Peter Swanson — O minciuna perfecta

O MINCIUNĂ 
PERFECTA 


PETER SWANSON 


O MINCIUNĂ PERFECTĂ 


Original: A// the Beautiful Lies (2018) 


Traducere din limba engleză și note de: 
MARIUS MICHAL KLIMOWICZ 


a 


e 
(_) 
o> ( 


L_S 


virtual-project.eu 


2019 


VP - 


Zâmbind mincinoasă 
Cu dinţi albi de nea, 
În strai de mătase, 

E crudă și rea, 


Un val își adună, 

Pe prada-i sărind; 

Un prunc din comună 
Se stinge murind. 


Elinor Wylie, 
Leagănul mării 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


DOAMNA GRI 
1. ACUM 


Harry fu orbit un scurt moment de lumina puternică a soarelui 
de mai, ce îi pătrundea prin parbriz într-un unghi perfect, în timp 
ce cotea pe aleea de scoici pisate din faţa casei din satul 
Kennewick. Trase Civicul lângă Volvoul break portocaliu (o 
mașină pe care tatăl lui o îndrăgise foarte mult), își acoperi fața 
cu mâinile și aproape că izbucni în plâns. 

Alice, cea de-a doua soţie a tatălui său, îl sunase pe Harry dis- 
de-dimineaţă, cu o zi în urmă, ca să îi dea vestea că tatăl lui, 
Bill, murise. 

— Ce? Cum? întrebase Harry. 

Vorbea la mobil, mergând spre camera lui de cămin prin 
curtea înconjurată de copaci a campusului. Se tot gândise la 
festivitatea de absolvire, care urma să aibă loc în mai puţin de o 
săptămână, îngrijorat de ceea ce avea să facă pentru tot restul 
vieţii lui. 

— A alunecat și a căzut. 

Alice vorbea cu pauze între cuvinte. Harry își dădu seama că 
femeia plângea și că încerca să se abţină, afișând o atitudine 
calmă și raţională. 

— Unde? întrebă Harry. 

Îi treceau fiori prin tot corpul și i se înmuiaseră picioarele. Se 
opri din mers, iar fata din spatele lui, care vorbea și ea la mobil, 
îi șterse ghiozdanul când îl ocoli pe aleea din cărămidă. 

— Pe poteca de pe faleză, unde îi plăcea lui să se plimbe. 

Acum putea să o audă clar cum plânge; cuvintele lui Alice 
sunau ca și cum ar fi fost înfundate într-un prosop umed. 

— Cine l-a găsit? 

— Niște turiști. Nu știu. Nu-l cunoșteau, Harry. 

Mai târziu în ziua aceea, la cea de-a doua convorbire 
telefonică, Harry află toate detaliile. Alice ieșise în oraș după- 

VP-4 


amiază cu niște treabă. Se oprise la magazin ca să îl vadă pe 
Bill, iar el o anunţase că plănuia să facă o plimbare înainte să se 
întunece și că va fi acasă la cină. Ea îi spusese să aibă grijă (ca 
întotdeauna) și că urma să gătească musaca de cartofi pentru 
cină, preferata lui, cu cubuleţe de carne de miel în loc de carne 
tocată de vită. Mâncarea fusese gata la șase, ora la care luau de 
obicei cina, dar nici urmă de Bill. Nici la telefon nu răspundea. Il 
sunase pe John, angajatul de la librărie, care îi spusese același 
lucru pe care îl știa și Alice. Bill plecase cu puţin înainte de ora 
cinci, ca să facă o plimbare. Deja se întunecase, așa că Alice 
sună la poliţie, unde i se făcu legătura cu ofiţerul Wheatley. In 
timp ce acesta îi explica lui Alice că nu puteau lua măsuri dacă 
lipsea doar de o oră, auzi o altă voce pe fundal, întrerupându-l. 
Ofițerul o rugă pe Alice să aștepte o clipă, iar atunci își dădu 
seama. Când reveni la telefon, vocea ofițerului era schimbată și 
îi spuse că îi transferă apelul la un anume detectiv Dixon. 
Fusese descoperit un cadavru în apropiere de portul Kennewick, 
iar detectivul se întreba dacă Alice era disponibilă pentru a face 
identificarea. 

— Cum a murit? întrebă Harry. 

— Nu vor să excludă nicio posibilitate, dar, din câte se pare, ei 
bănuiesc că a alunecat și s-a lovit la cap. 

— Făcea plimbarea aia zilnic. 

— Știu. Asta le-am zis și eu. Vom afla mai multe, Harry. 

— Pur și simplu, nu înţeleg. 

| se părea că mai gândise cuvintele acelea de sute de ori în 
ziua aceea. Era într-o zi de joi și ceremonia de absolvire era 
programată duminică după-amiază. Tatăl lui și Alice plănuiseră 
să vină în New Chester, Connecticut, sâmbătă seară, să rămână 
acolo până luni și să îl ajute pe Harry să își împacheteze lucrurile 
pentru întoarcerea temporară în Maine. 

În schimb, Harry îşi făcu singur bagajele, stând treaz jumătate 
de noapte. Printre manuale și caiete, Harry găsi ediţia de 
buzunar a cărții lui Hillary Waugh, Last Seen Wearing...!, pe care 
i-o dăduse tatăl lui la începutul anului școlar. 

— E un roman poliţist a cărui acţiune se desfășoară la o 
universitate, îi precizase tatăl lui. Știu că îţi place Ed McBain, așa 
că m-am gândit că ţi-ar plăcea și asta. E un roman de proceduri 
de investigaţie foarte timpuriu. Dacă îţi găsești timp să o citești, 


1 Ultima oară văzută purtând... 
VP-5 


desigur. ` 
Harry nu își găsise timp, dar deschise cartea acum. Intre file 
descoperi un bileţel cu scrisul tatălui său. Una dintre activităţile 
preferate ale acestuia fusese să întocmească liste, aproape 
întotdeauna legate de cărți. Aceasta conţinea: 
Cinci cele mai bune cărți polițiste de campus: 


Gaudy Night de Dorothy Sayers 

The Case of the Gilded Fly de Edmund Crispin 

Last Seen Wearing... de Hillary 

Waugh The Silent World of Nicholas Quinn" Colin Dexter 
Istoria secretă de Donna Tartt 


Harry se holbă la acel bilet, încercând să înțeleagă 
semnificaţia dispariţiei tatălui său (singura persoană din viaţa lui 
pe care o iubea cu adevărat). De dimineaţă, îi scrise un e-mail 
doamnei Jane Ogden, coordonatoarea lucrării lui de dizertaţie, 
prin care o anunța că va fi nevoit să lipsească, din motive 
obiective, de la cina studenţilor la istorie din seara aceea. Apoi 
intră pe pagina de net a facultăţii, unde găsi o adresă de e-mail 
prin intermediul căreia studenţii puteau anunța conducerea 
școlii în cazul în care nu puteau participa la ceremonia de 
absolvire. Pe pagina respectivă, cu litere îngroșate, scria că 
anulările puteau fi făcute cu cel mult două săptămâni înainte de 
absolvire. Dar ce puteau să îi facă? Dacă numele lui era strigat 
și el era absent, ce mai conta? 

Nu prea mai avea altceva de făcut. Terminase toate lucrările 
și examenele, îndeplinise toate cerințele. Mai avea niște prieteni 
cu care să se vadă, desigur. Și apoi mai era și Kim. Se întâlnise 
cu ea, cu un weekend în urmă, la petrecerea de la St. Dun. Se 
sărutaseră în camera de recreere și își promiseseră să se mai 
vadă o dată înainte de absolvire. Dar nu prea voia să o vadă pe 
Kim acum; nu voia să se vadă cu nimeni. Prietenii lui vor afla 
veștile până la urmă, într-un fel sau altul. 

Harry își frecă ochii cu palmele, opri motorul și cobori în aerul 
sărat, mult mai răcoros decât cel din Connecticut. O zări pe 
Alice la fereastra de la etaj (fereastra dormitorului ei și al tatălui 


Noaptea deșănțată. 
3 Cazul muștei aurite. 
4 Lumea tăcută a lui Nicholas Quinn. 


VP-6 


său), care, când își dădu seama că Harry o văzuse, îi făcu un 
semn scurt cu mâna. Purta un halat alb, iar pielea și părul îi erau 
lipsite de culoare, arătând aproape fantomatic în fereastra 
arcuită în stil victorian. După ce făcu cu mâna, femeia dispăru. 
Trase aer adânc în piept, pregătindu-se să dea ochii cu Alice și 
să pășească în casa pe care nu o cunoscuse decât ca aparţinând 
tatălui său, plină de lucrurile bătrânului. 

În prag, Harry o îmbrăţișă pe Alice. Părul ei mirosea a șampon 
scump, cu iz de levânţică. 

— Mulţumesc că te-ai întors mai repede, zise ea, cu o voce 
mai răgușită decât de obicei, după atâta plâns. 

— Cum să nu, zise Harry. 

— Ti-am pregătit vechea ta cameră. Te ajut să aduci totul 
înăuntru? 

— Nu, nu, zise Harry. Nu am multe de cărat. 

Trebui să facă doar trei drumuri de la mașină până la 
dormitorul de la etaj. Vechea cameră a lui Harry nu prea fusese 
niciodată camera lui cu adevărat; în orice caz, el nu o văzuse 
niciodată astfel. Mama lui murise de cancer pulmonar pe când el 
avea cincisprezece ani. Pe atunci, locuiau într-un apartament cu 
două camere deasupra primului magazin al tatălui său (Cărţile 
Rare Ackerson) în West Village, New York. Pentru că Harry 
tocmai intrase la liceu când a murit mama lui, tatăl decisese că 
ar fi mai bine pentru amândoi să rămână în Manhattan până 
când absolvea Harry liceul. Să locuiască cu tatăl lui în 
apartamentul acela întunecat și îngust, al cărui spaţiu se 
micșorase cumva din pricina absenței mamei lui, fusese 
deopotrivă groaznic și consolator. Atât timp cât continuau să 
locuiască acolo, îi puteau simţi prezența lui Emily Ackerson și a 
tristei realităţi că aceasta dispăruse pentru totdeauna. 

Pe timpul verii, Harry și tatăl lui tindeau să petreacă mai mult 
timp în Sanford, Maine, decât în New York. Era orașul natal al lui 
Bill; sora lui și familia acesteia, plus un văr de care era apropiat 
locuiau încă acolo. În acele excursii, Bill începuse să caute un 
spaţiu pentru un al doilea magazin de cărţi rare, unul amplasat 
undeva pe coastă. Închiriară o căsuță pe plaja Kennewick, 
pentru ca Bill să poată petrece mai mult timp vizionând diverse 
proprietăţi. Așa o cunoscuse pe Alice Moss, care lucra ca agent 
imobiliar la agenţia Coast Home Realty. Se logodiră în ultimul an 
de liceu al lui Harry și, când Harry plecă la facultate, tatăl lui se 


VP -7 


mutase deja definitiv în Maine, căsătorindu-se cu Alice și 
cumpărând o casă în stil victorian, care avea nevoie de renovare 
și pe care o botezase Doamna Gri. Partenerul lui de afaceri, Ron 
Krakowski, administra magazinul din New York, iar Bill împreună 
cu Alice deschiseră cel de-al doilea magazin în satul Kennewick, 
nu departe de casă. 

Vacanţa de vară dintre anul întâi și al doilea fu singura pe 
care Harry o petrecu în întregime în Maine, împreună cu tatăl lui 
și cu noua lui soţie. Alice, care nu fusese niciodată căsătorită și 
nu avea copii, fusese extaziată, transformând unul dintre 
dormitoarele de oaspeţi în ceea ce, probabil, își închipuia că ar 
trebui să fie camera unui tânăr. Vopsise pereţii într-un grena- 
închis („roșul gecii de vânătoare”, îl numise ea) și cumpărase 
mobilă de la L.L. Bean ce părea mai potrivită într-o cabană de 
pescuit. Ba chiar înrămase un poster original al filmului Marea 
evadare, pentru că Harry îi mărturisise la un moment dat că era 
filmul lui preferat. Fusese recunoscător pentru amenajarea 
acelei camere, dar se simţea oarecum inconfortabil în ea. Tatăl 
lui, după cum îi era obiceiul, călătorea prin ţară căutând cărți la 
licitaţii, pe la tot felul de moșii și prin talciocuri. Harry rămânea 
singur cu Alice, care își dădea toată silinţa să o înlocuiască pe 
mama lui, gătindu-i tot timpul, dereticându-i prin cameră, 
împăturindu-i hainele cu meticulozitate. Era cu treisprezece ani 
mai tânără decât tatăl lui, adică cu exact treisprezece ani mai în 
vârstă decât Harry, deși arăta tânără pentru vârsta ei. Cu toate 
că locuise toată viaţa pe coasta din Maine, evita soarele din 
pricina tenului alb, iar pielea ei era netedă, aproape luminoasă. 
Singurul sport pe care îl practica era înotul, fie la piscina 
orașului, fie în ocean, când era destul de cald. Avea un apetit 
foarte bun, bea pahare întregi cu lapte integral, de parcă ar fi 
fost adolescentă, și nu era nici slabă, nici grasă, dar avea forme, 
niște șolduri late, talie îngustă și picioare lungi care se subțiau 
spre gleznele ca de fetiță. 

In vara aceea, vremea fusese caldă și umedă, iar în casă nu 
exista o instalație centralizată de aer condiţionat. Alice 
petrecuse lunile iulie și august în niște blugi tăiați și într-un 
costum de baie gri-deschis, fără să își dea seama de efectul pe 
care îl avea asupra fiului ei vitreg adolescent. Era înzestrată cu o 
frumuseţe bizară, ochii prea depărtaţi unul de altul și o piele 
atât de albă, încât se vedea lesne sub ea rețeaua de vinișoare 


VP-8 


albastre. Asta îi amintea lui Harry de una dintre acele rase 
extraterestre atrăgătoare din Star Trek, o femeie frumoasă care 
se întâmpla să aibă pielea verde, să zicem, sau încrețituri pe 
frunte. Era din altă lume. Harry se afla permanent într-o stare de 
confuzie ce se traducea într-un tumult sexual, gândindu-se 
obsesiv cu vinovăţie la Alice. Și atitudinea ei maternă faţă de el 
(asigurându-se că avea destul de mâncare, că se simțea 
confortabil) făcea atracția aceasta cu atât mai deranjantă. 

După acea primă și singură vară petrecută în Kennewick, 
Harry făcuse în așa fel încât să își petreacă vacanţele fie în 
vizită la prieteni, fie rămânând în New Chester, ocupat cu 
diverse cercetări pentru vreunul dintre profesorii lui. Își vedea 
tatăl destul de des, datorită faptului că acesta își petrecea în 
continuare destul timp în New York, întâlnindu-se cu Ron 
Krakowski, negociind achiziţii și vânzări. New Chester era la mai 
puţin de două ore distanţă de oraș cu trenul. 

— Ar trebui să vii în Maine mai des, îi spusese tatăl lui recent. 
Se uitau împreună prin noul lot de cărți sosit la Librăria Housing 
Works din Soho. l-ar face plăcere lui Alice. 

Bill îi spunea rar pe nume, ca și cum, dacă ar fi făcut-o, i-ar fi 
întinat cumva memoria mamei decedate a lui Harry. 

— O să vin vara asta, promise Harry. Ce mai face? 

— Cum o știi, zise tatăl lui. Prea tânără pentru mine, probabil. 
După o pauză, adăugă: E o femeie loială. Să știi că am avut 
noroc, de două ori. 

Camera (camera lui Harry) arăta aproape la fel ca atunci când 
o decorase Alice prima oară, cu trei ani în urmă. Diferenţa 
majoră consta în faptul că biblioteca goală, pe care i-o pusese la 
dispoziţie iniţial („Poţi să-ţi lași aici unele dintre cărţile preferate, 
Harry”), fusese umplută cu o serie de romane polițiste, ediţii 
princeps, ale tatălui său, iar partea de sus a dulapului fusese 
acoperită de fotografii înrămate, probabil selectate de Alice. 
Majoritatea erau cu Harry și cu tatăl lui, dar una dintre ele îi 
înfățișa pe părinţii lui, o fotografie pe care nu o mai văzuse 
niciodată și care data de pe vremea când se întâlniseră prima 
oară, pe la începutul anilor '80; cei doi stăteau împreună pe un 
balcon, fiecare ţinând o ţigară între degete. Erau cam de 
aceeași vârstă pe care o avea Harry acum și, cu toate astea, 
arătau mai maturi cumva, mai sofisticaţi. Harry se simţea de 
parcă abia ieșise din adolescenţă și știa că așa și arăta. Era înalt 


VP-9 


și foarte slab, cu un păr închis și des care îi venea pe frunte. Kim 
îl poreclise cu afecţiune „aracul”. La petreceri, fetele îl 
complimentau uneori, cu invidie, pentru pomeții și genele lui. 

— Harry. A 

Era Alice, chiar dincolo de prag. li șoptise numele, iar el 
tresări. 

— Scuze, n-am știut dacă vrei ceai sau cafea, așa că am adus 
și una, și alta. Făcu un pas în încăpere, cu câte o cană în fiecare 
mână. Ambele au lapte și zahăr. E bine așa, nu? 

— Mulţumesc, Alice. Da, e în regulă. Luă cafeaua; nu voia să 
bea prea multă, având în vedere că își dorea cu adevărat să 
doarmă. Simplul fapt de a se afla în această casă deja îi 
epuizase. E în regulă dacă trag un pui de somn? Nu prea am 
dormit azi-noapte. 

— Desigur, zise Alice, trăgându-se înapoi. Dormi cât vrei. 

După ce închise ușa, luă o gură de cafea, apoi se descălță și 
își scoase cureaua de la pantaloni și se băgă sub plapumă, 
mintea fiindu-i bântuită de imagini nedorite cu tatăl său în 
ultimele clipe de viaţă ale acestuia. Avusese oare o moarte 
instantanee, fără să își dea seama ce i se întâmplă? Poate că 
suferise un atac de cord sau un anevrism și de aceea căzuse? 
Harry deschise ochii. Deja renunţțase la idea de a mai dormi. Nu 
mai putea să se gândească la tatăl lui, dar gândul îi fugi la 
facultate, la experienţa imersivă a ultimilor patru ani și la felul în 
care aceasta se sfârșise subit. Sentimentul unei experienţe 
ireale puse stăpânire pe el, acela pe care îl trăiești uneori când 
te întorci după două săptămâni dintr-o altă ţară, iar excursia se 
transformă  dintr-odată în miraj, de parcă nici nu s-ar fi 
întâmplat. Așa se simțea el acum, privind în urmă la cei patru 
ani de facultate. Anii aceia, grupul lui restrâns de prieteni, Kim 
Petersen, profesorii cu care interrelaţionase erau risipiţi acum, 
permanent, ca o vază ornată ce se sparge într-o sumedenie de 
bucățele. Tatăl lui dispăruse, de asemenea, vitregindu-l de 
familie; nu îi mai avea decât pe Alice și câţiva veri la care ţinea, 
dar cu care avea foarte puţine în comun. 

Stătea lângă pat, neștiind ce să facă în continuare. Alice 
dădea cu aspiratorul; putea auzi zumzetul familiar de undeva 
din acea casă imensă. 

Îi sună telefonul. Paul Roman, cel mai bun prieten al lui de la 
facultate. II va suna înapoi; ultimul lucru pe care voia să îl facă 


VP - 10 


acum era să vorbească cu cineva. În schimb, se duse la 
fereastră și o întredeschise ca să lase să intre un pic de aer. 
Privi peste coroanele copacilor de un verde-aprins. Se vedeau 
turla clopotniţei bisericii congregaţionale și acoperișul cu ţigle al 
Hanului Orașului, iar, în depărtare, o porţiune din Oceanul 
Atlantic, plumburiu sub cerul înnegurat. O tânără cu părul negru 
prins într-o bentiță mergea încet în lungul străzii. Harry urmări 
cu privirea cum femeia încetini vizibil în dreptul casei victoriene, 
ridicându-și ochii spre ferestre. Din instinct, se retrase în 
dormitor. In micuțul orășel Kennewick, unde bârfele circulau cu 
viteza luminii, probabil că vestea morții tatălui său se 
răspândise deja. 

Îi sună din nou telefonul. Era Gisela, o altă prietenă de la 
facultate. În mod clar, vestea ajunsese și la urechile prietenilor 
lui de la școală. Moartea tatălui său chiar se întâmplase. Ținea 
telefonul în mână, știind că va trebui să își sune înapoi unul 
dintre prieteni, dar nu era în stare să își miște degetele. Sunetul 
aspiratorului se auzea acum mai aproape. Se așeză pe podeaua 
din lemn masiv și se sprijini de perete, legănându-se înainte și 
înapoi, tot fără să plângă. 


2. ATUNCI 


Alice Moss avea paisprezece ani când s-a mutat în Kennewick, 
Maine. 

Mama ei, Edith Moss, după ce, într-un final, a încasat cecul de 
despăgubire de la fabrica Saltonstall, s-a mutat împreună cu 
fiica ei dintr-o garsonieră situată în centrul orașului Biddeford 
într-o casă din satul Kennewick. Mama îi spusese lui Alice că, dat 
fiind că aveau bani și o casă pe care să o considere a lor, într-un 
oraș drăguţ, sosise vremea ca fata să înceapă să se poarte ca o 
domnișoară. Alice era fericită doar pentru că era mai aproape de 
ocean. Ea spunea că nu îl mai văzuse niciodată până atunci, 
deși Biddeford, situat la mai puţin de treizeci și cinci de kilometri 
la nord de Kennewick, se afla tot pe ţărmul mării. 

— Desigur că ai mai văzut oceanul, îi spuse mama ei. 
Obișnuiam să te duc tot timpul pe plajă când erai mică. 

— Nu-mi aduc aminte. 


VP -11 


— Alice Moss, ba bineînțeles că îţi aduci aminte. Pe atunci ți- 
era frică de pescăruși. 

Imaginea pescărușilor îi declanșă o amintire. Alice și-o 
închipui pe mama ei hrănindu-i veselă cu fulgi de porumb, în 
timp ce cârduri întregi din acele păsări murdare roiau în jurul 
lor. Işi mai amintea și senzaţia de usturime a pielii ei arse de 
soare și firicelele de nisip care se lipeau pe marginea cutiei sale 
de suc. Cu toate astea, mamei îi spuse: 

— Nu-mi amintesc nimic din toate astea. Trebuie să fi fost altă 
fetiţă pe care ai avut-o. 

Mama ei râse, dezvelindu-și dinţii strâmbi, pătați. 

— Ei bine, acum poţi să mergi la plajă de una singură oricând 
ai chef. Dă-te și tu mare cu corpul ăla al tău. 

Edith făcu un gest rapid cu mâna spre sânii fiicei sale, gata- 
gata să o prindă de unul din ei, dar Alice se trase înapoi înainte 
să o atingă. 

— Scârbos, mamă, zise ea și plecă din bucătărie. 

Fericirea mamei sale, de când încasase banii de despăgubire, 
fusese cam greu de suportat. Explozia boilerului aproape că o 
omorâse, dar când primise cecul, dansase prin apartamentul lor 
ca o adolescentă, apoi ieșise în oraș și își cumpărase un cartuș 
din ţigările preferate, plus o sticlă de vodcă Absolut. Alice era 
îngrijorată că mama ei va cheltui toţi banii cât ai bate din palme, 
făcând chestii stupide ca, de exemplu, să-și ducă toate 
prietenele într-o croazieră sau să își ia o mașină sport nou- 
nouță, dar după acea vodcă scumpă și ţigări, nu și-a mai 
cumpărat decât câteva haine noi, după care a anunţat-o pe 
Alice că se vor muta din Biddeford într-un oraș foarte drăguţ 
numit Kennewick. Alice s-a arătat consternată, dar nu s-a opus 
acestei decizii, mai cu seamă când a aflat că în casa pe care 
urmau să o închirieze va avea propriul ei dormitor și propria 
baie. Asta compensa faptul că își lăsa în urmă prietenii și trebuia 
să o ia de la capăt într-un liceu nou. Și casa era destul de 
drăguță, cu ferestre mari și podele din lemn în locul mochetei 
pătate, care mirosea a ţigări. 

S-au mutat la sfârșitul lui mai și Alice a avut toată vara la 
dispoziţie să facă orice a vrut. In Biddeford nu aveai unde să ieși 
decât la restaurantul Earl's Famous Roast Beef și la pista de 
role, dar aici putea să facă o plimbare până la plaja Kennewick, 
o porţiune lungă și nisipoasă, aglomerată de turiști cât ţinea 


VP - 12 


vara. Și, chiar dacă recunoscuse în sinea ei că mai văzuse 
oceanul până atunci, tot se simţea de parcă l-ar vedea prima 
dată. Când soarele strălucea pe cer, apa clară și rece sclipea, 
arătând aproape ca în acele poze cu peisaje tropicale. De Ziua 
Eroilor s-a dus pentru prima dată singură până la apă. Plaja era 
ticsită de oameni, în special familii, dar și de o mulţime de 
adolescenţi, băieți musculoși și fete slăbuţe în bikini. Pe sub 
pantalonii scurţi de blugi cu talie înaltă și tricoul Ocean Pacific, 
Alice purta un costum de baie dintr-o bucată, de un roșu-închis, 
care îi era un pic prea strâmt. Și-l cumpărase cu o vară înainte 
ca să înoate în piscina supraterană a prietenei sale, Lauren, dar 
mama ei nu i-l spălase decât rareori și se decolorase în jurul 
cusăturilor de la clorul din apa piscinei. 

In acea primă zi pe plajă, s-a plimbat pe țărm, cu sandalele în 
mâini, plăcându-i senzaţia nisipului ud ce i se scurgea printre 
degete. Dar n-a înotat deloc. Câteva zile mai târziu, Alice și-a 
cumpărat două costume de baie noi, din propriii ei bani, de la un 
magazin de cadouri de pe Route IA. Unul era alcătuit dintr-un 
bikini negru pe care nu era sigură că o să-l poarte vreodată, iar 
altul, un costum verde dintr-o bucată, destul de anost, dar cu 
despicături înalte pe șolduri. Și-a mai cumpărat și o geantă de 
paie, un prosop și ulei de soare Coppertone. A început să se 
ducă la plajă zilnic, dezvoltând o rutină strictă. Și-a dat repede 
seama că nu îi plăcea defel să stea prea mult la soare. O mânca 
pielea și nu se bronza; pielea ei albă doar se ardea sau se 
alegea cu tot felul de erupții cutanate oribile. A schimbat uleiul 
de soare cu o cremă cu protecţie UV, cu cel mai mare grad pe 
care l-a găsit, și în fiecare dimineaţă de vară, după ce făcea duș, 
se dădea cu un strat gros de cremă solară pe tot corpul. O făcea 
să se simtă protejată complet. Apoi își umplea traista cu un 
sandviș cu ton, un termos cu limonadă Country Time și cu unul 
dintre romanele de dragoste ale maică-sii și pleca să își 
petreacă ziua la plajă. Işi întindea prosopul imens, asigurându- 
se că pune pietricele pe fiecare colț al acestuia, ca să nu îl ia 
vântul. Ședea și își citea romanul de dragoste, luând din când în 
când câte o pauză ca să se uite la ceilalți oameni cum joacă 
frisbee sau cum se aruncau în apă și ieșeau din apă. Nimeni nu 
o aborda vreodată, dar, din când în când, îi mai surprindea pe 
puști sau chiar pe unii adulți aruncându-i ocheade. Nu conta 
dacă era doar în costumul de baie sau dacă era o zi mai 


VP - 13 


răcoroasă și purta pantaloni scurți și un tricou, dar i se părea că 
asemenea reacții erau mai dese când purta slipul negru. 

În fiecare zi, înainte de prânz, se ducea să înoate o singură 
dată, forțându-se să pășească, fără ezitare, direct în apa care o 
îngheţa până în măduva oaselor. Și-a dat seama că, dacă rămâi 
în apă, înotând întruna cel puţin două minute, îţi amorțește 
pielea și nu mai simţi frigul. Apa cu salinitate crescută a 
oceanului o susţinea la suprafaţă mult mai ușor decât apa din 
piscina lui Lauren și, dacă își punea brațele sub cap, putea să 
facă pluta și să privească cerul. 

Înota doar o dată pe zi din cauză că îi lua foarte mult să se 
usuce, asigurându-se că niciun fir de nisip nu ajungea pe 
prosopul ei. Apoi își mânca sandvișul, își bea limonada și se 
întorcea la cartea ei. 

Mama a însoţit-o pe Alice la plajă doar o dată pe timpul verii. 
Într-o sâmbătă de la sfârșitul lui iulie, Edith se trezise devreme, 
făcuse un duș și se machiase, pentru că o aștepta pe prietena 
ei, Jackie din Biddeford, să vină în vizită în timpul zilei. Dar 
Jackie sunase și anulase vizita. 

— De parcă i-am cerut să traverseze jumătate de stat, zise 
Edith după ce încheie convorbirea telefonică. E doar la două 
orașe mai încolo, ce dracu'. Tu ce faci azi, Al? 

— Plajă. 

— Desigur, plajă. Ar trebui să merg cu tine doar ca să verific 
dacă tu chiar te duci acolo. Cum se face că te duci la plajă în 
fiecare zi, iar pielea ta e albă ca varul? 

— Mă dau cu cremă. 

— Când eram de vârsta ta, eu mergeam la plajă tot timpul și 
mă făceam ca tuciul. Ei bine, poate că de data asta chiar o să 
vin cu tine, doar dacă nu te deranjează. 

— Hai și tu. O să mai fac un sandviș. 

Lui Edith îi luă o eternitate să se pregătească. Jumătate din 
lucrurile ei se aflau încă în cutii și pierdu timpul vânzolindu-se 
încolo și-ncoace, căutându-și costumul de baie perfect, care se 
dovedi a fi unul întreg, cu imprimeu leopard, ce îi expunea o 
mare parte din piept; pielea ei părea tăbăcită, plină de pistrui 
închiși la culoare. Costumul îi lăsa la vedere și brațul stâng, 
zbârcit și plin de cicatrice după accidentul de la fabrica de 
hârtie. 

— Cred că sunt gata, Al. Pot să aduc o sticlă de vin la plajă, 


VP - 14 


sau nu se cade? 

— îţi pun puţin în termos, dacă vrei, zise Alice, deja 
deschizând ușa frigiderului unde ţinea mama ei sticlele de roze 
Mateus. 

Era aproape amiază când se așezară în cele din urmă pe 
nisip, fiecare pe prosopul ei. Era o zi perfectă, singurii nori 
vizibili fiind niște smocuri zdrențăroase la orizont. Aerul era 
înţesat de mirosul oceanic, dar și de loţiune pentru bronzat, și 
ici-colo se mai simţea câte un iz de ţigară plutind pe briza 
ușoară. Alice se apucă de citit; ajunsese din nou la jumătatea 
cărţii Dantelă de Shirley Conran. Mama ei își deschise propria 
carte, dar nu se uita la ea. Era agitată și neliniștită și începu să 
bea din termosul cu vin. 

— Vrei să ne plimbăm? întrebă ea după o vreme. 

— Sigur, zise Alice. 

Merseră în lungul plajei până la capăt și înapoi, Edith ţinându- 
și șalul pe umeri. 

— Ai grijă Al, e un pescăruș, o tachina ea încontinuu pe Alice, 
înghiontind-o în umăr. 

— Nu-mi mai e frică de pescăruși, zise Alice. 

— Carevasăzică, îţi amintești totuși de pescăruși. 

— Nu. Tu mi-ai spus că mi-era frică de ei. Nu-mi amintesc 
excursiile alea, asta, dacă chiar au existat. 

Când se întoarseră la prosoapele lor de plajă, Alice se 
încinsese, iar ceafa îi era leoarcă de sudoare. 

— Vrei să înoţi? o întrebă ea pe mama ei. 

— Dumnezeule, nu, e frig. 

Alice se duse singură, înotând până dincolo de locul unde se 
spărgeau valurile, ca să se poată întinde pe spate și să facă 
pluta. Închise ochii și privi micile explozii de culoare din spatele 
pleoapelor; dacă se lăsa destul de mult pe spate și își scufunda 
urechile în apă, nu mai auzea decât răgetul mut al oceanului. 

Când se întoarse la mama ei, un bărbat mai în vârstă stătea în 
picioare în faţa ei, cu picioarele depărtate și mâinile pe șolduri. 
Purta un șort de baie negru, scurt, deasupra coapselor. Avea 
părul pieptănat cu cărare pe mijloc și tâmplele încărunţite. Deși 
în formă, era clar că avea o postură extrem de țeapănă, 
controlându-și abdomenul. 

— Alice, el e Jake, zise Edith, mijind ochii în lumina soarelui. 

— Salut, Alice, o salută bărbatul, transferând o ţigară aprinsă 


VP -15 


din mâna dreaptă în cea stângă, ca să dea noroc cu ea. 

Purta ochelari de soare tip aviator cu lentile reflectorizante. 
Alice se întreba dacă bărbatul îi privea corpul din spatele 
acestora. Când îi dădu drumul la mână, se aplecă și își ridică 
prosopul pe care îl folosea să se usuce, înfășurându-și trupul în 
el. 

— Mama ta..., începu Jake. 

— Jake m-a ajutat să deschid un cont la banca locală. Așa am 
luat ceasul ăla cu radio, cel din bucătărie. 

— Aha, zise Alice. 

Își uscase părul și se așezase pe marginea prosopului ei, fiind 
atentă să își ţină ferm pe nisip picioarele ude. 

Bărbatul pe nume Jake se așeză pe vine. Edith se sprijini într- 
un cot. Își aprinsese și ea o ţigară, ţinând-o între degete, căldura 
emanată de vârful acesteia făcând să se unduiască aerul torid. 

— Tocmai îi spuneam mamei tale, zise bărbatul, că mi-ar face 
plăcere să vă fac turul orașului Kennewick. Din perspectiva unui 
localnic get-beget. Cele mai bune scoici prăjite etc. 

Probabil că Alice se strâmbă, pentru că bărbatul izbucni în râs. 

— Bine, în cazul ăsta, cel mai bun loc cu înghețată. 

— Sigur, zise Alice și se trase un pic mai departe pe prosopul 
ei. 

Bărbatul își întoarse atenţia spre Edith. Alice se lăsă pe spate 
și se concentră asupra senzației soarelui dogoritor care îi usca 
picăturile de apă de pe față. Aproape că le putea simţi cum se 
evaporă, lăsând în urmă minuscule sedimente de sare. 

— Bine, atunci. Rămâne stabilit, zise bărbatul și Alice deschise 
ochii. 

El se ridicase din nou în picioare, blocând razele soarelui. Nu 
arăta chiar rău, gândi Alice. Arăta ca un bărbat dintr-o reclamă 
la țigările Newport. 

Jack se lăsă iar pe vine, șortul de baie de pe el strângându-se 
în jurul zonei intime, astfel încât Alice putea să îi vadă umflătura 
organelor genitale. În schimb, ea se uită la ochelarii lui, de un 
albastru-argintiu în lumina puternică a soarelui. 

— Alice, sunt încântat de cunoștință. Dacă mai crești un pic, 
sexul opus n-o să aibă nicio șansă. 

— Asta Îi zic și eu, întări Edith. Tot timpul. Să nu crești mare. 
Nu merită. 

Bărbatul se ridică, el și mama ei râzând în felul acela vădit 


VP - 16 


fals în care își manifestă uneori oamenii mai în vârstă 
amuzamentul. Jack își luă la revedere și se depărtă, fără a 
renunţa la postura rigidă, de parcă ar putea sucomba dacă ar 
lăsa aerul să îi iasă complet din piept. 

Edith își stinse ţigara - marca pe care o fuma bărbatul, nu ea 
- în nisip și zise: 

— Ce părere ai despre Jake? 

O întrebase nerăbdătoare, cu vocea cam subţiată, și Alice își 
dădu seama deodată că întâlnirea aceasta fusese oarecum 
aranjată, că bărbatul și mama ei nu dăduseră din întâmplare nas 
în nas pe plajă, sau, dacă așa se întâmplase, se mai întâlniseră 
până atunci. Și nu doar la bancă. 

— Părea cumsecade, zise Alice. 

— E un bărbat de succes, răspunse Edith, pescuind o ţigară 
din geanta pe care o luase cu ea. 

Alice se întinse din nou. Era îngrijorată că nu se dăduse cu 
destulă cremă pe faţă în dimineaţa aceea, așa că își trase 
prosopul peste cap. li plăcea să-l simtă pe faţă, umed și răcoros. 
Se gândi la bărbatul pe care îl întâlnise mama ei. Era bătrân și 
un pic plictisitor, dar deloc rău. Pe când Edith era muncitoare la 
fabrica de hârtie și mamă singură, se văzuse nevoită să iasă la 
câteva întâlniri cu un administrator din construcţii, care purta 
tricouri fără mâneci și avea aluniţe groase pe umeri și pe gât. 
Acum, că nu mai trebuia să muncească și locuia într-un oraș 
drăguţ precum Kennewick, Edith putea să iasă cu bărbaţi care 
lucrau în bănci și cărora le păsa de aspectul fizic. Așa funcţiona 
lumea. Măcar atâta lucru aflase și ea din cărţile pe care le citea. 
Fetele bogate se căsătoreau cu băieţi bogaţi, iar vieţile lor erau 
mai bune. Simplu ca bună ziua. 

Nu-l putea vedea, dar un nor trebuie să fi trecut prin dreptul 
soarelui, pentru că simţi pe piele o răcoare subită. Se ridică prea 
brusc și ameți ușor. Işi dădu seama că probabil adormise. 
Oamenii se împuţinaseră pe plajă, și mama ei strângea lucrurile. 

— Gata de plecare, Al? întrebă ea. 


3. ACUM 


Harry nu mai putu adormi în după-amiaza aceea. Se tot 


VP - 17 


gândea la trecut, la perioada care urmase după ce mama lui 
pierduse lupta cu cancerul și la furia imensă pe care o simţise, 
pe vremea aceea fiind un adolescent irascibil și agresiv. 

— Ne avem unul pe altul acum, zisese Bill după 
înmormântare. E important să ne amintim ce avem, nu ce-am 
pierdut. 

— Cum zici tu, răspunsese Harry, fără să îl privească în ochi, 
și tatăl lui nu insistase mai mult. 

Totuși, vorbele tatălui i se imprimaseră în minte lui Harry în 
anii care urmaseră. Îi era dor de mama lui constant, dar se 
simţea apropiat de tatăl lui, un om studios și discret. Alcătuiau o 
familie cu doi membri. Nici pe departe suficient, dar asta era 
situaţia. 

„Și acum am rămas o familie cu un singur membru”, gândi 
Harry. 

Aspiratorul se oprise și Harry ieși din camera lui, cobori 
scările, tușind intenţionat când ajunse la parter, ca să nu o 
sperie pe Alice. Intră în camera de zi imensă din faţă, o zări 
întinsă pe una din canapele cu braţul peste ochi, ca și cum ar fi 
avut o durere de cap. Dădea să facă stânga-mprejur, când ea 
zise: 

— Harry, intră. Hai să vorbim. 

— E-n regulă. Dormi liniștită. 

— Nu, nu. Hai încoa'. 

Harry se așeză pe marginea celui mai vechi fotoliu din 
încăpere, adus acolo din apartamentul din Manhattan, și zise: 

— Ţi-a mai spus poliţia ceva în plus? 

— Nu, dar o să facă o autopsie completă. 

— Mi se pare ciudat să fi căzut. 

— Se poate să se fi întâmplat altceva. Poate că a suferit un 
infarct. 

— Crezi? 

— Pentru mine are mai mult sens decât să fi alunecat dintr- 
odată de pe potecă și... 

— Plouase? 

— Aăă, cu câteva zile în urmă, cred, dar nu cred că poteca era 
încă alunecoasă. O să aflăm mai multe după autopsie. O să fie 
important și pentru tine, Harry, dacă, spre exemplu, avea 
probleme cardiace. 

— Ah, ai dreptate, zise Harry. 


VP-18 


Nu îi trecuse asta prin cap, că moartea tatălui său, la o vârstă 
timpurie, ar putea fi un semn prevestitor și pentru el; desigur, 
dacă fusese o moarte naturală. Se mușcă de interiorul obrazului, 
un tic vechi ce îi reapăru dintr-odată; se întreba dacă i-ar păsa 
de faptul că un doctor i-ar spune că tatăl lui suferea de vreo 
maladie coronariană cu potenţial transmisibil descendenților. 
încercă să simtă ceva (vreo temere pentru propriul viitor), dar 
nu fu în stare. Ce conta? 

Alice se trase ceva mai în faţă pe canapea. 

— Tatăl tău chiar era entuziasmat de venirea ta aici în vara 
asta. Vorbea des despre asta. 

Harry, neîncrezător în propria voce, încuviință din cap, iar 
Alice întrebă imediat: 

— Cum a fost cafeaua? Așa cum îţi place? 

— Ah, a fost în regulă, răspunse Harry, apoi adăugă repede: 
Mai mult decât în regulă. A fost foarte bună. 

— Mulţumesc, zise Alice, punându-și palmele pe genunchi, de 
parcă se pregătea să se ridice, și, Harry adăugă: 

— Nu te ridica. N-am vrut să te deranjez. Se ridică în picioare. 
Poate o să fac o plimbare sau altceva. 

— Bine, Harry, sună plăcut, zise ea. Dacă e John la magazin, 
poate treci pe acolo să îl saluți. Amândoi speram că o să poţi da 
o mână de ajutor. John n-o să poată să... 

— Da, desigur, zise Harry 

Privirea lui Alice se fixă pe fereastra logiei. 

— Se întunecă târziu zilele astea, zise ea. Du-te să te plimbi. 

Afară, Harry ieși de pe alee și coti la stânga pe strada York, 
îndreptându-se spre cele câteva afaceri care constituiau satul 
Kennewick. Magazinul tatălui său era încadrat de o florărie și de 
o prăvălie de îngheţată; toate trei împărțeau spaţiul unei clădiri 
din cărămidă cu un singur etaj, care fusese la un moment dat 
sediul unei fabrici de cherestea. Harry se uită prin fereastra de 
sticlă fumurie, pe care erau scrise cu vopsea cuvintele CARȚILE 
RARE ACKERSON. Înăuntru era întuneric (nici urmă de John 
Richards, asistentul vârstnic al tatălui său), dar era destulă 
lumină pentru a observa că interiorul era ticsit cu foarte multă 
marfă, cu vrafuri de cărţi aliniate la marginea rafturilor pline. O 
mișcare bruscă îl făcu pe Harry să tresară. Era Lew, o pisică rasa 
Maine Coon, care locuia în magazin. Lew ţâșni pe vitrina 
ferestrei, plecându-și capul și frecându-și urechile moţate de 


VP-19 


ediția princeps a romanului Peyton Place. Harry spera că pisica 
nu fusese complet uitată de la moartea tatălui lui. O va întreba 
pe Alice mai târziu despre asta. 

O luă spre est, trecând prin faţa minimarketului Cumberland 
Farms, apoi o luă pe strada Old Post spre plaja Kennewick. Știa 
că urma același traseu pe care cel mai probabil o luase și tatăl 
său ca să ajungă la poteca de pe faleză, dar se simţea împins să 
o ia într-acolo, spre ocean. Nu luase încă decizia de a merge pe 
acea potecă și de a încerca să dibuiască vreun semn în locul 
unde căzuse tatăl lui. Pentru moment, voia doar să își miște 
picioarele și să fie departe de casă. 

Strada Old Post îl duse pe Harry la strada Sohier. Kennewick 
era compus din patru secţiuni distincte: centrul Kennewick, în 
prezent dispersat îndeosebi de-a lungul Route 1A; satul 
Kennewick, cu cele mai vechi clădiri din oraș; plaja Kennewick, 
cu chirii convenabile și locuri de camping; și portul Kennewick, 
cea mai exclusivistă zonă a urbei, presărată cu vile părăginite și 
cu cele mai mari hoteluri din staţiune. 

Harry rămase pe strada Sohier și ajunse la plaja lungă de un 
kilometru, mărginită de strada Micmac, parcarea cu plată de-a 
lungul fâșiei înguste de trotuar. Plaja în sine era pe jumătate 
nisipoasă, pe jumătate acoperită cu pietre, mai largă la reflux, 
dar redusă la o fâșie îngustă la flux. Înaintă de-a lungul 
trotuarului și găsi casa cu ţigle gri pe care el și tatăl lui o 
închiriaseră pentru o lună întreagă, în vara când tatăl lui 
decisese să deschidă un magazin în Maine. Arăta dezolant 
acum, dar sezonul estival era încă la început. Doar câteva dintre 
imobilele de închiriat aveau mașini parcate în faţă, iar plaja era 
în mare parte pustie. Doar o femeie îmbrăcată într-un hanorac 
se mai plimba pe faleza plajei și un colecţionar de pietre pășea 
agale de-a lungul liniei fluxului, aplecându-se când și când să 
mai culeagă vreo nouă descoperire. Era exact momentul dintre 
flux și reflux, apa fiind mai liniștită decât o văzuse Harry 
vreodată, ca o oglindă. O camionetă hurui pe lângă el, șoferul 
uitându-se la Harry de sub o șapcă Sea Dogs decolorată de 
soare. 

Decise să meargă până la Farul Buxton Point. Se tot gândea la 
vara aceea cu tatăl lui, cum petrecuse atât de mult timp cu Alice 
Moss, agentul imobiliar care îi arătase proprietăţi comerciale din 
zonă. Lui Harry îi plăcuse ideea ca tatăl lui să deschidă un 


VP - 20 


magazin nou, că profita de ocazia de a pleca din New York 
pentru a se stabili mai aproape de locul în care crescuse. Și o 
plăcuse și pe Alice. Pentru un agent imobiliar, era foarte 
discretă, cu o atitudine rezervată. Era o blondă cu picioare lungi, 
dar nu se machia ţipător, nu conducea vreun Lexus alb și își 
purta unghiile nedate cu ojă, tăiate scurt. Harry nu fusese foarte 
atent la toate aceste trăsături, în schimb, tatăl lui le observase 
și i le pomenise în repetate rânduri. Privind retrospectiv, era clar 
că Alice Moss îi căzuse cu tronc tatălui, care avea nevoie de 
părerea fiului, temător că Harry ar putea să respingă ideea unei 
relaţii. Abia pe la sfârșitul verii, după ce își făcuseră bagajele și 
se înapoiau cu mașina la New York, unde Harry urma să înceapă 
ultimul an de liceu, recunoscuse Bill că se înfiripase o legătură 
amoroasă între el și Alice. 

— Mă bucur pentru tine, tată. Îmi place Alice. 

Tată lui se simţise extrem de ușurat. Umerii i se relaxaseră și 
începuse să vorbească despre Alice, despre câte aveau în 
comun, având în vedere că amândoi își pierduseră părinţii de 
tineri, și cum amândoi simțeau că nu reușesc să ţină pasul cu 
această lume nouă, modernă. 

Harry chiar nu avusese nicio problemă ca tatăl lui să se vadă 
cu Alice, dar în octombrie, ea veni în vizită la New York, iar 
prezenţa ei în acel apartament încă plin cu atât de multe lucruri 
ale mamei lui îl deranjase. Alice era veselă, spunându-i de mai 
multe ori lui Harry cât de important era pentru ea faptul că 
băiatul își dăduse binecuvântarea. Prima oară când îi 
mărturisise asta, îl îmbrăţișase, chiar sărutându-l pe obraz și 
șoptindu-i la ureche „Dragul meu băiat”. Sărutul acela și 
senzația pe care i-o trezise respiraţia ei în ureche îl făcuseră pe 
Harry să se cutremure involuntar și să se încordeze, iar Alice se 
desprinsese din îmbrăţișare vădit rușinată. Harry se retrăsese în 
dormitorul lui și încercase să uite acel moment stânjenitor, dar 
nu îi fusese ușor. Simţea încă în mâini moliciunea taliei fetei și 
timbrul vocii ei în urechea lui. Fusese plăcut, dar și stânjenitor 
deopotrivă. În adâncul fiinţei lui simţea repulsie pentru că era 
atras sexual de o femeie de care era atras și tatăl lui. Părea 
anormal și, cu cât încerca mai mult să își alunge acele imagini 
din minte, cu atât acestea prindeau rădăcini mai puternice. 

Dintr-odată, Harry se trezi la Buxton Point, la marginea 
parcării ce înconjura farul alb cu vârf roșu, un monument istoric 


VP -21 


și singura atracţie turistică de seamă din Kennewick. Dădu ocol 
reședinței custodelui și porni înapoi spre plaja Kennewick. 
Mergea de mai bine de o oră, soarele fiind acum atât de jos pe 
cer, încât arunca umbre lungi pe plajă. Cu toate astea, subit, luă 
decizia să parcurgă tot drumul până la portul Kennewick, de-a 
lungul falezei. Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi trebuit să o 
facă și trebuia să vadă dacă exista pe potecă vreo urmă lăsată 
de tatăl lui și de ceea ce i se întâmplase. Harry ţinu strada 
Micmac, îndreptându-se spre sud. Când părăsea plaja, Micmac 
începea să cotească și să se unduiască, prilejuind la răstimpuri 
priveliști spre ocean, pe deasupra stâncii. Terenurile caselor 
erau mai late, casele, mai mari, majoritatea vechi, dar mai 
răsărise ici-colo și câte o vilă nouă, o monstruozitate care 
semăna mai degrabă cu un hotel decât cu o locuinţă particulară. 

La un moment dat, fu nevoit să se întoarcă o bucată de drum, 
dar, în cele din urmă, intrând printre pinii înţepători, Harry găsi 
poteca ce ducea la capătul nordic al traseului de promenadă de 
pe faleză. Părea mai îngustă decât și-o amintea, tufe de măceșe 
și ilex agăţându-i-se de picioare, și se întrebă dacă mai era 
umblată. Poate că poteca se afla acum pe o proprietate privată, 
deţinătorii acesteia sperând să fie uitată. Totuși, îl scoase la 
poteca de pe faleză, a cărei priveliște dădea, peste ţărmul 
pietros, spre plaja în formă de semilună a portului. Aceasta era 
plimbarea obișnuită a tatălui lui și cea cu prilejul căreia își 
încheiase viaţa. Harry merse jumătate de kilometru, încet, 
uitându-se atent după vreun indiciu, oricât de mic, al locului 
unde, mai exact, căzuse tatăl lui. Se întreba dacă va găsi locul 
respectiv împrejmuit cu bandă de poliţie, dar respinse 
numaidecât ideea. Nu era scena vreunei crime. Fusese un 
simplu accident. Luă o pauză și se așeză pe una dintre băncile 
din lemn de pe potecă. O plăcuţă metalică aplicată pe ea anunţa 
că fusese amplasată acolo în memoria lui Blanche Audet, 
decedată în 1981. Harry aruncă o privire spre ocean și se gândi 
de câte ori trebuie să fi făcut tatăl lui această plimbare, 
întrebându-se dacă se așezase vreodată pe acea bancă. 
Priveliștea era superbă, dar era totodată oarecum dezolant să 
privești oceanul. Toată apa aceea plumburie, care zdrobea totul 
în calea ei și care nu se schimbase niciodată și nu o va face 
vreodată. Cu excepţia noului hotel sezonier de la marginea 
îndepărtată a plajei portului Kennewick, priveliștea trebuie să fi 


VP - 22 


arătat la fel și pentru Blanche Audet și pentru oricine ar mai fi 
trecut pe acolo înaintea lui Blanche, și pentru oricine a mai pus 
piciorul acolo cu mult înainte ca această potecă să fie săpată în 
stâncă. 

Telefonul lui Harry vibră în buzunarul blugilor, dar îl ignoră. 
Rămase pe bancă până i se făcu frig, trăgându-și puloverul pe 
el, apoi mai zăbovi o vreme. 

Când se ridică, într-un final, avea picioarele înţepenite. Își 
ieșise din formă, își dădu el seama, având în vedere că își 
petrecuse tot semestrul trecut scriindu-și lucrarea de diplomă, 
aplecat asupra laptopului său. Nu mai înotase și nu mai jucase 
squash încă dinainte de Crăciun. 

Işi verifică telefonul. Mai mulţi prieteni de la facultate îi 
dăduseră mesaje sau îl sunaseră. Își băgă telefonul la loc în 
buzunar, simțind o furie iraţională, nejustificată față de 
îngrijorarea lor. Țineau la el, dar lui Harry îi era groază de 
conversațiile inevitabile. Nu era întotdeauna un foarte bun 
partener de conversaţie. Cuvinte și propoziţii îi umpleau creierul 
(se simțea de parcă își nara constant propria viaţă), dar să 
scoată la suprafaţă acele cuvinte dinlăuntrul său și să le 
articuleze fusese întotdeauna o treabă dificilă pentru el. În 
copilărie fusese peltic, cuvintele ieșindu-i deseori în niște 
șuierături  stânjenitoare. Logopedia îi corectase această 
deficiență, deprinzând tehnici de articulare a fonemelor, dar 
faptul că fusese peltic îi dăunase. 

Işi trecu telefonul pe silențios și se hotărî să își încheie 
plimbarea pe faleză înainte de a se întoarce la Doamna Gri. 

Urcă o pantă scurtă, apoi se aplecă pentru a trece pe sub 
crăcile unui copac îndoite de vânt. Ajunsese în cel mai înalt 
punct al promenadei și într-una dintre cele mai înguste porțiuni 
ale potecii. O pantă abruptă ducea la un mănunchi de pietre 
negre, verzi, lucioase, unde ajungea apa mării în timpul fluxului. 
Valurile se izbeau de stânci, aruncând în sus evantaie de spumă. 
Poteca era din pietriș bătătorit și din plăci de argilă. Nu era 
alunecoasă, dar nici complet plată. Continuă să meargă și 
aproape rată micul buchet legat și lăsat rezemat de rădăcina 
întortocheată a unui pin alb. 

Se aplecă și ridică buchetțelul; era făcut din viță-de-vie 
americană cu bobiţe roșii, unele încă învelite în galben, care 
înfloreau toamna. Supravieţuiseră cumva iernii, având fructele 


VP - 23 


nedezvoltate și aproape negre. Fuseseră legate laolaltă slab cu 
un fir lung de iarbă. Harry se uită la capetele tulpinilor de viță- 
de-vie; fuseseră rupte, nu tăiate. Cel care făcuse acest buchet, 
indiferent cine ar fi fost, acţionase impulsiv, fără a folosi 
foarfece sau o sfoară adecvată. Era menit tatălui său? În acel loc 
alunecase? O va întreba pe Alice dacă știa exact locul în care 
căzuse. Deodată, părea important. O va întreba și dacă ea 
lăsase buchetul acolo, dar se îndoia. Îl puse înapoi unde îl 
găsise, unele dintre fructele ofilite căzând de pe viță când o 
sprijini de copac. 

Era aproape întuneric când ajunse pe aleea Doamnei Gri. Se 
opri, întrebându-se dacă ar fi cu putinţă să intre neobservat în 
casă și să se ducă direct în dormitor. Adusese cu el de la 
facultate niște bourbon ieftin și se gândea că ar putea să bea 
până uita de toate și să rămână în starea aceea următoarele 
câteva zile. O lumină slabă răzbătea prin fereastra logiei, 
perdelele fiind trase. 

In loc să intre direct pe ușă, Harry tăie curtea scurtă din faţa 
casei pe diagonală și se postă în fața ferestrei. Printr-o fantă 
dintre perdele putea să vadă prin camera de zi, până în 
bucătăria bine luminată, unde Alice se mișca de colo-colo. Pe 
insula din mijloc erau un pahar de vin și un tocător încărcat cu 
legume, dar Harry urmărea felul în care se mișca Alice, 
unduindu-și ușor șoldurile de parcă ar asculta muzică. Ea se 
întoarse, își găsi paharul cu vin și luă o înghiţitură prelungă. Faţa 
îi era ușor distorsionată de geamul ferestrei, dar părea... era 
fericită? Nu, nu tocmai, dar arăta oarecum împăcată, relaxată. 
Harry o mai privi o vreme, făcându-i-se din ce în ce mai frig, 
așteptând să vadă dacă femeii i se va schimba expresia facială. 
Dimpotrivă, Alice continua să se miște prin bucătărie, cu pas 
ușor, șoldurile mișcându-i-se în ritmul muzicii pe care Harry nu o 
putea auzi. 


4. ATUNCI 


Edith și Jake s-au căsătorit vara următoare la primăria din 
Portland, Maine. Au participat și Alice, și unul dintre prietenii 
plictisitori de-ai lui Jake de la bancă. După aceea, s-au întors cu 


VP - 24 


mașina în Kennewick, oprindu-se în Ogunquit ca să ia un prânz 
târziu la un restaurant select, a cărui sală de mese era făcută 
aproape în întregime din sticlă. Construit pe o faleză, avea 
vedere la o porţiune stâncoasă de coastă. Edith și Jake alegeau 
case pe care le-ar fi plăcut să le deţină dacă ar fi câștigat 
vreodată la loterie. Alice a comandat antricot de vită, deoarece 
mama ei îi spusese că putea alege orice dorea. 

După nuntă, Edith și Alice s-au mutat în apartamentul cu trei 
dormitoare al lui Jake, situat în partea de nord a plajei 
Kennewick, în apropierea farului. Cu excepţia locului în care era 
amplasată, exteriorul clădirii nu impresiona cu nimic, o cutie de 
trei etaje, cu ţiglă gri, împărţită în patru spaţii locative cu 
suprafețe egale, fiecare având atribuite câte două locuri de 
parcare la subsol. Dar interiorul apartamentului era cu adevărat 
impresionant. Jake angajase un decorator de interior, astfel că 
totul arăta impecabil și strălucitor, cu o bucătărie plină de 
accesorii și de plante. Singurul lucru din casa lor închiriată de 
care îi era dor lui Alice erau podelele din lemn, cu senzaţia pe 
care o simțea pe tălpile goale. Aici aveau o mochetă albă, 
groasă, imaculată, pentru că Jake avea o menajeră care venea 
săptămânal. De asemenea, Jake a instaurat regula de a nu se 
fuma în casă. El își fuma ţigara pe terasa de la etaj și insista ca 
și Edith să procedeze la fel, chiar și pe ger. 

— Nu se așteaptă să faci curat prin casă? o întrebă Alice pe 
mama ei, când află despre menajeră. 

— Nu, zise Edith, de parcă o întrebase dacă e canibală. 
Bineînţeles că nu. Doar câștigă bani frumoși. 

Alice se întreba cu ce își va ocupa mama ei tot timpul liber pe 
care îl avea la dispoziţie, acum, că nu mai trebuia să se ocupe 
de treburile casnice. De fapt, nu-și punea problema. Ştia că va 
bea mai mult. Nu o deranjase atât de mult acest aspect când 
locuiau doar ele două, dar acum o îngrijora, pentru că mai exista 
un al treilea membru în familie. Oare Jake știa ce metehne are 
noua lui soţie? Va vrea să divorțeze și vor trebui să părăsească 
acea casă elegantă? 

Până la urmă, s-a dovedit că Alice nu avea de ce să își facă 
griji. În primii doi ani de căsnicie, Edith și-a petrecut dimineţile 
făcând exerciţii aerobice în camera de zi; Jake avea un aparat 
video, iar Edith investise bani într-o sumedenie de casete de 
aerobică. După-amiezile plănuia cina din seara respectivă, 


VP -25 


gătind după reţete complicate găsite în tot felul de cărţi de 
bucate cu denumiri franțuzite. Când se întorcea Alice de la 
școală, mama ei era de obicei în bucătărie, uitându-se la vreo 
emisiune de după-amiază la televizorul montat pe dulap, 
pregătind ingredientele și bând un smoothie de fructe, dar Alice 
presupunea că băutura respectivă conţine vodcă în proporție 
egală cu cantitatea de căpșune. De îndată ce intra Jake pe ușă, 
prepara băuturi adecvate, de obicei martiniuri și un Shirley 
Temple pentru Alice, și televizoarele se închideau. 

Până la cină, lui Edith i se împleticea limba în gură și abia 
ciugulea din mâncare. După cină, Alice trebuia să se ocupe de 
spălatul vaselor, deși Jake o ajuta de obicei, aducându-i-le. Edith 
se retrăgea în camera de zi cu un coniac. 

— Am nevoie să mă relaxez un pic, zicea ea de fiecare dată. 

Pornea televizorul și își termina coniacul, apoi adormea. Pe 
Jake nu părea să îl deranjeze. O împingea cu tandreţe mai încolo 
pe canapeaua albă, apoi prelua controlul telecomenzii, găsind 
de obicei vreun meci pe care să îl vizioneze. Dacă Alice nu-și 
făcea temele în camera ei, se uita la televizor împreună cu el și, 
uneori, o lăsa pe ea să aleagă emisiunea. 

Dar cel mai des, Alice stătea în camera ei. Nu era vorba că n- 
ar fi vrut să se uite la televizor cu Jake. li plăcea la nebunie să 
stea la televizor. Dar nu putea suporta să își vadă mama 
leșinată pe canapea, cu gura întredeschisă, sforăind răgușit. 
Jake părea să nu observe, schimbându-i doar ocazional poziţia 
când sforăiturile deveneau prea gălăgioase. 

Intr-o seară, după ce Alice își terminase temele, venise în 
camera de zi. Jake se uita la hochei și Edith era cu faţa în jos pe 
canapea, iar din gură i se prelingea un fir de salivă. 

— Scârbos, zise Alice, neputând să se abţină. 

Jake râse. 

— Mamei tale îi place să bea, zise el, de parcă tocmai îi 
înmugurise în minte gândul ăsta. 

— Te deranjează? 

— Nu foarte mult. Oamenii sunt cine sunt, nu crezi? 

— Presupun că da. 

— Ţi-ai terminat temele? 

Jake aruncă o privire spre fotoliul gol și Alice își luă locul 
obișnuit, acceptând telecomanda de la tatăl ei vitreg. 

— Da, n-am avut multe. Doar algebră și puţin de citit. 


VP - 26 


Alice mută canalul pe CBS. Se difuza serialul de comedie Sora 
mea Sam. 

— E totul în regulă la școală? 

Alice ridică din umeri. 

— Da, e în regulă. 

— Ţi-ai făcut prieteni? 

— Gina. 

— A, da, Gina. 

Alice se întoarse spre Jake, care încă se zgâia la televizor; își 
ținea buzele lipite strâns una de alta, de parcă se concentra la 
ceea ce se întâmpla pe ecran. Alice presupunea că probabil îi 
pune întrebările acestea doar pentru că îl rugase Edith să o facă 
sau pentru că discutaseră asta împreună. Dar ce să discute? 
Despre faptul că, din câte se pare, Alice avea doar o prietenă la 
școală? 

Adevărul era că Alice ura Liceul Kennewick și pe elevii 
acestuia. Incidentul care născuse această ură avusese loc în 
primul ei an acolo, când cunoscuse un elev din ultimul an, pe 
nume Scott Morgan, pentru că aveau dulapurile unul lângă 
celălalt. Era un jucător de lacrosse cu un zâmbet drăguţ și cu o 
acnee urâtă pe frunte. Când Alice îi spusese că e din Biddeford, 
el zisese că tatăl lui deţinea o reprezentanță auto acolo și 
pomenise numele unei pizzerii pe care o știa și Alice. Ori de câte 
ori se întâlneau la dulapuri, o întreba invariabil: „Cum e 
Biddeford?”, de parcă ea încă ar fi locuit acolo. În prima zi caldă 
de aprilie, el îi spusese de o petrecere care urma să aibă loc pe 
plajă la miezul nopţii. Lui Alice îi fusese ușor să se strecoare 
afară din casă; nici măcar nu trebuise să fie precaută pentru a 
nu face zgomot, de vreme ce știa că mama ei putea să doarmă 
în orice condiţii. Purta niște pantaloni tăiaţi scurt și un hanorac 
lălâu și luase o sticlă de Sprite în care turnase vodcă de la 
mama ei: nu pentru că ar fi vrut să bea, ci doar pentru că 
obiceiul era să duci alcool la o petrecere. Când ajunse la zona de 
pe plajă pe care i-o indicase Scott, băiatul era singur acolo. li 
întinse lui Alice o doză deschisă de bere și zise: 

— Am minţit despre petrecere. 

— Cum așa? 

— Ca să te aduc aici singură. 

Erau la capătul sudic al plajei publice, aproape de locul de 
joacă și de o zonă de picnic umbrită de pini. Merseră până la cea 


VP - 27 


mai întunecată bancă și începură să se sărute, mâinile lui Scott 
bâjbâind imediat pe sub hanoracul lui Alice și trăgând de 
fermoarul pantalonilor ei. 

— Eşti virgină? întrebă Scott când îi dădu pantalonii jos în 
jurul gleznelor. 

— Da. 

— Prietenul meu mi-a zis că toate fetele din Biddeford o fac în 
școala generală. 

— Ei bine, eu n-am făcut-o. 

— Vrei s-o faci acum? 

— Sigur, zise Alice. 

Nu plănuise asta, dar acum, că se întâmpla, părea momentul 
potrivit. În mod cert, în Kennewick se făcea asta, iar dacă lăsa 
să se întâmple acum, atunci nu va mai trebui să își facă griji mai 
târziu pe această temă. Scott deschidea un ambalaj mic de 
plastic care semăna cu un prezervativ, deci nu trebuia să se 
îngrijoreze pentru vreo eventuală sarcină nedorită. Alice întinse 
mâna să îl atingă, dar el își trase șoldurile în spate și zise: 

— Nu vreau să termin încă. 

Dar chiar și fără să îl atingă, intră doar pe jumătate în ea 
înainte să se cutremure, maxilarul încleștându-i-se, tendoanele 
încordându-i-se pe gât. 

— Să nu dea dracu' să spui cuiva, bine? zise el în timp ce 
ieșea din ea, ţinând de prezervativ. 

— Bine. N-o s-o fac. , 

Dar luni, la şcoală, cuvântul CURVA fusese scris cu un marker 
argintiu, cu majuscule, pe dulapul lui Alice și, în timp ce traversa 
pentru a treia oră pasajul deschis spre clădirea de științe, o fată, 
pe care Alice n-o mai observase până atunci, îi strigase din locul 
pentru fumători: 

— Ține-te departe de Scott, târfă împuţită ce ești! 

Era o blondă cu părul ondulat. Una dintre prietenele blondei o 
ținea de braț, împiedicând-o să vină la ea. Alice își văzuse de 
drum, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. De ce fusese Scott 
gură-spartă după ce îi ceruse ei să păstreze secretul? Tot restul 
zilei se simţise de parcă toţi cei din școală se holbau la ea și fie 
râdeau, fie o judecau. Nu l-a văzut pe Scott nici măcar o dată, 
toată ziua, și a presupus că o evită. 

A doua zi, când l-a văzut în sfârșit pe Scott, băiatul nici măcar 
nu s-a uitat la ea, doara trântit ceva în dulap și a luat-o din loc. 


VP - 28 


Alice l-a urmărit cum pleacă, întrebându-se în continuare ce se 
întâmplase, când o fată, o altă prietenă a blondei, a împins-o pe 
Alice puternic în umăr și i-a zis: 

— Nici să nu te uiţi la el, târfă! 

Un grup de elevi care treceau pe acolo au izbucnit în râs. Preţ 
de o fracțiune de secundă, Alice aproape că s-a luat după fata 
respectivă. Își imagina cum o prinde de păr, doborând-o brutal 
la podea și călcând-o pe gât. Dar s-a controlat; nu a schițat nici 
cel mai mic gest. 

Abia la sfârșitul primului an de liceu a aflat Alice toată 
povestea. Gina Bergeron era o altă boboacă a cărei familie se 
mutase recent în Kennewick. Era înaltă și slăbănoagă și vorbea 
atât de repede, că uneori i se adunau broboane de salivă în jurul 
buzelor. Se cunoscuseră la ora de științe, unde făcuseră echipă 
pentru a diseca un fetus de porc. Avea doi fraţi mai mari și două 
surori mai mici, între care era diferență de aproximativ un an. 
Alice și Gina deveniseră prietene. Amândouă erau nou-venite în 
Kennewick și amândouă nu aveau prieteni, dar cam atât aveau 
în comun. Totuși, avea pe cineva cu care putea să ia prânzul în 
cantină. 

Fraţii Ginei erau amândoi sportivi; cel dintr-a zecea era 
jucător de tenis, iar cel din clasa a unsprezecea, Howie, era bun 
la lacrosse. Gina a aflat povestea de la Howie. Intr-adevăr, în 
noaptea în care Alice făcuse sex cu Scott avusese loc o 
petrecere, dar nu pe plaja Kennewick, ci mai jos, pe plaja 
portului. Scott dispăruse de la petrecere ca să se întâlnească cu 
Alice, dar, la întoarcere, s-a îmbătat și s-a lăudat tuturor 
prietenilor că i-a tras-o unei boboace. lubita lui, cu care ba se 
certa, ba se împăca, Stacy Homstead, fata cu părul ondulat, a 
auzit despre asta; ea a fost cea care a împânzit vestea în toată 
școala a doua zi, povestea cu boboaca curviștină din Biddeford, 
care fură iubiții altora. Târfa. 

— Chiar ai făcut sex cu el? întrebă Gina. 

Mergeau împreună spre casa lui Alice, pe trotuarul ce 
mărginea plaja. 

— Oarecum, presupun. N-a durat prea mult. 

Gina își acoperi gura și scoase un hohot de râs ce semăna mai 
degrabă cu un grohăit. 

— Cum a fost? 

— N-am simţit nimic, zise Alice cu sinceritate. 


VP - 29 


— Doamne! exclamă Gina. 

Alice știa că, în ciuda faptului că se arăta fascinată, chiar și 
Gina o judecase. Ştia, de asemenea, că Gina, deși acum era o 
împiedicată, cu picioarele ei de girafă și capul care i se clătina 
pe umeri, va deveni o frumuseţe până în ultimul an și că 
prietenia lor nu va dura. Nu prea îi păsa. Oricum, se hotărâse 
deja să treacă prin liceu singură. Toată copilăria și-o petrecuse 
singură, la urma urmei, fără tată sau fraţi ori surori. O avea pe 
mama ei, care nu prea conta. De când se știa, Alice simţea că 
numără zilele până va ajunge un adult independent. Nu prea 
avea nevoie de prieteni, chiar dacă ea și Gina au rămas cât de 
cât apropiate pe toată perioada liceului. Dar prima predicţie a lui 
Alice s-a adeverit. Între clasele a unsprezecea și a 
douăsprezecea, Gina și-a pierdut stângăcia și s-a transformat 
într-un top-model. Totuși, nu a devenit atât de populară pe cât 
se așteptase Alice. Părea că fetele o invidiază, iar băieţii erau 
intimidați. 

Într-a douăsprezecea, Alice era aproape la fel de frumoasă ca 
Gina. În ciuda atitudinii ei detașate, băieţii flirtau cu ea 
ocazional, uneori invitând-o în oraș, dar ea nu își manifesta 
niciun interes. Își învățase lecţia de la Scott. Știa cum sunt 
adolescenţii și decisese că preferă compania bărbaţilor maturi. 
De fapt, ea prefera compania lui Jake Richter, tatăl ei vitreg. 
Meteahna lui Edith de a bea după-amiaza se înrăutăţise și, de 
obicei, ori uita să pregătească cina pentru soțul ei, ori era deja 
leșinată când ajungea el acasă. Intr-o vineri, Alice și Jake au 
ajuns la apartament în același timp, găsind-o pe Edith adormită 
în fotoliu, cu unul dintre piureurile ei de căpșuni cu vodcă între 
picioare. Au găsit un pui în cuptor, dar cuptorul nu fusese pornit. 
Jake s-a amuzat copios. 

— Nu e amuzant, zise Alice. 

— Așa e, ai dreptate, Ali. 

Era singurul care îi spunea așa. 

— Am o idee. Maică-ta oricum nu pleacă nicăieri. Ce zici să 
luăm cina în oraș? 

— Bine. 

— Perfect. O să beau ceva repede până te schimbi tu, apoi 
plecăm. 

Alice presupunea că vor merge la Papa Gino's, pe 1A - era 
locul în care obișnuiau să mănânce atunci când Edith nu era în 


VP - 30 


stare să pregătească cina - și îl întrebă pe Jake de ce trebuia să 
se schimbe. 

— Mergem într-un loc special, zise el. Pune-ţi cea mai 
frumoasă rochie pe care o ai. 

Parcurseră tot drumul cu mașina până în Kennebunkport și 
mâncară la un restaurant de pe malul apei care era lipit de un 
hotel. Jake încă purta costumul de serviciu, deși își mai slăbise 
cravata, iar ea era îmbrăcată într-o rochie roz pastel fără 
mâneci, cea pe care o purtase la cea de-a treia nuntă a 
unchiului ei, în vară. 

— Ai mai mâncat preparate franţuzești până acum? întrebă 
Jake după ce se așezară la o masă pe colț. 

— Cartofii prăjiţi se pun la socoteală? 

Jake zâmbi la gluma ei, buzele separându-se larg în timp ce 
dinții îi rămaseră împreunați. 

— Nu. Nu în seara asta. Îmi dai voie să comand eu pentru 
tine? 

— Sigur. 

Jake comandă escargot la antreu, care se dovedi a consta din 
melci în cochilie. Alice fu de acord să îi încerce și nu erau așa 
răi. La cină, amândoi mâncară o friptură cu sos bearnez. Jake 
bău vin, iar Alice, apă minerală. Era clar că ospătăriţa îi credea 
tată și fiică, dar Alice se prefăcea, în mintea ei, că formau un 
cuplu sofisticat, care ieșise la o cină relaxată la sfârșitul unei 
săptămâni aglomerate. Incerca să nu se gândească la mama ei 
rămasă acasă în fotoliu și dacă se va trezi și se va întreba unde 
erau soțul și fiica ei. În schimb, o făcu pe mama ei să dispară și 
reduse lumea la o bulă perfectă în care se aflau doar ea și Jake. 

— Păstrează-te pentru desert, zise Jake. 

Cu dumicaţi din pâinea caldă încă, Alice aduna sosul delicios 
care îi rămăsese în farfurie. 

După mousse-ul de ciocolată, pentru ea, și doar un 
cappuccino, pentru Jake, se suiră din nou în BMW-ul lui Jake, 
ascultând o casetă a lui cu Roxy Music. Era o toamnă timpurie, 
dar încă destul de cald ca să lase geamurile jos, și Jake 
conducea pe șoseaua de pe coastă. Alice își imagina în 
continuare că mama ei nu exista și că se întorceau la 
apartamentul unde locuiau împreună, singuri. Ascultau melodia 
„Avalon”, preferata lui Alice. Când ajunseră acasă, Edith era tot 
acolo, deși acum era întinsă pe canapea, nu pe fotoliu, și 


VP - 31 


televizorul mergea, cu volumul dat mult prea tare. 

— Unde-aţi dispărut? întrebă ea, în timp ce Jake dădea 
televizorul mai încet. 

Se ridicase pe jumătate, sprijinindu-se într-un cot, și își scotea 
o șuviţă de păr din gură. 

Jake răspunse: 

— Am ieșit la cină, Ed. Ai uitat de rezervarea noastră și n-am 
vrut să te trezesc. 

— Ce? Unde? 

Vocea ei era îngroșată și somnoroasă. 

— Braseria. Din Kennebunkport. 

— Ah, da. Îmi pare tare rău, dragule. Am uitat complet. 

Alice se duse în camera ei, în timp ce Jake se aplecă să o 
sărute pe Edith pe frunte. Alice își închise ușa și se așeză pe 
marginea patului, întrebându-se dacă Jake și Edith chiar 
avuseseră planuri să meargă la restaurant și mama ei uitase. 
Sau inventase Jake totul? Își aminti de pui, tentativa maică-sii de 
a găti cina, dar asta nu însemna mai nimic. Mama ei era uitucă 
și, chiar dacă ar fi avut rezervare la cină, asta nu însemna că și- 
ar fi adus aminte de ea. Tot gândindu-se la asta, pe Alice începu 
să o doară capul; simţea durerea ca niște degete care i se 
înfigeau în tâmple, așa că luă patru pastile de Ibuprofen, se 
schimbă în pijama și se băgă în pat. Stătu întinsă acolo, trează, 
mult timp, holbându-se la aspectul texturat al tavanului, foarte 
asemănător cu tavanul apartamentului din Biddeford, deși acela 
avea sclipici pe el. Inspiră adânc și regulat de câteva ori, 
încercând să pătrundă iar în acea bulă imaginară în care Jake o 
ducea la restaurante franţuzești tot timpul și călătoreau prin 
Europa, iar mama ei nu mai exista. Simţea cum îi dispare 
durerea de cap, ca o otravă ce se scurge pe perna ei, și apoi 
membrele îi deveniră grele, pleoapele i se închiseră și adormi. 


5. ACUM 


Înmormântarea avu loc duminică după-amiază, cam în același 
timp cu festivitatea de absolvire pe care o rata Harry. Fără a-i 
respecta dorința lui Harry, Paul Roman absentă și el de la 
ceremonia de absolvire și veni cu mașina până în Maine. Ajunse 


VP - 32 


cu puţin timp înainte de prânz. Harry era în dormitorul lui, cu 
fereastra deschisă, și auzi mașina frânând brusc pe aleea de 
acces. Îl întâmpină pe Paul în prag. Alice era în curtea din spate, 
tăia niște flori, și Harry își dorea nespus să petreacă puţin timp 
doar cu Paul, înainte de a trebui să îmbrace costumul și să 
meargă la slujba de înmormântare a tatălui său. Îl duse direct la 
el în cameră. 

— Ai vreo idee ce s-a întâmplat? întrebă Paul imediat ce 
închiseră ușa. 

— Adică despre cum a murit? 

— Da. S-a împiedicat pur și simplu? 

Harry îl cunoscuse pe Paul în primul an la facultate, când 
amândoi aveau camera de o singură persoană pe același hol. A 
doua întrebare a lui Paul pentru Harry, după ce făcuseră 
cunoștință, fusese: 

— Te culci cu băieţi, cu fete sau cu ambele? 

Tulburat, Harry răspunsese cu sinceritate: 

— Fete. În teorie doar, nu și în realitate. Până acum. 

— Bine. Hai să plecăm în căutarea lor. Fete pentru tine și 
băieţi pentru mine. 

Au rămas cei mai buni prieteni pe toată perioada celor patru 
ani de facultate, strângând un grup în jurul lor. Ei bine, Paul era 
cel care constituise acel grup, fiind o persoană foarte sociabilă. 
Harry se simțea privilegiat să fie în compania lui, iar uneori chiar 
eclipsat. Paul era un tip hâtru, ușor vulgar uneori, dar știa 
întotdeauna ce să spună și ce să facă. În sinea lui, Harry și-l 
imagina pe Paul ca pe un tovarăș de arme pe tărâmul social, ce 
atrăgea focul inamic în direcţia lui, astfel încât Harry să poată 
avansa pas cu pas, tranșee după tranșee. 

— O să îi facă o autopsie, îi zise Harry lui Paul, care acum 
ședea pe marginea singurului scaun din dormitor. Dar probabil 
doar a căzut. Un banal accident ciudat. 

— Nu crezi că a mai fost implicat și altcineva? 

— Ce vrei să spui? Adică, dacă l-a împins cineva? 

— Nu știu, doar mă întrebam. 

— Cred că e mai plauzibilă ipoteza unui atac de cord sau a 
unui atac cerebral drept cauza căderii de pe potecă și a loviturii 
la cap. Era o stâncă destul de abruptă. 

— Alice ce zice? 

— Cred că bănuiește o problemă medicală. S-a gândit că ar fi 


VP - 33 


bine să aflăm. Pentru mine, adică, în caz că e ceva genetic. 

— Ah, așa e, zise Paul și apoi adăugă: Și ce ai de gând să faci? 
Vreau să spun, o să rămâi aici? 

— Habar n-am. Bănuiesc că o să rămân peste vară. Nu cred c- 
aș putea să o abandonez pe Alice, plus că deja m-a rugat să mai 
dau o mână de ajutor pe la magazin. Sincer, n-am nicio idee. 

— Nu te gândi la asta azi. 

Paul deschise rucsacul pe care îl adusese din mașină. 

— Bei ceva? 

Băură gin cu apă tonică (Paul adusese băuturile, inclusiv 
paharele și o pungă de plastic sigilabilă cu gheaţă pe jumătate 
topită), în timp ce Harry se îmbrăcă în singurul lui costum negru, 
un Ludlow luat de la J. Crew, ale cărui mâneci îi veneau un pic 
cam scurte. Apoi coborâră împreună la parter, unde o găsiră pe 
Alice în bucătărie, aranjând cu grijă florile pe care le tăiase. 
Harry se gândi la buchetul jerpelit de pe potecă și se întrebă din 
nou cine îl lăsase acolo. Uitase să o întrebe pe Alice dacă știa 
ceva de el. 

Paul probabil că se mai întâlnise cu Alice de cel mult trei ori, 
dar o îmbrăţișă de parcă ar fi fost înrudiţi, ţinând-o în braţe până 
când ei îi scăpă un suspin. 

— Paul, rămâi la noi? N-am pregătit camera de oaspeţi. 

— Nu rămân. Doar la slujbă, după care mă întorc la Mather. 
Ratez absolvirea, dar n-am de gând să ratez și petrecerea de 
după. Exceptând cazul în care Harry... 

Paul se întoarse spre Harry, cu o expresie interogativă pe 
chip. 

— Nu, în niciun caz. Te rog, întoarce-te. O să fiu bine. 

— O să mai vin să vă vizitez vara asta, zise Paul, iar Alice își 
șterse lacrimile de pe obraji cu degetul arătător. 

Părul ei blond era pieptănat pe spate într-o împletitură 
franţuzească ce îi atârna de-a lungul spatelui. Purta o rochie gri- 
închis, cu o crăpătură adâncă în faţă, dar avea un şal negru pe 
umeri. Faţa albă ca varul îi contrasta puternic cu rujul rubiniu 
aprins cu care se dăduse. Harry încercă să își amintească dacă o 
mai văzuse vreodată rujată și decise că ultima dată fusese cel 
mai probabil atunci când se măritase cu tatăl lui, în cadrul unei 
ceremonii restrânse organizate la un hotel din Ogunquit. Părea 
să fi trecut atât de mult timp de atunci, dar trecuseră mai puțin 
de patru ani. 


VP - 34 


Slujba de înmormântare avea loc la Prima Parohie Unitarian 
Universalistă, o biserică albă din lemn cu o turlă înaltă, situată 
pe strada Old Post. Harry, Alice și Paul ajunseră devreme. Harry 
și Alice vorbiră cu preoteasa, o prăjină de femeie cu păr 
grizonant, care le povesti ce urma să spună. Harry știa deja în 
mare totul. Urma să fie o slujbă scurtă; două imnuri, un elogiu, o 
citire de Carl Ridley, vărul lui Bill din Sanford. Alice se întâlnise 
în prealabil cu preoteasa pentru a-i oferi câteva detalii ale vieții 
lui Bill, iar preoteasa le enumera pe scurt din nou acum. Harry 
era bucuros că avea să se facă o pomenire semnificativă a 
mamei lui și să se evidenţieze faptul că Bill îi fusese foarte 
devotat. Singurul lui motiv de neliniște era faptul că Alice 
cunoscuse viaţa lui Bill de când apăruse ea în peisaj. Dar 
cuvântarea pe care urma să o ţină preoteasa făcea referire la 
toată viaţa lui Bill, incluzând ambele lui căsătorii, pe fiul lui, 
legătura lui strânsă cu cărţile, chiar și abilităţile lui culinare care 
erau de notorietate. In timp ce Harry, Alice și preoteasa stăteau 
de vorbă, câţiva oaspeţi sosiți devreme începeau să se 
strecoare în biserică. Harry se întreba câţi o să participe și pe 
câţi dintre ei îi cunoștea. Interiorul bisericii era răcoros, dar 
palmele lui Harry transpirau, și putea să simtă o picătură de 
sudoare și de-a lungul coastelor. În toată viaţa lui nu fusese 
decât la două înmormântări. A mamei și acum a tatălui. Nu-și 
cunoscuse niciodată bunicii din partea tatălui, având în vedere 
că amândoi muriseră înainte să se nască el. Bunicii lui materni 
erau amândoi în viață, dar nu părăsiseră de mulți ani azilul de 
bătrâni din Florida. 

— Și tu, Harry? 

Preoteasa vorbea cu el, dar nu era sigur la ce se referea 
întrebarea femeii. 

— Vă cer scuze, zise el, clipind foarte repede. 

— Vrei să rostești câteva cuvinte? 

— Ah... ah, nu. Alice m-a întrebat. Mulţumesc, oricum. 

— Vă rog, luaţi un loc aici, în faţă. 

Era o alinare să stea pe scaun, să audă murmurul oamenilor 
din spatele lui și să știe că nu trebuia să îi ia în seamă, cel puţin 
nu încă. Se simţea vinovat că nu va spune nimic la 
înmormântarea tatălui său, dar nu găsea forța de a face asta. 
Nu avea destulă încredere în sine ca să vorbească în public, 
îngrijorat că va fi cuprins fie de furie, fie de tristeţe, fie de o 


VP - 35 


combinație a acestor emoţii. Ba chiar era îngrijorat și de 
defectul lui de vorbire, de mult vindecat, dar nu și în 
subconștientul lui, pentru că auzea deseori ecourile felului peltic 
în care vorbea. După slujbă, urma să vorbească cu fiecare 
participant în parte, dar era altceva decât să ţină un discurs în 
fața tuturor. Totuși, gândul acesta îi dădea furnicături pe piele și 
îl făcea să respire sacadat. 

Înainte să înceapă slujba, mătușa lui, Annie, și cei trei fii tăcuţi 
și musculoși ai ei, care erau toți elevi de liceu acum, se așezară 
pe bancă, chiar în spatele lui Harry. Se aplecă pe spate să o 
sărute și ea zise cu tristețe sinceră în glas: 

— Încă nu-mi vine să cred, Harry. 

— Știu, zise el, nici mie. 

— Am vrut să te sun, Harry, dar nu aveam numărul tău de 
telefon. Am vorbit cu Alice și ea mi-a zis că o să te întorci acasă 
curând, dar ţin să vii în vizită la noi imediat ce crezi că poţi să o 
lași singură. 

Harry promise că așa va face. 

Când începu slujba, femeia îi spuse din nou că era în 
continuare șocată. Harry se întoarse în timp ce preoteasa ajusta 
microfonul la amvon. Trase adânc aer în piept ca să se 
pregătească, dar slujba fu oarecum plăcută. Preoteasa, cu 
excepția rugăciunilor de început și de sfârșit, nu insistă asupra 
aspectelor religioase, conștientă că Bill Ackerson se ducea la 
biserică de cel mult două ori pe an (la slujba de Crăciun și poate 
în duminica Paștelui). În cadrul cuvântării de elogiere, îi relată 
pur și simplu viaţa, copilăria din Maine, serviciul militar efectuat 
în Corpul Păcii în Insulele Pacificului, anii petrecuţi de el ca 
vânător de cărţi și apoi meseria de librar în Manhattan, 
întâlnirea cu prima soţie și fiul pe care îl făcuseră împreună, 
lupta curajoasă a soției lui cu cancerul și apoi întoarcerea lui în 
Maine și cea de-a doua căsătorie. inu să menţioneze și 
dragostea lui pentru ţinutul de coastă din Maine. 

— Alice mi-a povestit despre nevoia lui Bill de a vedea 
oceanul în fiecare zi. Și despre faptul că asta îi dădea un anumit 
echilibru. Şi-a găsit căminul adevărat, spiritual, aici, în 
Kennewick, și pentru asta ar trebui să fim cu toţii recunoscători. 

Lângă Harry, Alice își înclină capul și își acoperi faţa cu 
mâinile. El se trase mai aproape de ea și îi înconjură cu brațul 
umerii micuţi. În spatele lui, putea auzi plânsete înfundate. 


VP - 36 


După elogiu, Carl Ridley merse cu atenţie până la amvon, 
ținând o foaie de hârtie în mâinile tremurânde. Lacrimile îi 
lăsaseră deja dâre pe obrajii ca de hârtie, chiar înainte să își 
desfacă foaia. Urmă o pauză lungă, Carl netezindu-și pe spate 
părul rărit, dar apoi începu prin a spune că biroul lui Bill era 
decorat cu două lucruri: teancuri peste teancuri de cărţi și o 
poezie, prinsă în piuneze pe perete. Poezia cu pricina era 
„Dacă” de Rudyard Kipling (pe care îl pronunţă „Kiplin”). Harry 
mai auzise cândva poezia, sau cel puţin versul: „De-ntâmpini și 
Triumful, și Dezastrul, tratând pe-acești doi impostori la fel”; dar 
uitase că poezia era un mesaj al tatălui către fiu. Harry își 
încleștă maxilarul. Din spate, mătușa lui îi puse o mână pe 
umăr, înrăutăţindu-i starea sufletească. Dar apoi, la sfârșitul 
recitării - „vei fi Om, băiatul meu!” Paul se aplecă aproape de 
urechea lui și zise: 

— Doamne, ce-nseamnă să pui sare pe rană! 

Harry râse în sinea lui, simțindu-se mai bine. 

După ce intonară și ultimul imn și rostiră rugăciunea de 
încheiere, Harry se întoarse și dădu cu ochii de o mulțime 
numeroasă, mult mai numeroasă decât și-ar fi închipuit. Cei mai 
mulţi dintre oamenii care au dat mâna cu el și și-au exprimat 
cuvintele de condoleanţe erau necunoscuţi, dar unii erau veri 
primari și veri de gradul al doilea pe care abia și-i mai amintea. 
Nimeni nu găsea cuvintele potrivite și toată lumea își exprima 
regretul, iar Harry încuviinţa din cap, mulțumindu-le. 

În timp ce vorbea cu un bărbat care se declarase cel mai fidel 
client al Cărţilor lui Ackerson, Harry observă o femeie cu părul 
negru, de vreo douăzeci și ceva de ani, care rămăsese așezată 
în strană, spre partea din spate a bisericii. Avu impresia că se 
holbează la el, dar nu putea fi sigur; poate că femeia se uita fix 
la cei care stăteau la coadă pentru a-și prezenta condoleanţele, 
întrebându-se dacă să facă și ea același lucru. li era vag 
cunoscută lui Harry și se întrebă ce legătură avusese cu tatăl lui. 
Era fiica vreunui prieten? De parcă ar fi simţit ochii lui Harry 
privind-o, fata își aplecă deodată capul într-o parte, dezvăluind o 
bărbie puternică și un nas în vânt, iar Harry își aminti unde o 
mai văzuse. Se plimbase pe strada din faţa casei tatălui său în 
prima noapte în care ajunsese el. Avea părul prins într-o bentiță 
și privise casă, de parcă ar fi știut ce se întâmplase acolo. 

— Și tu ești interesat de cărți? întrebă bărbatul care încă 


VP - 37 


vorbea cu Harry. 

Stătea atât de aproape de el, încât îi simțea respirația 
înțepătoare care avea un miros rânced de cafea. Harry făcu un 
efort, ca să nu se tragă în spate, și zise: 

— Nu așa cum era tatăl meu, în niciun caz. Dar îmi plac și mie 
cărțile. 

— Nu ești obsedat deci? 

— Nu. Nu sunt obsedat. 

Bărbatul trecu mai departe și coada înaintă. Când Harry se 
uită din nou după femeia brunetă, n-o mai zări niciunde. 

e 

Prietena cea mai bună a lui Alice, Chrissie Herrick, lipsise de 
la slujbă pentru a pregăti mâncarea și băutura la Doamna Gri, 
pentru un praznic restrâns comemorativ. Tot discutaseră dacă 
să îl organizeze acasă sau la un restaurant, dar Chrissie o 
convinsese pe Alice să accepte prima opțiune, promițându-i că 
se va ocupa ea de toate detaliile. 

Când Harry, Paul și Alice ajunseră acasă, câţiva oaspeți 
sosiseră deja și se plimbau în liniște în jurul mesei din sufragerie 
încărcate de mezeluri și salate. Chrissie cumpărase o carte de 
condoleanţe, pentru ca oamenii să se poată semna în ea, și 
concepuse pe un laptop un montaj fotografic cu poze în care 
apărea Bill. 

— Cel puţin avem bere, zise Paul și scoase dintr-un răcitor 
umplut cu gheață două sticle de Shipyard. 

Harry își spuse că ar trebui să vorbească cu verii lui; pe cei 
mai mulți dintre ei nu-i mai văzuse de mai bine de doi ani. Dar 
înainte să îi abordeze, John Richards îl înghesui într-un colț și se 
interesă dacă Alice discutase cu el despre posibilitatea de a 
ajuta la magazin vara aceea. 

— Da, zise Harry. 

— Ah, ce bine. Și sper că poți. 

John era un pensionar văduv din partea locului, care ceruse să 
lucreze voluntar la magazinul lui Bill. Bill îl angajase pentru 
câteva ore pe zi, dar John devenise indispensabil, deopotrivă ca 
angajat și prieten. 

— Pot să dau o mână de ajutor pe perioada verii. Vrei să ţii 
magazinul deschis, să înțeleg? 

— Nu știu ce să zic despre asta, dar știu că nu pot să-l închid 
pur și simplu. Avem anumite comenzi speciale de onorat și cărți 


VP - 38 


de catalogat. Chiar dacă decidem să îl închidem, tot e mult de 
muncă. 

— Așa e, știu. Și magazinul din New York? 

Harry fusese surprins de faptul că Ron Krakowski, care 
cumpărase acțiunile tatălui său în magazinul Cărţile Rare 
Ackerson din Manhattan, nu venise la slujbă. Ron fusese ani la 
rând cel mai bun prieten al lui Bill, un veritabil savant, având 
cunoștințe enciclopedice despre comerțul cu cărţi rare. Harry își 
amintea că auzise de la tatăl lui, o dată, despre Ron că acesta 
devenise unul dintre acei orășeni îngroziţi de perspectiva de a 
cobori de pe insula de asfalt a Manhattanului. Acesta era 
probabil motivul pentru care nu ajunsese Ron în Maine. 

— Ce e cu magazinul din New York? întrebă John, ușor 
nedumerit. 

— Mă gândeam că poate îți cumpără stocul, dacă ai decide să 
închizi magazinul. 

— Ah, ai dreptate. Nu mă gândisem la asta, dar probabil ar 
face-o. Când poți să vii? 

Harry îi spuse lui John că va începe să îl ajute la magazin de 
marţi. Gândul de a se duce chiar a doua zi era de nesuportat. 
John părea vizibil ușurat de faptul că urma să primească ajutor 
cu magazinul. 

După ce își termină berea, Harry trecu pe la copiii mătușii 
Anne; toți trei își făceau de lucru în jurul mesei cu mâncare, 
răsturnând un bol de chipsuri și un sos franțuzesc de ceapă. Era 
clar că el își amintea mai bine de ei decât ei de el. Mătușa Anne 
veni și ea să dea o mână de ajutor, repetându-i lui Harry de 
câteva ori că putea să vină în vizită oricând dorea și pentru 
oricât de mult timp. In vreme ce vorbea cu mătușa lui, nu o 
scăpă din ochi pe Alice, care ședea pe unul dintre scaunele cu 
spătar în T, cu o farfurie cu salată de paste în poală, de care nu 
se atinsese. Carl Ridley era în picioare lângă ea, ţinând o mână 
pe spătarul scaunului ei, în timp ce o doamnă cunoscută (vreo 
bibliotecară oare?) se aplecase de șale ca să îi prezinte lui Alice 
condoleanţe. 

— Ar trebui să te întorci la Mather, îi spuse Harry lui Paul, care 
tocmai scăpase dintr-o conversaţie anostă cu Billy Herrick, soţul 
lui Chrissie, unul dintre acei bărbaţi care se căsătoresc cu o 
femeie vorbăreaţă numai pentru ca el însuși să scape de 
obiceiul conversaţiilor mărunte. 


VP - 39 


— Ești sigur? zise Paul. 

— Da, te rog. Mi-aș dori să pot veni cu tine. 

— Ai putea, să știi. 

Harry se strâmbă. 

— Nu chiar. Vreau să zic, Alice... și chiar dacă n-ar deranja-o, 
tot nu cred că aș putea să îmi petrec timpul înconjurat de niște 
cheflii care sărbătoresc absolvirea. 

— N-o să fii nevoit să mergi la nicio petrecere. Am putea să 
mai petrecem o ultimă noapte la mine în cameră. Kim, evident, 
și-ar dori mult să te vadă. 

O clipă, Harry luă în considerare acea propunere. Să-i invoce 
lui Alice motivul că mai are de încheiat niște socoteli la 
facultate, asigurându-se că Chrissie își va petrece noaptea cu 
ea, ca să nu rămână singură, și apoi să se întoarcă cu Paul la 
facultate pentru încă o noapte, înainte de a începe un nou 
capitol din viaţa lui. Gândul era tentant, dar nu foarte 
confortabil. Avea să întâlnească mai multe chipuri îngrijorate și 
să primească mai multe condoleanţe. Ceea ce voia cu adevărat 
era să urce la el în cameră, să închidă ușa, să își dea jos 
costumul prea strâmt și să se bage sub pătură. O parte din el 
voia totuși să stea aproape de Alice, să nu o lase singură în 
casă. Îi spuse lui Paul că trebuia să rămână, apoi aşteptă ca Paul 
să își ia rămas-bun de la Alice. 

Își conduse prietenul la maşină și se îmbrăţișară. 

— Nu ești singur, amice, zise Paul, iar Harry se sperie pentru o 
clipă la auzul acestor cuvinte, dându-și seama că acesta fusese 
sentimentul care îl posedase de când aflase de moartea tatălui 
său. 

Se simţise singur, abandonat de familia lui. 

— Mda, bine, zise Harry și începu să se îndepărteze. 

— E ceva în neregulă în afară de lucrurile evidente? întrebă 
Paul. 

— La ce te referi? 

— N-ai prea fost în apele tale tot anul. 

— Despre ce vorbești? 

— Nu contează. Nu e momentul acum, asta e clar. Sunt doar 
îngrijorat pentru tine; și Kim la fel. 

— Ești purtătorul de cuvânt al lui Kim acum? 

— Sigur, de ce nu? zise Paul, scoțând un pachet de ţigări din 
buzunarul gecii. Am plecat. Dacă ai nevoie de ceva, orice, cum 


VP - 40 


ar fi să mă întorc sau să ai pe cineva cu care să vorbești, dă-mi 
un mesaj, bine? Și ține-te tare. 

Roțile Priusului se rotiră pe scoicile pisate, după care mașina 
prinse viteză pe strada York. Harry privi cum Paul dispare din 
raza lui vizuală, lăsând în urmă o dâră de fum de ţigară ce ieșea 
pe geamul deschis. Temperatura aerului scăzuse, iar cerul era 
întunecat și presărat cu nori. Faptul că Paul își exprimase 
compasiunea faţă de el îl enerva pe Harry și trase de câteva ori 
adânc aer în piept. Luă în considerare ideea de a se întoarce la 
praznic, unde să își ia rămas-bun, apoi să se retragă în camera 
lui, dar, odată ce intră pe ușa din faţă, se trezi că o apucă direct 
spre scări. Vorbise cu toată lumea, așa că nimeni nu l-ar blama 
pentru nevoia de a fi singur. 

În camera lui se gândi din nou la femeia brunetă de la slujba 
de înmormântare, întrebându-se cine era. Era mai ușor să se 
gândească la misterul ce plana asupra acelei figuri decât la 
misterul mai adânc al morții tatălui său. Poate o cunoștea Alice, 
care, din câte știa el, locuise toată viața în Kennewick și 
cunoștea foarte mulţi oameni. O va întreba mâine. Ar avea 
astfel un subiect de discuție. 


6. ATUNCI 


Cu o săptămână înainte ca Alice să termine liceul, Edith o 
anunţă că intenţionează să dea o petrecere de absolvire. Alice 
refuză iniţial (spunându-i că orice fel de petrecere este ultimul 
lucru pe care și-l dorește), dar până la urmă acceptă o cină 
liniștită în familie. 

— Invit-o pe prietena ta Gina, sugeră Edith. N-a fost niciodată 
la noi, nu? 

Alice ar fi vrut să spună „Pe bună dreptate”, dar îi promise 
mamei că se va interesa dacă Gina era disponibilă, deși se 
îndoia. 

Stabiliră evenimentul pentru seara de vineri dinaintea 
festivității de absolvire de sâmbătă dimineaţă. Chiar dacă Gina 
știa totul despre mama lui Alice (și anume că tot ce făcea era să 
bea și să ia pastile și că întotdeauna se întâmpla un miracol 
dacă trecea de cină fără să își piardă cunoștința), Alice încă nu 


VP - 41 


era sigură că ar fi vrut ca prietena ei să și asiste la o asemenea 
scenă. În afară de asta, aceea nu era viaţa ei reală. Viaţa reală a 
lui Alice consta din cinele luate în doi la restaurante franțuzești 
împreună cu Jake (mai frecvente acum) și din nopţile pe care le 
petreceau împreună uitându-se la televizor, când mama ei abia 
dacă era conștientă. 

Uneori, când erau toţi trei împreună, Alice plăsmuia fantezii 
elaborate în care ea și Jake erau căsătoriţi, iar Edith era copilul 
lor bolnăvicios. O povară pe care o purtau împreună. Dar, de 
cele mai multe ori, Alice își imagina că erau doar ei doi, doar 
Jake și cu ea, trăind împreună o viață perfectă, de-a lungul 
câtorva ani. Cumva, în aceste reverii, Alice îmbătrânea, dar Jake 
rămânea neschimbat. Nimeni nu i-ar mai fi luat drept tată și 
fiică. Poate că într-o zi vor avea chiar copilul lor. O fiică. Alice o 
vedea uneori cu ochii minţii, de parcă ar fi fost reală, o fetiță 
adevărată pe care și-o amintea. l-ar fi plăcut să înoate în ocean 
și ar fi crescut vorbind și franceză, și engleză, datorită timpului 
pe care l-ar fi petrecut în Franța. Genevieve și-ar fi iubit mama, 
dar pe tatăl ei l-ar fi adorat. 

— Mama pregătește un festin simandicos pentru noaptea 
dinainte de absolvire, îi spuse Alice Ginei. 

— Mă inviţi? râse Gina. 

— Mă gândesc la asta. 

— O să vin. Trebuie să o văd pe adevărata Edith în acţiune. 

Alice își încleștă maxilarul, dorindu-și dintr-odată să îi fi spus 
mamei că Gina avea alte planuri în seara respectivă. 

— Îmi pare rău, Al, zise Gina repede. A fost nepoliticos din 
partea mea, dar, da, vreau să vin. Ce gătește? 

— Pui cornish, cred. l-am spus acum vreo sută de ani că e 
preferatul meu, deci... 

— Cine-o să mai fie acolo? 

— Doar tu cu mine, Edith și Jake. O să ne distrăm pe cinste. 

— E perfect, pentru că mama a invitat juma de familie pentru 
tot weekendul, inclusiv pe verișorii de care ţi-am zis, cei cu 
NASCAR, și o să am nevoie de o pauză până vineri seară; plus că 
nu există nicio șansă ca mama să nu mă lase să vin la tine la 
cină. Dar trebuie să îmi promiţi un lucru, Al. Că o să mergem la 
petrecerea aia dup-aia, acasă la Justin. Nu trebuie să rămâi, dar 
trebuie să vii cu mine. Nu mă duc singură. Promiţi? Și eu aleg cu 
ce te îmbraci. 


VP - 42 


Alice promise să meargă. Acum, că avea și alţi prieteni în 
afară de Alice, inclusiv un iubit cam nătărău, dar de treabă, pe 
care îl cunoscuse când lucra la anuarul școlii, Gina tot încerca să 
o convingă pe Alice să meargă la petreceri sau să mai stea la 
taclale cu alţi colegi. Alice se mai învoia din când în când, nu 
pentru că avea cu adevărat chef și nici pentru că voia să îi facă 
pe plac Ginei, ci pentru că vedea în asta un exerciţiu pentru 
viața în lumea adultă. Era important să știi cum să vorbeşti cu 
cineva într-un context social, chiar dacă acea persoană putea fi 
un băiat de liceu idiot, cu o doză de bere în mână. Și acum, că 
Alice era în ultimul an, episodul cu Scott Morgan dintr-a noua 
fusese cu desăvârșire uitat. Alice nu mai era curva din Biddeford 
care își desfăcea picioarele în fața oricui. Această percepţie se 
schimbase complet, iar în prezent era cunoscută drept fata 
distantă, prea sofisticată pentru liceeni. 

— Ura! exclamă Gina. O să-i spun lui Justin. O să se pișe pe el! 

După spusele Ginei, Justin Lashaway, un alt prieten de-ai ei de 
la cros, era în limbă după Alice. 

— Mi-e totuna. Merg cu tine, dar nu stau mult. Ești de acord, 
da? 

— Mda, bine. La cât să vin la maică-ta acasă? 

e 

În ziua cinei festive, Alice rămase acasă toată ziua, ca să o 
ajute pe maică-sa. Dereticară prin apartamentul oricum 
impecabil, pregătiră apetitive (sparanghel învelit în şuncă), 
aranjară masa și făcură toate pregătirile pentru cină. Era ora 
patru, cu trei ore înainte de sosirea Ginei, și totul era gata. Edith 
nu băuse, cel puţin din câte își dădea Alice seama, dar îi mergea 
gura ca o moară stricată și scrâșnea din dinţi, semn că luase 
ceva. 

— Ești bine, mamă? întrebă Alice. 

— Desigur că sunt bine. Vreau să pregătesc o cină perfectă în 
cinstea fiicei mele perfecte, pentru a sărbători absolvirea 
liceului și faptul că devine femeie. 

— Pari un pic cam agitată. 

— Zău? zise Edith. 

Apoi, cu un rânjet larg pe faţă, ca de nebună, începu să se 
agite de colo-colo, păcănind cu pantofii pe gresie. Alice nu făcu 
altceva decât să se zgâiască la ea. Era obișnuită să își vadă 
mama leșinată, cu gura întredeschisă, dar nicidecum nu era 


VP - 43 


obișnuită să o vadă comportându-se ca o labilă psihic. Era clar 
că se drogase cu ceva. 

— Mamă. Oprește-te. Mă sperii. Poate-ar trebui să bei ceva. 

— Cât e ceasul? întrebă Edith, uitându-se la un ceas imaginar 
de la încheietura ei. 

Cel puţin nu mai era agitată. 

— l-am promis lui Jakey că n-o să beau nimic până când 
ajunge el acasă, pentru că e îngrijorat, am impresia, că o să te 
fac de râs în faţa prietenei tale. 

— Pari doar puţin tensionată. Hai să-ţi prepar eu ceva de 
băut. Ce-ai vrea? 

— Doar dacă îi spui lui Jake că a fost ideea ta și nu a mea, în 
caz că se supără. Hai să bem niște șampanie împreună. Am 
cumpărat-o pentru noi două. Mă gândeam că e-n regulă dacă 
bei și tu o gură de ziua ta. 

— Sigur, zise Alice, neatrăgându-i atenţia că era o petrecere 
de absolvire, nu una aniversară. 

Băură împreună șampanie pe terasă, pentru ca Edith să poată 
fuma. Dădu gata patru țigarete lungi și subţiri, mentolate, cam 
în treizeci de minute, fără a discuta, în tot acest timp, despre 
ceva anume. Alice era ușurată pentru faptul că părea să se fi 
calmat, dar abia dacă dădea atenţie cuvintelor pe care le 
spunea mama ei. In schimb, privea spre plajă. Era o zi caldă și 
vântoasă și se vedeau crestele valurilor înspumate la suprafața 
frământată a oceanului. În timp ce o asculta pe mama ei vorbind 
despre faptul că, atunci când absolvise ea liceul, avusese o 
singură opţiune, aceea de a lucra în fabrică (o poveste pe care 
Alice o mai auzise de nenumărate ori), Alice se întreba dacă își 
iubise vreodată mama. Cu siguranţă își iubise mama pe când 
era bebeluș, pe vremea când supraviețuirea ei depindea de 
asta, dar de atunci, și în mod cert de la încasarea despăgubirii 
încoace, Alice nu simţea aproape nimic când se gândea la Edith. 
Mama ei era alcoolică și arăta cu douăzeci de ani mai bătrână 
decât era. Fusese frumușică la un moment dat, dar ţigările și 
alcoolul îi distruseseră pielea. Ajunsese o epavă și nu avea să se 
vindece vreodată. Singurul lucru bun pe care îl făcuse fusese 
acela de a se mărita cu Jake și Alice chiar nu știa de ce el 
rămânea în acea căsnicie. Nu-i plăcea să mediteze la asta, 
pentru că dacă se gândea prea mult, s-ar fi convins că Jake va 
dispărea din vieţile lor la fel de repede cum apăruse și apoi vor 


VP - 44 


rămâne din nou doar ea cu mama ei, iar putregaiul acela uscat 
avea să se întindă de la mamă la fiică. 

Când sticla se goli (Alice nu băuse decât un pahar), Edith 
declară că ar trebui să facă ultimele pregătiri pentru sosirea 
oaspeților. O rugă pe Alice să aprindă lumânările și să aranjeze 
pernele în camera de zi, în timp ce ea pregătea umplutura în 
bucătărie. Șampania mai domolise efectul oricărui fel de pastile 
luate înainte. Lui Alice i se părea că mama ei revenise la normal 
(limba ușor împleticită, pielea lăsată a feţei) și știa că, înainte să 
se apuce de treabă, își va prepara o băutură strașnică în 
bucătărie. 

Jake ajunse primul acasă. Era în costumul lui bleumarin, 
purtând cravata cu ancore micuțe, și avea două sticle de vin sub 
braţ. 

— Ceva miroase bine aici, doamnelor, zise el tare. 

Gina apăru la scurt timp după aceea, purtând o jachetă 
strălucitoare peste un tricou alb și niște blugi strâmţi. Işi coafase 
părul, tapându-și bretonul, și avea ochii fardaţi în plus faţă de 
rujul și fardul cu care se dădea de obicei. Jake o măsură din cap 
până-n picioare când o văzu. 

— Nu-mi vine să cred. Mai ieri erai o fetișcană, zise el. 

Gina zâmbi, iar Alice se bucură că i se mânjise de ruj unul 
dintre dinţii mari din faţă. Nici măcar nu luase în considerare 
faptul că Jake ar putea fi atras de Gina, dar evident că nu era 
exclus. N-o mai văzuse de cel puţin un an și, acum, prietena ei 
arăta ca o vedetă de cinema. Sentimentul de gelozie i se risipi 
când Gina o apucă de braţ pe Alice și zise: 

— Arată-mi și mie casa. Nu-mi vine să cred că n-am mai fost 
aici. Apoi adăugă în șoaptă: Cum e Mama-Cloanța? 

— Încă în picioare, zise Alice. 

Urcă împreună cu Gina în camera ei cu baie proprie, cu care 
se mândri, apoi ieșiră amândouă pe terasă, unde Gina fumă o 
țigară de la Edith. 

— Deci m-am gândit c-ai vrea să știi, dar deja e oficial. Mă duc 
la NYU. 

Gina oscilase între Universitatea din New York și cea din 
Maine. Alice știa că Gina va alege New York și că, odată ce va 
ajunge acolo, își va căuta un agent de modelling. 

— De ce nu vii cu mine? 

— Unde? La New York? 


VP - 45 


— Da. Am putea locui împreună și ai putea urma niște cursuri, 
ca să poţi începe apoi un program de studii superioare. 

— O să vin în vizită. Ce zici de asta? 

Alice se decisese deja să urmeze niște cursuri în campusul 
sudic al Sistemului de Colegiu Comunitar Maine. li spusese Ginei 
că o îngrijora idea de a-și lăsa singură mama, dar adevărul era 
că nu voia să plece de lângă Jake. 

— Promiţi? 

Gina stinse ţigara subţire în scrumieră. Filtrul era imprimat cu 
nuanţa rujului ei, un mov-închis. 

— Promit, zise Alice, dar nu vorbea serios și nu credea că Gina 
își va mai aminti de acea promisiune odată ajunsă la New York. 

Jake strigă de la parter: 

— Fetelor! 

Astfel, li se alăturară lui Jake și lui Edith în camera de zi 
pentru a mânca apetitivul și a bea ceva. Edith se calmase și se 
mișca în reluare, ca de obicei, zâmbindu-le veselă fetelor de 
parcă acestea ar fi avut o reușită mult mai impresionantă decât 
să absolve Liceul Kennewick. Jake întreținea conversaţia, 
adresându-i Ginei o sumedenie de întrebări despre planurile ei. 
Alice era din nou puţin geloasă, dar și fericită pentru faptul că 
Gina urma să plece din Maine, probabil pentru totdeauna. După 
apetitive, se mutară la masa din sufragerie, unde fiecare farfurie 
era plină cu pui cornish umplut cu orez sălbatic și cu garnitură 
de morcovi glazuraţi cu miere. Arătau apetisant, dar se răciseră. 
Lui Alice și Ginei li se permise să bea în continuare vin, iar Edith 
trecu la vodcă cu gheaţă, vorbind din ce în ce mai greu și mai 
neinteligibil. Abia dacă ciugulise câte ceva din farfurie. Gina 
mâncă cu poftă, ca de obicei, concentrată asupra farfuriei sale 
în care nu mai rămăsese decât o moviliţă de oase. Alice știa că, 
din cauza faptului că Gina crescuse cu patru frați, era 
permanent terorizată de teama că mâncarea nu va ajunge 
pentru toată lumea. 

— Voi, fetelor, ar trebui să plecaţi la petrecere. Eu și Ed o să 
strângem pe-aici, propuse Jake. 

Mâncase doar jumătate din porţia lui, ceea ce lui Alice i se 
păru ciudat. Părea rușinat, probabil, pentru că un nou martor 
asistase la comportamentul soţiei lui. Nu știa că Gina fusese 
pregătită în prealabil pentru acel spectacol. 

— A fost delicios, zise Gina, împăturindu-și șervețelul la loc și 


VP - 46 


așezându-l pe farfurie. 

— Îţi cer scuze pentru... Uneori, soţia mea bea prea mult. 

Edith se învioră și scoase limba la soțul ei. 

— Am băut doar trei pahare în seara asta, mult mai puţin 
decât anumite persoane de pe-aici. Dar nu-ţi face griji, nu-ţi face 
griji, o să strâng. 

Se ridică brusc, încercă să își recapete echilibrul sprijinindu-se 
de scaun, eșuă și se prăbuși pe podea. Toţi cei de la masă săriră 
de pe scaune, dar Jake ajunse primul la ea, ajutând-o să se 
ridice și aducând-o la canapeaua din camera de zi. În timp ce se 
așeza comod, Alice și Gina duseră vasele în bucătărie. Alice 
șopti: 

— Nu exageram, nu-i așa? 

— Nu, zise Gina, zâmbind, dar ochii ei păreau îngrijoraţi. 

La ușă, Jake zise: 

— Să aveţi grijă de voi diseară. Ai grijă de Alice, bine, Gina? 

— N-o să stau decât juma de oră, cel mult, zise Alice, dar Gina 
o apucă de umeri și o împinse pe ușă afară. 

— Mulţumim mult pentru cină, domnule Richter, zise Gina, și, 
vă rog, multumiţi-i și doamnei Richter din partea mea. 

— Așa voi face, zise Jake și își șterse cu degetul ochiul umed. 

Alice nu își mai văzuse tatăl vitreg plângând. Deschise gura 
ca să îi spună Ginei că rămâne acasă, dar era deja împinsă în 
hol. 


7. ATUNCI 


Justin Lashaway locuia într-o casă cu terasă în pădurea de la 
marginea satului Kennewick. Aleea lungă din faţă era ticsită de 
mașini, adolescenţii vânzolindu-se pe lângă dozele de bere. 
Părinţii lui Justin erau acasă, dar le puseseră la dispoziţie tot 
parterul, o uriașă cameră de recreere, pentru petrecere. Le 
oferiseră mâncare din belșug și găleți întregi pline de sucuri, dar 
majoritatea invitaţilor de la petrecere - aproape întreaga clasă 
absolventă - se împrăștiaseră prin pădurea de pini, unde se 
consumau alcool și iarbă. După ce aruncară o privire prin 
camera de recreere, Gina înfulecând două prăjituri și o felie de 
tort, se duseră la lizieră și îl găsiră pe Justin manevrând un butoi 


VP - 47 


de bere. Alice știa că Justin era îndrăgostit de ea de cel puţin doi 
ani. O întrebase dacă dorește să îi fie parteneră la balul de 
absolvire și ea îl refuzase cu diplomaţie, zicându-i că, dacă ar fi 
fost interesată câtuși de puţin de asemenea distracţii, cu el ar fi 
ales să meargă, fără doar și poate. 

— Alice! Nu-mi vine să cred! zise el. 

Umplea niște pahare din plastic pentru o clică de colegi. 

— Ai un butoi întreg? întrebă Gina. 

— E frate-miu acasă și mi-a făcut rost de el. Părinţii mei se 
prefac că nu știu nimic. 

Justin le oferi amândurora câte un pahar cu bere, care lui 
Alice i se păru mai mult spumă. Îl bău în timp ce Gina se duse să 
își caute iubitul. Când termină berea, îl anunţă pe Justin că o ia 
spre casă, deoarece trecuse numai să îi salute. 

— Ah, frate. Nu pleca, insistă Justin. Și, în plus, cum ajungi 
acasă? 

— Îl sun pe tatăl meu vitreg din casă. O să vină el după mine. 

— Pot să te duc eu cu mașina. Măcar lasă-mă să te conduc. 

Alice acceptă, iar Justin o zbughi în căutarea unei mașini de 
împrumut: 

— Mașina mea e moartă, dar e Brad pe-aici, pe undeva. 

Alice se gândi să încerce să o găsească pe Gina ca să își ia la 
revedere de la ea, dar știa că fata i-ar fi reproșat că pleacă așa 
curând. Justin se întoarse răsuflând greu, cu cheile în mână. 

— Mustangul lui Brad. A trebuit să mă bat cu el pentru astea. 

Justin înainta cu viteză redusă, tăind-o prin portul Kennewick, 
apoi luând-o pe lângă mal. Iniţial, Alice credea că Justin conduce 
încet pentru că băuse și îi era frică să nu fie tras pe dreapta, dar 
apoi se gândi că voia doar să petreacă mai mult timp cu ea. li 
punea întrebări constant, dorind să afle ce sentiment avea în 
legătură cu absolvirea, ce cursuri va urma la CCM, de ce nu o 
vedea niciodată pe la petrecerile liceului. Răspunse cum știu 
mai bine și se amuză copios când trecu de clădirea în care 
locuia. 

— Mă gândeam c-ai vrea să mergem până la far, să facem o 
plimbărică, zise el, ridicând din umeri. 

— Sigur. De ce nu? acceptă ea. 

O parte din ea era pur și simplu curioasă să afle ce simte dacă 
petrece mai mult timp cu un băiat care dă semne că o place. 
Plus că Justin era inofensiv, de asta era convinsă. 


VP - 48 


Nu mai erau alte mașini la Buxton Point. Merseră de-a lungul 
digului scurt și se așezară pe o lespede de granit, destul de 
aproape de apă, ca să îi atingă stropii valurilor care se izbeau 
din când în când de stânci. Il lăsă pe Justin să o sărute și să îi 
deschidă sutienul, dar îl opri când mâna lui ajunse la nasturele 
de sus al blugilor ei. 

— Te plac atât de mult, Alice. Nici n-ai idee. 

— Am iubit, zise Alice. 

Era o minciună, dar, în timp ce o zicea, și-l imagina pe Jake. 

— Serios? 

— E mai în vârstă. Nu-l cunoști. 

— Cât de mai în vârstă? 

— Doar un pic. Îmi pare rău, Justin. 

— Atunci, de ce ești aici cu mine? 

Se lăsă pe spate și, în lumina puternică a lunii, părea 
realmente supărat. „E un băiat simpatic”, gândi Alice, „dar e 
doar un puști”. Era drăguţ, doar că avea ochii prea apropiaţi 
unul de altul, făcându-l să pară născut din incest, și părul negru 
începuse deja să i se rărească în față. Probabil că va fi complet 
chel până când va împlini douăzeci și cinci de ani. 

— Nu ar fi trebuit să fiu aici, Justin. Nu știu ce fac. Trec printr- 
o perioadă nasoală, iar mamei nu-i e bine și ar trebui să fiu 
acasă acum. Nu ar fi trebuit niciodată să permit să se întâmple 
asta. 

Era un truc pe care îl folosea uneori cu Gina, devenind dintr- 
odată emotivă, ca să scape de ceva. Știa că, fiind atât de 
serioasă tot timpul, când se prefăcea necăjită, oamenii îi 
acordau atenţie. Trucul funcţiona cu Gina - și funcţiona și acum 
cu Justin, care o conduse înapoi la apartament și o lăsă acolo. Îl 
sărută o dată puternic pe gură, atingându-li-se limbile, apoi 
cobori repede din mașină. Cel puţin, îl făcea să creadă că îi era 
greu să își ia rămas-bun. 

De când descuie ușa apartamentului și intră, știa că ceva nu 
era în regulă. Era liniște (se auzea doar jetul mașinii de spălat 
vase care mergea în bucătărie), dar în casă se simţea un miros 
urât. O vedea pe mama ei întinsă pe spate pe canapea, dar 
televizorul nu era pornit. Işi agăţă cheile de la casă în cui și 
merse spre ea. Mirosul deveni mai înţepător și, pe măsură ce 
ochii i se obișnuiră cu întunericul, constată că mama ei 
vomitase. Voma se strânsese într-o baltă pe canapea și i se 


VP - 49 


prelingea pe obraji. Se mai întâmplase asta, dar întotdeauna 
capul mamei sale fusese întors într-o parte. De data asta, capul 
mamei era dat pe spate, buzele crăpate, întredeschise, ochii, 
parţial deschişi. 

Alice o privi, înlemnită pentru o clipă, și apoi pieptul mamei 
avu un spasm și scoase un sunet ca o tuse expectorantă. Mama 
ei se îneca în fața ochilor ei, probabil dându-și duhul. Alice se 
întreba dacă să facă un pas în faţă și să îi întoarcă maică-sii 
capul într-o parte ca să poată respira. Dar Alice doar se uita la 
ea. Era revoltată, nu doar de faptul că vomase și se înecase cu 
propria vomă, ci dezgustată de tot acel tablou al mamei sale. 
Era atât de neputincioasă; tot ceea ce trebuia să facă pentru a-i 
salva viaţa era să îi întoarcă pur și simplu capul într-o parte, dar 
nu putea să facă nici măcar atât. Era jalnic. Edith avu încă un 
spasm, dar nu mai scoase sunetul acela expectorant. 

Alice își dădu seama că își ţinea echilibrul pe vârfurile 
picioarelor, de parcă urma să se miște în faţă. In schimb, se lăsă 
ușor înapoi pe călcâie. Nu voia să mai privească, dar nici nu 
putea să își mute privirea. O ușurare ciudată îi străbătu corpul; 
mama ei era dusă departe de ea, spre un loc mai bun. Corpul lui 
Alice deveni mai ușor și pe scalp simți furnicături. Mama ei nu se 
mai mișca deloc și Alice știa că era moartă. Cu toate astea, o 
mai privi câteva clipe, atentă la sângele care îi curgea cu viteză 
prin corp. Se simţea ameţită și avea pieptul rece. Îi trecu prin 
minte un gând: „Mi s-a împlinit dorinţa”. Și apoi alt gând: „Nu 
aveam ce să fac”. 

Alice prinse ceva cu colţul ochiului și se întoarse spre scară. 

De pe treapta de jos, având faţa ascunsă în întuneric, Jack 
privea întreaga scenă. 


8. ACUM 


Harry se trezi, buimac și dezorientat, puţin după ora 11; 
rămăsese în camera lui toată după-amiaza, ațipind când și când 
și, într-un final, căzând într-un somn adânc, bântuit de niște 
coșmaruri care, acum, că era treaz, pândeau undeva, prin vreun 
cotlon al minţii. Îi era o foame de lup, pentru prima dată de când 
aflase despre tatăl lui. Avea un mesaj pe telefon de la Kim, 


VP - 50 


trimis la patru dimineaţa: „DE CE NU EȘTI AICI?” Cinci minute 
mai târziu, îi trimisese o fotografie cu Paul și cu actualul lui iubit, 
Rich, amândoi adormiţi pe patul ei, complet îmbrăcaţi. Apoi îi 
trimisese o poză cu ea, cu buzele ţuguiate într-un pupic și 
machiajul din jurul ochilor întins. Își închise mobilul și cobori din 
pat. 

La parter, fusese făcută curățenie lună, nu era nici urmă de 
prezenţa celor treizeci de oameni care fuseseră acolo cu o zi 
înainte. Pe tejgheaua din bucătărie era un bilet de la Alice: 


Harry, 
Sunt acasă la Chrissie în dimineața asta. Te rog, 
SUNA dacă ai nevoie de ceva. 
Cu drag, A 


Se simţea ușurat că avea toată casa la dispoziţie pentru 
prima oară de când se întorsese. Deschise ușa de la frigider, 
care era plin de resturi de mâncare, și Harry își făcu un sandviș 
cu șuncă și cașcaval. Mai era în ibric cafea de cu o zi în urmă, nu 
multă, dar o turnă peste niște gheaţă, adăugă lapte și își luă 
micul dejun pe treptele din faţă ale Doamnei Gri. Tocmai 
începea o ploaie răcoroasă, liniștită. Nu se auzea niciun sunet, 
cu excepția ciripitului păsărelelor, și Harry simțea mirosul 
oceanului. Nu era tot timpul așa, căci Kennewick era destul de 
departe de apă. În funcţie de direcţia din care bătea vântul, 
putea să nu pară un oraș situat la malul mării, similar cu New 
Chester, Connecticut. Dar când vântul bătea dinspre ocean, se 
simţea aerul salin. Crescuse în Manhattan, dar Harry petrecuse 
destule veri aici pentru ca Mâine să devină pentru el un fel de 
loc al copilăriei. 

Își termină cafeaua și sandvișul și se întoarse în casă. Se 
gândi să se ducă în biroul tatălui său, dar imediat se răzgândi. 
Nu era pregătit pentru o cameră înțesată de obiecte care îi 
aminteau de tatăl lui. În schimb, se duse în camera de zi, o 
încăpere care, graţie cromaticii în tonuri de bej, cu peisajele 
marine executate în acuarelă, părea să o reprezinte mai 
degrabă pe Alice decât pe Bill. Singurul obiect incontestabil al 
lui Bill, în afară de fotoliul gri, era unul dintre preţioasele lui 
biblioteci cu rafturi detașabile, fiecare având o fațadă din sticlă 
glisantă. Harry se uită prin bibliotecă, constatând că toate 


VP -51 


cărţile aveau coperte cartonate, iar un raft întreg era ocupat de 
Agatha Christie. Glisă fațada de sticlă și o împinse în făgașul ei 
ca să se poată uita la cărţi. O ediţie cartonată a cărţii After the 
Funera era amplasată lângă o altă ediţie a aceleiași cărți cu 
titlul ei american: Funerals are Fataf. Harry, care moștenise un 
strop din pasiunea imensă a tatălui său pentru romane polițiste, 
avea o mai mare aplecare spre scriitorii americani decât spre 
misterele epocii de aur englezești, pe placul tuturor, dar 
trecuse, o scurtă perioadă, în școala gimnazială, prin faza 
Christie, după ce tatăl lui îi dăduse Zece negri mititei. Incă îi 
răsuna în urechi vocea tatălui lui de atunci: „Ai grijă, dacă decizi 
să citeşti toată opera lui Christie, ţine minte că unele dintre 
cărţile ei au mai multe titluri, așa că nu le citi de două ori”. Apoi 
începuse să catalogheze numeroasele schimbări de titluri din 
istoria editorială a autoarei, în aceeași manieră în care un alt 
tată i-ar povesti fiului despre campionii la loviturile cu bâta de 
baseball din anii '30 și '40. La vârsta de doisprezece ani, Harry 
fusese impresionat, dar acum se întreba dacă nu cumva tatăl lui 
nu își irosise viața urmărind un ţel trivial care avea importanţă 
doar pentru el (și pentru o mână de inadaptaţi). Câte informaţii 
inutile și intrigi complicate fuseseră șterse de pe fața 
pământului în momentul în care murise? 

Harry se uita la o ediţie cartonată a cărţii Ce; cinci purcelusi, 
când sună soneria. Puse cartea înapoi la locul ei pe raft și se 
duse în holul din faţă. O siluetă înaltă era vizibilă prin vitraliul 
ușii și Harry simţi, pe moment, o undă de îngrijorare. 

Deschise ușa spre interior. De cealaltă parte a ușii de plasă se 
afla un bărbat într-un costum cafeniu. Tinea o insignă în mână. 

— Sunt Travis Dixon de la Secţia de Poliţie Kennewick, zise el. 
O caut pe Alice Ackerson. 

— Nu e aici. Pot să vă ajut cu ceva? 

— Eşti fiul lui Bill Ackerson? 

— Îhî. i 

— Te superi dacă intru și îţi pun câteva întrebări? In legătură 
cu moartea tatălui tău. 

— Sigur, zise Harry, împingând ușa de plasă ca să poată intra 
detectivul. 

— Mulţumesc... Harry parcă, nu-i așa? zise el în timp ce pășea 


5 După înmormântare. 
6€ înmormântările sunt mortale. 


VP - 52 


în hol, înclinând ușor capul și întinzându-i o mână mare, cu 
degete osoase. 

— Da, așa este, zise Harry după ce își strânseră mâinile. 

Umerii costumului deschis la culoare al detectivului erau 
pătaţi de picături de ploaie. Cerul era mai întunecat decât de 
dimineață. 

— Unde am putea să stăm un pic de vorbă? întrebă 
detectivul. 

Harry îl conduse în camera de zi, unde se așezară fiecare pe 
câte o canapea, faţă în față. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Harry. 

— În dimineaţa asta, am primit un raport preliminar al 
cercetării la faţa locului, Harry, zise detectivul, ţinând mâinile pe 
genunchi. Și, deși nu excludem ipoteza unui accident, 
momentan, tratăm decesul tatălui tău ca pe o moarte suspectă. 

— Ah? 

— Nu avem încă niciun indiciu concludent, dar există 
posibilitatea ca tatăl tău să fi fost lovit în cap înainte să cadă de 
pe marginea potecii. 

— Credeţi că l-a lovit cineva? se interesă Harry, încercând să 
înțeleagă ceea ce auzea. 

— Exact asta bănuim. 

— Și asta ce...? 

— Și asta ce înseamnă? Ar putea însemna multe lucruri. E 
posibil să se fi certat cu cineva pe potecă. Ar putea să fi avut loc 
o tentativă de tâlhărie, deși tatăl tău a fost găsit cu portofelul la 
el. E posibil ca vreun copil să fi aruncat o piatră care l-a lovit pe 
tatăl tău, ceea ce înseamnă, desigur, un accident. Pur și simplu, 
nu știm. De aceea sunt aici, ca să îţi pun niște întrebări. 

— În regulă, zise Harry, apoi adăugă: Să îi dau un mesaj 
mamei mele vitrege? Ar trebui să fie și ea aici? 

— Aș vrea să vorbesc cu tine în clipa asta. 

— Sigur, zise Harry. 

ÎI urmări pe detectiv cum scoate un carnețel și un pix din 
buzunarul interior al sacoului. Harry aprecie că nu avea mai 
mult de patruzeci de ani, deși era vizibil deja un început de 
chelie, chiar dacă era tuns foarte scurt. Avea un nas lung și niște 
buze subțiri, iar ochii negri îi erau adânciţi mult în orbite. 

— Îmi permiţi să îţi pun câteva întrebări despre tatăl tău? zise 
el. 


VP - 53 


Harry încuviinţă din cap. 

— S-a schimbat ceva recent în viaţa lui? Cum era căsnicia lui? 

— Sincer să fiu, nu știu atât de multe despre căsnicia tatălui 
meu. 

— De cât timp erau... 

— De când am plecat eu la universitate, deci de vreo patru 
ani. 

— Îți vine cineva în minte care ar fi putut avea vreun motiv să 
îi facă rău tatălui tău? 

— Nu. 

— Clienţi nemulţumiţi de la magazin? lubite mai vechi? 

Harry clătină din cap. 

— Ştii ceva despre situaţia financiară a tatălui tău? 

— Adică dacă avea bani? 

— Da. Sau dacă avea probleme financiare? Cum îi mergea cu 
magazinul? 

— Bine, cred. Tatăl meu s-a descurcat bine în afacerea lui, 
destul de bine ca să mă ţină la facultate. Mai avea și niște bani 
moșteniţi, cred. Și mama mea avea niște bani de la părinţii ei. 
Mama mea biologică. 

— Mama ta este... 

— A murit. Cu vreo șapte ani în urmă. 

Detectivul își notă această informaţie în carnețel, de parcă era 
primul lucru pe care nu îl știa despre persoana interogată. 

— Cum a murit? întrebă el. 

— De cancer la plămâni. 

— Tatăl tău avea prieteni apropiaţi aici, în Kennewick, de care 
să știi? 

— Era prieten cu John Richards, care lucrează pentru el. 

— Ce știi despre el? 

— Nu prea multe. E un pensionar care la început a făcut 
muncă voluntară la magazin, dar în momentul de față, mai mult 
sau mai puţin, administrează magazinul împreună cu tatăl meu. 

Harry se poticni când rosti aceste cuvinte, conștient că 
folosea prezentul. 

— Și erau prieteni? 

— Ah, da. Nu știu cât de apropiaţi erau unul de altul, dacă se 
vedeau în afara magazinului, dar tatăl meu se baza pe el. 

— Și alţi angajaţi? 

— Știu că uneori mai aducea pe cineva să îl ajute pe perioada 


VP - 54 


verii, când era mai aglomerat, dar de obicei erau adolescenţi 
sau studenți. 

— Tu n-ai venit niciodată să dai o mână de ajutor la magazin 
peste vară? 

— Nu, zise Harry. 

— Bine. Și alţi prieteni? Tatăl tău și soţia lui aveau viaţă 
socială, se mai vizitau cu alte cupluri? 

— Nu prea știu, dar nu cred. Alice are o prietenă pe nume 
Chrissie Herrick (e la ea acum), căsătorită și ea, dar nu știu dacă 
se întâlneau toţi patru vreodată. 

Detectivul își scoase mobilul care îi vibra în buzunarul 
pantalonilor. Se uită la ecran, apoi puse telefonul în buzunarul 
de la sacou. 

— Scuze, zise el, apoi se trase foarte puţin în față pe canapea. 
Mai e cineva la care te poţi gândi, cu care tatăl tău avea 
contacte regulate? Vreo persoană din New York cu care ţinea 
legătura? 

— Vechiul lui partener de afaceri, Ron Krakowski, cu care era 
prieten, dar omul nu părăsește niciodată orașul. 

Își notă numele în carnet, pe care îl puse înapoi în buzunarul 
sacoului. Era clar că se pregătea să plece. 

— Ai fost de mare ajutor, Harry, zise el în timp ce se ridică. 

Harry se ridică și el și luă cartea de vizită pe care i-o întinse 
detectivul. 

— Dacă îţi mai trece ceva prin cap, chiar dacă pare 
nesemnificativ, dă-mi un telefon. Cel trecut pe cartea de vizită e 
numărul meu de mobil, adăugă detectivul. 

La ușă, detectivul Dixon îl întrebă pe Harry despre planurile 
de a mai rămâne prin Kennewick. 

— N-am niciun alt plan, zise Harry. Probabil o să dau o mână 
de ajutor pe la magazin. 

Imediat ce detectivul se întoarse să plece, Harry îl văzu cum 
își scoate mobilul, apasă niște taste de pe ecran și apoi îl ridică 
la ureche. Vorbea în timp ce se urca în mașina lui Impala grena, 
închizând portiera. Geamurile mașinii erau fumurii. 

Harry se întoarse în casă și se gândi să o sune pe Alice, dar se 
răzgândi numaidecât. În schimb, se duse înapoi în camera de zi 
și se uită pe geam la ploaia de afară, încercând să proceseze 
acea informaţie nouă. Se simțea de parcă tot corpul lui 
reacţiona la aceste vești mai repede decât mintea lui; îl durea 


VP-55 


pieptul și își simţea membrele electrizate, de parcă avea nevoie 
de ceva mișcare fizică. Conștientiză că acel sentiment era de 
furie. Era posibil ca tatăl lui să fi fost ucis. Prin mintea lui Harry 
trecu imaginea tinerei femei brunete, pe care o văzuse în faţa 
casei și la înmormântare. Își aduse aminte că avea de gând să o 
întrebe pe Alice despre ea în acea zi. Privi pe fereastră. Încă 
ploua, dar o fâșie de cer albastru apăruse peste linia copacilor 
de la vest. Deodată, Harry simţi nevoia de a ieși din casă. Luă 
unul dintre impermeabilele tatălui lui din cuierul aflat în holul de 
la intrare și trecu pragul spre treptele din faţă. Brusc, starea i se 
îmbunătăţi, trăgând în piept aerul jilav. La capătul aleii, coti la 
întâmplare la dreapta și începu să o ia la pas, cu capul plecat, în 
timp ce ploaia, care scădea încet, încet în intensitate, ropotea 
pe gluga paltonului tatălui său. 


9. ATUNCI 


Slujba de înmormântare avu loc la biserica din Biddeford și 
Edith Moss fu îngropată în mormântul familiei. Alice se întrebă 
dacă și-ar fi dorit asta, având în vedere cum vorbea despre 
familia ei, dar știa totodată că nu mai contează. Mama ei era 
moartă și, oricum, nu își va da seama vreodată. 

Cei doi fraţi ai lui Edith erau acolo cu o parte din copiii lor, 
făcuţi cu iubitele și fostele lor soţii. De când se mutase din 
Biddeford în Kennewick, Alice nu-i mai văzuse nici pe unii, nici 
pe alţii. 

— Călătorie sprâncenată unor oameni de nimic, zisese Edith. 

La drept vorbind, Alice îl plăcea pe unchiul ei Claude, chiar 
dacă era, chipurile, cel mai nasol dintre cei doi fraţi Moss; lucra 
rareori și bea toată ziua. Dar era mereu bine dispus și, pe 
vremea când Alice era o copiliţă, obișnuia să îi dea gumă de 
mestecat cu gust de fructe. Unchiul ei Theo, care nu îi dădea 
niciodată nimic, fusese șef de șantier și era chinuit de dureri de 
spate, iar acum trăia din pensia de invaliditate. Cu prilejul 
prezentării condoleanţelor, îi spuse lui Alice: 

— Presupun că acum toţi banii ăia de la Saltonstall îţi revin 
ţie, nu? 

— Presupun că da, zise Alice, hotărâtă să nu mai dea ochii 


VP - 56 


vreodată cu rudele ei din Biddeford. 

Veniră și câţiva dintre prietenii lui Jake de la bancă, dar niciun 
membru al familiei lui. Gina veni, desigur, și Justin la fel, și încă 
niște colegi de la liceu, pe care Alice abia dacă îi cunoștea. 
Justin nu își putu lua ochii de la Alice cât ţinură funeraliile, care 
nu durară mult, dar momentul fu groaznic. Se întreba dacă 
băiatul încearcă să îi detecteze „iubitul” printre cei prezenţi 
acolo. Ar fi în stare să-și dea seama că îl minţise? Dar, la urma 
urmei, oricum nu prea îi păsa. Nu se așteptase să îl mai vadă 
după petrecerea dată acasă la el, iar acum era destul de sigură 
că nu o să-l mai vadă vreodată după înmormântarea mamei 
sale. 

Toată lumea o întreba pe Alice ce planuri are. Va pleca la 
facultate? Se va întoarce în Biddeford? Le răspundea tuturor că 
nu știa încă, dar de fapt știa. Voia să locuiască în continuare 
împreună cu Jake. Va urma cursuri la CCM, doar ca să aibă o 
preocupare, dar acum îl avea pe Jake doar pentru ea. și imagina 
cum ei doi încercau restaurante noi de-a lungul coastei, poate 
chiar aveau să călătorească împreună. 

După înmormântare, Jake o duse pe Alice cu mașina de-a 
lungul Route 1 din Biddeford prin Kennebunkport. 

— Nu vreau să mă întorc încă acasă, zise el. 

— Nici eu. 

Se duseră la Brasserie pentru o cină timpurie. Alice purta o 
rochie Laura Ashley și se dăduse cu mai mult machiaj decât de 
obicei. Jake comandă cina pentru amândoi și o sticlă de vin. 
Ospătăriţa aduse sticla și două pahare, fără să o întrebe pe Alice 
dacă e majoră. Alice nu se atinsese deloc de sandvișurile cu 
șuncă presată sau de salata de cartofi servite la biserică și era 
hămesită. Mâncă singură toată pâinea, înmuiată în untul cu 
usturoi de la escargot. Încercă o friptură în sânge, așa cum și-o 
comanda Jake pe a lui, nu gătită medium, cum o prefera de 
obicei, și într-adevăr avea un gust mai bun, mult mai bun, mai 
cu seamă dacă nu te gândeai la balta de suc roșu aprins din 
farfurie. 

Nu mai vorbiseră despre moartea lui Edith din noaptea în care 
se întâmplase. După ce își privise mama murind sufocată și 
după ce descoperise că Jake o urmărea, Alice zisese imediat: 

— Trebuie să chemăm o ambulanţă. 

Jake se dusese la telefonul de pe perete și formase 911. După 


VP - 57 


ce închisese telefonul, se grăbise să ajungă lângă Edith și 
pusese două degete pe gâtul ei. 

— Era așa... era așa când am ajuns acasă, zise Alice, 
începând să tremure din toate încheieturile. 

— Când ai ajuns? întrebă Jake. 

— Adineauri. De niciun minut. De cât timp erai aici, jos? 

Jake o luă pe Alice de umeri și o îndepărtă de cadavrul mamei 
sale. A 

— Mi s-a părut că aud ceva și am coborât. Imi pare atât de 
rău, Alice. Mama ta era beată, n-ar fi trebuit s-o las singură aici. 

— Nu, nu. Eu n-ar fi trebuit să plec în seara asta. 

— Șșșt, o linişti Jake, luând-o pe Alice în braţe și ţinând-o 
strâns, până când trupul începu să i se zguduie incontrolabil. 

Când ajunseră paramedicii, unul dintre ei o întrebă pe Alice 
dacă așa o găsise pe mama ei. 

— Nu se mișca, zise Alice. Doar zăcea acolo. 

e 

După desert, Jake zise: 

— Hai să rămânem aici în noaptea asta. N-aș putea suporta să 
mergem acasă. O să iau două camere. 

— Bine, acceptă Alice. 

O lăsă singură la masă, în timp ce el se duse la recepţie ca să 
rezerve două camere. Intenţionase să îi spună că ar putea să ia 
doar o cameră, dar vocea nu îi mai funcţiona. El se întoarse cu 
două chei. Cumpărase de la recepţie și două periuţe și un tub de 
pastă de dinţi. 

Ambele camere erau confortabile, dar una dintre ele - cea pe 
care Jake insistase să o ia Alice - avea vedere spre ocean și 
terasă exterioară. Jake cumpărase și a doua sticlă de vin de la 
restaurant și stătură împreună pe terasă, la un pahar în 
răcoarea nopţii. Alice bea cu înghiţituri mici, nedorind să se 
îmbete și să ajungă ca Edith, dar vinul era delicios și îi dădea 
furnicături prin toți mușchii, relaxând-o. 

— Ai fost curajoasă azi, zise Jake. 

— Oare? N-am făcut nimic. 

— Nu, dar ai fost acolo. Ai venit. Cum te simţi? 

Se gândi o clipă ce răspuns să dea, apoi decise să mintă. 

— Nu simt nimic. Mă simt rece. 

— Rece nu e nimic. 

— Nu, mi-e frig chiar acum. E frig aici, afară. 


VP -58 


Ea râse - și Jake la fel. 

În cameră, el o luă în braţe și o ţinu strâns. Pielea lui mirosea 
a apă de colonie și era destul de înalt ca să își sprijine bărbia pe 
creștetul ei. Alice își înclină capul și îl sărută pe gât, iar el își 
ridică mâna până la bărbia ei, înclinând-o astfel încât să o 
sărute. O duse în pat, mâinile alunecându-i pe coapsele ei, până 
la banda elastică a ciorapilor ei. Ea își ridică bazinul în timp ce el 
i-i scoase. 

După aceea, în întunericul de smoală al camerei, îi zise: 

— Nimeni, dar absolut nimeni nu poate afla despre asta. 

— Nu voi spune nimănui, promise Alice. Nici măcar nu vreau 
să mai cunosc pe nimeni altcineva. Vreau doar să te cunosc pe 
tine. 

— Și eu simt la fel, zise el. 

Alice se trezi la răsărit în ţipătul pescărușilor. Tremura de frig. 
Lăsaseră ușa balconului întredeschisă. Se ridică să închidă ușa, 
iar în același timp se deschise ușa dinspre hol și Jake intră înapoi 
în cameră. Tresări, neștiind că el plecase. 

— Unde te-ai dus? întrebă ea. 

— În cealaltă cameră. Am făcut în așa fel încât să arate ca și 
când ar fi dormit cineva acolo. Doar în caz că... Nu voiam să 
arate de parcă... 

— Nu, înțeleg. 

El se holba la ea, iar Alice își dădu seama că era despuiată. 
Rămase locului, lăsându-l să se uite, apoi el se apropie. 

Se întoarseră la apartament în după-amiaza aceea. Urcară 
scările clădirii până la ușa din faţă. Alice folosi propria cheie, dar 
înainte să pășească înăuntru, Jake zise: 

— Așteaptă. 

Apoi o ridică pe braţe și o trecu pragul ca pe o mireasă. 


10. ACUM 


Harry reveni la Doamna Gri puţin după ora trei. Mersese 
kilometri întregi, ajungând în cele din urmă la Parcul Statal York 
Hill, unde urcase pe o potecă noroioasă ca să ajungă în vârful 
dealului, la mai puţin de două sute de metri altitudine, dar 
destul de sus încât să vadă White Mountains, la vest, și 


VP - 59 


Atlanticul, la est. Ploaia se oprise complet până când ajunse el în 
vârf; cerul era pe jumătate întunecat de nori. Era singur, avea 
încălțările ude leoarcă și se simțea de parcă îi venea să urle din 
străfundul ființei lui. Dar nu reuși să o facă; o voce de undeva 
din subconștient se amuza teribil pe seama acestei porniri 
clișeizate. În schimb, se așeză pe un bolovan, întrebându-se ce 
s-ar întâmpla dacă s-ar întinde pur și simplu pe spate și nu s-ar 
mai mișca. Ar muri oare îngheţat în toiul nopţii? Încercă, umărul 
lui aterizând într-o băltoacă cu apă de ploaie, și se ridică în 
capul oaselor imediat. Nici măcar nu se putea pierde cu firea 
cum trebuie și decise să se întoarcă la casă, ca să afle ce părere 
avea Alice despre ultimele întâmplări. 

Fu surprins să o găsească în bucătărie, cu ingrediente pentru 
mâncare împrăștiate pe tocătorul de pe tejghea. 

— Ah, ce bine! zise ea când îl văzu pe Harry. Mă apucam să 
pregătesc cina. O să mănânci aici, sper! 

— Sigur, zise Harry, apoi adăugă: Ai vorbit cu un detectiv 
astăzi? 

— Da. Tu? 

— Ei bănuiesc că s-ar putea să nu fi fost un accident. 

— Ei bine, asta zic ei. Harry, nu știu ce să cred, exceptând 
faptul că, în orice caz, el nu mai e. 

— Știu. Dar dacă cineva a fost implicat în chestia asta... 

— Poate că cineva a încercat doar să îl jefuiască, iar tatăl tău 
s-a luptat să se apere. Poate a fost totuși un accident. 

— Dacă cineva a încercat să îl jefuiască, atunci n-a fost un 
accident. 

— Nu, știu, zise Alice apucându-se de tăiat o ceapă. O să-și 
dea poliția seama. 

— Unde-au vorbit cu tine? întrebă Harry. 

— Cine? Poliţia? M-au gasit la Chrissie acasă. Presupun că tu 
le-ai spus că sunt acolo. Chrissie n-a fost nici ea surprinsă. 
Amândouă am presupus că trebuie să fi fost altcineva 
responsabil. 

— Dar cine? întrebă Harry, încercând să își înăbușe iritarea 
crescândă din pricina atitudinii detașate a lui Alice. Te-au 
întrebat dacă ai idee cine ar putea fi implicat? 

Ea se opri din tocat și se uită direct la Harry. 

— Da, m-au întrebat. Le-am spus că n-am nici cea mai vagă 
idee. Ea îi susținea privirea, aproape provocându-l să o facă 


VP - 60 


mincinoasă. Oricum, nu contează, nu, Harry? 

— Cum adică? 

— Tatăl tău e mort. Nu se mai întoarce. 

— Știu. Dar asta nu înseamnă că nu vreau să știu ce s-a 
întâmplat cu el. 

Vorbise răspicat, iar Alice își înclină capul, holbându-se la 
inelele perfecte de ceapă de pe tocător. 

— Ai dreptate. Îmi pare rău. Am trecut prin multe în dimineaţa 
asta, iar în momentul de faţă vreau doar să gătesc cina și să nu 
mă mai gândesc la nimic altceva. E destul că el nu mai e aici, ca 
să mai aflu acum și că... că... 

Se întoarse cu spatele la el, umerii începând să-i tremure, și 
Harry se duse la ea și o îmbrăţișă. Alice plânse cu suspine pe 
umărul lui în timp ce el o mângâie pe spate. 

— Îmi pare rău, zise Harry. Ideea cinei în seara asta sună 
minunat. La ce oră? 

Ea se trase departe de el și, cu o privire de veselie aproape 
copilăroasă pe faţă, spuse: 

— La șapte? Poate un păhărel la șase jumătate? Ai mâncat de 
prânz? Pot să-ţi fac o gustare. 

Harry acceptă un măr, pe care Alice îl tăie în felii și i-l puse pe 
o farfurie, apoi se duse la el în cameră. 

Nu mai cobori deloc până la șase și jumătate. Mai despachetă 
câteva lucruri, se uită prin cărţile tatălui său, alegând un roman 
de Ed McBain, pe care nu îl mai citise, una dintre cărțile Secţiei 
87, intitulată Sadie When She Died’. Nu se credea în stare să 
citească, dar încercă oricum. Se tot gândea la senzaţia pe care o 
avusese când o ţinuse pe Alice în braţe atunci când plânsese, 
cum îi tremurase trupul, cum îi simţise pielea pe a lui. Se strădui 
să nu-și mai imagineze acea îmbrăţișare căpătând conotaţii 
sexuale, una dintre mâinile ei alunecându-i în blugi în timp ce ea 
i-ar spune că acesta ar fi singurul lucru care i-ar alina tristeţea. 
Începu cartea, citind o pagină fără să înțeleagă niciun cuvânt, 
apoi o luă de la capăt și reuși să se lase captivat de lectură. O 
citise pe jumătate când își dădu seama că se făcuse aproape 
șase. Făcu un duș și cobori la parter. Se auzea muzică (un 
album de David Bowie, cel care conţinea șlagărul „China Girl”) și 
era ceva în cuptor. 

Alice se schimbase. Purta o rochie lungă, dintr-un material 


7 Când a murit Sadie. 
VP -61 


care părea vopsit de mână, cu decolteu rotund și încinsă în talie 
cu o curea. 

— Cu ce pot să te ajut? o întrebă Harry. 

Tocmai pregătea o salată și tresări puţin când vorbi el. 

— Cu nimic, cu nimic, zise ea. Nu, de fapt, poţi să pregătești 
ceva de băut. Te deranjează? Un martini pentru mine. 

Harry se duse la măsuţa din sufragerie unde ţineau băutura. 
Era evident că Alice voia să creeze aparenţa unei seri normale, 
în ciuda faptului că soțul ei era mort. Ceea ce era un lucru bun, 
decise Harry. Citise o carte în după-amiaza aceea, deci poate că 
viaţa trebuia, pur și simplu, să continue. Și, dacă se relaxa 
suficient, poate că Alice îi va destăinui. Tot mai credea că îi 
ascunde ceva. 

Găsi o sticlă mare de gin Plymouth, favoritul tatălui său, și 
Harry, care îl văzuse bând câte un martini mare în fiecare seară, 
la ora șase fix, știa cum îi place. Agitat până devenea foarte 
rece, fără vermut și servit într-un pahar de whisky cu trei 
cepșoare de cocktail. 

— Cum bei martiniul, Alice? La fel ca tata? 

— Da, dar cu măsline. Și cam jumătate din cantitatea pe care 
o bea tatăl tău, te rog. 

Harry pregăti băutura, își luă o bere pentru el și apoi o întrebă 
din nou dacă avea nevoie de ajutor; i se spuse să ia un loc pe 
unul dintre scaunele din jurul tejghelei din bucătărie. Scosese 
câteva gustări - morcovi baby, humus, biscuiţi cu brânză și vin 
de Porto. 

— Prietenul tău Paul e atât de drăguţ, zise Alice, lăsând salata 
și sorbind din băutură. 

— A fost grozav că a venit. A chiulit de la ceremonia de 
absolvire, știai? 

— Da, știu. E bine să ai un prieten ca el. Prietenii sunt mai 
ușor de găsit atunci când ești tânăr, să știi, decât mai târziu. 
Ascultă-mă pe mine. 

Cronometrul scoase un sunet scurt, iar Alice trase din cuptor 
un vas imens de copt. 

— Pui cordon bleu, explică ea. Ai mai mâncat așa ceva? 

— Nu, dar sună apetisant. Insă pofta mea de mâncare... 

— Ah, știu. Nici eu n-am fost în stare să mănânc nimic. Se 
ciupi de rădăcina nasului. Oricum, am vrut să gătesc doar ca să 
am impresia de... normalitate. Să mă ţin ocupată cu ceva. 


VP - 62 


Alice se întoarse spre vasul scos din cuptor, pentru a încerca 
cu o furculiță carnea, în timp ce Harry își termină berea. Se lăsă 
tăcere și Harry se strădui să găsească un subiect de discuţie, 
altul decât moartea tatălui său. Își aminti de femeia misterioasă 
de la înmormântare și zise: 

— Am văzut o fată la înmormântare ieri. Avea părul brunet, 
lung până la umeri, și purta o rochie gri. Nu și-a prezentat 
personal condoleanţe. 

Alice se încruntă. 

— Era Ginny Wells cumva? 

— Nu, pe Ginny o știu. Fata asta a venit acolo singură și a stat 
în partea din spate a bisericii. Avea o geantă roșie. Doar că nu 
știam cine e și mi s-a parut ciudat, pentru că am văzut-o și 
vineri când am ajuns aici. Se plimba pe stradă. 

— Pe strada noastră? 

— Da. Cred c-am văzut-o de la fereastra mea de la etaj. 

— Ciudat. 

— De-asta întrebam. E vreo clientă a tatii, sunt sigur de asta. 

— Majoritatea clienţilor lui erau bărbaţi în vârstă ca el, dar 
mai știu eu. Nu-mi amintesc să o mai fi văzut. Să mâncăm în 
sufragerie? 

Alice îl lăsă pe Harry să ducă vasul fierbinte și salata la masa 
lungă din sufragerie, făcută din lemn de hambar restaurat. 
Așeză pe un suport metalic vasul care era destul de mare cât să 
hrănească o armată. Locurile erau deja pregătite, cu pahare de 
vin și câte două furculițe: una pentru salată, presupunea Harry. 

— Vin alb ar fi în regulă? întrebă Alice, intrând cu o sticlă 
nedesfăcută. 

— Da, sigur. 

— Poţi s-o deschizi și să torni puţin, Harry, și, apoi, în sfârșit 
vom mânca. 

În ciuda faptului că își pierduse din nou pofta de mâncare 
după vizita detectivului din dimineaţa aceea, mâncarea era 
gustoasă. Era clar că Alice nu avea dispoziţia necesară să 
discute despre lucruri serioase. Il bombardă pe Harry cu 
întrebări despre planurile lui de viitor, iar el le evita cât putea. 
Alice ciugulea din mâncare și bea înghiţituri mici de vin, obrajii 
ei palizi îmbujorându-se. 

— Ai vreo iubită? se interesă ea după ce îi aduse o îngheţată 
cu caramel din bucătărie. Există vreo persoană specială în viaţa 


VP - 63 


ta pe care ai lăsat-o în urmă? 

Parcă repetase în prealabil acele cuvinte. 

— Nu, nu chiar. 

— Vreun iubit, atunci? 

Lui Harry i se părea că Alice încerca să dea impresia că e 
relaxată, dar întrebarea ei fu însoţită de un zâmbet ciudat și 
obrajii ei îmbujoraţi se înroșiră și mai mult. 

— Nu, nici din ăia n-am. 

— Sper că nu te-am... Mă întrebam doar, pentru că am crezut 
că poate Paul... 

— Da, Paul e pe invers. 

— Sunt indiscretă. 

— Nu. E-n regulă. 

Tăcură amândoi o clipă. Harry întrebă: 

— Tatăl meu și-a pus vreodată problema? 

— Ce problemă? 

— Dacă sunt homosexual? De-asta întrebai? 

— Dacă s-a întrebat asta, n-a deschis niciodată subiectul cu 
mine. Sincer, doar îl cunoșteai. Era mai interesat de ceea ce se 
întâmpla într-una din cărțile lui decât de ceea ce se întâmpla în 
jurul lui. Nici că i-ar fi păsat. Ştii și asta. 

Harry își termină desertul. Alice sorbea ultimele picături de 
vin și își freca absentă degetul de masa din lemn, având ochii 
ușor sticloși. În lumina pâlpâitoare a lumânării, nu arăta mult 
mai în vârstă decât Harry. Pielea ei, mai puţin în jurul ochilor, 
era complet neridată. Bătea cu degetul în masă și își mută 
privirea, surprinzându-l pe Harry care se uita la ea. 

— Arăţi obosită, zise el. Lasă-mă pe mine să spăl vasele, din 
moment ce tu ai gătit cina. 

Ea se ridică în picioare. 

— Nu, o să spăl eu vasele. Chiar vreau să fac asta. Poţi să 
aduci vasele în bucătărie, ca să mă ajuţi, doar atât. Insist. 

Harry făcu întocmai, lăsând-o pe Alice să spele vasele în 
chiuveta dublă cu cuvă largă. li ură noapte bună și tocmai se 
întorcea să plece, când ea întinse mâna. El i-o prinse și se simți 
tras ușor, apoi ea se aplecă și îl sărută pe Harry pe obraz. Pielea 
îi era ușor jilavă de la aburul apei calde. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine, Harry. Nu știu ce m- 
aș fi făcut dacă... 

Nu termină fraza. 


VP - 64 


— Mulţumesc din nou pentru masă, Alice. 

— Și, Harry, încă ceva. Am vorbit cu John azi și chiar are 
nevoie de tine să îl ajuţi la magazin mâine. Ai putea să... Te 
deranjează? 

Harry spuse că nu îl deranjează. 

Revenit în camera lui, crăpă o fereastră și încercă să se 
adâncească din nou în lectura cărții lui Ed McBain, dar nu-și 
putea lua gândul de la Alice, de la atingerea obrazului ei umed 
pe al lui când îl sărutase de noapte bună. Se gândea și la refuzul 
ei de a vorbi despre ce se întâmplase cu soțul ei. Știa oare mai 
multe decât zicea, sau era pur și simplu genul de persoană care 
nu vrea să se gândească la nimic neplăcut? Își dădu seama cât 
de puţin o cunoștea. Oare din cauză că nu întrebase el niciodată 
sau pentru că tatăl lui nu comunicase niciodată deschis? Și 
acum, iată-l aici, locuind o vară întreagă cu această femeie 
necunoscută, care era practic singura rudă care îi mai 
rămăsese. 

Adormi peste cuvertură și se trezi înfrigurat. Se ridică și 
închise fereastra, apoi se băgă sub plapumă. Ascultă zgomotele 
casei, cu mult mai liniștită decât căminul unde locuise el, unde 
putea să stea întins în pat și să asculte sunetele înfundate din 
vecini. Aici, tot ceea ce auzea erau sunetul pe care îl scot casele 
vechi din când în când, ticăitul și suspinele abia perceptibile. Nu 
prea îi plăcea enormitatea acelei liniști, faptul că îl făcea să se 
simtă și mai singur decât de obicei. Simţea gândurile negative 
cum se rostogolesc spre el și știa că, dacă le lasă să îi ruleze în 
minte, nu va mai dormi ore în șir, rosti Tată/ nostru în sinea lui, 
chiar dacă acele cuvinte își pierduseră de mult însemnătatea 
pentru el, dar era prea târziu. Groaza oribilă (acest sentiment 
deja familiar al insignifiantului) curgea prin el. Ca întotdeauna, 
era asemănătoare mai mult fricii decât tristeţii. Ştia că va trece 
și se concentră pe activitatea de relaxare a corpului, 
îndreptându-și atenţia către senzațiile pe care le simţea când 
asculta casa. 

După o vreme, aţipi din nou, când auzi scârţâitul scărilor; 
probabil era Alice care mergea la culcare. Apoi auzi niște sunete 
discrete chiar dincolo de ușa lui. Ciuli urechea, uneori auzindu- 
le, alteori, nu. Mișcându-se lent și fără zgomot, se ridică din pat 
și făcu trei pași pe covorul tocit ca să ajungă în faţa ușii. Își 
întoarse urechea spre ușă și ascultă. Fără doar și poate. O auzea 


VP - 65 


pe Alice respirând chiar de partea cealaltă a ușii. Își mută 
greutatea și o scândură din podea scârțâi. Ascultă pașii lui Alice 
care se retrăgeau repede în hol. 


11. ATUNCI 


După moartea lui Edith, Jake și Alice se acomodară, repede și 
firesc, la noua viaţă împreună. Alice, așa cum plănuise, se 
înscrise la cursurile de la colegiul comunitar, făcând naveta. Işi 
păstră dormitorul ei din apartamentul cu vedere la plajă, dar își 
petrecea fiecare noapte în dormitorul matrimonial împreună cu 
Jake, chiar dacă era înconjurată de atât de multe amintiri ale 
mamei sale. 

— Vrei să împachetăm din lucrurile astea? o întrebă Jake într- 
o dimineaţă. 

Tinea în mână o sticluță de parfum pe jumătate plină, în timp 
ce Alice se zvânta cu prosopul în baia camerei. 

— Nu-mi pasă, zise ea. Adică fă ce vrei. Poţi să arunci 
parfumul ăla. Eu n-o să mă dau niciodată cu el. 

Jake ridică din umeri și puse parfumul înapoi pe raftul pe care 
îl găsise. O privi pe Alice cum se șterge. 

— La ce te uiţi? zise ea, zâmbind. 

Stătea aplecată, ștergându-se pe gambe. 

— Nu știi ce ai acolo, nu-i așa? 

— Ce am? 

— Ce ești. Cum arăţi. Chiar acum, ești perfecțiunea absolută, 
în întregime. Ştii? Tinerețe și frumusețe. 

— Și le risipesc cu tine. 

Se îndreptă și zâmbi astfel încât el să își dea seama că 
glumește. Chiar și așa, surprinse o expresie trecătoare de 
îngrijorare pe faţa lui, ca o scamă de nor trecând prin dreptul 
soarelui. 

— Nu te-aș obliga niciodată să rămâi aici, zise el. 

— Nu voi pleca niciodată de aici. 

El o trase dinspre baie spre pat. Ca întotdeauna, împreunarea 
lor începea lent și cuviincios, Jake arătând prin felul în care se 
purta cu ea că o venerează, și întotdeauna se sfârșea într-un 
delir animalic, Jake preluând complet controlul. Mai târziu, Alice 


VP - 66 


avea să descopere pe pielea ei vânătăi de care nu își putea 
aminti cum le căpătase. 

Era mai fericită decât fusese vreodată. Trecuse o lună de la 
înmormântare. 

Când Alice era singură acasă, destul de des, de altfel, din 
când în când mai cotrobăia prin lucrurile mamei sale, scotocind 
printre haine și pantofi, prin cărţi și prin cele câteva suvenire. 
Voia să păstreze o parte din ele, o rochie decentă de cocktail, 
spre exemplu, sau o poșetă Gucci, pe care Edith o cumpărase 
de la magazinul cu lucruri de lux la mâna a doua din Portland. 
Dar, în mare, erau niște gunoaie, iar Alice umplea pungi întregi 
de cumpărături cu haine, ducându-le la ghena din spatele 
clădirii și aruncându-le, pe rând. Dintr-un motiv sau altul, nu 
voia să facă asta de faţă cu Jake, chiar dacă știa că acestuia i-ar 
fi făcut plăcere. Cu toate astea, tatăl ei vitreg observase 
pesemne că lucrurile lui Edith se împuţinau și că tot mai multe 
dintre lucrurile lui Alice ajungeau în dormitorul matrimonial. 

Pe planșeul șifonierului din dormitor era o cutie de lichior 
vechi, plină cu bunurile personale ale lui Edith, printre care și 
anuarul de la Liceul Biddeford. Alice mai văzuse poze cu Edith 
din tinerețe, dar niciodată ca adolescentă. lat-o în alb și negru, 
cu părul tapat, mai drăguță decât oricare altă fată din clasa pe 
care o absolvise. Alice mai găsi și o poză cu ea în echipa de 
majorete și un instantaneu la o spălătorie auto caritabilă. Purta 
pantaloni scurți strânși pe corp și o bluză drăguță fără mâneci și 
zâmbea, nu înspre cameră, ci altei fete. Amândouă aveau 
clăbuci de săpun în păr, iar Edith ţinea în mână un furtun. Alice 
nu putea să își ia ochii de la acea poză, pe de o parte, pentru că 
mama ei părea atât de frumoasă și fericită, dar și pentru că 
semăna atât de mult cu ea, așa cum arăta în prezent. Cum de 
ajunsese acea epavă, neglijentă și dezordonată, căreia îi curgea 
salivă din gură pe canapea? 

Alice se uită în continuare prin cutie. Mai găsi o maimuţică de 
pluș ieftină, de genul celor câștigate la bâlci, o fundă ce atesta 
câștigarea locului doi la vreo competiţie, care începuse să se 
destrame, o Biblie cu coperte albe și numele lui Edith scris în 
interior, plus două scrisori bătute la mașină pe o hârtie subţire 
ca foaia de calc; Alice fu surprinsă să descopere că erau de la 
Gary Shurtleff, tatăl ei biologic. Ambele aveau timbre de San 
Diego, California, erau scurte și scrise pe un ton apologetic, deși 


VP - 67 


în cea de-a doua o numea pe Edith târfă înfumurată pentru că 
nu îi răspunsese. Niciuna dintre scrisori nu pomenea de vreun 
bebeluș, deși Alice presupunea că tatăl ei le scrisese după ceo 
lăsase pe mama ei însărcinată. Edith îi mărturisise la un 
moment dat lui Alice că acesta își luase tălpășița spre vest 
imediat ce aflase că avea să fie tată. Alice se întreba unde era el 
acum. Tot în California? Puse scrisorile la loc în cutie, alături de 
anuarul liceului, Scriptura și celelalte amintiri sentimentale pe 
care le păstrase Edith, cără cutia la ghenă și se descotorosi de 
toate. 

Prima iarnă după liceu - prima în care Alice era singură cu 
Jake - fu lungă și extrem de rece. Din ianuarie până spre 
sfârșitul lui martie, coasta fu lovită de furtuni aproape 
săptămânal, iar temperaturile crescură rareori peste cea de 
îngheţ. Lui Alice nu-i păsa. Când nu era la colegiu, unde se 
înscrisese în programul de administrarea afacerilor cu 
specializarea contabilitate, era fericită să stea acasă, la 
căldurică, în apartamentul cu vedere spre oceanul plumburiu, 
oglindit de cerul în aceleași nuanțe. Vremea o făcea să fie 
leneșă și înfometată. În fiecare zi mânca macaroane cu brânză 
la prânz, apoi moţăia pe canapea, cu un manual deschis în 
poală, în timp ce la televizor rulau tot felul de seriale. Nu le prea 
dădea atenţie, cu excepţia serialului Genera/ Hospital, dar îi 
plăcea zgomotul de fundal. Jake suna întotdeauna înainte să 
plece de la bancă și, astfel, avea timp să facă un duș, să se 
îmbrace cu ceva frumos, să își dea cu un strop de machiaj. In 
prima zi cu adevărat caldă de primăvară (cândva, pe la mijlocul 
lui mai), îl întâmpină pe Jake la ușă îmbrăcată în niște pantaloni 
scurți, preferaţii ei, și sutien de baie. 

— A venit vara, anunţă ea. 

El îi strânse pielea, chiar deasupra taliei pantalonilor, și zise: 

— Sunt surprins că mai încapi în chestiile alea. 

În noaptea aceea, după ce adormi Jake, Alice se dădu jos din 
pat, goală, și se duse în baie să se cântărească. Chiar se 
îngrășase cu cel puţin cinci kilograme. Desigur, de când 
absolvise liceul, nu mai ieșise la alergat. Nu făcea deloc sport, 
așa că nu trebuia să se mire că se îngrășa. 

În ziua următoare, după ce Jake plecă spre bancă, își puse 
costumul de baie dintr-o bucată și merse până la țărmul mării. 
Erau prin preajmă câţiva colecționari de scoici, dar îmbrăcaţi în 


VP - 68 


blugi și pulovere. Se anunţa o zi caldă, dar vremea nu se 
încălzise încă de-a binelea, și apa îi amorţea oasele gleznelor. 
Totuși, își aminti ce spusese Jake și alunecă în apa înghețată, 
înotând cu vioiciune douăzeci de minute, până când simţi că îi 
ard plămânii, iar braţele îi păreau grele și inutile. Mergând 
înapoi spre apartament pe nisipul aspru, Alice își puse în cap să 
înoate cât mai mult în fiecare zi. Corpul ei va reveni la greutatea 
normală. Se întreba cât timp îi va lua lui Jake să observe că 
începuse să slăbească. Și-l imagina uitându-se la ea într-o seară, 
în timp ce își punea lenjeria în care dormea, cum întinde o mână 
ca să o atingă pe abdomenul plat și complimentând-o că arată 
uimitor. 

Exact așa se întâmplă, dar după ce înotase în fiecare zi, timp 
de o lună, într-o noapte din luna iunie, Jake o rugă să se 
dezbrace încet pentru el în camera de zi în timp ce el ședea pe 
canapea și privea. Nu era prima oară când o ruga pe Alice să 
facă asta, dar se întâmpla rar, de obicei după ce se întorceau de 
la vreo cină drăguță în oraș. În acea noapte din iunie, se 
duseseră cu mașina până în Portland, la un restaurant 
franțuzesc nou, deschis de curând. Mâncarea era bună, dar când 
Jake comandă o sticlă de vin, ospătărița îi ceru buletinul lui 
Alice. 

— Ah, îmi pare rău, zise Jake. Nu cred că ţi l-ai luat, nu, Alice? 

— Fiica dumneavoastră poate să comande altceva, îi sugeră 
lui Jake ospătărița, ușor îmbujorată. 

— O să luăm amândoi câte o apă, zise Jake, încleștându-și 
maxilarul. 

În noaptea aceea, când Alice era goală, Jake îi ceru să i se 
așeze în poală și spuse: 

— Ești perfectă. 

— Mulţumesc, zise Alice, gândindu-se la sesiunile zilnice de 
înot în ocean care îi ardeau plămânii. 

— Vreau să te rog ceva, zise Jake, cu vocea puţin răgușită. Nu 
trebuie să accepţi dacă nu vrei, dar aș vrea să îţi fac niște poze, 
exact așa cum ești acum. 

— Adică dezbrăcată? 

— Doar pentru mine, promit. Nu o să le mai vadă nimeni 
altcineva. 

— De ce vrei poze, când poţi să mă vezi oricând dorești, exact 
așa? 


VP - 69 


Se lăsă pe spate în poală la el, aproape căzând, și își deschise 
braţele. 

— Uite ce e, Alice, înțeleg că nu poți să conștientizezi asta la 
vârsta ta, dar nu o să arăţi întotdeauna ca acum. Și vei vrea să 
păstrezi imaginea asta cumva. In fotografii. Crede-mă! 

— Vrei să îmi faci pozele chiar acum? 

— Nu, nu chiar acum. Voiam doar să-ţi propun asta. Dacă o 
facem, aș vrea să fie totul perfect. Lumina. Totul. 

— Nu mă deranjează, dar nu vreau să le mai vadă nimeni în 
afară de tine. Vreodată. 

— Promit, zise el. O să fie doar pentru mine. Și pentru tine. 
Într-o bună zi, o să le preţuiești. 

Făcură pozele în weekendul următor. Jake cumpără un aparat 
de fotografiat sofisticat pentru această ocazie, inclusiv un 
exponometru, și Alice poză pe patul din dormitorul matrimonial. 
La început, era emoţionată și foarte conștientă de sine, dar apoi 
începu să fie distractiv și lasciv. Jake fu surprinzător de tăcut în 
tot acel răstimp; Alice credea că el va avea câteva idei clare 
despre cum voia să pozeze, dar se înșelase - o lăsă pe ea să 
facă orice voia. Când ea crezu că terminaseră, Jake zise: 

— Hai să facem câteva cadre în vechiul tău dormitor. 

— De ce? întrebă Alice. j 

— Acolo ești tu însăţi, zise Jake. Aici pare că joci un rol. În 
camera ta, o să arate mai natural. 

Alice îi făcu pe plac, simțindu-se ușor stingherită să pozeze pe 
patul ei de o persoană, sub posterul cu Duran și sub micuțul raft 
pe care erau expuse trofeele ei de la cros. Dar îl făcea fericit pe 
Jake și, după ce acesta puse camera deoparte, făcură sex 
pentru prima oară în vechea cameră a lui Alice. După aceea, 
Alice întrebă: 

— Unde o să developezi pozele? 

— Un prieten de la serviciu are o cameră obscură și a zis că 
pot s-o folosesc. 

— N-o să-i arăţi? 

— Nu, bineînţeles că nu. Fotografiile alea sunt doar pentru 
noi. 

— Nu vreau să mă mai vadă nimeni altcineva așa. Vreodată. 
Doar tu. 

— Într-o bună zi, o să vrei. Într-o bună zi, o să fiu prea bătrân 
pentru tine (probabil că sunt deja prea bătrân pentru tine) și 


VP - 70 


atunci o să găsești pe altcineva mai tânăr. Nu mă va deranja. E 
firesc. 

Alice nu zise nimic pe moment. Nu că nu ar fi știut că Jake, în 
vârstă de aproape cincizeci de ani, era considerat prea în vârstă 
pentru ea (deși se gândea la Richard Gere din Frumușica și cât 
de atrăgător era), dar, cumva, nu și-l imaginase niciodată 
îmbătrânind. Se imaginase pe ea însăși îmbătrânind, dar el 
rămânând la fel. 

— Nu știu ce să zic, spuse ea. 

— O să vezi, zise Jake. 

Mai rămaseră întinși în pat o vreme. 

— Ai vrut asta dintotdeauna? întrebă ea. 

— Ce să vreau? 

— Pe mine. Mai mult decât o doreai pe mama mea. 

Alice auzi un clinchet abia perceptibil. Jake își lovea dinţii unii 
de alţii, așa cum făcea de obicei când gândea. 

— Da, zise el într-un final. 

e 

În decursul acelei prime ierni de după moartea mamei sale, 
Alice reușise să evite cu succes orice contact cu colegii ei din 
Liceul Kennewick. Cu toţi, cu excepţia Ginei, care îi scria 
frecvent scrisori din New York, la care Alice răspundea 
ocazional. La sfârșitul primului ei an la NYU, Gina reușise, cum 
era de așteptat, să primească un contract de model ce urma să 
o ţină în oraș peste vară. Dar în august, reveni acasă pentru 
două săptămâni și apăru neanunţată, într-o după-amiază de joi, 
la locuinţa lui Alice. 

— Știam că n-o să-mi răspunzi la apeluri și m-am gândit să vin 
pân-aici. 

Îi întinse o sticlă de vin Boone's Farm Strawberry Hill. 

Alice sugeră să meargă la plajă, dar Ginei i se părea prea 
cald. Până la urmă, băură vinul în camera de zi și mâncară 
snackuri cu brânză și vin de Porto. Gina era mai slabă și mai 
frumușică decât oricând. Işi oxigenase părul și și-l dădea pe 
spate, căzându-i într-o cascadă. Işi pensase sprâncenele negre 
și groase, iar unghiile și le vopsise cu o ojă portocalie neon. 

— Povestește-mi despre viaţa de model, ceru Alice. 

— Vrei să auzi părţile bune sau detaliile sordide? 

— Tu ce crezi? 

Gina îi relată câteva istorioare. Prima oară când încercase 


VP -71 


cocaină („m-a făcut să mă comport ca sora mea mai mică sau 
ca Stephanie Richmond de la cros, o mai ţii minte?”), o 
sumedenie de petreceri, cereri în căsătorie interminabile primite 
de la bărbaţi mai în vârstă, dintre care unul îi oferise zece mii de 
dolari să facă sex cu soția lui în timp ce el privea. 

— Sunt atât de dezgustători, zise ea. Cu cât sunt mai bătrâni, 
cu atât devin mai dezgustători. 

— Ai vreun iubit? întrebă Alice, sperând să schimbe subiectul 
bărbaţilor în vârstă. 

Gina încă nu pomenise nimic de Jake, dar știa că o va face. 
Făcuse câteva aluzii în scrisorile ei, referitor la faptul că i se 
părea ciudat că Alice încă locuia cu el, considerând că Alice ar 
putea să se mute în New York, ca să locuiască împreună o 
vreme. Era doar o chestiune de timp până când avea să aducă 
din nou vorba despre această propunere. Plus că nu mai era 
mult până când Jake avea să ajungă acasă. Intotdeauna venea 
până în ora cinci, uneori chiar mai devreme, având în vedere că 
banca se închidea la patru. 

— Hai să mergem să înotăm, zise Alice, după ce Gina îi 
preciză că nu avea niciun iubit în New York. 

— N-am costum de baie, zise Gina. 

— Imprumută unul de-al meu. 

— Bine. Fie. 

Alice se duse la etaj, iar Gina se ridică să o urmeze. Alice își 
dădu seama brusc că Ginei îi va fi evident că împărțea 
dormitorul cu Jake. Jumătate din hainele ei erau acum în 
dormitorul lui, iar în patul din vechea ei cameră nu mai dormise 
nimeni de luni de zile. 

— Iți aduc imediat jos câteva costume pe care să le încerci, 
zise Alice, fugind în sus pe scări. 

— Sigur, zise Gina, ridicând din umeri. 

Alice se schimbă la etaj în slipul ei preferat și aduse jos câteva 
costume pe care le avea în plus, ca să le probeze Gina. Rămase 
cu gura căscată când Gina se dezbrăcă în mijlocul camerei de zi. 
Probabil că Gina observă expresia de pe faţa lui Alice, pentru că 
spuse: 

— Scuze. Viaţă de model. N-am niciun pic de pudoare. 

— E-n regulă. 

Gina alese un costum negru cu marginea din dantelă albă. În 
partea de jos îi venea bine, dar îi era prea larg pe pieptul ei plat. 


VP- 72 


Alice îi aduse un tricou pe care să îl tragă peste costum și 
împreună merseră pe asfaltul moale al parcării și pe nisipul 
fierbinte până în locul unde se spărgeau valurile pe țărm. 

— E rece, chiţăi Gina când intrară în apă. 

— O să te obișnuiești, zise Alice, sărind când un val se izbi de 
ea. 

Plonjă sub apă și ieși la suprafaţă exact când Gina se lăsa 
temătoare în spuma valurilor. Înotară împreună spre larg, apoi 
se așezară în plută, întinzându-și brațele, lăsându-se legănate 
de talazuri. Tricoul alb al Ginei se umfla în jurul ei. 

— Bine, acum e chiar plăcut, zise Gina. Maine nu-i atât de rău. 

— Mai plăcut decât New York-ul? 

— Doamne, nu! O să mai vin în vizită aici, vara, dar mai mult 
decât atât... nu, mersi. 

Alice nu răspunse imediat, iar Gina adăugă: 

— Scuze, am fost un pic cam dură. Vorbeam despre mine, 
desigur. 

Se lăsară purtate împreună pe un val înalt, apoi alunecară pe 
spinarea lui. Alice simţi gust sărat în gură. 

— Deci ai renunţat, nu mai încerci să mă convingi să mă mut 
la oraș? 

— Cum vei ști că nu-ţi place dacă nu încerci? Ne-am distra de 
minune, Al. Vorbesc serios. Ți-aș face cunoștință cu managerul 
meu și pun pariu că ai putea să găsești și tu vreun contract ca 
model, probabil nu chestii de podium, din cauza dimensiunilor 
tale, dar pun pariu că ai găsi ceva. Adică, uite cât ești de 
frumoasă. 

Alice râse. 

— O să mă gândesc la asta, zise ea doar ca să îi închidă gura 
Ginei. 

De fapt, voia să zică: „De ce-aș merge undeva unde toată 
lumea caută o viaţă mai bună, când eu am găsit-o deja? Am 
ajuns la deznodământul fericit al poveștii”. 

— Ăla e tatăl tău vitreg? zise Gina dintr-odată. 

Își ţinea mâna streașină la ochi și se uita spre mal. Alice făcu 
același lucru. Jake era acolo, chiar dincolo de linia apei, uitându- 
se la înotători. Încă purta costumul albastru-deschis din in. y 

Alice aproape negă, dar, nu încăpea îndoială, el era. In 
schimb, făcu cu mâna ca să îi atragă atenția și zise: 

— Da. E Jake. 


VP-73 


— Doamne, te culci cu el, nu-i așa? zise Gina în timp ce se 
legănau în apă, privindu-l cum le face și el cu mâna. 


12. ACUM 


— Crezi că avea dușmani? Clienţi nemulţumiţi? îl întrebă Harry 
pe John. 

Luau o pauză de cafea după o dimineaţă petrecută 
împachetând comenzile recepționate pe site. 

John își termină cafeaua, ţinând cana ciobită cu ambele mâini. 
Se gândi un moment. 

— Dușmani, nu. Nici clienţi nemulţumiţi, nu prea. Dacă un 
client era nemulțumit de cărţile pe care i le trimiteam, îi 
returnam întotdeauna banii. În afară de asta, chiar dacă n-am fi 
făcut-o... 

Făcu o grimasă ce sugera că, probabil, un colecţionar de cărți 
rare nemulţumit nu era un suspect de crimă. 

— Și nu s-a întâmplat nimic ciudat în ziua aia? 

— Din câte îmi aduc aminte, nu. Treaba a mers ca de obicei și 
a plecat ceva mai devreme, dar doar pentru că voia să mai facă 
o plimbare înainte să se întunece. Făcea asta de multe ori. 
Poliţia bănuiește că a fost ceva premeditat? 

Ochii lui afectaţi de cataractă păreau îngrijoraţi, la fel ca 
atunci când îi spusese Harry ce aflase cu o zi în urmă. 

— Nu, nu cred că au vreo pistă, exceptând faptul cert că a 
fost lovit în cap. 

— Doar niște huligani, probabil, zise John, de parcă problema 
huliganilor din Kennewick era un lucru știut de toată lumea. Apoi 
adăugă: Alice ce zice? 

— Nimic. Nu prea vrea să vorbească despre asta. 

John își împreună degetele, rămânând pe gânduri. Harry se 
uită la mâinile lui mari și puternice și ajunse la concluzia, nu 
pentru prima oară, că John arăta mai degrabă ca un fermier 
pensionat decât ca un consultant financiar pensionat. Era 
aproape complet chel și avea scalpul plin de pete maronii de la 
soare. Purta un costum în dungi închis la culoare și cravată roz, 
cu un nod strâns la gât. Întotdeauna purta costum, toate puţin 
cam mari pentru el, reminiscențe ale anilor în care activase în 


VP - 74 


domeniul afacerilor. 

— Nu mi-aş face prea multe griji, Harry, zise el în cele din 
urmă. Probabil că e încă sub șoc și nu vrea să conștientizeze ce 
s-a întâmplat. În plus, probabil că se gândește la restul vieţii ei. 
lubita mea soție a murit destul de tânără, după care n-am mai 
crezut că o să mai trăiesc vreun moment de fericire vreodată. ȘI 
apoi, într-o bună zi, m-am simţit niţel mai bine, iar cu timpul, am 
redevenit eu însumi. Tot timpul se întâmplă așa. Altfel, nimeni n- 
ar putea să-și vadă în continuare de viaţă. Scuze, Harry, n-am 
vrut să... 

John își frecă mustaţa albă, iar tremurul braţului său deveni 
mai evident decât de obicei. Harry se întrebă dacă nu cumva 
suferea de maladia Parkinson sau dacă era doar semn de 
bătrânețe, din pricina slăbiciunii mușchilor. 

— E-n regulă, John. 

— Poliţia o să-l găsească pe cel care a avut de-a face cu asta, 
oricare ar fi ăla. Au căile lor. Inapoi la treabă, ce zici? 

Harry îl privi pe John cum se ridică, apoi cum se lasă într-un 
genunchi lângă unul dintre numeroasele colete nedesfăcute și 
cum taie banda adezivă cu un cuter. Pisica Lew se gudură pe 
lângă el și se frecă de coapsa lui John. Harry, obosit de munca 
din dimineața aceea, voia să mai zăbovească puţin și să își 
termine cafeaua. Câţi ani avea John? Sigur era trecut de 
șaptezeci și cinci, probabil se apropia de optzeci. 

Își aminti povestea pe care i-o spusese tatăl lui, despre 
apariţia lui John la scurt timp după ce deschisese noul magazin; 
bătrânul întrebase dacă poate să muncească voluntar câteva 
ore pe săptămână, eventual să aranjeze rafturile sau să 
întâmpine clienţii. Era pensionar și avea mult timp la dispoziţie, 
iar Bill fusese de acord, fără prea mare tragere de inimă, să îi 
permită să vină câteva ore pe săptămână. A doua zi, John apăru 
la prima oră și rămase până când Bill îl trimise acasă, târziu, 
după-amiază. O ţinu tot așa, John învățând fiecare aspect al 
afacerii, până când Bill insistă într-un final să îl remunereze. Se 
tocmiră și căzură de acord să încaseze salariul minim pe 
economie. După aceea, John fu nelipsit de la magazin, 
întotdeauna la costum și cravată; se făcuse indispensabil. 

Harry își termină cafeaua și se duse să îl ajute la aranjatul 
cărţilor noi pe una dintre cele două mese pliabile din camera din 
spate a magazinului. Erau cam treizeci de cutii nedesfăcute ca 


VP -75 


aceasta, toate conţinând cărți de la o vânzare care avusese loc 
la o moșie; Bill le cumpărase fără să le vadă, făcând o ofertă 
prin telefon, după ce aflase că proprietarul decedat colecţionase 
romane Wodehouse în ediţii cartonate. Tatăl lui Harry începuse 
să vâneze cărți de pe vremea când era student la Columbia, 
unde studiase literatură engleză, sperând să devină scriitor. 
Unul dintre profesorii lui îi deschisese apetitul pentru o 
asemenea pasiune, trimițându-l în nordul statului pe la talciocuri 
și târguri de vechituri în vara dinainte de ultimul an universitar. 
Il învățase ce să urmărească și cum să negocieze. Una dintre 
lecţii fusese aceea de a nu se certa pe volume desperecheate 
cu ocazia vânzărilor organizate pe la moșii. Dacă exista ceva pe 
rafturi care merita banii, atunci puteai face întotdeauna o ofertă 
rapidă pentru a cumpăra toate cărțile. Succesorii defuncţilor 
colecționari erau aproape întotdeauna încântați și ușuraţi să 
scape de ele, și nu aveai de unde să știi niciodată peste ce 
nestemate puteai da. 

Bill se îndrăgostise de vânătoarea de cărţi („vânătoarea de 
comori pentru cei fără simţul aventurii”, o numea el) și, vreme 
de zece ani după facultate, făcuse foarte puţini bani din asta, 
rămânând pe Coasta de Est și vânzându-și descoperirile la 
nenumăratele anticariate din oraș de la acea vreme. Până la 
vârsta de treizeci de ani, abia dacă mai putea să se miște prin 
garsoniera lui din Greenwich Village din cauza vrafurilor de cărți 
pe care le acumulase. Luă un împrumut de la bancă și deschise 
magazinul Cărţile Rare Ackerson. Primul lui angajat fusese o 
absolventă timidă de la Colegiul Barnard, pe nume Emily 
Vetchinsky. Se căsătoriră la trei luni după ce o angajă și, nouă 
luni mai târziu, se născu Harry. 

— În mare parte, gunoaie, până acum, zise John, desfăcând o 
altă cutie și uitându-se la conţinutul acesteia. 

— Cum îţi dai seama? întrebă Harry. 

— Înveţi, cu timpul. Ținea în mână o ediţie cartonată a 
romanului Fă/ci, cu copertă neagră și ilustraţia stilizată a unui 
rechin alb. O puse la o parte. Totuși, eu mai verific o dată, mă 
uit la preţuri pe net. Tatăl tău nu avea nevoie să facă asta. 

Se auzi clopoţelul de la ușă, semn că cineva tocmai intrase în 
magazin. 

— Te deranjează dacă arunci un ochi, să vezi dacă are cineva 
nevoie de ajutor? întrebă John, iar Harry se duse în faţă, 


VP - 76 


postându-se în spatele casei de marcat. 

Clienta era o femeie în vârstă, îmbrăcată într-un pardesiu lung 
de iarnă și cu căciulă îmblănită, deși erau aproape douăzeci de 
grade afară. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă Harry, iar femeia ridică 
privirea, tresărind. 

— Ah, nu te-am văzut. Am mai fost pe-aici, desigur, dar am 
uitat... Poţi să-mi indici unde sunt romanele de suspans? 

Harry ieși de după tejghea și o conduse pe Clientă la 
secţiunea cu beletristică de suspans. Cu excepţia celei de 
ficţiune pură, era cea mai mare din magazin. Romanele polițiste 
reprezentaseră genul favorit al tatălui său, și ca cititor, și în 
calitate de colecționar. Deţinuse o colecție personală 
impresionantă de ediţii princeps, la care se adăuga ceea ce 
susținea el a fi singura colecţie completă de cărţi „mapbacks” - 
cărţi de buzunar, datând de la jumătatea secolului, publicate de 
Dell, aproape toate, romane polițiste, fiecare conţinând câte o 
hartă ilustrată pe coperta a patra. Fuseseră mândria lui. 

„Nu valorează mulţi bani”, îi spusese el odată lui Harry, „dar 
ziua în care am achiziţionat-o pe ultima din serie a fost una 
dintre cele mai bune din viaţa mea. O prostie, știu”. 

— Ah, cât de multe sunt! zise femeia, uitându-se la rafturile 
secţiunii de suspans. 

— Avem și mai multe în spate, zise Harry. Dacă sunteţi 
interesată de tomuri de colecție și ediţii princeps. 

— Nu prea cred. Îmi place o poveste cu crime, dar nu îmi 
place violenţa. 

Harry era pe cale să se ducă să îl cheme pe John pentru a-i 
face femeii o recomandare, dar decise că poate să se descurce 
și singur. Nu era un fanatic precum tatăl lui, dar chiar citea mult. 
Identifică pentru femeie, numai după coperte, trei cărți: două de 
Jacqueline Winspear și una de M.C. Beaton, pe care ea credea că 
nu o citise încă. Duse cărţile la casa de marcat și procesă el 
însuși comanda, ușurat că femeia plătea cu numerar și că nu 
era obligat să folosească cititorul de carduri. După aceea, îl 
anunţă pe John că tocmai se descurcase la prima lui interacţiune 
cu un client. John își puse mâna mare pe umărul lui Harry. 

— Mulţumesc, Harry. Sincer, nu știu ce m-aș fi făcut în 
momentul ăsta fără tine. 

Cuvintele îl făcură pe Harry să se simtă util, dar îl și tulburară 


VP - 77 


în același timp. Cât timp se aștepta să îl ajute? Exista vreun plan 
de viitor pentru magazine, acum, că Bill murise? Presupunea că 
Alice îl deținea acum, cu tot cu stocul existent. Mai lucrase și ea 
ocazional în magazin, deși Harry habar nu avea cât știa ea, de 
fapt, sau cât îi păsa de afacere. 

Era clar că John învățase enorm de la Bill, dar era un simplu 
angajat, și cât te mai așteptai să mai lucreze la vârsta lui? Oare 
Harry era manipulat pentru a prelua conducerea afacerii pentru 
totdeauna? La acest gând, simţi un nod în stomac. „Asta e viața 
mea acum”. Apoi Harry încercă să se calmeze. Tatăl lui murise 
cu mai puţin de o săptămână în urmă și încă mai avea destul 
timp la dispoziţie să se lămurească în privinţa tuturor lucrurilor. 
Își recuperă propriul cuter și începu să deschidă cutiile. 

Spre sfârșitul zilei, sună clopoţțelul, iar ușa din față se 
deschise, intrând un alt client, doar pentru a patra oară pe ziua 
respectivă. După cum îi explicase John, magazinul încheia 
nouăzeci la sută din afaceri online și foarte puţine în magazin. 
Harry se duse la casa de marcat. Clienta era femeia de la 
înmormântare, cu părul scurt, închis la culoare. Purta iar bentiță. 
Harry își simţi obrajii îmbujorându-i-se când o văzu. Ea îl zări și 
veni direct spre el, parcă mult prea hotărâtă. 

— Salut! zise ea. 

— Bună! 

— Mă întrebam dacă faceţi angajări. Știu că nu există vreun 
anunț pe ușă, dar m-am gândit să întreb, pentru orice 
eventualitate. Tocmai m-am mutat aici și sunt pasionată de 
cărţi, așa că m-am gândit că... 

Obrajii ei erau la fel de îmbujoraţi că ai lui. Era emoţionată, iar 
cuvintele pe care tocmai le rostise parcă în grabă sunaseră 
nefiresc. 

— Nu te-am văzut duminică la... 

— Ah, asta, zise ea. Da, am fost la înmormântare. Și eu te-am 
văzut pe tine. Tu trebuie să fii... 

— Fiul lui. 

— Exact, fiul lui. Îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită. 

— L-ai cunoscut pe tatăl meu? 

Ea păru luată prin surprindere. 

— Ah, nu. Nu l-am cunoscut. O să sune ciudat, dar abia am 
ajuns aici și auzisem de el. De fapt, am mai fost pe la 
Ackersonul din New York și voiam să văd dacă există un post 


VP - 78 


vacant aici, și apoi, desigur, am auzit ce s-a întâmplat. Așa că 
am venit la înmormântare. A fost un lucru ciudat din partea 
mea, știu. 

— Nu, nu, zise Harry. Înmormântările sunt publice, nu? Nu 
sunt doar pentru oamenii care au cunoscut persoana decedată. 

— Ba nu, de fapt, cam așa sunt. 

Ea zâmbi și un strop din nervozitatea ei se risipi. 

— Presupun că așa e, zise Harry, zâmbind și el. Nu-ţi face griji. 
Cum te cheamă? 

— Grace. Pe tine? 

li întinse mâna peste tejghea, iar Harry i-o strânse, 
recomandându-se. Îi simţea mâna mică într-a lui, degetele reci. 
Harry intuia că femeia îl minte sau că îl induce în eroare în ceea 
ce privește motivele pentru care venise la înmormântare sau 
cele pentru care venise la magazin. Îl cunoscuse pe tatăl ei? 
Dacă da, atunci de ce ascundea acest fapt? 

— De ce te-ai mutat aici? întrebă Harry 

— Mă săturasem de viaţa la oraș și am mai fost aici, pe coasta 
din Maine. In orice caz, am decis să acţionez la primul impuls. 

Râse nervos. Avea părul castaniu, aproape negru, iar ochii de 
un albastru verzui. Avea un nas micuţț, ușor în vânt, și o gură 
îngustă, cu buza de sus subţire, iar cea de jos, groasă. Avea 
niște sprâncene dese, negre și câţiva pistrui discreţi pe frunte, 
iar Harry aprecie că avea până în treizeci și ceva de ani, inclusiv 
că ar putea fi de o seamă cu el. 

— Te-ai avântat în locurile astea pur și simplu, fără să ai un 
loc de muncă? se interesă Harry și regretă imediat întrebarea. 

— Exact. 

— Unde locuiești? 

— Puțin mai sus pe deal, dincolo de pensiune. Ştii casa mare 
din cărămidă, a cărei curte din faţă e năpădită de buruieni? 
Acolo stau. Am găsit-o pe Airbnb, are doar o cameră, propriul 
meu dormitor, dar e practic mai mare decât apartamentul pe 
care îl aveam închiriat în New York. Și tu? Acum lucrezi aici, la 
magazin? 

— Dau o mână de ajutor. Probabil pe timpul verii, apoi nu știu. 
Poate mă mut în New York? 

— N-o face, spuse ea amuzată. 

— Bine. 

Obrajii lui Grace se adumbriră. Se trase de lobul urechii 


VP - 79 


negăurit pentru cercel. 

— Nu aveți niciun post liber aici, carevasăzică? 

— Ah, da. Nu știu. Probabil că e prea curând să luăm o decizie 
în privinţa asta, dar pot să aflu și să îţi comunic. 

— Bine. Ar fi perfect. Pensiunea Kennewick caută o fată 
pentru postul de hostess, dar am zis să încerc mai întâi aici. 

— Să te sun? 

— Sigur, zise ea, iar Harry îi întinse un pix. Întoarse un semn 
de carte Ackerson și își notă numărul. Mulţumesc. Știam că nu 
sunt mari șanse și nu mă aștept la nimic, așa că... 

— O să aflu și te anunț. 

— Bine. O să arunc un ochi pe-aici. 

— Chiar te rog. 

Intră pe un culoar, ieșind din raza vizuală a lui Harry. Avusese 
parte de o experienţă atât de ciudată, încât, pentru o clipă, 
rămase țintuit locului, rememorând conversaţia. Ceva din ceea 
ce spusese femeia respectivă i se păruse deosebit de ciudat. 
Pentru moment, nu reuși să își dea seama clar, dar apoi se 
lumină. Tânăra îl întrebase: „Acum lucrezi aici, la magazin?” 
Cum știuse că el abia începuse să lucreze acolo? Dar apoi Harry 
își aminti de înmormântare, de preoteasa care vorbise despre 
faptul că Bill fusese nespus de mândru de fiul lui care tocmai 
absolvise facultatea. Asta trebuie să fi fost. 

John veni din camera din spate. ` 

— Tocmai am deschis ultima cutie, anunță el. In sfârșit, 
edițiile Wodehouse. Sunt și câteva ediții princeps. Americane, 
dar nu e o pierdere totală. 

Lui Harry trebuie să i se fi citit oboseala pe față, pentru că 
John adăugă: 

— Du-te acasă. Ai făcut mai mult decât suficient azi aici. 

Clopoțelul sună, iar ușa se deschise. Era Grace care pleca. 

— Ai văzut-o pe femeia cu care am vorbit? întrebă Harry. 

— Când? Adineauri? 

— Da. Tocmai a plecat. 

— Nu. De ce? ` 

Harry îi spuse lui John că venise să caute de muncă. In sinea 
lui, nutrea speranța că John va considera necesar încă un 
angajat la magazin, dar bătrânul doar clătină din cap. 

— Nu prea cred. Tu ce părere ai? Ne descurcăm, mai ales 
când Alice o să decidă să se întoarcă și ea să ajute. 


VP - 80 


Harry se îndreptă cu pași mărunți spre casă. Nu era sigur că 
mai avea chef de încă o cină intimă cu Alice și fu ușurat când 
zări o mașină necunoscută (o Jetta albastru-închis) parcată 
lângă Civicul lui pe alee. Pe plăcuța de înmatriculare scria 
CSHORE7E. Bănui că este mașina prietenei lui Alice, Chrissie, 
care aproape sigur avea număr de înmatriculare personalizat. 
Harry urcă până la ușa de la intrare, decorată cu vitralii, și era 
pe cale să intre, când se uită printr-una dintre porțiunile vitrate 
nevopsite. Putea să vadă o parte din bucătărie, unde era o 
femeie în vârstă, cu spatele la ușă, dar Harry observă că încă 
purta un impermeabil și o eșarfă de un roșu aprins înfășurată în 
jurul capului. O vedea din profil, buzele mișcându-i-se de parcă 
vorbea foarte repede. Nu o recunoscu imediat. Harry rămase 
locului o clipă, înlemnit pe veranda din faţă, încercând să decidă 
dacă era posibil să intre în casă și să se ducă direct în camera 
lui. Poate dacă deschidea ușa fără zgomot. Dar nu, străina se 
afla la doar șase metri depărtare, în bucătărie. Nu va avea 
încotro și i se va face cunoștință cu Harry. 

În loc să intre în casă, Harry se duse în curtea din spate, unde 
era un vechi șopron dărăpănat al proprietăţii, care fusese unul 
dintre motivele de căpătâi pentru care pe Bill îl interesase acea 
casă. Era un spaţiu mic, nerenovat, lemnul era degradat, cu 
crăpături de până la doi centimetri între șipci, dar acoperișul era 
solid. Planul lui Bill fusese să îl restaureze complet și până la 
urmă să îl folosească pe post de depozit pentru cărți. Lucrul 
acesta, desigur, nu se mai întâmplase. Adevărata pasiune a lui 
Bill fusese achiziționarea cărţilor. Găsirea spaţiilor în care să le 
depoziteze era o corvoadă pentru care nu-și găsea suficient 
timp decât atunci când devenea disperat. 

Ușa lată de la intrarea în șopron era deschisă, iar Harry 
traversă curtea noroioasă și intră, acomodându-și încet ochii cu 
întunericul din interiorul răcoros. Auzi bătaia de aripi a graurilor 
pitulaţi pe sub grinzile tavanului. Într-un colţ, era un strung 
vechi, abandonat de locatarii anteriori. Harry își aminti că tatăl 
lui îl păstrase cu gândul să se apuce de făcut mobilă, iar în acest 
fel își putea confecționa singur rafturile. 


8 Intraductibil: inscripţia de pe plăcuţă poate fi citită în engleză Sea Shore 7 („C”, în 
engleză, se citește „si”, la fel ca sea, mare), ceea ce se traduce prin Malul Mării 7. De 
asemenea, poate să facă referire la iniţială numelui „Chrissie”). 


VP - 81 


— Poţi să-ţi imaginezi locul ăsta umplut cu cărți? întrebase el. 

Dar în afară de acel strung, de variate obiecte de mobilier de 
curte și de niște scaune vechi de sufragerie, șopronul era gol. 
Harry strănută. În ciuda faptului că lăsase ușile acelea late larg 
deschise, aerul de acolo era îmbâcsit de praf și stătut, iar 
podelele, pătate de găinaţ. Voia să plece de acolo, dar în loc să 
iasă pe unde intrase, traversă șopronul și ieși prin ușa, de 
dimensiuni normale, din spate. 

Nevrând să se întoarcă în casă, Harry se așeză pe tocul ușii. 
În faţa ochilor i se desfășură priveliștea mlaștinii ce mărginea 
proprietatea. Harry fu brusc stăpânit de un sentiment revoltător 
de suferinţă pură. | se răspândi prin tot trupul ca un acces de 
greață; înţelegea pe deplin în acel moment faptul că era singur 
și că viaţa lui era lipsită de sens și de fericire. Inima îi bătu rapid 
și, pentru un moment, Harry se întrebă dacă murea, de parcă 
această conștientizare subită aducea cu sine un fel de atac de 
cord. Dar simţi o ciupitură pe braț și se frecă. Se uită și constată 
că omorâse un ţânţar care lăsase o dâră de sânge. 

Bătăile inimii i se domoliră, gândurile acelea teribile risipindu- 
se la fel de rapid cum veniseră. Cu toate astea, își aminti o 
conversaţie extrem de încinsă, ce avusese loc în camera lui de 
cămin cu câteva luni în urmă. Era cu un student din primul an, 
pe nume Tyler, pe care Harry îl cunoscuse la clubul de cinema. 
Ascultau un album de Sparklehorse, iar Tyler se lansase deodată 
într-o diatribă despre timpul mult prea scurt pe care îl petrecem 
pe planeta aceasta și despre felul cum, într-o clipită, vom fi cu 
toţii morţi, la fel ca toţi cei care ne-au cunoscut vreodată, și cu 
asta, basta. Vorbise de parcă ar fi fost prima persoană căreia i- 
ar fi trecut vreodată prin minte aceste gânduri sau care le-ar fi 
dat glas. Din fericire, Paul trecuse pe acolo, schimbase muzica 
cu o compilaţie de Henry Mancini și îl forțase pe Tyler să bea un 
cocktail. Harry se gândi la acea conversaţie acum, medită 
asupra faptului că moartea ambilor lui părinţi ștersese o 
secțiune întreagă a propriei lui vieţi care exista doar în amintirile 
lor. Jumătate din fiinţa lui era deja dispărută; mai mult de 
jumătate. 

Greaţa și teama se reinstalară, iar Harry se forță să se ridice. 
Se întoarse prin șopron și merse până în faţa casei. Mașina era 
încă acolo, dar femeia pe care o văzuse în bucătărie stătea 
acum pe veranda din faţă, în cadrul ușii, luându-și la revedere 


VP - 82 


de la Alice. 

— Harry, ea e Viv. Nu știu dacă v-aţi cunoscut. 

Femeia se întoarse înspre Harry, ochii ei negri cercetându-i 
faţa. Era foarte slabă, cu obrajii scobiţi, și, deodată, eșarfa din 
jurul capului avea noimă. Probabil că e bolnavă de cancer și face 
chimioterapie. 

— Îmi pare rău pentru tatăl tău, Harry, zise ea cu o voce 
răgușită. Mă tem că am ratat înmormântarea; am fost plecată. 

— E-n regulă, zise Harry, apoi adăugă: Mulţumesc. 

În mintea lui, propriul glas îi răsuna tremurat, probabil din 
cauza privirii intense a femeii. Se forță să nu se uite în pământ. 

— Îți mulţumesc pentru vizită, zise Alice. 

O prinse de talie și o conduse la mașină. Femeia se mișca 
repede, de parcă voia să scape de atingerea lui Alice, și se urcă 
în mașină fără un cuvânt. 

Harry intră în casă și simţi mirosul de mâncare gătită. Masa 
era din nou așezată pentru două persoane. 


13. ATUNCI 


Alice n-o mai văzu pe Gina în vara aceea, după ziua în care 
înotară împreună. Negase că se culca cu Jake, desigur, dar era 
dureros de clar că Gina nu o credea, în special având în vedere 
că, imediat după ce ieșiseră din apă, Jake se comportase atât de 
ciudat, insistând ca Alice să-și înfășoare prosopul pe ea. De 
asemenea, zăbovise cu privirea cam mult asupra Ginei, căreia 
slipul lui Alice și tricoul lipit de sâni abia dacă o acopereau. 

În toamna aceea, Jake și Alice se duseră în Canada și vizitară 
Montrealul și Quebecul. 

— E aproape la fel de bine ca în Franţa, zise Jake. Și mult mai 
ieftin. 

Era unul dintre rarele momente în care Jake pomeni de bani. 
Pentru că Jake lucra la o bancă și purta costume frumoase, iar 
apartamentul lor avea o priveliște splendidă spre ocean, Alice 
presupusese întotdeauna că erau bogaţi și că banii nu vor fi 
niciodată o problemă. Banii nu contau. Montreal era cel mai 
elegant loc în care fusese Alice vreodată. In timpul zilei, se 
plimbau prin oraș, intrând prin magazine, iar noaptea frecventau 


VP-83 


cele mai bune restaurante. Quebec era și mai și, aproape magic. 
Se cazară la Le Château Frontenac, un castel mai degrabă decât 
un hotel. Comandau vin oriunde se duceau și nimeni n-o întreba 
pe Alice câți ani are. Poate că unii dintre angajaţii hotelurilor și 
ospătari bănuiau că erau tată și fiică, dar nimeni nu zicea nimic 
despre asta niciodată. In ultima noapte, în timp ce se plimbau 
pe bulevardul principal din Quebec, Jake își puse brațul pe după 
umerii lui Alice, gest pe care nu îl mai făcuse niciodată. 

— Hai să ne întoarcem aici la anul, sugeră Alice. Aici e mai 
bine ca-n Franţa. 

— Nu vrei să vizitezi și alte orașe? N-ai fost la New York, nu? 

— Bleah. Nu, mulțumesc, zise Alice, gândindu-se la Gina și la 
eventualitatea de a se întâlni cu ea însoţită de Jake. 

Incă nu-și putea scoate din cap imaginea lui Jake și felul în 
care o privise pe Gina pe plajă. 

Pe perioada iernii, Alice își luă o slujbă cu jumătate de normă 
la o farmacie din centrul Kennewickului. Jake deschisese 
subiectul, întrebând-o pe Alice dacă nu se plictisește mergând 
doar la cursuri și petrecând tot timpul acasă. 

— Nu, nu chiar, zise ea. 

— Nu te deranjează că petreci atât de puţin timp cu alţi 
oameni? 

Alice se încruntă și se gândi la asta. 

— Petrec timp cu profesorii și vorbesc cu alţi studenţi, dar știi 
că prefer să fiu aici cu tine. 

— Știu, eu doar..., lăsă fraza neterminată. 

— Totul în regulă? 

— Totul e minunat. Voiam doar să mă asigur că totul e 
minunat și pentru tine. Voiam doar să mă asigur că nu ai 
sentimentul că ratezi alte lucruri pe care le fac fetele de vârsta 
ta. Cum ar fi să meargă la petreceri. Și să aibă slujbe. 

— Cu siguranţă nu tânjesc după petreceri. Asta-i clar. Nu prea 
m-am gândit să mă angajez. Crezi c-ar trebui să-mi găsesc o 
slujbă? 

— Cred c-ar trebui să faci ce vrei. Nu trebuie să faci nimic, 
evident, dar mi-a trecut prin cap. La farmacia Blethen se fac 
angajări. 

Trimisese CV-ul pentru slujbă și fusese angajată după interviu 
de către un manager nu cu mult mai mare decât ea, un bâlbâit 
slăbănog pe nume Jeff. Crezuse că va detesta acea slujbă, mai 


VP - 84 


ales după ce Jeff o avertizase că prioritatea ei de căpătâi era să-i 
trateze pe clienţi cu respect, dar până la urmă ajunse să își 
îndrăgească munca, inclusiv sarcinile mărunte, cum ar fi să 
reaprovizioneze rafturile, să se asigure că totul era aranjat la 
linie și fără cusur în dulăpioare. Partea aceasta a slujbei îi plăcea 
de fapt mai mult decât să stea la casă, dar nici asta nu o 
deranja. Partea ei preferată era să scoată banii din casă la 
sfârșitul turei, să îi socotească și să confrunte rezultatul cu 
chitanţele, asigurându-se că se identificau. Nu o deranja să 
interacționeze cu clienţii, dar nu-i plăcea când oamenii o 
recunoșteau din liceu, fie foști colegi de clasă sau foști profesori. 
O întrebau întotdeauna despre noile ei preocupări și ea le zicea 
că ia cursuri la CCM, iar uneori, nu prea des, o întrebau unde 
locuiește, iar ea le răspundea simplu că rămăsese acasă. De 
câteva ori, observă cum oamenii se schimbau la față când își 
aminteau că mama ei murise. Roșeau sau își fereau privirea, 
încurcațţi. Era stânjenitor, dar nu dura mult, și de cele mai multe 
ori nu mai dădea ochii cu ei a doua oară. 

Nu era cazul și cu doamna Bergeron, mama Ginei, care venea 
frecvent și o căuta întotdeauna pe Alice, întrebând-o ce mai face 
și povestindu-i verzi și uscate despre Gina, de parcă cele două 
fete rămăseseră cele mai bune prietene. 

— A fost nevoită să abandoneze studiile la NYU, pentru că pur 
și simplu nu mai putea face față și cu programul cursurilor, și cu 
cel de modeling. Soțul meu e de părere că ar fi trebuit să mai 
renunţe la o parte din munca de model, dar eu am zis: Ei bine, 
oricând poate să-și continue cursurile, dar model n-o să poată fi 
pentru totdeauna. Adică bate fierul cât e cald, nu? 

Felul precipitat în care vorbea, trăgând adânc aer în piept la 
sfârșitul fiecărei fraze, îi amintea mult de Gina. 

Odată, când Alice lucra pe culoarul cu deodorante și articole 
de igienă corporală, doamna Bergeron, vădit încântată, o abordă 
ținând în mână ultimul număr al revistei Cosmopolitan. 

— N-o să-ţi vină să crezi, Alice, zise ea. 

Deschise revista la o reclamă la Jordache și apăru Gina, în 
pantaloni scurţi cu talie înaltă și șosete lungi, alături de alte 
două fete, într-un spaţiu ce părea o cantină de liceu. Reclama 
viza o nouă colecţie de șosete croșetate, iar doamna Bergeron 
adăugă: 

— A mai făcut o ședință foto și pentru blugi, dar nu știe încă 


VP - 85 


dacă o să fie folosite pozele alea. Îţi vine să crezi? 

Lui Alice îi venea să creadă (dintotdeauna știuse că Gina va 
ajunge vedetă), dar clătină din cap către doamna Bergeron și 
exclamă: 

— Uimitor! 

— Știu. Cred c-o să trebuiască să cumpăr absolut toate 
numerele. 

Mama Ginei cumpără până la urmă majoritatea numerelor 
revistei, nu chiar pe toate, și Alice luă unul acasă, citind mai 
întâi revista din scoarță în scoarță, în timp ce Jake se uita la un 
meci de hochei, apoi, mai târziu, decupând reclama și 
ascunzând-o în biroul din fostul ei dormitor. Se tot întreba dacă 
Gina era fericită și dacă avea un iubit drăguţ, acum, că era 
model. Era posibil, dar se îndoia. Gina arăta foarte slabă în 
reclamă și Alice se întreba ce fel de pastile lua. 

În decursul următorului an, Gina evoluă de la reclama la 
șosete Jordache, alături de alte două modele, la o apariţie într-o 
campanile promoţională la blugi, de una singură, purtând 
pantaloni strânși pe corp și cămașă de mătase descheiată. 
Doamna Bergeron o informă pe Alice că Gina începuse să 
primească oferte de participare la prezentări pe podium și de 
apariţii pe copertele revistelor, fiind cunoscută sub pseudonimul 
profesional „Bijou”. 

— Ar trebui să-i faci o vizită, Alice, sugeră femeia. l-ar plăcea 
mult. 

— Sunt destul de ocupată aici, răspunse Alice. 

— Sunt sigură că te-ar lăsa să-ţi iei câteva zile libere de la 
muncă, iar pe tatăl tău vitreg... nu l-ar deranja dacă ai petrece 
un timp la New York, nu? 

De fiecare dată când doamna Bergeron pomenea de Jake, 
(întotdeauna folosind sintagma „tatăl tău vitreg”), Alice 
percepea disprețul din vocea ei. Era evident că Gina îi spusese 
mamei sale că Alice întreținea relaţii sexuale cu Jake și că 
doamna Bergeron dezaproba acest lucru. 

— Mai e și școala, zise Alice. 

— Vara nu ai cursuri. Uite, dacă-i vorba de bani, aș fi 
bucuroasă să-ți cumpăr biletul de tren ca să te poți duce. Ca să 
fiu sinceră, mi-ai face o favoare mie și lui Don doar dacă te duci 
să vezi ce face. l-ar prinde bine o prietenă de acasă, sunt sigură. 

— O să mă gândesc la asta, erau cuvintele cu care Alice 


VP - 86 


încheia întotdeauna conversaţia. 

De fapt, rugăminţile doamnei Bergeron de a-i vizita fiica în 
New York o făceau pe Alice să se simtă bine. Era clar că era 
ceva în neregulă, că viaţa de model nu însemna doar 
restaurante elegante, bărbaţi chipeși și petreceri sclipitoare în 
New York. Oare Gina se afunda în probleme? Alice începu să își 
imagineze că o vizitează, găsind-o dependentă de droguri și 
abuzată în vreun apartament mizer de la ultimul etaj al unei 
clădiri din centru, ca acele fete din Căutânad-o pe Susan. Şi-o 
imagina într-o stare jalnică, cu urme de ace pe braţe, plângând 
întruna. Acesta deveni unul dintre scenariile preferate pe care 
Alice le rula în minte atât de des, încât începu să se gândească 
serios la ideea de a o vizita pe Gina în New York, pentru ca totul 
să se petreacă aievea. 

Nu se duse până la urmă, dar în toamnă, înainte de începerea 
penultimului an de colegiu, doamna Bergeron veni în farmacie 
să o anunţe pe Alice că Gina urma să vină acasă pentru câteva 
săptămâni, că era pur și simplu extenuată de atâta muncă și 
avea nevoie de o pauză. 

— O să treci pe la noi într-o seară, nu, Alice? 

— O să mă gândesc la asta, zise ea. 

— Bine, zise doamna Bergeron. Dar o să te cicălesc în 
continuare cu întrebările, fie că-ţi convine sau nu. 

Agită ameninţător un deget spre Alice, afișând un zâmbet 
care îi dezgolea dinţii, moștenire de familie. Într-adevăr, o cicăli 
în continuare cu întrebările și, într-un final, într-o vineri seară de 
la sfârșitul lui septembrie, Alice se dădu bătută, atunci când 
doamna Bergeron își făcu apariţia împreună cu Gina la farmacie 
și o implorară să vină la cină în acea seară. 

— Ai alte planuri? întrebă Gina. Dacă ai alte planuri, atunci... 

Alice avea planuri, dar doar cu Jake. Era o vineri seară, ceea 
ce însemna că el se întorcea acasă cu flori și o sticlă de vin bun. 
Uneori, se oprea la noul magazin de casete video care se 
deschisese pe strada York și alegea un film. Dar, chiar și așa, 
probabil că nu l-ar deranja dacă Alice se ducea la cină la familia 
Bergeron. Ei bine, poate l-ar deranja un pic, dar și-ar menţine o 
atitudine stoică. Alice voia să dea curs invitaţiei doar ca să 
scape de gura doamnei Bergeron. Dacă nu se ducea în seara 
aceea, probabil că insistenţele femeii ar fi continuat. 

— Bine, vin în seara asta, acceptă ea. 


VP - 87 


— luhuu! exclamară într-un glas Gina și mama ei. 

— Doamne, mâncăm burgeri în seara asta, dar măcar sunt 
făcuţi în casă, preciză doamna Bergeron. 

— Preferaţii mei, zise Gina, lungind vocalele. 

În noaptea aceea, Jake se întoarse de la bancă cu o sticlă 
mare de Zinfandel alb, dar fără flori și fără film. Părea obosit, iar 
când Alice îi spuse că avea în plan să ia cina acasă la familia 
Bergeron, se strâmbă, dar nu se împotrivi. Chiar înainte să 
plece, îi spuse totuși: 

— Nu le vei spune nimic, nu? Despre noi? 

— N-o să le zic nimic, doar nu crezi că... Adică, au trecut doi 
ani și sunt femeie matură de-acum. 

— Crede-mă, Alice, n-o să înțeleagă. Ei cred că eu profit de 
tine. Trăim în America. Poporul ăsta a fost fondat de puritani. În 
alte ţări, ar înţelege perfect relaţia dintre noi, dar nu aici. 

— N-o să le spun nimic. N-aș fi făcut-o oricum. Nu-i treaba lor. 

Alice traversă orașul în mașina lui Jake, ascultând caseta pe 
care acesta o lăsase în casetofon. Era „Genesis”, Phil Collins 
cântând cuvântul „Mama” iar și iar. Se plictisi de ea și derulă 
înainte până la melodia „That's All”. După ce trase pe aleea 
familiei Bergeron, ascultă cântecul până la capăt. Peste casa 
familiei Bergeron, cerul era pictat în nuanţe întunecate de 
albastru; parterul clădirii era din cărămidă, iar etajul, vopsit 
galben, cu jaluzele negre la ferestre. Curtea din față era de un 
maro uniform după seceta din vară, presărată cu un covor de 
ace de pin portocalii. Când melodia se termină, Alice se întrebă 
dacă seara aceea marca începutul căderii de pe piedestal a 
Ginei. Ce zisese mama Ginei, că era extenuată? Alice opri 
motorul. 

Gina nu părea extenuată în timpul cinei. Ba, dimpotrivă, 
părea ușor hiperactivă, întrerupând constant pe oricine, ca să își 
dea ea cu părerea, plimbând mâncarea prin farfurie, tăindu-și 
burgerul în bucățele cu furculita și cuțitul, motiv pentru care fu 
ironizată de ceilalţi membri ai familiei. 

— Vrei cumva bețe chinezești, G? întrebă tatăl ei. Mănâncă 
sushi acum, îi zise lui Alice. 

— Toată lumea mănâncă sushi, tată, zise Gina. 

— Nu și în Maine. Aici gătim pește. 

— Bate palma, zise sora cea mai mică a Ginei și își lovi palma 
de cea a domnului Bergeron. 


VP - 88 


Alice fu mai mult tăcută în timpul mesei, cu excepţia ocaziilor 
când i se puneau întrebări directe, fie despre slujba ei la 
farmacie, fie despre cursurile pe care le urma la CCM. Nu o 
întrebă nimeni despre Jake, cel puţin în timpul mesei. Se simţi 
ciudat pe tot parcursul cinei, nu neapărat stânjenită, ci ca un 
străin aruncat în sânul unei familii tipic americane, unde se 
făceau tot felul de glume personale. Era o atmosferă diferită, 
mult mai gălăgioasă decât era ea obișnuită cu Jake, când erau 
doar ei doi și totul era perfect și civilizat. O părticică din ea era 
geloasă, doar pentru că era foarte relaxant să nu fii tot timpul în 
centrul atenției, iar ochii celuilalt să nu fie aţintiţi în permanenţă 
asupra ta; apoi Alice se uită la Gina, la felul în care ochii ei 
fugeau de la un membru al familiei la altul, urmărind-o cum se 
trage cu degetele de lobul urechii până îl înroși, și gândi: „Nu, 
viaţa de familie e haotică și imprevizibilă. Cine și-ar dori asta?” 

După cină, când fetele cele mai mici primiră sarcina să 
strângă masa, Alice o surprinse pe Gina aruncându-i mamei sale 
o privire rapidă și apoi zicând cu precauţie: 

— Regulă nouă: femeile mature sunt scutite de curăţenie. 

— Regulă nouă? zise domnul Bergeron. 

Gina se ridicase în picioare. 

— Alice, hai să ieșim afară o clipă. 

— Trebuie să-și ia doza, zise sora mai mică a Ginei, mimând 
că trage un fum din ţigară. 

— Vin și eu, zise doamna Bergeron, în timp ce Alice se ridica 
de la masă, subit temătoare. 

Era o vreme plăcută pentru luna septembrie; cerul întunecat 
era plin de stele. Gina își aprinse o ţigară chiar înainte să se 
trântească ușa de plasă, apoi se așeză pe unul dintre scaunele 
de pe terasă. Îi oferi pachetul lui Alice, care refuză. 

— Fată deşteaptă, zise doamna Bergeron, sprijinindu-se de 
masa de exterior. _ 

Alice se așeză lângă Gina chiar pe muchia unui scaun. Işi 
exprimă aprecierile pentru cină și apoi întrebă imediat despre 
frate cel mai mare al Ginei, Howie, care lipsise în seara aceea. 
Prin asta, intenţiona să evite discuţia pe care intuiţia ei o 
anticipa. Doamna Bergeron răspunse că Howie umbla cu 
rucsacul în spate prin Europa și avea îndoieli că se va mai 
întoarce vreodată. În timp ce vorbea, Alice simţea privirea Ginei 
asupra ei. Se întoarse spre ea exact când fata își stingea mucul 


VP - 89 


de țigară de talpa sandalei. 

— Ar trebui să..., începu Alice, dar Gina o întrerupse. 

— Alice, vreau să vorbim despre Jake. 

— Și eu la fel, zise doamna Bergeron. 

— Bine, zise Alice. 

Simţea cum îi urcă sângele în obraji, încălzindu-i fața. 

— Amândouă considerăm că este un pic ciudat faptul că încă 
locuiești cu el, zise Gina, scoțând încă o ţigară din pachetul ei 
Parlament. Știu că e tatăl tău vitreg, dar nu a avut o relaţie 
foarte lungă cu mama ta. Tu ai locuit cu el mai mult timp decât 
a locuit el cu mama ta. 

— Unde altundeva ar trebui să mă duc? zise Alice, furia 
făcându-i pieptul să se încordeze, având senzaţia că scuipase 
cuvintele. Nu am familie. El îmi plătește cursurile, Gina. 

— Nu te judecăm, draga mea, zise doamna Bergeron. Ne 
facem griji că Jake profită de tine, iar dacă e așa, vrem să știi că 
ai opțiuni. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— i-o aduci aminte pe Maddy, nu? vorbi Gina. A zis că te-a 
văzut la un restaurant din Portland cu Jake și că vă comportați 
ca un cuplu. 

— Cum adică ne comportam ca un cuplu? 

— Nu asta contează, interveni doamna Bergeron. Ceea ce 
vrem să știm este dacă tu te simţi confortabil în situaţia în care 
te afli, oricare-ar fi aceea. Atâta tot. Dacă ne spui că tu și Jake 
sunteti fericiţi împreună, vreau să zic, cine suntem noi să... 

— Mie nu-mi pasă dacă sunteţi fericiți împreună, zise Gina, 
ridicând puţin tonul. E dezgustător, Alice! Ești o fată tânără și 
frumoasă și îl lași pe libidinosul ăla nenorocit să facă ce vrea cu 
tine. 

— Gina..., zise doamna Bergeron. 

Alice se ridică. Simţea cum lacrimile îi înţepau ochii și chiar nu 
voia să plângă. Scană rapid curtea din spate împrejmuită de 
gard, ca o pisică atunci când caută o ieșire, apoi se îndreptă 
spre poarta cu zăvor ce dădea spre aleea din faţă. Gina fugi 
după ea. 

— Scuze, Alice, întoarce-te. Vrem doar să vorbim cu tine. 

Alice nu se opri, neavând încredere în vocea ei. Când ajunse 
la poartă, Gina o apucă de umăr. Fără să gândească, Alice se 
roti pe loc și apucă mâna Ginei, trăgând-o spre gura ei și 


VP - 90 


mușcând-o pe Gina la baza degetului mare. Gina ţipă și își trase 
mâna cu o smucitură. Preţ de o clipă, amândouă rămaseră 
acolo, Gina ţinându-se de mână, Alice, încremenită, șocată de 
propria pornire violentă. Doamna Bergeron sărise ca arsă când o 
auzise pe Gina ţipând, iar acum venea spre ele, zicând: 

— Ce e? Ce s-a-ntâmplat? 

Alice se împinse în poartă și fugi spre mașină. Putea simţi 
gustul sângelui Ginei în gură. 

Când ajunse înapoi acasă, Jake era încă treaz, cu privirea 
sticloasă, uitându-se la televizor, cu un păhărel de coniac pe 
genunchi. 

— Cum a fost? întrebă el. 

— Bine, zise Alice. 

— Ce-au avut la masă? 

— Burgeri, zise ea, iar Jake zâmbi. A fost cam multă gălăgie, 
sinceră să fiu, toți vorbeau unii peste alţii. Mi s-a făcut dor să fiu 
aici. 

— Ei bine, ești aici acum, zise Jake, ajustând fotoliul ca să se 
poată ridica mai confortabil, aproape vărsându-și băutura. Hai 
să ne băgăm în pat. 

Alice urcă scările, încântată că își controlase emoţiile în faţa 
lui Jake. Pe drum, înapoi spre casă, se consolase cu ideea că nu 
o mușcase prea rău pe Gina, că dinţii ei abia dacă îi 
străpunseseră pielea și că oricum fusese vina Ginei. Ea fusese 
cea care o brutalizase, iar Alice doar încercase să scape. Era un 
fleac. Apoi își spuse că toată conversaţia din curtea din spate nu 
se întâmplase niciodată și că avusese parte, pur și simplu, de o 
seară enervantă. Dacă își imprima credința aceasta în minte, 
putea ţine în frâu furia pe care o simţea față de Gina și din 
cauza căreia îi venea să urle. Se spălă pe dinţi, apoi se schimbă 
în pantalonii de pijama și într-un tricou jerpelit. 

Sub așternuturi, își calmă cu grijă corpul, închise ochii și 
începu să se relaxeze. „Fusese o cină plăcută la familia Ginei 
acasă. Nimic mai mult”. Dar cuvintele pe care încerca să le 
șteargă din memorie îi tot reveneau. Gina numindu-l pe Jake 
„libidinosul ăla nenorocit”. Tonul condescendent al doamnei 
Bergeron, vorbindu-i lui Alice de parcă ar fi fost vreo fetișcană. 
Apoi își aminti senzaţia pe care o avusese când o mușcase pe 
Gina de deget. Corpul ei era atât de încordat, că o luă 
tremuratul. În timp ce Jake își aplica, în baie, crema de față, 


VP - 91 


Alice ieși de sub așternuturi și se dădu jos din pat. 

— Vrei ceva de jos? îl întrebă pe Jake, iar el clătină din cap. 

În bucătărie, își pregăti un White Russian, cu multă vodcă, și 
își propuse să îl bea încet, ca să nu ajungă ca maică-sa. Bău 
jumătate cu înghiţituri mici și scurte și începu să se simtă mai 
bine. Normal că o vor critica. Nu știau ce fel de relaţie are ea cu 
Jake. Sau poate că știau și doar erau geloase. Mai degrabă asta 
avea sens. În timp ce își pregătea cea de-a doua băutură, auzi 
un ciocănit vag și crezu, pentru o clipă, că e Jake care coboară 
treptele. leși din camera de zi. Se auzi iar ciocănitul și își dădu 
seama că bate cineva la ușă. Se duse și se uită pe vizor. Era 
Gina. 


14. ACUM 


A doua zi, de fiecare dată când suna clopoţelul de la intrarea 
în magazin, Harry spera să fie Grace, care se întorcea pentru a 
afla mai multe despre posibila slujbă. Nu era convins că se va 
întoarce (de ce ar face-o, de vreme ce îi spusese că o va suna?), 
dar fu dezamăgit oricum. Se gândise obsesiv la conversaţia lor 
din după-amiaza precedentă, zicându-și că era adevărat ceea ce 
susținuse femeia: faptul că era nou-venită în oraș, în căutarea 
unei slujbe. Dar nu era adevărat, nu? In mod cert, venise cu alt 
scop decât acela de a căuta un loc de muncă. Altfel, de ce să fi 
participat la înmormântare și de ce să fi dat târcoale casei în 
prima noapte când se întorsese el în Maine? 

Dar, de fiecare dată când suna clopoţelul de la intrare, era fie 
un client (de obicei, venit să își prezinte condoleanțele, nu să 
cumpere o carte), fie Alice, care se opri o dată, la prânz, ca să 
aducă sandvișuri cu pui, și din nou după-amiază, pentru că 
ieșise după niște cumpărături și voia să verifice dacă Harry și 
John au nevoie de ceva. Cina acasă în seara precedentă fusese 
mai puţin intimă și mai puţin incomodă decât cu o seară în 
urmă, dar asta doar pentru că Harry îi spusese că nu se simte 
bine, refuzase orice fel de alcool și mâncase în timp record. Işi 
petrecuse seara în camera lui, terminând romanul lui Ed McBain 
și începând altul, dar mai ales gândindu-se la tatăl lui și la ce s- 
ar fi putut întâmpla pe potecă în acea după-amiază. Se gândi și 


VP - 92 


la Alice, trecându-i prin minte imagini erotice. Își tot amintea 
cum arăta în vara aceea când abia se căsătorise cu tatăl lui, 
sutienul verde de baie și pantalonii scurți de blugi, atât de 
scurţi, că i se vedea jumătate din fese. Işi dădu seama că patru 
ani de facultate nu-i șterseseră din minte imaginea aceea. 

La patru și jumate, când devenise clar că Grace nu va mai 
trece din nou pe la magazin, își scoase telefonul și tastă 
numărul, salvându-l la contacte. În loc să o sune, îi scrise un 
mesaj. 

„Sunt Harry de la librărie. Vrei să bem ceva diseară?” 

Apăsă tasta „Trimite”, întrebându-se neliniștit dacă astfel nu 
cumva îi dădea speranţe deșarte cu privire la angajare. Lew sări 
în poală la Harry, făcându-l să tresară. Pisoiul nu obișnuia să 
facă asta decât dacă era ignorat o vreme, după care găsea 
prilejul de a-ţi sări în braţe când nu erai atent. Cu o mână, Harry 
îi mângâie blana încâlcită, iar cu cealaltă îi scrise un alt mesaj 
lui Grace. 

„Nu e de lucru aici, cel puţin nu încă. Voiam doar să bem 
ceva”. 

Clătină rapid din cap, dezaprobând cele două mesaje stupide. 

— Ești bine, prietene? întrebă John. 

Lew se tolăni în poală la Harry și se puse pe tors. 

— Ah, scuze. Mă uitam prin telefon. 

Chiar în acel moment îi vibră telefonul pentru că primi 
răspuns de la Grace. 

„Sigur, când?” 

Căzură de acord să se întâlnească la Village Inn într-o oră. 
Harry plecă mai devreme de la librărie, gândindu-se să se ducă 
acasă, să-și schimbe tricoul negru cu o ţinută mai adecvată 
pentru o întâlnire, dar apoi decise că ar fi mai bine să-și 
petreacă timpul așteptând-o pe Grace la bar. 

Village Inn era o clădire imensă, colonială, restaurată și 
transformată într-un mic hotel. Harry mai fusese acolo de câteva 
ori, ca să ia cina cu tatăl lui, sau cu tatăl lui și cu Alice. Văzuse 
barul, dar nu intrase. Era un mic alcov ce ieșea din holul 
principal, cu lambriuri de lemn și doar opt scaune capitonate de- 
a lungul barului. Nu era nimeni când ajunse Harry, nici măcar 
barmanul. Se așeză pe un scaun. Tejgheaua din stejar a barului, 
lăcuită, strălucea, iar lumina palidă cădea pe sticlele scumpe 
expuse în spatele barului. Harry era obișnuit cu baruri ieftine de 


VP - 93 


studenţi modest decorate. În timp ce încerca să se decidă ce să 
comande, se ivi barmaniţa. Era un zdrahon de femeie cu tatuaje 
pe ambele braţe. Avea părul oxigenat și purta niște ochelari cu 
ramă groasă. Tresări când îl zări pe Harry. 

— De unde-ai apărut, drăguță? zise ea, iar Harry întrebă dacă 
barul e deschis. _ 

— E deschis. Cu ce să te servesc? Imi arăţi, te rog, buletinul? 

Harry scoase permisul de conducere, i-l arătă barmaniţei și își 
comandă un bourbon cu bere de ghimbir. Barmaniţa îi prepară 
băutura într-un pahar de whisky, decorându-l cu o felie subţire 
de lămâie, apoi își îndreptă atenţia spre mobilul ei, care era 
conectat la boxe, alegând o melodie, o voce gravă de bărbat 
acoperind tobele, basul și saxofonul. Harry se uită la propriul 
telefon în timp ce femeia își făcea de lucru prin bar, mutând 
sticle sau tăind fructe. Mai era jumătate de oră până când 
trebuia să apară Grace. Harry își propuse să își bea cocktailul pe 
îndelete. Era nerăbdător să o revadă pe Grace, întrebându-se ce 
impresie îi făcuse invitaţia lui. Nici el nu știa ce să creadă. li 
dăduse întâlnire, sau încerca să afle ce legătură ar fi putut avea 
cu tatăl lui? Probabil că din ambele motive, deși era mai simplu 
să își închipuie că se află într-o misiune de aflare a unor 
informații. 

Harry mai avusese două relaţii importante în timpul facultăţii. 
Prima fusese cu Florence Lee, o fată pe care o cunoscuse în 
prima săptămână la Mather, pe când lucrau amândoi ca 
voluntari la cinematograful administrat de studenţi. In prima lor 
noapte împreună stătuseră treji până la răsărit, vorbind despre 
noul curent francez și despre romanele lui Vonnegut. De fapt, 
mai mult vorbise ea, dar era ca și cum ar fi exprimat gândurile 
amândurora cu voce tare. Următoarea noapte stătuseră treji 
până la răsărit și făcuseră sex. Cele două nopţi fură suficiente 
pentru a-l convinge pe Harry că Florence Lee era marea iubire a 
vieții lui. Fuseseră nedespărțiți în primăvara următoare, când 
Harry descoperise că încă și-o mai trăgea cu iubitul ei din liceu, 
din Long Island. Fusese de neconsolat și se gândea foarte serios 
să plece de la Mather. Paul Roman, pretinzând că nu o plăcuse 
niciodată pe Florence, îl scosese în cele din urmă din starea 
aceea. 

Apoi Harry începuse să-și petreacă timpul cu prietena lui Paul, 
Kim, atât de diferită de Florence, cerebrală, depresivă, extrem 


VP - 94 


de atrăgătoare. Era studentă la teatru, sarcastică din cale-afară, 
purta rochii retro și fuma American Spirits. Au rămas apropiaţi 
pe tot parcursul anului al doilea, Harry o ajutase pe Kim să 
treacă peste decepţia propriei relaţii complicate, marcată de 
abuz emoţional, cu un alt student de la teatru pe nume Antoine. 
Când Kim reuși să se descotorosească într-un final de Antoine, la 
începutul penultimului an, Harry și Kim începură să se dedea la 
tot felul de jocuri sexuale, iniţial în glumă. Căzură de acord să 
nu mai spună nimănui și să o ia încet, ţinând cont de faptul că 
fiecare era afectat de relaţia sexuală anterioară. 

— Cât de încet? întrebă Harry, în prima dimineaţă după ce 
Kim petrecuse noaptea la el în pat. 

— Când o să ningă, o facem. Cum sună asta? 

Harry ridică jaluzelele de la fereastra camerei de cămin și 
privi cerul albastru. Era abia la începutul lui noiembrie, iar 
majoritatea copacilor își păstraseră încă frunzele multicolore. 

— Prima zăpadă, serios? 

— Sigur. Sună perfect. Când ninge, te las să îţi introduci 
penisul în vaginul meu. 

Fata își prindea sutienul la spate și zâmbea larg. 

— Promiţi? 

— Promit. 

Până la mijlocul lui decembrie nu dăduse nici măcar o 
fulguială, iar meteorologii prognozau un Crăciun fără zăpadă, 
categoric. Toamna blândă se transformase într-o glumă 
constantă între Harry și Kim, vremea conspirând împotriva lor. 
În ultima noapte din semestrul de toamnă, Harry mai avea un 
singur referat de scris, cinci pagini despre Reforma protestantă. 
Tocmai termina, când primi un mesaj de la Kim. 

Gata? 

Aproape. 

Hai încoa' când termini. 

După ce mai citi o dată lucrarea, trimițând-o apoi pe e-mail 
profesorului său, Harry își puse fularul la gât și traversă 
campusul până la camera de o persoană a lui Kim din Hubbard 
Hall. Era frig, iar cerul, împânzit de stele. Se uită la ceas înainte 
să bată la ușa ei - era trecut de miezul nopții -, dar știa că o va 
găsi trează. Fata deschise ușa; ochii îi străluceau și era agitată. 
Harry intră în camera plină de fulgi de nea decupaţi (trebuie să 
fi fost sute), lipiţi pe pereţi, pe tavan, până și pe podea erau 


VP - 95 


împrăștiați. 

— Ta-da, îl întâmpină ea cu glas tremurând, iar Harry știu în 
clipa aceea că așteptarea fusese o greșeală. 

O simțea în stomac și afișă un zâmbet care spera să pară 
autentic. 

Kim îl aruncă pe pat (care era de asemenea acoperit cu fulgi 
de nea) și îi ceru să „facă dragoste” cu ea, dar el simţi cum 
toată dorinţa îi părăsește corpul. Chit că din cauza falsităţii 
momentului sau a faptului că nu nutrise niciodată sentimente 
intense pentru Kim, știa că nu va merge. Totuși, încercă, iar la 
răsărit, când era clar că nu se va întâmpla nimic, se prefăcu 
adormit, ascultând-o pe Kim plângând încetișor în perna de 
lângă el. 

Următorul semestru, Harry și Kim conveniră să fie doar 
prieteni. Fu stânjenitor o vreme, dar până la urmă lucrurile 
reveniră la normal. Harry își spunea că, de fapt, relaţia lor ratată 
fusese consecinţa unei nepotriviri (că nici nu ar fi trebuit să 
încerce), dar, în sinea lui, era îngrijorat de asta. Era atras sexual 
doar de fete care nu îl doreau sau de femeile pe care nu le 
putea avea niciodată, precum mama lui vitregă? 

Spre sfârșitul ultimului an, Harry și Kim începuseră să se mai 
hârjonească din când în când și, într-o noapte, Kim, mai beată 
decât o văzuse vreodată, îi declară că el era singurul băiat pe 
care îl iubise vreodată. Harry rămase tăcut. În ziua următoare, 
Kim pretindea că nu mai știa nimic din noaptea trecută, dar 
Harry nu era atât de convins. Își puse în cap să nu o mai ducă 
de nas, căci, de fapt, asta făcuse. Dar acum nu mai conta. Ea 
era în programul „Predă pentru America” în Baton Rouge, iar 
Harry era în Maine. 

— Încă unul? întrebă barmaniţa. 

— Aă, sigur, zise Harry, verificând ora la ceasul de la mână. 

Era exact ora stabilită cu Grace. Se întoarse și o văzu 
îndreptându-se spre bar, într-o rochie albastru-închis, lungă 
până deasupra genunchilor. 

— Elegant, zise ea, uitându-se în jur în timp ce se așeza pe 
scaunul de lângă Harry. 

Barmaniţa îi puse lui băutura în faţă și o întrebă pe Grace ce 
dorește. Ea se uită la oferta restrânsă de beri la draft și 
comandă un Shock Top. 

— Ai avut noroc cu slujba? 


VP - 96 


— Nu încă. Oricum, nu mă grăbesc. Cum e la librărie? 

Oarecum din cauza emoţiilor, Harry se pomeni că îi 
povestește lui Grace nu numai despre munca lui la magazin, ci 
și despre temerile lui privind viitorul afacerii. Și al lui. 

— Nu vrei să preiei afacerea? întrebă Grace. 

— Nu chiar. Chiar de-aș fi vrut, aș fi fost mai interesat să 
lucrez la Ackersonul din New York, cu toate că nu îi mai aparține 
tatălui meu... nu i-a mai aparţinut tatălui meu. Nu mă prea 
interesează să locuiesc aici, în Maine, cu Alice, pentru tot restul 
vieţii. 

— Alice e... mama ta vitregă? 

— Da, scuze. E a doua soţie a tatii. Mama mea a murit când 
eram în liceu. 

— Și cum e Alice? 

Grace își terminase berea și probabil că îi făcuse semn 
barmaniţei, pentru că încă o halbă plină apăruse în faţa ei, 
alături de un mic bol de snackuri. 

— E..., Harry căută cuvântul potrivit, zicând într-un final: bine. 

Grace râse. 

— Ce vag te exprimi! 

— Sincer să fiu, nu o cunosc atât de bine. S-a căsătorit cu 
tatăl meu pe când eu mă pregăteam să plec la facultate. Eram 
concentrat îndeosebi pe soarta mea la vremea aia și nu m-am 
obosit să o cunosc mai bine (o imagine cu tânăra soţie a tatălui 
său, în bikini, îi trecu prin minte lui Harry), cel puţin nu 
îndeaproape. Este de o sinceritate debordantă, ceea ce m-a 
făcut întotdeauna să mă simt puţin stânjenit în preajma ei. Tatăl 
meu a fost întotdeauna foarte închistat, nu își exterioriza 
sentimentele, spre deosebire de mama, care, pe deasupra, mai 
era și sarcastică, iar asta ajuta mult. Alice nu prea are simţul 
umorului. Uneori, cred că tatăl meu s-a îndrăgostit de ea pentru 
că îi aducea aminte de Maine, iar el chiar și-a dorit să se 
întoarcă aici. 

— De ce îi amintea de Maine? 

— Nu știu. E o fire directă, deloc complicată sau înclinată spre 
depresii. E de modă veche. A avut grijă de el în felul în care i-a 
purtat de grijă mama lui, probabil. Sună groaznic. 

— Nu chiar, zise ea, lingându-și niște spumă de pe buza de 
sus. 

— Spune-mi despre tine, o provocă Harry, sorbindu-și 


VP - 97 


băutura, surprins să constate că nu mai rămăsese în pahar 
decât gheaţă. 

— Chiar trebuie? zise Grace, râzând. 

— Nu trebuie. Sunt doar curios. Câţi ani ai? 

— N-ar trebui să întrebi asta, dar nu mă deranjează. Douăzeci 
și cinci. 

— Unde-ai crescut? 

— In Michigan, apoi am făcut școala în New York și acum 
locuiesc aici, în Kennewick, Maine. 

— Și visul tău e să lucrezi într-o librărie? 

— Adevărul e că, așa cum ţi-am mai spus, știu magazinul 
Ackerson din New York. Locuiam pe aceeași stradă și mergeam 
acolo tot timpul. Imi plac cărțile vechi. Știam că mai există un al 
doilea Ackerson aici, iar ăsta e în parte motivul pentru care am 
ales Kennewick. Nu ca să lucrez la librărie, deși evident că mi-ar 
plăcea, ci mai ales pentru că voiam să mă mut pe coastă, în 
Maine; când am aflat că librăria de pe strada mea are un 
magazin geamăn în Kennewick, am luat asta ca pe un semn. De- 
asta am ales locul ăsta și de-asta am venit la înmormântarea 
tatălui tău. Mi se pare că nu mă crezi. 

— Serios? Nu, continuă. 

Dar lui Harry îi venea greu să o creadă. Părea că repetase 
această poveste și, în timp ce o spunea, ochii ei se mișcau de 
colo-colo, niciodată rămânând într-un punct. 

— Asta-i tot. Asta-i povestea mea. 

— De ce-ai plecat din New York? 

— De ce crezi? 

— Probleme cu băieţii? 

— Ha. E și ăsta un fel de-a spune, dar da, de-asta am plecat 
din New York. 

Barmaniţa îl întrebă pe Harry dacă mai vrea ceva de băut. El 
nu mai mâncase nimic în afară de sandvișul cu pui de la prânz, 
iar cele două bourbonuri cu bere de ghimbir fuseseră totuși 
destul de tari. In schimb, comandă o bere, același sortiment 
comandat de Grace. După ce i-o aduse, cu o felie de portocală 
pe buza halbei, barmaniţa luă telecomanda și porni televizorul 
cu ecran plat, încastrat în bar. Jucătorii echipei Red Sox alergau 
pe terenul stadionului Fenway. 

— Eşti fan baseball? întrebă Grace, intenţionând în mod clar 
să schimbe subiectul. 


VP - 98 


— Doar la bine, presupun. Când Red Sox ajung la faza 
eliminatorie, încep să îi dau atenţie. Tata era mare fan. 

Deodată, Harry își dădu seama că tatăl lui nu va mai urmări 
vreodată vreun meci al echipei Red Sox, nu va mai citi vreodată 
vreo statistică, nu se va mai plânge de vreun aruncător. 

— Dar tu? 

— Nu chiar. Sunt fan fotbal. Fotbal european, vreau să zic. Ţin 
cu Man United. 

— Cum vine asta? întrebă Harry. 

O ascultă vorbind despre fotbal, despre faptul că practicase 
acel sport toată viața ei și că începuse să se uite la meciurile din 
Premiere League când apăruseră difuzate și de posturile 
americane, cu zece ani în urmă. Vorbea despre jucători de parcă 
Harry auzise de ei. Acum, că nu mai avea nimic de ascuns, îl 
privea în ochi și timbrul vocii i se schimbase puţin. Se relaxase, 
iar Harry putea să și-o imagineze la cincisprezece ani, o 
jucătoare de fotbal bătăioasă și pistruiată, cu părul brunet, lung, 
evoluând pe un teren din Vestul Mijlociu. 

Harry își termină berea și mâncă felia de portocală. 

— Ţi-e foame? întrebă Grace. 

— Da. Probabil ar trebui să merg acasă, pentru că sunt sigur 
că Alice a gătit vreo trei feluri de mâncare. Cam asta face de 
când a murit tata. 

— Și eu ar trebui să mănânc ceva. 

— Te-aș invita, dar... 

— Nu, nu. Te rog. Am mâncare acasă. E cazul să plec și eu 
oricum. 

Afară era încă lumină, dar soarele se ascundea după un pâlc 
de nori negri abătuţi dinspre vest. Se auzeau bubuiturile 
îndepărtate ale tunetelor. 

— Te conduc până acasă. 

— Nu e nevoie. 

— E oarecum în drumul meu. 

Urcară panta dinspre sat, oprindu-se în faţa imensei case 
victoriene din cărămidă roșie, în care se afla camera închiriată 
de Grace. O Mazda RX-7 veche era parcată în faţă, iar Harry se 
întrebă dacă era a ei. 

— Hai să mai facem asta o dată, sugeră Grace, în timp ce 
câţiva stropi de ploaie începură să cadă pe trotuar. 

— Mi-ar face plăcere, zise Harry. 


VP - 99 


Se întoarse și o luă spre casă, întrebându-se dacă va ajunge 
înăuntru înainte să înceapă serios să plouă, când auzi pașii lui 
Grace urmărindu-l. 

— Așteaptă, zise ea, iar el se întoarse. 

Pentru un scurt moment, Harry crezu că va continua să vină 
spre el și îl va săruta, dar ea se opri, suflând greu, și zise: 

— De fapt, îl cunoșteam un pic pe tatăl tău din New York. De 
la Ackerson. 

— Ah, zise Harry. 

— Mă simţeam prost că te-am minţit în legătură cu asta. 

— De ce-ai făcut-o? 

— Nu știu. Nu voiam să crezi... Nu ne cunoaștem așa bine. 

— E-n regulă. 

— Noapte bună din nou, zise ea, mergând cu spatele și 
zâmbind, dând uşor din cap, gest ce părea să spună că se 
simțea mai bine acum, că mărturisise adevărul. 

Dar nu spusese adevărul, cel puțin nu tot adevărul. Harry era 
convins de asta. 


15. ATUNCI 


Stăteau pe plajă împreună, sus, lângă zid, fiecare pe câte una 
dintre pietrele plate îngrămădite în jurul marcajului de flux. Era 
vremea fluxului, și câte un val spăla din când în când nisipul la 
picioarele lor. Gina avusese intenţia să intre în casă, dar Alice 
apucase să iasă, trăgând-o după ea și propunându-i să stea de 
vorbă pe plajă. Era clar că Gina era fie beată, fie sub influenţa 
vreunui drog. Ochii îi erau injectaţi și tulburi, iar cuvintele i se 
împleticeau în gură. Alice o ţinu de braţ în timp ce merseră spre 
apă. 

— Îmi pare rău, Al, zise Gina, dar trebuia să zic ceva, pentru 
că dacă n-aș fi făcut-o, aș fi gândit același lucru în continuare, 
dar acum relaţia noastră e distrusă, și tu ești singura mea 
prietenă din Kennewick, singura prietenă adevărată, și acum mă 
urăști. 

— Nu te urăsc, zise Alice. 

— Nu știi cum e în New York. Eu, ce să zic, nu am încredere în 
nimeni. Nimeni. Toată lumea îmi spune că sunt frumoasă și 


VP - 100 


toată lumea mă asigură că sunt o mare vedetă, dar nu sunt, Al. 
Margery, o știi pe Margery? 

Alice n-o știa, dar încuviinţă din cap. Erau aproape de plajă, 
vuietul constant al oceanului înăbușind cuvintele Ginei. Alice o 
lăsă să vorbească. Îi spuse o poveste lungă, dezlânată despre 
managerul ei, Margery, și despre faptul că Margery era singura 
în care credea că se putea bizui, dar se dovedise că nu poate 
avea încredere în nimeni. În timp ce vorbea, Alice se uită la locul 
în care o mușcase pe Gina de mână. Rana îi era bandajată și, 
chiar și în lumina palidă a lunii, Alice putea vedea petele negre 
în locurile unde țâșnise sângele. „Eu am făcut asta”, gândi ea. 
Își aminti senzaţia pe care o simţise când dinţii i se înfipseseră 
în carnea Ginei. 

— Dar am încredere în tine, continuă Gina. De-asta nu pot să 
te pierd, Al. Nu pot să te pierd și nu îmi pasă ce faci cu soţul 
mamei tale. Nu e treaba mea și n-ar fi trebuit să deschid 
subiectul vreodată. Adică fă ce vrei, nu? 

— Nu facem nimic. 

— Hei, înţeleg, Al. E atrăgător. Și eu aș face-o cu el. 

Preţ de o clipă, cuvintele Ginei îi provocară lui Alice impulsul 
de a lua prima piatră întâlnită în cale și de a o lovi pe Gina drept 
în faţă. În schimb, zise: 

— Hai să facem o baie. 

Gina își roti capul spre întinderea de smoală a oceanului, 
aproape ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama de prezenţa 
acestuia. 

— Serios? zise ea. 

— Sigur, de ce nu? 

— O să-ngheţăm. 

— Ba nu. Ți-e doar frică. O să fie nemaipomenit. 

Gina se holbă la apă o clipă, apoi spuse: 

— Sigur. Bine. 

Zâmbi, aplecându-se spre Alice. Se simţi un iz chimic în 
respiraţia ei, ca spirtul. Se ridică în picioare. 

— Hai să facem o baie. O putem considera una simbolică, un 
nou început pentru noi două. 

Își împinse blugii în jos pe picioarele lungi, dezechilibrându-se 
pe pietre, apoi își trase puloverul și tricoul peste cap. Alice purta 
în continuare doar pantalonii de pijama și tricoul, pe care și le 
scoase, simțindu-se stânjenită și vulnerabilă, dar având dorinţa 


VP - 101 


de a intra în apă. Ochii Ginei scanară în fugă corpul gol al lui 
Alice, care rezistă impulsului de a-și acoperi sânii; aceștia 
păreau deodată ciudaţi și cărnoși pe lângă pieptul plat al Ginei și 
sfârcurile ei mici și negre. 

— Nu pot să cred că facem asta, zise Gina. O să înghețăm. 

Își scoase bandajul de la mână și îl aruncă în nisip. 

— Apa probabil că e mai caldă decât aerul acum, zise Alice, 
pășind de pe pietre pe nisipul ud și tare. 

Imediat ce intră în apă până la glezne, își dădu seama că 
temperatura apei era oarecum egală cu cea a aerului. Era ca și 
cum ar fi pășit în nimic. Se retrase, în timp ce Gina zbură pe 
lângă ea, dând din mâini și ţipând, izbindu-se de valuri. 

— Fricoaso! ţipă ea peste umăr către Alice. 

Alice continuă să avanseze prin apă. Era o beznă întreruptă 
de spuma valurilor care se spărgeau. Un val mare venea spre 
ea, iar Alice se aruncă în el, înotă pe sub apă și apoi ieși lângă 
Gina. 

— incredibilă senzaţie! se entuziasmă Gina, lăsându-și capul 
pe spate ca să își bage părul în apă. 

Alice se simţi enervată de faptul că împărtășea acel 
sentiment. Nu mai înotase niciodată goală până atunci, iar apa 
oceanului ce îi strângea pielea o făcea să se simtă incredibil de 
vie. 

— Hai să vedem cât de departe putem înota în larg, propuse 
ea. 

— Poate-o să fim mâncate de rechini, zise Gina, apoi scoase 
un râs cherchelit, înghițind niște apă și scuipând-o. 

Alice trase adânc aer în piept, umplându-și plămânii, ţinându- 
și picioarele proptite pe fundul dens și nisipos. Luna ieși de după 
un nor și străluci argintie pe luciul apei. 

— Nu, o să fie minunat. Ai încredere în mine. 

Alice începu să înoate, împreună cu Gina. Avansa încet, ca să 
nu o lase pe Gina în urmă. Apa devenea din ce în ce mai rece și 
mai calmă pe măsură ce înaintau în larg. O auzi pe Gina că 
respiră greu, scuipând apă când își întorcea capul, la fiecare 
mișcare de brațe. 

— Ești bine? întrebă Alice. 

— Da. Un pic obosită. 

Gina se întoarse pe spate, respirând greu. 

— Dacă mai înotăm puţin, dăm de un banc de nisip. 


VP - 102 


— Da, hai să-i dăm bătaie, zise Gina, întorcându-se și 
începând din nou să înoate, plesnind apa cu braţele. 

Alice își aminti cum se comporta Gina la antrenamentele de 
cros, întotdeauna slăbind ritmul dacă Alice rămânea în urmă, 
dar asigurându-se totodată că ea era cea care termina prima. 
Alice înota pe lângă ea. Și ea începea să gâfâie, dar își simţea 
braţele puternice, tăind apa, propulsându-se înainte. Se simțea 
în stare să înoate la nesfârșit. Trecu puţin înaintea Ginei, 
îndepărtându-se constant de mal; apa era deja mult mai rece. 

— Stai, așteaptă! urlă Gina cu voce răgușită, iar Alice se opri, 
se întoarse și înotă înapoi până la ea. 

Luminile de pe țărm păreau îndepărtate, minuscule. 

— Cred că am un cârcel, zise Gina cu o undă de panică în 
glas. 

— Odihnește-te niţel, zise Alice. 

— Ai dat de bancul ăla de nisip? 

— Nu încă, dar mi-l aduc aminte, asta, dacă nu cumva s-a 
mutat. 

Călcând apa, Alice putea simţi curenţii puternici cum o trag de 
picioare. Se întreba dacă nu cumva dăduseră de vreun curent 
care le purta în larg, căci exact așa se simţea. Chiar fusese un 
banc de nisip acolo, la distanţa aceea de plaja Kennewick, dar își 
schimbase locul după iarna plină de furtuni din anul în care 
absolviseră. 

— N-ar fi trebuit să înot atât de departe în larg, zise Gina, cu 
bărbia sub apă, bolborosind cuvintele. 

— Nu-ţi face griji. Ne odihnim un pic, apoi ne întoarcem. 

— Bine. 

Alice, ţinându-se la suprafaţă doar forfecând picioarele, 
spuse: 

— Chiar fac sex cu el, să știi. Cu libidinosul ăla nenorocit. 

Luna se ascunsese după un nor și era iar întuneric. 

Gina luă o gură de aer și spuse: 

— Nu-mi pasă. 

Cuvintele fetei sunau ca și când abia își mai trăgea sufletul. 

— Ba îţi pasă, Gina. Vrei să n-o mai fac. 

— Ba chiar nu, Alice. Cred că am nevoie de ajutor. 

— Bine, zise Alice. 

Și ea începea să obosească. Începu să înoate craul, dar 
braţele îi ieșeau cu greu din apă, așa că trecu la stilul bras. Nu 


VP - 103 


se îndoia, se simţea trasă de apă, de un curent, departe de 
țărm. Panica începu să îi strângă pieptul, dar luă o gură de aer și 
își propuse să înoate paralel cu ţărmul o vreme, până scăpa de 
acel curent. 

— Alice, ajutor! ţipă Gina, iar Alice se întoarse ca să o vadă 
fluturând o mână deasupra apei, capul scufundându-i-se în apă 
și ieșind din nou la suprafață. 

Se îneca; scuipa cuvintele odată cu apa. 

Alice simţi în ea o explozie de putere și începu să înoate spre 
nord, spre farul de pe faleză, oprindu-se din când în când, până 
când nu se mai simţi trasă de curent. Apoi se întoarse spre 
țărm; plămânii îi ardeau, brațele îi erau slăbite, tremura ca piftia 
și începu să înoate bras spre mal. Simţea că înota de o veșnicie, 
când oceanul începu să se umfle din nou și, deodată, fu împinsă 
înainte de un val învolburat, zdrelindu-i pieptul și coapsele de 
malul pietros. Se târî înainte și se prăbuși; corpul îi tremura și 
plămânii ei pompau puternic. Când respiraţia ei își reluă ritmul 
normal, se ridică în picioare și se deplasă împleticindu-se de-a 
lungul malului, pe lângă apă, evitând să calce pe nisipul uscat. 
Nu voia să lase urme de pași. 

Luna ieși de după nori și reuși să găsească cele două 
grămăjoare de haine, ale Ginei și ale ei, lângă stânci. Işi trase 
pantalonii de pijama și tricoul peste pielea udă, plină de nisip. 
Tremura incontrolabil și îi clănțăneau dinţii. O mașină trecu pe 
strada Micmac; se așeză pe vine sub razele farurilor, observând 
că hainele Ginei fuseseră luminate scurt. Incepuse refluxul, dar 
nisipul era neted și umed până în locul unde avea sandalele. Nu 
lăsase nicio urmă vizibilă de pas. 

În ciuda faptului că îi era foarte frig, Alice se lăsă pe vine și 
privi oceanul cât de mult timp putu, scrutându-i suprafața atunci 
când luna ieșea din nori. Știa că Gina se înecase - probabil că se 
dusese la fund chiar atunci, după ce Alice plecase de lângă ea; 
dar se uita în continuare, ca să fie sigură. Se strădui să o vadă 
pe Gina care încă se chinuia în larg să rămână în viaţă, dar nu 
mai era nimic. Oceanul o înghiţise. 

Alice urcă treptele de ciment până la stradă, traversă și 
alergă spre casă. Deschise ușa, fericită că avusese inspiraţia de 
a o lăsa descuiată, și păși în liniștea apartamentului; luminile 
erau încă aprinse în bucătărie și în camera de zi. Le stinse și 
urcă la etaj. Trecând prin dormitor, putea auzi ritmul sacadat al 


VP - 104 


respirației lui Jake, semn că dormea adânc. Se dezbrăcă, 
făcându-și hainele ghem și îndesându-le în fundul coșului de 
rufe, apoi se băgă sub jetul cald al dușului, lăsând apa să o 
încălzească, să îi dezmierde mușchii și să spele tot nisipul ce 
curgea în șerpișori negri de pe corpul ei. Işi șamponă părul și îl 
clăti cu balsam, apoi se spălă bine cu săpunul Irish Spring al lui 
Jake, de două ori. Nu mai tremura, iar gustul de apă sărată din 
gură îi dispăruse, dar ieși de sub duș doar când simţi că nu se 
mai poate ţine pe picioare. 

Îmbrăcată într-o pijama curată, se strecură ușor sub 
așternuturi și rămase întinsă pe spate, spunându-și că are niște 
decizii de luat. Când poliţia va veni să o ia la întrebări, nu se 
îndoia că vor veni, le va spune că Gina apăruse la ușa ei, dar că 
ea îi spusese că era prea obosită ca să poarte o discuţie și că 
Gina era foarte beată; poate chiar luase și ceva droguri. Prietena 
ei îi propusese să facă o baie în ocean, dar Alice o refuzase, așa 
că fata plecase. Nu puteau să dovedească faptul contrar, mai 
ales după ce Alice își spăla pijamaua și mai făcea încă un duș, 
ca să se asigure că șterge orice urmă. Putea să facă asta în zori, 
înainte să se trezească Jake. Cât de curând va apărea poliţia la 
ușa ei? Cât de repede își va da cineva seama de dispariţia 
Ginei? 

Închise ochii; era din nou în apa rece și adâncă, iar Gina ţipa 
după ajutor. Alice își spuse că nu existase nicio șansă să o 
salveze, chiar dacă ar fi vrut. Abia se salvase pe sine de flux. lar 
Gina era foarte slăbită. Primise ceea ce-și dorise (toate 
minciunile alea frumoase despre faimă și bani și despre lumea 
care îi spunea cât e de specială) și era clar că toate astea o 
omorâseră. Poate că decisese să se bage în viaţa lui Alice, să o 
judece, pentru că propria ei viaţă era de tot rahatul, pentru că 
Alice chiar găsise un bărbat pe care-l iubea și care o iubea la 
rândul lui. 

Nu, nu ar fi putut să o salveze pe Gina nici dacă ar fi vrut. Ar fi 
fost și ea moartă acum, dacă ar fi încercat să o salveze. Gina ar 
fi tras-o și pe ea sub apă. Alice chiar nu avusese ce să facă. 

Satisfăcută de aceste gânduri, Alice se întoarse pe burtă și 
adormi fericită. 


VP - 105 


16. ACUM 


A doua zi, Harry dormi din nou până târziu, iar, când cobori la 
parter, găsi un bilet de la Alice prin care îl anunţa că ieșise să 
rezolve niște treburi și că nu avea să se întoarcă până la prânz. 
Dintr-odată, lui Harry îi surâse ideea de a petrece puțin timp 
singur în casă, ca să se mai gândească la ceea ce se întâmplase 
cu tatăl lui și la ciudata întâlnire cu Grace din seara precedentă. 
Il sună pe John la magazin, ca să îl anunţe că nu se simţea prea 
bine și că s-ar putea să ajungă la lucru după-amiază. 

— Nu trebuie să vii deloc, Harry, zise John. Mă descurc singur 
aici. 

— Bine, dar mi-ar plăcea să vin. Dacă o să mă simt mai bine, 
o să trec pe-acolo, iar dacă nu, presupun că n-o să mă vezi. 

— Bine. Ai grijă de tine, băiete. 

Mai rămăsese jumătate de ibric de cafea călâie, pe care Harry 
și-o turnă o cană, adăugă lapte și apoi o încălzi în cuptorul cu 
microunde. și luă cafeaua sus, în camera lui, și își deschise 
laptopul. Spera să mai afle câte ceva despre Grace; știa că îl 
minţise cu privire la relaţia cu tatăl lui. Avuseseră vreo 
aventură? Dacă da, fusese acesta motivul pentru care venise în 
Maine din New York? Pentru înmormântare? În cazul ăsta, de ce 
mai rămăsese în zonă? 

Constată că nu îi știa numele de familie, așa încât introduse în 
câmpul de căutare Google cuvântul „Grace” și alte cuvinte-cheie 
în funcție de informaţiile pe care le aflase de la ea cu o seară în 
urmă. „Ann Arbor, Michigan”. „Universitatea din New York”. 
Încercă chiar și „Cărţile Rare Ackerson”. Nu primi niciun rezultat, 
ceea ce îl conduse la concluzia că aflase foarte puţine despre 
ea. Decise să sune la magazinul Ackerson din New York și să 
vadă dacă era Ron Krakowski acolo. Găsi datele de contact pe 
pagina de internet a librăriei și sună pe numărul de mobil. 

— Cărţile Rare Ackerson. 

Era o voce de femeie. 

— AȘ putea vorbi cu Ron? 

— Staţi să verific dacă e aici. Permiteţi-mi să întreb cine îl 
caută. 

Harry se recomandă, știind că Ron, care uneori avea fobie să 
vorbească la telefon, va răspunde la apelul lui. 


VP - 106 


Trecu jumătate de minut înainte de a se auzi vocea lui Ron: 

— Doamne, Harry, zău dacă-mi vine să cred! 

— Știu, zise Harry, deodată fericit că aude vocea lui Ron. 

Era o prezenţă agasantă, dar constantă. Harry îl știa de-o 
viaţă. 

— l-am lăsat un mesaj lui Alice, dar nu mi-a răspuns încă. Ești 
în Maine acum? Ce întrebare, normal că acolo ești. Care-s 
concluziile? Că a alunecat, a căzut și-a murit, așa, pur și simplu? 

— De fapt, nu. Acum au lansat ipoteza că e posibil să fi fost 
lovit. O lovitură ar fi fost cauza morții. 

— Adică l-a omorât cineva? Doamne sfinte! Cum de știu toate 
astea? Detectivii din Maine, presupun, nu? Au idee cine e 
autorul? 

Harry îi spuse că nu avea deocamdată mai multe informaţii, 
dar că poliţia îl interogase, interesându-se dacă avea cunoștință 
de existența vreunui eventual dușman al tatălui său. 

— Le-ai spus că nu, sper. E drept, tatăl tău avea puţini 
prieteni, dar niciun dușman. Aș fi zis asta la înmormântare, dac- 
aș fi, dac-aș îi... _ 

— Nu-ţi face griji din pricina asta. Ințeleg. Aveai de făcut o 
călătorie foarte lungă. 

— Da. Pe măsură ce înaintez în vârstă, orice distanţă mai 
lungă de zece străzi mi se pare foarte mult. 

„Ron nu are mai mult de șaizeci de ani”, gândi Harry, dar 
stărui asupra subiectului. 

Mai discutară o vreme despre Alice și despre soarta 
magazinului din Maine, apoi Harry spuse: 

— Am o întrebare ciudată, Ron. Cunoști o tipă pe nume 
Grace? Nu-i știu numele de familie, dar îl cunoștea pe tata și 
susține că l-a cunoscut în New York, la maga... 

— O irlandeză cu ochi frumoși? Numele ei de familie e 
McGowan. Știi apartamentul pe Third Street, pe care mi l-a 
vândut Jim Mills pentru o mie de dolari, în 1978? Îl închiriază de 
la mine. 

— În continuare? 

— Din câte știu eu, da. Şi-a plătit chiria. E o fată simpatică, 
ne-a ajutat să scoatem cărțile din pivniță când ne-a lovit Sandy. 
Chiar îl știa pe taică-tu, pentru că era și el aici atunci. 

— Erau apropiaţi? 

— Dacă erau apropiaţi? Cine? Taică-tu și Grace? Nu cred că în 


VP - 107 


mod deosebit, dar n-am dat prea mare importanţă. De ce? Așa 
zice ea? 

— Nu, nu. Doar c-a venit la înmormântare. 

— Serios!? Chiar că-i ciudat. 

— Crezi că aveau vreo aventură? 

Preţ de o fracțiune de secundă nu se mai auzi nimic, iar Harry 
parcă îl și văzu pe Ron cum ridică din umeri. 

— Aă, aş zice că nu, dar ce știu eu? Nu vorbeam cu tatăl tău 
despre lucruri de genul ăsta. 

— Dar crezi că există posibilitatea asta? 

— Harry, nu știu. Tatăl tău părea un bărbat fericit, dar venea 
la New York destul de des. Grace e o fată drăguță, dar nu se 
compară cu Alice, aș zice. 

Harry se întrebă, pentru o clipă, dacă Ron o cunoscuse 
vreodată pe Alice, apoi își aminti vizita acesteia la New York. 

— Mersi, Ron, zise Harry. 

— Ai nevoie de bani, Harry? 

— Nu, nu, sunt bine. Dar s-ar putea să am nevoie de puţin 
ajutor ca să descurc treburile pe la magazin. 

— Îți stau oricând la dispoziţie, bine? Stai să-ţi dau și numărul 
meu de acasă. 

După ce îl notă (deloc surprins că Ron nu avea mobil), Harry îl 
întrebă dacă știa cum se scrie numele de familie al lui Grace, 
apoi îl notă și pe acela. 

După ce încheie conversaţia, căută pe Google „Grace 
McGowan”. Dădu peste câteva linkuri, dar niciunul nu părea să 
conţină informaţii despre cea pe care o căuta. Mai existau 
persoane, inclusiv tineri, care nu aveau conturi de profil online. 
El însuși se număra printre acestea. Și Alice, la fel. Nici tatăl lui 
nu avea un profil complet, dar se postaseră informaţii, cu ani în 
urmă, într-un articol din New York Times, despre vânzarea 
cărţilor în era internetului. Îl căută acum, reciti articolul și studie 
poza tatălui său din cuprinsul acestuia; arăta distins și chipeș, în 
fața unui dulap plin ochi cu cărți. Semăna cu Ted Hughes în 
tinereţe; bărbie puternică și păr des. Închise fereastra, nedorind 
să se mai uite la poză, dar gândindu-se în continuare la tatăl lui. 

Era posibil oare să fi avut o aventură cu o femeie mult mai 
tânără în New York? Poate că Harry era părtinitor, dar ar fi 
răspuns negativ la această întrebare dacă mama lui n-ar fi 
murit. Dar poate că relaţia lui cu Alice scârțâia sau poate că 


VP - 108 


Grace i se aruncase în braţe, iar el pur și simplu nu fusese în 
stare să-i reziste. 

In cazul în care ar fi avut o aventură, ce s-ar fi întâmplat dacă 
Alice ar fi aflat de asta? Cum ar fi reacționat? L-ar fi urmărit în 
plimbarea lui de la amiază, așteptând să ajungă într-un loc 
izolat, și l-ar fi lovit cu ceva? Părea ridicol, dar cineva îl omorâse. 
De ce nu Alice? Sau, că tot veni vorba, de ce nu Grace 
McGowan? Tatăl lui pusese oare capăt relaţiei cu ea, iar tipa îl 
urmărise până în Maine ca să se răzbune? Harry se întreba dacă 
nu cumva putea găsi prin casă niște indicii pentru a afla 
răspunsuri la aceste întrebări. Dacă Alice l-ar fi suspectat pe Bill 
de infidelitate, ar fi putut să angajeze un detectiv particular să îl 
urmărească prin New York. In acest caz, era posibil să existe 
vreo urmă. 

Doamna Gri era o casă mare. Înainte să o cumpere Bill, 
avusese destinaţia unei pensiuni ţinute de un cuplu care 
rămăsese singur după ce toţi cei șase copii plecaseră de acasă. 
Numai la etaj erau cinci dormitoare și trei băi. Parterul fusese 
renovat la un moment dat, astfel încât era dotat cu o bucătărie 
modernizată, deschisă spre sufragerie, și cu niște uși franţuzești 
care dădeau în camera de zi, o încăpere foarte largă cu vedere 
către golf. In spatele casei era o verandă lată, închisă cu 
geamuri, în mod clar o construcție adăugată, cu priveliște spre 
șopron și dincolo de acesta, spre mlaștină. Celelalte două 
camere mari de la parter serveau drept birouri pentru Bill și 
pentru Alice. Cel al lui Bill semăna mai degrabă cu un spaţiu de 
depozitare decât cu o încăpere funcţională; pereţii erau 
acoperiţi cu biblioteci, ale căror rafturi erau ticsite cu cărți, după 
cum teancuri imense de cărți acopereau podeaua, ca niște 
zgârie-nori într-un peisaj citadin straniu în miniatură. Bill lăsase 
o potecă îngustă printre cărţi, ce ducea la singura piesă de 
mobilier din cameră, un birou mare din lemn de stejar, cu un 
scaun rotativ din piele decolorată, pe care îl avea încă de pe 
vremea studenţiei. Celălalt birou era neîndoielnic al lui Alice, o 
încăpere însorită, amplasată pe colț, dominată de o masă de 
lucru cu mașină de cusut, pe care erau mormane de stofe. Dar 
mai exista încă un birou în cameră, ridicol de ordonat 
comparativ cu cel al lui Bill, și de acolo luase Harry decizia să 
pornească cercetările. 

Biroul, vopsit într-o nuanţă de albastru, era de dimensiunea 


VP - 109 


unui birou pentru copii în comparaţie cu imensul birou al lui Bill. 
Pe el era laptopul lui Alice, închis și rece la atingere. Găsi alături 
un teanc mic de corespondenţă nedeschisă. Harry luă plicurile la 
mână, neobservând nimic ciudat la prima vedere. Erau chitanțe 
în urma folosirii cârdului de credit, o factură de la Macy's, o 
scrisoare de absolvenţi adresată lui William Ackerson de la 
Universitatea din Columbia. 

Harry trase singurul sertar. Se aștepta să fie la fel de ordonat 
și de organizat ca biroul, dar înăuntru dădu peste hârtii, 
fotografii, o sticlă de parfum pe jumătate plină, o cutie de 
felicitări, toate într-o dezordine haotică. Se auzi un scârțâit, un 
sunet specific acelei case, probabil vreun perete, și Harry 
tresări. Ce s-ar întâmpla dacă Alice s-ar întoarce acasă mai 
devreme și l-ar găsi scotocindu-i prin lucruri? Işi înclină capul 
într-o parte și ascultă cu atenţie. Se așternu din nou tăcerea. Își 
propuse să arunce rapid un ochi prin lucrurile din sertar, pentru 
a găsi, eventual, vreo scrisoare de la vreun detectiv particular, 
sau orice alt indiciu ce ar putea sugera faptul că Alice deţinea 
informaţii despre aventura tatălui său. 

Harry se așeză pe un scaun, care era vopsit în aceeași culoare 
ca biroul. Trase atent sertarul până la capăt. Majoritatea 
lucrurilor constau în facturi plătite, extrase de cont, o poliţă de 
asigurare pentru mașina dubiţă. Nici urmă de scrisoare de la 
vreun detectiv particular. Găsi și un pașaport emis pe când Alice 
avea doar nouăsprezece ani. Nu mai văzuse nicio poză a mamei 
sale vitrege de când era tânără. Nu purta machiaj, pielea îi era 
la fel de palidă ca acum, dar ochii ei păreau mai mari, iar fața 
ușor mai rotundă. Era frumoasă, și Harry se întreba cum fusese 
pe vremea adolescenței. Cumva, îi era imposibil să și-o 
imagineze altfel decât era acum. Se holbă la poză mult timp; și 
ea părea să se holbeze la el, fără să îi ofere nimic în plus. 

Frunzări pașaportul ca să vadă pe unde umblase și din el căzu 
o fotografie. O înfățișa pe tânăra Alice stând lângă un bărbat pe 
care Harry nu îl recunoștea, pe o stradă pavată cu piatră cubică; 
în fundal, se vedea o clădire pe a cărei latură era scris cuvântul 
„Funiculaire”, cu litere metalice. Atât Alice, cât și bărbatul 
respectiv purtau pardesie lungi și groase. Fotograful se 
concentrase mai mult pe clădirea din spatele lor, pe liniile de 
tren care urcau panta abruptă, și mai puţin pe Alice și pe 
partenerul ei, imaginea amândurora fiind ușor neclară. Chiar și 


VP - 110 


așa, nu încăpea îndoială că bărbatul era cu mult mai în vârstă 
decât Alice. Își ţinea braţul sprijinit posesiv pe umerii înguști ai 
lui Alice. Tatăl ei, probabil. Harry încercă să își amintească dacă 
știe ceva despre familia lui Alice, dar tot ce îi venea în minte era 
doar vocea tatălui său, care îi zicea că părinţii lui Alice erau 
decedați și că nu ţinea legătura cu vreo rudă. 

Bill nu vorbise prea mult despre Alice, exceptând momentul 
când zisese că îi amintește de Maine. Dintr-un oarecare motiv, 
acea descriere îi rămăsese în minte. Harry auzi un zgomot 
venind din faţa casei. Puse repede pașaportul la loc unde îl 
găsise, închise sertarul și se duse să verifice. Poștașul băgase 
corespondenţa prin fanta din ușa de la intrare. Harry ridică un 
plic de la o bancă și un catalog Nordstrom și le aduse pe blatul 
din bucătărie. Se gândi să bea o a doua ceașcă de cafea, dar 
ajunse la concluzia că și așa era destul de surescitat. Bău în 
schimb un pahar cu suc de portocale și răsfoi catalogul, abia 
deslușind imaginile. Apoi își verifică telefonul. Niciun semn de la 
Grace, nu că s-ar fi așteptat la ceva. 

Nu se întoarse în biroul lui Alice, în schimb merse la cel al 
tatălui său și se așeză în scaunul din piele din spatele acestuia. 
Privi posterul înrămat de pe perete, o ilustrație originală, 
semnată de Robert E. McGinnis, a unei fete în rochie albă, 
scurtă, cocoţată pe o masă de ruletă. Harry știa că fusese 
realizată pentru o copertă, dar nu era chip să-și amintească 
pentru care anume. Una de prin anii '60. Se roti în scaun, 
uitându-se la cărțile tatălui său și întrebându-se ce soartă le 
aștepta, începu să se gândească la toate acele cuvinte pe care 
le citise tatăl lui, la toate intrigile de care se lăsase captivat și la 
faptul că acum dispăruseră toate, dar apoi se opri. Inspectă un 
vraf de cărți de pe birou. Deasupra, găsi unul dintre caietele cu 
coperte de moleschin ale tatălui său. Intotdeauna folosea un 
asemenea caiet, umplând cel puţin două caiete pe an. Erau 
oarecum jurnalele lui, dar în loc să le umple cu activităţi și 
amintiri de zi cu zi, paginile acestora erau înțesate de liste de 
cărţi pe care dorea să le achiziţioneze și cu liste de cărți pe care 
le deţinea deja. Pagini întregi erau pline cu citate preferate, plus 
listele curente, permanent modificate, cu topul Celor mai bune 
zece. „Cele mai bune zece coperte ale cărților Signet”. „Cele 
mai bune zece romane de sine stătătoare de Agatha Christie”. 
„Cele mai bune zece romane polițiste publicate înainte de 


VP - 111 


1945”. Harry mai frunzărise caietele tatălui său. Nu găsise 
niciodată nimic personal, nici măcar vreo listă de cumpărături. 
Dar, într-un fel, întruneau caracterul personal al unui jurnal. 
Acele caiete îi cartografiau lumea interioară. 

Harry dădu paginile până la ultima notiţă, un citat scris în 
centrul paginii: 


„Nu e încă întuneric, dar se face”. 


Ca de obicei, nu era atribuit nimănui, probabil pentru că tatăl 
lui știa cui aparţinea, iar aceste caiete îi slujeau doar lui. Marcat 
de aceste cuvinte, Harry le citi de câteva ori. Poate era un 
simplu vers din vreun cântec care îi plăcuse tatălui său, dar, 
totodată, aveau cadenţa unei premoniţii a morții. 

Harry tastă cuvintele pe smartphone-ul lui și găsi numaidecât 
un rezultat. Făceau parte dintr-o melodie de Bob Dylan, 
intitulată „Not Dark Yet”. Nu era surprins. Dylan era unul dintre 
muzicienii preferaţi ai tatălui său: nu exista nici măcar un loc 
doi, undeva, la distanță, cu excepţia, poate, a lui Frank Sinatra. 
Bill fusese obsedat de versurile lui Dylan, ca și de muzica 
artistului. Carneţelele lui erau pline de citate din Dylan și uneori 
transcria melodii întregi. 

Totuși, Harry se mai holbă încă un moment la acest vers plin 
de tâlc din Dylan. Era ultimul lucru pe care îl scrisese tatăl lui. 
Apoi dădu o pagină înapoi. Găsi încă un citat al cărui autor era 
notat: 


„Ăsta e cel mai rău lucru în privinţa democraţiei: 
trebuie să existe câte două opinii pentru fiecare 
chestiune”. 

Ross Macdonald, Black Money 


Înainte de acel citat era una dintre listele tatălui său, 
intitulată: „O listă REVIZUITĂ a romanelor Lew Archer ale lui 
Ross Macdonald, în ordinea preferinţei”. 

Nu auzi ușa de la intrare deschizându-se, dar vocea lui Alice 
reverberă deodată în casă. 

— E cineva acasă? 

Harry tresări, apoi se ridică, lăsând caietul jos și ieșind în hol. 


? Bani negri. 
VP - 112 


Alice era acolo, încadrată de detectivul Dixon, care purta același 
costum bej cu care fusese îmbrăcat când se întâlniseră pentru 
prima oară, și de un alt bărbat, mult mai scund, în costum 
negru. Scenarii ciudate se prefigurau în mintea lui Harry. O 
arestau pe Alice? Veneau cu alte vești proaste? 

Dar detectivul Dixon vorbi pe un ton calm: 

— Salut, Harry! Alice a trecut pe la secție de dimineaţă și m- 
am gândit să o aduc acasă. E puţin necăjită. 

— E totul în regulă? 

Alice se întoarse și intră în camera de zi. Detectivul Dixon 
făcu un pas în faţă. 

— Harry, el e colegul meu, detectivul Vogel. 

Harry dădu din cap în direcţia celuilalt oficial. Avea o faţă 
lătăreaţță și niște sprâncene stufoase și negre care aproape că 
se împreunau deasupra rădăcinii nasului turtit. 

— Ce se-ntâmplă? se interesă Harry. 

— Sam, de ce nu iei loc cu doamna Ackerson cât vorbesc eu 
cu Harry. 

Detectivul Vogel încuviință din cap și o urmă pe Alice în 
camera de zi, iar Dixon îl apucă de umăr pe Harry cu mâna lui 
masivă și spuse cu glas scăzut: 

— Alice a venit astazi la secție cu o informaţie nouă. Ea 
susține că tatăl tău se încurcase cu o tânără de aici din oraș. Știi 
ceva despre asta? 

— Cum adică „se încurcase”? întrebă Harry. 

— Numele Annie Callahan îţi spune ceva? 

Harry se aștepta ca detectivul să rostească numele lui Grace, 
așa că pe moment nu zise nimic. 

— Ai cunoscut-o? insistă detectivul. 

— Nu, îmi pare rău, n-am cunoscut-o. N-o cunosc. Cine e? 

— Eşti sigur? A lucrat un scurt timp la magazinul tatălui tău? 

— Aici? În Maine? 

— Îhî. 

— Nu, n-o cunosc. 

— Dar numele Lou Callahan? Ai auzit vreodată numele ăsta? 

Harry clătină din cap. 

— Bine, mersi. Asta-i tot ce voiam să aflu. Mama ta vitregă 
ne-a spus azi că tatăl tău a avut o relație amoroasă cu o 
angajată de la magazin. Cu Annie Callahan, mai exact. Ea crede 
că fie această femeie, fie soțul ei ar putea avea de-a face cu 


VP-113 


moartea tatălui tău. 

— De ce vă spune asta abia acum? 

— Unul dintre motive ești tu, Harry. Așa a zis, că a vrut să te 
protejeze și să nu afli această informaţie. E destul de necăjită. 

Exact în timp ce detectivul Dixon rostea acele cuvinte, celălalt 
detectiv (Harry îi uitase deja numele) reapăru în ușa dinspre 
camera de zi și zise: 

— Vrea să-l vadă pe Harry. Aţi terminat discuţia? 

— Da, gata, zise detectivul, punând mâna pe umărul lui Harry 
și conducându-l spre Alice. 


17. ACUM 


În camera de zi, Alice stătea pe canapea, cu genunchii la 
piept. Își ţinea capul înclinat, ochii strâns închiși și scotea un 
geamăt prelung, sinistru. După obrajii jilavi, se înțelegea că 
plânsese. Harry rămase locului, paralizat pe moment, apoi se 
așeză lângă ea și îi cuprinse umerii cu mâna. Ea își schimbă 
numaidecât poziția, venind mai aproape de el și lipindu-și faţa 
umedă de tricoul lui. li putea auzi și simţi respiraţia sacadată. 
Ambii detectivi rămăseseră în picioare, dar detectivul Dixon 
spuse: 

— Alice, o să vorbesc cu această Annie Callahan, bine? Și 
poate și cu soțul ei, după aceea. 

Harry nu crezu că Alice va avea vreo reacţie, dar ea își 
schimbă poziţia corpului, întorcându-se ca să îl privească pe 
detectiv și ștergându-și faţa. Tricoul lui Harry se umezise în locul 
în care fusese lipit obrazul ei. Detectivul își suflecă pantalonii de 
stofă, apucându-i de deasupra genunchilor, și se lăsă pe vine. 

— O să fii în regulă aici cu Harry? întrebă el. 

Alice își dădu picioarele jos de pe canapea și își puse tălpile 
înapoi pe podea. Incuviință din cap, trăgându-și nasul. Harry îi 
tinu o mână pe spate, indecis dacă să o mângâie sau nu. Purta o 
rochie petrecută, iar partea din faţă alunecase puţin într-o parte, 
astfel încât Harry îi văzu pentru o clipă sânul, abia acoperit de 
cupa albă a unui sutien. Ea se mișcă din nou, aranjându-și 
rochia, și Harry își retrase mâna. 

— Nu știu dacă... 


VP - 114 


— Nu știți dacă ce, doamnă Ackerson? 

— Nu știu sigur dacă Annie... sau dacă soţul ei... au avut de-a 
face cu moartea soțului meu. 

— Nu, desigur că nu. Dar este o informaţie importantă pentru 
noi. O s-o analizăm. 

Detectivul se ridică și încuviinţă din cap spre partenerul lui. 
Harry profită de prilej pentru a se ridica de pe canapea și a-i 
conduce până la ușă. E 

— O să vă anunţăm dacă aflăm ceva. Intre timp, dacă mai 
aflaţi ceva de la Alice, în acest caz... ai cartea mea de vizită? 

— Da, zise Harry. 

După plecarea celor doi, Harry se întoarse la Alice, care era 
acum în picioare, netezindu-și rochia în mijlocul camerei de zi. 
Faţa i se uscase. 

— Ești bine? zise Harry. 

Alice nu îi răspunse la întrebare, în schimb spuse: 

— E soţul femeii ăsteia, sunt sigură. 

— Cine? Această Annie Callahan? 

— Speram să nu trebuiască să auzi numele ăsta vreodată, 
Harry. Îmi pare rău. N-a fost vina tatălui tău. Doar a ei. Ea l-a 
vânat. A văzut magazinul lui și casa asta și... 

— Spune-mi ce s-a întâmplat între ei, o întrerupse Harry. 

Ea își trase umerii în spate. 

— E prea devreme pentru un păhărel, ce crezi? 

Alice se duse pe veranda acoperită, în timp ce Harry pregăti 
băuturile: un pahar de roze pentru Alice și o bere pentru el. El 
luase o bere doar ca să îi țină companie lui Alice, dar era 
bucuros să o bea. Noua informaţie îl tulburase. 

Odată instalaţi (Alice, pe canapeaua de două persoane, iar 
Harry, într-unul dintre balansoare), Alice spuse: 

— l-am făcut lui Annie o favoare uriașă angajând-o. Soţul ei, 
Lou, era pescar, e pescar, și, după cum știi, cu prohibiţia la cod, 
nu mai lucrase de șase luni. Tatăl tău a auzit de asta și i-a oferit 
lui Annie o slujbă. Asta se întâmpla toamna trecută, când a fost 
mai mult de muncă. 

— N-am știut de asta. 

— Tatăl tău se întorsese dintr-o călătorie de cercetări, cu prea 
multe cărţi, desigur, și i-a oferit lui Annie un post. Doar ca să îl 
ajute cu catalogarea, dar plătită cu dovăzeci de dolari pe oră. 
Clătină din cap, ca și cum s-ar cutremura la acea amintire. Apoi, 


VP - 115 


nu după mult timp, a început să vină pe-aici ca să îl ajute pe Bill 
cu cărțile din biroul lui. Știam. Știam că ceva... 

— Câţi ani are? întrebă Harry. 

— Annie? Arată mai bătrână decât este. Nu știu, peste 
treizeci. 

— Și sigur a fost ceva între ei? 

Alice dădu paharul peste cap și aproape își termină vinul. 
Harry privi mișcarea mușchilor gâtului ei în timp ce înghițea. 

— Ah, fără doar și poate, Harry. Îmi pare rău că trebuie să 
auzi asta. Speram să nu afli, pentru că știu ce părere aveai 
despre tatăl tău, cât îl admirai, dar era foarte clar că se întâmplă 
ceva. Am fost nevoită să îl forțez să scape de ea. Apoi, când 
detectivul mi-a spus că moartea tatălui tău n-a fost un accident, 
am știut. N-am dat nicio declaraţie imediat din cauza ta, Harry, 
dar apoi am decis că trebuie să le spun. A 

Harry ar fi vrut să-i ceară lui Alice mai multe detalii. li prinsese 
împreună? Îi mărturisise tatăl lui că se încurcase cu angajata lui? 
Nu știa de ce, dar era sceptic (mai ales dacă lua în considerare 
și posibilitatea ca tatăl lui să fi avut o aventură în New York), dar 
se întreba dacă nu cumva Alice făcea din ţânţar armăsar. 

— Carevasăzică, a fost concediată? 

— A fost lăsată să plece, ca să spunem așa, și atunci și-a dat 
și soțul ei seama, într-un final. John mi-a spus că a venit la 
magazin și l-a ameninţat pe Bill că dacă se mai apropie vreodată 
de Annie, îl omoară cu mâinile goale. Ceva de genul ăsta. 

— John ţi-a spus asta sau tata? 

— John mi-a spus, pentru că era îngrijorat. L-am întrebat pe 
Bill despre asta și mi-a spus că nu e mare scofală, doar un 
bărbat frustrat care și-a descărcat puţin furia. Tatăl tău putea 
fi... putea fi prea generos uneori. 

— Deci tu crezi că Lou...? 

— Nu credeam că tatăl tău a mai avut de-a face cu Annie, dar 
cine știe? Era întotdeauna plecat în ultimul timp și poate că se 
întâlnea cu ea altundeva. Nu știu. Prostul de el. 

Rămase cu ochii la paharul ei, rotindu-l, puţinul vin rămas 
clătinându-se pe peretele acestuia. 

— Îți mai aduc? 

— Da, zise ea, întinzându-i lui Harry paharul. 

Când se întoarse cu vinul, o găsi pe Alice ghemuită în poziţie 
fetală pe canapea. Harry puse încet paharul pe măsuţa de cafea 


VP - 116 


cu blat din sticlă, în timp ce ea bolborosi: 

— Mulţumesc, Harry. Cred că o să trag un pui de somn. 

— Ar trebui. 

— Nu mă părăsi, bine? 

— Bine, zise Harry, neștiind exact la ce anume se referă. O să 
fiu aici dacă ai nevoie de mine. 

leși tiptil din camera de zi, urcă în camera lui, deschise 
laptopul și căută informaţii despre Annie Callahan sau Lou 
Callahan, dar nu reuși să găsească nimic. Apoi îi dădu un mesaj 
lui Grace, propunându-i să se întâlnească și să discute undeva, 
curând. Trebuia să o descoasă, să afle de ce venise în Maine. 
Era clar că avusese o relație, de orice fel, cu tatăl lui, iar poliţia 
va dori să afle și despre asta. 

În așteptarea răspunsului, Harry se plimbă prin micul lui 
dormitor. Se opri și se uită la biblioteca doldora de cărți, numai 
cu romanele polițiste ale tatălui său. Bill Ackerson nu va ști 
niciodată că a ajuns un cadavru în propria poveste de mister. 
Harry schiţă un zâmbet la gândul acesta. Își aminti Crăciunul 
trecut, când tatăl lui îi oferise, ca de fiecare dată, un cec și o 
singură carte, de obicei, cartea lui preferată din anul ce tocmai 
trecuse. În anul acela fusese Sărutul dinaintea mortii de Ira 
Levin. 

— Am ratat-o, cumva, la prima lectură. E genială. 

— Mulţumesc, tată, zisese Harry. 

Mai târziu în seara aceea, după ce Alice se culcase, Harry 
începuse acea carte în timp ce tatăl lui termina de citit ultima 
apariție semnată Ruth Rendell. 

— De ce crezi că îţi plac misterele atât de mult? întrebase 
Harry. 

— Sunt foarte sceptic cu privire la orice carte care nu începe 
cu un cadavru. 

Harry îl mai auzise de multe ori pe tatăl lui afirmând asta sau 
ceva similar. 

— Nu, serios. De ce? 

Tatăl său căzu pe gânduri, încruntat. 

— E religia mea, presupun, de vreme ce nu am o religie 
adevărată. Lumea e haos și apare un detectiv care 
reinstaurează ordinea. Sau n-o face - și ăla e, de fapt, genul 
meu preferat de poveste de mister. 

Harry terminase Sărutul dinaintea morții înainte să se întoarcă 


VP - 117 


la facultate, în anul acela. Se dovedise a fi unul dintre acele 
romane în care ordinea era reinstaurată, dar nu înainte să se fi 
cauzat daune de proporții. Lui Harry îi plăcuse cartea, dar îi 
lăsase un sentiment de goliciune și tristeţe. In loc să o ia cu el 
înapoi la Mather, o lăsase pe raftul din camera lui. O scoase 
acum și privi dedicaţia tatălui său: „Lui Harry, cu dragoste, de la 
tata”. Închise repede cartea și o puse înapoi în bibliotecă. Cu 
câteva luni în urmă, Harry crezuse că își cunoaște foarte bine 
tatăl. Acum, își dădea seama că nu îl cunoștea deloc. 

Telefonul lui vibră, semnalând receptionarea unui mesaj. 

„Treci pe-aici diseară, oricând. Sună la intrare și o să vin să-ţi 
deschid”. 

Harry îi răspunse la mesaj („Bine”), apoi cobori să vadă ce 
face Alice. 

Era tot pe verandă, ghemuită pe canapeaua micuță, în 
aceeași poziţie. Părea cufundată într-un somn adânc. 

Alice dormi toată după-amiaza, iar în acest timp, Harry făcu 
ordine prin bucătărie, găsind o pizza congelată în congelator și 
gătindu-și-o pentru cină, chiar dacă nu îi era foame; se îndoia că 
lui Alice îi va fi foame. Când se trezi, în cele din urmă, Alice veni 
în bucătărie, cu paharul gol în mână, și îl întrebă pe Harry cât e 
ceasul. 

— Ora cinei, zise el. Ai dormit ceva. 

— Am visat că m-am trezit, iar tu plecaseși, și am început să 
te caut, întrebându-mi toţi cunoscuţii, dar toată lumea îmi 
spunea că nici n-ai existat vreodată. Apoi am întrebat despre 
tatăl tău și, din câte se părea, nici el nu existase vreodată. 

— Înfricoșător, zise Harry. Ţi-e foame? 

— Poate într-un minut. Mă duc să văd ce e la TV. 

Alice deschise televizorul pe singurul canal la care se uita: 
HGTV. Un cuplu (o blondă extrem de atrăgătoare și soțul ei 
brunet) depunea o ofertă pentru o moșie din California pe care 
voia să o renoveze și să o vândă la scurt timp, pentru profit. 
Harry îi aduse lui Alice pe farfurie o felie de pizza. 

— Mulţumesc, Harry. Cine-ar fi crezut că te descurci atât de 
bine în bucătărie? 

— Am găsit-o în congelator. 

— Cam asta făcea și tatăl tău de mâncare când nu eram prin 
preajmă. _ 

— Ah, zise Harry, tentat să ceară scuze. In schimb, spuse: 


VP - 118 


Deci chiar îl bănuiești pe soţul lui Annie Callahan? 

— Știu că el a fost. Cred că am știut-o încă de când am auzit 
vestea morții tatălui tău, dar nu eram sigură pe mine. 

— Crezi că ea a fost singura... singura altă... 

— Ea e singura de care am aflat, dar nu știu. Presupun că da. 
Eu și tatăl tău am avut o căsnicie bună, dar e posibil ca, în timp, 
dragostea lui pentru mine să mai fi slăbit. Cel puţin așa 
simţeam; începuse să se poarte cu mine ca și când i-aș fi fost 
mai mult prietenă decât soție. 

— Îmi pare rău. 

— Nu trebuie să îţi pară rău pentru nimic. Nu a fost vina ta. Și 
dacă te face să te simţi mai bine, pot să-ţi spun ce cred, și 
anume că tatăl tău a iubit cu adevărat o singură femeie, iar 
aceea a fost mama ta, Harry, nu eu. 

Harry nu zise nimic pe moment. N-o mai auzise niciodată pe 
Alice vorbind atât de deschis. 

— Cred că era îndrăgostit de tine, zise el într-un final. Mi-a 
spus lucruri frumoase despre tine. 

Alice zâmbi și ceva din expresia aceea o făcu să pară tânără 
și vulnerabilă. 

— Mulţumesc, Harry. Apreciez. Uite ce e, sunt epuizată în 
momentul ăsta. Vreau doar să mă uit la televizor un pic. 
Înţelegi, nu? 

— Desigur. Scuze. 

Se ridică să iasă din încăpere, în timp ce Alice dădea volumul 
televizorului mai tare. Se întorcea în bucătărie când ea spuse: 

— Te uiţi și tu cu mine, nu? 

— Ah. Bine. 

Harry își luă o bere, puse o felie din pizza mediteraneeană pe 
o farfurie și se întoarse în camera de zi. Aproape că se așeză în 
fotoliul din piele, dar acela fusese locul tatălui său, așa că se 
așeză în cealaltă parte a canapelei pe care stătea Alice. Se 
uitară împreună la emisiune, în tăcere, atenţia lui Alice nefiind 
abătută nici măcar în timpul reclamelor. De îndată ce se termină 
emisiunea, începu alta imediat. Același cuplu, altă casă. Harry 
se ridică, se întinse și o întrebă pe Alice dacă era în regulă să 
iasă la o plimbare. 

— S-a oprit ploaia? întrebă ea fără să își ia ochii de la ecran. 

Harry încercă să își amintească dacă plouase în ziua aia. Nu 
jeșise din casă. 


VP - 119 


— Nu știu, zise el. Simt nevoia să iau o gură de aer proaspăt, 
în orice caz. 

— Du-te, Harry, zise ea. O să fiu bine. 

Totuși, vocea ei suna ușor neîncrezătoare și, pentru o clipă, 
Harry se gândi să rămână cu Alice. li era milă de ea și părea să 
aibă nevoie de el. Dar se alina cu televizorul, cel puţin 
momentan, și el avea să se întoarcă repede, își spunea el. 

Își curăţă farfuria, uitându-se prin fereastra de deasupra 
chiuvetei. Cerul era scăldat în lumina asfinţitului și străbătut de 
nori rozalii. Fereastra era crăpată, iar aerul care venea de afară 
se simţea răcoros, aproape rece. Urcă scările până în camera 
lui, unde se schimbă în cei mai buni blugi ai lui și își trase peste 
tricou un pulover cu guler în V, apoi ieși din casă. 


18. ATUNCI 


Când sună soneria apartamentului, Alice bănui că era poliţia. 
Era pregătită. Le va spune că Gina apăruse la ușa ei în noaptea 
precedentă, cerând scuze și dorind să meargă la o baie 
nocturnă în ocean; întrucât Gina păruse a fi în stare de 
ebrietate, ea refuzase. 

Dar când Alice deschise ușa, pe palier era doamna Bergeron, 
mama Ginei. Alice n-o mai văzuse nemachiată până atunci și 
aproape că nu o recunoscu. Avea pielea pătată și cearcăne. 

— E aici? o întrebă ea pe Alice. 

— Cine? Gina? 

— A dispărut, Alice. M-am dus în camera ei de dimineață și 
nici măcar n-a dormit acolo. 

Femeia intră neinvitată în casă, iar Alice se panică 
numaidecât, căci Jake putea să coboare scările, gol. 

— Nu e aici, doamnă Bergeron, zise ea, dar a venit aici azi- 
noapte. 

— A venit? Când? 

— Nu știu exact. Era târziu. A sunat la ușă și părea foarte 
beată. A cerut scuze pentru cină și m-a întrebat dacă vreau să 
mergem să înotăm. 

— Să înotaţi? 

— Asta a zis. l-am spus că sunt obosită și mă duc să mă culc 


VP - 120 


și a plecat. Asta-i tot ce știu. 

— De ce voia să înoate? E atât de frig afară. 

— Știu. Și mie mi s-a părut ciudat, dar nu era în apele ei. N-ar 
fi trebuit s-o las să... ar fi trebuit să... 

— Doamne, crezi că s-a dus să înoate singură? Proasta, 
proasta. Ochii doamnei Bergeron deveniră agitaţi. Pot folosi 
telefonul tău? 

— Desigur. 

Alice o conduse în bucătărie, la telefonul de pe perete. 
Doamna Bergeron smulse receptorul din furcă, apoi scoase o 
carte de vizită din buzunarul din faţă al blugilor și formă un 
număr. Alice observă că acea carte de vizită era de la secția de 
poliţie din Kennewick. 

— Michael, tu ești? întrebă ea cu glas panicat. Adăugă: Cred 
că s-a dus să înoate. În ocean... Azi-noapte... Bine, da. Bine. 

Alice asculta conversaţia din ușă și tresări ușor când își dădu 
seama că Jake stătea chiar în spatele ei. 

— Ce se întâmplă? zise el. 

— Gina a dispărut, răspunse ea întorcându-se. 

El era îmbrăcat, dar nu se bărbierise încă. Barba neagră îi era 
spicată cu fire albe. 

— De când? se interesă el. 

— A fost aici azi-noapte, după ce ai adormit tu. Era beată. 

— Nu cumva ai... 

Fu întrerupt de doamna Bergeron care închise telefonul și ieși 
valvârtej din bucătărie. 

— Trebuie să plec, Alice, zise ea, îndreptându-se spre ușa de 
la intrare. 

— Putem să vă ajutăm cu ceva? întrebă Jake, dar femeia 
plecase deja. 

Alice se duse să închidă ușa de la intrare, iar Jake merse în 
bucătărie. 

— Crezi că ar trebui să îi ajut să o caute? îl întrebă ea în timp 
ce își turna cafea într-o cană. 

— O s-apară ea, zise el. Sunt sigur de asta. 

Ulterior, Alice află că îi găsiseră mai întâi hainele pe plajă, 
apoi trupul, mai târziu în după-amiaza aceea, înţepenit între 
două pietre la nord de Buxton Point. 

După cum se aștepta Alice, poliţia veni la ea acasă în 
dimineaţa următoare. Jake răspunse la ușă, în timp ce Alice 


VP - 121 


spăla vasele rămase de la micul dejun. Era doar un ofițer de 
poliţie în uniformă, pe nume Wilson, care își scoase pălăria când 
intră în camera de zi. Arăta de douăzeci și ceva de ani; aveao 
porţiune mare de chelie la ceafă pe care încercase să o 
compenseze printr-o mustață rară și blondă. Alice și Jake se 
așezară în faţa lui, iar el scoase un carneţel. 

— Sunt sigur că știți de ce sunt aici, zise el, cu ochii la Alice. 

— In legătură cu Gina Bergeron. 

— Exact. Mama ei a spus că a venit aici ieri și că tu ești cea 
care a informat-o că Gina s-a dus să înoate vineri noapte. 

Alice încuviinţă din cap. 

— Poţi să îmi vorbeşti despre noaptea de vineri? Îţi aduci 
aminte la ce oră a venit aici? 

Alice înșiră întreaga poveste, omiţțând scena în care Gina și 
mama ei o confruntaseră la cina de la familia Bergeron. Și, 
categoric, omiţând faptul că o mușcase pe Gina de mână. Zise 
doar că plecase de la ei de acasă, după care, mai târziu, Gina 
apăruse din senin, beată, la ușa ei și îi propusese să meargă să 
înoate. 

— Era ceva neobișnuit? 

— Cum adică? 

— Aţi fost surprinsă că Gina era beată sau că voia să înoate? 
Era ceva ce făcea de obicei? 

— N-o cunosc atât de bine, ca să fiu sinceră, zise Alice, 
reproducând cuvintele pe care și le repetase de atâtea ori în 
minte. In liceu am fost prietene apropiate, dar apoi ea s-a mutat 
la New York și s-a schimbat. N-o mai cunoșteam. 

— N-o mai cunoșteaţi pentru că nu vă mai vedeaţi sau pentru 
că se schimbase foarte mult? 

— Ambele, presupun. Abia dacă ţineam legătura cu ea. Mai 
des o vedeam pe mama ei, pentru că venea la farmacia unde 
lucrez; de altfel, ea a fost cea care m-a invitat la cină când s-a 
întors Gina în oraș. Am fost nedumerită, recunosc, dar cred că a 
făcut asta pentru că era îngrijorată că fiica ei lua droguri și 
poate spera să stau de vorbă cu ea. 

— V-a spus ea toate astea? Mama Ginei? 

— Nu, asta am bănuit eu. 

— Bun. Și cum se comporta când a venit aici? 

— Abia dacă înţelegeam ce spune. | se împleticea limba în 
gură și m-a rugat să merg cu ea să înotăm, dar eu am zis că e 


VP - 122 


prea târziu și prea frig - și asta a fost tot. 

Ofițerul se întoarse și îl privi pe Jake pentru prima oară. 

— Aţi văzut-o pe Gina când a venit aici? întrebă el. 

— O, nu. Era mult după ora mea de culcare. 

Afirmă asta cu un soi de fals entuziasm, pe care Alice nu-l mai 
percepuse până atunci. Sună a minciună, gândi ea. 

Dar ofiţerul Wilson nu insistă. Își îndreptă din nou atenţia 
asupra lui Alice. 

— Vi s-a părut neobișnuit că Gina voia să se ducă să înoate? 
întrebă el. 

— A... presupun că da. Era noaptea târziu. 

— În afară de faptul că era noaptea târziu, v-a mai surprins în 
vreun fel? E ceva ce îi făcea plăcere? 

— Să înoate? 

— Da. 

— Presupun. Chiar nu ştiu sigur. 

Ofițerul scria ceva. Întrucât nu îi adresă imediat o altă 
întrebare, Alice zise: 

— Mai fuseserăm să înotăm împreună, eu și Gina. Ultima dată 
a fost chiar frumos. Cred că voia să repete experienţa, ca să... 
retrăiască acel sentiment. A spus că dacă am înota împreună ar 
fi ca un nou început. 

— A spus asta aici, în noaptea când a venit încoace? 

— Ceva de genul ăsta. 

— De ce aveaţi nevoie de un nou început? 

— Cum am mai spus, fuseserăm prietene cândva, iar în ultima 
vreme nu am mai fost la fel de apropiate. Ne distanțaserăm una 
de cealaltă. 

— Bine. 

Ofițerul încuviinţă din cap cu un gest abia perceptibil și tăcu 
iar pentru o clipă. Alice nu mai rupse tăcerea de data asta. 

— Încă ceva, zise el. V-a spus vreodată Gina ceva care să vă 
facă să credeți că ar putea recurge la vreun gest sinucigaș? 

— Nu. Cum am mai spus, abia dacă o... 

— Nu neapărat recent, Alice, dar când o cunoșteai bine, în 
liceu. Sau oricând, de fapt. 

— Ah. 

Alice se prefăcu că se gândește. 

— O dată, în ultimul an, când vorbeam despre viitorul nostru, 
știți cum e. Unde ne vedeam peste câţiva ani. Și a spus ceva de 


VP - 123 


genul: „Alice, tu o să rămâi aici, în Kennewick. Probabil o să fii 
căsătorită cu cine știe ce bărbat perfect și o să ai un băiețel și o 
fetiță, iar eu o să fiu încă în New York și o să devin un model 
bogat, cu o dependență gravă de droguri și vreo șaisprezece 
iubiți, și o să fiu atât de nefericită, încât probabil o să mă 
sinucid”. Adică, la vremea respectivă nu mi s-a părut cine știe 
ce. 

— Când a zis asta? 

— In ultimul an de liceu. Credeam că doar glumește. 

— Ne-ai fost de mare ajutor, Alice, zise ofițerul în timp ce se 
ridică. 

Jake se ridică și el și îl conduse la ușă pe ofițer. Alice rămase 
așezată, dar detectivul se întoarse și îi mulţumi înainte să 
părăsească apartamentul. Simţi un gol subit, de parcă nu ar fi 
fost pregătită ca el să plece, de parcă ar mai fi fost lucruri de 
spus. 

— Despre ce crezi că a fost vorba adineauri? întrebă Jake 
după ce închise ușa și se întoarse în camera de zi. 

— La ce te referi? 

— Parcă ai fost supusă unui interogatoriu. 

— Oarecum, zise Alice. 

— Dacă pe tine nu te-a deranjat, nici pe mine nu m-a 
deranjat. Eram îngrijorat că o să te necăjească. 

— Nu sunt necăjită. Sunt doar obosită. Nu prea am dormit. 

— Sunt convins. Du-te și trage un pui de somn, zise el, exact 
așa cum se aștepta Alice. 

Se duse la etaj, în vechiul ei dormitor, și închise ușa. Acesta 
era un cod nerostit care funcţiona între ea și Jake. Când se 
ducea să tragă un pui de somn în dormitorul pe care îl 
împărțeau, însemna că Jake i se putea alătura. Când se ducea în 
vechiul ei dormitor, el n-o făcea. Nu făcuseră sex în camera ei 
decât o singură dată, imediat după ce îi făcuse pozele. 

In dormitorul ei, cu ușa închisă, Alice scoase dosarul care 
conţinea toate pozele Ginei din reviste, decupajele pe care le 
păstrase de-a lungul ultimilor ani. Le întinse pe toate pe 
cuvertură, aranjându-le într-un final într-un fel care îi plăcea, 
plasând în centru poza ei preferată cu Gina. Era una dintre 
ultimele ședințe foto publicate, iar în acest scop trebuise să 
călătorească până în Miami. In poza respectivă purta un costum 
întreg galben și ţinea în mână o ţigară aprinsă. În fundal, se 


VP - 124 


vedeau o casă pe plajă, dărăpănată, vopsită în culori neon, și un 
bărbat atrăgător dormind într-un hamac. Gina se uita direct spre 
obiectivul camerei, ușor încruntată. „Uite câte am”, spunea faţa 
aceea, „și uite cât de nefericită sunt”. Alice mângâie ilustraţia 
cu degetul, de parcă ar fi putut să o simtă pe Gina prin ea. 
Hârtia părea ieftină. Poza fusese publicată într-una dintre 
revistele de modă mai mici, pe care trebuise să și-o cumpere din 
Portland, având în vedere că cei de la Blethen's nici nu o 
comercializau. 

Se uită la celelalte poze, apoi le adună și le băgă înapoi în 
dosar. Se întinse pe pat și se zgâi la tavan. Il auzi pe Jake urcând 
tiptil scările, apoi întorcându-se și coborându-le. Văzuse ușa 
închisă de la dormitorul ei. „De ce fusese atât de îngrijorat de 
vizita poliţistului?” Ea nu fusese deranjată de asta. Incercau 
doar să decidă dacă fusese sinucidere sau moarte accidentală. 
Era ușor de confirmat. Gina era nefericită și se droga. Altminteri, 
de ce ar fi înotat în apa rece a oceanului? Era atât de trist, 
realmente, când se gândea la asta. Toată tinereţea aceea să fie 
înghițită de imensitatea oceanului. Sărmana Gina, atât de 
singură în acele ultime clipe. Alice chiar era puţin somnoroasă și 
închise ochii, apoi își masă ușor tâmplele, sperând să nu fie iar 
torturată de vreo migrenă. 

Înainte să adoarmă totuși, Alice se ridică și trecu din 
dormitorul ei în dormitorul matrimonial pe care îl împărțea cu 
Jake. Patul era încă nefăcut. Se dezbrăcă și se furișă sub 
așternuturile calde și familiare. Poate că Jake va urca pentru a o 
mai verifica încă o dată. 


19. ACUM 


Afară, aerul era răcoros și mirosea a argilă. Trandafiriul în 
care fuseseră înveșmântaţi norii cu o clipă în urmă dispăruse, iar 
cerul cernea lumina. Harry se plimba prin sat, observând silueta 
lui John în spatele ferestrei mari de la librărie; stătea aplecat 
deasupra tejghelei casei de marcat. Probabil că poliţia îl va lua 
și pe John la întrebări. Nu încăpea îndoială că o cunoscuse pe 
Annie pe când aceasta lucrase la magazin. Știuse oare ce se 
petrecea între cei doi? Trebuie să fi avut o idee. 


VP-125 


Fu cât pe ce să ia decizia de a intra ca să îl întrebe între patru 
ochi, dar voia să o vadă pe Grace mai întâi. O luă în sus pe 
strada în pantă Old Post, trecând pe lângă pensiune, apoi 
ajungând la clădirea în care Grace închiriase o cameră. Nu se 
vedea nicio lumină, cu excepţia uneia slabe la o fereastră de la 
etaj. Sună la soneria de la ușa din faţă. În interiorul casei se auzi 
un clopoțel. În timp ce aștepta, analiză ușa; gravuri spiralate în 
lemn înrămau o bucată rotundă de sticlă. Dedesubt, se vedeau 
rămășiţa vechiului număr prins de ușă (22) și două găuri de cuie 
în locul unde fuseseră fixate numerele. Harry se uită la 
marginea ușii pe care era inscripţia „37 Prospect” vopsită în 
roșu-închis. Fie numărul străzii se schimbase, fie ușa fusese 
adusă de la altă casă. Işi apăsă degetul pe locul de pe ușă unde 
fuseseră numerele, apoi își retrase degetul când ușa se deschise 
spre interior. Grace părea puţin alarmată, de parcă era 
surprinsă să îl vadă. 

— Scuze, zise ea. Am uitat că doamna Whitcomb nu e aici, 
așa că n-am venit imediat. Hai înăuntru. 

Harry o urmă pe Grace în sus pe scările acoperite cu un covor 
oriental, jerpelit, până ajunse în camera ei închiriată. Era într- 
adevăr mare, așa cum o descrisese, imensul pat matrimonial de 
pe peretele opus părând nepotrivit. Dădea impresia că această 
casă fusese cândva împărţită de două familii, iar această 
cameră servise, la un moment dat, drept cameră de zi de la 
etaj. O canapea și două scaune din lemn erau dispuse în 
semicerc în jurul șemineului. Grace se așeză pe canapea și 
Harry își trase un scaun. 

— la spune, ce s-a-ntâmplat? zise Grace, dându-și părul de pe 
frunte. 

Ochii ei erau ageri, aproape agitaţi. Purta o pereche de blugi 
și un tricou în dungi alb-negre. Era în picioarele goale; avea 
unghiile date cu ojă verde. 

Harry deschise gura ca să vorbească și se surprinse singur 
rostind: 

— Nu cred că l-ai cunoscut pe tatăl meu doar puţin. 

— Îhî, zise ea. 

— Noi tocmai am aflat că... eu tocmai am aflat că tatăl meu 
nu i-a fost fidel soţiei și... și mă întrebam ce fel de relaţie ai avut 
cu el. 

În timp ce Harry vorbea, faţa lui Grace căpăta o nuanță tot 


VP - 126 


mai roșiatică. 

— Cum adică tocmai ai aflat? întrebă ea. 

— Tocmai am aflat că tatăl meu avea o aventură cu cineva de 
aici din oraș. 

Ea clătină repede din cap. 

— Nu-i adevărat. 

— Cred că trebuie să-mi spui ce se-ntâmplă. 

Ea expiră și își frecă ochii cu podul palmei. 

— Am avut o relaţie cu tatăl tău. În New York. Cine ţi-a zis că 
avea o aventură aici? 

— Mama mea vitregă. 

— Alice? 

— Exact. A zis că avea o relaţie cu o femeie căsătorită, care a 
lucrat la magazin, și crede că soțul femeii ar putea avea o 
legătură cu moartea tatălui meu. 

Grace scutură din nou din cap. 

— Uite ce e, zise Harry. Spune-mi odată ce dracului se 
întâmplă. Nu mai da din cap. Ă 

Grace ridică privirea și se uită direct în ochii lui Harry. In 
lumina lămpii, ochii ei păreau mai degrabă verzi decât albaștri. 

— Bine, zise ea și trase aer în piept. Ştii că tatăl tău obișnuia 
să vină la New York tot timpul ca să viziteze vechiul magazin. 

— lhî. 

— Îl cunosc pe Ron, proprietarul magazinului. El e proprietarul 
apartamentului închiriat de mine. 

Harry avu impulsul de a-i spune că știa deja asta, dar se 
abținu. Mai întâi voia să audă toată povestea. 

— Pentru o vreme, am dat o mână de ajutor la librărie. Așa l- 
am cunoscut pe tatăl tău, cam cu doi ani în urmă. Asta se 
întâmpla chiar după uraganul Sandy, când subsolul magazinului 
s-a inundat și o grămadă de cărţi au fost distruse. Tatăl tău a 
venit să dea o mână de ajutor. 

— Da, îmi amintesc, zise Harry. 

— Și eu îi ajutam; și am petrecut foarte mult timp împreună. 
Ron nu făcea mare scofală (doar îl știi pe Ron) și doi dintre 
angajaţi nici măcar n-au putut să ajungă în Manhattan în 
săptămâna aia, deci eram doar noi. Și, practic, m-am îndrăgostit 
de tatăl tău. 

Făcu o pauză, iar Harry zise: 

— Bun. 


VP - 127 


— Știu că sună bizar. 

— E doar faptul că... diferența de vârstă... 

— Pot încerca să-ți explic dacă vrei, dar adevărul e că nu știu 
dacă voi izbuti. leșisem dintr-o relaţie nasoală cu cineva de 
vârsta mea, care s-a dovedit a fi un netrebnic. Tatăl tău și cu 
mine... a fost aproape instantaneu, ca atunci când, la cinci 
minute după ce-ai întâlnit o persoană, ai sentimentul că o 
cunoști de-o viaţă. Era un om bun la suflet, după cum știi. Dar 
era căsătorit și, chiar dacă nu era, era cu aproape douăzeci și 
cinci de ani mai bătrân decât mine, așa încât nu credeam că 
există vreo șansă pentru relaţia noastră. Dar mi-am îngăduit să 
mă îndrăgostesc, ba chiar am devenit puţin obsedată. Cred că 
știa (nu, am certitudinea că știa) și cred că a decis să nu profite 
de asta. Dar de câte ori venea în oraș, mă scotea la cină. Aveam 
un loc al nostru, un restaurant spaniol, unde mergeam tot 
timpul. Am mers acolo încă de la prima întâlnire, pentru că a 
fost primul restaurant peste care am dat când am ieșit din zona 
fără curent a orașului în cea care încă mai avea electricitate. Și 
am continuat să mergem acolo. Aveam chiar și masa noastră 
specială, nu întotdeauna, dar de obicei acolo stăteam, și 
proprietarul și nevastă-sa ne tratau ca pe un cuplu. 

— Dar nu formaţi încă un cuplu? întrebă Harry. 

— Ei bine, nu încă, dar apoi am ajuns să fim un cuplu. Nu era 
o relaţie pasageră, Harry, ci una serioasă. De-aia știu că nu avea 
o altă aventură. Cred că mama ta vitregă a născocit asta, ca să 
devieze ancheta poliţiei și să nu o ia pe ea la bani mărunți. 

— Crezi că ea are vreo legătură cu moartea tatălui meu? 

— Nu știu sigur de ce mă aflu aici, dar, într-adevăr, m-am 
gândit la asta, la faptul că Alice are o legătură cu moartea 
tatălui tău. De aceea am venit, cred, și de aceea am vrut să te 
întâlnesc. Să aflu dacă știi ceva. 

— Crezi că Alice a aflat despre tine și tatăl meu? 

Grace se aplecă în faţă. 

— Ultima oară când l-am văzut pe tatăl tău, cam cu două 
săptămâni și jumătate în urmă, a vorbit mult despre Alice. Nu 
prea obișnuia să facă asta, așa că mi s-a părut ciudat. Mi-a spus 
că a început să se poarte ciudat cu el. Nu putea să îi susțină 
privirea, se răcise complet de el. El o tot întreba dacă s-a 
întâmplat ceva, dar ea tăcea mâlc. 

— Asta sună ca și cum ar fi aflat despre voi doi. 


VP - 128 


— Asta am crezut și noi, dar am tot discutat și, din câte se 
pare, nu avea de unde să fi aflat. 

— Putea afla asta într-o mie de feluri. Putea să găsească un fir 
de păr de-al tău pe haina lui, putea angaja un detectiv, putea 
doar să fi simţit asta, să o fi știut. 

— Știu. Cum ziceam, de-aia am venit aici. Trebuia s-o văd la 
înmormântare. Am crezut că o să știu doar uitându-mă la ea. 

— Și așa a fost? 

— Nu mai sunt sigură de nimic, dar cred că ar trebui să mă 
duc la poliţie, să declar că aveam o aventură cu el. Poate o să 
conteze. 

— Ar trebui. 

— O s-o fac, înainte să plec. 

— Asta înseamnă că Alice o să afle despre tine. 

— Presupun că da. Dacă nu cumva știe deja. 

— Deja știe despre femeia cealaltă. 

— Nu există altă femeie, zise Grace. 

— Eşti sigură? 

— Da. Eu și tatăl tău am vorbit. Categoric eram singura 
persoană cu care avea o relaţie. Avea mustrări de conștiință. 
Zicea că e prima dată când face așa ceva. 

Harry îi simţi privirea asupra lui, căutând o confirmare. 

— Nu știu ce să-ți zic, interveni el. Dar gândește-te un pic... 
Dacă pe Alice o înșela cu tine, ce te face să crezi că nu te-ar fi 
înșelat și pe tine cu altcineva? 

Grace își ţuguie buzele, apoi zise: 

— Pentru că n-ar fi făcut-o. Nu cred asta. Alice a inventat 
povestea asta pentru că vrea ca poliţia să urmărească o altă 
pistă. 

— De ce nu le-ar fi zis pur și simplu despre tine? zise Harry, 
mânat de un sentiment de loialitate față de Alice. 

— Nu știu. Poate că nu știa despre noi. Poate pentru că n-aș fi 
un suspect bun, pentru că eu eram în New York. 

Tăcură amândoi o clipă. Ochii lui Harry urmăriră o dâră de 
infiltraţie de apă în colţul tavanului înalt al camerei. Intr-un final, 
întrebă: 

— Sperai ca tatăl meu să o părăsească pe Alice pentru tine? 

— Sigur că asta speram, zise Grace, ridicând vocea. 

— N-am știut... nu știam dacă vedeai relaţia cu tata ca pe o 
distracţie. 


VP - 129 


— Am luat-o ca pe o distracţie, pentru că era căsătorit și de 
două ori mai în vârstă decât mine, și toate celelalte, dar, cum 
ziceam, eram îndrăgostită de el. Ne înțelegeam unul pe celălalt. 
Deci da, îmi făceam speranţe că o va părăsi pe Alice și că se va 
muta înapoi în oraș împreună cu mine. Gândul ăsta nu-mi dădea 
o stare de bine, dar îl aveam. Mă gândeam la asta tot timpul. 

Făcu o pauză, dar Harry nu zise nimic. 

— Ești supărat pe mine? întrebă ea. 

— Cum adică? 

— L-am sedus pe tatăl tău. Era un bărbat căsătorit. E posibil 
ca eu să fiu motivul pentru care e mort. 

— Nu știu dacă sunt supărat pe tine, dar vreau să aflu mai 
multe. Despre tine și el. 

— Îi semeni leit, să știi. Nu vorbeşti despre tine. Doar pui 
întruna întrebări. Și el făcea exact același lucru. La început, 
credeam că e altruist, dar am ajuns la concluzia contrară, și 
anume că era egoist. Cred că nu voia să dezvăluie nimic despre 
el și am impresia că și tu ești la fel. 

— Nu știu ce replică să-ţi dau, zise Harry. 

— Știu, asta obișnuia și el să zică, spuse Grace cu o undă de 
furie în glas. Apoi adăugă pe un ton liniștit: Cum o cheamă pe 
femeia cu care se presupune că avea o aventură? 

— Annie Callahan. 

— Cum a cunoscut-o? 

— A lucrat la librărie, asta de aici. Alice a zis că tata a angajat- 
o pentru că a auzit că soțul ei nu avea de lucru și că aveau 
nevoie de bani. 

Harry o privi pe Grace care își rodea unghia de la degetul 
mare. Pentru prima dată, i se păru nesigură. Voia să spună mai 
multe, voia să o convingă de posibilitatea ca tatăl lui să fi avut 
relaţii extraconjugale cu două femei. Poate trecea prin criza 
vârstei mijlocii, poate se ghida după un tipar pe care îl avusese 
toată viaţa. Harry nu mai știa ce să creadă. 

— Grace, zise el. 

Femeia se opri din ronţăitul unghiei și se uită la el. 

— Chiar ar trebui să informezi poliţia că ești aici, sugeră 
Harry. 

— O să vorbesc cu ei, zise ea, ridicând din umeri. Nu mă vor 
crede, dar o să vorbesc cu ei. 

Începu iar să își roadă unghia. Harry se întrebă ce făcuse ea în 


VP - 130 


acea zi: dacă ieșise din cameră sau dacă mâncase ceva. Avea 
de gând să o întrebe, dar în loc de asta, zise: 

— Ar trebui să plec. Mulţumesc că mi-ai spus adevărul despre 
tatăl meu. 

— Mai stai puţin, zise ea repede, zâmbind trist și privindu-l 
adânc în ochi. 

— Nu, ar trebui să mă întorc, zise Harry. 

Se ridică în picioare. 

— Bine. Înţeleg. 

Harry nu se clinti imediat din loc. 

— O să fii bine? întrebă el. 

— O să fiu. O să fiu bine. 

— O să mai trec pe la tine mâine-dimineaţă, bine? zise el. Dis- 
de-dimineaţă. Cred că amândoi avem nevoie să dormim un pic. 

— Bine, acceptă ea, posomorâtă. 

Afișa un zâmbet trist, însă părea demoralizată. 

— Ai grijă, zise ea. 

— O să fiu în regulă. Mă întorc mâine. Putem merge împreună 
la poliţie, dacă vrei? 

— Da, încuviinţă ea. 

Harry ieși pe ușă, o închise în spatele lui și, ţinându-se de 
balustradă, o luă în jos pe scara întunecată și păși pe ușa din 
față înapoi în noapte. 

Reîntors la Doamna Gri, închise ușa după el cu atenţie. Auzea 
sunetul unui sforăit ușor venind din camera de zi. Își scoase 
încălțările lângă ușă și se duse să se uite peste spătarul 
canapelei la Alice, care dormea, în timp ce o altă emisiune 
despre renovare, ai cărei protagoniști erau niște fraţi gemeni 
chipeși, rula la televizor. 

Harry o lăsă acolo și se retrase în camera lui. Era înăbușitor 
de cald, pereţii camerei reţinând căldura de peste zi. Deschise 
fereastra, se dezbrăcă de toate hainele și se băgă sub cearșaf. 
Deschise o carte, chiar dacă știa că nu era în stare să citească 
ceva. Se holbă la formele ilizibile ale literelor și se gândi la ziua 
care trecuse și la cât de puţin îl cunoscuse pe tatăl său. 


VP - 131 


20. ATUNCI 


În seara următoare, poliţia veni din nou. Nu ofiţerul Wilson, cu 
mustăcioara lui, ci o femeie cu un permanent în bucle mici, care 
se prezentă drept detectivul Metivier. 

— Vă cer scuze că am picat la ora cinei, îi spuse ea lui Jake 
din ușă, în timp ce Alice asculta din camera de zi, însă aș mai 
avea niște întrebări suplimentare pentru Alice. 

Jake o invită înăuntru, oferindu-i o cafea, pe care femeia o 
refuză. 

Alice sunase la farmacie să anunţe că e bolnavă și era încă în 
pijama și în halatul ei preferat. Nu era bolnavă, dar chiar nu voia 
să iasă în public și să asculte toate speculaţiile vehiculate 
despre ce i se întâmplase Ginei Bergeron. Probabil că lumea 
bârfea necontenit în Kennewick, pentru că toți aflaseră tragica 
veste. Alice se uitase la Entertainment Tonight cu o seară în 
urmă, iar Gina fusese subiectul celei de-a doua știri. Un model 
promiţător, care murise în mod misterios în ocean în perioada în 
care își vizita familia. Alice fusese șocată să constate că una 
dintre pozele Ginei, aleasă a fi difuzată pe post, se număra 
printre preferatele ei. Cea cu Gina în costumul de baie galben și 
cu ochii triști. Ei bine, probabil o aleseseră din cauza faptului că 
arăta foarte tristă. La sfârșitul știrii, John Tesh afirmase ceva de 
genul „Sunt sigur că vom mai reveni cu detalii”, iar Mary Hart se 
încruntase și lăsase capul în jos. Alice gândise: „De ce vor mai 
reveni?” Alt model cu destin tragic, droguri și sinucidere. Ce 
altceva mai era de spus? 

După ce Jake trase un scaun pentru doamna detectiv Metivier, 
iar Alice se așeză pe marginea canapelei, observă că femeia 
ținea în mâini o cutiuţă de plastic. Arăta ca o cutie de scule 
pătrată sau ca un echipament medical. Detectivul observă că 
Alice se uita la cutie și zise: 

— E o trusă pentru amprente dentare, Alice. 

Jake, care rămăsese în picioare, zise: 

— Ce se întâmplă? 

— Alice, ai mușcat-o pe Gina Bergeron vineri noapte? 

— Da, am mușcat-o de mână. 

Detectiva păru un pic uimită, de parcă era pregătită pentru un 
răspuns negativ. 


VP - 132 


— Poţi să-mi spui de ce? 

— Sigur. M-am dus la cină la casa Bergeron, pentru că m-a 
invitat mama Ginei. După cină, Gina și mama ei m-au rugat să 
merg cu ele afară și atunci m-au atacat... 

— Te-au atacat? Fizic? întrebă detectivul, gesticulând. 

Alice observă că nu purta niciun inel pe degete, 

— Nu fizic, dar m-au încolţit. 

— De ce-au făcut asta? 

Alice se întoarse să se uite la Jake. Trăsăturile lui, de obicei 
placide, vădeau o urmă de îngrijorare. Se întoarse din nou către 
detectiv. In ciuda faptului că nu purta deloc bijuterii, se fardase 
în exces. 

— Nu le plăcea ideea că locuiesc în continuare cu Jake. Erau 
de părere că ar trebui să mă mut singură. 

— Alice, tu..., începu Jake, dar detectivul îl întrerupse. 

— De ce credeau asta? întrebă ea. 

— E evident că știți, pentru că ați vorbit cu doamna Bergeron. 
Sigur, ea v-a spus despre mușcătură și, probabil, și restul 
poveștii. 

— Aș vrea s-o aud de latine, Alice. 

— Considerau că Jake profită de mine. E dezgustător. Eu nu 
mai am familie, iar Jake e tot ce mai am pe lume. Îmi e mai mult 
decât un tată vitreg, decât un tată natural, și ele îmi ziceau că 
ar trebui să scap de el. Era nebunie curată. Așa că mi-am luat 
tălpășița. 

— După părerea ta, de ce crezi că li se părea că Jake profită 
de tine? 

— De unde să știu? i-o fi intrat Ginei în capul ăla bolnav, iar ea 
i-a spus maică-sii, și mama ei a crezut-o, presupun. 

Pentru prima oară, detectivul se întoarse către Jake și întrebă: 

— Știaţi ceva despre toate astea? 

— Nu, aud asta pentru prima oară. E complet ridicol. Alice 
este, a fost, fiica soţiei mele. Asta-i tot. Alice, de ce nu mi-ai 
spus despre asta? 

— Pentru că nu voiam să te supăr. Pentru că e dezgustător. 

— Așadar, Alice, reluă detectivul Metivier. Ce poţi să-mi spui 
despre mușcătură? 

Alice trase adânc aer în piept pe nas. O parte din furia pe care 
o resimţise în noaptea aceea îi revenea și, pentru un moment 
scurt, retrăi senzaţia cărnii Ginei între dinţi. 


VP - 133 


— Mă tot acuzau și m-am supărat. Eram în curtea din spate și 
am decis să plec - și cu asta, basta. Gina a fugit după mine și m- 
a înșfăcat de mână, iar eu i-am luat pur și simplu mâna și am 
mușcat-o. Voiam să îmi dea drumul și a funcţionat. 

— Dar Gina s-a întors în noaptea aceea. A venit aici și a 
încercat să mai vorbească cu tine, nu? 

— l-am spus deja celuilalt poliţist totul despre asta. Gina era 
beată. A venit să ceară scuze și a propus să mergem să înotăm, 
ca să uităm de toate și s-o luăm de la capăt. Am refuzat-o și a 
plecat. Asta-i tot ce s-a întâmplat. 

— Nu te-ai dus să înoţi cu ea? 

— Nu. Am rămas aici. Dacă m-aș fi dus să înot cu ea, probabil 
că nu s-ar fi înecat. Mama ei crede că m-am dus să înot cu ea? 

In loc de răspuns, detectivul îi mai adresă o întrebare: 

— De ce nu ne-ai spus toată povestea când te-a interogat 
detectivul Wilson prima dată? 

— V-am spus, pentru că nu îi spusesem încă lui Jake ce părere 
aveau Gina și mama ei despre noi. Nu voiam să-l supar. Și n-a 
avut legătură cu ce s-a-ntâmplat mai târziu. Îmi pare rău, ar fi 
trebuit să vă spun, dar n-am făcut-o. 

— E în ordine, Alice, zise detectivul, părând gata să se ridice. 

— Deci nu aveţi nevoie de dinţii mei... nu trebuie să vă 
folosiţi... 

— N-am nevoie, câtă vreme declari că tu ai fost cea care a 
lăsat urma de mușcătură pe mâna Ginei. 

Se ridică, privindu-l pe Jake, apoi pe Alice. 

— Ce crede mama Ginei? Că am avut vreo legătură cu ce i s-a 
întâmplat Ginei? întrebă Alice. 

— E destul de necăjită. Zice că Ginei nu îi plăcea să înoate și 
că nu s-ar fi dus niciodată să înoate singură în toiul nopţii, mai 
cu seamă ţinând cont de rana urâtă de la mâna ei. 

— Nu-i adevărat, îi plăcea să înoate. Cum i-am mai spus și 
celuilalt detectiv, am mai înotat împreună. 

— Bine, zise femeia. Mulţumesc că ne-ai lămurit cu privire la 
mușcătură, Alice. 

Ceva din vocea și expresia corpului detectivului îi dădu de 
înţeles lui Alice că tocmai decisese că nu era nimic misterios în 
moartea  Ginei. Alice scăpase basma curată, cumva. Dar 
detectivul Metivier se întoarse spre Jake și zise: 

— Vă deranjează dacă mă conduceţi până la mașină? Am 


VP - 134 


câteva întrebări doar pentru dumneavoastră. 

— Ah, zise Jake, apoi încuviinţă din cap. Sigur. 

De la fereastra din biroul lui Jake, Alice îi privi pe cei doi 
vorbind în parcare. Stăteau unul lângă altul, alături de o mașină 
bej, probabil a detectivului, o marcă americană, poate un Chevy 
Celebrity. Era o seară plumburie, în aer plutind o ceaţă fină, și 
Jake, doar într-un pulover, stătea cu mâinile încrucișate. 
Detectivul își pusese un trenci alb, cu un guler lat. Părea să 
asculte mai mult, în timp ce Jake vorbea. Femeia încuviință din 
cap de câteva ori, apoi începu să își verifice buzunarele, de 
parcă se pregătea să plece. Jake își depărtă braţele de corp și îi 
întinse detectivului mâna. Apoi ea scoase un pachet de ţigări, 
oferindu-i una lui Jake. Spre surprinderea lui Alice, el acceptă 
ţigara (se lăsase de fumat cu ani în urmă). Detectivul Metivier 
și-o aprinse pe a sa, apoi îi dădu bricheta lui Jake. După ce 
plecă, Alice îl privi stând acolo, trăgând lacom din ţigară și 
uitându-se de-a curmezișul drumului spre oceanul pe care se 
vedeau crestele albe ale valurilor. 

— De ce ai fumat o ţigară de la ea? se interesă Alice. 

— Ne-ai urmărit? 

— Te-am văzut de la fereastră, dar miroși a tutun. 

El adulmecă și își frecă nasul. 

— Am făcut-o din politețe. Ea mi-a oferit ţigara. 

— Ce te-a-ntrebat? 

— Stai să-mi iau ceva de băut și îţi spun. De ce nu mi-ai zis 
despre Gina și maică-sa? Doamne, Alice! 

Ea îl urmă în bucătărie. 

— Nu ţi-am spus pentru că nu-mi pasă ce cred ele. 

— Poate mie mi-ar fi păsat. Trebuie să îmi spui lucrurile de 
genul ăsta, Alice. Trebuie să fiu pregătit. 

— Ce te-a-ntrebat detectivul? 

El își turnă whiskey într-un pahar, apoi adăugă niște gheață și 
apă minerală. Asta bea el de obicei când voia să bea mult, asta 
bea duminica toată ziua, când erau meciuri de fotbal american. 

— Voia să știe care e natura relaţiei noastre. 

— Și tu ce i-ai spus? 

— l-am spus că nu-i treaba ei. 

— De ce nu i-ai spus că... 

— Mi-a zis că Vivienne Bergeron a declarat poliţiei că are 
dovezi că trăim împreună, că una dintre prietenele ei ne-a văzut 


VP-135 


la un restaurant din Portland. 

— Asta nu-nseamnă nimic. În afară de asta, cui îi pasă și ce 
are de-a face asta cu ce i s-a întâmplat Ginei? 

— Nimic. Chiar nimic. Asta i-am spus și eu tipei, iar ea a fost 
de acord cu mine. A zis că Vivienne Bergeron e pusă pe scandal, 
convinsă fiind că te-ai răzbunat cumva pe Gina din cauza 
acuzațiilor pe care ţi le-au adus în seara aia. A tot vorbit despre 
mușcătură și despre faptul că Gina nu s-ar fi dus în ruptul 
capului să înoate singură, nu se îndoiește de asta. 

— Dar e stupid. 

— Îţi reproduc doar ce mi-a spus detectivul despre afirmaţiile 
lui Vivienne. 

— Bun, și ce crede că am făcut? Crede că am omorât-o pe 
Gina și am aruncat-o în ocean? 

Jake ridică din umeri. _ 

— Tocmai a pierdut un copil. Nu cred că gândește limpede. Iți 
dau ceva de băut? 

Se uitară la TV. Jake o lăsă pe Alice să aleagă emisiunea. 
Mystic Pizza era difuzat pe USA și o urmăriră, Alice comutând 
din când în când pe MTV, în timpul reclamelor. Jake se duse în 
bucătărie și se întoarse de câteva ori cu ceva de băut. Când se 
termină filmul, Alice închise televizorul și îl anunţă că se duce la 
culcare. 

— Stai o clipă, Ali, bine? 

Corpul ei deveni instantaneu rece. 

— Sigur, zise ea. 

— Aș vrea să vorbesc cu tine despre ceva. 

Inima lui Alice începu să bată cu putere, iar fata se ridică și 
zise: 

— Ce zici s-o lăsăm pe mâine, bine? Sunt prea obosită pentru 
discuţii. 

Știa despre ce vrea el să vorbească. Nu se îndoia că târfa aia 
de polițistă îi aruncase vreo vorbă aiurea și acum el nu mai voia 
să mai locuiască cu ea. 

— Hei, oprește-te, zise el pe un ton ușor răstit, cum se mai 
întâmpla când bea prea mult. Hai încoa', bine? 

Alice veni la el și rămase în faţa lui. Își dădu seama că era 
încă în halatul pe care îl purtase toată ziua și că părul slinos îi 
stătea probabil lipit de cap. Nu era de mirare că o alunga din 
casă. 


VP - 136 


— Vrei să plec? zise ea și își împinse buza de jos în față. 

— Alice, nu. Categoric nu vreau asta. Așază-te aici. 

Işi lovi piciorul cu palma, iar ea se strecură deasupra lui în 
timp ce el își punea cu atenţie paharul pe măsuţa cu blat din 
sticlă. 

— Ceea ce vreau, zise el, este ca tu și cu mine să avemo 
conversație despre faptul că trebuie să fim și mai atenţi de 
acum încolo. 

— Nu i-am spus nimic Ginei și maică-sii. Au încercat să mă 
facă să zic ceva despre tine, dar jur că n-am făcut-o. 

— Știu că n-ai făcut-o. Nu mă refer doar la tine, eu vorbesc 
despre noi. Trebuie să fim atenţi la ce restaurante mergem și 
cum ne comportăm; și, la urma urmei, nu chiar imediat, ar 
trebui să ai și tu apartamentul tău. Nu, nu, nu-ţi face griji. Ar 
trebui să ai casa ta, chiar dacă o să petreci în continuare cele 
mai multe nopţi aici. 

— Poate ar trebui pur și simplu să ne afișăm în public. Nu e 
ilegal. 

— Știu că nu e ilegal, dar lumea nu privește cu ochi buni 
astfel de relaţii. Și nu mi-ar păsa, numai că am o poziţie la 
bancă, iar prestigiul meu e important. Le dau sfaturi oamenilor 
din orașul ăsta despre cum să-și administreze finanţele și o să-și 
piardă încrederea în mine dacă o să creadă că noi doi suntem 
împreună. Nu vor înțelege. 

— Dar dacă ne-am căsători... 

— Alice, zise el, apoi luă o înghiţitură mare din băutura lui, 
punând paharul la loc cu un clinchet sonor. N-ar fi nicio 
diferență. La drept vorbind, probabil că asta ar înrăutăţi situaţia 
și mai mult. Nu e vorba doar de faptul că tu ești fiica soţiei mele, 
mai e și faptul că sunt cu treizeci de ani mai în vârstă decât tine. 

— Nu-mi pasă. 

— Nici mie nu-mi pasă, dar altora o să le pese. 

— Fie. O să fim și mai atenți. 

— Asta zic. Trebuie să fim extrem de vigilenţi de acum încolo. 
Oamenii urăsc să îi vadă pe alţii fericiți. Ţine minte asta. 

Alice se duse prima la culcare. Era epuizată, se spălă pe dinţi 
în mai puţin de treizeci de secunde, apoi, scoțându-și halatul, se 
băgă în așternuturi. Se întreba dacă era epuizată din cauza 
stresului provocat de interogatoriul poliţistei cu părul ondulat 
sau dacă era obosită pentru că nu făcuse mai nimic toată ziua. 


VP - 137 


Nu mai înotase de vineri seară, noaptea în care Gina nu se mai 
întorsese la mal. A doua zi se va duce iar să înoate. Mai avea la 
dispoziție doar câteva zile până se răcea vremea de tot, când va 
trebui să înoate la Y, unde apa avea prea mult clor și unde 
veneau toate băbăciunile. 

Rămase trează, cu gândul la înotat, apoi îl auzi pe Jake cum 
se pregătește de culcare, zăbovind mult timp în baie și 
aplicându-și loţiunea de față, cum făcea întotdeauna. Se urcă în 
pat lângă ea, gol, mirosind a vanilie și santal. 

O sărută, genul de sărut care sugera că e obosit, apoi zise: 

— Am vrut să-ţi zic asta mai devreme, dar n-am găsit 
momentul potrivit. 

— Ce? zise ea, simțind furnicături în membre. 

— M-am trezit vineri seară să îmi iau un pahar cu apă. Nu erai 
în pat și m-am dus jos să te caut, dar nu te-am găsit nicăieri. 
Eram îngrijorat și m-am uitat pe fereastră. Te-am văzut venind 
dinspre plajă. Aveai părul ud. 

Ea nu răspunse. 

— Alice? insistă Jake în cele din urmă. 

— De ce n-ai zis nimic? 

— Când? În noaptea aia? 

— Da. 

— Am presupus că s-a întâmplat ceva între tine și Gina și nu 
voiam să te deranjez cu asta. M-am întors în pat. Tu ai intrat și 
ai făcut duș. 

— Nu am... 

— Șșșt, o întrerupse Jake, cu fața aproape de urechea ei. Nu 
vreau să zici nimic, dar voiam să știi că știu. Nu zice nimic, bine? 
Ne e mai bine, mult mai bine, fără Gina în vieţile noastre. Așa 
cum ne e mai bine fără mama ta. 

Corpul lui Alice înţepeni când el pomeni de mama ei. 

— Cum zici tu, se învoi ea. 

— Te iubesc, Alice. Pentru totdeauna. Orice s-ar întâmpla. 

— Și eu te iubesc, Jake, zise ea și se întoarse cu spatele la el. 

După ce adormi el, Alice se dădu jos din pat și se duse în 
vechiul ei dormitor, unde se băgă sub așternuturi. Prin pereții 
subțiri ai apartamentului, putea auzi sunetul slab, ca de 
fierăstrău, al sforăiturilor lui Jake. Incercă să adoarmă, dar se tot 
gândea la ceea ce spusese Jake. De ce pomenise de mama ei? 
Işi găsise mama moartă pe canapea, imagine cu care va trebui 


VP - 138 


să trăiască toată viaţa. Și acum își pierduse prietena cea mai 
bună. Nu putuse să o salveze și Jake îi vorbise pe un ton 
acuzator. 

Se întoarse pe burtă, chiar dacă știa că nu va adormi. Se 
gândi la Jake, încercând să șteargă cuvintele pe care i le 
spusese. 


21. ACUM 


Patul se mișca, cearșafurile răsucite se strângeau și mai tare 
pe coastele lui. 

Harry deschise ochii încleiaţi. Era încă noapte. Îi era frig, dar 
un corp cald era presat de spatele lui și o mână îi înlănţuise 
umărul. Auzi în ureche vocea lui Alice: 

— Dormi în continuare, Harry. Nu vreau să fiu singură. 

Harry rămase nemișcat, întrebându-se dacă ar putea să se 
prefacă adormit, dar știa că ea îi simţise tot corpul încordându- 
se sub atingerea ei. Îl trase mai aproape. Cuvertura dintr-un soi 
de stofă satinată era între trupurile lor, dar putea să îi simtă 
apăsarea sânilor în spatele lui, sfârcul tare al unui sân. 

— Alice..., reuși el să îngaime. 

— Șșșt. Culcă-te la loc. Eşti atât de rece. 

li cuprinse pieptul cu mâna, apoi își ridică picioarele, astfel 
încât genunchii ei să atingă coapsele lui. 

— Nu cred că... 

— Fă-o pentru mine, bine? Culcă-te la loc. 

Simţea vaporii vinului în respiraţia ei. Ea își schimbă poziţia 
corpului înainte și înapoi, ca o pasăre care își face loc în cuib. și 
lipi fruntea de ceafa lui. 

Harry se concentră pe propria respiraţie, menţinându-i ritmul 
constant. Inchise ochii. Se simţea bine să aibă un corp lipit de al 
lui, radiind căldură. Ascultă pe măsură ce ea respira tot mai 
profund; îi putea simţi suflul respirației pe piele. Ritmul inimii lui 
începea să încetinească. 

Când se trezi, era pe spate, iar Alice deasupra lui, ridicându-și 
capotul deasupra șoldurilor. Harry dădu să vorbească, dar Alice 
îl sărută; o mână o ţinea pe gâtul lui, cealaltă alunecându-i în jos 
pe abdomen și apucându-i erecţia. Nu putea să se 


VP - 139 


împotrivească în niciun fel; corpul lui răspunse instinctual și 
curând făceau sex. Alice își tinu capul aproape de al lui, cu părul 
răsfirat pe faţa lui, și el închise ochii, reducând întreaga lume la 
întuneric și senzaţie, în timp ce Alice îi șoptea numele în ureche 
iar și iar. 

După aceea, el vru să zică ceva, însă Alice i-o luă înainte: 

— Nu. Hai să nu vorbim despre asta. 

Ușurat, Harry tăcu și curând ritmul respirației lui Alice se 
domoli. Se întoarse cu spatele la ea și închise ochii. Următoarea 
dată când îi deschise, prin fereastră strălucea lumina blândă a 
dimineții. Alice încă respira adânc, cu buzele lipite de pielea lui, 
undeva între umăr și șira spinării. El își mișcă șoldurile 
involuntar și degetele lui Alice prinseră viaţă, atingându-l. Harry 
se forţă să se rostogolească de lângă ea, apoi se așeză pe 
marginea patului. Scoase un mormăit răgușit, ca să pară că abia 
se trezise. În spatele lui, pe pat, Alice se mișcă. El se ridică în 
picioare înainte de a apuca ea să zică ceva, conștient de faptul 
că era gol pușcă, și ieși repede din cameră, luându-și blugii și 
tricoul de pe podea din mers. 

Se duse direct la parter, unde se îmbrăcă și își încălță pantofii 
sport care erau tot lângă ușă. Apoi se opri locului, ascultând 
dacă se trezește Alice. Nu auzi nimic. Ceea ce se întâmplase în 
toiul nopţii părea acum un vis vag și întunecat. Cât de beată 
fusese? Exista oare posibilitatea să nu fi fost conștientă de ceea 
ce face? 

Harry deschise ușa încet și ieși pe treptele din faţă în zorii 
răcoroși. Păsările ciripeau în copaci și peluza din faţa casei era 
acoperită cu brumă. Se așeză pe trepte, mintea lui derulând 
detaliile din urmă cu câteva ore. Pielea îi tremura și i se încorda, 
rememorând cele petrecute. Trăise o experienţă nouă, aceea de 
a se lăsa în voia altcuiva, corpul femeii preluând controlul 
corpului său; fizic, era mai mică decât el, dar o simţise mai mare 
când îl trase în ea. Harry încerca cu disperare să plaseze acea 
experiență într-un context raţional, dar îi era cu neputinţă. 
Făcuse sex cu mama lui vitregă, la mai puţin de o săptămână 
după moartea tatălui. Era prins undeva între o fantezie 
materializată și genul acela de coșmar din care te trezești 
scăldat în sudoare. Incercă să oprească șirul amintirilor, dar o 
tot auzea șoptindu-i numele în ureche, atingându-i lobul urechii 
cu dinţii. 


VP - 140 


Habar nu avea cât era ceasul, dar bănuia că era în jur de 
cinci. Se hotărî să meargă până la Dunkin’ Donuts din centrul 
orașului Kennewick, să își ia o cafea și, eventual, ceva de 
mâncare. 

Avea mai mult de un kilometru și jumătate de mers până la 
destinație, dar plimbarea îi făcea bine. Începuse să se 
încălzească; răsărise soarele, iar ceața se disipase. In timp ce se 
apropia de Dunkin' Donuts, nu avea certitudinea că găsea 
deschis, dar când ajunse la ușile de la intrare, văzu un angajat 
care se mișca în spatele tejghelei. Işi comandă o cafea normală 
mare (conţinea cantitatea maximă de lapte și zahăr) și o 
gogoașă cu afine. 

Se așeză într-un separeu, urmărind, prin fereastra aburită, o 
camionetă ce trăgea pe două locuri de parcare. Un bărbat 
slăbuţ, cu șapcă de baseball din material de camuflaj, sări din 
cabina camionetei, lăsând motorul pornit, și intră în magazin. 

— 'Neaţa, Cody! îl salută femeia din spatele tejghelei în timp 
ce îi dădea o cafea și un trigon cu mere, fără să îl întrebe ce 
dorește. 

Harry rămase cu privirea aţintită la camioneta care scotea 
fum și, brusc, simţi impulsul de a fugi din braserie cu cafeaua în 
mână, de a fura camioneta și de a o lua spre nord, ca să vadă 
până unde ajunge. 

Dar nu se clinti din loc. Bărbatul se întoarse cu micul dejun la 
camioneta lui. Harry continuă să soarbă din cafea. Mâncă 
gogoașa cu afine, amintindu-și, în acest timp, că era preferata 
tatălui său. Gândul îi fugi iar la Alice și la convingerea lui Grace 
despre faptul că avea o legătură cu crima. Dacă Grace avea 
dreptate, iar el se culcase cu ucigașa tatălui său? | se întoarse 
stomacul pe dos. Își impuse să respire și se gândi la briciul lui 
Occam, o chestie pe care o învățase la un curs de probabilitate 
în facultate: „Cea mai simplă soluţie la o problemă este, cel mai 
probabil, cea corectă”. 

Care era cea mai simplă soluţie? 

Probabil că tatăl lui fusese un soţ adulter, căruia îi plăcea să 
seducă femei tinere. Sedusese o femeie căsătorită și fusese 
omorât de un soț gelos. Grace era doar o altă iubită care nu 
avea nimic de-a face cu moartea tatălui său. Alice era o soţie 
trădată, care în momentul acesta încerca să înțeleagă cele ce se 
întâmplaseră. Și era disperată după atenţie și afecțiune. Nu 


VP - 141 


cumva asta era cea mai logică soluţie? Dacă așa stăteau 
lucrurile, atunci Harry avea o anumită responsabilitate pentru 
ceea ce lăsase tatăl lui în urmă. Duse din instinct mâna la 
buzunar, căutându-și telefonul, doar ca să verifice dacă îi 
trimisese Grace sau Alice vreun mesaj, dar și-l lăsase în 
dormitor. 

leși din magazin cu cafeaua în mână. Soarele urcase mai sus 
pe cer, iar pe Route 1A rulau deja câteva mașini. Luă decizia să 
se înapoieze acasă; mai târziu, va lua din nou legătura cu Grace, 
ca să se asigure că declară la poliţie tot ce știe. Mergea pe 
marginea nisipoasă a drumului. Dinspre est adia o briză ușoară, 
iar în aer se simțea mirosul oceanului. Apropiindu-se de satul 
Kennewick, era pe cale să cotească spre strada York și să o ia 
spre Doamna Gri, dar în ultimul moment se hotări să treacă pe 
lângă casa în care locuia Grace. Era prea devreme pentru o 
vizită, dar, cine știe, dacă ar trece pe acolo... 

Casa părea tăcută și pustie în lumina dimineţii. Harry ridică 
ochii spre fereastra lui Grace de la etaj; nu era sigur, dar i se 
păru că vede lumina aprinsă. Parcurse jumătatea distanţei până 
la ușă, gândindu-se să bată încet, în cazul în care se trezise. Dar 
apoi se opri; ușa era deschisă. Nu mult, dar era crăpată cam 
cincisprezece centimetri. Aproape făcu cale întoarsă, având 
dintr-odată certitudinea că ceva nu e în regulă. Incremeni 
câteva clipe, apoi își continuă drumul spre ușă. Putea trage cu 
ochiul înăuntru și ascultă cu atenţie. Când ajunse la ușă, își 
apăsă palma pe ea și împinse. În gură simţea gustul siropos al 
cafelei dulci. 

Grace zăcea pe podeaua holului, cu picioarele goale 
îndreptate spre ușă. Işi dădu seama că e moartă, dar, oricum, o 
strigă pe nume, cu voce răgușită. Trecu pragul casei. Purta 
aceleași haine de noaptea trecută. Tricou în dungi și blugi. O 
mână îi era azvârlită deasupra capului, cealaltă, pe lângă corp. 

— Grace, zise el mai tare, cu speranţă în glas. 

Mai făcu un pas în casă și văzu clar ce i se întâmplase. Partea 
stângă a craniului îi era spartă și avea părul năclăit de sânge. 
Mandibula vânătă îi era deplasată din loc. 

Harry simţi gust de fiere în gâtlej și închise ochii pentru o 
clipă. Se trase un pas în spate, simţi sângele năvălindu-i în cap 
și se ținu de tocul ușii. 

Işi atinse buzunarul, chiar dacă știa că nu avea telefonul la el. 


VP - 142 


Se uită din nou prin hol, dincolo de corpul lui Grace, și văzu un 
telefon pe o măsuță înaltă până la nivelul șoldurilor. Fără a-și lua 
ochii de la telefon, se duse până la el. Era un telefon fix vechi, 
turtit ca o broască râioasă, și aproape că se aștepta să nu aibă 
ton când ridică receptorul și îl puse la ureche. 


VP - 143 


PARTEA A DOUA 


APA NEAGRĂ 
22. ACUM 


Caitlin McGowan reciti e-mailul pentru a cincisprezecea oară. 
Era de la Grace, sora ei, cel mai probabil trimis cu câteva ore 
înainte să fie ucisă. 


Știu că o să te panichezi, C, dar sunt în Maine. Am 
venit aici imediat ce am auzit că a murit B, chiar după 
ce am vorbit cu tine. Am găsit un Airbnb și am venit 
aici ca să merg la înmormântare. Nu puteam să stau în 
New York cu mâinile în sân și să pretind că nu s-a 
întâmplat nimic. Trebuia să văd cu ochii mei. 


Îmi pare rău, ştiu că nu prea are sens ce zic. O s-o 
iau de la capăt. Sunt și extenuată, dar și agitată în 
același timp; abia dacă am mâncat ceva pe ziua de 
azi. Fiul lui B, Harry, a fost adineauri aici. A venit să-mi 
spună că există un suspect, că Alice a declarat la 
poliție că B avea o aventură cu cineva din oraș și că ea 
ÎI bănuiește pe soțul acestei femei de uciderea lui B. A 
INVENTAT TOTUL şi asta mă face să cred că Alice chiar 
a avut de-a face cu moartea lui B. În primul rând, B nu 
se mai vedea cu altcineva, l-am spus și lui Harry, dar 
s-a arătat circumspect, și probabil că și tu te gândești 
la același lucru. Dar NU e adevărat. Alice a inventat 
toată povestea pentru că a găsit un mod să-l omoare, 
și acum, că poliția știe că nu a fost un accident, are 
nevoie de un tap ispășitor. 

Fiul lui este SIMPATIC. E versiunea tânără a lui B, 
inclusiv în ceea ce privește blocajul emoțional. Când l- 
am văzut la înmormântare mi s-au înmuiat genunchii, 
la propriu, dar apoi am observat cum roia Alice în jurul 

VP - 144 


lui și am simţit impulsul să mă năpustesc asupra lor, 
ca să îl salvez. M-am dus la librărie, crezând că aș 
putea să o găsesc pe Alice acolo și să o văd de 
aproape, în schimb am dat de el și i-am spus că îmi 
caut o slujbă. Din câte mi-am dat seama, m-a plăcut, 
sau poate doar a intuit că mințeam despre motivul 
pentru care am venit la magazin. Mi-a dat mesaj și m- 
a invitat să ieșim la un pahar, ca la o întâlnire 
adevărată. Mi-a povestit totul despre viata lui, iar eu 
am născocit o poveste despre vizita mea în Maine, ca 
să scap de toate cele, dar nu m-a crezut (doar mă 
cunosti, nu știu să mint), așa că a venit în seara asta 
aici și i-am mărturisit TOTUL. Am constatat după aceea 
că mă învinovățește pe mine pentru ce i s-a întâmplat 
tatălui său, că eu am stârnit totul; nu sunt sigură dacă 
nu cumva eu îmi proiectam propria vină asupra lui. 

Am un sentiment teribil de neliniște. Tocmai am 
decis să mă duc la politie de dimineață, ca să 
mărturisesc TOTUL. Cine știe dacă o să le pese, dar 
măcar voi fi isprăvit cu asta. Nu am nimic de ascuns și 
pe nimeni de protejat. Imediat după aceea, îmi iau 
tălpășita din Maine și uite-așa termin cu ceea ce ar fi 
trebuit să încep: Pot să vin să stau la tine? Nu pentru 
totdeauna, doar pentru câteva zile. Mi s-a luat de New 
York, dar nici aici nu pot să rămân, și chiar nu vreau să 
mă mut înapoi cu mama, cel puțin nu imediat. Știu că 
mi-ai mai spus că pot să vin oricând, totuși, am zis să 
întreb. Ajung în Boston mâine. Probabil că dormi, dar 
scrie-mi cum primești asta. Xoxo G 


Caitlin îşi închise laptopul. Îi dăduse e-mailul și detectivului 
Dixon, arătându-i-l pe mobil mai devreme, la secție. Acesta îl 
citise, apoi o întrebase pe Caitlin dacă i l-ar putea trimite. 

— Ce credeți despre asta? îl întrebă ea. 

— Aș fi vrut să fi venit la noi mai repede, zise detectivul și 
cuvintele îi provocară lui Caitlin o durere de stomac. 

Probabil, asta s-a văzut pe faţa ei, căci el adăugă imediat: 

— Dar cine știe dacă ar fi schimbat cu ceva situația? Nu e o 
dovadă certă. Mulţi oameni au aventuri extraconjugale și nu 
ajung să fie uciși. 


VP - 145 


— Dar faptul că Grace a fost ucisă trebuie să însemne că și 
Bill Ackerson a fost... cazurile au o legătură între ele. 

— Nu există nici măcar un indiciu că Alice știa de existența 
surorii dumneavoastră. 

— De ce? Pentru că așa susţine ea? 

— Pot să vă adresez niște întrebări despre Grace? sugeră 
detectivul, trăgându-și umerii în faţă, de parcă avea un junghi în 
spate. 

Caitlin îi observă cicatricea de deasupra ochiului drept, unde 
avea un gol în sprânceană. 

— Sigur, acceptă Caitlin și se lăsă pe spate în scaunul din 
plastic. 

Erau la o masă mică de interogatoriu, în partea din spate a 
secției, într-o încăpere cu pereţi din sticlă. Exista acolo o tablă 
care fusese complet ștearsă, cu excepţia unor cuvinte mâăzgălite 
alandala: nume, celulă, separat. Detectivul o adusese aici ca să 
îi arate niște fotografii cu fața lui Grace pentru identificare. Dis- 
de-dimineaţă, Caitlin primise un telefon disperat de la mama ei, 
care îi spusese că tocmai vorbise la secţia de poliţie din 
Kennewick, iar ofiţerii încercau să identifice un cadavru asupra 
căruia fusese găsit un permis de conducere emis de statul 
Michigan, pe numele Grace Ellen McGowan. Caitlin se oferi să se 
ducă până în Maine. În intervalul de o oră și jumătate cât durase 
drumul până acolo, aflată în stare de șoc, greu de descris, 
alternase între un sentiment de mâhnire confuză și speranţă 
disperată că totul era doar o simplă neînțelegere. Când 
detectivul îi puse prima fotografie în față, Caitlin trăi o senzaţie 
de ușurare pură. Aceea nu era Grace. Faţa pe care i-o arătau era 
a unei tinere, dar cu obraji mai plinuţi decât ai lui Grace și ochii 
mai umflaţi. 

Caitlin clătină din cap. 

— Eu nu... nu cred... 

Detectivul așeză cea de-a doua fotografie lângă prima. 
Aceasta înfățișa un tatuaj, o scriere de mână pe cutia toracică: 
„Îţi dai seama că plutim prin spaţiu?” La fel de repede cum o 
umpluse valul de ușurare, tot astfel căzu într-o sumbră 
deznădejde. Caitlin se uită din nou la faţa respectivă, 
fotografiată pe un fundal neutru. Da, era sora ei geamănă; 
trăsăturile îi fuseseră reduse la esenţă: un nas, doi ochi, o gură. 
Nu recunoscuse acel chip pentru că nu mai avea nimic din 


VP - 146 


trăsăturile lui Grace. Dar tatuajul, acel tatuaj stupid, făcut dintr- 
un gest impulsiv, un vers dintr-o melodie care îi plăcuse lui 
Grace în liceu, îi oferea indiciul clar că aceea era într-adevăr 
sora ei. 

Încuviinţă din cap spre detectiv, iar acesta scoase o foaie de 
hârtie, dovada identificării, care trebuia semnată de ea. Se uită 
fugitiv la hârtie, incapabilă să vorbească, apoi semnă pe linia 
dedicată. Detectivul puse foaia de hârtie într-un dosar maro și îi 
mulțumi, apoi o întrebă dacă vrea să rămână singură o clipă 
înainte să continue discuţia. Ea încuviinţă din cap, iar el plecă, 
închizând ușa în urma lui. Acoperindu-și ochii cu mâna, plânse 
câteva minute. Plânsese și mai devreme, când primise prin 
telefon, de la mama ei, vestea că Grace era moartă, dar acum 
era altceva. Văzuse pozele. În mod inimaginabil, Grace 
dispăruse cu adevărat. 

— Era sora dumneavoastră geamănă? întrebă detectivul, 
după ce se întoarse, după ce ea îi arătase e-mailul și îl întrebase 
în mod repetat ce se întâmplase și de ce. 

— Da. 

— Gemene identice? 

— Nu. Biviteline. Dar unii oameni ne credeau identice pentru 
că semănam. Dar, de fapt, noi semănam doar pentru că eram 
surori. 

— Semănaţi și din alte puncte de vedere? 

— La personalitate, vă referiţi? Doamne, nu! Deloc. Eu eram 
cea atentă și grijulie, ea nicidecum. După cum puteți să vă dați 
seama... din situaţia de fapt și din e-mail. Ea era destul de 
impulsivă și nu prea știa ce își dorește. Nu, asta nu e complet 
adevărat. Era impulsivă, dar știa întotdeauna ce își dorește. 
Doar că era foarte inconsecventă. 

— Cum l-a dorit și pe Bill Ackerson? 

— Da. 

— Aţi fost surprinsă că a venit aici pentru înmormântare? 

— Da și nu. Am aflat abia când am primit e-mailul. 

— L-aţi cunoscut? 

— Nu. Doar auzisem despre el. Nu foarte multe, pentru că 
Grace știa că eram împotrivă. Apoi m-a sunat, pe la sfârșitul 
săptămânii trecute, să îmi spună că ela murit. 

— Aţi spus că sora dumneavoastră era impulsivă. Avea vreun 
istoric de acte de violenţă, vreo ieșire, vreun diagnostic de boală 


VP - 147 


mintală? 

Caitlin clătină din cap. 

— Cât de intensă credeţi că a fost relaţia lui Grace cu Bill? 

— Era îndrăgostită de el, zise Caitlin. 

Detectivul trase cutia cu șervețele mai aproape de Caitlin. Ea 
luă unul, constatând că lacrimile îi șiroiau pe obraji. 

— Pot să te mai rețin aici un pic? continuă detectivul. 

— Presupun că da. 

— Vreau să îți mai pun niște întrebări generale despre familia 
ta și prietenii lui Grace. Poate că totuși cazul nu are nimic de-a 
face cu Bill Ackerson. 

e 

Caitlin nu se întoarse în camera ei de la Motelul Bruma Mării 
până târziu, în după-amiaza aceea. Se aşeză pe cuvertura 
lucioasă de pe pat și reciti ultimul e-mail de la Grace, apoi 
ascultă cele trei mesaje pe care le primise de la mama ei de 
când își verificase telefonul ultima oară. Ştia că trebuie să o 
sune, să îi confirme ceea ce știau deja, că identificase trupul lui 
Grace. 

Se îmbărbătă și sună. 

— Caitlin? 

— Ea era, mamă. Era Gracie. 

Amândouă plânseră la telefon și, odată ce Caitlin avu 
certitudinea că mama ei nu era singură (Patrick era acolo, ca 
întotdeauna, iar sora mamei, mătuşa Nan, urma să treacă pe la 
ea mai târziu), se simți mai bine și încercă să pună capăt 
apelului. 

— Mamă, întrebă ea, poţi să îl rogi pe Patrick să îl sune pe 
tata? Eu nu cred că mă simt în stare. 

— Da, desigur. Poate să facă asta Patrick. Ai făcut destule, 
Caitlin. Ar fi trebuit să fiu și eu acolo cu tine. 

— Nu, chiar nu e nevoie să fii aici. Sunt bine. De fapt, nu sunt 
bine, dar na... 

— Au mai zis ceva la poliţie? Au idee cine e autorul? 

Caitlin îi spuse ce aflase, dar omise faptul că Grace petrecuse 
aproape o săptămână în Maine fără să anunţe pe cineva. O 
pusese mai devreme în temă despre relaţia lui Grace cu Bill 
Ackerson, un bărbat mult mai în vârstă. Anticipase răspunsul 
mamei: 

— Taică-tu e de vină. 


VP - 148 


Mai vorbiră puţin, Caitlin promițându-i mamei că va afla când 
îi vor preda trupul (uitase să întrebe) și cum să aranjeze 
aducerea lui Grace înapoi la Ann Arbor. 

— O să te sun mai târziu în seara asta, mamă, bine? Sunt 
extenuată și o să încerc să trag un pui de somn. 

— Bine. Nu ieși singură pe străzi. Îmi doresc să fi fost și Dan 
cu tine acolo. 

— O să fiu bine. Roagă-l pe Patrick să-l sune pe tata. 

Işi luară la revedere, apoi Caitlin se întinse pe pat. Aerul 
condiţionat de la fereastră porni mai tare și sunetul o zdruncină. 
Se ridică din nou. Ca întotdeauna când era copleșită, întocmi 
repede în minte o listă cu ceea ce mai trebuia făcut și ordinea 
treburilor. Află când îţi predau trupul lui Grace. Fă aranjamente 
pentru transportul trupului la Casa de Pompe Funebre McLellan 
din Ann Arbor (avea pe mobil numărul lor). Sun-o pe Maria la 
serviciu și anunţ-o că o să lipsești cel puţin o săptămână. la 
avionul înapoi spre Ann Arbor. 

Odată ajunsă acolo, putea în sfârșit să își anunţe mama că ea 
și Dan nu mai erau împreună de trei săptămâni. Mama ei, care îl 
iubea pe Dan, considerându-l logodnicul fiicei sale (deși nu 
fusese niciodată), va fi zdrobită. Sau poate că nu o va supăra, 
din cauza celor petrecute cu Grace. Dar nu credea asta. Știa 
cum funcţionează mintea mamei sale; treceau printr-o tragedie, 
ceea ce însemna că trebuiau să fie uniţi, iar faptul că Dan nu 
mai era prin preajmă urma să fie o problemă. Cealaltă 
problemă, desigur, avea să fie tatăl ei. Bineînțeles că va trebui 
să vină și el la înmormântare, iar mama ei va trebui să îl ignore. 
Spera doar ca tatăl ei să aibă decența de a veni la 
înmormântare singur și de a nu-și aduce noua soție împreună cu 
cele trei odrasle. 

El plecase în urmă cu paisprezece ani, a doua zi de Crăciun. 
Până în acel moment, Mike și Carol (mda, numele părinţilor din 
serialul The Brady Bunch) fuseseră împreună din liceu, 
rămânând fideli pe toată perioada facultăţii, chiar dacă Mike se 
dusese la Universitatea Michigan, în timp ce Carol studiase la 
Barnard în New York. Se căsătoriseră la o săptămână după ce 
absolviseră amândoi. Au făcut trei copii în doi ani: fetele 
gemene și pe Patrick. Nu mai avuseseră copii după aceea, iar 
Grace și Caitlin se tot întrebaseră cum de reușiseră părinţii lor 
să găsească o metodă contraceptivă aprobată de biserică și 


VP - 149 


care chiar să funcţioneze. 

Apoi veni acea zi de după Crăciun, când Mike își strânse 
familia laolaltă, pentru a le da vestea că îi părăsea pentru 
Angela Hernandez, o văduvă cu trei copii. Așa se face că plecă 
cu o geantă de haine, plus crosele de golf. Caitlin și Grace 
tocmai împliniseră unsprezece ani și avură reacţii divergente la 
dezertarea subită a tatălui. Caitlin își întocmi în liniște o listă cu 
tot ceea ce era de făcut, dedicându-se mamei și fraţilor ei, 
pentru a-i ajuta să treacă prin acea traumă. Grace se enervă, iar 
într-o noapte, se furișă din casă și se duse cu bicicleta până la 
noua locuinţă a tatălui lor, ca să le arunce cu pietre în ferestre. 
Acesta era motivul pentru care își învinuia Carol fostul soț 
pentru toate răbufnirile și relaţiile nepotrivite ale lui Grace, mai 
cu seamă pentru relaţia cu un bărbat mai în vârstă decât ea. 
Adevărul e că avusese câteva astfel de relaţii, dar Caitlin, oricât 
l-ar fi blamat pe tatăl ei pentru multe alte lucruri, era tentată să 
creadă că personalitatea lui Grace se formase cu mult înainte de 
Crăciunul când tatăl lor îi părăsise. 

Caitlin se duse la fereastra motelului și se holbă la parcarea 
pe jumătate goală. Un pescăruș trecu razant, la doar câţiva 
metri deasupra unui Suburban parcat. Asta îi reaminti că se afla 
într-un oraș de la malul mării. Cu doar două zile în urmă, Grace 
fusese în viaţă aici, probabil îndrăgostindu-se de un alt bărbat. 
Taman de fiul lui Bill, Harry, dintre toți bărbaţii. Harry fusese cel 
care îi descoperise trupul neînsufleţit. Cum de nu era și e/ 
suspect? Trebuie să fi fost oarecum supărat pe Grace pentru 
rolul ei de amantă a tatălui său. Amantă. Cuvântul aproape că o 
făcu pe Caitlin să râdă zgomotos. Dar asta fusese sora ei, nu? 
Nimic mai mult decât o amantă pentru un bărbat destul de în 
vârstă să îi fie tată. Și fusese ucisă din cauza asta, în ciuda 
faptului că detectivul îi sugerase, în cadrul interogatoriului, că ar 
putea să existe și vreun alt motiv al morţii lui Grace. Cazul era 
înspăimântător și nu fusese surprinsă să vadă dubele echipelor 
de la știri adunându-se în fața secţiei de poliţie. 

Purtă în minte o conversaţie cu Grace; toată viața făcuse asta. 
„Îţi vine să crezi? Ai fost ucisă”. 

„Ştiu, nu?” Vocea lui Grace era atât de reală în capul lui 
Caitlin, astfel că o cuprinse un sentiment cumplit de 
deznădejde, gândindu-se că nu îi va mai auzi niciodată glasul. 

Simţind o durere în gât, se concentră din nou pe lista din 


VP - 150 


minte, adăugând: „la ceva de mâncare de la cârciuma groaznică 
de peste drum”. 

Apoi mai adăugă încă un lucru de făcut: „Găsește-l pe Harry 
Ackerson și vorbește cu el”. 


23. ATUNCI 


Jake Richter, născut și crescut în Menasset, Massachusetts, 
era fiul unui imigrant german pe nume Peter Richter, șofer de 
camion care făcea livrări pentru o companie de pescuit în New 
Bedford, un orășel din apropiere; mama lui, Jocelyn, pe jumătate 
portugheză, pe jumătate canadiancă din Quebec, curăţase pește 
la aceeași companie din New Bedford. Au ieșit la trei întâlniri 
înainte să se logodească, la a patra. Un an mai târziu erau 
căsătoriţi și așteptau primul copil. După nașterea lui Jacob - un 
travaliu atât de traumatic, încât se asigură că nu va mai rămâne 
însărcinată niciodată -, Jocelyn își dădu demisia, luându-și 
ocazional slujbe de menajeră pentru rezidenții din perioada 
verii, care deţineau cabane pe plajă. 

In timpul copilăriei lui interminabile, Jake și părinţii lui 
petreceau fiecare după-amiază împreună, în  înghesuitul 
apartament pentru clasa mijlocie dintr-o clădire maro cu trei 
etaje din centrul orașului Menasset. Nu aveau televizor, dar 
ascultau radioul în fiecare seară, Peter bând constant coniac 
dintr-un pahar de apă, în timp ce Jocelyn mânca vafe cu cremă 
Nabisco și lucra la goblenurile ei, uneori vorbind cu radioul, 
rareori cu soțul sau cu fiul ei. Peter Richter nu vorbea nici el 
decât foarte rar și, când Jacob începu grădiniţa, fu atât de șocat 
de cât de mult vorbeau în jurul lui copiii, dar și doamna Soares, 
tânăra învăţătoare emoţionată, aflată în primul ei an de carieră, 
încât refuză să vorbească. Suspectat de retard mental, repetă 
un an. 

Dar până în școala gimnazială, Jacob (acum cunoscut drept 
Jake) primea regulat note mari și învățase să participe la 
conversațiile cu colegii din clasa lui. Băieţii vorbeau despre 
baseball și benzi desenate și le plăcea să născocească povești 
despre bătăi, iar fetelor le plăcea să li se dea atenţie, îndeosebi 
să fie tachinate. Și băieţii, și fetele vorbeau despre televiziune 


VP - 151 


(pentru un timp au numit-o Howdy Doody), dar când Jake se 
pregătea să termine Școala Gimnazială Menasset și să intre la 
liceul regional, cu toţii vorbeau despre Camera ascunsă sau o 
nouă emisiune difuzată după-amiaza, intitulată American 
Banastand. Jake își întrebă părinţii doar o singură dată dacă iau 
în considerare ideea de a cumpăra un televizor. Mama lui fu de 
părere că nu ar putea să își facă goblenurile și să se uite și la 
televizor în același timp, iar tatăl lui considera televizorul o 
risipă de bani. Așa că Jake asculta pe ascuns discuţiile copiilor 
despre emisiunile favorite. Memora ce vorbeau și astfel putea 
pretinde că se uita și el la televizor. 

Pe când avea cincisprezece ani, una dintre femeile în a cărei 
casă făcea curățenie mama lui o întrebă dacă știa pe cineva 
care ar putea îngriji terenul din toamnă. Jocelyn i-l recomandă 
pe fiul ei, așa încât, în luna octombrie a acelui an, Jake începu să 
lucreze o zi pe săptămână la cabana de șindrilă a doamnei 
Codd, situată la două străzi distanţă de țărm și care avea o 
curte de doi acri de care trebuia să aibă grijă el. Treaba lui 
consta mai cu seamă în greblat, maturatul frunzelor căzute din 
fagii și arțarii uriași care împrejmuiau proprietatea, dar doamna 
Codd mai avea întotdeauna diverse sarcini mărunte pentru el 
prin casă (să dea jos obloanele de furtună sau să mute mobila 
de terasă înapoi în garaj). Când el se ocupa de toate aceste 
treburi, femeia stătea în preajma lui, întotdeauna cu o ţigară 
aprinsă. Părul ei, tuns bob, era vopsit într-o nuanţă de blond 
platinat; avea faţa în formă de inimă, dominată de niște ochi 
căprui, care păreau foarte mari graţie dungilor groase trasate cu 
un fard albastru-deschis. Nu avea cum să aibă mai mult de 
cincizeci de ani (maximum), dar cei doi copii ai ei erau deja la 
facultate, iar soţul ei, care era director de asigurări în Hartford, 
venea acasă doar la sfârșit de săptămână. Asemenea copiilor de 
la școală, deosebindu-se complet de părinţii lui, Emma Codd 
vorbea încontinuu cu Jake, uneori chiar ţinându-i companie când 
grebla frunzele și povestindu-i despre cei doi băieţi ai ei plecați 
la facultate sau întrebându-l cum erau copiii din ziua de azi, ce 
muzică ascultă, ce emisiuni urmăresc la televizor. 

— Noi nu avem televizor, îi zise el; era prima oară când 
recunoștea asta în faţa cuiva. 

— Ei bine, probabil că e un lucru sănătos, Jake, deși eu nu știu 
ce m-aș face fără el după-amiaza. Nu că m-aș uita tot timpul, 


VP - 152 


dar e plăcut să îl ţii pornit, doar ca să auzi ceva pe fundal, știi ce 
zic? 

— Părinților mei nu prea le pasă de sănătatea mea. Taică-miu 
e pur și simplu prea zgârcit. 

Jake își dăduse seama că Emmei Codd, care putea să 
vorbească despre orice, îi plăcea cel mai mult să vorbească 
despre defectele altor oameni. 

— Ei, nu știu dacă e chiar așa, zise ea. Pun pariu că e doar 
îngrijorat pentru ochii tăi, atâta tot. Dar serios, dacă are de-a 
face cu banii, aș fi bucuroasă să iei vechiul meu televizor. E 
fabricat imediat după război, seamănă mai mult cu un radio cu 
ecran pe el, dar sunt sigură că încă funcţionează. Sau ești mai 
mult decât bine-venit să treci pe aici oricând vrei după-amiaza și 
să te uiţi la televizor cu mine. Nu m-ar deranja să îmi ţii 
companie. 

Jake știa că tatăl lui nu ar accepta niciodată televizorul, în 
special de la Emma Codd, o femeie pe care o numise adesea 
„târfa aia bogată” și pe al cărui bărbat îl numea „încornoratul 
Codd”, cuvânt pe care Jake nu îl înţelegea. Dar le spuse 
părinţilor că fusese invitat să se uite la televizor la familia Codd. 
Știa că nu vor obiecta. Casa lui era rece și lipsită de dragoste, 
dar asta însemna și mai multă libertate. Putea să vină și să 
plece oricând dorea; părinţii lui nu își manifestaseră niciodată 
dorinţa de a-l avea prin preajmă, ba, mai mult, tatăl lui 
bombănea uneori despre creșterea costurilor cu mâncarea 
săptămânală, acum, că Jake, care crescuse zece centimetri în 
mai puţin de un an, mânca atât de mult. 

Jake începu să meargă la casa Emmei Codd în serile din 
timpul săptămânii, după cină, doar după ce vasele erau spălate, 
uscate și puse la loc (sarcina lui din fiecare seară) și doar dacă 
își terminase toate temele. In imensa cameră de zi, doamna 
Codd și Jake se uitau la televizor împreună în timp ce ea sorbea 
dintr-un Tom Collins și sporovăia peste majoritatea emisiunilor. 
Se tot vânzolea prin încăpere, luându-și altă băutură, sau se 
întindea pe canapea lângă Jake, uneori atingându-i coapsele cu 
piciorul gol. 

Acasă, sub așternuturi, el își îngădui fantezii vagi, sexuale cu 
doamna Codd, care întotdeauna se sfârșeau cu un sentiment de 
repulsie faţă de sine. Jake avea cunoștințe limitate despre sex, 
având în vedere că nu învățase nimic de la niciunul dintre 


VP - 153 


părinţii lui și că avea inoculate în cap o sumedenie de informaţii 
false de la colegii de școală. Un lucru era totuși cert, nu auzise 
niciodată ca un puști să aibă vreo relaţie, de orice fel, cu un 
adult. Nu i se năzărise niciodată că doamna Codd ar vrea să 
facă sex cu el. Jake știa că perechile căsătorite fac asta și auzise 
povești despre tot felul de jocuri și despre cele două sau trei 
fete care te-ar lăsa să faci mai mult decât să le săruţi, dar, cu 
toate astea, fu complet surprins când Emma Codd îl întrebă într- 
o seară pe Jake dacă sărutase vreodată o fată. 

— Nu chiar, zise el. 

— Nu chiar? râse ea, atât de tare, încât râsul i se transformă 
într-o criză de tuse. Își stinse ţigara în scrumiera de sticlă, mare 
cât o farfurie, de pe măsuţa de cafea. 

— Una sau două, presupun, zise Jake, ceea ce era adevărat. 

Se sărutase cu Margie Robinson pe buze în pădurea din 
spatele curții școlii gimnaziale. Ea susținuse că vrea să verifice 
dacă rujul cu care se dăduse se va lua pe buzele lui. 

— Fără limbă? 

— Cum adică? 

— Vi s-au atins limbile când v-aţi sărutat? A fost un sărut 
franțuzesc? 

— Nu, zise el, schimbându-și stânjenit poziţia pe canapea. 

Doar auzind-o pe doamna Codd rostind cuvântul limbă, trupul 
lui reacţionă și se mișcă pentru a nu se vedea ce i se întâmplă. 

— Nu e un sărut adevărat, să știi, dacă nu foloseşti limba. Pot 
să-ți arăt dacă vrei. Așa, n-o să fii rușinat când o să săruți o fată 
data viitoare. 

— Bine, zise Jake, simţindu-și instant gura iască. 

De parcă și-ar fi dat seama, doamna Codd îi întinse Tom 
Collinsul ei. 

— la o gură. O să te ajute. 

El sorbi din băutura dulce și rece - și chiar îl ajută, cel puţin în 
privința uscăciunii gurii. Doamna Codd se trase ușor pe canapea 
până ajunse lângă el. El era îngrijorat, mai mult decât orice 
altceva, pentru faptul că, dacă se vor apropia atât de mult încât 
să se sărute, ea va observa erecţia din pantalonii lui. Va fi 
degustată, l-ar da afară din casă, i-ar spune să nu se mai 
întoarcă niciodată? L-ar pârî părinţilor lui? 

— Relaxează-te, zise ea, luându-i băutura din mână, sorbind și 
ea un pic, apoi așezând paharul pe măsuţa de cafea. 


VP - 154 


Începură să se sărute și așa cum zisese și ea, asta 
presupunea să folosească mult limba. Ea avea gust de gin și 
tutun, și se sărutară atât de mult, încât Jake se temu să nu se 
sufoce. Când se retrase, femeia îi zise: 

— Nu e rău pentru prima dată. 

Rujul ei era mânjit în jurul buzelor ei, iar gândul lui Jake fugi la 
Margie Robinson în pădurea rece și umedă. 

— Acum, hai să mai încercăm o dată, dar un pic mai apropiaţi 
de data asta. 

Se întoarse spre el, punându-i piciorul în poală, și Jake se 
trase în spate, rușinat. 

— Scuze, scuze, zise el. 

— Pentru ce? Asta? 

li puse o mână pe organele genitale, iar Jake încuviinţă din 
cap, simțindu-se atât de jenat, încât îi era frică să nu 
izbucnească în plâns. 

Ea râse din nou, un râs gutural, aspru, și zise: 

— Asta și trebuie să facă, dragule. Imediat ce devenim experți 
în sărut, îţi predau lecţia numărul doi, bine? Crede-mă, o să fii 
bine. 

— Bine, zise Jake, cu voce tremurată, pierită. 

— Lasă asta în seama mea, Jake, zise ea. O să te învăţ tot 
ceea ce trebuie să știi ca să fii barbat. Ți-ar plăcea? 

El încuviinţă din cap. 

— Bun. Există totuși doar o singură regulă, importantă. Nu ai 
voie să spui nimănui despre noi. Absolut nimănui. Nici 
prietenilor tăi de la școală, chiar dacă se dau mari pe lângă fete. 
Nu că mi-ar fi rușine sau că ar trebui să-ţi fie ţie rușine, doar că 
unii oameni n-ar privi asta cu ochi buni. Promiţi, Jake? 

În fusta ei strâmtă, din material satinat, strânsă în jurul taliei, 
îl încălecase complet, iar Jake, inima bubuindu-i în piept, îi 
promise că nu va sufla o vorbă nimănui. 

e 

Jake se ținu de cuvânt, în tot acest timp vizitând-o pe Emma 
Codd de două sau trei ori pe săptămână. Din când în când se 
mai uitau și la televizor, dar doar după ce amândoi erau 
extenuaţi de „lecţii”. Apoi se uitau împreună, amândoi ameţiţi 
după partida sexuală, ghemuiţi pe canapea, goi și asudaţi, 
fiecare bând propriul Tom Collins, iar Jake fumând una dintre 
țigările Chesterfield Kings ale Emmei. Femeia îl învăţă tot ce 


VP - 155 


puteau face împreună un băiat și o fată, inclusiv lucruri pe care 
nici măcar nu și le-ar fi putut imagina în cele mai murdare 
fantezii. Mai cu seamă era uimit și năucit de reacţiile fizice ale 
Emmei. Uneori, tremura atât de tare, de îl făcea să creadă că 
are vreun fel de criză. 

Cu o săptămână înainte de Crăciun, Emma îi spuse lui Jake că 
trebuie să se ţină la distanţă pentru o lună și jumătate, având în 
vedere că veneau băieţii ei acasă de la facultate, iar soțul ei își 
luase două săptămâni libere de la birou. 

— O să-mi fie dor de tine, zise Jake. 

— Lasă că știu eu de ce-o să-ți fie ţie dor, îi răspunse ea. O să 
trebuiască să găsești vreo altă fetiță inocentă, de vârsta ta, pe 
care să o corupi. N-ar trebui să-ţi fie foarte greu. 

— N-aș face asta niciodată, zise Jake. 

— Dar de ce nu? 

— Din cauza... 

— Din cauza relaţiei noastre? Jake, dragule; relaţia noastră e 
perfectă, așa cum știi, dar tu ești un bărbat tânăr și eu sunt o 
femeie în vârstă, căsătorită. Să nu uiţi asta niciodată. 

Jake se conformă și nu se mai duse pe acolo tot restul lunii 
decembrie și toată luna ianuarie. Dar, după un ciclon din 
februarie, Jake luă o lopată și merse la casa familiei Codd. 
Emma era din nou singură și, după ce Jake îi deszăpezi aleea din 
faţa casei, ea îl întâmpină la ușa de la intrare cu o cană cu 
ciocolată caldă, apoi îl conduse în dormitor. 

După aceea, îl întrebă ce făcuse de Crăciun. 

— Nimic, zise el. 

— Nicio fată drăguță? întrebă ea. 

— Nu. M-am gândit la tine. 

— Eşti foarte drăguţ, Jake, dar ești un băiat deștept și o să te 
las să afli un secret. Cel mai nasol lucru din lume (categoric cel 
mai oribil) este să îmbătrânești. Nu ai prea multe de făcut în 
privinţa asta, dar dacă ai o grămadă de bani, te ajută întrucâtva. 
L-ai cunoscut pe domnul Codd? Nu-mi amintesc. 

— L-am văzut o dată, cred, la parada de patru iulie. 

— E mult mai în vârstă decât mine și sunt sigur că ai 
observat. Împlinește șaizeci și cinci de ani anul ăsta. A făcut mai 
mulți bani decât va fi capabil să cheltuiască în anii care i-au 
rămas de trăit, desigur, dar hai să te întreb: Ai face schimb de 
locuri cu el? Ai fi de acord să ai șaizeci și cinci de ani în schimbul 


VP - 156 


tuturor banilor lui? 

— Presupun că nu, zise Jake, gândindu-se că ăsta era 
răspunsul pe care voia ea să-l audă. 

— Exact asta vreau să zic și eu. Tinereţea ta valorează mai 
mult decât toţi banii lui. Deci preţuiește-o, Jake. Folosește-o. lar 
când vei ajunge la vârsta mea, îţi recomand să găsești o 
modalitate de a face destui bani ca să poţi găsi o femeie tânără 
cu care să fii și tu. Când sunt cu tine, sunt din nou o fetiță. N-o 
să ţină la nesfârșit, știu asta, dar e mult mai bine decât să joc 
tenis cu fetele sau să ies în oraș la cină cu Richard și cu prietenii 
lui de breaslă. 

— El știe despre noi? Soţul tău știe? 

Emma Codd se aplecă în partea opusă lui Jake, ca să își ia 
pachetul de ţigări de pe noptieră. Jake îi privi corpul, 
întotdeauna mai puţin atractiv pentru el după partidele de sex. 
Sânii ei mari erau puţin lăsaţi și avea pielea zbârcită pe coapse 
și pe fese. După ce aprinse două ţigări și îi pasă una lui Jake, 
zise: 

— Nu cred că știe. Ştie că nu sunt complet singură aici 
săptămână de săptămână, cât timp stă el în Hartford, 
calculându-și cifrele de afaceri, dar nu știe anume despre tine. 
Nici el nu e un sfânt, să știi. Obișnuia să aibă câteva fete cu care 
se vedea regulat, dar mă îndoiesc că mai are. Nu mai face faţă, 
știi tu, în dormitor. 

— Ah, zise Jake. E 

— Tu ești înlocuitorul meu. Asta e un lucru bun, nu unul rău, 
pentru toţi cei implicaţi. Emma Codd suflă un nor de fum 
albastru, apoi se aplecă și îl sărută pe Jake pe pieptul fără păr. 
Nu îmbătrâni, Jake. Asta e sfatul meu pentru tine. Și dacă se 
întâmplă oricum, atunci găsește pe cineva mai tânăr decât tine. 
Știu despre ce vorbesc. 

e 

Doi ani și jumătate mai târziu, la începutul clasei a 
douăsprezecea, doamna Codd îi spuse că avea niște probleme 
de sănătate și că nu se vor mai putea vedea. El protestă, dar în 
sinea lui era de acord cu asta. Își făcuse deja o iubită, o blondă 
durdulie dintr-a zecea, a cărei mamă, care o creștea singură, 
lucra după-amiezile la biblioteca orașului. Jake o învățase tot 
ceea ce învățase el de la doamna Codd și descoperi că îi plăcea 
la fel de mult să fie profesor, cât îi plăcuse să fie învățăcel. 


VP - 157 


Poate chiar mai mult. 

După liceu, Jake se duse la Universitatea din Massachusetts, 
la Amherst, cu o bursă parţială, ca să studieze economia. În anul 
acela, veni acasă de Crăciun și, în timpul unui prânz tăcut, când 
nici mama, nici tatăl lui nu îl întrebară nimic despre școală, el 
aduse vorba despre doamna Codd, interesându-se dacă mama 
lui mai făcea treburi prin casă pe acolo. 

— N-ai aflat? zise ea. 

— Ce să aflu? 

— A murit cu câteva luni în urmă. Avea cancer. 

— Ah, zise Jake, luând o gură din curcanul uscat. 

— Casa a fost vândută, laolaltă cu restul lucrurilor. 

In acea după-amiază, cu vreme blândă pentru o zi de Crăciun, 
Jake se duse la cabana de șindrilă. Nu ninsese încă și toată 
curtea era năpădită de mormane de frunze umede și înnegrite. 
Ferestrele nu erau luminate. Cabana probabil că fusese vândută 
unor oameni care nu voiau să o folosească decât pe timpul verii. 

Următoarea zi, Jake reveni la Amherst, știind că nu se va mai 
întoarce niciodată în Menasset. Părinţii lui nu-i acordau niciun fel 
de sprijin financiar cu studiile și nu avea niciun motiv să îi mai 
vadă vreodată. 


24. ACUM 


După ce petrecu o bună parte a dimineții făcând aranjamente 
pentru transportarea trupului neînsufleţit al lui Grace prin 
intermediul unuia dintre antreprenorii de pompe funebre din 
Ann Arbor, dar, mai cu seamă, încercând să găsească o 
modalitate de a se întâlni cu Harry Ackerson ca să discute cu el, 
Caitlin se întoarse la secția de poliţie, ca să vadă dacă o putea 
ajuta vreunul dintre detectivi. 

Parcă vizavi de secţie, cam la cinci mașini distanţă faţă de 
duba unei echipe de știri de la un post TV, pe care Caitlin îl 
recunoscu ca fiind din Boston, și traversă strada agale. O femeie 
care sigur era reporter (bluză sclipitoare, fustă neagră, șuviţe 
blonde) o urmări pe Caitlin cum se apropie de ușile de la 
intrarea în secţie. Simţind ochii reporterei ațintiţi asupra ei, 
Caitlin adoptă o atitudine neutră. Era conștientă de asemănarea 


VP - 158 


ei cu Grace, fata ucisă, și, dacă s-ar fi trădat drept rudă 
îndoliată, reportera ar fi sărit pe ea. 

Ajunse în secție fără să fie agresată în vreun fel și i se 
permise să treacă de ofițerul de la recepţie după ce se identifică 
și menţionă că îl caută pe detectivul Dixon. Un ofițer în uniformă 
o întâmpină în sala principală a sediului poliţiei și îi spuse că 
detectivul era ocupat momentan, dar o rugă să aștepte. Caitlin 
acceptă și fu condusă la un scaun, probabil în faţa biroului 
detectivului Dixon, aglomerat, dar ordonat. Se întreba dacă se 
găsea vreo informaţie despre moartea surorii ei într-unul dintre 
acele dosare atent stivuite. Așteptă, verificându-și telefonul, 
transmițându-i mamei sale detaliile și costurile impuse de la 
compania de transport. 

Când ridică ochii, îl observă pe detectiv, într-un costum gri- 
deschis, stând în fața aceleiași săli de interogatoriu unde în ziua 
precedentă îi arătase lui Caitlin fotografia lui Grace. Era cu 
spatele la Caitlin și vorbea cu un tânăr îmbrăcat în niște blugi 
negri și într-o cămașă scoasă din pantaloni, șifonată. Trebuia să 
fie Harry Ackerson, chiar dacă nu văzuse niciodată vreo poză cu 
el. Avea vârsta potrivită, cam douăzeci și unu-douăzeci și doi de 
ani cel mult, și semăna destul de mult cu Bill Ackerson pe care 
Caitlin îl văzuse într-o poză pe internet. Păr brunet, înalt, faţă 
îngustă. 

Se ridică și se duse la cei doi bărbaţi în cealaltă parte a sălii 
principale din secţie. Când ajunse la ei, detectivul Dixon se 
întoarse, o zări și zâmbi. 

— Vin într-un minut, bine? 

Caitlin se întrebă dacă nu cumva reacţia acestuia de a nu i se 
adresa pe nume era din pricină că nu voia să îl audă Harry. Nu 
conta. Tânărul se holba la Caitlin, cu niște ochi mari și cu gura 
ușor întredeschisă. Nu încăpea îndoială, tânărul acela era Harry, 
speriat de asemănarea izbitoare a lui Caitlin cu Grace. 

— Bine, îi răspunse Caitlin detectivului, apoi adăugă: El e 
Harry? 

Îi întâlni privirea. Ochii lui trădau teamă, dar și un alt 
sentiment. Părea îndurerat. 

Detectivul își frecă nasul, apoi zise repezit: 

— Harry, ea e sora lui Grace, Caitlin. Caitlin, el e Harry 
Ackerson. 

— Îmi pare rău că mă holbam așa, zise Harry. Semeni leit cu... 


VP - 159 


— Cu Grace. Știu. 

— Imi pare foarte rău, zise el, ochii lui trădau acum tristeţe 
mai mult decât teamă. 

Avea gene lungi și dese ca de fată și pomeţi înalți. 

— Mulţumesc. Imi pare rău că ai fost nevoit să... 

Nu reuși să găsească forța de a zice „să găsești trupul”. 

— Caitlin, o să-l conduc pe Harry până afară și apoi putem 
vorbi, interveni detectivul. Vrei să intrăm tot aici (întoarse capul, 
indicând sala de interogatoriu), sau stăm la biroul meu? 

— Mi-e indiferent. Putem vorbi și aici. E-n regulă. 

Era clar că, oricare ar fi fost motivul, detectivul intenţiona să îl 
scoată pe Harry cât mai repede cu putinţă din secția de poliţie, 
iar Caitlin zise: 

— Harry. Ne putem întâlni, ca să discutăm, puţin mai târziu? 

Detectivul Dixon preciză numaidecât: 

— Aș prefera ca Harry să nu discute detaliile cazului. 

— In niciun caz. Vreau doar să vorbesc cu el, având în vedere 
că a petrecut ceva timp cu sora mea. 

Harry se uita când la detectivul Dixon, când la Caitlin, fără să 
scoată un cuvânt, ca unul care, se gândi Caitlin, urmărește un 
meci de tenis, mutându-și privirea de la un jucător la altul. 

— Nu pot să vă interzic, zise detectivul, și Caitlin se întoarse 
spre Harry. 

— Vrei să ne întâlnim? 

— Sigur, zise el. 

— Mă aștepți în faţa secţiei? 

Și Harry, și detectivul, vorbind amândoi deodată, ziseră că 
afară așteptau o droaie de reporteri. 

— Ne putem întâlni altundeva, zise Caitlin. Numai spune-mi 
unde. 

— Unde ești cazată? întrebă Harry. 

După ce ea îi răspunse, căzură de acord să se vadă într-o oră 
la restaurantul Agamenticus, aproape de motelul ei. 

— Nu știu ce speri să afli din discuţia cu Harry, zise detectivul 
Dixon după ce se întoarse în sala de interogatoriu. Aș prefera să 
nu vorbești deloc cu el. 

— Işi petrecea timpul cu sora mea. Vreau să știu cum a fost în 
ultimele ei zile. E suspect? De-asta nu vreţi să vorbesc cu el? 

Detectivul avu o mică ezitare. 

— Nu, nu e suspect, dar noi bănuim că cel care l-a ucis pe 


VP - 160 


tatăl lui Harry, indiferent cine e făptașul, a ucis-o și pe sora ta. 

— Și Harry e suspect în moartea tatălui său? 

— Nu, nu. Nici nu era aici. Era la facultate în Connecticut. Și 
ne-a fost de foarte mare ajutor. 

— Faceţi investigaţii în privinţa mamei lui vitrege? 

— Nu îţi pot da o asemenea informaţie, Caitlin, îmi pare rău. 
Cu ce pot să te ajut? Ti-ai mai amintit ceva ce nu am discutat 
ieri? 

Brusc, Caitlin nu mai știa de ce revenise la secție, apoi își 
aminti că scopul fusese acela de a afla datele de contact ale lui 
Harry. 

— Voiam doar să aflu dacă mai aveţi vești, zise ea. 

— Doar faptul că trupul surorii tale îţi va fi predat în cursul 
zilei de azi și că sperăm să primim rezultatele autopsiei dintr-o 
clipă în alta. 

— Dar știți cum murit? 

— Cel mai probabil, decesul a survenit în urma loviturii la cap. 
S-a întâmplat foarte rapid, cum ţi-am mai spus. 

— Bine. 

Amândoi tăcură o vreme. Caitlin se uită din nou la tabla pe 
care fuseseră scrise toate acele cuvinte, cu o zi în urmă, acum 
șterse, deși se întrezărea o urmă vagă a două chenare, cu niște 
săgeți trasate de la unul la altul. 

— Pot să te rog să îmi faci o favoare? întrebă detectivul. 

— Sigur. 

— Dacă totuși vorbești cu Harry, deși aș prefera să nu 
discutaţi detaliile cazului, dar dacă faceţi asta, îmi dai un telefon 
ca să îmi spui despre ce aţi discutat? Sunt sigur că n-o să-ți 
spună nimic din ce nu mi-a spus deja și mie, dar cine știe. 

— Bine, acceptă Caitlin. 

— Și încă ceva. Te rog, nu vorbi cu reporterii, dar dacă o 
faci... 

— N-o s-o fac. Nu intenţionez să vorbesc cu reporteri. 

— Ei bine, așa stând lucrurile, o să te conduc pe la o ieșire 
laterală. Au blocat deja partea din faţă a secţiei. 

e 

Când ajunse la restaurant, mai devreme, îl găsi pe Harry 
așezat într-un separeu, cu o ceașcă de cafea în faţă. Ocupă locul 
de vizavi de el și zise: 

— Mulţumesc că ai acceptat să ne vedem aici. 


VP - 161 


— Semeni atât de mult cu ea. Scuze dacă m-am holbat așa la 
tine mai devreme. 

— Știu că semănăm mult. Eu nu îmi dădeam seama, dar 
oamenii care ne cunoșteau pe amândouă spuneau că suntem 
foarte diferite. 

— Dar sunteţi gemene. 

— Suntem gemene biviteline. 

Caitlin se surprinse folosind timpul prezent și dădu să se 
corecteze, dar renunţă. În schimb, zise: 

— Grace era mai extravertită, vorbea mult, întotdeauna făcea 
ce-o tăia capul. Nu avea teamă de nimic. 

— Și tu nu ești așa. 

— Nu, nu chiar. Nu ca Grace, în orice caz. 

Caitlin simţi un nod în gât, semn că era pe cale să 
izbucnească din nou în plâns, încercă să își înăbușe senzația, 
dar nu izbuti. Îi scăpă un suspin înăbușit, apoi își apăsă ambele 
palme pe ochi. O durea pieptul. 

— Îmi pare atât de rău, zise Harry. Noi n-am... 

Nu-și duse gândul până la capăt. 

Caitlin ridică privirea spre el, trase adânc aer în piept și zise: 

— Nu, e-n regulă. Am din când în când stări din astea, 
aproape ca și cum aș conștientiza din nou că ea a plecat cu 
adevărat dintre noi, și pur și simplu, pur și simplu... 

— Știu. La fel mi se întâmplă și mie cu tatăl meu. Adică nu pot 
să concep că n-o să mai vorbesc niciodată cu el? Nu are niciun 
sens. 

— Așa e, zise ea, recăpătându-și vocea normală. 

— Nici nu-mi pot imagina cum e pentru tine. Cel puţin, tatăl 
meu... era mai în vârstă. Nu mă așteptam să moară, dar e legea 
firii ca părinţii noștri să moară înaintea noastră. 

Ospătăriţa își făcu apariţia, umplând din nou cana lui Harry cu 
cafea și întrebând-o pe Caitlin dacă dorește să comande. Nu 
voia nimic, dar ceru un ceai. 

— Mulţumesc din nou că ai acceptat să ne vedem aici, zise 
Caitlin, vrând să reia conversaţia începută. 

— Pentru nimic. Știu că probabil vrei să afli dacă știu cum a 
murit Grace, dar chiar nu știu. 

— Tu ai găsit-o, din câte am auzit. 

— Așa e. Ne văzuserăm în seara precedentă și dimineața 
următoare m-am întors la casa unde locuia ca să văd ce face, 


VP - 162 


iar... eu am fost cel care a chemat poliţia. 

Caitlin se întreba, nu pentru prima oară, de ce oare Harry, dat 
fiind că o văzuse ultimul și descoperise cadavrul, nu era pe lista 
suspecţilor. Deși acum, că stătea vizavi de el și îi vedea privirea 
devastată din ochi, nu mai credea nici măcar ea că omul acesta 
avea vreo legătură cu moartea lui Grace. 

| se aduse ceaiul. Caitlin adăugă zahăr și luă o înghiţitură. 
Apoi zise: 

— Detectivul bănuiește că persoana care l-a ucis pe tatăl tău 
a ucis-o și pe sora mea. 

— Asta ţi-a spus? 

— Da. Tu ce părere ai? 

— Asta cred și eu, presupun. Dar, ca să spun drept, nu prea 
știu și, sincer, mă simt de parcă, de când am venit aici, în Maine, 
am fost încontinuu în stare de șoc. Am crezut-o pe Grace totuși. 
Era convinsă că mama mea vitregă are o legătură cu moartea 
tatălui meu. De-asta venise aici. 

— Știu. Crezi că avea dreptate? 

— Ei bine, nu. Când am zis că am crezut-o, m-am referit la 
faptul că nutream convingerea că ea chiar o credea pe mama 
mea vitregă vinovată de moartea tatălui meu. Era foarte sigură 
de asta. Cât despre mine, eu nu știu ce să cred. 

— Cum e mama ta vitregă acum? 

Harry își scărpină mandibula. 

— E necăjită. Încă stau cu ea. Susţine că există o femeie cu 
care se încurcase tata (o altă femeie în afară de sora ta) și că 
acea femeie l-a omorât pe tata, iar acum crede că a omorât-o și 
pe sora ta pentru că avea o relaţie cu tata. 

— Cine-i femeia asta? 

— Nu știu dacă ar trebui să îţi spun numele ei. Pentru simplul 
fapt că este încă anchetată. 

— Nicio problemă. Înţeleg. Uite ce e, eu n-am vrut să mă 
întâlnesc cu tine ca să te trag de limbă pentru a afla informaţii. 
Voiam de fapt să mai aflu câte ceva despre sora mea și despre 
ultimele ei zile. Te plăcea. Mi-a trimis un e-mail în care mi-a 
spus asta. i 

— Și eu o plăceam pe ea. Imi părea rău pentru ea. Cred că 
chiar l-a iubit pe tatăl meu. 

— Despre asta vorbeați? 

Harry îi povesti cum o văzuse pe Grace la înmormântarea 


VP - 163 


tatălui său și apoi despre vizita ei la librărie, când îl întrebase 
dacă are vreun post disponibil ca să se angajeze. li spuse că 
ieșiseră să bea ceva împreună și că ultima oară când Harry o 
văzuse pe Grace în viaţă, o informase despre cealaltă femeie, o 
localnică cu care Bill Ackerson avea o relaţie, și ea se mâhnise 
foarte rău. 

— A crezut? întrebă Caitlin. 

— Nu, n-a crezut o iotă. Era supărată pentru că era convinsă 
de mașinaţiunile lui Alice (mama mea vitregă) de a induce în 
eroare poliția. Plus de asta, părea nervoasă în seara aia, agitată. 
Se comporta ciudat. 

Caitlin încuviinţă din cap, imaginându-și-o. Apoi zise: 

— Avea momente din astea. 

Apoi se trezi că îi relatează lui Harry, un străin, povestea 
tatălui lor care îi părăsise și cum reacţionase Grace, ducându-se 
la noua lui locuinţă și vandalizând-o. 

— Asta sună ca și cum relaţia ei cu tatăl meu avea o cauză 
legată de tatăl vostru. 

— Crezi? zise Caitlin și surâse. 

Harry îi zâmbi. 

— De fapt, zise Caitlin, nu cred că-i atât de simplu. Nu cred că 
există ceva atât de simplu. Oamenii nu sunt definiţi de un singur 
moment din viaţa lor, chiar dacă e un moment semnificativ de 
genul ăsta. 

— Nu crezi asta? 

— Nu. Sunt sigură că Grace era tentată să aibă relaţii cu 
bărbaţi mai în vârstă pentru că se simţea trădată de tatăl 
nostru, dar cu tatăl tău, chiar dacă era mult mai în vârstă, nu a 
avut o relaţie oarecare. Cred că era îndrăgostită de tatăl tău, 
probabil datorită caracterului, și nu doar vârstei lui. 

— Presupun că ai dreptate. Nu știu nimic mai mult. Credeam 
că îl cunosc pe tatăl meu mai bine decât oricine altcineva, ca să 
aflu acum că avea cel puţin două aventuri extraconjugale. Mi-e 
greu să-mi imaginez. 

— Nu stii că avea două aventuri. Grace era convinsă că nu e 
adevărat. 

— Știu, dar gândește-te puţin: dacă era dispus să își înșele 
nevasta cu sora ta, atunci de ce n-ar fi înșelat-o pe sora ta cu 
altă femeie? 

Caitlin sorbi din ceai. Lăsase pliculeţul prea mult la infuzat și 


VP - 164 


devenise amar. Mai adăugă zahăr în timp ce zise: 

— Ai dreptate, ce să spun. Grace putea fi încăpățânată. Dacă 
își băga ceva în cap, atunci mergea până-n pânzele albe. 

— Îmi pare rău că s-a-ncurcat cu tatăl meu, zise Harry. Dacă 
n-ar fi făcut-o, atunci nimic din toate astea... 

— Știu. 

Tăcură o clipă. Ușa de la intrarea în restaurant se deschise 
larg și intră un grup de tinere gălăgioase în uniforme de fotbal, 
însoţite de câţiva părinţi. Caitlin o urmări pe plasatoare care le 
așeză în trei separeuri adiacente. 

— Ce-ai de gând să faci acum? îl întrebă Caitlin pe Harry. 

El ridică din umeri, încruntându-se, și, pentru o clipă, Caitlin 
crezu că tânărul va izbucni în plâns. În schimb, el zise: 

— Nu prea știu. Presupun că depinde de ceea ce-o să 
întâmple în continuare. De când cu cea de-a doua crimă, cu 
ceea ce s-a întâmplat cu sora ta, Alice e îngrozită. Nu vrea să 
rămână singură și mă simt oarecum responsabil faţă de ea. 

— Oarecum? 

— E singura mea familie și nu vreau să o abandonez pur și 
simplu. Sunt sigur că se panichează, în momentul ăsta, pentru 
că nu sunt acasă. 

— Dar e suspectă? 

— Nu mi-a mai spus nimeni asta în afară de sora ta. 

— Tu ce crezi? 

— În noaptea în care sora ta a fost ucisă, eu eram acasă, iar 
Alice la fel. Nu avea cum să o omoare pe Grace. 

Caitlin îl privi pe Harry foindu-se pe scaun, dornic să plece. 
Dădu să îi mai adreseze o întrebare, dar Harry își puse ambele 
mâini pe masă și zise: 

— Ar trebui să plec, cred. 

— Bine. 

— Când pleci? 

— Fie mâine-noapte sau următoarea dimineață. Depinde când 
îi transferă trupul lui Grace înapoi în Michigan. Fie cu un avion 
de marfă și îl ridică un antreprenor de pompe funebre la 
destinaţie sau cu același avion de pasageri cu care voi călători și 
eu. Știu că nu e nicio diferenţă, dar eu aș cam vrea să fiu în 
același avion cu ea. 

— Eu cred că ar fi o diferenţă. 

— Serios? 


VP - 165 


— Sigur. Poate o să te simţi mai bine. 

— Mama o să se simtă cu siguranţă mai bine. Sună prostesc, 
știu. 

— Eu cred că ar trebui să călătorești în același avion cu ea. 

Caitlin simţi o ușurare în piept, auzind de la acest străin 
cuvintele pe care spera să le audă. 

— Bine, probabil că așa voi face. Asta înseamnă că mai stau 
pe aici, cel puţin încă o zi întreagă. Așa mi-au spus autorităţile. 

— Cunoști pe cineva prin zonă? 

— Ce, aici, în Kennewick? 

— Te-a însoţit cineva? 

— Nu. 

— Poate reușim să ne vedem din nou. Vreau să spun... 

— Da, mi-ar face plăcere, zise Caitlin. 

Făcură schimb de numere de telefon și Harry se ridică să 
plece. Ea îl urmări prin geamul murdar al restaurantului în timp 
ce se îndrepta spre mașină. Purta în minte o conversație cu 
Grace. „Nu-i genul tău”, zise ea, și Grace râse. 

„Prea tânăr, nu?” 

„Mult prea tânăr”. 

„E tot numai al tău, Caity. Plus de asta, după cum bine știi, 
sunt moartă”. 

Râse din nou, iar în cap, Caitlin auzi râsul acela zgomotos al 
lui Grace, care obișnuia să se amuze copios mai cu seamă la 
propriile glume. 


25. ATUNCI 


După facultate, Jake Richter lucră la câteva bănci, ocupând 
iniţial un post de casier și culminând cu funcţia de șef de 
sucursală, înainte de a se decide să se reîntoarcă la școală, 
pentru masteratul în Administrarea Afacerilor de la Universitatea 
din Rochester, în nordul statului New York. După absolvire, cei 
mai mulți colegi de-ai lui s-au dus în New York sau Boston ca să- 
și caute de lucru, dar Jake rămase în Rochester, acceptând un 
post ca manager de investiţii la o bancă locală. Cât stătu acolo, 
zece ani, își cumpără o casă nouă și merse la sala de forță din 
centrul localităţii cel puţin cinci zile pe săptămână. Era trecut de 


VP - 166 


patruzeci și cinci de ani, dar nu îi dădeai vârsta; își menţinuse 
silueta, era musculos, avea părul des. li plăcea părul încărunţit 
pe la tâmple, pentru că, după părerea lui, îl făcea să pară mai 
șarmant. 

Unele dintre angajatele băncii, majoritatea casiere căsătorite, 
îl descoseau pe Jake în privinţa motivului pentru care nu se 
căsătorise încă. 

— Încă mă distrez pe cinste, răspundea el, făcându-le cu 
ochiul. 

În esenţă, era adevărat. Dar puștoaicele de douăzeci și ceva 
de ani de la sală cu care ieșea îi stârneau din ce în ce mai puţin 
interesul. Erau la fel de experimentate ca el și tratau cu cinism 
întâlnirile amoroase pe care le aveau. Jake era atras cel mai 
mult de elevele de liceu care se plimbau prin centru, după ore, 
iar în fanteziile lui le iniţia în tainele sexului. 

Uneori, câte un grup de adolescenţi, în frunte cu Joan Wilkes, 
fiica uneia dintre acele casiere căsătorite, intrau în bancă pentru 
a-și lua acadele din vasul așezat pe masa lăcuită din sala de 
așteptare. Joan avea o piele perfectă, păr blond, natural, și 
întotdeauna o bătea pe maică-sa la cap să își ia pauza de un 
sfert de oră și să o ducă acasă cu mașina. Intr-o zi rece și 
ploioasă de noiembrie, Jake ieși din biroul lui cu pereţi din sticlă 
în timp ce Joan se vânzolea pe acolo, așteptând pauza maică-sii. 
Destul de tare ca să audă toată lumea, anunţă că are niște 
treabă prin oraș și întrebă dacă are cineva nevoie de ceva. 

— Ah, domnule Richter, puteţi să mă duceţi până acasă? 

Emily Wilkes, care în acel moment nu era ocupată cu nimic, o 
admonestă: 

— Joan! Așa ceva nu se cade. 

Jake râse. 

— Nu-i nicio problemă. Nu mă deranjează că a întrebat. Și nu 
mă deranjează nici să o duc, dar asta depinde de tine, Emily. 

— Te rog, mamă. 

Jake o privi pe Emily în timp ce se gândea la asta. El știa ce îi 
plăcea femeii să facă în pauza de un sfert de oră, și anume să 
se ducă pe canapeaua jerpelită din sala de recreere a 
angajaţilor, să stea cu picioarele în sus și să lectureze ultimul 
roman de dragoste. 

— Bine, ce să zic, dacă pe domnul Richter nu-l deranjează... 

După acea primă ocazie când o conduse pe Joan acasă, Jake 


VP - 167 


știa că nu va avea nicio problemă să o seducă. Era clar, după 
obrajii ei îmbujorați și după răspunsurile bâlbâite, că fata era 
deja amorezată de Jake. Toată chestiunea se rezuma doar la 
cum să înceapă o idilă fără să fie prinși. Rezolvarea veni cam a 
treia sau a patra oară când Jake o conduse pe Joan acasă de la 
bancă, întotdeauna pretinzând că iese cu câte o treabă prin 
oraș. Fata îi mărturisi că îi plăcea foarte mult să vizioneze filme 
vechi la cinematograful din campusul universităţii locale, faptul 
că prietenilor ei li se părea penibil și că întotdeauna trebuia să 
meargă singură. Jake era conștient că nu putea să îi sugereze o 
întâlnire, dar începu să dea târcoale cinematografului, 
întâlnindu-se în cele din urmă cu Joan în timpul unei proiecţii a 
filmului Îndoiala, într-o seară de primăvară. Ea luase autobuzul 
până la cinema, așa că Jake o conduse acasă, dar nu înainte de 
a o duce la el acasă, de a parca în garajul de la parter și de a-i 
răpi virginitatea pe bancheta din spate a mașinii lui Quattro. 

În restul acelui an școlar, reușşiră să se vadă din când în când, 
dar mult mai frecvent în timpul verii dintre clasele a XI-a și a XII- 
a. Uneori, se întâlneau acasă la Jake, dar și mai des Jake o ducea 
la un motel de pe marginea șoselei, la trei orașe distanţă, 
mergând ocazional la un restaurant chinezesc din apropiere, cu 
lumină difuză și separeuri înalte, unde o trata pe Joan cu 
cocktailuri Mai Tai, în ciuda faptului evident că fata nu era 
majoră. 

Jake își imagina că fuseseră văzuţi la acel restaurant 
chinezesc. 

În septembrie, președintele băncii, un bărbat fălcos pe nume 
Charles Fitch, îl chemă pe Jake în biroul lui și îi dădu un 
ultimatum scurt și la obiect. Jake va pleca neîntârziat, nu doar 
din bancă, ci și din orașul Rochester. Preferabil, chiar din statul 
New York. Dacă făcea asta imediat, banca era dispusă să îi dea 
o scrisoare de recomandare. Dacă se adeverea faptul că Jake 
mai avea vreun contact, de orice fel, cu Joan Wilkes, atunci vor fi 
alertate autoritățile. 

— Emily știe? întrebă Jake. 

— Dac-ar fi știut Emily, domnul Wilkes ar fi fost cel care ar fi 
vorbit cu tine, sau poliţia. Îţi fac o favoare enormă și îţi sugerez 
s-o accepţi. 

Jake se conformă, vânzând rapid casa, în pierdere, apoi 
mutându-se în Kennewick, Maine, un oraș care îi amintea de 


VP - 168 


toate lucrurile bune din Menasset, dar fără pic de mizerie. 
Charles Fitch se ținu de cuvânt, iar banca îi furniză o scrisoare 
de recomandare care îi permise lui Jake să găsească de lucru la 
o bancă la doar două orașe distanţă, instituţie de vreo trei ori 
mai mică decât cea în care activase în Rochester. Işi reconstrui 
viaţa încetul cu încetul, zicându-și că ar trebui să își găsească o 
fată drăguță, nu prea tânără, și să se așeze la casa lui. O vreme, 
ieși cu managerul de evenimente de la hotelul din apropiere, o 
femeie divorțată, desfrânată, care se apropia de cincizeci. Una 
peste alta, se dovedi a fi o aventură neplăcută, cu excepţia 
faptului că această Karen Johnson cunoștea pe toată lumea din 
oraș și îl ajuta să își consolideze lista de clienţi la bancă. Nu că 
rezidenții permanenţi din sudul Maine-ului aveau prea mulţi bani 
de investit. Dar unii aveau și, după un an, primi o mărire de 
salariu, astfel că reuși să se mute din apartamentul de la subsol 
unde locuia cu chirie. Își cumpără un apartament, mult mai mic 
decât casa din Rochester, dar cu vedere la ocean. Totul mergea 
strună, până în prima zi toridă din scurta vară din Maine, când, 
în timpul unei plimbări pe plaja Kennewick, o zări pe Alice Moss, 
într-un costum de baie verde dintr-o bucată, ieșind din valurile 
înspumate. Uitându-se la corpul ei, gândi că are probabil 
șaisprezece ani, dar faţa [interiorizarea inexpresivă, ochii mari, 
care îi aminteau de Emma Codd) o făcea să arate mai tânără. El 
făcu stânga-mprejur, verificându-și ceasul, de parcă tocmai își 
amintise de o programare, și o urmă până la prosopul de pe 
nisip, pe care fata se aruncă pe burtă. Işi văzu de-ale lui, făcând 
eforturi să nu se uite la costumul ei de baie al cărui slip îi intrase 
între fesele ferme, și se așeză pe una dintre pietrele care 
separau plaja de faleză. Işi aprinse o ţigară, uitându-se la ea, 
conștient că ea nu știa că e privită. Avea oare idee ce le stârnea 
corpul ei tuturor bărbaţilor de pe plajă? Işi termină ţigara, o 
stinse pe piatra pe care ședea și o privi cum se întoarce pe 
spate, scotocind prin geanta de plajă după o carte. Era clar că 
avea de gând să mai rămână o vreme, dar Jake știa că nu poate 
să zăbovească pe acolo prea mult timp. Nu era îmbrăcat pentru 
plajă, nu avea prosop sau vreo geantă de plajă la el. Işi asumă 
riscul și plecă. Era sâmbătă și, fără doar și poate, vremea urma 
să fie călduroasă și a doua zi. „O să se întoarcă ea”, își spuse el. 

În noaptea aceea, abia dacă puse geană pe geană, imaginea 
fetei cu piele albă în costumul de baie verde i se perinda prin 


VP - 169 


minte ca o peliculă de film. Dacă fata nu mai apărea la plajă a 
doua zi, atunci era un semn că nu era menit să se întâmple. Dar 
dacă o găsea acolo, atunci tot ar fi fost un semn. 

În dimineaţa următoare, merse cu mașina până la magazinele 
din Kittery, unde își cumpără un slip nou, inclusiv un prosop și 
un scaun de plajă. După ce luă prânzul în propriul apartament, 
se duse la plajă. Fata nu era în locul unde fusese cu o zi în urmă, 
dar el se așeză prin apropiere. Işi luase la el walkmanul și o 
carte. „O să fie o binecuvântare”, gândi el, „dacă nu își face 
apariţia”. Dar fata își făcu apariţia la mijlocul după-amiezii, când 
temperatura sărea de treizeci de grade, într-un alt costum de 
baie, de data asta un slip negru. Nu o mai văzuse cu părul uscat 
și fu șocat de cât de blond era, aproape în nuanţa fânului, pe 
care o întâlnești doar la cei foarte tineri. Ea își găsi un loc liber 
pe nisip la mai puţin de zece metri de el. Era destul de aproape 
de ea încât să îi poată vedea firișoarele de păr fine, decolorate 
de pe mâini. 

O privi toată după-amiaza. Norii se adunară pe cer în orele 
amurgului, albi și pufoși la început, dar devenind tot mai 
întunecați. Curând, se făcură auzite bubuiturile îndepărtate ale 
tunetelor și câteva picături mari de ploaie începură să răpăie pe 
nisip. Fata își strânse lucrurile, privind îmbufnată spre cer. După 
ce plecă ea de la plajă, Jake se forță să numere până la treizeci, 
înainte de a se ridică și de a-și pune pe cap pălăria Panama, pe 
care și-o adusese în geanta de plajă. Işi abandonă scaunul unde 
stătuse și se grăbi pe poteca din scânduri ce ducea la drum, 
exact la timp pentru a o vedea pe fată cotind pe o stradă 
lăturalnică. Ploaia nu se înteţi, așa că o urmări de la distanţă și o 
văzu intrând într-o casă mică și drăguță. Reţinu numărul casei în 
timp ce trecu pe lângă ea, apoi se întoarse la plajă. 

Fu surprinzător de ușor să afle cine locuiește în casă. 
Tranzacţiile imobiliare recente îi furnizară numele rezidentei. 
Edith Moss, de origine din Biddeford, Maine, aparent 
necăsătorită. Jake o sună de la bancă, se recomandă și o întrebă 
dacă ar dori să își deschidă un cont la banca locală. Ea Îi 
răspunse că va veni a doua zi la prânz. Jake o identifică imediat 
ce femeia împinse ușile de sticlă ale băncii, la ora unu și 
jumătate: o versiune mai în vârstă, mai obosită, a fetei perfecte 
de la plajă. În timp ce o ajută să își deschidă un cont, avu prilejul 
să-i observe trăsăturile odinioară frumoase, acoperite acum de 


VP - 170 


pielea umflată de alcoolică și de arsuri solare. O studie în timp 
ce aceasta completă formularele, desfășurându-i-se prin faţa 
ochilor viitoarea viață. Cât de firesc ar părea ca Jake Richter, 
acest burlac proaspăt sosit în oraș, să curteze și să se 
căsătorească cu o femeie de o vârstă adecvată, care, 
întâmplător, avea o fiică adolescentă! Gândul de a locui cu fata 
de pe plajă, dormind la o cameră distanţă de ea, era ameţitor. 

In acea seară, o sună din nou pe Edith Moss. Aceasta îi 
răspunse la telefon, cu o voce răgușită și vorbind cu limba 
împleticită, clar beată. El îi mulțumi pentru deschiderea contului 
și o întrebă dacă n-ar vrea să bea un pahar împreună. Edith 
acceptă, dar părea confuză, de parcă întâmplările de peste zi 
deja începuseră să dispară din amintirea ei. Jake reţinu că, 
indiferent ce planuri va face cu Edith pe viitor, va trebui să le 
facă dimineaţa devreme. 

e 

Se căsătoriră vara următoare, așa încât Edith și Alice se 
mutară în apartamentul lui Jake de lângă plajă. 

Era agonie și extaz. Alice, o adolescentă perfectă, mai ceva 
decât și-o imaginase el vreodată, defila somnoroasă prin 
apartament în pijamale prea strâmte sau, în timpul verii, în 
costume de baie încă umede. Și, pe măsură ce Edith devenea 
din ce în ce mai buimacă din cauza alcoolului și a pastilelor pe 
care Jake o convinsese să le ia, Alice și el se lansară într-un 
parteneriat tacit, formând o uniune familială mai puternică 
decât orice alt sentiment trăit de el până atunci. Nu mai era 
doar poftă trupească, era iubire. Și Jake știa acum că planul lui 
original, acela de a o seduce pe Alice în timp ce era încă însurat 
cu Edith, nu mai era de ajuns. Voia mai mult decât o aventură 
pasageră cu fiica soţiei lui. Voia să fie cu ea, în propria lor casă, 
fără Edith. Jake știa, de asemenea, și că Alice nu își iubea 
mama. Dezinteresul ei, mai mult decât orice altceva, îi dovedea 
asta. Îi amintea lui Jake de propria copilărie, de propriii lui părinţi 
buni de nimic și de faptul că nu simţise nimic pentru ei, nici 
atunci și nici în prezent. 

Jake decise că Edith, oricum pe jumătate moartă, trebuia să 
moară de-a binelea, iar el nu era dispus să aștepte ca natura să 
își urmeze cursul. 


Își omori nevasta în noaptea petrecerii de absolvire a lui Alice. 


VP - 171 


Alice venise acasă cu o prietenă, fata aceea cu picioare lungi, 
care în mod cert avea să ajungă amanta vreunui bogătaș, în 
vreun oraș departe de Maine. Edith, care înghiţise mai multe 
pastile ca de obicei, fusese foarte zglobie toată ziua. Dar 
începuse să bea înainte de cină și, până ce Gina și Alice să plece 
la petrecere, ajunse în starea ei normală, cea de toate zilele, 
femeia beată care nu era bună de nimic. După plecarea fetelor, 
Jake îi prepară lui Edith un coniac cu bere de ghimbir, în care 
amestecă mult Valium pisat. Îl dădu gata pe primul înainte de a 
apuca el să strângă farfuriile de pe masă, așa că îi mai prepară 
încă unul. Nu știa câte pastile și cât alcool erau necesare ca săo 
omoare, dar, dacă nu avea sorți de izbândă, putea oricând să 
mai încerce altă dată. Dar dacă izbutea, dacă, a doua zi 
dimineaţă, soţia lui nu se mai trezea, atunci totul era perfect. 
Gina venise în vizită la cină, fusese martoră la faptul că Edith se 
îmbătase cui, în cazul în care poliţia ar desfășura vreo anchetă. 

Când termină de spălat vasele, veni în camera de zi, unde o 
găsi tolănită pe canapea, cu capul dat pe spate, leșinată. 
Paharul în care fusese coniacul cu bere de ghimbir era pe 
măsuța de cafea. Era aproape gol. El roti paharul, observând 
depunerile de pastile pisate. Nu procedase tocmai bine pentru 
că amestecase Valiumul în băutură, dar nu conta. Edith o băuse 
oricum. 

Clăti paharul în chiuvetă, apoi îl puse în mașina de spălat vase 
și îi dădu drumul. Plănuia să se uite la televizor, așteptând să 
vadă ce se întâmpla cu Edith, dar era prea tensionat. Porni 
televizorul, doar pentru a auzi ceva, apoi deretică prin camera 
de zi, întorcându-se în bucătărie pentru a face ordine în sertarul 
plin cu tot felul de obiecte utile; oricum intenţiona să facă asta 
de ceva timp. 

Prindea niște elastice, răsucindu-le într-o bilă strânsă, când 
auzi icnetele care veneau din camera de zi. Când intră, zări pe 
canapea trupul lui Edith zguduit de convulsii, înecându-se cu 
vomă. Avea capul dat pe spate și se sufoca. El o privi, 
imperturbabil, apoi auzi pași pe treptele de afară și sunetul cheii 
în faţă. Ezită, neștiind dacă să fugă din cameră sau să încerce să 
o resusciteze pe Edith. O zbughi și reuși să ajungă până la 
mijlocul scării spre dormitoare, în întuneric, când Alice intră în 
apartament. Auzi ușa închizându-se în spatele ei și pașii ei, apoi 
încă un icnet al lui Edith. Își imagina că o va auzi pe Alice fugind 


VP - 172 


la ea, poate strigând după ajutor, dar nimic. Cobori scările cât 
putu de încet și o văzu pe Alice care își privea mama cum 
moare. Avea o expresie ciudată pe faţă în timp ce o privea: nu 
era nici indecizie, nici fericire. Să fi fost milă, dar și altceva. 
Dezinteres. Sau dezgust. 

Ea se întoarse și îl zări pe Jake privind-o și, pentru o fracțiune 
de secundă, Jake avu sentimentul unei recunoașteri telepatice a 
ceea ce se întâmpla. Apoi Alice zise ceva despre o ambulanță, 
iar Jake dădu fuga la telefonul din perete. 


26. ACUM 


Nereușind să doarmă, Caitlin se dădu jos din pat, la motel, 
puţin după șase dimineaţa. Nu își adusese hainele de alergare 
sau pantofii sport buni, dar avea unii la ea și o pereche de 
pantaloni scurţi kaki, care nu erau tocmai potriviţi pentru 
exerciţii fizice, dar se descurca și cu ei. 

Simţea o nevoie disperată de a alerga puţin, ca să se 
epuizeze fizic. Dormise pe sponci noaptea de dinainte, și numai 
în reprize scurte și agitate, fiindcă suferinţa și starea de 
tensiune îi dădeau dureri în tot corpul. 

Afară era răcoare, iar cerul era acoperit cu o peliculă 
albicioasă, cu aspect lăptos. Intuia vag încotro era oceanul și o 
luă în acea direcţie, fără ca măcar să facă mai întâi niște 
exerciţii de încălzire. Zări un semn care indica direcția satului 
Kennewick. Acesta era situat pe coama unui deal, întinzându-se 
de-a lungul unui drum fără trotuar, delimitat de pini. Alerga pe 
pietriș, începând să simtă o ușoară durere în plămâni și 
usturime la nivelul mușchilor. Până când ajunse în vârful 
dealului, o peliculă subţire de transpiraţie îi acoperea pielea. În 
depărtare putea distinge o fâșie de ocean și soarele neclar, pe 
jumătate acoperit de nori deasupra lui. Trecu pe lângă câteva 
magazine și restaurante din sat, apoi porni la vale spre țărm, 
neoprindu-se nici măcar când simţi pișcătura familiară din 
încheietura genunchiului stâng. 

Se opri abia când ajunse la plajă, în formă de semilună 
alungită ce se întindea de-a lungul unui drum. Era pustie, cu 
excepția unei siluete pe care o zări în depărtare, la celălalt 


VP - 173 


capăt, cineva care arunca o minge de tenis pentru un câine. Se 
așeză pe marginea zidului de piatră de unde avea vedere spre 
mare și inspiră adânc; era epuizată. Soarele arzător străpungea 
stratul subţire de nori, astfel că, în lumina lui, Caitlin vedea tot 
felul de punctulețe care îi dansau prin fața ochilor. Era amețită 
și se gândi că mâncase foarte puţin în ultimele douăzeci și patru 
de ore. Cu toate astea, datorită efortului fizic se simţea mai bine 
decât în ultimele zile. 

Când pulsul îi reveni la normal, se întoarse și o luă înapoi spre 
motel. In timp ce alergase se decisese într-o privinţă. Se va 
întoarce cu același avion cu care va fi transportat trupul 
neînsuflețit al lui Grace, în ziua următoare, dacă mai putea să își 
rezerve loc. Asta însemna că mai avea de petrecut o zi în Maine, 
încă o zi, singură în orașul în care murise Grace, dar se simțea 
capabilă să facă faţă. Avea să își sune pe mama de îndată ce 
ajungea înapoi la motel. 

Odată luată această decizie, se simţi ușurată. Și acum, că 
avea la dispoziţie o zi de pierdut, se gândi la Harry. Voia să-l 
vadă din nou. Conversaţia cu el la restaurant, în după-amiaza 
precedentă, o ajutase. Unul dintre motive consta în faptul că și 
el părea foarte îndurerat, nu doar din pricina morţii tatălui său, 
ci și a lui Grace, dar și pentru că o făcuse să se simtă în largul ei 
în compania lui, aproape instantaneu. Se gândi la ultimul e-mail 
al surorii ei, în care aceasta îi descrisese cât de simpatic era 
Harry, deși Caitlin presupuse că asta se datora sentimentelor pe 
care Grace le avusese pentru tatăl lui, Caitlin și Grace nu 
fuseseră niciodată atrase de același gen de bărbaţi. De la 
abandonul tatălui lor, Grace dezvoltase o afinitate pentru 
bărbaţii mai în vârstă sau, dacă nu pentru cei mai vârstnici, 
atunci pentru cei taciturni și retrași, care constituiau pentru ea o 
provocare. Mai puţin expansivă, Caitlin fusese întotdeauna 
atrasă de indivizi de lume, de genul de bărbat sportiv care 
spune glume și o tratează ca pe unul dintre tovarășii lui. 

Ajungând în satul Kennewick, Caitlin observă o brutărie care, 
din câte se pare, era deschisă. Işi cumpără o cafea mare și o 
brioșă cu sirop de arțar, apoi se așeză afară pe o bancă și 
mâncă brioșa în timp ce aștepta să i se mai răcească cafeaua, 
ca să o poată bea. Sudoarea i se uscase pe piele, iar pielea de 
pe picioare și de pe braţe i se făcu de găină în aerul răcoros. 
Traversă strada până la o băncuţă plasată la soare. Din noua 


VP - 174 


poziţie, avea vedere asupra unui șir de magazine, printre care și 
unul cu cărţi expuse în vitrină. „Ala trebuie să fie magazinul lui 
Bill Ackerson”, gândi ea. După ce se încălzi la soare, se duse 
până acolo și se uită prin vitrină. Era într-adevăr librăria lui 
Ackerson, dar înăuntru era întuneric, ceea ce nu o surprinse la o 
oră atât de matinală. Zări o pisică flocoasă care se apropie de 
ușa din sticlă de la intrare, apoi se uită în sus la ea și deschise 
gura. Nu putea auzi mieunatul prin ușă. Ceva din expresia 
tânguitoare de pe faţa pisicii îi dădu brusc un sentiment de 
pustiire. Se gândi din nou la Harry. 

Merse la pas restul drumului până la camera de motel și, 
odată ajunsă acolo, înainte să facă orice altceva, îi trimise un 
mesaj: 

„Cum îl cheamă pe motanul din librăria tatălui tău? L-am 
văzut de dimineaţă”. 

Când ieși din duș, găsi pe telefon mesajul de la el: 

„Lew. Pleci azi?” 

„Nu. Mâine”. 

„Ne vedem?” 

„Mi-ar face plăcere”. 

Stabiliră să se întâlnească în după-amiaza aceea, la un pahar, 
la barul Livery din Kennewick Inn. Caitlin era fericită că nu va 
trebui să își petreacă toată ziua singură. Se îmbrăcă, apoi își 
sună mama. 

e 

Erau la al doilea rând de băuturi, când Harry zise: 

— Pot să-ţi spun ceva? 

— Desigur. 

— S-ar putea să te sperie. 

— Bine, zise ea, deodată înfricoșată. 

Se întâlniseră la ora trei după-amiază în barul din subsol, o 
încăpere lungă și îngustă, decorată astfel încât să semene cu 
interiorul elegant al unui iaht. Harry comandase bourbon cu 
bere de ghimbir, iar ea își luase o halbă de Harpoon. Merseră cu 
băuturile într-un loc retras lângă șemineul neaprins. Ea îi vorbise 
despre decizia pe care o luase de a însoţi trupul lui Grace înapoi 
în Michigan, iar el îi spusese totul despre librărie și despre faptul 
că mama lui vitregă, Alice, și bărbatul care lucra la magazin, 
John, îi dădeau impresia că își doresc ca Harry să preia afacerea. 
Își terminaseră băuturile, apoi Harry mai comandase încă un 


VP - 175 


rând, achitând nota la bar și aducând paharele personal. Caitlin 
tocmai devenise conștientă de faptul că trăsăturile feţei lui 
Harry trădau foarte multe sentimente, anxietate, tristete, 
indecizie, chiar înainte de a-i cere permisiunea de a-i face o 
confidenţă. 

— Nu, poate n-ar trebui, zise el. 

— Poţi să ai încredere în mine, îl încurajă ea. 

— Bine, se învoi el, luând o gură din băutură, apoi frecându-și 
marginea buzei cu degetul. Alice, mama mea vitregă, este 
interesată de mine, în sens romantic, sexual, oricum ai vrea să-i 
spui. 

— Ah, zise Caitlin. 

Nu se aștepta să audă așa ceva. 

— Cred că ăsta e felul ei de a lupta cu durerea, sau ceva de 
genul ăsta. 

— Ah, zise Caitlin din nou. E ciudat. E o chestie nouă? Adică, 
s-a mai purtat astfel înainte să moară tatăl tău? 

— Nu, dar nici nu o cunoșteam atât de bine. 

— Se dă la tine? 

Harry își frecă maxilarul. Barba îi mai crescuse faţă de ziua 
precedentă. 

— Da, e destul de evident, iar acum, după ce s-a întâmplat cu 
Grace, e convinsă că e în pericol și că și eu sunt în pericol; și 
vrea să stau în casă tot timpul sau cel mult la librărie. Mi-a cerut 
să-i promit că n-o s-o părăsesc. 

— Cum adică, să n-o părăsești? 

— Că n-o să plec prea curând. Nu vrea să rămână singură. 

— Nu poţi sta cu ea la nesfârșit. Chiar și dacă ar fi fost mama 
ta naturală. Trebuie să îţi trăiești propria viaţă. 

— Știu. Înţeleg. Dar asta nu-nseamnă că ar trebui să-mi iau 
picioarele în spinare, înainte ca poliţia să deslușească ce s-a 
întâmplat cu tatăl meu și cu sora ta. Măcar atât îi datorez. 

— Nu, înţeleg, zise Caitlin. Nu mă refeream la viitorul 
apropiat, ci vorbeam pe termen lung. 

— N-o să rămân aici pentru totdeauna, deși n-am nicio idee 
unde să mă duc. Oricum, nu am unde să mă-ntorc. Am terminat 
facultatea, iar prietenii mei pleacă toţi care-ncotro, în orașe 
diferite. Cel puţin aici am un scop. Pot avea grijă de lucrurile pe 
care le-a lăsat tatăl meu în urmă. De Alice și de cărți. 

— Îți plac cărţile? 


VP - 176 


— Da, dar nu am pasiunea tatălui meu. La drept vorbind, 
nimeni nu are pasiunea lui pentru cărți. 

— Nu ești obligat să îi preiei afacerea. 

— Știu. 

— Nu știu ce mi-a venit să-ţi zic asta, dar eu cred că Alice te 
manipulează. Nu știu din ce motiv. S-ar putea să facă asta doar 
pentru că îi e frică să rămână singură, ceea ce are sens, dar s-ar 
putea s-o facă și din alte motive. Ziceai că n-o cunoști atât de 
bine. 

— A fost soţia tatălui meu, dar, dincolo de asta, n-o cunosc. 

— A mai fost căsătorită înainte? Are propriii copii? 

— Nu. A fost agentul imobiliar al tatălui meu când el a decis 
să se mute în Maine. Nu are familie sau, dacă are, nu ţine 
legătura cu nimeni. 

— Tatăl tău a ales-o. Nu tu. Nu știu dacă îi datorezi ceva mai 
mult decât ceea ce ai făcut deja. 

Harry tăcu pe moment, iar Caitlin se simţi prost pentru ceea 
ce îi spusese. Sunase dur, ca și cum ea era genul de persoană 
care știa clar cui îi e datoare și cui nu. Era pe cale să îi ceară 
scuze, când Harry zise: 

— Nu știu ce să fac sau ce să cred. 

— Povestește-mi despre cealaltă persoană cu care tatăl tău 
avea o aventură. 

— Annie Callahan. Am văzut-o la secţia de poliţie, în ziua în 
care am găsit-o pe sora ta. Am pierdut toată dimineaţa aia la 
secție și am văzut-o când au dus-o într-una dintre săli pentru ai 
se lua interogatoriu. Arăta îngrozită și, când a fost condusă afară 
din secţie, a rămas cu ochii aţintiţi spre locul unde stăteam eu. 
Pentru că semăn cu tatăl meu, probabil. 

— De unde știi că era ea? 

— Am știut pur și simplu, cumva. Mai târziu, l-am întrebat pe 
detectivul Dixon și mi-a confirmat că ea era și că urma să fie 
interogat soțul ei, dar că, momentan, era plecat din oraș. 

— Cam suspect. 

— Nu știu ce să zic. Pentru mine n-are noimă ca vreunul 
dintre ei să fi avut vreo legătură cu ce s-a întâmplat. Se poate 
ca Lou Callahan să-l fi ucis pe tatăl meu într-un acces de gelozie 
și furie, dar de ce să o ucidă pe sora ta? 

— Nu știu, zise Caitlin. 

Amândoi tăcură o clipă; Caitlin rămase cu ochii la șemineu, de 


VP - 177 


parcă ar fi ars focul în el. Deodată, se pomeni zicând: 

— Ştii că prima oară în viaţa mea când am văzut oceanul a 
fost când aveam cincisprezece ani? 

— Ce ocean ai văzut? 

— Atlanticul. Mă dusesem la Washington, D.C., într-o excursie 
cu școala, apoi am mers în vizită la o mătușă care locuia în 
Ocean City, Maryland. M-a dus să vedem balene. lar în Maine vin 
acum prima oară, deși am locuit în Boston de când am absolvit 
facultatea. 

— |lmi pare rău c-a trebuit să vii aici pentru un asemenea 
motiv, zise Harry. 

— Și mie. 

— E o arteră de promenadă drăguță în apropiere. Pe faleză. 
De fapt, acolo a fost ucis tatăl meu. 

— Să mergem, zise Caitlin cu fals entuziasm. 

Amândoi izbucniră în râs. 

— Am fost deja acolo. Cineva a lăsat un buchet. 

— În locul în care a murit tatăl tău? 

— Da, cred că da. Poate nu are nicio legătură cu el, dar... ne 
putem plimba pe-acolo dacă vrei, nu mă deranjează. Chiar dacă 
e locul unde-a murit tata, rămâne totuși locul lui preferat. 

— Bine, acceptă Caitlin. 

leșiră din bar și traversară drumul spre o faleză ce oferea o 
priveliște asupra unei fâșii înguste de plajă în formă de 
semilună, apoi o luară spre nord și intrară pe o potecă tăiată în 
stâncă. Harry o luă pe Caitlin de mână pentru a o ajuta să sară 
peste o lespede lată și alunecoasă din argilă și nu îi dădu drumul 
la mână cât își continuară plimbarea. Era o zi perfectă, aerul era 
răcoros, soarele cald, iar pe potecă nu mai era nimeni altcineva. 
Se aplecară pentru a trece pe sub un tunel format din crengile 
unor copaci încovoiaţi de vânt și, când ieșiră în capătul celălalt, 
Harry se aplecă să ridice un snop de crengi acoperite cu bobiţe, 
legat cu un fir de iarbă. 

— Vezi? zise el. 

— Aici e locul unde tatăl tău a... 

— Sunt destul de sigur că da. E cel mai înalt punct, și, din câte 
înţeleg, a pășit peste margine și a aterizat dedesubt. Totuși, 
cineva l-a lovit înainte. 

— Așa a fost omorâtă și Grace. Cineva a lovit-o în cap. Caitlin 
privi spre linia strălucitoare a orizontului, unde oceanul întâlnea 


VP - 178 


cerul. Cred că nu au suferit, măcar atât, adăugă ea. 

— Și eu cred același lucru. 

Își continuară drumul, Caitlin luându-l din nou de mână pe 
Harry. Poteca cotea spre țărm în jurul altui crâng de copaci 
aplecaţi de vânt; Harry se întoarse către Caitlin și începură să se 
sărute, oprindu-se abia când Caitlin își dădu seama că începuse 
să plângă. 

— Îmi pare rău, zise Harry. 

— Nu, să nu-ţi pară. Eu sunt confuză, dar sărutul a fost plăcut. 
A fost intens. 

— Așa e, dar poate n-ar trebui să facem asta. 

— Am auzit că asta e o reacţie normală la suferință. Să te 
simți... 

— Să te simţi excitat? 

— Da, eu nu aveam de gând să o zic, dar... 

Se sărutară din nou, lipindu-și trupul unul de celălalt, și Caitlin 
era convinsă că, dacă ar fi fost în intimitatea unei camere, 
hainele lor ar fi fost deja pe podea. Sentimentul o neliniștea și 
se retrase puţin. Imediat, el procedă la fel. 

— Ne plimbăm mai departe? întrebă el. 

— Haide. 

Continuară până la capătul potecii în stâncă, apoi cotiră și 
merseră, cu vântul în față, înapoi spre Pensiunea Kennewick. 
Acolo, la mașina ei, Harry îi dădu un sărut scurt lui Caitlin și îi 
puse mâna pe laterala gâtului. 

— Și acum? întrebă ea. 

— Ce-ai zice să vin să te văd la camera de motel mai târziu? 
Aș avea ocazia să-mi iau la revedere. 

— Bine. Sunt cazată la 203. 

— S-ar putea să ajung târziu. Alice pregătește cina și, cum am 
spus, îi place să mă știe în casă. 

— Nu contează. O să fiu acolo. 

Întoarsă în camera ei, Caitlin se întinse pe patul proaspăt 
făcut și se holbă la tavanul brăzdat de razele soarelui care 
apunea și pătrundea prin jaluzelele ieftine ale motelului. Işi 
dorea să vorbească cu Grace și constată că nu putea, că nu Îi 
veneau cuvintele în cap. Gândul că nu va mai vorbi niciodată cu 
Grace o izbi din nou și începu să plângă, apoi aţipi, trezindu-se 
pe întuneric. Îi era foame și își aminti că mai avea jumătate de 
sandviș în frigider, de la una dintre mesele de la restaurant. Luă 


VP - 179 


două guri din sandvișul rece, congelat, apoi îl aruncă. Își simţea 
stomacul ca o minge mică de cauciuc. 

Dădu drumul la televizor, găsi un post care difuza în reluare 
serialul Modern Family și lăsă acolo, la volum mic. Răspunse la 
câteva mesaje primate de la prieteni, de la serviciu și de la 
mama și fratele ei. Văzu un apel de la tatăl ei, dar nu îi lăsase 
niciun mesaj. Asta o enervă. De ce nu dădea un mesaj după ce 
fiica lui, sora ei geamănă, murise? De ce nu îi cerea să îl sune 
urgent? Parcă-i și auzea vocea („N-am vrut să te supar și mai 
rău, Caity. Știu prin ce treci”) și decise să nu îl sune înapoi. 

Episodul din Modern Family se termină și începu altul imediat. 
Se simțea din nou obosită și fu pe punctul de a-i da mesaj lui 
Harry să îl roage să nu mai vină. Dar se răzgândi, chiar voia să îl 
mai vadă o dată. Dar nu-l va lăsa să intre. Ceea ce se 
întâmplase în timpul plimbării i se părea o nebunie acum. Se 
îmbătase din două beri? Nimic de zis, tânărul era atrăgător și 
cumsecade, dar sora ei tocmai fusese ucisă, iar el era cumva 
implicat. Când și dacă va trece pe acolo, se va eschiva că e 
extenuată (nu minţea cu nimic) și își va lua, pur și simplu, la 
revedere de la el. 

Mai moţțăi puţin cu televizorul pornit și se trezi când auzi un 
ciocănit în ușă. Era ora unsprezece. Preţ de câteva secunde fu 
complet buimacă. Camera era cufundată în întuneric, cu 
excepţia luminii aruncate de ecranul televizorului prins pe 
perete, care înfățișa acum un crainic prezentând prognoza 
meteo în faţa unei hărți fixate pe regiunea New England. Işi 
aminti că stabiliseră ca Harry să treacă pe acolo. Se duse la ușă, 
chitită să nu îl primească înăuntru. Își aminti fulgerător sărutul 
de mai devreme. Mâna lui pe gâtul ei. 

Deschise ușa. În lumina galbenă de afară, bărbatul părea 
palid și tânăr. Purta un hanorac cu glugă și respira greu, cu o 
mână la tâmplă, de parcă era chinuit de o durere de cap. 

— Salut, Harry, zise ea. Scuze, eu sunt... 

— Ar trebui să pleci, zise el. 

— Eu ar trebui să plec? repetă ea cuvintele lui, nedumerită. 

— Ar trebui să pleci chiar acum. Cred că ești în pericol. 

Rostea cuvintele sacadat, ca și când nu ar fi avut aer. 

— Ce se-ntâmplă? Ce s-a-ntâmplat? _ 

Ea întinse o mână spre el, iar el se trase înapoi. |și luă mâna 
de la cap și o picătură de sânge închis la culoare i se prelinse pe 


VP - 180 


obraz. 

— Sângerezi, zise ea. 

— Serios? Se uită la palma lui, mânjită de sânge. Ah, zise el, 
apoi genunchii îi cedară și se prăbuși în camera de motel. 

Caitlin se întinse în încercarea de a-i opri căderea, dar el se 
izbi puternic de podeaua mochetată, lovindu-se la cap. Apoi 
ramase nemișcat. 


27. ACUM 


— Știţi unde e Spitalul Kennewick? 

— Nu știu, zise Caitlin. 

— Puteţi să ne urmaţi, dacă doriţi. 

— Bine, sigur, i se adresă Caitlin unuia dintre paramedicii 
foarte tineri și foarte impasibili, după ce Harry fu imobilizat pe o 
targă și transportat în ambulanţa trasă în fața motelului unde 
era cazată. La două camere distanţă, doi copii priviseră întreaga 
scenă chiar din faţa ușii, părinţii scoțând din când în când capul 
ca să mai arunce câte o privire. 

După ce Harry se prăbușise în camera de motel, Caitlin îl 
întorsese cu faţa în sus și își revenise, căscând ochii, surprins și 
nedumerit. Ea îi examină partea laterală a capului. Părul îi era 
negru și năclăit de sânge în acea zonă: avea o rană de vreo trei 
centimetri chiar deasupra urechii drepte, iar zona din jur i se 
tumefiase. 

— Sun la 911, zise ea. 

— E-n regulă. Doar am căzut și m-am lovit la cap, zise Harry, 
dând să se ridice în capul oaselor. 

— Tocmai de-aia sun la 911. 

Cât așteptară ambulanţța, Caitlin se așeză pe vine și vorbi cu 
Harry, care acum stătea sprijinit de perete. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea. 

— Era un bărbat. Te privea. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Harry își încreţi fruntea, iar ochii îi păreau goi, de parcă ar fi 
uitat ce voia să spună. Apoi clătină încet din cap și zise: 

— Am venit aici să te văd. De fapt, am venit pe jos, pentru că 
nu voiam ca Alice să audă motorul mașinii, și, când am ajuns 


VP - 181 


aici, era un bărbat care stătea (își îndreptă arătătorul de la 
mâna stângă drept în sus), un bărbat care stătea acolo, lângă 
pădure. 

— Unde? Vizavi de parcare, lângă mesele de picnic? 

Caitlin intuia despre ce vorbea Harry care se referea la un 
pâlc de pini ce separa parcarea de Route 1A. 

— Da, era lângă mesele de picnic, în întuneric. Dar puteam 
să-l văd, iar el se uita la fereastra ta. 

— Ești sigur? 

— Da, l-am urmărit o vreme. 

— Tu unde erai? 

— Eu mă ascundeam în spatele unei camionete parcate lângă 
recepție. 

Işi încreţi din nou fruntea, ca și cum nici el nu credea ce 
spunea. 

— Ai recunoscut persoana respectivă? 

— Nu, era prea întuneric și, categoric, nu voia să fie văzută. A 
trecut o mașină, iar individul s-a ghemuit ca să nu ajungă la el 
lumina farurilor printre copaci. 

Caitlin se uită la jaluzelele ieftine de la ferestre. Erau închise, 
dar nu foarte strâns. Mai rămăseseră niște crăpături printre 
fâșiile din plastic. Oricine ar fi privit de afară ar fi putut probabil 
să o vadă sau, cel puţin, să vadă mișcare prin cameră. 

— Cine crezi că... 

— Oricine-o fi fost, e cel care ţi-a omorât sora și probabil pe 
tatăl meu. Nu știu cine e, dar trebuie să pleci. Nu cred că ești în 
siguranţă. 

— Cum te-ai rănit? 

— Ah, zise el, luându-și prosopul de la cap și uitându-se la 
pata închisă la culoare. L-am urmărit. Probabil că m-a văzut 
ascuns după camionetă, pentru c-a fugit imediat spre partea din 
spate a motelului; am strigat după el și am luat-o la fugă printre 
mașinile parcate, am călcat strâmb și m-am trezit pe asfalt. Și 
capul meu... 

— În ce te-ai lovit? 

— O mașină, presupun. Nu-mi amintesc. Apoi am venit la tine. 

— Eşti foarte curajos. 

Harry râse, apoi făcu o grimasă. 

— M-am împiedicat și am căzut. 

— Ce aveai de gând să faci dacă îl prindeai? 


VP - 182 


— Nu știu. Să văd cine e. 

— L-ai văzut mai bine după ce-a fugit? 

— Nu chiar, dar alerga ciudat. Dădea din mâini, de parcă voia 
să-și ia zborul. 

— Dădea din mâini? 

Camera fu deodată inundată de o lumină roșie intermitentă. 

— A ajuns ambulanţa, zise Caitlin și deschise ușa. Se dădu la 
o parte în timp ce doi paramedici pășiră în cameră, unul 
aplecându-se, sprijinit pe un genunchi, ca să se uite la pacient. 

— Cred că are o contuzie, zise ea. A căzut și s-a lovit la cap. 

Paramedicul aplecat asupra lui îl chestiona. Il auzi întrebându- 
| pe Harry dacă știa ce an e, dar nu auzi răspunsul lui Harry. 

— În ce s-a lovit? 

Paramedicul grăsun care vorbea cu Caitlin mirosea a gumă de 
mestecat Bazooka. 

— Nu știu. Bănuiește că o mașină l-a lovit. A venit aici să mă 
vadă și a zis că a surprins pe cineva pândind în pădure sau pe 
după copaci, s-a luat după el și atunci a căzut. 

— Înî. Aţi văzut această persoană? 

— Eu nu. El a văzut-o. 

După ce îl imobilizară pe targă și îl transportară în ambulanţă, 
Caitlin îi urmă (nu dădură drumul la sirenă, ci doar la semnalele 
luminoase), cu mașina la mai puţin de trei kilometri, până la o 
clădire modernă, dreptunghiulară, care semăna mai mult cu un 
bloc decât cu clădirea unui spital. Trase mașina în parcarea 
pentru vizitatori, apoi intră la camera de gardă, unde i se indică 
un scaun în sala de așteptare, mică și excesiv luminată, dotată 
cu televizor prins într-un suport în perete, dat pe CNN. Rămase 
locului o clipă, ascultând-o pe femeia de la recepţie vorbind 
încet la mobil. Cu o săptămână în urmă, locuia în Boston și se 
frământa cum avea să-i dea vestea mamei sale că relaţia ei cu 
Dan se încheiase, întrebându-se totodată dacă sora ei avea să-și 
petreacă toată viaţa alergând după bărbaţi în vârstă. Acum se 
afla în Maine, așteptând să se întoarcă în Michigan cu trupul 
neînsufleţit al surorii ei și însoțind un străin la spital. Plus că 
cineva o pândise la motel. 

Se simţi foarte ușurată când îl văzu pe detectivul Dixon 
intrând pe ușile duble, încât aproape că izbucni în plâns. Se 
ridică și îl așteptă. Bărbatul purtă o conversaţie scurtă, pe un 
ton scăzut, cu recepţionera, apoi veni în sala de așteptare. 


VP - 183 


— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el. 

Purta blugi și o cămașă din flanel cu mânecile suflecate. 

Caitlin se așeză la loc pe scaun și îi relată detectivului tot 
ceea ce se întâmplase în noaptea aceea. 

— În primul rând, de ce venea el la tine la motel? întrebă 
detectivul. 

— Trecea doar ca să-și ia rămas-bun. 

— Și părea sigur că o persoană pândea camera ta? 

— Asta mi-a spus. 

— De când ai ajuns aici în Kennewick, ai avut sentimentul că 
ești urmărită? 

Caitlin se gândi o clipă. 

— Nu, nu chiar. 

Detectivul Dixon căută ceva în telefonul personal, apoi îi arătă 
lui Caitlin ecranul acestuia. Afișa o fotografie (de act de 
identitate, de fapt) a unui bărbat neîngrijit, trecut de treizeci de 
ani. 

— Îţi pare vreun pic cunoscut? 

Caitlin negă. 

— Dar ea? 

Îi arătă o altă poză, mai pixelată decât precedenta, a unei 
femei blonde cu față rotundă. Poza părea decupată dintr-un 
cadru mai larg. 

— Nu, zise Caitlin, clătinând din cap. Cine sunt persoanele 
astea? 

Detectivul Dixon nu răspunse, deoarece în sala de așteptare 
intraseră doi oameni: o blondă trupeșă la vârsta a doua, în 
persoana căreia Caitlin o recunoscu imediat pe Alice, mama 
vitregă a lui Harry; și un bărbat mult mai în vârstă, poate tatăl 
ei, chel și cu mustață albă. Alice avea braţul petrecut printr-al 
lui, de parcă nu era în stare să se ţină singură pe picioare. 
„Categoric tatăl”, gândi Caitlin, apoi își aminti că Harry 
pomenise de un bărbat mai în vârstă care lucra la librărie și se 
întrebă dacă nu cumva era vorba mai degrabă de acela. 

Alice și bătrânul se uitară din capătul opus al încăperii la 
detectivul Dixon și apoi îi aruncară o privire scurtă lui Caitlin. 
Rămasă cu gura întredeschisă și afișând niște ochii goi, Alice nu 
avu nicio reacţie, dar bătrânul păru să se uite la Caitlin o 
fracțiune de secundă mai mult decât ar fi fost cazul. Poate că o 
cunoscuse pe Grace, iar acum era nedumerit din cauza 


VP - 184 


asemănării izbitoare a lui Caitlin cu sora ei. Dacă era bărbatul de 
la librărie, atunci probabil că o cunoscuse pe Grace. Acolo se 
dusese ea să îl întâlnească pe Harry. 

Detectivul se duse la ei și toți trei vorbiră în șoaptă pentru o 
clipă, apoi trecură prin ușile batante în camera de gardă; Dixon 
aruncă o privire peste umăr spre Caitlin, care citi pe buzele 
bătrânului cuvintele „Așteaptă o clipă”, însoţite de un gest al 
mâinii. 

Caitlin rămase, deși se simţea din nou extenuată. O parte din 
ea voia să se ridice, să se urce în mașină și să conducă înapoi 
până la motel. Următoarea zi era importantă, dat fiind că 
trebuia să se întoarcă la Michigan și să se ocupe de pregătirile 
pentru înmormântarea lui Grace. Dar detectivul o rugase să îl 
aștepte și, în plus, nu era tocmai sigură că voia să se întoarcă 
singură la motel. 

O jumătate de oră mai târziu, detectivul se întoarse și se lăsă 
pe vine în faţa ei. 

— O să fie bine, dar are o contuzie destul de urâtă, zise el. 

— Asta părea destul de clar. 

— Vrea să vorbească cu tine, dar doctorul îi recomandă să se 
odihnească. 

— E-n regulă. 

— Insistă că ești în pericol totuși, așa că aș vrea ca unul dintre 
ofițerii mei să te conducă înapoi la camera de motel, dacă e-n 
regulă. 

— Bine, acceptă ea. Sună bine. 

— Minunat. În cinci minute, bine, Caitlin? 

Ofițerul în uniformă care ajunse la spital avea în jur de 
cincizeci de ani. Era fălcos și avea o mustață rară, blondă. O 
urmă pe Caitlin înapoi la Motelul Bruma Mării, parcându-și 
mașina lângă a ei, apoi intrară împreună în camera ei de motel. 
În locul unde stătuse Harry, pe mocheta decorată cu diverse 
modele, era o pată de sânge cât o monedă. O frecă cu vârful 
pantofului, dar se uscase. 

— O să fiți în regulă aici, singură? întrebă ofițerul. 

— O să fiu bine. 

— Încuiați ușa după ce plec și nu o deschideţi decât pentru un 
ofiţer de poliţie, bine? Și sunaţi imediat la poliţie dacă vi se pare 
ceva ciudat, bine? O să patrulăm prin zonă toată noaptea. O să 
fiți în siguranţă. 


VP - 185 


Îi mulţumi, iar omul plecă. Făcu un duș, apoi se băgă în pat, 
crezând că nu va avea nicio șansă să adoarmă. Dar, după ce le 
dădu mamei și fratelui ei un mesaj pentru a-i anunţa la ce oră 
urma să sosească a doua zi, se ghemui, cu un braț sub cap și cu 
celălalt între sâni (singura poziţie în care putea adormi), și în 
cinci minute o luă somnul. 

Se trezi puţin după ora cinci, când auzi o bătaie ușoară în ușă. 
Deschise ochii, smulgându-se dintr-un vis în care se făcea că 
lovește un stup de albine cu o rachetă de tenis și, pentru un 
moment, nu se dumiri unde e. Apoi se trezi și se duse spre ușă, 
brusc îngrijorată că se mai întâmplase ceva rău. 

Crăpă jaluzelele și se uită afară în lumina difuză a dimineţii. 
Credea că va vedea un ofițer de poliţie, dar, când colo, constată 
că este bătrânul care o însoţise la spital pe mama vitregă a lui 
Harry. O văzu prin fereastră, zâmbi și îi făcu cu mâna, cam prea 
entuziasmat. | se strânse stomacul. Pesemne că se întâmplase 
ceva cu Harry. Crăpă ușa, conștientă că nu purta nimic altceva 
în afară de un tricou lălâi. 

— Bună ziua, zise ea. 

— Caitlin McGowan? 

— Înî. 

— Îmi pare rău că dau buzna așa... M-a trimis Harry. EI, ăă... 

— E totul în regulă? 

— E bine, e bine, credem, dar el insistă să te vadă, așa că 
iată-mă. Sunt John, apropo. Lucrez cu Harry la librărie. 

— Ah, bine, zise Caitlin și deschise ușa mai mult când 
bărbatul făcu un pas în față. 

Voia să intre în cameră? 

— O să mă duc acolo imediat ce mă îmbrac, zise ea. 

— Ah, sigur, zise el, dându-se puţin în spate. Te las să te 
pregătești. Ai nevoie să te ducă cineva? 

— Nu, știu unde e. Ajung imediat. 

Caitlin aproape că închise ușa, dar, nevrând să fie 
nepoliticoasă, o deschise ceva mai larg și zise: 

— Mulţumesc, John, că ai venit după mine. Apreciez. 

Bărbatul zâmbea în continuare, dar ochii lui fugeau când la 
Caitlin, când la tocul ușii, de parcă ar fi măsurat spațiul. 

— Bine, atunci, zise ea și instinctul îi șoptea să închidă rapid 
ușa. 

Dădu să o închidă încet, dar nu apucă, pentru că bărbatul se 


VP - 186 


opinti în ușă, îmbrâncind-o cât colo; o luă prin surprindere, 
lovind-o cu un obiect cu care o nimeri în gât. Ea trase aer în 
piept, simțind că se sufocă, iar bărbatul păși înăuntru și o lovi 
din nou. Caitlin se trase în spate, iar, în acest timp, un obiect dur 
o pocni în nas. În clipa următoare era lungită pe spate. 

Auzi ușa camerei de motel cum se închide, după care el se 
aplecă deasupra ei. Îi atinse fața, iar ea se trase într-o parte. 
John zise: 

— M-a văzut? 

— Eu nu... cine? 

Ca un dascăl scos din minți, el vorbi răspicat: 

— M-a văzut Harry aseară? Ţi-a zis pe cine a văzut? 

Lui Caitlin îi curgea sânge din nas și i se aduna în gură. 
Încercă să urle și se înecă. 

Bătrânul se uită peste umăr, apoi se întoarse iar spre ea și 
zise: 

— Vorbim mai târziu. 

Pentru o clipă, ea chiar se gândi ușurată că o va lăsa în pace, 
dar el îşi ridică braţul. Încercă să urle din nou, apoi se făcu 
întuneric. 


28. ATUNCI 


Să îl omoare pe Bill fusese ușor. 

Jake Richter, cunoscut în prezent drept John Richards, îl 
întrebase pe unde se plimbase în ultima vreme, iar Bill, dornic 
să dea explicaţii, îi spusese că în majoritatea zilelor se plimba 
până la plaja Kennewick, apoi urma poteca pe faleză până la 
portul Kennewick, după care o lua spre acasă. 

— Vezi aceiași oameni zilnic? 

— Nu, abia dacă mai dau ochii cu cineva. Cu excepţia lunilor 
iulie și august, dar atunci mă plimb prin altă parte. 

Câteva zile mai târziu, într-o miercuri, Bill îl rugă pe Jake să 
stea puţin peste program, să facă închiderea. Voia să facă o 
plimbare înainte să se întunece. Jake se învoi, apoi îl urmă pe 
Bill afară, în răcoarea serii, și îl urmări cum se duce spre plaja 
Kennewick. Încuie apoi ușa de la intrare și ieși prin spate (în caz 
că ar fi fost vreun martor prin zonă, deși se îndoia de asta) și o 


VP - 187 


luă pe Captain Martin Lane până la portul Kennewick. Mergea cu 
o atitudine dezinvoltă (ieșise doar să ia o gură de aer proaspăt, 
își tot repeta în gând), apoi trecu de Hanul Kennewick, a cărui 
aripă estică era acoperită cu schele, pentru că se afla în 
renovare înainte să înceapă sezonul estival. 

Identifică punctul sudic de plecare în plimbarea pe faleză, 
constată că începe să gâfâie și domoli ritmul. Cu o bună 
sincronizare, se va intersecta cu Bill care venea din direcţie 
opusă. În timp ce mergea, se juca cu o măciucă făcută de el, pe 
care o avea în buzunarul pantalonilor. O făcuse cu câteva zile în 
urmă, punând o mână de monede într-una dintre șosetele lui de 
nailon. Nu învățase multe de la taică-su, dar învățase cum să 
facă o măciucă, un obiect pe care tatăl lui insistase să îl aibă 
asupra lui tot timpul. Cea a tatălui său fusese umplută cu 
rulmenţi, dar monedele funcționau la fel de bine. 

Poteca era în pantă, dezvăluind ici-colo câte o priveliște 
frumoasă, oferind trecătorului panorama asupra portului York și 
a unei porțiuni din Buxton Point, aflat la nord, în lumina cenușie 
a amurgului. Se împiedică de o piatră netedă și se uită în jos, 
observând că are șireturile desfăcute la unul dintre pantofi. Era 
pe cale să se aplece (ceea ce în ultimele zile nu se dovedea 
deloc ușor) și să își lege șireturile, când își dădu seama că poate 
să profite de șiretul desfăcut. 

Mai merse încă cinci sute de metri (ajungând în punctul cel 
mai înalt al potecii) și îl așteptă acolo pe Bill. 

e 

Mai ucisese și înainte, desigur. 

Edith Moss murise ca să poată fi el cu Alice. Acel moment 
marcase începutul celei mai frumoase perioade din viaţa lui Jake 
Richter, dar fusese totodată și începutul sfârșitului. Își dăduse 
seama de asta mai târziu. Privindu-și mama murind sub ochii ei, 
în Alice se trezise ceva, de vreme ce își lăsase prietena să 
moară înecată în ocean doar câţiva ani mai târziu, apoi scăpase 
basma curată, declarând poliției că nu avusese nimic de-a face 
cu evenimentul respectiv. Însă Jake știuse adevărul și îi 
mărturisise asta lui Alice, gândindu-se că o să-i facă mai 
apropiaţi. N-a fost așa. 

În lunile care urmaseră morţii Ginei, Alice devenise distantă și 
rece. Se mutase înapoi în vechiul ei dormitor și începuse să 
lucreze ca manager de birou la o companie de imobiliare. Apoi, 


VP - 188 


într-o zi, îl informă pe Jake că își închiriase un apartament. 

— Poţi oricând să te muţi înapoi aici, dacă ai nevoie, zise Jake. 

— Nu voi avea nevoie, replică ea, apoi adăugă: Dar 
mulțumesc că m-ai lăsat să rămân atât de mult. 

Jake a trăit câţiva ani singur în apartament, îngăduindu-și din 
când în când fantezii cu Alice care, sătulă să mai locuiască 
singură, își exprima dorinţa să se întoarcă. Dar în sinea lui știa 
că relaţia lor se terminase, și asta, încă dinainte să se mute ea 
de la el. Apropiindu-se de șaizeci de ani, luă decizia să se 
pensioneze anticipat de la bancă. Işi achitase ipoteca, așa încât 
își cumpără un iaht de cincisprezece metri la mâna a doua. Işi 
închirie apartamentul și plecă cu vasul în Florida, unde își dădu 
seama că nu îi place să navigheze atât de mult pe cât se 
așteptase. Andocă barca în portul Bahia Mar din Fort Lauderdale 
și își găsi de lucru, închiriind șezlonguri și umbrele la Atlantic 
Club. Părul i se rărise în ultimii ani și îl lăsase să crească pentru 
a-i masca chelia, dar în Florida se tunse scurt și își lăsă mustață. 
Asta îl transformă complet, astfel că își spunea în sinea lui că e 
o persoană nouă, un pensionar care merită să se distreze puţin 
în anii care îi mai rămăseseră de trăit. Din construcţia de beton, 
unde erau depozitate șezlongurile și umbrelele, putea vedea o 
fâșie de plajă aglomerată. Mai apărea din când în când și câte o 
adolescentă, dar majoritatea clienţilor Atlantic Club erau de 
vârsta a doua sau mai bătrâni, dar niciunul dintre ei, nici măcar 
văduva aceea plină de viață, care mai venea când și când, nu 
putea să îi șteargă amintirea lui Alice Moss. 

Era în Florida de trei ani când fu concediat de Atlantic Club. 
Cei de acolo își motivară decizia în sensul că, fiind pensionar, ar 
trebui să se bucure mai mult de timpul liber, dar la insistenţele 
lui de a i se dezvălui adevăratul motiv, aceștia îi mărturisiră că 
una dintre membrele clubului se plânsese că el se holbase la 
fiica ei în vârstă de treisprezece ani. Plecă fără scandal, vându 
în cele din urmă iahtul și își închirie o garsonieră ieftină în North 
Lauderdale. Achiziţionă un computer și, prin intermediul 
diferitelor forumuri, luă legătura cu o sumedenie de bărbați, toți 
interesați de femei tinere, mai cu seamă adolescente. A avut 
chiar și un schimb de mesaje cu câteva femei mai în vârstă, 
care erau interesate de băieţi tineri. Cel puţin așa credea, că 
poartă conversații cu femei. Nu știi niciodată pe internet. 
Petrecea foarte mult timp la calculator, dar în cele din urmă se 


VP - 189 


dovedi și acesta o speranţă deșartă. Căutase o persoană cu care 
să împărtășească aceleași afinități, care avea aceeași părere ca 
și el, și anume că a avea o relaţie cu o femeie mai tânără, pe 
care să o înveți tot ce știi, era o cale spre o viață mai bună, mai 
interesantă. Era vorba nu doar despre sex, ci și despre 
generozitate, despre a dărui propria forţă vitală. Nimeni nu îl 
înţelegea pe deplin. Ceilalţi bărbaţi voiau doar să facă schimb de 
poze și să vorbească despre frumuseţea adolescentelor. Nimeni 
nu înțelegea ceea ce înțelesese Jake: că ceea ce descoperise 
pentru scurt timp alături de Alice era ca un fel de izvor al 
tinereţii și că puteai să dai asta mai departe. Emma Codd îi 
oferise acest dar, dar și el i-l oferise mai departe lui Alice. 

Păstra în continuare pozele cu Alice. Erau lucrurile lui cele mai 
de preţ și le mânuise de atâtea ori de-a lungul anilor, încât se 
subţiaseră și se uzaseră pe margini. Pentru a le proteja, le ţinea 
între paginile ediţiei cartonate a romanului Moby Dick, pe 
noptiera lui. Uneori, se întreba dacă nu cumva pozele erau o 
cale de a se întoarce în viaţa lui Alice. Probabil că ea uitase de 
ele. Cine știe, poate lua legătura cu ea, ca să îi amintească de 
existenţa lor, să o invite eventual să îl viziteze cândva în Florida. 
Ar fi șantaj, știa asta, dar ar merita să piardă pozele dacă ar 
avea șansa să mai petreacă încă puţin timp cu ea. Se gândea 
des la asta, dar era doar o fantezie. Când luă legătura cu ea, în 
cele din urmă, prin intermediul e-mailului ei de serviciu, îi 
adresă doar întrebări despre viaţa ei. Se căsătorea, îl anunţa ea. 
Alt bărbat mai în vârstă, și încă unul care avea un fiu tânăr. 
Locuia tot în Kennewick. Purtară o corespondenţă prin e-mail; 
răspunsurile lui Alice erau monotone și formale, de parcă nu ar fi 
însemnat niciodată nimic unul pentru celălalt. 

Anii trecură și Jake începea să se simtă bătrân. Se încurcă cu 
o adolescentă, pentru sex, o fată care fugise de acasă, din 
Miami; o chema Valeria și petrecu o săptămână cu el în 
apartamentul lui, până când, într-o bună zi, la ușă apăru un 
bărbat care pretindea că era fratele fetei (nu semănau deloc); 
sub ameninţarea unui denunțţ la poliţie, tânărul îi ceru o mie de 
dolari. El susținea că Valeria are cincisprezece ani, chiar dacă 
fata îi spusese lui Jake că are șaptesprezece. li dădu banii, 
rușinat și scârbit de întreaga situaţie. Incidentul îl marcase 
pentru câteva luni (Jake luând decizia să se mute definitiv din 
Florida), până când îl văzu pe respectivul „frate” intrând într-un 


VP - 190 


complex de apartamente din apropiere. Jake începu să îl 
pândească regulat, aflând că numele lui era Edgar Leon și că 
locuia singur. Într-o noapte, după ce supraveghease câteva ore 
complexul Jacaranda Estates, Jake îl urmări pe Edgar până la 
apartamentul lui de la etaj, ciocănind la ușă la un minut după ce 
intrase acesta. Era ora două dimineaţa. Se temea că, la acea oră 
târzie, Edgar ar putea ieși înarmat, dar se înșelă. Nu purta tricou 
și căsca atunci când deschise larg ușa. Prima lovitură aplicată 
de Jake cu măciuca sa îl trimise pe Edgar direct la podea. Jake îl 
încălecă și îi aplică lovituri repetate la nivelul capului până când 
se asigură că omul era mort. 

După ce îl ucise pe acel pește de doi bani, îi crescu stima de 
sine. De asemenea, se răzgândi în privinţa deciziei de a se muta 
din Florida. De la agentul lui imobiliar din Maine află că îi 
plecase chiriașul din apartament, așa încât Jake se hotărî să îl 
vândă. Era pe punctul de a-și informa agentul cu privire la 
decizia luată, când primi un e-mail de la Alice, pe care 
actualmente o chema Alice Ackerson și avea o adresă nouă de 
e-mail. 

Textul e-mailului era scurt, doar două fraze perfecte: „Jake, te 
gândești vreodată să te întorci în Kennewick? Ar fi plăcut să am 
un prieten vechi aici. Alice”. 

E-mailul acela era o surpriză încântătoare; înainte de a-l primi, 
presupusese că Alice nu îi va mai scrie niciodată. Se întoarse în 
Maine (o decizie floare la ureche) și se mută înapoi în vechiul lui 
apartament. Descoperi, șocat, că mocheta era murdară, două 
geamuri erau crăpate, iar lemnul de la balcon era putrezit. Cu 
toate astea, era din nou aproape de Alice. Se întâlniră la 
restaurant a doua zi după sosirea lui. Era mai în vârstă, dar 
altfel, arăta neschimbată. Totuși, nu se putea abţine să nu se 
vadă prin ochii ei. Capul complet chel, pielea plină de pete, 
mustaţa albă. Nu îi păsa atât de mult; Alice nu îl chemase ca să 
reia legătura amoroasă. Era suficient că avea nevoie de el, 
indiferent din ce motive. 

— Mă întrebam dacă poţi să-mi faci o favoare, Jake, zise Alice, 
imediat ce se așezară într-un separeu. 

— Desigur, orice. 

Îl întrebă dacă e dispus să dea o mână de ajutor la librăria 
sotului ei, pretextând că soțul ei avea nevoie de ajutor (lucra 
încontinuu), dar pe măsură ce discutau despre acest plan, lui 


VP-191 


Jake îi devenea tot mai clar că Alice își dorea pe cineva care să 
stea cu ochii pe soţul ei. 

— Și-a găsit pe una mai tânără în New York, zise ea, pe un ton 
plat. 

— De unde știi? 

— Am văzut mesajele din telefonul lui, după care, brusc, au 
încetat. Probabil că acum ia legătura cu ea în alt mod, de la 
magazin poate. M-ai putea ajuta să aflu dacă au continuat 
relaţia. 

— Bine, zise Jake. Dar pretindem că noi doi nu ne cunoaștem? 

— Ar fi cel mai bine așa. Dă-ţi un alt nume, n-o să-și dea 
niciodată seama. 

— Și dacă mă recunoaște careva de pe-aici? 

— N-au cum, Jake. Arăţi complet altfel. 

Avea dreptate. Nu fu nici recunoscut de altcineva, nici el nu 
recunoscu pe careva. Banca unde lucrase se afla la două orașe 
distanţă, iar clienţii de acolo nu păreau să frecventeze Cărţile 
Rare Ackerson. Era cunoscut drept John Richards acum și îi 
plăcea noua identitate. Il plăcea chiar și pe Bill, din punctul lui 
de vedere, chiar dacă până la urmă găsi dovada că avea o 
relație cu cineva din New York. Din câte se pare, comunicau prin 
mesaje private trimise prin contul de Facebook al magazinului, 
care era folosit destul de rar. 

Jake dădu din întâmplare peste el când se duse la computerul 
magazinului ca să caute informaţii despre o afecțiune medicală. 
II durea gâtul în ultimul timp și îi era frică să nu fi făcut faringită, 
astfel că tastase literele „F” și „A” când îi apăru rezultatul 
Facebook,  conducându-l către pagina magazinului. Nu 
deschisese de prea multe ori Facebookul (Bill era cel care 
administra pagina) și observă în meniul din partea superioară a 
paginii o iconiţă de mesaje. O selectă și, ce să vezi, un schimb 
de mesaje între Bill și o anume Grace McGowan din New York. 
Nu aveau conotaţii sexuale evidente, dar sugerau o oarecare 
intimitate. Cele mai multe mesaje se încheiau cu „mi-e dor de 
tine” de la Bill și „xoxo” de la Grace. Pe pagina personală de 
Facebook găsi foarte puţine informaţii despre Grace McGowan 
(de parcă și-o făcuse doar ca să îi poată da mesaje private lui 
Bill, dar postase și o poză cu ea pe când era foarte tânără). 
Douăzeci și ceva de ani, poate. 

Cam în aceeași perioadă, Annie Callahan veni să lucreze la 


VP - 192 


magazin, temporar, din pricină că Bill achiziţionase recent un lot 
imens de cărţi. Era o fată de prin partea locului, în vârstă de 
treizeci și ceva de ani, căsătorită cu un pescar șomer. Annie nu 
era o femeie atrăgătoare; probabil că pe la șaptesprezece ani 
fusese drăguță. Dar anii de căsnicie cu un bărbat alcoolic, care 
era șomer constant, își puseseră amprenta asupra ei. Era palidă 
la față, cu un păr decolorat, lipsit de strălucire. Purta o proteză 
la încheietura degetului („ani întregi în care introdusese date în 
calculator”, explicase ea), dar, cu toate astea, era incredibil de 
harnică, reușind să dea librăriei un aspect ordonat pe care nu îl 
mai avusese niciodată până atunci, cel puţin de când începuse 
Jake să lucreze acolo. Jake băgă de seamă că, de fiecare dată 
când Bill îi mulțumea pentru munca depusă sau când se uita 
direct la ea, femeia se făcea roșie ca racul, până-n vârful 
urechilor. Era îndrăgostită de Bill. Nu încăpea îndoială. 

Jake mai observă, de asemenea, cu câtă prudenţă se mișca 
prin magazin, îndeosebi după weekenduri, și Jake presupunea că 
urmele bătăilor încasate de la soțul ei erau ascunse sub 
mânecile lungi și puloverele pe gât. Bill, cu înfățișarea lui 
atrăgătoare de Gregory Peck și cu vocea lui liniștitoare, 
întruchipa în mod cert idealul ei de cavaler în armură. lar el abia 
dacă o observa, desigur. 

Când rămânea singur, în timpul uneia dintre vizitele ei la 
magazine, Jake îi raportă lui Alice toate descoperirile. Îi povesti 
despre relaţia din New York și despre angajata amorezată. Faţa 
lui Alice rămase impasibilă în timp ce i se transmiteau 
informaţiile. Voia să vadă fotografia cu Grace, așa că Jake o găsi 
pe cea de pe Facebook și i-o arătă. 

— Ce crezi? întrebă el într-un final. 

— Am terminat-o cu el, zise Alice. 

— Ai de gând să ceri divorțul? 

— N-aș divorța niciodată, dar am terminat-o cu el, declară ea 
încruntată. 

În noaptea aceea, Jake stătu întins în pat și se gândi la variate 
modalităţi în care ar putea să îl omoare pe Bill; cel mai simplu i 
se părea să acţioneze astfel încât să pară un accident, mai cu 
seamă dacă l-ar omori în timpul uneia dintre plimbările lui pe 
faleză. Se mai gândi și la ipoteza unei morţi suspecte, caz în 
care ar fi incredibil de simplu să le sugereze polițiștilor că Lou 
Callahan, soţul violent al Anniei, ar putut fi implicat în asta. Insă 


VP - 193 


tot ce îl mâna pe Jake în acţiunile lui era gândul că face asta 
pentru Alice. Nu credea că va reveni în viaţa ei mai mult decât 
în prezent, dar putea fi un ultim serviciu pe care i-l făcea ei. Asta 
îi oferea un scop. 

Annie încetă să mai lucreze la magazin; într-o dimineaţă, pur 
și simplu n-a mai apărut și nici nu a mai răspuns la telefon. 
Trecu pe acolo în după-amiaza aceea, împreună cu Lou, și 
anunţă că nu mai putea să lucreze, pentru că soţul ei își găsise 
ceva de muncă. Doar ea vorbi, în timp ce Lou îl măsură 
încruntat pe Bill, care nici nu-l băgă în seamă. Jake reţinu bizara 
scenă pentru a profita de ea la momentul potrivit. Dacă Bill 
dispărea, atunci el ar fi putut să răstălmăcească acea întâlnire 
ca să se potrivească cu povestea pe care o ticluia el. Era un fapt 
demn de luat în considerare. 

În următoarele luni, Jake dormi din ce în ce mai puţin. Află 
astfel că poate supraviețui chiar și cu patru ore de somn pe 
noapte, deși în continuare petrecea în jur de zece ore în pat în 
fiecare noapte, gândindu-se la Bill, întrebându-se dacă ar fi 
oportun să îi spună lui Alice despre planul lui (în cele din urmă 
decise să nu i-l dezvăluie) și concepând acţiunea împotriva 
șefului său. Bill era unul dintre acei bărbaţi lipsiţi de griji, care 
era perceput ca fiind un om sensibil pentru că era studios și 
rezervat. Dar fusese teribil de norocos să se însoare cu Alice, iar 
acum o înlocuise cu o femeie mult mai tânără. Merita ceea ce 
urma să i se întâmple. 

e 

Așteptându-l pe Bill, cu măciuca ascunsă în podul palmei, Jake 
trăi cel mai lung minut din viaţa lui. Înainte să îl vadă, îi auzi 
ghetele călcând pe poteca pietroasă. Jake o luă și el din loc și 
coti la o curbă, aproape izbindu-se de Bill, care izbucni în râs. 

— John? Ce faci aici? 

— M-am gândit să fac și eu o plimbare și speram să mă 
întâlnesc cu tine. 

— E totul în regulă? Arăţi cam palid. 

— Da, da. Sunt bine. Uite ce e, e destul de jenant, dar am 
șiretul dezlegat și l-aș lega eu, dar... 

Bill se uită în jos, apoi se lăsă într-un genunchi, zicând: 

— Nu-i nicio problemă. Rezolv eu. 

În timp ce îi făcea nod la șiret, Jake aruncă repede o privire în 
jos pe potecă pentru a se asigura că erau singuri, apoi ridică 


VP - 194 


măciuca și o cobori asupra lui Bill, cu toată puterea, izbindu-l în 
moalele capului. Aceasta scoase un sunet gol, iar Bill căzu pe o 
parte cu un geamăt. Jake se lăsă și el într-un genunchi și îi mai 
aplică două lovituri. Auzi sunetul craniului spart. 

Jake se ridică în picioare. Nu se auzea niciun sunet în afară de 
vântul ce sufla dinspre ocean. Bill era chiar la marginea unui 
hău abrupt sub care se afla ţărmul stâncos. Jake încercă să îl 
împingă cu piciorul, dar nu reuși. Se aplecă și, apucându-l pe Bill 
de hanorac, îl rostogoli peste margine cu ambele mâini. 

Inima îi bătea de parcă tocmai alergase un kilometru, dar 
gândea limpede. Decise să își continue plimbarea spre nord pe 
acea potecă și să iasă pe Micmac Road. Existau mai puţine 
șanse să îl vadă cineva. Dacă se întâmpla, asta e. Avea să 
spună că își căutase prietenul ca să meargă la o plimbare, dar 
nu îl zărise niciunde. Nu vor putea dovedi contrariul în veci. 

Dar norocul era de partea lui în ziua aceea. Nu era nici ţipenie 
de om pe cărare, iar Jake ajunse înapoi la magazin înainte să se 
întunece. 


29. ATUNCI 


Jake nu adormise niciodată ușor, nici măcar în tinereţe. Îl lua 
greu somnul și trecea la prima rază a zorilor ce se strecura 
printre perdele. Vreme îndelungată observă că poate să se 
cufunde într-un somn bun dacă bea alcool, dar după cincizeci de 
ani făcu boala de reflux gastro-esofagian, ale cărei simptome se 
înrăutăţeau după o noapte de băut. Se rezema de perne și, după 
câteva ore de stat treaz, simțind gustul acela de fiere care îi 
urca pe gâtlej spre cavitatea bucală, uneori mai reușea să 
prindă câteva ore de somn înainte de răsărit. Se lăsă de băutură 
și descoperi că Ambien îl ajută, pentru o perioadă, până când 
medicamentul nu își mai făcu efectul, iar el rămânea întins pe 
pat, într-o stare de semiconștiență bântuită de tot felul de 
halucinaţii și viziuni. Se reapucă să bea alcool, dar în cantităţi 
moderate, combinat cu administrarea de pastile pentru 
reducerea acidității gastrice, eliberate fără reţetă, care uneori 
aveau efect, alteori, nu. 

Dar după crima comisă asupra lui Bill, pe poteca de pe faleză, 


VP - 195 


Jake nu era convins că va mai pune vreodată geană pe geană. 
Cu siguranţă mai aţipea, dacă astfel putea explica acele stări 
fulgurante de semiconștiență. 

Cele mai groaznice momente din nopţile lui din ultima 
perioadă erau acelea în care avea viziuni cu Bill, omul care îi 
oferise atât o slujbă, cât și o prietenie, gemând la picioarele lui. 
De asemenea, nu își putea scoate din minte sunetul scos de 
măciucă în momentul în care a izbit cu ea țeasta lui Bill, 
asemănător sunetului scos de crăpătura gheții pe luciul unei 
ape. 

Jake își repeta întruna că Bill fusese un om egoist, atât de 
captivat de cărţile lui, că abia le oferea atenţie oamenilor din 
jurul său. In afară de asta, făcuse toate astea pentru Alice. Se 
supusese dorinţei sa/e. Acum Harry se întorsese, iar Jake se 
întreba dacă nu cumva Harry avusese un rol în toate astea, dacă 
nu cumva Alice intenţiona să înceapă o viaţă nouă alături de 
Harry. Întins în pat, treaz, încercă să își aducă aminte scena 
aceea cu Alice, imediat după moartea lui Edith. Era reconfortant, 
dar Jake se trezi că mintea lui se dusese în trecutul și mai 
îndepărtat, la doamna Codd, vecina lui. Femeia era oale și ulcele 
de mai bine de cincizeci de ani, dar Jake se întreba adesea dacă 
se mai gândea și altcineva la ea. Fiii ei, poate, dacă mai erau în 
viaţă. 

Uneori, se gândea la părinţii lui, amândoi decedați de mult, 
tatăl lui, din cauza băuturii, la cincizeci și cinci de ani, mama lui, 
de insuficienţă cardiacă, zece ani mai târziu. Își ţinuse 
promisiunea și nu se mai dusese niciodată să îl mai vadă pe 
vreunul dintre ei după primul an de facultate, deși îi mai trimitea 
mamei lui vești despre el, de fiecare dată când își schimba 
adresa, iar ea îi răspundea uneori la scrisori. Îl anunţase despre 
moartea tatălui, descriind circumstanțele, dar fără să facă 
vreodată vreo aluzie că i-ar plăcea să vină să o viziteze. N-ar fi 
făcut-o nici dacă l-ar fi rugat. După decesul mamei, primi o 
scrisoare de la un avocat, prin care era înștiințat că mai 
rămăseseră niște obiecte de mobilier și alte câteva bunuri, dacă 
și le dorea. Jake n-a răspuns niciodată. Mai sosi o singură 
scrisoare și atât. La vremea respectivă nu simţise nimic, dar, pe 
măsură ce înaintă în vârstă, resentimentele față de părinţii lui se 
accentuară. De ce îl aduseseră pe lume, dacă nu avuseseră 
nicio intenţie să îi ofere dragoste? Din cauza aceasta devenise el 


VP - 196 


ceea ce era, desigur: un om de succes, capabil să-și găsească 
singur iubirea și fericirea, neîmpovărat de sentimente de 
vinovăţie. Dar de ce o făcuseră? Dacă s-ar fi putut întoarce în 
timp, i-ar adresa mamei lui întrebarea aceasta, doar ca să o 
vadă incapabilă să îi dea un răspuns. 

Jake nu era sigur că va fi în stare să meargă la înmormântarea 
lui Bill, dar știa că va părea ciudat să nu o facă. Se duse, dar 
evită să vorbească cu Alice, care va ști cu certitudine că el îi 
îndeplinise dorinţa, și fu șocat să o vadă pe Grace McGowan (ea 
era, fără îndoială) stând retrasă spre ieșirea din biserică. Se 
sperie când dădu cu ochii de ea, de parcă ea ar fi știut ce se 
întâmplase. Dar nu era posibil, nu? Se afla acolo pentru că îl 
iubise pe Bill și se ascundea în acel loc retras din biserică, 
sperând să nu fie văzută. 

Dar apoi intrase în librărie. Jake îi urmărise din camera din 
spate pe ea și pe Harry cum discută și fac schimb de numere de 
telefon. După ce plecase, Harry îi explicase că femeia își căuta o 
slujbă. Se alarmase, întrebându-se dacă știa ceva, deși însuși 
gândul i se părea imposibil. Dar îl măcina. 

În după-amiaza de miercuri de după înmormântare, Jake 
închise magazinul și se duse să se așeze pe o bancă vizavi de 
Village Inn pentru a citi ziarul din ziua aceea. Mai făcea asta 
uneori, când era vreme bună. Nimeni nu observa un bătrân pe o 
bancă. Dar în seara aceea se dusese acolo sperând să o vadă pe 
Grace, eventual să afle unde locuiește. Trecură mai multe 
mașini pe lângă el și câțiva pietoni. Era pe cale să renunțe, când 
un cuplu ieși din Village Inn; îl recunoscu imediat pe Harry și 
apoi o recunoscu pe Grace. Inchiriase oare o cameră la Village 
Inn și Harry fusese acolo cu ea? Categoric, era o posibilitate, dar 
poate că doar băuseră ceva la bar. Cei doi o luară spre stânga, 
în sus pe deal, și Jake îi urmări de la distanţă, până la casa 
doamnei Barb Whitcomb, unde se opriră și mai stătură puţin de 
vorbă. Nedorind să riște să fie surprins, Jake făcu cale întoarsă. 

În după-amiaza următoare, Jake vorbi cu Barb, strecurându-se 
lângă ea când aceasta se întorcea de la Fermele Cumberland cu 
biletul ei Megabucks. Află că își promovase una dintre camerele 
libere pe internet și că fata aceea, Grace McGowan, venise din 
New York cu o vineri în urmă. 

— Plânge în cameră, asta pot să-ți spun. Nu întreb ce s-a 
întâmplat, pentru că nu-i treaba mea. 


VP - 197 


— Crezi că e aici pentru că l-a cunoscut pe Bill? 

— Tu ar trebui să știi mai bine decât mine, zise Barb. 

Îl informă că ea urma să plece a doua zi în vizită la fiica ei, 
care locuia la Cape. 

— E iar la dezintoxicare; ea zice că s-a vindecat, bineînţeles, 
dar eu vreau să merg acolo să văd cu ochii mei. 

— Poate-o să ţină de data asta. 

— Asta zice și ea, John. Eu o s-o cred când o s-o văd. 

In noaptea aceea, nu dormi deloc; se tot gândea la Grace, 
întrebându-se de ce rămăsese în oraș, de ce se ţinea după 
Harry. Voia să o sune pe Alice, dar știa că ar fi o greșeală. 
Vorbeau frecvent, dar întotdeauna la magazin și doar atunci 
când nu era nimeni în preajmă. Ea nu voia să afle careva despre 
povestea lor. Se plimbă de colo-colo prin apartament, apoi, la 
răsărit, se îmbrăcă și își făcu o măciucă nouă folosind o șosetă și 
niște monede din bolul lui cu mărunţiș. Făcu un duș, apoi se 
îmbrăcă, îndesând șoseta plină de monede adânc în buzunarul 
pantalonilor de costum. 

In noaptea aceea, după ce apuse soarele, Jake urcă dealul 
până la casa lui Barb. Nu găsi niciun loc bun de stat la pândă, 
așa că se postă liniștit printre mestecenii de vizavi de casă, cu 
ochii la ferestrele arcuite spre exterior de la etaj. De câteva ori i 
se păru că zărește mișcare, poate o umbră care trecea pe după 
o perdea, dar nu era sigur. Știa însă că, dacă rămâne acolo 
destul timp, o va vedea pe Grace în cele din urmă, fie sosind, fie 
plecând. In ambele situaţii, putea ajunge la ea. Se mută de pe 
un picior pe altul și își scutură mâinile ca să își pună sângele în 
mișcare. În timpul zilei, trăsese un pui de somn în biroul din 
spate al magazinul, în scaunul pivotant din lemn. Visase că îi 
aude vocea lui Bill, purtată pe vântul tăios; îi cerea să se 
trezească, dar el avea pleoapele lipite și nu putea deschide 
ochii. Era îngrijorat că o să cadă de pe stâncă în apa rece a 
oceanului, dar nu putea deschide ochii și nu se putea opri din 
mers, pipăind după crengi care să îl ţină pe potecă. Vocea lui Bill 
deveni mai apropiată, apoi tot mai îndepărtată, și Jake se trezi 
cu un tresărit puternic când îi alunecă cotul de pe cotiera 
scaunului. 

Pândea casa lui Barb de mai puţin de o oră, când ușa din față 
se deschise. Stătu complet nemișcat. O siluetă suplă, „prea 
înaltă pentru Grace”, gândi el, merse dinspre casa întunecată 


VP - 198 


până sub lumina felinarului stradal. Era Harry, ceea ce nu ÎI 
surprinse. Cât timp stătuse înăuntru? Și-o trăseseră sau ea îi 
vorbise despre tatăl lui? Probabil și una, și alta. Jake așteptă 
câteva minute, apoi traversă strada până la casă. Incercă 
clanţa, dar era încuiată. Uitându-se peste umăr, sună la sonerie; 
sunetul ca de clopoțel se auzi în interiorul casei. Își trase șoseta 
din buzunar și așteptă, sperând să deschidă ea ușa de bunăvoie, 
crezând că era Harry. 

În schimb, ea crăpă ușa zece centimetri și se uită afară. Jake 
se împinse în ușă cu toată puterea, luând-o pe nepregătite, și ea 
se trase în spate. 

— Hei, zise ea, chiar înainte să o lovească cu măciuca în 
maxilar, dislocându-i-l. 

Se prăbuși instantaneu la podea. Jake rămase în picioare; 
inima îi bătea să-i spargă pieptul, întrebându-se dacă lovitura 
aceea o ucisese, dar pieptul femeii încă se ridica și cobora sub 
tricoul în dungi. 

Ușa era deschisă în spatele lui, iar Jake o împinse cu piciorul 
până ce aproape se închise, apoi se lăsă pe vine deasupra lui 
Grace McGowan și îi mai dădu câteva lovituri în cap. 


30. ACUM 


Harry nu își mai amintea că fusese în camera de motel a lui 
Caitlin, dar își aducea aminte de călătoria cu ambulanţa și știa 
că se împiedicase și căzuse, chiar dacă totul era confuz în 
mintea lui. 

Avea un ţiuit persistent în urechi și își simţea interiorul capului 
inflamat, de parcă cineva umflase un balon în interiorul craniului 
său. Mai devreme, una dintre doctorițele care veniseră să îi 
pună întrebări îl întrebase în ce oraș se află și fusese complet 
surprins când nu știuse imediat răspunsul. Doctoriţa trecu la altă 
întrebare, dar înainte să plece, el îi dădu răspunsul: 

— Kennewick. Sunt în Kennewick, Maine. 

Ea îi zâmbi și îi confirmă. 

Veni la el în vizită și detectivul Dixon, iar Harry îi vorbi despre 
îngrijorarea lui legată de o persoană care o urmărea pe Caitlin. 
Era singurul lucru pe care și-l mai amintea cu claritate. 


VP - 199 


Mai târziu, deschise ochii și o văzu pe Alice holbându-se la el 
foarte atent și drăgăstos, încât îi închise la loc, pretinzând că 
adoarme din nou. Îi simțea parfumul în salon și auzi o voce 
groasă, blajină, care părea a fi a lui John Richards. Işi ținu ochii 
închiși. Nu se mai simţise în largul lui în preajma lui Alice de 
când făcuseră sex, în noaptea de dinaintea teribilei dimineţi 
când descoperise trupul neînsufleţit al lui Grace McGowan. După 
acea zi lungă, ireală, după ce fusese interogat în repetate 
rânduri de poliţie, de detectivi din poliţia locală și statală, Harry 
îi spusese lui Alice: 

— În legătură cu ce s-a întâmplat... azi-noapte. 

Ea se uitase la el cu o privire obosită, goală, distantă. 

— Vrei să te prefaci că nu s-a întâmplat, zise ea. 

Luat prin surprindere de francheţea afirmației sale, Harry zise: 

— Nu, da. Cred doar că n-ar trebui să se repete, atâta tot. 

— Sigur, nu s-a întâmplat niciodată. 

Ea zâmbi în colțul gurii. 

Atât discutaseră pe subiectul acesta și Alice nu se mai 
întorsese în patul lui Harry, chiar dacă, în momentele dintre 
somn și trezie, pe Harry îl bântuia amintirea trupului ei gol, a 
felului în care îl luase pe el în stăpânire și a vocii ei în ureche. 
Acele imagini se luptau cu imaginea constantă a lui Grace, 
zăcând moartă pe dușumeaua din hol, cu o jumătate a feţei 
distrusă, iar cealaltă jumătate rămasă intactă. Începuse să îl 
obsedeze gândul fiecărui moment petrecut împreună, al fiecărui 
cuvânt pe care și-l spuseseră în scurtul răstimp de când se 
cunoscuseră. Nu îi dădea pace ideea că Grace venise în Maine 
cu un motiv, și anume pentru că o bănuia pe Alice vinovată de 
moartea tatălui său. Fusese convinsă de asta. Acum era moartă, 
iar Harry nu putea să nu se gândească la faptul că fata avusese 
dreptate. 

Zilele şi nopţile de după moartea lui Grace părură 
interminabile, iar Harry se tot aștepta să afle despre arestarea 
cuiva. Încercase să mai vorbească cu Alice despre Annie și Lou 
Callahan, dar ea îi tot spunea că are certitudinea implicării lor și 
că nu dorește să vorbească despre asta. Îl bătuse la cap și pe 
detectivul Dixon să se întâlnească de câteva ori; se simţea mai 
bine vorbind, iar și iar, despre evenimentele din ultimele zile. 
După una dintre acele conversații, o întâlnise pe sora lui Grace, 
la secţia de poliţie. Caitlin semăna atât de mult cu Grace, încât 


VP - 200 


atunci când o văzu prima oară crezu că vede o fantomă. Părul 
era puţin diferit, la fel și postura ei, dar gura și ochii erau ai lui 
Grace. Conștient de acel gând irațional, Harry simţea că ea 
venise în Maine pentru a-i oferi lui a doua șansă, că era acolo 
pentru el. 

În patul de spital, în salonul gol, slab luminat, încerca să se 
concentreze asupra bărbatului pe care îl văzuse în faţa 
motelului lui Caitlin, însă nu reușea să îl vizualizeze. De fiecare 
dată când avea impresia că reușește să capteze pe retină 
imaginea bărbatului care se ascundea în întuneric, aceasta se 
îndepărta. Tot ce-i rămânea era teama cumplită pe care o 
simţise. Cineva o pândea pe Caitlin. Ea trebuia să plece din 
Maine. 

Simţi o presiune crescută în cap și deschise ochii. Ştia că Alice 
e undeva în apropiere, probabil în sala de așteptare. O văzuse 
mai devreme, nu? Apoi își aminti că auzise pe fundal și vocea lui 
John. De ce venise John la spital? Nu era foarte surprinzător, dar 
era puţin ciudat. Era o oră foarte târzie în noapte. Alice se 
dusese oare să îl ia când auzise că Harry era la spital? De ce n-o 
sunase mai degrabă pe Chrissie Herrick? 

inchise ochii și ascultă sunetele spitalului, zumzetul 
aparatelor, sporovăiala îndepărtată din oficiul infirmierelor. Apoi 
auzi pași grăbiţi pe podeaua de linoleum, care se apropiau tot 
mai mult, probabil vreo asistentă care se grăbea să ajungă la un 
pacient care avea nevoie de ajutor. 

Ochii lui se deschiseră dintr-odată, involuntar, sunetul acelor 
pași trezindu-i amintirea vagă a bărbatului care fugise seara 
trecută. Fusese ceva straniu. Dar ce anume? Apoi Harry își 
aminti. Bărbatul după care fugise avea o mișcare a mâinilor de 
parcă dădea din aripi; și mai era ceva... Da, păcănitul pantofilor 
pe asfalt. Pesemne că bărbatul fusese îmbrăcat la costum, iar 
sacoul cu nasturii descheiaţi îi flutura în timp ce fugea. Un sacou 
de costum prea mare. lar pantofii erau de costum, de 
asemenea. 

Deodată, Harry avu revelaţia că bărbatul care pândea motelul 
lui Caitlin era John. Nu se îndoia de asta. Nelipsitul costum pe 
care John îl purta zi de zi nu era singurul indiciu, îi mai atrăsese 
atenția și dimensiunea bărbatului, înclinația unui umăr pe care o 
văzuse în lumina slabă. Nu exista nicio îndoială. 

Dar de ce? Dacă John era cel care o urmărea pe Caitlin, atunci 


VP - 201 


el era cel care o omorâse pe Grace și poate și pe tatăl lui. Nu 
avea niciun sens. John era un om bătrân. Ar fi fost destul de 
puternic cât să îi doboare pe Bill și pe Grace, o femeie tânără? 
Dacă avusese vreo armă, sigur. Intr-o stare de conștienţă vagă, 
Harry își tot imagina mâinile puternice ale lui John și statura lui 
atletică ascunsă de acele costume largi. 

Un asistent intră să îl verifice. 

— Ești treaz, văd, zise el. 

— Din când în când. 

— Cum ţi-e capul? 

— Puțin ameţit, dar mă simt mai bine. 

— O să fii fericit să afli că mama ta e încă aici. l-am spus să 
meargă acasă, dar a insistat să rămână. 

— Mama mea vitregă, zise Harry. 

— Ah, înțeleg. E foarte îngrijorată. 

— E trează? 

— Nu, doarme acum. E o canapea în camera de așteptare. 

Când plecă asistentul, Harry aţipi câteva minute, apoi se trezi 
din nou, gândindu-se iar la John. Ce știa despre el? Nu prea 
multe, cu excepţia faptului că era de prin partea locului și că 
petrecuse mulţi ani în sudul Maine-ului. Locuia la plaja 
Kennewick, într-unul dintre apartamentele demodate de pe 
lângă Buxton Point. Bill i-l arătase o dată lui Harry, în timpul unei 
plimbări; asta se întâmpla chiar după ce tatăl lui îl angajase pe 
John cu normă întreagă la magazin. 

— Care-i treaba cu el? îl întrebase Harry pe tatăl său. 

— Presupun că e genul de om care simte nevoia să lucreze. 
Dar îmi place să îl am prin preajmă. E inofensiv. 

Tâmplele îi pulsau și Harry închise ochii. Pete luminoase de 
culoare se întindeau și se contractau sub pleoapele lui. Era din 
nou istovit, în ciuda fricii care punea tot mai mult stăpânire pe 
el, și căzu într-un somn agitat. 

Când se trezi, Alice era deasupra lui, citind pe chipul ei 
aceeași îngrijorare exagerată de mai devreme. 

— Bună, Alice, zise el. 

Cât timp dormise oare? 

— Hei, somnorosule, zise ea. Cum te simţi? 

— Bine. Mi-e sete. 

Alice îi aduse un pahar cu apă călâie. 

— Doctorita Roy o să vină imediat. E de părere că te poți 


VP - 202 


externa în dimineaţa asta. 

— Ah, ce bine! zise Harry. 

Își aduse aminte de convingerea pe care și-o formase că John 
fusese în fața motelului lui Caitlin și zise: 

— Detectivul Dixon e aici? 

— Nu cred. De ce? 

— Dar John? A fost aici azi-noapte? Îmi amintesc că l-am auzit. 

— Da, dar acum e acasă. Vrei să îl sun ca să se întoarcă? 

Alice îi dădu o șuviţă de păr de pe frunte și îl străbătu un fior 
pe șira spinării, din cauza atingerii degetelor ei. 

— Nu, eu doar... De cât timp îl cunoști pe John, Alice? 

Alice clipi. 

— Să tot fie niște ani. De când eram adolescentă. 

— İl cunoșteai când erai adolescentă? întrebă Harry. 

Alice se lăsă pe spătarul scaunului. 

— A fost căsătorit foarte scurt timp cu mama mea. Știai asta, 
nu, Harry? 

El nu răspunse imediat. Era încă puţin confuz din cauza 
contuziei? Cumva, uitase că Alice și John erau înrudiţi? 

— Nu știam asta, nu? zise el. A fost tatăl tău vitreg? 

Alice râse. 

— Nu l-am considerat niciodată așa. Nu, a fost pur și simplu 
un bărbat care s-a căsătorit cu mama mea. Nu l-am cunoscut 
bine deloc. 

— Și tatăl meu știa asta? 

— Ce să știe? Că John a fost căsătorit cu mama mea? Sigur, 
presupun că am abordat subiectul când s-a oferit să lucreze la 
magazin, dar nici măcar nu-mi amintesc să fi vorbit despre asta. 

— Cum era pe vremea aia? întrebă Harry. Ai locuit cu el? 

— Doar pentru puţin timp. Era la fel. Îi plăcea să muncească, 
era prietenos cu toată lumea. De ce îmi pui toate întrebările 
astea? 

Harry se frecă la ochi. Cu câteva ore în urmă ajunsese clar la 
concluzia că John fusese cel care o pândise pe Caitlin în faţa 
camerei de motel. Acum nu mai era atât de sigur. Deschise gura 
să mai pună o întrebare, dar se abținu. Dintr-odată, nu mai voia 
ca Alice să afle despre suspiciunile lui. Ce i le trezise, la urma 
urmei? Sacoul acela care fluturase? Nu era suficient. 

— Fără niciun motiv, zise Harry. 

— Doar nu crezi că el..., începu Alice, exact când intră dr. Roy 


VP - 203 


în salon. 

— Bună dimineaţa, salută doctoriţa, iar Alice se ridică în 
picioare. Cum te simţi în dimineaţa asta, Harry? Mai bine? 

— Sunt bine, zise el. 

— Eu o să ies puţin, zise Alice și se grăbi spre ușă. 

Dr. Roy se cocoţă pe unul dintre scaunele din plastic de lângă 
patul lui Harry și îl întrebă cum dormise. 

— In afară de faptul că am fost trezit o dată la patru ore, bine. 

— Ți-e somn acum? 

— Nu. Sunt gata să plec de aici. 

— Da, înţeleg perfect. 

Doctoriţa își dădu o șuviță de păr după ureche și își privi fişele 
din poală. 

— Trebuie să îţi pun câteva întrebări înainte, bine? apoi ești 
liber să pleci. 

Harry încuviinţă din cap. 

— O să-ţi spun patru cuvinte și vreau să le repeți în aceeași 
ordine, bine? 

— Sigur. 

— Mașină, telefon, măr, pantof. 

Harry repetă cuvintele. 

— Bravo! Acum, poţi să-mi spui lunile anului, dar în ordine 
inversă? 

El răspunse, în timp ce dr. Roy nota în fișă. 

— Foarte bine, zise ea. Acum, spune-mi cum te simţi. Azi- 
noapte te-ai plâns de o durere de cap (mai ţii minte?) și ai zis 
că, pe o scală de la unu la zece, intensitatea durerii e pe la șase. 
In dimineaţa asta persistă durerea aia de cap? 

— Nu, nu chiar, zise el, în ciuda faptului că tâmplele îi 
zvâcneau constant într-o durere surdă. 

— Deloc, deloc? 

— Doar puţin. 

— Și cam la ce intensitate apreciezi că e, pe o scală de la unu 
la zece? 

— Unu, zise Harry. 

Îi mai adresă câteva întrebări în legătură cu starea actuală, 
apoi folosi un instrument cu o lumină în vârf, ca să îi urmărească 
mișcările ochilor. 

— Se pare că ești în regulă, Harry, conchise ea, în timp ce îi 
palpa ușor zona rănită a scalpului. O singură întrebare mai am. 


VP - 204 


Poţi să repeţi cele patru cuvinte pe care ţi le-am zis când am 
intrat aici? 

Preţ de o clipă, Harry rămase blocat, dar apoi își aminti și 
turui: 

— Mașină, telefon, măr, pantof. 

— Bravo! 

Doctorița zâmbi și se uită la ceas. 

— O să trimit un asistent cu documentele de externare. Cine 
te duce acasă, știi cumva? 

— Presupun că mama mea vitregă. 

— Bine. În regulă. 

După ce plecă doctorita, Harry nu își dezlipi ochii de la ușă, 
așteptând fie externarea, fie întoarcerea lui Alice. Era 
nerăbdător să plece, aproape disperat, ca să afle de soarta lui 
Caitlin, să se asigure că era bine. Avea de gând să îi spună că îl 
cunoștea cu siguranţă pe bărbatul care o urmărise. Nu luase 
încă decizia dacă să vorbească despre asta cu detectivul Dixon. 
Dacă se înșela? Ce-ar crede John în acest caz? 

Probabil că aţipi, pentru că îl trezi vocea infirmierului care 
intră în salon cu niște fișe în mână. 

După externare, Harry se îmbrăcă în hainele pe care le 
purtase cu o seară în urmă și porni în căutarea lui Alice. Nu era 
în sala de așteptare, iar o asistentă îl informă că mama lui 
vitregă dăduse o fugă până acasă ca să se schimbe și că urma 
să se întoarcă în curând. leși în fața intrării din camera de gardă 
și se opri sub o copertină. Incercă să o sune pe Alice și pe mobil, 
și pe telefonul fix de la casă, dar nu dădu de ea. Încercă să o 
sune și pe Caitlin, fără succes însă. Incercă să își facă un plan de 
bătaie. Era prea departe ca să o ia pe jos. Putea să cheme un 
taxi, se gândi el, ca să se întoarcă acasă, sau putea să îl sune pe 
detectivul Dixon, să îi spună că are nevoie să îl ia cineva cu 
mașina. Inainte de a se decide, un taxi galben, ciupit de rugină, 
trase la bordură și un șofer mătăhălos sări din mașină ca să îi 
deschidă portiera unei femei obeze, care căra după ea un tub de 
oxigen și care avea nevoie de ajutor să treacă prin ușile glisante 
ale spitalului. Când șoferul reveni la mașină, Harry îl întrebă 
dacă e liber. 

— Mai am o cursă în zece minute. Unde mergi? 

Harry îi dădu adresa Doamnei Gri, iar șoferul acceptă cursa. 

In mașină, aerul era închis, impregnat de un miros stătut de 


VP - 205 


transpiraţie și de un vag iz de tutun. Harry crăpă geamul în timp 
ce șoferul gonea printre străzile lăturalnice liniștite din 
Kennewick. Era înnorat, dar cald. Îl lăsă pe Harry la intrarea pe 
aleea casei, demarând în trombă de îndată ce își încasă plata. 
Harry miji ochii spre casă, dorindu-și să fi avut ochelari de soare. 
Deși înnorat, lumina era foarte puternică, inundând întreg 
peisajul. Își apăsă degetele pe pleoapele închise și, în spatele 
orbitelor, văzu plutind puzderie de punctuleţe de un roșu aprins. 

Când își mai reveni, intră pe ușa din faţă, scotocind după chei 
în buzunarul gecii, fericit că le găsi. Mașina lui Alice nu era pe 
alee. Ciudat; dacă ar fi apucat să plece înapoi spre spital, ar fi 
trecut pe lângă taxiul în care era el. Unde altundeva putea fi? 
Poate se dusese să îl vadă pe John. Era clar că aveau o relaţie 
mult mai apropiată decât gândise el vreodată. Era încă șocat de 
aflarea veștii că John fusese tatăl vitreg al lui Alice. 

Intră în casă, salutând cu voce tare, doar ca să se asigure că 
era singur, apoi se duse în bucătărie, disperat după o cafea. Mai 
găsi un sfert în ibric și și-o turnă peste niște cuburi de gheață, 
apoi sorbi prelung din licoarea amară. Se mai gândi la Alice și la 
John. Dacă erau în continuare apropiaţi? Dacă John îi omorâse 
pe Bill și pe Grace ca o favoare pentru Alice, ca un gest de 
razbunare pentru relaţia lor? Era ridicol, dar posibil. Și Bill, și 
Grace erau morţi și singura care avea un motiv destul de bun 
să-i omoare era Alice, soţia înșelată. Alice se purtase ca și cum 
ea și John nu erau deloc apropiaţi, dar dacă erau? 

Harry își aminti că, atunci când cotrobăise prin biroul lui Alice, 
cu câteva zile în urmă, găsise o fotografie veche în pașaportul 
ei, în care ea apărea alături de un bărbat mai în vârstă. Işi lăsă 
cafeaua și intră în biroul ei. Regăsi fotografia în sertarul de la 
birou. Alice, tânără, și un bărbat mai în vârstă, cuprinzându-i 
protector umerii cu braţul. Harry îl studie pe acel bărbat. In mod 
cert putea fi John, chiar dacă bărbatul din fotografie nu era chel 
și fața îi era îngrijit bărbierită. Dar avea aceeași conformație a 
corpului, puternic și zvelt, aceeași înclinaţie a umerilor. Era 
imposibil să își dea sigur seama. Harry scotoci prin hărtiile din 
sertar, căutând altă fotografie. Nu găsi nimic, în schimb dădu 
peste un bileţel lipit pe placajul din lemn al sertarului. Pe bilețel 
erau scrise de mână cuvintele „domnișoricamossturoasa”. Fără 
majuscule, fără diacritice, totul legat. Pesemne că era parola lui 
Alice. Harry deschise laptopul de pe birou și îi dădu drumul, iar 


VP - 206 


între timp îi veni o altă idee. Deschise aplicaţia de găsit 
telefoane de pe mobilul lui. Aceasta îţi permitea să afli unde se 
afla cineva, pe baza locației GPS setate pe mobilul respectivei 
persoane, dar era necesară parola acesteia ca să ai acces. Tastă 
numărul lui Alice în aplicaţie, apoi introduse parola ei. Apăru o 
hartă și iconița unui telefon. Era pe lângă plaja Kennewick, mai 
jos de Micmac Road, pe bulevardul Scituate. Harry își putea 
imagina adresa, un bloc de apartamente cu trei etaje, cel pe 
care i-l arătase tatăl lui. 


31. ACUM 


Alice nu mai fusese la apartamentul lui Jake de la plaja 
Kennewick de mai bine de un deceniu. Trecuse pe lângă el de 
multe ori, desigur, cu mașina, sau când se plimbase de-a lungul 
plajei Kennewick, dar de când se căsătorise cu Bill, abia dacă îl 
mai observase. Era o relicvă a trecutului, la fel ca mama ei, de 
mult dispărută, și la fel ca Jake, disparut și el din viaţa ei. 

Dar în timp ce aștepta la spital, primise un mesaj de la Jake, 
rugând-o să vină de urgenţă. Avea o presimţire rea, mai cu 
seamă ţinând cont că Harry îi pusese toate întrebările acelea. Pe 
Jake să-l fi văzut oare Harry la motel? În acest moment, nimic nu 
ar mai șoca-o. 

Acum, el o chema la apartamentul lui, ceea ce nu îi mai 
ceruse niciodată. Nu avea să afle decât vești proaste. 

După ce primise vestea morții soțului ei, Alice începuse să îl 
bănuiască pe Jake. Când purtaseră conversaţia aceea despre Bill 
și fata din New York, ea observase ceva în ochii lui Jake, acea 
loialitate pe care i-o arătase dintotdeauna, ce îi sugera că Jake 
nu avea să stea cu mâinile-n sân în privinţa asta. Dacă într- 
adevăr el era făptașul, reușise să comită crima astfel încât să 
pară un accident. După aceea însă, probabil că Jake o omorâse 
și pe amanta lui Bill, care venise din New York ca să participe la 
înmormântare. Aceea fusese o mișcare prostească, atrăgând 
mai mult atenţia asupra morţii lui Bill și, probabil, atrăgând 
atenţia de la Annie și Lou Callahan. Și apoi primise acel telefon, 
târziu în noapte, în legătură cu Harry, și se întrebase dacă Jake 
avea cumva vreo legătură și cu asta. Simţea că își pierde 


VP - 207 


controlul. Îl sunase imediat, lăsându-i un mesaj în care îi cerea 
să se întâlnească cu ea la spital; el venise, deși ea încă nu 
reușise să poarte o discuţie serioasă cu el. Dar îl văzuse. Arăta 
groaznic când îl zărise la intrare, de parcă nu mai dormise de 
zile întregi. Avea ochii injectaţi și mirosea urât, de parcă 
putrezise ceva înăuntrul lui. 

Trase mașina în parcarea din faţa apartamentului și privi în 
sus, la șindrilele din lemn gri, decolorate ale blocului de patru 
apartamente și la cerul monoton, alburiu de deasupra lui. „Aici a 
murit mama mea”, își zise ea, surprinsă de acest gând. De 
obicei, când se gândea la apartament, îi veneau în minte anii 
frumoși pe care îi petrecuse aici cu Jake. Fusese una dintre cele 
mai fericite perioade ale vieţii ei, chiar dacă o parte din fiinţa ei 
știa acum că totul fusese doar o minciună, ca multe altele din 
viaţa ei. 

Se dădu jos în parcare, își netezi fusta pe coapse și încuie 
mașina. 

Păși pe asfaltul presărat cu nisip, apoi urcă scara exterioară 
până la ușa lui Jake. Sună la sonerie și ascultă dangătul familiar 
din apartament. 

Ușa se deschise. Jake era în prag, cu sacoul șifonat și ochii 
umflați. Gura lui părea lăsată, atârnând întredeschisă, iar firele 
albe de mustață îi crescuseră peste buza de sus. 

— Jake? zise ea. 

— Am dat-o-n bară, zise el. Am dat-o rău în bară. 

Ea intră în apartament, iar Jake închise ușa după ea. În 
camera de zi, deși întuneric din cauză că draperiile erau trase, 
își dădu seama că totul era murdar și neîngrijit. Și era înăbușitor 
de cald; ferestrele nu mai fuseseră deschise din iarnă. 

— Ce-o să faci? întrebă ea. 

Jake se scărpină în cap. Gura îi era uscată. 

— M-a văzut? 

— Cine să te vadă? întrebă Alice. 

In caz că Jake simţea impulsul de a i se confesa, se hotărî să 
nu-i ușureze situaţia. 

— M-a văzut Harry azi-noapte, în fața motelului? 

— Cred că da, Jake. Ce căutai acolo? 

— M-am dus la camera ei de motel ca s-o pândesc, încă mai 
credeam că... 

— Pe cine, Jake? 


VP - 208 


— Pe sora lui Grace. A venit să identifice cadavrul. 

— Așa, și? 

— Pentru că știa sigur despre Bill și aventura lui cu sora ei. 

— Și ce dacă? întrebă Alice din nou. 

— Voiam doar să n-o scap din ochi, Alice. De zile întregi nu 
dorm. 

— Ai ucis-o pe amanta lui Bill? 

— Vorbea cu Harry, Alice. Știa ceva. Sunt sigur de asta. 

El se așeză într-un fotoliu. Ochii lui Alice se obișnuiseră cu 
întunericul din camera de zi și observă particulele de praf 
ridicându-se în lumina ce venea dinspre bucătărie, în timp ce 
Jake se făcu comod în fotoliu. 

— Sunt obosit, Alice. 

— Aveai de gând s-o omori și pe ea? 

Jake oftă. 

— Pe cine, pe Caitlin? Se pare că și ea se întâlnea cu Harry. 
Stăteam cu ochii pe motelul unde era cazată, iar el a apărut 
acolo. Am luat-o la fugă, dar, Doamne, nu știu... 

— Liniștește-te, Jake. Cred c-ar fi cazul să-mi spui tot ce-ai 
făcut. 

— Dacă m-a văzut, probabil că a alertat deja poliţia și acum e 
pe drum încoace. 

— N-a spus nimic la poliţie. 

— l-a spus lui Caitlin despre mine. O să spună și poliţiei. 

— Cum adică? Te-ai dus să te vezi cu Caitlin? 

— Îi era frică de mine, Alice. Ştia. Și dacă știa ea, atunci știe și 
poliția. 

— Ce i-ai făcut? întrebă Alice. 

— M-am ocupat de asta. E-n portbagajul mașinii mele din 
garaj. 

— Doamne! Jake, trebuie să... 

— Nu-ţi face griji din cauza asta. Am rezolvat-o. 

— N-ai rezolvat nimic. Ai dreptate, o să te caute poliția. Fie 
pleci din oraș, fie... 

— Șșșt, știu ce trebuie făcut. De-asta te-am rugat să vii aici. 
Ca să mă ajuţi. Știu că-ţi cer prea mult, dar trebuie să faci asta. 
Nu cred că pot s-o fac singur. 

— Nu înțeleg ce... 

— Ba da, înţelegi. Sunt bătrân și nu vreau să merg la 
închisoare. Trebuie doar să le spui că te-am chemat aici și, când 


VP - 209 


te-am atacat, te-ai apărat. Poţi să le spui că eram nedormit și că 
am făcut totul pentru tine. Sau spune-le că, pur și simplu, n-ai 
nicio idee ce s-a întâmplat cu mine și o să-și frământe ei singuri 
creierii. 

— E prea cald aici, Jake, zise Alice, ridicându-se în picioare și 
ducându-se să se uite la termostatul de pe perete. 

— Mai ţii minte când ne-am întâlnit prima oară? Chiar acolo, 
pe plajă. Purtai un costum de baie verde; nu mai văzusem în 
viața mea o fată atât de frumoasă. 

— Erai cu mama mea. 

— Nu, nu prea cred. Eram doar noi doi. 

Alice își luă ochii de la termostat ca să se uite la Jake. Se 
înșela cu privire la felul în care se cunoscuseră, dar ea își 
aducea aminte întâlnirea aceea, cât de puternic îi păruse, cât de 
sigur pe el era. Acum nu îi mai rămăsese nimic din toate astea. 

— Bine, o fac, zise Alice. 

— Serios? 

— Cum... mai exact? 

Alice se duse la cea mai apropiată fereastră, cea care dădea 
spre parcare. Răsuci mânerul geamului, observând mizeria 
acumulată pe pervaz, și crăpă fereastra. Mirosul de aer sărat 
pătrunse în apartament aproape instantaneu. 

— E un cuţit în bucătărie, zise Jake. Ți l-aș aduce eu, dar cred 
că tu trebuie să fii cea care îl scoate din suport. O să te lovesco 
dată, foarte ușor, cu măciuca, și apoi tu mă înjunghii. N-o să 
existe nicio suspiciune, și chiar și așa, n-o să dovedească 
niciodată că nu erai în legitimă apărare. 

Alice remarcă o mașină cunoscută (semăna cu Honda verde a 
lui Harry) care vira din Scituate spre parcarea blocului, trăgând 
pe locul gol de lângă Volvoul lui Alice. 

— A venit Harry, anunţă ea, cu ochii încă la mașină. 

— Ce? 

— Sunt destul de sigură că a venit Harry, zise ea. 

Apoi se uită la portiera șoferului care se deschise; Harry 
coborî din mașină, întorcându-se cu fața spre clădirea de 
apartamente. Alice se trase de la fereastră. 

— Ele. A venit aici. 

— Atunci, trebuie s-o facem chiar acum. 

— Bine, o fac, zise Alice. Unde? 

Dintr-odată, chiar simţi dorinţa de a-l omori pe Jake, nu ca o 


VP - 210 


favoare pentru el, ci pentru că era furioasă. 

— In bucătărie. 

Jake își luă șoseta plină cu monede de pe masa de cafea și 
Alice îl urmă. 

— Spune-le că vorbeam aici. Nu avea niciun sens ce ziceam și 
te-am ameninţat. Tu ai scos cuțitul ca să te aperi. 

— Trebuie să mă lovești. 

— O să te lovesc ușor. N-o să conteze. Jake arătă spre 
suportul de cuțite. la-l pe cel de acolo, dreapta sus, e cel mai 
ascuţit. 

Interiorul bucătăriei i se clătina lui Alice în fața ochilor în timp 
ce se duse și apucă mânerul din lemn al cuţitului, trăgându-l din 
suport. Se întoarse spre Jake. 

Se auzi ecoul dangătului puternic al soneriei. 

— Fă-o, zise Jake. Nu mai avem timp. 

— Lovește-mă tu mai întâi. 

Jake încuviință din cap și o lovi fără vlagă cu șoseta plină de 
monede, ștergându-i umărul. 

— Trebuie să dai mai tare, zise ea. 

O lovi din nou, nimerind-o în urechea stângă. Durea mai tare 
decât își imaginase ea. Clipi repede. 

Se auzi din nou soneria. 

Ea îl împunse cu cuțitul în piept, în locul unde credea că se 
află inima lui, dar cuțitul pătrunse doar vreo trei centimetri, și 
Jake se împletici în spate, scăpând măciuca pe podea. Ea îl privi 
în ochi, încercând să și-l amintească pe bărbatul care cândva o 
luase în braţe și o trecuse pragul în această casă, ca pe o 
mireasă. Acum, nu vedea în ochii lui decât confuzie și panică. El 
ridică o mână, cu degetele răsfirate, și Alice îl prinse de 
încheietură, lipindu-i mâna pe obrazul ei și trăgându-l mai 
aproape de ea. Degetele lui o apucară de gât, înfigându-i 
unghiile în carne. Amândoi gâfâiau; Jake avea buzele deschise și 
dinţii încleștaţi. O strânse mai tare pe Alice de gât, iar ea simți o 
picătură de sânge curgându-i pe claviculă. II înjunghie din nou 
mai tare și, de data asta, când scoase cuțitul, sângele începu să 
îi păteze cămașa. El căzu în genunchi și apoi pe podea, 
ducându-și mâna la piept. Un șuvoi de sânge i se prelingea 
printre degete, adunându-se în faldurile cămășii. 

Soneria se auzi din nou. Alice îl privi pe Jake, ca să se asigure 
că nu mai respiră. Aruncă cuțitul pe podea, iar acesta alunecă 


VP - 211 


cât colo, lăsând o dâră de sânge. Își duse degetele la gât, care 
deja i se umflase în locurile învineţite. 

„N-a lipsit mult să mă omoare”, gândi ea. Apoi: „Trebuia s-o 
fac. Trebuia s-o fac”; cuvintele i se învălmășeau în cap în timp 
ce se îndrepta, parcă în transă, spre ușa de la intrare. 


32. ACUM 


Mașina lui Alice era afară, în parcare, și Harry știa că ea e în 
apartament. Apăsă butonul soneriei, spunându-și că, dacă nu 
răspunde nimeni, poate ar trebui să alerteze poliţia în legătură 
cu bănuielile lui. Cu toate astea, era mai bine să îl mai vadă încă 
o dată la John, doar ca să fie sigur că pe el îl văzuse în fața 
motelului. Dat fiind că Alice era aici, avea o scuză: își căuta 
îngrijorat mama vitregă. 

Sună din nou la sonerie, sperând că nu greșise adresa; se 
dusese la apartamentul cel mai apropiat de locul unde era 
parcată mașina lui Alice. O scară exterioară ducea către intrare, 
deasupra unui garaj. Oceanul era la reflux, iar aerul mirosea a 
putregai. Harry își scoase telefonul exact când se deschise ușa. 

— Harry, zise Alice. Gâtul ei era mânjit de sânge. Harry, zise 
ea din nou. Sună la poliţie. 

El se holbă la telefonul din mâna lui. Cum ajunsese acolo? 
Apoi sună la 911 pentru a doua oară într-o săptămână. Îi dădu 
adresa femeii de la dispecerat, dar nu fu capabil să îi spună ce 
se întâmplase. Dispecera insista să afle, dar el închise și intră în 
apartamentul slab luminat. Alice se retrăsese pe o canapea albă 
de piele, ţinându-și mâinile pe lângă ea. Parcă medita la ceva. 

— Unde-i John? întrebă Harry. 

— În bucătărie, Harry. 

Harry făcu încă un pas șovăielnic în camera de zi. Ochii 
începeau să i se obișnuiască cu întunericul; la stânga era o 
bucătărie luminată, băgată într-un alcov. Harry mai făcu un pas 
și se uită în jur. Putea vedea picioarele unui trup întins pe 
linoleum. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Innebunise, Harry. M-a chemat aici, și-am venit, și el 
vorbea în dodii. Imi tot spunea că a trebuit să îi omoare pe toţi 


VP - 212 


oamenii care îl amenințau și apoi a încercat să... a trebuit să mă 
apăr. Crezi că-i mort? 

Harry se forță să mai facă doi pași spre alcov. Nişte becuri 
fluorescente din firidele din tavan luminau întreaga scenă. John 
zăcea pe spate, cu o mână întinsă într-o baltă de sânge care se 
mărea din ce în ce mai mult, iar cu cealaltă sprijinită ușor pe 
piept. Mirosul de sânge (ca mâlul mareei) îl luă de nas pe Harry; 
se trase rapid trei pași afară din apartament și vomită peste 
balustradă. În depărtare, auzi sunetul sirenelor. 

— E mort, Harry? Vocea lui Alice se auzea mai aproape și 
Harry tresări involuntar, ca atunci când, adormind uneori, avea 
senzația de cădere în gol. 

Se întoarse și se șterse la gură. Alice era în prag, ţinându-și 
mâinile tot pe lângă corp, cu palmele în sus. 

— Arată ca și cum ar fi mort. 

— L-a omorât pe Bill, să știi. L-a ucis pe tatăl tău. Tocmai mi-a 
spus. 

— De ce-a făcut-o? întrebă Harry. 

— Nu prea avea noimă ce zicea, dar a avut legătură cu mine. 
Mă proteja, cred, și de aceea le-a omorât și pe alea două fetele. 

— Care fete? 

— El le-a spus numele. Grace, fata ucisă, după care a mai 
pomenit încă o fată. Sora ei. 

— Caitlin e sora ei. Unde e? Ce ţi-a pus? 

— Nu pot... 

— Ce ţi-a spus despre Caitlin? 

— Nu ţipa la mine, Harry. A zis că e-n portbagajul mașinii lui. 

Sirenele se auzeau mai tare. 

— Unde-i mașina lui? întrebă Harry. 

— Harry, lasă poliţia să... 

— Unde e? 

— Jos, cred, în garaj. Harry, nu mă părăsi. 

Dar el cobora deja treptele. Ajunse la garaj și deschise ușa 
descuiată chiar când mașina de poliţie se oprea în parcare. 
Audiul roșu al lui John era parcat în garajul întunecat. Avea un 
aspect mult prea obișnuit ca să aibă în el un cadavru, cadavrul 
lui Caitlin. Nu era posibil, gândi Harry. 

— Aţi sunat la 911? îl întrebă un ofiţer. 

Harry se întoarse. 

— E un cadavru în apartamentul de la capătul scării, în 


VP - 213 


bucătărie. 

Un alt ofiţer în uniformă o luase deja în sus pe scările din 
lemn. 

— Asta e mașina dumneavoastră? întrebă același ofiţer. 

Era tânăr, cu ochi migdalaţi, somnoroși. 

— Nu... nu e. E posibil să fie cineva în portbagaj. Apoi Harry se 
întoarse și zise cu voce mai tare: Caitlin? Ești acolo? 

„Dacă nu-l deschid”, gândi el, „toate astea nu se întâmplă”. 

— Domnule, zise polițistul și se întrerupse. 

| se auzi cârâitul staţiei, apoi Harry auzi înfundat câteva 
cuvinte; era polițista care îl ruga să urce la etaj. 

— Rămâneţi aici, domnule, bine? Mă întorc imediat. 

Polițistul păru încremenit pentru o clipă, nesigur de ceea ce ar 
trebui să facă. 

Harry încuviinţă din cap și spuse: 

— N-o să plec. 

Polițistul luă decizia de a se îndrepta spre scară. Se mai auzea 
încă o sirenă în depărtare. 

Harry trase de portiera șoferului, care se deschise. Bâjbâi pe 
podeaua de lângă scaunul șoferului, găsi o manetă și trase de 
ea. Portbagajul scoase un pocnet, dar capota rămase închisă. Nu 
se mai auzi niciun sunet în timp ce Harry se duse spre partea 
din spate a mașinii, puse o mână pe capotă și o ridică, rugându- 
se în gând. 

Trupul era așezat pe o parte, în poziţie fetală, orientat spre 
interior. Mirosul înţepător de urină îi pătrunse în nări lui Harry și 
îl luă ameţeala; văzu negru în fața ochilor. Apoi i se păru că 
observă un zvâcnet al corpului, trăgându-și umerii, de parcă îi 
era frig. 

— Caitlin, zise el și o scutură de umăr, întorcând-o pe spate. 
Jumătate de faţă îi era acoperită cu sânge închegat. 

Se uită în sus la el, cu niște ochi parcă lipsiţi de viață, și apoi 
clipi. 


33. ACUM 


Merseseră toată noaptea cu mașina, iar acum soarele răsărea 
în spatele lor, în timp ce ei rulau cu viteză printre câmpurile 


VP - 214 


arabile canadiene, în Prinsul lui Paul Roman. Cerul, brăzdat de 
nuanţe trandafirii și portocalii, semăna un imens bol. Intraseră în 
Canada prin Buffalo, ocolind lacul Erie prin nord, care era cea 
mai rapidă rută de a ajunge în Ann Arbor, Michigan. 

— Poţi să mai conduci? îl întrebă Harry pe Paul, care își 
aprindea încă o ţigară. 

— Ești treaz? 

— Am fost treaz tot timpul. N-am dormit. 

Paul dădu muzica mai tare (un album de Alanis Morissette: 
„Doar cât timp suntem în Canada”) și îi spuse lui Harry că poate 
să conducă tot restul drumului. 

Ajunseră la periferia orașului Ann Arbor înainte de prânz; cerul 
era de un albastru metalic închis, și traseră la primul motel care 
nu arăta ca și cum ar fi fost deţinut în proprietate de Norman 
Bates. Amândoi rămaseră lângă mașină câteva clipe după ce 
coborâră, Paul făcând câteva sărituri pe loc, iar Harry 
întinzându-și picioarele. Aerul era răcoros și nu se simţea niciun 
miros. 

Inchiriară o cameră cu două paturi duble. Femeia de la 
recepţie, al cărei păr alb era pieptănat peste chelia din creștetul 
capului, le sugeră drept punct de interes local Arboretul Nichols, 
dacă voiau să facă o excursie plăcută mai târziu. Paul îi spuse că 
se duceau la o slujbă de înmormântare, iar Harry privi ochii 
recepţionerei care se mișcară de la faţa lui Paul la a lui, apoi 
numaidecât se lăsară în jos spre calculator. Crimele din 
Kennewick, Maine, ajunseseră știre la nivel naţional, și Harry era 
convins de importanţa și mai mare a acestei știri în Ann Arbor, 
unde urma să aibă loc înmormântarea lui Grace McGowan, la 
ora trei, în după-amiaza aceea. 

Mâncară amândoi un mic dejun copios la Shoney's, apoi se 
întoarseră în camera de motel ca să doarmă. 

Paul se târî sub așternuturi complet îmbrăcat și zise: 

— Eu nu trebuie să merg la slujbă, dacă nu ţii să merg. Aș 
prefera să dau o tură prin barurile din Ann Arbor. 

— Ba nu, vii și tu, zise Harry. 

Paul nu răspunse. Adormise deja. 

Harry încercă să adoarmă, dar nu reuși decât să se holbeze 
când la tavan, când la telefon, sperând să primească un mesaj 
de la Caitlin, care știa că el ajunge în dimineaţa aceea. Nu voia 
să îi dea el mesaj (la urma urmei, era ziua înmormântării surorii 


VP - 215 


ei), dar spera în sinea lui că ea va încerca să ia legătura cu el, 
doar ca să îi mulțumească pentru gestul de a veni, să îl asigure 
că era binevenit acolo, deși îi dăduse deja această 
binecuvântare. 

Trecuseră cinci zile de când deschisese portbagajul mașinii lui 
Jake Richter și crezuse că are în fața ochilor cadavrul ei. 
Polițistul se întorsese și îl ajutase pe Harry să o ridice din 
portbagaj până la sosirea ambulanţei. Ea începuse să tremure 
imediat la atingerea braţelor lui și îl strigă pe nume cu o voce 
abia perceptibilă. Când era pe targă, înainte de a fi băgată în 
ambulanţă, ridică mâna și îl chemă pe Harry. El se apropie de 
ea, cu urechea lângă gura ei. 

— John Richards e făptașul, șopti ea. 

— Știu, zise Harry. E mort. 

Caitlin fu mai întâi transportată la Spitalul Kennewick, apoi 
transferată în după-amiaza aceea în Portland și ţinută sub 
observație timp de două zile. Detectivul Dixon îi spuse lui Harry 
că traumatismele fizice suferite de ea erau relativ minore (nasul 
spart, gâtul julit), dar că în prezent i se acorda asistenţă 
psihiatrică. Harry nu mai apucase să o vadă înainte ca ea să se 
întoarcă în Michigan; întrebase de câteva ori dacă îi e permis să 
o viziteze, dar fusese refuzat de fiecare dată. 

Apoi fu informat despre întoarcerea ei în Michigan, alături de 
familie. 

În timpul acelor zile bizare de după moartea lui Jake Richter, 
Alice, hărțuită de gloata de jurnaliști care veniseră în satul 
Kennewick, se mutase în dormitorul de oaspeţi din casa 
prietenei sale, Chrissie Herrick. Paul Roman venise de îndată în 
Kennewick, își găsise un Airbnb lângă port, iar Harry se mutase 
cu el, luându-l și pe Lew, motanul de la magazin. Obţinu mult 
mai multe informaţii de la Chrissie decât de la Alice, care abia 
dacă mai scosese un cuvânt după ce fusese atacată de Jake în 
apartamentul lui. Harry încercă să mai smulgă niște informaţii 
de la detectivul Dixon, dar acesta era foarte discret din cauza 
anchetei în desfășurare. Harry se întreba dacă nu cumva lui 
Dixon îi era rușine de faptul că nu îl arestase pe Jake mai 
curând. Conform articolelor pe care le citise Harry pe internet, 
Jake fusese suspect în investigaţiile privitoare la uciderea lui Bill 
Ackerson și a lui Grace McGowan, dar poliţia era convinsă că 
făptașii erau Lou și Annie Callahan, întrucât niciunul nu avea un 


VP - 216 


alibi solid în privinţa nici uneia dintre crime. 

Începând de la evenimentele care duseseră la moartea lui, 
ieșiră la iveală mai multe detalii despre trecutul lui Jake Richter, 
inclusiv din mărturiile unei învăţătoare din Albany, pe nume Joan 
Johnson, care susținea că Jake Richter, pe vremea când fusese 
coleg de serviciu cu mama ei, o sedusese pe când era 
adolescentă. Se mai dovedi și faptul că Jake Richter trăise mai 
mulți ani în zona Fort Lauderdale în Florida, unde fusese 
concediat de la clubul de agrement unde lucra din cauza 
„comportamentului necorespunzător”. Toate acestea îi creau 
imaginea unui corupător sexual. 

Se făceau însă și multe speculaţii în sensul că, atunci când se 
căsătorise cu mama lui Alice Moss, o agresase sexual pe Alice și 
că îl ucisese pe Bill Ackerson cel mai probabil dintr-un impuls de 
gelozie. Alice încă nu dăduse nicio declaraţie ca să respingă 
aceste zvonuri, dar Vivienne Bergeron, rezidentă veche din 
Kennewick, a vândut o poveste unuia dintre ziarele de scandal, 
în care susținea că știe categoric că Jake și Alice fuseseră 
amanți. Mai afirma totodată și că Alice îi omorâse fiica, dar, din 
câte se pare, asta tot spunea de ani de zile. 

Harry o mai văzuse pe Alice doar o dată după ce fuseseră 
împreună în apartamentul lui Jake. Chrissie îi dăduse mesaj 
pentru a-l ruga să îi mai aducă niște haine de la Doamna Gri, 
inclusiv placa de păr a lui Alice („o favoare colosală, știu”), și 
Harry acceptase, întorcându-se la casă noaptea târziu pentru a 
evita să fie asaltat de reporteri, deși unul mai zelos ţâșni din 
mașină când el și Paul ieșiră din casă cu două geamantane pline 
cu lucrurile lui Alice. Refuzaseră să răspundă la întrebările 
reporterului și, în dimineaţa următoare, Harry se duse la casa 
familiei Herrick. Alice îl trase într-o îmbrăţișase scurtă, după ce îi 
cărase valizele în dormitor. 

— Vă las un pic singuri, zise Chrissie și dispăru. 

— Cum faci față situaţiei? întrebă Harry. 

Alice îi dădu drumul la mână și se așeză pe marginea patului. 
Harry se așeză pe un scaun de răchită care fusese vopsit în alb. 

— Sunt șocată, Harry. Îl cunoșteam pe Jake de-o viaţă. 

— De ce își spunea John Richards? 

— L-am întrebat o dată și a zis că vrea doar s-o ia de la capăt. 
Dar acum cred că încerca să scape de ceva din trecutul lui, 
poate de consecințele vreunei fapte comise în Florida. 


VP - 217 


— Ești sigură că tatăl meu știa că e tatăl tău vitreg? întrebă 
Harry. 

— Ah, sunt sigură de asta, răspunse Alice repede. Totuși, n-a 
fost cine știe ce. El și mama mea au fost căsătoriţi foarte puţin 
timp. Pur și simplu, nu pot să cred... nu aveam nici cea mai vagă 
idee că e capabil de... 

— Trebuie să ţi se fi părut ciudat că și-a schimbat numele, nu? 

— Ar fi trebuit să mă îngrijoreze mai mult, știu, dar... 

— Mă întrebam doar, zise Harry. 

ÎI deranja, nu atât faptul că Jake se afișa sub o altă identitate, 
cât acela că Alice îi intrase în joc. Se întreba dacă tatăl lui chiar 
știa cine fusese angajatul lui, dar acum nu mai avea cum să afle 
asta. 

Mai stătură puţin de vorbă, Harry încercând să citească pe 
chipul lui Alice emoţiile, gândurile, dar nu izbutise niciodată să 
facă asta. Nici acum nu reușea. 

— Ar trebui să plec, zise el. 

— Unde ai de gând să te duci? întrebă Alice. 

— Paul a închiriat ceva, nu departe de aici, și o să stau cu el. 

— Nu, mă refer, după ce se termină toate astea. O să rămâi în 
Maine? 

— Nu prea cred, Alice. 

— Nu, știu. Înţeleg. 

— Dar tu? 

— Eu rămân aici. Nu am unde altundeva să mă duc. 

Își luară la revedere printr-o îmbrăţișare, iar Alice nu îi mai 
dădu drumul, îngropându-și faţa în curbura gâtului său. 

— Probabil că Jake a omorât-o pe mama, zise ea, imediat ce 
se eliberară din îmbrăţișare. 

— Cum adică? întrebă Harry. 

— Probabil că el a omorât-o pe mama. A murit de o supradoză 
când eram în liceu. 

— Ai vorbit cu poliţia? 

— Le-am spus totul, dar nu mai au ce să facă acum. 

El se duse la mașină cu sentimentul că era posibil să nu o mai 
vadă niciodată. 

e 

Harry o zări pe Caitlin la slujba de înmormântare înainte să îl 
observe ea. El și Paul ajunseră foarte devreme la Sf. lulia, o 
biserică frumoasă din piatră, cu vitralii de jur-împrejur, și se 


VP - 218 


așezară mai în spate. Era liniște; doar câţiva invitaţi intrau încet, 
vorbind în șoaptă. Se auziră primele acorduri din Ave Maria de 
Schubert, Harry o recunoscu, și câteva minute mai târziu apăru 
Caitlin, îmbrăcată în negru, mergând pe culoar alături de o 
femeie, sigur mama ei. De cealaltă parte a ei era un băiat înalt 
și uscăţiv, probabil fratele său. Merseră până în faţa bisericii. 
După aproximativ un minut îi urmă și un bărbat de vârstă 
mijlocie. Lacrimile îi brăzdau faţa, iar Harry bănui că acesta era 
tatăl care își părăsise familia. Se așeză în cel de-al doilea rând, 
singur. Muzica umplu biserica pe măsură ce oamenii se adunau 
la slujbă. Paul și Harry fură nevoiţi să se mute pe bancă pentru a 
le face loc celor întârziaţi. Când începu slujba, câţiva oameni 
stăteau în picioare spre ieșirea din biserică. 

Harry nu mai fusese la o înmormântare catolică și constată că 
este foarte sobră, dar reconfortantă, de parcă rugăciunile 
monotone și imnurile familiare creau o legătură între moartea 
lui Grace și toate celelalte morţi din credința ei. Paul se duse să 
primească împărtășania, dar Harry nu se clinti din loc, dorindu-și 
brusc să nu fi venit. Se simţea ca un impostor; abia dacă le 
cunoștea pe Grace și pe Caitlin. De ce se afla acolo? 

După slujbă, trupul lui Grace fu scos din biserică, în acordurile 
înălțătoare ale unui imn. Versurile acelui imn și lentoarea 
cortegiului funerar îl făcură pe Harry să plângă; Paul îi puse 
mâna pe după umeri. leșiră printre ultimii din biserică. Familia 
plecase deja și câteva grupuri de tineri se mai vânzoleau pe 
afară. Fumul de ţigară plutea prin aer. 

— Bar? îl întrebă Harry pe Paul. 

— Nu vrei să te duci la recepție? 

— Nu prea. 

— Bar să fie, atunci. 

Se duseră în centrul localităţii Ann Arbor, o arteră largă 
mărginită de clădiri cubice din piatră și de numeroase baruri de 
studenţi, și aleseră un loc numit Biblioteca, un bar a cărui 
atmosferă nu avea nimic de-a face cu denumirea. Işi comandară 
fiecare câte un shot de Jameson și câte un Guiness, Paul 
pretextând că nu aveau altă opţiune după ce participaseră la o 
înmormântare catolică, apoi încărcară tonomatul cu multă 
muzică din anii 1980 și ocupară locuri într-un separeu de lângă 
un joc video, „Vânătorul de cerbi”. Harry își verifică mobilul. 

— Nu că mă plâng, zise Paul, dar am bătut atâta drum pentru 


VP - 219 


asta. N-ai de gând să te vezi cu ea? 

— Nu știu. N-am venit doar pentru ea. Am venit ca să merg la 
înmormântare și asta am făcut. 

— Bine, atunci. Cum vrei tu. 

Stătură acolo câteva ore, până când barul se umplu. Paul 
primi de la un grup de studenți instructajul privind regulile de 
joc ale „Vânătorului de cerbi” și sfârși, ca de obicei, prin a-și 
face o sumedenie de prieteni noi. După trei rânduri de băutură, 
Harry era suficient de beat încât să îi scrie lui Caitlin, informând- 
o că fusese la înmormântare și că și-ar fi dorit să fi avut șansa 
de a o saluta. Spre surprinderea lui, ea îi răspunse imediat la 
mesaj: 


„Mi s-a părut mie că te văd în spatele bisericii. Vino 
la Pubul Kildare diseară, dacă ai chef. E o întrunire a 
tuturor prietenilor noștri din liceu. O să fiu acolo pe la 
nouă, dar nu promit că o să stau mai mult de un 
pahar”. 


Harry îi scrise că acceptă invitaţia și îl rugă pe Paul să stea pe 
capul lui ca să meargă, orice-ar fi. Plecară din Bibliotecă pe la 
apus și se întoarseră la motel ca să se schimbe. Reveniră în 
centru și luară cina la un restaurant italienesc mic, de familie. 
Ajunseră la Kildare în jurul orei nouă și jumătate. Era un pub 
irlandez tipic: pereţi roșu-închis, pardoseală din lemn nelăcuit, o 
melodie a formaţiei Dropkick Murphys răzbătea din boxe. Într-un 
separeu, vizavi de bar, era plin de tineri, unii dintre ei încă în 
haine cernite. Pe Harry îl îngrozea gândul de a se strecura prin 
mulțime în încercarea de a o găsi pe Caitlin, dar știa că nu avea 
încotro. Se duse cu Paul până la bar ca să își comande o bere, 
dar nu apucă, pentru că o văzu pe Caitlin, în blugi și într-un 
pulover negru, ieșind din mulţime și uitându-se atent prin 
încăpere. Îl zări pe Harry și veni ţintă la el. 

— Ai venit, zise ea, dar ceva din atitudinea ei respinse 
pornirea lui Harry de a o îmbrăţișa. 

— Da. El e prietenul meu, Paul Roman. 

Paul se întoarse dinspre bar și dădu mâna cu Caitlin, 
aplecându-se și zicând ceva ce Harry nu reuși să audă din cauza 
muzicii. Caitlin zâmbi larg. 

— Drept să-ţi spun, eu plec, îl anunţă Caitlin. Harry, poţi să 


VP - 220 


mă conduci acasă? 
34. ACUM 


Trecură pe lângă mai multe baruri și restaurante aglomerate, 
apoi cotiră la stânga, pe o alee rezidenţială lăturalnică. 

— Avem cam trei kilometri de mers. Ești sigur că nu te 
deranjează? 

— Chiar deloc. 

— Nu mai suportam să stau acolo. Toţi se comportă foarte 
frumos, dar tot simt de parcă viaţa merge mai departe fără ea. 
Și așa și e. 

— Slujba de înmormântare a fost frumoasă. N-am mai 
participat la niciuna până acum. 

Mobilul lui Caitlin vibră, iar ea se opri din mers, ceru scuze, 
apoi tastă rapid un mesaj pe telefon. 

— Prietena mea care m-a adus la bar s-a panicat că am 
plecat. ` 

Mai tastă încă puţin, apoi își băgă telefonul în buzunar. Işi 
văzură mai departe de drum. 

— Spune-mi ce s-a-ntâmplat între mama ta vitregă și Jake 
Richter, se interesă ea. Eu am informaţii doar de la poliție, atât. 
L-a înjunghiat înainte să ajungi tu acolo? 

Harry îi relată tot ceea ce se întâmplase înainte de internarea 
ei în spital. Îi povesti cum se trezise și își dăduse seama că 
bărbatul pe care îl văzuse în fața motelului era John Richards și 
faptul că Alice îi dezvăluise că John fusese cândva tatăl ei vitreg. 
Îi mai spuse și că se dusese acasă și folosise aplicaţia de pe 
mobilul lui de identificat locaţia unui telefon și astfel aflase că 
Alice era acasă la John și că se hotărâse să îl mai vadă o dată ca 
să fie sigur. Îi descrise în detaliu starea lui Alice, sângele de pe 
gât, că îl văzuse pe Jake mort în bucătărie și că, înainte să 
ajungă poliţia, Alice îi spusese despre Caitlin că era în 
portbagajul mașinii, informaţie pe care o avea de la Jake. 

— Probabil ai crezut că sunt moartă, zise ea. 

— Așa e. Și când am deschis portbagajul, zăceai acolo pur și 
simplu, fără să te miști. 

— M-am gândit să mă prefac că sunt moartă, să nu mă mișc 


VP - 221 


deloc. Nu știu din ce motiv, chiar dacă aș fi știut că tu erai în 
garaj, tot nu reușeam să mă mișc. 

— De ce crezi că nu te-a omorât? întrebă Harry. 

— Venise la motel ca să afle dacă l-ai recunoscut, cred. Asta 
mă tot întreba, în orice caz, și, dacă n-a scos nimic de la mine, 
m-a lovit din nou și m-a băgat în portbagaj. Tin minte că nu m-a 
brutalizat, motiv pentru care i-am fost recunoscătoare. 

— Cred că era nebun, zise Harry. 

— Crezi? 

Harry râse. 

— N-a zis nimic? 

— Ba da. După ce m-a băgat în portbagaj, a zis ceva cum că 
ar fi obosit și apoi a scos o cravată din buzunarul sacoului, m-a 
întors pe o parte și mi-a legat mâinile. Nu m-am opus. 

— Îți pierduseși cunoștința, nu? 

— Nu chiar. M-a lovit de două ori și aveam nasul spart. Aș fi 
putut să mă zbat, dar n-am făcut-o. 

— Poate că a fost o decizie bună. Poate că, dacă te zbăteai, 
te-ar fi omorât. 

— Știu. Asta îmi spune toată lumea, dar gândul ăsta nu-mi dă 
pace. Pur și simplu, m-am dat bătută. Cred că în capul meu era 
că mai aveam o șansă, că poate se răzgândise și nu mai voia să 
mă omoare, iar eu nu voiam să risc. 

— Ai avut instincte bune. 

— După ce-a închis portbagajul, a condus până la el acasă, 
presupun. Mi-am dat seama că a parcat într-un garaj după cum 
se auzea motorul în interior și apoi l-am auzit trăgând ușa 
garajului. Credeam că o să mă lase să mor acolo. Nu m-am 
mișcat. Nici măcar n-am încercat să văd dacă există vreo ieșire 
din portbagaj, vreo clapetă de deschidere, ceva. 

— Probabil că nu, zise Harry. Avea o mașină destul de veche. 

— Nu-i vorba de asta... Scuze, știu. Ai dreptate. Cu toate 
astea, aș vrea să fi încercat. Eu n-am făcut decât să zac acolo, 
rugându-mă ca următoarea persoană care apare să nu fie el, și 
apoi mi s-a îndeplinit dorinţa. Ai venit tu. 

— Îţi amintești că mi-ai spus numele lui, că John Richards e 
făptașul? Abia puteai articula cuvintele. 

— Îmi amintesc. Desigur, nu era numele lui adevărat. 

Deși era destul de cald afară, ea începu să tremure; cerul 
spuzit de stele avea o nuanţă violet. 


VP - 222 


— Era numele pe care și-l luase. Ai dat dovadă de inteligență, 
zise Harry. Să-ţi aduci aminte numele lui. Să-mi spui imediat. 

— Tu te mai gândești la asta? întrebă ea. 

— O, da, zise Harry. În fiecare minut din fiecare zi. La ce i-a 
făcut tatălui meu și surorii tale - și apoi ţie. 

— Aproape ce mi-a făcut mie. 

— Da, și la asta mă gândesc. Ar fi putut să te omoare, apoi să 
o omoare pe mama mea vitregă. 

— Ar fi putut să te omoare și pe tine. 

— Da, așa e. 

Făcură câţiva pași în tăcere. După câteva cotituri, casele 
deveneau tot mai mari și mai îndepărtate una de cealaltă. 

— Nu mai avem mult, zise Caitlin. Mă bucur c-am făcut asta. 
Simţeam nevoia să vorbesc despre ce s-a întâmplat cu cineva 
care a fost acolo. Toată lumea se poartă cu mănuși cu mine. 

— Sunt doar îngrijorați. 

— Știu. 

Cotiră iar pe o stradă mărginită de șiruri de copaci înalţi, ale 
căror frunze foșneau în adierea ușoară. 

— Eu locuiesc chiar aici, zise Caitlin și arătă spre o casă 
colonială albă, ale cărei ferestre erau toate luminate. Vrei să 
dăm o tură de cartier? Nu vreau să încheiem conversaţia. 

— Bine. 

În timpul plimbării, Caitlin îl întrebă pe Harry despre planurile 
lui, iar el îi spuse că nu avea niciunul, în afară de faptul că nu 
mai voia să mai stea în Maine. 

— N-o să se supere mama ta vitregă? 

— Sunt sigur că se va supăra, dar nu mai pot să locuiesc cu 
ea. Din partea mea are toată compasiunea, din pricina lucrurilor 
prin care a trecut, dar o parte din mine... E greu de explicat, 
însă nu prea am încredere în ea. Simt că legătura dintre ea și 
Jake e mult mai puternică decât o să aflu eu vreodată. 

— Crezi că a fost și ea complice? 

— Nu, nu chiar. Nu știu. 

Când ajunseră iar în faţa casei lui Caitlin, aceasta zise: 

— Pot să-ţi cer o favoare? 

— Sigur, orice. 

— Vrei să-ţi petreci noaptea aici? Nu cu mine, avem o cameră 
de oaspeţi unde poţi să dormi. 

Harry ezită, dar frica și speranţa din ochii mari ai lui Caitlin, 


VP - 223 


negri în lumina lunii, îl făcură să accepte. 

Imediat ce intrară, îi făcu cunoștință cu mama ei, care era în 
bucătărie, în halat, și bea un ceai. 

— Ah, Harry, zise ea. Condoleanţțe pentru tatăl tău. 

Ambele fiice îi semănau, dar mai mult Grace, gândi Harry, cu 
maxilarul ei puternic și nasul în vânt. Avea ochii blânzi. Harry își 
exprimă regretul pentru pierderea fiicei și îi spuse că o plăcuse 
foarte mult în răstimpul scurt în care o cunoscuse. 

— Era tulburată, dar și-ar fi revenit. Sunt sigură de asta. 

— Chiar și-ar fi revenit, mamă, întări Caitlin și își dădu ochii 
peste cap, gest surprins doar de Harry. 

Camera de oaspeți era la etaj. Intrându-și imediat în rolul de 
gazdă, Caitlin îi arătă unde poate găsi cearșafuri în dulap și îi 
aduse o pijama a fratelui ei și o periuţă de dinţi nefolosită. 

— Pijamaua e curată, jur, zise ea. E ciudat că vreau să rămâi 
aici, nu? 

— Nu, chiar deloc. 

— Când crezi că o să ne revenim la normal? 

— Nu știu, zise Harry. Nu știu dacă o să se întâmple vreodată 
asta, dar cred că o să ne simţim mai bine. 

Caitlin închise ușa camerei de oaspeţi aproape de tot și îl 
sărută. Purta un pulover din cașmir subţire prin care el îi putea 
simţi coastele, bătăile inimii, breteaua de la sutien. Continuară 
să se sărute până când auziră pași pe trepte, iar Caitlin deschise 
ușa mai larg, ieși în hol și îi spuse lui Harry: 

— Micul dejun va fi în zori, din păcate. 

— Te-am auzit, zise doamna McGowan din hol. 

— Perfect, zise Harry. 

După plecarea ei, se schimbă în pijama, îi trimise lui Paul un 
mesaj ca să îl anunțe unde e și se băgă în patul străin. După ce 
stinse veioza, se gândi: „N-am nicio șansă să adorm aici”, dar 
următorul lucru pe care îl văzu fu o luminiţă slabă strecurându- 
se prin perdelele de la geam și simţi miros de șuncă prăjită. Se 
ridică puţin în capul oaselor și ascultă sunetele casei care 
prindea viaţă. Dormise tun toată noaptea, fără vise. Categoric, 
era ciudat să se afle deodată acolo, în casa copilăriei lui Caitlin, 
dar nici pe departe mai ciudat decât în oricare alt loc. Nu avea 
un cămin adevărat. 

Tocmai voia să se dea jos din pat, când începu să îi vibreze 
mobilul de pe noptieră. Se uită la ecran. Era un număr de 


VP - 224 


Kennewick. 

— Harry, sunt detectivul Dixon. Îmi pare rău că te deranjez 
așa devreme. 

— E-n regulă. Ce s-a-ntâmplat? 

— Mă întrebam dacă știi cumva unde e mama ta vitregă. 

— A dispărut? 

— Ca să-ţi spun drept, da. 

— Nu știu unde e. Eu nu sunt în Maine acum. Cum adică a 
dispărut? 

— Ei bine, azi-noapte nu s-a mai întors acasă la prietena ei și 
nu e de găsit. Mașina ei e la apartamentul lui Jake Richter, dar 
ea nu e acolo. 

— Imi pare rău. N-am nicio idee unde ar putea fi. 

— Vom continua să o căutăm. Sunt sigur că e bine, dar sună- 
mă dacă te contactează, bine, Harry? 

Harry promise să facă întocmai și încheie convorbirea. Faptul 
că îi pomenise de Alice îi eliberă în conștient amintirea unui vis 
pe care îl avusese cu două nopţi în urmă. Se făcea că Alice 
stătea goală la fereastra Doamnei Gri, iar Harry o privea de pe 
aleea din față. Ea bătea în geam, dar nu scotea niciun sunet. Era 
și tatăl lui acolo, schimbând o roată la Volvoul lui vechi, fără să 
observe pe nimeni din jurul lui. Casa începea să freamăte, iar 
visul dispăru. Harry mai rămase o vreme în pat; instinctual îi 
spunea că, în ciuda asigurărilor date de detectivul Dixon, Alice 
nu avea să fie bine. 


35. ATUNCI ȘI ACUM 


Odată ce Alice se întoarse în dormitorul ei (după ce Jake îi 
spusese că o văzuse întorcându-se de la plajă în noaptea în care 
se înecase Gina), știu că nu avea să se mai culce niciodată cu el. 
Capitolul acela din viaţa ei, cel cu Jake, se sfârșise. Viaţa 
însemna noi începuturi, unul după altul, unele bune, altele rele. 
Viaţa ei începuse din nou prima oară când mama ei încasase 
acei bani cu titlu de despăgubire și se mutaseră în Kennewick. 
Incepuse din nou când apăruse Jake, stând în picioare lângă ea 
pe plajă, când simţise cum o privea. Reîncepuse chiar și când 
Scott Morgan umpluse școala cu bârfe despre ea și fusese 


VP - 225 


marginalizată drept o curvă, dar ea decisese că nu contează, că 
nu o afectează nimic din ce se spunea despre ea. Acum trebuia 
să o ia iar de la capăt, pentru că Jake o bănuia vinovată de 
moartea mamei sale sau de cea a Ginei, pe care, chipurile, o 
lăsase să se înece, deși ambele decese fuseseră accidentale. | 
se întâmplaseră ei, nu se întâmplaseră din cauza ei. 

În zilele următoare, Jake încercă doar o singură dată să o 
recâștige pe Alice. Ea era în camera ei, cu ușa închisă, recitind 
Tender Rebel, un roman de dragoste stupid pe care îl mai citise 
de foarte multe ori. Jake bătu la ușă, apoi intră pe jumătate, 
rămânând în prag. 

— Ce faci? întrebă el. 

Ea ridică romanul. 

— Citesc. 

— Mă gândeam că poate-ai vrea să citești cu mine în pat. Mă 
simt cam singur acolo. 

— Stau bine aici, Jake. 

— Bine, zise el. Voiam doar să mă asigur. 

Ea îşi reaminti comportamentul lui imediat după 
înmormântarea mamei sale, felul în care preluase controlul. 
Devenise un cu totul alt bărbat, acum, că ea nu îl mai iubea sau 
nu mai avea încredere în el. indiferența îi dădea ei un avantaj și 
decise să menţină această situaţie. 

— Jake, zise ea, pe când el pleca. 

— Da? zise el, cu o expresie plină de speranţă. 

— O să-mi caut un loc de muncă nou. Și un alt apartament. 

— Ah. 

— M-am gândit să te anunţ. În prealabil. 

Le dădu preavizul celor de la Farmacia Blethen și se angajă pe 
un post de asistentă la o companie de imobiliare. Renunţă la 
cursuri, din moment ce lucra cu normă întreagă, și își închirie o 
garsonieră într-o clădire decorată cu stuc, aproape de biroul 
unde lucra. Era liniște în noua ei locuinţă și îi plăcea. Gătea 
mese simple și se uita la televizor, iar la sfârșit de săptămână se 
ducea să înoate la piscina publică. 

Firma Coast Home Realty se dezvoltă, mutându-se într-un 
birou nou, mai mare, situat într-un centru comercial pe Route 
IA. Alice coordonă activităţile de mutare, lucrând chiar cu 
Caroline, șefa cea mare, pentru a proiecta noul birou, iar când 
firma își stabili sediul în noua locaţie luxoasă, Caroline o întrebă 


VP - 226 


pe Alice dacă se gândise vreodată să își ia atestatul de agent 
imobiliar. 

— Nu mi-ar plăcea să te pierd ca manager de birou, dar ai fi 
un agent bun, sunt sigură de asta. 

Alice nu se gândise niciodată la asta, în parte pentru că 
agenţii imobiliari cu experienţă, cel puţin aceia care făceau cele 
mai multe vânzări, cu toţii păreau să aibă personalități 
puternice, charismatice. Alice nu se arătă prea încântată de 
idee, dar Caroline insistă. 

— Ești cea mai muncitoare angajată pe care am avut-o 
vreodată aici. E păcat că nu poţi să scoţi niște comisioane grase. 

Așa că Alice își luă atestatul și, două luni mai târziu, perfectă 
prima ei tranzacţie, o casă pentru un cuplu tânăr, amândoi 
învăţători, care se mutaseră din Orono. Pentru a sărbători 
reușita, se mută într-un apartament mai mare și își cumpără 
mașină nouă. Începu să petreacă mai mult timp cu Chrissie 
Herrick, o altă angajată a agenţiei, care își luase atestatul când 
al doilea copil al său începuse școala primară. Chrissie, 
vorbăreaţă din fire, îi amintea lui Alice de Gina, dar spre 
deosebire de fosta ei prietenă, Chrissie știa ce vrea de la viaţă. 
Avea o căsnicie fericită cu un bărbat loial și plicticos și era în 
principiu mulțumită de rostul ei pe lume. Activitatea preferată a 
lui Chrissie era să o complimenteze pe Alice pentru frumuseţea 
ei și să o bată la cap cu dorinţa ei de a-i face cunoștință cu un 
bărbat simpatic. 

Alice îi făcu hatârul doar o dată, mai mult din curiozitate decât 
din alte motive, astfel că Chrissie și soțul ei, împreună cu Alice și 
un bărbat divorțat din zonă, care lucra în asigurări în Portland, 
ieșiră cu toţii la cină. La sfârșitul unei seri interminabile, 
bărbatul respectiv o conduse pe Alice la mașină, ţinând-o de 
talie și făcând cu degetul mare mișcări circulare. Ea își imagina 
cum își înfige dinţii în acel deget și expresia șocată de pe faţa lui 
de porcușor când ar fi început să îi curgă sânge. Dar nu făcu 
asta, în schimb urcă repede în mașină, închizând portiera și 
crăpând geamul doar cât să îi mulţumească pentru acea 
întâlnire. În noaptea aceea, stătu întinsă în pat, ignorând 
telefonul care zbârnâia în casă; nu putea fi altcineva decât 
Chrissie, care spera să primească vreo veste, așa încât lunecă 
încet în somn, întrebându-se dacă viaţa ei o va mai lua vreodată 
de la capăt. 


VP - 227 


Apoi îl cunoscu pe Bill Ackerson, un bărbat drăguţ din New 
York, care voia să se mute în Maine și să își deschidă o librărie. 
Ştia că e atras de ea și se gândi la perspectiva unei relații cu el, 
dar decise că nu o interesează. Următoarea dată când Bill o 
contactă, o întrebă dacă ar deranja-o să vină cu fiul lui ca să 
revadă câteva dintre locurile pe care i le arătase înainte. Il 
aduse pe Harry, care semăna leit cu tatăl lui, dar o frumuseţe de 
băiat cu pomeţi înalţi și păr ondulat. Era perfecțiunea 
întruchipată, iar pe Alice aproape că o durea să se uite la el. Un 
declic avu loc în mintea ei. Nu își dădea seama exact ce anume 
era, dar știa că tocmai începea o nouă etapă a vieţii ei. 

(J 

Alice se întoarse la apartamentul lui Jake, rupse banda de 
delimitare pusă de poliţie și încercă ușa. Era încuiată. Se 
așteptase la asta și scoase din poșetă un card de credit, forțând 
încuietoarea, așa cum făcea în adolescenţă ori de câte ori își 
uita cheia. 

Era pe înserat, iar în apartament era întuneric. Avea lanternă 
la mobil, pe care o folosi ca să se uite prin jur. Urcă direct scările 
și intră în dormitor, complet neschimbat de când călcase ultima 
oară acolo; parcă se întâmplase cu o zi în urmă. Inchise lanterna 
telefonului și își lăsă ochii să se obișnuiască cu întunericul. Patul 
era făcut superficial și își lăsă mâna să-i alunece pe cuvertura 
de pluș. Işi aduse aminte că mama ei dormise în camera aceea 
înaintea ei și apoi se cutremură dintr-odată când își dădu seama 
că avea aproape aceeași vârstă ca mama ei când murise. 
Scutură din cap ca să alunge acel gând la mama ei și își 
reaminti de ce se afla aici. Cu mulţi ani în urmă, pe când ea nu 
avusese prea multă minte, Jake îi făcuse niște poze și voia să se 
asigure că nu erau acolo, la îndemâna oricui. Când locuise aici, 
el ţinuse fotografiile într-un volum cu titlul Hawaii de James 
Michener, pe care îl ţinea tot timpul pe noptieră. Ar fi trebuit să 
le ia înapoi atunci, dar hotărâse să îi lase această infimă 
amintire lui Jake. Acum însă el era subiectul știrilor naţionale, iar 
ea la fel. Trebuia să pună mâna pe pozele acelea. 

Dură puţin, dar le găsi într-una dintre cărţile cartonate 
așezate în teancuri pe șifonierul lui Jake. Se uită repede prin ele, 
minunându-se de frumuseţea trupului ei tânăr. Se privi în ochii 
ei din fotografii, întrebându-se la ce se gândise acea persoană 
diferită. Băgă pozele în geantă. 


VP - 228 


Întorcându-se la mașină, observă lângă Volvoul ei o 
camionetă care trăgea o remorcă cu barcă pe ea, care nu fusese 
acolo înainte. Mașina aceea îi dădea un presentiment rău, dar 
familiar, de parcă ar fi trebuit să știe a cui era mașina. Acel 
presentiment trecu, însă era enervată pentru că remorca îi bloca 
ieșirea și avea să scoată greu mașina din parcare. Dând ocol 
bărcii de pe remorcă, văzu în mașină doi oameni și se hotărî să 
îi roage să îi facă loc să iasă cu mașina. Dar când se apropie mai 
mult, se aprinse plafoniera camionetei, se deschise portiera 
șoferului și din mașină cobori un bărbat cunoscut. 

— Alice, zise domnul Bergeron și păși spre ea cu mâna 
întinsă. 

Apoi Alice auzi sunetul unui fitil aprins și tot corpul ei deveni 
rigid. Simţi că încearcă să vorbească, dar nu articulă niciun 
cuvânt și căzu, lovindu-se cu partea laterală a capului de asfalt. 
O durea tot corpul. Apoi faţa îi fu acoperită cu o cârpă umedă, 
cu un miros dulceag, și totul în jur se întunecă. 

e 

Se trezi tresărind, simţindu-și nările în flăcări, capul 
zvâcnindu-i și o durere ascuţită în spate. Auzea sunetul unei 
ape, iar lumea se legăna încoace și încolo, și gândi: „Sunt într-o 
barcă”. Apoi își aminti parcarea și pe domnul Bergeron. li era 
rău, saliva i se aduna sub limbă și închise ochii, întunericul se 
închidea în jurul ei, dar apoi simţi iar cum îi ard nările și scutură 
capul, tot corpul ei încordându-se. 

— Salut, Alice. Eşti trează? 

Încercă să rostească ceva, dar nu reuși să scoată decât un 
geamăt. Deschise iar ochii (începuse să îi treacă greata) și 
constată că îi poate ţine deschişi. Zări un cer plin de stele, 
silueta neclară a doamnei Bergeron aplecată deasupra ei, cu 
fața chinuită a unui bolnav de cancer, purtând o căciulă de lână 
pe cap. Ridicându-se în fund, Alice privi în jur, mișcarea aceea 
de răsucire a gâtului accentuându-i durerea de cap. Erau 
departe în larg, motorul nu se auzea, nici urmă de țărm în nicio 
direcţie. Doamna Bergeron se trase în spate și se așeză vizavi 
de Alice. Se auzea clipocitul apei pe fundul bărcii. 

— Unde sunt? întrebă Alice. 

— Suntem exact în locul unde s-a înecat Gina, mai mult sau 
mai puţin, răspunse doamna Bergeron. Mă gândeam c-o să-ți 
amintești. 


VP - 229 


— Doar știi că n-am cum, zise Alice. 

Doamna Bergeron oftă, apoi tuși, patru accese violente de 
tuse uscată, semn că era foarte bolnavă. Alice știa că femeia 
suferă de cancer bronșic, deoarece doamna Bergeron trecuse 
pe la ea, într-o vizită, la scurt timp după moartea lui Bill. O 
confruntase în legătură cu moartea lui Bill, spunându-i lui Alice 
că știa că e implicată cumva, la fel ca și în moartea fiicei sale, 
Gina, cu douăzeci de ani în urmă. Vizita o neliniștise, dar nu o 
surprinsese. De-a lungul anilor, Vivienne Bergeron o acuzase de 
multe ori pe Alice că fusese cu Gina în noaptea când se înecase. 
Dar în ultimii zece ani, Alice abia dacă mai avusese vreun 
contact cu ea și începuse să creadă că nu avea să o mai revadă 
vreodată. Dar doamna Bergeron venise la Doamna Gri, înfofolită 
într-un impermeabil prea mare pentru ea, tenul palid, translucid 
dând la iveală osatura craniului de dedesubt. Alice o invitase în 
casă, îi ascultase criticile și, ca întotdeauna, încercase să se 
poarte civilizat. O întrebase de sănătate, iar doamna Bergeron îi 
spusese că are cancer bronșic și că este fericită să părăsească o 
lume în care oameni ca Alice Moss scăpau basma curată după 
ce comiseseră o crimă. Alice se întreba dacă nu cumva bătrâna 
își pierdea și minţile odată cu trupul. 

— Poţi să spui adevărul acum, Alice, o îndemnă doamna 
Bergeron de pe cealaltă parte a bărcii. Suntem doar noi două. 

Vântul oceanului ducea cu el departe sunetele slabe scoase 
de doamna Bergeron, dar Alice putea să le audă. 

— Soțul tău, zise Alice, aducându-și aminte de parcarea 
clădirii. Unde...? 

— Soţul meu este un bărbat bun și loial, zise ea, cu vocea 
spartă. Aveam nevoie de el să mai facă un ultim lucru pentru 
mine, și l-a făcut. 

— Ești nebună. 

— Cred că sunt un pic nebună, să știi. Asta, tot din vina ta, 
Alice. Eram bine înainte să mi-o iei pe Gina. N-am reușit să trec 
peste asta. 

— Ce-ai de gând să faci? zise Alice. 

Începea să i se limpezească mintea și constată că o tăia ceva 
la încheietura mâinii stângi. Erau niște cătușe prinse de un lanț. 
Trase de el. Lanţul trecea printr-o greutate de halteră, un disc 
ce părea cam de cincizeci de kilograme, pus în mijlocul bărcii 
vechi, și se întindea până la doamna Bergeron, prins cu o cătușă 


VP - 230 


de încheietura mâinii ei. 

— Am făcut-o deja, zise ea, ridicându-și mâna, în zornăitul 
lanțului, ca să i-o arate lui Alice. N-ai scăpare. Cheile de cătușe 
sunt deja pe fundul oceanului. S-a terminat, Alice. Suntem doar 
noi două. 

Cu mâna liberă, doamna Bergeron ridică la nas ceva ce 
semăna cu o jumătate de ţigară și trase adânc aer în piept. Alice 
gândi: „săruri de amoniac”. Asta folosise ca să o trezească pe 
Alice și tot asta folosea ca să poată continua. 

Corpul lui Alice deveni rece. Scutură din cap, încercând să se 
concentreze la ceea ce se petrecea. Pleoscăitul pe care îl auzea 
din fundul bărcii se înteți, iar apa îi mângâia deja gleznele. 

— Barca se scufundă, constată ea. 

— Așa e. Nu mai ai mult timp. Acum ne-a mai rămas 
amândurora la fel de mult timp. 

Alice trase mai tare de cătușa prinsă în jurul încheieturii. 

— Nu poţi face asta. 

Doamna Bergeron zâmbi; semăna cu un craniu, cu niște dinţi 
prea mari pentru faţa ei. 

— Ba chiar fac asta, zise ea. Tu mi-ai luat copilul de lângă 
mine și asta e ultima mea dorinţă. Râse slab, apoi adăugă: E 
lampa mea fermecată. 

Alice se ridică în picioare și făcu un pas spre doamna 
Bergeron. Barca se clătină, iar piciorul îi trecu prin cocă. Apa 
începu să năvălească înăuntru. 

— N-ai ce face, zise doamna Bergeron. N-aș putea s-o opresc 
nici dac-aș vrea. O să murim împreună. Singurul lucru pe care 
mai poţi să-l faci este să recunoști. Nu pot să te forțez s-o faci, 
dar s-ar putea să te facă să te simţi mai bine. E pentru tine, nu 
pentru mine. Eu știu deja ce-ai făcut. Vreau doar să ai și tu 
ocazia să o știi. 

— Gina era dependentă de droguri. O luase razna. 

Barca se lăsă puternic pe o parte, iar Alice se agăţă de 
margine când greutatea de care era prinsă alunecă de pe locul 
din mijloc în apă. Mintea ei trecu rapid de la șocul situației la a-și 
calcula șansele de supravieţuire. Trase cu putere de cătușa din 
jurul mâinii ei stângi, dar aceasta refuza să iasă. Se uită prin 
barcă după vreun obiect care o putea ajuta să plutească. 

— Poate, dar nu de-asta a murit, zise doamna Bergeron. 

— A fost norocoasă c-a murit atunci, replică Alice. 


VP - 231 


— Așa, draga mea, spune adevărul. 

Bătrâna se agăţă și ea cu mâna de marginea bărcii. Avea 
ochii căscați în cap. 

— N-ai cum să scapi. E 

— N-aș fi avut cum s-o salvez. Asta-i adevărul. 

— Însă înotai cu ea, nu? 

— N-am avut ce să fac. Nu e drept. 

Barca se înclină, iar Alice se aplecă cu putere în direcţia 
opusă. 

— Cum ai..., începu ea. Cum de sunt aici? 

Doamna Bergeron râse. 

— Mi-a rămas mai puţin de o lună de trăit și-aș fi putut să mor 
într-un pat de spital în chinuri sau să te iau cu mine. A fost o 
alegere ușoară și am un soţ dispus să mă ajute. 

Alice dădu să sară asupra doamnei Bergeron, dar barca se 
răsturnă și cele două femei căzură în apa rece a oceanului; 
barca, făcută țăndări, se îndepărtă de ele. Alice simţi cum o 
trage la fund greutatea de la încheietura mâinii stângi. 
Disperată, plesni apa cu mâna dreaptă liberă, apoi o apucă pe 
doamna Bergeron, ca într-o încercare de a o ajuta să plutească. 
Împreună, se scufundară sub apă, înlănțuite ca într-o 
îmbrățișare, în timp ce se duceau la fund. 

„Mor”, gândi Alice; gândul era înfricoșător, dar totodată 
nedrept. Nu făcuse nimănui rău în viaţa ei. Chipul mamei îi trecu 
prin faţa ochilor, nu așa cum fusese spre sfârșitul vieții, ci cum 
arătase cândva, de mult, pe vremea când fusese drăguță. Se 
afla pe o plajă: soare, nisip aspru și un stol de pescăruși ţipând 
înspăimântător. Alice își ţinu respiraţia cât putu de mult, apa 
neagră mugindu-i în urechi. 

Când nu mai rezistă, deschise gura și încercă să respire. Apa 
oceanului, rece, mortală, îi umplu plămânii. 


VP - 232 


PETE, 
wri uon 


O MINCI 
UNA 
PERE FEE-TĂ 


virtual-project.eu