Orson Scott Card — Umbra Marionetelor

Orson Scott Card 


Orson Scott Card 


Ender 


VOI. 7 - Umbra Marionetelor 


CUPRINS: 


„Adult 5 

. Cuţitul lui Suriyawong 19 
„. Mame şi taţi 30 

. Chopin 39 

„ Pietre pe drum 62 

„ Ospitalitate 74 

„. Rasa umană 88 

. Ţinte 105 

. Conceperea 121 

„ Stânga şi dreapta 147 

. Copii 1604 

. Stingerea focurilor 179 
. Califul 196 

„ Staţia spaţială 229 

. Planuri de război 254 

. Capcane 276 

. Profeţi 296 

. Războiul de pe Pământ 313 
„. Rămas-bun 332 

„Acasă 358 


Mulţumiri 367 


1 


ADULI. 

From: NoAddress8 Untraceable.com4 14b9cc0/ ÎNSCRIE- 
TE ACUM ŞI RĂMÂI ANONIM! 'Io: 
Trireme%Salamis(OAttica-vs-Sparta.hst Re: Decizia finală. 


Wiggin: 

Subiectul nu va fi ucis. Subiectul va fi transportat conform 
planului 2, ruta 1. Plecarea marţi ora şase, adică în zori. Te 
rog să fii atât de inteligent încât să ţii cont de fusul orar. 
Dacă îl vrei îţi aparţine. 

Dacă inteligenţa îţi depăşeşte ambiția, îl vei ucide. Dacă e 
invers, vei încerca să te foloseşti de el. Nu mi-ai cerut sfatul, 
dar eu l-am văzut în acţiune: ucide-l. 

E adevărat, fără un adversar care să înspăimânte lumea 
nu vei recăpăta niciodată puterea pe care funcţia de 
Hegemon a avut-o cândva. Cariera ta se va încheia. 

Dacă îl laşi să trăiască, viaţa ta se va sfârşi, iar când vei 
muri vei lăsa această lume pe mâinile lui. Cine e atunci 
monstrul? Sau cel puţin monstrul nr. 2? 

Eu ţi-am spus cum să-l prinzi. Sunt oare monstrul nr. 3? 
Sau doar prostul nr. 1? 

Bufonul tău credincios. 

Lui Bean îi plăcea destul de mult să fie înalt, chiar dacă 
ştia că asta urma să îl omoare. 

La ritmul în care creştea, nu mai era aşa de mult până 
atunci. Cât timp mai avea? Un an? Trei? Cinci? 
Extremităţile oaselor lui încă erau ca ale unui copil, în 
creştere; chiar şi capul îi creştea, şi, tot ca un copil, mai 
avea încă o bucată moale de cartilagiu şi os nou în creştet. 

Acest lucru însemna o constantă adaptare, căci săptămână 
după săptămână braţele lui ajungeau tot mai departe atunci 
când le întindea, picioarele erau mai lungi şi se împiedica 
de trepte şi praguri, iar când mergea acoperea distanţele 
tot mai repede, şi însoțitorii săi trebuiau să se grăbească să 
ţină pasul. Când se antrena cu soldaţii săi, o companie de 
elită care reprezenta întreaga forţă armată a Hegemoniei, 
nu mai putea alerga în faţa lor, paşii lui fiind mai lungi decât 
ai celorlalţi. 

Câştigase cu mult timp înainte respectul oamenilor săi. 
Dar acum, datorită înălţimii sale, ridicau la propriu ochii 
spre el. 


Bean stătea pe iarbă, aşteptând ca oamenii lui să se 
îmbarce în două elicoptere de asalt. Astăzi aveau o misiune 
periculoasă - să pătrundă în spaţiul aerian chinez şi să 
intercepteze un mic convoi care transporta un prizonier de 
la Beijing spre interiorul ţării. Totul depindea de păstrarea 
secretului, de atacul-surpriză şi de informaţiile extrem de 
precise pe care Hegemonul, Peter Wiggin, le primise din 
interiorul Chinei în ultimele câteva luni. 

Bean şi-ar fi dorit să cunoască sursa informaţiilor, pentru 
că viaţa sa şi vieţile oamenilor săi depindeau de asta. 
Acurateţea datelor furnizate până acum se putea să fi fost o 
capcană. Deşi titlul de Hegemon era acum doar o vorbă 
goală întrucât majoritatea populaţiei globului trăia în ţări 
care nu mai recunoşteau autoritatea acestei funcţii, Peter 
Wiggin se folosise eficient de soldaţii lui Bean. Iritau în mod 
constant proaspăt expansionista Chină, apărând din când în 
când exact în momente în care să submineze încrederea în 
conducerea chineză. 

O navă de patrulare care dispare brusc, un elicopter 
doborât, operaţiuni de spionaj întrerupte brusc, blo-cându-i 
pe spionii chinezi din altă ţară - China nu-l acuzase încă 
oficial pe Hegemon de implicare în asemenea incidente, dar 
asta însemna numai că nu voiau să-i facă Hegemonului 
publicitate, nu voiau să-i crească prestigiul sau reputaţia 
printre aceia care se temuseră de China după cucerirea 
Indiei şi Indochinei. Cu siguranţă ştiau care era sursa 
necazurilor lor. 

Într-adevăr, probabil că acordaseră micii armate a lui 
Bean credit şi pentru probleme care în realitate erau 
accidente obişnuite. Moartea la Washington în urma unui 
atac de cord a ministrului de externe cu doar câteva minute 
înainte de întâlnirea cu preşedintele SUA -chiar crezuseră 
că fusese mâna lui Peter Wiggin sau că el era de părere că 
ministrul de externe chinez, un sclav al mondenităţilor, 
merita să fie asasinat. 


Iar seceta care dura de doi ani în India, forțând China fie 
să cumpere alimente de pe piaţa liberă, fie să permită 
ajutoarelor din Europa şi America să vină pe subcontinentul 
proaspăt capturat şi încă nesupus -poate că îşi imaginau că 
Peter Wiggin poate controla musonii. 

Bean nu îşi făcea astfel de iluzii. Peter Wiggin avea tot 
felul de contacte în întreaga lume, o serie de informatori 
care treptat se transforma într-o reţea serioasă de spioni, 
dar din câte putea spune Bean, Peter încă se mai juca. O, 
Peter credea că e destul de veridic, dar el nu văzuse 
niciodată ce se întâmplă în lumea reală. Nu văzuse 
niciodată oameni murind ca urmare a ordinelor sale. 

Bean văzuse, şi nu fusese un joc. 

Îşi auzi oamenii apropiindu-se. Ştia, fără să se uite, că erau 
foarte aproape, căci chiar şi aici, într-un teritoriu presupus 
sigur - un avanpost în munţii Mindanao din Filipine - se 
mişcau pe cât posibil fără zgomot. Dar mai ştia şi că îi 
auzise înainte ca ei să se aştepte la asta, deoarece simţurile 
lui fuseseră întotdeauna ascuţite. Nu organele fizice de simţ 
- urechile sale erau normale - ci capacitatea creierului său 
de a sesiza chiar şi cea mai slabă variaţie în sunetele 
mediului ambiant. De aceea ridică o mână în semn de salut 
către oamenii care tocmai îşi făceau apariţia din pădurea 
din spatele lui. 

Putu auzi schimbarea de respiraţie - suspine, chicote 
tăcute - care îi spunea că ei îşi dăduseră seama că îi 
prinsese din nou. De parcă ar fi fost un joc de-a „Mamă, am 
voie?” între adulţi, iar Bean întotdeauna părea să aibă ochi 
la ceafă. 

Suriyawong veni lângă el în timp ce soldaţii se aliniau în 
două coloane ca să urce în elicoptere, echipați pentru 
misiune. 

— Domnule, zise Suriyawong. 

Asta îl făcu pe Bean să se întoarcă. Suriyawong nu-i 
spunea niciodată „domnule”. 


Secundul său, un thailandez cu numai câţiva ani mai mare 
decât el, era acum cu jumătate de cap mai scund, îl salută 
pe Bean apoi se întoarse spre pădurea din care tocmai 
leşise. 

Când Bean se răsuci în aceeaşi direcţie, îl văzu pe Peter 
Wiggin, Hegemonul Pământului, fratele lui Ender Wiggin, 
cel care salvase lumea de invazia Furnicilor în urmă cu doar 
câţiva ani - Peter Wiggin, conspiratorul şi jucătorul. Oare ce 
joc mai juca acum? 

— Sper că nu eşti atât de nebun încât să vii cu noi în 
misiune, zise Bean. 

— Ce întâmpinare veselă, râse Peter. Chiar ai un pistol în 
buzunar, deci bănuiesc că nu te bucuri prea mult că mă 
vezi. 

Bean îl ura cel mai mult pe Peter când acesta încerca să 
glumească. Aşa că nu zise nimic. Aşteptă. 

— Julian Delphiki, a apărut o schimbare de plan, spuse 
Peter. 

Îi spunea pe numele întreg, de parcă ar fi fost tatăl lui. 
Bean avea un tată - chiar dacă nu ştiuse că are unul decât 
după ce războiul se terminase şi i se spusese că Nikolai 
Delphiki nu era numai prietenul, ci şi fratele său. Dar a afla 
la unsprezece ani ca ai o mamă şi un tată nu e acelaşi lucru 
cu a creşte alături de ei. Nimeni nu-i spusese lui Bean 
„Julian Delphiki” atunci când era mic. Nimeni nu-i spusese 
în nici un fel, până nu-l porecliseră în batjocură Bean (bob 
de fasole) pe străzile din Rotterdam. 

Peter părea să nu observe că era absurd când îl lua de sus 
pe Bean. „Am luptat în război împotriva Gândacilor, ar fi 
vrut Bean să-i spună. Am luptat alături de fratele tău, 
Ender, în timp ce tu jucai micile tale jocuri de demagog pe 
net. Şi, în timp ce tu te pregăteai să faci pe Hegemonul, eu 
i-am condus pe oamenii ăia într-o bătălie care a schimbat 
într-adevăr faţa lumii. Iar tu îmi spui mie că a apăruto 
schimbare de plan?” 


— Hai să contramandăm misiunea, zise Bean. Schimbările 
făcute în ultimul moment conduc la pierderi inutile în luptă. 
— De data asta nu va fi aşa. Pentru că singura schimbare 

va fi că tu nu pleci. 

— Şi te duci tu în locul meu? 

Bean nu trebuia să-şi arate disprețul pe faţă sau în glas. 
Peter era suficient de deştept să-şi dea seama că ideea era 
o glumă. Peter nu era antrenat pentru nimic altceva decât 
să scrie eseuri, să negocieze cu politicienii, să se joace de-a 
geopolitica. 

— Suriyawong va comanda misiunea, zise Peter. 
Suriyawong luă plicul sigilat pe care i-l înmâna Peter, dar se 
întoarse spre Bean pentru confirmare. 

Peter observă fără îndoială că Suriyawong nu avea de 
gând să se supună ordinelor sale decât dacă Bean îi spunea 
s-o facă. Fiind o fiinţă umană, Peter nu putu rezista tentaţiei 
de a riposta: 

— Desigur, tu nu consideri că Suriyawong e pregătit să 
conducă misiunea. 

Bean privi spre Suriyawong, care îi întoarse zâmbetul. 

— Excelenţa Voastră, trupele vă aparţin, zise Bean. 
Suriyawong întotdeauna conduce oamenii în luptă, deci nu 
s-ar schimba nimic important. 

Asta nu era tocmai adevărat - Bean şi Suriyawong 
trebuiau adesea să facă modificări de plan în ultimul 
moment, iar Bean ajungea să comande o parte sau chiar 
întreaga misiune, sau deloc, depinde care dintre ei avea de- 
a face cu o urgenţă. Totuşi, deşi această operaţiune era 
dificilă, nu părea prea complicată. Dacă va întâlni convoiul 
acolo unde ar trebui să fie, misiunea va fi încheiată cu 
succes. Dacă nu va fi acolo sau dacă vor fi atraşi într-o 
ambuscadă, vor abandona misiunea şi se vor întoarce 
acasă. Suriyawong şi ceilalţi ofiţeri şi soldaţi puteau face 
faţă cu uşurinţă oricăror altor modificări minore. 

Poate că schimbarea cursului misiunii era din cauză că 
Peter Wiggin ştia că va eşua şi nu voia să rişte să-l piardă pe 


Bean. Sau fiindcă Peter îi trăda din vreun motiv personal. 

— Te rog să nu-l deschizi, spuse Peter, decât după ce 
decolaţi. 

Suriyawong salută. 

— E timpul să plecăm, zise. 

— Misiunea asta, spuse Peter, ne va aduce considerabil 
mai aproape de ruperea coloanei vertebrale a 
expansionismului chinez. 

Bean nici măcar nu oftă. Dar tendinţa lui Peter de a face 
declaraţii despre ceea ce se va întâmpla îl cam obosea pe 
Bean. 

— Dumnezeu să te-ajute, îi zise Bean lui Suriyawong. 

Uneori, când spunea „Dumnezeu”, Bean îşi amintea de 
sora Carlotta şi se întreba dacă într-adevăr era cu 
Dumnezeu acum, şi dacă auzea cuvintele rostite de el. 

Suriyawong alergă spre elicopter. Spre deosebire de 
soldaţi, el nu purta alt echipament în afară de un mic 
pachet cu raţia pe o zi şi o armă. Nu avea nevoie de 
armament greu, pentru că se aştepta ca în timpul 
operaţiunii să rămână lângă elicoptere. Fuseseră vremuri 
când comandantul trebuia să participe la luptă, dar nu în 
astfel de misiuni unde comunicarea era totul, iar el trebuia 
să fie capabil să ia pe loc decizii care să fie imediat 
transmise tuturor. Misiunea lui era să stea în faţa 
monitoarelor care indicau poziţia fiecărui soldat şi să 
comunice cu ei prin satelit. 

Nu se afla în siguranţă acolo, în elicopter. Dimpotrivă. 
Dacă ar fi ştiut chinezii ce li se pregătea sau dacă ar fi fost 
capabili să reacționeze în timp util, Suriyawong s-ar fi aflat 
într-una din cele două ţinte mai mari şi mai uşor de lovit. 

„Ala era locul meu”, gândi Bean privind cum Suriyawong 
sare în elicopter, ajutat de mâna întinsă a unui soldat. Uşa 
se închise. Cele două aparate se ridicară de la pământ într- 
un vârtej de aer şi praf, şi frunze, culcând iarba de sub ele. 

Abia atunci o altă persoană se ivi din pădure. O femeie 
tânără. Petra. 


Bean o văzu şi imediat izbucni furios: 

— Ce-a fost în mintea ta? strigă la Peter peste zgomotul în 
scădere al elicopterelor care se depărtau. Unde sunt 
gărzile ei? Nu ştii că e în pericol ori de câte ori pleacă din 
apartament? 

— De fapt, replică Peter - iar acum elicopterele erau 
suficient de sus pentru ca vocile să poată fi auzite normal - 
niciodată în viaţa ei n-a fost mai în siguranţă ca acum. 

— Dacă tu crezi asta, eşti un idiot. 

— Chiar cred asta, şi nu sunt idiot, rânji Peter. Întotdeauna 
m-ai subestimat. 

— Tu te supraestimezi întotdeauna. 

— Salut, Bean. 

Bean se întoarse spre Petra. 

— Salut, Petra. 

O văzuse doar cu trei zile în urmă, chiar înainte să plece în 
această misiune. Ea îl ajutase s-o planifice; o cunoştea în 
amănunt, la fel de bine ca şi el. 

— Ce face nebunul ăsta cu misiunea noastră? o întrebă 
Bean. 

Petra ridică din umeri. 

— Încă nu ţi-ai dat seama? 

Bean se gândi o clipă. Ca de obicei, subconştientul său 
procesase informaţiile cu mult înainte ca el să devină 
conştient de asta. Se gândise la Peter şi la Petra, şi la 
misiunea care tocmai pornise. Dar în mintea sa observase 
deja anomaliile şi era gata să le pună pe listă. 

Peter îl înlăturase pe Bean din misiune şi-i dăduse lui 
Suriyawong ordine sigilate. Evident, apăruseră schimbări 
despre care nu voia ca Bean să ştie. De asemenea, Peter o 
scosese pe Petra din ascunzătoare şi totuşi pretindea că 
niciodată nu fusese mai în siguranţă. Asta trebuia să 
însemne că, din anumite motive, era convins că Ahile nu 
avea cum să ajungă aici, la ea. 

Ahile era singura persoană de pe Pământ a cărui reţea 
personală rivaliza cu a lui Peter prin capacitatea de a se 


întinde dincolo de graniţele naţionale. Singurul mod în care 
Peter putea fi sigur că Ahile nu ajunge la Petra, chiar şi aici, 
era cazul în care Ahile nu era liber să acţioneze. Ahile era 
prizonier, şi asta de ceva timp. 

Ceea ce însemna că chinezii, după ce se folosiseră de el 
pentru a le organiza cuceririle din India, Birmania, 
Thailanda, Vietnam, Laos şi Cambodgia, şi pentru a le 
aranja alianţa cu Rusia şi Pactul Varşovia, îşi dăduseră în 
final seama că era un psihopat şi-l închiseseră. 

Ahile era prizonier în China. Mesajul aflat în plicul lui 
Suriyawong îi dezvăluia fără îndoială identitatea 
prizonierului pe care se presupunea că-l salvează din 
custodia chineză. Această informaţie nu putea fi comunicată 
înainte de începerea operaţiunii, fiindcă Bean nu ar fi 
permis ca misiunea să continue ştiind că ea va duce la 
eliberarea lui Ahile. 

Bean se întoarse spre Peter. 

— Eşti la fel de prost ca politicienii germani care au 
conspirat pentru aducerea lui Hitler la putere, crezând că 
se vor putea folosi de el. 

— Ştiam că o să te superi, spuse Peter calm. 

— Doar dacă noile ordine pe care i le-ai dat lui Suriyawong 
spun să-l ucidă pe prizonier. 

— Cred că-ţi dai seama cât eşti de previzibil când vine 
vorba de tipul ăsta. Numai pomenirea numelui lui te înfurie. 
E pentru tine un călcâi al lui Ahile. Scuză-mi gluma. 

Bean îl ignoră. O apucă de mână pe Petra. 

— Dacă ştiai ce face, de ce ai venit cu el? 

— Pentru că nu aş mai fi fost în siguranţă în Brazilia, zise 
ea, şi atunci am preferat să fiu lângă tine. 

— Amândoi împreună îi dăm lui Ahile o motivaţie dublă. 

— Dar tu eşti cel care supravieţuieşte, indiferent cu ce 
aruncă Ahile în tine, zise Petra. Aici vreau să fiu şi eu. 

Bean scutură din cap. 

— Oamenii apropiaţi mie mor. 


— Din contră. Oamenii mor numai atunci când nu sunt cu 
tine. 

Ei bine, asta era destul de adevărat, dar irelevant. Până la 
urmă, Poke şi sora Carlotta muriseră din cauza lui Bean. 
Pentru că făcuseră greşeala să-l iubească şi să-i fie 
credincioase. 

— Nu plec de lângă tine, spuse Petra. 

— Niciodată? întrebă Bean. 

Înainte ca ea să poată răspunde, Peter îi întrerupse: 

— 'Toate astea sunt foarte emoţionante, dar trebuie să 
hotărâm ce facem cu Ahile după ce îl recuperăm. 

Petra se uită la el ca la un copil obraznic. 

— Chiar eşti slab de minte. 

— Ştiu că e periculos, zise Peter. De asta trebuie să avem 
mare grijă cum ne purtăm cu el. 

— Ascultă-l, zise Petra. Cum spune „noi”. 

— Nu există „noi”, accentua Bean. Succes! 

Încă ţinând-o pe Petra de mână, Bean porni spre pădure. 
Petra se opri doar o clipă să-i facă vesel cu mâna lui Peter şi 
apoi se alătură lui Bean, alergând spre copaci. 

— Renunţaţi? strigă Peter în urma lor. Aşa, pur şi simplu? 
Când aproape că suntem capabili să facem lucrurile să se 
desfăşoare aşa cum vrem noi? 

Ei nu se opriră să-i răspundă. Mai târziu, în avionul 
personal pe care Bean îl închinase pentru a-i duce din 
Mindanao în Celebes, Petra îşi bătu joc de vorbele lui Peter. 

— Când aproape că suntem capabili să facem lucrurile să 
se desfăşoare aşa cum vrem noi”? 

Bean râse. 

— Când a fost aşa cum vrem noi? continuă ea, fără să mai 
râdă. Nu e vorba decât despre creşterea influenţei lui Peter, 
de amplificarea puterii şi prestigiului lui. Aşa cum vrem noi. 

— N-aş vrea să moară, zise Bean. 

— Cine, Ahile? 

— Nu! Pe el îl vreau mort. Pe Peter, însă, trebuie să-l ţinem 
în viaţă. El e singurul care păstrează echilibrul. 


— Acum şi-a pierdut echilibrul, zise Petra. Cât timp o să 
treacă până când Ahile o să reuşească să-l omoare? 

— Ceea ce mă îngrijorează pe mine este cât timp o să 
treacă până când Ahile o să pătrundă în reţeaua lui şi o s-o 
corupă. 

— Poate că îi atribuim lui Ahile puteri supranaturale. Nu e 
un zeu. Nici măcar un erou. Doar un copil bolnav. 

— Ba nu, zise Bean. Eu sunt un copil bolnav. El e diavolul. 

— Ei bine, atunci poate că diavolul este un copil bolnav. 

— Deci tu spui că ar trebui totuşi să încercăm să-l ajutăm 
pe Peter? 

— Spun că, dacă Peter supravieţuieşte micii lui înfruntări 
cu Ahile, s-ar putea să fie mai dispus să ne asculte. 

— Nu prea, făcu Bean. Pentru că, dacă scapă cu viaţă, va 
crede că asta dovedeşte că el e mai deştept ca noi, şi deci 
va fi şi mai puţin probabil că ne va asculta. 

— Mda, acceptă Petra. Nu pare că o să înveţe ceva. 

— Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să ne 
despărţim. 

— Asta nu. 

— Am mai făcut-o şi înainte, Petra. Ne ascundem. Ca să nu 
fim prinşi. 

— Iar dacă suntem împreună suntem prea uşor de 
identificat, bla, bla, bla, zise ea. 

— Dacă spui „bla bla bla” nu înseamnă că nu e adevărat. 

— Dar mie nu-mi pasă. Partea asta n-ai luat-o în calcul. 

— Mie îmi pasă, iar asta e partea pe care tu nu ai luat-o în 
calculele tale. 

— Hai să-ţi explic, spuse Petra. Dacă suntem despărțiți, iar 
Ahile mă găseşte şi mă ucide pe mine prima, atunci o să mai 
existe încă o femeie pe care tu o iubeşti din suflet şi care e 
moartă pentru că tu nu ai protejat-o. 

— Lupţi necinstit. 

— Lupt ca o fată. 

— Dacă rămâi cu mine, probabil în cele din urmă vom muri 
împreună. 


— Ba n-o să murim, zise Petra. 

— Nu sunt nemuritor, după cum bine ştii. 

— Dar eşti mai inteligent decât Ahile. Şi mai norocos. Şi 
mai înalt. Şi mai drăguţ. 

— Omul nou, îmbunătăţit. Ea îl privi gânditoare. 

— Ştii ceva, acum că eşti înalt, am putea călători ca soţ şi 
soţie. 

Bean oftă. 

umbra marionetelor 

— Nu am de gând să mă căsătoresc cu tine. 

— Doar pentru camuflaj. 

Începuse cu aluzii, dar acum dorinţa ei de a se căsători cu 
el era exprimată deschis. 

— Nu am de gând să am copii, spuse el. Specia mea se 
termină cu mine. 

— Consider asta destul de egoist din partea ta. Ce-ar fi fost 
dacă primul homo sapiens ar fi simţit la fel? Am fi fost încă 
neanderthalieni şi, când ar fi venit Gândacii, ne-ar fi făcut 
pe toţi bucăţi şi cu asta basta. 

— N-am evoluat din neanderthalieni, zise Bean. 

— E un lucru bun că am pus la punct măcar problema asta 
minoră. 

— lar eu nu am evoluat deloc. Am fost fabricat. Creat 
genetic. 

— Dar tot după chipul lui Dumnezeu, zise Petra. 

— Sora Carlotta putea spune astfel de lucruri, dar venind 
din partea ta nu e amuzant. 

— Ba da, este. 

— Pentru mine nu. 

— Nu cred că vreau să am copii cu tine, fiindcă ar putea 
să-ţi moştenească simţul umorului. 

— Asta e o uşurare. 

Dar nu era. Pentru că Bean era atras de ea şi ea ştia asta. 
Mai mult decât atât. Ţinea cu adevărat la ea, îi plăcea să fie 
împreună. Era prietena lui. Dacă n-ar fi ştiut că urmează să 
moară, dacă ar fi vrut să aibă o familie, dacă ar fi fost 


interesat de căsătorie, ea era singura femeie umană la care 
s-ar fi gândit vreodată. Dar aici era necazul - ea era umană, 
iar el nu. 

După câteva clipe de tăcere, Petra îşi lăsă capul pe umărul 
lui şi-l luă de mână. 

— Mulţumesc, murmură. 

— Nu ştiu pentru ce. 

— Pentru că mă laşi să-ţi salvez viaţa. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Bean. 

— Atâta timp cât trebuie să ai grijă de mine nu vei muri. 

— Deci vii cu mine, crescând riscul să fim descoperiţi şi 
permițându-i lui Ahile să se răzbune pe amândoi odată cu o 
singură bombă bine plasată, doar ca să-mi salvezi viaţa? 

— Corect, geniule, zise Petra. 

— Nici măcar nu-mi place de tine, să ştii. 

În acel moment era suficient de supărat încât declaraţia sa 
păru adevărată. 

— Atâta timp cât mă iubeşti, nu mă deranjează. 

lar el bănui că şi minciuna ei era aproape adevărată. 

CUȚITUL LUI SURIYAWONG 


From: Salaam%SpaceboyQlInsballah.corn To: Watcher% 
OnDuty (O International, net Re: Ce aţi cerut. 

Dragă Domnule Wiggin/Locke, Filosofic vorbind, toţi 
musafirii dintr-o casă musulmană sunt trataţi ca vizitatori 
sacri trimişi de Dumnezeu şi aflaţi în grija Lui. În practică, 
pentru două persoane extrem de talentate, faimoase şi 
imprevizibile care sunt urâte de către un personaj puternic 
ne-musulman şi ajutate de către un altul, este o parte a 
lumii foarte periculoasă, în special dacă încearcă să rămână 
în acelaşi timp şi ascunşi, şi liberi. Nu cred că vor fi atât de 
nebuni încât să caute refugiu într-o ţară musulmană. 

Îmi pare rău să vă spun totuşi că interesele dvs. şi ale mele 
nu coincid în această privinţă; în ciuda cooperării noastre 
ocazionale din trecut, în mod sigur nu vă voi destăinui dacă 
i-am întâlnit sau dacă am veşti de la ei. 


Realizările dvs. sunt numeroase, iar eu v-am ajutat în 
trecut şi o voi face şi pe viitor. Dar când Ender ne-a condus 
în lupta împotriva Furnicilor, aceşti prieteni au fost alături 
de mine. Dvs. unde aţi fost? 

Cu respect, Alai. 

Suriyawong deschise plicul şi nu fu deloc surprins. Mai 
condusese şi înainte misiuni în interiorul Chinei, dar numai 
în scop de sabotaj, de strângere de informaţii sau de 
„reducere involuntară a forţelor ofiţereşti”, după 
eufemismul în mare parte ironic al lui Peter. Faptul că 
această misiune avea scopul de a captura şi nu de a ucide 
sugera că nu era vorba de un chinez. Suriyawong ar fi 
preferat să fie unul dintre liderii ţărilor cucerite - prim- 
ministrul detronat al Indiei, de exemplu, sau prim-ministrul 
captiv al patriei lui Suriyawong, Thailanda. 

Nutrise chiar speranţa, pentru scurt timp, că ar putea fi 
un membru al familiei sale. 

Însă Peter nu şi-ar fi asumat acest risc pentru a captura o 
persoană cu valoare politică sau simbolică, ci pentru 
duşmanul care adusese lumea în această situaţie bizară şi 
disperată. 

Ahile. Fost infirm de un picior, ucigaş frecvent, psihopat cu 
normă întreagă şi extraordinar aţâţător de războaie, Ahile 
avea îndemânarea de a afla exact la ce aspiră conducătorii 
naţiunilor şi de a le promite o cale de a obţine acel lucru. 
Până acum convinsese o facțiune din guvernul rus, pe şefii 
guvernelor indian şi pakistanez şi diverşi lideri ai altor state 
să-i facă jocul. Când Rusia îl considerase o răspundere 
excedentară, zburase în India, unde avea deja prieteni care 
îl aşteptau. Pe când India şi Pakistanul făceau exact ceea ce 
aranjase el, le trădase folosindu-se de relaţiile sale din 
interiorul Chinei. 

Următoarea mişcare, desigur, era să-şi trădeze aliaţii din 
China şi să sară într-o poziţie cu şi mai multă putere. Dar 
cercurile conducătoare din China fuseseră la fel de cinice 
ca şi Ahile şi dibuiseră tiparul său comportamental, şi la 


puţin timp după ce făcuse din China practic singura 
superputere a lumii, îl arestaseră. 

Dacă erau aşa de isteţi chinezii, Peter de ce nu putea fi la 
fel? Nu spusese chiar el, „Când Ahile îţi e de un real ajutor, 
poţi fi sigur că te-a trădat”? Atunci de ce credea că se poate 
folosi de băiatul ăsta monstruos? 

Sau de data asta reuşise să-l convingă şi pe Peter, în ciuda 
tuturor dovezilor că Ahile nu-şi ţinea promisiunile, că ar 
putea rămâne loial unui aliat? 

„Ar trebui să-l ucid, gândi Suriyawong. De fapt, am s-o fac. 
Îi voi raporta lui Peter că Ahile a murit în haosul operaţiunii 
de salvare. Apoi lumea va deveni un loc mai sigur.” 

Pentru Suriyawong nu ar fi fost prima dată când ar fi ucis 
un inamic periculos. Şi din câte îi spuseseră Bean şi Petra, 
Ahile era prin definiţie un inamic periculos, în special 
pentru oricine fusese vreodată bun cu el. 

„Dacă l-ai văzut vreodată într-o stare de slăbiciune, 
vulnerabilitate sau învins, spusese Bean, nu suportă să 
rămâi în viaţă. Nu cred că e ceva personal. Nu trebuie să te 
omoare cu propriile mâini sau să te privească murind, sau 
ceva de genul ăsta. Trebuie doar să ştie că tu nu mai 
trăieşti în aceeaşi lume cu el.” „Aşadar, cel mai riscant lucru 
pe care îl poţi face, spusese şi Petra, este să-l salvezi, 
pentru că însuşi faptul că ai văzut că are nevoie să fie salvat 
reprezintă în mintea lui o condamnare la moarte.” 

Oare nu-i explicaseră niciodată lui Peter lucrurile astea? 

Bineînţeles că o făcuseră. Trimiţându-l pe Suriyawong să-l 
salveze pe Ahile, Peter ştia că de fapt semnează 
condamnarea la moarte a lui Suriyawong. 

Fără îndoială, Peter îşi imagina că îl va putea controla pe 
Ahile şi, în consecinţă, Suriyawong nu va fi în nici un 
pericol. 

Dar Ahile îl ucisese pe chirurgul care îi reparase piciorul 
infirm şi pe fata care pe vremuri refuzase să-l omoare 
atunci când era la mâna ei. O ucisese pe călugăriţa care îl 


găsise pe străzile din Rotterdam şi-i oferise o educaţie şi 
şansa de a merge la Şcoala de Luptă. 

Să meriţi gratitudinea lui Ahile era în mod clar o boală 
mortală. Peter nu avea puterea de a-l face pe Suriyawong 
imun. Ahile nu lăsa niciodată o faptă bună nepedepsită, 
oricât de mult ar fi durat, oricât de întortocheat ar fi fost 
drumul spre răzbunare. 

„II voi ucide, gândi Suriyawong, altfel cu siguranţă mă va 
omori el. El nu e un soldat, e un prizonier. Dacă-l ucid ar fi o 
crimă, chiar şi în timp de război. Dar dacă nu o fac, îl oblig 
să mă ucidă el. Poate un om să nu se apere? 

În plus, el e cel care a conceput planul ce a dus la 
subjugarea poporului meu de către China, distrugând o 
naţiune care nu a fost cucerită niciodată, nici de bir-mani, 
nici de coloniştii europeni, nici de japonezi în al Doilea 
Război Mondial, nici de comunişti la vremea lor. Fie şi 
numai pentru Thailanda merită să moară, fără să mai ţinem 
cont de celelalte crime şi trădări. 

Dar dacă un soldat nu respectă ordinele, omorând doar 
atunci când i se ordonă astfel, atunci ce valoare mai are el 
pentru comandantul sau? Ce cauză serveşte? Nici măcar 
propria supravieţuire, căci într-o astfel de armată nici un 
ofiţer n-ar mai putea conta pe oamenii lui, nici un soldat pe 
camarazii lui. 

Poate că voi fi norocos şi maşina va exploda cu el 
înăuntru.” 

Acestea erau gândurile cu care se lupta în timp ce zburau 
sub nivelul razei de acţiune a radarului, măturând crestele 
valurilor Mării Chinei. 

Trecură peste plajă atât de repede încât abia avură timp 
să înregistreze faptul, căci computerele de bord dirijau 
navele de asalt să vireze la stânga şi la dreapta, să 
ţâşnească înainte şi apoi să se retragă, evitând obstacolele 
în timp ce încercau să se păstreze în unghiul mort al 
radarului. Elicopterele erau meticulos camuflate, iar datele 
false transmise de la bord informau sateliții de urmărire că 


erau orice altceva decât erau în realitate. Curând ajunseră 
într-un anumit punct şi virară spre nord, apoi spre vest, în 
zigzag către ceea ce sursele de spionaj ale lui Peter 
numiseră punctul de control numărul 3. Oamenii de la acel 
punct de control urmau desigur să transmită prin radio un 
avertisment convoiului care îl transporta pe Ahile, dar n-ar 
fi terminat prima propoziţie înainte ca... 

Pilotul lui Suriyawong depista convoiul. 

— Blindatele şi transportoarele în faţă şi în spate, spuse. 
Eliminaţi toate vehiculele de asistenţă. 

— Dar dacă prizonierul a fost pus într-unui dintre 
vehiculele de asistenţă? 

— Atunci va avea parte de o moarte tragică într-un schimb 
de focuri, zise Suriyawong. 

Soldaţii înţeleseră sau cel puţin crezură că înţeleg - 
Suriyawong urma procedura de salvare a prizonierului, dar, 
dacă prizonierul murea, nu era nici o supărare. 

Asta nu era literalmente adevărat sau cel puţin nu în acel 
moment. Suriyawong pur şi simplu avea încredere că 
soldaţii chinezi vor face lucrurile ca la carte. Convoiul era 
doar o demonstraţie de forţă care să împiedice mulțimile de 
localnici, rebelii sau grupurile înarmate de vagabonzi să 
încerce să intervină. Nu luaseră în considerare posibilitatea 
unei operaţiuni de salvare a unei forţe externe -sau măcar 
motivaţia acesteia. Cu siguranţă, nu prevăzu-seră apariţia 
micului comando al Hegemonului. 

Doar o jumătate de duzină de chinezi reuşiră să iasă din 
vehicule înainte ca rachetele Hegemoniei să le arunce în 
aer. Soldaţii lui Suriyawong trăgeau deja când săriră din 
elicoptere, şi el ştiu că în câteva clipe orice rezistenţă va fi 
terminată. 

Dar duba care îl transporta pe Ahile nu fu atinsă. Nimeni 
nu ieşi din ea, nici măcar şoferii. 

Violând protocolul, Suriyawong sări din elicopterul de 
comandă şi se îndreptă spre spatele dubei. Stătu aproape 
când soldatul însărcinat să spargă uşa plasă încărcătura şi o 


detona. Se auzi un pocnet zgomotos, dar nici un suflu când 
explozibilul rupse zăvorul. 

Uşa se deschise câţiva centimetri. 

Suriyawong întinse o mână, oprindu-i pe ceilalţi soldaţi să 
intre în dubă şi să salveze prizonierul. Crăpă uşa doar atât 
cât să strecoare propriul cuţit de luptă pe podeaua dubei. 
Apoi închise uşa la loc şi se dădu înapoi, făcând semn 
oamenilor săi să facă la fel. 

Duba se zdruncină şi se clătină din cauza luptei violente 
din interiorul său. Răsunară două împuşcături. Uşa zbură în 
lături şi un corp se prăbuşi în noroiul de la picioarele lor. 

„De-ar fi Ahile”, se gândi Suriyawong, privind în jos la 
ofiţerul chinez care încerca să-şi adune măruntaiele cu 
mâinile. Lui Suriyawong îi trecu, irațional, prin minte că 
omul ar trebui să-şi spele organele înainte de a le înghesui 
la loc în abdomen. Era atât de neigienic. 

Un tânăr înalt în uniformă de puşcăriaş apăru în uşa 
dubei, ţinând în mână un cuţit plin de sânge. 

„Nu pari mare lucru, Ahile, gândi Suriyawong. Dar nici nu 
trebuie să arăţi prea impresionant când tocmai ţi-ai ucis 
paznicii cu un cuţit pe care nu te aşteptai să ţi-l arunce 
cineva la picioare.” 

— Sunt toţi morţi înăuntru? întrebă Suriyawong. Un soldat 
ar fi răspuns da sau nu, împreună cu o numărătoare a celor 
vii şi a celor morţi. Dar Ahile nu fusese soldat în Şcoala de 
Luptă mai mult de câteva zile. Nu avea reflexele disciplinei 
militare. 

— Aproape, răspunse Ahile. A cui a fost ideea stupidă să- 
mi arunce un cuţit în loc să deschidă nenorocita de uşă şi 
să-i arunce dracului în aer pe ăştia? 

— Verificaţi dacă sunt morţi, le zise Suriyawong oamenilor 
săi. După câteva clipe i se raportă că tot personalul 
convoiului fusese ucis. Asta era esenţial dacă Hegemonul 
voia să poată pretinde că nu o forţă a Hegemoniei era 
autoarea acestui raid. 


— în elicoptere, în douăzeci de secunde! strigă 
Suriyawong. 

Imediat, oamenii se aruncară în nave. Suriyawong se 
întoarse spre Ahile. 

— Comandantul meu te invită respectuos să ne per-miţi să 
te transportăm în afara Chinei. 

— Şi dacă refuz? 

— Dacă ai propriile resurse în interiorul ţării, atunci îţi 
urez rămas-bun împreună cu complimentele comandantului 
meu. 

Ordinele lui Peter nu spuneau deloc aşa, dar Suriyawong 
ştia ce face. 

— Foarte bine, zise Ahile. Plecaţi şi lăsaţi-mă aici. Imediat, 
Suriyawong alergă spre elicopterul său de comandă. 

— Aşteaptă, strigă Ahile. 

— Zece secunde, strigă Suriyawong peste umăr. Sări 
înăuntru şi se întoarse. Bineînţeles că Ahile era în urma lui, 
întinzând o mână ca să fie ridicat la bord. 

— Mă bucur că ai ales să vii cu noi, zise Suriyawong. Ahile 
găsi un loc liber şi-şi prinse centurile. 

— Comandantul tău presupun că e Bean iar tu eşti 
Suriyawong. 

Elicopterul se ridică şi porni pe o rută diferită spre coastă. 

— Comandantul meu este Hegemonul, spuse Suriyawong. 
Eşti oaspetele lui. 

Ahile zâmbi placid şi privi în jur în tăcere la soldaţii care 
tocmai îl eliberaseră. 

— Dacă aş fi fost într-unui dintre celelalte vehicule? zise. 
Dacă aş fi gândit eu configuraţia acestui convoi, în nici un 
caz prizonierul n-ar fi fost într-un loc atât de evident. 

— Dar nu comandai tu convoiul. 

Zâmbetul lui Ahile se lărgi puţin. 

— Şi care a fost chestia cu strecuratul cuţitului? De unde 
ai ştiut că mâinile mele vor fi libere ca să-l apuc? 

— Am presupus că ai aranjat să ai mâinile libere, zise 
Suriyawong. 


— De ce? Nu ştiam că veniţi. 

— Iertare, domnule, dar indiferent ce venea sau nu venea, 
ai fi avut mâinile libere. 

— Aşa spuneau ordinele lui Peter Wiggin? 

— Nu, domnule, aşa spunea judecata mea în luptă, zise 
Suriyawong. 

li făcea silă să i se adreseze lui Ahile cu „domnule”, dar 
pentru ca mica piesă să aibă un sfârşit fericit, acesta era pe 
moment rolul pe care trebuia să-l joace Suriyawong. 

— Ce fel de salvare e asta, să-i arunci prizonierului un 
cuţit şi să stai să aştepţi să vezi ce se întâmplă? 

— Ar fi existat prea multe variabile dacă deschideam larg 
uşile, explică Suriyawong. Ar fi fost prea mare riscul să fii 
ucis în schimbul de focuri. 

Ahile nu spuse nimic, doar privi la peretele opus al 
elicopterului. 

— în plus, continuă Suriyawong, asta nu a fost o 
operaţiune de salvare. 

— Dar ce-a fost, un exerciţiu de tir? Tir chinez? 

— O ofertă de a transporta un oaspete al Hegemonului, 
zise Suriyawong. Şi împrumutul unui cuţit. 

Ahile apucă obiectul însângerat, legănându-l de vârf. 

— E altău? întrebă. 

— Doar dacă nu vrei să-l cureţi tu. 

Ahile i-l întinse. Suriyawong scoase trusa de curăţare şi 
şterse lama, apoi începu s-o lustruiască. 

— Voiai să mor, zise Ahile încet. 

— Mă aşteptam să-ţi rezolvi singur problemele, fără ca 
niciunul dintre oamenii mei să fie omorât. Şi de vreme ce ai 
reuşit asta, cred că decizia mea s-a dovedit a fi dacă nu cea 
mai bună variantă, cel puţin una validă. 

— N-am crezut niciodată că voi fi salvat de thailandezi, 
zise Ahile. Ucis de ei, da, dar nu salvat. 

— Te-ai salvat singur, spuse Suriyawong cu răceală. 
Nimeni de aici nu te-a salvat. Noi ţi-am deschis uşa, iar eu 
ţi-am împrumutat cuțitul. Am presupus că s-ar putea să nu 


ai unul şi, împrumutându-ţi-l pe al meu, victoria ta ar fi mai 
rapidă, pentru a nu fi nevoiţi să ne amânăm zborul de 
întoarcere. 

— Eşti un băiat cam ciudat, zise Ahile. 

— Nu m-au controlat să fiu normal înainte de a-mi 
încredința această misiune. Dar nu mă îndoiesc că aş fi 
picat la un astfel de test. 

Ahile râse. Suriyawong îşi permise doar un zâmbet uşor. 

Încercă să nu-şi imagineze ce gânduri s-ar putea ascunde 
sub feţele impasibile ale soldaţilor săi. Şi familiile lor 
fuseseră surprinse de cucerirea Thailandei de către China. 
Şi ei aveau motive să-l urască pe Ahile, şi probabil le făcea 
silă să-l vadă pe Suriyawong linguşindu-l. 

„E pentru o cauză bună - vă salvez vieţile atât cât pot 
făcându-l pe Ahile să nu se gândească la noi ca la salvatorii 
lui, asigurându-mă că niciunul dintre noi nu l-a văzut sau nu 
s-a gândit că ar avea nevoie de ajutor.” 

— Ei bine? făcu Ahile. Nu ai nici o întrebare? 

— Ba da. Ai luat micul dejun sau îţi e foame? 

— Nu mănânc niciodată dimineaţa. 

— Când ucid oameni mi se face foame, zise Suriyawong. 
Mă gândeam că ai vrea o gustare. 

Acum văzu câţiva oameni privindu-l pe furiş, doar ochii li 
se mişcau abia, dar era suficient ca Suriyawong să ştie că 
reacţionau la ceea ce spusese. Să-i fie foame după ce 
ucidea? Absurd. Acum trebuiau să înţeleagă că îl minţea pe 
Ahile. Pentru Suriyawong era important ca oamenii lui să 
ştie că minte fără ca el să fie nevoit să le spună. Altfel le-ar 
putea pierde încrederea. Ar putea crede că se pusese într- 
adevăr în serviciul monstrului. 

După un timp, Ahile mancă. Apoi se culcă. 

Suriyawong nu avea încredere în somnul lui. Fără îndoială 
că Ahile stăpânea arta de a părea că doarme pentru a putea 
asculta conversaţia celorlalţi. Aşa că Suriyawong nu vorbi 
mai mult decât era necesar ca să-şi interogheze oamenii şi 
să obţină un total al celor ucişi din personalului convoiului. 


Abia când Ahile cobori din elicopter să meargă la toaletă 
pe aeroportul Guam, Suriyawong riscă să trimită un mesaj 
rapid la Ribeirăo Preto. 

Exista o singură persoană care ştia că Ahile venea să stea 
cu Hegemonul: Virlomi, absolventa indiancă a Şcolii de 
Luptă care scăpase din mâinile lui Ahile la Hyderabad şi 
devenise zeiţa care păzea un pod în estul Indiei, până când 
Suriyawong o salvase. Dacă ea se afla în Ribeirâo Preto 
când Ahile ajungea acolo, viaţa ei ar fi fost în pericol. 

Şi asta îl întrista foarte mult pe Suriyawong, pentru că 
însemna să n-o vadă pe Virlomi mult timp, iar el decisese de 
curând că o iubea şi voia să se căsătorească cu ea când vor 
creşte. 

MAME ŞI TAŢI parolă criptare * parolă decriptare * 

To: GraffYpilgrimage (8 colmin. gov From: 
Locke%erasmus(polnet.gov Re: Cerere neoficială. 

Apreciez avertismentul dvs., dar vă asigur că nu 
subestimez pericolul de a-l avea pe X în RP De fapt, în 
această problemă ajutorul dvs. mi-ar fi util, dacă veţi vrea 
să mi-l acordaţi. JD şi PA fiind ascunşi, iar S compromis 
deoarece l-a salvat pe X, persoanele apropiate lor sunt în 
pericol fie direct, fie de a fi luate ca ostatici de către X. 
Trebuie să-i ţinem departe de X, iar dvs. sunteţi singurul 
capabil să faceţi asta. Părinţii lui JD s-au obişnuit să se 
ascundă deoarece au trecut prin câteva atentate; părinţii 
lui PA, suferind deja din cauza primei răpiri, vor fi de 
asemenea înclinați să coopereze. 

Dificultatea vine din partea părinţilor mei. Nu vor accepta 
protecţia dacă o propun eu. Dar dacă vine din partea dvs. s- 
ar putea s-o facă. Nu vreau ca părinţii mei să se afle aici, 
expuşi pericolului; ar putea fi folosiţi pentru a mă şantaja 
sau pentru a mă distrage de la ceea ce trebuie făcut. 

Puteţi veni personal în RP să-i luaţi, înainte ca eu şi X să 
ajungem? V-ar lua cam treizeci de ore să faceţi asta. Vă cer 
scuze pentru neplăcerile provocate, dar încă o dată aveţi 
gratitudinea mea şi veţi continua să vă bucuraţi de sprijinul 


meu, lucruri care sper ca într-o zi să fie mai preţioase decât 
în actualele circumstanţe. 

Theresa Wiggin ştia de venirea lui Graff, deoarece Elena 
Delphiki îi telefonase imediat ce acesta plecase din casa lor. 
Dar nu-şi schimbă câtuşi de puţin planurile. Nu pentru că 
voia să-l dezamăgească, ci pentru că în pomii din curtea din 
spate fructele de papaya trebuiau culese înainte de a cădea 
pe pământ. Nu avea de gând să-l lase pe Graff să se 
amestece în ceva cu adevărat important. 

Aşa că atunci când îl auzi pe Graff bătând politicos din 
palme la poarta din faţă, ea se găsea suită pe scară 
culegând papaya şi aşezându-le în coşul de la şold. 
Aparecida, camerista, primise instrucţiuni clare în acest 
sens şi în curând Theresa auzi paşii lui Graff apropiindu-se 
pe dalele terasei. 

— Doamnă Wiggin, zise. 

— Mi-aţi luat deja doi dintre copii, spuse Theresa fără să-l 
privească. Presupun că acum îl vreţi şi pe primul născut. 

— Nu, zise Graff. De data asta vin pentru dumneavoastră 
şi soţul dumneavoastră. 

— Ne duceţi să ne întâlnim cu Ender şi Valentine? Deşi era 
obtuză în mod deliberat, ideea păru pentru un moment 
atractivă. Ender şi Valentine plecaseră, lăsând totul în 
urmă. 

— Mă tem că nu ne permitem următoarea navă care să le 
viziteze colonia în următorii câţiva ani, zise Graff. 

— Atunci mă tem că nu aveţi să ne oferiţi nimic din ceea ce 
am dori. 

— Sunt convins că e adevărat; este vorba despre ceea ce 
are nevoie Peter. Mână liberă. 

— Noi nu ne amestecăm în munca lui. 

— Aduce aici o persoană periculoasă, spuse Graff. Dar 
cred că ştiţi asta. 

— Circulă zvonurile pe aici, căci părinţii geniilor nu au 
nimic de făcut decât să trăncănească unii cu alţii despre ce 
fac sclipitorii lor băieţi şi fete. Familiile Arkanian şi Delphiki 


aproape că şi-au căsătorit copiii. Şi avem vizitatori atât de 
fascinanţi veniţi din spaţiu. Dumneata, de exemplu. 

— O, ce ţâfnoşi suntem azi, zise Graff. 

— Sunt convinsă că familia lui Bean şi a Petrei au decis să 
părăsească Ribeirăo Preto astfel încât copiii lor să nu-şi facă 
griji că Ahile îi va lua ostatici. Iar într-o zi, Nikolai Delphiki 
şi Ştefan Arkanian îşi vor reveni după ce au fost doar pioni 
în jocul fraţilor lor. Dar situaţia mea şi a lui John Paul nu e 
deloc la fel. Fiul nostru este idiotul care a hotărât să-l aducă 
pe Ahile aici. 

— Mda, trebuie să fie dureros să ai singurul copil care pur 
şi simplu nu e la acelaşi nivel intelectual cu ceilalţi, spuse 
Graff. 

Theresa se uită la el, îl văzu făcând cu ochiul şi râse forţat. 

— Bine, nu e prost, dar e atât de încrezut încât nu-şi poate 
închipui că vreunul dintre planurile lui ar putea da greş. 
Dar rezultatul e acelaşi. Iar eu nu am de gând să aflu 
despre moartea lui din vreun e-mail îngrozitor. Sau - mai 
rău - de la ştiri, unde să se spună cum „fratele marelui 
Ender Wiggin a eşuat în încercarea de a reînvia funcţia de 
Hegemon” şi apoi să văd cum chiar şi necrologul lui Peter e 
însoţit de înregistrări cu Ender după victoria lui împotriva 
Furnicilor. 

— Se pare că aveţi o viziune foarte clară asupra tuturor 
posibilităţilor viitoare. 

— Nu, doar asupra celor de nesuportat. Eu rămân, 
domnule Ministru al Colonizării. Va trebui să vă găsiţi 
altundeva recruţii complet nepotriviţi de vârstă mijlocie. 

— De fapt, nu sunteţi nepotrivită. Încă mai puteţi avea 
copii. 

— Copiii mi-au adus asemenea bucurii, spuse Theresa, 
încât e chiar minunat să mă gândesc că încă aş mai putea 
avea şi alţii. 

— Ştiu perfect cât aţi sacrificat pentru copiii 
dumneavoastră şi cât de mult îi iubiţi. Şi ştiam când am 
venit aici că nu veţi vrea să plecaţi. 


— Deci aveţi soldaţi pregătiţi să mă ia cu forţa? L-aţi luat 
deja pe soţul meu prizonier? 

— Nu, nu, zise Graff. Cred că aveţi dreptate să nu plecaţi. 

— Poftim? 

— Dar Peter m-a rugat să vă protejez, deci a trebuit să vă 
fac oferta. Nu, eu cred că e bine să rămâneţi. 

— Şi de ce anume? 

— Peter are mulţi aliaţi, spuse Graff. Dar nici un prieten. 

— Nici pe dumneavoastră? 

— Mă tem că l-am studiat prea îndeaproape în copilărie, 
ca să mai apreciez charisma lui prezentă la adevărata 
valoare. 

— Nu are aşa ceva, nu-i aşa? Charismă. Sau cel puţin 
farmec. 

— Are cel puţin la fel de mult ca şi Ender, când se hotăra 
să-l folosească. 

Auzindu-l pe Graft vorbind despre Ender - despre ceea ce 
devenise Ender înainte de a fi alungat din sistemul solar cu 
o navă de colonişti, după ce salvase omenirea - inima 
Theresei se umplu de regrete vechi, dar nu mai puţin 
amare. Graff ştia cum fusese Ender Wiggin la vârsta de 
şapte ani, de zece, de doisprezece ani, vârste la care 
singura legătură a Theresei cu cel mai mic şi mai vulnerabil 
fiu al ei erau numai fotografiile şi amintirile vagi ale 
durerilor din braţe când îl putea ridica şi senzaţia 
persistentă a mâinilor lui micuţe, aruncate în jurul gâtului 
ei. 

— Chiar şi atunci când l-aţi adus înapoi pe Pământ, îi spuse 
Theresa lui Graff, nu ne-aţi lăsat să-l vedem. Aţi dus-o pe Val 
la el, dar nu pe tatăl lui, nu pe mine. 

— îmi pare rău. N-am ştiut că nu se va mai întoarce acasă 
niciodată după terminarea războiului. Dacă v-ar fi văzut, şi- 
ar fi amintit că există cineva pe lume care ar trebui să-l 
apere şi să aibă grijă de el. 

— Şi asta ar fi fost un lucru rău? 


— Duritatea de care aveam nevoie la Ender nu făcea parte 
din persoana care voia el să fie. Am fost nevoiţi s-o 
protejăm. A fost destul de riscant şi să-l lăsăm s-o vadă pe 
Valentine. 

— Sunteţi sigur că aţi avut dreptate? 

— Nu sunt deloc sigur. Dar Ender a câştigat războiul şi nu 
ne mai putem întoarce să încercăm o altă cale ca să vedem 
dacă ar fi funcţionat la fel de bine. 

— Iar eu nu mă pot întoarce să încerc o altă cale care să 
nu se încheie pentru mine cu resentimente şi durere ori de 
câte ori vă văd sau numai mă gândesc la voi. Mult timp 
Graft nu spuse nimic. 

— Dacă aşteptaţi să-mi cer scuze... Începu Theresa. 

— Nu, nu, zise Graff. Încercam să mă gândesc la o scuză 
pe care aş putea-o rosti fără să fie ridicol de nepotrivită. Eu 
nu am tras nici un foc de armă în timpul războiului, dar tot 
am provocat pierderi, iar dacă asta vă poate consola cât de 
cât, ori de câte ori mă gândesc la dumneavoastră şi la soţul 
dumneavoastră simt şi eu regretul. 

— Nu e suficient. 

— Sunt convins că nu. Dar mă tem că regretele mele cele 
mai profunde sunt pentru părinţii lui Bonzo Madrid, care mi 
l-au încredinţat pe fiul lor şi l-au primit înapoi în sicriu. 

Theresa vru să arunce în el cu o papaya şi să i-o 
zdrobească de faţă. 

— îmi reaminteşti că sunt mama unui ucigaş? 

— Bonzo a fost ucigaşul, doamnă, zise Graff. Ender doar s- 
a apărat. M-aţi înţeles complet greşit. Eu sunt cel care l-a 
lăsat pe Bonzo singur cu Ender. Eu, nu Ender, sunt 
responsabil de moartea lui. De asta îmi pare rău mai mult 
pentru familia Madrid decât pentru dumneavoastră. Am 
făcut o mulţime de greşeli. Şi nu voi putea fi niciodată sigur 
care dintre ele au fost necesare sau inofensive, sau măcar 
dacă ne-ar fi fost mai bine să nu le fi făcut. 

— De unde ştiţi că nu faceţi şi acum o greşeală, per- 
miţându-ne mie şi lui John Paul să rămânem? 


— După cum am spus, Peter are nevoie de prieteni. 

— Dar lumea are nevoie de Peter? întrebă Theresa. 

— Nu obţinem întotdeauna conducătorul pe care îl vrem, 
zise Graff. Dar câteodată suntem nevoiţi să alegem între 
liderii pe care îi avem. 

— Şi cum se va face această alegere? Pe câmpul de luptă 
sau la urna de vot? 

— Poate, spuse Graff, printr-o smochină otrăvită sau o 
maşină sabotată. 

Theresa înţelese imediat. 

— Vreţi să vă asiguraţi că sunt cu ochii pe mâncarea lui 
Peter şi pe mijloacele lui de transport. 

— Cum adică, întrebă Graff, o să-i aduceţi personal toată 
mâncarea, cumpărând în fiecare zi din alt magazin, iar soţul 
dumneavoastră va sta mereu în maşină, fără să doarmă 
niciodată? 

— Ne-am pensionat de tineri. Trebuie să ne umplem cu 
ceva orele libere. 

Graff râse. 

— Succes atunci. Sunt sigur că veţi face ceea ce trebuie 
făcut. Vă mulţumesc că aţi stat de vorbă cu mine. 

— Hai s-o facem din nou peste alţi zece sau doisprezece 
ani, zise Theresa. 

— O să-mi notez în agendă. 

Salutând-o - mult mai solemn decât s-ar fi aşteptat ea - 
intră din nou în casă şi probabil ieşi prin grădina din faţă în 
stradă. 

Theresa clocoti un timp de furie faţă de ceea ce Graff, 
Flota Internaţională, Furnicile, soarta şi Dumnezeu îi 
făcuseră ei şi familiei ei. Apoi se gândi la Ender şi Valentine, 
şi vărsă câteva lacrimi pe fructele de papaya. Pe urmă se 
gândi la ea şi la John Paul, aşteptând şi privind, încercând 
să-l protejeze pe Peter. Graff avea dreptate. Niciodată n-ar 
fi putut să-l apere total. 

Ar fi adormit. Le-ar fi scăpat ceva. Ahile ar fi găsit o ocazie 
- sau mai multe - şi când ei nu s-ar fi aşteptat ar fi atacat şi 


Peter ar fi murit, iar lumea ar fi rămas la mila lui Ahile 
pentru că cine altcineva era suficient de inteligent şi de 
nemilos ca să lupte cu el? Bean? Petra? Dacă ar fi existat 
cineva destul de ambițios ca să-l oprească pe Ahile, ar fi 
ieşit la suprafaţă până acum. 

Duse în casă coşul greu cu papaya - strecurându-se pieziş 
pe uşă încercând să nu lovească fructele, când se lumină 
care fusese de fapt misiunea lui Graff. 

Peter avea nevoie de un prieten, spusese. Diferendul 
dintre Peter şi Ahile putea fi rezolvat prin otrăvire sau 
sabotaj, spusese. Dar ea şi John Paul probabil nu-l puteau 
supraveghea pe Peter suficient de bine încât să-l apere de 
un asasinat. În consecinţă, în ce fel ar fi putut ea şi John 
Paul să fie prietenii de care avea nevoie Peter? 

Confruntarea dintre Peter şi Ahile putea la fel de bine să 
se încheie prin moartea lui Ahile, ca şi prin a lui Peter. 

Imediat îi trecură prin minte poveştile cu asasini ce îşi 
otrăviseră victimele din istorie, după zvonuri dacă nu 
dovediţi. Lucreția Borgia. Cleopatra. Cum o chema pe cea 
care îi otrăvise pe toţi cei din jurul împăratului Claudius şi 
probabil îl răpusese şi pe el în cele din urmă? 

În vremurile de demult nu existau teste chimice care să 
determine categoric ce fel de otravă fusese folosită. Cei 
care le foloseau îşi adunau propriile ierburi, fără să lase 
urme cumpărându-le, fără conspiratori care să poată 
mărturisi sau acuza. Dacă s-ar întâmpla ceva cu Ahile 
înainte ca Peter să decidă că monstrul trebuie să dispară, 
Peter ar porni o investigaţie... iar când pista l-ar conduce la 
părinţii lui, ceea ce ar fi inevitabil, cum ar reacţiona? Ar 
face din ei un exemplu, lăsând să fie judecaţi? Sau i-ar 
proteja, încercând să ascundă rezultatele anchetei, 
permiţând ca domnia lui ca Hegemon să fie pătată de 
zvonurile despre moartea prematură a lui Ahile? Fără 
îndoială că orice adversar al lui Peter ar face din Ahile un 
martir, un băiat foarte calomniat, care a oferit o şansă 


omenirii, ucis în floarea tinereţii de josnicul Peter Wiggin 
sau de mama lui vrăjitoarea, sau de şarpele de taică-său. 

Nu era suficient să-l ucidă pe Ahile. Trebuia s-o facă aşa 
cum trebuie, astfel încât pe termen lung această crimă să 
nu se întoarcă împotriva lui Peter. 

Totuşi, ar fi fost mai bine pentru Peter să îndure zvonurile 
şi legendele despre moartea lui Ahile decât să fie el cel 
asasinat. Ea nu îndrăznea să aştepte prea mult. 

„Misiunea pe care mi-a dat-o Graff, gândi Theresa, este să 
devin un asasin pentru a-mi proteja fiul. 

Iar lucrul cu adevărat înspăimântător este că nu mă întreb 
dacă s-o fac, ci cum. Şi când.” 

CHOPIN parolă criptare * parolă decriptare * 

To: Pythian%legumeOnowyouseeitnowyou.com From: 
Graff%pilgrimage (8 colmin. gov Re: Nu-i aşa că suntem 
drăguţ. 

Presupun că ţi se permite să dai frâu liber umorului tău de 
adolescent folosind pseudonime ca pythian%legume, şi ştiu 
că asta e o identitate de unică folosinţă, dar miroase a o 
neglijenţă care mă îngrijorează. Nu ne permitem să te 
pierdem pe tine sau pe în-soţitoarea ta din cauza unei 
glume. 

Nu-mi mai imaginez că ţi-aş putea influenţa deciziile. 
Primele săptămâni după ce belgianul a ajuns în RP au fost 
lipsite de evenimente. Părinţii tăi şi ai tovarăşei tale sunt în 
carantină, pregătindu-se să plece cu una dintre navele 
colonizatoare. De fapt, nu-i voi lua de pe planetă fără 
aprobarea ta decât în caz de urgenţă. Oricum, ar părea 
neobişnuit să îi rețin peste data de îmbarcare a grupului lor 
şi ar începe să circule zvonuri; ar fi periculos să rămână 
prea mult pe Pământ. Dar odată plecaţi, ar fi şi mai dificil 
să-i aducem înapoi. Nu vreau să te presez, dar e în joc 
viitorul familiilor voastre şi până acum tu nici măcar nu te-ai 
consultat cu ei. 

Cât despre belgian, PW i-a dat o slujbă - asistent al 
Hegemonului. Are propriul antet şi identitate pentru e-mail, 


un fel de ministru fără protofoliu, fără birocraţi pe care să-i 
comande şi fără bani de cheltuială. Şi totuşi, e ocupat toată 
ziua. Mă întreb ce face. 

Ar trebui să-ţi mai spun că belgianul nu are o echipă 
oficială. Neoficial, Suri pare să fie la dispoziţia lui. Am auzit 
de la mai mulţi martori că s-a schimbat în mod uimitor. 
Niciodată nu ţi-a arătat asemenea respect ţie sau lui PW 
cum îi arată belgianului. Adesea iau cina împreună şi, deşi 
belgianul nu a vizitat niciodată cazărmile şi terenurile de 
antrenament şi nici nu a mers în misiuni cu mica ta armată, 
nu poate să-ţi scape faptul că gradul de influenţă şi chiar de 
control al belgianului asupra forţei armate a Hegemoniei 
creşte. Tu menţii contactul cu Suri? Când am încercat să 
deschid subiectul, nu prea mi-a răspuns. 

Cât despre tine, strălucitorul meu prieten, sper că-ţi dai 
seama că toate falsele identități ale surorii Carlotta au fost 
furnizate de Vatican, iar faptul că tu le foloseşti răsună ca o 
trâmbiţă în interiorul zidurilor Vaticanului. Mi-au cerut să te 
asigur, chiar înainte de a o asasina pe Carlotta, că Ahile nu 
se bucură de sprijin în rândurile lor, şi nici nu s-a bucurat 
vreodată, dar dacă ei te pot urmări atât de uşor, cu 
siguranţă că şi altcineva poate. După cum spun ei, pentru 
cel înţelept un cuvânt e suficient. Şi iată că eu am scris cinci 
paragrafe. 

Graff. 

Petra şi Bean călătoreau împreună de câteva luni înainte 
ca lucrurile să ajungă la vreun deznodământ. La început, 
Petra era mulţumită să-l lase pe Bean să ia toate deciziile. 
La urma urmelor, ea nu se ascunsese niciodată în felul 
acesta, călătorind sub identități false. El părea să aibă tot 
felul de acte, dintre care pe unele le avusese la el în 
Filipine, iar restul în diferite ascunzători presărate în 
întreaga lume. 

Problema era că toate identitățile ei erau create pentru o 
femeie de şaizeci de ani care vorbea limbi pe care Petra nu 
le învățase niciodată. 


— E absurd, îi spuse lui Bean când el îi înmâna a patra 
astfel de identitate. N-o să ne creadă nimeni, nici măcar o 
clipă. 

— Şi totuşi, ne cred, zise Bean. 

— Aş vrea să ştiu de ce, replică ea. Bănuiesc că e mai mult 
decât birocraţie. Eu cred că suntem ajutaţi ori de câte ori 
trecem de vreun punct de control. 

— Câteodată da, câteodată nu. 

— Dar de fiecare dată când te foloseşti de vreo relaţie a ta 
ca să determini un gardian să ignore faptul că nu arăt 
suficient de în vârstă pentru a fi acea persoană... 

— Uneori, când n-ai dormit suficient... 

— Eşti prea înalt ca să fii drăguţ. Aşa că renunţă. 

— Petra, sunt de acord cu tine, zise Bean în cele din urmă. 
Astea erau pentru sora Carlotta şi tu nu semeni cu ea, iar 
noi lăsăm în urmă un şir de favoruri cerute şi favoruri 
făcute. Aşa că trebuie să ne despărţim. 

— Există două motive pentru care asta nu se va întâmpla. 
— Adică în afară de faptul că să călătorim împreună a fost 
de la început ideea ta? Pe care m-ai şantajat s-o aplic fiindcă 

ştiam amândoi că fără mine ai fi omorâtă? 

Ceea ce nu te împiedică să critici modul în care reuşesc să 
te ţin în viaţă, observ. 

— Al doilea motiv, zise Petra ignorând efortul lui de a 
începe o ceartă, este că în timp ce ne ascundem tu nu poţi 
să faci nimic. lar asta te înnebuneşte. 

— Fac o mulţime de lucruri, zise Bean. 

— în afara aranjamentelor ca să trecem, cu identități 
nepotrivite, de paznici proşti? 

— Deja am început două războaie, am vindecat trei boli şi 
am scris un poem epic. Dacă nu ai fi atât de egocentrică ai fi 
observat. 

— Chiar eşti un băiat bun la toate, Julian. 

— Să supravieţuieşti nu înseamnă să nu faci nimic. 

— Dar nu faci ceea ce vrei tu să faci cu viaţa ta, zise Petra. 


— Să supraviețuiesc este tot ce am vrut să fac cu viaţa 
mea, copil drag. 

— Dar în final o să eşuezi. 

— Majoritatea aşa păţim. De fapt toţi, dacă nu cumva se 
dovedeşte că sora Carlotta şi creştinii au avut dreptate. 

— Tu vrei să realizezi ceva înainte de a muri. Bean oftă. 

— Pentru că tu vrei asta, îţi închipui că toţi vor. 

— Nevoia umană de a lăsa ceva în urmă e universală. 

— Dar eu nu sunt uman. 

— Nu, eşti suprauman, zise ea cu dezgust. Nu se poate sta 
de vorbă cu tine, Bean. 

— Şi totuşi, insişti. 

Dar Petra ştia la fel de bine că Bean simţea la fel ca ea - că 
nu era suficient să stea ascunşi, să se mute dintr-un loc în 
altul, să ia aici un autobuz, dincolo un tren sau un avion 
spre cine ştie ce oraş îndepărtat, doar ca să o ia de la capăt 
peste câteva zile. 

Singurul motiv pentru care avea sens să trăiască astfel era 
că îşi putea menţine independenţa suficient de mult timp ca 
să facă ceva împotriva lui Ahile. Doar că Bean nu 
recunoştea un astfel de motiv, aşa încât nu făceau nimic. 

Bean începuse să înnebunească încă de când Petra îl 
întâlnise pentru prima dată în Şcoala de Luptă. Pe atunci 
era cel mai incredibil piticuţ, atât de precoce încât părea un 
mucos chiar şi când spunea bună dimineaţa, şi deşi mai 
târziu toţi lucraseră cu el şi-l apreciaseră cum se cuvine în 
Şcoala de Comandă, Petra fusese totuşi singura din gaşca 
lui Ender care îl plăcea pe Bean. 

Îi plăcea de el nu la modul protector în care copiii mai 
mari îi iau pe cei mici sub aripa lor. Oricum nu-şi făcuse 
niciodată iluzii că Bean ar fi avut nevoie de protecţie. Sosise 
la Şcoala de Luptă ca un supravieţuitor desăvârşit şi în 
câteva zile - poate ore - ştia mai multe despre treburile 
interne decât oricine altcineva. Acelaşi lucru fusese valabil 
la Şcoala de Tactică şi la Şcoala de Comandă, şi în timpul 
acelor săptămâni cruciale înainte ca Ender să li se alăture 


pe Eros, unde Bean comanda echipa la manevrele de 
antrenament. 

Ceilalţi îi purtaseră atunci pică lui Bean, pentru faptul că 
cel mai tânăr dintre ei fusese ales să conducă în locul lui 
Ender şi pentru că se temeau că el va fi de acum înainte 
comandantul lor. Fuseseră atât de uşuraţi când venise 
Ender, şi nu încercaseră s-o ascundă. Pe Bean probabil îl 
duruse, dar Petra părea a fi singura care se gândise la 
sentimentele lui. Asta îi făcuse mult bine. Căci persoana 
care se gândea cel mai puţin la sentimentele lui Bean era 
Bean însuşi. 

Şi totuşi, el îi preţuise prietenia, deşi rareori o arătase. lar 
când adormise în cursul unei lupte, el fusese singurul care o 
acoperise şi singurul care arătase că încă mai crede în ea la 
fel de mult ca întotdeauna. Nici măcar Ender nu mai 
avusese încredere în ea ca înainte. Dar Bean îi rămăsese 
prieten, chiar dacă ascultase ordinele lui Ender şi o 
supraveghease în restul luptelor, gata s-o acopere dacă ar fi 
clacat din nou. 

Bean era cel pe care ea contase când fusese răpită de ruşi, 
cel despre care ştia că va înţelege mesajul ascuns într-un 
desen pe e-mail. Iar când fusese luată prizonieră de Ahile, 
Bean fusese singura ei speranţă de salvare. Iar el îi 
înţelesese mesajul şi o salvase din mâinile bestiei. 

Bean putea să pretindă, chiar şi faţă de sine însuşi, că nu-i 
păsa decât de propria supravieţuire, dar în realitate era cel 
mai credincios prieten. Departe de a acţiona în mod egoist, 
era nepăsător faţă de viaţa sa atunci când avea o cauză în 
care credea. Dar el nu înţelegea acest lucru despre sine. 
Întrucât se considera perfect nedemn de a fi iubit, îi lua 
mult timp să înţeleagă că cineva putea simţi asta pentru el. 
Îşi dăduse seama în cele din urmă că sora Carlotta îl iubea, 
cu mult înainte ca ea să moară. Dar nu arăta în vreun fel că 
ar recunoaşte sentimentele Petrei faţă de el. De fapt, acum 
când era mai înalt ca ea, se purta de parcă ar fi considerat- 
o sora cea mică şi plicticoasă. 


lar asta chiar o irita. 

Totuşi, era hotărâtă să nu-l părăsească - şi nu numai 
pentru că depindea de el pentru a supravieţui. Se temea că 
în momentul în care va fi complet singur se va înhăma la 
vreun plan temerar în care să-şi sacrifice viaţa ca să o 
încheie pe a lui Ahile, iar asta ar fi fost un final de 
nesuportat, cel puţin pentru Petra. 

Pentru că ea hotărâse deja că Bean nu avea dreptate în 
convingerea lui că nu ar trebui să aibă copii, că modificările 
genetice care îl făcuseră un geniu ar trebui să moară odată 
cu el atunci când creşterea necontrolată îl va ucide în cele 
din urmă. 

Din contră, Petra avea intenţia să-i poarte ea însăşi copiii. 

Continuând în acest cerc vicios, privindu-l cum se 
înnebuneşte singur cu preocupări constante care nu 
duceau la nimic important, dar care îl făceau tot mai 
irascibil şi iritant, Petra nu se putea controla într-atât încât 
să nu riposteze. Ţineau unul la altul şi până acum îşi 
menţinuseră împunsăturile la un nivel la care să poată 
pretinde că sunt numai glume, dar ceva trebuia să se 
schimbe şi repede, altfel ar fi ajuns să se certe atât de tare 
încât le-ar fi fost imposibil să mai stea împreună, iar atunci 
ce s-ar fi întâmplat cu planurile Petrei de a avea copii cu 
Bean? 

Ceea ce îl determină în sfârşit pe Bean să schimbe ceva fu 
momentul în care Petra aduse vorba de Ender Wiggin. 

— Oare de ce a salvat rasa umană? întrebă ea exasperată 
într-o zi pe aeroportul din Darwin. 

— Ca să înceteze să mai joace jocul ăla stupid. 

— Nu pentru ca Ahile să poată conduce lumea. 

— într-o zi, Ahile o să moară. Caligula a murit. 

— Cu ajutorul prietenilor, sublinie Petra. 

— Iar când va muri, poate cineva mai bun îi va lua locul. 
După Stalin, a fost Hruşciov. După Caligula a fost Marcus 
Aurelius. 


— Nu chiar imediat după. Iar în timpul domniei lui Stalin 
au murit treizeci de milioane de oameni. 

— Deci peste treizeci de milioane nu a mai domnit, zise 
Bean. 

Uneori putea spune lucruri îngrozitoare. Dar ea îl 
cunoştea deja destul de bine ca să ştie că vorbea cu 
asemenea cruzime numai când era deprimat. În astfel de 
momente gândea că el nu face parte din specia umană şi că 
diferenţa îl ucide. Dar în realitate el nu simţea aşa. 

— Nu eşti chiar atât de împietrit, spunea ea. 

Se certau atunci când ea încerca să-l liniştească în 
legătură cu umanitatea lui. Ei îi plăcea să creadă că poate 
astfel realizează ceva, dar se temea că dacă el nu-i mai 
răspundea era din cauză că nu-i mai păsa ce crede ea. 

— Dacă m-aş stabili într-un loc, zise el, şansele mele de 
supravieţuire ar fi nule. 

O deranja că el încă mai spunea „şansele mele” în loc de 
„ale noastre”. 

— îl urăşti pe Ahile şi nu vrei ca el să conducă lumea, dar 
dacă vrei să ai vreo şansă să-l opreşti trebuie să te stabileşti 
într-un loc şi să treci la treabă. 

— Bun, dacă eşti aşa deşteaptă, spune-mi unde aş fi în 
siguranţă. 

— La Vatican, zise Petra. 

— Ce suprafaţă are regatul ăla? Cât de dornici sunt 
cardinalii să asculte un băiat de altar? 

— Bine atunci, undeva în interiorul graniţelor Ligii 
Islamice. 

— Suntem necredincioşi, zise Bean. 

— Iar ei sunt hotărâți să nu cadă sub asuprirea chinezilor, 
a Hegemonului sau a oricui altcuiva. 

— Ideea era că nu ne vor. 

— Ideea mea era că, indiferent dacă ne vor sau nu, noi 
suntem duşmanul duşmanului lor. 

— Suntem doi copii, fără armată sau informaţii de vânzare, 
lipsiţi de orice pârghie. 


Era atât de ridicol încât Petra nu se mai osteni să 
răspundă. În plus, în cele din urmă câştigase - discutau 
despre unde, şi nu dacă trebuiau să se stabilească şi să se 
apuce de treabă. 

Se aflau în Polonia şi după ce luară trenul de la Katowice 
la Varşovia, se plimbară împreună prin Lazienki, unul dintre 
cele mai mari parcuri ale Europei, cu poteci vechi de secole, 
rătăcind printre copacii uriaşi şi puieţii care îi vor înlocui 
într-o zi. 

— Ai fost aici cu sora Carlotta? îl întrebă Petra. 

— O dată. Ender e pe jumătate polonez, ştiai? 

— Probabil din partea mamei. Wiggin nu e un nume 
polonez. 

— Este când vine de la Wieczorek, zise Bean. Nu ţi se pare 
că domnul Wiggin arată a polonez? Nu s-ar încadra bine 
aici? Nu că naționalitatea ar mai însemna atât de mult. 

Petra râse. 

— Naţionalitatea? Lucrul pentru care oamenii au murit şi 
au ucis timp de secole? 

— Nu, mă refer la strămoşi. Atât de mulţi oameni sunt 
parţial ceva şi parţial altceva. Se presupune că eu sunt 
grec, dar mama mamei mele a fost diplomat Ibo, deci... 
când mă duc în Africa par grec, dar când sunt în Grecia par 
mai degrabă african. În inima mea nu-mi prea pasă de 
niciuna dintre aceste naţionalităţi. 

— Tu eşti un caz special, Bean, zise Petra. Tu nu ai avut o 
patrie. 

— Şi nici copilărie, presupun. 

— Niciunul dintre noi, cei de la Şcoala de Luptă, nu prea a 
avut parte de asemenea experienţe. 

— Şi de asta probabil aşa de mulţi puşti de la Şcoala de 
Luptă sunt atât de disperaţi să-şi demonstreze loialitatea 
faţă de ţara lor natală. 

Avea sens. 

— Deoarece avem rădăcini slabe, cei care le avem, ne 
agăţăm de ele. 


Se gândi la Vlad, care era atât de fanatic rus, şi la Supă 
Fierbinte - Han Tzu - atât de fanatic chinez, încât amândoi 
îl ajutaseră de bunăvoie pe Ahile atunci când părea să 
lucreze în interesul poporului lor. 

— Şi nimeni nu are pe deplin încredere în noi, zise Bean, 
fiindcă ştiu că adevărata noastră naţionalitate este spaţiul. 
Loialitatea noastră cea mai puternică este faţă de camarazii 
soldaţi. 

— Şi faţă de noi înşine, zise Petra gândindu-se la Ahile. 

— Dar eu n-am pretins niciodată altceva, zise Bean. 
Aparent, crezuse că se referă la el. 

— Eşti atât de mândru de egocentrismul tău. Şi nici măcar 
nu e adevărat. 

El doar râse şi continuă să meargă. 

Familii, oameni de afaceri, bătrâni şi cupluri de tineri 
îndrăgostiţi se plimbau agale prin parc în acea după-amiază 
de toamnă neobişnuit de însorită, iar pe o estradă un 
pianist interpreta o piesă de Chopin, aşa cum se întâmpla în 
fiecare zi de secole. În timp ce mergeau, Petra îl luă cu 
îndrăzneală de mână pe Bean ca şi când şi ei ar fi fost nişte 
îndrăgostiţi sau cel puţin prieteni cărora le place să fie atât 
de aproape unul de altul încât să se atingă. Spre surpriza 
ei, el nu-şi retrase mâna. O strânse cu putere, dar dacă ea 
nutrise vreo speranţă că Bean ar fi capabil de romantism, el 
i-o risipi imedia. 

— Hai să ne întrecem până la lac, zise, şi aşa făcură. Dar 
ce fel de întrecere era când niciunul din ei nu dădu drumul 
mâinii celuilalt, iar învingătorul îl trase râzând pe învins 
peste linia de sosire? 

Nu, Bean se purtase copilăros pentru că nu avea idee cum 
să se poarte bărbăteşte, deci era de datoria Petrei să-l ajute 
să-şi dea seama. Îl prinse de cealaltă mână şi-i trase braţele 
în jurul taliei ei, apoi se ridică pe vârfuri şi-l sărută. Mai 
mult pe bărbie, pentru că el se retrase puţin, dar fusese 
totuşi un sărut, şi după o clipă de uluire mâinile lui Bean o 
traseră mai aproape iar buzele lui reuşiră să le găsească pe 


ale ei fără să sufere altceva decât minore coliziuni între 
nasuri. 

Niciunul din ei nu prea avea experienţă în acest sens, deci 
Petra n-ar fi putut să spună dacă se sărutau bine. Singurul 
bărbat care o sărutase fusese Ahile, şi atunci avusese un 
pistol apăsat pe abdomenul ei. Tot ce putea spune cu 
siguranţă era că orice sărut al lui Bean era mai bun decât 
orice sărut al lui Ahile. 

— Deci mă iubeşti, spuse Petra blând după ce sărutul se 
încheie. 

— Sunt o masă furioasă de hormoni pe care sunt prea 
tânăr ca să-i înţeleg, zise Bean. Tu eşti o femelă dintr-o 
specie înrudită. După părerea celor mai buni primatologi, 
nu prea am de ales. 

— Ce drăguţ, zise ea cuprinzându-i spatele cu braţele. 

— Nu-i deloc drăguţ. Nu-i treaba mea să sărut pe cineva. 

— Eu am vrut-o. 

— Nu voi avea copii. 

— Uite care-i cel mai bun plan, zise ea. Îi voi avea eu 
pentru tine. 

— Ştii la ce mă refer. 

— Asta nu se face prin sărut, aşa că deocamdată eşti în 
siguranţă. 

Mormăi nemulţumit şi o împinse, făcu iritat câţiva paşi în 
cerc, apoi se întoarse la ea şi o sărută din nou. 

— Am vrut să fac asta practic tot timpul cât am călătorit 
împreună. 

— Ştiam eu, zise ea. După felul cum nu dădeai niciodată 
nici cel mai mic semn că eşti conştient de existenţa mea, 
decât ca un lucru enervant. 

— întotdeauna am avut o problemă în a-mi demonstra 
sentimentele. 

O îmbrăţişa din nou. Un cuplu în vârstă trecu pe lângă ei. 
Bărbatul îi privi dezaprobator, ca şi cum ar fi gândit că 
tinerii ăştia prostuţi ar trebui să-şi găsească un loc mai 
intim pentru sărutări şi îmbrăţişări. Dar bătrâna, cu părul 


alb strâns sever într-un batic, îi făcu cu ochiul parcă 
spunând: „Bravo, tinere, fetele ar trebui sărutate cu putere 
şi des.” 

De fapt era atât de sigur că asta voise ea să spună încât îi 
spuse şi Petrei cuvintele. 

— Deci îndeplineşti un serviciu public, zise Petra. 

— Spre marea distracţie a publicului. O voce se auzi din 
spatele lor: 

— Şi vă asigur că publicul de distrează. 

Petra şi Bean se întoarseră amândoi să vadă cine era. 

Un tânăr, categoric nu polonez. După aspect putea fi 
birman sau poate thailandez, cu siguranţă de undeva din 
Marea Chinei de Sud. Părea să fie mai tânăr ca Petra, chiar 
ţinând cont de faptul că oamenii din Asia de Sud-Est arătau 
întotdeauna mult mai tineri decât erau. Şi totuşi, purta 
costum şi cravată ca un om de afaceri de modă veche. 

Exista însă ceva la el - în atitudinea lui ţanţoşă, în modul 
amuzat în care găsea firesc să aibă dreptul de a sta în 
apropierea semenilor săi şi de a-i tachina în legătură cu 
ceva atât de intim ca un sărut în public -ceva care îi spunea 
Petrei că trebuie să fi fost la Şcoala de Luptă. 

Dar Bean ştia mult mai multe despre el. 

— Ambul, zise. 

Ambul salută în stilul caracteristic camarazilor de la 
Şcoala de Luptă, parţial neglijent, parţial exagerat, şi 
răspunse: 

— Domnule. 

— Ţi-am dat cândva o misiune, zise Bean. Să ajuţi un 
anumit boboc să înveţe să-şi folosească echipamentul de 
luptă. 

— Pe care am îndeplinit-o la perfecţie. Era atât de 
caraghios prima dată când l-am îngheţat în sala de lupte, 
încât n-am putut să nu râd. 

— Nu pot să cred că nu te-a ucis până acum. 

— Faptul că sunt inutil pentru guvernul thailandez m-a 
salvat. 


— Mă tem că a fost greşeala mea, zise Bean. 

— Asta mi-a salvat viaţa, cred, spuse Ambul. 

— Bună, eu sunt Petra, interveni ea iritată. Ambul râse şi îi 
strânse mâna. 

— lartă-mă, zise, eu sunt Ambul. Eu ştiu cine eşti, deci am 
presupus că Bean ţi-a spus cine sunt eu. 

— Nu m-am gândit că o să vii, spuse Bean. 

— Nu răspund la e-mailuri. Decât apărând în persoană ca 
să mă conving că e-mailul este într-adevăr de la persoana 
de la care se presupune că este. 

— Oh, zise Petra, înțelegând. Tu trebuie să fii soldatul din 
armata lui Bean căruia i s-a ordonat să-i arate lui Ahile cum 
stau lucrurile. 

— Numai că lui nu i-a trecut prin cap să-l împingă într-o 
conductă de aerisire fără costum. Ceea ce cred că 
demonstrează o ruşinoasă lipsă de iniţiativă din partea lui. 

— Bean m-a înştiinţat imediat ce a aflat că Ahile e liber. Şi- 
a dat seama că e imposibil ca eu să nu fiu pe lista lui. Mi-a 
salvat viaţa. 

— Deci Ahile a făcut o încercare? întrebă Bean. Erau 
departe de potecă, în poiana care se întindea de la lacul 
lângă care cânta pianistul. Până la ei ajungeau doar 
acorduri slabe din Chopin. 

— Să spunem că am fost nevoit să mă mişc mereu, spuse 
Ambul. 

— De asta nu erai în Thailanda când au invadato chinezii? 
întrebă Petra. 

— Nu. Nu, am părăsit Thailanda aproape imediat după ce 
am venit acasă. Vezi tu, eu nu am fost ca majoritatea 
absolvenţilor Şcolii de Luptă. Am făcut parte din cea mai 
proastă armată din istoria sălii de lupte. 

— Armata mea, zise Bean. 

— Ei, haide, aţi avut numai cât, cinci jocuri? 

— Nu am câştigat nici măcar unul, zise Bean. Eram 
preocupat să-mi pregătesc oamenii şi să experimentez 


tehnici noi şi, da - să rămân în viaţă cât timp Ahile era cu 
noi la Şcoala de Luptă. 

— Deci au întrerupt Şcoala de Luptă, Bean a fost promovat 
în echipa lui Ender, iar soldaţii săi au fost trimişi înapoi pe 
Pământ cu singurul scor perfect negativ din istoria Şcolii. 
Toţi ceilalţi thailandezi de la Şcoala de Luptă au primit 
posturi importante în instituţiile militare. Dar, cam ciudat, 
nu s-a putut găsi nimic pentru mine de făcut decât să merg 
la o şcoală publică. 

— Dar asta e pur şi simplu stupid, zise Petra. Ce-a fost în 
mintea lor? 

— Lucrul ăsta m-a păstrat în umbră, spuse Ambul. A dat 
familiei mele libertatea să plece din ţară şi să mă ia cu ei - 
există şi avantaje când nu eşti perceput ca o resursă 
naţională valoroasă. 

— Deci nu erai în Thailanda când a fost învinsă. 

— Studiam la Londra, zise Ambul. Ceea ce a făcut să fie 
destul de convenabil un salt peste Marea Nordului şi un 
zbor spre Varşovia pentru o întâlnire clandestină. 

— Îmi pare rău, zise Bean. M-am oferit să-ţi plătesc 
drumul. 

— Scrisoarea era posibil să nu fi fost de la tine. Iar oricine 
ar fi trimis-o, dacă îl lăsam să-mi cumpere bilete, ar fi ştiut 
în ce avion am urcat. 

— Pare la fel de paranoic ca şi noi, zise Petra. 

— Avem acelaşi duşman. Deci, Bean, domnule: ai trimis 
după mine, şi iată-mă. Ai nevoie de un martor la nuntă? Sau 
de un adult care să semneze permisiile în locul tău? 

— Am nevoie, zise Bean, de o bază de operaţiuni sigură, 
independentă de orice naţiune, bloc sau alianţă. 

— Îţi sugerez să găseşti pe undeva un asteroid. Lumea 
prea e făcută bucăţi în zilele noastre. 

— Am nevoie de oameni în care să pot avea încredere 
deplină. Pentru că în orice moment am putea să ne găsim în 
situaţia de a lupta împotriva Hegemoniei. 

Ambul îl privi surprins. 


— Credeam că eşti comandantul micii armate a lui Peter 
Wiggin. 

— Am fost. Acum nu mai comand nimic, zise Bean. 

— Are totuşi un ofiţer secund de primă mână, interveni 
Petra. Eu. 

— Ah, făcu Ambul. Acum înţeleg de ce m-ai chemat. Voi doi 
ofiţeri aveţi nevoie de cineva care să vă salute. 

Bean oftă. 

— Te-aş numi regele Caledoniei dacă aş putea, dar 
singurul post pe care-l pot oferi acum cuiva este cel de 
prieten. Iar în zilele astea eu sunt un prieten periculos. 

— Deci zvonurile sunt adevărate, zise Ambul. Petra îşi 
imagină că venise momentul ca el să pună alături 
informaţiile culese din conversaţie. 

— Ahile e de partea Hegemoniei. 

— Peter l-a săltat afară din China, pe drumul spre 
închisoare, spuse Bean. 

— Trebuie să le acordăm credit chinezilor, nu sunt proşti, 
au ştiut când să se descotorosească de el. 

— Nu tocmai, zise Petra. Ei îl trimiteau numai într-un exil 
în interiorul ţării şi nici măcar cu o caravană de maximă 
securitate. Practic, au invitat la o salvare. 

— Şi tu n-ai vrut s-o faci? Aşa ai fost concediat? 

— Nu. Wiggin m-a îndepărtat din misiune în ultimul 
moment. I-a dat lui Suriyawong ordine sigilate şi nu mi-a 
spus despre ce era vorba decât după ce ei plecaseră deja. 
După care am demisionat şi m-am ascuns. 

— Luându-ţi şi fata cu tine, zise Ambul. 

— De fapt, Peter m-a trimis să-l ţin sub strictă observaţie, 
replică Petra. 

— Pari a fi persoana potrivită pentru aşa ceva. 

— Nu e chiar aşa de bună, zise Bean. Am atenţionat-o de 
câteva ori. 

— Aşadar, reveni Ambul, Suri s-a dus şi l-a scos pe Ahile 
din China. 


— Dintre toate misiunile pe care trebuia să le execute fără 
comentarii, Suri a trebuit s-o aleagă tocmai pe asta. 

— Eu, pe de altă parte, spuse Ambul, n-am fost niciodată 
omul care să execute un ordin pe care îl consideram stupid. 

— De asta vreau să mi te alături în operaţiunea asta lipsită 
de speranţă. Dacă vei fi ucis, voi şti că e din vina ta, şi nu 
pentru că ai ascultat ordinele mele. 

— O să am nevoie de mălai, zise Ambul. Familia mea nu e 
bogată. Iar practic vorbind, sunt încă minor. Că veni vorba, 
cum naiba ai ajuns aşa de înalt? 

— Steroizi. 

— Şi eu îl întind în fiecare noapte pe un cadru, adăugă 
Petra. 

— Pentru binele lui, sunt convins. 

— Mama mi-a spus că Bean e genul de băiat care trebuie 
să crească alături de tine. 

Bean îi acoperi gura în joacă. 

— Nu-i da atenţie fetei, e ameţită de dragoste. 

— Ar trebui să vă căsătoriţi, zise Ambul. 

— Când o să împlinesc treizeci de ani, spuse Bean. Ceea 
ce, după cum ştia Petra, însemna niciodată. Deja stătuseră 
într-un loc deschis mai mult decât permisese Bean de când 
se ascundeau. În timp ce Bean îi spunea lui Ambul ce 
trebuia să facă, porniră spre cea mai apropiată ieşire din 
parc. 

Părea o misiune destul de simplă - să meargă la Damasc, 
Statul-Major al Ligii Islamice, şi să obţină o întâlnire cu Alai, 
unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Ender şi 
membru al echipei acestuia. 

— Oh, spuse Ambul, credeam că vrei să fac ceva posibil. 

— Nu-i pot trimite nici un e-mail, zise Bean. 

— Pentru că din câte ştiu eu a fost complet incommunicado 
încă de când l-au eliberat ruşii, atunci când Ahile îi răpise 
pe toţi. 

Bean păru surprins. 

— Ştii asta pentru că... 


— De când părinţii mei m-au ţinut ascuns, am cercetat 
orice legătură puteam obţine, încercând să obţin informaţii 
despre ce se întâmplă. Mă pricep la navigarea pe net. Să-mi 
fac şi să-mi păstrez prieteni. Aş fi fost un comandant bun, 
dacă nu mi-ar fi luat Şcoala de Luptă chiar de sub picioare. 

— îl cunoşti deja pe Alai? spuse Petra. 'Toguro. 

— Dar cum am spus, repetă Ambul, e complet 
incommunicado. 

— Ambul, am nevoie de ajutorul lui, zise Bean. Am nevoie 
de adăpostul Ligii Islamice. E unul dintre puţinele locuri de 
pe Pământ care nu e susceptibil să cedeze nici presiunii 
chineze, nici linguşirii Hegemoniei. 

— Mda, şi reuşesc asta ţinându-i pe toţi non-islamicii în 
afara cercului. 

— Nu vreau să fiu în cerc. Nu vreau să le cunosc secretele. 

— Ba vrei, zise Ambul. Pentru că, dacă nu o faci, dacă nu ai 
încrederea lor totală, nu vei avea putere să faci nimic în 
interiorul graniţelor lor. Non-islamicii sunt oficial complet 
liberi, dar în practică nu pot face nimic în afara 
cumpărăturilor şi turismului. 

— Atunci mă convertesc, zise Bean. 

— Nici măcar în glumă să nu spui asta. Ei îşi iau religia 
foarte în serios, iar dacă vorbeşti despre convertire în 
glumă... 

— Ambul, ştim asta, zise Petra. Şi eu sunt prietenă cu Alai, 
dar observi că Bean nu m-a trimis pe mine. 

Ambul râse. 

— Doar nu vrei să spui că islamicii şi-ar pierde respectul 
pentru Alai dacă s-ar lăsa influenţat de o femeie! Egalitatea 
deplină între sexe e unul dintre cele şase puncte care a pus 
capăt celui de-al Treilea Mare Jihad. 

— Adică al cincilea război mondial? întrebă Bean. 

— Războiul pentru Libertate Universală, spuse Petra. Aşa 
îi spuneau în şcolile armene. 

— Din cauză că în Armenia există un bigotism împotriva 
islamicilor. 


— Singura naţiune de bigoţi rămasă pe Pământ, zise Petra 
cu părere de rău. 

— Ascultă, Ambul, dacă e imposibil de ajuns la Alai, o să 
găsesc altceva. 

— N-am spus că e imposibil. 

— Ba exact aşa ai spus, zise Petra. 

— Dar eu am fost la Şcoala de Luptă, zise Ambul. Amfost 
învăţaţi să facem imposibilul. Am luat note maxime. 

Bean rânji. 

— Da, dar nu ai absolvit Şcoala de Luptă, nu-i aşa, deci ce 
şanse ai? 

— Cine ştia că numirea în armata ta o să-mi ruineze 
întreaga viaţă? 

— Of, nu te mai plânge, replică Petra. Dacă ai fi fost un 
absolvent fruntaş, acum ai fi fost într-o tabără de reeducare 
chineză. 

— Vezi? zise Ambul. Îmi lipsesc toate experienţele care 
clădesc un caracter. 

Bean îi dădu o bucată de hârtie. 

— Du-te acolo şi o să găseşti actele de identitate de care ai 
nevoie. 

— Completate cu ID holografic? întrebă Ambul reticent. 

— O să ţi se adapteze prima dată când îl foloseşti. Primeşti 
şi instrucţiuni. Am mai folosit aşa ceva. 

— Cine face chestii de astea? întrebă Ambul. Hegemonia? 

— Vaticanul, răspunse Bean. Sunt rămăşiţe din zilele când 
eram împreună cu unul dintre agenţii lor. 

— Bine atunci. 

— Te vor duce până la Damasc, dar nu până la Alai. Pentru 
asta vei avea nevoie de adevărata ta identitate. 

— Nu, voi avea nevoie de un înger care să meargă înaintea 
mea şi de o scrisoare de recomandare de la Mohammed 
însuşi. 

— Vaticanul are aşa ceva, zise Petra. Dar le dau numai 
oamenilor lor importanţi. 


Ambul râse, la fel şi Bean, dar aerul era încărcat de 
tensiune. 

— Îţi cer mult, zise Bean. 

— lar eu nu-ţi datorez atât de mult. 

— Nu-mi datorezi nimic, iar dacă îmi datorezi ceva eu n-o 
să încerc să-ţi cer datoria. Tu ştii de ce ţi-arn cerut asta, şi 
eu ştiu pentru ce o faci. 

Ştia şi Petra. Bean îl rugase pe el pentru că ştia că dacă 
putea cineva să reuşească, acesta era Ambul. lar Ambul 
acceptase fiindcă ştia că, dacă exista vreo speranţă de a-l 
opri pe Ahile să cucerească şi să conducă lumea, aceasta 
depindea probabil de Bean. 

— Mă bucur că am venit în parcul ăsta, îi spuse Petra lui 
Bean. E atât de romantic. 

— Bean ştie cum să facă o fată fericită, zise Ambul. 
Deschise braţele: Uită-te bine. Eu sunt ăsta. 

Apoi dispăru. 

Petra îl luă din nou pe Bean de mână. 

— Eşti mulţumită? întrebă Bean. 

— Mai mult sau mai puţin. Cel puţin faci ceva. 

— "Tot timpul am făcut ceva. 

— Ştiu. 

— De fapt, zise Bean, tu eşti cea care-şi face cumpărăturile 
on-line. 

Ea chicoti. 

— Iată-ne în parcul ăsta frumos, unde păstrează amintirea 
unui om mare. Un om care a dăruit lumii muzică de neuitat. 
Cum o să fie mormântul tău? 

— Poate două statui. Înainte şi după. Micul Bean, care a 
luptat în gaşca lui Ender. Marele Julian, care l-a doborât pe 
Ahile. 

— îmi place. Dar am o idee mai bună. 

— Să numeşti o planetă colonie cu numele meu? 

— Ce zici de asta - o planetă întreagă populată de 
descendenţii tăi. 

Bean se întrista şi scutură din cap. 


— De ce? Ca să ne războim cu ei? O rasă de oameni super- 
inteligenţi care se înmulţesc cât pot de repede pentru că 
vor muri înainte de a împlini douăzeci de ani. Şi fiecare 
dintre ei blestemă numele strămoşului lor pentru câ nu a 
pus capăt acestui lucru ridicol prin moartea lui. 

— Nu e ceva ridicol, zise Petra. Şi ce te face să crezi că... 
diferenţa ta va fi ereditară? 

— Ai dreptate, dacă m-aş căsători cu o prostuţă scundă şi 
longevivă ca tine, progeniturile mele ar fi o medie, nişte 
minţi mediocre care ar trăi până la şaptezeci de ani şi vor 
ajunge la şase picioare înălţime. 

— Vrei să ştii ce am făcut? 

— Nu cumpărături. 

— Am vorbit cu sora Carlotta. 

El se crispa, întorcându-şi privirea de ea. 

— M-am plimbat pe drumurile vieţii ei, spuse Petra. Am 
vorbit cu oameni pe care-i cunoştea. Am văzut ce a văzut 
ea. Am învăţat ce a învăţat ea. 

— Nu vreau să ştiu, zise Bean. 

— De ce nu? Ea te-a iubit. Odată ce te-a găsit, a trăit 
pentru tine. 

— Ştiu asta. Şi a murit pentru mine. Pentru că eu am fost 
prost şi neglijent. Nici măcar n-aveam nevoie ca ea să vină, 
m-am gândit doar pentru scurt timp că am, şi când mi-am 
dat seama că nu-i aşa ea era deja în avion, îndreptându-se 
spre racheta care a ucis-o. 

— Vreau să mergem undeva, spuse Petra. Cât timp îl 
aşteptăm pe Ambul să-şi îndeplinească miracolul. 

— Ascultă, o opri Bean. Sora Carlotta mi-a spus deja cum 
să intru în legătură cu oamenii de ştiinţă care m-au studiat. 
Din când în când le scriu, iar ei îmi spun cât de curând 
estimează că voi muri şi cât de interesant e progresul pe 
care îl fac în înţelegerea dezvoltării umane şi tot felul de 
alte chestii kuso, pe care le descoperă datorită corpului 
meu şi a mostrelor de ţesuturi pe care le păstrează vii. 
Petra, dacă te gândeşti la asta, eu sunt nemuritor. 


Ţesuturile alea vor trăi în laboratoarele din întreaga lume o 
mie de ani după ce eu voi fi murit. E unul dintre avantajele 
de a fi complet ciudat. 

— Nu la asta mă refeream. 

— Atunci la ce? Unde vrei să ajungi? 

— Anton, zise ea. Cel care a descoperit Cheia, Cheia lui 
Anton. Modificarea genetică al cărei rezultat ai fost tu. 

— Mai trăieşte? 

— Nu numai că trăieşte, dar e liber. Războiul s-a terminat. 
Dar acum nu mai e în stare să facă o cercetare serioasă. 
Blocajele psihologice nu sunt chiar uşor de eliminat. li e 
greu să vorbească despre... mă rog, cel puţin să scrie 
despre ceea ce ţi s-a întâmplat. 

— Atunci de ce să-l mai deranjăm? 

— Ai ceva mai bun de făcut? 

— întotdeauna am ceva mai bun de făcut decât să merg în 
România. 

— Dar el nu locuieşte acolo, zise Petra. E în Catalunia. 

— Glumeşti. 

— Ţara surorii Carlotta. Oraşul Mataro. 

— De ce s-a dus acolo? întrebă Bean. 

— Clima excelentă. Nopțile pe rambla. Agape cu prietenii. 
Marea mângâind liniştit plaja. Vântul fierbinte african. Briza 
mării iarna. Amintirea lui Columb venit în vizită la regele 
Aragonului. 

— Asta era Barcelona. 

— Mă rog, el spunea că a văzut locul. Şi o grădină 
proiectată de Gaudi. Lucruri la care-i place să se uite. Cred 
că merge dintr-un loc în altul. Şi cred că e foarte curios în 
privinţa ta. 

— Ca şi Ahile, zise Bean. 

— Bănuiesc că deşi nu mai face parte din elita ştiinţifică, 
mai sunt lucruri pe care le ştie şi n-a fost niciodată capabil 
să le spună. 

— Şi încă nu e. 


— E prea dureros pentru el. Dar asta nu înseamnă că nu a 
putut vorbi, odată, cu persoana care avea cea mai mare 
nevoie să le afle. 

— Cine anume? 

— Eu, spuse Petra. Bean râse. 

— Nu eu? 

— Tu nu ai nevoie să ştii, răspunse Petra. Tu ai decis să 
mori. Dar eu am nevoie să ştiu, pentru că vreau ca fiii tăi să 
trăiască. 

— Petra, eu n-o să am copii. Niciodată. 

— Din fericire, zise ea, nu bărbatul îi face. 

Se îndoia că-l va putea convinge vreodată pe Bean să se 
răzgândească. Totuşi cu puţin noroc dorinţele incon- 
trolabile ale bărbatului adolescent ar putea să realizeze 
ceea ce o discuţie raţională n-ar putea niciodată. În ciuda a 
ceea ce credea el, Bean era uman; şi indiferent cărei specii 
îi aparţinea, era categoric un mamifer. Poate că mintea lui 
spunea nu, dar trupul striga mult mai tare da. 

Bineînţeles, dacă exista vreun adolescent care putea 
rezista nevoii de a se împerechea, acesta era Bean. Era 
unul dintre motivele pentru care îl iubea, fiindcă era cel mai 
puternic bărbat pe care îl cunoscuse vreodată. Posibil cu 
excepţia lui Ender Wiggin, iar Ender plecase pentru 
totdeauna. 

Îl sărută din nou pe Bean, şi de data asta amândoi se 
descurcară mult mai bine. 

PIETRE PE DRUM 


From: PW Io:IW Re: Ce faci? 

Ce-i cu prostia asta cu menajera? Nu te las să-ţi iei o slujbă 
în cadrul Hegemoniei, şi categoric nu ca menajeră, încerci 
să mă faci de ruşine, părând că (a) o am pe mama pe statul 
de plată şi (b) mama lucrează pentru mine ca servitoare? Ai 
refuzat deja ocazia pe care ţi-am oferit-o. 

From: TW. 

To: PW. 


Re: colţ de şarpe. 

Eşti întotdeauna atât de amabil să-mi dai lucruri 
interesante de făcut. Să fac turul coloniilor. Să mă holbez la 
pereţii frumosului meu apartament cu aer condiţionat. [ine 
minte că naşterea ta nu a fost un accident. Eşti singura 
persoană de pe Pământul dat de Dumnezeu care mă 
consideră prea proastă ca să fiu altceva decât o povara pe 
umerii tăi. Dar te rog să nu-ţi imaginezi că te critic. Sunt 
imaginea unei mame perfecte şi iubitoare. Ştiu foarte bine 
ce apare în filme. 

Când Virlomi primi mesajul lui Suriyawong, înţelese 
imediat în ce pericol se află. Dar aproape că se bucură să 
aibă un motiv să părăsească apartamentul Hegemoniei. Se 
gândise de câtva timp să plece, iar cauza era chiar 
Suriyawong. Dragostea lui pentru ea făcea să devină prea 
trist ca să mai rămână. 

Desigur, îi plăcea de el, şi îi era recunoscătoare - fusese 
cel care înţelesese pe deplin, fără să i se spună, cum să-şi 
joace rolul astfel încât ea să poată evada din India din 
bătaia armelor soldaţilor care mai mult ca sigur ar fi 
doborât elicopterele Hegemoniei. Era inteligent, amuzant şi 
cumsecade, şi admira felul în care colabora cu Bean la 
comanda credincioasei lor trupe, conducând raid după raid 
fără să aibă decât puţini răniţi şi până acum nici o viaţă 
pierdută. 

Suriyawong avea tot ce Şcoala de Luptă putea da elevilor 
ei. Era îndrăzneţ, plin de iniţiativă, rapid, curajos, deştept, 
nemilos şi totuşi capabil de compasiune. Şi vedea lumea cu 
aceiaşi ochi ca şi ea, în comparaţie cu occidentalii care 
păreau a fi urechile Hegemonului. 

Dar el se îndrăgostise de ea. Iar ea ţinea prea mult la el ca 
să-l jignească respingându-i avansurile pe care el nu i le 
făcea niciodată, şi cu toate astea nu-l putea iubi. Era prea 
tânăr pentru ea, prea... cum? Punea prea mult suflet în 
ceea ce făcea. Era prea dornic să-i fie pe plac. Prea 
enervant. 


Asta era. Devotamentul lui o irita. Atenţia lui constantă. 
Ochii lui aţintiţi asupra ei la orice mişcare. Laudele pentru 
cele mai banale realizări. 

Nu, trebuia să fie cinstită. Ioată lumea o enerva, şi nu 
pentru că ar fi făcut ceva rău, ci pentru că ea nu se afla în 
locul potrivit. Ea nu era soldat. Strateg da, chiar şi lider, dar 
nu în luptă. În Ribeirăo Preto nu exista nimeni care s-o 
urmeze şi nici o direcţie în care să-i conducă. 

Şi cum ar fi putut să se îndrăgostească de Suriya-wong? El 
era fericit cu viaţa pe care o avea, iar ea se simţea 
mizerabil. 'Tot ce ar fi putut s-o facă pe ea mai fericită l-ar fi 
făcut pe el nefericit. Ce viitor putea fi ăsta? 

El o iubea, aşa că se gândise la ea pe drumul de întoarcere 
din China cu Ahile, şi o avertizase să plece înainte de 
sosirea lui. Era un gest nobil din partea sa, aşa că ea îi era 
din nou recunoscătoare. Recunoscătoare că, foarte 
probabil, îi salvase viaţa. 

Şi recunoscătoare că nu va fi nevoită să-l vadă iar. 

În momentul în care Graff sosi ca să evacueze oamenii din 
Ribeirăo Preto, ea plecase. Nu auzi oferta lui de a fi pusă 
sub protecţia Ministerului Colonizării. Dar chiar dacă ar fi 
auzit-o, nu ar fi acceptat. 

De fapt, exista un singur loc în care ea s-ar fi gândit să se 
ducă. Tânjea să meargă acolo de luni de zile. Hegemonia 
lupta cu China din interior, dar nu se foloseau de ea. Deci se 
va duce în India, şi va face tot ce va fi posibil din interiorul 
țarii sale ocupate. 

Drumul ei era destul de direct. Din Brazilia în Indonezia, 
unde luă legătura cu exilaţii indieni şi obţinu o nouă 
identitate şi acte false din Sri Lanka. Apoi ajunse chiar în 
Sri Lanka, unde îl convinse pe căpitanul unui vas de pescuit 
s-o lase pe coasta de sud-est a Indiei. Chinezii pur şi simplu 
nu aveau o flotă suficient de mare ca să patruleze coastele 
Indiei, astfel încât aveau loc atât îmbarcări, cât şi debarcări. 

Virlomi era de neam dravidian, cu pielea mai închisă la 
culoare decât arienii din nord. Se încadra bine în această 


regiune. Purta haine simple şi sărăcăcioase pentru că aşa 
erau ale tuturor; dar le păstra curate ca să nu arate ca un 
vagabond sau ca un cerşetor. De fapt era într-un fel un 
cerşetor, pentru că nu avea rezerve mari şi oricum astfel de 
fonduri oricum n-ar fi ajutat-o. În marile oraşe ale Indiei 
existau milioane de conexiuni la net, mii de chioşcuri de 
unde puteau fi accesate conturile bancare. Dar la ţară, în 
sate - cu alte cuvinte, în India - astfel de lucruri erau rare. 
Dacă această fată aparent simplă le-ar fi utilizat ar fi atras 
atenţia asupra ei, şi curând soldaţii chinezi ar fi fost pe 
urmele ei cu o mulţime de întrebări. 

Aşa că mergea la fântână sau la piaţă în fiecare sat în care 
ajungea, lega conversații cu alte femei şi destul de rapid se 
împrietenea cu ele şi era pofitită în casă. In oraşe ar fi 
trebuit să fie atentă la informatori şi trădători, dar avea 
deplină încredere în oamenii simpli, fiindcă ei nu ştiau nimic 
despre importanţa strategică şi, ca urmare, chinezii nu se 
osteneau să-i mituiască. 

Ei nu aveau nici ura faţă de chinezi la care s-ar fi aşteptat 
Virlomi. Aici, în sudul Indiei cel puţin, opresiunea chineză 
asupra oamenilor obişnuiţi era uşoară. Nu era ca în Tibet, 
unde chinezii încercaseră să distrugă identitatea naţională, 
iar persecuțiile atinseseră fiecare nivel al societăţii. India 
era pur şi simplu prea mare pentru a fi înghițită dintr- 
odată, şi, la fel ca britanicii înaintea lor, chinezii considerau 
că e mai uşor să conducă India prin dominarea clasei 
birocratice şi să-i lase în pace pe oamenii de rând. 

În câteva zile, Virlomi îşi dădu seama că exact asta era 
situaţia pe care trebuia să o schimbe. 

În Thailanda, Birmania, Vietnam, chinezii acționau fără 
milă împotriva unor grupări insurgente, şi totuşi războiul de 
gherilă continua. Dar India dormea liniştită, ca şi când 
oamenilor nu le-ar fi păsat cine-i conduce. Bineînţeles că de 
fapt chinezii erau chiar mai necruţători în India ca oriunde 
altundeva - dar fiindcă toate victimele lor făceau parte din 
elita urbană, zonele rurale simțeau numai necazurile 


obişnuite provocate de un guvern corupt, de clima 
schimbătoare, pieţele nedemne de încredere şi munca prea 
multă pentru salarii prea mici. 

Existau desigur luptători de gherilă şi insurgenți, dar 
populaţia nu-i trăda. Dar nici nu li se alătura şi nici nu-i 
alimenta din rezervele lor insuficiente de hrană, iar 
insurgenții rămâneau timizi şi ineficienţi. Cei care 
recurgeau la tâlhării constatau că oamenii deveneau 
instantaneu ostili şi-i predau imediat chinezilor. 

Nu exista solidaritate. Ca întotdeauna până acum, 
cotropitorii reuşeau să guverneze India fiindcă majoritatea 
indienilor nu ştiau ce înseamnă să trăieşti în „India”. Ei 
considerau că trăiesc într-un sat sau în altul, şi puţin le păsa 
de marile probleme care agitau oraşele. 

„Nu am nici o armată, gândi Virlomi. Dar nu aveam armată 
nici când am fugit din Hyderabad ca să scap de Ahile şi am 
luat-o spre est. Nu aveam nici un plan, doar necesitatea de 
a trimite vorbă prietenilor Petrei despre locul unde se 
găsea Petra. Insă când am avut ocazia, am folosito şi am 
reuşit. Ăsta e planul pe care-l am şi acum. Să privesc, să 
observ, să acţionez.” 

Hoinări zile, săptămâni, privind totul, iubindu-i pe oamenii 
din fiecare sat în care se oprea, căci erau buni cu acea 
străină, generoşi cu aproape-nimicul pe care-l aveau. Cum 
aş putea să complotez ca să aduc războiul în lumea lor, să le 
distrug vieţile? Nu e destul că ei sunt mulţumiţi? Dacă îi 
lasă în pace chinezii, eu de ce nu i-aş lăsa? 

Pentru că ştia că chinezii nu-i vor lăsa în pace la infinit. 
Regatul de Mijloc nu crede în toleranţă. Când posedă ceva, 
îl face chinez sau îl distruge. Acum erau prea ocupați ca să- 
şi bată capul cu oamenii de rând. Dar dacă ar fi învins pe 
toate fronturile, chinezii şi-ar fi îndreptat atenţia spre India. 
Apoi bocancul va apăsa greu pe grumazul poporului. Atunci 
va fi revoltă după revoltă, răzmeriţă după răzmeriţă, dar 
niciuna nu va reuşi. Rezistenţa paşnică a lui Gandhi 
funcţiona numai împotriva unui opresor care avea 


libertatea presei. Nu, India se va revolta în sânge şi teroare, 
şi în sânge şi teroare China va suprima revoltele, una câte 
una. 

Poporul indian trebuia trezit din somnolenţă acum, în timp 
ce încă mai aveau în afara graniţelor aliaţi care ar fi putut 
să-i ajute, în timp ce chinezii încă erau în expansiune şi nu 
îndrăzneau să aloce prea multe resurse teritoriilor ocupate. 

„Le voi aduce războiul pe cap pentru a-i salva ca naţiune, 
popor, cultură. Le voi aduce războiul cât încă mai există o 
şansă de victorie, pentru a-i salva de război atunci când 
singurul său rezultat ar fi doar disperarea.” 

Totuşi, nu avea sens să-şi pună întrebări privind 
moralitatea a ceea ce intenţiona să facă, atâta timp cât încă 
nu găsise o cale de a o face. 

Un copil fu cel care îi dădu ideea. 

Îl văzu împreună cu o ceată de alţi copii, jucându-se în 
praful unei albii secate. În sezonul musonului, acea albie va 
deveni un torent; acum era numai o grămadă de pietre într- 
un şanţ. 

Acest copil, un băiat cam de şapte sau opt ani, deşi poate 
să fi avut mai mult creşterea fiindu-i oprită de foame, era 
diferit de ceilalţi. Nu li se alătura la fugăreli şi ţipete, 
îmbrânceli şi alergări sau la jocurile improvizate cu diferite 
obiecte. Virlomi se gândi la început că poate era 
handicapat, dar nu, el păşea împiedicat pentru că mergea 
exact printre pietrele albiei şi trebuia să-şi potrivească 
paşii. 

Din când în când se apleca şi culegea ceva. Puţin mai 
târziu îl aşeza iarăşi jos. 

Ea se apropie şi văzu că el culegea câte o piatră, pe care o 
repunea apoi între celelalte, în albia râului. 

Ce sens avea munca lui, care îl absorbea într-atât şi avea 
rezultate atât de puţin vizibile? 

O luă prin albie, dar mult în urma lui, şi-i privi spatele 
pierzându-se în întuneric, aplecându-se, ridicân-du-se, 
aplecându-se, ridicându-se. 


„Joacă rolul vieţii mele, gândi ea. Lucrează la misiunea lui, 
concentrat, dând tot ce poate, lipsind de la joaca tovarăşilor 
lui. Şi totuşi, lumea nu simte nici o diferenţă.” 

Apoi, privind zona pe unde el trecuse deja, îşi dădu seama 
că putea regăsi uşor cărarea nu pentru că lăsase urme de 
paşi, ci pentru că pietrele pe care le aşezase erau mai 
deschise la culoare decât celelalte, marcând o linie 
şerpuitoare luminoasă în mijlocul albiei. 

Asta nu-i schimba prea mult impresia ei că munca sa era 
inutilă - mai degrabă era tocmai dovada. La ce ar putea 
folosi o asemenea linie? Faptul că rezultatul era vizibil făcea 
ca munca lui să fie şi mai patetică, căci atunci când vor veni 
ploile totul va fi şters, pietrele re-căzând una peste alta, şi 
ce rost ar avea că, măcar pentru un timp, existase o linie 
punctată din pietre pe mijlocul albiei? 

Apoi, deodată, viziunea ei se schimbă. El nu marca o linie. 
Construia un zid din pietre. 

Nu, asta era absurd. Un zid ale cărui pietre se aflau la un 
metru distanţă una de alta? Un zid care nu era nicăieri mai 
înalt de o singură piatră? 

Un zid construit din pietrele Indiei. Ridicate şi aşezate 
aproape exact acolo unde fuseseră găsite. 

Dar curentul era diferit pentru că fusese construit un 
asemenea zid. 

Oare aşa începuse şi Marele Zid Chinezesc? Un copil 
marcând frontierele lumii lui? 

Se întoarse în sat, în casa unde primise de mâncare şi 
unde urma să rămână peste noapte. Nu vorbi cu nimeni 
despre copil şi despre pietrele lui; curând se gândi la alte 
lucruri şi nu mai întrebă pe nimeni despre băiatul cel 
ciudat. Şi nici nu visă pietre în acea noapte. 

Dar de dimineaţă, când se trezi odată cu mama şi plecă să- 
i aducă două urcioare cu apă de la fântâna satului, pentru 
ca ea să nu mai aibă de făcut şi treaba asta azi, văzu 
pietrele măturate spre marginile drumului şi îşi aminti de 
băiat. 


Aşeză urcioarele pe marginea drumului, culese câteva 
pietre şi le duse în mijlocul drumului. Le puse acolo şi se 
întoarse să ia mai multe, aşezându-le într-o linie întreruptă, 
chiar de-a latul străzii. 

Câteva duzini de pietre, şi termină. Nu era vreun fel de 
barieră. Şi totuşi, era un zid. La fel de evident ca un 
monument. Îşi ridică urcioarele şi-şi continuă drumul spre 
fântână. 

În timp ce-şi aştepta rândul, vorbi cu celelalte femei şi cu 
câţiva bărbaţi care veniseră după apă. 

— Am adăugat şi eu ceva la zidul vostru, zise ea după un 
timp. 

— Care zid? o întrebară ei. 

— De-a curmezişul drumului. 

— Cine ar construi un zid de-a curmezişul drumului? 

— La fel ca acelea pe care le-am văzut în alte oraşe. Nu un 
zid adevărat. Doar o linie din pietre. Voi nu l-aţi văzut? 

— Te-am văzut punând pietre în drum. Ştii cât de greu ne 
e să” l ţinem curat? zise unul dintre bărbaţi. 

— Bineînţeles. Dacă nu l-aţi ţine curat peste tot, zise 
Virlomi, nimeni nu ar vedea unde e zidul. 

Vorbea ca şi când ar fi spus ceva evident, ca şi când aceste 
lucruri îi mai fuseseră explicate omului şi înainte. 

— Zidurile sunt pentru a ţine lucrurile în afară, spuse o 
femeie. Sau înăuntru. Drumurile sunt ca să treacă lucrurile. 
Dacă ridici un zid de-a curmezişul drumului, nu mai e drum. 

— Da, cel puţin tu ai înţeles, zise Virlomi, deşi ştia perfect 
că femeia nu înţelegea nimic. 

Virlomi abia înţelegea ea însăşi, chiar dacă simţea că e 
bine, că la un anumit nivel subconştient totul era perfect 
logic. 

— Zău? făcu femeia. Virlomi privi în jur la ceilalţi. 

— Asta mi-au spus în celelalte oraşe unde aveau un zid. Că 
e Marele Zid Indian. E prea târziu să-i mai ţină afară pe 
barbarii invadatori. Dar în fiecare sat aruncă pietre, câte 
una sau două, ca să ridice un zid care să spună: „Nu vă 


vrem aici, ăsta e pământul nostru, noi suntem liberi. Pentru 
că încă mai putem construi zidul.” 

— Dar... nu sunt decât câteva pietre! strigă exasperat 
omul care o văzuse punând pietrele. Am dat unele la o 
parte din drumul meu şi, chiar dacă n-aş fi făcut-o, zidul ăla 
n-ar fi oprit nici un gândac, darămite un camion chinez! 

— Nu e vorba de zid, zise Virlomi. Nu e vorba de pietre. E 
vorba de cei care le pun, care îl construiesc, şi de ce. E un 
mesaj. E... e noul steag al Indiei. 

Văzu în ochii celor din jur tot mai multă înţelegere. 

— Cine poate construi aşa un zid? întrebă una dintre 
femei. 

— Nu contribuiţi toţi? Se clădeşte piatră cu piatră. De 
fiecare dată când treceţi, aduceţi o piatră, o lăsaţi aici. Îşi 
umplu urcioarele: înainte de a le duce înapoi, iau câte o 
piatră mică în fiecare mână. Când trec prin dreptul zidului, 
arunc pietrele. Aşa am văzut că fac în alte sate unde sunt 
ziduri. 

— Ce alte sate? vru bărbatul să ştie. 

— Nu-mi amintesc numele lor, zise Virlomi. Ştiu doar că au 
Ziduri ale Indiei. Dar observ că nimeni dintre voi nu a auzit 
despre aşa ceva, aşa că la urma urmelor poate nu există 
nici un zid, erau doar nişte copii poznaşi. 

— Ba nu, spuse una dintre femei. Am mai văzut oameni 
punând pietre. 

Dădu din cap cu convingere. Deşi Virlomi inventase zidul 
abia în această dimineaţă şi numai mâna ei adăugase 
pietrele, înţelegea ce voia femeia să spună cu acea 
minciună. Voia să participe. Voia să ajute la crearea noului 
steag al Indiei. 

— Deci e în regulă s-o facă femeile? întrebă o femeie 
şovăitor. 

— O, desigur, răspunse Virlomi. Bărbaţii luptă. Femeile 
construiesc ziduri. 

Ridică pietrele şi le strânse între palme şi mânerele 
urcioarelor. Nu se uită în urmă să vadă dacă mai culegea şi 


altcineva pietre. Ştia după paşii lor, că mulţi dintre ei - 
poate toţi - o urmau, dar ea nu privi înapoi. Când ajunse la 
ceea ce mai rămăsese din zidul ei nu reaşeză pietrele pe 
care le împrăştiase bărbatul. Pur şi simplu lăsă cele două 
pietre ale ei să cadă în cel mai mare spaţiu gol. Apoi 
continuă să meargă, tot fără să privească în urmă. 

Dar auzi zgomotul câtorva pietre aruncate în praful 
drumului. 

De încă două ori în cursul zilei avu ocazia să se ducă după 
apă, şi de fiecare dată găsi mai multe femei la fântână şi 
juca aceeaşi piesă. 

A doua zi când părăsi oraşul văzu că zidul nu mai era 
constituit doar din câteva pietre, aşezate într-o linie 
întreruptă. Traversa drumul dintr-o parte în alta, solid, iar 
în unele locuri era înalt de câteva palme. Oamenii insistau 
să treacă peste el, fără să-l ocolească, fără să-l lovească. Şi 
majoritatea lăsau câteva pietre. 

Virlomi merse din sat în sat, prefăcându-se de fiecare dată 
că transmite un obicei pe care îl văzuse în alte locuri. În 
câteva sate oamenii furioşi împrăştiară pietrele, prea 
mândri de drumul lor bine întreţinut ca să înţeleagă 
viziunea pe care le-o oferea ea. Iar în acele locuri făcu pur 
şi simplu nu un zid, ci grămezi de pietre pe ambele părţi ale 
drumului, şi în curând sătencele începură să adauge pietre 
astfel încât apărură nişte movile considerabile, îngustând 
strada, pietrele fiind prea numeroase ca să fie aruncate din 
drum. In final şi ele urmau să se transforme tot în ziduri. 

În cea de-a treia săptămână ajunse pentru prima dată într- 
un sat care avea deja un zid. Nu le explică nimic, căci deja 
ştiau - vorba se răspândise fără intervenţia ei. Adăugă 
câteva pietre şi trecu mai departe. 

Era totuşi numai un colţişor al Indiei de sud, şi ea ştia asta. 
Dar se întindea. Avea deja o viaţă proprie. În curând, 
chinezii aveau să observe. Vor începe să dărâme zidurile, 
trimițând buldozere să curețe drumurile - sau recrutând 
indieni care să înlăture ei înşişi pietrele. 


Iar când zidurile vor fi dărâmate sau oamenii vor fi siliţi să 
le demoleze, va începe adevărata luptă. Căci atunci chinezii 
vor ajunge în fiecare sat, distrugând ceva ce poporul voia să 
păstreze. Ceva ce pentru ei însemna „India”. Acesta fusese 
scopul secret al zidului, din momentul în care fusese 
aşezată prima piatră. 

Zidul exista exact pentru a-l dobori chinezii. Iar ea numise 
zidul „steagul Indiei”, pentru ca atunci când oamenii îşi vor 
vedea zidurile distruse să vadă şi să simtă distrugerea 
Indiei. Națiunea lor. O naţiune de constructori de ziduri. 

Astfel, imediat ce chinezii vor întoarce spatele, indienii, 
mergând dintr-un loc în altul vor duce pietre şi le vor lăsa 
să cadă în drum, iar zidurile vor începe să se ridice din nou. 

Ce să facă atunci chinezii? Să-i aresteze pe cei care cară 
pietre? Să scoată pietrele în afara legii? Pietrele nu 
însemnau răscoală. Nu-i amenințau pe soldaţi. Nu erau 
sabotaj. Pietrele nu însemnau boicot. Zidurile puteau fi uşor 
trecute sau împinse. Nu făceau nici un rău chinezilor. 

Şi totuşi, provocau poporul indian să simtă cizma 
opresorului. 

Zidurile erau ca o muşcătură de ţânţar, provocau 
chinezilor mâncărimi, dar nu curgea sânge. Nu era o rană, 
ci ceva supărător, care infecta noul Imperiu Chinez cu o 
boală. Una fatală, spera Virlomi. 

Continuă să meargă spre nord, prin arşiţa sezonului uscat, 
evitând oraşele mari şi autostrăzile principale. Nicăieri nu 
fu recunoscută drept inventatorul zidurilor. Nici măcar nu 
auzi zvonuri despre existenţa sa. Toate poveştile spuneau că 
ridicarea zidurilor începuse în altă parte. 

Acestor ziduri li se spunea în multe feluri. Steagul Indiei. 
Marele Zid Indian. Zidul Femeilor. Chiar şi nume pe care 
Virlomi nu şi le-ar fi imaginat vreodată. Zidul Păcii. Taj 
Mahal. Copiii Indiei. Roadele Indiei. 

Toate aceste nume erau pentru ea ca o poezie. Toate 
însemnau libertate. 

OSPITALITATE. 


From: Flandres%A-HegOlia.gov To: mpp 
%administratorOprison. hs. ro Re: Fonduri pentru 
prizonierii LIA. 

Biroul Hegemonului apreciază faptul că-i reţineţi în 
continuare pe prizonierii acuzaţi de crime împotriva Ligii 
Internaţionale de Apărare, în ciuda lipsei de fonduri. 
Persoanele periculoase trebuie ţinute în detenţie pe 
întreaga durată a sentinţelor lor. Întrucât politica LIA 
prevede repartizarea prizonierilor atât conform mărimii şi 
scopurilor statelor deţinătoare, cât şi în funcţie de originea 
etnică a prizonierilor, puteţi fi sigur că în România nu sunt 
mai mulţi deţinuţi decât este normal. Imediat ce vom avea 
fonduri disponibile, costurile prilejuite de întreţinerea 
prizonierilor vă vor fi rambursate proporţional. 

Oricum, datorită faptului că nu mai este vorba de o 
urgenţă la nivel internaţional, curtea statelor deţinătoare 
sau supervizorii închisorilor pot hotări dacă legea 
internaţională încălcată de fiecare prizonier LIA în parte 
este încă în vigoare şi conformă cu legile locale. 

Prizonierii nu trebuie închişi pentru crime care nu mai 
sunt considerate crime, chiar dacă sentinţa iniţială nu a fost 
împlinită întru totul. 

Categoria de legi care pot să nu mai fie aplicate include 
restricţiile de cercetare al căror scop era mai degrabă 
politic decât de apărare. În particular, restricţia împotriva 
modificărilor genetice ale embrionilor umani a fost 
inventată pentru a ţine liga unită în faţa opoziţiei islamice, 
catolice şi a altor naţiuni cu „ respect pentru viaţă”, şi ca un 
quiproquo la restricţiile demografice. Prizonierii 
condamnaţi pe baza unei asemenea legi ar putea fi eliberaţi 
fără ca acest lucru să constituie un prejudiciu. Totuşi, ei nu 
trebuie să aibă dreptul la compensaţii pentru timpul 
petrecut în închisoare întrucât au fost găsiţi vinovaţi 
conform legii şi nu au fost reabilitaţi în urma condamnării. 

Dacă aveţi vreo întrebare, vă rog să ne contactaţi. 


Cu sinceritate, Achilles de Flandres, Asistent al 
Hegemonului. 

Când Suriyawong îl scosese pe Ahile din China, Peter ştia 
exact ce intenţionează să facă cu el. 

Îl va studia atâta timp cât îl va considera inofensiv, iar apoi 
îl va preda Pakistanului, de exemplu, pentru a fi judecat. 

Peter se pregătise cu foarte multă grijă pentru sosirea lui 
Ahile. Toate computerele din Hegemonie aveau instalate 
programe-spion care recunoşteau fiecare tastă atinsă şi 
fotografiau fiecare pagină de text şi fiecare imagine de pe 
monitor. Majoritatea erau şterse după un timp destul de 
scurt, dar tot ce ar fi făcut Ahile avea să fie păstrat şi 
studiat, ca metodă de urmărire a tuturor legăturilor şi de 
identificare a tuturor reţelelor sale. 

Între timp, Peter urma să-i încredinţeze misiuni şi să vadă 
ce face. Nu exista nici o şansă ca Ahile să acţioneze măcar 
pentru o clipă în interesul Hegemoniei, dar ar fi putut fi 
folositor dacă Peter îl ţinea într-o lesă suficient de scurtă. 
Şmecheria era să se folosească de el cât mai mult posibil, să 
înveţe tot ce se putea, dar să-l neutralizeze înainte de a 
putea pune la cale trădarea pe care fără îndoială că acesta 
o pregătea. 

Peter cochetase cu ideea să-l ţină pe Ahile închis un timp 
înainte de a-l lăsa să participe efectiv la operaţiunile 
Hegemoniei. Dar aceste lucruri erau eficiente numai dacă 
subiectul ar fi dat dovadă de emoţii umane cum ar fi teama 
sau recunoştinţa. Cu Ahile n-ar fi funcţionat. 

Aşa că imediat ce Ahile făcu o baie după zborul peste 
Pacific şi Anzi, Peter îl invită la cină. 

Ahile desigur acceptă şi îl surprinse pe Peter părând că nu 
face nimic. Îi mulţumi atât pentru că l-a salvat, cât şi pentru 
masă practic pe acelaşi ton - cu sinceritate, dar nu cu 
gratitudine exagerată. Conversaţia fu oficială, plăcută, 
câteodată amuzantă, dar niciodată cu un umor forţat. Nu 
atacă problema politicii mondiale, a recentelor războaie, a 
motivului pentru care fusese arestat în China, şi nu întrebă 


de ce îl salvase Peter sau ce avea de gând să facă acum cu 
el. 

Nu-l întrebă pe Peter dacă va avea loc un proces pentru 
crime de război. 

Şi totuşi, nu părea să ascundă nimic. Parcă Peter nu avea 
decât să-l întrebe cum fusese atunci când trădase India şi 
răsturnase regimul din Thailanda astfel încât toată Asia de 
Sud să-i cadă în braţe ca o papaya coaptă, şi Ahile i-ar fi 
spus câteva anecdote interesante despre asta, apoi ar fi 
trecut la discuţia despre răpirea copiilor din grupul lui 
Ender din Şcoala de Comandă. 

Dar fiindcă Peter nu aduse vorba, Ahile se abţinu cu 
modestie să vorbească despre aceste realizări. 

— Mă întrebam, zise Peter, dacă nu ai vrea să faci o pauză 
în lupta pentru pacea lumii şi să dai o mână de ajutor pe 
aici. 

Ahile nici nu clipi la ironia amară, ci păru să ia drept bune 
cuvintele lui Peter. 

— Nu ştiu dacă aş putea fi de folos, spuse, în ultima vreme 
am fost într-un fel un orientalist, dar trebuie să recunosc că 
poziţia în care m-au găsit soldaţii tăi demonstrează că nu 
am fost unul foarte bun. 

— Prostii, toată lumea face din când în când câte o eroare. 
Cred că singura ta greşeală e că ai avut prea mult succes. 
Oare nu budismul, taoismul sau confucianismul ne învaţă că 
e o greşeală să faci ceva perfect? Pentru că asta provoacă 
resentimente şi, prin urmare, nu ar mai fi perfect? 

— Cred că asta era la greci, zise Ahile. Perfecţiunea 
stârneşte invidia zeilor. 

— Sau comuniştii. Retezarea oricărui fir de iarbă care se 
ridică peste nivelul restului păşunii. 

— Dacă tu crezi că am vreo valoare, aş fi bucuros să fac 
ceea ce stă în puterile mele. 

— Mulţumesc că nu ai spus „bietele mele puteri”, zise 
Peter. Amândoi ştim că eşti un maestru al marelui joc, iar eu 
nu am intenţionat niciodată să joc împotriva ta. 


— Sunt convins că ai câştiga uşor. 

— De ce crezi asta? întrebă Peter, dezamăgit de ceea ce 
părea, pentru prima dată, linguşeală. 

— Pentru că e greu să câştigi atunci când adversarul tău 
deţine toate cărţile. 

Nu era linguşeală, ci o evaluare realistă a situaţiei. 

Sau poate la urma urmei tot linguşeală era, pentru că 
Peter nu deţinea toate cărţile. Lui Ahile îi rămăseseră 
destule, trebuia doar să ajungă în poziţia din care să le 
poată obţine. 

Peter descoperi că Ahile putea fi fermecător. Era oarecum 
reticent faţă de el. Mergea mai degrabă încet -posibil un 
obicei păstrat dinainte de operaţia care îi reparase piciorul 
infirm - şi nu făcea nici un efort să domine conversaţia, dar 
nici nu te împiedica să te simţi în largul tău tăcând. Era o 
persoană aproape imposibil de definit. Imposibil de definit, 
dar cuceritor - se putea oare aşa ceva? 

Peter luă masa cu el de trei ori într-o săptămână şi de 
fiecare dată îi dădu diverse misiuni. Îi oferi un antet şi o 
identitate pe net prin care îl numea „Asistent al 
Hegemonului”, dar bineînţeles că asta nu însemna decât că, 
într-o lume în care puterea Hegemonului consta numai în 
vagi rămăşiţe ale uniunii care cândva condusese lumea în 
timpul Războiului Furnicilor, lui Ahile i se acordase o umbră 
a umbrei puterii. 

— Autoritatea noastră, îl atenţiona Peter în timpul celui de- 
al doilea prânz, trage foarte slab de frâiele guvernelor 
lumii. 

— Caii par să meargă atât de lejer de parcă nu ar fi deloc 
conduşi, spuse Ahile aliniindu-se glumei fără să zâmbească. 

— Guvernăm cu atâta pricepere încât nu e nevoie să 
folosim pintenii. 

— Asta e un lucru bun, zise Ahile. Nu prea se mai găsesc 
pinteni pe aici în zilele noastre. 

Dar numai pentru că Hegemonia era doar cochilie goală în 
ceea ce priveşte puterea efectivă nu însemna că nu aveau 


nimic de făcut. Dimpotrivă. Peter ştia că atunci când cineva 
nu are putere influenţa sa vine nu din mulţime de instituţii 
şi obiceiuri rămase din anii în care Triumviratul alcătuit de 
Hegemon, Mareşal şi Strateg guverna rasa umană. 

Guvernele nou formate în diverse ţări aveau un temei legal 
nesigur; adesea, o vizită a lui Peter le era de folos, oferindu- 
le iluzia legitimităţii. Unele ţări datorau bani Hegemoniei, şi 
întrucât nu exista nici o şansă să fie recuperaţi, Hegemonul 
îşi putea întări poziţia renunțând la plata dobânzilor în 
schimbul diferitelor acţiuni umanitare ale guvernului. 
Astfel, când Slovenia, Croaţia şi Bosnia săriseră în ajutor 
[taliei trimițând o flotă atunci când Veneţia fusese 
năpăstuită de inundaţii şi cutremur în acelaşi timp, fuseseră 
toate scutite de dobânzi. „Generoasa dumneavoastră 
asistenţă ajută la unirea omenirii, adică tot ceea ce 
Hegemonia speră să realizeze.” Fusese o şansă pentru 
conducătorii guvernelor de a obţine o imagine pozitivă şi de 
a apărea la ştiri. 

Şi mai ştiau că atâta timp cât costurile nu sunt prea mari, 
păstrarea în joc a Hegemoniei era o idee bună întrucât 
aceasta şi islamicii reprezentau singurele grupări care se 
opuneau pe faţă expansionismului chinez. Dacă se dovedea 
că China are ambiţii mai mari decât imperiul cucerit deja? 
Dacă lumea de dincolo de Marele Zid va trebui să se 
unească rapid doar pentru a supravieţui? Nu ar fi bine să 
existe un Hegemon viabil, gata să-şi asume conducerea? lar 
Hegemonul, oricât de tânăr ar fi fost, era fratele marelui 
Ender Wiggin, nu-i aşa? 

Erau şi sarcini mai neînsemnate care trebuiau îndeplinite. 
Bibliotecile Hegemoniei trebuiau să încerce să-şi asigure 
finanţarea locală. Arhivele posturilor de poliţie din 
vremurile de demult ale Hegemoniei din toată lumea 
trebuiau să rămână sub controlul Hegemoniei, chiar dacă 
toate fondurile lor proveneau din surse locale. Se făcuseră 
unele lucruri urâte în timpul războiului şi încă mai erau 
mulţi oameni în viaţă care ar fi vrut ca aceste arhive să 


rămână sigilate. Însă existau şi oameni puternici, care voiau 
să fie siguri că aceste arhive nu erau distruse. Peter avea 
mare grijă să nu iasă la lumină ceva neplăcut - dar nu într- 
atât încât să nu lase guvernele necooperante să afle că, 
chiar dacă puneau mâna pe arhiva din interiorul graniţelor 
lor, existau alte arhive cu copii ale înregistrărilor aflate sub 
controlul unor naţiuni rivale. 

Ah, echilibrul! Fiecare negociere, fiecare troc, fiecare 
favoare făcută şi fiecare favoare cerută erau tratate de 
Peter cu foarte multă grijă, căci era vital ca întotdeauna să 
obţină mai mult decât dă, creând iluzia altor naţiuni că are 
mai multă putere decât în realitate. 

Căci cu cât se credea că are mai multă influenţă şi putere, 
cu atât mai multă avea de fapt. Realitatea rămânea mult în 
urma iluziei, de aceea devenea tot mai important ca iluzia 
să fie menţinută perfectă. 

Ahile putea fi foarte folositor în acest scop. 

Şi deoarece aproape sigur ar fi folosit orice ocazie în 
propriul avantaj, a-i da o plajă mare de acţiuni îl invita să-şi 
expună planurile în moduri în care sistemele spion ale lui 
Peter le-ar fi surprins cu siguranţă. „Nu poţi prinde un 
peşte dacă ţii cârligul într-o mână şi momeala în cealaltă. 
Trebuie să le pui alături şi să dai drumul la fir.” Tatăl lui 
Peter spusese asta, şi nu numai o dată, ceea ce însemna că 
bietul om credea că era un lucru mai degrabă înţelept 
decât evident. Dar era evident pentru că era adevărat. 
Pentru a-l face pe Ahile să-şi dezvăluie secretele, Peter 
trebuia să-i dea posibilitatea să comunice în voie cu restul 
lumii. 

Dar nu trebuia nici ca asta să fie prea uşor, altfel Ahile ar fi 
ghicit ce voia Peter de fapt. În consecinţă, Peter, făcând un 
adevărat spectacol din jenă, puse restricţii severe la accesul 
pe net al lui Ahile. 

— Sper că îţi dai seama că pentru mine sunt prea multe 
probleme în a-ţi da mână liberă, explică el. Cu timpul, 
bineînţeles că aceste restricţii ar putea fi ridicate, dar 


deocamdată poţi scrie numai mesaje care se referă strict la 
sarcinile tale şi toate cererile tale de a trimite e-mailuri vor 
trebui analizate de biroul meu. 

Ahile zâmbi. 

— Sunt sigur că nevoia ta de siguranţă va compensa cu 
prisosinţă întârzierile în realizarea sarcinilor. 

— Sper că vom fi cu toţii în siguranţă, spuse Peter. Peter şi 
Ahile fuseseră foarte aproape de a admite că relaţia lor era 
cea dintre un gardian şi un prizonier sau poate cea dintre 
un monarh şi un curtean de trei ori trădător. 

Dar spre necazul lui Peter, sistemele lui spion nu detectară 
nimic. Dacă Ahile trimitea mesaje codificate foştilor 
complici, Peter nu putu afla cum. Clădirile Hegemoniei se 
aflau într-o zonă ecranată, astfel că nici o transmisie 
electronică nu putea intra sau ieşi altfel decât prin 
instrumentele controlate şi monitorizate de Peter. 

Era oare posibil ca Ahile nici măcar să nu încerce să ia 
legătura cu reţeaua de contacte pe care o folosise în 
uimitoarea (şi, cu puţin noroc, pentru totdeauna încheiata) 
sa carieră? 

Poate că toate contactele lui fuseseră eliminate printr-o 
trădare sau alta. Cu siguranţă reţeaua lui Ahile din Rusia se 
dezisese de el cu dezgust. Contactele indiene şi thailandeze 
erau evident inutile acum. Dar nu ar fi trebuit să aibă pusă 
la punct o reţea undeva în Europa sau America? 

Avea deja un aliat în interiorul Hegemoniei? Cineva care 
să trimită mesaje în locul lui, să-i aducă informaţii, să-i facă 
toate comisioanele? 

Aici Peter nu se putea împiedica să nu-şi amintească 
purtarea mamei lui atunci când sosise Ahile. Începuse în 
timpul primei lor întâlniri, când adminis-tratorul-şef al 
tuturor clădirilor îi raportase că doamna Wiggin încercase 
la început pur şi simplu să ia cheia de la camera lui Ahile, 
iar când fusese prinsă, să o ceară, apoi să o pretindă. Scuza 
ei, spunea, era că voia să fie sigură că empregadas au făcut 


mai multă curăţenie în camera unui oaspete atât de 
important decât făceau în propria ei casă. 

Când Peter o întrebase despre purtarea ei, îi răspunsese 
tăios. Mama fusese mult timp frustrată că nu era capabilă 
să facă ceva important. Degeaba îi spusese el că putea să-şi 
continue cercetările şi scrisul, şi să se consulte prin e-mail 
cu oricâte colege de branşă dorea. Ea insistase că vrea să 
fie implicată în treburile Hegemoniei. „Ioţi ceilalţi sunt”, 
spusese. Peter interpretase această tentativă de a face pe 
menajera ca pe ceva de acelaşi gen. 

Acum acţiunile ei păreau a avea un sens cu totul diferit, 
încerca să-i lase un mesaj lui Ahile? Sau avea o misiune mai 
clar definită, ca de exemplu să curețe camera de 
microfoane? Era absurd - ce ştia mama despre 
supravegherea electronică? 

Peter privi înregistrarea cu tentativa mamei de a fura 
cheia şi atitudinea ei în timpul confruntărilor cu angajata 
care o surprinsese şi, la scurt timp, menajera. Mama vorbea 
imperativ, poruncitor, nerăbdătoare. 

Nu-i văzuse niciodată această latură. 

Totuşi, a doua oară când privi scena îşi dădu seama că de 
la început era încordată. Supărată. Indiferent ce făcea, nu 
era ceva cu care ea să fie obişnuită. Ezita s-o facă. Iar când 
fusese nevoită să se confrunte cu alţi oameni nu reacţionase 
cinstit, aşa cum ar fi făcut mama lui în mod normal. În 
schimb, devenise o persoană diferită. Clişeul mamei 
dominante, vanitoasă datorită asocierii ei strânse cu 
puterea lui. 

Juca teatru. 

Şi juca destul de bine, deoarece menajera şi empregada 
crezuseră, iar Peter crezuse şi el la prima vedere. 

Niciodată nu-i trecuse prin minte că mama s-ar pricepe să 
joace teatru. 

Să joace atât de bine încât singurul mod în care el ştiuse 
că se preface fusese faptul că niciodată ea nu-i dăduse nici 
cel mai mic semn că ar fi impresionată de puterea lui sau că 


s-ar bucura în vreun fel de ea. Întotdeauna fusese iritată 
din cauza lucrurilor pe care poziţia lui îi silea pe ea şi pe 
tatăl lui să le facă. 

Dacă Theresa Wiggin din această înregistrare era 
adevărata Theresa Wiggin, iar cea pe care el o văzuse acasă 
în toţi aceşti ani fusese un rol - cel mai bun rol al vieţii ei? 

Era oare posibil ca mama să fie implicată în acţiunile lui 
Ahile? O corupsese cumva? Era posibil să se fi întâmplat în 
urmă cu un an sau chiar mai mult. Cu siguranţă că nu 
fusese vorba de mită. Dar era posibil ca un şantaj s-o fi 
determinat să se supună. O ameninţare din partea lui Ahile: 
„îl pot ucide oricând pe fiul tău, ai face bine să cooperezi.” 

Dar şi asta era absurd. Acum, când Ahile era în puterea lui 
Peter, de ce să continue să se teamă de o astfel de 
ameninţare? Era vorba de altceva. 

Sau de nimic. Părea incredibil ca mama să-l trădeze, 
indiferent de motiv. l-ar fi spus. Mama sa era ca un copil, 
arăta totul - tulburare, disperare, furie, dezamăgire, 
surpriză - în momentul în care simţea, spunând tot ce îi 
venea în minte. Niciodată nu ar fi putut păstra un astfel de 
secret. Peter şi Valentine obişnuiau să râdă despre cât de 
evident făcea mama toate lucrurile - nu fuseseră niciodată 
surprinşi de darurile primite de zilele lor sau de Crăciun, în 
orice caz nu de cadoul principal, fiindcă mama pur şi simplu 
nu putea păstra un secret, lăsa să-i scape mult prea multe 
indicii. 

Sau şi aici juca teatru? 

Nu, nu, asta ar fi o nebunie, ar implica faptul că mama 
jucase teatru întreaga viaţă, şi de ce să fi făcut aşa ceva? 

Nu avea nici un sens, iar el trebuia să găsească un sens. 
Aşa că îşi invită tatăl în biroul său. 

— De ce ai vrut să mă vezi, Peter? întrebă tatăl, stând în 
picioare lângă uşă. 

— Ia loc, tată, pentru numele lui Dumnezeu, stai acolo ca 
un angajat care aşteaptă să fie dat afară. 


— Concediat, oricum, spuse tatăl cu o urmă de zâmbet. 
Bugetul tău se restrânge de la lună la lună. 

— Cred că vom rezolva problema asta tipărindu-ne propria 
monedă. 

— Bună idee. Nişte bani internaţionali care să fie la fel de 
fără valoare în toate ţările, astfel încât să devină reperul 
faţă de care să fie cotate toate celelalte monede. Dolarul 
valorează o sută de miliarde de „hedge” - e un nume 
potrivit, nu crezi? „Bariera”? - iar yenul valorează douăzeci 
de bilioane şi aşa mai departe. 

— Asta presupunând că am putea păstra valoarea 
deasupra lui zero, zise Peter. Toate computerele ar cădea 
dacă ar deveni vreodată cu adevărat lipsită de valoare. 

— Dar chiar ăsta e pericolul. Dacă accidental ar ajunge să 
valoreze ceva? Ar putea provoca o depresiune economică 
dacă toate celelalte monede ar scădea faţă de barieră. 

Peter râse. 

— Amândoi suntem ocupați, zise tatăl. De ce aivrut să mă 
vezi? 

Peter îi arătă înregistrarea. Tatăl clătină din cap. 

— Theresa, Theresa, murmură la sfârşit. 

— Ce încearcă să facă? întrebă Peter. 

— Ei bine, găsise evident o cale de a-l ucide pe Ahile, iar 
pentru asta trebuia să ajungă în camera lui. Acum va trebui 
să găsească altceva. 

Peter era uimit. 

— Să-l ucidă pe Ahile? Nu vorbeşti serios. 

— Mă rog, nu mă pot gândi la alt motiv pentru care să fi 
făcut aşa ceva. Doar nu crezi că îi pasă cu adevărat dacă e 
curată camera, nu-i aşa? Mai degrabă ar duce un coş cu 
gândaci şi păduchi purtători de boli în camera aia. 

— îl urăşte? N-a spus niciodată nimic despre asta. 

— Ţie, preciza tatăl. 

— Deci ţie ţi-a spus că vrea să-l omoare? 

— Bineînţeles că nu. Dacă ar fi spus, nu aş fi adus vorba 
despre asta. Nu trădez confidenţele ei. Dar întrucât nu a 


considerat de cuviinţă să-mi spună ce se petrece, sunt 
perfect liber să-mi dau cu presupusul, iar cea mai bună 
presupunere a mea este că Theresa a hotărât că Ahile 
reprezintă un pericol pentru tine -ca să nu mai spunem că 
şi pentru întreaga omenire -şi deci a decis să-l ucidă. Chiar 
are sens, dacă ştii cum gândeşte mama ta. 

— Mama nu omoară nici păienjenii. 

— O, ba îi omoară foarte bine când tu şi cu mine nu 
suntem de faţă. Doar nu crezi că stă în mijlocul camerei şi 
plânge până venim noi acasă, nu? 

— îmi spui că mama e capabilă de crimă? 

— Asasinat preventiv, zise tatăl. Nu, nu cred că e capabilă. 
Dar presupun că ea crede că este. Se gândi o clipă: Şi s-ar 
putea să aibă dreptate. Se spune că la toate speciile, 
muşcătura femelei e letală, nu a masculului. 

— Nu are nici o logică, zise Peter. 

— Bun, atunci presupun că ţi-ai pierdut timpul tău şi al 
meu aducându-mă până aici. Oricum, probabil nu am 
dreptate. E posibil să existe o explicaţie mai raţională. De 
exemplu... chiar îi pasă cât de bine îşi fac menajerele 
treaba. Sau... speră să aibă o idilă cu un criminal în serie 
care vrea să conducă lumea. 

— Mulţumesc, tată. Mi-ai fost de mult ajutor. Acum ştiu că 
am fost crescut de o femeie nebună şi eu n-am ştiut 
niciodată. 

— Peter, băiete, nu ne cunoşti pe niciunul din noi. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— îi studiezi pe toţi ceilalţi, dar eu şi mama ta suntem 
pentru tine ca aerul: îl respiri fără să observi că e acolo. Dar 
e în regulă, aşa trebuie să fie părinţii în vieţile copiilor lor. 
Dragoste necondiționată, nu? Nu crezi că asta e diferenţa 
dintre tine şi Ahile? Că tu ai părinţi care te iubesc, iar el nu? 

— l-aţi iubit pe Ender şi pe Valentine, zise Peter. îi scăpă 
înainte de a-şi da seama ce spune. 

— Şi pe tine nu? Oh! Greşeala mea. Presupun că nu există 
diferenţă între educaţia ta şi a lui Ahile. Păcat, într-adevăr! 


O zi bună, fiule! 

Peter încercă să-l cheme înapoi, dar tatăl său pretinse că 
nu aude şi-şi văzu de drum, fluierând Marseillesa. 

Bun, deci suspiciunile lui în legătură cu mama sa erau 
absurde, deşi tatăl avusese un mod sucit de a i-o spune. Ce 
familie inteligentă avea, fiecare făcea din orice un mister 
sau o dramă. Sau o comedie. Aşa ceva tocmai jucase cu 
tatăl său, nu? O farsă. O absurditate. 

Dacă Ahile avea un colaborator aici, probabil nu era unul 
din părinţii lui Peter. Atunci cine? Oare trebuia să înţeleagă 
ceva din modul în care se consultau Ahile şi Suriyawong? 
Dar privise înregistrările prânzurilor lor ocazionale şi ei nu 
spuseseră nimic în afara discuţiilor banale despre lucrurile 
la care lucrau. Dacă exista un cod, era unul subtil. Nu că ar 
fi fost prieteni - conversaţia era mai degrabă încordată şi 
oficială, iar dacă pe Peter îl deranja ceva în acest sens era 
modul în care Suriyawong părea să se exprime slugarnic. 

Cu siguranţă nu se purtase niciodată slugarnic faţă de 
Bean sau Peter. 

Asta era ceva la care trebuia să se gândească. Ce se 
petrecuse oare în realitate între Suri şi Ahile în timpul 
operaţiunii de salvare şi întoarcerii în Brazilia? 

„Ce prostie”, îşi spuse Peter. Dacă Ahile avea un complice, 
fără îndoială comunicau prin mesaje codificate incluse în e- 
mailuri sau ceva în genul ăsta. Chestii de spionaj. 

Fără tentative prosteşti de a pătrunde în camera lui Ahile - 
sigur Ahile nu şi-ar fi pus viaţa în mâinile unor complici atât 
de proşti. lar Suriyawong - cum ar putea Ahile să-l corupă? 
Ahile nu mai avea acum influenţă în Imperiul Chinez ca să 
folosească familia lui Suri drept ostatici. 

Nu, Peter mai avea de căutat, să păstreze în funcţiune 
supravegherea electronică, până când va afla ce face Ahile 
pentru a submina munca lui Peter - sau pentru a o prelua. 

Era imposibil ca Ahile să fi renunţat pur şi simplu la 
ambițiile sale şi să nu încerce să obţină un loc pentru sine în 


viitorul luminos al unei lumi unite sub conducerea lui Peter 
Wiggin. 

Dar n-ar fi fost drăguţ să fie aşa? 

Poate era momentul să renunţe să mai înveţe ceva de la 
Ahile şi să înceapă să-l monteze în vederea distrugerii. 

RASA UMANĂ 


From: nusuntgataYcincinnatus(Ganon.set 'Io: 
Demostene%'Tecumseh(Ofreeamerica.org Re: Dacă o să te 
ajut deci, domnule Hegemon-Minune, acum că nu mai eşti 
Demostene de la „freeamerica.org”', există vreun motiv 
întemeiat pentru care, dacă eu ţi-aş povesti ceea ce văd din 
cer, nu ar însemna trădare. 

From: Demostene% Tecumseh(Ofreeamerica.org Io: 
nusuntgataYcincinnatus(anon.set Re: Pentru că... 

Pentru că numai Hegemonia face cu adevărat ceva în 
privinţa Chinei, şi încearcă să rupă idila Rusiei şi Pactului 
Varşovia cu Beijingul. 

From: nusuntgataYcincinnatus(Ganon.set 'Io: 
Demostene%TecumsehOfreeamerica.org Re: Prostii. 

Am văzut mica ta armată luând pe cineva dintr-un convoi 
de prizonieri pe o autostradă din China. Dacă era cine 
credem noi, nu vei mai afla niciodată nimic de la mine. 
Informaţiile mele nu se duc la psihopaţi megalomani. 
Desigur, cu excepţia ta. 

From: Demostene% Tecumseh (Gfreeamerica.org 'Io: 
nusuntgataYocincinnatus(aanon.set Re: Bine zis. 

Bine zis. Nu suntem în siguranţă. Uite ce e. Dacă este ceva 
ce ar trebui să ştiu pentru că tu nu poţi acţiona, iar eu pot, 
transmite-i informaţia fostului meu partener la un weblink 
pe care o să-l primeşti prin VinAnon. El va şti ce să facă. Nu 
mai lucrează pentru mine din acelaşi motiv pentru care tu 
nu mai vrei să mă ajuţi. Dar încă e de partea noastră - şi, ca 
să ştii, şi eu mai sunt încă de partea noastră. 

Profesorul Anton nu avea laborator sau bibliotecă. In casa 
lui nu se găsea nici o revistă de specialitate, nimic care să 


arate că fusese vreodată om de ştiinţă. Bean nu păru 
surprins. În perioada când Liga Apărării vâna pe oricine 
făcea cercetări asupra modificării genomului uman, Anton 
era considerat cel mai periculos dintre oameni. Căpătase un 
ordin de inhibare, ceea ce însemna că timp de mulţi ani 
purtase pe creier un dispozitiv care făcea ca atunci când 
încerca să se concentreze asupra domeniului său de studiu, 
să aibă un atac de panică. Odată, avusese puterea să-i dea 
surorii Carlotta mai multe indicii decât ar fi trebuit în 
privinţa condiţiei lui Bean. Dar altfel fusese oprit în plin 
avânt al carierei. 

Acum ordinul de inhibare fusese ridicat, dar era prea 
târziu. Creierul său fusese antrenat să evite să se 
gândească profund la domeniul lui de specializare. Pentru 
el nu mai exista cale de întoarcere. 

— Nu-i nici o problemă, spuse Anton. Ştiinţa merge înainte 
fără mine. De exemplu, în plămânii mei se găseşte o 
bacterie nouă care mă vindecă de cancer, puţin câte puţin. 
Nu mai pot fuma, altfel cancerul ar reizbucni mai puternic 
decât ar putea acţiona bacteria. Dar mă însănătoşesc şi nu 
a fost necesar să mi se scoată plămânii pentru asta. Hai să 
ne plimbăm - acum chiar îmi place să mă plimb. 

Îl urmară prin grădină, spre poarta principală. În Brazilia, 
grădinile se aflau în faţa caselor pentru ca trecătorii să 
poată vedea peste zid, iar verdeaţa şi florile să decoreze 
strada. În Catalunia, ca şi în Italia, grădinile erau ascunse 
într-o curte interioară, iar străzile nu aveau alt ornament 
decât zidurile tencuite şi porţile grele de lemn. Bean nu-şi 
dăduse seama cât de mult începuse să considere Ribeirâo 
Preto drept casa lui, dar acum îi ducea dorul, plimbându-se 
pe strada pustie, fermecătoare, dar în acelaşi timp 
neliniştitoare. 

Curând ajunseră pe rambla, strada centrală care în toate 
oraşele de pe litoral cobora spre mare. Se apropia amiaza, 
iar rambla era plină de oameni preocupaţi. Anton le arătă 


magazine şi diverse alte clădiri, povestin-du-le despre 
oamenii care le deţineau sau care lucrau ori locuiau acolo. 

— Văd că v-aţi implicat în viaţa oraşului, zise Petra. 

— Superficial. Ca rus bătrân care a fost mult timp exilat în 
România, sunt o curiozitate. Oamenii stau de vorbă cu mine 
despre lucruri care pentru sufletul lor sunt importante. 

— De ce nu vă întoarceţi în Rusia? întrebă Bean. 

— Ah, Rusia. Sunt atâtea lucruri de spus despre Rusia. 
Doar dacă pomenesc de ele îmi reamintesc glorioasele zile 
ale carierei mele, când mă jucam cu nucleul celulelor 
umane ca un mieluşel fericit. Dar vezi tu, gândurile astea 
mă fac să intru puţin în panică. Aşa că... nu merg acolo 
unde am amintiri. 

— Vă gândiţi la asta chiar acum, zise Bean. 

— Nu, doar vorbesc despre asta. Şi în plus, dacă nu aş fi 
avut intenţia să mă gândesc, nu aş fi fost de acord să mă 
întâlnesc cu voi. 

— Şi totuşi, nu păreţi dornic să mă priviţi. 

— Ei, da, zise Anton. Dacă te păstrez la periferia câmpului 
vizual, dacă nu mă gândesc să mă gândesc la tine... Lu eşti 
singurul fruct pe care l-a rodit pomul teoriei mele. 

— Eram mai mulţi. Dar ceilalţi au fost ucişi. 

— Tu ai supravieţuit, zise Anton. Ceilalţi nu. De ce crezi că 
a fost aşa? 

— M-am ascuns în rezervorul toaletei. 

— Da, da, aşa am înţeles de la sora Carlotta, Dumnezeu să- 
i odihnească sufletul. Dar de ce tu, şi numai tu, te-ai furişat 
din pat să te duci în baie şi să te ascunzi într-un loc atât de 
dificil şi periculos? Şi aveai abia un an. Atât de precoce. Atât 
de disperat să trăieşti. Şi totuşi, identic cu toţi fraţii tăi, da? 

— Am fost donați, zise Bean, deci... da. 

— Nu e vorba numai de genetică, nu-i aşa? Nu e vorba de 
nimic în exclusivitate. A rămas atât de mult de învăţat. lar 
tu eşti singurul profesor. 

— Eu nu ştiu nimic din lucrurile astea. Eu sunt soldat. 


— Trupul tău trebuie să ne înveţe. Fiecare celulă din 
interiorul lui. 

— Scuze, dar încă mă folosesc de ele, zise Bean. 

— Iar eu încă îmi folosesc mintea, replică Anton, chiar 
dacă nu mă poate duce acolo unde vreau eu să ajung. 

Bean se întoarse spre Petra. 

— De asta m-ai adus aici? Pentru ca profesorul Anton să 
vadă ce băiat mare m-am făcut? 

— Nu, zise Petra. 

— Te-a adus aici, spuse Anton, ca eu să te pot convinge că 
eşti uman. 

Bean oftă, căci tot ceea ce voia să facă era să plece, să ia 
un taxi până la aeroport, să zboare într-o altă ţară şi să fie 
singur. Departe de Petra şi de ceea ce îi cerea ea. 

— Profesore Anton, zise Bean, sunt destul de conştient că 
modificările genetice care au produs talentele şi defectele 
mele se încadrează în limitele de variaţie normale pentru 
specia umană. Ştiu că nu am nici un motiv să presupun că 
nu voi putea produce urmaşi viabili dacă mă împerechez cu 
o femelă umană. Nici că trăsăturile mele ar fi dominante - 
copiii mei ar putea să le aibă sau nu. Acum putem să ne 
bucurăm pur şi simplu de plimbarea spre mare? 

— Ignoranţa nu e o tragedie, spuse Anton, ci doar o 
oportunitate. Dar să ştii şi să refuzi să ştii ceea ce ştii, asta e 
o prostie. 

Bean privi spre Petra. Ea nu-i întâlni privirea. Da, cu 
siguranţă ştia cât era el de supărat, şi totuşi refuza să 
coopereze cu el în încercarea de a ieşi din acea situaţie. 

„Probabil că o iubesc, gândi Bean. Altfel nu aş avea nimic 
de-a face cu ea, cu felul ei de a crede că ştie mai bine decât 
ştiu eu ce e cel mai bine pentru mine. Există dosare - sunt 
cea mai inteligentă persoană din lume. Atunci de ce sunt 
atât de mulţi oameni dornici să-mi dea sfaturi?” 

— Viaţa ta va fi scurtă, spuse Anton. Iar la sfârşit vei suferi, 
fizic şi emoţional. Vei creşte prea mare pentru lumea asta, 
prea mare pentru inima ta. Dar tu ai fost întotdeauna o 


minte prea mare pentru o viaţă obişnuită, da? întotdeauna 
ai fost diferit. Un străin. Uman după nume, dar nu un 
adevărat membru al speciei, ci unul exclus din toate 
cluburile. 

Până acum cuvintele lui Anton fuseseră iritante, trecând 
pe lângă el ca frunzele care cad. Acum îl loviră puternic, cu 
o explozie bruscă de durere şi regret care îl lăsă aproape 
fără suflare. Nu-şi putu opri ezitarea, schimbarea în ritmul 
mersului care să indice celorlalţi că acele cuvinte 
începuseră deodată să-l afecteze. Ce limită traversase 
Anton? Şi totuşi, o traversase. 

— Eşti singur, zise Anton. lar oamenii nu sunt făcuţi să fie 
singuri. E ceva genetic. Suntem fiinţe sociale. Chiar şi cea 
mai introvertită persoană tânjeşte constant după asociere 
umană. Tu nu eşti o excepţie, Bean. 

Avea lacrimi în ochi, dar Bean refuză să le vadă. Ura 
emoţiile. Preluau controlul asupra lui, îl slăbeau. 

— Lasă-mă să-ţi spun ceea ce ştiu, zise Anton. Nu ca om de 
ştiinţă - poate că drumul ăsta nu e complet închis pentru 
mine, dar e în mare parte curăţat şi plin de şleauri, şi nu-l 
mai folosesc. Dar viaţa mea ca om e încă o uşă deschisă. 

— Ascult. 

— Am fost întotdeauna un singuratic ca şi tine, spuse. Nu 
atât de inteligent, dar nici un prost. Mi-am urmat 
inteligenţa în muncă şi am lăsat-o să-mi fie întreaga viaţă. 
Eram mulţumit aşa, parţial fiindcă aveam atât de mult 
succes încât munca îmi aducea mari satisfacţii, parţial 
fiindcă nu eram dispus să privesc femeile cu dorinţă. Zâmbi 
uşor: Pe atunci, în tinereţea mea, guvernele din mai toate 
ţările îi încurajau activ pe cei al căror instinct de 
împerechere era scurtcircuitat astfel încât se îngăduiau 
asemenea dorinţe chiar dacă oamenii nu se căsătoreau şi 
nu aveau copii. Făcea parte din efortul de a canaliza toate 
strădaniile umane spre marea luptă cu duşmanul 
extraterestru. Aşa că era aproape un act de patriotism să 
mă angajez în flirturi care nu însemnau nimic, care nu 


duceau nicăieri. Unde să fi dus? „E mai mult decât aş vrea 
să ştiu despre tine, gândi Bean. N-are nici o legătură cu 
mine.” 

— Îţi spun asta, zise Anton, ca să înţelegi că şi eu ştiu câte 
ceva despre singurătate. Pentru că, dintr-odată munca mi-a 
fost luată. Din minte, nu numai din activitatea zilnică. Nici 
măcar nu mă mai puteam gândi la ea. Şi am descoperit 
repede că toate relaţiile mele de prietenie nu erau... 
transcendente. Toate erau legate de munca mea, iar când 
aceasta a dispărut, au dispărut şi prietenii. Nu încetaseră 
să fie drăguţi, încă se mai interesau de mine, îmi făceau 
diverse propuneri, dar nu mai aveam nimic să ne spunem, 
minţile şi inimile noastre nu se atingeau cu adevărat în nici 
un punct. Mi-am dat seama că nu cunoşteam pe nimeni şi 
nimeni nu ma cunoştea pe mine. 

Din nou suferinţa împunse inima lui Bean. Însă de data 
asta nu-l prinse nepregătit, şi respiră mai adânc fără să-şi 
schimbe pasul. 

— Am fost furios, bineînţeles, cine n-ar fi fost? zise Anton. 
Şi ştii ce-mi doream? 

Bean nu vru să spună la ce se gândise imediat: moartea. 

— Nu sinuciderea, niciodată. Dragostea mea de viaţă era 
prea puternică şi nu eram deprimat. Eram furios. Mă rog, 
eram deprimat, dar ştiam că, dacă m-aş fi şi nucis, n-aş fi 
făcut decât să-mi ajut duşmanii - guvernul - li s-ar fi 
îndeplinit scopul lor murdar fără ca ei să fie nevoiţi să-şi 
murdărească mâinile. Nu, nu-mi doream să mor. Ceea ce 
voiam, din toată inima, era... să încep să trăiesc. 

— De ce simt că urmează un cântec? zise Bean. Cuvintele 
sarcastice îi scăpară fără să vrea. Spre surprinderea lui, 
Anton râse. 

— Da, da, e aşa un clişeu că ar trebui să fie urmat de un 
cântec de dragoste, nu-i aşa? O melodie sentimentală care 
să vorbească despre cât de lipsit de viaţăeram până când 
mi-am întâlnit iubita, iar acum lunastrăluceşte, marea e 
albastră, suntem în iunie şi ne iubim cu adevărat. 


Petra izbucni în râs. 

— V-aţi irosit talentul. Cole Porter al Rusiei. 

— De fapt voiam să spun ceva serios. Când viaţa unui 
bărbat este astfel făcută încât să nu manifeste dorinţă 
pentru femei, el tot mai tânjeşte după un sens al vieţii. 
Caută ceva care să dăinuie dincolo de moartea lui. Un fel de 
nemurire. Un mod se a schimba lumea, de a da vieţii lui un 
sens. Dar totul a fost în zadar. Munca mea a fost ştearsă 
până nu au mai rămas din ea decât nişte note în articolele 
altora. La asta s-a redus totul, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna. Tu poţi să schimbi lumea -aşa cum ai făcut-o, 
Bean, Julian Delphiki, tu şi Petra Arkanian, amândoi, toţi 
copiii care au luptat, şi cei care nu au luptat, voi toţi - voi aţi 
schimbat lumea. Voi aţi salvat lumea. Toată omenirea este 
copilul vostru. Şi totuşi... simţiţi un gol, nu-i aşa? Nu vi s-a 
luat realizarea asta aşa cum mi s-a luat mie munca. Timpul 
v-a luat-o. A rămas în trecut, iar voi sunteţi încă vii, deci la 
ce e bună viaţa voastră? 

Ajunseseră la treptele de piatră care duceau spre apă. 
Bean ar fi vrut să continue pur şi simplu să meargă, să intre 
în Mediterana, din ce în ce mai adânc, până l-ar fi găsit pe 
bătrânul Poseidon pe fundul mării, şi mai adânc, până la 
tronul lui Hades. „La ce e bună viaţa mea?” 

— Tu ţi-ai găsit un scop în Thailanda, zise Anton. Apoi 
salvarea Petrei a fost un scop. Dar pentru ce ai salvato? Ai 
mers în vizuina zmeului şi ai adus-o pe fiica sa - căci ăsta a 
fost dintotdeauna înţelesul mitului, atunci când nu e vorba 
de soţia zmeului - iar acum o ai, dar... refuzi să vezi ceea ce 
trebuie să faci, nu să-i faci ei, ci împreună cu ea. 

Bean se întoarse spre Petra cu o resemnare ostenită. 

— Petra, câte scrisori ţi-au fost necesare ca să-l faci pe 
Anton să înţeleagă exact ceea ce voiai tu să-mi spună? 

— Nu trage concluzii pripite, prostuţule, zise Anton. Ea 
voia doar să afle dacă există vreo cale de a corecta 
problema ta genetică. Nu mi-a vorbit despre dilema ta 
personală. Câte ceva din ea am aflat de la vechiul meu 


prieten Hyrum Graff. Câte ceva de la sora Carlotta. Şi restul 
văd pur şi simplu privindu-vă pe voi doi împreună. Emanaţi 
feromoni suficienţi ca să fertilizaţi şi ouăle păsărilor care 
zboară prin jur. 

— Eu nu vorbesc cu alţii despre problemele noastre, spuse 
Petra. 

— Ascultaţi-mă, amândoi. Ăsta e sensul vieţii: bărbatul să- 
şi găsească o femeie, femeia să-şi găsească un bărbat, o 
creatură cât mai diferită, şi apoi să facă împreună copii sau 
să-i aibă în orice alt mod, dar să-i crească şi să-i privească 
făcând acelaşi lucru, generaţie după generaţie, astfel ca 
atunci când vor muri să ştie că vor fi permanent o parte din 
marea reţea a vieţii. Că nu sunt un subiect închis, că nu 
dispar. 

— Nu e ăsta singurul sens al vieţii, spuse Petra, părând 
puţin supărată. „Bun, gândi Bean, tu ne-ai adus aici, aşa că 
ia-ţi partea ta de doctorie.” 

— Ba da, replică Anton. Nu crezi că am avut destul timp să 
mă gândesc la asta? Sunt acelaşi om, cu aceeaşi minte, 
omul care a descoperit Cheia lui Anton. Am mai găsit multe 
alte chei, dar ei mi-au luat munca, iar eu a trebuit s-o 
descopar din nou. Ei bine, iat-o. V-o dăruiesc vouă, 
rezultatul tuturor... studiilor mele. Oricât de superficial ar 
fi, este totuşi cel mai adevărat lucru pe care l-am 
descoperit. Nici bărbaţii care nu-şi doresc femei, nici 
femeile care nu doresc bărbaţi nu fac excepţie de la această 
cea mai adâncă dintre dorinţe, dorinţa de a fi o parte a 
rasei umane. 

— Suntem parte din ea indiferent ce am face, zise Bean. 
Chiar şi aceia dintre noi care nu suntem tocmai umani. 

— Este moştenirea noastră genetică. Nu numai dorinţa 
sexuală - asta poate fi deformată în orice sens, şi adesea şi 
este. Şi nici doar dorinţa de a avea copii, căci mulţi oameni 
nu au niciodată parte de asta şi totuşi sunt cuprinşi în reţea. 
Nu, e o foame mai adâncă de a găsi o persoană de celălalt 
sex, acel sex diferit şi înspăimântător, şi de a avea o viaţă 


împreună. Chiar şi bătrânii care au depăşit vârsta 

căsătoriei, chiar şi oamenii care ştiu că nu pot avea copii, 
tot sunt dornici de aşa ceva. În adevărata căsătorie două 
persoane diferite devin, pe cât pot mai bine, una singură. 

— Ştiu câteva excepţii, zise Petra strâmbându-se. Am 
cunoscut câţiva oameni convinşi că „n-o să se mai întâmple 
niciodată”. 

— Nu vorbesc despre politică sau sentimente rănite. 
Vorbesc despre o trăsătură de care rasa umană are 
absolută nevoie pentru a avea succes. Lucrul care ne face 
să nu fim nici animale de turmă, nici solitare, ci ceva 
intermediar. Lucrul care ne face civilizaţi sau cel puţin 
civilizabili. lar cei care renunţă din proprie voinţă, datorită 
cotiturilor vieţii care îi îndreaptă în altă direcţie - ca tine, 
Bean, eşti atât de hotărât ca nici un alt copil să nu se mai 
nască cu defectul tău, şi nici un copil să nu rămână orfan 
după moartea ta - cei care renunţă pentru că aşa cred eică 
vor, dar tot mai tânjesc şi nu ştiu de ce sau dacă ştiu nu 
suportă sa recunoască. 

Bean nu ştia şi nici nu-i păsa dacă Anton avea dreptate, 
dacă de această dorinţă nu scăpa nici o fiinţă umană, deşi 
bănuia că el scăpase - că această dorinţă de viaţă trebuia să 
fie prezentă la toate fiinţele pentru ca toate speciile să 
continue să existe, căci toate luptau cu disperare. Nu era 
vorba de voinţa de a supravieţui -aceasta este egoistă, iar 
egoismul ar fi fost lipsit de sens, nu ar fi condus la nimic. 
Era vorba de voinţa ca specia să supravieţuiască împreună 
cu indivizii care fac parte din ea, legaţi de ea, totdeauna ca 
fire ale reţelei - Bean înţelegea asta acum. 

— Chiar dacă aveţi dreptate, spuse Bean, asta nu mă face 
decât să fiu şi mai hotărât să depăşesc această dorinţă şi să 
nu am niciodată un copil. Din motivele enumerate. Am 
crescut printre orfani. Nu vreau să las alţii în urma mea. 

— Nu vor fi orfani, zise Petra. Mă vor avea pe mine. 

— Şi când Ahile o să te găsească şi o să te ucidă? zise Bean 
aspru. Crezi că va fi suficient de milos ca să facă ceea cea 


făcut Volescu cu fraţii mei, iar eu am scăpat fiindcă sunt aşa 
de al naibii de deştept? 

Petra izbucni în lacrimi şi se îndepărtă. 

— Eşti un mincinos când vorbeşti aşa, zise Anton blând. 
Unul crud, dacă îi spui asemenea lucruri. 

— Spun adevărul. 

— Ba eşti un mincinos, dar crezi că eşti nevoit să minţi, aşa 
că nu te laşi. Ştiu ce sunt minciunile astea -mi-am păstrat 
sănătatea mintală amăgindu-mă cu astfel de minciuni şi 
crezându-le. Dar tu ştii adevărul. Dacă părăseşti această 
lume fără să fi lăsat copii în urma ta, fără să te fi legat de o 
femeie, atunci viaţa ta nu va fi însemnat nimic pentru tine şi 
vei muri trist şi singur. 

— Ca dumneavoastră. 

— Nu, zise Anton. Nu ca mine. 

— De ce, n-o să muriţi? Doar pentru că aţi oprit cancerul 
nu înseamnă că nu vă va dobori altceva. 

— Nu, m-ai înţeles greşit. Mă căsătoresc. Bean râse. 

— O, înţeleg. Sunteţi atât de fericit încât vreţi ca toată 
lumea să vă împărtăşească fericirea. 

— Femeia cu care mă voi căsători e o femeie bună, 
iubitoare. Are copii mici care nu au tată. Acum am o pensie 
- una generoasă - iar cu ajutorul meu aceşti copii vor avea 
un cămin. Înclinaţiile mele nu s-au schimbat, dar ea e încă 
destul de tânără şi poate vom găsi o cale ca ea să aibă un 
copil cu adevărat al meu. Dar dacă nu va fi aşa, eu îi voi 
adopta pe copiii ei. Mă voi reală-tura reţelei. Firul meu 
pierdut se va reintegra, se va lega de rasa umană. Nu voi 
muri singur. 

— Mă bucur pentru dumneavoastră, zise Bean, surprins 
cât suna de amar şi de nesincer. 

— Da, spuse Anton, eu mă bucur pentru mine. Desigur, 
asta o să mă facă să mă simt mizerabil. O să fiu tot timpul 
îngrijorat pentru copii - deja sunt. Şi să te înţelegi cu o 
femeie e greu chiar şi pentru bărbaţii care le doresc. Sau 
poate în special pentru ei. Dar vezi tu, totul va avea un sens. 


— Eu am treaba mea de făcut. Omenirea se confruntă cu 
un duşman aproape la fel de îngrozitor, în felul lui, ca şi 
Furnicile. Şi nu cred că Peter Wiggin e în stare să-l 
oprească. De fapt, mie mi se pare că Peter Wiggin e pe cale 
să piardă totul în favoarea lui, şi atunci cine va mai rămâne 
să i se opună? Asta e munca mea. Dacă aş fi suficient de 
egoist şi de stupid încât să mă căsătoresc cu văduva mea şi 
să am orfani cu ea, aş fi distras de la muncă. Dacă eşuez, ei 
bine, câte milioane de oameni se vor naşte şi vor muri ca 
fire pierdute iar vieţile lor vor fi şterse? Dată fiind rata 
istorică a mortalităţii infantile, ar putea fi aproape o 
jumătate, cu siguranţă cel puţin un sfert din toţi oamenii 
născuţi. Toate nişte vieţi lipsite de sens. Eu voi fi unul dintre 
ei. Voi fi doar cel care a făcut tot posibilul să salveze lumea 
înainte de a muri. 

Spre surprinderea - şi groaza - lui Bean, Anton îl cuprinse 
în braţe într-una dintre acele teribile îmbrăţişări ruseşti din 
care occidentalul nevinovat nu mai crede că va scăpa cu 
viaţă. 

— Băiete, eşti atât de nobil! Anton îi dădu drumul, râzând: 
Ascultă ce spui! Eşti atât de plin de romantismul tinereţii! 
Vei salva lumea! 

— Eu nu mi-am bătut joc de visul tău, zise Bean. 

— Dar nu-mi bat joc de tine! strigă Anton. Sărbătoresc! 
Pentru că eşti, într-un fel, doar puţin, fiul meu. Sau cel puţin 
nepotul meu. Şi iată-te! Trăieşti o viaţă în întregime 
dedicată celorlalţi! 

— Dar eu sunt complet egoist! protestă Bean. 

— Atunci culcă-te cu fata asta, ştii că o să te lase! Sau 
căsătoreşte-te cu ea şi culcă-te cu oricine altcineva, fă copii 
sau nu, de ce ţi-ar păsa? Nimic din ceea ce se întâmplă în 
afara trupului tău nu contează. Copiii tăi nu contează 
pentru tine! Eşti complet egoist! 

Bean rămase fără replică. 

— Autoamăgirea moare greu, zise Petra încet, 
strecurându-şi mâna într-a lui. 


— Eu nu iubesc pe nimeni, spuse Bean. 

— Continui să-ţi chinui inima cu oamenii pe care îi iubeşti. 
Doar că nu vrei să admiţi asta decât atunci când mor. 

Bean se gândi la Poke. La sora Carlotta. Se gândi la copiii 
pe care nu intenţionase niciodată să-i aibă. Copiii pe care i- 
ar fi putut face cu Petra, fata asta care îi fusese un prieten 
atât de credincios şi de înţelept, femeia asta pe care, când 
se gândea că ar putea-o pierde din cauza lui Ahile, îşi dădea 
seama că o iubeşte mai mult ca pe oricine pe lume. Copiii 
pe care îi nega, refuzând să-i lase să existe pentru că... 

Pentru că îi iubea prea mult, chiar şi acum când încă nu 
existau, îi iubea prea mult că să le provoace suferinţa de a- 
şi pierde tatăl, ca să rişte ca ei să moară dureros de tineri 
pentru că nu era nimeni care să-i salveze. 

Refuza să-i lase să poarte durerea pe care o purtase el, 
atât de mult îi iubea. 

lar acum trebuia să privească adevărul în faţă: La ce îi 
folosea să-şi iubească atât de mult copiii, dacă nu îi va avea 
niciodată? 

Plângea, şi pentru o clipă nu se mai ascunse, pentru 
femeile moarte pe care le iubise atât de mult, şi pentru 
propria sa moarte care îl împiedica să-şi vadă copiii 
crescând, s-o vadă pe Petra îmbătrânind alături de el, aşa 
cum fac bărbaţii şi femeile. 

Apoi îşi recapătă controlul şi spuse ceea ce hotărâse nu cu 
mintea, ci cu inima: 

— Dacă există vreo cale de a fi siguri că ei nu au - nu vor 
avea Cheia lui Anton. Atunci voi avea copii. Atunci mă voi 
căsători cu Petra. 

Ea îi simţi mâna strângând-o pe a ei. Înţelese. Câştigase. 

— E uşor, spuse Anton. Încă puţin-puţin ilegal, dar se 
poate face. 

Petra câştigase, dar Bean înţelese că el nu pierduse. Nu, 
victoria ei era şi a lui. 

— Va fi greu, zise Petra. Dar hai să scoatem cât mai mult 
posibil din ceea ce avem şi să nu lăsăm suferinţele viitoare 


să ne strice fericirea din prezent. 

— Eşti o poetă, murmură Bean. 

Apoi întinse o mână peste umerii lui Anton şi pe cealaltă în 
jurul taliei Petrei şi se sprijini de amândoi în timp ce ochii 
lui înceţoşaţi priveau marea scânteietoare. 

Câteva ore mai târziu, după ce au servit cina într-un 
restaurant italian cu o grădină străveche, după o plimbare 
pe rambla prin mulţimea zgomotoasă de orăşeni 
bucurându-se de apartenenţa la rasa umană şi sărbătorind 
sau căutându-şi perechea, Bean şi Petra discutau în salonul 
casei de modă veche a lui Anton, împreună cu logodnica lui 
care stătea timidă alături de el, în timp ce copiii dormeau în 
dormitoarele din spate. 

— Ai spus că va fi uşor, zise Bean. Să ne asigurăm că fiii 
mei nu vor fi ca mine. 

Anton îl privi gânditor. 

— Da, spuse în cele din urmă. Există un om care nu numai 
că ştie teoria, dar a şi pus-o în practică. Teste nondistructive 
asupra embrionilor abia formaţi. Asta înseamnă fertilizare 
în vitro. 

— Dumnezeule! făcu Petra. O naştere virgină. 

— Ar însemna că embrionii pot fi implantaţi chiar după 
moartea tatălui, zise Anton. 

— Ce drăguţ din partea ta, să te gândeşti la toate. 

— Nu sunt sigur că vrei să-l întâlneşti, zise Anton. 

— Ba da, răspunse Petra. Cât mai curând. 

— Aveţi ceva în comun, Julian Delphiki. 

— Zău? 

— Te-a răpit cândva, spuse Anton. Împreună cu aproape 
două duzini de fraţi ai tăi. Ele cel care a întors acea cheie 
genetică purtând numele meu. El e cel care te-ar fi ucis 
dacă nu te-ai fi ascuns în toaletă. 

— Volescu, zise Petra, de parcă numele ar fi fost un glonţ 
care trebuia smuls din trupul său. 

Bean râse sinistru. 

— Mai trăieşte? 


— Tocmai a fost eliberat din închisoare. Legile s-au 
schimbat. Modificarea genetică nu mai e o crimă împotriva 
umanităţii. 

— Infanticidul mai este, zise Bean, nu-i aşa? 

— Tehnic, spuse Anton, din punct de vedere legal nu este 
crimă dacă victimele nu au dreptul legal de a exista. Cred 
că acuzaţia era de „distrugere de evidențe”. Pentru că 
trupurile au fost incinerate. 

— Vă rog, zise Petra, spuneţi-mi că nu este perfect legal ca 
Bean să fie ucis. 

— între timp ai ajutat la salvarea lumii. Cred că în această 
situaţie politica ar fi puţin diferită. 

— Ce uşurare, făcu Bean. 

— Nu ştiam că-l cunoaşteţi pe acest non-criminal, pe acest 
distrugător de evidențe. 

— Nu-l cunosc. Nu l-am întâlnit niciodată, dar el mi-a scris. 
De fapt chiar cu o zi înaintea Petrei. Nu ştiu unde se află. 
Dar vă pot pune în legătură cu el. De aici va trebui să vă 
descurcaţi singuri. 

— Deci în sfârşit ajung să-l întâlnesc pe legendarul unchi 
Constantin, zise Bean. Sau, după cum îi spune tata - când 
vrea s-o irite pe mama - „bastardul de frate-meu”. 

— Dar cum de a ieşit din închisoare? 

— Nu ştiu decât ce mi-a spus el. Dar după părerea surorii 
Carlotta, omul e un mincinos patentat. Crede în propriile 
minciuni. Caz în care, Bean, ar putea considera că e tatăl 
tău. Eii-a spus că tu şi fraţii tăi aţi fost clonele lui. 

— Şi credeţi că el ar trebui să ne ajute să avem copii? 
întrebă Petra. 

— Cred că, dacă vreţi să aveţi copii fără mica problemă a 
lui Bean, el e singurul care vă poate ajuta. 

Desigur, mulţi doctori pot distruge embrionii şi să vă 
spună apoi dacă ar fi avut talentul şi blestemul tău. Dar 
deoarece cheia mea nu a fost niciodată întoarsă de către 
natură, nu există nici un test nondistructiv pentru ea. Şi 
pentru ca cineva să realizeze un test ar trebui să te supui 


examinării doctorilor, care te-ar privi ca pe o şansă dea 
face carieră. Cel mai mare avantaj al lui Volescu este că el 
deja ştie despre existenţa ta şi nu îi convine să se laude că 
te-a găsit. 

— Atunci daţi-ne e-mailul lui, zise Bean. O să ne 
descurcăm. 

ŢINTE 


From: Betterman % CroMagnon (0HomeAddress.com 
(Mail GRATIS! înregistrează-ţi un prieten!) 

To: Humble% Assistant HomeAddress.com (IISUS te 
iubeşte! CeiAleşi.org) 

Re: Mulţumesc pentru ajutor. 

Dragă Binefăcător Anonim, Poate că am stat în închisoare, 
dar nu m-am ascuns sub o stâncă. Ştiu cine eşti şi ştiu ce ai 
făcut. Deci, atunci când te oferi să mă ajuţi să continui 
cercetările care mi-au fost întrerupte de sentinţa pe viaţă şi 
sugerezi că tu eşti responsabilul pentru reducerea pedepsei 
mele şi comutarea sentinţei, sunt nevoit să suspectez că 
există un motiv ulterior. 

Cred că plănuieşti să te foloseşti de presupusa mea 
întâlnire cu acei presupuşi oameni ca să-i ucizi. Într-un fel, 
aşa cum Irod i-a rugat pe Magi să-i spună unde se afla 
împăratul nou-născut pentru a se putea duce şi el să-l 
venereze. 

From: Humble% Assistant HomeAddress.com (Nu 
mergeţi acasă SINGURI! InimiSingure) 

To: Betterman%CroMagnon 8 HomeAddress.com 
(ANUNŢURILE dumneavoastră pot fi văzute! Maii gratis!) 

Re: M-aţi judecat greşit. 

Dragă Doctore, M-aţi judecat greşit. Nu mă interesează 
moartea nimănui. Vreau să-i ajutaţi să facă copii care să nu 
aibă niciunul dintre darurile sau problemele tatălui lor. Să 
facă o duzină. 

Dar în timpul procedurii, dacă se întâmplă să obţineţi nişte 
embrioni care poartă talentele tatălui lor, nu vă 


descotorosiţi de ei, vă rog. Păstraţi-i în siguranţă. Pentru 
mine. Pentru noi. Există oameni cărora le-ar plăcea tare 
mult să cultive o întreagă grădină cu fasole. 

John Paul Wiggin observase cu câţiva ani în urmă că toată 
povestea asta cu creşterea copiilor era o adevărată 
nebunie. Presupunea că pe undeva ar exista şi copii 
normali, dar niciunul dintre aceştia nu se apropiase măcar 
puţin de casa lui. 

Nu că nu şi-ar fi iubit copiii. Îi iubea. Mai mult decât 
credeau ei; mai mult, bănuia el, decât credea el însuşi. La 
urma urmelor, nu-ţi dai seama cât de mult iubeşti pe cineva 
până nu eşti pus cu adevărat la încercare. Ai muri pentru 
acea persoană? Te-ai arunca în faţa grenadei, ai sări în faţa 
unei maşini în viteză, ai păstra un secret sub tortură, 
pentru a-i salva viaţa? Majoritatea oamenilor nu ştiu să 
răspundă la această întrebare. Şi chiar şi cei care ştiu nu 
sunt siguri dacă e vorba de dragoste, datorie, respect de 
sine, condiţionare culturală sau oricare dintre numeroasele 
explicaţii posibile. 

John Paul Wiggin îşi iubea copiii. Dar fie nu avea destui, fie 
avea prea mulţi. Dacă ar fi avut mai mulţi, faptul că doi 
dintre ei decolaseră spre o colonie îndepărtată de unde nu 
se mai puteau întoarce în timpul vieţii sale nu ar fi fost atât 
de rău, pentru că ar fi rămas acasă câţiva de care să se 
bucure, pe care să-i ajute, să-i admire aşa cum părinţii vor 
să-şi admire copiii. 

Şi dacă ar fi fost cu unul mai puţin. Dacă guvernul nu le-ar 
fi cerut un al treilea copil. Dacă Andrew nu s-ar fi născut, 
dacă nu ar fi fost acceptat în programul din care Peter 
fusese exclus, atunci poate că ambiția patologică a lui Peter 
ar fi rămas în limite normale. Poate că invidia şi 
resentimentele lui, nevoia de a-şi dovedi meritele nu i-ar fi 
pătat viaţa, întunecându-i chiar şi cele mai luminoase 
momente. 

Desigur, dacă Andrew nu s-ar fi născut, lumea ar fi fost 
ciuruită de stupi ai Furnicilor, iar rasei umane nu i-ar mai fi 


rămas decât câteva bucățele zdrenţuite unde să 
supravieţuiască în condiţii ostile de mediu, ca [ara de Foc, 
Groenlanda sau Luna. 

Nu era vorba nici de cererea guvernului. Un fapt puţin 
cunoscut: Andrew ar fi fost aproape cu siguranţă conceput 
înainte de cerere. John Paul Wiggin nu fusese un catolic aşa 
de bun înainte de a-şi da seama că legile privind controlul 
demografic îi interziceau să fie. Apoi, pentru că era un 
polonez încăpățânat sau un american rebel, sau pur şi 
simplu pentru că era acel amestec particular de gene şi 
amintiri numit John Paul Wiggin, nimic nu devenise mai 
important pentru el decât să fie un bun catolic, în special 
când era vorba să nu se supună legilor demografice. 

Aceasta fusese baza căsniciei sale cu Theresa. Ea nu era 
catolică - ceea ce demonstra că John Paul nu era prea strict 
în respectarea regulilor - dar provenea dintr-o familie în 
care a avea mulţi copii era o tradiţie şi fusese de acord cu el 
înainte de a se căsători să aibă mai mult de doi copii, 
indiferent cât i-ar fi costat asta. 

În final, nu-i costase nimic. Nici pierderea slujbei. Nici 
pierderea prestigiului. De fapt, sfârşiseră prin a primi mari 
onoruri, fiind părinţii salvatorului lumii. 

Doar că nu-i vor vedea niciodată pe Valentine sau pe 
Andrew căsătorindu-se, nu le vor vedea copiii. Probabil că 
nici nu vor trăi suficient ca să afle când ajung în colonia lor. 

lar acum erau doar accesorii în viaţa copilului la care 
ţineau cel mai puţin. 

Deşi, ca să spunem adevărul, John Paul nu-l antipatiza pe 
Peter atât de mult ca mama lui. Peter nu se strecurase pe 
sub pielea lui în acel fel care o irita pe Theresa. Poate 
pentru că John Paul era o contragreutate pentru Peter - 
John Paul îi putea fi de folos. În timp ce Peter făcea o sută 
de lucruri deodată, jonglând cu toate proiectele lui fără să-l 
ducă la capăt perfect pe niciunul, John Paul era omul care 
trebuia să pună punctul pe fiecare i. Aşa că fără să spună 
lumii carcera sarcina lui, John Paul supraveghea 


îndeaproape tot ceea ce făcea Peter şi urmărea ca lucrurile 
să fie cu adevărat îndeplinite. Acolo unde Peter presupunea 
că subordonații vor înţelege ideea şi se vor adapta, John 
Paul ştia că ar fi înţeles totul greşit şi le explica, urmărindu-i 
apoi ca să se asigure că lucrurile sunt făcute corect. 

Bineînţeles, pentru a face asta John Paul trebuia să 
pretindă că acţionează ca ochi şi urechi ale lui Peter. Din 
fericire, oamenii pe care îi îndruma nu aveau nici un motiv 
să se ducă la Peter şi să-i explice prostiile pe care le 
făcuseră înainte ca John Paul să apară cu întrebările, 
verificările, discuţiile vesele care nu erau tocmai ca şi când 
le-ar fi dat o lecţie. 

Dar ce putea face John Paul când proiectul avansat de 
Peter era atât de periculos şi, da, stupid, încât ultimul lucru 
pe care ar fi vrut să-l facă era să-l ajute? 

Poziţia lui John Paul în comunitatea mică a Hegemoniei nu- 
i permitea să obstrucţioneze ceea ce făcea Peter. Era un 
ajutor, nu un birocrat; lupta împotriva birocraţiei, nu o 
desfăşura ca pe o pânză de păianjen. 

În trecut, cel mai obstructiv lucru pe care îl putea face 
John Paul era să nu facă nimic. Fără prezenţa lui acolo, 
atrăgând atenţia, corectând, lucrurile îşi încetineau ritmul 
şi adesea câte un proiect murea în lipsa ajutorului lui. 

Dar în cazul lui Ahile, asta nu avea nici o şansă. Bestia, aşa 
cum îi spuneau Theresa şi John Paul, era metodic aşa cum 
Peter nu era. Părea să nu lase nimic la întâmplare. Deci 
dacă John Paul l-ar fi lăsat în pace, ar fi îndeplinit tot ceea 
ce dorea. 

— Peter, din poziţia ta nu vezi ce face Bestia, îi spuse John 
Paul. 

— Tată, ştiu ce fac. 

— El îşi găseşte timp pentru toţi. E prieten cu fiecare 
funcţionar, fiecare îngrijitor, fiecare secretară, fiecare 
birocrat. Oameni pe lângă care tu treci ca vântul făcân-du- 
le semn cu mâna sau nici măcar atât. El se aşază şi stă de 
vorbă cu ei, îi face să se simtă importanţi. 


— Da, bine, ştie să-i farmece. 

— Peter... 

— Nu e un concurs de popularitate, tată. 

— Nu, e un concurs de loialitate. Realizezi exact atât cât 
oamenii care te slujesc hotărăsc că vei realiza, nimic mai 
mult. Ei sunt puterea ta, funcţionarii publici pe care i-ai 
angajat tu, iar el le câştigă loialitatea în defavoarea ta. 

— Poate superficial, zise Peter. 

— Pentru majoritatea oamenilor, superficialul este tot ce 
există. Acţionează pe baza impulsurilor de moment. Le 
place de el mai mult decât de tine. 

— Întotdeauna există cineva pe care oamenii îl plac mai 
mult, spuse Peter cu un zâmbet maliţios. 

John Paul se abţinu să facă o remarcă evidentă, într-un 
singur cuvânt, pentru că Peter ar fi fost devastat. Acel 
cuvânt zdrobitor era „da”. 

— Peter, când Bestia va pleca de aici, cine ştie câţi oameni 
va lăsa în urmă care să-l iubească suficient de mult încât să- 
i strecoare din când în când câte o bârfă? Sau un document 
secret? 

— Tată, îţi apreciez grija. Încă o dată, nu pot să-ţi spun 
decât că lucrurile sunt sub control. 

— Se pare că tu crezi că cineva pe care nu-l cunoşti nici nu 
merită cunoscut, zise John Paul, nu pentru prima dată. 

— lar tu se pare că socoteşti că nu fac nimic destul de 
bine, zise Peter cel puţin a suta oară. 

Aşa se desfăşurau întotdeauna discuţiile. John Paul nu 
împingea lucrurile mai departe - ştia că, dacă ar fi devenit 
prea agasant, dacă Peter s-ar fi simţit prea presat avându-i 
pe părinţii săi în preajmă, i-ar fi îndepărtat din orice poziţie 
cu influenţă. 

Aşa ceva ar fi fost insuportabil. Ar fi însemnat să piardă şi 
ultimul lor copil. 

— Chiar ar trebui să mai avem un copil sau doi, spuse 
Theresa într-o zi. Sunt încă destul de tânără, iar noi 


întotdeauna am vrut să avem mai mulţi copii decât cei trei 
pe care ni i-a permis guvernul. 

— Nu-i chiar aşa, zise John Paul. 

— De ce nu? Nu mai eşti un bun catolic sau asta a durat 
doar atât cât a fi catolic a însemnat a fi rebel? 

Lui John Paul nu-i plăceau implicaţiile acestui fapt, în 
special pentru că era posibil să fie ceva adevăr în el. 

— Nu, Theresa dragă. Nu mai putem avea alţi copii pentru 
că nu ne-ar lăsa niciodată să-i păstrăm. 

— Cine? Guvernului nu-i mai pasă câţi copii avem. Pentru 
ei sunt toţi viitori plătitori de impozite, producători de copii 
sau carne de tun. 

— Suntem părinţii lui Ender Wiggin, ai lui Demostene, ai 
lui Locke. Faptul că avem alt copil ar fi un eveniment 
mondial. M-am temut de asta chiar înainte ca tovarăşii de 
luptă ai lui Andrew să fie răpiți, dar după aceea n-am mai 
avut nici o îndoială. 

— Crezi serios că lumea va presupune că, fiindcă primii 
trei copii ai noştri au fost atât de... 

— Dragă, zise John Paul - ştia că ea ura să-i spună „dragă” 
pentru că el nu putea îndepărta sarcasmul din acest cuvânt 
- au luat copiii din leagăn, aşa de repede acţionează. Ar 
deveni ţinte din momentul conceperii, aşteptând doar să 
apară cineva şi să-i transforme în marionete pentru un 
regim sau altul. Şi chiar dacă am fi capabili să-i protejăm, 
fiecare clipă din viaţa lor ar fi deformată de presiunea 
curiozităţii publice. Dacă ne gândim că Peter a fost tulburat 
să se afle în umbra lui Andrew, gândeşte-te cum ar fi pentru 
ei. 

— Pentru ei ar putea să fie mai uşor, spuse Theresa. Nu-şi 
vor aminti niciodată cum e să nu fie în umbra fraţilor lor. 

— Asta n-ar face decât să înrăutăţească lucrurile. N-ar 
avea idee despre cine sunt ei, în afară de a fi fraţii cuiva. 

— A fost doar un gând. 

— Mi-aş dori să putem, zise John Paul. 

Îi era uşor să fie generos după ce ea cedase. 


— Doar că... Îmi lipseşte să-i văd pe copii în jurul meu. 

— Şi mie. Şi dacă mă gândesc că ei ar fi putut fi copii... 

— Niciunul dintre copiii noştri nu a fost vreodată un copil 
adevărat, spuse Theresa cu tristeţe. Cu adevărat lipsit de 
griji. 

John Paul râse. 

— Singurii oameni care cred că copiii sunt lipsiţi de griji 
sunt cei care au uitat de propria copilărie. 

Theresa se gândi o clipă apoi râse şi ea. 

— Ai dreptate. Totul e fie raiul pe Pământ, fie sfârşitul 
lumii. 

Această discuţie avusese loc în Greensboro, după ce Peter 
îşi dăduse în vileag adevărata identitate şi înainte de a 
primi titlul aproape lipsit de importanţă de Hegemon. 
Arareori îşi aduceau aminte de ea. 

Dar ideea părea acum mai atractivă. Erau zile când John 
Paul ar fi vrut să se întoarcă acasă, s-o strângă în braţe pe 
Theresa şi să-i spună: „Dragă - şi nu ar fi fost absolut deloc 
sarcastic - avem bilete să plecăm în spaţiu. Mergem într-o 
colonie. Lăsăm în urmă lumea asta cu toate grijile ei, şi vom 
avea alţi copii în spaţiu unde ar putea fie să salveze lumea, 
fie s-o conducă.” 

Apoi Theresa încercase să pătrundă în camera lui Ahile şi 
John Paul se întrebă serios dacă nu cumva stresul prin care 
trecea îi afectase mintea. 

Tocmai pentru că era atât de îngrijorat în legătură cu 
fapta ei, câteva zile refuză să discute cu ea, aşteptând să 
vadă dacă aduce ea vorba. 

Ea n-o făcu. Dar nici el nu prea se aştepta. 

Când consideră că primul sentiment de jenă trecuse şi ea 
ar putea discuta despre aceste lucruri fără să încerce să se 
protejeze, aborda subiectul într-o seară după cină. 

— Deci vrei să fii menajeră, zise. 

— Mă întrebam cât o să dureze până să ataci subiectul 
ăsta, spuse Theresa cu un rictus. 


— Iar eu mă întrebam cât o să-ţi ia ţie, replică John Paul - 
cu un zâmbet la fel de îmbibat de ironie ca şialei. 

— Acum nu vom mai afla niciodată. 

— Cred că plănuiai să-l ucizi. Theresa râse. 

— Oh, bineînţeles, aveam o misiune de la cel care mă 
comandă. 

— Aşa presupuneam şi eu. 

— Glumeam, zise Theresa imediat. 

— Eu nu. A spus Graft ceva? Sau e doar o poveste cu 
spioni? 

— Nu citesc poveşti cu spioni. 

— Ştiu. 

— Nu era o misiune, zise Theresa. Dar da, el a sădit 
gândul ăsta în mintea mea. Că lucrul cel mai bun pentru 
toată lumea ar fi ca Bestia să nu părăsească Brazilia în 
viaţă. 

— De fapt, nu cred că e aşa, spuse John Paul. 

— De ce nu? Cu siguranţă nu crezi că are vreo valoare 
pentru omenire. 

— îi scoate pe toţi la lumină, nu-i aşa? Toţi şi-au arătat 
adevărata faţă. 

— Nu toţi. Nu încă. 

— S-a dat totul pe faţă. Lumea e divizată în tabere. 
Ambiţiile sunt expuse. Trădătorii sunt descoperiţi. 

— Deci treaba s-a făcut, zise Theresa, şi nu mai avem 
nevoie de el. 

— Niciodată nu m-am gândit că ai fi o ucigaşă. 

— Nu sunt. 

— Dar aveai un plan, nu? 

— 'Testam să văd dacă există vreun plan posibil -dacă pot 
intra în camera lui. Răspunsul a fost nu. 

— Aha. Deci obiectivul rămâne acelaşi. Doar metoda s-a 
schimbat. 

— Probabil n-o s-o fac, zise Theresa. 

— Mă întreb câţi asasini nu şi-au spus asta - până în 
momentul în care au tras cu arma, au înfipt cuțitul sau au 


servit curmalele otrăvite. 

— Nu e nevoie să mă tachinezi, zise Theresa. Nu mă 
interesează politica sau repercusiunile faptei. Dacă moartea 
Bestiei l-ar costa pe Peter Hegemonia, nu mi-ar păsa. N-am 
de gând să stau să mă uit cum Bestia îmi devorează fiul. 

— Dar există o cale mai bună. 

— în afară de a-l ucide? 

— Să fie alungat din poziţia din care poate să-l ucidă pe 
Peter. Ăsta e adevăratul nostru ţel, nu-i aşa? Nu să salvăm 
lumea de Bestie, ci să-l salvăm pe Peter. Dacă îl omoram pe 
Ahile... 

— Nu-mi amintesc să te fi invitat să faci parte din 
conspirația mea diabolică. 

— Atunci Bestia va fi moartă, dar şi credibilitatea lui Peter 
ca Hegemon. Va fi pe veci la fel de pătat ca Macbeth. 

— Ştiu, ştiu. 

— Trebuie să pătăm imaginea Bestiei, nu pe a lui Peter. 

— Moartea e mai definitivă. 

— Moartea l-ar face un martir, o legendă, o victimă. Crima 
face un Sfânt Thomas dintr-un Becket. Aduce pelerini la 
Canterbury. 

— Şi care e planul tău mai bun? 

— Facem Bestia să încerce să ne ucidă pe noi. Theresa îl 
privi uluită. 

— Nu-i permitem să reuşească, specifică John Paul. 

— Şi eu, care credeam că Peter e cel care adoră să 
meargă la extrem. Pentru Dumnezeu, Johnny P, tocmai ai 
explicat de unde provine nebunia lui. Cum ai putea aranja 
ca cineva să încerce să te ucidă astfel încât să fie descoperit 
- şi în acelaşi timp să fii absolut sigur că nu va reuşi? 

— N-o să-l lăsăm chiar să tragă cu arma, spuse John Paul 
puţin nerăbdător. Nu facem decât să adunăm probe că 
pregăteşte un atentat. Peter va fi obligat să-l alunge - iar 
atunci ne vom asigura ca lumea va afla de ce. Poate eu voi 
avea puţin de suferit, dar pe tine oamenii chiar te iubesc. 


Nu le va mai plăcea de Bestie după ce a complotat 
împotriva scumpei lor „Doce Teresa”. 

— Dar pe tine nu te place nimeni. Dacă te prinde pe tine 
primul? 

— Nu contează pe care, zise John Paul. 

— Şi cum vom şti ce complotează? 

— Pentru că voi pune programe de urmărire în toate 
computerele din sistem şi softuri care să-i analizeze 
acţiunile şi să-mi raporteze tot ce face. Nu va avea cum să- 
şi facă un plan fără să trimită cuiva vreun e-mail. 

— Pot să mă gândesc la o sută de moduri, dintre care unul 
ar fi să facă totul singur, fără să spună nimănui. 

— Atunci va trebui să ne urmărească programul zilnic, nu? 
Sau altceva. Ceva care să dea de bănuit. Ceva ce aş putea 
să-i arăt lui Peter şi să-l forţez să scape de băiatul ăsta. 

— Deci calea de a scăpa de Bestie începe prin a ne picta 
ţinte uriaşe pe frunte. 

— Nu e un plan minunat? zise John Paul, râzând de 
absurditatea ideii. Dar nu-mi vine în minte altul mai bun. Şi 
nu e nici pe departe atât de prost ca altău. Chiar crezi că 
poţi ucide pe cineva? 

— Ursoaica îşi apără puii, spuse Theresa. 

— Eşti de partea mea? îmi promiţi că nu-i pui vreun laxativ 
fatal în supă? 

— O să văd cum e planul tău, când o să vii cu adevărat cu 
ceva care are şanse de reuşită. 

— O să alungăm Bestia de aici, zise John Paul. într-un fel 
sau altul. 

Acesta era planul - care, după cum ştia şi John Paul, nu era 
deloc un plan, întrucât Theresa nu-i promisese că renunţă 
la tentativa ei de a deveni un asasin din umbră. 

Problema apăru când el accesă programele care 
monitorizau folosirea computerelor de către Ahile, iar 
raportul spuse: „Nici un computer utilizat.” 

Era absurd. John Paul ştia că băiatul folosea computerul 
pentru că primise el însuşi câteva mesaje - cereri 


nevinovate, dar care purtau numele de scenă pe care Peter 
i-l dăduse Bestiei. 

Dar cu siguranţă nu putea cere nimănui să-l ajute să-şi dea 
seama de ce programele lui spion nu surprindeau intrările 
lui Ahile şi nu-i citeau tastările. Ar fi circulat vorbe, şi atunci 
John Paul n-ar mai fi fost o victimă atât de inocentă când 
complotul lui Ahile -oricare ar fi fost el - ar fi ieşit la lumină. 

Chiar când îl văzu pe Ahile cu propriii ochi logân-du-se şi 
trimițând un mesaj, raportul din acea seară -care afirma că 
monitorizarea tastaturii funcţiona la calculatorul respectiv - 
continuă să nu arate nici o activitate a lui Ahile. 

John Paul se gândi mult, încercând să-şi imagineze cum s- 
ar putea sustrage Ahile softului său fără să se logheze 
măcar o dată. 

Până când în cele din urmă îi veni ideea să-i pună softului 
său o nouă întrebare. 

„Listează toate logările de azi de la acel computer”, ceru 
pupitrului său. 

După câteva momente, veni raportul: „Nici o logare”. 

Şi niciuna nici de la computerele învecinate. Nici de la cele 
îndepărtate. Nici un fel de intrare, se pare, în întregul 
sistem al Hegemoniei. 

Întrucât oamenii se logau tot timpul, inclusiv John Paul 
însuşi, asemenea rezultat era imposibil. 

Îl găsi pe Peter într-o întâlnire cu Ferreira, expertul 
brazilian în computere responsabil cu securitatea 
sistemului. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, zise, dar e chiar mai bine să 
spun ce am de spus când sunteţi împreună. 

Peter era iritat, dar răspunse destul de politicos: 

— Dă-i drumul. 

John Paul încercă să găsească o explicaţie mai blândă 
pentru tentativa sa de a pune la cale o operaţiune de 
spionaj în interiorul reţelei de computere a Hegemoniei, 
dar nu reuşi. Aşa că spuse adevărul, că încerca să-l 


spioneze pe Ahile - dar nu spuse nimic despre ceea ce 
intenţiona să facă apoi cu informaţiile. 

Când termină, Peter şi Ferreira râdeau - amar, ironic, dar 
râdeau. 

— Ce e amuzant? 

— Tată, zise Peter. Nu ţi-a trecut prin minte că şi noi avem 
softuri în sistem care fac exact acelaşi lucru? 

— Ce soft aţi folosit? întrebă Ferreira. John Paul îi spuse, 
iar Ferreira oftă. 

— în mod normal, softul meu l-ar fi şters pe al lui, spuse. 
Dar tatăl tău are acces privilegiat în reţea. Atât de 
privilegiat încât programele mele detectiv l-au lăsat să 
treacă. 

— Dar nici măcar nu te-au informat? întrebă Peter 
supărat. 

— Al lui e suprapus, al meu face parte din sistemul de 
operare, zise Ferreira. Odată ce detectivul lui a trecut de 
bariera iniţială şi s-a instalat în sistem, nu mai era nimic de 
raportat. Ambele programe fac acelaşi lucru, doar că la 
momente diferite în ciclul maşinii. Ele citesc apăsarea 
tastelor şi transferă informaţia în sistemul de operare, care 
o transferă apoi în program. De asemenea, o transferă în 
propriul jurnal. Dar ambele programe curăţă buffer-ul 
pentru ca o apăsare de tastă să nu fie citită de două ori. 

Peter şi John Paul făcură amândoi acelaşi gest - îşi duseră 
mâna la frunte, acoperindu-şi ochii. Înţeleseseră imediat, 
bineînţeles. 

Tastările erau procesate fie de programul detectiv al lui 
Ferreira, fie de al lui John Paul - dar niciodată de 
amândouă. Deci ambele jurnale nu ar fi arătat decât litere 
aleatorii, niciuna neajungând să aibă vreun sens. Niciuna 
nu ar fi arătat ca o logare - chiar dacă existau tot timpul 
logări în sistem. 

— Putem combina jurnalele? întrebă John Paul. La urma 
urmelor, avem toate literele. 


— Avem şi alfabetul, zise Ferreira, iar dacă găsim ordinea 
corectă în care să aranjăm literele am putea scrie tot ceea 
ce s-a scris vreodată. 

— Nu e chiar atât de rău, spuse Peter. Cel puţin literele 
sunt în ordine. N-ar trebui să fie atât de greu să le unim în 
ceva care să aibă sens. 

— Dar va trebui să le unim/»e toate ca să descoperim 
logările lui Ahile. 

— Scrie un program, zise Peter. Unul care să găsească 
orice pare a fi o logare a lui, apoi imediat poţi prelucra 
materialul urmând aceste posibilităţi. 

— Să scriu un program, murmură Ferreira. 

— Sau o fac eu. Nu am altceva de făcut. „Sarcasmul n-o să- 
i facă pe oameni să te iubească, Peter”, îşi spuse John Paul 
în sinea lui. 

Şi iarăşi, nu era nici o şansă, cu părinţii pe care îi avea 
Peter, ca un asemenea sarcasm să nu-i vină uşor pe buze. 

— O să le sortez, zise Ferreira. 

— Îmi pare rău, rosti John Paul. Ferreira doar oftă. 

— Nici măcar nu ţi-a trecut prin minte că avem deja 
programe care să facă acelaşi lucru?” 

— Vrei să spui că aveaţi programe-detectiv care să-mi dea 
mie rapoarte regulate despre ce scrie Ahile? întrebă John 
Paul. 

Hopa! Peter nu e singurul sarcastic. Dar cel puţin eu nu 
încerc să unific lumea. 

— Tu nu ai nici un motiv să ştii asta, spuse Peter. E timpul 
să luăm taurul de coarne. 

— Cred că Ahile plănuieşte s-o omoare pe mama ta. 

— Tată, zise Peter nervos. Nici măcar nu o cunoaşte. 

— Crezi că e posibil să nu fi aflat că a încercat să pătrundă 
în camera lui? 

— Dar... s-o ucidă? întrebă Ferreira. 

— Ahile nu umblă cu jumătăţi de măsură, zise John Paul. Şi 
nimeni nu îi e mai credincios lui Peter ca ea. 

— Nici chiar tu, tată? întrebă Peter cu dulceaţă. 


— Ea nu-ţi vede greşelile, minţi John Paul. Instinctul 
matern o orbeşte. 

— Dar tu nu ai un asemenea handicap. 

— Nu sunt mama ta. 

— Detectivii mei ar fi trebuit oricum să se prindă, zise 
Ferreira. Numai eu sunt de vină. Sistemul nu ar fi trebuit să 
aibă o astfel de scăpare. 

— Sistemele au întotdeauna aşa ceva, spuse John Paul. 
După ce plecă Ferreira, Peter spuse câteva cuvinte reci. 

— Ştiu cum pot să am grijă de mama. la-o de aici. Duceţi- 
vă într-o colonie, faceţi ceva, numai nu mă mai protejaţi pe 
mine. 

— Să te protejăm pe tine? 

— Doar nu mă crezi aşa de prost ca să cred povestea asta 
ridicolă cum că Ahile vrea s-o omoare pe mama f 

— Ah! Tu eşti singura persoană care merită ucisă. 

— Sunt singurul a cărui moarte ar îndepărta un obstacol 
major din calea lui Ahile. 

John Paul doar clătină din cap. 

— Atunci, cine? întrebă Peter. 

— Nimeni, Peter. Nici un suflet. Toată lumea e în siguranţă, 
pentru că la urma urmelor Ahile a demonstrat că este un 
băiat perfect raţional care niciodată n-ar ucide pe cineva 
fără a avea în vedere un scop perfect raţional. 

— Mă rog, bineînţeles că e un psihopat. N-am spus că nu 
e. 

— Aşa de mulţi psihopaţi şi atât de puţine medicamente cu 
adevărat eficiente, zise John Paul pe când părăsea 
încăperea. 

Seara când îi spuse Theresei, ea oftă: 

— Deci a scăpat. 

— O să punem totul cap la cap destul de curând, sunt 
sigur, zise John Paul. 

— Nu, Johnny P Nu suntem siguri că va fi în curând. Din 
câte ştim, e deja prea târziu. 

CONCEPEREA. 


To: Piatra%Rece(OVinAnon.com. 

From: Altreilea%Partid( MysteriousEast.org. 

Re: Categoric supa nu e rece. 

Nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce înseamnă mesajul. El se află în 
China. Am fost acolo ca turist, plimbându-mă pe străzile 
publice. Mi-a dat o hârtie împăturită şi mi-a cerut să postez 
un mesaj pe acest site, cu subiectul de mai sus. Aşa că iată 
mesajul: „ El crede că eu i-am spus unde va fi Caligula, dar 
n-am făcut-o.” 

Sper ca pentru tine asta să însemne ceva şi o să înţelegi, 
căci părea foarte tulburat. Cât despre mine, nu ştii cine 
sunt, nu ştie nici el, şi îmi place aşa. 

— Nu e acelaşi oraş, zise Bean. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Petra. Eşti tu mai înalt. Era 
prima revenire a lui Bean în Rotterdam de când îl părăsise, 
un copil mic plecând în spaţiu să înveţe să devină soldat. În 
toate plimbările cu sora Carlotta de după război, ea nu 
sugerase niciodată să vină aici, iar el nu se gândise 
niciodată la asta. 

Dar aici se afla Volescu - avusese tupeul să se stabilească 
în oraşul în care fusese arestat. Acum, desigur, nu-şi mai 
numea munca cercetare - deşi fusese ilegală timp de mulţi 
ani, alţi oameni de ştiinţă o continuaseră în linişte, iar când, 
după război, fuseseră în stare să publice din nou, lăsaseră 
în urmă toate realizările lui Volescu. 

Birourile sale, într-o clădire veche, dar frumoasă din inima 
oraşului, aveau o firmă modestă, în Esenţială: SERVICII 
SIGURE DE REPRODUCERE. 

— Sigure, zise Petra. Un nume ciudat, având în vedere câţi 
copii a ucis. 

— Nu copii, spuse Bean cu blândeţe. A pus capăt unor 
experimente ilegale, dar legal nici un copil nu a fost 
vreodată implicat. 

— Asta chiar îţi taie aripile, nu-i aşa? 

— Te uiţi prea mult la filme. Ai început să prinzi argoul 
american. 


— Ce altceva să fac, dacă tu îţi petreci tot timpul on-line, 
salvând lumea? 

— Eu sunt pe cale să-mi întâlnesc creatorul, zise Bean, iar 
tu te plângi că-mi petrec prea mult timp cu acţiuni pur 
altruiste. 

— Nu e creatorul tău. 

— Atunci cine să fie? Părinţii mei biologici? Ei l-au creat pe 
Nikolai. Eu n-am fost decât o rămăşiţă într-un frigider. 

— Mă refeream la Dumnezeu, zise Petra. 

— Ştiu asta, zâmbi Bean. Dar eu nu mă pot împiedica să 
nu mă gândesc că exist pentru că Dumnezeu a clipit. Dacă 
ar fi fost mai atent, nu s-ar fi întâmplat niciodată. 

— Nu mă îmboldi pe mine cu religia. Nu intru în joc. 

— Tu ai început. 

— Nu sunt sora Carlotta. 

— Dacă erai, nu m-aş fi putut căsători cu tine. Asta a fost 
alegerea ta? Eu sau călugăria? 

Petra râse şi îl bătu pe spate. Nu prea era o lovitură, mai 
mult un pretext să-l atingă. Să-şi dovedească sieşi că îi 
aparţinea, că îl putea atinge oricând voia, şi asta era în 
regulă. Chiar şi în faţa lui Dumnezeu, căci acum erau 
căsătoriţi legal. O necesitate înaintea fertilizării în vitro, 
pentru a nu se pune problema paternităţii sau a deţinerii în 
comun a embrionilor. 

O necesitate, dar şi ceea ce îşi dorea ea. 

Când începuse să-şi dorească asta? In Şcoala de Luptă, 
dacă ar fi întrebat-o cineva cu cine s-ar fi căsătorit în cele 
din urmă, ar fi răspuns, „cu un prost, fiindcă nimeni cât de 
cât deştept nu m-ar vrea”, iar dacă ar fi fost silită, şi dacă ar 
fi avut încredere că pe cel care întreba nu-l va lua gura pe 
dinainte, ar fi spus: „Blândul Dink.” El fusese cel mai 
apropiat prieten al ei în Şcoala de Luptă. 

Dink era olandez, însă nu se afla în Olanda în acele zile. 
Olanda nu avea armată. Dink fusese împrumutat Angliei, ca 
un fel de fotbalist de top, şi coopera la planul comun anglo- 
american, lucru care era o irosire a talentului său deoarece 


niciuna din părţi nu avea nici cea mai mică dorinţă să se 
implice în furtuna care tulbura restul lumii. 

Ea nici măcar nu-i regreta absenţa. Încă ţinea la el, avea 
amintiri plăcute despre el - poate chiar îl iubea, într-un fel 
mai degrabă platonic. Dar după Şcoala de Luptă, în care el 
fusese un rebel ce provocase curajos sistemul, refuzând 
comanda unei armate în sala de lupte şi alăturându-i-se ei 
să-l ajute pe Ender în lupta contra profesorilor - după 
Şcoala de Luptă lucraseră împreună aproape tot timpul, şi 
probabil ajunseseră să se cunoască unul pe altul mult prea 
bine. Imaginea de rebel dispăruse şi el se dovedise un 
comandant strălucitor, dar obraznic. lar când ea se făcuse 
de ruşine în faţa lui Dink, când fusese doborâtă de oboseală 
în cursul unui joc care se dovedise a fi real, aceasta 
devenise o barieră între ea şi ceilalţi, dar între ea şi Dink se 
transformase într-un zid de netrecut. 

Chiar şi când echipa lui Ender fusese răpită şi închisă în 
Rusia, ea şi Dink pălăvrăgiseră unul cu altul ca în vremurile 
de demult, dar nu simţise nici o scânteie. 

În tot acest timp ar fi râs dacă cineva i-ar fi sugerat că se 
va îndrăgosti de Bean, şi după mai puţin de trei ani se vor 
căsători. Pentru că, dacă Dink fusese cel mai probabil 
candidat la inima ei în Şcoala de Luptă, Bean avea cele mai 
puţine şanse. Da, îl ajutase puţin, aşa cum îl ajutase şi pe 
Ender la început, dar fusese un fel de ajutor ocrotitor, 
întinderea unei mâini unui inferior. 

La Şcoala de Comandă ajunsese să-l respecte pe Bean, să 
înţeleagă câte ceva din felul lui de a lupta, faptul că 
niciodată nu făcea nimic pentru a câştiga aprobarea 
celorlalţi, dar întotdeauna făcea tot posibilul să-şi ajute 
prietenii. Ajunse să-l perceapă ca pe cel mai profund 
altruist şi mai loial om pe care îl văzuse vreodată -chiar 
dacă el nu vedea în sine aceste trăsături, ci găsea 
întotdeauna un motiv pentru care tot ceea ce făcea să fie în 
întregime în beneficiul său. 


Când Bean rămăsese singurul care nu fusese răpit, ştiu 
imediat că el va încerca totul ca să-i salveze. Ceilalţi 
vorbeau despre contactarea lui, dar renunţară imediat când 
auziră că fusese ucis. Petra nu crezu acest lucru. Ştia că 
Ahile nu l-ar fi putut ucide aşa de uşor. Şi ştia că el va găsi o 
cale s-o elibereze. 

Şi aşa făcuse. 

Nu-l iubea pentru că o salvase. Îl iubea pentru că, în 
timpul lunilor de captivitate, fiind constant nevoită să 
suporte prezenţa apăsătoare a lui Ahile cu lăcomia 
amenințării cu moartea împletită cu dorinţa lui de a o 
poseda, Bean era visul ei de libertate. Când îşi imagina 
viaţa în afara captivităţii, se gândea la o viaţă cu el. Nu ca 
soţ şi soţie, ci pur şi simplu: „Când voi fi liberă, vom găsi o 
cale să luptăm cu Ahile. Vom găsi. Noi.” Iar „noi” însemna 
întotdeauna ea şi Bean. 

Apoi află despre diferenţa lui genetică. Despre moartea 
care îl aştepta din cauza creşterii peste capacitatea de 
susţinere a trupului său. Şi ştiu imediat că voia să-i poarte 
copiii. Nu pentru că ar fi vrut să aibă copii care să sufere 
vreo năpastă bizară, efemeride sclipitor de inteligente, 
fluturi trăind în lumina soarelui doar o zi, ci pentru că nu 
voia ca viaţa lui Bean să nu lase nici un urmaş. Nu ar fi 
suportat să-l piardă şi-şi dorea cu disperare ceva de la el 
care să-i rămână când el nu va mai fi. 

N-ar fi putut niciodată să-i explice asta. Abia îşi putea 
explica ei înseşi. 

Dar într-un fel oarecare lucrurile decurseseră mai bine 
decât ar fi sperat ea. Întâlnirea lui cu Anton îl convinsese 
mult mai repede decât ar fi considerat că e posibil. 

O făcu să creadă că şi el, chiar fără să-şi dea seama, 
ajunsese s-o iubească. Aşa cum ea dorea ca el să continue 
să trăiască prin copiii lui, el voia acum ca ea să fie mama 
care să aibă grijă de ei după moartea lui. 

Dacă asta nu era dragoste, ar fi trebuit să fie. 


Se căsătoriră în Spania, avându-i ca martori pe Anton şi pe 
noua sa soţie. Fusese riscant să rămână acolo atât de mult, 
deşi se străduiseră să îndepărteze pericolul plecând 
frecvent cu toate bagajele, apoi întorcându-se să stea de 
fiecare dată într-un oraş diferit. Oraşul lor favorit era 
Barcelona, un tărâm de vis cu clădiri care păreau toate 
proiectate de Gaudi - sau, poate, se născuseră din visele lui 
Gaudi. Se căsătoriră în catedrala Sagrada Familia, una 
dintre puţinele construcţii originale ale lui Gaudi încă în 
picioare şi al cărei nume o făcea perfectă pentru o 
căsătorie. Desigur, „sagrada familia” se referea oficial la 
sfânta familie a lui lisus. Dar asta nu însemna că nu se 
putea aplica tuturor familiilor, în plus, oare copiii ei nu 
urmau să fie concepuţi imaculat? 

Luna de miere, atât cât fu ea - o săptămână împreună, 
plimbându-se de la o insulă la alta în Baleare, bucurându-se 
de Marea Mediterană şi briza africană -tot fu cu o 
săptămână mai lungă decât speraseră. După ce cunoscuse 
caracterul lui Bean atât de bine cât putea o persoană să 
ajungă să o cunoască pe alta, Petra era mai degrabă timidă 
în tentativele de a-i cunoaşte trupul şi de a-l lăsa pe el să-l 
cunoască pe al ei. Dar aici îi ajută Darwin, căci pasiunea 
care face speciile să supravieţuiască îi ajută să-şi ierte 
reciproc jena, stângăcia, ignoranţa şi patima. 

Ea lua deja pilule care să-i regularizeze ovulaţia şi alte 
pilule care să stimuleze cât mai multe ovule posibil să 
ajungă la maturitate. Nu exista nici o posibilitate să 
conceapă un copil în mod natural înainte de a începe 
procesul de fertilizare în vitro. Dar ea îşi dorea totuşi asta şi 
de două ori se trezi din vise în care un doctor amabil le 
spunea: „imi pare rău, nu putem implanta embrionii pentru 
că deja eşti însărcinată.” 

Dar refuză să se lase tulburată. Va avea destul de curând 
copilul lui. 

Acum se aflau în Rotterdam, gata să treacă la treabă. 
Căutând nu pe doctorul amabil din visele ei, ci pe criminalul 


în serie care cruţase viaţa lui Bean numai dintr-o 
întâmplare, pentru a le oferi un copil care să nu moară 
uriaş la vârsta de douăzeci de ani. 

— Dacă mai aşteptăm mult, zise Bean, vor închide 
birourile. 

— Ba nu. Volescu ar aştepta toată noaptea ca să te vadă. 
Eşti experimentul lui, care a reuşit în ciuda laşităţii sale. 

— Credeam că a fost reuşita mea, nu a lui. Ea se lipi de 
braţul lui. 

— A fost reuşita mea, spuse. 

— A ta? Cum asta? 

— Aşa se pare. Eu m-am ales cu toate premiile. 

— Dacă ai fi spus asemenea lucruri în Şcoala de Luptă, ai fi 
fost de râsul tuturor armatelor. 

— Asta pentru că armatele erau compuse din copii 
preadolescenţi. Adulții nu consideră asemenea lucruri 
jenante. 

— Ba de fapt aşa le consideră, zise Bean. Doar în scurta 
perioadă a adolescenţei remarcile extravagant de 
romantice sunt luate drept poezie. 

— La fel şi forţa hormonilor despre care ştim cu siguranţă 
că este cauza sentimentelor noastre, şi totuşi avem 
sentimente. 

— Hai să nu intrăm, zise Bean. Să ne întoarcem la han şi 
să mai avem nişte sentimente. 

Ea îl sărută. 

— Hai să intrăm şi să facem un copil. 

— Să încercăm, sublinie Bean. Pentru că n-o să te las să ai 
unul cu Cheia lui Anton declanşată. 

— Ştiu. 

— Şi mi-ai promis că embrionii cu Cheia lui Anton vor fi 
toţi eliminaţi. 

— Bineînţeles, zise ea. 

Asta îl mulţumi, deşi ea era sigură că ar fi observat că de 
fapt nu spusese niciodată cuvintele. Sau poate o făcuse, 
inconştient, şi de aceea continua s-o întrebe. 


Era ipocrit şi necinstit din partea ei, bineînţeles, şi uneori 
aproape că se simţea prost din cauza asta, dar ceea ce se va 
întâmpla după moartea lui nu mai era treaba lui. 

— Bine atunci, zise el. 

— Bine, răspunse ea. E timpul să mergem să ne întâlnim 
cu ucigaşul de copii. 

— Presupun că n-o să-i spunem aşa în faţă totuşi, nu? 

— De când îţi faci tu griji în legătură cu bunele maniere? 

Volescu era o nevăstuică, exact aşa cum îşi închipuise 
Petra. Era strict profesionist, jucând rolul omului de ştiinţă, 
dar Petra ştia bine ce se ascunde în spatele măştii. Vedea 
cum acesta nu-şi putea lua ochii de la Bean, măsurătorile 
mentale pe care le făcea. Ar fi vrut să facă vreo remarcă 
acidă despre faptul că închisoarea părea să-i fi priit, luase 
puţin în greutate, ar fi avut nevoie s-o dea jos... dar omul 
trebuia să le aleagă copilul şi nu avea nici un rost să-l irite. 

— N-am putut să cred că urmează să te întâlnesc, zise 
Volescu. Am aflat de la călugăriţa care m-a vizitat că unul 
dintre voi a supravieţuit, şi m-am bucurat. Pe atunci eram 
deja în închisoare, singurul lucru pe care distrugerea 
probelor intenţionase să-l împiedice. Aşa că la urma 
urmelor n-a fost necesar să le distrug. Aş fi vrut să n-o fi 
făcut. Apoi a venit ea să-mi spună că cel pierdut trăia. A fost 
singura rază de speranţă într-o lungă noapte de disperare. 
Şi acum, iată-te. 

Din nou îl studie pe Bean din creştet până-n tălpi. 

— Da, zise Bean, iată-mă, şi sunt foarte înalt pentru vârsta 
mea, aşa cum se pare că tot verifici. 

— lartă-mă. Ştiu că ai venit aici cu alte treburi. Treburi 
foarte importante. 

— Eşti convins că testul pentru Cheia lui Anton este 
absolut sigur şi nondistructiv? 

— Tu exişti, nu-i aşa? Eşti ceea ce eşti, da? Nu am fi 
păstrat pe nimeni care să nu aibă gena. Avem un test sigur, 
de încredere. 


— "Toţi embrionii clonaţi au fost aduşi la viaţă, zise Bean. A 
funcţionat la absolut toţi? 

— Mă pricepeam foarte bine să plantez viruşi pe atunci. 
Un talent care nici chiar acum nu e prea căutat în 
procedurile pe oameni, fiindcă modificările genetice încă 
sunt ilegale. 

Chicoti, căci ştiau cu toţii că în diverse locuri din lume 
prelucrarea copiilor era o afacere înfloritoare, iar talentul 
la modificarea genelor era mai cerut ca oricând. Aproape 
cu siguranţă aceasta era adevărata afacere a lui Volescu, 
iar Olanda era unul din locurile cele mai sigure în care o 
putea practica. 

Dar Petra, pe măsură ce îl asculta, se simţea din ce în ce 
mai puţin în largul său. Volescu minţea tot timpul. 
Schimbările în comportamentul lui erau vagi, dar după ce 
petrecuse luni fiind atentă la cele mai slabe nuanţe în 
purtarea lui Ahile, pur şi simplu în scopul de a supravieţui, 
devenise o observatoare foarte precisă a celorlalţi oameni. 
Existau semne de înşelăciune. Un discurs energic, peste 
măsură de ritmat, prea jovial. Ochii care mereu îi evitau pe 
ai ei. Mâinile care atingeau încontinuu hainele, creionul. 

Oare care era minciuna? 

Imediat răspunsul deveni evident. 

Nu exista nici un test. Pe când îl crease pe Bean, Volescu 
pur şi simplu introdusese viruşii purtători care trebuiau să 
modifice celulele embrionilor, apoi aşteptase să vadă dacă 
supravieţuia vreun embrion, şi care dintre supraviețuitori 
fusese modificat cu succes. Se întâmplase ca toţi să 
supravieţuiască. Dar nu toţi aveau în mod necesar Cheia lui 
Anton. 

Poate acesta era motivul pentru care, din două duzini de 
copii, numai Bean scăpase. 

Poate că Bean fusese singurul în care modificarea avusese 
succes. Singurul care avea Cheia lui Anton. Singurul care 
era atât de prematur inteligent încât fusese capabil, la 
vârsta de un an, să-şi dea seama de existenţa pericolului, să 


coboare din patul lui, să se ascundă în rezervorul toaletei şi 
astfel să rămână în viaţă. 

Asta trebuia să fie minciuna lui Volescu. Poate de atunci 
realizase un test, dar era puţin probabil. De ce să-şi fi 
imaginat că are nevoie de el? Dar spusese că avea un 
asemenea test şi deci putea... ce putea? 

Să-şi înceapă din nou experimentele. Să le ia embrionii 
rămaşi şi în loc să-i distrugă pe cei cu Cheia lui Anton, să-i 
păstreze, să-i crească şi să-i studieze. De data asta n-ar mai 
fi fost doar unul din două duzini care să aibă inteligenţa 
sporită şi timpul de viaţă scurtat. De data asta şansele 
genetice erau de jumătate-jumătate embrioni cu Cheia lui 
Anton faţă de ceilalţi. 

Acum Petra trebuia să ia o decizie. Dacă ar fi spus cu voce 
tare lucrul de care în sinea ei era atât de sigură, Bean 
probabil şi-ar fi dat seama că ea avea dreptate şi întreaga 
înţelegere ar fi căzut. Dacă Volescu nu avea cum să facă 
testul, cu siguranţă nimeni altcineva nu putea. Bean ar fi 
refuzat să mai aibă copii. 

Deci dacă voia un copil al lui Bean, Volescu trebuia să fie 
cel care s-o ajute, nu pentru că ar fi avut un test pentru 
Cheia lui Anton, ci pentru că Bean credea că are. 

Dar ce s-ar fi întâmplat cu ceilalţi embrioni? Şi ei ar fi fost 
copiii ei, şi ar fi crescuţi ca sclavi, subiecţii experimentelor 
unui astfel de om complet lipsit de morală. 

— Ştiţi desigur, zise Petra, că nu dumneavoastră veţi face 
implantarea. 

Deoarece Bean nu auzise niciodată de o asemenea 
sugestie, fu fără îndoială surprins - dar, fiind Bean, nu arătă 
nimic, ci zâmbi uşor ca să dea de înţeles că ea vorbea în 
numele amândurora. Câtă încredere. Ea nici măcar nu se 
simţi vinovată fiindcă el avea atâta încredere în ea într-un 
moment în care ea se străduia atât de mult să-l înşele. Poate 
că ea nu făcea ceea ce credea el că vrea, dar ştia că face 
ceea ce îşi dorea cu adevărat în adâncul genelor lui. 

Oricum Volescu îşi arătă surpriza. 


— Dar... cum adică? 

— îmi pare rău, zise Petra, vom sta cu dumneavoastră pe 
tot parcursul procesului de fertilizare şi vom supraveghea 
ca fiecare embrion să fie dus la Spitalul pentru Femei, unde 
vor sta sub paza spitalului până are loc implantarea. 

Volescu se făcu roşu la faţă. 

— Mă acuzaţi de ceva? 

— Că sunteţi omul care v-aţi dovedit a fi. 

— Mi-am plătit datoria cu mulţi ani în urmă. Acum Bean 
înţelese - cel puţin atât cât să i se alăture Petrei, cu un glas 
la fel de lejer şi vesel ca alei. 

— Nu ne îndoim de asta, dar desigur vrem să ne asigurăm 
că nu mai există embrioni cu Cheia lui Anton care să 
provoace surprize neplăcute într-o încăpere plină cu copii, 
aşa cum am făcut eu cândva. 

Volescu se ridică. 

— Interviul s-a terminat. 

Inima Petrei se opri. N-ar fi trebuit să spună aşa ceva. Nu 
va avea loc nici o implantare, iar Bean va descoperi... 

— Deci trecem la extracția ovulelor? întrebă Bean. 
Presupun că e momentul potrivit. Din acest motiv am fixat 
întâlnirea azi. 

Volescu îl privi aspru. 

— După ce m-aţi insultat? 

— Haideţi, doctore. Luaţi ovulele de la ea, apoi îmi fac şi eu 
donația. Aşa fac somonii. Deşi aş vrea să trec peste partea 
cu înotatul contra curentului, dacă se poate. 

Volescu îl privi lung, apoi zâmbi cu zâmbetul lui subţire. 

— Nepoţelul meu vitreg Julian are simţul umorului. Petra 
aşteptă, străduindu-se să respire, categoric nemaidorindu- 
şi să vorbească, deşi prin cap îi treceau mii de cuvinte. 

— Bine, în regulă, bineînţeles că vă puteţi proteja cum 
vreţi ovulele fertilizate. Vă înţeleg... lipsa de încredere. 
Chiar dacă o consider deplasată. 

— în timp ce dumneata şi Petra faceţi ceea ce trebuie să 
faceţi, zise Bean, voi chema câţiva curieri de la centrul de 


fertilizare al Spitalului pentru Femei să vină să aştepte 
embrionii şi apoi să-i ducă să-i îngheţe. 

— Durează ore până să ajungem în stadiul ăsta, spuse 
Volescu. 

— Ne permitem să vă plătim timpul pierdut, zise Petra. Şi 
nu vrem să existe vreo posibilitate de greşeală sau 
întârziere. 

— Va trebui să am din nou acces la embrioni timp de 
câteva ore, spuse Volescu. Pentru a-i separa şi a-i testa. 

— în prezenţa noastră. Şi a specialistului care îl va 
implanta pe primul. 

— Desigur, zise Volescu cu un zâmbet subţire. Îi voi sorta 
pentru voi şi îi voi elimina... 

— îi vom separa şi-i vom distruge pe cei care au Cheia lui 
Anton, sublinie Bean. 

— Se înţelege de la sine, zise Volescu înţepat. „Urăşte 
regulile pe care i le-am impus”, gândi Petra. Putea vedea 
asta în ochii lui, în ciuda purtării calme. Era furios. Era 
chiar... jenat, da. Ei bine, dacă asta probabil înseamnă ceva 
apropiat de a-i fi ruşine, e un lucru bun pentru el. 


În timp ce Petra era examinată de medicul care urma să 
facă implantarea, Bean căută să angajeze un serviciu de 
securitate. Un gardian care să stea de pază ziua şi noaptea 
la „creşa” de embrioni, aşa cum o numea cu simpatie 
personalul spitalului. 

— Fiindcă tu ai început să fii paranoică, îi spuse Bean 
Petrei, nu am altă alegere decât să devin mai paranoic 
decât tine. 

Era de fapt o uşurare. Pe parcursul zilelor dinainte ca 
embrionii să fie gata pentru implantare, în timp ce Volescu 
fără îndoială că încerca din răsputeri să născocească o 
procedură nondistructivă despre care să pretindă că era un 
test genetic, Petra fusese bucuroasă că nu era nevoită să 
stea în spital să supravegheze personal embrionii tot 
timpul. 

Asta îi dădu o şansă de a explora oraşul copilăriei lui Bean. 
Însă Bean părea hotărât să viziteze numai punctele 
turistice şi apoi să se întoarcă la computer. Ea ştia că, dacă 
stătea atât de mult timp în acelaşi oraş devenea nervos, în 
special fiindcă pentru prima dată o altă persoană, în care ei 
nu aveau încredere, ştia unde se aflau. Era puţin probabil 
ca Volescu să-l cunoască pe vreunul dintre duşmanii lor. Dar 
Bean insista să schimbe în fiecare zi hotelul şi să meargă pe 
jos departe de hotelul lor ca să cheme un taxi, astfel încât 
duşmanul să nu le poate întinde uşor capcane. 

Însă el nu evita doar duşmanii. Evita şi trecutul lui în acest 
oraş. Petra studie o hartă a oraşului şi descoperi zona pe 
care Bean o ocolea în mod evident. A doua zi dimineaţă, 
după ce Bean alesese primul taxi al zilei, se aplecă şi-i 
indică şoferului direcţia. 

Lui Bean îi luă doar câteva clipe să-şi dea seama încotro se 
îndreaptă maşina. Petra îl simţi încordându-se. Dar nu 
refuză să meargă şi nici nu se plânse că fusese obligat de 
ea. Cum ar fi putut? Ar fi însemnat să admită că evita 
locurile pe care le cunoscuse în copilărie. O confesiune a 
fricii şi suferinţei. 


Totuşi, ea nu avea de gând să-l lase să-şi petreacă ziua în 
tăcere. 

— Îmi amintesc poveştile pe care mi le-ai spus, zise ea 
blând. Nu au fost prea multe, dar am vrut să văd cu ochii 
mei. Sper că nu e prea dureros pentru tine. Şi chiar dacă e, 
sper să faci faţă. Pentru că într-o zi voi vrea să le povestesc 
copiilor noştri despre tatăl lor. Şi cum să spun poveştile 
dacă nu ştiu unde au avut loc? 

După o pauză extrem de scurtă, Bean aprobă din cap. 
Coborâră din taxi şi o duse pe străzile copilăriei lui, şi acum 
la fel de părăginite şi murdare. 

— S-au schimbat foarte puţin, zise Bean. Cu o mică 
diferenţă. Nu mai există miile de copii abandonaţi. Se pare 
că cineva a găsit resurse să se ocupe de orfani. 

Ea continuă să pună întrebări, fiind foarte atentă la 
răspunsuri, şi în cele din urmă el înţelese cât era ea de 
serioasă, cât de mult însemna asta pentru ea. Bean o 
conduse spre străzile lăturalnice. 

— Trăiam prin ganguri, explică el. În umbră. Ca un vultur, 
aşteptând să moară câte ceva. Trebuia să mă uit după 
resturile pe care ceilalţi copii nu le vedeau. Lucruri 
aruncate noaptea sau căzute din lăzile de gunoi. Orice ar fi 
putut conţine câteva calorii. 

Merse până la un tomberon şi-şi lăsă mâna pe el. 

— Asta mi-a salvat viaţa. Era aici un restaurant, unde e 
acum magazinul de muzică. Cred că angajatul care arunca 
gunoiul ştia că eu pândesc. Scotea întotdeauna cea mai 
mare parte din resturile de la mese după-amiaza, pe 
lumină. Copiii mai mari luau totul. Apoi resturile de la masa 
de seara le arunca dimineaţa, tot pe lumină, iar copiii 
ceilalţi luau şi de data asta totul. Dar de obicei ieşea şi o 
dată pe întuneric. Ca să fumeze exact aici, lângă lada de 
gunoi. După ce fuma pe întuneric, găseam câte o bucată de 
ceva, chiar aici. 

Bean puse mâna pe marginea îngustă a ramei care 
permitea camionului de gunoi să ridice tomberonul. 


— O masă aşa de mică, zise Petra. 

— Trebuie să fi fost şi el un supravieţuitor al străzii, pentru 
că niciodată nu lăsa ceva prea mare ca să atragă atenţia. 
Întotdeauna era ceva ce puteam să bag în gură dintr-odată, 
deci nimeni nu m-a văzut vreodată ţinând mâncare în mână. 
Fără el aş fi murit. A durat câteva luni, apoi s-a oprit - 
probabil şi-a pierdut slujba sau a plecat în altă parte - iar 
eu habar n-am cine era. Dar m-a ţinut în viaţă. 

— Ce frumos să crezi că o astfel de persoană ar putea 
proveni de pe stradă, zise Petra. 

— Da, mă rog, acum îmi dau seama, spuse Bean. Dar pe 
atunci nu mă gândeam deloc la astfel de lucruri. Eram... 
concentrat. Ştiam că o face intenţionat, dar nu-mi dădeam 
osteneala să-mi imaginez de ce, decât ca să elimin 
posibilitatea că ar putea fi o capcană sau că ar pune droguri 
sau otravă. 

— Cum ai eliminat posibilitatea asta? 

— Am mâncat primul lucru pe care l-a pus acolo şi n-am 
murit, nici nu m-am prăbuşit, ca să mă trezesc apoi prin 
vreun bordel pentru pedofili. 

— Aveau aşa ceva? 

— Circulau zvonuri că asta păţeau copiii care dispăreau de 
pe stradă. Împreună cu zvonurile că ar fi fost făcuţi fripturi 
picante în partea oraşului locuită de imigranţi. Asta nu 
credeam. 

Ea îi cuprinse pieptul cu braţele. 

— Oh, Bean, ce loc de iad! 

— Şi Ahile vine de aici, zise el. 

— El nu a fost niciodată aşa de mic ca tine. 

— Dar era infirm. Piciorul ăla. Trebuia să fie inteligent ca 
să supravieţuiască. Trebuia să-i împiedice pe toţi ceilalţi să-l 
strivească din simplul motiv că puteau. Chestia asta, cum că 
trebuie să elimine pe oricine îl vede vulnerabil - poate că 
pentru el e un mecanism de supravieţuire, în aceste 
circumstanţe. 

— Eşti atât de creştin! Atât de milos! 


— Că tot veni vorba, zise Bean, presupun că vei creşte 
copilul în credinţa catolică armeană, nu-i aşa? 

— Sora Carlotta ar fi fost fericită, nu crezi? 

— Ea ar fi fost fericită indiferent ce aş fi făcut eu. 
Dumnezeu a făcut-o să se bucure. Şi acum cred că e 
fericită. Aşa a fost mereu. 

— O faci să pară oarecum debilă mintal. 

— Da. Era incapabilă să fie rea. Un defect serios. 

— Mă întreb dacă există un test genetic pentru asta, zise 
Petra. 

Apoi regretă imediat. Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut era 
să-l facă pe Bean să se gândească prea mult la testele 
genetice şi să-şi dea seama de ceea ce ei îi părea atât de 
evident, că Volescu nu avea nici un test. 

Vizitară şi alte locuri, iar Bean îi povesti din ce în ce mai 
multe. Aici, Poke obişnuia să ascundă o rezervă de hrană ca 
să-i recompenseze pe copiii care se descurcau bine. Aici s-a 
aşezat prima oară sora Carlotta ca să ne înveţe să citim. 
Ăsta era cel mai bun loc de dormit în timpul iernii, până 
când ne-au descoperit nişte copii mai mari şi ne-au dat 
afară. 

— Aici, Poke a stat deasupra lui Ahile cu un bloc de zgură 
în mâini, spuse Bean, gata să-i fărâme creierii. 

— Dacă ar fi făcut-o, zise Petra. 

— Era o fiinţă prea bună. Nu-şi putea imagina ce rău zace 
în el. Nici eu n-am putut, până când nu l-am văzut întins 
acolo, şi cum erau ochii lui când privea blocul de zgură. 
Niciodată n-am văzut atâta ură. Atâta tot - nici urmă de 
teamă. Atunci am văzut în ochii lui moartea ei. l-am spus că 
trebuie s-o facă. Să-l omoare. Ea n-a putut. Dar s-a 
întâmplat exact aşa cum am avertizat-o eu. Dacă îl laşi să 
trăiască, te va ucide. Aşa am spus, şi aşa a fost. 

— Unde e? întrebă Petra. Locul unde a ucis-o Ahile? Poţi să 
mă duci acolo? 

El se gândi câteva clipe, apoi o conduse spre râu, printre 
docuri. Găsiră un loc gol pe unde puteau vedea printre 


bărci, vapoare şi barje până unde marele Rin îşi croia drum 
în Marea Nordului. 

— Ce loc plin de putere, zise Petra. 

— Ce vrei să spui? 

— E... râul e atât de puternic. Şi totuşi, oamenii au fost în 
stare să construiască toate astea pe malurile lui. Portul 
ăsta. Natura e puternică, dar mintea omului e şi mai 
puternică. 

— Cu excepţia cazurilor când nu e, zise Bean. 

— I-a dat trupul râului, nu-i aşa? 

— Da, a aruncat-o în apă. 

— Dar cum a văzut Ahile ceea ce a făcut. A dat-o apei. 
Poate a considerat asta un gest romantic. 

— A strangulat-o, spuse Bean. Nu-mi pasă ce a gândit în 
timp ce făcea asta sau după. A sărutat-o şi apoi a 
strangulat-o. 

— Sper că nu ai fost martor la crimă! zise Petra. Ar fi fost 
cumplit dacă Bean ar fi păstrat în minte o asemenea 
imagine în toţi aceşti ani. 

— Am văzut sărutul. Am fost prea prost şi prea egoist ca să 
înţeleg ce înseamnă. 

Petra îşi aminti propriul sărut cu Ahile şi se cutremură. 

— Ai crezut ceea ce ar fi crezut oricine. Că sărutul lui 
înseamnă ceea ce înseamnă al meu. 

Şi îl sărută. 

EI îi întoarse sărutul. Cu lăcomie. 

Dar când sărutul se termină, deveni din nou gânditor. 

— Aş vrea să schimb totul, tot ce am făcut de atunci cu 
viaţa mea, zise Bean, doar să pot să mă întorc şi să o salvez. 
— Ce, crezi că ai fi putut să te lupţi cu el? Ai uitat ce mic 

erai pe atunci? 

— Dacă aş fi fost aici, dacă ar fi ştiut că văd, n-ar fi făcut-o. 
Ahile nu riscă niciodată să fie descoperit dacă poate 
împiedica asta. 

— Sau ar fi putut să te omoare şi pe tine. 


— Nu ne putea omori pe amândoi odată. Nu cu piciorul 
olog. Pe oricare l-ar fi atacat, celălalt ar fi ţipat că se 
petrece o crimă şi ar fi adus ajutoare. 

— Sau l-ar fi lovit în cap cu un bloc de zgură. 

— Da, bine, Poke ar fi putut face asta, dar eu nu-l puteam 
ridica mai sus de capul lui. Şi nu cred că, dacă-i scăpăm o 
piatră pe picior, aş fi realizat ceva. 

Mai rămaseră un timp la docuri, apoi se întoarseră la 
spital. 

Gardianul era la datorie. Totul era în regulă în lume. 

Totul. Bean se întorsese la locurile copilăriei lui şi nu 
plânsese prea mult, nu fugise, nu zburase spre un loc mai 
sigur. 

Sau cel puţin aşa crezu ea, până când părăsiră spitalul, se 
întoarseră la hotel, iar el se întinse pe pat gâfâind. Petra îşi 
dădu seama că plângea. Suspine profunde, uscate, care îi 
scuturau tot corpul. Se întinse lângă el şi-l ţinu în braţe 
până adormi. 

Falsul lui Volescu era atât de bun, încât pentru câteva clipe 
Petra se întrebă dacă nu cumva putea cu adevărat să 
testeze embrionii. Dar nu, era simplă gargară -era pur şi 
simplu suficient de inteligent, de om de ştiinţă, să găsească 
ceva destul de realist ca să păcălească oamenii inteligenţi 
ca ei, şi chiar pe doctorul pe care îl aduseseră cu ei. 
Trebuise să-l facă să semene cu testele pe care doctorii le 
făceau pentru a descoperi sexul unui copil sau defectele 
genetice majore. 

Sau doctorul ştiuse perfect că era o păcăleală, dar nu 
spusese nimic fiindcă toţi cei care aranjau copiii jucau 
acelaşi joc, prefăcându-se că de fapt caută defecte care nu 
pot fi descoperite, ştiind că atunci când va fi descoperit 
falsul părinţii vor fi deja asiguraţi că au copilul -iar dacă nu, 
cum ar fi putut să dea pe cineva în judecată pentru că ei 
urmaseră o procedură ilegală ca alegerea talentului atletic 
sau a intelectului? Poate că toţi aceşti fabricanți de copii 
erau falsificatori. 


Singurul motiv pentru care Petra nu se lăsă amăgită fu că 
ea nu urmărise procedura, ci îl urmărise pe Volescu, iar la 
sfârşit îşi dădu seama că era mult prea relaxat. Ştia că orice 
ar fi făcut el, nu avea mare importanţă. Nu exista nici o 
miză. Testul nu însemna nimic. 

Erau nouă embrioni. Pretinse că la trei dintre ei 
identificase Cheia lui Anton. Încercă să înmâneze 
containerul unuia dintre asistenţi pentru a fi distruşi, dar 
Bean insistă să fie daţi în acest scop doctorului lor. 

— Nu vreau ca vreunul dintre aceşti embrioni să ajungă în 
mod accidental un copil, zise Bean zâmbind. 

Dar pentru Petra ei erau deja copii, şi suferi când îl văzu 
pe Bean supraveghind răsturnarea celor trei embrioni în 
chiuvetă, apoi curăţarea containerelor pentru a se asigura 
că embrionul nu reuşise să se aciueze în vreo picătură 
rămasă. 

„E doar imaginaţia mea”, îşi zise Petra. Din câte ştia, 
containerele pe care le vărsase el nici nu conţinuseră 
vreodată embrioni. De ce să fi vrut Volescu să sacrifice pe 
vreunul dintre ei, când tot ce avea de făcut era să mintă, 
spunând că în cele trei fuseseră embrioni care aveau Cheia 
lui Anton? 

Aşa că, autoconvingându-se că nici un copil de-al ei nu 
suferise nici un rău, îi mulţumi lui Volescu pentru ajutor şi 
aşteptă ca el să iasă înainte de a face orice altceva. Volescu 
nu scoase nimic altceva din cameră în afară de ceea ce 
adusese. 

Apoi Bean şi Petra supravegheară împreună cum cei şase 
embrioni rămaşi fură congelaţi, containerele sigilate şi 
asigurate împotriva unei eventuale falsificări. 

În dimineaţa implantării se treziră amândoi aproape cu 
prima rază de lumină, prea emoţionaţi, prea nervoşi ca să 
mai doarmă. Ea rămase în pat citind, încercând să se 
calmeze; el se aşeză la masa din camera de hotel, citind e- 
mailurile, navigând pe net. 


Dar evident mintea îi era la procedurile din acea 
dimineaţă. 

— Va fi scump, zise. Să păstrăm paza la cei pe care nu îi 
implantăm. 

Ştia la ce vrea să ajungă. 

— Ştii că trebuie să-i păstrăm congelaţi până aflăm dacă 
primul implant a reuşit. Nu merge întotdeauna din prima. 

Bean aprobă. 

— Dar să ştii că nu sunt idiot. Ştiu perfect că tu vrei să 
păstrăm toţi embrionii şi să-i implantăm unul câte unul 
până când vom avea cât de mulţi copii putem. 

— Bineînţeles, zise Petra. Dacă primul născut va fi un 
nesuferit ca Peter Wiggin? 

— Imposibil. Cum ar putea un copil al meu să fie altfel 
decât un dulce? 

— E de necrezut, ştiu. Şi totuşi, m-am gândit la asta. 

— Deci paza trebuie să continue ani de zile. 

— De ce? întrebă Petra. Nimeni nu-i vrea pe copiii rămaşi. 
I-am distrus pe cei cu Cheia lui Anton. 

— Ştim asta. Dar tot sunt copiii a doi membri ai echipei lui 
Ender. Chiar şi fără talentul meu special, tot merită să fie 
răpiți. 

— Dar nu vor fi valoroşi decât peste ani de zile, spuse 
Petra. 

— Nu chiar atât de mulţi ani. Ce vârstă avem noi? Chiar şi 
acum? Există o mulţime de oameni care doresc să ia copii şi 
să investească nu foarte mulţi ani ca să-i antreneze şi să-i 
pună la treabă. Să joace jocuri şi să câştige războaie. 

— N-o să accept niciodată ca vreunul să se apropie de 
pregătirea militară. 

— N-o să-i putem opri, zise Bean. 

— Avem destui bani mulţumită pensiilor pe care Graft le-a 
obţinut pentru noi. O să mă asigur că sunt bine 
supravegheați. 

— Nu, voiam să spun că n-o să-i putem opri pe copii. Să nu 
caute serviciul militar. 


Avea dreptate, desigur. Testele pentru Şcoala de Luptă 
includeau predilecţia copiilor pentru comanda militară, 
pentru competiţia luptei. Pentru război. Bean şi Petra 
dovediseră cât de puternică era în ei această pasiune. Era 
puţin probabil ca vreunul dintre copiii lor să fie fericit fără 
să guste viaţa militară. 

— Cel puţin, zise Petra, nu vor trebui să distrugă un 
invadator extraterestru înainte de a împlini cincisprezece 
ani. 

Dar Bean nu o mai asculta. Devenise brusc atent la un 
mesaj de pe pupitrul său. 

— Ce e? întrebă ea. 

— Cred că e de la Supă Fierbinte, zise Bean. Se ridică şi 
veni să se uite şi ea. 

Era un e-mail venit printr-un serviciu anonim, o companie 
cu sediul în Asia, numită Estul Misterios. Subiectul era 
„Categoric nu e o supă rece”. Supă Fierbinte. Porecla din 
Şcoala de Luptă a lui Han Tzu, care făcuse parte din gaşca 
lui Ender, iar acum se presupunea că e profund implicat în 
strategia la nivel înalt a Chinei. 

Un mesaj de la el pentru Bean, până de curând 
comandantul militar al Hegemoniei, ar fi însemnat înaltă 
trădare. Acest mesaj fusese înmânat unui străin pe o stradă 
din China. Probabil un turist cu aspect european sau 
african. lar mesajul nu era greu de înţeles. 

E] crede că eu i-am spus unde va fi Caligula, dar n-am 
făcut-o. 

„Caligula” nu putea fi decât Ahile. Iar „el” trebuia să se 
refere la Peter. 

Han Tzu spunea că Peter credea că el era sursa 
informaţiilor despre locul unde s-ar fi aflat convoiul 
prizonierilor în ziua în care Suriyawong îl eliberase pe 
Ahile. 

Nu era de mirare că Peter considera că sursa lui era de 
încredere - însuşi Han Tzu! Deoarece Han Tzu făcuse parte 
din grupul răpit de Ahile, avea o mulţime de motive să-l 


urască. Un motiv suficient pentru ca Peter să creadă că Han 
Tzu i-ar spune unde va fi Ahile. 

Dar nu era vorba de Han Tzu. 

Şi dacă nu era Han Tzu, atunci cine altcineva i-ar trimite 
un astfel de mesaj, pretinzând că venea de la el? Un mesaj 
care se dovedise a fi corect? 

— Ar fi trebuit să ne dăm seama de la început că n-a fost 
Han Tzu, zise Bean. 

— N-am ştiut că se presupunea că Han Tzu e sursa, spuse 
Petra împăciuitor. 

— Han Tzu n-ar transmite niciodată o informaţie care ar 
duce la uciderea unor soldaţi chinezi nevinovaţi. Peter ar fi 
trebuit să ştie asta. 

— Noi ar fi trebuit să ştim, dar Peter nu-l cunoaşte pe 
Supă Fierbinte. lar el nu ne-a spus că Supă Fierbinte e 
sursa lui. 

— Deci bineînţeles că noi cunoşteam sursa, zise Bean. 

— Trebuie să-i trimitem vorbă imediat. Bean tasta deja. 

— Doar că asta înseamnă că Ahile a fost complet pregătit, 
spuse Petra. Aş fi surprinsă dacă n-a găsit deja o cale să 
citească mailurile lui Peter. 

— Nu-i scriu lui Peter. 

— Dar cui? 

— Doamnei şi domnului Wiggin. Două mesaje separate. 
Bucăţi dintr-un puzzle. Sunt şanse ca Ahile să nu le 
urmărească şi lor corespondenţa, sau cel puţin nu atât de 
atent încât să-şi dea seama că bucăţile astea trebuiesc 
alăturate. 

— Nu, zise Petra. Fără puzzle. Fie că le urmăreşte sau nu, 
nu avem timp de pierdut. Deja e acolo de luni de zile. 

— Dacă vede un mesaj pe faţă ar putea să-şi grăbească 
acţiunile. Ar putea însemna condamnarea la moarte a lui 
Peter. 

— Atunci anunţă-l pe Grafi, trimite-l acolo. 

— Ahile ştie fără îndoială că Graff a venit deja o dată să-i 
scoată pe părinţii noştri de acolo, spuse Bean. Şi sosirea lui 


ar putea declanşa lucrurile. 

— OK, zise Petra gândindu-se. OK. Uite. Suriyawong. 

— Ba nu, făcu Bean. 

— Ar înţelege imediat un mesaj codificat. E felul lui de a 
gândi. 

— Dar nu ştiu dacă putem avea încredere în el. 

— Sigur că da, zise Petra. Doar se preface că e omul lui 
Ahile. 

— Bineînţeles. Dar dacă nu se preface? 

— Dar e Suriyawong! 

— Ştiu, zise Bean. Dar nu pot fi sigur. 

— Bun. Părinţii lui Peter atunci. Dar să nu fii prea subtil. 

— Nu sunt proşti. Pe domnul Wiggin nu-l cunosc atât de 
bine, dar doamna Wiggin e - ei bine, ea e foarte subtilă. Ştie 
mai multe decât lasă să se vadă. 

— Asta nu înseamnă că e şi prudentă. Asta nu înseamnă că 
va pricepe codul sau că va discuta imediat cu soţul ei ca să 
poată uni mesajele. 

— Ai încredere în mine, zise Bean. 

— Nu, o să-l protejez eu înainte de a-l trimite, insistă 
Petra. Prima regulă a supravieţuirii, corect? Numai pentru 
că ai încredere în motivele cuiva nu înseamnă că poţi avea 
încredere că acel cineva va acţiona corect. 

— Eşti o femeie tare rece. 

— Una dintre trăsăturile mele cele mai valoroase. O 
jumătate de oră mai târziu căzură amândoi de acord că 
mesajele ar funcţiona. Bean le trimise. La Ribeirăo Preto 
era cu câteva ore mai devreme. Nu se putea întâmpla nimic 
înainte ca Wigginii să se trezească. 

— Trebuie să fim pregătiţi să plecăm imediat după 
implantare, spuse Petra. 

Dacă Ahile controlase lucrurile de la început, existau 
destule şanse ca întreaga lui reţea să fie încă funcţională şi 
ştia exact unde se aflau ei şi ce făceau. 

— Eu n-o să stau cu tine, zise Bean. O să iau bilete. Să ai 
paznicii cu tine chiar în salon. 


— Nu, dar vor fi afară. 

Petra se duse prima la duş şi împachetase deja totul când 
Bean ieşi din baie. 

— încă ceva, zise ea. 

— Ce? întrebă Bean în timp ce îşi punea puţinele lucruri 
într-una dintre sacoşe. 

— Biletele noastre să fie pentru destinaţii separate. Se 
opri din împachetat şi o privi. 

— Înţeleg. Ai obţinut ce ai vrut de la mine, şi acum pleci. 

Ea râse nervos. 

— Ei bine, da. Tu mi-ai spus tot timpul că ar fi mai 
periculos dacă am călători împreună. 

— lar acum, că vei purta copilul meu, nu mai ai nevoie să 
fii cu mine, zise Bean. 

Zâmbea în continuare, dar ea ştia că în spatele măştii era 
o suspiciune reală. 

— Orice ar face Wigginii, se va dezlănţui iadul, zise Petra. 
Ţi-am memorat toate adresele şi tu le-ai memorat pe ale 
mele. 

— 'Ţi le-am dat pe toate. 

— Hai să ne reîntâlnim peste vreo săptămână, propuse 
Petra. Dacă sunt ca mama, până atunci o să-mi vărs şi 
maţele. 

— Dacă implantarea reuşeşte. 

— O să-mi fie dor de tine în fiecare clipă, zise Petra. 

— Dumnezeu să-mi ajute, dar şi mie o să-mi fie dor. 

Ştia cât de îngrozitor şi dureros era asta pentru Bean. Să- 
şi permită să iubească pe cineva atât de mult încât să-i 
simtă lipsa nu era puţin lucru pentru el. lar celelalte două 
femei pe care îşi permisese să le iubească din toată inima 
fuseseră ucise. 

— N-o să las pe nimeni să-i facă vreun rău copilului nostru, 
zise ea. 

El se gândi o clipă, apoi faţa i se îmblânzi. 

— Copilul ăla e probabil cea mai bună protecţie pe care o 
poţi avea. 


Ea înţelese şi zâmbi. 

— Nu, n-o să mă omoare până când nu văd cum e copilul. 
Dar nu mă protejează să nu fiu răpită şi ţinută prizonieră 
până se naşte copilul. 

— Atâta timp cât tu şi copilul sunteţi în viaţă, voi veni să vă 
salvez. 

— Exact asta mă sperie, spuse Petra. Că am putea fi 
momeala folosită ca să-ţi întindă ţie o capcană. 

— Ne gândim prea departe. N-o să ne prindă. Nici pe tine, 
nici pe mine. lar dacă ne prind, ei bine, ne descurcăm noi. 

Împachetaseră. Mai aruncară amândoi o privire prin 
cameră ca să se asigure că nu lăsau nimic în urmă, nici un 
semn că fuseseră pe acolo. Apoi plecară spre Spitalul 
pentru Femei şi copilul care îi aştepta acolo, un amestec de 
gene învelit în câteva celule nediferenţiate, nerăbdătoare să 
ajungă într-un pântec, să absoarbă nutrienți din sângele 
mamei, să înceapă să se dividă şi să devină inimă şi plămâni, 
mâini şi picioare, ochi şi urechi, gură şi creier. 

— STÂNGA ŞI DREAPTA 


From: PW. 

To: IW, PW. 

Re: Reconcilierea jurnalelor. 

O să vă bucuraţi să aflaţi că am reuşit să sortăm jurnalele 
alea. Am luat urma fiecărei intrări pe computer a persoanei 
în cauză. Toate erau în legătură cu afaceri oficiale sau cu 
însărcinările pe care i le dădusem eu. Nu a făcut nimic care 
să fie în vreun fel suspect. 

Personal, asta mi se pare ciudat. Ori a găsit o cale de a 
păcăli ambele programe (puţin probabil), ori într-adevăr nu 
face decât ceea ce ar trebui să facă (şi mai puţin probabil), 
ori joacă un joc şi mai ascuns despre care noi habar n-avem 
(extrem de puţin probabil). 

Mai vorbim mâine. 

Theresa se trezi când John Paul se ridică din pat la ora 
patru dimineaţa să se ducă la baie. O îngrijora faptul că el 


nu mai putea petrece noaptea fără să se scoale. Era încă 
prea tânăr să aibă probleme cu prostata. 

Dar nu vezica slăbită a soţului ei o ţinea trează. Ci mesajul 
de la Peter prin care îi informa că Ahile nu făcuse absolut 
nimic în afară de ceea ce se presupunea că trebuie să facă. 

Asta era imposibil. Nimeni nu face decât ceea ce trebuie şi 
nimic altceva. Ahile trebuia să fi avut vreun prieten, vreun 
aliat, vreun om de legătură care trebuia informat că se afla 
în afara Chinei şi că era în siguranţă. Avea o reţea de agenţi 
şi informatori, şi aşa cum dovedise atunci când trecuse din 
Rusia în India apoi în China, era întotdeauna cu un pas 
înaintea celorlalţi. Chinezii îi dibuiseră în cele din urmă 
tiparul şi-l scurtcircuitaseră, dar asta nu însemna că Ahile 
nu avea planificată următoarea mişcare. Atunci de ce nu 
făcea nimic ca să o pună în practică? 

Existau mai multe posibilităţi decât cele menţionate de 
Peter, bineînţeles. Poate că Ahile reuşise să spargă scutul 
electromagnetic care înconjura clădirile din Ribeirăo Preto. 
Desigur nu putea să fi adus cu elun astfel de dispozitiv 
când fusese salvat, ar fi fost descoperit la percheziţia care 
avusese loc în cursul primei sale băi la Ribeirăo. Deci 
altcineva trebuie să i-l fi adus. lar Peter era convins că nu 
poate exista un astfel de dispozitiv. Poate avea dreptate. 

Poate următoarea mişcare a lui Ahile era ceva ce plănuia 
să facă în întregime singur. 

Poate avea ceva ce reuşise să strecoare în Brazilia 
înăuntrul corpului său. Oare camerele de supraveghere îi 
pieptănaseră şi interiorul măruntaielor? Dar cu siguranţă 
Peter verificase şi acolo. 

În timp ce ea se gândea, John Paul se întoarse de la baie. 
Dar ea observă că nu-şi reluă somnul. 

— Dormi? întrebă. 

— îmi pare rău că te-am trezit. 

— Oricum nu pot să dorm. 

— Bestia? 


— Ne scapă ceva, zise Theresa. Nu a devenit brusc un 
servitor credincios al Hegemoniei. 

— Nici eu n-am de gând să mai dorm. 

John Paul se ridică şi merse desculţ până la computer. Il 
auzi tastând şi ştiu că în primul rând îşi verifica mesajele. 

Muncă inutilă, dar era mai bine decât să zacă privind 
tavanul întunecat. Se ridică şi ea, îşi luă computerul de pe 
masă şi se întoarse în pat, unde începu să-şi verifice 
propriile mesaje. 

Unul din avantajele de a fi mama Hegemonului era că nu 
trebuia să răspundă la e-mailurile plicticoase - le putea 
retransmite unuia dintre secretarii lui Peter ca să se 
descurce cu ele, întrucât majoritatea constau în tentative 
agasante ale oamenilor de a se folosi de presupusa ei 
influenţă asupra lui Peter pentru a-l determina să facă câte 
un lucru pe care nu-i stătea în putere să-l facă sau chiar 
dacă putea era ilegal, şi pe care el cu siguranţă nu l-ar fi 
făcut chiar dacă ar fi fost legal. 

Îi rămâneau foarte puţine mesaje pe care trebuia să le 
rezolve personal. 

La majoritatea se putea răspunde prin câteva propoziţii, şi 
o făcu repede, chiar puţin somnoroasă. 

Era pe punctul să-şi închidă pupitrul şi să reîncerce să 
adoarmă când sosi un nou e-mail. 

To: T%Hegmom(Hegemony.gov From: 
Ciocan%Nicovala(VinAnon.com Re: Să nu ştie mâna stângă 
ce face dreapta. 

Ce era asta? Vreun fanatic religios? Dar era adresa ei 
privată, folosită numai de John Paul, Peter şi o mână de 
oameni pe care ea îi aprecia şi îi cunoştea bine. 

Deci cine îl trimisese? 

Se duse la final. Nici o semnătură. Mesajul era scurt. 

N-o să-ţi vină să crezi. Eram la o petrecere - tipul acela 
plicticos, dar periculos, cu porțelan chinezesc de calitate pe 
care ştii că o să-l spargi, şi faţă de masă pe care o să verşi 
cerneala indiană - şi ştii ce s-a întâmplat? Apare chiar omul 


cu care vreau să mă căsătoresc! Credea că mă salvează de 
la petrecere! Dar de fapt el a fost motivul pentru care am 
venit la petrecere. Insă n-o să-i spun asta niciodată! Ar 
EXPLODA dacă ar afla! Apoi, bineînţeles, m-am emoţionat 
aşa de mult încât m-am lovit de supieră şi supa fierbinte s-a 
vărsat peste tot. Dar tu ştii că nu sunt un mocofan. 

Acesta era întregul text al mesajului. Era de-a dreptul 
supărător, fiindcă nu părea să vină din partea cuiva pe care 
ea îl cunoştea. Nu avea prieteni care trimiteau scrisori 
lipsite de sens şi conţinut ca aceasta. Bârfe despre o 
petrecere. Cineva care voia să se căsătorească cu altcineva. 

Dar înainte de a apuca să progreseze cumva şi să-şi dea 
seama despre ce era vorba, mai veni un e-mail. 

To: TYHegmom(OHegemony.gov. 

From: OCOiYWNuCapre(VinAnon.com. 

Re: Chiar dacă ai dat puţin celui mai sărac... 

Alt citat biblic. Aceeaşi persoană? Foarte probabil. 

Dar mesajul nu mai era flecar. De fapt, continua motivul 
biblic din subiect. Nu avea nici o legătură cu mesajul 
precedent. 

M-ai luat în casa ta, dar eu nu eram dezbrăcat. Eu te-am 
luat pentru că erai prost. Nu m-ai cunoscut niciodată, dar 
eu te-am cunoscut. 

Când va veni ziua judecății? Ca un hoţ în noapte. Laooră 
când nu mă aştepţi. Proştii spun: Nu vine. Hai să bem şi să 
ne veselim, căci nu vine. Dar ce să vezi, eu bat la uşă. În 
durere se nasc copiii. Voi avea putere să-ţi zdrobesc capul, 
dar tu nu vei avea putere nici să mă muşti de călcâi. 

Este un timp pentru semănat, şi un timp pentru cules. Un 
timp pentru a aduna pietrele, şi un timp pentru a fugi ca de 
dracul. 

Cea care are urechi să audă. Cât de frumoase sunt 
picioarele traversând munţii. Vin să aduc nu pacea, ci sabia. 

Theresa se ridică din pat. John Paul trebuia să vadă 
scrisorile. Însemnau ceva, ştia asta, în special sosite astfel 
împreună. Numărul celor care cunoşteau această adresă 


era foarte, foarte mic. Şi niciunul dintre ei nu ar fi scris un 
astfel de mesaj. 

În consecinţă, fie adresa era compromisă - dar cine să-şi 
bată capul cu aşa ceva? ea nu era decât mama 
Hegemonului - fie aceste scrisori transmiteau un mesaj. Din 
partea cuiva care considera că, şi folosind această adresă, 
e-mailurile ei puteau fi interceptate de altcineva. 

Cine să fie atât de paranoic, dacă nu Bean? 

Un mocofan, asta spusese că e. Categoric Bean. 

— John Paul, spuse apropiindu-se în spatele lui. 

— E ciudat, zise el. 

Ea presupuse că îi va vorbi despre o pereche similară de 
mesaje, aşa că aşteptă. 

— Chinezii au impus Indiei o lege complet absurdă. Despre 
pietre! Oamenii nu mai au voie să care pietre fără permis! 
Oricine e prins cu pietre asupra sa e pasibil de arest - şi 
chiar înăspresc legea. Şi-au pierdut minţile? Ei i se păru 
imposibil ca el să fie interesat de idioţeniile politicii chineze 
în India. 

— John Paul, trebuie să-ţi arăt ceva. 

— Sigur, zise el întorcându-se să privească ecranul pe care 
ea îl aşezase pe masă alături de computerul lui. 

— Citeşte scrisorile astea. 

Aruncă o privire uneia din ele şi, înainte ca ea să poată 
crede că o citise pe toată, trecu la următoarea. 

— Mda, le-am primit şi eu, zise el. Un plicticos şi un 
fanatic. N-ar trebui să laşi lucrurile astea să te afecteze. 

— Ba nu. Uită-te cu atenţie. Au venit pe adresa mea 
privată. Cred că sunt de la Bean. 

El o privi, apoi se întoarse la computerul său şi căută 
scrisorile primite de el. 

— Aşa e. N-am observat. Pare spam, dar nimeni nu 
foloseşte adresele astea. 

— Subiectele... 

— Da, zise John Paul. Ambele biblice, deşi prima... 


— Da, iar în prima este vorba despre mâna dreaptă şi 
mâna stângă, iar a doua este parabola sau ce-o fi când lisus 
le vorbeşte oamenilor din dreapta sa şi celor din stânga sa. 

— Deci în ambele există mâna stângă şi mâna dreaptă. 

— Două părţi ale aceluiaşi mesaj. 

— S-ar putea, zise el. 

— Scriptura e deformată, zise Theresa. 

— Voi, mormonii, învăţaţi scripturile. Noi, catolicii, 
considerăm asta ca un lucru cu adevărat protestant. 

— Scriptura adevărată spune: eram gol şi tu m-ai 
îmbrăcat, nu aveam casă - sau cam aşa ceva - şi tu m-ai luat 
în casa ta. 

— Eram un străin şi tu m-ai primit în casa ta. 

— Deci ai citit Biblia. 

— M-am trezit odată în timpul predicii. 

— E un joc de cuvinte, spuse Theresa. Cred că a doua oară 
„te-am luat” înseamnă „te-am păcălit”, şi nu „ţi-am oferit 
adăpost”. 

John Paul studia deja cealaltă scrisoare. 

— Aici e vorba de geopolitică. Porţelan chinezesc. 
Cerneală indiană. Şi se încheie cu „va exploda” cu 
majuscule. 

— Să mă căsătoresc” - „tie the knot”, zise Theresa 
analizând prima scrisoare în Esenţială. „Iie”, Thai, ar putea 
însemna o persoană din Thailanda. 

— E cam tras de păr, chicoti John Paul. 

— Totul e un joc de cuvinte. „Putere să mă muşti de călcâi” 
- asta trebuie să se refere la Bestie, nu crezi? Ahile, care nu 
putea fi rănit decât la călcâi. 

— lar Ahile a fost salvat de un thailandez -Suriyawong. 

— Deci şi tu crezi că poate fi „Lhai”? 

— Da, tu ai spus aşa. 

— Thailandezul crede că salvează o persoană de la o 
petrecere. Suri îl salvează pe Ahile, dar Ahile are un secret. 
Ar exploda dacă ar şti. 

Acum, John Paul analiza a doua scrisoare. 


— Timpul să fugi ca de dracul. E un avertisment? 

— Asta trebuie să fie ultimul rând. Cea care are urechi să 
audă. Foloseşte-ţi picioarele. Pentru că el vine să aducă nu 
pacea, ci sabia. 

— La mine scrie „Cel care are urechi să audă”. 

— Ai dreptate, nu sunt identice. 

— Cine este „Eu” în scripturi? 

— lisus. 

— Nu, vreau să spun ce se înţelege din mesaj prin „eu”? 
Eu cred că Ahile. Cred că este scris ca şi când ar vorbi 
Ahile. Te-am luat fiindcă erai prost. Hoţ în noapte, atunci 
când nu îl aşteptăm. Suntem proşti pentru că noi nu 
credem că vine, dar el este la uşă. 

— E timpul să fugim, zise Theresa. John Paul se lăsă pe 
spate şi închise ochii. 

— Probabil, un avertisment de la Bean. Suri a crezut că-l 
salvează pe Ahile, dar exact asta voia Ahile să facă el. lar 
cealaltă scrisoare - referirea aia la pietre, trebuie să fie 
vorba de Petra. Ne-au trimis o pereche de mesaje care se 
completeză. 

Acum totul se potrivea. 

— Asta mă deranja, zise Theresa. De asta nu puteam 
dormi. 

— Dar abia acum ai primit scrisorile. 

— Nu, ceea ce mă ţinea trează era faptul că Ahile nu a 
făcut nimic de când a ajuns aici, în afara îndatoririlor 
oficiale. Mă gândeam că, deşi chinezii îl arestaseră, nu avea 
nici un sens să nu-şi contacteze reţeaua. Dar dacă de fapt 
chinezii nu îl arestaseră? Dacă totul a fost o înscenare? „M- 
ai luat în casa ta, dar eu nu eram dezbrăcat.” 

John Paul aprobă. 

— lar eu te-am luat pentru că erai prost. 

— Deci scopul era ca Ahile să ajungă în acest sediu. 

— Dar de ce? zise John Paul. Oricum l-am fi suspectat. 

— Dar asta e mai mult decât suspiciune. Altfel nu ne-ar fi 
trimis mesajul. 


— Nu avem nici o probă. Nimic care să-l convingă pe 
Peter. 

— Ba da, spuse Theresa. Supă Fierbinte. El o privi fără să 
înţeleagă. 

— Din gaşca lui Ender. Han Tzu. Din China. El trebuie să 
ştie. Face parte dintre autorităţi. El „se varsă peste tot”. În 
mod clar e o înscenare. 

— OK, zise John Paul, deci avem o dovadă. Ştim că Ahile nu 
a fost de fapt prizonier, ci a vrut să fie răpit. 

— Nu vezi? Asta înseamnă că îl înţelege pe Peter. Ştia că 
Peter nu va rezista tentaţiei de a-l salva. Poate ştia chiar că 
Bean şi Petra vor pleca. Gândegşte-te - ştim cu toţii cât de 
periculos poate fi Ahile, poate el chiar pe asta conta. 

— "Toţi cei apropiaţi lui Peter au plecat, cu excepţia 
noastră... 

— Iar Peter a încercat să ne facă să plecăm. 

— Şi mai e şi Suriyawong. 

— Ahile l-a corupt. 

— Sau Suri l-a convins pe Ahile că l-a corupt. Mai 
dezbătuseră şi înainte această problemă. 

— Oricum, zise 'Theresa. Doar sosind aici, Ahile a reuşit să- 
l izoleze pe Peter. Apoi şi-a petrecut tot timpul prefăcându- 
se a fi băiat cuminte, făcând totul cum trebuie - şi 
împrietenindu-se cu toată lumea. Merge totul perfect. 
Numai că... 

— Numai că acum e capabil să-l ucidă pe Peter. 

— Dacă o poate face astfel încât să nu fie implicat. 

— E gata să devină asistentul lui Peter şi să spună: „lotul 
merge perfect în cadrul Hegemoniei, lăsăm lucrurile aşa 
cum sunt până va fi ales un nou Hegemon”, şi mult înainte 
de a putea alege unul va fi compromis toate codurile, va fi 
neutralizat armata, iar China va fi scăpat de Hegemonie o 
dată pentru totdeauna. Ar fi de ajuns să se afle despre una 
din misiunile lui Suri şi mica noastră armată curajoasă ar fi 
nimicită. 


— De ce să fie nimicită, când deja ţi se supune? întrebă 
Theresa. 

— Nu-l cunoaştem pe Suri... 

— Ce crezi că s-ar întâmpla dacă Peter ar încerca să 
plece? 

John Paul se gândi. 

— Ahile ar prelua conducerea în timp ce e el plecat. Are o 
tradiţie îndelungată în astfel de manevre. 

— Şi o tradiţie la fel de îndelungată în a-l declara bolnav şi 
a interzice tuturor să ia legătura cu el. 

— Ei bine, dar nu poate restricționa accesul la Peter atâta 
timp cât suntem noi aici, zise John Paul. 

Se priviră reciproc câteva momente. 

— Ila-ţi paşaportul, zise Theresa. 

— Nu putem împacheta nimic. 

— Şterge toate datele din computere. 

— Ce crezi că va folosi? Otravă? Vreun agent biologic? 

— Cel mai probabil un agent biologic. Ar fi putut strecura 
aşa ceva aici. 

— Contează? 

— Peter n-o să ne creadă. 

— E încăpățânat şi îndărătnic, şi ne crede idioţi, zise John 
Paul. Dar asta nu înseamnă că e prost. 

— Dar ar putea crede că se descurcă. John Paul aprobă. 

— Ai dreptate. Exact aşa e de prost. 

— Şterge-ţi toate fişierele din sistem şi... 

— N-are importanţă asta, spuse John Paul. Există un 
backup. 

— Nu şi pentru scrisorile astea. 

John Paul le printă şi apoi le şterse din memoria 
computerului, în timp ce Theresa le distrugea şi de pe 
pupitrul ei. 

Luând cu el copiile pe hârtie ale scrisorilor, se îndreptară 
spre camera lui Peter. 

Peter era adormit, morocănos şi nerăbdător cu ei. Nu le 
luă în seamă îngrijorarea şi insistă să aştepte până 


dimineaţă, până când John Paul îşi pierdu cumpătul şi-l 
smulse pe Peter din pat ca pe un adolescent oarecare. El fu 
atât de şocat să fie tratat astfel, încât tăcu. 

— Nu te mai gândi că e ceva între tine şi părinţii tăi, spuse 
John Paul. Scrisorile astea sunt de la Bean şi Petra, iar ei 
retransmit un mesaj de la Han Tzu din China. Sunt trei din 
cele mai inteligente minţi militare din lume, şi toţi trei s-au 
dovedit mai deştepţi ca tine. 

Faţa lui Peter se înroşi de furie. 

— Acum ţi-am atras atenţia? O să fii atent? 

— Ce contează dacă sunt atent? zise Peter. Să fie unul 
dintre ei Hegemon, dacă sunt aşa de deştepţi în comparaţie 
cu mine. 

Theresa se aplecă şi-l privi drept în faţă. 

— Te porţi ca un adolescent rebel, în timp ce noi încercăm 
să-ţi spunem că arde casa. 

— Procesează informaţia, zise John Paul, ca şi când noi am 
fi doi dintre informatorii tăi. Prefă-te că ne crezi când îţi 
spunem că ştim ceva. Şi dacă tot faci asta, adu-ţi aminte cât 
de eficient i-a îndepărtat Ahile pe toţi cei demni de 
încredere din jurul tău - cu excepţia noastră. 

— Ştiu că aveţi intenţii bune, spuse Peter, dar vocea îi 
trăda mânia. 

— Gura! zise Theresa. Încetează să ne iei de sus! Ai văzut 
scrisorile. Nu noi le-am inventat. Supă Fierbinte a găsit o 
cale să-i spună lui Bean şi Petrei că întreaga salvare a fost o 
înscenare. Te-au avut, deşteptule! Ahile a aranjat deja locul. 
Orice mişcare ai face, cineva îi raportează. 

— Din câte ştim, chinezii au o operaţiune gata de 
desfăşurare. 

— Sau urmează să fii arestat de soldaţii lui Suri. 

— Cu alte cuvinte, habar n-aveţi de ce ar trebui să mă tem. 

— Corect, zise Theresa. Exact aşa e. Pentru că în mâinile 
lui eşti ca un robot care interpretează scenariul pe care i-l 
dă el. 


— Acum tu eşti marioneta, Peter. Crezi că tu ţii sforile, dar 
eşti marioneta. 

— Şi trebuie să pleci acum. 

— Ce-i aşa urgent? zise Peter nerăbdător. Nu ştiţi ce are 
de gând să facă sau când. 

— Mai devreme sau mai târziu, o să trebuiască să pleci. 
Sau plănuieşti să aştepţi până te omoară? Sau până ne 
omoară pe noi? Când pleci, trebuie s-o faci pe neaşteptate, 
rapid, neplanificat. Acum ai o ocazie foarte bună. Cât 
suntem toţi trei în viaţă. Garantezi că mâine va mai fi la fel? 
Sau în după-amiaza asta? Eu nu cred. 

— înainte de ivirea zorilor, zise John Paul. leşi din clădire, 
te duci în oraş, urci în avion, pleci din Brazilia. 

Peter stătea, privind doar de la unul la altul. Dar iritarea îi 
dispăruse de pe faţă. Era oare posibil? Oare chiar ascultase 
ceva din tot ce-i spuseseră? 

— Dacă plec, zise Peter, se va spune că am abdicat. 

— Poţi spune că nu e adevărat. 

— O să par un fraier. Voi fi complet discreditat. 

— Ai fost un fraier, spuse Theresa. Dacă tu o spui primul, 
nimeni altcineva nu mai câştigă nimic spu-nând-o. Nu 
ascunzi nimic. Dai o declaraţie de presă în timp ce eşti în 
avion. Eşti Locke. Eşti Demostene. Poţi aranja totul. 

Peter se ridică şi începu să-şi scoată hainele din dulapuri. 

— Cred că aveţi dreptate, zise. Cred că analiza voastră 
este absolut corectă. 

Theresa se uită la John Paul. John Paul se uită la Theresa. 
Peter vorbea aşa? 

— Vă mulţumesc că n-aţi renunţat la mine, zise el. Dar 
treaba asta cu Hegemonia s-a terminat. Am pierdut şansa s- 
o fac să meargă. Am avut o ocazie şi am ratat-o. Toată 
lumea mi-a spus să nu-l aduc aici pe Ahile. Îmi făcusem 
atâtea planuri cum să-l atrag într-o capcană. Dar eu eram 
deja prins în capcana lui. 

— 'Ţi-am mai spus o dată în dimineaţa asta să-ţi ţii gura, 
zise Theresa. Nu mă provoca s-o fac din nou. 


Peter nu se osteni să se mai încheie la cămaşă. 

— Hai să mergem, zise. 

Theresa se bucură să vadă că nu încercă să ia nimic cu el. 
Se opri doar la computer şi tastă o singură comandă. 

Apoi se îndreptă spre uşă. 

— Nu-ţi ştergi fişierele? întrebă John Paul. Nu-l alertezi pe 
şeful securităţii? 

— Tocmai am făcut-o, zise Peter. 

Deci se pregătise pentru o astfel de zi. Avea deja pregătit 
un program care să distrugă automat tot ceea ce trebuia 
distrus. Şi care să-i alerteze pe cei care trebuiau alertaţi. 

— Avem zece minute înainte ca oamenii în care aveam 
încredere să fie atenţionaţi că trebuie să evacueze, zise 
Peter. Fiindcă nu ştim în care dintre ei mai putem avea 
încredere, trebuie să fim deja plecaţi până atunci. 

Planul său includea grija faţă de cei care îi erau încă loiali, 
ale căror vieţi ar fi fost în pericol când Ahile ar fi preluat 
controlul. Theresa nu-şi imaginase că Peter se va gândi la 
aşa ceva. Era bine să afle asta despre el. 

Nu se furişară, nici nu fugiră, merseră pur şi simplu spre 
cea mai apropiată poartă, angajaţi într-o conversaţie 
animată. Poate că era dimineaţa devreme, dar cine să-şi 
imagineze că Hegemonul şi părinţii lui evadau? 

Fără bagaje, fără grabă, fără să se ascundă. Certându-se. 
O scenă perfect normală. 

Iar cearta era destul de reală. Vorbeau încet, fiindcă în 
liniştea dimineţii ar fi putut fi auziţi de la distanţă. Dar în 
vocile lor şoptite era destulă patimă. 

— Lasă melodrama, zise John Paul. Viaţa ta nu se termină 
aici. Ai făcut o greşeală imensă şi sunt oameni care vor 
spune că fuga ta e una şi mai mare. Dar eu şi mama ta ştim 
că nu e aşa. Atâta timp cât trăieşti, există speranţă. 

— Speranţa e Bean, spuse Peter. El nu şi-a făcut singur 
rău. O să-i acord tot ajutorul meu lui Bean. Sau poate că n- 
ar trebui. Poate ajutorul meu n-ar fi decât un sărut al 
morţii. 


— Peter, eşti Hegemon. Ai fost ales. Tu, nu clădirile astea. 
De fapt, tu ai mutat sediul Hegemoniei aici. Acum o să-l 
muţi altundeva. Unde eşti tu, acolo e şi Hegemonia. Să nu 
spui niciodată ceva care să implice contrariul. Chiar dacă 
întreaga ta putere ar consta doar în tine, eu şi mama ta, tot 
ar însemna ceva. Pentru că tu eşti Peter Wiggin, şi la naiba, 
noi suntem John Paul Wiggin şi Theresa Wiggin, iar sub 
exteriorul nostru fermecător şi civilizat suntem nişte inşi 
destul de duri. 

Peter nu spuse nimic. 

— Mă rog, zise Theresa către John Paul, noi suntem durii. 
Peter e şeful. 

Peter scutură din cap. 

— Eşti, insistă Theresa. Şi ştii de unde ştiu eu asta? Pentru 
că ai fost destul de inteligent ca să ne asculţi şi să pleci la 
timp. 

— Mă gândeam, zise Peter încet. 

— La ce? sări Theresa, înainte ca John Paul să poată 
răspunde cu gluma lui standard: Era şi timpul. 

Ar fi fost o glumă nepotrivită în acel moment, dar John 
Paul nu se pricepuse niciodată prea bine să-şi dea seama 
când nu era momentul pentru glumele lui răsuflate. Îi 
veneau din reflex, fără să-i treacă mai întâi prin creier. 

— V-am subestimat. 

— Ei bine, da, aprobă Theresa. 

— De fapt, am fost cam măgar cu voi de ceva vreme. 

— Destul de mult, zise John Paul. Theresa îi făcu un semn 
de atenţionare. 

— Dar tot n-am făcut o prostie atât de mare ca încercarea 
de a intra în dormitorul lui ca să-l omor, zise Peter. 

Theresa îl privi fix. El îi rânji. 

John Paul râse. Nu putea fi învinuit. Nu se putuse abţine să 
nu se răzbune. La urma urmei, ea tocmai îl avertizase. 

— OK, ai dreptate, zise Theresa. A fost o prostie. Dar n-am 
ştiut ce altceva să fac ca să te salvez. 

— Poate nu e o idee aşa de bună să mă salvezi. 


— Eşti singura copie a ADN-ului nostru rămasă pe Pământ, 
spuse John Paul. Chiar nu vrem s-o luăm de la capăt să 
facem alţi copii. Asta e treaba oamenilor mai tineri. 

— în plus, adăugă Theresa, a te salva pe tine înseamnă a 
salva lumea. 

— Corect, zise Peter ironic. 

— Tu eşti singura speranţă. 

— Atunci, succes, lume. 

— Eu cred, zise John Paul, că asta a fost aproape o 
rugăciune. Nu-i aşa, Theresa? Cred că Peter a spus o 
rugăciune. 

Peter chicoti. 

— Mda, de ce nu. Succes, lume. Amin. 

Ajunseră la poartă cu mult înainte ca cele zece minute să 
se termine. În faţa celui mai mare hotel din afara 
perimetrului, un şofer dormea într-un taxi. John Paul îl trezi 
şi-i dădu o sumă mare de bani. 

— Du-ne la aeroport, zise Theresa. 

— Dar nu la ăsta, adăugă John Paul. Cred că vrem să 
plecăm din Araragquara. 

— E la distanţă de o oră, spuse Theresa. 

— Avem o oră până la primul zbor spre indiferent ce 
destinaţie. Vrei să-ţi petreci ora asta stând într-un aeroport 
aflat la cincisprezece minute de casă? 

Peter râse. 

— E de-a dreptul paranoia. Ca Bean. 

— Bean trăieşte, zise John Paul. 

— Asta e OK, făcu Peter. Să trăieşti e bine. 

Peter dădu declaraţia de presă de la unul dintre 
computerele de pe aeroportul Araraguara. Dar nici Ahile nu 
pierdu timpul. 

Povestea lui Peter era în întregime adevărată, deşi omitea 
câteva lucruri. Admitea că fusese păcălit să creadă că îl 
salva pe Ahile, când de fapt aducea Calul Troian în 
interiorul zidurilor Troiei. Fusese o greşeală groaznică 
pentru că Ahile servise mereu Imperiul Chinez, iar Statul- 


Major al Hegemoniei fusese astfel complet compromis. 
Peter declara că mută sediul Hegemoniei în altă parte şi-i 
ruga pe toţi angajaţii Hegemoniei care îi erau încă loiali să 
aştepte veşti despre locul în care urmau să se 
reîntâlnească. 

Declaraţia de presă a lui Ahile spunea că el, generalul 
Suriyawong şi Ferreira, şeful securităţii computerelor 
Hegemoniei, descoperiseră că Peter delapidase fondurile 
Hegemoniei şi le ascunsese în conturi secrete - bani care ar 
fi trebuit să plătească datoriile Hegemoniei, să-i hrănească 
pe cei săraci şi să încerce să obţină pacea mondială. 
Declara că funcţia de Hegemon va continua să existe sub 
controlul lui Suriyawong ca lider militar al forţelor 
Hegemoniei, şi că el îl va ajuta pe Suriyawong numai dacă i 
se va cere. Între timp fusese emis un mandat de arestare 
pentru Peter Wiggin, pentru a răspunde acuzațiilor de 
delapidare, abuz în serviciu şi înaltă trădare faţă de Liga 
Internaţională de Apărare. 

Într-o declaraţie dată mai târziu în aceeaşi zi anunţa că 
Hyrum Graff fusese destituit din funcţia de Ministru al 
Colonizării şi urma să fie arestat pentru complicitate cu 
Peter Wiggin în conspirația de a frauda Hegemonia. 

— 'Ticălosul, zise John Paul. 

— Graff n-o să i se supună, spuse Theresa. Va declara pur 
şi simplu că tu eşti încă Hegemon şi că va răspunde numai 
în faţa ta şi a Amiralului Chamrajnagar. 

— Dar va fi lipsit de multe dintre fondurile sale, zise Peter. 
Va avea mult mai puţină libertate de mişcare. Pentru că 
acum s-a pus un premiu pe capul lui, iar unele ţări ar fi 
încântate să-l aresteze şi să-l predea chinezilor. 

— Chiar crezi că Ahile serveşte interesele Chinei? întrebă 
Theresa. 

— La fel de loial cum m-a servit pe mine. 

Înainte ca avionul să aterizeze la Miami, Peter obținuse un 
azil sigur. Dintre toate locurile posibile, în SUA. 


— Credeam că America e hotărâtă sa nu se implice, zise 
John Paul. 

— Doar temporar, specifică Peter. 

— Dar asta îi pune clar în tabăra noastră. 

— Pe ei? Sunteţi americani. Şi eu sunt. SUA nu sunt „ei“, 
suntem noi. 

— Gregşit, zise Theresa. Tu eşti Hegemonul. Eşti deasupra 
oricărei naţionalităţi. Şi, aş putea adăuga, şi noi. 

COPII 

From: CbamrajnagarY%sacredriver(Qifcom.gov Io: 
Flandres%A-HegGQidl.gov Re: MinCol. 

Domnule Flandres: 

Postul de Hegemon nu este şi nu a fost niciodată vacant. 
Peter Wiggin continuă să-l deţină. În consecinţă, demiterea 
Onor. Hyrum Graft din funcţia de Ministru al Colonizării 
este nulă. Graff continuă să exercite toată autoritatea 
precedentă în privinţa afacerilor MinCol în afara suprafeţei 
Pământului. 

Mai mult, IFCom va considera orice interferenţă în 
operaţiunile sale pe Pământ sau cu persoana sa în cursul 
îndeplinirii îndatoririlor sale, ca o obstrucţie a operaţiunilor 
vitale ale Flotei Internaţionale, şi vom lua toate măsurile 
corespunzătoare. 

From: Flandres%A-HegQidl.gov. 

To: ChamrajnagarYsacredriver(Qifcom.gov. 

Re: MinCol. 

Domnule Amiral Cbamrajnagar: 

Nu-mi pot imagina de ce îmi scrieţi mie în această privinţă. 
Nu sunt Hegemon, ci asistent al său. Am transmis 
scrisoarea dumneavoastră generalului Suriyawong şi sper 
ca pe viitor orice corespondenţă referitoare la această 
problemă să-ifie adresată lui. 

Umilul Dvs. servitor, Achilles Flandres. 

From: Chamrajnagar%sacredriverQifcom.gov 'Io: 
Flandres%A-HegGQidl.gov Re: MinCol. 


Trimiteţi scrisorile mele unde vreţi. Cunosc jocul pe care îl 
jucaţi. Eu joc unul diferit. În jocul meu, eu am toate cărţile. 
Pe de altă parte, jocul dumneavoastră va dura numai până 
când lumea va observa că nu deţineţi nici o carte. 

Evenimentele din Brazilia erau transmise deja peste tot la 
ştiri atunci când procedura de implantare fu încheiată, iar 
Petra fu adusă în sala de aşteptare a clinicii de fertilitate a 
Spitalului pentru Femei. Bean o aştepta. Cu baloane. 

La început nu-l observă, fiind prea ocupată să discute cu 
doctorul. Lui îi convenea. Voia s-o privească, pe ea, femeia 
care acum probabil îi purta copilul. 

Părea atât de mică! 

Îşi aminti cum privise în sus spre ea când se întâlniseră 
prima dată în Şcoala de Luptă. Fata asta - o raritate într-un 
loc unde candidaţii erau testaţi să aibă un anumit grad de 
neîndurare şi agresivitate. Lui, un nou-venit, cel mai mic 
copil admis vreodată în şcoală, îi păruse atât de rece, de 
dură, chintesenţa unui bătăuş, vorbăreaţă şi beligerantă. 
Totul era doar un rol, dar unul necesar. 

Bean văzuse imediat că avea spirit de observaţie. Pentru 
început, îl observase pe el; nu cu uimire sau amuzament ca 
toţi ceilalţi copii, care vedeau numai cât era de mic. Nu, era 
limpede că ea se gândise la el, o nedumerise. O intrigase 
prezenţa lui în Şcoala de Luptă pe când era clar sub limita 
de vârstă, iar asta o pusese pe gânduri. 

Acesta era unul dintre motivele pentru care Bean îşi 
îndreptase atenţia către ea -şi fapul că, fiind fată, era la fel 
de nepotrivită acolo cum era şi el. 

De atunci crescuse, desigur, dar Bean crescuse cu mult 
mai mult, şi acum era destul de înalt faţă de ea. Şi nu era 
numai înălţimea. Îi simţise trupul sub mâinile lui, atât de 
mic şi fragil, sau cel puţin aşa îi părea lui. Simţise că 
întotdeauna va trebui să se poarte blând cu ea, altfel ar 
putea să o frângă în mâini. 

Oare toţi bărbaţii simțeau aşa? Probabil că nu. În primul 
rând, majoritatea femeilor nu erau atât de fragile ca Petra, 


şi apoi majoritatea bărbaţilor se opreau din crescut la un 
anumit punct. Dar mâinile şi picioarele lui Bean erau încă 
disproporţionate faţă de corp, ca ale unui adolescent, aşa 
că, deşi era un bărbat înalt, era limpede că urma să crească 
şi mai înalt. Îşi simţea mâinile ca pe nişte labe. Ale ei se 
pierdeau în ele ca ale unui copil. 

Atunci, oare cum mi se va părea copilul pe care îl poartă 
ea acum, când se va naşte? O să-l pot legăna pe o singură 
mână? O să existe un pericol real să-i fac vreun rău? Nu mă 
descurc prea bine cu mâinile în prezent. 

Iar când copilul va fi destul de mare, destul de robust ca să 
poată fi manipulat în siguranţă, eu voi fi mort. 

De ce am fost de acord să fac asta? 

Oh, da! Pentru că o iubesc pe Petra. Pentru că îşi dorea 
atât de mult copilul meu. Pentru că Anton ne-a spus 
povestea aceea vânătorească despre cum toţi oamenii 
tânjesc după căsnicie şi familie, chiar dacă nu îi interesează 
sexul. 

Acum ea îl observă, observă baloanele şi râse. 

Râse şi el şi se îndreptă spre ea, dându-i baloanele. 

— De obicei soţii nu le dăruiesc soțiilor lor baloane, zise 
ea. 

— M-am gândit că implantarea unui copil e o ocazie 
specială. 

— Presupun că este, când e făcută de un profesionist. 
Majoritatea copiilor sunt implantaţi acasă de amatori, iar 
soțiile nu primesc baloane. 

— O să-mi amintesc asta şi o să încerc să am întotdeauna 
câteva la îndemână. 

Merse alături de ea în timp ce un asistent o împingea în 
scaunul cu rotile pe coridor, spre ieşire. 

— Încotro e biletul meu? întrebă ea. 

— 'Ţi-am luat două, zise Bean. Linii aeriene diferite, 
destinaţii diferite. Plus biletul ăsta de tren. Dacă unul din 
zboruri îţi provoacă vreo îndoială, chiar dacă nu-ţi dai 
seama de ce ai presimţiri rele, nu-l lua. Du-te pur şi simplu 


la celălalt avion. Sau părăseşte aeroportul şi urcă-te în tren. 
Biletul de tren e valabil în Europa, aşa că poţi merge 
oriunde. 

— Mă răsfeţi. 

— Tu ce crezi? Copilul s-a ataşat de pereţii uterului? 

— Nu m-au echipat cu o cameră de filmat internă, zise 
Petra, şi îmi lipsesc nervii necesari ca să pot simţi cum 
fetuşii microscopici încep să formeze placenta. 

— Proiectul nu e bun, spuse Bean. Când o să mor, o săam 
o discuţie cu Dumnezeu pe tema asta. 

Petra se cutremură. 

— Te rog, nu glumi despre moarte. 

— 'Te rog, nu-mi cere să fiu posomorât din cauza asta. 

— Sunt însărcinată. Sau aş putea fi. Se presupune că 
trebuie să fac întotdeauna ce vreau. 

Asistentul care împingea căruciorul Petrei se îndreptă 
spre primul taxi dintr-un rând de trei. Bean îl opri. 

— Şoferul fumează, zise Bean. 

— O s-o arunce, spuse asistentul. 

— Soţia mea nu se urcă într-o maşină cu un şofer ale cărui 
haine miros a fum de ţigară. 

Petra îl privi curios. El ridică o sprânceană, sperând ca ea 
să-şi dea seama că nu era vorba despre tutun. 

— E primul taxi în rând, zise asistentul, ca şi când ar fi fost 
vorba de o lege fizică de necontestat ca primul taxi dintr-un 
rând să fie cel care ia următorii pasageri. 

Bean privi celelalte două taxiuri. Al doilea şofer îl privea 
impasibil. Al treilea zâmbea. Părea indonezian sau malaez, 
iar Bean ştia că în cultura lor un zâmbet era un simplu 
reflex când aveau în faţă pe cineva mai puternic sau mai 
bogat. 

Totuşi, dintr-un motiv oarecare, nu simţi aceeaşi lipsă de 
încredere faţă de indonezian cum simţea faţă de cei doi 
şoferi olandezi dinaintea lui. 

Aşa că împinse căruciorul ei spre cel de-al treilea taxi. 
Bean întrebă, iar şoferul spuse că da, era din Jakarta. 


Asistentul, iritat de această încălcare a protocolului, insistă 
s-o ajute pe Petra să urce în maşină. Bean luă geanta ei şi o 
puse pe locul din spate alături de ea -nu punea niciodată 
nimic în portbagajul taxiurilor, în eventualitatea că ar fi 
nevoit să fugă. Apoi rămase acolo, în timp ce ea pleca. Nu 
avea timp de despărţiri elaborate. Tocmai urcase tot ceea 
ce conta în viaţa lui într-un taxi condus de un străin 
zâmbitor, şi fusese nevoit să-l lase să plece. 

Apoi se îndreptă spre primul taxi. Şoferul protestă faţă de 
modul în care Bean încălcase protocolul. Olanda era din 
nou un loc civilizat, acum că îşi recâştigase autoguvernarea, 
iar cozile erau respectate. Aparent, olandezii se mândreau 
acum că sunt mai buni la stat la coadă decât englezii, ceea 
ce era absurd, pentru că statul vesel la coadă era sportul 
naţional englez. 

Bean îi dădu şoferului o monedă de douăzeci şi cinci de 
dolari, la care acesta se uită cu dispreţ. 

— Acum dolarul e mai puternic decât euro, zise Bean. Iţi 
plătesc costul călătoriei, ca să nu pierzi nimic pentru că mi- 
am suit soţia în alt taxi. 

— Încotro mergeţi? întrebă şoferul tăios, într-o engleză cu 
accent de BBC. Olandezii aveau într-adevăr nevoie de 
programe mai bune în propria limbă pentru ca toţi cetăţenii 
să nu fie obligaţi să privească tot timpul filme englezeşti şi 
să asculte posturi de radio englezeşti. 

Bean nu-i răspunse până nu se urcă în maşină şi închise 
uşa. 

— Du-mă la Amsterdam, zise. 

— Cum? 

— Cum ai auzit. 

— Costă opt sute de dolari, zise şoferul. 

Bean scoase o bancnotă de o mie de dolari din por-tmoneu 
şi i-o dădu. 

— Unitatea video din maşină funcţionează? întrebă. 
Şoferul scana ostentativ bancnota, verificând dacă nu e 
falsă. Bean îşi dori să fi folosit o bancnotă a Hegemoniei. 


Nu-ţi plac dolarii? Ia vezi cum îţi place asta! Dar era puţin 
probabil ca cineva să primească bani ai Hegemoniei în orice 
scop zilele astea, cu feţele lui Peter şi Ahile la toate ştirile 
oraşului şi toate discuţiile despre faptul că Peter delapidase 
fondurile Hegemoniei. 

Feţele lor erau şi pe video-ul din maşină, când în cele din 
urmă şoferul îl puse în funcţiune. „Bietul Peter”, gândi 
Bean. Acum ştia ce simțeau cardinalii şi contra cardinalii 
când apăreau doi care să revendice tronul Sf. Petru. „Ce 
gust minunat al istoriei, pentru el. Ce încurcătură pentru 
lume.” 

Şi spre surprinderea lui, Bean descoperi că de fapt nu-i 
prea păsa că lumea e în încurcătură - dacă această 
încurcătură nu-i afecta propria familie. 

„Acum sunt civil, îşi dădu el seama. Nu-mi pasă decât de 
modul în care aceste evenimente mondiale îmi vor afecta 
familia.” 

Apoi îşi aminti: „îmi păsa de evenimentele mondiale doar 
în măsura în care mă afectau pe mine. Râdeam de sora 
Carlotta pentru că ea îşi făcea atâtea griji.” 

Dar lui îi păsa. Le urmărea. Le dădea atenţie. Îşi spunea că 
face asta ca să ştie unde ar fi mai în siguranţă, însă acum, 
având mult mai multe motive să-şi facă griji din cauza 
siguranţei, găsea întreaga poveste cu Peter şi Ahile profund 
plicticoasă. Peter era un prost dacă-şi închipuia că-l poate 
controla pe Ahile, prost să aibă încredere într-o sursă 
chineză într-o astfel de problemă. Cât de bine trebuie să-l fi 
cunoscut Ahile pe Peter, ca să ştie că-l va salva în loc să-l 
ucidă? Dar de ce să nu-l înţeleagă Ahile pe Peter? Nu 
trebuia decât să se gândească la ceea ce ar face el dacă ar 
fi în poziţia lui Peter, dar mai puţin inteligent. 

Totuşi, deşi îl plictisea, povestea de la ştiri începea să aibă 
sens, combinată cu lucrurile pe care le ştia Bean. 
Delapidarea era desigur ceva ridicol, o dezinformare 
evidentă din partea lui Ahile, deşi toate naţiunile 
importante făceau caz de asta, cerând o anchetă: China, 


Rusia, Franţa. Ceea ce părea să fie adevărat era că Peter şi 
părinţii săi fugiseră din perimetrul Hegemoniei din Ribeirăo 
Preto puţin înainte de ivirea zorilor în această dimineaţă, 
merseseră cu maşina până la Araraquara apoi luaseră 
avionul spre Montevideo, unde primiseră permisiunea 
oficială să zboare în Statele Unite, ca invitaţi ai guvernului 
SUA. 

Era, desigur, posibil ca plecarea lor bruscă să fi fost 
provocată de ceva ce făcuse Ahile sau de vreo informaţie 
despre planurile sale din viitorul apropiat. Dar Bean era 
destul de convins că aceste evenimente fuseseră declanşate 
de e-mailurile pe care el şi Petra le trimiseseră în această 
dimineaţă când primiseră mesajul lui Han Tzu. Aparent 
Wigginii fuseseră treji fie foarte târziu, fie foarte devreme, 
pentru că citiseră scrisorile aproape imediat ce fuseseră 
trimise. Le primiseră, descifraseră mesajul, îşi dăduseră 
seama de implicaţiile indiciului lui Han Tzu, apoi, aproape 
incredibil, îl convinseseră pe Peter să-i dea atenţie şi să 
plece fără întârziere. 

Bean presupusese că va dura câteva zile până ce Peter să- 
şi dea seama de semnificaţia a ceea ce i se spusese. O parte 
a problemei era relaţia lui cu părinţii săi. Bean şi Petra ştiau 
cât de inteligenţi sunt Wigginii, dar cei mai mulţi oameni 
din cadrul Hegemoniei habar n-aveau, iar Peter cel mai 
puţin dintre toţi. Bean încercă să-şi imagineze scena când ei 
îi explicaseră că fusese păcălit de Ahile. Peter, crezându-şi 
părinţii atunci când îi spuneau că făcuse o greşeală? De 
neînchipuit. 

Şi totuşi, trebuie să-i fi crezut imediat. 

Sau fusese drogat. 

Bean râse puţin gândindu-se la asta, apoi îşi ridică privirea 
de la video pentru că taxiul vira brusc. leşeau din drumul 
principal pe o stradă lăturalnică. Nu trebuia să se întâmple 
aşa. 

Din reflex, Bean deschise uşa şi se aruncă afară înainte ca 
şoferul taxiului să poată apuca pistolul de pe scaun şi să-l 


ţintească. Glonţul ţiui pe lângă capul lui Bean în timp ce el 
atingea pământul şi se rostogolea. Taxiul opri şi şoferul 
cobori să termine treaba. Abandonându-şi bagajul, Bean se 
târi după colţ. Dar nu putea ajunge suficient de departe pe 
stradă - pe care nu era nimeni, aici în districtul depozitelor 
- încât să iasă din raza de acţiune a unui glonţ dacă 
taximetristul îl urma pe strada principală. 

O altă împuşcătură se auzi imediat ce trecu de colţul 
clădirii. Se gândi să se lipească de zid, în speranţa că 
trăgătorul era prost de-a binelea şi va trage după colţ fără 
să se uite. 

Dar aşa ceva n-ar fi funcţionat, fiindcă al doilea taxi venea 
din curbă exact în faţa lui, iar şoferul îl ochi pe Bean cu 
pistolul său. 

Se trânti la pământ şi două gloanţe loviră zidul în locul 
unde stătuse el. Printr-un noroc, saltul îl aduse exact în faţa 
primului şofer, care fusese într-adevăr atât de prost încât să 
vină de după colţ alergând cât putea de repede. Căzu peste 
Bean, iar când se izbi de pământ pistolul îi zbură din mână. 

Bean s-ar fi repezit după armă, dar al doilea şofer 
coborâse deja din maşină şi ar fi putut să-l împuşte pe Bean 
înainte să o poată lua. Aşa că Bean se târi înapoi spre 
primul taxi, lăsat în ralanti pe marginea străzii. Oare ar 
putea pune maşina între el şi adversarii săi înainte ca ei să 
poată trage din nou? 

Ştia că era imposibil. Dar nu avea altceva de făcut decât să 
încerce şi să spere că, la fel ca tipii răi din filme, cei doi vor 
ţinti prost şi-l vor rata de fiecare dată. Iar când se va fi 
urcat în taxi şi va fi demarat, ar fi fost foarte convenabil ca 
tapiţeria scaunului şoferului să fie făcută dintr-un material 
miraculos care să oprească gloanţele trase prin fereastra 
din spate. 

Poc. Poc-poc. Apoi... o rafală de armă automată. 

Cei doi şoferi de taxi nu aveau arme automate. 

Bean se afla acum în faţa maşinii, mergând ghemuit. Spre 
surprinderea lui, niciunul din şoferi nu aştepta la colţ cu 


pistolul aţintit spre el. Poate fuseseră acolo cu o clipă în 
urmă, dar acum zăceau la pământ, ciuruiţi de gloanţe şi 
sângerând abundent. 

lar de după colţ se năpustiră doi bărbaţi cu aspect 
indonezian, unul având un pistol şi celălalt o mică armă 
automată. Bean recunoscu modelul israelian, pentru că 
acestea erau armele pe care şi mica lui armată le folosea în 
misiunile în care trebuiau să-şi poată ascunde armele cât 
mai mult timp posibil. 

— Vino cu noi! strigă unul din indonezieni. 

Bean se gândi că asta părea o idee bună. Întrucât 
tentativa de asasinat indusese un om de rezervă, ar fi putut 
include mai mulţi, şi cu cât ar pleca mai repede de acolo, cu 
atât mai bine. Desigur, nu ştia nimic despre aceşti 
indonezieni sau pentru ce se aflaseră acolo în acea clipă şi-i 
salvaseră viaţa, dar faptul că aveau arme şi nu trăseseră în 
el implica faptul că, măcar pe moment, îi erau cei mai 
apropiaţi prieteni. 

Îşi înhaţă geanta şi alergă. Portiera din faţă a unei maşini 
germane neînmatriculate era deschisă, aşteptân-du-l. În 
clipa în care sări înăuntru spuse: 

— Soţia mea - e în celălalt taxi. 

— E în siguranţă, spuse bărbatul din spate, cel cu arma 
automată. Şoferul ei e de-al nostru. Ai ales foarte bine taxiul 
pentru ea. Foarte rău pentru tine. 

— Cine sunteţi? 

— Imigrant indonezian, răspunse şoferul cu un rânjet. 

— Islamic, zise Bean. Alai te-a trimis? 

— Nu, nu Alai. Singuri, spuse bărbatul. 

Bean nu se osteni să-l corecteze. Dacă numele lui Alai nu 
însemna nimic pentru el, ce rost avea să continue? 

— Unde e Petra? Soţia mea? 

— Merge la aeroport. Nu foloseşte bilet de la tine. Omul 
din spate îi întinse un bilet de avion. 

— Merge aici. 

Bean privi biletul. Damasc. 


În aparenţă, misiunea lui Ambul dăduse rezultate. 
Damascul era, din toate punctele de vedere, capitala lumii 
islamice. Chiar dacă Alai se ascundea, era puţin probabil să 
se afle în altă parte. 

— Suntem invitaţi acolo? întrebă Bean. 

— Turişti, spuse cel din spate. 

— Bine. Pentru că am lăsat în spital ceva pentru care s-ar 
putea să fim nevoiţi să ne întoarcem. 

Căci era evident că oamenii lui Ahile - sau oricine ar fi fost 
- ştiau totul despre ceea ce făcuseră ei la Spitalul pentru 
Femei. De fapt... nu era aproape nici o şansă ca un lucru 
din ceea ce le aparţinea lor să fi rămas în spital. 

Se întoarse şi se uită la bărbatul de pe bancheta din spate. 
Acesta scutura din cap. 

— Ne pare rău, mi-au spus când am oprit aici şi i-am 
împuşcat pe ăia, paznicul din spital fura ce aţi lăsat acolo. 

Bineînţeles. Nu te lupţi cu un paznic. Il cumperi. 

Acum totul îi era limpede. Dacă Petra ar fi luat primul taxi, 
nu ar fi avut loc un asasinat, ci o răpire. Nu era vorba de a-l 
ucide pe Bean - asta era doar un bonus. Era vorba despre 
copiii lui Bean. 

Bean ştia că nu fuseseră urmăriţi. Fuseseră trădaţi când 
sosiseră. Volescu. lar dacă Volescu era implicat, atunci 
embrionii furaţi trebuiau să fi avut probabil Cheia lui Anton. 
Nu exista nici un motiv ca cineva să vrea copiii lui dacă nu 
ar fi avut măcar o şansă să devină nişte genii, aşa cum era 
Bean. 

Testul de faţadă al lui Volescu era probabil un fals. Volescu 
habar n-avea care dintre embrioni are Cheia lui Anton şi 
care nu. Vor fi implantaţi unor mame surogat şi vor vedea 
ce se întâmplă după naşterea lor. Bean fusese păcălit de 
Volescu la fel de sigur cum Peter fusese păcălit de Ahile. 
Dar ei nu avuseseră încredere în Volescu. Presupuseseră 
doar că nu e în aceeaşi echipă cu Ahile. 

Deşi nu era necesar să fi fost el. Numai pentru că răpise 
gaşca lui Ender nu însemna că e singurul răpitor din lume. 


Copiii lui Bean, dacă aveau talentele lui, ar fi fost râvniţi de 
orice naţiune ambițioasă sau lider militar în ascensiune. 
Creşte-i fără să ştie nimic despre părinţii lor adevăraţi, 
antrenează-i pe Pământ la fel de intens cum fuseseră 
antrenați Bean şi ceilalţi copii la Şcoala de Luptă, şi la 
vârsta de nouă sau zece ani puteau fi puşi la comanda 
strategiei şi tacticii armatei respective. 

Putea fi chiar o schemă antreprenorială. Poate Volescu 
făcuse asta singur, angajând asasinii, mituind paznicii, 
pentru a putea vinde copiii mai târziu la un preţ mai mare. 

— Îmi pare rău, veşti proaste, spuse bărbatul de pe 
bancheta din spate. Dar tot mai ai un copil, da? Soţia, da? 

— Da, unul, zise Bean. 

Dacă aveau un noroc extraordinar. 

Ceea ce nu părea să fie cazul pe moment. 

Totuşi, mergeau la Damasc. Dacă Alai chiar îi luase sub 
protecţia lui, Petra va fi în siguranţă acolo. Petra şi poate 
copilul - care la urma urmelor ar putea avea Cheia lui 
Anton şi ar putea fi condamnat să moară înainte de a apuca 
vârsta de douăzeci de ani. Cel puţin ei doi vor fi în 
siguranţă. 

Dar mai erau toţi ceilalţi, copii ai lui Bean şi ai Petrei care 
vor fi crescuţi de străini ca nişte unelte, ca nişte sclavi. 

Fuseseră nouă embrioni. Unul fusese implantat, trei 
fuseseră eliminaţi. Rămâneau cinci în posesia lui Volescu, a 
lui Ahile sau a oricui îi luase. 

Doar dacă Volescu nu găsise un mod de a-i ascunde pe cei 
trei presupuşi eliminaţi, schimbând cumva containerele. 
Puteau exista deci opt embrioni sau poate nu, ci doar cei 
cinci despre care ştiau. Bean şi Petra îl priviseră amândoi 
pe Volescu foarte atent ca să nu poată să-i ascundă pe 
primii trei, nu-i aşa? 

Folosindu-şi voinţa, Bean îşi îndepărtă gândurile de la 
problemele în privinţa cărora nu putea face nimic pe 
moment, şi evalua situaţia. 


— Vă mulţumesc, le spuse bărbaţilor din maşină. Am fost 
neglijent. Fără voi aş fi fost mort. 

— Nu neglijent, zise cel din spate. Tânăr îndrăgostit. Soţia 
cu copilul. Timpul speranţelor. 

Urmat imediat, înţelese Bean, de un timp al disperării. N- 
ar fi trebuit să fie de acord să aibă copii, indiferent cât de 
mult ar fi vrut Petra, indiferent cât ar fi iubit-o pe Petra, 
indiferent cât ar fi tânjit după copii, după familie. Ar fi 
trebuit să rămână ferm pe poziţie, fiindcă atunci nu s-ar fi 
întâmplat ceea ce se întâmpla acum. Duşmanii n-ar fi avut 
ce să fure de la el. El şi Petra ar fi fost încă în vreo 
ascunzătoare, nedetectaţi, pentru că n-ar fi fost nevoiţi să 
se ducă la un şarpe ca Volescu. 

— Copiii buni, zise omul din spate. Te sperie, te 
înnebunesc. Cineva răpeşte copiii, cineva le face rău, tu 
înnebuneşti. Dar buni oricum. Copiii buni. 

Mda. Bine. Poate că Bean reuşea să trăiască suficient ca 
să-şi dea seama de asta, poate că nu. 

Căci acum ştia care era scopul vieţii sale, pentru tot timpul 
care îi mai rămăsese înainte să moară de gigantism. 

Trebuia să-şi recapete copiii. Fie că urmau să se nască sau 
nu, ei existau acum, fiecare cu propria identitate genetică, 
fiecare trăind. Înainte de a-i fi luaţi, nu însemnaseră pentru 
el nimic altceva decât nişte celule într-o soluţie - singurul 
care conta fusese cel implantat Petrei, cel care urma să 
crească şi să devină parte din familie. Dar acum toţi erau 
importanţi. Toţi erau vii, pentru că altcineva îi luase şi 
intenţiona să se folosească de ei. 

Îi regreta chiar şi pe cei care fuseseră eliminaţi. Chiar 
dacă testul ar fi fost real, chiar dacă ar fi avut Cheia lui 
Anton, ce drept avea el să le şteargă identitatea genetică 
doar pentru că în altruismul lui voia să-i scutească de 
suferinţele unei vieţi atât de scurte ca a lui? 

Brusc îşi dădu seama la ce se gândea. Ce sens avea. 

„Soră Carlotta, întotdeauna ai vrut să devin creştin -şi nu 
doar creştin, ci catolic. Ei, iată-mă gândind că imediat ce 


sperma şi ovulul se combină devin o viaţă umană, şi e o 
greşeală să-i faci rău. 

Ei bine, nu sunt catolic şi nu e ceva rău să-mi doresc copii 
care să aibă o viaţă întreagă, în loc de acea cincime de viaţă 
care mi-e destinată mie. 

Dar cu ce sunt eu diferit, aruncând acei trei embrioni, de 
Volescu? El a aruncat douăzeci şi doi, eu am aruncat trei. El 
aşteptase să se dezvolte timp de doi ani -gestaţia plus un an 
- dar în final, care era diferenţa?” 

Oare sora Carlotta l-ar condamna pentru asta? Comisese 
un păcat mortal? Primea acum ceea ce merita, pierzând 
cinci pentru că aruncase cu bună-ştiinţă trei? 

Nu, nu şi-o putea imagina spunându-i asta. Sau chiar 
gândind-o în sinea ei. Ea s-ar fi bucurat că în cele din urmă 
se hotărâse să aibă un copil. S-ar fi bucurat ca Petra să fie 
într-adevăr însărcinată. 

Dar ar fi fost de acord cu elcă toţi cinci erau acum în 
mâinile altcuiva, puteau fi implantaţi de altcineva şi ajunge 
copii, iar el nu trebuia să-i abandoneze. Trebuia să-i 
găsească, să-i salveze şi să-i aducă acasă. 

STINGEREA FOCURILOR 


From: Han Tzu To: Tigrul Zăpezilor Re: pietre. 

Sunt mulţumit şi onorat să am din nou şansa de a-mi oferi 
umilul sfat Luminăţiei Voastre. Sfatul meu precedent de a 
ignora grămezile de pietre de pe drumuri a fost în mod 
evident o prostie, iar Domnia Voastră aţi considerat că ar fi 
mult mai înţelept dacă aţi declara ilegal transportul 
pietrelor. 

Acum am din nou gloriosul privilegiu să dau un sfat prost 
celui care nu are nevoie de sfaturi. 

lată cum văd eu problema: 

1. După ce aţi dat o lege împotriva transportului de pietre, 
nu mai puteţi da înapoi abrogând legea fără să daţi dovadă 
de slăbiciune. 


2. Legea împotriva pietrelor vă pune în situaţia de a aresta 
femei şi copii, lucru filmat şi difuzat în afara graniţelor 
Indiei, spre consternarea Republicii Populare Universale. 

3. Coastele Indiei fiind atât de întinse, iar flota noastră atât 
de mică, nu putem împiedica o contrabandă cu astfel de 
filme. 

4. Pietrele blochează drumurile, făcând transportul de 
trupe şi aprovizionarea greu de prevăzut şi periculoase, 
modificând orarele. 

5. Grămezile de pietre au fost numite „Marele Zid al 
Indiei” sau cu alte nume care le fac să fie un simbol al 
sfidării revoluţionare a Republicii Populare Universale. 

M-aţi testat, sugerând că există doar două posibilităţi, care 
în înţelepciunea Dumneavoastră ştiaţi că ar conduce la 
consecinţe dezastruoase. Abrogând legea sau încetând 
aplicarea ei aţi încuraja pe viitor încălcări ale altor legi. O 
aplicare mai strictă nu ar reuşi decât să creeze martiri, să 
înfierbinte opoziţia, să ne facă de ruşine în ochii naţiunilor 
barbare ignorante, şi să încurajeze încălcarea legilor. 

Printr-un noroc incredibil nu am picat inteligentul 
Dumneavoastră test. Am găsit o a treia, alternativă pe care 
deja o prevăzuserăţi: înţeleg acum că planul măreț al 
Domniei voastre este să umplem camioane cu nisip fin şi 
pietre mari. Soldaţii vor merge în satele care au construit 
asemenea baricade înalte. Vor pune camioanele în spatele 
baricadelor şi vor arunca pietrişul şi bolovanii în faţa 
grămezii lor, şi nu deasupra ei. 

1. Poporul indian rebel şi nerecunoscător va reflecta 
asupra diferenţei dintre Marele Zid al Indiei şi Nisipul şi 
Pietrele Chinei. 

2. Pentru că veţi bloca toate drumurile care vin şi pleacă 
din fiecare sat, nu vor mai putea primi camioanele şi 
autobuzele până nu vor înlătura atât Marele Zid al Indiei, 
cât şi Nisipul şi Pietrele Chinei. 

3. Vor constata că nisipul e prea fin, iar pietrele sunt prea 
mari ca să fie mutate uşor. Efortul depus pentru eliberarea 


drumurilor le va fi învăţătură de minte, fără a mai trebui 
pedepsită vreo persoană. 

4. Orice film scos din India va arăta că nu am făcut cu 
drumurile lor altceva decât ceea ce au făcut ei înşişi de 
bunăvoie, doar că la alt nivel. lar singura pedeapsă pe care 
o vor vedea străinii va fi indieni culegând şi mutând pietre, 
lucru foarte apropiat de ceea ce făceau chiar ei la început. 

5. Pentru că nu sunt destule camioane în India care să 
ducă nisip şi pietre decât într-o mică parte din satele care 
au construit un Mare Zid al Indiei, satele care beneficiază 
de acest tratament vor fi alese cu grijă pentru a ne asigura 
că sunt blocate un număr maxim de drumuri, întrerupând 
comerţul şi aprovizionarea cu alimente în toată India. 

6. De asemenea, vă veţi asigura că rămân suficiente 
drumuri deschise pentru aprovizionarea noastră, dar 
punctele de control vor fi plasate departe de sate şi în locuri 
unde nu pot fi filmate de la distanţă. Nu se va permite 
trecerea niciunui camion civil. 

7. Unor sate înfometate li se vor furniza mici cantităţi de 
alimente paraşutate de armata chineză, care vor apărea ca 
nişte salvatori care aduc hrană celor care suferă nevinovaţi 
datorită acţiunilor acelor rebeli şi nesupuşi care blochează 
drumurile. Vom oferi filme cu aceste acţiuni umanitare ale 
armatei noastre tuturor agenţiilor de ştiri străine. 

Aplaud înţelepciunea Domniei Voastre de a vă fi gândit la 
acest plan şi vă mulţumesc că aţi permis cuiva atât de 
nesăbuit ca mine să examineze modul Dumneavoastră de 
gândire şi să observe cum schimbaţi o neplăcere într-o 
lecţie măreaţă pentru nerecunoscătorul popor indian. Doar 
dacă, la fel ca data trecută, nu aveţi un alt plan mult mai 
subtil şi mai înţelept, pe care nu am fost capabil să-l 
anticipez. 

Din partea acestui copil care se prosternează la picioarele 
Domniei Voastre pentru a primi înţelepciunea, Han Tzu. 

Peter nu voia să se ridice din pat. 

Aşa ceva nu i se mai întâmplase în viaţa lui. 


Nu, nu era chiar adevărat. Adesea voise să nu se ridice din 
pat, dar se ridicase în cele din urmă. Ceea ce era diferit 
astăzi era că se afla încă în pat la nouă jumătate dimineaţa, 
deşi avea programată o conferinţă de presă peste mai puţin 
de jumătate de oră în sala de conferinţe a hotelului O. 
Henry din oraşul său natal Greensboro, Carolina de Nord. 

Nu putea da vina pe fusul orar. Între Ribeirâo Preto şi 
Greensboro decalajul era de numai o oră. Ar fi fost jenant 
să nu se poată ridica din pat. Deci se va ridica. Foarte 
curând. 

Asta nu avea nici o importanţă. Poate că deocamdată încă 
deţinea titlul de Hegemon, dar în multe ţări existau oameni 
cu titluri ca „rege”, „duce” sau „marchiz” care găteau, 
făceau fotografii sau reparau maşini ca să aibă din ce trăi. 
Poate ar fi trebuit să se întoarcă la colegiu sub un alt nume 
şi să se pregătească pentru o carieră precum cea a tatălui 
său, să lucreze liniştit pe undeva pentru vreo companie. 

Sau s-ar putea duce în baie să umple cada cu apă, să se 
scufunde şi să inspire apa. Câteva clipe de panică şi 
zbatere, apoi întreaga problemă ar dispărea. De fapt, dacă 
s-ar fi lovit foarte tare în diferite locuri de pe corp ar fi 
putut părea că se luptase cu un atacator şi fusese asasinat. 
Ar putea chiar să fie considerat un martir. Cel puţin oamenii 
ar crede că era suficient de important ca să aibă un duşman 
care să considere că merită asasinat. 

„Într-un minut, gândi Peter, o să mă scol şi o să fac un duş 
ca să nu arăt şifonat în faţa presei.” „Ar trebui să pregătesc 
o declaraţie, se mai gândi. Ceva de efect ca: «De ce nu sunt 
atât de patetic şi stupid cum demonstrează recentele mele 
acţiuni.» Sau poate abordarea directă: «De ce sunt chiar 
mai patetic şi mai stupid decât indică recentele mele 
acţiuni.», 

Dat fiind trecutul său recent, probabil ar fi salvat din cadă, 
ar fi resuscitat, apoi cineva ar observa vânătă-ile de pe corp 
şi lipsa unui atacator, şi va apărea povestea despre patetica 
sa încercare de a face o tentativă de suicid să arate ca o 


crimă brutală, iar viaţa sa ar fi şi mai lipsită de sens decât 
era deja. 

O altă bătaie în uşă. Oare menajera nu ştia să citească 
semnul „nu deranjaţi”? Era scris în patru limbi. Era posibil 
să nu cunoască niciuna dintre ele? Fără îndoială era o 
analfabetă şi în a cincea. 

Mai erau douăzeci şi cinci de minute până la conferinţa de 
presă. „Am aţipit? Ar fi nostim. Doar... să... adorm. Scuze, 
am dormit prea mult. Am fost atât de ocupat. E o muncă 
extenuantă să predai - unui ucigaş megaloman - tot ceea ce 
ai construit într-o viaţă întreagă. 

Cioc, cioc, cioc. E bine că nu m-am sinucis; toate bătăile 
astea în uşă mi-ar fi distrus concentrarea şi mi-ar fi stricat 
cu totul scena morţii. Ar trebui să mor ca Seneca, cu un 
ultim discurs reuşit. Sau ca Socrate, deşi ar fi mai greu, căci 
nu am cucută, ci doar o cadă. Totuşi, fără lame. Nu mi-a 
crescut barba suficient ca să am nevoie. Încă un semn că nu 
sunt decât un puşti prost căruia nu ar fi trebuit niciodată să 
i se permită să joace un rol în lumea adulţilor.” 

Zăvorul alunecă şi uşa camerei zbură în lături izbindu-se 
de perete. 

Revoltător! Cine îndrăznea să folosească un şperaclu la 
uşa lui? 

Şi nu numai un şperaclu! Cineva reuşise să desfacă ivărul 
şi acum uşa era larg deschisă. 

Asasinii! Ei bine, lasă-i să mă ucidă în pat, privin-du-i în 
faţă, nu ghemuindu-mă ca un laş într-un colţ şi implorându-i 
să nu tragă. 

— Bietul copil, făcu mama lui. 

— E deprimat, zise tatăl. Nu râde de el. 

— Nu pot să nu mă gândesc prin ce a trecut Ender, 
luptând cu Furnicile aproape în fiecare zi, săptămâni de-a 
rândul, complet epuizat, şi totuşi întotdeauna s-a ridicat şi a 
pornit din nou la luptă. 

Peter ar fi vrut să ţipe la ea. Cum îndrăznea să compare 
clipele prin care tocmai trecuse el cu legendara „suferinţă” 


a lui Ender? Ender nu a pierdut niciodată nici o bătălie, nu 
se gândea la asta? Iar el tocmai pierduse războiul! Avea 
dreptul să doarmă. 

— Gata? Un, doi, trei. 

Peter simţi cum salteaua alunecă de pe pat până când el fu 
răsturnat cu greutate pe podea, lovindu-se cu capul de 
rama patului. 

— Au! strigă. 

Nu era un nobil ultim cuvânt care să fie înregistrat pentru 
posteritate? Cum marele Peter Wiggin, Hegemon al 
Pământului (şi, desigur, fratele lui Ender Wiggin, sfântul 
salvator) şi-a întâmpinat sfârşitul? 

Suferise o teribilă lovitură la cap pe când părinţii săi îl 
târau cu forţa afară din patul unui hotel, în dimineaţa de 
după evadarea sa umilitoare din propriul apartament unde 
nu fusese ameninţat de absolut nimeni, iar el nu avea nici o 
dovadă a vreunui pericol iminent privind persoana lui. 

Şi care fuseseră ultimele sale cuvinte? 

O propoziţie dintr-un singur cuvânt, destinat să fie gravat 
pe monumentul lui. Au. 

— Nu cred că-l putem duce la duş fără să-i atingem sacra 
persoană, zise mama. 

— Ai dreptate. 

— Iar dacă îl atingem, există posibilitatea să cădem morţi 
pe loc. 

Alţi oameni aveau mame compătimitoare, tandre, 
liniştitoare, înţelegătoare. Mama lui era o scorpie sarcastică 
şi care era limpede că îl urăşte şi că îl urase întotdeauna. 

— Găleata cu gheaţă, zise tatăl. 

— Fără gheaţă. 

— Dar conţine apă. 

Era prea stupid. Vechea şmecherie cu aruncatul apei pe 
adolescentul somnoros. 

— Plecaţi. Mă scol în câteva minute. 

— Ba nu, zise mama. Te scoli acum. Tatăl tău umple 
găleata cu gheaţă. Auzi cum curge apa. 


— OK, OK, plecaţi ca să pot să mă dezbrac şi să mă duc la 
duş. Sau totul e doar un subterfugiu ca să mă puteţi vedea 
din nou dezbrăcat? N-o să mă lăsaţi niciodată să uit cum îmi 
schimbaţi scutecele, aparent asta a fost o etapă foarte 
importantă în viaţa voastră. 

I se răspunse aruncându-i-se apă pe faţă. Nu o găleată 
întreagă, dar destul cât să se ude pe cap şi pe umeri. 

— Scuze că n-am avut timp s-o umplu, zise tatăl. Dar când 
ai început să-i faci aluzii sexuale grosolane soţiei mele, a 
trebuit să folosesc orice cantitate de apă aveam la 
îndemână ca să te fac să taci înainte să fiu nevoit să-ţi fac 
praf mutriţa de copil năzdrăvan. 

Peter se ridică de pe salteaua de jos şi-şi scoase pantalonii 
în care dormea. 

— Asta aţi venit să vedeţi? 

— Categoric, zise tatăl. Ai greşit, Theresa: chiar are coaie. 

— Se pare că nu suficient. 

Peter se strecură printre ei şi trânti uşa băii în urma lui. 

Jumătate de oră mai târziu, după ce făcuse presa să 
aştepte doar zece minute peste ora anunţată, Peter urcă 
singur pe platforma de la capătul unei săli de conferinţe 
aglomerate. Toţi reporterii ţineau camerele ridicate, cu 
obiectivele pândind printre degetele pumnilor strânşi. Era 
cea mai bună audienţă pe care o avusese vreodată la o 
conferinţă de presă - deşi, ca să fim sinceri, nu ţinuse 
niciuna în Statele Unite. Poate aici toate erau la fel. 

— Sunt la fel de surprins ca şi voi că mă aflu astăzi aici, 
zise Peter cu un zâmbet. Dar trebuie să spun că sunt 
recunoscător persoanei care mi-a oferit informaţi ile care 
mi-au permis să scap, împreună cu familia mea, din locul 
care cândva a fost un rai al siguranţei, dar care a devenit 
pentru mine cel mai periculos loc din lume. De asemenea, 
sunt recunoscător guvernului Statelor Unite, care nu numai 
că m-a invitat să mut sediul Hegemoniei aici, desigur 
temporar, ci a şi desemnat un număr generos de agenţi ai 
Serviciilor Secrete care să supravegheze zona. Nu cred că 


sunt necesari, cel puţin nu atât de mulţi, dar mă rog, până 
de curând n-am considerat că aş avea nevoie de vreo 
protecţie în interiorul sediului Hegemoniei din Ribeirăo 
Preto. 

Zâmbetul lui invita la râs, şi se râse. Era mai mult o 
eliberare a tensiunii decât amuzament adevărat, dar 
mergea. Tatăl lui subliniase asta - fă-i să râdă din când în 
când, ca toată lumea să se simtă relaxată. O să-i facă să 
creadă că şi tu eşti relaxat şi încrezător. 

— Informaţiile mele dau de înţeles că niciunul din tre 
mulţii angajaţi loiali ai Hegemoniei nu se află în nici un fel 
de pericol, iar când noul sediu permanent va fi stabilit, îi 
invit pe toţi cei care doresc să-şi reia slujbele. Cei care nu 
ne sunt loiali bineînţeles că au deja alte slujbe. 

Din nou râsete - dar şi câteva evidente murmure 
dezaprobatoare. Presa mirosea scandalul şi nu era deloc de 
ajutor faptul că Peter părea - şi chiar era - atât de tânăr. 
Umor, da, dar nu trebuia să arăţi ca un puşti care face pe 
deşteptul. Mai ales să nu arăţi ca un puşti care face pe 
deşteptul, dar ai cărui părinţi au trebuit să-l scoată cu forţa 
din pat de dimineaţă. 

— Nu voi da nici o informaţie care să-l trădeze pe recentul 
meu binefăcător. Atât vă pot spune: brusca şi nedorita mea 
călătorie - dezmembrarea Hegemoniei - este întru totul din 
vina mea. 

Poftim. Un copil n-ar spune aşa ceva. Nici măcar 
politicienii adulţi nu obişnuiesc să spună aşa ceva. 

— Contrar sfatului comandantului meu militar şi al altora, 
l-am adus la sediul meu pe celebrul Achilles Flandres, la 
cererea lui şi crezând asigurările lui de loialitate faţă de 
mine. Am fost avertizat că nu pot avea încredere în el, iar 
eu am ţinut cont de aceste avertizări. Cu toate acestea, am 
crezut că sunt suficient de inteligent şi atent ca să detectez 
din timp orice trădare din partea lui. A fost un calcul greşit. 
Mulțumită ajutorului altora, nu a fost o greşeală fatală. 


Informaţiile răspândite de Achilles Flandres în fostul sediu 
al Hegemoniei despre presupusa mea delapidare sunt, 
desigur, false. Întotdeauna registrele contabile ale 
Hegemoniei au fost publice. Gama larga de venituri şi 
cheltuieli a fost publicată anual pe net, iar în această 
dimineaţă am pus atât întregul set de registre ale 
Hegemoniei, cât şi registrele mele personale pe un site 
securizat la adresa „Dezvăluirea Finanţelor Hegemoniei”. 
Cu excepţia câtorva elemente secrete din buget, despre 
care orice analist militar vă poate spune că abia ajung 
pentru puţinele acţiuni militare ale biroului meu din ultimii 
câţiva ani, fiecare dolar este contabilizat. Da, ţinem 
contabilitatea în dolari, fiindcă moneda Hegemoniei a 
fluctuat mult, dar pe un trend puternic descendent în 
ultimii ani. 

Din nou râsete. Dar toată lumea scria cu înfrigurare, iar el 
putea vedea cum politica de destăinuire totală dădea roade. 
— In afară de faptul că veţi vedea cu ochii voştri că nu s-a 

furat nimic de la Hegemonie, continuă Peter, veţi vedea şi 
că Hegemonia a funcţionat cu fonduri extrem de reduse. A 
însemnat o provocare să fii poliţia între naţiunile unei lumi 
care se opune tendinței imperialiste ale aşa-zisei „Republici 
Populare Universale”, cunoscută şi sub numele de Imperiul 
Chinez. Am fost extrem de recunoscători acelor ţări care au 
continuat să sprijine Hegemonia la un nivel sau altul. Din 
respect pentru unele dintre ele care au preferat să 
păstreze se cretă contribuţia lor, am retras vreo douăzeci 
de nume. Sunteţi liberi să speculaţi asupra identităţii lor, 
dar eu nu vă voi spune nici da, nici nu, doar vă informez cu 
toată sinceritatea: China nu este una dintre acestea. 

Se auzi un hohot şi mai puternic, iar câţiva oameni chiar 
aplaudară de câteva ori. 

— Sunt scandalizat că uzurpatorul Achilles Flandres a pus 
în discuţie credibilitatea Ministrului Colonizării. Dar dacă 
exista vreo îndoială asupra planurilor lui Flandres, faptul că 
aceasta a fost prima sa acţiune ar trebui să vă spună multe 


despre planurile lui de viitor pentru noi toţi. Achilles 
Flandres nu-şi va afla odihna până ce toate fiinţele umane 
nu vor fi sub controlul său complet. Sau, desigur, moarte. 

Peter făcu o pauză, lăsă privirea în jos pe tribună de parcă 
ar fi avut acolo notițe, deşi desigur nu avea. 

— Singurul lucru pentru care totuşi nu regret că l-am adus 
pe Achilles Flandres la Ribeirăo Preto este că acum am avut 
ocazia să-l cunosc ca om - cu toate că îl includ în această 
categorie numai în sens foarte larg. Achilles Flandres şi-a 
dobândit puterea în lume nu prin propria inteligenţă şi 
curaj, ci exploatând inteligenţa şi curajul altora. A pus la 
cale răpirea copiilor care l-au ajutat pe fratele meu, Ender 
Wiggin, să salveze omenirea de invadatorii extratereştri. De 
ce? Pentru că ştia că el nu ar fi putut avea nici o speranţă să 
guverneze lumea dacă vreunul dintre ei ar fi luptat 
împotriva lui. 

Puterea lui Achilles Flandres vine din voinţa altora de a-i 
crede minciunile. Dar minciunile nu-i vor mai aduce noi 
aliaţi aşa cum o făceau în trecut. A înhămat China la căruţa 
sa şi o mână ca pe un bou. Dar l-am auzit râzând de bieţii 
fraieri din guvernul chinez care l-au crezut, bătându-şi joc 
de ei pentru bietele lor ambiţii, spunându-mi cât sunt de 
nedemni ca unul ca el să le conducă destinele. 

Fără îndoială că multe astfel de declaraţii au făcut parte 
din tentativa lui de a mă convinge că nu mai lucrează cu ei. 
Dar ridiculiza foarte dur oameni al căror nume îl menţiona. 
Dispreţul pentru ei era real. Aproape mi-a părut rău de ei - 
pentru că, dacă puterea lui s-ar stabiliza vreodată şi nu ar 
mai avea nevoie de ei, atunci şi ei ar înţelege ceea ce 
înţeleg eu. 

Desigur, şi pe mine mă dispreţuia, iar dacă acum râde de 
mine, nu pot decât să fiu de acord cu el. Am fost tras pe 
sfoară, doamnelor şi domnilor. De fapt, mă alătur unui grup 
distins, din care fac parte cei care au căzut de la putere în 
Rusia după răpiri, cei care suferă acum fiind prizonieri 
politici după cucerirea Indiei de către China, şi cei care 


chiar în acest moment arestează oameni în India pentru 
că... mută pietre. 

Sper doar că mă voi dovedi ultima persoană atât de 
orgolioasă şi stupidă care să creadă că Achilles Flandres 
poate fi controlat sau exploatat pentru a servi unui ţel mai 
înalt. Achilles Flandres îşi serveşte doar propriul ţel - 
plăcerea sa. lar ceea ce i-ar face lui plăcere... ar fi să 
domnească peste fiecare bărbat, femeie sau copil din rasa 
umană. 

Nu am făcut o prostie când am angajat Hegemonia în 
lupta împotriva acţiunilor imperialiste ale guvernului 
chinez. Acum, din cauza greşelilor mele, prestigiul 
Hegemoniei a scăzut temporar. Dar opoziţia mea faţă de 
opresiunea Imperiului Chinez asupra a mai mult de 
jumătate din lume nu a scăzut. Sunt un duşman implacabil 
al împăraţilor. 

Aici era un moment potrivit în care să se oprească. 

Peter înclină scurt capul pentru a primi aplauzele lor 
politicoase. Unii din mulţime aplaudau mai mult decât 
politicos - dar erau şi alţii care nu băteau deloc din palme. 

Apoi începură întrebările, dar fiindcă el îşi recunoscuse 
vina de la început le făcu faţă uşor. Doi reporteri încercară 
să obţină mai multe date despre sursa care îi dăduse 
informaţiile şi care fusese aceasta, dar Peter nu spuse 
decât: 

— Dacă vorbesc mai mult despre acest subiect, cineva 
care a fost amabil cu mine va muri cu siguranţă. Sunt 
surprins că puneţi astfel de întrebări. 

După ce spuse acest lucru şi a doua oară - cuvânt cu 
cuvânt - nimeni nu mai puse astfel de întrebări. 

Cât despre întrebările care conţineau acuzaţii voalate, el 
fu de acord cu toţi cei care sugerau că făcuse o prostie. 
Când fu întrebat dacă se dovedise prea prost pentru a 
deţine postul de Hegemon, prima lui replică fu o glumă: 

— Mi s-a spus când am acceptat slujba că însăşi 
acceptarea ei dovedeşte că sunt prea prost ca să-i fac faţă. 


Lumea desigur râse. Apoi el continuă: 

— Dar am încercat să folosesc această funcţie pentru a 
servi cauza păcii şi autoguvernării în întreaga lume, şi 
provoc pe oricine să aducă dovezi că am făcut altceva decât 
să avansez această cauză cât mai mult posibil cu resursele 
pe care le-am avut. 

Cincisprezece minute mai târziu, îşi cerea scuze că nu mai 
are timp. 

— Dar vă rog să-mi transmiteţi orice întrebare aţi avea, iar 
eu şi echipa mea vom încerca să vă răspundem la timp. Încă 
un cuvânt înainte de a pleca. 

Toţi tăcură, aşteptând. 

— Fericirea viitoare a omenirii depinde de oamenii de 
treabă care vor să trăiască în pace cu vecinii lor, de cei care 
doresc să-şi protejeze vecinii de instigatori. Eu sunt doar 
unul dintre aceşti oameni. Probabil nu cel mai bun dintre ei 
şi sper până la Dumnezeu să nu fiu eu cel mai deştept. Dar 
se întâmplă să fiu cel căruia i s-a încredinţat postul de 
Hegemon. Până expiră mandatul meu sau sunt înlocuit în 
mod legal de către statele care au sprijinit Hegemonia, voi 
continua să onorez acest post. 

Izbucniră aplauze - şi de data asta îşi permise să creadă 
că ar putea fi şi ceva entuziasm adevărat în ele. Se întoarse 
extenuat în camera lui. 

Mama şi tatăl lui erau acolo, aşteptându-l. Refuzaseră să 
coboare cu el. 

— Dacă mama şi tatăl tău sunt cu tine, zisese tatăl, ar fi 
mai bine ca asta să fie conferinţa de presă în care îţi dai 
demisia. Dar dacă intenţionezi să păstrezi postul, atunci 
coboară singur. Numai tu. Fără nici o echipă. Fără părinţi. 
Fără prieteni. Doar tu. 

Tatăl lui avusese dreptate. Şi mama avusese dreptate. 
Ender, binecuvântată fie inimioara lui, era exemplul pe care 
trebuia să-l urmeze. Dacă pierzi, pierzi, dar nu te predai. 

— Cum a mers? întrebă mama. 


— Destul de bine, cred, răspunse Peter. Mi-au pus 
întrebări timp de un sfert de oră, dar începuseră să se 
repete sau să o ia în direcţii periculoase aşa că le-am spus 
să-mi trimită pe mail restul întrebărilor. S-a dat la ştiri? 

— Am urmărit treizeci de posturi de ştiri şi cele mai 
importante douăzeci de reţele, şi majoritatea au transmis în 
direct. 

— Deci v-aţi uitat? întrebă Peter. 

— Nu, doar treceam de la un canal la altul, zise mama. Dar 
ceea ce am văzut părea a fi bine. Nici n-ai clipit. Cred că ai 
salvat situaţia. 

— Vom vedea. 

— Pe termen lung, spuse tatăl. O să ai câteva săptămâni 
agitate. Mai ales că poţi să fii sigur că Ahile încă nu şi-a golit 
coşul. 

— O analogie la coşul cu săgeți? Eşti aşa bătrân! Râseră la 
gluma lui. 

— Mamă. Iată. Mulţumesc. 

— Nu am făcut decât ceea ce ştiam că mâine ţi-ai fi dorit 
să fi făcut azi. 

Peter aprobă din cap. Apoi se aşeză pe marginea patului. 

— Doamne, nu pot să cred ce tâmpit am fost. Nu pot să 
cred că nu i-am ascultat pe Bean, Petra, Suri şi... 

— Şi pe noi, sări mama în ajutorul lui. 

— Şi pe voi, şi pe Graff. 

— Te-ai încrezut în propria judecată, spuse tatăl, şi exact 
asta trebuia să faci. Ai greşit de data asta, dar nu ai greşit 
prea des, şi mă îndoiesc că vei mai greşi vreodată. 

— Pentru Dumnezeu, zise mama, să nu începi să-ţi supui 
deciziile la vot. Sau să urmăreşti sondajele de opinie, sau să 
încerci să ghiceşti cum vor apărea acţiunile tale în ochii 
presei. 

— N-o să fac asta. 

— Pentru că, vezi tu, eşti Locke. Ai încheiat deja un război. 
Peste câteva zile sau săptămâni, presa o să înceapă să-şi 


amintească asta. Şi eşti şi Demostene - ai ceva adepţi 
fervenţi. 

— Am avut, zise Peter. 

— Au văzut ceea ce se aşteptau din partea lui Demostene. 
Nu te-ai fofilat, nu te-ai scuzat, ai luat asupra ta oprobriul 
pe care îl meritai şi ai respins acuzaţiile false. Ai arătat 
dovezile tale... 

— Asta a fost un sfat bun, tată, mulţumesc. 

— Şi, continuă mama, ai arătat curaj. 

— Fugind din Ribeirăo Preto înaintea celor la fel de 
strălucitori ca mine? 

— Ridicându-te din pat, răspunse ea. Peter scutură din 
cap. 

— Atunci curajul meu nu e decât unul împrumutat. 

— Nu împrumutat, zise mama. Acumulat. În noi. Ca într-o 
bancă. Am văzut că ai curaj şi am păstrat puţin pentru tine 
când o să-ţi lipsească temporar şi o să ai nevoie. 

— O problemă de cash flow, atâta tot, zise şi tatăl. 

— De câte ori voi doi o să mă mai salvaţi de mine însumi 
înainte ca drama să-şi urmeze cursul? întrebă Peter. 

— Cred că... de şase ori, făcu tatăl. 

— Nu, opt. 

— Vă credeţi simpatici. 

— Mmmm. Cineva bătu la uşă. 

— Room service! strigă o voce de afară. Tatăl ajunse la uşă 
din doi paşi. 

— Trei sucuri de roşii? întrebă. 

— Nu, nu, nimic de genul ăsta. Prânzul. Sandvişuri, 
îngheţată. 

Chiar liniştit astfel, tatăl păşi în lături din faţa uşii şi o 
deschise atât cât îngăduia zăvorul. Nimeni nu trase cu 
arma, iar tipul cu mâncarea râse. 

— Of, toată lumea uită de asta, se întâmplă întotdeauna. 

Tatăl deschise uşa şi ieşi afară suficient ca să se asigure că 
nu mai era nimeni pe hol, în spatele omului de la room 
service. 


Când chelnerul intră pe uşă, Peter se retrase să iasă din 
raza lui vizuală, exact la timp ca s-o vadă pe mama lui 
strecurând un pistol în poşetă. 

— De când ai început să faci bagajele? o întrebă. 

— De când şeful securităţii tale s-a dovedit a fi bun prieten 
cu Ahile, zise ea. 

— Ferreira? 

— A spus presei că a instalat programe-spion ca să afle 
cine delapida fondurile şi că a fost şocat să descopere că tu 
erai. 

— Of, făcu Peter. Bineînţeles că au ţinut o contracon- 
ferinţă de presă. 

— Dar aproape toţi au transmis în direct conferinţa ta, iar 
din a lui au dat doar extrase. Şi peste tot imaginile cu 
Ferreira au fost urmate de imagini cu tine, anunțând că 
expui pe net registrele financiare. 

— Pariez că serverul a căzut. 

— Nu, toate agenţiile de ştiri şi-au făcut în primul rând 
copii. 

Tatăl lui terminase de semnat pentru masă şi chelnerul 
plecase, iar uşa era din nou închisă. 

— Hai să mâncăm, zise tatăl. Dacă îmi amintesc bine, aici 
întotdeauna au avut mâncare bună. 

— E bine să fii acasă, adăugă mama. Mă rog, nu chiar 
acasă, dar oricum în oraş. 

Peter luă o îmbucătură şi mâncarea era într-adevăr bună. 

Comandaseră exact sandvişurile pe care le-ar fi comandat 
şi el, atât de bine îl cunoşteau. Vieţile lor erau centrate în 
jurul copiilor lor. El n-ar fi putut să le comande lor 
sandvişuri. Erau trei locuri în jurul măsuţei pe roţi aduse de 
chelner. Ar fi trebuit să fie cinci. 

— îmi pare rău, zise. 

— Pentru ce? întrebă tatăl lui, cu gura plină. 

— Pentru că sunt singurul vostru copil pe Pământ. 

— Ar fi putut fi mai rău. Ar fi putut să nu fie niciunul. Şi 
mama sa se aplecă şi-l bătu pe mână. 


CALIFUL 


From: Graff%pilgrimage(Ocolmin.gov 
To:Locke%erasmus(Opolnet.gov Re: cea mai bună parte a 
valorii. 

Ştiu că nu vrei veşti de la mine. Dar dat fiind faptul că nu 
mai ai o situaţie sigură, iar duşmanul nostru comun îşi joacă 
din nou rolul pe scena lumii, vă ofer ţie şi părinţilor tăi azil. 
Nu sugerez să intraţi în programul de colonizare. Din 
contră - vă consider singura speranţă de a uni opoziţia faţă 
de duşmanul nostru. De aceea protecţia ta fizică este de 
maximă importanţă pentru noi. 

Din acest motiv am fost autorizat să vă invit într-un loc din 
afara planetei pentru câteva zile, săptămâni, luni. Există 
conexiuni complete la net şi vă puteţi întorce pe Pământ în 
patruzeci şi opt de ore de la formularea cererii. Nimeni nu 
va şti că aţi plecat. Dar veţi fi la adăpost de orice tentativă 
de asasinat sau răpire a ta sau a părinţilor tăi. 

Te rog, ia-o în serios. Acum, că ştim că adversarul nu şi-a 
pierdut relaţiile cu fosta sa gazdă, unele informaţii pe care 
le obţinusem deja ne apar în altă lumină. Cea mai bună 
interpretare a acestor date ar fi că un atentat la viaţa ta 
este iminent. 

O dispariţie temporară de pe suprafaţa Pământului ţi-ar fi 
foarte de folos în acest moment. Gândeşte-te la asta ca la 
echivalentul călătoriei secrete a lui Lincoln prin Baltimore 
pentru a prelua preşedinţia. Sau, dacă preferi, un 
echivalent mai puţin măreț, călătoria lui Lenin spre Rusia 
într-un vagon sigilat. 

Petra presupuse că fusese dusă la Damasc fiindcă Ambul 
reuşise să-l contacteze pe Alai, dar niciunul dintre ei nu o 
întâmpină la aeroport. Nu o aştepta nimeni la ieşire. Nu că 
ar fi vrut să poarte cineva o pancartă pe care să scrie 
„Petra Arkanian” - ar fi putut la fel de bine să-i trimită lui 
Ahile un e-mail în care să-i spună unde se afla. 


Îi fusese greață pe tot parcursul zborului, dar ştia că e 
imposibil să fie din cauza sarcinii, nu atât de repede. Dura 
cel puţin câteva ore până ce hormonii să înceapă să 
acţioneze. Era probabil simpla teamă care se declanşase 
când îşi dăduse seama că, dacă oamenii lui Alai ştiau exact 
unde se află şi aveau un taxi care o aştepta, şi Ahile putea 
să ştie. 

Cum ştiuse Bean să aleagă taxiul pentru ea? Vreo 
predilecție pentru indonezieni? Raționamentul lui avusese 
vreun motiv pe care ea nici nu-l observase? Sau alesese al 
treilea taxi pur şi simplu pentru că nu avea încredere în 
conceptul de „următorul în rând”? 

El în care taxi se urcase şi cine îl conducea? 

Cineva se lovi de ea din spate şi pentru o clipă simţi 
adrenalina gândindu-se: asta e! Sunt ucisă de un asasin 
care s-a apropiat de mine din spate pentru că am fost atât 
de proastă încât nu m-am uitat în jur! 

După momentul de panică - şi autoînvinuirea de moment - 
îşi dădu seama că nu era un asasin, ci un simplu pasager al 
aceluiaşi zbor grăbindu-se să părăsească aeroportul, în 
timp ce ea, nesigură şi pierdută în gânduri, mergea prea 
încet şi obstrucţiona traficul. 

„O să mă duc la un hotel, gândi ea. Dar nu unul la care se 
duc de obicei europenii. Stai puţin, dacă mă duc la un hotel 
unde toţi în afară de mine sunt arabi, o să ies în evidenţă. 
Ar fi prea clar. Bean m-ar tachina pentru ca nu mi-am 
dezvoltat deprinderile necesare supravieţuirii. Dar cel puţin 
mă gândesc de două ori înainte de a mă caza într-un hotel 
arab.” 

Singurul bagaj pe care îl avea era geanta pe care o purta 
pe umăr, iar la vamă avu parte de întrebările obişnuite. 

— Asta e tot bagajul dumneavoastră? -Da. 

— Cât aveţi de gând să rămâneţi? 

— Vreo două săptămâni, cred. 

— Două săptămâni, şi nu aveţi decât hainele astea? 

— Vreau să fac cumpărături. 


Întotdeauna era suspicios să intri într-o ţară cu prea 
puţine bagaje, dar, după cum spusese Bean, mai bine 
câteva întrebări suplimentare la vamă sau controlul 
paşapoartelor decât să mergi în zona de recepţie a 
bagajelor şi să te învârti acolo unde oamenii au destul timp 
să te găsească. 

Mai rău de atât, în opinia lui Bean, era să folosească prima 
toaletă din aeroport. 

— Toată lumea ştie că femeile trebuie mereu să facă pipi, 
spunea Bean. 

— De fapt nu mereu, iar majoritatea bărbaţilor nici nu 
observă, replica Petra. Dar având în vedere că Bean 
niciodată nu părea să aibă nevoie să facă pipi, ea 
presupunea că orice necesitate umană normală lui i se 
părea exagerată. 

Oricum, acum era bine antrenată. Nu aruncă nici măcar o 
privire primei toalete pe lângă care trecu şi nici celei de-a 
doua. Probabil nu va merge la baie decât în camera ei de 
hotel. 

„Bean, când o să vii? Te-au suit în următorul avion? Cum o 
să ne găsim unul pe altul în oraşul ăsta?” 

Ştia că el ar fi fost furios dacă ea s-ar fi învârtit prin 
aeroport sperând să-l întâlnească. În primul rând, habar n- 
avea de unde ar fi trebuit să sosească avionul lui -avea 
obiceiul să aleagă itinerarii foarte ciudate, aşa că putea 
foarte bine să vină de la Cairo, Moscova, Alger, Roma sau 
Ierusalim. Nu, mai bine să meargă la un hotel, să se cazeze 
sub un nume fals cunoscut de el şi... 

— Doamna Delphiki? 

Se întoarse imediat la auzul numelui mamei lui Bean, apoi 
îşi dădu seama că domnul înalt cu părul cărunt i se adresa 
ei. 

— Da, râse. Încă nu m-am obişnuit cu ideea de a mi se 
spune pe numele soţului meu. 

— lertaţi-mă, zise bărbatul. Preferaţi numele dinainte de 
căsătorie? 


— Nu mi-am mai folosit de câteva luni propriul nume. Cine 
v-a trimis să mă întâmpinați? 

— Gazda dumneavoastră. 

— Am avut multe gazde la viaţa mea, zise Petra. Pe unele 
n-aş vrea să le mai vizitez vreodată. 

— Dar astfel de oameni nu ar locui la Damasc. Ochii îi 
sclipiră. Apoi se aplecă spre ea. 

— Unele nume nu e bine să le spui cu voce tare. 

— Aparent al meu nu este unul dintre ele, zise ea cu un 
zâmbet. 

— Aici şi acum sunteţi în siguranţă, în timp ce alţii s-ar 
putea să nu fie. 

— Sunt în siguranţă pentru că sunteţi cu mine? 

— Sunteţi în siguranţă pentru că eu şi... cum se spune în 
argoul Şcolii de Luptă?... gaşca mea şi cu mine avem grijă 
de dumneavoastră. 

— N-am văzut pe nimeni păzindu-mă. 

— Nici pe mine nu m-aţi văzut, spuse bărbatul. Asta 
pentru că suntem foarte buni la aşa ceva. 

— Ba v-am văzut. Doar că nu mi-am dat seama că m-aţi fi 
observat în vreun fel. 

— Aşa cum spuneam. Ea zâmbi. 

— Foarte bine, nu-i voi spune pe nume gazdei noastre. Şi 
fiindcă nici dumneavoastră n-o veţi face, mă tem că nu vă 
pot urma nicăieri. 

— O, ce suspicioasă, zise el cu un zâmbet îndurerat. Bine 
atunci. Aş putea uşura lucrurile arestându-vă. 

li arătă o legitimaţie cu aspect oficial din interiorul unui 
portofel. Deşi ea nu avea idee ce organizaţie emisese acea 
legitimaţie întrucât nu învățase niciodată alfabetul arab şi 
nici limba. 

Dar Bean o învățase: ascultă-ţi temerile şi, de asemenea, 
ascultă-ţi încrederea. Ea avea încredere în omul acesta, 
deci crezu legitimaţia fără să fie capabilă s-o citească. 

— Aşadar, sunteţi de la Poliţia Siriană, zise. 


— Din când în când, replică el, surâzând în timp ce 
ascundea portofelul. 

— Haideţi să ieşim. 

— Ba nu. Să intrăm într-o mică încăpere din aeroport. 

— O toaletă? întrebă ea. Sau o cameră de interogatorii? 

— Biroul meu, răspunse el. 

Dacă era un birou, cu siguranţă era bine deghizat. Intrară 
prin spatele ghişeului de bilete al companiei El Al şi 
străbătură biroul angajaţilor. 

— EI Al? întrebă ea. Sunteţi israelian? 

— Israelul şi Siria au fost prieteni foarte apropiaţi în 
ultimul secol. Ar trebui să ţineţi pasul cu istoria. 

Merseră pe un coridor pe care erau aliniate dulapuri ale 
companiei, un robinet cu apă potabilă şi câteva uşi spre 
toalete. 

— Nu credeam că prietenia e atât de strânsă încât să 
permită Poliţiei Siriene să folosească liniile aeriene 
naţionale ale Israelului, zise Petra. 

— Am minţit când am spus că sunt de la Poliţia Siriană. 

— Iar ei au minţit că sunt El Al? 

Bărbatul puse palma pe scanerul unei uşi fără însemne, 
dar când ea încercă să-l urmeze dincolo de aceasta el 
clătină din cap. 

— Nu, nu, mai întâi trebuie să pui palma acolo. 

Ea se supuse, dar întrebându-se cum ar putea avea aici în 
Siria amprenta palmei şi transpiraţiei ei. 

Nu, desigur nu le aveau. 'Iocmai le obţinuseră, astfel că 
oriunde ar fi mers ar fi fost recunoscută de computerele 
securităţii lor. 

Uşa ducea spre nişte scări care coborau. 

Şi mult, mult mai jos, până ce ajunseră de-a binelea sub 
pământ. 

— Nu cred că asta corespunde regulamentelor privind 
accesul persoanelor cu handicap, zise Petra. 

— Ceea ce nu văd cei care fac regulamentele n-are cum să 
ne facă rău. 


— O teorie care a adus atâtea necazuri atât de multor 
oameni. 

Intrară într-un tunel subteran, unde îi aştepta un mic 
automobil electric. Fără şofer. Aparent, urma să conducă 
însoţitorul ei. 

Nu era aşa. Urcă pe bancheta din spate alături de ea, iar 
automobilul porni singur. 

— Am o bănuială, zise Petra. Majoritatea persoanelor 
importante nu trec prin casele de bilete ale EI Al. 

— Sunt şi alte căi de a ajunge pe străduţa asta, spuse 
bărbatul. Dar cei care vă caută nu au pândit birourile 
noastre El Al. 

— Aţi fi surprins de cât de multe ori duşmanii mei sunt cu 
doi paşi în faţă. 

— Dar dacă prietenii sunt cu trei paşi mai în faţă? Apoi 
râse de parcă ar fi fost o glumă, nu o laudă de sine. 

— Suntem singuri în maşină, zise Petra. Acum putem să 
spunem nişte nume. 

— Eu sunt Ivan Lankowski. 

Ea râse fără să vrea. Dar când văzu că el nu zâmbeşte, se 
opri. 

— Iertaţi-mă, spuse. Nu păreţi rus, iar aici suntem în 
Damasc. 

— Bunicul din partea tatălui era de etnie rusă, bunica de 
etnie cazacă, amândoi islamici. Părinţii mamei mele încă 
mai trăiesc, mulţumită lui Allah, şi amândoi sunt iordanieni. 

— Nu v-aţi schimbat niciodată numele? 

— Face parte din inima islamicilor. Inima şi viaţa. Numele 
meu conţine o parte din genealogia mea. Dacă Allah a vrut 
să mă nasc în această familie, de ce să încerc eu să refuz 
acest dar? 

— Ivan Lankowski, zise Petra. Numele pe care mi-ar 
plăcea să-l aud este numele celui care v-a trimis. 

— Ofiţerului superior al cuiva nu i se spune niciodată pe 
nume. E o regulă de bază a securităţii. 

Petra oftă. 


— Presupun că asta dovedeşte că nu mai sunt în Kansas. 

— Nu cred că aţi fost vreodată în Kansas, doamnă 
Delphiki. 

— Mă refeream la... 

— Am văzut Vrăjitorul din Oz, zise Lankowski. La urma 
urmelor sunt un om educat. Şi... am fost în Kansas. 

— Atunci aţi găsit înţelepciunea la care eu nu pot decât să 
visez. 

EI chicoti. 

— E un loc de neuitat. Aşa cum era lordania imediat după 
Era Glaciară, acoperit cu iarbă înaltă, întinzân-du-se la 
infinit în toate direcţiile, iar cerul era pretutindeni, nu doar 
mici petice deasupra copacilor. 

— Sunteţi un poet, surâse Petra. Şi de asemenea un om 
foarte bătrân, dacă vă amintiţi de Era Glaciară. 

— Era Glaciară a fost pe vremea tatălui meu. Nu-mi 
amintesc decât timpul ploios care a urmat imediat după 
aceea. 

— Habar n-aveam că există tunele dedesubtul Damascului. 

— în războaiele cu Occidentul, explică Lankowski, am 
învăţat să îngropăm tot ceea ce nu voiam să aruncăm în aer. 
Bombele cu ţintă individuală au fost testate prima dată pe 
arabi, ştiaţi? Arhivele sunt pline de imagini cu arabi 
explodând. 

— Am văzut unele imagini. Îmi amintesc şi că în timpul 
acestor războaie unii oameni deveneau ei înşişi victime, 
legându-şi bombe pe ei şi aruncându-se în aer în locuri 
publice. 

— Da, nu aveam rachete teleghidate, dar aveam picioare. 

— lar ranchiuna s-a păstrat? 

— Nu, nu ranchiuna, zise Lankowski. Cândva am stăpânit 
întreaga lume cunoscută, din Spania în India. Islamicii 
conduceau Moscova, iar soldaţii noştri ajungeau în Franţa şi 
la porţile Vienei. Câinii noştri erau mai bine educați decât 
învățații din Occident. Apoi, într-o zi, ne-am trezit că suntem 


săraci şi ignoranţi, iar armele sunt în mâinile altcuiva. Am 
ştiut că asta nu poate fi voinţa lui Allah, aşa că am luptat. 

— Şi aţi descoperit că dorinţa lui Allah este...? 

— Voința lui Allah a fost ca mulţi dintre ai noştri să moară, 
iar Occidentul să ocupe teritoriile noastre, iar şi iar, până 
când am încetat să mai luptăm. Ne-am învăţat lecţia. Acum 
ne purtăm frumos. Ne supunem tuturor condiţiilor din 
tratate. Avem libertatea presei, libertatea religiei, femei 
libere şi alegeri democratice. 

— Şi tunele pe sub Damasc. 

— Şi amintiri. Zâmbi spre ea: Şi automobile fără şofer. 

— Tehnologie israeliană, presupun. 

— Multă vreme am considerat Israelul ca pe un cap de pod 
al inamicului pe pământul nostru sfânt. Apoi, într-o zi ne-am 
amintit că Israelul fusese un membru al familiei noastre 
plecat în exil, învățând tot ceea ce ştiau duşmanii, şi care se 
întorsese acasă. Am încetat să ne mai luptăm cu fratele 
nostru, iar fratele ne-a dat toate darurile Occidentului, dar 
fără să ne distrugă sufletele. Cât de trist ar fi fost dacă i-am 
fi ucis pe toţi evreii sau i-am fi alungat! Cine ne-ar mai fi 
învăţat atunci? Armenii? 

Ea râse de gluma lui, dar ascultă şi lecţia. Deci aşa trăiau 
ei cu istoria lor - adăugau un înţeles la orice le permitea să 
întrevadă mâna lui Dumnezeu. Un scop. Chiar puterea şi 
speranţa. 

Dar îşi mai aminteau şi că islamicii stăpâniseră cândva 
lumea. Şi încă mai priveau democraţia ca pe ceva adoptat 
pentru a împăca Occidentul. 

„Chiar că ar fi trebuit să citesc Coranul, gândi ea. Ca să 
văd ce se ascunde sub faţada sofisticată în stil occidental.” 
„Omul acesta a fost trimis să mă întâmpine, mai gândi, 
pentru că aceasta este faţa pe care vor să o vadă vizitatorii 
Siriei. Mi-a spus poveştile astea pentru că aceasta este 
atitudinea pe care vor ei să cred că o au. 

Dar asta e versiunea frumoasă. Cea prelucrată pentru a se 
potrivi urechilor occidentalilor. Oasele istoriei, sângele şi 


muşchii ei erau îngenuncherea, umilirea, neînţelegerea 
voinţei lui Dumnezeu, pierderea identităţii ca popor şi 
sentimentul înfrângerii perpetue. Acestea sunt popoare 
care au ceva de dovedit şi un statut pierdut de redobândit. 
Un popor care vrea nu răzbunare, ci reabilitare. 

Un popor foarte periculos. 

Posibil şi un popor foarte util, până la un punct.” îşi duse 
observaţiile un pas mai departe, dar îşi învălui cuvintele 
într-o poveste la fel de eufemistică precum cea pe care i-o 
spusese el. 

— Din câte mi-aţi spus, lumea islamică vede aceste 
vremuri periculoase din istoria lumii ca pe momentul 
pregătit de Allah pentru voi. Aţi fost umiliţi înainte, deci 
supuneţi-vă lui Allah şi fiţi gata să vă conducă spre victorie. 

El nu zise mult timp nimic. 

— Nu am spus asta. 

— Desigur că asta aţi spus, zise Petra. S-a subînţeles din 
orice cuvânt. Dar se pare că nu aţi priceput că aţi spus-o nu 
unui duşman, ci unui prieten. 

— Dacă sunteţi prietena lui Dumnezeu, zise Lankowski, de 
ce nu vă supuneţi legii Lui? 

— Dar eu nu am spus că sunt prietena lui Dumnezeu. Doar 
că sunt prietena voastră. Unii dintre noi nu putem trăi după 
legile voastre, dar tot îi putem admira pe cei care o fac, să 
le dorim binele şi să-i ajutăm atunci când putem. 

— Şi să veniţi la noi în căutarea siguranţei fiindcă în lumea 
noastră ea există, pe când la voi nu. 

— Destul de cinstit, admise Petra. 

— Sunteţi o fată interesantă, zise Lankowski. 

— Am comandat soldaţi în război, sunt căsătorită şi s-ar 
putea să fiu şi însărcinată. Oare când n-o să mai fiu doar o 
fată? Din punct de vedere al legii islamice vreau să spun. 

— Sunteţi o fată pentru că sunteţi cu cel puţin patruzeci 
de ani mai tânără decât mine. Nu are nimic de-a face cu 
legea islamică. Când veţi avea şaizeci de ani şi eu o sută, 
insballah, tot veţi fi o fată pentru mine. 


— Bean e mort, nu-i aşa? întrebă Petra. Lankowski o privi 
uimit. 

— Nu, zise repede. 

Îi scăpase, fusese nepregătit, iar Petra îl crezu. 

— Atunci s-a întâmplat ceva groaznic şi nu vreţi să-mi 
spuneţi. Părinţii mei - au păţit ceva? 

— De ce credeţi asta? 

— Pentru că sunteţi politicos. Pentru că oamenii 
dumneavoastră mi-au schimbat biletul şi m-au adus aici, şi 
mi-au promis că-mi voi reîntâlni soţul. Iar în tot acest timp 
cât noi ne-am plimbat şi am mers cu maşina nu mi-aţi dat 
nici un indiciu despre când sau dacă îl voi vedea pe Bean. 

— Îmi cer scuze dacă am dat dovadă de neglijenţă, zise 
Lankowski. Soţul dumneavoastră s-a îmbarcat într-un avion 
care urmează o rută diferită, dar va sosi şi el. lar familia 
dumneavoastră e bine sau cel puţin nu avem motive să 
credem contrariul. 

— Şi totuşi, încă ezitaţi. 

— A avut loc un incident. Soţul dumneavoastră e teafăr. 
Nu a fost rănit. Dar a fost un atentat asupra vieţii lui. 
Credem că, dacă v-aţi fi urcat în primul taxi, atentatul nu ar 
fi avut loc. Ar fi fost o răpire. 

— De ce credeţi asta? Cel care îl vrea mort pe soţul meu 
mă vrea şi pe mine moartă. 

— Da, dar vrea şi mai mult ceea ce aveţi în 
dumneavoastră, zise Lankowski. 

Îi luă numai o clipă să presupună în mod logic de unde ştia 
el asta. 

— Au furat embrionii, zise. 

— Gardianul a primit un supliment de venit de la o a treia 
parte şi a permis cuiva să ia embrionii congelaţi. 

Petra ştiuse că Volescu minte când spusese că poate să 
identifice copiii care au Cheia lui Anton. Dar acum ştia şi 
Bean. Amândoi cunoşteau valoarea copiilor lui Bean pe 
piaţa liberă şi faptul că preţul cel mai mare era oferit 


pentru copiii care aveau Cheia lui Anton în ADN-ul lor sau 
cel puţin dacă eventualii cumpărători credeau că o au. 

Îşi dădu seama că respiraţia i se accelerase. O hiper- 
ventilaţie nu i-ar fi făcut bine. Se strădui să se calmeze. 

Lankowski întinse mâna şi o mângâie uşor pe a ei. „Da, 
înţelege că sunt supărată. Încă nu am talentul lui Bean de a 
ascunde ceea ce simt. Deşi desigur că acest talent poate fi 
şi simplul efect al faptului de a nu simţi nimic.” 

Bean aflase că Volescu îi minţise. Din câte ştiau, copilul din 
pântecul ei putea fi afectat de problema lui Bean. lar Bean 
jurase că nu va avea vreodată copii cu Cheia lui Anton. 

— Există vreo cerere de răscumpărare? îl întrebă pe 
Lankowski. 

— Vai, nu, replică el. Nu credem că vor să-şi bată capul cu 
încercarea sortită eşecului de a obţine bani de la voi. Riscul 
de a fi păcăliţi şi arestaţi în timpul schimbului de valori este 
prea mare, poate, comparat cu riscul implicat de vânzarea 
copiilor unor terţe părţi. 

— Cred că riscul ăsta e foarte aproape de zero, zise Petra. 

— Atunci suntem de acord. Copiii voştri sunt în siguranţă, 
dacă asta vă consolează întru câtva. 

— în siguranţă pentru a fi crescuţi de nişte monştri. 

— Poate că ei nu se văd aşa. 

— Mărturisiţi de fapt că poporul dumneavoastră a depus o 
ofertă pentru unul dintre ei, să fie crescut drept băieţelul 
sau fetiţa voastră geniu? 

— Noi nu facem trafic cu carne vie, zise Lankowski. Am 
avut mult timp probleme cu negoţul cu sclavi care nu voia 
să moară. Acum dacă cineva e prins deţinând, vânzând, 
cumpărând sau transportând un sclav sau tolerând sclavia, 
pedeapsa este moartea. Procesele sunt rapide şi nu se 
acordă niciodată drept de recurs. Nu, doamnă Delphiki, aici 
nu e un loc potrivit să aducă cineva embrionii furaţi şi să 
încerce să-i vândă. 

Chiar dacă era îngrijorată pentru copiii ei - potenţialii ei 
copii - Petra îşi dădu seama ceea ce tocmai mărturisise el: 


că acei „noi” despre care vorbea nu însemna Siria, ci mai 
curând un fel de guvern din umbră pan-islamic care, cel 
puţin oficial, nu exista. O autoritate dincolo de naţiuni. 

Asta vrusese Lankowski să spună atunci când declarase că 
lucra pentru guvernul Siriei „din când în când”. Pentru că 
din când în când lucra pentru un guvern mai presus de al 
Siriei. 

Aveau deja propriul rival la Hegemonie. 

— Poate într-o zi, spuse ea, copiii mei vor fi antrenați şi 
folosiţi în apărarea vreunei ţări împotriva cuceririi islamice. 

— Deoarece islamicii nu mai invadează teritorii, mă întreb 
cum s-ar putea întâmpla asta. 

— îl aveţi pe Alai sechestrat undeva. Ce face, coşuri sau 
oale de lut pe care le vinde în târg? 

— Astea sunt singurele posibilităţi pe care le vedeţi? 
Oalele de lut sau un război agresiv? 

Dar negarea lui nu o interesă. Ştia că analiza ei era cât se 
poate de corectă în lipsa a mai multe date - negarea lui nu 
era dovada contrariului, ci mai curând o confirmare din 
neatenţie. 

Ceea ce o interesa acum era Bean. Unde se afla? Când va 
ajunge la Damasc? Ce va face în legătură cu embrionii 
dispăruţi? 

Sau cel puţin asta încerca să se convingă că o interesează. 

Căci ceea ce gândea în realitate, într-un monolog recurent 
care striga din adâncul fiinţei ei, era: „Copiii mei sunt la el. 
Nu Flautul Fermecat, ade-menindu-i în afara oraşului. Nu 
Baba Yaga, atrăgân-du-i în casa ei pe picioare de pui. Nu 
vrăjitoarea din căsuţa de turtă dulce, ţinându-i în cuşti ca 
să-i în-graşe. Niciuna din aceste fantezii cenuşii. Nimic 
înceţoşat şi neclar. Doar negrul absolut al unui loc în care 
lumina nu străluceşte, unde nu mai există nici măcar 
amintirea luminii.” 

Acolo erau copiii ei. 

În pântecele Bestiei. 


Automobilul opri pe o platformă simplă. Drumul subteran 
continua, spre destinaţii pe care Petra nu se osteni să 
încerce să le ghicească. Din câte ştia ea, tunelul putea să 
ajungă până la Bagdad sau Amman, sau pe sub munţi până 
la Ankara, poate chiar pe sub deşertul radioactiv pentru a 
se ridica la suprafaţă în locul unde piatra antică aşteaptă să 
se scurgă perioada de înjumătă-ţire a jumătăţii de jumătate 
de moarte pentru ca pelerinii să poată veni din nou în haj. 

Lankowski îi întinse mâna ca s-o ajute să coboare din 
maşină, deşi ea era tânără şi el era bătrân. Atitudinea lui 
faţă de ea era bizară, de parcă ar fi trebuit s-o trateze cu 
foarte multă grijă. Ca şi cum n-ar fi fost robustă, ci uşor de 
doborât. 

Şi asta era adevărat. Ea era cea care putea fi doborâtă. 
Cea care clacase. 

„Dar acum nu mai pot claca. Pentru că acum poate că mai 
am un copil. Poate că cel dinăuntrul meu nu va fi ucis, ci va 
fi adus la viaţă. Poate va prinde rădăcini în grădina mea, va 
înflori şi va rodi, un copil pe o tulpină scurtă şi răsucită. Iar 
când fructul va fi cules, vor dispărea şi tulpina, şi rădăcinile, 
lăsând grădina goală. Unde vor fi atunci ceilalţi? Fuseseră 
luaţi ca să crească pe pământul altcuiva. Şi totuşi, nu voi 
ceda acum, pentru că încă îl am pe acesta, poate că îl am pe 
acesta.” 

— Mulţumesc, îi spuse lui Lankowski. Dar nu sunt atât de 
fragilă ca să fiu ajutată să cobor din maşină. 

El îi zâmbi, dar nu răspunse nimic. Îl urmă până în lift şi 
urcară până la... 

O grădină. La fel de luxuriantă ca luminişul junglei 
filipineze unde Peter dăduse ordinul care le adusese Bestia 
în casă, alungându-i pe ei. 

Observă că deasupra era un acoperiş de sticlă. De aceea 
se păstra atâta umezeală. Nimic nu era cedat aerului uscat 
al deşertului. 

Aşezat liniştit pe o piatră în mijlocul grădinii, era un 
bărbat înalt şi slab, cu pielea cafeniu-închis ca a celor de pe 


cursul superior al Nigerului, unde de altfel se născuse şi el. 

Ea nu se îndreptă imediat spre el, ci rămase în picioare să 
admire ceea ce vedea. Era îmbrăcat nu în costumul de 
afaceri care fusese de secole uniforma occidentalilor, ci în 
veşmintele unui şeic. Totuşi, nu avea capul acoperit. Şi nici 
barbă. Era încă tânăr, şi totuşi bărbat. 

— Alai, murmură ea. 

Atât de încet încât se îndoi că el o auzise. 

Şi poate nici nu o auzi, ci numai printr-o coincidenţă alese 
acel moment ca să se întoarcă spre ea. Expresia gânditoare 
i se îndulci cu un zâmbet. Dar nu era rictusul copilăresc pe 
care îl cunoscuse ea pe când alergau în salturi pe 
coridoarele cu gravitație scăzută ale Şcolii de Luptă. Acel 
zâmbet avea în el o urmă de oboseală şi vechi temeri 
îndelung stăpânite, dar încă prezente. Era zâmbetul 
înţelepciunii. 

Apoi îşi dădu seama de ce Alai dispăruse din viaţa publică. 

Era Calif. Aleseseră un nou calif, toată lumea islamică 
unită sub autoritatea unui singur om, iar acesta era Alai. 

Nu avea cum să ştie asta sigur, nu doar privind acest colţ 
de grădină. Totuşi, după modul în care el stătea pe piatră, 
îşi putea da seama că e un tron. După modul în care fusese 
adusă aici, fără capcane sofisticate, fără gărzi, fără parole, 
doar un singur om elegant şi curtenitor conducând-o la 
tânărul aşezat pe tronul antic. Puterea lui Alai era 
spirituală. În tot Damascul nu exista un loc mai sigur decât 
aici. Nimeni nu l-ar fi deranjat. Milioane ar fi murit înainte 
ca un străin neinvitat să pună piciorul acolo. 

EI îi făcu semn din cap, o invitaţie blândă din partea unui 
om sfânt. Ea nu trebuia să i se supună, iar el nu s-ar fi 
supărat dacă ea nu venea. Dar ea se apropie. 

— Salaam, zise Alai. 

— Salaam, răspunse Petra. 

— Fata de piatră. 

— Bună, zise ea. 


Vechea glumă dintre ei, el dând numelui ei înţelesul 
original din greacă. 

— Mă bucur că eşti teafără. 

— Viaţa ta s-a schimbat de când ţi-ai recâştigat libertatea. 

— Şi a ta, spuse Alai. Te-ai căsătorit. 

— O frumoasă nuntă catolică. 

— Ai fi putut să mă inviţi. 

— N-ai fi putut veni, zise ea. 

— Nu, fu el de acord. Dar v-aş fi urat să aveţi parte numai 
de bine. 

— Ne-ai făcut în schimb un bine atunci când aveam cea 
mai mare nevoie. 

— îmi pare rău că nu am făcut nimic ca să-i protejez pe 
ceilalţi... copii. Dar n-am aflat la timp despre ei. Şi am 
presupus că tu şi Bean aţi întărit securitatea... nu, nu, iartă- 
mă, îţi reamintesc suferinţele în loc să le alin. 

Ea se aplecă şi se aşeză pe pământ în faţa tronului lui, iar 
el se aplecă şi o cuprinse în braţe. Ea îşi sprijini capul şi 
braţele în poala lui, şi el o mângâie pe păr. 

— Când eram copii şi jucam cel mai mare joc pe computer 
din lume, habar n-aveam. 

— Salvam lumea. 

— Iar acum recreem lumea pe care am salvato. 

— Eu nu, zise Petra. Nu mai sunt jucător. 

— E vreunul din noi jucător? Sau doar piese mutate în 
jocul altcuiva? 

— Inshallah, răspunse Petra. 

S-ar fi aşteptat mai degrabă ca Alai să chicotească, dar el 
aprobă din cap. 

— Da, asta e credinţa noastră, că tot ceea ce se întâmplă 
este voinţa lui Dumnezeu. Dar nu cred că este şi credinţa 
ta. 

— Nu. Noi, creştinii, trebuie să ghicim dorinţa lui 
Dumnezeu şi s-o îndeplinim. 

— E la fel atunci când se întâmplă, spuse Alai. Câteodată 
crezi că deţii controlul, pentru că schimbi lucrurile după 


voia ta. Apoi se petrece ceva care îţi dă planurile peste cap 
de parcă ar fi doar nişte piese pe o tablă de şah. 

— Ca umbrele pe care le fac copiii pe perete şi cineva 
stinge lumina. 

— Sau aprinde una mai puternică, şi umbrele dispar. 

— Alai, zise Petra, o să ne mai laşi să plecăm? îţi cunosc 
secretul. 

— Da, o să vă las. Secretul nu mai poate fi păstrat mult 
timp. Deja îl ştiu prea mulţi oameni. 

— Noi n-o să spunem. 

— Ştiu, admise Alai. Pentru că am făcut cândva parte din 
gaşca lui Ender. Dar acum sunt în altă gaşcă. Sunt în 
fruntea ei, pentru că m-au rugat, pentru că au spus că 
Dumnezeu m-a ales. Eu nu ştiu dacă e aşa. Nu aud glasul lui 
Dumnezeu, nu-i simt puterea în mine. Dar ei au venit la 
mine cu planurile lor, cu întrebările lor, conflictele dintre 
naţiuni, iar eu le-am oferit sugestii. Şi ei le-au acceptat. A 
mers bine. Cel puţin până acum a mers bine. Aşa că poate 
chiar sunt ales de Dumnezeu. 

— Sau eşti foarte inteligent. 

— Sau foarte norocos. Alai îşi privi mâinile: Totuşi, e mai 
bine să crezi că o putere divină ne ghidează paşii decât că 
nu contează nimic în afară de micile noastre mizerii şi 
bucurii. 

— Doar dacă fericirea noastră nu este scopul suprem. 

— Dacă fericirea noastră este scopul lui Dumnezeu, spuse 
Alai, de ce atât de puţini dintre noi sunt fericiţi? 

— Poate că vrea să avem parte numai de fericirea pe care 
o putem găsi singuri. 

Alai aprobă şi râse. 

— Noi, camarazii de la Şcoala de Luptă, avem ceva de 
imam în noi, nu crezi? 

— lezuit. Rabin. Lama. 

— Ştii cum îmi găsesc eu răspunsurile? Câteodată, când e 
foarte dificil? Mă întreb: „Ce-ar fi făcut Ender?” 

Petra scutură din cap. 


— Vechea glumă. „Mă întreb: «Ce ar face o persoană mai 
deşteaptă decât mine în aceste circumstanţe» şi fac acel 
lucru.” 

— Dar Ender nu e imaginar. A fost cu noi, îl cunoaştem. 
Am văzut cum a construit o armată, cum ne cunoştea pe 
toţi, găsea ceea ce avem mai bun în noi, ne solicita până la 
limite şi uneori dincolo de ele, dar pe el se solicita cel mai 
mult. 

Petra simţi din nou vechea durere, că ea fusese singura 
care fusese solicitată mai mult decât putuse suporta. O 
întrista şi o înfuria, şi chiar dacă ştia că Alai nu se gândise la 
ea când spusese asta, ar fi vrut să-i dea o replică 
usturătoare. 

Dar el fusese bun cu ea şi cu Bean. Îi salvase şi îi adusese 
aici, deşi nu voia şi nici nu avea nevoie de ajutorul unor non- 
islamici, întrucât noul lui rol de lider al lumii islamice cerea 
o oarecare puritate, dacă nu în suflet cu siguranţă printre 
companioni. 

Insă ea trebuia să facă oferta. 

— O să vă ajutăm dacă ne permiţi, zise. 

— La ce să mă ajutaţi? întrebă Alai. 

— In războiul împotriva Chinei. 

— Dar nu avem de gând să pornim război împotriva 
Chinei, spuse Alai. Am renunţat la jihadul militar. Singura 
purificare şi mântuire pe care o aşteptăm este cea a 
sufletului. 

— Oare toate războaiele trebuie să fie sfinte? 

— Nu, dar cele care nu sunt îi condamnă pe toţi cei care 
iau parte la ele. 

— Cine altcineva în afară de voi se poate opune Chinei? 

— Europenii. America de Nord. 

— E greu să stai drept când nu ai coloană vertebrală. 

— Sunt o civilizaţie veche şi obosită. Şi noi am fost aşa 
cândva. Au fost secole de declin şi o serie întreagă de 
înfrângeri amare şi umilinţe înainte de a face schimbările 


care ne vor permite să-l slujim pe Allah în unitate şi 
speranţă. 

— Şi totuşi, vă menţineţi armatele. Aveţi o reţea de agenţi 
care trag cu arma atunci când e nevoie. 

Alai aprobă grav. 

— Suntem pregătiţi să folosim forţa ca să ne apărăm dacă 
suntem atacați. 

Petra clătină din cap. Pentru o clipă se simţise frustrată 
pentru că lumea avea nevoie să fie salvată, şi părea că Alai 
şi poporul său renunţau la război. Acum era la fel de 
dezamăgită să constate că nimic nu se schimbase. Alai 
plănuia un război - dar aştepta până când un atac făcea ca 
acest război să fie „de apărare”. Nu că nu ar fi fost de acord 
cu justeţea unui război defensiv. Era vorba de ipocrizia de a 
pretinde că renunţă la război, când de fapt îl plănuia. 

Sau poate că el chiar credea ceea ce spune. 

Părea atât de puţin probabil. 

— Eşti obosită, zise Alai. Chiar dacă decalajul orar faţă de 
Olanda nu e aşa de mare, trebuie să te odihneşti. Am înţeles 
că ţi-a fost rău în timpul zborului. 

Ea râse. 

— Ai avut pe cineva în avion care mă urmărea? 

— Bineînţeles. Eşti o persoană deosebit de importantă. De 
ce ar fi ea importantă pentru musulmani? Nu voiau să 
folosească talentele ei militare şi nu avea influenţă politică 
în lume. Probabil copilul ei o făcea valoroasă - dar cum ar 
putea copilul ei, dacă avea vreunul, să aibă vreo valoare 
pentru lumea islamică? 

— Copilul meu, zise, nu va fi crescut pentru a fi soldat. 

Alai ridică mâna. 

— Nu trage concluzii pripite, Petra. Suntem conduşi, 
sperăm noi, de Allah. Nu dorim să-ţi luăm copilul şi fiindcă 
sperăm că într-o zi vom trăi într-o lume în care toţi copiii 
vor fi crescuţi astfel încât să-l cunoască pe Allah şi să-i 
slujească lui, nu vrem să-l îndepărtăm de tine sau să-l ţinem 
aici, cu noi. 


— Dacă nu vreţi copilul, zise ea nesigură, de ce sunt o 
persoană importantă? 

— Gândeşte ca un soldat, îi spuse Alai. Ai în pântece ceva 
ce duşmanul nostru cel mai înverşunat îşi doreşte cel mai 
mult. Şi, chiar dacă nu vei avea un copil el îţi vrea moartea 
din motive adânc înrădăcinate în inima lui rea. Nevoia lui de 
a ajunge la tine te face importantă pentru cei care se tem 
de el şi vor să-i blocheze drumul. 

Petra clătină din cap. 

— Alai, eu şi copilul meu am putea muri, iar pentru tine şi 
poporul tău asta n-ar fi decât o scurtă licărire pe ecranul 
radarului. 

— Ne e de folos să fiţi în viaţă. 

— Cât de pragmatic eşti! Dar e mai mult decât atât. 

— Da, admise Alai. Este. 

— îmi spui? 

— O să ţi se pară foarte mistic. 

— N-ar fi o surpriză, venind din partea unui Calif. 

— Allah a adus ceva nou pe lume - vorbesc de Bean, 
diferenţa genetică dintre el şi restul omenirii. Sunt imami 
care îl declară o monstruozitate, conceput de Cel Rău. Alţii 
spun că e o victimă nevinovată, un copil conceput ca un 
embrion normal, dar modificat de Cel Rău, iar el nu a avut 
ce face. Dar mai sunt şi alţii - iar numărul acestora este cu 
mult mai mare - care spun că aşa ceva nu se putea realiza 
decât din voinţa lui Allah. Că abilităţile lui Bean au fost o 
parte esenţială a victoriei noastre împotriva Furnicilor, şi 
deci trebuie să fi fost voinţa lui Dumnezeu cea care i-a dat 
viaţă în momentul în care aveam nevoie de el. Şi întrucât 
Dumnezeu a hotărât să nu aducă astfel de lucru nou pe 
lume, acum noi trebuie să aşteptăm şi să vedem dacă 
Dumnezeu permite ca modificarea lui genetică să se 
perpetueze. 

— E pe moarte, Alai, zise Petra. 

— Ştiu. Dar nu suntem toţi? 

— El nu voia deloc să aibă copii. 


— Şi totuşi, tu l-ai făcut să se răzgândească. Dorinţa lui 
Dumnezeu înfloreşte în toate inimile. 

— Poate că, dacă Bestia ne-ar ucide, ar fi tot voinţa lui 
Dumnezeu. De ce să te osteneşti s-o împiedici? 

— Pentru că m-au rugat prietenii mei, răspunse Alai. De ce 
faci totul atât de complicat? Lucrurile pe care le vreau eu 
sunt simple. Să fac bine atât cât stă în puterea mea, şi dacă 
nu pot să fac bine, cel puţin să nu fac rău. 

— Cât de... Hipocrat. 

— Petra, culcă-te, dormi, ai devenit răutăcioasă. Era 
adevărat. Nu era în apele ei, o iritau lucruri în privinţa 
cărora nu putea face nimic ca să le schimbe, voia ca Bean 
să fie lângă ea, voia ca Alai să nu se fi transformat într-un 
personaj regal, un om sfânt. 

— Nu te bucură că am ajuns ceea ce am ajuns, spuse Alai. 

— Îmi citeşti gândurile? 

— Expresia feţei. Spre deosebire de Ahile şi Peter Wiggin, 
eu nu am căutat să ajung aici. M-am întors din spaţiu fără 
nici o ambiţie în afară de a duce o viaţă normală şi eventual 
să-mi servesc patria şi pe Dumnezeu într-un fel sau altul. 
Nici un partid sau facțiune nu m-a ales să mă pună în acest 
loc. 

— Cum ai putut ajunge în grădina asta, pe tronul ăsta, 
dacă nici tu şi nici altcineva nu te-au pus aici? întrebă Petra. 
O enerva când oamenii minţeau - chiar şi pe ei înşişi - în 
legătură cu lucruri simple despre care nu era nevoie să 

minţi. 

— M-am întors din captivitate din Rusia şi mi s-a ce rut să 
pun la punct o serie de manevre militare comune ale unei 
forţe pan-arabe, care se antrena să se alăture apărării 
Pakistanului. 

Petra ştia că această forţă pan-arabă începuse probabil 
prin a fi o armată desemnată să ajute la apărarea împotriva 
Pakistanului, căci până în momentul invadării Indiei de 
către China guvernul pakistanez plănuise să înceapă un 


război împotriva celorlalte naţiuni islamice pentru a uni 
lumea islamică sub conducerea lor. 

— Sau oricum, zise Alai râzând de consternarea ei când, 
încă o dată, păru să-i citească gândurile. A devenit o forţă 
pentru apărarea Pakistanului. Asta m-a pus în contact cu 
strategi militari dintr-o duzină de ţări, şi din ce în ce mai 
des au început să vină la mine cu întrebări dincolo de cele 
privind tactica militară. Nu a fost planul nimănui, cu atât 
mai puţin al meu. Nu am considerat că răspunsurile mele 
sunt deosebit de înțelepte, pur şi simplu spuneam ceea ce 
mie mi se părea evident, sau când nu era nimic limpede 
puneam întrebări până când lucrurile se limpezeau. 

— Şi au devenit dependenţi de tine. 

— Nu cred asta. Pur şi simplu... mă respectau. Au început 
să vrea să particip la întâlnirile cu politicienii şi diplomaţii, 
nu numai cu militarii. lar politicienii şi dilpo-maţii au 
început să-mi pună întrebări, căutându-mi sprijinul pentru 
opiniile sau planurile lor, şi în final m-au desemnat mediator 
între părţile aflate în diverse dispute. 

— Un judecător. 

— Un absolvent al Şcolii de Luptă, zise Alai, într-un 
moment când poporul meu voia ceva mai mult decât un 
judecător. Voiau să-şi recapete măreţia, iar pentru a face 
asta aveau nevoie de un conducător despre care să creadă 
că se bucură de sprijinul lui Allah. Încerc să trăiesc şi să 
acţionez astfel încât să le fiu conducătorul de care au 
nevoie. Petra, sunt încă acelaşi băiat din Şcoala de Luptă. 
Şi, ca şi Ender, pot să fiu conducător, dar sunt şi unealta pe 
care poporul meu a creat-o pentru a-şi îndeplini scopul 
comun. 

— Poate, spuse Petra, sunt doar geloasă. Pentru că 
Armenia nu are nici un scop măreț, decât să 
supravieţuiască şi să fie liberă. Şi nu are putere să realizeze 
asta fără ajutorul naţiunilor mari. 

— Armenia nu este în pericol din partea noastră. 


— Bineînţeles, doar dacă nu îi provocăm pe azeri, zise 
Petra. Ceea ce facem numai respirând, trebuie să subliniez 
asta. 

— Petra, noi nu ne câştigăm măreţia prin cuceriri. 

— Atunci veţi aştepta ca toată lumea să se convertească la 
Islam şi să implore să facă parte din noua voastră ordine 
mondială? 

— Da, spuse Alai. Exact asta o să facem. 

— Dintre toate planurile de care am auzit, ăsta e cea mai 
mare autoamăgire. 

El râse. 

— Categoric ai nevoie de un pui de somn, surioară dragă. 
N-ai vrea ca Bean să asculte aşa ceva atunci când va sosi. 

— Când anume va sosi? 

— După lăsarea întunericului, zise Alai. Majoritatea 
camerelor sunt spaţii publice, birouri, chestii de genul ăsta. 
Eu am un simplu dormitor şi... grădina asta. Şi camera ta va 
fi foarte simplă - dar poate părea luxoasă dacă te gândeşti 
că e la fel cu cea în care doarme Califul. 

— Mă simt de parcă aş fi fost aruncată într-una dintre 
poveştile Șeherezadei. 

— Avem un acoperiş rezistent. Nu ai de ce să te temi de 
păsările roc. 

— Te gândeşti la toate, zise Petra. 

— Avem şi un doctor excelent, dacă ai nevoie de 
supraveghere medicală de orice fel. 

— încă e prea devreme ca un test de sarcină să aibă rost. 
Dacă la asta te gândeai. 

— Mă gândeam, replică Alai, că avem un doctor excelent, 
dacă ai nevoie de supraveghere medicală de orice fel. 

— In cazul ăsta, zise Petra, răspunsul meu este: „Le 
gândeşti la toate.” 

Crezuse că nu va putea să doarmă, dar nu avea nimic mai 
bun de făcut decât să zacă în pat într-o cameră care era cu 
adevărat spartană - fără televizor sau cărţi, dar cu o 
traducere în armeană a Coranului. Ştia ce implică prezenţa 


acelei cărţi în camera ei. De secole, traducerile Coranului 
fuseseră privite ca falsuri prin definiţie, de vreme ce numai 
originalul în arabă transmitea adevăratele cuvinte ale 
Profetului. Dar în marea deschidere a Islamului care 
urmase ruşinoaselor înfrângeri într-o serie de războaie 
disperate cu Occidentul, acesta fusese unul dintre primele 
lucruri care fuseseră schimbate. 

Fiecare copie tradusă a Coranului conţinea, pe pagina de 
titlu, un citat din cuvintele marelui imam Zugaqg - însuşi cel 
care adusese reconcilierea între Israel şi lumea musulmană. 
„Allah este mai presus de orice limbă. Chiar în arabă, 
Coranul este tradus din mintea lui Dumnezeu în cuvintele 
oamenilor. Oricine trebuie să aibă posibilitatea să audă 
cuvintele lui Dumnezeu în limba pe care o vorbeşte în inima 
sa.” 

Astfel că prezenţa Coranului în armeană îi spunea, în 
primul rând, că în palatul Califului nu există recidi-vism, 
întoarcerea la zilele Islamului fanatic, când străinii erau 
siliţi să trăiască după legea islamică, femeile trebuiau să 
poarte văl şi nu aveau voie în şcoli şi pe străzi, iar tinerii 
soldaţi musulmani îşi legau bombe de corp ca să-i arunce în 
aer pe copiii duşmanilor lor. 

li mai spunea şi că venirea ei fusese anticipată şi cineva se 
străduise mult să pregătească această cameră pentru ea, 
oricât de simplă ar fi părut. Un Coran în Esenţială, engleza 
mai mult sau mai puţin fonetică adoptată ca limbă a Flotei 
Internaţionale, ar fi fost de ajuns. Dar ei voiseră să 
sublinieze că aici în inima -ba nu, capul - lumii islamice, 
erau luate în considerare toate naţiunile, toate limbile. 
Ştiau cine era şi aveau pentru ea cuvintele sfinte în limba 
pe care o vorbea în inima ei. 

Aprecie gestul şi fu iritată de el, ambele în acelaşi timp. Nu 
deschise cartea. Răscoli prin geantă, apoi despacheta totul. 
Făcu un duş ca să-şi curețe praful din păr şi piele, apoi se 
întinse în pat fiindcă în cameră nu avea altundeva unde să 
se aşeze. 


„Nu e de mirare că el îşi petrece timpul în grădină, gândi 
ea. E nevoit să se ducă acolo doar ca să aibă loc să se 
mişte.” 

Se trezi fiindcă era cineva la uşă. Nu bătea. Doar stătea 
acolo, apăsându-şi palma pe scaner. Ce ar fi putut auzi ca să 
se trezească? Paşii pe coridor? 

— Sunt dezbrăcată, strigă ea când uşa se deschise. 

— Asta şi speram, zise Bean. 

Intră purtându-şi propria sacoşă pe care o aşeză lângă 
singurul dulap. 

— Te-ai întâlnit cu Alai? întrebă Petra. 

— Da, dar vorbim mai târziu despre asta. 

— Ştii că e Calif, insistă ea. 

— Mai târziu, zise el descălţându-se. 

— Cred că pun la cale un război, dar pretind că nu. 

— Pot să pună la cale ce vor, zise Bean. Aici eşti în 
siguranţă, asta e tot ce contează pentru mine. 

Încă în hainele de drum, Bean se întinse în pat lângă ea, 
strecură un braţ dedesubtul ei trăgând-o aproape de el. O 
mângâie pe spate, o sărută pe frunte. 

— Mi-au spus despre ceilalţi embrioni, zise ea. Cum i-a 
furat Ahile. 

El o sărută din nou şi spuse: 

— Ssst. 

— încă nu ştiu dacă sunt însărcinată. 

— O să fii. 

— Ştiu că nu a verificat Cheia lui Anton. Ştiu că minţea. 

— E în regulă, zise Bean. 

— Am ştiut, dar nu ţi-am spus. 

— îmi spui acum. 

— Vreau copilul tău, indiferent cum va fi. 

— Bine, în cazul ăsta pe următorul îl vom face în modul 
obişnuit. 

Ea îl sărută. 

— 'Te iubesc, spuse. 

— Mă bucur să aud asta. 


— Trebuie să-i recuperăm pe ceilalţi, zise Petra. Sunt 
copiii noştri şi nu vreau să fie crescuţi de altcineva. 

— O să-i recuperăm. Ştiu asta. 

— îi va distruge înainte de a ni-i lăsa nouă. 

— Nu chiar, spuse Bean. [i vrea vii mai mult decât ne vrea 
pe noi morţi. 

— De unde poţi să ştii ce gândeşte Bestia? Bean se 
răsturnă pe spate şi privi în tavan. 

— M-am gândit mult în avion. La ceva ce a spus Ender. 
Cum gândea el. Trebuie să-ţi cunoşti duşmanul, spunea el. 
De asta studia mereu Furnicile. Toate filmările din Primul 
Război, anatomia cadavrelor soldaţilor Gândaci, iar ceea ce 
nu găsea în cărţi şi filme îşi imagina. Extrapola. Încerca să 
se gândească la cine erau ele. 

— Tu nu eşti ca Ahile, zise Petra. Eşti opusul lui. Dacă vrei 
să-l cunoşti, gândeşte-te la ceea ce nu eşti tu, şi aşa va fiel. 
— Nu-i adevărat, replică Bean. În felul lui trist şi sucit, te 

iubeşte, şi aşa fac şi eu în felul meu trist şi sucit. 

— Nu sunt aceleaşi suceli, şi asta e o mare diferenţă. 

— Ender spunea că nu poţi învinge un duşman puternic 
decât dacă îl înţelegi total, şi nu poţi să-l înţelegi decât dacă 
îi cunoşti dorinţele din inimă, şi nu-i poţi cunoaşte dorinţele 
inimii decât dacă îl iubeşti cu adevărat. 

— Te rog nu-mi spune că te-ai hotărât să iubeşti Bestia. 

— Cred, zise Bean, că l-am iubit întotdeauna. 

— Nu, nu, nu, făcu Petra cu repulsie şi se rostogoli departe 
de el, întorcându-i spatele. 

— încă de când l-am văzut şchiopătând spre noi, singurul 
huligan pe care credeam că-l putem dobori, noi, copiii mici. 
Piciorul lui strâmb, ura periculoasă faţă de oricine îi vedea 
slăbiciunea. Bunătatea şi dragostea neprefăcută pe care o 
arăta tuturor în afară de mine şi de Poke - Petra, asta nu 
înţelege nimeni despre Ahile, ei îl văd ca pe un ucigaş şi un 
monstru... 

— Pentru că aşa este. 


— Un monstru, continuând să câştige dragostea şi 
încrederea oamenilor care ar trebui să-şi dea seama de 
realitate. Îl cunosc pe omul ăsta, cel ai cărui ochi îţi privesc 
în suflet, te judecă şi-ţi descoperă valoarea. Am văzut cum îl 
iubeau ceilalţi copii, cum şi-au transferat loialitatea de la 
Poke la Ahile, cum l-au făcut tăticul lor, de-adevăratelea, în 
inimile lor. Şi chiar dacă m-a ţinut întotdeauna la distanţă, 
adevărul e că... şi eu îl iubeam. 

— Eu nu, zise Petra. 

Amintirea braţelor lui Ahile cuprinzând-o în timp ce o 
săruta era de nesuportat pentru ea, şi izbucni în plâns. 

Simţi mâna lui Bean pe umărul ei, mângâind-o, alinând-o. 

— O să-l distrug, Petra, zise Bean. Dar nu în modul în care 
am vrut până acum. L-am evitat, am reacţionat la mişcările 
lui. La urma urmelor, Peter a avut ideea cea bună. Nu a 
înţeles-o, dar a fost bună ideea de a-l aduce aproape de el. 
Nu-l poţi trata ca pe ceva îndepărtat şi de neînțeles. Nu eo 
forţă a naturii, ca o furtună sau un cutremur, când nu aialtă 
şansă decât să fugi şi să te adăposteşti. Trebuie să îl 
înţelegi. Să pătrunzi în mintea lui. 

— Am fost acolo, zise Petra. E un loc murdar. 

— Da, ştiu. Un loc de teamă şi foc. Dar ţine minte -el 
trăieşte acolo tot timpul. 

— Nu-mi spune că ar trebui să-mi fie milă de el fiindcă este 
aşa cum este! 

— Petra, am petrecut tot timpul zborului încercând să fiu 
Ahile, încercând să mă gândesc la ce îşi doreşte el, la ceea 
ce speră, să gândesc cum gândeşte el. 

— Şi ai vomitat? Fiindcă eu aşa am făcut, de două ori, şi nu 
a trebuit să pătrund în interiorul Bestiei pentru asta. 

— Poate pentru că ai în tine o mică bestie. Ea se 
cutremură. 

— Nu-i spune aşa. Probabil nici nu sunt însărcinată. S-a 
întâmplat numai în dimineaţa asta. Copilul meu nu eo 
bestie. 


— A fost o glumă proastă, îmi pare rău. Dar ascultă, Petra, 
în timpul zborului mi-am dat seama de ceva. Ahile nu eo 
forţă misterioasă. Ştiu exact ce vrea el. 

— Ce vrea? în afară de moartea noastră? 

— Vrea ca noi să ştim că embrionii sunt în viaţă. Nici 
măcar nu-i va implanta încă. Ne va lăsa mici indicii pe care 
să le urmăm - nu ceva prea vizibil, pentru că vrea să 
credem că am descoperit ceva ce el încearcă să ascundă. 
Dar vom afla unde sunt pentru că aşa vrea el. Vor fi toţi într- 
un singur loc. Fiindcă vrea să venim după ei. 

— Momeală. 

— Nu numai momeală. Ne-ar putea trimite chiar acum un 
mesaj dacă ar vrea. Dar e mai mult decât atât. Vrea ca noi 
să credem că suntem foarte deştepţi fiindcă am descoperit 
unde se află. Vrea să sperăm din tot sufletul că am putea să- 
i salvăm. Să fim emoţionaţi, ca să ne aruncăm cu capul 
înainte complet nepregătiţi pentru faptul că el ne aşteaptă. 
Astfel ne poate vedea căzând din speranţa triumfătoare în 
neagra disperare, înainte de a ne ucide. 

Bean avea dreptate, ştia şi ea. 

— Dar cum poţi pretinde că iubeşti pe cineva atât de rău? 

— Nu, tot nu înţelegi, zise Bean. Nu disperarea noastră o 
vrea. Ci speranţa. El nu are niciuna. Nu o înţelege. 

— Oh, te rog! O persoană ambițioasă trăieşte sperând. 

— El nu are nici o speranţă. Nici un vis. Încearcă orice ca 
să găsească unul. Trece prin mecanismele bunătăţii şi 
iubirii, şi a orice altceva ar putea funcţiona, şi tot nu 
înseamnă nimic pentru el. Fiecare nouă cucerire îl lasă doar 
flămând după o alta. E flămând după ceva care să aibă cu 
adevărat importanţă în viaţă. Ştie că noi avem aşa ceva. 
Amândoi, încă înainte de a ne găsi unul pe celălalt, aveam 
aşa ceva. 

— Credeam că eşti faimos prin lipsa ta de credinţă, zise 
Petra. 

— Vezi tu, Ahile mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu 
însumi. Vede în mine acelaşi lucru pe care l-a văzut şi sora 


Carlotta. 

— Inteligența? întrebă Petra. 

— Speranţa, răspunse Bean. Speranţa neabătută. 
Niciodată nu-mi trece prin minte că nu există nici o soluţie, 
nici o şansă de supravieţuire. A, pot concepe asta 
intelectual, dar niciodată acţiunile mele nu se bazează pe 
disperare, pentru că eu niciodată nu cred în ea. Ahile ştie 
că eu am un motiv să trăiesc. De asta îmi vrea răul. Şi ţie, 
Petra. Ţie mai mult decât mie. Iar copiii sunt speranţa 
noastră. O speranţă complet nebună, dar noi i-am făcut, nu- 
i aşa? 

— Aşadar, spuse Petra înțelegând, nu vrea doar ca noi să 
murim, aşa cum s-a mulţumit s-o lase pe sora Carlotta să 
moară în acel avion, când el se afla departe. Vrea ca noi să-l 
vedem având copiii noştri. 

— Iar când ne vom da seama că nu-i putem recupera şi că 
în cele din urmă vom muri, va crede că speranţa care a 
dispărut din noi a devenit a lui. Crede că, dacă are copiii 
noştri, are speranţa noastră. 

— Aşa şi e, zise Petra. 

— Dar nu va avea niciodată asemenea speranţe. E 
incapabil. 

— "Totul e foarte interesant, dar complet inutil. 

— Dar nu înţelegi? Aşa îl putem distruge. 

— Ce vrei să spui? 

— Va cădea în groapa pe care o sapă pentru noi. 

— Noi nu avem copiii lui. 

— Speră că noi vom veni şi-i vom da ceea ce vrea. În 
schimb, noi vom veni pregătiţi să-l distrugem. 

— Ne va întinde o capcană. Dacă venim în forţă, fie va fugi, 
fie - imediat ce-şi va da seama că e condamnat -ne va ucide 
Copiii. 

— Nu, noi îl vom lăsa să-şi întindă capcana. Vom intra 
direct în ea. Aşa încât când vom fi faţă în faţă cu el să-i 
vedem momentul de triumf. Adică exact momentul în care 
va fi cel mai prost. 


— Nu trebuie să fii deştept când ai toate armele. 

— Relaxează-te, Petra! O să aduc copiii înapoi. Şi o să-l 
ucid şi pe Ahile. O s-o fac curând, iubire. Înainte de a muri. 

— Asta e bine, zise Petra. Va fi mult mai greu s-o faci după 
aia. 

Apoi începu să plângă fiindcă, în ciuda a ceea ce tocmai 
spusese Bean, ea nu mai spera. Urma să-şi piardă soţul, 
copiii ei urmau să-şi piardă tatăl. Nici o victorie asupra lui 
Ahile n-ar fi putut schimba faptul că în cele din urmă îl va 
pierde. 

EI o cuprinse din nou, strâns, o sărută pe sprâncene, pe 
obraz. 

— Ai grijă de copilul nostru, spuse. O să-i aduc acasă pe 
fraţii şi surorile lui înainte de a se naşte. 

STAŢIA SPAIIALĂ 


To: Locke%erasmus(8polnet.gov From: SitePost Alert Re: 
Fata de pe pod. 

Acum, ca, ai ieşit din hazna, pot comunica din nou. N-am e- 
mail aici. Pietrele sunt ale mele. Curând mă întorc pe pod. 
Războiul e serios. Scrie-mi numai pe acest site, nume 
FataDePePod, parola nu e o treaptă. 

Peter găsi zborul în spaţiu plicticos, exact aşa cum bănuise 
că va fi. Ca şi călătoria cu avionul, numai că mai lungă şi cu 
mai puţine peisaje. 

Slavă Domnului că mama şi tatăl lui avuseseră bu-nul-simţ 
să nu devină sentimentali în legătură cu zborul cu naveta 
până la Ministerul Colonizării. La urma urmelor, era aceeaşi 
staţie spaţială pe care fusese Şcoala de Luptă. Urmau să 
pună piciorul acolo unde micuțul lor Ender cel drag avusese 
primele victorii -şi, da, ucisese un băiat. 

Dar acolo nu erau amprente de paşi. Nimic care să le 
spună cum fusese pentru Ender călătoria cu naveta spre 
acel loc. Nu erau copii mici luaţi din căminele lor. Ei erau 
adulţi, iar soarta lumii ar fi putut sta în mâinile lor. 

De fapt fusese şi cazul lui Ender, nu-i aşa? 


Întreaga rasă umană fusese unită când ajunsese Ender 
aici. Inamicul era cunoscut, pericolul real, iar Ender nici 
măcar nu avea nevoie să ştie ce face pentru a câştiga 
războiul. 

Prin comparaţie, sarcina lui Peter era cu mult mai dificilă. 
Ar fi putut părea mai simplă - să găsească un asasin cu 
adevărat bun şi să-l ucidă pe Ahile. 

Dar nu era chiar atât de simplu. In primul rând, Ahile fiind 
el însuşi un asasin şi un utilizator de asasini, ar fi fost 
pregătit pentru un astfel de complot. În al doilea rând, nu 
era suficient să-l ucidă pe Ahile. Nu el era armata care 
cucerise India şi Indochina. Nu el era guvernul care 
conducea mai mult de jumătate din populaţia lumii. Chiar 
distrugându-l pe Ahile, tot mai trebuiau îndreptate toate 
lucrurile pe care le făcuse el. 

Ca Hitler în cel de-al Doilea Război Mondial. Fără Hitler, 
Germania n-ar fi avut niciodată tupeul să cucerească Franţa 
şi să măture totul în cale până la porţile Moscovei. Dar dacă 
Hitler ar fi fost asasinat chiar înainte de invadarea Rusiei, 
după toate probabilitățile limba comună a Flotei 
Internaţionale ar fi fost germana. Pentru că din cauza 
greşelilor lui Hitler, a slăbiciunilor lui, a temerilor, urii lui, 
fusese pierdută partea de final a războiului, aşa cum 
datorită conducerii lui, a deciziilor lui, fusese câştigată 
prima parte. 

Uciderea lui Ahile n-ar fi făcut decât să garanteze o lume 
guvernată de China. 

Totuşi, dacă el nu i-ar mai fi stat în drum, Peter ar fi avut 
de înfruntat un duşman raţional. lar propriile fapte nu ar 
mai fi fost atât de încărcate de teamă superstiţioasă. Modul 
în care Bean, Petra şi Virlomi fugiseră numai la gândul că 
Ahile vine în Ribeirăo Preto... deşi pe termen lung ei nu 
greşiseră, totuşi asta complicase lucrurile enorm de mult, 
Peter fiind nevoit să lucreze singur, asta dacă nu-i punea la 
socoteală pe mama şi pe tatăl lui. 


Şi fiindcă erau singurii pe care se putea baza că sunt de 
partea lui, categoric îi putea pune la socoteală. 

li punea, dar era şi supărat pe ei. Ştia că nu era logic, dar 
tot drumul spre MinCol avu în minte modul în care părinţii 
săi îl judecaseră când era copil şi găsiseră că lasă de dorit, 
pe când Ender şi Valentine nu puteau greşi cu nimic. Fiind o 
persoană fundamental raţională, admise că de când Ender 
şi Valentine plecaseră în colonii, părinţii săi îl sprijiniseră 
întru totul. Îl salvaseră în mai multe rânduri. Nu le putea 
cere mai mult chiar dacă ei l-ar fi iubit cu adevărat. Îşi 
făcuseră datoria ca părinţi, şi mai mult decât datoria. 

Dar asta nu putea şterge durerea anilor trecuţi, când tot 
ceea ce făcea el părea să nu fie bine, fiecare instinct natural 
al său fiind considerat o ofensă împotriva uneia din 
versiunile lor de Dumnezeu. Ei bine, atunci când ne 
judecaţi, amintiţi-vă un lucru: Ender se dovedise a fi Cain, 
nu? Iar voi v-aţi gândit întotdeauna că voi fi eu! 

„Ce prostie, gândi Peter. Ender nu-şi ucisese fratele, 
Ender se apărase împotriva duşmanilor săi. Aşa cum am 
făcut şi eu.” „Irebuie să trec peste asta”, îşi spuse iar şi iar 
pe tot parcursul călătoriei. 

„Aş vrea să mă pot uita şi la altceva în afară de filmele 
astea stupide. Sau cum sforăie tata. Sau cum mama mă 
priveşte din când în când, măsurându-mă, apoi făcându-mi 
cu ochiul. Are habar cât de groaznic e? Cât de înjositor? Să- 
mi facă cu ochiul! Dar zâmbetul? Dar privirea îndreptată 
spre mine, cu acea expresie visătoare şi iubitoare pe care o 
avea pentru Val şi Ender? Bineînţeles că de ei îi plăcea. 

Opreşte-te. Gândeşte-te la ce ai de făcut, prostule! 

Gândeşte-te la ce trebuie să scrii şi să publici, ca Locke şi 
Demostene, ca să ridici popoarele din ţările libere, ca să 
îmboldeşti guvernele ţărilor stăpânite.” Nu putea fi ceva 
banal, nu-şi putea permite aşa ceva. Dar era greu să ţii 
trează atenţia oamenilor asupra unui război în care nu se 
trăsese cu arma. Un război care avea loc într-o zonă 
îndepărtată. De ce le-ar păsa celor din Argentina că indienii 


aveau un guvern pe care nu-l aleseseră ei? De ce i-ar păsa 
unui fermier care îşi întinde ecranele fotovoltaice în 
Deşertul Kalahari că thailan-dezilor li se azvârle cu noroi în 
faţă? 

China nu avea planuri în privinţa Namibiei sau Argentinei. 
Războiul se terminase. De ce oamenii n-ar tăcea şi nu s-ar 
întoarce la afacerile lor din care ies banii? 

Acesta era inamicul lui Peter. Nu în mod esenţial Ahile. 
Nici măcar China. Ci apatia restului lumii, care le făcea 
jocul. 

„Şi acum iată-mă în spaţiu, fără libertate de mişcare, mai 
dependent decât am fost vreodată. Pentru că, dacă Graff 
decide să nu mă trimită înapoi pe Pământ, eu nu pot să 
plec. Nu există mijloc de transport alternativ. El pare să fie 
întru totul de partea mea. Dar adevărata lui loialitate este 
faţă de foştii camarazi de la Şcoala de Luptă. Crede că se 
poate folosi de mine aşa cum eu credeam că mă pot folosi 
de Ahile. Eu am greşit. El, probabil, are dreptate.” 

La sfârşitul călătoriei fu frustrant să fie acolo şi totuşi să 
trebuiască să aştepte ca naveta să-şi facă dansul de aliniere 
cu docurile staţiei. Nu exista nimic la care să te uiţi. 
Ferestrele fuseseră acoperite pentru că în gravitație zero 
era prea ameţitor să priveşti Pământul răsucindu-se 
nebuneşte în timp ce naveta îşi potrivea rotația cu cea a 
marii roţi. 

„Cariera mea s-ar putea să se fi sfârşit deja. Deja mi-am 
câştigat dreptul de a fi menţionat în istorie. Probabil că nu 
voi fi nimic altceva decât o notiţă în biografia altor 
persoane, un paragraf în cărţile de istorie. In acest moment 
strategia mea cea mai bună de a-mi întări reputaţia 
probabil e asasinată în mod spectaculos. După cum merg 
lucrurile, voi muri probabil într-un tragic accident în timpul 
unei manevre de rutină de andocare pe staţia spaţială a 
MinCol.” 

— Nu te mai legăna, zise mama. El o privi crunt. 

— Nu mă legăn. 


— Bun, zise ea. Fii supărat pe mine. E mai bine de cât să-ţi 
plângi de milă. 

Vru să-i dea o replică furioasă, dar îşi dădu seama de 
inutilitatea negării a ceva ce ştiau cu toţii că e adevărat. Era 
deprimat, categoric, şi totuşi trebuia să treacă la treabă. Ca 
în ziua conferinţei de presă, când trebuiseră să-l dea jos cu 
forţa din pat. Nu voia să repete acea umilinţă, îşi va face 
treaba fără ca părinţii să fie nevoiţi să-l împingă de la spate 
ca pe un adolescent oarecare. lar el nu le va răspunde tăios 
atunci când îi spun adevărul. 

Aşa că îi zâmbi. 

— Haide, mamă, ştii că, dacă aş lua foc, nimeni nu şi-ar 
face nici măcar nevoile pe mine ca să stingă focul. 

— Fii cinstit, fiule, zise tatăl. Pe Pământ sunt sute de mii de 
oameni pe care nu trebuie decât să-i rogi. Şi câteva duzini 
care ar face-o fără să aştepte invitaţia, dacă au ocazia. 

— Există câteva aspecte frumoase ale faimei, observă 
Peter. Chiar şi cei cu vezica goală ar contribui probabil cu 
un mic scuipat. 

— Devine dezgustător, spuse mama. 

— Spui asta pentru că e de datoria ta s-o spui. 

— Atunci nu sunt bine plătită, pentru că e aproape o slujbă 
full time. 

— Rolul tău în viaţă. Atât de feminin. Bărbaţii trebuie 
civilizaţi, iar tu eşti exact cea de care au nevoie. 

— E evident că nu mă descurc prea bine. 

În acel moment, un sergent F. I. care avea rolul de steward 
intră în cabina principală şi le spuse că e timpul să meargă. 

Pentru că andocaseră în centrul staţiei, nu exista 
gravitație. Plutiră apucându-se de balustrade în timp ce 
stewardul le împingea bagajele astfel încât să treacă prin 
chepengul aflat chiar sub ei. Fură prinse de câţiva oameni 
de serviciu care părea că făcuseră asta de sute de ori, şi nu 
păreau câtuşi de puţin impresionați că Hegemonul însuşi 
venise la MinCol. 


Insă după toate probabilitățile, nimeni nu ştia cine erau. 
Călătoreau cu acte false, bineînţeles, dar Graff fără îndoială 
anunţase pe cineva de pe staţie despre adevărata lor 
identitate. 

Probabil, nu pe oamenii de serviciu. 

Abia după ce coborâră pe una dintre scările roții până la 
un nivel unde se putea merge pe o podea stabilă întâlniră 
pe cineva cu statut în staţie. Un bărbat în uniforma gri a 
MinCol îi aştepta la picioarele elevatorului, cu mâna întinsă. 

— Domnul şi doamna Raymond, zise. Sunt ministrul 
adjunct Dimak. lar acesta trebuie să fie fiul dumneavoastră 
Dick. 

Peter zâmbi uşor la vagul umor conţinut de pseudonimul 
pe care i-l alesese Graff în mod arbitrar. 

— Vă rog, spuneţi-ne că ştiţi cine suntem în realitate ca să 
nu mai fim nevoiţi să continuăm şarada asta, zise Peter. 

— Eu ştiu, admise Dimak cu blândeţe, dar nimeni altcineva 
de pe staţie nu mai ştie, şi aş vrea ca lucrurile să rămână 
aşa pentru moment. 

— Graff nu e aici? 

— Ministrul Colonizării se întoarce dintr-o inspecţie a 
echipării celei mai noi nave care va pleca în colonii. Peste 
două săptămâni se va pune piciorul pentru prima oară pe 
ea şi, începând de săptămâna viitoare, n-o să vă vină să 
credeţi ce trafic o să fie aici, şaisprezece navete pe zi, şi 
asta doar pentru colonişti. Navetele de transport de mărfuri 
ancorează direct la docuri. 

— Există ancore aici? întrebă inocent tatăl. Dimak rânji. 

— Terminologia navală moare greu. 

Dimak îi conduse pe coridor până la un puț de coborâre. 
Alunecară pe prăjină în urma lui. Gravitaţia nu era atât de 
mare încât acest lucru să fie o problemă, chiar şi pentru 
părinţii lui Peter, care aveau, la urma urmelor, peste 
patruzeci de ani. Îi ajută să iasă din puț pe un coridor mai 
de jos - şi, prin urmare, mai „greu”. 

Pe pereţi se vedeau demodatele linii de direcţionare. 


— Amprenta palmară v-a fost deja criptată, zise Dimak. 
Doar atingeţi aici şi veţi fi conduşi spre camerele voastre. 

— E o rămăşiţă din timpurile trecute, nu-i aşa? întrebă 
tatăl. Deşi nu-mi închipui că eraţi aici când încă... 

— Ba eram, spuse Dimak. Eram mama unui grup de copii. 
Mă tem că nu al fiului dumneavoastră. Dar cred că al unei 
cunoştinţe de-a voastră. 

Peter nu vru să se pună în situaţia patetică de a-i numi pe 
absolvenţii Şcolii de Luptă pe care îi cunoştea. Dar mama 
lui nu avea astfel de scrupule. 

— Petra? Suriyawong? 

Dimak se aplecă spre ea, astfel încât să nu fie nevoit să 
vorbească tare şi să fie auzit. 

— Bean, zise. 

— Trebuie să fi fost un băiat remarcabil, spuse mama. 

— Arăta de trei ani când a ajuns aici. Nimeni nu putea 
crede că e destul de mare pentru locul acesta. 

— Acum nu mai arată aşa, zise Peter sec. 

— Nu... ştiu despre starea lui. Nu e ceva ce ştie toată 
lumea, dar colonelul Graff - ministrul adică - ştie că încă mă 
interesează ce se întâmplă cu... mă rog, cu toţi puştii mei, 
bineînţeles, dar el a fost... Îmi imaginez că primul antrenor 
al fiului dumneavoastră a simţit cam la fel în legătură cu el. 

— Aşa sper, zise mama. 

Sentimentalismul devenea atât de dulceag încât Peter ar fi 
vrut să se spele pe dinţi. Puse palma pe scanerul de la 
intrare şi trei linii se luminară. 

— Verde verde maro, zise Dimak. Dar în curând nu veţi 
mai avea nevoie de ele. Nu sunt kilometri întregi de spaţiu 
în care să te pierzi. Sistemul liniilor presupune întotdeauna 
că vrei să te întorci în camera ta, cu excepţia cazului când 
pui palma pe scanerul din afara uşii camerei tale, iar atunci 
crede că vrei să mergi la baie - nu există niciuna în 
interiorul camerelor, mă tem că aşa au fost construite. Dar 
dacă vrei să mergi în sala de mese, loveşti scanerul de două 
ori şi va înţelege. 


Îi conduse în apartamentul lor, o singură cameră lungă cu 
paturi aliniate de-a lungul unui culoar îngust. 

— Mă tem că veţi avea companie în săptămâna în care se 
va încărca nava, dar nimeni nu va sta prea mult, şi apoi o să 
aveţi locul doar pentru dumneavoastră timp de încă trei 
săptămâni. 

— Facem o lansare pe Lună? întrebă Peter. Cum finanţaţi 
un asemenea ritm? 

Dimak îl privi fără expresie. 

— Nu ştiu, zise. 

Peter se aplecă şi-l imită pe Dimak când spunea secrete. 

— Sunt Hegemon, spuse. Oficial, şeful dumneavoastră 
lucrează pentru mine. 

Dimak şopti şi el: 

— Tu salvezi lumea, noi finanţăm programul de colonizare. 

— Mi-ar folosi ceva bani în plus pentru operaţiunile mele, 
asta pot s-o spun. 

— Fiecare Hegemon simte aşa. De aceea finanţarea 
noastră nu vine de la voi. 

Peter râse. 

— Isteaţă mişcare. Dacă socotiți că programul de 
colonizare este foarte, foarte important. 

— Este viitorul rasei umane, spuse Dimak simplu. Gândacii 
- pardon, Furnicile - au avut o idee bună. Să se împrăştie 
cât pot de mult, pentru a nu fi distruse într-un singur război 
dezastruos. Nu că asta le-ar fi salvat, dar... noi nu suntem 
creaturi de stup. 

— Nu suntem? zise tatăl. 

— Ei bine, dacă suntem, atunci cine e regina? întrebă 
Dimak. 

— In locul acesta, bănuiesc că e Graft. 

— Iar noi nu suntem decât mânuţele şi picioruşele lui? 

— Şi gurile şi... da, bineînţeles. Puţin mai independenţi şi 
mai puţin ascultători decât indivizii Furnici, dar în felul 
acesta ajunge o specie să domine lumea aşa cum o facem 
noi, şi cum au făcut-o ele. Pentru că ştim cum să 


determinăm un număr mare de indivizi să renunţe la voinţa 
lor personală şi să se supună unei minţi de grup. 

— Acum facem filosofie, zise Dimak. 

— Sau ştiinţă de frontieră, completă tatăl. 
Comportamentul oamenilor în grupuri. Grade de supunere. 
Mă gândesc mult la asta. 

— Ce interesant! 

— Văd că nu vă interesează deloc. lar acum m-aţi 
catalogat drept un excentric care îşi expune teoriile. Nu o 
fac niciodată. Nu ştiu de ce am făcut-o acum. Pur şi 
simplu... este pentru prima dată când sunt în casa lui Graff, 
într-un anume fel. lar întâlnirea cu dumneavoastră a 
semănat foarte mult cu un tur împreună cu el. 

— Sunt... flatat, zise Dimak. 

— John Paul, cred că îl faci pe domnul Dimak să se simtă 
prost. 

— Când oamenii se simt foarte ataşaţi de comunitatea lor, 
încep să-şi asume atât manierele, cât şi morala liderului lor, 
spuse tatăl, refuzând să cedeze. 

— Dacă liderul are personalitate, adăugă Peter. 

— Cum ajungi să fii lider fără să ai personalitate? 

— întreabă-l pe Ahile. El este exact invers. Adoptă 
manierele poporului de care vrea să fie urmat. 

— De el nu-mi amintesc, zise Dimak. A stat aici doar câteva 
zile înainte să... Înainte ca noi să descoperim că a comis o 
serie de crime pe Pământ. 

— într-o zi va trebui să-mi spuneţi cum a reuşit Bean să-l 
facă să mărturisească. El nu spune. 

— Dacă el nu spune, nu spun nici eu. 

— Câtă loialitate, remarcă tatăl. 

— Nu chiar. Dar nici eu nu ştiu. Ştiu că a fost ceva în 
legătură cu o conductă de aerisire. 

— Mărturisirea aceea, zise Peter. Nu mai aveţi aici 
înregistrările, nu? 

— Nu, răspunse Dimak. Şi chiar dacă le-am avea, ar face 
parte din dosarul sigilat al unui minor. 


— Al unui criminal în serie. 

— Luăm în seamă legile numai atunci când contravin 
intereselor noastre. 

— Vezi? spuse tatăl. Facem schimb de filosofii. 

— Ca triburile care fac troc, aprobă Dimak. Dacă nu vă 
supăraţi, aş vrea să staţi de vorbă cu şeful securităţii, 
Uphanad, înainte de cină. 

— Despre ce? 

— Coloniştii nu sunt o problemă - fluxul lor e 
unidirecţional şi nu pot comunica uşor cu planeta. Dar 
probabil tu vei fi recunoscut aici. Şi chiar dacă nu ai fi, e 
greu să menţinem mult timp o poveste falsă. 

— Atunci hai să nu spunem o poveste falsă, zise Peter. 

— Da, să fie una cu adevărat bună, zise şi mama sa. 

— Mai bine să nu vorbim cu nimeni. 

— Exact despre aceste lucruri vrea şi maiorul Uphanad să 
discute cu dumneavoastră. 

Imediat după ce Dimak plecă, îşi aleseră paturile din 
partea din spate a camerei. Peter îşi alese bineînţeles un 
pat de sus, iar în timp ce îşi aşeza bagajele în dulapul din 
peretele din spatele patului, tatăl descoperi că fiecare set 
de şase paturi - câte trei de fiecare parte - puteau fi 
separate de celelalte printr-o draperie. 

— Trebuie s-o fi adăugat mai târziu, zise el. Nu cred că i-ar 
fi lăsat pe copii să se izoleze unii de alţii. 

— Cât de bine izolează fonic materialul ăsta? întrebă 
mama. 

Tatăl trase draperia cu o mişcare circulară, astfel încât să-l 
despartă de ei. Nu auziră nimic dinspre partea lui. Apoi o 
deschise. 

— Ei bine? 

— O barieră destul de bună. 

— Dar ai încercat să vorbeşti cu noi, nu-i aşa? întrebă 
Peter. 

— Nu, v-am ascultat pe voi, zise tatăl. 

— lar noi te-am ascultat pe tine, John Paul, zise mama. 


— Nu, eu am vorbit. N-am ţipat, dar voi nu m-aţi auzit, nu? 
— Peter, zise mama, mută-te în compartimentul alăturat. 
— N-o să mai meargă atunci când vor veni coloniştii. 

— Poţi să te întorci să dormi cu mami şi taţi când vin 
musafirii, spuse mama. 

— Va trebui să treceţi prin camera mea când vă duceţi la 
baie, observă Peter. 

— Corect, admise tatăl. Ştim că eşti Hegemon şi că ar 
trebui să ai cea mai bună cameră, dar e puţin probabil să 
intrăm peste tine când faci dragoste. 

— Nu conta pe asta, făcu Peter acru. 

— O să deschidem puţin uşa şi o să spunem: „Cioc-cioc” 
înainte de a intra. Asta o să-ţi dea timp să-ţi ascunzi 
prietena. 

O asemenea discuţie cu părinţii săi îi făcea puţin silă. 

— Sunteţi atât de drăguţi! Chiar mă bucur să schimbăm 
camerele, credeţi-mă. 

Era bine să aibă intimitate, odată uşa închisă, chiar dacă 
preţul era să-şi mute toate lucrurile din dulapul pe care 
abia îl încărcase şi să le pună în dulapul din secţiunea 
alăturată. În primul rând, acum avea un pat de jos. În al 
doilea rând, nu mai trebuia să-i asculte pe părinţii lui 
încercând să-l înveselească. 

Avea nevoie de timp de gândire. Bineînţeles că adormi 
buştean. Dimak îl trezi vorbindu-i în intercom. 

— Domnule Raymond, sunteţi acolo? 

Lui Peter îi luă câteva fracțiuni de secundă până să-şi 
aducă aminte cine era” Dick Raymond. 

— Da. Doar dacă nu vreţi să vorbiţi cu tata. 

— Am vorbit deja cu el, zise Dimak. Am programat liniile 
să vă conducă la departamentul de securitate. 

Acesta se afla la nivelul cel mai de sus, cu cea mai scăzută 
gravitație - lucru logic, pentru că, dacă erau necesare 
acţiuni de securitate, ofiţerii care plecau de la sediul 
principal spre oricare dintre direcţii urmau să coboare. 


Când intrară în birou, maiorul Uphanad îi aştepta. Dădu 
mâna cu toţi. 

— Sunteţi din India, întrebă mama, sau din Pakistan? 

— India, spuse Uphanad zâmbind. 

— îmi pare rău pentru ţara dumneavoastră. 

— N-am mai fost acolo de... de mult timp. 

— Sper că familia dumneavoastră se descurcă sub 
ocupaţia chineză. 

— Vă mulţumesc pentru preocupare, zise Uphanad pe un 
ton care făcea limpede faptul că subiectul era încheiat. 

Le oferi scaune şi se aşeză şi el - în spatele biroului, 
profitând din plin de poziţia sa oficială. Lui Peter îi displăcu 
puţin, căci până acum petrecuse deja ceva timp fiind 
întotdeauna persoana în poziţia dominantă. Poate că nu 
avea prea multă putere efectivă, ca Hegemon, dar 
protocolul îi acorda întotdeauna poziţia cea mai înaltă. 

Dar aici se presupunea că nu e cunoscut. Deci nu putea fi 
tratat altfel decât orice alt vizitator civil. 

— Ştiu că sunteţi invitaţi în particular de domnul ministru, 
spuse Uphanad, şi aţl.dori ca intimitatea să nu vă fie 
încălcată. Ceea ce trebuie să stabilim sunt limitele 
intimităţii dumneavoastră. Este posibil ca feţele 
dumneavoastră să fie recunoscute? 

— E posibil, zise Peter. În special a lui. 

Arătă spre tatăl lui. Era desigur o minciună, probabil 
inutilă, dar... 

— Aha, făcu Uphanad. Şi mai presupun că numele voastre 
reale ar fi recunoscute. 

— Foarte probabil, aprobă tatăl. 

— Desigur, întări mama, ca şi când ar fi fost mândră de 
acest lucru şi chiar îmbufnată că el ar fi avut vreo urmă de 
îndoială. 

— Aşa... Să vă fie adusă mâncarea în cameră? E nevoie să 
evacuăm coridoarele când mergeţi la baie? 

Pentru Peter părea un coşmar. 


— Domnule maior Uphanad, nu vrem să facem publică 
prezenţa noastră aici, dar sunt convins că putem avea 
încredere în discreţia echipajului dumneavoastră. 

— Din contră, zise Uphanad. Oamenii discreţi ţin să 
evidenţieze că nu consideră loialitatea echipajului drept un 
fapt garantat. 

— A dumneavoastră inclusiv? întrebă mama cu dulceaţă. 

— întrucât m-aţi minţit deja în mod repetat, replică 
Uphanad, cred că pot să spun cu siguranţă că nu 
consideraţi loialitatea nimănui drept un fapt garantat. 

— Indiferent, zise Peter. N-o să stau întemnițat în tubul 
ăsta. Mi-ar plăcea să pot folosi biblioteca - presupun că 
aveţi una - şi putem să mâncăm în sala de mese, şi să 
folosim toaleta fără a provoca inconveniente altor oameni. 

— Vedeţi? Pur şi simplu nu aveţi o minte axată pe 
securitate. 

— Nu putem trăi aici ca nişte prizonieri, zise Peter. 

— Nu asta a vrut să spună, zise tatăl. Vorbea despre felul 
în care tu anunţi pur şi simplu deciziile în numele nostru. 
Cam atât despre cine e cel mai probabil să fie recunoscut. 

Uphanad zâmbi. 

— Problema recunoaşterii este reală. Eu v-am recunoscut 
imediat, după filme, domnule Hegemon. 

Peter oftă şi se lăsă pe spate în scaun. 

— Faţa ta nu e atât de uşor de recunoscut ca a unui 
politician adevărat, spuse Uphanad. Ei prosperă expu- 
nându-şi feţele publicului. Cariera ta a început, dacă-mi 
amintesc bine, în anonimat. 

— Dar am apărut pe ecran, zise Peter. 

— Credeţi-mă, puţini membri ai echipajului se uită la filme. 
Eu sunt întâmplător dependent de ştiri, dar majoritatea ar 
vrea mai degrabă să nu mai aibă de-a face cu bârfele de pe 
Pământ. Cred că cel mai bun mod de a rămâne incognito 
aici ar fi să vă comportaţi ca şi când nu aţi avea nimic de 
ascuns. 'Ţineţi-vă puţin deoparte -de exemplu nu vă angajaţi 
cu oamenii în conversații care duc la explicaţii mutuale 


despre ceea ce faceţi sau cine sunteţi. Dar dacă sunteţi 
veseli şi nu vă comportaţi misterios, va fi bine. Lumea nu se 
aşteaptă să-l vadă pe Hegemon locuind împreună cu 
părinţii într-una dintre camerele de dormit de aici. 
Uphanad rânji: Va fi micul nostru secret, rămâne doar între 
N0i şase. 

Peter numără. El, părinţii săi, Uphanad, Dimak, şi... Graff, 
bineînţeles. 

— Cred că nu vor fi tentative de asasinat aici, zise 
Uphanad, pentru că sunt puţine arme la bord, toate sunt 
ţinute sub cheie şi oricine vine aici e perchiziţionat. Deci vă 
sugerez să nu purtaţi vreo armă. Sunteţi antrenați pentru 
lupta corp la corp? 

— Nu, recunoscu Peter. 

— Există o sală de gimnastică la nivelul inferior, foarte 
bine echipată. Şi nu numai cu aparate dimensionate pentru 
copii. Şi adulţii au nevoie să se păstreze în formă. O să 
folosiţi sala pentru a vă menţine masa osoasă şi aşa mai 
departe, dar pot să organizez pentru voi cursuri de arte 
marţiale dacă sunteţi interesaţi. 

— Eu nu sunt interesat, zise Peter. Dar pare o idee bună. 

— Oricum cel pe care-l vor trimite după noi, spuse mama, 
va fi mult mai bine antrenat decât noi. 

— Poate da, poate nu. Dacă duşmanii dumneavoastră 
încearcă să vă prindă aici ar însemna să se bazeze pe 
cineva care să treacă de filtrele noastre. Persoanele 
deosebit de atletice au parte de o atenţie specială. Vedeţi, 
suntem paranoici din cauza unor grupări anti-coloni-zare 
care pot trimite pe cineva aici doar pentru un act de sabotaj 
sau terorism. 

— Sau asasinat. 

— Vedeţi? spuse Uphanad. Dar vă asigur că eu şi echipa 
mea suntem foarte meticuloşi. Nu lăsăm niciodată nimic 
neverificat. 

— Cu alte cuvinte, aţi ştiut cine suntem înainte de a intra 
pe uşă. 


— De fapt, înainte ca naveta voastră să decoleze, spuse 
Uphanad. Sau cel puţin am ghicit destul de corect. 

Îşi luară rămas-bun, apoi intrară în rutina vieţii pe staţia 
spaţială. 

Ziua şi noaptea erau păstrate după ora Greenwich, din nici 
un alt motiv în afară de faptul că aflându-se la longitudine 
zero trebuiau să-şi stabilească un reper. Peter descoperi că 
părinţii lui nu erau atât de groaznic de băgăcioşi cum se 
temuse, şi fu uşurat că nu auzea cum fac dragoste şi nici 
conversațiile lor despre el prin draperia despărţitoare. 

În cea mai mare parte a timpului mergea la bibliotecă şi 
scria. 

Desigur, eseuri pe orice subiect, pentru orice forum 
imaginabil. O mulţime de publicaţii erau fericite să aibă 
texte de Locke sau Demostene, în special acum când toată 
lumea ştia că aceste identități aparţineau Hegemonului. 
Pentru că lucrările cele mai importante apăreau primele pe 
net, nu mai putea atrage o audienţă specială, însă continua 
să discute despre subiecte care aveau o importanţă aparte 
în diferite regiuni. 

Scopul a tot ceea ce scria era să inflameze suspiciunile 
asupra Chinei şi ambițiilor ei. Ca Demostene, scria direct 
despre pericolul de a permite să se menţină ocuparea Indiei 
şi Indochinei, cu o mulţime de întrebări retorice privind 
următoarea naţiune la rând. Desigur, nu se preta la o 
instigare făţişă, fiindcă orice cuvânt spus ar fi putut fi folosit 
împotriva Hegemoniei. 

Viaţa era mult mai uşoară când era anonim pe net. 

Ca Locke însă scria ca un om de stat, eseuri imparţiale 
despre problemele cu care se confruntau diferite popoare şi 
regiuni. „Locke” nu scria aproape niciodată pe faţă 
împotriva Chinei, ci considera de la sine înţeles că va avea 
loc o altă invazie, iar investiţiile pe termen lung în ţările 
posibile ţinte ar putea să nu se dovedească înțelepte sau 
alte lucruri de genul acesta. 


Era o muncă grea, pentru că fiecare eseu trebuia să fie 
interesant, original, important, altfel nimeni nu i-ar fi dat 
atenţie. Trebuia să se asigure că nu scrie ca un amator -— 
aşa cum păruse tatăl lui când începuse să povestească 
teroriile lui despre caracterul şi loialitatea de grup în faţa 
lui Dimak. Deşi, sincer vorbind, nu-şi auzise niciodată tatăl 
făcând aşa ceva până atunci, iar asta îl făcea să fie atent, să- 
şi dea seama cât de uşor Locke şi Demostene - şi în 
consecinţă Peter Wiggin însuşi - puteau deveni la început 
iritanţi, şi în final caraghioşi. 

Tatăl său numea acest proces „stasenizare” şi făcu diverse 
sugestii pentru eseuri, dintre care pe unele Peter le folosi. 
Cât despre modul în care tatăl şi mama sa îşi petreceau 
zilele, atunci când nu îi citeau eseurile sau nu le comentau, 
surprinzând erorile - ei bine, Peter habar n-avea. 

Poate mama găsise vreo cameră în care să facă curat. 

Graff trecu pe la ei într-o scurtă vizită în prima lor 
dimineaţă pe staţie, apoi plecă iar - de fapt reveni pe 
Pământ cu naveta care îi adusese pe ei. Nu se mai întoarse 
trei săptămâni, timp în care Peter scrise aproape patruzeci 
de eseuri, toate fiind publicate în diferite locuri. Majoritatea 
îi aparţineau lui Locke. Şi, ca de obicei, majoritatea atenţiei 
se îndreptă spre Demostene. 

Când se întoarse Graff, îi invită să cineze cu ei la sediul 
Ministerului, o cină colocvială în timpul căreia nu se discută 
nimic important. Ori de câte ori subiectul părea să devieze 
spre o problemă reală a momentului, Graff îl întrerupea 
turnând apă în pahare sau spunând vreo glumă - rareori 
una nostimă. 

Acest lucru îl deruta pe Peter, căci Graff ar fi putut să fie 
sigur că sediul său era bine securizat. Dar aparent nu era 
aşa, pentru că după cină îi invită la o plimbare, 
conducându-i rapid pe coridoarele obişnuite şi prin unele 
pasaje de serviciu. Se rătăciră aproape imediat, iar când 
Graff deschise în cele din urmă o uşă şi îi duse pe o bordură 
lată deasupra unui puţ de ventilaţie îşi pierduseră deja 


orice simţ al direcţiei, desigur cu excepţia a ceea ce 
înseamnă „jos”. 

Puţul ducea în „jos”... pe o distanţă foarte mare. 

— Asta e un loc cu importanţă istorică, spuse Graff. Puţini 
dintre noi îl cunosc. 

— Aha, zise tatăl înțelegând. 

Şi fiindcă el ghicise, Peter îşi dădu şi el seama unde se 
aflau. 

— Ahile a fost aici, zise. 

— Aici, spuse Graff, Bean şi prietenii săi l-au păcălit pe 
Ahile. Ahile a crezut că aici o să reuşească să-l ucidă pe 
Bean, dar Bean a fost cel care l-a legat în lanţuri, atârnat în 
puț. Ar fi putut să-l omoare. Prietenii lui aşa i-au 
recomandat. 

— Cine erau prietenii? întrebă mama. 

— Nu mi-a spus niciodată, dar asta nu mă surprinde -nici 
n-am întrebat vreodată. Am crezut că e mai înţelept să nu 
existe nici o înregistrare, nici chiar în capul meu, a copiilor 
care au fost martori la umilirea şi neputinţa lui Ahile. 

— N-ar mai fi contat dacă l-ar fi omorât pe Ahile pur şi 
simplu. N-ar mai fi existat alte crime. 

— Dar, vedeţi voi, zise Graff, dacă Ahile ar fi murit aş fi fost 
nevoit să întreb care sunt acele nume, iar lui Bean nu i s-ar 
mai fi permis să rămână la Şcoala de Luptă. Poate că am fi 
pierdut războiul din cauza asta, fiindcă Ender s-a bazat 
mult pe Bean. 

— Lui Ender i s-a permis să rămână după ce a ucis un 
băiat, observă Peter. 

— Băiatul a murit accidental, spuse Graff, iar Ender se 
apăra. 

— Se apăra pentru că l-ai lăsat singur, zise mama. 

— Am fost judecat deja pentru aceste acuzaţii, şi am fost 
achitat. 

— Dar ţi s-a cerut să-ţi dai demisia. 

— Mi s-a oferit o poziţie mult mai înaltă, cea de Ministru al 
Colonizării. Hai să nu interpretăm trecutul. 


Bean l-a adus pe Ariile aici nu ca să-l omoare, ci ca să-l 
facă să mărturisească. El a mărturisit, foarte convingător, şi 
pentru că eu am auzit, sunt şi eu pe lista lui neagră. 

— Atunci de ce mai eşti în viaţă? întrebă Peter. 

— Contrar credinţei larg răspândite, Ahile nu e un geniu şi 
mai face şi greşeli. Nu poate ajunge peste tot şi puterea lui 
poate fi blocată. Nu e atotştiutor. Nu are totul planificat. De 
cele mai multe ori e în mişcare, punându-se în calea 
ocaziilor şi folosindu-se de ele atunci când apar. 

— Dacă nu e un geniu, atunci de ce învinge mereu geniile? 

— Pentru că o face pe neaşteptate. De fapt, nu face nimic 
deosebit, pur şi simplu face lucruri la care nu s-a gândit 
nimeni că le va face. E cu un pas înainte. Iar cele mai 
strălucite minţi ale noastre nici măcar nu se gândeau la el 
atunci când a obţinut succesele cele mai spectaculoase. 
Credeau că au redevenit civili atunci când eli-a răpit. Bean 
nu a încercat să se opună planurilor lui Ahile în timpul 
războiului, el a încercat s-o găsească şi s-o salveze pe Petra. 
Vedeţi? Am văzut testele lui Ahile. E un campion al linguşelii 
şi e foarte isteţ, altfel nu ar fi ajuns aici. De exemplu, a ştiut 
cum să înşele un test psihologic, pentru a-şi ascunde 
tendinţele violente; drept urmare, l-am ales în ultimul grup 
pentru Şcoala de Luptă. E periculos. Dar niciodată nu a 
trebuit să înfrunte un adversar, nu unul real. Nu a avut de 
înfruntat ceea ce au înfruntat Furnicile. 

— Deci eşti încrezător, zise Peter. 

— Deloc, replică Graff. Dar am speranţă. 

— Ne-ai adus aici doar ca să ne arăţi locul ăsta? întrebă 
tatăl. 

— De fapt nu. V-am adus pentru că am urcat eu aici mai 
devreme şi am curăţat personal locul de microfoane. 

În plus, am instalat un atenuator de sunete, astfel ca vocile 
noastre să nu se transmită prin conducta de aerisire. 

— Crezi că există spioni la MinCol, zise Peter. 

— Ştiu că există. Uphanad făcea o scanare de rutină a 
tuturor mesajelor care pleacă de aici, când a descoperit 


unul ciudat transmis la câteva ore de la sosirea voastră aici. 
Întregul mesaj consta dintr-un singur cuvânt: „on”. 
Scanarea de rutină a lui Uphanad este mai minuțioasă 
decât majoritatea căutărilor disperate. Pe ăsta l-a găsit pur 
şi simplu căutând anomalii în lungimea mesajelor, tipare de 
limbaj etc. Ca să descopere coduri, înţelegeţi. 

— Era codificat? întrebă tatăl. 

— Nu, nu era un cifru. Şi din acest motiv imposibil de 
descifrat. Poate însemna pur şi simplu „afirmativ”, ca în 
„0on/off”. Poate fi un cuvânt străin - există câteva duzini de 
limbaje comune în care „on” are un înţeles de sine stătător. 
Ar putea fi „no” inversat. Înţelegi problema? Ceea ce l-a 
alertat pe Uphanad, în afara scurtimii lui, a fost faptul că a 
fost trimis la câteva ore de la sosirea voastră şi că atât 
expeditorul, cât şi destinatarul erau anonimi. 

— Cum poate fi anonim expeditorul dintr-o locaţie militară 
securizată? întrebă Peter. 

— Oh, chiar foarte simplu. Expeditorul a folosit identitatea 
altcuiva. 

— A cui? 

— Uphanad a fost de-a dreptul jenat când mi-a arătat 
mesajul printat. Pentru că din punctul de vedere al 
computerului, a fost trimis de Uphanad însuşi. 

— Cineva a furat identitatea şefului securităţii? întrebă 
tatăl. 

— Umilitor, poţi fi sigur. 

— L-ai concediat? întrebă mama. 

— Nu ne-ar fi ajutat să ne simţim în siguranţă dacă 
pierdeam omul care e cea mai bună apărare a noastră 
împotriva a orice operaţiune ar fi declanşat mesajul ăla. 

— Deci crezi că cuvântul „on” e în engleză şi înseamnă că 
cineva pregăteşte o mişcare contra noastră. 

— Cred că nu e improbabil. Mesajul a fost trimis clar. Este 
indescifrabil numai pentru că noi nu ştim ce declanşează. 

— Ai luat în considerare, întrebă mama, posibilitatea ca 
Uphanad să fi trimis el însuşi acest mesaj, iar apoi să fi 


folosit faptul că ţi-a spus despre el drept acoperire pentru 
spionajul lui? 

Graff o privi îndelung, clipi, apoi zâmbi. 

— Îmi tot spun, „suspectează-i pe toţi”, dar acum ştiu cu 
adevărat ce e o persoană cu adevărat suspicioasă. 

Nici Peter nu se gândise la asta. Dar acum totul părea 
perfect logic. 

— Hai să nu tragem concluzii pripite, zise Graff. 
Adevăratul expeditor al mesajului ar fi putut utiliza 
semnătura maiorului Uphanad tocmai pentru ca şeful 
securităţii să fie principalul nostru suspect. 

— Cu cât timp în urmă a descoperit mesajul? întrebă tatăl. 

— Acum câteva zile. Deja îmi programasem sosirea, aşa că 
mi-am respectat orarul. 

— Nici un avertisment? 

— Nu. Orice modificare a rutinei l-ar fi informat pe 
expeditor că semnalul lui a fost descoperit şi poate 
interpretat. L-ar fi făcut să-şi schimbe planurile. 

— Deci ce facem? 

— În primul rând, zise Graff, îmi cer scuze că m-am gândit 
că aici aţi fi perfect în siguranţă. Se pare că mâna lui Ahile - 
sau poate a Chinei - e mai lungă decât am crezut. 

— Mergem acasă? întrebă tatăl. 

— în al doilea rând, continuă Graff, nu putem face nimic de 
care ei să profite. Dacă aţi pleca acasă acum, înainte ca 
ameninţarea să fie identificată şi neutralizată, v-aţi expune 
unui pericol şi mai mare. Trădătorul ar putea da alt semnal 
prin care să le spună când şi unde sosiți pe Pământ. Care va 
fi traiectoria de aterizare. Genul ăsta de lucruri. 

— Cine ar risca să-l asasineze pe Hegemon dobo-rând o 
navetă? spuse Peter. Lumea ar fi scandalizată, chiar şi cei 
care s-ar bucura să mă vadă mort. 

— Orice schimbare de comportament i-ar da de înţeles 
trădătorului că semnalul a fost interceptat. Ar putea 
urgenta proiectul, oricare ar fi el, înainte de a fi noi gata. 


Nu, îmi pare rău să spun asta, dar... cel mai bun curs al 
acţiunii este să aşteptăm. 

— Şi dacă noi nu suntem de acord? zise Peter. 

— Atunci o să vă trimit acasă cu o navetă aleasă de voi şi o 
să mă rog pentru voi pe tot parcursul drumului. 

— Ne-ai lăsa să plecăm? 

— Sunteţi musafirii mei, spuse Graff, nu prizonierii. 

— Hai să facem un test, zise Peter. Plecăm cu următoarea 
navetă. Cea cu care ai venit - când se întoarce, vom fi la 
bordul ei. 

— E prea repede, comentă Graff. Nu avem timp să ne 
pregătim. 

— Dar nici el. Iţi sugerez să mergi la Uphanad şi să te 
asiguri că ştie că trebuie să păstreze secretul absolut în 
legătură cu plecarea noastră. Nici lui Dimak nu trebuie să-i 
spună. 

— Dar dacă el e vinovatul, zise mama, atunci... 

— Atunci nu va putea trimite nici un mesaj. Dacă găseşte o 
cale să strecoare informaţia în exterior, faptul va deveni 
cunoscut public pe staţie. Din acest motiv este vital, 
domnule Ministru Graff, să stai lângă el tot timpul după ce i- 
ai comunicat. Dacă e el, nu va putea trimite semnalul. 

— Dar probabil că nu e el, zise Graff, şi atunci ar trebui ca 
toată lumea să afle. 

— Vom supraveghea toate mesajele expediate. 

— Doar dacă nu te ucid pur şi simplu la îmbarcarea în 
navetă. 

— Atunci grijile tale vor lua sfârşit, zise Peter. Dar nu cred 
că ne vor ucide aici, pentru că agentul ăla al lor le este prea 
util - lor sau lui Ahile, depinde al cui e omul - ca să fie 
compromis numai pentru operaţiunea asta. 

Graff cântări lucrurile. 

— Deci urmărim cine ar putea trimite mesajul... 

— Şi să aveţi agenţi la punctul de aterizare de pe Pământ 
care să încerce să depisteze eventualul asasin. 


— Pot să fac asta, aprobă Graff. Mai e doar o mică 
problemă. 

— Care? 

— Tu nu poţi pleca. 

— De ce nu? întrebă Peter. 

— Pentru că propaganda ta solitară funcţionează. Oamenii 
care ţi-au citit materialele alunecă din ce în ce mai mult în 
direcţia anti-China. Încă e o mişcare destul de slabă, dar e 
reală. 

— Pot să-mi scriu şi acolo eseurile. 

— în pericol de a fi ucis în orice moment, zise Graff. 

— Se poate întâmpla şi aici. 

— Mda - dar chiar tu ai spus că e puţin probabil. 

— Hai să prindem cârtiţa care-ţi sapă staţia, zise Peter, şi 
să-l trimitem acasă. Între timp noi ne îndreptăm spre 
Pământ. A fost grozav să stăm aici, domnule Ministru Graff. 
Dar trebuie să plecăm. 

Privi spre mama şi tatăl lui. 

— Sigur că da, aprobă tatăl. 

— Crezi, spuse mama, că pe Pământ vom găsi un loc cu 
astfel de paturi? Se prinse strâns de braţul soţului ei: Ne-a 
unit mult ca familie. 

PLANURI DE RĂZBOI 


From: Demostene % Tecumseh Gfreeamerica. org Io: 
DropBox%FeijoadaOVinAnon.net. 

Criptat * Decriptat * 

Mi-am ocupat jumătate din capacitatea de memorare 
încercând să rețin ce identități foloseşti săptămână de 
săptămână. De ce nu te încrezi în codificări? Nimeni nu a 
spart până acum codurile primare. 

Uite despre ce e vorba, Bean: Pietrele din India? 
Bineînţeles că Virlomi a început. Am primit un mesaj de la 
ea: „Acum, că ai ieşit din hazna, pot comunica din nou. N- 
am e-mail aici. Pietrele sunt ale mele. Curând mă întorc pe 


pod. Războiul e serios. Scrie-mi numai pe acest site, nume 
FataDePePod, parola nu e o treaptă.” 

Cel puţin cred că asta înseamnă „pietrele sunt ale mele”. 
Dar ce înseamnă că parola „nu e o treaptă”? Care parolă nu 
e o treaptă? lar dacă parola nu e o treaptă probabil că nu e 
nici un furnicar, dar cu ce ne ajută asta? 

Oricum, cred că se oferă să pornească un război serios în 
interiorul Indiei. Probabil că nu are cum să folosească o 
reţea naţională, dar nici nu are nevoie de una. Cu siguranţă 
e pe aceeaşi lungime de undă cu poporul indian, dacă i-a 
făcut pe toţi să ridice grămezi de pietre pe drumuri. lar 
acum toată povestea pietrelor s-a terminat. Au avut loc o 
mulţime de încăierări între cetăţenii furioşi şi soldaţii 
chinezi. Camioanele au fost jefuite. A urmat rapid sabotarea 
centrelor chineze. Ce ar putea face ea mai mult decât ceea 
ce se întâmplă deja? 

Dat fiind locul unde te afli, ai putea avea mai multă nevoie 
de informaţii şi/sau ajutor de la ea decât am eu. Dar aş 
aprecia dacă m-ai ajuta să înţeleg părţile mesajului care 
pentru mine au rămas opace. 

From: LostlboBoy%NavyoVinAnon.net Io: 
Demostene%TecumsehOfreeamerica.org Re: 

Criptare * Decriptare * 

Uite de ce îmi tot schimb identitățile. In primul rând, 
adversarii nu sunt nevoiţi să decripteze mesajul pentru a 
obţine informaţiile dacă observă un tipar în corespondenţa 
noastră - le-ar fi de folos să cunoască frecvenţa şi orarul 
corespondenţei, şi lungimea mesajelor. În al doilea rând, nu 
sunt nevoiţi să descifreze întreg mesajul, e suficient să 
ghicească codurile de criptare şi decriptare. Pe care pariez 
că le ai scrise pe undeva pentru că eşti prea leneş să le 
memorezi, iar ţie de fapt nu-ţi pasă dacă sunt ucis. Desigur, 
spun asta în cel mai amabil mod posibil, înălţimea Voastră 
Domnule Hegemon. 

lată ce a vrut să spună Virlomi. Evident, a vrut să nu fii în 
stare să descifrezi mesajul şi să corespondezi corect cu ea 


decât dacă vorbeşti cu mine sau cu Suri. Asta înseamnă că 
nu are încredere totală în tine. Presupunerea mea este că, 
dacă i-ai lăsa un mesaj folosind parola „nu e o treaptă”, ar 
şti că nu ai vorbit cu mine. (Nici nu ştii cât e de tentant să te 
las cu bănuiala asta.) 

Când am luat-o de pe pod de lângă graniţa cu Birmania, ea 
a urcat în elicopter păşind pe spatele lui Suriyawong după 
ce el s-a prosternat în faţa ei. Parola nu e „treaptă”, ci 
numele real al treptei utilizate de ea. Iar ea se va întoarce 
pe pod, ceea ce înseamnă că străbate India în direcţia 
frontierei cu Birmania, unde va putea fi în stare să 
întrerupă liniile de aprovizionare ale trupelor chineze din 
India - sau, dimpotrivă, tentativele chinezilor de a-şi scoate 
trupele din India înapoi spre China sau Indochina. 

Bineînţeles că ea va sta lângă un singur pod. Dar bănuiesc 
că a organizat deja grupări de gherilă care se pregătesc să 
întrerupă traficul pe celelalte drumuri între Birmania şi 
India, şi există o mare probabilitate ca ea să fi aranjat ceva 
şi de-a lungul frontierei din Himalaya. Mă îndoiesc că poate 
bloca graniţele, dar îi poate hărţui şi încetini trecerea, 
izolând trupele care încearcă să protejeze liniile de 
aprovizionare şi reducând posibilităţile chinezilor de a 
organiza atacuri sau de a furniza muniţie trupelor lor - 
lucru care întotdeauna a reprezentat o problemă pentru ei. 

Personal, cred că ar trebui să-i spui să nu se grăbească. E 
posibil să-ţi pot spune când să postezi un răspuns prin care 
să-i ceri să treacă serios la treabă la o dată anume. Şi nu, 
nu postez eu însumi pentru că în mod sigur aici sunt 
urmărit şi nu vreau ca ei să afle în mod direct despre ea. 
Am prins deja două pro-grame-spion pe calculatorul meu, 
ceea ce m-a costat de fiecare dată câte douăzeci de minute 
ca să le lucrez astfel încât să trimită informaţii false. Pot 
suporta e-mail-uri criptate ca ăsta, dar mesajele postate la 
adrese anonime pot fi descoperite în reţeaua locală. 

Şi da, ăştia sunt cu adevărat prietenii mei. Dar ar fi proşti 
să nu urmărească tot ceea ce trimit eu - dacă pot. 


Bean se măsură în oglindă. Încă mai semăna cu el, mai 
mult sau mai puţin. Dar nu-i plăcea cum îi creştea capul. 
Era mai mare proporţional cu corpul. Creştea mai repede. 

„Ar trebui să devin mai inteligent, nu-i aşa? având mai 
mult spaţiu pentru creier. În schimb, eu îmi fac griji în 
legătură cu ce se va întâmpla dacă îmi va creşte prea mare 
capul pentru ca gâtul să menţină tot ansamblul în poziţie 
verticală.” 

Se măsură şi la dulapul cu haine. Până nu demult trebuia 
să se ridice pe vârfuri ca să ajungă la umeraşe. Apoi 
devenise uşor. Acum îi ajungeau puţin mai jos de umeri. 

Uşile nu erau încă o problemă. Dar începea să simtă că ar 
trebui să se aplece. 

De ce să i se fi accelerat acum creşterea? Trecuse deja de 
pubertate. 

Petra trecu împiedicându-se pe lângă el, se duse la baie şi 
vomită timp de cinci minute agonizante. 

— Ar trebui să existe medicamente pentru aşa ceva, îi 
spuse el mai târziu. 

— Există, răspunse Petra. Dar nu ştie nimeni cum ar putea 
afecta copilul. 

— Nu s-au făcut studii? Imposibil. 

— Nici un studiu asupra efectelor asupra copilului. 

— Cheia lui Anton nu înseamnă decât câteva puncte în 
genom. 

— Genele au adesea rol dublu sau triplu, sau chiar mai 
mult. 

— Iar copilul probabil nici nu are Cheia lui Anton. Nu e 
sănătos pentru el dacă nu poţi reţine hrana. 

— N-o să dureze la nesfârşit, zise Petra. Şi voi fi hrănită 
intravenos dacă va fi nevoie. Nu fac nimic care să pună 
copilul în pericol, Bean. Îmi pare rău dacă greţu-rile mele ţi- 
au stricat pofta de mâncare. 

— Nimic nu-mi strică pofta de mâncare. Sunt în creştere. 

Ea icni din nou. 

— Scuză-mă, spuse Bean. 


— Nu fac aşa, şopti ea chinuit, din cauză că glumele tale 
sunt proaste. 

— Nu, zise Bean. Din cauză că genele mele sunt proaste. 

Ea icni iar şi el părăsi camera, simțindu-se vinovat că 
pleacă, dar ştiind că nu ar fi de nici un folos să rămână. Ea 
nu era dintre aceia care au nevoie să fie mângâiaţi când le e 
rău. Prefera să fie lăsată în pace în durerea ei. Din acest 
punct de vedere ei doi se asemănau. Ca nişte animale rănite 
care se ascund în pădure ca să se vindece -sau să moară - 
în singurătate. 

Alai îl aştepta în sala mare de conferinţe. Scaunele erau 
adunate în jurul unei holograme de pe podea, unde fusese 
proiectată o hartă a terenului şi drumurilor de importanţă 
militară din India şi China de Vest. 

Ceilalţi se obişnuiseră cu prezenţa lui Bean, deşi încă mai 
erau unii cărora nu le plăcea asta. Dar Califul voia ca el să 
fie acolo, Califul avea încredere în el. 

Locaţiile cunoscute ale garnizoanelor chineze erau 
colorate în albastru, iar locaţiile probabile ale forţelor 
mobile şi rezervelor în verde. Prima dată când văzu harta, 
Bean făcu gafa să întrebe de unde au obţinut datele. Fu 
informat, destul de codificat, că atât Persia, cât şi consorțiul 
egipteano-israelian aveau programe de urmărire prin 
sateliți, iar sateliții lor spioni erau cei mai buni de pe orbită. 

— Putem afla grupa sanguină a fiecărui soldat inamic, 
spuse Alai zâmbind. 

Era desigur o exagerare. Dar Bean se gândi: o analiză 
spectrală a transpiraţiei lor? 

Nu era posibil. Alai glumea, nu se lăuda. 

Acum Bean avea încredere în informaţiile lor la fel cum 
aveau şi ei - fiindcă făcuse investigaţii discrete cu ajutorul 
lui Peter şi a unor relaţii proprii. Alăturând ceea ce îi 
spusese Vlad din partea serviciilor secrete ruse şi Tom 
Nebunul din Anglia, plus sursele americane ale lui Peter, 
era clar că musulmanii - Liga Semilunii -avea tot ce aveau şi 
ceilalţi. Ba chiar mai mult. 


Planul era simplu. Mişcări masive de trupe de-a lungul 
frontierei dintre India şi Pakistan, aducând şi armata 
Iranului pe front. Acest lucru ar fi trebuit să provoace o 
ripostă chineză, trupele lor concentrându-se de asemenea 
la graniţă. 

Intre timp, forţele Turciei urmau să fie plasate de-a lungul 
graniţei de vest a Chinei, după ce soldaţii călătoriseră în 
ultimele luni deghizați în nomazi. Pe hârtie, regiunea de 
vest a Chinei părea o zonă ideală pentru tancuri şi 
camioane, dar în realitate alimentarea cu combustibil ar fi 
fost un coşmar recurent. Aşadar, primul val al turcilor sosea 
călare, trecând la transportul mecanizat numai când ar fi 
ocupat o poziţie care să le permită să fure şi să utilizeze 
echipament chinez. 

Bean ştia că aceasta era latura cea mai periculoasă a 
planului. Armatele turce, combinând forţe de la Hellespont 
până la Marea Arai şi de la poalele Himalayei, erau echipate 
pentru raiduri, şi totuşi trebuiau să facă treaba unei armate 
de invazie. Existau şi câteva avantaje care ar fi putut 
compensa lipsa de blindate şi sprijin aerian. Neavând linii 
de aprovizionare, chinezii nu aveau ce să bombardeze. 
Locuitorii din provincia de vest a Chinei, Xinjiang, erau de 
origine turcă şi, ca şi tibetanii, nu încetaseră să urască 
stăpânirea Hanatului Chinez. 

Dar mai presus de toate Turcia avea de partea ei surpriza 
şi numărul de soldaţi, primele zile fiind cruciale. Trupele de 
garnizoană chineze erau toate masate la graniţa cu Rusia. 
Până când armatele ar fi fost mutate turcii s-ar fi descurcat 
uşor, atacând oriunde voiau, preluând staţiile de poliţie şi 
aprovizionare - şi, cu puţin noroc, toate aeroporturile din 
Xinjiang. 

În timp ce trupele chineze s-ar fi deplasat de la graniţa cu 
Rusia spre interior ca să se lupte cu turcii, trupele complet 
mecanizate ale turcilor ar fi intrat în China dinspre vest. 
Acum ar fi existat linii de aprovizionare care să fie atacate, 
dar fiind privaţi de bazele lor aeriene şi fiind siliţi să facă 


faţă luptătorilor turci care le utilizau acum, China nu ar mai 
fi avut o superioritate netă în aer. 

Atacarea călare a bazelor aeriene slab apărate era exact 
abordarea la care Bean se aştepta din partea lui Alai. Dar 
trebuiau să spere că Han Tzu nu anticipase faptul că Alai 
avea autoritate completă asupra inevitabilei mişcări 
islamice, altfel chinezii ar fi trebuit să fie nebuni să nu 
planifice apărarea împotriva unei invazii musulmane. 

Într-un fel era de aşteptat ca turcii să se descurce destul 
de bine astfel încât chinezii să fie siliţi să-şi mute trupele din 
India spre nord în Xianjing. Aici terenul favoriza planurile 
lui Alai, căci întrucât doar unele trupe chineze puteau 
traversa Himalaya pe calea aerului, dacă drumurile 
tibetane erau distruse de echipele de genişti turci, restul 
trupelor chineze ar fi fost nevoite să o ia prin estul Indiei, 
ocolind Himalaya, şi să ajungă în vestul Chinei venind 
dinspre est, şi nu dinspre sud. 

Ar fi durat câteva zile, şi când musulmanii ar fi considerat 
că majoritatea trupelor chineze se aflau în tranzit şi deci nu 
puteau lupta cu nimeni, ar fi lansat o invazie masivă de la 
graniţa dintre Pakistan şi India. 

Atât de multe depindeau de ceea ce credeau chinezii. La 
început, chinezii trebuiau să creadă că adevăratul asalt va 
veni din Pakistan, astfel ca principala armată chineză să 
rămână lipită de frontieră. Apoi, la un moment crucial în 
decursul operaţiunilor turcilor, chinezii trebuiau să fie 
convinşi că frontul turcesc este de fapt invazia reală. 
Trebuiau să fie atât de convinşi de acest lucru încât să-şi 
retragă trupele din India, slăbindu-şi astfel forţele acolo. 

Cum altfel o armată neexperimentată formată din trei 
milioane de oameni ar fi putut să învingă o armată de zece 
milioane de veterani? 

Trecură în revistă planuri de rezervă pentru zilele care 
aveau să urmeze implicării trupelor islamice în Pakistan, 
dar Bean ştia, ca şi Alai, că nimic din ceea ce s-ar fi 
întâmplat după ce musulmanii treceau frontiera cu India nu 


putea fi prevăzut. Aveau planuri pentru cazul în care 
invazia ar fi eşuat complet, iar Pakistanul ar fi trebuit 
apărat în retragere cu mult în interiorul graniţelor sale. 
Aveau planuri pentru negocieri cu întreaga armată chineză 
- puţin probabil, după părerea lor. Dar în cel mai probabil 
scenariu - o dificilă mişcare de du-te-vino de-a lungul unui 
front de mii de mile - planurile trebuiau să fie improvizate 
pentru a profita de fiecare turnură a evenimentelor. 

— Bun, zise Alai. Ăsta e planul. Comentarii? Rând pe rând, 
fiecare ofiţer îşi exprimă cu măsură încrederea. Nu pentru 
că erau linguşitori, ci pentru că Alai ascultase deja cu 
atenţie obiecțiile pe care le ridicaseră ei înainte de a 
modifica planurile astfel încât să se adapteze celor mai 
serioase probleme. 

Numai unul dintre musulmani obiectă astăzi, şi acesta nu 
era un militar: Lankowski, al cărui rol, din câte îşi dăsea 
seama Bean, era la jumătatea drumului între ministru fără 
portofoliu şi preot militar. 

— Cred că e păcat, zise el, că planurile noastre sunt atât 
de dependente de ceea ce alege Rusia să facă. 

Bean ştia ce vrea să spună. Rusia era complet 
imprevizibilă în această situaţie. Pe de o parte, Pactul 
Varşovia avea un tratat cu China care asigura lunga 
frontieră de nord a Chinei cu Rusia, dându-le în primul rând 
libertatea să cucerească India. Pe de altă parte, ruşii şi 
chinezii erau de secole rivali în această regiune, şi fiecare 
considera că celălalt deţine un teritoriu de drept al lor. 


Mai existau şi probleme personale imprevizibile. Câţi 
dintre servitorii loiali ai lui Ahile mai ocupau încă în Rusia 
poziţii de autoritate şi încredere? în acelaşi timp, câţi dintre 
ruşi erau furioşi din cauza modului în care Ahile se folosise 
de ei înainte de a trece în India şi apoi în China? 

Totuşi, Ahile intermediase tratatul secret dintre Rusia şi 
China, deci nu putea fi chiar aşa de detestat, nu? 

Dar era tratatul într-adevăr valoros? Fiecare elev rus ştia 
că cel mai prost ţar rus din toate timpurile fusese Stalin, 
pentru că semnase un tratat cu Germania lui Hitler şi apoi 
se aşteptase ca acesta să fie respectat. Desigur că ruşii nu 
credeau cu adevărat că pacea cu China va dura veşnic. 

Deci exista întotdeauna o şansă ca Rusia, văzând China în 
dezavantaj, să intervină în luptă. Ruşii vor vedea în asta o 
şansă de a acapara teritorii şi de a preveni inevitabila 
trădare a chinezilor. 

Ar fi fost un lucru bun, dacă ruşii atacau în forţă, dar fără 
prea mult succes. Ar fi slăbit trupele chineze care luptau cu 
islamicii. Dar ar fi fost un lucru foarte rău dacă Rusia se 
descurca prea bine sau prea prost. Prea bine, şi ar fi putut 
străbate Mongolia ajungând la Beijing. Atunci victoria 
islamică ar fi putut deveni una rusească. Alai nu voia ca 
Rusia să joace un rol dominant în negocierile de pace. 

Iar dacă Rusia intra în război şi era înfrântă repede, 
trupele chineze nu mai trebuiau să supravegheze frontiera 
rusă. Libere să se mişte, detaşamentele din acele 
garnizoane puteau fi azvârlite împotriva turcilor sau trimise 
prin teritoriile ruseşti să atace Kazahstanul, amenințând să 
taie liniile de aprovizionare ale turcilor. 

De aceea Alai îşi exprimă speranţa că ruşii vor fi prea 
suprinşi ca să mai întreprindă ceva. 

— N-avem ce face, zise Alai. Am făcut tot ceea ce puteam. 
Ce va face Rusia stă în mâinile lui Dumnezeu. 

— Pot să vorbesc? întrebă Bean. 

Alai aprobă din cap. Toţi ochii se întoarseră spre el. La 
întâlnirile precedente, Bean nu spusese nimic, preferând să 


discute cu Alai în particular, când nu risca să comită vreo 
eroare în modul de a i se adresa Califului. 

— Când vă veţi angaja în luptă, spuse Bean, cred că îmi 
pot folosi propriile contacte şi să-l conving pe Hegemon să 
le folosească pe ale lui, ca să forţăm Rusia să acţioneze în 
direcţia în care consideraţi că ar fi cel mai bine. 

Câţiva bărbaţi se foiră stingheriţi pe scaune. 

— Te rog să-i linişteşti pe prietenii mei îngrijoraţi, zise Alai, 
că nu ai discutat deja cu Hegemonul sau cu oricine 
altcineva despre planurile noastre. 

— E valabil contrariul, spuse Bean. Voi sunteţi cei care vă 
pregătiţi să treceţi la acţiune. Eu v-am furnizat toate 
informaţiile pe care le-am aflat de la ei. Dar eu îi cunosc pe 
aceşti oameni şi ştiu ce pot face. Hegemonul nu are armată, 
dar are o mare influenţă asupra opiniei publice. Va vorbi 
desigur în favoarea acţiunii voastre. Dar se bucură de 
influenţă şi în interiorul Rusiei, pe care o poate folosi fie 
pentru a le solicita intervenţia, fie pentru a o nega. La fel şi 
prietenii mei. 

Bean era convins că Alai ştia că singurul prieten demn de 
menţionat era Vlad, iar Vlad fusese singurul dintre membrii 
răpiți ai găştii lui Ender care i se alăturase lui Ahile şi 
trecuse de partea lui. Dacă asta fusese din cauză că 
devenise cu adevărat adept al lui Ahile sau din cauză că 
socotea că Ahile acţionează în interesul Mamei Rusia, Bean 
încă nu-şi dăduse seama. Vlad îi furnizase uneori informaţii, 
dar Bean întotdeauna căutase o a doua sursă în care să 
aibă încredere deplină. 

— Atunci să vă spun ceva, zise Alai. În ziua de azi nu ştiu 
ce ne-ar fi mai util, ca Rusia să se alăture atacului sau ca 
Rusia să rămână în expectativă. Atâta timp cât nu ne atacă 
voi fi mulţumit. Dar lucrurile s-ar putea clarifica pe măsură 
ce încep să se desfăşoare evenimentele. 

Nu era nevoie ca Bean să-i explice lui Alai că Rusia nu ar fi 
intrat în război ca să salveze o invazie islamică sortită 
eşecului - ruşii nu şi-ar fi riscat armatele decât dacă ar fi 


prevăzut o victorie. Aşa încât dacă Alai aştepta prea mult 
înainte de a cere ajutor, acesta ar fi putut să nu mai vină. 

Luară o pauză pentru prânz, dar una foarte scurtă, şi când 
reveniră în sala de conferinţe harta fusese schimbată. 
Exista o a treia parte a planului, iar Bean ştia că aceasta 
era cea de care Alai era cel mai puţin sigur. 

De câteva luni, armatele arabe din Egipt, Irak şi alte state 
fuseseră transportate cu ajutorul tancurilor petroliere din 
porturile arabe până în Indonezia. Marina indoneziana era 
una din cele mai formidabile din lume, iar forţa lor aerienă 
de pe portavioane era singura din regiune care rivaliza cu a 
Chinei în privinţa echipamentului şi armamentului. Toată 
lumea ştia că din cauza protecţiei indoneziene China nu 
cucerise Singapore şi nu ajunsese până în Filipine. 

Acum se propunea folosirea marinei indoneziene la 
transportul unei armate comune arabo-indoneziene pentru 
a debarca în Thailanda şi Vietnam. In amândouă aceste ţări 
poporul îşi dorea eliberarea de cuceritorii chinezi. 

Când planurile celor două locuri de debarcare fură 
complet desfăşurate, Alai nu întrebă de critici - o avea pe a 
sa. 

— Cred că în ambele cazuri planurile de debarcare sunt 
excelente. Greşeala mea e aceeaşi dintotdeauna. Acolo nu 
există obiective militare serioase care să poată fi cucerite. 
Chinezii îşi pot permite să piardă bătălie după bătălie, 
folosindu-şi numai forţele disponibile, retrăgându-se din ce 
în ce mai mult şi aşteptând rezultatul războiului adevărat. 
Cred că soldaţii pe care i-am trimite acolo riscă să moară 
fără un scop adevărat. Seamănă prea mult cu campania 
italiană din cel de-al Doilea Război Mondial. Lungă, lentă, 
costisitoare şi neeficientă, chiar dacă am câştiga toate 
bătăliile. Comandantul indonezian se înclină. 

— Sunt recunoscător pentru grija Califului faţă de vieţile 
soldaţilor noştri. Dar musulmanii din Indonezia n-ar putea 
suporta să stea deoparte în timp ce fraţii lor luptă. Dacă 


aceste obiective sunt lipsite de scop, atunci găsiţi-ne ceva 
important de făcut. 

Unul dintre ofiţerii arabi aprobă şi el. 

— Ne-am angajat trupele în această operaţiune. Oare e 
prea târziu să le aducem înapoi pentru a se alătura 
Pakistanului şi Irakului în eliberarea Indiei? Numărul lor ar 
putea fi de importanţă crucială acolo. 

— In curând vremea bună pentru intenţiile noastre se va 
sfârşi, zise Alai. Nu avem timp să aducem înapoi armatele 
arabe. Dar văd şi eu că nu are rost să trimitem soldaţii în 
luptă doar din solidaritate sau să amânăm invazia pentru a 
răspândi armatele arabe în diverse teatre de operaţiuni. A 
fost o greşeală să le trimitem în Indonezia, iar greşeala e 
numai a mea. 

Se auziră murmure de dezaprobare. Nu puteau accepta 
învinuirea Califului pentru nici o greşeală. În acelaşi timp, 
Bean ştia că apreciază faptul de a fi conduşi de un om care 
nu dă vina pe alţii. Era unul dintre motivele pentru care îl 
iubeau. 

Alai trecu peste obiecțiile lor. 

— încă nu m-am decis dacă să lansăm al treilea front. Dar 
dacă îl lansăm, atunci va trebui stabilit ca obiectiv 
Thailanda, nu Vietnamul. Îmi dau seama de riscurile 
expunerii flotei pe mare pentru o perioadă mai lungă - va 
trebui să ne bazăm pe piloţii indonezieni pentru protecţia 
vaselor. Am ales Thailanda pentru că e o ţară mai unită şi cu 
terenul mai potrivit unei cuceriri rapide, în Vietnam ar fi 
trebuit să luptăm pentru fiecare palmă de pământ, iar 
progresul ar fi apărut lent - chinezii s-ar fi simţit în 
siguranţă. În Thailanda progresul ar părea rapid şi 
periculos. Atâta timp cât uită că Thailanda nu e importantă 
pentru ei în ansamblul războiului, ar putea fi tentaţi să 
trimită acolo trupe care să ni se opună. 

După alte câteva amabilităţi, întâlnirea se termină. Ceea 
ce nu se menţionase era data precisă a invaziei. Bean era 
sigur că aceasta fusese aleasă şi că toţi cei din încăpere cu 


excepţia lui o cunoşteau. El acceptă asta -era singura 
informaţie pe care nu avea nevoie să o cunoască şi cea mai 
importantă care trebuia să-i fie ascunsă în caz că nu se 
dovedea de încredere. 

Întorcându-se în cameră, Bean o găsi pe Petra dormind. 
Se aşeză la pupitru să-şi acceseze mesajele şi să verifice 
câte un site pe net. Fu întrerupt de o bătaie uşoară în uşă. 
Petra se trezi imediat - însărcinată sau nu, încă mai dormea 
uşor ca un soldat - şi ajunse la uşă înainte ca Bean să-şi 
închidă computerul şi să se îndepărteze de masă. 

În uşă stătea Lankowski, părând umil şi în acelaşi timp 
regal, o combinaţie pe care numai el o putea stăpâni. 

— lertaţi-mă, zise el, prietenul nostru comun vrea să stea 
de vorbă cu voi, în grădină. 

— Cu amândoi? întrebă Petra. 

— Vă rog, doar dacă nu vă simţiţi prea rău. Curând 
stăteau pe o bancă alături de tronul din grădina lui Alai - 
deşi el niciodată nu-i spunea aşa, ci doar scaun. 

— Îmi pare rău, Petra, că nu te-am putut aduce la în 
tâlnire. Liga Semilunii nu e reacționară, dar unii dintre ei s- 
ar fi simţit jenaţi ca o femeie să participe la astfel de 
întâlniri. 

— Alai, crezi că nu ştiu asta? zise ea. Trebuie să te împaci 
cu mediul din jur. 

— Presupun că Bean te-a pus la curent cu planurile 
noastre. 

— Dormeam când s-a întors în cameră, deci nu ştiu nimic 
din ce s-a schimbat faţă de ultima dată. 

— Atunci îmi pare rău, dar poate o să înţelegi din context 
ce s-a întâmplat. Pentru că ştiu că Bean are ceva de spus şi 
nu a spus încă. 

— Nu am găsit nici o fisură în planurile tale, zise Bean. 
Cred că ai făcut tot ceea ce era posibil, inclusiv ai fost 
suficient de isteţ încât să nu te gândeşti că ai putea 
planifica ce se va întâmpla, odată ajunşi în India. 

— Dar nu o asemenea laudă am văzut eu pe faţa ta. 


— Nu credeam că se poate citi ceva pe faţa mea, spuse 
Bean. 

— Nici nu se poate, zise Alai. De aceea te şi întreb. 

— Am primit o ofertă de care cred că o să te bucuri. 

— Din partea cui? 

— Nu ştiu dacă ai cunoscut-o pe Virlomi. 

— Şcoala de Luptă? -Da. 

— Cred că a fost înainte de a veni eu. Eram prea mic şi 
oricum nu dădeam atenţie fetelor. 

Îi zâmbi Petrei. 

— Niciunul dintre noi n-o făcea, zise Bean. Virlomi e cea 
care a făcut posibil ca eu şi Suriyawong s-o găsim pe Petra 
la Hyderabad şi să-i salvăm pe absolvenţii Şcolii de Luptă ca 
să nu fie măcelăriți de Ahile. 

— Atunci are tot respectul meu, spuse Alai. 

— S-a întors în India. Toate construcţiile acelea din pietre, 
aşa-numitele Mari Ziduri ale Indiei, se pare că ea le-a 
început. 

Acum interesul lui Alai era mai mult decât simplă politeţe. 

— Peter a primit un mesaj de la ea. Habar n-are despre voi 
şi acţiunile voastre, şi nici Peter nii ştie, dar ea i-a trimis 
mesajul într-o formă care nu poate fi înţeleasă decât cu 
ajutorul meu - un lucru foarte atent şi înţelept din partea ei, 
cred. 

Schimbară câteva zâmbete. 

— Se află în zona unui pod pe unul dintre drumurile dintre 
India şi Birmania. Ar putea fi capabilă să distrugă unul sau 
chiar toate căile principale de acces din tre India şi China. 

Alai aprobă. 

— Ar fi desigur un dezastru, zise Bean, dacă ar acţiona de 
capul ei şi ar întrerupe drumurile înainte ca trupele chineze 
să poată ieşi din India. Cu alte cuvinte, dacă ea consideră că 
adevărata invazie e cea turcească, ar putea crede că ar 
putea fi mai de folos ţinând pe loc trupele chineze în India. 
In mod ideal, ar trebui să aştepte până ce ei ar încerca să 


readucă armata din India, şi atunci să le taie căile de acces, 
lăsându-i în afară. 

— Dar dacă îi spunem, zise Alai, iar mesajul este... 
interceptat, chinezii vor şti că operaţiunea turcă nu e cea 
mai importantă. 

— Ei bine, din cauza asta n-am vrut să aduc vorba de faţă 
cu ceilalţi. 'Ție poţi să-ţi spun că linia de comunicare dintre 
ea şi Peter, şi dintre Peter şi mine, este sigură. Cred că 
Peter vrea cu disperare ca invazia voastră să reuşească, şi 
Virlomi la fel, şi nu ar spune nimic care să o compromită. 
Dar e operaţiunea ta. 

— Peter vrea cu disperare ca invazia noastră să 
reuşească? întrebă Alai. 

— Alai, omul nu e prost. Nu trebuie să-i spun eu despre 
planurile voastre şi nici măcar că aveţi nişte planuri. Ştie că 
te afli aici, izolat, şi are rapoarte de la sateliți privind 
mişcările de la frontiera Indiei. Nu a discutat treburile 
astea cu mine, dar nu aş fi surprins dacă ar şti şi despre 
prezenţa arabilor în Indonezia - e genul de lucruri pe care 
el le află întotdeauna pentru că are relaţii peste tot. 

— îmi pare rău să te suspectez, dar aş da dovadă de 
neglijenţă dacă n-aş face-o. 

— Oricum gândeşte-te la Virlomi, zise Bean. Ar fi tragic 
dacă, în dorinţa de a ajuta, ţi-ar stânjeni planul. 

— Dar asta nu e tot ce ai vrut să spui. 

— Nu, zise Bean ezitând. 

— Continuă. 

— Motivul tău ca să nu deschizi al treilea front a fost doar 
vorbărie goală. Că nu vrei să iroseşti vieţi pentru obiective 
militare neimportante. 

— Deci tu crezi că nu ar trebui să folosesc deloc acea 
forţă. 

— Nu, zise Bean. Cred că ar trebui să fii mai îndrăzneţ. 
Cred că ar trebui să iroseşti mai multe vieţi pe obiective 
spectaculoase non-militare. 

Alai îşi întoarse faţa. 


— Mi-era teamă că o să observi asta. 

— Eram sigur că te-ai gândit deja. 

— Speram ca unul dintre arabi sau indonezieni să facă 
propunerea, zise Alai. 

— Ce propunere? întrebă Petra. 

— Scopul militar, explică Bean, este să le distrugă armata, 
lucru care se face atacând cu o forţă superioară, prin 
surpriză, sau tăindu-le căile de retragere şi de alimentare. 
Nimic din ceea ce se face pe al treilea front nu poate atinge 
niciunul dintre aceste obiective. 

— Ştiu, zise Alai. 

— China nu e o ţară democratică. Guvernul nu e nevoit să 
câştige alegerile. Dar au şi mai mare nevoie de sprijinul 
poporului lor din cauza asta. 

Petra oftă, înțelegând. 

— Invadaţi chiar China. 

— O astfel de invazie nu are şanse de reuşită, spuse Alai. 
Pe celelalte fronturi avem populaţii care ne întâmpină cu 
bucurie şi cooperează cu noi, în timp ce lor le pun piedici. 
În China e valabil contrariul. Forţele lor aeriene ar avea 
bazele în apropiere şi ar putea lansa misiune după misiune 
între valurile avioanelor noastre. Potenţialul pentru 
dezastru este enorm. 

— Planul pentru dezastru, zise Bean. Începe cu dezastrul. 

— Eşti prea subtil pentru mine. 

— Ce e dezastrul în acest caz? în afară de cazul în care 
sunt opriţi pe plajă - lucru puţin probabil, deoarece China 
are unul dintre țărmurile cel mai uşor de invadat din lume - 
ar fi un dezastru dacă forţele voastre ar fi dispersate, 
aprovizionarea lor ar fi oprită, şi ele ar opera fără un 
control central. 

— Să debarce, propuse Alai, şi să înceapă imediat un 
război de gherilă? Dar nu vor avea sprijinul populaţiei. 

— M-am gândit mult la asta, zise Bean. Poporul chinez e 
obişnuit cu opresiunea - când nu au fost ei oprimaţi? - dar 
nu s-au împăcat niciodată cu ea. Aminteşte-ţi câte revolte 


ale ţăranilor au avut loc - şi împotriva unor guverne mult 
mai blânde decât ăsta. Acum, dacă soldaţii tăi intră în China 
ca Sherman mărşăluind, se vor opune la fiecare pas. 

— Dar vor trebui să consume resursele locale dacă li se 
întrerupe aprovizionarea. 

— Nişte trupe cu o disciplină strictă pot face asta. Dar 
pentru indonezieni va fi greu, dat fiind modul în care 
chinezii au fost întotdeauna priviţi în interiorul Indoneziei. 

— Crede-mă ca îmi controlez bine trupele. 

— Atunci uite ce-o să faci. În orice sat în care intră oamenii 
tăi, iau jumătate din mâncare - dar numai jumătate. Fac 
mare caz de faptul că le lasă restul, iar tu le spui că e din 
cauză că Allah nu te-a trimis să te lupţi cu poporul chinez. 
Dacă eşti nevoit să ucizi pe cineva ca să preiei controlul 
satului ceri iertare familiei sau întregului sat, dacă acela 
care a trebuit să moară era soldat. Fiţi cei mai amabili 
invadatori pe care şi i-ar fi imaginat vreodată. 

— Oh, făcu Alai. Ceri mult mai mult decât simpla disciplină. 

Petra începuse să înţeleagă. 

— Poţi să le citezi soldaţilor pasajul acela din Locurile 
Divine în care se spune: „Poate că Dumnezeu îl va distruge 
pe duşmanul tău şi te va face stăpân peste pământul lui. 
Apoi va vedea cum te porţi.” 

Alai o privi cu reală consternare. 

— îmi citezi mie Coranul? 

— Mi s-a părut un verset potrivit, zise ea. Nu de asta l-ai 
pus în camera mea? Ca să-l citesc? 

Alai clătină din cap. 

— Lankowski ţi-a dat Coranul. 

— Iar ea l-a citit, adăugă Bean. Suntem amândoi surprinşi. 

— E un pasaj bun, spuse Alai. Poate că Dumnezeu ne va 
face stăpâni în China. Hai să arătăm de la început că o 
putem conduce corect şi drept. 

— Cea mai bună parte a planului, zise Bean, este că 
soldaţii chinezi o să vină imediat după aceea, şi temân-du-se 
că propriile armate vor fi lăsate fără provizii, sau în efortul 


de a priva pe viitor armata ta de hrană, vor lua probabil tot 
restul alimentelor. 

Alai aprobă din cap, zâmbi, apoi râse. 

— Armata noastră invadatoare lasă poporului chinez 
suficientă mâncare, dar armata chineză îi lasă să moară de 
foame. 

— Probabilitatea unei victorii datorită Relaţiilor Publice e 
foarte ridicată, zise Bean. 

— Iar între timp, adăugă Petra, soldaţii chinezi din India şi 
Xinjiang înnebunesc pentru că nu ştiu ce se întâmplă cu 
familiile lor de acasă. 

— Flota invazionistă nu va fi masată pentru atac, spuse 
Bean. Va fi deghizată în vase de pescuit filipineze şi 
indoneziene, forţe mici răspândite de-a lungul coastei. Flota 
indoneziana, cu portavioanele ei, va aştepta departe în larg 
până când va fi chemată să atace ţinte militare bine 
identificate. Ori de câte ori vor încerca să vă găsească 
armata, ea se va împrăştia. Fără bătălii decisive. La început, 
oamenii îi vor ajuta pe ei; destul de curând însă vă vor ajuta 
pe voi. Reaprovizionaţi cu muniţie şi echipament de geniu 
prin paraşutări în timpul nopţii. Hrană îşi vor găsi singuri. 
Şi întotdeauna când vor înainta în interiorul teritoriului vor 
distruge căile de comunicaţie, aruncând podurile în aer. Nu 
şi digurile. Digurile lăsaţi-le. 

— Bineînţeles, zise Alai sumbru. Ne amintim de Assuan. 

— Oricum, asta a fost sugestia mea. Din punct de vedere 
militar nu vă va aduce nimic în primele săptămâni. Va fi un 
război de uzură la început, până când echipele ajung pe 
coastă şi se obişnuiesc cu genul ăsta de luptă. Dar chiar 
dacă numai un sfert din contingente reuşesc să rămână 
libere şi eficiente, operând în interiorul Chinei, chinezii vor 
fi siliţi să aducă din ce în ce mai multe trupe de pe frontul 
indian. 

— Până când vor cere pace. De fapt, noi nu vrem să 
stăpânim China. Vrem să eliberăm India şi Indochina, să-i 
readucem pe toţi prizonierii din China şi să restaurăm 


guvernele de drept, dar printr-un tratat care să asigure 
privilegii musulmanilor în cadrul graniţelor lor. 

— Atât de multă vărsare de sânge pentru un ţel atât de 
modest, zise Petra. 

— Şi, desigur, independenţa părţii turce a Chinei, adăugă 
Alai. 

— O să le placă asta, zise Bean. 

— Şi a Tibetului. 

— Dacă îi umiliţi prea mult, spuse Petra, nu veţi obţine 
decât o scenă pentru viitorul război. 

— Şi de asemenea libertatea totală a religiei în China. 
Petra râse. 

— Va fi un război lung, Alai. Vor renunţa probabil la noul 
imperiu - nu l-au deţinut prea mult timp, şi nici nu le-a adus 
prea multă bogăţie şi onoare. Dar Tibetul şi regiunea turcă 
le au de secole. Ambele teritorii fac parte din Hanatul 
Chinez. 

— Problemele astea urmează să fie rezolvate mai târziu, 
spuse Alai, şi nu de către voi. Probabil nici de către mine. 
Dar noi ştim ceea ce uită mereu Occidentul. Atunci când 
câştigi, câştigi. 

— Cred că abordarea asta s-a dovedit un dezastru la 
Versailles. 

— Ba nu, zise Alai. S-a dovedit un dezastru abia după 
Versailles, când Franţa şi Anglia nu au avut nici forţa, nici 
voinţa să impună respectarea tratatului. După cel de-al 
Doilea Război Mondial, aliaţii au fost mai înţelepţi. Şi-au 
lăsat trupe pe teritoriul german timp de aproape un secol. 
În unele cazuri cu blândeţe, în alte cazuri cu brutalitate, 
dar întotdeauna s-au aflat acolo. 

— După cum ai spus, răspunse Bean, tu şi succesorii tăi 
veţi afla cât de bine merg lucrurile, şi cum să rezolvaţi noile 
probleme care vor apărea. Dar te previn de pe acum că, 
dacă eliberatorii se vor transforma în opresori, popoarele 
eliberate de ei se vor simţi şi mai mult trădate şi îi vor uri şi 
mai puternic. 


— Sunt conştient de asta, zise Alai. Cunosc problema 
asupra căreia îmi atragi atenţia. 

— Nu cred că o să ştii dacă islamicii s-au schimbat cu 
adevărat din zilele negre ale intoleranţei religioase până nu 
pui puterea în mâinile lor. 

— Voi face tot ceea ce stă în puterea unui Calif. 

— Ştiu asta, zise Petra. Nu te invidiez pentru o asemenea 
responsabilitate. 

Alai zâmbi. 

— Prietenul vostru Peter mă invidiază. De fapt, el vrea mai 
mult. 

— Şi poporul tău, spuse Bean, va vrea mai mult din partea 
ta. Poate că nu vrei să conduci lumea, dar dacă o să câştigi 
în China ei vor voi asta în numele lor. Şi în acel moment, 
Alai, cum o să le spui nu? 

— Cu buzele aste, zise Alai. Şi cu inima asta. 

CAPCANE. 

To: Locke%erasmus(Opolnet.gov From: 
Nisip%ApaQArabNet.net Re: Invitaţie la petrecere. 

N-o să vrei s-o ratezi pe asta. Kemal, care locuieşte sus, 
crede că la ele tot show-ul, dar când Shaw şi Pack se 
pornesc la subsol, atunci încep focurile de artificii. Eu îţi 
spun să aştepţi petrecerea de jos înainte să desfaci dopul la 
şampanie. 

— John Paul, zise Theresa Wiggin încet, nu înţeleg ce face 
Peter aici. 

John Paul îşi închise geamantanul. 

— Aşa îi place lui. 

— Se presupunea că e un secret, dar el... 

— Ne-a rugat să nu vorbim despre asta aici. 

John Paul îşi duse un deget la buze, apoi ridică şi 
geamantanul ei şi pe al lui şi porni spre uşa dormitorului. 

Theresa nu mai avu altceva de făcut decât să ofteze şi să-l 
urmeze. După ce trecuseră prin atâtea alături de Peter s-ar 
fi putut aştepta ca el să aibă încredere în ei. Dar el tot mai 
trebuia să joace acele jocuri în care nimeni nu ştia totul în 


afară de el. Trecuseră doar câteva ore de când se 
hotărâseră să plece cu următoarea navetă, şi se 
presupunea că trebuia să păstreze un secret absolut. 

Şi ce făcea Peter? Ruga practic pe fiecare membru al 
echipajului permanent al staţiei să-i facă vreo favoare 
oarecare, vreun comision, „dar trebuie să rezolvi până la 
ora optsprezece”. 

Nu erau idioţi. Ştiau toţi că optsprezece era ora la care se 
făcea îmbarcarea pentru zborul de la ora nouăsprezece. 

Deci marele secret ajunsese, prin implicaţii, la urechile 
tuturor din echipaj. 

Şi totuşi, insista ca ei să nu vorbească despre asta, iar John 
Paul îi făcea jocul! Ce era nebunia asta? Era limpede că 
Peter nu era neglijent, era ceva prea sistematic ca să fie 
vorba de un accident. Oare spera să prindă pe cineva 
asupra faptului, transmiţându-i un avertisment lui Ahile? Şi 
dacă, în loc de a transmite avertismentul, acesta ar fi 
aruncat pur şi simplu naveta în aer? Poate asta era 
operaţiunea - să saboteze naveta cu care se întorceau ei 
acasă. Se gândise Peter la asta? 

Bineînţeles că da. Era în firea lui Peter să se gândească la 
toate. 

Sau cel puţin era în firea lui Peter să creadă că se gândise 
la toate. 

Afară pe coridor, John Paul continuă să meargă prea 
repede pentru ca ea să poată discuta cu el, iar când totuşi 
încercă el îşi duse degetul la buze. 

— E OK, şopti. 

La liftul din centrul staţiei, unde andocau navetele, îi 
aştepta Dimak. Trebuia să fie acolo, pentru că palmele lor 
nu ar fi activat liftul. 

— Îmi pare rău că vă pierdem atât de repede, îi întâmpină 
Dimak. 

— Nu ne-aţi spus, zise John Paul, care dormitor a fost al 
Armatei Dragon. 


— Oricum Ender nu a dormit niciodată acolo. Avea o 
cameră particulară. Aşa aveau toţi comandanții. Înainte de 
asta a mai fost în câteva armate, dar... 

— Lasă, acum e prea târziu. 

Uşile liftului se deschiseră. Dimak păşi înăuntru, le ţinu 
uşa deschisă, puse palma pe dispozitivele de control şi 
introduse codul pentru puntea vizată. 

Apoi ieşi din lift. 

— Îmi pare rău că nu vă conduc, dar colonelul - ministrul - 
a sugerat că eu nu ştiu nimic despre asta. 

John Paul ridică din umeri. 

Uşile liftului se închiseră şi ei începură să urce. 

— Johnny P, zise Theresa, dacă suntem atât de îngrijoraţi 
de microfoane, de ce ai vorbit atât de deschis cu el? 

— Are un atenuator. Conversaţiile lui nu pot fi ascultate. 
Ale noastre da, iar acest lift categoric e pus sub urmărire. 

— Ce, Uphanad ţi-a spus asta? 

— Ar fi o prostie să organizezi securitatea pe o astfel de 
staţie fără să pui microfoane în pâlnia prin care sunt nevoiţi 
să treacă toţi cei care vin. 

— Scuză-mă că nu gândesc ca un spion paranoic. 

— Cred că asta e una dintre calităţile noastre. Theresa îşi 
dădu seama că nu putea spune nimic din ceea ce gândea. Şi 
nu numai din cauză că putea fi auzită de sistemul de 
securitate al lui Uphanad. 

— Urăsc să te „descurci” cu mine. 

— OK, ar fi mai bine să te „manipulez”? sugeră John Paul 
cu o umbră de răutate. 

— Dacă nu mi-ai căra bagajele, te-aş... 

— Gâdila? 

— N-ai habar de ce se petrece mai mult decât am eu, zise 
Theresa. Dar te porţi de parcă ai şti totul. 

Gravitaţia slăbi rapid şi acum se ţinea de balustradă în 
timp ce picioarele le agăţase de suporturile din podea. 

— Am ghicit câte ceva, spuse John Paul. În privinţa 
restului, nu pot decât să am încredere. E un băiat cu 


adevărat deştept. 

— Nu aşa de deştept cum se crede el. 

— Dar mult mai deştept decât crezi tu. 

— Presupun că evaluarea ta a inteligenţei lui e cea 
corectă. 

— Ce bârlog. Mă face să mă simt atât de... ursin. 

— De ce nu spui pur şi simplu „ca un urs”? 

— Fiindcă ştiu cuvântul „ursin”, şi-l cunoşti şi tu, şi e 
amuzant să-l rostesc. 

Uşile liftului se deschiseră. 

— Să vă duc bagajul, domniţă? întrebă John Paul. 

— Dacă vrei, dar nu-ţi dau bacşiş. 

— O, chiar eşti supărată, murmură el. 

Trecu pe lângă el, iar John Paul începu să predea bagajele 
oamenilor de ordine. 

Peter îi aştepta la intrarea în navetă. 

— Am rezolvat-o bine, nu? zise. 

— E ora optsprezece? întrebă Theresa. 

— Fără un minut. 

— Atunci am ajuns mai devreme, zise ea trecând pe lângă 
el prin sas. 

În urma ei îl auzi pe Peter întrebând: 

— Ce-i cu ea? 

Iar John Paul răspunse: 

— Vorbim mai târziu. 

Îi luă câteva clipe să se reorienteze în interiorul navetei. 
Nu putea scăpa de senzaţia că podeaua nu e la locul potrivit 
- jos era la stânga şi interiorul era în afară, ceva de genul 
ăsta. Dar se agăţă de mânerele de pe spătarele scaunelor 
până îşi găsi un loc. Un loc lângă culoarul de trecere, ca să 
le dea de înţeles celorlalţi pasageri să se aşeze în altă parte. 
Dar nu existau alţi pasageri. Nici măcar John Paul sau Peter. 
După ce aşteptă vreo cinci minute, deveni prea 
nerăbdătoare ca să mai stea acolo. 

[i găsi stând într-un loc mai înalt lângă sas, râzând de 
ceva. 


— Râdeţi de mine? întrebă, provocându-i să spună că da. 

— Nu, zise Peter imediat. 

— Doar puţin, admise John Paul. Acum putem vorbi. Pilotul 
a întrerupt toate legăturile cu staţia, şi... Peter are şi elun 
atenuator. 

— Ce drăguţ, zise Theresa. Păcat că nu au avut unul şi 
pentru mine sau pentru tatăl tău. 

— Nu au avut. Eu îlam pe al lui Graff. Nu prea au aşa ceva 
în stoc. 

— De ce ai spus tuturor celor de aici că plecăm cu naveta 
asta? încerci să ne omori? 

— Ah, ce pânze mai ţesem când vrem să înşelăm, zise 
Peter. 

— Deci te joci de-a păianjenul. Şi noi ce suntem, firele? 
Sau muştele? 

— Pasagerii, zise John Paul. Iar Peter râse. 

— Spuneţi-mi care e gluma, se supără Theresa, sau vă 
arunc în spaţiu, jur. 

— Imediat ce Graff a aflat că e un spion pe staţie, şi-a adus 
aici propria echipă de securitate. Fără ca altcineva în afară 
de el să ştie, nici un mesaj nu a venit şi nici nu a plecat de 
pe staţie. Dar tuturor celor de pe staţie nu li s-a lăsat 
impresia asta. 

— Deci speri să prindă pe cineva trimițând un mesaj 
despre naveta în care suntem noi, zise Theresa. 

— De fapt, ne aşteptăm să nu trimită nimeni nici un mesaj. 

— Atunci pentru ce toate astea? 

— Contează cine nu trimite mesaje, rânji Peter. 

— Nu mai întreb nimic, zise Theresa, dacă eşti atât de 
înfumurat că eşti deştept. Presupun că oricare ar fi planul 
vostru cel inteligent, dragul meu băiat deştept e cel care l-a 
conceput. 

— Şi lumea spunea că Demostene e sarcastic, făcu Peter. 

Cu o clipă în urmă nu înţelesese. Acum înţelegea. Aparent, 
undeva făcuse o conexiune. Mintea ei trecuse în viteza 


corectă, sinapsa potrivită se încărcase pentru o fracțiune de 
secundă cu electricitate. 

— Ai vrut ca fiecare să creadă că a descoperit întâmplător 
faptul că plecăm. Şi le-ai dat tuturor o şansă să transmită 
mesajul, zise Theresa. Cu excepţia unei singure persoane. 
Dacă e aceea... 

John Paul încheie fraza: 

— Atunci mesajul nu va fi trimis. 

— Doar dacă nu e cu adevărat inteligent. 

— Mai inteligent decât noi? zise Peter. 

EI şi John Paul se priviră reciproc. Apoi amândoi scuturară 
din cap spunând: „Nuuu” şi izbucniră în râs. 

— Mă bucur că voi doi vă înţelegeţi aşa de bine, făcu ea. 

— Of, mamă, nu te bosumfla din cauza asta, zise Peter. N- 
am putut să-ţi spunem pentru că, dacă s-ar fi ştiut că eo 
capcană, n-ar mai fi funcţionat, iar el e singura persoană 
care poate să asculte totul. Şi ca să ştii, abia acum am făcut 
rost de atenuator. 

— Înţeleg toate astea. E vorba de faptul că tatăl tău a 
ghicit şi eu nu. 

— Mamă, nimeni nu te crede nătângă, dacă de asta te 
temi. 

— Nătângă? în care sertar mucegăit de la biroul acoperit 
de praf al vreunui profesor de engleză mort ai găsit 
cuvântul ăsta? Te asigur că nici în cele mai urâte coşmaruri 
ale mele nu m-am gândit niciodată că aş fi o nătângă. 

— Bine, zise Peter. Fiindcă ai fi greşit. 

— N-ar trebui să ne instalăm pentru decolare? întrebă 
Theresa. 

— Nu. Nu plecăm nicăieri. 

— De ce nu? 

— Computerele staţiei sunt ocupate să ruleze un program 
care simulează faptul că naveta a intrat în rutina pentru 
lansare. Pentru ca totul să pară în regulă, vom fi izolaţi faţă 
de staţie. Imediat ce singurii oameni din zona de andocare 


vor fi echipa lui Graff venită din exterior, ne vom întoarce şi 
vom ieşi din cutia asta de conserve. 

— Pare o plasă foarte elaborată pentru prinderea unui 
singur informator. 

— M-ai crescut un un simţ al stilului atât de puternic, 
mamă. Nu pot depăşi copilăria petrecută lângă fusta ta. 

Lankowski bătu la uşă aproape de miezul nopţii. Petra 
dormea deja de o oră. Bean se deconecta, opri computerul 
şi deschise uşa. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă pe Lankowski. 

— Prietenul nostru comun doreşte să vă vadă pe amândoi. 

— Petra doarme, zise Bean. Dar putu înţelege din purtarea 
rece a lui Lankowski că era ceva în neregulă. Alai e bine? 

— E foarte bine, mulţumesc. Vă rog s-o treziţi pe soţia 
dumneavoastră şi să veniţi cât puteţi de repede. 

Un sfert de oră mai târziu, când adrenalina făcuse ca nici 
el şi nici Petra să nu fie deloc adormiţi, se aflau în faţa lui 
Alai, nu în grădină, ci într-un birou, iar Alai stătea în faţa 
unui pupitru. 

Avea o singură foaie de hârtie pe care i-o întinse lui Bean. 

Bean o luă şi o citi. 

— Crezi că eu am trimis asta, zise. 

— Sau Petra. Am încercat să mă conving că poate nui-ai 
explicat importanţa ascunderii acestei informaţii faţă de 
Hegemon. Dar apoi mi-am dat seama că gândeam ca un 
islamic extrem de demodat. Ea e responsabilă de acţiunile 
ei. Şi a înţeles la fel de bine ca şi tine că păstrarea 
secretului e vitală. 

Bean oftă. 

— N-am trimis-o eu. Şi nici Petra. Nu numai că ţi-am 
înţeles dorinţa de a păstra secretul, am fost chiar de acord. 
Nu există nici o şansă ca noi să fi trimis informaţii despre 
ceea ce faceţi voi, nimănui, şi cu asta basta. 

— Şi totuşi, iată mesajul, trimis din reţeaua noastră. Din 
această clădire! 


— Alai, zise Bean, suntem trei dintre cei mai inteligenţi 
oameni de pe Pământ. Am trecut printr-un război 
împreună, iar voi doi aţi supravieţuit răpirii de către Ahile. 
Şi totuşi, când se întâmplă aşa ceva, tu ştii cu siguranţă că 
noi suntem cei care ţi-am trădat încrederea. 

— Cine altcineva în afara cercului nostru ştia asta? 

— Păi să vedem. Toţi cei prezenţi la întâlnire au echipe. 
Care nu sunt alcătuite din idioţi. Chiar dacă nu le-a spus 
nimeni în mod explicit, văd notițe, aud comentarii. Unii 
dintre aceşti oameni nici măcar nu consideră o scurgere de 
informaţii dacă discută cu un ajutor de încredere. Iar unii 
dintre ei ar putea fi conducători numai cu numele, deci sunt 
nevoiţi să vorbească cu cei care fac munca adevărată, altfel 
nu se face nimic. 

— Îi cunosc pe toţi oamenii ăştia, spuse Alai. 

— Nu aşa de bine cum ne cunoşti pe noi, replică Petra. 
Numai pentru că sunt buni musulmani şi loiali ţie nu 
înseamnă că sunt şi atenţi. 

— Peter şi-a construit o reţea de informatori şi 
corespondenţi de când era... mă rog, de când era copil. Cu 
mult înainte ca vreunul dintre ei să ştie că e doar un copil. 
Ar fi de mirare să nu aibă un informator şi în palatul tău. 

Alai privea fix hârtia de pe biroul său. 

— E o deghizare cam neîndemânatică pentru un mesaj, 
zise. Presupun că tu ai fi făcut o treabă mai bună. 

— L-aş fi codificat, spuse Bean, iar Petra probabil l-ar fi 
inclus într-o reprezentare grafică. 

— Cred că tocmai stângăcia mesajului ar trebui să-ţi spună 
ceva, observă Petra. Persoana care a scris asta e cineva 
care consideră că e suficient să ascundă informaţia de 
cineva din afara cercului interior. Ar fi trebuit să ştie că, 
dacă tu l-ai vedea, ţi-ai da seama imediat că „Shaw” se 
referă la vechii conducători ai Iranului şi „Pack” se referă la 
Pakistan, în timp ce „Kema!” e o referire transparentă la 
fondatorul Turciei post-otomane. Cum să nu te prinzi? 

Alai aprobă. 


— Deci îl codifică astfel numai ca să nu-l înţeleagă străinii, 
în caz că e interceptat de un inamic. 

— Nu crede că cineva de aici îi urmăreşte mesajele 
trimise. Pe când Bean şi cu mine ştim sigur că suntem 
supravegheați de când am venit aici. 

— Nu cu prea mult succes, zise Alai cu un mic zâmbet. 

— Ei bine, pentru început ai nevoie de programe mai 
bune, sugeră Bean. 

— lar dacă i-am fi trimis un mesaj lui Peter, i-am fi spus 
explicit s-o atenţioneze pe prietena noastră indiancă să nu 
blocheze ieşirea chinezilor din India, ci doar întoarcerea 
lorv 

— Nu am fi avut nici un alt motiv să-i spunem lui Peter 
despre operaţiunile astea. Nu lucrăm pentru el. Nici măcar 
nu ne place prea mult de el. 

— Nu e unul dintre noi, spuse Petra cu fermitate. Alai 
aprobă, oftă şi se lăsă pe spate în scaun. 

— la loc te rog, zise. 

— Mulţumesc, răspunse Petra. 

Bean se apropie de fereastră şi privi peluza stropită cu 
apă purificată din Mediterana. Acolo unde era bunăvoință 
de la Allah, deşertul înflorea. 

— Nu cred că asta va provoca vreun rău, zise Bean. Doar 
că o să-ţi pierzi puţin somnul la noapte. 

— Trebuie să înţelegi că mi-e greu să-mi suspectez 
colaboratorii cei mai apropiaţi de aici. 

— Eşti Calif, spuse Petra, dar eşti şi foarte tânăr, iar ei văd 
asta. Ştiu că planul tău e genial, te iubesc, te urmează în 
toate lucrurile măreţe pe care le pui la cale pentru poporul 
tău. Dar când le spui să păstreze un secret absolut, ei spun 
da, cu sinceritate, dar nu o iau foarte în serios pentru că 
eşti, vezi tu... 

— Doar un băiat. 

— Asta va trece cu timpul. Ai mulţi ani înainte. În cele din 
urmă bătrânii vor fi înlocuiţi. 


— Cu oameni mai tineri în care voi avea şi mai puţină 
încredere, zise Alai cu regret. 

— A-i spune lui Peter nu e acelaşi lucru cu a-i spune 
duşmanului, remarcă Bean. Nu ar fi trebuit să aibă 
informaţiile astea înaintea invaziei. Dar observă că 
informatorul nu i-a spus când va începe invazia. 

— Ba da. 

— Atunci nu înţeleg eu, zise Bean. 

Petra se ridică şi se uită la e-mailul tipărit. 

— Mesajul nu spune nimic despre data invaziei. 

— A fost trimis, spuse Alai, la data invaziei. Bean şi Petra 
se uitară unul la altul. 

— Astăzi? zise Bean. 

— Campania turcă a început deja. De cum s-a întunecat în 
Xinjiang. Am primit deja confirmarea prin e-mail că trei 
baze aeriene şi o parte importantă a reţelei energetice sunt 
în mâinile noastre. Şi, cel puţin până acum, nu avem vreun 
semn că chinezii ar şti ce se întâmplă. Merge mai bine 
decât am fi sperat. 

— A început, zise Bean. Deci e deja prea târziu să mai 
schimbăm planurile pentru cel de-al treilea front. 

— Ba nu e. Noile ordine au fost trimise. Comandanții 
indonezieni şi arabi sunt foarte mândri că li s-a încredinţat 
o misiune care va aduce războiul în casa duşmanului. 

Bean era îngrozit. 

— Dar logistica... nu mai avem timp s-o punem la punct. 

— Bean, zise Alai amuzat. Aveam deja planuri pentru o 
acostare dificilă pe plajă. Un coşmar logistic. Să punem trei 
sute de detaşamente separate în puncte diferite de pe 
coasta chineză, la adăpostul întunericului, de acum în trei 
zile, şi să le sprijinim cu raiduri aeriene şi paraşutări - 
oamenii mei pot face asta şi în somn. Asta a fost cea mai 
bună parte a ideii tale, Bean, prietene. Nu a fost deloc un 
plan, ci o situaţie, iar întregul plan a fost ca fiecare 
comandant în parte să improvizeze astfel încât să 
îndeplinească obiectivele misiunii. Le-am spus, în ordinele 


mele, că atâta timp cât se deplasează spre interiorul ţării, 
îşi protejează oamenii şi cauzează cât mai multe supărări 
guvernului chinez, nu pot da greş. 

— A început, rosti Petra. 

— Da, zise Bean. A început, şi Ahile nu se află în China. 

Petra se uită la Bean şi rânji. 

— Hai să vedem ce putem face ca să-l ţinem departe. 

— Mai precis, zise Bean, dacă tot nu i-am dat lui Peter 
mesajul clar pe care să i-l transmită lui Virlomi în India, am 
putea face noi asta, cu permisiunea ta? 

Alai se înclină spre el. 

— Mâine. După ce vor apărea veştile despre luptele din 
Xinjiang. O să vă spun eu când. 

În biroul lui Uphanad, Graff stătea cu picioarele pe pupitru 
în timp ce Uphanad lucra la computer. 

— Ei bine, domnule, asta e. Au plecat. 

— Şi când o să sosească? întrebă Graff. 

— Nu ştiu, zise Uphanad. E vorba de traiectorie şi de nişte 
ecuaţii foarte complicate care implică viteza, masa, 
acceleraţia - amintiţi-vă că nu am fost profesor de 
astrofizica la Şcoala de Luptă. 

— Tactica forţelor mici, dacă-mi amintesc bine. 

— Şi când aţi încercat experimentul acela cu muzica 
militară - să-i învăţaţi pe băieţi să cânte împreună... 

Graff mârâi. 

— Te rog. Nu-mi aduce aminte. A fost o idee profund 
stupidă. 

— Dar aţi văzut asta imediat şi cu milă aţi renunţat la totul. 

— La naiba „esprit de corps”, zise Graff. Uphanad apăsă 
un grup de taste de pe pupitru iar ecranul arătă că se 
deconectase. 

— Am terminat aici. Mă bucur că aţi aflat despre spionul 
de la MinCol. Plecarea Wigginilor era singura soluţie sigură. 
— Îţi aminteşti, zise Graff, de vremurile când te-am acuzat 

că l-ai lăsat pe Bean să-ţi vadă parola? 


— A fost ca ieri. Nu cred că m-aţi fi crezut dacă Dimak nu 
garanta pentru mine şi nu sugera că Bean s-a târât prin 
sistemul de conducte şi a tras cu ochiul prin supape. 

— Exact. Dimak era convins că eşti atât de metodic încât 
nu-ţi puteai schimba obiceiurile într-un moment de 
neglijenţă. Avea dreptate, nu-i aşa? 

— Da, zise Uphanad. 

— Am învăţat lecţia. De atunci am avut încredere în tine. 

— Sper că am câştigat această încredere. 

— De multe ori. Nu mi-am păstrat toată autoritatea din 
Şcoala de Luptă. Bineînţeles că unii au considerat 
Ministerul Colonizării prea cuminte pentru talentele lor. 
Dar de fapt nu e o chestiune de loialitate personală, nu-i 
aşa? 

— Ce anume, domnule? 

— Loialitatea ar trebui să fie mai presus de o anumită 
persoană, nu crezi? Faţă de o cauză, poate. Eu sunt loial 
rasei umane - una pretențioasă, nu crezi? - dar unui proiect 
particular, răspândirea genomului uman pe cât mai multe 
sisteme solare posibil. Astfel ca existenţa noastră să nu mai 
poată fi ameninţată din nou. Şi pentru asta sacrific multe 
loialităţi personale. Asta mă face complet previzibil, dar şi 
nestatornic, dacă mă înţelegi. 

— Cred că înţeleg, domnule. 

— Întrebarea mea, bunul meu prieten, este: Cui îi eşti tu 
loial? 

— Acestei cauze, domnule. Şi dumneavoastră. 

— Spionul ăsta care a folosit parola ta. Crezi că din nou a 
tras cu ochiul prin supapele de ventilaţie? 

— Puțin probabil, domnule. Cred că e posibil să fi pătruns 
în sistem şi să mă fi ales la întâmplare. 

— Da, desigur. Dar trebuie să înţelegi că din cauză că 
numele tău era pe e-mail, trebuie mai întâi să eliminăm mai 
întâi posibilitatea să fii tu. 

— Aşa e logic, domnule. 


— Când i-am trimis pe Wiggini acasă cu naveta, am avut 
grijă ca fiecare membru al echipajului permanent să afle că 
pleacă şi că au ocazia să trimită un mesaj. Cu excepţia ta. 

— Cu excepţia mea, domnule? 

— Am fost încontinuu alături de tine de când s-au decis să 
plece. Astfel, chiar dacă mesajul era trimis folosind 
identitatea ta, am fi ştiut că nu l-ai trimis tu. Dar dacă nu s-a 
expediat nici un mesaj, ei bine... tu eşti cel care nu l-a 
expediat. 

— Asta nu e o dovadă sigură, domnule, zise Uphanad. Şi 
altcineva ar fi putut să nu trimită mesajul din motive 
proprii. Poate că plecarea lor nu era ceva pentru care să fie 
necesar un mesaj. 

— Adevărat, zise Graff. Dar nu te-am condamna de crimă 
pe baza unui mesaj care nu a fost trimis. Cel mult ţi-am da o 
responsabilitate mai puţin importantă. Sau ţi-am oferi 
ocazia să te pensionezi. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule. 

— Te rog nu te gândi la mine ca la un om amabil, eu... Uşa 
se deschise. Uphanad se întoarse, evident surprins. 

— Nu poţi intra aici, îi zise femeii vietnameze care stătea 
în uşă. 

— Oh, eu am invitat-o, spuse Graff. Nu cred că o cunoşti pe 
doamna colonel Nguyen de la Serviciile de Securitate 
Digitală ale F. 1. 

— Nu, zise Uphanad ridicându-se să dea mâna cu ea. Nici 
măcar nu ştiam că un astfel de serviciu există. 

Ea îi ignoră mâna întinsă şi îi dădu lui Graff o hârtie. 

— Of, zise el necitind-o încă. Deci suntem curaţi în camera 
asta. 

— Mesajul nu foloseşte identitatea lui, spuse ea. Graff citi 
mesajul. Consta dintr-un singur cuvânt: „Off”. Era trimis de 
unul dintre angajaţii de la docuri. Ora din antet arăta că 
fusese trimis doar cu câteva minute în urmă. 

— Deci prietenul meu e nevinovat. 

— Nu, domnule, zise Nguyen. 


Uphanad, care păruse uşurat, era acum nedumerit. 

— Dar nu l-am trimis eu. Cum aş fi putut? Nguyen nu-i 
răspunse, ci îi vorbi lui Graff: 

— A fost trimis de la pupitrul lui. 

Se apropie de computer şi începu identificarea. 

— Lasă-mă pe mine, zise Uphanad. 

Ea se întoarse şi în mână avea un pistol. 

— Treci la perete, zise. Cu mâinile la vedere. Graff se 
ridică şi deschise uşa. 

— Intraţi. 

Intrară încă doi soldaţi ai F. |. 

— Vă rog să-l controlaţi pe domnul Uphanad de arme sau 
alte dispozitive letale. Sub nici un motiv nu trebuie să i se 
permită să se atingă de computer. Nu vrem să activeze 
vreun program care să ne şteargă materiale importante. 

— Nu ştiu cum s-a ajuns aici, spuse Uphanad, dar vă 
înşelaţi în privinţa mea. 

Graff arătă spre pupitru. 

— Nguyen nu greşeşte niciodată. E chiar mai metodică 
decât tine. 

Uphanad privi. 

— Se identifică cu numele meu. Apoi: Mi-a folosit parola. E 
ilegal! 

Nguyen îl chemă pe Graff să privească ecranul. 

— în mod normal, pentru a te identifica apeşi aceste două 
taste, vedeţi? Dar el o apăsa şi pe aceasta. Cu degetul mic, 
ca să nu se observe că a fost apăsată. Această secvenţă de 
taste activează un program rezident care trimite e-mailul, 
folosind o identitate aleatoare dintre membrii echipajului. 
De asemenea, lansează şi secvenţa obişnuită de 
deconectare, astfel încât dumneavoastră vi se pare că aţi 
văzut pe cineva deconectându-se într-un mod perfect 
normal. 

— Deci avea un mesaj gata să fie trimis oricând, zise Graff. 

— Dar când l-a trimis, l-a trimis la cinci minute după 
lansare. 


Graff şi Nguyen se întoarseră să-l privească pe Uphanad. 
Graff văzu în ochii lui că-şi dădea seama că fusese prins. 

— Aşadar, zise Graff, cum a ajuns Ahile la tine? Nu cred că 
v-aţi întâlnit vreodată. Cu siguranţă nu s-a ataşat de tine 
când a stat aici ca elev doar câteva zile. 

— Mi-a luat familia, spuse Uphanad, şi izbucni în lacrimi. 

— Nu, nu, rosti Graff. Controlează-te, poartă-te ca un 
soldat, avem foarte puţin timp în care să corectăm eroarea 
ta. Data viitoare când cineva mai vine la tine cu asemenea 
ameninţări, să-mi spui mie. 

— Au spus că-şi vor da seama dacă vă spun. 

— Atunci ar fi trebuit să-mi spui şi asta. Dar mi-ai spus 
acum. Hai să întoarcem lucrurile în avantajul nostru. Ce se 
întâmplă când trimiţi al doilea mesaj? 

— Nu ştiu, zise Uphanad. Oricum nu mai contează. Ea 
tocmai l-a trimis din nou. Când o să primească acelaşi mesaj 
de două ori o să-şi dea seama că e ceva în neregulă. 

— A, dar nu au primit nici un mesaj. Am izolat pupitrul 
ăsta. Am izolat întreaga staţie faţă de orice contact dinspre 
Pământ. lar naveta de fapt nici nu a plecat. 

Uşa se deschise din nou şi intrară Peter, John Paul şi 
Theresa. 

Uphanad se întoarse cu faţa spre perete. Soldaţii ar fi vrut 
să-l întoarcă la loc, dar Graff le făcu semn: lă-saţi-l. Ştia cât 
de mândru era Uphanad. Umilirea în faţa oamenilor pe care 
încercase să-i trădeze era de nesuportat. Trebuia să-i dea 
timp să-şi revină. 

Abia după ce Wigginii se aşezară Graff îl invită şi pe 
Uphanad să ia loc. El se supuse, lăsând capul în jos ca o 
caricatură a unui câine plouat. 

— Ia loc, Uphanad, şi înfruntă situaţia ca un bărbat. Sunt 
oameni cumsecade, înţeleg că ai făcut ceea ce ai crezut că 
trebuie pentru familia ta. N-a fost înţelept din partea ta să 
nu ai mai multă încredere în mine, dar chiar şi asta e de 
înţeles. 


Graft putea citi pe faţa Theresei că ea nu era nici pe 
jumătate atât de înţelegătoare pe cât părea el să 
presupună. Dar îi impuse tăcerea cu un gest. 

— Să vă spun ceva. Putem întoarce lucrurile în favoarea 
noastră. Am câteva navete la dispoziţia mea pentru această 
operaţie - apropo, salutări de la amiralul Chamrajnagar - 
deci întreaga problemă este să decidem pe care dintre ele 
s-o trimitem când dăm drumul mesajului tău. 

— Două navete? întrebă Peter. 

— Suntem nevoiţi să ghicim ce plănuieşte Ahile să facă cu 
informaţiile primite. Dacă se hotărăşte să vă atace la 
aterizare, am dotat o navetă cu armament greu care să facă 
faţă la orice proiectil venit de pe sol sau din aer. Probabil 
pregăteşte o rachetă care să vă lovească în timp ce zburaţi 
pe deasupra unei regiuni unde poate aduce o platformă de 
lansare mobilă. 

— Iar naveta ta înarmată poate face faţă la aşa ceva? 

— Cu uşurinţă. Necazul este că o asemenea navetă nu ar 
trebui să existe. Carta F. |. interzice în mod special orice 
înarmare a unei nave aeriene. Sunt destinate să însoţească 
navete colonizatoare, în caz că exterminarea Furnicilor nu 
a fost completă şi întâmpinăm rezistenţă. Dar dacă o 
asemenea navetă intră în atmosfera terestră şi îşi 
dovedeşte capacitatea de a dobori o rachetă, nu putem 
vorbi despre asta fără să compromitem F. |. Deci putem 
folosi această navetă ca să vă transportăm în siguranţă pe 
Pământ, dar nu putem vorbi despre eventualul atentat la 
viaţa voastră. 

— N-o să mor din asta, zise Peter. 

— Şi în plus nu trebuie să ajungi chiar acum pe Pământ. 

— Nu. 

— Putem trimite o altfel de navetă. Din nou una a cărei 
existenţă nu este cunoscută, dar de data asta nu e ilegală. 
Pentru că nu e înarmată. De fapt, cu toate că e destul de 
scumpă comparativ cu, să zicem, o bazooka, e foarte, foarte 
ieftină comparativ cu o navetă reală. E vorba de o imitație. 


E construită cu grijă ca să se potrivească cu viteza şi 
semnalul pe radar al unei navete adevărate, dar îi lipsesc 
câteva lucruri - locul în care să stea un om sau capacitatea 
de a ateriza uşor. 

— Aşadar, o trimiteţi pe asta, zise John Paul, atrage focul 
asupra ei, apoi facem propagandă. 

— Vom avea observatori ai F. |. care să urmărească 
explozia şi care vor ajunge la platforma de lansare înainte s- 
o poată dezmembra sau cel puţin înainte ca făptaşii să 
scape. Fie că în final vinovatul va fi Ahile, fie că va fi China, 
în ambele cazuri vom putea demonstra că cineva de pe 
Pământ a deschis focul asupra unei navete a FE. 1. 

— Asta i-ar pune într-o lumină foarte proastă, spuse Peter. 
O să anunţăm că eu am fost ţinta? 

— Putem decide asta în funcţie de reacţia lor şi de cine 
iese vinovat. Dacă e vorba de China, cred că am câştiga mai 
mult dacă facem să fie un,atac asupra Flotei Internaţionale. 
Dacă e vorba de Ahile, câştigăm mai mult demonstrând că e 
un asasin. 

— Se pare că vorbeşti foarte liber despre asemenea 
lucruri de faţă cu noi, observă Theresa. Presupun că acum 
va trebui să ne omori. 

— Doar pe mine, şopti Uphanad. 

— Ei bine, va trebui să te concediez, zise Graff. Şi să te 
trimit înapoi pe Pământ, pentru că n-ar fi potrivit să rămâi 
aici. I-ai deprima pe toţi ceilalţi furişându-te vinovat şi demn 
de milă. 

Tonul lui Graff era suficient de lejer ca să-l ajute pe 
Uphanad să nu izbucnească din nou în plâns. 

— Am auzit, continuă Graff, că poporul indian are nevoie 
de oameni loiali care să lupte pentru libertatea lor. 
Loialitatea asta e mai presus de loialitatea faţă de 
Ministerul Colonizării, şi eu înţeleg. Aşa că trebuie să mergi 
acolo unde te conduce loialitatea. 

— Sunteţi incredibil de indulgent, domnule, zise Uphanad. 


— Nu a fost ideea mea. Planul meu era să fii judecat în 
secret de FE. [. şi executat. Dar Peter mi-a spus că, dacă ai fi 
fost găsit vinovat şi apoi se dovedea că de fapt îţi protejai 
membrii familiei ţinuţi ostatici de chinezi, ar fi fost greşit să 
te pedepsim pentru crima de loialitate imperfectă. Uphanad 
se întoarse spre Peter. 

— Trădarea mea ar fi putut să ducă la uciderea ta şi a 
familiei tale. 

— Dar nu a fost aşa, zise Peter. 

— îmi place să cred, spuse Graff, că uneori Dumnezeu îşi 
arată mila faţă de noi făcând ca o întâmplare să ne 
împiedice să ne punem în practică planurile cele mai rele. 

— Eu nu cred asta, replică Theresa cu răceală. Cred că 
dacă îndrepţi un pistol spre capul unui om şi glonţul nu 
explodează, în ochii lui Dumnezeu rămâi tot un ucigaş. 

— Ei, atunci când o să fim cu toţii morţi, dacă vom constata 
că încă mai existăm într-o formă sau alta, va trebui să-L. 
întrebăm pe Dumnezeu care dintre noi are dreptate. 

PROFEȚII 


SecureSite.net. 

From: LockeY%erasmus(Opolnet.gov. 

Parola: Suriyawong. 

Re: fata de pe pod. 

Sursă de încredere roagă: Nu interfera cu ieşirea 
chinezilor din India. Dar când au nevoie să se întoarcă sau 
să aprovizioneze, blochează toate căile posibile. 

Chinezii crezură în primă fază că incidentele din provincia 
Xinjiang erau opera insurgenților care de secole formau şi 
reformau grupări de gherilă. Armata chineză fiind încărcată 
de protocoale, abia după-amiaza târziu Han Tzu reuşi să 
acumuleze, la Beijing, suficiente informaţii care să arate că 
era vorba de o ofensivă majoră care îşi avea originea în 
afara Chinei. 

Pentru a cincizecea oară de când ocupa un loc în înaltul 
comandament de la Beijing, Han Tzu ajunse la disperare 


înainte de a putea face ceva. Întotdeauna era mai important 
să arate respect faţă de statutul superiorilor cuiva decât să 
le spună adevărul şi să pună lucrurile în mişcare. Chiar şi 
acum, având în mână dovezile că nivelul de pregătire, 
disciplină, coordonare şi dotare făcea imposibil ca 
incidentele din Xinjiang să fie provocate de rebelii locali, 
Han Tzu fu nevoit să aştepte ore întregi pentru ca cererea 
lui pentru o întâlnire să fie procesată de toţi acei atât de 
plini de importanţă asistenţi, lachei, funcţionari şi lingăi a 
căror unică datorie era să pară cât mai importanţi şi mai 
ocupați posibil şi în acelaşi timp să se asigure că practic se 
face cât mai puţin posibil. 

Se întunecase complet la Beijing când Han Tzu traversă 
scuarul care despărţea secţiunea Strategie şi Planificare de 
secţiunea Administrativă - un alt exemplu de structură 
făcută fără minte, aceste două secţiuni fiind separate 
printr-un larg spaţiu deschis. Ar fi trebuit să se găsească 
aproape una de alta, separate de un perete scund, ca să 
poată striga mereu unii la alţii. În loc să fie aşa, Strategia şi 
Planificarea propunea tot timpul planuri pe care 
Administrativul nu le putea îndeplini, iar Administrativul 
înţelegea mereu greşit scopul planurilor şi lupta împotriva 
ideii de a le face eficiente. 

„Cum am reuşit oare să cucerim India?” se gândi Han Tzu. 

Alungă porumbeii care se îngrămădeau în jurul picioarelor 
sale. Zburătăciră la câţiva metri mai încolo, apoi se 
întoarseră, de parcă ar fi crezut că picioarele lui ar putea 
împrăştia ceva comestibil la fiecare pas. 

Singurul motiv pentru care guvernul rămâne la putere 
este că poporul chinez seamănă cu porumbeii. Poţi să-i tot 
alungi, ei se vor întoarce. Şi cei mai răi sunt birocraţii. 
China a inventat birocraţia şi, având un avans de o mie de 
ani faţă de restul lumii, continuă să perfecţioneze arta 
confuziei, construirii de regate şi a furtunilor în ceaşca de 
ceai la un nivel necunoscut oriunde altundeva. Prin 


comparaţie, birocraţia bizantină era un sistem simplu şi 
direct. 

Cum izbutise Ariile? Un outsider, un criminal, un dement - 
şi toate acestea bine cunoscute guvernului chinez - şi totuşi 
fusese capabil să penetreze straturile de slugi gata să te 
înjunghie pe la spate şi să ajungă direct la nivelul unde se 
luau deciziile. Majoritatea oamenilor nici nu ştiau la ce nivel 
se luau deciziile, fiindcă în mod sigur nu era vorba de 
faimoşii conducători de la vârf care erau prea bătrâni ca să 
se mai gândească la ceva nou şi prea înspăimântați să nu-şi 
piardă avantajele sau să nu fie prinşi după zeci de ani de 
acte criminale ca să mai spună subalternilor lor şi altceva 
decât „faceţi cum credeţi că e mai înţelept”. 

Deciziile se luau cu două niveluri mai jos, de către 
consilierii generalilor de la vârf. Lui Han Tzu îi luase şase 
luni ca să-şi dea seama că o întâlnire cu omul cel mai de sus 
era inutilă, fiindcă el s-ar fi sfătuit cu asistenții lui şi ar fi 
urmat de fiecare dată recomandările lor. Acum nu se mai 
ostenea să se întâlnească cu nimeni altcineva. Dar 
bineînţeles că pentru a aranja o astfel de întâlnire era 
necesar să facă o cerere elaborată către fiecare general, 
aducându-le la cunoştinţă că, în timp ce subiectul întâlnirii 
era unul vital astfel că aceasta trebuia ţinută imediat, era 
de asemenea şi neînsemnat şi că era suficient ca fiecare 
general să-şi trimită consilierul în locul său la întâlnire. 

Han Tzu nu era niciodată sigur dacă această şaradă 
elaborată avea drept scop doar să arate respectul cuvenit 
faţă de tradiţie şi formalitate, sau dacă generalii se lăsau cu 
adevărat păcăliţi şi luau decizii de fiecare dată indiferent 
dacă participau personal sau îşi trimiteau consilierii. 

Desigur, era posibil şi ca generalul nici să nu vadă mesajul, 
iar consilierul să ia deciziile în locul lui. Însă cel mai 
probabil înştiinţarea sa ajungea la fiecare general însoţită 
de un comentariu: „Reputația nobilului şi merituosului 
general ar scădea dacă nu ar participa” de exemplu, sau „O 
risipă plictisitoare a timpului eroicului conducător, 


nevrednicul său asistent ar fi bucuros să ia notițe şi să 
raporteze dacă se discută ceva important.” 

Han Tzu nu era loial niciunuia dintre aceşti bufoni. Ori de 
câte ori luau vreo decizie de capul lor, aceasta era complet 
greşită. Cei care nu erau înrobiţi tradiţiei erau cu totul sub 
controlul propriului lor ego. 

Însă Han Tzu era profund loial Chinei. Întotdeauna 
acţionase în interesul Chinei şi aşa va face întotdeauna. 
Problema era că uneori definea „interesul Chinei” într-un 
mod care ar fi putut duce uşor la împuşcarea lui. 

Ca, de exemplu, în cazul mesajului trimis lui Bean şi Petrei, 
sperând ca ei să-şi dea seama de pericolul în care se află 
Hegemonul dacă socotea cu adevărat că Han Tzu era sursa 
informaţiilor. Transmiterea unor astfel de informaţii 
însemna categoric trădare, deoarece aventura lui Ahile 
fusese aprobată la cel mai înalt nivel şi în consecinţă 
reprezenta politica oficială a Chinei. Şi totuşi, ar fi fost un 
dezastru pentru prestigiul Chinei în întreaga lume dacă s-ar 
fi făcut cunoscut faptul că trimiseseră un asasin să-l ucidă 
pe Hegemon. 

Nimeni nu părea să înţeleagă genul ăsta de lucruri, în 
mare parte pentru că refuzau să privească altfel China 
decât ca pe centrul universului, în jurul căruia orbitau toate 
celelalte naţiuni. Ce conta dacă China era privită ca un 
popor de tirani şi asasini? Dacă cuiva nu-i place ceea ce 
face China, atunci să se ducă acasă să-şi înece amarul în 
băutură. 

Dar nici o naţiune nu era invincibilă, nici măcar China. 
Han Tzu înţelegea asta, chiar dacă toţi ceilalţi nu 
înțelegeau. 

Nu era de nici un folos că India fusese cucerită atât de 
uşor. Han Tzu insistase să ticluiască tot felul de planuri de 
rezervă pentru când lucrurile vor începe să meargă prost 
datorită atacurilor surpriză ale armatelor Indiei, Thailandei 
şi Vietnamului. Dar campania mincinoasă a lui Ahile avusese 
asemenea succes, iar strategia de apărare thailandeză 


fusese atât de eficientă, încât indienii fuseseră total 
compromişi, rezervele lor epuizate şi moralul doborât 
atunci când armatele chineze începuseră să se scurgă peste 
graniţe şi să sfărâme armata indiană, înghiţind-o bucată cu 
bucată - uneori în doar câteva ore. 

Toată gloria îi revenise desigur lui Ahile, deşi planul 
minuţios al lui Han Tzu şi a echipei lui de aproape optzeci 
de absolvenţi ai Şcolii de Luptă fusese cel care adusese 
armatele chineze exact acolo unde trebuiau să se afle la 
momentul potrivit. Nu, chiar dacă echipa lui Han Tzu 
concepuse ordinele, ele fuseseră emise de Administrativ şi, 
prin urmare, Administrativul cucerise medaliile, în timp ce 
departamentul Strategie şi Planificare primise doar o 
apreciere în grup, care avusese cam acelaşi efect asupra 
moralei ca şi când vreun locote-nent-colonel oarecare ar fi 
intrat şi le-ar fi spus: „Frumoasă încercare, băieţi, ştim că 
aţi avut intenţii bune.” 

Oricum, Ahile n-avea decât să se bucure de glorie, căci 
după opinia lui Han Tzu invadarea Indiei fusese lipsită de 
sens şi contrară propriilor interese - ca să nu mai spunem şi 
diabolică. China nu avusese resurse ca să preia problemele 
Indiei. Când India era guvernată de indieni, poporul nu 
putea să dea vina pentru suferinţele sale decât pe 
conaţionalii lor. Dar acum, când lucrurile mergeau prost - 
aşa cum se întâmpla mereu în India -totul putea fi pus pe 
seama chinezilor. 

Administratorii chinezi care fuseseră trimişi să guverneze 
India rămăseseră surprinzător de imuni la corupţie şi 
munceau din greu, însă nici o naţiune nu este guvernabilă 
altfel decât prin forţă covârşitoare sau prin cooperare 
totală. Şi întrucât era imposibil ca autorităţile cuceritorilor 
chinezi să obţină o colaborare totală, şi nici nu erau în stare 
să plătească o forţă covârşitoare, singura întrebare era 
când rezistenţa urma să devină o problemă. 

Devenise o problemă la scurt timp după ce Ahile plecă la 
sediul Hegemoniei, când indienii începuseră să 


îngrămădească pietre. Han Tzu fu nevoit să le expună 
problema, când aceasta era doar nesupunere civilă iritantă, 
dar cu o putere simbolică, indienii fiind cu adevărat fiii şi 
fiicele lui Gandhi. Chiar şi atunci, birocraţii nu ascultară 
sfatul lui Han Tzu şi sfârşiră prinşi într-un ciclu de represalii 
care se înrăutăţeau constant. 

Aşadar... nu contează ce crede lumea exterioară, da? 
Putem face orice vrem pentru că nimeni altcineva nu are 
nici puterea, nici voinţa să ne provoace, nu-i aşa? 

Ceea ce duc eu în mână e răspunsul la această teorie. 

— Cum adică nu au făcut nimic ca să ia cunoştinţă de 
ofensiva noastră? zise Alai. 

Bean şi Petra stăteau lângă el, privind harta care le arăta 
fiecare obiectiv din Xinjiang cucerit conform orarului, de 
parcă li s-ar fi dat chinezilor un scenariu, iar ei şi-ar fi jucat 
rolul exact aşa cum le cerea Liga Semilunii. 

— Mi se pare că merge foarte bine, spuse Petra. 

— Ridicol de bine. 

— Nu fi nerăbdător, zise Bean. În China lucrurile se mişcă 
încet. Şi nu le place să facă declaraţii publice despre 
problemele lor. Poate că încă ne mai privesc ca pe un grup 
de insurgenți locali. Poate că aşteaptă să facă public ceea ce 
se petrece până când vor putea vorbi şi despre contraatacul 
lor devastator. 

— Nu e doar asta. Santinela noastră spune că nu fac nimic. 
Chiar şi cele mai apropiate trupe de garnizoană sunt încă la 
locul lor. 

— Comandanții garnizoanelor nu au autoritatea să le 
trimită la luptă, zise Bean. În plus, probabil nici nu ştiu că e 
ceva în neregulă. Forţele tale deţin controlul asupra reţelei 
de comunicaţii terestre, nu? 

— Ăsta era un obiectiv secundar. Asta fac acum, ca să aibă 
de lucru. 

Petra începu să râdă. 

— înţeleg, zise. 

— Ce-i aşa amuzant? întrebă Alai. 


— Anunţul public, spuse Petra. Nu poţi declara că toate 
naţiunile islamice au numit în unanimitate un nou Calif. 

— Putem anunţa oricând, zise Alai iritat. 

— Aşteptaţi până anunţă chinezii că o naţiune necunoscută 
i-a atacat. Doar când ei fie îşi vor admite ignoranţa, fie se 
vor lansa într-o teorie complet falsă, atunci vei apărea şi vei 
spune ce se petrece cu adevărat. Că lumea islamică este 
unită sub un Calif şi că îţi asumi responsabilitatea pentru 
eliberarea popoarelor captive de sub imperiul chinez lipsit 
de Dumnezeu. 

— Trebuie să admiţi că povestea sună mai bine aşa. 

— Absolut, zise Petra. Nu râd pentru că nu ai avea 
dreptate să faci astfel. Pur şi simplu râd pentru că e ironic 
ca tu să ai atâta succes, iar chinezii să fie atât de 
nepregătiţi încât să întârzie declaraţia ta! Dar... ai răbdare, 
prietene. Cineva din înaltul comandament chinez ştie ce se 
întâmplă, iar în cele din urmă şi ceilalţi îl vor asculta, îşi vor 
mobiliza forţele şi vor da şi ei o declaraţie. 

— Sunt nevoiţi, spuse Bean. Altfel ruşii vor interpreta 
intenţionat în mod greşit mişcările lor de trupe. 

— Bine. Din, nefericire toate înregistrările cu declaraţia 
mea au fost făcute în timpul zilei. Nu ne-a trecut prin minte 
că va dura aşa de mult până să reacționeze. 

— Ştii ceva? făcu Bean. Nimeni n-o să se supere câtuşi de 
puţin dacă se observă că secvențele sunt înregistrate 
dinainte. Dar ar fi şi mai bine dacă ai apărea în faţa 
camerelor de filmat, în direct, să te prezinţi şi să anunţi ce 
fac armatele tale în Xinjiang. 

— Pericolul unei transmisii în direct este că ar putea să-mi 
scape ceva care să le spună că invazia din Xinjiang nu este 
principala ofensivă. 

— Alai, ai putea spune de-a dreptul că nu asta e principala 
ofensivă, iar jumătate dintre chinezi vor crede că eo 
dezinformare destinată să-i facă să-şi ţină trupele din India 
de-a lungul frontierei cu Pakistanul. De fapt, chiar te 


sfătuiesc să faci asta. Pentru că îţi vei crea reputaţia că spui 
adevărul. Pe viitor, minciunile tale vor fi mult mai eficiente. 

Alai râse. 

— Mi-ai luat o piatră de pe inimă. 

— Suferi, zise Petra, din cauza problemelor care îi chinuie 
pe toţi marii comandanţi în era comunicaţiilor rapide. În 
zilele de demult, Alexandru şi Cezar ar fi fost chiar acolo pe 
câmpul de luptă. Ar fi privit, ar fi dat ordine, ar fi făcut faţă 
situaţiilor. Prezenţa lor era necesară. Dar tu eşti înţepenit 
aici la Damasc pentru că aici se întâlnesc toate căile de 
comunicaţie. Aici e nevoie de tine. În loc să ai o mie de 
lucruri cu care să-ţi ocupi mintea, nu ai decât un flux inutil 
de adrenalină. 

— îţi recomand s-o iei încet, zise Bean. 

— Joci handbal? întrebă Petra. 

— Am înţeles ideea. Mulţumesc. O să am răbdare. 

— Mai gândeşte-te la sfatul meu. Să apari în direct şi să 
spui adevărul. Poporul te va iubi mai mult dacă vor vedea că 
ai curajul să spui pur şi simplu duşmanilor ceea ce ai de 
gând să faci, iar ei nu te pot opri s-o faci. 

— Haide, zise Alai, ai început să te repeţi. Râzând, Bean se 
ridică. Se ridică şi Petra. 

— După asta n-o să mai am timp pentru voi, ştiţi, spuse 
Alai. 

Ei se opriră, se întoarseră. 

— Odată anunţul făcut, când toată lumea va şti, va trebui 
să încep să întâlnesc oameni. Să judec dispute. Să arăt că 
sunt un Calif adevărat. 

— îţi mulţumim pentru timpul pe care l-ai petrecut cu noi 
până acum, spuse Petra. 

— Sper că nu va trebui niciodată să ne înfruntăm pe 
câmpul de luptă, adăugă Bean. Aşa cum trebuie să-l 
înfruntăm pe Han Tzu în războiul ăsta. 

— "Ţine minte un lucru. Loialitatea lui Han Tzu e împărţită. 
A meanue. 

— O să ţin minte. 


— Salaam, zise Alai. Pacea fie cu voi. 

— Şi cu tine, răspunse Petra. Pace. 

Când întâlnirea se termină, Han Tzu nu era convins că 
avertismentul său fusese crezut. Dar chiar dacă nu-l 
credeau acum, peste câteva ore nu vor mai avea de ales. 
Forţa principală a invaziei din Xinjiang îşi va începe atacul 
fără îndoială a doua zi, chiar înainte de ivirea zorilor. 
Informaţiile primite de la sateliți vor confirma ceea ce le 
spusese el astăzi. Dar cu preţul a douăsprezece ore de 
inactivitate. 

Oricum, cel mai frustram moment venise spre finalul 
întrunirii, când consilierul principal al celui mai important 
general întrebase: 

— Dacă acesta este începutul unei ofensive majore, ce ne 
recomandaţi? 

— Să trimitem toate trupele disponibile în nord - eu 
recomand jumătate din toate trupele de garnizoană de la 
graniţa cu Rusia. Pregătiţi-le nu numai să facă faţă acestei 
gherile călare, ci şi unei armate mari, mecanizate, care 
probabil ne va invada mâine. 

— Dar concentrarea de trupe în India? întrebă consilierul. 
Sunt cei mai buni soldaţi ai noştri, cei mai bine antrenați şi 
cei mai mobili. 

— Lăsaţi-i acolo unde sunt, zisese Han Tzu. 

— Dar dacă golim garnizoanele de la frontiera cu Rusia, 
ruşii vor ataca. 

Un alt consilier vorbi: 

— Ruşii nu au luptat niciodată bine în afara graniţe lor lor. 
Invadează-i şi te vor distruge, dar dacă ei te invadează pe 
tine, soldaţii lor nu luptă. 

Han Tzu încercase să nu-şi arate disprețul pentru o 
asemenea judecată ridicolă. 

— Ruşii vor face ceea ce trebuie să facă, iar dacă ne atacă 
şi noi vom face ceea ce trebuie. Oricum, nu-ţi opreşti 
trupele să se apere împotriva unui inamic concret pentru că 
ar putea fi necesare împotriva unuia ipotetic. 


Toate bune şi frumoase. Până când consilierul principal al 
generalului spusese: 

— Foarte bine. Eu aş recomanda deplasarea imediată a 
trupelor din India pentru a se opune cât mai curând posibil 
amenințării curente. 

— Nu asta am vrut să spun, încercase Han Tzu. 

— Dar eu asta vreau să spun, zisese consilierul. 

— Cred că e vorba de o ofensivă islamică, insistase Han 
Tzu. Inamicul de la frontiera cu Pakistanul e acelaşi care ne 
atacă în Xinjiang. Fără îndoială, ei speră că vom face exact 
ceea ce sugeraţi, astfel ca atacul lor principal să aibă mai 
multe şanse de succes. 

Consilierul se mulţumi să râdă, iar ceilalţi râseseră 
împreună cu el. 

— Han Tzu, aţi petrecut prea mulţi ani în afara Chinei, în 
copilărie. India e un loc îndepărtat. Ce importanţă are ce se 
întâmplă acolo? O putem recuceri oricând vrem. Dar 
invadatorii din Xinjiang se află în interiorul Chinei. Ruşii bat 
la porţile Chinei. Indiferent ce gândeşte inamicul, aceasta 
este adevărata ameninţare. 

— De ce? zisese Han Tzu, renunțând la precauţii şi 
provocându-l direct pe consilier. Pentru că prezenţa 
trupelor străine pe pământ chinez ar însemna că prezentul 
guvern şi-a pierdut sprijinul divin? 

Din jurul mesei se auzi un şuierat de aer suflat printre 
dinţii încleştaţi. Referirea la antica idee de sprijin divin era 
într-un dezacord periculos cu politica guvernului. 

Şi atâta timp cât îi iritase, de ce să se oprească aici? 

— Toată lumea ştie că Xinjiangul şi Tibetul nu fac parte din 
Hanatul Chinez, spuse Han Tzu. Însă ele sunt mai 
importante pentru noi decât India - nişte teritorii care nu 
au devenit niciodată pe deplin chineze. Cândva, demult, am 
stăpânit Vietnamul, şi l-am pierdut, iar pierderea lui nu a 
însemnat mare lucru pentru noi. Dar armata chineză e 
prețioasă. Dacă scoateţi trupele din India, vă asumaţi riscul 
grav de a pierde milioane dintre ai noştri în faţa fanaticilor 


musulmani. După aceea n-o să ne mai facem griji din cauza 
sprijinului divin. Vom avea trupe străine în Hanatul Chinez 
înainte de a ne trezi bine - şi nici o posibilitate să ne 
apărăm împotriva lor. 

În jurul mesei se lăsase o tăcere mormântală. Acum îl 
urau, pentru că le vorbise despre înfrângere - şi le spusese, 
cu totul lipsit de respect, că ideile lor erau proaste. 

— Sper că niciunul dintre dumneavoastră nu va uita 
întrunirea asta, zisese Han Tzu. 

— Puteţi fi sigur că nu, răspunsese consilierul. 

— Dacă greşesc, voi suporta consecinţele greşelii mele şi 
mă voi bucura că, la urma urmelor, ideile dumneavoastră 
nu au fost stupide. Ceea ce e bine pentru China e bine şi 
pentru mine, chiar dacă sunt pedepsit pentru greşelile 
mele. Dar dacă am dreptate, atunci se va vedea ce fel de 
oameni sunteţi. Fiindcă dacă sunteţi chinezi adevăraţi, care 
îşi iubesc ţara mai presus de carieră, vă veţi aminti că am 
avut dreptate şi mă veţi chema înapoi ca să mă ascultați aşa 
cum ar fi trebuit să mă ascultați astăzi. Dar dacă sunteţi 
nişte porci egoişti lipsiţi de loialitate aşa cum cred eu că 
sunteţi, o să vă asiguraţi să fiu asasinat pentru ca nimeni 
din afara acestei încăperi să nu ştie vreodată că aţi fost 
avertizaţi şi nu aţi ascultat cât încă mai era timp să salvaţi 
China de cel mai periculos duşman pe care l-am avut de la 
Genghis Han încoace. 

Ce discurs glorios! Şi cât de revigoram fusese s-o spună cu 
propria gură oamenilor care aveau cea mai mare nevoie s-o 
audă, în loc să reia la nesfârşit discursul în minte, frustrat 
că nici un cuvânt nu fusese spus cu voce tare! 

Cu siguranţă va fi arestat în seara aceasta, şi foarte posibil 
împuşcat până dimineaţa. Însă cel mai plauzibil scenariu 
era să fie arestat şi acuzat de transmitere de informaţii 
inamicului, dând vina pe el pentru înfrângerea pe care de 
fapt încercase s-o prevină. Acest gen de ironie exercita o 
atracţie aparte asupra chinezilor care deţineau puţină 


putere. Aveau o plăcere anume să pedepsească un om 
virtuos pentru crimele unui om puternic. 

Dar Han Tzu nu se va ascunde. Era posibil, în acest 
moment, să părăsească China şi să plece în exil. Dar nu va 
face asta. 

De ce nu? 

Nu-şi putea părăsi ţara la ceas de nevoie. Chiar dacă s-ar 
fi putut să fie ucis rămânând, mai erau mulţi alţi soldaţi 
chinezi de vârsta lui care aveau să moară în următoarele 
zile şi săptămâni. De ce să nu fie unul dintre ei? Şi exista 
întotdeauna o şansă, oricât de mică şi îndepărtată, că se vor 
găsi oameni decenţi printre cei care participaseră la 
întâlnire pentru ca Han Tzu să fie ţinut în viaţă până când 
se dovedea că are dreptate. Poate atunci - împotriva 
tuturor aşteptărilor - îl vor aduce înapoi şi-l vor întreba cum 
să se salveze din dezastrul pe care îl atrăseseră asupra 
Chinei. 

Între timp, lui Han Tzu i se făcuse foame şi ştia un mic 
restaurant care îi plăcea, unde managerul şi soţia sa îl 
tratau ca pe unul de-al casei. Nu le păsa de rangul lui înalt, 
nici de statutul lui de erou membru al găştii lui Ender. Le 
plăcea compania lui. Le plăcea felul în care devora 
mâncarea lor de parcă ar fi fost cea mai bună din lume - şi 
pentru el chiar aşa şi era. Dacă acestea erau ultimele sale 
ore de libertate şi poate de viaţă, de ce să nu le petreacă 
alături de oamenii pe care îi iubea, mâncând o mâncare 
care îi plăcea? 

Când se lăsă noaptea peste Damasc, Bean şi Petra se 
plimbară în voie pe străzi, privind vitrinele magazinelor. 
Damascul încă mai avea pieţe tradiţionale, unde se vindeau 
cea mai mare parte a artizanatului şi alimentelor proaspete. 
Dar supermarketurile, buticurile şi lanţurile de magazine 
ajunseseră şi în Damasc ca oriunde pe Pământ. Numai 
depozitele de solduri reflectau gustul local. Nu duceau lipsă 
de produse europene sau americane, dar Bean şi Petra se 


bucurau de ciudăţeniile care nu se găseau pe pieţele din 
Occident, dar care păreau să aibă mare căutare aici. 

Schimbară păreri despre ce reprezenta fiecare obiect. Se 
opriră la un restaurant în aer liber cu muzică bună, 
suficient de în surdină ca să se poată conversa. Comandară 
o combinaţie bizară de bucătărie locală şi internaţională 
care îl făcu până şi pe chelner să clatine din cap, dar aveau 
chef să-şi facă de cap. 

— Probabil o să vărs totul mâine, zise Petra. 

— Probabil. Dar ar fi mai bine să... 

— Te rog! încerc să mănânc. 

— Dar tu ai adus vorba, aminti Bean. 

— Ştiu că nu e cinstit, dar când vorbesc despre asta nu mi 
se face rău. E ca şi gâdilatul. Nu poţi să-ţi faci singur 
greață. 

— Eu pot. 

— Nu mă îndoiesc. Probabil e unul dintre atributele Cheii 
lui Anton. 

Continuară să vorbească despre nimicuri, până auziră 
explozii, la început în depărtare, apoi tot mai aproape. 

— E imposibil să atace Damascul, zise Petra cu voce joasă. 

— Nu, cred că sunt artificii. Sărbătoresc ceva. Unul dintre 
bucătari intră în restaurant şi strigă ceva în arabă, ceva de 
neînțeles pentru Bean şi Petra. Toţi consumatorii localnici 
săriră de la mese. Unii dintre ei alergară afară din 
restaurant - fără să plătească, şi nimeni nu-i opri. Alţii 
fugiră în bucătărie. 

Cei câţiva ne-arabofoni fură lăsaţi să se întrebe ce se 
petrece. Până când un chelner milos ieşi şi anunţă în 
Esenţială: 

— îmi pare rău să vă informez că mâncarea o să fie lăsată 
să aştepte. Dar îmi pare bine să vă spun de ce. Califul o să 
vorbească dintr-o clipă în alta. 

— Califul? întrebă un englez. Nu e la Bagdad? 

— Eu credeam că la Istanbul, zise o franţuzoaică. 


— N-a mai existat Calif de câteva secole, spuse un japonez 
cu aspect de om de ştiinţă. 

— Se pare că au unul acum, zise Petra împăciuitor. Mă 
întreb dacă o să ne lase şi pe noi în bucătărie să privim 
împreună cu ei. 

— Oh, nu ştiu dacă vreau asta, comentă englezul. Dacă şi- 
au ales un nou Calif, o să fie cam şovini un timp. Dacă se 
hotărăsc să înceapă să spânzure străinii ca să 
sărbătorească evenimentul? 

Savantul japonez fu scandalizat de sugestie. În timp ce el 
şi englezul săreau politicos unul la gâtul celuilalt, Bean, 
Petra, franţuzoaica şi alţi câţiva occidentali trecură prin 
uşile batante în bucătărie, unde ajutoarele de bucătari abia 
observară prezenţa lor. Cineva adusese un ecran mărişor 
dintr-un oficiu şi-l pusese pe un raft, sprijinit de perete. 

Alai apăruse deja. 

Nu le folosea la nimic să privească. Nu înțelegeau nici un 
cuvânt. Erau nevoiţi să aştepte traducerea completă la unul 
dintre buletinele de ştiri de mai târziu. 

Dar harta Chinei de Vest era destul de limpede. Fără 
îndoială, el le spunea că popoarele islamice se uniseră 
pentru a-i elibera pe fraţii ţinuţi de mult timp captivi în 
Xinjiang. Chelnerii şi bucătarii punctau aproape fiecare 
propoziţie cu urale - Alai părea să ştie ce se petrecea, căci 
făcea pauze după fiecare declaraţie. 

Incapabili să înţeleagă cuvintele, Bean şi Petra se 
concentrară asupra altor lucruri. Bean încercă să-şi dea 
seama dacă discursul era în direct. Ceasul de pe perete nu 
era un indiciu - cu siguranţă îl puteau introduce digital într- 
o întegistrare mai veche, astfel încât să nu conteze când va 
fi difuzată prima oară, ceasul arătând ora curentă. În final 
obţinu răspunsul când Alai se ridică şi se îndreptă spre 
fereastră. Camera îl urmă, şi dedesubt se iviră luminile 
Damascului, licărind în noapte. Era în direct. lar ceea ce 
spunea arătând spre oraş părea foarte eficient, fiindcă 


imediat uralele se aprinseră, iar chelnerii plângeau fără să 
se jeneze, cu ochii lipiţi de ecran. 

În acest timp, Petra încerca să înţeleagă cum apărea Alai 
în ochii musulmanilor care îl priveau. Ea îi cunoştea atât de 
bine faţa încât trebuia să încerce să separe băiatul pe care 
îl ştia de bărbatul care era acum. Compasiunea pe care o 
observase şi înainte era acum mai vizibilă ca niciodată. Avea 
ochii plini de dragoste. Dar era şi înflăcărare în ei, şi 
demnitate. Nu zâmbea -ceea ce era potrivit pentru 
conducătorul unor naţiuni aflate în război şi ai căror fii 
mureau în lupte şi atentate. Nu vorbea nici cu emfază, ca să 
provoace vreun entuziasm periculos. 

Oare poporul îl va urma în bătălii? Da, desigur, la început, 
când vor avea parte de o grămadă de victorii. Dar mai 
târziu, când vremurile vor deveni tot mai grele şi norocul 
nu va mai fi de partea lor, vor continua să-l urmeze? 

Poate că da. Pentru că ceea ce Petra vedea în el nu era un 
mare general - cu toate că şi-l putea imagina astfel pe 
Alexandru sau pe Cezar - ci un rege-profet. Saul sau David, 
amândoi tineri când au primit pentru prima dată darul 
profeţiei pentru a-şi conduce poporul la război în numele 
Domnului. loana d'Arc. 

Desigur, Ioana d'Arc sfârşise arsă pe rug, iar Saul murise 
de propria sa spadă - ba nu, ăsta era Brutus sau Cassius, 
Saul poruncise unuia dintre soldaţii săi să-l omoare, nu-i 
aşa? Un sfârşit trist pentru amândoi. lar David murise în 
dizgrație, Dumnezeu interzicându-i să construiască templul 
sfânt fiindcă îl ucisese pe Uriah pentru ca Bathsheba să 
devină văduvă şi capabilă să se recăsătorească. 

Nu era o listă prea bună de precedente. 

Dar ei avuseseră parte de glorie, nu-i aşa, înainte de a 
cădea. 

RĂZBOIUL DE PE PĂMÂNT 


To: Chamrajnagar%JawaharlalGifcom.gov From: 
AnticulFoc%AmbraGhan.gov Re: Urmează o declaraţie 


oficială. 

Stimatul meu prieten şi coleg, Mă îndurerează faptul că aţi 
putut presupune că în aceste vremuri tulburi, când China 
se confruntă cu asalturi neprovocate din partea fanaticilor 
religioşi, am avea dorinţa sau resursele să provocăm Flota 
Internaţională. Avem cea mai înaltă stimă pentru instituţia 
dumneavoastră, care atât de recent a salvat întreaga 
omenire de atacul violent al dragonilor stelari. 

Declaraţia noastră oficială, care va fi în curând dată 
publicităţii, nu include speculaţiile asupra responsabilului 
de fapt pentru doborârea navetei F. 1. care survola teritoriul 
brazilian. Întrucât nu recunoaştem să fi participat sau să fi 
avut cunoştinţă de acest eveniment, am desfăşurat o 
anchetă preliminară proprie şi suntem convinşi că veţi 
descoperi şi voi că echipamentul utilizat ar putea într- 
adevăr proveni din armata chineză. 

Acest fapt ar putea fi cauza unei situaţii chinuitor de 
jenante, de aceea vă implor să nu faceţi publică această 
informaţie. Vă oferim în schimb documentaţia ataşată, care 
demonstrează că singurul lansator de rachete pe care noi 
nu-l putem justifica, deci cel care a fost utilizat pentru a 
comite această crimă, a fost sub controlul unui anumit 
Achilles de Flandres, oficial pentru operaţiuni militare 
legate de defensiva noastră împotriva agresiunii indiene 
care face ravagii în Birmania. Credeam că echipamentul 
respectiv ne-a fost înapoiat, dar în urma investigaţiilor am 
descoperit că nu a fost aşa. 

Achilles de Flandres se afla la un moment dat sub 
protecţia noastră, întrucât ne făcuse un serviciu 
avertizându-ne de pericolul reprezentat de India pentru 
pacea în Asia de Sud-Est. Totuşi, anumite crime comise de 
el înaintea acestui serviciu ne-au atras atenţia, şi a fost 
arestat (vezi documentaţia). În timp ce era transportat spre 
locul pedepsei, forţe necunoscute au atacat convoiul şi l-au 
eliberat pe Achilles de Flandres, uci-gându-i pe toţi soldaţii 
din escortă. 


Întrucât Achilles de Flandres a ajuns aproape imediat la 
sediul Hegemoniei din Riheirăo Preto, Brazilia, ocupând o 
poziţie din care putea face mult rău, dată fiind plecarea 
grăbită a lui Peter Wiggin, şi întrucât racheta a fost lansată 
de pe teritoriul brazilian, iar naveta a fost doborâtă 
deasupra Braziliei, vă sugerăm că locul în care trebuie 
căutaţi responsabilii pentru atacul asupra F. |. este Brazilia, 
în special sediul Hegemoniei. 

În ultimă instanţă, responsabilitatea pentru toate acţiunile 
lui de Flandres de după evadarea sa din custodia noastră ar 
trebui să fie a celor care l-au ajutat, şi anume Hegemonul 
Peter Wiggin şi forţa sa militară condusă de Julian Delphiki 
şi, mai recent, thailan-dezul Suriyawong, care este 
considerat de guvernul chinez drept un terorist. 

Sper că aceste informaţii, furnizate neoficial, se vor dovedi 
de folos în investigaţiile dumneavoastră. Dacă mai există 
vreun alt serviciu care să nu fie incompatibil cu lupta 
noastră disperată pentru supravieţuire în faţa atacului 
hoardelor barbare din Asia, vom fi bucuroşi să vi-l oferim. 

Umilul şi nevrednicul dumneavoastră coleg, Anticul Foc. 

From: Cbamrajnagar%JawaharlalQGifcom.gov 'Io: 
Graff%pilgrimage(Gcolmin.gov Re: Cine-şi asumă vina? 

Dragă Hyrum, O să vezi din mesajul ataşat primit de la 
stimatul conducător al guvernului chinez că ei s-au decis să- 
l ofere pe Ahile drept ţap ispăşitor. Cred că ar fi fericiţi dacă 
i-am scăpa noi de el. Anchetatorii noştri vor raporta oficial 
că lansatorul este de fabricaţie chineză şi se afla în posesia 
lui Achilles de Flandres, fără a menţiona că i-a fost iniţial 
dat de către guvernul chinez. Dacă vom fi întrebaţi, vom 
refuza speculaţiile. Asta e tot ce pot spera din partea 
noastră. 

Între timp, avem stabilită în mod legal o bază pentru 
intervenţii pe Pământ - şi după toate indiciile, oferită de 
națiunea cea mai îndreptăţită să se plângă de o astfel de 
intervenţie. Nu vom face nimic care să afecteze finalul sau 
progresul războiului din Asia. Mai întâi vom căuta să 


cooperăm cu guvernul brazilian, dar vom da de înţeles că o 
astfel de cooperare nu este obligatorie din punct de vedere 
legal sau militar. Le vom cere să izoleze sediul Hegemoniei 
astfel ca nimeni să nu poată intra sau ieşi, până la sosirea 
forţelor noastre. Te rog să-l informezi pe Hegemon şi să faci 
planurile în funcţie de ceea ce spune el. Dacă dl Wiggin va fi 
sau nu prezent la ocuparea sediului este o problemă asupra 
căreia nu am nici o opinie. 

Virlomi nu intră niciodată personal în oraşe. Acele zile 
luaseră sfârşit. Când fusese liberă să hoinărească, pelerin 
într-un ţinut unde oamenii fie îşi trăiau întreaga viaţă într- 
un singur sat, fie evadau şi trăiau pe drumuri, îi plăcuse să 
meargă prin sate, de fiecare dată o aventură avându-şi 
propria țesătură de bârfe, tragedii, umor, romantism şi 
ironie. 

În scurtul timp în care frecventase un colegiu, de la 
revenirea din spaţiu până când fusese luată la Statul-Major 
indian de la Hyderabad, îşi dăduse repede seama că 
intelectualii păreau să creadă că viaţa lor - viaţa minţii, 
eterna autoexaminare, continua autobiografie cu care îi 
chinuiau pe toţi străinii - era cumva mai presus de viaţa 
repetitivă, lipsită de sens, a oamenilor de rând. 

Virlomi ştia că adevărul era exact pe dos. Intelectualii din 
universităţi erau toţi la fel. Aveau exact aceleaşi gânduri 
profunde despre exact aceleaşi emoţii superficiale şi dileme 
neînsemnate. Inconştient, ştiau asta ei înşişi. Când se 
întâmpla un eveniment real, ceva care să le zguduie inimile, 
se retrăgeau de pe scena vieţii universitare, căci realitatea 
trebuia jucată pe o altă scenă. 

În sate, viaţa era viaţă, nu studii şi expuneri. Oamenii 
inteligenţi erau preţuiţi pentru că puteau rezolva 
problemele, nu pentru că puteau vorbi frumos despre ele. 
Peste tot unde merse în India, se auzea pe sine gândind 
mereu: „Aş putea trăi aici. Aş putea trăi printre aceşti 
oameni, aş putea să mă căsătoresc cu unul dintre aceşti 
ţărani cumsecade şi să lucrez alături de el toată viaţa.” 


Apoi o altă latură a sa răspundea: „Nu, n-ai putea. Îţi place 
sau nu, la urma urmelor eşti unul dintre acei oameni ai 
universităţilor. Poţi vizita lumea reală, dar nu îi aparţii. Ai 
nevoie de utopia nebunească a lui Platon, unde visele sunt 
reale, iar realitatea e o umbră. Pentru un asemenea loc te- 
ai născut, iar dacă rătăceşti dintr-un sat în altul o faci numai 
ca să înveţi de la ei şi să-i înveţi la rândul tău, să-i 
manipulezi, să te foloseşti de ei ca să-ţi îndeplineşti 
propriile țeluri.” „Dar ţelurile mele, se gândea ea, înseamnă 
să le dau ceea ce au nevoie: o guvernare înţeleaptă sau cel 
puţin o autoguvernare.” 

Apoi râdea de sine însăşi, pentru că aceste două concepte 
erau în general opuse. Chiar dacă un indian ar conduce 
India nu ar fi însemnat autoguvernare, căci conducătorul ar 
guverna poporul, iar poporul l-ar guverna pe conducător. 
Ar fi fost o guvernare mutuală. Cel mai bun lucru la care 
puteau aspira. 

Însă acum zilele de pelerinaj se încheiaseră. Se întorsese 
la podul pe care soldaţii îl apăraseră şi unde sătenii din 
apropiere făcuseră din ea un fel de zeiţă. 

Se întorsese fără să facă mare caz, intrând în satul pe care 
îl afectase cel mai mult şi intrând în vorbă cu femeile de la 
fântână şi de la piaţă. Merse la pârâu şi dădu o mână de 
ajutor la spălatul rufelor; cineva îi oferi nişte haine pentru 
ca ea să-şi poată spăla zdrenţele murdare de pe drum, dar 
ea râse şi spuse că încă o spălare le-ar face praf, însă s-ar 
bucura să câştige nişte haine noi ajutând o familie care ar 
avea câte ceva să-i dea. 

— Domniţă, zise o femeie timidă, nu te-am hrănit noi pe 
pod, pe gratis? 

Deci fusese recunoscută. 

— Dar vreau să-mi câştig bunăvoința pe care mi-aţi arătat- 
o acolo. 

— Ne-ai binecuvântat de multe ori, zise o alta. 

— Iar acum ne binecuvântezi venind printre noi. 

— Şi spălând haine, încă era o zeiţa. 


— Nu sunt ceea ce credeţi voi, spuse ea. Sunt mai 
îngrozitoare decât cele mai rele temeri ale voastre. 

— Pentru duşmanii noştri, aşa ne rugăm, doamnă. 

— Într-adevăr, sunt îngrozitoare pentru ei, zise Virlomi. 
Dar mă voi folosi de fiii şi bărbaţii voştri ca să mă lupt cu ei, 
şi unii vor muri. 

— Jumătate din fiii şi bărbaţii noştri au fost deja luaţi în 
războiul împotriva chinezilor. 

— Au murit în lupte. 

— S-au rătăcit şi nu au mai găsit drumul spre casă. 

— Diavolii de chinezi i-au luat prizonieri. Virlomi ridică o 
mână ca să le potolească. 

— Eu n-o să le risipesc aiurea vieţile, dacă mă vor asculta. 

— N-ar trebui să mergi la război, doamnă, zise o bătrână. 
Nu e bun. Uită-te la tine, eşti tânără, frumoasă. 

Dăruieşte-te unuia dintre tinerii noştri sau unuia bătrân... 
' dacă vrei, şi fă-i copii. 

— Într-o zi, spuse Virlomi, îmi voi alege un soţ şi voi face 
copii cu el. Dar astăzi soţul meu e India, şi el a fost înghiţit 
de un tigru. Trebuie să-i fac rău tigrului, ca să-l scuipe afară 
pe bărbatul meu. 

Unele râseră de această imagine. Dar altele erau foarte 
grave. 

— Cum o să faci asta? 

— O să-i pregătesc pe bărbaţi, ca să nu mai moară din 
cauza greşelilor. Voi aduna toate armele necesare, pentru 
ca nici un bărbat să nu fie neînarmat. Voi sta în aşteptare, 
ca să nu atragem furia tigrului asupra noastră până când 
nu vom fi gata să-l rănim atât de grav încât să nu-şi mai 
revină niciodată în urma loviturii. 

— Bănuiesc că nu ai adus cu tine o armă nucleară, 
doamnă? întrebă bătrâna. 

Categoric era o sceptică. 

— E o blasfemie să foloseşti aşa ceva, zise Virlomi. 
Dumnezeul islamicilor a fost ars în propria casă şi şi-a întors 


faţa de la ei pentru că au folosit asemenea arme unul 
împotriva celuilalt. 

— Glumeam, spuse bătrâna ruşinată. 

— Eu nu. Dacă nu vreţi să mă folosesc de bărbaţii voştri în 
felul pe care l-am descris, spuneţi-mi, şi voi pleca să caut un 
alt loc unde să fiu acceptată. Poate că ura voastră faţă de 
chinezi nu e atât de crâncenă ca a mea. Poate sunteţi 
mulţumite de mersul lucrurilor în ţara asta. 

Dar ele nu erau mulţumite, iar ura lor părea destul de 
puternică. 

Nu mai rămăsese mult timp pentru pregătiri, în ciuda 
promisiunilor ei, dar oricum nu avea de gând să-i folosească 
pe aceşti oameni în lupte. Urmau să fie sabotori, tâlhari, 
experţi în demolări. Conspirau cu muncitorii din construcţii 
să fure explozibili; învățau cum să-i folosească; construiau 
locuri uscate de depozitare în jungla care năpădea dealurile 
abrupte. 

Ei mergeau în oraşele din apropiere şi recrutau şi mai 
mulţi oameni, apoi mergeau şi mai departe, construind o 
reţea de sabotori lângă fiecare pod important care putea fi 
aruncat în aer pentru a bloca folosirea drumurilor de către 
chinezi dacă ar fi fost necesar să aducă trupe şi provizii 
într-un sens sau altul, în şi din India. 

Nu puteau avea loc repetiţii. Nimic care să ridice 
suspiciuni de orice fel. Interzise oamenilor săi să facă vreun 
gest sfidător sau orice care să împiedice buna funcţionare a 
reţelei de transporturi chineze printre dealuri şi munţi. 

Unii dintre ei bombăniră nemulţumiţi, dar Virlomi le 
spuse: 

— Mi-am dat cuvântul în faţa soțiilor şi mamelor voastre că 
o să vă protejez vieţile. Mulţi dintre voi veţi muri, dar numai 
atunci când prin moartea voastră se va realiza ceva, astfel 
ca toţi cei care vor trăi să poată depune mărturie: noi am 
făcut acest lucru, nu l-a făcut nimeni altcineva pentru noi. 

Acum nu se mai ducea în oraş, ci trăia acolo unde trăise şi 
înainte, într-o peşteră de lângă podul pe care urma să-l 


arunce chiar ea în aer când va veni timpul. 

Dar nu-şi permitea să se izoleze de lumea exterioară. De 
trei ori pe zi, unul dintre oamenii ei intra pe net şi verifica 
siturile ei, printa mesajele de acolo şi i le aducea. Se 
asigură că ştiu cum să şteargă datele din memoria 
computerului, pentru ca nimeni altcineva să nu le mai vadă, 
iar ea după ce citea mesajele aduse le dădea foc. 

Primi mesajul lui Peter Wiggin la timp. Aşa că era 
pregătită atunci când oamenii începură să vină la ea, 
alergând, cu răsuflarea tăiată, emoţionaţi. 

— Războiul cu turcii merge prost pentru chinezi, ziseră ei. 
A apărut la ştiri, turcii au cucerit atât de multe baze 
aeriene, încât pot trimite pe cerul Xinjiangului mai multe 
avioane decât chinezii. Au bombardat chiar şi Beijingul, 
doamnă! 

— Atunci să plângeţi pentru copiii care mor acolo, spuse 
Virlomi. Dar nu a venit încă timpul pentru lupta noastră. 

A doua zi, când camioanele începură să treacă pe poduri şi 
se aliniară bară la bară pe drumurile înguste de munte, o 
rugară: 

— Lasă-ne să aruncăm în aer un singur pod, să le arătăm 
că India nu doarme în timp ce turcii luptă pentru noi cu 
duşmanul! 

Ea nu răspunse decât: 

— De ce să distrugem podurile folosite de duşman ca să 
părăsească ţara noastră? 

— Dar am putea ucide mulţi soldaţi dacă programăm bine 
explozia. 

— Chiar dacă am ucide cinci mii de oameni aruncând în 
aer toate podurile exact în momentul potrivit, ei sunt cinci 
milioane. Vom aştepta. Nimeni nu va face nimic care să-i 
avertizeze că au adversari în munţii ăştia. Se va întâmpla în 
curând, dar trebuie să aşteptaţi semnalul meu. 

O repetă iar şi iar, pe tot parcursul zilei, tuturor celor care 
veneau la ea, şi ei o ascultară. Îi trimise să le telefoneze 


camarazilor din oraşele îndepărtate de lângă alte poduri, şi 
aceştia o ascultară şi ei. 

Dură trei zile. Ştirile controlate de chinezi spuneau că 
armate devastatoare urmau să fie aruncate în luptă 
împotriva hoardelor turce, gata să-i pedepsească pentru 
trădare. Traficul peste poduri şi prin munţi era neîntrerupt. 
Apoi sosi mesajul pe care îl aştepta ea. 

Acum. 

Fără semnătură, dar la o adresă pe care i-o dăduse lui 
Peter Wiggin. Ştia că asta însemna că ofensiva principală 
fusese lansată în vest - şi chinezii vor începe în curând să 
trimită trupe şi echipament înapoi din China în India. 

Nu arse mesajul. I-l dădu copilului care îl adusese şi-i 
spuse: 

— Să-l păstrezi pentru totdeauna. Este începutul 
războiului nostru. 

— E de la un zeu? întrebă copilul. 

— Poate e umbra nepotului unui zeu, răspunse ea 
zâmbind. Poate e numai un om în visul unui zeu care 
doarme. 

Luându-l de mână pe copil, cobori în sat. Lumea se 
îmbulzea în jurul ei. Ea le zâmbea, mângâia capetele 
copiilor, îmbrăţişa şi săruta femeile. 

Apoi îi conduse pe cetăţeni la sediul administratorului 
chinez local şi intră în clădire. Numai câteva femei intrară 
împreună cu ea. Trecu de biroul funcţionarului de serviciu 
scandalizat şi intră la ofiţerul chinez, care vorbea la telefon. 

Acesta privi în sus la ea şi strigă, mai întâi în chineză apoi 
în Esenţială: 

— Ce faci? leşi afară! 

Dar Virlomi nu dădu atenţie cuvintelor lui. Se apropie de el 
zâmbind, deschizându-şi braţele ca şi când ar fi vrut să-l 
îmbrăţişeze. 

El ridică mâinile în semn de protest, respingând-o. 

Ea îl apucă, dezechilibrându-l, şi în timp ce el se lupta să 
se repună pe picioare ea îşi aruncă braţele în jurul lui, îi 


prinse capul şi-l răsuci brusc. 

Căzu mort pe podea. 

Virlomi deschise un sertar de la biroul lui, luă pistolul şi-i 
împuşcă pe ambii soldaţi chinezi care năvăleau în încăpere. 
Căzură şi ei pe podea. 

Ea le privi calmă pe femei. 

— E timpul. Treceţi la telefon şi sunaţi-i pe toţi cei din 
celelalte oraşe. Mai e o oră până se întunecă. La căderea 
nopţii trebuie să-şi îndeplinească misiunile. Fără întârziere. 
lar dacă cineva încearcă să-i oprească, chiar dacă e un 
indian, să-l ucidă cât mai repede şi mai în linişte posibil şi 
să-şi continue munca. 

Ele repetară mesajul, apoi trecură la telefoane. 

Virlomi ieşi cu pistolul ascuns în faldurile fustei. Când 
ceilalţi doi soldaţi chinezi din sat sosiră în fugă, auzind 
împuşcăturile, începu să le vorbească repede şi aprins în 
dialectul ei natal. Ei nu-şi dădură seama că nu este limbajul 
local, ci o limbă total neînrudită din sudul dravidian. Se 
opriră şi cerură să le spună în Esenţială ce s-a întâmplat. Ea 
răspunse cu câte un glonţ în pieptul fiecăruia înainte ca ei 
să apuce să vadă că are pistol. Apoi se asigură trăgându-le 
un alt glonţ în cap soldaţilor căzuţi la pământ. 

— Mă ajutaţi să eliberez strada? îi întrebă pe cei care 
căscau gura. 

Imediat veniră şi târâră trupurile în clădirea 
administraţiei. 

După ce telefoanele se terminară, Virlomi îi adună pe toţi 
la uşa biroului. 

— Când o să vină autorităţile chineze şi o să vă ceară să le 
spuneţi ce s-a întâmplat, trebuie să le spuneţi adevărul. A 
venit un om pe drum, un indian care nu era din satul ăsta. 
Arăta ca o femeie, şi voi aţi crezut că trebuie să fie vreun 
zeu, fiindcă a intrat drept în biroul ăsta şi i-a rupt gâtul 
magistratului. Apoi i-a luat pistolul şi i-a împuşcat pe cei doi 
paznici din birou, şi după aia pe ceilalţi doi care au venit din 
sat. Niciunul dintre voi nu a avut timp să facă altceva decât 


să ţipe. Apoi străinul v-a pus să căraţi cadavrele soldaţilor 
înăuntru după care v-a ordonat să ieşiţi în timp ce el dădea 
telefoane. 

— Ne vor cere să-l descriem pe bărbat. 

— Atunci descrieţi-mă pe mine. Cu pielea întunecată. Din 
sudul Indiei. 

— O să zică, dacă arăta ca o femeie, cum ştim că nu era 
femeie? 

— Pentru că a ucis un om cu mâinile goale. Ce femeie ar 
putea face asta? 

Ei râseră. 

— Dar nu trebuie să râdeţi, zise ea. Vor fi foarte furioşi. Şi 
chiar dacă nu le daţi nici un motiv, s-ar putea să vă 
pedepsească aspru pentru ceea ce s-a întâmplat aici. Ar 
putea crede că minţiţi şi să vă tortureze pentru a vă face să 
spuneţi adevărul. Dar pot să vă spun de pe acum că sunteţi 
perfect liberi să le povestiţi că voi credeţi că ar putea fi 
aceeaşi persoană care a trăit în peştera de lângă pod. îi 
puteţi chiar conduce acolo. 

Se întoarse spre copilul care îi adusese mesajul de la Peter 
Wiggin. 

— Îngroapă hârtia aia până se termină războiul. Să fie tot 
acolo când o să ai nevoie de ea. 

Le mai vorbi o dată tuturor. 

— Niciunul dintre voi nu a făcut nimic altceva decât să 
mute cadavrele acolo unde v-am spus eu să le mutaţi. Aţi fi 
spus autorităţilor, dar singurele autorităţi pe care le ştiaţi 
muriseră. 

Îşi deschise braţele. 

— O, poporul meu, v-am spus că vă aduc zile îngrozitoare. 

Nu trebuia să se prefacă tristă, lacrimile ei erau adevărate 
în timp ce mergea printre ei, atingând încă o dată mâini, 
obraji, umeri. Apoi apucă pe drumul care ieşea din sat. 
Oamenii desemnaţi urmau să arunce în aer podul din 
apropiere peste o oră. Ea nu va fi acolo. Va merge pe 


potecile din munţi, îndreptându-se spre postul de comandă 
de unde va conduce campania de sabotaje. 

Căci nu era suficient să arunce podurile în aer. Trebuiau 
să fie gata să-i ucidă pe inginerii care vor veni să le repare, 
să-i ucidă pe soldaţii care vor veni să le apere, şi apoi, când 
vor aduce destui soldaţi şi destui ingineri ca să nu mai 
poată fi opriţi să reconstruiască podurile, vor trebui să 
provoace avalanşe de pietre şi alunecări de teren ca să 
blocheze canioanele înguste. 

Dacă ar putea sigila graniţa timp de trei zile, armatele 
islamice care avansau ar fi avut timp, dacă erau bine 
conduse, să pătrundă şi să izoleze imensa armată chineză 
care încă li se mai opunea, astfel încât, când în sfârşit 
întăririle vor reuşi să ajungă, să fie mult, mult prea târziu. 
Şi ele vor fi la rândul lor izolate. 

Ambul îi mai ceru o favoare lui Alai, după ce aranjase 
întâlnirea dintre el şi Bean, şi Petra. 

— Lasă-mă să lupt ca un islamic, împotriva dușmanului 
poporului meu. 

Alai îl repartiza, datorită rasei sale, să lupte împreună cu 
indonezienii, printre care nu ar fi arătat atât de diferit. 
Astfel Ambul debarcă pe o coastă mlăştinoasă undeva la sud 
de Shanghai. Se apropiară cât putură cu vasele de pescuit, 
apoi se urcară în bărci cu fundul plat în care vâsliră prin 
stuf în căutarea terenului ferm. 

În cele din urmă, după cum se şi aşteptau, trebuiră să 
abandoneze bărcile şi să mărşăluiască prin kilometri întregi 
de noroi. Îşi duceau cizmele în raniţe, fiindcă nămolul le-ar 
fi smuls dacă ar fi încercat să le încalţe. 

Când răsări soarele, erau cu toţii extenuaţi, murdari, 
muşcaţi de insecte şi înfometați. 

Îşi răzuiră noroiul de pe picioare şi glezne, îşi tra-seră 
şosetele, şi se aşternură la mers urmând o dâră care în 
curând se dovedi o cărare, apoi un drum îngust de-a lungul 
şanţului puţin adânc dintre parcelele cultivate cu orez. 
Trecură pe lângă ţărani chinezi care nu le spuseră nimic. 


Lasă-i să creadă că suntem recruți sau voluntari din sudul 
proaspăt cucerit, într-o misiune de antrenament. Nu vrem 
să ucidem civili. Doar să ne îndepărtăm cât putem mai mult 
de coastă. Aste le spuneau ofiţerii, iar şi iar. 

Majoritatea ţăranilor îi vor ignora. Cu siguranţă nu 
văzuseră pe niciunul dintre ei luând-o la fugă ca să dea 
alarma. Dar nu era încă prânzul când observară norul de 
praf lăsat de un vehicul mergând cu viteză pe un drum nu 
prea departe. 

— La pământ, spuse comandantul lor în Esenţială. Se 
aruncară fără ezitare în apă, apoi înotară până la marginea 
şanţului, rămânând ascunşi. Doar ofiţerul lor înălţă capul 
suficient cât să vadă ce se petrece, iar comentariul lui şoptit 
fu transmis de la unul la altul pentru ca toţi cei cincizeci de 
oameni să afle. 

— Camion militar, zise. Apoi: Rezervişti. Lipsiţi de 
disciplină. 

Ambul gândi: „Avem o dilemă. Rezerviştii sunt probabil 
trupe locale. Oameni bătrâni, neantrenaţi, care au tratat 
serviciul militar ca pe un club social, până acum când 
cineva i-a scos la treabă pentru că sunt singurii soldaţi din 
zonă. Să-i ucidă ar fi însemnat să ucidă ţărani. Dar erau 
desigur înarmaţi, deci să nu-i ucidă ar fi însemnat 
sinucidere.” îl puteau auzi pe comandantul chinez strigând 
la soldaţii lui cu normă redusă. „Era foarte furios - şi foarte 
prost, se gândi Ambul. Ce crede el că se întâmplă aici? Dacă 
era doar un exerciţiu al unei bucăţi din armata chineză, de 
ce să aducă un contingent de rezervişti? lar dacă el 
considera că ameninţarea e reală, de ce striga? De ce nu 
încerca să rămână ascuns, ca să poată evalua pericolul şi să 
raporteze? 

Mă rog, nu toţi ofiţerii fuseseră la Şcoala de Luptă. Nu le 
devenise o a doua natură să judece ca un soldat. Tipul ăsta 
fără îndoială îşi petrecuse cea mai mare parte a serviciului 
militar în spatele unui birou.” 


Comanda şoptită străbătu şirul de oameni: Nu împuşcaţi 
pe nimeni, dar ţintiţi-i cu grijă pe toţi atunci când vi se 
ordonă să vă ridicaţi. 

Vocea ofițerului chinez se auzea tot mai aproape. 

— Poate nu ne observă, şopti soldatul de lângă Ambul. 

— E timpul să-i facem să ne observe, îi răspunse acesta tot 
în şoaptă. 

Soldatul fusese chelner într-un restaurant de lux din 
Jakarta înainte de a se înrola voluntar în armată după 
ocuparea Indochinei. Ca majoritatea acestor oameni, nu se 
aflase niciodată în bătaia armelor. 

„De fapt nici eu, gândi Ambul. Doar dacă nu luăm în 
considerare bătăliile din sala de lupte.” 

Cu siguranţă că astea contau. Nu cursese sânge, dar 
tensiunea, suspansul de nesuportat al luptei existase. 
Adrenalina, curajul, dezamăgirea teribilă când ştiai că ai 
fost lovit şi costumul înţepenea în jurul tău, scoţân-du-te din 
luptă. Sentimentul înfrângerii când îţi abandonezi 
camaradul pe care ar trebui să-l protejezi. Sentimentul de 
triumf când simţi că nu poţi rata. 

„Am mai trecut prin asta. Doar că în locul şanţului mă 
ascundeam în spatele unui cub cu latura de trei metri, 
aşteptând ordinul să mă arunc, trăgând în orice inamic care 
ar putea fi acolo.” 

Bărbatul de lângă el îl împinse cu cotul. La fel cu ceilalţi, 
se supuse semnalului şi aşteptă ordinul comandantului de a 
se ridica. Comandantul făcu semn şi se înălţară toţi din apă. 

Rezerviştii chinezi şi ofiţerul lor erau aliniaţi frumos de-a 
lungul unui şanţ perpendicular pe cel în care se ascunsese 
plutonul indonezian. Niciunul nu avea arma pregătită. 

Ofiţerul chinez fusese surprins în mijlocul strigătului. Se 
opri şi se întoarse cu o privire stupidă spre rândul de 
patruzeci de bărbaţi care ţineau armele îndreptate spre ei. 
Comandantul lui Ambul se îndreptă spre ofiţer şi-l împuşcă 
în cap. Imediat rezerviştii aruncară armele şi se predară. 


Fiecare pluton indonezian avea cel puţin un vorbitor de 
limbă chineză şi de cele mai multe ori chiar mai mulţi. 
Etnicii chinezi din Indonezia fuseseră dornici să-şi 
demonstreze patriotismul, iar cel mai bun interpret al lor se 
dovedi foarte eficient în transmiterea ordinelor 
comandantului. Desigur, era imposibil să ia prizonieri. Dar 
nu voiau să-i omoare pe aceşti oameni. 

Aşa că li se spuse să-şi scoată toate hainele şi să le ducă în 
camionul cu care sosiseră. În timp ce se dezbrăcau, ordinul 
străbătu şirul în indoneziana: Nu râdeţi de ei, nu-i 
ridiculizaţi în nici un fel. Trataţi-i cu mare onoare şi respect. 

Ambul înţelese înţelepciunea ordinului. Scopul pentru care 
îi lăsau în pielea goală nu era să-i facă să arate ridicol, 
bineînţeles. Dar primii care îşi vor bate joc de ei vor fi 
chinezii, nu indonezienii. Când vor fi întrebaţi, vor fi obligaţi 
să spună că indonezienii i-au tratat cu respect. Campania 
de Relaţii Publice era în plină desfăşurare. 

Jumătate de oră mai târziu, Ambul împreună cu încă 
şaisprezece oameni intrau în oraş în camionul chinez 
capturat, cu un rezervist bătrân îngrozit şi dezbrăcat 
arătându-le drumul. Chiar înainte de a ajunge la micul 
comandament militar, încetiniră şi-l dădură jos din camion. 

Se termină repede şi fără vărsare de sânge. Intrară direct 
în sediu şi îi dezarmară pe toţi cei de acolo doar 
ameninţându-i cu arma. Soldaţii chinezi fură înghesuiți toţi, 
dezbrăcaţi, într-o cameră fără telefon, şi rămaseră acolo 
tăcuţi pe când ce cei şaisprezece indonezieni mai 
rechiziţionau încă două camioane, lenjerie şi şosete curate, 
şi câteva radiouri militare chineze. 

Apoi îngrămădiră toată muniţia şi explozibilii rămaşi, 
armele şi radiourile în mijlocul curţii, le înconjurară cu 
restul de vehicule militare şi plasară în mijlocul grămezii un 
detonator cu declanşare după cinci minute. 

Interpretul chinez alergă spre uşa camerei unde erau 
ţinuţi prizonierii, le strigă că au cinci minute să evacueze 
locul înainte ca totul să sară în aer, şi să-i avertizeze pe 


oamenii din oraş să plece de acolo. Apoi descuie uşile şi 
alergă la unul din camioane. 

Când ieşiseră din oraş de patru minute, auziră cum încep 
focurile de artificii. Părea că acolo se duce un război - 
zgomot de gloanţe, explozii, nori de fum. 

Ambul îşi imagină soldaţii dezbrăcaţi alergând din uşă în 
uşă, avertizându-i pe oameni. Speră că niciunul dintre ei nu 
va muri pentru că în loc să-i asculte pe bărbaţii goi vor râde 
de ei. 

Ambul fu desemnat să stea în faţă lângă şoferul unuia 
dintre camioanele capturate. Ştia că nu vor putea păstra 
prea mult aceste vehicule - erau prea uşor de depistat - dar 
ele îi vor duce departe de aici şi vor da şansa câtorva soldaţi 
să aţipească puţin în spatele camionului. 

Bineînţeles, exista posibilitatea ca întorcându-se la restul 
plutonului să-i găsească măcelăriți pe toţi, iar un contingent 
uriaş de chinezi să-i aştepte şi pe ei să-i facă bucăţi. Ei bine, 
întâmplă-se ce s-o întâmpla. Nimic din ce-ar putea face el în 
acest camion n-ar putea afecta în nici un fel 
deznodământul. 'Iot ce putea face era să-şi ţină ochii 
deschişi şi să-l ajute şi pe şofer să rămână treaz. 

Nu fusese nici o ambuscadă. Când se întoarseră la ceilalţi, 
îi găsiră pe majoritatea adormiţi, dar toate santinelele erau 
treze şi atente. Se urcară cu toţii în camioane. Oamenii care 
dormiseră puţin trecură în faţă să conducă; cei care nu 
dormiseră fură trimişi în spate să încerce să doarmă atât 
cât le permiteau zdruncinăturile pe drumurile lăturalnice. 

Ambul fu unul dintre cei care descoperi că, dacă eşti 
destul de obosit, poţi într-adevăr să dormi pe o bancă tare 
fără arcuri în timp ce mergi pe un drum accidentat. Doar că 
nu poţi dormi prea mult timp deodată. Odată se trezi şi 
constată că mergeau liniştit pe un drum bine pavat. Rămase 
treaz doar cât să gândească: „Oare comandantul nostru e 
idiot de foloseşte asemenea autostradă?” Dar nu-i pasă atât 
de mult încât să rămână treaz. 


Camioanele se opriră după numai trei ore. Toţi erau încă 
extenuaţi, dar aveau încă multe de făcut înainte să obţină o 
masă şi un somn adevărat. Comandantul ordonă o escală 
lângă un pod. Îi puse pe soldaţi să descarce tot ce era în 
camioane. Apoi le împinseră de pe pod în torent. 

Ambul gândi: „Asta a fost o greşeală prostească. Trebuiau 
să le lase frumos parcate, şi nu unul lângă altul, ca să nu fie 
recunoscute de supravegherea aeriană.” Dar nu, viteza era 
mai importantă decât ştergerea urmelor. În plus, forţele 
aeriene chineze erau angajate în altă parte. Ambul se 
îndoia că, mult timp de acum încolo, vor avea prea multe 
avioane disponibile pentru supraveghere. 

În timp ce ofiţerii distribuiau oamenilor alimentele 
capturate, fură informaţi despre ceea ce aflase 
comandantul lor ascultând radiourile pe parcursul 
drumului. Inamicul continua să vorbească despre ei ca 
despre nişte trupe paramilitare şi presupunea că se 
îndreptau spre un obiectiv militar major sau spre un punct 
de întâlnire. 

— Nu ştiu nici cine suntem, nici ce vrem să facem, şi ne 
caută în locuri nepotrivite, spuse comandantul. Asta n-o să 
dureze mult, dar e motivul pentru care n-am fost spulberaţi 
pe drum. În plus, ei cred că suntem cel puţin o mie de 
oameni. 

Pătrunseseră mult în interiorul ţării în ultimele câteva ore. 
Terenul începea să fie deluros, şi în ciuda faptului că fiecare 
palmă de teren arabil a Chinei fusese cultivată timp de 
milenii, aici era o zonă oarecum sălbatică. S-ar fi putut 
îndepărta destul de mult de drum până la căderea nopţii şi 
ar fi putut trage un somn bun înainte să plece din nou. 

Bineînţeles, majoritatea mişcărilor le vor face în timpul 
nopţii, şi vor dormi mai mult ziua. 

Dacă vor trăi până dimineaţa. Dacă vor mai trăi încă o zi. 

Cărând mai mult decât atunci când debarcaseră în 
noaptea precedentă, părăsiră clătinându-se drumul şi se 


afundară în pădure de-a lungul râului. Îndreptându-se spre 
vest. Spre interior. 
RAMAS-BUN 


To: Porto%AbertoGBatePapo.org From: 
Locke%erasmus(polnet.gov Re: Copt la minte. 

Criptare * Decriptare * 

Bean sau Petra? Sau amândoi. 

După toate strategiile subtile şi marile surprize, un amărât 
de atentat l-a terminat. Nu ştiu dacă ştirile despre 
doborârea unei navete a F. 1. a pătruns în zona de război 
unde eşti tu, dar ela crezut că mă aflu la bord. Nu eram, 
dar chinezii şi-au luat mâna de pe el, şi dintr-odată FE. |. are 
o bază legală pentru operaţiuni pe Pământ. Guvernul 
brazilian cooperează şi a izolat locul. 

Singura problemă e că sediul pare să fie apărat de mica ta 
armată. Vrem să facem asta fără pierdere de vieţi, dar tu ţi- 
ai pregătit foarte bine soldaţii, iar Suri nu răspunde 
slabelor mele tentative de a-l contacta, înainte de a pleca, 
părea să fie la picioarele lui Ahile. 

Ar putea să fie doar mimetism, dar cine ştie ce s-a 
întâmplat pe drumul de întoarcere din China. 

Ahile reuşeşte să-i convingă pe oameni. Un ofiţer indian de 
la MinCol care îl cunoştea pe Graff de ani de zile a fost cel 
care l-a anunţat că voi fi în navetă, datorită faptului că 
familia lui aflată într-un lagăr din China a fost folosită 
pentru a-l controla. Oare A hile o fi găsit o metodă să-l 
controleze pe Suri? Dacă Suri le-ar comanda soldaţilor să-l 
apere pe Ahile, oare l-ar asculta. 

Ar fi vreo diferenţă dacă ai fi şi tu aici? Eu voi fi, dar mă 
tem că n-am crezut niciodată prea mult în asigurările tale 
cum că soldaţii mă vor asculta în totalitate. Am sentimentul 
că mi-am pierdut prestanţa când am părăsit apartamentul. 
Dar tu îi cunoşti, eu nu. 

Sfatul tău ar fi de apreciat. Prezenţa ta ar fi foarte utilă. 
Voi înţelege dacă vei alege să ne lipseşti de oricare dintre 


acestea. Nu-mi datorezi nimic - ai avut dreptate când eu am 
greşit, iar eu i-am pus pe toţi în pericol. Dar ajunşi aici, aş 
vrea să rezolvăm lucrurile fără să ucidem pe niciunul dintre 
soldaţii tăi şi în special fără să fiu eu ucis - nu vreau să 
pretind că motivele mele sunt întru totul altruiste. Nu am 
de ales decât să fiu prezent acolo personal. Dacă nu sunt de 
faţă la pătrunderea în sediu, pot să-mi iau adio de la viitorul 
meu ca Hegemon. 

Deocamdată, chinezii nu par să se descurce prea bine, nu-i 
aşa? Felicitările mele Califului Sper ca el să fie mai generos 
cu inamicii învinşi decât au fost chinezii. 

Petra descoperi că îi e greu să se concentreze asupra 
cercetărilor pe net. Era prea tentant să urmărească ştirile 
despre război. Era vorba de defectul genetic pe care 
doctorii i-l depistaseră pe când era copil, defectul care o 
trimisese în spaţiu ca să se formeze la Şcoala de Luptă. Pur 
şi simplu nu putea renunţa la război. Oricât de 
înspăimântător ar fi fost, lupta tot îşi păstra aspectul 
irezistibil. Întrecerea dintre două armate, fiecare stră- 
duindu-se să învingă, fără nici o regulă cu excepţia acelora 
impuse de limitarea forţelor şi teama de a li se plăti cu 
aceeaşi monedă. 

Bean insistase să caute vreun semn de la Ahile. Ei i se 
părea absurd, dar Bean era ferm convins că Ahile voia ca ei 
să vină la el. 

— E pe ultima sută de metri, zisese Bean. Toată lumea e 
împotriva lui. A crezut că e gata să-mi ia locul. Apoi a mers 
prea departe doborând racheta aia, exact în momentul în 
care Liga Semilunii i-a luat China de sub picioare. Nu se 
mai poate întoarce acolo, nu poate nici măcar să plece din 
Ribeirăo. Deci va face jocurile care i-au mai rămas de făcut. 
Pe noi ne-a pierdut. Nu mai poate să ne momească. Aşa că... 
ne va chema la el. 

— Să nu ne ducem, spusese Petra atunci, dar Bean se 
mulţumise să râdă. 


— Dacă aş crede că vorbeşti serios, poate că m-aş mai 
gândi. Dar ştiu că nu e aşa. Are copiii noştri. Ştie că vom 
veni. 

Poate că da, poate că nu. Ce bine le-ar face embrionilor 
dacă părinţii lor ar cădea într-o capcană şi ar muri? 

Cu siguranţă va exista o capcană. Nu va fi un schimb 
cinstit, o târguiala, libertatea mea în schimbul copiilor 
voştri. Nu, Ahile nu era capabil de aşa ceva, nici măcar 
pentru a-şi salva propria viaţă. Bean îl mai prinsese o dată 
în capcană, îl forţase să mărturisească, lucru care 
condusese la internarea lui într-un spital de boli mintale. 
Nu se va mai întoarce niciodată acolo. Ca şi Napoleon, 
scăpase dintr-un prizonierat, dar din următorul nu mai avea 
scăpare. Deci nu va încerca. Cu asta şi Bean, şi Petra erau 
de acord. Îi va convoca doar pentru a-i ucide. 

Totuşi, ea căuta în continuare, întrebându-se cum vor şti 
că au găsit ceea ce căutau. 

Iar în timp ce căuta, războiul continua să-i atragă atenţia. 
Campania din Xinjiang se deplasase deja spre est la 
hotarele Hanatului Chinez. Perşii şi pakistanezii erau pe 
cale să încercuiască ambele flancuri ale armatei chineze în 
vestul Indiei. 

Veştile despre indonezienii şi arabii care operau în 
interiorul Chinei erau mai indirecte. Chinezii se plângeau 
cu voce tare de trupele paramilitare islamice care puneau 
la cale atacuri teroriste pe teritoriul Chinei, şi amenințau că 
aceştia vor fi trataţi drept spioni şi criminali de război dacă 
vor fi prinşi. Califul răspunse imediat declarând că era 
vorba de trupe obişnuite, în uniforme, iar singurul lucru 
care îi deranja pe chinezi era că războiul pe care erau atât 
de dornici să-l aducă altora ajunsese la ei acasă. „Vom 
considera fiecare nivel atât al armatei chineze, cât şi al 
guvernului chinez responsabil pentru fiecare crimă 
împotriva soldaţilor noştri luaţi prizonieri.” 

Era limbajul pe care numai presupuşii învingători îşi 
permiteau să-l folosească, dar chinezii puseseră totul la 


inimă, anunțând imediat că au fost înţeleşi complet greşit, şi 
orice soldat în uniformă va fi tratat ca prizonier de război. 

Însă pentru Petra cel mai interesant aspect al poziţiei 
chinezilor era faptul că se refereau în continuare la trupele 
indoneziene şi arabe ca la nişte trupe paramilitare. Pur şi 
simplu nu puteau să creadă că o armată debarcase pe 
coastă şi înaintase atât de repede. 

Şi încă o mică informaţie. Unul dintre canalele de ştiri 
americane difuzase un comentariu al unui general 
pensionat care aproape sigur fusese informat despre ceea 
ce arătau sateliții de spionaj americani. Petrei îi atrase 
atenţia când spuse: „Ceea ce nu pot eu să înţeleg este de ce 
trupele chineze care au fost scoase din India acum câteva 
zile, pentru a face faţă amenințării din Xinjiang, nu sunt 
folosite în Xinjiang sau trimise înapoi în India. Aproape un 
sfert din armata chineză stă neutilizată.” 

Petra îi arătă lui Bean, care zâmbi: 

— Virlomi e foaâte pricepută. Îi ţine pe loc de trei zile. Cât 
mai durează până ce armata chineză de pe teritoriul Indiei 
va rămâne pur şi simplu fără muniţie? 

— Nu poţi deschide o agenţie de pariuri doar cu noi doi, 
zise Petra. 

— încetează cu războiul şi treci din nou la treabă. 

— De ce să aştept să ne trimită Ahile un semn pe care tot 
nu cred că-l va trimite? întrebă Petra. De ce să nu acceptăm 
pur şi simplu invitaţia lui Peter şi să fim de faţă la răscolirea 
sediului? 

— Pentru că, dacă Ahile crede că ne atrage în capcană, ne 
va lăsa să intrăm fără să tragă nici un foc de armă. Nu va 
muri nimeni. 

— Cu excepţia noastră. 

— în primul rând, Petra, nu e vorba de „noi”. Eşti o femeie 
însărcinată şi nu-mi pasă cât eşti de talentată în afacerile 
militare. Nu aş putea negocia cu Ahile dacă femeia care îmi 
poartă copilul e pusă în pericol. 


— Deci eu ar trebui să stau deoparte şi să privesc, fără să 
ştiu ce se petrece, dacă eşti mort sau trăieşti? 

— Trebuie să ne certam în legătură cu faptul că eu voi 
muri oricum peste câţiva ani, iar tu nu? Dacă eu mor, dar 
salvăm embrionii, tu mai poţi încă avea copii, dar dacă tu 
mori nu mai putem avea nici măcar copilul din pântecul tău. 

— Nu, nu trebuie să ne certăm din cauza asta, zise Petra 
furioasă. 

— Şi în al doilea rând, n-o să stai deoparte privind, pentru 
că vei fi la Damasc, urmărind ştirile despre război şi citind 
Coranul. 

— Sau zgâriindu-mă pe ochi de ciudă că nu ştiu nimic. 
Chiar m-ai lăsa aici? 

— Poate că Ahile este prins în interiorul sediului 
Hegemoniei, dar are relaţii peste tot. Mă îndoiesc că le-a 
pierdut pe toate când a întrerupt legătura cu China. Nu 
vreau ca tu să pleci de aici pentru că Ahile te-ar ucide cu 
mult înainte de a te apropia de clădire. 

— De ce crezi că nu te-ar ucide pe tine? 

— Pentru că vrea ca eu să văd cum mor copiii. Petra nu se 
putu abţine. Izbunci în lacrimi şi-şi lăsă capul pe pupitru. 

— Îmi pare rău, zise Bean. N-am vrut să te fac să... 

— Bineînţeles că n-ai vrut să mă faci să plâng. Nici eu n- 
am vrut să plâng. Nu mă lua în seamă. 

— Nu pot să nu te iau în seamă. Abia înţeleg ce spui, şi o 
să-ţi curgă nasul pe pupitru. 

— Nu-mi curge nasul! strigă Petra la el, apoi îşi atinse 
nasul şi descoperi că el avea dreptate. Pufni, apoi râse şi 
fugi în baie să-şi sufle nasul şi să continue să plângă 
singură. 

Când se întoarse, Bean stătea întins pe pat, cu ochii 
închişi. 

— îmi pare rău, zise Petra. 

— Mie îmi pare şi mai rău. 

— Ştiu că trebuie să te duci singur. Ştiu că eu trebuie să 
stau aici. Ştiu toate astea, dar nu-mi place, asta-i tot. 


Bean aprobă. 

— Atunci de ce nu cauţi pe net? 

— Pentru că mesajul tocmai a sosit. 

Petra se aplecă peste pupitru lui şi privi ecranul. Bean se 
conectase la un site de licitaţii, şi acolo scria: 

Se caută: un uter bun. 

Cinci embrioni umani gata pentru implantare. Părinţii 
absolvenţi ai Şcolii de Luptă, morţi într-un tragic accident. 
Disponibili imediat. Posibil copii extraordinar de inteligenţi. 
Se acordă o primă pentru fiecare copil implantat cu succes 
şi sarcina dusă până la sfâşit. Doritorii trebuie să 
demonstreze că nu au nevoie de bani. Primii cinci ofertanţi 
vor primi fondurile într-un cont escrow gestionat de o firmă 
certificată, în aşteptarea evaluării. 

— Ai răspuns? întrebă Petra. Sau ai licitat? 

— Am trimis o ofertă în care sugeram că mi-ar plăcea să-i 
am pe toţi cinci şi să-i ridic eu personal. l-am cerut răspuns 
la una din adresele mele. 

— Şi nu verifici dacă ţi s-a trimis ceva? 

— Petra, mi-e frică. 

— Asta e o uşurare. Demonstrează că nu eşti nebun. 

— Ele cel mai bun supravieţuitor din câţi am văzut 
vreodată. Va reuşi să scape din asta. 

— Ba nu, zise Petra. Tu eşti un supravieţuitor. Ele un 
ucigaş. 

— N-a murit. Deci e un supravieţuitor. 

— Jumătate din viaţa lui n-a încercat nimeni să-l omoare. 
Supravieţuirea lui nu e mare lucru. Tu ai avut ani de zile un 
ucigaş patologic pe urmele tale, şi uite unde ai ajuns. 

— Nu mi-a teamă că el m-ar ucide pe mine, zise Bean, dar 
nu mi se pare un mod prea atrăgător de a o sfârşi. 

Încă îmi mai fac planuri să cresc atât de înalt încât să fiu 
lovit de un avion care zboară la altitudine joasă. 

— Nu vreau să joc jocul tău macabru de-a cum aş vrea să 
Mor. 


— Dar dacă el mă ucide şi apoi scapă cumva cu viaţă, ce se 
va întâmpla cu tine? 

— Nu va ieşi viu de acolo. 

— Poate că nu. Dar dacă eu sunt mort şi toţi copiii sunt 
morţi? 

— îl am pe ăsta. 

— îţi vei dori să nu mă fi iubit. Încă nu-mi dau seama de ce 
o faci. 

— N-o să-mi doresc niciodată să nu te fi iubit, şi 
întotdeauna o să mă bucur că, după ce te-am sâcâit ceva 
timp, în cele din urmă te-ai decis să mă iubeşti şi tu. 

— Să nu laşi pe nimeni să-i pună copilului vreo poreclă 
stupidă fiindcă e mic. 

— Fără nume de legume? Avertismentul unui nou mesaj 
clipi pe ecran. 

— Ai primit ceva, zise Petra. 

Bean oftă, se ridică, se aşeză pe scaun şi deschise 
scrisoarea. 

Vechiul meu prieten. Am cinci mici cadouri special pentru 
tine, şi foarte puţin timp ca să ţi le dau. Mi-aşfi dorit să ai 
mai multă încredere în mine, pentru că niciodată nu ţi-am 
vrut râul, dar ştiu că nu ai, aşa că eşti liber să aduci cu tine 
o escortă înarmată. Ne întâlnim într-un spaţiu liber, în 
grădina din partea de est. Poarta de est va fi deschisă. Tu şi 
primii cinci dintre însoțitorii tăiputeţi intra; dacă mai 
încearcă altcineva să intre veţi fi împuşcaţi toţi. 

Nu ştiu unde eşti, deci nu ştiu cât îţi ia să ajungi aici. Când 
o să vii, voi avea bunurile tale într-un container refrigerat, 
reglat să păstreze temperatura corectă timp de şase ore. 
Dacă unul dintre însoțitorii tăi este un specialist cu un 
microscop, eşti liber să examinezi pe loc specimenele, şi 
apoi să-l pui pe specialist să le transporte. 

Dar sper ca tu şi cu mine să putem sta puţin de vorbă 
despre trecut. Să ne amintim de vremurile bune, când am 
adus civilizaţia pe străzile din Rotterdam. Am parcurs un 


drum lung de atunci. Amândoi am schimbat lumea. Eu mai 
mult decât tine, puştiule. Să mori de ciudă. 

Bineînţeles, tu te-ai căsătorit cu singura femeie pe care am 
iubit-o vreodată, aşa că până la urmă poate că există o 
compensație. 

Evident, conversaţia noastră ar fi şi mai plăcută dacă la 
final tu m-ai scoate din clădire şi mi-ai oferi liberă trecere 
spre o destinaţie aleasă de mine. Dar îmi dau seama că asta 
s-ar putea să nu stea în puterea ta. Suntem nişte creaturi 
limitate, noi, geniile. Ştim ce e cel mai bine pentru toată 
lumea, dar tot nu ne putem îndeplini ţelurile până nu 
convingem creaturile mai slabe să ne asculte poruncile. Pur 
şi simplu ei nu înţeleg cât de fericiţi ar fi dacă ar înceta să 
mai gândească singuri. Sunt atât de nedotaţi pentru asta., 
Relaxează-te, Bean. A fost o glumă. Sau un adevăr indecent. 
De cele mai multe ori e acelaşi lucru. 

Sărut-o pe Petra din partea mea. Şi anunţă-mă când să 
deschid poarta. 

— Chiar se aşteaptă ca tu să crezi că o să te lase să iei 
copiii? 

— Mă rog, sugerează un troc cu libertatea lui, zise Bean. 

umbra marionetelor 

— Singurul troc pe care îl sugerează e viaţa ta pentru 
viaţa lor. 

— Oh! Tu aşa ai interpretat? 

— Asta spune, şi tu o ştii. Se aşteaptă ca voi doi să muriţi 
împreună, chiar acolo. 

— Problema reală, zise Bean, este dacă are într-adevăr 
embrionii acolo. 

— Din câte ştim, pot fi într-un laborator la Moscova sau la 
Johannesburg, sau deja la gunoi undeva în Ribeirăo Preto. 

— Acum cine e cel crud? 

— E evident că nu a reuşit să-i plaseze pentru implantare. 
Deci pentru el reprezintă un eşec. Acum nu mai au nici o 
valoare. De ce ţi i-ar da ţie? 

— Nu am spus că-i accept condiţiile, zise Bean. 


— Dar o s-o faci. 

— Cel mai greu lucru într-o răpire este întotdeauna 
schimbul, răscumpărarea ostaticilor. Întotdeauna cineva 
trebuie să aibă încredere în altcineva, să renunţe la piesa 
lui înainte de a o primi pe a celuilalt. Dar cazul ăsta e chiar 
ciudat, pentru că el nu cere nimic de la mine. 

— Decât moartea ta. 

— Dar ştie că oricum voi muri. Pare atât de lipsit de sens. 

— E nebun, Julian. N-ai aflat? 

— Ba da, dar gândirea lui are o logică în capul lui. Adică, 
nu e schizofrenic, vede aceeaşi realitate ca noi, ceilalţi. Nu 
delirează. E doar patologic de lipsit de conştiinţă. Cum vede 
el jocul ăsta? O să mă împuşte pur şi simplu de cum intru? 
Sau o să mă lase să câştig, poate chiar o să mă lase să-l 
ucid, numai că embrionii pe care mi-i va da nu vor fi ai 
noştri, ci proveniţi din unirea nefericită a doi oameni cu 
adevărat idioţi. Poate doi jurnalişti. 

— Tu glumeşti, Bean, şi eu... 

— Trebuie să prind următorul zbor. Dacă te gândeşti la 
orice altceva ce ar trebui să ştiu şi eu, trimite-mi un mail, o 
să verific cel puţin o dată înainte de a intra să mă întâlnesc 
cu tipul. 

— Nu-i are, zise Petra. I-a dat deja amicilor lui. 

— E foarte posibil. 

— Nu te duce. 

— Imposibil. 

— Bean, eşti mai inteligent decât el, dar el are avantajul că 
e mai brutal decât tine. 

— Nu conta pe asta, zise Bean. 

— Nu-ţi dai seama că vă cunosc pe amândoi mai bine 
decât oricine pe lumea asta? 

— Indiferent cât de bine ţi s-ar părea că ai cunoaşte pe 
cineva, în final toţi suntem nişte străini. 

— Oh, Bean, spune-mi că nu crezi aşa ceva. 

— E un adevăr evident. 

— Eu te cunosc pe tine! insistă ea. 


— Ba nu. E în regulă, pentru că nici eu nu mă cunosc, 
darămite tu. Niciodată nu înţelegem pe nimeni, nici măcar 
pe noi înşine. Dar ascultă, Petra. Noi am creat ceva. 
Căsătoria asta. Noi doi am devenit altceva împreună. Asta e 
ceea ce cunoaştem. Nu pe mine, nu pe tine, ci pe cei care 
suntem noi împreună. Sora Carlotta cita ceva din Biblie 
despre cum un bărbat şi o femeie se căsătoresc şi devin un 
trup. Foarte mistic şi bizar. Dar într-un fel e adevărat. Chiar 
şi când voi muri, tu nu-l vei mai avea pe Bean, dar tot va 
mai exista Petra-şi-Bean, Bean-şi-Petra, oricum am numi 
noua creatură pe care am conceput-o. 

— Deci în toate lunile alea petrecute cu Ahile, am creat 
ceva monstruos, dezgustător, numit Petra-şi-Ahile? Asta vrei 
să spui? 

— Nu, zise Bean. Ahile nu construieşte lucruri. El doar le 
găseşte, le admiră şi le distruge. Nu există Ahile-şi-cineva. 
EI e pur şi simplu... gol. 

— Ce s-a întâmplat cu teoria aia a lui Ender, cum că 
trebuie să-ţi iubeşti duşmanul pentru a-l dobori? 

— Încă e adevărată. 

— Dar dacă nu poţi cunoaşte pe nimeni? 

— E ceva imaginar, spuse Bean. Ender nu era nebun, ştia 
că e ceva imaginar. Încerci să vezi lumea prin ochii 
duşmanului, deci şi ce înseamnă toate astea pentru el. Cu 
cât reuşeşti mai bine, cu atât mai mult timp petreci în 
lumea pe care o vede el, cu atât înţelegi mai bine cum vede 
el lucrurile, cum îşi explică sieşi ceea ce face. 

— Şi tu ai făcut asta cu Ahile. -Da. 

— Deci crezi că ştii ce va face. 

— Am o listă scurtă cu lucrurile la care mă aştept. 

— Şi dacă te înşeli? Pentru că ceva e sigur - la orice te-ai 
gândi tu că va face Ahile, te înşeli. 

— Asta-i specialitatea lui. 

— Deci lista ta scurtă... 

— Ei, vezi tu, când mi-am făcut lista m-am gândit la toate 
lucrurile pe care le-ar putea face şi nu am pus niciunul din 


ele pe listă, ci le-am pus doar pe cele care nu credeam că 
le-ar face. 

— Va funcţiona, zise Petra. 

— Ar putea. 

— îmbrăţişează-mă înainte să pleci, spuse ea. Şi elo 
îmbrăţişa. 

— Petra, tu crezi că n-o să mă mai vezi niciodată. Dar sunt 
destul de sigur că nu va fi aşa. 

— Îţi dai seama cât mă sperie faptul că eşti numai „destul 
de” sigur? 

— Aş putea muri de apendicită în avion pe drumul spre 
Ribeirăo. Niciodată nu sunt mai mult decât „destul de” 
sigur de ceva. 

— Decât că te iubesc. 

— Decât că ne iubim unul pe altul. 

Zborul lui Bean fu obişnuitul chin al orelor petrecute într- 
un spaţiu închis. Dar cel puţin zbura spre vest, aşa că 
decalajul orar nu era atât de obositor. Crezuse că se va 
putea duce acolo direct imediat ce ateriza, dar apoi se 
gândi mai bine. Trebuia să aibă mintea limpede. Să fie în 
stare să improvizeze şi să acţioneze rapid, pe baza 
impulsurilor de moment. Avea nevoie de somn. 

Peter îl aştepta la scara avionului. Când eşti Hegemon ai 
unele privilegii refuzate celorlalţi oameni pe aeroporturi. 

Peter îl conduse pe scări şi se urcară într-o maşină care îi 
duse direct la hotelul care fusese amenajat ca punct de 
comandă al F. |. Soldaţi ai F. |. stăteau la fiecare uşă, iar 
Peter îl asigură că există lunetişti în toate clădirile din jur, şi 
desigur şi în aceasta. 

— Deci, zise Peter când rămaseră singuri în camera lui 
Bean, care e planul? 

— Sună de parcă ai crede că am unul. 

— Nici măcar un scop? 

— O, am două scopuri, zise Bean. l-am promis Petrei 
imediat după ce ela furat embrionii că o să i-i aduc înapoi şi 
că o să-l ucid pe Ahile în acelaşi timp. 


— Şi n-ai idee cum o să faci asta. 

— Ba am câteva. Dar oricum nimic din ce planific nu va 
funcţiona, deci nu mă ataşez prea mult de nici-un plan. 

— Ahile nu mai e acum chiar atât de important, spuse 
Peter. Adică, este important pentru că de fapt toţi cei din 
interiorul sediului sunt ostatici, dar pe scena mondială şi-a 
pierdut toată influenţa. S-a spulberat atunci când a doborât 
naveta aia, iar chinezii s-au dezis de el. Bean clătină din 
cap. 

— Chiar crezi că, dacă scapă viu de aici, nu se va întoarce 
la vechile lui jocuri? Crezi că nu va găsi clienţi pentru 
şarlataniile lui? 

— Presupun că nu ducem lipsă de guvernanţi care au 
visuri de putere cu care el îi poate seduce sau temeri pe 
care le poate exploata. 

— Peter, sunt aici, aşa că mă poate chinui şi apoi mă poate 
ucide. De asta sunt eu aici. Scopul lui. Ţelul lui. 

— Ei bine, dacă ăsta e singurul plan, atunci... 

— Exact, Peter. De data asta el e cel care face planul. lar 
eu sunt cel care poate să-l surprindă nefăcând ceea ce se 
aşteaptă el. 

— Bine, zise Peter. Vin. 

— Ce? 

— M-ai convins. Vin. 

— Unde vii? 

— Vin cu tine la poartă. 

— Banu. 

— Sunt Hegemon. Nu stau afară în timp ce tu intri şi-mi 
salvezi oamenii. 

— Ar fi foarte fericit să te omoare şi pe tine odată cu mine. 

— Tu primul. 

— Nu, tu primul. 

— Oricum, zise Peter. Nu intri pe poartă decât dacă eu 
sunt unul dintre cei cinci care intră cu tine. 

— Uite ce-i, Peter. Motivul pentru care ai ajuns în situaţia 
asta penibilă este că tu crezi că eşti mai deştept ca toţi 


ceilalţi, deci indiferent ce sfat primeşti acţionezi pripit şi 
faci ceva uluitor de idiot. 

— Dar rămân pe aproape să strâng mizeria. 

— Aici te cred. 

— N-o să fac nimic fără să-mi spui tu. E show-ul tău. 

— Am nevoie ca toţi cei cinci din escorta mea să fie soldaţi 
extrem de bine antrenați. 

— Ba nu. Pentru că, dacă se trage cu arma, oricum cinci 
nu vor fi de ajuns. Deci trebuie să te asiguri că nu se va 
trage. Aş putea fi foarte bine unul dintre cei cinci. 

— Dar eu nu vreau să mor cu tine alături, zise Bean. 

— Nici o problemă, nici eu nu vreau să mor alături de tine. 

— Tu mai ai înainte şaptezeci sau optzeci de ani. Vrei să-i 
pui la bătaie? Eu nu-mi joc decât banii de casă. 

— Tu eşti cel mai bun, Bean, spuse Peter. 

— Asta era în şcoală. Ce armate am comandat de atunci? 
Acum alţii duc toate bătăliile. Nu sunt cel mai bun, m-am 
retras. 

— Nu te poţi retrage din propria minte. 

— Oamenii se retrag din propriile minţi tot timpul. Ceea ce 
nu te părăseşte niciodată e reputaţia. 

— Bun, îmi place să mă cert cu tine pe teme filosofice, zise 
Peter brusc, dar ai nevoie de somn şi eu la fel. Ne vedem de 
dimineaţă la poarta de est. 

Într-o clipă ieşise pe uşă. 

Ce era cu plecarea asta neaşteptată? 

Bean bănui cu răutate că poate în cele din urmă Peter îl 
crezuse că nu are un plan şi deci nici garanţia că va câştiga. 
De fapt, nu avea nici măcar o şansă decentă de a câştiga, 
dacă prin câştig înţelegea un deznodământ în care Bean 
trăia, Ahile era mort, iar Bean avea copiii. Fără îndoială, 
Peter trebuia să fugă să-şi încheie o asigurare de viaţă. Sau 
să facă apel la vreo urgenţă de ultim moment care să-l 
împiedice categoric să intre pe poartă împreună cu Bean. 
„îmi pare rău, voiam să vin cu tine, dar o să te descurci, ştiu 


LIA 


cu. 


Bean crezuse că-i va fi greu să doarmă, din cauza 
somnului din avion şi a tensiunii evenimentelor de mâine 
care îi bântuiau mintea. Bineînţeles că adormi atât de 
repede, că nici nu-şi aminti când stinsese lumina. 

Dimineaţa, Bean se trezi şi-i trimise un mesaj lui Ahile, 
propunând să se întâlnească peste o oră. Apoi scrise o 
scurtă notă Petrei, ca să ştie că se gândeşte la ea, în caz că 
asta ar fi fost ultima zi din viaţa lui. Apoi o altă scrisoare 
părinţilor lui, şi alta lui Nikolai. Cel puţin dacă reuşea să-l 
doboare pe Ahile, ei vor fi în siguranţă. Asta însemna ceva. 

Cobori şi-l găsi pe Peter aşteptându-l deja lângă maşina F. 
[. care urma să-i ducă în interiorul perimetrului stabilit în 
jurul sediului. Merseră în linişte, pentru că nu mai era nimic 
de spus. 

Acolo, lângă poarta de est, Bean descoperi foarte repede 
că Peter nu minţise - FE. I. susţinea hotărârea lui de a face 
parte din grupul lui Bean. Era în regulă. Bean oricum nu 
avea nevoie ca însoțitorii lui să facă prea multe. 

După cum ceruse înainte de a pleca din Damasc, F. I. avea 
un medic în uniformă, doi lunetişti perfect antrenați şi o 
echipă complet echipată anti-tero, din care un om urma să 
intre cu Bean. 

— Ahile va avea un container în care intenţionează să 
transporte o jumătate de duzină de embrioni congelaţi, îi 
zise Bean expertului în arme biologice. Dacă te pun să îl 
scoţi afară înseamnă că sunt sigur că e o bombă sau conţine 
vreo toxină, şi vreau să fie tratată ca atare - chiar dacă 
acolo înăuntru spun altceva. Dacă se dovedeşte că sunt 
totuşi embrioni, ei bine, e greşeala mea şi o să-i explic eu 
soţiei mele. Dacă îl pun pe doctor să-l ia înseamnă că sunt 
sigur că sunt embrionii, iar pachetul va fi astfel manipulat. 

— Dar dacă nu eşti sigur? întrebă Peter. 

— O să fiu sigur, altfel nu-l dau nimănui. 

— De ce nu îl iei tu, sugeră militarul, şi să ne spui ce să 
facem cu el când ajungem afară? 

Peter răspunse în locul lui: 


— Domnul Delphiki nu se aşteaptă să scape cu viaţă. 

— Scopul meu, zise Bean, este ca voi patru să ieşiţi de 
acolo fără să fiţi răniţi. Asta nu se poate întâmpla dacă 
dintr-un motiv oarecare începeţi să trageţi. Din cauza asta 
niciunul dintre voi nu va avea nici o armă încărcată. 

Îl priviră ca pe un nebun. 

— Nu intru acolo neînarmat, zise unul dintre soldaţi. 

— Bine, făcu Bean. Atunci va fi unul mai puţin. N-a spus că 
trebuie să aduc cinci. 

— Practic, îi spuse Peter celuilalt lunetist, nu veţi fi 
neînarmaţi. Doar că armele nu vor fi încărcate. Ei vor 
considera că aveţi gloanţe, pentru că nu vor şticănue 
aveţi. 

— Sunt soldat, nu funcţionar, zise bărbatul şi se îndepărtă. 

— Altcineva? întrebă Bean. 

Ca răspuns, lunetistul îşi luă arma, scoase gloanţele unul 
câte unul, apoi extrase şi primul glonţ de pe ţeava. 

— Eu oricum nu am armă, zise doctorul. 

— N-ai nevoie de un pistol încărcat ca să duci o bombă, 
zise expertul. 

Cu micul lui pistol de calibru 22, Bean era acum singura 
persoană din grup care avea o armă încărcată. 

— Cred că suntem gata să pornim, zise. 

Era o dimineaţă tropicală luminoasă atunci când trecură 
prin poartă în grădina de est. Păsările din copaci îşi strigau 
chemările de parcă ar fi încercat să memoreze ceva şi nu 
reuşeau s-o scoată la capăt. Nu se vedea nici-un suflet de 
om. 

Bean nu avea de gând să hoinărească în căutarea lui Ahile. 
Categoric nu se va îndepărta de poartă. Deci după ce făcu 
zece paşi se opri. La fel şi ceilalţi. 

Şi aşteptară. 

Nu dură mult. Un soldat în uniforma Hegemoniei ieşi la 
vedere. Apoi, apăru altul, apoi altul, până apăru şi al 
cincilea soldat. 

Suriyawong. 


Nu dădu nici un semn de recunoaştere. Părea că privirea 
lui trece peste Bean şi Peter de parcă nu ar fi însemnat 
nimic pentru el. 

Ahile ieşi din spatele lor - dar rămase aproape de copaci, 
ca să nu fie o ţintă prea uşoară pentru lunetişti. Ducea, 
după cum promisese, un mic container. 

— Bean, spuse el zâmbind. Doamne, cât ai crescut! Bean 
nu zise nimic. 

— Oh, nu ne arde de glume. Nici mie, de fapt. Pentru mine 
e aproape un moment emoţionant să te revăd. Să te văd 
bărbat. Ținând cont de faptul că te cunosc de când erai 
atâtica. 

Întinse containerul. 

— Sunt aici, Bean. 

— Mi-i dai pur şi simplu? 

— Nu prea am la ce să-i folosesc. N-a participat nimeni la 
licitaţie. 

— Volescu a trecut printr-o grămadă de necazuri ca să ţi-i 
obţină. 

— Care necazuri? A mituit un paznic. Folosind banii mei. 

— Până la urmă, cum l-ai convins pe Volescu să te ajute? 
întrebă Bean. 

— Îmi era dator, spuse Ahile. Eu sunt cel care l-a scos din 
închisoare. L-am determinat pe strălucitul Hegemon aici de 
faţă să-mi permită să autorizez eliberarea prizonierilor ale 
căror crime încetaseră să mai fie considerate crime. Nu şi-a 
dat seama că îl voi lăsa liber pe creatorul tău. 

Ahile rânji către Peter. Peter nu zise nimic. 

— Bun, nu vreţi să stăm de vorbă, aşa că ia embrionii. 

Bean îşi reaminti ceva foarte important. Ahile nu ţinea să- 
şi ucidă victimele cu propriile mâini. Pentru el era suficient 
ca ei să moară, indiferent dacă el era de faţă sau nu. 

Bean se întoarse spre expertul în arme biologice. 

— Eşti bun să scoţi asta de aici? Eu vreau să mai stau de 
vorbă cu Ahile vreo câteva minute. 

Expertul se îndreptă spre Ahile şi luă containerul de la el. 


— E fragil? întrebă. Ahile răspunse: 

— E bine împachetat şi căptuşit, dar să nu joci fotbal cu el. 

Doar din câţiva paşi fu dincolo de poartă. 

— Despre ce vrei să vorbim? întrebă Ahile. 

— Sunt curios în câteva mici probleme. 

— Ascult. Poate şi răspund. 

— La Hyderabad. A fost un ofiţer chinez care te-a lovit ca 
să-ţi pierzi cunoştinţa şi să ne scoată din impas. 

— Oh, ela făcut asta? 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Nu sunt sigur. Cred că elicopterul lui a fost de-borât în 
luptă după câteva zile. 

— Cu atât mai rău, zise Bean. Voiam să-l întreb cum s-a 
simţit când te-a lovit. 

— Zău, Bean, nu suntem amândoi prea bătrâni pentru 
astfel de glume? 

Dincolo de poartă se auzi o explozie înfundată. Ahile privi 
în jur tresărind. 

— Ce-a fost asta? 

— Sunt destul de sigur, zise Bean, că a fost o explozie. 

— Ce a explodat? 

— Bomba pe care ai încercat să mi-o dai. Dinăuntrul 
containerului. 

Ahile se strădui, pentru o clipă, să pară nevinovat. 

— Nu ştiu ce... 

Apoi păru să-şi dea seama că nu are rost să se prefacă a 
nu şti despre ce e vorba, când obiectul tocmai explodase. 
Scoase din buzunar detonatorul şi apăsă pe buton de 
câteva ori. 

— La naiba cu tehnologia asta modernă, nimic nu merge 
cum trebuie, rânji spre Bean. Crede-mă că am încercat. 

— Deci... ai sau nu ai embrionii? întrebă Bean. 

— Sunt înăuntru, în siguranţă. 

Bean ştia că minte. În realitate, ieri se convinsese că cel 
mai probabil embrionii nici nu fuseseră vreodată aduşi aici. 


Dar ar fi fost mai câştigat prefăcându-se că-l crede pe Ahile. 
În plus, exista întotdeauna o şansă ca acesta să nu mintă. 

— Arată-mi, zise Bean. 

— Trebuie să vii înăuntru. 

— OK. 

— Asta o să ne scoată din raza de acţiune a lunetiştilor pe 
care fără îndoială îi ai în jurul sediului, pregătiţi să mă 
împuşte. 

— Şi ne aduce în raza de acţiune a orice m-ar aştepta pe 
mine acolo. 

— Bean. Fii realist. Dacă vreau eu, eşti mort oricum. 

— Mă rog, asta nu e chiar adevărat, zise Bean. M-ai vrut 
mort de mult mai multe ori decât am murit eu. 

Ahile rânji. 

— Ştii ce a spus Poke chiar înainte să aibă acel accident şi 
să cadă în Rin? 

Bean nu spuse nimic. 

— A spus că nu trebuie să-ţi port pică pentru că i-ai spus 
să mă omoare atunci când ne-am întâlnit pentru prima 
oară. E doar un copil, a zis. Nu ştie ce spune. 

Bean continuă să tacă. 

— Aş vrea să-ţi pot spune şi care au fost ultimele cuvinte 
ale surorii Carlotta, dar... ştii cum e cu victimele colaterale 
în timpul războiului. Pur şi simplu nu ai nici un avertisment. 

— Embrionii, zise Bean. Ai spus că îmi arăţi unde sunt. 

— Bine atunci. Urmează-mă. 

Imediat ce Ahile se întoarse cu spatele, doctorul privi spre 
Bean şi scutură energic din cap. 

— E în regulă, le spuse Bean doctorului şi celuilalt soldat. 
Puteţi ieşi. Nu mai am nevoie de voi. 

Ahile se opri. 

— Laşi escorta să plece? 

— Cu excepţia lui Peter, zise Bean. El insistă să rămână cu 
mine. 

— Nu l-am auzit spunând asta. Adică, părea atât de dornic 
să părăsească locul ăsta, încât m-am gândit că sigur nu mai 


vrea să-l revadă. 

— Încerc să-mi dau seama cum ai reuşit să prosteşti atât 
de mulţi oameni, zise Peter. 

— Dar pe tine nu încerc să te prostesc, replică Ahile. Deşi 
înţeleg de ce un om ca tine şi-ar dori să găsească un 
mincinos cu adevărat genial ca să studieze cu el. 

Râzând, Ahile se întoarse din nou cu spatele şi îi conduse 
spre clădirea principală. 

Urmându-l înăuntru, Peter se apropie de Bean. 

— Eşti sigur că ştii ce faci? întrebă încet. 

— Ţi-am mai spus, habar n-am. 

Odată intraţi, fură întâmpinați de o altă duzină de soldaţi. 
Bean îi cunoştea pe toţi după nume. Dar nu le spuse nimic 
şi niciunul din ei nu-i întâlni privirea şi nici nu dădu vreun 
semn că l-ar cunoaşte. 

„Ce vrea Ahile? se gândi Bean. Primul lui plan a fost să mă 
trimită afară din sediu cu o bombă controlată prin 
telecomandă, deci nu are de gând să mă lase în viaţă. Acum 
m-a înconjurat de soldaţi, dar nu le ordonă să tragă.” 

Ahile se întoarse şi-l înfruntă. 

— Bean, nu pot să cred că nu ai făcut nici un aranjament 
ca să mă scoţi de aici. 

— De asta ai încercat să mă arunci în aer? întrebă Bean. 

— Asta a fost când bănuiam că o să încerci să mă ucizi 
imediat cum credeai că aveai embrionii. De ce n-ai făcut-o? 

— Pentru că ştiam că nu am embrionii. 

— Tu şi Petra vă gândiţi deja la ei ca la copiii voştri? Le-aţi 
pus şi nume? 

— Nu există nici un aranjament să te scot de aici, Ahile, 
pentru că nu ai unde să te duci. Singurii oameni care încă 
mai au nevoie de tine sunt ocupați să ia bătaie de la o bandă 
de islamici supăraţi. Îţi dai seama că nici în spaţiu nu mai 
poţi să te duci de când ai doborât naveta aia. 

— Să fim cinstiţi, Bean, nu trebuie să-mi reaminteşti că 
nimeni n-ar trebui să ştie că eu am făcut asta. Dar cineva 
trebuie să-mi spună un lucru - de ce Peter nu se afla în 


naveta aia? Presupun că nimeni nu l-a prins pe informatorul 
meu. 

Privi de la Bean la Peter, aşteptând un răspuns. 

Bean nici nu confirmă, nici nu negă. Peter, de asemenea, 
păstră tăcerea. Dacă Ariile scăpa cumva cu viaţă? De ce să 
atragă mânia lui Ahile asupra unui om care deja avusese 
destule necazuri în viaţă? 

— Dar dacă mi-aţi prins informatorul, zise Ahile, de ce 
naiba Chamrajnagar - sau Graff, dacă el a fost - a lansat 
totuşi naveta? Era atât de important să mă prindă pe mine 
făcând ceva urât încât să rişte o navetă şi echipajul ei doar 
pentru asta? Găsesc că e chiar flatant. Ca şi cum aş fi 
câştigat Premiul Nobel pentru cel mai îngrozitor personaj 
negativ. 

— Cred, zise Bean, că nu ai deloc embrionii. Cred că i-ai 
împrăştiat imediat ce i-ai obţinut. Cred că i-ai implantat 
deja unor mame surogat. 

— Gregşit. 

Băgă mâna în buzunarul pantalonilor şi scoase un mic 
container, la fel ca acela în care fuseseră congelaţi 
embrionii. 

— Am adus unul cu mine ca să-ţi dovedesc. Probabil e 
puţin dezgheţat. Căldura trupului meu şi tot restul. Ce 
crezi? Mai avem timp să-l implantăm cuiva pe micuțul 
fraier? Petra e deja însărcinată, am auzit, deci nu ne mai 
putem folosi de ea. Ştiu! Mama lui Peter! Ei întotdeauna i-a 
plăcut să fie de ajutor, şi e obişnuită să dea naştere unor 
genii. Uite, Peter, prinde! 

Azvârli containerul spre Peter, dar cu prea multă putere, 
astfel că zbură peste mâna întinsă a lui Peter şi se lovi de 
podea. Nu se sparse, ci continuă să se rostogolească. 

— Nu te duci să-l iei? îl întrebă Ahile pe Bean. Bean ridică 
din umeri. 

— Vai, ce disciplinat eşti! Copiii tăi n-o să poată scăpa uşor 
cu tine. 

Bean păşi spre Ahile. 


— Zău, Bean, ştiu că eşti supărat pe mine, dar niciodată nu 
am pretins că am o condiţie fizică bună. Când am avut eu 
şansa să mă joc cu mingea, spune-mi? Ai crescut unde am 
crescut şi eu. Nu e vina mea că nu pot să arunc bine. 

Încă îşi mai păstra tonul ironic, dar se vedea că acum îi era 
frică. Se aşteptase ca Bean să-l implore sau să se arate 
îndurerat - ceva care să-i afecteze echilibrul şi să-i ofere lui 
Ahile controlul. Dar acum Bean vedea lucrurile prin ochii lui 
Ahile, şi înţelesese: faci ceea ce duşmanul tău nu crede că 
te-ai gândi măcar să faci. Pur şi simplu o faci. 

Bean duse mâna la spate, unde ţinea ascuns pistolul de 
calibru 22. Ţinti spre ochiul drept al lui Ahile, apoi spre 
stângul. 

Ahile făcu câţiva paşi înapoi. 

— Nu mă poţi omori, zise. Nu ştii unde sunt embrionii. 

— Ştiu că nu sunt la tine şi că nu o să-i obţin dacă nu te las 
să pleci. lar eu nu te las să pleci. Presupun că asta 
înseamnă că pentru mine embrionii sunt pierduţi pentru 
totdeauna. De ce să te mai ţin în viaţă? 

— Suri, zise Ahile. Dormi? 

Suriyawong îşi scoase cuțitul său lung din teacă. 

— Nu de asta e nevoie, spuse Ahile. Are pistol. 

— Stai liniştit, Ahile, rosti Bean. Ia lucrurile ca un bărbat. 
În plus, dacă ratez ai putea să supravieţuieşti şi să-ţi petreci 
restul zilelor sub formă de legumă cu creierul distrus. 
Amândoi vrem ca toate astea să se termine repede şi curat, 
nu-i aşa? 

Ahile mai scoase o fiolă din buzunar. 

— Asta e cel adevărat, Bean. Întinse mâna, oferindu-i-l: Ai 
ucis unul, dar încă mai sunt ceilalţi patru. 

Bean îl lovi peste mână. De data asta fiola se sparse când 
lovi podeaua. 

— Îţi ucizi copiii! strigă Ahile. 

— "Te cunosc. Ştiu că niciodată nu mi-ai promite ceva ce 
mi-ai putea pur şi simplu trimite. 

— Suriyawong! strigă Ahile. Împuşcă-l! 


— Domnule, răspunse Suriyawong. 

Era primul sunet pe care îl scosese de când Bean intrase 
pe poarta de est. 

Suriyawong îngenunche, lăsă cuțitul pe podeaua lustruită 
şi îl împinse spre Ahile până ajunse la picioarele lui. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Ahile. 

— Un cuţit împrumutat. 

— Dar are pistol! strigă. 

— Mă aştept să-ţi rezolvi singur problemele, zise 
Suriyawong, fără ca vreunul dintre oamenii mei să fie ucişi. 

— Ucide-l! Credeam că suntem prieteni. 

— 'Ţi-am spus de la început, replică Suriyawong, că eu îl 
servesc pe Hegemon. 

Spunând asta, Suriyawong îi întoarse spatele lui Ahile. 

La fel şi ceilalţi soldaţi. 

Acum Bean înţelese de ce Suriyawong se străduise atât să 
câştige încrederea lui Ahile: pentru ca în acest moment de 
criză, Suri să-l poată trăda. 

Ahile râse nervos: 

— Ei haide, Bean. Ne ştim de atâta timp. 

Dăduse înapoi până la perete. Încercă să se sprijine de el, 
dar picioarele îi erau nesigure şi începu să alunece. 

— Te cunosc, Bean, zise. Nu poţi ucide un om cu sânge 
rece, indiferent cât de mult îl urăşti. Nu e în firea ta. 

— Ba este, replică Bean. 

Ţinti cu pistolul în jos spre ochiul drept al lui Ahile şi apăsă 
pe trăgaci. Ochiul pocni din cauza vitezei glonţului şi se 
sparse. Capul se clătină doar puţin datorită forţei micului 
glonţ care intră, dar nu mai ieşi. 

Apoi alunecă şi se întinse pe podea. Mort. 

Asta nu le putea aduce înapoi pe Poke sau pe sora 
Carlotta, sau pe ceilalţi oameni ucişi de el. Nu putea repune 
naţiunile lumii în ordinea în care fuseseră înainte ca Ahile 
să facă din ele cărămizile lui, să le unească şi să le dezbine 
după cum voia el. Nu punea capăt războaielor stârnite de 
Ahile. Nu-l făcea pe Bean să se simtă mai bine. Nu există 


nici o bucurie în răzbunare şi nici prea multă în îndeplinirea 
unui act de justiţie. 

Dar ceva era sigur: Ahile nu va mai ucide din nou. 

Era tot ce putea Bean să ceară micului său 22. 

ACASĂ 


From: Legumala%ProaspătăOFreebie.net Io: 
FataMea%dePiatraGFreebie.net Re: Vino acasă. 

El e mort. 

Eu nu. 

Nu i-a avut. 

li vom găsi, într-un fel sau altul, înainte ca eu să mor. 

Vino acasă. Nimeni n-o să mai încerce să te omoare. 

Petra zbură cu un avion comercial, sub propriul ei nume, 
folosind propriul paşaport. 

Damascul era entuziasmat, căci acum devenise capitala 
lumii islamice pentru prima oară unite după aproape două 
mii de ani. Liderii sunniţi şi şiiţi deopotrivă se declaraseră în 
favoarea Califului. lar Damascul era centrul tuturor acestor 
lucruri. 

Dar emoția ei era de altă natură. Parţial, datorită copilului 
care creştea în interiorul ei, a schimbărilor care se 
petreceau în trupul ei. Parţial, fiindcă se simţea uşurată că 
se eliberase de sentinţa cu moartea pe care Ahile i-o 
hotărâse cu ani în urmă. 

Însă cel mai mult era vorba de sentimentul ameţitor de a fi 
fost pe punctul de a pierde totul şi de a fi câştigat în cele 
din urmă. O năpădi pe când mergea pe culoarul din avion, 
genunchii i se muiară şi fu gata să cadă. 

Bărbatul din spatele ei o prinse de braţ şi o ajută să se 
repună pe picioare. 

— Vă simţiţi bine? întrebă. 

— Sunt doar puţin gravidă, răspunse ea. 

— Nu mai trebuie să cădeţi atunci când copilul va fi mai 
mare. 


Râse şi îi mulţumi, apoi îşi puse geanta deasupra capului - 
fără să aibă nevoie de ajutor, mulţumesc - şi se aşeză pe 
locul ei. 

Pe de o parte, era trist să zboare fără să-l aibă pe soţul ei 
alături. 

Pe de altă parte, era minunat să zboare acasă spre el. 

EI o întâmpină la aeroport şi o îmbrăţişa puternic. Braţele 
lui erau atât de lungi. Oare crescuseră în cele câteva zile de 
când se despărţiseră? 

Ea refuză să se gândească la asta. 

— Am auzit că ai salvat lumea, îi spuse când în sfârşit se 
desprinseră din îmbrăţişare. 

— Nu da crezare zvonurilor. 

— Eroul meu. 

— Aş prefera să fiu iubitul tău, şopti el. 

— Uriaşul meu, şopti şi ea. 

Ca răspuns, el o strânse din nou în braţe, apoi se lăsă pe 
spate, ridicând-o. Ea râse în timp ce el o învârtea ca pe un 
copil. Aşa făcea şi tatăl ei când era mică. El nu va face 
niciodată aşa cu copiii lui. 

— De ce plângi? o întrebă. 

— Sunt doar lacrimi în ochi. Nu plâng. Tu ai văzut ce 
înseamnă să plângi, şi nu e ca acum. Astea sunt lacrimi de 
bucurie că te văd. 

— Eşti doar fericită să te afli într-un loc unde copacii cresc 
fără să fie nevoie să fie plantați şi irigaţi. 

leşiră din aeroport câteva minute mai târziu şi se dovedi 
că el avea dreptate, era fericită că nu mai era în deşert. În 
anii cât trăiseră în Ribeirâo ea îţi descoperise afinitatea 
pentru locuri luxuriante. Avea nevoie ca Pământul să fie viu 
în jurul ei, totul verde, toată fotosin-teza să aibă loc în 
public, fără nici o urmă de modestie. Lucruri care mănâncă 
soare şi beau ploaie. 

— E bine să fii acasă, zise. 

— Acum sunt şi eu acasă, spuse Bean. 

— Tu erai deja aici. 


— Dar până acum nu erai tu. 

Ea oftă şi se strânse lângă el. Luară primul taxi. 

Bineînţeles că merseră întâi la sediul Hegemoniei, dar în 
loc să ajungă la casa lor - dacă într-adevăr era casa lor, 
întrucât renunţaseră la ea când demisionaseră din serviciul 
Hegemonului în acea zi din Filipine. Bean o duse direct la 
biroul Hegemonului. 

Peter o aştepta acolo, împreună cu Graff şi soţii Wiggin. 
Îmbrăţişările deveniseră sărutări, iar strângerile de mâini 
deveniră îmbrăţişări. 

Peter povesti tot ce se întâmplase în spaţiu. Apoi o puse pe 
Petra să-i povestească despre Damasc, deşi ea pretindea că 
nu era mai nimic, doar un oraş bucurân-du-se de victorie. 

— Războiul încă nu s-a terminat, zise Peter. 

— Islamicii sunt uniţi, spuse Petra. 

— Următorul lucru pe care trebuie să-l ştiţi, adăugă Graff, 
este că evreii şi creştinii se vor împăca. La urma urmelor, 
singurul lucru care stătea între ei era povestea cu lisus. 

— E bine, zise şi Theresa, ca lumea să fie mai puţin 
divizată. 

— Cred că va fi nevoie de 'multe divizii, spuse John Paul, 
pentru ca lumea să nu mai fie atât de împărţită. 

— V-am spus că toţi cei din Damasc erau fericiţi, nu că 
aveau dreptate să fie. Sunt multe semne de tulburări. E un 
imam care predică despre reunirea Indiei şi Pakistanului 
sub un singur guvern. 

— Lasă-mă să ghicesc, zise Peter. Unul islamic. 

— Dacă le-a plăcut ce le-a făcut Virlomi chinezilor, spuse 
Bean, o să fie încântați de ce-o să-i poată determina pe 
hinduşi să facă pentru a se elibera de pakistanezi. 

— Iar Peter o să fie încântat de asta: un politician irakian a 
ţinut un discurs la Bagdad în care a subliniat: „într-o lume 
în care Allah a ales un Calif, de ce mai avem nevoie de 
Hegemon?” 

Râseră, dar feţele lor erau serioase când hohotele 
încetară. 


— Poate că are dreptate, spuse Peter. Poate când se va 
termina războiul Califul va fi Hegemon în fapt, nu numai cu 
numele. E asta un lucru rău? Scopul era unificarea lumii şi 
pacea ei. Eu m-am oferit să o fac, dar dacă o face altcineva 
eu n-o să omor pe nimeni doar ca să îi iau postul. 

Theresa îl apucă de încheietură, şi Graff chicoti. 

— Continuă să vorbeşti aşa, şi voi înţelege de ce te-am 
susţinut atâţia ani. 

— Califul nu-l va înlocui pe Hegemon, zise Bean, nici nu va 
suplini nevoia de a avea unul. 

— Nu? 

— Pentru că un conducător nu-şi poate duce poporul acolo 
unde nu vrea să meargă. 

— Dar vor ca el să stăpânească lumea, zise Petra. 

— Dar pentru a stăpâni lumea trebuie ca toţi să fie 
mulţumiţi de stăpânirea lui, spuse Bean. Şi cum ar putea fi 
mulţumiţi non-islamicii fără ca islamicii ortodocşi să fie 
extrem de nefericiţi? E ceva ce au descoperit chinezii în 
India. Nu poţi înghiţi o naţiune. Găseşte ea o cale de a fi 
vomitată. Îmi cer iertare, Petra. 

— Deci prietenul vostru Alai va înţelege asta, şi nu va 
încerca să stăpânească popoarele non-islamice? întrebă 
Theresa. 

— Prietenul nostru Alai nu va avea nici o problemă cu 
această idee. Întrebarea este dacă va avea Califul. 

— Sper că nu ne vom aminti de această zi, spuse Graff, ca 
despre vremurile când am început pentru prima dată să 
luptăm în următorul război. 

Peter declară: 

— După cum am mai spus, războiul încă nu s-a încheiat. 

— Ambele armate chineze importante din India au fost 
înconjurate, iar laţul se strânge, spuse Graff. Nu cred că se 
vor apăra ca la Stalingrad, nu-i aşa? Armatele turceşti au 
ajuns la Huang He, iar Tibetul tocmai şi-a declarat 
independenţa şi masacrează trupele chineze de acolo. 
Indonezienii şi arabii sunt imposibil de prins şi deja au lovit 


serios în comunicațiile interne ale Chinei. E doar o 
problemă de timp până să-şi dea seama că e inutil să 
continue să ucidă oameni când sfârşitul e inevitabil. 

— O să moară mulţi soldaţi înainte ca guvernele să se 
prindă de asta. 

— Mama întotdeauna vede lucrurile în roz, zise Peter şi 
râseră. 

În cele din urmă veni timpul ca Petra să audă ce se 
întâmplase în interiorul sediului. Peter îi spuse aproape 
totul, căci Bean sărea majoritatea detaliilor şi se grăbea să 
ajungă la final. 

— Ţi s-a părut că Ahile a crezut că Suriyawong chiar o să-l 
omoare pe Bean pentru el? întrebă Petra. 

— Cred, zise Bean, că Suriyawong i-a promis că o va face. 

— Vrei să spui că a avut intenţia, dar s-a răzgândit? 

— Cred că Suri a pus la cale de la început momentul ăsta. 
A devenit indispensabil pentru Ahile. I-a câştigat 
încrederea. Preţul a fost pierderea încrederii tuturor 
celorlalţi. 

— Cu excepţia ta. 

— Vezi tu, eu îl cunosc pe Suri. Chiar dacă nu poţi 
cunoaşte cu adevărat pe cineva - să nu-mi citezi propriile 
cuvinte, Petra... 

— N-am făcut asta! 

— Am intrat în sediu fără nici un plan şi cu un singur 
avantaj real. Ştiam două lucruri pe care Ahile nu le ştia. 
Ştiam că Suri nu se va pune niciodată în slujba unui om ca 
Ahile, aşa că, dacă părea că o face, era o minciună. Şi mai 
ştiam ceva despre mine însumi. Ştiam că într-adevăr aş fi 
capabil să ucid un om cu sânge rece dacă asta ar fi necesar 
ca să-mi salvez soţia şi copiii. 

— Da, zise Peter, cred că ăsta e lucrul pe care eu pur şi 
simplu nu l-am crezut, nici măcar la sfârşit. 

— Nu a fost cu sânge rece, spuse Theresa. 

— Ba da. 


— A fost, mamă. Aşa era corect, şi el a ales s-o facă. Fără 
să trebuiască să intre într-o stare de frenezie ca să poată. 

— Asta fac eroii, zise Petra. Ceea ce e necesar pentru 
binele poporului lor. 

— Când începem să spunem cuvinte ca „erou”, e timpul să 
mergem acasă. 

— Deja? făcu Theresa. Adică, Petra abia a ajuns. Şi trebuie 
să-i spun toate poveştile mele oribile despre cât a fost de 
grea fiecare din naşterile mele. E de datoria mea s-o 
îngrozesc pe viitoarea mamă. E o tradiţie. 

— Nu vă faceţi griji, doamnă Wiggin, zise Bean. O s-o aduc 
înapoi cel puţin la câteva zile. Nu stăm chiar aşa departe. 

— Să mă aduci înapoi? întrebă Petra. 

— Am plecat din serviciul Hegemonului, îţi aminteşti? Am 
lucrat pentru el doar ca să avem un pretext legal să ne 
luptăm cu Ahile şi cu chinezii, deci nu mai avem ce face aici. 
Avem suficienţi bani din pensiile de la Şcoala de Luptă. Aşa 
că vom locui în Ribeirâo Preto. 

— Dar mie îmi place aici. 

— Ooo, bătaie, bătaie! zise John Paul. 

— Asta numai pentru că nu ai locuit în Araraquara. E un 
loc bun unde să-ţi creşti copiii. 

— Cunosc Araraquara, spuse Petra. Ai locuit acolo cu sora 
Carlotta, nu-i aşa? 

— Am locuit peste tot cu sora Carlotta. Dar ăsta e un loc 
bun unde să-ţi creşti copiii. 

— Tu eşti grec, iar eu sunt armeanca. Bineînţeles că 
trebuie să ne creştem copiii învăţându-i portugheza. 

Casa pe care o închiriase Bean era mică, dar avea un al 
doilea dormitor pentru copil, şi o grădină încântătoare, şi 
maimuțe care trăiau în copacii înalţi de pe proprietatea din 
spatele casei. Petra îşi imagina fetiţa sau băieţelul jucându- 
se afară, în gălăgia maimuţelor şi bucu-rându-se de 
spectacolul pe care îl ofereau acestea. 

— Dar n-avem mobilă, zise Petra. 


— Am ştiut că mi-am pus viaţa în joc alegând casa fără 
tine, replică Bean. Aşa că mobila e la alegerea ta. 

— Bun. O să te pun să dormi într-o cameră plină cu 
volănaşe roz. 

— O să dormi acolo cu mine? 

— Bineînţeles. 

— Atunci sunt de acord cu volănaşele roz, dacă trebuie. 

Peter, nefiind sentimental, nu văzu nici un motiv să 
organizeze funeralii pentru Ahile. Dar Bean insistă să aibă 
măcar o slujbă lângă mormânt, şi plăti pentru gravarea 
unei pietre funerare. Sub numele „Achilles de Flandres”, 
anul naşterii şi data morții, inscripţia spunea: 

Născut infirm la trup şi la suflet, A schimbat faţa lumii. 

Printre toate inimile pe care le-a sfărmat Şi vieţile cărora 
le-a pus capăt mult prea devreme, A fost şi propria inimă, Şi 
propria viaţă. Fie să-şi găsească pacea. 

În cimitirul din Ribeirâo Preto se adună un grup restrâns. 

Bean şi Petra, familia Wiggin, Peter. Graff se întorsese în 
spaţiu. 

Suriyawong îşi condusese mica armată înapoi în 
Thailanda, ca să-şi ajute patria să-i alunge pe cotropitori şi 
să se refacă. 

Nimeni nu avu prea multe de spus la mormântul lui Ahile. 
Nu puteau să se prefacă totuşi că nu se bucură de moartea 
lui. Bean citi inscripţia pe care o scrisese şi toţi fură de 
acord că era nu numai cinstit faţă de Ahile, ci chiar generos. 

La sfârşit doar Peter avu de spus ceva din inimă. 

— Sunt singurul de aici care vede ceva din sine însuşi 
zăcând în cutia asta? 

Nu-i răspunse nimeni, nici da, nici nu. 

După două săptămâni însângerate, războiul se termină. 
Dacă China ar fi acceptat condiţiile oferite de Calif prima 
dată, ar fi pierdut numai noile teritorii cucerite, plus 
Xinjiang şi Tibet. În loc să facă aşa aşteptară până ce 
Cantonul căzu, Shanghaiul fu asediat, iar trupele turceşti 
înconjurară Beijingul. 


Când Califul trasă noua hartă, provincia Mongoliei 
Interioare fu dată poporului mongol, iar Manciuria şi 
Taiwanul îşi obţinură independenţa. China fu nevoită să 
garanteze libertatea învăţătorilor religioşi. Calea 
prozelitismului islamic fusese deschisă. 

Guvernul chinez căzu rapid. Noul guvern repudie termenii 
de încetare a focului, iar Califul declară legea marţială până 
când puteau fi ţinute noi alegeri. 

Undeva în zonele accidentate din estul extrem al Indiei, 
zeiţa podului trăia printre adoratorii săi, căutând să vadă 
dacă India urma să fie liberă sau doar schimbase o tiranie 
cu alta. 

După război, în timp ce indienii, thailandezii, bir-manii, 
vietnamezii, cambodgienii şi laoţienii îşi căutau în teritoriile 
cândva cotropite membrii familiilor care fuseseră deportaţi, 
Bean şi Petra căutau din răsputeri cu ajutorul 
computerului, sperând să descopere vreo urmă a ceea ce 
Volescu şi Ahile făcuseră cu copiii lor pierduţi. 


MULŢUMIRI. 

Scriind această continuare la Umbra lui Ender şi Umbra 
Hegemonului, m-am confruntat cu două probleme. Mai 
întâi, am dezvoltat rolul unor personaje secundare din 
cărţile precedente, asumându-mi riscul serios de a inventa 
aspecte ale înfăţişării lor sau ale trecutului lor care ar putea 
contrazice unele detalii de mult uitate dintr-un volum 
anterior. Ca să evit pe cât mai mult posibil acest lucru, m- 
am bazat pe două comunităţi on-line. 

The Philotic Web (http:/www.philoticweb.net) are un grafic 
în timp real care combină poveştile din Jocul lui Ender şi 
Umbra lui Ender, lucru care s-a dovedit nepreţuit pentru 
mine. A fost creat de Nathan M. Taylor cu ajutorul lui Adam 
Spieckermann. 

Pe propriul website, Hatrack River (http:/www.hat- 
rack.com) am postat primele cinci capitole ale 
manuscrisului acestui roman, în speranţa că toţi cei care au 


citit mai recent celelalte cărţi ale seriei ar putea fi capabili 
să surprindă inadvertenţe sau alte probleme. Comunitatea 
Hatrack River nu m-a dezamăgit. Printre cei mulţi care au 
reacţionat - şi cărora le mulţumesc, tuturor - am găsit 
deosebit de valoroase sugestiile lui Keiko A. Haun („accio”), 
Justin Pullen, Chris Bridges, Josh Galvez („Zevlag”), David 
Tayman („laalcon”), Alison Purnell („Eaquae Legit”), Vicki 
Norris („CKDexterHeaven”), Michael Sloan („Papa Moose”) 
şi Oliver Withstandley. 

În plus am avut ajutorul, capitol după capitol, echipei mele 
obişnuite de primi cititori - Phillip şi Erin Absher, Kathryn 
H. Kidd şi fiul meu, Geoffrey. Soţia mea, Kristine A. Cârd, ca 
de obicei a citit fiecare capitol când paginile mai erau calde 
de la imprimantă. Fără ei nu aş fi putut duce la bun sfârşit 
această carte. 

A doua problemă ridicată de acest roman a fost că l-am 
scris în timpul războiului din Afganistan dintre SUA şi aliaţii 
săi pe de o parte, şi talibani şi forţele Al Qaeda pe de altă 
parte. Deoarece în Shadow Puppets trebuia să arăt relaţiile 
viitoare dintre islamici şi occidentali, şi dintre Israel şi 
vecinii săi islamici, am fost nevoit să fac predicții în legătură 
cu modul în care ar putea fi rezolvată într-o zi actuala 
situaţie încărcată de ură. Întrucât îmi iau în serios 
responsabilitatea faţă de ţările şi popoarele despre care 
scriu, am depins mult în înţelegerea cauzelor situaţiei 
prezente de cartea lui Bernard Lewis What Went Wrongf: 
Western Impact and Middle Eastern Response (Oxford 
University Press, 2001). 

Această carte este dedicată părinţilor soţiei mele. În afară 
de faptul că o mare parte din pacea şi bucuria din viaţa mea 
şi a Kristinei provine din relaţia strânsă şi armonioasă din 
ambele noastre familii, am o datorie în plus faţă de James B. 
Allen, pentru excelenta sa muncă de istoric, da, dar mai 
mult pentru că m-a învăţat să abordez istoria fără teamă, 
urmând orice pistă, fără să presupun despre popoarele din 
trecut nici lucrurile cele mai bune, nici cele mai rele, şi 


adaptându-mi vederile personale acolo unde era nevoie de 
o ajustare, dar niciodată renunțând la ideile vechi care 
rămân valabile. 

Asistenţilor mei, Kathleen Bellamy şi Scott Allen, le 
datorez mai mult decât salariul plătit. Cât despre copiii mei, 
Geoffrey, Emily şi Zina, şi soţia mea Kristine, ei sunt motivul 
pentru care merită să te ridici din pat în fiecare zi. 


SFÂRŞIT