde m-am gândit că ar putea să existe 
ceva despre cercurile de studiu şi temele şcolare, şi în mod 
sigur sunt permise. Doar că nu cred că este o idee bună 
dacă lucrăm la vedere. 

— Nu, spuse Harry pe un ton sec, mai ales că nu pui la 
cale un cerc de teme şcolare, nu-i aşa? 

Barmanul se apropie de ei, mergând într-o parte, dintr-o 
cameră din fund. Era un bătrân bărbos, aparent ursuz, cu 
un păr lung şi cărunt. Era înalt şi slab, iar lui Harry i se 
păru că îi era oarecum cunoscut. 

— Da? mormăi el. 

— Trei Berizero, vă rog, spuse Hermione. 

Bărbatul întinse mâna dedesubt şi scoase trei sticle foarte 
murdare şi pline de praf, pe care le trânti pe tejghea. 

— Şase sicli, zise el. 

— Le iau eu, zise Harry repede, dând monedele de argint. 


Ochii barmanului îl cercetară pe Harry, oprindu-se pentru 
o fracțiune de secundă pe cicatricea sa. Apoi bărbatul se 
întoarse şi puse banii lui Harry într-un sertar foarte vechi 
de lemn, care se deschise automat ca să-i primească. Harry, 
Ron şi Hermione se retraseră la masa cea mai îndepărtată 
de bar şi se aşezară, uitându-se în jur. Bărbatul acoperii de 
bandaje murdare gri bătu o dată în tejghea şi primi o altă 
băutură fumegândă de la barman. 

— Ştiţi ceva? murmură Ron, uitându-se spre bar cu 
entuziasm. Aici putem să comandăm orice vrem. Pun pariu 
că tipul ăla ne-ar vinde orice, nu i-ar păsa. Dintotdeauna am 
vrut să încerc un whisky-foc... 

— Eşti... Perfect, se răsti Hermione. 

— A, zise Ron, pierindu-i zâmbetul de pe chip. Da... 

— Aşa, cu cine ziceaţi că o să ne întâlnim aici? întrebă 
Harry, desfăcând capacul ruginit al sticlei de Berezero şi 
luând o gură. 

— Cu câţiva oameni, repetă Hermione, uitându-se la ceas 
şi apoi spre uşă, neliniştită. Le-am spus să fie aici cam pe la 
ora asta şi sunt convinsă că ştiu toţi unde este... a, uite, s-ar 
putea să fi venit. 

Uşa hanului se deschisese. Camera fu despicată de un 
ştraif de lumină şi praf care apoi dispăru, eclipsat de şuvoiul 
de oameni care pătrunseră înăuntru. 

Mai întâi intrară Neville cu Dean şi Lavender, care fură 
urmaţi îndeaproape de Parvati, Padma Patil, (stomacul lui 
Harry se făcu ghem), Cho şi una dintre prietenele ei care 
chicoteau tot timpul, apoi (singură şi părând atât de 
adormită, încât parcă ar fi intrat din greşeală) Luna 
Lovegood; pe urmă apărură Katie Bell, Alicia Spinnet şi 
Angelina Johnson, Colin şi Dennis Creevey, Ernie Macmillan, 
Justin Finch-Fletchley, Hannah Abbott, o fată de la Astropufi 
cu o coadă mare, împletită la spate, al cărui nume Harry nu 
îl cunoştea, trei băieţi de la Ochi-de-Şoim, pe care era 
destul de sigur că îi chema Anthony Goldstein, Michael 
Corner şi Terry Boot, Ginny şi imediat după ea un băiat 


blond, înalt şi slab, cu nasul cârn, pe care Harry îl 
recunoscu drept un membru al echipei de vâjthaţ a 
Astropufilor, iar la urmă Fred şi George Weasley, cu 
prietenul lor, Lee Jordan, toţi trei ţinând în braţe nişte 
pungi de hârtie mari, pline cu articole cumpărate de la 
Zonko. 

— Câţiva oameni? îi şopti Harry răguşit lui Hermione. 
Câţiva oameni? 

— Da, păi, se pare că ideea a fost foarte populară, zise 
Hermione fericită. Ron, poţi să mai aduci nişte scaune? 

Barmanul încremenise, în timp ce ştergea un pahar cu o 
cârpă atât de murdară, încât arăta de parcă nu ar fi fost 
spălată niciodată. Probabil că nu îşi mai văzuse niciodată 
hanul atât de plin. 

— Bună, zise Fred, ajungând primul la bar şi numărându- 
şi repede tovarăşii, am vrea... douăzeci şi cinci de Berizero, 
vă rog. 

Barmanul se uită urât la el o clipă, apoi, aruncând cârpa 
deoparte, enervat de parcă ar fi fost întrerupt dintr-o 
acţiune foarte importantă, începu să scoată de sub tejghea 
nişte Berizero pline de praf. 

— Salut, zise Fred, împărțindu-le. Deschideţi buzunarele, 
nu am destui galbeni pentru toate... 

Harry urmări amorţit cum cei din grupul mare şi gălăgios 
îşi luară berile de la Fred şi se căutară în buzunarele 
robelor după monede. Nu îşi imagina de ce veniseră toţi 
aceşti oameni, până când îi trecu prin minte îngrozitorul 
gând că era posibil să se aştepte la un fel de discurs, 
moment în care se întoarse către Hermione. 

— Ce le-ai spus? spuse el pe o voce joasă. La ce se 
aşteaptă? 

— 'Ţi-am zis, nu vor decât să audă ce ai de spus, zise 
Hermione liniştitoare, însă Harry se uită în continuare atât 
de supărat la ea, încât adăugă grăbită: Încă nu trebuie să 
faci nimic, vorbesc eu cu ei mai întâi. 


— Bună, Harry, zise Neville, zâmbind şi aşezându-se vizavi 
de el. 

Harry încercă să-i întoarcă zâmbetul, însă nu vorbi; avea 
gura extrem de uscată. Tocmai îi zâmbise Cho, care apoi 
luase loc în dreapta lui Ron. Prietena ei, care avea părul 
creţ, blond-roşcat, nu zâmbi, ci îi aruncă lui Harry o privire 
complet lipsită de încredere, care îi spuse că, dacă ar fi fost 
după ea, nici nu ar fi fost acolo. 

Cei abia sosiți se aşezară pe perechi sau câte trei în jurul 
lui Harry, Ron şi Hermione. Unii păreau destul de 
entuziasmați, alţii curioşi. Luna Lovegood privea în gol, ca 
în transă. După ce îşi luară toţi scaune, se făcu linişte. Toţi 
ochii erau aţintiţi asupra lui Harry. 

— Ăă... zise Hermione, cu un glas ceva mai subţire decât 
de obicei din cauza emoţiei. Pâi... âă... bună ziua. 

Acum grupul îşi concentră atenţia asupra ei, deşi perechile 
de ochi tot reveneau asupra lui Harry la intervale regulate. 
— Ei bine... ăă... ei bine, ştiţi de ce sunteţi aici. Ăă... păi, 

Harry s-a gândit... adică (Harry îi aruncase o privire 
tăioasă) eu m-am gândit că ar fi bine dacă cei care vor să 
înveţe Apărarea contra Magiei Negre... şi vreau să spun 
chiar să înveţe, ştiţi voi, nu prostiile pe care le face 
Umbridge cu noi... (vocea lui Hermione deveni brusc mult 
mai puternică şi mai încrezătoare)... pentru că nimeni nu ar 
putea să spună că aia este Apărare contra Magiei Negre... 
(„Aşa este”, zise Anthony Goldstein şi Hermione păru 
încurajată)... Păi, m-am gândit că ar fi bine dacă ne-am 
ocupa singuri de această problemă. 

Făcu o pauză, se uită pieziş la Harry şi continuă: 

— Şi prin asta vreau să spun că e bine să învăţăm să ne 
apărăm cum trebuie şi să lăsăm teoriile despre cum se fac 
vrăjile adevărate... 

— Pun pariu că şi tu vrei să treci N. O. V.-ul de Apărare 
contra Magiei Negre, nu? spuse Michael Corner, care o 
privea cu atenţie. 


— Sigur că da, zise Hermione imediat. Însă mai mult decât 
atât, vreau să fiu pregătită cum trebuie pentru apărare 
pentru că... pentru că... 

Trase aer în piept şi încheie: 

— Pentru că s-a întors Lordul Cap-de-Mort. 

Reacţia fu imediată şi previzibilă. Prietena lui Cho ţipă şi 
vărsă Berezero pe ea; Terry Boot se cutremură involuntar; 
Padma Patil tremură, iar Neville scoase un icnet ciudat, pe 
care reuşi să-l transforme în tuse. Însă toţi se uitară fix, 
chiar entuziasmați, la Harry. 

— Păi... cam acesta este planul, spuse Hermione. Dacă 
vreţi să vă alăturaţi nouă, trebuie să hotărâm unde vom... 

— Unde este dovada că s-a întors Ştii-lu-Cine? zise 
jucătorul blond de la Astropufi pe un ton destul de agresiv. 

— Păi, Dumbledore crede - începu Hermione. 

— Vrei să spui că Dumbledore îl crede pe el, spuse băiatul 
blond, făcând un semn cu capul spre Harry. 

— Dar tu cine eşti? spuse Ron, pe un ton destul de 
grosolan. 

— Zacharias Smith, spuse băiatul, şi cred că avem dreptul 
să ştim ce-l face să spună că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine. 

— Ştii, zise Hermione, intervenind repede, de fapt nu ăsta 
este motivul acestei întâlniri... 

— Este în ordine, Hermione, spuse Harry. 

Tocmai îşi dăduse seama de ce veniseră atâţia oameni. S- 
ar fi aşteptat ca Hermione să fi intuit asta. Unii dintre ei - 
poate chiar majoritatea - veniseră sperând să audă 
povestea lui Harry chiar de la sursă. 

— Ce mă face să spun că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine? repetă 
el, privindu-i pe Zacharias drept în ochi. L-am văzut. Dar 
Dumbledore a spus întregii şcoli ce s-a întâmplat anul 
trecut şi, dacă nu l-ai crezut pe el, nu o să mă crezi nici pe 
mine, iar eu nu am de gând să-mi pierd după-amiaza făcând 
muncă de convingere. 

Tot grupul parcă îşi ţinuse respiraţia cât timp vorbise 
Harry. Acesta avea impresia că până şi barmanul asculta. 


Ştergea acelaşi pahar cu cârpa aia jegoasă, mai degrabă 
murdărindu-l. 

Zacharias spuse scurt: 

— Tot ce ne-a zis Dumbledore anul trecut a fost că Cedric 
Diggory a fost omorât de Ştiţi-Voi-Cine şi că tu i-ai adus 
trupul neînsufleţit înapoi la Hogwarts. Nu ne-a dat detalii, 
nu ne-a spus exact cum a fost ucis Diggory, cred că am vrea 
să ştim cu toţii... 

— Dacă ai venit să afli cum este când ucide Cap-de-Mort 
pe cineva, nu te pot ajuta, zise Harry. 

Începea să-şi piardă cumpătul, care oricum era greu de 
stăpânit în ultimele zile. Nu îşi luă ochii de pe chipul agresiv 
al lui Zacharias Smith şi se hotări să nu se uite la Cho. 

— Nu vreau să vorbesc despre Cedric Diggory, bine? Aşa 
că, dacă aţi venit pentru asta, puteţi foarte bine să plecaţi. 

Aruncă o privire supărată spre Hermione. Simţea că totul 
era din vina ei; hotărâse să-l prezinte ca pe un fel de 
ciudăţenie şi desigur că veniseră toţi ca să vadă exact cât 
de stranie îi era povestea. Însă nici unul dintre ei nu se 
ridică, nici măcar Zacharias Smith, deşi continuă să îl 
privească fix pe Harry. 

— Bun, spuse Hermione, având iar vocea puţin mai 
subţire. Deci... după cum vă spuneam... dacă vreţi să 
învăţaţi să vă apăraţi, atunci trebuie să stabilim cum o să 
facem, cât de des o să ne întâlnim şi unde o să... 

— Este adevărat, o întrerupse fata cu coada lungă, 
împletită pe spate, uitându-se la Harry, că poţi să creezi un 
Patronus? 

La auzul acestor cuvinte, grupul fu cuprins de un zumzet 
de interes. 

— Da, spuse Harry precaut. 

— Un Patronus concret? 

Propoziția declanşă ceva în amintirile lui Harry. 

— Ăă... o cunoşti cumva pe doamna Bones? întrebă el. 

Fata zâmbi. 


— Este mătuşa mea, spuse ea. Mă numesc Susan Bones. 
Mi-a vorbit de audierea ta. Deci... este adevărat? Creezi un 
Patronus în formă de cerb? 

— Da, spuse Harry. 

— Harry, pe onoarea mea! zise Lee, profund impresionat. 
N-am ştiut asta niciodată! 

— Mama i-a zis lui Ron să nu le zică altora, spuse Fred, 
zâmbindu-i lui Harry. A spus că oricum atrăgeai destulă 
atenţie. 

— Şi a avut dreptate, murmură Harry, iar câţiva râseră. 
Vrâjitoarea drapată, care stătea singură, se mişcă foarte 
puţin în scaun. 

— Şi ai omorât vasiliscul cu sabia aia din biroul lui 
Dumbledore? întrebă Terry Boot. Asta mi-a zis unul dintre 
portrete când am fost acolo anul trecut... 

— Ăă... da, aşa este, zise Harry. 

Justin Finch-Fletchley fluieră; fraţii Creevey schimbară 
nişte priviri copleşite de admiraţie amestecată cu groază, 
iar Lavender Brown scoase un „Uau!” încet. Acum Harry 
simţea o uşoară căldură în jurul gulerului; se uita hotărât 
oriunde, numai la Cho nu. 

— Şi în primul an, spuse Neville întregului grup, a salvat 
Piatra Filologică... 

— Filozofală, şopti Hermione. 

— Da, mă rog... de Ştiţi-Voi-Cine, încheie Neville. 

Ochii lui Hannah Abbott erau la fel de rotunzi ca nişte 
galioni. 

— Ca să nu mai vorbim, zise Cho (ochii lui Harry zburară 
brusc către ea; fata se uita la el, zâmbind, iar el simţi un 
nod în gât), de toate probele pe care a trebuit să le treacă 
în Turnirul Trivrăjitor de anul trecut... când a înfruntat 
dragoni, oameni ai mării, păianjenul şi multe altele... 

În jurul mesei se auzi un murmur de încuviinţare 
impresionată. Stomacul lui Harry se făcuse ghem. Încerca 
să îşi aranjeze faţa astfel încât să nu pară prea mulţumit de 


sine. Faptul că Cho tocmai îl lăudase făcea să îi fie mult, 
mult mai greu să spună ce îşi jurase că avea să le spună. 

— Fiţi atenţi, zise el, şi toată lumea tăcu imediat, nu... nu 
vreau să pară că fac pe modestul sau ceva de genul ăsta, 
dar... am primit mult ajutor cu toate astea... 

— Cu dragonul în nici un caz, spuse Michael Corner 
imediat. A fost o demonstraţie de zbor cu totul specială... 

— Da, mă rog... spuse Harry, simțind că ar fi fost o prostie 
să îl contrazică. 

— Şi nimeni nu te-a ajutat să scapi de Dementorii ăia astă- 
vară, zise Susan Bones. 

— Nu, zise Harry, nu, bine, ştiu că am făcut şi mici chestii 
fără ajutor, însă ce vreau să vă spun este că... 

— Încerci să te fofilezi ca o nevăstuică şi să nu ne arăţi 
cum se fac toate astea? zise Zacharias Smith. 

— Ştii ceva, spuse Ron tare, înainte ca Harry să vorbească, 
ce-ar fi să taci din gură? 

Poate că Ron fusese foarte afectat mai ales de cuvântul 
„nevăstuică”. În orice caz, acum îl privea pe Zacharias de 
parcă tot ce îşi dorea era să-l bată. Zacharias roşi. 

— Păi, am venit toţi ca să învăţăm şi acum zice că nu poate 
să facă nimic din toate astea, spuse el. 

— Nu a spus asta, se răsti Fred. 

— Vrei să-ţi scoatem noi dopurile din urechi? întrebă 
George, dând la iveală un instrument lung de metal cu un 
aspect letal din una dintre pungile de la magazinul lui 
Zonko. 

— Sau de fapt din oricare altă parte a corpului; nu avem 
preferinţe pentru locul în care înfigem chestia asta, zise 
Fred. 

— Da, mă rog, zise Hermione repede, să trecem peste... 
Ideea este următoarea, suntem toţi de acord că vrem să 
luăm lecţii de la Harry? 

Se iscă un murmur general de încuviinţare. Zacharias îşi 
încrucişă braţele şi nu zise nimic, dar poate că din cauză că 


era prea ocupat să urmărească instrumentul din mâna lui 
Fred. 

— Bine, spuse Hermione, părând uşurată că se stabilise 
ceva. Ei bine, atunci următoarea întrebare este cât de des 
să ne întâlnim. Sinceră să fiu, nu cred că are sens să ne 
vedem mai rar de o dată pe săptămână... 

— Stai puţin, zise Angelina, trebuie să avem grijă să nu 
pice în aceeaşi zi cu antrenamentele noastre de vâjthaţ. 

— Nu, zise Cho, nici cu ale noastre. 

— Nici cu ale noastre, adăugă Zacharias Smith. 

— Sunt sigură că putem să găsim o seară care să ne 
convină tuturor, zise Hermione puţin nerăbdătoare, dar să 
ştiţi, este foarte de important, este vorba despre felul cum 
ne apărăm de Devoratorii lui C-Cap-de-Mort... 

— Bine zis! strigă Ernie Macmillan, la care Harry se 
aşteptase deja să vorbească mai mult. Eu, unul, cred că este 
extrem de important, poate chiar mai important decât tot 
ce facem anul ăsta, chiar dacă se apropie N. O. V-urile! 

Se uită în jur semeţ, de parcă ar fi aşteptat ca unu să 
strige „Ba nu!” Văzând ca nu vorbeşte nimeni, continuă: 

— Eu, unul, nu înţeleg de ce ne-a băgat Ministerul pe gât o 
profesoară atât de inutilă în această perioadă vitală. 
Evident, nu vor să admită întoarcerea Ştiţi-Voi-Cui, dar să 
ne pună o profesoară care face totul ca să ne împiedice să 
folosim vrăjile de apărare... 

— Credem că motivul pentru care Umbridge nu vrea să 
fim pregătiţi la Apărarea contra Magiei Negre, zise 
Hermione, este că... crede, în nebunia ei, că Dumbledore i- 
ar folosi pe elevii şcolii ca pe un fel de armată personală. 
Crede că ne-ar mobiliza împotriva Ministerului. 

Aproape toată lumea păru uluită la auzul acestor cuvinte; 
toată lumea, în afară de Luna Lovegood, care zise tare: 

— Păi, este logic. Până la urmă, şi Cornelius Fudge are 
propria sa armată. 

— Poftim? zise Harry, complet dat peste cap de această 
ultimă informaţie surprinzătoare. 


— Da, are o armată de Heliopaţi, zise Luna cu solemnitate. 

— Nu este adevărat, se răsti Hermione. 

— Ba da, spuse Luna. 

— Ce sunt Heliopaţii? întrebă Neville, părând complet 
derutat. 

— Sunt spirite de foc, zise Luna, căscându-şi ochii 
exoftalmici, astfel încât arăta mai nebună ca niciodată. 
Nişte creaturi mari, înalte, în flăcări, care galopează prin 
lume pârjolind tot ce le iese în... 

— Nu există, Neville, zise Hermione caustic. 

— O, ba da! spuse Luna supărată. 

— Există, dar care este dovada? se răsti Hermione. 

— Sunt o grămadă de relatări ale martorilor oculari. Doar 
pentru că tu eşti atât de îngustă la minte încât trebuie să ţi 
se dea mură în gură înainte să poţi să... 

— Hm, hm, zise Ginny, imitând-o atât de bine pe 
profesoara Umbridge, încât câţiva elevi se uitară în jur 
speriaţi şi apoi râseră. Parcă încercam să hotărâm cât de 
des o să ne întâlnim pentru lecţiile de apărare, nu? 

— Da, spuse Hermione imediat, da, aşa este, ai completă 
dreptate, Ginny. 

— Păi, o dată pe săptămână e bine, zise Lee Jordan. 

— Atâta timp cât... Începu Angelina. 

— Da, da, n-am uitat de vâjthaţ, spuse Hermione pe un ton 
încordat. Păi, mai trebuie să decidem unde o să ne 
întâlnim... 

Asta era ceva mai dificil; tot grupul tăcu. 

— La bibliotecă? sugeră Katie Bell câteva clipe mai târziu. 

— Nu-mi imaginez că doamna Pince o să fie tocmai 
încântată când o să aruncăm blesteme în bibliotecă, zise 
Harry. 

— Poate într-o clasă goală? zise Dean. 

— Da, spuse Ron, McGonagall ar putea să ne lase să ne 
întâlnim în clasa ei, aşa a făcut când s-a antrenat Harry 
pentru Turnir. 


Însă Harry era destul de sigur că McGonagall nu ar fi fost 
la fel de amabilă şi de data aceasta. În ciuda celor spuse de 
Hermione despre cum erau acceptate cercurile de studiu şi 
de teme şcolare, avea un puternic presentiment că acesta 
ar fi fost considerat mult mai dăunător decât celelalte. 

— Da, atunci o să încercăm să găsim un loc, zise 
Hermione. O să vă trimitem tuturor un mesaj când o să ştim 
ora şi locul primei noastre întâlniri. 

Cotrobăi prin geantă, scoase un pergament şi o pană, iar 
apoi ezită, ca şi când şi-ar fi făcut curaj să zică ceva. 

— Cred... cred că toată lumea ar trebui să îşi scrie numele, 
ca să ştim cine a fost aici. Însă de asemenea cred că ar 
trebui să cădem cu toţii de acord că nu o să ne apucăm să 
strigăm în gura mare ce facem. Dacă semnaţi, sunteţi de 
acord să nu îi spuneţi nici lui Umbridge, nici altcuiva ce 
punem la cale. 

Fred întinse mâna după pergament şi semnă vesel, însă 
Harry observă imediat că mai mulţi dintre cei prezenţi nu 
păreau tocmai încântați de perspectiva de a-şi trece numele 
pe listă. 

— Ăă... zise Zacharias rar, în timp ce refuza pergamentul 
pe care încerca să i-l dea George, păi... sunt sigur că o să- 
mi spună Ernie când este întâlnirea. 

Însă Ernie părea şi el să ezite. Hermione îl privi, ridicându- 
şi sprâncenele. 

— Eu... păi, suntem totuşi Perfecţi, izbucni Ernie. Şi dacă 
ar fi găsită lista asta... Vreau să spun că... şi tu ai zis, dacă 
află Umbridge... 

— Ai spus că acest grup e mai important lucru pe care-l 
faci anul ăsta, îi reaminti Harry. 

— Eu - da, zise Ernie, da, chiar cred asta, doar că... 

— Ernie, tu chiar crezi că aş lăsa lista la vedere? zise 
Hermione, făcând încă o încercare. 

— Nu. Nu, sigur că nu, zise Ernie, părând ceva mai puţin 
neliniştit, âă... da, sigur, semnez. 


Nimeni nu mai avu nici o obiecţie după Ernie, deşi Harry o 
văzu pe prietena lui Cho aruncându-i o privire plină de 
reproş înainte să îşi scrie numele. După ce semnă şi ultima 
persoană - Zacharias - Hermione luă pergamentul şi îl puse 
cu grijă în ghiozdan. Acum, în cadrul grupului plutea un 
sentiment ciudat. Era ca şi când ar fi semnat un fel de 
contract. 

— Păi, trece timpul, zise Fred vioi, ridicându-se. George, 
Lee şi cu mine avem de achiziţionat nişte lucruri de natură 
delicată, ne vedem mai târziu. 

Ceilalţi din grup plecară şi ei, câte doi sau câte trei. 

Lui Cho îi luă ceva mai mult timp decât în mod normal să 
îşi închidă geanta înainte să plece, cu coama de păr negru 
şi lung alunecându-i în faţă şi ascunzându-i chipul, dar 
prietena ei stătea alături, cu braţele încrucişate şi 
plescâind, aşa că Cho nu avu de ales şi trebui să plece cu 
ea. În timp ce prietena ei o împingea dincolo de uşă, Cho se 
uită înapoi şi îi făcu cu mâna lui Harry. 

— Ei bine, cred că a fost în regulă, zise Hermione fericită, 
când ea, Harry şi Ron ieşiră din „Capul de mistreţ” în 
lumina orbitoare de afară. 

Harry şi Ron aveau în mână sticlele de Berezero. 

— Tipul ăla, Zacharias, este un idiot, spuse Ron, uitându-se 
urât la silueta lui Smith, care abia se distingea în depărtare. 
— Nici mie nu prea îmi place de el, recunoscu Hermione, 
însă m-a auzit când vorbeam cu Ernie şi cu Hannah la masa 

Astropuifilor şi părea foarte dornic să vină, ce puteam să-i 
spun? Dar de fapt, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine... 
adică, Michael Corner şi prietenii lui nu ar fi venit, dacă nu 
ar fi fost prietenul lui Ginny... 

Ron, care îşi băuse ultimele picături din sticla sa de 
Berezero, se înecă şi îşi scuipă lichidul pe haine. 

— Prietenul CUI? izbucni el exasperat, cu urechile 
semănându-i acum cu nişte fâşii de carne macră. Este 
prietena... sora mea iese cu... cum adică, Michael Corner? 


— Păi, cred că de asta au venit el şi prietenii lui... mă rog, 
este evident că sunt interesaţi să înveţe să se apere, dar, 
dacă Ginny nu i-ar fi zis lui Michael ce se întâmplă... 

— Când s-a... de când €...? 

— S-au întâlnit la balul de Crăciun şi sunt împreună de la 
sfârşitul anului trecut, zise Hermione calmă. 

Ajunseseră pe strada principală, iar ea se opri în faţa 
magazinului „Penele lui Scrivenshaft”, unde erau 
prezentate nişte frumoase pene de scris de fazan în vitrină. 

— Hmm... nu mi-ar strica o pană nouă. 

Intră în magazin. Harry şi Ron o urmară. 

— Care din ei era Michael Corner? întrebă Ron furios. 

— Cel brunet, spuse Hermione. 

— Nu mi-a plăcut de el, spuse Ron imediat. 

— Ce surpriză, spuse Hermione în şoaptă. 

— Dar, zise Ron, ţinându-se după Hermione pe lângă un 
rând lung de pene în vase de aramă, credeam că lui Ginny îi 
plăcea de Harry! 

Hermione se uită la el oarecum cu milă şi clătină din cap. 

— Lui Ginny i-a plăcut de Harry, dar a renunţat la el cu 
luni în urmă. Nu că n-ar ţine la tine, desigur, adăugă ea 
amabilă pentru Harry, în timp ce examina o pană lungă, 
negru cu auriu. 

Harry, care încă se gândea la semnul pe care i-l făcuse Cho 
cu mâna la despărţire, nu considera subiectul acesta la fel 
de interesant ca Ron, care pur şi simplu tremura de 
indignare, însă îl făcu să-şi dea seama de ceva ce nu 
realizase până atunci. 

— Deci, de asta a început să vorbească? o întrebă el pe 
Hermione. De obicei nu vorbea niciodată de faţă cu mine. 

— Exact, zise Hermione. Da, cred că o să mi-o iau pe 
asta... 

Se duse la tejghea şi plăti cincisprezece sicii şi doi cnuţi, 
cu Ron după ea. 

— Ron, spuse ea cu severitate când se întoarse şi îl calcă, 
exact de asta nu ţi-a spus Ginny că se vede cu Michael, ştia 


că o să reacţionezi în halul ăsta. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu mai insista. 

— Ce vrei să spui? Cine, cum a reacţionat? Eu nu insist 
deloc... 

Dar Ron continuă să bombăne în şoaptă pe tot drumul pe 
stradă. 

Hermione îşi dădu ochii peste cap spre Harry şi apoi spuse 
în şoaptă, în timp ce Ron încă mormăia blesteme la adresa 
lui Michael Corner: 

— Şi, apropo de Michael şi Ginny... cum e cu Cho şi cu 
tine? 

— Ce vrei să spui? zise Harry repede. 

Era ca şi când în interiorul lui s-ar fi strâns un cazan cu 
apă fierbinte; avea o senzaţie arzătoare, care îi făcea faţa 
să îl usture în aerul rece... Fusese atât de evident? 

— Păi, zise Hermione, zâmbind uşor, pur şi simplu nu 
putea să-şi dezlipească ochii de pe tine, nu-i aşa? 

Harry nu mai apreciase niciodată până atunci exact cât 
era de frumos la Hogsmeade. 

CAPITOLUL XVII. 

DECRETUL EDUCAŢIONAL NUMĂRUL DOUĂZECI ŞI 
PATRU. 

Harry se simţi mai fericit în restul sfârşitului de săptămână 
decât fusese tot semestrul. El şi Ron îşi petrecură cea mai 
mare parte a zilei de duminică făcându-şi temele din urmă 
şi, deşi nu se putea spune că, era distractiv, ultima explozie 
a soarelui de toamnă persistă, aşa că în loc să stea cocoşaţi 
la nişte mese în camera de zi, îşi luară de lucru afară şi se 
aşezară la umbra unui mesteacăn mare de pe marginea 
lacului. Hermione, care bineînţeles că era la zi cu toate 
temele, luă cu ea un nou ghem de lână şi îşi vrăji andrelele, 
astfel încât acestea se mişcau şi ţăcăneau suspendate în aer 
lângă ea, făcând alte pălării şi fulare. 

Faptul că făceau ceva pentru a se opune lui Umbridge şi 
Ministerului, şi că era un membru cheie al răzvrătirii, îi 
dădea lui Harry un sentiment de imensă satisfacţie. 


Continua să retrăiască în minte întâlnirea de sâmbătă: toţi 
acei oameni care veniseră la el să-i înveţe Apărarea contra 
Magiei Negre... expresiile de pe feţele lor când auziseră de 
unele lucruri pe care le făcuse... şi Cho, care îl lăudase 
pentru cum se descurcase la Turnirul Trivrăjitor - ştiind că 
toţi acei oameni nu îl considerau o ciudăţenie mincinoasă, ci 
o persoană demnă de admiraţie; fu atât de remontat, încât 
luni dimineaţă încă era vesel, în ciuda apropierii iminente a 
orelor care îi plăceau cel mai puţin. 

EI şi Ron coborâră din dormitor, discutând despre ideea 
Angelinei de a lucra la o manevră nouă, numită „agaţă- 
prinde-rostogoleşte”, din timpul antrenamentului de vâjthaţ 
din ziua aceea, şi abia când ajunseră în mijlocul camerei de 
zi însorite observară elementul nou care atrăsese deja 
atenţia unui mic grup de persoane. 

Pe avizierul Cercetaşilor fusese prins un anunţ mare; atât 
de mare, încât le acoperea pe toate celelalte - lista cu 
cărţile de vânzare la mâna a doua, lista cu regulile şcolii, 
reamintite de Argus Filch, orarul de antrenamente al 
echipei de vâjthaţ, propunerile de schimb ale unor anumite 
poze din broscuţele de ciocolată cu altele, ultimul anunţ al 
fraţilor Weasley pentru experimente, datele sfârşiturilor de 
săptămână în Hogsmeade şi anunţurile de obiecte pierdute 
sau găsite. Noul anunţ era tipărit cu litere mari, negre, şi 
avea un sigiliu cu un aspect foarte oficial în partea de jos, 
lângă o semnătură îngrijită şi înflorată. 

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA 
HOGWARIS. 

Toate organizaţiile, societăţile, echipele, grupurile şi 
cluburile elevilor sunt din acest moment desfiinţate. 

O organizaţie, societate, echipă, un grup sau un club este 
definit(ă) ca o întâlnire între trei sau mai mulţi elevi la 
intervale stabilite. 

Permisiunea de reînfiinţare poate fi obţinută de la Marele 
Inchizitor. 

(Doamna profesoară Umbridge). 


Nu poate exista nici o organizaţie, societate, echipă, grup 
sau club fără ştiinţa şi aprobarea Marelui Inchizitor. 

Orice elev dovedit că a format sau a făcut parte dintr-o 
organizaţie, societate, echipă, grup sau club care nu a fost 
aprobat de Marele Inchizitor va fi exmatriculat. 

Cele de sus sunt conforme Decretului Educaţional 
Numărul Douăzeci şi Patru. 

Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor. 

Harry şi Ron citiră anunţul peste capetele unor elevi 
neliniştiţi din anul doi. 

— Asta înseamnă că o să desființeze clubul nostru de 
Gobstones? îl întrebă unul din ei pe un prieten. 

— Nu cred că o să aveţi probleme cu Gobstones, zise Ron 
sumbru, făcându-i pe elevul din anul doi să tresară. Însă nu 
cred că o să fim şi noi la fel de norocoşi, ce zici? îl întrebă el 
pe Harry, în timp ce cei din anul doi plecară grăbiţi. 

Harry reciti anunţul. Fericirea care îl cuprinsese începând 
de sâmbătă dispăruse. Stomacul îi zvâcnea de supărare. 

— Nu este o coincidenţă, spuse el, încleştându-şi pumnii. 
Ştie. 

— Nu are cum, zise Ron imediat. 

— În hanul acela au fost oameni care au tras cu urechea. 
Şi hai să recunoaştem, nu ştim în câţi dintre cei care au 
apărut putem avea încredere... oricare dintre ei ar fi putut 
să se ducă şi să-i spună lui Umbridge... 

Şi el, care avusese impresia că îl credeau, că îl admirau... 
— Zacharias Smith! zise Ron imediat, dându-şi cu pumnul 
în palmă. Sau... mi s-a părut că şi Michael Corner ăla avea o 

privire cam şmecheră... 

— Mă întreb dacă a aflat Hermione, zise Harry, 
întorcându-se să se uite la uşa care ducea spre 
dormitoarele fetelor. 

— Hai să mergem să-i spunem, zise Ron. 

O luă la fugă, deschise uşa şi începu să urce scara în 
spirală. Ajunse la a şasea treaptă când se auzi un sunet 
răsunător ca un claxon şi treptele se topiră unele în altele, 


formând un tobogan de piatră lung şi uniform ca o rampă. 
Pentru o fracțiune de secundă, Ron încercă să fugă în 
continuare, dând energic din mâini ca o moară de vânt, însă 
apoi căzu pe spate şi alunecă extrem de repede pe 
toboganul nou-creat, oprindu-se întins pe spate la 
picioarele lui Harry. 

— Ăă... nu cred că avem voie în dormitoarele fetelor, spuse 
Harry, ridicându-l pe Ron în picioare şi încercând să nu 
râdă. 

Două fete din anul patru alunecară vesele în viteză pe 
toboganul de piatră. 

— 0oo, cine a încercat să urce? chicotiră ele fericite, 
ridicându-se dintr-o săritură şi privindu-i cercetător pe 
Harry şi Ron. 

— Eu, zise Ron, care era încă destul de răvăşit. Nu mi-am 
dat seama că o să se întâmple aşa ceva. Este nedrept! 
adăugă el către Harry, în timp ce fetele ieşeau pe gaura 
tabloului, chicotind în continuare cu poftă. Hermione are 
voie în dormitorul nostru, atunci noi de ce nu...? 

— Păi, este o regulă de modă veche, spuse Hermione, care 
tocmai alunecase frumos în faţa lor pe un covor şi acum se 
ridica, însă în Hogwarts: o istorie scrie că fondatorii au 
crezut că fetele erau mai de încredere decât băieţii. 
Oricum, de ce ai vrut să urci? 

— Ca să te văd... uite! zise Ron, trăgând-o spre avizier. 

Ochii lui Hermione parcurseră repede anunţul. Expresia 
de pe chipul ei deveni de piatră. 

— Trebuie să-i fi zis cineva! spuse Ron mânios. 

— Nu se poate, zise Hermione pe o voce joasă. 

— Eşti tare naivă, zise Ron, crezi că doar pentru că tu eşti 
cinstită şi demnă de încredere... 

— Nu, nu se poate, pentru că, am aruncat un blestem pe 
bucata de pergament pe care am semnat-o cu toţii, zise 
Hermione sumbru. Crede-mă, dacă s-a apucat cineva şi i-a 
zis lui Umbridge, o să ştim exact cine a fost şi o să-i pară 
foarte rău. 


— Ce o să păţească? zise Ron entuziasmat. 

— Păi, spuse Hermione, hai să zicem că, pe lângă ce or să 
aibă ei, acneea lui Eloise Midgeon o să pară nişte pistrui 
drăguţi. Hai să mergem la micul dejun şi să vedem ce zic 
ceilalţi... Oare a fost afişat în toate casele? 

Imediat cum intrară în Marea Sală îşi dădură seama că 
anunţul lui Umbridge nu apăruse doar în Turnul 
Cercetaşilor. În sală era o gălăgie de o intensitate stranie şi 
o mişcare mai energică decât de obicei, în timp ce oamenii 
se aşezau şi se ridicau de la mese, discutând despre ce 
citiseră. Harry, Ron şi Hermione abia luaseră loc, când 
Neville, Dean, Fred, George şi Ginny se aruncară asupra 
lor. 

— Aţi văzut? 

— Credeţi că ştie? 

— Ce o să facem? 

Toţi îl priviră pe Harry. Acesta se uită în jur, ca să fie sigur 
că nu era nici un profesor prin apropiere. 

— O s-o facem oricum, bineînţeles, spuse el încet. 

— Ştiam eu că asta o să zici, spuse George, zâmbind şi 
bătându-i pe umăr pe Harry. 

— Şi Perfecţii? zise Fred, uitându-se întrebător la Ron şi 
Hermione. 

— Sigur că da, spuse Hermione calmă. 

— Uitaţi, vin Ernie şi Hannah Abbot, zise Ron, uitându-se 
peste umăr. Plus tipii ăia de la Ochi-de-Şoim şi Smith... şi n- 
are nimeni acnee. 

Hermione păru alarmată. 

— Lasă acneea, idioţii nu pot să vină aici acum, ar părea 
extrem de suspect - staţi jos! le spuse ea cu fermitate lui 
Ernie şi Hannah, făcându-le semn disperată să se întoarcă 
la masa Astropufilor. Mai târziu! Vorbim - mai - târziu! 

— Mă duc să-i spun lui Michael, zise Ginny nerăbdătoare, 
ridicându-se grăbită, ce prost, zău aşa... 

Se îndreptă repede către masa Ochilor-De-Şoim, iar Harry 
se uită după ea. Cho nu stătea foarte departe, vorbea cu 


prietena ei cu părul creţ, pe care o adusese cu ea la „Capul 
de mistreţ”. Oare avea să se sperie de Umbridge şi să nu 
mai vină la întâlniri? 

Însă repercusiunile complete ale anunţului nu se făcură 
simţite până când fură pe punctul să iasă din Marea Sală şi 
să se ducă la Istoria Magiei. 

— Harry! Ron! 

Era Angelina, care se apropia în grabă, părând disperată. 

— Este în ordine, spuse Harry încet, când ea ajunse destul 
de aproape ca să-l audă. loto să... 

— Îţi dai seama că asta include şi vâjthaţul? spuse 
Angelina peste el. Trebuie să mergem şi să-i cerem voie să 
reînfiinţăm echipa Cercetaşilor! 

— Poftim? zise Harry. 

— Nu se poate, spuse Ron, îngrozit. 

— Aţi citit anunţul, menţionează şi echipele! Aşa că, Harry, 
fii atent... Îţi spun pentru ultima oară... te rog, te rog să nu 
îţi pierzi cumpătul cu Umbridge din nou, sau s-ar putea să 
nu ne mai lase să jucăm! 

— Bine, bine, zise Harry, dat fiind că Angelina arăta de 
parcă mai avea puţin şi plângea. Nu-ţi face griji, o să fiu 
cuminte... 

— Pun pariu că Umbridge e la Istoria Magiei, spuse Ron 
sumbru, când porniră către cursul lui Binns. Încă nu a venit 
în inspecţie la Binns... Pariez pe cât vreţi că-i acolo... 

Însă se înşelase; singurul profesor prezent când intrară 
era profesorul Binns, plutind la câţiva centimetri deasupra 
scaunului, ca de obicei, şi pregătindu-se să îşi continue 
zumzăitul monoton despre războaiele uriaşilor. În ziua 
aceea, Harry nici măcar nu încercă să fie atent la ce 
spunea; mâzgăli la întâmplare pe pergament ignorând 
coatele şi privirile mustrătoare ale lui Hermione, până când 
o lovitură în coaste deosebit de dureroasă îl făcu să-şi ridice 
privirea supărat. 

— Ce e? 


Ea arătă spre fereastră. Harry se uită în jur. Hedwig era 
aşezată pe pervazul îngust, privindu-i prin geamul gros, cu 
o scrisoare legată de picior. Harry nu înţelegea; tocmai 
fuseseră la micul dejun, de ce Dumnezeu nu îi dăduse 
scrisoarea atunci, ca de obicei? Mulţi dintre ceilalţi colegi ai 
săi arătau şi ei cu degetul spre Hedwig. 

— Ah, întotdeauna mi-a plăcut bufnița asta, este tare 
frumoasă, o auzi Harry pe Lavender şoptindu-i lui Parvati. 

Se uită la profesorul Binns, care îşi citea în continuare 
notițele, la fel de senin şi fără să ştie că elevii erau chiar mai 
puţin atenţi decât de obicei. Harry se ridică în tăcere de pe 
scaun, se ghemui şi se duse grăbit de-a lungul şirului până 
la fereastră, unde împinse zăvorul şi o deschise foarte încet. 

Se aşteptase ca Hedwig să întindă piciorul, pentru ca el să 
poată lua scrisoarea, şi apoi să zboare către culcuşul 
bufniţelor, însă în clipa în care deschise fereastra destul de 
larg, ea intră repede, ciripind a jale. Harry închise 
fereastra, aruncându-i o privire neliniştită profesorului 
Binns, se lăsă iar în jos şi se întoarse repede la locul lui, cu 
Hedwig pe umăr. Se aşeză, o luă pe Hedwig în poală şi dădu 
să desfacă scrisoarea pe care o avea legată de picior. 

Abia atunci îşi dădu seama că penele lui Hedwig erau 
zbârlite într-un mod ciudat; unele erau curbate în direcţia 
greşită, iar o aripă stătea într-un unghi nefiresc. 

— E rănită! şopti Harry, coborându-şi capul deasupra ei. 
Hermione şi Ron se aplecară spre el, Hermione chiar îşi 
puse pana deoparte. 

— Uite... a păţit ceva la aripă... 

Hedwig tremura; când Harry încercă să îi atingă aripa, 
tresări puţin, înfoindu-se de parcă s-ar fi umflat, şi îl privi cu 
Teproş. 

— Domnule profesor Binns, zise Harry tare, şi toţi cei din 
clasă se întoarseră să se uite la el. Nu mă simt bine. 

Profesorul Binns îşi ridică privirea de pe notițe, părând 
uimit, ca întotdeauna, să descopere camera din faţa lui 
plină de elevi. 


— Nu te simţi bine? repetă el nesigur. 

— Câtuşi de puţin, spuse Harry hotărât, ridicându-se în 
picioare, cu Hedwig ascunsă la spate. Cred că trebuie să mă 
duc în aripa spitalului. 

— Da, zise profesorul Binns, evident nedumerit. Da... da, 
aripa spitalului... bine, du-te, Perkins... 

După ce ieşi din clasă, Harry o puse pe Hedwig înapoi pe 
umăr şi străbătu repede holul, oprindu-se ca să se 
gândească doar când ajunse departe de uşa lui Binns. 
Prima persoană la care s-ar fi gândit să o vindece pe 
Hedwig ar fi fost Hagrid, desigur; însă, având în vedere că 
habar nu avea unde era Hagrid, nu îi mai rămânea decât să 
o găsească pe profesoara Grubbly-Plank şi să spere că îl va 
ajuta. 

Se uită pe fereastră la terenul bătut de vijelie şi pustiu. Nu 
era nici urmă de ea pe lângă coliba lui Hagrid; dacă nu 
preda, probabil că era în cancelarie. Începu să coboare 
scările, cu Hedwig ciripind slăbită, în timp ce i se balansa 
pe umăr. 

Uşa cancelariei era flancată de două himere. Când Harry 
se apropie, una dintre ele cârâi: 

— Ar trebui să fii la ore, tipule. 

— Este o urgenţă, zise Harry scurt. 

— 0ooo, o urgenţă, da? spuse cealaltă himeră pe o voce 
subţire. Păi, asta ne-a lăsat fără replică, nu? 

Harry bătu la uşă. Auzi paşi, apoi uşa se deschise şi el se 
trezi faţă-n faţă cu profesoara McGonagall. 

— Doar nu ai primit o altă detenţie! zise ea imediat, cu 
lentilele dreptunghiulare scânteindu-i ameninţător. 

— Nu, doamnă profesoară! zise Harry grăbit. 

— Atunci, de ce nu eşti la ore? 

— Se pare că este o urgenţă, zise mieros a doua himeră. 

— O caut pe doamna profesoară Grubbly-Plank, îi explică 
Harry. Este vorba de bufnița mea, este rănită. 

— Bufniţă rănită, ai zis? 


Profesoara Grubbly-Plank apăru lângă umărul profesoarei 
McGonagall, fumând pipă şi ţinând în mână un exemplar 
din Profetul zilei. 

— Da, spuse Harry, ridicând-o pe Hedwig cu grijă de pe 
umăr, a apărut după celelalte bufniţe de la poşta de 
dimineaţă şi are ceva la aripă, uitaţi... 

Profesoara Grubbly-Plank strânse pipa cu hotărâre între 
dinţi şi o luă pe Hedwig de la Harry, în timp ce profesoara 
McGonagall o urmărea. 

— Hmm, zise profesoara Grubbly-Plank, mişcându-i-se 
puţin pipa în timp ce vorbea. Se pare că a atacat-o cineva. 
Însă nu-mi dau seama ce ar fi putut să fie. Thestralii atacă 
uneori şi păsări, desigur, însă Hagrid i-a dresat foarte bine 
pe Thestralii de la Hogwarts să nu se atingă de bufniţe. 

Harry nu ştia şi nici nu îi păsa ce erau Thestralii; nu vroia 
să ştie decât că Hedwig avea să se facă bine. Profesoara 
McGonagall, însă, se uită tăios la Harry şi zise: 

— Potter, ştii cât a călătorit bufnița aceasta? 

— Ăă, spuse Harry. Vine de la Londra, cred. 

Îi întâlni privirea pentru o clipă şi ştiu, după modul în care 
i se uniră sprâncenele la mijloc, că înţelesese că „Londra” 
însemna „ Casa Cumplită, numărul doisprezece.” 

Profesoara Grubbly-Plank scoase un monoclu dintr-un 
buzunar interior al robei şi şi-l puse la ochi, pentru a 
examina îndeaproape aripa lui Hedwig. 

— Cred că aş putea rezolva problema dacă o laşi la mine, 
Potter, zise ea. 

— În orice caz, nu are voie să zboare la distanţe mari timp 
de câteva zile. 

— Ăă... sigur... mulţumesc, zise Harry, exact când sună de 
ieşire. 

— Pentru puţin, spuse profesoara Grubbly-Plank pe un ton 
aspru, întorcându-se în cancelarie. 

— Stai puţin, Wilhelmina! zise profesoara McGonagall. 
Scrisoarea lui Potter! 


— A, da! spuse Harry, care uitase pentru o clipă de 
pergamentul legat de piciorul lui Hedwig. 

Profesoara Grubbly-Plank i-l dădu şi apoi dispăru în 
cancelarie ţinând-o în braţe Hedwig, care se uita la Harry 
de parcă nu îi venea să creadă că o dădea aşa. Simţindu-se 
puţin vinovat, acesta vru să plece, dar profesoara 
McGonagall îl chemă înapoi. 

— Potter! 

— Da, doamnă profesoară McGonagall? 

Se uită într-o parte şi în alta a holului; veneau elevi din 
ambele părţi. 

— "Ţine minte, zise ea încet grăbită, cu ochii pe sulul de 
pergament din mâna lui, că liniile de comunicaţie spre şi 
dinspre Hogwarts ar putea fi urmărite, da? 

— Eu... spuse Harry, dar şuvoiul de elevi care curgea de-a 
lungul holului aproape că îl ajunsese din urmă. 

Profesoara McGonagall îi făcu un mic semn cu capul şi se 
întoarse în cancelarie, lăsându-l acolo pe Harry, care fu luat 
de curent şi dus în curte. Îi zări pe Ron şi pe Hermione 
stând deja adăpostiţi într-un colţ, cu gulerele ridicate 
împotriva vântului. Harry desfăcu sulul, în timp ce se 
îndrepta grăbit spre ei, şi descoperi cinci cuvinte scrise de 
Sirius: 

Azi, acelaşi loc, aceeaşi oră. 

— Hedwig e bine? întrebă Hermione neliniştită, în clipa 
când Harry ajunse destul de aproape ca să o audă. 

— Unde ai dus-o? întrebă Ron. 

— La Grubbly-Plank, zise Harry. Şi m-am întâlnit cu 
McGonagall... Fiţi atenţi... 

Şi le povesti ce spusese profesoara McGonagall. Spre 
uimirea lui, nici unul dintre ei nu păru şocat. Din contră, 
schimbară nişte priviri pline de înţeles. 

— Ce e? spuse Harry, uitându-se când la Ron, când la 
Hermione. 

— Păi, tocmai îi ziceam lui Ron... dacă a încercat cineva să 
o intercepteze pe Hedwig? Adică, până acum nu a mai fost 


rănită niciodată pe parcursul unui zbor, nu-i aşa? 

— De fapt, de la cine este scrisoarea? întrebă Ron, luând 
mesajul de la Harry. 

— De la Snuffles, spuse Harry încet. 

— Acelaşi loc, aceeaşi oră?” Se referă la focul din camera 
de zi? 

— Evident, spuse Hermione, citind şi ea mesajul şi părând 
îngrijorată. Tot ce sper este că nu a mai citit-o şi altcineva... 
— Însă era sigilată cum trebuie, zise Harry, încercând să 
se convingă în acelaşi timp şi pe el. Şi nimeni nu ar înţelege 
ce înseamnă, dacă nu ar şti că am mai vorbit cu el înainte, 

nu-i aşa? 

— Nu ştiu, spuse Hermione neliniştită, aruncându-şi 
ghiozdanul pe umăr când sună iar clopoţelul, nu ar fi foarte 
greu să sigileze pergamentul la loc prin magie... lar dacă 
este urmărită Reţeaua Zvrr... chiar nu pot să-mi dau seama 
cum am putea să-l avertizăm să nu vină fără să fim şi de 
data asta interceptaţi! 

Coborâră treptele către celule târşâindu-şi picioarele 
către ora de Poţiuni şi cufundaţi în gânduri, însă când 
ajunseră la capătul scărilor fură treziţi la realitate de vocea 
lui Draco Reacredință, care stătea chiar în faţa clasei lui 
Plesneală, fluturând o bucată de pergament cu aspect 
oficial şi vorbind mult mai tare decât era cazul, ca să-i poată 
auzi fiecare cuvânt. 

— Da, Umbridge i-a dat echipei de vâjthaţ a Viperinilor 
permisiunea de a continua imediat să joace, m-am dus să 
vorbesc cu ea la prima oră. Nici n-a durat mult, adică, îl ştie 
foarte bine pe tata, el trece tot timpul pe la Minister... o să 
fie interesant să vedem dacă o să li se permită şi 
Cercetaşilor să joace în continuare, nu-i aşa? 

— Nu spuneţi nimic, îi imploră şoptit Hermione pe Harry şi 
Ron, care îl priveau pe Reacredință cu chipurile împietrite 
şi pumnii încleştaţi. Asta vrea. 

— Adică, spuse Reacredință, ridicând vocea încă puţin, cu 
ochii cenuşii scânteind răuvoitor spre Harry şi Ron, dacă 


este o problemă de influenţă la Minister, nu prea cred că au 
şanse... Din câte zice tata, de ani de zile caută o scuză să-l 
concedieze pe Arthur Weasley... lar cât despre Potter... tata 
spune că nu este decât o problemă de timp până când o să-l 
expedieze Ministerul la Sf. Mungo... se pare că au o secţie 
specială pentru cei cărora le-a fost zăpăcit creierul prin 
magie. 

Reacredință făcu o mutră caraghioasă, cu maxilarul 
atârnându-i şi dând ochii peste cap. Crabbe şi Goyle 
scoaseră hohotele lor obişnuite de râs; Pansy Parkinson icni 
de bucurie. 

Ceva se lovi cu putere de umărul lui Harry, dându-l la o 
parte. O fracțiune de secundă mai târziu, îşi dădu seama că 
era Neville, care tocmai trecuse furios pe lângă el, 
îndreptându-se direct spre Reacredință. 

— Neville, nu! 

Harry făcu un salt înainte şi îl prinse pe Neville de robă; 
Neville se luptă cu disperare, vânturându-şi pumnii şi 
încercând cu orice preţ să ajungă la Reacredință, care păru 
extrem de şocat pentru o clipă. 

— Ajută-mă! îi strigă Harry lui Ron, reuşind să treacă un 
braţ în jurul gâtului lui Neville şi să îl târască înapoi, 
departe de Viperini. 

Crabbe şi Goyle îşi flexau muşchii braţelor, în timp ce se 
aşezau în faţa lui Reacredință, gata de luptă. Ron îl apucă 
pe Neville de mâini şi, împreună cu Harry, reuşi să-l aducă 
înapoi în rândul Cercetaşilor. Neville avea faţa roşie ca 
focul; strânsoarea lui Harry în jurul gâtului îl făcea greu de 
înţeles, însă reuşi să bâiguie nişte cuvinte. 

— Nu... amuzant... nu mă... Mungo... Îiarăt... eu... 

Uşa celulei se deschise. Plesneală apăru în prag. Ochii săi 
întunecaţi scrutară rândul Cercetaşilor până în dreptul lui 
Harry şi Ron, care se luptau cu Neville. 

— Potter, Weasley, Poponeaţă, vă bateţi? vorbi Plesneală cu 
o voce rece, batjocoritoare. Zece puncte pierdute de 


Cercetaşi. Potter, dă-i drumul lui Poponeaţă, sau te paşte 
detenţia. Toată lumea, înăuntru. 

Harry îi dădu drumul lui Neville, care rămase pe loc, 
gâfâind şi uitându-se urât la el. 

— A trebuit să te opresc, zise Harry, ridicându-şi 
ghiozdanul. Crabbe şi Goyle te-ar fi făcut bucăţi. 

Neville nu spuse nimic; îşi înşfăcă ghiozdanul şi intră 
supărat în celulă. 

— Ce a fost asta, zise Ron rar, în timp ce îl urmau pe 
Neville, pentru numele lui Merlin? 

Harry nu răspunse. Ştia exact de ce lui Neville îi era foarte 
greu să audă de oamenii care erau în spitalul Sf. Mungo din 
cauza unor afecţiuni magice la creier, însă îi jurase lui 
Dumbledore că nu va dezvălui nimănui secretul băiatului. 
Nici măcar Neville nu ştia că Harry era la curent. 

Harry, Ron şi Hermione se aşezară la locurile lor obişnuite 
din fundul clasei, îşi scoaseră pergamentele, penele şi 
exemplarele cărţii O sută de plante şi ciuperci magice. Cei 
din jurul lor vorbeau în şoaptă despre ce făcuse Neville, 
dar, când Plesneală închise uşa celulei cu un zgomot 
răsunător, toată lumea amuţi. 

— Observaţi, zise Plesneală pe tonul său jos şi ironic, că 
astăzi avem un oaspete. 

Făcu un semn către colţul întunecat al celulei şi Harry o 
văzu pe profesoara Umbridge stând acolo, cu clipboard-ul 
pe genunchi. Se uită pieziş la Ron şi Hermione, cu 
sprâncenele ridicate. Plesneală şi Umbridge, cei doi 
profesori pe care îi detesta cel mai mult. Îi era greu să se 
hotărască pe care dintre ei îşi dorea să-l vadă triumfând 
asupra celuilalt. 

— Azi vom continua cu Soluţia Întăritoare. Veţi găsi 
amestecurile la fel cum le-aţi lăsat lecţia trecută; dacă au 
fost făcute corect, trebuie să se fi maturat bine în timpul 
week-end-ului. Aveţi instrucţiunile - flutură iar bagheta - pe 
tablă. Continuaţi. 


Profesoara Umbridge petrecu prima jumătate de oră 
luând notițe în colţul ei. Harry era foarte nerăbdător să o 
vadă punându-i întrebări lui Plesneală; atât de nerăbdător, 
încât deveni din nou neglijent cu poţiunea. 

— Sânge de salamandră, Harry! gemu Hermione, 
apucându-l de încheietură ca să-l împiedice să adauge 
ingredientul greşit pentru a treia oară, nu suc de rodii! 

— Da, spuse Harry vag, lăsând sticla jos şi continuând să 
se uite spre colţ. 

Umbridge tocmai se ridicase. 

— Ha, zise el încet, în timp ce ea se plimba printre două 
rânduri de mese către Plesneală, care era aplecat peste 
ceaunul lui Dean Thomas. 

— Ei bine, elevii par să fie destul de avansați pentru 
nivelul lor, zise ea vioi din spatele lui Plesneală. Deşi nu sunt 
foarte sigură că este bine faptul că le predaţi o poţiune ca 
Soluţia Întăritoare. Cred că Ministerul ar prefera să fie 
eliminată din programă. 

Plesneală se ridică încet şi se întoarse spre ea. 

— Ia spuneţi... de cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă 
ea, cu pana pe clipboard. 

— De paisprezece ani, răspunse Plesneală. 

Avea o expresie impenetrabilă. Harry, privindu-i cu atenţie, 
mai puse câteva picături în poţiune; aceasta şuieră 
ameninţător şi se făcu din turcoaz portocalie. 

— Aţi candidat întâi pentru postul de profesor de Apărare 
contra Magiei Negre, dacă nu mă înşel? îl întrebă 
profesoara Umbridge pe Plesneală. 

— Da, spuse Plesneală încet. 

— Însă aţi eşuat? 

Plesneală strânse din buze. 

— Evident. 

Profesoara Umbridge mâzgăli ceva pe clipboard. 

— Şi cred că aţi candidat în mai multe rânduri pentru 
postul de la Apărarea contra Magiei Negre de când aţi 
devenit profesor în această şcoală, dacă nu mă înşel? 


— Da, spuse Plesneală încet, abia mişcându-şi buzele şi 
părând foarte supărat. 

— Bănuiţi cumva de ce Dumbledore a refuzat sistematic să 
vă numească în acest post? întrebă Umbridge. 

— Vă sugerez să îl întrebaţi pe el, zise Plesneală repezit. 

— O, aşa voi face, zise profesoara Umbridge cu un zâmbet 
dulce. 

— Să înţeleg că este ceva important? întrebă Plesneală, cu 
ochii săi negri întredeschişi. 

— O, da, zise profesoara Umbridge, da, Ministerul doreşte 
să înţeleagă... ăă... trecutul profesorilor până în cele mai 
mici detalii. 

Se îndepărtă, se duse la Pansy Parkinson şi începu să îi 
pună întrebări despre orele de curs. Plesneală se uită la 
Harry şi pentru o clipă li se întâlniră privirile. Harry îşi 
cobori repede privirea spre poţiunea care acum se închega 
într-un mod îngrozitor şi emana un miros puternic de 
cauciuc ars. 

— lar nu primeşti note, Potter, spuse Plesneală cu răutate, 
golind ceaunul lui Harry cu o mişcare de baghetă. Îmi vei 
scrie un eseu despre compoziţia corectă a acestei poţiuni, 
arătând unde şi de ce ai greşit. Îl vei preda data viitoare, ai 
înţeles? 

— Da, spuse Harry furios. 

Plesneală le dăduse deja teme şi în seara aceea avea 
antrenament de vâjthaţ; asta însemna alte nopţi nedormite. 
Habar n-avea cum de se trezise fericit în dimineaţa aceea. 
Acum nu simţea decât o dorinţă arzătoare ca ziua să se 
termine. 

— Poate că nu mă duc la Previziuni despre Viitor, spuse el 
sumbru, în timp ce stăteau în curte după prânz, cu vântul 
mişcându-le poalele robelor şi borurile pălăriilor. O să mă 
prefac că sunt bolnav şi o să scriu eseul pentru Plesneală, 
ca să nu mai trebuiască să stau treaz aproape toată 
noaptea. 


— Trebuie să te duci la Previziuni despre Viitor, zise 
Hermione cu severitate. 

— Auzi cine vorbeşte, tu ai renunţat la Previziuni despre 
Viitor, o urăşti pe Trelawney! spuse Ron indignat. 

— Nu o urăsc, spuse Hermione cu superioritate. Pur şi 
simplu cred că este o profesoară îngrozitoare şi că de fapt e 
o escroacă bătrână. Dar Harry a lipsit deja de la Istoria 
Magiei şi nu cred ar trebui să mai piardă încă o oră! 

Era prea mult adevăr în aceste cuvinte pentru ca Harry să 
le poată ignora, aşa că jumătate de oră mai târziu se aşeză 
înconjurat de atmosfera fierbinte, prea parfumată din clasa 
de Previziuni despre Viitor, fiind supărat pe toată lumea. 
Profesoara Trelawney împărțea din nou exemplare ale 
Oracolului viselor. Harry se gândi că ar fi fost mult mai 
câştigat dacă ar fi scris eseul-pedeapsă pentru Plesneală în 
loc să fi stat acolo, încercând să găsească înţelesuri ascunse 
într-o grămadă de vise inventate. 

Însă se părea că nu era singura persoană din clasa de la 
Previziuni despre Viitor care era prost dispusă. Profesoara 
Trelawney trânti un exemplar al Oracolului pe masă între 
Harry şi Ron şi se îndepărtă grăbită, cu gura pungă; azvârli 
următorul exemplar al Oracolului către Seamus şi Dean, 
ratând de puţin capul lui Seamus, şi-l aruncă pe ultimul 
spre pieptul lui Neville cu o forţă atât de mare că acesta 
alunecă de pe pernă. 

— Ei bine, la treabă! zise profesoara Trelawney tare, cu o 
voce ascuţită şi oarecum isterică, ştiţi ce aveţi de făcut! Sau 
sunt o profesoară atât de slabă încât nu aţi învăţat până 
acum cum să deschideţi o carte? 

Toată clasa o privi derutată, iar apoi elevii se uitară unii la 
alţii. Harry, însă, credea că ştia ce se întâmplase. În timp ce 
profesoara Trelawney se trântea la loc pe scaunul ei cu 
spătar înalt, cu ochii ei mari şi plini de lacrimi de supărare, 
se aplecă spre Ron şi îi şopti: 

— Cred că a primit rezultatul inspecției. 


— Doamnă profesoară? zise Parvati Patil pe o voce joasă 
(ea şi Lavender o admiraseră dintotdeauna pe profesoara 
Trelawney). Doamnă profesoară, s-a întâmplat... ăă... ceva? 

— Dacă s-a întâmplat? strigă profesoara Trelawney cu o 
voce cutremurată de sentiment. Sigur că nu! Am fost 
jignită, desigur... au fost făcute insinuări împotriva mea... s- 
au formulat acuzaţii nefondate... dar nu, nu s-a întâmplat 
nimic, sigur că nu! 

Trase aer în piept cutremurându-se şi nu se mai uită la 
Parvati, cu lacrimile de furie şiroindu-i pe sub ochelari. 

— Nu spun nimic, se înecă ea, de cei şaisprezece ani de 
muncă pasionată... se pare că au trecut neobservaţi... Însă 
nu voi accepta să fiu insultată, nu, asta nu! 

— Dar, doamnă profesoară, cine vă insultă? întrebă Parvati 
cu timiditate. 

— Instituţia! spuse profesoara Trelawney, pe o voce joasă, 
dramatică şi tremurândă. Da, cei care au ochii prea 
întunecaţi de cotidian ca să vadă ce văd eu, să ştie ce ştiu 
eu... Desigur, noi clarvăzătorii am fost mereu temuţi, mereu 
persecutați... Este... vai... soarta noastră. 

Înghiţi în sec, îşi şterse cu putere obrajii uzi cu un capăt al 
şalului, iar apoi îşi scoase din mânecă o mică batistă cu 
broderie şi îşi suflă nasul foarte tare, făcând un zgomot 
asemănător celui pe care îl făcea Peeves când scotea limba. 

Ron râse ironic. Lavender îi aruncă o privire dezgustată. 

— Doamnă profesoară, zise Parvati, vreţi să spuneţi că... 
are legătură cu doamna profesoară Umbridge...? 

— Să nu îmi vorbeşti de femeia aceea! strigă profesoara 
Trelawney, ridicându-se brusc, zăngănindu-şi mărgelele şi 
aruncând săgeți din spatele ochelarilor. Te rog frumos să 
lucrezi în continuare! 

Îşi petrecu restul orei plimbându-se printre ei, cu lacrimile 
încă prelingându-i-se de după ochelari şi murmurând în 
şoaptă ceea ce păreau să fie ameninţări. 

— Puteţi să alegeţi să plecaţi... câtă lipsă de demnitate... 
perioadă de probă... mai vedem noi... cum îndrăzneşte... 


— Tu şi Umbridge aveţi ceva în comun, îi spuse Harry 
încet lui Hermione când se reîntâlniră la ora de Apărare 
contra Magiei Negre. Este clar că şi ea crede că Trelawney 
este o escroacă bătrână... se pare că i-a dat o perioadă de 
probă. 

În timp ce Harry vorbea, Umbridge intră în clasă, 
purtându-şi funda neagră de catifea şi o expresie de 
îngâmfare maximă. 

— Bună ziua, elevi! 

— Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge, ziseră ei. 

— Baghetele deoparte, vă rog. 

Însă de data asta nu se auzi nici un zgomot de răspuns; 
nimeni nu se obosise să îşi scoată baghetele. 

— Vă rog să daţi la pagina treizeci şi patru a cărţii Teoria 
magică defensivă şi să citiţi al treilea capitol, intitulat 
„Pledoarie pentru răspunsul neofensiv la atacurile magice”. 
Nu este nevoie să... 

— Vorbiţi, spuseră în acelaşi timp Harry, Ron şi Hermione 
în şoaptă. 

— Nici un antrenament de vâjthaţ, spuse Angelina pe un 
ton sec când Harry, Ron şi Hermione intrară în camera de zi 
după cina din seara aceea. 

— Dar nu mi-am pierdut cumpătul! zise Harry îngrozit. 
Angelina, nu i-am zis nimic, îţi jur, nu am... 

— Ştiu, ştiu, zise Angelina distrusă. Nu a spus decât că are 
nevoie să se gândească puţin. 

— Să se gândească la ce? spuse Ron supărat. Viperinilor 
le-a dat aprobarea, nouă de ce ne-o refuză? 

Însă Harry îşi imagina cât de mult îi plăcea lui Umbridge 
să-i amenințe pe Cercetaşi cu interzicerea vâjthaţului şi la 
fel de uşor pricepea de ce nu vroia să renunţe prea curând 
la această armă contra lor. 

— Păi, zise Hermione, gândeşte-te la partea bună... cel 
puţin acum ai timp să scrii eseul pentru Plesneală! 

— Şi asta e partea bună, nu? se răsti Harry, în timp ce Ron 
o privea pe Hermione, nevenindu-i să creadă. Fără 


antrenament de vâjthaţ şi cu Poţiuni suplimentare? 

Harry se prăbuşi într-un scaun, îşi scoase din ghiozdan 
eseul pentru Poţiuni fără prea multă tragere de inimă şi se 
apucă de lucru. Îi era foarte greu să se concentreze; chiar 
dacă ştia că Sirius nu avea să apară în foc decât mult mai 
târziu, nu putea să nu se uite în flăcări la fiecare câteva 
minute, doar ca să fie sigur. De asemenea, în cameră era 
extrem de mult zgomot: se părea că Fred şi George îşi 
perfecţionaseră o parte din Cutiile de Gustări cu Surprize, 
iar acum o demonstrau pe rând în faţa unei mulţimi care îi 
aclama şi încuraja. 

Mai întâi, Fred muşca din capătul portocaliu al unei 
caramele şi începea să vomite spectaculos într-o găleată pe 
care o aşezaseră în faţa lor. Apoi înghiţea cu greu capătul 
mov al caramelei, moment în care se oprea imediat din 
vomitat. Lee Jordan, care asista la demonstraţie, făcea să 
dispară voma la intervale regulate cu aceeaşi Vrajă de 
Dispariţie pe care o tot folosea Plesneală la poţiunile lui 
Harry. 

Din cauza zgomotelor sistematice de vomitat, a urletelor şi 
a vocilor lui Fred şi George, care luau comenzi în avans de 
la ceilalţi, lui Harry îi era extraordinar de dificil să se 
concentreze asupra metodei corecte de a prepara Soluţia 
Întăritoare. Hermione nu îi era de nici un ajutor; sunetele 
mulţimii şi cele făcute de vărsătura care ajungea pe fundul 
găleţii lui Fred şi George erau marcate de pufniturile ei tari 
şi dezaprobatoare, ceea ce Harry descoperi că îi distrăgea 
şi mai mult atenţia. 

— Păi, du-te şi opreşte-i! zise el enervat, după ce greşise 
pentru a patra oară cantitatea de pudră de gheare din 
griffon. 

— Nu pot, tehnic vorbind, nu fac nimic greşit, spuse 
Hermione printre dinţi. Au dreptul să mănânce chestiile 
alea sinistre şi nu pot să găsesc nici o regulă care să spună 
că idioţii ăştia nu au voie să le cumpere, dacă nu se 
dovedeşte că sunt periculoase. Şi se pare că nu sunt. 


Ea, Harry şi Ron îl urmăriră pe George vărsând drept în 
găleată, înghițind restul caramelei şi îndreptându-se cu un 
zâmbet larg şi cu braţele întinse pentru a culege aplauzele. 

— Ştiţi, nu înţeleg de ce Fred şi George au luat doar trei 
N. O. V.-uri fiecare, spuse Harry, privindu-i pe Fred, George 
şi Lee cum strângeau galbeni de la mulţimea entuziasmată. 
Chiar ştiu ce fac. 

— Ah, nu ştiu decât chestii care iau ochii şi asta nu 
foloseşte la nimic, spuse Hermione cu dispreţ. 

— Nu foloseşte la nimic? repetă Ron pe o voce încordată. 
Hermione, deja au câştigat aproape douăzeci şi şase de 
galioni. 

Trecu mult până când se risipi mulţimea din jurul 
gemenilor Weasley, apoi Fred, Lee şi George petrecură şi 
mai mult timp numărându-şi profiturile, aşa că trecuse deja 
cu mult de miezul nopţii când Harry, Ron şi Hermione 
rămaseră în sfârşit singuri în camera de zi. Într-un târziu, 
Fred închise uşa către dormitoarele băieţilor după el, 
zornăind ostentativ o cutie cu galioni, iar Hermione se 
încruntă. Harry, care făcea foarte puţine progrese cu eseul 
pentru Poţiuni, se hotărî să renunţe în seara aceea. În timp 
ce el îşi strângea cărţile, Ron, care aţipise într-un fotoliu, 
scoase un mormăit şters, se trezi şi se uită ameţit în foc. 

— Sirius! zise el. 

Harry se întoarse imediat. Capul cu părul negru şi 
neîngrijit al lui Sirius se ivise iar printre flăcări. 

— Bună, zise el, zâmbind. 

— Bună, spuseră Harry, Ron şi Hermione într-un glas, 
îngenunchind cu toţii pe covorul din faţa şemineului. 
Şmecherilă toarse tare şi se apropie de foc, încercând, în 
ciuda căldurii, să îşi apropie capul de cel al lui Sirius. 

— Cum merge? spuse Sirius. 

— Nu prea bine, spuse Harry, în timp ce Hermione îl 
trăgea pe Şmecherilă înapoi, ca să nu îşi ardă mustăţile. 
Ministerul a mai dat un decret, care spune că nu mai putem 
să avem echipe de vâjthaţ... 


— Şi nici grupuri secrete de Apărare contra Magiei 
Negre? zise Sirius. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Cum ai aflat de asta? întrebă Harry. 

— Ar trebui să alegeţi cu mai mare grijă locul unde vă 
întâlniți, spuse Sirius, zâmbind şi mai larg. „Capul de 
mistreţ” credeţi că a fost potrivit? 

— Păi, a fost mai bine decât la „Trei mături”! spuse 
Hermione apărându-se. Acolo e tot timpul plin de oameni... 

— Ceea ce înseamnă că ar fi fost mai greu să fiţi auziţi, 
spuse Sirius. Mai ai multe de învăţat, Hermione. 

— Cine ne-a auzit? întrebă Harry. 

— Mundungus, desigur, spuse Sirius, şi îl pufni râsul când 
toţi părură derutaţi. Era vrăjitoarea ascunsă sub văl. 

— Mundungus era? zise Harry, uluit. Ce căuta la „Capul de 
mistreţ?” 

— Tu de ce crezi că s-a dus acolo? spuse Sirius nerăbdător. 
Era cu ochii pe tine, bineînţeles. 

— Încă sunt urmărit? întrebă Harry supărat. 

— Da, spuse Sirius, şi e foarte bine, nu-i aşa, dacă primul 
lucru pe care îl faci în sfârşitul de săptămână liber este să 
organizezi un grup de apărare ilegal. 

Însă nu părea nici supărat şi nici îngrijorat. Din contră, se 
uită la Harry cu deosebită mândrie. 

— De ce s-a ascuns Dung de noi? întrebă Ron, părând 
dezamăgit. Ne-ar fi plăcut să vorbim cu el. 

— Nu mai are voie să mai calce pe la „Capul de mistreţ” de 
acum douăzeci de ani, spuse Sirius, iar barmanul ăla are o 
memorie foarte bună. Am pierdut Pelerina Invizibilă de 
rezervă a lui Moody când a fost arestat Sturgis, aşa că în 
ultimul timp Dung se tot îmbracă în vrăjitoare... mă rog... În 
primul rând, Ron... am jurat să-ţi transmit următorul mesaj 
de la mama ta. 

— A, da? spuse Ron temător. 

— A spus că pentru nimic în lume să nu faci parte dintr-un 
grup secret şi ilegal de Apărare contra Magiei Negre. A zis 


că sigur o să fii exmatriculat şi că îţi vei distruge viitorul. A 
zis că o să ai o grămadă de timp să înveţi cum să te aperi 
mai târziu şi că eşti prea tânăr ca să îţi faci griji pentru asta 
acum. De asemenea (ochii lui Sirius se întoarseră spre 
ceilalţi doi), îi sfătuieşte pe Harry şi pe Hermione să nu 
continue cu acest grup, deşi acceptă că nu are nici o 
autoritate asupra lor, dar pur şi simplu îi imploră să nu uite 
că le vrea numai binele. V-ar fi scris toate astea, însă, dacă 
ar fi fost interceptată bufnița, aţi fi avut mari probleme, şi n- 
a putut să vă spună ea însăşi pentru că este de gardă în 
noaptea asta. 

— De gardă la ce? spuse Ron repede. 

— Nu te priveşte, nişte chestii pentru Ordin, spuse Sirius. 
Aşa că trebuie să fac eu pe mesagerul şi să mă asigur că o 
să-i spuneţi că v-am transmis ce a spus, pentru că nu cred 
că are încredere în mine. 

Urmă o altă pauză timp în care Şmecherilă, mieunând, 
încercă să atingă capul lui Sirius cu o lăbuţă, iar Ron îşi 
făcu de lucru cu o gaură din covorul din faţa şemineului. 

— Deci, vrei să spun că nu o să mai fac parte din grupul de 
apărare? murmură el într-un târziu. 

— Eu? Sigur că nu! spuse Sirius, părând surprins. Eu cred 
că este o idee excelentă! 

— Da? zise Harry, crescându-i inima. 

— Sigur că da! spuse Sirius. Crezi că tatăl tău şi cu mine 
ne-am fi supus şi am fi urmat ordinele unei cotoroanţe 
bătrâne ca Umbridge? 

— Dar... semestrul trecut nu mi-ai spus decât să am grijă 
şi să nu risc nimic... 

— Harry, anul trecut tot ce ştiam era că cineva din 
Hogwarts încerca să te omoare! spuse Sirius nerăbdător. 
Anul ăsta, ştim că există cineva din afara Şcolii Hogwarts 
care ar vrea să ne omoare pe toţi, aşa că mi se pare o idee 
foarte bună să învăţaţi să vă apăraţi singuri cum trebuie! 

— Şi dacă suntem exmatriculaţi? întrebă Hermione, cu o 
expresie nelămurită pe chip. 


— Hermione, toată chestia asta a fost ideea ta! spuse 
Harry, holbându-se la ea. 

— Ştiu că a fost ideea mea. Dar vreau să ştiu ce crede 
Sirius, spuse ea, ridicând din umeri. 

— Păi, mai bine exmatriculaţi şi capabili să vă apăraţi, 
decât să staţi în şcoală fără să aveţi habar de nimic, spuse 
Sirius. 

— Aşa este, ziseră Harry şi Ron entuziasmați. 

— Bun, spuse Sirius, cum organizaţi grupul ăsta? Unde vă 
întâlniți? 

— Păi, asta ar cam fi o problemă, zise Harry. Nu ştiu unde 
o să putem să mergem. 

— Ce ziceţi de „Urlet în noapte”? sugeră Sirius. 

— Da, asta e o idee bună! spuse Ron entuziasmat, dar 
Hermione scoase un sunet sceptic şi toţi trei se uitară la ea. 

Sirius îşi întoarse capul cuprins de flăcări. 

— Păi, Sirius, voi eraţi doar patru persoane care vă 
întâlneaţi în „Urlet în noapte” când eraţi la şcoală, zise 
Hermione. Puteaţi să vă transformați în animale şi 
presupun că, dacă aţi fi vrut, v-aţi fi putut înghesui cu toţii 
sub o singură Pelerină Invizibilă. Însă noi suntem douăzeci 
opt şi nici unul dintre noi nu este Animag, aşa că nu am 
avea nevoie de o Pelerină Invizibilă, ci mai degrabă de un 
Cort Invizibil... 

— Ai dreptate, spuse Sirius, puţin dezumflat. Păi, sunt 
sigur că o să găsiţi voi ceva. Parcă era un loc de trecere 
destul de mare în spatele oglinzii mari de la etajul patru, 
acolo aţi putea avea destul loc ca să exersaţi blestemele. 

— Fred şi George mi-au spus că este blocat, zise Harry, 
clătinând din cap. S-a surpat, sau ceva de genul ăsta. 

— A... spuse Sirius, încruntându-se. Păi, o să mă mai 
gândesc şi o vă spun data... 

Se întrerupse. Chipul îi deveni deodată încordat, speriat. 
Se întoarse într-o parte, părând să se uite prin zidul gros de 
cărămidă al şemineului. 

— Sirius? zise Harry neliniştit. 


Dar acesta dispăruse. Harry se uită câteva clipe cu gura 
căscată la flăcări, apoi se întoarse spre Ron şi Hermione. 

— De ce a...? 

Hermione scoase un icnet îngrozit şi fu în picioare dintr-o 
săritură, uitându-se în continuare la foc. 

Printre flăcări apăruse o mână pipăind în jur, de parcă ar fi 
vrut să prindă ceva; o mână butucănoasă, cu degetele 
scurte, pline de inele urâte de modă veche. 

Toţi trei o luară la fugă. Harry se uită înapoi din uşa care 
ducea spre dormitoarele băieţilor. Mâna lui Umbridge încă 
făcea mişcări bruşte printre flăcări, de parcă ar fi ştiut 
exact unde fusese părul lui Sirius cu câteva secunde înainte 
şi ar fi fost hotărâtă să îl prindă. 

CAPITOLUL XVIII. 

ARMATA LUI DUMBLEDORE 

— Harry, Umbridge ţi-a citit scrisorile. Nu există altă 
explicaţie. 

Crezi că Umbridge a atacat-o pe Hedwig? zise el, foarte 
supărat. 

— Sunt aproape sigură, zise Hermione sumbru. Ai grijă, îţi 
fuge broasca! 

Harry îşi îndreptă bagheta spre broasca-bou care sărea 
plină de speranţă către celălalt capăt al mesei - „Accio!” - 
iar ca se întoarse posomorâtă înapoi în mâna sa. 

Farmecele erau mereu una dintre orele la care puteau să 
se bucure în linişte de o discuţie personală; de obicei era 
atâta mişcare şi activitate, încât pericolul de a fi auziţi era 
foarte scăzut. Azi, cu clasa plină de broaşte-bou care 
orăcăiau şi corbi care croncăneau, şi din cauza ploii 
torențiale care şiroia şi răpăia pe ferestrele clasei, discuţia 
în şoaptă a lui Harry, Ron şi Hermione despre felul în care 
Umbridge aproape că îl prinsese pe Sirius trecu 
neobservată. 

— Eu m-am gândit la asta de când te-a acuzat Filch că ai 
comandat bombe cu miros de baligă, pentru că mi s-a părut 
o minciună străvezie, şopti Hermione. Adică, după ce ţi-ar fi 


fost citită scrisoarea, ar fi fost cât se poate de clar că nu 
dăduseşi nici o comandă, aşa că nu ai fi avut deloc 
probleme... o glumă proastă, nu-i aşa? Însă apoi m-am 
gândit: dar dacă cineva nu dorise decât o scuză ca să-ţi 
citească scrisorile? Păi, atunci, ar fi fost un mod perfect de a 
obţine asta pentru Umbridge... Să îi vândă un pont lui Filch, 
să îl lase pe el să se ocupe de partea murdară şi să confişte 
scrisoarea. Apoi ori găsea un mod să o fure, ori îi cerea să o 
vadă - nu cred că Filch s-ar fi opus, când a susţinut el 
drepturile elevilor? Harry, striveşti broasca. 

Harry se uită în jos; într-adevăr, îşi strângea atât de tare 
broasca-bou, încât îi ieşeau ochii din cap; o puse repede la 
loc pe masă. 

— Aseară chiar că am scăpat ca prin urechile acului, spuse 
Hermione. Eu nu mă întreb decât dacă Sirius ştie cât de 
aproape a fost. Silencio. 

Broasca-bou pe care îşi exersa Vraja de Tăcere amuţi în 
mijlocul orăcăitului şi se uită la el urât şi cu reproş. 

— Dacă l-ar fi prins pe Snuffles... 

Harry termină fraza în locul ei. 

— Probabil că în dimineaţa asta ar fi fost înapoi în 
Azkaban. 

Îşi mişcă bagheta fără să se concentreze prea tare; 
broasca bou se umflă ca un balon mare şi scoase un fluierat 
foarte ascuţit. 

— Silencio! zise Hermione grăbită, îndreptându-şi bagheta 
către broasca lui Harry, care se dezumflă încet în faţa lor. 
Păi, n-are voie să o mai facă, asta este tot. Însă nu pot să-mi 
dau seama cum să-l anunţăm. Nu putem să-i trimitem o 
bufniţă. 

— Nu cred că va mai risca, spuse Ron. Nu e prost, ştie şi el 
că a fost cât pe-aci să-l prindă. Silencio! 

Corbul mare şi urât din faţa lui scoase un croncănit 
batjocoritor. 

— Silencio. SILENCIO! 

Corbul croncăni şi mai tare. 


— E din cauza modului în care îţi mişti bagheta, spuse 
Hermione, privindu-i critic pe Ron. Nu ar trebui să o fluturi, 
este mai mult o zvâcnitură. 

— Corbii sunt mai dificili decât broaştele, spuse Ron 
printre dinţi. 

— Bine, hai să facem schimb, zise Hermione, înşfăcând 
corbul lui Ron şi înlocuindu-l cu broasca-bou grasă pe care 
o avea ea. Silencio! 

Corbul continuă să îşi deschidă şi închidă ciocul ascuţit, 
însă nu ieşi nici un sunet. 

— Foarte bine, domnişoară Granger, zise profesorul 
Flitwick cu vocea sa mică şi chiţăită, făcându-i pe Harry, 
Ron şi Hermione să tresară. Acum încearcă şi tu, domnule 
Weasley. 

— Pof?... A... a, da, zise Ron, foarte tulburat. Ăă... Silencio! 

Zvâcni bagheta atât de tare spre broască, încât o înţepă. 

În ochi: broasca scoase un orăcăit asurzitor şi sări de pe 
masă. 

Nici unul dintre ei nu fu surprins că Harry şi Ron primiră 
ca temă exerciţii în plus cu Vraja de Tăcere. 

Le fu permis să rămână înăuntru în timpul pauzei din 
cauza ploii torențiale de afară. Îşi găsiră locuri într-o clasă 
gălăgioasă şi foarte aglomerată de la primul etaj în care 
Peeves plutea visător lângă candelabru, suflând din când în 
când bile cu cerneală peste capul cuiva. Abia se aşezaseră, 
când Angelina se apropie de ei, croindu-şi drum printre 
grupurile de elevi care şuşoteau. 

— Am primit aprobarea! zise ea. Să reînfiinţez echipa de 
vâjthaţ! 

— Minunat! spuseră Ron şi Harry într-un glas. 

— Da, zise Angelina, zâmbind larg. M-am dus la 
McGonagall şi cred că s-ar putea să fi vorbit cu 
Dumbledore. Oricum, Umbridge nu a avut cum să nu 
cedeze. Ha! Aşa că vreau să fiţi pe teren astă-seară la şapte, 
pentru că avem de recuperat timpul pierdut. Vă daţi seama 
că mai avem doar trei săptămâni până la primul meci? 


Se îndepărtă de ei strecurându-se în continuare, scăpă de 
puţin să nu fie stropită de Peeves cu cerneală, lăsându-i 
această plăcere unui elev din primul an, şi se făcu nevăzută. 

Lui Ron îi păli puţin zâmbetul de pe faţă când se uită pe 
fereastra care acum era opacă din cauza ploii torențiale. 

— Sper să se facă frumos. Hermione, ce-i cu tine? 

Şi ea se uita pe fereastră, dar parcă nici n-ar fi văzut-o. 
Privea în gol şi căzuse pe gânduri. 

— Mă gândeam... zise ea, încruntându-se încă la fereastra 
care şiroia de ploaie. 

— La Siri... Snuffles? spuse Harry. 

— Nu... nu Chiar... spuse Hermione rar. Ci...mă 
întrebam... presupun că facem ce trebuie... cred... nu-i aşa? 

Harry şi Ron se uitară unul la celălalt. 

— Păi, aici chiar că ne-a lămurit, zise Ron. Ar fi fost foarte 
neplăcut dacă nu ne-ai fi explicat cum trebuie. 

Hermione se uită la el de parcă tocmai îşi dăduse seama că 
era acolo. 

— Mă gândeam, zise ea, având acum o voce mult mai 
puternică, dacă am făcut ce trebuie înființând grupul acesta 
de Apărare contra Magiei Negre. 

— Poftim? ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp. 

— Hermione, dar a fost ideea ta! spuse Ron indignat. 

— Ştiu, spuse Hermione, frângându-şi mâinile. Dar, după 
ce am vorbit cu Snuffles... 

— Dar el este complet de acord, zise Harry. 

— Da, spuse Hermione, uitându-se iar la fereastră. Da, şi 
tocmai asta m-a făcut să cred că, poate, până la urmă nu 
este o idee bună... 

Peeves pluti pe deasupra lor pe burtă, având un pai de 
suflat pregătit; toţi trei îşi ridicară automat ghiozdanele ca 
să îşi acopere capetele până când trecu de ei. 

— Stai să văd dacă am înţeles bine, spuse Harry supărat, 
în timp ce îşi lăsau ghiozdanele jos. Sirius este de acord cu 
noi, aşa că tu crezi că nu ar mai trebui s-o facem? 


Hermione părea încordată şi destul de nefericită. Uitându- 
se acum la mâinile ei, zise: 

— Tu chiar ai încredere în judecata lui? 

— Da, am! spuse Harry imediat. Ne-a dat mereu sfaturi 
excelente! 

O bilă cu cerneală vâjâi pe lângă ei, nimerind-o pe Katie 
Bell direct în ureche. Hermione o urmări pe Katie cum se 
ridică imediat în picioare şi începe să arunce cu obiecte îl 
Peeves; trecură câteva clipe până când Hermione vorbi din 
nou şi părea să-şi fi ales cu foarte mare grijă cuvintele. 

— Nu credeţi că a devenit... oarecum... nesăbuit... de este 
închis în Casa Cumplită? Nu credeţi că... Într-un fel trăieşte 
prin noi? 

— Cum adică, „trăieşte prin noi”? replică Harry. 

— Adică... păi, cred că ar fi încântat dacă ar putea să 
formeze societăţi secrete de apărare chiar sub nasul cuiva 
de la Minister... Cred că este extrem de frustrat pentru că 
nu poate să facă mai nimic de acolo de unde este... Aşa că 
am impresia că este dornic să ne stârnească... Într-un fel. 

Ron păru cu totul derutat. 

— Sirius are dreptate, zise el, chiar că vorbeşti ca mama. 
Hermione îşi muşcă buza şi nu răspunse. Clopoţelul sună 
exact când Peeves zbură spre Katie şi îi vărsă o călimară 
plină în cap. 

Vremea nu fu cu nimic mai frumoasă o dată cu trecerea 
timpului, aşa că la ora şapte în seara aceea, când Harry şi 
Ron se duseră la antrenamentul de pe terenul de vâjthaţ, se 
udară leoarcă în câteva minute, cu picioarele alunecându-le 
pe iarba înmuiată. Cerul era cenuşiu închis şi propice 
tunetelor, iar ei fură uşuraţi când ajunseră în vestiarele 
calde şi luminoase, chiar dacă ştiau că îşi trăgeau sufletul 
doar pentru puţin timp. Îi găsiră pe Fred şi George 
discutând dacă să se folosească de propriile Cutii de Gustări 
cu surprize ca să scape de zburat. 

—. dar pariez că o să ştie ce am făcut, zise Fred din colţul 
gurii. Măcar dacă nu i-aş fi propus să cumpere nişte Pastile 


de Vărsat ieri. 

— Am putea să încercăm Fondanta Febrei, murmură 
George, pe asta încă nu a văzut-o nimeni... 

— Funcţionează? întrebă Ron plin de speranţă, în timp ce 
răpăitul ploii pe acoperiş se înteţea şi vântul urla în jurul 
clădirii. 

— Păi, da, spuse Fred, o să-ţi crească imediat 
temperatura. 

— Însă te alegi şi cu nişte coşuri pline de puroi, zise 
George, de care încă nu am descoperit cum să scapi. 

— Dar nu văd nici un coş, zise Ron, uitându-se la gemeni. 

— Nu, păi, nu ai cum, spuse Fred sumbru, nu sunt într-un 
loc expus privirilor celorlalţi. 

— Însă fac ca urcatul pe mătură să fie o adevărată 
pacoste, dacă stai în... 

— Bine, toată lumea să fie atentă la mine, spuse Angelina 
tare, ieşind din biroul căpitanului. Ştiu că nu este o vreme 
ideală, însă este posibil să jucăm cu Viperinii în condiţii 
asemănătoare cu acestea, aşa că este o idee bună să vedem 
cum o să ne descurcăm. Harry, parcă ţi-ai făcut ceva la 
ochelari ca să nu ţi se aburească de la ploaie, de când am 
jucat cu Astropufii pe furtuna aia, nu? 

— I-a vrăjit Hermione, spuse Harry. 

Îşi scoase bagheta, îşi atinse ochelarii şi zise: Impervius! 

— Cred că ar trebui să încercăm toţi, spuse Angelina. Dacă 
nu ne-ar mai ploua în faţă, am vedea mai bine - hai, toată 
lumea - Impervius! Bine, hai să mergem. 

Îşi băgară toţi baghetele în buzunarele interioare ale 
robelor, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră din vestiar în 
urma Angelinei. 

Lipăiră prin noroiul din ce în ce mai adânc până în mijlocul 
terenului; cu tot cu Vraja Impervius, vizibilitatea era încă 
redusă; lumina scădea repede şi domeniul era acoperit de o 
perdea de ploaie. 

— Bine, la fluierul meu! strigă Angelina. 


Harry se ridică de la sol, stropind cu noroi în toate părţile, 
şi ţâşni în sus, fiind desigur ajutat puţin de vânt. Habar nu 
avea cum urma să vadă hoţoaica pe vremea aceea; îi era şi 
aşa destul de greu să observe singurul balon-ghiulea cu 
care se antrenau; după ce trecuse doar un minut aproape 
că îl dădu jos de pe mătură şi trebui să folosească tehnica 
„agaţă-prinde-rostogoleşte” ca să îl evite. Din păcate, 
Angelina nu văzu asta. De fapt, nu părea să vadă nimic; nici 
unul dintre ei nu ştia ce făceau ceilalţi. Vântul se înteţea; 
Harry auzea ploaia răpăind răsunător pe suprafaţa lacului 
chiar şi de la depărtare. 

Angelina îi ţinu acolo aproape o oră, înainte să accepte 
înfrângerea. Conduse echipa muiată şi nemulțumită înapoi 
în vestiar, insistând că antrenamentul nu fusese o pierdere 
de vreme, deşi nu părea nici ea foarte convinsă. Fred şi 
George păreau deosebit de supăraţi; amândoi mergeau 
crăcănaţi şi tresăreau la fiecare mişcare. Harry îi auzi 
plângându-se în şoaptă, în timp ce îşi ştergea părul ud cu 
un prosop. 

— Cred că mie mi s-au spart câteva, spuse Fred pe o voce 
pustie. 

— Mie nu, zise George, cu dinţii încleştaţi, dar pulsează 
într-un hal fără de hal... mi se pare că sunt mai mari. 

— AU! zise Harry. 

Îşi înfundă faţa în prosop, cu ochii strânşi de durere. Îl 
usturase cicatricea de pe frunte, mai tare decât în ultimele 
săptămâni. 

— Ce s-a întâmplat? întrebară mai multe glasuri. 

Harry îşi scoase capul de după prosop; vestiarul era în 
ceaţă, pentru că nu îşi pusese ochelarii, însă îşi dădu seama 
că toţi se uitau la el. 

— Nimic, murmură el, mi-am... băgat un deget în ochi, 
atâta tot. 

Însă îi aruncă lui Ron o privire cu subînţeles, iar cei doi 
rămaseră în urmă, în timp ce restul echipei ieşi afară, 
înfofoliţi în pelerine şi cu pălăriile trase mult pe urechi. 


— Ce s-a întâmplat? zise Ron, în clipa când Alicia Spinnet 
dispăru pe uşă. Te-a durut cicatricea? 

Harry încuviinţă din cap. 

— Dar... 

Speriat, Ron se duse la fereastră şi se uită la ploaia de 
afară. 

— Nu... nu poate să fie pe aici, nu-i aşa? 

— Nu, murmură Harry, aşezându-se pe o bancă şi 
frecându-şi fruntea. Probabil că este la câţiva kilometri 
depărtare. M-a durut pentru că... este... supărat. 

Harry nu voise să spună asta şi auzi cuvintele de parcă le- 
ar fi rostit un străin... Şi totuşi, ştia că erau adevărate. Nu 
ştia cum anume, dar aşa era; Cap-de-Mort, oriunde ar fi 
fost, indiferent ce-ar fi făcut, era supărat. 

— L-ai văzut? zise Ron îngrozit. Ai... avut o viziune, sau 
ceva de genul ăsta? 

Harry rămase nemişcat, uitându-se în jos şi lăsându-şi 
mintea şi memoria să se relaxeze după durere. 

Un amestec confuz de forme, o afluenţă asurzitoare de 
voci... 

— Vrea să aibă loc ceva şi nu se întâmplă destul de repede, 
zise el. 

Din nou, fu surprins să audă aceste cuvinte din gura lui, şi 
fu iarăşi sigur că erau adevărate. 

— Dar... de unde ştii? zise Ron. 

Harry clătină din cap şi îşi acoperi ochii cu mâinile, 
apăsându-i cu palmele. Văzu câteva steluțe. Îl simţi pe Ron 
aşezându-se alături pe bancă şi ştiu că se uita la el. 

— Asta a fost data trecută? zise Ron pe o voce joasă. Când 
te-a durut cicatricea în biroul lui Umbridge? Era supărat 
Ştii-Tu-Cine? 

Harry clătină din cap. 

— Atunci, ce a fost? 

Harry se întorcea în timp. Se uitase în ochii lui 
Umbridge... Îl duruse cicatricea... şi avusese sentimentul 
acela straniu în stomac... un sentiment ciudat, un salt... un 


sentiment fericit... sigur că da, nu îşi dăduse seama despre 
ce era vorba, fiindcă fusese atât de nefericit... 

— Data trecută a fost pentru că era mulţumit, zise el. 
Foarte mulţumit. Credea... că o să se întâmple ceva de bine. 
Şi în seara înainte, să ne întoarcem la Hogwarts - se gândi 
la momentul când îl duruse atât de tare cicatricea în 
camera lui şi a lui Ron din Casa Cumplită - era mânios... 

Se uită la Ron, care îl privea cu gura căscată. 

— Ai putea să-i iei locul lui Trelawney, prietene, spuse el pe 
un ton care oscila între admiraţie şi groază. 

— Nu fac profeţii, zise Harry. 

— Nu, ştii ce faci? zise Ron, părând şi speriat şi 
impresionat. Harry, îi citeşti gândurile Ştii-Tu-Cui! 

— Nu, zise Harry, clătinând din cap. Presupun că este 
vorba despre... starea lui. Eu primesc doar frânturi din 
starea în care este. Dumbledore a zis că s-a întâmplat ceva 
de genul ăsta anul trecut. A spus că pot să-mi dau seama 
când Cap-de-Mort este lângă mine, sau când urăşte pe 
cineva. Ei bine, acum simt şi când este mulţumit... 

Urmă o pauză. Vântul şi ploaia biciuiau clădirea. 

— Trebuie să îi spui cuiva, zise Ron. 

— Ultima dată i-am zis lui Sirius. 

— Păi, spune-i şi acum! 

— Nu pot, nu? spuse Harry sumbru. Umbridge urmăreşte 
bufniţele şi focurile, ai uitat? 

— Atunci, spune-i lui Dumbledore. 

— Tocmai ţi-am zis, ştie deja, spuse Harry scurt, ridicându- 
se, luându-şi pelerina din cui şi încheindu-şi-o. Nu are sens 
să-i spun din nou. 

Ron îşi închise pelerina, privindu-i gânditor pe Harry. 

— Dumbledore ar vrea să ştie, zise el. 

Harry ridică din umeri. 

— Hai... mai avem de exersat Farmecele de Tăcere. 
Traversară grăbiţi domeniul întunecat, alunecând şi 
poticnindu-se pe peluzele noroioase, fără să spună nimic. | 


Harry se gândea din răsputeri. Ce vroia Cap-de-Mort să 
aibă loc şi nu se se întâmpla destul de repede? 

—,. are alte planuri... planuri pe care le poate pune în 
funcţiune chiar foarte curând... lucruri pe care nu le poate 
obţine decât prin furt... ca o armă. Ceva ce nu a avut data 
trecută. 

Harry nu se mai gândise de săptămâni întregi la aceste 
cuvinte; fusese prea absorbit de ce se întâmpla la 
Hogwarts, prea ocupat de luptele nesfârşite cu Umbridge, 
de nedreptatea implicării Ministerului... Însă acum şi le 
reaminti, iar îl făcură să-şi pună întrebări... furia lui Cap-de- 
Mort ar fi fost logică dacă el nu s-ar fi apropiat de arma 
aceea, oricare ar fi fost. Oare îl oprise Ordinul, oare îl 
împiedicase să ajungă la ea? Unde era ţinută? La cine era 
acum? 

— Mimbulus mimbletonia, zise Ron, iar Harry se întoarse 
la realitate chiar la timp pentru a trece prin gaura tabloului 
către camera de zi. 

Se părea că Hermione se dusese la culcare mai devreme, 
lăsându-l pe $mecherilă ghemuit pe un scaun din apropiere 
şi mai multe pălării noduroase de spiriduşi tricotate pe o 
masă de lângă foc. Harry se arătă recunoscător că nu era 
prin preajmă, pentru că nu îşi prea dorea să-i spună şi ei că 
îl duruse cicatricea şi s-o audă îndemnându-l să meargă 
imediat la Dumbledore. Ron îi arunca priviri neliniştite, dar 
Harry îşi scoase cărţile de farmece şi se apucă să îşi 
termine eseul, deşi doar se prefăcea concentrat. Nu 
scrisese aproape nimic de când Ron zise că se ducea la 
culcare. 

Miezul nopţii sosi şi trecu, în timp ce Harry citea şi recitea 
pasajul despre întrebuinţările ierbii pentru scorbut, ale 
leuşteanului şi ale ierbii-strănutului, fără să reţină o silabă. 

Aceste plante sunt foarte eficiente la inflamarea creierului 
şi drept urmare sunt foarte folosite în Esenţele de Derutare 
şi Ameţire, cu care vrăjitorul vrea să genereze lipsă de 
înţelepciune şi nechibzuinţă... 


Hermione zicea că Sirius devenise nechibzuit de când era 
închis în Casa Cumplită... 

foarte eficiente la inflamarea creierului şi drept urmare 
sunt foarte folosite... 

Profetul zilei ar fi crezut că i se inflamase creierul, dacă ar 
fi aflat că ştia ce simţea Cap-de-Mort... 

drept urmare sunt foarte folosite în Esenţele de Derutare 
şi Ameţire... 

derutare, ăsta era cuvântul; de ce ştia ce simţea Cap-de- 
Mort? Care era această legătură între ei, pe care 
Dumbledore nu reuşise niciodată să o explice cu adevărat? 

cu care vrăjitorul vrea... 

cât de mult îşi dorea să doarmă... 

să genereze lipsă de înţelepciune... 

În fotoliul din faţa focului era cald şi confortabil, ploaia 
încă răpăia pe pervazuri, $Şmecherilă torcea, flăcările 
sfârâiau... 

Cartea îi alunecă din mâini lui Harry şi ateriză cu o 
bufnitură surdă pe covorul din faţa focului. Capul îi căzu 
într-o parte... 

Mergea iar de-a lungul unui hol fără ferestre, cu paşii 
răsunându-i în urechi. În timp ce uşa de la capătul 
coridorului era din ce în ce mai mare, inima îi bătea rapid 
de emoție... de-ar fi putut să o deschidă... să treacă 
dincolo... 

Întinse mâna... vârfurile degetelor erau la câţiva 
centimetri de ea... 

— Harry Potter, domnule! 

Se trezi cu o tresărire. În camera de zi fuseseră stinse 
toate lumânările, însă ceva se mişca prin apropiere. 

— Cine-i acolo? zise Harry, ridicându-se în scaun. 

Focul aproape că se stinsese, iar camera era foarte 
întunecată. 

— Dobby v-a adus bufnița, domnule! zise o voce 
chiţăitoare. 


— Dobby? zise Harry cu un glas gros, uitându-se prin 
întuneric către direcţia de unde venea vocea. 

Dobby, Spiriduşul de casă, stătea lângă masa pe care 
Hermione lăsase douăsprezece pălării tricotate. Urechile 
sale mari şi ascuţite ieşeau acum pe sub toate pălăriile pe 
care le tricotase Hermione vreodată, după câte se părea. Le 
purta unele peste altele, aşa că arăta ca şi cum i se alungise 
capul cu aproape un metru, iar pe ultimul ciucure era 
aşezată Hedwig, ciripind senin şi evident vindecată. 

— Dobby s-a oferit voluntar să îi aducă bufnița înapoi lui 
Harry Potter, chiţăi Spiriduşul, cu o expresie de adorare 
desăvârşită pe chip. Domnule, doamna profesoară Grubbly- 
Plank a zis că acum este bine. 

Făcu o plecăciune foarte joasă, încât nasul ca un creion se 
frecă de suprafaţa tocită a covorului din faţa şemineului, iar 
Hedwig scoase un strigăt indignat şi zbură până pe braţul 
fotoliului lui Harry. 

— Mulţumesc, Dobby! zise Harry, mângâind-o pe cap pe 
Hedwig şi clipind des, încercând să scape de imaginea uşii 
din vis... care fusese atât de reală. 

Cercetându-l cu mai mare atenţie pe Dobby, observă că 
Spiriduşul de casă purta şi mai multe fulare şi nenumărate 
şosete, astfel încât picioarele îi păreau mult prea mari 
pentru restul corpului. 

— Ăă... ai luat toate hainele pe care le-a lăsat Hermione? 

— O, nu, domnule, zise Dobby fericit. Dobby i-a dus unele 
şi lui Winky, domnule. 

— Da, ce mai face Winky? întrebă Harry. 

Lui Dobby i se pleoştiră puţin urechile. 

— Winky tot bea, domnule, bea mult, zise el cu tristeţe, 
plecându-şi ochii verzi, rotunzi şi mari cât nişte mingi de 
tenis. Tot nu o interesează hainele, Harry Potter. Şi nici pe 
ceilalţi spiriduşi de casă. Nici unul nu mai vrea să mai facă 
ordine în Turnul Cercetașilor, nu când sunt ascunse pălării 
şi şosete peste tot. Li se pare că este jignitor, domnule. 
Dobby le face pe toate singur, domnule, dar pe Dobby nu îl 


deranjează, domnule, căci speră întotdeauna să îl 
întâlnească pe Harry Potter şi în seara acesta, domnule, 
dorinţa i s-a îndeplinit! 

Dobby făcu iar o plecăciune până la pământ. 

— Dar Harry Potter nu pare fericit, continuă Dobby, 
îndreptându-se şi uitându-se timid la Harry. Dobby l-a auzit 
vorbind în şoaptă în somn. Harry Potter a avut coşmaruri? 

— Nu tocmai coşmaruri, zise Harry, căscând şi frecându-se 
la ochi. Am avut vise şi mai rele. 

Spiriduşul îl cercetă pe Harry cu ochii săi mari, ca nişte 
sfere. Apoi zise foarte serios, plecându-şi urechile: 

— Dobby şi-ar dori să îl poată ajuta pe Harry Potter, căci 
Harry Potter l-a eliberat pe Dobby şi acum Dobby este mult, 
mult mai fericit. 

Harry zâmbi. 

— Nu ai cum să mă ajuţi, Dobby, dar îţi mulţumesc pentru 
propunere. 

Se aplecă şi îşi ridică manualul de Poţiuni. Trebuia să 
încerce să îşi termine eseul a doua zi. Închise cartea şi, 
când o făcu, focul îi lumină cicatricele albe de pe mână - 
rezultatul detenţiilor cu Umbridge... 

— Stai puţin, Dobby, ai putea să faci ceva pentru mine, zise 
Harry rar. 

Spiriduşul se uită la el, zâmbind larg. 

— Orice, Harry Potter, domnule. 

— Trebuie să găsesc un loc unde douăzeci şi opt de 
oameni să poată să exerseze Apărarea contra Magiei Negre 
fără să fie descoperiţi de nici un profesor. Mai ales de 
profesoara Umbridge, zise Harry şi îşi încleştă mâna pe 
carte, astfel încât cicatricele îi străluciră albe ca laptele. 

Se aşteptase ca spiriduşului să-i piară zâmbetul sau să i se 
pleoştească urechile; se aşteptase să spună că era 
imposibil, sau că va încerca să găsească un loc, însă nu îşi 
prea făcea speranţe. Însă nu se aşteptase ca Dobby să facă 
un mic salt, fluturându-şi urechile vesel, şi să bată din 
palme. 


— Dobby ştie locul perfect, domnule! zise el fericit. Dobby 
i-a auzit pe alţi spiriduşi de casă vorbind despre el când a 
venit la Hogwarts, domnule. Nouă ne este cunoscut drept 
Camera Du-le-Vino, domnule, sau Camera Necesităţii! 

— De ce? spuse Harry curios. 

— Pentru că este o cameră în care se poate intra, zise 
Dobby cu seriozitate, când ai cu adevărat nevoie de ea. 
Uneori este acolo, uneori nu este, însă când apare, este 
mereu echipată conform nevoilor căutătorului. Dobby a 
folosit-o, domnule, zise Spiriduşul, coborându-şi vocea şi 
părând vinovat, când Winky a fost foarte beată; a ascuns-o 
în Camera Necesităţii şi acolo a găsit antidoturi pentru 
Berezero, un pat drăguţ de spiriduş de casă, pe care să o 
întind ca să doarmă, domnule... şi Dobby ştie că domnul 
Filch a găsit materiale suplimentare de curăţat când şi-a 
terminat proviziile, domnule, şi... 

— Şi dacă ai avea mare nevoie să te duci la baie, zise 
Harry, amintindu-şi deodată ceva ce spusese Dumbledore la 
Balul de Crăciun de anul trecut, s-ar umple cu oale de 
noapte? 

— Dobby presupune că da, domnule, zise Dobby, 
încuviinţând din cap cu sinceritate. Este o cameră cât se 
poate de uimitoare, domnule. 

— Câţi oameni ştiu de ea? zise Harry, îndreptându-se în 
fotoliu. 

— Foarte puţini, domnule. Mulţi o găsesc când au nevoie 
de ea, domnule, dar de cele mai multe ori nu o mai găsesc a 
doua oară, pentru că nu ştiu că este mereu acolo, aşteptând 
să fie folosită, domnule. 

— Sună extraordinar, zise Harry, cu inima bătându-i 
puternic. Dobby, pare perfectă. Când poţi să-mi arăţi unde 
este? 

— Oricând, Harry Potter, domnule, spuse Dobby, încântat 
de entuziasmul lui Harry. Am putea să mergem şi acum, 
dacă vreţi! 


Pentru o clipă, Harry fu tentat să meargă cu Dobby. 
Aproape că se ridicase, intenţionând să se ducă în cameră 
să-şi ia Pelerina Invizibilă, când, nu pentru prima oară, o 
voce foarte asemănătoare cu cea a lui Hermione îi şopti în 
ureche: nechibzuit. Era, totuşi, foarte târziu, era extenuat şi 
avea de terminat eseul pentru Plesneală. 

— Nu astă-seară, Dobby, zise Harry cu jumătate de gură, 
aşezându-se la loc. Este foarte important... nu vreau să o 
dau în bară, trebuie gândit totul cu grijă. Auzi, poţi să-mi 
spui exact unde este Camera asta a Necesităţii şi cum să 
ajung la ea? 

Robele le fluturau şi vâjâiau în jur, în timp ce traversară 
lipăind stratul de legume inundat, ducându-se la cele două 
ore consecutive de lerbologie, unde abia auziră ce spunea 
profesoara Lăstar, din cauza răpăitului picăturilor de ploaie 
ca nişte bucăţi de gheaţă pe acoperişul serei. Lecţia de 
Grijă faţă de Creaturile Magice din acea după-amiază 
trebui ţinută în altă parte decât pe domeniul bătut de 
furtună, şi anume într-o clasă liberă de la parter. Spre 
marea lor uşurare, Angelina îi căutase pe membrii echipei 
ca să le spună că antrenamentul de vâjthaţ fusese anulat. 

— Foarte bine, zise Harry încet când îl anunţă, pentru că 
am găsit un loc unde să avem prima întâlnire de Apărare. 
Astă-seară, la opt, etajul şapte, vizavi de tapiseria cu 
Barnabas cel Smintit, pe care îl bat nişte troli cu bâtele. Poţi 
să le spui tu lui Katie şi Aliciei? 

Păru puţin jignită dar promise să le spună şi celorlalţi. 
Harry se întoarse înfometat la cârnaţii şi piureul său. Când 
îşi ridică privirea să ia o gură de suc de dovleac, văzu că 
Hermione îl privea. 

— Ce este? zise el cu o voce groasă. 

— Păi... nimic, doar că planurile lui Dobby nu sunt 
totdeauna foarte sigure. Mai ţii minte când te-a făcut să îţi 
pierzi oasele braţului? 

— Camera asta nu este doar o idee nebunească a lui 
Dobby; şi Dumbledore ştie, mi-a vorbit de ea la Balul de 


Crăciun. 

Figura lui Hermione se lumină. 

— "Ţi-a zis Dumbledore de ea? 

— Doar în trecere, zise Harry, ridicând din umeri. 

— A, păi, atunci e în ordine, spuse Hermione vioaie, fără 
vreun alt comentariu. 

Cei doi şi cu Ron petrecură aproape restul zilei găsind 
oamenii care semnaseră lista la „Capul de mistreţ” şi 
spunându-le unde să se întâlnească în seara aceea. 
Oarecum spre dezamăgirea lui Harry, Ginny fu cea care 
reuşi să le găsească prima pe Cho Chang şi pe prietena ei; 
însă, până la sfârşitul cinei se convinse că veştile fuseseră 
transmise fiecăruia dintre cei douăzeci şi cinci de oameni 
care apăruseră la „Capul de mistreţ”. 

La şapte jumătate Harry, Ron şi Hermione ieşiră din 
camera de zi a Cercetaşilor, Harry strângând în mână o 
anumită bucată de pergament vechi. Cei din anul cinci 
aveau voie pe hol până la ora nouă, însă toţi trei se tot uitau 
în jur neliniştiţi, în timp ce se îndreptau spre etajul şapte. 

— Staţi puţin, îi avertiză Harry, desfăşurând pergamentul 
când ajunse la capul scărilor, atingându-i cu bagheta şi 
murmurând: Jur solemn că nu e nimic de capul meu. 

Pe pergamentul gol apăru o hartă a Şcolii Hogwarts. 
Puncte mici şi negre, etichetate cu nume, se mişcau 
întruna, arătând unde erau diverşi oameni. 

— Filch este la etajul doi, zise Harry, ţinând harta aproape 
de ochi, iar Doamna Norris este la etajul patru. 

— Şi Umbridge? întrebă Hermione neliniştită. 

— În biroul ei, zise Harry, arătând-o cu degetul. În ordine, 
la drum. 

Merseră repede pe coridor către locul pe care i-l 
descrisese Dobby lui Harry - o bucată de perete gol vizavi 
de o tapiserie imensă, care înfăţişa încercarea prostească a 
lui Barnabas cel Smintit de a-i învăţa pe troli să facă balet. 

— Bine, zise Harry încet, în timp ce un trol mâncat de molii 
se opri din bătaia neîncetată a celui ce se dorise profesor de 


balet pentru a se uita la ei. Dobby a zis să trecem dincolo de 
porţiunea asta de perete de trei ori, concentrându-ne 
asupra a ceea ce ne trebuie. 

Aşa făcură, întorcându-se brusc în dreptul ferestrei chiar 
de dincolo de bucata de perete şi apoi în dreptul vazei de 
mărimea unui om de pe partea cealaltă. Ron închise ochii, 
concentrându-se; Hermione spuse ceva în şoaptă; Harry îşi 
ţinu pumnii strânşi, în timp ce se uita înainte. 

Avem nevoie de un loc unde să ne luptăm... îşi zise el. 

Dă-ne un loc unde să ne antrenăm... un loc unde să nu ne 
poată găsi... 

— Harry! zise Hermione tăios, când se întoarseră după ce 
trecură a treia oară pe acolo. 

O uşă foarte lustruită apăruse în perete. Ron se holbă la 
ea, părând puţin îngrijorat. Harry întinse mâna, apucă 
clanţa de aramă, deschise uşa şi intră primul într-o cameră 
spațioasă, luminată de torţe pâlpâitoare ca acelea care 
luminau celulele aflate cu opt etaje mai jos. 

Pereţii erau plini cu dulapuri de lemn înţesate cu cărţi şi în 
loc de scaune iar, pe jos erau perne mari de mătase. Pe 
rafturile din capătul opus al camerei se găseau mai multe 
instrumente cum ar fi Trădare, Senzori Secretoşi şi o 
Oglindă mare a Duşmanilor, despre care Harry era sigur că 
o văzuse anul trecut în biroul falsului Moody. 

— Or să fie bune când o să exersăm Împietrirea, zise Ron 
entuziasmat, atingând una dintre perne cu piciorul. 

— Şi uite câte cărţi! spuse Hermione încântată, trecându- 
şi un deget peste cotoarele volumelor legate în piele. 
Compendiul blestemelor obişnuite şi contraacţiunile lor... 
Magia neagră înfrântă... Vrăji de autoapărare... uau! 

Se uită la Harry radiind, iar el îşi dădu seama că prezenţa 
acelor sute de cărţi o convinsese până la urmă pe Hermione 
că făceau ce trebuia. 

— Harry, este minunat, avem aici tot ce ne trebuie! 

Şi, fără alte comentarii, luă Blesteme pentru blestemaţi de 
pe un raft, se aşeză pe perna cea mai apropiată şi începu să 


citească. 

Se auzi o bătaie timidă la uşă. Harry se întoarse să vadă 
cine era. Dădu cu ochii de Ginny Neville, Lavender, Parvati 
şi Dean. 

— Vaai, zise Dean, uitându-se în jur impresionat. Ce este 
locul ăsta? 

Harry începu să explice, însă, înainte să termine, mai 
sosiră alţii şi trebui să o ia de la capăt. Când se făcu ora opt, 
era ocupată fiecare pernă. Harry se duse la uşă şi întoarse 
cheia care ieşea din broască; aceasta scoase un sunet 
limpede şi toată lumea tăcu, uitându-se la el. Hermione îşi 
puse cu grijă un semn la pagina din Blesteme pentru 
blestemaţi la care ajunsese şi lăsă cartea deoparte. 

— Bine, zise Harry, puţin emoţionat. Acesta este locul pe 
care l-am găsit pentru antrenamente, şi este... ăă... evident 
că sunteţi mulţumiţi. 

— Este fantastic! zise Cho, şi mai mulţi încuviinţară în 
şoaptă. 

— Este ciudat, zise Fred, încruntându-se în jur. Ne-am 
ascuns o dată aici de Filch, ţii minte, George? Dar atunci 
era doar un dulap de mături. 

— Hei, Harry, ce sunt chestiile alea? întrebă Dean din 
fundul camerei, arătând spre Trădare şi Oglinda 
Duşmanilor. 

— Detectori Întunecaţi, zise Harry, păşind printre perne ca 
să ajungă acolo. În mare, arată când anume sunt prin 
preajmă vrăjitori Întunecaţi sau duşmani, însă nu ar trebui 
să ai prea mare încredere în ele, pot fi păcălite... 

Se uită pentru o clipă în Oglinda crăpată a Duşmanilor; în 
ea se mişcau siluete întunecate, deşi nici una dintre ele nu 
putea fi recunoscută. Se întoarse cu spatele la ea. 

— Ei bine, m-am gândit cam ce ar trebui să facem mai 
întâi şi... ăă... 

Observă o mână ridicată. 

— Ce este, Hermione? 

— Cred că ar trebui să alegem un lider, zise Hermione. 


— Harry este liderul, zise Cho imediat, uitându-se la 
Hermione de parcă ar fi fost nebună. 

Stomacul lui Harry făcu iar o tumbă. 

— Da, dar cred că ar trebui să-l votăm cum trebuie, zise 
Hermione netulburată. E mai oficial sporeşte autoritatea. 
Deci... cine crede că Harry ar trebui să fie liderul nostru? 

Toată lumea ridică mâna, chiar şi Zacharias Smith, deşi o 
făcu fără nici o tragere de inimă. 

— Ăă... În ordine, mulţumesc, zise Harry, care simţea că îi 
luase foc faţa. Şi - ce mai este, Hermione? 

— Cred că ar trebui să avem şi un nume, spuse ea veselă, 
cu mâna încă ridicată. Ar promova spiritul de echipă şi 
unitatea, nu credeţi? 

— Putem să fim Liga Anti-Umbridge? zise Angelina plină 
de speranţă. 

— Sau Grupul Care Crede că Cei din Ministerul Magiei 
sunt Imbecili? sugeră Fred. 

— Eu mă gândeam, zise Hermione, încruntându-se la 
Fred, mai degrabă la o denumire care să nu le spună 
tuturor ce punem la cale, ca să putem vorbi de ea în 
siguranţă şi în afara întâlnirilor. 

— Asociaţia Defensivă? zise Cho. A. D. pe scurt, ca să nu 
ştie nimeni despre ce vorbim? 

— Da, A. D. sună bine, zise Ginny. Dar hai să o facem să 
vină de la Armata lui Dumbledore, pentru că de asta se 
teme cel mai tare Ministerul, nu-i aşa? 

La auzul acestor cuvinte se auziră multe şoapte şi râsete 
aprobatoare. 

— Cine e pentru A. D.? zise Hermione pe un ton autoritar, 
îngenunchind pe pernă ca să numere. Majoritatea... 
moţiune aprobată! 

Agăţă foaia de pergament cu toate semnăturile lor pe 
perete şi în partea de sus scrise cu litere mari: 

ARMATA LUI DUMBLEDORE 

— Bine, zise Harry, după ce Hermione se aşeză la loc, ce 
ziceţi, începem antrenamentul? Mă gândeam că primul 


lucru pe care ar trebui să-l facem ar fi Expelliarmus, ştiţi 
voi, Vraja de Dezarmare. Ştiu că este destul de simplă, însă 
a fost foarte folositoare când... 

— Ah, te rog, spuse Zacharias Smith, dându-şi ochii peste 
cap şi încrucişându-şi mâinile. Eu nu cred că Expelliarmus 
chiar o să ne fie de ajutor împotriva Ştii-Tu-Cui, nu găseşti? 

— Am folosit-o contra lui, zise Harry încet. Mi-a salvat viaţa 
în iunie. 

Smith căscă gura ca un prost. Ceilalţi din cameră 
rămaseră tăcuţi. 

— Însă dacă ai senzaţia că este degradant pentru tine, poţi 
să pleci, zise Harry. 

Smith nu se mişcă, şi nici ceilalţi. 

— În ordine, zise Harry, care avea gura puţin mai uscată 
decât de obicei, din cauza tuturor perechilor de ochi 
aţintite asupra lui, cred că ar trebui să ne grupăm câte doi 
şi să ne antrenăm. 

I se părea ciudat să dea indicaţii, însă şi mai ciudat era să 
vadă că îi erau ascultate. Toţi se ridicară imediat şi se 
împărţiră pe perechi. După cum era de aşteptat, Neville 
rămase fără partener. 

— Poţi să te antrenezi cu mine, îi zise Harry. Bine... deci, la 
trei... unu, doi, trei... 

Camera se umplu brusc de ţipete de „Expelliarmus”. 
Baghetele zburară în toate părţile; vrăjile care dăduseră pe 
lângă loviră cărţi de pe rafturi şi le ridicară în aer. Harry fu 
prea rapid pentru Neville, a cărui baghetă îi zbură din 
mână învârtindu-se, se lovi de tavan într-o ploaie de scântei 
şi ateriză zăngănind pe un dulap cu cărţi, de unde Harry o 
recuperă cu o Vrajă de Chemare. Uitându-se în jur, se gândi 
că fusese bine că sugerase să înceapă antrenamentul cu 
elementele de bază; era vorba despre o magie de proastă 
calitate; mulţi nu reuşeau deloc să îşi dezarmeze adversarii, 
făcându-i doar să se dea înapoi cu câţiva paşi sau să închidă 
ochii când îi atingea suflul unei vrăji slabe. 


— Expelliarmus! zise Neville, şi Harry, luat prin 
surprindere, simţi cum îi zboară bagheta din mână. 

— AM REUŞII! zise Neville bucuros. Este prima oară când 
mi-a ieşit - AM REUŞIT! 

— Bravo! zise Harry încurajator, hotărându-se să nu 
sublinieze că, într-un duel adevărat, era foarte puţin 
probabil ca adversarul lui Neville să se uite în direcţia 
opusă, ţinând lejer bagheta pe lângă corp. Neville, fii atent, 
poţi să te antrenezi pe rând cu Ron şi cu Hermione câteva 
minute, ca să fac un tur şi să văd cum se descurcă ceilalţi? 

Harry se duse în mijlocul camerei. Se întâmpla ceva foarte 
straniu cu Zacharias Smith. De fiecare dată când deschidea 
gura să-l dezarmeze pe Anthony Goldstein, îi zbura din 
mână propria baghetă, şi totuşi, Anthony nu părea să scoată 
nici un sunet. Harry nu trebui să caute mult ca să elucideze 
misterul: Fred şi George erau la câţiva metri de Smith şi îşi 
îndreptau pe rând baghetele către el de undeva din spate. 

— Scuze, Harry, zise George repede, când Harry îi întâlni 
privirea. Nu ne-am putut abţine. 

Harry se duse la alte perechi, încercând să-i corecteze pe 
cei care făceau vraja greşit. Ginny era parteneră cu Michael 
Corner; se descurca foarte bine, în timp ce Michael ori nu 
se pricepea deloc ori nu vroia să atace. Ernie Macmillan îşi 
flutura bagheta fără motiv, dându-i partenerului său timp să 
îl prindă cu garda jos; fraţii Creevey erau entuziasmați, dar 
haotici, fiind principalii vinovaţi pentru toate cărţile care 
ţâşneau din rafturile din jur; Luna Lovegood era la fel de 
dezordonată, uneori făcând să-i zboare învârtindu-se 
bagheta lui Justin Finch-Fletchley, alteori reuşind doar să-i 
facă părul măciucă. 

— Bine, opriţi-vă! strigă Harry. Opriţi-vă! OPRIŢI-VĂ! 

Am nevoie de un fluier, îşi zise el, şi imediat zări unul pe 
cel mai apropiat rând de cărţi. Îl luă şi suflă cu putere. Toţi 
îşi coborâră baghetele. 

— Nu a fost rău, zise Harry, însă este clar că e loc de mai 
bine. 


Zacharias Smith se uită urât la el. 

— Hai să mai încercăm o dată. 

Se plimbă din nou printre ei, oprindu-se din când în când 
să le dea sfaturi. Încet, performanţele se îmbunătăţiră în 
general. O vreme, evită să se apropie de Cho şi de prietena 
ei, dar după ce trecu de două ori pe lângă toate celelalte 
perechi din cameră, simţi că nu putea să le mai ignore. 

— O, nu, zise Cho destul de alarmată când el se apropie. 
Expelliarmious! Adică, Expellimellius! Eu - ah, scuze, 
Marietta! 

Prietenei ei cu părul creţ îi luase foc mâneca; Marietta o 
stinse cu propria baghetă şi se uită urât la Harry, de parcă 
ar fi fost vina lui. 

— M-ai făcut să mă emoţionez, mă descurcam bine înainte 
să vii, îi spuse Cho tristă lui Harry. 

— A fost destul de bine, minţi Harry, dar, când ea ridică 
sprâncenele, adăugă: Adică nu a fost jalnic, dar ştiu că poţi 
să o faci cum trebuie, m-am uitat de departe. 

Cho râse. Prietena ei Marietta îi privi cu o oarecare 
acreală şi apoi se întoarse cu spatele la ei. 

— Nu o băga în seamă, murmură Cho. De fapt, nu voia să 
vină, dar am obligat-o. Părinţii i-au interzis să facă orice ar 
putea să o supere pe Umbridge. Vezi tu... mama ei lucrează 
pentru Minister. 

— Dar părinţii tăi? întrebă Harry. 

— Păi, şi mie mi-au interzis să mă pun rău cu Umbridge, 
zise Cho, îndreptându-se cu mândrie. Dar, dacă îşi 
imaginează că nu o să lupt împotriva Ştii-Tu-Cui după ce s-a 
întâmplat cu Cedric... 

Se întrerupse, părând oarecum derutată, şi între ei se lăsă 
o tăcere stânjenitoare; bagheta lui Terry Boot trecu vâjâind 
pe lângă urechea lui Harry şi o lovi pe Alicia Spinnet drept 
în nas. 

— Păi, tatăl meu este un mare suporter al oricărei acţiuni 
anti-Minister! zise Luna Lovegood cu mândrie chiar din 
spatele lui Harry. 


Era evident că trăsese cu urechea la ce vorbeau, în timp 
ce Justin Finch-Fletchley încerca să se elibereze din robele 
care i se ridicaseră în cap. 

— Spune mereu că îl crede în stare de orice pe Fudge; păi, 
după ce a asasinat atâţia goblini! Şi bineînţeles că foloseşte 
Departamentul Misterelor ca să creeze otrăvuri teribile, pe 
care le administrează în secret tuturor celor care nu sunt 
de acord cu el. Şi apoi mai este şi Slashkilterul 
Umgubular... 

— Nu întreba, îi şopti Harry lui Cho când ea deschise gura, 
părând derutată, după care chicoti. 

— Hei, Harry, strigă Hermione de la celălalt capăt al 
camerei, te-ai uitat cât e ora? 

Se uită la ceas şi fu şocat să vadă că era deja nouă şi zece, 
ceea ce însemna că trebuiau să se întoarcă imediat în 
camerele lor de zi, sau riscau să fie prinşi şi pedepsiţi de 
Filch pentru că încălcau regulile. Fluieră, toţi se opriră din 
ţipat „Expelliarmus” şi ultimele câteva baghete zăngăniră 
pe podea. 

— A fost destul de bine, zise Harry, însă am depăşit limita 
de timp. Săptămâna viitoare, la aceeaşi oră, în acelaşi loc? 

— Mai repede! zise Dean Thomas entuziasmat şi mulţi 
încuviinţară din capete. 

Angelina, însă, zise repede: 

— Este pe cale să înceapă sezonul de vâjthaţ, trebuie să se 
antreneze şi echipele! 

— Atunci, hai să rămână miercurea următoare, seara, zise 
Harry. Putem să hotărâm atunci când vor fi întâlnirile 
suplimentare. Hai, ar fi bine să mergem. 

Scoase iar Harta Ştrengarilor şi se uită cu atenţie dacă 
exista vreun profesor la etajul şapte. Îi lăsă să plece pe toţi, 
în grupuri de trei sau patru, privind neliniştit punctuleţele, 
ca să vadă dacă ajunseseră cu bine în dormitoarele lor: 
Astropufii o luară pe holul de la subsol care ducea şi spre 
bucătării, cei de la Ochi-de-Şoim se îndreptară spre un turn 


din partea de vest a castelului, iar Cercetaşii de-a lungul 
coridorului, către portretul Doamnei Grase. 

— A fost foarte, foarte bine, Harry, zise Hermione, când în 
sfârşit nu mai rămaseră decât ea, Harry şi Ron. 

— Da, aşa e! spuse Ron entuziasmat, în timp ce se 
strecurară toţi pe uşă o priviră transformându-se înapoi în 
piatră în urma lor. Ai văzut cum am dezarmat-o pe 
Hermione, Harry? 

— Doar o dată, zise Hermione înţepată. Te-am dezarmat 
de mult mai multe ori decât tu pe mine... 

— Nu te-am dezarmat doar o dată, ci cel puţin de trei ori... 

— Păi, dacă pui la socoteală şi când te-ai împleticit şi mi-ai 
dat peste mâna cu bagheta... 

Se certară tot drumul înapoi în camera de zi, însă Harry 
nu îi asculta. Era cu un ochi pe Harta Ştrengarilor, însă se 
gândea de asemenea la felul cum îi spusese Cho că o făcuse 
să se emoţioneze. 

CAPITOLUL XIX. 

LEUL ŞI ŞARPELE. 

Pe parcursul următoarelor două săptămâni, Harry se simţi 
ca şi când ar fi avut un fel de talisman în piept, un secret 
luminos, care îl ajuta să suporte orele cu Umbridge şi chiar 
îi permitea să-i poată zâmbi prietenos, în timp ce se uita în 
ochii ei îngrozitori şi exoftalmici. El şi A. D. rezistau chiar 
sub nasul ei, făcând exact lucrul de care ea şi Ministerul se 
temeau cel mai mult, şi de fiecare dată când ar fi trebuit să 
citească din cartea lui Wilbert Slinkhard la orele ei, medita, 
în schimb, asupra amintirilor plăcute ale celor mai recente 
întâlniri, rememorând cum reuşise Neville să o dezarmeze 
pe Hermione, cum stăpânise Colin Creevey Vraja de Oprire 
după ce se străduise din răsputeri în trei şedinţe, şi cum 
făcuse Parvati Patil un Blestem de Reducere atât de reuşit, 
încât micşorase masa, lăsând toate Tradarele pe praful de 
pe podea. 

Îi era aproape imposibil să fixeze o anumită seară din 
săptămână pentru întâlnirile A. D., având în vedere că 


trebuia să ţină cont de trei antrenamente separate ale 
echipelor de vâjthaţ, care erau adeseori reprogramate din 
cauza vremii urâte; dar lui Harry nu îi părea rău; din 
punctul lui de vedere, poate că era mai bine ca aranjarea 
întâlnirilor să fie imprevizibilă. Dacă îi urmărea cineva, le-ar 
fi fost greu să găsească un tipar. 

Hermione elaboră în scurt timp o metodă foarte isteaţă de 
a le comunica tuturor membrilor data şi ora următoarei 
întâlniri, în cazul în care ar fi fost nevoie să le schimbe 
subit, fiindcă ar fi părut suspect ca elevi de la case diferite 
să fie văzuţi în repetate rânduri traversând Marea Sală 
pentru a vorbi între ei. Le dădu tuturor membrilor A. D. un 
galion fals (Ron fu foarte entuziasmat când văzu coşul 
pentru prima oară şi fu convins că împărțea galbeni 
adevăraţi). 

— Vedeţi numerele de pe marginea monedelor? zise 
Hermione, ridicând una pentru a o cerceta, la sfârşitul celei 
de-a patra întâlniri. 

Moneda strălucea mare şi galbenă la lumina torţelor. 

— Pe galionii adevăraţi există doar un număr de serie care 
face referinţă la goblinul care a făcut moneda. Însă pe 
aceste monede false numerele se vor schimba, pentru a 
arăta data şi ora următoarei întâlniri. Monedele se vor 
încălzi atunci când se vor schimba datele, aşa că, dacă o să 
le purtaţi în buzunar, o să le puteţi simţi. Vom lua câte una 
fiecare şi, după ce Harry va fixa data următoarei întâlniri, o 
să schimbe numerele de pe moneda lui, şi pentru că am 
aruncat o Vrajă Protean asupra ei, toate se vor schimba în 
acelaşi fel. 

Cuvintele lui Hermione fură întâmpinate de o tăcere 
confuză. Se uită în jur la toate chipurile oarecum derutate, 
întoarse spre ea. 

— Păi... m-am gândit că ar fi o idee bună, zise ea nesigură, 
adică... şi dacă Umbridge ne-ar pune să ne întoarcem 
buzunarele pe dos, nu este deloc ciudat dacă ai un galion la 
tine, nu-i aşa? Dar... mă rog, dacă nu vreţi să le folosiţi... 


— Poţi să faci o Vrajă Protean? zise Terry Boot. 

— Da, spuse Hermione. 

— Dar asta este... este de nivelul T. V E. E.,ziseelcuo 
voce mică. 

— A, zise Hermione, încercând să pară modestă. A... mă 
TOg... da, presupun că aşa este. 

— Cum de nu eşti la Ochi-de-Şoim? întrebă el, uitându-se 
la Hermione cu o privire aproape extaziată. Cu un creier ca 
al tău? 

— Păi, Jobenul Magic chiar s-a gândit să mă trimită la 
Ochi-de-Şoim în timpul sortatului, zise Hermione veselă, dar 
până la urmă a ales Cercetagşii. Bun, înţeleg că folosim 
galionii? 

Se auzi un murmur de încuviinţare şi toţi se apropiară ca 
să ia câte unul din coş. Harry se uită pieziş la Hermione. 

— Ştii de ce îmi amintesc astea? 

— Nu, de ce? 

— De cicatricele Devoratorilor Morţii. Cap-de-Mort atinge 
una dintre ele, cicatricele îi ard pe toţi şi ştiu că trebuie să i 
se alăture. 

— Păi... da, zise Hermione încet, de acolo mi-a venit 
ideea... dar te rog să observi că am decis să gravez data pe 
bucăţi de metal şi nu pe pielea membrilor. 

— Da... prefer metoda ta, zise Harry zâmbind, în timp ce 
îşi băga galionul în buzunar. Presupun că singurul pericol 
cu ăştia este că i-am putea cheltui din greşeală. 

— Slabe şanse, zise Ron, care îşi examina propriul galion 
fals cu un aer puţin trist. Eu nu am nici un galion adevărat 
cu care să îl confund. 

Având în vedere că se apropia primul meci de vâjthaţ din 
acel sezon, Cercetaşii împotriva Viperinilor, întâlnirile A. D. 
fură amânate, pentru că Angelina insista să se antreneze 
aproape în fiecare zi. Faptul că nu mai avusese loc de atâta 
timp Cupa de Vâjthaţ sporea semnificativ interesul şi 
entuziasmul faţă de meciul apropiat; cei de la Ochi-de-Şoim 
şi Astropufi erau foarte interesaţi de rezultat, pentru că ei, 


desigur, aveau să joace cu ambele echipe pe parcursul 
anului; şi şefii Caselor echipelor adverse, deşi încercau să 
se ascundă sub o aparenţă de sportivitate, erau hotărâți să 
îşi vadă propria echipă victorioasă. Harry realiză cât de 
mult îşi dorea profesoara McGonagall să îi bată pe Viperini 
când aceasta nu le dădu teme în săptămâna dinaintea 
meciului. 

— Cred că în momentul de faţă aveţi destule de făcut, zise 
ea cu un aer superior. 

Nimănui nu îi veni să-şi creadă urechilor, până când ea nu 
se uită direct la Harry şi Ron şi zise poruncitor: 

— Băieți, m-am obişnuit să văd Cupa de Vâjthaţ în biroul 
meu, şi zău că nu vreau să fiu nevoită să i-o dau 
profesorului Plesneală, aşa că să folosiţi timpul liber ca să 
vă antrenați, da? 

Plesneală, la fel de evident de părtinitor, rezervase atât de 
des stadionul de vâjthaţ pentru Viperini, încât Cercetaşilor 
le era greu să ajungă acolo ca să joace. De asemenea, se 
făcea că nu aude numeroasele încercări raportate ale 
Viperinilor de a-i blestema pe jucătorii Cercetaşi pe holuri. 
Când Alicia Spinnet apăru în aripa spitalului cu sprâncenele 
crescându-i atât de des şi de repede, încât îi acopereau 
ochii şi îi astupau gura, Plesneală insistă că trebuia să fi 
încercat să arunce o Vrajă de Însănătoşire a părului asupra 
ei însăşi şi refuză să îi asculte pe cei paisprezece martori 
oculari care stăruiau că îl văzuseră pe portarul Viperinilor, 
Miles Bletchly, blestemând-o pe la spate, în timp ce învăţa la 
bibliotecă. 

Harry era optimist în legătură cu şansele Cercetaşilor; 
până la urmă nu pierduseră niciodată în faţa echipei lui 
Reacredință. Într-adevăr, Ron încă nu juca la nivelul lui 
Baston, dar făcea mari eforturi să se perfecţioneze. Marea 
sa slăbiciune era tendinţa de a-şi pierde încrederea în sine 
după ce făcea o gafă; dacă încasa un gol, devenea agitat şi 
drept urmare era posibil să mai ia şi altele. Pe de altă parte, 
Harry îl văzuse pe Ron apărând spectaculos de câteva ori, 


când era în formă; în timpul unui antrenament memorabil, 
se atârnase cu o singură mână de mătură şi lovise balonul 
atât de tare în partea opusă stâlpilor porţii, încât acesta 
traversă stadionul în zbor şi trecu prin cercul din mijloc din 
capătul celălalt; ceilalţi din echipă fură de părere că 
această paradă putea fi comparată cu succes cu una 
realizată de curând de Barry Ryan, portarul naţionalei 
irlandeze contra înaintaşului polonez Ladislaw Zamojski. 
Chiar şi Fred spusese că mai erau şanse ca Ron să-i facă 
mândri pe el şi pe George, şi că meditau serios dacă să 
recunoască sau nu că era rudă cu ei, deşi încercaseră să-l 
nege de patru ani. 

Singurul fapt care îl îngrijora cu adevărat pe Harry era cât 
de mult se lăsa Ron afectat de tactica echipei Viperinilor de 
a-l şicana chiar înainte să fi ajuns pe stadion. Harry, desigur, 
le suporta de patru ani comentariile răutăcioase, aşa că 
şuşotelile gen „Hei, Potty, am auzit că Warrington a jurat că 
sâmbătă o să te dea jos de pe mătură”, departe de a-i 
îngheţa sângele în vine, îl făceau să râdă. „Warrington 
ţinteşte atât de jalnic, încât aş fi mai îngrijorat dacă ar viza- 
o pe persoana de lângă mine”, replica el, făcându-i pe Ron 
şi Hermione să râdă şi ştergând zâmbetul de pe chipul lui 
Pansy Parkinson. 

Însă Ron nu mai îndurase niciodată o campanie asiduă de 
insulte, batjocuri şi intimidări. Când, în timp ce treceau pe 
hol, unii Viperini, din anul şapte şi mult mai mari ca el îi 
aruncau „ţi-ai rezervat un pat în aripa spitalului, Weasley?” 
nu râdea, ci căpăta o nuanţă de verde deschis. Când Draco 
Reacredință îl imita pe Ron cum scăpa balonul (ceea ce 
făcea de fiecare dată când se vedeau), lui Ron i se înroşeau 
urechile şi mâinile îi tremurau atât de tare, încât era foarte 
posibil să scape orice altceva avea în mână în momentul 
acela. 

Octombrie se stinse cu o avalanşă de vânturi vijelioase şi 
ploi torențiale, iar noiembrie sosi rece ca fierul îngheţat, cu 
o chiciură aspră în fiecare dimineaţă şi cu pale de vânt 


glacial, care înfiorau mâinile şi chipurile descoperite. Cerul 
şi tavanul din Marea Sală prinseră o nuanţă deschisă de gri- 
sidefiu, munţii din jurul Hogwarts-ului erau cu crestele 
înzăpezite şi temperatura din castel cobori atât de mult, 
încât în pauzele dintre ore mulţi dintre elevi purtau mănuşi 
groase din piele de dragon pe holuri. 

În ziua meciului, era o dimineaţă luminoasă şi rece. Când 
Harry se trezi, se uită spre patul lui Ron şi îl văzu pe acesta 
ud în capul oaselor, cu braţele în jurul genunchilor, uitându- 
se în gol. 

— Eşti bine? zise Harry. 

Ron încuviinţă din cap, dar nu vorbi. Harry îşi aminti 
foarte bine de data când Ron îşi aruncase din greşeală o 
Vrajă de Vomitat-Melci asupra lui însuşi; părea să fie la fel 
de palid şi transpirat ca şi atunci, plus că nu prea vroia să 
deschidă gura. 

— Nu trebuie decât să mănânci ceva, zise Harry 
încurajator. Hai! 

Când sosiră, Marea Sală se umplea rapid. Se vorbea mai 
tare şi era o atmosferă mai exuberantă decât de obicei. 
Când trecură pe lângă masa Viperinilor, avu loc o explozie 
de zgomote. Harry se uită la ei şi văzu că, pe lângă 
obişnuitele fulare şi pălării verzi cu argintiu, fiecare dintre 
ei purta o insignă argintie care părea să aibă forma unei 
coroane. Nu ştia de ce, dar mulţi îi făcură cu mâna lui Ron, 
râzând în hohote. În timp ce trecea prin dreptul lor, Harry 
încercă să vadă ce scria pe insigne, însă era prea preocupat 
să-l ducă pe Ron dincolo de masa lor ca să zăbovească 
destul timp pentru a le citi. 

La masa Cercetaşilor fură întâmpinați de o primire plină 
de entuziasm. Acolo toată lumea era îmbrăcată în roşu cu 
auriu, însă, departe de a-l înveseli pe Ron, se părea că 
uralele îi storseseră şi ultima picătură de curaj; se prăbuşi 
pe cea mai apropiată bancă, arătând de parcă ar fi fost 
ultima oară când lua masa. 


— Am fost nebun când am acceptat, zise el într-o şoaptă 
răguşită. Nebun. 

— Nu fi prost, zise Harry hotărât, dându-i un amestec de 
cereale, o să te descurci foarte bine. E normal să ai emoţii. 

— Sunt la pământ, mormăi Ron. Sunt jalnic. Nu pot să joc 
bine nici dacă mă pici cu ceară. Ce-o fi fost în capul meu? 

— Vino-ţi în fire, zise Harry cu fermitate. Gândeşte-te la 
cum ai salvat cu piciorul golul ăla acum câteva zile, chiar şi 
Fred şi George au zis că ai fost extraordinar. 

Ron se întoarse spre Harry cu o expresie chinuită. 

— A fost din întâmplare, şopti el distrus. Nu am vrut să o 
fac... am alunecat de pe mătură când nu v-aţi uitat nici unul 
şi am lovit balonul din greşeală, în timp ce încercam să mă 
urc la loc. 

— Ăă... zise Harry, revenindu-şi repede de pe urma acestei 
surprize neplăcute, cu încă vreo câteva întâmplări ca asta 
meciul e ca şi câştigat, nu-i aşa? 

Hermione şi Ginny se aşezară vizavi de ei, purtând fulare, 
mănuşi şi rozete roşii cu auriu. 

— Cum te simţi? îl întrebă Ginny pe Ron, care acum se 
holba la urmele de lapte de pe fundul bolului gol de cereale, 
de parcă s-ar fi gândit serios dacă să se înece sau nu în el. 

— Are emoţii, spuse Harry. 

— Păi, ăsta este un semn bun, mie mi se pare că 
întotdeauna ai rezultate mai bune la examene dacă ai 
emoţii, zise Hermione cu însufleţire. 

— Bună, zise o voce difuză şi visătoare din spatele lor. 

Harry îşi ridică privirea: Luna Lovegood plutise spre ei de 
la masa Ochilor-de-Şoim. Mulţi se holbau la ea, iar câţiva 
chiar râdeau şi o arătau cu degetul; reuşise să facă rost de 
o pălărie în forma unui cap de leu în mărime naturală, pe 
care o purta într-un echilibru precar. 

— "Ţin cu Cercetaşii, zise Luna, făcând un semn spre 
pălărie fără să fi fost nevoie. Uite ce face... 

Întinse mâna şi atinse pălăria cu bagheta. Aceasta 
deschise gura larg şi scoase un răget extrem de realist, 


care îi făcu să tresară pe toţi cei din jur. 

— E reuşită, nu? zise Luna fericită. Ştiţi, am vrut să o fac 
să mestece un şarpe care să-i reprezinte pe Viperini, dar nu 
am avut timp. Oricum... baftă, Ronald! 

Se îndepărtă plutind. Încă nu îşi reveniseră de pe urma 
şocului trezit de pălăria Lunei, când Angelina se apropie în 
grabă de ei, însoţită de Katie şi Alicia, ale cărei sprâncene 
reveniseră la normal datorită ajutorului doamnei Pomfrey. 

— Când sunteţi gata, zise ea, o să mergem direct pe 
stadion, să verificăm cum stau lucrurile şi să ne schimbăm. 

— Venim imediat, o asigură Harry. Stai să mănânce şi Ron 
ceva. 

Însă după zece minute fu clar că Ron nu mai putea să 
mănânce nimic şi Harry se gândi că era mai bine să-l ducă 
la vestiare. Când se sculară de la masă, se ridică şi 
Hermione, care îl trase deoparte, apucându-l de mână. 

— Să nu-l laşi pe Ron să vadă ce scrie pe insignele 
Viperinilor, îi şopti ea imperios. 

Harry o privi întrebător, însă ea clătină din cap prevenitor; 
Ron tocmai se apropie agale de ei, părând pierdut şi 
disperat. 

— Baftă, Ron, zise Hermione, ridicându-se în vârful 
picioarelor şi pupându-l pe obraz. Şi ţie, Harry... 

Ron păru să îşi revină puţin, cât timp traversară iar Marea 
Sală. Atinse locul de pe obraz unde îl pupase Hermione, 
oarecum derutat, de parcă nu era sigur de ceea ce se 
întâmplase. Părea prea absorbit ca să mai observe ce era în 
jur, însă Harry aruncă o privire curioasă spre insignele în 
formă de coroană când trecură pe lângă masa Viperinilor, şi 
de data asta descifra cuvintele gravate pe ele: 

WEASLEY E AL NOSTRU REGE. 

Cu presentimentul sumbru că nu avea cum să fie de bine, 
îl grăbi pe Ron să traverseze holul de la intrare şi să 
coboare treptele de piatră, ajungând afară, în aerul glacial. 

Iarba acoperită cu chiciură le scârţâia sub picioare, în 
timp ce parcurgeau grăbiţi peluzele în pantă către stadion. 


Vântul nu bătea deloc şi cerul era de un alb sidefiu uniform, 
ceea ce însemna că vizibilitatea avea să fie bună, neafectată 
de lumina directă a soarelui care să le intre în ochi. Harry îi 
sublinie lui Ron aceşti factori încurajatori în drumul lor, dar 
nu era sigur că Ron îl asculta. 

Angelina se schimbase deja şi, când intrară, vorbea cu 
restul echipei. Harry şi Ron îşi puseră robele (Ron încercă 
să îşi îmbrace roba pe dos timp de câteva minute, înainte ca 
Aliciei să i se facă milă de el şi să se ducă să îl ajute), apoi se 
aşezară să asculte discursul de dinainte de meci, în timp ce 
zumzetul vocilor de afară devenea din ce în ce mai tare, 
mulţimea părăsind castelul în număr mare şi îndreptându- 
se spre stadion. 

— Bine, tocmai am aflat aşezarea finală în teren a 
Viperinilor, zise Angelina, consultând o foaie de pergament. 
Au plecat prinzătorii de anul trecut, Derrick şi Bole, însă se 
pare că Montague i-a înlocuit cu nişte gorile, nu cu 
persoane care pot să zboare foarte bine. Sunt doi tipi pe 
care îi cheamă Crabbe şi Goyle, nu ştiu prea multe despre 
ei... 

— Noi da, spuseră Harry şi Ron într-un glas. 

— Păi, nu par destul de inteligenţi ca să deosebească un 
capăt al măturii de celălalt, zise Angelina, punând 
pergamentul în buzunar, dar pe de altă parte m-am mirat 
întotdeauna cum reuşeau Derrick şi Bole să găsească 
stadionul fără indicatoare. 

— Crabbe şi Goyle sunt de aceeaşi teapă, o asigură Harry. 

Auzeau cum sute de persoane se aşezau pe băncile 
dispuse simetric ale tribunelor. Unii cântau, dar Harry nu 
putea să descifreze cuvintele. Începea să aibă emoţii, însă 
ştia că nodul din stomacul său nu se compara cu celal lui 
Ron, care stătea cu mâinile lipite de corp şi se uita iar în 
gol, cu maxilarul încleştat şi cu chipul pământiu. 

— A sosit timpul, zise Angelina cu o voce tăcută, uitându-se 
la ceas. Haideţi... baftă. 


Jucătorii se ridicară, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră 
înşiruiţi din vestiar în lumina zăpăcitoare de afară. Fură 
întâmpinați de o avalanşă de zgomote printre care Harry 
încă auzea cântecele, deşi erau estompate de urale şi 
fluierături. 

Erau aşteptaţi de echipa Viperinilor. Iar ei purtau acele 
insigne argintii în formă de coroană. Noul căpitan, 
Montague, avea în linii mari construcţia lui Dudley Dursley, 
cu nişte antebraţe mari ca nişte jamboane păroase. În 
spatele său stăteau la pândă Crabbe şi Goyle, aproape la fel 
de mari, clipind ca nişte idioţi în lumina soarelui şi rotindu- 
şi bâtele de prinzători. Reacredință stătea într-o parte, cu 
părul blond-alb strălucind în lumina soarelui. Îi întâlni 
privirea lui Harry şi-i zâmbi batjocoritor, atingând insigna în 
formă de coroană prinsă în piept. 

— Căpitanii să-şi dea mâinile, ordonă arbitrul, doamna 
Hooch, când Angelina şi Montague ajunseră unul lângă 
celălalt. 

Harry îşi dădu seama că Montague încerca să-i strivească 
degetele Angelinei, cu toate că aceasta nu avu nici o 
tresărire. 

— Urcaţi-vă pe mături...! 

Doamna Hooch îşi duse fluierul la gură şi suflă. 

Mingile fură eliberate şi cei paisprezece jucători ţâşniră 
spre văzduh. Harry îl văzu cu coada ochiului pe Ron cum 
goni spre stâlpii porţii. Harry zbură şi mai sus ferindu-se de 
un balon-ghiulea, şi făcu un tur larg al terenului, uitându-se 
în jur după sclipirea aurie; de partea cealaltă a stadionului, 
Draco Reacredință făcea exact acelaşi lucru. 

— Iat-o pe Johnson Johnson are balonul, ce bine joacă fata 
asta, o spun de ani întregi, dar tot nu vrea să iasă cu mine... 

— JORDAN! strigă profesoara McGonagall. 

—. era doar un detaliu pentru amuzament, doamnă 
profesoară, dă o notă de interes - Johnson se fereşte de 
Warrington, trece de Montague, este... au!... lovită pe la 
spate de un balon-ghiulea trimis de Crabbe... Montague 


prinde balonul, se ridică la loc şi... un frumos balon-ghiulea 
trimis de George Weasley, Montague este lovit în cap de un 
balon-ghiulea, îl scapă, balonul este prins de Katie Bell de la 
Cercetaşi, care îi pasează în spate Aliciei Spinnet, iar 
Spinnet porneşte... 

Comentariul lui Lee Jordan răsuna în tot stadionul şi Harry 
asculta din răsputeri, cu vântul vâjâindu-i în urechi şi cu 
mulţimea gălăgioasă care ţipa, huiduia şi cânta. 

—. se fereşte de Warrington, evită un balon-ghiulea... ca 
prin urechile acului, Alicia... şi mulţimea este încântată, 
ascultaţi-i, ce cântă? 

Când Lee se opri ca să asculte, cântecul se ridică tare şi 
limpede din marea de verde cu argintiu din partea 
tribunelor Viperinilor: 

Weasley nimic nu poate să apere, Un cerc măcar să 
blocheze nu poate, De asta Viperinii vor toţi să cânte: 

Weasley e al nostru rege. 

Weasley s-a născut printre pubele. 

Mereu lasă balonul să intre. 

Weasley o să ne aducă o victorie. 

Weasley e al nostru rege. 

—, şi Alicia îi pasează înapoi Angelinei! strigă Lee. 

În timp ce cotea, lui Harry îi fierbea stomacul din cauza a 
ceea ce tocmai auzise: ştia că Lee încerca să acopere 
cuvintele cântecului. 

— Haide Angelina... se pare că nu mai trebuie să treacă 
decât de portar!... trage la poartă... şut!... aaaah...! 

Bletchley, portarul Viperinilor, salvase golul; îi aruncă 
balonul lui Warrington, care goni cu el, zburând în zigzag 
printre Alicia şi Katie; cântecul de dedesubt era din ce în ce 
mai tare, pe măsură ce Narrington se apropia de Ron. 

Weasley e al nostru rege, Weasley e al nostru rege, Mereu 
lasă balonul să intre. 

Weasley e al nostru rege. 

Harry nu se putu abţine: renunțând să caute Hoţoaica, îşi 
întoarse Fulgerul spre Ron, o siluetă singuratică din capătul 


îndepărtat al stadionului, plutind în faţa celor trei cercuri, 
în timp ce uriaşul Warrington gonea spre el. 

—, balonul este la Warrington, Warrington se îndreaptă 
spre poartă, a ieşit din raza baloanelor-ghiulea şi nu îl mai 
are în faţă decât pe portar... 

Dinspre tribunele Viperinilor, de dedesubt, se ridică un val 
răsunător de cântece: 

Weasley nimic nu poate să apere, Un cerc măcar să 
blocheze nu poate... 

—. acesta este primul test pentru Weasley, noul portar al 
Cercetaşilor, fratele prinzătorilor Fred şi George, şi un 
tânăr talent promiţător al echipei... haide, Ron! 

Însă strigătele de încântare veniră dinspre capătul 
Viperinilor: Ron zburase haotic, cu braţele întinse, şi 
balonul trecuse direct printre ele şi prin cercul din mijloc. 

— Viperinii marchează! se auzi vocea lui Lee printre 
uralele şi huiduielile mulţimii de dedesubt, aşa că este zece 
la zero pentru Viperini... ai avut ghinion, Ron. 

Viperinii cântară şi mai tare: 

WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE. 

MEREU LASĂ BALONUL SĂ INTRE... 

— Cercetaşii sunt iar în posesia balonului, şi iat-o pe Katie 
Bell croindu-şi drum pe teren... strigă Lee cu vitejie, deşi 
cântecele erau atât de răsunătoare, încât abia putea să se 
mai facă auzit peste ele. 

WEASLEY O SĂ NE ADUCĂ O VICTORIE. 

WEASLEY E AL. NOSTRU REGE... 

— Harry, CE FACI? strigă Angelina, zburând pe lângă el ca 
să ţină pasul cu Katie. VEZI-ŢI DE JOC! 

Harry realiză că rămăsese locului în aer peste un minut, 
urmărind desfăşurarea meciului fără să se gândească deloc 
unde era Hoţoaica. Cobori îngrozit şi începu iar să dea 
roată terenului, uitându-se în jur şi încercând să ignore 
refrenul care acum tuna în tot stadionul: 

WEASLEY E Al NOSTRU REGE. 

WEASLEY E AL. NOSTRU REGE... 


Oriunde se uita, nu era nici urmă de Hoţoaică; 
Reacredință dădea ture în jurul stadionului, ca şi el. 
Trecură unul pe lângă altul pe la jumătatea terenului, 
zburând în direcţii opuse, iar Harry îl auzi pe Reacredință 
cântând tare: 

WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE... 

—. şi iată-l din nou pe Warrington, răcni Lee, care îi 
pasează lui Pucey, Pucey trece de Spinnet, haide, Angelina, 
poţi să-l opreşti - se pare că nu - însă un frumos balon- 
ghiulea trimis de Fred Weasley, adică, de George Weasley, 
ah, cui îi pasă, oricum, de unul dintre ei, Warrington scapă 
balonul şi Katie Bell... ăă... Îl scapă şi ea... aşa că iată-lpe 
Montague cu balonul, Montague, căpitanul Viperinilor, ia 
balonul şi se ridică, haideţi, Cercetaşilor, blocaţi-l! 

Harry zbură pe lângă capătul stadionului, prin spatele 
stâlpilor porţii Viperinilor, forţându-se să nu se uite la ce se 
întâmpla în partea lui Ron. În timp ce trecea vâjâind pe 
lângă portarul Viperinilor, îl auzi pe Bletchley cântând şi el 
cu mulţimea de dedesubt: 

WEASLEY NIMIC NU POATE SA APERE... 

— Pucey o evită iar pe Alicia şi se îndreaptă direct spre 
poartă, opreşte-l, Ron! 

Harry nu fu nevoit să se uite ca să vadă ce se întâmplase: 
se auzi un mormăit teribil dinspre capătul Cercetaşilor, 
însoţit de noi zbierete şi aplauze de la Viperini. Uitându-se 
în jos, Harry o văzu în tribune pe Pansy Parkinson, cu faţa ei 
de mops, chiar în primele rânduri, cu spatele la teren, în 
timp ce-i dirija pe suporterii Viperini care răcneau: 

DE-ASTA TOŢI VIPERINII VOR SĂ CÂNTE. 

WEASLEY E AL NOSTRU REGE. 

Însă douăzeci la zero era o nimica toată, Cercetaşii încă 
aveau timp să-i ajungă din urmă sau să prindă Hoţoaica. 
Câteva goluri şi aveau să conducă iar ca de obicei, se 
asigură Harry pe sine, plutind, croindu-şi drum printre 
ceilalţi jucători şi urmărind ceva strălucitor, care se dovedi 
cureaua de la ceasul lui Montague. 


Însă Ron mai încasă două goluri. Acum în dorinţa lui Harry 
de a prinde Hoţoaica apăru şi un dram de panică. Măcar 
dacă ar fi putut să o prindă curând şi să termine meciul 
repede. 

Katie Bell de la Cercetaşi îl evită pe Pucey, se fereşte de 
Montague, bună întoarcere, Katie, îi pasează lui Johnson, 
Angelina Johnson ia balonul, trece de Warrington, se 
îndreaptă spre poartă, haide, Angelina - CERCETAŞII 
MARCHEAZĂ! Este patruzeci la zece, patruzeci la zece 
pentru Viperini şi Pucey preia balonul... 

Harry auzi printre uralele Cercetaşilor răgetul pălăriei 
ridicole cu leu a Lunei şi se simţi încurajat; mai erau doar 
treizeci de puncte, o nimica toată, puteau să se redreseze 
uşor. Harry se feri de un balon ghiulea pe care Crabbe îl 
trimise vâjâind spre el şi reîncepu să cerceteze terenul 
înnebunit după Hoţoaică, cu un ochi pe Reacredință, în caz 
că dădea semne să o fi zărit, însă Reacredință, ca şi el, 
zbura în continuare în jurul stadionului, căutând fără 
succes... 

— Pucey îi pasează lui Warrington, Warrington lui 
Montague, Montague înapoi lui Pucey... intervine Johnson, 
Johnson preia balonul, Johnson către Bell, arată bine... 
adică rău... Bell este lovită de un balon-ghiulea trimis de 
Goyle de la Viperini şi Pucey intră iar în posesia balonului... 

WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE. 

MEREU LASĂ BALONUL SĂ INTRE. 

WEASLEY O SĂ NE ADUCĂ O VICTORIE... 

Însă Harry o văzu în sfârşit: micuța Hoţoaică Aurie 
înaripată plutea la câţiva metri deasupra solului în partea 
de teren a Viperinilor. 

Cobori în picaj... 

În câteva secunde, Reacredință cobori în goană din 
văzduh, în stânga lui Harry - o siluetă verde cu argintiu, 
neclară, lipită de mătură... 

Hoţoaica ocoli unul dintre stâlpii porţii la bază şi porni 
către partea opusă a tribunelor; schimbarea ei de direcţie îi 


fu favorabilă lui Reacredință, care era mai aproape; Harry 
îşi întoarse Fulgerul; acum el şi Reacredință erau umăr la 
umăr... 

La câţiva metri de pământ, Harry îşi desprinse mâna 
dreaptă de pe mătură, întinzându-se după Hoţoaică... În 
dreapta sa, întinse braţul şi Reacredință, care încerca să 
ajungă la ea şi s-o apuce... 

Totul se termină în două secunde efemere şi disperate, de 
respiraţie tăiată... degetele lui Harry se strânseră în jurul 
micuţei mingi mişcătoare... unghiile lui Reacredință 
zgâriară deznădăjduite dosul palmei lui Harry... Harry se 
ridică pe mătură, ţinând în mână mingea care se zbătea, iar 
spectatorii Cercetaşi strigară la unison... 

Erau salvaţi, nu conta că Ron încasase acele goluri, nimeni 
nu avea să îşi amintească, atâta timp cât câştigaseră 
Cercetaşii... 

ZDUEF. 

Harry fu lovit de un balon-ghiulea în şale şi fu aruncat de 
pe mătură. Din fericire, era la doar doi-trei metri de 
pământ, având în vedere că plonjase atât de jos ca să 
prindă Hoţoaica, însă tot era rănit şi căzu pe spate pe 
terenul îngheţat. Auzi fluierul strident al doamnei Hooch, o 
explozie dinspre tribune, compusă din huiduieli, strigăte de 
supărare şi batjocoritoare, o bufnitură şi apoi vocea 
alarmată a Angelinei. 

— Eşti bine? 

— Sigur că da, zise Harry sumbru, apucând-o de mână şi 
lăsând-o să-l ridice. 

Doamna Hooch zbura către unul dintre jucătorii Viperini 
de deasupra lui, deşi nu putea să-şi dea seama cine era din 
unghiul acela. 

— A fost matahala aia de Crabbe, zise Angelina supărată, a 
lovit balonul-ghiulea spre tine în clipa în care a văzut că 
prinseseşi Hoţoaica... dar am câştigat, Harry, am câştigat! 

Harry auzi pe cineva pufnind în spatele său şi se întoarse, 
ţinând încă strâns Hoţoaica în mână: Draco Reacredință 


aterizase în apropiere. Cu faţa albă ca varul de mânie, tot 
îşi bătea joc. 

— I-ai salvat pielea lui Weasley, nu-i aşa? îi zise lui Harry. 
Nu am văzut niciodată un portar atât de prost... dar a fost 
născut printre pubele... ţi-au plăcut versurile mele, Potter? 

Harry nu răspunse. Se întoarse cu spatele ca să întâmpine 
restul echipei, ai cărei membri aterizau unul câte unul, 
strigând şi lovind triumfători aerul cu pumnii; toţi, în afară 
de Ron, care se dăduse jos de pe mătură lângă stâlpii porţii 
şi părea să îşi croiască drum către vestiare de unul singur. 

— Am vrut să mai scriem nişte versuri! strigă Reacredință, 
în timp ce Katie şi Alicia îl îmbrăţişau pe Harry. Dar nu am 
găsit rime pentru „grasă” şi „urâtă”... ştii, am vrut să 
cântăm şi despre mama lui... 

— Aşa e cu strugurii acri, zise Angelina, aruncându-i o 
privire dezgustată lui Reacredință. 

—. şi nu am putut să includem nici „inutil“... pentru tatăl 
lui, mă înţelegi tu... 

Fred şi George îşi dăduseră seama la ce se referea 
Reacredință. În timp ce dădeau mâna cu Harry, înţepeniră, 
întorcându-şi privirea spre Reacredință. 

— Lasă! zise Angelina imediat, luându-i de braţ pe Fred. 
Lasă, Fred, lasă-l să ţipe, este supărat că a pierdut, 
parvenitul mic şi... 

—. dar ţie îţi place familia Weasley, nu, Potter? zise 
Reacredință batjocoritor, ţi-ai petrecut vacanţele la ei şi aşa 
mai departe, nu-i aşa? Nu înţeleg cum poţi să suporţi 
putoarea, dar presupun că, atunci când eşti crescut de 
Încuiați, până şi cocioaba familiei Weasley miroase bine... 

Harry îl prinse pe George. Între timp, fu nevoie de 
eforturile combinate ale Angelinei, Aliciei şi ale lui Katie 
pentru a-l împiedica pe Fred să sară pe Reacredință, care 
râdea în gura mare. Harry se uită în jur după doamna 
Hooch, care încă îl mustra pe Crabbe pentru atacul său 
nepermis cu balonul-ghiulea. 


— Sau, Potter, zise Reacredință, râzând batjocoritor, în 
timp ce se dădea înapoi, poate că ţii minte cum puţea casa 
mamei tale, iar cocina familiei Weasley îţi aminteşte de ea... 

Harry nu fu conştient că îi dăduse drumul lui George, şi nu 
ştiu decât că, o clipă mai târziu, amândoi alergau spre 
Reacredință. Uitase complet că îi priveau toţi profesorii: nu 
vroia decât să-i provoace cât mai multă durere posibil lui 
Reacredință; neavând timp să îşi scoată bagheta, doar îşi 
retrase pumnul în care ţinea Hoţoaica şi îl afundă cât putu 
de tare în stomacul lui Reacredință... 

— Harry! HARRY! GEORGE! NU! 

Auzi voci de fete care strigau, pe Reacredință ţipând, pe 
George înjurând, un fluierat şi răcnetele mulţimii din jurul 
lui, însă nu îi păsa. Abia când cineva din apropiere strigă 
„Impedimenta!” şi puterea vrăjii îl aruncă înapoi, abandonă 
încercarea de a-l toca pe Reacredință centimetru cu 
centimetru. 

— Ce credeţi că faceţi? strigă doamna Hooch, în timp ce 
Harry se ridica în picioare. 

Se părea că ea fusese cea care aruncase Vraja de Oprire 
asupra lui; ţinea fluierul într-o mână şi bagheta în cealaltă; 
mătura fusese abandonată la câţiva metri depărtare. 
Reacredință era ghemuit pe pământ, scâncind şi gemând, şi 
îi curgea sânge din nas; George avea o buză umflată; Fred 
încă era ţinut cu greutate de cei trei înaintaşi, iar Crabbe 
chicotea. 

— Nu am mai văzut un asemenea comportament... Înapoi 
la castel, amândoi, şi să vă duceţi direct la biroul şefului 
casei voastre! Duceţi-vă! Acum! 

Harry şi George părăsiră terenul cu paşi mari, gâfâind 
amândoi, fără să-şi spună nimic unul altuia. Strigătele şi 
cuvintele batjocoritoare ale mulţimii deveniră din ce în ce 
mai şterse, până când ajunseră în holul de intrare, unde nu 
mai auziră nimic, în afară de propriii lor paşi. Harry realiză 
că încă îi zvâcnea ceva în mâna dreaptă, având pumnul 
vătămat de la maxilarul lui Reacredință. Uitându-se în jos, 


văzu aripile arginti ale Hoţoaicei ieşindu-i printre degete şi 
zbătându-se să se elibereze. 

Nici nu ajunseră bine la uşa biroului profesoarei 
McGonagall, când ea se apropie cu paşi mari de-a lungul 
holului din spatele lor. Purta un fular de la Cercetaşi, dar şi- 
] dădu jos de la gât cu mâinile tremurânde, în timp ce se 
apropia de ei, părând neagră de supărare. 

— Înăuntru! zise ea mânioasă, arătând spre uşă. 

Harry şi George intrară. Profesoara se duse în spatele 
biroului şi rămase în faţa lor, tremurând de furie şi 
aruncându-şi pe jos fularul Cercetaşilor. 

— Ei, bine? zise ea. Nu am văzut niciodată o asemenea 
demonstraţie condamnabilă. Doi contra unu! Explicaţi! 

— Ne-a provocat Reacredință, zise Harry cu rigiditate. 

— V-a provocat? strigă profesoara McGonagall, dând cu 
pumnul în birou, astfel încât cutia de metal cu carouri 
alunecă de pe el şi se deschise cu putere, umplând podeaua 
cu Tritoni de turtă dulce. Ilocmai pierduse, nu-i aşa? Sigur 
că vroia să vă provoace! Dar ce ar fi putut să vă spună ca să 
justifice ce aţi... 

— Mi-a insultat părinţii, se răsti George. Şi pe mama lui 
Harry. 

— Dar în loc să o lăsaţi pe doamna Hooch să lămurească 
situaţia, aţi decis să faceţi o demonstraţie de duel Încuiat, 
nu-i aşa? răcni profesoara McGonagall. Aveţi idee ce aţi...? 

— Hm, hm. 

Harry şi George se întoarseră amândoi. Dolores Umbridge 
stătea în prag, înfăşurată într-o pelerină verde de tweed, 
care evidenția considerabil asemănarea ei cu o ditamai 
broasca râioasă, şi zâmbea neatrăgător, şters, într-un fel de 
rău augur, pe care Harry ajunsese să-l lege de o nenorocire 
iminentă. 

— Pot să te ajut, doamnă profesoară McGonagall? întrebă 
profesoara Umbridge cu vocea ei otrăvitor de dulce. 

Profesoarei McGonagall i se urcă sângele la cap. 


— Să mă ajuţi? repetă ea, cu o voce sugrumată. Cum 
adică, să mă ajuţi? 

Profesoara Umbridge se apropie de centrul biroului, cu 
acelaşi surâs şters. 

— Vai, m-am gândit că îmi vei fi recunoscătoare pentru un 
plus de autoritate. 

Harry nu ar fi fost surprins dac-ar fi văzut-o pe profesoara 
McGonagall scoțând scântei pe nări. 

— Te-ai gândit greşit, zise ea, întorcându-se cu spatele la 
Umbridge. Ascultaţi cu atenţie. Nu îmi pasă cum v-a 
provocat Reacredință, nu îmi pasă dacă v-a insultat fiecare 
membru al familiei pe care îl aveţi, comportamentul vostru 
a fost dezgustător şi vă dau fiecăruia o săptămână de 
detenţie! Potter, nu te uita aşa la mine, o meriţi! Dacă 
vreunul dintre voi mai... 

— Hm, hm. 

Profesoara McGonagall închise ochii, parcă rugându-se să 
aibă răbdare, în timp ce îşi întoarse iar chipul către 
profesoara Umbridge. 

— Da? 

— Eu cred că merită ceva mai mult decât nişte simple 
detenţii, zise Umbridge, zâmbind chiar mai larg. 

Ochii profesoarei McGonagall se deschiseră brusc cât erau 
de mari. 

— Din păcate, zise ea, cu o tentativă de zâmbet reciproc 
care o făcea să arate de parcă i se blocase maxilarul, ceea 
ce contează este ce cred eu, având în vedere că sunt în casa 
mea, Dolores. 

— Păi, Minerva, de fapt, surâse afectată profesoara 
Umbridge, cred că vei descoperi că ceea ce cred eu chiar 
contează. Ah, unde este? Tocmai mi l-a trimis Cornelius... 
adică - scoase un mic râset, în timp ce cotrobăia prin 
geantă - tocmai mi l-a trimis ministrul... a, da... 

Scoase o foaie de pergament pe care o desfăşură, dregân- 
du-şi pedant vocea înainte să citească: 


— Hm, hm... „Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi 
Cinci”. 

— Altul! exclamă profesoara McGonagall violent. 

— Păi, da, zise Umbridge, zâmbind în continuare. Sinceră 
sa fiu, Minerva, tu ai fost cea care m-a făcut să-mi dau 
seama că mai aveam nevoie de un amendament... Îţi 
aminteşti cum ai trecut peste mine, când nu am vrut să 
permit reînfiinţarea echipei de vâjthaţ a Cercetaşilor? Cum 
i-ai prezentat situaţia lui Dumbledore, care a insistat să i se 
permită echipei să joace? Ei bine, zău că nu puteam să 
accept aşa ceva. Am luat imediat legătura cu ministrul, care 
a fost de acord cu mine că Marele Inchizitor trebuie să aibă 
puterea de a-i priva pe elevi de privilegii, altminteri 
acesta... adică eu... ar avea mai puţină autoritate decât 
profesorii de rând! Şi acum, înţelegi, nu-i aşa, Minerva, câtă 
dreptate am avut să încerc să împiedic reînfiinţarea echipei 
Cercetaşilor? Groaznice apucături... mă rog, citeam 
amendamentul... hm, hm... „Marele Inchizitor va avea de 
acum autoritate supremă asupra tuturor pedepselor, 
sancţiunilor şi privării de privilegii în ceea ce-i priveşte pe 
elevii de la Hogwarts, precum şi puterea de a modifica 
aceste pedepse, sancţiuni şi privări de privilegii care ar fii 
putut fi ordonate de alţi profesori. Semnat, Cornelius 
Fudge, Ministrul Magiei, Ordinul lui Merlin Clasa Întâi etc. 
etc.” 

Rulă pergamentul şi îl puse înapoi în geantă, zâmbind în 
continuare. 

— Deci... chiar cred că voi fi nevoită să le interzic celor doi 
să mai joace vâjthaţ vreodată, zise ea, uitându-se de la 
Harry la George şi invers. 

Harry simţi Hoţoaica zbătându-se înnebunită în mâna sa. 

— Ne interziceţi? zise el, cu un glas ciudat de depărtat, să 
mai jucăm... vreodată. 

— Da, domnule Potter, cred că o interzicere pe viaţă va 
avea rezultatul dorit, zise Umbridge, zâmbind şi mai larg, în 
timp ce îl urmărea cum se chinuia să înţeleagă ce spusese. 


Tu şi domnul Weasley aici de faţă. Şi cred, pentru mai multă 
siguranţă, că ar trebui împiedicat şi fratele geamăn al 
acestui tânăr... Dacă nu l-ar fi oprit coechipierii, sunt sigură 
că l-ar fi atacat şi el pe tânărul domn Reacredință. Desigur, 
aş dori să li se confişte măturile; le voi ţine în siguranţă în 
biroul meu, ca să mă asigur că nu îmi va fi încălcată 
interdicţia. Însă nu exagerez, doamna profesoară 
McGonagall, continuă ea, întorcându-se iar spre profesoara 
McGonagall, care acum stătea la fel de nemişcată ca şi când 
ar fi fost cioplită din gheaţă, cu ochii la ea. Restul echipei 
poate să continue să joace, din partea lor nu am văzut nici 
un semn de violenţă. Ei bine... bună ziua. 

Şi, cu o expresie de satisfacţie maximă, Umbridge ieşi din 
cameră, lăsând o tăcere îngrozită în urma ei. 

— Interdicţie, zise Angelina pe o voce pustie, mai târziu în 
cursul serii în camera de zi. Interdicţie. Fără căutător, fără 
prinzători... ce Dumnezeu o să facem? 

Nu se simțeau deloc câştigători. Oriunde se uita Harry, 
vedea chipuri dezamăgite şi supărate; chiar şi membrii 
echipei erau prăbuşiţi în jurul focului, toţi în afară de Ron, 
care nu mai fusese văzut de când se terminase meciul. 

— Dar este cumplit de nedrept, zise Alicia în gol. Şi mă 
TOg, cum rămâne cu Crabbe şi cu acel balon-ghiulea pe care 
l-a trimis după ce se auzise fluierul? Lui i s-a interzis? 

— Nu, zise Ginny amărâtă, încadrându-l cu Hermione pe 
Harry. Doar i s-a dat de scris, l-am auzit pe Montague 
râzând din cauza asta la cină. 

— Şi să îi interzică lui Fred, care nici măcar nu a făcut 
nimic! zise Alicia mânioasă, dându-şi cu pumnul în 
genunchi. 

— Nu sunt eu de vină că nu am făcut nimic, zise Fred cu o 
expresie foarte sumbră pe chip, l-aş fi bătut pe nenorocitul 
ăla mic până îl luau cu făraşul, dacă nu m-aţi fi oprit voi trei. 

Harry se uită amărât pe fereastra întunecată. Ningea. 

Hoţoaica pe care o prinsese mai devreme zbura acum cu 
viteză prin camera de zi; oamenii îi urmăreau traiectoria ca 


şi când ar fi fost hipnotizaţi, iar Şmecherilă sărea de pe un 
scaun pe altul, încercând să o prindă. 

— Mă duc la culcare, zise Angelina, ridicându-se încet. 
Poate că până la urmă o să se dovedească totul un vis urât... 
poate că o să mă trezesc mâine şi o să descopăr că încă nu 
am jucat... 

Fu urmată în scurt timp de Alicia şi Katie. Fred şi George 
se duseră şi ei să se culce ceva mai târziu, uitându-se urât 
la toţi cei pe lângă care trecură, iar Ginny îi imită imediat 
după aceea. Lângă foc nu mai rămaseră decât Harry şi 
Hermione. 

— L-ai văzut pe Ron? întrebă Hermione cu o voce joasă. 

Harry clătină din cap. 

— Cred că ne evită, zise Hermione. Unde-o fi...? 

Dar, chiar în clipa aceea, se auzi un scârţâit în spatele lor 
când Doamna Grasă se aplecă înainte şi Ron intră 
strecurându-se prin gaura portretului. Era într-adevăr 
foarte palid şi avea zăpadă în păr. Când îi văzu pe Harry şi 
Hermione, încremeni locului. 

— Unde ai fost? zise Hermione neliniştită, ridicându-se 
imediat. 

— M-am plimbat, bâigui Ron, îmbrăcat în continuare cu 
hainele de vâjthaţ. 

— Pari îngheţat, spuse Hermione. Vino şi stai jos! 

Ron se duse lângă şemineu şi se prelinse în scaunul care 
era cel mai departe de Harry, fără să se uite la el. Hoţoaica 
furată vâjâi pe deasupra capetelor lor. 

— Îmi pare rău, murmură Ron, uitându-se în jos. 

— Pentru ce? zise Harry. 

— Pentru că am crezut că pot să joc vâjthaţ, spuse Ron. O 
să plec de la echipă mâine la prima oră. 

— Dacă pleci, spuse Harry, înciudat, n-or să mai rămână 
decât trei jucători în echipă. 

Văzându-i pe Ron derutat, adăugă: 

— Mie mi s-a interzis pe viaţă. La fel şi lui Fred şi George. 

— Poftim? strigă Ron. 


Hermione îi spuse toată povestea; Harry nu fu în stare să o 
mai spună o dată. După ce fata termină, Ron păru mai 
chinuit ca niciodată. 

— Este numai vina mea... 

— Nu tu m-ai pus să-l pocnesc pe Reacredință, zise Harry 
supărat. 

—. dacă nu aş fi atât de nepriceput la vâjthaţ... 

—. nu are nici o legătură cu asta. 

—. m-a afectat cântecul ăla... 

—. oricine ar fi fost afectat. 

Hermione se ridică şi se duse la fereastră, departe de 
discuţia celor doi, privind cum zăpada era viscolită spre 
ochiul de geam. 

— Ştii ceva, te rog, las-o baltă! izbucni Harry. E destul de 
greu şi fără să te învinovăţeşti pentru toate! 

Ron nu spuse nimic, ci rămase privind mâhnit tivul umed 
al robei sale. După un timp spuse cu o voce pustie: 

— În viaţa mea nu m-am simţit mai rău ca acum. 

— Mersi la fel, spuse Harry cu amărăciune. 

— Ei bine, spuse Hermione, cu vocea tremurându-i puţin. 
Mie nu îmi vine în minte decât un singur lucru care v-ar 
putea înveseli pe amândoi. 

— Serios? zise Harry sceptic. 

— Serios, spuse Hermione, cu un zâmbet larg pe chip, 
întorcându-se cu spatele la fereastra neagră ca tăciunele, 
plină de urme de zăpadă. S-a întors Hagrid. 

CAPITOLUL XX. 

POVESTEA LUI HAGRID. 

Harry alergă până sus în dormitoarele băieţilor, ca să ia 
din cufăr Pelerina Invizibilă şi Harta Ştrengarilor; fu atât de 
rapid, încât el şi Ron erau deja gata de plecare cu cel puţin 
cinci minute înainte să se întoarcă Hermione grăbită 
dinspre dormitoarele fetelor, purtând fular, mănuşi şi una 
dintre pălăriile ei noduroase pentru spiriduşii de casă. 

— Ce vreţi, e frig afară! spuse ea defensiv, în timp ce Ron 
ţâţâia nerăbdător. 


Se strecurară pe gaura portretului şi se înfăşurară repede 
în pelerină - Ron crescuse atât de mult, încât acum trebuia 
să stea ghemuit ca să nu i se vadă picioarele - apoi, 
mergând încet şi cu grijă, coborâră numeroasele scări, 
oprindu-se din când în când ca să se uite pe hartă, după 
Filch sau Doamna Norris. Aveau noroc; nu văzură pe 
nimeni, în afară de Nick Aproape-Făr'-de-Cap, care plutea 
distrat, fredonând o melodie îngrozitor de asemănătoare cu 
„Weasley e al nostru rege”. Traversară pe furiş holul de 
intrare şi ieşiră pe domeniul tăcut şi înzăpezit. Cu inima 
bătându-i puternic, Harry văzu în faţă nişte mici pătrăţele 
luminoase aurii şi fumul ce se ridica în spirală din hornul lui 
Hagrid. Înaintă repede cu paşi mari, cu ceilalţi doi 
înghiontindu-se şi ciocnindu-se în urma lui. Merseră prin 
zăpada din ce în ce mai mare, scârţâind entuziasmați, până 
când ajunseră în sfârşit în faţa uşii de lemn de la intrare. 
Când Harry ridică pumnul şi bătu de trei ori, un câine 
începu să latre frenetic înăuntru. 

— Hagrid, noi suntem! strigă Harry pe gaura cheii. 

— Trebuia să-mi fi imaginat! zise o voce răguşită. 

Îşi zâmbiră unul altuia sub pelerină; puteau să-şi dea 
seama după vocea lui Hagrid că era fericit. 

— De trei secunde am ajuns acasă... Colţ, dă-te la o 
parte... dă-te la o parte, câine moşcăit ce eşti... 

Fu tras zăvorul, uşa se deschise cu un scârţâit şi în cadrul 
ei apăru chipul lui Hagrid. 

Hermione scoase un țipăt. 

— Pe barba lui Merlin, mai încet! zise Hagrid repede, 
uitându-se înnebunit peste capetele lor. Sunteţi sub 
pelerina aia, nu? Păi, intraţi, intraţi! 

— lartă-mă! icni Hermione, când toţi intrară strecurându- 
se pe lângă Hagrid şi îşi dădură jos pelerina ca să îi poată 
vedea. N-am făcut decât să... vai, Hagrid! 

— O nimica toată, o nimica toată! zise Hagrid repede, 
închizând uşa după ei şi grăbindu-se să tragă draperiile, 
însă Hermione îl privi în continuare îngrozită. 


Părul lui Hagrid era năclăit de sânge închegat şi ochiul 
drept ajunsese o deschizătură umflată printre o mulţime de 
vânătăi mov şi negre. Avea multe tăieturi pe faţă şi pe 
mâini, dintre care unele încă sângerau, şi se mişca prudent, 
ceea ce îl făcu pe Harry să se gândească la nişte coaste 
rupte. Era evident că abia ajunsese acasă; pe spătarul 
scaunului era pusă o pelerină neagră şi groasă de drum, iar 
de peretele cu uşa era sprijinit un sac destul de mare ca să 
încapă în el mai mulţi copilaşi. Hagrid, de două ori mai 
mare ca un om normal, şchiopăta acum către foc şi punea la 
fiert un ceainic mare de cupru. 

— Ce ai păţit? întrebă Harry, în timp ce Colț ţopăia în jurul 
lor, încercând să-i lingă pe faţă. 

— V-am zis, nimic, zise Hagrid hotărât. Vreţi un ceai? 

— Las-o baltă, spuse Ron, e ceva cu tine! 

— Vă spun că n-am nimic, zise Hagrid, îndreptându-se şi 
încercând să le zâmbească tuturor, însă tresărind de 
durere. Fir-aş să fiu, ce bine e să vă văd pe toţi trei - aţi 
avut o vară plăcută? 

— Hagrid, ai fost atacat! zise Ron. 

— Pentru ultima oară, e o nimica toată! spuse Hagrid. 

— Dacă unul dintre noi ar apărea cu un kilogram de carne 
tocată în loc de faţă, ai zice că e o nimica toată? întrebă 
Ron. 

— Hagrid, ar trebui să te duci la doamna Pomfrey, zise 
Hermione neliniştită, unele tăieturi nu arată deloc bine. 

— Mă descurc, bine? se răsti Hagrid. 

Se duse la masa enormă de lemn din mijlocul colibei şi 
dădu furtunos la o parte un şervet. Sub el era o bucată de 
carne crudă, în sânge, cu o nuanţă verzuie, puţin mai mare 
decât o roată de maşină. 

— Hagrid, doar nu ai de gând s-o mănânci, nu-i aşa? zise 
Ron, aplecându-se ca s-o vadă mai bine. Pare otrăvitoare. 

— Aşa şi trebuie, este carne de dragon, zise Hagrid. Şi n- 
am luat-o ca s-o mănânc. 


Ridică bucata de carne şi şi-o lipi de partea stângă a feţei. 
Sângele verzui i se prelinse în barbă, iar el scoase un mic 
geamăt de mulţumire. 

— Acum e mai bine. Ştiţi, micşorează durerea. 

— Ia zi, ai de gând să ne spui ce ai păţit? întrebă Harry. 

— Nu pot, Harry. E strict secret. Mi-aş pierde mai mult 
decât slujba dacă v-aş spune. 

— Te-au bătut uriaşii, Hagrid? întrebă Hermione încet. 

Degetele lui Hagrid alunecară de pe bucata de carne şi 
aceasta i se prelinse cu un lipăit pe piept. 

— Uriaşi? zise Hagrid, prinzând bucata de carne înainte 
să-i ajungă la curea şi lipindu-şi-o la loc pe faţă, a zis cineva 
ceva de uriaşi? Cu cine aţi vorbit? Cine v-a zis ce am... cine 
v-a zis că asta am făcut... ha? 

— Am bănuit noi, zise Hermione, parcă vrând să se scuze. 

— A, aşa aţi făcut, da? zise Hagrid, fixând-o sever cu ochiul 
care nu era ascuns după bucata de carne. 

— A fost destul de... clar, spuse Ron, iar Harry încuviinţă 
din cap. 

Hagrid se uită urât la ei, apoi pufni, aruncă bucata de 
carne înapoi pe masă şi se duse cu paşi mari la ceainicul, 
care acum fluiera. 

— N-am mai văzut puşti ca voi, care să ştie mai mult decât 
ar trebui, murmură el, vărsând apă fierbinte în trei dintre 
cănile lui ca nişte găleți. Şi să nu credeţi că vă fac un 
compliment. Unii ar zice că sunteţi băgăcioşi. Că vă băgaţi 
nasul peste tot. 

Însă i se mişcă barba. 

— Deci, chiar te-ai dus să cauţi uriaşi? zise Harry zâmbind, 
în timp ce se aşeza la masă. 

Hagrid le puse o cană cu ceai în faţa fiecăruia, se aşeză, îşi 
luă iar bucata de carne şi şi-o lipi la loc pe faţă. 

— Da, bine, mormăi el, aşa e. 

— Şi i-ai găsit? zise Hermione pe o voce joasă. 

— Păi, sincer să fiu, nu sunt chiar aşa de greu de găsit, 
zise Hagrid. Sunt destul de mari, vezi tu. 


— Unde sunt? zise Ron. 

— În munţi, zise Hagrid vag. 

— Şi cum de încuiaţii nu-i...? 

— Ba da, zise Hagrid sumbru. Însă de fiecare dată cauza 
morţii e un accident de escaladare, nu-i aşa? 

Îşi aranjă puţin bucata de carne ca să acopere vânătăile 
cele mai urâte. 

— Haide, Hagrid, spune-ne ce ai făcut! zise Ron. 
Povesteşte-ne cum te-au atacat uriaşii, iar Harry o să-ţi 
spună cum l-au atacat Dementorii... 

Hagrid se înecă brusc cu ceaiul şi în acelaşi timp dădu 
drumul bucății de carne; masa fu stropită cu o mare 
cantitate de salivă, ceai şi sânge de dragon când Hagrid tuşi 
şi bolborosi, şi când bucata de friptură alunecă pe podea cu 
un „pleosc” şters. 

— Cum adică, atacat de Dementori? mormăi el. 

— N-ai ştiut? îl întrebă Hermione, cu ochii mari. 

— Nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat de când am plecat. 
Am fost într-o misiune secretă, nu-i aşa, n-am vrut să mă 
urmărească bufniţele peste tot... Dementori afurisiţi! Doar 
nu vorbeşti serios? 

— Ba da, au apărut în Little Whinging şi ne-au atacat pe 
vărul meu şi pe mine, şi apoi Ministerul Magiei m-a 
exmatriculat... 

— POFTIM? 

—. a trebuit să mă duc la o audiere şi aşa mai departe, dar 
povesteşte-ne mai întâi de uriaşi. 

— Ai fost exmatriculat? 

— Povesteşte-ne ce-ai păţit şi îţi povestesc şi eu. 

Hagrid se uită urât la el cu singurul ochi deschis. Harry îi 
întoarse privirea, cu o expresie de hotărâre nevinovată pe 
chip. 

— Of, bine, zise Hagrid pe o voce resemnată. 

Se aplecă şi smulse felia de carne din gura lui Colț. 

— Ah, Hagrid, nu face asta, nu e igienic... începu 
Hermione, dar Hagrid îşi lipise deja carnea înapoi pe ochiul 


umflat. 

Luă încă o înghiţitură întăritoare de ceai, iar apoi spuse: 

— Păi, am plecat de cum s-a terminat semestrul... 

— Deci, Madame Maxime a mers cu tine?... întrebă 
Hermione. 

— Da, aşa e, zise Hagrid, şi pe puţinii centimetri pătraţi de 
chip care nu erau acoperiţi de barbă sau carne verde apăru 
o expresie îmblânzită. Da, am fost doar noi doi. Şi vă spun, 
Olympe nu se dă deloc înapoi în faţa greutăților. Ştiţi, e o 
femeie fină, bine îmbrăcată şi, ştiind unde mergeam, m-am 
întrebat cum o să reacționeze la căţăratul pe bolovani, la 
dormitul în peşteri şi aşa mai departe, însă nu s-a plâns nici 
măcar o dată. 

— Ştiaţi unde mergeaţi? întrebă Harry. Ştiai unde erau 
uriaşii? 

— Păi, ştia Dumbledore şi ne-a spus şi nouă, zise Hagrid. 

— Sunt ascunşi? întrebă Ron. E secret locul unde sunt? 

— Nu chiar, zise Hagrid, clătinând din capul neîngrijit. 
Doar că pe cei mai mulţi vrăjitori nu îi interesează unde 
sunt, atâta timp cât sunt foarte departe. Dar este foarte 
greu să ajungi acolo, cel puţin pentru oameni, aşa că am 
avut nevoie de indicaţiile lui Dumbledore. Ne-a luat cam o 
lună să ajungem acolo... 

— O lună? spuse Ron, de parcă nu ar fi auzit niciodată de o 
călătorie care să ia atât de mult timp. Dar... de ce nu aţi 
găsit un Portal sau ceva de genul ăsta? 

În ochiul neacoperit al lui Hagrid apăru o clipire stranie, în 
timp ce îl privea pe Ron printre gene; aproape că-l 
compătimea. 

— Suntem urmăriţi, Ron, zise el răguşit. 

— Cum adică? 

— Nu înţelegeţi? zise Hagrid. Ministerul e cu ochii pe 
Dumbledore şi pe toţi cei pe care-i bănuiesc a fi în cârdăşie 
cu el... 

— Ştim asta, zise Harry repede, dornic să audă restul 
istorisirii lui Hagrid, ştim că Ministerul îl urmăreşte pe 


Dumbledore... 

— Şi n-aţi putut să folosiţi magia ca să ajungeţi acolo? 
întrebă Ron şocat. A trebuit să vă purtaţi tot drumul ca 
nişte încuiaţi? 

— Păi, nu chiar tot drumul, spuse Hagrid evaziv. Doar a 
trebuit să avem grijă, pentru că Olympe şi cu mine ieşim 
puţin în evidenţă... 

Ron scoase un zgomot înfundat, undeva între râs şi pufnit, 
şi luă repede o înghiţitură de ceai. 

—. aşa că nu eram greu de urmărit. Ne-am prefăcut că 
mergem împreună în vacanţă, aşa că ne-am dus în Franţa şi 
am dat impresia că ne îndreptam spre locul unde e şcoala 
lui Olympe, pentru că ştiam că eram urmăriţi de cineva de 
la Minister. A trebuit să mergem încet, pentru că eu nu prea 
am voie să fac vrăji şi ştiam că Ministerul căuta un motiv ca 
să ne prindă. Dar am reuşit să scăpăm de cel care ne 
urmărea undeva pe lângă Dee-John... 

— Oho, Dijon? zise Hermione entuziasmată. Am fost acolo 
în vacanţă, ai văzut...? 

Tăcu în clipa când văzu expresia de pe chipul lui Ron. 

După aceea am mai riscat câteva vrăji şi nu a fost o 
călătorie neplăcută. Am dat peste nişte troli nebuni pe 
lângă graniţa cu Polonia şi am avut o mică neînțelegere cu 
un vampir într-un bar din Minsk, dar, în afară de asta, nici 
n-ar fi putut să meargă mai bine. Şi apoi am ajuns acolo şi 
am început să căutăm prin munţi, încercând să le dăm de 
urmă... A trebuit să renunţăm la magie de cum ne-am 
apropiat de ei. Pe de o parte, pentru că nu le plac vrăjitorii 
şi nu vroiam să-i supărăm prea curând, şi pe de altă parte, 
pentru că Dumbledore ne avertizase că în mod sigur îi 
căuta şi Ştiţi-Voi-Cine. A zis că probabil le trimisese deja un 
mesager. Ne-a spus să avem mare grijă, să nu atragem 
atenţia asupra noastră în timp ce ne apropiam de ei, ca nu 
cumva să fie vreun Devorator al Morţii prin preajmă. 

Hagrid făcu o pauză ca să ia o duşcă de ceai. 

— Zi mai departe! spuse Harry imperios. 


— I-am găsit, spuse Hagrid calm. Am trecut de o creastă 
într-o noapte şi acolo erau, răspândiţi la picioarele noastre. 
Dedesubt ardeau nişte focuri mici şi am văzut nişte umbre 
imense... era ca şi când am fi urmărit cum se mişcau bucăţi 
din munte. 

— Cât de mari erau? întrebă Ron pe o voce joasă. 

— Cam zece metri înălţime, zise Hagrid firesc. Cei mai 
înalţi poate că aveau treisprezece. 

— Şi câţi erau? întrebă Harry. 

— Bănuiesc că în jur de şaptezeci sau optzeci. 

— Doar atât? zise Hermione. 

— Da, spuse Hagrid cu tristeţe, au mai rămas optzeci. 
Cândva erau o mulţime, cam o sută de triburi în toată 
lumea. Dar se împuţinează de secole întregi. Câţiva au fost 
ucişi de vrăjitori, dar cei mai mulţi s-au omorât între ei, şi 
acum pier mai repede ca niciodată. Nu sunt făcuţi să 
trăiască strânşi aşa, laolaltă. Dumbledore zice că noi 
suntem de vină, că vrăjitorii i-au obligat să plece şi i-au pus 
să trăiască foarte departe de noi, şi că nu au avut de ales 
decât să se adune ca să se apere. 

— Bun, zise Harry, i-aţi văzut. După aceea ce s-a 
întâmplat? 

— Păi, am aşteptat până s-a făcut dimineaţă, n-am vrut să 
îi luăm pe nepregătite pe întuneric, pentru siguranţa 
noastră, zise Hagrid. Pe la trei noaptea au adormit exact 
unde erau. N-am îndrăznit să dormim. În primul rând, 
vroiam să fim siguri că nu se trezeşte vreunul şi vine la noi, 
şi în al doilea rând, sforăiau ceva de speriat. Au declanşat o 
avalanşă spre dimineaţă. Oricum, după ce s-a luminat de 
ziuă ne-am dus la ei. 

— Pur şi simplu? zise Ron uluit. V-aţi dus direct în tabăra 
uriaşilor? 

— Păi, Dumbledore ne-a zis cum să facem, spuse Hagrid. 
Să îi dăm gurgului daruri, ca să dăm dovadă de respect, 
ştiţi voi. 

— Cui să-i daţi daruri? întrebă Harry. 


— A, gurgului - asta înseamnă căpetenie. 

— Cum v-aţi dat seama care dintre ei era gurgui? întrebă 
Ron. 

Harry mormăi amuzat. 

— Uşor, zise el. Era cel mai mare, cel mai urât şi cel mai 
leneş. Stătea ca o beşniţă şi aştepta să-i aducă ceilalţi 
mâncare. Capre moarte şi altele de genul ăsta. Îl chema 
Karkus. I-aş da vreo unsprezece, doisprezece metri înălţime 
şi cam cât doi elefanţi în greutate. Pielea ca de rinocer şi 
aşa mai departe. 

— Şi pur şi simplu v-aţi dus la el? zise Hermione pe 
nerăsuflate. 

— Păi... am coborât până la el, până unde zăcea în vale. 
Erau într-un povârniş între patru munţi destul de înalţi, 
ştiţi, lângă un lac de munte, iar Karkus era întins pe malul 
lacului, răcnind la ceilalţi să-l hrănească pe el şi pe soţia lui. 
Olympe şi cu mine am coborât pe versantul muntelui... 

— Dar n-au încercat să vă omoare când v-au văzut? 
întrebă Ron sceptic. 

— Păi, sigur că unii s-au gândit şi la asta, zise Hagrid, 
ridicând din umeri, dar am făcut ce ne-a zis Dumbledore, 
adică să ridicăm cadoul, să fim cu ochii pe gurg şi să-i 
ignorăm pe ceilalţi. Aşa că exact asta am făcut. Ceilalţi au 
tăcut şi ne-au urmărit cum am trecut pe lângă ei, am ajuns 
chiar la picioarele lui Karkus, am făcut o plecăciune şi i-am 
lăsat cadoul în faţă. 

— Ce poţi să-i dai unui uriaş? întrebă Ron entuziasmat. 
Mâncare? 

— Nu, poate să-şi facă rost de mâncare fără probleme, zise 
Hagrid. Le-am dus magie. Uriaşilor le place magia, cu 
condiţia să n-o folosim împotriva lor. Oricum, în prima zi le- 
am dat o ramură de foc gubraitian. 

Hermione zise „Uau!” încet, dar Harry şi Ron se 
încruntară amândoi derutaţi. 

— O ramură de...? 


— Foc etern, zise Hermione enervată, ar trebui să ştiţi 
asta până acum. Domnul profesor Flitwick l-a pomenit de 
cel puţin două ori la ore! 

— Păi, oricum, zise Hagrid repede, intervenind înainte ca 
Ron să-i poată răspunde, Dumbledore a vrăjit o ramură ca 
să ardă pentru totdeauna, ceea ce nu este la îndemâna 
oricărui vrăjitor, aşa că am pus-o în zăpadă la picioarele lui 
Karkus şi am zis: un cadou pentru gurgui uriaşilor de la 
Albus Dumbledore, care îi trimite salutări respectuoase. 

— Şi ce a zis Karkus? întrebă Harry entuziasmat. 

— Nimic, spuse Hagrid. Nu ştia engleză. 

— Glumeşti! 

— N-a fost o problemă, zise Hagrid imperturbabil, 
Dumbledore ne prevenise că s-ar putea întâmpla şi aşa 
ceva. Karkus ştia destul ca să strige după vreo doi uriaşi 
care ne cunoşteau limba şi care au tradus. 

— Şi i-a plăcut cadoul? întrebă Ron. 

— O, da, a fost o nebunie întreagă după ce-au înţeles ce 
era, zise Hagrid, întorcând felia de carne de dragon ca să-şi 
pună partea mai rece pe ochiul umflat. Au fost foarte 
mulţumiţi. Aşa că am continuat: Albuş Dumbledore îl roagă 
pe gurg să discute cu mesagerul său când se va întoarce 
mâine cu un alt dar. 

— De ce nu aţi putut să vorbiţi cu el în ziua aia? întrebă 
Hermione. 

— Dumbledore a vrut să îl luăm cu binişorul, zise Hagrid. 
Să îi lăsăm să vadă că ne ţinem promisiunile. O să ne 
întoarcem mâine cu un alt cadou. Face impresie bună, mă 
înţelegeţi? Şi le dă timp să testeze primul cadou, să afle că 
este bun şi să mai vrea altele. În orice caz, dacă pe uriaşii 
de genul lui Karkus îi încarci cu informaţii, te omoară doar 
ca să simplifice lucrurile. Aşa că am făcut o plecăciune, ne- 
am dat la o parte, am plecat, am găsit o peşteră mică şi 
drăguță, în care să petrecem noaptea, ne-am întors 
dimineaţa următoare şi de data asta l-am găsit pe Karkus 
aşteptându-ne în capul oaselor şi părând foarte nerăbdător. 


— Şi aţi vorbit cu el? 

— Da. Mai întâi i-am dat un coif drăguţ de luptă, făcut de 
goblini, indestructibil, ştiţi voi - şi apoi am luat loc şi am 
discutat. 

— Ce a spus? 

— Nu prea multe, zise Hagrid. Mai mult a ascultat. Însă 
erau semne bune. Auzise de Dumbledore, auzise că fusese 
împotriva uciderii ultimilor uriaşi din Marea Britanie. 
Karkus părea să fie destul de interesat de ce avea de zis 
Dumbledore. lar câţiva, mai ales cei care ştiau puţină 
engleză, au venit şi au ascultat şi ei. Eram optimişti când 
am plecat în ziua aia. Am promis că o să ne întoarcem în 
dimineaţa următoare cu un alt cadou. Însă în seara aia totul 
a lut o întorsătură greşită. 

— Cum adică? întrebă Ron repede. 

— Păi, cum v-am spus, uriaşii nu sunt făcuţi să trăiască 
împreună, zise Hagrid cu tristeţe. Nu în grupuri mari. Nu 
se pot abţine, aproape că se omoară între ei la câteva 
săptămâni. Bărbaţii se luptă unul cu altul, femeile la fel; cei 
care au mai rămas din vechile triburi se luptă între ei, iar 
asta fără certurile pe mâncare, pe cele mai bune focuri şi 
pe locurile de dormit. Ai crede că, văzând cum aproape că 
le-a pierit rasa, ar fi mai îngăduitori unii cu alţii, da'... 

Hagrid oftă profund. 

— În seara aceea a izbucnit o luptă, am văzut-o de la 
intrarea în peşteră, privind în jos în vale. A durat ore 
întregi, zgomotul era de necrezut. lar când a răsărit 
soarele, zăpada era roşie şi capul îi zăcea pe fundul lacului. 

— Capul cui? icni Hermione. 

— Al lui Karkus, zise Hagrid cu greutate. A apărut un gurg 
nou, Golgomath. Ei bine, nu ne aşteptam la un nou gurg la 
două zile după ce legaserăm o relaţie de prietenie cu 
primul, şi aveam ciudata senzaţie că Golgomath nu avea să 
fie la fel de dornic să ne asculte, dar trebuia să încercăm. 

— V-aţi dus şi aţi vorbit cu el? întrebă Ron, nevenindu-i să 
creadă. După ce l-aţi văzut cum i-a tăiat capul altui uriaş? 


— Sigur că da, spuse Hagrid, doar nu făcuserăm tot 
drumul ăla ca să renunţăm după două zile! Ne-am dus cu 
următorul cadou pe care intenţionaserăm să i-l dăm lui 
Karkus. Ştiam că n-aveam nici o şansă înainte să fi deschis 
gura. Stătea acolo, purtând coiful lui Karkus, şi privindu-ne 
strâmb, în timp ce ne apropiam. Era imens, unul dintre cei 
mai mari de acolo. Părul negru, dinţii la fel şi un colier de 
oase. Unele păreau să fie de om. Ei bine, am făcut o 
încercare, am întins un sul mare de piele de dragon şi am 
zis: „Un dar pentru gurgui uriaşilor..."Înainte să-mi fi dat 
seama, atârnam în aer de picioare, mă înşfăcaseră doi 
dintre amicii lui. 

Hermione îşi duse mâinile la gură. 

— Cum ai ieşit din încurcătura asta? întrebă Harry. 

— N-aş fi reuşit dacă n-ar fi fost Olympe, zise Hagrid. Şi-a 
scos bagheta şi a făcut nişte vrăji mai repede decât am 
văzut vreodată. Absolut minunate. I-a lovit direct în ochi pe 
cei care mă ţineau, cu Blesteme de Conjunctivită, aşa că mi- 
au dat drumul imediat - însă abia atunci am dat de bucluc, 
pentru că folosiseră magia împotriva lor, şi tocmai asta 
urăsc uriaşii la vrăjitori. A trebuit să ne luăm picioarele la 
spinare şi am ştiut că nu mai aveam cum să intrăm din nou 
în tabără. 

— Fir-aş să fiu, Hagrid, zise Ron încet. 

— Şi atunci, cum de v-a luat atât de mult să vă întoarceţi 
acasă, dacă aţi stat acolo doar trei zile? întrebă Hermione. 

— Nu am plecat după trei zile! spuse Hagrid, părând 
jignit. Dumbledore conta pe noi! 

— Dar tocmai ai zis că nu mai aveaţi cum să vă întoarceţi! 
— Ziua nu puteam, aşa e. Nu trebuia decât să regândim 
lucrurile puţin. Ne-am dat la fund pentru vreo două zile în 
peşteră şi am stat la pândă. Dar ce am văzut nu a fost de 

bine. 

— A mai tăiat şi alte capete? întrebă Hermione speriată. 

— Nu, zise Hagrid, mi-aş dori să fi fost aşa. 

— Ce vrei să spui? 


— Vreau să spun că am descoperit cât de curând că noul 
gurg nu era împotriva tuturor vrăjitorilor, ci doar împotriva 
noastră. 

— Devoratorii Morţii? întrebă Harry repede. 

— Da, zise Hagrid sumbru. Câţiva dintre ei îl vizitau zilnic, 
aducându-i daruri gurgului, iar el nu îi atârna cu capul în 
Jos. 

— De unde ştii că erau Devoratori ai Morţii? zise Ron. 

— Pentru că l-am recunoscut pe unul dintre ei, mormăi 
Hagrid. Macnair, vi-l amintiţi? Tipul pe care l-au trimis să-l 
omoare pe Buckbeak? Nebun, asta e. Îi place să omoare la 
fel de mult ca lui Golgomath; nici nu mă mir că s-au înţeles 
atât de bine. 

— Deci Macnair i-a convins pe uriaşi să se alăture Ştii-Iu- 
Cui? zise Hermione disperată. 

— Nu te grăbi, încă nu am terminat de povestit! zise 
indignat Hagrid, care, având în vedere că la început nu 
voise să le spună nimic, părea să se simtă foarte bine. Eu şi 
cu Olympe am discutat şi am căzut de acord că simplul fapt 
că gurgul părea să-l prefere pe Ştiţi-Voi-Cine nu însemna că 
asta simțeau toţi. Trebuia să încercăm să-i convingem pe 
alţii, pe cei care nu îl doriseră pe Golgomath ca gurg. 

— Cum aţi putut să vă daţi seama care erau? întrebă Ron. 

— Păi, erau cei care erau bătuţi zob, nu-i aşa? zise Hagrid 
răbdător. Cei care erau cât de cât deştepţi nu-i stăteau în 
cale lui Golgomath, ascunzându-se ca şi noi în peşterile din 
jurul vâlcelei. Aşa că ne-am hotărât să mergem noaptea 
prin peşteri şi să vedem dacă nu puteam să-i convingem pe 
unii dintre ei. 

— Aţi mers prin peşteri întunecate, căutând uriaşi? zise 
Ron, cu o notă de respect îngrozit în glas. 

— Păi, nu uriaşii erau grija noastră principală, zise Hagrid. 
Eram mai îngrijoraţi din cauza Devoratorilor Morţii. 
Dumbledore ne spusese dinainte să nu avem de-a face cu ei, 
dacă puteam să-i evităm, şi problema era că ştiau că eram 
prin preajmă, presupun că le-a povestit Golgomath de noi. 


Noaptea, când uriaşii dormeau şi noi vroiam să ne 
strecurăm în peşteri, Macnair şi cu celălalt ne căutau, 
furişându-se prin munţi. Mi-a fost greu s-o împiedic pe 
Olympe să sară pe ei, zise Hagrid, cu colţurile gurii 
ridicându-i barba neîngrijită, ardea de nerăbdare să-i 
atace... Olympe e extraordinară când se înflăcărează... 
pătimaşă, ştiţi voi... presupun că e de vină partea 
franţuzească... 

Hagrid privi cu ochii înceţoşaţi în foc. Harry îl lăsă treizeci 
de secunde înainte să-şi dreagă vocea. 

— Şi ce s-a mai întâmplat? Aţi reuşit să vă apropiaţi de 
vreunul dintre ceilalţi uriaşi? 

— Poftim? A... a, da, am reuşit. Da, în a treia noapte după 
ce a fost omorât Karkus, ara ieşit pe furiş din peştera în 
care ne ascunseserăm şi am coborât iar în vâlcea, fiind cu 
ochii în patru după Devoratorii Morţii. Am intrat în câteva 
peşteri, fără succes... apoi, cam în a şasea, am găsit trei 
uriaşi care se ascundeau. 

— Trebuie să fi fost înghesuială în peşteră, zise Ron. 

— Nu aveai unde să arunci un cnez, zise Hagrid. 

— Nu v-au atacat când v-au văzut? întrebă Hermione. 

— Probabil că ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în stare, zise 
Hagrid, dar erau grav răniţi toţi trei. Fuseseră bătuţi măr 
de gaşca lui Golgomath, se treziseră şi se târâseră în cel 
mai apropiat adăpost pe care îl găsiseră. Oricum, unul 
dintre ei ştia ceva engleză, le-a tradus celorlalţi şi se părea 
că lucrurile pe care le-am spus n-au fost tocmai râu primite. 
Aşa că ne-am tot întors, vizitându-i pe răniţi... cred că la un 
moment dat convinseserăm vreo şase sau şapte. 

— Şase sau şapte? zise Ron entuziasmat. Păi, nu-i deloc 
Tău... or să vină aici şi or să înceapă să lupte cu noi 
împotriva Ştii-Tu-Cui? 

Însă Hermione zise: 

— Cum adică „la un moment dat”, Hagrid? 

Hagrid o privi cu tristeţe. 


— Gaşca lui Golgomath a atacat peşterile. După asta, cei 
care au supravieţuit nu au mai vrut să aibă de-a face cu noi. 

— Deci... deci nu mai vine nici un uriaş? zise Ron 
dezamăgit. 

— Nu, spuse Hagrid, oftând profund, în timp ce îşi întorcea 
felia de carne şi îşi punea pe faţă partea mai rece, dar am 
făcut ce trebuia să facem, le-am transmis mesajul lui 
Dumbledore, iar unii dintre ei l-au ascultat şi presupun că 
vreo câţiva or să-l ţină minte. Dar poate că cei care nu vor 
să stea cu Golgomath or să părăsească munţii şi trebuie să 
existe o posibilitate să-şi aducă aminte că Dumbledore e de 
partea lor... s-ar putea să vină. 

Acum fereastra începuse să se acopere de zăpadă. Harry 
îşi dădu seama că avea roba udă leoarcă în dreptul 
genunchilor: Colț saliva cu capul în poala lui. 

— Hagrid? zise Hermione încet după o vreme. 

— Mmm? 

— Ai... ai găsit vreun indiciu... ai auzit ceva de... de... 
mama ta cât ai fost acolo? 

Ochiul neacoperit al lui Hagrid se opri asupra ei şi 
Hermione păru oarecum speriată. 

— Îmi pare rău... am... uită ce-am spus... 

— A murit, mormăi Hagrid. A murit cu ani în urmă. Am 
aflat de la ei. 

— A... îmi... îmi pare tare rău, zise Hermione cu o voce 
stinsă. 

Hagrid ridică din umerii săi masivi. 

— Nu e cazul, zise el scurt. 

Hermione se uită neliniştită la Harry şi Ron, fiind evident 
că aştepta de la ei să vorbească. 

— Hagrid, dar tot nu ne-ai explicat cum ai ajuns în halul 
ăsta, zise Ron, făcând un semn spre chipul pătat de sânge al 
uriaşului. 

— Şi nici de ce te-ai întors atât de târziu, zise Harry. Sirius 
ne-a spus că Madame Maxime s-a întors cu mult timp în 
urmă... 


— Cine te-a atacat? spuse Ron. 

— Nu am fost atacat! zise Hagrid cu emfază. Am... 

Însă restul propoziției fu acoperit de o salvă subită de 
ciocănituri în uşă. Hermione icni. Cana îi alunecă din mână 
şi se sparse de podea, iar Colț scheună. Toţi patru se uitară 
pe fereastra de lângă uşă. Pe draperia subţire era desenată 
umbra unei persoane mici şi bondoace. 

— Ea e! şopti Ron. 

— 'Treceţi aici! zise Harry repede. 

Înşfăcând Pelerina Invizibilă, o aruncă asupra sa şi a lui 
Hermione, în timp ce Ron alerga de partea cealaltă a mesei 
şi se arunca şi el sub pelerină. Strânşi unii în alţii, se dădură 
cu spatele într-un colţ. Colţ lătra înnebunit la uşă. Hagrid 
părea cu totul derutat. 

— Hagrid, ascunde-ne cănile! 

Hagrid luă cana lui Harry şi pe a lui Ron şi le aruncă sub o 
pernă din coşul lui Colţ. Câinele sărea acum la uşă; Hagrid 
îl dădu la o parte cu piciorul şi o deschise. 

Profesoara Umbridge stătea în pragul uşii, îmbrăcată cu 
pelerina ei verde de tweed şi o căciulă cu apărători de 
urechi. Cu gura făcută pungă, se dădu în spate ca să vadă 
chipul lui Hagrid; abia îi ajungea la buric. 

— Aşa deci, zise ea rar şi tare, de parcă ar fi vorbit cu un 
surd. Tu eşti Hagrid, nu-i aşa? 

Fără să aştepte un răspuns, intră în cameră, rotindu-şi 
ochii exoftalmici în toate părţile. 

— Pleacă, se răsti ea, vânturându-şi geanta spre Colț, care 
sărise spre ea şi încerca să o lingă pe faţă. 

— Ăă - nu vreau să fiu nepoliticos, zise Hagrid, holbându- 
se la ea, dar cine naiba eşti? 

— Mă numesc Dolores Umbridge. 

Profesoara cercetă coliba cu privirea. De două ori se uită 
exact în colţul unde era Harry, făcut sandviş între Ron şi 
Hermione. 

— Dolores Umbridge? spuse Hagrid, părând extrem de 
derutat. Credeam că eşti la Minister... nu lucrezi pentru 


Fudge? 

— Am fost adjunctul ministrului, aşa este, zise Umbridge, 
plimbându-se acum prin colibă şi înregistrând fiecare 
detaliu, de la sacul sprijinit de perete la pelerina de drum 
abandonată. Acum sunt profesoara de Apărare contra 
Magiei Negre... 

— Mare curaj, zise Hagrid, nu sunt mulţi care ar mai 
accepta postul ăsta. 

—. şi Marele Inchizitor de la Hogwarts, zise Umbridge, 
fără să dea nici un semn că îl auzise. 

— Ce înseamnă asta? zise Hagrid, încruntându-se. 

— Exact ce vroiam să întreb şi eu, zise Umbridge, arătând 
spre cioburile de porțelan de pe podea care fuseseră cana 
lui Hermione. 

— A, zise Hagrid, cu o privire imprudentă spre colţul unde 
erau ascunşi Harry, Ron şi Hermione, a..., a fost... a fost 
Colț. A spart o cană. aşa că a trebuit să o folosesc pe asta în 
locul ei. 

Hagrid arătă spre cana din care băuse, cu o mână încă 
încleştată pe felia de carne de dragon pusă pe ochi. 
Umbridge stătea acum în faţa lui, înregistrând fiecare 
detaliu al înfăţişării sale. 

— Am auzit voci, zise ea încet. 

— Vorbeam cu Colț, zise Hagrid cu hotărâre. 

— Şi îţi răspundea? 

— Păi... într-un fel, zise Hagrid, părând stânjenit. Colţ e 
aproape ca un om, aşa cred uneori... 

— Sunt trei rânduri de urme în zăpadă care duc de la uşile 
castelului la coliba ta, spuse Umbridge mieros. 

Hermione icni, iar Harry îi puse o mână pe gură. Din 
fericire, Colţ mirosea zgomotos poala robei profesoarei 
Umbridge pe lângă ei şi aceasta nu păru să fi auzit. 

— Păi, abia m-am întors, zise Hagrid, fluturând o mână 
enormă către sacul de merinde. Poate că a venit să mă vadă 
cineva mai devreme şi nu m-a găsit. 

— Nu sunt urme care să se îndepărteze de uşa colibei. 


— Păi, nu... nu ştiu ce ar însemna asta... zise Hagrid, 
trăgându-se neliniştit de barbă şi uitându-se iar spre colţul 
unde erau Harry, Ron şi Hermione, de parcă ar fi cerut 
ajutor. Ăă... 

Umbridge se întoarse şi măsură coliba, uitându-se în jur 
cu atenţie. Se aplecă şi se uită sub pat. Deschise dulapurile 
lui Hagrid. Trecu la patru centimetri de locul unde erau 
lipiţi de perete Harry, Ron şi Hermione; Harry chiar îşi 
supse burta când femeia trecu pe lângă ei. După ce se uită 
atent în ceaunul enorm pe care îl folosea Hagrid la gătit, se 
întoarse iar şi zise: 

— Ce ai păţit? Cum te-ai ales cu rănile astea? 

Hagrid îşi dădu repede la o parte felia de carne de pe faţă, 
ceea ce după Harry fu o greşeală, pentru că acum erau 
vizibile vânătăile negre şi mov din jurul ochiului, plus marea 
cantitate de sânge proaspăt şi coagulat de pe chipul său. 

— A, am... avut un fel de accident, zise el neconvingător. 

— Ce fel de accident? 

— M-am... m-am împiedicat. 

— Te-ai împiedicat, repetă ea cu răceală. 

— Da, exact. De... de coada de mătură a unui prieten. Eu, 
unul, nu zbor. Păi, uită-te cât sunt de mare, nu cred că 
există o coadă de mătură care să mă ţină. Un prieten al 
meu creşte cai Abraxan, nu ştiu dacă i-ai văzut vreodată, 
nişte animale mari, înaripate, ştii, am călărit puţin pe unul 
dintre ei şi a fost... 

— Unde ai fost? întrebă Umbridge, întrerupând calmă 
bolboroseala lui Hagrid. 

— Unde am...? 

— Fost, da, zise ea. Semestrul a început acum două luni. 
Un alt profesor a trebuit să te înlocuiască la orele de curs. 
Nici unul dintre colegii tăi nu a putut să îmi dea informaţii 
despre locul unde te-ai dus. Nu ai lăsat nici o adresă. Unde 
ai fost? 

Urmă o pauză în care Hagrid se holbă la ea cu ochiul 
descoperit recent. Harry aproape că auzi cum îi lucra 


creierul la capacitate maximă. 

— Am... am fost plecat din cauza unor probleme de 
sănătate, zise el. 

— Probleme de sănătate, zise profesoara Umbridge. 

Ochii ei cercetară chipul palid şi umflat al lui Hagrid; 
sângele de dragon i se scurgea delicat şi încet pe tunică. 

— Am înţeles. 

— Da, spuse Hagrid, un pic de aer curat, ştii cum e... 

— Da, ca paznic al vânatului, probabil că e greu să ai parte 
de aer curat, zise Umbridge perfid. 

Mica porţiune de pe chipul lui Hagrid care nu era neagră 
şi mov roşi. 

— Pâi... am schimbat decorul, ştii doar... 

— Cu cel de munte? zise Umbridge repede. 

Ştie, îşi zise Harry disperat. 

— De munte? repetă Hagrid, fiind evident că gândea 
rapid. Nu, cu cel din sudul Franţei, în cazul meu. Un pic de 
soare şi... şi de mare. 

— Într-adevăr? spuse Umbridge. Nu prea eşti bronzat. 

— Da... păi... am pielea sensibilă, spuse Hagrid, încercând 
să zâmbească agreabil. 

Harry observă că îşi pierduse doi dinţi. Umbridge îl privi 
cu răceală; îi pierise zâmbetul. Apoi îşi ridică geanta puţin 
mai sus sub braţ şi zise: 

— Bineînţeles, îl voi informa pe ministru de întoarcerea ta 
târzie. 

— Da, zise Hagrid, încuviinţând din cap. 

— Ar trebui să ştii şi că, fiind Mare Inchizitor, am datoria 
nefericită, dar necesară de a-i inspecta pe colegii mei 
profesori. Aşa că îndrăznesc să spun că ne vom reîntâlni cât 
de curând. 

Se întoarse brusc şi se îndreptă spre uşă. 

— Ne inspectezi? răspunse Hagrid absent, ca un ecou, 
uitându-se după ea. 

— A, da, zise Umbridge cu blândeţe, întorcându-şi privirea 
spre el şi cu mâna pe clanţă. Ministrul este decis să-i 


elimine pe profesorii necorespunzători, Hagrid. Noapte 
bună. 

Plecă, închizând uşa după ea cu o bufnitură. Harry vru să 
dea la o parte Pelerina Invizibilă, însă Hermione îl prinse de 
încheietură. 

— Nu încă, îi şopti ea la ureche. S-ar putea să nu fi plecat 
încă. 

Şi Hagrid părea să gândească la fel; şonticăi spre partea 
cealaltă a camerei şi dădu draperia la o parte cu vreo doi 
centimetri. 

— Se întoarce la castel, zise el cu o voce joasă. Fir-aş să 
fiu... îi inspectează pe oameni, aşa deci? 

— Da, spuse Harry, dând jos pelerina. Trelawney e deja în 
perioada de probă... 

— Ăă... cam ce ai planificat să ne predai la ore, Hagrid? 
întrebă Hermione. 

— A, nu-ţi face griji pentru asta, am plănuit o grămadă de 
lecţii, zise Hagrid entuziasmat, ridicând felia de carne de pe 
masă şi lipindu-şi-o iar pe ochi. Am păstrat câteva creaturi 
pentru anul N. O. V-urilor; stai să vezi, sunt cu totul 
speciale. 

— Ăă... în ce sens speciale? întrebă Hermione cu jumătate 
de gură. 

— Nu vă spun, spuse Hagrid fericit. Nu vreau să stric 
surpriza. 

— Hagrid, fii atent, spuse Hermione imperios, renunțând 
la prefăcătorii, doamna profesoară Umbridge nu o să fie 
deloc încântată dacă o să aduci ceva prea periculos la ore. 

— Periculos? zise Hagrid, părând de-a dreptul amuzat. Fii 
serioasă, nu v-aş aduce nimic periculos! Adică, mă rog, pot 
să aibă grijă de ei înşişi... 

— Hagrid, trebuie să treci de inspecția lui Umbridge, iar 
ca să faci asta, ar fi mult mai bine dacă ar vedea că ne înveţi 
cum să avem grijă de Porlocşi, cum să deosebim Knarlii de 
arici, chestii de genul ăsta! zise Hermione cu sinceritate. 


— Dar asta nu-i foarte interesant, Hermione, zise Hagrid. 
Ce am eu este mult mai impresionant. Îi cresc de ani de zile, 
cred că am singura herghelie domesticită din Marea 
Britanie. 

— Hagrid... te rog... zise Hermione, cu o notă de disperare 
în glas. Umbridge caută un pretext ca să scape de 
profesorii care sunt prea apropiaţi de Dumbledore. Te rog, 
Hagrid, predă-ne ceva plicticos, care sigur o să ni se ceară 
la N. O. V-uri. 

Însă Hagrid căscă larg şi privi cu jind şi cu singurul ochi 
bun spre patul imens din colţ. 

— Ştiţi, am avut o zi lungă şi e târziu, zise el, bătând-o 
uşor pe umăr pe Hermione, căreia îi cedară genunchii, 
făcând-o să cadă la podea cu o bufnitură. A... iartă-mă... 
continuă el, ridicând-o de gulerul robei. Fiţi atenţi, nu vă 
mai faceţi griji pentru mine, vă promit că am pregătit nişte 
lucruri grozave pentru lecţii, dacă tot m-am întors... Acum 
ar fi bine să vă întoarceţi la castel şi nu uitaţi să ştergeţi 
urmele în urma voastră! 

— Nu ştiu dacă I-ai convins, zise Ron puţin mai târziu, 
când, după ce verificaseră că aveau cale liberă, se întorceau 
înapoi la castel prin stratul din ce în ce mai gros de zăpadă, 
fără să lase nici o urmă datorită Vrăjii de Ştergere pe care o 
făcea Hermione pe măsură ce înaintau. 

— Atunci o să mă mai duc şi mâine, spuse Hermione 
hotărâtă. Dacă e nevoie, o să-i planific eu însămi lecţiile. Nu 
mă interesează dacă o dă afară pe Trelawney, dar cu 
Hagrid nu o să-i meargă! 

CAPITOLUL XXI. 

OCHIUL ŞARPELUI. 

Duminică dimineaţă, Hermione îşi croi drum înapoi spre 
coliba lui Hagrid printr-un strat de zăpadă de un metru. 
Harry şi Ron voiseră să meargă cu ea, dar muntele de teme 
atinsese iar o înălţime îngrijorătoare, aşa că rămaseră 
invidioşi în camera de zi, încercând să ignore ţipetele vesele 
care veneau de afară dinspre domeniu, unde elevii se 


distrau patinând pe lacul îngheţat, dându-se pe derdeluş şi, 
partea cea mai neplăcută, vrăjind bulgării de zăpadă să 
zboare până sus în dreptul Turnului Cercetaşilor şi să bată 
cu putere în ferestre. 

— Alo! răcni Ron, pierzându-şi într-un târziu răbdarea şi 
scoțând capul pe fereastră, sunt Perfect şi, dacă se mai 
loveşte un singur bulgăre de fereastra asta... AU! 

Îşi retrase capul imediat, cu chipul plin de zăpadă. 

— Sunt Fred şi George, spuse el cu amărăciune, trântind 
fereastra în urma lui. Idioţii... 

Hermione se întoarse de la coliba lui Hagrid chiar înainte 
de prânz, tremurând puţin, cu robele umede până la 
genunchi. 

— Ei bine? zise Ron, ridicându-şi privirea spre ea când 
intră. l-ai planificat lecţiile? 

— Păi, am încercat, zise ea monoton, afundându-se într-un 
scaun lângă Harry. 

Îşi scoase bagheta şi o flutură puţin într-un mod complicat, 
astfel încât ţâşni nişte aer cald din vârf; apoi o îndreptă 
spre roba care începu să scoată aburi, în timp ce se usca. 

— Nu era acolo când am sosit, am bătut la uşă aproape o 
jumătate de oră. Şi apoi a venit şchiopătând din Pădure... 

Harry oftă adânc. Pădurea Interzisă colcăia de genul de 
creaturi care aveau cele mai mari şanse de a-l face pe 
Hagrid să fie concediat. 

— Ce ţine acolo? Ţi-a spus? întrebă el. 

— Nu, zise Hermione tristă. Zice că vrea să fie o surpriză. 
Am încercat să-i explic cum e cu Umbridge, dar pur şi 
simplu nu înţelege. Mi-a tot spus că nici un om întreg la 
minte nu ar prefera să studieze Knarli în locul Himerelor - 
a, nu, nu cred că are o Himeră, adăugă ea, văzând 
expresiile îngrozite ale lui Harry şi Ron, dar asta nu pentru 
că nu ar fi încercat, dat fiind că mi-a zis cât e de greu să faci 
rost de ouă. Nu ştiu de câte ori i-am zis că ar fi bine să 
urmeze programa lui Grubbly-Plank, dar, sincer, nu cred că 
a ascultat nici măcar jumătate din ce am zis. Ştiţi, e într-o 


dispoziţie destul ciudată. 'Iot nu vrea să spună de unde are 
toate rănile alea. 

Întoarcerea lui Hagrid la masa profesorilor, la micul dejun 
din ziua următoare nu fu întâmpinată cu entuziasm de toţi 
elevii. Unii, ca Fred, George şi Lee săriră în sus de fericire 
şi alergară pe culoarul dintre mesele Cercetaşilor şi 
Astropufilor ca să-i strângă mâna enormă, alţii, ca Parvati şi 
Lavender, schimbară priviri sumbre şi clătinară din cap 
dezaprobator. Harry ştia că mulţi dintre ei preferau lecţiile 
profesoarei Grubbly-Plank şi partea cea mai rea era că, în 
străfundul sufletului, era convins că aveau dreptate: pentru 
Grubbly-Plank, o oră interesantă nu era una unde exista 
riscul să rămâi fără cap. 

Marţi, Harry, Ron şi Hermione se îndreptară spre coliba lui 
Hagrid cu o oarecare nelinişte, înfofoliţi bine împotriva 
frigului. Harry era îngrijorat, nu numai pentru ceea ce ar fi 
decis Hagrid să le predea, dar şi pentru cum avea să se 
poarte restul clasei, mai ales Reacredință şi amicii săi, dacă 
îi urmărea Umbridge. 

Cu toate acestea, nu văzură nici un semn de Mare 
Inchizitor în timp ce răzbiră prin zăpadă spre coliba lui 
Hagrid, care îi aştepta la marginea pădurii. Nu era o 
privelişte liniştitoare; vânătăile care fuseseră mov sâmbătă 
seara aveau acum nuanţe de verde şi galben, iar unele 
dintre tăieturi încă păreau să sângereze. Harry nu 
înţelegea: oare Hagrid fusese atacat de un tip de creatură 
al cărei venin împiedica vindecarea rănilor pe care le 
producea? Parcă pentru a întregi tabloul de rău augur, 
Hagrid avea pe umeri ceea ce părea să fie o jumătate de 
vacă. 

— Astăzi o să lucrăm aici! le strigă Hagrid fericit elevilor 
care se apropiau, făcând semn cu capul şi întorcându-se 
către copacii întunecaţi din spatele lui. Sunt puţin mai la 
adăpost! Oricum, preferă întunericul. 

— Cine preferă întunericul? îl auzi Harry pe Reacredință 
spunându-le tăios lui Crabbe şi Goyle, cu o urmă de panică 


în glas. Cine a zis că preferă întunericul - aţi auzit? 

Harry îşi aminti o altă ocazie când Reacredință intrase în 
Pădure în trecut; nici atunci nu fusese foarte curajos. Zâmbi 
în sinea lui; după meciul de vâjthaţ, era de acord cu tot ce îl 
deranja pe Reacredință. 

— Sunteţi gata? zise Hagrid vesel, uitându-se la elevii din 
jur. În regulă, v-am păstrat o incursiune în Pădure pentru 
anul cinci. M-am gândit să mergem şi să vedem creaturile 
astea în habitatul lor natural. Astăzi vom studia ceva destul 
de rar, presupun că sunt singura persoană din Marea 
Britanie care a reuşit să-i dreseze. 

— Şi eşti sigur că sunt dresați, da? zise Reacredință, cu o 
panică şi mai pronunţată în glas. Dar n-ar fi prima oară 
când vii cu chestii sălbatice la ore, nu-i aşa? 

Viperinii murmurară aprobator şi câţiva Cercetaşi păreau 
şi ei să-i dea dreptate lui Reacredință. 

— Bineînţeles că sunt dresați, zise Hagrid, încruntându-se 
şi ridicându-şi puţin jumătatea de vacă pe umeri. 

— Atunci, ce ai păţit la faţă? întrebă Reacredință. 

— Vezi-ţi de treaba ta! zise Hagrid, supărat. Bun, dacă aţi 
terminat cu întrebările idioate, veniţi după mine! 

Se întoarse şi se duse direct în Pădure. Nimeni nu părea 
foarte dispus să-l urmeze. Harry le aruncă o privire lui Ron 
şi Hermione, care oftară, dar încuviinţară din cap, şi toţi 
trei porniră după Hagrid, conducând restul clasei. 

Merseră cam zece minute înainte să ajungă într-un loc 
unde copacii erau atât de apropiaţi între ei, încât era 
întuneric ca în amurg şi nu exista strop de zăpadă pe 
pământ. Cu un mormăit, Hagrid puse jos jumătatea de vacă, 
se dădu înapoi şi se întoarse cu faţa spre elevii săi, dintre 
care cei mai mulţi se furişau de la un copac la altul, şi se 
apropiau de el, uitându-se în jur agitaţi, de parcă s-ar fi 
aşteptat să-i atace ceva din clipă în clipă. 

— Apropiaţi-vă, apropiaţi-vă, îi încurajă Hagrid. Acum or 
să fie atraşi de mirosul cărnii, dar o să-i chem oricum, 
pentru că or să se bucure să afle că sunt eu. 


Se întoarse, îşi scutură capul miţos, ca să-şi dea părul din 
ochi, şi scoase un țipăt strident, ciudat, care răsună printre 
copacii întunecaţi ca strigătul unei păsări monstruoase. 
Nimeni nu râse: cei mai mulţi erau prea speriaţi ca să mai 
scoată un sunet. 

Hagrid mai scoase un țipăt strident. Trecu un minut, timp 
în care elevii se uitară în continuare agitaţi peste umăr şi 
printre copaci, ca să zărească orice se apropia. şi apoi, îi 
timp ce Hagrid îşi dădea părul din faţă pentru a treia oară 
şi îşi umfla pieptul enorm, Harry îl înghionti pe Ron şi arată 
spre spaţiul întunecat dintre doi arbori noduroşi de tisă. 

În beznă se ghicea o pereche de ochi pustii, albi, 
strălucitori, care erau din ce în ce mai mari, iar o clipă mai 
târziu apărură din întuneric capul ca de dragon, gâtul şi 
apoi corpul scheletic al unui cal înaripat mare şi negru. Se 
uită în jur la elevi pentru câteva clipe, fluturându-şi coada 
lungă şi neagră, după care îşi plecă încet capul şi începu să 
sfâşie o halcă din vaca moartă, cu colții săi ascuţiţi. 

Harry fu cuprins de un mare val de uşurare. Măcar asta 
era dovada că nu îşi imaginase aceste creaturi, că erau 
reale: şi Hagrid ştia de ele. Îl privi entuziasmat pe Ron, însă 
acesta încă se uita printre copaci, iar după câteva clipe îi 
şopti: 

— De ce nu-i mai strigă Hagrid încă o dată? 

Majoritatea celorlalţi elevi aveau nişte expresii de confuzie 
şi de aşteptare încordată, la fel ca a lui Ron, şi încă se uitau 
în toate părţile, nu numai spre calul care era la câţiva metri 
de ei. Mai erau doar două persoane care păreau să-i poată 
vedea: un băiat deşirat de la Viperini, care stătea chiar în 
spatele lui Goyle şi-l urmărea pe cal mâncând cu o expresie 
de dezgust maxim pe chip, şi Neville, ai cărui ochi urmau 
mişcarea amplă a cozii lungi şi negre. 

— A, uite, mai vine unul! zise Hagrid mândru, când din 
copacii întunecaţi apăru un al doilea cal negru, care îşi 
strânse aripile de piele mai aproape de corp şi îşi cobori 


capul ca să se înfrupte din carne. Acum... ridicaţi mâna, 
cine poate să-i vadă? 

Extrem de mulţumit că măcar avea să înţeleagă în sfârşit 
misterul acestor cai, Harry ridică mâna. Hagrid îi făcu un 
semn aprobator cu capul. 

— Da... da, ştiam că o să poţi, Harry, îi zise el cu 
seriozitate. Şi tu, Neville, da? Şi... 

— Scuză-mă, zise Reacredință pe o voce batjocoritoare, 
dar cam ce s-ar presupune că ar trebui să vedem? 

Drept răspuns, Hagrid arătă spre scheletul vacii de pe 
pământ. 'Toţi elevii se holbară la el pentru câteva clipe, apoi 
mai multora li se tăie respiraţia şi Parvati ţipă. Harry 
înţelese de ce: într-adevăr, era un spectacol foarte ciudat să 
vezi cum bucăţelele de carne se desfac de pe oase şi dispar 
din senin. 

— Ce anume face chestia asta? întrebă Parvati pe o voce 
îngrozită, ascunzându-se după cel mai apropiat copac. Cine 
o mănâncă? 

— Nişte Thestrali, spuse Hagrid mândru, iar Hermione 
scoase un mic „Aha!” de înţelegere de lângă Harry. 
Hogwarts are o întreagă herghelie aici. Acum, cine ştie...? 

— Însă nu-i a bună, zău aşa! întrerupse Parvati, părând 
alarmată. Se zice că le aduc tot felul de ghinioane 
îngrozitoare celor care îi văd. Doamna profesoară 
Trelawney mi-a spus la un moment dat... 

— Nu, nu, nu, zise Hagrid râzând, asta-i doar o superstiție, 
sunt extrem de inteligenţi şi folositori! Bineînţeles, cei de 
aici nu prea au mult de lucru, mai mult trag trăsurile şcolii, 
în afară de cazul în care Dumbledore pleacă într-o călătorie 
lungă şi nu vrea să Apară - aha, uite încă vreo doi, uitaţi-i... 

Mai ieşiră doi cai în linişte dintre copaci, unul dintre ei 
trecând foarte aproape de Parvati, care tremură şi se lipi şi 
mai tare de copac, spunând: 

— Cred că am simţit ceva, cred că e aproape de mine! 

— N-ai grijă, nu îţi face nimic, zise Hagrid cu răbdare. În 
ordine, cine poate să-mi spună de ce unii dintre voi pot să-i 


vadă şi alţii nu? 

Hermione ridică mâna. 

— Spune, zise Hagrid, zâmbindu-i larg. 

— Singurii care pot să-i vadă pe Thestrali, zise ea, sunt cei 
care au văzut moartea. 

— Perfect adevărat, zise Hagrid solemn, zece puncte 
pentru Cercetaşi. Să ştiţi că Thestralii... 

— Hm, hm. 

Sosise profesoara Umbridge. Stătea la câţiva paşi de 
Harry, purtându-şi pălăria şi pelerina verde, cu clipboard-ul 
pregătit. Hagrid, care nu mai auzise niciodată până atunci 
tusea falsă a lui Umbridge, se uită oarecum îngrijorat la cel 
mai apropiat Thestral, convins că el scosese sunetul acela. 

— Hm, hm. 

— A, salut! zise Hagrid, zâmbind, după ce localiză sursa 
zgomotului. 

— Ai primit mesajul pe care ţi l-am trimis la colibă azi- 
dimineaţă? zise Umbridge, la fel de răspicat şi rar cum 
vorbise şi data trecută, de parcă i s-ar fi adresat cuiva care 
era şi străin, şi foarte încet la minte. În care te anunţam că 
o să vin în inspecţie la oră? 

— A, da, spuse Hagrid vesel. Mă bucur că ai găsit locul 
fără probleme! Păi, după cum poţi să vezi... sau, nu ştiu... 
chiar poţi? Astăzi studiem Thestralii... 

— Poftim? zise profesoara Umbridge tare, ducându-şi 
mâna pâlnie la ureche şi încruntându-se. Ce ai spus? 

Hagrid păru puţin derutat. 

— Ăă... Thestralii! zise el tare. Ştii doar, nişte cai mari - 
ăă... înaripaţi! 

Îşi întinse mâinile imense plin de speranţă. Profesoara 
Umbridge îşi ridică sprâncenele şi murmură, în timp ce îşi 
nota ceva pe clipboard: 

— Trebuie... să... recurgă... la... limbajul... primitiv... al 
semnelor... primitive. 

— Păi... mă rog... zise Hagrid, întorcându-se la elevii săi şi 
părând puţin tulburat, ăă... ce spuneam? 


— Pare... să... aibă... memorie... scurtă, bombăni 
Umbridge, destul de tare ca să o poată auzi toată lumea. 

Draco Reacredință arăta de parcă ar fi sosit Crăciunul cu o 
lună mai devreme; Hermione, pe de altă parte, se făcuse 
roşie de o furie nerostită. 

— A, da, zise Hagrid, aruncând o privire neliniştită spre 
clipboard-ul lui Umbridge, însă continuând cu vitejie. Da, 
vroiam să vă spun cum se face că avem o herghelie. Da, 
deci, am început cu un mascul şi cinci femele. Acesta - îl 
bătu cu palma pe primul cal care apăruse - pe nume 
Tenebrus, este preferatul meu, primul care s-a născut aici, 
în Pădure... 

— Eşti conştient, zise Umbridge tare, întrerupându-l, că 
Ministerul Magiei a declarat Thestralii ca fiind „periculoşi”? 

Lui Harry i se făcu inima cât un purice, dar Hagrid râse. 

— 'Thestralii nu sunt periculoşi! Ce-i drept, ar putea săia o 
îmbucătură din tine dacă îi superi rău... 

— Dă... semne... de... plăcere... când... se... gândeşte... 
la... violenţă, bombăni Umbridge, mâzgălind iar pe 
clipboard. 

— Ei... haida-de! zise Hagrid, părând acum puţin neliniştit. 
Păi, şi un câine te muşcă dacă-l întărâţi, nu-i aşa?... Dar 
Thestralii doar au o reputaţie proastă din cauza chestiei cu 
moartea... se credea că erau de rău augur, nu-i aşa? Însă 
pur şi simplu nu înțelegeau, nu-i aşa? 

Umbridge nu răspunse; îşi termină de scris ultima 
observaţie şi apoi îşi ridică privirea spre Hagrid şi zise, din 
nou foarte tare şi rar: 

— 'Te rog să continui să predai în mod normal. Eu osămă 
plimb, continuă ea şi mimă mersul (Reacredință şi Pansy 
Parkinson aveau mici crize tăcute de râs), printre elevi 
(indică diferiţi elevi) şi o să le pun întrebări. 

Făcu un semn spre gură pentru a indica vorbitul. 

Harry se holbă la ea, nepricepând de ce Umbridge se 
purta de parcă Hagrid nu ar fi înţeles engleza obişnuită. 
Hermione avea acum lacrimi în ochi de supărare. 


— Cotoroanţo, cotoroanţă malefică ce eşti! şopti ea, în 
timp ce Umbridge se îndrepta spre Pansy Parkinson. Ştiu ce 
faci, cotoroanţă groaznică, nebună, rea ce... 

— Ăă... oricum, zise Hagrid, chinuindu-se de zor să reia 
firul lecţiei, deci... Thestralii. Da. Păi, există o grămadă de 
lucruri pozitive despre ei... 

— 'Ţi se pare, îi zise profesoara Umbridge pe o voce 
răsunătoare lui Pansy Parkinson, că înţelegi ce spune 
domnul profesor Hagrid? 

Exact ca şi Hermione, Pansy avea lacrimi în ochi, dar 
lacrimile ei erau de râs: mai mult, dădu un răspuns aproape 
incoerent tocmai pentru că încerca să-şi reprime chicotelile. 

— Nu... pentru că... păi... de cele mai multe ori... seamănă 
cu un mormâăit... 

Umbridge mâzgăli iar pe clipboard. Puținele porţiuni fără 
vânătăi de pe chipul lui Hagrid roşiră, însă uriaşul încercă 
să se poarte ca şi când nu ar fi auzit răspunsul lui Pansy. 

— Ăă... da... lucruri pozitive despre ei. Păi, după ce sunt 
domesticiţi, ca aceştia, nu se vor mai răâtăci niciodată, şi nici 
tu cu ei. Un simţ de orientare uimitor, nu trebuie decât să le 
spui unde vrei să mergi... 

— Presupunând că te înţeleg, bineînţeles, zise Reacredință 
tare şi Pansy Parkinson izbucni într-o criză de noi chicoteli. 

Profesoara Umbridge le zâmbi cu indulgență şi apoi se 
duse la Neville. 

— Poponeaţă, tu poţi să-i vezi pe Thestrali, nu-i aşa? zise 
ea. 

Neville încuviinţă din cap. 

— Pe cine ai văzut cum a murit? întrebă ea pe un ton 
indiferent. 

— Pe... pe bunicul meu, zise Neville. 

— Şi ce părere ai despre ei? zise ea, fluturându-şi mâna 
bondoacă spre caii, care până atunci sfâşiaseră o mare 
parte din hoit până la os. 

— Ăă... zise Neville agitat, aruncându-i o privire lui 
Hagrid. Păi, sunt... ăăă... În regulă... 


— Elevii... sunt... prea... intimidaţi... ca... să... 
recunoască... faptul... că... le... este... frică, murmură 
Umbridge, notându-şi o altă observaţie pe clipboard. 

— Ba nu! zise Neville supărat. Nu mi-e frică de ei! 

— Nu-i nici o problemă, zise Umbridge, bătându-l pe umăr 
pe Neville, cu ceea ce ar fi vrut să fie un zâmbet înţelegător, 
deşi lui Harry i se păru că era mai degrabă răutăcios. Păi, 
Hagrid, se întoarse să se uite la el, vorbind iar pe vocea 
aceea tare şi rară, cred că am notat destul. Vei primi (mimă 
că lua ceva din aer din faţa ei) rezultatul inspecției (arătă 
spre clipboard) peste zece zile. 

Ridică mâna cu degete mici şi butucănoase, apoi, zâmbind 
mai larg şi semănând mai mult ca oricând cu o broască 
râioasă sub pălăria ei verde, plecă de lângă ei, lăsându-i pe 
Reacredință şi pe Pansy Parkinson în hohote de râs, pe 
Hermione tremurând de mânie şi pe Neville confuz şi 
supărat. 

— Hoaşcă odioasă, mincinoasă care răstălmăceşte tot! 
izbucni Hermione o jumătate de oră mai târziu, în timp ce 
se întorceau la castel prin şanţurile pe care le făcuseră 
înainte prin zăpadă. Vă daţi seama ce face? Este tot 
problema hibrizilor... Încearcă să facă din Hagrid un fel de 
trol idiot, doar pentru că mama lui a fost uriaşă... şi este 
nedrept, chiar nu a fost o lecţie rea - mă rog, dacă ar fi fost 
iar Homarii cu Capete Explozive, poate, dar Thestralii sunt 
în regulă... de fapt, pentru Hagrid a fost foarte bine! 

— Umbridge a spus că sunt periculoşi, zise Ron. 

— Păi, cum a zis şi Hagrid, pot să aibă grijă de ei înşişi, 
zise Hermione nerăbdătoare, şi presupun că o profesoară 
ca Grubbly-Plank nu ni i-ar arăta înainte de nivelul 1. V.E. 
E., dar chiar sunt foarte interesanţi, nu-i aşa? Mai ales când 
te gândeşti că unii pot să-i vadă şi alţii nu! Mi-aş dori să pot 
să-i văd. 


— Zău? o întrebă Harry încet. 

Păru dintr-o dată îngrozită. 

— Vai, Harry... iartă-mă... nu, sigur că nu vreau... am spus 
o mare tâmpenie. 

— E în ordine, zise el repede, nu-ţi face griji. 

— Mă mir că au putut să-i vadă atât de mulţi, zise Ron. 
Trei dintr-o clasă... 

— Da, Weasley, chiar ne întrebam şi noi, se auzi o voce 
răutăcioasă. 

Reacredință, Crabbe şi Goyle mergeau chiar în spatele lor 
pe zăpada care înăbuşea sunetele, fără să fi fost auziţi de 
nici unul dintre ei. 

Crezi că, dacă ai vedea cum o mierleşte cineva, ai putea să 
vezi balonul mai bine? 

El, Crabbe şi Goyle râseră în hohote în timp ce îşi croiau 
drum spre castel, iar apoi începură să cânte „Weasley e al 
nostru rege.” Lui Ron i se înroşiră urechile. 

— Ignoră-i, pur şi simplu ignoră-i, zise Hermione, 
scoţându-şi bagheta şi făcând iar vraja care producea aer 
cald, astfel încât să poată să creeze o cale mai simplă prin 
zăpada neatinsă dintre ei şi sere. 

Sosi luna decembrie, aducând mai multă zăpadă şi o 
adevărată avalanșă de teme pentru cei din anul cinci. 
Îndatoririle de Perfecţi ale lui Ron şi Hermione erau şi ele 
din ce în ce mai apăsătoare pe măsură ce se apropia 
Crăciunul. Fură chemaţi să supravegheze decorarea 
castelului („Să te văd cum agăţi beteala, când Peeves are 
celălalt capăt şi încearcă să te sugrume cu ea”, zise Ron), să 
aibă grijă ca elevii din primul şi al doilea an să stătea 
înăuntru în pauze din cauza frigului năprasnic. („Şi să ştii 
că sunt nişte puşti mici şi obraznici, noi nu eram atât de 
nepoliticoşi în primul an,” comentă Ron) şi să patruleze pe 
holuri, în schimburi cu Argus Filch, care suspecta că 
atmosfera sărbătorilor ar fi putut să se facă simțită printr-o 
explozie de dueluri vrăjitoreşti („Omul ăla are o baligă în loc 
de creier,” observă Ron mânios). Erau atât de ocupați, încât 


Hermione chiar încetase să tricoteze pălării pentru 
spiriduşi şi îşi făcea griji că nu mai avea decât trei. 

— Toţi acei bieţi spiriduşi care încă nu au fost eliberaţi 
trebuie să stea aici de Crăciun, pentru că nu sunt destule 
pălării! 

Harry, care nu avusese tăria să-i spună că Dobby lua tot ce 
făcea ea, se aplecă atent deasupra eseului său pentru 
Istoria Magiei. În orice caz, nu vroia să se gândească la 
Crăciun. Pentru prima oară în cariera sa şcolară, îşi dorea 
din tot sufletul să-şi petreacă vacanţa departe de Hogwarts. 
Prins între interdicţia de a juca vâjthaţ şi grijile legate de 
eventuala perioadă de probă a lui Hagrid, era momentan 
plin de resentimente faţă de acest loc. Singurul lucru pe 
care chiar îl aştepta cu plăcere erau întâlnirile A. D., pe 
care însă aveau să le întrerupă pe durata vacanței, având în 
vedere că aproape toţi membrii A. D. aveau să îşi petreacă 
acest timp cu familiile lor. Hermione se ducea la schi cu 
părinţii ei, ceea ce îl amuză foarte tare pe Ron, care nu mai 
auzise niciodată ca încuiaţii să-şi lege şipci înguste de 
picioare ca să alunece pe munţi. Ron se ducea acasă la 
Vizuină. Harry trăi câteva zile de invidie înainte ca Ron să-i 
spună, după o întrebare despre felul cum avea să ajungă 
acasă de Crăciun: 

— Dar vii şi tu! Nu ţi-am zis? Mi-a scris mama cu 
săptămâni în urmă şi mi-a spus să te invit şi pe tine! 

Hermione îşi dădu ochii peste cap, dar Harry se înveseli 
imediat: ideea Crăciunului la Vizuină era cu adevărat 
minunată, deşi umbrită vag de sentimentul de vinovăţie pe 
care Harry îl avea fiindcă nu putea să-şi petreacă vacanţa 
cu Sirius. Se întreba dacă ar fi fost posibil să o convingă pe 
doamna Weasley să-l invite pe naşul său la serbări. Deşi se 
îndoia oricum că Dumbledore i-ar permite lui Sirius să 
plece din Casa Cumplită, nu putea să nu se gândească la 
faptul că s-ar fi putut ca doamna Weasley să nu-l dorească 
acolo; erau mai mereu la cuțite. Sirius nu mai luase deloc 
legătura cu Harry de la ultima sa apariţie în foc şi, deşi 


Harry ştia că, în condiţiile în care Umbridge era la pândă, 
ar fi fost o imprudenţă să încerce să îl contacteze, nu îi 
plăcea să se gândească la Sirius singur în vechea casă a 
mamei sale, aprinzând poate singura petardă pe care o 
avea cu Kreacher. 

Harry sosi devreme în Camera Necesităţii pentru ultima 
întâlnire A. D. Înainte de vacanţă şi fu foarte fericit din 
acest motiv, pentru că, atunci când se aprinseră torţele, 
văzu că Dobby îşi asumase rolul de a decora încăperea de 
Crăciun. Putea să-şi dea seama că o făcuse el, pentru că 
nimeni altcineva nu ar fi atârnat de tavan o sută de articole 
aurii, fiecare înfăţişând o poză cu chipul lui Harry şi 
purtând inscripţia: UN CRĂCIUN HARRYCIT! 

Harry abia reuşise să le dea jos pe ultimele dintre ele, 
înainte ca uşa să se deschidă cu un scârţâit în cameră şi să 
intre Luna Lovegood, la fel de visătoare ca de obicei. 

— Bună, zise ea nu foarte limpede, uitându-se în jur la ce 
mai rămăsese din decoraţii. Sunt drăguţe, tu le-ai agăţat? 

— Nu eu, zise Harry. Dobby, Spiriduşul de casă. 

— Vâsc, spuse Luna visătoare, arătând spre un mănunchi 
mare şi alb, aflat deasupra capului lui Harry, şi sărind la o 
parte de sub el. Ai făcut bine, zise ea foarte serioasă. De 
cele mai multe ori e infestat cu Nargli. 

Harry nu fu nevoit s-o întrebe ce erau Narglii, căci chiar 
atunci sosiră Angelina, Katie şi Alicia. Toate trei îşi 
pierduseră răsuflarea şi părea să le fie foarte frig. 

— Aha, zise Angelina monoton, dându-şi jos pelerina şi 
aruncând-o într-un colţ, în sfârşit, v-am înlocuit. 

— Ne-ai înlocuit? întrebă Harry stins. 

— Pe tine, pe Fred şi pe George, zise ea nerăbdătoare. 
Avem un alt căutător! 

— Pe cine? zise Harry repede. 

— Pe Ginny Weasley, spuse Katie. 

Harry rămase cu gura căscată. 

— Da, ştiu, zise Angelina, scoţându-şi bagheta şi 
încordându-şi braţul, dar chiar e destul de bună. Nu se 


compară cu tine, bineînţeles, zise ea, aruncându-i o privire 
foarte răutăcioasă, dar, având în vedere că pe tine nu te 
putem avea... 

Harry îşi înghiţi replica pe care şi-ar fi dorit să o dea. Oare 
credea, pentru o clipă, că el nu regreta de o sută de ori mai 
tare decât ea că fusese dat afară din echipă? 

— Ce-ai făcut cu prinzătorii? întrebă el, încercând să-şi 
menţină vocea neutră. 

— Andrew Kirke, zise Alicia fără entuziasm, şi Jack Sloper. 
Nici unul dintre ei nu e strălucit, însă în comparaţie cu 
ceilalţi idioţi care s-au prezentat... 

Această discuţie deprimantă fu curmată de sosirea lui Ron, 
Hermione şi Neville, iar în cinci minute camera fu destul de 
aglomerată ca să-l împiedice pe Harry să vadă privirile 
mistuitoare, pline de reproş ale Angelinei. 

— Bine, zise el, făcându-i pe toţi să fie atenţi. M-am gândit 
că în seara asta ar fi bine doar să revenim asupra lucrurilor 
pe care le-am făcut până acum, pentru că este ultima 
întâlnire înainte de sărbători şi nu are sens să începem ceva 
nou chiar înainte de vacanţa de trei săptămâni... 

— Nu facem nimic nou? zise Zacharias Smith, într-o şoaptă 
nemulțumită, destul de tare ca să se audă în toată camera. 
Dacă aş fi ştiut, n-aş mai fi venit. 

— Atunci, ne pare tuturor rău că nu ţi-a zis Harry, spuse 
Fred tare. 

Mai mulţi râseră pe înfundate. Harry o văzu pe Cho 
râzând şi simţi o senzaţie familiară de gol în stomac, de 
parcă ar fi ratat o treaptă la coborârea unei scări. 

—. putem să exersăm pe perechi, zise Harry. Vom începe 
cu Vraja de Oprire, timp de zece minute, apoi putem să 
scoatem pernele şi să încercăm iar împietrirea. 

Se grupară cu toţii ascultători; Harry făcu echipă cu 
Neville, ca de obicei. Cât de curând, camera fu cuprinsă de 
strigăte de Impedimenta! Cei de afară îngheţau pentru 
două trei minute, timp în care partenerul se uita la 
întâmplare prin cameră, privind cum se antrenau celelalte 


perechi, apoi se dezgheţau şi făceau la rândul lor aceeaşi 
vrajă. 

Progresul lui Neville era uimitor. După un timp, după ce 
Harry se dezgheţase de trei ori la rând, îl puse iar pe 
Neville să li se alăture lui Ron şi Hermione, ca să poată să 
se plimbe prin cameră şi să-i urmărească pe ceilalţi. Cho îi 
zâmbi când trecu pe lângă ea, iar el rezistă tentaţiei de a 
mai trece de câteva ori prin acelaşi loc. 

După zece minute de Vrăji de Oprire, puseră perne peste 
tot pe podea şi începură iar să exerseze împietrirea. Era 
prea puţin spaţiu ca să le permită tuturor să facă această 
vrajă în acelaşi timp; jumătate din grup o observă pe 
cealaltă pentru o vreme, apoi schimbară rolurile. Harry pur 
şi simplu simţi cum îi creştea inima de mândrie, în timp ce-i 
urmărea. 

Într-adevăr, Neville o împietri pe Padma Patil şi nu pe 
Dean, spre care ţintise, însă fusese o ratare mai acceptabilă 
decât de obicei şi toţi ceilalţi făcuseră progrese extrem de 
mari. 

După o oră, Harry le strigă să se oprească. 

— Aţi început să fiţi foarte pricepuţi, zise el, zâmbindu-le. 
Când ne întoarcem din vacanţă, putem să începem să facem 
nişte chestii importante - poate chiar Vrăji Patronus. 

Urmă un zumzet de entuziasm. Începură să iasă din 
cameră câte doi sau trei, ca de fiecare dată, majoritatea îi 
urară „Crăciun fericit” lui Harry în drum spre uşă. Vesel, 
acesta strânse pernele cu Ron şi Hermione şi le puseră 
deoparte, stivuindu-le cu grijă. Ron şi Hermione plecară 
înaintea lui; el rămase puţin în urmă, pentru că Cho încă 
era acolo şi spera să aibă parte de un „Crăciun fericit” şi 
din partea ei. 

— Nu, ia-o înainte, o auzi spunându-i prietenei ei Marietta 
şi inima îi zvâcni, gata să ajungă în regiunea mărului lui 
Adam. 

Simulă că aranja stiva de perne. Era destul de sigur că 
acum erau singuri şi aştepta ca fata să spună ceva. În 


schimb, o auzi trăgându-şi nasul cu putere. 

Se întoarse şi o văzu pe Cho stând în mijlocul camerei, cu 
lacrimi pe obraji. 

— Ce...? 

Nu ştia ce să facă. Cho stătea pur şi simplu acolo, 
plângând încet. 

— Ce s-a întâmplat? zise el timid. 

Cho clătină din cap şi se şterse cu mâneca la ochi. 

— Îmi... pare rău, zise ea cu greutate. Presupun că... este 
doar... din cauza a ceea ce am învăţat... Însă mă... mă 
întreb dacă... el ar mai fi fost în viaţă... dacă ar fi ştiut toate 
astea. 

Lui Harry i se strânse inima, care ajunse mai jos de locul ei 
obişnuit, rămânând undeva în jurul buricului. Ar fi trebuit 
să-şi fi imaginat. Voia să vorbească despre Cedric. 

— Dar ştia foarte bine, zise Harry cu greu. Era foarte 
priceput, altfel nu ar fi reuşit să ajungă în mijlocul 
labirintului. Dar nu ai nici o şansă, în cazul în care Cap-de- 
Mort chiar vrea să te omoare. 

Fata suspină când auzi numele lui Cap-de-Mort, însă se 
uită la Harry fără să clipească. 

— Tu ai supravieţuit când erai foarte mic, zise ea încet. 

— Da, păi... zise Harry încet, îndreptându-se spre uşă, nu 
ştiu de ce, nimeni nu ştie, aşa că nu e deloc un motiv de 
mândrie. 

— Ah, nu pleca! zise Cho. 

Era foarte drăguță, chiar şi când avea ochii roşii şi umflaţi. 
Harry se simţi teribil de nefericit. Ar fi fost perfect mulţumit 
cu un simplu „Crăciun fericit”. 

— Ştiu că e groaznic pentru tine, spuse ea, ştergându-se 
iar la ochi cu mâneca. Să vorbesc de Cedric, când tu ai 
văzut cum a murit... presupun că nu vrei decât să uiţi ce s-a 
întâmplat, nu? 

Harry nu zise nimic; era cât se poate de adevărat, dar s-ar 
fi simţit ca ultimul om dacă i-ar fi spus. 


— Ştii, eşti un profesor f-foarte bun, zise Cho, cu un 
zâmbet înlăcrimat. Până acum nu am mai reuşit să 
împietresc nimic. 

— Mersi, spuse Harry stânjenit. 

Se uitară unul la altul îndelung. Harry simţi o dorinţă 
arzătoare de a fugi din cameră şi, în acelaşi timp, o 
imposibilitate desăvârşită de a-şi mişca picioarele. 

— Vâsc, zise Cho încet, arătând spre tavan, deasupra lui. 

— Da, spuse Harry cu gura foarte uscată. Însă probabil că 
e plin de Nargli. 

— Ce sunt Narglii? 

— Habar n-am, spuse Harry. 

Cho se apropiase de el. Lui Harry i se părea că avea 
creierul împietrit. 

— Trebuie să o întrebi pe Nebuna. Adică pe Luna. 

Cho scoase un sunet ciudat, între plânset şi râs. Acum era 
şi mai aproape de el. Harry ar fi putut să-i numere pistruii 
de pe nas. 

— Harry, îmi place tare mult de tine. 

Harry nu mai putu să gândească. Îl cuprinse o senzaţie de 
furnicături, care îi paralizau braţele, picioarele şi creierul. 

Cho era mult prea aproape. Îi vedea fiecare lacrimă care îi 
atârna de gene... 

Jumătate de oră mai târziu, se întoarse în camera de zi, 
unde îi găsi pe Hermione şi pe Ron aşezaţi pe cele mai bune 
locuri de lângă foc. Hermione scria o scrisoare foarte lungă; 
umpluse deja o jumătate de sul de pergament, care acum 
atârna peste marginea mesei. Ron era întins pe covorul din 
faţa şemineului, încercând să-şi termine temele la 
Transfigurare. 

— De ce-ai întârziat? îl întrebă Ron, în timp ce Harry se 
cufunda în fotoliul de lângă Hermione. 

Harry nu răspunse. Era în stare de şoc. O parte din el voia 
să le spună lui Ron şi Hermione ce se întâmplase, însă 
cealaltă jumătate ar fi dorit să ducă secretul în mormânt. 


— Harry, te simţi bine? întrebă Hermione, privindu-l peste 
vârful penei. 

Harry ridică din umeri fără prea multă convingere. De 
fapt, nu ştia dacă îi era bine sau nu. 

— Ce e? zise Ron, sprijinindu-se în cot ca să-l vadă mai 
bine pe Harry. Ce s-a întâmplat? 

Harry nu prea ştia cum să le spună şi nici nu-şi dădea 
seama dacă voia cu adevărat să o facă. Exact când se hotări 
să nu spună nimic, Hermione preluă controlul discuţiei. 

— Este vorba despre Cho? întrebă ea fără ocolişuri. Te-a 
încolţit după întâlnire? 

Harry încuviinţă din cap, oarecum surprins. Ron chicoti, 
oprindu-se însă când întâlni privirea lui Hermione. 

— Şi... ăă... ce voia? întrebă el pe o voce falsă, care se 
dorea firească. 

— A... Începu Harry răguşit, după care îşi drese vocea şi 
mai încercă o dată: A... ăă... 

— V-aţi sărutat? întrebă Hermione scurt. 

Ron se ridică atât de repede, încât răsturnă călimara care 
se rostogoli peste tot covorul. Ignorând asta cu desăvârşire, 
se uită la Harry cu sete. 

— Ei, bine? dori el să afle. 

Harry privi expresia de curiozitate amestecată cu veselie a 
lui Ron, apoi se uită la Hermione, care era puţin încruntată, 
şi încuviinţă din cap. 

— HA! 

Ron făcu un gest triumfător cu pumnul şi izbucni în nişte 
hohote hârâite de râs, care făcură să tresară nişte elevi 
timizi din anul doi, aflaţi lângă fereastră. Lui Harry i se lăţi 
un zâmbet reticent pe chip, în timp ce îl privea pe Ron cum 
se tăvălea pe covorul din faţa şemineului. Hermione îi 
aruncă lui Ron o privire complet dezgustată şi se întoarse la 
scrisoarea ei. 

— Şi? zise Ron în cele din urmă, ridicându-şi privirea spre 
Harry. Cum a fost? 

Harry se gândi pentru o clipă. 


— Ud, zise el sincer. 

Ron scoase un sunet care ar fi putut să reprezinte fie 
extazul, fie dezgustul, era greu să-ţi dai seama. 

— Pentru că plângea, continuă Harry cu greutate. 

— A, zise Ron, pierindu-i puţin zâmbetul. Eşti chiar atât de 
nepriceput la sărutat? 

— Nu ştiu, zise Harry, care nu se gândise la asta, şi începu 
imediat să-şi facă griji. Poate că da. 

— Nici vorbă, zise Hermione distrată, scriind încă 
absorbită. 

— De unde ştii? zise Ron foarte tăios. 

— Pentru că, mai nou, Cho plânge cam tot timpul, zise 
Hermione vag. Plânge la ora mesei, la baie, peste tot. 

— Ai crede că un mic sărut ar înveseli-o, zise Ron, 
zâmbind. 

— Ron, spuse Hermione cu o voce demnă, înmuindu-şi 
pana în călimară, eşti cea mai insensibilă fiinţă pe care am 
avut ghinionul să o întâlnesc. 

— Ce ar trebui să însemne asta? spuse Ron indignat. Cine 
plânge în timp ce-l sărută cineva? 

— Da, chiar aşa, zise Harry, aproape disperat, cine? 

Hermione se uită la amândoi cu un fel de milă. 

— Nu înţelegeţi ce simte Cho acum? întrebă ea. 

— Nu, ziseră Harry şi Ron într-un glas. 

Hermione oftă şi puse pana deoparte. 

— Păi, este evident că e foarte tristă, din cauza morţii lui 
Cedric. Apoi, presupun că e derutată din cauză că i-a plăcut 
de Cedric, iar acum îi place de Harry şi nu poate să-şi dea 
seama pe care dintre ei îl place mai mult. Pe urmă trebuie 
să se simtă vinovată, gândindu-se că este un afront faţă de 
amintirea lui Cedric că îl sărută pe Harry şi probabil că îşi 
face griji pentru ce ar putea să zică ceilalţi despre ea, dacă 
va fi prietena lui Harry. Şi probabil că oricum nu poate să-şi 
dea seama ce simte pentru Harry, pentru că el a fost cel 
care a stat cu Cedric când a murit, aşa că totul este foarte 
confuz şi dureros. A... şi se teme că va fi dată afară din 


echipa de vâjthaţ a Ochilor-de-Şoim pentru că zboară foarte 
prost în ultima vreme. 

Sfârşitul discursului fu întâmpinat de o tăcere 
încremenită, după care Ron zise: 

— Un singur om nu poate să simtă toate astea în acelaşi 
timp, pentru că ar exploda. 

— Doar pentru că tu ai capacitatea emoţională a unei 
linguriţe, nu înseamnă că se întâmplă la fel şi cu noi, spuse 
Hermione răutăcioasă, ridicându-şi pana la loc. 

— Ea a început, zise Harry. Eu nu aş fi... ea a venit spre 
mine... şi o secundă mai târziu plângea lipită de mine... n- 
am ştiut ce să fac... 

— Nu te condamn, prietene, spuse Ron, alarmat de ideea 
unei asemenea scene. 

— Nu trebuia decât să fii drăguţ cu ea, spuse Hermione, 
ridicându-şi privirea vioaie. Ai fost, nu-i aşa? 

— Păi, zise Harry, cu faţa cuprinsă de un val neplăcut de 
căldură, oarecum. Am... bătut-o uşor pe umăr. 

Hermione arăta de parcă s-ar fi abținut cu mari eforturi să 
nu-şi dea ochii peste cap. 

— Mda, presupun că ar fi putut să fie şi mai rău, zise ea.0O 
să te mai vezi cu ea? 

— Trebuie, nu-i aşa? zise Harry. Avem întâlnirile A. D., nu? 

— Ştii la ce mă refer, spuse Hermione nerăbdătoare. 
Harry nu zise nimic. Cuvintele lui Hermione îi deschiseră 
noi orizonturi şi câteva posibilităţi înspăimântătoare. 
Încercă să-şi imagineze cum ar fi fost să meargă undeva cu 
Cho... În Hogsmeade, poate... şi să fie singur cu ea ore în 
şir. Bineînţeles, probabil că se aştepta să o invite în oraş 
după ce se întâmplase... Stomacul i se făcu ghem la acest 
gând. 

— Mă rog, spuse Hermione indiferentă, preocupată iar de 
scrisoare, o să ai o grămadă de ocazii să o inviţi în oraş. 

— Şi dacă nu o invită în oraş? zise Ron, care îl urmărise pe 
Harry cu o expresie neobişnuit de vicleană pe chip. 


— Fii serios, spuse Hermione vag, Harry o place de foarte 
mult timp, nu-i aşa, Harry? 

Harry nu răspunse. Da, îi plăcea de Cho de foarte mult 
timp, însă de fiecare dată când îşi imaginase o scenă cu ei 
doi împreună, Cho se simţea bine mereu, numai că, în 
realitate, fata plânsese în hohote pe umărul lui. 

— Şi cui îi scrii de fapt romanul? o întrebă Ron pe 
Hermione, încercând să citească porţiunea de pergament 
care atârna pe jos. 

Hermione o ridică imediat din faţa lui. 

— Lui Viktor. 

— Krum? 

— Câţi Viktori cunoaştem? 

Ron nu zise nimic, însă păru tulburat. Rămaseră tăcuţi 
pentru încă vreo douăzeci de minute, Ron terminându-şi 
eseul pentru Transfigurare cu multe pufnituri de nerăbdare 
şi tăieturi, Hermione scriind neîntrerupt chiar până la 
sfârşitul pergamentului, rulându-l cu grijă şi sigilându-l, iar 
Harry uitându-se în foc şi dorindu-şi mai mult decât orice să 
apară acolo chipul lui Sirius şi să-i dea nişte sfaturi despre 
fete. Însă focul se făcu din ce în ce mai mic, până când 
cărbunii încinşi se transformară în cenuşă, şi, uitându-se în 
jur, Harry observă că iar erau ultimii rămaşi în camera de 
Zi. 

— Păi... noapte bună, spuse Hermione, căscând larg, în 
timp ce se îndrepta spre scara fetelor. 

— Ce-o vedea la Krum? întrebă Ron, urcând cu Harry pe 
scara băieţilor. 

— Mă rog, spuse Harry, cântărind problema, presupun că 
e mai mare, nu-i aşa... şi este un jucător internaţional de 
vâjthaţ... 

— Da, dar în afară de asta, spuse Ron, mai tulburat. Până 
la urmă, e un idiot ursuz, nu-i aşa? 

— Cam ursuz, da, zise Harry, care se gândea tot la Cho. Îşi 
dădură jos robele şi îşi îmbrăcară pijamalele în tăcere; 


Dean, Seamus şi Neville dormeau deja. Harry îşi puse 
ochelarii pe noptieră şi se băgă în pat, însă nu trase 
draperiile din jurul baldachinului, ci se uită fix la porţiunea 
de cer înstelat care se vedea pe fereastra de lângă patul lui 
Neville. Dacă ar fi ştiut cu o seară înainte că, după douăzeci 
şi patru de ore, o va fi sărutat pe Cho Chang... 

— Noapte bună, mormăi Ron, de undeva din dreapta lui. 

— Noapte bună, zise Harry. 

Poate că data viitoare... dacă avea să mai existe o dată 
viitoare... avea să fie ceva mai fericită. Ar fi trebuit să o 
invite în oraş; probabil că ea se aşteptase la asta, şi acum 
era foarte supărată pe el... sau oare stătea întinsă pe pat, 
plângând în continuare după Cedric? Nu ştia ce să creadă. 
Explicaţia dată de Hermione făcuse ca totul să pară mai 
complicat şi nicidecum mai uşor de înţeles. 

Asta ar trebui să ne înveţe aici, îşi zise el, întorcându-se pe 
o parte, cum funcţionează creierele fetelor... oricum, ar fi 
mult mai folositor decât Previziunile despre Viitor... 

Neville bombăni în somn. O bufniţă strigă undeva în 
noapte. 

Harry visă că era înapoi în camera A. D. Cho îlacuza că o 
ademenise acolo prin şiretlicuri; spunea că îi promisese o 
sută cincizeci de poze de la broscuţele de ciocolată, dacă 
venea. Harry protestă... Cho strigă: „Cedric mi-a dat o 
grămadă de poze de la broscuţele de ciocolată, uite!” Şi 
scoase câţiva pumni de poze din buzunarele robei, pe care 
le aruncă în sus. Apoi se transformă în Hermione, care zise: 
„Harry, totuşi, ştii că i-ai promis... cred că ar fi bine să-i dai 
altceva în schimb... ce zici de Fulger?” iar Harry susţinu că 
nu putea să-i dea Fulgerul lui Cho, pentru că era la 
Umbridge, şi oricum era complet ridicol, nu venise în 
camera A. D. decât ca să agaţe nişte globuri de Crăciun 
care aveau forma capului lui Dobby... 

Visul se schimbă... 

Îşi simţi corpul liniştit, puternic şi elastic. Plutea printre 
nişte bare strălucitoare de metal, pe piatra rece, 


întunecată... era întins pe podea, alunecând pe burtă... era 
întuneric şi totuşi, putea să vadă obiectele din jur scânteind 
cu nişte nuanţe ciudate, vibrante... Îşi întorcea capul... la 
prima vedere holul era gol... dar nu... În faţă, un bărbat 
stătea pe podea, cu bărbia căzută pe piept, cu silueta 
profilându-i-se în întuneric... 

Harry scoase limba... simţi în aer mirosul bărbatului... era 
viu, dar ameţit... stând în faţa unei uşi de la capătul unui 
hol... 

Harry îşi dorea să-l muşte... Însă trebuia să-şi înfrâneze 
acest impuls... avea lucruri mai importante de făcut... 

Însă bărbatul se mişca... când sări în picioare, îi căzu din 
poală o pelerină invizibilă argintie şi Harry îi văzu silueta 
tremurândă, neclară, înălțându-se deasupra lui, zări o 
baghetă scoasă de la brâu... nu avea de ales... se ridică 
mult de la podea şi atacă o dată, de două, de trei ori, 
băgându-şi colții adânc în carnea bărbatului, simțind cum i 
se frângeau coastele în maxilare, simțind şuvoiul de sânge 
cald... 

Bărbatul ţipă de durere... apoi amuţi... se prăbuşi în spate 
lângă perete... sângele ţâşni peste tot pe podea... 

Îl durea fruntea îngrozitor... Îl durea de parcă ar mai fi 
fost puţin şi exploda... 

— Harry! HARRY! 

Deschise ochii. Fiecare părticică din corpul lui era 
acoperită de o transpiraţie glacială; aşternutul era răsucit 
în jurul lui ca o cămaşă de forţă; se simţea de parcă i s-ar fi 
pus un vătrai încins pe frunte. 

— Harry! 

Ron stătea deasupra lui, extrem de speriat. La picioarele 
patului lui Harry mai erau şi alte siluete. Îşi strânse capul în 
mâini; era orbit de durere... se rostogoli pe o parte şi vărsă 
peste marginea saltelei. 

— Îi e foarte rău, spuse o voce speriată. N-ar trebui să 
chemăm pe cineva? 

— Harry! Harry! 


Trebuia să-i spună lui Ron, era foarte important să-i 
spună... Trăgând aer în piept, Harry se ridică anevoie în 
capul oaselor, impunându-şi să nu mai verse din nou, 
aproape orbit de durere. 

— Tatăl tău, spuse el într-un suflet, gâfâind. Tatăl tău... a 
fost atacat... 

— Poftim? spuse Ron, neînţelegând. 

— Tatăl tău! A fost muşcat, este grav, era sânge peste tot... 

— Mă duc după ajutor, zise aceeaşi voce speriată şi Harry 
auzi nişte paşi care ieşiră în fugă din dormitor. 

— Harry, prietene, spuse Ron nesigur, doar... doar ai 
visat... 

— Nu! spuse Harry mânios, căci era crucial ca Ron să 
înţeleagă. Nu a fost un vis... nu unul obişnuit... am fost 
acolo, am văzut... eu am făcut-o... 

Îi auzi pe Seamus şi pe Dean bombănind, dar nu îi păsa. 
Durerea din frunte i se potolea încet, deşi încă transpira şi 
tremura înfrigurat. Vărsă iar şi Ron se dădu repede la o 
parte. 

— Harry, nu ţi-e bine, spuse el tremurat. Neville s-a dus 
după ajutor. 

— Mi-e bine! spuse Harry înăbuşit, ştergându-se la gură 
cu mâneca pijamalei şi tremurând necontrolat. Eu nu am 
nimic, ar trebui să-ţi faci griji pentru tatăl tău... trebuie să 
aflăm unde e... sângera îngrozitor... a fost... am fost un 
şarpe uriaş. 

Încercă să se dea jos din pat, dar Ron îl împinse la loc; 
Dean şi Seamus încă şuşoteau în apropiere. Harry nu îşi 
dădu seama dacă trecuse un minut sau zece; pur şi simplu 
rămase acolo tremurând, simțind cum durerea provocată 
de cicatrice scădea foarte încet... apoi se auziră nişte paşi 
grăbiţi care urcau scările, iar pe urmă vocea lui Neville. 

— Aici, doamnă profesoară. 

Profesoara McGonagall intră grăbită în dormitor, 
îmbrăcată cu un capot în carouri, cu ochelarii puşi strâmb 
pe nasul osos. 


— Ce este, Potter? Unde te doare? 

Nu mai fusese niciodată atât de fericit să o vadă; acum 
avea nevoie de un membru al Ordinului Phoenix, nu de 
cineva care să-l cocoloşească şi să-i prescrie poţiuni. 

— Este vorba despre tatăl lui Ron, zise el, ridicându-se iar 
în capul oaselor. A fost atacat de un şarpe şi este grav rănit, 
am văzut cum s-a întâmplat. 

— Cum adică, ai văzut cum s-a întâmplat? spuse 
profesoara McGonagall, încruntându-şi sprâncenele negre. 

— Nu ştiu... dormeam şi apoi am ajuns acolo... 

— Vrei să spui că ai visat asta? 

— Nu! zise Harry furios şi întrebându-se dacă nu avea să-l 
înţeleagă nimeni. Mai întâi am avut un vis despre cu totul 
altceva, o prostie... şi apoi s-a întrerupt. A fost real, nu mi- 
am imaginat eu. Domnul Weasley era adormit pe podea şi a 
fost atacat de un şarpe uriaş, era mult sânge, a leşinat, 
trebuie să afle cineva unde este... 

Profesoara McGonagall îl privi prin ochelarii ei strâmbi, de 
parcă ar fi fost îngrozită de ceea ce vedea. 

— Nu vă mint şi nu sunt nebun! îi zise Harry, ridicând 
vocea până când ajunse să ţipe. Vă spun, am văzut cum s-a 
întâmplat! 

— Te cred, Potter, spuse profesoara McGonagall scurt. 
Pune-ţi halatul... o să mergem la director. 

CAPITOLUL XXII. 

SPITALUL SE. MUNGO. 

Harry fu atât de uşurat că era luat în serios, încât nu ezită, 
ci sări imediat din pat şi îşi puse halatul şi ochelarii la loc pe 
nas. 

— Weasley, ar fi bine să vii şi tu, spuse profesoara 
McGonagall. 

O urmară pe profesoara McGonagall, trecând pe lângă 
siluetele tăcute ale lui Neville, Dean şi Seamus. Părăsiră 
dormitorul, coborâră pe scara în spirală către camera de zi, 
ieşiră pe gaura portretului şi merseră de-a lungul holului 
Doamnei Grase la lumina lunii. Harry se simţi ca şi când 


panica din interiorul lui ar fi putut să dea pe afară în orice 
clipă; vroia să fugă şi să-l strige pe Dumbledore; domnul 
Weasley pierdea sânge, în timp ce ei mergeau liniştiţi; dacă 
acei colţi (Harry încercă cu greu să nu spună în gând „colții 
mei”) fuseseră veninoşi? Trecură pe lângă Doamna Norris, 
care îşi întoarse ochii ca nişte lanterne spre ei şi scuipă 
puţin, însă profesoara McGonagall zise „Zât!”. Doamna 
Norris se pierdu în umbră şi, după câteva minute, ajunseră 
la himera de piatră care păzea intrarea în biroul lui 
Dumbledore. 

— Fizzi wizzbi, zise profesoara McGonagall. 

Himera prinse viaţă şi sări într-o parte; peretele din 
spatele său se despărţi, dezvăluind o scară de piatră care se 
mişca mereu în sus, ca o scară rulantă în spirală. Toţi trei 
păşiră pe treptele mişcătoare; peretele se închise în urma 
lor cu o bufnitură, iar ei avansară în cercuri strânse, până 
când ajunseră la uşa de stejar extrem de lustruită, cu 
ciocanul de aramă în formă de grifon. 

Deşi trecuse cu mult de miezul nopţii, se auzeau voci din 
cameră, ba chiar un zumzet. Se părea că Dumbledore avea 
cel puţin doisprezece musafiri. 

Profesoara McGonagall bătu de trei ori la uşă cu ciocanul 
în formă de grifon şi vocile amuţiră subit, de parcă le-ar i 
oprit cineva. Uşa se deschise singură şi profesoara 
McGonagall îi conduse înăuntru pe Harry şi pe Ron. 

Camera era în semiobscuritate; instrumentele ciudate de 
argint de pe mese erau tăcute şi nemişcate, în loc să băzâie 
şi să scoată norişori de fum, aşa cum făceau de obicei; 
portretele foştilor directori şi directoare care împânzeau 
pereţii dormeau înrămate. O pasăre maghnifică, roşu cu 
auriu, de mărimea unei lebede, dormea pe stinghia sa, cu 
capul sub aripă, după uşă. 

— A, dumneata eşti, doamnă profesoară McGonagall... şi... 
aha... 

Dumbledore stătea la birou, pe un scaun cu spătar înalt; 
se aplecă înainte în lumina împrăştiată de la lumânare 


peste hârtiile răsfirate în faţa sa. Purta un magnific halat 
purpuriu, brodat cu auriu, peste o cămaşă de noapte albă 
ca zăpada, însă părea să fie perfect treaz, cu ochii săi 
pătrunzători, albaştri, aţintiţi asupra profesoarei 
McGonagall. 

— Domnule profesor Dumbledore, Potter spune că a avut 
un... ei bine, un coşmar, zise profesoara McGonagall. Spune 
că... 

— Nu a fost un coşmar, interveni Harry repede. 

Profesoara McGonagall îşi întoarse privirea spre Harry, 
Încruntându-se puţin. 

— Foarte bine, Potter, atunci, vorbeşte-i domnului director 
despre el. 

— Dor... păi, chiar dormeam... spuse Harry îngrozit şi 
ţinând morţiş să îl facă pe Dumbledore să înţeleagă, dar 
puţin enervat de faptul că directorul nu îl privea, ci îşi 
examina propriile degete încrucişate. Însă nu a fost un vis 
obişnuit... a fost ceva real... am văzut cum s-a întâmplat... 
Tatăl lui Ron - domnul Weasley - a fost atacat de un şarpe 
imens. 

Cuvintele părură să răsune în aer după ce le rosti, sunând 
puţin ridicol, chiar amuzant. Urmă o pauză, timp în care 
Dumbledore se lăsă pe spate şi privi gânditor în tavan. Ron 
se uită când la Harry, când la Dumbledore, alb ca varul şi 
şocat. 

— Cum ai văzut asta? întrebă Dumbledore încet, 
continuând să nu se uite la Harry. 

— Păi... nu ştiu, spuse Harry, destul de supărat. Dar ce 
contează? Presupun că am văzut-o în minte... 

— M-ai înţeles greşit, spuse Dumbledore, pe acelaşi ton 
calm. Adică... Îţi aminteşti... ăă... unde erai în timp ce 
priveai cum avea loc atacul? Stăteai cumva lângă victimă, 
sau priveai scena de sus? 

Era o întrebare atât de ciudată, încât Harry îl privi pe 
Dumbledore cu gura căscată; era ca şi când ar fi ştiut... 


— Eu eram şarpele, spuse el. Am văzut totul din 
perspectiva şarpelui. 

Pentru o clipă nu vorbi nimeni, apoi Dumbledore, uitându- 
se de data asta la Ron, care încă era alb ca varul, întrebă 
ceva mai tăios: 

— Arthur este grav rănit? 

— Da, spuse Harry hotărât. 

De ce erau atât de tari de cap, oare nu realizau cât de 
mult sângera cineva când era străpuns de nişte colţi atât de 
lungi? Şi de ce nu îi făcea Dumbledore favoarea de a se uita 
la el? 

Însă Dumbledore se ridică atât de repede, că îl făcu pe 
Harry să tresară, şi i se adresă unuia dintre portretele 
agăţate foarte aproape de tavan. 

— Everard, zise el tăios. Şi tu, Dilys! 

Deschiseră ochii imediat un vrăjitor cu faţa pământie, 
brunet şi cu breton scurt, şi o femeie mai în vârstă, cu bucle 
lungi şi argintii din rama de alături, care păreau amândoi să 
fi dormit buştean. 

— Aţi ascultat? spuse Dumbledore. 

Vrăjitorul încuviinţă din cap, iar vrăjitoarea zise: 

— Bineînţeles. 

— Bărbatul este roşcat şi poartă ochelari, spuse 
Dumbledore. Everard, trebuie să dai semnalul de alarmă, 
să ai grijă să fie găsit de cine trebuie... 

Amândoi încuviinţară din cap şi ieşiră din rame într-o 
parte, însă, în loc să intre în tablourile vecine (cum se 
întâmpla de obicei la Hogwarts), nu mai apărură din nou. 
Acum una dintre rame nu mai încadra decât un fundal de 
draperie întunecată, iar cealaltă un fotoliu frumos de piele. 
Harry observă că mulţi dintre ceilalţi directori şi directoare 
de pe pereţi, deşi sforăiau şi salivau foarte convingător, îi 
tot aruncau priviri fugare din când în când cu coada 
ochiului şi înţelese deodată cu cine vorbise Dumbledore 
înainte să bată la uşă. 


— Everard şi Dilys au fost doi dintre cei mai apreciaţi 
directori, zise Dumbledore, trecând acum pe lângă Harry, 
Ron şi profesoara McGonagall, pentru a se apropia de 
magnifica pasăre adormită pe stinghia de lângă uşă. Sunt 
atât de renumiţi, încât amândoi au portrete şi în alte 
instituţii vrăjitoreşti importante. Având în vedere că sunt 
liberi să se plimbe între propriile portrete, pot să ne spună 
ce se întâmplă în altă parte... 

— Dar domnul Weasley poate fi oriunde! zise Harry. 

— Vă rog să luaţi loc, toţi trei, spuse Dumbledore, de parcă 
Harry n-ar fi zis nimic. Everard şi Dilys s-ar putea să se 
întoarcă abia peste câteva minute. Doamnă profesoară 
McGonagall, te rog, mai adu nişte scaune. 

Profesoara McGonagall îşi scoase bagheta din buzunarul 
halatului şi o flutură; apărură din senin trei scaune, cu 
spătare drepte de lemn, foarte diferite de fotoliile 
confortabile pe care le crease Dumbledore la audierea lui 
Harry. Harry se aşeză, privindu-l pe Dumbledore peste 
umăr. Acum, Dumbledore mângâia cu un deget capul auriu 
al lui Fawkes. Phoenixul se trezi imediat. Îşi întinse bine 
gâtul superb şi îl cercetă pe Dumbledore cu ochii săi 
luminoşi, dar întunecaţi. 

— Ne trebuie un avertisment, îi zise Dumbledore foarte 
încet păsării. 

Avu o loc o străfulgerare de foc şi phoenixul plecă. 

Acum Dumbledore se aplecă asupra unuia dintre 
instrumentele fragile de argint a căror funcţie Harry nu o 
cunoscuse niciodată, îl duse la biroul său, se aşeză iar cu 
faţa la ei şi îl atinse uşor cu vârful baghetei. 

Imediat, instrumentul prinse viaţă cu un clinchet ritmat. 
Din vârful micului tubuleţ argintiu ieşeau norişori de fum 
verde deschis. Dumbledore privi fumul cu atenţie şi se 
încruntă. După câteva clipe, norişorii se transformară într- 
un şuvoi constant de fum din ce în ce mai dens, care se 
rotea în aer... din capătul său crescu un cap de şarpe care 
îşi deschidea larg fălcile. Harry se întrebă dacă 


instrumentul îi confirma istorisirea: se uită entuziasmat la 
Dumbledore, căutând un semn care să-i dea dreptate, dar 
Dumbledore nu îşi ridică privirea. 

— Bineînţeles, bineînţeles, murmură Dumbledore ca 
pentru sine, observând în continuare şuvoiul de fum fără să 
dea nici un semn că ar fi fost surprins. Însă despărțiți în 
esenţă? 

Harry nu putu să-i dea de cap acestei întrebări. Însă 
şarpele de fum se separă imediat în alţi doi şerpi, 
încolăcindu-se şi unduindu-se amândoi în întuneric. Cu o 
expresie de mulţumire sumbră, Dumbledore mai atinse 
uşor instrumentul cu bagheta; huruitul se diminuă şi se 
pierdu, iar şerpii de fum se estompară, deveniră o ceaţă 
nedesluşită şi dispărură. 

Dumbledore puse instrumentul înapoi pe măsuţă. Harry 
văzu mulţi directori urmărindu-i cu privirea din portrete şi 
care, dându-şi seama că Harry se uita la ei, se prefăcură 
repede că dormeau în continuare. Harry dori să întrebe la 
ce folosea instrumentul argintiu şi ciudat, însă, înainte să o 
poată face, se auzi un strigăt din partea de sus a peretelui 
din dreapta lor; vrăjitorul pe care îl chema Everard 
reapăruse în tablou, gâfâind puţin. 

— Dumbledore! 

— Care sunt veştile? zise Dumbledore imediat. 

— Am ţipat până a venit cineva în fugă, spuse vrăjitorul, 
care îşi ştergea fruntea cu draperia din spatele său. I-am zis 
că auzisem ceva mişcându-se la parter - nu erau siguri dacă 
să mă creadă sau nu, însă s-au dus jos să verifice - ştii că 
acolo nu sunt portrete din care m-aş fi putut uita. Oricum, l- 
au adus sus câteva minute mai târziu. Nu arată bine, e plin 
de sânge, am alergat în portretul lui Elfrida Cragg ca să văd 
mai bine, în timp ce plecau... 

— Bine, spuse Dumbledore, în vreme ce Ron avu o mişcare 
convulsivă. Atunci, să înţeleg că Dilys trebuie să-l fi văzut 
sosind... 


Peste câteva clipe, vrăjitoarea cu bucle argintii se întoarse 
şi ea în tablou; se prăbuşi tuşind în fotoliu şi zise: 

— Da, l-au dus la Sf. Mungo, Dumbledore... l-au dus prin 
faţa portretului meu... nu arată bine deloc... 

— Mulţumesc, spuse Dumbledore şi îşi întoarse privirea 
către profesoara McGonagall. Minerva, vreau să te duci şi 
să-i trezeşti pe ceilalţi copii Weasley. 

— Desigur... 

Profesoara McGonagall se ridică şi se îndreptă repede 
către uşă, iar Harry îi aruncă o privire piezişă lui Ron, care 
părea îngrozit. 

— Şi, Dumbledore... ce facem cu Molly? zise profesoara 
McGonagall, oprindu-se în faţa uşii. 

— O să se ocupe Fawkes după ce-o să se asigure că nu se 
apropie nimeni, zise Dumbledore. Însă s-ar putea să ştie 
deja... ceasul ăla excelent pe care îl are... 

Harry ştia despre ce ceas vorbea Dumbledore. Era unul 
care arăta nu ora, ci unde erau şi cum se simțeau erau 
diferiţii membri ai familiei Weasley şi, cu o strângere de 
inimă, se gândi că limba domnului Weasley arăta chiar 
acum pericol de moarte. Însă era foarte târziu şi probabil 
că doamna Weasley dormea, nu se uita la ceas. Harry 
îngheţă când îşi aminti cum Bongul doamnei Weasley se 
transformase în trupul neînsufleţit al domnului Weasley, cu 
ochelarii strâmbi, cu sângele curgându-i pe faţă... Însă 
domnul Weasley nu avea să moară... nu se putea... 

Dumbledore cotrobăi acum într-un dulap aflat în spatele 
lui Harry şi Ron. Se îndepărtă de el cu un ceainic vechi şi 
înnegrit, pe care îl puse cu grijă pe birou. Ridică bagheta şi 
murmură „Portus!” Ceainicul se cutremură pentru o clipă, 
strălucind cu o lumină albastră, ciudată; apoi se linişti tot cu 
un tremurat, la fel de negru ca şi până atunci. 

Dumbledore se duse la un alt portret, de data asta la un 
vrăjitor cu o barbă ascuţită şi cu o figură isteaţă, care 
fusese pictat îmbrăcat în culorile Viperinilor, verde cu 
argintiu, şi părea să doarmă atât de profund, încât, când 


Dumbledore încercă să-l trezească, dădu impresia că nu-l 
auzise. 

— Phineas. Phineas. 

Acum, subiecţii portretelor care umpleau camera nu se 
mai prefăceau că dorm; se mişcau în rame, ca să vadă mai 
bine ce se întâmpla. Când vrăjitorul isteţ continuă să 
simuleze somnul, unii dintre ei îl strigară şi ei pe nume. 

— Phineas! Phineas! PHINEAS! 

Nu putea să se prefacă în continuare; tresări teatral şi 
deschise ochii mari. 

— M-a strigat cineva? 

— Phineas, vreau să-ţi vizitezi iar celălalt portret, spuse 
Dumbledore. Am un alt mesaj. 

— Să-mi vizitez celălalt portret? spuse Phineas cu o voce 
ascuţită, căscând lung şi fals (ochii i se plimbară prin 
cameră şi se aţintiră asupra lui Harry). O, nu, Dumbledore, 
astă-seară sunt prea obosit. 

Era ceva în glasul lui Phineas care îi era foarte cunoscut 
lui Harry. Unde îl mai auzise? Însă, înainte să se poată 
gândi, portretele de pe pereţii din jur izbucniră într-o 
furtună de proteste. 

— Nesupunere, domnule! răcni un vrăjitor corpolent, cu 
nasul roşu, vânturându-şi pumnii. Abandonarea datoriei! 

— Avem un jurământ de onoare să-l ajutăm pe actualul 
director de la Hogwarts! strigă un vrăjitor bătrân şi firav, pe 
care Harry îl recunoscu drept predecesorul lui 
Dumbledore, Armando Dippet. Să-ţi fie ruşine, Phineas! 

— Să-l conving eu, Dumbledore? strigă o vrăjitoare cu 
privirea sfredelitoare, ridicând o baghetă neobişnuit de 
groasă, care părea să fie o nuia din lemn de mesteacăn. 

— Ah, fie, spuse vrăjitorul pe care îl chema Phineas, 
urmărind bagheta puţin neliniştit, deşi e foarte posibil să-mi 
fi distrus deja portretul, aşa a făcut cu cei mai mulţi membri 
ai familiei... 

— Sirius ştie că n-are voie să îţi distrugă portretul, spuse 
Dumbledore şi Harry realiză imediat unde mai auzise vocea 


lui Phineas: era cea care vorbea din rama aparent goală din 
camera sa din Casa Cumplită. Trebuie să îi transmiţi că 
Arthur Weasley a fost grav rănit şi că soţia lui, copiii şi 
Harry Potter vor sosi cât de curând la el acasă. Ai înţeles? 

— Arthur Weasley, rănit, soţia, copiii şi Harry Potter vin să 
stea acolo, repetă Phineas pe un glas plictisit. Da, da... 
foarte bine... 

Se aplecă spre rama portretului şi dispăru chiar în clipa în 
care se deschise iar uşa biroului. Fred, George şi Ginny 
intrară grăbiţi de profesoara McGonagall, toţi trei părând 
răvăşiţi şi şocaţi, îmbrăcaţi în pijamale. 

— Harry... ce se întâmplă? întrebă Ginny speriată. 
Doamna profesoară McGonagall ne-a spus că ai văzut cum a 
fost rănit tata... 

— Tatăl vostru a fost rănit în timpul activităţii sale pentru 
Ordinul Phoenix, spuse Dumbledore, înainte ca Harry să 
poată vorbi. A fost dus la Spitalul Sf. Mungo de boli şi 
afecţiuni magice. Vă trimit înapoi la casa la Sirius, care este 
mult mai convenabilă ca poziţie faţă de spital decât Vizuina. 
Vă veţi întâlni acolo cu mama voastră. 

— Cum mergem? întrebă Fred, părând tulburat. Cu Polen 
ZVIT? 

— Nu, zise Dumbledore, Polenul Zvrr nu este o cale sigură 
momentan, Reţeaua este urmărită. Veţi folosi un Portal, 
continuă el şi arătă spre ceainicul care stătea nevinovat pe 
birou. Nu aşteptăm decât să se întoarcă Phineas Nigellus cu 
un răspuns... vreau să fiu sigur că avem cale liberă înainte 
să vă trimit... 

Se produse o străfulgerare de foc chiar în mijlocul 
biroului, lăsând în urmă o singură pană aurie, care pluti 
încet pe podea. 

— Este avertismentul lui Fawkes, spuse Dumbledore, 
prinzând pana în cădere. Profesoara Umbridge a aflat că nu 
mai sunteţi în paturile voastre... Minerva, du-te şi taie-i 
calea... spune-i ceva, orice... 

Profesoara McGonagall dispăru cu un foşnet al rochiei. 


— Spune c-o să fie încântat, zise o voce plictisită din 
spatele lui Dumbledore, semn că vrăjitorul pe nume Phineas 
reapăruse în faţa steagului Viperinilor. Stră-strănepotul 
meu a avut mereu gusturi ciudate în materie de oaspeţi. 

— Atunci, veniţi aici, le zise Dumbledore lui Harry şi 
fraţilor Weasley. Şi repede, înainte să ni se alăture cineva. 

Harry şi ceilalţi se strânseră în jurul biroului lui 
Dumbledore. 

— Aţi mai folosit un Portal? întrebă Dumbledore, iar ei 
încuviinţară din cap, întinzând fiecare mâna ca să atingă o 
parte din ceainicul înnegrit. Bine. Atunci, la trei... unu... 
doi... 

Totul se întâmplă într-o fracțiune de secundă: în acea 
pauză infimă, înainte ca Dumbledore să zică „trei”, Harry îşi 
ridică privirea spre el - erau foarte aproape unul de altul -şi 
privirea albastră şi limpede a lui Dumbledore trecu de la 
Portal la chipul lui Harry. 

Imediat, pe Harry îl arse cicatricea îngrozitor, ca şi când i- 
ar fi explodat din nou vechea rană - iar în suflet îi crescu o 
ură atât de puternică, nechemată, nedorită, însă 
înfiorătoare, încât simţi, în clipa aceea, că nu îşi dorea decât 
să atace - să muşte - să îşi înfigă colții în omul din faţa lui... 

—, trei. 

Harry simţi o zvâcnire puternică în spatele buricului, 
pământul dispăru de sub el, iar mâna i se lipi de ceainic; se 
lovea de ceilalţi, în timp ce goneau înainte într-un vârtej de 
culori şi rafale de vânt, fiind traşi înainte de ceainic... până 
când picioarele i se izbiră atât de tare de sol, încât îi cedară 
genunchii, ceainicul căzu zăngănind pe podea şi o voce zise 
de undeva din apropiere: 

— S-au întors, odraslele trădătoare de sânge. Oare e 
adevărat că tatăl lor e pe moarte? 

— IEŞI! răcni o a doua voce. 

Harry se ridică şi se uită în jur; ajunseseră în bucătaria 
sumbră din Casa Cumplită, numărul doisprezece. Singurele 
surse de lumină erau focul şi o lumânare care picura, 


luminând ce mai rămăsese dintr-o cină solitară. Kreacher 
dispăru pe o uşă către hol, uitându-se înapoi răuvoitor, în 
timp ce îşi trăgea în sus cârpa din jurul şalelor; Sirius se 
apropie grăbit de ei toţi, părând neliniştit. Era neras şi încă 
îmbrăcat de zi; emana totodată un mic iz de băutură, 
asemănător puţin cu cel al lui Mundungus. 

— Ce se întâmplă? zise el, întinzând o mână ca să o ajute 
pe Ginny să se ridice. Phineas Nigellus a zis că Arthur a fost 
grav rănit... 

— Întreabă-l pe Harry, zise Fred. 

— Da, vreau să aud şi eu, spuse George. 

Gemenii şi Ginny se holbau la el. Paşii lui Kreacher se 
opriseră pe treptele de dincolo de uşă. 

— A fost... începu Harry, simțind că era chiar mai rău 
decât când le spusese lui McGonagall şi Dumbledore. Am 
avut... un fel de... viziune... 

Şi le spuse tot ce văzuse, deşi schimbă povestea, ca să 
pară că privise de la distanţă cum atacase şarpele, nu chiar 
cu ochii lui. Ron, care era încă foarte palid, îi aruncă o 
privire fugară, dar nu vorbi. După ce Harry termină, Fred, 
George şi Ginny se holbară la el în continuare pentru o 
clipă. Harry nu ştia dacă i se părea sau nu, dar citi în ochii 
lor o acuzaţiile. Ei bine, dacă aveau să-l învinovăţească 
pentru că văzuse atacul, era bucuros că nu le spusese că se 
aflase înăuntrul şarpelui. 

— Mama e aici? spuse Fred, întorcându-se spre Sirius. 

— Probabil că încă nici nu ştie ce s-a întâmplat, zise Sirius. 
Era important să plecaţi de acolo înainte să poată să se 
bage Umbridge. Presupun că Dumbledore îi spune lui Molly 
chiar acum. 

— Trebuie să mergem la Sf. Mungo, zise Ginny categoric. 
Îşi întoarse privirea spre fraţii ei; erau, desigur, încă în 
pijamale. 

— Sirius, poţi să ne împrumuţi nişte pelerine sau ceva de 
genul ăsta? 

— Staţi puţin, nu puteţi să fugiţi la Sf. Mungo! zise Sirius. 


— Ba sigur că putem, dacă vrem, zise Fred, cu o expresie 
încăpăţânată. Este tatăl nostru! 

— Şi cum aveţi de gând să explicaţi că aţi aflat că Arthur a 
fost atacat chiar înainte ca spitalul să-i anunţe soţia? 

— Ce contează? spuse George înflăcărat. 

— Contează, pentru că nu e bine să atragem atenţia 
asupra faptului că Harry are viziuni despre lucruri care se 
întâmplă la kilometri depărtare! zise Sirius supărat. Aveţi 
idee ce ar deduce Ministerul din informaţia asta? 

Fred şi George arătau de parcă n-ar fi dat doi bani pe ce 
deducea Ministerul. Ron era încă alb ca varul şi tăcut. 

Ginny zise: 

— Ar fi putut să ne spună altcineva... am fi putut să aflăm 
din altă parte, nu de la Harry. 

— Ca de pilda? spuse Sirius nerăbdător. Fiţi atenţi, tatăl 
vostru a fost rănit în timp ce lucra pentru Ordin în 
împrejurări şi aşa suspecte, fără să afle copiii lui la doar 
câteva secunde după ce s-a întâmplat. Aţi putea să faceţi un 
mare rău Ordinului... 

— Nu ne pasă de Ordinul ăsta tâmpit! strigă Fred. 

— Este vorba de tatăl nostru, care e pe moarte! ţipă 
George. 

— Tatăl vostru a ştiut în ce s-a băgat şi nu o să vă fie 
recunoscător dacă faceţi probleme Ordinului! spuse Sirius, 
la fel de supărat. Aşa stau lucrurile - de asta nu sunteţi în 
Ordin -nu înţelegeţi - există lucruri pentru care merită să-ţi 
dai viaţa! 

Ţie ţi-e uşor să spui, închis aici! răcni Fred. Pe tine nu te 
văd riscându-ţi pielea! 

Ultima urmă de culoare din obrajii lui Sirius dispăru. 
Pentru o clipă arătă ca şi când ar fi vrut să-l lovească pe 
Fred, dar, când vorbi, avea o voce de un calm forţat. 

— Ştiu că este greu, dar trebuie să ne purtăm cu toţii ca şi 
când încă n-am şti nimic. Trebuie să stăm locului, cel puţin 
până când o să avem veşti de la mama voastră, bine? 


Fred şi George păreau încă revoltați. Ginny însă făcu 
câţiva paşi spre cel mai apropiat scaun şi se aşeză 
terminată. Harry se uită la Ron, care făcu o mişcare 
ciudată, între o încuviinţare din cap şi o ridicare din umeri, 
şi se aşezară şi ei. Gemenii se uitară urât la Sirius pentru 
încă o clipă, apoi şezură de o parte şi de alta a lui Ginny. 

— Aşa, spuse Sirius încurajator, hai să... hai să bem cu toţii 
ceva, cât timp aşteptăm. Accio Berezero! 

Ridică bagheta în timp ce vorbi şi şase sticle zburară din 
cămară către ei, alunecară pe masă, împrăştiind rămăşiţele 
cinei lui Sirius, şi se opriră frumos în faţa lor. Băură toţi şi 
pentru o vreme singurele sunete fură cele făcute de 
sfârâitul focului din bucătărie şi de bufniturile uşoare ale 
sticlelor puse pe masă. 

Harry nu bău decât ca să facă ceva cu mâinile. Era inundat 
de o vină apăsătoare, care parcă fierbea. Nu ar fi ajuns 
acolo, dacă nu ar fi fost el; încă ar fi dormit în paturile lor. Şi 
nu îl ajuta deloc să-şi spună că, dând alarma, avusese grijă 
ca domnul Weasley să fie găsit, pentru că de fapt tocmai el 
şi nimeni altul fusese cel care îl atacase pe domnul Weasley. 

Nu te prosti, nu ai colţi, îşi spuse el, încercând să rămână 
calm, deşi îi tremura mâna în care ţinea sticla de Berezero, 
tu erai în pat, nu aveai cum să ataci pe nimeni... 

Însă atunci ce s-a întâmplat în biroul lui Dumbledore? se 
întrebă el. M-am simţit ca şi când aş fi vrut să îl atac şi 
Dumbledore... 

Puse sticla jos mai tare decât intenţionase şi vărsă din ea 
pe masă. Nu observă nimeni. Apoi farfuriile murdare din 
faţa lor fură luminate de un foc care izbucni în aer şi, în 
timp ce ţipau şocaţi, un sul de pergament căzu pe masă cu 
o bufnitură, însoţit de o pană aurie din coadă de phoenix. 

— Fawkes! zise Sirius imediat, înşfăcând pergamentul. 
Asta nu-i scrisul lui Dumbledore - înseamnă că e un mesaj 
de la mama voastră - uite... 

Îi aruncă scrisoarea lui George, care o deschise repede şi 
citi cu voce tare: „Iata este încă în viaţă. Eu pornesc acum 


spre Sf. Mungo. Rămâneţi unde sunteţi. Vă trimit veşti cât 
pot de repede. Mama.” 

George se uită în jur. 

— Încă în viaţă, zise el încet. Dar asta sună ca şi când... 

Nu fu nevoie să termine propoziţia. Şi lui Harry îi suna ca 
şi când domnul Weasley ar fi fost undeva între viaţă şi 
moarte. Ron se holbă pe versoul scrisorii de la mama sa, 
încă extrem de palid, de parcă ar fi putut să-i spună nişte 
cuvinte liniştitoare. Fred smulse pergamentul din mâna lui 
George şi îl citi el însuşi, iar apoi îşi ridică privirea spre 
Harry, care simţea iar cum îi tremura mâna pe sticla de 
Berezero şi o strânse ca să se oprească din tremurat. 

Harry nu-şi amintea dacă avusese vreo noapte mai lungă 
decât aceasta. Sirius sugeră la un moment dat, fără să fie 
foarte convins, că ar trebui să se ducă toţi la culcare, dar 
expresiile dezgustate ale fraţilor Weasley fură un răspuns 
edificator. În cea mai mare parte a timpului rămaseră tăcuţi 
în jurul mesei, privind cum fitilul lumânării se cufunda din 
ce în ce mai tare în ceara lichidă, ducând din când în când 
sticla la buze, vorbind doar ca să întrebe cât era ceasul, 
întrebându-se cu voce tare ce se întâmpla şi asigurându-se 
unul pe altul că, dacă ar fi existat vreo veste proastă, ar fi 
aflat imediat, pentru că doamna Weasley trebuia să fi ajuns 
de mult la Sf. Mungo. 

Fred aţipi, cu capul plecat într-o parte. Ginny era 
ghemuită ca o pisică pe scaun, însă avea ochii deschişi; 
Harry vedea cum se reflecta lumina focului pe ei. Ron 
stătea cu capul în mâini şi era imposibil de spus dacă era 
treaz sau dormea. Harry şi Sirius se uitau din când în când 
unul la altul, intruşi în nenorocirea familiei, aşteptând... 
aşteptând... 

La cinci şi zece dimineaţa, după ceasul lui Ron, uşa de la 
bucătărie se deschise şi doamna Weasley intră în bucătărie. 
Era extrem de palidă, însă, când se întoarseră toţi spre ea, 
Fred, Ron şi Harry ridicându-se puţin de pe scaune, surâse 
şters. 


— O să se facă bine, zise ea, cu vocea slăbită de oboseală. 
Doarme. Putem să mergem să-l vedem mai târziu. Acum stă 
Bill cu el; o să se învoiască în dimineaţa asta de la serviciu. 

Fred se lăsă pe spate, cu mâinile pe faţă. George şi Ginny 
se ridicară, se duseră repede la mama lor şi o îmbrăţişară. 
Ron râse foarte tremurat şi dădu pe gât restul de Berezero 
dintr-o înghiţitură. 

— Micul dejun! zise Sirius tare şi vesel, ridicându-se în 
picioare dintr-o săritură. Unde este Spiriduşul ăla de casă 
blestemat? Kreacher! KREACHER! 

Însă Kreacher nu răspunse la chemarea lui. 

— Mă rog, asta e, murmură Sirius, numărându-i pe cei din 
faţa lui. Deci, micul dejun pentru... să vedem... şapte 
persoane... cred că nişte costiţă afumată cu ouă şi nişte ceai 
cu pâine prăjită... 

Harry se duse repede la aragaz ca să ajute. Nu vroia să 
deranjeze fericirea familiei Weasley şi îi era groază de clipa 
când doamna Weasley îl va ruga să povestească iar 
viziunea. Însă abia scosese farfuriile din dulap când doamna 
Weasley le luă din mâinile lui şi îl strânse în braţe. 

— Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi fost tu, Harry, 
zise ea cu o voce înăbuşită. Ar fi putut să treacă ore întregi 
fără să-l găsească pe Arthur, iar atunci ar fi fost prea târziu, 
dar datorită ţie este în viaţă şi Dumbledore a putut să se 
gândească la o explicaţie perfectă pentru faptul că Arthur 
era unde era, habar n-ai ce s-ar fi întâmplat altfel, uită-te la 
bietul Sturgis... 

Harry nu putea să suporte manifestarea de recunoştinţă, 
dar din fericire femeia îi dădu drumul, ca să se întoarcă 
spre Sirius şi să-i mulţumească pentru că avusese grijă de 
copiii ei pe parcursul nopţii. Sirius spuse că se bucura că 
putuse fi de ajutor şi că spera că aveau să stea toţi copiii cu 
el atâta timp cât domnul Weasley avea să fie în spital. 

— Ah, Sirius, îţi sunt foarte recunoscătoare... se pare că o 
să stea o vreme acolo şi ar fi minunat să fim mai aproape... 


bineînţeles, asta s-ar putea să însemne că vom rămâne aici 
de Crăciun. 

— Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine! zise Sirius atât de 
sincer, încât doamna Weasley îi zâmbi larg, îşi puse un şorţ 
şi începu să ajute la pregătirea micului dejun. 

— Sirius, murmură Harry, neputând să mai suporte nici 
măcar o clipă. Pot să schimb o vorbă cu tine? Chiar acum? 

Intră în cămara întunecată şi Sirius îl urmă. Fără vreo altă 
introducere, Harry îi expuse naşului său fiecare detaliu al 
viziunii pe care o avusese, inclusiv faptul că el însuşi fusese 
şarpele care îl atacase pe domnul Weasley. 

Când se opri ca să tragă aer în piept, Sirius zise: 

— I-ai spus asta lui Dumbledore? 

— Da, zise Harry nerăbdător, însă nu mi-a spus ce 
înseamnă. Mă rog, în ultimul timp nu-mi mai spune nimic. 

— Sunt convins că ţi-ar fi spus, dacă ar fi fost ceva 
important, zise Sirius calm. 

— Dar asta nu este tot, zise Harry, ridicând puţin tonul. 
Sirius, cred... cred că înnebunesc. În biroul lui Dumbledore, 
chiar înainte să luăm Portalul... am crezut pentru câteva 
secunde că eram un şarpe, m-am simţit ca un şarpe... m-a 
durut foarte tare cicatricea când m-am uitat la Dumbledore. 

Sirius, am vrut să-l atac! 

Nu văzu decât o părticică din faţa lui Sirius; restul era în 
întuneric. 

— Trebuie să fi fost efectul viziunii, asta-i tot, zise Sirius. 
Încă te gândeai la visul acela sau ce-o fi fost şi... 

— Nu a fost asta, spuse Harry, clătinând din cap, a fost ca 
şi când s-ar fi trezit ceva în mine, ca şi când ar fi existat un 
şarpe în mine. 

— Trebuie să dormi, spuse Sirius hotărât. O să mănânci 
ceva la micul dejun, apoi te duci sus să te culci şi după 
prânz poţi să te duci la Arthur cu ceilalţi. Eşti în stare de 
şoc, Harry; te învinovăţeşti pentru ceva la care doar ai 
asistat, şi a fost un noroc că te-ai nimerit acolo, pentru că 
altfel Arthur ar fi putut fi ucis. Nu îţi mai face griji. 


Îl bătu pe Harry pe umăr şi ieşi din cămară, lăsându-l 
singur în întuneric. 

Toată lumea, în afară de Harry, îşi petrecu restul dimineţii 
dormind. El se duse în camera pe care o împărţise cu Ron 
pe parcursul ultimelor săptămâni de vară, însă dacă Ron se 
băgă în pat şi adormi în câteva minute, Harry rămase 
îmbrăcat, rezemat de barele reci de metal de la capul 
patului, stând voit într-o poziţie inconfortabilă, hotărât să 
nu aţipească, îngrozit că ar putea să devină iar un şarpe în 
somn, să se trezească şi să descopere că îl atacase pe Ron 
sau că se târâse prin casă după ceilalţi... 

Când Ron se trezi, Harry se prefăcu degajat că trăsese şi 
el un pui de somn odihnitor. Cuferele de la Hogwarts le 
sosiră în timp ce luau prânzul, ca să se poată îmbrăca în 
haine de Încuiați pentru drumul spre Sf. Mungo. Toţi, în 
afară de Harry, fură extrem de fericiţi şi vorbăreţi cât timp 
îşi schimbară robele cu blugi şi tricouri cu mânecă lungă de 
bumbac. Când apărură Tonks şi Ochi-Nebun ca să-i 
însoţească prin Londra, îi întâmpinară veseli, râzând de 
melonul pe care îl purta Ochi-Nebun, într-o poziţie care să-i 
ascundă ochiul magic, şi asigurându-l cu sinceritate că 
Tonks, care acum avea din nou părul scurt şi roz aprins, 
avea să atragă mult mai puţin atenţia în metrou decât el. 

Tonks se arătă foarte interesată de viziunea lui Harry 
despre atacul împotriva domnului Weasley, lucru pe care 
Harry nu vroia deloc să-l discute. 

— Ai cumva sânge de clarvăzător în familie? întrebă ea 
curioasă, când se aşezară unul lângă altul într-un metrou 
care huruia spre inima oraşului. 

— Nu, zise Harry, gândindu-se la profesoara McGonagall şi 
simțindu-se insultat. 

— Nu, spuse 'Tonks meditativă, nu, presupun că de fapt nu 
faci profeţii, nu-i aşa? Adică, nu vezi viitorul, vezi 
prezentul... e ciudat, nu? Însă folositor... 

Harry nu răspunse; din fericire, se dădură jos la 
următoarea staţie, chiar în inima Londrei, şi în învălmăşeala 


de la coborâre îi lăsă pe Fred şi pe George să se interpună 
între el şi 'Tonks, care mergea înaintea lor. Urcară toţi pe 
scara rulantă, cu Moody clămpănind după ei în urma 
grupului, cu melonul lăsat pe frunte şi cu o mână noduroasă 
băgată între nasturii hainei şi strângând bagheta. Lui Harry 
i se păru că simte ochiul ascuns privindu-l cu atenţie. 
Încercând să evite alte întrebări despre visul său, îl întrebă 
pe Ochi-Nebun unde era Sf. Mungo. 

— Nu e departe de aici, mormăi Moody în timp ce ieşeau 
în aerul de iarnă pe o stradă largă, cu magazine, plină de 
oameni care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun. 

Îl împinse pe Harry puţin în faţă şi şchiopătă chiar în urma 
lui; Harry ştia că, sub pălăria strâmbă, ochiul i se rotea în 
toate direcţiile. 

— Nu a fost uşor să găsim un loc bun pentru spital. Pe 
Aleea Diagon nu era nicăieri destul spaţiu şi nu puteam să-l 
construim sub pământ, ca Ministerul - nu ar fi fost sănătos. 
Până la urmă, am reuşit să obţinem o clădire aici. Ideea era 
că vrăjitorii bolnavi puteau să vină şi să plece amestecându- 
se în mulţime. 

Îl prinse pe Harry de umăr ca să nu fie separați de un cârd 
de cumpărători care ţineau cu orice preţ să intre în 
magazinul de dispozitive electrice din apropiere. 

— Gata, zise el o clipă mai târziu. 

Ajunseseră în faţa unui magazin universal mare, de modă 
veche şi din cărămidă roşie, numit Purge & Dowse Ltd. 
Locul avea un aer sărăcăcios, mohorât; vitrinele erau 
formate din câteva manechine ciobite, cu perucile strâmbe, 
aşezate la întâmplare şi prezentând nişte modele vechi de 
cel puţin zece ani. Pe toate uşile prăfuite se găseau 
anunţuri mari pe care scria: „Închis pentru renovare.” 
Harry auzi foarte clar o femeie voluminoasă, încărcată cu 
pungi de cumpărături, spunându-i prietenei ei, când 
trecură prin dreptul lor: 

— Magazinul ăsta nu e niciodată deschis... 


— În ordine, zise Tonks, făcându-le semn către o vitrină în 
care nu se afla nimic, în afară de un manechin deosebit de 
urât, cu gene false şi o rochie verde, cu şorţ, de nailon. E 
toată lumea gata? 

Încuviinţară din cap, strângându-se în jurul ei. Moody îl 
împinse o dată pe Harry între omoplaţi ca să meargă mai în 
faţă şi 'Tonks se aplecă foarte aproape de geam, uitându-se 
în sus la manechinul extrem de urât şi aburind geamul cu 
respiraţia. 

— Salut, zise ea, am venit să-l vedem pe Arthur Weasley. 

Harry se gândi cât era de absurd ca Tonks să se aştepte ca 
manechinul s-o audă când ea vorbea atât de încet, dincolo 
de un paravan de sticlă, cu autobuzele care huruiau în 
spatele lor şi toată gălăgia de pe strada plină de 
cumpărători. Apoi îşi aminti că manechinele nu auzeau 
oricum. În clipa următoare rămase şocat, cu gura căscată, 
când manechinul încuviinţă puţin din cap şi le făcu un semn 
cu degetul, iar Tonks le apucă pe Ginny şi pe doamna 
Weasley de coate, trecu direct prin geam şi dispăru. 

Fred, George şi Ron trecură după ele. Harry se uită în jur 
la mulţimea care se înghesuia; nimeni nu părea să aibă vreo 
privire de aruncat spre vitrinele atât de urâte de la Purge 
Dowse Ltd.; de asemenea, nimeni nu părea să fi observat că 
şase oameni tocmai dispăruseră din senin în faţa lor. 

— Hai, mormăi Moody, dându-i iar un ghiont în spate lui 
Harry, după care păşiră împreună prin ceea ce părea să fie 
o perdea de apă rece, deşi la ieşire le fu cald şi îşi dădură 
seama că rămaseră uscați. 

Nu mai era nici urmă de manechinul urât sau de locul un 
de fusese. Erau într-un fel de cameră de primire 
aglomerată, unde stăteau mai multe vrăjitoare şi vrăjitori 
pe scaune instabile de lemn, unii arătând perfect normal, 
frunzărind numere vechi din Săptămânalul vrăjitoarelor, 
alţii având nişte chipuri desfigurate, cu trompe de elefant, 
de exemplu, sau nişte mâini care le ieşeau direct din piept. 
În sală era o gălăgie aproape la fel de mare ca şi pe stradă, 


pentru că mulţi pacienţi scoteau sunete foarte ciudate: o 
vrăjitoare cu chipul transpirat din mijlocul rândului din faţă, 
care îşi făcea vânt energic cu un Profetul zilei, slobozea 
întruna un şuierat ascuţit, în timp ce îi ieşea fum pe gură; 
un vrăjitor zdrenţăros dintr-un colţ suna ca un clopoțel de 
fiecare dată când se mişca şi, cu fiecare clinchet, îi vibra 
capul îngrozitor, astfel încât trebuia să se prindă de urechi 
ca să îl ţină nemişcat. Vrăjitori şi vrăjitoare cu robe verzi îşi 
notau diverse lucruri pe nişte clipboard-uri ca al lui 
Umbridge. Harry observă emblema brodată pe pieptul lor: 
o baghetă şi un os intersectate. 

— Sunt doctori? îl întrebă încet pe Ron. 

— Doctori? făcu Ron speriat. Încuiaţii ăia smintiţi care taie 
oamenii? Nu, sunt Vindecători. 

— Aici! strigă doamna Weasley peste clinchetul 
redeşteptat al vrăjitorului din colţ, iar ei o urmară la coada 
din faţa unui birou de informaţii unde se afla o vrăjitoare 
blondă, plinuţă. 

Peretele din spatele ei era plin cu anunţuri şi afişe pe care 
erau scrise lucruri de genul: UN CEAUN CURAT PREVINE 
TRANSFORMAREA POŢIUNILOR ÎN OTRĂVURI şi 
ANTIDOTURILE SUNT ANTIPAŢICE DACĂ NU SUNT 
APROBATE DE UN VINDECĂTOR CALIFICAT. Mai era şi un 
portret mare al unei vrăjitoare cu bucle lungi argintii, care 
purta inscripţia: 

Dilys Derwent. 

Vindecătoare la Sf. Mungo 1722-1741 

Directoare a Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii. 

Dilys urmărea grupul familiei Weasley de parcă i-ar fi 
numărat membrii; când Harry îi întâlni privirea, aceasta îi 
făcu repede cu ochiul, ieşi din tablou printr-o parte şi 
dispăru. 

Între timp, la începutul cozii, un vrăjitor tânăr executa un 
număr de dans chiar la faţa locului şi încerca, printre 
strigăte de durere, să-i explice încurcătura vrăjitoarei de la 
birou. 


— Sunt... au... pantofii ăştia pe care mi i-a dat fratele meu 
- au - îmi mănâncă - AU - picioarele - uitaţi-vă la ei, trebuie 
să fie - AAAU - vrăjiţi sau ceva de genul ăsta şi nu pot să 
AAAAAUUU mi-i scot. 

Sărea de pe un picior pe altul, de parcă ar fi dansat pe 
cărbuni încinşi. 

— Pantofii nu vă împiedică să citiţi, nu-i aşa? zise 
vrăjitoarea blondă enervată, arătând spre un afiş mare din 
stânga biroului ei. Trebuie să mergeţi la Afecţiuni Vrăjite, la 
etajul patru. Aşa cum scrie şi în ghidul etajelor. Următorul! 

Grupul Weasley avansă puţin, în timp ce vrăjitorul se 
dădea la o parte şchiopătând şi ţopăind, iar Harry trecu în 
revistă ghidul etajelor: 

ACCIDENTE CU OBIECTE... Parter. 

Ceaune care explodează, baghete care dau rateuri, 
accidente cu mături etc. 

AFECŢIUNI INDUSE DE CREATURI... Etajul |. 

Muşcături, înţepături, arsuri, spini sub piele etc. 

VIRUŞI MAGICI... Etajul II. 

Boli contagioase, de exemplu: pojar-de-dragon, greaţă- 
efemeră, ciupercă-scrofus etc. 

OTRĂVIRE CU POŢIUNI ŞI PLANTE... Etajul III. 

Eczeme, regurgitării, râs necontrolat etc. 

AFECŢIUNI VRĂJITE... Etajul IV. 

Vrăji permanente, blesteme, farmece aplicate greşit etc. 

CEAINĂRIA VIZITATORILOR. 

MAGAZINUL SPITALULUI... Etajul V. 

DACĂ NU SUNTEŢI SIGURI UNDE VREŢI SĂ VĂ DUCETI, 
NU PUTEŢI SA VORBIŢI NORMAL SAU NU SUNTEŢI ÎN 
STARE SĂ VĂ AMINTIȚI DE CE SUNTEŢI AICI, 
VRĂJITOAREA NOASTRĂ DE LA RECEPŢIE VA FI 
ÎNCÂNTATĂ SĂ VĂ AJUTE. 

Acum, în faţa cozii apăru un vrăjitor foarte bătrân, 
cocoşat, cu o pâlnie la ureche. 

— Am venit să-l văd pe Broderick Bode! spuse el răguşit. 


— Salonul patruzeci şi nouă, dar mă tem că vă pierdeţi 
timpul, zise vrăjitoarea scurt. Să ştiţi că este complet 
zăpăcit - încă se crede ceainic. Următorul! 

Un vrăjitor aparent destul de supărat îşi ţinea fetiţa strâns 
de gleznă, în timp ce ea zbura deasupra capului său, 
folosindu-şi aripile, mari şi pline de pene, care îi crescuseră 
chiar din spate prin costumaş. 

— Etajul patru, zise vrăjitoarea pe o voce plictisită, fără să 
întrebe, iar bărbatul dispăru pe uşa dublă de stejar de 
lângă birou, ţinându-şi fetiţa ca pe un balon cu o formă 
ciudată. Următorul! 

Doamna Weasley se apropie de birou. 

— Bună ziua, zise ea, soţul meu, Arthur Weasley, ar fi 
trebuit să fie mutat în alt salon în dimineaţa asta, puteţi să 
ne spuneţi...? 

— Arthur Weasley? spuse vrăjitoarea, verificând o listă 
lungă din faţa ei. Da, etajul întâi, a doua uşă pe dreapta, 
Salonul Dai Llewellyn. 

— Mulţumesc, zise doamna Weasley. Haideţi. 

O urmară pe uşa dublă şi de-a lungul holului îngust ce se 
întindea dincolo de ea, încadrat de alte portrete ale unor 
vindecători celebri şi luminat de bule de cristal pline de 
lumânări care pluteau aproape de tavan, arătând ca nişte 
clăbuci de săpun. Trecură pe lângă ei alte vrăjitoare şi 
vrăjitori îmbrăcaţi în robe galben-verzui, care intrau şi 
ieşeau pe uşă; după ce trecură pe lângă o uşă, holul se 
umplu de un fum galben şi un miros urât, iar din când în 
când auziră nişte vaiete din depărtare. Urcară un etaj şi 
intrară pe holul Afecţiunilor Induse de Creaturi, unde pe a 
doua uşă de la dreaptă scria: Salonul Periculos Dai 
Llewellyn: Muşcături grave. Dedesubt era un carton într-un 
suport de aramă pe care era scris de mână: Vindecător 
principal: Hippocrate Smethwyck. Vindecător asistent: 
Augustus Pye. 

— Molly, noi aşteptăm afară, zise 'Tonks. Arthur nu ar 
trebui să aibă prea mulţi vizitatori odată... la început ar 


trebui să fie doar familia. 

Ochi-Nebun îşi mormăi acordul cu această idee şi se 
sprijini de peretele din hol, cu ochiul magic rotindu-i-se în 
toate direcţiile. Harry se dădu şi el în spate, dar doamna 
Weasley întinse o mână şi îl împinse pe uşă, zicând: 

— Nu te prosti, Harry, Arthur vrea să-ţi mulţumească. 

Salonul era mic şi destul de sărăcăcios, iar unica fereastră 
era îngustă şi amplasată sus, cu faţa spre uşă. Lumina 
venea în principal de la bulele de cristal strălucitoare care 
erau strânse în mijlocul tavanului. Pereţii erau acoperiţi cu 
casete de stejar, iar de unul dintre ei era agăţat un portret 
al unui vrăjitor care părea destul de rău, cu textul: 
Urgquhart Rackharrow, 1612-1697, inventatorul Blestemului 
Scoaterii Intestinelor. 

Erau doar trei pacienţi. Domnul Weasley se găsea în patul 
din capătul îndepărtat al salonului, lângă fereastră. Harry 
fu mulţumit şi uşurat să vadă că era sprijinit pe mai multe 
perne şi citea Profetul zilei la raza solitară de lumină care îi 
cădea pe pat. Îşi ridică privirea, în timp ce ei se apropiau de 
el, şi zâmbi larg când văzu cine erau. 

— Salut! strigă el, aruncând Profetul la o parte. Bill tocmai 
a plecat, Molly, a trebuit să se întoarcă la lucru, însă a zis ci 
trece pe la tine mai târziu. 

— Cum te simţi, Arthur? întrebă doamna Weasley, 
aplecându-se să-l sărute pe obraz şi uitându-se la el 
neliniştită. Încă pari destul de slăbit. 

— Mă simt foarte bine, zise domnul Weasley vesel, 
ridicându-şi braţul sănătos ca s-o îmbrăţişeze pe Ginny. 
Dacă mi-ar putea scoate bandajele, aş pleca acasă. 

— De ce nu pot să ţi le scoată, tată? întrebă Fred. 

— Păi, încep să sângerez într-o veselie de fiecare dată 
când încearcă, zise domnul Weasley voios, întinzând mâna 
după bagheta care era pe noptieră şi agitând-o, astfel încât 
lângă patul său apărură şase scaune pentru toţi. Se pare că 
în colții şarpelui a fost un fel de otravă destul de 
neobişnuită, care nu lasă rănile să se vindece. Însă sunt 


convinşi că vor găsi un antidot; mi-au zis că au avut cazuri 
mult mai grave decât al meu, iar între timp tot ce trebuie să 
fac este să iau o Poţiune Extra-Sânge din oră în oră. Dar 
tipul ăla de acolo, spuse el, coborându-şi vocea şi făcând 
semn cu capul spre patul de vizavi, în care se găsea un 
bărbat care părea să fie verzui şi bolnav şi se uita la tavan, 
bietul om, a fost muşcat de un om-lup. Nu există niciun 
leac. 

— Un om-lup? şopti doamna Weasley alarmată. E prudent 
dacă stă într-un salon comun? Nu artrebui să fie într-o 
cameră privată? 

— Mai sunt două săptămâni până la luna plină, îi reaminti 
domnul Weasley în şoaptă. Vindecătorii au vorbit cu el toată 
dimineaţa, ştiţi voi, încercând să-l convingă că va putea să 
ducă o viaţă aproape normală. l-am zis - fără să dau nume, 
bineînţeles - însă i-am zis că eu însumi cunosc un om-lup, o 
persoană foarte drăguță, căreia i se pare că poate controla 
uşor situaţia. 

— Şi ce-a spus? întrebă George. 

— A spus că mă muşcă dacă nu tac din gură, zise domnul 
Weasley cu tristeţe. Şi femeia aia de acolo, continuă el şi 
arată celălalt pat care mai era ocupat, aflat chiar lângă uşă, 
nu vrea să le spună vindecătorilor ce anume a muşcat-o, 
ceea ce ne face pe toţi să credem că trebuie să fi fost un 
animal deţinut în ilegalitate. Orice o fi fost, a muşcat-o 
zdravăn de picior. Când îi scot bandajele, miroase foarte 
urât. 

— Ia zi, tată, ai de gând se ne spui ce s-a întâmplat? 
întrebă Fred, trăgându-şi scaunul mai aproape de pat. 

— Păi, ştiţi deja, nu-i aşa? zise domnul Weasley, zâmbindu-i 
edificator lui Harry. Este foarte simplu - avusesem o zi 
toarte lungă, eram la datorie, am aţipit, m-a luat ceva prin 
surprindere şi m-a muşcat. 

— Scrie de felul cum ai fost atacat în Profet? întrebă Fred, 
arătând ziarul pe care îl aruncase deoparte domnul 
Weasley. 


— Nu, sigur că nu, spuse domnul Weasley, cu un zâmbet 
destul de amar, Ministerul nu vrea să ştie toată lumea că un 
şarpe mare şi urât a reuşit să... 

— Arthur! îl preveni doamna Weasley. 

—, să... ăă... Îmi vină de hac, zise repede domnul Weasley, 
deşi Harry era foarte sigur că nu asta intenţionase să 
spună. 

— Şi unde erai când s-a întâmplat, tată? întrebă George. 

— Asta este treaba mea, zise domnul Weasley, deşi o spuse 
cu un surâs. 

Înşfăcă Profetul zilei, îl deschise furtunos şi zise: 

— Tocmai citeam despre arestarea lui Willy Widdershins 
când aţi venit voi. Ştiţi că s-a dovedit că Willy era în spatele 
toaletelor care vomitau astă-vară? Unul dintre blesteme s-a 
întors asupra lui, toaleta a explodat şi l-au găsit zăcând 
inconştient printre dărâmături, acoperit din cap până în 
picioare cu... 

— Când spui că erai „la datorie”, î 
voce joasă, ce făceai de fapt? 

— Ai auzit ce a zis tatăl tău, şopti doamna Weasley, nu 
discutăm despre asta aici! Arthur, zi-i mai departe despre 
Willy Widdershins. 

— Păi, nu mă întrebaţi cum, dar a scăpat de acuzaţia cu 
toaletele, zise domnul Weasley sumbru. Nu pot să presupun 
decât că aurul a schimbat sorții... 

— O păzeai, nu-i aşa? zise George încet. Arma? Chestia pe 
care o vrea Ştii-lu-Cine? 

— George, taci din gură! se răsti doamna Weasley. 

— Oricum, zise tare domnul Weasley, de data asta Willy a 
fost prins vânzându-le clanţe muşcătoare Încuiaţilor şi nu 
cred că o să poată să se mai fofileze şi din povestea asta, 
întrucât, conform articolului, doi Încuiați şi-au pierdut 
câteva degete şi acum sunt la Sf. Mungo pentru refacerea 
urgentă a oaselor şi o modificare de memorie. Gândiţi-vă 
puţin, Încuiați la Sf. Mungo! Mă întreb în care salon sunt? 


| întrerupse Fred cu o 


Şi se uită entuziasmat în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să 
vadă un afiş. 

— Harry, nu ziceai că Ştii-Tu-Cine are un şarpe? întrebă 
Fred, uitându-se la tatăl său ca să-i vadă reacţia. Unul 
mare? L-ai văzut în noaptea când s-a întors, nu-i aşa? 

— Ajunge, zise doamna Weasley supărată. Ochi-Nebun şi 
Tonks sunt afară, Arthur, vor să vină să te vadă. Şi voi toţi, 
aşteptaţi afară, adăugă ea către copiii ei şi Harry. După 
aceea puteţi să veniţi să vă luaţi la revedere. Hai. 

Se întoarseră în grup compact pe hol. Ochi-Nebun şi 'Tonks 
intrară şi închiseră uşa salonului în urma lor. Fred ridică din 
sprâncene. 

— Bine, zise el calm, cotrobăâind prin buzunare, să fie cum 
vor ei. Să nu ne spună nimic. 

— Pe astea le cauţi? zise George, ridicând ceva care 
semăna cu o sfoară încurcată de culoarea pielii. 

— Mi-ai citit gândurile, zise Fred, zâmbind. Hai să vedem 
dacă Sf. Mungo pune Farmece Imperturbabile pe uşile de la 
saloane, ce ziceţi? 

EI şi George descurcară sfoara şi separară cinci Urechi 
Extensibile. Fred şi George le împărţiră celorlalţi. Harry 
ezită să ia una. 

— Haide, Harry, ia-o! I-ai salvat viaţa tatei. Dacă are cineva 
dreptul să tragă cu urechea la ce spune, tu eşti ăla. 

Zâmbind împotriva voinţei sale, Harry luă capătul sforii şi 
şi-l băgă în ureche aşa cum făcuseră gemenii. 

— În ordine, hai, şopti Fred. 

Sforile de culoarea pielii se zvârcoliră ca nişte viermi lungi 
şi subţiri, şerpuind pe sub uşă. La început, Harry nu auzi 
nimic, însă apoi tresări când o auzi pe Tonks vorbind în 
şoaptă, la fel de limpede ca şi când ar fi fost chiar lângă el. 

—, au căutat în toată zona, dar nu au găsit şarpele nicăieri. 
Arthur, se pare că a dispărut după ce te-a atacat... Dar să 
nu-mi spui că Ştii-lu-Cine şi-a imaginat că ar putea să intre 
un şarpe, nu? 


— Presupun că l-a trimis ca iscoadă, mormăi Moody, 
pentru că nu a prea avut succes până acum, nu-i aşa? Nu, 
cred că încearcă să-şi dea seama cu ce are de-a face şi, 
dacă Arthur nu ar fi fost acolo, creatura ar fi avut mult mai 
mult timp să se uite prin jur. Deci, Potter zice că a văzut 
cum s-a întâmplat? 

— Da, spuse doamna Weasley destul de neliniştită. Ştiţi, 
Dumbledore chiar pare să se fi aşteptat ca Harry să vadă 
ceva de genul ăsta. 

— Da, mă rog, zise Moody, e ceva ciudat cu puştiul Potter, 
o ştim cu toţii. 

— Dumbledore dădea impresia că-şi face griji pentru 
Harry când am vorbit cu el de dimineaţă, şopti doamna 
Weasley. 

— Sigur că-şi face griji, mormăi Moody. Băiatul vede 
lucruri prin ochii şarpelui Ştii-Tu-Cui. Bineînţeles, Potter 
nu-şi dă seama ce înseamnă, dar, dacă îl stăpâneşte Ştiţi- 
Voi-Cine... 

Harry îşi scoase Urechea Extensibilă din propria ureche, 
cu inima bătându-i foarte tare şi cu sângele ridicându-i-se la 
cap. Se uită în jur la ceilalţi. Toţi se holbau la el, cu firele 
atârnându-le din urechi şi părând dintr-o dată temători. 

CAPITOLULXXIII. 

CRĂCIUNUL ÎN SALONUL ÎNCHIS. 

Oare de asta nu vroia Dumbledore să-i mai întâlnească 
privirea lui Harry? Oare se aştepta să-l vadă pe Cap-de- 
Mort întorcându-i căutătura? Îi era teamă, poate, că ochii 
săi verzi se vor face deodată roşii, cu elipse ca la pisici, în 
loc de pupile? Harry îşi aminti cum ieşise la un moment dat 
chipul lui Cap-de-Mort din ceafa profesorului Quirrell şi îşi 
trecu mâna peste propria ceafă, întrebându-se cum s-ar 
simţi în cazul în care Cap-de-Mort ar ieşi prin propriul său 
craniu. 

Se simţi murdar, contaminat, de parcă ar fi purtat un fel 
de microb letal, avu sentimentul că nu mai merita să stea în 
metrou pe drumul de întoarcere de la spital alături de 


oameni nevinovaţi, curaţi, ale căror minţi şi trupuri nu erau 
afectate de influenţa nefastă a lui Cap-de-Mort... nu numai 
că văzuse şarpele, ci fusese şarpele, acum o ştia... 

Apoi îi trecu prin minte un gând îngrozitor şi ieşi la 
suprafaţă o amintire, una care îi făcu stomacul să se 
strângă şi să forfotească, de parcă ar fi colcăit de şerpi. 

Ce mai doreşte, în afară de adepţi? 

Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt... cum 
ar fi o armă. Ceva ce nu a avut data trecută. 

Eu sunt arma, îşi zise Harry, şi era ca şi când i-ar fi curs 
otravă prin vene, îngheţându-l, făcându-i să transpire, în 
timp ce se legăna o dată cu metroul prin tunelul întunecat. 
Eu sunt cel pe care încearcă să-l folosească Lordul Cap-de- 
Mort, de asta au pus să fiu păzit peste tot unde mă duc, nu 
pentru protecţia mea, ci pentru a celorlalţi, numai că nu 
funcţionează, nu pot să pună pe cineva să mă urmărească 
tot timpul la Hogwarts... Chiar l-am atacat pe domnul 
Weasley azi-noapte, eu am fost. Cap-de-Mort m-a pus să o 
fac, şi ar putea să fie chiar şi acum în mine, ascultându-mi 
gândurile... 

— Harry, ai păţit ceva, dragul meu? şopti doamna Weasley, 
aplecându-se peste Ginny ca să-i vorbească, în timp ce 
trenul huruia prin tunelul întunecat. Nu arăţi bine deloc, ţi- 
e rău? 

Toţi se uitau la el. Clătină ferm din cap şi se holbă în sus la 
o reclamă pentru asigurări de casă. 

— Harry, dragul meu, eşti sigur că n-ai păţit nimic? zise 
doamna Weasley pe o voce îngrijorată, în timp ce 
străbăteau peticul de iarbă neîngrijită din mijlocul Pieţei 
Cumplite. Pari foarte palid... eşti sigur că ai dormit bine? Să 
te duci chiar acum să te culci şi să dormi câteva ore bune 
înainte de cină, da? 

Harry încuviinţă din cap; iată o scuză pregătită pentru a 
nu vorbi cu ceilalţi, adică exact ceea ce îşi dorea, aşa că, 
după ce doamna Weasley deschise uşa de la intrare, trecu 


repede de suportul de umbrele pe picioare de trol, urcă 
scările şi se duse direct în dormitorul lui şi al lui Ron. 

Aici începu să măsoare camera în lung şi în lat, pe lângă 
cele două paturi şi rama goală a lui Phineas Nigellus, cu 
creierul fierbându-i şi mustindu-i de întrebări şi de alte idei 
îngrozitoare. 

Cum devenise şarpe? Poate că era Animag... nu, nu avea 
cum, ar fi ştiut... poate că acela care era Animagus era de 
fapt Cap-de-Mort... da, îşi zise Harry, asta se potrivea, sigur 
că s-ar fi transformat într-un şarpe... şi când mă stăpâneşte, 
ne transformăm amândoi... Numai că asta tot nu explică în 
ce fel am ajuns la Londra şi înapoi în patul meu în cinci 
minute... dar Cap-de-Mort este până la urmă cam cel mai 
puternic vrăjitor din lume, în afară de Dumbledore, 
probabil că nu îi este deloc greu să transporte oamenii aşa. 

Şi apoi, cu un junghi de panică, îşi zise: Dar este o nebunie 
- dacă mă stăpâneşte Cap-de-Mort, chiar acum îi ofer o 
imagine completă în sediul Ordinului Phoenix! O să ştie cine 
este în Ordin şi unde este Sirius... şi am auzit o grămadă de 
lucruri pe rare nu ar fi trebuit să le aud, tot ce mi-a zis 
Sirius în prima seară când am venit aici... 

Nu putea să facă decât un singur lucru: trebuia să plece 
imediat din Casa Cumplită. Avea să-şi petreacă Crăciunul la 
Hogwarts cu ceilalţi, ceea ce însemna că măcar urmau să 
fie în siguranţă în timpul sărbătorilor... dar nu, nu era de 
ajuns, mai erau o grămadă de oameni la Hogwarts care ar fi 
putut să fie schilodiţi şi răniţi. Dacă următorii erau Seamus, 
Dean sau Neville? Se opri din plimbat şi rămase pe loc, 
uitându-se la rama goală a lui Phineas Nigellus. Simţi o bilă 
de plumb în stomac. Nu avea de ales: trebuia să se întoarcă 
pe Aleea Boschetelor, să se rupă cu totul de lumea 
vrăjitorească. 

Păi, dacă asta trebuia să facă, îşi zise el, nu mai avea sens 
să amâne. Încercând din răsputeri să nu se gândească la 
reacţia familiei Dursley când îl vor vedea la uşa lor, cu şase 
luni mai devreme decât se aşteptau, se apropie de cufăr, 


închise capacul cu putere, se uită automat în jur după 
Hedwig, înainte să-şi aducă aminte că era încă la Hogwarts 
- ei bine, măcar nu mai trebuia să care şi colivia - apucă un 
capăt al cufărului şi îl trase până la jumătatea distanţei, 
aproape de uşă, când o voce răutăcioasă zise: 

— Să înţeleg că fugi? 

Se întoarse. Phineas Nigellus apăruse pe pânza 
portretului său şi se sprijinea de ramă, privindu-l pe Harry 
cu 0 expresie amuzată pe chip. 

— Nu, nu fug, spuse Harry scurt, trăgându-şi cufărul prin 
cameră cu încă vreun metru. 

— Am crezut, zise Phineas Nigellus, mângâindu-şi barba 
ascuţită, că, dacă eşti în Casa Cercetaşilor, se presupune că 
eşti curajos. Mi se pare că ar fi fost mai bine dacă ai fi fost 
în casa mea. Noi, Viperinii, suntem curajoşi, dar nu proşti. 
De exemplu, dacă avem de ales, alegem mereu să ne salvăm 
pielea. 

— Nu îmi salvez pielea, zise Harry repezit, trăgând de 
cufăr peste o porţiune de covor deosebit de denivelată şi 
mâncată de molii, chiar în faţa uşii. 

— A, am înţeles, zise Phineas Nigellus, mângâindu-şi barba 
în continuare, nu este o fugă de laş - eşti nobil. 

Harry îl ignoră. Avea mâna pe clanţă când Phineas 
Nigellus zise agale: 

— Am un mesaj pentru tine de la Albus Dumbledore. 

Harry se întoarse spre el. 

— Care e mesajul? 

— Rămâi unde eşti.” 

— Nu m-am mişcat! zise Harry, cu mâna tot pe clanţă. 
Spune, care-i mesajul? 

— Tocmai ţi l-am spus, neghiobule, zise Phineas Nigellus 
liniştit. Dumbledore îţi spune, „Rămâi unde eşti.” 

— De ce? zise Harry, dând drumul capătului cufărului. De 
ce vrea să rămân? Ce a mai zis? 

— Absolut nimic altceva, zise Phineas Nigellus, ridicând o 
sprânceană neagră şi subţire, de parcă i s-ar fi părut că 


Harry era obraznic. 

Harry îşi pierdu cumpătul, ca un şarpe ieşit la drum din 
ierburi. Era epuizat şi peste poate de derutat; în ultimele 
douăsprezece ore trăise momente de teroare, de uşurare, 
apoi din nou de teroare, şi Dumbledore tot nu vroia să-i 
vorbească! 

— Deci, asta e tot, da? întrebă el tare. „Rămâi unde eşti”? 
Asta mi-a zis şi după ce m-au atacat Dementorii ăia! Harry, 
stai locului, în timp ce adulţii rezolvă totul! Dar nu o să ne 
obosim să-ţi spunem nimic, creieraşul tău s-ar putea să nu 
facă faţă! 

— Ştii, zise Phineas Nigellus, chiar mai tare decât Harry, 
exact de asta am detestat să fiu profesor! Tinerii sunt mult 
prea convinşi că au dreptate în toate cele. Ţie nu ţi-a trecut 
prin minte, biet papiţoi ambulant, că ar putea să existe un 
motiv extrem de întemeiat pentru care directorul Şcolii 
Hogwarts să nu-ţi împărtăşească fiecare detaliu neînsemnat 
al planurilor sale? Nu ţi-a dat niciodată prin cap, când te-ai 
simţit nedreptăţit, că respectarea ordinelor lui Dumbledore 
nu ţi-a făcut nici cel mai mic rău? Nu. Nu, ca toţi tinerii, eşti 
cât se poate de sigur că numai tu simţi şi gândeşti, că numai 
tu recunoşti pericolul, că numai tu eşti destul de isteţ ca să- 
ţi dai seama ce ar putea să plănuiască Lordul întunecat... 

— Atunci chiar plănuieşte ceva care mă priveşte? întrebă 
Harry repede. 

— Am zis eu aşa ceva? spuse Phineas Nigellus, 
examinându-şi distrat mănuşile de mătase. Acum, să mă 
scuzi, am lucruri mai bune de făcut decât să asist la crize 
adolescentine... la revedere. 

Se duse până la marginea ramei sale şi dispăru. 

— Foarte bine, pleacă! răcni Harry spre rama goală. Şi 
spune-i lui Dumbledore că-i mulţumesc pentru nimic! 

Pânza goală tăcu în continuare. Fierbând, Harry îşi târi 
cufărul înapoi la picioarele patului, iar apoi se aruncă pe 
burtă pe cuvertura mâncată de molii, cu ochii închişi, 
simţindu-şi corpul greu şi străbătut de dureri. 


Se simţea ca şi când ar fi călătorit kilometri întregi... i se 
părea imposibil că, în urmă cu mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore, Cho Chang se apropia de el sub vâsc... era 
atât de obosit... Îi era teamă să doarmă... şi totuşi, nu ştia 
cum putea să se opună... Dumbledore îi spusese să 
rămână... asta trebuia să însemne că avea voie să doarmă... 
Însă îi era frică... dacă se întâmpla din nou? 

Se cufunda în lumea umbrelor... 

Era ca şi când avea în minte un film pe care-l aştepta să 
înceapă. Mergea pe un hol părăsit, către o uşă întunecată, 
pe lângă nişte pereţi masivi de piatră, luminaţi de torţe, şi 
către 0 deschidere spre o scară de piatră care cobora în 
stânga... 

Ajunse la uşa neagră, dar nu putu să o deschidă... rămase 
acolo, uitându-se la ea şi dorindu-şi cu disperare să intre... 
dincolo de ea era ceva ce îşi dorea din tot sufletul... un 
premiu mai presus de orice vis... măcar dacă nu l-ar mai fi 
usturat cicatricea... atunci ar fi putut să gândească mai 
limpede... 

— Harry, spuse vocea lui Ron, de foarte, foarte departe, 
mama a zis că e gata cina, dar îţi pune ceva deoparte dacă 
vrei să dormi în continuare. 

Harry deschise ochii, dar Ron plecase deja din cameră. 

Nu vrea să fie singur cu mine, îşi zise Harry. Nu după cea 
auzit ce a zis Moody. 

Presupunea că nici unul dintre ei nu îl mai dorea acolo 
acum, când ştiau ce era în el. 

Nu avea să se ducă la cină; nu avea să îi chinuie cu 
prezenţa sa. Se întoarse pe partea cealaltă şi, după puţin 
timp, adormi la loc. Se trezi mult mai târziu, la primele ore 
ale dimineţii; îl durea stomacul de foame şi Ron sforăia în 
patul de lângă el. Uitându-se prin cameră, desluşi silueta lui 
Phineas Nigellus stând iar în rama sa şi îi trecu prin minte 
că Dumbledore probabil că îl trimisese pe Phineas să 
vegheze asupra lui, în caz că mai ataca pe cineva. 


Sentimentul de învinovăţire se intensifică. Aproape că îşi 
dorea să nu îl fi ascultat pe Dumbledore... dacă aşa avea să 
fie viaţa în Casa Cumplită de atunci încolo, poate că până ii 
urmă i-ar fi fost mai bine pe Aleea Boschetelor. 

Toţi ceilalţi îşi petrecură dimineaţa agăţând podoabe de 
Crăciun. Harry nu putea să-şi aducă aminte când mai fusese 
Sirius atât de bine dispus; chiar cânta colinde, părând 
încântat că urma să aibă companie de Crăciun. Harry îi 
auzea vocea răsunând dincolo de podea, din salonul rece 
unde stătea singur, privind pe fereastră cum cerul era din 
ce în ce mai alb, amenințând cu ninsoarea, simțind tot 
timpul plăcerea necontrolată a faptului că le dădea ocazia 
celorlalţi de a vorbi în continuare despre el, ceea ce şi 
trebuia să fi făcut. Când o auzi pe doamna Weasley 
chemându-l la prânz cu blândeţe din capătul scărilor, se 
duse mai sus şi o ignoră. 

În jurul orei şase sună soneria şi doamna Black începu iar 
să ţipe. Presupunând că era Mundungus sau vreun alt 
membru din Ordin venit în vizită, Harry se sprijini mai 
confortabil de peretele camerei lui Buckbeak unde se 
ascundea, încercând să ignore cât îi era de foame, în timp 
ce îi dădu şobolani morţi de mâncare Hipogrifului. Avu un 
mic şoc când cineva bătu puternic la uşă câteva minute mai 
târziu. 

— Ştiu că eşti acolo, zise vocea lui Hermione. Vrei să ieşi, 
te rog? Vreau să vorbesc cu tine. 

— Ce cauţi aici? o întrebă Harry, deschizând uşa, în timp 
ce Buckbeak zgrepţăna în continuare pe podeaua acoperită 
cu paie după bucăţelele de şobolan pe care le-ar fi putut 
scăpa. Nu mergeai să schiezi cu părinţii tăi? 

— Păi, sinceră să fiu, schiatul nu e tocmai o pasiune, zise 
Hermione, cu zăpadă în păr şi roşie în obraji, aşa că am 
venit aici de Crăciun. Dar să nu-i zici lui Ron. l-am spus că 
schiatul este extraordinar pentru că tot râdea de asta. 
Mama şi cu tata sunt puţin dezamăgiţi, însă le-am spus că 
toţi cei care privesc examenele cu seriozitate au rămas la 


Hogwarts ca să înveţe. Vor să am rezultate bune, or să 
înţeleagă ei. Oricum, zise ea vioi, hai în camera ta, mama lui 
Ron a făcut locul acolo şi a trimis nişte sandvişuri. 

Harry o urmă înapoi la etajul doi. Când intră în cameră, fu 
destul de surprins să-i vadă pe Ron şi pe Ginny aşteptându-i 
acolo, aşezaţi pe patul lui Ron. 

— Am venit cu Autobuzul Salvator, zise Hermione distrată, 
dându-şi jos haina, înainte ca Harry să apuce să vorbească. 
Dumbledore mi-a zis ce s-a întâmplat azi dimineaţă la prima 
oră, dar a trebuit să aştept să se termine oficial semestrul 
înainte să plec. Umbridge este deja neagră de supărare că 
aţi dispărut cu toţii chiar de sub nasul ei, deşi Dumbledore 
i-a zis că domnul Weasley este la Sf. Mungo şi că atunci v-a 
lăsat pe toţi să mergeţi să îl vizitaţi. 

Se aşeză lângă Ginny, iar cele două fete şi Ron îşi ridicară 
plivirea spre Harry. 

— Cum te simţi? întrebă Hermione. 

— Bine, spuse Harry rigid. 

— Of, Harry, nu minţi, zise ea nerăbdătoare. Ron şi Ginny 
mi-au spus că te ascunzi de toţi de când v-aţi întors de la Sf. 
Mungo. 

— Asta au zis, da? zise Harry, uitându-se urât la Ron şi 
Ginny. 

Ron cobori privirea în pământ, însă Ginny păru cu totul 
nestânjenită. 

— Păi, aşa este! spuse ea. Şi nici nu te uiţi la noi! 

— Voi nu vă uitaţi la mine! zise Harry supărat. 

— Poate că vă uitaţi pe rând şi nu vă potriviţi niciodată, 
sugeră Hermione, schiţând un zâmbet. 

— Foarte amuzant, se răsti Harry, întorcându-se cu spatele 
la ei. 

— Ah, vrei să nu te mai simţi neînțeles? spuse Hermione 
tăios. Fii atent, ceilalţi mi-au spus ce ai auzit aseară cu 
Urechile Extensibile... 

— Da? mormăi Harry, cu mâinile băgate adânc în 
buzunare, în timp ce privea cum afară ningea cu fulgi mari. 


Vorbiţi cu toţii despre mine, nu-i aşa? Ei bine, am început să 
mă obişnuiesc. 

— Am vrut să vorbim cu tine, Harry, zise Ginny, dar, având 
în vedere că te ascunzi de când ne-am întors... 

— N-am vrut să vorbească nimeni cu mine, zise Harry, din 
ce în ce mai enervat. 

— Păi, asta a fost o prostie din partea ta, zise Ginny 
supărată, având în vedere că nu ştii pe nimeni în afară dr 
mine care a fost stăpânit de Ştii-Tu-Cine, iar eu pot să-ţi 
spun cum e. 

Harry rămase nemişcat, sub impactul puternic al acestor 
cuvinte. Apoi se întoarse pe loc cu faţa către ea. 

— Am uitat, zise el. 

— Norocul tău, spuse Ginny calmă. 

— Îmi pare rău, zise Harry, cât se poate de sincer. Deci... 
deci, crezi că sunt posedat? 

— Păi, poţi să-ţi aminteşti tot ce ai făcut? întrebă Ginny. Ai 
perioade îndelungate în care nu ştii ce ai făcut? 

Harry îşi stoarse creierul. 

— Nu, zise el. 

— Atunci nu ai fost niciodată posedat de Ştii-lu-Cine, zise 
Ginny firesc. Când am păţit-o eu, nu îmi aminteam ce 
făcusem timp de ore întregi. Mă trezeam undeva şi nu ştiam 
cum ajunsesem acolo. 

Harry abia îndrăzni să o creadă şi totuşi, inima i se uşură 
aproape împotriva dorinţei lui. 

— Însă visul acela despre tatăl tău şi despre şarpe... 

— Harry, ai mai avut vise de genul ăsta, zise Hermione. 
Până anul trecut, ai tot avut străfulgerări cu ceea ce făcea 
Cap-De-Mort. 

— Asta a fost altceva, spuse Harry, clătinând din cap. Am 
fost în şarpe. Era ca şi când eram şarpele... dacă am fost 
transportat cumva la Londra de Cap-de-Mort...? 

— Când o să citeşti Hogwarts: o istorie, poate c-o să îţi 
reaminteşti că nu poţi să Apari şi să Dispari în şi din 


Hogwarts. Harry, nici Cap-de-Mort nu ar fi putut să te facă 
să zbori din camera ta, zise Hermione exasperată. 

— Ai fost tot timpul în pat, prietene, zise Ron. Te-am văzut 
zvârcolindu-te în somn cel puţin un minut înainte să te 
putem trezi. 

Harry începu să măsoare din nou camera în lung şi în lat, 
căzând pe gânduri. Ceea ce spuneau nu numai că îl liniştea, 
dar era şi logic... fără să se gândească la ce făcea, luă un 
sandviş de pe farfuria de pe pat şi şi-l îndesă înfometat în 
gură. 

Deci, până la urmă nu sunt eu arma, îşi zise Harry. Îi 
crescu inima de fericire şi uşurare, şi i se alătură lui Sirius 
când ii auziră tropăind către camera lui Buckbeak prin faţa 
uşii lor, cântând cât îl ţineau puterile „Steaua sus răsare, 
Hipogriful meu”. 

Cum ar fi putut visa să se întoarcă pe Aleea Boschetelor de 
Crăciun? Bucuria lui Sirius de a avea iar casa plină, şi mai 
ales pentru că se întorsese Harry, era contagioasă. Nu mai 
era gazda ursuză de pe timpul verii; acum părea hotărât să 
se simtă toţi la fel de bine, sau chiar mai bine decât s-ar fi 
simţit la Hogwarts, şi munci neobosit la pregătirile de 
Crăciun, făcând curat şi împodobind cu ajutorul lor, astfel 
încât casa era aproape de nerecunoscut când se duseră la 
culcare în Ajunul Crăciunului. Candelabrele mătuite nu mai 
erau ornate cu pânze de păianjen, ci cu ghirlande de ilice şi 
serpentine aurii şi argintii de hârtie; pe covoarele roase 
străluceau grămăjoare de zăpadă magică; un brad de 
Crăciun extraordinar, obţinut de Mundungus şi decorat cu 
zâne vii, acoperea arborele genealogic al lui Sirius, şi chiar 
şi capetele de spiriduşi împăiaţi de pe peretele holului 
purtau căciuli şi bărbi de Moş Crăciun. Când Harry se trezi 
în dimineaţa de Crăciun, descoperi un morman de cadouri 
la picioarele patului şi pe Ron, care deschisese deja o 
jumătate din movila sa, ceva mai mare. 

— Bună agoniseală anul ăsta, îl informă el pe Harry printr- 
un nor de hârtie. Mulţumesc pentru Busola de Mătură, este 


excelentă; e mai tare decât cadoul de la Hermione - mi-a 
luat o agendă de teme... 

Harry se uită prin cadourile sale şi găsi unul cu scrisul lui 
Hermione pe etichetă. Şi lui îi luase o carte care semăna cu 
un jurnal, în afară de faptul, că de fiecare dată când dădea 
pagina, spunea lucruri cum ar fi: „Lucrează azi sau mâine o 
să rabzi!” 

Sirius şi Lupin îi luaseră lui Harry o serie de cărţi 
excelente intitulate Magia defensivă practică şi folosirea ei 
împotriva magiei negre, care aveau nişte superbe ilustraţii 
color mişcătoare a tuturor contrablestemelor şi vrăjilor pe 
care le descria. Harry frunzări entuziasmat primul volum; 
realiză că avea să îi fu foarte util pentru planurile sale 
pentru A. D. Hagrid îi trimisese un portofel maro blănos, cu 
nişte colţi, despre care se presupunea că ar fi trebuit să fie 
un sistem antifurt, dar din nefericire îl împiedicau pe Harry 
să pună bani în el fără să îşi piardă degetele. Cadoul de la 
Tonks era o machetă mică, funcţională, a unui Fulger, pe 
care Harry o privi zburând prin cameră, dorindu-şi să aibă 
din nou varianta în mărime naturală; Ron îi dăduse o cutie 
enormă ca Jeleuri cu toate aromele, domnul şi doamna 
Weasley îi dăruiseră obişnuitul pulover tricotat şi nişte 
plăcinte cu carne, iar Dobby un tablou cu acta adevărat 
îngrozitor, despre care Harry bănui că fusese făcut chiar de 
spiriduş. Tocmai îl întorsese cu susul în jos, ca să vadă dacă 
nu arăta mai bine aşa, când, cu un poc puternic, Fred şi 
George apărură la picioarele patului său. 

— Crăciun fericit, zise George. Să nu coborâţi un timp. 

— De ce? zise Ron. 

— Mama plânge din nou, zise Fred cu greutate. Percy şi-a 
trimis înapoi puloverul de Crăciun. 

— Fără nici un bilet, adăugă George. Nici nu a întrebat 
cura se simte tata, nici nu l-a vizitat, nimic. 

— Am încercat să o liniştim, zise Fred, plimbându-se în 
jurul patului ca să privească portretul lui Harry. l-am spus 


că Percy nu este nimic altceva decât un morman uriaş de 
mizerie de şobolan. 

— Nu a funcţionat, zise George, servindu-se cu o broscuţă 
de ciocolată. Aşa că l-am lăsat pe Lupin să preia controlul. 
Cred că ar fi bine să-l lăsăm să o înveselească, înainte să 
coborâm la micul dejun. 

— Şi aia ce ar trebui să fie de fapt? întrebă Fred, uitându- 
se cu ochii întredeschişi la tabloul lui Dobby. Arată ca un 
gibon cu doi ochi negri. 

— E Harry! zise George, arătând spre spatele tabloului, 
scrie pe spate! 

— Halal asemănare, zise Fred, zâmbind. 

Harry aruncă spre el cu noul său jurnal de teme; acesta se 
lovi de peretele din faţă şi căzu pe jos, unde spuse vesel: 
„Dacă ai pus punctele pe i-uri şi liniuţele pe t-uri, poţi să 
faci tot ce vrei!” 

Se ridicară şi se îmbrăcară. Auziră diferitele persoane din 
casă urându-şi „Crăciun fericit” unii altora. În timp ce 
coborau, se întâlniră cu Hermione. 

— Mulţumesc pentru carte, Harry, zise ea fericită. Îmi 
doresc de mult Noua teorie a numerologiei! Şi parfumul 
acela e tare neobişnuit, Ron. 

— Mă bucur, zise Ron. Dar ăsta pentru cine este? adăugă 
el, făcând semn cu capul spre cadoul împachetat cu grijă pe 
care îl avea în braţe. 

— Pentru Kreacher, zise Hermione voioasă. 

— Ar fi bine să nu fie haine! o avertiză Ron. Ştii ce a zis 
Sirius: Kreacher ştie prea multe, nu putem să-l eliberăm! 

— Nu sunt haine, zise Hermione, deşi, dacă ar fi fost după 
mine, cu siguranţă că i-aş da să poarte altceva în afară de 
cârpa aia veche şi murdară. Nu, este o cuvertură cu petice 
diferit colorate, m-am gândit că o să-i înveselească 
dormitorul. 

— Care dormitor? zise Harry, coborându-şi vocea până la o 
şoaptă, în timp ce treceau pe lângă portretul mamei lui 
Sirius. 


— Păi, Sirius zice că nu e chiar un dormitor, ci mai 
degrabă un fel de... bârlog, zise Hermione. Se pare că 
doarme sub boilerul aflat în dulapul din bucătărie. 

Doamna Weasley era singura persoană aflată la subsol 
când ajunseră acolo. Stătea în faţa aragazului şi părea să fi 
răcit rău când le ură „Crăciun fericit”, aşa că toţi îşi 
întoarseră privirile în altă parte. 

— Deci, ăsta e dormitorul lui Kreacher? zise Ron, 
ducându-se la o uşă sărăcăcioasă din colţul de vizavi, pe 
care Harry nu o văzuse niciodată deschisă. 

— Da, spuse Hermione, părând acum puţin neliniştită. 
Ăă... cred că ar fi bine să batem la uşă. 

Ron bătu, dar nu primi nici un răspuns. 

— Probabil că se furişează pe sus, zise el şi, fără să mai 
amâne, deschise uşa. Aaah! 

Harry se uită înăuntru. Cea mai mare parte a dulapului 
era ocupată de un boiler foarte mare şi de modă veche, însă 
în spaţiul care rămăsese sub ţevi Kreacher îşi făcuse ceva 
care semăna foarte bine cu un cuib. Pe podea era un 
morman de cârpe de toate tipurile şi de pături vechi, 
puturoase iar mica adâncitură din mijloc arăta unde se 
ghemuia Kreacher ca să doarmă în fiecare noapte. Din loc 
în loc printre materiale se găseau firimituri uscate de pâine 
şi bucățele mucegăite de brânză. În colţul îndepărtat 
sticleau mici obiecte şi câteva monede pe care Harry bănui 
că le salvase Kreacher, ca o coţofană, de dezintoxicarea 
casei de câtre Sirius, reuşind să recupereze şi fotografiile 
cu rame de argint pe care le aruncase Sirius în vară. Poate 
că geamul fusese spart, dar omuleţii în alb-negru din ele îi 
priveau cu un aer de superioritate, inclusiv - simţi cum i se 
strânge puţin stomacul - femeia brunetă, cu ochii 
întunecaţi, la al cărui proces asistase în Pensivul lui 
Dumbledore: Bellatrix Lestrange. După câte se părea, 
fotografia ei era preferata lui Kreacher; o pusese înaintea 
tuturor celorlalte şi lipise geamul neîndemânatic cu 
Fermecatoscotch. 


— Cred că o să-i las cadoul aici, zise Hermione, punând 
pachetul cu grijă în mijlocul scobiturii dintre cârpe şi pături 
şi închizând uşa încet. O să-l găsească mai târziu, e foarte 
bine. 

— Dacă stau să mă gândesc, zise Sirius, ieşind cu un 
curcan mare din cămară, în timp ce ei închideau uşa de la 
dulap, l-a mai văzut cineva pe Kreacher în ultima vreme? 

— Eu nu l-am mai văzut din seara când ne-am întors, zise 
Harry. l-ai spus să iasă din bucătărie. 

— Da... zise Sirius, încruntându-se. Ştii, cred că atunci |- 
am văzut şi eu ultima dată... probabil că se ascunde pe 
undeva pe sus. 

— Nu are cum să fi plecat, nu? zise Harry. Nu cumva, când 
ai spus „ieşi”, a crezut că i-ai zis să iasă din casă? 

— Nu, nu, spiriduşii de casă nu pot să plece decât dacă 
primesc haine. Sunt legaţi de casa familiei, spuse Sirius. 

— Ba pot să plece din casă, dacă vor cu adevărat, îl 
contrazise Harry. Dobby a făcut-o, acum doi ani a plecat de 
la familia Reacredință ca să mă avertizeze. A trebuit să se 
autopedepsească după aceea, dar tot a reuşit. 

Sirius păru tulburat pentru o clipă, apoi zise: 

— O să-l caut mai târziu, presupun că o să-l găsesc sus, 
plângând de mama focului peste pantalonii bufanţi ai 
mamei mele, sau ceva de genul ăsta. Bineînţeles, s-ar putea 
să se fi târât în sistemul de ventilaţie şi să fi murit... dar nu 
trebuie să îmi fac iluzii. 

Fred, George şi Ron râseră; Hermione, însă, păru să-i 
adreseze o sumedenie de reproşuri mute. 

După masa de Crăciun, membrii familiei Weasley, Harry şi 
Hermione plănuiau să-l viziteze iar pe domnul Weasley, 
însoţiţi de Ochi-Nebun şi Lupin. Mundungus apăru exact la 
timp pentru budinca şi tartele cu fructe, reuşind să 
„imprumute” o maşină pentru ocazia aceasta, căci metroul 
nu funcţiona în ziua de Crăciun. Maşina, despre care Harry 
era aproape sigur că nu fusese luată cu consimţământul 
proprietarului, fusese mărită cu o vrajă, aşa cum fusese 


cândva Fordul Anglia al familiei Weasley. Deşi maşina avea 
proporţii normale văzută de afară, înăuntru puteau să intre 
zece oameni, plus Mundungus, care conducea. Doamna 
Weasley ezită înainte să intre - Harry ştia că în ea se dădea 
o luptă între faptul că îl dezaproba pe Mundungus şi 
reticenţa ei de a călători fără magie - dar, în cele din urmă, 
câştigară frigul de afară şi rugăminţile copiilor ei, aşa că se 
aşeză cu multă graţie pe bancheta din spate, între Fred şi 
Bill. 

Drumul până la Sf. Mungo fu destul de rapid, căci existau 
foarte puţine maşini pe străzi. Un mic şir de vrăjitoare şi 
vrăjitori se furişau pe strada altfel părăsită pentru a vizita 
spitalul. Harry şi ceilalţi se dădură jos din maşină şi 
Mundungus opri să îi aştepte după colţ. Se plimbară firesc 
spre vitrina unde era manechinul îmbrăcat în nailon verde, 
iar apoi, unul câte unul, trecură prin geam. 

Sala de primire era plăcută şi festivă: bulele de sticlă care 
iluminau Sf. Mungo fuseseră colorate în roşu şi auriu şi 
deveniseră nişte globuri imense şi luminoase de Crăciun; de 
fiecare uşă erau agăţate ilice şi în toate colţurile străluceau 
brazi de Crăciun albi şi scânteietori, plini de zăpadă magică 
şi de ţurţuri, fiecare cu câte o stea aurie şi sclipitoare în 
vârf. Era mai puţin aglomerat decât fusese ultima dată când 
veniseră, deşi, după ce parcurse jumătate din drum, Harry 
se trezi dat la o parte de o vrăjitoare cu o mandarină 
blocată în nara stângă. 

— O ceartă de familie, nu-i aşa? zise iritată vrăjitoarea 
blondă de la birou. Al treilea caz pe ziua de azi... Afecţiuni 
Magice, etajul patru. 

Îl găsiră pe domnul Weasley proţăpit în pat, cu o tavă cu 
rămăşiţele fripturii de curcan în poală şi cu o expresie 
destul de sfioasă. 

— E totul bine, Arthur? întrebă doamna Weasley, după ce îl 
salutară toţi pe domnul Weasley şi îi dădură cadourile. 

— Sigur, sigur, spuse domnul Weasley puţin prea repede. 
Nu... ăâ... l-ai văzut pe vindecătorul Smethwick, nu-i aşa? 


— Nu, zise doamna Weasley suspicioasă, de ce? 

— Fără motiv, fără nici un motiv, spuse domnul Weasley 
distrat, începând să despacheteze maldărul de cadouri. 

— la să văd, aţi avut cu toţii o zi bună? Ce aţi primit de 
Crăciun? Vai, Harry, este absolut minunat! 

Tocmai deschisese cadoul lui Harry, în care erau nişte 
siguranţe şi şurubelniţe. 

Doamna Weasley nu păru pe deplin satisfăcută de 
răspunsul domnului Weasley. Când soţul ei se întinse să dea 
mâna cu Harry, ea aruncă o privire bandajelor de sub 
cămaşa de noapte. 

— Arthur, zise ea, cu un pocnet în glas, asemenea unei 
curse de şoareci, ţi-au fost schimbate bandajele. De ce ţi-au 
schimbat bandajele cu o zi mai devreme? Mie mi-au spus că 
nu era nevoie să fie schimbate până mâine. 

— Poftim? zise domnul Weasley, părând destul de speriat şi 
trăgându-şi aşternutul ca să-şi acopere pieptul mai mult. 
Nu, nu... nu e nimic... este...eu... 

Păru să se dezumfle sub privirea pătrunzătoare a doamnei 
Weasley. 

— Păi... Însă să nu te superi, Molly, Augustus Pye a avut o 
idee... este vindecător asistent, ştii, un tânăr foarte drăguţ 
şi foarte interesat de... ăă... medicină complementară... 
vreau să spun că unele dintre remediile astea vechi ale 
Încuiaţilor... ei bine, se numesc copci, Molly, şi sunt foarte 
bune pentru... pentru rănile Încuiaţilor... 

Doamna Weasley scoase un sunet de rău augur, undeva 
între țipăt şi reproş. Lupin se îndepărtă de pat şi se duse la 
omul-lup care nu avea nici un vizitator şi se uita oarecum cu 
jind la mulţimea din jurul domnului Weasley; Bill murmură 
că se ducea să-şi ia un ceai, iar Fred şi George se ridicară 
repede ca să îl însoţească, zâmbind. 

— Încerci să îmi spui, zise doamna Weasley, vorbind mai 
tare cu fiecare cuvânt pe care îl rostea şi părând să nu îşi 
dea seama că cei cu care venise încercau să se 


adăpostească, că ţi-ai făcut de lucru cu nişte remedii 
Încuiate? 

— Nu mi-am făcut de lucru, Molly, draga mea, spuse 
domnul Weasley implorând-o, a fost doar... doar ceva ce ne- 
am gândit să încercăm, Pye şi cu mine... doar că, din 
nefericire... ei bine, cu acest gen de răni... nu pare să 
meargă aşa de bine cum speraserăm noi... 

— Adică? 

— Păi... păi, nu ştiu dacă... dacă ştii ce sunt copcile? 

— Mie îmi sună de parcă ai fi încercat să-ţi coşi pielea la 
loc, spuse doamna Weasley sec, dar, Arthur, nici măcar tu 
nu eşti atât de idiot... 

— Şi eu aş bea un ceai, zise Harry, sărind în picioare. 

Hermione, Ron şi Ginny aproape că alergară spre uşă 
după el. Când uşa se închise în urma lor, o auziră pe 
doamna Weasley urlând: „CUM ADICĂ, ASTA ESTE, ÎN 
MARE?” 

— Tipic pentru tata, zise Ginny, clătinând dezaprobator din 
cap, în timp ce mergeau pe hol. Copci... să fim serioşi... 

— Păi, ştii, funcţionează destul de bine la rănile 
nonmagice, spuse Hermione cu onestitate. Presupun că e 
ceva în veninul acelui şarpe care le dizolvă. Oare unde este 
ceainăria? 

— La etajul cinci, spuse Harry, amintindu-şi de afişul 
deasupra biroului vrăjitoarei de la recepţie. 

Merseră pe hol, trecură de o uşă dublă şi găsiră o scară 
instabilă, încadrată de alte portrete de vindecători cu 
înfăţişări sălbatice. În timp ce urcau, diferiţii vindecători 
strigară după ei, vociferând vechi nemulțumiri şi sugerând 
remedii îngrozitoare. Ron fu foarte jignit când un vrăjitor 
medieval îi strigă că era evident că suferea de un caz grav 
de vintre-stropită. 

— Şi ce ar trebui să însemne asta? întrebă el supărat în 
timp ce vindecătorul îl urmărea prin alte şase portrete, 
dându-i la o parte pe locatari. 


— Este o afecţiune cât se poate de nefericită a pielii, 
domnişorule, care îţi va lăsa semne şi te va face mai 
înfiorător decât eşti acum... 

— Ai grijă pe cine faci înfiorător! spuse Ron, înroşindu-i-se 
urechile. 

—, singurul remediu este să iei un ficat de broască râioasă, 
să îl legi în jurul gâtului, să stai gol într-un butoi cu ochi de 
ţipar sub luna plină... 

— Nu am vintre-stropită! 

— Însă, domnişorule, petele neplăcute de pe chipul tău... 

— Sunt pistrui! zise Ron mânios. Acum întoarce-te în 
tabloul tău şi lasă-mă în pace. 

Se întoarse spre ceilalţi, care se străduiau cu toţii să pară 
serioşi. 

— La ce etaj suntem? 

— Cred că la etajul cinci, zise Hermione. 

— Nu, e al patrulea, spuse Harry, încă unul... 

Însă se opri brusc când ajunse pe palier, uitându-se la 
mica fereastră încastrată în uşa dublă care marca începutul 
unui hol pe a cărui intrare scria AFECŢIUNI MAGICE. Un 
bărbat se uita la ei cu nasul lipit de geam. Avea părul blond, 
ondulat, ochi albaştri spălăciţi şi un zâmbet larg şi pustiu, 
care îi descoperea dinţii orbitor de albi. 

— Fir-aş să fiu! zise Ron, holbându-se şi el la bărbat. 

— Vai de mine, spuse Hermione deodată, părând să-şi fi 
pierdut respiraţia. Domnul profesor Lockhart! 

Fostul lor profesor de Apărare împotriva Magiei Negre 
deschise uşa şi se apropie de ei, purtând un halat lung lila. 

— Ei, salut! zise el. Presupun că vreţi un autograf, nu-i 
aşa? 

— Nu s-a schimbat foarte mult, nu-i aşa? îi şopti Harry lui 
Ginny, care zâmbi. 

— Ăă... cum vă simţiţi, domnule profesor? spuse Ron, cu 
un aer vinovat. 

Profesorul Lockhart ajunsese în Sf. Mungo din cauza 
baghetei stricate a lui Ron, care îi alterase foarte tare 


memoria, deşi, având în vedere că la momentul respectiv 
Lockhart încercase să le şteargă amintirile lui Harry şi Ron 
pentru totdeauna, compasiunea lui Harry era limitată. 

— Mă simt cât se poate de bine, mulţumesc! zise Lockhart 
exuberant, scoţându-şi din buzunar o pană de păun destul 
ponosită. Ia ziceţi, câte autografe vreţi? Să ştiţi că acum pot 
să scriu literele legate! 

— Ăă... momentan nu vrem nici unul, mulţumim, zise Ron, 
ridicându-şi sprâncenele către Harry, care întrebă: 

— Domnule profesor, aveţi voie să rătăciţi pe holuri? Nu ar 
trebui să fiţi într-un salon? 

Zâmbetul pieri încet de pe chipul lui Lockhart. Preţ de 
câteva clipe, îl privi fix pe Harry, apoi zise: 

— Ne-am mai întâlnit undeva? 

— Ăă... da, aşa este, zise Harry. Obişnuiaţi să ne predaţi la 
Hogwarts, vă amintiţi? 

— Să predau? repetă Lockhart, puţin tulburat. Eu? Am 
predat? 

Apoi zâmbetul îi reapăru pe chip atât de subit, încât fu 
oarecum alarmat. 

— Presupun că eu v-am învăţat tot ce ştiţi, nu-i aşa? Păi 
atunci, cum rămâne cu autografele? Hai să zicem în jur de 
douăsprezece, ca să puteţi da tuturor micilor voştri prieteni 
şi să nu rămână nimeni fără! 

Dar chiar atunci cineva scoase capul pe o uşă din capătul 
îndepărtat al holului şi o voce strigă: 

— Gilderoy, băiat neascultător ce eşti, unde te-ai dus? 

O vindecătoare care avea ceva de mamă şi purta o cunună 
de beteală în păr străbătu repede holul, zâmbindu-le 
călduros lui Harry şi celorlalţi. 

— Vai, Gilderoy, ai vizitatori! Ce minunat, chiar de Crăciun! 
Ştiţi, nu primeşte niciodată vizitatori, bietul mielul, şi nu îmi 
dau seama de ce, e o dulceaţă, nu-i aşa? 

— Le dau autografe! îi spuse Gilderoy vindecătoarei, cu un 
alt zâmbet sclipitor. Vor multe, ţin morţiş! Tot ce sper este 
că avem destule fotografii! 


— Auziţi-l, zise vindecătoarea, luându-i de braţ pe 
Lockhart şi zâmbindu-i cu drag, de parcă ar fi fost un 
băieţel precoce de doi ani. Acum vreo câţiva ani era foarte 
cunoscut; sperăm din tot sufletul că faptul că îi place să dea 
autografe este un semn că s-ar putea să îşi recapete 
memoria. Vrei să veniţi pe aici? Ştiţi, este într-un salon 
închis, trebuie să se fi furişat afară în timp ce aduceam 
cadourile de Crăciun, uşile sunt închise cu cheia de obicei... 
nu că ar fi periculos! Dar, continuă ea şi îşi cobori vocea 
până la o şoaptă, este periculos pentru el însuşi, dragul de 
el... nu ştia cine este, ştiţi, pleacă şi nu îşi aminteşte cum să 
se întoarcă... este tare frumos din partea voastră că aţi 
venit să îl vedeţi. 

— Ăă, zise Ron, gesticulând inutil spre etajul de deasupra, 
de fapt, noi doar voiam să... ăă... 

Însă vindecătoarea le zâmbi parcă aşteptând ceva, iar 
bombănitul pierit al lui Ron - „mergem să bem un ceai” - se 
pierdu în neant. Se uitară unul la altul neajutoraţi, iar apoi 
îi urmară pe Lockhart şi pe vindecătoarea lui pe hol. 

— Hai să nu stăm mult, zise Ron încet. 

Vindecătoarea îşi îndreptă bagheta spre uşa Salonului 
Janus Thickey şi murmură, „Hocus-pocus”. Uşa se deschise 
larg şi vindecătoarea îi conduse dincolo de ea, ţinându-l 
strâns de braţ pe Gilderoy, până când îl aşeză pe un fotoliu 
de lângă pat. 

— Acesta este salonul pacienţilor noştri pe termen lung, îi 
informă ea încet pe Harry, Ron, Hermione şi Ginny. Pentru 
afecţiuni magice permanente, înţelegeţi. Desigur, cu poţiuni 
de ameliorare, farmece intensive şi cu puţin noroc, putem 
obţine nişte ameliorări. Gilderoy chiar pare să îşi recapete o 
parte din personalitate; şi am observat o îmbunătăţire 
evidentă în starea domnului Bode, pare să îşi recapete 
foarte bine funcţiile vorbitului, deşi încă nu se exprimă în 
nici o limbă pe care să o putem recunoaşte. Ei bine, trebuie 
să termin de împărţit cadourile de Crăciun, vă las să 
pălăvrăgiţi puţin. 


Harry se uită în jur. Salonul purta semne clare că era 
căminul permanent al pacienţilor. Aveau mult mai multe 
articole personale în jurul paturilor decât în salonul 
domnului Weasley; de exemplu, peretele de la capul patului 
lui Gilderoy era tapetat cu poze, toate cu el zâmbind larg şi 
făcându-le cu mâna noilor veniţi. Îşi dăduse autografe lui 
însuşi pe multe dintre ele, cu un scris întrerupt, ca de copil. 
Imediat ce fusese aşezat pe scaun de vindecătoare, 
Gilderoy trase spre el un vraf nou de poze, înşfăcă o pană şi 
începu să le semneze pe toate înflăcărat. 

— Puteţi să le puneţi în plicuri, îi zise el lui Ginny, 
aruncându-i pozele semnate în poală, una câte una, pe 
măsură ce le scria. Nu sunt uitat, ştiţi, nu, încă primesc o 
grămadă de scrisori de la fani... Gladys Gudgeon îmi scrie 
săptămînal... dar mi-aş dori să ştiu de ce... 

Se opri, părând oarecum derutat, apoi zâmbi iar şi se 
întoarse la semnat cu şi mai mult zel. 

— Presupun că doar pentru că sunt chipeş... 

Un vrăjitor pământiu, cu o înfăţişare sumbră, era întins în 
patul de vizavi şi se holba la tavan; bombănea ceva ca 
pentru sine şi părea desprins de tot ce se întâmpla în jurul 
lui. La două paturi de el se afla o femeie care avea tot capul 
acoperit de blană; Harry îşi aminti că şi Hermione păţise 
ceva asemănător în anul doi, deşi, din fericire, în cazul ei 
afecțiunea nu fusese permanentă. În celălalt capăt al 
salonului fuseseră trase nişte draperii înflorate în jurul 
celor două paturi, ca să le dea pacienţilor şi vizitatorilor lor 
puţină intimitate. 

— Uite, Agnes, îi zise vindecătoarea veselă femeii cu chipul 
acoperit de blană, dându-i o mică serie de cadouri de 
Crăciun. Vezi, nu eşti uitată, ai văzut? lar fiul tău ţi-a trimis 
o bufniţă, ca să-ţi spună că vine să te vadă diseară, este 
drăguţ, nu-i aşa? 

Agnes scoase câteva lătrături puternice. 

— Şi uite, Broderick, ai primit o floare în ghiveci şi un 
calendar minunat cu câte un Hipogrif sofisticat pentru 


fiecare lună; o să mai înveselească atmosfera, nu-i aşa? zise 
vindecătoarea, ducându-se repede la bărbatul care 
bombănea, punându-i pe noptieră o plantă destul de urâtă, 
cu tentacule lungi şi atârnătoare, şi agăţându-i calendarul 
de perete cu bagheta. Şi... a, doamnă Poponeaţă, plecaţi 
deja? 

Harry întoarse capul imediat. Draperiile din jurul celor 
două paturi din capătul salonului fuseseră trase şi doi 
vizitatori se întorceau printre paturi: o vrăjitoare bătrână, 
ciudată, îmbrăcată cu o rochie verde lungă, cu o blană de 
vulpe mâncată de molii şi o pălărie ascuţită, decorată cu 
ceea ce nu putea fi decât un vultur împăiat, iar în urma ei, 
arătând cu totul deprimat - Neville. 

Cu o iluminare subită, Harry îşi dădu seama cine trebuiau 
să fie oamenii de la paturile din capăt. Se uită disperat în 
jur după un mijloc de a le distrage atenţia celorlalţi, pentru 
ca Neville să poată părăsi salonul neobservat şi neinterogat, 
însă Ron ridicase şi el privirea când auzise numele 
Poponeaţă” şi, înainte ca Harry să-l fi putut opri, strigase: 

— Neville! 

Neville tresări şi se lăsă în jos, de parcă un glonţ tocmai l- 
ar fi ratat de puţin. 

— Noi suntem, Neville! zise Ron vesel, ridicându-se. Ai 
văzut?... Lockhart e aici! La cine ai venit? 

— Prieteni de-ai tăi, Neville, dragul meu? zise delicat 
bunica lui Neville, uitându-se la ei. 

Neville arăta de parcă ar fi preferat să fie oriunde 
altundeva, numai acolo nu. Chipul său rotofei avea o nuanţă 
de roşu-vineţiu, iar băiatul nu se uita în ochii nici unuia 
dintre ei. 

— A, da, zise bunica lui, uitându-se urât la Harry şi 
întinzând o mână uscăţivă ca o gheară ca să dea mâna cu 
el. Da, da, ştiu cine eşti, bineînţeles. Neville vorbeşte foarte 
frumos de tine. 

— Ăă... mulţumesc, zise Harry, dând mâna cu ea. 


Neville nu îl privea, ci se holba la propriile picioare, roşul 
din obraji fiind din ce în ce mai pronunţat. 

— Şi voi este evident că sunteţi nişte Weasley, continuă 
doamna Poponeaţă, întinzându-le mâna regal lui Ron şi apoi 
lui Ginny. Da, îi cunosc pe părinţii voştri - nu bine, desigur - 
dar sunt oameni de treabă, oameni de treabă... şi tu trebuie 
să fii Hermione Granger? 

Hermione păru destul de speriată din cauză că doamna 
Poponeaţă ştia cum o cheamă, însă cu toate astea dădu 
mâna cu ea. 

— Da, Neville mi-a povestit totul despre tine. L-ai ajutat să 
iasă din nişte situaţii destul de complicate, nu-i aşa? E un 
băiat bun, zise ea, aruncându-i lui Neville o privire rigidă de 
apreciere, peste nasul destul de osos, însă mi-e teamă că 
trebuie să spun că nu are talentul tatălui său. 

Întoarse capul către cele două paturi din capătul salonului, 
astfel încât vulturul împăiat de pe pălăria sa tremură 
alarmant. 

— Poftim? zise Ron uimit. (Harry şi-ar fi dorit să-l calce pe 
Ron pe picior, dar genul ăsta de lucru era mult mai dificil de 
făcut pe ascuns când purtai blugi şi nu robe.) Neville, acolo 
în capăt e tatăl tău? 

— Ce-i asta? zise doamna Poponeaţă tăios. Neville, nu le-ai 
spus prietenilor de părinţii tăi? 

Neville trase aer în piept, se uită la tavan şi clătină din 
cap. Harry nu putea să-şi amintească dacă mai compătimise 
pe cineva mai tare ca acum, însă nu îi venea deloc în minte 
cum să îl ajute pe Neville să iasă din situaţia asta. 

— Păi, nu e nici un motiv de ruşine! zise doamna 
Poponeaţă mânioasă. Ar trebui să fii mândru, Neville, 
mândru! Să ştii că nu şi-au sacrificat sănătatea fizică şi 
mintală pentru ca unicului lor fiu să îi fie ruşine cu ei! 

— Nu îmi este ruşine, spuse Neville foarte încet, uitându- 
se în continuare oriunde altundeva, dar nu la Harry şi la 
ceilalţi. 


Acum Ron se ridică în vârful picioarelor, ca să se uite la cei 
din cele două paturi. 

— Păi, ai un mod ciudat de a o arăta! zise doamna 
Poponeaţă. Fiul meu şi soţia sa, zise ea, întorcându-se cu 
superioritate spre Harry, Ron, Hermione şi Ginny, au fost 
torturați până au înnebunit de adepţii Ştiţi-Voi-Cui. 

Hermione şi Ginny îşi acoperiră gura cu mâinile. Îngrozit, 
Ron nu îşi mai întinse gâtul ca să îi zărească pe părinţii lui 
Neville. 

— Ştiţi, au fost Aurori, şi încă foarte respectaţi în 
comunitatea vrăjitorească, continuă doamna Poponeaţă. 
Foarte talentaţi, amândoi. Eu... da, Alice, draga mea, ce 
este? 

Mama lui Neville se apropiase încet pe la marginea 
salonului, în cămaşă de noapte. Nu mai avea chipul plinuţ şi 
fericit pe care îl văzuse Harry în vechea poză a lui Moody cu 
Ordinul Phoenix iniţial. Acum era trasă şi slabă la faţă, ochii 
păreau să fie mai mari decât era mod normal şi părul, care 
albise, semăna cu nişte smocuri arse. Nu părea să vrea să 
vorbească, sau poate că nu era în stare, însă făcu nişte 
gesturi timide către Neville, ţinând ceva în mâna întinsă. 

— lar? zise doamna Poponeaţă, puţin ofuscată. Bine, Alice 
dragă, bine... Neville, ia-o, orice o fi. 

Însă Neville întinsese deja mâna, iar mama sa îi puse în 
palmă un ambalaj gol de gumă de mestecat specială, din 
care se puteau face baloane gigantice. 

— Bravo, draga mea, zise bunica lui Neville cu o veselie 
prefăcută, bătând-o pe umăr pe mama lui Neville. 

Însă Neville zise încet: 

— Mersi, mamă. 

Mama sa se îndepărtă şovăielnic spre capătul celălalt, 
fredonând o melodie. Neville se uită în jur la ceilalţi, cu o 
expresie sfidătoare, de parcă i-ar fi provocat să râdă, însă 
lui Harry i se păru că în viaţa lui nu mai văzuse ceva atât de 
neamuzant. 


— Ei bine, ar cam trebui să plecăm, oftă doamna 
Poponeaţă, punându-şi nişte mănuşi lungi şi verzi. Mi-a 
părut bine că v-am cunoscut. Neville, aruncă ambalajul ăla 
la gunoi, cred că până acum ţi-a dat destule ca să poţi să-ţi 
tapetezi camera. 

Însă, când plecară, Harry fu sigur că îl văzu pe Neville 
strecurând în buzunar ambalajul de gumă. 

Uşa se închise în urma lor. 

— Nu am ştiut niciodată, zise Hermione înduioşată. 

— Nici eu, spuse Ron destul de răguşit. 

— Nici eu, şopti Ginny. Toţi se uitară la Harry. 

— Eu am ştiut, spuse el sumbru. Mi-a zis Dumbledore, dar 
am promis să nu spun nimănui... pentru asta a fost trimisă 
Bellatrix Lestrange în Azkaban, pentru că a folosit 
Blestemul Cruciatus asupra părinţilor lui Neville până când 
şi-au pierdut minţile. 

— Bellatrix Lestrange a făcut-o? şopti Hermione îngrozită. 
Femeia a cărei poză o are Kreacher în bârlogul lui? 

Urmă o tăcere îndelungată, întreruptă de vocea supărată 
a lui Lockhart. 

— Fiţi atenţi, să ştiţi că nu am învăţat degeaba să scriu 
unit! 

CAPITOLUL XXIV. 

OCCLUMANŢIE. 

Se dovedi că Kreacher se ascunsese în pod. Sirius spusese 
că îl găsise acolo, plin de praf, căutând negreşit alte 
rămăşiţe rămase de la familia Black pe care să le poată 
ascunde în dulapul lui. Deşi Sirius părea mulţumit de 
această variantă, pe Harry ea îl nelinişti. Când se întoarse, 
Kreacher părea să fie mai bine dispus, bombănelile amare 
se diminuaseră cât de cât, iar el asculta ordinele ceva mai 
docil decât de obicei, deşi Harry îl surprinse pe Spiriduşul 
de casă privindu-l cu sete de vreo câteva ori. Însă de fiecare 
dată se uitase în altă parte când văzuse că Harry îl 
observase. 


Harry nu îi vorbi lui Sirius de această suspiciune vagă, 
fiindcă veselia acestuia se evapora rapid, acum că trecuse 
Crăciunul. Cu cât se apropia data întoarcerii lor la 
Hogwarts, era din ce în ce mai predispus la ceea ce doamna 
Weasley numea „accese ale ursuzilor”, când devenea 
taciturn şi morocănos, retrăgându-se adeseori în camera lui 
Buckbeak cu orele. Tristeţea sa părea să cuprindă toată 
casa, ieşind pe sub uşi ca un fel de gaz otrăvitor, astfel încât 
toţi erau afectaţi de ea. 

Harry nu vroia să-l părăsească iar pe Sirius, lăsându-l 
singur cu Kreacher; de fapt, pentru prima dată în viaţă, nu 
era nerăbdător să se întoarcă la Hogwarts. Faptul că 
revenea la şcoală însemna că avea să fie iar supus tiraniei 
lui Dolores Umbridge, care, fără îndoială, reuşise să mai 
dea cu forţa încă vreo douăsprezece decrete cât fuseseră ei 
plecaţi; nu mai avea să aştepte entuziasmat vâjthaţul, acum 
că îi fusese interzis; era aproape sigur că povara temelor va 
fi şi mai grea, având în vedere că examenele se apropiau; 
iar Dumbledore rămânea la fel de distant ca întotdeauna. 
De fapt, dacă nu ar fi fost A. D.-ul, Harry se gândi că l-ar fi 
rugat pe Sirius să-l lase să plece de la Hogwarts şi să 
rămână în Casa Cumplită. 

Apoi, chiar în ultima zi de vacanţă, se întâmplă ceva care îl 
făcu pe Harry să privească îngrozit întoarcerea la şcoală. 

— Harry, dragul meu, zise doamna Weasley, băgându-şi 
capul pe uşa de la camera lui şi a lui Ron, unde cei doi jucau 
şahul vrâăjitorilor, urmăriţi de Hermione, Ginny şi 
Şmecherilă, poţi să vii până în bucătărie? Domnul profesor 
Plesneală vrea să îţi vorbească. 

Harry nu realiză imediat ce spusese femeia; unul dintre 
turnurile sale era implicat într-o luptă violentă cu un pion 
de-al lui Ron şi îl încuraja entuziasmat. 

— Striveşte-l, striveşte-l, e doar un pion, boule. Mă scuzaţi, 
doamnă Weasley, ce aţi spus? 

— Profesorul Plesneală, dragul meu. În bucătărie. Ar vrea 
să vorbiţi. 


Harry rămase cu gura căscată de groază. Se uită în jur la 
Ron, Hermione şi Ginny, iar toţi îl priviră la rândul lor cu 
gura căscată. Şmecherilă, pe care Hermione îl ţinuse cu 
dificultate în ultimul sfert de oră, sări fericit pe tablă şi 
toate piesele fugiră să se adăpostească de el, chiţăind cât 
puteau de tare. 

— Plesneală? zise Harry în gol. 

— Domnul profesor Plesneală, dragul meu, spuse ea cu 
reproş. Acum, hai, repede, mi-a zis că nu poate să stea mult. 

— Ce vrea de la tine? zise Ron enervat după ce doamna 
Weasley ieşi din cameră. Nu ai făcut nimic rău, nu? 

— Nu! spuse Harry indignat, storcându-şi creierul şi 
gândindu-se ce ar fi putut să-l determine pe Plesneală să 
vină după el tocmai la Casa Cumplită. Oare luase un „I” la 
ultima temă? 

După două-trei minute, deschise uşa de la bucătărie şi îl 
descoperi pe Sirius şi pe Plesneală aşezaţi amândoi la masa 
lungă, uitându-se urât în direcţii opuse. Liniştea dintre ei 
mustea de o antipatie reciprocă. Pe masă, în faţa lui Sirius 
se găsea o scrisoare deschisă. 

— Ăă, zise Harry, pentru a-şi anunţa prezenţa. 

Plesneală îşi întoarse privirea spre el, cu chipul încadrat 
de două perdele de păr negru şi slinos. 

— Ia loc, Potter. 

— Vezi tu, Plesneală, zise Sirius tare, aplecându-se pe 
spate cu scaunul şi vorbind spre tavan, cred că aş prefera 
să nu dai ordine aici. Ştii, este casa mea. 

Chipul palid al lui Plesneală fu cuprins de o roşeaţă 
neplăcută. Harry se aşeză lângă Sirius, vizavi de Plesneală. 

— Potter, ar fi trebuit să vorbesc singur cu tine, spuse 
Plesneală, cu binecunoscutul surâs apărându-i pe buze, însă 
Black... 

— Sunt naşul lui, spuse Sirius, mai tare ca niciodată. 

— Sunt aici din ordinul lui Dumbledore, spuse Plesneală, 
cu un glas arţăgos, vorbind din ce în ce mai încet şi mai 


irascibil, dar, te rog, rămâi, Black, ştiu că îţi place să te 
simţi... implicat. 

— Ce vrei să spui cu asta? zise Sirius, lăsându-se în faţă cu 
scaunul pe toate cele patru picioare cu o pocnitură 
răsunătoare. 

— Doar că sunt convins că trebuie să te simţi... Ăă... 
frustrat de faptul că nu poţi să faci nimic folositor pentru 
Ordin, răspunse cu tâlc Plesneală. 

Fu rândul lui Sirius să roşească. Buza lui Plesneală se 
arcui triumfător, în timp ce el se întoarse spre Harry. 

— Potter, domnul director m-a trimis să îţi spun că ar dori 
să studiezi Occlumanţia în acest semestru. 

— Ce să studiez? spuse Harry buimac. 

Zâmbetul batjocoritor al lui Plesneală deveni şi mai 
pronunţat. 

— Occlumanţia, Potter. Apărarea magică a minţii împotriva 
pătrunderii din exterior. O ramură enigmatică a magiei, 
însă una deosebit de folositoare. 

Inima lui Harry începu să bată cât se poate de repede. 
Apărarea împotriva pătrunderii din exterior? Dar nu era 
posedat, toţi fuseseră de acord cu asta... 

— De ce trebuie să studiez Occlu... sau ce o fi? izbucni el. 

— Pentru că domnul director crede că este o idee bună, 
zise Plesneală calm. Vei primi lecţii private o dată pe 
săptămână, însă nu vei spune nimănui ce faci şi mai ales nu 
lui Dolores Umbridge. Ai înţeles? 

— Da, spuse Harry. Cine îmi va fi profesor? 

Plesneală ridică o sprânceană. 

— Eu, zise el. 

Harry avu o senzaţie groaznică, de parcă i s-ar fi topit 
măruntaiele. Alte ore cu Plesneală - dar ce făcuse pentru a 
merita aşa ceva? Se uită repede spre Sirius după ajutor. 

— De ce nu poate să fie Dumbledore profesorul lui Harry? 
întrebă Sirius agresiv. De ce tu? 

— Probabil pentru că este privilegiul pe care îl au 
directorii de a delega sarcini mai puţin plăcute, spuse 


Plesneală mieros. Te asigur că nu m-am rugat să primesc 
acest rol. Potter, te aştept luni seara la ora şase fix. În biroul 
meu. Dacă te întreabă cineva, vii la ore suplimentare de 
Poţiuni Vindecătoare. Toţi cei care te-au văzut la orele mele 
nu vor putea nega că nu ai nevoie, continuă el ridicându-se. 

Se întoarse şi dădu să plece, cu pelerina neagră, de drum, 
umflându-se în urma sa. 

— Stai puţin, zise Sirius, îndreptându-se în scaun. 

Plesneală se întoarse cu faţa spre ei, zâmbind batjocoritor. 

— Mă cam grăbesc, Black. Spre deosebire de tine, eu nu 
am timp nelimitat la dispoziţie. 

— Atunci, o să trec direct la subiect, zise Sirius, ridicându- 
se. Era ceva mai înalt decât Plesneală, care, observă Harry, 
strânse pumnul în buzunarul pelerinei pe ceea ce Harry era 
sigur că era mânerul baghetei. 

— Dacă aud că te foloseşti de lecţiile astea de Occlumanţie 
ca să-i faci zile fripte lui Harry, mie o să-mi dai socoteală. 

— Ce înduioşător, zise Plesneală sarcastic. Dar sunt sigur 
că ai observat că Potter este la fel ca tatăl său, nu? 

— Da, am observat, spuse Sirius mândru. 

— Păi, atunci trebuie să ştii că este atât de arogant, încât 
criticile pur şi simplu nu pot să-l atingă, spuse Plesneală cu 
viclenie. 

Sirius dădu brusc scaunul la o parte şi înconjură masa 
spre Plesneală, scoţându-şi bagheta. Plesneală făcu la 
rândul său la fel. Se pregăteau să se înfrunte. Sirius părea 
negru de supărare, iar Plesneală avea un aer calculat, 
uitându-se când la vârful baghetei lui Sirius, când la faţa lui. 

— Sirius! zise Harry tare, însă Sirius nu-l auzi. 

— Te-am avertizat, Smiorcăitus, zise Sirius, cu chipul la 
vreo treizeci de centimetri de cel al lui Plesneală, nu mă 
interesează că Dumbledore crede că te-ai schimbat, eu ştiu 
adevărul... 

— A, dar de ce nu i-o spui? şopti Plesneală. Sau ţi-e teamă 
că s-ar putea să nu ia în serios sfatul unui om care se 
ascunde de şase luni în casa mamei sale? 


— Spune-mi, ce mai face Lucius Reacredință? Presupun că 
e încântat că acum câinele său credincios lucrează la 
Hogwarts, nu-i aşa? 

— Apropo de câini, zise Plesneală cu blândeţe, ştii că 
Lucius Reacredință te-a recunoscut, ultima dată când ai 
riscat o plimbare de plăcere pe afară? Inteligentă mişcare, 
Black, Faptul că ai fost văzut în siguranţă pe un peron dintr- 
o gară... ţi-a dat o scuză excelentă ca să nu fii nevoit să mai 
ieşi pe viitor din bârlogul în care te ascunzi, nu-i aşa? 

Sirius ridică bagheta. 

— NU! strigă Harry, sărind peste masă şi încercând să se 
pună între ei. Sirius, nu! 

— Mă faci laş? răcni Sirius, încercând să-l dea deoparte pe 
Harry, fără ca acesta să se mişte. 

— Păi, da, presupun că da, spuse Plesneală. 

— Harry... dă-te - la - o - parte! se răsti Sirius, dându-l 
mai încolo cu mâna liberă. 

Uşa de la bucătărie se deschise şi în pragul ei se iviră toţi 
membrii familiei Weasley, plus Hermione, părând toţi foarte 
fericiţi, cu domnul Weasley, care mergea mândru în mijlocul 
lor, îmbrăcat cu o pijama în dungi peste care avea un 
fulgarin. 

— Vindecat! le anunţă el vesel tuturor celor din bucătărie. 
Complet vindecat! 

EI şi toţi ceilalţi Weasley înlemniră în prag, privind scena 
din faţa lor, care se întrerupse în plină desfăşurare, iar 
Sirius şi Plesneală se uitară spre uşă, cu baghetele 
îndreptate către faţa celuilalt şi cu Harry încremenit între 
ei, ţinând o mână întinsă către fiecare, şi încercând să-i 
despartă. 

— Pe barba lui Merlin, zise domnul Weasley, cu zâmbetul 
pierindu-i de pe chip, ce se întâmplă aici? 

Şi Sirius, şi Plesneală îşi coborâră baghetele. Harry se uită 
când la unul, când la altul. Amândoi aveau o expresie de 
dispreţ absolut pe chip, şi totuşi, păreau să fi fost treziţi la 
realitate de apariţia neaşteptată a atâtor martori. Plesneală 


îşi puse bagheta în buzunar, traversă grăbit bucătăria şi 
trecu pe lângă familia Weasley fără să zică un cuvânt. Se 
uită înapoi din uşă. 

— Ora şase, luni seara, Potter. 

Şi plecă. Sirius se uită urât după el, cu bagheta pe lângă 
COrp. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă iar domnul Weasley. 

— Nimic, Arthur, spuse Sirius, care respira greu, de parcă 
tocmai ar fi alergat câţiva kilometri. Doar o discuţie amicală 
între doi vechi prieteni din şcoală. 

Zâmbi, părând să facă un efort extraordinar. 

— Ia zi... te-ai vindecat? Ce veste bună, cum nu se poate 
mai bună. 

— Da, nu-i aşa? zise doamna Weasley, conducându-şi soţul 
către un scaun. I-a ieşit până la urmă vraja vindecătorului 
Smethwick, a găsit un antidot pentru ce-o fi avut şarpele ăla 
în colţi şi Arthur a învăţat că nu e bine să se joace cu 
medicina încuiaţilor, nu-i aşa? adăugă ea, destul de 
ameninţător. 

— Da, Molly, da, draga mea, spuse domnul Weasley supus. 

Cina din seara aceea ar fi trebuit să fie veselă, având în 
vedere că domnul Weasley era din nou alături de ei. Harry 
îşi dădu seama că Sirius se străduia să fie aşa, şi totuşi, 
când naşul lui nu se chinuia să râdă tare la glumele lui Fred 
şi George, sau nu le oferea celorlalţi ceva de mâncare, 
chipul îi revenea la o expresie posomorâtă, meditativă. Între 
el şi Harry se aflau Mundungus şi Ochi-Nebun, care 
veniseră să-l felicite pe domnul Weasley. Harry vroia să 
discute cu Sirius, să-i spună că nu ar trebui să ţină cont de 
nimic din ce spusese Plesneală, că Plesneală îl stârnea 
deliberat şi că toţi ceilalţi nu îl considerau un laş pentru că 
făcea cum îi spuse Dumbledore şi rămânea în Casa 
Cumplită. Dar nu avu ocazia să o facă şi, urmărind privirea 
sumbră de pe chipul lui Sirius, Harry se întrebă din când în 
când dacă ar fi îndrăznit să îi spună, în cazul în care ar fi 
avut prilejul. În schimb, le spuse în şoaptă lui Ron şi 


Hermione că trebuia să ia lecţii de Occlumanţie de la 
Plesneală. 

— Dumbledore vrea să nu mai ai visele alea cu Cap-de- 
Mort, zise Hermione imediat. Păi, nu o să-ţi pară rău dacă 
nu 0 să le mai ai, nu? 

— Alte ore cu Plesneală? zise Ron îngrozit. Aş prefera să 
am coşmaruri! 

Trebuiau să se întoarcă la Hogwarts cu Autobuzul Salvator 
în ziua următoare, însoţiţi din nou de Ionks şi Lupin. Aceştia 
îşi luau micul dejun în bucătărie când coborâră Harry, Ron 
şi Hermione în dimineaţa aceea. Când Harry deschise uşa, 
adulţii păreau să fi fost în miezul unei conversații şoptite; 
toţi se uitară spre ei speriaţi şi tăcură. 

După un mic-dejun luat în grabă, îşi puseră toţi hainele şi 
fularele împotriva dimineţii cenugşii şi reci de ianuarie. 
Harry avu o strângere neplăcută în piept; nu voia să-şi ia la 
revedere de la Sirius. Avea un presentiment neplăcut faţă 
de această despărţire; nu ştia când mai aveau să se vadă şi 
simţea că era obligaţia sa să îi spună ceva lui Sirius, ca să-l 
împiedice să facă vreo prostie. Harry era îngrijorat că 
acuzaţia lui Plesneală de laşitate îl rănise atât de tare pe 
Sirius, încât acesta ar fi putut pune la cale o ieşire 
nesăbuită din Casă Cumplită chiar acum. Însă înainte să îi 
dea prin cap ce să spună, Sirius îi făcu semn să vină la el. 

— Vreau să iei asta, zise el încet, dându-i repede lui Harry 
un pachet ambalat destul de neglijent, cam de mărimea 
unei cărţi cartonate. 

— Ce este? întrebă Harry. 

— Un mod în care să mă anunţi dacă Plesneală îţi face 
probleme. Nu, nu-l deschide aici! zise Sirius, cu o privire 
neliniştită spre doamna Weasley, care încerca să-i convingă 
pe gemeni să poarte mănuşi tricotate. Nu cred că Molly ar 
fi de acord - dar vreau să-l o foloseşti dacă ai nevoie de 
mine, da? 

— Bine, zise Harry, băgând pachetul în buzunarul interior 
al hainei, dar ştiind că, indiferent ce era, nu avea să-l 


folosească. 

Nu vroia câtuşi de puţin să-l scoată el pe Sirius din acest 
loc sigur, indiferent cât de urât avea să se poarte Plesneală 
cu el la orele viitoare de Occlumanţie. 

— Atunci, hai, zise Sirius, bătându-l pe umăr pe Harry şi 
zâmbind sumbru. 

Înainte ca Harry să mai poată spune ceva, urcară 
amândoi, oprindu-se în faţa uşii de la intrare, plină de 
lanţuri şi zăvoare, înconjurați de familia Weasley. 

— La revedere, Harry, ai grijă de tine, zise doamna 
Weasley, îmbrăţişându-i. 

— Pe curând, Harry, şi te rog fii cu ochii în patru după 
şerpi pentru mine! zise domnul Weasley binevoitor, dând 
mâna cu el. 

— Da... sigur, zise Harry distrat. 

Era ultima şansă de a-i spune lui Sirius să aibă grijă; se 
întoarse, se uită în ochii naşului său şi deschise gura să 
vorbească, însă, înainte să o poată face, Sirius îl îmbrăţişă 
scurt cu o mână şi zise aspru: 

— Ai grijă de tine, Harry. 

În clipa următoare, Harry se trezi împins către aerul 
glacial de iarnă, cu Tonks (care astăzi era bine deghizată 
sub forma unei femei înalte, îmbrăcate în tweed, cu părul 
gri închis) îndemnându-l să coboare. 

Uşa casei de la numărul doisprezece se trânti în urma lor. 
Coborâră treptele din faţă după Lupin. Când ajunse pe 
trotuar, Harry se uită în jur. Casa de la numărul doisprezece 
se micşora repede, în timp ce celelalte două care o încadrau 
se întinseră în lăţime, făcând-o să se micşoreze. O fracțiune 
de secundă mai târziu, casa dispăru cu totul. 

— Hai, cu cât ajungem mai repede în autobuz, cu atât mai 
bine, zise Tonks, iar lui Harry i se păru că văzu neliniştea în 
privirea pe care ea o aruncă în jurul pieţei. 

Lupin întinse mâna dreaptă. 

BANG. 


Un autobuz mov cu trei etaje apăruse din senin în faţa lor, 
ratând de puţin cel mai apropiat felinar, care sări în spate 
ca să nu fie lovit. 

Un tânăr slab, cu coşuri, cu urechi mari, într-o uniformă 
mov sări pe trotuar şi zise: 

— Bun venit în... 

— Da, da, ştim, mulţumim, zise Tonks repede. Hai, urcați, 
urcați... 

Şi îl împinse pe Harry sus pe scară, pe lângă şoferul care 
se holbă la Harry când acesta trecu prin dreptul său. 

— Hei - e 'Arry...! 

— Dacă îi strigi numele, te blestem până nu mai rămâne 
nimic din tine, murmură Tonks ameninţător, împingându-le 
acum pe Ginny şi pe Hermione. 

— Întotdeauna am vrut să merg cu chestia asta, zise Ron 
fericit, alăturându-i-se lui Harry şi uitându-se în jur. 

Ultima dată când Harry călătorise cu Autobuzul Salvator 
fusese seară, iar cele trei etaje fuseseră pline de paturi de 
aramă. Acum, dimineaţa devreme, era năpădit de o 
varietate de scaune desperecheate, grupate la întâmplare 
în jurul ferestrelor. Unele păreau să fi căzut când autobuzul 
se oprise brusc în faţa Casei Cumplite; nişte vrăjitoare şi 
vrăjitori încă se ridicau bombănind şi cuiva îi alunecase 
plasa până în capătul celălalt al autobuzului: pe toată 
podeaua era împrăştiat un amestec neplăcut de mormoloci, 
gândaci şi creme de budincă. 

— Se pare că trebuie să ne despărţim, zise Tonks vioi, 
uitându-se după nişte scaune libere. Fred, George şi Ginny, 
aşezaţi-vă pe locurile acelea din spate... Remus poate să 
stea cu voi. 

Ea, Harry, Ron şi Hermione urcară până la ultimul nivel, 
unde existau două scaune libere chiar în faţa autobuzului şi 
încă două în spate. Stan Shunpike, şoferul, îi urmă 
entuziasmat pe Harry şi pe Ron până în spate. Capetele se 
întoarseră în timp ce trecea Harry şi, când acesta se aşeză, 
văzu cum toate chipurile reveniră la poziţia iniţială. 


În timp ce Harry şi Ron îi dădeau amândoi câte 
unsprezece sicli lui Stan, autobuzul porni, clătinându-se 
într-un mod neplăcut. Înconjură huruind Piaţa Cumplită, 
mergând când pe trotuar, când pe stradă, apoi, cu un alt 
BANG răsunător, fură toţi daţi pe spate; scaunul lui Ron 
căzu cu totul şi Pigwidgeon, pe care îl ţinuse în poală, ţâşni 
din colivie şi zbură ciripind înnebunit până în capătul 
celălalt al autobuzului, unde se aşeză în schimb pe umărul 
lui Hermione. Harry, care evitase de puţin să cadă, ţinându- 
se de un suport de lumânare, se uită pe fereastră: acum 
goneau pe ceea ce părea să fie o autostradă. 

— Chiar pe lângă Birmingham, zise Stan fericit, 
răspunzând întrebării lui nerostite, în timp ce Ron se aduna 
de pe podea. Îţi merge bine, 'Arry? Ţi-am văzut numele prin 
ziare de o grămadă de ori în vara asta, da' n-a fost niciodată 
ceva de bine. I-am zis lui Ern, nu părea să fie smintit când |- 
am cunoscut noi, ca să vezi, nu-i aşa? 

Le dădu biletele şi continuă să se uite captivat la Harry. Se 
părea că lui Stan nu îi păsa cât de smintit era cineva, atâta 
timp cât era destul de cunoscut ca să apară în ziare. 
Autobuzul Salvator se balansă alarmant, depăşind un şir de 
maşini pe interior. Uitându-se către partea din faţă a 
autobuzului, Harry o văzu pe Hermione acoperindu-şi ochii 
cu mâinile, cu Pigwidgeon balansându-se fericit pe umărul 
ei. 

BANG. 

Scaunele se dădură iar în spate când Autobuzul Salvator 
sări de pe autostrada de lângă Birmingham şi ajunse pe un 
drum liniştit de ţară, plin de viraje strâmte. Gardurile vii de 
pe ambele părţi ale drumului se dădeau la o parte cu 
salturi, în timp ce ei o luau pe margine. De aici ajunseră pe 
strada principală dintr-un oraş aglomerat, apoi pe un 
viaduct înconjurat de dealuri înalte, iar pe urmă pe un 
drum bătut de vânt între două platouri înalte, de fiecare 
dată cu un BANG puternic. 


— M-am răzgândit, murmură Ron, ridicându-se de pe 
podea pentru a şasea oară, nu mai vreau să merg niciodată 
cu chestia asta. 

— Fiţi atenţi, la următoarea e 'Ogwarts, zise Stan vesel, 
clătinându-se spre ei. Femeia aia autoritară din faţă care s- 
a urcat cu voi ne-a zis să vă lăsăm să coborâţi printre primii. 
Dar mai întâi o s-o lăsăm pe doamna Marsh să coboare - se 
auzi cineva care vărsa la etajul de dedesubt, iar apoi un 
zgomot îngrozitor, ca de împroşcare - nu se simte tocmai 
bine. 

Câteva clipe mai târziu, Autobuzul Salvator se opri 
scârţâind în faţa unui mic bar care se dădu la o parte ca să 
evite coliziunea. Îl auziră pe Stan îndemnând-o să coboare 
pe săraca doamnă Marsh, precum şi şuşotelile uşurate ale 
pasagerilor alături de care fusese la etajul doi. Autobuzul 
porni mai departe, prinzând viteză, până când... 

BANG. 

Treceau prin Hogsmeade, unde era plin de zăpadă. Harry 
zări „Capul de mistreţ” pe strada sa lăturalnică, firma de 
lemn cu capul tăiat de mistreţ scârţâind din cauza vântului 
de iarnă. Parbrizul mare fu lovit de bucățele de zăpadă. În 
cele din urmă se opriră în faţa porţilor şcolii Hogwarts. 

Lupin şi Tonks îi ajutară să coboare cu bagajele, apoi se 
dădură şi ei jos, ca să îşi ia la revedere. Harry aruncă o 
privire în sus spre cele trei etaje ale Autobuzului Salvator şi 
văzu că toţi pasagerii se uitau în jos la ei, cu nasurile lipite 
de geamuri. 

— O să fiţi în siguranţă când o să intraţi pe domeniu, zise 
Tonks, aruncând o căutătură cercetătoare spre drumul 
pustiu. Să aveţi un semestru plăcut, bine? 

— Aveţi grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toţi şi 
ajungând într-un târziu şi la Harry. Şi fii atent, Harry, cobori 
el vocea, în timp ce ceilalţi schimbau ultimele cuvinte de 
adio cu Tonks, ştiu că nu-ţi place Plesneală, dar este un 
specialist excelent în Occlumanţie şi noi toţi - inclusiv Sirius 
- vrem să înveţi să te aperi, aşa că să te străduieşti, da? 


— Da, sigur, zise Harry cu greutate, uitându-se la chipul 
ridat prematur al lui Lupin. Păi, pe curând. 

Toţi şase merseră cu greu pe drumul alunecos către castel, 
trăgându-şi cuferele după ei. Hermione vorbea deja despre 
cum voia să mai tricoteze nişte pălării pentru spiriduşi 
înainte să se culce. Harry se uită înapoi când ajunseră la 
uşa dublă de stejar de la intrare; Autobuzul Salvator 
dispăruse deja şi aproape că îşi dorea să fi fost încă în el, 
având în vedere ce îl aştepta în seara aceea. 

Harry îşi petrecu cea mai mare parte a acelei zile îngrozit 
la gândul celor ce se vor întâmpla seara. Cele două ore de 
Poţiuni din dimineaţa aceea nu îl ajutară deloc să îşi 
calmeze temerile, Plesneală fiind la fel de antipatic ca 
întotdeauna. Starea sufletească îi fu afectată şi mai tare de 
membrii A. D. care veneau mereu la el pe holuri în pauze, 
întrebând plini de speranţă dacă se întâlneau în seara 
aceea. 

— Vă anunţ eu în modul obişnuit când o să fie următoarea 
întrunire, zicea Harry de fiecare dată, dar nu pot astă- 
seară, trebuie să mă duc la... âă... Poţiuni Vindecătoare. 

— Te duci la Poţiuni Vindecătoare? întrebă Zacharias 
Smith cu un aer de superioritate, încolţindu-l pe Harry în 
holul de intrare după prânz. Dumnezeule mare, trebuie să 
fii la pământ. Plesneală nu face de obicei ore suplimentare, 
nu-i aşa? 

În timp ce Smith se îndepărta cu paşi mari, într-un mod 
enervant de vesel, Ron se uită urât după el. 

— Vrei să arunc o vrajă? Încă pot să-l nimeresc de aici, 
zise el, ridicând bagheta şi ţintind între omoplaţii lui Smith. 

— Las-o baltă, zise Harry deprimat. Asta o să creadă toată 
lumea, nu-i aşa? Că sunt tâm... 

— Bună, Harry zise o voce din spatele lui. 

Se întoarse şi o văzu pe Cho stând acolo. 

— A, zise Harry în timp ce stomacul lui făcu un salt 
neplăcut. Bună! 


— Harry, noi mergem la bibliotecă, zise Hermione 
hotărâtă, în timp ce îl apuca pe Ron de cot şi îl trăgea către 
scara de marmură. 

— Ai avut un Crăciun frumos? întrebă Cho. 

— Da, nu a fost rău, zise Harry. 

— Al meu a fost destul de liniştit, spuse Cho, care, cine ştie 
de ce, părea destul de stânjenită. Ăă... se mai face o 
excursie în Hogsmeade luna viitoare, ai văzut anunţul? 

— Poftim? A, nu, nu m-am uitat la avizier de când m-am 
întors. 

— Da, este de Ziua Îndrăgostiţilor... 

— Bine, spuse Harry, întrebându-se de ce îi spunea asta. 
Păi, presupun că vrei să...? 

— Doar dacă vrei şi tu, zise ea nerâbdâtoare. 

Harry făcu ochii mari. Voise să spună, „Presupun că vrei să 
ştii când are loc următoarea întâlnire A. D.?” însă răspunsul 
ei nu părea să se potrivească. 

— Eu... âă... zise el. 

— A, e în ordine, dacă nu vrei, zise ea, oarecum jignită. 
Nu-ţi face griji. Ne... ne mai vedem. 

Se îndepărtă. Harry rămase uitându-se după ea, cu 
creierul funcţionându-i la viteză maximă. Apoi o piesă se 
puse în mişcare. 

— Cho! Hei... CHO! 

Fugi după ea, ajungând-o din urmă la jumătatea scării de 
marmură. 

— Ăă... vrei să mergi cu mine în Hogsmeade de Ziua 
Îndrăgostiţilor? 

— Ooo, da! zise ea, făcându-se roşie ca focul şi zâmbindu-i 
larg. 

— În ordine... păi... atunci aşa rămâne, zise Harry, care 
simţi că până la urmă ziua nu avea să fie total pierdută, şi 
ţopăi realmente până la bibliotecă, după Ron şi Hermione, 
înaintea orelor de după-amiază. 

Însă până la ora şase în seara aceea, nici măcar bucuria de 
a o fi invitat cu succes pe Cho în oraş nu putu să liniştească 


sentimentul de rău augur care era mai intens cu fiecare pas 
pe care îl făcea Harry spre biroul lui Plesneală. 

Se opri în faţa uşii când ajunse acolo, dorindu-şi să fi fost 
aproape oriunde altundeva. Apoi, trăgând aer în piept, 
ciocăni şi intră. 

Camera întunecoasă era înţesată cu rafturi pe care se 
aflau sute de borcane cu bucățele cleioase de animale şi 
plante care pluteau în poţiuni multicolore. Într-un colţ era 
un dulap plin de ingrediente din care Plesneală îl acuzase 
cândva pe Harry - nu fără motiv - că furase ceva. Însă lui 
Harry îi fu atrasă atenţia de biroul unde, într-o baie de 
lumină, se găsea un lighean de piatră nu tocmai adânc, 
inscripţionat cu rune şi simboluri. Harry îl recunoscu 
imediat - era Pensivul lui Dumbledore. Întrebându-se ce 
căuta acolo, tresări când din umbră se auzi vocea rece a lui 
Plesneală. 

— Închide uşa după tine, Potter! 

Harry îl ascultă, cu sentimentul îngrozitor că devenise 
prizonier. Când se întoarse, Plesneală apăru în lumină şi îi 
indică în tăcere scaunul din faţa biroului. Harry se aşeză şi 
la fel făcu şi Plesneală, cu ochii negri şi reci fixaţi asupra lui 
Harry, şi cu o antipatie evidentă în fiecare trăsătură a feţei. 

— Ei bine, Potter, ştii de ce eşti aici, zise el. Domnul 
director m-a rugat să îţi predau Occlumanţia. Tot ce pot să 
sper este că te vei dovedi mai priceput decât la Poţiuni. 

— Da, zise Harry scurt. 

— Chiar dacă ăsta nu este un curs obişnuit, Potter, zise 
Plesneală, cu ochii îngustându-i-se ameninţător, eu sunt tot 
profesorul tău şi drept urmare poţi să îmi spui şi acum 
„domnule” sau „domnule profesor”. 

— Da... domnule, zise Harry. 

— Acum, Occlumanţia. Aşa cum ţi-am zis în bucătăria 
naşului tău, această ramură a magiei blochează mintea 
împotriva pătrunderii şi a influenţei magice. 

— Şi de ce crede domnul profesor Dumbledore că am 
nevoie de ea, domnule? zise Harry, uitându-se direct în ochii 


lui Plesneală şi întrebându-se dacă profesorul îi va 
răspunde. Plesneală îi întoarse privirea pentru o clipă şi 
apoi spuse dispreţuitor: 

— Potter, sunt convins că până şi tu trebuie să-ţi fi dat 
seama până acum. Lordul Întunecat este foarte priceput la 
Legilimanţie... 

— Ce este asta? Domnule? 

— Este abilitatea de a scoate sentimente şi amintiri din 
mintea altcuiva... 

— Poate să citească gândurile? zise Harry repede, 
adeverindu-i-se cele mai mari temeri. 

— Potter, nu eşti deloc subtil, zise Plesneală, cu o sclipire a 
ochilor întunecaţi. Nu înţelegi delimitările fine. Este unul 
dintre defectele care te fac un creator de poţiuni 
lamentabil. 

Plesneală se opri pentru o clipă, părând să savureze 
plăcerea de a-l fi insultat pe Harry, înainte să continue. 

— Doar Încuiaţii vorbesc de „citirea gândurilor”. Mintea 
nu este o carte care poate fi deschisă după voie şi 
examinată oricând. Gândurile nu sunt gravate în interiorul 
craniilor, pentru a putea fi înţelese de orice invadator. 
Mintea este ceva complex şi pluristratificat, Potter - sau cel 
puţin aşa sunt majoritatea minţilor, zise el zâmbind 
batjocoritor. Însă este adevărat că aceia care stăpânesc 
Legilimanţia pot, în anumite condiţii, să cerceteze minţile 
victimelor şi să interpreteze corect ceea ce descoperă. 
Lordul Întunecat, de exemplu, ştie aproape întotdeauna 
când este minţit. Doar cei pricepuţi la Occlumanţie pot să îşi 
închidă acele sentimente şi amintiri care contrazic minciuna 
şi pot în felul ăsta să rostească lucruri false în prezenţa sa 
fără să fie descoperiţi. 

Indiferent ce spunea Plesneală, lui Harry Legilimanţia i se 
părea că era cititul gândurilor şi nu îi plăcea deloc cum 
suna. 

— Aşa că ar putea să ştie ce gândim chiar acum? 
Domnule? 


— Lordul Întunecat se află la o distanţă considerabilă, iar 
pereţii şi domeniul Hogwarts sunt păzite de multe vrăji şi 
farmece antice, care asigură siguranţa fizică şi mintală a 
celor care locuiesc aici, zise Plesneală. Timpul şi spaţiul 
contează în magie, Potter. Contactul vizual este de obicei 
esenţial în Legilimanţie. 

— Păi atunci, de ce trebuie să învăţ Occlumanţie? 

Plesneală îl privi pe Harry, trecându-şi în acest timp un 
deget lung şi subţire peste buze. 

— Se pare că regulile obişnuite nu se aplică şi în cazul tău, 
Potter. Blestemul care n-a reuşit să te omoare pare să fi 
creat un fel de legătură între tine şi Lordul Întunecat. 
Dovezile sugerează că uneori, când mintea este cel mai 
relaxată şi mai vulnerabilă - când dormi, de exemplu - 
împărtăşeşti gândurile şi trăirile Lordului Întunecat. 
Domnul director crede că nu este de dorit ca lucrurile să 
continue astfel. Doreşte să te învăţ cum să îţi blochezi 
mintea împotriva Lordului Întunecat. 

Lui Harry reîncepu să-i bată inima cu putere. Explicaţia nu 
avea nici un dram de logică. 

— Dar de ce vrea domnul profesor Dumbledore să o 
împiedice? întrebă el brusc. Nu prea îmi place, dar a fost 
folositor, nu-i aşa? Adică... am văzut cum şarpele ăla l-a 
atacat pe domnul Weasley şi, dacă nu aş fi făcut-o, domnul 
profesor Dumbledore nu ar fi putut să-l salveze, nu-i aşa? 
Domnule? 

Plesneală se holbă la Harry pentru câteva clipe, trecându- 
şi în continuare un deget peste buze. Când vorbi din nou, o 
făcu rar şi deliberat, de parcă ar fi cântărit fiecare cuvânt. 

— Se pare că Lordul Întunecat nu a ştiut de legătura 
dintre voi până de foarte curând. Se pare că până acum i-ai 
trăit sentimentele şi i-ai împărtăşit gândurile, fără ca el să 
fie la curent. Totuşi, viziunea pe care ai avut-o cu puţin timp 
înainte de Crăciun... 

— Cea cu şarpele şi cu domnul Weasley? 


— Nu mă întrerupe, Potter, zise Plesneală pe un ton 
periculos. După cum spuneam, viziunea pe care ai avut-o cu 
puţin timp înainte de Crăciun a reprezentat o incursiune 
atât de puternică în gândurile Lordului Întunecat... 

— Eu am fost în mintea şarpelui, nu în a lui! 

— Parcă tocmai ţi-am spus să nu mă întrerupi, Potter! 

Însă lui Harry nu îi păsa că Plesneală era supărat; cel 
puţin avea şansa să-i dea de cap acestei chestiuni; Harry se 
mişcase în scaun, fără să îşi dea seama, şi ajunsese chiar pe 
margine, încordat de parcă ar fi fost gata să-şi ia zborul. 

— Cum de am văzut prin ochii şarpelui, dacă-i împărtăşesc 
gândurile lui Cap-de-Mort? 

— Nu pronunţa numele Lordului Întunecat! răcni 
Plesneală. 

Urmă o tăcere de rău augur. Cei doi se uitară urât unul la 
altul peste Pensiv. 

— Domnul profesor Dumbledore îi pronunţă numele, zise 
Harry încet. 

— Dumbledore este un vrăjitor extraordinar de puternic, 
murmură Plesneală. Dacă el se poate simţi destul de în 
siguranţă pentru a-i folosi numele... noi ceilalţi... 

Îşi frecă antebraţul stâng, părând să o facă inconştient, în 
locul unde Harry ştia că avea ars în piele Semnul Întunecat. 
— Nu am vrut să ştiu decât motivul pentru care... Începu 

Harry din nou, cu o voce politicoasă. 

— Se pare că ai intrat în mintea şarpelui pentru că acolo 
era Lordul Întunecat în acel moment, se răsti Plesneală. 
Poseda şarpele în clipa aceea, iar tu ai visat că erai în el. 

— Şi Cap - el şi-a dat seama că eram acolo? 

— Se pare că da, zise Plesneală calm. 

— De unde ştiţi? zise Harry imperios. Este doar o bănuială 
a domnului profesor Dumbledore, sau...? 

— Ţi-am zis, spuse Plesneală, stând rigid pe scaun, cu ochii 
întredeschişi, să îmi spui „domnule”. 

— Da, domnule, zise Harry nerăbdător, dar de unde 
Ştiţi...? 


— Este de ajuns că ştim, spuse Plesneală repezit. Ceea ce 
contează este că acum Lordul Întunecat este conştient de 
faptul că reuşeşti să pătrunzi în gândurile şi în sentimentele 
lui. De asemenea, a dedus că procesul ar putea funcţiona şi 
invers; adică, şi-a dat seama că ar putea să pătrundă şi el în 
gândurile şi sentimentele tale... 

— Şi ar putea încerca să mă determine să fac ceva? 
întrebă Harry. Domnule? adăugă el repede. 

— S-ar putea, zise Plesneală, cu un aer detaşat şi glacial. 
Ceea ce ne aduce înapoi la Occlumanţie. 

Plesneală îşi scoase bagheta dintr-un buzunar interior al 
robei şi Harry se încordă pe scaun, însă Plesneală doar îşi 
duse bagheta la tâmplă şi-i puse vârful la rădăcina slinoasă 
a părului său. Când o îndepărtă, ieşi o substanţă argintie, 
întinzându-se de la tâmplă la baghetă ca un fir de borangic 
care se rupse când profesorul trase bagheta şi căzu grațios 
în Pensiv, unde se amestecă într-o substanţă alb-argintie, 
care nu era nici abur, nici lichid. Încă de două ori, Plesneală 
îşi ridică bagheta la tâmplă şi depuse substanţa argintie în 
ligheanul de piatră; apoi, fără să dea nici o explicaţie pentru 
comportamentul său, ridică Pensivul cu grijă, îl duse la o 
parte pe un raft şi se întoarse cu faţa spre Harry, cu 
bagheta pregătită. 

— Ridică-te şi scoate-ţi bagheta, Potter. 

Harry se ridică neliniştit. Cei doi se înfruntară din priviri 
pe deasupra biroului. 

— Poţi să îţi foloseşti bagheta ca să încerci să mă 
dezarmezi sau ca să te aperi după cum îţi trece prin cap, 
zise Plesneală. 

— Şi dumneavoastră ce o să faceţi? întrebă Harry, uitându- 
se neliniştit la bagheta lui Plesneală. 

— Eu sunt pe cale să încerc să pătrund în mintea ta, spuse 
Plesneală cu blândeţe. O să încercăm să vedem cât de bine 
rezişti. Mi s-a spus că ai arătat deja că ai aptitudini, când ai 
rezistat Blestemului Imperius. Vei descoperi că în acest caz 


este nevoie de puteri asemănătoare... pregăteşte-te chiar 
acum. Legilimens! 

Plesneală lovi înainte ca Harry să fi fost pregătit, înainte să 
fi început măcar să se gândească la o formă de opoziţie. 

Biroul se roti sub ochii lui şi dispăru; imagine după 
imagine îi treceau prin minte ca un film derulat rapid şi atât 
de realist, încât îl făcea inconştient la ce se afla în jur. 

Avea cinci ani, îl privea pe Dudley cum mergea pe noua lui 
bicicletă roşie şi inima îi exploda de invidie... avea nouă ani 
şi buldogul Spintecătorul alerga după el şi îl făcea să se 
urce într-un copac, iar soţii Dursley râdeau jos pe peluză... 
stătea cu Jobenul Magic pe cap şi îi spunea că s-ar descurca 
la Viperini... Hermione zăcea în aripa spitalului, cu faţa 
plină de păr des şi negru... o sută de Dementori îl 
înconjurau lângă lacul întunecat... Cho Chang se apropia de 
el sub vâsc... 

Nu, zise o voce din mintea lui Harry, în timp ce amintirea 
lui Cho se apropia, nu o să vezi asta, nu o s-o vezi, este ceva 
personal... 

Simţi o durere acută în genunchi. Revăzu biroul lui 
Plesneală şi-şi dădu seama că se prăbuşise pe jos; se lovise 
tare cu unul dintre genunchi de un picior al biroului lui 
Plesneală. Se uită la profesor, care îşi coborâse bagheta şi 
îşi freca încheietura. Era un semn roşu acolo, ca o urmă de 
arsură. 

— Ai vrut să faci Blestemul Înţepător? întrebă Plesneală 
calm. 

— Nu, zise Harry supărat, ridicându-se de pe podea. 

— Aşa m-am gândit şi eu, zise Plesneală dispreţuitor. M-ai 
lăsat să ajung prea departe. Ai pierdut controlul. 

— Aţi văzut tot ce am văzut şi eu? întrebă Harry, fără să fie 
sigur că vroia să audă răspunsul. 

— Fragmente din ce ai văzut tu, zise Plesneală, strângând 
din buze. Al cui era câinele? 

— Al mătuşii Marge, murmură Harry, urându-l pe 
Plesneală. 


— Păi, pentru prima încercare nu a fost atât de jalnic pe 
cât ar fi putut să fie, spuse Plesneală, ridicându-şi iar 
bagheta. Până la urmă ai reuşit să mă opreşti, deşi ai 
pierdut timp şi energie strigând. Trebuie să te concentrezi 
în continuare. Îndepărtezi prin puterea minţii ceea ce nu 
vrei să ai aproape şi nu mai eşti nevoit să recurgi la 
baghetă. 

— Încerc, zise Harry supărat, dar nu îmi spuneţi cum! 

— Vezi cum te porţi, Potter, spuse Plesneală ameninţător. 
Acum, vreau să închizi ochii. 

Harry îi aruncă o căutătură urâtă, înainte să facă ce i se 
spusese. Nu îi plăcea ideea de a sta acolo cu ochii închişi, în 
timp ce Plesneală se afla în faţa lui, cu bagheta în mână. 

— Eliberează-ţi mintea, Potter, zise vocea rece a lui 
Plesneală. Detaşează-te de sentimente... 

Însă furia lui Harry faţă de Plesneală continuă să îi curgă 
prin vine ca veninul. Să se detaşeze de furia sa? La fel de 
uşor s-ar fi putut detaşa de propriile picioare... 

— Nu o faci, Potter... trebuie să fii mai disciplinat de atât... 
acum, concentrează-te... 

Harry încercă să îşi elibereze mintea şi se strădui să nu 
gândească, să nu îşi amintească şi să nu simtă... 

— Hai să mai încercăm o dată... la trei... Unu - doi-trei 
Legilimens! 

Un dragon mare şi negru se aşeza pe picioarele din spate 
în faţa lui... tatăl şi mama sa îi făceau cu mâna dintr-o 
oglindă fermecată... Cedric Diggory zăcea pe pământ, 
privindu-l cu nişte ochi pustii... 

— NUUUUUUU! 

Harry era iar în genunchi, cu faţa în mâini şi îl durea 
creierul de parcă cineva ar fi încercat să i-l scoată din 
craniu. 

— Ridică-te! zise Plesneală tăios. Ridică-te! Nu te 
străduieşti, nu faci nici un efort. Îmi permiţi să îţi pătrund în 
amintirile de care te temi, îmi oferi nişte arme! 


Harry se ridică din nou. Îi bătea inima cu putere, de parcă 
l-ar fi văzut aievea pe Cedric mort în cimitir. Plesneală 
părea mai palid decât de obicei şi mai supărat, dar nici pe 
departe la fel de iritat ca Harry. 

— Fac... eforturi, zise acesta printre dinţi. 

— Ţi-am spus să te eliberezi de trăiri! 

— Da? Păi, în clipa asta îmi este foarte greu, se îmbufnă 
Harry. 

— Atunci vei fi o pradă uşoară pentru Lordul Întunecat! 
tună Plesneală. Proştii care merg mândri cu inima înainte, 
care nu îşi pot controla sentimentele, care se delectează cu 
amintiri triste şi se lăsă provocaţi atât de uşor... cu alte 
cuvinte, oamenii slabi... nu au nici o şansă împotriva 
puterilor sale! Îţi va pătrunde în minte ridicol de uşor, 
Potter! 

— Nu sunt slab, zise Harry pe o voce joasă, cuprins de o 
mânie atât de mare, încât se gândi că ar fi putut să îl atace 
pe Plesneală cât de curând. 

— Atunci dovedeşte-o! Stăpâneşte-te! strigă Plesneală. 
Controlează-ţi furia, disciplinează-ţi mintea! O să mai 
încercăm o dată! Acum, pregăteşte-te! Legilimens! 

Îl urmărea pe unchiul Vernon cum bătea în cuie căsuţa 
poştală... o sută de Dementori pluteau traversând lacul spre 
el... alerga pe un coridor fără ferestre cu domnul Weasley... 
se apropiau de uşa neagră şi simplă de la capătul 
coridorului... Harry se aşteptă să intre... dar domnul 
Weasley îl conduse spre stânga, coborând un etaj de trepte 
de piatră... 

— ŞTIU! ŞTIU! 

Era iar în patru labe pe podeaua din biroul lui Plesneală, 
cicatricea îl ustura neplăcut, însă vocea care tocmai îi 
părăsise buzele era triumfătoare. Se ridică iar şi îl văzu pe 
Plesneală holbându-se la el, cu bagheta ridicată. Se părea 
că, de data asta, Plesneală ridicase vraja înainte ca Harry să 
fi apucat să încerce să se opună. 


— Ce s-a întâmplat, Potter? întrebă el, privindu-l atent pe 
Harry. 

— Am văzut... mi-am amintit, gemu Harry. locmai mi-am 
dat seama... 

— Ce ţi-ai dat seama? întrebă Plesneală tăios. 

Harry nu îi răspunse imediat; încă savura momentul de 
iluminare absolută, în timp ce îşi freca fruntea... 

Visase de luni întregi un coridor fără ferestre, care avea în 
capăt o uşă închisă, fără să priceapă vreodată că era un cal. 
Acum, revăzând amintirea, ştiu că în tot acest timp visase 
coridorul pe care fugise cu domnul Weasley pe doisprezece 
august, când se grăbeau să ajungă la sălile de judecată de 
la Minister; era holul care ducea la Departamentul 
Misterelor, iar domnul Weasley fusese acolo când fusese 
atacat de şarpele lui Cap-de-Mort. 

Ridică privirea spre Plesneală. 

— Ce se află în Departamentul Misterelor? 

— Ce ai spus? întrebă Plesneală încet şi Harry constată 
foarte satisfăcut că Plesneală se enervase. 

— Am întrebat ce se află în Departamentul Misterelor, 
domnule? zise Harry. 

— Şi de ce, mă rog, zise Plesneală rar, întrebi asemenea 
lucruri? 

— Pentru că, spuse Harry, urmărindu-i pe Plesneală şi 
aşteptându-i reacţia, acel coridor pe care l-am văzut îl visez 
de luni de zile... tocmai l-am recunoscut... duce la 
Departamentul Misterelor... şi cred că acolo există ceva ce 
Cap de-Mort vrea... 

— Ţi-am spus să nu pronunţi numele Lordului Întunecat! 

Se uitară urât unul la altul. Harry simţi iar că îl durea 
cicatricea, însă acum nu-i mai păsa. Plesneală părea agitat; 
însă când vorbi din nou, era ca şi când ar fi încercat să pară 
calm şi detaşat. 

— În Departamentul Misterelor, Potter, există multe 
lucruri, dintre care ai înţelege foarte puţine şi nu te 
priveşte nici unul. Ai priceput? 


— Da, zise Harry, frecându-şi încă cicatricea care îl durea 
şi mai tare. 

— Vreau să vii aici miercuri la aceeaşi oră. O să continuăm 
atunci. 

— Bine, zise Harry, dorindu-şi cu disperare să iasă din 
biroul lui Plesneală şi să-i găsească pe Ron şi Hermione. 

— Trebuie să îţi eliberezi mintea de orice trăire în fiecare 
seară înainte să adormi; să o goleşti, să o faci să fie pustie şi 
liniştită, înţelegi? 

— Da, spuse Harry, care abia dacă îl mai asculta. 

— Şi ai grijă, Potter... voi şti dacă nu ai exersat... 

— Da, murmură Harry. 

Îşi luă ghiozdanul, îl aruncă pe umăr şi se îndreptă grăbit 
spre uşa de la birou. Când o deschise, se uită înapoi la 
Plesneală, care era cu spatele la Harry, îşi culegea propriile 
gânduri din Pensiv şi le punea cu grijă înapoi în propriul 
cap. Harry ieşi fără să mai spună un cuvânt, închizând cu 
atenţie uşa în urma lui, cu cicatricea zvâcnindu-i dureros. 

Îi găsi pe Ron şi pe Hermione la bibliotecă, unde lucrau la 
cel mai recent munte de teme date de Umbridge. Alţi elevi, 
aproape toţi din anul cinci, stăteau la mesele cu lămpi din 
apropiere, cu nasul în cărţi, şi scriind de zor cu penele, în 
timp ce cerul de dincolo de fereastra cu şipci verticale se 
întuneca din ce în ce mai tare. Singurul sunet care se mai 
auzea era scârţâitul uşor, făcut de unul dintre pantofii lui 
Madam Pince, în timp ce bibliotecara se plimba ameninţător 
printre rafturi, respirând în ceafa celor care îi atingeau 
preţioasele cărţi. 

Harry îşi dădu seama că avea frisoane; îl durea în 
continuare cicatricea şi simţea că avea un început de febră. 

Când se aşeză vizavi de Ron şi Hermione, se zări în oglinda 
din spatele lor; era foarte palid şi cicatricea părea mai 
evidentă decât de obicei. 

— Cum a fost? şopti Hermione, adăugând îngrijorată: 
Harry, te simţi bine? 


— Da... mi-e... bine... nu ştiu. Fiţi atenţi... tocmai mi-am 
seama de ceva... 

Şi le spuse ce se întâmplase şi ce dedusese. 

— Deci... vrei să spui că... şopti Ron, în timp ce Madam 
Pince trecea pe lângă ei, cu pantoful scârţâind uşor, că 
arma... chestia pe care o vrea Ştii-Iu-cine... se află la 
Ministerul Magiei? 

— În Departamentul Misterelor, acolo trebuie să fie, şopti 
Harry. Am văzut uşa aia când m-a dus tatăl tău la sălile de 
judecată, la audierea mea, şi sigur e cea pe care o păzea 
când l-a muşcat şarpele. 

Hermione scoase un oftat lung şi încet. 

— Bineînţeles, şopti ea. 

— Bineînţeles, ce? zise Ron nerăbdător. 

— Ron, gândeşte-te puţin... Sturgis Podmore a încercat să 
treacă de o uşă de la Ministerul Magiei... aia trebuie să fi 
fost, e prea mare coincidenţa! 

— Cum a încercat Sturgis să intre prin efracţie, când el e 
partea noastră? întrebă Ron. 

— Păi, nu ştiu, recunoscu Hermione. E puţin cam ciudat... 

— Ia zi, ce se află la Departamentul Misterelor? îl întrebă 
Harry pe Ron. Tatăl tău a zis vreodată ceva de asta? 

— Ştiu că celor care lucrează acolo li se spune 
„nevorbitori”, zise Ron, încruntându-se. Pentru că nimeni 
nu pare să ştie exact ce se face acolo... E un loc straniu 
pentru a ţine o armă. 

— Nu e deloc straniu, este perfect logic, spuse Hermione. 
Presupun că trebuie să fie ceva strict secret, care e 
prelucrat de Minister... Harry, sigur te simţi bine? 

Harry tocmai îşi trecuse ambele mâini peste frunte, de 
parcă ar fi încercat să o netezească uşor cu fierul. 

— Da... mi-e bine, zise el, lăsându-şi în jos mâinile care 
tremurau. Mă simt doar puţin... nu prea îmi place 
Occlumanţia. 

— Presupun că oricine altcineva s-ar simţi la fel de slăbit 
dacă i-ar fi fost atacată mintea de atâtea ori, spuse 


Hermione înţelegătoare. Fii atent, hai să ne întoarcem 
camera de zi, acolo o să fie ceva mai confortabil. 

Însă camera de zi era aglomerată, plină de hohote de râs 
şi de entuziasm; Fred şi George îşi prezentau cel mai recent 
articol de marfă din magazinul de glume. 

— Pălăriile Decapitate! strigă George, în timp ce Fred 
flutura o pălărie ascuţită, ornată cu o pană pufoasă roz, în 
faţa elevilor care îl urmăreau. Doi galioni fiecare, ia priviţi-l 
pe Fred! 

Fred îşi puse pălăria pe cap, zâmbind. Preţ de o clipă arătă 
doar stupid; apoi îi dispăru atât pălăria, cât şi capul. Mai 
multe fete ţipară, însă toţi ceilalţi râseră în hohote. 

— Şi jos! strigă George, iar mâna lui Fred păru să pipăie 
după ceva prin aer, deasupra umărului, după care îi 
reapăru capul, când îşi dădu jos pălăria cu pană roz. 

— Dar cum funcţionează pălăriile alea? zise Hermione, cu 
atenţia distrasă de la teme, privindu-i pe Fred şi pe George. 
Mă rog, e clar că e un fel de Vrajă de Invizibilitate, dar este 
destul de deşteaptă, având în vedere că a extins câmpul 
invizibilităţii dincolo de limitele unui obiect fermecat... Însă 
îmi imaginez că farmecul nu ar dura prea mult timp. 

Harry nu răspunse; îi era rău. 

— Trebuie să fac asta mâine, murmură el, punându-şi loc 
în ghiozdan cărţile pe care tocmai le scosese. 

— Păi, atunci notează-ţi în agenda de teme, zise Hermione 
încurajator. Ca să nu uiţi. 

Harry şi Ron schimbară nişte priviri rapide, după care 
Harry băgă mâna în ghiozdan, scoase agenda şi o deschise 
nesigur. 

— Nu o lăsa pe mai târziu, eşti de mâna a doua - un 
molâu! îl certă cartea, în timp ce Harry îşi nota tema pentru 
Umbridge, iar Hermione zâmbea spre agendă. 

— Cred că mă duc să mă culc, zise Harry, vârându-şi 
agenda de teme înapoi în ghiozdan şi gândindu-se să nu 
uite să o arunce în foc cu prima ocazie. 


Traversă camera de zi, ferindu-se de George, care încercă 
să îi pună o Pălărie Decapitată pe cap, şi ajunse în liniştea şi 
răcoarea de pe scara de piatră care ducea către 
dormitoarele băieţilor. Iar îi era rău, exact ca în noaptea în 
care avusese viziunea cu şarpele, dar se gândi că i-ar fi 
prins bine să se întindă puţin. 

Deschise uşa camerei sale şi făcu un pas dincolo de prag, 
când simţi o durere atât de puternică, încât crezu că cineva 
îi despicase creştetul. Nu ştia unde era, dacă stătea întins 
sau în picioare, şi nici măcar cum îl cheamă. 

În urechi îi răsună un râset nebunesc... era mai fericit 
decât fusese de foarte mult timp... Încântat, înnebunit, 
triumfător... se întâmplase ceva minunat, absolut minunat... 

— Harry? HARRY! 

Cineva îi dăduse o palmă. Râsetul nebunesc fu marcat de 
un strigăt de durere. Fericirea se scurse din el, însă râsetul 
continuă... 

Deschise ochii şi, făcând-o, îşi dădu seama că râsetul 
sălbatic venea din propria gură. În clipa în care îşi dădu 
seama, acesta încetă; Harry se trezi gâfâind pe podea, 
holbându-se spre tavan, cu cicatricea zvâcnindu-i 
îngrozitor. Ron era aplecat deasupra lui, părând foarte 
îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat? zise el. 

— Nu... nu ştiu... icni Harry, ridicându-se în capul oaselor. 
Este foarte fericit... foarte fericit... 

— Ştii-Tu-Cine? 

— S-a întâmplat ceva de bine, bâigui Harry. 

Tremura la fel de tare cum făcuse după ce văzuse cum 
şarpele îl atacase pe domnul Weasley şi îi era foarte rău. 

— Ceva ce spera să se întâmple. 

Cuvintele se auziră, la fel cum se întâmplase în vestiarul 
Cercetaşilor, de parcă le-ar fi rostit un străin prin gura lui 
Harry, şi totuşi, ştia că erau adevărate. Trase aer în piept, 
impunându-şi să nu vomite pe Ron. Era foarte bucuros că 
Dean şi Seamus nu erau acolo ca să-l vadă. 


— Hermione mi-a zis să vin să văd ce faci, spuse Ron încet, 
ajutându-l pe Harry să se ridice în picioare. A spus că la ora 
asta probabil că eşti vulnerabil, după ce s-a jucat Plesneală 
cu mintea ta... Totuşi, presupun că o să-ţi fie de ajutor de- 
acum încolo, nu-i aşa? 

Se uită nesigur la Harry, în timp ce îl ajuta să se ducă la 
patul său. Harry încuviinţă nu foarte convins şi se prăbuşi 
pe perne, simțind dureri în tot corpul după ce căzuse de 
atâtea ori în seara aceea, cu cicatricea usturându-l în 
continuare. Nu putea să nu aibă impresia că prima 
incursiune în Occlumanţie îi slăbise rezistenţa minţii, în loc 
să i-o întărească, şi se întreba cu un sentiment de mare 
nelinişte ce se întâmplase de îl făcuse pe Cap-de-Mort mai 
fericit decât fusese de paisprezece ani încoace. 

CAPITOLUL XXV. 

CĂRĂBUŞUL LA STRÂMTOARE. 

Întrebarea lui Harry primi un răspuns chiar dimineaţa 
următoare. Când Hermione primi Profetul zilei, îl desfăşură, 
privi prima pagină pentru o clipă şi scoase un icnet care îi 
făcu pe toţi cei din jur să se holbeze la ea. 

— Ce e? ziseră Harry şi Ron într-un glas. 

Drept răspuns, fata întinse ziarul pe masă în faţa lor şi 
arătă zece fotografii alb-negru care umpluseră prima 
pagină, nouă dintre ele înfăţişând nişte chipuri de vrăjitori, 
iar a zecea, o vrăjitoare. Unii dintre cei din fotografii 
spuneau încet lucruri batjocoritoare; alţii băteau ritmul cu 
degetele pe rama pozelor, părând impertinenţi. Fiecare 
fotografie era însoţită de un nume şi de crima pentru care 
fusese trimisă acea persoană la Azkaban. 

Antonin Dolohov, stătea scris sub un vrăjitor cu chipul 
lung, palid şi schimonosit, care se uita baţjocoritor la Harry, 
condamnat pentru uciderea brutală a lui Gideon şi Fabian 
Prewett. 

Algernon Rookwood, era indicaţia de sub un bărbat ciupit 
de vărsat, cu părul slinos, care se sprijinea plictisit de rama 


pozei, condamnat pentru împărtăşirea unor secrete ale 
Ministerului Magiei Celui Ce Nu Trebuie Numit. 

Însă ochii lui Harry fură atraşi de fotografia vrăjitoarei. 
Chipul ei ieşise în evidenţă din prima clipă când văzuse 
pagina. 

În poză avea un păr lung, negru, neîngrijit şi nepieptănat, 
deşi îl văzuse lins, des şi strălucitor. Se uita urât la el cu 
nişte ochi umbriţi şi cu un zâmbet dispreţuitor pe buzele 
subţiri. Ca şi Sirius, păstra urme ale unei frumuseți 
deosebite, dar ceva - poate Azkabanul - îi răpise cea mai 
mare parte din această frumuseţe. 

Bellatrix Lestrange, condamnată pentru torturarea şi 
schilodirea lui Frank şi Alice Poponeaţă. 

Hermione îi dădu un cot lui Harry şi îi arătă titlul de 
deasupra pozelor, pe care Harry însă nu îl citise, 
concentrându-se asupra lui Bellatrix. 

EVADARE ÎN MASĂ DIN AZKABAN. 

MINISTERUL SE TEME CĂ BLACK ESTE „PUNCTUL DE 
REPER” PENTRU VECHII DEVORATORI Al MORŢII 

— Black? zise Harry tare. Nu se...? 

— Ssst! şopti Hermione disperată. Nu atât de tare... 
citeşte doar! 

Ministerul Magiei a anunţat că aseară a avut loc o evadare 
în masă din Azkaban. 

Vorbind cu reporterii în biroul personal, Cornelius Fudge, 
Ministrul Magiei, a confirmat că zece prizonieri periculoşi 
au evadat ieri la primele ore ale serii şi că l-a informat deja 
pe prim-ministrul Încuiat în legătură cu firea periculoasă a 
acestor indivizi. 

„Ne găsim, din păcate, în aceeaşi situaţie în care am fost 
acum doi ani şi jumătate, când a scăpat criminalul Sirius 
Black”, a declarat Fudge aseară. „Şi suntem siguri că 
aceste evadări sunt legate între ele. O evadare de o 
asemenea anvergură indică un ajutor din afară şi nu 
trebuie să uităm că Black, prima persoană care a evadat 
vreodată din Azkaban, ar fi ajutorul ideal pentru ca şi alţii 


să îi calce pe urme. Credem că este posibil ca aceşti 
indivivizi, printre care şi verişoara lui Black, Bellatrix 
Lestrange, să se fi strâns în jurul lui Black, alegându-şi-l 
conducător. Cu toate acestea, facem eforturi pentru a-i 
prinde pe criminali şi implorăm comunitatea vrăjitorească 
să fie cu ochii în patru. Aceste persoane trebuie evitate cu 
orice preţ.” 

— Poftim, Harry, zise Ron, îngrozit şi în acelaşi timp uimit. 
De asta a fost fericit aseară. 

— Nu pot să cred, spuse Harry, Fudge dă vina pe Sirius 
pentru evadare? 

— Ce altceva poate să facă? zise Hermione cu amărăciune. 
Nu prea poate să spună, „Ne pare rău, oameni buni, 
Dumbledore m-a avertizat că s-ar putea să se întâmple aşa 
ceva, paznicii Azkaban-ului i s-au alăturat Lordului Cap-de- 
Mort” - nu mai scânci, Ron - „şi acum cei mai înverşunaţi 
adepţi ai lui Cap-de-Mort au evadat şi ei.” Cum să zic, a 
petrecut mai mult de şase luni de zile spunându-le tuturor 
că tu şi cu Dumbledore sunteţi nişte mincinoşi, nu-i aşa? 

Hermione deschise ziarul şi începu să citească articolul din 
interior, în timp ce Harry se uita prin Marea Sală. Nu 
înţelegea de ce colegii săi nu păreau speriaţi şi nici măcar 
nu discutau despre vestea înfiorătoare de pe prima pagină, 
însă foarte puţini primeau ziarul zilnic, ca Hermione. Toţi 
vorbeau despre teme, despre vâjthaţ şi despre cine ştie ce 
alte prostii, când, în afara acestor ziduri, rândurile 
simpatizanţilor lui Cap-de-mort fuseseră îngroşate de încă 
zece Devoratori ai Morţii. 

Îşi ridică privirea spre masa profesorilor. Acolo era cu totul 
altceva. Dumbledore şi profesoara McGonagall erau 
cufundaţi într-o discuţie, arătând amândoi extrem de 
sumbri. Doamna profesoară Lăstar avea Profetul sprijinit de 
o sticlă de ketchup şi citea atât de concentrată prima 
pagină, încât nu observase cum gălbenuşul de ou din 
lingura inertă i se prelingea încet în poală. Între timp, la 
capătul opus al mesei, profesoara Umbridge mânca dintr- 


un bol cu fulgi de ovăz cu mare poftă. Era pentru prima 
oară că ochii ei umflaţi, ca de broască râioasă, nu cercetau 
Marea Sală şi nu se uitau la elevii care nu se comportau 
cum se cuvine. Se încrunta în timp ce înghiţea şi din când în 
când arunca o privire răutăcioasă către partea cealaltă a 
mesei, unde Dumbledore şi McGonagall discutau atât de 
aprins. 

— Vai de mine... zise Hermione uimită, uitându-se în 
continuare la ziar. 

— Acum ce mai e? zise Harry repede şi destul de iritat. 

— Este... groaznic, spuse Hermione afectată. 

Împături ziarul pe jumătate la pagina zece şi îl dădu lui 
Harry şi Ron. 

DECESUL TRAGIC AL UNUI ANGAJAT AL MINISTERULUI 
MAGIEI. 

Spitalul Sf. Mungo a promis o anchetă completă aseară, ce 
angajatul Ministerului Magiei Broderick Bode, în vârstă de 
49 de ani, a fost descoperit mort în patul său, sugrumat de 
o plantă din ghiveci. Vindecătorii chemaţi la faţa locului nu 
au reuşit să îl readucă la viaţă pe domnul Bode, care fusese 
rănit într-un accident profesional cu câteva săptămâni 
înainte de a muri. 

Vindecătoarea Miriam Strout, care se ocupa de salonul 
domnului Bode în momentul incidentului, a fost suspendată 
şi i s -a reţinut salariul, dar nu a fost de găsit pentru a 
comenta evenimentul de ieri. 

Totuşi, vrăjitorul care este purtător de cuvânt al spitalului 
a declarat: „Sf. Mungo regretă profund moartea domnului 
Bode, a cărui stare se îmbunătăţise în mod constant 
înaintea acestui accident tragic. Avem reguli stricte pentru 
decorarea permisă în saloanele noastre, dar se pare că 
vindecătoarea Strout, ocupată pe perioada Crăciunului, a 
trecut cu vederea pericolele plantei de pe noptiera 
domnului Bode. Având în vedere că exprimarea şi 
mobilitatea dânsului evoluaseră favorabil, vindecătoarea 
Strout îl încurajase pe domnul Bode să aibă el însuşi grijă 


de plantă, fări să îşi dea seama că nu era o Floare- 
Zburătoare obişnuită, ci un lăstar de Capcana Diavolului, 
care, când a fost atins de domnul Bode, aflat în 
convalescenţă, l-a sugrumat imediat. 

Sf. Mungo încă nu poate să explice prezenţa plantei în 
salon şi roagă toate vrăjitoarele sau vrăjitorii care au 
informaţii despre acest caz să le facă publice.” 

— Bode... zise Ron. Bode. Îmi sună cunoscut... 

— L-am văzut, şopti Hermione. La Sf. Mungo, ţii minte? 
Era în patul de vizavi de cel al lui Lockhart, stătea cu ochii 
în tavan. Şi am văzut când i s-a adus Capcana Diavolului. 
Vindecătoarea a zis că era un cadou de Crăciun. 

Harry cercetă iar articolul. Un sentiment de groază îi 
ridică fierea în gât. 

— Cum de nu am recunoscut Capcana Diavolului? Am mai 
văzut-o... am fi putut să împiedicăm asta. 

— Cine s-ar fi aşteptat să apară Capcana Diavolului într-un 
spital deghizată în plantă de ghiveci? zise Ron tăios. Nu 
este vina noastră, cel care i-a trimis-o tipului e de vină! 
Trebuie să fie un nenorocit, de ce n-a verificat ce-a 
cumpărat? 

— Ah, Ron, fii serios! zise Hermione tulburată. Doar nu 
crezi că cineva poate să pună Capcana Diavolului într-un 
ghiveci şi să nu-şi dea seama că-l ucide pe cel care o să 
încerce s-o atingă? Asta... asta a fost crimă... şi încă o crimă 
inteligentă... dacă planta a fost trimisă anonim, cum se va 
putea afla cine e vinovat? 

Harry nu se gândea la Capcana Diavolului. Îşi amintea 
cum luase liftul, până la etajul nouă din incinta Ministerului 
în ziua audierii sale şi de bărbatul pământiu la faţă care se 
urcase la etajul atriumului. 

— L-am cunoscut pe Bode, zise el rar. L-am văzut cu tatăl 
tău la Minister. 

Ron rămase cu gura căscată. 

— L-am auzit pe tata vorbind de el acasă! Era un 
„nevorbitor” - lucra la Departamentul Misterelor! 


Se uitară unii la alţii preţ de o clipă, după care Hermione 
trase ziarul înapoi spre ea, îl închise, se uită urât timp de o 
secundă la pozele de pe prima pagină ale celor zece 
Devoratori ai Morţii care evadaseră din Azkaban şi sări în 
picioare. 

— Unde te duci? zise Ron, luat prin surprindere. 

— Să trimit o scrisoare, răspunse Hermione, aruncându-şi 
ghiozdanul pe umăr. Este... mă rog, nu ştiu dacă... dar 
merită să încerc... şi sunt singura care poate să o facă. 

— Urăsc când face asta, mormăi Ron, ridicându-se cu 
Harry de la masă şi croindu-şi drum, mai încet, afară din 
Marea Sală. Chiar ar muri dacă ne-ar spune măcar de data 
asta ce pune la cale? l-ar lua cam zece secunde... hei, 
Hagrid! 

Hagrid stătea lângă uşile din holul de la intrare, aşteptând 
să treacă un grup de elevi de la Ochi-de-Şoim. Era încă la 
fel de plin de vânătăi cum fusese în ziua când se întorsese 
din misiunea cu uriaşii şi avea o nouă tăietură chiar pe nas. 

— E totul în ordine cu voi? întrebă el, încercând să stoarcă 
un zâmbet, dar nereuşind decât un fel de grimasă de 
durere. 

— Hagrid, te simţi bine? întrebă Harry, urmându-l în timp 
ce se mişca greoi după cei de la Ochi-de-Şoim. 

— Mi-e bine, mi-e bine, spuse Hagrid cu o falsă detaşare, 
gesticulând cu o mână şi ratându-l de puţin pe profesorul 
Vector, care trecea speriat pe lângă el. Sunt doar ocupat, 
ştiţi voi, ca de obicei... am de pregătit lecţii... câteva 
salamandre au nişte solzi ruginiţi... şi sunt în perioada de 
probă, bâigui el. 

— Eşti în perioada de probă? zise Ron foarte tare, încât 
mulţi dintre elevii care treceau prin jur întoarseră capul 
curioşi. Îmi pare rău... cum adică... eşti în perioada de 
probă? şopti el. 

— Da, spuse Hagrid. Nici nu mă aşteptam la altceva, 
sincer să fiu. Poate că voi nu v-aţi dat seama, dar inspecția 
aceea nu a mers prea bine, ştiţi voi... mă rog, asta e, oftă el 


profund. Ar fi bine să mai frec salamandrele alea cu nişte 
pudră de chilli sau or să le cadă cozile peste câteva 
săptămâni. Ne mai vedem, Harry... Ron... 

leşi târşâindu-şi picioarele pe uşa dublă de la intrare şi 
cobori treptele de piatră către terenul udat de ploaie. Harry 
îl privi cum se îndepărta, întrebându-se la câte veşti proaste 
trebuia să mai reziste. 

Faptul că Hagrid era în perioada de probă deveni o 
informaţie cunoscută în toată şcoala pe parcursul 
următoarelor câteva zile, însă, spre indignarea lui Harry, 
aproape nimeni nu părea supărat din cauza asta; ba chiar 
unii elevi, printre care mai ales Draco Reacredință, erau de- 
a dreptul încântați. Cât despre moartea stranie de la Sf. 
Mungo a unui angajat enigmatic de la Departamentul 
Misterelor, se părea că Harry, Ron şi Hermione erau 
singurii care ştiau şi cărora le păsa. Acum exista un singur 
subiect de conversaţie: cei zece Devoratori ai Morţii care 
evadaseră şi a căror poveste se răspândise în sfârşit prin 
şcoală, de la cei care citeau ziarele. Umblau nişte zvonuri 
conform cărora unii dintre condamnaţi fuseseră văzuţi în 
Hogsmeade, crezând că se ascundeau la „Urlet în noapte” 
şi că aveau să intre cu forţa în Hogwarts, exact aşa cum 
făcuse cândva Sirius Black. 

Cei care proveneau din familii de vrăjitori crescuseră 
auzind numele acestor Devoratori ai Morţii rostite cu 
aproape la fel de multă teamă ca al lui Cap-de-Mort; 
crimele pe care le comiseseră în timpul stăpânirii 
înfiorătoare a lui Cap-de-Mort erau legendare. Printre elevii 
de la Hogwarts se aflau rude ale victimelor lor, care acum 
deveneau fără să vrea subiectele unui fel de celebritate 
derivată în timp ce mergeau pe holuri: Susan Bones, al 
cărei unchi, mătuşă şi veri muriseră toţi de mâna unuia 
dintre cei zece, spuse posomorâtă în timpul orei de 
lerbologie că acum îşi dădea seama cam cum era să fii în 
locul lui Harry. 


— Şi nu ştiu cum poţi să suporţi... este groaznic, zise ea 
scurt, punând mult prea mult băligar de dragon pe tava ei 
cu lăstari de Strigă-Pocnituri, făcându-le să se zbată şi să 
chiţăie nemulţumite. 

Era adevărat că, mai nou, Harry era subiectul unui nou val 
de şuşoteli şi arătări cu degetul pe holuri, şi totuşi, avu 
impresia că detectează o uşoară diferenţă în tonul vocilor 
care şuşoteau. Acum păreau mai degrabă curioase decât 
ostile şi era sigur că auzise de vreo două-trei ori fragmente 
de conversaţie care sugerau că vorbitorii nu erau mulţumiţi 
de versiunea Profetului legată de felul şi motivul pentru 
care reuşiseră să evadeze din fortăreaţa Azkaban cei zece 
Devoratori ai Morţii. În confuzia şi frica lor, se părea că 
oamenii care se îndoiau se întorceau către singura 
explicaţie disponibilă: cea pe care o prezentau Harry şi 
Dumbledore încă de anul trecut. 

Starea de spirit a elevilor nu fusese singura care se 
schimbase. Acum era relativ obişnuit să întâlneşti doi-trei 
profesori discutând pe holuri în şoapte joase şi imperioase 
şi întrerupându-şi conversațiile în clipa în care vedeau că se 
apropiau elevi. 

— Este evident că nu mai pot să vorbească nestingheriţi în 
cancelarie, zise Hermione încet, după ce ea, Harry şi Ron 
trecură într-o zi pe lângă profesoarele McGonagall şi Lăstar 
şi profesorul Flitwick, adunaţi în faţa clasei de Farmece. Nu 
cu Umbridge aici. 

— Credeţi că au noutăţi? zise Ron, uitându-se peste umăr 
la cei trei profesori. 

— Dacă ştiu, atunci noi nu o să aflăm nimic, nu-i aşa? zise 
Harry supărat. În orice caz, după Decretul... la ce număr 
am ajuns? 

Căci în dimineaţa de după evadarea din Azkaban 
apăruseră noi anunţuri pe avizierele din case: 

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA 
HOGWARIS. 


De acum înainte le este interzis profesorilor să le dea 
elevilor informaţii care nu sunt strict legate de materiile 
pentru a căror predare sunt plătiţi. 

Cele de mai sus sunt în conformitate cu Decretul 
Educaţional numărul Douăzeci şi Şase. 

Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor. 

Acest decret de ultimă oră fusese subiectul multor glume 
printre elevi. Lee Jordan îi arătase lui Umbridge că, în 
conformitate cu noua regulă, nu avea voie să îi certe pe 
Fred şi pe George pentru că se jucau de-a Pocnitura 
Explozivă în fundul clasei. 

— Pocnitura Explozivă nu are nici o legătură cu Apărarea 
împotriva Magiei Negre, doamnă profesoară! Nu este o 
informaţie care să aibă legătură cu materia 
dumneavoastră! 

Când Harry îl văzu pe Lee după aceea, dosul palmei îi 
sângera destul de tare. Harry îi recomandă esenţa de 
Murtlap. 

Harry crezuse că evadarea din Azkaban ar fi umilit-o puţin 
pe Umbridge, care ar fi putut să fie stânjenită de catastrofa 
ce avusese loc chiar sub nasul mult iubitului ei Fudge. Însă 
se părea că doar îi crescuse dorinţa nestăvilită de a 
controla ea însăşi fiecare aspect al vieţii de la Hogwarts. 
Părea hotărâtă să obţină cel puţin o concediere cât de 
curând şi singura problemă era dacă primul demis avea să 
fie profesoara Trelawney sau Hagrid. 

Acum, fiecare lecţie de Previziuni despre Viitor şi Grijă faţă 
de Creaturile Magice era ţinută în prezenţa lui Umbridge şi 
a clipboard-ului ei. Stătea la pândă lângă foc, în camera 
foarte parfumată din turn, întrerupând discursurile din ce 
în ce mai isterice ale profesoarei Trelawney cu întrebări 
dificile despre Ornitomanţie şi Heptomologie, insistând să 
prezică răspunsurile elevilor înainte ca ei să le dea şi 
cerându-i să îşi demonstreze priceperea pe rând cu globul 
de cristal, cu frunzele de ceai şi cu runele. Harry credea că 
doamna profesoară Trelawney mai avea puţin şi urma să 


cedeze presiunii. Trecu de mai multe ori pe lângă ea pe 
holuri - ceea ce era oricum o întâmplare foarte neobişnuită, 
pentru că în mod normal profesoara rămânea în camera ei 
din turn - bolborosind înflăcărată în sinea ei, frângându-şi 
mâinile, aruncând priviri îngrozite peste umăr şi emanând 
în tot acest timp un miros puternic de sherry fiert. Dacă nu 
ar fi fost atât de îngrijorat pentru Hagrid, i-ar fi părut rău 
de ea - dar dacă unul dintre ei avea să îşi piardă postul, din 
punctul de vedere al lui Harry nu exista decât o singură 
variantă convenabilă. 

Din nefericire, Harry nu observase că Hagrid nu părea să 
se descurce mai bine ca Trelawney. Deşi lăsa impresia că 
urmase sfatul lui Hermione şi, încă dinainte de Crăciun, nu 
le arătase nimic mai înfricoşător decât un Crup - o creatură 
care nu putea fi deosebită de un terrier Jack Russell decât 
după coada bifurcată - se părea că Hagrid îşi pierduse 
curajul. În timpul lecţiilor era distrat şi tresărea mereu, 
pierzându-şi firul în ceea ce le spunea elevilor, răspunzând 
greşit la întrebări şi uitându-se mereu neliniştit spre 
Umbridge. De asemenea, era mai distant cu Harry, Ron şi 
Hermione decât fusese vreodată, şi le interzisese cu totul să 
îl viziteze după ce se lăsa întunericul. 

— Dacă vă prinde, o să fim cu toţii duşi la eşafod, le spuse 
el scurt, iar cei trei fraţi, care nu nu doreau să facă ceva 
care ar fi putut să-i primejduiască şi mai tare slujba, se 
abţinură să se mai ducă seara la coliba lui. 

Lui Harry i se părea că Umbridge îl priva treptat de tot 
ceea ce îi făcea viaţa frumoasă la Hogwarts: vizitele la 
coliba lui Hagrid, scrisorile de la Sirius, Fulgerul şi 
vâjthaţul. Se răzbună la rândul lui în singurul mod în care 
putea... dublându-şi eforturile pentru A. D. 

Harry fu mulţumit că toţi, inclusiv Zacharias Smith, 
fuseseră convinşi să muncească mai mult ca niciodată de 
vestea că zece Dementori ai Morţii erau încă în libertate, 
dar progresul cel mai evident fusese făcut de Neville. 
Vestea evadării celor care îi atacaseră părinţii produsese o 


schimbare ciudată, poate chiar puţin alarmantă. Nu vorbise 
niciodată de întâlnirea cu Harry, Ron şi Hermione în salonul 
închis de la Sf. Mungo şi, urmându-i exemplul, nici ei nu 
spuseseră nimic despre asta. Neville nu suflase un cuvânt 
nici despre cum scăpaseră Bellatrix şi colegii ei torţionari. 
De fapt, abia dacă mai vorbea în timpul întâlnirilor A. D., 
lucrând întruna la fiecare nouă vrajă şi contrablestem 
învăţate de la Harry, având chipul rotofei schimonosit de 
concentrare, părând indiferent la afecţiuni sau accidente şi 
muncind mai mult decât toţi ceilalţi din cameră. Progresa 
atât de repede, încât devenise enervant, iar când Harry le 
predă Vraja Scut - un mod de a respinge vrăjile minore 
pentru a se putea întoarce asupra agresorului Hermione fu 
singura care stăpâni vraja mai repede ca Neville Harry ar fi 
dat orice să facă progrese la fel de mari la Occlumanţie cum 
făcea Neville în timpul întâlnirilor A. D. 

Orele lui Harry cu Plesneală, care începuseră destul de 
rău, nu se îmbunătăţeau. Din contră, Harry simţea că era 
din ce mai nepriceput cu fiecare lecţie. 

Înainte să fi început să studieze Occlumanţia, cicatricea îl 
usturase câteodată, de obicei în timpul nopţii sau după una 
dintre străfulgerările acelea stranii, în care-i apăreau 
gândurile şi stările lui Cap-de-Mort. Mai nou, însă, 
cicatricea îl ustura aproape tot timpul şi avea adeseori 
izbucniri de supărare sau veselie care nu aveau legătură cu 
ce i se întâmpla în clipa aceea, fiind însă însoţite 
întotdeauna de junghiuri în zona cicatricei. Avea 
îngrozitoarea senzaţie că se transforma într-un fel de 
antenă care era aranjată pe frecvenţa fluctuaţiilor stărilor 
de spirit ale lui Cap-de-Mort şi era sigur că această 
sensibilitate i se trăgea de la prima lecţie de Occlumanţie 
cu Plesneală. Mai mult, acum visa că mergea pe holul către 
intrarea în Departamentul Misterelor aproape în fiecare 
seară, iar visele culminau cu el în care stătea în faţa uşii 
negre şi simple dornic, să intre. 


— Poate că este puţin ca o boală, zise Hermione, arătându- 
se îngrijorată când Harry li se confesă ei şi lui Ron. O febră 
sau ceva de genul ăsta. Ca să te faci bine trebuie mai întâi 
să te simţi rău. 

— Lecţiile cu Plesneală o agravează, zise Harry scurt, 
frecându-şi fruntea. M-am săturat să mă doară cicatricea şi 
m-am plictisit să merg pe holul ăla în fiecare noapte. Nu-mi 
doresc decât să se deschidă uşa aia, m-am săturat să stau şi 
să mă holbez la ea... 

— Nu este deloc amuzant, spuse Hermione tăios. 
Dumbledore nu vrea să visezi deloc coridorul ăla, altfel nu l- 
ar fi rugat pe Plesneală să te înveţe Occlumanţie. Nu 
trebuie decât să munceşti puţin mai mult la ore. 

— Dar muncesc! zise Harry iritat. Să încerci şi tu... cu 
Plesneală, care încearcă să îţi intre în cap... să ştii că nu-i 
deloc amuzant! 

— Poate că... zise Ron rar. 

— Poate că, ce? spuse Hermione, destul de afectată. 

— Poate că nu este vina lui Harry că nu îşi poate închide 
mintea, zise Ron sumbru. 

— Ce vrei să spui? întrebă Hermione. 

— Păi, poate că de fapt Plesneală nu încearcă să-l ajute pe 
Harry... 

Harry şi Hermione se uitară la el cu ochii mari. Ron îi privi 
posomorât şi cu subînţeles când pe unul, când pe altul. 

— Poate, zise el din nou, dar mai încet, că de fapt încearcă 
să-i deschidă mintea lui Harry şi mai tare... ca să-i fie mai 
uşor Ştiţi-Voi-Cui... 

— Taci din gură, Ron, spuse Hermione supărată. De câte 
ori l-ai suspectat pe Plesneală şi când ai avut dreptate? 
Dumbledore are încredere în el, lucrează pentru Ordin, 
asta ar trebui să fie de ajuns. 

— A fost un Devorator al Morţii, zise Ron încăpățânat. Şi 
nu am avut niciodată dovezi că într-adevăr a trecut în 
cealaltă tabără. 


— Dumbledore are încredere în el, repetă Hermione. Şi 
dacă nu putem să avem încredere în Dumbledore, nu mai 
putem avea încredere în nimeni. 

Cu atâtea griji şi atâtea lucruri de făcut - cantităţi imense 
de teme care îi făceau adeseori pe cei din anul cinci să 
lucreze mult după miezul nopţii, întâlnirile secrete A. D. şi 
lecţiile regulate cu Plesneală - ianuarie trecu alarmant de 
repede. Înainte ca Harry să îşi dea seama, sosise februarie, 
care adusese o vreme mai caldă şi mai umedă, precum şi 
perspectiva celei de-a doua vizite la Hogsmeade din acel an. 
Harry avusese foarte puţin timp liber pentru a sta de vorbă 
cu Cho de când fuseseră de acord să viziteze satul 
împreună, însă deodată se trezi pus în faţa unei Zile a 
Îndrăgostiţilor pe care avea să o petreacă integral în 
compania ei. 

În dimineaţa zilei de paisprezece se îmbrăcă şi mai atent 
ca de obicei. El şi Ron ajunseră la micul dejun chiar la timp 
pentru sosirea bufniţelor cu poşta. Hedwig nu era acolo -— 
nu că Harry ar fi aşteptat-o - însă, când se aşezară, 
Hermione trăgea de o scrisoare din ciocul unei bufniţe 
cafenii necunoscute. 

— Era şi timpul! Dacă nu venea azi... zise ea, deschizând 
entuziasmată plicul şi scoțând o mică bucată de pergament. 

Ochii i se mişcară rapid de la stânga la dreapta, în timp ce 
parcurgea mesajul, iar pe chip îi apăru o expresie sumbră 
de mulţumire. 

— Harry, fii atent, zise ea, ridicându-şi privirea, este foarte 
important. Crezi că ne-am putea întâlni la „Trei mături” pe 
la prânz? 

— Păi... nu ştiu, zise Harry nesigur. Cho s-ar putea să se 
aştepte să petrec toată ziua cu ea. Nu am stabilit ce o să 
facem. 

— Păi, adu-o şi pe ea dacă e nevoie, spuse Hermione 
imperios. Dar vii? 

— Mă rog... da, dar de ce? 


— Nu am timp să îţi spun acum, trebuie să răspund repede 
la scrisoarea asta. 

Şi ieşi repede din Marea Sală, ţinând scrisoarea strâns 
într-o mână şi o felie de pâine prăjită în cealaltă. 

— Tu vii? îl întrebă Harry pe Ron, însă acesta clătină din 
cap destul de posomorât. 

— Nu pot să vin deloc în Hogsmeade; Angelina vrea o zi 
întreagă de antrenament. De parcă ar ajuta la ceva; suntem 
cea mai proastă echipă pe care am văzut-o vreodată. Să-i 
vezi pe Sloper şi pe Kirke, sunt jalnici, chiar mai răi decât 
mine. Nu ştiu de ce Angelina nu vrea să mă lase să-mi dau 
demisia, zise el cu un oftat adânc 

— Pentru că eşti bun când eşti în formă, zise Harry 
enervat. Îi era foarte greu să-i împărtăşească nefericirea lui 
Ron, când el însuşi ar fi dat aproape orice ca să joace în 
apropiatul meci cu Astropufii. Ron părea să fi observat tonul 
lui Harry, pentru că nu mai pomeni de vâjthaţ în timpul 
micului dejun şi se despărţi apoi de el cu o oarecare 
răceală. Ron plecă spre terenul de vâjthaţ, iar Harry, după 
ce încercă să-şi netezească părul, uitându-se cum îi era 
reflectat pe spatele unei linguriţe, se îndreptă singur către 
holul de intrare, ca să se întâlnească acolo cu Cho, 
simțindu-se foarte neliniştit şi întrebându-se despre ce 
Dumnezeu aveau să vorbească. 

Îl aştepta stând puţin într-o parte în faţa uşii duble de 
stejar de la intrare şi arătând foarte bine, cu părul strâns la 
spate într-o coadă lungă de cal. Harry îşi simţea picioarele 
prea mari pentru corpul său în timp ce mergea spre ea şi 
deodată, cu groază, fu conştient de braţele sale şi de cât de 
penibil trebuiau să arate, balansându-i-se pe lângă corp. 

— Bună, zise Cho cu răsuflarea întretăiată. 

— Bună, spuse Harry. 

Se uitară unul la altul preţ de o clipă, iar apoi Harry zise: 

— Păi... âăâ... ce zici, mergem? 

— A... da... 


Se alăturară cozii de elevi care erau verificaţi de Filch, 
întâlnindu-şi din când în când privirile şi zâmbind 
nehotărâţi, însă fără să îşi vorbească. Harry fu uşurat când 
ajunseră amândoi afară la aer curat, descoperind că era 
mai uşor să mergi în tăcere decât să stai pur şi simplu pe 
loc, cu un aer stânjenit. Era o zi destul de răcoroasă, cu 
puţin vânt, iar când trecură pe lângă stadionul de vâjthaţ, 
Harry îi zări pe Ron şi pe Ginny zburând pe deasupra 
tribunelor şi simţi o durere înfiorătoare în suflet la gândul 
că nu era şi el acolo cu ei. 

— Îţi lipseşte mult, nu-i aşa? zise Cho. 

Întoarse privirea şi văzu că fata îl urmărea. 

— Da, oftă el. Aşa este. 

— Mai ţii minte când am jucat prima oară unul împotrivii 
celuilalt, în anul trei? îl întrebă ea. 

— Da, zise Harry, zâmbind. M-ai blocat la fiecare fază. 

— Şi Baston ţi-a spus să nu faci pe cavalerul şi să mă 
dobori de pe mătură dacă e nevoie, zise Cho cu un surâs 
nostalgic. Am auzit că a fost selecționat de Mândria din 
Portrete, aşa este? 

— Nu, de Puddlemere United; m-am întâlnit cu el anul 
trecut la Cupa Mondială. 

— A, şi noi ne-am întâlnit tot acolo, mai ţii minte? Eram în 
acelaşi loc din tabără. A fost foarte frumos, nu-i aşa? 

Discutară despre Cupa Mondială de Vâjthaţ pe tot din mul 
către ieşire şi dincolo de porţi. Lui Harry aproape că nu îi 
venea să creadă cât de uşor era să îi vorbească - de fapt, nu 
era cu nimic mai greu decât când vorbea cu Ron şi 
Hermione - şi tocmai începea să se simtă încrezător şi 
vesel, când trecu pe lângă ei o gaşcă mare de fete de la 
Viperini, printre care şi Pansy Parkinson. 

— Potter şi Chang! strigă Pansy, pe un fundal de chicoteli 
batjocoritoare. Vai, Chang, nu prea îmi plac gusturile tale... 
Diggory măcar era chipeş! 

Fetele grăbiră pasul, vorbind şi chiuind într-o manieră 
agresivă, aruncând multe priviri cu tâlc peste umăr, către 


Harry şi Cho, şi lăsând în urmă o tăcere stânjenitoare. 
Harry nu mai ştiu ce să spună despre vâjthaţ, iar Cho, care 
roşise puţin, se uita în jos. 

— Ia zi... unde vrei să mergem? o întrebă Harry când 
intrară în Hogsmeade. 

Strada principală era plină de elevi care mergeau agale 
într-o parte şi în alta, uitându-se în vitrinele magazinelor şi 
pierzând timpul strânşi pe trotuare. 

— A... oriunde, zise Cho, ridicând din umeri. Ăă... ce zici, 
să ne uităm prin magazine sau altceva de genul ăsta? 

Se îndreptară spre „Dervish şi Banges”. Pe vitrină fusese 
lipit un afiş mare, la care se uitau câţiva localnici. Se dădură 
la o parte când se apropiară Harry şi Cho, iar Harry se trezi 
privind din nou fotografiile celor zece Devoratori ai Morţii 
care evadaseră. Afişul începea clasic: „Din ordinul 
Ministerului Magiei”; se oferea o recompensă de o mie de 
galioni oricărei vrăjitoare sau oricărui vrăjitor ce avea 
informaţii care ajutau la prinderea unuia dintre puşcăriaşii 
prezentaţi. 

— Este ciudat, nu-i aşa? zise Cho încet, uitându-se în sus la 
pozele Devoratorilor Morţii. Ţii minte când a evadat Sirius 
Black şi în Hogsmeade era plin de Dementori care veniseră 
să-l caute? Acum sunt în libertate zece Devoratori ai Morţii 
şi nu e nici urmă de Dementor prin zonă... 

— Da, spuse Harry, dezlipindu-şi ochii de pe chipul lui 
Bellatrix Lestrange ca să cerceteze strada principală. Da, 
chiar este ciudat. 

Nu îi părea rău că nu existau Dementori prin apropiere, 
dar acum, gândindu-se mai bine, constată că absenţa lor 
era edificatoare. Nu numai că-i lăsaseră pe Devoratorii 
Morţii să evadeze, dar nici măcar nu se oboseau să îi 
caute... se părea că nu se mai aflau deloc sub controlul 
Ministerului. 

Cei zece Devoratori ai Morţii evadați îi priveau din vitrina 
fiecărui magazin pe lângă care Harry trecu alături de Cho. 
Când ajunseră în faţa magazinului lui Scrivenshaft, începu 


să plouă; picături reci, mari, îl bombardau pe Harry pe faţă 
şi la ceafă. 

— Ăă... vrei să mergem să bem o cafea? zise Cho, făcând o 
nouă încercare, în timp ce ploaia se înteţea. 

— Da, sigur, răspunse Harry, uitându-se în jur. Unde? 

— A, ştiu un loc tare drăguţ chiar mai sus; nu ai mai fost 
niciodată la doamna Puddifoot? zise ea veselă, conducându- 
l pe un drum lăturalnic şi apoi într-o ceainărie pe care 
Harry nu o mai observase până atunci. 

Era un locşor înghesuit şi plin de aburi, unde totul părea 
decorat cu volănaşe sau funde. Lui Harry îi aminti într-un 
mod neplăcut de biroul lui Umbridge. 

— Drăguţ, nu-i aşa? spuse Cho bucuroasă. 

— Ăă... da, spuse Harry nesincer. 

— Uite, au pus decoraţii de Ziua Îndrăgostiţilor! zise Cho, 
arătând spre mai mulţi îngeraşi de aur, care pluteau 
deasupra fiecărei măsuţe rotunde, aruncând din când în 
când confeti roz peste cei aşezaţi în jurul lor. 

— Oho... 

Se aşezară la ultima masă liberă, care era lângă fereastra 
aburită. Roger Davies, căpitanul de vâjthaţ al Ochilor-de- 
Şoim, stătea la câţiva metri de ei cu o fată blondă şi 
drăguță. Se ţineau de mână. Priveliştea îl făcu pe Harry să 
se simtă stânjenit, mai ales când, uitându-se în jur prin 
ceainărie, văzu că peste tot erau numai cupluri, toate 
ţinându-se de mână. Poate că Cho se aştepta ca şi el să o 
ţină de mână. 

— Ce să vă aduc, dragii mei? zise doamna Puddifoot, o 
femeie robustă, cu un coc negru foarte lucios, strecurându- 
se cu mare dificultate printre masa lor şi cea a lui Roger 
Davies. 

— Două cafele, vă rog, spuse Cho. 

Până le sosiră cafelele, Roger Davies şi prietena lui 
începură să se sărute peste zaharniţă. Harry şi-ar fi dorit să 
nu facă asta; avea impresia că Davies stabilea un standard 
pe care Cho avea să se aştepte în curând să-l respecte şi el. 


Simţi că i se înfierbântă chipul şi încercă să se uite pe 
geam, însă acesta era atât de aburit, încât nu văzu strada 
de dincolo de ea. Pentru a amâna momentul în care avea să 
fie nevoit să se uite la Cho, privi spre tavan, de parcă ar fi 
examinat zugrăveala, şi primi o mână de confeti direct în 
faţă de la îngeraşul plutitor. 


După alte câteva minute dureroase, Cho aduse vorba de 
Umbridge. Harry se aruncă uşurat asupra subiectului şi 
petrecură nişte momente fericite vorbind-o de rău, însă 
subiectul fusese deja atât de bine speculat în timpul 
întâlnirilor A. D., încât nu dură mult. lar se lăsă tăcerea. 
Harry era foarte conştient de zgomotele care veneau de la 
masa alăturată şi căută disperat un alt subiect. 

— Ăă... fii atentă, vrei să mergi cu mine la „Trei mături” la 
prânz? Mă întâlnesc cu Hermione Granger acolo. 

Cho ridică din sprâncene. 

— 'Te întâlneşti cu Hermione Granger? Azi? 

— Da. Păi, ea m-a rugat, aşa că m-am gândit să merg. Vrei 
să vii cu mine? A spus că nu contează dacă vii. 

— A... ce... ce drăguţ din partea ei. 

Însă Cho nu părea să creadă deloc că era drăguţ. Din 
contră, vorbise pe un ton glacial şi dintr-o dată devenise 
relativ neîngăduitoare. 

Mai trecură alte câteva minute într-o tăcere absolută, iar 
Harry îşi bău cafeaua atât de repede, încât urma să aibă 
nevoie cât de curând de încă o ceaşcă. Lângă ei, Roger 
Davies şi prietena lui păreau să fie lipiţi unul de altul în 
dreptul buzelor. 

Mâna lui Cho era pe masă, lângă ceaşcă, şi Harry simţi 
impulsul tot mai puternic de a i-o lua într-a lui. Pur şi simplu 
fă-o, îşi spuse el, în timp ce în piept îi creşteau panica şi 
emoția, pur şi simplu întinde mâna şi apuc-o. Era uimitor cu 
de greu îi venea să întindă mâna vreo douăzeci de 
centimetri şi să o atingă pe a ei, prin comparaţie cu 
prinderea din zbor a hoţoaicei rapide... 

Însă exact când îşi mişcă mâna spre ea, Cho şi-o ridică de 
pe masă. Acum urmărea cu o expresie oarecum interesată 
de felul cum Roger Davies se săruta cu prietena lui. 

— Ştii, m-a invitat în oraş, zise ea încet. Acum câteva 
săptămâni. Roger. Însă l-am refuzat. 

Harry, care înşfăcase zaharniţa ca să îşi motiveze mişcarea 
furtunoasă peste masă, pricepu de ce îi spunea una ca asta. 


Dacă îşi dorea să stea la masa alăturată şi să fie sărutată 
pătimaş de Roger Davies, de ce fusese de acord să iasă cu 
el? 

Harry nu zise nimic. Îngeraşul mai aruncă o mâna de 
confeti peste ei; o parte aterizară în ultimele înghiţituri de 
cafea rece pe care Harry fusese pe punctul să le bea. 

— Anul trecut am venit aici cu Cedric, zise Cho. 

În cele două secunde cât îi luă ca să îşi dea seama ce-i 
spusese fata, Harry simţi un gol în stomac. Nu îi venea să 
creadă că vroia să vorbească despre Cedric acum, când 
erau înconjurați de cupluri care se sărutau şi când 
deasupra capetelor lor plutea un îngeraş. 

Când Cho vorbi din nou, vocea ei fu puţin mai ridicată. 

— Vreau să te întreb ceva de foarte mult timp... Cedric... 
a... a... a zis ceva despre mine înainte să moară? 

Acesta era ultimul subiect despre care şi-ar fi dorit Harry 
să discute, iar Cho era ultima persoană cu care i-ar fi plăcui 
s-o facă. 

— Păi... nu... zise el încet. Nu... nu a avut timp să zică 
nimic. Ăă... deci... ai... ai parte de mult vâjthaţ în vacanțe? 
Ţii cu Iornadele, nu-i aşa? 

Glasul său avu o veselie şi o voioşie falsă. Spre groaza lui, 
văzu că ochii ei erau iar plini de lacrimi, exact aşa cum 
fuseseră la ultima întâlnire A. D. de dinainte de Crăciun. 

— Ştii, zise el disperat, aplecându-se ca să nu poată să-l 
audă altcineva, hai să nu mai vorbim despre Cedric acum... 
hai să vorbim despre altceva... 

Însă se părea că şi acum spusese ceva nepotrivit. 

— Am crezut, zise ea, cu lacrimile prelingându-i-se pe 
masă, am crezut că tu ai... ai... ai putea să înţelegi! Simt 
nevoia să vorbesc despre asta! În mod sigur simţi şi tu ne... 
nevoia să vorbeşti despre asta! Cum să-ţi spun, ai văzut 
cum s-a întâmplat, nu-i aşa? 

Totul mergea îngrozitor de rău; prietena lui Roger Davies 
chiar se dezlipise de el ca să se uite la Cho cum plângea. 


— Păi... am vorbit despre asta, cu Ron şi Hermione, spuse 
Harry în şoaptă, dar... 

— A, cu Hermione Granger vorbeşti despre asta! spuse ea 
tare, cu obrajii scăldaţi de lacrimi. 

Se întrerupseră şi alte cupluri care se sărutau, ca să se 
holbeze la ea. 

— Dar cu mine nu vorbeşti! Poate că ar fi mai bine dacă 
am... am... plăti nota chiar acum şi dacă te-ai duce să te 
întâlneşti cu Hermione Granger, ceea ce este evident că îţi 
doreşti! 

Harry se uită la ea cu ochii mari, extrem de derutat, în 
timp ce ea înşfăca un şerveţel şi începea să-şi şteargă de 
zor chipul lucios. 

— Cho? zise el şters, dorindu-şi ca Roger să îşi ia prietena 
şi să înceapă să o sărute din nou, pentru ca fata să nu se 
mai holbeze la el şi la Cho. 

— Hai, pleacă! spuse ea, plângând acum în şerveţel. Nu 
ştiu de ce m-ai mai invitat în oraş, dacă ai de gând să 
aranjezi întâlniri cu alte fete chiar după ce te vezi cu mine... 
cu câte te mai întâlneşti după Hermione? 

— Nu este aşa! zise Harry, atât de uşurat când înţelese în 
sfirşit de ce era supărată, încât râse, ceea ce, îşi dădu 
seama cu o fracțiune de secundă prea târziu, fusese o 
greşeală. 

Cho sări în picioare. Acum în ceainărie se făcuse o linişte 
generală şi toată lumea îi urmărea. 

— Pe curând, Harry, spuse ea dramatic şi se duse furtunos 
spre uşă, sughiţând puţin, o deschise cu putere şi ieşi 
grăbită în ploaia torențială. 

— Cho! strigă Harry după ea, însă uşa se închisese deja în 
urma ei cu un pocnet sonor. 

În ceainărie se auzea musca. Toate perechile de ochi erau 
aţintite asupra lui Harry. Acesta aruncă un galion pe masă, 
îşi scutură grămada de confeti roz din păr şi ieşi pe uşă 
după Cho. 


Acum ploua tare, iar fata nu era nicăieri. Pur şi simplu nu 
înţelegea ce se întâmplase; cu o jumătate de oră în urmă, se 
înțelegeau perfect. 

— Femeile! murmură el supărat, mergând pe strada 
spălata de ploaie cu mâinile în buzunare. De fapt, de ce 
ţinea morţiş să vorbească despre Cedric? De ce voia să 
deschidă un subiect care o făcea să se comporte ca o 
stropitoare umană? 

O luă la dreapta şi începu să alerge stropind în stânga şi în 
dreapta, iar în câteva minute ajunse în prag la „Trei 
mături”. Ştia că era prea devreme pentru a se întâlni cu 
Hermione, însă crezu că avea şanse să dea peste cineva cu 
care să îşi poată petrece timpul până atunci. Îşi dădu părul 
ud din ochi şi se uită în jur. Hagrid stătea singur într-un coli 
şi părea posomorât. 

— Bună, Hagrid! zise el, după ce se strecură printre 
mesele înghesuite şi se aşeză lângă el. 

Hagrid tresări şi se uită la Harry, de parcă nu l-ar fi 
recunoscut. Harry observă că avea două tăieturi noi pe faţă 
şi încă nişte vânătăi recente. 

— A, tu eşti, Harry, zise Hagrid. Eşti bine? 

— Da, sunt bine, minţi Harry şi simţi că, pe lângă Hagrid, 
care era dărâmat şi amărât, el nu prea avea de ce să se 
plângă. Ăă... tu cum te lauzi? 

— Eu? zise Hagrid. A, excelent, Harry, excelent. 

Se uită în adâncimile halbei sale de cositor, care era mare 
cât o găleată, şi oftă. Harry nu ştia ce să-i spună. Rămaseră 
un timp în tăcere, unul lângă altul. Apoi Hagrid zise brusc: 

— Suntem în aceeaşi barcă, tu şi cu mine, nu-i aşa, 'Arry? 

— Ăă... zise Harry. 

— Da... am mai zis-o şi altădată... amândoi nişte străini, 
oarecum, zise Hagrid, dând cu înţelepciune din cap. Şi 
amândoi orfani. Da... amândoi orfani. 

Luă o sorbitură generoasă din halbă. 

— Contează să ai o familie de treabă, spuse el. Tatăl meu 
era de treabă. Şi părinţii tăi la fel. Dacă ar fi trăit, altfel ar fi 


fost viaţa, nu? 

— Da... presupun că da, zise Harry prevenitor, căci Hagrid 
părea să fie într-o stare foarte ciudată. 

— Familia, zise acesta sumbru. Orice s-ar spune, sângele 
contează... 

Şi îşi şterse un firişor de sânge care i se prelinsese în ochi. 

— Hagrid, zise Harry, fără să se poată abţine, de unde ai 
toate rănile astea? 

— Cum? spuse Hagrid, luat prin surprindere. Ce răni? 

— 'Toate rănile astea! zise Harry, arătând spre chipul 
uriaşului. 

— A... astea-s nişte zgârieturi şi nişte vânătăi obişnuite, 
Harry, zise Hagrid sec, am o slujbă dură. 

Îşi goli halba, o puse la loc pe masă şi se ridică. 

— Pe curând, Harry... ai grijă de tine. 

leşi greoi din bar, părând extrem de necăjit, şi dispăru în 
ploaia torențială. Harry îl privi plecând, şi se simţi 
îngrozitor. Hagrid era nefericit şi ascundea ceva, însă părea 
hotărât să nu accepte să fie ajutat. Ce se întâmpla? Însă 
înainte ca Harry să se mai poată gândi la asta, auzi o voce 
strigându-l pe nume. 

— Harry! Harry, aici! 

Hermione îi făcea cu mâna din partea cealaltă a camerei. 
Se ridică şi îşi croi drum spre ea prin barul aglomerat. Era 
la câteva mese de ea când văzu că Hermione nu era 
singură. Stătea la masă cu cei mai improbabili colegi de 
pahar pe care şi i-ar fi putut imagina vreodată: Luna 
Lovegood şi nimeni alta decât Rita Skeeter, fostă ziaristă la 
Profetul zilei şi una dintre persoanele pe care nu putea să le 
sufere. 

— Ai venit mai devreme! zise ea, dându-se la o parte ca să- 
i facă loc să se aşeze. Credeam că eşti cu Cho, nu te 
aşteptam decât peste cel puţin o oră! 

— Cho? zise Rita imediat, învârtindu-se pe scaun ca să se 
uite atentă la Harry. O fată? 

Îşi înşfăcă geanta din piele de crocodil şi cotrobăi prin ea. 


— Nu este treaba ta dacă Harry a fost şi cu o sută de fete, 
îi spuse Hermione Ritei cu calm. Aşa că poţi să o pui 
deoparte chiar în clipa asta. 

Rita fusese pe punctul de a-şi scoate din geantă pana 
verde-prăzulie. Arătând de parcă ar fi fost obligată să 
înghită Sevămizeră, îşi închise geanta la loc cu putere. 

— Ce pui la cale? întrebă Harry, luând loc şi uitându-se do 
la Rita la Luna şi apoi la Hermione. 

— Domnişoara Perfecţiune” tocmai era pe cale să îmi 
spună când ai venit tu, zise Rita, sorbind zdravăn din 
băutură. Presupun că am voie să vorbesc cu el, nu-i aşa? o 
întrebă ea răstit pe Hermione. 

— Da, presupun că da, zise Hermione cu răceală. 

Ritei nu îi pria şomajul. Părul care fusese cândva aranjat în 
bucle elaborate îi cădea acum lins şi neîngrijit în jurul feţei. 
Oja roşie de pe unghiile de patru centimetri era luată pe 
alocuri şi îi lipseau câteva pietre preţioase false din ramele 
înaripate. Mai trase o duşcă şi zise din colţul gurii: 

— Drăguţă fată, nu-i aşa, Harry? 

— Dacă mai scoţi un cuvânt despre viaţa sentimentală a lui 
Harry, cade toată afacerea şi să ştii că nu glumesc, spuse 
Hermione enervată. 

— Ce afacere? spuse Rita, ştergându-se la gură cu 
mâneca. Încă nu ai zis nimic de vreo afacere, „domnişoară 
Superaranjată”, nu mi-ai spus decât să vin. Ah, nu o să 
treacă mult şi... 

Trase aer în piept, cutremurându-se. 

— Da, da, nu o să treacă mult şi o să scrii alte articole 
oribile despre Harry şi despre mine, zise Hermione 
indiferentă. Ştii ceva, ce-ar fi să găseşti pe cineva căreia îi 
pasă? 

— Anul ăsta au publicat o grămadă de articole oribile 
despre Harry şi fără ajutorul meu, zise Rita, aruncându-i lui 
Harry o privire piezişă peste marginea paharului şi 
adăugând într-o şoaptă aspră: Cum te-ai simţit, Harry? 
Trădat? Mâhnit? Neînţeles? 


— Sigur că este supărat, zise Hermione cu o voce dură, 
limpede. Pentru că i-a spus adevărul Ministrului Magiei, iar 
Ministrul este prea idiot ca să îl creadă. 

— Deci chiar asta crezi, că s-a întors Cel Ce Nu Trebuie 
Numit? zise Rita, coborând paharul şi supunându-l pe 
Harry unei cercetări pătrunzătoare, în timp ce degetul îi 
rătăcea cu jind către încheietoarea genţii din piele de 
crocodil. Chiar susţii toate tâmpeniile pe care le spune 
Dumbledore tuturor despre întoarcerea Ştii-Tu-Cui şi crezi 
că eşti singurul martor? 

— Nu am fost singurul martor, se răţoi Harry. Erau şi vreo 
doisprezece Devoratori ai Morţii acolo. Vrei să-ţi spun cum 
îi cheamă? 

— Cu orice preţ, murmură Rita, căutând iar prin geantă şi 
privindu-l de parcă ar fi fost cel mai frumos lucru pe care îl 
văzuse vreodată. Un titlu mare cu litere îngroşate: „Potter 
acuză...” Un subtitlu, „Harry Potter îi numeşte pe 
Devoratorii Morţii care sunt încă printre noi”. Şi apoi, sub o 
fotografie drăguță cu tine, „Supravieţuitorul atacului Ştiţi- 
Voi-Cui, adolescentul tulburat, Harry Potter, de 15 ani, a 
dezlănţuit ieri haosul acuzându-i pe membrii respectabili şi 
de vază ai comunităţii vrăjitoreşti că sunt Devoratori ai 
Morţii...” 

Chiar avea în mână pana de citate rapide, la jumătatea 
distanţei până la gură, când îi pieri expresia extaziată de pe 
chip. 

— Da, sigur că da, zise ea, coborând pana şi aruncându-i 
lui Hermione priviri acide, micuța „domnişoară Perfecţiune” 
nu vrea să apară povestea asta, nu-i aşa? 

— De fapt, zise Hermione cu dulceaţă, exact asta vrea 
micuța „domnişoară Perfecţiune”. 

Rita se holbă la ea. La fel şi Harry. Luna, însă, fredonă 
încet, visătoare „Weasley e al nostru rege” şi îşi amestecă 
băutura cu o ceapă pe un băț de cocteil. 

— Vrei să scriu ce zice despre Cel Ce Nu Trebuie Numit? o 
întrebă Rita pe Hermione cu o voce albă. 


— Da, vreau, spuse Hermione. Varianta adevărată. Toate 
datele. Exact aşa cum ţi le spune Harry. O să-ţi dea toate 
detaliile, o să-ţi spună numele Devoratorilor Morţii 
nedescoperiţi pe care i-a văzut acolo, o să-ţi spună cum 
arată acum Cap-de-Mort... ah, vrei să te controlezi puţin? 
adăugă ea dispreţuitor, aruncând un şerveţel în partea 
cealaltă a mesei, căci, la auzul numelui lui Cap-de-Mort, 
Rita tresărise atât de tare încât îşi vărsase pe ea jumătate 
din paharul cu whisky-foc. 

Rita îşi tampona haina de ploaie ponosită, holbându-se în 
continuare la Hermione. Apoi zise cu îndrăzneală: 

— Profetul nu ar publica-o. În caz că nu ai observat, nimeni 
nu crede povestea asta trasă de păr. Toţi sunt convinşi că 
Harry are vedenii. Însă, dacă mă laşi să scriu articolul dintr- 
un alt unghi... 

— Nu ne trebuie un alt articol despre cum şi-a pierdut 
Harry minţile! zise Hermione supărată. Mulţumim, dar am 
avut parte de destule de genul ăsta! Vreau să i se dea 
ocazia să spună adevărul! 

— Nu există o piaţă pentru un asemenea articol, spuse 
Rita cu răceală. 

— Vrei să spui că Profetul nu îl va tipări pentru că nu îi 
lasă Fudge, zise Hermione enervată. 

Rita o privi îndelung şi aspru pe Hermione. Apoi, 
aplecându-se peste masă spre ea, zise pe un ton decis: 

— De acord, Fudge are influenţă asupra Profetului, dar 
până la urmă tot acolo ajungem. Nu vor publica un articol 
care îl pune pe Harry într-o lumină favorabilă. Nimeni nu 
vrea să citească aşa ceva. Este împotriva stării de spirit a 
publicului. Oamenii sunt şi aşa destul de îngrijoraţi din 
cauza ultimelor evadări din Azkaban. Pur şi simplu nu vor 
să creadă că s-a întors Ştii-lu-Cine. 

— Deci, Profetul zilei există ca să le spună oamenilor ce 
vor să audă, da? spuse Hermione usturător. 

Rita se îndreptă din nou, cu sprâncenele ridicate, şi îşi goli 
paharul de whisky-foc. 


— Profetul există ca să se vândă, prostuţo, zise ea cu 
răceală. 

— Tatăl meu crede că este un ziar îngrozitor, zise Luna, 
intrând pe neaşteptate în conversaţie, mâncând din ceapa 
de la cocteil şi privind-o pe Rita cu ochii ei enormi, 
exoftalmici, de nebun. Tatăl meu publică articole 
importante, despre care crede că trebuie să fie ştiute de 
public. Nu-l interesează să facă bani. 

Rita se uită dispreţuitor la Luna. 

— Presupun că tatăl tău este directorul unei reviste mici şi 
idioate din cine ştie ce sătuc, zise ea. Probabil, Douăzeci şi 
cinci de moduri de a intra în conversaţie cu Încuiaţii şi 
calendarul următorului târg cu vânzare „Aduci şi Zbori”? 

— Nu, spuse Luna, scufundându-şi din nou ceapa în apa de 
alge, este editorul Zeflemistului. 

Rita pufni atât de tare, încât oamenii de la o masă din 
apropiere întoarseră capetele alarmaţi. 

— Articole importante, despre care crede că trebuie să fie 
ştiute de public, da? zise ea nimicitor. Aş putea să folosesc 
conţinutul acelei zdrenţe pe post de îngrăşământ pentru 
grădină. 

— Ei bine, asta este şansa ta de a-i ridica puţin standardul, 
nu-i aşa? zise Hermione agreabil. Luna spune că tatăl ei 
este foarte mulţumit de ideea unui interviu cu Harry. El este 
cel care îl va publica. 

Rita se holbă o clipă la ele, apoi scoase un urlet de râs. 

— Zeflemistul! zise ea, chicotind. Crezi că oamenii or să-l 
ia în serios dacă o să apară în Zeflemistul? 

— Unii oameni nu îl vor lua, spuse Hermione pe un ton 
ponderat. Dar versiunea evadării din Azkaban pe care a 
publicat-o Profetul zilei are nişte lacune. Cred că mulţi 
trebuie să se întrebe dacă nu există o explicaţie mai bună 
pentru ce s-a întâmplat şi dacă nu pot să aibă acces la o altă 
variantă, chiar va fi publicată într-o - se uită cu coada 
ochiului la Luna... 


— Într-o. mă rog, revistă neobişnuită. cred că s-ar putea să 
fie destul de dornici să o citească. 

Rita nu spuse nimic pentru o vreme, ci o privi pe Hermione 
cu viclenie, cu capul lăsat puţin într-o parte. 

— Bine, să presupunem că sunt de acord, zise ea scurt. Ce 
fel de onorariu voi primi? 

— Nu cred că tati îi plăteşte pe oameni ca să scrie pentru 
revistă, zise Luna visătoare. O fac pentru că este o onoare 
şi, bineînţeles, ca să îşi vadă numele tipărite. 

Rita Skeeter păru să simtă iar un gust puternic de 
Sevămizeră, în timp ce se lansa asupra lui Hermione. 

— Vreţi să o fac pe gratis? 

— Păi, da, spuse Hermione cu calm, sorbind din băutură. 
Dacă nu, după cum ştii foarte bine, voi informa autorităţile 
că eşti un Animag neînregistrat. Desigur, Profetul ar putea 
să te plătească foarte generos pentru un articol despre cum 
este viaţa în Azkaban. 

Rita arăta de parcă nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere 
decât să înşface umbreluţa de hârtie din paharul lui 
Hermione şi să i-o bage pe nas. 

— Presupun că nu prea am de ales, nu-i aşa? zise Rita, cu 
vocea tremurându-i puţin. 

Îşi deschise iar geanta din piele de crocodil, scoase o 
bucată de pergament şi îşi ridică pana de citate rapide. 

— Tati va fi mulţumit, spuse Luna veselă, chiar dacă Rita îşi 
încordă un muşchi al maxilarului. 

— În ordine, Harry? zise Hermione, întorcându-se spre el. 
Eşti gata să spui publicului adevărul? 

— Presupun că da, spuse Harry, urmărind-o pe Rita cum 
ţinea pana de citate rapide, gata să scrie pe pergamentul 
pregătit. 

— Atunci, dă-i drumul, Rita, spuse Hermione senină, 
pescuind o cireaşă de pe fundul paharului. 

CAPITOLUL XXVI. 

VĂZUTE ŞI NEPREVĂZUTE. 


Luna zise vag că nu ştia când avea să apară interviul Ritei 
Skeeter cu Harry în Zeflemistul, pentru că tatăl ei aştepta 
un lung şi minunat articol despre ultimele reperări ale 
Snorhacului Corn-Şifonat, „şi desigur, ăsta era un articol 
foarte important, aşa că s-ar fi putut ca cel despre Harry să 
aştepte numărul următor, „spusese Luna. 

Lui Harry nu îi fu uşor să vorbească despre noaptea când 
se întorsese Cap-de-Mort. Rita îl împinsese să precizeze un 
detaliu neînsemnat, iar Harry îi povestise tot ce îşi amintea, 
ştiind că aceasta era marea sa ocazie de a spune lumii 
adevărul. Se întrebă câţi aveau să reacționeze la articol. 
Bănuia că multora avea să le confirme faptul că era complet 
nebun, printre altele şi fiindcă articolul său avea să apară 
alături de nişte prostii monumentale, cum ar fi Snorhacii 
Corn-Şifonat. Însă evadarea lui Bellatrix Lestrange şi a 
celorlalţi Devoratori ai Morţii îi indusese lui Harry o dorinţă 
arzătoare de a face ceva, indiferent dacă acest ceva avea să 
funcţioneze sau nu... 

— Abia aştept să văd ce zice Umbridge despre faptul că 
faci totul public, spuse Dean la cină miercuri seara, cu un 
aer uluit. 

Seamus înfuleca mari cantităţi de plăcintă cu pui şi şuncă 
vizavi de Dean, însă Harry ştia că asculta. 

— Harry, faci ceea ce trebuie, zise Neville, care stătea în 
faţa lui, destul de palid, însă gata să-şi continue ideea: 
Trebuie să fi fost... greu... să vorbeşti despre asta... nu-i 
aşa? 

— Da, murmură Harry, însă oamenii trebuie să ştie de ce 
este capabil Cap-de-Mort, nu crezi? 

— Aşa este, spuse Neville, încuviinţând din cap, şi despre 
Devoratorii Morţii... oamenii ar trebui să ştie... 

Neville îşi lăsă propoziţia neterminată şi se întoarse la 
cartoful său copt. Seamus îşi ridică privirea, însă, când 
întâlni ochii lui Harry, şi-o plecă la loc în farfurie. După un 
timp, Dean, Seamus şi Neville plecară către camera de zi, 


lăsându-i pe Harry şi Hermione să-l aştepte pe Ron, care 
încă nu luase cina din cauza antrenamentului de vâjthaţ. 

Cho Chang intră în sală cu prietena ei Marietta. Stomacul 
lui Harry scoase un zgomot straniu, dar ea nu se uită spre 
masa Cercetaşilor şi se aşeză cu spatele la el. 

— Ah, am uitat să te întreb, spuse Hermione veselă, 
uitându-se la masa Ochilor-de-Şoim, cum a mers întâlnirea 
cu Cho? Cum de te-ai întors atât de repede? 

— Ăă... păi, a fost... zise Harry, trăgând spre el un platou 
cu prăjitură cu rubarbă şi mai luându-şi o porţie, un fiasco 
desăvârşit, dacă tot m-ai întrebat. 

Şi îi spuse ce se întâmplase în ceainăria doamnei 
Puddifoot. 

—,. şi atunci, termină el câteva minute mai târziu, după ce 
dispăru şi ultima bucăţică de prăjitură, se ridică brusc, ştii, 
îmi zice, „Pe curând, Harry”, şi iese în fugă! 

Îşi puse pe masă lingura şi se uită la Hermione. 

— Te întreb, ce a fost toată asta? Ce s-a întâmplat? 

Hermione aruncă o privire spre ceafa lui Cho şi oftă. 

— Ah, Harry, zise ea cu tristeţe. Păi, îmi pare rău, dar fost 
puţin lipsit de tact. 

— Eu, lipsit de tact? zise Harry scandalizat. Acum ne 
înţelegem bine şi, o clipă mai târziu, îmi spune că Roger 
Davis a invitat-o să iasă cu el în oraş şi că obişnuia să 
meargă să se pupe cu Cedric în ceainăria aia idioată - cum 
era să mă simt? 

— Păi, vezi tu, zise Hermione, cu aerul răbdător al cuiva 
care îi explică unui copilaş hipersensibil că unu şi cu unu fac 
doi, nu ar fi trebuit să-i fi spus că vroiai să te întâlneşti cu 
mine. 

— Dar, dar, bâigui Harry, dar... mi-ai spus să ne întâlnim la 
prânz şi să o iau şi pe ea cu mine, cum ar fi trebuit să fac 
asta fără să îi spun? 

— Ar fi trebuit să i-o fi spus altfel, zise Hermione, cu 
acelaşi aer răbdător, care îl înnebunea. Ar fi trebuit să-i fi 
spus că era foarte neplăcut, dar că te obligasem să promiţi 


că o să vii la „Irei mături”, şi că tu chiar nu vroiai să mergi 
şi că ai fi preferat de o mie de ori să petreci toată ziua cu 
ea, dar că, din păcate, era bine să te întâlneşti cu mine, aşa 
că o rogi din tot sufletul să vină cu tine, sperând că astfel ai 
fi putut să scapi cât mai repede. Şi ar fi fost o idee bună să îi 
fi spus şi cât de urâtă crezi că sunt, adăugă Hermione. 

— Dar nu cred că eşti urâtă, zise Harry năucit. 

Hermione râse. 

— Harry, eşti mai rău ca Ron... mă rog, nu, nu se ştie, oftă 
ea, în timp ce Ron intra în sală şchiopătând, plin de noroi şi 
arătând morocănos. Fii atent - ai supărat-o pe Cho când ai 
zis că te vei întâlni cu mine, aşa că a încercat să te facă 
gelos. A fost modul ei de a încerca să afle cât de mult o 
placi. 

— Asta făcea? zise Harry, în timp ce Ron se prăbuşea pe 
banca de vizavi de ei şi trăgea spre el toate platourile la 
care putea să ajungă. Păi, nu ar fi fost mai uşor dacă m-ar fi 
întrebat pur şi simplu dacă o plac mai mult pe ea decât pe 
tine? 

— Fetele rareori pun întrebări de genul ăsta, spuse 
Hermione. 

— Păi, foarte rău! zise Harry hotărât. Atunci aş fi putut să-i 
spun că o plac şi nu ar mai fi trebuit să se supere iar din 
cauza morţii lui Cedric! 

— Nu spun că a fost corect ce a făcut, zise Hermione, în 
timp ce li se alătură şi Ginny, la fel de plină de noroi ca Ron 
şi părând la fel de nemulțumită. Eu nu încerc decât să te fac 
să înţelegi cum se simţea în momentul acela. 

— Ar trebui să scrii o carte, îi spuse Ron lui Hermione, în 
timp ce tăia cartofii, în care să traduci lucrurile trăsnite pe 
care le fac fetele ca să le poată înţelege băieţii. 

— Da, spuse Harry cu înflăcărare, uitându-se la masa 
Ochilor-de-Şoim. 

Cho tocmai se ridicase, şi, continuând să nu se uite la el, 
ieşi din Marea Sală. Simţindu-se destul de deprimat, îi privi 
iar pe Ron şi Ginny. 


— Şi cum a fost antrenamentul de vâjthaţ? 

— A fost un coşmar, zise Ron pe o voce sumbră. 

— Ah, fii serios, spuse Hermione, uitându-se la Ginny. Sunt 
convinsă că nu a fost atât de... 

— Ba da, a fost, zise Ginny. A fost oribil. Angelina aproape 
că a început să plângă la sfârşit. 

După cină, Ron şi Ginny se duseră să se spele; Harry şi 
Hermione se întoarseră în aglomerata cameră de zi a 
Cercetaşilor şi la obişnuitul morman de teme. Harry se 
chinuia de jumătate de oră cu o nouă hartă a cerului pentru 
Astronomie când apărură Fred şi George. 

— Ron şi Ginny nu sunt aici? întrebă Fred, uitându-se în 
jur şi trăgându-şi un scaun, iar când Harry clătină din cap, 
zise: Foarte bine. Le-am urmărit antrenamentul. Vor fi 
zdrobiţi. Sunt de-a dreptul la pământ fără noi. 

— Hai, Ginny nu stă tocmai rău, zise George cu 
obiectivitate, aşezându-se lângă Fred. Sincer să fiu, nu ştiu 
cum de a ajuns atât de pricepută, având în vedere că nu o 
lăsăm niciodată să joace cu noi. 

— Vă spărgea magazia cu mături din grădină de la şase 
ani şi zbura pe rând pe măturile voastre când nu eraţi 
atenţi, zise Hermione din spatele stivei instabile de cărţi 
despre runele antice. 

— A, zise George, neplăcut impresionat. Păi... asta eo 
explicaţie. 

— Ron a scos vreun gol până acum? întrebă Hermione 
uitându-se de peste marginea cărţii Hieroglife şi Holograme 
magice. 

— Păi, poate s-o facă, dacă crede că nu îl urmăreşte 
nimeni, zise Fred, dându-şi ochii peste cap. Aşa că tot ce 
avem de făcut sâmbătă este să-i rugăm pe spectatori să îi 
întoarcă spatele şi să vorbească între ei de fiecare dată 
când balonul ajunge în zona lui. 

Se ridică iar şi se duse neliniştit la fereastră, uitându-se la 
domeniul întunecat. 


— Ştii, vâjthaţul era cam singurul lucru din locul ăsta 
pentru care merita să stăm aici. 

Hermione îi aruncă o privire severă. 

— Se apropie examenele! 

— 'Ţi-am mai zis că nu ne prea pasă de ÎL. V.E. E.-uri, zise 
Fred. Cutiile de Gustări cu Surprize sunt gata de lansare şi 
am descoperit cum să scăpăm de coşurile alea. Se rezolvă 
cu două picături de esenţă de Murtlap, ne-a lămurit Lee. 

George căscă larg şi se uită nefericit la cerul înnorat al 
nopții. 

— Nici nu ştiu dacă vreau să văd meciul ăsta. Dacă ne bate 
Zacharias Smith, s-ar putea să fie nevoie să mă sinucid. 

— Să-l ucizi pe el, mai degrabă, spuse Fred hotărât. 

Asta este problema cu vâjthaţul, zise Hermione distrată, 
aplecată iar peste traducerea runelor, creează 
resentimente şi tensiune între case. 

Ridică privirea ca să îşi caute Silabarul vrăjitorului şi îi zări 
pe Fred, George şi Harry privind-o fix, cu o expresie de 
dezgust amestecat cu îndoială. 

— Ei bine, aşa e! zise ea cu nerăbdare. E doar un joc, nu? 

— Hermione, zise Harry, clătinând din cap, eşti foarte 
pricepută la sentimente şi la alte chestii, dar pur şi simplu 
nu înţelegi vâjthaţul. 

— Poate că nu, zise ea sumbru, revenind la traducerea ei, 
însă cel puţin fericirea mea nu depinde de talentul de 
portar al lui Ron. 

Şi, deşi Harry ar fi preferat să se arunce din Turnul 
Astronomic decât să o recunoască în faţa ei, după ce 
urmărise şi el meciul, sâmbăta următoare ar fi dat orice 
sumă de galioni ca să nu-i pese nici lui de vâjthaţ. 

Cel mai bun lucru care putea fi spus despre meci era că 
fusese scurt; spectatorii Cercetaşi nu trebuiseră să îndure 
decât douăzeci de minute de agonie. Era greu de spus care 
fusese partea cea mai îngrozitoare: după Harry, lupta se 
ducea între al paisprezecelea gol încasat de Ron, Sloper, 
care ratase balonul-ghiulea, dar o lovise pe Angelina cu 


bâta în gură, şi Kirke, care ţipase şi căzuse pe spate de pe 
mătură când Zacharias Smith zburase repede spre el cu 
balonul în mână. Miracolul era că Cercetaşii nu pierduseră 
decât la o diferenţă de zece puncte: Ginny reuşise să 
înşface hoţoaica chiar de sub nasul lui Summersby, 
căutătorul Astropufilor, aşa că scorul final fusese două sute 
patruzeci la două sute treizeci. 

— Bună priză, îi spuse Harry lui Ginny în camera de zi, 
unde atmosfera era ca de înmormântare. 

— Am avut noroc, zise ea, ridicând din umeri. Nu a fost o 
hoţoaică foarte rapidă şi Summersby e răcit, a strănutat şi a 
închis ochii exact când nu trebuia. Oricum, după ce te 
întorci tu în echipă... 

— Ginny, sunt suspendat pe viaţă... 

— Eşti suspendat atâta timp cât Umbridge e în şcoala asta, 
îl corectă Ginny. Este o diferenţă. Oricum, după ce te întorci 
tu, cred că o să dau probă pentru postul de înaintaş. Şi 
Angelina, şi Alicia pleacă anul viitor şi oricum, prefer să dau 
goluri decât să fiu căutător. 

Harry se uită la Ron, care stătea adunat într-un colţ, 
privindu-şi genunchii şi ţinând strâns o Berezero în mână. 

— Angelina tot nu îl lasă să plece din echipă, zise Ginny, de 
parcă îi citise gândurile lui Harry. Spune că ştie că are 
totuşi talent. 

Lui Harry îi plăcea de Angelina pentru încrederea pe care 
o avea în Ron, dar în acelaşi timp credea că ar fi fost mult 
mai bine pentru el să îl lase să plece. Ron părăsi terenul 
însoţit de un alt „Weasley e al nostru rege” câtat cu mare 
dăruire de Viperini, care erau acum favoriţi pentru 
câştigarea Cupei de vâjthaţ. 

Fred şi George se îndepărtară. 

— Nu am nici măcar destulă putere ca să mă iau de el, zise 
Fred, uitându-se la silueta cocârjată lui Ron. Dar să ştii, 
când a primit al paisprezecelea gol... 

Făcu nişte mişcări disperate cu mâinile, de parcă ar fi 
încercat să înoate cu corpul în poziţie verticală, ca un câine. 


— Mă rog, o păstrez pentru petreceri, da? 

Ron se târi spre dormitor la scurt timp după asta. Din 
respect pentru sentimentele sale, Harry aşteptă o vreme 
înainte să urce şi el, astfel încât Ron să poată să pretindă că 
dormea, dacă vroia. Într-adevăr, când Harry intră în sfârşit 
în cameră, Ron sforăia puţin prea tare ca să fie credibil. 

Harry se băgă în pat, gândindu-se la meci. Fusese extrem 
de frustrant să privească de pe margine. Era impresionat 
de evoluţia lui Ginny, dar ştia că, dacă ar fi jucat el, ar fi 
prins hoţoaica mai devreme... fusese un moment când 
zburase pe lângă glezna lui Kirke; dacă Ginny nu ar fi 
ezitat, ar fi putut să smulgă victoria pentru Cercetaşi. 

Umbridge stătuse cu câteva rânduri mai jos de Harry şi 
Hermione. De vreo două ori se întorsese greoi ca să se uite 
la el, cu gura ei mare, de broască râioasă, întinsă de ceea 
ce lui i se păruse că fusese un zâmbet satisfăcut. Amintirea 
zâmbetului îl făcu să fiarbă de furie în timp ce stătea întins 
pe întuneric. Însă, câteva minute mai târziu, îşi aminti că ar 
fi trebuit să îşi golească mintea de orice trăire înainte să 
adoarmă, aşa cum îi tot spunea Plesneală la sfârşitul 
fiecărei ore de Occlumanţie. 

Încercă timp de câteva clipe, însă faptul că se gândea la 
Plesneală, pe lângă amintirea lui Umbridge, doar îi 
accentuă conştientizarea vechilor resentimente, aşa că se 
trezi concentrându-se în schimb asupra a cât de mult îi 
detesta pe amândoi. Încet, sforăitul lui Ron se pierdu, 
înlocuit de o respiraţie profundă şi rară. Lui Harry îi luă 
mult mai mult să adoarmă; corpul îi era obosit, însă 
creierului său îi trebui mult până să se decupleze. 

Visă că Neville şi profesoara Lăstar valsau prin Camera 
Necesităţii, în timp ce profesoara McGonagall cânta la 
cimpoi. Îi privi mulţumit o vreme, apoi se hotărî să meargă 
şi să-i găsească pe ceilalţi membri A. D. 

Însă când ieşi din cameră se trezi nu în faţa lui Barnabas 
cel Smintit, ci a unei torţe care ardea în lăcaşul ei de pe un 
perete de piatră. Îşi întoarse încet capul spre stânga. Acolo, 


la capătul îndepărtat al holului fără ferestre, era o uşă 
neagră, simplă. 

Se apropie de ea cu un sentiment de entuziasm crescând. 
Avea sentimentul ciudat că, de data asta, avea să aibă în 
sfârşit noroc şi să descopere cum să o deschidă... era la 
câţiva metri de ea, şi văzu încântat că în partea dreaptă se 
afla un fir strălucitor de lumină albastră... uşa era 
întredeschisă... Întinse mâna să o deschidă şi... 

Ron scoase un sforăit real, răsunător şi aspru, iar Harry se 
trezi brusc, cu mâna dreaptă întinsă în faţa lui pe întuneric, 
ca să deschidă o uşă care era la câţiva kilometri depărtare. 
O lăsă în jos cu un sentiment de dezamăgire amestecată cu 
vinovăţie. Ştia că nu ar fi trebuit să vadă uşa, dar în acelaşi 
timp se simţea atât de măcinat de curiozitate faţă de ce era 
dincolo de ea, încât nu putea să fie supărat pe Ron... dar ce 
bine ar fi fost dacă şi-ar fi amânat sforăitul încă un minut. 

Luni dimineaţă intrară în Marea Sală pentru micul dejun 
exact în acelaşi timp cu bufniţele poştaşe. Hermione nu era 
singura persoană care îşi aştepta cu nerăbdare Profetul 
zilei: aproape toată lumea era dornică să mai primească 
veşti despre Devoratorii Morţii care evadaseră şi care, în 
ciuda multor reperări anunţate, nu fuseseră încă prinşi. Îi 
dădu un cnut bufniței care îi livră ziarul şi-l deschise cu 
entuziasm, în timp ce Harry îşi turna nişte suc de portocale; 
având în vedere că tot anul nu primise decât un singur 
bilet, când prima bufniţă ateriză cu o bufnitură în faţa lui, fu 
convins că aceasta făcuse o greşeală. 

— Pe cine cauţi? o întrebă el, luându-şi indiferent paharul 
cu sucul de portocale de sub ciocul ei şi aplecându-se să 
citească numele şi adresa destinatarului: 

Harry Potter. 

Marea Sală. 

Şcoala Hogwarts. 

Încruntându-se, dădu să ia scrisoarea de la bufniţă, însă, 
înainte să o poată face, lângă ea aterizaseră încă trei, patru, 
cinci bufniţe care se călcau pe umbră, împrăştiind untul 


răsturnând solniţa, în timp ce fiecare dintre ele încerca să-i 
dea ea prima scrisoarea. 

— Ce se întâmplă? întrebă Ron uluit, în timp ce toţi cei de 
la masa Cercetaşilor se aplecau ca să se uite, iar alte şapte 
bufniţe aterizară printre primele, ciripind, strigând şi 
bătând din aripi. 

— Harry! spuse Hermione pe nerăsuflate, băgându-şi 
mâinile în masa de pene şi scoțând o strigă ce ducea un 
pachet lung şi cilindric. Cred că ştiu ce înseamnă asta... 
deschide-l întâi pe ăsta! 

Harry rupse hârtia maro a ambalajului. Se rostogoli un 
exemplar rulat strâns al numărului din martie al 
Zeflemistului. Îl desfăşură şi îşi descoperi propriul chip 
zâmbindu-i nevinovat de pe prima pagină. Peste fotografie 
era scris cu litere mari şi roşii: 

HARRY POTTER SPARGE ÎN SFÂRŞIT TĂCEREA: 

ADEVĂRUL DESPRE CEL CE NU TREBUIE NUMIT ŞI 
DESPRE NOAPTEA CÂND AM ASISTAT LA ÎNTOARCEREA 
SA 

— E bun, nu-i aşa? zise Luna, care plutise până la masa 
Cercetaşilor şi se aşeza acum pe bancă, înghesuindu-se 
între Fred şi Ron. A apărut ieri, l-am rugat pe tata să-ţi 
trimită un număr gratis. Presupun că toate astea - flutură o 
mână către bufniţele adunate care încă se foiau pe masă în 
faţa lui Harry - sunt scrisori de la cititori. 

— Asta am bănuit şi eu, zise Hermione entuziasmată. 
Harry, te superi dacă...? 

— Chiar te rog, spuse Harry, simțindu-se puţin năucit. 

Şi Ron, şi Hermione începură să deschidă plicuri. 

— Asta e de la un tip care crede că îţi lipseşte o doagă, zise 
Ron, cercetându-şi scrisoarea. Mă rog... 

— Femeia asta îţi recomandă să încerci o cură straşnică de 
Vrăji de Şoc la Sf. Mungo, zise Hermione, părând 
dezamăgită mototolind al doilea plic. 

— Însă asta pare să fie în ordine, zise Harry încet, 
cercetând o scrisoare lungă de la o vrăjitoare din Paisley. 


Hei, spune că mă crede! 

— Ăsta este nehotărât, zise Fred, care se alăturase 
bucuros deschiderii scrisorilor. Spune că nu pari nebun, dar 
chiar nu vrea să creadă că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine, aşa că 
acum nu ştie ce să mai creadă. Pe onoarea mea, ce risipă de 
pergament. 

— Harry, uite încă unul pe care l-ai convins! spuse 
Hermione entuziasmată. „După ce am citit varianta ta 
despre cele întâmplate, sunt obligat să trag concluzia că 
Profetul zilei te-a tratat cât se poate de nedrept... deşi nu 
vreau să cred că s-a întors Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, sunt 
obligat să accept că spui adevărul...” Ah, este minunat! 

— Încă unul care crede că eşti nebun de legat, spuse Ron, 
aruncând peste umăr o scrisoare mototolită... dar tipa asta 
spune că ai convertit-o şi acum crede că eşti un adevărat 
erou - ţi-a trimis şi o poză - uau! 

— Ce se întâmplă aici? zise o voce de fetiţă, cu o blândeţe 
prefăcută. 

Harry îşi ridică privirea, cu mâinile pline de plicuri. 
Profesoara Umbridge stătea în spatele lui Fred şi al Lunei, 
cu ochii ei bulbucaţi de broască râioasă cercetând mulţimea 
de bufniţe şi scrisori de pe masă, din faţa lui Harry. În 
spatele ei, Harry văzu mulţi elevi urmărindu-i cu nesaţ. 

— De ce ai primit toate scrisorile astea, domnule Potter? 
întrebă ea rar. 

— Acum e şi asta o crimă? spuse Fred tare. Să primeşti 
scrisori? 

— Ai grijă, domnule Weasley, sau voi fi nevoită să-ţi dau ore 
de detenţie, zise Umbridge. Ei bine, domnule Potter? 

Harry ezită, însă nu vedea cum putea să ascundă ceea ce 
făcuse; era cu siguranţă doar o problemă de timp până să 
ajungă un exemplar al Zeflemistului în atenţia lui 
Umbridge. 

— Oamenii mi-au scris pentru că am dat un interviu, zise 
Harry. Despre ce mi s-a întâmplat anul trecut în iunie. 


Nu ştia de ce, dar, în timp ce spuse asta, aruncă o privire 
către masa profesorilor. Avu sentimentul ciudat că 
Dumbledore îl urmărise cu o clipă înainte, însă, când se uită 
spre director, acesta părea cufundat într-o conversaţie cu 
domnul profesor Flitwick. 

— Un interviu? repetă Umbridge, cu o voce mai subţire şi 
mai stridentă decât niciodată. Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că un reporter mi-a pus întrebări şi eu 
am răspuns la ele, zise Harry. Uitaţi... 

Şi-i aruncă exemplarul cu pricina al Zeflemistului. Ea îl 
prinse şi se holbă la prima pagină. Chipul ei palid, ca din 
aluat, prinse o nuanţă urâtă, de vineţiu cu pete. 

— Când ai făcut asta? întrebă ea, cu vocea tremurându-i 
puţin. 

— În ultimul week-end la Hogsmeade, zise Harry. 

Îşi ridică privirea spre el, fierbând de mânie, cu revista 
tremurându-i între degetele butucănoase. 

— Pentru tine s-a terminat cu excursiile, domnule Potter, 
şopti ea. Cum îndrăzneşti... cum ai putut să... Am încercat 
de atâtea ori să te învăţ să nu spui minciuni. Se pare că încă 
nu ai înţeles mesajul. Cincizeci de puncte de la Cercetaşi şi 
încă o săptămână de detenţii. 

leşi ca o furtună, strângând Zeflemistul la piept şi fiind 
urmărită de ochii multor elevi. 

Până la mijlocul dimineţii, fuseseră lipite anunţuri imense 
prin toată şcoala, nu doar la avizierele caselor, ci şi pe 
holuri şi în clase. 

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA 
HOGWARIS. 

Orice elev care se va descoperi că are în posesie revista 
Zeflemistul va fi exmatriculat. 

Cele de mai sus sunt în concordanţă cu Decretul 
Educaţional Numărul Douăzeci şi Şapte. 

Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor. 

Din cine ştie ce motiv, de fiecare dată când zărea unul 
dintre aceste anunţuri, Hermione radia de bucurie. 


— De ce Dumnezeu eşti atât de fericită? o întrebă Harry. 
— Ah, Harry, nu îţi dai seama? şopti Hermione. Singurul 
lucru pe care putea să-l facă pentru a se asigura că fiecare 

persoană din şcoală îţi va citi interviul era să îl interzică! 

Şi se părea că Hermione avea într-adevăr dreptate. Până 
la sfârşitul zilei, deşi Harry nu văzuse nici un colţ de pagină 
al Zeflemistului prin şcoală, toţi păreau să citeze din 
interviu. Harry îi auzi vorbind, în timp ce stăteau în rând în 
faţa claselor, în timpul prânzului şi la sfârşitul orelor, în timp 
ce Hermione îi relata că fiecare persoană care trecea 
dincolo de uşile toaletelor din baia fetelor vorbea despre el, 
aşa cum con statase când trecuse pe acolo, înainte de ora 
de Rune Antice. 

— Apoi m-au observat şi evident că ştiu că ne cunoaştem, 
aşa că m-au atacat cu întrebări, îi spuse Hermione lui Harry, 
cu ochii scânteindu-i, şi, Harry, am impresia că te cred, 
sincer, am impresia că în sfârşit le-ai convins! 

Între timp, profesoara Umbridge patrula prin şcoală, 
oprindu-i pe elevi la întâmplare şi cerându-le să îşi întoarcă 
buzunarele pe dos: Harry ştia că verifica dacă aveau 
exemplare ale Zeflemistului, însă elevii i-o luaseră înainte. 
Paginile cu interviul lui Harry fuseseră vrăjite să semene cu 
notițe din manuale dacă le citea altcineva în afară de ei, sau 
erau şterse prin magie, până când vroiau să le citească din 
nou. Cât de curând, se părea că îl citise fiecare persoană 
din şcoală. 

Profesorilor le era, desigur, interzis să vorbească despre 
interviu în virtutea Decretului Educaţional Numărul 
Treizeci şi Şase, însă cu toate acestea găseau metode să îşi 
exprime sentimentele. Profesoara Lăstar le acordă douăzeci 
de puncte Cercetaşilor când Harry îi dădu o stropitoare; 
profesorul Flitwick îl puse să accepte, zâmbind larg, o cutie 
de şoricei de zahăr care chiţăiau, la sfârşitul orei de 
Farmece, zise „Sst!” şi plecă repede; iar profesoara 
Trelawney izbucni în hohote de plâns în timpul orei de 
Previziuni despre Viitor şi anunţă întreaga clasă, care era 


speriată, şi pe Umbridge, care era cât se poate de 
dezaprobatoare, că până la urmă Harry nu avea să moară 
prematur, ci avea să trăiască până la adânci bătrâneţi, să 
devină Ministrul Magiei şi să aibă doisprezece copii. 

Însă ceea ce îl bucură cel mai tare pe Harry fu că Cho îl 
ajunse din urmă în timp ce se grăbea să se ducă la 
Transfigurare, în ziua următoare. Înainte să îşi fi dat seama 
ce se întâmplase, îl ţinea de mână şi-i şoptea la ureche: 

— Îmi pare tare, tare rău. Interviul acela a fost atât de 
curajos... m-a făcut să plâng. 

Îi părea rău să audă că vărsase alte lacrimi pentru el, dar 
era foarte fericit că vorbeau din nou, şi chiar şi mai 
mulţumit când ea îi dădu repede un sărut pe obraz şi se 
îndepărtă grăbită. Şi, incredibil, nici nu ajunsese bine în 
faţa clasei de Transfigurare, că se întâmplă ceva la fel de 
frumos: Seamus ieşi din rând ca să îi vorbească. 

— Nu am vrut să îţi spun decât că te cred, bâigui el, 
uitându-se la genunchiul drept al lui Harry. Şi i-am trimis şi 
mamei un exemplar al revistei. 

Dacă mai era nevoie de ceva ca fericirea lui Harry să fie 
desăvârşită, acel lucru fu reacţia pe care o avu din partea 
lui Reacredință, Crabbe şi Goyle. Îi văzu la bibliotecă, 
ţinându-şi capetele apropiate, ceva mai târziu; erau cu un 
băiat care semăna cu o buruiană şi despre care Hermione îi 
şopti că se numea Theodore Nott. Se uitară la Harry, în 
timp ce acesta cerceta rafturile după cartea de care avea 
nevoie pentru Dispariţia Parţială: Goyle îşi pocni 
articulațiile degetelor ameninţător şi Reacredință îi şopti 
ceva evident răuvoitor lui Crabbe. Harry ştia foarte bine de 
ce se purtau aşa: îi numise pe taţii lor Devoratori ai Morţii. 

— Şi partea cea mai frumoasă, şopti Hermione veselă, 
când ieşiră din bibliotecă, este că nu te pot contrazice, 
pentru că nu pot recunoaşte că au citit articolul! 

Pentru ca totul să fie complet, Luna îi zise la cină că nici un 
număr al Zeflemistului nu se vânduse mai repede ca acesta. 


— Tata scoate o a doua ediţie! îi spuse ea lui Harry, cu 
ochii ieşindu-i din orbite de entuziasm. Nu îmi vine să cred, 
spune că oamenii par mai interesaţi de asta chiar decât de 
Snorhacii Corn-Şifonat! 

Harry fu un erou în camera de zi a Cercetaşilor în seara 
aceea. Îndrăzneţi, Fred şi George aruncaseră un Farmec de 
Mărire pe coperta Zeflemistului şi îl agăţaseră pe perete, 
astfel încât capul imens al lui Harry privea ostilitățile, 
rostind din când în când, cu o voce răsunătoare: „CEI DIN 
MINISTER SUNT IMBECILI” şi „UMBRIDGE MĂNÂNCĂ 
BALIGAR. Lui Hermione nu i se păru tocmai amuzant; 
spuse că o împiedica să se concentreze, iar până la urmă, 
de enervare, ajunse să se ducă la culcare devreme. Harry 
trebui să recunoască faptul că, după câteva ore, afişul nu 
mai era atât de amuzant, mai ales când Vraja de Vorbit 
începu să îşi piardă efectul, aşa că se mulţumi să strige 
cuvinte nelegate cum ar fi „BĂLIGAR” „UMBRIDGE” la 
intervale din ce în ce mai scurte şi cu o voce din ce în ce mai 
stridentă. De fapt, îl apucă durerea de cap, iar cicatricea 
începu să-l ardă din nou neplăcut. Cu toate gemetele 
dezamăgite ale celor mulţi care erau strânşi în jurul lui, 
rugându-l să îşi retrăiască interviul pentru a suta mia oară, 
anunţă că şi el simţea nevoia să se retragă mai devreme. 

Nu era nimeni în dormitor când ajunse acolo. Îşi sprijini 
pentru o clipă fruntea de geamul rece al ferestrei de lângă 
pat; îl simţi ca pe un analgezic lipit de cicatrice. Apoi se 
dezbrăcă şi se băgă în pat, dorindu-şi să-i treacă durerea de 
cap. De asemenea, îi era puţin rău. Se întoarse pe o parte, 
închise ochii şi adormi aproape instantaneu... 

Stătea într-o cameră întunecată, cu draperiile trase, 
luminată de un singur rând de lumânări. Mâinile îi erau 
încleştate pe spătarul scaunului din faţa sa. Avea degete 
lungi şi albe, care parcă nu mai văzuseră lumina zilei de ani 
buni, arătând ca nişte păianjeni mari şi palizi pe fundalul 
catifelei negre de pe scaun. 


Dincolo de scaun, într-o baie de lumină aruncată pe podea 
de lumânări, stătea în genunchi un bărbat în robe negre. 

— Se pare că am fost prost sfătuit, zise Harry pe o voce 
ascuţită, rece, pulsând de furie. 

— Stăpâne, vă implor să mă iertaţi, hârâi bărbatul care 
stătea în genunchi pe podea. 

Ceafa îi scânteia în lumina lumânărilor. Părea să tremure. 

— Nu dau vina pe tine, Rookwood, spuse Harry cu vocea 
aceea rece şi crudă. 

Slăbi strânsoarea de pe spătar şi-i dădu ocol tot mai 
aproape omului care se făcuse mic de frică pe podea, până 
când ajunse chiar deasupra lui pe întuneric, privind de la o 
înălţime mult mai mare decât de obicei. 

— Eşti sigur de faptele tale, Rookwood? întrebă Harry. 

— Da, stăpâne, da... am lucrat în departament, până... 
până la urmă... 

— Avery mi-a spus că Bode va putea să o scoată. 

— Bode nu ar fi putut să o ia niciodată, stăpâne... Şi mai 
mult ca sigur c-a ştiut că nu putea s-o facă... fără îndoială, 
îsta este motivul pentru care s-a luptat atât contra 
Blestemului Imperius al lui Reacredință... 

— Ridică-te, Rookwood, şopti Harry. 

Omul îngenuncheat fu pe punctul de a cădea în graba sa 
de a-l asculta. Chipul îi era ciupit de vărsat; cicatricele îi 
erau reliefate de lumina lumânărilor. Când se ridică în 
picioare, rămase puţin aplecat, ca şi când ar fi făcut o 
plecăciune pe jumătate, şi aruncă priviri îngrozite către faţa 
lui Harry. 

— Ai făcut bine că mi-ai spus toate astea, zise Harry. 
Foarte bine... se pare că am pierdut luni întregi cu planuri 
fără rezultate... Însă nu contează... o luăm de la capăt. Ai 
recunoştinţa Lordului Cap-de-Mort, Rookwood... 

— Stăpâne... da, stăpâne, icni Rookwood, cu vocea 
răguşită de uşurare. 

— Voi avea nevoie de ajutorul tău. O să-mi trebuiască toate 
informaţiile pe care mi le poţi da. 


— Desigur, stăpâne, desigur... orice... 

— Foarte bine... poţi să pleci. Trimite-l pe Avery la mine. 

Rookwood fugi înapoi, făcând o plecăciune, şi dispăru pe o 
uşă. 

Rămas singur în camera întunecată, Harry se întoarse 
spre perete. În umbră, pe perete era agăţată o oglindă 
spartă, pătată de trecerea anilor. Harry se duse spre ea. 
Reflectarea sa era din ce în ce mai mare şi mai clară în 
întuneric... un chip mai alb decât un craniu... ochi roşii, cu 
pupile verticale... 

— NUUUUUUUUU! 

— Ce e? strigă o voce din apropiere. 

Harry se agită înnebunit, se încurcă în draperiile 
baldachinului şi căzu din pat. Timp de câteva clipe, nu ştiu 
unde era; era convins că avea să vadă chipul alb ca un 
craniu privindu-l iar din întuneric, apoi, foarte aproape de 
el, auzi vocea lui Ron. 

— Vrei să nu te mai comporţi ca un nebun, ca să pot să te 
scot de-aici? 

Ron despărţi furtunos draperiile şi Harry se uită în sus la 
el în lumina lunii, întins pe spate, cu cicatricea zvâcnindu-i 
de durere. Ron arăta de parcă tocmai se pregătea să se 
culce; avea o mână scoasă din robă. 

— Iar a fost cineva atacat? întrebă Ron, ridicându-l brutal 
pe Harry. E tata? E ceva cu şarpele ăla? 

— Nu... toată lumea e bine, zise Harry, care simţea că îi 
arde fruntea. Mă rog... Avery nu este bine... are probleme... 
i-a dat informaţii greşite... Cap-de-Mort este foarte 
supărat... 

Harry gemu şi se prelinse tremurând pe patul său, 
frecându-şi cicatricea. 

— Dar acum îl va ajuta Rookwood... este iar pe drumul 
bun... 

— Ce tot îndrugi? zise Ron speriat. Vrei să spui că... 
tocmai l-ai văzut pe Ştii-Iu-Cine? 


— Am fost Ştii-Tu-Cine, spuse Harry, întinzându-şi mâinile! 
în faţă în întuneric şi ridicându-le în faţa ochilor, ca să 
verifice dacă nu mai erau de un alb funebru şi cu degetele 
lungi. A fost cu Rookwood, unul dintre Devoratorii Morţii 
care au evadat din Azkaban, îţi aminteşti? Rookwood tocmai 
i-a spus că Bode nu ar fi putut să o facă. 

— Ce să facă? 

— Să ia ceva... a zis că Bode trebuie să fi ştiut că nu putea 
să o facă... Bode era sub Blestemul Imperius... cred că a zis 
că tatăl lui Reacredință a fost cel care l-a aruncat asupra 
lui. 

— Bode a fost vrăjit să ia ceva? zise Ron. Dar... Harry, 
trebuie să fie... 

— Arma, termină Harry fraza în locul lui. Ştiu. 

Uşa de la dormitor se deschise şi intrară Dean şi Seamus. 
Harry îşi ridică picioarele înapoi pe pat. Nu voia să arate ca 
şi când s-ar fi întâmplat ceva ciudat, având în vedere că 
Seamus tocmai încetase să creadă că Harry era nebun. 

— Ai zis, murmură Ron, apropiindu-şi capul de cel al lui 
Harry şi pretinzând că îşi turna apă în pahar din carafa de 
pe noptieră, că ai fost Ştii-lu-Cine? 

— Da, spuse Harry încet. 

Ron luă o gură mult prea mare de apă; Harry văzu cumi 
se scurge pe bărbie şi pe piept. 

— Harry, zise el, în timp ce Dean şi Seamus îşi vedeau de 
treabă cu zgomot, dându-şi jos robele şi vorbind între ei, 
trebuie să-i spui lui... 

— Nu trebuie să-i spun nimănui, zise Harry scurt. Nu aş fi 
văzut nimic, dacă aş fi putut să practic Occlumanţia. Se 
presupune că trebuia să fi învăţat să blochez toate astea 
până acum. Ei asta vor. 

„Ei” însemna de fapt Dumbledore. Se băgă la loc în pat, se 
întoarse pe o parte, cu spatele la Ron, şi după o vreme auzi 
cum scârţie salteaua lui Ron, când se întinse şi el. Pe Harry 
începu să îl ardă cicatricea; muşcă tare din pernă, ca să nu 
scoată nici un zgomot. Ştia că, undeva, Avery era pedepsit. 


În dimineaţa următoare Harry şi Ron aşteptară până la 
pauză ca să-i spună lui Hermione tot ce se întâmplase; 
voiau sâ fie absolut siguri că nu puteau fi auziţi de alţii. 
Stând în colţul lor obişnuit al curţii răcoroase unde bătea 
vântul, Harry îi povesti fiecare detaliu pe care şi-l amintea 
despre vis. După ce termină, Hermione nu zise nimic câteva 
clipe, ci se uită fix, cu un fel de intensitate sfredelitoare, la 
Fred şi George, care erau amândoi fără capete şi îşi 
vindeau pălăriile magice pe ascuns, în partea cealaltă a 
curţii. 

— Deci, de asta l-au omorât, zise ea încet, dezlipindu-şi în 
sfârşit privirea de pe Fred şi George. I s-a întâmplat ceva 
ciudat lui Bode când a încercat să fure arma asta. Cred că 
s-au făcut nişte vrăji defensive aruncate asupra ei, sau în 
jurul ei, ca să nu poată fi atinsă. De aceea era la Sf. Mungo. 
Păţise ceva la creier şi nu putea să mai vorbească. Însă mai 
ţineţi minte ce ne-a spus vindecătoarea? Se însănătoşea. Şi 
nu puteau să rişte să se facă bine, nu-i aşa? Vreau să spun 
că şocula ce i s-o fi întâmplat când a atins arma aceea 
probabil că a ridicat Blestemul Imperius. Ar fi explicat ce 
făcuse când i-ar fi revenit vocea, nu-i aşa? S-ar fi aflat că 
fusese trimis să fure arma. Bineînţeles, lui Lucius 
Reacredință i-ar fi fost uşor să arunce un blestem asupra 
lui. E tot timpul la Minister, nu-i aşa? 

— Era acolo chiar şi în ziua audierii mele, spuse Harry, în... 
stai puţin... zise el rar. În ziua aia era pe holul 
Departamentului Misterelor! Tatăl tău a zis că probabil că 
încerca să se furişeze şi să afle cum se desfăşurase 
audierea mea, dar dacă... 

— Sturgis! icni Hermione înmărmurită. 

— Poftim? spuse Ron năuc. 

— Sturgis Podmore, zise Hermione pe nerăsuflate, arestat 
pentru că încerca să treacă de o uşă! Lucius Reacredință 
trebuie să-l fi eliminat şi pe el! Pun pariu că a făcut-o în ziua 
când l-ai văzut tu acolo, Harry. Sturgis avea Pelerina 
Invizibilă a lui Moody, nu-i aşa? Aşa că poate stătea de pază 


lângă uşă, invizibil, iar Reacredință l-a auzit mişcându-se, a 
bănuit că era cineva acolo sau a aruncat Blestemul 
Imperius, în cazul în care se găsea un paznic acolo. Aşa că, 
atunci când Sturgis a mai avut ocazia - probabil când a fost 
din nou rândul lui să o păzească - a încercat să intre în 
Departament ca să fure arma pentru Cap-de-Mort - taci, 
Ron - însă a fost prins şi trimis în Azkaban... 

Hermione se uită fix la Harry. 

— Şi acum Rookwood i-a zis lui Cap-de-Mort cum să ia 
arma? 

— Nu am auzit toată conversaţia, dar aşa părea, zise 
Harry. Rookwood a lucrat acolo... Oare Cap-de-Mort o să-l 
trimită pe Rookwood s-o facă? 

Hermione încuviinţă din cap, părând încă pe gânduri. 
Apoi, destul de repezit, zise: 

— Harry, dar tu nu ar fi trebuit să vezi deloc toate astea. 

— Poftim? făcu el surprins. 

— Ar trebui să înveţi cum să îţi blochezi mintea faţă de 
lucrurile de genul ăsta, spuse Hermione, brusc 
intransigentă. 

— Ştiu, spuse Harry. Dar... 

— Ei bine, cred că ar trebui pur şi simplu să încercăm să 
uităm ce ai văzut, zise Hermione cu fermitate. Şi ar trebui 
să te străduieşti ceva mai mult la Occlumanţie de acum 
înainte. 

Săptămâna nu deveni mai plăcută o dată cu trecerea 
timpului. Harry mai primi două „G”-uri la Poţiuni; încă 
stătea ca pe ace din cauză că Hagrid ar fi putut să fie dat 
afară; şi nu putea să nu se gândească la visul în care 
apăruse Cap-de-Mort - deşi nu mai vorbi de el cu Ron şi 
Hermione; nu mai voia încă o mustrare din partea fetei. Îşi 
dorea din tot sufletul să fi putut vorbi cu Sirius despre asta, 
însă nici nu se punea problema, aşa că încercă să-şi 
ascundă acest subiect în străfundurile minţii. 

Din nefericire, străfundurile minţii sale nu mai erau locul 
sigur care fuseseră cândva. 


— Ridică-te, Potter. 

La câteva săptămâni după visul său cu Rookwood, Harry 
se găsea iarăşi în genunchi pe podeaua din biroul lui 
Plesneală, încercând să-şi golească mintea. Tocmai fusese 
forţat din nou să retrăiască un şuvoi de amintiri din 
copilărie pe care nici nu realizase că le mai avea, cea mai 
mare parte dintre ele referindu-se la felul cum îl umileau 
Dudley şi gaşca sa în şcoala primară. 

— Ultima amintire, zise Plesneală. Ce a fost asta? 

— Nu ştiu, spuse Harry, ridicându-se obosit. 

Îi era din ce în ce mai greu să distingă amintiri separate 
din amalgamul de imagini şi sunete pe care îl tot scotea la 
suprafaţă Plesneală. 

— Vă referiţi la cea în care vărul meu încerca să mă facă 
să stau în picioare în closet? 

— Nu, spuse Plesneală cu blândeţe. Mă refer la cea cu un 
bărbat care stătea în genunchi într-o cameră întunecată... 

— Nu este... nimic important, zise Harry. 

Ochii negri ai lui Plesneală se fixară asupra celor ai lui 
Harry. Amintindu-şi ce spusese Plesneală despre rolul 
contactului vizual în Legilimanţie, Harry clipi şi privi în altă 
parte. 

— Potter, cum au ajuns bărbatul şi camera aceea în mintea 
ta? spuse Plesneală. 

— A... zise Harry, uitându-se oriunde altundeva, numai la 
Plesneală nu, a fost... doar un vis pe care l-am avut. 

— Un vis? repetă Plesneală. 

Urmă o pauză, timp în care Harry se uită fix la o broască 
mare şi moartă, suspendată într-un borcan cu lichid mov. 

— Potter, ştii de ce suntem aici, nu-i aşa? zise Plesneală cu 
o voce joasă, periculoasă. Ştii de ce renunţ la serile mele 
libere pentru această îndatorire obositoare? 

— Da, spuse Harry mecanic. 

— Aminteşte-mi de ce suntem aici, Potter. 

— Ca să învăţ Occlumanţie, zise Harry, uitându-se acum 
urât la un ţipar mort. 


— Corect, Potter. Şi oricât de prost ai fi - Harry se uită iar 
la Plesneală, urându-l - credeam că, după mai mult de două 
luni de lecţii, vei fi făcut ceva progrese. Câte vise ai mai 
avut cu Lordul întunecat? 

— Doar pe ăla, minţi Harry. 

— Poate că, zise Plesneală, îngustându-şi puţin ochii negri 
şi reci, ţie chiar îţi face plăcere să ai aceste viziuni şi vise, 
Potter. Poate că te fac să te simţi special - important? 

— Nu, nu este adevărat, spuse Harry, cu maxilarul 
încleştat şi degetele strânse bine în jurul mânerului 
baghetei. 

— Cu atât mai bine, Potter, spuse Plesneală glacial, pentru 
că nu eşti nici special şi nici important, şi nu tu eşti cel care 
trebuie să afle ce le spune Lordul Întunecat Devoratorilor 
Morţii. 

— Nu... dumneavoastră sunteţi acela, nu-i aşa? se răsti 
Harry la el. 

Nu voise să spună asta; izbucnise şi îşi pierduse cumpătul. 
Pentru un moment destul de îndelungat, se uitară fix unul la 
altul, Harry fiind convins că întrecuse măsura. Însă când 
Plesneală răspunse, pe chipul lui apăru o expresie ciudată, 
aproape satisfăcută. 

— Da, Potter, zise el, cu ochii scânteindu-i. Eu sunt acela. 
Acum, dacă eşti pregătit, o vom lua de la capăt. 

Îşi ridică bagheta: 

— Unu - doi - trei - Legilimens! 

O sută de Dementori se îndreptau spre Harry peste lacul 
de pe domeniu... Îşi schimonosi chipul de concentrare... se 
apropiau... le vedea găurile întunecate de sub glugi... şi 
totuşi, îl vedea şi pe Plesneală stând în faţa lui, cu ochii 
aţintiţi asupra feţei lui Harry, murmurând ceva... şi, fără să 
ştie cum, imaginea lui Plesneală era din ce în ce mai 
limpede, iar cea a Dementorilor se pierdea... 

Harry îşi ridică bagheta. 

— Protego! 


Plesneală se clătină pe loc - bagheta îi zbură în sus, 
departe de Harry - şi dintr-o dată mintea lui Harry se 
umplu de amintiri care nu erau ale sale: un bărbat cu nasul 
coroiat striga la o femeie speriată, în timp ce un băieţel 
brunet plângea într-un colţ... un adolescent cu părul 
unsuros stătea singur într-un dormitor întunecat, cu 
bagheta îndreptată spre tavan, omorând muşte... o fată 
râdea, în timp ce un băiat sfrijit încerca să se urce pe o 
coadă de mătură nărăvaşă... 

— DESTUL! 

Harry se simţi de parcă ar fi fost împins cu putere în piept; 
se dădu înapoi clătinându-se, se lovi de unele dintre 
rafturile care acopereau pereţii biroului lui Plesneală şi auzi 
ceva spărgându-se. Plesneală tremura puţin şi era foarte 
palid. 

Harry avea roba udă la spate. Se spărsese unul dintre 
borcanele din spatele lui când se lovise de el; iar chestia 
slinoasă dinăuntru plutea în poţiunea care se scurgea. 

— Reparo, şuieră Plesneală şi borcanul se reconstitui 
imediat. Ei bine, Potter... a fost cu siguranţă un pas 
înainte... 

Gâfâind puţin, Plesneală aranjă Pensivul în care îşi 
înmagazinase iar unele dintre gânduri înainte să înceapă 
lecţia, aproape ca şi când ar fi verificat dacă mai erau acolo. 

— Nu îmi amintesc să îţi fi spus să foloseşti o Vrajă Scut... 
Însă este evident că a fost eficientă... 

Harry nu vorbi; simţea că era periculos să spună ceva. Era 
convins că tocmai pătrunsese în amintirile lui Plesneală că 
tocmai văzuse scene din copilăria lui. Era enervant să se 
gândească la faptul că acel băieţel care plânsese în timp ce 
vedea cum i se certau părinţii stătea de fapt în faţa lui cu o 
asemenea ură în ochi. 

— Hai să mai încercăm o dată, da? spuse Plesneală. 

Harry simţi un fior de groază; avea să plătească pentru 
ceea ce se întâmplase, era sigur de asta. Se aşezară iar pe 


poziţii, cu biroul între ei, Harry simțind că de data aceasta îi 
va fi mult mai greu să îşi golească mintea. 

— Atunci, la trei, spuse Plesneală, ridicându-şi iar bagheta. 
Unu... doi... 

Harry nu avu timp să se adune şi să încerce să îşi golească 
mintea înainte ca Plesneală să strige: 

— Legilimens! 

Gonea de-a lungul holului către Departamentul Misterelor, 
pe lângă pereţii goi de piatră, pe lângă torţe - uşa neagră şi 
simplă era din ce în ce mai mare; se mişca atât de repede, 
încât avea să se lovească de ea, era la câţiva metri de ea şi 
vedea iar firul de lumină albastră, ştearsă... 

Uşa se deschisese la perete! în sfârşit, intrase într-o 
cameră circulară, cu pereţii şi podeaua negre, luminată de 
lumânări cu flăcări albastre şi cu alte uşi în jurul lui - 
trebuia să continue - dar ce uşă trebuia să aleagă...? 

— POTTER! 

Harry deschise ochii. Era iar întins pe spate, fără să îşi 
amintească deloc cum ajunsese acolo; de asemenea, gâfâia 
de parcă ar fi alergat cu adevărat pe holul de la 
Departamentul Misterelor, de parcă ar fi sărit pe uşa 
neagră şi ar fi descoperit camera circulară. 

— Explică-te! zise Plesneală, care stătea aplecat deasupra 
lui, cu o expresie mânioasă. 

— Nu... ştiu ce s-a întâmplat, zise Harry cu sinceritate, 
ridicându-se. 

Avea un cucui acolo unde dăduse cu capul de podea şi se 
simţea febril. 

— Nu am mai văzut-o niciodată. Adică, v-am spus, am visat 
uşa... dar până acum nu s-a mai deschis niciodată... 

— Nu te străduieşti destul! 

Dintr-un motiv sau altul, Plesneală părea chiar mai supărat 
decât fusese cu două minute în urmă, când Harry văzuse o 
parte din amintirile profesorului său. 

— Eşti leneş şi neglijent, Potter, mare mirare că Lordul 
Întunecat... 


— Puteţi să-mi spuneţi ceva, domnule? zise Harry, 
aprinzându-se din nou. De ce îi spuneţi lui Cap-de-Mort 
Lordul Întunecat? Eu nu i-am auzit decât pe Devoratorii 
Morţii spunându-i aşa. 

Plesneală deschise gura, arătându-şi colții - iar o femeie 
ţipă de undeva din afara camerei. 

Plesneală îşi ridică brusc capul şi se uită spre tavan. 

— Ce...? 

Harry auzi o agitaţie estompată venind dinspre ceea ce el 
bănuia că era holul de intrare. 

Plesneală îşi întoarse privirea spre el, încruntându-se. 

— Ai văzut ceva neobişnuit când ai venit, Potter? 

Harry clătină din cap. Undeva deasupra lor, femeia ţipă 
din nou. Plesneală se duse cu paşi mari la uşa biroului, cu 
bagheta încă pregătită de atac, şi dispăru din câmpul lui 
vizual. Harry ezită o clipă, apoi îl urmă. Ţipetele veneau 
într-adevăr din holul de la intrare; deveniră din ce în ce mai 
răsunătoare, pe măsură ce Harry urca în fugă scările de 
piatră care duceau spre celule. Când ajunse sus, descoperi 
holul de intrare plin de oameni; elevii veniseră ca un şuvoi 
din Marea Sală, unde cina era încă în plină desfăşurare, ca 
să vadă ce se întâmpla; alţii se înghesuiseră pe scara de 
marmură. Harry îşi croi drum printr-un grup de Viperini 
înalţi şi văzu că privitorii formaseră un cerc mare, unii 
dintre ei părând şocaţi, alţii chiar speriaţi. Profesoara 
McGonagall se afla vizavi de Harry, în partea cealaltă a 
holului; arăta ca şi când cele văzute o făceau să se simtă 
rău. 

Profesoara Trelawney stătea în mijlocul holului de intrare, 
cu bagheta într-o mână şi o sticlă goală de sherry în 
cealaltă, arătând de-a dreptul nebună. Avea părul măciucă 
şi ochelarii strâmbi, astfel încât un ochi era mai mare decât 
celălalt; numeroasele ei şaluri şi eşarfe îi cădeau la 
întâmplare pe lângă umeri, lăsând impresia că femeia 
pocnea pe la cusături. Lângă ea se găseau două cufere 
mari, unul dintre ele cu susul în jos, arătând exact ca şi 


când ar fi fost aruncat pe scări după ea. Profesoara 
Trelawney se uita fix, aparent îngrozită, spre ceva ce Harry 
nu putea să vadă, dar care se părea că stătea la capătul 
scărilor. 

— Nu! urlă ea. NU! Nu se poate întâmpla aşa ceva... nu se 
poate... refuz să accept! 

— Nu ţi-ai dat seama ce se întâmplă? zise o voce ca de 
fetiţă, pe un ton de amuzament crud, iar Harry, mişcându- 
se puţin spre dreapta, văzu că persoana care o îngrozise pe 
Trelawney era nimeni alta decât profesoara Umbridge. 

— Deşi nu poţi să prezici nici măcar vremea de mâine, 
trebuie să îţi fi dat seama că prestaţia jalnică la inspecţiile 
mele şi absenţa oricărei ameliorări făceau concedierea ta 
un fapt inevitabil, nu? 

— Nu p-poţi! urlă profesoara Trelawney, cu lacrimile 
şiroindu-i pe obraji de după lentilele ei enorme, nu p-poţi să 
mă concediezi! S-sunt aici de şaisprezece ani! H-Hogwarts 
este c-casa m-mea! 

— A fost casa ta, spuse profesoara Umbridge, şi Harry îi 
văzu revoltat faţa ca de broască râioasă întinsă de 
mulţumire când o privi pe profesoara Trelawney cum se 
prelingea pe unul dintre cufere, plângând în hohote 
incontrolabile. Până acum o oră, când Ministrul Magiei ţi-a 
semnat ordinul de concediere. Acum te rog frumos să 
dispari de pe acest hol. Ne faci de ruşine! 

Umbridge rămase pe loc şi privi, cu o expresie de 
delectare maximă, cum profesoara Trelawney tremura şi 
gemea, balansându-se în faţă şi în spate pe cufăr în culmea 
nefericirii. Harry auzi un plânset înăbuşit în stânga sa şi se 
uită în jur. Lavender şi Parvati plângeau amândouă în 
tăcere, îmbrăţişate. Apoi auzi nişte paşi. Profesoara 
McGonagall se desprinse din rândul spectatorilor, se duse 
cu paşi mari direct la profesoara Trelawney şi o bătu cu 
fermitate pe umăr, în timp ce scotea o batistă mare dintr-un 
buzunar. 


— Gata, gata, Sybill... linişteşte-te... suflă-ţi nasul în asta... 
ştii, nu este chiar atât de grav pe cât crezi... nu trebuie să 
pleci de la Hogwarts... 

— Zău, doamnă profesoară McGonagall? zise Umbridge cu 
o voce amenințătoare, făcând câţiva paşi înainte. Şi cine vă 
dă dreptul să faceţi o asemenea declaraţie...? 

— Cred că eu, zise o voce răsunătoare. 

Uşa dublă de stejar se deschise. Elevii de lângă ele se 
dădură la o parte, iar Dumbledore apăru în prag. Ce căuta 
acolo, Harry nu-şi imagina, însă era ceva impresionant în 
imaginea lui încadrată în prag, pe fundalul nopţii neobişnuit 
de înceţoşate. Lăsând uşile larg deschise în urma sa, înaintă 
prin cercul de privitori către profesoara Trelawney, care 
era înlăcrimată şi tremura pe cufărul ei, cu profesoara 
McGonagall lângă ea. 

— Dumneavoastră, domnule profesor Dumbledore? zise 
Umbridge, cu un râs deosebit de neplăcut. Mă tem că nu 
înţelegeţi situaţia. Am aici - scoase un sul de pergament din 
buzunarul robei - un ordin de concediere semnat de mine şi 
de Ministrul Magiei. Conform clauzelor Decretului 
Educaţional Numărul Douăzeci şi Trei, Marele Inchizitor de 
la Hogwarts are puterea de a inspecta, de a supune unei 
perioade de probă şi de a concedia orice profesor despre 
care consideră că nu îşi îndeplineşte datoria la nivelul 
standardelor cerute de Ministerul Magiei. Am decis că 
profesoara Trelawney nu este bună de nimic. Am concediat- 
0. 

Spre marea uimire a lui Harry, Dumbledore zâmbi în 
continuare. Se uită în jos la profesoara Trelawney, care încă 
plângea şi suspina pe cufărul ei, şi zise: 

— Doamnă profesoară Umbridge, aveţi dreptate, desigur. 
Ca Mare Inchizitor, aveţi tot dreptul de a-mi concedia 
profesorii. Însă nu aveţi autoritatea de a-i alunga din castel. 
Mă tem, continuă el, cu o mică plecăciune politicoasă, că 
această putere îi aparţine încă directorului, iar dorinţa mea 


este ca profesoara Trelawney să trăiască în continuare la 
Hogwarts. 

Când auzi asta, profesoara Trelawney râse scurt, 
nebuneşte, abia stăpânindu-şi un sughiţ. 

— Nu-nu, o să p-plec, Dumbledore! O s-să părăsesc 
Hogwarts şi o s-să-mi caut norocul în altă parte... 

— Nu, zise Dumbledore tăios. Sybill, dorinţa mea este să 
rămâi aici. 

Se întoarse spre profesoara McGonagall. 

— Doamnă profesoară McGonagall, pot să te rog să o 
însoţeşti pe Sybill înapoi sus? 

— Sigur că da, zise McGonagall. Hai sus, Sybill... 

Profesoara Lăstar ieşi grăbită din rândul mulţimii şi o 
apucă pe profesoara Trelawney de cealaltă mână. 
Împreună, o conduseră pe lângă Umbridge şi în sus, pe 
scara de marmură. Profesorul Flitwick alergă în urma lor, 
cu bagheta aţintită în faţă; chiţăi „Cufere Locomotor!” şi 
bagajele profesoarei Trelawney plutiră şi urcară pe scară 
după ea, cu profesorul Flitwick mergând în spatele lor. 

Profesoara Umbridge stătea complet nemişcată, holbându- 
se la Dumbledore, care zâmbea în continuare binevoitor. 

— Şi mă rog, spuse ea într-o şoaptă care răsună în tot 
holul de intrare, ce veţi face cu ea după ce voi numi un nou 
profesor de Preziceri despre Viitor, care va avea nevoie de 
camerele ei? 

— A, asta nu va fi o problemă, spuse Dumbledore cu 
bunătate. Ştiţi, am găsit deja un nou profesor de Preziceri 
despre Viitor, şi acesta va prefera să stea la parter. 

— Aţi găsit? zise Umbridge sfredelitor. Dumneavoastră aţi 
găsit? Da-ţi-mi voie să vă reamintesc, domnule Dumbledore, 
că în Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Doi... 

— Ministerul are dreptul de a numi un candidat potrivit 
dacă - şi numai dacă - directorul nu poate găsi unul, zise 
Dumbledore. Sunt bucuros să vă anunţ că de data acesta 
am reuşit. Pot să vi-l prezint? 


Se întoarse cu faţa spre uşa dublă deschisă de la intrare, 
prin care plutea acum ceața nopţii. Harry auzi nişte copite. 
Holul fu cuprins de un murmurat şocant, iar cei care erau 
cel mai aproape de uşi se dădură şi mai în spate, unii dintre 
ei împiedicându-se în graba lor de a-i face loc noului venit. 

Prin ceaţă apăru un chip pe care Harry nu îl mai văzuse 
decât o dată, într-o noapte întunecată şi periculoasă, în 
Pădurea Interzisă: un păr alb-blond şi ochii uluitor de 
albaştri; chipul şi trunchiul unui bărbat, legate de corpul 
unui cal Palomino. 

— Acesta este Firenze, îi zise Dumbledore fericit lui 
Umbridge, care înlemnise. Cred că îl veţi găsi 
corespunzător. 

CAPITOLUL XXVII. 

CENTAURUL ŞI TURNĂTORUL 

— Pun pariu că acum îţi doreşti să nu fi renunţat la 
Prezicerile despre Viitor, nu-i aşa, Hermione? întrebă 
Parvati, zâmbind baţjocoritor. 

Era ora micului dejun, la două zile după ce profesoara 
Trelawney fusese dată afară, şi Parvati îşi curba genele în 
jurul baghetei şi examină efectul într-o lingură. În 
dimineaţa aceea urmau să aibă prima oră de Grija faţă de 
creaturile magice cu Firenze. 

— Nu chiar, spuse Hermione indiferentă, citind Profetul 
zilei. Mie nu mi-au plăcut niciodată caii. 

Dădu pagina ziarului şi cercetă articolele. 

— Nu e un cal, e centaur! zise Lavender şocată. 

— Un centaur superb... oftă Parvati. 

— În ambele cazuri, tot patru picioare are, spuse 
Hermione cu calm. Oricum, credeam că eraţi supărate că a 
plecat Trelawney. 

— Suntem! o asigură Lavender. Ne-am dus să o vedem în 
biroul ei; i-am dus nişte păpădii - nu dintre alea care 
claxonează ca ale lui Lăstar, ci unele drăguţe. 

— Ce mai face? întrebă Harry. 


— Nu foarte bine, săraca de ea, spuse Lavender cu 
compasiune. Plângea şi zicea că ar prefera să plece pentru 
totdeauna din castel, decât să rămână aici unde e 
Umbridge, şi o înţeleg, Umbridge s-a purtat oribil cu ea, nu- 
i aşa? 

— Am sentimentul că Umbridge abia a început să se 
poarte oribil, zise Hermione sumbră. 

— Imposibil, zise Ron, care se înfrupta dintr-o farfurie 
mare cu ouă jumări şi costiţă afumată. Nu poate să fie mai 
rău decât a fost până acum. 

— Ascultă-mă bine, o să vrea să se răzbune pe 
Dumbledore pentru că a numit un profesor nou fără să o 
consulte, zise Hermione, închizând nervoasă ziarul. Mai 
ales un alt semiom. Ai văzut ce mutră a făcut când l-a văzut 
pe Firenze. 

După micul dejun, Hermione se duse la ora ei de 
Aritmantie, în timp ce Harry şi Ron le urmară pe Parvati şi 
Lavender în holul de intrare, îndreptându-se spre 
Previziunile despre Viitor. 

— Nu mergem în turnul de nord? întrebă Ron derutat, 
când Parvati trecu pe lângă scara de marmură. 

Parvati se uită la el dispreţuitor peste umăr. 

— Cum ai vrea să urce Firenze pe scara aia? Acum suntem 
în clasa cu numărul unsprezece, aşa scria ieri la avizier. 

Clasa unsprezece era la parter, undeva pe coridorul lung 
care dădea spre marele hol de intrare din partea opusă a 
Marii Săli. Harry ştia că era una dintre acele clase care nu 
erau folosite regulat, şi drept urmare aveau atmosfera 
oarecum neîngrijită a unei cămări sau magazii. Când intră 
chiar după Ron şi se trezi în mijlocul unui luminiş de 
pădure, rămase înmărmurit pentru câteva clipe. 

— Ce...? 

Podeaua clasei devenise elastică şi acoperită cu muşchi, 
iar pe ea creşteau copaci; crengile lor pline de frunze se 
întindeau pe lângă tavan şi ferestre, astfel încât camera era 
plină de raze de lumină verde, fină, filtrată. Elevii care 


sosiseră deja stăteau pe podeaua de pământ, sprijiniți de 
trunchiuri de copaci sau bolovani, cu braţele în jurul 
genunchilor sau încrucişate strâns la piept, părând cu toţii 
destul de neliniştiţi. În mijlocul luminişului, unde nu erau 
copaci, stătea Firenze. 

— Harry Potter, zise el, întinzând o mână la intrarea lui 
Harry. 

— Ăă... bună, spuse Harry, dând mâna cu centaurul, care îl 
cercetă atent cu ochii aceia uimitor de albaştri, însă nu 
zâmbi. Mă... bucur să te văd. 

— Şi eu, zise centaurul, plecându-şi capul său cu păr alb- 
blond. A fost scris în stele că ne vom reîntâlni. 

Harry observă că pe pieptul lui Firenze se vedea umbra 
unei vânătăi în formă de copită. Când se întoarse să se 
alăture celorlalţi elevi care erau aşezaţi, văzu că toţi îl 
priveau cu admiraţie, impresionați de faptul că vorbea cu 
Firenze, de care păreau să fie intimidaţi. 

Când uşa se închise şi ultimul elev se aşeză pe o buturugă 
de lângă coşul de gunoi, Firenze făcu un gest în jur. 

— Domnul profesor Dumbledore a fost drăguţ şi ne-a 
aranjat această clasă după modelul habitatului meu natural, 
spuse Firenze, când toată lumea se linişti. Aş fi preferat să 
vă predau în Pădurea ÎInterzisă, care era - până luni - casa 
mea... Însă nu mai este posibil. 

— Vă rog... ăă... domnule, zise Parvati pe nerăsuflate, 
ridicând mâna. De ce nu? Am fost acolo cu Hagrid, nu ne 
este teamă! 

— Nu este o problemă de vitejie, zise Firenze, ci o 
problemă pusă de statutul meu. Nu mă mai pot întoarce în 
Pădure. Am fost alungat de herghelia mea. 

— Herghelie? zise Lavender pe o voce derutată şi Harry 
ştiu că se gândea la cai. Ce... aha! 

Chipul îi fu cuprins de înţelegere. 

— Există şi alţii ca dumneavoastră? zise ea, uluită. 

— V-a crescut Hagrid, ca pe Thestrali? întrebă Dean 
entuziasmat. 


Firenze îşi întoarse capul foarte încet spre Dean, care 
păru să-şi dea seama imediat că spusese ceva foarte 
jignitor. 

— Nu am vrut să... adică... Îmi cer scuze, termină el cu o 
voce ştearsă. 

— Centaurii nu sunt servitorii sau jucăriile oamenilor, 
spuse Firenze încet. 

Urmă o pauză, apoi Parvati ridică mâna din nou. 

— Vă rog, domnule... de ce v-au alungat ceilalţi centauri? 

— Pentru că am fost de acord să lucrez pentru domnul 
profesor Dumbledore, zise Firenze. Ei văd asta ca pe o 
trădare faţă de rasa noastră. 

Harry îşi aminti cum, cu aproape patru ani în urmă, 
centaurul Bane strigase la Firenze pentru că îi dăduse voie 
lui Harry să îl călărească pentru a ajunge într-un loc sigur; 
îl făcuse „catâr amărât”. Se întrebă dacă Bane fusese cel 
careil lovise pe Firenze în piept. 

— Să începem, zise Firenze. 

Îşi flutură coada sa lungă aurie, ridică mâna către 
frunzişul de deasupra, apoi o cobori încet şi, în timp ce o 
făcea, lumina din cameră scăzu, astfel încât acum păreau să 
stea într-un luminiş la asfinţit, şi apărură câteva stele pe 
tavan. Se auziră exclamaţii şi icnete de uimire, iar Ron zise 
răspicat: 

— Fir-aş să fiu! 

— Întindeţi-vă pe jos, zise Firenze cu vocea sa calmă, şi 
observați cerul. În el este scris pentru cei care pot să vadă 
viitorul raselor noastre. 

Harry se întinse pe spate şi privi în sus spre tavan. O 
steluţă roşie scânteietoare sclipi spre el de deasupra. 

— Ştiu că aţi învăţat numele planetelor şi lunilor la 
Astronomie, zise vocea calmă a lui Firenze, şi că aţi făcut 
hărţi cu mişcarea stelelor pe cer. Centaurii au dezvăluit 
misterele acestor traiectorii cu secole în urmă. 
Descoperirile noastre ne învaţă că viitorul poate fi zărit în 
cerul de deasupra noastră. 


— Doamna profesoară Trelawney ne-a predat şi 
Astrologie! zise Parvati entuziasmată, ridicând mâna din 
poziţia orizontală în care se afla. Marte generează 
accidente, arsuri şi alte chestii de genul ăsta, iar când face 
un unghi cu Saturn, ca acum - desenă un unghi drept în aer 
deasupra ei - asta înseamnă că trebuie să fim foarte atenţi 
când lucrăm cu obiecte fierbinţi... 

— Astea, spuse Firenze calm, sunt prostii scornite de 
oameni. 

Mâna lui Parvati căzu fără vlagă pe lângă corp. 

— Răni banale, mici accidente umane, spuse Firenze, în 
timp ce copitele sale răsunau pe podeaua de muşchi. 
Acestea nu sunt cu nimic mai importante decât drumurile 
furnicilor pentru universul nesfârşit şi nu sunt afectate de 
mişcările planetelor. 

— Doamna profesoară Trelawney - începu Parvati pe un 
ton jignit şi indignat. 

— Este un om, spuse Firenze firesc. Şi drept urmare, 
poartă ochelarii de cal ai limitării rasei voastre. 

Harry îşi întoarse capul foarte puţin pentru a se uita la 
Parvati. Părea foarte jignită, ca şi alţi colegi. 

— Poate că Sybill Trelawney este clarvăzătoare, nu ştiu, 
continuă Firenze, iar Harry auzi cum îşi flutura iar coada, în 
timp ce se plimba prin faţa lor, însă îşi pierde timpul, în 
principal, cu prostia cu care se mândresc atâta oamenii şi 
pe care o numesc ghicitul viitorului. Eu, pe de altă parte, 
sunt aici ca să vă explic înţelepciunea centaurilor, care este 
impersonală şi imparţială. Cercetăm cerul în căutarea 
marilor energii de rău augur sau a schimbărilor care sunt 
uneori indicate acolo. Ne poate lua chiar până la zece ani ca 
să fim siguri de ceea ce vedem. 

Firenze arătă spre steaua roşie aflată deasupra lui Harry. 

— În deceniul trecut, s-a indicat că vrăjitorimea nu trăia 
nimic altceva decât o perioadă scurtă de linişte între două 
războaie. Marte, cel care aduce bătălii, străluceşte cu 
putere deasupra noastră, sugerând că lupta trebuie să 


izbucnească iar cât de curând. Nu peste mult timp, 
centaurii vor putea să ghicească prin arderea unor anumite 
plante şi frunze, prin observarea fumului şi flăcărilor... 

Fu cea mai neobişnuită oră pe care o avusese Harry 
vreodată. Arseră într-adevăr salvie şi nalbă, acolo, pe 
podeaua clasei, şi Firenze le spuse să caute anumite forme 
şi simboluri în fumul înţepător, însă nu păru deloc îngrijorat 
din cauză că nici unul dintre ei nu văzuse vreunul dintre 
semnele pe care le descrisese el, spunându-le că oamenii se 
pricepeau foarte rar la asta, iar centaurilor le lua ani întregi 
să o stăpânească. Încheie spunându-le că oricum era o 
prostie să aibă prea multă încredere în astfel de lucruri, 
pentru că până şi centaurii le interpretau greşit uneori. Era 
cu totul altfel decât toţi profesorii pe care îi avusese Harry. 
Prioritatea sa nu părea să fie să-i înveţe ce ştia, ci mai 
degrabă să îi convingă că nimic nu era infailibil, nici măcar 
cunoştinţele centaurilor. 

— Nu prea este precis, nu-i aşa? zise Ron încet, pe când îşi 
stingeau focul de nalbă. 

— Cum să zic, eu aş mai vrea să aflu nişte detalii despre 
războiul ăsta pe care urmează să-l purtăm, tu nu? 

Se sună de pauză de dincolo de uşa clasei şi toţi tresăriră: 
Harry uitase complet că erau încă în castel, aproape 
convins că erau de fapt în pădure. Elevii ieşiră din clasă 
puţin derutaţi. 

Harry şi Ron erau pe cale să-i urmeze, când Firenze 
strigă: 

— Harry Potter, pot să vorbesc cu tine o clipă, te rog? 

Harry se întoarse. Centaurul înaintă puţin spre el. Ron 
ezită. 

— Poţi să rămâi, îi spuse Firenze. Dar te rog să închizi uşa. 

Ron se grăbi să îl asculte. 

— Harry Potter, eşti prieten cu Hagrid, nu-i aşa? zise 
centaurul. 

— Da, spuse Harry. 


— Atunci te rog să-i transmiţi un avertisment din partea 
mea. Încercarea lui nu are succes. Ar fi bine să renunţe. 

— Încercarea lui nu are succes? repetă Harry nesigur. 

— Şi ar fi bine să renunţe, zise Firenze, încuviinţând din 
cap. L-aş preveni chiar eu pe Hagrid, însă sunt alungat - aş 
fi nesăbuit să mă apropii prea tare de Pădure în momentul 
ăsta. 

Hagrid are destule probleme şi fără o luptă între centauri. 

— Dar... ce încearcă să facă Hagrid? zise Harry neliniştit. 

Firenze îl privi impasibil. 

— Hagrid mi-a făcut de curând o mare favoare, spuse 
Firenze, şi mi-a câştigat de mult respectul pentru grija pe 
care o demonstrează pentru toate vieţuitoarele. Nu îi voi 
trăda secretul. Însă trebuie trezit la realitate. Încercarea lui 
nu are succes. Spune-i, Harry Potter. O zi bună. 

Fericirea pe care o simţise Harry după ce apăruse 
interviul din Zeflemistul se evaporase de mult. În timp ce o 
lună martie mohorâtă se pierdea în vijeliile lui aprilie, viaţa 
sa păru să fi devenit iar un lung şir de griji şi probleme. 

Umbridge continuase să asiste la toate lecţiile de Grijă faţă 
de Creaturile Magice, aşa că-i fusese foarte greu să-i spună 
lui Hagrid despre avertismentul lui Firenze. Într-un târziu, 
Harry tuşise, pretinzând că îşi pierduse exemplarul său din 
Animale fantastice şi unde pot fi găsite şi întorcându-se într- 
o zi după ore. Când îi transmisese lui Hagrid mesajul lui 
Firenze, Hagrid îl privise o clipă cu ochii săi umflaţi şi 
învineţiţi, oarecum surprins. Apoi păruse să-şi vină în fire. 

— Drăguţ tip, Firenze, zise el aspru, dar nu ştie despre ce 
este vorba în cazul ăsta. Încercarea merge foarte bine. 

— Hagrid, ce pui la cale? întrebă Harry cu seriozitate. 
Pentru că trebuie să ai grijă, Umbridge a dat-o deja afară 
pe Trelawney şi, dacă mă întrebi pe mine, e abia la început. 
Dacă faci ceva ce nu ar trebui să faci, vei fi... 

— Sunt lucruri mai importante decât să-ţi păstrezi slujba, 
spuse Hagrid, deşi îi tremurară puţin mâinile când spuse 
asta, iar un lighean plin cu băligar de Knarli căzu pe podea. 


Nu-ţi face griji pentru mine, Harry, acum du-te înapoi, ca un 
băiat ascultător ce eşti. 

Harry nu avu de ales şi îl lăsă pe Hagrid să curețe 
băligarul care era împrăştiat pe toată podeaua, însă se 
simţea foarte posomorât pe când se întorcea la castel 
târşâindu-şi picioarele. 

Între timp, după cum le tot aminteau profesorii şi 
Hermione, N. O. V.-urile erau şi mai aproape. Toţi elevii din 
anul cinci erau afectaţi într-o anumită măsură de stres, însă 
Hannah Abbot fu prima care primi o Esenţă Calmantă de la 
doamna Pomfrey, după ce o podidise plânsul în timpul orei 
de lerbologie şi se plânsese că era prea proastă ca să dea 
examenele şi că voia să se lase pe loc de şcoală. 

Dacă nu ar fi fost lecţiile A. D., Harry ar fi fost extrem de 
nefericit. Uneori simţea că trăia pentru orele pe care le 
petrecea în Camera Necesităţii, muncind din greu, dar în 
acelaşi timp şi distrându-se foarte bine, cu inima crescându- 
i de mândrie când se uita la ceilalţi membri A. D. şi vedea 
cât de mult progresaseră. Într-adevăr, Harry se întreba 
uneori cum avea să reacționeze Umbridge când toţi 
membrii A. D. aveau să primească „Remarcabil” la N. O. V.- 
urile pentru Apărarea contra Magiei Negre. 

Începuseră în sfârşit să lucreze la Patronusuri, ceea ce toţi 
fuseseră foarte dornici să înveţe, deşi, după cum le tot 
reamintea Harry, crearea unui Patronus în mijlocul unei 
clase foarte bine luminate, când nu erau ameninţaţi, era 
foarte diferită de crearea unuia când erau confruntaţi cu 
ceva de genul unui Dementor. 

— Ah, nu ne mai strica cheful, spuse Cho veselă, privind 
cum Patronusul ei argintiu în formă de lebădă zbura prin 
Camera Necesităţii în timpul ultimei lor lecţii înainte de 
Paşti. Sunt aşa frumoşi! 

— Nu ar trebui să fie frumoşi, ar trebui să te protejeze, 
spuse Harry răbdător. De fapt, avem nevoie de un Bong sau 
de ceva de genul ăsta; eu aşa am învăţat, a trebuit să creez 


un Patronus în timp ce Bongul pretindea că era un 
Dementor... 

— Dar asta ar fi foarte înfricoşător! zise Lavender, care 
lansa norişori de abur argintiu din vârful baghetei. Şi eu 
tot... nu pot... să o fac! adăugă ea supărată. 

Şi Neville avea probleme. Avea chipul schimonosit de 
concentrare, însă din vârful baghetei sale ieşeau doar nişte 
firişoare fragile de fum argintiu. 

— Trebuie să te gândeşti la o amintire frumoasă, îi 
reaminti Harry. 

— Încerc, zise Neville nefericit, care se străduia atât de 
mult, încât faţa sa rotundă lucea realmente de transpiraţie. 

— Harry, cred că reuşesc! strigă Seamus, care fusese adus 
chiar atunci de Dean la prima întâlnire A. D. Uite-ah-a 
dispărut... dar în mod sigur a fost ceva blănos, Harry! 

Patronusul lui Hermione, o vidră argintie strălucitoare, se 
zbenguia prin jurul ei. 

— Sunt destul de drăguţi, nu-i aşa? zise ea, uitându-se la 
Patronus cu drag. 

Uşa Camerei Necesităţii se deschise şi apoi se închise la 
loc. Harry se uită în jur, ca să vadă cine intrase, însă nu 
părea să fie nimeni. Trecură câteva clipe până să realizeze 
că cei care erau aproape de uşă amuţiseră. Următorul lucru 
de care îşi dădu seama fu că ceva îl trăgea de robe de 
undeva din dreptul genunchiului. Se uită în jos şi îl văzu 
spre marea sa uimire pe Spiriduşul de casă, Dobby, 
privindu-l de sub obişnuitele sale opt pălării de lână. 

— Bună, Dobby! zise el. Ce cauţi? Ce s-a întâmplat? 

Ochii spiriduşului erau măriţi de groază, iar creatura 
tremura. Membrii A. D. care erau cel mai aproape de Harry 
amuţiseră; toţi cei din cameră îl urmăreau pe Dobby. 
Puținele Patronusuri pe care reuşiseră să le creeze unii 
dintre ei dispărură într-o ceaţă argintie, lăsând senzaţia că 
în cameră era mult mai întuneric decât înainte. 

— Harry Potter, domnule... chiţăi Spiriduşul, tremurând 
din cap până în picioare, Harry Potter, domnule... Dobby 


trebuie să vă avertizeze... dar spiriduşii de casă au fost 
instruiți să nu spună nimic... 

Alergă cu capul înainte spre un perete. Harry, care avea 
ceva experienţă în ceea ce priveşte obiceiurile lui Dobby de 
pedepsire auto, dădu să-l prindă, dar Dobby doar ricoşă 
când atinse piatra, protejat de cele opt pălării ale sale. 
Hermione şi încă nişte fete scoaseră nişte icnete de teamă 
şi de compasiune. 

— Ce s-a întâmplat, Dobby? întrebă Harry, apucându-l pe 
spiriduş de mânuţă şi ţinându-l departe de orice ar fi putut 
să folosească pentru a se răni. 

— Harry Potter... ea... ea... 

Dobby se lovi cu putere în nas cu pumnul liber. Harry îl 
apucă şi pe acela. 

— Cine e „ea“, Dobby? 

Însă era convins că ştia; cu siguranţă numai o „ea” putea 
trezească o asemenea frică în Dobby. 

Spiriduşul se uită în sus la el, puţin saşiu, şi scoase un soi 
de strigăt mut. 

— Umbridge? întrebă Harry îngrozit. 

Dobby încuviinţă din cap, apoi încercă să se lovească de 
genunchii lui Harry. Acesta îl ţinu la o Lungime de braţ. 

— Ce-i cu ea? Dobby... nu a aflat despre asta... despre 
n0i... despre A. D., nu? 

Citi răspunsul pe chipul înmărmurit al spiriduşului. Având 
mâinile imobilizate de Harry, Spiriduşul încercă să se 
lovească singur cu piciorul şi căzu pe jos. 

— Vine încoace? întrebă Harry încet. 

Dobby scoase un urlet şi începu să îşi izbească picioarele 
goale de podea. 

— Da, Harry Potter, domnule! 

Harry se ridică şi se uită în jur la oamenii nemişcaţi şi 
îngroziţi care-l priveau pe Spiriduşul care se snopea singur 
în bătaie. 

— CE MAI AŞTEPTAŢI? strigă Harry. FUGIȚI! 


Imediat se năpustiră toţi către ieşire, formând o grămadă 
în dreptul uşii, apoi ţâşniră afară. Harry îi auzi alergând pe 
holuri şi speră că aveau destulă minte ca să nu încerce să 
ajungă la dormitoare. Era abia nouă fără zece; dacă s-ar fi 
refugiat la bibliotecă sau în culcuşul bufniţelor, care era în 
apropiere... 

— Harry, haide! strigă Hermione din mijlocul grupului 
compact de oameni care se luptau acum să iasă. 

Îl culese pe Dobby, care încă încerca să-şi provoace răni 
serioase, şi fugi cu Spiriduşul în braţe, ca să se alăture cozii 

— Dobby, îţi ordon, întoarce-te la bucătărie la ceilalţi 
spiriduşi şi, dacă te întreabă dacă m-ai prevenit, să minţi şi 
să spui „nu”! zise Harry. Şi îţi interzic să te mai răneşti! 
adăugă el, dându-i drumul spiriduşului, în timp ce trecu în 
sfârşit de prag şi trânti uşa după el. 

— Mulţumesc, Harry Potter! chiţăi Dobby şi o luă la goană. 

Harry se uită în stânga şi în dreapta, însă ceilalţi se mişcau 
atât de repede, încât nu le zări decât călcâiele la ambele 
capete ale holului, înainte să dispară; începu să fugă la 
dreapta; în faţă se afla o toaletă de băieţi, putea să pretindă 
că fusese acolo în tot acest timp, dacă ar fi reuşit să ajungă 
la ea... 

— AAAMAH! 

Îl prinse ceva de glezne şi căzu spectaculos, alunecând pe 
burtă vreo trei metri înainte să se oprească. Cineva râdea 
în spatele lui. Se întoarse pe spate şi îl văzu pe Reacredință 
ascuns într-o nişă, sub o vază urâtă în formă de dragon. 

— Blestem de împiedicare, Potter! zise el. Hei, doamnă 
profesoară - DOAMNĂ PROFESOARĂ! Am prins unul! 

Umbridge veni în fugă de după colţul îndepărtat, cu 
respiraţia tăiată, dar arborând un zâmbet satisfăcut. 

— El este! zise ea jubilând când îl văzu pe Harry pe podea. 
Excelent, Draco, excelent, ah, foarte bine - cincizeci de 
puncte pentru Viperini! De aici încolo mă ocup eu... ridică- 
te, Potter! 


Harry se ridică, uitându-se urât la amândoi. Nu o mai 
văzuse niciodată pe Umbridge atât de fericită. Îl înşfăcă de 
braţ cu o strânsoare ca de menghină şi se întoarse, 
zâmbind larg, spre Reacredință. 

— Draco, dă o fugă şi vezi dacă poţi să mai strângi şi alţii. 
Spune-le celorlalţi să caute în bibliotecă - toată lumea care 
are respiraţia tăiată - verifică băile, domnişoara Parkinson 
se poate ocupa de cele ale fetelor - hai, du-te -iar tu, 
adăugă ea pe cea mai blândă şi periculoasă voce, în timp ce 
Reacredință se îndepărta, poţi să vii cu mine la biroul 
directorului ului, Potter. 

În câteva minute ajunseseră în dreptul himerelor de 
piatră. 

Harry se întrebă câţi alţii mai fuseseră prinşi. Se gândi la 
Ron - doamna Weasley avea să-l omoare - şi la cum avea să 
se simtă Hermione dacă avea să fie exmatriculată înainte să 
poată să-şi dea N. O. V-urile. lar pentru Seamus fusese 
prima întâlnire... şi Neville devenise atât de priceput... 

— Dulciuri fizzy, cântă Umbridge. 

Himera de piatră se dădu la o parte, peretele din spate se 
desschise şi urcară amândoi pe scara mişcătoare de piatră. 
Ajunseră la uşa lăcuită cu ciocanul în formă de grifon, dar 
Umbridge nu se obosi să bată, ci intră direct, ţinându-l încă 
strâns pe Harry. 

Biroul era plin de oameni. Dumbledore stătea la biroul 
său, cu o expresie senină şi cu vârfurile degetelor sale lungi 
unite. Profesoara McGonagall stătea dreaptă lângă el, cu 
chipul extrem de încordat. 

Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, se balansa încolo şi 
încoace pe vârfurile picioarelor lângă foc, părând extrem de 
încântat de situaţie; Kingsley Shacklebolt şi un vrăjitor cu 
un aspect foarte dur, cu părul foarte scurt şi sârmos, pe 
care Harry nu îl recunoscu, erau aşezaţi de o parte şi de 
alta a uşii ca nişte paznici, iar silueta pistruiată, cu ochelari, 
a lui Percy Weasley plutea entuziasmată lângă perete, 


ţinând o pană şi un sul greu de pergament şi părând 
pregătit să ia notițe. 

Portretele vechilor directori şi directoare nu se mai 
prefăceau că dorm în seara aceasta. Toţi erau atenţi şi 
serioşi, urmărind ce se întâmpla mai jos. Când intră Harry, 
câţiva fugiră în ramele de lângă ei şi le şoptiră repede ceva 
la ureche vecinilor. 

Harry se eliberă din strânsoarea lui Umbridge, în timp ce 
uşa se trântea în urma lor. Cornelius Fudge se uită urât la 
el, cu un fel de satisfacţie sângeroasă pe chip. 

— Ei bine, zise el. Măi, măi, măi... 

Harry răspunse cu cea mai urâtă privire posibilă. Inima îi 
bătea nebuneşte în piept, dar mintea îi era neobişnuit de 
limpede şi de liniştită. 

— Se întorcea în Turnul Cercetaşilor, spuse Umbridge. 

În tonul ei se citea un entuziasm nepotrivit, aceeaşi 
plăcere crudă pe care o auzise Harry când Umbridge o 
urmărise pe profesoara Trelawney cum se topea de 
nefericire în holul de la intrare. 

— L-a încolţit Reacredință. 

— Zău, chiar aşa? spuse Fudge admirativ. Trebuie să-mi 
amintesc să-i spun lui Lucius. Ei bine, Potter... presupun că 
ştii de ce eşti aici? 

Harry intenţiona negreşit să răspundă cu un „da” sfidător: 
deschise gura şi cuvântul era pe jumătate format, când zări 
chipul lui Dumbledore. Acesta nu se uita direct la Harry - 
ochii îi erau aţintiţi asupra unui punct chiar deasupra 
umărului lui - însă, în timp ce Harry îl privea, clătină din 
cap foarte uşor. 

Harry se răzgândi la mijlocul cuvântului. 

— D-nu. 

— Poftim? zise Fudge. 

— Nu, zise Harry hotărât. 

— Nu ştii de ce eşti aici? 

— Nu, nu ştiu, spuse Harry. 


Fudge se uită de la Harry la profesoara Umbridge, 
nevenindu-i să creadă. Harry profită de acest moment de 
neatenţie ca să mai arunce o privire spre Dumbledore, care 
încuviinţă foarte discret din cap şi făcu cu ochiul către 
Covor, aproape insesizabil. 

— Deci, habar nu ai, spuse Fudge cu un glas care 
realmente mustea de sarcasm, de ce te-a adus doamna 
profesoară Umbridge în acest birou? Nu ştii să fi încălcat 
vreo regulă a şcolii? 

— O regulă a şcolii? zise Harry. Nu. 

— Sau vreun Decret al Ministerului? se corectă Fudge 
supărat. 

— Din câte ştiu eu, nu, spuse Harry calm. 

Inima încă îi zvâcnea în piept. Aproape că merita să spună 
aceste minciuni, numai ca să vadă cum îi creştea tensiunea 
lui Fudge, dar nu putea pricepe cum avea să o scoată la 
capăt; dacă cineva îi spusese lui Umbridge de A. D. atunci 
el, conducătorul, putea foarte bine să înceapă să-şi facă 
bagajul. 

— Deci, este o noutate absolută pentru tine, spuse Fudge, 
având acum vocea îngroşată de supărare, faptul că a fost 
descoperită o organizaţie ilegală a elevilor în această 
şcoală? 

— Da, este, spuse Harry, arborând o expresie 
neconvingătoare de surpriză nevinovată. 

— Domnule Ministru, spuse Umbridge cu un glas catifelat 
de lîngă el, eu cred că am progresa mai bine dacă l-aş 
aduce pe informator. 

— Da, da, duceţi-vă, spuse Fudge, încuviinţând din cap şi 
uitându-se răutăcios la Dumbledore după ce Umbridge ieşi 
din cameră. Nu există nimic mai frumos decât un martor 
adevărat, nu-i aşa, Dumbledore? 

— Absolut nimic, Cornelius, spuse Dumbledore grav, 
aplecându-şi puţin capul. 

Urmă o aşteptare de câteva minute, timp în care ceilalţi nu 
se priviră între ei, iar apoi Harry auzi uşa deschizându-se în 


spatele său. Umbridge intră în cameră pe lângă el, ţinând-o 
de umăr pe prietena cu părul creţ a lui Cho, Marietta, care 
îşi ascundea chipul cu mâinile. 

— Nu îţi fie teamă, draga mea, nu te speria, zise 
profesoara Umbridge cu blândeţe, bătând-o pe umăr, hai, 
totul este în ordine. Ai făcut ce trebuia. Domnul Ministru 
este foarte mulţumit de tine. Îi va spune mamei tale ce 
fetiţă cuminte ai fost. Mama Mariettei, domnule Ministru, 
adăugă ea, ridicându-şi privirea spre Fudge, este doamna 
Edgecombe de la Departamentul Transporturilor Magice, 
biroul Reţelei Zvrr. Ne-a ajutat să controlăm focurile de la 
Hogwarts, ştiţi dumneavoastră. 

— Foarte bine, foarte bine! spuse Fudge cu entuziasm. Aşa 
mamă, aşa fiică, nu? Păi, hai, draga mea, uite-te în sus, nu fi 
timidă, hai să auzim ce ai de - himere blănoase! 

Când Marietta se uită în sus, Fudge sări şocat cu câţiva 
paşi înapoi, aproape ajungând în foc. Înjură şi călcă pe tivul 
pelerinei sale, care începuse să scoată fum. Marietta scoase 
un urlet şi îşi trase gulerul până la ochi, însă nu înainte ca 
toată lumea să fi văzut că avea chipul desfigurat oribil de o 
serie compactă de băşici mov, care i se răspândiseră peste 
nas şi obraji, formând cuvântul „TURNĂTOR”. 

— Draga mea, lasă acum coşurile, spuse Umbridge 
nerăbdătoare, ia-ţi roba de la gură şi spune-i domnului 
Ministru... 

Însă Marietta scoase iar un urlet înăbuşit şi clătină din cap 
înnebunită. 

— Ah, foarte bine, prostuţo, o să-i spun eu, se răsti 
Umbridge, zâmbind apoi din nou şi continuând: Ei bine, 
domnule Ministru, domnişoara Edgecombe aici de faţă a 
venit în această seară în biroul meu la scurt timp după cină 
şi mi-a spus ceva. Mi-a zis că, dacă aveam să mă duc într-o 
cameră secretă de la etajul şapte, cunoscută uneori drept 
Camera Necesităţii, aveam să găsesc ceva care mă va 
avantaja. I-am mai pus câteva întrebări şi a recunoscut că 
acolo urma să aibă loc un fel de întâlnire. Din nefericire, 


chiar atunci acest blestem - făcu un gest repezit spre chipul 
ascuns al Mariettei - a intrat în funcţiune şi în clipa în care 
fata şi-a zărit chipul în oglindă, a devenit prea afectată ca să 
poată să îmi spună mai multe. 

— Ei bine, să ştii, zise Fudge, ţintuind-o pe Marietta cu o 
privire pe care şi-o dori binevoitoare şi părintească, a fost o 
dovadă de mare curaj, draga mea, să vii să-i spui doamnei 
profesoare Umbridge. Ai făcut exact ce trebuia. Acum, vrei 
să-mi spui ce se întâmpla în cadrul acestei întâlniri? Care îi 
era scopul? Cine era acolo? 

Însă Marietta nu vru să vorbească; clătină iar din cap, cu 
nişte ochi mari şi temători. 

— Nu avem un contrablestem pentru asta? o întrebă 
Fudge pe Umbridge nerăbdător, făcând un gest spre chipul 
Mariettei. Ca să poată să vorbească liniştită? 

— Încă nu am reuşit să găsesc vreunul, recunoscu 
Umbridge pe un ton înciudat, iar Harry simţi un val de 
mândrie faţă de abilităţile de blestemare ale lui Hermione. 
Însă nu contează dacă nu vrea să vorbească, pot să 
continuu eu relatarea. Vă rog să vă amintiţi, domnule 
Ministru, că v-am trimis un raport în octombrie despre 
întâlnirea lui Potter cu mai mulţi colegi la „Capul de 
mistreţ” în Hogsmeade... 

— Şi ce dovezi aveţi? interveni profesoara McGonagall. 

— Am mărturia lui Willy Widdershins, Minerva, care s-a 
nimerit să fie în bar în momentul acela. Era plin de bandaje, 
este adevărat, însă auzul nu îi era deloc afectat, spuse 
Umbridge cu îngâmfare. A auzit fiecare cuvânt pe care l-a 
spus Potter şi a venit imediat direct la şcoală ca să-mi 
raporteze... 

— A, deci de asta nu a fost judecat după ce-a a instalat 
toate toaletele alea care vomitau! spuse profesoara 
McGonagall, ridicându-şi sprâncenele. Ce perspectivă 
interesantă asupra sistemului nostru juridic! 

— Corupţie strigătoare la cer! răcni portretul vrăjitorului 
corpolent, cu nasul roşu, de pe peretele din spatele lui 


Dumbledore. Pe vremea mea, Ministerul nu făcea târguri cu 
criminalii de rând, nu, domnule, chiar deloc! 

— Mulţumesc, Fortescue, este de ajuns, spuse Dumbledore 
cu blândeţe. 

— Scopul întâlnirii lui Potter cu aceşti elevi, continuă 
profesoara Umbridge, era să îi convingă să se alăture unei 
societăţi ilegale, al cărui ţel era să înveţe vrăji şi blesteme 
despre care Ministerul hotărâse că erau nepotrivite pentru 
anul lor şcolar... 

— Dolores, cred că aici vei descoperi că te înşeli, spuse 
Dumbledore încet, privind-o peste ochelarii săi cu lentile în 
formă de semilună, aşezaţi la jumătatea nasului coroiat. 

Harry se uită la el cu ochii mari. Nu-şi dădea seama cum 
avea Dumbledore să iasă din situaţia aceasta cu ajutorul 
vorbelor; dacă Willy Widdershins auzise într-adevăr fiecare 
cuvânt pe care îl spusese la „Capul de mistreţ”, pur şi 
simplu nu avea cum să scape. 

— Oho! spuse Fudge, legănându-se iar de pe un picior pe 
altul. Da, hai să auzim ultima poveste trasă de păr menită 
să-l scape pe Potter! Deci, spune, Dumbledore, spune... 
Willy Widdershins a minţit, nu-i aşa? Sau poate că individul 
care se afla la „Capul de mistreţ” în ziua aia era fratele 
geamăn al lui Potter. Dacă nu cumva o fi obişnuita explicaţie 
elementară, care implică întoarcerea în timp: un mort care 
învie şi câţiva Dementori invizibili? 

Percy Weasley râse în hohote. 

— Ah, minunat, domnule Ministru, minunat! 

Harry ar fi fost în stare să-l lovească. Apoi văzu, spre 
uimirea lui, că şi Dumbledore surâdea. 

— Cornelius, nu neg - şi sunt sigur că nici Harry nu neagă 
- că a fost la „Capul de mistreţ” în ziua aceea, şi nici că 
încerca să recruteze elevi pentru un grup de Apărare 
contra Magiei Negre. Eu doar subliniez că Dolores se înşală 
când sugerează că un astfel de grup era, la vremea aceea, 
ilegal. Dacă îţi aminteşti, Decretul Ministerului care 
interzicea toate societăţile elevilor nu a intrat în vigoare 


decât la două zile după întâlnirea lui Harry din Hogsmeade, 
aşa că băiatul n-a încălcat nici o lege la „Capul de mistreţ”. 

Percy arătă ca şi când ar fi fost lovit în faţă de ceva foarte 
greu. Fudge încremeni în mijlocul legănării, cu gura 
căscată. 

Umbridge fu prima care îşi reveni. 

— 'Toate bune şi frumoase, domnule director, zise ea, 
zâmbind dulce, dar au trecut aproape şase luni de la 
introducerea Decretului Educaţional Numărul Douăzeci şi 
Patru. N-o fi cazul pentru prima întâlnire, dar asta 
înseamnă că toate cele are au avut loc de atunci sunt, fără 
îndoială, ilegale. 

— Ei bine, spuse Dumbledore, cercetând-o cu un interes 
politicos peste degetele împreunate, fără îndoială că ar fi 
fost, dacă ar fi continuat după ce a intrat în vigoare 
Decretul. Aveţi vreo dovadă că a continuat acest gen de 
întâlniri? 

În timp ce Dumbledore vorbea, Harry desluşi un vâjâit în 
spatele său şi i se păru că-l auzise pe Kingsley şoptind ceva. 
De asemenea, ar fi putut să jure că simţise ceva trecând pe 
lângă el, ceva delicat ca o adiere sau un fluturat de aripi. 
Când se uită în jos însă, nu văzu nimic. 

— Dovezi? repetă Umbridge, cu acel zâmbet oribil de 
broască râioasă. Nu ai fost atent la ce am zis, Dumbledore? 
De ce crezi că este domnişoara Edgecombe aici? 

— A, ne poate vorbi despre întâlnirile derulate timp de 
şase luni? zise Dumbledore, ridicând din sprâncene. Parcă 
ne raporta doar întâlnirea din seara aceasta. 

— Domnişoară Edgecombe, spuse Umbridge imediat, 
spune-ne de cât timp au loc întâlnirile acestea, draga mea. 
Poţi să dai doar din cap, sunt convinsă că nu or să ţi se 
întindă coşurile. Au avut loc la intervale regulate pe 
parcursul următoarelor şase luni? 

Harry simţi un gol îngrozitor în stomac. Asta era, dăduseră 
peste un obstacol constituit din dovezi clare, pe care nici 
măcar Dumbledore nu avea să-l poată evita. 


— Doar fă un semn cu capul dacă da sau nu, draga mea, îi 
spuse Umbridge Mariettei convingător, hai, fii sigură că nu 
se va reactiva blestemul. 

Toţi cei din cameră priviră partea de sus a chipului 
Mariettei. Nu i se vedeau decât ochii între roba trasă până 
sus şi bretonul creţ. Poate că era doar o iluzie a focului, însă 
ochii îi păreau ciudat de pustii. Şi atunci - spre uimirea 
desăvârşită a lui Harry - Marietta clătină din cap. 

Umbridge se uită repede la Fudge, apoi din nou la 
Marietta. 

— Nu cred că ai înţeles întrebarea, nu-i aşa, draga mea? 
Te mai întreb o dată, te-ai dus la aceste întâlniri în ultimele 
şase luni? Te-ai dus, nu-i aşa? 

Marietta clătină iarăşi din cap. 

— Ce înseamnă gestul ăsta, draga mea? zise Umbridge cu 
o voce iritată. 

— Eu cred că este cât se poate de clar ce înseamnă, spuse 
profesoara McGonagall cu asprime, nu a avut loc nici o în 
tâlnire secretă în ultimele şase luni. Aşa este, domnişoară 
Edgecombe? 

Marietta dădu din cap. 

— Însă a avut loc o întâlnire în seara asta! zise Umbridge 
mânioasă. A avut loc o întâlnire, domnişoară Edgecombe, 
mi-ai spus chiar tu de ea, în Camera Necesităţii! Şi Potter 
era conducătorul, nu-i aşa, Potter a organizat-o, Potter - de 
ce clatini din cap, fată dragă? 

— Păi, de obicei când o persoană clatină cap, spuse 
McGonagall cu răceală, asta înseamnă „nu”. Aşa că, în afara 
cazului în care domnişoara Edgecombe foloseşte un limbaj 
al semnelor încă necunoscut rasei umane... 

Profesoara Umbridge o apucă pe Marietta, o trase cu faţa 
spre ea şi începu să o scuture cu putere. O fracțiune de 
secundă mai târziu, Dumbledore se ridică, având bagheta 
ridicată; Kingsley făcu un pas înainte şi Umbridge se 
îndepărtă de Marietta, fluturându-şi mâinile în aer, ca şi 
când s-ar fi ars. 


— Dolores, nu îţi pot permite să îmi maltratezi elevii, zise 
Dumbledore, părând pentru prima oară supărat. 

— Ar fi bine să vă calmaţi, doamnă Umbridge, zise 
Kingsley rar, cu vocea sa joasă. Nu e cazul să vă creaţi 
probleme. 

— Nu, zise Umbridge pe nerăsuflate, uitându-se în sus la 
silueta impunătoare a lui Kingsley. Adică, da... ai dreptate, 
Shacklebolt... m-am... m-am... pierdut cu firea. 

Marietta stătea exact acolo unde îi dăduse drumul 
Umbridge. Nu părea să fie nici afectată de atacul 
neaşteptat al lui Umbridge, nici uşurată că îi dăduse 
drumul; încă îşi ţinea strâns roba până în dreptul ochilor de 
o pustietate stranie, uitându-se fix drept înainte. 

Lui Harry îi trecu brusc prin minte o bănuială legată de 
şoaptele lui Kingsley şi de ceea ce simţise că zburase pe 
lângă el. 

— Dolores, spuse Fudge, cu aerul că încerca să pună 
ordine în haos, o dată pentru totdeauna, întâlnirea din 
seara asta - cea despre care ştim cu siguranţă că a avut 
loc... 

— Da, spuse Umbridge, revenindu-şi, da... ei bine, 
domnişoara Edgecombe mi-a vândut pontul şi eu am pornit 
imediat spre etajul şapte, însoţită de anumiţi elevi de 
încredere, pentru a-i prinde asupra faptului pe cei de la 
întâlnire. Însă se pare că au fost preveniţi de sosirea mea, 
pentru că fugeau în loate direcţiile când am ajuns la etajul 
şapte. Dar nu contează. Am aici toate numele lor. 
Domnişoara Parkinson a dat o fugă pentru mine în Camera 
Necesităţii, ca să vadă dacă au lăsat ceva în urmă. Aveam 
nevoie de dovezi şi le-am găsit în cameră. 

Şi, spre groaza lui Harry, scoase din buzunar lista cu 
numele care fusese agăţată pe peretele Camerei Necesităţii 
şi i-o dădu lui Fudge. 

— În clipa în care am văzut numele lui Potter pe listă, am 
ştiut cu ce aveam de-a face, spuse ea cu blândeţe. 


— Excelent, zise Fudge, cu un zâmbet lătăreţ pe chip, 
excelent, Dolores. Şi... pe toate tunetele... 

Îşi ridică privirea spre Dumbledore, care încă stătea lângă 
Marietta, ţinând bagheta lejer în mână. 

— Vezi ce nume şi-au dat? zise Fudge încet. Armata lui 
Dumbledore. 

Dumbledore întinse mâna şi luă bucata de pergament de 
la Fudge. Privi titlul scris de Hermione cu luni în urmă şi 
preţ de o clipă păru să nu poată vorbi. Apoi îşi ridică 
privirea, zâmbind. 

— Ei bine, asta este, zise el firesc. Vrei să-ţi dau o 
mărturisire în scris, Cornelius - sau o declaraţie în faţa 
acestor martori este de ajuns? 

Harry îi văzu pe McGonagall şi pe Kingsley uitându-se unul 
la celălalt. Pe feţele amândurora se citea frica. Nu înţelese 
ce se întâmpla, şi se părea că nici Fudge. 

— Declaraţie? zise Fudge rar. Ce... eu nu...? 

— Armata lui Dumbledore, Cornelius, spuse Dumbledore, 
zâmbind în continuare, în timp ce flutură lista cu numele în 
faţa lui Fudge. Nu armata lui Potter. Armata lui 
Dumbledore. 

— Dar... dar... 

Chipul lui Fudge fu cuprins brusc de înţelegere. Făcu 
îngrozit un pas înapoi, icni şi sări iar din foc. 

— Tu? şopti el, călcând iar pe pelerina fumegândă. 

— Exact, zise Dumbledore binevoitor. 

— Tu ai organizat asta? 

— Eu, zise Dumbledore. 

— Tu i-ai recrutat pe elevii ăştia pentru... pentru armata 
ta? 

— În seara asta trebuia să aibă loc prima întâlnire, zise 
Dumbledore, încuviinţând din cap. Doar ca să văd dacă sunt 
interesaţi să mi se alăture. Acum îmi dau seama, desigur, că 
a fost o greşeală să o invit pe domnişoara Edgecombe. 

Marietta aprobă din cap. Fudge se uită de la ea la 
Dumbledore, umflându-şi pieptul. 


— Atunci chiar ai complotat împotriva mea! ţipă el. 

— Exact, spuse Dumbledore vesel. 

— NU! strigă Harry. 

Kingsley îi aruncă o privire prevenitoare, McGonagall îşi 
mări ochii ameninţător, dar Harry îşi dăduse brusc seama 
ce era pe cale să facă Dumbledore şi nu putea să lase să se 
întâmple aşa ceva. 

— Nu... domnule profesor Dumbledore! 

— Taci, Harry, sau mă tem că o să-ţi cer să ieşi din biroul 
meu, zise Dumbledore calm. 

— Da, taci din gură, Potter! răcni Fudge, care încă se 
holba la Dumbledore cu un fel de încântare îngrozită. Măi, 
măi, măi - am venit aici în seara asta aşteptându-mă să-l 
exmatriculez pe Potter, şi în schimb... 

— În schimb, poţi să mă arestezi pe mine, spuse 
Dumbledore, zâmbind. E ca şi când ai pierde un cnut şi ai 
găsi un galion, nu-i aşa? 

— Weasley! strigă Fudge, acum tremurând realmente de 
încântare, Weasley, ai scris totul, tot ce a zis, mărturisirea 
lui, ai notat-o? 

— Da, domnule, cred că da! zise Percy entuziasmat, cu 
nasul stropit cu cerneală din cauza vitezei cu care luase 
notițe. 

— Şi despre partea în care a încercat să strângă o armată 
împotriva Ministerului şi a făcut planuri să mă 
destabilizeze? 

— Da, domnule, am notat! spuse Percy, cercetându-şi vesel 
notițele. 

— Foarte bine, atunci, zise Fudge, radiind acum de voioşie, 
copiază-ţi notițele, Weasley, şi trimite una imediat la 
Profetul zilei. Dacă trimitem o bufniţă rapidă, putem să 
prindem ediţia de dimineaţă! 

Percy o zbughi afară din cameră, trântind uşa după el, şi 
Fudge se întoarse la Dumbledore. 

— Acum vei fi escortat până la Minister, unde vei fi acuzat 
oficial şi apoi trimis la Azkaban, ca să aştepţi să fii judecat! 


— A, da, zise Dumbledore cu blândeţe. Da, m-am gândit eu 
că o să ne lovim de acest mic obstacol. 

— Obstacol? zise Fudge, cu vocea încă vibrându-i de 
bucurie. Eu nu văd nici un obstacol, Dumbledore! 

— Ei bine, zise Dumbledore scuzându-se, eu mă tem că da. 

— Zău? 

— Păi, mi se pare că te bazezi pe iluzia că mă voi - care 
este expresia? - mă voi lăsa dus fără să mă opun. Mă tem că 
nu mă voi lăsa dus câtuşi de puţin fără să mă opun, 
Cornelius. Nu am absolut nici o intenţie să fiu trimis la 
Azkaban. Aş putea să evadez, desigur - dar ar fi o pierdere 
de timp şi, sincer să fiu, am în minte o grămadă de alte 
lucruri pe care aş prefera să le fac. 

Chipul lui Umbridge era din ce în ce mai roşu; arăta ca şi 
când s-ar fi umplut cu apă clocotită. Fudge se holbă la 
Dumbledore cu o expresie năbăucă, de parcă ar fi primit o 
lovitură subită şi nu i-ar fi venit să creadă că se întâmplase 
aşa ceva. Scoase un mic zgomot înăbuşit, apoi se uită în jur 
la Kingsley şi la omul cu părul cărunt şi scurt, care era 
singurul dintre toţi cei din cameră care nu vorbise până 
atunci. Cel din urmă făcu un semn aprobator cu capul spre 
Fudge şi înaintă puţin, îndepărtându-se de perete. Harry 
văzu cum mâna îi pluti, aproape firesc, spre buzunar. 

— Nu te prosti, Dawlish, zise Dumbledore prietenos. Sunt 
convins că eşti un Auror excelent - îmi amintesc că ai 
obţinut calificativul „Remarcabil” la toate 1. V. E. E.-urile... 
dar dacă încerci să... ăă... mă duci cu forţa, voi fi nevoit să 
te rănesc. 

Bărbatul pe nume Dawlish clipi destul de nesigur. Se uită 
iar la Fuge, dar de data asta păru să spere că avea să i se 
arate ce să facă. 

— Deci, zise Fudge baţjocoritor şi revenindu-şi, ai de gând 
să-i înfrunţi pe Dawlish, Shacklebolt, Dolores şi cu mine de 
unul singur, Dumbledore? 

— Pe barba lui Merlin, nu, spuse Dumbledore, cu un 
zâmbet, doar în cazul în care sunteţi atât de nesăbuiţi, încât 


mă obligaţi să o fac. 

— Nu va fi singur! zise profesoara McGonagall tare, 
băgându-şi mâna în buzunar. 

— O, ba da, Minerva! spuse Dumbledore tăios. Hogwarts 
are nevoie de tine! 

— De ajuns cu prostiile! zise Fudge, scoţându-şi propria 
baghetă. Dawlish! Shacklebolt! Prindeţi-l! 

Camera fu luminată de o explozie de lumină argintie, se 
auzi o pocnitură ca o împuşcătură şi podeaua se cutremură; 
Harry fu apucat de guler de o mână şi forţat să se întindă 
pe jos, în timp ce avea loc o a doua străfulgerare; mai multe 
portrete ţipară, Fawkes strigă şi camera fu cufundată într- 
un nor de praf. Tuşind din cauza prafului, Harry văzu o 
siluetă înaltă căzând cu o bufnitură în faţa lui; se auzi un 
țipăt, urmat de o pocnitură, şi cineva strigă „Nu!”; apoi se 
auziră paşi înăbuşiţi un zgomot de sticlă spartă, un 
geamăt... şi tăcere. 

Harry se chinui să vadă cine era cea care aproape că îl 
sugruma şi o văzu pe profesoara McGonagall ghemuită 
lângă el; îi ferise de pericol pe el şi pe Marietta. Praful încă 
plutea delicat în jos prin aer în jurul lor. Gâfâind puţin, 
Harry văzu o siluetă foarte înaltă apropiindu-se de ei. 

— Sunteţi bine? întrebă Dumbledore. 

— Da! zise profesoara McGonagall, ridicându-se şi 
trăgându-i pe Harry şi pe Marietta în sus o dată cu ea. 

Praful se risipea. Haosul din birou deveni vizibil: biroul lui 
Dumbledore fusese întors cu susul în jos, toate mesele 
alungite fuseseră răsturnate, toate instrumentele argintii 
de pe ele erau făcute fărâme. Fudge, Umbridge, Kingsley şi 
Dawlish zăceau inerţi pe podea. Phoenixul Fawkes zbura în 
cercuri ample deasupra lor, cântând delicat. 

— Din păcate, a trebuit să-l blestem şi pe Kingsley, altfel ar 
fi arătat foarte suspect, zise Dumbledore cu o voce joasă. A 
prins ideea din zbor, modificându-i memoria domnişoarei 
Edgecombe când se uitau toţi în altă parte - să-i mulţumeşti 
din partea mea, da, Minerva? Acum, se vor trezi cât de 


curând şi ar fi bine să nu ştie că am avut timp să vorbim - 
trebuie să vă purtaţi ca şi când nu ar fi trecut nici o clipă, ca 
şi când doar aţi căzut pe jos, nu îşi vor aminti... 

— Unde vei merge, Dumbledore? şopti profesoara 
McGonagall. La Casa Cumplită? 

— O, nu, spuse Dumbledore cu un zâmbet sumbru, nu plec 
ca să mă ascund. Fudge îşi va dori cât de curând să nu mă fi 
dezrădăcinat niciodată de la Hogwarts, ţi-o promit... 

— Domnule profesor Dumbledore... Începu Harry. 

Nu ştia ce să zică mai întâi: cât de rău îi părea că înființase 
A. D. şi că generase toate problemele astea, sau cât de rău 
îi părea că Dumbledore pleca pentru a-l salva pe el de 
exmatriculare? Însă Dumbledore îl întrerupse înainte ca el 
să mai poată spune un cuvânt. 

— Ascultă-mă Harry zise el imperios. Trebuie să înveţi la 
Occlumanţie cât poţi de mult, mă înţelegi? Fă tot ce îţi 
spune domnul profesor Plesneală şi exersează mai ales în 
fiecare seară, înainte să adormi, ca să îţi poţi închide mintea 
împotriva coşmarurilor - vei înţelege cât de curând, însă 
trebuie să îmi promiţi... 

Bărbatul pe care îl chema Dawlish se mişcă. Dumbledore îl 
apucă pe Harry de încheietură. 

— Nu uita - închide-ţi mintea... 

Însă când degetele lui Dumbledore se strânseră pe pielea 
lui Harry, acesta simţi o durere îngrozitoare în cicatricea de 
pe frunte şi încercă iar acea dorinţă oribilă, ca de şarpe, de 
a-l ataca pe Dumbledore, de a-l muşca, de a-l răni... 

—, vei înţelege, şopti Dumbledore. 

Fawkes dădu ocol biroului şi zbură jos deasupra lui. 
Dumbledore îi dădu drumul lui Harry, ridică mâna şi prinse 
coada lungă şi aurie a phoenixului. Urmă o străfulgerare de 
foc şi dispărură amândoi. 

— Unde e? strigă Fudge, ridicându-se de pe podea. Unde 
e? 

— Nu ştiu! strigă Kingsley, sărind şi el în picioare. 


— Păi, nu se poate să fi Dispărut! strigă Umbridge. Nu o 
poţi face în şcoala asta... 

— Pe scări! ţipă Dawlish, care se năpusti spre uşă, o 
deschise furtunos şi fugi, urmat îndeaproape de Kingsley şi 
Umbridge. 

Fudge ezită, apoi se ridică încet în picioare, scuturându-şi 
roba de praf. Urmă o tăcere lungă şi dureroasă. 

— Ei bine, Minerva, spuse Fudge cu răutate, aranjându-şi 
mâneca sfâşiată a cămăşii, mă tem că acesta este sfârşitul 
prietenului tău Dumbledore. 

— Aşa crezi? spuse profesoara McGonagall dispreţuitor. 

Fudge nu păru să o audă. Se uită în jur la biroul distrus. 
Câteva portrete şuierară spre el; unul sau două făcură nişte 
gesturi nepoliticoase. 

— Ar fi bine să-i duci pe ăştia doi la culcare, zise Fudge, 
uitându-se iar la profesoara McGonagall şi făcând un semn 
din cap spre Harry şi Marietta, prin care le sugera să plece. 

Profesoara McGonagall nu zise nimic şi îi duse cu paşi 
mari pe Harry şi Marietta spre uşă. În timp ce uşa se 
închidea în urma lor, Harry auzi vocea lui Phineas Nigellus. 

— Ştiţi, domnule Ministru, nu sunt de acord cu 
Dumbledore în multe privinţe... dar nu puteţi să negaţi că 
are clasă... 

CAPITOLUL XXVIII. 

GROAZNICA AMINTIRE A LUI PLESNEALĂ DIN 
ORDINUL MINISTERULUI MAGIEI. 

Dolores Jane Umbridge (Mare Inchizitor) i-a luat locul lui 
Albhus Dumbledore ca Director al Şcolii Hogwarts de 
Farmece şi Vrăjitorii. 

Cele de mai sus sunt în concordanţă cu Decretul 
Educaţional Numărul Douăzeci şi Opt. 

Semnat: Cornelius Oswald Fudge, Ministrul Magiei. 

Anunţurile împânziseră toată şcoala pe timpul nopţii, însă 
nu explicau felul în care fiecare persoană din castel părea 
să ştie că Dumbledore scăpase învingând doi Aurori, pe 
Marele Inchizitor, pe Ministrul Magiei şi pe asistentul său. 


Oriunde se ducea Harry, singurul subiect de conversaţie din 
castel era fuga lui Dumbledore şi, deşi unele detalii 
fuseseră schimbate la repovestire (Harry auzi o fată din 
anul doi asigurând-o pe o alta că Fudge era acum la Sf. 
Mungo, cu un dovleac în loc de cap), era surprinzător cât 
de exacte erau celelalte informaţii. De exemplu, toţi ştiau că 
Harry şi Marietta erau singurii elevi care fuseseră martori 
la ce se întâmplase în biroul lui Dumbledore şi, având în 
vedere că Marietta era acum în aripa spitalului, Harry se 
trezi asaltat de oameni care îi cereau o relatare direct de la 
sursă. 

— Nu o să treacă mult şi o să se întoarcă Dumbledore, zise 
Ernie MacMillan încrezător, pe când când se întorceau de la 
lerbologie, după ce ascultase cu atenţie istorisirea lui 
Harry. Nu au putut să-l ţină departe când eram în anul doi 
şi nu voi putea nici de data asta. Călugărul Gras mi-a spus - 
îşi cobori vocea pe un ton de uneltire, astfel încât Harry, 
Ron şi Hermione fură nevoiţi să se aplece spre el ca să audă 
- că Umbridge a încercat să se întoarcă aseară în biroul lui, 
după ce l-au căutat prin castel şi pe domeniu. Nu a putut să 
treacă de himeră. Biroul directorului s-a închis ca să nu 
poată ea să intre, zâmbi Ernie batjocoritor. Se pare că a 
făcut o mică criză de nervi. 

— A, presupun că se şi vedea stând acolo, în biroul 
directorului, spuse Hermione cu răutate, în timp ce urcau 
treptele de piatră câtre holul de intrare. Să facă pe boierul 
cu toţi ceilalţi profesori, idioata asta umflată, însetată de 
putere, bătrână şi... 

— Ei, chiar vrei să termini propoziţia, Granger? 

Draco Reacredință apăruse de după o uşă, urmat de 
Crabbe şi Goyle. Chipul său palid şi ascuţit radia de răutate. 

— Mă tem că voi fi nevoit să iau nişte puncte de la 
Cercetaşi şi Astropufi, zise el tărăgănat. 

— Profesorii sunt singurii care pot să ia puncte de la case, 
Reacredință, zise Ernie imediat. 

— Da, şi noi suntem Perfecţi, sau ai uitat? se răsti Ron. 


— Ştiu că Perfecţii nu pot să ia puncte, Rege Weasley cel 
Mare, zise Reacredință batjocoritor, iar Crabbe şi Goyle 
raseră dispreţuitor. Însă membrii Detaşamentului 
Inchizitorial... 

— Membrii cui? spuse Hermione tăios. 

— Detaşamentului Inchizitorial, Granger, spuse 
Reacredinţa, arătând spre un mic „I” argintiu cusut pe 
piept, chiar sub insigna de Perfect. Un grup select de elevi 
care sprijină Ministerul Magiei, aleşi personal de doamna 
profesoară Umbridge. Oricum, membrii Detaşamentului 
Inchizitorial chiar au puterea de a lua puncte... aşa că, 
Granger, iau cinci de la tine pentru că ai fost impertinentă 
faţă de noua noua noastră directoare. MacMillan, cinci de la 
tine pentru că m-ai contrazis. Potter, cinci de la tine pentru 
că îmi eşti antipatic. Weasley, nu ai cămaşa băgată în 
pantaloni, aşa că mai iau cinci şi pentru asta. A, da, am 
uitat, eşti un Sânge-Mâl, Granger, aşa că îţi iau zece pentru 
asta. 

Ron îşi scoase bagheta, dar Hermione o dădu la o parte, 
şoptind: 

— Nu! 

— Inteligentă mişcare, Granger, murmură Reacredință. 
Director nou, vremuri noi... să fiţi cuminţi, Smintitule... 
Rege Weasley cel Mare... 

Râzând în hohote, se îndepărtă cu paşi mari, împreună cu 
Crabbe şi Goyle. 

— A fost o cacealma, spuse Ernie îngrozit. Nu poate să 
aibă voie să ia puncte... ar fi ridicol... ar submina cu totul 
sistemul de Perfecţi. 

Însă Harry, Ron şi Hermione se întoarseră automat spre 
clepsidrele uriaşe aşezate în câteva nişe de-a lungul 
peretelui din spatele lor, care înregistrau punctele caselor. 
Cercetaşii şi cei de la Ochi-de-Şoim conduceau la egalitate 
în dimineaţa aceea. Chiar sub ochii lor, în sus pietricelele 
zburară, reducând cantitatea din părţile inferioare. De fapt, 


singura clepsidră care părea neschimbată era cea plină cu 
smaralde a Viperinilor. 

— Aţi observat? zise vocea lui Fred. 

George şi cu el tocmai coborâseră scara de marmură şi se 
opriseră în faţa clepsidrelor, alături de Harry, Ron, 
Hermione şi Ernie. 

— Reacredință tocmai ne-a luat tuturor vreo cincizeci de 
puncte, zise Harry mânios, urmărind alte pietre care 
porniră în sus în interiorul clepsidrei Cercetaşilor. 

— Da, Montague a încercat să ne prindă şi pe noi în timpul 
pauzei, zise George. 

— Cum adică, a încercat? zise Ron repede. 

— Nu a reuşit să zică toate cuvintele, spuse Fred, din 
cauza faptului că l-am obligat să intre cu capul înainte în 
dulapul de dispariţie de la primul etaj. 

Hermione fu şocată. 

— O să aveţi mari probleme! 

— Doar când o să se întoarcă Montague, şi asta ar putea 
să fie peste câteva săptămâni bune, nu ştiu unde l-am 
trimis, zise Fred calm. Oricum... am hotărât că nu ne mai 
pasă dacă avem probleme. 

— Dar v-a păsat vreodată? întrebă Hermione. 

— Sigur că da, spuse George. Nu am fost niciodată 
exmatriculaţi, nu-i aşa? 

— Am ştiut întotdeauna unde să ne oprim, spuse Fred. 

— Poate că uneori am întrecut măsura cu un deget, zise 
George. 

— Dar ne-am oprit mereu înainte să generăm haos cu 
adevărat, spuse Fred. 

— Şi acum? zise Ron nesigur. 

— Păi, acum... spuse George. 

—, că a plecat Dumbledore... zise Fred. 

—. suntem de părere că puţin haos... spuse George. 

—. este exact ceea ce merită draga noastră nouă 
directoare, zise Fred. 


— Nu aveţi voie să faceţi asta! şopti Hermione. Chiar nu 
aveţi voie! Ar fi încântată să aibă un motiv pentru care să vă 
exmatriculeze! 

— Nu te-ai prins, nu-i aşa, Hermione? zise Fred, 
zâmbindu-i. Nu ne mai interesează dacă rămânem sau nu. 
Am pleca chiar în clipa asta, dacă nu am fi hotărâți să facem 
mai întâi ceva pentru Dumbledore. Aşa că, oricum - se uită 
la ceas - trebuie să înceapă prima fază. În locul vostru, m-aş 
duce în Marea Sală să iau prânzul, ca să vadă profesorii că 
nu aţi avut nici o legătură cu asta. 

— Nici o legătură cu ce? spuse Hermione neliniştită. 

— Veţi vedea, spuse George. Hai, mergeţi. 

Fred şi George se întoarseră şi dispărură în mulţimea din 
ce în ce mai numeroasă care cobora scările, ducându-se să 
ia prânzul. Părând extrem de derutat, Ernie bâigui ceva 
despre temele neterminate la Transfigurare şi îşi luă 
tălpăşiţa. 

— Ştiţi, chiar cred că ar trebui să plecăm de aici, zise 
Hermione neliniştită. Pentru orice eventualitate... 

— Da, bine, zise Ron, şi cei trei se îndreptară spre uşa 
dublă către Marea Sală, însă Harry abia zărise tavanul cu 
nori albi plutitori când cineva îl bătu pe umăr şi, 
întorcându-se, se trezi aproape nas în nas cu Filch, 
îngrijitorul. 

Făcu nişte paşi grăbiţi înapoi; era de preferat ca Filch să 
fie văzut de la depărtare. 

— Doamna directoare vrea să te vadă, Potter, zise el 
răutăcios. 

— Nu sunt eu de vină, spuse Harry prosteşte, gândindu-se 
la ceea ce plănuiau Fred şi George. 

Maxilarele lui Filch fură clătinate de un râs tăcut. 

— "Te simţi cu musca pe căciulă, ai? şuieră el. Vino după 
mine. 

Harry aruncă o privire înapoi spre Ron şi Hermione, care 
arătau îngrijoraţi. Ridică din umeri şi se întoarse în holul de 
intrare după Filch, împotriva unui şuvoi de elevi înfometați. 


Filch părea extrem de bine dispus; fredona răguşit o 
melodie, în timp ce urcau împreună scara de marmură. 
Când ajunseră la primul etaj zise: 

— Lucrurile se schimbă pe aici, Potter. 

— Am observat, zise Harry cu răceală. 

— Da... de ani întregi i-am tot zis lui Dumbledore că e prea 
blând cu voi, zise Filch, chicotind răuvoitor. Bestii mici şi 
afurisite ce sunteţi, nu aţi fi aruncat niciodată cu bile 
împuţite, dacă aţi fi ştiut că aveam dreptul să vă biciuiesc 
până la sânge, nu-i aşa? Nimeni nu s-ar fi gândit să arunce 
cu frizbiuri cu colţi pe holuri, dacă aş fi putut să vă agăţ de 
glezne în biroul meu, ai? Însă, Potter, când va sosi Decretul 
Educaţional Numărul Douăzeci şi Nouă, o să pot să fac tot 
felul de chestii... unde mai pui că l-a rugat pe domnul 
Ministru să semneze un ordin de evacuare a lui Peeves... 
ah, lucrurile vor sta cu totul altfel pe aici cu ea la 
comandă... 

Era evident că Umbridge făcuse nişte eforturi ca să-l 
aducă pe Filch de partea ei, îşi zise Harry, iar lucrul cel mai 
prost era că, probabil, avea să se dovedească o armă 
importantă; cunoştinţele sale despre holurile de trecere 
secrete ale şcolii şi despre ascunzători erau depăşite poate 
doar de cele ale gemenilor Weasley. 

— Am ajuns, zise el, uitându-se chiorâş la Harry, în timp ce 
bătu de trei ori la uşa profesoarei Umbridge şi o deschise. A 
venit să vă vadă tânărul Potter, doamnă. 

Biroul lui Umbridge, atât de familiar pentru Harry din 
cauza numeroaselor detenţii, era la fel ca de obicei cu 
excepţia unei bucăţi mari de lemn aşezate pe birou, pe care 
scria litere aurii: DIRECTOARE. De asemenea, Fulgerul său 
şi cele două Măturinuri ale lui Fred şi George, pe care le 
văzu cu o strângere de inimă, erau prinse în lanţuri şi 
legate de un mare piron bătut în peretele din spatele 
biroului. 

Umbridge stătea la birou, scriind de zor pe un pergament 
roz, însă când cei doi intrară, îşi ridică privirea şi zâmbi 


larg. 

— Mulţumesc, Argus, zise ea dulce. 

— Cu mare plăcere, doamnă, cu mare plăcere, spuse Filch, 
făcând o plecăciune cât de joasă îi permise reumatismul şi 
ieşi cu spatele. 

— Stai jos, spuse Umbridge scurt, arătând spre un scaun. 

Harry luă loc. Profesoara continuă să scrie pentru câteva 
clipe. Harry se uită la pisoii oribili care se jucau în jurul 
farfuriilor de deasupra ei, întrebându-se ce nouă tortură îi 
mai pregătise. 

— Ei bine, spuse ea în cele din urmă, punându-şi deoparte 
pana şi arătând ca o broască râioasă pe cale să înghită o 
muscă deosebit de suculentă. Ce vrei să bei? 

— Poftim? zise Harry, convins că nu auzise bine. 

— Ceva de băut, domnule Potter, zise ea, zâmbindu-i şi mai 
larg. Ceai? Cafea? Suc de dovleac? 

Când numi fiecare băutură, îşi flutură bagheta scurtă, iar 
pe birou apărură ori o cană ori un pahar. 

— Nimic, mulţumesc, spuse Harry. 

— Ţin neapărat să bem ceva împreună, zise ea, cu o voce 
periculos de mieroasă. Alege. 

— Bine... atunci ceai, spuse Harry, ridicând din umeri. 

Umbridge se ridică şi făcu o adevărată performanţă 
actoricească din turnatul laptelui, stând cu spatele spre el. 
Apoi înconjură biroul cu ceaşca, zâmbind sinistru de dulce. 

— Poftim, zise ea, întinzându-i-o. Bea înainte să se 
răcească, da? Ei bine, domnule Potter... m-am gândit că ar 
trebui să avem o mică discuţie, după evenimentele teribile 
de aseară. 

El nu zise nimic. Umbridge se aşeză la loc pe scaunul ei şi 
aşteptă. După ce se scurseră în tăcere câteva momente 
îndelungate, ea întrebă veselă: 

— Nu bei? 

Harry duse ceaşca la buze şi apoi, la fel de brusc, o lăsă în 
jos. Unul dintre pisoii oribili din spatele lui Umbridge avea 
ochii mari şi albaştri, exact ca cel magic al lui Ochi-Nebun 


Moody, iar lui Harry îi trecu prin minte ce ar fi spus acesta 
dacă ar fi auzit că Harry băuse ceva oferit de un duşman 
declarat. 

— E vreo problemă? zise Umbridge, care îl urmărea în 
continuare. Vrei nişte zahăr? 

— Nu, spuse Harry. 

Duse iar ceaşca la buze şi pretinse că luă o gură, deşi îşi 
ţinu gura bine închisă. Zâmbetul lui Umbridge se lăţi. 

Bine, şopti ea. Foarte bine. Acum... 

Se aplecă puţin în faţă. 

— Unde este Albus Dumbledore? 

— Nu am idee, spuse Harry prompt. 

— Mai bea, mai bea, zise ea, zâmbind în continuare. Ştii 
ce, domnnule Potter, hai să nu ne jucăm ca nişte copii. Ştiu 
că ştii unde s-a dus. Tu şi Dumbledore aţi fost implicaţi în 
asta de la bun început. Gândeşte-te la situaţia ta, domnule 
Potter... 

— Nu ştiu unde este. 

Harry se prefăcu iar că bea o gură de ceai. Umbridge îl 
urmărea cu mare atenţie. 

— Foarte bine, zise Umbridge nemulțumită. În cazul 
acesta, te rog să fii drăguţ şi să-mi spui unde este Sirius 
Black. 

Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos şi îi tremură mâna 
în care ţinea ceaşca, astfel încât aceasta zăngăni pe 
farfurioară. Duse ceaşca la gură cu buzele lipite, încât o 
parte din lichidul fierbinte i se prelinse pe robă. 

— Nu ştiu, zise el, puţin cam prea repede. 

— Domnule Potter, spuse Umbridge, dă-mi voie să-ţi 
reamintesc că eu am fost cea care aproape că l-a prins pe 
criminalul Black în focul Cercetaşilor în octombrie. Ştiu 
foarte bine că tu erai cel cu care se întâlnea şi, dacă aş fi 
avut vreo dovadă, nici unul dintre voi nu ar mai fi fost azi în 
libertate, te asigur. Repet, domnule Potter... unde este 
Sirius Black? 

— Nu am idee, spuse Harry tare. Habar n-am. 


Se uitară fix unul la celălalt atât de mult timp, încât lui 
Harry începură să-i lăcrimeze ochii. Apoi Umbridge se 
ridică. 

— Foarte bine, Potter, te cred pe cuvânt de data asta, dar 
fii atent: am mână liberă de la Minister. Sunt monitorizate 
toate canalele de comunicare către şi din şcoala asta. 
Fiecare foc din Hogwarts este urmărit de un Verificator al 
Reţelei Zvrr - în afară de al meu, bineînţeles. Detaşamentul 
meu Inchizitorial deschide şi citeşte toate scrisorile aduse 
sau trimise de bufniţe din castel. Şi domnul Filch veghează 
asupra tuturor culoarelor de trecere care ies şi intră în 
castel. Dacă găsesc o fărâmă de dovadă... 

BUM! 

Podeaua biroului se cutremură. Umbridge alunecă într-o 
parte, agăţându-se de birou, cu un aer şocat. 

— Ce a fost...? 

Privea spre uşă. Harry profită de ocazie şi îşi goli ceaşca 
aproape plină de ceai în cea mai apropiată vază cu flori 
uscate. Auzi oameni fugind şi ţipând cu câteva etaje mai jos. 

— Potter, întoarce-te la masa de prânz! strigă Umbridge, 
ridicând bagheta şi ieşind ca o furtună din birou. 

Harry îi lăsă un avantaj de câteva secunde şi apoi fugi 
după ea, ca să vadă care era sursa nebuniei. 

Nu fu greu de găsit. Un etaj mai jos, domnea infernul. 
Cineva (Harry avea o „vagă” bănuială cine) aprinsese ceea 
ce părea să fie o ladă enormă de artificii fermecate. 

Pe coridoare zburau într-o parte şi în alta dragoni formaţi 
în întregime din scântei verzi şi aurii, care generau explozii 
şi pocnituri răsunătoare în drumul lor; nişte roţi de foc 
aprins vâjâiau ameninţător, ca o mulţime de farfurii 
zburătoare; rachete cu cozi lungi din stele argintii 
strălucitoare ricoşau de pereţi; artificiile scânteietoare 
scriau de voie înjurături în aer; ele explodau ca nişte mine 
oriunde se uita Harry şi, în loc să se termine, să dispară sau 
să nu se aprindă, aceste miracole pirotehnice păreau să 


acumuleze energie şi să prindă avânt pe măsură ce elevii le 
urmăreau. 

Filch şi Umbridge stăteau împietriţi de groază, la 
jumătatea scărilor. Sub ochii lui Harry, una dintre roţile de 
foc mai mari păru să decidă că avea nevoie de mai mult 
spaţiu de desfăşurare; vâjăi către Umbridge şi Filch cu un 
„vuuuunuum” sinistru. Amândoi urlară speriaţi şi se feriră, 
iar aceasta zbură direct pe fereastra din spatele lor şi pe 
deasupra domeniului. Între timp, mai mulţi dragoni şi un 
liliac mare şi mov, care fumega ameninţător, profitară de 
uşa deschisă de la capătul holului ca să evadeze către etajul 
doi. 

— Grăbeşte-te, Filch, grăbeşte-te! urlă Umbridge, or să 
umple toată şcoala dacă nu facem ceva - Stupefy! 

Din capătul baghetei ţâşni un jet de lumină roşie care lovi 
una dintre rachete. În loc să încremenească în aer, ea 
explodă cu o forţă atât de mare, încât făcu o gaură într-un 
tablou ce descria o vrăjitoare cu un aer prea sentimental, 
care stătea în mijlocul unei poieniţe; aceasta fugi la timp, 
reapărând câteva secunde mai târziu, înghesuită în tabloul 
vecin, în care doi vrăjitori care jucau cărţi se ridicară 
repede în picioare ca să-i facă loc. 

— Nu le împietri, Filch! strigă Umbridge furioasă către 
toţi, de parcă ar fi fost o incantaţie. 

— Cum doriţi, doamnă directoare! şuieră Filch, care fiind 
Non, ar fi putut împietri artificiile la fel de bine cum le-ar fi 
putut mânca. 

Se năpusti către un dulap din apropiere, scoase o mătură 
şi începu să o vânture în aer spre artificii; după câteva 
secunde, capul măturii luă foc. 

Harry văzuse cât îi trebuia; râzând, se lăsă mult în jos, fugi 
spre o uşă pe care o ştia ascunsă după o tapiserie, puţin 
mai în jos de-a lungul holului, se strecură pe lângă ea şi găsi 
pe Fred şi George ascunzându-se dincolo de ea, ascultând 
zbieretele lui Umbridge şi Filch şi tremurând pradă unei 
voioşii înăbuşite. 


— Impresionant, zise Harry încet, zâmbind. Foarte 
impresionant... l-aţi duce la faliment pe doctorul Filibuster, 
fără probleme... 

— Hai noroc, şopti George, ştergându-şi lacrimile de râs 
de la ochi. Ah, sper ca acum să încerce să le facă să 
dispară... se înmulţesc de zece ori la fiecare încercare. 

În după-amiaza aceea, artificiile continuară să ardă şi să 
se împrăştie în toată şcoala. Deşi cauzaseră distrugeri în 
masă, mai ales pocnitorile, nu păreau să-i deranjeze prea 
tare pe ceilalţi profesori. 

— Vai, vai, spuse profesoara McGonagall cu sarcasm, când 
unul dintre dragoni zbură prin clasa ei, emițând bufnituri 
răsunătoare şi scuipând foc. Domnişoară Brown, poţi să fii 
drăguță şi să te duci la doamna directoare ca s-o informezi 
că avem în clasă un artificiu scăpat de sub control? 

Ca o consecinţă generală, profesoara Umbridge îşi 
petrecu prima după-amiază în calitate de directoare 
alergând prin toată şcoala şi răspunzând la apelurile 
celorlalţi profesori, dintre care nici unul nu părea să poată 
scăpa fără ajutorul ei de artificiile din clase. Când sună 
ultimul clopoțel şi elevii se îndreptară cu ghiozdanele spre 
Turnul Cercetaşilor, Harry o văzu, cu o satisfacţie extremă, 
pe Umbridge ieşind din clasa profesorului Flitwick răvăşită, 
plină de cenuşă şi cu chipul transpirat. 

— Vă mulţumesc nespus, doamnă profesoară! zise 
profesorul Flitwick cu vocea sa subţire. Bineînţeles, aş fi 
putui să mă descotorosesc şi singur de artificiile 
scânteietoare, dar nu ştiam sigur dacă eram autorizat. 

Zâmbind larg, îi închise uşa clasei în nas, lăsând-o cu o 
expresie răutăcioasă pe chip. 

În seara aceea, Fred şi George fură eroi în camera de zi a 
Cercetaşilor. Până şi Hermione îşi croi drum prin mulţimea 
entuziasmată ca să-i felicite. 

— Au fost nişte artificii minunate, zise ea plină de 
admiraţie. 


— Mersi, spuse George, părând în acelaşi timp surprins şi 
mulţumit. Artificiile sălbatice Weasley. Singura problemă e 
că ne-am folosit tot stocul; acum o să fim nevoiţi să o luăm 
iar de la zero. 

— Însă a meritat spuse Fred, care primea comenzi de la 
nişte Cercetaşi zgomotoşi. Hermione, dacă vrei să te înscrii 
pentru lista de aşteptare, cutia standard de Explozii de 
Bază costă cinci galioni şi Deflagraţia de Lux douăzeci... 

Hermione se întoarse la masa unde stăteau Harry şi Ron, 
uitâdu-se fix la ghiozdanele lor, de parcă ar fi sperat că or 
să ţâşnească din ele caietele cu teme şi or să înceapă să se 
rezolve singure. 

— Ah, ce-ar fi să ne luăm o seară liberă? zise Hermione 
veselă, în timp ce o rachetă Weasley cu coadă argintie 
vâjâia prin dreptul ferestrei. Totuşi, vacanţa de Paşti începe 
vinerea viitoare, şi atunci o să avem timp berechet. 

— Te simţi bine? întrebă Ron, holbându-se la ea 
neîncrezător. 

— Acum, că mă întrebi, spuse Hermione bucuroasă, ştiţi... 
cred că mă simt puţin... răzvrătită. 

Harry încă auzea exploziile din depărtare ale pocnitorilor 
evadate chiar şi o oră mai târziu, când el şi Ron se duseră la 
culcare; şi în timp ce se dezbrăca, un artificiu scânteietor 
zbură pe lângă turn, scriind în continuare hotărât cuvântul 
„BALIGĂ”. 

Se băgă în pat, căscând. Fiindcă îşi dăduse jos ochelarii, 
focurile de artificii care treceau pe lângă fereastră 
deveniseră neclare, arătând ca nişte nori scânteietori, 
frumoşi şi misterioşi pe fundalul cerului negru. Se întoarse 
pe o parte, întrebându-se cum se simţea Umbridge după 
prima ei zi în locul lui Dumbledore, şi cum avea să 
reacționeze Fudge când avea să audă că toată şcoala îşi 
petrecuse ziua într-o stare de dezastru general. Zâmbind în 
sine, Harry închişi ochii... 

Vâjâitul şi exploziile artificiilor scăpate pe domeniu păreau 
din ce în ce mai estompate... sau poate că pur şi simplu se 


îndepărta de ele cu mare viteză... 

Ajunsese exact în holul care ducea spre Departamentul 
Misterelor. Gonea spre uşa neagră simplă... stătea să se 
deschidă... stătea să se deschidă... 

Se deschise. Era în camera circulară înconjurată de uşi... o 
stăbătu, atinse una dintre uşile identice şi aceasta se 
deschise spre interior... 

Acum era într-o cameră lungă, dreptunghiulară, în care 
răsuna un ţăcănit mecanic ciudat. Pe pereţi dansau nişte 
puncte de lumină, dar nu se opri să le cerceteze... trebuia 
să meargă mai departe... 

La celălalt capăt se afla o uşă... şi aceasta se deschise, 
când o atinse... 

Ajunse era într-o cameră slab luminată, înaltă şi lată cât o 
biserică, plină de nimic altceva în afară de rânduri întregi 
de rafturi suprapuse, fiecare dintre ele încărcat cu sfere 
mici, pline de praf, din fibre de sticlă... acum lui Harry îi 
bătea inima cu putere de entuziasm... ştia unde să se 
ducă... alergă înainte, însă paşii săi nu scoteau nici un sunet 
în camera enormă şi pustie... 

În această cameră exista ceva ce îşi dorea foarte, foarte 
mult... 

Ceva dorit de el... sau ceva ce dorea altcineva... 

Îl durea cicatricea... 

POC! 

Harry se trezi imediat, derutat şi supărat. Dormitorul 
întunecat era plin de râsete. 

— Grozav! zise Seamus, profilându-se în cadrul ferestrei. 
Cred că una dintre roţile acelea de foc s-a lovit de o rachetă 
şi parcă s-au împerecheat, veniţi să vedeţi! 

Harry îi auzi pe Dean şi pe Ron dându-se jos din pat, ca să 
vadă totul mai bine. El rămase nemişcat şi tăcut cât timp îi 
mai trecu durerea de la cicatrice şi fu cuprins de 
dezamăgire. Se simţea de parcă i s-ar fi furat în ultima clipă 
o plăcere extraordinară... iar de data asta fusese atât de 
aproape. 


Acum pe lângă ferestrele Turnului Cercetaşilor zburau 
nişte porcuşori scânteietori, înaripaţi, roz cu argintiu. Harry 
rimase întins şi ascultă uralele de admiraţie ale Cercetaşilor 
din dormitoarele de sub ei. Stomacul i se strânse într-un 
mod îngrozitor când îşi aminti că în seara următoare avea 
Occlumanţie. 

Harry petrecu ziua următoare îngrozit de ceea ce avea să 
spună Plesneală când avea să afle cât avansase în interiorul 
Departamentului Misterelor în ultimul vis. Cu un val de 
vinovaţie, realiză că nu mai exersase deloc Occlumanţia de 
la ultima lecţie: se întâmplaseră prea multe de când plecase 
Dumbledore; era convins că, nici să fi vrut, nu ar fi putut să 
îşi golească mintea. Însă se îndoia că Plesneală va accepta 
această scuză. 

În ziua aceea încercă un exerciţiu de ultimă oră în timpul 
orelor, dar nu-i folosi la nimic. Hermione îl tot întreba dacă 
era vreo problemă ori de câte ori tăcea, încercând să se 
detaşeze de orice gând şi emoție, căci până la urmă 
momentul cel prielnic pentru a-şi goli mintea nu era când 
profesorii le puneau elevilor întrebări din recapitulare. 

Aşteptându-se la ce era mai rău, după cină, porni către 
biroul lui Plesneală. Însă, la jumătatea holului de intrare, 
Cho se apropie în fugă de el. 

— Aici, zise Harry, bucuros că avea un motiv să amâne 
întâlnirea cu Plesneală şi făcându-i semn să meargă în 
colţul holului de intrare, unde se găseau clepsidrele imense, 
dintre care cea a Cercetaşilor era acum aproape goală. Eşti 
bine? Umbridge nu ţi-a mai pus întrebări despre A. D., nu? 

— A, nu, spuse Cho repede. Nu, a fost doar... mă rog, nu 
vreau să spun decât că... Harry, nu mi-am imaginat 
niciodată că Marietta o să vorbească... 

— Da, mă rog, spuse Harry întristat. 

Era, într-adevăr, de părere că Cho ar fi putut să îşi aleagă 
prietenii cu ceva mai multă grijă; nu îl prea consola că, din 
câte auzise recent, Marietta era încă în aripa spitalului, iar 


doamna Pomfrey nu reuşise să-i amelioreze câtuşi de puţin 
coşurile. 

— De fapt, este o persoană extraordinară, zise Cho. A făcut 
şi ea o greşeală... 

Harry se uită la ea neîncrezător. 

— O persoană extraordinară, care a făcut şi ea o greşeală? 
Ne-a turnat pe toţi, inclusiv pe tine! 

— Păi... am scăpat cu toţii, nu-i aşa? insistă Cho. Ştii, 
mama ei lucrează la Minister, iar ei îi vine foarte greu... 

— Şi tatăl lui Ron lucrează la Minister! spuse Harry 
mânios. Şi în caz că nu ai observat, pe faţa lui nu scrie 
turnător... 

— Să ştii că şiretlicul ăsta al lui Hermione Granger a fost 
absolut oribil, zise Cho îndârjită. Ar fi trebuit să ne spună că 
a blestemat lista aia... 

— Eu cred că a fost o idee strălucită, spuse Harry rece. 

Cho roşi şi ochii i se luminară. 

— A da, am uitat - sigur că da, a fost ideea iubitei tale 
Hermione... 

— Să nu începi să plângi din nou, spuse Harry prevenitor. 

— Nu aveam de gând să plâng! strigă ea. 

— Da... păi... bine, zise el. În clipa asta, am şi aşa destule 
pe cap. 

— Atunci n-ai decât să te duci să le rezolvi! zise Cho 
furioasă, întorcându-se pe călcâie şi plecând cu paşi mari. 

Foc de supărat, Harry cobori scările către celula lui 
Plesneală şi, deşi ştia din proprie experienţă că acestuia era 
mult mai uşor să pătrundă în mintea sa dacă sosea supărat 
şi ranchiunos, nu reuşi decât să se gândească la lucruri pe 
care ar fi putut să i le spună lui Cho despre Marietta, 
înainte să ajungă la uşa celulei. 

— Ai întârziat, Potter, zise Plesneală glacial, în clipa când 
Harry închise uşa după el. 

Plesneală stătea cu spatele la Harry, scoţându-şi, ca de 
obicei, anumite gânduri şi punându-le cu grijă în Pensivul 


lui Dumbledore. Dădu drumul în ligheanul de piatră 
ultimului fir argintiu şi se întoarse cu faţa spre Harry. 

— Aşa, deci, spuse el. Ai exersat? 

— Da, minţi Harry, uitându-se atent la unul dintre 
picioarele biroului lui Plesneală. 

— Păi, vom afla cât de curând, nu-i aşa? spuse Plesneală cu 
blândeţe. Scoate bagheta, Potter. 

Harry luă poziţia obişnuită în faţa lui Plesneală, cu biroul 
între ei. Inima îi bătea repede de supărare faţă de Cho şi 
nelinişte faţă de cât avea să îi extragă Plesneală din minte. 

— Bun, la trei, spuse Plesneală tărăgănat. Unu - doi... 

Uşa de la biroul lui Plesneală se dădu de perete şi Draco 
Reacredință intră în fugă. 

Domnule profesor Plesneală, domnule... a... Îmi cer 
scuze... 

Reacredință se uită oarecum surprins la Plesneală şi la 
Harry. 

— Este în ordine, Draco, spuse Plesneală, coborându-şi 
bagheta. Potter este aici pentru câteva ore suplimentare de 
Poţiuni. 

Harry nu îl mai văzuse pe Reacredință atât de vesel de 
cînd venise Umbridge să-l inspecteze pe Hagrid. 

— Nu ştiam, zise el, uitându-se baţjocoritor la Harry, care 
se făcuse roşu ca focul. 

Ar fi dat aproape orice ca să-i poată striga adevărul lui 
Reacredință - sau, şi mai bine, să arunce un blestem 
straşnic asupra lui. 

— Ia zi, Draco, despre ce este vorba? întrebă Plesneală. 

— Este vorba despre doamna profesoară Umbridge, 
domnule. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră, zise 
Reacredință. L-au găsit pe Montague, domnule, a apărut 
blocat într-un closet de la etajul patru. 

— Cum a ajuns acolo? întrebă Plesneală. 

— Nu ştiu, domnule, este puţin derutat. 

— În ordine, în ordine, Potter, spuse Plesneală, vom 
continua lecţia mâine seară. 


Se întoarse şi ieşi grăbit din birou. Reacredință îi spuse pe 
muteşte „ore suplimentare de Poţiuni?” lui Harry, în spatele 
lui Plesneală, înainte să îl urmeze. 

Fierbând, Harry îşi puse bagheta la loc în buzunar şi dădu 
să iasă din cameră. Măcar mai avea încă douăzeci şi patru 
de ore ca să exerseze; ştia că ar fi trebuit să fie 
recunoscător pentru că scăpase ca prin urechile acului, deşi 
lucrurile erau ceva mai complicate, fiindcă Reacredință 
avea să spună întregii şcoli că avea nevoie de ore 
suplimentare de Poţiuni. 

Ajunsese la uşa biroului când o văzu: o pată de lumină 
tremurândă, care dansa în cadrul uşii. Se opri şi rămase pe 
loc, uitându-se la ea. Îi amintea de ceva... apoi îi pică fisa: 
semăna puţin cu luminile pe care le văzuse noaptea trecută 
în vis, luminile din a doua cameră în care intrase în 
călătoria sa prin Departamentul Misterelor. 

Se întoarse. Lumina venea din Pensivul de pe biroul lui 
Plesneală. Conţinutul alb-argintiu se mişca şi se învârtea în 
interior. Gândurile lui Plesneală... lucrurile pe care 
Plesneală nu voia să le vadă Harry, dacă pătrundea din 
greşeală dincolo de scut... 

Harry se uită la Pensiv, cuprins de curiozitate... ce voia 
Plesneală să ascundă cu atâta ardoare de el? 

Luminile argintii tremurară pe perete... Harry făcu doi 
paşi către birou, gândind febril. Oare ar fi putut să fie 
informaţii despre Departamentul Misterelor pe care 
Plesneală era decis să nu i le dezvăluie? 

Harry se uită peste umăr, cu inima bătându-i mai tare şi 
mai repede ca niciodată. Oare cât avea să-i ia lui Plesneală 
să-l elibereze pe Montague din closet? lar după aceea avea 
să se întoarcă direct în birou, sau avea să-l însoţească pe 
Montague în aripa spitalului? Cu siguranţă, a doua 
variantă... Montague era căpitanul echipei de vâjthaţ a 
Viperinilor, iar Plesneală trebuia să se asigure că era bine. 

Harry parcurse distanţa care îl despărţea de Pensiv şi 
rămase deasupra lui, privind în adâncul său. Ezită, 


ascultând, apoi îşi scoase iar bagheta. În birou şi pe coridor 
domnea o linişte deplină. Atinse uşor conţinutul Pensivului 
cu capătul baghetei. 

Lichidul argintiu din el începu să se rotească foarte 
repede. Harry se aplecă deasupra lui şi văzu că devenise 
transparent. Privea din nou într-o cameră, ca printr-o gaură 
circulară în tavan... de fapt, dacă nu se înşela, se uita în jos 
în interiorul Marii Săli. 

Respirația sa aburea suprafaţa gândurilor lui Plesneală... 
creierul său părea să o fi luat razna... ar fi fost o nebunie să 
facă ceea ce era atât de tentat să facă... tremura... 
Plesneală urma să se întoarcă în orice clipă... Însă Harry se 
gândi la cât de furioasă era Cho sau la faţa batjocoritoare a 
lui Reacredință şi fu cuprins de o îndrăzneală nesăbuită. 

Trase aer adânc în piept şi îşi cufundă capul în oglinda 
gîndurilor lui Plesneală. Imediat, podeaua biroului se 
înclină, răsturnându-l pe Harry cu capul înainte în Pensiv... 

Se prăbuşi printr-o obscuritate rece, învârtindu-se tare în 
cădere, şi apoi... 

Stătea în mijlocul Marii Săli, însă cele patru mese ale 
caselor dispăruseră. În locul lor erau mai mult de o sută de 
mese mai mici, toate aşezate cu faţa în aceeaşi direcţie, şi 
cu câte un elev aşezat la fiecare dintre ele, aplecat mult, 
scriind pe un sul de pergament. Singurul sunet care se 
auzea era scrijelitul penelor şi din când în când un foşnet, 
când cineva îşi aranja pergamentul. Era, evident, perioada 
examenelor. 

Soarele strălucea pe ferestrele înalte, peste capetele 
aplecate, care scânteiau în nuanţe de castaniu arămiu şi 
auriu în lumina puternică. Harry se uită în jur cu atenţie. 
Plesneală trebuia să fie pe undeva pe acolo... era amintirea 
lui... 

Şi iată-l, era la o masă chiar în spatele lui Harry. Acesta se 
uită la el cu ochii mari. Plesneală-adolescentul era deşirat şi 
palid, ca o plantă ţinută la întuneric. Avea un păr lins şi 
unsuros, care îi cădea pe masă, iar nasul coroiat îi era la o 


distanţă de doar doi centimetri de pergamentul pe care 
scria. Harry se duse în spatele lui Plesneală şi citi titlul 
lucrării de examen: APĂRAREA CONTRA MAGIEI NEGRI - 
NIVEL OBIŞNUIT DE VRĂJITORIE. 

Deci, Plesneală trebuia să aibă cincisprezece sau 
şaisprezece ani, cam de vârsta lui Harry. Mâna îi zbura 
peste pergament; scrisese cu cel puţin jumătate de metru 
mai mult decât cei care erau cel mai aproape de el, deşi 
avea un scris minuscul şi înghesuit. 

— Încă cinci minute! 

Vocea îl făcu pe Harry să tresară. Întorcându-se, văzu 
creştetul profesorului Flitwick plimbându-se printre bănci 
puţin mai încolo. Profesorul Flitwick trecea pe lângă un 
băiat cu părul negru şi ciufulit... cu părul negru şi foarte 
ciufulit... 

Harry se mişcă atât de repede, încât, dacă ar fi fost 
material, ar fi dărâmat nişte bănci cât colo. În schimb, păru 
să plutească, parcă prin vis, traversând două rânduri şi 
ajungând la un al treilea. Ceafa băiatului brunet era din ce 
în ce mai aproape şi... acum se îndrepta, punând pana 
deoparte trăgând spre el sulul de pergament pentru a reciti 
ceea ce scrisese... 

Harry se opri în faţa băncii şi se uită în jos la tatăl său la 
vârsta de cincisprezece ani. 

Entuziasmul făcu să-i explodeze golul din stomac: era ca şi 
când s-ar fi privit pe el însuşi, însă cu nişte modificări 
deliberate. James avea ochii căprui, nasul era puţin mai 
lung decât al lui Harry şi nu avea cicatrice pe frunte, însă 
chipul slab, gura şi sprâncenele erau aceleaşi; părul lui 
James stătea zbârlit pe ceafă, exact ca al lui Harry, mâinile 
sale ar fi putut fi ale lui Harry, şi Harry îşi dădu seama, că 
atunci când James avea să se ridice, între ei avea să fie o 
diferenţă de maximum doi centimetri în înălţime. 

James căscă cu poftă şi îşi ciufuli părul, făcându-l şi mai 
neîngrijit decât fusese înainte. Apoi, aruncându-i o privire 


profesorului Flitwick, se întoarse în scaun şi îi zâmbi unui 
băiat care stătea la câteva bănci în spatele lui. 

Cu un alt şoc de entuziasm, Harry îl văzu pe Sirius 
făcându-i semn lui James că totul era în ordine. Sirius stătea 
relaxat, lăsându-se cu scaunul pe picioarele din spate. Era 
foarte chipeş; părul negru îi cădea peste ochi cu un fel de 
eleganţă firească, pe care nici James şi nici Harry nu ar fi 
putut să o dobândească vreodată, şi o fată care stătea în 
spatele lui îl urmărea plină de speranţă, deşi el nu părea s-o 
fi observat. Cu două locuri mai în colo - stomacul lui Harry 
se mai strânse o dată de fericire - se afla Remus Lupin. Era 
destul de palid, slăbit (oare se apropia luna plină?) şi era 
absorbit de examen: în timp ce îşi recitea răspunsurile, îşi 
scărpină bărbia cu capătul penei, încruntându-se puţin. 

Deci, asta însemna că Şobo trebuia să fie şi el pe undeva, 
pe acolo... şi într-adevăr, Harry îl zări într-o clipă: un băiat 
MIC, cu părul ca de şoarece şi cu nasul ascuţit. Şobo părea 
neliniştit: îşi rodea unghiile, holbându-se la lucrare şi 
râcâind podeaua cu vârful pantofilor. Din când în când, 
arunca o privire, plin de speranţă, către lucrarea vecinului. 
Harry se uită fix la Şobo pentru câteva clipe, apoi se 
întoarse la James, care acum mâzgălea ceva pe un 
pergament, care era de fapt o ciornă. Desenase o hoţoaică 
şi acum tocmai scria literele „L. E.”. Oare de la ce veneau? 

— Penele jos, vă rog! chiţăi profesorul Flitwick. E valabil şi 
pentru tine, Stebbins! Vă rog să nu vă ridicaţi până nu vă 
strâng pergamentele! Accio! 

Peste o sută de suluri de pergament zburară direct în 
mâinile întinse ale profesorului Flitwick, dându-l pe spate. 
Mai mulţi râseră. Câţiva elevi care stăteau în băncile din 
faţă se ridicară, îl apucară de subsuori pe profesor şi îl 
ridicară. 

— Mulţumesc... mulţumesc gâfâi Flitwick. În ordine, toată 
lumea este liberă să plece! 

Harry se uită în jos la tatăl său, care tăiase repede literele 
„I. E.” scrise meşteşugit, sări în picioare, îşi băgă pana şi 


lucrarea în ghiozdanul, pe care îl aruncă pe umăr şi rămase 
să-l aştepte pe Sirius. 

Harry se uită în jur şi îl zări pe Plesneală puţin mai încolo, 
trecând printre mese către uşa dublă care dădea în holul de 
la intrare, încă absorbit de propria lucrare. Cu umerii 
căzuţi, dar străduindu-se să rămână drept, mergea într-un 
mod spasmodic, care amintea de un păianjen, iar părul 
slinos îi flutura pe lângă faţă. 

Plesneală, James, Sirius şi Lupin erau despărțiți de gaşcă 
de fete care vorbeau de zor şi, postându-se în mijlocul lor, 
Harry reuşi să îl aibă în vizor pe Plesneală şi în acelaşi timp 
să îşi ciulească urechile, ca să audă vocile lui James şi ale 
prietenilor lui. 

— Ţi-a plăcut a zecea întrebare, Lunaticule? întrebă Sirius 
când ieşiră în holul de intrare. 

— Mi-a plăcut la nebunie, zise Lupin vioi. Menţionaţi cinci 
semne după care poate fi identificat un om-lup. Excelentă 
întrebare. 

— Crezi că ai reuşit să le găseşti pe toate? spuse James cu 
o falsă îngrijorare. 

— Cred că da, spuse Lupin cu seriozitate, în timp ce se 
alăturau mulţimii care se îmbulzea la uşa dublă de la 
intrare ca să iasă pe domeniul însorit. Unu: stă pe scaunul 
meu. Doi: este îmbrăcat cu hainele mele. Trei: îl cheamă 
Remus Lupin. 

Şobo fu singurul care nu râse. 

— Eu am scris de forma botului, de pupile şi de coada 
moţată, zise el neliniştit, dar nu am mai găsit ce să... 

— Şobo, tu chiar eşti tare de cap? spuse James nerăbdător. 
Ai de-a face cu un om-lup odată pe lună... 

— Vorbeşte mai încet, îl imploră Lupin. 

Harry se uită iar neliniştit în spate. Plesneală era în 
continuare prin apropiere, încă adâncit în întrebările de la 
examen - însă aceasta era amintirea lui Plesneală, iar Harry 
era convins că, dacă Plesneală alegea să se îndrepte în altă 
parte după ce ieşeau pe domeniu, el, Harry, nu ar mai fi 


putut să îl urmeze pe James. Totuşi, spre marea lui uşurare, 
când James şi cei trei prieteni ai săi coborâră pe peluză, 
ducându-se cu paşi mari spre lac, Plesneală îi urmă, 
examinându-şi în continuare lucrarea şi părând să nu-şi dea 
seama încotro mergea. Rămânând puţin în spatele lui, 
Harry reuşi să îi urmărească îndeaproape pe James şi pe 
ceilalţi. 

— Păi, mie mi s-a părut că lucrarea a fost floare la ureche, 
îl auzi el pe Sirius. Mare mirare dacă nu o să iau cel puţin 
„Remarcabil”. 

— Şi eu, zise James, vârând mâna în buzunar şi scoțând o 
hoţoaică aurie, care se zbătea. 

— Cum a ajuns la tine? 

— Am şterpelit-o, spuse James firesc. 

Începu să se joace cu hoţoaica, lăsând-o să zboare până la 
un metru înainte să o recupereze; avea nişte reflexe 
extraordinare. Şobo îl urmărea cu un amestec de admiraţie 
şi teamă. Se opriră la umbra aceluiaşi fag de pe marginea 
lacului unde Harry, Ron şi Hermione îşi petrecuseră odată o 
duminică, terminându-şi temele, şi se aruncară pe iarbă. 
Harry se uită din nou peste umăr şi văzu, spre încântarea 
lui, că Plesneală se aşezase la umbra deasă a unui pâlc de 
tufişuri. Era la fel de absorbit de lucrarea de la N. 0O.V, 
ceea îi permise lui Harry să se aşeze pe iarbă între fag şi 
tufişuri şi să-i privească pe cei patru de sub copac. Lumina 
soarelui oglindită în suprafaţa netedă a lacului era 
orbitoare, la fel ca pe malul unde stătea un grup de fete 
care râdeau şi care tocmai ieşiseră din Marea Sală, dându- 
şi jos pantofii şi şosetele şi răcorindu-şi picioarele în apă. 

Lupin scosese o carte şi se puse pe citit. Sirius se uita în 
jur la elevii care se învârteau pe iarbă, părând destul de 
mândru şi plictisit, dar într-un mod cât se poate de 
fermecător. James se mai juca în continuare cu hoţoaica, 
lăsând-o să zboare din ce în ce mai departe, pe punctul de o 
scăpa, dar prinzând-o mereu în ultima clipă. Şobo îl privea 
cu gura căscată. De fiecare dată când James reuşea o 


prindere deosebit de dificilă, Şobo icnea şi aplauda. După 
cinci minute petrecute astfel, Harry se întrebă de ce James 
nu îi spunea lui Şobo să-şi vină în fire, dar lui James părea 
să-i placă atenţia acestuia. Harry observă că tatăl său avea 
obiceiul de a-şi ciufuli părul, de parcă ar fi vrut grijă să nu 
devină prea îngrijit, şi că se uita întruna la fetele de pe 
marginea apei. 

— Vrei să o laşi puţin deoparte? spuse Sirius într-un 
târziu, când James reuşi o prindere frumoasă, pe care Şobo 
o întâmpină cu urale, înainte să facă pe el de bucurie. 

Şobo roşi puţin, dar James zâmbi. 

— Dacă te deranjează, spuse el, băgând hoţoaica la loc în 
buzunar. 

Harry avea vaga impresie că Sirius era singurul pentru 
care James ar fi încetat să se dea mare. 

— Mă plictisesc, spuse Sirius. Aş vrea să fie lună plină. 

— Tu poate că da, zise Lupin sumbru de după carte. Mai 
avem şi ora de Transfigurare, iar dacă te plictiseşti, poţi să 
mă asculţi. Poftim... făcu el şi îi întinse cartea. 

Dar Sirius pufni. 

— N-am nevoie să mă uit în prostia aia, ştiu totul. 

— Asta o să te învioreze, Amprentă, spuse James încet. 
Uite cine e... 

Sirius întoarse capul. Rămase perfect nemişcat, ca un 
câine care adulmecă un iepure. 

— Minunat, zise el mieros. Smiorcăitus. 

Harry se întoarse ca să vadă la cine se uita Sirius. 

Plesneală se ridicase şi îşi băga lucrarea de la N. O. V 
geantă. Când ieşi din umbra tufişurilor şi începu să 
traverseze peluza, Sirius şi James se ridicară. 

Lupin şi Şobo rămaseră aşezaţi; Lupin încă se uita în 
carte, deşi ochii nu i se mişcau şi între sprâncene îi apăruse 
o cută de încruntare. Şobo îi privea pe rând pe Sirius, pe 
James şi pe Plesneală cu o expresie de anticipație intensă. 

— "Totul bine, Smiorcăitus? zise James tare. 


Plesneală reacţionă atât de repede, de parcă s-ar fi 
aşteptat să fie atacat. Lăsându-şi geanta jos, îşi băgă mâna 
în interiorul robei şi avea deja bagheta ridicată pe jumătate 
când James strigă, „Expelliarmus!” 

Bagheta lui Plesneală zbură la patru metri înălţime şi căzu 
cu o bufnitură scurtă în iarbă, în spatele lui. Sirius scoase 
un hohot de râs ca un lătrat. 

— Impedimenta!” zise el, îndreptându-şi bagheta spre 
Plesneală, care fu pus la pământ, în timp ce se arunca spre 
bagheta căzută. 

Elevii de peste tot din jur se întorseseră ca să-i 
urmărească. Unii dintre ei se ridicaseră şi se apropiau 
încet. Alţii păreau să fie temători, iar alţii să se distreze. 

Plesneală zăcea gâfâind pe pământ. James şi Sirius se 
apropiară de el cu baghetele ridicate, James aruncând 
priviri peste umăr câtre fetele de pe marginea apei. Şobo 
era acum în picioare, privind cu sete şi furişându-se pe 
lângă Lupin, ca să vadă mai bine. 

— Ce-ai făcut la examen, Smiorcăitus? zise James. 

— L-am urmărit eu, era cu nasul lipit de pergament, spuse 
Sirius răuvoitor. Probabil că e plin de pete mari de grăsime, 
n-o să se înţeleagă nimic. 

Mai mulţi privitori râseră; era evident că Plesneală nu era 
iubit. Şobo râse batjocoritor, strident. Plesneală încerca să 
se ridice, dar încă era sub stăpânirea vrăjii; se zbătea de 
parcă ar fi fost legat cu nişte sfori invizibile. 

— O să vezi tu, gâfâi el, uitându-se în sus la James cu o 
expresie de ură desăvârşită, o să vezi! 

— Ce să văd? zise Sirius calm. Ce-o să faci, Smiorcăitus, o 
să-ţi ştergi nasul pe noi? 

Plesneală scoase o rafală de înjurături şi blesteme, dar nu 
se întâmplă nimic, bagheta fiindu-i la trei metri depărtare. 

— Spală-ţi gura, spuse James calm. „Curăţenius!” 

Imediat, din gura lui Plesneală şiroiră mai multe balonaşe 
de săpun; spuma îi acoperi buzele, făcându-i să se înece, 
sufocându-l1... 


— Lasă-l în PACE! 

James şi Sirius se întoarseră. James îşi trecu imediat mâna 
liberă prin păr. 

Era una dintre fetele de pe marginea lacului. Avea părul 
des, roşcat închis, care îi ajungea până la umeri, şi nişte 
ochi migdalaţi, uluitor de verzi... ochii lui Harry. 

Era mama lui Harry. 

— Totul e bine, Evans? întrebă James, şi dintr-o dată tonul 
îi deveni agreabil, iar vocea mai joasă, mai matură. 

— Lasă-l în pace, repetă Lily, uitându-se la James cu o 
antipatie extremă. Ce ţi-a făcut? 

— Păi, zise James, părând să mediteze, în primul rând, 
există, dacă mă înţelegi... 

Mulţi dintre elevii din jur râseră, inclusiv Sirius şi Şobo, 
dar Lupin, care părea încă absorbit de carte, nu râse. Şi 
nici Lily. 

— 'Te crezi amuzant, spuse ea cu răceală. Dar eşti doar un 
neisprăvit arogant şi bătăuş, Potter. Lasă-l în pace. 

— Îl las în pace, Evans, dacă ieşi cu mine în oraş, spuse 
James repede. Hai... ieşi cu mine şi nu mai pun niciodată 
bagheta pe bătrânul Smiorcăitus. 

În spatele lui, Vraja de Oprire îşi pierdea din putere. 
Plesneală începea să se apropie de bagheta căzută, 
scuipând clăbuci, în timp ce se târa. 

— Nu aş ieşi cu tine nici dacă aş avea de ales între tine şi 
caracatiţa uriaşă, zise Lily. 

— Ghinion, Corn, spuse Sirius vioi şi se întoarse spre 
Plesneală. HEI! 

Însă era prea târziu. Plesneală îşi îndreptase bagheta 
direct către James. Avu loc o străfulgerare şi pe obrazul lui 
James apăru o tăietură adâncă, care stropi roba cu sânge. 
James se întoarse instantaneu. O fracțiune de secundă mai 
târziu, Plesneală era suspendat în aer, cu capul în jos şi cu 
roba căzându-i peste cap, dezvăluind nişte picioare 
slăbănoage, palide, şi nişte chiloţi cenuşii. 


Mulţi din micul grup ovaţionară; Sirius, James şi Şobo 
râseră în hohote. 

Lily, pe a cărei expresie mânioasă apăruse preţ o clipă 
umbra unui zâmbet, zise: 

— Lasă-l jos! 

— Desigur, spuse James şi îşi smuci bagheta în sus. 
Plesneală căzu grămadă pe pământ. Descâlcindu-se din 
robă, se ridică repede, cu bagheta ridicată, dar Sirius zise 
„Petrificus 'Totalus!” şi Plesneală se prăbugşi din nou, rigid ca 
o scândură. 

— LASĂ-L ÎN PACE! strigă Lily. 

Acum îşi scosese şi ea bagheta. James şi Sirius se uitară la 
baghetă plictisiţi. 

— Ah, Evans, nu merită să te blestem, spuse James cu 
sinceritate. 

— Atunci ridică blestemul de pe el! 

James oftă adânc, iar apoi se întoarse spre Plesneală şi 
murmură contrablestemul. 

— Poftim, zise el, când Plesneală se culese de pe jos. Ai 
noroc că a fost Evans aici, Smiorcăitus... 

— Nu am nevoie de ajutor din partea unui Sânge-Mâl mic 
şi nenorocit ca ea! 

Lily clipi. 

— În ordine, zise ea calmă. Nu o să mă mai obosesc pe 
viitor. Şi mi-aş schimba chiloţii, dacă aş fi în locul tău, 
Smiorcăitus. 

— Cere-i scuze lui Evans! răcni James câtre Plesneală, cu 
bagheta îndreptată ameninţător spre el. 

— Nu vreau să-l faci tu să îşi ceară scuze, strigă Lily, 
adresându-i-se lui James. Nu eşti cu nimic mai bun decât el. 

— Poftim? strigă James. Eu nu te-am făcut NICIODATĂ 
un... ştii-tu-ce! 

— Îţi ciufuleşti părul pentru că ţi se pare că e grozav să 
arăţi ca şi când tocmai ai fi coborât de pe mătură, te dai 
mare cu hoţoaica aia idioată, te plimbi pe holuri şi îi 
blestemi pe toţi cei care te enervează doar pentru că poţi s- 


o faci - mă mir că ţi se poate ridica mătura, cu capul tău ăla 
mare. Îmi provoci GREAŢĂ. 

Se întoarse pe călcâie şi plecă grăbită. 

— Evans! strigă James după ea. Hei, EVANS! 

Însă ea nu se uită înapoi. 

— Ce-o fi cu ea? spuse James, cu un aer detaşat, ca şi cum 
întrebarea nu i s-ar fi părut deloc importantă. 

— Citind printre rânduri, aş zice că te crede puţin cam 
înfumurat, prietene, spuse Sirius. 

— În ordine, zise James mânios, în ordine... 

Avu loc o altă străfulgerare, iar Plesneală se trezi din nou 
suspendat în aer, cu capul în jos. 

— Cine vrea să vadă cum îi dau jos chiloţii lui Smiorcăilă? 

Însă dacă James îi dăduse sau nu chiloţii jos lui Plesneală, 
Harry nu mai află. O mână i se încleştase de braţ, cu o 
strânsoare ca de cleşte. Tresărind, Harry se uită în jur ca să 
vadă cine îl apucase, şi îl observă, cu un fior de groază, pe 
Plesneală ajuns la maturitate şi stând chiar lângă el, alb de 
furie. 

— Te distrezi? 

Harry simţi cum se ridică în aer; ziua de vară se evaporă 
în jurul lui; plutea în sus, printr-un întuneric glacial. Mâna 
lui Plesneală încă îl strângea de braţ. Apoi, cu o senzaţie 
mistuitoare, ca şi când ar fi fost întors cu capul în jos, 
picioarele i se loviră de podeaua de piatră a celulei lui 
Plesneală şi se trezi din nou lângă Pensivul de pe masa 
acestuia, în biroul întunecat, din prezent, al maestrului 
poţiunilor. 

— Ia zi, spuse Plesneală, apucându-l pe Harry atât de 
strâns de braţ, încât începu să-i amorţească mâna. Ia zi... 
te-ai distrat, Potter? 

— N-nu, spuse Harry, încercând să se elibereze. 

Era ceva de-a dreptul înspăimântător. Lui Plesneală îi 
tremurau buzele, avea chipul alb ca varul, iar dinţii îi erau 
dezveliţi. 


— Amuzant om, tatăl tău, nu-i aşa? spuse Plesneală, 
scuturîndu-l atât de tare pe Harry, încât îi alunecară 
ochelarii pe nas. 

— Eu... nu am... 

Plesneală îl aruncă pe Harry departe de el cu toată 
puterea. Harry se izbi de podeaua celulei. 

— Nu îi vei spune nimănui ce ai văzut! răcni Plesneală. 

— Nu, zise Harry, ridicându-se cât mai departe de 
Plesneală. Nu, sigur că nu aş fa... 

— leşi, ieşi, nu vreau să te mai văd niciodată în acest 
birou! 

Şi, în timp ce Harry se năpustea spre uşă, un borcan cu 
gândaci morţi explodă deasupra capului său. 

Deschise uşa cu putere şi zbură de-a lungul holului, 
oprindu-se doar când între el şi Plesneală erau trei etaje. 
Alunci se sprijini de perete, gâfâind şi frecându-şi braţul 
învineţit. 

Nu îşi dorea deloc să se întoarcă atât de devreme în 
Turnul Cercetagşilor, şi nici să le spună lui Ron şi Hermione 
ce văzuse. Ceea ce îl făcea pe Harry să se simtă atât de 
îngrozit şi nefericit nu era faptul că Plesneală ţipase la el 
sau că aruncase cu borcane, ci că ştia cum era să fii umilit 
în mijlocul unui cerc de privitori, ştia exact cum se simţise 
Plesneală când îl necăjise tatăl său şi înţelesese, din ceea ce 
văzuse, că tatăl său fusese extrem de arogant, exact cum îi 
spusese Plesneală. 

CAPITOLUL XXIX. 

CONSILIERE PROFESIONALĂ 

— Dar de ce nu mai ai ore de Occlumanţie? zise Hermione, 
încruntându-se. 

— Ţi-am spus, mormăi Harry. Plesneală zice că mă pot 
descurca şi singur, acum că am învăţat noţiunile de bază. 

— Deci, nu mai ai vise ciudate? întrebă Hermione sceptică. 

— Nu prea, spuse Harry, fără să se uite la ea. 

— Ei bine, cred că Plesneală ar trebui să se oprească doar 
când o să ştii absolut sigur că le poţi controla! spuse 


Hermione indignată. Harry, cred că ar trebui să te duci 
înapoi la el şi să-l rogi... 

— Nu, spuse Harry hotărât. Las-o baltă, Hermione, bine? 

Era prima zi a vacanței de Paşti şi Hermione, după cum ii 
era obiceiul, petrecuse o mare parte din zi făcând ore de 
rerapitulări pentru ei trei. Harry şi Ron o lăsaseră să le 
facă; era mai simplu decât să se certe cu ea şi, în orice caz, 
poate că aveau să le fie de folos. 

Ron fusese şocat să descopere că rămăseseră doar şase 
săptămâni până la examene. 

— Cum poate asta să fie un şoc? întrebă Hermione, în timp 
ce atingea cu vârful baghetei fiecare dreptunghi din orarul 
lui Ron, colorându-le diferit, în funcţie de materie. 

— Nu ştiu, spuse Ron, au avut loc tot felul de lucruri. 

— Ei bine, poftim, zise ea, întinzându-i orarul. Dacă îl 
urmezi, nu ar trebui să ai probleme. 

Ron se uită la el sumbru, dar apoi se înveseli. 

— Mi-ai dat o seară liberă în fiecare săptămână! 

— Pentru antrenamentele de vâjthaţ, zise Hermione. 

Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip. 

— La ce bun? zise el. Avem la fel de multe şanse să 
câştigăm cupa de vâjthaţ anul ăsta câte are tata să devină 
Ministrul Magiei. 

Hermione nu zise nimic; se uita la Harry, care privea în gol 
la peretele de vizavi din camera de zi, în timp ce Şmecherilă 
îi atingea mâna cu lăbuţa, încercând să-l facă să-l mângâie 
după ureche. 

— Care e problema, Harry? 

— Poftim? zise el repede. Nici una. 

Îşi înşfăcă exemplarul din Teoria defensivei magice şi 
simulă că se uita după ceva la index. Şmecherilă renunţă la 
el ca la o cauză pierdută şi se furişă sub scaunul lui 
Hermione. 

— Am văzut-o pe Cho mai devreme, zise fata, făcând o 
încercare. Şi ea părea nefericită... v-aţi certat din nou? 


— Pof... a, da, ne-am certat, spuse Harry, preluând 
bucuros această scuză. 

— Din ce cauză? 

— Din cauza prietenei ei turnătoare, Marietta, zise Harry. 

— Da, păi, te înţeleg perfect! zise Ron supărat, punându-şi 
deoparte orarul cu recapitulările. Dacă nu ar fi fost ea... 

Ron continuă să discute cu patos despre Marietta 
Edgecombe, ceea ce lui Harry i se păru un lucru bun; tot ce 
avea de făcut era să pară supărat, să încuviinţeze din cap şi 
să zică „da” şi „aşa e” de fiecare dată când Ron se oprea să 
tragă aer în piept, lăsându-şi mintea liberă să mediteze, fie 
şi sumbru, asupra a ceea ce văzuse în Pensiv. 

Se simţea ca şi când amintirea celor întâmplate l-ar fi ros 
pe dinăuntru. Fusese atât de sigur că părinţii lui fuseseră 
nişte oameni minunaţi, încât îi venise mereu foarte uşor nu 
creadă criticile răutăcioase ale lui Plesneală la adresa 
tatălui său. Nu-i spuseseră oameni ca Hagrid şi Sirius câi de 
extraordinar fusese tatăl lui? (Da, mă rog, gândeşte-te cum 
însuşi Sirius, zise o voce cicălitoare din mintea lui Harry... 
nu era cu nimic mai bun, nu-i aşa?) Da, o auzise odată pe 
profesoara McGonagall spunând că tatăl său şi Sirius 
fuseseră neastâmpăraţi la şcoală, dar îi descrisese ca pe 
nişte precursori ai gemenilor Weasley, iar Harry nu şi-i 
putea imagina pe Fred şi pe George suspendând pe cineva 
cu capul în jos doar ca să se distreze... În afara cazului în 
care chiar o detestau pe acea persoană... poate pe 
Reacredință, sau pe cineva care chiar o merita... 

Harry încercă să construiască un scenariu în care 
Plesneală să fi meritat ceea ce suferise din partea lui James. 
Dar nu întrebase Lily, „Ce ţi-a făcut?” Şi nu răspunsese 
James, „În primul rând, există, dacă mă înţelegi.” Nu fusese 
James cel care începuse totul doar pentru că Sirius se 
plictisea? Harry îşi aminti cum Lupin spusese în Casa 
Cumplită că Dumbledore îl făcuse Perfect, sperând că va 
putea să îi controleze puţin pe James şi pe Sirius... dar în 
Pensiv stătuse acolo şi nu făcuse nimic... 


Harry îşi tot reamintea că Lily intervenise; mama lui se 
purtase corect. Şi totuşi, când îşi amintea expresia de pe 
chipul ei, când ţipase la James, îl deranja la fel de mult ca 
orice altceva; era evident că îl detesta pe James, iar Harry 
pur şi simplu nu putea să înţeleagă cum ajunseseră să se 
căsătorească. De câteva ori chiar se întrebase dacă James 
nu 0 obligase să se mărite cu el... 

Timp de aproape cinci ani, gândul la tatăl său fusese o 
sursă de mângâiere, de inspiraţie. De fiecare dată când 
cineva îi spusese că era ca James, îi crescuse inima de 
mândrie. Şi acum... acum se simţea nefericit când se 
gândea la el. 

Vremea deveni din ce în ce mai bogată în adieri, mai 
însorită şi mai caldă o dată cu trecerea vacanței de Paşti, 
dar Harry, ca şi restul elevilor din anii cinci şi şapte, era 
închis înăuntru, recapitulând şi ducându-se întruna la 
bibliotecă. Pretindea că proasta dispoziţie era doar din 
cauza examenelor care se apropiau, şi cum colegii săi 
Cercetaşi erau şi ei sătuli de învăţat, scuza sa deveni 
imbatabilă. 

— Harry, vorbesc cu tine, mă auzi? 

— Cum? 

Se uită în jur. Ginny Weasley, care arăta extrem de 
abătută, i se alăturase la masa de la bibliotecă unde stătuse 
singur. Era duminică seara târziu. Hermione se întorsese în 
Turnul Cercetagşilor ca să recapituleze la Runele Antice, iar 
Ron avea antrenament de vâjthaţ. 

— A, bună, spuse Harry, trăgându-şi cărţile spre el. Cum 
de nu eşti la antrenament? 

— S-a terminat, zise Ginny. Ron a trebuit să-l ducă pe Jack 
Sloper în aripa spitalului. 

— De ce? 

— Păi, nu suntem siguri, dar credem că şi-a pierdut 
cunoştinţa pentru că s-a lovit cu propria bâtă, zise ea şi oftă 
adânc. Oricum... tocmai a sosit un pachet, abia a trecut de 
noul sistem de verificare al lui Umbridge. 


Ridică o cutie împachetată cu hârtie de ambalaj maro şi o 
puse pe masă; era limpede că fusese despachetată şi apoi 
împachetată la loc, neglijent. Avea pe ea un bilet pe care 
era scris cu cerneală roşie: Inspectat şi aprobat de Marele 
Inchizitor de la Hogwarts. 

— Sunt ouă de Paşti de la mama, zise Ginny. E unul şi 
pentru tine... poftim. 

Îi dădu un ou frumos de ciocolată, decorat cu hoţoaice mici 
de glazură, deşi conform ambalajului, pachetul conţinea 
dulciuri fizzy. Harry se uită la el pentru o clipă, apoi, spre 
groaza lui, simţi un nod în gât. 

— 'Te simţi bine, Harry? întrebă Ginny încet. 

— Da, mă simt bine, zise Harry aspru. 

Nodul din gât îl durea. Nu înţelegea de ce un ou de Paşti îl 
făcea să se simtă aşa. 

— Pari foarte abătut în ultima vreme, insistă Ginny. Ştii, 
sunt sigur că dacă ai vorbi cu Cho... 

— Nu Cho este cea cu care vreau să vorbesc, zise Harry 
tăios. 

— Dar atunci, cu cine? întrebă Ginny. 

— Aş... 

Se uită în jur, ca să se asigure că nu îi asculta nimeni. 
Doamna Pince se afla la câteva rafturi depărtare, eliberând 
o stivă de cărţi pentru Hannah Abbot, care părea foarte 
grăbită. 

— Aş vrea să vorbesc cu Sirius, murmură el. Dar ştiu că nu 
pot. 

Ginny continuă să îl privească gânditoare. Mai mult ca să 
îşi găsească ceva de făcut, Harry îşi desfăcu oul de Paşti, 
rupse o bucată mare şi o băgă în gură. 

— Păi, zise Ginny rar, luând şi ea o bucată din ou, dacă vrei 
într-adevăr să vorbeşti cu Sirius, presupun că am putea 
găsi o modalitate. 

— Fii serioasă, zise Harry deznădăjduit. Cu Umbridge, 
care urmăreşte focurile şi ne citeşte scrisorile? 


— După ce creşti lângă Fred şi George, spuse Ginny 
gânditoare, ajungi să crezi că orice este posibil, dacă ai 
destul curaj. 

Harry se uită la ea. Poate că era din cauza ciocolatei - 
Lupin îl sfătuise mereu să mănânce ciocolată după 
înfruntările cu Dementorii - sau poate că doar din cauză că, 
în sfârşit, exprimase cu voce tare dorinţa care îl mistuia de 
o săptămână, dar iată că se simţea mai încrezător. 

— CE DUMNEZEU FACI? 

— Ah, fir-ar să fie, şopti Ginny, sărind în picioare. Am 
uitat... 

Doamna Pince se năpusti asupra lor, cu chipul schimonosit 
de furie. 

— Ciocolată în bibliotecă! strigă ea. Afară - afară - AFARA! 

Şi, scoţându-şi repede bagheta, puse cărţile, ghiozdanul şi 
călimara să îi dea afară din bibliotecă pe el şi pe Ginny, 
lovindu-i în cap de mai multe ori, în timp ce fugeau. 

Parcă pentru a sublinia importanţa examenelor care se 
apropiau, pe mesele din Turnul Cercetaşilor apărură o 
grămadă de pamflete, broşuri şi anunţuri despre diferite 
cariere vrăjitoreşti, la scurt timp înainte de sfârşitul 
vacanței, alături de un alt anunţ de la avizier, pe care scria: 

CONSILIERE PROFESIONALĂ. 

Toţi elevii din anul cinci trebuie să se prezinte la o scurtă 
întâlnire cu şeful casei lor în timpul primei săptămâni a 
trimestrului de vară, pentru a discuta despre viitoarele lor 
cariere. 

Orele întâlnirilor individuale sunt anunţate mai jos. 

Harry cercetă lista şi descoperi că era aşteptat în biroul 
profesoarei McGonagall luni, la două şi jumătate, ceea ce 
însemna că avea să lipsească de la cea mai mare parte a 
cursului de Previziuni despre Viitor. El şi ceilalţi elevi din 
anul cinci petrecuseră o parte considerabilă din ultimul 
week-end al vacanței de vară citind toate informaţiile 
despre cariere care fuseseră lăsate acolo tocmai pentru a fi 
parcurse. 


— Păi, eu mă simt atras de Vindecare, zise Ron în ultima 
seară a vacanței. 

Era cufundat în lectura unei broşuri care purta pe copertă 
emblema cu osul şi bagheta încrucişate ale Sf. Mungo. 

— Aici scrie că ai nevoie de cel puţin „P” pentru nivelul T. 
V. E. E. la Poţiuni, lerbologie, Transfigurare, Farmece şi 
Apărare contra Magiei Negre. Adică... fir-ar să fie... nu cer 
prea multe? 

— Păi, este o meserie care necesită multă responsabilitare, 
nu-i aşa? zise Hermione distrată. 

Citea cu atenţie o broşură roz cu portocaliu, intitulată, 
DECI, CREZI CĂ Al VREA SĂ LUCREZI ÎN RELAŢIILE CU 
ÎN CUIAŢII?” 

— Se pare că nu trebuie să ai multe calificări pentru a 
lucra cu Încuiaţii; nu cer decât un N. O. V În Studii despre 
Încuiați: Mult mai importante sunt entuziasmul, răbdarea şi 
un bogat simţ al umorului! 

— Ai avea nevoie de mult mai mult de atât ca să lucrezi cu 
unchiul meu, zise Harry sumbru. Mai degrabă trebuie simţi 
când să te fereşti. 

Era la jumătatea lecturii unui pamflet despre băncile 
vrăjitoreşti. 

— Fiţi atenţi: Cauţi o carieră antrenantă, care să implice 
călătoriile, aventura şi prime substanţiale legate de factorul 
pericolu lui? Atunci gândeşte-te la un post la Banca 
Vrâjitorilor Gringotts, care acum recrutează Ridicători de 
Blesteme pentru ocazii incredibile în străinătate... Însă cer 
Aritmanţie; tu te-ai putea duce, Hermione! 

— Nu prea mă simt atrasă de bănci, spuse Hermione vag, 
absorbită acum de o carte intitulată: Al CALITĂŢILE 
NECESARE PENTRU A ANTRENA TROLI DE PAZĂ? 

— Hei, zise o voce în urechea lui Harry. 

Se uită în jur; li se alăturaseră Fred şi George. 

— Ginny a vorbit cu noi despre tine, zise Fred, întinzându- 
şi picioarele pe masa din faţa lor şi făcând să alunece pe 


podea mai multe broşuri despre carierele din Ministerul 
Magiei. Ne-a zis că vrei să vorbeşti cu Sirius. 

— Poftim? zise tăios Hermione, care tocmai se pregătea 
pentru DĂ LOVITURA ÎN DEPARTAMENTUL. DE 
ACCIDENTE ŞI CATASTROFE MAGICE. 

— Da... spuse Harry, încercând să se comporte firesc, da, 
m-am gândit că aş vrea să... 

— Fii serios, zise Hermione, stând dreaptă şi uitându-se la 
el, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Cu 
Umbridge care scotoceşte prin şemineuri şi 
percheziţionează toate bufniţele? 

— Ei bine, credem că am găsit cum să scăpăm de asta, 
spuse George, întinzându-se şi zâmbind. Trebuie doar să 
generăm o diversiune. Poate că aţi observat că am fost 
destul de liniştiţi pe frontul haosului în timpul vacanței de 
Paşti. 

— La ce bun, ne-am întrebat, să tulburăm perioada de 
relaxare? continuă Fred. Nu avea nici un sens, ne-am 
răspuns tot noi. Şi, bineînţeles, am fi compromis şi 
recapitularea, ceea ce ar fi fost ultimul lucru pe care am fi 
vrut să-l facem. 

Încuviinţă scurt din cap spre Hermione, cu un aer 
cuminte. Ea păru mai degrabă jignită de această gentileţe. 

— Însă începând de mâine trecem din nou la acţiune, 
continuă Fred vioi. Şi dacă o să facem valuri, de ce sâănuo 
facem astfel încât Harry să poată să schimbe o vorbă cu 
Sirius? 

— Totuşi, spuse Hermione, cu aerul că-i explica ceva foarte 
simplu cuiva foarte îngust la minte, chiar dacă o să creaţi o 
diversiune, cum vreţi să discute Harry cu el? 

— Biroul lui Umbridge, spuse Harry încet. 

Se gândea la asta de două săptămâni şi nu găsise nimic 
mai bun. Umbridge însăşi îi spusese că singurul foc care nu 
era urmărit era al ei. 

— Ţi-ai pierdut minţile? zise Hermione coborându-şi 
glasul. 


Ron lăsase deoparte broşura despre slujbele în comerţul 
cu ciuperci cultivate şi le asculta conversaţia obosit. 

— Nu cred, spuse Harry, ridicând din umeri. 

— Şi cum ai de gând să ajungi acolo? 

Harry era pregătit pentru această întrebare. 

— Cu cuțitul lui Sirius, zise el. 

— Poftim? 

— De Crăciunul trecut, Sirius mi-a dat un cuţit care 
deschide orice broască, spuse Harry. Şi, chiar dacă a vrăjit 
uşa ca să nu funcţioneze Alohomora, ceea ce pun pariu că a 
făcut... 

— Tu ce crezi despre asta? îl întrebă Hermione pe Ron, iar 
Harry îşi aminti foarte bine cum apelase doamna Weasley la 
soţul ei în timpul primei cine din Casa Cumplită. 

— Nu ştiu, spuse Ron, alarmat că i se ceruse să-şi spună 
părerea. Dacă Harry vrea să o facă, atunci depinde de el, 
nu îi aşa? 

— Ai vorbit ca un prieten şi un Weasley adevărat, spuse 
Fred, bătându-l pe Ron pe umăr cu putere. Bun, în ordine. 
Ne gândim să o facem mâine, chiar după ore, pentru că se 
presupune că ar trebui să aibă impactul maxim dacă ar fi 
toată lumea pe holuri - Harry, o să-i dăm drumul de undeva 
din aripa de est, o s-o scoatem imediat din birou - bănuiesc 
că am putea să-ţi acordăm, ştiu eu, douăzeci de minute? 
zise el, uitându-se la George. 

— Fără probleme, spuse George. 

— Ce fel de diversiune? întrebă Ron. 

— O să vezi, frăţioare, spuse Fred, ridicându-se o dată cu 
George. Nu trebuie decât să te duci până pe holul lui 
Gregory cel Mieros mâine, pe la cinci. 

Harry se trezi foarte devreme în ziua următoare, simţindu- 
se aproape la fel de neliniştit cum fusese în dimineaţa 
audierii disciplinare de la Ministerul Magiei. Nu era 
emoţionat doar din cauza perspectivei intrării prin efracţie 
în biroul lui Umbridge şi a folosirii focului ei ca să discute cu 
Sirius, deşi şi asta era ceva important. Dar astăzi se 


întâmpla să fie prima dată când Harry avea să fie în 
apropierea lui Plesneală de când acesta îl dăduse afară din 
birou. 

După ce rămăsese întins în pat pentru o vreme, gândindu- 
se la ziua aceea, Harry se dădu jos foarte repede şi se duse 
vizavi la fereastra de lângă patul lui Neville, dând cu ochii 
de o dimineaţă cu adevărat minunată. Cerul era de un 
albastru senin, înceţoşat, lăptos. Direct în faţa lui, Harry 
văzu fagul impunător sub care tatăl său îl chinuise cândva 
pe Plesneală. Nu ştia ce ar fi putut să-i spună Sirius ca să 
compenseze ce văzuse în Pensiv, însă îşi dorea cu disperare 
să-i audă varianta despre ceea ce se întâmplase, să afle 
orice circumstanţă atenuantă posibilă, orice scuză pentru 
comportamentul tatălui său... 

Ceva îi atrase atenţia lui Harry care observă mişcări de 
trupe în Pădurea Interzisă. Harry închise ochii pe jumătate 
din cauza soarelui şi îl văzu pe Hagrid ieşind dintre copaci. 
Părea să şchiopăteze. Sub ochii lui Harry, Hagrid se duse 
şchiopătând la uşa colibei sale şi dispăru în interior. Harry 
privi coliba câteva minute. Hagrid nu mai ieşi, însă se văzu 
fum pe horn, ceea ce însemna că Hagrid nu putea să fi fost 
atât de grav rănit ca să nu poată să facă focul. 

Harry se întoarse cu spatele la fereastră, se duse înapoi la 
cufărul său şi începu să se îmbrace. 

Gândindu-se cum avea să intre cu forţa în biroul lui 
Umbridge, Harry nu se aşteptase niciodată ca ziua aceea să 
fie una liniştită, dar nici nu bănuise încercările aproape 
neîntrerupte ale lui Hermione de a-l convinge să renunţe la 
ce voia să facă la ora cinci. Pentru prima oară, fu cel puţin 
la fel de neatentă ca Harry şi Ron la Istoria Magiei, 
alimentând un val de admonestaţii şoptite, pe care Harry 
încercă din răsputeri să le ignore. 

—. şi dacă te va prinde într-adevăr acolo, în afară de faptul 
că vei fi exmatriculat, o să-şi dea seama că ai vorbit cu 
Snuffles, iar de data asta bănuiesc că te va obliga să bei 
Veritaserumul şi să-i răspunzi la întrebări... 


— Hermione, zise Ron pe o voce joasă şi indignată, ai de 
gând să nu-l mai cerţi pe Harry şi să-l asculţi pe Binns, sau 
trebuie să îmi iau singur notițe? 

— Ai putea să mai iei şi tu notițe, n-o să mori din cauza 
asta! 

Când ajunseră la celule, nici Harry, nici Ron nu vorbea cu 
Hermione. Neînduplecată, ea profită de tăcerea lor ca să îşi 
continue şirul neîntrerupt de avertismente cumplite, toate 
rostite în şoaptă, într-un şuierat vehement, care îl făcu pe 
Seamus să piardă cinci minute uitându-se la ceaun ca să-i 
descopere eventualele fisuri. 

Plesneală, între timp, părea să fi decis să se comporte ca şi 
când Harry ar fi fost invizibil. Băiatul era, desigur, foarte 
obişnuit cu această tactică, având în vedere că era una 
dintre preferatele unchiului Vernon, şi în ansamblu era 
recunoscător că nu avea mai mult de suferit. De fapt, pe 
lângă ce trebuia să îndure de obicei din partea lui Plesneală 
- tachinări şi remarce batjocoritoare - găsi noua abordare o 
schimbare pozitivă şi fu mulţumit să descopere că, dacă era 
lăsat în pace, putea să creeze fără probleme o Esenţă 
Revigoratoare. La sfârşitul lecţiei turnă o parte din poţiune 
într-un termos, îi puse dop şi i-o duse la catedra lui 
Plesneală ca să primească notă, simțind că de data asta 
putea să obţină în sfârşit un „P”. 

Tocmai se întorsese cu spatele, când auzi un zgomot. 
Reacredință râse voios. Harry se roti imediat. Mostra sa de 
poţiune zăcea împrăştiată pe podea şi Plesneală îl privea cu 
o expresie de plăcere extremă. 

— Hopaaa, zise el cu blândeţe. Ei bine, un alt zero, Potter. 

Harry era prea nervos ca să poată vorbi. Se întoarse cu 
paşi mari la ceaunul său, hotărât să umple un alt termos şi 
să îl oblige pe Plesneală să-i dea notă pe el, însă văzu, spre 
groaza lui, că restul conţinutului dispăruse. 

— Îmi pare rău! zise Hermione cu mâinile la gură. Harry, 
îmi pare tare rău. Am crezut că terminaseşi, aşa că am 
făcut curat! 


Harry nu reuşi să răspundă. Când sună de pauză, ieşi 
grăbit din celulă, fără să arunce o privire înapoi, şi avu grijă 
să îşi găsească un loc între Neville şi Seamus la prânz, ca să 
nu înceapă Hermione să îl cicălească din nou despre 
folosirea biroului lui Umbridge. 

Era atât de prost dispus când ajunse la Preziceri despre 
Viitor, că uitase cu totul de întâlnirea de consiliere 
profesională cu profesoara McGonagall, de care îşi aminti 
doar când Ron îl întrebă de ce nu era în biroul ei. Urcă iar 
scările grăbit şi sosi cu răsuflarea tăiată, cu doar câteva 
minute întârziere. 

— Îmi pare rău, doamnă profesoară, gâfâi el, după ce 
închise uşa. Am uitat. 

— Nici o problemă, Potter, zise ea vioi, dar, în timp ce 
vorbea, altcineva pufni din colţ, iar Harry se uită în jur. 

Profesoara Umbridge stătea acolo, cu un clipboard pe 
genunchi, un volănaş simandicos în jurul gâtului şi un 
zâmbet arogant pe chip. 

— Ia loc, Potter, zise profesoara McGonagall scurt. 

Mâinile îi tremurară puţin cât umblară prin numeroasele 
pamflete care îi acopereau biroul. Harry se aşeză cu spatele 
la Umbridge şi se strădui din răsputeri să pretindă că nu 
auzea scrijelitul penei pe clipboard. 

— Ei bine, Potter, această întâlnire are loc pentru a discuta 
despre ideile de carieră pe care le ai şi pentru a te ajuta să 
hotărăşti ce materii ar trebui să faci în anii şase şi şapte, 
zise profesoara McGonagall. Te-ai gândit la ce ai vrea să 
faci după ce vei pleca de la Hogwarts? 

— Ăă... Începu Harry. 

Scrijelitul din spatele său îl deruta peste măsură. 

— Da? îl îndemnă profesoara McGonagall pe Harry. 

— Păi, m-am gândit să fiu, poate, Auror, murmură Harry. 

— Ai nevoie de note maxime pentru asta, spuse profesoara 
McGonagall, scoțând o broşură mică şi neagră de sub 
mormanul de pe biroul ei şi deschizând-o. Văd că se cer cel 
puţin cinci Î. V. E. E-uri şi nimic sub calificativul „Peste 


Aşteptări”. Apoi ţi se va cere să te supui unei serii riguroase 
de teste de personalitate şi aptitudini la biroul Aurorilor. 
Este o cale profesională dificilă, Potter, unde sunt acceptaţi 
doar cei mai buni. De fapt, nu cred că a mai fost acceptat 
nimeni în ultimii trei ani. 

În clipa aceea, profesoara Umbridge tuşi foarte scurt, de 
parcă ar fi încercat să vadă cât de încet era în stare să o 
facă. Profesoara McGonagall o ignoră. 

— Bânuiesc că vrei să ştii ce materii ar trebui să faci? 
continuă ea, vorbind puţin mai tare decât înainte. 

— Da, spuse Harry. Presupun că Apărare contra Magiei 
Negre? 

— Desigur, spuse profesoara McGonagall cu răceală. 'Te-aş 
sfătui şi să... 

Profesoara Umbridge tuşi iar, ceva mai tare de data asta. 
Profesoara McGonagall închise ochii o clipă, îi deschise din 
nou şi continuă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Te-aş sfătui şi să urmezi cursuri de Transfigurare, 
pentru că Aurorii sunt adeseori nevoiţi să transfigureze sau 
să destransfigureze în activitatea lor. Şi, Potter, ar trebui să 
îţi spun şi că nu accept la cursurile mele TI. V. E. E. decât 
elevi care au obţinut „Peste Aşteptări” sau mai mult la 
Nivelurile Obişnuite de Vrăjitorie. Aş spune că în prezent ai 
un nivel mediu „Acceptabil”, aşa că vei fi nevoit să munceşti 
mult înainte de examene pentru a avea ocazia dea 
continua. Apoi ar trebui urmezi orele de Farmece, mereu 
folositoare, şi Poţiuni. Da, Potter, Poţiuni, adăugă ea, cu o 
umbră de zâmbet. Otrăvurile şi antidoturile sunt esenţiale 
pentru Aurori. Şi trebuie să îţi spun că domnul profesor 
Plesneală refuză ferm să accepte elevi care iau orice altceva 
în afară de „Remarcabil” la N. O. V-uri, aşa că... 

Profesoara Umbridge tuşi mai clar decât o făcuse până 
atunci. 

— Pot să îţi ofer o bomboană pentru tuse, Dolores? întrebă 
scurt profesoara McGonagall, fără să se uite la profesoara 
Umbridge. 


— A, nu, mulţumesc frumos, zise Umbridge, cu acel râs 
afectat pe care Harry îl ura atât de mult. Doar mă întrebam 
dacă pot să te întrerup un minuţel, Minerva. 

— Presupun că poţi, spuse profesoara McGonagall printre 
dinţii încleştaţi. 

— Nu mă întrebam decât dacă domnul Potter are cu 
adevărat temperamentul unui Auror, zise profesoara 
Umbridge dulce. 

— Zău? spuse profesoara McGonagall cu superioritate. Ei 
bine, Potter, continuă ea, ca şi când nu ar fi fost întreruptă 
deloc, dacă eşti serios în ceea ce priveşte această ambiţie, 
te sfătuiesc să te concentrezi asupra atingerii standardului 
cerut la Transfigurare şi Poţiuni. Am înţeles că domnul 
profesor Flitwick ţi-a dat note între „Acceptabil” şi „Peste 
Aşteptări” în ultimii doi ani, aşa că se pare că rezultatele la 
Farmece sunt satisfăcătoare. Cât despre Apărarea contra 
Magiei Negre, notele tale au fost în general mari şi mai ales 
domnul profesor Lupin a crezut că - eşti sigură că nu vrei o 
bomboană pentru tuse, Dolores? 

— A, nu, mulţumesc, Minerva, surâse profesoara 
Umbridge afectată, fiindcă tuşise mult mai tare decât o 
făcuse înainte. Mă gândeam însă că s-ar putea să nu ai cele 
mai recente note ale lui Harry la Apărarea contra Magiei 
Negre. Sunt sigură că ţi-am trimis un bilet. 

— Ce, chestia asta? spuse profesoara McGonagall pe un 
ton cu totul schimbat, în timp ce scotea un pergament roz 
dintre foile din dosarul lui Harry. 

Îl cercetă, cu sprâncenele puţin ridicate, apoi îl puse la loc 
în dosar fără nici un comentariu. 

— Da, după cum spuneam, Potter, domnul profesor Lupin a 
crezut că ai dat dovadă de aptitudini clare pentru această 
materie şi, evident, pentru o carieră de Auror... 

— Nu ai înţeles ce scria în biletul meu, Minerva? întrebă 
profesoara Umbridge pe un ton mieros, uitând cu 
desăvârşire să tuşească. 


— Fireşte că am înţeles, zise profesoara McGonagall, cu 
dinţii atât de încleştaţi, încât cuvintele ieşiră puţin 
înăbuşite. 

— Păi, atunci, nu ştiu... mă tem că nu înţeleg cum poţi să-i 
dai speranţe false domnului Potter... 

— Speranţe false? repetă profesoara McGonagall, 
refuzând în continuare să se uite la profesoara Umbridge. A 
obţinut note mari la toate testele de Apărare contra Magiei 
Negre... 

— Îmi pare foarte rău că trebuie să te contrazic, Minerva, 
dar, aşa cum poţi vedea în biletul meu, Harry a avut 
rezultate foarte proaste la orele mele... 

— Cred că nu m-am exprimat destul de limpede, spuse 
profesoara McGonagall, întorcându-se în sfârşit spre 
Umbridge pentru a o privi în ochi. A obţinut note mari la 
toate testele de Apărare contra Magiei Negre care au fost 
concepute de un profesor competent. 

Zâmbetul profesoarei Umbridge dispăru la fel de repede 
ca lumina unui bec care se arde. Se lăsă pe spătar, dădu o 
pagină a clipboard-ului şi începu să scrie foarte repede, cu 
ochii exoftalmici fugindu-i dintr-o parte în alta. Profesoara 
McGonagall se întoarse spre Harry, cu nările subţiri 
dilatate, cu ochii aprinşi. 

— Ai vreo întrebare, Potter? 

— Da, spuse Harry. La ce fel de teste de personalitate şi 
aptitudini te supune Ministerul, dacă iei destule T. V.E.E.- 
uri? 

— Ei bine, va trebui să dai dovadă de abilitatea de a 
reacţiona bine sub presiune, spuse profesoara McGonagall, 
de perseverenţă şi dedicație, căci pregătirea Aurorilor 
durează încă trei ani, ca să nu mai vorbim de ştiinţa de a 
aplica tot ce ai învăţat la Apărare. Asta o să însemne mult 
mai mult studiu chiar şi după ce vei părăsi şcoala, aşa că, în 
cazul în care nu eşti pregătit... 

— De asemenea, cred că vei descoperi, spuse Umbridge, 
cu un glas foarte rece, că Ministerul cercetează dosarele 


celor care se înscriu să fie Aurori. Dosarele penale. 

— În cazul în care nu eşti pregătit să dai alte examene 
după Hogwarts, ar fi bine dacă te-ai îndrepta spre o altă... 

— Ceea ce înseamnă că băiatul are la fel de multe şanse de 
a deveni Auror câte are Dumbledore de a se mai întoarce 
vreodată în această şcoală. 

— Deci, foarte multe şanse, zise profesoara McGonagall. 

— Potter are dosar penal, spuse Umbridge răspicat. 

— Au fost retrase toate acuzaţiile împotriva lui Potter, zise 
McGonagall şi mai tare. 

Profesoara Umbridge se ridică. Era atât de scundă, încât 
gestul ei nu prea conta, însă comportamentul ei înzorzonat 
şi afectat lăsase locul unei mânii desăvârşite, care îi făcea 
chipul lătăreţ şi puhav să arate sinistru. 

— Potter nu are absolut nici o şansă de a deveni Auror! 

Profesoara McGonagall se ridică şi ea în picioare, cu o 
mişcare mult mai impresionantă. Rămase impunătoare 
deasupra lui Umbridge. 

— Potter, zise ea ferm, te voi ajuta să devii Auror chiar de- 
ar fi ultimul lucru pe care îl voi face înainte să mor! Chiar 
dacă va fi nevoie să te antrenez în fiecare noapte, tot voi 
avea grijă să obţii rezultatele necesare! 

— Ministrul Magiei nu îl va angaja niciodată pe Harry 
Potter! zise Umbridge, ridicând vocea furioasă. 

— Este foarte posibil ca, până va fi Potter pregătit să 
devină membru, să avem un nou Ministru al Magiei! strigă 
profesoara McGonagall. 

— Aha! urlă profesoara Umbridge, îndreptând un deget 
butucănos spre McGonagall. Da! Da, da, da! Desigur! Asta 
vrei, nu-i aşa, Minerva McGonagall? Vrei ca Albus 
Dumbledore să îl înlocuiască pe Cornelius Fudge! Crezi că 
vei ajunge unde sunt eu, nu-i aşa? Adjunct al ministrului şi 
pe deasupra şi directoare! 

— Eşti nebună, spuse profesoara McGonagall, cu un 
dispreţ colosal. Potter, cu asta am încheiat întâlnirea 
noastră profesională. 


Harry îşi aruncă ghiozdanul pe umăr şi ieşi grăbit din 
cameră, fără să îndrăznească să se uite la profesoara 
McGonagall. Le auzi pe ea şi pe profesoara McGonagall 
ţipând în continuare una la alta, pe tot drumul înapoi pe 
hol. Profesoara Umbridge încă gâfâia de parcă tocmai ar fi 
alergat maratonul când veni la lecţia lor de Apărare contra 
Magiei Negre în acea după-amiază. 

— Harry, sper că te-ai gândit mai bine la ce vrei să faci, 
şopti Hermione, în clipa în care deschiseseră cărţile la 
„Capitolul treizeci şi patru: Fără răzbunare, dar cu 
negociere.” Umbridge pare să fie deja foarte prost 
dispusă... 

Din când în când, Umbridge îi arunca lui Harry priviri 
răuvoitoare, el îşi ţinea capul plecat, uitându-se la 'Teoria 
magică defensivă, privind în gol, gândindu-se... 

Îşi imagina cum ar fi reacţionat profesoara McGonagall 
dacă ar fi fost prins intrând prin efracţie în biroul 
profesoarei Umbridge, la doar câteva ore după ce 
garantase pentru el. Nu îl împiedica nimic să se întoarcă 
pur şi simplu în Turnul Cercetaşilor şi să spere că, la un 
moment dat, în timpul vacanței de vară, va avea ocazia să îi 
pună întrebări lui Sirius despre scena la care fusese martor 
în Pensiv... nimic, în afară de faptul că gândul de a acţiona 
raţional îl făcea să se simtă ca şi când i-ar fi căzut o 
greutate de plumb în stomac... Apoi era şi problema lui 
Fred şi George, a căror diversiune era deja plănuită, ca să 
nu mai vorbim de cuțitul pe care i-l dăduse Sirius, care se 
afla acum în ghiozdanul său alături de vechea Pelerină 
Invizibilă a tatălui său. 

Dar dacă până la urmă urma să fie prins... 

— Dumbledore s-a sacrificat ca să rămâi la şcoală, Harry! 
şopti Hermione, ridicându-şi cartea ca să îşi ascundă chipul 
de Umbridge. Şi dacă eşti dat afară azi, totul a fost inutil! 

Putea să abandoneze planul şi să înveţe să trăiască 
amintindu-şi ce făcuse tatăl său într-o zi de vară, cu mai 
bine de douăzeci de ani în urmă... 


Apoi şi-l aminti pe Sirius în şemineul de sus, din camera de 
zi a Cercetaşilor... 

Semeni mai puţin cu tatăl tău decât crezusem... lui James i 
s-ar fi părut că riscul făcea ca totul să fie amuzant... 

Dar oare mai voia acum să semene cu tatăl său? 

— Harry, nu o face, te rog, nu o face! zise Hermione pe un 
ton speriat, când clopoţelul anunţă sfârşitul orei. 

El nu răspunse; nu ştia ce să facă. 

Ron părea decis să nu îşi spună părerea şi să nu dea 
sfaturi; nu vroia să se uite la Harry, deşi, când Hermione 
deschise gura, ca să încerce să îl întoarcă iar din drum pe 
Harry, zise cu o voce joasă: 

— Termină, bine? Poate lua o hotărâre de unul singur. 
Când ieşi din clasă, lui Harry îi bătea inima foarte repede. 
Era la jumătatea holului din faţa clasei când auzi zgomotele 
inconfundabil ale unei diversiuni care avea loc în depărtare. 
De undeva de deasupra lor răsunau strigăte şi ţipete; cei 

care ieşeau din clase de peste tot din jurul lui Harry 
încremeneau locului şi se uitau temători la tavan... 

Umbridge ţâşni din clasa ei pe cât de repede îi permiteau 
picioarele scurte. Scoţându-şi bagheta, plecă grăbită în 
direcţia opusă. Acum era momentul. Acum ori niciodată. 

— Harry - te rog! îl imploră Hermione slăbită. 

Însă se hotărâse; potrivindu-şi ghiozdanul mai bine pe 
umăr, o luă la fugă, trecând printre elevii care acum 
mergeau grăbiţi în direcţia opusă ca să vadă care era sursa 
nebuniei din aripa de est. 

Harry ajunse pe holul către biroul lui Umbridge şi îl găsi 
pustiu. Aruncându-se după o armură mare al cărui coif se 
întoarse scârţâind să se uite la el, îşi deschise ghiozdanul, 
luă cuțitul lui Sirius şi îşi puse Pelerina Invizibilă. Apoi se 
furişă încet şi cu grijă de după armură şi pe coridorului, 
până când ajunse la uşa lui Umbridge. 

Băgă lama cuţitului magic în crăpătura din jurul uşii şi o 
mişcă uşor în sus şi în jos, apoi o scoase. Se auzi un mic 


zăngănit şi uşa se deschise larg. Se tupilă în birou, închise 
uşa repede în urma sa şi se uită în jur. 

Nu se mişca nimic, în afară de pisoii oribili care încă se 
picau pe farfuriile de pe perete, deasupra măturilor 
confiscate. 

Harry îşi dădu jos Pelerina şi, ducându-se la şemineu, găsi 
în câteva clipe ceea ce căuta: o cutiuţă cu Polen Zvrr 
scânteietor. 

Se ghemui în faţa grilajului gol, cu mâinile tremurându-i. 
Nu o mai făcuse niciodată, deşi ştia cum trebuia să 
funcţioneze. Vârându-şi capul în şemineu, luă un vârf 
generos de polen şi îl puse pe buştenii stivuiţi cu grijă sub 
el. Aceştia explodară imediat în nişte flăcări de un verde 
smarald. 

— Numărul doisprezece, Casa Cumplită! zise Harry tare şi 
clar. 

Fu una dintre cele mai stranii senzaţii pe care le trăise 
vreodată. Mai călătorise cu Polen Zvrr şi înainte, desigur, 
dar atunci i se învârtise tot corpul în flăcări prin reţeaua de 
şemineuri vrăjitoreşti care era răspândită în toată ţara. De 
data aceasta, genunchii îi rămaseră nemişcaţi pe podeaua 
rece din biroul lui Umbridge, şi doar capul i se învârti prin 
focul de smarald... 

Şi apoi, la fel de brusc cum începuse, rotitul se opri. 
Fiindu-i destul de rău şi simțindu-se ca şi când ar fi purtat 
un fular deosebit de călduros în jurul capului, Harry 
deschise ochii şi descoperi că se uita în sus, din şemineul 
din bucătărie, la masa lungă de lemn la care stătea un 
bărbat aplecat peste o bucată de pergament. 

— Sirius? 

Bărbatul tresări şi se uită în jur. Nu era Sirius, ci Lupin. 

— Harry! zise el, absolut şocat. Ce cauţi - ce s-a întâmplat, 
e totul bine? 

— Da, spuse Harry. Doar mă întrebam dacă... mă rog, as fi 
vrut doar să... să discut cu Sirius. 


— Mă duc să-l chem, zise Lupin, ridicându-se la fel de 
perplex, s-a dus să-l caute pe Kreacher. Se pare că iar se 
ascunde în pod... 

Şi Harry îl văzu pe Lupin ieşind grăbit din bucătărie. Acum 
nu îi rămase nimic de privit, în afară de picioarele scaunelor 
şi ale mesei. Se întreba de ce nu îi spusese Sirius niciodată 
cât de incomod era să vorbeşti din foc; genunchii săi 
protestau deja, durându-l din cauza contactului prelungit 
cu pardoseala de piatră. 

Lupin se întoarse cu Sirius după el câteva clipe mai târziu. 

— Ce este? zise Sirius imperios, dându-şi părul negru şi 
lung din ochi şi aruncându-se pe jos în faţa focului, astfel 
încât ajunse la acelaşi nivel cu Harry. 

Lupin îngenunche şi el, părând foarte îngrijorat. 

— Eşti bine? Ai nevoie de ajutor? 

— Nu, spuse Harry, n-am nimic... vroiam doar să vorbim... 
de tatăl meu. 

Schimbară nişte priviri foarte surprinse, însă Harry nu 
avea timp să se simtă prost sau jenat; genunchii îl dureau 
din ce în ce mai tare, cu fiecare secundă, şi bănui că 
trecuseră deja cinci minute de când fusese descoperită 
diversiunea; George nu îi garantase decât douăzeci. Drept 
urmare, începu să povestească direct ceea ce văzuse în 
Pensiv. 

După ce termină, nici Sirius şi nici Lupin nu vorbiră pentru 
o clipă. Apoi Lupin zise încet: 

— Nu aş vrea să îţi judeci tatăl pe baza a ceea ce ai văzut 
acolo, Harry. Avea doar cincisprezece ani... 

— Şi eu am cincisprezece ani! spuse Harry cu patimă. 


— Harry, fii atent, spuse Sirius împăciuitor, James şi 
Plesneală s-au urât din prima clipă când s-au văzut, a fost 
pur şi simplu o antipatie la prima vedere, înţelegi, nu-i aşa? 
Cred că James era tot ce i-ar fi plăcut lui Plesneală să fie - 
simpatizat, priceput la vâjthaţ şi de fapt bun la toate. 
Plesneală era doar un ciudat mic, băgat până peste cap în 
magia neagră, iar James - indiferent cum ţi s-o fi părut ţie, 
Harry - a detestat dintotdeauna magia neagră. 

— Da, spuse zise Harry, dar l-a atacat pe Plesneală fără 
nici un motiv, doar pentru că... ei bine, doar pentru că tu te 
plictiseai, încheie el, cu o notă de părere de rău în glas. 

— Nu sunt mândru de asta, spuse Sirius repede. 

Lupin se uită cu coada ochiului la Sirius, apoi zise: 

— Harry, ascultă-mă, trebuie să înţelegi că tatăl tău şi 
Sirius erau cei mai buni din şcoală în tot ce făceau. Toată 
lumea credea că erau de-a dreptul grozavi. lar dacă îi lua 
uneori valul... 

— Vrei să spui, dacă eram uneori nişte puşti obraznici şi 
aroganţi, zise Sirius. 

Lupin zâmbi. 

— Îşi tot ciufulea părul, spuse Harry pe un glas îndurerat. 

Sirius şi Lupin râseră. 

— Am uitat că obişnuia să facă asta, spuse Sirius înduioşat. 

— Se juca şi cu hoţoaica? zise Lupin entuziasmat. 

— Da, spuse Harry, privind derutat cum Sirius şi Lupin 
zâmbeau, aducându-şi aminte. Păi... mie mi s-a părut că era 
cam idiot. 

— Sigur că era cam idiot! spuse Sirius încurajator. Toţi 
eram nişte idioţi! Mă rog, Lunaticul mai puţin, spuse el cu 
sinceritate, uitându-se la Lupin. 

Dar Lupin clătină din cap dezaprobator. 

— 'Ţi-am zis vreodată să-l laşi în pace pe Plesneală? zise el. 
Am avut vreodată curajul să-ţi spun că credeam că săreaţi 
calul? 

— Da, mă rog, spuse Sirius, uneori ne-ai făcut să ne fie 
ruşine de noi înşine... asta e ceva... 


— Şi, spuse Harry tărăgănat, hotărât să spună tot ce îi 
trecea prin minte, dacă tot era acolo, se tot uita la fetele de 
lângă lac, sperând că se uitau şi ele la el! 

— A, păi, se făcea de râs de fiecare dată când era Lily prin 
preajmă, zise Sirius, ridicând din umeri, nu putea să se 
abţină să nu se dea mare ori de câte ori se apropia de ea. 

— Cum de s-a măritat cu el? întrebă Harry distrus. Îl ura! 

— Nu, nu-i adevărat, spuse Sirius. 

— A început să iasă cu el în clasa a şaptea, zise Lupin. 

— După ce James îşi pierduse din fumuri, spuse Sirius. 

— Şi încetase să mai arunce blesteme asupra oamenilor 
doar ca să se distreze, zise Lupin. 

— Chiar şi asupra lui Plesneală? spuse Harry. 

— Ei, spuse Lupin încet, Plesneală era un caz special. Nu 
rata niciodată ocazia de a-l blestema pe James, aşa că nu 
puteai să te aştepţi ca James să se lase călcat în picioare, 
nu-i aşa? 

— Şi mama era de acord cu asta? 

— Sincer să fiu, nu prea ştia, zise Sirius. Cum să-ţi spun. 
James nu îl lua şi pe Plesneală cu ei la întâlniri ca să arunce 
blesteme asupra lui de faţă cu ea, nu? 

Sirius se încruntă la Harry, care încă nu părea convins. 

— Fii atent, zise el, tatăl tău a fost cel mai bun prieten pe 
care l-am avut vreodată şi a fost un om bun. Mulţi sunt idioţi 
la cincisprezece ani. Lui i-a trecut când a mai crescut. 

— Da, în ordine, spuse Harry cu greutate. Dar nu am 
crezut niciodată că o să-mi fie milă de Plesneală. 

— Fiindcă tot ai adus vorba, spuse Lupin, cu o cută între 
sprâncene, cum a reacţionat Plesneală când a descoperit că 
ai văzut toate asta? 

— Mi-a zis că nu o să îmi mai predea niciodată 
Occlumanţie, spuse Harry indiferent, de parcă ar fi cine ştie 
ce pier... 

— CE a zis? strigă Sirius, făcându-i pe Harry să tresară şi 
să inhaleze o mână de cenuşă. 


— Harry, vorbeşti serios? spuse Lupin repede. Nu îţi mai 
predă? 

— Da, zise Harry, surprins de această turnură a discuţiei. 
Dar e în ordine, nu-mi pasă, sincer să fiu, e mai degrabă o 
uşura... 

— Vin acolo ca să discut cu Plesneală! spuse Sirius hotărât, 
şi chiar dădu să se ridice, dar Lupin îl trase înapoi în jos. 

— Dacă îi va spune cineva lui Plesneală, eu voi fi acela! 
spuse el cu fermitate. Dar, Harry, în primul rând trebuie să 
le duci la Plesneală şi să-i spui că, orice-ar fi, trebuie să-ţi 
predea în continuare - când o să audă Dumbledore... 

— Nu pot să-i spun aşa ceva, o să mă omoare! spuse Harry 
scandalizat. Nu l-aţi văzut când am ieşit din Pensiv. 

— Harry, nimic nu este mai important decât să înveţi 
Occlumanţie! spuse Lupin neînduplecat. M-ai înţeles? 
Nimic! 

— Bine, bine, spuse Harry tulburat, şi chiar furios. O să... o 
să încerc să-i spun ceva... dar nu o să fie... 

Amuţi. Auzea paşi în depărtare. 

— Asta care coboară e cumva Kreacher? 

— Nu, spuse Sirius, uitându-se în spatele lui. Trebuie să fie 
cineva de la tine. 

Inima lui Harry bătu ceva mai puternic. 

— Ar fi bine să plec! zise el grăbit şi îşi trase capul din 
focul aprins în Casa Cumplită. 

Preţ de o clipă, capul păru să i se învârtă pe umeri, apoi se 
trezi în genunchi în faţa şemineului lui Umbridge, cu capul 
bine înşurubat pe umeri şi privind cum flăcările de smarald 
pâlpâiră şi se stinseră. 

— Repede, repede! auzi o voce răguşită murmurând chiar 
în faţa uşii biroului. A, a lăsat-o deschisă... 

Harry se năpusti spre Pelerina Invizibilă şi abia reuşise să 
o arunce iar peste el, când Filch dădu buzna în birou. Părea 
de-a dreptul încântat din cine ştie ce motiv şi vorbea 
înflăcărat cu el însuşi. Traversă camera, deschise un sertar 


de la biroul lui Umbridge şi începu să cotrobăie prin hârtiile 
dinăuntru. 

— Aprobare pentru biciuire... aprobare pentru biciuire... 
pot să o fac în sfârşit... o caută cu lumânarea de ani de 
zile... 

Scoase o bucată de pergament, o sărută, iar apoi ieşi 
repede pe uşă, strângând-o la piept. 

Harry sări în picioare şi, asigurându-se că îşi luase 
ghiozdanul şi că era complet acoperit de Pelerina Invizibilă, 
deschise uşa şi ieşi grăbit din birou după Filch, care mergea 
mai repede decât îl văzuse Harry vreodată. 

La un etaj mai jos de biroul lui Umbridge, Harry se gândi 
că ar putea să devină din nou vizibil. Îşi dădu jos pelerina, o 
îndesă în ghiozdan şi merse grăbit mai departe. Dinspre 
holul de intrare se auzeau multe strigăte şi se simţi o 
activitate febrilă. Cobori în fugă scara de marmură şi 
descoperi aproape toată şcoala adunată acolo. 

Era exact ca în seara când fusese dată afară Trelawney 
Elevii stăteau peste tot pe lângă pereţi într-un cerc larg 
(Harry observă că unii dintre ei erau acoperiţi cu o 
substanţă care părea să fie Sevămizeră); profesorii şi 
fantomele făceau la rândul lor parte din mulţime. Cei care 
ieşeau în evidenţă dintre privitori erau membrii 
Detaşamentului Inchizitorial, care arătau extrem de 
mulţumiţi de ei înşişi, şi Peeves, care plutea pe deasupra, 
uitându-se uita la Fred şi George, care stăteau în mijlocul 
podelei cu expresiile inconfundabile a doi oameni care 
tocmai fuseseră încolţiţi. 

— Aşa, deci, zise Umbridge triumfătoare, iar Harry realiză 
că stătea la doar câteva trepte în faţa lui, privindu-şi din 
nou prada de sus. Aşa, deci - credeţi că este amuzant să 
transformați un hol al şcolii într-o mlaştină, da? 

— Destul de amuzant, da, spuse Fred, uitându-se la ea fără 
să dea vreun semn că i-ar fi fost frică. 

Filch îşi făcu loc cu coatele mai aproape de Umbridge, 
aproape plângând de fericire. 


— Am formularul, doamnă directoare, spuse el răguşit, 
fluturând bucata de pergament pe care Harry tocmai îl 
văzuse luând-o din biroul ei. Am formularul şi am pregătit 
biciurile... ah, lăsaţi-mă să o fac acum... 

— Foarte bine, Argus, zise ea. Voi doi, continuă ea, 
uitându-se la Fred şi George, o să aflaţi ce se întâmplă cu 
scandalagiii în şcoala mea. 

— Ştii ceva? spuse Fred. Eu nu cred că vom afla. 

Se întoarse către fratele său geamăn. 

— George, zise Fred, cred că am trecut de perioada de 
educaţie cu normă întreagă. 

— Da, aşa mi se pare şi mie, spuse George nepăsător. 

— A venit vremea să ne testăm talentele în lumea reală, ce 
zici? întrebă Fred. 

— Cu siguranţă, zise George. 

Şi înainte ca Umbridge să poată spune o vorbă, îşi ridicară 
baghetele şi ziseră într-un glas: „Accio mături!” 

Harry auzi o bufnitură puternică undeva în depărtare. 
Uitându-se în stânga, se feri la timp. Măturile lui Fred şi 
George, una dintre ele târând în continuare după ea lanţul 
de fier şi pironul cu care le legase Umbridge de perete, 
zburau de-a lungul holului către proprietarii lor; o luară la 
stânga, coborâră scările ca vântul şi se opriră brusc în faţa 
gemenilor, cu lanţul zăngănind pe podeaua cu dale de 
piatră. 

— Nu o să ne mai vedem, îi spuse Fred profesoarei 
Umbridge, trecându-şi un picior peste coada de mătură. 

— Da, nu te obosi să ţii legătura cu noi, zise George 
încălecându-şi mătura. 

Fred se uită la elevii strânşi acolo, la mulţimea tăcută 
atentă. 

— Dacă vrea cineva să cumpere o mlaştină portabilă, aşa 
cum v-a fost prezentată sus, veniţi la numărul nouăzeci şi 
trei, pe Aleea Diagon - Weasley Bing-Bong, zise el tare. 
Noul nostru sediu! 


— Reduceri speciale pentru elevii de la Hogwarts care jură 
că vor folosi produsele noastre pentru a scăpa de hoaşca 
asta bătrână, adăugă George, arătând spre profesoara 
Umbridge. 

— OPRIŢI-I! urlă Umbridge, dar era prea târziu. 

Când Detaşamentul Inchizitorial se apropie de ei, Fred şi 
George se ridicară de la podea, ţâşnind la patru metri 
înălţime, cu pironul atârnând periculos dedesubt. Fred se 
uită în partea cealaltă a sălii, la strigoiul care plutea la 
nivelul lui deasupra mulţimii. 

— Peeves, fă-i viaţa iad din partea noastră. 

Şi Peeves, pe care Harry nu îl văzuse niciodată ascultând 
un ordin de la vreun elev, îşi dădu jos pălăria în formă de 
clopot şi făcu o plecăciune în timp ce Fred şi George 
dădeau un ocol, în aplauzele tumultoase ale elevilor de 
dedesubt, şi zburau ca vântul pe uşa dublă deschisă, în 
asfinţitul glorios. 

CAPITOLUL XXX. 

GRAWP 

Episodul fugii lui Fred şi George pentru câştigarea 
independenţei fu repovestit atât de des pe parcursul 
următoarelor câteva zile, încât Harry îşi dădu seama că 
avea să intre în scurt timp în istoria Hogwarts-ului: într-o 
săptămână, chiar şi cei care nu fuseseră martori erau 
aproape convinşi că îi văzuseră pe gemeni năpustindu-se pe 
mături asupra lui Umbridge şi aruncând în ea cu bombe cu 
miros de baligă înainte să ţâşnească pe uşa dublă. Imediat 
după plecarea lor, se iscă un val de discuţii, în care elevii se 
gândiră să le urmeze exemplul. Harry auzi adeseori elevi 
spunând lucruri de genul, „Serios, uneori îmi vine să mă urc 
pe mătură şi să plec de aici”, sau, „Încă o lecţie ca asta şi e 
foarte posibil să trec la procedeul Weasley. , 

Fred şi George avuseseră grijă ca nimeni să nu-i uite prea 
curând. În primul rând, nu lăsaseră instrucţiuni pentru cum 
să facă să dispară mlaştina care acum stăpânea holul de la 
etajul cinci al aripii de est. Umbridge şi Filch fuseseră 


observați încercând diferite metode de a o îndepărta, dar 
fără succes. Până la urmă, zona fusese închisă cu un cordon 
şi Filch, scrâşnind mânios din dinţi, primise îndatorirea de 
a-i duce pe elevi cu barca la clasele lor. Harry era convins 
că profesorii ca McGonagall sau Flitwick ar fi putut să 
elimine mlaştina într-o clipă, dar, exact ca şi în cazul 
Artificiilor Sălbatice Weasley, preferau s-o vadă pe 
Umbridge chinuindu-se. 

Apoi mai erau două găuri mari, în formă de mături, în uşa 
de la biroul lui Umbridge, prin care trecuseră cele două 
Măturinuri ale lui Fred şi George pentru a se reîntâlni cu 
stăpânii lor. Filch pusese o nouă uşă şi dusese Fulgerul lui 
Harry la închisori unde, se zvonea, Umbridge postase un 
trol de pază înarmat. Totuşi, problemele ei erau departe de 
a fi rezolvate. 

Inspiraţi de exemplul lui Fred şi George, un număr mare 
de elevi se întreceau acum pentru postul rămas liber de 
scandalagii şefi. Deşi se pusese o uşă nouă, cineva izbutise 
să strecoare un Niffler cu botul păros în biroul lui 
Umbridge, iar acesta rătăcise locul în căutarea obiectelor 
strălucitoare, sărise pe Umbridge la intrarea ei şi încercase 
să-i roadă inelele de pe degetele butucănoase. Pe holuri 
erau azvârlite atât de des bombe cu miros de baligă şi bile 
mizere, încât apăruse o nouă modă: elevii aruncau asupra 
lor Vraja Cap-în-Bulă înainte să iasă din clase, ceea ce le 
asigura o rezervă de aer curat, deşi îi făcea pe toţi să arate 
ca şi când ar fi purtat pe cap acvarii sferice cu susul în jos. 

Filch pândea pe holuri având în mână o cravaşă pregătită 
şi dorindu-şi cu disperare să-i prindă pe răufăcători, însă 
problema era că erau atât de mulţi, încât nu ştia niciodată 
în ce parte să o ia. Detaşamentul Inchizitorial încerca să îl 
ajute, dar membrilor li se tot întâmplau lucruri ciudate. 
Warrington, din echipa de vâjthaţ a Viperinilor, apăru în 
aripa spitalului cu o boală oribilă de piele, care îl făcea să 
arate ca şi când ar fi fost acoperit de fulgi de porumb; Pansy 


Parkinson, spre bucuria lui Hermione, lipsi la toate orele 
ziua următoare pentru că îi crescuseră coarne. 

Între timp, se descoperi exact câte cutii cu gustări 
reuşiseră să vândă Fred şi George înainte să plece de la 
Hogwarts. Umbridge nu trebuia decât să intre în clasă 
pentru ca elevii strânşi acolo să leşine, să vomite, să facă o 
febră periculoasă sau să le curgă sânge din ambele nări. 
Urlând de furie şi de frustrare, Umbridge încercă să 
depisteze sursa acestor simptome misterioase, dar elevii îi 
spuseră încăpăţânaţi că sufereau de „umbridgită”. După ce 
trimise în detenţie patru clase la rând, nereuşind să le 
descopere secretul, fu obligată să renunţe şi să le permită 
elevilor care sângerau, leşinau, transpirau şi vomitau să 
iasă în cârduri. 

Dar nici măcar cei care foloseau cutiile cu gustări nu 
puteau concura cu maestrul haosului, Peeves, care părea să 
fi luat foarte în serios cuvintele de despărţire ale lui Fred. 
Râzând ca un nebun, zbura prin şcoală, ridicând mese, 
ţâşnind din tablă, răsturnând statui şi vaze. De două ori o 
închise pe Doamna Norris într-o armură, din care fusese 
salvată, mieunând din toate puterile, de către îngrijitorul 
supărat. Peeves spărgea felinare şi sufla peste lumânări, 
jongla cu torţe aprinse pe deasupra capetelor elevilor care 
țţipau, făcea ca stivele de pergamente aranjate cu grijă să se 
răstoarne în şemineuri sau să zboare pe geam; inunda 
etajul doi când smulgea toate robinetele din băi, arunca un 
sac cu tarantule în mijlocul Marii Săli la micul dejun şi, de 
fiecare dată când avea chef de o pauză, petrecea ore în şir 
zburând după Umbridge, scoțând limba şi făcând zgomote 
de fiecare dată când vorbea. 

Nici unul dintre profesori, în afară de Filch, nu părea să se 
deranjeze să o ajute. Într-adevăr, la o săptămână după 
plecarea lui Fred şi George, Harry o văzu pe profesoara 
McGonagall trecând pe lângă Peeves, care era hotărât să 
slăbească un candelabru de cristal, şi ar fi putut să jure că o 


auzise spunându-i strigoiului cu jumătate de gură, „Se 
deşurubează în sens invers.” 

Pentru a pune capac la toate, Montague încă nu îşi 
revenise după sejurul în toaletă; rămase confuz şi 
dezorientat, iar părinţii săi fură văzuţi într-o marţi 
dimineaţa venind pe aleea din faţă şi părând extrem de 
supăraţi. 

— Oare ar trebui să spunem ceva? zise Hermione pe un 
ton îngrijorat, lipindu-şi obrazul de fereastra clasei de 
Farmece, astfel încât să-i vadă intrând pe domnul şi doamna 
Montague. Despre ce i s-a întâmplat? În caz că ar ajuta-o pe 
doamna Pomfrey să-l vindece? 

— Sigur că nu, o să-şi revină, spuse Ron indiferent. 

— Oricum, alte probleme pentru Umbridge, nu-i aşa? zise 
Harry pe un ton mulţumit. 

El şi Ron atinseră amândoi cu baghetele ceştile de ceai pe 
care trebuiau să le farmece. Ceştii lui Harry îi crescură 
patru picioare foarte scurte, care nu ajungeau la birou şi se 
zbăteau inutil în aer. Ceştii lui Ron îi crescură patru 
picioare fusiforme, foarte subţiri, care o ridicară cu mare 
greutate de pe birou, tremurară câteva clipe, iar apoi se 
pliară, făcând ceaşca să se crape la jumătate. 

— Reparo, spuse Hermione repede, refăcând ceaşca lui 
Ron cu o fluturare de baghetă. Se prea poate, dar ce se 
întâmplă dacă Montague rămâne afectat pe viaţă? 

— Cui îi pasă? zise Ron enervat, în timp ce ceaşca sa se 
ridica iar nesigură, cu genunchii tremurându-i foarte tare. 
Montague nu ar fi trebuit să încerce să ia atâtea puncte de 
la Cercetaşi, nu-i aşa? Dacă vrei să-ţi faci griji pentru 
cineva, Hermione, fă-ţi pentru mine! 

— Pentru tine? zise ea, prinzându-şi ceşcuţa, în timp ce 
aceasta traversa veselă biroul pe patru picioruşe zdravene 
mlădioase, şi punând-o la loc în faţa ei. De ce ar trebui să-mi 
fac griji pentru tine? 

— Când în sfârşit următoarea scrisoare de la mama o să 
treacă de procesul de verificare al lui Umbridge, spuse Ron 


cu amărăciune, ridicându-şi acum ceaşca, în timp ce 
picioarele sale fragile încercau slăbite să îi susţină 
greutatea, o să am mari probleme. Nu m-aş mira să mai fi 
trimis o Urlătoare. 

— Dar... 

— Eu voi fi de vină că au plecat Fred şi George, o să vezi, 
spuse Ron sumbru. O să spună că ar fi trebuit să-i împiedic 
să plece, că ar fi trebuit să mă agăţ de capetele măturilor 
lor şi să mă ţin de ele, sau ceva de genul ăsta... da, eu voi fi 
de vină pentru tot. 

— Păi, chiar dacă va spune asta, va fi foarte nedrept, nu ai 
fi putut să faci nimic! Însă sunt sigură că nu o va spune. 
Dacă au într-adevăr un magazin pe Aleea Diagon, înseamnă 
că au plănuit-o mai de mult. 

— Da, dar aici mai e ceva, cum au făcut rost de spaţiu? 
zise Ron, lovindu-şi ceaşca atât de tare cu bagheta, încât 
picioarele îi cedară din nou şi ceaşca rămase zvâcnind în 
faţa lui. E cam ciudat, nu-i aşa? Vor avea nevoie de o 
mulţime de galioni ca să îşi permită să plătească chiria pe 
un spaţiu din Aleea Diagon. Mama va vrea să ştie ce au 
făcut ca să pună mâna pe asemenea cantităţi de aur. 

— Ei bine, da, şi mie mi-a trecut prin minte, spuse 
Hermione, dându-i voie ceşcuţei ei să alerge în cercuri 
strânse în jurul celei a lui Harry, ale cărei picioare 
butucănoase încă nu puteau să atingă biroul. Mă întreb 
dacă nu cumva Mundungus i-a convins să vândă bunuri 
furate sau să facă vreun alt lucru îngrozitor. 

— În nici un caz, spuse Harry scurt. 

— De unde ştii? întrebară Ron şi Hermione într-un glas. 

— Pentru că... 

Harry ezită, însă până la urmă se părea că sosise 
momentul să mărturisească. Nu avea nimic de câştigat dacă 
tacea şi dacă asta i-ar fi făcut pe alţii să creadă că Fred şi 
George erau hoţi. 

— Pentru că de la mine au aurul. Le-am dat câştigurile de 
la turnir anul trecut în iunie. 


Urmă o clipă de tăcere din cauza şocului, apoi ceaşca lui 
Hermione alergă peste marginea biroului şi se făcu bucăţi 
pe podea. 

— Vai, Harry, nu-i adevărat! zise ea. 

— Ba da, este adevărat, spuse Harry arţăgos. Şi nu-mi 
pare rău. Nu aveam nevoie de aur şi or să se priceapă de 
minune să conducă un magazin de glume. 

— Dar este grozav! spuse Ron încântat. Numai tu eşti de 
vină, Harry - mama nu mai poate să dea deloc vina pe mine! 
Pot să-i spun? 

— Păi, presupun că aşa ar fi cel mai bine, acceptă Harry, 
mai ales dacă crede că primesc ceaune furate sau ceva de 
genul ăsta. 

Hermione nu zise nimic până la sfârşitul orei, dar Harry 
avea o vagă bănuială că autocenzura ei avea să cedeze cât 
de curând. Într-adevăr, după ce plecară din castel în pauză 
şi rămăseseră în lumina slabă a soarelui de mai, Hermione îl 
fixă pe Harry cu privirea şi deschise gura cu un aer hotărât. 

Harry o întrerupse înainte ca ea să aibă timp să vorbească. 

— Nu mai are nici un sens să mă cicăleşti, e bun făcut, zise 
el decis. Fred şi George au aurul - se pare că au şi cheltuit 
o parte din bani - iar eu nu pot să-l iau înapoi şi nici nu 
vreau. Aşa că nu-ţi răci gura de pomană, Hermione. 

— Nu vroiam să zic nimic despre Fred şi George! spuse ea 
pe un ton jignit. 

Ron pufni neîncrezător şi Hermione îi aruncă o privire 
dispreţuitoare. 

— Vorbesc serios! zise ea supărată. De fapt, vroiam să-l 
întreb pe Harry când se întoarce la Plesneală, ca să-l roage 
să mai facă ore de Occlumanţie! 

Lui Harry i se făcu inima cât un purice. După ce 
epuizaseră subiectul plecării spectaculoase a lui Fred şi 
George, ceea ce însemnase câteva ore bune, Ron şi 
Hermione voiseră să audă noutăţi despre Sirius. Având în 
vedere că Harry nu le împărtăşise motivul pentru care 
dorise să discute cu acesta, îi fusese greu să se gândească 


la ce avea să le spună; ajunsese să le zică, sincer, că Sirius 
voia ca Harry să continue orele de Occlumanţie. Şi o 
regreta încă de atunci; Hermione nu vroia să schimbe 
subiectul şi se tot întorcea la el exact când Harry se simţea 
mai nepregătit. 

— Nu poţi să-mi spui că nu mai ai vise ciudate, zise acum 
Hermione, pentru că Ron mi-a spus că iar ai bombănit în 
somn azi-noapte. 

Harry îi aruncă o privire mânioasă lui Ron. Acesta avu 
delicateţea de a se arăta stânjenit de ceea ce făcuse. 

— Doar ai bombănit puţin, bâigui el, cerându-şi scuze. 
Ceva de genul „puţin mai încolo”. 

— Am visat că mă uitam la voi cum jucaţi vâjthaţ, minţi 
Harry pe un ton brutal. Încercam să te fac să te întinzi puţin 
mai încolo, ca să prinzi balonul. 

Lui Ron i se înroşiră urechile. Harry simţi un fel de plăcere 
răzbunătoare; bineînţeles, nu asta visase. 

Noaptea trecută trecuse iarăşi coridorul până la 
Departamentul Misterelor. Trecuse prin camera circulară, 
apoi prin încăperea plină de clinchete şi lumini jucăuşe, 
până când se trezise din nou într-o cameră întunecată, plină 
cu rafturi pe care erau aranjate sfere de sticlă pline de praf. 

Se dusese direct la rândul numărul nouăzeci şi nouă, o 
luase la dreapta şi fugise de-a lungul lui... probabil că 
atunci gândise cu voce tare... puţin mai încolo... pentru că 
simţea că jumătatea sa reală se străduia să se trezească... 
iar înainte să fi ajuns la capătul şirului, se trezise iar întins 
în pat, holbându-se la pânza baldachinului. 

— Încerci să îţi blochezi mintea, nu-i aşa? zise Hermione, 
uitându-se fix la Harry. Continui cu Occlumanţia? 

— Sigur că da, spuse Harry, prefăcându-se jignit de 
această întrebare, însă fără să i se uite în ochi. 

Era atât de curios faţă de ce se ascundea în acea cameră 
cu sfere de sticlă pline de praf, încât chiar îşi dorea ca visele 
să continue. 


Problema era că, rămânând mai puţin de o lună până la 
examene şi fiecare clipă liberă fiind dedicată recapitulării, 
mintea sa părea atât de plină de informaţii, încât, când se 
ducea la culcare, îi era foarte greu să adoarmă; iar când 
adormea, creierul său prea aglomerat îi oferea aproape în 
fiecare noapte vise idioate despre examene. De asemenea, 
bănuia că partea aceea a minţii sale - partea care vorbea 
adeseori cu vocea Hermionei - se simţea foarte vinovată 
acum, când hoinărea pe holul la capătul căreia se afla uşa 
neagră, şi căuta să îl trezească înainte să ajungă la 
destinaţie. 

— Ştii, spuse Ron, ale cărui urechi erau încă roşii, dacă 
Montague nu îşi revine înainte de meciul Viperinilor cu 
Astropufii, avem şanse să luăm cupa. 

— Da, presupun că da, spuse Harry, bucuros să schimbe 
subiectul. 

— Adică, am câştigat o dată, am pierdut o dată... dacă 
Viperinii pierd în faţa Astropufilor sâmbăta viitoare... 

— Da, aşa e, zise Harry, fără să ştie cu ce anume era de 
acord. 

Cho Chang tocmai traversase curtea, hotărâtă să nu 
privească. 

Ultimul meci din sezonul de vâjthaţ, Cercetaşii contra 
Ochii-de-Şoim, urma să aibă loc în ultimul week-end din 
mai. Deşi Viperinii fuseseră învinşi la mustață de Astropufi 
la ultimul lor meci, Cercetaşii nu îndrăzneau să creadă în 
victorie, mai ales din cauza randamentului execrabil al lui 
Ron ca portar (deşi bineînţeles că nu i-o spunea nimeni). 

— Mai nepriceput de atâta nu pot să fiu, nu-i aşa? le zise el 
sumbru lui Harry şi Hermione la micul dejun, în dimineaţa 
dinaintea meciului. Acum nu mai avem nimic de pierdut, 
nu? 

— Ştii, spuse Hermione, în timp ce ea şi Harry se 
îndreptau spre stadion puţin mai târziu în mijlocul unei 
mulţimi foarte nerăbdătoare, cred că Ron ar putea să se 


descurce mai bine fără Fred şi George prin apropiere. Nu 
prea au avut niciodată încredere în el. 

Luna Lovegood îi depăşi, având un şoim viu cocoţat pe 
creştet. 

— Vai, am uitat! spuse Hermione, urmărind cum şoimul 
dădea din aripi, în timp ce Luna trecea senină pe lângă un 
grup de Viperini care râdeau şi o arătau cu degetul. O să 
joace şi Cho, nu-i aşa? 

Harry, care uitase de asta, se mulţumi să mormăie. 

Găsiră locuri în ultimul rând al tribunelor. Era o zi 
frumoasă şi senină; Ron nu şi-ar fi putut dori una mai 
potrivită, iar Harry se trezi sperând, împotriva logicii, ca 
Ron să nu le dea ocazia Viperinilor să mai scandeze iar 
refrenul „Weasley e al nostru rege”. 

Lee Jordan, care fusese foarte abătut de când Fred şi 
George plecaseră, era ca de obicei comentatorul. 

În timp ce echipele apăreau repede pe teren, spuse 
numele jucători cu ceva mai puţină patimă. 

— Bradley... Davies... Chang, zise el, iar Harry simţi cum îi 
tresare stomacul, care însă nu se făcu cât o nucă, ci mai 
degrabă scoase un ghiorţăit slab când Cho ieşi pe teren, cu 
o adiere înfiorându-i părul negru, strălucitor. 

Nu mai era sigur ce anume vroia să se întâmple, în afara 
faptului că nu mai suporta alte certuri. Chiar şi când o văzu 
vorbind entuziasmată cu Roger Davies, în timp ce se 
pregăteau să se urce pe mături, nu simţi decât o gelozie 
trecătoare. 

— Jocul începe! spuse Lee. Davies, căpitanul Ochilor-de- 
Şoim, ia imediat balonul, îl menţine în posesie, trece de 
Johnson, trece de Bell, trece şi de Spinnet... se îndreaptă 
direct spre poartă! O să arunce... şi... şi... şi înscrie, încheie 
Lee, cu o înjurătură puternică. 

Harry şi Hermione murmurară dezaprobator alături de 
restul Cercetaşilor. Cum era de aşteptat, ca la un semn, 
Viperinii din tribunele de pe partea cealaltă începură să 
cânte: 


Weasley nimic nu poate să apere, Măcar un cerc să 
blocheze nu poate... 

— Harry, zise o voce răguşită în urechea lui Harry. 
Hermione... 

Harry se uită în jur şi văzu chipul enorm şi bărbos al lui 
Hagrid postat între locurile lor. Se părea că se strecurase 
de-a lungul rândului din spate, pentru că elevii din primul şi 
al doilea an pe lângă care tocmai trecuse păreau ciufuliţi şi 
aplatizaţi. Din cine ştie ce motiv, Hagrid era aplecat, de 
parcă şi-ar fi dorit să nu fie văzut, deşi tot era cu vreun 
metru jumătate mai înalt decât toţi ceilalţi. 

— Auziţi, şopti el, puteţi să veniţi cu mine? Acum? Cât se 
uită ceilalţi la meci? 

— Ăă... nu poate să mai aştepte, Hagrid? întrebă Harry. 
Până se termină meciul? 

— Nu, spuse Hagrid. Nu, Harry, trebuie să fie acum... cât 
se uită toţi în altă parte... te rog. 

Lui Hagrid îi curgea puţin sânge din nas şi avea ambii ochi 
vineţi. Harry nu îl mai văzuse de când se întorsese la şcoală; 
arăta de-a dreptul jalnic. 

— Sigur, zise Harry imediat, sigur că venim. 

El şi Hermione se întoarseră de-a lungul rândului lor, 
provocând multe mormăituri nemulţumite din partea 
elevilor care fură nevoiţi să se ridice din cauza lor. Cei din 
rândul lui Hagrid nu se plângeau, ci doar încercau să se 
facă cât puteau de mici. 

— Vă sunt recunoscător, sincer, spuse Hagrid când 
ajunseră împreună la scări uitându-se neliniştit în jur, în 
timp ce coborau spre peluza de dedesubt. Tot ce sper e să 
nu ne vadă când plecăm. 

— Te referi la Umbridge? zise Harry. Nu o să ne vadă, are 
lângă ea tot Detaşamentul Inchizitorial, n-ai văzut? Probabil 
că se aşteaptă să fie probleme la meci. 

— Da, păi, ceva probleme n-ar strica, zise Hagrid, oprindu- 
se pentru a se uita peste marginea tribunelor şi a se 


asigura că fâşia de peluză dintre ei şi coliba sa era liberă. 
Ne-ar mai da puţin timp. 

— Ce este, Hagrid? zise Hermione, uitându-se la el cu o 
expresie îngrijorată, în timp ce traversau grăbiţi peluza, 
îndreptându-se către marginea pădurii. 

— Veţi... veţi vedea imediat, spuse Hagrid, uitându-se 
peste umăr când auzi o explozie de urale dinspre tribunele 
din spatele lor. Hei, a înscris cineva? 

— Trebuie să fie cei de la Ochi-de-Şoim, spuse Harry cu 
voce aprinsă. 

— E bine... e bine... spuse Hagrid distrat. Asta e bine... 

Trebuiră să alerge ca să ţină pasul cu el, în timp ce 
traversau peluza, uitându-se în jur la fiecare pas. Când 
ajunseră la coliba sa, Hermione se duse automat către uşa 
de la intrare. Hagrid însă trecu pe lângă ea şi porni către 
umbra copacilor de la marginea pădurii, unde ridică o 
arbaletă sprijinită de un copac. Când îşi dădu seama că nu 
mai erau cu el, se întoarse. 

— Mergem pe aici, zise el, întorcând brusc capul în spate. 

— În Pădure? zise Hermione perplexă. 

— Da, spuse Hagrid. Hai, repede, înainte să fim depistaţi! 
Harry şi Hermione se uitară unul la altul, apoi se aplecară 
şi intrară la adăpost printre copaci, în urma lui Hagrid, care 
se îndepărta deja de ei cu paşi mari, în obscuritatea aceea 
verde, cu arbaleta pe braţ. Harry şi Hermione alergară ca 

să-l ajungă din urmă. 

— Hagrid, de ce eşti înarmat? zise Harry. 

— E doar o precauţie, spuse Hagrid, ridicând din umerii 
săi masivi. 

— În ziua când ne-ai arătat Thestralii nu ţi-ai luat arbaleta, 
spuse Hermione timid. 

— Nu, mă rog, atunci nu mergeam atât de mult în interior, 
zise Hagrid. Şi, oricum, asta era înainte ca Firenze să plece 
din Pădure, nu-i aşa? 

— De ce s-au schimbat lucrurile după plecarea lui 
Firenze? întrebă Hermione curioasă. 


— Pentru că ceilalţi centauri s-au supărat pe mine, de asta, 
spuse Hagrid încet, uitându-se în jur. Înainte erau... mă rog, 
nu pot să spun că prietenoşi... dar ne înţelegeam. Ei îşi 
vedeau de ale lor, dar apăreau mereu, dacă vroiam să 
vorbesc cu ei. Acum nu mai e aşa. 

Oftă adânc. 

— Firenze a spus că s-au supărat pe el pentru că s-a dus 
să lucreze pentru Dumbledore, zise Harry, împiedicându-se 
de o rădăcină ieşită în afară şi ocupat să urmărească chipul 
lui Hagrid. 

— Da, spuse Hagrid apăsat. Păi, supăraţi e puţin spus. De- 
a dreptul foc şi pară. Dacă nu aş fi intervenit, presupun că l- 
ar fi omorât în bătaie pe Firenze... 

— L-au atacat? spuse Hermione şocată. 

— Da, spuse Hagrid aspru, croindu-şi drum printre nişte 
ramuri joase. Sărise pe eljuma' de herghelie. 

— Şi tu i-ai oprit? zise Harry, uimit şi impresionat. De unul 
singur? 

— Ba bine că nu, doar nu puteam să stau şi să mă uit cum 
îl omoară, nu? zise Hagrid. Noroc că treceam pe acolo, 
sincer... şi am crezut că Firenze o să-şi amintească de asta 
înainte să-mi trimită avertismente idioate! adăugă el 
pătimaş, pe neaşteptate. 

Harry şi Hermione se uitară unul la altul surprinşi, dar 
Hagrid, încruntându-se, nu zise mai multe. 

— Oricum, adăugă el, respirând ceva mai greoi decât de 
obicei, de atunci ceilalţi centauri sunt foc de supăraţi pe 
mine, şi problema e că au o mare influenţă în Pădure... sunt 
cele mai deştepte creaturi de aici. 

— De asta suntem aici, Hagrid? întrebă Hermione. Din 
cauza centaurilor? 

— A, nu, zise Hagrid, clătinând din cap dezaprobator, nu, 
nu din cauza lor. Păi, sigur, ei ar putea să complice 
problema, da... dar o să vedeţi imediat la ce mă refer. 

Se cufundă într-o tăcere misterioasă şi o luă puţin înainte, 
făcând un singur pas pentru trei de-ai lor, aşa că le fu foarte 


greu să ţină ritmul. 

Cărarea devenea din ce în ce mai sălbatică şi copacii 
creşteau atât de aproape unii de alţii, cu cât mergeau mai 
în interiorul Pădurii, încât era la fel de întuneric ca la apus. 
În scurt timp erau departe de luminişul unde le arătase 
Hagrid Thestralii, dar Harry nu fu neliniştit până când 
Hagrid se îndepărtă subit de cărare şi începu să şerpuiască 
printre copaci către inima întunecată a Pădurii. 

— Hagrid! zise Harry, croindu-şi drum cu greu prin tufele 
dese, peste care Hagrid păşise fără probleme şi amintindu- 
şi foarte clar ce păţise data trecută, când se depărtase de 
cărarea din Pădure. Unde mergem? 

— Încă puţin, zise Hagrid peste umăr. Hai, Harry... trebuie 
să fim uniţi. 

Era o mare provocare să ţină pasul cu Hagrid, din cauza 
ramurilor sau desişurilor de spini printre care Hagrid 
trecea la fel de uşor ca şi când ar fi fost nişte pânze de 
păianjen, dar care le agăţau robele lui Harry şi Hermione, 
încurcându-i adeseori atât de tare, încât trebuiau să se 
oprească în loc câteva minute, ca să se elibereze. Braţele şi 
picioarele lui Harry fură cât de curând acoperite de mici 
tăieturi şi zgârieturi. Acum avansaseră atât de mult în 
interiorul Pădurii, încât uneori tot ce vedea Harry din 
Hagrid pe întuneric era o siluetă masivă şi neagră. Toate 
sunetele păreau amenințătoare în tăcerea densă. O 
rămurică ruptă răsuna puternic şi cea mai mică mişcare, 
deşi ar fi putut fi făcută de o vrăbiuţă nevinovată, îl făcea pe 
Harry să se uite prin întuneric după făptaş. Îi trecu prin 
minte că până atunci nu mai reuşise să meargă atât de mult 
în interiorul Pădurii fără să întâlnească vreo altă fiinţă; lipsa 
lor i se păru oarecum de rău augur. 

— Hagrid, putem să ne aprindem baghetele? zise 
Hermione încet. 

— Ăă... În ordine, îi şopti Hagrid. De fapt... 

Se opri brusc şi se întoarse; Hermione intră direct în el şi 
căzu pe spate. Harry o prinse chiar înainte să atingă 


pământul. 

— Poate că ar fi bine să ne oprim aici pentru o clipă, ca să 
pot să... vă prezint faptele, zise Hagrid. Adică, înainte să 
ajungem acolo. 

— Perfect! zise Hermione, în timp ce Harry o punea pe 
picioare. 

Murmurară amândoi „L.umos!” şi li se aprinseră vârfurile 
baghetelor. Chipul lui Hagrid apăru în întuneric la lumina 
celor două raze tremurânde şi Harry observă din nou că 
părea neliniştit şi trist. 

— În ordine, zise Hagrid. Păi... ştiţi... ideea este că... 

Trase aer în piept. 

— Mă rog, este foarte posibil să fiu dat afară zilele astea, 
zise el. 

Harry şi Hermione se uitară unul la celălalt şi apoi la el. 

— Dar ai rezistat până acum... Începu Hermione. Ce te 
face să crezi că... 

— Umbridge crede că eu i-am pus Nifflerul ăla în birou. 

— Şi aşa şi este, spuse Harry, înainte să se poată abţine. 

— Nu, da' de unde! spuse Hagrid indignat. Dacă are 
legătură cu creaturile magice, ea crede că are automat 
legătură şi cu mine. Ştiţi că de când m-am întors caută un 
prilej ca să scape de mine. Eu nu vreau să plec, bineînţeles, 
dar dacă nu ar fi... mă rog... circumstanţele speciale pe 
care sunt pe cale să vi le explic, aş pleca chiar acum, înainte 
să apuce să mă dea afară în faţa întregii şcoli, cum a făcut 
cu Trelawney. 

Şi Harry, şi Hermione scoaseră nişte zgomote de protest, 
dar Hagrid îi opri cu o mişcare a mâinii sale enorme. 

— Nu e sfârşitul lumii, o să pot să-l ajut pe Dumbledore 
după ce o să plec, pot să fiu de ajutor şi în Ordin. Iar voi o 
aveţi pe Grubbly-Plank - o să treceţi fără probleme de 
examene... 

Vocea îi tremură, iar uriaşul amuţi. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine, spuse el repede, când 
Hermione încercă să-i atingă braţul. 


Îşi scoase imensa batistă pătată din buzunarul vestei şi se 
şterse la ochi. 

— Fiţi atenţi, nu v-aş spune toate astea dacă nu aş fi 
nevoit. Ştiţi, dacă plec... ei bine, nu pot să plec fără... fără 
să-i spun cuiva... pentru că o să am nevoie de ajutorul 
vostru. Şi de al lui Ron, dacă o să vrea. 

— Sigur că o să te ajutăm, spuse Harry imediat. Ce vrei să 
facem? 

Hagrid îşi trase nasul cu putere, şi fără să spună nimic, îl 
bătu pe Harry pe umăr cu o forţă atât de mare, încât Harry 
fu aruncat într-un copac. 

— Ştiam eu că o să fiţi de acord, zise Hagrid în batistă, n-o 
să uit... niciodată... păi... hai... Încă puţin pe aici... aveţi 
grijă, sunt urzici... 

Merseră în tăcere timp de alte cincisprezece minute; 
Harry deschise gura ca să întrebe cât mai aveau de mers, 
când Hagrid întinse mâna dreaptă ca să le facă semn să se 
oprească. 

— Cu mare grijă, zise el încet. Acum, foarte încet... 

Merseră înainte şi Harry văzu că se aflau în faţa unei 
movile mari şi netede, aproape la fel de înaltă ca Hagrid, pe 
care, cu un fior de groază, o confundă cu bârlogul unui 
animal enorm. Copacii fuseseră smulşi de la rădăcină peste 
tot în jurul movilei, astfel încât un loc viran înconjurat de 
mormane de trunchiuri şi tufişuri care formau un fel de 
gard sau baricadă, dincolo de care stăteau acum Harry, 
Hermione şi Hagrid. 

— Doarme, şopti Hagrid. 

Într-adevăr, Harry auzi un huruit ritmat în depărtare, rare 
suna ca zgomotul făcut de nişte plămâni enormi. Se uită cu 
coada ochiului la Hermione, care privea movila cu gura 
puţin deschisă. Părea complet îngrozită. 

— Hagrid, zise ea într-o şoaptă abia audibilă peste 
zgomotul creaturii adormite, cine e? 

Lui Harry i se păru ciudată această întrebare. Întrebarea 
la care se gândise el era „Ce e chestia asta?”. 


— Hagrid, ne-ai spus... zise Hermione, cu bagheta 
tremurându-i acum în mână, ne-ai spus că nici unulnua 
vrut să vină! 

Harry îşi mută ochii de la ea la Hagrid şi apoi, când 
pricepu, se uită înapoi la movilă, cu un mic icnet de groază. 

Marea movilă de pământ pe care el, Hermione şi Hagrid ar 
fi putut să stea fără probleme se mişca încet în sus şi în jos, 
o dată cu respiraţia ei joasă şi aspră. Nu era deloc o movilă. 
Era spatele încovoiat al cuiva care era evident un... 

— Păi... aşa €... nu a vrut să vină, spuse Hagrid disperat. 
Dar a trebuit să-l aduc, Hermione, a trebuit! 

— Dar de ce? întrebă Hermione, gata să plângă. De ce... 
poftim... vai, Hagrid! 

— Am ştiut că, dacă îl aduc, zise Hagrid, şi el în pragul 
lacrimilor, şi... şi îl învăţ să fie puţin mai manierat... o să pot 
să-l duc afară şi să le arăt tuturor că e inofensiv! 

— Inofensiv! spuse Hermione sfredelitor, iar Hagrid îi făcu 
disperat semn cu mâinile să coboare vocea, în timp ce 
creatura imensă din faţa lor mormăia răsunător şi se mişca 
în somn. El te-a rănit în tot acest timp, nu-i aşa? De asta eşti 
plin de răni! 

— Nu e conştient de puterea lui! spuse Hagrid sincer. Şi 
evoluează, acum nu se mai opune aşa tare... 

— Deci, de asta ţi-au trebuit două luni ca să te întorci 
acasă, spuse Hermione tulburată. Ah, Hagrid, de ce l-ai 
adus dacă nu vroia să vină? Nu ar fi fost mai fericit cu ai lui? 

— Îşi băteau toţi jos de el, Hermione, pentru că e foarte 
mic! zise Hagrid. 

— Mic? spuse Hermione. Mic? 

— Hermione, nu puteam să-l las, spuse Hagrid, cu 
lacrimile şiroindu-i acum pe chipul învineţit, până în barbă. 
Ştii... e fratele meu! 

Hermione se holbă la el, cu gura deschisă. 

— Hagrid, când spui „frate”, zise Harry rar, vrei să spui...? 

— Mă rog... frate vitreg, se corectă Hagrid. Se pare că 
mama mea şi-a găsit un alt uriaş după ce l-a părăsit pe tata 


şi l-a avut pe Grawp, aici de faţă... 

— Grawp? zise Harry. 

— Da... păi, asta se aude când îşi spune numele, spuse 
Hagrid neliniştit. Nu prea vorbeşte în engleză... am 
încercat să-l învăţ... oricum, se pare că maică-sii nu i-a 
plăcut de el mai mult decât i-a plăcut de mine. Ştiţi, cu 
femeile de uriaş, ceea ce contează e să ai copii mari, iar ela 
fost mereu puţin în dezavantaj ca uriaş... are doar cinci 
metri jumătate... 

— O, da, micuţ! spuse Hermione, cu un fel de sarcasm 
isteric. De-a dreptul minuscul! 

— Îl băteau toţi... pur şi simplu nu am putut să-l las... 

— Madame Maxime a vrut să-l aduceţi înapoi? întrebă 
Harry. 

— Ea... păi, şi-a dat seama că era foarte important pentru 
mine, zise Hagrid, frângându-şi mâinile enorme. Dar... dar 
s-a cam săturat de el după o vreme, trebuie să recunosc... 
aşa că ne-am despărţit pe drumul spre casă... Însă mi-a 
promis că nu va spune nimănui... 

— Cum Dumnezeu l-ai adus fără să observe nimeni? zise 
Harry. 

— Păi, de asta a durat atât de mult, să ştii, spuse Hagrid. 
Nu puteam călători decât noaptea, prin ţinuturi pustii, după 
cum ştiţi. Sigur, se pricepe destul de bine la călătorit, dar 
tot a vrut să se întoarcă. 

— Ah, Hagrid, de ce Dumnezeu nu l-ai lăsat? spuse 
Hermione, aşezându-se sfârşită pe un copac smuls şi 
îngropându-şi chipul în mâini. Ce ai de gând să faci cu un 
uriaş violent, care nici măcar nu vrea să fie aici? 

— Păi, să ştii că „violent” e cam mult spus, zise Hagrid, 
frângându-şi în continuare mâinile. Recunosc că mi-a dat 
doi-trei pumni când a fost prost dispus, dar e mai bine, mult 
mai bine, se linişteşte mai repede. 

— Atunci pentru ce sunt frânghiile alea? întrebă Harry. 

Tocmai observase câteva funii groase cât nişte puieţi care 
se întindeau din jurul trunchiurilor celor mai mari copaci 


din apropiere până la locul unde Grawp stătea ghemuit pe 
pământ, cu spatele spre ei. 

— Trebuie să-l ţii legat? întrebă Hermione sfârşită. 

— Păi... da... zise Hagrid neliniştit. Ştii, e aşa cum v-am zis, 
nu îşi cunoaşte propria forţă. 

Harry înţelese acum de ce vieţuitoarele lipseau cu 
desăvârşire în această parte a Pădurii. 

— Bun, şi ce vrei să facem eu, Harry şi Ron? întrebă 
Hermione speriată. 

Harry şi Hermione schimbară nişte priviri distruse, primul 
dându-şi seama stânjenit că îi promisese deja lui Hagrid că 
avea să facă orice îl ruga. 

— Despre... despre ce este vorba, mai exact? întrebă 
Hermione. 

— Nu despre mâncare sau altceva de genul ăsta! zise 
Hagrid entuziasmat. Poate să-şi facă singur rost, nici o 
problemă. Păsări, căprioare şi altele de genul ăsta... nu, de 
companie are nevoie. Să ştiu eu că există cineva care are în 
continuare puţină grijă de el... să înveţe, mă-nţelegeţi. 

Harry nu zise nimic, ci se întoarse să se uite iar la forma 
imensă care dormea pe pământ în faţa lor. Spre deosebire 
de Hagrid, care arăta doar ca un om mai mare, Grawp era 
diform într-un mod straniu. Ceea ce Harry considerase un 
bolovan mare acoperit de muşchi în stânga movilei mari de 
pământ fu indicat acum drept capul lui Grawp. Era mult 
mai mare ca proporţie faţă de corp decât capul unui om, 
aproape rotund şi acoperit de un păr des, cu bucle mici, de 
culoarea ferigii. Marginea unei urechi mari, cărnoase, era 
vizibilă pe capul, care părea să stea, oarecum ca al 
unchiului Vernon, direct pe umeri, cu o porţiune mică sau 
inexistentă de gât. Spatele, sub ceea ce părea să fie o 
salopetă murdară, maronie, formată din piei de animale 
cusute neglijent, era foarte lat; şi în timp ce Grawp dormea, 
haina părea puţin întinsă la cusăturile cam din topor ale 
pieilor. Picioarele îi erau strânse sub corp. Harry văzu 


tălpile unor ţurloaie enorme, murdare, goale şi mari cât 
nişte sănii, aşezate unul pe altul pe pământul din pădure. 

— Vrei să-l învăţăm noi, spuse Harry pe o voce seacă. 

— Acum înţelegea foarte bine avertismentul lui Firenze. 
Încercarea lui nu are succes. Ar fi bine să renunţe. 
Bineînţeles, celelalte creaturi care trăiau în Pădure trebuie 
să fi auzit de încercările inutile ale lui Hagrid de a-l învăţa 
engleză pe Grawp. 

— Da, chiar dacă doar vorbiţi puţin cu el, zise Hagrid plin 
de speranţă. Pentru că bânuiesc că, dacă poate vorbi cu 
oamenii, o să înţeleagă mai bine că toţi îl plăcem şi că vrem 
să rămână. 

Harry se uită la Hermione, care îi întoarse privirea printre 
degetele care îi acopereau faţa. 

— 'Te face să ţi-l doreşti pe Norbert, nu-i aşa? zise el, iar ea 
râse foarte tulburată. 

— la ziceţi, o s-o faceţi? zise Hagrid, care nu părea să fi 
auzit ce spusese Harry. 

— O să... zise Harry, legat deja de promisiunea sa. O să 
încercăm, Hagrid. 

— Ştiam că pot să contez pe voi, Harry, spuse Hagrid, 
zâmbind înduioşător şi ştergându-şi din nou faţa cu batista. 
Nu vreau să vă ocupați prea des de asta... ştiu că aveţi de 
dat examene... dacă aţi putea doar să daţi o fugă până aici 
cu Pelerina Invizibilă, cam o dată pe săptămână, şi să 
discutaţi puţin cu el. Hai să-l trezesc acum, să vă prezint... 

— A, nu! zise Hermione, ridicându-se brusc. Hagrid, nu, 
nu-l trezi, zău, nu e nevoie... 

Dar Hagrid trecuse deja peste trunchiul mare de copac 
din faţa lor şi se îndrepta spre Grawp. Când ajunse la doi 
metri şi jumătate de el, ridică de pe jos o cracă lungă, 
ruptă, le zâmbi liniştitor peste umăr lui Harry şi Hermione, 
iar apoi îl împunse cu putere pe Grawp în mijlocul spatelui, 
cu vârful crăcii. 

Uriaşul scoase un răcnet care răsună peste tot în Pădurea 
tăcută; păsările din vârfurile copacilor din apropiere 


părăsiră ciripind ramurile pe care stătuseră şi zburară de 
acolo. Între timp, în faţa lui Harry şi Hermione, giganticul 
Grawp se ridica de pe solul care se cutremură când puse o 
mână enormă pe el, ca să se ridice în genunchi. Întoarse 
capul ca să vadă cine îl deranja şi de ce. 

— E totul bine, Grawpy? zise Hagrid, cu o veselie forţată în 
voce, dându-se înapoi cu craca lungă ridicată, gata să-l 
împungă iar pe Grawp. Ai dormit bine, da? 

Harry şi Hermione se dădură înapoi cât putură, rămânând 
cu ochii pe uriaş. Grawp îngenunche între doi copaci pe 
care nu îi dezrădăcinase încă. Copiii se uitară în sus la 
chipul său uimitor de mare, care semăna cu o lună plină gri 
în bezna groasă din luminiş. Era ca şi când trăsăturile îi 
fuseseră cioplite pe o sferă imensă de piatră. Nasul era gros 
şi fără formă, iar gura strâmbă şi plină de nişte dinţi 
galbeni, diformi, mari cât nişte jumătăţi de cărămidă; ochii, 
mici după standardele uriaşilor, erau căprui-verzi, şterşi, iar 
în momentul acela întredeschişi de somn. Grawp îşi ridică 
pumnul murdar, cu articulaţii mari cât mingile de crichet, îl 
duse la ochi, se frecă furtunos, apoi, pe neaşteptate, se 
ridică în picioare cu o viteză şi o agilitate surprinzătoare. 

— Vai de mine! o auzi Harry pe Hermione chiţăind 
îngrozită lângă el. 

Copacii de care erau prinse frânghiile din jurul 
încheieturilor şi gleznelor lui Grawp scârţâiră ameninţător. 

Era, aşa cum spusese Hagrid, înalt de cel puţin cinci metri 
şi jumătate. Privind adormit în jur, Grawp întinse o mână 
cât o umbrelă de plajă, înşfăcă un cuib de pasăre de pe 
ramurile din vârf ale unui pin înalt şi îl întoarse cu susul în 
jos cu un răcnet de nemulţumire, pentru că nu exista nici o 
pasăre în el; ouăle căzură ca nişte grenade şi Hagrid îşi 
acoperi capul cu mâinile, ca să se apere. 

— Oricum, Grawp, strigă Hagrid, uitându-se speriat în sus, 
în caz că mai cădeau şi alte ouă, am adus nişte prieteni ca 
să te cunoască. Ţii minte, ţi-am zis că s-ar putea să o fac. [ii 
minte când am zis că trebuie să plec într-o mică excursie şi 


să-i las pe ei să aibă grijă de tine pentru o vreme? Ţii minte, 
Grawpy? 

Dar Grawp scoase doar un alt răcnet jos; era greu de spus 
dacă asculta ce-i zicea Hagrid sau dacă recunoştea într- 
adevăr sunetele pe care le scotea acesta ca fiind cuvinte. 
Acum înşfăcase vârful pinului şi îl trăgea spre el, evident din 
simpla plăcere de a vedea cât o să se balanseze când avea 
să-i dea drumul. 

— Hai, Grawpy, nu face asta! strigă Hagrid. Aşa i-ai scos pe 
ceilalţi... 

Şi, într-adevăr, Harry văzu pământul din jurul rădăcinilor 
copacului începând să se crape. 

— Ţi-am făcut rost de companie! strigă Hagrid. Însoţitori, 
fii atent! Uită-te în jos, clovn mare ce eşti, ţi-am adus nişte 
prieteni! 

— Ah, Hagrid, nu o face, gemu Hermione, dar Hagrid îşi 
ridicase deja craca şi îl împunse din nou pe Grawp în 
genunchi. 

Uriaşul dădu drumul vârfului copacului, care se balansă 
periculos, răspândind peste Hagrid o ploaie de ace de pin, 
după care se uită în jos. 

— EI, spuse Hagrid, ducându-se grăbit la locul unde erau 
Harry şi Hermione, este Harry, Grawp! Harry Potter! S-ar 
putea să vină să te vadă dacă eu o să plec, ai înţeles? 

Uriaşul realiză abia atunci că Harry şi Hermione erau 
acolo. Îl urmăriră cu sufletul la gură cum îşi cobori capul 
mare ca un bolovan, ca să se uite nedumerit la ei. 

— Şi ea este Hermione, da? Her... 

Hagrid ezită. Întorcându-se spre Hermione, zise: 

— Te superi dacă îţi zice Hermy, Hermione? E un nume 
prea greu de ţinut minte pentru el. 

— Nu, nu, deloc, chiţăi Hermione. 

— Ea este Hermy, Grawp! O să vină şi ea la tine! Nu-i aşa 
că e drăguță? Doi prieteni cu care să poţi să... GRAWPY, 
NU! 


Mâna lui Grawp ţâşni din senin spre Hermione; Harry o 
înşfăcă şi o trase înapoi după un copac, astfel încât pumnul 
lui Grawp zgârie trunchiul, dar nu prinse nimic. 

— RĂULE CE EŞTI! îl auziră ţipând pe Hagrid, în timp ce 
Hermione se agăţă de Harry după copac, tremurând şi 
scâncind. EŞTI UN BĂIAT FOARTE RĂU! NU E BINE SĂ 
ÎNŞFACI - AU! 

Harry îşi scoase capul de după trunchi şi îl văzu pe Hagrid 
întins pe spate, cu mâna la nas. Grawp, părând să nu mai fie 
interesat, se îndreptase şi trăgea iar de pin cât de mult îi 
permitea. 

— Bun, zise Hagrid aspru, ridicându-se, ţinându-se cu o 
mână de nasul, care îi sângera şi cu cealaltă încleştată pe 
arbaletă, ei bine... gata... l-aţi cunoscut şi... şi acum o să 
ştie cine sunteţi, când o să vă întoarceţi. Da... păi... 

Se uită în sus la Grawp, care acum trăgea de pin cu o 
expresie de plăcere relaxată pe chipul său ca de bolovan; 
rădăcinile scârţâiau, în timp ce le smulgea din pământ. 

— Păi, presupun că e de ajuns pentru o zi, spuse Hagrid. 
Ne... ăă... ne întoarcem acum, da? 

Harry şi Hermione încuviinţară din cap. Harry îşi puse iar 
arbaleta pe umăr, ţinându-se încă de nas, şi îi conduse din 
nou printre copaci. 

Nimeni nu vorbi pentru o vreme, nici măcar când auziră 
bufnitura din depărtare care însemna că Grawp smulsese în 
sfârşit pinul. Chipul lui Hermione era palid şi avea o 
expresie rigidă. Harry nu ştia ce să spună. Ce Dumnezeu 
avea să se întâmple când avea să afle cineva că Hagrid îl 
ascunsese pe Grawp în Pădurea Interzisă? Şi promisese că 
el, Ron şi Hermione aveau să continue încercările complet 
inutile ale lui Hagrid de a-l civiliza pe uriaş. Cum putea 
Hagrid, chiar şi cu puterea sa nemăsurată de a se amăgi că 
monştrii cu colţi erau extrem de inofensivi, să îşi imagineze 
că Grawp va putea vreodată să ajungă să se înţeleagă cu 
oamenii? 


— Staţi puţin, zise Hagrid brusc, exact când Harry şi 
Hermione treceau cu greu de un petic de troscot des din 
spatele lui. 

Scoase o săgeată din tolba de pe umăr şi şi-o puse în 
arbaletă. Harry şi Hermione îşi ridicară baghetele; acum, că 
se opriseră din mers, şi ei auziră diverse mişcări prin 
apropiere. 

— Ah, fir-aş să fiu, zise Hagrid încet. 

— Hagrid, credeam că ţi-am spus că nu mai eşti binevenit 
aici, zise o voce joasă de bărbat. 

Trunchiul gol al unui bărbat păru să plutească pentru o 
clipă spre ei în lumina slabă, verde şi nelămurită; apoi văzu 
că bărbatul era lipit de corpul unui cal roib. Acest centaur 
avea un chip mândru, cu pomeţii bine conturaţi şi cu părul 
lung şi negru. Ca şi Hagrid, era înarmat; avea pe umăr o 
tolbă plină de săgeți şi un arc. 

— Ce mai faci, Magorian? spuse Hagrid obosit. 

Copacii din spatele centaurilor foşniră şi apărură alţi patru 
sau cinci centauri în spatele lui. Harry îl recunoscu pe Bane, 
cel negru şi bărbos, pe care îl întâlnise cu aproape patru 
ani în urmă, în aceeaşi noapte când îl cunoscuse pe Firenze. 
Bane nu dădea nici un semn că îl mai văzuse vreodată pe 
Harry. 

— Aşa, zise el, cu o inflexiune răutăcioasă în glas, înainte 
de-a se întoarce imediat spre Magorian. Credeam că am 
căzut de acord asupra a ceea ce vom face dacă acest om se 
va mai arăta în Pădure? 

— Acum sunt „acest om”, da? spuse Hagrid. Doar pentru 
că v-am împiedicat pe toţi să curmaţi o viaţă? 

— Nu ar fi trebuit să te bagi, Hagrid, zise Magorian. 
Obiceiurile noastre nu sunt şi ale voastre, la fel ca legile 
noastre. Firenze ne-a trădat şi ne-a dezonorat. 

— Nu ştiu cum aţi ajuns la concluzia asta, spuse Hagrid 
agasat. Nu a făcut nimic altceva decât să îl ajute pe Albus 
Dumbledore... 


— Firenze a intrat în slujba oamenilor, spuse un centaur 
cenuşiu cu un chip aspru şi foarte ridat. 

— În slujba! zise Hagrid usturător. Doar îi face o favoare 
lui Albus Dumbledore... 

— Le transmite oamenilor cunoştinţele şi secretele 
noastre, zise Magorian încet. Nu există nici o posibilitate de 
a îndrepta o asemenea ruşine. 

— Dacă ziceţi voi, spuse Hagrid, ridicând din umeri. Dar 
eu, unul, cred că faceţi o mare greşeală... 

— Ca şi tine, omule, spuse Bane, te întorci aici, în Pădurea 
noastră, deşi te-am avertizat... 

— Acum, ia ascultă-mă tu pe mine, spuse Hagrid mânios. 
Să mă scuteşti cu pădurea „noastră”, dacă nu te superi. Nu 
voi decideţi cine vine şi cine pleacă de-aici... 

— La fel cum nici tu nu decizi, Hagrid, spuse Magorian 
calm. Astăzi te las să treci, pentru că eşti însoţit de tinerii 
tăi... 

— Nu sunt ai lui! îl întrerupse Bane dispreţuitor. Sunt 
elevi, Magorian, de la şcoală! Probabil că au profitat deja de 
învăţămintele trădătorului Firenze. 

— Cu toate acestea, spuse Magorian potolit, uciderea 
mânjilor este o crimă îngrozitoare - nu ne atingem de 
nevinovaţi. Astăzi, Hagrid, treci. Însă de acum înainte, sta 
departe de acest loc. Ai pierdut prietenia centaurilor când |- 
ai ajutat pe trădătorul Firenze să scape de noi. 

— Doar n-o să fiu ţinut departe de Pădure de o mână de 
catâri bătrâni ca voi! spuse Hagrid tare. 

— Hagrid, zise Hermione pe o voce subţire şi îngrozită, în 
timp ce Bane şi centaurul gri loveau pământul cu copita, hai 
să mergem, te rog, hai să mergem! 

Hagrid merse înainte, cu arbaleta încă ridicată şi cu ochii 
aţintiţi ameninţător asupra lui Magorian. 

— Ştim ce ţii în Pădure, Hagrid! strigă Magorian după ei, 
în timp ce centaurii ieşeau din câmpul vizual. Şi toleranța 
noastră este din ce în ce mai scăzută! 


Hagrid se răsuci pe călcâie, dând toate semnele că vroia 
să se întoarcă imediat spre Magorian. 

— O să-l toleraţi atâta timp cât o să fie aici, e Pădurea lui la 
fel cum e şi a voastră! strigă el, în timp ce Harry şi 
Hermione se împingeau amândoi cu toată puterea în haina 
de moleschm a lui Hagrid, încercând să-l facă să meargă 
înainte. 

Încruntându-se în continuare, uriaşul se uită în jos; 
expresia i se schimbă într-o uşoară uimire când îi văzu pe 
amândoi împingându-l; părea să nu o fi simţit. 

— Liniştiţi-vă, voi doi, spuse el, întorcându-se ca să meargă 
mai departe, în timp ce ei gâfâiau în urma lui. Nişte catâri 
bătrâni şi afurisiţi, nu-i aşa? 

— Hagrid, spuse Hermione pe nerăsuflate, ocolind peticul 
de urzici pe unde trecuseră la dus, dacă centaurii nu vor 
oameni în Pădure, nu văd cum vom putea eu şi Harry să... 

— A, aţi auzit ce au zis, spuse Hagrid scurt, nu le fac rău 
mânjilor - cu alte cuvinte, copiilor. Oricum, nu putem să îi 
lăsăm să ne manipuleze. 

— Frumoasă încercare, îi şopti Harry lui Hermione, care 
arăta descurajată. 

Până la urmă ajunseră iar pe cărare şi, după alte 
cincisprezece minute, copacii începură să se rărească; 
vedeau din nou petice de cer albastru senin şi, din 
depărtare, auzeau sunetele clare ale uralelor şi strigătelor. 

— Asta a fost un alt gol? întrebă Hagrid, oprindu-se la 
adăpostul copacilor când stadionul de vâjthaţ apăru la 
orizont. Sau credeţi că s-a terminat meciul? 

— Nu ştiu, zise Hermione abătută. 

Harry văzu că arăta şi mai rău; avea părul plin de 
rămurele şi frunze, robele erau rupte în mai multe locuri şi 
avea numeroase zgârieturi pe faţă şi mâini. Ştia că şi el 
trebuia să arate tot cam la fel. 

— Ştiţi, eu cred că s-a terminat! spuse Hagrid, uitându-se 
încă spre stadion. Uite, ies deja oameni. Dacă vă grăbiţi, o 


să puteţi să vă pierdeţi în mulţime şi nimeni nu o să-şi dea 
seama că nu aţi fost acolo! 

— Bună idee, spuse Harry. Pâi... atunci ne vedem mai 
târziu, Hagrid. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Hermione pe o voce foarte 
tulburată, în clipa în care Hagrid nu-i mai puteai auzi. Nu 
îmi vine să cred. Nu-mi vine să cred, sincer. 

— Linişteşte-te, spuse Harry. 

— Să mă liniştesc! zise ea cu patimă. Un uriaş! Un uriaş în 
Pădure! Şi se presupune că noi o să-l învăţăm engleză! 
Bineînţeles, în ideea că o să trecem de o herghelie de 
centauri criminali la dus şi la întors! Nu - îmi - vine - să - 
cred! 

— Încă nu trebuie să facem nimic, încercă Harry să o 
liniştească, vorbindu-i încet, în timp ce se alăturau unui 
şuvoi de Astropufi vorbăreţi, care se întorceau la castel. Nu 
ne roagă să facem nimic, în afară de cazul în care e dat 
afară, şi e posibil ca asta să nici nu se întâmple. 

— Ah, las-o baltă, Harry! spuse Hermione furioasă, 
oprindu-se locului, astfel încât cei din spatele ei trebuiră să 
cotească pentru a o evita. Sigur că o să fie dat afară şi, 
sinceră să fiu, după ce am văzut, cine o poate condamna pe 
Umbridge? 

Urmă o pauză timp, în care Harry se uită urât la ea, iar 
ochii fetei se umplură încet de lacrimi. 

— Nu ai vorbit serios, zise Harry încet. 

— Nu... ei bine... aşa €... nu am vorbit serios, zise ea, 
ştergându-se supărată la ochi. Dar de ce trebuie să-şi 
complice viaţa în halul ăsta - şi pe a noastră? 

— Nu ştiu... 

Weasley e al nostru rege, Weasley e al nostru rege, N-a 
lăsat balonul să intre, Weasley e al nostru rege... 

— Şi mi-aş dori să nu mai cânte melodia aia idioată, spuse 
Hermione distrusă. Nu s-au umflat destul în pene? 

Un val de elevi urca peluza în pantă dinspre stadion. 


— Ah, hai să intrăm, înainte să ne întâlnim cu Viperinii, 
zise Hermione. 

Weasley tot poate să apere, Mereu lângă cercuri e, De asta 
Cercetaşii vor toţi să cânte, Weasley e al nostru rege. 

— Hermione... spuse Harry rar. 

Cântecul era din ce în ce mai tare, dar nu venea dinspre 
mulţimea de Viperini îmbrăcată în verde şi argintiu, ci 
dinspre o masă de roşu şi auriu care se apropia încet de 
castel, ducând pe umeri o siluetă solitară. 

Weasley e al nostru rege, Weasley e al nostru rege, N-a 
lăsat balonul să intre, Weasley e al nostru rege... 

— Nu se poate, zise Hermione cu o voce stinsă. 

— BA DA! zise Harry tare. 

— HARRY! HERMIONE! strigă Ron, fluturând în aer cupa 
argintie de vâjthaţ şi părând în al nouălea cer. AM REUŞIT! 
AM CÂŞTIGAT! 

Îi zâmbiră, în timp ce trecu pe lângă ei. La uşa de intrare 
în castel era mare învălmăşeală şi Ron se lovi cu capul de 
pragul de sus, dar nimeni nu încercă să-l dea jos. Cântând 
în continuare, mulţimea se înghesui în holul de intrare şi 
dispăru. Harry şi Hermione îi urmăriră pe elevi zâmbind, 
până când se estompară şi ultimele acorduri din „Weasley e 
al nostru rege”. Apoi se întoarseră unul spre celălalt, şi le 
pieri zâmbetul. 

— Îi dăm veştile mâine, da? zise Harry. 

— Da, bine, spuse Hermione obosită. Eu nu mă grăbesc. 
Urcară treptele împreună. Din uşa de la intrare se uitară 
amândoi înapoi ca din reflex la Pădurea Interzisă. Harry nu 
era sigur dacă i se părea sau nu, dar avu impresia că vede 
un nor mic de păsări ţâşnind în sus, pe deasupra copacilor 
din zare, aproape ca şi cum copacul în care îşi făcuseră cuib 

tocmai fusese smuls din rădăcini. 

CAPITOLUL XXXI. 

N. O. V-URILE. 

Euforia lui Ron pentru că-i ajutase pe Cercetaşi să câştige 
la mustață Cupa la vâjthaţ era atât de mare, încât ziua 


următoare nu putu să facă nimic. Tot ce vroia era să discute 
despre meci, astfel încât lui Harry şi Hermione le fu foarte 
greu să găsească un prilej ca să îi spună de Grawp. Nu că 
vreunul dintre ei s-ar fi chinuit din răsputeri; nici unul nu 
era dornic să fie cel care avea să-l aducă pe Ron cu 
picioarele pe pământ într-un mod atât de brutal. Având în 
vedere că era o nouă zi frumoasă şi caldă, îl convinseră să 
meargă cu ei să recapituleze sub fagul de pe marginea 
lacului, unde erau mai puţine şanse să fie auziţi decât în 
camera de zi. La început Ron nu fu foarte entuziasmat de 
această idee - se simţea foarte bine când era bătut pe umăr 
de fiecare Cercetaş care trecea pe lângă scaunul lui, 
precum şi de izbucnirile ocazionale din „Weasley e al nostru 
rege” - dar după o vreme fu de acord că nişte aer proaspăt 
avea să-i facă bine. 

Îşi împrăştiară cărţile la umbra fagului şi se aşezară, în 
timp ce Ron le descria primul gol salvat al meciului, 
probabil pentru a treizecea oară. 

— Vreau să spun că luasem deja un gol dat de la Davies, 
aşa că nu eram tocmai încrezător, dar nu ştiu, când Bradley 
a venit spre mine, ca din senin, mi-am zis poţi să o faci! Şi 
am avut cam o secundă pentru a hotări în ce parte să zbor, 
ştiţi, pentru că părea să ţintească spre inelul din dreapta - 
în dreapta mea, evident, şi în stânga lui - dar am avut un 
sentiment straniu că se prefăcea. Aşa că am riscat şi ara 
zburat în stânga - în dreapta lui, vreau să spun - şi - ei bine 
- aţi văzut ce s-a întâmplat, încheie el modest, dându-şi 
părul pe spate, fără să fie nevoie, făcându-i să arate ca şi 
când tocmai ar fi fost bătut de vânt şi uitându-se în jur, ca să 
vadă dacă îl auziseră cei care erau cel mai aproape de ei - 
un grup de Astropufi din anul trei. Şi apoi, când Chambers 
a venit spre mine cu vreo cinci minute mai târziu... ce e? 
întrebă Ron, oprindu-se la jumătatea propoziției din cauza 
expresiei de pe chipul lui Harry. De ce zâmbeşti? 

— Nu zâmbesc, spuse Harry repede, şi se uită în jos la 
notițele sale de la Transfigurare, încercând să pară cât mai 


serios. 

Adevărul era că Ron tocmai îi amintise foarte tare lui 
Harry de un alt jucător de vâjthaţ care stătuse cândva chiar 
sub acest copac, ciufulindu-şi părul. 

— Mă bucur că am câştigat, atâta tot. 

— Da, spuse Ron rar, savurând cuvintele, am câştigat. Ai 
văzut expresia de pe chipul lui Cho când Ginny a prins 
hoţoaica aia chiar sub nasul ei? 

— Presupun că a plâns, nu-i aşa? zise Harry cu 
amărăciune. 

— Păi, da, însă de supărare, nu de altceva... zise Ron şi se 
încruntă puţin. Dar ai văzut-o când şi-a aruncat mătura 
după ce a aterizat, nu-i aşa? 

— Ăă... făcu Harry. 

— Păi, de fapt... nu, Ron, zise Hermione, cu un oftat adânc, 
punându-şi cartea deoparte şi uitându-se la el cu părere de 
rău. Adevărul este că singura parte din meci pe care am 
văzut-o eu şi Harry a fost primul gol al lui Davies. 

Părul proaspăt ciufulit al lui Ron păru să se pleoştească de 
dezamăgire. 

— Nu v-aţi uitat, zise el sfârşit, uitându-se când la unul, 
când la altul. Nu m-aţi văzut când am apărat toate golurile 
alea? 

— Păi... nu, spuse Hermione, întinzând o mână 
împăciuitoare spre el. Dar, Ron, nu am vrut să plecăm - am 
fost nevoiţi! 

— Da? zise Ron, a cărui faţă începuse să se înroşească. 
Cum aşa? 

— Din cauza lui Hagrid, spuse Harry. S-a hotărât să ne 
spună de ce e plin de vânătăi de când s-a întors de la uriaşi. 
A vrut să mergem cu el în Pădure, nu am avut de ales, ştii 
cum e. Oricum... 

Povestea fu istorisită în cinci minute, la sfârşitul cărora 
indignarea lui Ron fusese înlocuită de o expresie de 
neîncredere totală. 

— A adus unul cu el şi l-a ascuns în pădure? 


— Da, spuse Harry sumbru. 

— Nu, zise Ron, ca şi când, dacă ar fi spus-o atunci, nu mai 
putea să fie adevărat. Nu, nu se poate. 

— Ei bine, uite că se poate, spuse Hermione cu fermitate. 
Grawp are cam cinci metri jumătate înălţime, îi place să 
dezrădăcineze pini înalţi de aproape şapte metri şi mă ştie 
sub numele de Hermy. 

Ron râse neliniştit. 

— Şi Hagrid vrea ca noi să...? 

— Îl învăţăm engleză, da, zise Harry. 

— Şi-a pierdut minţile, spuse Ron, pe un ton de admiraţie 
amestecată cu teamă. 

— Da, zise Hermione enervată, dând o pagină din 
Transfigurarea semiavansată şi uitându-se urât la o serie de 
diagrame care arătau transformarea unei bufniţe într-un 
binoclu de operă. Da, încep să cred că aşa este. Dar, din 
păcate, ne-a pus pe mine şi pe Harry să i-o promitem. 

— Păi, o să trebuiască să vă încălcaţi promisiunea şi gata, 
spuse Ron hotărât. Adică, hai să fim serioşi... avem de dat 
examene şi mai avem atâtica - ridică mâna, arătând cum 
degetul mare şi arătătorul aproape că se atingeau - până să 
fim daţi afară. Şi de fapt... Îl mai ţineţi minte pe Norbert? Îl 
mai ţineţi minte pe Aragog? Ne-a fost vreodată bine când 
am avut de-a face cu amicii monstruoşi ai lui Hagrid? 

— Ştiu, doar că... am promis, zise Hermione cu o voce 
mică. 

Ron îşi netezi iar părul, căzut pe gânduri. 

— Păi, oftă el, Hagrid încă nu a fost dat afară, nu-i aşa? A 
rezistat până acum, poate că o să reziste până se termină 
semestrul şi nu o să mai trebuiască să avem nici o treabă cu 
Grawp. 

Domeniul din jurul castelului strălucea în lumina soarelui, 
de parcă ar fi fost proaspăt pictat; cerul senin îşi zâmbea lui 
însuşi în lacul de un luciu lin; peluzele verzi de satin făceau 
din când în când valuri din cauza unei adieri. Sosise luna 


iunie, dar pentru cei din anul cinci asta însemna un singur 
lucru: venise în sfârşit timpul N. O. V-urilor. 

Profesorii nu le mai dădeau teme; orele erau dedicate 
recapitulării acelor subiecte despre care profesorii credeau 
că aveau cea mai mare probabilitate de fi date la examen. 
Atmosfera concentrată şi înfrigurată alunga din mintea lui 
Harry aproape orice altceva în afară de N. O. V.-uri, deşi se 
întreba din când în când, în timpul orelor de Poţiuni, dacă 
Lupin îi spusese vreodată lui Plesneală că trebuia să-l înveţe 
pe Harry Occlumanţie în continuare. Dacă o făcuse, atunci 
Plesneală îl ignorase pe Lupin cu desăvârşire, la fel cum îl 
ignora acum pe Harry. Asta era perfect pentru Harry; era şi 
aşa destul de ocupat şi încordat fără să mai aibă ore în plus 
cu Plesneală şi, spre uşurarea lui, Hermione era mult prea 
preocupată ca să îl cicălească din cauza Occlumanţiei; 
petrecea mult timp murmurând singură şi nu mai pregătise 
haine pentru spiriduşi de zile întregi. 

Nu era singura persoană care se purta ciudat pe măsura 
se apropiau N. O. V.-urile. Ernie Macmillan adoptase 
obiceiul enervant de a-i interoga pe ceilalţi în privinţa 
programelor de recapitulare. 

— Câte ore credeţi că recapitulaţi pe zi? îi întrebă el pe 
Harry şi Ron când erau la coadă în faţa clasei de Ilerbologie, 
cu o scânteiere dementă în ochi. 

— Nu ştiu, spuse Ron. Câteva. 

— Mai multe sau mai puţine de opt? 

— Presupun că mai puţine, spuse Ron, oarecum alarmat. 

— Eu fac opt, spuse Ernie, umflându-şi pieptul. Opt sau 
nouă. Fac o oră zilnic înainte de micul dejun. Opt ore în 
medie. Pot să fac zece într-o zi bună, la sfârşit de 
săptămână. Luni am făcut nouă ore şi jumătate. Marţi nu a 
fost aşa de bine - doar şapte ore şi un sfert. Apoi miercuri... 

Harry îi fu deosebit de recunoscător profesoarei Lăstar 
pentru că îi zori să intre în sera numărul trei chiar în 
momentul acela, obligându-l pe Ernie să îşi întrerupă 


recitalul. Între timp, Draco Reacredință găsise un nou mod 
de a genera panică. 

— Bineînţeles că nu contează ce ştii, fu el auzit spunându- 
le tare lui Crabbe şi Goyle în faţa clasei de Poţiuni, cu 
câteva zile înainte de începerea examenelor, ci pe cine ştii. 
Ei bine, tata este prieten de ani întregi cu şeful comisiei 
examenelor vrăjitoreşti - bătrâna Griselda Marchbanks - 
care a venit la noi la cină şi aşa mai departe... 

— Crezi că e adevărat? le şopti Hermione alarmată lui 
Harry şi Ron. 

— Oricum, nu avem ce face, chiar dacă ar fi, spuse Ron 
sumbru. 

— Nu cred că este adevărat, spuse Neville încet din 
spatele lor. Pentru că Griselda Marchbanks este o prietenă 
a mătuşii mele şi nu a vorbit niciodată de familia 
Reacredință. 

— Cum e, Neville? întrebă Hermione imediat. E dură? 

— Sincer să fiu, seamănă cu bunica, zise Neville pe o voce 
supusă. 

— Dar faptul că o cunoşti nu îţi va dăuna, nu-i aşa? îi spuse 
Ron încurajator. 

— A, nu cred că o să conteze, zise Neville, parcă şi mai 
amărât. Bunica îi spune tot timpul profesoarei Marchbanks 
că nu sunt la fel de bun ca tata... mă rog, v-aţi dat seama 
cum e la Sf. Mungo. 

Neville se uită fix la podea. Harry, Ron şi Hermione se 
priviră, dar nu ştiură ce să spună. Era pentru prima dată că 
Neville recunoştea că se întâlniseră la spitalul vrăjitorilor. 

Între timp, printre elevii din anul cinci şi şapte se 
dezvoltase o piaţă neagră înfloritoare a ajutoarelor pentru 
concentrare, agilitate mintală şi atenţie. Harry şi Ron fură 
foarte tentaţi de o sticlă din elixirul pentru creier al lui 
Baruffio, care le fu oferit de Eddie Carmichael, din anul 
şase de la Ochi-de-Şoim, care jura că numai datorită lui 
luase cele nouă N. O. V-uri cu „Remarcabil” vara trecută şi 
dădea o jumătate de litru cu doar doisprezece galioni. Ron 


îl asigură pe Harry că avea să-i dea banii înapoi pentru 
jumătatea sa în clipa în care pleca de la Hogwarts şi îşi lua o 
slujbă, însă, înainte să încheie afacerea, Hermione 
confiscase deja sticla de la Carmichael şi vărsase conţinutul 
la closet. 

— Hermione, vroiam să cumpăr asta! strigă Ron. 

— Fii serios! se răţoi ea. Ai putea să iei şi pudra din gheară 
de dragon a lui Harold Dingle şi să termini cu toate. 

— Dingle are pudră din gheară de dragon? făcu Ron 
entuziasmat. 

— Acum nu mai are, zise Hermione. Am confiscat-o şi pe 
aia. Să ştii că nimic din toate astea nu funcţionează. 

— Gheara de dragon funcţionează, zise Ron. Se zice că e 
incredibilă, cică îţi ridică creierul la un nivel superior, atingi 
apogeul deşteptăciunii pentru câteva ore - Hermione, lasă- 
mă să iau un vârf, hai, nu are ce să-mi facă rău... 

— Ba chestia asta poate, să ştii, zise Hermione sumbru. 
Am verificat-o şi de fapt sunt excremente uscate de Doxii. 

Această informaţie anulă dorinţa lui Harry şi Ron de 
stimulanţi pentru creier. 

Primiră orarele examenelor şi detaliile procedurii pentru 
N. O. V-uri în timpul următoarei ore de Transfigurare. 

— După cum vedeţi, le spuse profesoara McGonagall 
elevilor, în timp ce îşi copiau datele şi orele examenelor de 
pe tablă, N. O. V-urile voastre se întind pe parcursul a două 
săptămâni consecutive. Veţi da examenele scrise dimineaţa 
şi pe cele practice după-amiaza. Examenul practic de 
Astronomie va avea loc noaptea, bineînţeles. Acum trebuie 
să vă previn că pe lucrările voastre au fost aruncate cele 
mai intransigente Vrăâji Antitrişat. Penele autorăspuns sunt 
interzise în sala de examen, la fel ca şi globurile aminteşte- 
ţi-tot, butonii-fiţucă detaşabili şi cerneala autocorectoare. 
Mi-e teamă că în fiecare an se găseşte cel puţin un elev care 
crede că poate să încalce regulile comisiei examenelor 
vrăjitoreşti. Tot ce pot să sper este că nu va fi vorba de un 
Cercetaş. Noua noastră... directoare - profesoara 


McGonagall pronunţă cuvântul cu aceeaşi expresie pe chip 
pe care o avea mătuşa Petunia când privea un fir de praf 
deosebit de enervant - i-a rugat pe şefii caselor să le spună 
elevilor lor că trişatul va fi pedepsit foarte sever, pentru că, 
desigur, rezultatele examenelor vor reflecta noul regim din 
şcoală al doamnei directoare... 

Profesoara McGonagall oftă uşor; Harry văzu cum i se 
dilatară nările nasului ascuţit. 

— Totuşi, acesta nu este un motiv pentru care să nu daţi 
tot ce puteţi. Trebuie să vă gândiţi la viitorul vostru. 

— Vă rog, doamnă profesoară, spuse Hermione, cu mâna 
ridicată, când vom primi rezultatele? 

— Veţi primi o bufniţă pe parcursul lunii iulie, spuse 
profesoara McGonagall. 

— Perfect, zise Dean Thomas şoptit, nu trebuie să ne mai 
facem griji din cauza asta până la vacanţă. 

Harry se imagină în dormitorul său din Aleea Boschetelor 
peste şase săptămâni, aşteptând rezultatele de la N. O. V- 
uri. Ei bine, îşi zise el, cel puţin avea să ştie că va primi cu 
siguranţă o scrisoare în vara aceea. 

Primul examen, cel la Teoria Farmecelor, fu programat 
pentru luni dimineaţa. Harry fu de acord să o asculte pe 
Hermione duminică după prânz, dar regretă aproape 
imediat; era foarte agitată şi îi tot smulgea cartea din mână, 
ca să verifice dacă răspunsese bine, ajungând să îl lovească 
puternic în nas cu marginea ascuţită a Realizărilor în 
fermecare. 

— De ce nu te asculţi singură? zise el hotărât, dându-i 
cartea înapoi, cu lacrimi în ochi de durere. 

Între timp, Ron citea notițele pe doi ani de la Farmece cu 
degetele băgate în urechi, mişcând din buze fără să scoată 
un sunet; Seamus Finnigan stătea întins pe spate pe podea, 
recitând definiţia unui Farmec Substanţial, în timp ce Dean 
îl verifica după Manualul standard de vrăji, nivelul 5; 
Parvati şi Lavender, care exersau Farmecele de Mişcare de 


bază, îşi făceau penarele să se întreacă în jurul marginii 
mesei. 

Cina fu un eveniment tăcut în seara aceea. Harry şi Ron nu 
prea vorbiră, ci mâncară cu poftă, după ce învăţaseră pe 
rupte toată ziua. Hermione, pe de altă parte, îşi tot punea 
deoparte cuțitul şi furculiţa şi se arunca sub masă după 
ghiozdan, din care înşfăca o carte ca să verifice vreo dată 
sau cifră. Ron tocmai îi spunea că ar trebui să mănânce 
liniştită, ca să poată dormi la noapte, când furculiţa îi căzu 
printre degetele amorţite şi ateriză cu un zăngănit puternic 
pe farfurie. 

— Vai, Dumnezeule, zise ea încet, holbându-se spre holul 
de intrare. Ei sunt? Ăia sunt examinatorii? 

Harry şi Ron se întoarseră repede în loc. Dincolo de uşile 
Marii Săli o văzură pe Umbridge stând cu un grup mic de 
vrăjitori şi vrăjitoare care păreau mai bătrâni decât lumea. 
Harry fu mulţumit să vadă că Umbridge era neliniştită. 

— Să mergem să ne uităm mai de aproape? spuse Ron. 

Harry şi Hermione încuviinţară din cap şi se apropiară 
grăbiţi de uşa dublă dinspre holul de la intrare, încetinind 
în timp ce păşeau peste prag pentru a trece ca în transă pe 
lângă examinatori. Harry îşi zise că profesoara Marchbanks 
era vrăjitoarea micuță, cocoşată şi cu un chip atât de ridat, 
încât arăta ca şi când ar fi fost acoperit de pânze de 
păianjen; Umbridge vorbea cu ea respectuos. Profesoara 
Marchbanks părea puţin surdă; îi răspundea profesoarei 
Umbridge foarte tare, având în vedere că erau la doar 
treizeci de centimetri depărtare. 

— Drumul a fost plăcut, drumul a fost plăcut, l-am mai 
făcut de o grămadă de ori până acum! zise ea 
nerăbdătoare. Ei bine, nu am mai vorbit de mult cu 
Dumbledore! adăugă ea, uitându-se prin sală, ca şi când ar 
fi sperat ca acesta să apară subit dintr-un dulap de mături. 
Presupun că habar nu ai unde e, nu-i aşa? 

— Câtuşi de puţin, zise Umbridge, aruncându-i o privire 
răuvoitoare lui Harry, Ron şi Hermione, care acum 


zăboveau la capătul scărilor, în timp ce Ron se prefăcea că 
îşi leagă şireturile. Dar îndrăznesc să spun că Ministerul 
Magiei îi va da de urmă cât de curând. 

— Mă îndoiesc, strigă micuța profesoară Marchbanks, 
poate doar dacă vrea el să fie găsit! Ştiu eu... a dat chiar cu 
mine examenele 1. V E. E. la Transfigurare şi Farmece... a 
făcut cu bagheta nişte lucruri pe care nu le mai văzusem 
niciodată până atunci. 

— Da... mă rog... zise profesoara Umbridge, în timp ce 
Harry, Ron şi Hermione urcau scara de marmură mişcându- 
şi picioarele cât de încet puteau. Daţi-mi voie să vă arăt 
cancelaria. Îndrăznesc să spun că v-ar prinde bine un ceai 
după drum. 

Fu o seară oarecum ciudată. Toată lumea încerca să 
recapituleze câte ceva în ultimul moment, dar nimeni nu 
părea să aibă succes. Harry se duse la culcare devreme, dar 
apoi rămase treaz ore întregi sau cel puţin aşa i se păru. Îşi 
aminti de consilierea profesională şi de declaraţia lui 
McGonagall, că îl va ajuta să devină Auror, chiar dacă ăsta 
era ultimul lucru pe care avea să-l facă. Îşi dorea să fi vorbit 
de o ambiţie mai accesibilă, acum că sosise timpul 
examenelor. Ştia că nu era singurul care nu dormea, dar 
nici unul dintre ceilalţi nu vorbi şi până la urmă adormiră 
pe rând. 

Nici unul dintre elevii din anul cinci nu fu prea vorbăreţ la 
micul dejun din ziua următoare: Parvati exersa în şoaptă 
incantaţii, în timp ce solniţa din faţa ei zvâcnea; Hermione 
recitea atât de repede din Realizări în fermecare încât ochii 
păreau să îi fie în ceaţă; Neville tot scăpa cuțitul şi furculiţa, 
şi dărâma borcanul de marmeladă. 

După ce micul dejun se termină, cei din anii cinci şi şapte 
se învârtiră prin holul de la intrare, în timp ce ceilalţi elevi 
seduceau la ore; apoi, la nouă jumătate, fură chemaţi, clasă 
după clasă, înapoi în Marea Sală, care fusese rearanjată 
exact aşa cum o văzuse Harry în Pensiv când tatăl său, 
Sirius şi Plesneală îşi dăduseră N. O. V-urile. Cele patru 


mese ale caselor fuseseră scoase şi înlocuite cu multe mese 
de o persoană, toate aşezate înspre masa profesorilor din 
capătul sălii, unde profesoara McGonagall stătea cu faţa la 
ei. După ce se aşezară toţi şi se făcu linişte, ea zise „Puteţi 
să începeţi”, şi întoarse o clepsidră imensă, aflată pe biroul 
de lângă ea, pe care se mai găseau pene, călimări şi 
pergamente de rezervă făcute sul. 

Harry îşi întoarse foaia cu subiectul, cu inima bătându-i cu 
putere - la trei rânduri în dreapta sa şi cu patru locuri mai 
în faţă, Hermione scria deja - şi îşi cobori privirea asupra 
primului subiect: a) Recitaţi incantaţia şi b) Descrieţi 
mişcarea de baghetă necesară pentru a face obiectele să 
zboare. 

Harry îşi aminti brusc de o bâtă care zbură mult în aer şi 
se lovi cu putere de capul tare al unui trol... surâzând, se 
aplecă peste foaie şi începu să scrie. 

— Păi, n-a fost chiar aşa de greu, nu-i aşa? întrebă 
Hermione neliniştită în holul de intrare două ore mai târziu, 
ţinând încă strâns în mână lucrarea. Nu sunt sigură că am 
scris cât ştiam la Farmece de Înveselire, pur şi simplu nu 
am mai avut timp. Aţi scris de Contrafarmecul pentru 
Sughiţuri? Nu eram sigură dacă să o fac, mi s-a părut prea 
mult... iar la întrebarea douăzeci şi trei... 

— Hermione, spuse Ron aspru, am mai vorbit despre 
asta... nu refacem fiecare examen după aceea, este şi aşa 
destul de rău că trebuie să le susţinem. 

Cei din anul cinci luară prânzul cu restul şcolii (cele patru 
mese ale caselor reapăruseră la ora amiezii), apoi merseră 
în camera mică de lângă Marea Sală, unde trebuiau să 
aştepte examenul practic. În timp ce erau chemate grupuri 
mici de elevi în ordine alfabetică, cei care rămâneau în 
urmă murmurau incantaţii şi exersau mişcări de baghetă, 
împungându-se din greşeală din când în când în spate sau 
în ochi. 

Fu strigat numele lui Hermione. Tremurând, fata ieşi din 
cameră cu Anthony Goldstein, Gregory Goyle şi Daphne 


Greengrass. Elevii care fuseseră deja testaţi nu se mai 
întorceau după aceea, aşa că Harry şi Ron habar nu aveau 
cum se descurcase Hermione. 

— O să se descurce, ţii minte că a luat o sută douăzeci la 
sută la unul dintre testele noastre de Farmece? zise Ron. 

Zece minute mai târziu profesorul Flitwick strigă: 

— Parkinson, Pansy - Patil, Padma - Patil, Parvati -Potter, 
Harry. 

— Succes, zise Ron încet, iar Harry intră în Marea Sală, 
strângând atât de tare bagheta, că îi tremură mâna. 

— Domnul profesor Tofty este liber, Potter, chiţăi 
profesorul Flitwick, care stătea chiar lângă uşă. 

Îi făcu semn lui Harry către cel mai bătrân şi mai chel 
dintre examinatori, care stătea la o măsuţă în colţul 
îndepărtat, aproape de profesoara Marchbanks, aflată la 
jumătatea testării lui Draco Reacredință. 

— Potter, da? spuse profesorul Tofty, consultându-şi 
notițele şi uitându-se la Harry peste ochelarii cu rame 
subţiri când acesta se apropie. Celebrul Potter? 

Harry îl văzu cu coada ochiului pe Reacredință aruncându- 
i o privire usturătoare; paharul de vin pe care îl făcuse să 
plutească Reacredință căzu pe jos şi se făcu zob. Harry nu 
putu să nu surâdă; profesorul 'Tofty îi întoarse surâsul 
încurajator. 

— Asta este, zise el pe o voce tremurătoare de bătrân, nu 
e cazul să ai emoţii. Acum, te rog să iei acest suport de ou şi 
să-l pui să facă nişte tumbe. 

Per ansamblu, lui Harry i se păru că merse destul bine. 
Vraja de Plutire fu evident mai bună decât cea a lui 
Reacredință, deşi îşi dorea să nu fi încurcat incantaţia de 
schimbare a culorii cu Vraja de Creştere, căci şobolanul pe 
care ar fi trebuit să-l facă portocaliu se umflă într-un mod 
şocant şi ajunse cât un bursuc, înainte Harry să îndrepte 
greşeala. Se bucură că Hermione nu fusese în sală în clipa 
aceea şi că nu îl bătu la cap mai târziu. Însă lui Ron putea 


să-i spună; acesta făcuse o farfurie întinsă să se transforme 
într-o ciupercă mare şi habar nu avea cum se întâmplase. 

Nu avură timp să îşi tragă sufletul în seara aceea; se 
duseră direct în camera de zi după cină şi se cufundară în 
recapitularea pentru Transfigurare din ziua următoare. 
Harry se duse la culcare cu capul plin de scheme şi teorii de 
vrăji complexe. 

Uită definiţia unei Vrăji de Transformare în timpul lucrării 
scrise din dimineaţa următoare, dar i se păru că partea 
practică ar fi putut merge mult mai rău. Cel puţin făcuse 
întreaga iguană să dispară, în timp ce biata Hannah Abbot 
se pierduse cu totul la masa învecinată şi reuşise cumva să 
îşi multiplice dihorul într-un cârd de păsări flamingo, făcând 
ca examinatorul ei să aştepte zece minute, până când 
păsările fură prinse şi scoase din sală. 

Avură examenul la lerbologie miercuri (cu excepţia unei 
muşcături superficiale din partea unei flori de priboi cu 
colţi, lui Harry i se păru că se descurcase destul de bine), 
urmat de Apărarea contra Magiei Negre. Aici, pentru prima 
oară, Harry fu convins că va lua examenul. Nu avu nici o 
problemă cu întrebările scrise şi în timpul examenului 
practic se delectă de-a dreptul, făcând toate 
contrablestemele şi vrăjile defensive chiar în faţa lui 
Umbridge, care privea calmă de lângă uşa dublă ce dădea 
în holul de intrare. 

— Ah, felicitări! strigă profesorul Tofty, care îl examina iar 
pe Harry, când acesta făcu o Vrajă perfectă de Alungare a 
unui Bong. Într-adevăr, foarte bine! Ei bine, cred că asta 
este tot, Potter... doar dacă... 

Se aplecă puţin înainte. 

— Am auzit, de la bunul meu prieten Tiberius Ogden, că 
poţi crea un Patronus? Pentru un punct în plus...? 

Harry ridică bagheta, se uită direct la Umbridge şi şi-o 
imagină concentrată. 

— Expecto patronum! 


Cerbul său argintiu ţâşni din vârful baghetei şi merse în 
galop de la un capăt la altul al sălii. Toţi examinatorii se 
uitară în jur pentru a-i urmări drumul, iar după ce animalul 
se dizolvă în ceața argintie, profesorul Tofty aplaudă 
entuziasmat cu mâinile sale noduroase, cu venele bine 
conturate. 

— Minunat! zise el. Foarte bine, Potter, poţi să pleci! 

Când Harry trecu pe lângă Umbridge, lângă uşă, li se 
întâlniră privirile. În colţurile gurii ei mari şi subţiri exista 
un surâs răuvoitor, dar lui nu îi pasă. În cazul în care nu se 
înşela (iar dacă da, nu avea de gând să îi spună nimănui), 
tocmai luase un „Remarcabil” la N. O. V. 

Vineri, Harry şi Ron avură o zi liberă în timp ce Hermione 
dădu examen la Runele Antice, şi, având în vedere că aveau 
tot sfârşitul de săptămână înaintea lor, îşi permiseră să facă 
o pauză de recapitulări. Se întinseră şi căscară în dreptul 
ferestrei deschise, prin care intra aerul cald de vară, în 
timp ce jucau şahul vrăjitorilor. Harry îl văzu pe Hagrid în 
depărtare, predând unei clase la marginea Pădurii. Încercă 
să-şi dea seama ce creaturi examinau -crezu că erau 
unicorni, pentru că băieţii păreau să stea puţin mai în spate 
- când se deschise gaura portretului şi Hermione trecu prin 
ea, părând foarte prost dispusă. 

— Cum a fost la Rune? zise Ron, căscând şi întinzându-se. 

— Am tradus greşit ehwaz, zise Hermione mânioasă. 
Înseamnă parteneriat, nu apărare; l-am încurcat cu eihwaz. 

— Mă rog, zise Ron leneş, este o singură greşeală, nu-i 
aşa, tot o să iei... 

— Ah, taci din gură! zise Hermione supărată. Poate să fie 
greşeala care face diferenţa între un examen luat şi unul 
picat. Mai mult, cineva a mai pus un Niffler în biroul lui 
Umbridge. Nu ştiu cum au trecut de uşa aia nouă, dar 
tocmai am fost acolo şi Umbridge urlă din toţi rărunchii - se 
pare că a încercat s-o muşte de picior... 

— Foarte bine, ziseră Harry şi Ron într-un glas. 


— Nu este foarte bine! zise Hermione cu patimă. Crede că 
Hagrid e de vină, ţineţi minte? Şi nu vrem ca Hagrid să fie 
dat afară! 

— Acum predă; nu poate să dea vina pe el, spuse Harry, 
făcând un gest spre fereastră. 

— Ah, Harry, eşti atât de naiv uneori. Tu chiar crezi că 
Umbridge va aştepta să aibă dovezi? zise Hermione, din 
cale-afară de nervoasă, după care se duse ca o furtună spre 
dormitorul fetelor, trântind uşa după ea. 

— O fată de zahăr, cu o fire atât de dulce, spuse Ron foarte 
încet, împingându-şi regina ca să-i ia unul dintre caii lui 
Harry. 

Proasta dispoziţie a Hermionei dură cea mai mare parte a 
sfârşitului de săptămână, deşi lui Harry şi Ron le fu uşor să 
o ignore, având în vedere că petrecură aproape toată 
sâmbăta şi duminica recapitulând la Poţiuni pentru luni - 
examenul pe care Harry îl aşteptase fără nici o tragere de 
inimă - şi despre care era sigur că va pune capăt ambițiilor 
sale de a deveni Auror. Într-adevăr, lucrarea i se păru grea, 
deşi se gândi că ar fi putut să ia note maxime la întrebarea 
despre Polipoţiune; putu să-i descrie efectele cu exactitate, 
după ce o băuse în anul doi fără să aibă voie. 

Examenul practic de după-amiază nu fu atât de rău pe cât 
se aşteptase. Dat fiind că Plesneală lipsi de la eveniment, 
descoperi că fu mult mai relaxat decât de obicei când făcu 
poţiunea. Neville, care stătea foarte aproape de Harry, 
părea la rândul lui mai fericit decât îl văzuse Harry 
vreodată la orele de Poţiuni. Când profesoara Marchbanks 
zise, „Îndepărtaţi-vă de ceaune, vă rog, examenul a luat 
sfârşit”, Harry astupă termosul cu mostra, simțind că, deşi 
nu era posibil să nu fi obţinut o notă bună izbutise, cu puţin 
noroc, să nu pice. 

— Mai sunt doar patru examene, zise Parvati Patil sfârşită, 
în timp ce se îndreptau spre camera comună a Cercetaşilor. 

— Doar! spuse Hermione tăios. Eu am Aritmanţie şi 
probabil că este cea mai grea materie dintre toate! 


Nimeni nu fu atât de nesăbuit încât să-i dea o replică, aşa 
că nu putu să-şi verse nervii pe nici unul dintre ei şi se 
mulţumi să se certe cu nişte elevi din primul an pentru că 
râdeau prea tare în camera de zi. 

Harry decise să se comporte bine la examenul de Grijă 
faţă de Creaturile Magice de marţi, ca să nu îl 
dezamăgească pe Hagrid. Examenul practic avu loc după- 
amiaza pe peluza de la marginea Pădurii Interzise, unde 
elevilor li se ceru să identifice corect Knarlul ascuns printre 
doisprezece arici (şmecheria era să le oferi lapte pe rând: 
Knarlii, fiinţe extrem de suspicioase, ai căror spini aveau 
multe proprietăţi magice, o luau de obicei razna din cauza a 
ceea ce lor li se părea o tentativă de a-i otrăvi); apoi să 
arate mânuirea corectă a unui Apărare; să hrănească şi să 
curețe un Crab de Foc fără să aibă parte de arsuri grave; şi 
să aleagă, dintr-o varietate de mâncăruri, regimul pe care i 
l-ar prescrie unui unicorn bolnav. 

Harry îl văzu pe Hagrid uitându-se neliniştit pe fereastra 
colibei sale. Când examinatorul lui Harry, de data acesta o 
vrăjitoare scundă şi dolofană, îi zâmbi şi îi spuse că putea să 
plece, îi făcu semn lui Hagrid că totul era bine, înainte să se 
întoarcă la castel. 

Lucrarea teoretică de la Astronomie de miercuri dimineaţa 
decurse destul de bine. Harry nu fu convins că nimerise 
corect numele tuturor ciclurilor lunare ale lui Jupiter, dar 
cel puţin era sigur că nici unul dintre ele nu era acoperit de 
o gaiţă. Trebuiră să aştepte până seara examenul practic de 
Astronomie; în schimb, după-amiaza fu dedicată 
Prezicerilor despre Viitor. 

Chiar şi după aşteptările modeste ale lui Harry la Preziceri 
despre Viitor, examenul decurse foarte rău. Ar fi putut la fel 
de bine să încerce să vadă imagini mişcătoare pe birou 
decât în globul de cristal care se încăpăţâna să rămână 
pustiu; se pierdu cu totul la cititul în frunze de ceai, 
declarând că se părea că profesoara Marchbanks va întâlni 
cât de curând un străin brunet, rotund şi slinos, după care 


puse capac întregului fiasco, încurcând linia vieţii cu cea a 
minţii în palma ei şi informând-o că ar fi trebuit să moară 
marţea trecută. 

— Păi, eram pregătiţi să picăm la asta, zise Ron sumbru 
când coborâră scara de marmură. 

Tocmai îl făcuse pe Harry să se simtă puţin mai bine, 
spunându-i că îi descrisese examinatorului cu lux de 
amănunte un bărbat urât, cu un neg pe nas, din globul său 
de cristal, doar pentru a-şi ridica privirea şi a descoperi că 
descrisese reflecţia examinatorului. 

— Nu ar fi trebuit să fi ales cursul ăsta de la bun început, 
spuse Harry. 

— "Totuşi, cel puţin acum putem să renunţăm la el. 

— Da, spuse Harry. Nu mai trebuie să ne prefacem că ne 
pasă ce se întâmplă când se împrietenesc prea tare Jupiter 
cu Uranus. 

— Şi de acum înainte, nu îmi mai pasă dacă în frunzele 
mele de ceai scrie „mori, Ron, mori” - nu mă uit la ele decât 
când sunt la gunoi, acolo unde le e locul. 

Harry râse tocmai când Hermione se apropie în fugă din 
spatele lor. Harry se opri imediat din râs, ca să n-o supere. 

— Cred că am făcut bine la Aritmanţie, spuse ea, iar Harry 
şi Ron răsuflară amândoi uşuraţi. Mai avem să ne uităm 
peste hărţile cerului înainte de cină... 

Când ajunseră în vârful Turnului de Astronomie la ora 
unsprezece, descoperiră că era o noapte perfectă pentru 
privit cerul: senină şi fără strop de vânt. Domeniul era 
scăldat în lumina argintie a lunii şi aerul era puţin cam 
răcoros. Fiecare dintre ei îşi pregăti telescopul şi, când 
profesoara Marchbanks dădu semnalul, începură să umple 
harta goală a cerului pe care o primiseră. 

Profesoara Marchbanks şi profesorul Tofty se plimbară 
printre ei, urmărindu-i cum notau poziţiile precise ale 
stelelor şi ale planetelor pe care le observau. Era o linişte 
totală, în afară de foşnitul pergamentelor, de scârţâitul 
ocazional al unui telescop când era fixat pe suport şi de 


scrijelitul multor pene. Trecu o jumătate de oră, apoi ooră; 
pătrăţelele de lumină aurie reflectată care dansau 
dedesubt, pe pământ, începură să dispară, în timp ce 
sfeşnicele care luminau ferestrele castelului se stingeau. 

Însă, după ce Harry completă constelația Orion pe harta 
sa, uşa dublă de la intrarea în castel se deschise direct sub 
parapetul unde se afla, astfel încât lumina se revărsă pe 
treptele de piatră până peste peluză. Harry se uită în jos, în 
timp ce schimba puţin poziţia telescopului, şi văzu cinci sau 
şase siluete alungite mergând pe iarba bine luminată, 
înainte ca uşa să se închidă şi domeniul să redevină o mare 
de întuneric. 

Harry se uită iar prin telescop şi reglă claritatea, 
examinând acum planeta Venus. Se uită la hartă ca să 
noteze planeta, dar ceva îi atrase atenţia; oprindu-se cu 
pana suspendată deasupra pergamentului, scrută domeniul 
întunecat şi văzu şase siluete traversând peluza. Dacă nu s- 
ar fi mişcat, şi dacă lumina lunii nu le-ar fi argintat 
creştetele, nu le-ar fi putut deosebi de pământul întunecat 
pe care mergeau. Chiar şi de la distanţa aceasta, Harry avu 
sentimentul bizar că recunoştea mersul persoanei celei mai 
bondoace dintre ele, care părea să conducă grupul. 

Nu pricepea de ce ieşea Umbridge la plimbare după 
miezul nopţii, şi nu oricum, ci însoţită de cinci persoane. 
Apoi cineva tuşi în spatele lui, iar el îşi aminti că era în 
mijlocul unui examen. Uitase cu totul de poziţia lui Venus. 
Lipindu-şi ochiul de telescop, o regăsi şi fu iar pe cale să o 
noteze pe hartă când, cu urechile ciulite după orice sunet, 
auzi un ciocănit în depărtare care răsună pe domeniul 
pustiu, urmat imediat de lătratul înăbuşit al unui câine 
mare. 

Ridică privirea, cu inima bătându-i cu putere. Ferestrele 
lui Hagrid erau luminate şi oamenii pe care îi observase 
traversând peluza erau acum conturaţi în dreptul lor. Uşa 
se deschise şi Harry văzu limpede şase siluete bine definite 
trecând pragul. Apoi uşa se închise din nou şi se făcu linişte. 


Harry se simţi foarte neliniştit. Se uită în jur, ca să vadă 
dacă Ron sau Hermione observaseră şi ei acelaşi lucru, dar 
profesoara Marchbanks trecu chiar în clipa aceea prin 
spatele lui şi, nevoind să pară că se uita pe furiş la lucrările 
altora, Harry se aplecă grăbit peste harta sa celestă şi 
pretinse că adăuga date, în timp ce se uita de fapt la coliba 
lui Hagrid. Acum siluetele se mişcau dintr-un capăt în altul 
al colibei, întunecând temporar ferestrele. 

Simţi ochii profesoarei Marchbanks aţintiţi pe ceafa lui şi 
îşi lipi iar ochiul de telescop, uitându-se la luna a cărei 
poziţie o înregistrase cu o oră înainte, dar, când profesoara 
Marchbanks se îndepărtă, auzi un răcnet dinspre coliba din 
depărtare, care răsună în noapte, ajungând direct în vârful 
Turnului de Astronomie. Mai mulţi elevi din jurul lui Harry 
îşi abandonară telescoapele şi priviră în schimb spre coliba 
lui Hagrid. 

Profesorul Tofty tuşi încă o dată scurt şi sec. 

— Hai, încercaţi să vă concentrați, fetelor şi băieţilor, zise 
el cu blândeţe. 

Cei mai mulţi se întoarseră la telescoape. Harry privi în 
stânga. Hermione se uită încremenită la coliba lui Hagrid. 

— Ăă - mai aveţi douăzeci de minute, spuse profesorul 
Tofty. 

Hermione tresări şi se întoarse imediat la harta celestă; 
Harry îşi cobori privirea spre a lui şi observă că notase 
greşit planeta Venus, confundând-o cu Marte. Se aplecă să 
o corecteze. 

Se auzi un BANG puternic dinspre domeniu. Mai mulţi 
strigară „Au!”, căci se loviră cu capătul telescopului peste 
nas când se grăbiră să vadă ce se întâmpla dedesubt. 

Uşa lui Hagrid se deschise la perete şi ceilalţi îl văzură 
foarte bine la lumina care se revărsa din colibă, o siluetă 
masivă, răcnind şi agitându-şi pumnii, înconjurată de şase 
oameni, care, judecând după firele de lumină roşie pe care 
le aruncau asupra ei, păreau să încerce s-o Împietrească. 

— Nu! strigă Hermione. 


— Draga mea! spuse profesorul 'Tofty pe un ton 
scandalizat. Suntem la un examen! 

Însă nimeni nu mai era atent câtuşi de puţin la hărţile 
cerului. Încă zburau raze de lumină roşie lângă coliba lui 
Hagrid, şi totuşi, păreau să ricoşeze din el; Hagrid era încă 
în picioare, nemişcat, şi se lupta din câte vedea Harry. Pe 
domeniu răsunară strigăte şi urlete, iar un bărbat strigă: 

— Fii raţional, Hagrid! 

Hagrid răcni: 

— La naiba cu raţiunea, nu mă lua aşa, Dawlish! 

Harry văzu mica siluetă a lui Colț cum încerca să-l apere 
pe Hagrid, sărind întruna pe vrăjitorii din jurul lui, până 
când una dintre Vrăjile de Împietrire îl atinse şi căzu la 
pământ. Hagrid scoase un urlet de furie, îl ridică în aer pe 
vinovat şi îl aruncă; bărbatul zbură la vreo doi metri şi nu se 
mai ridică. Hermione icni, acoperindu-şi gura cu ambele 
mâini; Harry se uită la Ron şi văzu că şi el părea speriat. 
Nici unul dintre ei nu îl mai văzuse vreodată pe Hagrid 
supărat de-adevăratelea. 

— Uite! chiţăi Parvati, care se apleca peste parapet şi 
arăta spre poalele castelului, unde se deschisese iar uşa de 
la intrare. 

Pe domeniul întunecat se revărsă un nou val de lumină şi o 
singură umbră lungă, neagră, străbătea acum peluza. 

— Haideţi! zise profesorul Tofty neliniştit. Să ştiţi că mai 
aveţi doar şaisprezece minute! 

Însă nimeni nu îi acordă nici cea mai mică atenţie: o 
urmăreau cu toţii pe persoana care alerga spre încăierarea 
care se încinsese lângă coliba lui Hagrid. 

— Cum îndrăzniţi? strigă silueta, în timp ce fugea. Cum 
îndrăzniţi! 

— E McGonagall! şopti Hermione. 

— Lăsaţi-l în pace! Lăsaţi-l în pace, am spus! se auzi vocea 
profesoarei McGonagall în noapte. Din ce motiv îl atacați? 
Nu a făcut absolut nimic ca să justifice o asemenea... 


Hermione, Parvati şi Lavender ţipară toate trei. Siluetele 
din jurul colibei lui Hagrid aruncară nu mai puţin de patru 
Vrăji de Împietrire asupra profesoarei McGonagall. La 
jumătatea distanţei dintre colibă şi castel, razele roşii se 
întâlniră asupra ei; pentru o clipă deveni luminoasă şi radie 
o culoare roşie, stranie, apoi căzu imediat la pământ, pe 
spate, se lovi de sol cu putere şi nu se mai mişcă. 

— Himere sălbatice! strigă profesorul Tofty, care părea să 
fi uitat şi el cu totul de examen. Fără nici un avertisment! 
Ce comportament barbar! 

— LAŞILOR! urlă Hagrid. 

Vocea ajunse limpede până în vârful turnului, şi alte câteva 
lumini se aprinseră la loc în castel. LAŞI AFURISIŢI! LUAŢI 
ASTA, ŞI ASTA... 

— Vai de mine... icni Hermione. 

Hagrid le dădu doi pumni masivi atacatorilor care se aflau 
cel mai aproape de el; judecând după prăbuşirea lor 
imediată, îşi pierduseră cunoştinţa. Harry îl văzu pe Hagrid 
aplecându-se şi crezu că fusese până la urmă învins de 
vrajă. Dar, din contră, în clipa următoare Hagrid se ridică 
din nou în picioare, având în spate ceea ce părea să fie un 
sac - abia pe urmă Harry realiză că avea pe umeri trupul 
inert al lui Colț. 

— Prindeţi-l, prindeţi-l! strigă Umbridge, dar ultimul 
ajutor care îi rămăsese părea foarte reticent să intre în raza 
de acţiune a pumnilor lui Hagrid. 

Mai mult, se dădea înapoi aşa de repede, încât se 
împiedică de unul dintre colegii lui care îşi pierduseră 
cunoştinţa şi căzu. Hagrid se întorsese deja şi o luase la 
fugă avându-l pe Colț atârnat după gât. Umbridge aruncă o 
ultimă Vraja de Împietrire după el, dar îl rată, iar Hagrid, 
alergând cu viteză maximă spre porţile îndepărtate, dispăru 
în noapte. 

Urmă o tăcere cutremurătoare, care dură un minut cât o 
veşnicie, în timp ce toţi se uitau cu gura căscată spre 
domeniu. Apoi vocea profesorului Tofty spuse şters: 


— Ăă... mai aveţi cinci minute. 

Deşi umpluse doar două treimi din harta cerului, Harry îşi 
dorea cu disperare ca examenul să se termine. Când în 
sfârşit acest lucru se întâmplă, el, Ron şi Hermione îşi 
băgară grăbiţi telescoapele în huse şi coborâră în fugă 
scara în spirală. Nici unul dintre elevi nu se ducea la 
culcare; vorbeau toţi cu voce tare şi plini de entuziasm, la 
capătul scărilor, despre scena la care fuseseră martori. 

— Femeia aia malefică! icni Hermione, aproape sugrumată 
de furie. Să încerce să îl ia pe Hagrid prin surprindere în 
toiul nopţii! 

— E evident că a vrut să evite încă o scenă ca aceea cu 
Trelawney, spuse Ernie Macmillan cu înţelepciune, 
alăturându-li-se pe furiş. 

— Hagrid s-a descurcat bine, nu? spuse Ron, mai degrabă 
alarmat decât impresionat. Cum de au ricoşat de pe el toate 
vrăjile alea? 

— Probabil că de la sângele de uriaş, spuse Hermione 
tulburată. Este foarte greu să împietreşti un uriaş, sunt ca 
trolii, foarte rezistenți... dar biata doamnă profesoară 
McGonagall... patru Vrăji de Împietrire direct în piept şi nu 
mai e nici ea tocmai tânără, nu-i aşa? 

— Groaznic, groaznic, spuse Ernie, clătinând 
dezaprobator din cap. Ei bine, eu mă duc să mă culc. 
Noapte bună. 

Elevii din jurul lor se îndepărtau încet, vorbind în 
continuare înfriguraţi despre ceea ce văzuseră. 

— Cel puţin nu au reuşit să-l ducă pe Hagrid în Azkaban, 
zise Ron. Presupun că s-a dus să i se alăture lui 
Dumbledore, nu-i aşa? 

— Cred că da, spuse Hermione, gata să se pună pe plâns. 
Ah, e îngrozitor, chiar am crezut că Dumbledore se va 
întoarce cât de curând, dar acum l-am pierdut şi pe Hagrid. 

Se târâră înapoi în camera de zi a Cercetaşilor, pe care o 
găsiră plină. Agitaţia de pe domeniu alertase câţiva oameni, 
care se grăbiseră să-şi trezească prietenii. Seamus şi Dean, 


care sosiseră înaintea lui Harry, Ron şi Hermione, le 
povesteau acum tuturor ce văzuseră şi auziseră din vârful 
Turnului de Astronomie. 

— Dar de ce să-l dea afară pe Hagrid acum? întrebă 
Angelina Johnson, clătinând din cap. Nu este aceeaşi 
situaţie ca la Trelawney; a predat mult mai bine ca de obicei 
anul ăsta! 

— Umbridge îi urăşte pe semioameni, spuse Hermione cu 
amărăciune, prăbuşindu-se pe un scaun. A vrut 
dintotdeauna să-l dea afară pe Hagrid. 

— Şi a crezut că Hagrid îi punea Nifflerii în birou, 
interveni Katie Bell. 

— Ah, la naiba, zise Lee Jordan, acoperindu-şi gura. Eu i- 
am pus Niffleri în birou. Fred şi George mi-au lăsat câţiva; i- 
am făcut să intre plutind pe fereastra ei. 

— Oricum l-ar fi dat afară, spuse Dean. Era prea apropiat 
de Dumbledore. 

— Aşa este, zise Harry, cufundându-se într-un fotoliu de 
lângă cel al lui Hermione. 

— Sper doar că profesoara McGonagall e teafără, zise 
Lavender cu ochii în lacrimi. 

— Au adus-o înapoi la castel, am văzut pe fereastra de la 
dormitor, zise Colin Creevey. Nu arăta foarte bine. 

— O s-o vindece doamna Pomfrey, spuse Alicia Spinnet 
hotărâtă. Până acum nu a dat greş cu nimeni. 

Se făcu aproape patru dimineaţa înainte să se elibereze 
camera de zi. Harry era perfect treaz; îl măcina imaginea 
lui Hagrid alergând în noapte; era atât de supărat pe 
Umbridge, încât nu putea să găsească o pedeapsă destul de 
aspră pentru ea, deşi sugestia lui Ron de a o servi ca 
mâncare unui Homar Exploziv cu capă era demnă de 
admiraţie. Adormi contemplând planuri de răzbunare 
teribile şi se trezi trei ore mai târziu, simțindu-se extrem de 
obosit. 

Ultimul examen, cel la Istoria Magiei, urma să aibă loc 
abia după-amiază. Harry şi-ar fi dorit mult să se culce la loc 


după micul dejun, însă contase pe dimineaţa aceea pentru o 
mică recapitulare de ultimă oră, aşa că stătu cu capul în 
mâini lângă o fereastră din camera de zi, încercând din 
răsputeri să nu adoarmă, cât timp citi o parte din stiva de 
notițe de un metru înălţime pe care i le împrumutase 
Hermione. 

Cei din anul cinci intrară în Marea Sală la ora două şi se 
aşezară în faţa subiectelor de examen puse cu faţa în jos. 
Harry se simţea epuizat. Nu vroia decât să termine cu asta, 
ca să poată să se ducă la culcare; a doua zi, el şi Ron aveau 
să se ducă pe terenul de vâjthaţ, să zboare pe mătura lui 
Ron şi să se bucure fiindcă scăpaseră de recapitulare. 

— Întoarceţi subiectele, zise profesoara Marchbanks din 
faţa sălii, întorcând clepsidra uriaşă. Puteţi să începeţi. 

Harry se uită fix la prima întrebare. Trecură câteva 
secunde până când îşi dădu seama că nu înţelesese un 
cuvânt; atenţia îi fu atrasă de o viespe care zumzăia lângă 
una dintre ferestrele înalte. Încet, fără tragere de inimă, 
începu să scrie răspunsul. 

Îi era foarte greu să îşi amintească numele şi încurca 
datele întruna. Pur şi simplu sări peste întrebarea numărul 
patru (După părerea ta, legislaţia baghetelor a condus sau 
a contribuit la prevenirea mai eficientă revoltelor goblinilor 
din secolul al optsprezecelea?), cu gândul că se va întoarce 
la ea la sfârşit, dacă va mai avea timp. Ştiuse întrebarea 
numărul cinci (Cum a fost încălcat Statutul de Tăinuire în 
1749 şi ce măsuri au fost luate pentru a împiedica 
repetarea acestui fapt?), dar îl măcina bănuiala că sărise 
peste nişte elemente importante; avea impresia că vampirii 
apăreau şi ei pe undeva prin poveste. 

Căută mai încolo o întrebare la care să poată răspunde cu 
siguranţă şi ochii i se fixară asupra întrebării numărul zece: 
Care au fost circumstanţele care au condus la formarea 
Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor şi de ce vrăjitorii 
din Liechtenstein au refuzat să facă parte din ea? 


Ştiu asta, îşi zise Harry, deşi creierul îi era adormit şi 
vlăguit. Vedea imaginea titlului, scris de Hermione: 
Formarea Confederaţiei Internaţionale a Vrâjitorilor... 
Citise notițele cu pricina chiar în dimineaţa aceea. 

Începu să scrie, ridicându-şi ochii din când în când ca să se 
uite la clepsidra mare de pe biroul de lângă profesoara 
Marchbanks. Stătea chiar în spatele lui Parvati Patil, al 
cărei păr lung şi negru cădea până peste spătar. O dată sau 
de două ori se trezi uitându-se la reflexele aurii care 
străluceau pe el când îşi mişca puţin capul, şi trebui să şi-l 
clatine el însuşi ca să se limpezească. 

primul Mugwump suprem al Confederaţiei Internaţionale 
a Vrăjitorilor a fost Pierre Bonaccord, dar numirea sa a fost 
contestată de comunitatea vrăjitorească din Liechtenstein, 
pentru că... 

Peste tot în jurul lui Harry, penele scrijeleau pe 
pergamente ca nişte şobolani care scormoneau şi zgâriau. 
Soarele îi bătea cu putere în ceafă. Ce făcuse Bonaccord 
de-i jignise pe vrăjitorii din Liechtenstein? Harry avea 
impresia că era ceva în legătură cu trolii... se uită iar în gol 
la capul lui Parvati. Dacă ar putea să practice Legilimanţia, 
să deschidă o fereastră în ceafa ei şi să vadă ce făcuseră 
trolii ca să creeze o prăpastie între Pierre Bonaccord şi 
Liechtenstein... 

Harry închise ochii şi îşi ascunse chipul în mâini, astfel 
încât roşul aprins al pleoapelor sale se făcu negru şi rece. 
Bonaccord dorise să oprească vânarea trolilor şi le 
conferise drepturi... dar Liechtenstein avea probleme cu un 
trib de troli de munte deosebit de sângeroşi... asta era. 

Deschise ochii; îl usturară şi-i lăcrimară când văzu 
pergamentul alb, strălucitor. Încet, scrise două rânduri 
despre troli, iar apoi le reciti. Nu părea ceva foarte 
informativ şi detaliat, şi totuşi, era convins că notițele lui 
Hermione despre Confederație se întindeau pe pagini 
întregi. 


Închise ochii din nou, încercând să le vadă, să-şi aducă 
aminte... Confederaţia avusese prima întâlnire în Franţa, 
da, scrisese deja despre asta... 

Goblinii încercaseră să vină, dar fuseseră excluşi... 
scrisese şi despre asta... 

Nimeni din Liechtenstein nu voise să vină... 

Gândegşte-te, îşi spuse el, cu chipul în mâini, în timp ce în 
jurul lui penele scrijeleau răspunsuri interminabile, iar 
nisipul se scurgea în clepsidra din faţă... 

Mergea iar de-a lungul coridorului răcoros şi întunecat 
către Departamentul Misterelor, cu paşi hotărâți şi 
consecvenţi, luând-o din când în când la fugă, decis să 
ajungă în sfârşit la destinaţie... Uşa neagră se deschise în 
faţa lui ca de obicei, iar el se trezi în camera circulară cu 
multe uşi... 

Traversă imediat podeaua de piatră şi trecu de a doua 
uşă... pe pereţi şi pe podea erau petice jucăuşe de lumină şi 
se auzea clinchetul acela mecanic, dar nu avea timp să 
exploreze, trebuia să se grăbească... 

Parcurse în fugă distanţa până la a treia uşă, care se 
deschise de perete ca celelalte... Iarăşi era într-o clădire de 
mărimea unei catedrale, plină de rafturi şi sfere de sticlă... 
acum inima îi bătea foarte repede... de data acesta avea să 
ajungă acolo... În dreptul numărului nouăzeci şi şapte, o luă 
la stânga şi merse grăbit pe coridorul încadrat de două 
rânduri... 

Dar chiar la capăt văzu o siluetă doborâtă, formă neagră, 
care se mişca la podea ca un animal rănit... stomacul lui 
Harry se strânse de frică... şi de bucurie... 

O voce îi părăsi buzele - o voce stridentă, rece, golită de 
orice bunătate umană... 

— Ascultă-mă... hai, îndreapt-o în jos... eu nu o pot 
atinge... dar tu poţi... 

Silueta neagră de pe podea se mişcă puţin. Harry văzu o 
mână albă cu degete lungi, care ţineau strâns o baghetă 


ridicându-se în continuarea propriului braţ... auzi vocea 
stridentă şi rece spunând „Crucio!” 

Bărbatul de pe podea scoase un strigăt de durere şi 
încercă să se ridice, dar căzu pe spate, zvârcolindu-se. 
Harry râse. Ridică bagheta, blestemul se destrămă, iar 
silueta gemu şi rămase nemişcată. 

— Lordul Cap-de-Mort aşteaptă... 

Foarte încet, cu braţele tremurându-i, bărbatul de pe 
podea îşi ridică umerii cu câţiva centimetri şi îşi înălţă 
capul. Chipul îi era pătat de sânge şi totuşi, rigid şi 
sfidător... 

— Va trebui să mă omori, şopti Sirius. 

— Fără îndoială că o voi face până la urmă, spuse vocea 
rece. Dar mai întâi mi-o vei aduce, Black... crezi că asta de 
până acum a fost durere? Mai gândeşte-te... avem ore 
întregi înainte şi nu e nimeni care să te audă ţipând... 

Dar cineva ţipă când Cap-de-Mort îşi cobori iar bagheta; 
cineva urlă şi căzu de pe un birou fierbinte pe podeaua rece 
de piatră; Harry se trezi când se lovi de pământ, ţipând în 
continuare, cu cicatricea arzându-l, în timp ce Marea Sală 
exploda peste tot în jurul lui. 

CAPITOLUL XXXII. 

IEŞIREA DIN FOC 

— Nu mă duc... nu e nevoie să mă duc în aripa spitalului... 
nu vreau... 

Bâiguia în timp ce încerca să se îndepărteze de profesorul 
Tofty, care se uita la Harry foarte îngrijorat, după ce îl 
ajutase şi îl dusese în holul de intrare, în timp ce toţi elevii 
din jur se holbau la ei. 

— Sunt... sunt bine, domnule, bolborosi Harry, ştergându- 
şi sudoarea de pe faţă. Sincer... doar am adormit... am avut 
un coşmar... 

— Tensiunea examenelor, spuse vrăjitorul bătrân cu 
compasiune, bătându-l pe Harry pe umăr. Se mai întâmplă, 
tinere, se mai întâmplă! Acum, un pahar de apă răcoritor şi 
poate că vei reuşi să te întorci în Marea Sală, ce zici? 


Examenul aproape că s-a încheiat, dar crezi c-ai putea să 
termini fără probleme ultimul răspuns? 

— Da, spuse Harry înfrigurat. Adică... nu... am făcut... am 
făcut cam tot ce am putut, cred... 

— Foarte bine, foarte bine, zise vrăjitorul bătrân cu 
blândeţe. Mă duc să îţi iau lucrarea şi te sfătuiesc să te duci 
frumuşel şi să te întinzi. 

— Aşa voi face, spuse Harry, încuviinţând din cap cu 
putere. Vă mulţumesc mult. 

În clipa în care călcâiele bătrânului dispărură dincolo de 
pragul Marii Săli, Harry urcă în fugă scara de marmură, 
alergă atât de repede de-a lungul holurilor, încât portretele 
pe lângă care trecu murmurară nişte reproşuri, mai urcă 
nişte etaje şi până la urmă intră ca un uragan pe uşa dublă 
a aripii spitalului, făcând-o pe doamna Pomfrey - care îi 
dădea să înghită lui Montague un lichid albastru strălucitor 
cu lingura - să ţipe speriată. 

— Potter, ce naiba faci? 

— Trebuie să o văd pe doamna profesoară McGonagall, 
îngăimă Harry, cu răsuflarea tăiată. Acum... este urgent! 

— Nu este aici, Potter, zise doamna Pomfrey cu tristeţe. P 
fost transferată în dimineaţa asta la Sf. Mungo. Patru Vrăji 
de Împietrire direct în piept la vârsta ei? Este un miracol că 
nu au omorât-o. 

— A... plecat? zise Harry şocat. 

Se sună de pauză în afara salonului şi auzi obişnuitul 
zgomot îndepărtat al elevilor care se revărsau pe holurile 
de deasupra şi dedesubtul lui. Rămase perfect nemişcat, 
uitându-se la doamna Pomfrey. Groaza i se cuibărea în 
suflet. 

Nu mai avea cui să spună. Dumbledore plecase, Hagrid la 
fel, dar îşi imaginase mereu că profesoara McGonagall va fi 
acolo, irascibilă şi intransigentă, de acord, dar putându-se 
baza pe ea, prezentă întotdeauna unde era nevoie... 

— Nu mă mir că eşti şocat, Potter, zise doamna Pomfrey, cu 
un fel de aprobare aprigă pe chip. De parcă unul dintre ei 


ar fi putut să o Împietrească pe Minerva McGonagall la 
lumina zilei! Laşitate, asta a fost... o laşitate de ultimă 
speţă... dacă nu mi-ar păsa de ce aţi păţi voi, elevii, fără 
mine, aş demisiona în semn de protest. 

— Da, spuse Harry cu o voce albă. 

leşi ca în transă din aripa spitalului, pe coridorul 
aglomerat unde rămase, strivit de mulţime, cu panica luând 
proporţii în corpul său, ca un fum otrăvitor, astfel încât 
mintea i se înceţoşa, iar el nu îşi dădea seama ce trebuia să 
facă... 

Ron şi Hermione, zise o voce din mintea sa. 

Fugea iar, dându-i la o parte pe elevi, ignorându-le 
protestele furioase. Cobori ca vântul două etaje şi ajunse în 
capul scării de marmură, când îi văzu apropiindu-se grăbiţi 
de el. 

— Harry! zise Hermione imediat, părând foarte speriată. 
Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? Eşti bolnav? 

— Unde ai fost? întrebă Ron. 

— Veniţi cu mine, zise Harry repede. Hai, trebuie să vă 
spun ceva. 

Îi conduse pe coridorul de la primul etaj, uitându-se pe uşi, 
şi găsi în cele din urmă o clasă liberă în care se năpusti, 
închizând uşa după Ron şi Hermione imediat după ce 
intrară şi lipindu-se de ea, cu faţa spre interior. 

— Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius. 

— Poftim? 

— Cum de...? 

— Am văzut. Chiar acum. Am adormit în timpul 
examenului. 

— Dar... dar unde? Cum? spuse Hermione, albă ca varul. 

— Nu ştiu cum, spuse Harry. Dar ştiu exact unde. Există o 
cameră în Departamentul Misterelor plină de rafturi 
înţesate cu nişte mingiuţe de sticlă, iar ei sunt la capătul 
rândului nouăzeci şi şapte... Încearcă să-l folosească pe 
Sirius ca să ia cine ştie ce de-acolo... Îl torturează... au spus 
că până la urmă o să-l omoare! 


Harry descoperi că îi tremurau vocea şi genunchii. Se 
duse spre o bancă şi se aşeză, încercând să se controleze. 

— Cum ajungem acolo? îi întrebă el. 

Urmă o clipă de tăcere. Apoi Ron zise: 

— Să... să ajungem acolo? 

— Să ajungem la Departamentul Misterelor, ca să-l salvăm 
pe Sirius! zise Harry tare. 

— Dar, Harry... zise Ron încet. 

— Ce? Ce e? spuse Harry. 

Nu înţelegea de ce se uitau amândoi cu gura căscată la el, 
ca şi când le-ar fi cerut ceva irațional irațional. 

— Harry, zise Hermione destul de speriată... ăă... cum... 
cum a ajuns Cap-de-Mort în Ministerul Magiei fără să-şi dea 
nimeni seama că e acolo? 

— De unde să ştiu eu? făcu Harry. Întrebarea este cum o 
să ajungem noi acolo! 

— Dar... Harry, gândeşte-te puţin, spuse Hermione făcând 
un pas spre el, este ora cinci după-amiaza... Ministerul 
Magiei trebuie să fie plin de angajaţi... cum ar fi putut să 
intre Cap-de-Mort şi Sirius fără să fie văzuţi? Harry... 
probabil că sunt cei mai căutaţi vrăjitori din lume... Crezi că 
ar putea să intre neobservaţi într-o clădire plină de Aurori? 

— Nu ştiu, Cap-de-Mort a folosit o Pelerină Invizibilă sau 
ceva de genul ăsta! strigă Harry. Oricum, Departamentul 
Misterelor a fost pustiu de fiecare dată când am fost... 

— Tu nu ai fost niciodată acolo, Harry, spuse Hermione 
încet. Doar ai visat locul ăla, atâta tot. 

— Nu sunt vise normale! îi strigă Harry în faţă, ridicându- 
se, făcând un pas spre ea şi vrând să o scuture. Atunci cum 
explici ce s-a întâmplat cu tatăl lui Ron, ce a fost toată 
povestea aia, cum de am ştiut ce a păţit? 

— Are dreptate, spuse Ron încet, uitându-se la Hermione. 

— Dar este pur şi simplu atât de... atât de puţin probabil! 
spuse Hermione disperată. Harry, cum Dumnezeu ar fi 
putut să-l prindă Cap-de-Mort pe Sirius, când el a fost tot 
timpul ăsta în Casa Cumplită? 


— Sirius ar fi putut să cedeze şi să vrea să iasă la aer, 
spuse Ron îngrijorat. De foarte mult timp îşi doreşte cu 
disperare să iasă din casa aia... 

— Dar de ce, insistă Hermione, de ce Dumnezeu ar vrea 
Cap-de-Mort să îl folosească pe Sirius ca să ia arma aia, sau 
ce-o fi? 

— Nu ştiu, ar putea să existe o grămadă de motive! se 
răsti Harry la ea. Poate că lui Cap-de-Mort pur şi simplu nu- 
i pasă dacă Sirius e rănit sau nu... 

— Ştii ceva, tocmai mi-a venit o idee, spuse Ron, 
coborându-şi vocea. Fratele lui Sirius a fost un Devorator al 
Morţii, nu este aşa? Poate că i-a spus lui Sirius secretul 
pentru a lua arma! 

— Da... şi de asta Dumbledore îşi doreşte atât de mult ca 
Sirius să fie închis tot timpul, spuse Harry. 

— Ascultaţi-mă, îmi pare rău, strigă Hermione, dar nici 
unul dintre voi nu gândeşte logic şi nu avem nici o dovadă, 
absolut nici o dovadă că Sirius şi Cap-de-Mort sunt într- 
adevăr acolo... 

— Hermione, i-a văzut Harry! spuse Ron, contrând-o pe 
neaşteptate. 

— În ordine, spuse ea, speriată şi totuşi hotărâtă, dar 
trebuie să spun că... 

— Ce? 

— E vorba de tine... şi nu te critic, Harry! Dar... într-un 
fel... cum să zic, nu crezi că ai un fel de... de... problemă cu 
salvatul oamenilor? zise ea. 

Harry se uită urât la ea. 

— Cum adică, o „problemă cu salvatul oamenilor”? 

— Păi... ai... continuă Hermione, mai neliniştită ca 
niciodată. Adică... anul trecut, de exemplu... În lac... În 
timpul turnirului... nu ar fi trebuit să... vreau să spun că nu 
ar fi trebuit s-o salvezi pe micuța Delacour... te-a luat 
puţin... valul... 

Corpul lui Harry fu cuprins de un fior de mânie fierbinte şi 
usturător. Cum putea să-i amintească tocmai acum de gafa 


aceea? 

— Mă rog, a fost foarte frumos din partea ta, spuse 
Hermione repede, de-a dreptul îngrozită de expresia de pe 
chipul lui Harry, toţi au fost de acord că ai făcut o faptă 
minunată... 

— Foarte amuzant, spuse Harry cu o voce tremurândă, 
pentru că îmi amintesc perfect cum Ron mi-a zis că am 
pierdut timpul făcând pe eroul... asta crezi că se întâmplă 
acum? Crezi că vreau să fac iar pe eroul? 

— Nu, nu, nu! spuse Hermione înspăimântată. Nu cred 
asta deloc! 

— Ei bine, zi ce ai de zis, pentru că pierdem timpul! strigă 
Harry. 

— Încerc să-ţi spun... Cap-de-Mort te cunoaşte, Harry! A 
dus-o pe Ginny în Camera Secretelor ca să o ademenească 
acolo, aşa procedează, ştie că eşti... că eşti genul de 
persoană care i-ar veni în ajutor lui Sirius! Dacă nu 
încearcă decât să te atragă în Departamentul Mis...? 

— Hermione, nu contează dacă a făcut-o ca să mă aducă 
sau nu acolo. Au dus-o pe McGonagall la Sf. Mungo şi n-a 
mai rămas nimeni din Ordin la Hogwarts căruia să-i putem 
spune. Dacă nu mergem, Sirius e mort! 

— Dar, Harry, dacă visul tău a fost... a fost doar atât, un 
vis? 

Harry scoase un răcnet de frustrare. Hermione se 
îndepărtă de el cu un pas, din cale-afară de speriată. 

— Nu înţelegi! strigă Harry la ea. Nu am coşmaruri, nu 
visez! Pentru ce crezi că a fost toată povestea cu 
Occlumanţia, de ce crezi că a vrut Dumbledore să mă 
împiedice să văd toate astea? Pentru că sunt REALE, 
Hermione. Sirius este captiv, l-am văzut. L-a prins Cap-de- 
Mort şi nu mai ştie nimeni altcineva, iar asta înseamnă că 
suntem singurii care îl pol salva, şi dacă nu vrei să o faci, 
foarte bine, mă duc singur, ai înţeles? Şi dacă îmi aduc bine 
aminte, n-ai avut nimic împotriva „problemei mele cu 
salvatul oamenilor” când te-am salvat pe tine de Dementori, 


sau - se întoarse spre Ron - când am salvat-o pe sora ta de 
Vasilisc... 

— Eu nu am zis niciodată că aş avea ceva împotrivă! spuse 
Ron cu patimă. 

— Dar, Harry, tocmai tu ai spus-o, zise Hermione aprigă, 
Dumbledore a vrut să înveţi să îţi închizi mintea faţă 
lucrurile astea. Dacă ai fi făcut Occlumanţie cum trebuie, ai 
mai fi văzut niciodată... 

— DACĂ TU CREZI CĂ O SĂ MĂ PORT CA ŞI CÂND NU 
AM VĂZUT NIMIC... 

— Sirius ţi-a zis că nu există nimic mai important decât sil 
înveţi să îţi blochezi mintea! 

— EI BINE, CRED CĂ AR ZICE ALTCEVA, DACĂ AR ŞTI CE 
AM VĂZUT... 

Uşa clasei se deschise. Harry, Ron şi Hermione întoarseră 
imediat. Ginny intră cu un aer curios, urmată de Luna, care 
arăta ca de obicei de parcă ar fi plutit înăuntru din 
greşeală. 

— Bună, zise Ginny nesigură. Am recunoscut vocea Harry. 
De ce ţipi? 

— Nu e treaba ta, spuse Harry aspru. 

Ginny ridică din sprâncene. 

— Nu e nevoie să vorbeşti pe tonul ăsta cu mine, spuse ea 
calmă, doar mă întrebam dacă pot să te ajut. 

— Ei bine, nu poţi, spuse Harry scurt. 

— Să ştii că eşti cam nepoliticos, zise Luna senină. 

Harry înjură şi se întoarse cu spatele. Ultimul lucru din 
lume pe care şi-l dorea acum era o conversaţie cu Luna 
Lovegood. 

— Stai, spuse Hermione brusc. Stai... Harry, chiar ne pot 
ajuta. 

Harry şi Ron se uitară la ea. 

— Fii atent, Harry, continuă fata, trebuie să stabilim dacă 
Sirius a părăsit cu adevărat sediul. 

— 'Ţi-am spus, am văzut... 


— Harry, te implor, te rog frumos! spuse Hermione 
disperată. 'le rog, hai să verificăm dacă Sirius nu-i acasă, 
înainte să o luăm la goană spre Londra. Dacă descoperim că 
nu e acolo, atunci jur că nu o să încerc să te opresc. Vin şi 
eu, o să... o să fac orice ca să încerc să-l salvez. 

— Sirius este torturat ACUM! strigă Harry. Nu avem timp 
de pierdut. 

— Dar dacă este o păcăleală a lui Cap-de-Mort, Harry? 
Trebuie să verificăm, n-avem încotro. 

— Cum? întrebă Harry. Cum să verificăm? 

— O să trebuiască să folosim focul lui Umbridge ca să 
vedem dacă îl putem contacta, spuse Hermione, absolut 
îngrozită de acest gând. O s-o atragem iar pe Umbridge în 
altă parte, dar ne trebuie oameni care să stea de pază, şi 
exact la asta or să ne ajute Ginny şi Luna. 

Deşi era evident că se chinuia să înţeleagă ce se întâmpla, 
Ginny zise imediat, „Da, o facem”, după care Luna întrebă: 

— Când spui „Sirius”, te referi la Stubby Boardman? 

Nimeni nu îi răspunse. 

— În ordine, îi spuse Harry agresiv lui Hermione, în 
ordine, dacă găseşti un mod ca s-o facem repede, sunt de 
acord, dacă nu, mă duc chiar în clipa asta la Departamentul 
Misterelor. 

— La Departamentul Misterelor? zise Luna, uşor 
surprinsă. Dar cum vrei să ajungi acolo? 

Harry o ignoră din nou. 

— Bine, spuse Hermione, frângându-şi mâinile şi 
plimbându-se încolo şi încoace printre bănci. Bine... păi... 
unul dintre noi trebuie să meargă, să o găsească pe 
Umbridge şi... şi s-o trimită într-o direcţie greşită, ca să fie 
departe de birou. Ar putea să-i spună, ştiu eu, că Peeves 
face ceva îngrozitor, ca de obicei... 

— O fac eu, spuse Ron imediat. O să-i spun că Peeves 
distruge sala de Transfigurare sau altceva de genul ăsta. 
Sala e la câţiva kilometri depărtare de biroul ei. Dacă stau 


să mă gândesc mai bine, probabil că l-aş putea convinge pe 
Peeves să o facă, dacă o să mă întâlnesc cu el pe drum. 

Faptul că Hermione nu zise nimic despre distrugerea sălii 
de Transfigurare indica gravitatea situaţiei. 

— Bine, zise ea încruntată, continuând să se plimbe. Acum, 
trebuie să-i ţinem pe elevi departe de biroul ei în timp ce 
intrăm, altfel sigur o să ne pârască vreun Viperin. 

— Luna şi cu mine putem să stăm la capetele holului, 
spuse Ginny prompt, şi să le spunem celorlalţi să nu meargă 
pe acolo, pentru că cineva a răspândit un gaz sugrumător. 

Hermione păru surprinsă de cât de repede îi venise 
această minciună lui Ginny; aceasta ridică din umeri şi zise: 

— Fred şi George plănuiau să o facă înainte să plece. 

— Bine, spuse Hermione. Atunci, Harry, noi doi o să fim 
sub Pelerina Invizibilă şi o să ne furişăm în birou. În felul 
ăsta o să poţi vorbi cu Sirius... 

— Nu este acolo, Hermione! 

— Vreau să spun că o să poţi să verifici dacă Sirius este 
sau nu acasă, în timp ce eu o să stau de pază. Nu cred că 
trebui să fii singur acolo, Lee a dovedit deja că fereastra 
este sigură, trimițând Nifflerii pe-acolo. 

Cu toată furia şi nerăbdarea, Harry înţelese că Hermione 
se oferise să meargă cu el în biroul lui Umbridge în semn de 
solidaritate şi loialitate. 

— Îţi... mă rog, îţi mulţumesc, bâigui el. 

— În ordine, dar, chiar dacă facem toate astea, nu cred că 
o să putem să avem la dispoziţie mai mult de cinci minute, 
spuse Hermione, uşurată că Harry dădea semne să fi 
acceptat planul. Nu dacă o să dăm peste Filch şi nenorocitul 
ăla de Detaşament Inchizitorial care bântuie peste tot. 

— Cinci minute vor fi de ajuns, spuse Harry. Hai, să 
mergem... 

— Acum? spuse Hermione şocată. 

— Sigur că acum! spuse Harry supărat. Ce credeai, că o să 
aşteptăm până după cină? Hermione, Sirius este torturat 
chiar în clipa asta! 


— Aha, în... În regulă, spuse ea disperată. Du-te, ia-ţi 
Pelerina Invizibilă şi ne întâlnim la capătul holului lui 
Umbridge, da? 

Harry nu răspunse, ci ţâşni din cameră şi începu să-şi 
croiască drum prin mulţimea care se învârtea pe coridor. 
Două etaje mai sus, se întâlni cu Seamus şi Dean, care îl 
salutară jovial şi îi spuseră că plănuiau o sărbătorire a 
sfârşitului examenelor până a doua zi dimineaţă în camera 
de zi. Harry abia dacă îi auzi. Trecu prin gaura portretului, 
în timp ce ei încă se certau asupra a câte Berizero avea 
nevoie să ia de pe piaţa neagră şi ieşi pe aceeaşi gaură, 
având în geantă Pelerina Invizibilă şi cuțitul lui Sirius, 
înainte ca ei să fi observat că îi părăsise. 

— Harry vrei să participi şi tu cu un galion? Harold Dingle 
zice că ar putea să ne vândă nişte whisky-foc... 

Dar Harry alerga deja iar pe coridor, iar câteva minute 
mai târziu sări ultimele trepte ca să li se alăture lui Ron, 
Hermione, Ginny şi Luna, strânşi la capătul holului lui 
Umbridge. 

— Le-am luat, gâfâi el. Aşa, sunteţi gata? 

— În ordine, şopti Hermione în timp ce un grup de elevi 
gălăgioşi din anul şase trecu pe lângă ei. Ron, tu du-te şi fă- 
o pe Umbridge să plece... Harry şi cu mine o săne 
ascundem sub Pelerină şi o să aşteptăm până când o să 
avem cale liberă... 

Ron se îndepărtă, părul său roşu aprins fiind vizibil chiar şi 
la capătul holului; între timp, capul la fel de colorat al lui 
Ginny se mişca printre elevii care se împingeau în jurul lor, 
mergând în direcţia cealaltă, urmat de capul blond al Lunei. 

— Treci aici, şopti Hermione, apucându-l pe Harry de 
încheietură şi trăgându-l înapoi într-o nişă unde se afla un 
bust oribil de piatră al unui vrăjitor medieval, care vorbea 
singur pe o coloană. Eşti... eşti sigur că eşti bine, Harry? 
Încă eşti foarte palid. 

— Sunt bine, spuse el scurt, scoțând repede Pelerina 
Invizibilă din ghiozdan. 


Adevărul era că îl durea cicatricea, însă nu atât de tare 
încât să bănuiască faptul că Sirius primise deja o lovitură 
fatală de la Cap-de-Mort; îl duruse mult mai tare atunci 
când Cap-de-Mort îl pedepsise pe Avery... 

— Vino, zise el. Aruncă Pelerina Invizibilă peste amândoi şi 
rămaseră locului cu urechile ciulite, încercând să 
desluşească şi altceva în afară de bombănelile în latină ale 
bustului din faţa lor. 

— Nu puteţi să mergeţi pe aici! le striga Ginny celorlalţi. 
Nu, îmi pare rău, o să trebuiască să ocoliţi pe scara 
circulară, cineva a răspândit gaz sugrumător pe-aici... 

Auziră câţiva elevi care se plângeau, iar o voce 
morocănoasă zise: 

— Eu nu văd nici un gaz. 

— Asta pentru că este incolor, spuse Ginny pe o voce 
disperată şi convingătoare, dar, dacă vrei să treci prin el, n- 
ai decât, atunci o să avem cadavrul tău ca dovadă pentru 
următorul idiot care n-o să ne creadă. 

Încet, mulţimea se rări. Vestea despre gazul sugrumător 
părea să se fi răspândit; elevii nu o mai luau pe acolo. Când 
în sfârşit zona din jur fu destul de liberă, Hermione zise 
încet: 

— Cred că mai bine de atât nu o să fie, Harry. Hai, să 
mergem. 

O luară înainte, acoperiţi de pelerină. Luna stătea cu 
spatele la ei, la capătul îndepărtat al holului. Când trecură 
pe lângă Ginny, Hermione şopti: 

— Bravo... nu uita de semnal. 

— Care este semnalul? şopti Harry, în timp ce se apropiau 
de uşa lui Umbridge. 

— Refrenul „Weasley e al nostru rege”, cântat tare, dacă 
văd că vine Umbridge, răspunse Hermione, în timp ce 
Harry băga lama cuţitului în crăpătura dintre uşă şi perete. 

Încuietoarea se deschise, iar ei intrară în birou. Pisoii de 
prost gust stăteau tolăniţi în lumina de după-amiază târzie 


care le încălzea farfuriile, dar în rest biroul era la fel de 
inert şi pustiu ca data trecută. Hermione răsuflă uşurată. 

— Am crezut că ar putea să fi pus încă o măsură de 
siguranţă după al doilea Niffler. 

Îşi dădură jos Pelerina; Hermione se duse repede la 
fereastră şi rămase într-un unghi mort, cercetând domeniul 
cu bagheta scoasă. Harry se năpusti spre şemineu, făcând 
nişte flăcări verzi ca smaraldul să prindă viaţă acolo. 
Îngenunche repede, îşi băgă capul în focul jucăuş şi strigă: 

— Numărul doisprezece, Casa Cumplită! 

Capul începu să i se învârtească exact ca şi când s-ar fi dat 
jos dintr-o maşină a unui parc de distracţii, deşi genunchii îi 
rămaseră lipiţi de podeaua rece a biroului. 'Ţinu ochii bine 
închişi din cauza cenuşii care vâjâia şi, când se opri din 
învârtit, îi deschise şi se trezi uitându-se la bucătăria lungă 
şi rece din Casa Cumplită. 

Nu era nimeni acolo. Se aşteptase la asta, şi totuşi, nu era 
pregătit pentru valul incandescent de panică şi groază care 
păru să-i cuprindă stomacul când văzu camera pustie. 

— Sirius? întrebă el. Sirius, eşti aici? 

Vocea îi răsună în toată camera, însă nu primi nici un 
răspuns, în afara unui zgomot mic de picioare târşâite din 
dreapta focului. 

— Cine-i acolo? strigă el, întrebându-se dacă nu era doar 
un şoarece. 

Kreacher, Spiriduşul de casă, apăru pe furiş în câmpul lui 
vizual. Arăta de-a dreptul încântat dintr-un motiv anume, 
deşi părea să fi suferit de curând nişte răni destul de grave 
la ambele mâini, acoperite de bandaje. 

— Este capul tânărului Potter în foc, informă Kreacher 
bucătăria goală, aruncând cu coada ochiului priviri ciudat 
de triumfătoare spre Harry. Oare de ce a venit, se întreabă 
Kreacher? 

— Unde e Sirius, Kreacher? întrebă Harry. 

Spiriduşul de casă chicoti răguşit. 

— Stăpânul a ieşit, Harry Potter. 


— Unde s-a dus? Unde s-a dus, Kreacher? 

Kreacher se mulţumi să râdă. 

— Te avertizez! spuse Harry, fiind perfect conştient că 
posibilitatea de a-l pedepsi pe Kreacher era aproape nulă 
de pe poziţia pe care era. Dar Lupin? Ochi-Nebun? Oricare 
dintre ei, e vreunul dintre ei aici? 

— Nu e nimeni, în afară de Kreacher! spuse Spiriduşul 
vesel şi, întorcându-se cu spatele la Harry, începu să 
meargă încet spre uşa de la capătul bucătăriei. Kreacher 
crede că va pălăvrăgi puţin cu stăpâna sa, acum, da, nu a 
mai avut ocazia de mult timp, stăpânul lui Kreacher l-a ţinut 
departe de ea... 

— Unde s-a dus Sirius? strigă Harry după spiriduş. 
Kreacher, s-a dus la Departamentul Misterelor? 

Kreacher încremeni. Harry abia putea să distingă ceafa 
capului său chel prin pădurea de picioare de scaune din 
faţa lui. 

— Stăpânul nu îi spune bietului Kreacher unde se duce, 
spuse Spiriduşul încet. 

— Dar ştii! strigă Harry. Nu-i aşa? Ştii unde este! 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Spiriduşul râse mai tare 
decât până atunci. 

— Stăpânul nu se va mai întoarce de la Departamentul 
Misterelor! zise el vesel. Kreacher şi stăpâna sa sunt din 
nou singuri! 

Şi se târi înainte şi dispăru pe uşa către hol. 

— Eşti un...! 

Însă înainte să poată rosti o singură înjurătură sau insultă, 
Harry simţi o durere puternică în creştet; inhală o grămadă 
de cenuşă şi, înecându-se, se trezi tras înapoi printre 
flăcări, până când ajunse brusc să se uite în sus la chipul lat 
şi palid al profesoarei Umbridge, care îl scosese din foc, 
trăgându-l de păr şi dându-i acum capul pe spate cât putea 
de mult, de parcă ar fi vrut să-i taie gâtul. 

— Crezi, şopti ea, dând capul lui Harry chiar şi mai pe 
spate, astfel încât el se uita la tavan, că după doi Niffleri 


aveam de gând să mai las o fiinţă mică, mizerabilă şi 
afurisită să intre în biroul meu fără să aflu? Am pus Vrăji cu 
Senzori Antifurt peste tot în jurul pragului după ce a intrat 
ultimul băiat nesăbuit. la-i bagheta, răcni ea la cineva pe 
care Harry nu îl văzu, dar simţi o mână cotrobăind în 
buzunarul de la piept al robei şi scoţându-i bagheta. Şi pe a 
ei. 

Harry auzi zgomotul unei încăierări lângă uşă şi ştiu că şi 
lui Hermione i se luase bagheta cu forţa. 

— Vreau să ştiu ce cauţi în biroul meu, spuse Umbridge, 
scuturând pumnul cu care îl ţinea de păr pe Harry, astfel 
încât băiatul se cutremură. 

— Încercam... să îmi iau Fulgerul! spuse el răguşit. 

— Mincinosule, zise profesoara şi-l scutură iar de cap. 
Fulgerul tău este pus sub pază strictă la închisori, aşa cum 
bine ştii, Potter. Erai cu capul în focul meu. Cu cine 
comunicai? 

— Cu nimeni... spuse Harry, încercând să se elibereze. 
Simţi cum mai multe fire de păr i se desprind de pielea 
capului. 

— Mincinosule! strigă Umbridge. 

Îl aruncă de lângă ea, făcându-i să se lovească de birou. 
Acum o văzu pe Hermione pironită de perete de către 
Milicent Bulstrode. Reacredință stătea sprijinit pe pervaz şi 
rânjea, în timp ce arunca în sus bagheta lui Harry cu o 
mână şi o prindea la loc. 

Afară era agitaţie şi intrară mai mulţi Viperini masivi, 
ţinându-i strâns pe Ron, Ginny, Luna şi - spre uimirea totală 
a lui Harry - pe Neville, care era fixat de gât de Crabbe şi 
părea să fie într-un pericol iminent de a se sufoca. Toţi 
patru aveau căluşuri în gură. 

— I-am prins pe toţi, spuse Warrington, împingându-l pe 
Ron cu putere în cameră. Asta, îl împunse el pe Neville cu 
un deget gros, a încercat să mă împiedice să o prind pe ea - 
arătă spre Ginny, care încerca să o lovească în tibie pe fata 
masivă de la Viperini care o ţinea - aşa că l-am adus şipeel. 


— Bravo, bravo, spuse Umbridge, urmărind cum se zbătea 
Ginny. Ei bine, se pare că Hogwarts va fi în curând o zonă 
fără alde Weasley, nu-i aşa? 

Reacredință râse tare şi linguşitor. Umbridge zâmbi larg, 
mulţumită şi se aşeză pe un fotoliu acoperit cu pânză de 
bumbac, privindu-şi prizonierii ca o broască râioasă într-un 
strat de flori. 

— Aşa, deci, Potter zise ea, ai pus oameni să stea de pază 
în jurul biroului meu şi l-ai trimis pe clovnul ăsta - făcu un 
semn cu capul spre Ron, iar Reacredință râse chiar şi mai 
tare - să-mi spună că strigoiul genera haos în sala de 
Transfigurare, când eu ştiam foarte bine că era ocupat cu 
murdăritul cu cerneală al tuturor lentilelor telescoapelor 
din şcoală. Tocmai primisem această informaţie de la 
domnul Filch. Evident, era foarte important pentru tine să 
vorbeşti cu cineva. Cu Albus Dumbledore? Sau cu hibridul 
ăla de Hagrid? Mă îndoiesc că e vorba de Minerva 
McGonagall, am înţeles că este încă prea bolnavă ca să 
poată vorbi. 

Reacredință şi alţi câţiva membri ai Detaşamentului 
Inchizitorial râseră şi acum, Harry realiză că era atât de 
plin de furie şi de ură, încât tremura. 

— Nu este treaba dumneavoastră cu cine vorbesc, se răsti 
el. 

Faţa vlăguită a lui Umbridge păru să se încordeze. 

— Foarte bine, spuse ea pe vocea ei cea mai periculoasă şi 
dulce. Foarte bine, domnule Potter... [i-am oferit şansa să 
îmi spui de bunăvoie. Ai refuzat. Nu am altă variantă decât 
să te oblig. Draco, cheamă-l pe profesorul Plesneală. 

Reacredință băgă bagheta lui Harry în buzunarul robei 
ieşi din cameră zâmbind batjocoritor, dar Harry abia dacă 
observă. Tocmai îşi dăduse seama de ceva; nu îi venea să 
creadă că fusese atât de prost ca să uite. Crezuse că toţi 
membrii Ordinului, toţi cei care ar fi putut să-l ajute să-l 
salveze pe Sirius, erau plecaţi - dar se înşelase. Mai există 
un membru al Ordinului Phoenix la Hogwarts - Plesneală. 


În birou era o linişte întreruptă doar de fojgăielile şi 
încăierările care erau rezultatul eforturilor Viperinilor de a- 
i ţine sub control pe Ron şi pe ceilalţi. Lui Ron îi sângera 
buza pe covorul lui Umbridge, în timp ce încerca să scape 
din strânsoarea lui Warrington; Ginny încă se străduia să o 
calce pe picior pe fata din anul şase care o ţinea strâns de 
antebraţe; Neville se învineţea din ce în ce mai tare, pe 
când trăgea de braţele lui Crabbe; iar Hermione încerca, în 
van, să scape de Mlilicent Bulstrode. Luna, însă, stătea 
inertă lângă cel care o capturase, uitându-se în gol pe 
fereastră, de parcă ar fi fost oarecum plictisită de ce se 
întâmpla. 

Harry se uită iar la Umbridge, care îl privea cu atenţie. Îşi 
menţinu deliberat expresia calmă şi neutră în timp ce pe 
holul de afară se auzeau paşi şi Draco Reacredință revenea 
în cameră, deschizându-i uşa lui Plesneală. 

— Aţi vrut să mă vedeţi, doamnă directoare? zise 
Plesneală, uitându-se în jur la toate perechile de elevi care 
se zbăteau cu o indiferenţă desăvârşită. 

— A, domnule profesor Plesneală, spuse Umbridge, 
zâmbind larg şi ridicându-se. Da, aş mai vrea o sticluţă de 
Veritaserum, cât poţi de repede, te rog. 

— Mi-aţi luat ultima sticluţă ca să-l interogaţi pe Potter, 
zise el, cercetând-o calm de sub claia de păr negru şi slinos. 
Doar n-aţi folosit-o pe toată. V-am spus că trei picături sunt 
de ajuns. 

Umbridge roşi. 

— Poţi să mai faci, nu-i aşa? spuse ea cu un glas mai 
copilăros şi mai dulce, aşa cum se întâmpla de fiecare dată 
când era mânioasă. 

— Desigur, spuse Plesneală, strângând din buze. Dar e 
nevoie de un ciclu de lună plină pentru maturare, aşa că 
probabil că va fi gata peste vreo lună. 

— O lună? ţipă Umbridge, umflându-se ca o broască 
râioasă. O lună? Dar îmi trebuie astă-seară, Plesneală! 


Tocmai am aflat că Potter îmi foloseşte focul pentru a vorbi 
cu una sau multe persoane neidentificate! 

— Serios? spuse Plesneală, dând primul semn de oarecare 
interes, în timp ce se uita la Harry. Ei bine, nu mă mir. 
Potter nu a dat niciodată semne că i-ar plăcea să respecte 
regulamentul şcolar. 

Ochii săi reci şi negri erau aţintiţi asupra ochilor lui Harry, 
care îi întâlni privirea fără să crâcnească, concentrându-se 
din răsputeri asupra a ceea ce văzuse în vis, dorind ca 
Plesneală să îi citească gândurile, să înţeleagă... 

— Vreau să-l interoghez! strigă Umbridge supărată, iar 
Plesneală îşi dezlipi privirea de pe Harry şi se uită la chipul 
ei care tremura de furie. Vreau să îmi dai o poţiune care să 
îl oblige să îmi spună adevărul! 

— V-am spus deja, spuse Plesneală calm, că nu mai am 
rezerve de Veritaserum. Dacă nu cumva vreţi să-l otrăviţi pe 
Potter - şi vă asigur că v-aş înţelege întru totul dacă aţi 
face-o - nu vă pot ajuta. Singura problemă este că 
majoritatea veninurilor acţionează prea repede pentru a-i 
da timp victimei să spună adevărul. 

Plesneală se uită iar la Harry, care se holbă la el, dornic să 
continue cu orice preţ comunicarea fără cuvinte. 

Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius în Departamentul 
Misterelor, îşi zise el disperat. Cap-de-Mort l-a prins pe 
Sirius - 

— Eşti în perioadă de probă! urlă profesoara Umbridge. 
iar Plesneală se uită din nou la ea, cu sprâncenele puţin 
ridicate. Nu vrei să mă ajuţi! Mă aşteptam la ceva mai mult. 
Lucius Reacredință mi-a vorbit mereu în termeni elogioşi de 
tine! Acum ieşi din biroul meu! 

Plesneală făcu o plecăciune ironică şi se întoarse să plece. 
Harry ştiu că ultima şansă de a anunţa Ordinul despre ce se 
întâmpla ieşea în clipa aceea pe uşă. 

— L-a prins pe Amprentă! strigă el. L-a prins pe Amprentă 
la locul ascunzătorii! 

Plesneală se oprise, cu mâna pe clanţa uşii lui Umbridge. 


— Amprentă? urlă profesoara Umbridge, uitându-se 
nedumerită de la Harry la Plesneală. Cine sau ce este 
Amprentă? Unde se ascunde? La ce se referă, Plesneală? 

Plesneală se uită la Harry. Chipul îi era impenetrabil. 
Harry nu-şi dădu seama dacă înţelesese sau nu, dar nu 
îndrăzni să vorbească mai clar de faţă cu Umbridge. 

— Habar n-am, spuse Plesneală cu răceală. Potter, când o 
să vreau să strige cineva prostii după mine, o să-ţi dau o 
esenţă de pălăvrăgit. Şi, Crabbe, mai slăbeşte puţin 
strânsoarea. Dacă se sufocă Poponeaţă, o să fie nevoie de o 
grămadă de hârţoage şi mă tem că va trebui să menţionez 
episodul la referinţe, dacă te vei angaja vreodată. 

Închise uşa după el cu o bufnitură, lăsându-l pe Harry într- 
o stare şi mai avansată de sfâşiere lăuntrică decât înainte; 
Plesneală fusese ultima sa speranţă. Se uită la Umbridge, 
care părea să se simtă la fel ca el; pieptul i se mişca de furie 
şi frustrare. 

— Foarte bine, zise ea şi îşi scoase bagheta. Foarte bine... 
nu am altă soluţie... aceasta este mai mult decât o problemă 
de disciplină şcolară... este o problemă de securitate a 
Ministerului... da... da... 

Părea să se convingă pe ea însăşi de ceva. Îşi muta 
greutatea de pe un picior pe altul, agitată, holbându-se la 
Harry, dând cu bagheta în palma liberă şi respirând greoi. 
În timp ce o privea, Harry se simţi total neputincios fără 
baghetă. 

— Mă obligi, Potter... eu nu vreau să o fac, spuse 
Umbridge, mişcându-se în continuare pe loc, dar uneori 
circumstanţele justifică metoda... sunt sigură că domnul 
ministru va înţelege că nu am avut de ales... 

Reacredință o privea cu o expresie hămesită pe chip. 

— Blestemul Cruciatus ar trebui să-ţi dea drumul la limbă, 
spuse Umbridge încet. 

— Nu! strigă Hermione. Doamnă profesoară Umbridge, 
este ilegal. 


Dar Umbridge nu o băgă în seamă. Avea pe chip o 
expresie răutăcioasă, nerăbdătoare şi entuziasmată, pe 
care Harry nu o mai văzuse până atunci. Îşi ridică bagheta. 

— Domnul ministru nu ar vrea să încălcaţi legea, doamnă 
profesoară Umbridge! strigă Hermione. 

— Pe Cornelius nu îl poate atinge ceea ce nu ştie, spuse 
Umbridge, gâfâind puţin, în timp ce îşi aţintea bagheta pe 
rând către diferite părţi ale corpului lui Harry, parcă 
încerca să ghicească unde avea să-l doară cel mai mult. Nu 
a aflat niciodată că eu le-am ordonat vara trecută 
Dementorilor să se ducă după Potter, şi cu toate astea a fost 
încântat să aibă ocazia să îl exmatriculeze. 

— Dumneavoastră aţi fost? icni Harry. Dumneavoastră i-aţi 
trimis pe Dementori după mine? 

— Cineva trebuia să facă ceva, zise Umbridge, în timp ce 
bagheta se aţinti asupra frunţii lui Harry. Toţi spuneau că ar 
trebui să fii redus cumva la tăcere - să fii discreditat - dar 
eu am fost cea care chiar a făcut ceva în privinţa asta... dar 
ai ieşit şi din asta, nu-i aşa, Potter? Însă nu şi azi, nu şi de 
data asta... 

Şi, trăgând aer în piept, strigă: 

— Cruc... 

— NU! ţipă Hermione cu o voce răguşită, din spatele lui 
Milicent Bulstrode. Nu! Harry, trebuie să-i spunem! 

— În nici un caz! urlă Harry, uitându-se la ceea ce se vedea 
din Hermione. 

— Trebuie, Harry, oricum o să te oblige să o spui, ce... ce 
mai contează? 

Şi Hermione începu să plângă încet pe roba lui Milicent 
Bulstrode. Milicent renunţă imediat la încercarea de ao 
strivi de perete şi se dădu din faţa ei, scârbită. 

— Măi, măi, măi! spuse Umbridge triumfătoare. Micuța 
domnişoară Întreabă-Tot o să ne dea nişte răspunsuri! Hai, 
fetiţo, hai! 

— Hermione... nu! strigă Ron prin căluş. 


Ginny se holba la Hermione, de parcă nu ar mai fi văzut-o 
niciodată până atunci. Neville, care se străduia să-şi 
recapete suflul, se uita şi el la ea. Dar Harry tocmai 
observase ceva. Deşi Hermione plângea disperată în mâini, 
nu se vedea nici urmă de lacrimi. 

— Îmi... îmi pare rău oameni buni, spuse ea. Dar... nu mai 
suport... 

— Aşa, fetiţo haide, spuse Umbridge, apucând-o pe 
Hermione de umeri, aruncând-o în fotoliul liber de pânză de 
bumbac şi aplecându-se peste ea. Ia zi... cu cine comunica 
Potter? 

— Păi, înghiţi Hermione în sec... păi, încerca să-i 
vorbească domnului profesor Dumbledore. 

Ron încremeni, cu ochii mari; Ginny nu mai încercă să 
calce pe picioarele Viperinului care o ţinea captivă; până şi 
Luna păru puţin surprinsă. Din fericire, atenţia lui 
Umbridge şi a favoriţilor ei se concentrase exclusiv asupra 
lui Hermione, fără să pentru a mai observa aceste semne 
suspecte. 

— Dumbledore? zise Umbridge entuziasmată. Înseamnă 
că, ştiţi unde e Dumbledore? 

— Păi... nu, plânse Hermione. Am încercat la „Ceaunul 
crăpat” de pe Aleea Diagon şi la „Trei mături”, chiar şi la 
„Capul de mistreţ”... 

— Proasto, Dumbledore nu o să stea într-un bar, în timp ce 
îl caută tot Ministerul! strigă Umbridge, având 
dezamăgirea înscrisă pe fiecare trăsătură. 

— Dar... trebuia să-i spunem ceva foarte important! se 
văită Hermione, ţinându-şi mâinile şi mai lipite de faţă, dar 
nu de suferinţă, după cum Harry ştia, ci ca să ascundă 
absenţa prelungită a lacrimilor. 

— Da? spuse Umbridge, redevenind interesată. Ce vroiaţi 
să-i spuneţi? 

— Vroiam... vroiam să-i spunem că e gata! spuse 
Hermione cu sughiţuri. 


— Ce e gata? întrebă Umbridge, care o apucă iar pe 
Hermione de umeri şi o scutură puţin. Ce e gata, fetiţo? 

— Ar... arma, spuse Hermione. 

— Arma? Arma? spuse Umbridge, şi ochii părură să-i iasă 
din orbite de entuziasm. Aţi creat un fel de metodă de 
opunere? O armă pe care să puteţi să o folosiţi împotriva 
Ministerului? La ordinele profesorului Dumbledore, 
desigur? 

— D-d-da, făcu Hermione. Dar a trebuit să plece înainte să 
fie gata, a... a... acum i-am terminat-o şi nu p-p-putem să-l 
găsim şi s-s-să-i spunem! 

— Ce fel de armă este? întrebă Umbridge severă, având 
mâinile mici şi butucănoase încleştate încă pe umerii lui 
Hermione. 

— Noi n-n-nu înţelegem de fapt despre ce este vorba, 
spuse Hermione, trăgându-şi nasul cu putere. Noi d-d-doar 
am făcut ce ne-a zis d-d-domnul profesor Dumbledore. 

Umbridge se îndreptă, arătând foarte bucuroasă. 

— Du-mă la armă, spuse ea. 

— Nu vreau să le arăt şi... lor, spuse Hermione sfredelitor, 
uitându-se în jur la Viperini printre degete. 

— Nu tu pui condiţiile, spuse profesoara Umbridge cu 
asprime. 

— Bine, spuse Hermione, plângând din nou în mâini. 
Bine... n-au decât s-o vadă, sper să o folosească împotriva 
dumneavoastră! De fapt, mi-aş dori să invitaţi foarte foarte 
multă lume să vină s-o vadă! As-asta meritaţi. Ah, cât mi-ar 
plăcea ca toa... toată şcoala să ştie unde este, şi cum să o 
folosească, şi atunci, dacă o să-i supăraţi pe unii dintre ei, 
or să poată s-să vă vină de hac! 

Aceste cuvinte avură un impact considerabil asupra lui 
Umbridge: femeia aruncă priviri rapide şi suspicioase în jur, 
către Detaşamentul ei Inchizitorial, cu ochii exoftalmici 
oprindu-se pentru o clipă asupra lui Reacredință, care era 
prea tare de cap ca să îşi ascundă expresia de nerăbdare şi 
de lăcomie care îi apăruse pe chip. 


Umbridge o contemplă pe Hermione clipe în şir, iar apoi îi 
vorbi cu o voce pe care o credea cât se poate de mămoasă. 

— În ordine, draga mea, hai să mergem doar noi două... şi 
o să-l luăm şi pe Potter, da? Hai, ridică-te. 

— Doamnă profesoară, spuse Reacredință entuziasmat, 
doamnă profesoară, cred că ar trebui să vină şi o parte din 
Detaşament cu dumneavoastră, ca să aibă grijă de... 

— Sunt un reprezentant oficial şi capabil al Ministerului, 
Reacredință, chiar crezi că nu pot să mă descurc singură cu 
doi adolescenţi fără baghetă? întrebă Umbridge tăios. 
Oricum, se pare că arma asta nu trebuie văzută de restul 
elevilor. Veţi rămâne aici până când mă voi întoarce şi aveţi 
grijă ca nici unul dintre ei - gesticulă spre Ron, Ginny, 
Neville şi Luna - să nu scape. 

— În ordine, spuse Reacredință, îmbufnat şi dezamăgit. 

— Voi doi puteţi să o luaţi înaintea mea şi să îmi arătaţi 
drumul, spuse Umbridge, arătând cu bagheta spre Harry şi 
Hermione. Conduceţi-mă. 

CAPITOLUL XXXIII. 

LUPTA ŞI ZBORUL. 

Harry habar nu avea ce plănuia Hermione, sau dacă avea 
într-adevăr un plan. Merse cu jumătate de pas în urma ei, în 
timp ce străbăteau coridorul şi treceau prin dreptul biroului 
lui Umbridge, ştiind că avea să pară foarte suspect dacă 
dădeau semne că nu ştiau unde merg. Nu îndrăzni să 
încerce să-i vorbească; Umbridge mergea în spatele lor atât 
de aproape, încât îi auzea respiraţia aspră. 

Hermione îi conduse, coborând treptele către holul de 
intrare. Zgomotul vocilor ridicate şi zăngănitul tacâmurilor 
pe farfurii răsunară de dincolo de uşa dublă ce dădea spre 
Marea Sală - lui Harry i se părea incredibil că, la şase metri 
depărtare, erau oameni care luau cina liniştiţi, sărbătorind 
sfârşitul examenelor, lipsiţi de orice grijă... 

Hermione ieşi pe uşa dublă de stejar de la intrare şi cobori 
treptele de piatră în aerul înmiresmat al serii. Soarele 
apunea dincolo de vârfurile copacilor din Pădurea Interzisă 


şi, în timp ce Hermione mergea hotărâtă pe iarbă - iar 
Umbridge alerga ca să ţină pasul cu ea - umbrele lor lungi 
şi întunecate făceau valuri pe iarbă în urma lor, ca nişte 
pelerine. 

— Este ascunsă în coliba lui Hagrid, nu-i aşa? îi susură 
Umbridge nerăbdătoare la ureche lui Harry. 

— Nici vorbă, spuse Hermione usturător. Hagrid ar fi 
putut să o declanşeze din greşeală. 

— Da, spuse Umbridge, al cărei entuziasm părea să 
crească. Da, aşa ar fi făcut, bineînţeles, dobitocul ăla corcit. 
Râse. Harry simţi o dorinţă puternică de-a se întoarce şi 
de-a o apuca de gât, dar se abţinu. Cicatricea îi zvâcnea în 
aerul blând al serii, dar încă nu îl ardea, aşa cum ştia că ar 
fi făcut-o în cazul în care Cap-de-Mort s-ar fi pregătit să 

ucidă. 

— Aşa. Păi... unde este? întrebă Umbridge, cu o notă de 
nesiguranţă, în glas în timp ce Hermione continua să 
meargă cu paşi mari spre Pădure. 

— Aici, bineînţeles, spuse fata, arătând spre copacii 
întunecaţi. Trebuia să fie într-un loc unde elevii să n-o 
găsească din greşeală, nu-i aşa? 

— Desigur, spuse Umbridge, oarecum speriată. Desigur... 
păi, foarte bine... mergeţi înaintea mea. 

— Dacă tot o luăm înainte, puteţi să ne daţi bagheta 
dumneavoastră? o întrebă Harry. 

— Nu, nu cred, domnule Potter, zise Umbridge dulce, 
împungându-l în spate cu ea. Mă tem că Ministerul pune 
mai mare preţ pe viaţa mea decât pe a voastră. 

Când ajunseră în umbra răcoroasă a primilor copaci, 
Harry încercă să întâlnească privirea lui Hermione; să intre 
în Pădure fără baghete i se părea cel mai nesăbuit lucru pe 
care îl făcuseră în seara aceea. Ea însă doar îi aruncă lui 
Umbridge o privire dispreţuitoare şi intră trecu de lizieră, 
mişcându-se atât de repede, încât lui Umbridge, cu 
picioarele ei scurte, îi era foarte greu să ţină pasul. 


— E mult în interior? întrebă Umbridge, după ce ce robai 
se rupse într-o tufă de mărăcini. 

— O, da, spuse Hermione, da, este foarte bine ascunsă. 

Presimţirea rea a lui Harry se accentuă. Hermione nu 
urma drumul pe care merseseră ca să îl viziteze pe Grawp, 
ci cel pe care mersese el cu trei ani în urmă, spre bârlogul 
monstrului Aragog. Atunci Hermione nu fusese cu el; se 
îndoia că ştia ce pericol se afla la capătul drumului. 

— Ăă... eşti sigură că ăsta e drumul corect? o întrebă el cu 
subînţeles. 

— O, da, spuse ea cu o voce fermă, croindu-şi drum cu mai 
mult zgomot decât ar fi fost nevoie. 

În spatele lor, Umbridge se împiedică de un puiet căzut. 
Nici unul dintre ei nu se opri să o ajute să se ridice; 
Hermione merse mai departe, strigând tare peste umăr: 

— Mai avem puţin! 

— Hermione, vorbeşte mai încet, şopti Harry, grăbindu-se 
să o prindă din urmă. Ar putea să ne audă oricine prin 
locurile astea... 

— Chiar vreau să fim auziţi, răspunse ea încet, în timp ce 
Umbridge alerga zgomotos în urma lor. O să vezi... 

Mai merseră o bună bucată de vreme, până când 
pătrunseră atât de mult în Pădure, încât coroanele 
copacilor blocau toată lumina. Harry avea sentimentul pe 
care îl mai avusese şi înainte în Pădure: că era urmărit de 
mulţi ochi nevăzuţi. 

— Cât mai trebuie să mergem? întrebă Umbridge 
supărată din spatele lui. 

— Nu mult! strigă Hermione, în timp ce ajungeau într-un 
luminiş întunecat şi umed. Încă puţin... 

O săgeată vâjâi prin aer şi se înfipse cu un zgomot 
ameninţător în copacul din dreptul ei. Aerul se umplu 
deodată de sunetul copitelor; Harry simţi solul pădurii 
tremurând; Umbridge scoase un țipăt scurt şi îl împinse în 
faţa ei ca pe un scut... 


Se smulse de lângă ea şi se întoarse. În jur de cincizeci de 
centauri apărură din toate părţile, cu arcurile ridicate şi 
întinse, îndreptate spre Harry, Hermione şi cu Umbridge. 
Se dădură încet în spate, către centrul luminişului, 
Umbridge scoțând mici icnete de groază. Harry se uită cu 
coada ochiului la Hermione, care avea un zâmbet 
triumfător. 

— Cine eşti? spuse o voce. 

Harry se uită în stânga. Centaurul cu un corp ca de castan, 
pe nume Magorian, ieşi din cerc, apropiindu-se de ei cu 
arcul ridicat la fel ca ceilalţi. În dreapta lui Harry, Umbridge 
încă suspina, cu bagheta tremurând tare, în timp ce o 
îndrepta spre centaurul care se apropia. 

— Te-am întrebat cine eşti, omule, spuse Magorian aspru. 

— Sunt Dolores Umbridge! zise Umbridge cu o voce 
stridentă, îngrozită. Adjunct al ministrului Magiei, director 
şi Mare Inchizitor la Hogwarts! 

— Eşti de la Ministerul Magiei? spuse Magorian, în timp ce 
mulţi centauri din cercul din jur se foiau neliniştiţi. 

— Exact! spuse Umbridge, cu o voce şi mai subţire, aşa că 
aveţi grijă! Conform legilor promulgate de Departamentul 
pentru Reglementarea şi Controlul Creaturilor Magice, 
orice atac al unor hibrizi ca voi asupra unui om... 

— Cum ne-ai spus? strigă un centaur cu un aspect 
neîmblânzit, pe care Harry îl recunoscu drept Bane. 

În jurul lor se auziră multe şoapte furioase şi corzi de arc 
întinse. 

— Nu le spuneţi aşa! spuse Hermione mânioasă, dar 
Umbridge nu părea să o fi auzit. 

Cu bagheta care îi tremura îndreptată în continuare spre 
Magorian, ea continuă: 

— Legea cincisprezece B prevede limpede că „orice atac 
de către o creatură magică având o capacitate intelectuală 
cvasiumană şi drept urmare considerată responsabilă 
pentru acţiunile sale... 


— Capacitate intelectuală cvasiumană”? repetă Magorian, 
în timp ce Bane şi ceilalţi răcneau furioşi şi râcâiau 
pământul cu copitele. Considerăm asta o mare insultă, 
omule! Din fericire, capacitatea noastră intelectuală o 
depăşeşte cu mult pe a voastră. 

— Ce cauţi în pădurea noastră? strigă centaurul cenuşiu 
cu chipul aspru pe care îl văzuseră Harry şi Hermione 
ultima dată când veniseră în pădure. De ce eşti aici? 

— Pădurea voastră? spuse Umbridge, tremurând acum nu 
numai de frică, ci şi de indignare, după câte se părea. Dă-mi 
voie să-ţi amintesc că trăiţi aici doar pentru că Ministerul 
Magiei vă acordă anumite zone de... 

O săgeată zbură atât de aproape de capul ei, încât îi atinse 
părul cărunt în trecere. Femeia scoase un țipăt asurzitor şi 
îşi puse mâinile pe cap, în timp ce unii centauri îşi strigau 
aprobarea, iar alţii râdeau zgomotos. Râsetele lor sălbatice 
ca un nechezat, care răsunau în luminişul slab luminat, şi 
priveliştea copitelor care loveau pământul compuneau un 
spectacol înspăimântător. 

— Acum a cui pădure este, omule? răcni Bane. 

— Hibrizi nenorociţi ce sunteţi! strigă ea, cu mâinile lipite 
ui continuare de cap. Bestii! Animale necontrolate! 

— Tăceţi! strigă Hermione, dar prea târziu. 

Umbridge îşi îndreptă bagheta spre Magorian şi strigă: 

— Incarcerus! 

Din aer ţâşniră frânghii ca nişte şerpi groşi, încolăcindu-se 
strâns în jurul trunchiului centaurului şi imobilizându-i 
braţele. Animalul scoase un urlet de furie şi se ridică în 
două picioare, încercând să se elibereze, în timp ce ceilalţi 
centauri atacau. 

Harry o înşfăcă pe Hermione şi o trase în jos; stând pe 
burtă la pământ, trăi o clipă de groază când copitele 
duduiră în jurul lui, dar centaurii îi ocoliră, strigând şi 
urlând mânioşi. 

— Nuuuuu! o auzi elţipând pe Umbridge. Nuuuuuu... sunt 
director-adjunct... nu puteţi - daţi-mi drumul, animalelor... 


nuuuuu! 

Harry văzu o străfulgerare roşie şi ştiu că Umbridge 
încercase să îl împietrească pe unul dintre ei; apoi ţipă 
foarte tare. Ridicându-şi capul cu câţiva centimetri, Harry 
văzu că Umbridge fusese prinsă pe la spate de Bane şi 
ridicată mult în aer, zbătându-se şi ţipând de frică. Bagheta 
îi căzu din mână pe jos, iar lui Harry îi zvâcni inima în piept 
de bucurie. De-ar putea să ajungă la ea... 

Însă, chiar când întindea o mână spre ea, copita unui 
centaur se lăsă pe baghetă şi o rupse în două. 

— Acum! răcni o voce în urechea lui Harry, iar un braţ 
gros şi păros apăru ca din senin şi îl ridică în picioare. 

Şi Hermione fusese ridicată. Peste corpurile şi capetele 
diferit colorate ale centaurilor, Harry o văzu pe Umbridge 
dusă de Bane printre copaci. 'Ţipa încontinuu, cu o voce din 
ce în ce mai ştearsă, până când nu o mai auziră peste 
tropăitul copitelor din jurul lor. 

— Şi aceştia? spuse centaurul cenuşiu cu chip aspru care o 
ținea pe Hermione. 

— Sunt tineri, zise o voce melancolică din spatele lui 
Harry. Nu atacăm mânji. 

— Ei au adus-o aici, Ronan, răspunse centaurul care îl 
ţinea strâns pe Harry. Şi nu sunt atât de tineri... ăsta 
aproape că a ajuns la maturitate. 

Îl scutură pe Harry de gulerul robei. 

— Vă rog, spuse Hermione pe nerăsuflate, vă rog, nu ne 
atacați, noi nu gândim ca ea, nu suntem angajaţi la 
Ministerul Magiei! Am venit aici doar pentru că ara sperat 
că o s-o alungaţi şi o să scăpăm de ea. 

Harry îşi dădu seama imediat, după expresia de pe chipul 
centaurului cenuşiu care o ţinea pe Hermione, că făcuse o 
mare greşeală când spusese asta. Centaurul cenuşiu îşi 
dădu capul pe spate, tropăind mânios, şi răcni: 

— Vezi, Ronan? Au deja aroganţa neamului lor! Deci, noi 
trebuia să vă rezolvăm treburile murdare, da, pui de om? 


Trebuia să ne purtăm ca servitorii voştri, să vă alungăm 
duşmanii ca nişte câini de vânătoare ascultători? 

— Nu! spuse Hermione îngrozită. Vă rog... nu am vrut să 
spun asta! Doar am sperat că o să puteţi să... să ne ajutaţi... 

Însă lucrurile păreau să meargă din rău în rău. 

— Noi nu-i ajutăm pe oameni! se răsti centaurul care îl 
ţinea pe Harry, strângându-l mai tare şi dându-se puţin în 
spate, astfel încât picioarele lui Harry se ridicară pentru o 
clipă de la pământ. Suntem o rasă aparte şi suntem mândri 
de asta. Nu vă vom permite să plecaţi de-aici, ca să vă 
lăudaţi că v-am ascultat ordinele! 

— Nu vom spune nimic de genul ăsta! strigă Harry. Ştim 
că nu aţi făcut-o pentru că am vrut noi... 

Dar nimeni nu părea să îl asculte. 

Un centaur cu barbă din rândurile din spate ale mulţimii 
strigă: 

— Au venit aici nechemaţi, trebuie să suporte 
consecinţele! 

Aceste cuvinte fură întâmpinate de urale de aprobare, iar 
un centaur gri închis strigă: 

— N-au decât să i se alăture femeii! 

— Aţi spus că nu le faceţi rău celor nevinovaţi! strigă 
Hermione, plângând acum de-adevăratelea. Nu v-am făcut 
nici un rău, nu ne-am folosit baghetele şi nu v-am 
ameninţat. Nu vrem decât să ne întoarcem la şcoală, vă rog, 
lăsaţi-ne să ne întoarcem... 

— Nu suntem toţi ca trădătorul de Firenze, pui de om! 
strigă centaurul cenuşiu, însoţit de un alt val de nechezaturi 
aprobatoare din partea celorlalţi. Poate că ne-aţi considerat 
nişte cai drăguţi care vorbesc, nu? Suntem un popor 
străvechi, care nu va accepta invazii şi insulte din partea 
vrăjitorilor! Nu vă urmăm legile, nu vă recunoaştem 
superioritatea, suntem... 

Însă Harry şi Hermione nu auziră ce altceva mai erau 
centaurii, pentru că în clipa aceea se iscă un zgomot 
zguduitor la marginea luminişului, atât de tare, încât toţi, 


Harry, Hermione şi cei cincizeci şi ceva de centauri care 
umpluseră luminişul, se uitară în jur. Centaurul lui Harry îi 
dădu drumul pe jos, în timp ce mâinile i se duseră imediat la 
arc şi la tolba cu săgeți. Şi lui Hermione i se dăduse drumul, 
iar Harry se grăbi spre ea, în timp ce două trunchiuri 
groase de copaci se despărţeau prevestind ceva de rău şi în 
spaţiul dintre ei apăru silueta monstruoasă a uriaşului 
Grawp. 

Centaurii cel mai aproape de el se dădură înapoi peste cei 
din spatele lor; luminişul era acum o pădure de arcuri şi 
săgeți care aşteptau să fie eliberate, toate îndreptate în sus, 
către faţa enormă şi cenuşie care acum se uita spre ei de 
sub acoperişul des de ramuri. Gura strâmbă a lui Grawp 
era căscată prosteşte; i se vedeau dinţii galbeni ca nişte 
cărămizi strălucind în lumina slabă. Ochii stinşi, de culoarea 
mâlului, se îngustară în timp ce le cerceta pe fiinţele de la 
picioarele sale. Trăgea după el două frânghii rupte, legate 
de ambele glezne. 

Deschise gura şi mai larg. 

— Hagger. 

Harry nu ştia ce însemna „hagger”, sau în ce limbă era, şi 
nici nu îi prea păsa; privea labele picioarelor lui Grawp, 
care erau lungi cam cât era Harry de înalt. Hermione îl 
strânse tare de braţ; centaurii erau destul de tăcuţi, 
uitându-se în sus la uriaşul, al cărui cap mare şi rotund se 
mişca dintr-o parte în alta, în timp ce continua să se uite 
printre ei de parcă ar fi căutat ceva ce îi căzuse din mână. 

— Hagger! zise el din nou, de data asta mai insistent. 

— Pleacă de aici, uriaşule! strigă Magorian. Nu eşti bine 
venit printre noi! 

Aceste cuvinte părură să nu aibă nici un fel de efect 
asupra lui Grawp. Se aplecă puţin (braţele centaurilor se 
încordară pe arcuri), apoi răcni: 

— HAGGER! 

Câţiva centauri păreau îngrijoraţi. Hermione însă scoase 
un icnet. 


— Harry! şopti ea. Cred că încearcă să spună „Hagrid”! 

Chiar în acea clipă Grawp îi zări pe singurii doi oameni din 
marea de centauri. Îşi cobori capul cu încă vreo jumătate de 
metru, uitându-se la ei cu atenţie. Harry o simţi pe 
Hermione tremurând când Grawp deschise iar gura şi 
spuse, pe o voce joasă, bubuitoare: 

— Hermy. 

— Dumnezeule mare, spuse Hermione, strângându-l pe 
Harry atât de tare de braţ, încât acesta începu să-i 
amorţească, şi făcându-i cât pe-aici să leşine, şi-a... şi-a 
amintit! 

— HERMY! răcni Grawp. UNDE HAGGER?! 

— Nu ştiu! zise Hermione îngrozită. Îmi pare rău, Grawp, 
nu ştiu! 

— GRAWP VREA HAGGER! 

Una dintre mâinile masive ale uriaşului se întinse în jos. 
Hermione scoase un strigăt, fugi câţiva paşi înapoi şi căzu. 
Lipsit de baghetă, Harry îşi luă inima în dinţi ca să 
pocnească, să lovească, să muşte şi să facă tot ce era 
nevoie, în timp ce mâna se apropie de el şi răsturnă un 
centaur alb ca zăpada. 

Asta aşteptaseră centaurii - degetele întinse ale lui Grawp 
erau la jumătate de metru de Harry când cincizeci de săgeți 
vâjâiră prin aer către uriaş, ciuruindu-i chipul enorm, 
făcându-l să urle de durere şi furie, şi să se îndrepte, 
frecându-şi faţa cu mâinile sale enorme, rupând săgețile, 
dar înfundând vârfurile şi mai tare. 

Urlă şi tropăi cu picioarele sale enorme, iar centaurii i se 
împrăştiară din cale; picături din sângele lui Grawp de 
mărimea unor pietricele căzură peste Harry ca o ploaie, în 
timp ce o ridica în picioare pe Hermione şi fugeau amândoi 
cât puteau de repede ca să se adăpostească printre copaci. 
Când ajunseră acolo, se uitară în urmă; Grawp întindea 
mâna înnebunit după centauri, în timp ce sângele îi şiroia 
pe faţă; aceştia se retrăgeau dezorganizaţi, galopând 
printre copacii din partea cealaltă a luminişului. Harry şi 


Hermione îl urmăriră pe Grawp răcnind iar de furie şi 
năpustindu-se pe urmele lor, dărâmând alţi copaci în stânga 
şi în dreapta în drumul său. 

— O, nu, spuse Hermione, tremurând atât de tare, încât îi 
cedară genunchii. Vai, a fost groaznic. Şi s-ar putea să-i 
omoare pe toţi. 

— Eu nu mi-aş face griji, sincer să fiu, spuse Harry 
supărat. 

Sunetele centaurilor care galopau şi ale uriaşului care 
bolborosea deveniră din ce în ce mai estompate. În timp ce 
Harry le asculta, cicatricea îi zvâcni iar năprasnic, iar el fu 
cuprins de un val de groază. 

Pierduseră foarte mult timp - erau şi mai departe de a-l 
salva pe Sirius decât fuseseră când Harry avusese viziunea. 
Nu numai că reuşise să îşi piardă bagheta, dar erau 
amândoi blocaţi în mijlocul Pădurii Interzise, fără nici un 
mijloc de transport. 

— Inteligent plan, se răsti el la Hermione, ca să-şi verse 
oful. Isteţ, nevoie mare. Acum ce facem? 

— Trebuie să ne întoarcem la castel, spuse Hermione 
încet. 

— Până o să facem asta, probabil că Sirius o să fie mort! 
spuse Harry, lovind furios un trunchi apropiat. 

De deasupra se auziră nişte vorbe pe voci subţiri şi, când 
se uită în sus, Harry văzu un Apărarc supărat, flexându-şi 
spre el degetele lungi ca nişte rămurele. 

— Păi, nu putem să facem nimic fără baghete, spuse 
Hermione descurajată, ridicându-se iar. Oricum, Harry, cum 
aveai de gând să ajungi tocmai la Londra? 

— Da, tocmai asta ne întrebam şi noi, spuse o voce 
familiară din spatele ei. 

Harry şi Hermione se apropiară din reflex unul de altul şi 
se uitară printre copaci. 

Ron apăru, cu Ginny, Neville şi Luna venind grăbiţi în 
urma lui. Toţi arătau jalnic - Ginny avea mai multe 
zgârieturi pe toată lungimea obrazului, deasupra ochiului 


lui Neville se umfla o gâlmă vânătă, iar lui Ron îi sângera 
buza mai rău ca niciodată - dar păreau destul de mulţumiţi 
de ei înşişi. 

— Ia să vă aud, spuse Ron, dând la o parte o ramură joasă 
şi întinzându-i bagheta lui Harry, aveţi vreo idee? 

— Cum aţi scăpat? întrebă Harry uluit, luându-şi bagheta 
de la Ron. 

— Câteva Vrăji de Împietrire, una de Dezarmare. Neville a 
făcut o Vrajă de Oprire frumuşică, spuse Ron distrat, 
dându-i acum şi lui Hermione bagheta. Dar Ginny a fost cea 
mai bună, l-a rezolvat pe Reacredință - Blestemul Gogoriţă 
cu Lilieci - a fost superb, avea toată faţa plină de chestiile 
alea mari şi înaripate. Oricum, v-am văzut pe fereastră cum 
vă îndreptaţi spre pădure şi am venit după voi. Ce aţi făcut 
cu Umbridge? 

— A fost luată, spuse Harry. De o herghelie de centauri. 

— Şi pe voi v-au lăsat în urmă? întrebă Ginny uimită. 

— Nu, au fost alungaţi de Grawp, spuse Harry. 

— Cine e Grawp? întrebă Luna cu interes. 

— Fratele mai mic al lui Hagrid, spuse Ron repede. 
Oricum, avem altele pe cap. Harry, ce ai aflat în foc? L-a 
prins Ştii-lu-Cine pe Sirius, sau...? 

— Da, zise Harry, în timp ce cicatricea îl ustura iar. Sunt 
sigur că Sirius e încă în viaţă, dar nu văd cum o să putem să 
ajungem acolo ca să-l ajutăm. 

Tăcură cu toţi, relativ speriaţi; problema cu care erau 
confruntaţi părea de nedepăşit. 

— Păi, o să trebuiască să zburăm, nu-i aşa? spuse Luna, cu 
o voce care avea o notă de hotărâre cum Harry nu mai 
auzise până atunci. 

— Stai aşa, spuse Harry enervat, luând-o la rost. În primul 
rând, nu e cazul să te amesteci, iar în al doilea, Ron este 
singurul dotat cu o mătură care nu este păzită de un trol, 
aşa că... 

— Eu am o mătură! spuse Ginny. 

— Da, dar nu vii cu noi, spuse Ron supărat. 


— Uite ce-i, îmi pasă de ce se întâmplă cu Sirius la fel de 
mult ca şi vouă! spuse Ginny enervată, astfel încât 
asemănarea dintre ea, Fred şi George deveni brusc 
evidentă. 

— Eşti prea... Începu Harry, dar Ginny îl întrerupse cu 
vehemenţă: 

— Am trei ani mai mult decât aveai tu când te-ai luptat cu 
Ştii-Tu-Cine pentru Piatra Filozofală, şi eu l-am blocat pe 
Reacredință în biroul lui Umbridge, atacat de gogoriţe 
înaripate... 

— Da, dar... 

— Facem cu toţii parte din A. D., spuse Neville încet. Parcă 
trebuia să vedem cum putem lupta cu Ştii-lu-Cine, nu-i 
aşa? lar asta este prima ocazie pe care o avem ca să facem 
într-adevăr ceva - sau totul a fost o joacă nevinovată? 

— Nu, sigur că nu a fost o joacă... spuse Harry grăbit. 

— Atunci ar trebui să venim şi noi, spuse Neville ferm. 
Vrem să ajutăm. 

— Aşa este, spuse Luna, zâmbind fericită. 

Privirea lui Harry o întâlni pe cea a lui Ron. Ştia că Ron se 
gândea la acelaşi lucru: dacă ar fi putut să aleagă orice 
membri pentru a încerca să-l salveze pe Sirius, nu i-ar fi 
ales pe Ginny, Neville şi Luna. 

— Păi, oricum nu contează, spuse el printre dinţi, pentru 
că încă nu ştim cum să ajungem acolo... 

— Credeam că am rezolvat asta, spuse Luna pe un ton 
care te făcea să înnebuneşti. Zburăm! 

— Fii atentă, spuse Ron, de-abia reuşind să-şi controleze 
mânia, poate că tu ştii să zbori fără mătură, dar nouă, 
celorlalţi, nu pot să ne crească aripi când avem nevoie... 

— Există şi alte metode de zbor, în afară de mături, spuse 
Luna senină. 

— Presupun că o să mergem călare pe Snorco-porc? 
întrebă Ron. 

— Snorhacul Corn-Şifonat nu poate să zboare, spuse Luna 
pe o voce demnă, dar ei pot, iar Hagrid a zis că sunt foarte 


pricepuţi la găsirea locurilor pe care le caută cei care îi 
călăresc. 

Harry se întoarse imediat. Între doi copaci, cu ochii 
sclipindu-le într-un mod straniu, se aflau doi Thestrali care 
urmăreau conversaţia în şoaptă, de parcă ar fi înţeles 
fiecare cuvânt. 

— Da! zise el, apropiindu-se. 

Îşi ridicară capetele ca de reptilă, dând pe spate o coamă 
lungă şi neagră, iar Harry întinse mâna entuziasmat şi-i 
mângâie grumazul lucios al celui mai apropiat; cum putuse 
să-i considere vreodată urâţi? 

— Sunt chestiile alea ciudate ca nişte cai? spuse Ron 
nesigur, uitându-se ceva mai la stânga Thestralului pe care 
îl mângâia Harry. Aia pe care nu poţi să vezi decât dacă ai 
văzut pe cineva că o mierleşte? 

— Da, spuse Harry. 

— Câţi sunt? 

— Doar doi. 

— Păi, avem nevoie de trei, zise Hermione, încă tulburată, 
dar decisă. 

— De patru, Hermione, spuse Ginny, încruntându-se. 

— De fapt, cred că suntem şase, spuse Luna calmă, 
numărând. 

— Fii serioasă, nu putem să mergem toţi! spuse Harry 
supărat. Fiţi atenţi, voi trei - arătă spre Neville, Ginny şi 
Luna - voi nu sunteţi implicaţi în asta, nu sunteţi... 

Izbucniră noi proteste. Cicatricea îl duru iar, de data asta 
şi mai tare. Fiecare moment de întârziere era valoros; nu 
aveau timp să se certe. 

— În ordine, bine, e alegerea voastră, spuse el scurt, dar, 
dacă nu vom găsi alţi Thestrali, nu o să puteţi să... 

— Ah, vor veni şi alţii, spuse Ginny încrezătoare, uitându- 
se, la fel ca Ron, în direcţia greşită şi părând convinsă că se 
uita la cai. 

— Ce te face să crezi asta? 


— Pentru că, în caz că nu ai observat, tu şi Hermione 
sunteţi plini de sânge, spuse ea calmă, şi ştim că Hagrid îi 
ademeneşte pe Thestrali cu carne crudă. Probabil că de 
asta au apărut ăştia doi. 

Harry simţi că îl trage cineva de mânecă în clipa aceea. Se 
uită în jos şi îl văzu pe Thestralul cel mai apropiat lingându-i 
mâneca umezită de sângele lui Grawp. 

— Bine, în ordine, spuse el, venindu-i o idee strălucită, Ron 
şi cu mine o să-i luăm pe ăştia doi şi o să mergem înainte, 
iar Hermione poate să stea aici cu voi şi o să atragă mai 
mulţi Thestrali... 

— Eu nu rămân în urmă! spuse Hermione mânioasă. 

— Nu este nevoie, spuse Luna, zâmbind. Uite, au mai venit 
şi alţii... cred că mirosiţi rău de tot... 

Harry se întoarse: printre copaci veneau nu mai puţin de 
sase sau şapte Thestrali, cu aripile mari de piele strânse pe 
lângă corp şi cu ochii strălucindu-le în întuneric. Acum nu 
mai avea nici o scuză. 

— Bine, spuse el mânios, atunci alegeţi câte unul şi 
încălecaţi. 

CAPITOLUL XXXIV. 

DEPARTAMENTUL MISTERELOR. 

Harry apucă strâns coama celui mai apropiat Thestral, 
puse un picior pe o buturugă şi se urcă stângaci pe spatele 
mătăsos al calului. Acesta nu protestă, ci îşi întoarse capul, 
cu colții dezveliţi, şi încercă să-i lingă roba în continuare. 

Descoperi că exista un mod de a-şi fixa genunchii în 
spatele articulaţiilor aripilor, care îi dădea un sentiment de 
mai mare siguranţă, apoi se uită în jur la ceilalţi. Neville se 
ridicase peste spinarea următorului Thestral şi acum 
încerca să-şi azvârle un picior peste spatele animalului. 
Luna era deja pe poziţie, stând călare într-o parte şi 
aranjându-şi roba, ca şi când ar fi făcut asta zilnic. Însă Ron, 
Hermione şi Ginny, stăteau nemişcaţi pe loc, cu gura 
căscată şi ochii mari. 

— Ce e? zise el. 


— Cum naiba să ne urcăm? zise Ron cu o voce slabă. Când 
noi nici măcar nu-i vedem? 

— Ah, e uşor, spuse Luna, coborând amabilă de pe 
Thestral şi ducându-se cu paşi mari spre ei. Hermione şi 
Ginny! Veniţi aici... 

Îi trase până la ceilalţi Thestrali din jur şi-i ajută pe rând 
să încalece. Toţi trei părură extrem de neliniştiţi când le 
prinse mâinile în coama calului şi le spuse să strângă tare, 
înainte să se întoarcă pe spinarea bidiviului ei. 

— E incredibil, murmură Ron, mişcându-şi mâna liberă cu 
sfială în sus şi în jos pe grumazul calului său. Incredibil... 
de-aş putea să-l văd... 

— Zi mersi că rămâne invizibil, spuse Harry sumbru. Deci, 
suntem gata? 

Încuviinţară toţi din cap şi Harry văzu cinci perechi de 
genunchi încordându-se sub robe. 

— În ordine... 

Se uită în jos, la ceafa neagră şi lucioasă a Thestralului 
său, şi înghiţi în sec. 

— Aşa deci, la Londra, Ministerul Magiei, intrarea 
vizitatorilor, spuse el nesigur. Ăă... dacă ştiţi... unde 
mergeţi... 

Preţ de o clipă, Thestralul lui Harry nu făcu absolut nimic; 
apoi, cu o mişcare năvalnică, una care aproape că îl dădu 
jos, întinse ambele aripi; calul se lăsă în jos încet, apoi ţâşni 
în sus atât de repede şi de abrupt, încât Harry trebui să îşi 
încleşteze braţele şi picioarele în jurul lui ca să nu-i alunece 
de pe spinarea osoasă. Închise ochii şi îşi lipi faţa de coama 
mătăsoasă a calului, în timp ce treceau vijelios prin cele mai 
înalte ramuri ale copacilor şi zburau mai departe, spre 
apusul sângeriu. 

Harry îşi zise că nu se mai mişcase niciodată atât de 
repede: Thestralul vâjâi pe deasupra castelului, aproape 
fără să dea din aripile mari; aerul din ce în ce mai rece îi 
biciuia chipul lui Harry; îşi miji ochii împotriva vântului 
puternic, se uită în jur şi îi văzu pe cei cinci colegi ai săi 


zburând în urma sa, fiecare aplecat cât putea de jos peste 
grumazul 'Thestralului, ca să se apere de curentul de aer. 

Survolară domeniul de la Hogwarts şi trecură de 
Hogsmeade; Harry vedea munţi şi văi dedesubtul lor. În 
timp ce lumina zilei începea să scadă, Harry zări mici 
mănunchiuri de lumini când trecură pe deasupra mai 
multor sate, apoi un drum şerpuitor pe care o singură 
maşină se îndrepta spre casă printre dealuri, ca o insectă... 

— Este ciudat! abia îl auzi Harry pe Ron strigând de 
undeva din spate şi îşi imagină cum trebuia să fie să goneşti 
la înălţimea asta fără nici un suport vizibil. 

Veni şi asfinţitul: cerul prindea câte o nuanţă de mov 
deschis, fiind plin de stele micuţe şi argintii, iar în scurt 
timp doar luminile oraşelor încuiate le arătară cât de 
departe erau de pământ sau cât de repede zburau. Braţele 
lui Harry erau înfăşurate strâns în jurul grumazului calului, 
iar băiatul îşi dori ca acesta să meargă şi mai repede. Cât 
timp se scursese de când îl văzuse pe Sirius zăcând pe 
podeaua Departamentului Misterelor? Cât mai putea Sirius 
să-i reziste lui Cap-de-Mort? Singurul lucru de care era 
sigur Harry era că naşul său nici nu făcuse ce dorise Cap- 
de-Mort, nici nu murise, pentru că era convins că, în oricare 
dintre aceste variante, ar fi simţit încântarea sau mânia lui 
Cap-de-Mort cuprinzându-i corpul, făcându-i cicatricea să 
ardă la fel de dureros ca în noaptea când fusese atacat 
domnul Weasley. 

Zburară mai departe prin întunericul tot mai dens; Harry 
îşi simţea faţa rigidă şi rece, picioarele îi amorţiseră de cât 
strânseră corpul Thestralului, însă nu îndrăznea să îşi 
schimbe poziţia ca să nu alunece... Nu auzea nimic din 
cauza aerului care îi vâjâia în urechi, şi avea gura uscată şi 
îngheţată, din cauza vântului rece al nopţii. Nu mai ştia cât 
de mult merseră; toată încrederea îi era în animalul de sub 
el, care gonea hotărât în noapte, abia dând din aripi, în 
timp ce zbura mereu înainte. 

Dacă ajungeau prea târziu... 


Este încă în viaţă, se luptă, o simt... 

Dacă va hotări Cap-de-Mort că Sirius nu va ceda... 

Aş şti... 

Harry simţi un gol în stomac; capul Thestralului se 
îndreptă deodată spre pământ şi Harry îi alunecă pe 
grumaz cu câţiva centimetri. În sfârşit, coborau... i se păru 
că aude un strigăt din spate şi se întoarse, dar nu văzu nici 
urmă de corp în cădere... probabil că avuseseră toţi un şoc 
când se schimbase direcţia, la fel ca el. 

Acum luminile puternice portocalii erau din ce în ce mai 
mari şi mai rotunde pretutindeni; vedeau acoperişurile 
clădirilor, şuvoaie de faruri ca nişte ochi luminoşi de 
insecte, pătrate gălbui care erau de fapt ferestre. Foarte 
brusc, din câte li se păru, goneau spre trotuar; Harry 
strânse 'Thestralul cu toată puterea, şi se pregăti pentru un 
impact subit, dar calul atinse solul întunecat la fel de uşor 
ca o umbră, iar Harry alunecă de pe spinarea sa, uitându-se 
în jur la strada unde zona aglomerată de trecere era încă la 
mică depărtare de cabina telefonică vandalizată, în lumina 
portocalie insipidă a felinarelor. 

Ron ateriză puţin mai încolo şi căzu imediat pe trotuar de 
pe grumazul Thestralului. 

— Niciodată n-o s-o mai fac, spuse el, adunându-se de pe 
Jos. 

Dădu să se îndepărteze de Thestral, dar, neputând să-l 
vadă, se lovi de partea lui posterioară şi aproape că se 
prăbuşi din nou. 

— Absolut niciodată... a fost cea mai groaznică... 

Hermione şi Ginny aterizară de-o parte şi de alta a lui: 
amândouă se dădură jos de pe bidiviii lor cu ceva mai multă 
graţie decât Ron, deşi aveau cam aceeaşi expresie uşurată 
că ajunseseră iar cu picioarele pe pământ; Neville sări, 
tremurând, iar Luna descălecă lin. 

— Şi-acum, încotro? îl întrebă ea pe Harry cu o voce de un 
interes politicos, de parcă totul ar fi fost o excursie relativ 
interesantă. 


— Aici, spuse el. 

Îşi mângâie repede Thestralul, recunoscător, iar apoi îi 
conduse repede spre cabina telefonică ponosită şi deschise 
uşa. 1 

— Hai! îi îndemnă el pe ceilalţi, când văzu că ezitau. 

Ron şi Ginny intrară ascultători; Hermione, Neville şi Luna 
se înghiontiră în urma lor; Harry aruncă o privire înapoi, 
spre Thestralii care acum căutau resturi de mâncare 
stricată pe pasajul de trecere, apoi se înghesui în cabină 
lângă Luna. 

— Cine e cel mai aproape de receptor să formeze şase doi 
patru patru doi! zise el. 

O făcu Ron, cu braţul îndoit ciudat, ca să ajungă la cadran; 
după câteva clipe se auzi o voce calmă de femeie. 

— Bun venit la Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă 
numiţi şi ce doriţi. 

— Harry Potter, Ron Weasley, Hermione Granger, zise 
Harry foarte repede, Ginny Weasley, Neville Poponeaţă, 
Luna Lovegood... suntem aici ca să salvăm pe cineva, dacă 
nu ne-o ia înainte Ministerul dumneavoastră! 

— Vă mulţumesc, spuse vocea calmă de femeie. 
Vizitatorilor, vă rog să luaţi insignele şi să vi le prindeţi în 
piept de robe. 

Şase insigne alunecară pe planul înclinat pe care apăreau 
de obicei monedele nefolosite. Hermione le luă şi i le dădu 
lui Harry peste capul lui Ginny, fără să spună nimic; Harry 
se uită la cea din vârf: Harry Potter, misiune de salvare. 

— Vizitatori ai Ministerului, vi se cere să vă supuneţi unei 
verificări şi să vă prezentaţi baghetele pentru înregistrare 
la biroul de securitate, care se află la capătul îndepărtat al 
atriumului. 

— Bine! zise Harry tare, iar cicatricea îi zvâcni iar. Acum 
putem să mergem? 

Podeaua cabinei telefonice se cutremură şi trotuarul se 
ridică dincolo de ferestrele ei de sticlă; Thestralii care 
căutau mâncare dispărură din vedere; întunericul se lăsă 


peste capetele copiilor şi, cu un huruit surd, aceştia 
coborâră în adâncul Ministerului Magiei. 

O rază de lumină aurie le atinse picioarele şi, răspândindu- 
se, urcă pe corpurile lor. Harry îşi îndoi genunchii şi îşi ţinu 
bagheta la îndemână, foarte înghesuit, în timp ce se uita pe 
geam, ca să vadă dacă îi aştepta cineva în atriumul care 
părea complet gol. Lumina era mai slabă decât fusese în 
timpul zilei; nu ardeau focuri în şemineurile încastrate în 
pereţi, însă când liftul se opri din alunecarea lui lină, văzu 
că simbolurile aurii şerpuiau în continuare pe tavanul 
albastru închis. 

— Ministerul Magiei vă doreşte o seară plăcută, spuse 
vocea ca femeii. 

Uşa cabinei telefonice se dădu la perete; Harry ieşi, urmat 
de Neville şi Luna. Singurul zgomot care se auzea în atrium 
era şuvoiul constant de apă din fântâna aurie, unde jeturile 
din baghetele vrăjitoarei şi vrăjitorului, vârful săgeţii 
centaurului, vârful pălăriei goblinului şi ale urechilor 
spiriduşului de casă continuau să stropească în bazinul din 
jur. 

— Haideţi, spuse Harry încet, iar cei şase alergară pe hol, 
cu Harry în frunte, trecând de fântână şi îndreptându-se 
către biroul la care stătuse vrăjitorul de pază care cântărise 
bagheta lui Harry, şi care acum era părăsit. 

Harry îşi zise că ar fi trebuit să se afle un om de pază 
acolo. Lipsa lui era un semn de rău augur, iar impresia i se 
consolidă când trecură pe poarta aurie şi o luară către 
lifturi. Apăsă pe cel mai apropiat buton pe care scria „jos” şi 
un lift apăru huruind aproape instantaneu, grilajele aurii se 
dădură în lături cu un zuruit puternic, răsunător, iar ei se 
năpustiră înăuntru. Harry apăsă repede pe butonul cu cifra 
nouă; grilajele se închiseră cu o bufnitură şi liftul începu să 
coboare, zăngănind şi huruind. Harry nu îşi dăduse seama 
cât de zgomotoase erau lifturile în ziua când venise cu 
domnul Weasley; era convins că gălăgia avea să-i trezească 
pe toţi oamenii de pază din clădire, şi totuşi, când liftul se 


opri, vocea calmă a femeii zise”Departamentul Misterelor” 
şi grilajul se deschise. leşiră pe holul unde nu se mişca 
nimic, în afară de torţele cele mai apropiate, care pâlpâiră 
din cauza curentului produs de mişcarea liftului. 

Harry se întoarse spre uşa neagră şi simplă. După luni de 
zile în care o visase, era în sfârşit acolo. 

— Să mergem, şopti el, şi îi conduse pe hol, cu Luna chiar 
în urma lui, privind în jur cu gura întredeschisă. În ordine, 
fiţi atenţi, continuă el, oprindu-se din nou la doi metri de 
uşă. Poate că... poate că unii ar trebui să rămână aici ca să - 
ca să facă de pază şi... 

— Şi cum o să te anunţăm dacă vine cineva? întrebă Ginny, 
cu sprâncenele ridicate. Ai putea să fii la kilometri 
depărtare. 

— Venim cu tine, Harry, spuse Neville. 

— Hai să mergem mai departe, spuse Ron hotărât. 

Harry tot n-ar fi vrut să-i ia pe toţi cu el, dar se părea că 
nu avea de ales. Se întoarse cu faţa spre uşă şi merse 
înainte... Exact ca în vis, uşa se deschise, iar el merse mai 
departe, urmat de ceilalţi. 

Se aflau într-o cameră mare, circulară. Totul era negru 
acolo, inclusiv podeaua şi tavanul; uşi identice, fără plăcuţe 
şi fără clanţe se găseau la intervale fixe pe pereţii negri, iar 
între ele se vedeau lumânări ale căror flăcări erau albastre; 
lumina lor rece şi neregulată se reflecta în podeaua 
lucioasă de marmură, lăsând impresia că dedesubt era o 
apă întunecată. 

— Cineva să închidă uşa, murmură Harry. 

Regretă că dăduse acest ordin în clipa în care Neville îl 
execută. Fără raza lungă de lumină dinspre holul luminat de 
torţe din spatele lor, locul deveni atât de întunecos, încât 
pentru o clipă singurele lucruri pe care le văzură fură 
mănunchiurile de flăcări albastre care pâlpâiau pe pereţi şi 
reflecţiile lor fantomatice pe podea. 

În visul său, Harry traversa hotărât această cameră până 
la uşa de vizavi, după care ieşea liniştit. Dar aici erau vreo 


douăsprezece uşi. Exact în timp ce se uita la cele din faţa 
lui, încercând să decidă care era cea potrivită, se auzi un 
zgomot răsunător, iar lumânările începură să se mişte într-o 
parte. Camera circulară se învârtea. 

Hermione îl apucă pe Harry de braţ, de parcă i-ar fi fost 
teamă că podeaua s-ar fi putut mişca şi ea. 

Timp de câteva secunde, flăcările albastre din jurul lor îşi 
pierdură conturul şi arătară ca nişte raze de neon, în timp 
ce pereţii se rotiră cu viteză; apoi, la fel de brusc cum 
începuse, huruitul încetă şi totul redeveni inert. 

În ochii lui Harry se vedeau gravate nişte dungi albastre; 
în afara lor, nu mai vedea nimic. 

— Ce a fost asta? şopti Ron speriat. 

— Cred că în felul ăsta nu ne-am dat seama pe care uşă 
am intrat, spuse Ginny cu o voce joasă. 

Harry realiză imediat că fata avea dreptate: nu putea să 
identifice uşa de ieşire, după cum îi era imposibil să vadă o 
furnică în cadrul uşii negre ca tăciunele; iar uşa pe care 
trebuiau să meargă mai departe putea fi oricare din cele 
douăsprezece din jur. 

— Cum o să ieşim? spuse Neville neliniştit. 

— Păi, acum nu asta contează, spuse Harry hotărât, clipind 
des, ca să îşi şteargă dungile albastre de pe ochi, şi 
strângând bagheta mai tare ca niciodată. Nu o să fie nevoie 
să ieşim până nu o să-l găsim pe Sirius... 

— Să nu te apuci să-l strigi! spuse brusc Hermione. 

Harry nu avusese niciodată mai puţină nevoie de sfatul ei, 
căci instinctul îi spunea să fie cât mai tăcut. 

— Ia zi, pe unde mergem, Harry? întrebă Ron. 

— Nu... Începu Harry şi înghiţi în sec. În visele mele 
intram pe uşa de la capătul dinspre lifturi al holului, 
ajungeam într-o cameră întunecată - în asta - şi apoi intram 
pe o altă uşă, într-o cameră oarecum... sclipitoare. Ar trebui 
să, încercăm nişte uşi, spuse el grăbit, voi recunoaşte 
drumul corect abia când îl voi vedea. Hai... 


Se duse direct la uşa din faţa lui, iar ceilalţi îl urmară 
îndeaproape. Îşi puse mâna pe suprafaţa sa rece şi lucioasă, 
ridică bagheta, pregătit să atace în clipa în care ea avea să 
se deschidă, şi împinse. 

Uşa se deschise fără probleme. 

După întunericul din prima cameră, lămpile care atârnau 
din tavan, ţinute de nişte lanţuri aurii, lăsau impresia că 
această cameră lungă şi dreptunghiulară era mult mai 
luminoasă, deşi nu existau luminile scânteietoare şi 
pâlpâitoare pe care le văzuse Harry în vis. Locul era destul 
de pustiu, cu excepţia câtorva birouri, iar în mijlocul 
camerei exista un bazin enorm de sticlă, plin cu un lichid 
verde închis, destul de mare ca să poată înota în el toţi şase; 
în el pluteau într-o doară mai multe obiecte alb sidefii. 

— Ce sunt chestiile alea? şopti Ron. 

— Nu ştiu, spuse Harry. 

— Sunt peşti? şopti Ginny. 

— Larve Aguavirius! spuse Luna entuziasmată. Iata a zis 
că Ministerul creşte... 

— Nu, spuse Hermione pe un ton straniu, după care se 
apropie şi se uită pe geamul bazinului. Sunt creiere. 

— Creiere? 

— Da... oare ce fac cu ele? 

Harry i se alătură lângă bazin. Într-adevăr, acum că le 
vedea de aproape, nu era nici o îndoială. Scânteind sinistru, 
creierele apăreau şi dispăreau, plutind în adâncul lichidului 
verde, ca nişte conopide vâscoase. 

— Hai să plecăm de aici, spuse Harry. Nu e bine, trebuie să 
încercăm altă uşă. 

— Şi aici sunt uşi, spuse Ron, arătând spre pereţi. 

Lui Harry i se făcu inima cât un purice; cât de mare era 
locul ăsta? 

— În visul meu, treceam din camera aceea întunecată într- 
o a doua, spuse el. Cred că ar trebui să ne întoarcem şi să 
încercăm de-acolo. 


Aşa că reveniră grăbiţi în camera circulară şi întunecată; 
formele fantomatice ale creierelor pluteau acum prin faţa 
ochilor lui Harry, în locul flăcărilor albastre ale lumânărilor. 

— Stai puţin! spuse Hermione tăios, când Luna dădu să 
închidă uşa de la camera creierelor. Marchează! 

Trasă cu bagheta un „X” de foc care se fixă pe uşă. Imediat 
ce uşa se închise în urma lor, se auzi un alt huruit puternic, 
şi din nou peretele începu să se învârtă foarte repede, dar 
acum aproape în fiecare albastru pal exista o ceaţă roşu- 
aurie şi, după ce totul încremeni la loc, „X”-ul de foc încă 
ardea, arătându-le uşa pe care o încercaseră deja. 

— Bună idee, spuse Harry. În ordine, hai acum să o 
încercăm pe asta... 

Se apropie de uşă şi o deschise, cu bagheta încă ridicată, 
pe când ceilalţi rămăseseră în spatele lui. 

Această cameră era mai mare decât cea dinainte, slab 
luminată şi dreptunghiulară, iar mijlocul era scobit, 
formând o gaură mare de piatră, de vreo şapte metri 
adâncime. Stăteau la capătul a ceea ce păreau să fie nişte 
şiruri de bănci de piatră, care mărgineau camera şi 
coborau în trepte ca un amfiteatru, semănând leit cu sala 
unde fusese judecat Harry de Vrăjustiţie. Însă în locul unui 
scaun cu lanţuri era un podium ridicat chiar în mijlocul 
gropii, pe care se găsea o arcadă de piatră care părea atât 
de veche, fisurată şi în ruină, încât Harry se miră că stătea 
încă în picioare. Fără să fie sprijinită de vreun perete din 
jur, arcada era împodobită cu o draperie sau cu un văl 
negru şi ponosit, care, în ciuda faptului că aerul rece din jur 
era perfect inert, flutura foarte uşor, ca şi când tocmai ar fi 
fost atins. 

— Cine este acolo? spuse Harry, sărind cu un rând mai jos. 

Nu răspunse nimeni, însă vălul flutură şi se mişcă în 
continuare. 

— Ai grijă! şopti Hermione. 

Harry cobori rândurile unul câte unul, până când ajunse 
pe fundul de piatră al gropii adâncite. Paşii săi răsunară 


puternic, în timp ce se apropia încet de podium. Arcada în 
formă de arc frânt părea mult mai înaltă de unde stătea 
acum decât i se păruse când se uita la ea de deasupra. Şi 
totuşi, vălul se mişca uşor, de parcă cineva tocmai trecuse 
dincolo de el. 

— Sirius? vorbi Harry din nou, dar de data asta mai încet, 
fiindcă se apropiase. 

Avea ciudata impresie că se afla cineva chiar de partea 
cealaltă a arcadei. Strângându-şi tare bagheta, dădu ocol 
podiumului, dar nu văzu pe nimeni; în partea cealaltă nu se 
vedea decât vălul negru şi ponosit. 

— Hai să mergem! strigă Hermione de la jumătatea 
treptelor de piatră. Nu e ce ne trebuie Harry, să mergem. 

Părea speriată, mult mai speriată decât fusese în camera 
în care înotau creierele. Şi totuşi, lui Harry i se păru că 
arcada avea un fel de frumuseţe aparte, deşi era veche. Îl 
intriga vălul care flutura uşor; simţea un fel de dorinţă 
foarte puternică de a urca pe podium şi de a trece prin el. 

— Harry, hai să mergem, bine? spuse Hermione şi mai 
hotărâtă. 

— Bine, spuse el, dar nu se mişcă. 

Tocmai auzise ceva. Dinspre partea cealaltă a vălului se 
auzeau şoapte slabe, vorbe murmurate. 

— Ce-ai spus? zise el foarte tare, astfel încât cuvintele îi 
răsunară peste tot în jurul băncilor de piatră. 

— N-a vorbit nimeni, Harry! spuse Hermione, apropiindu- 
se acum de el. 

— Cineva şopteşte de acolo, spuse el, îndepărtându-se de 
faţă şi continuând să se încrunte la văl. Tu eşti, Ron? 

— Eu sunt aici, prietene, spuse Ron, apărând într-o parte a 
arcadei. 

— Nu mai aude nimeni? întrebă Harry, pentru că şoaptele 
şi murmurul erau din ce în ce mai tari. 

Fără să vrea cu adevărat să o facă, se trezi că pusese un 
picior pe podium. 


— Şi eu îi aud, şopti Luna, apropiindu-se dintr-o parte a 
arcadei şi uitându-se la vălul care se mişca. Sunt oameni 
înăuntru! 

— Cum adică, „inăuntru”? întrebă Hermione, sărind de pe 
ultima treaptă şi părând mult mai supărată decât cerea 
ocazia. Nu există nici un „înăuntru”, e doar o arcadă, nu e 
loc ca să fie cineva acolo. Harry, încetează, vino încoace... 

Îl apucă de braţ şi îl trase, dar el se opuse. 

— Harry, se presupune că suntem aici ca să-l salvăm pe 
Sirius! spuse ea cu o voce subţire şi încordată. 

— Sirius, repetă Harry, uitându-se în continuare fermecat 
la vălul care flutura încontinuu. Da... 

Ceva îi reveni în sfârşit în minte; Sirius prins, legat şi 
torturat, iar el se holba la arcada asta... 

Se îndepărtă de podium cu câţiva paşi şi îşi dezlipi ochii de 
pe văl. 

— Hai să mergem, spuse el. 

— Asta am tot încercat să îţi... mă rog, hai! spuse 
Hermione, ocolind prima podiumul. În partea cealaltă, 
Ginny şi Neville se holbau şi ei la văl, părând în transă. Fără 
să spună nimic, Hermione o apucă pe Ginny de braţ, Ron îl 
înşfăcă pe Neville de mână, şi îi conduseră hotărâți spre cea 
mai joasă bancă de piatră, după care urcară înapoi până la 
uşă. 

— Ce crezi că a fost arcada aia? o întrebă Harry pe 
Hermione, după ce se întoarseră în camera circulară 
întunecată. 

— Nu ştiu, dar, indiferent ce-a fost, era periculoasă, spuse 
ea cu fermitate, trasând iar un „X” de foc pe uşă. 

Din nou, peretele se roti şi apoi deveni nemişcat. Harry se 
apropie de o altă uşă la întâmplare şi împinse. Uşa nu se 
clinti. 

— Ce este? spuse Hermione. 

— Este... Închisă... spuse Harry, sprijinindu-se de uşă cu 
toată greutatea, fără s-o poată urni. 


— Înseamnă că asta e uşa care trebuie, nu? spuse Ron 
entuziasmat, alăturându-i-se lui Harry în încercarea de a 
deschide uşa cu forţa. Aşa trebuie să fie! 

— Daţi-vă la o parte! spuse Hermione tăios. 

Îşi îndreptă bagheta către locul unde ar fi trebuit să fie în 
mod normal broasca şi zise „Alohomora!” Nu se întâmplă 
NIMIC. 

— Cuţitul lui Sirius! spuse Harry. 

Îl scoase dintr-un buzunar al robei şi îl strecură în 
crăpătura dintre uşă şi perete. Ceilalţi îl urmăriră 
nerăbdători, în timp ce elîl plimbă de sus până jos, îl scoase 
şi apoi se împinse iar cu umărul în uşă. Rămase la fel de 
bine închisă. Mai mult, când Harry se uită la cuţit, văzu căi 
se topise lama. 

— În ordine, nu intrăm în camera asta, spuse Hermione pe 
un ton decis. 

— Dar dacă tocmai asta e cea care trebuie? spuse Ron, 
uitându-se la ea cu un amestec de teamă şi dorinţă. 

— Nu are cum să fie, Harry putea să treacă de toate uşile 
în visul lui, zise Hermione, marcând uşa cu un alt „X” de foc, 
în timp ce Harry îşi vâra la loc în buzunar mânerul inutil al 
cuţitului lui Sirius. 

— Ştii ce ar putea să fie acolo? spuse Luna entuziasmată, 
în timp ce peretele începea să se învârtească din nou. 

— Fără îndoială, ceva viermuitor, spuse Hermione încet, 
iar Neville râse scurt şi încordat. 

Peretele se opri şi Harry, cu un sentiment de disperare 
crescândă, deschise următoarea uşă. 

— Asta e! 

O recunoscu imediat după lumina frumoasă, jucăuşă, cu 
scânteieri de diamant. În timp ce ochii lui Harry se 
obişnuiau cu strălucirea puternică, văzu mai multe ceasuri 
care sclipeau de pe toate suprafeţele, ceasuri mici şi mari, 
pendule şi ceasuri de masă, atârnând în spaţiile dintre 
biblioteci sau stând pe birourile care împânzeau camera, 
astfel încât ticăitul acela neobosit cuprinse locul ca un fel de 


marş de mii de paşi minusculi. Sursa luminii jucăuşe ca de 
diamant era un clopot de cristal înalt, aflat la capătul 
îndepărtat al camerei. 

— Pe aici! 

Inima lui Harry bătea cu putere, acum că ştia că erau pe 
drumul cel bun. Îi conduse de-a lungul spaţiului îngust 
dintre şirurile de birouri, îndreptându-se, la fel ca în vis, 
către sursa de lumină, respectiv către clopotul de cristal ca 
un borcan, aproape la fel de înalt ca el, care era aşezat pe 
un birou şi părea plin de rafale sclipitoare de vânt. 

— Vai, uite! spuse Ginny când se apropiară, arătând chiar 
spre centrul clopotului. 

În curentul scânteietor dinăuntru plutea un ou mic, 
luminos ca o bijuterie. În timp ce se ridica în borcan, se 
sparse şi din el ieşi o pasăre colibri care fu purtată până în 
vârful borcanului, dar, când căzu pe pala de vânt, penele 
sale se acoperiră cu mâzgă şi se umeziră, iar până să fi fost 
purtată la loc pe fundul borcanului se închisese iarăşi în ou. 

— Mergeţi mai departe! spuse Harry tăios, pentru că 
Ginny dădea semne că ar fi vrut să se oprească şi să 
urmărească oul transformându-se la loc în pasăre. 

— Ai pierdut timpul lângă arcada aia veche! spuse ea 
supărată, dar îl urmă dincolo de borcanul în formă de 
clopot, către singura uşă din spatele lui. 

— Asta e, spuse Harry din nou, iar acum inima îi bătea atât 
de tare, încât avea impresia că nu mai putea să vorbească. 
Pe aici... 

Se uită în jur la toţi; îşi scoseseră baghetele şi păreau 
dintr-o dată serioşi şi neliniştiţi. Se uită iar la uşă şi împinse. 
Uşa se deschise la perete. 

Ajunseseră în locul căutat: un spaţiu înalt ca al unei 
catedrale şi plin doar de rafturi înalte, înţesate cu sfere mici 
şi prăfuite de sticlă. Acestea sclipeau şters în lumina care 
venea dinspre mai multe suporturi de lumânări puse la 
intervale fixe de-a lungul rafturilor. La fel ca acelea aflate în 


camera circulară din urma lor, flăcările erau albastre. 
Camera era foarte rece. 

Harry avansă şi se uită la unul dintre culoarele întunecate 
aflate între două rânduri de rafturi. Nu auzea nimic şi nici 
nu vedea cel mai mic semn de mişcare. 

— Ai spus că era rândul nouăzeci şi şapte, şopti Hermione. 

— Da, şopti Harry, uitându-se acum la capătul celui mai 
apropiat rând. 

Sub un suport de lumânări cu flăcări albastre care era 
prins de el strălucea cifra cincizeci şi trei. 

— Cred că trebuie să o luăm la dreapta, şopti Hermione, 
scrutând următorul rând. Da... ăla e cincizeci şi patru... 

— Pregătiţi-vă baghetele, spuse Harry încet. 

Merseră pe furiş înainte, uitându-se în urma lor, în timp ce 
treceau pe culoare lungi de rafturi, ale căror capete erau 
cufundate aproape total în întuneric. Mici etichete 
îngălbenite de vreme fuseseră puse sub fiecare sferă de 
cristal de pe rafturi. Unele dintre ele avea o lumină stranie, 
lichidă; altele erau şterse şi întunecate ca nişte becuri 
explodate. 

Trecură de rândul optzeci şi patru... optzeci şi cinci... 
Harry era cu urechile ciulite, după cel mai mic sunet care 
să indice o mişcare, dar poate că lui Sirius i se pusese căluş, 
sau poate că îşi pierduse cunoştinţa... sau, spuse o voce 
nechemată din capul său, s-ar putea să fie deja mort... 

Aş fi simţit, îşi spuse el, cu inima palpitându-i acum în 
dreptul mărului lui Adam, aş fi ştiut deja... 

— Nouăzeci şi şapte, şopti Hermione. 

Rămaseră grupaţi la capătul rândului, uitându-se la 
culoarul de alături. Nu era nimeni acolo. 

— E chiar la capăt, spuse Harry, căruia i se uscase puţin 
gura. Nu se vede bine de-aici. 

Şi îi conduse printre şirurile suprapuse ale sferelor de 
sticlă, dintre care unele luminară uşor când trecură prin 
dreptul lor... 


— Ar trebui să fie pe-aici, şopti Harry, convins că fiecare 
pas pe care îl făcea avea să-l apropie de silueta 
zdrenţăroasă a lui Sirius, aflată pe podeaua întunecată. 

— Harry? spuse Hermione încet, însă el nu vru să 
răspundă. 

Avea gura foarte uscată. 

— Undeva pe... aici... spuse el. 

Ajunseră la capătul rândului şi ieşiră iar lângă lumina 
slabă a unei lumânări. Nu era nimeni acolo. Nu era decât o 
tacere prăfuită, asurzitoare. 

— Ar putea să fie... şopti Harry răguşit, uitându-se de-a 
lungul următorului culoar. Sau poate... 

Se grăbi să se uite ceva mai departe. 

— Harry? făcu Hermione iar. 

— Ce? se răsti el. 

— Nu... nu cred că Sirius este aici. 

Nu vorbi nimeni. Harry nu vru să se uite la nici unul dintre 
ei. Îi era rău. Nu înţelegea de ce Sirius nu era acolo. 
Trebuia să fie acolo. Dar aici îl văzuse... 

Alergă pe culoarul de la capătul rândurilor, uitându-se de- 
a lungul lor. Trecu prin dreptul mai multor intervale pustii. 
Fugi în direcţia opusă şi trecu iar pe lângă prietenii săi, 
care îl urmăreau cu ochii mari. Nu se vedea nici urmă de 
Sirius. Şi nimic care să indice vreo luptă. 

— Harry? strigă Ron. 

— Cee? 

Nu voia să audă ce avea de spus Ron; nu voia să îl audă 
spunându-i că fusese un prost, sau să-i sugereze că ar 
trebui să se întoarcă la Hogwarts, dar se înroşea şi simţea 
că ar fi vrut să se ascundă mult timp aici, în întuneric, 
înainte să înfrunte lumina puternică din atriumul de mai sus 
şi privirile acuzatoare ale celorlalţi... 

— Ai văzut asta? întrebă Ron. 

— Ce? zise Harry, trezindu-se la viaţă şi simțind că trebuia 
să dea peste un semn că Sirius fusese acolo. 


Se întoarse cu paşi mari spre locul unde stăteau cu toţii, 
ceva mai jos, pe rândul nouăzeci şi şapte, dar îl descoperi 
doar pe Ron, care se holba la una dintre sferele prăfuite de 
pe un raft. 

— Ce e? repetă Harry morocănos. 

— Are... are numele tău pe ea, spuse Ron. 

Harry se apropie puţin. Ron arătă spre una dintre sferele 
mici de sticlă, care radia o lumină lăuntrică, ştearsă, deşi 
era foarte prăfuită şi părea neatinsă de ani buni. 

— Numele meu? zise Harry cu o voce albă. 

Făcu un pas înainte. Fiind mai mic decât Ron, trebui şi îşi 
întindă gâtul ca să citească eticheta gălbuie, lipită pe raft 
chiar sub sfera prăfuită de sticlă. Cu un scris filiform, fusese 
trecută o dată din trecutul destul de îndepărtat, sub care 
stătea scris: 

S.PTluiA.PW.B.D. 

Lordul întunericului şi (?) Harry Potter. 

Harry se uită la el cu ochii mari. 

— Ce-i asta? întrebă Ron neliniştit. Ce caută numele tău 
acolo? 

Se uită la celelalte etichete de pe porţiunea aceea de raft. 

— Eu nu sunt aici, zise el perplex. Şi nici ceilalţi. 

— Harry, nu cred că ar trebui să o atingi, spuse Hermione 
tăios, când el întinse mâna. 

— De ce nu? zise el. Are legătură cu mine, nu? 

— Nu o face, Harry, spuse Neville dintr-o dată. 

Harry se uită la el. Chipul rotund al lui Neville lucea puţin 
de transpiraţie. Arăta de parcă nu ar fi putut să suporte şi 
mai mult suspans. 

— Are numele meu pe ea, spuse Harry. 

Ştiind că era imprudent, îşi lipsi degetele de suprafaţa 
prăfuită a sferei. Se aşteptase să fie rece, dar se înşelase. 
Din contră, era ca şi când ar fi stat la soare ore întregi, ca şi 
când ar fi fost încălzită de lumina care radia din ea. 
Aşteptând, sperând chiar, că avea să se întâmple ceva 
dramatic, ceva interesant, care să facă în aşa fel încât 


călătoria lor să fi meritat osteneala, Harry ridică sfera de 
sticlă de pe raft şi se uită la ea. 

Nu se întâmplă absolut nimic. Ceilalţi se strânseră în jurul 
lui, privind sfera, în timp ce el o elibera de pojghiţa de praf 
care o împovăra. 

În clipa aceea, chiar din spatele lor, o voce tărăgănată 
spuse: 

— Bravo, Potter. Acum Întoarce-te, încet şi frumos, şi dă- 
Mi-o. 

CAPITOLUL XXXV. 

DINCOLO DE VĂL. 

Mai multe siluete negre apărură din senin în jurul lor, 
blocându-le calea în stânga şi în dreapta; ochii le sclipeau 
prin găurile din glugi. Douăsprezece vârfuri aprinse de 
baghete erau îndreptate direct spre inimile lor; Ginny 
scoase un icnet de groază. 

— Dă-mi-o, Potter, repetă vocea tărăgăânată a lui Lucius 
Reacredință, care întinse mâna cu palma în sus. 

În stomacul lui Harry se căscă un gol teribil. Erau prinşi şi 
în inferioritate numerică. 

— Dă-mi-o, spuse Reacredință din nou. 

— Unde este Sirius? spuse Harry. 

Mai mulţi Devoratori ai Morţii râseră; o voce aspră de 
femeie din mijlocul siluetelor întunecate din dreapta lui 
Harry spuse triumfător: 

— Lordul Întunecat are mereu dreptate! 

— Mereu, îngână Reacredință. Acum, dă-mi profeția, 
Potter. 

— Vreau să ştiu unde este Sirius! 

— Vreau să ştiu unde e Sirius!” îl imită femeia din stânga 
sa. Ea şi colegii săi, Devoratori ai Morţii, se apropiaseră atât 
de tare, încât ajunseseră la jumătate de metru de Harry şi 
de ceilalţi. Harry era orbit de lumina de la baghetele lor. 

— L-aţi prins, spuse Harry, ignorând panica crescândă din 
pieptul său şi groaza cu care se luptase de când intrase 


pentru prima oară pe culoarul rândului nouăzeci şi şapte. E 
aici. Ştiu că e aici. 

— Copilaşul s-a tlezit speliat şi a clezut că ce a visatele 
adevălat, spuse femeia pe o voce oribilă, imitând un 
bebeluş. 

Harry simţi cum Ron se agită lângă el. 


— Nu face nimic, murmură el. Nu încă... 

Femeia care îl imitase râse în gura mare. 

— Îl auziţi? Îl auziţi? Le dă instrucţiuni celorlalţi copii de 
parcă ar avea de gând să se lupte cu noi! 

— Vai, nu îl cunoşti pe Potter cum îl cunosc eu, Bellatrix, 
spuse Reacredință încet. Are o mare slăbiciune pentru 
faptele eroice; Lordul Întunecat înţelege asta. Acum, dă-mi 
profeția, Potter. 

— Ştiu că Sirius este aici, spuse Harry, deşi, din cauza 
panicii, i se strângea pieptul şi avea senzaţia că nu mai 
putea să respire cum trebuie. Ştiu că e la voi! 

Mai râseră şi alţi Devoratori ai Morţii, deşi femeia hohoti 
cel mai tare. 

— A sosit momentul să înveţi diferenţa dintre viaţa reală şi 
vise, Potter, spuse Reacredință. Acum dă-mi profeția, sau 
vom începe să ne folosim baghetele. 

— Hai, faceţi-o, spuse Harry, ridicându-şi bagheta la 
nivelul pieptului. 

Şi, în timp ce o făcea, cele cinci baghete ale lui Ron, 
Hermione, Neville, Ginny şi Luna se ridicară de o parte şi 
de alta a lui. Nodul din stomacul lui Harry se strânse. Dacă 
Sirius nu era acolo, îşi dusese prietenii la moarte fără 
absolut nici un motiv... 

Însă Devoratorii Morţii nu atacară. 

— Dă-mi profeția şi nimeni nu va fi rănit, spuse 
Reacredință calm. 

Fu rândul lui Harry să râdă. 

— Da, sigur! spuse el. Vă dau... profeția, da? Şi o să ne 
lăsaţi să ne luăm tălpăşiţa spre casă, nu-i aşa? 

Cuvintele abia îi părăsiseră buzele când femeia Devorator 
al Morţii strigă: 

— Accio prof... 

Harry era pregătit pentru ea, strigă „Protego!” înainte ca 
ea să fi terminat de spus vraja şi, deşi sfera de sticlă îi 
alunecase până la vârful degetelor, reuşi să o ţină în 
continuare. 


LIA 


— Vai, ştie să se joace, Potter, bebeluşul mititel, spuse ea, 
cu ochii ei sălbatici privindu-l prin găurile din glugă. Foarte 
bine, atunci... 

— ŢI-AM ZIS, NU! răcni Lucius Reacredință la femeie. 
Dacă o spargi...! 

Mintea lui Harry lucra febril. Devoratorii Morţii voiau 
acesta sferă din fibre de sticlă. Pe el nu îl interesa deloc. Nu 
vroia decât să scape toţi cu viaţă din povestea asta, să aibă 
grijă ca nici unul dintre prietenii lui să nu plătească vreun 
un preţ cumplit pentru prostia lui... 

Femeia făcu un pas înainte, se îndepărtă de colegii ei şi îşi 
dădu jos gluga. Azkabanul îi scofâlcise chipul lui Bellatrix 
Lestrange, făcându-i-l supt şi ca un craniu, însă însufleţit de 
o lumină înfrigurată, fanatică. 

— E nevoie de muncă de convingere? spuse ea, cu pieptul 
ridicându-i-se şi coborându-i rapid. Foarte bine - luaţi-o pe 
cea mai mică, le ordonă ea Devoratorilor Morţii de lângă ea. 
Să se uite în timp ce-o torturăm pe fetiţă. O s-o fac chiar eu. 

Harry simţi cum ceilalţi se strânseră în jurul lui Ginny; 
făcu un pas într-o parte, astfel încât ajunse chiar în faţa ei, 
ţinându-şi profeția la piept. 

— Voi fi nevoit să o sparg, dacă ataci pe vreunul dintre noi, 
îi spuse el lui Bellatrix. Nu cred că şeful tău o să fie foarte 
mulţumit dacă te întorci fără ea, nu? 

Ea nu se mişcă, ci doar se uită la el, umezindu-şi buzele 
subţiri cu vârful limbii. 

— Aşa, spuse Harry, până la urmă, despre ce profeție 
vorbim? 

Îşi dădu seama că trebuia să vorbească întruna. Braţul lui 
Neville era lipit de al lui şi îl simţea cum tremură; simţea în 
ceafă respiraţia rapidă a celorlalţi. Spera că toţi se gândeau 
din răsputeri la diverse metode de a scăpa, pentru că 
mintea lui era pustie. 

— Ce profeție? repetă Bellatrix, cu zâmbetul pierindu-i de 
pe chip. Glumeşti, Harry Potter. 


— Ba nu, nu glumesc, spuse Harry, uitându-se de la un 
Devorator al Morţii la altul şi căutând o verigă slabă, un 
spaţiu prin care ar fi putut să scape. De ce o vrea Cap-de- 
Mort? 

Mai mulţi Devoratori ai Morţii şuierară. 

— Îndrăzneşti să-i pronunţi numele? şopti Bellatrix. 

— Da, spuse Harry, ţinând în continuare strâns globul de 
sticlă, şi aşteptând o nouă încercare de a-l vrăji din partea 
ei. Da, pot să spun fără nici o problemă Cap... 

— Taci din gură! urlă Bellatrix. Îndrăzneşti să-i pronunţi 
numele cu buzele tale netrebnice, îndrăzneşti să îl întinezi 
cu limba ta de sânge semipur, îndrăzneşti să... 

— Ştiai că şi el are sânge semipur? zise Harry indiferent. 

Hermione scoase un mic geamăt în urechea lui. 

— Cap-de-Mort? Da, mama lui a fost vrăjitoare, dar tatăl 
lui a fost Încuiat - sau v-a zis că are sânge pur? 

— STUPEEF... 

— NU! 

Un jet de lumină roşie ţâşnise deja din vârful baghetei lui 
Bellatrix Lestrange, dar Reacredință o devie; vraja lui o 
făcu pe a ei să lovească raftul la jumătate de metru în 
stânga lui Harry, iar mai multe sfere de sticlă de pe el se 
sparseră. 

Două siluete alb-sidefii ca fantomele şi fluide ca fumul se 
ridicară din cioburile de sticlă de pe podea şi fiecare începu 
să vorbească; vocile lor se luară la întrecere, astfel încât nu 
se auziră decât fragmente din ce spuneau peste strigătele 
lui Reacredință şi Bellatrix. 

—. de solstiţiu va sosi o nouă..., spuse silueta unui bătrân 
cu barbă. 

— NU ATACA! AVEM NEVOIE DE PROFEȚIE! 

— Îndrăzneşte... uite-l cum îndrăzneşte... urlă Bellatrix 
incoerent. Stă acolo... sânge semipur mizerabil... 

— AŞTEAPTĂ PÂNĂ LUĂM PROFEŢIA! răcni Reacredință. 

—. nici unul nu va mai veni după... rosti silueta unei tinere. 


Cele două siluete care ţâşniseră din sferele sparte se 
topiră şi dispărură. Nu mai rămase nimic din ele sau din 
casele lor de odinioară, în afară de nişte cioburi de sticlă pe 
podea. Totuşi, lui Harry îi veni o idee. Problema era cum să 
le-o comunice celorlalţi. 

— Nu mi-aţi spus ce e atât de special la profeția asta pe 
care se presupune că ar trebui să v-o dau, zise el, trăgând 
de timp. 

Îşi mişcă piciorul puţin într-o parte, căutând să întâlnească 
piciorul altcuiva. 

— Nu te ţine de bancuri cu noi, Potter, spuse Reacredință. 

— Nu mă ţin, spuse Harry, gândindu-se pe jumătate la 
conversaţie, pe jumătate la piciorul său rătăcitor. 

Apoi găsi vârful pantofului altcuiva şi călcă pe el. Icnetul 
subit din spatele lui îi spuse că era pantoful lui Hermione. 

— Ce e? şopti ea. 

— Dumbledore nu ţi-a zis niciodată că motivul pentru care 
porţi cicatricea aia este ascuns în măruntaiele 
Departamentului Misterelor? zise Reacredință batjocoritor. 

— Eu... poftim? spuse Harry, uitând cu totul de plan. Ce-i 
cu cicatricea mea? 

— Cum? şopti Hermione din spatele lui. 

— Este posibil? spuse Reacredință, pradă unei încântări 
maliţioase. 

Unii dintre Devoratorii Morţii râdeau iar şi, acoperit de 
râsul lor, Harry îi şopti lui Hermione, mişcându-şi cât mai 
puţin buzele: 

— Distrugeţi rafturile... 

— Dumbledore nu ţi-a spus niciodată? repetă Reacredință. 
Ei bine, asta explică de ce nu ai venit mai devreme, Potter, 
Lordul Întunecat s-a întrebat de ce... 

— Când spun acum... 

—. nu ai venit într-un suflet când ţi-a arătat locul unde era 
ascunsă în vis. S-a gândit că vei vrea să auzi cuvintele cu 
exactitate, din cauza curiozităţii tale instinctive... 

— Zău? spuse Harry. 


În spatele lui, mai degrabă o simţi decât o auzi pe 
Hermione transmiţându-le mesajul celorlalţi şi încercă să 
vorbească în continuare, ca să le distragă atenţia 
Devoratorilor Morţii. 

— Deci, a vrut să vin să o iau, da? De ce? 

— De ce? Repetă Reacredință încântat, nevenindu-i să 
creadă. Pentru că singurii oameni cărora le e permis să ia o 
profeție din Departamentul Misterelor, Potter, sunt cei 
despre care a fost făcută profeția, aşa cum a descoperit 
Lordul Întunecat când a încercat să-i folosească pe alţii ca 
să o fure pentru el. 

— Şi de cea vrut să fure o profeție despre mine? 

— Despre amândoi, Potter, despre amândoi... nu te-ai 
întrebat niciodată de ce a încercat Lordul Întunecat să te 
omoare când erai bebeluş? 

Harry se uită fix la găurile prin care scânteiau ochii lui 
Reacredință. Oare profeția fusese motivul pentru care 
muriseră părinţii lui, motivul pentru care purta cicatricea în 
formă de fulger? Oare răspunsul tuturor acestor întrebări 
era în mâna sa? 

— Cineva a făcut o profeție despre Cap-de-Mort şi despre 
mine? spuse el încet, uitându-se la Lucius Reacredință şi 
strângându-şi degetele în jurul sferei de sticlă calde pe care 
o ţinea în mână, ceva mai mare decât o hoţoaică şi încă 
aspră din cauza prafului. Şi m-a pus să vin să o iau pentru 
el? De ce nu a venit să o ia el însuşi? 

— Să o ia singur? strigă Bellatrix, cu un hohot de râs 
sălbatic. Lordul Întunecat să intre în Ministerul Magiei, 
când ei habar n-au de întoarcerea lui? Lordul Întunecat să 
se deconspire în faţa Aurorilor, când în clipa asta ei îşi pierd 
timpul cu dragul meu văr? 

— Deci, v-a pus pe voi să-i rezolvaţi treburile murdare, da? 
spuse Harry. Aşa cum a încercat să-l pună pe Sturgis să fure 
- şi pe Bode? 

— Bravo, Potter, bravo... spuse Reacredință rar. Lordul 
Întunecat ştie că nu eşti lipsit de inteli... 


— ACUM! strigă Harry. 

Cinci voci diferite din spatele său strigară „REDUCTO 

Cinci blesteme zburară în direcţii diferite şi rafturile de 
vizavi explodară când le atinseră; structura înaltă se 
cutremură iar o sută de sfere de sticlă se făcură bucăţi. 
Apărură o mulţime de siluete alb sidefii şi plutiră pe acolo, 
vocile lor răsunând din cine ştie ce vremuri în furtuna de 
cioburi şi aşchii de lemn care cădeau acum ca o ploaie peste 
podea... 

— FUGIȚI! strigă Harry, în timp ce rafturile se zgâlţâiau 
periculos şi alte sfere de sticlă cădeau de sus. 

O apucă pe Hermione de robă şi o trase înainte, ţinând o 
mână deasupra capului, ca să se apere de bucăţile de 
rafturi şi de cioburi. Un Devorator al Morţii se năpusti 
înainte prin norul de praf şi Harry îi arse un cot în faţa 
mascată; ţipau cu toţii, se auzeau strigăte de durere şi 
bufnituri răsunătoare, în timp ce rafturile se prăbuşeau 
unele peste altele, lăsând totuşi să se audă fragmente din 
ceea ce spuneau clarvăzătorii eliberaţi din sfere... 

Harry descoperi că aveau cale liberă şi îi văzu pe Ron, 
Ginny şi Luna alergând dincolo de el, cu mâinile deasupra 
capului; ceva tare îl lovi pe obraz, dar îşi lăsă capul în jos şi 
fugi mai departe; o mână îl prinse de umăr şi o auzi pe 
Hermione strigând „Stupefy!” Mâna îi dădu drumul 
imediat... 

Erau la capătul rândului nouăzeci şi şapte; Harry o luă la 
dreapta şi goni cât îl ţineau picioarele; auzi paşi chiar în 
urma lui şi vocea Hermionei grăbindu-l pe Neville; drept 
înainte, uşa pe care intraseră era întredeschisă; Harry văzu 
lumina sclipitoare a borcanului în formă de clopot; se 
năpusti afară, strângând în continuare profeția în mână, şi 
aşteptă ca ceilalţi să treacă pragul în fugă, înainte să 
trântească uşa după ei... 

— Colloportus! făcu Hermione şi uşa se închise cu un 
zgomot ciudat ca un lipăit. 

— Unde... unde sunt ceilalţi? întrebă Harry. 


LIA 


Crezuse că Ron, Luna şi Ginny erau înaintea lor şi că îi 
aşteptau în camera asta, dar nu era nimeni acolo. 

— Trebuie s-o fi luat în altă direcţie, şopti Hermione cu o 
expresie îngrozită. 

— Ascultaţi! şopti Neville. 

De dincolo de uşa pe care tocmai o ferecaseră răsunau 
paşi şi strigăte; Harry îşi apropie urechea de uşă ca să 
asculte şi îl auzi pe Lucius Reacredință răcnind: 

— Lăsaţi-l pe Nott, lăsaţi-l, am spus. Rănile sale vor fi o 
nimica toată pentru Lordul Întunecat pe lângă pierderea 
acelei profeţii. Jugson, vino înapoi, trebuie să ne organizăm! 

O să ne împărţim pe perechi şi o să căutăm. Şi nu uitaţi, 
purtaţi-vă cu grijă cu Potter până când avem profeția, puteţi 
să-i omorâţi pe ceilalţi, dacă e nevoie. Bellatrix, Rodolphus, 
voi luaţi-o la stânga; Crabbe, Rabastan, luaţi-o la dreapta. 
Jugson, Dolohov, uşa care e drept în faţă. Macnair şi Avery, 
pe aici. Rookwood, acolo. Mulciber, vino cu mine! 

— Ce facem? îl întrebă Hermione pe Harry, tremurând din 
cap până în picioare. 

— Păi, în primul rând nu o să stăm aici, aşteptând să ne 
găsească, spuse Harry. Hai să plecăm de lângă uşa asta. 

Fugiră cât putură de repede, dincolo de borcanul 
scânteietor în formă de clopot în care puiul intra şi ieşea din 
ouşor, către ieşirea care dădea în holul circular de la 
capătul camerei. Aproape că ajunseseră acolo, când Harry 
auzi ceva mare şi greu lovindu-se de uşa pe care Hermione 
o ferecase prin farmec. 

— Dă-te la o parte! spuse o voce dură. Alohomora! 

În timp ce uşa se dădea de perete, Harry, Hermione şi 
Neville se aruncară sub birouri. Vedeau cum se apropiau 
poalele robelor celor doi Devoratori ai Morţii, care înaintau 
grăbiţi. 

— Ar fi putut să fugă direct spre hol, spuse vocea dură. 

— Verifică sub birouri, zise o alta. 

Harry văzu genunchii Devoratorului Morţii îndoindu-se; 
scoțând bagheta de sub birou, strigă, STUPEFY! 


Un jet de lumină roşie îl lovi pe cel mai apropiat Devorator 
al Morţii; acesta căzu peste un ceas cu pendulă şi îl dobori; 
al doilea Devorator al Morţii însă sărise într-o parte, ca să 
se ferească de vraja lui Harry, şi avea bagheta îndreptată 
spre Hermione, care se târa de sub un birou ca să ţintească 
mai bine. 

— Abra... 

Harry se năpusti pe podea şi-l prinse pe Devoratorul 
Morţii de genunchi, făcându-i să se prăbuşească şi să 
ţintească aiurea. Neville răsturnă un birou în graba sa de a 
ajuta; şi, îndreptându-şi bagheta disperat către cei doi care 
se luptau, strigă: 

— EXPELLIARMUS! 

Şi lui Harry, şi Devoratorului Morţii le zburară baghetele 
din mână şi se întoarseră înapoi la intrarea în sala 
profeţiilor; amândoi se adunară de pe jos şi se năpustiră 
după ele, Devoratorul Morţii în frunte, Harry în urma lui şi 
Neville la urmă evident îngrozit de ceea ce făcuse. 

— Dă-te la o parte, Harry! strigă Neville, hotărât să îşi 
repare greşeala. 

Harry se aruncă într-o parte, în timp ce Neville ţinti iar şi 
strigă: 

— STUPEFY! 

Jetul de lumină roşie zbură direct pe lângă umărul 
Devoratorului Morţii şi lovi un dulap cu vitrină de pe perete, 
plin cu o grămadă de clepsidre de diferite forme; dulapul se 
desfăcu în bucăţi, cu cioburi zburând toate părţile, apoi se 
ridică la loc pe perete, complet reparat, după care mai căzu 
o dată, şi se făcu ţândari... 

Devoratorul Morţii îşi înşfăcase bagheta care zăcea pe 
podea, lângă borcanul scânteietor în formă de clopot. Harry 
se feri în spatele unui alt birou, în timp ce bărbatul se 
întoarse; masca îi alunecase, astfel încât nu mai putea să 
vadă. Şi-o smulse cu mâna liberă şi strigă STUP... 

— STUPEFY! ţipă Hermione, care tocmai îi ajunsese din 
urmă. 


Jetul de lumină roşie îl lovi pe Devoratorul Morţii în coşul 
pieptului. Acesta încremeni, cu braţul încă ridicat, iar 
bagheta îi căzu pe jos zăngănind. Se prăbuşi pe spate, spre 
borcanul în formă de clopot. Harry aşteptă să audă un bang 
şi ca individul să se lovească de sticlă şi să alunece pe lângă 
borcan, până pe podea, însă în loc de asta capul îi trecu 
prin suprafaţa borcanului în formă de clopot, ca un balon de 
săpun, iar apoi rămase întins cu faţa în sus pe masă, cu 
capul în borcanul plin de un vânt scânteietor. 

— Accio baghetă! strigă Hermione. 

Bagheta lui Harry zbură dintr-un colţ întunecat în mâna 
fetei, care i-o aruncă lui Harry. 

— Mersi, spuse el. În ordine, hai să plecăm de... 

— Aveţi grijă! spuse Neville îngrozit. 

Se holba la capul Devoratorului Morţii, aflat în borcanul în 
formă de clopot. 

Toţi trei îşi ridicară iar baghetele, dar nici unul nu atacă: 
priveau cu toţii ce se întâmpla cu capul bărbatului, cu gura 
căscată şi uluiţi. 

Capul se micşora foarte repede, iar fiind din ce în ce mai 
chel, părul negru şi barba nerasă se retrăgeau în craniu; 
obrajii deveneau netezi, craniul se rotunjea şi era acoperit 
de un puf ca de piersică... 

Acum pe gâtul gros şi musculos al Devoratorului Morţii era 
cocoţat grotesc capul unui bebeluş, în timp ce creatura 
încerca să se ridice; dar chiar sub ochii copiilor rămaşi cu 
gurile căscate, capul începu să se mărească până la 
dimensiunea dinainte; îi creştea păr un des şi negru din 
creştet şi bărbie... 

— Este timpul, spuse Hermione pe un ton uluit. Timpul... 
Devoratorul Morţii îşi scutură iar capul slut, încercând să 
şi-l limpezească, însă înainte să îşi vină în fire, capul începu 
să i se micşoreze iar până la dimensiunile pe care le avea 

când era un bebeluş... 

Se auzi un strigăt dintr-o cameră din apropiere, urmat de 
o bufnitură şi un țipăt. 


— RON? strigă Harry, întorcându-se repede de la 
transformarea monstruoasă care avea loc în faţa lor. 
GINNY? LUNA? 

— Harry! strigă Hermione. 

Devoratorul Morţii îşi scosese capul din borcanul în formă 
de clopot. Înfăţişarea sa era cu totul bizară: micuțul său cap 
de bebeluş plângea tare, în timp ce braţele sale groase se 
zbăteau periculos în toate părţile, ratându-l de puţin pe 
Harry, care se ferise. Harry ridică bagheta, dar, spre 
uimirea lui, Hermione îl prinse de mână. 

— Nu-i poţi face rău unui bebeluş! 

Nu aveau timp să dezbată acest subiect; Harry auzi alţi 
paşi din ce în ce mai tare dinspre Sala Profeţiei şi îşi dădu 
seama, prea târziu, că nu ar fi trebuit să fi ţipat şi să fi 
dezvăluit unde erau. 

— Hai! spuse el şi lăsându-l pe urâtul Devorator al Morţii 
cu cap de bebeluş clătinându-se în urma lor, o luară 
împreună la fugă către uşa care era deschisă la capătul 
opus al camerei şi dădea spre holul întunecat. 

Alergaseră până la jumătatea distanţei, când Harry văzu 
pe uşa deschisă încă doi Devoratori ai Morţii traversând în 
fugă camera neagră către ei; cotind la stânga, dădu în 
schimb într-un birou mic, întunecat şi înghesuit, şi trânti 
uşa după ei. 

— Collo... începu Hermione, dar, înainte să poată finaliza 
vraja, uşa se dădu de perete şi cei doi Devoratori ai Morţii 
se năpustiră înăuntru. 

Cu un urlet triumfător, strigară amândoi: 

— IMPEDIMENTA! 

Harry, Hermione şi Neville fură aruncaţi pe spate în aer; 
Neville se trezi peste birou şi dispăru din câmpul vizual; 
Hermione se izbi de o bibliotecă şi fu imediat bombardată 
de o cascadă de cărţi grele; Harry se lovi cu ceafa de 
peretele de piatră din spatele său; în faţa ochilor îi apărură 
nişte luminiţe şi pentru o clipă fu prea ameţit şi derutat ca 
să poată reacţiona. 


— L-AM PRINS! strigă Devoratorul Morţii cel mai apropiat 
de Harry. ÎNTR-UN BIROU DE LA... 

— Silencio! ţipă Hermione şi vocea bărbatului se stinse. 

Continuă să dea din buze prin gaura din masca sa, dar nu 
ieşi nici un sunet. Fu dat la o parte de celălalt Devorator al 
Morţii. 

— Petrificus 'Totalus! strigă Harry, în timp ce al doilea 
Devorator al Morţii îşi ridica bagheta. 

Braţele şi picioarele sale i se strânseră şi creatura căzu pe 
covor la picioarele lui Harry, rigid ca o scândură, cu faţa în 
jos, şi fără să se poată mişca. 

— Bravo, Ha... 

Însă Devoratorul Morţii pe care Hermione tocmai îl 
amuţise făcu brusc o mişcare amplă cu bagheta; o rază din 
ceea ce părea să fie un foc mov trecu de-a curmezişul peste 
pieptul lui Hermione. Fata scoase un mic „Ah!” de uimire şi 
se prăbuşi pe podea, unde rămase inertă. 

— HERMIONE! 

Harry căzu în genunchi lângă ea, în timp ce Neville se târa 
repede spre ea pe sub birou, cu bagheta ridicată în faţa lui. 
Devoratorul Morţii trase un şut spre capul lui Neville când 
apăru - piciorul lui rupse bagheta lui Neville în două şi intră 
în coliziune cu faţa sa. Neville scoase un urlet de durere şi 
se ghemui, cu mâna la gură şi la nas. Harry se întoarse cu 
bagheta ridicată şi văzu că Devoratorul Morţii îşi smulsese 
masca şi avea bagheta îndreptată direct spre el. Recunoscu 
chipul prelung, palid şi schimonosit din Profetul zilei: era al 
lui Antonin Dolohov, vrăjitorul care îi omorâse pe fraţii 
Prewett. 

Dolohov rânji. Cu mâna liberă, arătă întâi spre profeția pe 
care Harry o ţinea încă strâns în mână, spre sine, iar apoi 
spre Hermione. Deşi nu mai putea să vorbească, era foarte 
limpede la ce se referea. Dă-mi profeția, sau o să păţeşti la 
fel ca ea... 

— De parcă nu o să ne omori oricum, imediat după ce ţi-o 
dau! spuse Harry. 


Un strigăt de panică din capul lui îl împiedică să 
gândească normal: avea o mână pe umărul lui Hermione, 
care încă era caldă, dar nu îndrăznea să se uite la ea pe 
îndelete. Dă Doamne să nu fi murit, dă Doamne să nu fi 
murit, e vina mea dacă a murit... 

— Harry, orice ai face, spuse Neville, ieşind de sub birou şi 
coborându-şi mâinile pentru a-şi arăta nasul spart, cu 
sângele şiroindu-i peste gură şi bărbie, nu i-o da! 

Se auzi o bufnitură dincolo de uşă şi Dolohov se uită peste 
umăr. În prag apăruse Devoratorul Morţii cu un cap de 
bebeluş. Creatura plângea, rotindu-şi pumnii masivi peste 
tot în jur. Harry profită de ocazie: 

— PETRIFICUS TOTALUS! 

Vraja îl lovi pe Dolohov înainte să se poată apăra şi-l făcu 
să cadă în faţă peste camaradul său, rămânând amândoi 
rigizi ca nişte scânduri şi incapabili să se mişte un 
centimetru. 

— Hermione, spuse Harry imediat, scuturând-o, în timp ce 
Devoratorul cu cap de copil dispărea iar plângând din 
câmpul lui vizual. Hermione, trezeşte-te... 

— Ce i-a făcut? spuse Neville, târându-se de sub birou ca 
să îngenuncheze de partea cealaltă a lui Hermione, cu 
sângele şiroindu-i din nasul care i se umfla rapid. 

— Nu ştiu... 

Neville îi căută pulsul lui Hermione. 

— Are puls, Harry, sunt convins. 

Harry fu cuprins de un val atât de puternic de uşurare, 
încât pentru o clipă se simţi zăpăcit. 

— Trăieşte? 

— Da, cred că da. 

Urmă o pauză, timp în care Harry ciuli urechile ca să audă 
sunetul altor paşi, dar nu desluşi decât bâiguielile şi 
plânsetele Devoratorului cu cap de bebeluş din camera 
vecină. 

— Neville, nu suntem departe de ieşire, şopti Harry. 
Suntem chiar lângă camera circulară... dacă ai putea să 


ajungi în capătul celălalt şi să găseşti uşa potrivită, înainte 
să vină alţi Devoratori ai Morţii, pun pariu că ai duce-o pe 
Hermione pe hol şi până în lift... Apoi poţi să găseşti pe 
cineva... să dai alarma... 

— Şi tu ce o să faci? spuse Neville, ştergându-şi nasul 
însângerat cu mâneca şi încruntându-se la Harry. 

— Trebuie să îi găsesc pe ceilalţi, spuse Harry. 

— Păi, o să-i găsim împreună, spuse Neville hotărât. 

— Dar Hermione... 

— O luăm cu noi, spuse Neville hotărât. O duc eu - tu lupţi 
cu ei mai bine decât mine... 

Se ridică şi-i apucă unul dintre braţele lui Hermione, 
uitându-se fix la Harry, care ezită, apoi apucă celălalt braţ şi 
îl ajută pe Neville să ridice corpul inert al lui Hermione să 
şi-l pună în cârcă. 

— Stai puţin, spuse Harry, înşfăcând bagheta lui Hermione 
de pe podea şi dându-i-o lui Neville furtunos, ar fi bine s-o 
iei. 

Neville lovi cu piciorul bucăţile rupte ale baghetei sale, în 
timp ce mergeau încet spre uşă. 

— Bunica o să mă omoare, spuse Neville gros, cu sângele 
ţâşnindu-i pe nas în timp ce vorbea. Aia era vechea baghetă 
a tatălui meu. 

Harry scoase capul pe uşă şi se uită precaut în jur. 
Devoratorul cu cap de copil urla şi se lovea de lucruri, 
distrugând ceasuri cu pendulă, răsturnând birouri, 
plângând şi fiind confuz, în timp ce dulapul cu vitrină 
despre care Harry bănuia acum că adăpostea Clepsidre ale 
Timpului continua să cadă, să se facă ţândări şi să se repare 
pe peretele din spatele lor. 

— Sigur nu o să ne vadă, şopti el. Hai... rămâi în spatele 
meu... 

leşiră pe furiş din birou şi se întoarseră spre uşa ce dădea 
în holul negru care acum părea complet pustiu. Făcură 
câţiva paşi înainte, Neville clătinându-se puţin din cauza 
greutăţii lui Hermione; uşa Camerei Timpului se trânti în 


urma lor şi pereţii începură iar să se rotească. Se părea că 
lovitura pe care o primise la ceafă îl destabilizase puţin pe 
Harry; acesta îşi îngustă ochii, balansându-se puţin, până 
când pereţii se opriră din nou. Cu o strângere de inimă, 
Harry văzu că „X"-urile de foc ale lui Hermione se 
şterseseră de pe uşi. 

— la zi, pe unde crezi că ar trebui să...? 

Însă înainte să se poată hotări pe care dintre ele să 
încerce, o uşă din dreapta se dădu de perete şi trei siluete 
ţâşniră înăuntru. 

— Ron! strigă Harry răguşit, alergând spre ei. Ginny, toată 
lumea...? 

— Harry, spuse Ron, chicotind uşor, împleticindu-se înainte 
apucându-l pe Harry de robe şi privindu-l în gol, aici erai... 
ha ha... arăţi ciudat, Harry... eşti de-a dreptul răvăşit... 

Chipul lui Ron era foarte palid, iar din colţul gurii i 
prelingea un firişor întunecat. O clipă mai târziu îi cedară 
genunchii, însă se ţinu strâns în continuare de roba lui 
Harry, astfel încât acesta se văzu atras într-o poziţie care-l 
făcea să semene cu un arc. 

— Ginny? zise el speriat. Ce s-a întâmplat? 

Însă Ginny clătină din cap şi alunecă lângă perete, 
aşezându-se, gâfâind şi ţinându-se de gleznă. 

— Cred că are glezna ruptă, am auzit ceva pârâind, şopti 
Luna, care stătea aplecată peste ea şi părea singura 
nevătămată. Patru din ei ne-au urmărit într-o cameră plină 
de planete; a fost un loc foarte straniu, un timp pur şi 
simplu am plutit în întuneric... 

— Harry, am văzut planeta Uranus de aproape! spuse Ron, 
chicotind în continuare uşor. Te-ai prins, Harry? Am văzut 
planeta Uranus... ha ha ha... 

În colţul gurii lui Ron apăru un balonaş de sânge care se 
sparse. 

—. oricum, unul dintre ei a apucat-o pe Ginny de picior, am 
folosit Blestemul Reducător şi i-am aruncat-o pe Pluto drept 
în nas, dar... 


Luna făcu un gest descurajat spre Ginny, care de-abia mai 
respira, cu ochii închişi în continuare. 

— Şi Ron? spuse Harry temător, în timp ce Ron continua să 
chicotească, atârnat mai departe de roba lui Harry. 

— Nu ştiu cu ce l-au lovit, spuse Luna cu tristeţe, dara 
luat-o puţin razna. Abia am reuşit să-l aduc. 

— Harry, spuse Ron, trăgându-i urechea acestuia aproape 
de gură şi chicotind ca prostul, ştii cine e fata asta, Harry? 
E Lunatica... Lunatica Lovegood... ha ha ha... 

— Trebuie să ieşim de aici, spuse Harry hotărât. Luna, poţi 
s-o ajuţi pe Ginny? 

— Da, spuse Luna, punându-şi bine bagheta după ureche, 
iar apoi înconjurând-o cu braţul pe Ginny şi ridicând-o. 

— Am doar ceva la gleznă, pot să mă descurc singură! 
spuse Ginny iute, însă în clipa următoare căzu şi se prinse 
de Luna. 

Harry trase braţul lui Ron peste umărul său la fel cum, cu 
atâtea luni în urmă, îi trăsese braţul lui Dudley. Se uită în 
jur: aveau o şansă de unu la doisprezece să ajungă să 
nimerească ieşirea din prima... 

Îl cără pe Ron spre o uşă; erau la câţiva metri de ea, când 
o altă uşă din sală se deschise larg şi intrară în fugă trei 
Devoratori ai Morţii, cu Bellatrix Lestrange în frunte. 

— Uite-i! urlă ea. 

Mai multe Vrăji de Împietrire fulgerară prin cameră; 
Harry sparse uşa dinaintea lui ca să intre, îl aruncă fără 
menajamente pe Ron într-o parte şi se întoarse, ţinându-şi 
capul jos, ca să-l ajute pe Neville să intre cu Hermione. 
Trecură toţi pragul chiar la timp pentru a putea trânti uşa 
în faţa lui Bellatrix. 

— Colloportus! strigă Harry şi auzi trei corpuri izbindu-se 
de partea cealaltă a uşii. 

— Nu contează! spuse o voce de bărbat. Putem să intrăm 
şi altfel - I-AM PRINS, SUNT AICI! 

Harry se întoarse brusc; erau iar în Camera Creierelor şi, 
bineînţeles, pereţii erau plini de uşi. Auzi paşi dinspre sala 


din spatele lor, în timp ce alţi Devoratori ai Morţii veneau în 
fugă pentru a li se alătura primilor. 

— Luna, Neville, ajutaţi-mă! 

Cei trei goniră prin cameră, ferecând uşile în drum; Harry 
se lovi de o masă şi se rostogoli în graba de-a ajunge la 
următoarea uşă: 

— Colloportus! 

Se auziră paşi care fugeau dincolo de uşi şi din când în 
când un alt corp masiv se izbea de una dintre ele, făcând-o 
să pârâie şi să se cutremure; Luna şi Neville vrăjeau uşile 
de-a lungul peretelui de vizavi, iar apoi, în timp ce Harry 
ajungea la capăt, o auzi pe Luna strigând: 

— Collo - aaaaaaaaargh... 

Se întoarse la timp pentru a o vedea zburând; cinci 
Devoratori ai Morţii se năpusteau înăuntru pe uşa la care 
Luna nu ajunsese la timp; fata se lovi de un birou, alunecă 
de pe el pe podea, pe partea cealaltă, unde rămase întinsă, 
la fel de inertă ca Hermione. 

— Prindeţi-l pe Potter! urlă Bellatrix şi fugi spre el; Harry 
se feri de ea şi alergă înapoi spre capătul camerei; era în 
siguranţă, atâta timp cât credeau că ar putea lovi profeția... 

— Hei! spuse Ron, care se ridicase cu greu şi acum 
mergea spre Harry clătinându-se ca şi când ar fi fost beat şi 
chicotind. Hei, Harry, sunt creiere înăuntru, ha ha ha, nu-i 
aşa că e ciudat, Harry? 

— Ron, dă-te la o parte, lasă-te în jos... 

Dar Ron îşi îndreptase deja bagheta spre bazin. 

— Sincer, Harry, sunt creiere - uite - Accio creier! 

Totul păru să încremenească pentru o clipă. Harry, Ginny, 
Neville şi toţi Devoratorii Morţii se întoarseră fără voia lor 
să se uite la partea de sus a bazinului, în clipa când un 
creier ţâşni din lichidul verde ca un peşte jucăuş; pentru o 
clipă păru să rămână suspendat în aer, apoi se apropie de 
Ron învârtindu-se şi din el zburară un fel de panglici de 
imagini, desfăşurându-se ca nişte role de film... 


— Ha ha ha, Harry, uită-te la el, spuse Ron, privindu-l cum 
îşi lepăda conţinutul. Harry, vino să-l atingi; pariez că 
trebuie să fie ciudat... 

— RON, NU! 

Harry nu ştia ce se putea întâmpla dacă Ron atingea 
tentaculele de gânduri care acum fluturau în urma 
creierului, dar era convins că nu avea să fie ceva de bine. 
Se năpusti înainte, dar Ron întinsese mâinile şi prinsese 
deja creierul. 

În clipa în care luă contact cu pielea sa, tentaculele 
începură să se înfăşoare în jurul mâinilor lui Ron ca nişte 
frânghii. 

— Harry, uite ce s-a în tâmp... Nu - nu - nu îmi place - nu, 
opreşte-te - opreşte-te... 

Însă panglicile subţiri se învârteau acum în jurul pieptului 
lui Ron; trase şi încercă să le rupă, în timp ce creierul se 
strângea în jurul lui ca trupul unei caracatiţe. 

— Diffindo! strigă Harry, încercând să taie antenele care 
se înfăşurau strâns în jurul lui Ron sub ochii săi, însă 
acestea nu se rupseră. 

Ron căzu, luptându-se în continuare cu legăturile. 

— Harry, îl sufocă! ţipă Ginny, imobilizată pe podea din 
cauza gleznei rupte, iar apoi un jet de lumină roşie ţâşni din 
una dintre baghetele Devoratorilor Morţii şi o lovi direct în 
faţă. 

Se prăbuşi într-o parte şi rămase acolo, pierzându-şi 
cunoştinţa. 

— STUBEFY! strigă Neville, întorcându-se şi fluturând 
bagheta lui Hermione către Devoratorii Morţii care se 
apropiau, SIUBEFY! STUBEFY! 

Însă nu se întâmplă nimic. 

Unul dintre Devoratorii Morţii aruncă el însuşi o Vrajă de 
Împietrire spre Neville; îl rată la mustață. Harry şi Neville 
erau acum singurii care se luptau cu cei cinci Devoratori ai 
Morţii, dintre care doi trimiteau raze de lumină ca nişte 
săgeți, care nu îi nimeriră, dar lăsară urme de cratere în 


peretele din spatele lor. Harry o luă la fugă, în timp ce 
Bellatrix Lestrange se năpustea direct spre el: ţinând 
profeția sus deasupra capului, alergă spre capătul camerei; 
nu-i trecea prin minte decât să îi îndepărteze pe Devoratorii 
Morţii de ceilalţi. 

Se părea că tactica funcţionase; o luară la goană după el, 
dărâmând scaune şi mese, însă neîndrăznind să îl vrăjească, 
pentru a nu atinge profeția, iar el ţâşni pe ultima uşă care 
mai era deschisă, cea pe care intraseră chiar Devoratorii 
Morţii, rugându-se în gând ca Neville să rămână cu Ron şi 
să găsească o cale de a-l elibera. Alergă cam un metru în 
interiorul noii camere şi simţi cum dispare podeaua... 

Cădea din treaptă în treaptă, rostogolindu-se pe fiecare 
până la ultima, cu o bufnitură care îi tăie respiraţia. Ateriză 
pe spate în groapa cufundată unde arcada de piatră se afla 
pe] podium. În toată camera răsuna râsul Devoratorilor 
Morţii: ridică privirea şi îi văzu pe cei cinci care fuseseră în 
Camera Creierelor coborând spre el, în timp ce tot atâţia 
apărură pe alte uşi şi începură să sară rând după rând 
către el. Harry se ridică, deşi picioarele îi tremurau atât de 
tare, încât abia dacă îl susțineau: profeția era în continuare 
întreagă, ca prin minune, în mâna sa dreaptă. Se dădu în 
spate, uitându-se în jur şi încercând să-i ţină sub ochi pe toţi 
Devoratorii Morţii. Picioarele i se loviră de ceva tare: 
ajunsese la podiumul pe care se găsea arcada. Se urcă pe el 
cu spatele. 

Devoratorii Morţii se opriră cu toţii. Unii gâfâiau la fel de 
tare ca el. Unul dintre ei sângera rău. Dolohov, eliberat de 
Blestemul Corp-Fedeleş, se uita urât, cu bagheta îndreptată 
direct spre chipul lui Harry. 

— Potter, cursa ta a luat sfârşit, spuse tărăgănat Lucius 
Reacredință, dându-şi jos masca. Acum fii băiat cuminte şi 
dă-mi profeția. 

— Dă-le... dă-le drumul celorlalţi şi a ta e! spuse Harry 
disperat. 

Câţiva Devoratori ai Morţii râseră. 


— Nu eşti în situaţia de a te târgui, Potter, spuse Lucius 
Reacredință, iar chipul său palid se îmbujoră de încântare. 
Ştii, noi suntem zece şi tu eşti singur... sau nu te-a învăţat 
Dumbledore să numeri? 

— Nu e sindur! strigă o voce de deasupra lor. Bai sunt şi 
eu! Lui Harry i se strânse inima: Neville cobora lojile de 
piatră către ei, ţinând strâns în mână bagheta lui Hermione. 

— Neville - nu - Întoarce-te la Ron... 

— STUBEFY! strigă Neville iar, îndreptându-şi pe rând 
bagheta către fiecare Devorator al Morţii. STUBEFY! 
STUBE... 

Unul dintre cei mai masivi Devoratori ai Morţii îl înşfăcă pe 
Neville din spate, imobilizându-i braţele. Băiatul se zbătu şi 
dădu din picioare; câţiva Devoratori râseră. 

— Ăsta-i Poponeaţă, nu? zise batjocoritor Lucius 
Reacredință. Păi, bunică-ta s-a obişnuit să piardă membri ai 
familiei din cauza noastră... moartea ta nu va constitui un 
mare şoc. 

— Poponeaţă? repetă Bellatrix şi un zâmbet cu adevărat 
malefic îi lumină chipul supt. Vai, am avut plăcerea de a-ţi 
cunoaşte părinţii, băiete. 

— Ştiu! răcni Neville şi se zbătu atât de tare în 
strânsoarea celui care îl imobilizase, încât Devoratorul 
Morţii strigă: 

— Să-l împietrească cineva! 

— Nu, nu, nu, spuse Bellatrix, care părea în transă, 
însufleţită de entuziasm, în timp ce se uita la Harry, apoi la 
Neville. Nu, hai să vedem cât rezistă Poponeaţă înainte să 
cedeze ca părinţii lui... asta dacă nu vrea Potter să ne dea 
profeția. 

— Nu le-o ba! răcni Neville, care părea să-şi fi pierdut 
minţile, dând din picioare şi smucindu-se, în timp ce 
Bellatrix se apropia de el şi de cel care îl ţinea, cu bagheta 
ridicată. NU LE-O BA; HARRY! 

Bellatrix ridică bagheta. 

— Crucio!” 


Neville ţipă şi îşi ridică picioarele la piept, astfel încât 
Devoratorul Morţii care îl imobiliza îl ţinu o clipă suspendat 
în aer. Devoratorul îi dădu drumul şi Neville căzu pe jos, 
zvârcolindu-se şi urlând de mama focului. 

— Asta a fost doar de gust! spuse Bellatrix, ridicându-şi 
bagheta astfel încât strigătele lui Neville încetară, iar 
băiatul rămase plângând la picioarele ei. 

Se întoarse şi se uită la Harry. 

— Acum, Potter, ori ne dai profeția, ori priveşti cum 
micuțul tău prieten moare în chinuri! 

Harry nu trebui să se gândească; nu avea de ales. Profeţia 
era încinsă din cauza căldurii palmei în care o ţinuse. O 
întinse resemnat, iar Reacredință se năpusti s-o ia. 

Atunci, mult deasupra lor, se mai deschiseră două uşi şi 
intrară în fugă alţi cinci oameni: Sirius, Lupin, Moody, Tonks 
şi Kingsley. 

Reacredință se întoarse şi ridică bagheta, însă 'Tonks 
trimise o Vrajă de Împietrire direct spre el. Harry nu 
aşteptă să vadă dacă îl nimerea, ci sări de pe podium, 
dându-se la o parte. Atenţia Devoratorilor Morţii fu atrasă 
de apariţia membrilor Ordinului, care acum îi bombardau 
cu vrăji, în timp ce săreau din treaptă în treaptă către 
podeaua cufundată. Printre siluete grăbite şi mulţimea de 
fulgere, Harry îl văzu pe Neville târându-se. Evită un alt jet 
de lumină roşie şi se aruncă pe burtă la podea, ca să ajungă 
la el. 

— Eşti bine? strigă el, în timp ce încă o vrajă zbură la 
câţiva centimetri deasupra capetelor lor. 

— Da, spuse Neville, încercând să se ridice. 

— Şi Ron? 

— Cned că e bine - când am plecad încă se lubda cu 
creierul... 

Podeaua de piatră dintre ei explodă, lovită de o vrajă şi 
creând un crater chiar unde fusese mâna lui Neville cu doar 
câteva secunde mai înainte; amândoi se îndepărtară în 
patru labe de locul acela, iar apoi un braţ gros apăru din 


senin, îl apucă pe Harry de gât şi îl ridică, astfel încât 
bombeurile sale abia dacă mai atingeau podeaua. 

— Dă-mi-o, mârâi o voce în urechea sa, dă-mi profeția... 

Bărbatul apăsă atât de tare pe traheea lui Harry, încât 
acesta nu mai putea să respire. Cu ochii înlăcrimaţi, îl văzu 
pe Sirius duelându-se cu un Devorator al Morţii la vreo trei 
metri depărtare; Kingsley se lupta cu doi odată; Ionks, aflat 
la jumătatea lojilor de pe scări, arunca vrăji spre Bellatrix - 
nimeni nu părea să-şi dea seama că Harry murea. Îşi 
întoarse bagheta într-o parte către agresor, dar nu avea 
energia necesară ca să rostească o incantaţie, iar când 
palma liberă a bărbatului cotrobăi după mâna în care Harry 
ţinea strâns profeția... 

— AARGH! 

Neville ţâşnise ca din senin; neputând să rostească o vrajă, 
băgase lui bagheta Hermione cu putere în gaura unui ochi 
din masca Devoratorului Morţii. Bărbatul îi dădu drumul lui 
Harry imediat cu un urlet de durere. Harry se întoarse 
repede cu faţa la el şi spuse: 

— STUPEFY! 

Devoratorul Morţii se prăbuşi pe spate, iar masca îi 
alunecă: era Macnair, aşa-zisul ucigaş al lui Buckbeak, 
având acum unul dintre ochi umflat şi injectat. 

— Mersi! îi spuse Harry lui Neville, trăgându-l deoparte, în 
timp ce Sirius şi Devoratorul Morţii cu care se lupta se 
clătinară pe lângă ei, duelându-se atât de aprig, încât 
baghetele abia se mai vedeau. 

Apoi piciorul lui Harry atinse ceva rotund şi tare şi 
alunecă. Pentru o clipă crezu că scăpase profeția, dar apoi 
văzu ochiul magic al lui Moody rostogolindu-se pe podea. 

Posesorul său zăcea pe o parte, sângerând la cap, iar 
acum atacatorul său se năpustea către Harry şi Neville: era 
Dolohov, al cărui chip prelung şi palid era schimonosit de 
bucurie. 

— Tarantallegra! strigă el, cu bagheta îndreptată spre 
Neville, ale cărui picioare începură imediat să danseze step 


înfrigurate, făcându-i să-şi piardă echilibrul şi să cadă iar pe 
jos. Acum, Potter... 

Făcu aceeaşi mişcare largă cu bagheta pe care o folosise 
asupra lui Hermione exact în clipa în care Harry ţipă 
„Protego!” 

Harry simţi ceva lovindu-i faţa ca un cuţit bont; forţa cu 
care îl izbi îl făcu să cadă într-o parte, peste picioarele lui 
Neville, care se zbăteau, dar Vraja Scut oprise pericolul cel 
mare. 

Dolohov ridică iar bagheta. 

— ACCIO PRO... , 

Sirius ţâşni ca din senin, îl lovi cu umărul pe Dolohov şi îl 
azvârli din drum. Profeţia zbură iar până la vârful degetelor 
lui Harry, dar acesta reuşi să o păstreze. Acum Sirius şi 
Dolohov se duelau, cu baghetele mişcându-se ca nişte săbii, 
cu scântei zburând din vârfurile lor... 

Dolohov îşi retrase bagheta ca să facă aceeaşi mişcare 
largă pe care o folosise asupra lui Harry şi Hermione. 
Ridicându-se dintr-o săritură, Harry strigă, „Petrificus 
Totalus!” Din nou, braţele şi picioarele lui Dolohov se 
strânseră şi bărbatul se prăbuşi pe spate, aterizând cu o 
bufnitură. 

— Bravo! strigă Sirius, împingându-i capul lui Harry, în 
timp ce două Vrăji de Împietrire zburau spre ei. Acum, 
vreau să ieşi de... 

Amândoi se lăsară în jos; un jet de lumină verde îl ratase 
de puţin pe Sirius. În partea cealaltă a camerei, Harry o 
văzu pe 'Tonks căzând de la jumătatea treptelor de piatră, 
silueta ei inertă rostogolindu-se de pe un bloc de piatră pe 
altul. Bellatrix fugi triumfătoare spre locul unde se 
încăierară ceilalţi. 

— Harry, ia profeția, ia-l pe Neville şi fugi! strigă Sirius, 
năpustindu-se să-i iasă în cale lui Bellatrix. 

Harry nu mai văzu ce se întâmplă după aceea: Kingsley îi 
apăru în faţă, blocându-i câmpul vizual, luptându-se cu 
Rookwood, ciupit de vărsat şi fără mască; un alt jet de 


lumină verde zbură peste capul lui Harry chiar în clipa când 
el se repezi la Neville... 

— Poţi să stai în picioare? îi urlă el la ureche lui Neville, în 
timp ce picioarele acestuia zvâcneau şi se smuceau 
necontrolat. la-mă pe după gât... 

Neville se conformă, iar Harry îl ridică de jos. Băiatul 
continuă să facă eforturi ca să nu cadă la loc, iar atunci, ca 
din senin, un bărbat se năpusti asupra lor: amândoi căzură 
pe spate, iar picioarele lui Neville începură să se mişte 
frenetic, ca ale unui cărăbuş întors pe spate, Harry ridică 
mâna dreaptă, ca să încerce să salveze micul glob de sticlă 
care era pe punctul de-a se sparge. 

— Profeţia, dă-mi profeția, Potter, i se răsti Lucius 
Reacredință la ureche, şi Harry simţi cum vârful baghetei 
lui Reacredință îl apasă tare între coaste. 

— Nu, lasă-mă în pace... Neville - prinde-o! 

Harry trimise profeția rostogolindu-se pe podea, moment 
în care Neville se întoarse repede pe spate, luă globul şi îl 
strânse la piept. Reacredință îşi îndreptă bagheta spre el, 
dar Harry îşi duse bagheta iar peste umăr şi strigă, 
„Impedimenta!” 

Reacredință fu aruncat pe spate. În timp ce Harry se 
aduna iar de pe jos, se uită în jur şi îl văzu pe Reacredință 
izbindu-se de podiumul pe care se duelau acum Sirius şi 
Bellatrix. Reacredință îşi îndreptă din nou bagheta spre 
Harry şi Neville, însă, înainte să poată trage aer în piept ca 
să atace, Lupin sărise deja între ei. 

— Harry, strânge-i pe ceilalţi şi DU-TE! 

Harry îl apucă pe Neville de umerii robei şi îl ridică la 
nivelul primului rând de loji de piatră; picioarele lui Neville 
zvâcniră, se smuciră şi refuzară să îi susţină greutatea; 
Harry trase iar cu toată puterea şi mai urcară o treaptă... 

O vrajă lovi rândul de piatră lângă picioarele lui Harry; 
piatra se sparse, iar băiatul căzu înapoi pe treapta de 
dedesubt. Neville se prelinse în jos, cu picioarele zvâcnindu- 


i şi fluturând în continuare, dar izbuti să vâre profeția în 
buzunar. 

— Hai! spuse Harry disperat, trăgându-l de robă. Încearcă 
să te împingi în picioare... 

Trase din nou cu putere şi roba lui Neville se rupse de-a 
lungul cusăturii din stânga. Micul glob de fibră de sticlă îi 
căzu din buzunar şi, înainte ca vreunul dintre ei să poată 
să-l prindă, fu lovit de unul dintre picioarele lui Neville, care 
se zbăteau; globul zbură la vreo trei metri în dreapta lor şi 
se făcu ţăndări pe treapta de mai jos. În timp ce amândoi se 
uitau la locul unde se spărsese, îngroziţi de ceea ce se 
întâmplase, iată că se ridică o siluetă alb-sidefie, cu ochii 
foarte mari, neobservată de nimeni altcineva în afară de ei. 
Harry vedea cum i se mişcau buzele, dar în bufniturile, 
ţipetele şi strigătele din jurul lor, nu auzi nici măcar un 
cuvânt din profeție. Silueta se opri din vorbit şi se dizolvă în 
neant. 

— Harry, îmi pane rău! strigă Neville, cu o expresie 
chinuită, în timp ce picioarele continuau să i se zbată. Îmi 
pane atât de rău, Harry, n-am brut să... 

— Nu contează! strigă Harry. Încearcă să stai în picioare, 
hai să plecăm de... 

— Dubbledore! spuse Neville, cu chipul său leoarcă de 
sudoare transfigurat brusc, uitându-se peste umărul lui 
Harry. 

— Poftim? 

— DUBBLEDORE! 

Harry se întoarse ca să se uite în direcţia în care se holba 
Neville. Chiar deasupra lor, încadrat de uşa dinspre Camera 
Creierelor, se afla Albus Dumbledore, cu bagheta ridicată, 
cu chipul palid şi cu o expresie furioasă. Harry simţi cum 
fiecare părticică din corpul său e cuprinsă de un val de 
şocuri electrice - erau salvaţi. 

Dumbledore cobori grăbit treptele pe lângă Neville şi 
Harry, care nu se mai gândiră la plecare. Se afla deja la 
capătul scărilor, când cel mai apropiat Devorator al Morţii 


dădu cu ochii de el şi-i strigă pe ceilalţi. Unul dintre ei o luă 
la fugă, căţărându-se ca o maimuţă pe treptele de piatră de 
vizavi. Vraja lui Dumbledore îl trase înapoi la fel de lin şi 
uşor ca şi când l-ar fi agăţat cu o undiţă invizibilă... 

O singură pereche se mai lupta, părând să nu îşi fi dat 
seama de noua turnură a lucrurilor. Harry îl văzu pe Sirius 
ferindu-se de un jet de lumină roşie al lui Bellatrix: râdea de 
ea. 

— Hai, poţi mai bine de atât! strigă el cu o voce 
răsunătoare în camera ca o grotă. 

Al doilea jet de lumină îl lovi direct în piept. 

Râsul nu îi pierise cu totul de pe chip, însă ochii i se măriră 
şocaţi. 

Harry îi dădu drumul lui Neville, fără să vrea. Sări iar pe 
trepte în jos, scoţându-şi bagheta, în timp ce Dumbledore se 
întorcea şi el spre podium. 

Sirius se prăvăli într-un plonjon cât o veşnicie: corpul i se 
arcui într-o boltă graţioasă, pe când cădea pe spate prin 
vălul ponosit care atârna de arcadă. 

Harry văzu o expresie de teamă amestecată cu surpriză pe 
chipul veştejit şi altădată frumos al naşului său, în timp ce 
cădea prin poarta străveche şi dispărea în spatele vălului ce 
flutură pentru o clipă, parcă din cauza unui vânt puternic, 
înainte de a reveni la poziţia iniţială. 

Harry auzi strigătul triumfător al lui Bellatrix Lestrange, 
însă ştia că asta nu însemna nimic - Sirius doar căzuse 
dincolo de arcadă, avea să apară în orice moment în partea 
cealaltă... 

Însă Sirius nu mai apăru. 

— SIRIUS! strigă Harry. SIRIUS! 

Ajunsese la podea, respirând anevoie. Sirius trebuia să fie 
chiar după perdea, iar el, Harry, avea să-l tragă înapoi... 

Însă când atinse solul şi fugi spre podium, Lupin îl prinse 
de piept, ţinându-l în loc. 

— Nu poţi să faci nimic, Harry... 

— la-i de acolo, salvează-l, abia a trecut! 


—. este prea târziu, Harry. 

— Mai putem să ajungem la el... 

Harry se luptă din greu şi cu sălbăticie, însă Lupin nu vroia 
să-i dea drumul... 

— Harry, nu poţi face nimic... nimic... s-a dus. 

CAPITOLUL XXXVI. 

SINGURUL DE CARE S-A TEMUT 

— Nu s-a dus! strigă Harry. 

Nu o credea; nu vroia să o creadă; şi totuşi, se luptă cu 
Lupin din răsputeri. Lupin nu înţelegea; oamenii se 
ascundeau după perdeaua aceea; Harry îi auzise vorbind în 
şoaptă când intrase pentru prima oară în cameră. Sirius se 
ascundea, nu voia să iasă la lumină... 

— SIRIUS! urlă el. SIRIUS! 

— Nu se poate întoarce, Harry, spuse Lupin, iar vocea îi 
tremura în timp ce se chinuia să-l ţină pe băiat. Nu se poate 
întoarce, pentru că a m... 

— NU - A - MURII! răcni Harry. SIRIUS! 

În jurul lor era agitaţie - un freamăt inutil, sporit de 
fulgerările altor vrăji. Pentru Harry erau zgomote 
neînsemnate, iar blestemele deviate care zburau pe lângă 
ei nu contau; nu mai conta nimic, în afară de faptul că Lupin 
trebuia să nu mai susţină că Sirius - care era la câţiva metri 
de ei, dincolo de perdeaua aia veche - nu putea să iasă în 
orice clipă, dându-şi părul negru din faţă şi dornic să se 
întoarcă în luptă. 

Lupin îl târî pe băiat de lângă podium. Harry, holbându-se 
în continuare la arcadă, era supărat pe Sirius pentru că îl 
lăsa să aştepte... 

Însă începu să-şi dea seama, chiar în timp ce se lupta să 
scape din strânsoarea lui Lupin, că Sirius nu îl mai lăsase 
niciodată să aştepte... Sirius riscase întotdeauna ca să-l 
vadă pe Harry, să-l ajute... dacă nu apărea pe arcada aceea 
când Harry îl striga de parcă viaţa lui ar fi depins de asta, 
singura explicaţie posibilă era că nu putea să se întoarcă... 
că era într-adevăr... 


Dumbledore îi adunase pe majoritatea Devoratorilor 
Morţii rămaşi în mijlocul camerei, imobilizaţi, după câte se 
părea, de frânghii invizibile; Ochi-Nebun Moody se târâse 
până în cealaltă parte a camerei, spre locul unde zăcea 
Tonks, şi încerca să o trezească; în spatele podiumului încă 
se auzeau fulgere, mormăituri şi strigăte - Kingsley fugise 
să urmărească duelul lui Sirius cu Bellatrix. 

— Harry? 

Neville alunecase pe lojile de piatră una câte una până la 
locul unde era Harry. Acesta nu se mai lupta cu Lupin, care 
cu toate acestea îl ţinu în continuare precaut de mână. 

— Harry... îmi pare tare rău... spuse Neville, încă nesigur 
pe picioarele şubrede. Omul acela - Sirius Black era - era 
prieten cu tine? 

Harry încuviinţă din cap. 

— Poftim, spuse Lupin încet şi, îndreptându-şi bagheta 
către picioarele lui Neville zise, „Finite”. 

Vraja fu ridicată: picioarele lui Neville aterizară pe podea 
şi rămaseră nemişcate. Lupin avea chipul palid. 

— Hai - hai să-i găsim pe ceilalţi. Unde sunt, Neville? 

Lupin se întoarse dinspre arcadă când vorbi. Părea că îl 
doare fiecare cuvânt. 

— Sunt toţi acono, spuse Neville. Ron a fost adacad de un 
cneier, dar cned că e bine - şi Herbione şi-a pierdut 
cunoştinţa, dar i-am găsid pulsul... 

De dincolo de podium se auziră o pocnitură puternică şi un 
strigăt. Harry îl văzu pe Kingsley căzând pe jos şi-l auzi 
urlând de durere: Bellatrix Lestrange o luă la sănătoasa, în 
timp ce Dumbledore se întorcea imediat. Aruncă o vrajă 
spre ea, dar vrăjitoarea o devie; acum urcase deja scările 
până la jumătate... 

— Harry - nu! strigă Lupin, însă Harry îşi smulsese deja 
braţul din strânsoarea slăbită a lui Lupin. 

— L-A OMORÂT PE SIRIUS! urlă Harry. EA L-A OMORÂT! 
O S-O UCID LA RÂNDUL MEU! 


Şi porni, căţărându-se pe lojile de piatră; oamenii strigau 
în urma sa, dar nu îi păsa. Poala robei lui Bellatrix dispăru 
repede mai în faţă, iar ei ajunseră înapoi în camera unde 
înotau creierele... 

Vrâjitoarea aruncă un blestem peste umăr. Bazinul se 
ridică şi se răsturnă. Harry fu înconjurat de poţiunea urât 
mirositoare dinăuntru: creierele alunecară spre el şi 
începură să îşi învârtă tentaculele lungi şi colorate, însă el 
strigă, „Hocus pocus preparatus!” şi creierele se ridicară în 
aer. Alunecând repede, fugi spre uşă; sări peste Luna, care 
gemea pe podea, pe lângă Ginny, care zise, „Harry - ce -?”, 
pe lângă Ron, care chicoti puţin, şi pe lângă Hermione, care 
era încă inconştientă. Deschise cu putere uşa către sala 
neagră, circulară, şi o văzu pe Bellatrix dispărând pe o uşă 
din partea cealaltă a camerei, unde se afla holul care ducea 
înapoi la lifturi. 

Harry fugi, dar ea trântise uşa în urma ei şi pereţii 
începuseră deja să se rotească. Din nou băiatul se trezi 
înconjurat de dungi de lumină albastră, de la candelabrul 
care se învârtea. 

— Unde e ieşirea? strigă el disperat, în timp ce peretele se 
oprea iar cu un huruit. Pe unde se iese? 

Camera părea să-l fi aşteptat să întrebe. Uşa din spatele 
său se dădu de perete şi coridorul către lifturi se întinse 
înaintea lui, luminat de torţe şi pustiu. O luă la fugă... 

Auzi liftul zăngănind undeva deasupra; alergă de-a lungul 
coridorului, coti repede şi dădu cu pumnul în uşă, ca să 
cheme un al doilea lift. Acesta se cutremură şi hurui din ce 
în ce mai jos; grilajele se despărţiră şi Harry se năpusti 
înăuntru, apăsând pe butonul marcat „Atrium”. Uşile se 
închiseră şi liftul începu să urce... 

leşi din lift înainte ca grilajele să se fi deschis complet şi se 
uită în jur. Bellatrix aproape că ajunsese la liftul cabinei 
telefonice de la capătul opus al holului, dar se uită înapoi, îl 
văzu apropiindu-se şi trimise încă o vrajă spre el. Se feri în 
spatele Fântânii Frăției Magice: vraja vâjâi pe lângă el şi 


lovi porţile de aur de la capătul atriumului, care răsunară 
ca nişte clopote. Nu se mai auziră paşi. Bellatrix nu mai 
alerga. 

Harry se ghemui în spatele statuilor, cu urechile ciulite. 

— Arată-te, arată-te, micuţule Harry! strigă ea cu un glas 
de bebeluş care răsună pe podeaua lăcuită de lemn. Ia zi, 
de ce ai venit după mine? Credeam că eşti aici ca să îl 
răzbuni pe dragul meu văr! 

— Aşa este! strigă Harry, iar un grup de Harry fantomatici 
păru să repete Aşa este! Aşa este! Aşa este! prin toată 
camera. 

— Aaaaaa... l-ai iubit, bebeluşule Potter? 

Ura crescu în pieptul lui Harry aşa cum nu i se mai 
întâmplase niciodată; ieşi prin surprindere de după fântână 
şi urlă, „Crucio!” 

Bellatrix scoase un țipăt: vraja o dăduse jos, dar nu se 
Chirci şi nu urlă de durere cum făcuse Neville - se ridicase 
deja, cu respiraţia tăiată şi fără să mai râdă. Harry se piti 
iar după fântâna de aur. Contravraja lovi capul vrăjitorului 
chipeş, care fu retezat şi ateriză la şase metri depărtare, 
săpând zgârieturi lungi în podeaua de lemn. 

— Nu ai mai folosit niciodată un Blestem de Neiertat, nu-i 
aşa, băiete? strigă ea, renunțând la vocea de bebeluş. 
Trebuie să-ţi pui ceva în gând, Potter! Trebuie să îţi doreşti 
cu adevărat să provoci durere - să te bucuri de ea - furia 
simplă nu îmi face rău pentru multă vreme - hai să-ţi arăt 
cum se fac, bine? O să-ţi dau o lecţie... 

Harry se strecură în jurul fântânii, pe partea cealaltă, când 
ea strigă, „Crucio!”, şi fu nevoit să se ferească din nou când 
braţul centaurului, cu arcul în mână, zbură şi ateriză cu o 
bufnitură pe podea, la mică distanţă de capul aurit al 
vrăjitorului. 

— Potter, nu poţi să învingi! strigă ea. 

O auzi mişcându-se spre dreapta, încercând să îl aibă în 
vizor. Se ascunse şi mai bine în spatele statuii, departe de 


vrăjitoare, ghemuindu-se după picioarele centaurului, 
având capul la nivelul spiriduşului de casă. 

— Am fost şi sunt cel mai fidel servitor al Lordului 
Întunecat. Am învăţat magia neagră de la el şi ştiu vrăji 
care au o putere atât de mare, încât un prăpădit ca tine n- 
are ce să facă... 

— Stupefy! strigă Harry. 

Se dusese chiar în locul unde goblinul îi zâmbea 
vrăjitorului acum decapitat şi ţintise spre spatele ei, în timp 
ce vrăjitoarea se uita în jurul fântânii. Bellatrix reacţionă 
atât de repede, încât abia avu timp să se ferească. 

— Protego! 

Jetul de lumină roşie, propria sa Vrajă de Împietrire, 
ricoşă înapoi spre el. Harry se ghemui iar după fântână şi 
una dintre urechile goblinului zbură în partea cealaltă a 
camerei. 

— Potter, îţi dau o singură şansă! strigă Bellatrix. Dă-mi 
profeția - rostogoleşte-o spre mine acum - şi s-ar putea să-ţi 
cruţ viaţa! 

— Ei bine, o să trebuiască să mă omori, pentru că n-o mai 
am! răcni Harry şi, în timp ce striga la ea, îl duru fruntea 
fruntea. Cicatricea îl ardea iar şi simţi un val de furie care 
nu avea nici o legătură cu mânia. 

— O ştie şi el! spuse Harry cu un râs sălbatic, pe măsura 
celui al lui Bellatrix. Dragul tău prieten Cap-de-Mort ştie că 
n-o mai am! Nu o să fie mulţumit de tine, nu-i aşa? 

— Poftim? Ce vrei să spui? strigă ea, pentru prima oară cu 
teamă în glas. 

— Profeţia s-a spart când încercam să-l urc pe Neville pe 
treptele alea! Ce crezi că o spună Cap-de-Mort de asta? 

Cicatricea îl ustura şi îl ardea... durerea îl făcea să 
lăcrimeze... 

— MINCINOSULE! urlă ea, dar acum Harry îi desluşi 
groaza de dincolo de furie. E LA TINE, POTTER, ŞI O SĂ 
MI-O DAI! Accio profeție! ACCIO PROFEȚIE! 


Harry râse iar, pentru că ştia că asta o va stârni, însă 
durerea crescu atât de tare în capul său, încât se temu să 
nu-i explodeze craniul. Îşi flutură mâna liberă de după 
goblinul cu o singură ureche şi o retrase repede, în timp ce 
ea trimitea un alt jet de lumină verde. 

— Nu am nimic aici! strigă el. Nu ai ce să chemi! S-a spart 
şi nu a auzit nimeni ce-a zis, să-i spui asta şefului tău! 

— Nu! strigă ea. Nu este adevărat, minţi! STĂPÂNE, AM 
ÎNCERCAT, AM ÎNCERCAT - NU MĂ PEDEPSI... 

— Nu-ţi răci gura de pomană! ţipă Harry, cu ochii închişi 
din cauza durerii mai intense ca niciodată pe care i-o 
provoca cicatricea. Nu te poate auzi de aici! 

— Zău, Potter? spuse o voce rece, stridentă. 

Harry deschise ochii. 

Înalt, slab şi cu o glugă neagră, având chipul groaznic ca 
al unui şarpe, alb şi supt, uitându-se fix cu ochii săi roşii cu 
pupile verticale... Cap-de-Mort apăruse în mijlocul holului, 
cu bagheta îndreptată spre Harry, care rămase încremenit, 
neputând să se mişte. 

— Aşa deci, mi-ai spart profeția? întrebă Cap-de-Mort 
încet, uitându-se la Harry cu ochii aceia roşii necruţători. 
Nu, Bella, nu minte... văd adevărul cum mă priveşte 
dinăuntrul minţii sale de doi bani... luni de pregătiri, luni de 
eforturi... iar Devoratorii mi l-au lăsat pe Harry Potter să 
îmi pună iarăşi beţe în roate... 

— Stăpâne, îmi pare rău, nu am ştiut, mă luptam cu 
Animagusul Black! plânse Bellatrix, aruncându-se la 
picioarele lui Cap-de-Mort, în timp ce acesta se apropia 
încet de ea. Stăpâne, trebuie să ştii că... 

— "Taci, Bella, spuse Cap-de-Mort pe un ton periculos. Mă 
voi ocupa imediat şi de tine. Crezi că am intrat în Ministerul 
Magiei ca să-ţi ascult scuzele smiorcăite? 

— Dar, stăpâne - este aici - este dinco... 

Cap-de-Mort nu îi acordă nici o atenţie. 

— Nu mai am ce să-ţi spun, Potter, zise el încet. M-ai 
deranjat de prea mult timp şi de prea multe ori. 


ABRACADABRA! 

Harry nici măcar nu deschise gura ca să se împotrivească; 
mintea îi era goală, iar bagheta îndreptată inutil spre 
podea. 

Dar statuia de aur a vrăjitorului decapitat din fântână 
prinse viaţă, sărind din locul său pentru a ateriza cu o 
bufnitură pe podea între Harry şi Cap-de-Mort. Vraja ricoşă 
în pieptul său, iar statuia îşi întinse braţele ca să-l apere pe 
Harry. 

— Ce?... strigă Cap-de-Mort, uitându-se în sus şi şoptind: 
Dumbledore! 

Harry se uită în spatele său, cu inima bătându-i cu putere. 
Dumbledore stătea în faţa porţilor de aur. 

Cap-de-Mort ridică bagheta şi un alt jet de lumină verde 
vâjâi spre Dumbledore, care se întoarse şi dispăru cu o 
mişcare a pelerinei: în clipa următoare, reapăru în spatele 
lui Cap-de-Mort şi îşi flutură bagheta către cei care 
rămăseseră în fântână. Celelalte statui prinseră viaţă. 
Statuia vrăjitoarei fugi spre Bellatrix, care ţipă şi trimise în 
van câteva vrăji în rafală spre pieptul ei, înainte ca statuia 
să se arunce asupra ei, imobilizând-o la podea. Între timp, 
goblinul şi Spiriduşul de casă o zbughiră către şemineurile 
încastrate de-a lungul peretelui şi centaurul cu un singur 
braţ galopă spre Cap-de-Mort, care dispăru şi se ivi din nou 
lângă bazin. Statuia decapitată îl împinse pe Harry în spate, 
departe de luptă, în timp ce Dumbledore se apropia de Cap- 
de-Mort şi centaurul de aur galopa în jurul amândurora. 

— Ai fost nesăbuit că ai venit aici în seara asta, Tom, spuse 
Dumbledore calm. Aurorii trebuie să vină... 

— Până vor veni, eu nu voi mai fi aici şi tu vei fi mort! se 
răsti Cap-de-Mort. 

Trimise un alt blestem nimicitor spre Dumbledore, dar 
rată, lovind în schimb biroul paznicului, care izbucni în 
flăcări. 

Dumbledore îşi mişcă bagheta: vraja fu atât de puternică, 
încât Harry, deşi apărat de straja de aur, simţi cum i se face 


părul măciucă când trecu pe lângă el, iar de data asta Cap- 
de-Mort fu nevoit să creeze din neant un scut argintiu, 
strălucitor, pentru a o devia. Vraja, oricare ar fi fost, nu lăsă 
nici o urmă vizibilă pe scut, deşi din el răsună o notă joasă, 
ca de gong - un sunet ciudat, care îţi dădea fiori. 

— Doar nu vrei să mă omori, Dumbledore, nu? strigă Cap- 
de-Mort, cu ochii roşii îngustaţi peste vârful scutului. Eşti 
mai presus de o asemenea sălbăticie, da? 

— Ştim amândoi că există şi alte metode de a distruge pe 
cineva, Tom, spuse Dumbledore calm, apropiindu-se în 
continuare de Cap-de-Mort, de parcă n-ar fi avut nici o 
grijă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic care să îi 
întrerupă plimbarea pe hol. Recunosc, nu mi-ar fi de ajuns 
doar să îţi iau viaţa... 

— Nu există nimic mai rău decât moartea, Dumbledore! se 
răsti Cap-de-Mort. 

— Te înşeli, spuse Dumbledore, apropiindu-se în 
continuare de Cap-de-Mort şi vorbind la fel de relaxat ca şi 
când ar fi discutat la un pahar. 

Harry se sperie când îl văzu mergând neapărat, fără 
protecţie; vru să-i dea un avertisment, să-l prevină, dar 
străjerul său decapitat îl tot împingea înapoi spre perete, 
blocându-i orice încercare de a scăpa. 

— Într-adevăr, faptul că nu ai reuşit să înţelegi că există 
lucruri mult mai rele ca moartea a fost întotdeauna 
slăbiciunea ta cea mai mare... 

Un alt jet de lumină verde zbură de după scutul argintiu. 
De data asta, fu rândul centaurului cu un singur braţ, care 
galopa în faţa lui Dumbledore, să primească lovitura şi să 
fie spulberat în mii de bucăţi, însă, înainte ca fragmentele 
să fi atins podeaua, Dumbledore îşi mişcă bagheta ca şi cum 
ar fi mânuit un bici. O flacără lungă şi subţire zbură din vârf 
şi se înfăşură în jurul lui Cap-de-Mort, cu tot cu scut. Pentru 
o clipă, se păru că Dumbledore câştigase, dar chiar atunci 
frânghia de foc deveni un şarpe care îşi slăbi imediat 


strânsoarea în jurul lui Cap-de-Mort şi se întoarse spre 
Dumbledore, şuierând mânios. 

Cap-de-Mort dispăru, iar şarpele se ridică de pe podea, 
pregătit să atace... 

Avu loc o explozie de foc în aer, deasupra lui Dumbledore, 
exact în clipa în care Cap-de-Mort reapăru, stând pe soclul 
din mijlocul bazinului unde, cu foarte puţin timp în urmă, se 
aflaseră cinci statui. 

— Aveţi grijă! strigă Harry. 

Însă, înainte să mai deschidă o dată gura, un alt jet de 
lumină verde zbură spre Dumbledore din bagheta lui Cap- 
de-Mort şi şarpele atacă... 

Fawkes cobori repede în faţa lui Dumbledore, îşi deschise 
ciocul larg şi înghiţi întregul jet de lumină verde: izbucni 
într-o minge de foc şi căzu jos, mic, zbârcit şi fără să mai 
poată zbura. În aceeaşi clipă, Dumbledore îşi flutură 
bagheta cu o mişcare amplă şi fluidă, iar şarpele, care 
fusese cât pe-aci să-l muşte, zbură cât colo şi dispăru într- 
un norişor de fum întunecat; apa din bazin se ridică şi îl 
acoperi pe Cap-de-Mort ca un înveliş din sticlă topită. 

Pentru câteva clipe, Cap-de-Mort nu fu vizibil decât ca o 
siluetă neclară, întunecată, fără chip, scânteietoare şi de 
nedesluşit pe soclu, unde se chinuia să scape de masa care 
îl sufoca... 

Apoi dispăru şi apa căzu cu zgomot înapoi în bazin, dând 
apoi pe din afară şi udând zdravăn podeaua lăcuită. 

— STĂPÂNE! strigă Bellatrix. 

Convins că totul se terminase şi că Lordul Cap-de-Mort se 
hotărâse să fugă, Harry dădu să iasă de după statuia- 
străjer, însă Dumbledore urlă: 

— Rămâi unde eşti, Harry! 

Pentru prima dată, Dumbledore păru speriat. Harry nu 
înţelegea de ce: holul era gol cu excepţia lor, a lui Bellatrix, 
care plângea încă imobilizată sub statuia vrăjitoarei, şi a 
puiului de phoenix Fawkes, care cârâia slăbit pe podea... 


Apoi cicatricea lui Harry explodă, iar el ştiu că murise: era 
o durere dincolo de orice imaginaţie, dincolo de limita 
îndurării... 

Nu mai era pe hol, ci era ferecat în inelele unei creaturi cu 
ochi roşii, legat atât de strâns, încât nu mai ştia unde se 
termina corpul său şi unde începea cel al creaturii: erau 
topiţi unul în altul, legaţi de durere, şi nu avea cum să 
scape... 

Iar atunci creatura vorbi, folosind gura lui Harry, astfel 
încât băiatul simţi, în toiul chinurilor, cum i se mişcă 
maxilarul... 

— Omoară-mă acum, Dumbledore... 

Orbit şi pe moarte, cu fiecare părticică din el cerând să fie 
eliberată, Harry simţi cum creatura îl foloseşte din nou... 

— Dacă moartea este o nimica toată, Dumbledore, 
omoară-l pe băiat... 

Să înceteze durerea, îşi zise Harry... să ne omoare... să se 
termine, Dumbledore... moartea e o nimica toată pe lângă 
asta... 

Şi o să-l revăd pe Sirius... 

În timp ce inima lui Harry se umplea de emoție, inelele 
creaturii slăbiră, iar durerea dispăru; Harry zăcea pe burtă 
pe podea, nu mai avea ochelarii pe nas şi tremura ca şi 
când ar fi fost întins pe gheaţă, nu pe lemn... 

Pe hol răsunau voci, mai multe decât ar fi trebuit... Harry 
deschise ochii, văzu ochelarii pe jos, lângă călcâiele statuii 
decapitate care îl păzise, dar care acum zăcea pe spate, 
fisurată şi nemişcată. Şi-i puse la ochi şi îşi ridică puţin 
capul pentru a descoperi nasul coroiat al lui Dumbledore la 
câţiva centimetri de al său. 

— Eşti bine, Harry? 

— Da, spuse el, tremurând atât de tare, încât nu putea să- 
şi ţină capul ridicat cum trebuie. Da, sunt - unde e Cap-de- 
Mort, unde - cine sunt toţi aceşti oameni - ce s-a...? 

Atriumul era plin de oameni; podeaua reflecta flăcările 
verzi ca smaraldul care prinseseră viaţă în şemineurile de-a 


lungul peretelui, din care ieşeau o mulţime de vrăjitoare şi 
vrăjitori. În timp ce Dumbledore îl ridica în picioare, Harry 
văzu micuţele statui de aur ale spiriduşului de casă şi 
goblinului conducându-l pe Cornelius Fudge, care părea 
uluit. 

— A fost aici! strigă un bărbat îmbrăcat într-o robă roşie 
cu coadă de cal, care arăta către o movilă de dărâmături de 
aur din partea cealaltă a holului, unde Bellatrix zăcuse 
imobilizată cu doar câteva clipe mai înainte. L-am văzut, 
domnule Fudge, jur că era Ştii-Iu-Cine, a înşfăcat-o pe 
femeie şi a Dispărut! 

— Ştiu, Williamson, ştiu, şi eu l-am văzut! bâigui Fudge, 
care purta o pijama sub pelerina în dungi şi gâfâia ca şi cum 
ar fi fugit câţiva kilometri buni. Pe barba lui Merlin - aici - 
aici! - în Ministerul Magiei!... 

— Dumnezeule mare - pare imposibil - pe onoarea mea - 
cum se poate aşa ceva.? 

— Dacă vrei să cobori, în Departamentul Misterelor, 
Cornelius, spuse Dumbledore - părând mulţumit de faptul 
că Harry era bine şi mergând înainte, astfel încât noii veniţi 
înţeleseseră pentru prima oară că era acolo (câţiva îşi 
ridicară baghetele; alţii pur şi simplu părură uimiţi; statuile 
spiriduşului şi goblinului aplaudară, iar Fudge tresări atât 
de tare, încât picioarele sale îmbrăcate în papuci părăsiră 
podeaua) - vei găsi mai mulţi Devoratori ai Morţii evadați şi 
strânşi adunaţi în Camera Morţii, legaţi de o Vrajă 
Antidispariţie şi aşteptând să decizi ce vrei să faci cu ei. 

— Dumbledore! zise Fudge, zăpăcit de uimire. Tu - aici - 
eu -eu... 

Se uită disperat în jur la Aurorii pe care îi adusese cu el şi 
aproape că-i veni să le strige: Prindeţi-l! 

— Cornelius, sunt pregătit să mă lupt cu oamenii tăi şi să 
câştig, din nou! spuse Dumbledore cu o voce răsunătoare, 
însă acum câteva minute ai avut dovada că de un an îţi spun 
un mare adevăr. Lordul Cap-de-Mort s-a întors, umbli după 


cine nu trebuie de douăsprezece luni şi e timpul să asculţi 
glasul raţiunii! 

— Eu... nu... păi... bolborosi Fudge, uitându-se în jur de 
parcă ar fi sperat că cineva avea să îi spună ce să facă. 

Nefăcând-o nimeni, zise: 

— Foarte bine. Dawlish! Williamson! Duceţi-vă la 
Departamentul Misterelor şi vedeţi... Dumbledore, tu... tu 
trebuie să îmi spui exact... Fântâna Frăției Magice - ce s-a 
întâmplat acolo, adăugă el pe un ton plângăreţ, uitându-se 
în jur la podea, unde erau acum împrăştiate bucăţi din 
statuile vrăjitoarei, vrăjitorului şi centaurului. 

— Putem să discutăm după ce îl trimit pe Harry înapoi la 
Hogwarts, spuse Dumbledore. 

— Harry - Harry Potter? 

Fudge se întoarse şi se uită la Harry, care încă stătea 
sprijinit de peretele de lângă statuia căzută, care îl 
protejase în timpul duelului dintre Dumbledore şi Cap-de- 
Mort. 

— EI - aici? spuse Fudge. De ce - ce vrea să însemne asta? 

— Îţi voi explica totul, repetă Dumbledore, după ce Harry 
se va întoarce la şcoală. 

Se îndepărtă de bazin până la locul unde se afla capul de 
aur al vrăjitorului. Îşi îndreptă bagheta spre el şi murmură, 
„Portus”. Capul radie o lumină albastră şi tremură 
zgomotos pe podeaua de lemn pentru câteva clipe, apoi 
deveni iar inert. 

— Stai puţin, Dumbledore! spuse Fudge, în timp ce 
Dumbledore lua capul şi se întorcea cu ella Harry. Nu ai 
autorizaţie pentru Portalul ăla! Nu poţi să faci lucruri de 
genul ăsta în faţa Ministrului Magiei, nu - nu... 

Vocea îi pieri când Dumbledore îi aruncă o privire care 
spunea totul peste ochelarii cu lentile în formă de semilună. 

— Vei ordona ca Dolores Umbridge să fie îndepărtată de la 
Hogwarts, zise el. Le vei spune Aurorilor tăi să nu îl mai 
caute pe profesorul de Grijă faţă de Creaturile Magice, 
astfel încât acesta să se poată întoarce la lucru. Îţi dau - 


Dumbledore scoase din buzunar un ceas cu douăsprezece 
limbi şi-i aruncă o privire - o jumătate de oră din timpul 
meu în seara asta, timp în care cred că vom reuşi să 
înţelegem absolut tot ce s-a întâmplat aici. După asta, voi fi 
nevoit să mă întorc la şcoala mea. Dacă vei mai avea nevoie 
de ajutorul meu, eşti, desigur, mai mult decât bine venit să 
mă contactezi la Hogwarts. N-ai decât să-mi scrii pe adresa 
direcţiunii. 

Fudge făcu ochii mai mari ca niciodată. Căscase gura şi 
chipul său rotund se îmbujoră şi mai tare sub părul ciufulit, 
cărunt. 

— Eu -tu... 

Dumbledore îi întoarse spatele. 

— la Portalul ăsta, Harry. 

Întinse capul de aur al statuii şi Harry puse mâna pe el, 
fără să îi mai pese ce făcea după asta sau unde se ducea. 

— Ne vedem peste o jumătate de oră, spuse Dumbledore 
încet. Unu... doi... trei... 

Harry simţi senzaţia familiară a unui cârlig care îl trase în 
sus. Podeaua lustruită de lemn se făcu nevăzută sub 
picioarele sale; Atriumul, Fudge şi Dumbledore dispărură 
cu toţii, iar el zbură înainte, într-un vârtej de culori şi 
sunete... 

CAPITOLUL XXXVII. 

PROFEŢIA PIERDUTĂ. 

Picioarele lui Harry întâlniră o suprafaţă stabilă; genunchii 
îi tremurară puţin şi capul de aur alvrăjitorului căzu pe 
podea cu un zgomot surd. Harry se uită în jur şi văzu că 
nimerise în biroul lui Dumbledore. 

Totul părea să se fi reparat în absenţa directorului. 
Instrumentele delicate de argint erau din nou aşezate pe 
mesele cu picioare fusiforme, pufăind şi huruind ca de 
obicei. Portretele directorilor şi ale directoarelor dormitau 
în ramele lor, cu capetele atârnându-le pe spate în fotolii, 
sau sprijinite de marginea tabloului. Harry se uită pe geam. 


La orizont se vedea o linie rece de un verde palid: se 
apropiau zorii. 

Tăcerea şi pacea, sparte doar de mormăitul sau pufnitul 
unui portret adormit, erau insuportabile pentru el. Dacă 
mediul i-ar fi putut reflecta sentimentele, portretele ar fi 
urlat de durere. Se plimbă prin biroul tăcut, frumos, 
respirând accelerat, încercând să nu se gândească la nimic. 
Însă trebuia să gândească... nu exista scăpare... 

Era vina lui că Sirius murise; totul era din cauza lui. Dacă 
el, Harry, nu ar fi fost atât de prost ca să înghită momeala 
lui Cap-de-Mort, dacă nu ar fi fost atât de convins că ceea 
ce văzuse în vis era adevărat, dacă şi-ar fi deschis mintea şi 
ar fi priceput că într-adevăr Cap-de-Mort, aşa cum spusese 
Hermione, miza pe înclinația lui Harry de a face pe eroul... 

Era insuportabil, nu vroia să se gândească la asta, nu 
putea să îndure... Înăuntrul lui se căscase un gol pe care nu 
vroia să îl simtă sau să îl examineze; nu vroia să fie singur în 
spaţiul acela mare şi tăcut, nu putea să suporte... 

Un tablou din spatele lui scoase un sforăit deosebit de 
puternic, şi o voce calmă zise: 

— A... Harry Potter... 

Phineas Nigellus căscă prelung, întinzându-şi braţele şi 
urmărindu-i pe Harry cu ochii întredeschişi, vicleni. 

— Şi ce te aduce aici în primele ore ale dimineţii? spuse 
Phineas până la urmă. Parcă n-avea nimeni voie aici, cu 
excepţia directorului de drept. Sau te-a trimis Dumbledore? 
Ah, nu-mi spune, continuă el şi căscă zguduitor. Un alt 
mesaj pentru netrebnicul meu stră-strănepot? 

Harry nu putu să vorbească. Phineas Nigellus nu ştia că 
Sirius murise, iar Harry era incapabil să-l anunţe. Ar fi 
însemnat să facă din moartea lui Sirius o certitudine 
ireversibilă. 

Acum se mişcară alte câteva portrete. Groaza de a fi luat 
la întrebări îl făcu pe Harry să traverseze camera şi să pună 
mâna pe clanţă. 

Clanţa rămase nemişcată. Harry era închis înăuntru. 


— Sper că asta înseamnă, spuse vrăjitorul corpolent, cu 
nasul roşu, care era atârnat pe peretele din spatele biroului 
directorului, că Dumbledore se va înapoia în mijlocul nostru 
cât de curând. 

Harry se întoarse. Vrăjitorul îl privea cu un mare interes. 
Harry încuviinţă din cap. Apăsă iar pe clanţă, dar tot 
degeaba. 

— Ce bine, spuse vrăjitorul. A fost foarte monoton fără el, 
cât se poate de monoton. 

Se aşeză pe scaunul ca un tron pe care fusese pictat şi îi 
zâmbi binevoitor lui Harry. 

— Dumbledore are o părere foarte bună despre tine, aşa 
cum sunt sigur că ştii, spuse el pe un ton calm. O da, te 
preţuieşte mult. 

Acum sentimentul de vină pe care-l trăia Harry deveni şi 
mai intens, de-a dreptul apăsător. Nu putea să suporte, nu 
mai era în stare să reziste... Nu se simţise niciodată atât de 
captiv în propriul corp, nu îşi mai dorise niciodată cu atâta 
ardoare să fie altcineva, oricine... 

Şemineul gol izbucni în flăcări verzi ca smaraldul, făcându- 
lpe Harry să sară de lângă uşă cu ochii holbaţi la bărbatul 
care se întrupa după grilaj. În timp ce silueta înaltă a lui 
Dumbledore apărea din foc, vrăjitorii şi vrăjitoarele de pe 
pereţii din jur se treziră brusc, mulţi dintre ei strigându-i 
bun venit. 

— Vă mulţumesc, spuse Dumbledore cu blândeţe. 

La început nu se uită la Harry, ci se duse la stinghia de 
lângă uşă şi îl scoase dintr-un buzunar interior al robei pe 
Fawkes cel micuţ, urât şi lipsit de pene, pe care îl puse uşor 
pe stratul de cenuşă moale de sub suportul de aur pe care 
stătea de obicei Fawkes cel adult. 

— Ei bine, Harry, spuse Dumbledore, întorcându-se în 
sfârşit dinspre puiul de pasăre, vei fi mulţumit să auzi că 
nici unul dintre colegi nu va rămâne cu afecţiuni de durată 
după evenimentele din această noapte. 


Harry încercă să spună, „Ce bine, „dar nu reuşi să scoată 
nici un sunet. Dumbledore parcă îi reamintea de numărul 
pagubelor pe care le făcuse, şi deşi în sfârşit îl privea direct, 
iar expresia sa era mai degrabă binevoitoare decât 
acuzatoare, Harry nu suportă să îl privească în ochi. 

— Doamna Pomfrey are grijă de toţi, spuse Dumbledore. 
Nymphadora 'Ionks s-ar putea să fie nevoită să rămână 
puţin la Sf. Mungo, dar se pare că îşi va reveni complet. 

Harry dădu din cap, cu ochii aţintiţi asupra covorului din 
ce în ce mai deschis la culoare, pe măsură ce afară începea 
să se lumineze. Era convins că toate portretele din cameră 
ascultau cu înfrigurare fiecare cuvânt pe care îl rostea 
Dumbledore, întrebându-se unde fuseseră şi el, şi Harry, şi 
de ce existaseră atâţia răniţi. 

— Ştiu ce simţi, Harry, spuse Dumbledore foarte încet. 

— Nu este adevărat, spuse Harry. 

Vocea lui se înăspri brusc, iar el se simţi cuprins de o furie 
incandescentă; Dumbledore habar nu avea ce simţea. 

— Vezi, Dumbledore? spuse Phineas Nigellus cu viclenie. 
Nu trebuie niciodată să încerci să-i înţelegi pe elevi. Nu le 
place nici lor. Preferă să facă pe neînţeleşii, să-şi plângă 
singuri de milă, să fiarbă în propriul... 

— Destul, Phineas, spuse Dumbledore. 

Harry se întoarse cu spatele la Dumbledore şi se uită 
hotărât pe fereastră. Vedea stadionul de vâjthaţ în 
depărtare. Sirius apăruse acolo o dată, deghizat într-un 
câine mare şi lăţos, ca să-l poată vedea pe Harry jucând... 
probabil că venise să vadă dacă Harry era la fel de bun ca 
James... Harry nu îl întrebase niciodată... 

— Nu e nimic ruşinos în ceea ce simţi, Harry, spuse vocea 
lui Dumbledore. Dimpotrivă... faptul că simţi o astfel de 
durere este punctul tău forte. 

Harry simţi furia incandescentă debordând, arzând în 
golul acela îngrozitor, umplându-i de dorinţa de a-l lovi pe 
Dumbledore pentru calmul său şi cuvintele sale goale. 


— Punctul forte, da? spuse el, cu o voce tremurătoare, în 
timp ce se uita cu ochii goi la stadionul de vâjthaţ. Habar nu 
aveţi... nu ştiţi... 

— Ce nu ştiu? întrebă Dumbledore calm. 

Era prea mult. Harry se întoarse, tremurând de furie. 

— Nu vreau să vorbesc despre felul cum mă simt, bine? 

— Harry, faptul că suferi astfel dovedeşte că eşti om! 
Durerea asta este un lucru cât se poate de firesc pentru toţi 
oamenii... 

— ATUNCI - NU - VREAU - SĂ - FIU - OM! răcni Harry. 

Apucă instrumentul delicat de argint de pe masa cu 
picioare subţiri de lângă el şi îl aruncă în partea cealaltă a 
camerei; instrumentul se izbi de perete şi se sparse în mii 
de bucățele. Câteva tablouri scoaseră strigăte de supărare 
şi de teamă, iar portretul lui Armando Dippet spuse, „Hei, 
uşurel!” 

— NU ÎMI PASĂ! strigă Harry la ele, înşfăcând un lunoscop 
şi aruncându-i în şemineu. M-AM SĂTURAT, AM VĂZUT 
DESTULE, VREAU SĂ SCAP VREAU SĂ SE TERMINE, NU 
ÎMI MAI PASĂ... 

Apucă masa pe care stătuse instrumentul de argint şi o 
aruncă la rândul ei. Masa se sfărâmă şi picioarele i se 
rostogoliră în mai multe direcţii. 

— Dar îţi pasă, spuse Dumbledore. 

Nu tresărise şi nu făcuse nici o mişcare pentru a-l opri pe 
Harry să-i demoleze biroul. Expresia îi era calmă, aproape 
detaşată. 

— Îţi pasă atât de mult, încât ai impresia că o să mori din 
cauza durerii pe care ţi-o pricinuieşte. 

— BA NU! strigă Harry, atât de tare, încât îl fulgeră o 
durere în fundul gâtului, şi pentru o clipă simţi dorinţa de a 
se năpusti spre Dumbledore, de a-l distruge şi pe el, dea 
vătăma acel chip de un calm straniu, de a-l scutura, de a-l 
răni, de a-l face să simtă o picătură din groaza dinăuntrul 
lui. 


— O, ba da, ba da, spuse Dumbledore şi mai calm. Acum ţi- 
ai pierdut mama, tatăl, şi pe cel care ţi-a fost persoana cea 
mai apropiată după ei. Sigur că îţi pasă. 

— NU ŞTIŢI CUM MĂ SIMI! răcni Harry. 
DUMNEAVOASTRĂ - CARE STAŢI ACOLO - 
DUMNEAVOASTRĂ... 

Însă cuvintele nu mai erau de ajuns, iar distrugerea 
lucrurilor nu îl mai putea ajuta; vroia să fugă, să fugă 
întruna, fără să se uite înapoi. Vroia să fie într-un loc unde 
nu mai putea să-i vadă ochii albaştri deschis uitându-se la 
el, şi nici figura aia bătrânească detestabil de calmă. Fugi 
spre uşă, înşfăcă iar clanţa şi trase de ea. 

Însă uşa nu vroia să se deschidă. 

Harry se întoarse spre Dumbledore. 

— Daţi-mi drumul, spuse el, tremurând din cap până în 
picioare. 

— Nu, spuse Dumbledore potolit. 

Pentru câteva clipe, se uitară unul la altul. 

— Daţi-mi drumul, spuse Harry din nou. 

— Nu, repetă Dumbledore. 

— Dacă nu îmi daţi drumul - dacă mă ţineţi aici - dacă nu 
mă lăsaţi să... 

— Chiar te rog, distruge-mi în continuare lucrurile, spuse 
Dumbledore senin. Îndrăznesc să spun că şi-aşa am prea 
multe. 

Ocoli biroul şi se aşeză, privindu-l pe Harry. 

— Daţi-mi drumul, spuse Harry din nou, pe o voce aproape 
la fel de rece şi de calmă ca a lui Dumbledore. 

— Nu înainte să spun ce am de spus, zise Dumbledore. 

— Credeţi... credeţi că vreau să... credeţi că dau... NU ÎMI 
PASĂ CE AVEŢI DE SPUS! răcni Harry. Nu vreau să aud 
nimic din ce aveţi de spus! 

— O vei face, spuse Dumbledore pe acelaşi ton. Pentru că 
nu eşti nici pe departe atât de supărat pe mine pe cât ar 
trebui să fii. Dacă m-ai ataca, aşa cum ştiu că eşti pe cale să 
faci, mi-aş dori să o fi meritat pe deplin. 


— Despre ce vorbiţi...? 

— Este vina mea că a murit Sirius, spuse Dumbledore clar. 
Sau mai bine zis, este aproape numai vina mea - nu voi fi 
atât de arogant încât să îmi asum responsabilitatea pentru 
tot. Sirius a fost un om curajos, isteţ şi energic, şi astfel de 
oameni nu se mulţumesc să stea acasă, ascunzându-se, 
când simt că alţii sunt în pericol. Cu toate acestea, nu ar fi 
trebuit să crezi nici o clipă că era nevoie să te duci la 
Departamentul Misterelor în seara asta. Dacă aş fi fost 
sincer cu tine, Harry, aşa cum ar fi trebuit, ai fi ştiut de mult 
de încercarea lui Cap-de-Mort de a te ademeni în 
Departamentul Misterelor, şi nu te-ar mai fi păcălit nimeni 
ca să mergi acolo. Iar Sirius nu ar fi trebuit să vină după 
tine. Vina este a mea şi numai a mea. 

Harry încă avea mâna pe clanţă, fără să-şi dea seama. Îl 
privea pe Dumbledore, cu respiraţia tăiată, ascultând şi 
înțelegând cu mare greutate ce i se spunea. 

— Te rog să iei loc, zise Dumbledore, cu aerul că rostise un 
ordin, nu o rugăminte. 

Harry ezită, apoi traversă încet camera, plină acum de 
rotiţe zimţate din argint şi de bucăţi de lemn, aşezându-se 
vizavi de Dumbledore. 

— Să înţeleg, spuse Phineas Nigellus din stânga lui Harry, 
că stră-strănepotul meu - ultimul - a murit? 

— Da, Phineas, spuse Dumbledore. 

— Nu pot să cred, zise Phineas răstit. 

Harry întoarse capul la timp ca să îl vadă pe Phineas 
plecând cu paşi mari din tablou şi ştiu că se dusese să-şi 
viziteze celălalt lăcaş din Casa Cumplită. Avea să treacă, 
poate, din portret în portret, strigându-l pe Sirius prin toată 
casa... 

— Harry, îţi datorez o explicaţie, spuse Dumbledore. 
Explicaţia greşelilor unui om bătrân. Căci, vezi tu, ceea ce 
am făcut sau nu are toate trăsăturile neajunsurilor 
bătrâneţii. Tinereţea nu poate şti cum gândeşte şi cum 


simte bătrâneţea. Dar bătrânii sunt vinovaţi dacă uită cum e 
să fii tânăr... şi se pare că eu am cam uitat în ultimul timp... 

Acum soarele era deja pe cer; pe deasupra munţilor se 
întindea o margine de un portocaliu orbitor şi cerul 
devenise incolor şi luminos. Lumina se revărsă peste 
Dumbledore, peste sprâncenele şi barba sa argintie, peste 
ridurile săpate adânc pe chipul său. 

— Am bănuit, acum cincisprezece ani, spuse Dumbledore, 
când am văzut cicatricea de pe fruntea ta, ce ar putea să 
însemne. Am bănuit că ar putea fi indiciul unei legături 
între tine şi Cap-de-Mort. 

— Mi-aţi mai spus asta, domnule profesor, spuse Harry 
scurt. Nu îi păsa dacă era nepoliticos. Nu prea îi mai păsa 
de nimic. 

— Da, spuse Dumbledore, cu părere de rău. Da, dar vezi 
tu, tot de-aici trebuie să încep. Pentru că, la scurt timp după 
ce ai revenit în lumea magică, s-a dovedit că aveam 
dreptate şi că cicatricea te avertiza când se apropia Cap-de- 
Mort de tine sau când avea sentimente puternice. 

— Ştiu, spuse Harry plictisit. 

— Şi această abilitate a ta - de a detecta prezenţa lui Cap- 
de-Mort, chiar şi deghizat, şi de a şti ce simte când are 
trăiri puternice - a devenit tot mai pronunţată de când Cap- 
de-Mort s-a întors în propriul trup şi şi-a recăpătat puterile 
în întregime. 

Harry nu se obosi să mai încuviinţeze din cap. Ştia deja 
toate astea. 

— De curând, spuse Dumbledore, am început să mă 
îngrijorez că s-ar putea ca el, Cap-de-Mort, să îşi dea seama 
de existenţa acestei legături dintre voi. Şi într-adevăr, iată 
că a sosit momentul în care ai pătruns atât de mult în 
mintea şi în gândurile sale, încât ţi-a simţit prezenţa. Mă 
refer, desigur, la noaptea când ai fost martorul atacului 
asupra domnului Weasley. 

— Da, mi-a zis Plesneală, murmură Harry. 


— Domnul profesor Plesneală, Harry, îl corectă 
Dumbledore încet. Dar nu te-ai întrebat de ce nu ţi-am 
explicat eu însumi? De ce nu ţi-am predat eu Occlumanţie? 
De ce nici măcar nu m-am uitat la tine luni întregi? 

Harry îşi ridică privirea. Acum văzu că Dumbledore părea 
trist şi obosit. 

— Ba da, îngăimă el. Ba da, m-am întrebat. 

— Vezi tu, continuă Dumbledore, am crezut că nu avea să 
treacă mult timp până când Cap-de-Mort avea să încerce să 
intre cu forţa în mintea ta, să te manipuleze şi să-ţi 
canalizeze greşit gândurile. N-am vrut să-i dau o mână de 
ajutor. Eram sigur că, dacă ar fi realizat care era relaţia 
dintre noi - sau cum arătase cândva, mai apropiată decât 
cea dintre director şi elev - ar fi profitat de acest prilej ca 
să te pună să mă spionezi. M-am temut de scopurile în care 
te-ar fi folosit, de faptul că ar fi putut încerca să te 
controleze. Harry, cred că am avut toate motivele să cred că 
s-ar fi folosit de tine în felul acesta. În rarele ocazii când am 
intrat în contact, mi s-a părut că am văzut ceva din el 
reflectându-se în ochii tăi... 

Harry îşi aduse aminte de senzaţia că un şarpe adormit se 
înălţase în el, pregătit de atac, în acele momente când lui şi 
lui Dumbledore li se întâlniseră privirile. 

— Controlul exercitat de Cap-de-Mort asupra ta, aşa cum 
s-a dovedit astă-seară, nu ar fi însemnat distrugerea mea, ci 
a ta. A sperat, atunci când a intrat în tine pentru scurt timp, 
că te voi sacrifica. Aşa că vezi tu, am încercat, 
îndepărtându-mă de tine, să te protejez, Harry. Greşeala 
unui om bătrân... 

Oftă adânc. Harry ascultă tot ce i se spunea. Ar fi fost 
foarte bine să afle toate astea cu câteva luni în urmă, dar 
acum erau neînsemnate, prin comparaţie cu drama 
pierderii lui Sirius; nu mai conta nimic din toate astea... 

— Sirius mi-a spus că l-ai simţit pe Cap-de-Mort trezindu- 
se în tine în aceeaşi noapte când ai avut viziunea despre 
atacul domnului Weasley. Mi-am dat seama imediat că se 


adeverea lucrul de care îmi era cel mai teamă: Cap-de-Mort 
realizase că putea să se folosească de tine. Încercând să te 
înarmez contra asaltului său asupra minţii tale, am aranjat 
să iei ore de Occlumanţie cu domnul profesor Plesneală. 

Făcu o pauză. Harry privi cum lumina zilei, care acum 
aluneca uşor peste suprafaţa lustruită a biroului lui 
Dumbledore, sclipi pe o călimară de argint şi pe o frumoasă 
pană roşie. Îşi dădea seama că toate portretele din jurul lor 
erau treze şi ascultau înfrigurate explicaţia lui Dumbledore; 
auzea din când în când cum le foşneau robele, cum îşi 
dregeau vocile. Phineas Nigellus nu se întorsese încă... 

— Domnul profesor Plesneală a descoperit, continuă 
Dumbledore, că de câtva timp visai uşa care dă spre 
Departamentul Misterelor. Cap-de-Mort, desigur, fusese 
obsedat de posibilitatea de a auzi profeția încă de când şi-a 
recăpătat corpul; când se gândea la uşă, te gândeai şi tu, 
deşi nu ştiai ce însemna asta. Şi tot atunci l-ai văzut pe 
Rookwood, care lucra în Departamentul Misterelor înainte 
să fie arestat, spunându-i lui Cap-de-Mort ceea ce ştiuse 
dintotdeauna - că profeţiile ţinute în Ministerul Magiei sunt 
foarte bine păzite. Doar oamenii la care se referă aceste 
profeţii le pot lua de pe rafturi fără să înnebunească: în 
acest caz, ori trebuia să intre însuşi Cap-de-Mort în 
Ministerul Magiei, şi să rişte să se deconspire în sfârşit, ori 
trebuia să te duci tu în locul lui. Cunoştinţele de 
Occlumanţie au devenit o problemă şi mai presantă. 

— Dar nu am avut aşa ceva, murmură Harry. 

O spuse cu voce tare, ca să încerce să scape de vina pe 
care o simţea: mărturisirea trebuia să uşureze apăsarea 
îngrozitoare care îi strângea inima. 

— Nu am exersat, nu m-am obosit, aş fi putut să mă 
împiedic eu însumi să mai am visele alea, Hermione mi-a tot 
spus să o fac, iar dacă aş fi făcut-o, nu ar fi putut niciodată 
să îmi arate unde să mă duc, şi Sirius nu ar fi... Sirius nu ar 


Harry se simţi stăpânit de nevoia de a se justifica, de a 
explica... 

— Am încercat să văd dacă Sirius chiar fusese prins, m-am 
dus în biroul lui Umbridge, am vorbit cu Kreacher prin foc 
şi el mi-a spus să Sirius nu era acolo, mi-a zis că plecase! 

— Kreacher a minţit, spuse Dumbledore calm. Nu tu îi eşti 
stăpân, a putut să te mintă fără să fie nevoie să se 
pedepsească. Kreacher a vrut să te duci la Ministerul 
Magiei. 

— M-a... m-a trimis acolo cu bună ştiinţă? 

— A, da. Mă tem că Kreacher este slugă la doi stăpâni de 
luni de zile. 

— Cum? spuse Harry nedumerit. Nu a ieşit de ani întregi 
din Casa Cumplită. 

— Kreacher a profitat de prilejul care i-a fost oferit înainte 
de Crăciun, spuse Dumbledore, când Sirius se pare că i-a 
strigat să iasă afară. A ascultat întocmai ce i-a spus Sirius şi 
a interpretat totul drept un ordin de a părăsi casa. A plecat 
la singurul membru al familiei Black pe care îl mai 
respecta... la verişoara lui Black, Narcissa, sora lui Bellatrix 
şi soţia lui Lucius Reacredință. 

— De unde ştiţi toate astea? spuse Harry. 

Inima îi bătea foarte tare. Îi era rău. Îşi aminti cum îşi 
făcuse griji din cauza ciudatei absenţe a lui Kreacher pe 
perioada Crăciunului, îşi aminti cum apăruse în pod... 

— Kreacher mi-a spus totul astă-seară, zise Dumbledore. 
Vezi tu, când i-ai dat domnului profesor Plesneală 
avertismentul acela încifrat, şi-a dat seama că avuseseşi o 
viziune cu Sirius captiv la Departamentul Misterelor. El, ca 
şi tine, a încercat să-l contacteze pe Sirius imediat. Ar 
trebui să îţi explic că membrii Ordinului Phoenix au metode 
de comunicare mult mai demne de încredere decât focul 
din biroul lui Dolores Umbridge. Domnul profesor Plesneală 
a descoperit că Sirius era în viaţă şi în siguranţă în Casa 
Cumplită. Însă, după ce nu te-ai întors din călătoria în 
Pădure cu Dolores Umbridge, domnul profesor Plesneală a 


ajuns la concluzia că încă mai credeai că Sirius era 
prizonierul Lordului Cap-de-Mort. A alertat imediat anumiţi 
membri ai Ordinului. 

Dumbledore oftă adânc şi continuă: 

— Alastor Moody, Nymphadora 'Tonks, Kingsley 
Shacklebolt şi Remus Lupin erau la Sediu când a luat 
legătura cu ei. Toţi au căzut de acord să îţi vină imediat în 
ajutor. Domnul profesor Plesneală i-a cerut lui Sirius să 
rămână în urmă, pentru că avea nevoie de cineva care să 
stea la sediu şi să-mi spună ce se întâmplase. Trebuia să 
sosesc şi eu acolo cât mai repede. Între timp, domnul 
profesor Plesneală, intenţiona să te caute în Pădure. Dar 
Sirius nu a dorit să rămână în urmă, în timp ce ceilalţi au 
plecat în căutarea ta. I-a dat lui Kreacher sarcina de a-mi 
spune tot ce se întâmplase. Şi exact aşa a fost. Când am 
sosit la Casa Cumplită, la scurt timp după ce plecaseră toţi 
spre Minister, Spiriduşul a fost cel care mi-a spus - 
tăvălindu-se pe jos de râs - unde se dusese Sirius. 

— Râdea? spuse Harry cu o voce albă. 

— O, da, zise Dumbledore. Vezi tu, Kreacher nu a putut să 
ne trădeze în totalitate. Nu este păstrătorul secretelor 
pentru Ordin, dar nu a putut să-i spună familiei Reacredință 
unde eram, sau să le divulge vreunul dintre planurile 
confidenţiale ale Ordinului, pe care îi era interzis să le 
dezvăluie. Era legat de asemenea vrăji, cu alte cuvinte, nu 
putea să nu asculte un ordin direct al stăpânului său, Sirius. 
Dar i-a dat Narcissei informaţii aparent preţioase pentru 
Cap-de-Mort, şi totuşi, probabil că aveau un sâmbure de 
adevăr, din moment ce Sirius i-a interzis să le repete. 

— Cum ar fi? spuse Harry. 

— Cum ar fi faptul că persoana la care Sirius ţinea cel mai 
mult din lume erai tu, spuse Dumbledore încet. Cum ar fi 
faptul că-l priveai ca pe un tată şi deopotrivă ca pe un frate. 
Desigur, Cap-de-Mort ştia deja că Sirius făcea parte din 
Ordin şi că tu aflaseşi unde era - dar informaţia primită de 


la Kreacher l-a făcut să-şi dea seama că singura persoană 
pentru care ai fi făcut orice ca să o salvezi era Sirius Black. 

Buzele lui Harry erau reci şi amorţite. 

— Deci... când l-a întrebat pe Kreacher dacă Sirius era 
acolo în seara asta... 

— Soții Reacredință - fără îndoială, conform instrucţiunilor 
lui Cap-de-Mort - îi spuseseră că trebuia să găsească un 
mod de a-l ţine departe pe Sirius după ce avuseseşi 
viziunea torturării lui. Atunci, dacă ai fi vrut să vezi dacă 
Sirius era acasă, Kreacher te-ar fi împins pe o pistă falsă. 
Kreacher l-a rănit ieri pe Buckbeak, Hipogriful, şi, în clipa 
în care ai apărut în foc, Sirius era sus şi avea grijă de el. 

Harry simţi că nu mai avea aer; respiraţia îi era rapidă şi 
întretăiată. 

— Iar Kreacher v-a spus toate astea... şi a râs? întrebă el 
răguşit. 

— Nu a vrut să îmi spună, zise Dumbledore. Însă eu însumi 
sunt un practicant destul de bun al Legilimanţiei ca să ştiu 
când sunt minţit şi... l-am convins să îmi spună toată 
povestea, înainte să plec spre Departamentul Misterelor. 

— Şi, şopti Harry, cu pumnii încleştaţi şi reci pe genunchi, 
şi Hermione ne tot spunea să fim drăguţi cu el... 

— Şi avea dreptate, Harry, spuse Dumbledore. L-am 
avertizat pe Sirius când ne-am stabilit sediul în Casa 
Cumplită că Kreacher trebuie tratat cu bunătate şi respect. 
I-am spus de asemenea că poate fi un pericol pentru noi. 
Nu cred că Sirius m-a luat în serios, sau că l-a privit 
vreodată pe Kreacher ca pe o fiinţă cu sentimente măcar 
apropiate de cele omeneşti... 

— Să nu cumva să daţi vina - să nu vorbiţi aşa de Sirius... 

Lui Harry i se tăie respiraţia; nu mai putea să spună 
cuvintele cum trebuia; însă furia care i se calmase pentru 
scurt timp se aprinse iar în el: nu avea să îl lase pe 
Dumbledore să îl critice pe Sirius. 

— Kreacher este un mincinos mizerabil, a meritat... 


— Kreacher este ceea ce l-au făcut vrăjitorii să fie, Harry, 
spuse Dumbledore. Da, trebuie compătimit. Existenţa sa a 
fost la fel de nefericită ca a prietenului tău, Dobby. A fost 
obligat să îl asculte pe Sirius, pentru că Sirius era ultimul 
membru al familiei al cărei sclav era, însă nu avea 
sentimente de loialitate adevărată faţă de el. Şi oricare ar fi 
defectele lui Kreacher, trebuie să recunoaştem că Sirius nu 
i-a făcut în nici un fel viaţa mai uşoară... 

— NU VORBIŢI AŞA DE SIRIUS! strigă Harry. 

Era din nou în picioare, pregătit să se năpustească asupra 
lui Dumbledore, care era evident că nu înţelesese, cât de 
curajos fusese Sirius şi cât de mult suferise... 

— Dar Plesneală? se răsti Harry. De el nu spuneţi nimic, 
nu? Când i-am zis că Sirius fusese prins de Cap-de-Mort, a 
râs de mine batjocoritor, ca de obicei... 

— Harry, ştii că domnul profesor Plesneală nu avea încotro 
şi trebuia să pretindă că nu te lua în serios, de faţă cu 
Dolores Umbridge, spuse Dumbledore calm. Însă, aşa cum 
ţi-am explicat, a informat Ordinul cât de repede a putut în 
privinţa celor spuse de tine. El a fost cel care a dedus unde 
plecaseşi când nu te-ai întors din Pădure. Şi tot el a fost cel 
care i-a dat doamnei profesoare Umbridge un Veritaserum 
fals, când a încercat să te oblige să îi spui unde era Sirius. 

Harry se răzvrăti în sinea lui. Simţea o plăcere sălbatică să 
dea vina pe Plesneală, i se părea că îi uşura senzaţia 
îngrozitoare de vină şi vroia să îl audă pe Dumbledore fiind 
de acord cu el. 

— Plesneală... Plesneală l-a... l-a întărâtat pe Sirius din 
cauza faptului că stătea în casă... l-a făcut să pară laş... 

— Sirius era mult prea bătrân şi isteţ ca să se lase atins de 
asemenea tachinări neînsemnate, spuse Dumbledore. 

— Plesneală nu mi-a mai predat Occlumanţie! se răsti 
Harry. M-a dat afară din birou! 

— Sunt conştient de asta, spuse Dumbledore grav. Am 
spus deja că a fost o greşeală că nu ţi-am predat eu însumi, 
deşi la momentul respectiv eram sigur că nimic nu ar fi 


putut să fie mai periculos decât să îţi deschid mintea şi mai 
larg pentru Cap-de-Mort, în timp ce erai în prezenţa mea... 

— Plesneală a agravat lucrurile, cicatricea mă durea 
întotdeauna mai rău după orele cu el... 

Harry îşi aminti ce spusese Ron referitor la asta şi 
continuă vehement. 

De unde ştiţi că nu încerca să mă pregătească pentru Cap- 
de-Mort, ca să-i fie mai uşor să pătrundă în... 

— Am încredere în Severus Plesneală, spuse Dumbledore 
simplu. Însă am uitat - o altă greşeală a unui om bătrân -că 
unele răni sunt mult prea adânci ca să se poată vindeca. Am 
crezut că domnul profesor Plesneală va putea să îşi 
înfrângă sentimentele faţă de tatăl tău - şi m-am înşelat. 

— Şi e corect? strigă Harry, ignorând chipurile 
scandalizate şi bombănelile dezaprobatoare ale portretelor 
de pe pereţi. E corect ca Plesneală să îl urască pe tatăl meu, 
dar nu e corect ca Sirius să îl urască pe Kreacher? 

— Sirius nu îl ura pe Kreacher, zise Dumbledore. Îl privea 
ca pe un servitor care nu merita prea mare interes sau 
atenţie. Indiferenţa şi ignoranță produc de obicei mult mai 
multe pagube decât antipatia directă... Fântâna pe care am 
distrus-o astă-seară simboliza o minciună. Noi, vrăjitorii, ne 
maltratăm tovarăşii şi abuzăm de ei de mult prea mult timp, 
iar acum culegem roadele a ceea ce am sădit. 

— DECI, SIRIUS A MERITAT CE A PĂŢITI, DA? strigă Harry. 

— Nu am spus asta, şi nici nu mă vei auzi spunând-o 
vreodată, răspunse Dumbledore încet. Sirius nu a fostun 
om crud, era bun cu spiriduşii de casă în general. Nu îl 
iubea deloc pe Kreacher, pentru că era amintirea vie a casei 
pe care Sirius a detestat-o. 

— Da, a detestat-o! spuse Harry, cu o voce spartă, 
întorcându-se cu spatele la Dumbledore şi îndepărtându-se. 

Acum soarele strălucea cu putere în cameră şi ochii 
tuturor portretelor îl urmăreau mergând, fără să îşi dea 
seama ce făcea, fără să vadă biroul. 


— L-aţi pus să stea închis în casa aceea şi nu i-a plăcut, de 
asta a vrut să iasă astă-seară... 

— Încercam să-l ţin pe Sirius în viaţă, spuse Dumbledore 
încet. 

— Oamenilor nu le place să stea închişi! spuse Harry 
mânios. Pe mine m-aţi ţinut închis toată vara trecută... 

Dumbledore închise ochii şi îşi acoperi faţa cu mâinile sale 
cu degete lungi. Harry îl urmări, însă acest semn atipic de 
oboseală, de tristeţe sau de ce-o fi fost din partea lui 
Dumbledore nu îl impresionă deloc. Din contră, se simţi şi 
mai supărat din cauză că Dumbledore dădea semne de 
slăbiciune. Nu trebuia să fie slab când Harry vroia să ţipe la 
el. 

Dumbledore îşi lăsă mâinile în jos şi îl urmări pe Harry pe 
deasupra ochelarilor în formă de semilună. 

— Harry, a sosit timpul să îţi mărturisesc ceea ce ar fi 
trebuit să-ţi spun cu cinci ani în urmă. Te rog să iei loc. Îţi 
voi spune totul. Nu îţi cer decât puţină răbdare. Vei avea 
ocazia să strigi la mine - să faci orice vei dori - după ce voi 
termina. Nu te voi opri. 

Harry se uită urât la el pentru o clipă, apoi se instală din 
nou pe scaunul de vizavi de Dumbledore şi aşteptă. 

Dumbledore se uită pentru o clipă la domeniul însorit de 
dincolo de fereastră, apoi îşi întoarse ochii spre Harry şi 
zise: 

— Cu cinci ani în urmă ai sosit la Hogwarts, Harry, fiind 
teafăr şi în siguranţă, aşa cum plănuisem şi intenţionasem. 
Mă rog, nu chiar teafăr. Suferiseşi. Ştiam că aşa se va 
întâmpla, când te-am lăsat pe pragul mătuşii şi unchiului 
tău. Ştiam că te condamnam la zece ani sumbri şi grei. 

Făcu o pauză. Harry nu spuse nimic. 

— M-ai putea întreba - şi pe bună dreptate - de cea 
trebuit să fie aşa. De ce nu te-ar fi putut primi o familie de 
vrăjitori? Multe ar fi fost foarte dornice să o facă, ar fi fost 
onorate şi încântate să te crească exact ca pe fiul lor. 
Răspunsul este că prioritatea mea a fost să te ţin în viaţă. 


Erai într-un pericol mult mai mare decât observaseră 
ceilalţi. Cap-de-Mort fusese biruit cu câteva ore în urmă, 
însă adepţii săi - dintre care mulţi sunt aproape la fel de răi 
ca el -erau încă în libertate, furioşi, disperaţi şi violenţi. Am 
fost nevoit să iau o hotărâre, gândindu-mă şi la viitorul 
apropiat. Oare credeam că dispariţia lui Cap-de-Mort era 
definitivă? Nu. Nu ştiam dacă aveau să treacă zece, 
douăzeci sau cincizeci de ani înainte să se întoarcă, dar 
eram sigur că o va face, şi, de asemenea, cunoscându-l bine, 
eram sigur că nu se va linişti până nu te va omori. Ştiam că, 
poate, cunoştinţele magice ale lui Cap-de-Mort erau mai 
complexe decât ale oricărui vrăjitor în viaţă. Ştiam chiar că 
era improbabil ca cele mai ample şi puternice vrăji şi 
farmece de protecţie să fie invincibile, chiar dacă avea să îşi 
recapete cândva puterile în întregime. Însă ştiam şi care 
erau punctele slabe al lui Cap-de-Mort. Aşa că am luat o 
hotărâre. Tu aveai să fii protejat de o magie străveche, pe 
care el o cunoaşte, o dispreţuieşte şi, drept urmare, a 
subestimat-o întotdeauna - plătind pentru asta. Mă refer, 
desigur, la faptul că mama ta a murit ca să te salveze. Ţi-a 
dat o protecţie de durată la care el nu se aşteptase 
niciodată, o protecţie pe care o ai în sânge chiar şi-n ziua de 
azi. În consecinţă, m-am încrezut în sângele mamei tale. 1 
te-am dus surorii ei, singura rudă în viaţă. 

— Nu mă iubeşte, spuse Harry imediat. Nu dă doi bani 
pe... 

— Însă te-a primit, i-o tăie Dumbledore. Poate a fost 
ranchiunoasă, mânioasă fără voia ei, sau nefericită, dar te-a 
primit şi, făcând-o, a pecetluit vraja pe care o aruncasem 
asupra ta. Sacrificiul mamei tale a făcut din legătura de 
sânge cea mai puternică pavăză pe care ţi-o puteam da. 

— Tot nu... 

— Atâta timp cât tu poţi numi casă locul unde sălăşluieşte 
sângele mamei tale, Cap-de-Mort nu se poate atinge de tine 
şi nu poate să îţi facă rău. Eli-a vărsat sângele, dar trăieşte 
în continuare în tine şi în sora ei. Sângele ei a devenit 


refugiul tău. Trebuie să te întorci acolo o dată pe an, dar 
atâta timp cât mai poţi numi locul acela casă, atâta timp cât 
eşti acolo, nu îţi poate face rău. Mătuşa ta ştie asta. l-am 
explicat ce făcusem în scrisoarea pe care i-am lăsat-o, lângă 
tine, pe prag. Ştie că faptul că te-a găzduit a fost lucrul care 
te-a ţinut în viaţă în ultimii cincisprezece ani. 

— Staţi, spuse Harry. Staţi puţin. 

Îşi îndreptă spatele, uitându-se fix la Dumbledore. 

— Dumneavoastră aţi trimis Urlătoarea aia. l-aţi spus să îşi 
amintească... era vocea dumneavoastră... 

— M-am gândit, zise Dumbledore, aplecându-şi puţin 
capul, că avea nevoie să îşi amintească de pactul pe care îl 
acceptase când te-a primit. Am bănuit că atacul 
Dementorilor ar fi putut să o facă să realizeze pericolele pe 
care le implica faptul că erai fiul ei adoptiv. 

— Aşa a fost, spuse Harry încet. Mă rog, mai mult pe 
unchiul meu decât pe ea. A vrut să mă dea afară, însă după 
ce a sosit Urlătoarea a spus că trebuia să rămân. 

Se uită o clipă la podea, apoi zise: 

— Dar ce legătură are asta cu... 

Nu putu să rostească numele lui Sirius. 

— Apoi, cu cinci ani în urmă, continuă Dumbledore, de 
parcă nu s-ar fi întrerupt din povestit, ai sosit la Hogwarts, 
mai puţin fericit şi îngrijit decât aş fi vrut, însă viu şi 
sănătos. Nu erai un prinţişor răsfăţat, dar te prezentai 
normal, date fiind condiţiile. Până în momentul acela, planul 
funcţionase bine. Şi apoi... ei bine, cred că-ţi aminteşti de 
evenimentele din primul tău an la Hogwarts la fel de 
limpede ca mine. 'le-ai dovedit la înălţimea provocării pe 
care ai avut-o de înfruntat şi mai curând - mult mai curând 
- decât anticipasem, te-ai trezit faţă în faţă cu Cap-de-Mort. 
Ai supravieţuit iar. Ai făcut mai mult de atât. I-ai întârziat 
recăpătarea puterii şi a forţei depline. Te-ai luptat 
bărbăteşte. Am fost... mai mândru de tine decât poţi să îţi 
spun. Şi totuşi, planul acesta minunat al meu avea o fisură, 
spuse Dumbledore. O fisură despre care ştiam, chiar de 


atunci, că va strica totul. Şi totuşi, ştiind cât era de 
important ca planul meu să reuşească, mi-am spus că nu voi 
permite să fie distrus de această fisură. Numai eu puteam 
să o împiedic, aşa că numai eu trebuia să fiu tare. Asta a 
fost primul meu test, când erai în aripa spitalului, slăbit 
după lupta cu Cap-de-Mort. 

— Nu înţeleg ce spuneţi, zise Harry. 

— Nu mai ţii minte că m-ai întrebat, în timp ce erai în 
aripa spitalului, de ce a încercat Cap-de-Mort să te omoare 
când erai bebeluş? 

Harry încuviinţă din cap. 

— Oare ar fi trebuit să-ţi spun atunci? 

Harry se uită fix în ochii albaştri ai lui Dumbledore şi nu 
spuse nimic, însă inima începu să-i bată năvalnic. 

— Nu vezi încă fisura din plan? Nu... poate că nu. Ei bine, 
după cum ştii, am hotărât să nu îţi răspund. La unsprezece 
ani, mi-am zis, erai mult prea mic pentru a şti. Nu 
intenţionasem niciodată să îţi spun la vârsta asta. Ar fi fost 
prea mult pentru tine să afli atât de repede. Ar fi trebuit să 
recunosc de atunci semnele pericolului. Ar fi trebuit să mă 
întreb de ce nu mă simţeam mai tulburat de faptul că îmi 
puseseşi deja întrebarea la care ştiam că va trebui să îţi 
dau, într-o zi, un răspuns îngrozitor. Ar fi trebuit să fi 
recunoscut că eram prea fericit la gândul că nu trebuia să o 
fac în ziua aceea... erai prea mic, mult prea mic. Şi aşa am 
ajuns în al doilea an al tău la Hogwarts. Din nou ai înfruntat 
provocări pe care nu le-au cunoscut nici măcar unii vrăjitori 
adulţi; din nou te-ai descurcat mai bine decât mi-aş fi putut 
imagina. Însă nu m-ai mai întrebat de ce ţi-a lăsat Cap-de- 
Mort acel semn. Am vorbit despre cicatricea ta, o da... am 
fost foarte, foarte aproape de acest subiect. Dar de ce nu ţi- 
am spus totul? Ei bine, mi s-a părut că la doisprezece ani, 
era încă prea devreme ca să primeşti o asemenea 
informaţie, ţi-am permis să pleci de lângă mine, pătat de 
sânge, extenuat, dar vesel, şi dacă am avut o cât de mică 
nelinişte fiindcă nu ţi-am spus-o atunci, cu timpul s-a 


estompat. Ştii, încă erai foarte mic şi nu mi-a venit să-ţi stric 
noapte aia de triumf... Acum o vezi, Harry? Vezi fisura din 
planul meu măreț? Căzusem în capcana pe care o 
prevăzusem, pe care îmi spusesem că puteam şi trebuia s-o 
evit. 

— Nu înţe... 

— Am ţinut prea mult la tine, spuse Dumbledore simplu. 
Am ţinut mai mult la fericirea ta decât la dezvăluirea 
adevărului, mai mult la pacea ta sufletească decât la planul 
meu, mai mult la viaţa ta decât la vieţile care ar fi putut să 
se piardă, dacă planul meu eşua. Cu alte cuvinte, am 
acţionat exact aşa cum se aşteaptă Cap-de-Mort să 
acţionăm noi, proştii care iubesc. Există vreun mod de 
apărare? Îl provoc să o facă pe oricine te-a urmărit cum te- 
am urmărit eu - şi te-am urmărit mai îndeaproape decât ţi- 
ai imaginat. Oricum, suferise şi deja prea mult. Ce îmi păsa 
dacă numeroşi oameni şi creaturi fără chip sau fără nume 
erau măcelărite într-un viitor imprecis, atâta timp cât în 
prezent erai viu, teafăr şi fericit? Nu visasem niciodată că 
voi avea de-a face cu o asemenea persoană. Şi iată că am 
ajuns în anul trei. Am urmărit de la distanţă cum te-ai luptat 
să-i îndepărtezi pe Dementori, cum l-ai găsit pe Sirius, cum 
ai aflat cine era şi cum l-ai salvat. Să îţi fi spus atunci, când 
îţi smulseseşi triumfător naşul din ghearele Ministerului? 
Însă acum, la vârsta de treisprezece ani, scuzele mi se 
împuţinau. Deşi erai mic, te dovediseşi excepţional. Aveam 
conştiinţa încărcată, Harry. Ştiam că momentul trebuia să 
vină cât de curând... Însă anul trecut ai ieşit din labirint, 
după ce priviseşi cum murise Cedric Diggory, după ce tu 
însuşi scăpaseşi cu viaţă ca prin urechile acului... Şi tot nu 
ţi-am spus, deşi ştiam, acum că se întorsese Cap-de-Mort, 
că trebuia să o fac în curând. Acum însă, în seara asta, ştiu 
că eşti pregătit să afli ceea ce ţi-am ascuns atât de mult 
timp, pentru că ai dovedit că era bine să-ţi fi transmis 
povara asta mai din timp. Singura mea apărare este asta. 
Te-am urmărit cum te-ai luptat cu mai multe poveri decât 


oricare alt elev care a trecut vreodată prin această şcoală şi 
nu mi-a venit să mai adaug una - cea mai mare dintre toate. 

Harry aşteptă, dar Dumbledore nu vorbi. 

— Tot nu înţeleg. 

— Cap-de-Mort a încercat să te omoare când erai mic din 
cauza unei profeţii făcute la scurt timp înainte de naşterea 
ta. Ştia că profeția fusese făcută, deşi nu-i cunoştea tot 
conţinutul. A vrut să te omoare când erai încă bebeluş, 
crezând că ar fi îndeplinit firul profeţiei. A descoperit că se 
înşelase, când blestemul menit să te omoare pe tine s-a 
întors asupra lui. Şi astfel, de când şi-a recăpătat trupul, şi 
mai ales după ce ai scăpat ca prin minune de el anul trecut, 
a luat hotărârea de a auzi profeția până la capăt. Aceasta 
este arma pe care a căutat-o atât de asiduu de când s-a 
întors: să afle cum să te distrugă. 

Soarele răsărise acum în toată puterea cuvântului: biroul 
lui Dumbledore era scăldat în el. Cutia de sticlă în care se 
afla sabia lui Godric Cercetaş scânteia albă şi opacă, 
fragmentele instrumentului pe care Harry îl aruncase pe jos 
străluceau ca nişte picături de ploaie, iar în spatele lui puiul 
Fawkes ciripea încet în cuibul său de cenuşă. 

— Profeţia s-a făcut ţăndări, spuse Harry în gol. Îl trăgeam 
pe Neville în sus pe lojile din... din camera unde era arcada, 
i-am rupt roba şi a căzut... 

— Obiectul care s-a făcut ţăndări a fost doar înregistrarea 
profeţiei, păstrată de Departamentul Misterelor. Însă 
profeția a fost făcută cuiva, iar acea persoană poate să şi-o 
amintească perfect. 

— Cine a auzit-o? întrebă Harry, deşi simţi că ştia deja 
răspunsul. 

— Eu, spuse Dumbledore. Am auzit-o într-o seară rece, 
umedă, cu şaisprezece ani în urmă, într-o cameră de la etaj 
din hanul „Capul de mistreţ”. Intrasem acolo ca să mă 
întâlnesc cu cineva care se înscrisese pentru postul de 
profesor de Preziceri despre Viitor, deşi materia în sine nu 
se potrivea deloc cu preferinţele şi ideile mele. Însă 


candidata era stră-strănepoata unei clarvăzătoare foarte 
renumite, foarte talentate, şi mi s-a părut că era o chestiune 
de bun-simţ să mă întâlnesc cu ea. Am fost dezamăgit. Mi se 
părea că nu avea strop de talent. I-am spus, sper că 
politicos, că nu o vedeam potrivită pentru post. M-am întors 
să plec. 

Dumbledore se ridică şi trecu pe lângă Harry, ducându-se 
la dulăpiorul negru de lângă stinghia lui Fawkes. Se aplecă, 
trase zăvorul şi luă dinăuntru ligheanul de piatră, nu tocmai 
adânc, incrustat cu rune pe margini, în care Harry îşi 
văzuse tatăl necăjindu-l pe Plesneală. Dumbledore se 
întoarse la birou, puse Pensivul pe el, şi ridică bagheta la 
tâmplă. Din ea scoase nişte fire de gânduri argintii, ca de 
borangic, şi le puse în bazin. Se aşeză iar la birou şi privi 
pentru o clipă cum gândurile sale se învârt şi plutesc în 
Pensiv. Apoi, cu un oftat, ridică bagheta şi atinse cu vârful 
suprafaţa argintie. 

Dinăuntru se ridică o siluetă înfăşurată în şaluri, cu ochii 
extrem de măriţi în spatele ochelarilor, care se întoarse 
uşor, cu picioarele în bazin. Însă când Sybill Trelawney 
vorbi, nu o făcu pe vocea ei obişnuită, eterică, mistică, ci pe 
un ton aspru, răguşit, cum Harry o mai auzise vorbind cu o 
altă ocazie: 

— Cel care are puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se 
apropie... născut din neantul celor care l-au înfruntat de 
trei ori, născut la apusul lunii a şaptea... şi Lordul Întunecat 
îl va marca drept egalul său, însă acesta va avea puteri pe 
care Lordul Întunecat nu le cunoaşte... şi unul dintre ei 
trebuie să moară de mâna celuilalt, căci nici unul nu poate 
trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte... cel cu puterea de a- 
] birui pe Lordul Întunecat se va naşte la apusul lunii a 
şaptea... 

Profesoara Trelawney, care se învârtea uşor, se cufundă la 
loc în masa argintie de dedesubt şi dispăru. 

În birou se lăsă o tăcere desăvârşită. Nici Dumbledore, 
nici Harry şi nici vreunul dintre portrete nu scoaseră vreun 


sunet. Chiar şi Fawkes amuţi. 

— Domnule profesor Dumbledore? spuse Harry foarte 
încet, căci Dumbledore, privind Pensivul în continuare, 
părea cu totul cufundat în gânduri. Asta... despre ce este 
vorba... ce-i asta? 

— Este vorba, spuse Dumbledore, despre faptul că singura 
persoană care are şansa de a-l învinge pe Lordul Cap-de- 
Mort pentru totdeauna s-a născut la sfârşitul lui iulie, cu 
aproape şaisprezece ani în urmă. Acest băiat avea să li se 
nască unor părinţi care îl înfruntaseră deja pe Cap-de-Mort 
de trei ori. 

Harry se simţi ca şi cum s-ar fi apropiat ceva de el. Îi veni 
iar greu să respire. 

— Este vorba despre... mine? 

— Partea ciudată, Harry, zise el încet, este că s-ar fi putut 
să nu fie deloc vorba despre tine. Profeţia lui Sybill se putea 
referi la doi băieţi vrăjitori, născuţi amândoi la sfârşitul lui 
iulie în anul acela, amândoi având părinţii în Ordinul 
Phoenix, ambele cupluri scăpând ca prin urechile acului de 
Cap-de-Mort de trei ori. Unul dintre ei, desigur, erai tu. 
Celălalt era Neville Poponeaţă. 

— Dar atunci... atunci, de ce era numele meu pe profeție şi 
nu al lui Neville? 

— Înregistrarea originală a fost etichetată din nou după ce 
te-a atacat Cap-de-Mort când erai mic, spuse Dumbledore. 
Celui care avea în grijă Sala Profeţiei i s-a părut evident că 
Lordul Cap-de-Mort nu ar fi încercat să te omoare decât 
pentru că ştia că tu erai cel la care se referea Sybill. 

— Atunci... s-ar putea să nu fiu eu? spuse Harry. 

— Mă tem, zise Dumbledore rar, ca şi cum fiecare cuvânt 
ar fi necesitat un mare efort, că nu există nici o îndoială că 
eşti tu. 

— Dar aţi spus... Neville s-a născut şi el la sfârşitul lui 
iulie... iar mama şi tatăl lui... 

— Uiţi de următoarea parte a profeţiei, ultima trăsătură 
care stabilea identitatea băiatului care putea să îl biruiască 


pe Cap-de-Mort... Însuşi Cap-de-Mort avea să îl însemneze 
drept egalul său. Şi aşa s-a întâmplat, Harry. Te-a ales pe 
tine, nu pe Neville. Ţi-a dat cicatricea care s-a dovedit 
deopotrivă o binecuvântare şi un blestem. 

— Dar poate că n-a ales bine! spuse Harry. Poate că a 
însemnat pe cine nu trebuia! 

— L-a ales pe băiatul care i s-a părut că avea cele mai 
multe şanse de a constitui un pericol pentru el, spuse 
Dumbledore. Şi fii atent, Harry: nu l-a ales pe cel cu sângele 
pur (care, conform credinţei sale, este singurul tip de 
vrăjitor care merită să existe sau să fie cunoscut) ci pe cel 
cu sânge semipur, ca el. S-a văzut pe el însuşi în tine înainte 
să te fi văzut vreodată şi, însemnându-te cu acea cicatrice, 
nu te-a ucis, aşa cum intenţionase, ci ţi-a dat puteri şi un 
viitor care te-au ajutat să scapi de el nu o dată, ci de patru 
ori până acum - un lucru pe care nu l-au reuşit nici părinţii 
tăi, nici ai lui Neville. 

— Atunci de ce a făcut-o? spuse Harry nedumerit. De cea 
încercat să mă omoare când eram bebeluş? Ar fi trebuit să 
aştepte, să vadă cine dintre mine şi Neville părea cel mai 
periculos când eram mai mari şi să încerce abia atunci să îl 
omoare... 

— Asta ar fi fost într-adevăr calea cea mai raţională, spuse 
Dumbledore, numai că informaţiile lui Cap-de-Mort despre 
profeție erau incomplete. Hanul „Capul de mistreţ”, pe care 
Sybill l-a ales pentru că era ieftin, atrage de mult nişte 
clienţi mai interesanţi decât „Trei mături”. Aşa cum aţi aflat 
tu şi prietenii tăi, spre dezavantajul vostru - şi al meu, în 
seara aceea - este un loc unde se găseşte mereu cineva 
care trage cu urechea la ceea ce spui. Desigur, eu nici nu 
visasem, când am pornit să mă întâlnesc cu Sybill 
Trelawney, că voi auzi ceva pentru care să merite să tragi 
cu urechea. Marele meu noroc - de fapt, al nostru - a fost 
că cel care trăgea cu urechea a fost detectat la scurtă 
vreme în timpul profeţiei şi dat afară din clădire. 

— Atunci nu a auzit decât...? 


— Începutul, partea care prezicea naşterea în iulie a unui 
băiat cu părinţi care îl înfruntaseră pe Cap-de-Mort de trei 
ori. În consecinţă, nu a putut să îşi avertizeze stăpânul că a 
te ataca însemna să rişte să îţi transfere ţie puterile şi să te 
însemneze drept egalul lui. Deci, Cap-de-Mort nu a ştiut 
niciodată că uciderea ta ar putea fi periculoasă şi că ar fi 
înţelept să aştepte, să afle mai multe. Nu ştia că vei avea 
„puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte”... 

— Dar nu am! spuse Harry, cu o voce sugrumată. Nu am 
nici o putere în plus faţă de el, nu aş putea să mă lupt aşa 
cum a făcut-o el astă-seară, nu pot să controlez oameni sau 
- sau să îi omor... 

— Există o cameră în Departamentul Misterelor, îl 
întrerupse Dumbledore, care este ţinută închisă tot timpul. 
Conţine ceva în acelaşi timp mai bun şi mai rău decât 
moartea, decât inteligenţa umană, decât forţele naturii. De 
asemenea este, poate, cea mai misterioasă dintre multele 
obiecte de studiu care sunt adăpostite acolo. Puterea ţinută 
în acea cameră este cea pe care tu o ai, iar Cap-de-Mort nu. 
Acea putere te-a făcut să îl salvezi pe Sirius astă-seară. 
Puterea aceea te-a scăpat de controlul lui Cap-de-Mort. 
Până la urmă, nu a contat că nu ţi-ai putut închide mintea. 
Inima ta a fost cea care te-a salvat. 

Harry închise ochii. Dacă n-ar fi încercat să îl salveze pe 
Sirius, acesta nu ar fi murit... Mai mult ca să amâne 
momentul când trebuia să se gândească iar la Sirius, Harry 
zise, fără să îi pese prea mult de răspuns: 

— Sfârşitul profeţiei... era ceva despre... „nici unul nu 
poate trăi”... 

—. „în timp ce celălalt supravieţuieşte”, încheie 
Dumbledore. 

— Deci, zise Harry, cu o voce în care se ghicea din nou 
disperarea adâncă, asta înseamnă că... unul dintre noi 
trebuie să îl omoare pe celălalt... până la urmă? 

— Da, spuse Dumbledore. 


Amândoi tăcură o bună bucată de vreme. Undeva, departe 
de pereţii biroului, Harry auzi glasuri, poate elevi care se 
îndreptau spre Marea Sală ca să ia micul dejun mai 
devreme. ] se părea imposibil că puteau să existe oameni 
care încă doreau mâncare, care râdeau, care nici nu ştiau şi 
nici nu le păsa că Sirius Black dispăruse pentru totdeauna. 
Sirius părea deja la milioane de kilometri depărtare; şi 
poate chiar ştia că Harry continua să creadă că, dacă ar fi 
tras vălul acela, l-ar fi descoperit uitându-se la el, 
salutându-i, poate, cu râsul său ca un lătrat... 

— Simt că îţi mai datorez o explicaţie, Harry, spuse 
Dumbledore ezitând. Te-ai întrebat, poate, de ce nu te-am 
ales să fii Perfect? Trebuie să mărturisesc... că m-am 
gândit... că aveai şi aşa destule responsabilităţi pe care 
trebuia să le rezolvi. 

Harry îşi ridică privirea şi văzu o lacrimă prelingându-se 
pe chipul lui Dumbledore în barba lui lungă şi argintie. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

ÎNCEPE CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI. 

CEL CE NU TREBUIE NUMIT SE ÎNTOARCE 

„Vineri seara, într-o scurtă declaraţie, Ministrul Magiei 
Cornelius Fudge a confirmat că Cel Ce Nu Trebuie Numit s- 
a întors în această ţară şi este din nou activ. 

„Cu mare regret, trebuie să confirm că vrăjitorul care îşi 
spune Lordul - mă rog, ştiţi la cine mă refer - este în viaţă şi 
din nou printre noi, „a spus Fudge, părând obosit şi 
tulburat când li s-a adresat reporterilor. „Cu aproape la fel 
de mult regret anunţăm revolta în masă a Dementorilor din 
Azkaban, care au arătat că nu doresc să mai rămână în 
slujba Ministerului. Credem că Dementorii ascultă în 
prezent indicaţiile Lordului - ştiţi voi. Îndemnăm populaţia 
magică să rămână vigilentă. Ministerul va publica în scurt 
timp ghiduri de apărare elementară personală sau a casei, 
care vor fi trimise gratis la toate casele vrâjitoreşti pe 
parcursul lunii următoare. , 


Declaraţia Ministrului a fost întâmpinată cu groază şi 
panică de către comunitatea vrăjitorească, aceeaşi care nu 
mai devreme de miercurea trecută primea asigurări din 
partea Ministrului că nu exista „absolut nici un sâmbure de 
adevăr în zvonurile persistente că Ştim-Noi-Cine acţionează 
din nou în mijlocul nostru. , 

Detaliile despre evenimentele care au condus la 
întoarcerea cu 180 de grade a Ministerului sunt neclare, 
deşi se crede că Cel Ce Nu Trebuie Numit şi o bandă de 
adepţi (cunoscuţi drept Devoratorii Morţii) au reuşit să 
pătrundă în Ministerul Magiei joi seara. 

Albus Dumbledore, repus în drepturi ca director al şcolii 
Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii, membru reabilitat al 
Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori şi Vrăjitor-Şef al 
Vrăjustiţiei, nu a fost până acum disponibil pentru a-şi 
spune părerea. El a insistat pe tot parcursul anului trecut 
că Ştim-Noi Cine nu era mort, aşa cum se credea şi se spera 
în general, ci recruta adepţi pentru o nouă încercare de a 
ajunge la putere. Între timp, „băiatul care a supravieţuit”... 

— Poftim, Harry, ştiam eu că o să te implice şi pe tine într- 
un fel sau altul, spuse Hermione, uitându-se la el peste ziar. 

Erau în aripa spitalului. Harry stătea pe patul lui Ron la 
picioare şi o ascultau amândoi pe Hermione citind prima 
pagină a Profetului de duminică. Ginny, a cărei gleznă 
fusese vindecată rapid de doamna Pomfrey, era ghemuită la 
picioarele patului lui Hermione. Neville, al cărui nas fusese 
de asemenea făcut să revină la mărimea şi forma normală, 
stătea pe un scaun între cele două paturi; iar Luna, care 
venise în vizită, ţinând strâns ultimul număr al 
Zeflemistului, citea revista cu susul în jos şi nu părea să 
audă nici un cuvânt din ce zicea Hermione. 

— Acum iar e „băiatul care a supravieţuit”, nu? spuse Ron 
sumbru. Nu mai e cel care se dă mare şi se amăgeşte, nu? 

Se servi cu încă un pumn de broscuţe de ciocolată din 
mormanul imens de pe noptiera sa, le aruncă vreo câteva 
lui Harry, Ginny şi Neville şi rupse ambalajul broscuţei sale 


cu dinţii. Încă avea urme adânci pe antebraţe, acolo unde 
se înfăşuraseră tentaculele creierului în jurul lui. Conform 
spuselor doamnei Pomfrey, gândurile puteau să facă răni 
mai adânci decât aproape orice altceva, deşi, de când 
începuse să îl maseze cu cantităţi generoase din Unguentul 
de Uitare al doctorului Ubbly, părea să fi avut loc o 
ameliorare. 

— Da, acum sunt foarte măgulitori în ceea ce te priveşte, 
Harry, spuse Hermione, cercetând articolul. „O voce 
singuratică a adevărului... perceput ca dezechilibrat, a 
rămas totuşi fidel convingerii sale... obligat să suporte 
ridiculizări şi defăimări... „ Hmmm, spuse ea încruntându- 
se, văd că nu menţionează faptul că ei au fost cei care te-au 
ridiculizat şi defăimat în Profet... 

Închise puţin ochii de durere şi îşi duse mâna la coaste. 
Blestemul pe care îl folosise Dolohov asupra ei, deşi mai 
puţin eficient decât dacă ar fi putut să rostească incantaţia 
cu voce tare, provocase, vorba doamnei Pomfrey, „şi aşa 
destule pagube”. Hermione trebuia să ia zilnic zece tipuri 
diferite de poţiuni, făcea mari progrese şi se plictisise deja 
de aripa spitalului. 

— Ultima încercare a Ştim-Noi-Cui de a prelua puterea, 
paginile 2-4. Ce ar fi trebuit să ne fi spus Ministerul, 
paginile 6-8, Interviu în exclusivitate cu Harry Potter, 
pagina 9”... Păi, spuse Hermione, împăturind ziarul şi 
aruncându-i într-o parte, văd că le-a dat o groază de lucruri 
despre care să scrie. lar interviul acela cu Harry nu este în 
exclusivitate, este cel care a apărut în Zeflemist cu luni în 
urmă... 

— Tati l-a vândut spuse Luna vag, dând o pagină a 
Zeflemistului. Şi a primit o sumă frumoasă pe el, aşa căosă 
plecăm într-o expediţie în Suedia în vara asta, ca să vedem 
dacă putem să prindem un Snorhac Corn-Şifonat. 

Hermione păru să dea o luptă nevăzută pentru o clipă, 
apoi zise: 

— Sună minunat. 


Ginny se uită la Harry şi îşi întoarse repede privirea, 
zâmbind. 

— Aşa, spuse Hermione, îndreptându-se puţin şi închizând 
iar ochii de durere, ce se mai întâmplă prin şcoală? 

— Păi, Flitwick a scăpat de mlaştina lui Fred şi George, 
spuse Ginny. l-au trebuit trei secunde. Însă a lăsat un mic 
petic sub fereastră şi l-a înconjurat cu cordoane... 

— De ce? zise Hermione speriată. 

— A, cică e o dovadă de magie remarcabilă, spuse Ginny, 
ridicând din umeri. 

— Eu cred că l-a lăsat drept monument pentru Fred şi 
George, spuse Ron, cu gura plină de ciocolată. Mi-au trimis 
toate astea, ştii, îi zise lui Harry, arătând spre micul munte 
de broscuţe de lângă el. Cred că merge bine magazinul ăla 
de glume, nu? 

Hermione avu o expresie dezaprobatoare şi întrebă: 

— Şi acum, că s-a întors Dumbledore, s-au terminat toate 
problemele? 

— Da, zise Neville, totul a revenit la normal. 

— Presupun că Filch e mulţumit, nu? întrebă Ron, 
sprijinind de carafa cu apă o poză cu Dumbledore de la o 
broscuţă de ciocolată. 

— Nicidecum, spuse Ginny. De fapt, este foarte, foarte 
nefericit... 

Îşi cobori vocea până la şoaptă. 

Repetă întruna că Umbridge este cel mai bun lucru de 
care a avut parte Hogwarts... 

Toţi şase se uitară în jur. Profesoara Umbridge era întinsă 
pe un pat de vizavi de ei, cu ochii în tavan. Dumbledore 
intrase singur în Pădure ca să o salveze de centauri; cum o 
făcuse - cum ieşise dintre copaci, susţinând-o pe Umbridge 
fără să aibă nici măcar o zgârietură - nimeni nu ştia, iar 
Umbridge nu vroia să spună. De când se întorsese la castel 
nu rostise un cuvânt, din câte ştiau ei. Şi nimeni nu ştia ce 
păţise. Părul ei de obicei curat era foarte neîngrijit, având 


prinse în el diverse bucățele de rămurele şi frunze, însă 
altfel părea nevătămată. 

— Doamna Pomfrey spune că este doar în stare de şoc, 
şopti Hermione. 

— E mai degrabă bosumflată, spuse Ginny. 

— Dar dă semne de viaţă dacă faci aşa, zise Ron şi scoase 
nişte zgomote ca de copite cu limba. 

Umbridge se ridică imediat în capul oaselor, uitându-se în 
jur disperată. 

— S-a întâmplat ceva, doamnă profesoară? strigă doamna 
Pomfrey, scoţându-şi capul pe uşa de la birou. 

— Nu... nu... zise Umbridge, culcându-se la loc pe perne. 
Nu, cred c-am visat... 

Hermione şi Ginny îşi înăbuşiră râsul în aşternut. 

— Apropo de centauri, zise Hermione, după ce îşi reveni 
cât de cât, cine e acum profesor de Preziceri despre Viitor? 
Rămâne Firenze? 

— Trebuie, zise Harry, ceilalţi centauri nu vor să-l 
primească înapoi, nu? 

— Se pare că el şi Trelawney vor preda amândoi, spuse 
Ginny. 

— Pariez că Dumbledore ar fi vrut să scape de Trelawney 
pentru totdeauna, zise Ron, mâncând acum a paisprezecea 
broscuţă. După mine, materia în sine e inutilă, Firenze nu e 
cu mult mai priceput... 

— Cum poţi să spui asta? întrebă Hermione. După ce 
tocmai am aflat că există profeţii adevărate? 

Inima lui Harry începu să bată repede. Nu le spusese lui 
Ron, Hermione sau altcuiva ce cuprindea profeția. Neville le 
zisese că se spărsese în timp ce Harry îl trăgea în sus pe 
treptele din Camera Morţii, iar el nu corectase încă această 
impresie. Nu era pregătit să le vadă mutrele când avea să 
le spună că trebuia să fie ori ucigaş ori victimă, că nu exista 
altă cale... 

— Ce păcat că s-a spart, zise Hermione încet, clătinând din 
cap. 


— Da, aşa e, spuse Ron. Iotuşi, cel puţin Ştii-Iu-Cine nu a 
aflat ce era în ea - unde te duci? adăugă el, părând 
deopotrivă surprins şi dezamăgit când Harry se ridică. 

— Ăă... la Hagrid, zise Harry. Ştiţi, tocmai s-a întors şi i-am 
promis că mă duc să-l văd şi să-i spun ce mai faceţi voi doi. 

— A, atunci e în ordine, zise Ron morocănos, uitându-se pe 
fereastra dormitorului la peticul luminos de cer albastru. 
Mi-aş dori să venim şi noi. 

— Salută-l din partea noastră! strigă Hermione, în timp ce 
Harry se îndrepta spre capătul celălalt al salonului. Şi 
întreabă-l ce mai face... ce mai face micul lui prieten! 

Harry făcu un semn cu mâna ca să arate că auzise şi 
înţelesese când ieşi din salon. 

Castelul părea foarte liniştit chiar şi pentru o zi de 
duminică. Era clar că toată lumea era afară pe domeniul 
însorit, bucurându-se de sfârşitul examenelor şi de 
perspectiva ultimelor câteva zile ale semestrului, 
nestingherite de recapitulări sau teme. Harry merse încet 
pe holul pustiu, uitându-se pe ferestre; văzu nişte jucători 
învârtindu-se prin aer deasupra stadionului de vâjthaţ şi 
câţiva din elevi înotând în lac, însoţiţi de caracatiţa uriaşă. 

Îi era foarte greu să se hotărască dacă vroia sau nu să fie 
alături de oameni; ori de câte ori era în compania cuiva, 
vroia să plece, şi ori de câte ori era singur, vroia să fie în 
compania cuiva. Totuşi, se gândi că ar putea într-adevăr să 
se ducă în vizită la Hagrid, având în vedere că nu vorbise cu 
el pe îndelete de când se întorsese... 

Harry abia coborâse ultima treaptă a scării de marmură 
către holul de intrare când Reacredință, Crabbe şi Goyle 
apărură pe o uşă din dreapta, despre care Harry ştia că 
ducea spre camera de zi a Viperinilor. Harry se opri locului, 
la fel ca Reacredință şi ceilalţi. Singurele sunete erau 
strigătele, râsetele şi bâldâbâc-urile plutind în hol dinspre 
domeniu pe uşa dublă de la intrare. 

Reacredință se uită în jur - Harry ştiu că verifica dacă era 
vreun profesor pe acolo - iar apoi se uită înapoi la Harry şi-i 


zise pe o voce joasă: 

— Eşti mort, Potter. 

Harry îşi ridică sprâncenele. 

— Ciudat, zise el, atunci nu m-aş mai plimba... 

Reacredință părea mai supărat decât îl văzuse Harry 
vreodată; simţea un fel de satisfacţie detaşată când îi vedea 
chipul palid, ascuţit, contorsionat de furie. 

— O să plăteşti, spuse Reacredință, pe o voce puţin mai 
tare decât o şoaptă. Eu te voi face să plăteşti pentru ce i-ai 
făcut tatălui meu... 

— Ei bine, acum sunt chiar îngrozit, spuse Harry cu 
sarcasm. Presupun că Lordul Cap-de-Mort e doar o 
gustărică în comparaţie cu voi trei - ce s-a întâmplat? 
adăugă el, căci Reacredință, Crabbe şi Goyle se arătară 
înspăimântați când îi auziră numele. E un amic al tatălui 
tău, nu-i aşa? Doar nu ţi-e teamă de el, nu? 

— Te crezi grozav, Potter, spuse Reacredință, apropiindu- 
se, cu Crabbe şi Goyle flancându-l. Stai să vezi. Te prind eu. 
Nu poţi să-mi bagi tatăl în închisoare... 

— Cred că tocmai am făcut-o, zise Harry. 

— Dementorii au plecat din Azkaban, spuse Reacredință 
încet. 'Tata şi cu ceilalţi or să iasă într-o clipită... 

— Da, presupun că or să iasă, zise Harry. Totuşi, cel puţin 
acum ştie toată lumea ce gunoaie sunt... 

Mâna lui Reacredință zbură spre baghetă, dar Harry fu 
prea rapid pentru el; îşi scosese bagheta înainte ca 
degetele lui Reacredință să fi apucat să intre în buzunarul 
interior al robei. 

— Potter! 

Vocea răsună în holul de intrare. Plesneală venise scara 
care ducea în jos spre biroul său şi, când îl zări, Harry simţi 
un val de ură mai presus de ceea ce simţea faţă de 
Reacredință... Indiferent ce spusese Dumbledore, nu avea 
să-l ierte niciodată pe Plesneală... niciodată... 

— Ce faci, Potter? zise Plesneală, la fel de rece ca 
întotdeauna, în timp ce se apropia cu paşi mari. 


— Încerc să mă hotărăsc ce blestem să arunc asupra lui 
Reacredință, domnule, spuse Harry scurt. 

Plesneală îl privi fix. 

— Pune bagheta deoparte imediat, zise el scurt. Zece 
puncte de la Cerce... 

Plesneală se uită spre clepsidrele uriaşe de perete şi 
zâmbi batjocoritor. 

— Aha. Văd că n-au mai rămas puncte în clepsidra 
Cercetaşilor din care să pot să mai iau. În cazul acesta, 
Potter, pur şi simplu va trebui să... 

— Adăugăm unele? 

Profesoara McGonagall tocmai urcase şchiopătând pe 
treptele de piatră şi intrase în castel; ducea o geantă de 
voiaj ecosez într-o mână şi se sprijinea într-un baston cu 
cealaltă, dar altfel părea să fie destul de bine. 

— Doamnă profesoară McGonagall! spuse Plesneală, 
tăindu-i calea. Văd că aţi ieşit de la Sf. Mungo! 

— Da, domnule profesor Plesneală, zise profesoara 
McGonagall, dându-şi jos pelerina de drum de pe umeri, 
sunt aproape ca nouă. Voi doi, Crabbe şi Goyle... 

Le făcu semn imperios să se apropie şi ei veniră, târându- 
şi picioarele mari şi părând stânjeniţi. 

— Poftim, zise profesoara McGonagall, aruncând geanta 
de voiaj în pieptul lui Crabbe şi pelerina lui Goyle, duceţi 
astea la mine în birou. 

Se întoarseră şi urcară greoi scara de marmură. 

— În ordine, spuse profesoara McGonagall, uitându-se în 
sus la clepsidrele de pe perete. Ei bine, cred că Potter şi 
prietenii lui ar trebui să primească cincizeci de puncte de 
căciulă pentru că au alertat lumea în privinţa întoarcerii 
Ştii-Tu-Cui! Ce zici, domnule profesor Plesneală? 

— Poftim? se răsti Plesneală, deşi Harry ştia că o auzise 
foarte bine. A... păi... presupun că da... 

— Bun, cincizeci de puncte pentru Potter, pentru cei doi 
Weasley, Poponeaţă şi domnişoara Granger, zise profesoara 
McGonagall, moment în care un şuvoi de rubine căzură în 


bula de jos a clepsidrei Cercetaşilor. A, şi presupun că 
cincizeci de puncte şi pentru domnişoara Lovegood, adăugă 
ea, şi o mulţime de safire căzură în clepsidra Ochilor-de- 
Şoim. Acum, cred că vroiaţi să luaţi zece puncte de la 
domnul Potter, domnule profesor Plesneală - aşa că 
poftim... 

Câteva rubine se întoarseră în jumătatea de sus, lăsând 
însă grosul în partea de dedesubt. 

— Ei bine, Potter, Reacredință, cred că ar trebui să fiţi 
afară într-o zi atât de frumoasă, continuă vioi profesoara 
McGonagall. 

Lui Harry nu trebui să i se spună de două ori; îşi băgă 
repede bagheta înapoi în buzunarul robei şi se îndreptă 
direct spre uşa dublă de la intrare, fără să mai arunce o 
privire către Plesneală şi Reacredință. 

Soarele fierbinte îl lovi cu putere în timp ce traversa 
peluzele către coliba lui Hagrid. Elevii care stăteau pe 
iarbă, bronzându-se, vorbind, citind Profetul de duminică şi 
mâncând dulciuri, se uitară în sus la el când trecu pe lângă 
ei; unii îl strigară sau îi făcură cu mâna, fiind evident că 
vroiau să arate că şi ei, ca şi Profetul, hotărâseră că era un 
fel de erou. Harry nu le zise nimic. Habar nu avea cât ştiau 
din ceea ce se întâmplase cu trei zile în urmă, dar până 
atunci evitase să fie interogat şi prefera să fie aşa şi în 
continuare. 

Când bătu la uşa colibei lui Hagrid, se gândi la început că 
uriaşul era plecat, însă chiar atunci Fang ţâşni de după colţ 
şi aproape că îl dădu jos de bucurie. Hagrid, deduse el, 
culegea fasole rapidă în grădina din spate. 

— Hai noroc, Harry, zise el zâmbind, când băiatul se 
apropie de gard. Intră, intră, să bem o ceaşcă de suc de 
păpădie... Ce se mai întâmplă? îl întrebă apoi, după ce se 
aşezară la masa de lemn, fiecare cu câte un suc rece. Te... 
ăă... simţi bine, da? 

Harry ştiu după expresia îngrijorată de pe chipul lui 
Hagrid că nu se referea la starea lui fizică. 


— Sunt bine, spuse el repede, pentru că nu voia să discute 
despre lucrul la care ştia că se gândea Hagrid. Ia zi, unde ai 
fost? 

— M-am ascuns în munţi, spuse Hagrid. Într-o peşteră, 
cum a făcut Sirius când a... 

Hagrid se întrerupse, îşi drese vocea, se uită la Harry şi 
luă o sorbitură lungă de suc. 

— Oricum, acum m-am întors, spuse el mai slab. 

— Arăţi... arăţi mai bine, zise Harry, hotărât să nu-l aducă 
pe Sirius în discuţie. 

— Poftim? spuse Hagrid, ridicând o mână masivă şi 
pipăindu-şi faţa. A, a, da. Păi, Grawpy e mult mai cuminte 
acum, mult mai cuminte. A părut de-a dreptul mulţumit să 
mă vadă când m-am întors, sincer să fiu. Până la urmă, e un 
flăcău de treabă... adevărul e că m-am gândit să încerc să-i 
găsesc o prietenă... 

În mod normal Harry, ar fi încercat să-l convingă pe 
Hagrid să renunţe imediat la acest gând; perspectiva unui 
al doilea uriaş care să se stabilească în Pădure, poate chiar 
mai sălbatic şi mai violent decât Grawp, era de-a dreptul 
alarmantă, dar Harry nu reuşi să se mobilizeze ca să-şi 
prezinte punctul de vedere. Începea să îşi dorească să fie 
iar singur şi, cu gândul de a-şi grăbi plecarea, luă câteva 
guri mari de suc de păpădie, golindu-şi paharul pe 
jumătate. 

— Acum ştie toată lumea că ai spus adevărul, Harry, zise 
Hagrid cu blândeţe şi pe neaşteptate. Cred că e ceva mai 
bine, nu? 

Harry ridică din umeri. 

— Fii atent. 

Hagrid se aplecă spre el peste masă. 

— L-am cunoscut pe Sirius de mult mai multă vreme decât 
tine... a murit în luptă, şi aşa şi-ar fi dorit să moară... 

— Nu a vrut deloc să moară! zise Harry supărat. 

Hagrid îşi înclină capul mare şi lăţos. 


— Eu aşa cred, zise el încet. Totuşi, Harry... nu a fost 
niciodată genul care să stea în casă şi să-i lase pe ceilalţi să 
se lupte. Nu şi-ar fi iertat-o niciodată, dacă nu s-ar fi dus să 
te... 

Harry sări în picioare. 

— Trebuie să mă duc să-i vizitez pe Ron şi Hermione în 
aripa spitalului, zise el automat. 

— A, spuse Hagrid, destul de supărat. A... bine, atunci, 
Harry... ai grijă de tine, şi mai vino când ai o cli... 

— Da... bine... 

Harry se duse la uşă cât de repede putu şi o deschise; 
ajunse afară, la soare, înainte ca Hagrid să fi terminat să-şi 
ia la revedere de la el şi traversă peluza. Elevii reîncepură 
să-l strige când trecu pe lângă ei. Închise ochii pentru 
câteva clipe, dorindu-şi să dispară toţi, să poată să deschidă 
ochii şi să se trezească singur pe domeniu... 

Cu câteva zile în urmă, înainte să se fi terminat examenele 
şi să fi avut viziunea pe care i-o inculcase Cap-de-Mort, ar fi 
dat aproape orice pentru ca lumea vrăjitorească să ştie că 
spunea adevărul, să creadă că se întorsese Cap-de-Mort şi 
să ştie că nu era nici mincinos, nici nebun. Acum, însă... 

Merse puţin în jurul lacului, se aşeză pe mal, protejat de 
privirile trecătorilor de un mănunchi de tufişuri, se uită la 
suprafaţa strălucitoare, şi căzu pe gânduri... 

Poate că motivul pentru care vroia să fie singur era că se 
simţea izolat de toţi, de când vorbise cu Dumbledore. O 
barieră invizibilă îl despărţea de restul lumii. Era - fusese 
întotdeauna - un om marcat. Doar că nu înţelese 
întotdeauna ce însemna asta... 

Şi totuşi, stând aici pe marginea lacului, măcinat de 
greutatea groaznică a suferinţei, cu pierderea lui Sirius 
atât de proaspătă în suflet, nu mai putea să încerce cine ştie 
ce sentiment de teamă. Afară era soare, domeniul din jurul 
lui era plin de oameni care râdeau şi, chiar dacă se simţea 
la fel de departe de ei ca şi când ar fi aparţinut unei alte 


specii, îi era încă foarte greu să creadă că viaţa lui trebuia 
să includă o crimă sau să se termine cu ea... 

Rămase acolo mult timp, uitându-se la apă, încercând să 
nu se gândească la naşul său şi să nu-şi amintească faptul 
că, vizavi de locul acela, pe malul celălalt, Sirius căzuse, 
încercând să ţină la distanţă o sută de Dementori... 

Soarele apusese înainte ca el să-şi fi dat seama că era frig. 
Se ridică şi se întoarse la castel, ştergându-se cu mâneca la 
ochi. 

Ron şi Hermione părăsiră aripa spitalului complet 
vindecaţi, cu trei zile înainte de terminarea semestrului. 
Hermione tot dădea semne că ar fi vrut să vorbească 
despre Sirius, dar Ron scotea tot felul de zgomote pentru a 
o face să tacă, de fiecare dată când îi menţiona numele. 
Harry tot nu era sigur dacă vroia sau nu să vorbească 
despre naşul său; dorinţele variau o dată cu dispoziţia sa. 
Însă era sigur de un lucru: oricât de nefericit era în clipa 
aceea, avea să îi fie foarte dor de Hogwarts peste câteva 
zile, când avea să se întoarcă la numărul patru de pe Aleea 
Boschetelor. Chiar dacă acum înţelegea exact de ce trebuia 
să se întoarcă acolo în fiecare vară, nu se simţea câtuşi de 
puţin mai bine. Într-adevăr, niciodată nu îi fusese mai mare 
groază de întoarcerea acolo. 

Profesoara Umbridge plecă de la Hogwarts în ziua de 
dinainte de sfârşitul semestrului. leşi pe furiş din aripa 
spitalului în timpul cinei, sperând să treacă neobservată, 
dar, din nefericire pentru ea, se întâlni pe drum cu Peeves, 
care profită de ultima şansă de a face aşa cum îi indicase 
Fred şi o alungă din castel, lovind-o pe rând cu un baston şi 
o şosetă plină cu cretă. Mulţi elevi ieşiră în fugă pe holul de 
la intrare ca s-o vadă fugind pe alee şi şefii caselor 
încercară fără prea multă convingere să-i oprească. Mai 
mult, profesoara McGonagall se aşeză la loc pe scaunul de 
la masa profesorilor, după doar câteva mustrări uşoare, şi 
fu auzită limpede exprimându-şi regretul că nu putea să 


fugă ea însăşi după Umbridge, cu atât mai mult cu cât 
Peeves îi împrumutase bastonul. 

Sosi şi ultima seară la şcoală; cei mai mulţi terminaseră de 
împachetat şi coborau deja spre serbarea de sfârşit de 
semestru, însă Harry nici măcar nu începuse. 

— Las-o pe mâine! spuse Ron, care aştepta lângă uşa 
dormitorului lor. Hai, mor de foame... 

Însă când uşa dormitorului se închise după Ron, Harry nu 
făcu nici un efort să împacheteze mai repede. Ultimul lucru 
pe care şi-l dorea era să meargă la serbarea de despărţire. 
Era îngrijorat că Dumbledore va face vreo referire la el în 
discursul său. Cu siguranţă, avea să menţioneze 
întoarcerea lui Cap-de-Mort; le vorbise despre asta şi anul 
trecut, până la urmă... 

Harry scoase nişte robe şifonate chiar de pe fundul 
cufărului, ca să facă loc altora împachetate şi în clipa aceea 
observă un pachet ambalat neglijent într-un colţ. Nu-şi 
dădea seama ce căuta acolo. Se aplecă, îl scoase de sub 
adidaşi şi îl examină. 

Realiză ce era în câteva secunde. Sirius i-l dăduse chiar 
lângă uşa de intrare a Casei Cumplite, la numărul 
doisprezece. „Foloseşte-o dacă ai nevoie de mine, bine?” 

Harry se aşeză pe pat şi desfăcu pachetul. Din el căzu o 
oglindă mică, pătrată. Părea veche şi era cu siguranţă 
murdară. Harry o ridică în dreptul feţei şi îşi văzu imaginea 
întorcându-i privirea. 

Întoarse oglinda. Pe partea cealaltă era un bilet de la 
Sirius. 

Aceasta este o oglindă dus-întors, iar perechea ei e la 
mine. Dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, tot ce trebuie să 
faci este să spui numele meu în ea; tu vei apărea în oglinda 
mea şi eu voi putea să vorbesc în a ta. James şi cu mine le 
foloseam când eram în locuri de detenţie diferite. 

Inima lui Harry începu să bată repede. Îşi aminti cum îi 
văzuse pe părinţii săi morţi în Oglinda lui Erised cu patru 


ani în urmă. Avea să vorbească iar cu Sirius, chiar acum, o 
ştia... 

Se uită în jur, ca să se asigure că nu mai era nimeni acolo; 
dormitorul era cât se poate de gol. Se uită iar în oglindă, o 
ridică în faţa chipului, cu mâinile tremurându-i, şi zise tare 
şi clar: „Sirius”. 

Respirația aburi suprafaţa oglinzii. inu oglinda şi mai 
aproape, cuprins de entuziasm, însă ochii care clipeau 
înapoi spre el prin ceaţă erau fără îndoială ai lui. 

Şterse oglinda şi vorbi iar, astfel încât fiecare silabă să 
răsune limpede în toată camera. 

— Sirius Black! 

Nu se întâmplă nimic. Chipul frustrat care îl privea din 
oglindă era cu siguranţă tot al lui... 

Sirius nu avea oglinda la el când trecuse prin arcadă, 
spuse o voce mică din mintea lui Harry. De asta nu 
mergea... 

Harry rămase nemişcat pentru o clipă, apoi azvârli oglinda 
înapoi în cufăr, unde se făcu ţăndări. Fusese convins, vreme 
de un minut, că avea să îl vadă pe Sirius, să îi vorbească din 
NOU... 

Dezamăgirea îi ardea gâtlejul; se ridică şi începu să îşi 
arunce lucrurile de-a valma în cufăr peste oglinda spartă... 
Însă atunci îi veni brusc o idee... o idee mai bună decât o 
oglindă... o idee mult mai mare, mai importantă... cum de 

nu se gândise mai înainte la asta - de ce nu întrebase 
niciodată? 

leşi în fugă din dormitor şi cobori scara în spirală, lovindu- 
se de pereţi în timp ce alerga şi fără să se ferească; 
traversă ca o furtună camera pustie de zi, ieşi pe gaura 
portretului şi apoi o luă pe hol, ignorând-o pe Doamna 
Grasă, care strigă după el: 

— Să ştii că serbarea trebuie să înceapă, eşti pe ultima 
sută de metri! 

Însă Harry nu intenţiona câtuşi de puţin să se ducă la 
serbare... 


Cum era posibil ca locul să fie plin de stafii când nu aveai 
nevoie de una, iar acum... 

Alergă în jos pe scări şi pe coridoare, dar nu întâlni pe 
nimeni, nici viu, nici mort. Era evident că erau toţi în Marea 
Sală. Se opri în faţa clasei sale de Farmece, gâfâind şi 
gândindu-se nemângâiat că trebuia să aştepte până mai 
târziu, până după terminarea serbării... 

Însă exact când pierduse speranţa, îl văzu - un corp 
translucid, plutind în capătul opus al coridorului. 

— Hei, hei, Nick! NICK! 

Fantoma îşi scoase capul din perete, dând la iveală pălăria 
decorată cu multe pene şi capul care se clătina periculos al 
lui Sir Nicholas de Mimsy-Porpington. 

— Bună seara, spuse el, retrăgându-şi restul corpului din 
piatră şi zâmbindu-i lui Harry. Deci, nu sunt singurul care a 
întârziat? Deşi, oftă el, unul e întârziat, altul e răposat, 
bineînţeles... 

— Nick, pot să te întreb ceva? 

Pe chipul lui Nick Aproape-Făr'-de-Cap apăru o expresie 
deosebit de stranie, în timp ce îşi băga un deget în gulerul 
ţeapăn din jurul gâtului şi îl strângea puţin, părând să-şi 
dea timp de gândire. Se opri doar când gâtul său aproape 
retezat păru să cedeze cu totul. 

— Ăă... acum, Harry? zise el încurcat. Nu poţi să aştepţi 
până după serbare? 

— Nu, Nick, te rog, spuse Harry, am mare nevoie să 
vorbesc cu tine. Putem să intrăm aici? 

Harry deschise uşa celei mai apropiate clase şi Nick- 
Aproape-Făr'-de-Cap oftă. 

— A, în ordine, spuse el resemnat. Nu pot să pretind că nu 
m-am aşteptat la asta. 

Harry îi ţinu uşa deschisă, dar el pluti în schimb prin 
perete. 

— La ce te aşteptai? întrebă Harry, închizând uşa. 

— Să vii să mă cauţi, spuse Nick, plutind acum până la 
fereastră şi uitându-se afară pe domeniul care se întuneca. 


Se întâmplă uneori... când cineva a suferit o... pierdere. 

— Păi, spuse Harry, refuzând să se abată de la idee. Ai avut 
dreptate, am... am venit să te caut. 

Nick nu zise nimic. 

— E din cauză... zise Harry, căruia i se părea mult mai 
ciudat decât anticipase, e din cauză că... eşti mort. Dar eşti 
încă aici, nu? 

Nick oftă şi continuă să se uite afară. 

— Aşa e, nu? îl grăbi Harry. Ai murit, dar vorbesc cu tine... 
poţi să te plimbi prin Hogwarts şi aşa mai departe, nu? 

— Da, spuse Nick-Aproape Făr'-de-Cap încet. Merg şi 
vorbesc, da. 

— Deci, te-ai întors, nu? spuse Harry grăbit. Oamenii se 
întorc, nu-i aşa? Ca fantome. Nu trebuie să dispară cu totul. 
Nu? adăugă el nerăbdător, când Nick continuă să nu spună 
NIMIC. 

Nick Aproape-Făr'-de-Cap ezită, apoi zise: 

— Nu toată lumea se poate întoarce ca fantomă. 

— Ce vrei să spui? zise Harry repede. 

— Doar... doar vrăjitorii. 

— A, zise Harry şi aproape că râse de uşurare. Păi, asta-i 
bine, persoana de care întreb este vrăjitor. Deci, se poate 
întoarce, nu? 

Nick se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită cu 
tristeţe la Harry. 

— Nu se va întoarce. 

— Cine? 

— Sirius Black, zise Nick. 

— Dar tu te-ai întors! spuse Harry supărat. Te-ai întors... 
eşti mort... şi nu ai dispărut... 

— Vrăjitorii pot să lase o urmă pe pământ şi să păşească 
neobservaţi unde au mai păşit cândva când erau în viaţă, 
spuse Nick trist. Însă puţini vrăjitori aleg acest drum. 

— De ce? spuse Harry. Oricum, nu contează. Lui Sirius nu 
o să-i pese că e ceva neobişnuit, o să se întoarcă, ştiu că o 
să se întoarcă! 


Credea atât de mult acest lucru, încât chiar întoarse capul 
să se uite la uşă, convins, pentru o fracțiune de secundă, că 
avea să-l vadă pe Sirius, alb-sidefiu şi transparent, zâmbind 
şi trecând prin uşă spre el. 

— Nu se va întoarce, repetă Nick. Trebuia să fi... mers mai 
departe. 

— Cum adică, „să fi mers mai departe”? zise Harry repede. 
Unde să fi mers mai departe? Auzi, ce se întâmplă de fapt 
când mori? Unde te duci? De ce nu se întoarce toată lumea? 
De ce nu este locul ăsta plin de stafii? De ce...? 

— Nu pot să-ţi răspund, zise Nick. 

— Eşti mort, nu? spuse Harry exasperat. Cine poate să 
răspundă la asta mai bine ca tine? 

— Mie îmi era teamă de moarte, spuse Nick cu blândeţe. 
Am ales să rămân în urmă. Uneori mă întreb dacă nu ar fi 
trebuit să... mă rog, nu prea are importanţă... de fapt, nici 
eu nu prea mai am vreun rost. Nu ştiu nimic despre 
secretele morţii, Harry, pentru că am ales în locul ei o 
imitație inferioară a vieţii. Cred că vrăjitorii erudiţi studiază 
acest subiect în Departamentul Misterelor... 

— Să nu cumva să vorbeşti de locul ăla! spuse Harry aprig. 

— Îmi pare rău că nu am putut să te ajut mai mult, zise 
Nick încet. Ei bine... scuză-mă... serbarea, ştii tu... 

Şi ieşi din cameră, lăsându-l pe Harry singur, uitându-se în 
gol la peretele prin care dispăruse Nick. 

Harry aproape că se simţi ca şi când şi-ar fi pierdut naşul 
din nou şi, o dată cu el, speranţa că ar putea să îl mai vadă 
sau să îi mai vorbească. Merse încet şi nefericit înapoi prin 
castel, întrebându-se dacă avea să mai fie vreodată vesel. 

Dăduse colţul către holul Doamnei Grase când văzu pe 
cineva în faţa lui, punând un bilet pe un avizier de pe 
perete. Uitându-se mai bine, îşi dădu seama că era Luna. 
Nu exista nici un loc potrivit ca ascunzătoare prin 
apropiere, îi auzise fără îndoială paşii şi oricum, Harry nu 
mai avea destulă energie ca să evite pe cineva. 


— Bună, spuse Luna vag, uitându-se la el când se îndreptă 
cu un pas de anunţ. 

— Cum de nu eşti la serbare? întrebă Harry. 

— Păi, mi-am pierdut majoritatea lucrurilor, zise Luna 
senină. Oamenii mi le iau şi le ascund. Ştii tu. Însă având în 
vedere că este ultima seară, chiar trebuie să le recuperez, 
aşa că am lipit anunţuri. 

Făcu un semn către avizierul pe care, într-adevăr, pusese o 
listă a tuturor cărţilor şi hainelor care îi lipseau, cu 
rugămintea de a-i fi înapoiate. 

În Harry se trezi un sentiment straniu; o senzaţie cu totul 
diferită de supărarea şi durerea care îl cuprinseseră de 
când murise Sirius. Trecură câteva clipe înainte să îşi dea 
seama că îi era milă de Luna. 

— Cum de îţi ascund lucrurile? o întrebă el, încruntându- 
se. 

— A... păi... Cred că mă consideră cam ciudată, zise ea, 
dând din umeri. De fapt, unii îmi spun „Lunatica” Lovegood. 
Harry se uită la ea şi noul sentiment de milă crescu parcă 

şi mai mult. 

— Asta nu este un motiv ca să-ţi ia lucrurile, spuse el. Vrei 
să te ajut să le găseşti? 

— A, nu, spuse ea, zâmbindu-i. Se vor întoarce, aşa se 
întâmplă mereu până la urmă. Doar că aş fi vrut să îmi fac 
bagajul în seara asta. Oricum... tu de ce nu eşti la serbare? 

Harry ridică din umeri. 

— Pur şi simplu nu am avut chef. 

— Aşa e, spuse Luna, cercetându-l cu ochii ei straniu de 
înceţoşaţi şi exoftalmici. Cred că n-ai avut. Bărbatul ăla pe 
care l-au ucis Devoratorii Morţii era naşul tău, nu-i aşa? Mi- 
a zis Ginny. 

Harry încuviinţă scurt din cap, însă descoperi că nu îl 
deranja faptul că Luna vorbea despre Sirius. Tocmai îşi 
amintise că şi ea putea să-i vadă pe Thestrali. 

— Tu ai... Începu el. Adică, pe cine... a murit vreun 
cunoscut al tău? 


— Da, spuse Luna firesc, mama. Era o vrăjitoare cu totul 
extraordinară, să ştii, dar îi cam plăcea să facă experimente 
şi într-o bună zi a greşit o vrajă. Aveam nouă ani. 

— Îmi pare rău, murmură Harry. 

— Da, a fost groaznic, spuse Luna dezinvoltă. Şi acum mă 
mai întristez uneori. Însă îl am pe tata. Şi oricum, nu se 
poate spune că nu o s-o mai văd pe mama, nu? 

— Ăă... păi nu e aşa? spuse Harry nesigur. 

Ea clătină din cap nevenindu-i să creadă. 

— Ah, fii serios. Şi tu i-ai auzit, chiar după văl, nu-i aşa? 

— Vrei să spui că... 

— În camera cu arcada. Doar se ascundeau, atâta tot. I-ai 
auzit. 

Se uitară unul la altul. Luna zâmbea uşor. Harry nu ştiu ce 
să zică sau ce să gândească; Luna credea atâtea lucruri 
extraordinare... şi totuşi, şi el fusese convins că auzise voci 
de dincolo de văl. 

— Eşti sigură că nu vrei să te ajut să îţi cauţi lucrurile? 
zise el. 

— A, nu, spuse Luna. Nu, cred că o să mă duc jos, o să 
mănânc nişte budincă şi o să aştept să apară totul... aşa se 
întâmplă mereu până la urmă... bun, vacanţă plăcută, 
Harry. 

— Da... da, şi ţie. 

Se îndepărtă de el şi, în timp ce o privea, descoperi că 
greutatea îngrozitoare din stomacul său mai scăzuse puţin. 

A doua zi, călătoria spre casă cu Expresul de Hogwarts fu 
plină de tot felul de evenimente. În primul rând, 
Reacredință, Crabbe şi Goyle, care era clar că aşteptaseră 
toată săptămâna să atace fără să fie văzuţi de vreun 
profesor, încercară să îl prindă pe Harry într-o ambuscadă 
la jumătatea trenului, pe când se întorcea de la toaletă. Ar fi 
putut să le reuşească, dacă nu ar fi ales prost locul de 
desfăşurare a atacului, chiar în faţa unui compartiment plin 
de membri A. D., care văzură pe geam ce se întâmpla şi se 
ridicară într-o suflare ca să-i sară în ajutor lui Harry. Când 


Ernie Macmillan, Hannah Abbott, Susan Bones, Justin 
Finch-Fletchley, Anthony Goldstein şi Terry Boot terminară 
de folosit o varietate de vrăji şi blesteme învăţate de la 
Harry, Reacredință, Crabbe şi Goyle semănau foarte bine cu 
trei limacşi uriaşi, înghesuiți în uniformele de la Hogwarts, 
după care Harry, Ernie şi Justin îi ridicară, îi puseră în plasa 
de bagaje şi îi lăsară acolo. 

— Trebuie să recunosc, abia aştept să văd faţa mamei lui 
Reacredință când o să coboare din tren, spuse Ernie cu o 
oarecare satisfacţie, în timp ce îl privea pe Reacredință 
zvârcolindu-se deasupra lui. 

Ernie nu reuşise să treacă peste modul nedemn în care 
Reacredință luase puncte de la Astropufi în timpul 
apartenenţei sale de scurtă durată la Detaşamentul 
Inchizitorial. 

— Dar mama lui Goyle o să fie foarte mulţumită, zise Ron, 
care venise să cerceteze sursa agitaţiei. Acum arată mult 
mai bine. Oricum, Harry, tocmai s-a apropiat căruciorul cu 
mâncare, dacă vrei ceva... 

Harry le mulţumi celorlalţi şi îl însoţi pe Ron înapoi în 
compartimentul lor, unde cumpărară un morman de 
prăjituri de ceaun şi pateuri de dovleac. Hermione citea iar 
Profetul zilei, Ginny făcea un test din Zeflemist şi Neville îşi 
mângâia planta mimbulus mimbletonia, care crescuse 
considerabil pe parcursul anului şi acum scotea nişte 
hârâituri ciudate când era atinsă. 

Harry şi Ron îşi petrecură cea mai mare parte a călătoriei 
jucând şahul vrăjitorilor, în timp ce Hermione le citea 
fragmente din Profet. Acum era plin de articole de alungat 
Dementorii, de încercările Ministerului de a-i găsi pe 
Devoratorii Morţii şi de scrisori isterice, care pretindeau că 
autorul lor îl văzuse pe Lordul Cap-de-Mort trecând chiar în 
acea dimineaţă prin faţa casei lui... 

— Încă nu a început cu adevărat, oftă Hermione sumbră, 
împăturind iar ziarul. Însă nu mai e mult... 


— Ia uită-te, Harry, spuse Ron încet, făcând semn cu capul 
spre fereastra către culoar. 

Harry se uită. Trecea Cho, însoţită de Marietta 
Edgecombe, care purta o căciulă groasă. Pentru o clipă, 
privirea i se întâlni cu cea a lui Cho. Fata roşi şi merse mai 
departe. Harry se uită la tabla de şah la timp pentru a 
vedea cum unul dintre pioni fu eliminat de calul lui Ron. 

— Apropo, ce... ăă... ce se mai întâmplă cu voi doi? 

— Nimic, spuse Harry sincer. 

— Păi... am auzit că acum iese cu altcineva, zise Hermione. 

Harry fu surprins să realizeze că această informaţie nu îl 
afectă deloc. Vremea când vroia să o impresioneze pe Cho 
aparţinea unui trecut care nu mai avea legătură cu el; mai 
nou, la fel se întâmpla cu atâtea lucruri pe care şi le dorise 
înainte de moartea lui Sirius... Săptămâna care se scursese 
de când îl văzuse pentru ultima oară părea să fi durat mult, 
nepermis de mult; făcea parte din două universuri, cel cu 
Sirius, şi cel fără. 

— Mai bine că ai scăpat, prietene, spuse Ron cu 
convingere. Adică, e destul de frumuşică şi aşa mai departe, 
dar ar fi de preferat cineva mai vesel. 

— Probabil că e cât se poate de veselă cu altcineva, spuse 
Harry, ridicând din umeri. 

— Cu cine e acum, de fapt? o întrebă Ron pe Hermione, 
dar cea care răspunse fu Ginny. 

— Cu Michael Corner, zise ea. 

— Michael? Bine, dar..., începu Ron, întorcându-se în 
scaun. Dar parcă tu ieşeai cu el! 

— Nu mai ies, spuse Ginny hotărâtă. Nu i-a plăcut că 
Cercetaşii i-au bătut pe cei de la Ochi-de-Şoim la vâjthaţ şi 
s-a bosumflat foarte tare, aşa că i-am dat papucii. Dar s-a 
dus repede să o consoleze pe Cho în schimb. 

Îşi scărpină nasul cu capătul penei, întoarse Zeflemistul cu 
susul în jos şi începu să îşi noteze răspunsurile. Ron păru 
extrem de încântat. 


— Mă rog, întotdeauna am crezut că era cam tâmpit, 
spuse el, împingându-şi regina spre tura lui Harry, care 
tremura. Bravo ţie. Dar să alegi pe cineva mai... bun... data 
viitoare. 

Aruncă o privire pe furiş spre Harry când vorbi. 

— Păi, l-am ales pe Dean Thomas, eşti de părere că ele 
mai bun? întrebă Ginny vag. 

— POFTIM? strigă Ron, ridicând tabla de şah dintr-un 
capăt. 

Şmecherilă se năpusti după piese, iar Hedwig şi 
Pigwidgeon ciripiră şi strigară supărate de deasupra. 

În timp ce trenul încetinea, apropiindu-se de King's Cross, 
Harry se gândi că niciodată nu îşi dorise mai puţin să 
coboare. Chiar se întrebă pentru o fracțiune de secundă ce 
s-ar fi întâmplat dacă pur şi simplu ar fi refuzat să se dea 
jos şi ar fi ales să rămână acolo până la întâi septembrie, 
când trenul avea să îl ducă înapoi la Hogwarts. Însă când 
locomotiva se opri cu un pufăit, dădu jos colivia lui Hedwig 
şi se pregăti să îşi coboare cufărul din tren, ca de obicei. 

Când cel care verifica biletele le făcu semn lui Harry, Ron 
şi Hermione că aveau cale liberă să treacă prin bariera 
magică dintre peroanele nouă şi zece, găsi o surpriză 
aşteptându-l în partea cealaltă: un grup de oameni veniţi ca 
să-l întâmpine, un lucru la care nu se aşteptase câtuşi de 
puţin. 

Îl văzu pe Ochi-Nebun Moody, arătând la fel de sinistru, cu 
melonul tras mult peste ochiul magic, cu degetele 
noduroase încleştate pe un baston lung şi cu corpul 
înfăşurat într-o voluminoasă pelerină de drum. Tonks era 
chiar în spatele lui, iar părul ei roz deschis ca cel al gumelor 
strălucea în lumina soarelui, filtrată prin geamurile 
murdare de pe tavanul gării. Purta nişte blugi foarte peticiţi 
şi un tricou mov aprins, pe care scria Surorile Stranii. 
Lângă Tonks era Lupin; avea chipul palid, părul cărunt, o 
haină lungă şi cu țesătura rărită, care acoperea un pulover, 
şi nişte pantaloni ponosiţi. În faţa grupului erau domnul şi 


doamna Weasley, îmbrăcaţi în cele mai bune haine Încuiate, 
precum şi Fred şi George, care purtau amândoi jachete 
nou-nouţe dintr-un material verde-închis cu solzi. 

— Ron, Ginny! strigă doamna Weasley, avansând grăbită şi 
îmbrăţişându-şi copiii. Ah, Harry, dragul meu, ce faci? 

— Bine, minţi Harry, în timp ce femeia îl strângea tare în 
braţe. 

Peste umărul ei îl văzu pe Ron holbându-se la noile haine 
ale gemenilor. 

— Din ce sunt astea? întrebă el, arătând spre jachete. 

— Din cea mai bună piele de dragon, frăţioare, spuse 
Fred, trăgându-şi puţin fermoarul. Afacerile sunt 
înfloritoare şi ne-am gândit să ne răsfăţăm puţin. 

— Bună, Harry, spuse Lupin, după ce doamna Weasley îi 
dădu drumul lui Harry şi se întoarse să o întâmpine pe 
Hermione. 

— Bună, spuse Harry. Nu mă aşteptam să... ce faceţi toţi 
aici? 

— Ei bine, spuse Lupin cu un surâs, ne-am gândit să avem 
o mică discuţie cu mătuşa şi cu unchiul tău, înainte să-i 
lăsăm să te ia acasă. 

— Nu ştiu dacă e o idee bună, spuse Harry repede. 

— A, ba cred că da, mormăi Moody, care se apropie 
şchiopătând. Ei trebuie să fie, nu, Potter? 

Arătă cu degetul mare peste umăr; era limpede că ochiul 
său magic se uita prin ceafă şi prin melon. Harry se aplecă 
spre stânga cu câţiva centimetri ca să vadă spre ce arăta 
Ochi-Nebun şi, într-adevăr, îi zări pe cei trei membri ai 
familiei Dursley, care păreau de-a dreptul scandalizaţi la 
vederea comitetului de primire al lui Harry. 

— A, Harry! spuse domnul Weasley, întorcându-se de la 
părinţii lui Hermione, pe care tocmai îi întâmpinase 
entuziasmat şi care acum o îmbrăţişau pe fată. Păi, ce 
ziceţi, o facem? 

— Da, eu aşa zic, Arthur, spuse Moody. 


El şi domnul Weasley traversară gara în fruntea celorlalţi, 
către familia Dursley, care părea să fi prins rădăcini în 
podea. Hermione se dezlipi delicat de mama ei ca să se 
alăture grupului. 

— Bună ziua, îi spuse domnul Weasley amabil unchiului 
Vernon după ce se opri în faţa lui. Poate vă amintiţi cum mă 
cheamă, mă numesc Arthur Weasley. 

Având în vedere că domnul Weasley demolase de unul 
singur cea mai mare parte din sufrageria familiei Dursley 
cu doi ani în urmă, Harry ar fi fost foarte surprins dacă 
unchiul Vernon l-ar fi uitat. Într-adevăr, unchiul Vernon 
arboră o nuanţă mai închisă de mov şi se uită urât la 
domnul Weasley, însă preferă să nu spună nimic, poate şi 
pentru că familia Dursley era de două ori mai redusă 
numeric. Mătuşa Petunia părea deopotrivă speriată şi 
stânjenită. Se tot uita în jur, de parcă ar fi fost îngrozită de 
faptul că ar putea fi văzută într-o asemenea companie. 
Dudley, între timp, încerca să se facă mic şi neînsemnat, dar 
fără să izbutească. 

— Ne-am gândit să vorbim puţin cu dumneavoastră despre 
Harry, spuse domnul Weasley, zâmbind în continuare. 

Mustaţa unchiului Vernon păru să se zbârlească de 
indignare. Poate pentru că melonul îi dădea impresia cu 
totul greşită că avea de-a face cu un suflet înrudit, i se 
adresă lui Moody. 

— Nu ştiam că vă priveşte ce se întâmplă în casa mea... 

— Presupun că ceea ce nu ştiai ar putea umple o 
bibliotecă, Dursley, mormăi Moody. 

— Oricum, nu asta contează, interveni Ionks, al cărei păr 
roz o şocă pe mătuşa Petunia mai mult decât toate celelalte 
întâmplări, motiv pentru care închise ochii în loc să se uite 
la ea. Un singur lucru contează. Dacă aflăm că v-aţi purtat 
urât cu Harry... 

—. şi fiţi siguri că vom afla, adăugă Lupin amabil. 

— Da, spuse domnul Weasley, chiar şi dacă nu o să-l lăsaţi 
să folosească feletonul- 


— Telefonul, şopti Hermione. 

— Da, dacă primim cel mai mic semn că Potter este 
maltratat în vreun fel, nouă ne veţi da socoteală, spuse 
Moody. 

Unchiul Vernon se umflă periculos. Sentimentul lui de 
revoltă atârna mai greu decât frica faţă de o mână de 
ciudaţi. 

— Mă ameninţi, domnule? zise el atât de tare, încât 
trecătorii chiar se întoarseră să se uite la el. 

— Da, te ameninţ, spuse Ochi-Nebun, mulţumit că unchiul 
Vernon înţelesese atât de repede acest fapt. 

— Şi arăt eu a genul de om care poate fi intimidat? răcni 
unchiul Vernon. 

— Păi... Începu Moody, dându-şi pe spate melonul şi 
dezvăluindu-şi sinistrul ochi magic care se învârtea. 

Unchiul Vernon sări în spate îngrozit şi se lovi cu putere de 
un cărucior de bagaje. 

— Da, trebuie să spun că da, Dursley. 

Se întoarse dinspre unchiul Vernon pentru a-l 
supraveghea pe Harry. 

— Păi, Potter... strigă-ne, dacă ai nevoie de noi. Dacă nu te 
auzim trei zile la rând, o să trimitem pe cineva... 

Mătuşa Petunia scânci înduioşător. Era cât se poate de 
limpede că se gândea la ce aveau să spună vecinii dacă îi 
vedeau pe aceşti oameni mergând pe aleea din grădină. 

— Bun, asta ar fi. La revedere, Potter, spuse Moody, 
prinzându-l pe Harry de umăr pentru o clipă cu mâna lui 
noduroasă. 

— Ai grijă, Harry, ţinem legătura. 

— Harry, te luăm de aici cât putem de repede, şopti 
doamna Weasley, îmbrăţişându-i din nou. 

— Pe curând, prietene, spuse Ron neliniştit, dând mâna cu 
Harry. 

— Foarte pe curând, Harry, spuse Hermione sinceră. 
Promitem. 


Harry încuviinţă din cap. Cine ştie de ce, nu găsea 
cuvintele pentru a le spune ce însemna pentru el să-i vadă 
pe toţi înşiruiţi acolo, lângă el. În schimb, zâmbi, îşi ridică 
mâna în semn de salut, se întoarse şi ieşi în fruntea lor din 
gară, pe strada însorită, cu unchiul Vernon, mătuşa Petunia 
şi Dudley mergând grăbiţi în urma sa. 


SFÂRŞIT