Carpatii anul XXXII, nr. 61, dec. 1988 — mai 1989

“Î 


ANUL XXXII - Nr. 61. 


CHRISTOS A INVIAT! 


CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND ȘI 
CELOR DIN MORMINTE VIAŢĂ DĂRUINDU-LE! 


î.d 


Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric 
Si nimeni nu v-a mângâiat, 

Din lungă voastră îngenînchere, 
Sculaţi... CHRISTOS A INVIAT! 


AL VLAHUTA 
5 IA a 
A; 


(:) 
A 


sl 


ROMÂNIA FATĂ 
DE 
UNGARIA 


de Pamfil SEICARU 


UNT momente în desfăşurarea unei acţiuni 
când nu ţi se mai îngăduie deloc impreci- 
ziile, iar drepturile pentru care lupţi se 
impun unei energice limpeziri, printr'o 
“severă delimitare. 

Nu este permis să mai ascundem un 
adevăr: în toate acţiunile noastre păstrăm 
un fel de sfială, ne valorificăm participarea 
cu sentimentul unor amarnice păcate pe 
care le-am avea de ispăşit. Este adevărat că, prin firea lui, 
poporul român este modest, are un fel de cuviință, de 
delicateţă aristocratică în apărarea drepturilor, încât foarte 
mulţi socot această atitudine drept o îndoială asupra 
valabilităţii acestor drepturi. 

Contribuţia noastră la războiu? 

„Revista Politica Nuova din Roma publică un articol 
intitulat „Petrolul, aliatul român al Axei”, semnat cu 
inițialele S. A. B., care sunt acelea ale cunoscutului ziarist 
italian Sigfrido Barghini. După ce face un istoric al 
petrolului în România, autorul scrie: „Dar pentru ca această 
mare maşină a războiului să poată funcţiona regulat şi 
întrun ritm puternic, era nevoe de un sânge generos şi 
îmbelşugat. Acest sânge este petrolul românesc”, Aminteşte 
apoi cele ce se spuneau în America înainte de isbucnirea 
războiului referitor la marea importanţă pe care petrolul o 
are şi a avut-o în economia unui război modern şi termină 
asttel: „Când mâine va fi posibil să se facă istoria 
conflictului de azi şi când se vor pune la dispoziţia acestei 
istorii toate elementele indispensabile creării unei păreri 
definitive, numai atunci va fi cu putință punerea în 
adevărata sa lumină a marelui eveniment petrecut acum doi 
ani, în Septembrie 1940, atunci când România s'a aşezat 
alături de Axă”, 

„lar mai departe: „Intr'adevăr, dintre toate țările situate 
alături de Axă, România este aceia care a dat un maximum 
de contribuţie, punând la dispoziţia cauzei comune toate 
resursele solului şi subsolului său şi oferind în acelaş timp 
fără nici o economisire, sângele fiilor săi”. 

Ne-ar fi usor să reproducem şi din presa germană pentru a 


dai 


sublinia şi mai mult valoarea contribuţiei noastre în lupta 
care se duce împotriva Rusiei Sovietice. 

Nu este de prisos să amintim condiţiile sufleteşti în care 
România s'a raliat Axei. Sub presiunea Berlinului şi a 
Romei, am cedat Bulgariei Cadrilaterul, iar diktatul dela 
Viena a însemnat cea mai zguduitoare lovitură pe care a 
primit-o poporul român în cursul chinuitei lui istorii. Ajunge 
să priveşti pe hartă cum a fost trasă frontiera stabilită prin 
diktatul dela Viena ca să desprinzi spiritul care a prezidat 
acel zis arbitraj: o apropiere de zona petroliferă, siguranţa de 
a avea subcontrol petrolul românesc, fără de care Germania 
şi Italia nu ar fi putut continua războiul. 


Nu discutăm nici valoarea arbitrajului rostit de nişte 
arbitri interesaţi, definit prin condiţiile în care a fost făcut, şi 
care-i dau specificul unui diktat. Vom aminti însă obligaţiile 
pe care cele două mari puteri, Germania şi Italia, şi le-au luat 
faţă de minoritatea românească. Să nu uităm articolul 7 al 
aiiiralajaii din care au decurs obligaţiile pentru puterile 

i protegui drepturile celor 1.400.000 de Români din 

Transilvania cedată, faţă de cei 900.000 de unguri. Ce a fost 

primul an de administrare a teritoriilor cedate ar fi de prisos 

să mai evocăm, dar ceeace pare şi mai caracteristic este 
faptul că persecuțiile ungureşti împotriva elementului 
românesc au sporit în măsura în care —după intrarea 

României în războiu contra Rusiei Sovietice— se afirma mai 

impresionant valoarea armatei româneşti. 

Tot ce stărue ca substrat mongolic în acest neam s'a 
deslănţuit cu un chiot sălbatec. Din străfunduri de mileniu 
poporul român din Transilvania, desprinsă prin aşa zisul 
arbitraj de la Viena, a început să retrăiască acele timpuri 
cumplite când vijelioşi veneau din stepă ungurii, pe 
drumurile străbătute de înaintaşii lor, Hunii. 

Când toate demersurile guvernului român, mereu, 
Stăruitor reînoite, au fost epuizate, vice-preşedintele 
Consiliului de Miniştri, şi ministrul de externe, a făcut o 
expunere în faţa elitei intelectuale a ţării la 19 Martie 1942. 

Desprindem din declaraţiile făcute atunci de d. Mihai 

Antonescu: „Cu toată această luptă sfinţită; cu toată această 
tăcere stăpânită, în ultimul an neamul românesc a fost 
victima nedreaptă a unor ofense fără margini, a unor 
provocaţiuni fără măsură, a unor acte care strivesc nu numai 
răspunderea noastră de români, dar şi mândria noastră de 
europeni. Patria, leagănul strămoşesc de altă dată, 
Transilvania de Nord, a fost supusă unui regim de impilare, 
de umilinţă şi de desconsiderare a oricărei mândrii 
româneşti. Oamenii au fost schingiuţi, ucişi, bisericile ne-au 
fost dărâmate, proprietatea ţăranilor, pe care dreptatea 
socială făcută de neamul românesc o dăruise muncitorului 
de pământ, proprietatea aceasta a fost supusă anulărilor şi 
țăranii noştri izgoniți de pe pământul lor”. 

A arătat apoi de câtă stăpânire de sine a avut nevoe 
guvernul român faţă de fărdelegile ocupaţiei ungurești, şi 
cum s'a impus tăcere presei româneşti de a nu răspunde 
campaniilor odioase ale presei maghiare. Un armistițiu de 
presă a fost încheiat —fireşte că acest armistițiu nu însemna 
şi obligaţia pentru Ungaria de a înceta persecuțiile 
deslănţuite împotriva poporului român— dar nici armistițiul 
n'a fost respectat. De aceia în discursul de la 19 Martie vice- 
preşedintele Consiliului se simţea obligat să spună: i 

„lar dacă de azi înainte presa ungară va mai ataca, noi 
vom răspunde. Si presa ungară a atacat din nou zilele trecute 
armata neamului românesc”. 

„Avem datoria să spunem; aceasta nu mai poate dura”. 

A fost un freamăt în cuprinsul ţării, fiecare simţea că s'a 
schimbat tonul politicii noastre faţă de Ungaria şi marile 
sacrificii ale armatei pe frontul de răsărit nu au slăbit cu 


nimic puterile României de a impune curmarea unor 
îndrăsneli. 


Şi noi am continuat să participăm cu totalistatea forţelor 
noastre în lupta pe care o ducem împotriva Rusiei Sovietice, 
Deci la 19 Martie 1942 s'a rostit cuvântul menit să 
oprească avalanşa ofenselor ce ni se aduceau de presa 


2 


E 2 e, 


ungurească. A urmat un moment de calm, părea că 
armistițiul de presă era real —ceeace nu implica şi încetarea 
persecuțiilor împotriva poporului român din Trans 


i ilvania de 
Nord— până în lulie 1942, când armata română a obținut 


noui succese pe front. 

Extragem din Tribuna” ce apare în Clujul ocupat, aceste 
fragmente, de un nobil curaj, o mustrătoare lecţie a ceeace 
înseamnă eroica scrisului gazetărese închinat ideii naţionale, 
acceptarea senină a riscului pe care il prezintă înfruntarea 
metodelor politice unguresti. 

Tribuna, 2 lulie 1942: Antonescu rongyot szed (Antonescu 
adună sdrenţe) povesteşte cum un convoiu de camioane 
încărcate cu cârpe şi gunoaie culese de pe maidan, în vârful 
cărora era purtată, cu inscripţia de mai sus, pe străzile 
Clujului o păpuşă îmbrăcată în manta ofițerească română, 
cu chipiu de general. 


Textual: „O echipă de culegători de sdrenţe care ne place 
săcredem că nu poate avea nimic comun cu acţiunea oficială 
întreprinsă de premilitarii unguri pentru adunarea resturilor 
textile dela domiciliile cetăţenilor, a avut spirituala inspiraţie 
să îmbrace o manta soldăţească română, pe două bețe, şi 
aşezând deasupra un chipiu ofițeresc românesc a cocoţat 
figura asta lamentabilă în vârful furgonului cu zdrenţe. Cu 
furgonul astiel împodobit, tinerii au găsit de bine să 
parcurgă cu mare alai străzile oraşului, în mijlocul unor 
strigăte şi urlete delirante de „„Antonescu rongyot szed”. 

„„Sgomotosul convoi s'a oprit mai bine de o jumatăte de 
oră în faţa ziarului nostru, unde au continuat glumele de 
prost gust la adresa noastră şi a Mareşalului Antonescu cu 
intenţia vădită a organizatorilor mascaradei ca nu cumva să 
ne scape vreun amănunt al civilizatului spectacol”. 

„„Credem că insulta care a fost adusă unei armate care-şi 
varsă sângele pentru o cauză care este şi a poporului 
maghiar, o armată ale cărei fapte de arme au fost subliniate 
de alţii mai competenţi decât noi, şi ale cărei jertfe aduse 
pentru cauza comună, date publicităţii nu de mult, au 
impresionat întreaga lume civilizată, n'are nevoie să fie 
înfierată”. 

„slar pentru regisorii mascaradei n'avem decât regretul că 
nu au avut la îndemână insigna Crucii de Fier, pentruca 
agăţând-o de gâtul mogâldeţei, insulta la adresa Mareşalului 
Antonescu şi a armatei pentru cinstirea căreia a primit 
această distincţiune, să fie şi mai complectă, ia distracţia lor 
şi mai desăvârşită”. 

Articolul a fost cenzurat în întregime, şi n'a apărut. 

Tribuna No. 539, din 25 lulie, 1942; 


Pe marginea unor reportagii sensaţionale; tot articol de 
fond, ca şi cel de mai sus, înfăţişează o descriere a 
spectacolelor grădinei de vară Kalman Simor din Cluj. 
„Acolo, un „poet” maghiar îşi exprimă satisfacția pentru 
lecţia pe care „chirurgul Stalin” a dat-o „opincarilor valahi”. 
In partea a doua a articolului, se citează un articol al lui Biro 
Janso, apărut în ziarul maghiar „,Estilap”, articol care 
prezintă pe Nicolae lorga, beat de ţuică de Văleni, căzând pe 
jos, în budoarul d-nei Gafencu, petrecând cu servitoare 
aduse din Cismigiu, sărbătorind decizia dela Viena 
(arbitrajul), 

In afară de insultele aduse lui Lorga şi miniştrilor Români 
povestea este neverosimilă, pentru că în timpul arbitrajului, 
Gafencu nu era ministru de externe, cum se afirmă, ci era 
ministru al României la Moscova”. 

Mărturisesc că mă simt umilit de această mândră afirmare 
a ideii româneşti, de această bravă înfruntare a unui regim 
de opresiune, când am primit regimul tăcerii impus de 
cenzură, grijulie să se respecte un armistițiu de presă pe care 
Ungaria nu l'a respectat niciodată. i: 

Dar aceste ofense de o trivialitate ce definesc o naţiune în 
ceeace este dincolo de pojghita de civilizaţie, apar cu mai 
puţin grave atunci când, în acelaş imp, sadismul unguresc 
inventează pentru românii din Transilvania de Nord cea mai 
îngrozitoare pedeapsă: punerea în jug. 


„OI 


Nu este o formă retorică, ci o cruntă realitate verificată de 
cei doi delegaţi ai puterilor cari ne-au impus arbirtajul de la 
Viena: germanul Hancke şi italianul Rogieri. 

Intr'adevăr, românii erau puşi la jug, în locul vitelor, să 
tragă plugul şi să are. Intrebate, autorităţile ungurești au 
răspuns că este un exerciţiu sportiv. Pentru a verifica natura 
sportului mai curtos, delegatul italian s'a pus în jug să tragă. 
După trei minute a lepădat mijlocul de tortură şi a strigat: 
„dacă aş fi ţinut cu sila cinci minute, aş prefera să crăp capul 
celui ce m'ar pune în jug. Orice mi S'ar întâmpla ulterior ar fi 
mai uşor de îndurat”, - 

Energice proteste din partea guvernului român adresat, la 
Berlin şi la Roma, grăbite promisiuni de intervenţie, o 
paranteză de potolire, ca, ulterior, să se reînceapă sinistra 
bătae de joc, sporită pe măsură ce sporeau sacrificiile noastre 
pe frontul de Est. 

Mijloacele noastre de informaţie sunt foarte reduse, iar 
ministerul propagandei pune o deosebită grijă să nu se afle 
nimic din aplicarea unilaterală a aşa zisului armistițiu de 
presă. Intâmplător, un cititor din Sibiu ne-a adus ziarul 
„x Bara” care publică pe prima pagină un răspuns: „Pentru 
presa ungară”: 

„„Conştienţi de ceasurile grele şi de primejdiile mari care 
ameninţă civilizaţia şi Continentul, nu am mai răspuns în 
ultima vreme, aproape zilnicelor, insinuări sau atacuri ale 
presei ungare. 

„Pesti Nep” din 12 Februarie ajunge să numească 
Prahova românească „teritoriu săcuesc” şi reia problema 
rădăcinii străvechi a ungurilor în Moldova. 


ş Si cu lipsa de onoare din totdeauna, găseşte, pe temeiuri 
istorice, că deanumirea de „„valah” înseamnă cerşetor. 

Am păstrat o prea îndelungată tăcere. 

Nici azi nu ne abatem dela acest drum. 


Dar un lucru trebuie să ştie domnii din presa maghiară: 


Neamul Românesc n'a cerit şi nu cerşeşte; 

Neamul Românesc n'a fost sluga nimănui şi nici nuva fi 
vreodată slugă. 

Fiindcă noi nu avem nici suflet de cerşetor, nici frunţi 
plecate de slugi. 

Va veni ceasul când Budapesta să înteleagă acest lucru. 

Din noianul de articole publicate în ultima vreme, 
semnalăm numai că Pester Lloyd din 10 Ianuarie 1943, cu 
titlul: „Noul plan al Trianonului”, face din nou procesul 
politicei externe a României şi a Micii Antanţe şi din nou 
insinuiază împotriva noastră, cu aceleaşi metode care fac ca 
Ungaria să ţină un limbai la Berlin şi la Roma, şi alta la 
Washington sau aiurea. 

De asemenea, semnalăm ei Uj Magyarsag din 9 Februarie, 
ocupându-se de acelaş „diktat” de pace de la Trianon şi de 
alipirea Transilvaniei la România, găseşte că acesta este 
singurul titlu al României asupra Transilvaniei, negând 
valoarea istorică de liberă determinare şi afirmare 
românească a Adunării de la Alba-lulia. 

Nici la acestea nu răspundem, pentrucă istoria este una şi 
împrejurările de azi fac ca fiecare zi, fiecare gest şi fiecare 
cuvânt să aparţină istoriei, istoriei civilizaţiei însăşi, nu 
numai istoriei raporturilor româno-ungare. 

Dorim însă ca domnii dela Budapesta să înţeleagă că 
tăcerea noastră nu este o laşitate şi nici să-şi închipuie că noi 
nu suntem pregătiţi pentru această istorie, care nu poate să 


fie zidită prin cuvinte goale”. 
19 MARTIE 


Fără îndoială că în Transilvania liberă se strecoară presa 
ungurească şi publicistul ardelean are un mijloc direct de 
informaţie, dar nu mai puţin va trebui să-i mulţumim cu cea 
mai caldă recunoştinţă că ne aduce la cunoştinţă un aspect 
nou al presei ungurești. 

Publicistul ardelean a semnat răspunsul dat presei 
ungureşti „19 Martie”, pentru a aminti energicul discurs 
rostit de d. Mihai Antonescu, când, la 19 Martie 1942, a 
scandat: „aceasta numai poate dura”. 


Din nefericire a durat —cu scurte intermitențe— dar a 
durat fiindcă nu-i suficient să spui „destul”, dacă nu treci la 
mijloace de constrângere: la acte de teroare să se răspundă la 


fel, la campanii de presă la fel şi atunci se va vedea 


eficacitatea unei rostiri energice; ,„destul”. 

Dar contribuţia publicistului ce semnează „19 Martie”, ca 
un îndemn de întoarcere la o politică afirmativă, are o 
valoare deosebită. Nu mai este vorba de obicinuitele insulte, 
o vulgaritate care ar dezonora şi rândaşi, este vorba de 
pretenţiile teritoriale ale Ungariei, nu numai asupra 
Transilvaniei, ci şi asupra Moldovei până la Siret, asupra 
întregei văi a Prahovei „teritoriu secuesc”, 


Desigur că pentru orice minte normală asemenea pretenţii 
au toate caracteristicile unul delir paranoic, dar nu ne putem 
impăca deloc cu formula publicistului ardelean ce semnează 
„19 Martie”: „„Am păstrat o prea îndelungată tăcere, nici azi 
nu ne abatem de la acest drum”. 

Când constaţi cu tot curajul că „am păstrat o prea 
îndelungată tăcere”, logica îţi spune, atunci când rezultatele 
tăcerii se înmulţesc tot mai mustrătoare, să schimbi metoda, 
nu să continui un drum care nu duce decât la încurajarea 
îndrăznelii ungurești. 

Când presa ungurească susţine că denumirea de „valah” 
„însemnează cerşetor sau slugă”, înseamnă că tăcerea n'a 
fost înţeleasă în intenţiile ce-au justificat-o („conştienţi de 
ceasurile grele şi de primejdiile mari care ameninţă civilizaţia 
şi Continentul”), ci ca un semn de neputinţă, aşa cum sluga 
rabdă înjurăturile stăpânului. 

Se impune deci o examinare lucidă a problemei, fără nici o 
risipă inutilă de cuvinte, acceptând o realitate aşa cum este, 
nu aşa cum am voi să fie. Ungaria poate fi acuzată de orice, 
dar nimeni nu-i poate face invinuirea că şi-ar ascunde 
intenţiile. Are chiar o brutalitate în afirmarea obiectivelor ei 
politice, în repetata afirmare a scopurilor. Vrea Transilvania 
întreagă, vrea Moldova, vrea Valea Prahovei, vrea să 
ajungă, într'o formă sau alta, la Marea Neagră. Delirul 
megalomaniei maghiare nu exclude o examinare —nu 
medicală, fiindcă boala este incurabilă— ci politică. Nebuni, 
nebuni dar cu socoteală, spune o veche zicală românească şi 
politicii ungare i se poate aplica mai bine această 
caracterizare. s 

S'a crezut că aşa zisul arbitraj dela Viena va potoli 
pretenţiile ungureşti şi n'au lipsit oameni politici cari să mai 
creadă într'o politică împăciuitoare faţă de minoritatea 
românească, politică menită să dezarmeze ostilitatea firească 
a românilor. Înseamnă să nu se cunoască structura morală a 
poporului maghiar, tot ce tălăzueşte ca ereditate mongolică 
în sângele maghiar, şi ei s'au grăbit să se arate în toată 
pornirea lor sanguinară. Pentru poporul unguresc, o 
minoritate în mijlocul atător popoare mai numeroase, 
pentru a suştine pretenţiile Statului ungar nu există decât o 
soluţie: exterminarea... Cehi, slovaci, români, sârbi, croaţi, 
sloveni, germani, să dispară, fie printr'o asimilare forţată, fie 
printr'o exterminare fizică. Vor să folosească aceşti ani de 
încordată atenţie la est ca să reducă numeric minoritățile. 

Politica ungureacă urmează cu energie indicaţiile 
necesităţilor de viaţă ale Statului ungar, Şi nu putem să-i fim 
decât recunoscători pentru sinceritatea brutală cu care îşi 
afirmă voinţa cotropitoare, fiindcă ne smulge din păenje- 
nişul iluziilor şi ne constrânge să examinăm problema 
raporturilor noastre cu Ungaria, nu din punct de vedere 
european —ceva foarte vag, fiindcă Europa va fi, este în 
elaborare pentru un nou climat —social şi politic— ci din 
punct de vedere strict românesc. 

Politica României dela Septembrie 1940 am putea s'o 
rezumăm în această formulă: faţa la Est. 


Că este valabila această formulă, se dovedeşte prin 
fiorurile de îngrijorare ce se simt în Anglia, ca şi în Statele- 
Unite, dincolo de declaraţiile oficiale, cu atât mai sonore cu 
cât vor să ascundă îngrijorări din ce în ce mai precise. 

Guvernul român a urmat cu o eroică fidelitate o politică 
de apărare la Est, nu numai a României, ci a civilizaţiei 


ÎN 


europene, Evident, o politică de sacrificii, de mari şi 
dureroase sacrificii pe care Germania şi Italia le-au 
recunoscut. 

Aceste sacrificii nu sunt simple cuvinte într'o frază 
elocventă, ci crunte realităţi ce înseamnă un minus la 
potenţialul militar al poporului român. 

Nu am cerut să facem socotelile, nu am pus în discuţie, 
cum am fi fost îndreptăţiţi dat fiind condiţiile cu totul altele, 
arbitrajul dela Viena, ci am continuat cu toate puterile 
noastre, cu sângerarea eroică a armatei noastre, lupta 
începută, 

Cine ar putea să spună că Mareșalul Antonescu nu a fost 
loial, nu şi-a ţinut cuvântul dat? Autoritatea Mareşalului 
Antonescu singură a putut să mobilizeze în cea mai grea 
luptă toate energiile poporului român, fără ca nimeni să se 
întrebe cum stăm cu socotelile trecutului, adică ale 
arbitrajului dela Viena. 

Puterile Axei, şi în special Germania, erau moralmente 
obligate să ferească acțiunea României de complicaţii care 
să-i distragă atenţia dela Est şi s*o concentreze la Vest. 
Caucazul, Volga, Donul sunt departe, iar Transilvania este 
aproape, 0 sângerare de inimă. Câtă tărie morală a avut 
poporul român să continue o luptă când acasă se auzeau 
vaetele celor de sub stăpânirea Ungariei? 

Si s'a mers continuu, pe drumuri semănate cu morminte, 
s'a mers mereu înainte 

Cine ar putea spune că poporul român nu şi-a împlinit 
angajamentele, că s'a dat înlături din faţa tuturor 
pericolelor? Să le mai amintim Germaniei? 

Intre timp Ungaria căuta să împace o prezenţă pe frontul 
de Est cu socotelile ascunse ale unei politici agresive. Toate 
minoritățile din Ungaria —şi după propriile lor statistici au 
45 la sută minorităţi— mai ales cea românească, au fost 
mobilizate şi trimise pe front, rezervând armata națională 
propriu zisă pentru momentele potrivite unui atac împotriva 
României. Nu este un secret pentru nimeni că în 
Transilvania de Nord, în lungul Carpaţilor Moldovei şi până 
la 25 km. de Braşov, sunt 12 divizii ungurești dintre care 
două motorizate, având şi la Sf. Gheorghe, la 28 km. de 
Braşov 200 tankuri puternice. Ce rost au aceste divizii 
păstrate cu grijă, înzestrate cu cel mai bun armament? 
Numai situarea lor în spaţiul restrâns al Transilvaniei, ce 
ne-a fost smulsă prin aşa zisul arbitraj dela Viena, ar fi 
suficientă pentru a le defini rostul, dar presa ungurească este 
aşa de grăbită să se bucure anticipat încât le desvălue 
obiectivele acestor divizii: Moldova până la Siret şi Valea 

Prahovei. 

Care-i realitatea politicei maghiare? La ce se rezervă? Vom 
lua din discursul rostit în ziua de 24 Februarie de d. Kallay, 
preşedintele. Consiliului, la asociaţia Baros, acest pasaj: 

;„De multă vreme n'am vorbit în faţa publicului. In această 
vreme au zburat deasupra noastră săptămâni şi luni grele. 
Armata noastră care luptă pe frontul rusesc a trecut prin 
grele încercări prin lupte mari şi sângeroase. In urma 
luptelor grele, oştirea noastră a suferit pierderi în oameni şi 
armament, însă neînfrântă în moral, în credinţă şi în vitejia 
maghiară, astăzi stă dincolo de greutatea luptelor şi se 
pregăteşte ca prin refacerea puterii sale să fie mereu acolo 
unde trebue să lupte pentru țelul unic şi totdeauna 
precumpănitor; pentru ţelurile maghiare. Telurile maghiare 
ne-au dus soldaţii pe câmpiile înzăpezite din Rusia, ţelurile 
maghiare ne obligă ca şi acasă, cu o putere şi mai mare decât 
cea de până acum, să ne mărim şi să ne înzestrăm armata, 
aşa cum am spus, totdeauna, pentru țelul unitar maghiar, 
pentru interesele maghiare”. j 

Ce înseamnă țelul unitar maghiar? Care sunt interesele 
maghiare? 

Există oare un singur român care să nu le cunoască? 

Să nu uităm că Rusia tot până la Siret vrea să meargă şi 
nici schimbul de semne prietenoase dintre Ungaria şi Rusia 
Sovietică din vara anului 1940, cu faimoasele steaguri ale lui 
Kosuth, luate la 1848, pe care Stalin le-a trimis în semn de 
amiciţie la Budapesta. 


lată că în spatele frontului de Est se pune deod 
putință de răstălmăcire, problema militară a 
ungurești în alegerea momentului potrivit când ar p 
ne lovească. 

Estul se întoarce împotriva noastră prin Vest. 

Ipoteză? Năluci? Nul 12 divizii ungurești concentrate în 
Transilvania ocupată, imprudentele mărturisiri ale presei 
ungurești: Moldova până la Siret şi Valea Prahovei, In 
definitiv, dece n'ar şopti ungurii la urechile Germaniei: 
„românii nu sunt siguri, să luăm noi în pază zona 
petroliferă”, 

Absurd? Dar când au fost dreptele noastre proteste 
ascultate? Nu au văzut delegaţii comisiei de arbitraj 
germano-italiană pe români la jug, n'au pipăit jugul, n'au 
verificat schingiurea? Ei, şi? Când s'a manifestat intervenţia 
energică a Germaniei pentru a apăra drepturile românilor 
asupriţi în Transilvania, cedată sub diktatul dela Viena? 

Să admitem că Germania nu ar asculta Ungaria, dar 
ocupată cu toate forţele ei în gigantica luptă înpotriva Rusiei 
sovietice, cum ar putea să supravegheze pe cei ce stau la 
pândă? Mişcările Ungariei sunt totdeauna hazardate, iar 
situaţia ei o obligă la cele mai disperate acţiuni, când o 
politică normală nu-i îngădue nici una din speranţele ei 
nemăsurate. 

Cuvinte liniştitoare, garanţii, misiuni sacre, cruciadă, 
civilizaţie, Europa, tot vorbe mari şi fascinante, dar mai tare 
ca toată elocvența acestor cuvinte este instinctul de 
conservare naţională. 


ată, fără 
Pândei 
Uutea să 


Când Ungaria îşi afirmă cu atâta brutală sinceritate 
tendinţele, obiectivele, când presa ungurească le poate 
publica, cu toate că există şi în Ungaria o cenzură, nu ne este 
îngăduită nici o rătăcire în afara hărţii precise a acestei 
ameninţări. 

Germania nu a putut constrânge Ungaria la moderație, 
presupunând că a încercat cu toată insistența, deci cu atât 
mai puţin ar putea să o oprească de a da o lovitură la care se 
gândeşte cu atât mai mult cu cât cunoaşte sacrificiile mari ale 
armatei noastre. 

Deci suntem obligaţi să supraveghem singuri frontierele 
spre Ungaria şi cu totalitatea puterilor noastre, aşa cum sunt 
ele după aproape doi ani de lupte grele şi glorioase pe frontul 
de Est, să fim cu faţa spre Vest. 

Nu este vina noastră că întoarcem privirile spre Vest. Noi 
am fost împăciuitori, am subordonat intereselor europene 
interesele naţionale, ne-am dat întregi într'o luptă pe care am 
socotit-o a civilizaţiei împotriva amenințării demonice a 
Asiei. Am sacrificat răbdători totul, am crezut în temele 
ideale ale luptei şi nu am privit înapoi. Ungaria ne sileşte să 
ne aducem aminte de propria noastră casă, ne ameninţă, ne 
forțează să fim prezenţi la Vest. 

Este şi în brutalitatea Ungariei o loialitate: nu ne lasă nici 
o amăgire, ne trezeşte cu insistenţă. 

Trasilvania, Moldova până la Siret? Valea Prahovei? 

Dar când s'a facut aşa zisul arbitraj dela Viena nu s'a 
gândit nici Germania, nici Italia ce consecinţe va avea acesta 
pentru apetitul milenar al Ungariei? 

Graba nu-i o dovadă de cuminţenie în politică şi actele 
noastre ne urmăresc ca vedeniile pe Lady Macbeth. 

In spatele luptei împotriva Rusiei Sovietice stă la pândă 
Ungaria. 

Contra cui? 

O spune clar presa maghiară: contra României. 

Instinctul de conservare naţională este avertizat. 

Miercuri, 24 Februarie 1943 


NOTA 
Acuma câteva săptămâni am găsit uitată în arhiva 


“Carpaţii-lor pagina originală din ziarul —Curentul— al 


marelui gazetar român Pamfil Seicaru, cuprinzând articolul 
“România faţă de Ungaria”, scris şi publicat la Bucureşti la 


urmează pag. 6 


e 


România față de ria! 
de PAMFII. de U N 9 a 


unei acțiuni când nu ți se mai în- (tă n unor ofense fâră margini, a 
gădule deloc impreciziile, iar|unor provocațiuni fâră măsură, 
dreplurile pentru care lupți su a unor acte care sirivese nu nu- 
impun unei energice limpeziri, mai răspunderea noastră de ro- 
printr'o severă delimitare, | mâni, dar şi mândria noastră de 

Nu este permis să mai ascuh- | europeni, Patria, leagănul siră- 
cundem un adevăr: în toate acţiu= | moşese de altă dată, Transilva- 
mile noastre păstrăm un (el delnia de Nord, a fost supusă unul 
sfială, ne valerificăm participa | regim de impilare, de umilință și 
rea cu sentimentul unor amarnice | de desconsiderare a oricărei mân- 


Sunt momente în deafăararea! românesc a fost victima = 


păcate pe care le-am avea de Îs- |drii românești. Oamenii au fost 
păşit Este adevărat că, prin [rea |schingiuiţi, ucişi, bisericile ne-au 


are un [el de cuviință, de celica-| nilor, pe care dreptatea socială 
teță aristocratică în apărarea făcută de neamul românesc o dă- 
drepturilor lui, încât foarte mulți | ruise muncitorului de pământ 
socot această atitudine drept o| proprietatea aceasta a lost su- 
îndoială asupra valabilității aces- |pusă anulărilor şi țăranii noştri 
tor drepturi. lzgoniţi de pe pământul lor“, 
Contribuţia noastră la războiu ?| A arătat apoi de câtă stăpă- 
„Revista „Politica Nuova” din! mire de sine a avut nevoe guver- 
Roma publică un articol intitulat| nul român faţă de fărdelegile o- 
„Petrolul, alatul român al Axei”, | cupaţiei ungurești, şi cum s'a lm- 


lui, poperul român este medest,| fost dărâmate, proprietatea E satislacția pentru lecţa 


şi mal complectă, lax- distracţia 
lor şi mai desăvârșită“, 

Articolul a fost cenzurat în în: 
"regime, și n'a apărul, 

Tribuna No, 539, din 25 Iulie, 
1942 

Pe marginea unor reporlagii 
sensaţionale; tot articol de fond, 
ea și cel de mal sus, infițișenză o 
deserlere a speelacolelor grălinel 
de vară Kalman Simor din Cluj 
wAcole, un  „poet” maghiar îşi 


pe care „chirurgul Stalin“ a dat-o 
woplncarilor valahi“, In partea e 
doua a articolului, se celtează ue 
articol al lui Biro Janso, apărul 
În ziarul maghiar „Estilap“, auti- 
col care prezintă pe Nicolae lorza 
beat de ţuică de Văleni, căzind 
pe jos, în budoarul d-nei Gafencu, 
petrecând cu servitoare” aduse 
din Cismigiu, sărbătorind decizia 


semnat cu inițialele S. A. R., care| pus ăcere presei româneşti de a|dela Viena (arbitrajul). 


sunt acelea ale cunoscutului zia-| nu răspunde campaniilor olioase 
vist italan Sigirido Barghini. [ale presei maghiare. Un armistițiu 


In alară de insultele aduse lui 
lorga și minişirilor Români po: 


După ce face un istorie al petro-| de presă a fost inchelat — fireşte | Vestea este neveroslinilă, pentru 
Tului în România, autorul seric :| că acest armistițiu nu însemna şi | că în timpul arbitrajului, Gafencu 
„Dar pentru ca această mare ma-| obligaţia pentru Ungaria de a sr] era ministru de externe, cum 


şină a războiului să poată func-| ceta persecuțiile deslânțuite Im- 
țiana regulat şi într'un ritm pu-| potriva poporului român — dar 
ternic, era nevoe de un sânge £e-| nici armistițiul n'a fost respectat. 
neros și îmbelțugat. Acest sânge| De aceia în discursul de la 19 
este petrolul românesc“, Amin-| Martie vice-preşediniele Consi- 
tește apoi cele ce se spuneau în| liului se simțea obligat să spună: 
America înainte de isbuenirea| „Jar dacă de azi inainte presn 
războiului referitor la marea Îm-[ungară va mai ataca, noi vom 
portanță pe care petrolul o are și a! răspunde. Şi presa ungară a ata- 
avut-o în economia unui războlu| cat din nou zilele trecute ar- 
modern şi termină astlel: „Când! mata neamului românesc“, 

mâine va [i posibil să se facă isto-| „Avem datoria să spunem: a- 
ria conflictului de azi şi când sc| ceasta nu mai poate dura“, 

ver pune la dispoziția acestei is-| A țost un treamăt în cuprin- 
torii toate elementele indispensa-| sui țării, fiecare simțea că s'a 
bile creării unei păreri definilive, | schimbat tonul politicii noastre 
vumai atunci va fi cu putință pu-! faţă de Ungaria şi marile sacri- 
merea in adevărata sa lumină a| țicii ale crmatei pe frontul de 


se alirmă, ci era ministru al o- 
mâniei la Moscova“, 

Mărturisese că mă simt umilit 
de această mândră afirmare n 
ideil româneşti, de această bravă 
linfruntare a unul regim de epre- 
isiune, când am primit regimul 
tăcerii impus de cenzură, grijulie 
să se respecte un armistițiu de 
! presă pe care Ungaria nu l'a res- 
pectat niciodată. 

Dar aceste ofense de o trișiali- 
tate ce definesc o naţiune În 
eteace este dincolo de pojghita de 
civilizație, apar cu mai puțini 
grave atunci când, în acelaş jimp, 
sadismul unguresc inventează 
pentru românii din Transilvan a! 


marelui eveniment petrecut acum | răsărit nu au slăbit cu nimic pu-! de Nord cea mai ingrozitoarp pt- 


doi ani, în Septembr e 1940, atunci 
e da zi alături, cusmarea unor îndrăsneli. 
A pai aa ae SĂ 
„lar mai departe: „latr'adevăr, păm cu totalitatea forțelor noas- 


dintre toate țările situate alăluri tre în lupta pe care o ducem îm-! De-i 


de Axă. România - aceia a, potriva Rusiei Sovietice. 
E LE un pese e, Caiet Deci la 19 Marile 1342 s'a ava 
comune toale resursele solului şi 


i] tit cuvântul menit să oprească a-! 
|valanşa ofenselor ce ni se adu- 


|terile României de a impune deapsă: punerea în jug. 


Nu este o formă retorică, ci o 


noi am continuat să partici-| cruntă realitate verificată de cei 


doi delegaţi ai puterilor cari 

impus arbitrajul pe la 

|Vien germanul Hâncke ş jta- 
Hanul Rogieri. 

Intradevăr, romanii erau pusi 

la jug, în locul vitelor, să ragă! 


subsolului său şi oferind în sea ceau de presa ungurească. A ur- Plugul și să are, Intrebate, avtori- 


laș timp fără nici o economisire, 
Saugeat îiius sai - 


din presa germană peâtru'& 5ă- | jersecuțitlar împotriva ului 
bUnia şi mai mult valoarea can-| român din Tranilt ele. a. Nord 
tribuţiei noastre în lupia care se| — până în lulie 1942, când ar- 
duce îmgatriva Rusiei Sovietice. | mata română a obținut noui suc- 
Nu este de prisos să amintim|cese pe front. 
condiţiile sufleteşti în care Ro-| Exiragem din „Tribuna“ ce a- 
mânia s'a raliat Axei. Sub prt-|pare în Clujul ocupat, aceste 
siunea Berlinului şi a Romei, am| fragmente, de un nobil curaj, o 
cedat Bulgariei Cadrilaterul, îar| mustrăloare lecţie a ceeace În- 
diktatul dela Viena a însemnat | seamnă eroica scrisului gazetă- 


cea mai zguduitoare lovitură p2| resc inchinat ideii naţionale, ac-! 


care a primit-o poporul român În | ceptarea senină a riscului pe care 


un moment de calm, părea idile ungureşti au răspu câ 


“| că armistițiul de paesă era real-—| tste un exercițiu sportiy. Egitau 
etice eta a eta hat eta La ie sa y 


rerifica natur; 


pându-se de acelaș „diktal“ de 
pace de la Trianon și de alipirea 
Transilvaniei la România, găse- 
sie că acesta este singurul titlu 
nl României asupra Transilva- 
nlei, negând valoarea istorică de 
liberă determinare și afirmare 
românească a Adunării de la 
Alba-Iulia. 

Niel la acestea nu răspundem, 
pentrucă istoria este una şi îm- 
prejurările de azi fac ca [lecare 
zi, Hiecare gest şi fiecare cuvânt 
să aparțină istoriei, istoriei civi- 
lizaţiei Însăși, nu numai istorie! 
raporturilor româno-ungare, 

Dorim însă ca domnli dela Bu- 
dapesia să înțeleagă că Liceren 
noastră nu este o laşitate şi nici 
să-și închipule că noi nu suntem 
pregătiţi pentru astă istorie, 
care nu poate să fie zidită prin 


uvimte goal 
19 MARTIE 


Fără Îndolală că în Transilva- 
nia liberă se strecoară presa un- 
nurească şi publicistul ardelean 
are un mijloc direct de informa- 
ție, dar nu mai puţin va trebui 
să-l mulțumim cu cea mai caldă 
recunoştinţă că ne aduce la cu- 
noștință un aspect nou al presei 
unguresti. 

Publicistul ardelean a semnat 
răspunsul dat presei ungurești 
„19 Martie“, pentru a aminti e- 
nerpicul discurs rostit de d. Mi- 
hai Antonescu, când, la 19 Mar- 
tie 1942, a scandat: „aceasta nu 
mai poale dura“, 

Din nefericire a durat — cu 
scurte intermitențe — dar a du- 
rat fiindeă nu-i suficient să spui 
„destul“, dacă nu treci la mij- 
loace de constriingere: la acte de 
teroare să se răspundă la fel, la 
campanii de presă la fel şi a- 
tunci se vedea  eficacitalea 
unei rostiri energice: „destul“, 

Dar contribuţia publicistului 
te semnează , Martie“, ca un 
indemn de întoarcere la o poli- 
tică afirmativă, are o valoare 
deosebită. Nu mai este vorba de 
obicinuitele insulte, o vulgaritate 
care ar dezonora și rândașii, este 
vorba de pretențiile teritostale 
ale Ungariei, nu numai asupra 
"Transilvaniei, ci și asupra Mol- 
dovei până la Siret, asupra între- 
pei văi a Prahovei „teritoriu se- 


cursul chinuitei lui istorii, Ajunge |î] prezintă înfruntarea metode- 
să priveşti pe hartă cum a fost] lor politice i 


trasă frontiera stabilită prin dik- 


tatul dela Viena ca să desprinzi|nescu rongyot szed (Antonescu! ciile noasire pe frontul de Et. 
spiritul care a prezidat acel zis|agună sdeațe) povesteşte cura sa! 


Tribuna, 2 Iulie 1942: Anto- 


arbitraj: o apropiere de zona Pe- | ecnvoiu de camioane încărcate cu 


troliferă, siguranța de a avea sub 
control petrolul românesc, fără de 
care Germania și Italia nu ar fi 
putut continua războiul. 

Nu discutăm nici valoarea ar- 
bitrajului rostit de nişte arbitri- 
interesați, definit prin condiţiile 
în care a fost făcut, şi care-i dau 
specificul unui diktat. Vom a- 
minti însă obligaţiile pe care cele 
două mari puteri, Germania şi 
Italia, şi le-au luat faţă de mino- 
ilatea românească. Să nu uităm 
articolul 7 al arbitrajului, din 
care au decurs obligaţiile pentru 
puterile Axei de a proiegui drep- 
turile celor 1.400.000 de Ro- 
mâni din Transilvania cedată, 
faţă de cei 900.000 de unguri. 
Ce a lost primul an de adminis- 
trare a teritoriilor cedate ar fi de 
prisos să mai evocăm, dar ceeace 
pare şi mai caracteristic este fap- 
tul că persecuțiile ungurești im- 


potriva elementului românesc au. 


sporit în măsura în care — după 
intrarea României în războiu 
conira Ruslei Sovietice — se a- 
firma mai impresionant valoarea 


cârpe şi gumoale culese de pe 
maidan, în vârful cărora era pur- 
tată, cu inscripția de mai sus, pe 
străzile Clujului o păpușă îm- 
brăcată în manta ofițerească ro- 
mână, cu chipiu de general. 
"Textual: „O echipă de culegă- 
tori de sdrențe care ne place să 
credem că nu poa nimic 


prinsă de premilitarii unguri pen- 


brace o manta soldățească ro- 
mână, pe două bețe, şi aşezând 
deasupra un chipiu ofițeresc ro- 
mânese a cocoțat figura asta Ja- 
mentabilă în vârtul furgonului 
cu zărențe. Cu furgonul ast- 
fel împodobit, tinerii au găsit 
de bine să parcurgă cu mare alai 


străzile orașului, în mijlocul unor 
isirigăte şi urlele delirante : ce 


„Antonescu rongyot szed“. 
„Sgomotosul convoi sta oprit 
mai bine de o jumătate de oră în 
faţa ziarului nostru, unde au con- 
“tinuat glumele de prost gust la 


armatei româneşti. 

Tot ce stărue ca substrat mon- 
golic in acest neam s'a deslănțuit 
cu un chiot sălbatec. Din stră- 


sdresa noastră şi a Mareșalului 
Antonescu cu intenţia vădită a 
organizatorilor mascaradei ca nu 
cumva să ne scape vreun amă- 


comun cu acțiunea oficială intre-| şi de primejdiile mari care ame- 
| pi 


ru adunarea resturilor textile] nu am mai răspuns in ulima, 
dela domiciliile ! cetăţenilor, a| vreme, aproape zilnicelor- insi-. 
avut spirituala inspirație să im- 


spori 7aai. Fă 
imiarleoteie ELete la lira Ș Demgia ea pent orice iul, 
în jug să tragă, După rev _ aul: tate” caracierietieile inut delie 
a lepădat mijlocii de torinrăşi n! paranoie, dar nu ne putzin îm- 
strigat; „dacă ay îi ținut cOsila Inca deloe ea formula. public. 
cinci minute, aş prefera să crăp iului ardelean ce semadază 19 
capul celui ce m'az pune. în'jug.| Martie“; „Am pâstrat e prea În- 
"Orice mi sar întâmpla” ulterior delungată tăcere, nici 'azi uu ne 
fi mai uşor de îndurat“. [--- |ubatem de la acest drum”, 

Energice proteste din pirt Când constaţi cu tot curajul că 
guvernului român ; adresatș. la„am păstrat o prea îndelungată 
Berlin şi la Roma, grăbite ptoml- !icere”, logica îţj spune, atunci 
siuni de intervenție, o paranteză când rezultatele tăcerii se înmul. 
|de potolire, ea, ulterior, să si re- lesc tot mai musirătoare, să 
1 înceapă sinistra bătae de joc,spo- schimbi metoda, nu să continui 
! zită pe măsură ce sporcau satrifi.|un drum care nu duce decât la 
| încurajarea indrăznelii ungurești, 
Mijloacele noasize de infoima=, Când presa ungurească susține 
|ţie sunt foarte reduse, iar minste= CĂ denumirea de „valah“ „in- 
!7ul propagandei pune o deos;bită semaează cerşelor sau slugă”, în- 
grijă să nu se afle nimic din apli-| seamnă că tăcerea n'a fost înțe- 
carea unilaterală a așa zisului ar-|leasă în intențiile ce-au justifi- 
mistiţiu de presă. Intâmplător, un|Cal-o („conştienţi de ceasurile 
cititor cin Sibiu ne-a adus ziarul STele şi de primejdiile mari care 
„Para” care publică pe prima pa-Ameninţă civilizația şi Conlinen- 


| tuse z-, | 


est ca să reducă numeric minori- 
tăţile, 

* Politica ungurească urmează cu 
energie Îndicaţiile necesităţilor 
de viață ale Statului ungar. ȘI nu 
putem să-l lim decât recunoscă- 
tori peniru sinceritatea brutală cu 
care îşi alirmă- voln cotropi- 
toare, fiindcă ne smulge din păen. 
jenișul iluzillor și ne constrânge 
să examinăm problema raportu- 
vilor noastre cu Ungaria, nu din 


punct de vedere curopean — ceva 


foarte vag, liindeă Europa va IRI 


este în elaborare pentru un nou 
climat — social și politic— ci din 
punct de vedere strict romiânese. 

Politica României dela Septem- 
brie 1940 am putea s'o rezumăm 
În această formulă: faţa la Est 

Că este valabilă această formu- 
Li, se dovedeşte prin fiorurile de 
îngrijorare ce se simt în Anglla, 
ca şi în Statele-Unile, dincolo de 


declaraţiile oficiale, cu atât mai P! 


sonore cu cât vor să ascundă ja- 
grijorări din ce în ce mai precise, 

Guvernul român a urmat cu o 
eroică fidelitate o politică de apă- 
rare la Est, nu numai a Româ- 
mlei, cin civilizației europene, 
Evident, o politică de sacrificii, 
de mari şi dureroase sacrificii pe 
are Germania şi Italia le-au re- 
cunoscut. 

Aceste sacrificii nu sunt simple 
cuvinte într'o frază elocventă, ci 
erunte realităţi ce înseamnă un 
minus la potențialul militar al po- 
porului român. 

Nu am cerut să facem socote- 
lle, nu am pus în discuţie, cum 
am fi fost indreptăţiţi dat fiind 
condiţiile cu totul altele. arbitra- 
jul dela Viena, ci am continuat cu 
toate puterile noastre. cu sânge- 
rarea eroică a armatei a0asire, 
lupta începută. 

Cine ar putea să spună că Ma- 
reşalul Antonescu nu a fost loial, 
nu şi-a ţinut cuvântul dat? Aute- 

ritatea Mareşalului Antonescu 
pei a putut să mobilizeze în 
E mai grea luptă toate energiile 


puporului român. fără co nimeni 
stăm cu sBco- 


adică ale arbi- 


să 


Puterile Axei, şi în eceia 
Germânia; erau mirelmoml. ei 
sale să ferească acţiunea Itornă- 
niei de complicaţii care să-i dis- 
tragă alentia dela Est şi so con. 
centreze la Vest, Caucazul. Volga, 
Donul sunt teparie, iar Transil- 
vania este aproape, 0 -BÂNgErare 
de inimă, Câtă tărie morală a 
avut poporul român să. continue 
» luptă când acasă se auzeau vae- 
tele celor de sub stăpânirea Ur. 
zariei? e 

Şi sa mers continuu, pe dru- 
muri semănate cu morminte, s'a 
mers mereu inainte. că. 
ir pulea spune că poporul 
şi-a împlinit angaja- 
mentele, că sa dat înlături din 
faţa tuturor pericolelor? Să le 
mai amintim Germaniei? 

Intre timp Ungaria căuta să 
impace o prezenţă pe frontul de 
Est cu socotelile ascunse ale unei 
politici agresive. Toate minorită- | 


75 


ininare fizică, Vor să folosească! mereu acolo unde trebue să lupte 
aceşti ani sie incordată atenție ln| pentru țelul unic și toțicauna 


precumpânitor; pentru țelurile 
maghlare, Țelurile maghiar ne-au 
dus soldații pe câmpiile înzăpezite 
din Rusia, țelurile maghiare ne 
obligă ca și acasă, cu o putere și 
mai mare decât cea de până a- 
cum, să ne mărim și să ne Înzes- 
lrăm armata, așa cum am spus, 
totdeauna, pentru țelul unitar 
maghi 
ghiare“ 

Ce inseamnă țelul unitar ma- 
ghiar ? Caro sunt interesele ma- 
uhlare ? 

Există oare un singur român 
rare să nu le cunoască? 

Să nu uităm că Rusla tot până 
la Siret vrea să meargă şi nici 
schimbul de semne prietenoase 
dintre Ungaria şi Rusia Sovietică 
din vara anului 1940, cu faimoa- 
sele steaguri ale lui Kosuth, luate 
la 1848, pe care Sialin le-a trimis 
în semn de amiciţle la Buda- 
esta, - 

Iată că în spatele frontului de 
Est se pune deodată, fâră pu- 
tință de răstălmăcire, problema 
militară a pândei ungureşii în a- 
legerea momentului potrivit când , 
ar putea să ne lovească. 

Estul se întoarce impotriva 
noastră prin Vest. 

Ipoteză? Năluci? Noi 12 di- 
vizii ungurești concentrate în 
Transilvania ocupată, impruden- 
tele mărturisiri ale presei ungu- 
veşti; Moldova până la Siret şi 
Valea Prahovei. În definitiv, dece 
mar şopii ungurii la urechile 
Germaniei: „românii nu sunt 
siguri, să luăm noi în pază zona 
petroliferă'“ 

Absurd? Dar când au fost drep- 
tele noastre proteste ascultate? 
Nu au văzul delegații comisiei 
de arbitraj germano-italiană pe 
români la jug, n'au pipăit jugul, 
mau verificat schingiulrea ? Ei, 
şi? Când s'a manifestat inter- 
venţia energică a Germaniei pen- 
tru a apăra drepturile românilor 
asupriți în Transilvania, cedată 
sub diktatul dela Viena ? 

Sa admitem că Germania nu 
ar asculta Ungaria, dar ocupetă 
cu toate forțele ei în gigantica 
luptă împotriva Rusiei sovietice, 
enm ar putea să sunravesheze pe 
cei ce stau la pândă? Mișcările 
Ubgarizi sunt totdeauna hazar- 
date, îar situaţia ci o obligă la 
cele mai disperate acțiuni, când 
o politică normală nu-i îngădue 
nici una din speranţele ei nemă- 
surate. 

Cuvinte liniştitoare, garanții, 
misiuni sacre, cruciadă, civiliza- 
ție, Europa, tot vorbe mari şi las- 
tinante, dar mai tare ca toată e- 
locvenţa acestor cuvinte este îns- 
tinetul de conservare naţională. 

Când Ungaria își afirmă cu a- 
tâta brutală sinceritate tendin- 
jele, obiectivele, când presa un- 
gurească le poale publica, ca 
ioate că există şi în Ungaria o 
cenzură, mu ne este ingăduită 
mici o rătăcire în alara hărţii 
precise a acestei ameninţări. 

Germania nu a putut constrân- 
ze Ungaria la moderație, presu- 
punând că a încercat cu toată in- 
sistenţa, deci cu atât mai puţin 
ar pulea să o oprească dea da 


pentru interesele ma- 


gină un răspuns: „Pentru presa! (ul), ci ca un semn de nzputință, | țile din Ungaria — şi după pro- |? lovitură la care se gândeşte cu 


ungară”: - 


„Conștienți de . ceasurile grele |*tăpânului: 


ninţă civilizaţia şi Continentul, sipă 
o realitate 


aşa cum sluga rabdă înturăturile priile lor statistici au 45 la sută 


minorități, — mai ales cea româ- 


Se impune deci o examinare| nească, au fost mobilizate şi tri- 
ucidă a problemei, fără nici o ri-| mise pe front, rezervând armata 
inutilă de cuvinte, acceptând | națională propriu zisă pentru 

nu aşa| momentele potrivite unul atar 


gare. 
„Pesti Nip“ dim 12 Febrvarie 
ajunge să numească Prahova ro- 
mânească „leritoriu săcussc” şi 
reia problema rădăcinii străvechi 
a ungurilor în Moldova.  ; 
Şi cu lipsa te onoare din ; tot- 


Muări sat atvuri ale preszi un_iCUm am voi să fie. Ungaria poate] impotriva României. Nu este up 


1 acuzată de orice, dar nimeni| secret pentru nimeni că în Tran- 
nu-i poate face învinuirea că şi-ar| silvanla de Nord, în lungul Car- 
lascunde intențiile. Are chiar o| raţilor Moldovei şi până la 25 
|brutalitate în afirmarea obiecti-| km. de Braşov, sunt 12 divizii 
velor ei politice, în repetata afir-| unzureşti dintre care două mo- 
|roare a scopurilor. Vrea Transil-! tor.zale, având și la Sf. Gheorghe, 
ivania întreagă, vrea Moldova,| la 28 km. de Braşov 200 tankuri 


atât mai mult cu cât cunoaşte 
sacrificiile mari ale armatei noas- 
kre. 

Deci suntem obligați să supra- 
Vezhem singuri frontierele spre 
Ungaria şi cu tolalitatea puteri. 
lor noastre, așa cum sunt ele după 
aproape doi ani de lupie grele și 
glorioase pe frontul de Est, să 
fim cu fața spre Vest. 4 

Nu este vina noastră că întoar- 
cem privirile spre Vest. Noi am 
fost impăciuitori, am subordonat 
Îmtereselor europene interesele 


deauna, găseşte, pe temeiuriisto-, vrea Valea Prahovei, vrea să 

pice, că denumiiea de vşlah: jajungă, într'o formă sau alta, la 

[i Desi 1laz- Marea Neagră. Delirul megalo- 

Aus păstiii o prea îndelungată | inaniei maghiare nu exclude o 

iz Ape 4 jexaminare—nu medicală, fiindcă 

Nici azi nu ne abalem: dela a-/boala este incarabilă — ci pol. 

;  |tică. Nebuni, nebuni dar cu seca, 

ştie iteală, spune o veche zicală romă- 

nească și politicii ungare i se 

cerțt şi Vaate aplica mai bine această ca- 
racterizare, 

S'a crezut că aşa zisul arbitraj 


să 


Românesc s'a lfost 
sluga nimănui și nici nușiă (i 


dela Viena vu potoli pretenţiile! Pi 


| puternice. Ce rost au aceste divizii | naționale, ne-am dat întregi într'o- 
păstrate cu grijă. înzestrate cu | luptă pe care arh socolii-o a clvi- 
cel mai bun armament? Numai |lizaţiei împotriva amenințării de- 
Siluarea lor în spaţiul restrâns al monice a Asiei. sacrificat 
Transilvaniei, ce ne-a fost smul-, rătdători totul, am crezut în (e- 
să Prin așa zisul arbitraj dela | mele ideale ale luptei şi nu am 
Viera, ar fi suficientă pentru a le | privit inapoi. Ungaria ne sileşte. 
defini rostul, dar presa unzu-isă ne aducem aminte de propria 
zască este aşa de grăbită să se | noastră casă, ne ameninţă, ne for- 
bucure anticipat încât le desvă- țează să fim prezenţi la Vest. 

lue obiectivele acestor divizi:| Este şi în brutalitatea Ungariei 
Moldova până la Siret ei Valea [o loialitate: nu ne lasă nici o amă- 


rahovel. cire, ne trezeşte cu insistenţă, 


fanduri d= mileniu poporul ro-i nunt al civil:zatului spectacol”. 
mân din Transilvania, desprinsă| „Credem că insulta care a fost 


prin asa zisul arbitraj de la Vie-: sedusă unci armate care-și varsă 


na. a inceput să retrăiască acelc| sângele pentru o cauză care este 
timpuri cumplite când vijelioşi| și a poporului maghiar, o armată 
veneau din stepă unşurii, pe dru-! ale cărei fapte tie arme au fost 
murile străbătute de înaintașii! subliniate de alţii mai competenți 
lor, Hunii. decât noi, și ale cărei jertfe aduse 

Când toate demersurile guver-| pentru cauza comună, date publi- 


vreodată slugă. [13 

Fiindcă noi nu avem ni su- 
[lei de cerşetor, nici Irunţiple- 
cate de slugi. 

Va veni ceasul când Budipe- 
sta să înțeleagă acest lucru 

in n l de articole pu- 

blicate în ultima vreme, senna- 


uigureşii şi n'au lipsit oameni 
politici cari să mai creadă intra 
politică impăciuitoare faţă de m!- 
horitatea românească, politică 
menită să dezarmeze  ostilita 
firească a românilor. Inseamnă să 
nu se cunoască structura morală 
a poporului maghiar, tot ce tălă- 


Care-i realitatea politicei ma- 
shiare ? La ca se rezervă? Vom 
lua din discursul rostit în ziua de 
24 Februarie de d. Kallay, preşe- 
dintele Consiliului, la asociaţia 
Baros, acest pasaj 

„De multă vreme n'am vorbit 
în faţa publicului. In această vre 


Trasilvania. Moldova până la 
Siret ? Valea Prahovei ? 

Dar când s'a făcut așa zisul ar- 
bitraj dela Viena nu s'a gândit 
nici Germania nici Italia ce con- 
secințe va avea acesta pentru ape- 
titul milenar al Ungariei ? 

Graba nu-i o dovală de cumin- 


nului român, mereu, stăruitor re- 
încite, au fost epuizate, vice-pre- 
ședintele Consiliului de Miniștri, 
și ministrul de externe, a făcut o 
expurere în [aţa elitei intelee- 
tuzle a țării la 19 Martie 1942. 
Desprind:m din declaraţiile 
făcute atunci de d. Mihai Anto- 
escu: „Cu toată această luptă 
sfinţită, cu toată această tăcere 


stăpânită, în ultimul an neamul! primit această distincțiune, să fie Magyârsag din 9 Februarie, cu. 


cităţii nu de mult, au impresionat 
“ intreaga lume civilizată, p'are ne- 
| voie să fie inficrată” 
„lar peniru regisorii mascara- 
dei n'avem decât regretul că nu 
au avul la îndemiină insigna Cru- 
cii de Fier, pentruca agățând-o de 
gâtul mogâldeţei, insulta la adresa 
Mareșalului Antonescu şi 
„matei pentru cinstirea căre! 


| 


ar-| 


lăm numai că Pester Lloyk ăn 
10 Ianuarie 1943, cu tillul: „Noul 
plan al Trianonului“, fa;e din 
nou procesul papiieat erei di 
României și a 

re A CL (razi ja 
noastră, cu aceleaşi metode [are 


De asemenea, semnalăm ef X, 


zueșie ca ereditate mongolică în! me au zburat deasupra noastră 
sângele maghiar, şi ei s'au grăbit| săptimâni și luni grele, Armata 


sanguinară. Pentru poporul ungu-| sesc a irecut prin grele încercări 
1856, e minoritate în mijlocul atâ- | prin lupte ani vi Sân 
tor popoare mai numeroase, pen-| urma luptelor grele, oștirea noas- 
tru a susține pretentiile Statului) tră a suferit pierderi în oameni şi 
ungar nu exislă decât o soluție :| armament, insă neinfrântă în mo- 
exterminarea... Cehi, slovaci, ro- 
mâni, sârbi, croați, sloveni, ger- 


TĂ, astăzi stă dincolo de greu- 
milare forțată, fie printr'o exter- prin refacerea puterii sale să [le 


jenie ini politică şi actele noastre 
ne urmăresc ca vedeniile pe Lady 


să se arate în (oată pornirea lor| noasiră care luptă pe frontul ru-| Macbeth. 


In spalele luptei impotriva Ru- 


In[ sli Sovietice stă Ia pândă Unga- 


Contra cui? 
0 spune clar presa maghiară : 


I, în credinţă și în vitejia ma-|fontra României, 


Instinctul de conservare naţio- 


mani, să dispară, fie printr'o asl-i tatea luptelor şi se pregăteşte ca| hală este avertizat, 


Miercuri, 24 Februarie 1942 


=) 


De la Nistru pân! la Tisa 
Tot Românul plânsu-mi-sa 
Că nu mai poate străbate, 
De-atâta străinătate, 

Din Hotin şi pân” la Mare 
Vin Muscalii de-a călare 
De la Mare la Hotin 
Mereu calea ne-o aţin, 

Din Boian la Vatra Dornii 
Au umplut omida cornii 

Şi străinul te tot paste, 

De nu te mai poţi cunoaşte, 
Sus la munte, jos pe vale 
S'au făcut duşmanii cale, 
Din Sătmar până'n Săcele 
Numai vaduri ca acele. 

Vai de biet Român săracul! 
Indărăt tot dă ca racul, 
Nici îi merge, nici se'ndeamnă, 
Nici îi este toamna toamnă, 
Nici e vara vara lui, 

Si-i străin în țara lui. 


CENTENARUL 
LUI 


DOINA 


Cine-au îndrăgit străinii 
Mânca-i-ar inima chinii, 
Manca-i-ar casa pustia, 

Si neamul nemernicia! 

De la Turnu'n Dorohoi 
Curg dușmanii în puhoi 
Si s'aşează pe la noi; 

Si cum vin cu drum de fier, 
Toate cântecele pier; 
Zboară pasănile toate 

De neagra strinătate; 
Numai umbra spinului 

La uşa creștinului, 

Işi dezbracă țara sânul, 
Codrul-frate cu Românul- 
De secure se tot pleacă 

Si izvoarele îi seacă- 
Sărac în ţară săracă! 


MIHAIL EMINESCU 


Stefane, Maria Ta, 

Tu la Putna nu mai sta, 
Las' Archimandritului 
Toata grija schitului, 

Lasă grija Sfinţilor 

In seama părinților, 
Clopotele să le tragă 

Ziua' ntreagă, noaptea' ntragă, 
Doar s'a' ndura Dumnezeu, 
Ca să-ţi mântui neamul tău! 
Tu te” nalţă din mormânt, 
Să te-aud din corn sunând 
Si Moldova adunând. 

De-i suna din corn odată, 
Ai s'aduni Moldova toată, 
De-i suna de doua ori, 

Iti vin codrii'n ajutori, 

De-i suna de-a treia oară, 
Toţi duşmanii or să piară 
Din hotară în hotară - 
Indrăgi-i-ar ciorile 

Si spânzurătorile! 


NOTA 


—vine din pagina 4— 


24 Februarie 1943, pe care lam reprodus alăturat în 
întregime şi în facsimil. 

E de o actualitate covârşitore, de care v'aţi convins 
citindu-l. 

Şi atunci ca şi acuma, dirigenţii maghiari de la Budapesta 
şi din centrele de bejnie, pe unde i-a asvârlit neastâmpărul 
lor, agită pretenţiile revizioniste asupra Transilvaniei, 
făcându-se că uită adevărul istoric, ca acestă provincie din 
nordul României, a fost leagănul poporului român, patria 
strămoşilor noştrii Daci, pe care nici Românii nu i-au 
pututut disloca în două secole de ocupaţie, contopindu-se cu 
ei formând neamul românesc, pe care istoria adevarată a 
Europei îl menţionează acolo timp de 18 secole. 

E o indecenţă istorică ca vecinii noştri unguri să pretindă 
astăzi că eroare politică a lui Hitler şi Mussolini de a obliga 
România prin Diktatul de la Viena din August 1940, de a 
retroceda aliatei lor Ungaria nordul Transilvaniei şi 
apendicele coridor conducând până la 80 de kilometrii de 
sbor de zona petroliferă a Ploeştilor, ar fi o recunoaştere a 
revendicarilor maghiare asupra acestei provincii deshpită 
voluntar de Ungaria în 1918 şi reîncorporată patrimoniului 
teritorial strămoşesc, vechi de 2000 de ani. 

Dealtfel din articolul lui Pamfil Seicaru v'aţi dat sema de 
elucubraţiile expansioniste ale maghiarilor, elucubraţii care 
sunt o primejdie permanentă asupra Tării noastre încon- 
jurată de vecini hrăpăreţi, într'un sfârşit de secol lipsit de 
lideri politici naţionali şi internaţionali, amoral, pervertit şi 
secătuit de valori umane. 

Nedreptatea făcută României de Reichul german pentru 
necesităţi strategice, a fost crunt plătită la 23 August 1944, 
prin trădarea partidelor politice şi a Hohenzollern-ului 
Mihai I, şi dezastrele care au urmat în serie, împlinind 
prezicerile Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. 

Tineretul român, sugrumate aspiraţiile lui de libertate şi 
împins pe calea satanizării sovietice, ia drumul surghinului 
cerşind la poarta Occidentului rece şi nepăsător, o pâine 
plătită cu suferinţe inimaginabile în România devenită cea 
mai săracădin Europa. Traian Popescu 


STATUL ROMAN 
DEVINE 
STAT NATIONAL-LEGIONAR 


COMUNICAT 
16 SEPTEMBRIE 1940 


Preşidentia Consiliului de Miniştri comunică: 


1) Domnul general lon Antonescu, Conducătorul Sta- 
tului Român şi preşedinte al consiliului de miniştri, a adresat 
țării şi mişcării legionare o chemare la unire şi acţiune pentru 
întărirea statului. 


Il) Mişcarea legionară a răspuns la acest apel prin 
următoarea declaraţie: 


Mişcarea legionară răspunde cu toată însufleţirea şi toată 
bucuria la chemarea generalului Antonescu, fiind gata să-l 
urmeze în ori ce împrejurare şi să se identifice cu fiinţa 
noului stat. 


III) Următor acestui legământ şi ţinând seama de nevoia 
schimbării aşezămintelor româneşti şi a însăşi temeliilor 
statului pentru a asigura viitorul neamului nostru, unitatea 
în libertate şi autoritatea cu consimţământul tuturor, s'a dat 
următorul Inalt Decret: 


Mihai 1 
Prin gratia lui Dumnezeu şi voința naţională, Rege al 
României, la toţi de faţă şi viitori, sănătate. 
Am decretat şi decretăm: 
1) Statul român devine Stat naţional-legionar. 


2) Mişcarea legionară este singura mişcare recunoscută 
în noul stat, având ca ţel ridicarea morală şi materială a 
poporului român şi desvolțarea puterilor lui creatoare. 


3) Domnul General lon Antonescu este Conducătorul 
Statului naţional-legionar şi şeful regimului legionar. 


4) Domnul Horia Sima este comandantul mişcării 
legionare. 


5) Cu începere de la data acestui Inalt Decret, ori ce 
luptă între fraţi încetează. 


Daj în Bucuresti la 14 Septembrie 1940. 


(SS) Mihai 1. 


Conducătorul Statului român 


şi 
Preşedinte al Consiluilui de Miniştri, 
(SS) General Ion Antonescu 


EPOPEEA LEGIONARA 


(III) 


EVOLUTIA Naţională începută la 3 
Septembrie 1940 cu scopul de a pune capăt 
guvernării destrăbălate a celor 10 ani de 
“Carlism”, a durat trei zile şi a făcut puţine 
victime, în raport cu alte răsmeriţe popu- 
lare contra tiraniei conducătorilor, petre- 
cute în secolul nostru în alte părţi ale lumii 
Şi cu alte obiective politice. 

Bilanţul ei a fost de 8 legionari morţi, 5 la 
Braşov şi 3 la Constanţa şi 40 de răniţi. La forţele 
guvernamentele, $ jandarmi morţi la Constanţa. E clar că 
beligeranţii au evitat să tragă în plin. 

Abuzurile în toate sensurile ale domniei lui Carol al II-lea, 
îndepărtaseră într'atâta de el, simpatia populară cu care 
revenise la Tron la 30 Iunie 1930, încât toată Tara aştepta 
acuma nerăbdătoare isgonirea regelui impostor, trădător şi 
asasin. 

Aberaţiile calomniatorilor în ce priveşte numărul victi- 
melor cauzte de schimbarea de regim politic în România, 
sunt total mincinoase şi inversate dăunător contra 
legionarismului, care a ştiut să-şi înfrângă propriile-i dureri 
şi să gândească senin la salvarea ării, nu la răsbunări. 

In Istoria în două volume a acelei epoci, scrisă de 
Comandantul Horia Sima, el denumeşte Statul Naţional 
Legionar —ERA LIBERTATII— deoarece data de 6 
Septembrie 1940 fixează momentul în care după ani de 
cumplită uranie. Cităm: 


“Națiunea ia în primire Statul, pune stăpânire pe el 
şi tinde să-l modeleze după stilul ei de viaţă şi după 
aspiraţiile ei cele mai profunde... (vol I-Cuvânt către 
Cititori)”. 

“Statul Naţional Legionar nu s'a format ca o 
întâmplare naturală a biruinţii din 6 Septembrie. Nu 
ne-a căzut în mâini ca un fruct copt. A trebuit să 
luptăm pas cu pas pentru constituirea lui, înlăturând 
ultimile obstacole din calea realizării lui. (Motto)”. 


Deci victoria obţinută a fost plătită, nu cu sângele 
ovreilor, cum pretind provocatorii sioniști, ci cu sânge 
legionar generos vărsat pentru realizarea acelei Românii, pe 
care o visau “frumoasă şi credincioasă, ca soarele Sfânt depe 
Cer 

Ovreii, cu excepţia franctirorilor comunişti, recrutaţi 
dintre ei, nu interesau în acele momente de măreaţă exaltare 
naţională şi nici după acea nu au avut de suferit decât aceia 
care prin temperamentul lor intrau în conflict cu noua 
crânduire a Statului. Ai sancţiona conform legilor, nu 
însemna persecuție, ci aplicarea lor, —DURA LEX SED 
LEX-—, mai ales că arma lor de încălcare —corupţia—, 
dispăruse prin ineficacitate. în Statul Român Legionar. 


Au fost unele cazuri de abuzuri sau încălcări ale ordinei şi 
disciplinei impusă de mişcare din primul moment, Erau 
inerente oricărui început de organizare şi pe măsura ca au 
fost cunoscute, au fost reprimate cu severitatea cuvenită. Au 
fost foarte puţine şi îşi aveau originea într'un exces de zel de 
manifestare naţională, rău înţeles, nu în rasism, cum pretind 
duşmanii. 

Condiţiile de existenţă ale Tării în acel moment erau 
îngrijorător de grele, astfel că numai liniştea şi chibzuinţa 


de Traian POPESCU 


românească puteau înfrânge obstacolul ciuntirii teritoriului 
naţional şi rezolva problema refugiaților şi expulzaţilor din 
teritoriile pierdute, care rătăceau cu zecile de mii dealungul 
ei 

Comandantul Horia Sima o confirmă în lucrarea amintită 
vol I, pag. 12 parag. 2.—citez: 


“O altă caracteristică impresionantă a marilor 
manifestații populare care s'au desfăşurat în toată ţara 
după 6 Septembrie a fost ordinea lor perfectă. Nu s'a 
tras o palmă unui evreu, nu li s'au spart geamurile, nu 
s'au jefuit prăvăliile lor şi n'a fost ucis nimeni dintre ei. 
Si aceasta, fără ca legionarii să fi avut ordine anume 
dela mine sau alte căpetenii. 

Legionarii, mari si mici, au dat un strălucit examen 
de maturitate civică şi politică”. 


Timp de zece zile noul Conducător al Statului-generalul 
lon Antonescu a tatonat vechile partide-azi zise istorice- 
încercând să-le convingă să participe la acţiunea de 
reconstruire a Ţării, întreprinzând concomitent prin 
colonelul Dragomir tratative şi cu Mişcarea Legionară. 

Inaintea imenselor sacrificii, pe care starea precară a 
României le impunea fiecăruia, politicienii n'au simţit nici o 
vibratie şi au refuzat colaborarea cu legionarii, exact aşa 
cum o fac şi astăzi în exil, deşeurile lor cu ifose de strategi 
politici şi conducători predestinaţi. 

N'a reuşit. 

Vinovaţii dezastrului naţional n'au crezut de datorie să 
pună umărul să reclădească din ţăndări ceace ei distruseseră 
prin venalitate şi iresponsabilitate — România Mare. 

Numai legionarii ieşiţi biruitori din închisorile carliste, cu 
toate supliciile morale şi fizice la care fuseseră supuşi, au 
avut bărbăţia să-şi asume răspunderea —reconstruirii—. 

Astfel actul din 14 Septembrie 1940 de constituire a 
Statului Român Naţional Legionar, alăturat reprodus 
pentru Istorie, Istoria nemistificată şi necenzurată de sclavii 
orbi ai comunismului sovietic, implantat la noi cu forța 
tancurilor “made USA” la 23 August 1944, va rămâne 
răplata naţională a jertfelor legionare aduse pe altarul 
Patriei străbună şi a clarviziunei lor politice. 

Ziua de 13 Septembrie, ziua de naştere a Căpitanului, 
legionarii au celebrat-o cu fastul şi onorurile meritate, la 
Casa Verde, redevenită cu victoria citadela Mişcării, ale 
cărei temelii şi ziduri păstrau, mărturie Sfântă a capacităţii 
de dăruire şi muncă, sudoarea căzută depe frunţile lui 
Codreanu, Moţa, Marin şi ale sutelor de camarazi care 
împreună cu ei, o ridicaseră, cărămidă cu cărămidă, falnică 
cetate a legionarismului. 

Generalul lon Antonescu în calitate de Conducător al 
Statului a trimis următorul mesaj: 


“Dragi Legionari, 

Puterile răului au fost pentru totdeauna înfrânte. 

Cu ajutorul destinului, învierea Patriei a venit şi cu 
ea biruinţa voastră şi a mea. 

Ingenunchiaţi şi cinstiţi cu pietate ziua Căpitanului 
vostru de ieri. Jertfa lui o merită cu prisosinţă. 

Indemnul meu este să faceţi, odată cu această 
închinare şi legământul că, prin ordine, prin disciplină, 


prin credinţă nelimitată în destinele glorioase ale 
Patriei, şi prin muncă neşovăelnică veţi dovedi țării şi 
lumii întregi că sunteţi cu adevărat păstrătorii unei 
mari şi neuitate moşteniri. 

Este datoria voastră de mâine. 

Tara vă cere să începeţi alături de mine, fără şovăire 
şi fără precupeţire, în unire şi iubire, munca de 
îndreptare şi de reconstrucţie la care am pornit. 

Este îndemnul meu de astăzi. Ascultaţi-mă şi 
urmaţi-mă.” 

General Antonescu 


In mesajul trimis, Generalul sau anturajul inspirator, 
strecuraseră pentru politicieni, deslegarea enigmei simbiozei 
antonesciană-legionară: “Căpitanul era cel de eri, generalul 
era cel de azi... ascultaţi-mă şi urmaţi-mă”, 

Curioasă vanitate şi auto-degradare intenţională de la 
gradul de General efectiv, la titlul de Căpitan, inferior ca 
grad militar, dar şef de partid politic, ceace după exemplul 
celorlaţi dictatori ai epocei, Par fi ridicat pe, acelaş piedestal 
cu Hitler, şeful partidului naţional-socialist german şi 
Mussolini, şeful partidului fascist italian, credea el. 

Insinuarea nu scăpase masei legionare, care din primele 
contacte intuise dorinţa generalului Antonescu de a prelua 
şefia Mişcării Legionare, şi cele ce-au urmat le-au dovedit că 
nu s'au înșelat, dar actul în sine era ireallzabil deoarece 
Antonescu era Conducătorul Statului-funcţie politică, iar 
Codreanu era inspiratorul, doctrinarul, profetul mântuirii 
naţionale şi conducătorul spiritual al cohortelor revo- 
luţionare legionare, funcţie care prin martiriul lui devenise 
perpetuă. 

Numai exemplul lui, grăitor în veac, şi invocarea continuă 
a numelui lui prin salutul legionar — Trăiască Legiunea şi 
Căpitanul— puteau înflăcăra tineratul țării până la apogeul 
sacrificiului suprem pentru binele obştesc, 

Insiunarea n'a scăpat însă nici osaturei carliste a 
adminitraţiei ţării, amenințată cu pierderea beneficiilor 
create, condamnate în regim legionar prin duritatea 
principiilor lor de viaţă şi nici anturajului antonescian 
recrutat în parte din pletora politicianistă adversă legiona- 
rismului, căruia cl însuşi aparținuse ca ministru al Apărării 
Naţionale alături de Armand Călinescu, în două guverne ale 
dictaturii regale, vinovate de crime şi asasinate. 


Legionarii ar fi fost îndreptaţiţi să se răsbune pentru 
nedreptele asupriri, suferinţe şi umilinţele la care bestia- 
litatea unor conducători pervertiţi sufletește îi supuseseră 
atâta amar de vreme, dar n'au făcuto, ci au încredinţat 
legilor Tării pedepsirea vinovaţilor. 

Acesta a fost răspunsul lor la fărădelegile şi noaptea 
Sfântului Bartolomeu deslănţuită intre 20-21 Septembrie 
1939 de demenţa asasină a regelui şi a guvernanţilor fantoşe. 

In după amiaza zilei de 13 Septembrie 1940 a fost redactat 
şi semnat de rege decretul de constituire al Statului Român 
ca, Stat Naţional Legionar, publicat în Monitorul Oficial din 
ziua 14 de Septembrie 1940 şi în dimineaţa aceleaşi zile a 
avut loc în palatul Cantacuzino din calea Victoriei, reşedinţa 
iniţială a Conducătorului Statului, depunerea jurământului 
a noilor Miniştrii şi Subsecretari de Stat. 

La 15 Septembrie 1940 Comandantul Horia Sima a lansat 
un apel către Legionari din care extragem legământul pe 
care l'a cerut tuturor: Cităm (op. amintit pag. 68) 


“Legionari, 

Să fim vrednici de cutremurătoarele jertfe ale 
martirilor şi eroilor noştrii, de nădejdile îndurerate ale 
neamului întreg de increderea Majestății Sale Regelui 
şi a Marelui Ostaş, Generalul lon Antonescu, 
Salvatorul Patriei, în ceasurile cele mai grele ale 
existenţei ei, al cărui nume trece azi ca o binecuvantare 
a lui Dumnezeu, peste întreg poporul românesc. 

Dupăce am fost împiedecaţi permanent până astazi 
să ne mântuim Patria, sub noua conducere ostăşească 


= 


a Generalului Antonescu, incepem mobilizarea tuturor 
elanurilor româneşti, încep ceasurile grele ale tuturor 
jertfelor pentru refacerea Tării şi cucerirea ei în 
adâncuri, începe munca aspră şi fără odihnă, începe 
organizarea in locul haosului care ne-a stăpânit până 
acum, 

Va fi considerat duşman al Neamului oricine 
dispreţueşte munca, oricine părăseşte cinstea, oricine 
nu urmăreşte dreptatea în toate faptele lui, sau oricine 
risipeşte zăcămintele morale sau materiale ale 
Neamului nostru. 

In faţa Națiunii Române şi în faţa Generalului Ion 
Antonescu, Conducatorul Suprem al Statului Natio- 
nal-Legionar, repetam jurământul pe care Capitanul 
Va cerut elitei legionare în faţa mormântului lui Moţa 
şi Marin: 

1) Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de 
îmbogăţire materială; 

2) Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea 
luxului şi a îmbuibării; 

3) Să înlăturăm orice încercare de exploatare a 
omului de către om; 

4) Să jertfim permanent pentru Ţară; 

5) Să apărăm Mişcarea Legionară cu toată puterea 
noastră împotriva a tot ce ar putea s*o ducă pe căi de 
compromisari sau compromitere, sau împotriva a tot 
ce ar putea să-i scadă înalta linie morală. 

Cu aceste gânduri, păşim pe drumul nou al Istoriei”, 

Horia Sima 

Bucureşti 15 Septembrie 1940. 


Si... s'au pus pe muncă impunând din primul moment 
tuturor principiile lor austere; economie, muncă tăcută nu 
vorbărie, cinste, dreptate şi creştinească dragoste de 
aproapele, continuând de 44 ani acelaş lucru şi în exil. 

Legionarilor li se încredinţaseră în guvern 5 ministere şi 
tot atâtea subsecretariate de stat: Ministerele: Vice 
Preşedenţia: Horia Sima, Externele: Mihail Sturza, Interne: 
General Petrovicescu, Educaţia Naţională Cultele şi Artele: 
Traian Braileanu, Sănătate, muncă şi Ocrotiri Sociale: 
Vasile lasinschi, Subsecretariatele: Finanţe: Constantin 
Papanace, Finanţe Inventarul Avuţiilor Publice: Prof. Ion 
Protopopescu, Propaganda: Alexandru Constant, Econo- 
mie Colonizări şi Populaţie Evacuată: Corneliu Georgescu, 
Preşendenţia: Probleme Doctrinare: Horia Cosmovici. 

In Ţară atmosfera era de extaz naţional şi legionar. 

Participarea Mişcării Legionare la conducerea Statului 
Naţional Legionar, părea de domeniul minunilor cereşti, mai 
ales când oraşele Ţării au fost invadate de zeci de mii de 
cămăşi verzi, invazie explicabilă prin dispariţia teroarei şi a 
temerei de ea, determinând sutele de mii de simpatizanți, 
prieteni şi sprijinitori din alegerile din 1938, să iese din 
anonimat, răspunzând chemarii Comandantului de a sprijini 
pe Generalul Antonescu la reconstruirea Tării. 

La încălzirea maselor la maximum contribuise indiscu- 
tabil şi un fapt minor, pentru unii, dar de o imensă rezonanţă 
şi propagandă în momentele dramatice ale ţării din acea 
vreme, 

Metronomul postului de Radio Bucureşti, din dimineaţa 
zilei de 6 Septembrie 1940, din iniţiativa legionarului Nelu 
Mânzatu, coloborator şi îngăduința lui Nichifor Crainic 
director al instituţiei, schimbase melodia deschiderii 
emisiunilor, cu începutul marşului legionar —Sfântă tinereţe 
legionară— marş dinamic şi înălțător, apel şi indemn la 
mobilizarea generală. 

Fenomenul era vizibil în manifestaţiile de adeziune şi 
defilările zilnice provocate de măreţia evenimentului, atât în 
Capitală cât şi marile centre din Provincie. 

Alungarea regelui tiran readusese în Mişcarea Legionară, 
măcinată de sălbăticia asasină a lui Carol al II-lea, unitatea 
şi încrederea nelimitată în misiunea ei, întărind moralmente 
elanul constructiv al camarazilor aleşi să-i conducă spre noi 
biruinţi. 


Generalul părea hotarît şi el, dar camarila înfiripată în 
juru-i ispitea şi şuşotea, căutând să sape armonia noului 
guvern, 

Intre 7-10 Septembrie reorganizarea mişcării pe țară adică 
desemnarea Sefilor de Regiuni, Centre, Corpuri şi funcţii, 
fusese rapid înplinită datorită disciplinei legionare şi 
comandamentului unic recunoscut de Decretul Lege care 
înfinţa Statul Naţional Legionar, indicându-l ca atare pe 
plan naţional, pe Comandantul Horia Sima. 

El era garanţia ordinei, a disciplinei şi a muncii de 
redresare la care se angajase toată țara, 

“La 20 Septembrie au fost numiţi prefecţii de judeţe 
recrutaţi dintre tineri intelectuali legionari şi prieteni cu 
experiență scăpaţi ca prin miracol de furia asasină a 
guvernanțţilor. 


La 26 Septembrie instituţia “Ajutorul Legionar”, adică 
aplicarea reală a legei a S-a din legile fundamentale ale 
cuibului, ca bază de organizare şi trăire a vieţii legionare: 
“AJUTA-TI FRATELE CĂZUT ÎN NENOROCIRE, NU- 
L LĂSA"! intra în funcţiune sub conducerea comandan- 
tului, BUNEI VESTIRI Ilie Gârneaţă, preluând sarcina 
îngrijirii şi reîncadrării în Stat a refugiaților şi expulzaţilor 
din teritoriile deslipite de sovietici şi unguri, 

Ajutoarele masive venite din toate colţurile Tării, răspuns 
la apelut lansat în acest sens şi preluarea patrimoniului 
vechei organizaţii carliste —STRAJERIA— care însuma 
zeci de milioane de lei-su fost bazele iniţiale ale activității 
acestei instituţii, devenită cea mai importantă instituţie din 
timpul guvernării. 

Zeci de restaurante şi cantine au fost deschise pe cuprinsul 
țării servind mese gratuite refugiaților şi săracilor, Pentru 
ultimii s'au alcătuit echipe speciale de descoperirea. şi 
inmatricularea lor pentru asistență permanentă, ce niciodată 
nu se făcuse în regimul partidelor politice de odinioară, 

Animat de elanul tineresc al Ţării, Comandantul Horia 
Sima a cerut Conducătorului Statului —generalul Anto- 
nescu— să cheme electoratul la urne, asigurându-l că 
entuziasmul manifestat în favoarea Statului Naţional 
Legionar, le vor asigura în alegeri majoritatea absolută, 

Neîncrezător, generalul i=a cerut să demonatreze, accep- 
tand sugestia comandantului de a convoca pentru 6 
Octombrie o mare demonstraţie legionară la Bucureşti, 
crezând în sinea lui că timpul prea scurt nu va permite 
realizarea ei în optime condiţii. 

Legionarii aveau la dispoziţie numai 3 zile dela data 
aprobării Conducătorului şi până la realizarea ei, greutate pe 
care noua organizare a Mişcării condusă de Nicolae 
Petraşcu ca Secretar general, a isbutit s'o înfrângă cu 
ajutorul Căilor Ferate Române, care a intocmit planul 
transporturilor dus şi întors din toate ungherele tării cu 
trenuri speciale, aşa că la 6 Octombrie 1940 dimineaţa 
Capitala Bucureşti vuia de glasurile zecilor de mii de 
legionari veniţi în cămăsi Verzi sau costume naţinale, să 
aclame Statul Naţional Legionar şi pe conducătorii lui, 
urmând ca în aceaşi zi seara să se întoarcă la vetrele lor. 

Erau peste 100.000 masaţi în piaţa Naţiunei dela poalele 
dealului Patriarhiei sub ordinele lui Radu Mironovici — 
comandant al BUNEI VESTIRI— încadraţi pe regiuni şi 
judeţe în jurul unei majestuoase tribună, străjuită de chipul 
Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, pictat de pictorul 
Basarab în mărime de 4x3 metrii. 

Când au apărut alături în picioare în aceaşi maşină 
Generalul Antonescu şi Comandantul Horia Sima, îm- 
brăcaţi în uniforma tradiţională legionară, cămaşe verde, 
centura cu diagonală şi pantaloni negrii, imensa piaţă s'a 
cutremurat de uralele mulţimei şi strigătele “Trăiască 
Legiunea şi Căpitanul, trăiască generalul Antonescu, 
trăiască Comandantul Horia Sima”, —confirmând ceace 
şeful mişcării îi comunicase lui Ică Antonescu la insinuarea 
de a schimba slutul cu— Trăiască Legiunea şi Generalul la 
care Comandantul a obiectat că nici prin surprindere nu va fi 
posibil ca un legionar să salute altfel decât Trăiască 


Legiunea şi Căpitanul... şi aşa s'a întâmplat în acea 
dimineaţă de glorificare a martirajului lui Codreanu 
întemectorul şi în vecinicie şef al Mişcării Legionare. 


După terminarea festivitătii din piața Naţiunei, a urmat 
defilarea, asistența transportându-se în automobile la 
tribuna ridicată în fața statuii lui Mihai Viteazul în piața 
Universităţii, ca omagiu adus Principelui Munteniei care în 
anul 1600 unise sub sceptrul Lui toate provinciile româneşti 
Muntenia, Transilvania şi Moldova, fiind în acelaş timp 
protestul Statului Naţional Legionar împotriva Diktatului 
Axei de la Viena, care ne obligase să retrocedăm Ardealul de 
Nord Ungariei Horthyste, în August 1940, 

(va urma în numărul 62) 

In tribună erau prezenţi pe lângă guvernul român şi toate 
reprezentanţele diplomatice ale Axei, reprezentanţii țărilor 
amice ei şi României. 

Defilarea a durat până la orele 4 după amiază, 
manifestanţii dirijându-se de acolo, în ordinea venirei, la 


gările Bucureştiului de unde cu aceleaşi mijloace s'au întors 


la ei acasă, 

A fost ceva apoteozic. 

O sută de mii de defilanţi şi alte sute de mii făcând front, 
salutându-i legionăreşte cu braţul drept de la inimă spre Cer, 
aclamându-i pe tot parcursul lor. 

Dela înmormantarea lui Moţa şi Marin în 1938 la Casa 
Verde, Bucureştiul nu trăise momente atât de înălțătoare şi 
de patriotică semnificare. 

Generalul lon Antonescu fusese satisfăcut, deşi dorința de 
a fi aclamat Căpitanul Legiunii nu i se împlinise, dar putuse 
să constate că avea în spatele lui o forță disciplinată şi sigură, 
pe care să se bizuie în programul de redresare şi schimbare a 

ării, 
? Drept mulțumire, a invitat tot guvernul şi alte persona- 
lităţi legionare prezente, pentru a lua împreună o cupă de 
şampanie în vila generalului dela Predeal, către care s'au 
îndreptat în caravană automobilistică într'o atmosferă de 
înțelegere promițătoare pentru mari realizări, 

Spre tragedia țării nu a fost să fie aşa, 

Demonstrația se făcuse, dar alegerile nu s'au fixat şi fără 
niei un motiv plauzibil au fost amânate —aine dia— şi până 
la urmă evităte şi uitate, pentrucă hu conveneau nimănuia în 
afară de legionari. 

Statul Naţional Legionar a rămas fără Parlamentul visat, 
iar glasul poporului care s'ar fi exprimat liber în el, a fost 
înăbuşit din nou. 

Explicaţia e foarte simplă astăzi, bine înţeles dacă âi tăria 
de a vedea clar şi judeca imparţial trista istorie a lumii, 
făurită şi trăită în cei 48 de ani scurşi dela împărțirea şi 
îngenunchirea României şi a Europei, cu toate tragediile lor 
mărturisite sau ascunse cu rea credinţă. 

In România deatunci —1940— forţele negative ale ţării, 
structura administrativă carlistă, rămasă aproape intactă, 
politicienii, ovreii, minoritățile germane, vecinii şi ideia 
hitleristă a expansiunii Reichului spre Est, DRANG NACH 
OSTEN, intraseră în panică după 6 Octombrie 1940. S'au 
coalizat şi s'ău pus fără reticenţe la dispoziţia generalului, 
preferând dictatura lui militară, decât un Stat Naţional 
Legionar Român, cu o conştiinţă naţională puternică. 

Perspectivele i-au surâs generalului şi l'au determinat să 
plece urechile la urzelile acestor “binevoitori” trâmbiţate în 
lumea, lumea lui, prin —Haute Parleur-urile— camarilei 
femenine din jurul Doamnei Maria Antonescu. 

Ca militar, ridicat prin merite proprii dintr'un mediu 
burghez modest, era un vanitos ireductibil. 


Nereuşita preluării ca partid a Legiunii, după modelul 
marilor dictatori Hitler şi Mussolini, îl sensibilizaseră atâta 
încât orice aluzie, orice insinuare la adresa colaboratorilor 
verzi, abateri disciplinare, exces de zel, procedeuri 
inadecvate comise din proaspăta pregătire a poliţiei 
legionare, creată la cererea lui, îl înfuriau pentrucă doar le 
înregistra, dar nu le cerceta verosimilitatea servindui ca 


reproşuri aruncate membrilor legionari ai guvernului, ceace 
săpa unitatea de vederi în conducerea statului. 

Astfel restul zilelor din Octombrie s'au scurs într'un duel 
epistolar între comandant şi general, primul atrăgându-i 
atenţia asupra problemelor economice ridicate de legea 
românizarii şi comisarii de românizare la întreprinderile 
streine, împusă de ministrul economiei Leon, de pretenţiile 
absurde ale comunităţilor germane din Transilvania, care 
nici mai mult nici mai puţin, vroiau să fie acaparatorii 
întreprinderilor şi comerțului ovreesc din România, de 
ordinele date de sinagogile ovreeşti coreligionarilor de a 
vinde numai germanilor proprietăţile comerciale amenințate 
de românizare, de amestecul legaţiei germane în treburile 
româneşti şi de influenţa nefastă în Statul Naţional Legionar 
a ministrului Fabricius prieten al generalului, de tergi- 
versarea sancţiunilor împotriva marilor vinovaţi de crimele 
contra legionarilor în regimul carlist. (Era libertatii vol. |. 
pag. 218) reproducem: 

Domnule General, 

“Stirile care ne parvin din domeniul economici sunt 
tot mai alarmante, Lipsă de coeziune şi unitate. 

“Până nu va exista un comandament unic în 
domeniul economic, până atunci lucrurile se vor 
înrăutăţii până la faliment. Eo criză care se aproprie zi 
de zi. 

“Explicaţia: un regim legionar nu poate să 
dăinuiască cu o structură economică liberală. Aiti e 
dificultatea: două concepţii, două lumi care se lovesc. 

“Accentul trebue să cadă pe elementul politic şi în 
economie, aşa cum a fost şi în Italia şi Germania. 

“Trebuesc oameni de suflet, dublati de technicieni. 
Technicianul singur şi cu judecata economică a 
veacului trecut ne duce de râpă. 

“Adaptarea la noua structură a Statului trebue să se 
facă repede şi energic. Orice zi de întârziere este fatală. 
E trist că orice vă semnalez în acest domeniu, priviţi cu 
oarecare neîncredere. Cei din lumea veche chiar dacă 
sunt sinceri nu pot să facă binele, pentrucă nu ştiu să 
gândească în spiritul economiei dirijate de Stat. 

“Aici e centrul nevralgic al problemei şi nicăeri în 
altă parte. 

Cu aceleaşi sentimente de devotament 

16 Octombrie 1940. 
HORIA SIMA 


la care generalul Conducător răspunde printr'o scrisoare de 
şase pagini făcând apologia persoanei lui şi rechizitoriul 
colaborării cu Mişcarea Legionară repetând stupidățile 
anturajului lui împotriva ei şi încheind printr'un fel de 
ultimatum privind predarea Sefiei Legiunii: op. cit. pag. 220- 
225 spicuim: 


Domnule Sima, 


.. . .......... ...... .. . .. . . . ..... ... . . ... 


“ Având răspunderea totală în faţa ţării, a conştiintei 
mele şi a Istoriei, eu trebue să am întreaga libertate de 
conducere. 

“Am făcut actul de la 6 Septembrie “ca să salvez 
Statul dela prăbuşire, ca să-l scap de anarhie sau de 
ocupaţie streină. Am făcut aceasta ca o concluzie a 
trecutului meu de ostaş şi de român. Am facut-o ca 
să-mi apăr Tara, iar nu ca s'o prăbuşesc. 

“Eu nu pot să-mi leg numele pe care lam întemeiat 
în patruzeci de ani de muncă, pe ordine de răspundere, 
de o prăbuşire provocată chiar şi dintr'un sincer 
entuziasm. 

“Aşa dar vă rog să alegeţi; 

“Sau vă luaţi singur răspunderea în faţa Ţării şi a 
Istoriei, şi conduceţi Tara după conştiinţa şi priceperea 


Li 
“Sau îmi daţi toată libertatea şi toată autoritatea în 


10 


D 


conducerea Tării, alegerea oamenilor şi reprimarea 
tuturor greşelilor şi tuturor dezordinelor, 
“Convocaţi-vă prietenii şi hotăriţi. 


“Cu două capete nu se poate duce un singur corp 
L] 
decât la dezastru. 


... n 9e poe cleo iute oa 
DN e ia ONIIU N cica e ste Bpeitiaie ... LL ur ca. 


2] Octombrie 1940 
General Ion Antonescu 


(scrisoarea va fi publicată în întregime, în anexele dela 
sfârşitul lucrarii). 


In primele pagini ale scrisorii generalul Antonescu Tecurge 
la neadevăruri acuzand o pretinsă incompetenţă legionară în 
mâterie economică, ştiind foarte bine că în acest domeniu 
legionarii nu participau din plin la reorganizarea sistemului 
de până atunci, legea de românizare şi comisarii respectivi 
fiind atribute total rezervate ministrului Leon technician 
liberal, iar competitorii la comerţul ovreesc erau minoritarii 
germani, mişcarea legionară nedispunând de fonduri pentru 
achiziţionarea întreprinderilor ovreeşti. Logic ar fi fost să fie 
sprijiniți de Stat, în acest scop. 

Apoi recurge la sentimentalism viclean, pentru aşi justifica 
aspiraţiile la şefia legiunii... eu v'am dat... eu am făcut... eu 
sunt părintele vostru... pentruca în final să revendice victoria 
revoluţiei naţionale de la Septembrie 1940, începută din 
iniţiativă legionară, câştigată cu sânge legionar şi de 
legionari. 

Uitase antecedentele raporturilor lui cu lumea legionară, 
pe care pentru Istorie le vom reaminti şi care îl situiază pe o 
linie de duşmănie pentru Mişcare, cum a dovedit-o între 
20-23 Ianuarie 1941 şi după acea. 


— Cu Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu avusese 
la Predeal raporturi convenţionale de —skiori— şi 
vecini, politic nu-l înţelesese niciodată, după cum nu 
înţelesese putreziciunea Societăţii româneşti, patronată 
de Carol al II-lea, pe care l'a servit până în ultimul 
moment al Domniei - fuga. 

— E cunoscut sfatul de ponderare, dat personal 
acţiunei politice a Căpitanului şi replica cinică la 
întrebarea lui Codreanu “aţi trage în noi”, “da dacă ar 
trebui să menţin ordinea în Stat”, şi a făcut-o mai 
târziu ca să pră buşească Statul Naţional Legionar şi 
Tara, din megalomania şefiei unice. 

— A aprobat lovitura dictatorială a Regelui Carol 
al Il-lea şi a fost el, care a smuls Ţării în Plebiscitul 
verbal al Constituţiei din Februarie 1939, procentul de 
990% —Da—, prin cunoscutul ordin dat în calitate de 
ministru al Apărării Naţionale Prefecţilor de Județe, 
toţi militari de carieră: 

“Să scoateţi din urne 200% Da!” 
invitaţie şi libertate oricăror abuzuri şi măsuri 
represive, care bineînţe les n'au lipsit să fie aplicate, 
deşi ştia foarte bine că erau îndreptate împotriva 
legionarilor codrenişti. 

— Participase ca Ministru al Apărării Naţionale în 
guvernele dictaturii carliste alături de Armand 
Calinescu, care se făcuseră vinovate de asasinarea în 
pădurea Tâncăbeşti a Căpitanului Codreanu şi a celor 
13 căpetenii legionare Nicadorii şi Decemvirii, de 
executarea în masă a legionarilor din închisori, ucişi de 
Carol al II-lea în “noaptea Sfântului Bartolomeu” 
declanşată de pedepsirea lui Armand Călinescu pentru 
crimele comise, fără să fi schițat un gest omenesc 
pentru a înlătura sau potoli furia ucigaşe a Regelui 
-lrod a sute de vieţi din floarea tineretului românesc. 


— fusese ales de Carol al II-lea —CONDUCA- 
TOR-— la 3 Septembrie 1940, pentrucă regele şi-a adus 
aminte de mărturisirea făcută lui Cornelui Codreanu 


că-va trage în legionari—, căutând sa-l utilizeze ca 
formulă tranzitorie în salvarea Tronului, cerându-i 
expres să SINE revoluţia legionară, generalul fiind 
gata so intfeprindă, dacă n'ar fi fost generalul 
Coroamă Comandântul Corpului II de Armată şi şef al 
garnizoanei Bucureşti, care întrebat insidios de 
Conducător dacă trage în revoluționari, acesta i-a 
răspuns demn şi răspicat” cu nu trag în tineretul Tării” 
la care stânjenit generalul Antonescu a raspuns că nici 
el nu trage, dar câteva zile mai târziu a mazilit pe 
generalul Coroamă, mutându-l cu garnizoana la Iaşi. 

— deşi Conducător al Statului Naţional Legionar, 
cocheta cu opoziţia carlistă contravenind Decretului 
Lege de constituire al lui din 14 Septembrie 1940, 
punctul 2: Reproducem;: 


“Mişcarea Legionară este singura mişcare recunos- 
cută de noul Stat, având ca ţel ridicarea morală şi 


materiplă a poporului român şi desvoltarea puterilor 
lui creatoare”. 


„Comandantul i-a răspuns la 28 Octombrie 1940 eviden- 
țiându-i erorile de interpretare a scrisorei lui anterioare, 
manifestându-i că Mişcarea Legionară şi nici el personal, nu 
Sau gândit vreodată să-l substitutie la concerea Tării, 
cerându-i să interizică rămăşiţelor politicianiste carliste orie 
manifestări publice ostile regimului legionar, asigurându-l că 
singurii colaboratori leali şi sinceri ai generalului, sunt 
numai legionarii, cu care Generalul poate duce la biruinţa 
dreptăţii şi a binelui, şi că orice împiedecare a revoluţiei 
legionare va fi fatală Țării, ceace generalul a înţeles abia trei 
ani mai târziu, dar prea târziu, la 23 August 1944. 

Generalul n'a întârziat să-i răspundă înalte câteva pagini 
de peroraţie pro Sefia lui unică, incheind ultimativ: op. cit. 
pag. 227 cităm: 


“Un erganism politic, social şi economic trebue să 
asculte de o singură conducere. 

“Generalul Antonescu vrea ceace vreţi şi Dvs. însă 
cu altă metodă şi în ritmul pe care-l reclamă 
înţelepciunea. 

“EL vă cere să declaraţi: 

a/ că conform I.D... care este actul unic şi de bază 
al constituirii politice a Statului Român, Generalul 
Antonescu este Sef al Guvernului. 

Având această dublă calitate, se înţelege dela sine că 
şi Guvernul şi Regimul ascultă de Generalul Anto- 


nescu. 
b/ că este separaţiune şi nu imixtiune între partid şi 
guvern; 


c/ că liniile principale de guvernare se hotărăsc în 
forurile conducatoare ale Regimului, în înţelegere şi cu 
aprobarea Generalului Antonescu, care hotărăşte în 
ultimă instanţă... E, 

d/ că guvernul având răspunderea totală, trebue să 
aibă şi libertatea totală de guvernare. : 

e/ Persoanele de toate categoriile, din Legiune, care 
sunt indicate prin pricepere, puterea lor de muncă şi 
trecutul lor onest şi curat, să ocupe locuri în 
administraţiile publice, să fie desemnate numai de forul 
de conducere politică al Regimului Legionar şi 
prezentate în scris mie, pentru răspunderi, numai prin 
Domnul Horia Sima, care este şi rămâne, sub Direcţia 
mea”, 

f/ că odată pe săptămână sau de două ori pe lună, 
Generalul Antonescu va prezida Forul de Conucere 
Politică al Regimului. 

General Antonescu 


El se vroia Dictator, Dictator cu partid ca Hitler şi 
Mussolini, ori Mişcarea Legionară nu era un partid politic, 
formaţiile ei politice fiind Garda de Fer şi Partidul Totul 
pentru Tara, desființate de Carol al II-lea. 

Ea era o şcoală de educare civică şi de forjare a —omului 
legionar— iubitor de Neam, încrezător în virtuțile lui, moral, 
corect, gata de sacrificiu din iubire pentru aproapele şi de 
sacrificiul suprem pentru apărarea patrimoniului teritorial şi 
credința noastră străbună, deci elemente apte pentru 
guvernare în numele ei. 

Corneliu Zelea Codreanu fusese desemnat Căpitan al 
Legiunii pentrucă întruchipase aceste virtuţi şi avusese de la 
Dumnezeu —Harul— de a le transmite adepților lui, — 
omului nou—, om nou nu în sensul comunist, democrat sau 
politicianist, căci toţi au pretenţia de a-l crea în felul lor, dar 
nu au în sprijin argumentul decisiv al curăţeniei spirituale şi 
exemplul personal aşa cum l'a dat EI, Căpitanul. 

Acesta este secretul permanenţei vii a memoriei lui şi a 
spiritului legionar creat şi rămas nealterat în concepţia trăirii 
legionare, după cei 60 de ani de persecuții, schingiuri, ucideri 
apocaliptice şi nedreptăţi pe care legionarii lui le-au suferit şi 
le suferă cu stoicism, convinşi de victoria finală a Binelui 
contra Răului. 

Toate reproşurile din scrisorile generalului proveneau din 
interpretările răuvoitoare ale greşelilor administrative lipsite 
de importanţă, sau excesului de zel al unora din tinerii 
legionari proaspăt intraţi în gospodăria Statului, inerente 
începutului de carieră şi pe care colegii mai vechi, nevăzând 
cu ochi buni numirea lor, în loc să-i ajute a cunoaşte 
problemele şi remedierea lor, îi împingeau spre greşeli sau 
abuzuri, pentru a-i pâri după acea ca incapabili, aprinzând 
mânia Conducătoruli, care nu se ostenea de a verifica 
gravitatea actelor, pentru a nu pierde ocazia incriminării 
comandamentului legionar, pe care o căuta cum zice zicala 
populară, cu lumânarea, pentru ajungerea la şefia unică a 
Statului şi a Legiunii. 

Legiunea avea identitatea ei proprie stabilită de Corneliu 
Zelea Codreanu, şeful ei creator, şi de miile de martiri care o 
avalaseră prin “sacrificiul lor ca structurată în tradiţiile 
străbune ale Neamului, orice trecere a Sefiei unei persoane 
fizice din afara Mişcării, fiind o uzurpare şi o călcare a 
principiului stabilit de Căpitan; Sefia revine legionarului 
care s'a distins cel mai mult în bătălii, în organizare, celui 
mai îndemânatec şi care impune dragoste şi ascultare 
camarazilor. 

Revoluţia Legionară din 3-6 Septembrie 1940, nu fusese o 
diversiune politică anti-carlistă ci a avut un scop precis pe 
care la realizat; a pune capăt tiraniei regale şi a isgoni 
satrapul degenerat, vinovat de zece ani de amoralitate, de 
jaf, de domnia bunului plac, de corupţie, de teroarea 
jandarmilor şi poliţiştilor, schimbând moravurile guvernării 
susținută de politicienii venali, cu o conştintă naţională 
dârză şi productivă. 

Era de prevăzut ca profitorii şi exploatatorii de eri, daţi 
acuma deoparte, în loc de a fi imediat traşi la răspundere, să 
comploteze contra austerităţii vieţii Statului Naţional 
Legionar, 

Conducătorul General Antonescu exercita o presiune 
injustă asupra comandamentului legionar, căruia nu i se 
putea trece cu vederea eforturile continue şi abnegaţia cu 
care, zi şi noapte, cohortele legionare colindau fără răgaz 
Tara, pentru ajutorarea refugiaților şi alinarea suferințelor 
expulzaţilor din Transilvania şi Basarabia de Nord, isgoniţi 
de haina persecuție a vecinilor Unguri şi Sovietici. 


Din toate punctele ultimatului generalului, cel prevăzut la 
litera-f-a intrat imediat în funcţiune şi s'a păstrat până la 23 
lanuarie 1941, data abrogării Statului Naţional Legionar, 
celelalte desiderate necesitând un oarecare timp de 
reflexiune, care nu a mai fost necesar datorită precipitării 
evenimentelor naţionale şi internaţionale. 

Dialogul epistolar dintre Seful Mişcării Legionare 
Comandantul Horia Sima şi Conducătorul Statului Naţio- 


1 


nal-Legionar generalul Ion Antonescu, deşi îşi aveau 
birourile în Palatul Preşidenţiei foarte aproape unul de altul, 
nu a stânjenit cu nimica bunul mers al simbiozei politice 
legionaro-antonesciene, în guvernarea Statului, care-și 
continua febril efortul de redresare morală după rezultatele 
dezastroase ale dictaturei carliste. 

Dimpotrivă, cred că eliminarea asperităţilor discuţiilor 
verbale, inerente deosebirei de vârstă dintre amândoi şi 
violenţei răbufnirilor, lexic, cazone ale generalului, au evitat 
altercaţii care ar fi putut avea desigur repercursiuni 
dureroase, 


Textele reproduse confirmă cele de mai sus şi pun în 


evidenţă cu claritate preocupările fiecăruia în acele critice, 


momente ale Tării;la Comandant grija pentru desvoltarea şi 
perfecţionarea sub toate aspectele a Statului Naţional 
Legionar, pe linia principiilor şi doctrinei naţională a 
Mişcarii, la General, obsesia şefiei unice şi preluarea 
Mişcării Legionare Codreniste şi transformarea ei în partid 
antonescian, după exemplul dictatorilor epocei, Hitler, 
Mussolini, sau Franco, 

Vanitatea lui exacerbantă l'a făcut să nu priceapă motivul 
pentru care Mişcarea Legionară nu s'a supus ambiţiei lui 
paranoice, care echivala cu desființarea ei ideologică. 

Abaterea de la structura virtuţilor ancestrale ale 
Neamului, exemplificate în viața Tării de atunci prin 
martirajul Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu şi a miilor 
de legionari care plătiseră cu viața încrederea lor în 
plămădirea —omului nou legionar— virtute supremă a 
existenţei şi luptei ca atare, rămasă intactă până azi, arfi 
dus-o spre spulberare, ca pe celelalte trei menţionate. 

Astăzi doctrina -codrenistă a Legiunii Arhanghelului 
Mihail, cuprinsă în cele patru opere didactice ale 
Căpitanului: Pentru Legionari, Cărticica Sefului de Cuib, 
Circulări şi Manifeste şi Insemnările de la Jilava, traduse în 
cinci limbi de circulație mondială: franceză, engleză, 
germană, italiană și spaniolă, e universală, dovadă cererile 
din ce în ce mai mari ale acestor cărţi şi spaţiul ce ocupă 
cercetarea şi comentarea lor de către lumea gânditoare în 
gazetele şi publicaţiile sfârşitului de secol ce trăim, mii de 
pagini de recunoaștere a autenticităţii şi valabilităţii ei. 

Tuturor injustelor amărăciuni ale inceputului de regim, 
legionarii nu le-au dat importanţă bazându-se pe onestitatea 
militară a generalului şi decizia lor unanimă de a face zid în 
jurul Conducătorului, sprijinindu-l în munca de reconstruire 
şi ocrotire a Tării. 

Au restabilit raporturile tradiționale de amiciţie şi 
confraternitate naționalistă, de la egal la egal, cu naţional- 
socialismul german şi cu fascismul italian, relaţii alterate de 
guvernele carliste şi de sancţiunile impuse Italiei in 1935, 
pentru răsboiul început contra Abisiniei, sancțiuni stabilite 
de Societatea Naţiunilor de la Geneva, ieşită din tratatul de 
pace de la Versailles din 1920, România fiind, la instigaţiile 
ministrului de externe român Nicolae Titulescu, prima Ţară 
din acea societate care le-a aplicat ceace italienii, pe bună 
dreptate, au considerat gestul ca o trădare a latinităţii 
comune, plătindu-ne-o scump cu Diktatul Germano-ltalian 
de la Viena în 1940, care ne-a impus cedarea Ungariei, a 
pâărţii de Nord a Transilvaniei româneşti. 

Reprezentanţii  Diplomatici-Miniştrii Legionari: Ing. 
Constantin Greceanu la Berlin, Aocatul Radu Ghenea la 

Madrid şi Victor Vojen la Roma, au contribuit cu elan şi tact 
la îmbunătăţirea relaţiilor, atât diplomatice cât şi cama- 
radereşti cu ţările unde erau acreditaţi. 

La 10 Octombrie 1940 un detaşament de 120 de legionari, 
în majoritate studenţi, au participat la serbările fasciste de la 
Padua, fiind conduşi de Comandantul legionar Victor 
Silaghi, impresionând pe Ducele Mussolini şi populaţia 
locală prin disciplina, ţinuta şi prestanța legionară, 
determinându-l să facă demersuri la Bucureşti pentru a primi 
şi o misiune militară italană, ca cea germană care sosea la 12 
Octombrie 1940 în România, pentru apărarea zonei 
petrolifere de la Ploeşti şi eventual țara de noi agresivităţi 
sovietice, cerere pe care generalul Antonescu a reduso la 


12 


nnmnacacaaaaaioaooaooonoanesasanasaeeanansensassseneanenennnnenaeenaaneaenaeneasannonsenenaeanaensoaneasea 
nn.nnsnanaenssonsessonsenananeasameaanesos- 


RR 


câţiva delegaţi observatori, rănind inutil solidaritatea latină, 
renăscută după festivitățile italo-legionare. 

In acest timp Ministerul Justiţiei terminase investigațiile 
stabilirii răspunderilor masacrelor carliste in contra legio- 
narilor, stabilind o lista de 500 de mari vinovati, miniştrii, 
generali, prefecti militari colonei, jandarmi, procurori 
judecători, comisari şi inspectori de poliţie, dintre care 
primul lot de cca. 64 de mari vinovaţi, cei mai mari, au fost 
arestaţi şi depuşi în închisoarea Jilava de lângă Bucureşti. E 
necesar a preciza că listele fuseseră alcătuite personal de 
Generalul Antonescu, Ică Antonescu şi Rioşeanu, 

urmeză în no 62 


APELUL AMBASADORULUI AMERICAN 
DAVID B. FUNDERBURK 
PENTRU AJUTORAREA ROMANIEI 


Reprodus din revista EXODUS - U.S.A. 


Dragi prieteni români 


Recent am format un nou comitet de acţiune politică (P.A.C.) care se numeste: 
Conservativi pentru Libertate. Acesta este atit pentru ajutorarea candidaților 
Republican cit și pentru ajutorarea afndidaţilor Democrati. 

nul din scopurile principale ale "Conservativilor pentru Libertate" este să 
ajutăm educarea americanilor care votează, despre realitatea vieţii sub com- 
unism in România și Europa Rssăriteana și despre politica Statelor Unite faja 
de regimurile comuniste ca acela p lui Ceausescu. Cosnservativii pentru Liber- 
tate (CPL) vor ajuta la alegerea conservativilor In oficiile de stat (Legislaturile 
de stat), care ințeleg si sint ingrijorati pentru poporul din România şi Euro 
Rasariteană. La fel intenţionează să ajute candidaţii care vor lupta pentru in- 
teresele pe care noi le considerăm importante şi deasemenea desigur, care ne 
vor putea ajuta pe noi în viitor. 

Conservativli pentru Libertate, cu ajutorul dumneavoastră poate deveni un 
purtător de cuvint pentru popi român in America si Europa de Vest, poate 
deveni Vocea la care oficialităţile atit Americane cit si Române vor trebui să 
asculte şi să o ia in consideraţie, 

Conservativii pentru Libertate are mulţi Români-Amecricani proeminenţi ca 
patroni si in Comitetul de conducere. 

Doresc să ajut pentru că Betty si cu mine am trâit in România timp de sase 
anl şi avem dragoste pentru poporul român, pentru istoria sa si trecutul cultural, 
deasemenea pentru că noi urim regimul comunist din Bucuresti care a distrus 
poporul Român, libertea lui şi monumentele religioase, istorice ale civilizației, 
de pe acest pămint. Noi vrem să ajutăm să se restabilească libertatea, guvernul 
reprezentativ al unui popor nobil. 

Ceea ce noi facem nu poate fi realizat peste noapte si va fi un proces treptat 
care va creste in interes și credibilitate atrăgind suport financiar. Avem toate 
motivele de incurajare. Noi avem ca membri suporteri, proeminenţi Patrioţi 
Americani şi eroi din Congresul American, pesonalităţi din Armata Americană 
si Guvernul American sint in comitetul de conducere pentru a da o mai mare 
legitimitate și am primit contribuții de la peste două sute de persoane, 

Pentru a fi intr-adevăr efectivi în alegerea oficialilor, promovind legi care 
interesează pe Românii-Americani și presind Guvernul American din Wa- 
shington de a ajuta românii care sint în pericol in România și de a reunifica 
familiile aici In America, apoi de a duce o politică corectă a Guvernului 
American față de regimul lui Ceausescu, noi avem nevoie de sulotal dum- 
neavoastră generos al comunităţii românesti. Noi avem nevoie atit de contribuţii 
financiare cit şi de suportul moral al zecilor de mii de Români-Americani. 

Aceasta este oportunitatea unică de a ajuta Românii-A mericani și poporul 
din România. Aceasta va fi un succes numai dacă Comunitatea Românească 
va lasa la o parte frica, intimidarea, dezinformarea, propaganda regimului de la 
Bucuresti şi deschis va declara suportul pentru libertate, 

Dacă majoritatea din comunitate ase teme sa vorbeasca din diferite motive. 
ori să facă un sacrificiu, atunci nu vom avea succes şi poporul Român aici şi In 
România va pierde oportunitatea de a arăta curaj, ingrijorare pentru situaţia 
existentă şi o puternică credință în ceea ce este necesar și drept. 

Familia Funderburk nu este in această misiune pentru bani, ea este in această 
misiune pentru că ca crede in Dumnezeu, America şi Cauza Libertăţii pentru 
poporul Român care a suferit destul. 

oi am sacrificat o pozitie inalta cea de Ambasador și cariera de Profesor 
Universitar, pentru a demasca, a scrie și a ajuta poporul American să invete 
despre răutatea comunismului şi de a ajuta organizarea Românilor în America 
Intr-un grup eficient de putător de cuvint care să promoveze interesele sale. 

Noi vom face tot ce putem dar avem nevoie de ajutorul dumneavoastră să 
lucraţi impreună cu noi altfel nu vom avea succes. 

In acest inceput de an cind ne iad la Dumnezeu care este sperior lui Marx, 
Lenin sau Ceausescu, vă rog să faceţi un sacrificiy pentru cauza noastră unită 
şi să ne rugăm pentru succesul ei, 

Mulţumesc foarte mult si Dumnezeu să vă binecuvinieze intotdeauna. 


Davld B. Funderburk, 
[ ui „Ambasador al Statelor Unite al Americii In România. 


P.0. Box 190 
Bules Creek, N.C. 27806 


CHARTA ATLANTICULUI 


Vasile GHERLA 


In revista “Geschichte, historisches Magazin” nr. 45 din 
Mart./ April. 1982 a apărut articolul: Die “Atlantik-Charta”, 
Das Friedensprogramm das nur Presserklărung blieb. 
(Charta Atlanticului, Programul de pace care a rămas numai 
o declaraţie de presă). Periodicul apare bilunar, în țările de 
limbă germană, Elvetia, Austria, R.F. Germania. 

Articolul este bine documentat şi bogat ilustrat. 

Autorul Alfred Schickel scrie că această Chartă cuprinde 
o declaraţie asemănătoare cu cele 14 puncte, ale declaraţiei 
preşedintelui Wilson, în primul război mondial, iar la puncul 
6 se prevede distrugerea tiraniei naziste. In declaraţie se mai 
spune că nici o schimbare teritorială, nu se va face, la 
sfârşitul războiului, fără voinţa liber exprimată, a popoa- 
relor să-şi aleagă forma de guvernare, în care vor să trăiască, 
etc. 

Declaratia Chartei Atlanticului a fost făcută la 14. August 
1941. Churchill şi Roosvelt au venit în golful Argenta din 
insula Terra Nova, pe vase de război, însoţite de o excortă de 
nave militare, măsură de precauţie, având în vedere 
temeritatea submarinelor germane, cu o suită numeroasă de 
militari şi politicieni. Churchill a venit pe vasul Prinz of 
Walles şi declaratia Chartei a avut loc pe vasul american 
Potomac. Declaraţia a apărut în presăşi chiar fotomontaje 
cu semnătura celor doi şefi de stat, care a fost repede retrasă 
depe piaţă. Ministerul de externe englez a dat un comunicat 
în scris al Chartei, care să poarte semnătura celor doi “mari” 
şi aceiaşi afirmaţie o face şi Waschitonul. Nici în arhivele de 
stat nu există un exemplar cu declaraţia Chartei care să 
poarte semnătura celor doi şefi de stat. Cei doi “giganţi” au 
uitat să pună o mică semnătură pe un document atât de 
important. 

Evenimentele ulterioare au dovedit că principiile enunțate 
în această declaraţie au căzut baltă şi multe popoare din 
Răsăritul Europei, simt şi astăzi pe propria lor piele, 
urmările nefaste a nerespectării de către învingători a 
articolelor enunțate în Chartă. 

Autorul trage concluzia că această Chartă nu poate fi 
considerată decât numai ca un simplu comunicat de presă, 
care nu are nici un caracter de document şi care nu obligă cu 
nimic. 

Deoarece se face atâta caz în lumea politică, despre 
această Chartă Atlantică, am ţinut să fac cunoscut 
publicului românesc, publicului românesc din exil, acest 
articol, scris de un istoric de profesie. 

Vasile Gherla 


Li SARE 


N ao mâs el aniversario 

de la muerte de los ruma- 

nos Ion Mota y Vasile Ma- 

rin, que cayeron luchando 

en el bando nacional junto 

al pueblo de Majadahonda, fue conme- 
morado por un nutrido grupo de ru- 
manos residentes en Espafa y en el exi- 
lio, llegados para este acto desde dife- 
rentes partes del mundo en la maăana 
soleada del pasado dia 14 de enero. 
Las inscripciones, aunque intentadas 
borrar, siguen visibles. «He amado a 
Cristo y he marchado feliz a la muerte 
por 6» decia Mota poco antes de mo- 
rir. «Lo he hecho con el mismo amor 
que lo habria hecho por mi Patria» ma- 
nifestaba Vasile Marin poco antes de 
causar baja en los meses previos a la 
batalla de Brunete. La memoria de los 
miembros de la Legi6n de San Miguel 
Arcângel reunieron a mâs de 200 per- 
sonas entre las que destacaban Radu 
Budisteanu, ex-ministro de Justicia ru- 


Nu n e Pi 3 a 
să d sa m 0 


me fie i pi us EA SII 3 
A DE: îi 


PE n) i ROI A O 
A E 40 


o 


MAJADANR 


E, 


EC A 
VA ENA 


A 3 n 
A 0 ca m 
= d 


ca 
A - - — - - 

Los rumanos que viven *n Esputiu y en el exiuliu rindieron, nucvamente, homenuje u Mutu ) 

Marin. 


Majadahonda: Aniversario de Mota y Marin 


«Las lăgrimas brillan desde Tisa al 


mano que al final del acto pronunci6 
un breve discurso de recuerdo de las 
figuras de los dos patriotas rumanos 
caidos en Espaîa y que publicamos în- 
tegramente. Fue traducido por Traja- 
no Popescu. Asistid tambien Horia Si- 
ma, vicepresidente en el gobierno le- 
gionario de Rumania. 

Anteriormente se dijo una oraci6n 
por los compatriotas rumanos que fue 
seguida de un responso rezado por don 
Elias Alonso, capellân del Frente Na- 
cional. Asistieron igualmente Blas Pi- 
fiar acompafiado de su esposa y el se- 
cretario general del Frente Nacional, 
Luis Fernândez Villamea y sefiora. 
Junto a ellos estaban Jose Ramân de 
Sabater, secretario politico del Frente 
Nacional y el coronel Luis Hernândez 
del Pozo, miembro del consejo politi- 
co del partido. 

Tras el responso, Blas Pifiar fue in- 
vitado a que dirigiese unas palabras a 
los asistentes en las que el presidente 


del Frente Nacional sefial6 el heroismo 
de los rumanos que habian luchado en 
Espaia y habian muerto en nuestro 


e Mota y Marin, camaradas benditos 
por la muerte en defensa de Cristo, desde 
que habeis dejado nuestra vida terrenal 
para encontrar a Jesus y desde el cielo vi- 
gilar nuestra Patria: Venimos aqui, aăo 
tras afio, en el aniversario de vuestra 
muerte y acompaiiados por los que com- 
parten vuestra fe, para que vuestros espi- 
ritus nos aconsejen. 

Estamos aqui, en esta tumba de vues- 
tras vidas, y nos sentimos como delante 
de un altar iluminado de santa vida. 

Os hablamos de Rumania; vosotros nos 
hablâis de la muerte del mundo. 

Nosotros os hablamos de vuestros hi- 
jos; vosotros nos hablâis de nuestros an- 


e Ca A 0 Ip a i se E di Se 3 d 0 e e d e e de 


14 FUERZA NUEVA 


14 


suelo. Tambien estuvo presente Luis 
Nieto, presidente de la Hermandad 
Nacional de la Division Azul. BI 


Habla Radu Budisteanu 


tepasados, y asi vuestra vida continua en 
el Cielo y la nuestra gira en la tierra siem- 
pre mâs lejos de €l. 


En Polonia resucitan 700 iglesias. En 
cambio en nuestro pais rumano los luga- 
res santos son destrozados junto con las 
tumbas, los monumentos hist6ricos, las 
obras de arte, miles de pintorescos pue- 
blos; el hambre sustituye a la opulencia 
de antafio, el rigor del tiempo al esplen- 
dor natural del pais, los hombres satâni- 
cos a los hombres benditos por Dios. 


Asi que de Tisa al Mar Negro las lăgri- 
mas brillan, las estrellas caen... 


Pero nosotros no desesperamos. Cada 


Pe vesa aBoeee 


ONDA 1989 


Mar Negro» 


aflo, en congresos internacionales, expre- 
samos la verdad juridica, politica y moral 
de la naci6n rumana aplastada por los 
antihumanos. : 
En Luxemburgo, en Seul, en Munich, 
en Estados Unidos, en Ginebra, en Lon- 
dres, en la prensa del exilio ensontramos 
naciones que sufren y, al lado, los duefios 
del mundo que lâs hacen sufrir, que no 
respetan ni la fe ni las leyes y un dia lo 
sentirân porque la justicia no perdona. 
EI pasado y el presente se levantan con- 


0 Me Se dă d 


dp e 8 48 d 


e Volver para seguir; y seguir con el re- 
cuerdo estimulante de este lugar, de esta 
cruz, de una tierra, la que pisamos ahora, 
que un dia —13 de enero de 1937— recogia, 
para fertilizarse con el heroismo, la sangre 
de los combatientes rumanos Ionel Mota y 
Vasile Marin, que desde la Rumania lejana 
vinieron a luchar por una causa que no co- 
nocia fronteras, porque era la causa univer- 
sal y personal, a un tiempo, del hombre, co- 
mo ser trascendente, y de la civilizaciân, co- 
mo empresa colectiva. 

No se trataba de dos mercenarios, ni de 
dos aventureros, ni siquiera, tan solo, de dos 


peer 


3 Sata 
Blas Pitar asistid, 
como otros afios, al 
homenaje a los 
rumanos muertos en 
la Guerra Espanola. 


Radu Budisteanu 
en el momento de 
depositar una 
corona de flores 
ante el 
monumento a Sus 
compatriotas. 


tra la inhumanidad instalada como diri- 
gente de estas desgraciadas naciones. 

iNadie oye! 

iNadie comprende! 

4Y Dios tolera? 

Alrededor de esta cruz de Majadahon- 
da, Dios hace brillar la apoteosis divina. 

Nosotros lo venimos a oir y compren- 
der. Nosotros y vosotros, amigos porta- 
dores de las virtudes de la gran estirpe 
espaiola. 

Entonces seremos vencedores. BI 


Palabras de Blas Piihar 


almas generosas. Mota y Marin asumian la 
representaci6n de su patria. Traian con ellos 
la brisa de los Cârpatos, el rumor dei Da- 
nubio, las noches a orilla del Mar Negro, pe- 
ro traian tambi€n el viejo temple de los da- 
cios, el espiritu de Roma, la devociân cas- 
trense a San Miguel Arcângel. No en balde 
se habian formado en su Legi6n, y habian 
sufrido por ella. 

La caridad es el primer mandamiento, la 
virtud que no se extingue, la que todo lo vi- 
vifica, hasta la muerte. Y Mota y Marin mu- 
rieron por amor de caridad; pero un amor 
rebosante, que no era solamente suyo, sino 
que recogia el amor de una Patria a otra. Su 
gran descubrimiento fue el de la caridad fra- 
terna de las Patrias. jQu€ bien supo aludir 
a ella Aron Cotrus, el gran poeta rumano, 
en su «Rapsodia Iberica»: «jlberia!, mil ve- 
ces hermana de mi patria.» 

Vasile Marin, explicando su insistencia 
para alistarse, escribe: «Lo he hecho con zl 
mismo amor que si se hubiera tratado de mi 
patria.» 

Ionel Mota, insistiendo en la misma idea, 
y sublimândola todavia mâs, aâade: «He 
amado a Cristo y he marchado feliz a la 
muerte por El». He aqui el «signo vivo de 
uni6n cristiana entre los corazones de dos 
pueblos». 

Pues bien; este signo vivo de uniân lo vol- 
vemos a encontrar y a renovar aqui, cuan- 
do acaba de cumplirse el 50 aniversario de 
la muerte del Capitân, el preso de la cârcel 
de Jilava, que en su diario nos ofrece el tes- 
timonio inolvidable de un alma limpia y de 
una voluntad de acero, de un patriotismo 
hondo y de una religiosidad ascetica. 

Aquel asesinato —el del Capitân y el de 
sus compaieros— en la madrugada del 29 
de al 30 de noviembre de 1938, fue un anun- 
ci6 profetico del asesinato de la naci6n ru- 
mana. La ocupaci6n sovictica fue posible 
porque antes se habia arrancado el espiri- 
tu nacional que Codreanu representaba. 

Si la sangre es garantia de redenciân, co- 
mo dice San Pablo, aquella sangre, la de 
Mota y Marin, la del Capitân, la de tantos 
Yy tantos combatientes de todas las estirpes, 
que la han derramado sin reservas por la Fe 
y por la Patria, por el Cristianismo y por la 
Cristiandad, aseguran esa misma redenciân, 
es decir, la futura libertad de los pueblos pi- 
soteados por la pezuiia sovietica o envileci- 
dos por la corrupcion moral de Occidente. 

Por eso, y a pesar de la sombra y del pâ- 
nico, de la indiferencia y de la deserciân, de 
la amenaza y de la complicidad, no nos de- 
jamos abatir, porque la sangre, esta sangre 
«es arma que sacude, voltea, derrumba y, 
como en un secreto juego, repone, milagro- 
samente, la vida». 

Invocando esta sangre, con el Himno Na- 
cional de Rumania, te decimos: «Sefior San- 
to, Padre Celestial: extiende tu mano sobre 
la patria rumana», y tambien sobre la nues- 
tra, E 


pede Bag 
FUERZA NUEVA 15 


15 


E 474 a 
ia si 


N afio mâs el aniversario 

de la muerte de los ruma- 

nos Ion Mota y Vasile Ma- 

rin, que cayeron luchando 

en el bando nacional junto 

al pueblo de Majadahonda, fue conme- 
morado por un nutrido grupo de ru- 
manos residentes en Espaâa y en el exi- 
lio, llegados para este acto desde dife- 
rentes partes del mundo en la maâana 
soleada del pasado dia 14 de enero. 
Las inscripciones, aunque intentadas 
borrar, siguen visibles. «He amado a 
Cristo y he marchado feliz a la muerte 
por &l» decia Mota poco antes de mo- 
rir. «Lo he hecho con el mismo amor 
que lo habria hecho por mi Patria» ma- 
nifestaba Vasile Marin poco antes de 
causar baja en los meses previos a la 
batalla de Brunete. La memoria de los 
miembros de la Legion de San Miguel 
Arcângel reunieron a mâs de 200 per- 
sonas entre las que destacaban Radu 
Budisteanu, ex-ministro de Justicia ru- 


Majadahond 


Los rumanos que viven *n Espuria > en el exilio rindierun, nuevamente, humenuje u Muta 


Marin, 


rsario de Mota 


Marin 


MAJADAH ONDA 1989 


e Volver para seguir; y seguir con el re- 
cuerdo estimulante de este lugar, de esta 
cruz, de una tierra, la que pisamos ahora, 
que un dia —13 de enero de 1937— recogia, 
para fertilizarse con el heroismo, la sangre 
de los combatientes rumanos Ionel Mota y 
Vasile Marin, que desde la Rumania lejana 
vinieron a luchar por una causa que no co- 
nocia fronteras, porque era la causa univer- 
sal y personal, a un tiempo, del hombre, co- 
mo ser trascendente, y de la civilizaciân, co- 
mo empresa colectiva. 

No se trataba de dos mercenarios, ni de 
dos aventureros, ni siquiera, tan solo, de dos 


Dr A ata 
Blas Piiar asistid, 


Palabras de Blas Pihar 


almas generosas. Mota y Marin asumian la 
representaci6n de su patria. Traian con ellos 
la brisa de los Cârpatos, el rumor dei Da- 
nubio, las noches a orilla del Mar Negro, pe- 
ro traian tambitn el viejo temple de los da- 
cios, el espiritu de Roma, la devociân cas- 
trense a San Miguel Arcângel. No en balde 
se habian formado en su Legiân, y habian 
sufrido por ella. 

La caridad es el primer mandamiento, la 
virtud que no se extingue, la que todo lo vi- 
vifica, hasta la muerte. Y Mota y Marin mu- 
rieron por amor de caridad; pero un amor 
rebosante, que no era solamente suyo, sino 
que recogia el amor de una Patria a otra. Su 
gran descubrimiento fue el de la caridad fra- 
terna de las Patrias. jQuc bien supo aludir 
a ella Aron Cotrus, el gran poeta rumano, 
en su «Rapsodia Iberica»: «;lberia!, mil ve- 
ces hermana de mi patria.» 

Vasile Marin, explicando su insistencia 
para alistarse, escribe: «Lo he hecho con =l 
mismo amor que si se hubiera tratado de mi 
patria.» 

lonel Mota, insistiendo en la misma idea, 
y sublimândola todavia mâs, aiade: «He 
amado a Cristo y he marchado feliz a la 
muerte por El». He aqui el «signo vivo de 
uni6n cristiana entre los corazones de dos 
pueblos». 

Pues bien; este signo vivo de uniân lo vol- 
vemos a encontrar y a renovar aqui, cuan- 
do acaba de cumplirse el 50 aniversario de 
la muerte del Capitân, el preso de la cârcel 
de Jilava, que en su diario nos ofrece el tes- 
timonio inolvidable de un alma limpia y de 
una voluntad de acero, de un patnotismo 
hondo y de una religiosidad ascetica. 

Aquel asesinato —el del Capitân y el de 
sus compaiieros— en la madrugada del 29 


de al 30 de noviembre de 1938, fue un anun- 
cid profetico del asesinato de la naci6n ru- 
mana. La ocupaci6n sovietica fue posible 
porque antes se habia arrancado el espiri- 


como otros afios, al 

homenaje a los 
rumanos muertos en 
la Guerra Espariola. 


«Las lâgrimas brillan desde Tisa al Mar Negro» 


suelo. Tambien estuvo presente Luis 
Nieto, presidente de la Hermandad 
Nacional de la Division Azul. BI 


del Frente Nacional sefial6 el heroismo 
de los rumanos que habian luchado en 


mano que al final del acto pronunci6 
un breve discurso de recuerdo de las 


figuras de los dos patriotas rumanos 
caidos en Espafa y que publicamos in- 
tegramente, Fue traducido por Traja- 
no Popescu. Asisti6 tambien Horia Si- 
ma, vicepresidente en el gobierno le- 
gionario de Rumania. 

Anteriormente se dijo una oraci6n 
por los compatriotas rumanos que fue 
seguida de un responso rezado por don 
Elias Alonso, capellân del Frente Na- 
cional. Asistieron igualmente Blas Pi- 
iar acompafiado de su esposa y el se- 
cretario general del Frente Nacional, 
Luis Fernândez Villamea y seiiora. 
Junto a ellos estaban Jose Ramân de 
Sabater, secretario politico del Frente 
Nacional y el coronel Luis Hernândez 
del Pozo, miembro del consejo politi- 
co del partido. E 

Tras el responso, Blas Piiar fue in- 
vitado a que dirigiese unas palabras a 
los asistentes en las que el presidente 


cosevantanaas 


14 FUERZA NUEVA 


14 


Espaăa y habian muerto en nuestro 


* Mota y Marin, camaradas benditos 
por la muerte en defensa de Cristo, desde 
que habtis dejado nuestra vida terrenal 
para encontrar a Jestis y desde el cielo vi- 
gilar nuestra Patria: Venimos aqui, afio 
tras afio, en el aniversario de vuestra 
muerte y acompafiados por los que com- 
parten vuestra fe, para que vuestros espl- 
ritus nos aconsejen. 

Estamos aqui, en esta tumba de vues- 
tras vidas, y nos sentimos como delante 
de un altar iluminado de santa vida. 

Os hablamos de Rumania; vosotros nos 
hablâis de la muerte del mundo. 

Nosotros os hablamos de vuestros hi- 
jos; vosotros nos hablâis de nuestros an- 


Habla Radu Budisteanu 


SD d a 


tepasados, y asi vuestra vida continiia en 
el Cielo y la nuestra gira en la tierra siem- 
pre mâs lejos de €l. 

En Polonia resucitan 700 iglesias. En 
cambio en nuestro pais rumano los luga- 
res santos son destrozados junto con las 
tumbas, los monumentos historicos, las 
obras de arte, miles de pintorescos pue- 
blos; el hambre sustituye a la opulencia 
de antafio, el rigor del tiempo al esplen- 
dor natural del pais, los hombres satâni- 
cos a los hombres benditos por Dios. 


Asi que de Tisa al Mar Negro las lăgri- 
mas brillan, las estrellas caen..- 


Pero nosotros no desesperamos. Cada 


ao, en congresos internacionales, expre- 
samos la verdad juridica, politica y moral 
de la naci6n rumana aplastada por los 
antihumanos, 

En Luxemburgo, en Seul, en Munich, 
en Estados Unidos, en Ginebra, en Lon- 
dres, en la prensa del exilio ensontramos 
naciones que sufren y, al lado, los duefios 
del mundo que lăs hacen sufrir, que no 
respetan ni la fe ni las leyes y un dia lo 
sentirân porque la justicia no perdona. 
EI pasado y el presente se levantan con- 


PRE papa 


Radu Budisteanu 
en el momento de 
depositar una 
corona de flores 
ante el 
monumento a Sus 
compatriotas. 


tra la inhumanidad instalada como diri- 
gente de estas desgraciadas naciones, 

iNadie oye! 

iNadie comprende! 

iY Dios tolera? 

Alrededor de esta cruz de Majadahon- 
da, Dios hace brillar la apoteosis divina. 

Nosotros lo venimos a oir y compren- 
der. Nosotros y vosotros, amigos porta- 
dores de las virtudes de la gran estirpe 
espaâola. 

Entonces seremos vencedores. BI 


tu nacional que Codreanu representaba. 

Si la sangre es garantia de redenciân, co- 
mo dice San Pablo, aquella sangre, la de 
Mota y Marin, la del Capitân, la de tantos 
y tantos combatientes de todas las estirpes, 
que la han derramado sin reservas por la Fe 
y por la Patria, por el Cristianismo y por la 
Cristiandad, aseguran esa misma redenciân, 
es decir, la futura libertad de los pueblos pi- 
soteados por la pezuăa soviătica o envileci- 
dos por la corrupciân moral de Occidente. 

Por eso, y a de la sombra y del pă- 
nico, de la indiferencia y de la deserci6n, de 
la amenaza Y de la complicidad, no nos de- 
jamos abatir, porque la sangre, esta sangre 
«es arma que sacude, voltea, derrumba y, 
como en un secreto juego, repone, milagro- 
samente, la vida». 

Invocando esta sangre, con el Himno Na- 
cional de Rumania, te decimos: «Seior San- 
to, Padre Celestial: extiende tu mano sobre 
la patria rumana», y tambien sobre la nues- 
tra. 


APERE SAR 
FUERZA NUEVA 15 


15 


Aspecte Vorbitorii Radu Budisteanu, Blas Pifiar. Traducător: Traian Popescu 


16 


— 


TRANSILVANIA ROMÂNEASCA 


OTI Românii —indiferent în care provincie 
locuiesc— sunt conştienţi de originea sau 
apartenenţa lor comună; niciunul nu şi-ar 
putea imagina altfel, decât că Transilvania 
este inima țării, că ea face parte integrală 
din pământul drag, aşa cum o arată limba, 
credinţa, tradiţia, obiceiurile şi întreaga 
fiinţă a poporului român. 

__ Au existat însă totdeauna răuvoitori ai 
poporului român, care au căutat să despartă pe fraţi între ei, 
încercând să arate că o parte a teritorului patriei lor nu ar 
trebui să le aparţină. 

Împotriva tuturor acestor încercări vorbesc elocvent 
nenumăratele dovezi, care confirmă neîndoios apartenenţa 
indisolubilă a Transilvaniei la restul țării. Unitatea bine 
închegată a teritorului i-a împrimat României Mari două 
caracteristici accentuate; pe de o parte spaţiul aflat în 
granițele ei fireşti se afirmă ca o hotărîtă integritate 
teritorială. Pe de altă parte, permanenţa în timp pe aceleaşi 
meleaguri îi atestă continuitatea de vieţuire a populaţiei. 

a) INTEGRITATEA TERITORIALA este demonstrată 
prin cele mai diferite argumente: geografic, economic, 
filologic, politic. 

I. Din punct de vedere geografic sunt semnificative 
cuvintele savantului francez E. de Martonne, care consideră 
România drept “forma cea mai fericită” dintre toate ţările 
europene, creiate sau transformate după primul război 
mondial. 

|v. Almanahul românilor pribegi, Paris 1952, p. 274./ 

In adevăr, România Mare —deci inclusiv Ardealul— se 
prezintă ca un exemplu minunat de unitate geografică, ea 
rezultând din multiplele considerente judicios fundamentate: 

1) Din punct de vedere geologic, teritorul României Mari 
se caracterizează prin identitatea rocilor cristaline din 
diferite părţi ale Carpaţilor, precum şi prin lanţul de munţi 
concentric, care constitue un punct de plecare spre întinsele 
formaţii secundare şi terțiare, care-l înconjoară în mod 
simetric. 

|v. Simion Mehedinţi: Rumânien, das Land und sein 
Volk. Bukarest 1943. P.36./ 

2) Din punct de vedere morfologic Transilvania constitue 
un platou central înconjurat de o coroană de munţi, 
remarcată încă din antichitate (corona montium). Con- 
centric se desfăşoară în continuare lanţul de dealuri ce se 
prelungesc prin câmpii până la Tisa, Nistru, Dunăre şi Mare. 

3) Din punct de vedere hidrologic, apele curgătoare ce 
străbat România formează un sistem unitar, cum rar se 
poate întâlni; indiferent de direcţia pe care o au ele, toate se 
revarsă la urmă —direct sau prin Dunăre— în Marea 
Neagră. z A 

4) Din punct de vedere biogeografic se constată —din 
orice parte ai pleca, pornind din vârful munţilor Carpaţi— 
aceeaşi ordine de vegetaţie, care -se succede în mod 
concentric: păduri, vii şi livezi de fructe, lanuri de cereale şi 
la urmă câmpii de iarbă. $ 


5) Din punct de vedere etnografic, poporul român 
constitue o insulă de formă aproape rotundă, în mijlocul 
vecinilor de altă rasă sau care vorbesc altă limbă. 

6) Din punctul de vedere al permanenţei istorice 
integritatea teritorului este confirmată de forma constantă 
pe care şi-a păstrat-o ţara din jurul Carpaţilor în decurs de 
2.000 ani: începând cu Boerebista şi Decebal, Dacia lui 
Traian, Principatele Unite ale lui Mihai Viteazu şi România 
întregită. Ş 

Aceste circumstanțe —premise ideale pentru o unitate 
statală geografică— au atras atenţia multor cunoscători 
atunci când şi-au formulat aprecierile. Unii au accentuat că 


de Constantin SPOREA 


România Mare dă aspectul unui ţinut, în care relieful 
reprezintă o “armonie unică”, iar în cadrul ei —subliniază 
Henning— Transilvania poate fi considerată drept punct de 
plecare, datorită condiţiilor ei naturale, ce-i imprimă 
caracterul de “leagăn al unui popor”. 

/v.Leipziger Vierteljahrsschrift fiir Siidosteuropa, Vol. 7. 
Anul VII. Caetul 2, 1943, pag. 181/ 

Alţi specialişti în probleme geografice au evidenţiat 
anomalia existentă înainte de întregirea ţării, atunci când 
Carpaţii despărțeau Transilvania de România. 

Astfel F. Schrader scria în 1891 că centrul de greutate al 
României din acel timp se află în afara graniţelor ţării şi că 
aşa cum era ea atunci, România dădea impresia unei ţări cu 
un echilibru geografic nestabil. 

/F. Schrader: Atlas de gâographie moderne, Paris 1891, 
pag. 36./ 

lar Kjellen sublinia rolul important ce i-a revenit 
Transilvaniei după primul război mondial: dintr'o provincie 
periferică, neglijată, ea a devenit —ceea ce o predestinase 
condiţiile naturale— o parte centrală, importantă a ţării. 

/Leipziger Vierteljahrsschrift fiir Siidosteuropa, 1943, p. 
181/ 

II. In mod explicabil, factorii geografici —care demons- 
trează integritatea teritorială— au influenţaţ hotărîtor şi 
aspectele economic, încât şi din acest punct de vedere, 
Transilvania se încadrează armonios în complexul României 
dedupă primul război mondial. Actul de întregirea ţării a 
legalizat şi pecetluit situaţia existentă formal şi anterior, 
când fraţii separați în mod silit de administraţia popoarelor 
vecine stăpânitoare, au reuşit secole de-arândul să menţină 
relaţii strânse între ei, învingând asperităţile naturale şi 
dificultăţile impuse de oficialităţile statelor străine. Căci 
conştiinţa trează de apartenenţă frăţească a Românilor ce 
vieţuiau de ambele părţi ale Carpaţilor, s'a menţinut 
neclintită în decursul veacurilor şi şi-a dovedit tăria puternic 
cimentată, prin apariţii cu caracter economic unice în istoria 
civilizaţiilor; astfel s'au întreprins cercetări interesante 
privitor la oieritul transilvănenilor şi la acele drumuri lungi 
parcurse de ei în fiecare an cu turmele. Nici obstacolele 
naturii şi nici restricţiile statelor stăpânitoare nu i-au putut 
împredica să-şi ducă oile peste munţi în câmpia Dunării şi a 
Dobrogii, până la mare. Vorbesc despre aceste strânse 
legături vechi hrisoave ale Românilor ardeleni, care s'au 
stabilit mai târziu în părţile dintre Dunăre şi Marea Neagră 
Şi care şi-au păstrat şi numele şi ocupaţia de crescători de 
vite. 


Există însă şi alte mărturii care confirmă continua 
legătură a Românilor de ambele părţi ale Carpaţilor. Este 
vorba de negustorii români care —cu sute de ani în urmă— 
se aflau în permanente legături comerciale. Fie că ei 
mijloceau schimburi de mărfuri între ţinuturile unde locuiau, 
fie că porneau împreună spre Apus, au rămas de atunci 
documente, care atestă sentimentul lor conştient de 
apartenenţă la acelaşi neam. 

Departe de ţările româneşti, în Leipzig, —sau “Lipsca”, 
denumire dată de români oraşului din Saxonia— s'au 
păstrat vechi acte, în care se menţiona că încă prin anul 1726 
exista o vie activitate desfăşurată de negustorii români la 
târgul din acel oraş, fie că ei soseau din Principatele 
Dunărene sau din Transilvania. Si tot în acel oraş 
îndepărtat, Românii sosiți aici din cele trei provincii au 
dovedit un spirit unic de înfrățire: încă înainte de a se 
proclama Unirea Principatelor Moldova cu Muntenia, în 
1858, comercianții din aceste principate, împreună cu cei din 
Ardeal, au amenajat în Lipsca o capelă ortodoxă română, 
pentru călătorii care veneau din țările româneşti la renumitul 
târg şi pentru rudele acestora, care învățau în acest oraş. 


17 


]Constantin Sporea: Alte rumânische Beziehungen zur 
Messestadt Leipzig. In ACTA HISTORICA, Roma 1959, 
PP 59-81./ Ă 

III. Argumentul filologic privitor la integritatea grani- 
țelor României Mari rezultă în mod neîndoios din graiul 
identic ce se constată la întregul popor. Căci în regiunile din 
graniţele naturale ale ţării, limba română prezintă o unitate 
perfectă, fără dialecte. 

In contrast cu alte popoare (francez, germen) care cu toate 
că secole de-a rândul au trăit în libertate şi totuşi şi-au 
modificat —adesea chiar esenţial— dialectul în diferite 
provincii, Românii, —deşi au trăit până în urmă cu 100 ani 
în provincii stăpânite de state diferite (imperiul otoman, 
Rusia țaristă şi Monarhia austro-ungară), ba de multe ori 
erau chiar împiedicaţi să menţină legături peste graniţe—şi- 
au păstrat limba curată, fără deosebiri fundamentale. 
Caracteristic este în special faptul că însăşi puţinele nuanţe 
ce au modificat în timp oarecum limbajul, aduc tocmai 
dovada unităţii; căci transformări asemănătoare se constată 
de ambele părţi ale Carpaţilor. lar exemplul cel mai 
concludent este apropierea existentă între limbajul Mol- 
dovenilor şi cel al Bănăţenilor. 

IV. Atât cărturari străini, cât şi politicieni de vază 
europeni au confirmat în studiile sau declaraţiile lor 
valabilitatea argumentului politic, privind apartenenţa 
Transilvaniei la România. 

Incă în anul 1875, politicianul italian Gambetta considera 
drept o soluţie justă pentru Europa de Răsărit, constituirea 
unui stat românesc cu graniţele extinse, astfel ca acesta să 
cuprindă întregul popor frate din provinciile în care el 
alcătuieşte majoritatea populaţiei, indiferent sub cine se 
aflau atunci acele ţinuturi. 

| Paul Dechamel: Gambetta, Paris 1929. P. 199./ 

Chiar dacă având scopuri ascunse, împărăteasa Rusiei 
sugera Austriei cu 200 ani în urmă (în 1872), —printr'o 
propunere secretă— înfiinţarea unui stat în graniţele fostei 
Dacii, care “să rămână independent de împărăţiile vecine”, 


/T.S. Djuvara: Cent projets de partage de la Turquie, F. 
Alcan 1914. P. 209./ 

Integritatea graniţelor României Mari corespunde prin- 
cipiului enunțat de Rudolf Kjellen: fiecare țară să dispună de 
teritorul corespunzător dinamismului ei demografic; căci 
spaţiul cuprins în graniţele întregite ale ţării corespunde cu 
teritorul pe care se extinde poporul român. 

|Leipziger Vierteljahrsschrift fir Siidosteuropa. Anul 7, 
1943. P. 181./ 

De altfel, începând dela Decebal, ajungând un scurt timp 
sub Mihai Viteazul şi realizând idealul milenar sub regele 
Ferdinand, Românii au năzuit şi înfăptuit —ca şi 
strămoşii— acelaşi ideal politic al spaţiului lor vital: un stat 
cu graniţele naturale între Nistru, Tisa şi Dunăre, în cadrul 
căruia se poate dezvolta în mod ideal şi apăra eficace 
existenţa poporului; iar centrul de rezistenţă îl constitue —ca 
pe timpul Dacilor— însuşi podişul Transilvaniei, cu 
caracterul lui de leagăn al unui popor. 

b) PROBLEMA CONTINUITATII poporului român a 
căpătat importanță mai ales după ce fraţii de peste munţi au 
început să-şi revendice dreptul la autodeterminare. Pe 
măsură ce stăpânitorii vremelnici se străduiau să nege 
drepturile româneşti asupra Transilvaniei, s'a impus tot mai 
mult necesitatea de a se reconstitui adevărul privitor la 
existenţa permanentă a Românilor în ţinuturile pe care ei le 
locuisc de-o parte şi de alta a Carpaţilor. Continuitatea lor 
este confirmată de multiple dovezi: istorice, filologice, 
etnografice, demografice, etc. Cercetările întreprinse de 
cărturari de seamă au ajuns la două concluzii, care ilustrează 
în mod elocvent existența neîntreruptă a populaţiei 
româneşti pe meleagurile unde Romanii au învins şi supus 
populaţia băştinaşe: pe de o parte se poate documenta 
menţinerea în continuare a elementului dac şi sub dominaţia 
romană, mai ales în lumea satelor, ogoarelor, pădurilor, 
plaiurilor. Pe de altă parte se confirmă rămânerea 


„Ie 


locuitorilor băştinaşi în fosta Dacie şi după venirea valurilor 
de barbari. 

1. Enorm de multe dovezi arheologice au fost descoperite 
în ţinuturile româneşti, ele atestând continuitatea vieţii 
daco-romane în decursul timpului. Urmele privitoare la 
aşezăminte omeneşti din secolul IV şi V (ca cele din 
Sarmisagetuza, Micia, Lechinţa, Porolissum) caşi cimitirele 
dela Caşalţ (lângă Sibiu), dela Sântana şi Târgul Mureş 
indică prezenţa unei populaţii destul de numeroase daco- 
romane. (Mormintele Daco-romanilor se deosebesc de cele 
ale Germanilor prin inventarul de înmormântare şi prin 
deosebirea practicelor de îngropare a morţilor). 

| Constantin Daicoviciu: Dovezile arheologice ale conti- 
nuităţii. Din “Transilvania”, No. 1, 1943./ 

II. Numeroase sunt şi urmele epigrafice găsite, din care se 
confirmă că şi după plecarea armatei, funcţionarilor şi a unei 
părţi din populaţie, în Dacia, viaţa şi-a urmat cursul normal. 
De remarcat este raportul disproporţional dintre puţine 
inscripţii greceşti şi marele număr al celor latine (35 greceşti 
faţă de 3.000 latine) găsite în cursul săpăturilor arheologice. 


|] Constantin Daicoviciu; Die Herkunft des rumânischen. 
Volkes im Lichte der neuesten Forschungen und Ausgra- 
bungen. Miinchen 1967. P.7. j 

III. Săpăturile arheologice au găsit şi urme nimismatice, 
care confirmă existenţa elementelor daco-romane în Dacia 
chiar prin secolul V. atât în oraşe, cât şi la sate. Vorbesc 
despre acest lucru numeroasele monezi de bronz, specifice 
unei populaţii cu un stadiu modest de dezvoltare economică. 

] Constantin Daicoviciu: Die Herkunft... P.7./ 

IV. Argumentele istorice care confirmă continuitatea 
poporului român sunt numeroase, iar unele deosebit de 
semnificative: 

1) Toate popoarele înconjurătoare de azi au venit 
ulterior; doar Românii au leagănul lor aici, fără să-şi fi 
schimbat locul originii. 

|Simion Mehedinţi: Rumănien... op. cit. P.14./ 

2) Populaţia din ţinutul carpato-dunărean nu a putut fi 
exterminată de ocupaţia romană. Heredot menţionează că 
rasa de oameni care locuia în regiunea carpato-dunăreană 
constituia cea mai densă populaţie din Europa —la fel ca 
poporul Hindu în Asia. 

|Simion Mehedinţi: Rumănien... op. cit. P.14./ 

3) Ordinul de retragerea trupelor din Dacia dat de 
împăratul Aurelian a fost urmat doar de militari, funcţionari 
şi oameni mai înstăriți; mare parte din populaţia rurală 
romanizată, s'a retras în păduri şi pe platourile munţilor, 
unde erau mai feriţi, iar condiţiile de viaţă mai uşoare. Un 
studiu amănunţit publicat cu ani în urmă de cărturarul 
Dumitru Marin lămureşte confuzia care a apărut din 
explicarea greşită a textului rămas dela Flavius Vopiscus, 
privitor la categoriile de persoane, care au părăsit Dacia sub 
Aurelian. 

|Dumitru Marin: Neueres iiber den Fortbestand des 
dako-romanischen Elements in Norden der Donau. 

In ACTA HISTORICA, tomus V. Societas Academica 
Dacoromania, Miinchen 1966, p.7-31./ 

4) Acte vechi menţionează că în secolul XII —la venirea 
Ungurilor în frunte cu regele Bela— existau în regiunea 
Carpaţilor trei principate româno slave, dintre care unul era 
condus de Românul Gelu. 


Jlon Moga: Dovezile istorice ale continuității. In 
“Transilvania”, No. 1/1943./ 

5) După cercetări îndelungate în arhivele Vaticanului, 
istoricul Aloisie Tăutu a publicat concluziile privitoare la 
strânse legături bisericeşti existente în trecut, între mănăstiri 
din peninsula balcanică şi domeniile pe care le posedau în 
Nordul şi Apusul Transilvaniei, legături păstrate şi 
continuate după venirea Ungurilor pe aceste meleaguri. 

]Alois Tăutu: Griechische Klăster im mittelalterlichen 
Ungarn. 

In ACTA HISTORICA, tom IV. Miinchen 1965. Societas 
Academica Dacoromania, pp. 43-66./ 


d 


6) Tot în legătură cu biserica este menţiunea păstrată dela 
Auxentius, care aminteşte că Ulfila a predicat cuvântul lui 
Dumnezeu pentru Goţii din Transilvania, Muntenia şi peste 
Dunăre, atât în limba gotă, cât şi în latină. 


/lon Moga: Dovezile... op. cit./ 

V. Argumente filologice privitoare la continuitatea 
poporului român au adus în mod documentat şi convingător 
toţi romaniştii de seamă din ultimul timp, începând cu Ernst 
Gamilischeg, Giinther Reichenkronn, Friedrich Schirr, 
până la cei contemporani: Wilhelm Giese, Klaus Heitmann. 
Dintre aceştia, mult şi temeinic s'a ocupat în special 
| " Gamillscheg cu problema românească, mai ales prin 
cercetările sale privitoare la Atlasul Lingvistic Român”. Ela 
criticat chiar pe istoricii care din lipsă de argumente şi dovezi 
au tras concluzii false asupra trecutuli poporului român 
subliniind: “Atunci când lipsesc izvoare documentare, 
singură lingvistica poate servi istoriei ca ştiinţă ajutătoare”, 

|Sidost-Forschungen, XII, 1953. p. 303./ 

lar ca urmare a cercetărilor făcute asupra originii limbii 
române, Gamillscheg şi-a exprimat convingerea că ea s'a 
| format într'un ţinut, al cărui centru se poate fixa în Tara 
Moților, pe lângă Alba Iulia. 

|Siidost-Forschungen, 1940, p.15. 

Gunter Reichenkronn s'a referit în mod repetat în studiile 
sale la cercetările şi concluziile lui Ernst Gamillscheg şi s'a 
| dedicat el însuşi problemei române, publicând chiar 

materiale importante privitor la rezultatele obţinute. 
|Ginter Reichenkronn; Die Entstehung des Ruminen- 
tums nach neuesten Forschungen. 

In Sudost-Forschungen, XIII, p. 61-77. 

Giinter Reichenkronn: Das Dakische (rekonstruiert aus 
dem Rumănischen). Heidelberg 1966./ 

Reichenkronn a subliniat de asemenea faptul că Budinski 
a avut dreptate atunci când în 1881 a documentat pe baza 
studilor lingvistice că “o mare parte din populaţia sătească” 
nu a avut motiv să părăsească Dacia în timpul lui Traian. 
Aceşti locuitori şi-au găsit uneori refugiu în munţi când 
năvăleau barbarii, dar apoi se coborau spre câmpii, atunci 
când pericolul trecuse. 

|SSiidost-Forschungen, XXII, p. 75/. 
| Cercetările lingvistice au adus dovezi despre continuitatea 

poporului român şi prin mulţimea de cuvinte rămase din 
trecut, mai ales a celor care se grupează în trei categorii: 

1) Cuvinte rămase direct dela Traco-daci, cum este chiar 
Dunărea, cuvânt care are în limba română un aspect fonetic 
deosebit decât cel al altor popoare. Se presupune că 
locuitorii din acel timp îi ziceau Donaris. 

JEmil Petrovici: Transilvania, No. 1. 1943./ 

2) Cuvinte păstrate direct dela Romani, cum sunt râurile: 
Ampoiul, Timiş, Mureş, Criş, Olt, Someş; semnificative sunt 
unele cuvinte păstrate dela Romani şi folosite doar în apusul 
Transilvaniei: nea-zăpadă, june-flăcău, aiu-usturoi, a custa-a 
trăi, iuă-unde. 

3) Cuvinte de origine slavă, păstrate la Românii care 
trăiesc în Transilvania împreună cu Ungurii, precum: plug, 
brazdă, ovăz, pleavă, stog, claie, răzor, coasă. Dacă Ungurii 
ar fi venit înăintea Românilor pe aceste meleaguri, Românii 
ar fi preluat aceste cuvinte slave dela ei, maghiarizate. Ei, ca 
băştinaşi, şi-au păstrat limbajul şi după venirea Ungurilor. 

VI. Cercetările etnografice arată în mod evident păstrarea 
caracterului fundamental de viaţă, din trecut, în satele 
ardeleneşti. Specificul românesc, neinfluenţat de locuitorii 
sosiți ulterior, se afirmă în mai multe privinţe: 


1) Aşezările rurale din Transilvania se pot clasifica în 
două categorii de sate: : 

a) Satele cu aspect primitiv, natural, create de populaţia 
autohtonă dela ţară, care au evoluat în mod firesc, neforțat 
de factorul politic. Ele s'au format într'o epocă anterioară 
secolului XII-lea şi au rămas până astăzi, permanent, cu 
aspectele lor caracteristice; satul cu case izolate, satul 
răsfirat, satul de vale, sau satul îngrămădit, fără nicio ordine. 


Asemenea sate —cele mai vechi din Transilvania— sunt 
locuite doarde Români. 

b) Satele create mai recent prin colonizare, după un plan 
stabilit, sunt caracteristice populaţiei germane şi maghiare, 
venite mai târziu în Transilvania. Unele dintre ele au formă 
geometrică patrunghiulară şi se ştie că ele datează din 
secolele XVIII-XIX. Ele sunt formate din străzi largi şi 
drepte, care se întretaie dreptunghiular. Alte sate de 
colonizare sunt formate dintr'o singură stradă —cu 
intravilane înguste, lungi—; se presupune ca aceste sate au 
fost înfiintate de Saşi în secolele XII-XIII. 

! Romulus Vuia: Dovezile etnografice ale continuității în 
“Transilvania”, No. 1. 1943,/ 

2) Curtea gospodăriei are un aspect diferit la coloniştii 
veniţi ulterior, faţă de curtea veche românească din vechime, 
dezvoltată liber, fără regularitate. Saşii au introdus aşa zisa 
“curte franconă”, cu caracterul distinct: şura se găseşte 
clădită perpendicular pe casă, iar casa —în faţa curţii— 
perpendicular pe stradă. 

3) Casa ţărănească din Ardeal prezintă de asemeni câteva 
elemente specifice, care atestă vechimea şi continuitatea 
poporului român în Transilvania. Caracteristic este mai ales 
acoperişul ţuguiat, precum şi vatra liberă cu coşul piramidal, 
numit “căloni” în Tara Hațegului, expresia însăşi fiind de 
origine latină. 

4) In ceea ce priveşte portul românesc, cea mai autentică 
dovadă a continuității o prezintă “gluga” strămoşească, 
vizibilă şi pe columna lui Traian. La fel aparţin zestrei 
străbune: cojocul, căciula şi sarica. Si cusăturile naţionale 
româneşti conţin probe de continuitate, prin arta neolitică a 
motivelor geometrice, care se deosebeşte de motivele 
ţesăturilor săseşti sau ungureşti, bazate pe elemente stilizate. 

/Romulus Vuia: ...0p. cit. 

4) Chiar păstrarea uneltelor agricole din timpuri vechi 
atestă continuitatea poporului român. Profesorul Braun- 
gart, cunoscut pentru studiile sale privitoare la plugurile 
popoarelor indoeuropene, a ajuns la concluzia că Românii 
şi-au păstrat două categorii de pluguri: cel moştenit dela 
coloniştii români, în secolul al III-lea d. Chr., plugul târziu 
roman şi altul străvechi german, de origine gotică, din sec. 
XIII, d. Chrst. 

| Romulus Vuia: ...0p. cit. 

VII. Argument hotărîtor pentru continuitatea poporului 
român este factorul demografic elementul românesc a dat în 
Transilvania un exemplu unic: deşi stăpânit mereu de alţii, el 
sa menţinut în mediul rural în permanenţă dominant, 
formând totdeauna majoritatea populaţiei. 


Concludent descrie Denise Basdevant soarta poporului 
român: 

“Născută, după cum arată istoria, ca o provincie 
romană de frontieră, ca un bastion al latinităţii 
împotriva asalturilor popoarelor de stepă —înflorind 
un secol, invadată zece secole de hoardele asiatice, care 
s'au oprit pe aceste locuri în năvălirile lor spre Apus 
împărţită şi reîmpărţită timp de cinci secole de către 
marile puteri, ale căror interese se ciocneau la Dunăre, 
România, trecând peste aceste vicisitudine, şi-a 
dezvoltat neîntrerupt conştiinţa unităţii sale naţionale. 
Aceasta ea şi-a regăsit-o în religia sa creştină, în limba 
sa, în dezvoltarea culturii sale”. 

| Denise Basdevant: Terres roumaines contre vents et 
marâes. Paris 1961. p. 5. 

Denise Basdevant:; Against Tide and Tempest: the Story 
of Rumania. New York 1965. 


ÎNTREGIREA TARII DREPTATE MERITATA 


Problema Transilvaniei a căpătat după primul război 
mondial un aspect nou: până la înfăptuirea României Mari, 
ocupanţii vremelnici ai teritorului dintre Carpaţi şi Tisa 
căutau să justifice pretenţiile lor —de a se menţine situaţia 
existentă în acel timp— susţinând că despărţirea Ardealului 
de restul Austro-Ungariei ar constitui o nedreptate. 


19 


La sfârşitul primului război mondial, cercurile politice 
internaţionale au recunoscut în fine justețea cauzei 
poporului român şi au consimţit să se aplice şi în 
Transilvania principiul autodeterminării. Dupăce majori- 
tatea locuitorilor din această provincie —incluzând pe 
reprezentanţii tuturor Românilor şi Germanilor— au hotărît 
alipirea ei la Regatul României, foştii stăpânitori au 
declanşat o uriaşe campanie propagandistică, ridicând 
pretenţii teritoriale. Cum rolul hotărîtor în administraţie 
trecuse dela minoritatea stăpânitoare la reprezentanţii 
majorităţii populaţiei, foştii guvernanţi încearcă să arate că 
situaţia creată nu ar coruspunde intereselor populaţiei 
acestui ținut, Netemeinicia acestei afirmaţii este demonstrată 
prin mărturiile reprezentanţilor celui de-al treilea grup etnic 
compact din Ardeal: Germanii. Părerile acestora sunt 
expuse în multe publicaţii ale căror autori au trăit mai de 
mult în România. Se pot cita astfel, atât nume de simpli 
observatori, cât şi de persoane care reprezintă grupuri 
constituite ale Germanilor născuţi în România şi stabiliţi în 
Apus. Există şi colecţii de acte —publicate de oficialităţile 
vest germane— întocmite pe bază de mărturii ale 
conveţuitorilor, sau pe declaraţii ale unor martori oculari şi 
întregite cu concluzii edificatoare. 


In cadrul vastului material documentar, fără îndoială că 
cel mai important şi mai concludent este volumul tipărit de 
Ministerul Refugiaţilor din Bonn în 1957. El face parte din 
seria actelor adunate de autorităţile federale germane, 
privitor la regimul aplicat minorităţilor din Europa 
răsăriteană după al doilea război mondial. Spre deosebire de 
volumele care se referă la alte țări, cel care redă tratamentul 
Germanilor din România, nu foloseşte cuvântul “expulsare” 
(Vertreibung) față de grupul etnic german, ci de “soarta” 
(Schicksal) lui. Cartea cuprinde 600 pagini şi face o analiză 
sistematică a acestei probleme; concluziile se bazează pe 
expuneri obiective, confirmate, dela caz la caz, de persoane. 
Generalizările făcute pe marginea exemplelor citate sunt 
edificatoare, deoarece ele evidenţiază condiţiile favorabile de 
viaţă, ce s'au creat diferitelor grupuri minoritare din 
Transilvania, între cele două războaie mondiale. 

|Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus 
Ost-Mitteleuropa. 

Band III. Das Schicksal der Deutschen in Rumănien. 
Berlin 1957./ 

Referindu-se la epoca monarhiei austro-ungare, în lucrare 
se aminteşte rezistenţa comună dusă de Saşi şi Români 
împotriva politicii de maghiarizare şi se subliniază că această 
luptă paralelă din trecut a avut o influenţă favorabilă asupra 
adoptării proclamaţiei dela Mediaş —din 9 Ianuarie 1919— 
prin care reprezentanţii populaţiei germane din Ardeal s'au 
pronunţat pentru alipirea acestei provincii la restul 
României. 

Alte pagini din volum scot în evidenţă influenţa pozitivă 
exercitată asupra afirmării specificului etnic al populaţiei 
germane, prin preluarea administraţiei Transilvaniei de către 
statul român. Textual se spune: 

“Anterior, populaţia germană din România nu 
constituia o unitate nici în ceea ce priveşte spaţiul pe 
care se afla împrăștiată şi nici din punct de vedere 
istoric; căci ea era formată din diferite grupuri 
dispersate. Abia după primul război mondial —prin 
crearea României Mari—aceste grupuri au stabilit 
între ele legături politico-statale mai strânse”. 

] Das Schicksal... op. cit. pag. V./ 

Asemenea aprecieri generale îşi găsesc exemplificări 
concludente în numeroase scrieri ale unor cărturari 
clarvăzători, care relevă —pe baza experienţei proprii— 
modificările favorabile intervenite în Transilvania după 
primul război mondial. 

Astfel, institutorul Josef Schmidt, originar din Banat, 
astăzi unul din descălii de frunte în Bavaria, scria: 

“Români —care învăţaseră sub stăpânirea maghiară 
cum nu trebuie să procedeze— preconizau ideia ca 


20 


O 


fiecare naţionalitate să fie educată, administrată şi 
judecată de reprezentanţi ai grupului etnic respectiv, în 
limba proprie”. 

“Si în adevăr, Germanii (din Banat) şi-au putut 
amenaja grădiniţe de copii şi şcoli primare proprii; Şi- 
au putut înființa o reţea de gimnazii, licee, şcoli 
comerciale şi de pregătit învăţători, cu limbă de 
predare germană, în contrast izbitor, cu situaţia 
existentă sub regimul maghiar înainte de 1918. Căci în 
întreaga Ungarie de Sud —unde trăiau sute de mii de 
Svabi bănăţeni— nu se putuse menţine vreo şcolă 
germană. lar Germanii din restul Ungariei nu au avut 
şcoli proprii nici după 1918”. 


| Articol în revista “Donauschwăbische Forschungs - und 
Lehrerblătter”, 1967./ 

Asemenea declaraţii confirmă justa aplicare a dispoziţiilor 
prevăzute în rezoluţia adoptată la Alba lulia în 1918, care 
—pentru a nu repeta greşelile comise de fosta orânduire 
ungară,— declară pentru viitor: 

“Deplina libertate naţională pentru toate popoarele 
conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra 
sau judeca în limba sa proprie, prin persoane din sânul 
său, şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în 
corpurile legiuitoare şi la guvernarea țării în proporţie 
cu numărul indivizilor ce-l alcătuesc”. (Punctul I din 
Rezoluţie). 

| Dokumentation... Das Schicksal... p. 123 E./ 

Consecvent acestor angajamente, statul român a înființat 
în diferite provincii un total de 600 şcoli sau secţii paralele cu 
limba de predare maghiară, 89 pentru limba germană şi 73 
cu alte limbi de predare. Totodată, împrejurările favorabile 
creiate au permis creşterea numărului de şcoli confesionale 
cu limbă de predare străină dela 1.005 la 1.393; între acestea, 
numărul şcolilor maghiare a crescut dela 322 la 641. 

/La Transylvanie, Paris 1946. P. 155./ 

Aceste cifre edificatoare au o importanţă cu atât mai mare 
cu cât astăzi, propaganda din Bucureşti afirmă că niciodată 
în trecut nu S'ar fi făcut atâta, ca sub regimul comunist, 
pentru sprijinirea şi încurajarea specificului fiecărui grup 
etnic. Se trece sub tăcere însă faptul că aşa zisa 
“generozitate” de după 1944 urmăreşte în fond dirijarea 
educaţiei, instruirii şi culturii spre comunism, prin aplicarea 
cunoscutului principiu “După formă (doar) naţional, după 
conţinut socialist”. Se evită pe de altă parte a se aminti că în 
prima etapă a dictaturii comuniste au fost desființate toate 
instituţiile de cultură care nu aparțineau statului; iar dacă 
unele dintre ele au fost reînfiinţate mai târziu, aceasta s'a 
făcut doar în măsura în care în anumite domenii 
(învăţământ, teatru, muzică, publicaţii) regimul reuşise să 
formeze cadre de încredere. lar bisericii greco-catolice — 
desființată în mod arbitrar în 1948— nici până astăzi nu i s'a 
redat dreptul de existenţă. In legătură cu îmbunătățirile 
intervenite în situaţia grupurilor etnice din România, după 
întâiul război mondial, sunt semnificative aprecierile făcute 
de bănăţeanul Nikolaus Engelmann: 

“In multe familii germane, abia după 1918 şi-a 
recăpătat avânt interesul pentru legăturile familiare şi 
cercetările genealogice”. 

| Nikolaus Engelmann: Die banater Schwaben./ 

Panonia, Freilasing 1966. P. 63. 

“După ce în 1926 s'a inaugurat edificiul propriu, 
Banaţia a devenit punctul central al Vieţii germanilor 
din Timişoara şi din întregul Banat. Prin activitatea 
dusă de ce-i aparţinea, întregul învăţământ din Banat a 
căpătat un avânt neobişnuit”, 

a Nikolaus Engelmann: Die banater Schwaben, P. 
73./ 

“Tradiţia obiceiurilor —care din cauza maghiarizării 
aproape dispăruse— a reînviat după primul război 
mondial”. 


| Nikolaus Engelmann: Die banater Schwaben. P. 64./ 
Merită a fi citate şi aprecierile făcute de profesorul 


austriac Franz H. Riedl, care a întreprins studii amănunti 
rivitoare la conveţuirea Germanilor cu populaţia Pista e 
din diferite ţări europene şi şi-a publicat concluziile într'o 
broşură editată de așezământul cultural pentru Germanii din 
sudestul Europei “Sudostdeutsches Kulturwerk”: 

| Citate din volumul: 

Franz H. Riedl: Das Siidostdeutschtum in d 
1918-1945. Munchen 1962. E serea 

“Atitudinea Românilor faţă de minoritatea germană 
constitue un exemplu de raporturi i 
Rep 4. p bune dintre 

“Viaţa punioris Ați or din România a fost după 1918 
mai scutită de intervenţia puterii de stat, decât î 
state sudestice”, P, 50. i Tae n Alte 

“O privire generală arată că Germanii din România 
se afirmau (între cele două războaie mondiale) ca cel 
mai bine constituit grup din Sudest”, P. 54. 

“După 1918 Germanii din România au primit 
avantaje de care sub Unguri nu avuseseră parte: 
dreptul de a utiliza limba proprie în faţa autorităților şi 
în administraţia comunală, şcoli confesionale şi de atat 
proprii, asociaţii, ziare, organizaţii economi i 
culturale”. P. 46. sortată 

“In Banat, învățământul germen a luat ființă abi 
după 1918”. P. 49. Ale apa 

Merită a fi amintite şi constatările făcute de vizitatoarea 
britanică Henrietta Tichner, care —combătând unele 
afirmaţii neverosimile publicate într'o broşură tenden- 
ţioasă— a vizitat România în anii 1922-1925 de nenumărate 
ori, a stat de vorbă cu localnici şi cu reprezentanţi ai 
grupurilor minoritare, iar concluziile le-a redat într'o carte 
tipărită la Londra, subliniind “spiritul extrem de tolerant al 
poporului român” (P. 27) lipsa de persecuții, pe care a 
constat-o în domeniul religios, educativ, legislativ şi 
economic. ş 


]Henrietta M. Tichner: Roumania and her religious 


Minorities. London 1925. 100 P. 


Fuţă de propaganda pătimaşe dusă de cercurile maghiate 


în ultimii ani, este important a se şti că chiar unii unguri 
— cărturari clarvăzători, politicieni binecunbscuţi, sau mari 


patrioţi— au confirmat situaţia insuportabilă,. în care erau 


siliţi să trăiască românii ardeleni până în 1918 şi au avertizat 
asupra pericolului de prăbuşire a monarhiei austro-ungate, 


sau au preconizat o soluţie justă de conveţuire între români 


şi unguri, sugestii care însă nu au fost luate în considerare. 
Istoricul Erich Prokopowitsch dă căteva exemple semnifi- 
cative în această privinţă: 

Citate din volumul: 

Erich Prokopowitsch; Die rumiănische Nationalbeweg- 
ung in der Bukowina und der Dako-Romanismus. Graz 
196$./ sd 

Cărturarul dr. Benedikt Jancso imputa compatrioţilor săi 
lipsa de documentare —constatată atât la membrii 
guvernului, cât şi la opinia publică— privitor la caracterul şi 
viaţa spirituală a poporului român, acestei lipse de 
informare el atribuia greşala de a considera poporul român 
ca inferior. (P. 28). 

Diplomatul von Szilassy —după cercetările pe care le-a 
făcut în anul 1897— atrăgea atenţia că românii sunt 
neîncetat şicanaţi şi trataţi rău de autorităţile maghiare; că 
dispoziţiile legii naționalităților din 1868 nu sunt aplicate, EL 
remarca faptul că din cauza “incapacității” şi “lipsei de 
dibăcie” a administraţiei maghiare, problema românească ia 
proporţii tot mai mari. (P. 29). , j 

Fostul ministru plenipotenţiar maghiar la Bucureşti 
contele Goluchowski scris în 1894: i 

“Aş dori ca Ungaria să întrevadă nu prea târziu, 
marea răspundere pe care şi-o asumă prin linia pe care 
o urmează azi şi să schimbe încă la timp drumul, care 
—după opinia mea— poate duce la cele mai dureroase 
decepţii”. (P. 28, 164). . 

In ceea ce priveşte soluția preconizată de Unguri ca 
Transilvania să devină o provincie independentă, profesorul 


Philip Mosely de la universitatea din Cornel (USA) sublinia 
încă în urmă cu patru decenii că chiar mulţi maghiari preferă 
ca Ardealul să fie alipit României, de cât să devină un teritor 
de sine stătător, Totodată el evidenția evoluţia economică 
favorabilă pe care a luat-o Transilvania după 1918, ca parte 
integrantă din România. 

|Leipziger Vierteljahrschrift fur Susosteuropa Band 7, 
Jahrgang 7, Heft 1. pag. 184./ S 

Sunt concludente şi părerile diferiților politicieni maghiari 
care —după primul război mondial-- socoteau necesară 
intervenţia armatei române, pentru a nimici infiltrația 
comunistă, considerând o administraţie românească în 
Ardeal ca cea mai bună soluţie. 

Asemenea păreri confirmă odată mai mult adevărul 
exprimat de marele patriot luliu Maniu în 1918, prin 
cuvintele: 

“Nicio propagandă nu va putea desminţi vreodată 
faptul evident că elementul remânesc este cel mai 
important numericeşte, cel mai unitar etnograficeşte şi 
cel mai apt prin calităţile sale, pentru a menţine 
ordinea în această parte a Europei”. 

Constantin Sporea 


ROMANIA 


BASTION GEOGRAFIC AL EUROPEI DE VEST 


Reproducere din revista —Air France— F 
Atlas - Mai 1979 


21 


E 


JULIUS EVOLA ET MIRCEA ELIADE (1927-1974): 
UNE AMITIE MANQUEE, 
avec des extraits de deux lettres d'Evola ă Eliade, 


OUS devons aux patientes recherches de 
deux amis italiens, Luca Serico et Giovanni 
Monastra, la publication, dans ce bulletin, 
dun in€dit de Mircea Eliade: la recension 
qu'il ccrivit, en 1935, de Pouvrage majeur de 
Julius Evola, Râvolte contre le monde 
moderne, recension dont la traduction 
francaise figure juste avant le present 
article. 
u printemps 1927 que le jeune Eliade (1907-1986) 
prend Connaissance des travaux d'Evola (1898-1974), î 
Voccasion d'un voyage en Italie. Parue en novembre de cette 
meme annte, une €tude d'Evola sur locoultisme attire 
Vattention d'Eliade, qui la commente en Roumanie dăs le 
mois suivant!. En ce qui concerne les rapports d'Evola avec 
Eliade, nous disposons aujourd'hui de plusieurs €lements: 
d'une part deux ouvrages d'Eliade (Fragments d'un journal 
II. 1970-1978, Gallimard, Paris, 1981 et Les moissons du 
solstice. Memoire Il. 1936-1980, Gallimard, Paris, 1988) qui 
contiennent deux passages relatifs ă Evola dont on trouvera 
ci-dessous le texte intâgral; d'autre part quatre lettres 
adressces, entre 1951 et 1953, par Evola ă Eliade, lettres qui 
figurent dans: Marin Mincu-Roberto Scagno, Mircea Eliade 
e i'Italia, Jaca Book, Milan, 1987. 

A la lecture de la recension d'Eliade, on peut nourrir 
quelques doutes sur sa connaissance effective, ă l'Epoque, de 
Voeuvre d'Evola, puisque celle-ci est prâsente comme se 
situant “dans la ligne de Gobineau, Chamberlain, Spengler, 
Rosenberg”, ce qui est manifestement faux2. Chose plus 
ctrange encore, Râvolte contre le monde moderne est 
qualific de livre “qui est aussi contre les communistes et 
contre les fascistes”. Or, on sait que si Evola n'a jamais €t€ 
fasciste, rien dans son oeuvre —quelle qu'ait 6t€ plus tard sa 
relecture critique du fascisme et du national-socialisme— ne 
permet de le ranger dans le camp de l'antifascisme. 

Au journal Vremea collabora aussi l'6crivain Emil Cioran, 
comme le rappelle Eliade lui-meme (cf. M. Eliade, Les 
promesses de l'&quinoxe. Mâmoire I. 1907-1937, Gallimard, 
Paris, 1980, p. 362). A cette epoque, soit au debut des annces 
trente, Eliade subit fortement l'influence de son maître Nae 
Ionesco, professeur de logique et de mâtaphysique ă 
Puniversit€ de Bucarest. Alors simple sympathisant de la 
“Garde de Fer” (denomination adoptee le 20 juin 1930 par 
les militants les plus actifs de la “Legion de larchange 
Michel” fondâe par Corneliu Zelea Codreanu le 24 juin 1927, 
€galement connue sous le nom de “Mouvement Legionnaire 
Roumain”), lonesco, n€ en 1890, adherera au mouvement de 
Codreanu en 1937. Il mourra en 1940, peu aprăs sa sortie 
d'un camp de concentration, oil ctrait dâtenu avec d'autres 
membres du Mouvement Legionnaire. 

A la fin de lannce 1933, la Roumanie vit une campagne 
Electorale marqute par la violence: trois lEgionnaires —V. 
Teodoresco, N. Constantin et |. Balaianu— sont assassins. 
La Garde de Fer est dissoute dans la nuit du 9 au 10 
decembre, par decision du Conseil des ministres— dirig€ par 
1.G. Duca, chef du parti liberal— et non par decret royal, 
bien que la mesure soit prise avec l'accord du roi Carol II. 
Une vague d'arrestations dans les rangs l&gionnaires suit 
immediatement la mesure gouvernementale. Dans la nuit du 
29 au 30 decembre, le Premier ministre Duca est abattu par 
trois Gtudiants membres du Mouvement Legionnaire: 


22 


par Philippe BAILLET 


Nicolae Constantinesco, lon Caranica et Doru Belimace, qui 
seront appeles par leurs camarades les Nicadorii (deux 
premitres lettres des premier et troisizme prenoms, deux 
premitres lettres du deuxitme nom). Les trois jeunes 
militants ont agi de leur propre chef; Constantinesco se livre 
tout de suite aux autorites, ses deux amis sont bientât 
arrâtts. Dans la meme nuit, la police du roi Carol II 
assassine Sterie Ciumetti, le secrâtaire de Codreanu, lui- 
meme contraint ă la clandestinite. 

Les promesses de l'quinoxe comporte deux passages ot 
Eliade &voque ces Evenements; 

“Decembre 1933 fut pour tout notre groupe une 
ptriode critique. Nae Ionesco n'essayait meme plus de 
cacher son hostilite ă lEgard de la politique royale. Dans 
toute une sârie d'articles, il s*etait €leve contre le 
gouvernement Duca et avait soulign€ les risques que 
presentait la dissolution de la Garde de Fer, decision quiil 
estimait non seulement illegale, mais inutile. En effet, 
disait-il, sil s'agit d'un mouvement artificiel, sans racines 
profondes dans le pays, Linterdiction est inutile car il 
disparaîtra de lui-meme. Mais si le mouvement est 
authentiquement populaire, puissant, et en constante 
progression, il ne saurait âtre affecte par une simple 
decision ministârielle. 

Cette annfe-lă, le reveillon avait eu lieu chez Ionel 
Jianu. La veille au soir, le Premier ministre, I.G. Duca, 
avait Et€ assassin€ (...) Ce n'est que le lendemain que je 
pus mesurer les consequences de lattentat. Cuvântul avait 
Et€ suspendu et Nae Ionesco arrât€. Avaient Egalement 66 
arretes certains dirigeants de la Garde de Fer, et entre 
autres Mihail Polihroniade et Alexandre Tell, du groupe 
Criterion” (p. 389). 

“Les assassins de Duca furent condamnes ă vie, mais les 
chefs I€gionnaires furent acquittes comme n'ayant jout 
aucun rOle dans lattentat. A leur sortie de prison, ils 
furent reconduits chez eux en cortăge et en fanfare” (p. 
390), 

Nous n'apporterons pas de revelation en disant qu'Eliade 
fut membre, dans les anntes trente, de la Garde de Fer, car la 
chose est €tablie et connue du public cultive. Dans lEtat 
actuel de nos recherches, nous ne sommes pas en mesure 
d'indiquer avec precision ă quelle annte remonte son 
adhesion au mouvement de Codreanu. Nous savons 
simplement qu'Eliade appartint au cuib (le “nid” ou cellule 
de base de lorganisation lgionnaire) “Axa” de Bucarest, qui 
regroupait des intellectuels. Nous n'avons pas pu &tablir si 
Eliade a collabore, ou non, ă une revue lEgionnaire qui 
s'appelait elle aussi Axa. 


Le premitre rencontre entre Evola et Eliade date de 
Vannte 1937. Elle eut lieu ă Bucarest. Eliade P&voque dans 
Fragments d'un journal ă l'occasion de la mort d'Evola qu'il 
vient d'apprendre, decrit Patmosphere d'une autre rencontre, 


en 1949, et precise lun des points qui le separent de la 
“penste traditionnelle”; 


“Juillet /1974 - N.D.L.R./ 

Japprends aujourd'hui la mort de Julius Evola. Notre 
dernitre rencontre remonte ă une dizaine d'anntes, bien 
que je sois pass€ plusieurs fois par Rome entre-temps. Des 
souvenirs remontent en moi, ceux de mes anntes 
d'universite, des livres que nous avions decouverts 
ensemble, des lettres que je recevais de lui ă Calcutta et od 


il me priait instamment de ne pas lui parler i 

“pouvoirs magiques,, sauf ă lui râBortee și peris 
don j'aurais personnellement ât€ le temoin. Aux Indes, je 
regus €galement de lui plusieurs publications, mais fină 
me souviens que de quelques numâros de la revue Krur 

Je lavais connu en 1937, chez Nae Ionesco, Nous trois 
mis ă part, 6taient Egalement prăsents Octave Onicesco et 
Vamie d'alors de notre professeur, Le matin mâme, Evola 
avait eu l'occasion de s'entretenir avec Codreanu et cette 
rencontre lavait beaucoup frapp€. Comme Evola Vavait 
interroge sur la tactique politique qu'il comptait mettre en 
oeuvre et les chances de la Legion lors des prochaines 
&lections, Codreanu lui avait parl€ des effets de 
Vincarctration sur lindividu, de lascăse qu'elle suscite 
des vertus contemplatives qui peuvent sy manifester, 
dans une solitude, un silence et une obscurite qui sont 
autant de moyens par lesquels lindividu se r&văle ă lui- 
mâme. Evola en ctait encore €bloui. Je me souviens 
vaguement des remarques qu'il fit alors sur la disparition 
des disciplines contemplatives dans le combat politique en 
Occident. 

Puis la guerre „arriva, et je n'entendis plus parler 
d'Evola jusqu'au jour od je regus de lui, ă PHâtel de 
Suăde, une lettre“de Rome. Il avait appris mon adresse 
par Ren€ Gucnon, qui devait la tenir lui-mâme de Vâlsan. 
Il me faisait savoir quil Etait desormais “immobilise pour 
le reste de ses jours”, mais quiil serait heureux de me 
recevoir chez lui, au cas o je passerais par Rome. 

C'est ce que je fis en aoât 1949, aprăs avoir averti de 
ma visite par telephone. Arriv€ chez lui, je fus introduit 
dans le salon oi son pâre et une infirmitre me 
demandtrent de l'attendre tandis qu'ils laidaient ă se 
lever de son fauteuil. Il me regut debout et me serra 
longuement les mains. Puis son pere et l'infirmitre 
Vaidărent ă se rasseoir, ce qu'il n'eât pu faire de lui-mâme 
sans s'ecrouler. Nous parlâmes pendant plus d'une heure. 
Il me dit qu'ayant dâsormais tout son temps, il en profitait 
pour traduire des auteurs frangais ou allemands. Il me 
parla aussi de Metaphysique du sexe, un livre quiil avait 
en projet. Nous en tions lă de notre conversation 
lorsqu'il sortit une petite clef de sa poche, me montra un 
€lephant en ivoire et me dit comment l'ouvrir. L'Elephant 
contenait un bar en miniature, avec de nombreux flacons 
et de petits verres en cristal. Il me demanda ce que je 
voulais boire, mais laprăs-midi 6tait torride et je n'avais 
pas envie d'alcool. Il insista cependant, pretextant quil 
S'agissait d'un rite et que je devais m'y soumettre. Je dus 
m'incliner et nous levâmes tous deux nos verres avant 
d'en absorber cer&monieusement le contenu. 


Je ne devais plus revoir Evola qu'une seule fois, en 1952 
ou 1953, mais nous correspondions r&gulitrement. Un 
jour, je regus de lui une lettre assez amere ou il me 
reprochait de ne jamais le citer, non plus que Gu&non. Je 
lui repondis de mon mieux, et il faudra bien un jour 
donner les raisons et les explications qu'appelle cette 
r&ponse. Mon argumentation est des plus simples: les 
livres que j'Ecris sont destins au public d'aujourd'hui, et 
non aux initi€s. Contrairement ă ses Emules, j'estime ne 
rien avoir ă 6crire qui leur soit specialement destine”. (p. 
192-194). 

Derritre une certaine &motion perceptible, on constate 
donc chez Eliade un changement de ton par rapport ă la 
recension assez enthousiaste de Râvolte contre le monde 
moderne. L'auteur roumain se laisse meme aller ă une ironie 
facile et mediocre, avant d'esquiver une reponse ă une 
question importante, son argumentation n'ttant pas “des 
plus simples”, mais simpliste et m&me franchement triviale, 
avec par exemple lemploi du mot “inities” dans son sens 
courant et non technique, ce qui &tonne chez quelqu'un qui a 
noirci des centaines de pages sur Linitiation. Nous aimerions 
d'ailleurs beaucoup savoir o et quand Guenon et Evola on 
Ecrit que leurs livres Etaient destins aux seuls “inities”... 


Refusant de citer apres la guerre —sauf en de trbs rares 
occasions —un auteur qui n'avait rien reni€ de son 
engagement, et qui &tait donc devenu “encombrant”, Eliade 
n'en &prouvait pas moins une admiration certaine pour 
Voeuvre d'Evola, comme en temoigne ce passage des 
Moissons du solstice, oi lauteur roumain €voque de 
nouveau la rencontre romaine de 1949; 

“Aprs trois journtes ă Naples, nous nous installâmes 
pour une semaine ă Rome. Je crois que c'est alors que je 
revis J. Evola, Il m'avait €crit ă VHâtel de Suăde et sa 
lettre m'avait appris que, bless€ par un €clat d'obus ă la 
colonne vertebrale pendant le si&ge de Vienne par les 
troupes sovittiques, il &tait condamne ă passer le reste de 
sa vie dans un fauteuil. Pourtant, lorsque Je fus conduit 
dans sa chambre, il m'accueillit debout —son vieux pere 
et une infirmitre Pavaient aid€ ă se lever. Ils le rassirent 
dans le fauteuil apres qu'il m'eut serr€ la main, puis ils 
nous laisstrent seuls. Encore €tudiant, j'avais lu certains 
de ses livres, mais je ne Pavais rencontr€ qu'une fois, au 
printemps 1937, invite ă dejeuner avec lui par Nae 
Ionescu. J'admirais son intelligence et, surtout, la densite 
et la clarte de sa prose. Tout comme Ren€ Guenon, Evola 
presupposait une 'tradition primordiale” ă lexistence de 
laquelle je ne pouvais croire, la jugeant de caractere 
factice, non historique. 


Cet apr&s-mide-lă, nous parlâmes de bien des choses et 
surtout de la decadence ou —pour rependre expression 
d'Evola— de la *putrefaction” des cultures occidentales 
contemporaines. D'un certain point de vue, celui de la 
“tradition” exemplaire, non historique, il avait raison. 
Mais le probleme qui me prâoccupait Etait autre: dans la 
mesure ob je crois ă la creatitiv€ de Vesprit humain, je ne 
peux pas desesperer; la culture, meme ă une €poque 
crepusculaire, est le seul moyen de communiquer 
certaines valeurs et de transmettre un certain message 
spirituel. Si les creations spirituelles de l'Occident 
devaient âtre sauvâes dans une nouvelle “Arche”, il ne 
suffirait pas d'y faire figurer L'Esotârisme de Dante de 
Rent Gunon, il faudrait y abriter €galement la 
comprehension postique, historique et philosophique de 
La Divine Comedie. Limiter Vhermeneutique des 
creations spirituelles europâennes ă leurs seules signifi- 
cations “Esotâriques” râpâte, dans le sens oppos€, la 
reduction de type matrialiste illustree avec tant de succes 
par Marx et Freud. 

D'autre part, ajoutais-je, le retour de lAsie dans 
histoire et la dâcouverte de la spiritualite des societes 
archaiques ne sauraient demeurer sans consequences. J. 
Evola pensait quiil €tait de toute facon trop tard et que 
nous assistions de fait ă une deculturation generale. A 
premitre vue, il avait raison. Mais la deculturation ne 
reprâsente que'une premitre phase d'un processus bien 
plus complexe. Le camouflage ou meme loccultation du 
sacre et, en general, des significations spirituelles 
caracterise toutes les &poques crepusculaires. Il s'agit de la 
survie larvaire du sens originel, qui devient de la sorte 
mâconnaissable. D'ou l'importance que j'attachais aux 
images, aux symboles et aux narrations €piques; plus 
prâcisement, ă l'analyse hermeneutique qui en dechiffre 
les significations et en identifie les fonctions originelles. 

Mais, &videmment, pendant lheure que je passai chez 
Evola, nous ne fîmes qu'effleurer ces questions” (p. 
153-155). 

Ces lignes d'Eliade nous offrent quelques pistes pour 
tenter de decouwvrir les raisons profondes de ce que nous 
avons appel€ une “amiti& manqute”. En theorie, bien des 
choses rapprochaient Eliade d'Evola: des sujets diinteret 
communs, un mâme refus de tout provincialisme culturel, de 
tout “eurocentrisme”, un mâme souci d'trudition (plus 
prononce chez Eliade, mais nullement absent chez Evola), 
des engagements “metapolitiques” parallăles sinon identi- 
ques. Mais au lendemain de la Deuxitme Guerre mondiale, 


23 


on voit apparafître assez clairement les divergences, qu'il 
serait tr&s abusif d'expliquer uniquement par les attitudes 
respectives des deux auteurs par rapport ă leur engagement 
pass: la fidelit affirme€, dans le cas d'Evola, le silence ou la 
“mise entre parenthăses” dans le cas d'Eliade. Au sujet de ce 
dernier, nous verrons en effet qu'en fonction de la 
documentation dont dispose actuellement la recherche, il est 
impossible de trancher la question, dans le sens de la fidâlitt 
ou dans celui du “reniement”. 


„Le passage des Moissons du solstice que nous venons de 
citer confirme quw'Eliade ne partageait pas —dans son for 
intime, ou “officiellement”, il nous faudra revenir sur ce 
point— Vanalyse guenonienne, tr&s largement reprise par 
Evola, d'un certain nombre de phânombnes de l'&poque 
moderne et contemporaine: ceux que Guânon range sous le 
nom de “contre-initiation”, Evola les designat plutât comme 
“spiritualistes”, tandis qu'on sait que Spengler avait &mis, 
avant eux, des jugements analogues en parlant de l'existence 
d'une “'deuxitme religiosit&”, 

La lecture des volumes parus du Journal et des Mâmolres 

d'Eliade laisse, ă vrai dire, une &trange impression. L'auteur 
TOumain ne rate pas une occasion de mentionner 
complaisamment les recensions tlogieuses dont a fait l'objet 
tel ou tel de ses livres, et ses appreciations sur une foule de 
personnages contemporains relevent toujours du “tout le 
monde il est beau, tout le monde il est gentil”, Un tel a &crit 
quelque chose de “profondement &mouvant”, un autre est 
“interessant”, la lecture d'un troisieme est “enrichissante”, les 
individus “originaux” et “pittoresques” n'âtant pas, bien sâr, 
oublis. Dans cette nuit de la penste molle, invertâbree, ou 
tous les concepts sont gris, toutes les classifications 
flottantes, tous les jugements soucieux de ne deplaire î 
personne, on chercherait vainement quelque chose qui 
rappelle la rigueur, la cohrence et le courage intellectul 
d'Evola,. On aurait tort de penser que le genre litteraire — 
Journal ou memoires— est la cause premitre de cette 
involution, La mâme chose se vtrifie surtout dans les 
derniers essais d'Eliade, ainsi que dans L'tpreuve du 
labyrinthe (Belfond, Paris, 1978), recueil d'entretiens 
accordes par ce dernier & C.H, Rocqueti, 

Eliade y formule plusleurs jugements qul, cette fols, 
lengagent encore plus que quelques notations faites en 
marge de ses rencontres et lectures. Au sujet d'un auteur 
aussi discredite qu'Alan Watts, il affirme: “A partir de 
quelques €lements, de quelques bons livres, il &tait capable 
de presenter l'essence d'une doctrine” (p. 77). Les hippies 
californiens, dont Watts &tait Pune des grandes râferences, 
sont presentes comme annoncant une veritable palingenâsie 
de humanite: “Ils sont libres. Ils ont redecouvert la sacralite 
cosmique, experience depuis longtemps abolie, des le temps 
de l'Ancien Testament” (p. 133). Gandhi, dont Vhet&rodoxie 
du point de vue de lhindouisme traditionnel a &t€ clairement 
demontree par l'indianiste Alain Danielou, a droit ă un petit 
couplet, et îl n'est pas jusqu'ă Teilhard de Chardin (cf. p. 
110) qui ne soit inclus, lui aussi, dans la categorie tr&s 
extensible des prophătes de la “sacralit& cosmique”. 


L'impression &trange dont nous parlions plus haut vient 
donc pour une bonne part de la lecture de ces formulations 
creuses et inconsistantes. Car de deux choses Pune: ou bien 
Eliade croyait vraiment ă ce quiil disait, et il faut alors se le 
reprâsenter comme un brave homme aimant tout le monde et 
desireux d'*etre aime de tous, ce qui est tout de m&me difficile 
ă admettre; ou bien Eliade se payait la tâte, selon les cas, de 
son interlocuter ou de son lecteur. Cette deuxi&me hypothăse 
sous-entend qu'apres 1945, Eliade, voyant ses ambitions 
universitaires en France bloqutes par la revelation de son 
pass “legionnaire” —et ce malgre le soutien de Georges 
Dumezil— a decide de donner toujours plus de gages ă 
L/establishment nord-americain, la consâcration acade- 
mique tant alors pay€€ au prix d'une progressive baisse de 
niveau, 


Quoi qu'il en soit, Eliade €tait sans doute enclin ă cette 


TTL. 


“souplesse” par le caractere insuffisamment charpente de sa 

penste. Disons-le nettement: pour nous, le savant roumain 

est un auteur surfalt. Son €rudition est considerable, et il 

serait absurde de nier la valeur de plusicurs de ses livres sur 

des sujets specialists (nous pensons notamment, pour 

prendre deux domaines tr&s €loign&s entre cux, ă son essai 

sur Le Yoga. Immortalite et libert6, Payot, Paris, 1954 et â 

son recueil d*'&tudes comparatives sur les religions et le 

folklore de la Dacie et de l'Europe orientale”, De Zalmoxis ă 

Gengis Khan, Payot, Paris, 1970). Mais Eliade a eu tort de 

vouloir sortir souvent de son domaine sptcifique, Vhistoire 

des religions, pour s'adonner ă la philosophie de Vhistoire, 

voire se livrer ă des considerations “metaphysiques”, ob il 
devient tres vite confus et filandreux par incapacitt de 
difinir des categories precises, Un seul exemple ă l'appui de 
ce que nous affirmons: I6tonnant flottement des jugements 
portâs par Eliade sur le christianisme. Dans Le mythe de 
Vâternel retour (Gallimard, Paris, 1949), le savant roumain 
attribue aux prophâtes juifs le depassement de la vision 
cyelique, la “'decouverte” de I'Histoire comme temps lintaire 
a sens unique, et affirme que le christianisme n'a fait que 
renforcer tout cela, provoquant ainsi la crise des societes 
“traditionnelles” et prâparant lavenement de !*'homme 
moderne”, Mais dans le recueil Mythes, râves et mysteres 
(Gallimard, Paris, 1957), une analogie est posce entre la 
mystique chamanique des socittes archaiques et la mystique 
chr&tienne, le christianisme apparaissant alors comme un 
retour de la religion des origines, en une reprise d'un thăme 
typique de la culture de la Restauration. Et il ne s'agit lă que 
d'un &chantillon des nombreuses variations de la penste 
d'Eliade sur le christianisme.,.4 a 

Revenons ă la question des rapports entre Evola et Eliade, 
Dans la premitre des quatre lettres d'Evola ă Eliade que 
contient louvrage Mircea Eliade e VItalias —lettre envoyte 
de Rome le 15 decembre 1951—, Evola aborde le chapitre de 
la “culture universitaire”; ş 

“11| est frappant de constater que vous avez un souci 
extrâme de ne pas citer dans vos ouvrages un seul auteur 
qui n'appartienne pas strictement ă la literature 
universitaire la plus officielle; de sorte qu'on trouve 
abondamment cit€ chez vous, par exemple, cet aimable 
brave homme qu'est Pettazzoni, alora quil n'y a pas un 
mot non seulement sur Guenon, mais meme sur d'autres 
auteurs dont les idees sont beaucoup plus proches de 
celles qui vous permettent de vous orienter avec sâret& 
dans la matitre que vous traitez. Il est evident quiil s'agit 
d'un chose qui vous regarde; mais il faudrait se demander 
si, finalement, le jeu vaut la chandelle, donc sil vaut la 
peine que vous vous imposiez ces limitations “acadâ- 
miques!. Jespăre que vous ne m'en voudrez pas pour ces 
observations amicales”. 

Selon toute probabilite, la reponse d'Eliade, dont nous 
ignorons le contenu, ne se fait pas attendre, &tant donne 
qu'Evola, dăs le 31 decembre 1951, r&pond ă son 
correspondant roumain: 

“En ce qui concerne vos €claircissements au sujet de vos 
rapports avec la “*Magonnerie” universitaire, ils me 
semblent trs satisfaisants. Il s'agirait donc moins de 
methodologie que de tactique, et îl n'y aurait rien ă dire 
contre la tentative d'introduire quelque cheval de Troie 
dans la citadelle universitaire. L'important serait de ne se 
laisser prendre en aucune facon dans un marche de dupes, 
€tant donne qu'au milieu universitaire correspond une 
sptce de “courant psychique”, avec la possibilite d'une 
subtile influence deformante et contaminatrice (...) En ce 
qui concerne la *methodologie”, vous savez bien que je 
cherche ă suivre une voie moyenne, car, ă la difference de 
la plupart des “esoteristes?, je me soucie aussi de produire 
une documentation assez. satisfaisante du point de vue 
“scientifique” (...) j'avais moi-mâme &t6 charge de cours ă 
VUniversit€, ă Milan et ă Florence /ă Pepoque fasciste 
-N.D.T./; mais ma conclusion a &t€ precisement que le jeu 
ne valait pas la chandelle, et ma repugnance pour les 


individus et les cabales du monde universitaire a quelque 
chose de physique”. A 
Avec la deuxitme lettre surtout, on voit Surgir, nous 
semble-t-il, Pun des principaux points de divergence entre 
Evola et Eliade. Le jupement positif que porte le premier sur 
Pidee d'une “infiltration” dans la citadelle universitaire ne 
doit pas induire en erreur; îl est en effet assorti de reserves 
telles qutelles finissent pratiquement par invalider cette idee, 
Pour Evola, la culture universitaire charrie des influences et 
implique necessairement une forma mentis qui ne peuvent 
as ne pas avoir d'effets negatifs, ă la longue, sur la defense 
et Vaffirmation du point de vue traditionnel. Au fondement 
de cette attitude d'Evola, il y a aussi une conception bien 
precise de la „Culture: la „culture comme discipline, 
“education”, paideia, formation de soi, Bildung, et non 
comme simple accumulation de connaissances. Or, de cette 
conception organique de la culture, il est Evident qu'il ne 
reste pratiquement aucune trace dans le monde universitaire. 
A cela s'ajoute, chez Evola, un certain mepris pour la figure 
du “savant”, considâr& comme un type humain mutile et 
alien, ou letre n'ont pas la possibilit de coincider. Evola 
aimait d'ailleurs citer cette formule d'un descendant d'une 
vieille famille piemontaise; “Je divise le monde en deux 
categories: la noblesse et ceux qui ont un diplâme”, 


La strategie du “cheval de Troie” soutenue par Eliade en 
„1951 n'etait €videmment pas ignorte du groupe “gunonien” 
qui s'etait forme autour de Michel Vâlsan, lui aussi d'origine 
roumaine. Elle a ete recemment encore jugte irrecevable par 
un “disciple de Michel Vâlsan” (comme dit la quatri&me de 
couverture du livre que nous allons citer), sinon pour des 
raisons de fond, du moins pour des motifs d'efficacite. C.A. 
Gilis €crit en effet que les “nombreuses tentatives” faites 
depuis 1920 —annee oi Guenon prâsenta comme thse de 
doctorat son Introduction gântrale aux doctrines hin- 
doues— pour introduire dans PUniversite “le point de vue 
traditionnel, tout en acceptant les normes universitaires 
courantes, ont immanquablement tournt au detriment du 
premier et ă l'avantage de ces dernitres”. L'auteur ajoute: 
“II faut y insister car, de nos jours encore, certains semblent 
nourrir des illusions au sujet d'une “tactique” que M. Mircea 
Eliade presentait jadis comme &tant celle du “cheval de 
Troie'. On constate, helas, qu'ă chaque tentative nouvelle 
nos modernes “Achcens” ont perdu ă la fois leur temps et la 
bataille, ce qui laisse un peu sceptique, sinon sur leurs 
bonnes intentions, du moins sur l'opportunite et lefficacite 
du procede employ&'7. 

Cordiales, mais sans rien qui puisse se comparer ă une 
veritable amitie, les relations d'Evola avec Eliade se 
poursuivirent jusqu'ă la mort du premier le Il juin 1974. 
Evola traduisit, sous le pseudonyme de “Carlo d'Altavilla”, 
un livre d'Eliade, Le chamanisme et les techniques 
archaiques de lextase, Payot, Paris, 1951 (cf. Lo 
sciamanismo e le technique dell'estasi, Bocca, Rome-Milan, 
1953). Il donna aussi trois articles ă la revue internationale 
Antaios, codirigee par Eliade et Ernst Jiinger, et publice 
dans les anntes soixante par l'Editeur Klett de Stuttgart. Ces 
articles sont: “Ueber das Initiatische'*, “Vom Abendland 
Mythos” et “Zeitlichkeit und Freiheit”. N'ayant pas pris 
directement connaissance de la revue Antaios, nous sommes 
seulement en mesure d'affirmer que les deux premiers 
articles parurent en 1964, le troiseme en 1967. Enfin, en 
1971, Evola publia un autre livre d'Eliade, MEphistophelăs et 
VÂndrogyne, dans la collection “Orizzonti dello Spirito” 
qu'il dirigeait aux &ditions “Mediterranee” (Rome). 

Au terme de cette enquste, nous devons preciser que le 
silence d'Eliade sur son pass “lEgionnaire” lui _valut 
plusicurs attaques, notamment apre la parution, en 1969, 
d'une €tude de Gershom Scholem, le grand specialiste de la 
Kabbale et de la mystique juive, dans un volume d'hommage 
â VEcrivain et savant roumain? —la collaboration de Scholen 
Etant interprete par certain comme une “gaffe”. Les 
multiples concessions d'Eliade ă la culture officielle— dont 


nous avons fourni quelques exemples— ne tinrent appa- 
remment pas lieu pour lui de “circonstance attenuante”. 


Il y a fort peu de chances de retrouver les lettres qu'Eliade 
adressa ă Evola, car une bonne partie de la correspondance 
de celui-ci a €t€ disperste apr& sa mort. Il semble bien, 
d'ailleurs, qu'Evola ne tenait pas ă ce qu'elle fât publice, et 
c'est pourquoi, selon certaines informations, il aurait lui- 
meme detruit une partie de cette correspondance. Durant ces 
derniers mois, en revanche, d'autres lettres du penseur italien 
ont 616 retrouvees parmi les papiers d'Eliade restes en 
Roumanie, comme le professeur Roberto Scagno la 
confirme” ă Giovanni Monastra!0, La publication de ces 
lettres pourrait peut-âtre €clairer un pan, reste encore 
largement dans l'ombre, de Vhistoire des idtes au XX&me 
sitele: tout ce qui a trait ă ce qu'on pourrait appeler la 
“palaxie Evola-Eliade-Guenon-Vâlsan”, donc ă une serie 
d'importantes influences “au second degre” de notre &poque. 

Un dernier detail qui n'est pas sans interât; Mircea Eliade 
entra au comite de patronage de la revue Nouvelle Ecole, 
fondee et dirigte par Alain de Benoist, en 1979 (numero 33, 


ete 1979), et y resta jusqu'ă sa mort. 
Philippe Baillet 


NOTES: 

1Cf. ]. Evola, “Il valore dell'occultismo nella cultura contemporanea”, in 
Bilychnis, XVI, 11, nov. 1927, p. 250-269 (trad. fr.: “Valeur de l'occultisme 
pour la culture contemporaine”, in L'Age d'Or, 5, hiver 1986, p. 28-60); M. 
Eliade, “Ocultismul in cultura europeana”, in Cuvântul, III, 943, ler 
decembre 1927. Sur la revue Bilyehnis, cf. la note des traducteurs dans: J. 
Evola, Essais politiques, Pardăs, Puiseaux, 1988, p. 257. 

"Voir par exemple, entre autres textes, article d'Evola “Paradoxes de 
notre temps: paganisme raciste = illuminisme liberal” (1935), qui est une 
demolition, breve mais radicale, des theses de Rosenberg. Cet article figure 
dans; J. Evola, Essais politiques, cit., p. 321-325. Quant ă Spengler, 
lorsqu'on sait quel mepris il nourrissait pour kes nationaux-socialistes, on 
se dit que c'est un vtritable contre-sens de le placer entre Chamberlain et 
Rosenberg. 

3 Accessoirement, ă propos du passage cite des Moissons du solstice, on 
pourrait se poserces simples questions: comment une hermeneutique qui on 
relief le sens le plus profond d'un texte pourrait-elle 2tre “reductrice” ou 
reductioniste? En quoi est-elle exclusive d'autres interpretations? 


“Piero Di Vona, professeur de philosophie ă universit€ de Naples, auteur 
de lexcellente ctude Evola a Gucnon. Tradizione e civiltă, Societă Editrice 
Napoletana, Naples, 1985, stest livre â un releve systematique des 
contradictions internes ă la penste d'Eliade, et pas seulement sur le 
christianisme. Cf. son article “Storia e Tradizione in Eliade”, in Eliade”, in 
Diorama letterario, 109, nov. 1987, p. 8-14 (trad. fr. par nos soins ă parattre, 
sous le titre “Histoire et Tradition dans Poeuvre de Mircea Eliade”, dans le 
numero 3 de la revue Krisis). Di Vona 6crit notamment: “La conception de 
Histoire propre ă Eliade finit par rentrer elle aussi dans les doctrines 
d'inspiration traditionaliste de notre sitele. Mais il s'agit d'un traditio- 
nalisme d'une valeur inferieure, qui refuse les jugements d&finitifs sur l'Etat 
de lhomme contemporain, et qui est trop prtoccupe de s'accorder avec 
l'orientation historiciste, phenomenologique et religieuse dominante en 
Occident. De lă viennent les incertitudes et les oscillations d'Eliade, en 
premier lieu son incapacit€ de definir avec sâret€ les limites separant 
lhomme traditionnel de !homme moderne” (P. 11). 

SLes deux autres lettres datent respectivement des 12 mars 1952 et 13 
juillet 1953, Seules les deux premitres presentent un interet rtel pour la 
recherche, II est precis€ dans le livre de M. Mincu et R, Scagno que toutes 
ces lettres d'Evola, €crites en francais, ont &t€ retraduites en italien. Nous 
avons donc €t€ contraint, pour les extraits publies ici, de les retraduire, ă 
notre tour, de l'italien en franșais. 

“C.A, Gilis, Introduction ă Venseignement et au mystâre de Ren Guânon, 
€d, de l'Oeuvre, Paris, 1986, p. 55, 

TIbid. 

“Evola reprit cette €tude dans le recueil L'Arco e la Clava, Scheiwiler, 
Milan, 1968 et 1971, Cf. trad, fr.: “Sur Vinitiation”, in J. Evola, L'Arc et la 
Massue, Guy Tredaniel-Pardts, Paris-Puiseaux, 1984, p. 107-129. 

*L'etude de Scholem figure dans: J,M. Kitagawa-C.H. Long, Myths and 
Symbols, Studies in Honor of Mircea Eliade, University of Chicago Press, 
Chicago, 1969, Pour les attaques contre Eliade, cf. “Dosarul Mircea 
Eliade”, in Toladot. Buletinul Istitutului Dr. J. Niemirower (Jerusalem), |, 
janv.-mars 1972, p. 24-26; A.M. Di Nola, “Mircea Eliade e Pantisemitismo”, 
in La Rassegna mensile di Israel, XLIII, 1-2, janv.-fevr. 1977, p. 12-15. 
Nous tirons ces informations de l'essai de F. Jesi, Cultura di destra. II 
linguaggio delle “idee senza parole”, Garzanti, Milan, 1979, ouvrage assez 
bien document mais systematiquement hostile ă Eliade. 

19Cf, G, Monastra, “Il rapporto Eliade-Evola, una pagina della cultura 
del Novecento”, in Diorama letterario, 120, nov. 1988, p. 17. Cette revue 
vient de publier un dossier analogue au notre, mais plus court, comprenant: 
une brăve presentation de G. Monastra, la traduction italienne de la 
recension de Revol... 


25 


N, 


PE MARGINEA CARIILOR 


Am trecut prin iad, de Ion Pantazi, Editura Stindardul 
Românilor 


N exilul românesc, s'au scris mai multe 
cărţi, care descriu cele petrecute în Tara 
noastră, după năvălirea puhoiului rusesc, în 
special după instalarea comunistilor la 
cârma bietei noastre Tări. Aceste cărţi sunt 
următoarele: “Piteşti” de D. Bacu, “In- 
toarcerea din infena” şi “Canalul Morţii” de 
lon Carjă, “Mon Calvaire roumain” de 
Michel Solomon (acesta este evreu), “Fără 
pasaport prin U.R.S.S.” de Johann Urwich, “Din impărăţia 
morţii” de Gabriel Bălănescu, “Au siâcle des lumitres 
cteintes” de Radu Budisteanu, “Am precut prin iad” de lon 
Pantazi şi “Paraşutaţi în România vânduta” de Filon Verca. 
Mai sunt câteva, dar nu merită să fie amintite. 

Am citit acum câtva timp cartea scrisă de sublocotenentul 
Ion Pantazi, “Am trecut prin lad”, şi după părerea mea, ne 
găsim în faţa unei cărţi, deadreptul luminoasă. Am citit-o de 
trei ori şi am putut să-mi dau seama şi de părţile luminoase şi 
de cele, Intr'o carte de 390 de pagini, format mare, e normal 
să se găsească şi părţi slabe. 

In toate războaele, poporul nostru a arătat că este şi erou, 
precum că este şi laş, adică unii Români au alergat cu tot 
sufletul la luptă şi la moarte, precum alţii s'au dat în lături şi 
Sau ascuns, iar la sfârsit, au apărut ca să tragă toate 
foloasele. Acest lucru s'a întâmplat întotdeauna, dar în 
ultimul războiu, acela condus de Mareşalul Antonescu, 
Românii au arătat-cei mai mulţi—, că ştiu să se sustragă de 
la îndeplinirea datoriei sfinte, adică de a merge pe front. Si 
asta s'a întâmplat pentrucă au apărut unii Români, în cap cu 
Iuliu Maniu, care au căutat să demonstreze că Mareşalul a 
făcut rău, că poporul nostru a intrat în războiu alături de 
Germani, în loc să intre alături de “Aliaţii fireşti”. Şi deaceia, 
mai ales spre sfârşitul războiului, unii Români, care până 
atunci îşi ascundeau laşitatea în spatele unor aranjamente 
făcute cu nişte plotoneri majori dela biroul mobilizării, spre 
sfârşitul acestui războiu, ieşeau în faţă, cu pieptul umflat, 
ţipând chiar, că ei nu merg pe front, nu din laşitate, ci din 
eroism, şi că ei aşteptau momentul cel mare, acela al 
întoarcerii armelor contra Germanilor, când ei vor merge la 
luptă, pentru eliberarea Ardealului. Si când a venit 
momentul cel mare, aceşti Români au rămas tot la, vatră, 
lăsând să meargă pe front, tot cei care luptaseră în Rusia. Si 
această teză caută să o demonstreze şi în exil, unii “şefi” ai 
exilului, care merg până acolo ca să scrie în articole de ziar, 
că ei nu au mers pe front din eroism, ştiind să scape de sbirii 
lui Antonescu, care cărtau să-i trimită la războiu, pentrucă ei 
aşteptau momentul cel mare, când puteau să meargă în luptă 
pentru eliberarea Ardealului, alături de “Aliaţii fireşti”. Dar 
se poate demonstra că aceşti Români, au rămas tot la 
“vatră”, când a venit acest moment mare. Si vina o are 
Mareşalul Antonescu, care a uşurat sarcina laşilor când, la 
începutul războiului, a declarat că fiecare să rămână la locul 
lui, căci le va veni rândul tuturor să meargă pe front, ca să-şi 
facă datoria. Si această parte de sfârşit de războiu, pe frontul 
din Moldova, am văzut-o cu ochii mei. La o inspecţie a 
generalului Ţenescu, acesta, constatând că într'o grupă de 
zece oameni, nu se găsea nici unul care să ştie să mânuiască 
pistolul mitralieră, a ridicat amândouă mâinile către cer, şi a 
țipat: “Tu-i Dumnezeul mamei lui Mareşalului Antonescu, 
pentrucă ne trimite să murim alături de oameni care nu ştiu 
să folosească armele ce li se dau, pe când toţi domnişorii se 
plimbă şi fac tactică, prin cafenelele Bucureştilor”. 

Când am citit cartea lui Pantazi, aveam în minte aceste 
amintiri amare, şi chiar de la început, am simţit în jurul meu, 
alt aer, aer pur. In faţa ochilor mei aveam acuma figura unui 
adevărat erou, pe sublocotenentul Pantazi. Acest sublo- 


26 


cotenent, ieşind ofiţer de pe. băncile şcolii militare. din 
Târgovişte, avea voie, după ordinele Mareşalului, să rămână 
la cazarmă, un an întreg, şi numai după acela, să meargă pe 
front. Dar sublocotenentul Pantazi, a cerut să meargă pe 
front imediat, ba a mers la tatăl lui, generalul Pantazi, care 
era ministru de războiu, să-i ceară să fie trimis pe front, 
imediat in linia I-a. 

—Vreau să plec imediat pe front, în prima linie, la 
regimentul 9 Roşiori, în escadronul lui Gheorge Florescu! 

—Dar cunoşti ordinul Mareşalului, că promoţia ta să nu 
plece pe front, decât dupa un an? pasii 

—Il cunosc şi tocmai deaceia am venit să te TOg acest 
lucru! i fii = 

Tatăl meu s'a ridicat în picioare, a venit către mine Şi m'a 
îmbrăţişat din nou, spunându-mi: i i 

—Nu puteai să-mi dai o mai mare satisfacţie... Vei pleca 
pe front cel mai târziu la | Iunie, adică peste trei săptămâni: 
eşti multumit? se ie 

Si mai departe, pe aceiaşi pagină: = : 

—Iţi multumesc din suflet, dar vreau să te mai rog ceva! 

—Spune, tată, spune tot ce vrei! 

— Vreau să am asigurarea ta că voiu ajunge la Gheorghe 
Florescu, căci ştii cum sunt oamenii... băiatul domnului 
ministru... să-l aranjăm undeva la un comandament”! 

Tatăl meu a râs cu poftă, apoi m'a asigurat că nu se va 
întâmpla aşa ceva şi că îmi voiu face datoria până la sfârşit în 
linia întâi”.—Am trecat prin iad, pag. 244. 

Când am citițit aceasta, am simţit acel aer pur, aer de 
munte, am simţit ozonul răspândindu-se în camera mea, şi 
am scos pieptul: au fost deci şi oameni eroici şi nu numai 
laşi, pe care-i cunoscusem bine. Poporul care are asemenea 
oameni, va trăi în vecii veacurilor şi nu va muri niciodată. 
Fără îndoială că au fost şi alţi oameni, care au cerut să 
meargă pe front (puţini), dar de data aceasta, mă aflam în 
faţa unui caz rar, era vorba de feciorul ministrului de 
războiu, um om care putea fi trimis într'un loc sigur, într'un 
loc ferit, într'un loc în care putea să aştepte să-i vină 
decoraţiile cele mai înalte, chiar şi Mihai Viteazul, de 
exemplu, întrun comandament. Si motivul de a-l admira pe 
sublocotenentul Pantazi, nu se opreşte aici. Peste un an, 
Pantazi a venit în congediu şi întâlnindu-l pe unchiul lui, 
generalul Vladimir Constantinescu, acesta îi spuse că ar fi 
bine să vina în Tară, ca instructor la şcoala de ofițeri de 
cavalerie, unde este el comandant. Acest general îşi făcuse 
stagiul pe front, un stagiu strict reglementar de trei luni, nici 
o zi în plus (op. cit. pag. 325), şi fără îndoiala luase decorația 
Mihai Viteazul, ca aproape toţi generalii de cavalerie. Dar 
sublocotenentul Pantazi a refuzat oferta unchiului. Cu toate 
aceasta, unchiul care era tare, a obținut ordinul prin care 
sublocotenentul Pantazi era repartizat la şcoala unchiului. 
Pantazi primind acest ordin...a dezertat... pe front, la 
regimentul lui. Aceasta numai un erou, în afară de serie, ca 
sublocotenentul Pantazi, putea s*o facă. 


Si pe lângă ceiace am scris până aici, mă simt obligat să 
transcriu, din cartea sublocotenentului, următoarele rân- 
duri, pe care şi eu le-am scris-bineinţeles sub alte forme—, 
prin revistele şi ziarele la care am colaborat, sau pe care 
le-am condus (Chemarea), în timp de 30 de ani. “O afirmare 
de exemplu, care cântăreşte mai mult decât izbânzile 
trecătoare, a fost războiul pentru Basarabia şi Bucovina, 
cum şi împotriva comunismului, războiu prin care am scris o 
pagină de glorioasă istorie, iar gesturile de abdicare şi 
dezertare morală, care compromit viitorul neamului nostru 
pentru veacuri, au fost capitularea fără condiţii a Regelui 
Mihai, uciderea fizică şi morală a armatei noastre, de către 
însuşi regele ei, precum şi predarea Mareşalului Antonescu, 


simbolul luptei noastre naţionale, în mâna inamicului, 
SINGURI NOSTRI ALIAȚI FIREȘTI SUNT ACEIA 
CARE SUNT DISPUȘI A LUPTA IMPOTRIVA VESNI- 
CULUI NOSTRU INAMIC, CARE ESTE IMPERIA- 
LISMUL RUSESC. In anul 1900, Take Ionescu, într'un 
articol întitulat “Inamicul națural”, ajunge la concluzia: 
“Existenţa noastră este incompatibilă cu realizarea idealului 
imperiului rusesc; ostilitatea sa în contra noastră nu poate să 
înceteze decât în ziua când va reuşi să ne suprime, sau în ziua 
în care îi va fi complet probat, că îi este cu neputintă să ne 
facă să dispărem”. 

Prin aşezarea noastră la Nistru, noi am fost “zid de 
apărare a Europei”, iar acest lucru nu a fost înţeles de către 
Englezi şi Americani. Nu ne este permis să nu recunoaştem 
faptul că, Corneliu Codreanu a afirmat cu tărie acest lucru 
cu mulţi ani înainte”, —op. cit. pag. 157. A 

lată motivele pentru care îl admir pe sublocotenentul 
Pantazi şi pentru care, la sfarsitul cititului cartii “am trecut 

rin iad”, am exclamat: iata o carte luminoasa! Dar in cartea 

de 390 de pagini, am gasit si pagini care nu merita sa figureze 

într'o carte luminoasă, Si pentru a face o recenzie completa 

scriu şi despre ele ce am gândit. i 
+ x 

Si acuma să arătăm micile greşeli (nu toate), comise de 
sublocotenentul Pantazi: 

Despre aviatorul Bâzu Cantacuzino, sublocotenentul 
Pantazi ne spune că acest aviator a doborît un avion german 
de cruce roşie, în ziua de 23 August. Aceasta nu poate să fie 
adevărat, un aviator român nu putea să doboare un avion 
german, decat începând din ziua de 24 August, la orele 10 
dimineaţa, când Germanii au declanşat un atac cu mai mult 
de 200 de avioane, asupra Bucureştiului. Şi acest Bâzu 
Cantacuzino, nu se găsea în această zi şi la această oră, în 
Bucureşti, ci în Italia, unde plecase cu un avion românesc 
din ziua de 20 August. Cantacuzino, care nu ştia să facă 
altaceva, decât să sboare sau sa joace cărţi, sburase la 20 
August cu un avion care făcea parte din unitatea lui, spre 
Italia, şi în acest avion românesc, Bâzu ducea un spion 
englez, care fusese paraşutat în anul 1943, împreună cu alţii 
doi, şi aceşti spioni, fuseseră prinşi de jandarmi şi, unul din 
ei, probabil şeful, a fost adus în faţa Mareşalului. Acest 
spion avea o scrisoare pentru Iuliu Maniu şi Mareșalul a 
trimis această scrisoare, adresantului, fără să o deschidă. 
Maniu păstrase aceasta scrisoare, şi în preajma lui 23 
August, s'a gândit să trimită pe acest spion, în Italia. 
Datorită legăturilor pe care le avea cu Mareşalul, Maniu ştia 
unde se găsea deţinut acest spion, si a aranjat ca să-l trimită 
in Italia, fără ştirea Mareşalului. Si trimiterea s'a făcut cu 
ajutorul lui Bâzu Cantacuzino, cu un avion, condus de însusi 
Cantacuzino. Din scrisoarea pe care o primise dela Englezi, 
Maniu îşi făcuse convingerea, că el este o personalitate de 
primul plan, din Europa de azi şi de mâine. Că aşa este, 
reiese dintr'o conversaţie pe care Maniu a avut-o cu Pamfil 
Seicaru, Si iată ce i-a spus Maniu lui Seicaru: “Pentru 
liniştea dvs., mulţumindu-vă pentru cele comunicate, vă pot 
spune că nimic nu se va schimba în Europa centrală şi 
Balkani, cu atat mai mult în ceiace priveşte frontierele ării, 
fără ca în prealabil, d! Churchill şi preşedintele Roosvelt, să 
mă consulte”, (777). —Pamfil Seicaru, Articole de fond, pag. 
8. Că se înselase în credinţele lui, Maniu şi-a dat seama mai 
târziu, în închisoarea din Sighet. Scrisoarea pe care o 
primise Maniu, nu fusese scrisă de Churchill, ci de serviciile 
de spionaj, la intervenţia lui Viorel Tilea, sau a lui lanku 
Raţiu. 

luliu Maniu luase această hotărîre de a trimite pe spionul 
englez in Italia, cu speranţa că englezii vor aprecia acest gest 
al şefului opoziţiei românesti, şi vor lua măsuri în 
consecință, Cantacuzino a ajuns cu bine in Italia, însoțitor al 
*pionului englez, dar, cu toate scrisorile şi rapoartele făcute 
de Maniu, acest gest nu a avut nici o urmare: Englezii şi 
Americanii nu au schimbat nici o iota din hotărîrile pe care 
e luaseră, adică de a preda România, pe mâinele lui Stalin. 
Natural, Cantacuzino a fost primit bine de Aliați, dar nu 


putea să se înapoieze în România, decât cel puţin cu o 
săptămână mai târziu, când ar fi putut să ia parte la atacurile 
contra Germanilor. Ceiace se întâmplase la București, 
înaintea lui 23 August, citisem în ziarele din Bucureşti şi 
văzusem cum aceste ziare, condamnau gestul lui Canta- 
cuzino, pe care îl numeau, trădător. Acestea le citisem în 
ziarele din Bucureşti, în acele timpuri, deoarece mă găseam 
întrun concediu de pe front, de 15 zile, dar detaliile le-am 
aflat din gura acestui Bâzu Cantacuzino, cu care devenisem 
bun prieten. Este destul să precizez că am locuit în casa 
aviatorului, sase luni înaintea morţii lui. Si Cantacuzino îmi 
spunea: “Recunosc că am făcut cea mai mare greşală din 
viața mea. Eu nu mă pricep în politică şi, fiind chemat să am 
o consfătuire cu luliu Maniu, am fost convins că, ducând 
spionul Englez în Italia, voiu face un gest eroic, care va 
cântări enorm în faţa Englezilor şi Americanilor, care se vor 
grăbi să vină cât mai repede la Bucureşti, si aceasta, înaintea 
Ruşilor. Si luliu Maniu m'a convins, că acest gest eroic al 
meu, va avea o greutate aşa de mare, încât va întrece 
însemnătatea celor 70 de avioane, pe care le doborîsem pe 
frontul rusesc. Astăzi sunt convins că gestul meu de atunci, 
nu a avut nimic eroic în el, şi a fost exact contrariul: a fost 
gestul unui trădător. Dar am o singură scuză: acest gest 
eroic, “îl făcusem convins de marele om politic, luliu 
Maniu”. Aceste lucruri se găsesc povestite în cartea lui 
Pantazi, la pagina 77-78, dar Pantazi nu le-a aflat de la 
aviatorul Tony Duşescu, ci de la aviatorul Mircea Pătru, 
care era gelos pe Cantacuzino, în cel mai înalt grad. Acest 
Mircea Pătru a încercat să-mi spună şi mie aceste lucruri, 
dar lam oprit, căci nu mă interesau. 


Si acuma vine la rând o altă micuță greşală: “Inaintea 
posibilităţii izbucnirii primului războiu mondial, în timpul 
unei guvernări conservatoare, Regele Carol 1 făcuse un 
tratat de alianţă secret cu Germania”.. Aşa scrie sublo- 
cotenentul Pantazi în pagina 155 a cărţii lui, dar adevărul 
este cu totul altul. Acest tratat de alianţă secret, nu a fost 
încheiat “inaintea posibilităţii izbucnirii primului razboiu 
mondial”, ci la 1883, când nu putea cineva să bănuiască că 
va fi un războiu mondial în 1914, şi nu în timpul unei 
guvernări conservatoare, ci în timpul unei lungi guvernări 
liberale, de 12 ani, şi când priministru a fost lon Brătianu 
(1876-1888). Fără îndoială că nu i se poate imputa lui 
Pantazi, că nu a cunoscut aceste lucruri, dar bietul de el nu 
avusese timp să citească: 1940-1942, a făcut şcoala militară, 
în 1942-1945 a fost pe front, după aceia a fost la închisoare, 
mulţi şi grei ani, şi după ce a ieşit de la închisoare, a fost 
nevoit să lucreze ca miner, deci nu avea timp să citeasca cărţi 
de politică şi istorie dar, chiar dacă ar fi avut timp să 
citească, nu putea să o facă, căci ştie toată lumea că în 
România comunistă, nu se puteau găsi decât cărtile aprobate 
de comunişti. Si după aceia, ieşit în lumea liberă, 
sublocotenentul Pantazi nu a putut să găsească decât puţine 
cărţi şi, în “Amintirile politice” ale lui 1.G. Duca, nu se 
găseşte aproape nimic despre “Tratatul” secret din 1883. 
Acest tratat a fost cu adevărat secret, căci 1.G. Duca nu a 
aflat de el, decât la Consiliul de Coroana din 1914, când 
Regele Carol, l-a adus din cassa de fier a Palatului, şi numai 
atunci a putut să-l vadă... de la distanţă. Si din cărţile lui I.G. 
Duca, reiese că Duca nu a ştiut mare lucru despre acest 
tratat secret, până la moarte. Despre acest tratat se află ceva 
temeinic, în cartea lui R.W. Seton-Watson, “Histoire des 
Roumains”, dar această carte, a apărut numai în 1937, deci 
Duca, care murise în anul 1933, nu a avut ocazia să o 
citească. Deci dacă lui I.G. Duca nu i se poate imputa, că nu 
a scris aproape nimic asupra Tratatului secret încheiat în 
1883, cu atat mai puţin i se poate imputa sublocotenentului 
Pantazi. Dar în lumea liberă, au apărut diferite cărţi pe care 
Pantazi era obligat să le citească, deoarece avea şi el de gând 
să scrie cărți istorice. Si una din aceste cărţi, pe care 
sublocotenentul Pantazi era obligat să o citeasca, este şi 
modesta mea carte”. Relaţiile româno-ruse”. In această 
carte, la pagina 69 şi următoarele (volumul II), se scrie 


27 


despre Tratatul ultra secret încheiat de Ion Bratianu, în anul 
1883, 

Si acuma voiu vorbi de o altă mică greşală, comisă de 
Pantazi, în legatură cu decorația lui. Cu această decorație, 
s'au făcut mari greşeli de însuşi Mareşalul Antonescu, care a 
dat aceasta decoratie, fără socoteală, în special ofiţerilor din 
arma Cavaleriei, adică armă din care făcea parte, însuşi 
Mareşalul. Pantazi ne povesteste în cartea lui, un caz din 
care se vede cum se acordau decoraţiile, în arma Cavaleriei. 
Cu câteva zile înainte de venirea sublocotenentului Pantazi, 
venise un sublocotenent de rezervă, numit Matac. Acest 
Matac era campion amator al României de box, la toate 
categoriile. Inălţimea lui, de aproape doi metri, era 
impresionantă, iar greutatea atingea 86 de kilograme.-op., 
cit., pag. 161. Si la popotă, ofiterii stau gândit ca să-l opună 
pe Matac, într'un match de luptă liberă, locotenentului Liviu 
Dorobantu. Pe acest Liviu Dorobanţu, îl cunoşteam de 
copil, îl avusesem coleg la Liceul militar, fiind fiul unui 
colonel de intendenţă. Bineinţeles, nici unul nici altul, nu 
voiau să se bată, dar la insistenţele camarazilor, matchul a 
avut loc. “Sandu Matac s'a hotărît să atace şi cu o directă la 
bărbie, l-a trimis pe Liviu Dorobantu pe jos. Era atât de 
sigur că luptă s'a terminat, încat nu a fost atent la săritura de 
pisică a lui Dorobanţu, care, luându-l în braţe, a dat cu el de 
pământ. De data aceasta gluma s'a terminat, deoarece 
Matac avea ambele picioare fracturate. Trebuia adusă de 
urgență maşina regimentului pentru a-l transporta pe Sandu 
la spital la Mariopol”. Si un ofiţer s'a dus imediat la 
comandantul regimentului să-i spună că cu un rănit grav 
care trebuie transportat la spital. Si colonelul, a spus: 
“săracul băiat, spune-i lui Virgil (comandantul de escadron), 
să-l propuna la “Coroana României”. Vedeţi cum aranjaţi 
raportul, ca să se prinda”. —pag. 162. Se vede deci că era 
vorba de raportul care se făcea şi care trebuia să fie aranjat, 
ca să se prindă!!! Matac a fost transportat în Tară şi la o 
inspecţie a Mareşalui la spital, Mareşalul dă peste Matac. 

—Ce decorație ai dumneata?, a întrebat Mareşalul pe 
Matac. 

— Coroana României, domnule Mareşal. 

—Să i se dea, Steaua României. 

Si Matac a fost decorat cu Steaua României de însuşi 
Maresalul Antonescu, o decorație înaltă, care vine imediat 
după Mihai Viteazul. 

Dar nu numai cavaleriştii ştiau să faca rapoarte, ca să se 
prindă. Aceasta ştiau şi infanteriștii. Prin 1942, un avion 
rusesc a venit deasupra Mangaliei şi a aruncat două bombe. 
Era ora siestei şi comandantul companiei de grăniceri — 
Panaitopol—, fiind trezit din somn şi dându-și seama că era 
vorba de un bombardament inamic, s'a sculat repede, s'a dus 
la casa de fier unde erau banii unităţii şi, special, întro ţoşcă, 
banii lui “particulari”. A luat repede numai banii 
“particulari”, şi a început să fugă, numai în papuci, prin 
grădina companiei. Fiind gras, s'a împiedecat şi a căzut, s'a 
sculat, a mai fugit câţiva paşi şi iar s'a împiedecat şi a căzut. 
Bineînţeles, avionul inamic, după aruncarea celor două 
bombe, a luat-o la fugă. Si Panaitopol s'a îmbrăacat corect şi 
s'a dus-în calitate de comandant al garnizoanei—, în centrul 
Mangaliei, unde căzuse bomba şi, cu celelalte autorităţi 
civile ale târgului, au constatat stricăciunile. Venit la 
companie, a făcut un raport comandantului de batalion de la 
Constanţa, maiorul Navasart, acesta bulgar, care pretindea 
că este de origine franceză. Navasart, cum a primit telefonul, 
s'a urcat imediat în maşina unităţii şi a venit la Mangalia şi 
acolo s'a aranjat raportul care trebuia făcut. Şi acest raport, 
spunea că în ziua aruncării bombei, maiorul Navasart, era 
tocmai la Mangalia în inspecţie, şi când s'a anunţat avionul 
inamic, ei şi căpitanul Panaitopol, sau dus în centrul 
Mangaliei şi, prin prezenţa lor, au dat curaj celorlalti 
cetățeni care, toţi, au prins curaj, şi s'au comportat eroic în 
faţa avionului inamic. Acest raport, făcut ca să se prindă, s'a 
prins, şi rezultatul a fost: maiorului Navasart i s'a dat 
decorația Steaua României, iar căpitanului Panaitopol, i s'a 
dat Coroana României. 


28 


| 


Si acum să revin la sublocotenentul Pantazi. Primind 
cartea trimisă de cineva, înainte de a o citi, mi-am aruncat 
ochii pe poze. Si am căzut asupra brevetului cu care a fost 
decorat: Cade rănit în fruntea plotonului său la atacul 
localităţii Wicebsteblicevsteskaja, însă refuză evacuarea. 
Bineinţeles, am tras concluzia că sublocotenentul Pantazi 
şi-a luat decorația Mihai Viteazul, pe merit, nu pentrucă era 
fiul ministrului de razboiu. Dar citind cartea, la pagina 45 
citesc: “In dimineaţa de 17 August, în urma informaţiilor 
primite de la aviaţie, singurul punct întărit ce ne stătea în 
cale, înaintea Temriukului, era cota 202. Comandantul 
Diviziei, colonelul Cantuniari, ne-a numit pe căpitanul Radu 
Cristodorescu, şeful Biroului Operații şi pe mine, care urma 
să atac Cota de front, pentru a face o recunoaştere, dându-ne 
Horschul Diviziei. Urma să mergem circa 4 kilometri până la 
înălţime de unde se vedea Cota. 


“Am trecut la volanul maşinii, având şoferul în dreapta 
mea şi pe căpitanul Cristodorescu în spate. După 3 kilometri 
de mers, o explozie extraordinară a oprit maşina pe loc. 
Cristodorescu şi cu mine am sărit din maşină, crezând că s'a 
tras cu anticarul în noi. In realitate călcasem pe o mină, care 
pur si simplu spulberase roata din dreapta, din faţă, a 
maşinii, omorînd pe şofer. Eram foarte usor rănit la piciorul 
drept, iar Cristodorescu, neatins”.-op. cit. pag. 45. Fără 
îndoială că nu aceasta este rănirea pentru care a fost decorat 
Pantazi, mi-am zis eu, Si puţin mai departe, la pagina 46, 
citim: “In această formaţie, înaintarea a fost reluată. Am 
trecut un rambleu de cale ferată, în mijlocul dispozitivului 
meu, am început coborirea şi mai aveam 50 de metri până la 
sat, când un pistol mitralieră a început să traga vizandu-mă 
direct. M'am culcat la pământ într'o foarte mică viroagă, dar 
focul intens era îndreptat asupra mea, când muşcând 
pământul de la circa 20-30 de centimetri din faţă, când 
trecând pe deasupra mea, tot la câţiva centimetri. Nu 
puteam face nici o mişcare, şi vedeam cum puţinul pământ 
ce mă proteja, dispare spulberat de focul intens din faţă! 

“Am auzit vocea puternica a sergentului Stamen, care se 
adresa oamenilor săi: “Cădeţi-i în spate”, după care am 
simţit ca un curent electric în umărul drept, urmat de căldura 
sângelui, apoi imediat ceva rece, ce mi se scurgea pe spinare. 


Focul a încetat, omul fiind prins, dar ultimul lui glonţ mă 
atinsese!”, 


Prin urmare e vorba de o nouă rănire. Analizând-o, am 
tras concluzia că aceasta nu putea fi rana care-i adusese 


„plocon, decoratia Mihai Viteazul. Pentru a merita decorația 


Mihai Viteazul, cineva trebuia să facă acte care ieşeau din 
comun, în orice caz, dacă a fost rănit, trebuia să fie vorba de 
o rană serioasă şi nu o rană superficială, mai mult de o 
ştersătură a glonţului, încât nu putea fi vorba de o evacuare 
a rănitului. Şi dealtfel nu era de faţă nimeni, care să aiba 
căderea să înregistreze declaraţia rănitului că “refuză 
evacuarea”. De faţă erau numai doi sergenţi sanitari. 
Răspunsul la întrebare, ni-l dă însuşi sublocotenentul 
Pantazi: “Rana era cu totul superficială, mai mult o 
ştersătură a glonţului pe distanţă de trei centimetri, care 
probabil atinsese cateva vase de sânge. Un pansament 
rudimentar, a fost suficient. Dealtfel şi pe acesta Pam scos a 
doua zi. Eram pentru a doua oară rănit în decurs de 24 de 
ore, de fapt rămând complet teafăr!!!— Pag. 47. 

Citind aceasta, concluzia mea a fost că nu de această 
rănire era vorba, rănire care-i adusese plocon decorația 
sublocotenentului Pantazi. Si am citit cartea până la sfârşit 
şi nu am găsit răspunsul la întrebarea: care a fost rana pentru 
care Pantazi a fost decorat cu Mihai Viteazul? Si am citit cu 
atenţie din nou Decretul şi am subliniat: rănirea a avut loc la 
atacul localităţii Wicebsteblicevseskaja. Si răspunsul la 
întrebarea mea, e categoric: sublocotenentul Pantazi a fost 
decorat pentru rana pe care o primise, în ziua de 18 August 
1942, la Wicebşteblicesteskaja, pentru o rană cu totul 
superficială, mai mult o ştersătură a glonţului pe distanta de 
3 centimetri pentru care un pansament rudimentar, a fost 
suficient. Deci Mihai Viteazul i se acordase fiului ministrului 


ee 7 CRIITIR  a 


de războiu, Generalul Pantazi, şi nu sublocotenentului 
Pantazi. is 

Dar eu am spus că aceasta este o mică greşală a 
sublocotenentului Pantazi, şi nu mare, cum poate ar fi 
înclinați să creadă unii. Si totuşi eu continui să afirm că e 
vorba numai de o mică greşală: sublocotenentul Pantazi, a 
greşit ce a scris în paginile 45-47 din cartea lui, şi nu le-a 
păstrat numai pentru el. Dacă ar fi fost mai putin sincer-de o 
sicceritate dezarmantă—, şi ar fi publicat numai Decretul 
decoraţiei sale şi ar fi renunţat la paginile 45-47, toată lumea 
ar fi rămas cu convingerea că sublocotenentul Pantazi, îşi 
merită pe deplin decorația, că Pantazi a avut o comportare 
eroică, care iese din comun, că a fost rănit serios şi că refuzul 
de a fi evacuat, îl înalță şi mai mult în faţa cititorului cărţii 
lui, şi că faptul că a fost fiul ministrului de războiu nu i-a 
adus plocon decorația şi că raportul nu a fost făcut ca să 
prindă şi că ne găsim în faţa unei decoraţii pe deplin 
meritată. Şi totuşi eu i găsesc lui Pantazi, o mică greşală, 
numai una; ca fiu al ministrului de razboiu, trebuia să aibă 
un fel de pudoare, adică să vorbească cât mai puţin de 
decorația Mihai Viteazul şi el, din contra, a vorbit mult, prea 
mult. Numai unul îl întrecea: acela era Ion Emilian care, 
chiar dacă iţi trimitea o carte poştală de felicitări de Crăciun, 
nu uita să pună la sfârşit: lon Emilian, cavaler al ordinului 


Mihai Viteazul. 
LE E 


La Paris am cunoscut pe un maior de jandarmi, care avea 
decorația “Coroana României”, şi despre această decorație, 
aducea vorba toată ziua, încât devenea enervant. Si la Paris 
a venit în vizită, de la Palma de Mallorca, Pamfil Seicaru. In 
casa maiorului am întalnit de multe ori pe Pamfil Seicaru, pe 
care îl cunoscusem din Ţară. Şi maiorul de jandarmi, aducea 
vorba în fiecare zi, de decorația lui. Dealtfel, în biroul lui, la 
vedere şi la loc de cinste, stătea acestă decoratie. Şi într'o zi, 
maiorul de jandarmi, m'a enervat peste măsură, încât am 
izbucnit: “Dar domnule maior, încetaţi odată cu decorația 
dumneavoastră, căci deveniți enervant”. Pamfil Seicaru a 
intervenit împăciuitor şi atmosfera a devenit mai calmă. Pe 
stradă, când am rămas singuri, Seicaru mi-a spus: “Ai fost 
cam drastic cu maiorul. Nu ai avut dreptate. Dragul meu, 
sunt unii oameni care dau o importanţă prea mare, unei 
decoraţii. Vezi tu, aceşti oameni, ar fi capabili să-şi coase 
decorația la izmene, pentru a o avea lipită de corp, în timpul 
somnului”. Cu Pamfil Seicaru am avut o prietenie care a 
durat peste 30 de ani, şi nu mi-a vorbit niciodată de 
decoraţii, deşi el avea decoratia Mihai Viteazul, din celălalt 
războiu, decorație luată în urma luptelor de la Cireşoaia, în 
care fusese decorat şi ministrul de razboiu Pantazi, tatăl 
sublocotenentului Pantazi. 

Si sigur, sublocotenentul Pantazi, nu şi-a cusut decorația 
la izmene, dar a făcut ceva spectacular: a trimis o scrisoare, 
însoţită de o poză, redacţiei “Cuvântului românesc” ca, fiind 
publicată, acestă poză, să afle toţi exilaţii că sublocotenentul 
Pantazi a fost decorat cu Mihai Viteazul. “Cuvantul 
românesc” luase măsura ca să facă o rubrică, în care să se 
scrie despre toţi Românii decoraţi cu Mihai Viteazul sau cu 
Virtutea militară, ca să-i cunoască toţi exilatii, deoarece 
numele acestor români, în România lui Dej şi Ceauşescu, 
crau trecute sub tăcere, dacă nu erau urmărite. Şi la apelul 
făcut de “Cuvântul românesc” —căci domnul Bălaşu a făcut 
un apel—, şi după câte ştiu, la acest apel a răspuns numai 
sublocotenentul Pantazi, deşi, tot din auzite, ştiu că în exil 
mai sunt şi alţi decoraţi cu Mihai Viteazul. Si în numărul din 
Septembrie 1986, pagina 16, al “Cuvântului Românesc”, 
tăsim câteva cuvinte de laudă la adresa lui Pantazi şi, găsim 
fotocopia Decretului de decorare al numitului subloco- 
tenent. Dar mai este şi o fotografie a lui Pantazi, făcută 
Probabil în Ţara, la ieşirea de la închisoare, deoarece Pantazi 
ra Părul cărunt, dacă nu deadreptul alb. Si această 

Otografie, noi o declarăm un fals... fotografic. 


Sublocotenentul Pantazi, apare în uniforma unui general 
de cavalerie, şi sublocotenentul a ajuns sub comunişti, numai 
căpitan de... infanterie!!! Pantazi avea tot dreptul să se 
fotografieze în uniforma unui căpitan, dar nu în aceia a unui 
general. 


Nebunul Carol al II-lea, tatăl lui Mihai Viteză, a făcut din 
ofiţerii armatei române, nişte paiaţe. Este destul să amintesc 
că medicilor militari, le făcuse tunica albastră şi pantalonii 
roşii, destul ca medicii să aibă dificultăti, dacă ar fi întâlnit 
pe stradă, nişte tauri. Dar aceste uniforme (de gala), au fost 
desfiinţate de generalul Antonescu, în 1940. Si Pantazi a fost 
făcut sublocotenent numai la 10 Mai 1942, deci într'un timp 
în care uniforma ce apare în “Cuvântul românesc”, devenise 
doar o amintire şi sublocotenentul Pantazi, putea so 
găsească numai în garderoba de amintiri, ale generalului 
Pantazi, deci uniforma apărută în “Cuvântul românesc” este 
uniforma tatălui lui Pantazi. Se vede că sublocotenentului 
Pantazi, îi plăcuse foarte mult uniforma de gală a 
cavaleriştilor, motiv pentru care nu-l avea la inimă pe 
Mareșal şi pentru aceasta, în ultimul timp, a început să-i facă 
curte lui Mihai Viteza, deşi în luminoasa lui carte, îi arată o 
dragoste fără margini Maresalului, şi îl beşteleşte pe Viteză, 
nu prea mult, dar destul. 

Fără îndoială că sublocotenentul Pantazi, căruia îi plăcea 
foarte mult uniforma de gală a cavaleriştilor, putea să se 
fotografieze cu ea în casă, să o pună la vedere pe masa 
biroului lui, ca şi maiorul de jandarmi de la Paris, dar nici 
întrun caz nu-i era permisă fantezia ca s*0 publice în 
“Cuvantul românesc”. Si aceasta, pentrucă, sublocotenentul 
Pantazi, nu a purtat niciodată aceasta uniformă şi nu avea 
dreptul s'o poarte. Deci cu fantezia lui, sublocotenentul 
Pantazi a mers mult prea departe şi la păcălit pe domnul 
Eugen Bârsan, cel care e însărcinat cu punerea în pagină a 
gazetei, care bietul de el, nu avea de unde să ştie că 
Mareșalul desfiinţase uniformele de paiaţă ale nebunului, şi 
că Pantazi, făcut sublocotenent la 10 Mai 1942, nu putea să 
poarte şi nici nu avea dreptul să poarte această uniformă, şi 
cu atât mai puţin, nu putea şi nu avea dreptul să o publice 
într'o gazetă. In lulie —Septembrie 1941, subsemnatul am 
fost comandant al plutonului de Grăniceri de la Ungheni. Si 
am constatat că, umblând printre sălciile pletoase de pe 
malul Prutului, aşi putea să port nişte pantaloni de culoare 
gris-deschis, care făcuseră parte din uniforma de gală a 
Vânătorilor de Munte. Acum această uniformă fusese 
desființată de generalul Antonescu şi deci nu mai aveam 


29 


dreptul să o port dar, dintr'un spirit de economie, am socotit 
că puteam să- mi cruţ hainele caki, atâta timp cât voiu 
rămâne printre sălciile de pe malul Prutului. Dar asa nu s'a 
gândit şi colonelul Praporgescu, comandantul regimentului 
de Grăniceri, care venind în inspecţie a constatat, că a purta 


Q A * *» PP . THE LEDENATIUN UP AUTONUMUL SPIRII RTR 
o uniformă desființată, este o faptă gravă şi m'a pedepsit cu î - 
trei zile de arest. 3 oveveipn Order ofănint3oljn ofăerusaleni 
* = 
in Xe Kuights of sRultaX< 
i : Zap Pro Gralia Nostra e! omnium bona voluntale 
Despre luminoasa carte a sublocotenentului Pantazi, s'au M 
scris în exilul românesc, mai multe recenzii, dar cea mai Nea Er e MaaiAigal AS) Ma 
intresantă, după părerea mea, este aceia care a fost scrisă de probitate suma sui comsielienitii ei vsrtoțe st [alelilnle vomit molii 
ah E tara pre a. obeequena 
părintele Dumitru Ichim, în “Cuvantul Romanesc”, în - decumentibeus visibusqua postiseutionilas 


e conscientiui rw Caun]rolemiilatue mustesi 


numărul pe Octombrie 1988. Recenzia are titlul “Răstignirea - secura bene as 
lui Orfeu în scrisul lui lon Pantazi”. După cum se vede, decernimus perducere sum ad dignitateim 

părintele Ichim, are preocupări filozofice şi din cauza asta, se Ambase eriae Bali 

găsesc aceste preocupări şi în luminoasa carte a lui Pantazi. Nasiri Surălui ediis 

lată ce scrie părintele Ichim, printre altele; “Euridice” pentru & rasi Q F a 
Ion Pantazi este neamul, ţara şi valorile creştine ale pei ses lanț amebrt = Pe alla a 
civilizaţiei europene amenințate de puhoiul barbarilor oprit Ic 

de Stefan cel Mare la Nistru”, Foarte frumos, dar Stefan cel (ay, UL ha tu 6.6 

Mare nu putea să oprească puhoiul barbarilor la Nistru, şi Tur se Be DB 17 
aceasta din simplul motiv că puhoiul barbarilor, era încă sedena 170% fa 


. . RI IFR iei dati iei erat 7 DA punti Sovrani Ordinis ne ediceat gliriam 
departe, foarte departe de Nistru, pe vremea lui Stefan cel a:0i mmere se, eftrgea! ie Mesa Sa afl CA BEtei- e pă Ce Caii 
Mare. Ca să poată să oprească puhoiul barbarilor la Nistru, ac pre uitate summa Equester Oris iumictes ese remarc 
Ştefan cel Mare ar fi trebuit să mai aştepte vreo 200 de ani : 
> = ie . 3 p IMDeramos nos 

Nu putem să-l acuzăm pe părintele Ichim de necunoaştere a Praete Ce ; E ir i ete, 
istoriei românilor, căci el putea să cunoască numai falsa  omnibus praesentibus et absentibiis hoc notin sit eutum atque servahun e 

: Fy > roi . . honoribus afficere magnu suo officio. 
Istorie care se învată astăzi în regatul Regelui Nicolae : 


i N 37 fa aa Alissimi auxilio 
Ceauşescu. Caci Ceauşescu se consideră mare Istoric şi este 


considerat ca atare, de “istoricii” de astăzi din România. 
Marele istoric, Constantin Giurescu, în fruntea cărţii sale, 
“Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Ac tabulari sigillo 
pune cugetările marelui istoric Nicolae Ceauşescu. Iată-le: 

“TREBUIE să redăm istoria aşa cum este ea-şi din aceasta 

nu avem decât de câştigat! Să facem ca oamenii să cunoască 

şi să înţeleagă cum trebuie istoria”.—NICOLAE CEAU- 

SESCU. Cartea lui Giurescu are 830 de pagini şi în paginile 

rezervate lui Stefan cel Mare, nu sufla nici un cuvinţel despre 

legăturile lui Stefan cel Mare cu Ivan al III-lea, Marele 

Principe al Moscovei, caci pe vremea aceia, Rusia de mai 

târziu, se numea Principatul Moscovei. Aşa ne spune ch 
Alexandru V. Boldur, care a publicat o carte de 361 de (.) 
pagini, în Editura “Carpaţii”. Dar în vice regatul lui 

Gheorghiu Dej, s'a publicat o carte de aproape 4000 de 
pagini, scrisă de un colectiv, sub titlul Istoria Romîniei. 


Das Mala AD. 9 Iulie 196 juntante onirav Prior Magiste» Mee nus 


TINE FEDERATION UP AUTUNUMOUS PINUNNES UF TUE 


Seful colectivului, a fost M. Roller, fiul rabinului din (ae oja duluiT) etato 000 
Buhuşi. Această carte care fusese scrisă cu scopul ca sa fie pe Xe atiolta ut Stultu >X 
placul Ruşilor, dar Românii au fost nevoiţi să o retragă şi să Sutiglyfa ut Sitltu > 


o ardă. Si Istoria Romîniei nu plăcuse Ruşilor, tocmai 
pentrucă scria despre legaturile lui Stefan cel Mare cu 
Principatul Moscovei, care dupa Roller, se numea Cnezatul 
Moscovei. Astăzi cartea lui Roller se găseste cu mare 
greutate şi eu sunt posesorul unui exemplar al acestei cărţi i 
rare. CAV.„IOW AATIU — BALI” AHBASSADUA 

Parintele Ichim ar fi trebuit, în recenzia numita, să is a member în good standing of Lhe Order v( Saint Jolin of 
vorbească de puhoiul barbarilor, numit Cnezatul Moscovei.  YeEvsalen, Knights ot mata. 
Dar în timpul lui Stefan cel Mare, Ivan al III-lea, avea cu au secular, military, and diplomatic authority of all Kations 
totul alte preocupări, decât acelea de a ameninţa Moldova. are respectfully seauestoă to cextend distinction privilegs anu 
Din contra, Ivan al III-lea, ar fi vrut să se bată cu Polonezii,  necsssazy hoip. 
dar nu avea curajul, deaceia căuta aliaţi printre popoarele , 
acelor vremi. Şi un aliat, căutat şi găsit, a fost şi Stefan cel In Senin top SR ERREr we the Patriarch and Precurator General 
Mare, cu care, în cele din urmă, s'a încuscrit. Părintele RUE ata Order sol iSăintaelui, „En aiviauobi Ha] tealave 
Ichim, nu putea să cunoască aceste lucruri, căci cartea scrisă : d) anala 0 E 
de colectivul condus de fiul rabinului de la Buhuşi, fusese 
retrasă şi arsa, iar Alexandru V. Boldur şi-a putul publica 
cartea lui, Stefan cel Mare, numai în Spania. Dar părintele 
Ichim, după ce a ajuns în lumea liberă, ar fi găsit cu uşurinţă 
cartea lui Boldur, dar nu l-a interesat, părintele având 
preocupari filozofice. Si din această cauză, Părintele Ichim, 
în recenzia cărții lui Pantazi, face o foarte mică greşala, din 
punct de vedere istoric, aducând Cnezatul Moscovei la 
Nistru, cu 200 de ani, mai devreme. N.S.G. 


This to certity and confirm that:, 


eoties o/)) 
dă 
CA 


30 


NOTE CU LEXIC POTOLII 


Năstruşnicul Conu Iancu 
ONU lancu, ca bun politician român 
democrat are o mie de feţe, pe care le 
schimbă după împrejurări, după interese, 
sau neastâmpărul caracterului său. “sbu- 
ciumat” de drama României, pe care ela 
provocat-o acuma 45 de ani prin emisiunile 
/ speciale ale postului de radio londonez 
- B.B.C., când cerea ţării capitularea fără 
* da condiţii că vin eliberatorii americani repre- 
zentaţi de tancurile —made U.S.A.— care transportau 
trupele ruseşti de ocupare. 

Si-a minţit Neamul atunci, cum caută să-l păcălească din 
nou acuma, cu ambițiile liderazgului exilului românesc, în 
lupta de eliberare a României din cătuşele moscovite, pe care 
o duc în realitate Legionarii în continuarea Guvernului de la 
Viena şi a Statului Naţional Legionar din 1940. 

Acestea sunt realităţi peste care nu se poate trece cu 
uşurinţa şi reaua credinţă a exilulului pretins politic. 

Nimeni, nici în ţara românească, nici în afara ei, nu a fost 
capabil să contribue cu atatea mii de jertfe umane, de munţi 
de suferinţă pentru consolidarea patrimoniului teritorial 
naţional întregit, primit de la părinţii noştrii după crâncenul 
prim rasboi mondial din 1916-1918, pentru păstrarea 
tradiţiilor strămoşeşti, a conştiinţei naţionale, a Constituţiei 
democratice, în cadrul şi cu respectul căreia îşi consolidase 
lupta politică începută cu 5 deputaţi în Parlamentul Ţării 
între 1927-1933 şi 68 de deputaţi în 1938, ceace a provocat 
dictatura tiranului Rege Carol al II-lea, urmată de prigoană 
acerbă din partea politicienilor şi dictaturilor militare ale 
Mareşalului Antonescu şi comuniştilor, până azi. 

Conu lancu este un politician ambițios, gen Lăpuşneanu 
—dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau— care vrea să se impună 
cu forţa, contrar principiilor democratice pe care le cântă 
exilului dezorientat şi fărămiţat de toate intrigăriile puse la 
cale de duşmanii unei Românii conştiente de drepturile ei 
ancestrale. 

După tribulaţiile de până acuma în terenul liderazgului, 
i-a survenit —hodoronc tronc— idea creării unui Guvern 
Românesc în exil, patronat bineînţeles de Domnia Sa. 

In acest sens se adresează D-lui Căpitan lon Pantazi 
printr'o scrisoare —Confidentială personală— cum o 
intitulează, pentru a-l convinge să participe, el erou al 
răsboiului contra Rusiei Sovietice pierdut prin trădarea 
provocată de Conu Iancu la 23 August 1944. 

Dibaci trăgător de sfori —Uite Popa, nu e Popa— Conu 
Iancu apreciind elanul românesc al Domnului Căpitan şi 
aptitudinele de organizator dovedite de Domnul Ion 
Pantazi, autorul moral al Romfest-ului canadian din 1988, al 
cărui succes vrea să il preia cu abilitatea menţionată. 

Pentru documentarea cititorilor, reproducem alăturat în 
facsimil scrisoarea Românului Liber Iancu Ratiu, cu părerea 
de rău că oricât de bune ar fi intenţiile Domnului Raţiu, 
antecedentele şi 23 August 1944, îl descalifică pentru rolul 
“lieder” al exilului luptător, mai ales fiind —Cavaler al 
Ordinului de Malta—, instituţie cu scopuri benefice şi nu de 
arivism politic. 


Traian Popescu 


Tha Worhi Vaiea si Free Romanie 


UNIUNEA MONDIALĂ A ROMANILOR LIBERI 


Umm Mondiale dee Romamauma libret web Verbani de Prem Mwminen 


M. 
ION PANTAZI 


Gmundstr.23 
3000 Munchen 70 
W.Germany 


Contidentia-personal 


Stimate Domnule Pantazi ! 


traim vremuri grele. Neamul nostru a fost mult imcer- 
„astazi. Tara subjugata,tara Îngenunchiata asteap- 
am lumii dezastrul fizic si moral in care se ga: 
tarea a ceeace este mai sfant omului: libertate 


Cum prea bine o stiti, 
cat în latorie. Si esF din nou aspru încercat 
ta din partea noastra si o reprezentare,sa arat, 
seste. Asteapta sa o ajutam eficient la recapa 
individuala într-o tara democratica,libera. 

Cele zeci de organizații in Exil în zeci de tari 
mânia si Ungaria) nu au reusit sa le îndeplineasca nazuintele. Nu 
da Dy. si nici organizatia noastra. 

Acest fapt trist ne-a determii 
exaista între noisa Va propunem În munca si 
inte. 


i cinei continente linclusv Ro: 
ci macar organizatia initiata 


nat,ca trcând peste divergentele de pareri care 
lupta noastra o cotitura,un salt calitativ spre ina- 


Dupa parerea naostra situatia este coapta pentru lormarea unui organ unic, 
absolut competent,care sprijinindu-se pe tot Exilul Pofminese (n - a! Pepețaimenta i) sa île o 
reprezentanta ema „unica a tuturor românilor din exil si vremelnic din tara.adica 
UN GUVERN PROVIZORIU IN EXIL , (un GUVERN DE LARGA CONCENTRARE DEMOCRATI- 
CA). Un guvern care sa vorbeasca printr-o singura voce în fata tuturor cancelarilor,parlamen- 
telor, guvernelor organizatiilor si asociatilor occidentale,a Parlamentului Eurupean etc. 
Tara are astazi nevoie de noi,nu mâine,caci mâine, cei ce au sulerit pina la 
ultimul moment,vor fi singurii nfreptatiti sa-si spuna Cuvântul. 

In aceasta convergenta de idei Va propunem organizarea impreuna „la data si 
jocul stabilit în comun, o convosbire secreta cu personalitati marcante si iniluente din Exil, 
cu reprezentantii gruparii "România Libera”,cu relugiatii din Rmânia etc.„în vedera constitinrii 
unul "Grup de Initiativa”. Grupul,la rândul sau va propune membrii Guvernului Pr în bai 
Guvernul o data constituit,bi va elabora singur platlorma de guvernare. 
Evident,o serie de detalii nu pot li decit obiectul unor dicutii viitoare. zi 

în incheiere Va rugam a lua legatura cu noi si a ne comunica daca În principiu 
acceptati sau nu ideile noastre. În caz negativ,cunoscând bine caracterul si personalitatea Dr. 
suntem siguri, ca conlidentitatea prezentei nu va fi lezata. 


Cu stima, 
» Prezedite NA Secretar General 
ION RAŢIU ) DORU NOVACOVICI = 
Ti nui 3 


Pe 43 oare 


REDACTIONALE 


Dragi cititori, abonaţi şi sprijinitori. : să 
Am repetat în două numere consecutive redacţionalele considerând că efectul avut era determinat de turburările 
poştale survenite în toată lumea în anul 1988. > dB zid a 
Vă mulţumesc pentru înţelegere, şi vă trimit cu mică întârziere numărul destinat a apare de Crăciun şi cele trei luni 
care urmau din 1989, rugându-vă să nu fiţi supăraţi pe noi şi să continuaţi a ne sprijini. , N! 
Conţinutul revistei noastre este interesant prin adevărurile istorice pe care vi le desvălue, prin „discutarea 
problemelor care ni se pun tuturora în haosul politic şi uman de azi şi nu prin noutăţile pe care le puteţi găsi zilnic în 


orice gazetă de informaţii din ţara unde trăiţi. ) 5 i 4 ci Ve 
Greutătile noastre de învins nu sunt numai sărăcia şi mentalitatea stângistă a regimurilor democratice care-şi sapă 
singure prăpastia în care se vor prăbuşi cândva, ci sabotajul, tăcut, perseverent al celor ce prepară şi difuzează 


materialul. 


Stirile ce ne vin din Tară sunt deprimante în toate sensurile. , A 

Cozile de “viermi”, denumire cutremurătoare dată celor ce aşteaptă la aprovizionări zile şi nopti, gloata celor 
neîncadraţi, e imaginea unui sadism feroce. A 

Ajutorul nostru nu poate fi altul decât a ne întrece unii pe alţii, cei din afară, cerând dreptate şi libertate pentru cei 
obidiţi, a deschide ochii şi sufletul celor ce pot intervini în uşurarea desnădejdii lor, obligând conducătorii să respecte şi 
aplice acordurile semnate în scopul respectarii drepturilor umane. 

Mergând cu toţii, uniţi în acest drum spinos, vom reuşi căci 


“Cu noi este Dumnezeu”. 


Traian Popescu 


CITITI SI RASPANDITI SCRISUL ROMANESC IN EXIL 


E i a 


CARPATII 


REVISTA CULTURALA SI DE 
ACTIUNE ROMANEASCA IN EXIL 


Director- Proprietar: 


TRAIAN POPESCU 
APARE ODATA LA DOUA LUNI 


Sub Ingrijirea Unui Comitet 
de Redactie 


* 


Redacţia şi Adminisratia: 


Calle Conde de Pefialver, 82, 40 
Telef. 402 11 01 - 28006 Madrid 


Correspondenta: 
Apartado 9.283 - MADRID (Espaăa) 


x 
Abonamente: 
Anual 22 otite aa 30 $ USA 


De susținere „sa aaa da 60 $ USA 
Expedierea Avion plus ,.. IOSUSA 


32 


EDITURA CARPATII ANUNTA 


GUVERNUL DELA VIENA, de F. Bradescu ....<nseee eee aaa 20 $ USA 
CORNELIU ZELEA CODREANU EROU NEO COMOGON, de F. Badrescu 12 $ USA 
ISTORIA POLITICA SI MILITARA A RASBOIULUI ROMANIEI 
CONTRA UNIUNII SOVIETICE, de G-ral Platon Chirnoagă ediţia 2-a 


revizuită şi adăugită, format mare 365 de pagini ft 2 ae oare izata Atata, 25 $ USA 
PARASUTATI IN ROMĂNIA VÂNDUTĂ. AMINTIRI DIN REZISTENTA 

ROMANA 1944-1948, de Prof. Filon Verca, cca 450 Pagini vol. 1 ........... 25 $ USA 
IN SECOLUL LUMINILOR STINSE, de Radu Budişteanui 0 10 $ USA 
AU SIECLE DES LUMIERES ETEINTES, de Radu Budişteanu ........... 10 $ USA 
AMINTIRI DIN COPILARIE, de Ion Creângă i ee e OIRIEa 10 $ USA 
HAIDUCUL, de Bucura Dumbravă ...... aaa, 10 $ USA 
LA GRANDE THRACE, par Prof. A. Boldur, premier volume ............ 15 $ USA 
DACIAs:des Vasile: Parvan „sia see sei e aie a ta aa ob tc 10 $ USA 
PRECURSORI, de Octavian Goga. see eee va a pei cau ai 10 $ USA 
ISTORIA PARTIDELOR, NATIONAL, TARANESC SI NATIONAL 

TARANESC, de Pamfil Seicaru; vol.I; Isi 0 pita 2050 a asia 15 $ USA 
KARL MARX: INSEMNARI DESPRE ROMANI, Texte inedite cu 

comeritariu de Parpfil şeicâru 2, aitsi, lia a tii a 0 ea A da aaa 10 $ USA 
STEFAN CEL MARE, VOIEVOD AL MOLDOVEI, de Prof. Alexandru 

BOIGUIG i pie sali ae aratat A a a Ne IUDA RIDURI LI A ROEA ERROR 10 $ USA 
ISTORIA DACIEI S$I CONTINUITATEA DACOROMANA, de General 

BIAIOR Ghirnoagă: fe. +. a Moe ecai e ta pa a aa E A E e 10 $ USA 
LE NID, UNITE DE BASE DU MOUVEMENT LEGIONNAIRE, de Faust 

DEadOSCU pe e Ste a ste pe SO aia a a a 10 $ USA 
POVESTI FARA TARA, nuvele, de Faust Bradescu, N. Novac şi N.S. Govora.. 10 $S USA 
UNIREA NATIONALA IN COMPLEXUL POLITIC EUROPEAN, de Pamfil 

SECAT, a a aula Iza Agia a bau n JE INI Aaaa în, a 10 $ USA 
DICTIONAR ROMAN-SPANIOL, de Prof. Ion Protopopescu, rustică. Legat 

PÂBZĂ În prene cea mele bAlȘEo RMRE  ii I0 SRI Gaa a 2 sarah aa 10 $ USA 
MOTA SI MARIN, DOUAZECI SI CINCI DE ANI DE LA MOARTE, de 

Praty Soutzo, Marques de Nantouillet, Blas Piar, Gr. Manoilescu .......... 10 $ USA 
DUMNEZEU S'A NASCUT IN EXIL, de Vintila Horia .....< cs cseaaaae, 12 $ USA 
RELATIILE ROMANO-RUSE, de N.S. FOvoraa VOIA SINT e e 20 $ USA 
LA GARDE DE FER ET LA TERRORISME, par Faust Bradescu ......... 10 $ USA 
RASCOALA, de Liviu Rebreanu, 2 Vol, „+... eee 15 $ USA 


Sub tipar: 

VIFORITA COMUNISTA, de Nelu Popescu 

LA GRANDE THRACE, par Prof, A. Boldur, deuxieme volume. 
RELATIILE ROMANO-RUSE, de N,S. Govora, Vol. III.