Orson Scott Card — Ender — v8 Umbra Uriasului

Orson Scott Card 


Orson Scott Card 


Umbra uriaşului 


CUPRINS: 

Mandatul cerurilor 7 
Mama 22 

Lovitura de stat 31 
Târgul 51 

Shiva 68 

Evoluție 82 

Oferta 96 

Ender 107 

Pensia 119 

Durere 138 

Zeul african 147 
Allahu Akbar 155 
Găsit 175 

Musafirii lui Virlomi 189 
Ratificarea 209 

Gaşca 221 

Navele 238 

Erevan 255 

Duşmani 274 

Planuri 293 

Acte 312 

Zvonuri de război 338 
Colonistul 359 
Sacrificiul 3608 
Scrisori 383 

Vorbeşte în numele meu 403 
Mulţumiri 415 


MANDATUL CERURILOR. 

From: Graff%pilgrimage (O Min Col. gov. 

To: Soup%battleboys(strategyandplanning.han.gov. 

Re: Ofertă gratuita pentru vacanţă. 

O destinaţie la alegerea ta în universul cunoscut. Şi... te 
vom lua noi! 

Han Tzu aşteptă până când vehiculul blindat dispăru 
complet din vedere înainte de a se aventura pe strada 
înţesată de biciclişti şi pietoni. Mulțimea te poate face 
invizibil, dar numai dacă te mişti în aceeaşi direcţie, iar asta 
Han Tzu nu reuşise niciodată s-o facă, de când revenise de 
la Şcoala de Luptă în China. 

Părea că se mişcă întotdeauna nu contra curentului, ci 
perpendicular pe el. Ca şi când ar fi avut o hartă a lumii 
complet diferită de cea utilizată de toţi ceilalţi din jur. 

Şi iată-l din nou, ocolind biciclete şi împingând oamenii 
ocupați cu miile lor de treburi mărunte, pentru a ajunge de 
la uşa clădirii în care se afla apartamentul său la intrarea în 
micul restaurant de peste drum. 

Dar pentru el nu era atât de dificil cum ar fi fost pentru 
majoritatea oamenilor. Han Tzu stăpânea arta de a-şi folosi 
numai vederea periferică, astfel încât ochii săi priveau 
drept înainte. Fără contact vizual, oamenii de pe stradă nu-l 
puteau înfrunta, nu-i puteau cere să meargă pe drumul 
corect. Nu puteau decât să-l evite, ca pe un bolovan în 
mijlocul curentului. 

Puse mâna pe uşă şi ezită. Nu ştia de ce încă nu fusese 
arestat, ucis sau trimis la reeducare, dar dacă era 
fotografiat la această întâlnire ar fi fost uşor de demonstrat 
că era un trădător. 

Însă duşmanii lui nu aveau nevoie de dovezi pentru a-l 
condamna - nu trebuia decât să-şi dorească. Aşa că 
deschise uşa, ascultă clinchetul micului clopoțel şi se 
îndreptă spre culoarul îngust dintre tejghele. 

Ştia că nu avea cum să-l întâlnească pe Graff în persoană. 
Căci, dacă ministrul Colonizării ar fi venit pe Pământ, cu 


siguranţă că s-ar fi aflat, iar Graff evita publicitatea, cu 
excepţia cazurilor când îi era necesară, iar acum categoric 
nu era cazul. Pe cine ar trimite Graff? Fără îndoială pe 
cineva de la Şcoala de Luptă. Un profesor? Un alt elev? 
Cineva din gaşca lui Ender? Va fi o reuniune? 

Spre surprinderea lui, omul de la ultima masă stătea cu 
spatele spre uşă, astfel că tot ce putu Han Tzu să vadă fu 
părul său cărunt şi ondulat. Nu era chinez. Şi, după 
culoarea urechilor, nici european. Era bine că stătea cu 
spatele la uşă şi deci nu-l putea vedea pe Han Tzu 
apropiindu-se. Însă odată ce Han Tzu s-ar fi aşezat la masă 
s-ar fi aflat el cu faţa spre uşă, capabil să observe întreaga 
încăpere. 

Era o alegere înţeleaptă - la urma urmelor, Han Tzu era 
cel care ar putea să-şi dea seama de pericol, nu acest 
străin. Dar puţini ofiţeri aflaţi într-o misiune atât de riscantă 
ar fi avut tupeul să întoarcă spatele uşii doar pentru că 
persoana pe care o aşteptau ar fi fost un observator mai 
bun. 

Bărbatul nu se întoarse când se apropie Han Tzu. Nu-l 
observase, sau era pe deplin încrezător? 

— Salut, spuse străinul încet când Han Tzu ajunse lângă 
el. Ia loc, te rog. 

Han 'Izu se strecură pe bancheta din faţa sa şi-şi dădu 
seama că-l cunoştea pe bătrân, dar nu-şi putea aminti 
numele lui. 

Te rog, nu-mi pronunţa numele, spuse bărbatul. 

Asta e uşor. Nu mi-l amintesc. 

O, ba da, doar că nu-ţi aduci aminte de figura mea. Nu m- 
ai văzut prea des. Dar conducătorul echipei a petrecut mult 
timp alături de mine. 

Acum Han 'Izu îşi aminti. Acele ultime săptămâni la Şcoala 
de Comandă - pe Eros, când îşi închipuiau că se 
antrenează, dar în realitate conduceau flote îndepărtate în 
bătălia finală a războiului împotriva mătcilor. Ender, 
comandantul lor, fusese ţinut separat de ei, dar aflaseră mai 


apoi că lucrase îndeaproape cu un bătrân căpitan de vas pe 
jumătate maori. Îl antrenase, îl îmboldise. Se prefăcuse că 
este adversarul lui în jocurile simulate. 

Mazer Rackham. Eroul care salvase rasa umană de la o 
distrugere iminentă în timpul celei de-a Doua Invazii. Toată 
lumea îl crezuse mort, dar de fapt fusese trimis într-o 
călătorie fără rost cu o viteză apropiată de cea a luminii 
pentru ca efectele relativiste să-l păstreze în viaţă, astfel 
încât să participe la ultimele bătălii din război. 

Era de două ori istorie antică. Perioada aceea de pe Eros 
când făcuse parte din gaşca lui Ender îi părea ca 
aparţinând unei alte vieţi. lar Mazer Rackham fusese cel 
mai faimos om din lume cu zeci de ani înainte. 

Cel mai faimos om din lume, dar aproape nimeni nu-i 
cunoştea chipul. 

Toată lumea ştie că ai pilotat prima navă de colonişti, zise 
Han Tzu. 

Am minţit. 

Han Tzu acceptă răspunsul şi aşteptă în tăcere. 

— Există pentru tine un loc de conducător al unei colonii, 
zise Rackham. O fostă lume-stup, cu colonişti în majoritate 
chinezi şi foarte multe provocări interesante pentru un 
lider. Nava pleacă imediat ce urci la bordul ei. 

Aceasta era oferta. Visul. Să scape de furtunile de pe 
Pământ, de devastarea Chinei. În loc să aştepte să fie 
executat de guvernul furios şi slăbit al Chinei, în loc să 
privească poporul chinez suferind sub cizma cuceritorilor 
islamici, se putea îmbarca pe o navă frumoasă şi curată şi 
să se lase azvârlit în spaţiu, spre o lume pe care omul nu 
pusese niciodată piciorul, ca să devină liderul fondator al 
unei colonii care îi va onora numele pentru totdeauna. S-ar 
fi putut căsători, ar fi putut avea copii şi, după toate 
probabilitățile, ar fi putut fi fericit. 

— Cât timp am să mă hotărăsc? întrebă Han Tzu. Rackham 
îşi privi ceasul, apoi din nou spre el, fără să răspundă. 


Nu e o ofertă care poate să aştepte. Rackham clătină din 
cap. 

Foarte tentantă propunerea, zise Han Tzu. Rackham 
aprobă. 

Dar eu nu m-am născut pentru a avea parte deo 
asemenea fericire. Actualul guvern al Chinei a pierdut 
mandatul cerurilor. Dacă supraviețuiesc perioadei de 
tranziţie, aş putea fi util noului guvern. 

Şi pentru asta te-ai născut? 

— M-au testat, spuse Han Tzu, sunt un copil al războiului. 

Rackham aprobă din cap. Apoi băgă mâna în interiorul 
hainei şi scoase un stilou pe care îl puse pe masă. 

Ce-i asta? întrebă Han Tzu. 

Mandatul cerurilor. 

Han 'Tzu înţelese atunci că stiloul era o armă. Pentru că 
mandatul cerurilor se obținea întotdeauna prin sânge şi 
război. 

— Obiectele din capac sunt extrem de delicate, spuse 
Rackham. Exersează cu scobitori. 

Apoi se ridică şi ieşi pe uşa din spate a restaurantului. 

Fără îndoială că acolo îl aştepta un mijloc de transport. 

Han Tzu ar fi vrut să sară în picioare şi să alerge după el 
ca să-l ia în spaţiu şi să-l elibereze de tot ceea ce urma să se 
întâmple. 

Însă puse palma peste stilou şi-l făcu să alunece de pe 
masă, apoi îl ascunse în buzunarul pantalonilor. Era o armă. 
Ceea ce însemna că Graff şi Rackham se aşteptau ca el să 
aibă curând nevoie de o armă personală. Cât de curând? 

Han 'Izu scoase şase scobitori din suportul aflat pe masă 
lângă perete, alături de sosul de soia. Apoi se ridică şi se 
duse la toaletă. 

Desfăcu cu multă grijă capacul stiloului, astfel că nu 
pierdu niciuna dintre micile săgeți otrăvite înghesuite în el. 
Apoi deşurubă partea de sus a stiloului. Acolo erau patru 
găuri, în afară de lăcaşul central pentru tubul de cerneală. 


Mecanismul era inteligent proiectat să se rotească automat 
după fiecare folosire. Un revolver. 

Încarcă patru scobitori în cele patru fante. Intrau uşor. 
Apoi asambla la loc stiloul. 

Peniţa acoperea locul pe unde ar fi ieşit săgețile. Când 
ţinea capătul stiloului în gură, vârful peniţei servea drept 
dispozitiv de ochire. Ţinteşti şi tragi. 

Ţinteşti şi sufli. 

Suflă. 

Scobitoarea lovi peretele băii mai mult sau mai puţin acolo 
unde ţintise, cu un metru mai jos. Categoric era o armă cu 
rază mică de acţiune. 

Utiliza restul scobitorilor învățând cât de sus să ochească 
pentru a lovi o ţintă aflată la şase metri distanţă, încăperea 
nu era suficient de mare ca să exerseze pentru o ţintă aflată 
mai departe. Apoi adună scobitorile, le aruncă şi încarcă cu 
grijă stiloul cu săgețile adevărate, apucându-le numai de 
capătul prevăzut cu pene. 

După aceea trase apa şi se întoarse în restaurant. Nu-l 
aştepta nimeni. Aşa că se aşeză, comandă şi mancă metodic. 
Nu avea nici un motiv să înfrunte criza vieţii sale cu 
stomacul gol, iar mâncarea de aici nu era rea deloc. 

Plăti şi ieşi în stradă. Nu va merge acasă. Dacă ar fi 
aşteptat acolo să fie arestat, ar fi avut de-a face cu câţiva 
bătăuşi începători pe care nu merita să risipească săgețile. 

Făcu semn unei ricşe şi se îndreptă spre Ministerul 
Apărării. 

Locul era aglomerat ca de obicei. Patetic, gândi Han Tzu. 
Existenţa atâtor militari avusese un rost cu câţiva ani în 
urmă, când China cucerea Indochina şi India, milioanele de 
soldaţi răspândindu-se ca să stăpânească peste miliardele 
de oameni supuşi. 

Dar acum guvernul avea control direct asupra Manciuriei 
şi a părţii de nord a Hanatului Chinez. Perşii, arabii şi 
indonezienii impuseseră legea marţială în oraşele portuare 
importante din sud, iar marea armată turcă se instalase în 


Mongolia, gata să pătrundă prin apărarea chineză în orice 
clipă. O altă pane mare a armatei chineze era izolată în 
Sichuan, guvernul interzicându-i să predea vreo parte din 
trupe, obligându-i să hrănească o forţă de câteva milioane 
de oameni doar din producţia unei singure provincii. De 
fapt se aflau sub asediu, forţa slăbindu-le din ce în ce mai 
mult - şi fiind din ce în ce mai urâţi de civili. 

Avusese loc chiar şi o lovitură de stat, imediat după 
încetarea focului - dar fusese doar o simulare, o remaniere 
politică. Nimic altceva decât un pretext pentru a repudia 
termenii de încetare a focului. 

Nimeni din cadrul birocraţiei militare nu-şi pierduse 
slujba. Militarii fuseseră cei care conduseseră noul 
expansionism chinez. Militarii erau cei care eşuaseră. 

Însă doar Han Tzu fusese eliberat din funcţie şi trimis 
acasă. 

Nu-l puteau ierta pentru că spusese pe nume prostiei lor. 
Îi avertizase la fiecare pas. Ei însă ignoraseră fiecare 
avertisment. De fiecare dată când le arătase o cale de ieşire 
din dilemele lor autoinduse, ei ignoraseră planurile oferite 
de el şi luaseră decizii bazate pe bravadă, salvarea imaginii 
şi amăgiri despre invincibilitatea Chinei. 

La ultima întâlnire îi umilise complet. Stătuse acolo, un 
bărbat foarte tânăr în prezenţa unor bătrâni cu autoritate 
enormă, şi le spusese că sunt proşti. Le expusese exact 
motivul pentru care eşuaseră atât de mizerabil. Le spusese 
chiar că pierduseră mandatul cerurilor - scuza tradiţională 
pentru o schimbare de dinastie. Acesta era un păcat de 
neiertat, deoarece actuala dinastie pretindea că nu este 
deloc o dinastie, nici un imperiu, ci mai degrabă expresia 
perfectă a voinţei poporului. 

Ceea ce uitau ei era că poporul chinez încă mai credea în 
mandatul cerurilor - şi-şi dădea seama când un guvern nu-l 
mai deţine. 

Acum, pe când îşi arăta legitimaţia expirată la porţile 
complexului şi era admis fără ezitare, îşi dădu seama că 


exista un singur motiv posibil pentru care nu fusese încă 
arestat sau ucis: Nu îndrăzneau. 

Asta confirma faptul că Rackham avusese dreptate să-i dea 
o armă cu patru săgeți şi s-o numească „mandatul 
cerurilor”. În interiorul Departamentului Apărării acționau 
forţe pe care Han Tzu nu le-ar fi putut sesiza dacă ar fi 
aşteptat în apartamentul lui ca cineva să decidă ce-i de 
făcut cu el. Nici măcar nu-i tăiaseră salariul. În cadrul 
armatei domneau panica şi confuzia, iar acum Han Izu ştia 
că el se afla în centrul problemei. Că tăcerea şi aşteptarea 
lui fuseseră de fapt pietrele de moară ce au măcinat 
constant mortarul eşecului militar. 

Ar fi trebuit să ştie că discursul său j accuse va avea efect 
dincolo de umilirea şi furia „superiorilor” săi. Consilierii 
stăteau lipiţi de pereţi şi ascultau. lar ei ştiau că fiecare 
cuvânt spus de Han Tzu era adevărat. 

Din câte ştia Han Tzu, moartea sau arestarea sa fusese 
deja ordonată de zeci de ori. lar asistenții cărora li se 
dăduseră aceste ordine le puteau transmite fără îndoială 
mai departe. Dar ei transmiseseră şi povestea lui Han Tzu, 
fostul elev al Şcolii de Luptă care făcuse parte din gaşca lui 
Ender. Soldaţii cărora li se ordonase să-l aresteze aflaseră 
de asemenea că, dacă opiniile lui Han Tzu ar fi fost luate în 
considerare, China nu ar fi fost învinsă de islamişti şi de 
țanţoşul lor Calif-copil. 

Islamiştii au câştigat deoarece au avut destulă minte ca să- 
l pună pe camaradul lui Ender al lor, Califul Alai, la 
comanda armatelor - de fapt, la comanda întregului lor 
guvernământ, a întregii lor religii. 

Dar guvernul chinez îl respinsese pe omul lui Ender, iar 
acum ordona arestarea lui. 

În cadrul acestor discuţii cu siguranţă fusese rostită 
expresia „mandatul cerurilor”. 

Iar soldaţii, dacă într-adevăr îşi părăsiseră cazărmile, 
păreau incapabili să localizeze apartamentul lui Han Tzu. 


În toate săptămânile care se scurseseră de la încheierea 
războiului, conducerea ar fi trebuit deja să-şi dea seama de 
propria lor lipsă de putere. Dacă soldaţii nu-i ascultau nici 
măcar într-o problemă atât de simplă ca arestarea 
dușmanului politic care îi făcuse de ruşine, atunci se aflau 
într-un mare pericol. 

De aceea legitimaţia lui Han Tzu fusese acceptată la 
intrare. De aceea i se permitea să umble fără escortă 
printre clădirile complexului Departamentului Apărării. 

Nu complet fără escortă. Căci surprindea în vederea 
periferică tot mai mulţi soldaţi şi funcţionari care se 
transformau în umbrele lui, mişcându-se printre clădiri pe 
traiectorii paralele cu a lui. Căci, desigur, paznicii porţilor 
răspândiseră imediat vestea: E aici. 

Astfel încât, atunci când se îndreptă spre intrarea înaltului 
Stat-Major, făcu o pauză pe treapta cea mai de sus şi se 
întoarse. Câteva mii de bărbaţi şi femei se aflau deja în 
spaţiul dintre clădiri, şi continuau să vină din ce în ce mai 
mulţi. O mare parte erau soldaţi înarmaţi. 

Han Tzu privi pe deasupra lor, observând cum numărul lor 
creştea. Niciunul nu vorbi. 

Se înclină în faţa lor. 

Ei îi întoarseră plecăciunea. 

Han Tzu intră în clădire. Paznicii de dincolo de uşi se 
înclinară şi ei. El făcu o plecăciune în faţa fiecăruia, apoi 
urcă pe scările care duceau la birourile de la etajul al 
doilea, unde cu siguranţă îl aşteptau ofiţerii cu cele mai 
înalte grade. 

Fu întâmpinat pe palier de o tânără în uniformă care făcu 
o plecăciune şi spuse: 

— Cu respect, domnule, vreţi să poftiţi în biroul celui 
numit Tigrul Zăpezilor? 

Vocea ei era lipsită de sarcasm, dar în acele zile numele de 
„Tigrul Zăpezilor” purta în sine ironia. Han Tzu o privi cu 
gravitate: 

Cum te numeşti, soldat? 


Locotenent Lotus Alb, răspunse ea. 

Locotenent, dacă cerurile ar acorda astăzi mandatul lor 
adevăratului împărat, l-ai servi pe acesta? 

Viaţa mea i-ar aparţine. 

Şi arma ta? 

Ea se înclină adânc. 

Se înclină şi el, apoi o urmă în biroul Tigrului Zăpezilor. 

Erau adunaţi toţi acolo în anticameră - oamenii care 
fuseseră prezenţi cu săptămâni în urmă, când Han Izu îşi 
arătase disprețul faţă de ei pentru că pierduseră mandatul 
cerurilor. Îl priveau cu răceală, iar el nu avea nici un 
prieten printre aceşti ofiţeri de rang înalt. 

Tigrul Zăpezilor stătea în uşa biroului său personal. Nu se 
mai auzise ca el să iasă să întâmpine pe cineva, cu excepţia 
membrilor Biroului Politic, dintre care nu era prezent 
niciunul. 

— Han Izu, zise. 

Han Tzu se înclină uşor. Tigrul Zăpezilor îi răspunse cu o 
plecăciune aproape invizibilă. 

— Sunt fericit să văd că te întorci la datorie după o 
vacanţă bine-meritată, zise Tigrul Zăpezilor. 

Han Tzu rămase în mijlocul încăperii, privindu-l hotărât. 

— Te rog, intră. 

Han 'Tzu se îndreptă încet spre uşa deschisă. Ştia că 
locotenent Lotus Alb stătea în pragul celeilalte uşi, veghind 
ca nimeni să nu ridice mâna asupra lui şi să-i facă vreun 
rău. 

Prin uşa deschisă, Han Tzu putea să vadă doi soldaţi 
flancând masa Tigrului Zăpezilor. Se opri, privindu-i pe 
fiecare în parte. Pe feţele lor nu se citea nimic; nici măcar 
nu-i întoarseră privirea. Dar ştia că ei înțelegeau cine era 
el. Fuseseră aleşi de Tigrul Zăpezilor pentru că avea 
încredere în ei. Dar nu ar fi trebuit să aibă. 

Tigrul Zăpezilor luă pauza lui Han Tzu drept o invitaţie de 
a intra primul în încăpere. Han Tzu nu-lurmă înăuntru 
decât după ce Tigrul Zăpezilor se aşeză în spatele biroului. 


Apoi intră. 

— 'Te rog, închide uşa, zise Tigrul Zăpezilor. 

Han Tzu se întoarse şi deschise uşa cât putu de larg. 

Tigrul Zăpezilor îndură nesupunerea fără să clipească. Ce 
ar fi putut spune sau face fără a fi el însuşi patetic? 

Împinse o hârtie spre Han Tzu. Era un ordin prin care îl 
numea la comanda armatei care flămânzea lent în provincia 
Sichuan. 

— Ţi-ai dovedit de multe ori marea înţelepciune. Îţi cerem 
acum să fii salvarea Chinei şi să conduci această armată 
măreaţă împotriva duşmanului nostru. 

Han Tzu nu se osteni să-i răspundă. O armată înfometată, 
prost echipată, demoralizată şi asediată nu putea face 
miracole. lar Han Tzu nu avea nici o intenţie să accepte 
misiunea aceasta sau oricare alta din partea Tigrului 
Zăpezilor. 

— Domnule, sunt nişte ordine excelente, zise Han Tzu 
tare. Privi pe rând la fiecare dintre soldaţii care stăteau în 
picioare de o parte şi de alta a mesei: Vă daţi seama cât de 
excelente sunt ordinele astea? 

Neobişnuiţi să li se vorbească direct într-o întâlnire de un 
nivel atât de înalt, unul dintre soldaţi aprobă din cap; 
celălalt se foi încurcat. 

— Nu văd decât o singură greşeală, spuse Han Tzu. Vocea 
lui era destul de puternică să se audă şi în anticameră. 

Tigrul Zăpezilor făcu o grimasă. 

— Nu e nici o greşeală. 

— Daţi-mi voie să-mi iau stiloul şi să vă arăt, zise Han Tzu. 

Scoase stiloul din buzunarul cămăşii şi-i desfăcu capacul. 
Apoi bară cu o linie numele său din partea de sus a hârtiei. 

Întorcându-se spre uşa deschisă, Han Tzu spuse: 

— În această clădire nimeni nu are autoritatea să-mi 
comande mie. 

Era modul său de a anunţa că prelua controlul asupra 
guvernului, şi toată lumea ştia asta. 


— Împuşcaţi-l, zise Tigrul Zăpezilor în spatele lui. Han Tzu 
se răsuci, punând stiloul în gură. 

Dar înainte de a putea trage vreo săgeată, soldatul care 
refuzase să aprobe îl împuşcă în cap pe Tigrul Zăpezilor, 
împroşcându-l pe celălalt cu o ploaie de sânge şi fragmente 
de creier şi oase. 

Cei doi soldaţi se înclinară adânc în faţa lui Han Tzu. 

Han Tzu ieşi în anticameră. Câţiva dintre generalii bătrâni 
se îndreptau spre uşă. Dar locotenent Lotus Alb scoase 
pistolul şi ei îngheţară. 

— Împăratul Han Tzu nu a acordat onorabililor domni 
permisiunea să se retragă, zise ea. 

Han Tzu se adresă soldaţilor din spatele său: 

— Vă rog să-i daţi ajutor locotenentului la păstrarea 
siguranţei în această încăpere. Presupun că ofiţerii prezenţi 
aici au nevoie de timp pentru a medita asupra modului în 
care China a ajuns în această situaţie dificilă. Aş dori ca ei 
să rămână aici până când fiecare va fi scris o explicaţie 
completă a multelor greşeli pe care au ajuns să le facă, şi 
cum cred ei că ar fi trebuit conduse lucrurile. 

După cum se aştepta Han Tzu, lingăii trecură imediat la 
treabă, împingându-şi compatrioţii înapoi spre locurile lor 
de lângă perete. 

N-aţi auzit porunca împăratului? 

Vom face cum ne ceri, Delegat al Cerurilor. Asta nu le 
făcea prea mult bine. Han Tzu ştia deja perfect în care 
ofiţeri să se încreadă pentru a conduce armata chineză. 

Ironia era că „marii oameni” care erau acum umiliţi şi 
scriau rapoarte asupra propriilor greşeli nu fuseseră de 
fapt sursa acestora. Doar credeau că fuseseră. Iar slugile 
care provocaseră în realitate problemele se considerau 
simple instrumente ale voinţei comandanților lor. Dar era în 
natura slugilor să folosească puterea cu nesăbuinţă, 
întrucât vina putea oricând să fie pasată superiorilor sau 
inferiorilor. 


Spre deosebire de reputaţia bună care, ca aerul cald, se 
ridica întotdeauna. 

De acum înainte se va ridica spre mine. 

Han Tzu părăsi biroul răposatului Tigru al Zăpezilor. Pe 
coridor, fiecare uşă era păzită de soldaţi. Auziseră unicul 
foc, iar Han Izu era mulţumit să constate că toţi păreau 
uşuraţi să vadă că nu el fusese cel împuşcat. 

Se întoarse spre unul dintre soldaţi şi zise: 

— Du-te, te rog, în cel mai apropiat birou şi cere asistenţă 
medicală pentru onorabilul Tigru al Zăpezilor. Altor trei le 
spuse: Vă rog s-o ajutaţi pe locotenent Lotus Alb să asigure 
cooperarea foştilor generali aflaţi în cameră, cărora le-am 
cerut să scrie rapoarte. 

În timp ce ei se grăbeau să-i îndeplinească ordinul, Han 
Tzu împărţi sarcini celorlalţi soldaţi şi funcţionari. Unii 
dintre ei vor fi mai târziu înlăturați; alţii vor fi avansați. Dar 
în acest moment niciunul nu se gândea măcar că ar putea 
să nu-l asculte. În numai câteva minute dăduse ordine prin 
care izolase întregul complex al Departamentului Apărării. 
Până termina, nu voia ca Biroul Politic să fie avertizat. 

Dar precauţiile sale fuseseră zadarnice. Căci, atunci când 
cobori scările şi ieşi din clădire, fu întâmpinat de uralele 
miilor şi miilor de soldaţi care înconjuraseră sediul. 

— Han Tzu! strigau. Alesul Cerurilor! 

Era imposibil ca zgomotul să nu fie auzit din afara 
complexului. Deci, în loc să atace Biroul Politic dintr-odată, 
va trebui să piardă timp luându-le urma celor care fugeau 
spre zonele rurale sau încercau să ajungă la aeroport sau la 
fluviu. Dar în privinţa unui lucru nu exista nici o îndoială: 
noul împărat fiind susţinut cu entuziasm de forţele armate, 
domnia sa nu va întâmpina rezistenţă nicăieri în China. 

Mazer Rackham şi Hyrum Graff înţeleseseră asta când îi 
oferiseră posibilitatea să aleagă. Singura lor greşeală 
fusese că nu ştiuseră cât de adânc pătrunsese în rândurile 
militarilor povestea înţelepciunii lui Han Tzu. La urma 
urmelor, nu avusese nevoie de armă. 


Deşi, dacă n-ar fi avut-o, ar fi avut oare curajul să 
acţioneze cu atâta îndrăzneală? 

Han Tzu nu avea nici o îndoială: Dacă soldaţii nu l-ar fi ucis 
primii pe Tigrul Zăpezilor, ar fi făcut-o el după aceea - şi ar 
fi fost nevoit să-i ucidă şi pe cei doi soldaţi dacă nu s-ar fi 
supus imediat poruncilor lui. 

Mâinile mele sunt curate, dar nu pentru că nu aş fi fost 
pregătit să mi le pătez cu sânge. 

În timp ce se îndrepta spre Departamentul de Strategie şi 
Planificare, unde urma să-şi instaleze sediul temporar, nu se 
putea opri să nu se întrebe: Dacă aş fi acceptat oferta lor 
iniţială şi aş fi plecat în spaţiu? Ce s-ar fi întâmplat atunci cu 
China? 

Şi apoi, o întrebare şi mai obiectivă: Ce se va întâmpla cu 
China acum? 

MAMA. 

From: HMebane % GeneticTherapyOMayoFlorida. org. us 
To: JulianDelphiki% Carlotta (ODelphikiConsultations. corn 
Re: Prognostic. 

Dragă Julian, Aş vrea să am veşti mai bune. Dar testele de 
ieri sunt concludente. Terapia cu estrogen nu are efect 
asupra epifizelor. Rămân deschise, deşi tu categoric nu ai 
nici o deficiență a receptorilor de estrogen de la capetele 
de creştere ale oaselor. 

Cât despre cea de-a doua cerere a ta, bineînţeles că vom 
continua să-ţi studiem ADN-ul, prietene, indiferent dacă 
embrionii lipsă vor fi găsiţi sau nu. Ceea ce a fost făcut o 
dată se poate face din nou, iar greşelile lui Volescu se pot 
repeta în viitor şi la alte modificări genetice. Dar istoria 
cercetărilor genetice e destul de consistentă. Durează mult 
să se detecteze şi să se izoleze o secvenţă neobişnuită şi 
apoi să se realizeze experimente pe animale pentru a 
determina ce face fiecare porţiune a sa şi cum se pot 
contracara efectele sale. 

Nu se pot grăbi astfel de cercetări. Chiar dacă am avea 
zece mii de oameni care să lucreze la această problemă, ei 


ar face aceleaşi experimente în aceeaşi ordine şi ar dura la 
fel de mult timp. Într-o zi vom înţelege de ce uluitorul tău 
intelect este legat incurabil de o creştere necontrolată. Ca 
să fiu sincer, în acest moment pare aproape o maliţiozitate 
din partea naturii, ca şi cum ar exista o lege prin care 
preţul pentru eliberarea intelectului uman să fie ori 
autismul, ori gigantismul. 

Ce bine ar fi fost dacă în loc de pregătirea militară ai fi 
studiat biochimia, astfel încât la vârsta asta să poţi accelera 
cercetările în domeniu! Nu mă îndoiesc că tu ai fi avut ideile 
de care avem nevoie mai curând decât noi, cei cu intelectul 
încătuşat. Asta e ironia amară a condiţiei şi a istoriei tale. 
Nici Volescu nu ar fi putut anticipa consecinţele alterării 
genelor tale. 

Mă simt ca un laş pentru că îţi transmit aceste informaţii 
prin e-mail în loc să-ţi spun în faţă, dar ai insistat să 
primeşti fără întârziere un raport scris. Desigur, datele 
tehnice îţi vor fi trimise imediat ce vor fi disponibile 
rapoartele finale. 

Ar fi fost bine dacă criogenia nu s-ar fi dovedit un teren 
atât de neroditor. 

Cu sinceritate, Howard. 

Imediat după ce Bob plecă la lucru în schimbul de noapte 
la băcănie, Randi se aşeză în faţa ecranului şi revăzu, de la 
început, documentarul despre Achilles Flandres. 

O întrista modul în care era ponegrit, dar era deja expertă 
în a nu pune la inimă asemenea lucruri. Megaloman. 
Nebun. Ucigaş. 

Oare de ce nu-l puteau vedea aşa cum era în realitate? Un 
geniu ca Alexandru cel Mare, care a ajuns atât de aproape 
să unească lumea şi să pună capăt războaielor pentru 
totdeauna. 

Acum, câinii se băteau în jurul rămăşiţelor realizărilor lui 
Ahile, în timp ce trupul său se odihnea într-un mormânt 
obscur dintr-un mizerabil sat tropical din Brazilia. 


lar asasinul care curmase viaţa lui Ahile, care se ridicase 
împotriva măreției sale, el era onorat de parcă ar fi fost 
vreun gest eroic să împuşti un om neînarmat. Julian 
Delphiki. Bean. Unealta diabolicului Hegemon Peter 
Wiggin. 

Delphiki şi Wiggin. Nu meritau să trăiască pe aceeaşi 
planetă cu Ahile. Şi totuşi, pretindeau că sunt moştenitorii 
lui, conducătorii de drept ai lumii. 

Ei bine, bieţi nebuni, nu sunteţi moştenitorii nimănui. 
Pentru că eu ştiu unde este adevăratul moştenitor al lui 
Ahile. 

Îşi mângâie pântecul, deşi asta era ceva periculos cu 
greţurile pe care le avusese de când rămăsese însărcinată. 
Nu o arătase încă, şi când avea să o facă erau şanse egale 
ca Bob să o alunge sau să o păstreze şi să accepte copilul ca 
fiind al lui. Bob ştia că nu putea avea copii -făcuseră destule 
teste - şi nu avea nici un rost să se prefacă, întrucât el 
putea să ceară oricând un test ADN şi ar fi aflat oricum 
adevărul. 

lar ea jurase să nu spună niciodată că făcuse un implant. 
Va trebui să pretindă că avusese o aventură cu cineva şi că 
voia să păstreze copilul. Lui Bob nu i-ar conveni deloc asta. 
Dar ea ştia că viaţa copilului ei depindea de păstrarea 
secretului. 

Bărbatul care o intervievase la clinica de fertilitate fusese 
ferm în această privinţă. 

Nu contează cui spui, Randi. Duşmanii acestui mare om 
ştiu că embrionul există. Îl vor căuta. Vor supraveghea toate 
femeile din lume care nasc într-un anumit interval de timp. 
Şi orice zvon că un copil a fost implantat şi nu conceput în 
mod natural îi va atrage ca pe vulturi. Resursele lor sunt 
nelimitate. Nu vor precupeţi nici un efort în căutările lor. 
Iar când vor găsi o femeie despre care doar ar bănui că ar 
putea fi mama copilului lui, o vor ucide, pentru orice 
eventualitate. 


Dar trebuie să fie sute, mii de femei cărora li s-au 
implantat embrioni, protestase Randi. 

Eşti creştină? întrebase bărbatul. Ai auzit de masacrul 
inocenților? Oricât de mulţi ar trebui ucişi, pentru aceşti 
monştri merită, atâta timp cât asta înseamnă că pot 
împiedica naşterea acestui copil. 

Randi privi imaginile cu Ahile din zilele Şcolii de Luptă şi 
imediat după aceea, de la azilul unde îl încinseseră 
duşmanii lui când devenise limpede că era un comandant 
mai bun decât preţiosul lor Ender Wiggin. Citise în mai 
multe locuri pe net că Ender Wiggin folosise de fapt 
planurile lui Ahile ca să învingă Gândacii. Puteau să-l 
glorifice cât voiau pe micul lor erou fals - dar toată lumea 
ştia că lui Ender i se acorda toată cinstea numai pentru că 
era fratele mai mic al lui Peter Wiggin. 

Ahile era cel care salvase lumea. Ahile era tatăl copilului 
pe care ea alesese să-l poarte. 

Singurul regret al lui Randi era că nu putea fi şi mama 
biologică, şi că acest copil nu fusese conceput în mod 
natural. Dar ştia că mireasa lui Ahile trebuie să fi fost aleasă 
cu mare grijă - o femeie care să contribuie cu genele 
potrivite ca să nu se dilueze geniul, bunătatea şi energia lui. 
Dar ei ştiau despre femeia pe care o iubea Ahile, şi dacă ar 
fi fost însărcinată când murise el i-ar fi sfâşiat pântecul 
pentru ca ea să zacă în agonie şi să-i privească fetusul 
arzând în faţa ochilor ei. 

Aşadar, pentru a-i proteja pe mamă şi pe copil, Ahile 
aranjase ca embrionul să fie luat în secret şi implantat unei 
femei în care să aibă încredere că va duce sarcina la 
termen, că îi va oferi un cămin bun şi-l va creşte pe deplin 
conştientă de vastul său potenţial. Că-l va învăţa în secret 
cine este el în realitate şi ce cauză serveşte, pentru a putea 
creşte să împlinească destinul tatălui său, întrerupt cu 
cruzime. Era o încredere sacră, iar Randi era demnă de ea. 

Bob nu era. Lucrurile erau simple. Randi ştiuse 
dintotdeauna că se măritase cu cineva sub nivelul ei. Bob 


era un soţ bun, dar nu avea imaginaţie să înţeleagă ceva 
mai important decât viaţa de zi cu zi şi să planifice altceva 
decât următoarea excursie la pescuit. Randi îşi putea 
închipui cum ar reacţiona dacă i-ar spune nu numaică e 
însărcinată, ci şi că nici măcar nu e copilul ei. 

Găsise deja câteva pagini pe net unde oamenii căutau 
embrioni „pierduţi” sau „răpiţi”. Ştia - bărbatul care 
vorbise cu ea o avertizase - că cel mai probabil aceştia 
proveneau dintre duşmanii lui Ahile, umblând după 
informaţii care să-i conducă... la ea. 

Se întrebă dacă nu cumva simplul fapt de a căuta oameni 
interesaţi de embrioni i-ar alerta. Companiile pretindeau că 
nici un guvern nu are acces la bazele lor de date, dar era 
posibil ca Flota Internaţională să intercepteze toate 
mesajele şi să monitorizeze toate căutările. Se spunea că FE. 
[. era în realitate sub controlul guvernului Statelor Unite, 
că izolaţionismul american era doar o faţadă şi totul era 
condus prin intermediul F. 1. Mai existau oameni care 
susțineau exact contrariul - SUA erau izolate pentru că aşa 
voia F. I., întrucât majoritatea tehnologiei spaţiale de care 
depindea era dezvoltată şi realizată în Statele Unite. 

Nu putea fi o întâmplare că Hegemonul Peter era el însuşi 
american. 

Nu se putea opri din căutarea informaţiilor despre 
embrionii răpiți. Erau tot felul de minciuni, capcane şi 
şmecherii. Ştia că oricui altcuiva i-ar fi părut paranoică, dar 
numai din cauză că ei nu ştiau ceea ce ştia ea. Existau într- 
adevăr monştri pe lume, iar cei care ascundeau secrete faţă 
de ei trebuiau să fie în permanenţă vigilenţi. 

Pe ecran apărea o imagine îngrozitoare. O arătau 
încontinuu: bietul trup distrus al lui Ahile zăcând pe 
podeaua palatului Hegemonului, părând atât de liniştit, fără 
nici o rană pe corp. Unii spuneau pe net că Delphiki nu-l 
împuşcase în ochi; dacă ar fi făcut-o, faţa lui Ahile ar fi fost 
arsă de praful de puşcă, ar fi existat o rană de ieşire şi 
sânge peste tot. 


Nu, Delphiki şi Wiggin îl închiseseră pe Ahile şi îi 
înscenaseră ceva în cârdăşie cu poliţia, pretinzând că Ahile 
luase ostatici sau ceva de genul ăsta, ca să aibă un pretext 
să-l ucidă. Dar de fapt îi făcuseră o injecție letală. Sau îi 
otrăviseră mâncarea. Sau îl infectaseră cu o boală oribilă ca 
să moară zvârcolindu-se în agonie pe podea, în timp ce 
Delphiki şi Wiggin priveau. 

La fel cum Richard al III-lea i-a asasinat pe bieţii prinți în 
turn. 

Dar când se va naşte fiul meu, îşi spuse Randi, toate aceste 
istorii false vor fi distruse. Mincinoşii vor fi eliminaţi, la fel 
ca şi minciunile lor. 

Apoi, această imagine va fi utilizată în povestea adevărată. 
Fiul meu va avea grijă de asta. Nimeni nu va mai auzi 
vreodată minciunile care se spun acum. larAhile va fi 
recunoscut ca cel mare, chiar mai mare decât fiul care îi va 
desăvârşi munca de-o viaţă. 

Iar eu voi fi ţinută minte şi onorată ca femeia care l-a 
adăpostit şi i-a dat naştere, şi l-a crescut ca să conducă 
lumea. 

Tot ce am eu de făcut pentru asta: nimic. 

Nimic care să atragă atenţia asupra mea. Nimic care să 
mă facă să par ieşită din comun sau ciudată. 

Însă singurul lucru pe care ea nu suporta să-l facă era 
nimicul. Să stea pur şi simplu la televizor, făcându-şi griji, 
neliniştită - îi făcea rău copilului atâta adrenalină alergând 
prin organismul ei. 

Aşteptarea o înnebunea. Nu aşteptarea copilului - aşa 
ceva era natural, iar ea se bucura de fiecare zi de sarcină. 

Ci aşteptarea unei schimbări în viaţa ei. Să-l aştepte... pe 
Bob. 

De ce l-ar aştepta pe Bob? 

Se ridică de pe canapea, închise televizorul, se duse în 
dormitor şi începu să-şi împacheteze hainele şi celelalte 
lucruri în cutii de carton. Răsturnă obsedantele registre 


financiare ale lui Bob pentru a goli cutiile - lasă-l să se 
amuze el mai târziu, ordonându-le. 

Numai după ce împacheta şi închise cea de-a patra cutie îi 
trecu prin minte că normal era să-i spună despre copil şi 
apoi să-l facă pe el să se mute. 

Dar ea nu mai voia să aibă de-a face cu el. Nu voia o ceartă 
în legătură cu paternitatea. Voia doar să plece. Să iasă din 
viaţa lui banală, fără rost, să plece din acest oraş lipsit de 
sens. 

Bineînţeles că nu putea să plece pur şi simplu. Atunci ar 
deveni o persoană dată dispărută. Ar fi introdusă în bazele 
de date. Cineva ar fi alertat. 

Aşa că îşi luă cutiile cu haine, câteva din oalele favorite, 
tigăi şi cărţi de bucate şi le încarcă în maşina pe care o avea 
dinainte de a se mărita cu Bob, fiind doar pe numele ei. 
Apoi petrecu o jumătate de oră scriind diferite versiuni ale 
unei scrisori pentru Bob, în care explica faptul că nu-l mai 
iubeşte, că îl părăseşte şi nu vrea ca el să o caute. 

Nu. Nimic scris. Nimic care să poată fi arătat cuiva. 

Urcă în maşină şi conduse până la băcănie. În parcarea 
băcăniei găsi un cărucior pe care cineva îl lăsase acolo şi-l 
împinse înăuntru. Ajutând la strângerea cărucioarelor 
abandonate în parcare dovedea că nu e răzbunătoare. Era 
o persoană civilizată, care voia să-l ajute pe Bob să se 
descurce bine în afacerea şi în viaţa lui atât de banală, 
banală, banală. Pe el l-ar ajuta ca o femeie şi un copil atât 
de extraordinari să nu mai facă parte din viaţa lui. 

El ieşise, iar ea, în loc să-l aştepte în birou, plecă în 
căutarea lui. Îl găsi supraveghind descărcarea unui camion 
care întârziase din cauza unei pene pe autostradă, 
asigurându-se că alimentele congelate se păstraseră la o 
temperatură suficient de scăzută ca să poată fi descărcate 
şi puse pe rafturi în bune condiţii. 

Poţi să aştepţi un minut? zise el. Ştiu că e important, altfel 
n-ai fi venit până aici, dar... 


Oh, Bob, nu durează mai mult de o secundă. Se aplecă 
spre el: Sunt însărcinată şi nu e copilul tău. 

Fiind un mesaj compus din două părţi, nu fu imediat 
înţeles. Pe moment păru fericit. Apoi faţa începu să i se 
înroşească. 

Ea se aplecă din nou: 

— Nu-ţi face griji. le părăsesc. O să te anunţ unde să-mi 
trimiţi actele de divorţ. Acum, întoarce-te la muncă. 

Se îndepărtă. 

— Randi, strigă el în urma ei. 

— Nu-i vina ta, Bob! răspunse ea peste umăr. Nimic n-a 
fost din vina ta. Eşti un tip grozav. 

Se simţi eliberată în timp ce se întorcea străbătând 
magazinul. Era într-o dispoziţie atât de generoasă, încât 
cumpără o cutiuţă cu balsam de buze şi o sticlă de apă. 
Micul profit obţinut din această vânzare va fi ultima ei 
contribuţie la viaţa lui Bob. 

Apoi urcă în maşină şi merse spre sud, pentru că la ieşirea 
din parcare trebuia s-o ia la dreapta, iar traficul era prea 
aglomerat ca să aştepte momentul în care putea s-o ia la 
stânga. Va conduce în direcţia în care o va purta fluxul 
traficului. Nu va încerca să se ascundă de nimeni, îi va 
comunica lui Bob unde se află imediat ce se va decide să 
rămână acolo, şi va divorța în cel mai obişnuit fel cu putinţă. 
Dar nu se va intersecta cu nimeni care ar putea s-o 
recunoască. Va deveni efectiv invizibilă, nu ca cineva care 
încearcă să se ascundă, ci ca cineva care nu are nimic de 
ascuns şi care niciodată nu a devenit importantă pentru 
nimeni. 

Decât pentru iubitul ei fiu. 

LOVITURA DE STAT. 

From: Julian DelphikiYmilcomOhegemon.gov Io: Volescu 
% levers Oplasticgenome. edu Re: De ce continuaţi să vă 
ascundeţi când nu mai este cazul? 

Dacă v-am fi vrut mort sau pedepsit, nu credeţi că asta s- 
ar fi întâmplat deja? Protectorul dumneavoastră s-a dus şi 


nu există nici o ţară pe Pământ care să vrea să vă protejeze 
dacă am publica dosarul „ realizărilor” dumneavoastră. 

Ceea ce aţi făcut e bun făcut. Acum ajutaţi-ne să ne găsim 
copiii, indiferent unde i-aţi ascuns. 

Peter Wiggin o luase cu el pe Petra Arkanian pentru că ea 
îl cunoştea pe Califul Alai. Amândoi fuseseră în gaşca lui 
Ender. Iar Alai îi adăpostise pe ea şi pe Bean în săptămânile 
dinaintea invaziei islamiste în China - sau a eliberării Asiei, 
în funcţie de propaganda pe care o ascultai. 

Dar acum se părea că nu însemna nimic faptul că Petra 
era cu el. în Damasc nu conta pentru nimeni că Hegemonul 
călătorea ca un pelerin să-l vadă pe Calif. Peter venise fără 
nici un fel de publicitate - era o vizită privată, el şi Petra 
trecând drept un cuplu de turişti. 

Cu certurile aferente. Căci Petra nu avea răbdare cu el. 
Tot ce făcea, spunea sau doar gândea nu era bine. Iar în 
ultima seară, când elo întrebă în cele din urmă: 

— Spune-mi ce anume urăşti la mine, Petra, nu te mai 
preface că e vorba de lucruri lipsite de importanţă. 

Răspunsul fu devastator: 

— Singura diferenţă pe care o văd între tine şi Ahile este 
că tu îi laşi pe alţii să ucidă în numele tău. 

Era atât de nedrept. Peter îşi făcuse un ţel din a încerca să 
evite războiul. 

Cel puţin acum ştia de ce era ea aşa de furioasă pe el. 
Când Bean intrase în sediul asediat al Hegemoniei ca să-l 
înfrunte singur pe Ahile, Peter înţelesese că Bean îşi punea 
la bătaie propria viaţă şi că era extrem de puţin probabil ca 
Ahile să-i dea ceea ce promisese - embrionii copiilor lui 
Bean şi ai Petrei care fuseseră furaţi din spital imediat după 
fertilizarea în vitro. 

Astfel încât atunci când Bean îi trăsese în ochi un glonţ de 
22 care i se rotise de câteva ori prin craniu, singura 
persoană care obținuse absolut tot ceea ce voia fusese 
Peter însuşi. Reobţinuse sediul Hegemoniei; eliberase toţi 
ostaticii în condiţii de siguranţă; recâştigase chiar şi mica 


armată antrenată de Bean şi condusă de Suriyawong, care 
se dovedise în cele din urmă a-i fi loial. 

În timp ce Bean şi Petra nu-şi recăpătaseră copiii, iar Bean 
era pe moarte, Peter nu putea face nimic ca să-i ajute în 
afară de a le oferi spaţiu de birouri şi computere pentru a-şi 
continua căutările. De asemenea, îşi folosi toate relaţiile 
pentru a le asigura cooperarea naţiunilor în cazul în care ar 
fi avut nevoie de acces la dosare. 

Imediat după moartea lui Ahile, Petra se simţise pur şi 
simplu uşurată. Iritarea ei faţă de Peter crescuse - sau doar 
ieşise la suprafaţă - în săptămânile care urmaseră, 
văzându-l cum încerca să restabilească prestigiul 
Hegemoniei şi să închege o coaliţie. Începu să facă scurte 
comentarii ironice cum că Peter s-ar juca în „groapa cu 
nisip geopolitică” sau că „umblă ţanţoş în faţa şefilor de 
stat”. 

Ar fi trebuit să se aştepte că o călătorie împreună cu ea n- 
ar face decât să înrăutăţească lucrurile. În special pentru 
că el nu asculta sfatul ei niciodată. 

Nu poţi să apari aşa, pur şi simplu, îi spuse ea. 

Nu am de ales. 

Înseamnă lipsă de respect. Ca şi când ai crede că poţi 
oricând să treci pe la Calif. înseamnă să-l tratezi ca pe un 
servitor. 

De asta te-am adus pe tine, explică Peter cu răbdare. 
Pentru ca tu să-l vizitezi şi să-i explici că singura posibilitate 
este o întâlnire secretă. 

Dar mi-a spus deja mie şi lui Bean că nu vom mai avea 
acces la el aşa cum aveam înainte. Noi suntem 
necredincioşi. El e Calif. 

Papa se întâlneşte mereu cu ne-catolici. Se întâlneşte şi cu 
mine. 

Papa nu e musulman, zise Petra. 

Ai puţină răbdare. Alai ştie că suntem aici. În cele din 
urmă se va decide să mă primească. 


În cele din urmă? Sunt însărcinată, domnule Hegemon, iar 
soţul meu e cam pe moarte, ha ha ha, iar tu iroseşti timpul 
pe care îl mai avem împreună, şi asta mă enervează. 

Te-am invitat să vii. Nu te-am silit. 

E bine că nu ai încercat asta. 

Acum totul ieşise la suprafaţă. Deschis. Era limpede în cele 
din urmă. Bineînţeles că ea era într-adevăr iritată de toate 
lucrurile de care se plângea. Dar dincolo de toate acestea 
era resentimentul că Peter îl lăsase pe Bean să ucidă pentru 
el. 

Petra, zise Peter, eu nu sunt soldat. 

Nici Bean. 

Bean este cea mai strălucită minte militară în viaţă. 

Atunci de ce nu e el Hegemon? 

Pentru că nu a vrut să fie. 

Iar tu ai vrut. De asta te urăsc, dacă tot ai întrebat. 

Tu ştii de ce am vrut această funcţie şi ce încerc să fac. Ai 
citit eseurile lui Locke. 

Le-am citit şi pe cele ale lui Demostene. 

Şi ele trebuiau scrise. Dar intenţionez să guvernez ca 
Locke. 

Nu guvernezi nimic. Singurul motiv pentru care mai ai o 
mică armată este că Bean şi Suriyawong au creat-o şi s-au 
hotărât să te lase să te foloseşti de ea. Mai ai preţiosul tău 
sediu şi personalul pentru că Bean l-a ucis pe Ahile şi ţi le-a 
redat. lar acum ai reînceput să faci paradă de importanţa 
ta, dar ştii ce? Nu păcăleşti pe nimeni. Nu ai putere nici 
măcar cât papa. El are Vaticanul şi un miliard de catolici. Tu 
nu ai nimic în afară de ceea ce ţi-a dat soţul meu. 

Peter nu considera că avea dreptate întru totul -muncise 
ani întregi ca să-şi construiască reţeaua de relaţii, şi reuşise 
ca funcţia de Hegemon să nu fie desfiinţată. De-a lungul 
anilor făcuse ca ea să însemne ceva. Salvase Haiti-ul din 
haos. Câteva mici naţiuni îşi datorau independenţa sau 
libertatea diplomaţiei sale şi, da, intervenţiei sale militare. 


Fusese însă pe punctul de a pierde totul în faţa lui Ahile - 
din cauza propriei lui greşeli stupide. O greşeală de care 
Bean şi Petra îl avertizaseră înainte ca el s-o comită. O 
greşeală pe care Bean o putuse îndrepta numai riscând 
mult. 

Petra, zise Peter, ai dreptate. Datorez totul ţie şi lui Bean. 
Dar asta nu schimbă faptul că, indiferent ce crezi tu despre 
mine şi indiferent ce crezi tu despre postul de Hegemon, eu 
deţin acest post, şi încerc să mă folosesc de el ca să 
împiedic un alt război sângeros. 

Încerci să-ţi foloseşti postul ca să te transformi într-un 
„dictator al lumii”. Doar dacă nu găseşti vreo cale să-ţi 
extinzi influenţa în colonii şi să devii „dictator al universului 
cunoscut”. 

De fapt nu avem încă nici o colonie. Navele sunt încă pe 
drum şi nu vor ajunge în timpul vieţii noastre. Dar atunci 
când vor ajunge, mi-ar plăcea să-şi transmită mesajele prin 
ansiblu către un Pământ unit sub un singur guvern 
democratic. 

Partea cu democraţia mi-a scăpat, zise Petra. De cine ai 
fost ales tu? 

Din moment ce nu am autoritate efectivă asupra nimănui, 
Petra, cum ar putea conta dacă sunt sau nu autorizat legal? 

Argumentele tale merg la o dezbatere, replică ea. Nu 
trebuie să ai vreo idee, e suficient să pară că ştii să combaţi 
în mod inteligent. 

lar argumentele tale sunt ale unui copil de nouă ani, spuse 
Peter. Îţi bagi degetele în urechi şi cânţi „la la la” şi „ba tu”. 

Petra păru că vrea să-l plesnească. În loc s-o facă, îşi băgă 
degetele în urechi şi zise „Ba tu!” şi „La la la”. 

EI nu râse. Întinse o mână, intenţionând să-i îndepărteze 
degetul de la ureche. Dar ea se răsuci şi îi lovi braţul atât 
de tare încât el crezu că i-a fracturat încheietura. Se clătină 
şi se împiedică de colţul patului din camera de hotel, 
sfârşind pe podea. 

Ilată-l pe Hegemonul Pământului, făcu Petra. 


Unde ţi-e camera de filmat? Nu vrei să devină public? 

Dacă aş fi vrut să te distrug, te-aş fi distrus. 

Petra, nu eu l-am trimis pe Bean la sediu. S-a dus singur. 

L-ai lăsat să se ducă. 

Da, şi s-a dovedit că am făcut bine. 

Dar nu ştiai că o să scape cu viaţă. Eu îi port copilul şi tu L- 
ai trimis să moară. 

Nimeni nu-l poate trimite pe Bean nicăieri, zise Peter, şi tu 
ştii asta. 

Ea îi întoarse spatele şi ieşi din cameră. Ar fi trântit uşa, 
dar sistemul pneumatic o împiedica. 

Însă el văzuse lacrimile din ochii ei. 

Nu-l ura pe Peter. Ar fi vrut să-l urască. Dar în realitate 
era furioasă pentru că soţul ei era pe moarte, iar ea fusese 
de acord cu această misiune pentru că ştia că ar fi putut fi 
importantă. Dacă ar fi mers, ar fi fost importantă. Dar nu 
mergea. Şi probabil că nici nu va merge. 

Peter ştia asta. Dar mai ştia şi că trebuia să stea de vorbă 
cu Califul Alai, şi trebuia s-o facă acum dacă voia ca discuţia 
să aibă vreun efect favorabil. Dacă ar fi fost posibil, ar fi 
vrut să stea de vorbă fără să rişte prestigiul funcţiei de 
Hegemon. Dar cu cât întârzia mai mult, cu atât era mai 
mare posibilitatea să se răspândească zvonuri despre 
excursia sa la Damasc. lar dacă Alai l-ar fi respins, umilinţa 
ar fi devenit publică, iar Hegemonia ar fi avut mult de 
suferit. 

Evident, Petra îl judeca nedrept. Dacă i-ar fi păsat numai 
de autoritatea lui, nu ar fi fost aici. 

lar ea era destul de deşteaptă ca să ştie asta. Doar ea 
ajunsese la Şcoala de Luptă, nu? Ea era singura fată din 
gaşca lui Ender. Asta o făcea să-i fie superioară lui - cel 
puţin în domeniul strategiei şi conducerii. Sigur trebuia să 
vadă că el punea țelul prevenirii unui război sângeros 
înaintea propriei sale cariere. 

Imediat ce se gândi la asta, îi auzi vocea în minte, 
spunând: „O, ce frumos şi nobil din partea ta, să pui vieţile a 


sute de mii de soldaţi mai presus de locul tău nepieritor în 
istorie. Crezi că o să primeşti vreun premiu pentru asta?” 
Sau: „Singurul motiv pentru care mă aflu aici este exact ca 
tu să poţi evita să rişti ceva.” Sau poate „întotdeauna ai fost 
tare curajos să-ţi asumi riscuri atunci când miza este 
suficient de mare, iar viaţa ta nu e în pericol.” 

Nemaipomenit, Peter, gândi el. Nici măcar nu e nevoie să 
fie de faţă ca să te cerţi cu ea. 

Oare cum o suporta Bean? Fără îndoială că pe el nu-l trata 
aşa. 

Nu. îi era imposibil să-şi imagineze că ea putea fi 
nesuferită cu intermitențe. Bean trebuia să-i fi văzut 
această latură. Şi totuşi, rămăsese cu ea. 

Şi o iubea. Peter se întrebă cum ar fi dacă Petra l-ar privi 
aşa cum îl privea pe Bean. 

Apoi se corectă. Ar fi minunat dacă o femeie l-ar privi aşa 
cum Petra îl privea pe Bean. Ultimul lucru pe care îl dorea 
era o Petra ameţită de dragoste, privindu-l cu ochi galeşi. 

Telefonul sună. 

Vocea se asigură că vorbeşte cu „Peter Jones”, apoi spuse: 
„La cinci dimineaţa să fii jos, la uşa holului dinspre nord.” Şi 
închise. 

Ei bine, asta de unde venea? De la cearta lui cu Petra? 
Peter curăţase camera de microfoane, dar asta nu însemna 
că nu putea exista vreun dispozitiv simplu cu care, de 
exemplu, cineva din camera alăturată să asculte cu urechea 
lipită de perete. 

Am spus ceva care să-i determine să mă lase să-l văd pe 
Calif? 

Poate ceea ce spusese despre evitarea unui alt război 
sângeros. 

Sau poate din cauză că-l auziseră admițând în faţa Petrei 
că probabil nu are nici o autoritate legitimă. 

Dar dacă înregistraseră asta? Dacă ar apărea deodată pe 
net? 


Dacă o fi să se întâmple, el va face tot posibilul să-şi revină 
în urma loviturii, şi fie va reuşi, fie va eşua. N-a-vea rost să- 
şi facă acum probleme. Cineva urma să-l întâlnească la uşa 
dinspre nord a holului mâine dimineaţă înainte de răsăritul 
soarelui. Poate îl va conduce la Alai, şi poate va îndeplini 
ceea ce trebuia să îndeplinească, va salva ceea ce trebuia 
să salveze. 

Cochetă cu ideea de a nu-i spune Petrei despre întâlnire. 
La urma urmelor, ea nu avea nici o funcţie adecvată. Nu 
avea nici un drept să participe, în special după cearta din 
seara asta. 

Nu fi ranchiunos şi mărginit, îşi spuse Peter. O răzbunare 
aduce prea multă plăcere - te face să-ţi doreşti alta, şi alta. 
Şi de fiecare dată tot mai curând. 

Aşa că ridică receptorul şi la a şaptea sonerie ea răspunse. 

N-am de gând să-mi cer scuze, zise ea tăios. 

Bine. Pentru că nu vreau nişte scuze linguşitoare şi false 
de genul „îmi pare rău că te-am supărat”. Vreau să vii cu 
mine mâine dimineaţă la cinci la uşa dinspre nord a holului. 

De ce? 

Nu ştiu, zise Peter. Doar îţi transmit ceea ce tocmai mi s-a 
spus la telefon. 

O să fim primiţi? 

Sau o să trimită nişte gorile să ne escorteze înapoi la 
aeroport. De unde să ştiu eu? Tu eşti prietenă cu el. Iu să- 
mi spui mie ce are de gând. 

N-am nici cea mai mică idee. Eu şi Alai n-am fost niciodată 
apropiaţi. Şi eşti chiar atât de sigur că vor să vin şi eu la 
întâlnire? Sunt o mulţime de islamişti pe care i-ar oripila 
gândul ca o femeie măritată, fără văl, să vorbească de la 
egal la egal cu un bărbat - şi tocmai cu Califul. 

Nu ştiu ce vor ei, zise Peter. Eu vreau să vii la întâlnire. 

Urcară într-o maşină închisă şi fură conduşi pe un drum pe 
care Peter îl consideră ocolitor şi amăgitor de lung. Din câte 
ştia el, reşedinţa Califului era lângă hotelul lor. Dar oamenii 
lui Alai ştiau că fără Calif nu exista unitate, iar fără unitate 


Islamul nu avea putere, astfel că nu riscau să lase vreun 
străin să afle unde locuia Califul. 

Merseră atât de mult, încât ar fi putut ajunge în afara 
Damascului. Când ieşiră din maşină, nu se aflau la lumina 
zilei, ci în interior... sau sub pământ. Chiar şi grădina cu 
porticuri în care intraseră era luminată artificial, iar 
zgomotul apei clipocind şi căzând masca orice sunet slab 
care ar fi putut pătrunde din afară ca să le dea un indiciu 
despre locul în care se găseau. 

Alai nici nu-i întâmpină, nici nu le remarcă prezenţa când 
intrară în grădină. Nici măcar nu se întoarse spre ei, ci 
rămase la distanţă de câţiva metri, cu faţa la fântână, şi 
începu să vorbească. 

Nu-mi doresc să te umilesc, Peter Wiggin, zise. N-ar fi 
trebuit să vii. 

Apreciez că ai acceptat să vorbim, răspunse Peter. 

Înţelepciunea a spus că ar trebui să anunţ lumii că 
Hegemonul a venit să-l vadă pe Calif, iar Califul a refuzat 
să-l primească. Dar eu i-am spus înţelepciunii să aibă 
răbdare şi să lase Prostia să-mi fie astăzi ghid în această 
grădină. 

Petra şi cu mine am venit să... 

Petra e aici, spuse Alai, pentru că tu ai crezut că prezenţa 
ei ar putea să te ajute să mă vezi, pentru că aveai nevoie de 
un martor pe care eu să ezit să-l ucid, şi pentru că vrei ca 
ea să-ţi fie aliată după ce soţul ei va muri. 

Peter se strădui să nu se uite la Petra să vadă cum 
primeşte această izbucnire a lui Alai. Ea îl cunoştea, Peter 
nu. Ea ar interpreta cuvintele lui aşa cum ar crede de 
cuviinţă, şi nimic din ceea ce ar putea el să vadă pe faţa ei 
nu l-ar putea ajuta să înţeleagă ceva. Faptul că arăta că-i 
pasă nu putea decât să-l slăbească. 

Sunt aici să-mi ofer ajutorul, spuse Peter. 

Comand armate care stăpânesc peste mai mult de 
jumătate din populaţia lumii. Am unit naţiunile islamice din 


Maroc până în Indonezia, şi am eliberat popoarele 
oprimate. 

Tocmai despre diferenţa dintre „cucerit” şi „eliberat” 
voiam să discutăm. 

Deci de fapt ai venit să-mi faci reproşuri, nu să mă ajuţi, 
zise Alai. 

Văd că-mi pierd timpul. Dacă nu putem sta de vorbă fără 
astfel de dezbateri mărginite, atunci nu ai nevoie de ajutor. 
Ajutor? Unul dintre sfătuitorii mei m-a întrebat, când le- 
am comunicat că vreau să te primesc: „Câţi soldaţi are 
Hegemonul ăsta?” „Câte divizii are papa?” îl cită Peter. 

Mai multe decât Hegemonul, dacă papa le-ar cere. După 
cum au aflat defunctele Națiuni Unite cu mult timp în urmă, 
religia a avut întotdeauna mai mulţi luptători decât orice 
abstracţie internaţională neclară. 

Atunci Peter îşi dădu seama că Alai nu vorbea cu el. 
Vorbea dincolo de el. În cele din urmă, nu era o discuţie 
particulară. 

— Nu intenţionez să fiu lipsit de respect faţă de Calif, zise 
Peter. Am văzut măreţia realizărilor tale şi generozitatea 
spiritului cu care ţi-ai tratat duşmanii. 

Alai se relaxa vizibil. Acum jucau acelaşi joc. Peter 
înţelesese în cele din urmă regulile. 

— Cine are de câştigat din umilirea celor care se cred în 
afara puterii lui Dumnezeu? întrebă Alai. Dumnezeu le va 
arăta puterea lui la timpul potrivit, iar până atunci e 
înţelept ca noi să fim miloşi. 

Alai vorbea aşa cum credincioşii din jurul lui îi cereau să 
vorbească - subliniind mereu superioritatea Califatului faţă 
de toate puterile ne-islamice. 

— Pericolele despre care am venit să vorbesc, spuse Peter, 
nu vor veni niciodată din partea mea sau din cauza slabei 
influenţe pe care o am în lume. Deşi nu am fost ales de 
Dumnezeu, şi sunt puţini cei care ascultă de mine, caut şi 
eu, ca şi tine, pacea şi fericirea copiilor lui Dumnezeu pe 
Pământ. 


Acum era momentul, dacă Alai era complet prizonierul 
sprijinitorilor săi, să declare cu patos că era o blasfemie ca 
un necredincios ca Peter să invoce numele lui Dumnezeu 
sau să pretindă că ar putea exista pace înainte ca întreaga 
lume să se afle sub conducerea Califatului. 

Însă Alai spuse: 

Eu îi ascult pe toţi oamenii, dar mă supun numai lui 
Dumnezeu. 

Într-o vreme, Islamul a fost urât şi temut de întreaga lume, 
zise Peter. Acea eră s-a încheiat demult, înainte să ne 
naştem noi, dar duşmanii voştri reînvie poveştile acelea 
vechi. 

Minciunile vechi, vrei să spui. 

Faptul că nimeni nu poate intra în carne şi oase în Hajj şi 
să supravieţuiască sugerează că nu toate poveştile sunt 
minciuni. În numele Islamului s-au creat arme teribile şi tot 
în numele Islamului au fost folosite pentru a distruge cel 
mai sacru loc de pe Pământ. 

Nu e distrus, zise Alai. E protejat. 

E atât de radioactiv, încât nimic nu poate să 
supravieţuiască pe o rază de o sută de kilometri. Şi ştii ce s- 
a întâmplat din cauza exploziei cu Al-hajar Al-aswad. 

Piatra nu era sacră în sine, explică Alai, iar musulmanii 
niciodată nu au venerat-o. O foloseam doar ca să ne 
amintim de înţelegerea sfântă dintre Dumnezeu şi 
adevărații lui adepţi. Acum moleculele ei sunt împrăştiate 
ca o pudră peste tot Pământul, ca o binecuvântare pentru 
cei drepţi şi un blestem pentru cei păcătoşi, iar noi, cei care 
urmăm Islamul, încă ne mai amintim unde s-a aflat ea, şi 
ceea ce însemna, şi ne închinăm spre acel loc atunci când 
ne rugăm. 

Era o predică pe care cu siguranţă o mai ţinuse de multe 
ori înainte. 

— Musulmanii au suferit mai mult decât oricine în acele 
zile întunecate, spuse Peter. Dar nu asta îşi amintesc cei mai 
mulţi oameni. Îşi amintesc bombele care au ucis femei şi 


copii nevinovaţi, şi sinucigaşii fanatici care urau orice 
libertate cu excepţia libertăţii de a se supune celei mai 
înguste interpretări a Shariei. 

Observă cum Alai se încorda. 

— Nu eu judec aşa, spuse Peter repede. N-am trăit în acea 
vreme. Dar în India, China, Thailanda şi Vietnam sunt 
oameni care se tem că soldaţii Islamului nu vor fi 
eliberatori, ci cotropitori. Că vor fi aroganţi. Că după 
victorie Califatul nu va permite libertatea oamenilor care l- 
au întâmpinat cu bucurie şi l-au ajutat să-i alunge pe 
cotropitorii chinezi. 

Nu impunem cu forţa Islamul niciunei naţiuni, iar cei care 
pretind altceva sunt nişte mincinoşi. Le cerem doar să 
deschidă uşa învățăturilor Islamului, pentru ca oamenii să 
poată alege. 

Atunci iartă-mi confuzia. Lumea vede uşa deschisă şi 
observă că prin ea nu se trece decât într-o singură direcţie. 
Odată ce o naţiune a ales Islamul, oamenilor nu li se mai 
permite niciodată să aleagă altceva. 

— Sper că nu aud în vocea ta ecoul cruciadelor. 
Cruciadele, gândi Peter, vechea sperietoare. Deci Alai se 
alăturase într-adevăr retoricii fanatismului. 

Nu fac decât să-ţi transmit ceea ce se vorbeşte printre cei 
care caută să se alieze împotriva ta în război. Acest război 
vreau eu să-l evit. Ceea ce au încercat să facă teroriştii în 
trecut, şi au eşuat - un război mondial între Islam şi toţi 
ceilalţi - ar putea să ne amenințe acum. 

Poporului lui Dumnezeu nu-i e teamă de deznodământul 
unui astfel de război, zise Alai. 

Desfăşurarea războiului sper să o evit, replică Peter. Cu 
siguranţă şi Califul caută să evite vărsarea inutilă de sânge. 

Toţi cei care mor sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nu de 
moarte trebuie să te temi cel mai mult în viaţă, deoarece ea 
vine pentru toţi. 

Dacă asta simţi tu în privinţa măcelului dintr-un război, 
zise Peter, atunci mi-am pierdut timpul. 


Peter se aplecă, pregătindu-se să se ridice în picioare. 
Petra îi puse mâna pe coapsă, apăsând, forțându-l să 
rămână aşezat. Dar Peter nu avea intenţia să plece. 

— Dar... rosti Alai. Peter aşteptă. 

— Dar Dumnezeu doreşte supunerea copiilor Lui din 
proprie voinţă, nu prin teroare. 

Într-o astfel de declaraţie sperase Peter. 

Atunci crimele din India, masacrele... 

Nu au avut loc masacre. 

Zvonurile despre masacre, zise Peter, care par să fie 
alimentate de înregistrări video de contrabandă, declaraţii 
ale martorilor oculari şi fotografii aeriene ale unor pretinse 
locuri de execuţie - sunt uşurat că astfel de lucruri nu fac 
parte din politica acestui Califat. 

Dacă cineva a ucis oameni nevinovaţi doar pentru crima 
de a crede în idolii hinduismului şi ai budismului, atunci acel 
ucigaş nu e musulman. 

Oamenii din India se întreabă... 

Tu nu vorbeşti în numele oamenilor de nicăieri, cu 
excepţia celor dintr-un mic cartier din Ribeirâo Preto, spuse 
Alai. 

Informatorii mei din India îmi spun că poporul indian se 
întreabă: oare Califul intenţionează să îi repudieze şi să îi 
pedepsească pe aceşti criminali, sau doar va pretinde că nu 
s-a întâmplat nimic? Pentru că dacă nu pot avea încredere 
în controlul Califului asupra a ceea ce se face în numele lui 
Allah, atunci nu le rămâne decât să se apere singuri. 

Îngrămădind pietre pe drumuri? întrebă Alai. Noi nu 
suntem chinezi, să ne speriem de poveştile despre „Marele 
Zid al Indiei”. 

Califul controlează acum o populaţie compusă deocamdată 
din mult mai mulţi ne-islamici decât islamici, zise Peter. 

Deocamdată. 

Întrebarea e dacă numărul islamicilor va creşte datorită 
învățăturilor sau datorită măcelăririi şi oprimării 
necredincioşilor? 


Pentru prima dată, Alai întoarse întâi capul, apoi şi corpul, 
ca să-i privească în faţă. Dar nu se uita la Peter. Nu avea 
ochi decât pentru Petra. 

— Nu mă cunoşti? îi spuse el. 

Prudent, Peter nu reacţiona. Cuvintele lui făcuseră ceea ce 
aveau de făcut, acum era timpul ca Petra să-şi joace rolul 
pentru care fusese adusă. 

Ba da, răspunse ea. 

Atunci spune-i. 

Nu, zise ea. Alai tăcu, jignit. 

Pentru că nu ştiu dacă vocea pe care o aud în această 
grădină este vocea lui Alai sau vocea oamenilor care i-au 
acordat această funcţie şi care controlează cine poate şi 
cine nu poate să i se adreseze. 

Este vocea Califului, zise Alai. 

Am citit istorie, spuse Petra, şi tu de asemenea. Sultanii şi 
Califii au fost rareori altceva decât nişte imagini sfinte 
atunci când le permiteau supuşilor lor să-i ţină închişi între 
ziduri. leşi în lume, Alai, şi vezi cu ochii tăi faptele 
sângeroase care se fac în numele tău. 

Auziră zgomot de paşi, grei, mulţi, şi soldaţii ieşiră din 
ascunzători. în câteva clipe mâini aspre o apucară pe Petra 
şi începură s-o târască. Peter nu mişcă un deget ca să 
intervină. Îl înfruntă doar pe Alai, privindu-l fix, cerându-i în 
tăcere să demonstreze cine conduce în această casă. 

Opriţi-vă, zise Alai, ferm. 

Nici o femeie nu-i vorbeşte astfel Califului! strigă un 
bărbat aflat în spatele lui Peter. 

Peter nu se întoarse. Îi era suficient să ştie că omul vorbise 
în Esenţială şi nu în arabă, iar accentul său păstra urmele 
unei educaţii minunate. 

— Daţi-i drumul, le spuse Alai soldaţilor, ignorându-l pe cel 
care strigase. 

Nimeni nu ezită. Soldaţii îi dădură drumul Petrei. Imediat, 
ea se întoarse lângă Peter şi se aşeză. Peter rămase de 
asemenea aşezat. Acum erau spectatori. 


Bărbatul care strigase, îmbrăcat într-o robă lungă ca cea a 
unui şeic, se îndreptă spre Alai. 

— A îndrăznit să-i comande unui Calif! E o provocare! 
Trebuie să i se smulgă limba din gură. 

Alai rămase aşezat. Nu spuse nimic. Bărbatul se întoarse 
spre soldaţi. 

— Luaţi-o! 

Soldaţii începură să se mişte. 

— Opriţi-vă, zise Alai, încet şi ferm. Soldaţii se opriră. 
Păreau nefericiţi şi încurcaţi. 

— Nu ştie ce spune, le zise bărbatul soldaţilor. Luaţi fata şi 
discutăm despre asta mai târziu. 

— Nu vă mişcaţi decât la comanda mea. Soldaţii nu se 
mişcară. 

Bărbatul se întoarse din nou spre Alai. 

— Faci o greşeală, zise. 

— Soldaţii Califului sunt martori, vorbi Alai. Califul a fost 
ameninţat. Ordinele Califului au fost contramandate. În 
această grădină se află un bărbat care crede că are mai 
multă putere în cadrul Islamului decât are Califul. Deci 
cuvintele acestei fete necredincioase sunt corecte. Califul 
este o imagine sfântă, care permite supuşilor săi să-l ţină 
închis între ziduri. Califul este prizonier şi alţii conduc 
Islamul în numele lui. 

Peter putu să vadă pe faţa bărbatului că abia acum îşi 
dădea seama că acest Calif nu era doar un băiat care poate 
fi manipulat. 

— N-o lua pe calea asta, zise. 

— Soldaţii Califului sunt martori, spuse Alai, că acest om a 
dat un ordin Califului. O provocare. Dar spre deosebire de 
fată, acest bărbat a dat ordin unor soldaţi înarmaţi, în 
prezenţa Califului, să nu i se supună. Califul poate să audă 
orice cuvinte fără ca acestea să-i facă vreun rău, dar când 
soldaţilor li se ordonă să nu i se supună, nu e nevoie de un 
imam ca să explice că aici e vorba de trădare şi blasfemie. 


Dacă faci vreo mişcare împotriva mea, zise bărbatul, 
ceilalţi... 

Soldaţii Califului sunt martori că acest om face parte dintr- 
o conspirație împotriva mea. Există şi „ceilalţi”. 

Unul dintre soldaţi înainta şi puse o mână pe braţul 
bărbatului. 

EI se smuci. 

Alai îi zâmbi soldatului. 

Soldatul apucă din nou braţul bărbatului, dar fără 
delicateţe. Alţi soldaţi înaintară. Unul prinse celălalt braţ al 
bărbatului. Ceilalţi priveau la Alai, aşteptând ordine. 

— Am văzut astăzi că un om din consiliul meu crede că 
este stăpânul Califului. În consecinţă, orice soldat al 
Islamului care doreşte cu adevărat să-l servească pe Calif 
va lua în custodie pe toţi membrii consiliului şi-i va reţine 
până când Califul va decide în care dintre ei poate avea 
încredere şi care trebuie înlăturați din serviciul lui 
Dumnezeu. Mişcaţi-vă repede, prieteni, înainte ca cei care 
spionează această discuţie să aibă timp să fugă. 

Bărbatul îşi eliberă cu forţa un braţ şi într-o clipă avu în 
mână un cuţit ameninţător. 

Dar mâna lui Alai îl prinsese deja ferm de încheietură. 

— Vechiul meu prieten, zise Alai, ştiu că nu ai ridica 
această armă împotriva Califului tău, iar sinuciderea e un 
păcat grav şi teribil. Refuz să-ţi permit să te întâlneşti cu 
Dumnezeu având mâinile pătate de propriul tău sânge. 

Cu o răsucire a mâinii, Alai îl făcu pe bărbat să geamă de 
durere. Cuţitul zăngăni pe lespezi. 

— Soldaţi, zise Alai. Asiguraţi-mi protecţia. între timp, eu 
îmi voi continua discuţia cu aceşti oaspeţi, care se află sub 
protecţia mea şi se bucură de ospitalitatea mea. 

Doi soldaţi escortară prizonierul, în timp ce ceilalţi ieşiră 
în fugă. 

Ai ceva de muncă, zise Peter. 

Tocmai am făcut-o, răspunse Alai. Se întoarse spre Petra: 
îţi mulţumesc că ai văzut ceea ce aveam nevoie să văd. 


E în natura mea să provoc scandaluri, zise ea. 

Sperăm că am fost de folos. 

Tot ce aţi spus a fost ascultat. Şi vă asigur că atunci când 
îmi va sta cu adevărat în putere să controlez armatele 
Islamului, soldaţii acestora se vor purta ca nişte adevăraţi 
musulmani şi nu ca nişte cotropitori barbari, însă între timp 
mă tem că vărsarea de sânge e inevitabilă, şi cred că voi aţi 
fi mai în siguranţă aici, lângă mine, în grădină, în 
următoarea jumătate de oră. 

Supă Fierbinte tocmai a preluat conducerea în China, zise 
Petra. 

Am auzit şi eu. 

Şi-a luat titlul de împărat, adăugă ea. 

Revenim la frumoasele vremuri trecute. 

Acum, noua dinastie de la Beijing se confruntă cu Califatul 
restaurat de la Damasc. Ar fi un lucru îngrozitor dacă 
membrii găştii ar trebui să-şi aleagă taberele şi să ducă 
război unul împotriva altuia. Cu siguranţă nu asta a 
intenţionat Şcoala de Luptă. 

Şcoala de Luptă? zise Alai. Poate că ei ne-au identificat, 
dar eram deja cei care suntem înainte de a pune ei mâna pe 
noi. Crezi că fără Şcoala de Luptă nu aş fi putut ajunge 
unde sunt acum, sau Han Tzu acolo unde este? Uită-te la 
Peter Wiggin - el nu a fost la Şcoala de Luptă, dar a reuşit 
să fie numit Hegemon. 

Un titlu lipsit de conţinut, spuse Peter. 

— Aşa era când l-ai primit tu. La fel cum era şi titlul meu 
până acum două minute. Dar când te aşezi pe tron şi-ţi pui 
coroana, unii oameni nu înţeleg că e doar un joc şi te 
ascultă ca şi când ai avea putere adevărată. Şi atunci ai 
putere adevărată. Nu? 

Mda, zise Petra. Peter zâmbi. 

Nu sunt duşmanul tău, Alai. 

— Dar nici prietenul meu nu eşti, zise Alai. Apoi zâmbi: 
întrebarea este dacă te vei dovedi un prieten al omenirii. 
Sau dacă eu mă voi dovedi. 


Se întoarse din nou către Petra: 

— Şi atât de multe depind de ceea ce alege soţul tău să 
facă înainte de a muri. 

Petra aprobă cu gravitate. 

Ar prefera să nu facă nimic, doar să se bucure de lunile 
sau poate anii pe care-i mai are de trăit alături de mine şi 
de copilul nostru. 

Voința lui Dumnezeu, zise Alai, doar atât i se cere să 
împlinească. 

Un soldat se apropie călcând zgomotos pe lespezi. 

Domnule, sediul este asigurat şi nimeni din consiliu nu a 
fugit. 

Mă bucur să aud asta. 

Trei membri ai consiliului sunt morţi, domnule, zise 
soldatul. Nu am putut face nimic. 

Sunt convins că e adevărat, zise Alai. Acum sunt în mâinile 
lui Dumnezeu. Ceilalţi sunt în ale mele, iar eu trebuie să 
încerc să fac ceea ce ar vrea Dumnezeu să fac. Acum, fiule, 
vrei să-i conduci pe cei doi prieteni ai Califului înapoi la 
hotelul lor? Discuţia noastră s-a terminat, şi vreau ca ei să 
fie liberi să părăsească Damascul, nestânjeniţi de nimeni şi 
fără să fie recunoscuţi. Nimeni să nu vorbească despre 
prezenţa lor astăzi în această grădină. 

Da, Califul meu, zise soldatul. Se înclină, apoi se întoarse 
spre Peter şi Petra: Vreţi să mă urmaţi, prieteni ai Califului? 
Mulţumim, răspunse Petra. Califul a fost binecuvântat să 

aibă slujitori devotați în casa sa. 

Bărbatul nu reacţiona la lauda ei. 

— Pe aici, îi spuse lui Peter. 

În timp ce îl urmau înapoi spre maşina închisă, Peter se 
întrebă dacă el planificase inconştient evenimentele 
petrecute astăzi acolo, sau fusese simplu noroc. 

Sau Petra şi Alai le planificaseră, iar Peter nu fusese 
altceva decât pionul lor, crezând prosteşte că ia propriile 
decizii şi că urmează propria sa strategie? 


Sau noi, aşa cum cred islamicii, nu facem decât să 
acţionăm după scenariile lui Dumnezeu? 

Puţin probabil. Orice Dumnezeu în care merită să crezi ar 
fi putut veni cu un plan mai bun decât haosul în care se 
găseşte lumea acum. 

În copilărie am depus eforturi pentru a face lumea mai 
bună, şi pe moment am reuşit. Am oprit un război prin 
discursurile pe care le-am scris pe net, atunci când oamenii 
nu ştiau cine sunt. Dar acum am titlul inutil de Hegemon. 
Războaiele seceră faţa Pământului ca o coasă, populaţii 
întregi se zbat sub biciul noilor opresori, iar eu sunt prea 
lipsit de putere ca să schimb ceva. 

TÂRGUL. 

From: PeterWiggin%private Ohegemon.gov 'Io: 
SacredCause%OneManQOFreeThai.org Re: Acţiunile lui 
Suriyawong în cazul Achilles Flandres. 

Dragă Amhul, Pe tot parcursul infiltrării lui Achilles 
Flandres în rândurile Hegemoniei, Suriyawong a acţionat 
ca agent al meu în interiorul organizaţiei lui Flandres. 
Urmând instrucţiunile mele, s-a prefăcut a fi aliatul de 
nădejde al lui Flandres, şi de aceea, în momentul-cheie 
când Julian Delphiki l-a înfruntat pe monstru, Suriyawong şi 
soldaţii săi de elită au acţionat spre binele întregii omeniri - 
inclusiv al Thailandei - şi a făcut posibilă distrugerea omului 
care, mai mult decât oricare altul, a fost responsabil pentru 
înfrângerea şi ocuparea Thailandei. 

Aceasta este „povestea pentru public”, aşa cum ai subliniat 
şi tu. Acum eu subliniez că în acest caz povestea pentru 
public se întâmplă să fie şi adevărul adevărat. 

Ca şi tine, Suriyawong este absolvent al Şcolii de Luptă. 
Noul împărat al Chinei şi Califul islamic sunt ambii 
absolvenţi ai Şcolii de Luptă. Dar ei sunt doi dintre cei aleşi 
să facă parte din faimoasa gaşcă a fratelui meu, Ender. 
Chiar lăsând la o parte realul lor talent de comandanţi 
militari, percepţia publică asupra puterilor lor atinge 


nivelul magiei. Acest lucru afectează moralul soldaţilor tăi şi 
cu siguranţă şi pe al soldaţilor lor. 

Cum presupui că poţi păstra Thailanda liberă dacă îl 
respingi pe Suriyawong? El nu reprezintă o ameninţare 
pentru conducerea ta; poate fi cea mai valoroasă armă 
împotriva duşmanilor tăi. 

Cu sinceritate, Peter, Hegemon. 

Bean se aplecă în uşă. De fapt, nu era atât de înalt încât să 
se lovească la cap. Dar i se întâmpla destul de des ca la 
uşile care altădată îi lăsau suficient spaţiu să fie acum 
exagerat de precaut. Nu ştia nici ce să facă cu mâinile. 
Păreau a fi prea mari pentru orice treabă aveau de făcut. 
Stilourile erau ca nişte scobitori; degetele lui umpleau 
trăgaciul multor pistoale. În curând va fi nevoit să-şi ungă 
degetul pentru a-l putea scoate, ca şi cum pistolul ar fi un 
inel prea strâmt. 

Iar încheieturile îl dureau. Şi capul îl durea uneori de 
parcă stătea să crape în două. Pentru că de fapt chiar asta 
făcea. Zona moale din creştet părea că nu se extinde 
suficient de repede ca să facă loc creierului său în creştere. 

Doctorii erau încântați de această ocazie. Să afle ce se 
întâmplă cu funcţiile mentale ale unui adult al cărui creier 
creşte. Memoria îi va fi afectată? Sau doar îi va creşte 
capacitatea? Bean se supunea întrebărilor, măsurătorilor, 
scanărilor şi analizelor sângelui din cauză că era posibil să 
nu-şi găsească toţi copiii înainte de a muri, şi tot ceea ce se 
afla din studierea lui ar fi putut să-i ajute. 

Dar în asemenea momente nu simţea altceva decât 
disperare. Nimic nu-l putea ajuta, şi nici pe ei. Nu-i va găsi. 
lar dacă îi găsea, nu putea să-i ajute. 

La ce a folosit viaţa mea? Am ucis un om. Era un monstru, 
dar mi-a stat în putere să-l ucid cel puţin o dată în trecut, şi 
nu am făcut-o. Deci nu sunt şi eu părtaş la ceea ce a făcut 
între timp? Crimele, suferinţele. 

Inclusiv suferinţele Petrei când fusese prizoniera lui. 
Inclusiv propria suferinţă, când îi fuseseră furaţi copiii. 


Şi totuşi continua să caute, folosind orice contact la care 
se putea gândi, fiecare motor de căutare de pe net, fiecare 
program cu care putea gestiona registrele publice pentru a 
fi pregătit să identifice naşterea copiilor săi, implantaţi unor 
mame-surogat. 

Căci de acest lucru era sigur. Ahile şi Volescu nu 
intenţionaseră niciodată să le dea embrionii înapoi lui şi 
Petrei. Promisiunea fusese numai o momeală. Un om mai 
puţin maliţios decât Ahile ar fi putut ucide embrionii - aşa 
cum pretinsese că face atunci când spărsese eprubetele în 
cursul confruntării lor finale din Ribeirăo Preto. Dar pentru 
Ahile crima în sine nu fusese niciodată o plăcere. El ucidea 
numai când considera necesar. Când voia să facă pe cineva 
să sufere cu adevărat, se asigura că suferinţa durează cât 
mai mult posibil. 

Copiii lui Bean şi ai Petrei vor fi născuţi de mame 
necunoscute, probabil împrăştiate de Volescu prin întreaga 
lume. 

Dar Ahile îşi făcuse bine treaba. Călătoriile lui Volescu 
erau şterse complet din registrele publice. 

Nu exista nimic despre el care să atragă atenţia în mod 
special. Ar fi putut arăta poza lui la un milion de lucrători 
de la liniile aeriene şi la un milion de şoferi de taxi din toată 
lumea şi jumătate din ei şi-ar aminti poate că văzuseră un 
bărbat care arăta „cam aşa”, dar niciunul nu ar fi sigur de 
nimic şi urma lui Volescu nu ar fi putut fi regăsită. 

Iar când Bean încercă să facă apel la fărâma de decenţă 
rămasă lui Volescu - care spera el să existe, în ciuda tuturor 
evidenţelor - omul dispăruse, iar Bean nu mai avu decât să 
spere că cineva, vreo agenţie de undeva, îl va găsi, îl va 
aresta şi-l va reţine suficient pentru ca Bean să-Să ce? Să-l 
tortureze? Să-l amenințe? Să-l mituiască? Ce anume l-ar 
putea face pe Volescu să-i spună ceea ce voia el să afle? 

Acum, Flota Internaţională trimisese la el un ofiţer să-i 
transmită „informaţii importante”. Ce ar putea şti ei? F. 1. 
nu avea voie să acţioneze pe suprafaţa Pământului. Chiar 


dacă aveau agenţi care aflaseră unde era Volescu, de ce ar 
risca să-şi expună activităţile ilegale doar ca să-l ajute pe 
Bean să-şi găsească copiii? Făcuseră mare caz de loialitatea 
lor faţă de absolvenţii Şcolii de Luptă, în special faţă de 
gaşca lui Ender, dar se îndoia că ar fi mers atât de departe. 
Ei ofereau bani. Toţi absolvenţii Şcolii de Luptă aveau o 
pensie bună. Ar fi putut sta acasă, ca Cincinnatus, şi să fie 
fermieri pentru tot restul vieţii, fără să-şi facă griji nici 
măcar din cauza vremii sau a sezonului recoltei. Ar fi putut 
cultiva buruieni şi tot ar fi prosperat. 

În schimb, eu am permis în mod stupid ca nişte copii cu 
genele mele deformate şi autodistructive să fie creaţi în 
vitro şi acum Volescu i-a implantat în utere străine, iar eu 
trebuie să-i găsesc înainte ca alţii ca elsă-i poată exploata şi 
folosi pentru ca apoi să-i vadă murind de gigantism, ca şi 
mine, înainte de a împlini douăzeci de ani. 

Volescu ştie. Nu ar fi lăsat aşa ceva la voia întâmplării. 
Pentru că încă se mai crede om de ştiinţă. Vrea să adune 
date despre copii. Pentru el totul e un mare experiment, cu 
inconvenientul de a fi ilegal şi bazat pe embrioni furaţi. În 
mintea lui Volescu, embrionii sunt de drept ai lui. Pentru el, 
Bean nu reprezintă nimic altceva decât un experiment care 
i-a scăpat din mână. Tot ceea ce produce el este parte a 
studiului pe termen lung al lui Volescu. 

Un bărbat în vârstă se aşeză la masa din sala de 
conferinţe. Lui Bean îi luă câteva clipe să se hotărască dacă 
pielea sa era închisă la culoare în mod natural sau 
intemperiile o aduseseră la culoarea şi textura lemnului 
vechi. Probabil ambele. 

Îlcunosc, gândi Bean. Mazer Rackham. Omul care a salvat 
omenirea în cea de-a Doua Invazie a Gândacilor. Care ar fi 
trebuit să fie mort de zeci de ani, dar reapăruse pentru a-l 
antrena pe Ender însuşi pentru ultima sa campanie. 

Te-au trimis pe tine pe Pământ? 

M-am pensionat, zise Rackham. 


Şi eu. Şi Ender. El când vine pe Pământ? Rackham scutură 
din cap. 

— E prea târziu să mai fii sarcastic din cauza asta. Dacă 
Ender ar fi fost aici, crezi că ar fi avut vreo şansă să rămână 
şi în viaţă, şi liber? 

Rackham avea dreptate. Când Ahile organizase răpirea 
tuturor celor din gaşca lui Ender, premiul cel mare ar fi fost 
Ender însuşi. Şi chiar dacă Ender ar fi scăpat neprins - aşa 
cum făcuse Bean - cât ar fi durat până când altcineva ar fi 
încercat să-l controleze sau să-l exploateze pentru 
îndeplinirea vreunei ambiţii imperiale? Cu Ender, fiind 
american, poate Statele Unite s-ar fi deşteptat din 
amorţeală şi acum, în loc de China şi lumea islamică pe post 
de jucători principali, America şi-ar fi încordat iar muşchii şi 
lumea ar fi fost cu adevărat frământată. 

Ender ar fi urât asta. S-ar fi urât pe sine pentru că era 
parte din aşa ceva. Într-adevăr, fusese mai bine că Graff 
aranjase să fie trimis cu prima navă de colonişti spre o fostă 
lume a Gândacilor. Acum, fiecare secundă din viaţa lui 
Ender la bordul navei era pentru Bean o săptămână, în 
timp ce Ender citea un paragraf dintr-o carte, pe Pământ se 
năşteau un milion de copii, mureau un milion de bătrâni, 
soldaţi, bolnavi, pietoni şi şoferi, iar omenirea mai făcea un 
mic pas în evoluţia ei către o specie de călători interstelari. 

O specie de călători interstelari. Acesta era programul lui 
Graff. 

Deci nu vii din partea Flotei, zise Bean. Eşti aici pentru 
colonelul Graff. 

Pentru ministrul Colonizării? Rackham aprobă grav: 
Neoficial, da. Ca să te informez despre o ofertă. 

Graff nu are nimic din ceea ce vreau eu. Până să ajungă 
vreo navă pe vreo planetă-colonie, eu voi fi mort. 

Fără îndoială ai fi... o alegere interesantă pentru 
conducerea unei colonii, zise Rackham. Dar, după cum ai 
spus, timpul rămas ar fi prea scurt pentru ca tu să poţi fi 
eficient. Nu, e vorba de o altfel de ofertă. 


Singurele lucruri pe care le vreau eu nu le aveţi voi. 

Mai demult, cred, nu voiai nimic altceva decât să 
supravieţuieşti. 

Asta nu stă în puterea voastră să-mi oferiţi. 

Ba da, zise Rackham. 

O, din vastele posibilităţi de cercetare medicală ale Flotei 
Internaţionale s-a ivit un tratament pentru o boală de care 
suferă un singur om pe Pământ? 

Deloc. Tratamentul va trebui să vină din altă parte. Noi îţi 
oferim doar posibilitatea de a aştepta până e gata. Îţi oferim 
o navă, şi viteza luminii, şi ansiblul, ca să ţi se poată spune 
când să te întorci. 

Exact „darul” pe care i-l oferiseră şi lui Rackham însuşi, 
când consideraseră că vor avea nevoie de el să comande 
flotele care vor ajunge pe diferite lumi ale Gândacilor. 
Şansa supravieţuirii răsună în sufletul lui ca dangătul unui 
clopot imens. Nu se putea opri. Dacă era ceva care îl 
ghidase mereu, acest lucru era necesitatea de a 
supravieţui. Dar cum putea să aibă încredere în ei? 

Şi ce vreţi în schimb de la mine? 

Nu poate să fie asta o condiţie a pensionării din cadrul 
Flotei? 

Rackham se pricepea să păstreze o mină sobră, dar Bean 
ştia că nu putea vorbi serios. 

Când mă întorc, o să mă aştepte nişte bieţi soldaţi pe care 
să-i antrenez? 

Nu eşti profesor, zise Rackham. 

Nici tu. 

Rackham ridică din umeri. 

Devenim ceea ce e nevoie. Noi îţi oferim viaţa. Vom 
continua să finanţăm cercetările asupra condiţiei tale. 

Cum, folosindu-mi copiii drept cobai? 

Vom încerca să-i găsim, bineînţeles. Vom încerca să-i 
vindecăm. 

Dar ei nu vor avea propriile lor nave? 


Bean, spuse Rackham. Câte miliarde de dolari crezi că 
valorează genele tale? 

Pentru mine valorează mai mult decât toţi banii din lume. 

Nu cred că ai putea plăti nici dobânda la un astfel de 
împrumut. 

Deci nu sunt atât de solvabil pe cât credeam. 

Bean, ia în serios oferta asta. Cât încă mai ai timp. 
Gravitaţia apasă greu asupra inimii. Trebuie să pleci cât 
mai eşti încă suficient de sănătos ca să supravieţuieşti 
călătoriei. Chiar şi aşa, o să reuşim cam în ultima clipă, nu 
crezi? Vreo doi ani de accelerare, iar la sfârşit încă vreo doi 
de decelerare. Cine îţi dă patru ani? 

Nimeni, zise Bean. Uiţi ceva. Trebuie să mă întorc acasă. 
Asta înseamnă încă patru ani. E deja mult prea mult. 

Rackham zâmbi. 

Nu crezi că am ţinut cont şi de asta? 

Ce, aţi găsit o modalitate de a vira la viteza luminii? 

Chiar şi lumina se curbează. 

Lumina e o undă. 

La fel şi tu, când călătoreşti atât de repede. 

Niciunul din noi nu e fizician. 

Dar cei care au proiectat noua generaţie de nave-mesager 
sunt, spuse Rackham. 

Cum de-şi permite F. I. să construiască nave noi? întrebă 
Bean. Fondurile lor provin de pe Pământ, iar starea de 
urgenţă s-a încheiat. Singurul motiv pentru care naţiunile 
de pe Pământ continuă să vă plătească salariile şi să vă 
aprovizioneze este că astfel vă cumpără neutralitatea. 

Rackham zâmbi. 

Cineva vă plăteşte ca să continuaţi să proiectaţi nave noi, 
zise Bean. 

N-are rost să speculăm. 

Există o singură naţiune care şi-ar putea permite asta, iar 
această naţiune n-ar putea în nici un caz să păstreze 
secretul. 

Aşadar, nu e posibil, spuse Rackham. 


Şi totuşi, îmi promiţi o navă care nu poate exista. 

Treci prin perioada de accelerare într-un câmp 
gravitațional compensatoriu, astfel încât inima ta să nu fie 
solicitată suplimentar. Acest lucru ne permite să accelerăm 
într-o săptămână, în loc de doi ani. 

Şi dacă nu funcţionează câmpul gravitațional? 

Atunci te faci praf într-o clipă. Dar funcţionează. L-am 
testat. 

Deci mesagerii pot să meargă de la o lume la alta fără să 
piardă mai mult de câteva săptămâni de viaţă. 

Din vieţile lor, spuse Rackham. Dar când trimitem pe 
cineva într-o astfel de călătorie, la treizeci sau cincizeci de 
ani-lumină, toţi cei pe care i-au cunoscut vreodată vor fi 
morţi cu mult înainte de a se întoarce ei. Voluntarii sunt 
puţini. 

Toţi cei pe care i-au cunoscut vreodată. Dacă s-ar urca în 
acea navă, ar lăsa-o pe Petra în urmă şi nu ar mai vedea-o 
niciodată. 

Era oare suficient de lipsit de inimă ca să facă asta? 

Nu lipsit de inimă. încă mai simţea durerea pierderii 
surorii Carlotta, femeia care îl salvase de pe străzile din 
Rotterdam şi avusese grijă de el ani de-a rândul, până ce 
Ahile reuşise s-o omoare. 

Pot s-o iau pe Petra cu mine? 

Ar veni? 

Nu fără copiii noştri, răspunse Bean. 

Atunci îţi sugerez să-ţi continui căutările, zise Rackham. 
Fiindcă, deşi noile tehnologii îţi permit să mai obţii puţin 
timp, asta nu durează pentru totdeauna. Trupul tău are o 
limită pe care nu o putem anula. 

Îmi permiteţi s-o iau pe Petra, dacă ne găsim copiii? 

Dacă va vrea să vină. 

— Va veni, zise Bean. Nu avem alte rădăcini pe lumea asta, 
cu excepţia copiilor. 

— In imaginaţia ta sunt deja copii, remarcă Rackham. 
Bean zâmbi doar. Ştia cât suna asta de catolic, dar aşa 


simțeau şi el, şi Petra. 

Îţi cerem doar un lucru, spuse Rackham. Bean râse: 

Ştiam eu. 

— Cât timp mai stai pe aici în căutarea copiilor, am vrea 
să-l ajuţi pe Peter să unească lumea sub tutela Hegemoniei. 

Bean fu atât de uimit, încât se opri din râs. 

Deci Flota intenţionează să se amestece în treburile 
Pământului. 

Noi nu ne amestecăm deloc, zise Rackham, ci tu. 

Peter nu mă ascultă. Dacă ar fi făcut-o, m-ar fi lăsat să-l 
ucid pe Ahile în China, când am avut pentru prima oară 
ocazia. În schimb, Peter a hotărât să-l „salveze”. 

Poate a învăţat ceva din greşeala lui. 

EI crede că a învăţat, spuse Bean, dar Peter e Peter. Nue 
vorba de o greşeală, aşa e el. Nu poate să asculte pe nimeni 
atunci când crede că are un plan mai bun. lar el crede 
întotdeauna că are un plan mai bun. 

Şi totuşi. 

Nu-l pot ajuta pe Peter pentru că Peter nu vrea să fie 
ajutat. 

A luat-o cu el pe Petra în vizită la Alai. 

Vizita lui strict secretă despre care F. |. nu are de unde să 
ştie. 

Îi urmărim pe foştii noştri elevi. 

Aşa vă finanţaţi noul model de navă? Donaţii de la foştii 
elevi? 

Cei mai buni absolvenţi ai noştri sunt încă prea tineri ca să 
aibă salarii de un asemenea nivel. 

Ştiu şi eu? Aveţi doi şefi de stat. 

Nu e interesant, Bean, să-ţi imaginezi cum ar fi fost istoria 
lumii dacă ar fi existat doi Alexandru în acelaşi timp? 

Alai şi Supă Fierbinte? întrebă Bean. În ultimă instanţă, 
totul se reduce la care din ei are cele mai multe resurse. Pe 
moment Alai are mai multe, dar China e tenace. 

Dar dacă mai adaugi la doi Alexandru câte o Ioana d'Arc 
pe ici, pe colo, câţiva Iulius Cezar, poate un Attila, şi... 


O vezi pe Petra ca Ioana d'Arc? întrebă Bean. 

Ar putea fi. 

Şi eu ce sunt? 

Ei, Genghis Han desigur, dacă asta alegi, zise Rackham. 

Are o reputaţie cam proastă. 

Nu o merită. Contemporanii lui ştiau că era un om 
puternic, care îşi exercita autoritatea cu blândeţe asupra 
celor care i se supuneau. 

Eu nu vreau putere. Nu sunt Genghis. 

Nu, acceptă Rackham. Asta e problema. Totul depinde de 
cine e cel mai bolnav de ambiţie. Când Graff te-a adus la 
Şcoala de Luptă, a făcut-o pentru că dorinţa ta de a 
supravieţui părea să aibă acelaşi efect ca şi ambiția. Dar 
acum nu mai e aşa. 

Peter e Genghis al vostru. De asta vreţi să-l ajut. 

Ar putea fi. lar tu eşti singurul care poţi să-l ajuţi. Oricine 
altcineva l-ar face să se simtă ameninţat. Dar tu... 

Pentru că sunt pe moarte. 

Sau pleci. în ambele cazuri, el poate crede că te foloseşte, 
apoi scapă de tine. 

Nu aşa crede el. Aşa vreţi voi. Sunt ca o carte într-o 
bibliotecă. Mă împrumutaţi lui Peter pentru un timp. Mă 
aduce înapoi, apoi mă trimiteţi în urmărirea altui vis. Tu şi 
Graff încă mai credeţi că sunteţi responsabili de soarta 
rasei umane, nu-i aşa? Rackham privi în depărtare. 

Asta e o misiune la care, odată asumată, e greu să renunţ. 
Într-o zi, acolo, în spaţiu, am văzut ceva ce nimeni altcineva 
nu putea vedea; am tras cu o rachetă şi am ucis Matca, şi 
astfel am câştigat războiul. Din acel moment, rasa umană a 
devenit responsabilitatea mea. 

Chiar dacă nu mai eşti cel mai în măsură s-o conduci. 

Nu am spus că sunt conducătorul. Decât că am o 
responsabilitate. Trebuie să fac tot ceea ce trebuie. Tot ceea 
ce pot. Şi pot asta: pot să conving cea mai strălucită minte 
militară de pe Pământ să ajute la unirea naţiunilor sub 


conducerea singurului om care are voinţa şi priceperea să 
le ţină unite. 

Cu ce preţ? Peter nu prea e un fan al democraţiei. 

Nu cerem democraţie, spuse Rackham. Nu la început. Nu 
până ce puterea naţională este înfrântă. Trebuie să ţii calul 
în frâu înainte să-l laşi liber. 

— Spui că te consideri slujitorul umanităţii, zise Bean. 
Totuşi vrei să pui frâul şi şaua pe omenire şi să-l laşi pe 
Peter s-o călărească. 

Da. Pentru că omenirea nu e un cal. Omenirea e un teren 
fertil pentru ambiţii, competiţii teritoriale, pentru lupte 
între naţiuni, iar dacă naţiunile se sfarmă, pentru triburi, 
clanuri, familii. Suntem făcuţi pentru război, e în genele 
noastre, iar singura cale să oprim vărsarea de sânge este să 
dăm unui singur om puterea să-i supună pe ceilalţi. Nu ne 
rămâne decât să sperăm că va fi un om cu suficient bun- 
simţ ca să-şi dorească pacea mai mult decât războaiele, şi 
să dureze mai mult. 

Şi crezi că Peter e omul potrivit. 

umbrauriaşului. 

Are ambiția care ţie îţi lipseşte. 

Şi umanitatea? Rackham scutură din cap. 

Încă nu ştii cât de uman eşti? 

Bean nu avea de gând să continue pe tema asta. 

— De ce nu lăsaţi rasa umană în pace, tu şi Graff? Lăsaţi-o 
să construiască imperii şi apoi să le distrugă. 

— Pentru că Mătcile nu sunt singurii extratereştri. Bean se 
ridică. 

Nu, nu am mai văzut alţii, nu avem nici o dovadă. Dar 
gândeşte-te. Atâta timp cât oamenii au crezut că sunt unicii, 
ne-am putut trăi istoria speciei noastre, aşa cum am făcut 
întotdeauna. Dar acum ştim că e posibil ca viaţa inteligentă 
să evolueze de două ori, şi în moduri foarte diferite. Dacă 
două, de ce nu şi trei? Sau patru? Colţul nostru de galaxie 
nu are nimic special. Mătcile s-au aflat remarcabil de 


aproape de noi. Ar putea fi mii de specii inteligente doar în 
galaxia noastră. Şi nu toate aşa de drăguţe ca noi. 

Aşa că ne răspândiţi. 

Cât de departe putem. Plantăm sămânţa noastră pe orice 
sol. 

Şi pentru asta vreţi ca Pământul să fie unit. 

Vrem ca Pământul să nu-şi mai irosească resursele în 
războaie, ci să le folosească pentru a coloniza lume după 
lume, iar apoi să facă schimburi între ele astfel ca întreaga 
specie să poată profita de ceea ce învaţă, realizează şi 
devine fiecare. Este economie de bază. Şi istorie. Şi 
evoluţie. Şi ştiinţă. Răspândire. Variaţie. Descoperire. 
Publicare. Explorare. 

Da, da, am priceput, zise Bean. Ce nobil din partea 
voastră! Cine plăteşte acum pentru toate astea? 

Bean! Doar nu te aştepţi să-ţi spun, iar eu nu mă aştept ca 
tu să mai întrebi. 

Bean ştia. America. Marea, somnoroasa şi leneşa Americă. 
Complet înlăturată din postul de jandarm mondial în secolul 
XXI, dezgustată că eforturile lor nu le-au adus nimic altceva 
decât ură şi resentimente, se declaraseră victorioşi şi se 
întorseseră acasă. Păstraseră cea mai puternică armată din 
lume şi îşi închiseseră porţile imigrației. 

Iar când veniseră Gândacii, armata americană fusese cea 
care spulberase primele nave-explorator care survolaseră 
suprafaţa unora dintre cele mai bune terenuri agricole din 
China, omorând milioane de oameni. America finanţase şi 
îndrumase în cea mai mare parte construcţia navelor de 
război interplanetare care rezistaseră celei de-a Doua 
Invazii suficient de mult pentru ca neozeelandezul Mazer 
Rackham să descopere vulnerabilitatea Mătcii şi să distrugă 
inamicul. 

America finanța acum în secret FE. [., proiectând noi nave. 
Punea mâna pe afacerile comerţului interstelar într-o 
vreme în care nici o altă naţiune de pe Pământ nu putea nici 
măcar să încerce s-o concureze. 


— Şi de ce ar fi în interesul lor ca lumea să fie unită, altfel 
decât sub conducerea lor? 

Rackham zâmbi. 

— Acum ştii cât de profund trebuie să fie jocul nostru. 
Bean îi întoarse zâmbetul. Deci Graff îşi vânduse programul 
de colonizare americanilor - probabil în baza unui viitor 
schimb şi a unui posibil monopol american. Şi între timp îl 
sprijinea pe Peter, în speranţa că el va putea uni lumea sub 
un singur guvern. Ceea ce ar însemna, în cele din urmă, o 
înţelegere între America şi Hegemon. 

— Iar când va veni ziua, întrebă Bean, când America va 
cere Flotei, pentru care a plătit şi a făcut cercetări, să-i vină 
în ajutor împotriva unui Hegemon puternic, ce va face F. [.? 

Ce a făcut Suriyawong când Ahile i-a ordonat să te ucidă? 

I-a dat un cuţit şi i-a spus să se apere singur, aprobă Bean. 
Dar te va asculta F. [.? Dacă te bazezi pe reputaţia lui 
Mazer Rackham, aminteşte-ţi că nu ştie nimeni că eşti în 
viaţă. 

Mă bazez pe faptul că F. 1. trăieşte după un cod de onoare 
care le-a fost insuflat soldaţilor de la început. Nici o 
intervenţie pe Pământ. 

Chiar dacă încâlci tu însuţi acest cod. 

Noi nu intervenim, zise Rackham. Nu cu trupe sau cu 
nave. Doar o mică informaţie, ici şi colo. O sumă de bani. Şi 
puţin, puţin prozelitism. Ajută-ne, Bean. Cât mai eşti încă pe 
Pământ. în momentul când vei fi gata să pleci, noi te vom 
trimite, fără întârziere. Dar cât mai eşti aici... 

Şi dacă eu nu cred că Peter are atât bun-simţ cât credeţi 
voi? 

E mai bun decât Ahile. 

Aşa a fost şi Augustus, zise Bean. Dar a pregătit terenul 
pentru Nero şi Caligula. 

A pregătit un teren care a supravieţuit lui Caligula şi Nero 
şi a dăinuit un mileniu şi jumătate, într-o formă sau alta. 

Şi crezi că Peter e omul? 

Aşa credem, zise Rackham. Aşa cred. 


Atâta timp cât înţelegi că Peter nu va face nimic din ceea 
ce-i spun eu, nu mă va asculta pe mine sau pe nimeni 
altcineva, şi va continua să facă greşeli idioate pe care eu 
nu le pot împiedica, atunci... da. O să-l ajut, atât cât o să-mi 
permită. 

E tot ce-ţi cerem. 

Dar prioritatea rămâne găsirea copiilor. 

Ce zici de asta? făcu Rackham. Dacă ţi-aş spune unde se 
află Volescu? 

— Ştii? 

E într-unui dintre adăposturile noastre, spuse Rackham. 

A acceptat protecţia F. [.? 

Crede că e o parte din vechea reţea a lui Ahile. 

Şi este? 

Cineva trebuia să-i preia proprietăţile. 

Cineva putea să facă asta numai dacă ştia unde se află 
proprietăţile lui. 

Cine crezi că menţine în funcţiune toţi sateliții de 
comunicaţii? întrebă Rackham. 

Deci F. |. spionează Pământul. 

Aşa cum o mamă îşi spionează copiii care se joacă în curte. 

— Mă bucur să aflu că ai grijă de noi, mami. Rackham se 
aplecă. 

Bean, noi ne facem planuri, dar ştim că am putea greşi. în 
cele din urmă, totul se reduce la asta: am văzut fiinţele 
umane în formă maximă, şi considerăm că specia noastră 
merită salvată. 

Chiar dacă aveţi nevoie de ajutorul unor non-umani, ca 
mine. 

Bean, când vorbesc de fiinţe umane în formă maximă, 
despre cine crezi că vorbesc? 

Ender Wiggin, răspunse Bean. 

Şi Julian Delphiki. Celălalt băiat în care am avut încredere 
că va salva lumea. 

Bean scutură din cap şi se ridică în picioare. 


— Acum nu mai e chiar aşa de mic, zise. Şi e pe moarte. 
Dar o să vă accept oferta pentru că îmi dă speranţe pentru 
familia mea. Şi în afară de asta, nu am altă speranţă. 
Spune-mi unde e Volescu, şi mă voi duce la el. 

Va trebui să ai tu însuţi grijă de el. Nu putem implica 
agenţi ai F. 1. 

Dă-mi adresa şi mă ocup eu de restul. 

Bean se aplecă din nou când părăsi încăperea. Tremura în 
timp ce mergea prin parc, înapoi spre biroul său de la 
sediul Hegemoniei. Armate imense se pregăteau să se 
încleşteze în lupta pentru supremație. Şi dincolo de orice 
tabere, o mână de oameni ce nici măcar nu se aflau pe 
suprafaţa Pământului intenționau să manipuleze aceste 
armate în propriile lor scopuri. 

Erau ca Arhimede, pregătindu-se să răstoarne Pământul 
pentru că în sfârşit făcuseră rost de o pârghie suficient de 
mare. 

Eu sunt pârghia. 

Şi nu sunt atât de mare pe cât cred ei. Nu atât de mare pe 
cât par. Aşa ceva nu se poate face. 

Şi totuşi, ar putea să merite. 

Aşa că lasă-i să se folosească de mine în încercarea de a 
smulge lumea oamenilor porniţi pe vechea cale a 
competiţiei şi a războiului. 

lar eu mă voi folosi de ei pentru a-mi salva viaţa şi pe cele 
ale copiilor mei care îmi moştenesc boala. 

Şansa ca ambele proiecte să aibă succes este atât de mică, 
încât e mai mare probabilitatea ca Pământul să fie distrus 
mai înainte de un meteorit imens. 

Dar probabil ei au deja un plan ca să facă faţă coliziunii cu 
un meteorit. Probabil au un plan pentru orice. Chiar şi un 
plan la care să recurgă dacă... sau când... voi eşua. 

SHIVA. 

From: Figurehead%ParentOhegemon.gov 'Io: 
PeterWiggin%PrivateOhegemon.gov. 

Parola: * 


Re: Vorbind ca o mamă. 

După atâţia ani în care am pozat în Madona din mica ta 
Pietă, mi-a trecut prin minte că aş putea să şoptesc ceva în 
urechea ta atât de preocupată: 

De când cu aventura răpirii lui Ahile, arma nu chiar aşa de 
secretă din arsenalul oricui este ceea ce pot absolvenţii 
Şcolii de Luptă să realizeze, să păstreze, să dezvolte. Acum 
e chiar mai rău. Alai este Calif şi nu numai cu numele. Han 
Tzu este împăratul Chinei. Virlomi este... zeiţă? Aşa am 
auzit vor-bindu-se în India. 

Acum vor porni război unul împotriva celuilalt. 

Şi TU ce faci? Pariezipe câştigător şi-ţi alegi tabăra? 

Trecând peste faptul că mulţi dintre aceşti copii au fost 
prietenii şi camarazii lui Ender, întreaga rasăumană le 
datorează lor supraviețuirea. Le-am răpit copilăria. Când o 
să aibă şi ei parte de o viaţă a lor. 

Peter, am citit şi eu istorie. Oameni ca Genghis şi 
Alexandru au fost privaţi de o copilărie normală, s-au 
concentrat în totalitate asupra războiului, şi ştii ce? Asta i-a 
deformat. Au fost nefericiţi toată viaţa lor. Alexandru n-a 
mai ştiut cine e când a încetat să mai cucerească popoare. 
Când s-a oprit din înaintare, din măcel, a murit. 

Ce-arfi să-i lăsăm liberi pe copiii ăştia f Te-ai gândit vreun 
moment la asta? Vorbeşte cu Graff O să te asculte. Oferă-le 
copiilor o scăpare. O şansă. O viaţă. 

Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că au fost prietenii lui 
Andrew. Sunt la fel ca Andrew. Nu au ales ei Şcoala de 
Luptă. 

Pe de altă parte, tu nu ai fost la Şcoala de Luptă. Tu te-ai 
oferit voluntar să salvezi lumea. Deci trebuie să rămâi să 
vezi cum decurg lucrurile. 

Mama ta iubitoare, care te-a sprijinit întotdeauna. 

Pe ecran apăru chipul unei femei. Era îmbrăcată în hainele 
simple pătate de muncă ale unei ţărănci hinduse. Dar se 
purta ca o doamnă din cea mai înaltă castă - un concept 


care încă mai avea înţeles, în ciuda abolirii cu mult timp în 
urmă a tuturor însemnelor de castă. 

Peter nu o cunoştea. Dar Petra da. 

E Virlomi. 

În tot timpul ăsta, zise Bean, nu şi-a arătat faţa. Până 
acum. 

Mă întreb, spuse Petra, câte mii de oameni din India îi 
cunosc deja faţa. 

Să ascultăm, propuse Peter. 

Apăsă pe butonul PLAY. 

— Nimeni nu-i e credincios lui Dumnezeu dacă nu are de 
ales. De aceea hinduşii sunt cu adevărat credincioşi, pentru 
că ei pot să aleagă să nu fie hinduşi şi nu li se întâmplă nici 
un rău. De aceea nu există adevăraţi musulmani pe lume, 
pentru că ei nu pot alege să înceteze de a fi musulmani. 
Dacă un islamic încearcă să de vină hindus, creştin sau doar 
simplu ateu, alţi islamişti fanatici îl vor ucide. 

Pe ecran defilară imagini cu trupuri decapitate. Imagini 
bine cunoscute, dar încă puternice în scopuri 
propagandistice. 

— Islamul este o religie fără credincioşi, zise ea. Nu mai 
oameni constrânşi să se numească islamici şi care trăiesc ca 
musulmani din teamă de moarte. 

Erau imaginile standard cu mase de musulmani în- 
chinându-se - chiar filmările folosite de cele mai multe ori 
pentru a demonstra pietatea acestora. Dar acum, 
fragmentate în acest fel de Virlomi, păreau imagini ale unor 
marionete, acţionând la unison din frică. 

Faţa ei reapăru pe ecran. 

— Califule Alai: întâmpinăm cu bucurie armatele tale 
eliberatoare. Am sabotat, am spionat şi am blocat rutele de 
aprovizionare ale chinezilor pentru a te ajuta să-l înfrângi 
pe duşmanul nostru. Dar adepţii tăi se pare că au 
considerat că au cucerit India, nu că au eliberato. Nu aţi 
cucerit India. Nu veţi cuceri niciodată India. 


Acum apărură imagini noi: ţărani indieni în zdrenţe 
purtând arme chinezeşti moderne, mărşăluind ca soldaţii 
de modă veche. 

— Nu avem nevoie de falşi soldaţi islamici. Nu avem nevoie 
de falşi învăţători islamici. Nu vom accepta niciodată 
prezenţa musulmanilor pe pământ indian, până când 
Islamul nu va deveni o religie adevărată şi va permite 
oamenilor libertatea de a alege să nu fie isla-mişti, fără a fi 
pedepsiţi. Din nou faţa lui Virlomi: 

— Crezi că armatele tale pot cuceri India? Atunci nu 
cunoşti puterea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu îi ajută 
întotdeauna pe cei care îşi apără patria. Orice musulman 
ucis pe pământ indian va merge drept în iad, fiindcă el nu l- 
a slujit pe Dumnezeu, ci pe Satana. Orice imam care îţi 
spune altceva este un mincinos şi el însuşi un demon. Dacăi 
te supui, vei fi damnat. Fiţi adevăraţi islamici şi duceţi-vă 
acasă la familiile voastre, trăiţi în pace şi lăsaţi-ne şi pe noi 
să trăim în pace alături de familiile noastre, pe pământul 
nostru. 

Faţa ei părea calmă şi blândă în timp ce profera aceste 
acuzaţii şi ameninţări. Acum zâmbea. Peter se gândi că 
probabil exersase acel zâmbet ore, zile în şir în faţa unei 
oglinzi, pentru că arăta categoric ca un zeu, chiar dacă el 
nu văzuse niciodată un zeu şi nu ştia cum ar trebui să arate 
unul. Ea părea înconjurată de o aură. Era oare un truc cu 
lumini? 

— Aduc binecuvântare asupra Indiei. Binecuvântez Marele 
Zid al Indiei. îi binecuvântez pe soldaţii care luptă pentru 
India. Pe fermierii care hrănesc India. Pe femeile care o 
nasc şi o cresc. Binecuvântez marile puteri ale Pământului 
care se unesc ca să ne ajute să ne recăpătăm libertatea 
furată. îi binecuvântez pe indienii din Pakistan care au 
îmbrăţişat falsa religie a Islamului: Faceţi ca religia voastră 
să devină adevărată revenind acasă şi lăsându-ne să alegem 
să nu fim islamici. Atunci vom trăi în pace cu voi, iar 
Dumnezeu vă va binecuvânta. 


Binecuvântarea mea e mai presus de cea a Califului Alai. 
O, inimă nobilă, dovedeşte-mi că greşesc. Fă Islamul o 
religie adevărată, redând libertatea tuturor islamicilor. 
Numai când islamicii vor putea alege să nu fie islamici, 
atunci vor exista islamici pe Pământ. Lasă-ţi oamenii să fie 
liberi să-l slujească pe Dumnezeu în loc să fie prizonierii urii 
şi fricii. Dacă nu eşti cuceritorul Indiei, vei putea fi prietenul 
Indiei. Dar dacă intenţionezi să fii cuceritorul Indiei, atunci 
nu vei mai însemna nimic în ochii lui Dumnezeu. 

Lacrimi mari îi alunecau din ochi pe obraji. Se filmase totul 
dintr-odată, aşa că lacrimile erau reale. Ce actriţă, gândi 
Peter. 

— O, Califule Alai, cât tânjesc să te îmbrăţişez ca pe un 
frate şi ca pe un prieten. De ce slujitorii tăi poartă război cu 
mine? 

Făcu o serie de mişcări ciudate cu mâinile, apoi cu dosul 
palmei duse trei degete de-a latul frunţii. 

— Eu sunt Mama India, spuse. Luptaţi pentru mine, copiii 
mei. 

Imaginea ei rămase pe ecran şi după ce orice mişcare 
încetă. 

Peter îşi plimbă privirea de la Bean la Petra şi înapoi. 

Întrebarea mea e destul de simplă. E nebună? Chiar se 
crede zeiţă? Are efect asta? 

Ce-a fost chestia aia de la sfârşit, cu degetele pe frunte? 
întrebă Bean. 

A făcut semnul lui Shiva Distrugătorul pe fruntea ei, zise 
Peter. A fost o chemare la război. Oftă: Vor fi distruşi. 

Cine? întrebă Petra. 

Adepții ei. 

Alai n-o să le permită, spuse Bean. 

Dacă va încerca să-i oprească, nu va reuşi. Şi poate ea 
chiar asta vrea. 

Nu, zise Petra. Nu vezi? Ocupaţia Califului asupra Indiei se 
bazează întru totul pe aprovizionarea armatelor din 
producţia şi veniturile indiene. Dar Shiva va fi acolo primul. 


îşi vor distruge propriile recolte mai degrabă decât să le 
lase musulmanilor. 

Atunci vor muri de foame, spuse Peter. 

Şi vor încasa multe gloanţe, iar trupurile decapitate ale 
hinduşilor vor umple pământul. Dar musulmanii vor termina 
gloanţele şi vor descoperi că mai mult nu pot, pentru că 
drumurile sunt blocate. Pentru fiecare hindus, ucis, vor 
apărea de zece ori mai mulţi care îi vor copleşi cu mâinile 
goale. Virlomi îşi înţelege ţara. Poporul ei. 

Şi tu înţelegi toate astea pentru că ai fost prizonieră în 
India câteva luni? 

India nu a fost niciodată condusă în război de un zeu. India 
nu a pornit niciodată la război în deplină unitate. 

Un război de gherilă, insistă Peter. 

O să vezi. Virlomi ştie ce face. 

Nici măcar nu a făcut parte din gaşca lui Ender. Alai, da. 
Deci el e mai deştept, nu-i aşa? 

Petra şi Bean se priviră reciproc. 

Peter, aici nu e vorba de creier, zise Bean. E vorba de a 
juca cu cărţile pe care le-ai primit. 

Virlomi are o mână mai bună. 

Eu nu înţeleg, zise Peter. Ce-mi scapă? 

Han Tzu nu va sta degeaba în timp ce armatele islamiste 
încearcă să cucerească India. Liniile de aprovizionare ale 
islamicilor trec fie peste vastul deşert asiatic, fie prin India, 
fie pe mare, dinspre Indonezia. Dacă aprovizionarea Indiei 
e întreruptă, cât timp va putea Alai să menţină acolo un 
număr suficient de mare de soldaţi ca să-l ţină la distanţă 
pe Han Izu? 

Peter aprobă. 

— Deci crezi că Alai va rămâne fără alimente şi muniții, 
înainte ca Virlomi să rămână fără indieni. 

— Cred, spuse Bean, că ceea ce tocmai am văzut a fost o 
propunere de căsătorie. 

Peter râse. Dar Bean şi Petra nu râdeau. 

Despre ce vorbeşti? 


Virlomi este India, zise Bean. Tocmai a spus-o. lar Han Tzu 
este China. Şi Alai este Islamul. Deci vor fi India şi China 
împotriva lumii, sau Islamul şi India împotriva lumii? Pe cine 
poate să dea căsătoria asta poporului? Care tron va sta 
alături de tronul Indiei? Oricare dintre ele ar fi, ar însemna 
mai mult de jumătate din populaţia lumii, unită. 

Peter închise ochii. 

Deci nu vrem să se întâmple niciuna din cele două 
variante. 

Nu-ţi face griji, zise Bean. Orice s-ar întâmpla, nu va dura 
mult. 

Nu întotdeauna ai dreptate. Nu poţi vedea atât de departe 
în viitor. 

Bean ridică din umeri. 

— Pentru mine nu contează. O să mor înainte de a se 
lămuri lucrurile. 

Petra bombăni, se ridică şi făcu câţiva paşi. 

— Nu ştiu ce să fac, recunoscu Peter. Am încercat să 
vorbesc cu Alai, şi nu am reuşit decât să provoc o lovitură 
de palat. Sau mai degrabă Petra a făcut asta. Nu-şi putea 
ascunde supărarea: Aş fi vrut ca el să-şi controleze oamenii, 
dar nu a reuşit. Ard vaci pe străzile din Madras şi Bombay, 
apoi îi ucid pe hinduşii care se revoltă. Taie capul oricărui 
indian pe care cineva îl acuză că ar fi un musulman căzut în 
păcat - sau chiar nepotul unui musulman păcătos. Şi eu 
stau pur şi simplu aici şi privesc cum lumea se prăbuşeşte 
din cauza războiului? 

Petra sări la el. 

Credeam că asta era o parte a planului tău. Să devii 
indispensabil. 

Nu am cine ştie ce plan. Doar... reacţionez. Şi vă întreb pe 
voi în loc să fac lucrurile de capul meu pentru că ultima 
dată când v-am ignorat sfatul a fost un dezastru. Dar acum 
îmi dau seama că de fapt nu aveţi nici un sfat de dat. Doar 
predicții şi presupuneri. 


Îmi pare rău, zise Bean. Nu mi-a trecut prin minte că ne 
ceri sfatul. 

Ei bine, vi-l cer. 

Uite sfatul meu, spuse Bean. Scopultău nu e să eviţi 
războiul. 

Ba da. 

Bean îşi dădu ochii peste cap. 

Cam atât despre ascultare. 

Ascult, zise Peter. 

Scopul tău este stabilirea unei noi ordini mondiale, în care 
războiul între naţiuni să devină imposibil. Dar pentru a 
ajunge la această utopie, vor trebui să fie destule războaie 
încât oamenii să cunoască lucrul pe care să-l evite cu 
disperare. 

Nu voi încuraja războiul. M-aş discredita complet ca 
pacificator. Am primit acest post pentru că sunt Locke! 

— Dacă nu mai obiectezi şi asculţi, până la urmă o să 
primeşti şi sfatul lui Bean. 

La urma urmelor, eu sunt marele strateg, zise Bean cu un 
zâmbet crispat. Şi cel mai înalt om de la sediul Hegemoniei. 

Ascult, zise din nou Peter. 

Ai dreptate, nu poţi încuraja războiul. Dar nici nu poţi să-ţi 
permiţi să încerci să opreşti războaie care nu pot fi oprite. 
Dacă încerci şi eşuezi, vei fi considerat slab. Motivul pentru 
care Locke a reuşit să negocieze pacea între Pactul de la 
Varşovia şi Occident a fost că niciuna dintre tabere nu voia 
război. America voia să stea acasă şi să facă bani, iar Rusia 
nu voia să-şi asume riscul de a determina intervenţia F. 1. 
Poţi negocia o pace numai dacă ambele părţi o vor -suficient 
de mult încât să cedeze ceva pentru a o obţine. În 
momentul de faţă nimeni nu vrea să negocieze. Indienii nu 
pot - ei sunt sub ocupaţie, iar cuceritorii lor nu-i consideră 
o ameninţare. Chinezii nu pot - e practic imposibil ca un 
conducător chinez să agreeze nişte frontiere care să 
restrângă graniţele Hanatului Chinez. Iar Alai nu poate 


pentru că propriul său popor este atât de îmbătat de 
victorie, încât nu vede nici un motiv să renunţe la ceva. 

Deci eu nu fac nimic. 

Organizezi operaţiuni umanitare pentru înfometaţii din 
India, zise Petra. 

Foamete provocată de Virlomi. Petra ridică din umeri. 

Deci aştept până se satură toată lumea de război. 

Ba nu, zise Bean. Aştepţi până în momentul în care pacea 
devine posibilă. Dacă aştepţi prea mult, amărăciunea va fi 
prea adâncă pentru a se mai face pace. 

Şi cum o să ştiu când e momentul potrivit? 

Habar n-am, zise Bean. 

Voi sunteţi cei inteligenţi. Aşa spune toată lumea. 

Nu mai face pe modestul, îl apostrofă Petra. Înţelegi 
perfect ce spunem. De ce eşti aşa furios? Orice plan pe 
care-l gândim acum s-ar spulbera imediat ce cineva ar face 
o mişcare care nu face parte din scenariul nostru. 

Peter îşi dădu seama că nu pe ei era furios. Ci pe mama lui 
şi pe scrisoarea ei ridicolă. De parcă el ar avea puterea să-i 
„salveze” pe Calif, pe împăratul Chinei şi pe această nouă 
zeiţă indiană şi să-i „elibereze”, când era limpede că 
ajunseseră în poziţiile în care se aflau prin propriile lor 
manevre. 

Dar nu înţeleg, zise Peter, cum aş putea întoarce asta în 
avantajul meu. 

Trebuie doar să observi şi să intervii, spuse Bean, până 
când găseşti un loc în care să te infiltrezi. 

Asta fac de ani de zile. 

Şi chiar foarte bine, aprobă Petra. Putem pleca acum? 

Duceţi-vă! zise Peter. Găsiţi-vă savantul diabolic. Eu o să 
salvez lumea în timp ce voi sunteţi plecaţi. 

Nici nu ne aşteptăm la altceva. Aminteşte-ţi doar că tu ai 
vrut slujba asta, nu noi. 

Se ridicară. Porniră spre uşă. 

O clipă, zise Peter. Aşteptară. 

Tocmai mi-am dat seama de ceva. Ei aşteptară în tăcere. 


Nu vă pasă. 

Bean privi spre Petra. Petra privi spre Bean. 

— Cum adică nu ne pasă? făcu Bean. 

Cum poţi spune aşa ceva? zise şi Petra. E vorba de război, 
de moarte, de soarta lumii. 

Trataţi asta ca şi cum... ca şi cum v-aş cere sfatul în 
privinţa unei croaziere. Ce linie maritimă să folosesc. Sau... 
un poem, dacă sunt bune rimele. 

Din nou se priviră unul pe altul. 

lar când vă priviţi aşa, parcă aţi râde, doar că sunteţi prea 
politicoşi ca s-o faceţi pe faţă. 

Nu suntem nişte oameni politicoşi. în special Julian. 

Nu, aşa e, nu e din cauză că sunteţi politicoşi. Sunteţi atât 
de apropiaţi încât nici nu trebuie să râdeţi, e ca şi cum aţi 
râde deja şi numai voi doi ştiţi. 

Totul e aşa de interesant, Peter, zise Bean. Acum putem 
pleca? 

Are dreptate, spuse Petra. Nu suntem implicaţi. Adică, nu 
în măsura în care e el. Dar nu e adevărat că nu ne pasă, 
Peter. Ne pasă chiar mai mult decât ţie. Doar că nu vrem să 
ne implicăm făcând ceva pentru că... 

Se priviră din nou şi apoi, fără să mai spună un cuvânt, se 
îndreptară spre ieşire. 

Pentru că sunteţi căsătoriţi, zise Peter. Pentru că eşti 
însărcinată. Pentru că o să aveţi un copil. 

Copii, zise Bean. Şi am vrea să continuăm căutările, să 
aflăm ce s-a întâmplat cu ei. 

Aţi renunţat să faceţi parte din rasa umană, asta aţi făcut. 
Pentru că aţi inventat căsătoria şi copiii, dintr-odată nu mai 
vreţi să faceţi parte din nimic. 

Dimpotrivă, replică Petra. Ne-am alăturat rasei umane. 
Suntem ca majoritatea oamenilor. Viaţa noastră împreună e 
totul. Copiii sunt totul. În rest - facem ceea ce trebuie să 
facem. Orice pentru a ne proteja copiii, în afară de asta, 
numai ceea ce suntem nevoiţi. Dar pentru noi nu contează 
prea mult. Îmi pare rău dacă asta te deranjează. 


Nu mă deranjează. Mă deranja înainte de a înţelege ceea 
ce văd. Acum mă gândesc... sigur, e normal. Cred că aşa 
sunt şi părinţii mei. Cred că de asta am crezut că sunt 
proşti. Pentru că nu părea să le pese de lumea exterioară. 
Nu le păsa decât de celălalt şi de copii. 

Văd că terapia merge binişor, zise Bean. Acum spune trei 
Ave Maria în timp ce noi ne vedem de preocupările noastre 
domestice limitate, care implică elicoptere de asalt şi 
găsirea lui Volescu înainte să-şi schimbe iar adresa şi 
identitatea. 

Şi plecară. 

Peter clocotea. Credeau că ştiu ceva ce nimeni altcineva 
nu ştie. Credeau că ştiu care e sensul vieţii. Dar puteau să 
aibă o astfel de viaţă numai pentru că oameni ca Peter - şi 
Han Tzu şi Alai şi acea trăsnită autozeificată Virlomi - se 
concentrau de fapt asupra problemelor importante şi 
încercau să facă lumea un loc mai bun. 

Apoi, Peter îşi aminti că Bean spusese aproape exact ceea 
ce spusese mama lui. Că a fost alegerea lui să fie Hegemon, 
iar acum trebuia să se descurce singur. 

Ca un copil care vrea să participe la o piesă la şcoală, dar 
nu-i place rolul care i-a fost dat. Numai că dacă se retrage, 
spectacolul nu mai poate avea loc, pentru că el nu are 
dublură. Aşa că trebuie să rabde până la capăt. 

Trebuia să-şi dea seama cum să salveze lumea, dacă tot a 
ajuns Hegemon. 

Uite ce-aş vrea să se întâmple, gândi Peter. Absolut toţi 
blestemaţii de absolvenţi ai Şcolii de Luptă să plece de pe 
Pământ. Ei complică lucrurile în toate ţările. Mama vrea ca 
ei să aibă o viaţă? Şi eu - o viaţă frumoasă şi lungă, pe o altă 
planetă. 

Dar ca să-i trimită de pe planetă avea nevoie de 
cooperarea lui Graff. lar Peter avea o bănuială că Graff nu 
voia de fapt ca el să fie un Hegemon puternic, eficient. De 
ce ar accepta Graff să-i trimită pe puştii de la Şcoala de 


Luptă în colonii? Ar reprezenta o forţă distrugătoare în 
orice colonie ar ajunge. 

Dar ce-ar zice de asta? O colonie alcătuită numai din 
absolvenţi ai Şcolii de Luptă. Dacă vor avea urmaşi, vor fi 
cei mai inteligenţi militari din galaxie. 

Apoi se vor întoarce acasă şi vor cuceri Pământul. 

OK, asta nu. 

Totuşi, ideea e bună. În ochii oamenilor, Şcoala de Luptă a 
câştigat războiul împotriva Gândacilor. Toţi vor ca armatele 
lor să fie conduse de elevi ai Şcolii de Luptă. Ceea ce 
înseamnă că aceşti elevi sunt în realitate sclavii armatelor 
țarilor lor. 

O să fac ce mi-a sugerat mama. O să-i eliberez. 

O să se poată toţi căsători, ca Bean şi Petra, şi o să trăiască 
fericiţi până la adânci bătrâneţi în timp ce alţi oameni - 
oameni responsabili - vor trebui să muncească din greu ca 
să conducă lumea. 

În India, reacţia la mesajul lui Virlomi a fost rapidă şi 
cruntă. Chiar în acea noapte, într-o duzină de incidente pe 
tot cuprinsul Indiei, soldaţii musulmani au comis acte 
provocatoare - sau, din punctul lor de vedere, represalii sau 
acte de sfidare faţă de acuzaţiile blasfemiatoare şi 
scandaloase ale lui Virlomi. Prin urmare, desigur, în ochii 
multora s-a dovedit că aceste acuzaţii erau adevărate. 

Dar de data asta nu se confruntau cu o revoltă. Era vorba 
de o mulţime implacabilă, hotărâtă să-i distrugă cu orice 
preţ. Era Shiva. Da, străzile erau pline de cadavrele civililor 
hinduşi. Dar cadavrele islamicilor nu erau de găsit. Sau cel 
puţin nu puteau fi reasamblate. 

Rapoartele despre măcel curgeau spre sediul mobil al lui 
Virlomi. Inclusiv multe filme. În câteva ore, ea lansa pe net o 
versiune cenzurată. O mulţime de imagini cu islamici 
comiţând acte provocatoare, apoi îm-puşcându-i pe cei care 
se revoltau. Nici o filmare cu valurile de oameni năpădind 
mitralierele soldaţilor musulmani şi făcându-le bucăţi. Ceea 
ce vedea lumea erau islamici aducând ofense religiei 


hinduse şi apoi masacrând civili. Auzeau doar că dintre 
soldaţii islamici nu existau supraviețuitori. 

Bean şi Petra se îmbarcară pe un elicopter de asalt şi se 
îndreptară, peste ocean, spre Africa. Bean primise veşti de 
la Rackham şi ştia unde se află Volescu. 

EVOLUȚIE. 

From: 'TomNebunulY WackoMacksandburst.england.gov 
To: Magic%Legume 8 IComeAnon.com Retransmis şi postat 
de IComeAnon. 

Cod criptare * Cod decriptare * 

Re: Anglia şi Europa. 

Sper că încă mai foloseşti această adresă acum, că ai o 
funcţie oficială şi nu te mai ascunzi de domnul lendon. Nu 
cred că ceea ce am să-ţi spun e bine să vină pe căile oficiale. 

Wiggin mă tot tatonează. Cred că LUI i se pare că are o 
afinitate specială pentru membrii găştii, doar pentru că e 
fratele lui Ender. Aşa să deşi ştiu că-şi bagă degetele peste 
tot - lucrurile pe care Hegemonia pare să le afle înaintea 
noastră sunt câteodată uluitoare - dar chiar trebuie să se 
amestece şi în vieţile noastre? 

Mi-a cerut o evaluare a dorinţei europenilor de a renunţa 
la suveranitate în favoarea unui guvern mondial, întrucât 
întreaga istorie a ultimilor două sute de ani constă în 
tentative de a forma un guvern cu adevărat european, 
urmate de renunţări, mă întreb dacă cererea vine din 
partea unui copil idiot sau a unui înţelept care ştie mai 
multe decât mine. 

Dar dacă tu crezi că întrebarea este legitimă, atunci dă-mi 
voie să-ţi spun că cedarea suveranităţii în favoarea oricărui 
organism mondial sau regional este ridicolă. Doar ţările 
mici ca Benelux, Danemarca sau Slovenia ar fi dornice să se 
alăture. E ca în comunism -oamenii care nu au nimic 
întotdeauna sunt dornici să împartă. Chiar dacă Europa 
foloseşte acum engleza drept limbă maternă (cu excepţia 
unor enclave încăpăţânate), suntem la fel de departe de 
unire cum am fost întotdeauna. 


Asta nu înseamnă că sub o presiune potrivită, la timpul 
potrivit, naţiunile mândre ale Europei nu şi-ar putea vinde 
suveranitatea pe siguranţă. 

Tom. 

Trebuia, desigur, să fie Fortăreaţa Ruanda. Uneori i se 
spunea Elveţia Africii - dar îşi menținea independenţa şi 
neutralitatea numai pentru că era, probabil, metru cu 
metru, cea mai fortificată naţiune de pe Pământ. 

Nu şi-ar fi putut niciodată croi drum prin spaţiul aerian 
ruandez. Dar o conversaţie prietenoasă a lui Peter cu Felix 
Starman, primul-ministru, le asigură trecerea cu două 
elicoptere ale Hegemoniei şi douăzeci de soldaţi - şi de 
asemenea hărţi detaliate şi actualizate ale centrului medical 
unde opera Volescu. 

Sub alt nume, bineînţeles. Căci Ruanda fusese unul dintre 
locurile unde Ahile avusese adăposturi sigure şi celule de 
spionaj. Ceea ce Volescu nu avea cum să ştie era că experţii 
informaticieni ai lui Peter reuşiseră să spargă reţeaua 
clandestină a lui Ahile pornind de la computerul lui 
Suriyawong, şi, celulă cu celulă, organizaţia lui Ahile fusese 
fie cooptată, fie subminată sau distrusă. 

Volescu depindea de o celulă ruandeză care fusese 
predată guvernului. Felix Starman alesese în continuare să 
conducă, prin intermediari, astfel încât membrii celulei să 
nu-şi dea seama că de fapt lucrează pentru guvernul 
ruandez. 

Aşadar, nu-i fusese uşor lui Starman - care insistase ca 
numele ales de el să-i fie tradus, astfel ca toată lumea să fie 
conştientă de imaginea mai degrabă bizară pe care voia s-o 
transmită - să renunţe la proprietatea sa. În timp ce Bean şi 
Petra urmau să-l ia pe Volescu, poliţia ruandeză îi aresta pe 
toţi ceilalţi membri ai organizaţiei lui Ahile. Li se promisese 
chiar că experţii Hegemoniei vor putea monitoriza 
demontarea reţelei informatice ruandeze a lui Ahile. 

Zgomotul făcut de elicoptere era la fel de eficient ca 
sirenele poliţiei când era vorba de anunţarea apropierii lor, 


aşa că aterizară la un kilometru de centrul medical. Patru 
soldaţi din fiecare elicopter, cu motociclete aerodinamice, 
plecară să blocheze toate ieşirile. Restul se strecurară 
printre grădini şi parcări, blocuri de apartamente şi mici 
firme. 

Întrucât toţi locuitorii Ruandei aveau antrenament militar, 
înţeleseră că trebuia să stea în case şi să privească soldaţii 
îmbrăcaţi în verdele-închis al Hegemoniei alergând prin 
curţi, adăpostindu-se. Ar fi încercat să telefoneze la guvern 
să afle ce se întâmplă, dar telefoanele mobile răspundeau 
cu mesajul „Ne îmbunătăţim serviciile pentru 
dumneavoastră, vă rugăm să aşteptaţi”, iar reţelele fixe 
spuneau că „loate circuitele sunt ocupate”. 

Sarcina Petrei era acum suficient de avansată şi ea nu mai 
putea alerga alături de trupe. lar Bean era vizibil prea înalt 
şi de asemenea rămăsese în elicopter cu piloţii. Dar Bean îi 
antrenase pe acei oameni şi nu se îndoia de abilitatea lor. În 
schimb, Suriyawong, încercând încă să se reabiliteze, cu 
toate că Bean îl asigurase de încrederea sa deplină, ţinea să 
demonstreze că poate îndeplini perfect această misiune şi 
fără directa supraveghere a lui Bean. 

Dură numai un sfert de oră până ce Suriyawong le 
transmise „fa”, ceea ce putea însemna fait accompli sau a 
patra notă a gamei muzicale, în funcţie de dispoziţia lui 
Bean. De data asta când văzu mesajul îl repetă strigând, şi 
elicopterele se ridicară în aer. 

Aterizară în parcarea complexului medical. Aşa cum se 
cuvenea unei ţări bogate ca Ruanda, era o capodoperă; 
arhitectura era concepută astfel ca locul să pară pacienţilor 
un cămin. Semăna cu un sat, fiecare cameră care nu avea 
nevoie de mediu controlat era deschisă adierii brizei. 

Volescu era reţinut în laboratorul cu mediu controlat în 
care fusese arestat. Dădu grav din cap către Bean şi Petra 
atunci când intrară. 

Mă bucur să vă revăd, zise. 


A fost ceva din ce ne-ai spus adevărat? întrebă Petra. 
Vorbea calm, dar nu avea de gând să accepte glumele ca 
fiind ceva potrivit. 

Volescu zâmbi uşor şi ridică din umeri. 

Să fac ceea ce voia băiatul părea o idee bună atunci. Mi-a 
promis... asta. 

Un loc în care să faci cercetări ilegale? întrebă Bean. 

— Destul de ciudat, dar în noua perioadă de libertate, 
acum, când Hegemonia este lipsită de putere, cercetările 
mele nu sunt considerate ilegale aici. Deci nu voi fi nevoit să 
renunţ rapid la subiecţii mei. 

Bean privi spre Petra. 

— Încă mai spune „să renunţ” în loc de „să-i ucid”. 

Zâmbetul lui Volescu deveni trist. 

Cât aş fi vrut să-i am pe toţi fraţii tăi, zise. Dar nu de asta 
sunteţi voi aici. Mi-am ispăşit deja pedeapsa şi am fost 
eliberat legal. 

Ne vrem copiii înapoi, spuse Petra. Pe toţi opt. Dacă nu 
cumva sunt mai mulţi. 

N-au fost niciodată mai mult de opt. Am fost ţinut tot 
timpul sub observaţie, după cum aţi aranjat voi, deci nu aş fi 
avut cum să falsific numărul. Nici distrugerea celor trei 
embrioni nu aveam cum s-o falsific. 

M-am gândit la câteva moduri, zise Bean. Cel mai evident, 
că cei trei la care ai pretins că ai descoperit Cheia lui Anton 
fuseseră deja luaţi. Ceea ce ai distrus erau embrionii 
altcuiva. Sau nimic. 

Dacă ştii atât de multe, de ce mai ai nevoie de mine? 

Opt nume şi adrese. Femeile care ne poartă copiii. 

Chiar dacă aş şti, zise Volescu, ce rost ar avea să-ţi spun? 
Niciunul din ei nu are Cheia lui Anton. Nu merită să fie 
studiaţi. 

Nu există un test nondistructiv, spuse Petra. Deci nu ştii 
care dintre ei are Cheia lui Anton declanşată. Trebuie să-i fi 
păstrat pe toţi. Să-i fi implantat pe toţi. 


Din nou vă spun, dacă tot ştiţi mai multe decât mine, vă 
rog să-mi spuneţi când îi găsiţi. Mi-ar plăcea să ştiu ce a 
făcut Ahile cu cei cinci supraviețuitori. 

Bean se apropie de unchiul său biologic. Îl domina prin 
înălţime. 

— O, spuse Volescu, ce dinţi mari ai. 

Bean îl apucă de umeri. Braţele lui Volescu păreau mici şi 
fragile în strânsoarea mâinilor uriaşe ale lui Bean. Bean 
căută şi apăsă cu degetele. Volescu se cutremură. 

Mâinile lui Bean rătăciră alene pe umerii lui Volescu până 
când mâna dreaptă ajunse pe ceafa lui, iar degetul mare se 
juca pe capătul laringelui. 

Mai minte-mă o dată, şopti Bean. 

Ai crede, zise Volescu, că cineva care a fost atât de mic ar 
putea şti mai multe decât un huligan. 

Toţi am fost mici, interveni Petra. Dă-i drumul, Bean. 

Lasă-mă să-i zdrobesc puţin laringele. 

E prea încrezător. E foarte sigur că n-o să-i găsim 
niciodată. 

Atât de mulţi copii, spuse Volescu cu blândeţe. Şi atât de 
puţin timp. 

Contează pe faptul că n-o să-l torturăm. 

Sau poate chiar asta vrea, zise Petra. Cine ştie cum 
funcţionează creierul lui? Singura diferenţă între Volescu şi 
Ahile este dimensiunea ambițiilor lor. Visele lui Volescu sunt 
foarte, foarte mici. 

Ochii lui Volescu se umplură de lacrimi. 

— Încă te mai consider fiul meu. Mă doare faptul că nu 
putem comunica mai bine. 

Degetul lui Bean masa pielea lui Volescu circular, în jurul 
capătului laringelui. 

Mă surprinde că întotdeauna găseşti un loc în care să-ţi 
pui în practică ştiinţa bolnavă, zise Petra. Dar laboratorul 
ăsta e închis acum. Guvernul ruandez o să pună oameni de 
ştiinţă să-l studieze ca să afle ce făceai. 


Întotdeauna eu muncesc şi alţii se aleg cu laudele, spuse 
Volescu. 

Vezi că aproape îţi cuprind gâtul cu o singură mână? 

Hai să-l ducem în Ribeirăo Preto, Julian. 

Ar fi amabil din partea voastră, zise Volescu. Ce mai fac 
sora mea şi soţul ei? Îi mai vezi, acum, că ai ajuns aşa de 
important? 

Vorbeşte despre familia mea de parcă nu ar fi el monstrul 
care mi-a clonat ilegal fraţii şi apoi i-a ucis pe toţi, cu 
excepţia unei singure clone. 

S-au întors în Grecia, spuse Petra. Te rog nu-l omori, Bean. 
Te rog. 

Aminteşte-mi de ce n-aş face-o. 

— Pentru că noi suntem buni. Volescu râse. 

Trăiţi din crime. Câţi oameni aţi ucis voi doi? Şi dacă mai 
adăugăm şi Gândacii măcelăriți în spaţiu... 

Bine, zise Petra. Omoară-l. 

Bean strânse degetele. Nu prea mult. Dar Volescu scoase 
un sunet gâtuit, iar ochii îi ieşiră din orbite, în acel moment, 
Suriyawong intră în laborator. 

Domnule general Delphiki. 

O clipă, Suri. Tocmai omoară pe cineva. 

Domnule, zise Suriyawong. E un laborator pentru arme 
biologice. 

Bean dădu drumul strânsorii. 

Tot cercetări genetice? 

Câţiva dintre ceilalţi savanţi care lucrează aici au fost 
înşelaţi asupra lucrărilor lui Volescu şi a sursei subvenţiilor 
sale. Se adună probe. Nu prea e mult de adunat. Dar totul 
pare să arate că Volescu dezvolta un virus al guturaiului 
care să poată transmite mutații genetice. 

Asta nu ar afecta adulţii, zise Bean. 

Nu ar fi trebuit să spun arme biologice, dar m-am gândit 
că astfel ţi-ai întrerupe mai repede jocul de-a strangularea. 

Atunci ce e? 


Un proiect pentru alterarea genomului uman, spuse 
Suriyawong. 

Ştim că la asta lucra, admise Petra. 

Dar nu cu ajutorul viruşilor purtători. Ce făceai aici, 
Volescu? 

Volescu scuipă cuvintele. 

Îndeplineam condiţiile subvenţiilor mele. 

Subvenţii acordate de cine? 

De cei care acordă subvenţii. 

Sigilează locul ăsta, îi spuse Bean lui Suriyawong. O să-l 
sun pe Hegemon să ceară pază ruandeză. 

Bănuiesc, zise Petra, că prietenul nostru savant are o 
noţiune bizară despre refacerea rasei umane. 

Avem nevoie de Anton să vadă ce făcea micul său discipol 
nebun, zise şi Bean. 

Suri, Bean nu avea de gând să-l omoare cu adevărat. 

Ba da, replică Bean. 

L-aş fi oprit eu. 

Suri râse scurt, ca un lătrat. 

— Câteodată, unii oameni trebuie omorâţi. Până acum 
scorul lui Bean e de unu la unu. 

Petra încetă să mai participe la anchetarea lui Volescu. 
Abia puteau fi numite interogatorii - întrebările directe nu 
duceau nicăieri, amenințările nu aveau nici un efect. Era 
înnebunitor şi stresant, iar ea ura modul în care o privea el. 
Privea la pântecul ei, care îi arăta sarcina din ce în ce mai 
mult, cu fiecare zi. 

Totuşi, urmărea îndeaproape ceea ce numeau, din lipsa 
unei denumiri mai potrivite, „proiectul Volescu”. Şeful 
securităţii electronice, Ferreira, se concentra asupra 
cercetării computerului lui Volescu şi a urmăririi diverselor 
sale identități de pe net. Dar Petra se asigura că analizarea 
bazelor de date şi a pistelor pe care deja le aveau continua. 
Copiii erau pe undeva, implantaţi în mame-surogat, şi la un 
moment dat urmau să se nască. Volescu nu le-ar fi riscat 
vieţile interzicându-le mamelor accesul la îngrijire medicală 


- de fapt, trebuia să existe un nivel minim al acestei îngrijiri. 
Urmau deci să se nască în spitale, iar naşterile să fie 
înregistrate. 

Cum ar putea să-şi găsească copiii printre milioanele care 
se năşteau într-un interval de timp dat, Petra nu avea nici o 
idee. Dar ei adunau date şi indicii despre fiecare variabilă 
care le-ar fi putut fi de folos şi cu care ar putea lucra atunci 
când în cele din urmă vor imagina un mod de identificare. 

Între timp, Bean conducea ancheta lui Volescu. Obţinură 
câteva informaţii care se dovediră corecte, dar lui Bean îi 
era greu să-şi dea seama dacă Volescu lăsa involuntar să-i 
scape informaţii utile sau se juca cu ei strecurându-le 
fragmente de informaţii despre care ştia că până la urmă 
nu le vor fi chiar atât de folositoare. 

Când nu era cu Volescu, Bean stătea cu Anton, care 
renunţase la pensie şi acceptase să ia o cantitate mare de 
medicamente care să-i controleze reacţia adversă la 
apropierea de domeniul ştiinţei. 

Îmi spun în fiecare zi, îi mărturisi el lui Bean, că nu mă 
ocup de ştiinţă, ci abia dacă am îndatoririle unui student. 
Mă ajută. Dar tot îmi vine să vomit. Asta nu-mi face bine. 

Nu te forţa mai mult decât poţi suporta. 

Mă ajută soţia mea. Are foarte multă răbdare cu un om 
bătrân ca mine. Şi ştii ceva? E însărcinată. Pe cale naturală! 

Felicitări, zise Bean, ştiind cât de greu fusese pentru 
Anton, ale cărui dorinţe sexuale nu mergeau în aceeaşi 
direcţie cu planurile lui de reproducere. 

— Trupul meu ştie cum, chiar şi la vârsta asta. Râse: Face 
ceea ce nu stă în natura lui. 

Dar dincolo de fericirea lui personală, tabloul prezentat de 
Anton arăta din ce în ce mai sumbru. 

Planul lui era destul de simplu, zise. Avea de gând să 
distrugă rasa umană. 

De ce? N-are nici un sens. Din răzbunare? 

Nu, nu. S-o distrugă şi s-o înlocuiască. Virusul ales de el se 
fixează pe celulule reproducătoare umane. Fiecare 


spermatozoid, fiecare ovul. Infestează, dar nu ucide. Le 
croiesc şi înlocuiesc. Schimbări de tot felul. Forţa şi viteza 
unui est-african. Câteva modificări pe care nu le înţeleg 
pentru că nimeni nu a cartografiat cu adevărat această 
parte a genomului - nu pentru funcţiile lui. Şi altele, despre 
care nici măcar nu ştiu unde îşi au locul în genom. Am 
încercat să le elimin şi nu pot. Asta ar însemna ştiinţă 
adevărată. Trebuie s-o facă altcineva. Mai târziu. 

Ai lăsat la o parte marea modificare, zise Bean. 

Mica mea cheie. Virusul lui o declanşează. 

Deci nu are nici o posibilitate de vindecare. Şi nici o cale 
de a declanşa cheia abilităţilor intelectuale fără a declanşa 
şi tiparul creşterii continue. 

Dacă ar fi avut-o, ar fi folosito. Nu ar fi nici un avantaj dacă 
n-ar face-o. 

Deci este o armă biologică. 

Armă? Ceva care îţi afectează numai copiii? Care-i face să 
moară de gigantism înainte de a împlini douăzeci de ani? 
Mda, asta ar face armate întregi să intre în panică. 

Atunci ce e? 

Volescu se crede Dumnezeu. Sau cel puţin se joacă, 
îmbrăcându-se în hainele lui Dumnezeu. încearcă să arunce 
rasa umană pe următoarea treaptă a evoluţiei. 

Răspândeşte boala asta pentru ca nici un copil normal să 
nu se mai nască vreodată. 

Dar e o nebunie. Toţi oamenii să moară atât de tineri... 

Nu, nu, Julian. Nu e o nebunie. De ce trăiesc oamenii atât 
de mult? Matematicienii şi poeţii se consumă oricum pe la 
douăzeci-treizeci de ani. Trăim mult din cauza nepoților. 
Într-o lume dificilă, bunicii pot ajuta la asigurarea 
supravieţuirii nepoților. Societăţile care îşi păstrează 
bătrânii aproape, îi ascultă şi îi respectă - care îi hrănesc - 
întotdeauna se descurcă mai bine. Dar comunitatea poate 
ajunge în pragul înfometării. Există întotdeauna un risc. 
Suntem astăzi într-un asemenea pericol? 

Dacă războaiele se răspândesc... 


Da, războiul, zise Anton. Dacă ucizi o întreagă generaţie 
de bărbaţi, bunicii tot îşi mai păstrează potenţa sexuală. Pot 
produce o nouă generaţie chiar dacă cei tineri sunt morţi. 
Dar Volescu consideră că putem trece dincolo de 
planificarea morţii bărbaţilor tineri. 

Nu-l deranjează să obţină generaţii care să trăiască mai 
puţin de douăzeci de ani. 

Vrea să modifice tiparele societăţii. Tu când ai fost în stare 
să-ţi asumi un rol de adult, Bean? Când a fost creierul tău 
gata să schimbe lumea? 

La zece ani. Mai devreme, dacă aş fi avut o educaţie bună. 

Deci ţi se oferă o educaţie corespunzătoare. Toate şcolile 
se schimbă pentru că toţi copiii sunt gata să înveţe de la 
vârsta de trei ani. De la doi ani. La zece ani, dacă 
schimbarea genetică a lui Volescu se produce, noua 
generaţie e pregătită să ia locul celei vechi. Se căsătoresc 
cât mai devreme posibil. Se înmulţesc ca iepurii. Devin 
giganţi. De neoprit în război. Până îi doboară un atac de 
cord. Nu-ţi dai seama? În loc să-i trimitem pe cei tineri la o 
moarte violentă, îi trimitem pe cei bătrâni - bătrânii de 
optsprezece ani. În timp ce toată munca din ştiinţă, 
tehnologie, construcţii, agricultură - totul - este făcută de 
cei tineri. Cei de zece ani. Toţi ar fi ca tine. 

Nu ar mai fi umani. 

Specii diferite, da. Copii ai lui Homo sapiens. Homo 
lumens, poate. Capabili încă să se încrucişeze, însă cei de 
stil vechi îmbătrânesc, dar nu ajung niciodată mari. Şi nu 
sunt niciodată prea inteligenţi. Cum ar putea face faţă 
competiţiei? Sunt condamnaţi, Bean. Cei ca tine ar conduce 
lumea. 

Nu ar fi ca mine. 

E bine că eşti loial celor vechi, ca mine. Dar tu eşti ceva 
nou, Bean. lar dacă vei avea copii cu mica mea cheie 
declanşată, nu, nu vor fi rapizi cum i-a proiectat Volescu, 
dar vor fi strălucitori. Ceva nou pe lumea asta. Când vor 
putea discuta unul cu altul, în loc să fie singuri, cum ai fost 


tu, vei fi capabil să ţii pasul cu ei? Mă rog, poate că da, 
poate tu. Dar eu voi putea ţine pasul cu ei? 

Bean râse amar. 

Petra va putea? Asta spui, de fapt. 

Tu nu ai avut părinţi care să fie umiliţi descoperind că tu 
înveţi mai repede decât pot ei să-ţi predea. 

Petra i-ar iubi la fel de mult. 

Aşa e. Dar toată iubirea ei nu i-ar face umani. 

Şi totuşi, susţii că eu sunt categoric uman. Nu-i deloc 
adevărat. 

Uman prin dragoste, prin dorinţe. Asta te face să fii bun, 
nu diabolic. Dar prin viteza vieţii tale, prin realizările 
intelectuale, nu eşti singur pe lume? 

Până la eliberarea virusului. 

De unde ştii că nu va fi eliberat? întrebă Anton. De unde 
ştii că nu s-a realizat deja o şarjă şi nu s-a răspândit? 

De unde ştii că nu s-a autoinfestat şi acum îl împrăştie 
peste tot unde se duce? în săptămânile de când a ajuns aici, 
câţi oameni din sediul Hegemoniei au răcit? Nas înfundat, 
mâncărimi în penis, sfârcuri sensibile - da, virusul ăsta l-a 
folosit drept bază; are un ciudat simţ al umorului. 

Nu am verificat simptomele mai subtile, dar am avut un 
număr normal de răceli. 

Probabil că nu, zise Anton. Probabil că nu a devenit el 
însuşi purtător. Ce rost ar fi avut? Vrea ca alţi oameni să-l 
răspândească. 

Spui că deja e eliberat. 

Sau are un website pe care trebuie să-l viziteze 
săptămânal sau lunar. Apoi nu o mai face timp de o lună. 
Astfel se trimite un semnal uneia dintre fostele reţele ale lui 
Ahile. Virusul este desigilat şi folosit. Şi tot ce a trebuit 
Volescu să facă a fost... să fie prizonier şi să nu aibă acces la 
computere. 

Cercetarea lui era atât de avansată? Ar putea avea un 
virus funcţional? 


Nu ştiu. Toate dosarele lui au fost modificate când s-a 
mutat. Când i-ai trimis un mesaj, mi-ai spus mie, nu-i aşa? I- 
ai trimis un mesaj, iar el s-a mutat în Ruanda, înainte de 
asta poate că avea o versiune anterioară a virusului. Sau 
poate că nu. Poate acum a fost prima dată când a introdus 
în virus genele umane modificate. Dacă e aşa, atunci nu a 
fost eliberat. Dar ar putea fi. E pregătit. Destul de pregătit. 
Poate că l-ai prins tocmai la timp. 

Şi dacă a fost eliberat, ce facem? 

Atunci sper ca fiul pe care îl poartă soţia mea să fie ca tine, 
nu ca mine. 

De ce? 

Tragedia ta, Bean, este că ai fost singur. Dacă toată lumea 
va fi în curând ca tine, atunci ştii ce eşti. 

Un fraier. 

Un Adam. 

Anton era insuportabil de amabil. Ceea ce era Bean, ceea 
ce i se întâmpla, n-ar fi dorit nimănui. Nici copilului său, nici 
copilului lui Anton. Dar Anton putea fi iertat pentru dorinţa 
lui prostească. El nu fusese aşa de mic; el nu fusese aşa de 
mare. El nu avea cum să ştie cât de... cât de larvară fusese 
etapa iniţială. 

Ca la viermii de mătase, larvele speciei mele fac toată 
treaba cât sunt tinere. Apoi devin un fluture mare, asta văd 
oamenii, dar tot ce i-a mai rămas de făcut în viaţă e să-şi 
depună ouăle, apoi să moară. 

Bean discută despre asta cu Petra, apoi se duseră la 
Ferreira şi la Peter. Acum, căutarea prin computere era 
direcţională - în regim de urgenţă - spre detectarea 
oricărui fel de comutator pe care Volescu îl acţionase în 
fiecare zi sau în fiecare săptămână. Fără îndoială, 
comutatorul era proiectat astfel încât să se autodistrugă 
imediat ce mesajul era trimis. Ceea ce însemna că dacă 
fusese deja trimis, el nu se mai afla acolo. Dar i s-ar fi găsit 
urmele. Copii. Înregistrări de vreun fel. Nimeni nu 
călătoreşte prin reţea fără să lase urme. 


Nici chiar Bean. El fusese de negăsit, schimbând constant 
totul. Dar Volescu rămăsese fixat în laboratoarele lui cât 
putuse de mult. Poate că nu fusese atât de grijuliu în 
manevrele lui pe net. La urma urmelor, Volescu se credea 
poate deştept, dar nu era ca Bean. 

OFERIA. 

From: PeterWiggin %private (O hegemon, gov Io: 
Vlad%IlmpaledGgcu.ru.gov Re: Prietenii fratelui meu. 

Aş vrea să am ocazia să stau de vorbă cu tine. Faţă în faţă. 
De dragul fratelui meu. Pe teren neutru. 

Peter sosi la St Petersburg sub pretextul că este 
observator şi consultant al negocierilor Pactului de la 
Varşovia care făceau parte din efortul Rusiei de a pune la 
punct o uniune care să rivalizeze cu cea europeană. 
Participă la câteva întruniri, iar în apartamentul său se 
desfăşurau mereu conversații. Desigur, agenda sa era 
diferită de cea oficială, şi progresă destul de bine - aşa cum 
se aşteptase - cu reprezentanţii unor ţări mai mici şi mai 
puţin prospere. Letonia, Estonia, Slovacia, Bulgaria, Bosnia, 
Albania, Croaţia, Georgia. Orice piesă din puzzle era 
importantă. 

Nu orice ţară era o piesă. Uneori era un singur om. 

De aceea Peter ajunse să se plimbe printr-un parc - nu 
unul dintre magnificele parcuri din inima St Petersburgului, 
ci unul micuţ, din Kohtla-Jărve, un orăşel din nord-estul 
Estoniei, cu iluzii de metropolă. Peter nu era sigur de ce 
Vlad alesese un oraş care să implice trecerea graniţei - 
nimic n-ar fi putut atrage mai mult atenţia asupra întâlnirii 
lor. Iar faptul că se aflau în Estonia însemna că erau două 
servicii secrete care îi urmăreau, cel al Estoniei şi cel al 
Rusiei. Rusia nu uitase istoria: încă mai supraveghea 
Estonia folosindu-şi propriile servicii de spionaj în locul 
celor străine. 

Poate că motivul era acest parc. Avea un lac - nu, un bazin, 
care iarna se transforma în patinoar, Peter era sigur de asta 
datorită formei perfect rotunde şi a numărului mare de 


bănci. Acum, vara, fără îndoială exista o campanie „sug 
sângele şi depun ouăle în acelaşi timp” împotriva ţânţarilor, 
care se înmulţiseră peste măsură. 

— Închide ochii, zise Vlad. 

Peter se aşteptă la vreun ritual de spionaj şi, oftând, se 
supuse. Oftatul îl făcu să deschidă gura suficient cât să 
simtă gustul unui insecticid pe care Vlad i-l pulveriza pe 
faţă. 

— Mâinile, zise Vlad. Are gust rău, dar nu omoară. Mâinile. 

Peter întinse mâinile. îi dădu şi pe ele cu spray. 

Nu vreau să pierzi mai mult de-o litră de sânge în timpul 
discuţiei. Oribil loc. Nimeni nu vine aici vara. Aşa că nu 
există microfoane. Sunt multe pajişti deschise, putem vedea 
dacă ne urmăreşte cineva. 

Eşti supravegeat atât de îndeaproape? 

Guvernul rus nu-i aşa de înţelegător ca Hegemonul. Ţi-ai 
păstrat încrederea în Suriyawong pentru că ai crezut că 
întotdeauna i s-a opus lui Ahile. Dar eu? Nu-s de încredere. 
Aşa că dacă tu crezi că am influenţă, gândeşti greşit, 
prietene. 

Nu de asta sunt aici. 

Da, ştiu, ai venit la negocieri, rânji Vlad. 

Nu prea au rost negocierile atâta timp cât contrabanda şi 
mita fac vămile să pară simple glume. 

Mă bucur că înţelegi modul nostru de-a rezolva lucrurile. 
Să n-ai încredere în nimeni dacă nu l-ai mituit în ultima 
jumătate de oră. 

Apropo, nu-mi spune că ai cu adevărat un accent rusesc 
atât de puternic, zise Peter. Ai crescut la Şcoala de Luptă. 
Ar trebui să vorbeşti perfect Esenţiala. 

O vorbesc, răspunse Vlad tot cu accent rusesc. Cu excepţia 
cazurilor în care viitorul meu depinde de câte motive le dau 
oamenilor să-şi amintească cât sunt de diferit. Accentele se 
învaţă greu şi se menţin greu. Aşa că o să-l păstrez. Prin 
natura mea sunt un bun actor. 

Pot să-ţi spun Vlad? 


— Pot să-ţi spun Peter? 

— Da. 

Atunci tot da. Un modest strateg nu se poate purta mai 
oficial decât Hegemonul întregii lumi. 

Ştii doar peste cât din lume sunt Hegemon, zise Peter. 
După cum am spus, nu de asta sunt aici. Cel puţin nu în 
mod direct. 

Atunci de ce? Vrei să mă angajezi? Imposibil. Poate că nu 
au încredere în mine aici, dar categoric nu vor să plec 
nicăieri. Sunt un erou al poporului rus. 

Vlad, dacă ar fi avut încredere în tine, ce crezi că ai fi făcut 
acum? 

Vlad râse. 

Aş fi condus armatele Maicii Rusia, aşa cum fac deja Alai, 
Supă Fierbinte, Virlomi şi mulţi alţii. Atât de mulţi 
Alexandru. 

Da, am mai auzit comparaţia asta, zise Peter. Dar eu o văd 
altfel. O văd ca pe cursa înarmărilor care a condus la Primul 
Război Mondial. 

Vlad se gândi un moment. 

lar noi, camarazii de la Şcoala de Luptă, suntem armele. 
Dacă o naţiune are unul, atunci şi cealaltă naţiune trebuie 
să aibă unul. Da, ăsta a fost motivul aventurii lui Ahile, cu 
răpirea. 

Uite ce vreau să spun: dacă ai un absolvent al Şcolii de 
Luptă - în special unul din gaşca lui Ender - atunci războiul 
devine mai mult, nu mai puţin probabil. 

Eu nu cred asta, zise Vlad. Da, Supă Fierbinte şi Alai sunt 
în miezul lucrurilor, dar Virlomi nu a făcut parte din gaşcă. 
Şi restul găştii - Bean şi Petra sunt cu tine, luptă pentru 
pacea lumii, nu? Contestatari în cadrul unei ceremonii 
fastuoase? Dink participă la un proiect comun anglo- 
american, ceea ce înseamnă că i s-au tăiat aripile, din punct 
de vedere militar. Shen îşi petrece timpul într-o funcţie 
ceremonială la Tokyo. Basculă e călugăr, cred, sau cum îi 
spun ei, şaman, undeva în Anzi. 'lom Nebunul e la 


Sandhurst, închis într-o sală de clasă. Carn Carby e în 
Australia, care poate să aibă sau nu armată, dar oricum 
nimănui nu-i pasă. lar Molo Musca... ei bine, se ocupă cu 
ceva prin Filipine. Dar nu e nici preşedinte şi nici vreun 
general important. 

Corespunde cu însemnările mele, deşi, cred eu, Carn s-ar 
lua la ceartă cu tine în privinţa valorii armatei australiene. 

Vlad nu luă în seamă obiecţia. 

— Vreau să spun că majoritatea ţărilor care au astfel de 
„comori naţionale” sunt mult mai preocupate să le ţină sub 
observaţie şi departe de putere, decât să le folosească cu 
adevărat în război. 

Peter zâmbi. 

— Da. Fie v-au cufundat până la gât în sânge, fie v-au 
închis într-o cutie. Mai are cineva o căsnicie fericită? 

Niciunul dintre noi nu are măcar douăzeci şi cinci de ani. 
Mă rog, poate Dink. Întotdeauna a minţit în privinţa vârstei. 
Majoritatea suntem adolescenţi sau abia trecuţi de 
adolescenţă. 

Le e teamă de voi. Cu atât mai mult acum, pentru că ţările 
care chiar şi-au folosit membrii găştii în război sunt acum 
guvernate de ei. 

Dacă tu numeşti „Islamul mondial” naţiune, eu unulo 
numesc revoltă cu scripturi. 

Numai să nu spui asta la Bagdad sau Teheran, zise Peter. 

De parcă m-aş putea duce acolo. 

Vlad, ţi-ar plăcea să te eliberezi de toate frumuseţile 
astea? 

Vlad râse în hohote. 

Deci eşti aici ca să-l reprezinţi pe Graft? Peter rămase 
înmărmurit. 

Graff a venit la tine? 

Mi-a propus să fiu conducătorul unei colonii. Să scap de 
toate astea. O vacanţă plătită... pentru tot restul vieţii! 

Nu e o vacanţă, zise Peter. E o muncă foarte grea. Dar cel 
puţin ai avea o viaţă. 


Aşadar Peter Hegemonul vrea gaşca lui Ender departe de 
planetă. Pentru totdeauna. 

Vrei slujba mea? Aş demisiona chiar astăzi dacă aş şti că o 
vei lua tu. Tu sau oricare membru al găştii lui Ender. O vrei? 
Crezi că o poţi păstra? Atunci e a ta. Eu am obținut-o numai 
pentru că am scris eseurile lui Locke şi am oprit un război. 
Dar în ultima vreme ce am făcut? Vlad, nu te consider un 
rival. Cum aş putea? Ce libertate ai tu ca să mite opui? 

Vlad ridică din umeri. 

— Bun, deci motivele tale sunt sincere. 

Motivele mele sunt realiste, spuse Peter. Rusia nu se 
foloseşte de tine acum, dar nu te-a omorât şi nici nu te-a 
închis. Dacă ruşii vor decide vreodată că un război ar fi de 
dorit, necesar sau inevitabil, cât crezi că le va lua ca să te 
promoveze şi să te pună la conducere? În special dacă 
războiul ar merge prost o vreme. Tu eşti arsenalul lor 
nuclear. 

Nu tocmai. Întrucât creierul meu se presupune că e 
încărcătura acestei rachete, iar creierul meu a fost destul 
de defect ca să pară, că are încredere în Ahile, atunci 
înseamnă că nu sunt la fel de bun ca ceilalţi membri ai 
găştii. 

Într-un război împotriva lui Han Tzu, cât va dura până vei 
fi pus să comanzi o armată? Sau cel puţin să fii numit 
strateg? 

Cincisprezece minute, mai mult sau mai puţin. 

Prin urmare, este posibil ca Rusia să intre în război, ştiind 
că te are pe tine? 

Vlad zâmbi puţin şi clătină din cap. 

Ca să vezi! Deci Hegemonul vrea să mă scoată din Rusia 
pentru ca Rusia să nu se mai aventureze în războaie. 

Nu e chiar aşa de simplu, zise Peter. Va veni o zi în care în 
cea mai mare parte a lumii conducerile naţionale vor fi 
unite... 

Adică vrei să spui că nu vor mai exista. 


„Într-un singur guvern. Nu vor mai exista state mari. Ci 
numai o mână de ţări mici. Dar, spre deosebire de Naţiunile 
Unite şi Liga Naţiunilor şi chiar Hegemonia în forma ei 
anterioară, în această uniune guvernul central nu va fi 
foarte influent. Naţiunile din această ligă nu vor avea forţe 
terestre, marină sau aviaţie proprii. Nu vor avea control 
separat asupra propriilor frontiere - şi nu vor percepe taxe 
vamale. Nici marină comercială nu vor avea. Hegemonia va 
avea putere asupra politicii externe, fără alt rival. De ce s- 
ar alătura vreodată Rusia unei astfel de confederaţii? 

N-o va face niciodată. Peter aprobă. Şi aşteptă. 

Decât dacă ar considera că este singura cale sigură. 

Adaugă cuvântul „profitabilă” în această propoziţie şi vei fi 
mai aproape de adevăr. 

Ruşii nu sunt americani ca tine, Peter Wiggin. Noi nu 
facem lucruri pentru profit. 

Deci toate acele mite sunt oferite în scopuri caritabile. 

Îi ajută pe agenţii de pariuri şi pe prostituatele din Rusia 
să nu moară de foame, spuse Vlad. Cea mai subtilă formă a 
altruismului. 

Vlad, tot ce spun e să te gândeşti la asta. Ender Wiggin a 
făcut două fapte bune pentru omenire. I-a distrus pe 
Gândaci. Şi nu s-a mai întors niciodată pe Pământ. 

Vlad se întoarse spre Peter cu ochii scăpărând. 

Crezi că nu ştiu cine a aranjat asta? 

Am pledat pentru asta, spuse Peter. Pe atunci nu eram 
Hegemon. Dar ai curajul să-mi spui că am greşit? Ce s-ar fi 
întâmplat dacă Ender însuşi s-ar fi aflat pe Pământ? 
Ostaticul tuturor. lar dacă ţara lui natală ar fi reuşit să-i 
asigure protecţia, ce s-ar fi întâmplat? Ender Wiggin, 
ucigaşul de Gândaci, acum la conducerea forţelor armate 
ale temutelor State Unite. Gândeşte-te câte tertipuri, câte 
alianţe, câte atacuri preventive, toate astea pentru că 
marea şi groaznica armă se găseşte în mâinile unei naţiuni 
care încă mai crede că are dreptul să judece şi să 
guverneze toată lumea. 


Vlad aprobă. 

— Deci e doar o fericită coincidenţă că te-a lăsat fără nici 
un rival la Hegemonie. 

Am rivali, Vlad. Califul are milioane de adepţi care cred că 
el e cel ales de Dumnezeu să fie conducător al Pământului. 

Nu i-ai făcut aceeaşi ofertă şi lui Alai? 

Vlad, nu mă aştept să te conving. Doar te informez. Dacă 
va veni o zi în care vei considera că singura ta speranţă este 
să părăseşti Pământul, dă-mi de ştire pe website-ul pe care 
o să ţi-l indic într-un e-mail. Sau dacă îşi dai seama că 
singura şansă de pace pentru ţara ta este ca toţi absolvenţii 
Şcolii de Luptă să dispară de pe Pământ, spune-mi, şi eu voi 
face tot posibilul ca să-i trimit în siguranţă de aici. 

Doar dacă nu mă duc mai întâi la superiorii mei şi le 
povestesc tot ce tocmai mi-ai spus. 

Spune-le, zise Peter. Spune-le şi vei pierde şi libertatea pe 
care o mai ai. 

Deci n-o să le spun. 

Dar o să te gândeşti la asta. O să fie acolo mereu, în 
subconştientul tău. 

Iar când toţi absolvenţii Şcolii de Luptă vor fi plecaţi, va 
rămâne Peter. Fratele lui Ender Wiggin. Conducătorul 
înnăscut al omenirii. 

Da, Vlad. Singura şansă pe care o avem să ne unim este un 
lider puternic, unanim acceptat. Un George Washington al 
nostru. 

Şi ăsta eşti tu. 

Dacă ar fi Califul, viitorul nostru va fi cel de lume islamică. 
Sau am putea fi transformați în vasali ai Regatului de 
Mijloc. Sau - spune-mi sincer, Vlad - ai prefera să fim 
conduşi de guvernul care acum se poartă aşa frumos cu 
tine? 

O să mă gândesc la asta, acceptă Vlad. Dar tu să te 
gândeşti la altceva. Ambiţia a fost una dintre trăsăturile pe 
baza cărora am fost admişi la Şcoala de Luptă. 


Cât crezi că ne vom putea sacrifica? Uită-te la Virlomi. 
Persoana cea mai timidă pe care o putea admite Şcoala de 
Luptă. Dar pentru a-şi atinge scopul s-a transformat într-o 
zeiţă. Şi pare să-şi joace rolul cu entuziasm, nu-i aşa? 

Ambiţia contrabalansează instinctul de supravieţuire, zise 
Peter. Ambiţia te îndeamnă să rişti mult. Dar niciodată nu te 
conduce la distrugere sigură. 

Dacă nu eşti un nebun. 

Astăzi nu sunt nebuni în parcul ăsta, spuse Peter. Doar 
dacă nu pui la socoteală spionii care stau în apă respirând 
prin paie, ca să asculte discuţia noastră. 

Asta-i tot ce pot face estonienii. 

Mă bucur să aflu că ruşii nu şi-au pierdut simţul umorului. 

Toată lumea ştie câteva bancuri cu estonieni. 

Estonienii despre cine fac bancuri? întrebă Peter. 

Despre estonieni, bineînţeles. Doar că nu-şi dau seama că 
sunt bancuri. 

Râzând, părăsiră parcul şi se întoarseră, Peter la maşina în 
care îl aştepta şoferul, Vlad la trenul către St Petersburg. 

Unii dintre absolvenţii Şcolii de Luptă veniră la Ribeirăo 
Preto la invitaţia lui Peter. Pe alţii, Peter îi contactă prin 
prieteni comuni. Cu membrii găştii lui Ender se întâlni 
personal. Cu Carn Carby în Australia. Cu Blândul Dink şi 
Tom Nebunul în Anglia. Cu Shen la Tokyo. Cu Molo Musca la 
Manila. lar cu Basculă la un consiliu la Quechuas, printre 
ruinele de la Machu Pi-chu, sediul său neoficial, de unde 
lucra la reorganizarea nativilor americani din America de 
Sud. 

Niciunul nu acceptă oferta. Toţi ascultară şi ţinură minte. 

Între timp, luptele de gherilă din India deveniră tot mai 
sălbatice. Din ce în ce mai multe trupe persane şi 
pakistaneze erau retrase din China. Până când veni ziua în 
care nimeni nu mai sâcâi armata chineză înfometată din 
provincia Sichuan. Atunci, Han Tzu o puse în mişcare. 

Turcii se retraseră spre provincia Xinjiang. Indonezienii se 
întoarseră pe vasele lor şi se retraseră spre Taiwan. Arabii 


se alăturară ocupaţiei Indiei. Hanatul Chinez era liber de 
ocupaţia străină, fără ca împăratul să fi tras un singur foc 
de armă. 

Imediat, americanii, europenii şi America Latină reveniră 
pe piaţă, cumpărând şi vânzând, ajutând China să se refacă 
după inutilele războaie de cotropire. Asta în timp ce 
naţiunile islamice continuau să piardă arme, bogății şi 
oameni în războiul din ce în ce mai brutal pentru controlul 
Indiei. 

În acest timp, pe net apăru o nouă pereche de eseişti. 

Unul semna „Lincoln” şi vorbea despre necesitatea de a 
pune capăt războaielor sângeroase şi opresiunii, şi despre 
asigurarea drepturilor şi libertăţilor tuturor societăţilor, 
dând unui guvern mondial onest şi cu respect pentru lege 
controlul exclusiv asupra armamentului. 

Celălalt îşi spunea „Mattel”, făcând aluzie la Charles 
Ciocanul, cel care oprise înaintarea musulmanilor în 
Europa, la Poitiers. Martel atrăgea atenţia asupra gravului 
pericol care ameninţa omenirea din cauza existenţei 
Califului. Musulmanii, care în unele ţări europene ajungeau 
acum la mai mult de o treime din populaţie, vor prinde 
curaj, vor prelua puterea şi-i vor forţa pe toţi europenii să 
trăiască sub brutala lege islamică. 

Unii comentatori văzură la aceşti doi eseişti similitudini cu 
zilele în care Locke şi Demostene se duelau, şi o împărţire 
similară între înclinațiile pacifiste potrivite unui şef de stat 
şi avertismentele de război. Acele eseuri se dovediseră a fi 
scrise de Peter şi Valentine Wiggin. Peter răspunse doar o 
singură dată unei întrebări despre „Lincoln”: „Există multe 
căi prin care lumea poate fi unită. Mă bucur să văd câ nu 
sunt singurul care speră că acest lucru se va realiza prin 
democraţie liberală şi nu prin despotism.” 

Şi tot o singură dată comentă, când fu întrebat despre 
„Martel”: „Nu cred că ajută cu ceva cauza păcii în lume 
dacă ridicăm la suprafaţă teama şi ura care duc la expulzări 
şi genocid.” 


Ambele răspunsuri nu făcură decât să sporească 
credibilitatea celor doi eseişti. 

ENDER. 

From: Rockette Armenian (8 hegemon.gov. 

To: Noggin%LimaGbegemon.gov. 

Re: Mă distrez bine, aşa că nu mă mai sâcâi. 

Iubitul meu soţ, Ce ALTCEVA aş putea face stând pe un 
scaun, cu o burtă de dimensiunile unui hambar mărişor? E 
chiar o muncă grea, ţinând cont de faptul că tastatura se 
află la distanţă de un braţ. lar propaganda antiislamică nu e 
cu mult mai dificilă decât respiraţia. Sunt armeanca, o, Tată 
al Balonului pe Care-l Port în Abdomenul Meu. Noi am 
învăţat cum musulmanii - desigur, în special turcii - au 
măcelărit creştinii armeni din timpuri imemoriale. Că 
niciodată nu trebuie să avem încredere în ei. Şi ştii ce? 
Când caut dovezi, atât antice, cât şi contemporane, nu 
trebuie să mă ridic de pe scaun. 

Aşa că voi continua să scriu eseurile lui Martel şi voi 
continua să râd când Peter e acuzat că le-ar fi scris. 
Bineînţeles că fac asta la cererea lui, ceea ce înţeleg căa 
făcut şi Valentine când a scris eseurile lui Demostene, pe 
vremea când eram toţi elevi. Dar ştii ca nimeni nu-i va da 
importanţă lui Lincoln lui decât dacă sunt şi îngroziţi. 
îngroziţi fie că islamicii vor cuceri lumea (adică, în 
particular, cartierul lor), fie de hidoasa vărsare de sânge 
care ar urma dacă ţările în care există minorităţi islamice ar 
începe să le restricţioneze drepturile sau să-i expulzeze. 

În afară de asta, Bean, cred că ceea ce spun e adevărat. 
Alai are intenţii bune, dar categoric nu-şi controlează 
suporterii fanatici. În realitate, ei ucid oameni şi numesc 
asta „ execuţii”. De fapt încearcă să conducă India. Agită, 
îndeamnă la revoltă, comit atrocități inutile în Europa chiar 
în aceste clipe, presând naţiunile europene să se declare de 
partea Califului şi să înceteze comerţul cu China, care în 
realitate o alimentează pe Virlomi. 


Şi acum eseul ăsta se va încheia pentru că durerile de 
stomac pe care le-am avut e clar că nu sunt dureri de 
stomac. Cred că vine copilul, cu două luni mai devreme. le 
rog, întoarce-te cât poţi de repede. 

Peter aştepta la uşa sălii de naşteri împreună cu Anton şi 
Ferreira. 

Naşterea asta prematură înseamnă ceva? îl întrebă pe 
Anton. 

Nu i-au lăsat pe doctori să studieze copilul în uter, aşa că 
nu am nici un fel de material genetic serios cu care să 
lucrez. Dar se ştie că în stadiile primare maturizarea este 
mult accelerată. Mie mi se pare posibil ca naşterea 
prematură să însemne că are cheia declanşată. 

Presupun, zise Peter, că ăsta ar fi indiciul de care aveam 
nevoie ca să găsim ceilalţi copii şi să descâlcim reţeaua lui 
Volescu. 

Pentru că şi ceilalţi ar putea fi prematuri? întrebă 
Ferreira. 

Cred că Volescu avea un comutator de siguranţă, şi după 
arestare a fost transmis un avertisment şi toate mamele- 
surogat au fugit. Asta nu ne-ar fi ajutat mai înainte, pentru 
că nu ştiam când a plecat semnalul, iar femeile gravide 
poate că reprezintă unul dintre cele mai stabile grupuri 
demografice, dar sute, mii dintre ele călătoresc. 

Ferreira aprobă. 

Dar acum putem încerca să corelăm naşterile premature 
cu mutările bruşte, comparativ cu alte femei care nasc 
prematur. 

Şi apoi să le verificăm fondurile. Vor trebui să aibă acces la 
cea mai bună îngrijire medicală, şi cineva să plătească. 

Cu condiţia, spuse Anton, ca naşterea să nu fi fost 
prematură pentru că Petra are vreo problemă. 

Nu au existat naşteri premature în familia ei, zise Peter. 
Iar copilul s-a dezvoltat repede. Nu ca mărime, din păcate - 
dar toate organele s-au format înainte de termen. Cred că 
acest copil este ca Bean, probabil cheia este declanşată. Aşa 


că ne putem folosi de asta ca de un indiciu care să ne arate 
unde s-a dus Volescu şi unde ar putea aştepta viruşii 
momentul eliberării. 

Ca să nu mai vorbim de găsirea copiilor lui Bean şi ai 
Petrei, adăugă Anton. 

Bineînţeles. Asta e țelul principal. Se întoarse către sora 
medicală: Să mă sune cineva când avem veşti despre starea 
mamei şi a copilului. 

Bean se aşeză lângă patul Petrei. 

Cum te simţi? 

Nu aşa rău cum mă aşteptam, zise ea. 

Naşterea prematură are şi o parte bună. Copil mai mic, 
naştere mai uşoară. El e bine. Il ţin în incubator numai din 
cauză că e mic. Ioate organele funcţionează. 

Are... e ca tine. 

Chiar acum Anton supervizează analizele. Dar aşa cred şi 
eu. O luă de mână: Exact ceea ce voiam să evităm. 

Dacă e ca tine, atunci nu-mi pare rău. 

Dacă e ca mine, zise Bean, înseamnă că Volescu nu a avut 
nici un fel de test. Sau a avut unul, şi a eliminat copiii care 
erau normali. Sau poate toţi sunt ca mine. 

Ceea ce voiai să eviţi, şopti ea. 

Micile noastre miracole, zise Bean. 

Sper că nu eşti prea dezamăgit. Sper că... Gândeş-te-te la 
asta ca la o şansă de a vedea cum ar fi fost viaţa ta dacă ai fi 
crescut într-un cămin adevărat, alături de părinţi. Nu abia 
scăpând cu viaţă şi apoi chinuindu-te să supravieţuieşti pe 
străzile din Rotterdam. 

La vârsta de un an. 

Gândeşte-te cum va fi să creştem copilul ăsta înconjurat de 
dragoste, învăţându-l atât de repede cât vrea el să înveţe. 
Toţi anii pierduţi îi vei recupera pentru copilul nostru. 

Bean scutură din cap. 

Am sperat că va fi normal. Am sperat ca toţi să fie normali. 
Credeam că nu va trebui să ţin cont şi de asta. 

De ce să ţii cont? 


Că va trebui să iau copilul cu mine. 

Cu tine unde? întrebă Petra. 

F. |. are o nouă navă. Strict secretă. O navă-mesager. 
Foloseşte un câmp gravitațional care compensează 
acceleraţia. Ajunge la viteza luminii într-o săptămână. 
Planul e ca, imediat ce găsim copiii, să-i iau pe cei ca mine, 
să decolăm şi să călătorim până se va găsi un leac pentru 
aşa ceva. 

După ce plecaţi, zise Petra, de ce crezi că Flota şi-ar mai 
da osteneala să găsească un leac? 

Pentru că vor să ştie cum să declanşeze Cheia lui Anton 
fără efecte secundare. Vor continua să lucreze la asta. 

Petra aprobă. Suporta mai bine decât se aştepta Bean. 

— Bine, zise ea. Imediat după ce găsim copiii, plecăm. 

— Toţi? 

Sunt convinsă că în viziunea ta firesc legumocentrică 
asupra universului nu ţi-a trecut prin minte că nu am nici 
un motiv să rămân aici fără tine. 

Petra, asta înseamnă să ne izolăm de rasa umană. Pentru 
mine e altfel, pentru că eu nu sunt uman. 

Iar începi? 

Ce fel de viaţă ar fi asta pentru copiii normali? Să crească 
închişi pe o navă? 

O să pară doar câteva săptămâni, Bean. Cât de mult ar 
putea să crească? 

Vei fi ruptă de tot. De familia ta. De toată lumea. 

Prostule, zise ea. Voi sunteţi acum toată lumea. Tu şi copiii 
noştri. 

I-ai putea creşte pe copiii normali... normal. Lângă bunici. 
O viaţă obişnuită. 

O viaţă fără tată. lar fraţii lor vor fi pe navă, deci nu se vor 
întâlni niciodată. Nu prea cred, Bean. Crezi că l-am născut 
pe băieţelul ăsta ca apoi să las pe cineva să-l ia de lângă 
mine? 

Bean o mângâie pe obraz, pe păr. 


— Petra, există o grămadă de argumente raţionale 
împotriva a ce spui tu, dar tocmai l-ai născut pe fiul meu şi 
nu am de gând să mă cert acum cu tine. 

Ai dreptate, zise Petra. Categoric trebuie să amânăm 
această discuţie până când voi alăpta pentru prima dată 
copilul şi-mi va deveni şi mai imposibil să mă gândesc să te 
las să-l iei de lângă mine. Dar îţi spun de pe acum. N-o să 
mă răzgândesc niciodată. Iar dacă aranjezi în aşa fel încât 
să te furişezi şi să-mi furi fiul, şi să mă laşi văduvă fără să-mi 
rămână măcar copilul să-l cresc, atunci eşti chiar mai rău 
decât Volescu. Când ne-a furat el copiii am ştiut că e un 
monstru amoral. Dar tu - tu eşti soţul meu. Dacă tu îmi faci 
asta, mă voi ruga la Dumnezeu să te arunce în cea mai 
adâncă gaură a iadului. 

Petra, ştii că eu nu cred în iad. 

Dar dacă ai şti că eu mă rog pentru asta ar însemna iadul 
pentru tine. 

Petra, n-o să fac nimic dacă nu eşti şi tu de acord. 

Atunci vin cu tine, spuse ea, pentru că niciodată nu voi fi 
de acord cu altceva. Deci e hotărât. Nu mai avem ce 
discuţie să purtăm mai târziu, când voi fi mai raţională. Deja 
sunt cât se poate de raţională. De fapt, nu există nici un 
motiv raţional să nu vin dacă aşa vreau eu. E o idee 
excelentă. lar să creşti pe o navă spaţială trebuie să fie mai 
bine decât să fii orfan pe străzile din Rotterdam. 

Nu-i de mirare că ţi-au pus numele unei pietre, zise Bean. 

Nu cedez şi nu pot fi doborâtă. Nu sunt doar o piatră, sunt 
diamant. 

Pleoapele îi erau grele. 

Acum culcă-te, Petra. 

Numai dacă mă ţii în braţe, zise ea. 

EI îi luă mâna; ea o strânse cu putere pe a lui. 

Te-am convins să-mi faci un copil, spuse ea. Sănute 
gândeşti nici o clipă că nu o să mă descurc şi cu asta. 

Ţi-am promis deja, Petra, zise Bean. Orice am face, facem 
pentru că eşti şi tu de acord că aşa e bine. 


Am crezut că vrei să mă părăseşti. Călătoria asta spre... 
nicăieri. Am crezut că „nicăieri” e mai bine decât să trăieşti 
lângă mine... 

Aşa e, iubito, zise Bean. Nicăieri nu e mai bine decât lângă 
tine. 

Copilul fu botezat de un preot. Veni la incubator; desigur, 
nu era pentru prima dată când făcea asta, mai botezase 
nou-născuţi bolnavi, înainte de a muri. Păru uşurat să afle 
că acest copil era puternic şi sănătos şi că va supravieţui, în 
ciuda fragilităţii lui. 

— Andrew Arkanian Delphiki, te botez în numele Tatălui, al 
Fiului şi al Sfântului Duh. 

În jurul incubatorului se adunaseră mulţi să privească. 
Familia lui Bean, a Petrei, bineînţeles Anton, Ferreira, Peter 
şi familia Wiggin, Suriyawong şi membrii micii armate a lui 
Bean, cei care nu se aflau în misiune. Fură nevoiţi să mute 
incubatorul într-o sală de aşteptare suficient de mare ca să 
încapă toţi. 

O să-i spui Ender, nu-i aşa? întrebă Peter. 

Până ne opreşte el, zise Petra. 

Ce uşurare, spuse Theresa Wiggin. Acum nu va mai trebui 
să-ţi botezi propriul copil cu numele fratelui tău, Peter. 

Peter o ignoră, ceea ce însemna că vorbele ei îl atinseseră 
cu adevărat. 

Copilul poartă numele Sfântului Andrei, zise mama Petrei. 
Copiii sunt numiţi după sfinţi, nu după soldaţi. 

Bineînţeles, mamă. Ender şi fiul nostru au fost amândoi 
numiţi după Sfântul Andrei. 

Anton şi echipa lui aflară că da, copilul moştenise cu 
siguranţă sindromul lui Bean. Cheia era declanşată. 

lar compararea a două seturi de gene confirma faptul că 
modificarea genetică a lui Bean se putea transmite. 

Dar nu există nici un motiv să presupunem că toţi copiii 
vor avea mutaţia, le explică el lui Bean, Petrei şi lui Peter. 
Oricum, cel mai posibil e ca această trăsătură să fie 
dominantă. Deci orice copil care o are se va dezvolta rapid. 


Naştere prematură, zise Bean. 

Putem presupune, statistic, că jumătate din cei opt copii 
au moştenit-o. Legea lui Mendel. Nu e ceva bătut în cuie, 
pentru că e implicată şi o componentă aleatorie. Ar putea fi 
doar trei. Sau cinci. Sau mai mulţi. Sau ar putea fi numai 
unul. Dar cel mai probabil... 

Ştim cum funcţionează legile probabilității, profesore, îl 
întrerupse Ferreira. 

Voiam să scot în evidenţă incertitudinea. 

Credeţi-mă, zise Ferreira, incertitudinea e viaţa mea. Până 
acum am găsit fie două duzini, fie aproape o sută de 
grupuri de femei care au născut în decursul a două 
săptămâni după Petra, şi care s-au mutat în acelaşi timp cu 
altele din grupul lor, din ziua în care a fost arestat Volescu. 

Cum poţi să nu ştii nici câte grupuri sunt? întrebă Bean. 

Criteriile de selecţie, zise Petra. 

Dacă le împărţim în grupuri de femei care au plecat la 
două zile diferenţă, atunci avem cel mai scăzut total. Dacă 
modificăm intervalul de timp, se schimbă şi grupurile. 

Dar despre copiii prematuri ce ştiţi? 

Asta presupune ca doctorii să ştie că sunt prematuri. Noi 
ne ghidăm după greutatea scăzută la naştere, îi eliminăm 
pe copiii care se situează deasupra limitei inferioare a 
greutăţii normale. Majoritatea vor fi prematuri. Dar nu toţi. 

Şi toate astea, zise Petra, depind de faptul dacă toţi copiii 
se dezvoltă în acelaşi ritm. 

Asta-i tot ce putem face, zise Peter. Dacă se dovedeşte că 
Cheia lui Anton nu provoacă la toţi naşterea după 
aproximativ aceeaşi durată a sarcinii... ei bine, atunci cea 
mai mare problemă a noastră e faptul că nu ştim când au 
fost implantaţi ceilalţi embrioni. 

Unii dintre embrioni s-ar putea să fi fost implantaţi mult 
mai recent, spuse Ferreira. Deci vom continua să includem 
în baza de date femei pe măsură ce dau naştere unor copii 
sub greutatea normală şi se dovedeşte că s-au mutat în 
perioada când a fost arestat Volescu. Vă daţi seama câte 


variabile avem pe care nu le cunoaştem? Câţi dintre 
embrioni au Cheia lui Anton. Când au fost implantaţi. Dacă 
au fost implantaţi toţi. Dacă Volescu într-adevăr a transmis 
un semnal. 

Credeam că ai spus că a transmis unul. 

Da, aprobă Ferreira. Doar că nu ştim despre ce a fost 
vorba. Poate că lansarea lui a fost virusul. Poate că mamele 
au plecat. Poate ambele. Poate niciunul. 

Nu ştim o mulţime de lucruri, zise Bean. Remarcabil cât de 
puţine am aflat din computerul lui Volescu. 

E un om meticulos. Ştia perfect de bine că într-o zi ar 
putea fi prins şi computerul lui analizat. Am aflat mai mult 
decât ne imaginam - dar mai puţine decât speram. 

Continuă să cauţi, spuse Petra. Până atunci, am o ventuză 
sub formă de copil care trebuie ataşată de una din cele mai 
sensibile părţi ale trupului meu. Promiteţi-mi că n-o să-i 
crească dinţii mai devreme. 

Nu ştiu, zise Bean. Eu nu-mi amintesc să nu fi avut dinţi. 

Mulţumesc pentru încurajări. 

Ca de obicei, Bean se trezi noaptea ca să-l aducă Petrei pe 
micul Ender să-l hrănească. Cât era de mic, avea plămâni 
puternici. Vocea lui nu era deloc slabă. 

Şi, ca de obicei, după ce copilul începu să sugă, Bean privi 
până ce Petra se întoarse să hrănească copilul pe partea 
cealaltă. Apoi adormi. 

Dar se trezi din nou. De obicei nu se trezea, căci ştia că 
întotdeauna lucrurile se desfăşoară la fel. Petra încă mai 
alăpta copilul, dar plângea. 

— Iubito, ce s-a întâmplat? întrebă Bean, atingându-i 
umărul. 

Nimic, zise ea. Se opri din plâns. 

Nu încerca să mă minţi. Plângeai. 

Sunt atât de fericită, zise ea. 

Te gândeai la vârsta pe care o va avea micul Ender când 
va muri. 


Ce prostie! O să plecăm cu o navă până vor găsi leacul. Va 
trăi o sută de ani. 

Petra... 

Ce-i? Nu te mini. 

— Plângi pentru că în mintea ta deja îi vezi moartea. Ea se 
sculă şi ridică în braţe copilul acum adormit. 

Bean, chiar nu te pricepi la lucrurile astea. Plângeam 
pentru că mă gândeam la tine când erai copil mic, că nu ai 
avut un tată să vină să te ia când plângeai noaptea şi o 
mamă care să te ţină în braţe şi să te hrănească din 
propriul ei trup, şi că nu ai cunoscut dragostea. 

Dar când în cele din urmă am aflat ce este, am primit mai 
multă decât ar putea spera un om. 

Ai al naibii de multă dreptate, zise Petra. Să nu uiţi asta. 

Se ridică şi duse copilul la loc în pătuţ. 

Ochii lui Bean se umplură de lacrimi. Nu din milă pentru 
sine când era copil. Dar îşi aminti de sora Carlotta, care îi 
devenise mamă şi-i stătuse alături mult timp înainte ca el să 
înveţe ce înseamnă dragostea şi să-i poată răspunde la fel. 
Şi câteva lacrimi erau şi pentru Poke, prietena care avusese 
grijă de el când ajunsese în pragul morţii prin malnutriție 
pe străzile din Rotterdam. 

— Petra, nu ştii cât de scurtă e viaţa, chiar dacă nu ai 
vreun defect de genul Cheii lui Anton? Atât de mulţi oameni 
ajung prematur în mormânt, iar pe unii dintre ei eu i-am 
pus acolo. Să nu plângi pentru mine. Să plângi pentru fraţii 
mei de care s-a descotorosit Volescu, încercând să distrugă 
urmele crimelor sale. Să plângi pentru toţi copiii pe care 
nimeni nu i-a iubit vreodată. 

Bean crezu că fusese discret întorcându-şi capul pentru ca 
Petra să nu-i vadă lacrimile când se strecură la loc în pat. 
Fie că le văzu, fie că nu, se strânse lângă el şi-l luă în braţe. 

Cum putea să-i spună acestei femei care fusese 
întotdeauna atât de bună cu el şi-l iubise mai mult decât 
ştiuse el să-i întoarcă dragostea - cum putea să-i spună că o 


minţise? El nu credea că se va găsi vreodată un leac pentru 
Cheia lui Anton. 

Când se va îmbarca pe acea navă împreună cu copiii care 
aveau aceeaşi boală, se aştepta să decoleze şi să se 
îndrepte spre stele. Va trăi suficient de mult ca să-i înveţe 
pe copii cum să piloteze nava. Ei vor explora. Vor trimite 
înapoi rapoarte prin ansiblu. Vor cartografia planetele 
locuibile mult mai departe decât vor vrea ceilalţi oameni să 
călătorească. În cincisprezece sau douăzeci de ani timp 
subiectiv vor trăi o mie de ani sau chiar mai mult în timp 
real, iar datele strânse de ei vor fi o adevărată comoară. Vor 
fi pionieri pe sute de colonii. 

lar apoi vor muri, fără să-şi amintească să fi pus piciorul 
pe o planetă, şi fără să aibă copii care să transmită boala lor 
următoarei generaţii. 

Şi totul va fi suportabil, pentru ei şi pentru Bean, pentru 
că vor şti că pe Pământ, mama şi fraţii lor sănătoşi vor duce 
vieţi normale, se vor căsători şi vor avea copii, astfel că 
atunci când călătoria lor de sute de ani se va sfârşi, toate 
fiinţele umane vor fi înrudite cu ei într-un fel sau altul. 

Aş a vom fi şi noi o parte din tot. 

Deci nu contează ce ţi-am promis, Petra; tu nu vii cu mine, 
şi nici copiii noştri sănătoşi. lar într-o zi vei înţelege şi mă 
vei ierta pentru că mi-am încălcat cuvântul faţă de tine. 

PENSIA. 

From: PeterWiggin Ypersonal(G hegemon, gov 'Io: 
Cbampi%T'it'u OQuechuaNation. Freenet.ne.com Re: Cea 
mai bună speranţă pentru popoarele quechua şi aymara. 

Dragă Champi T'it'u, Îţi mulţumesc că ai acceptat vizita 
mea. "Ţinând cont de faptul că am încercat să-ţi spun 
„Basculă” ca şi când ai mai fi copil la Şcoala de Luptă şi 
prieten al fratelui meu, mă surprinde că nu m-ai dat afară 
pe loc. 

După cum am promis, îţi trimit varianta curentă a 
Constituţiei Popoarelor Libere de pe Pământ. Eşti singura 
persoană din afara cercului intim al oficialilor Hegemoniei 


care o vede, şi te rog să ţii mine că e numai o schiţă. Ţi-aşfi 
recunoscător pentru sugestii. 

Ţelul meu este o Constituţie care să fie atractivă atât 
pentru naţiunile care sunt recunoscute ca state, cât şi 
pentru popoarele care încă nu au un stat. Constituţia nu ar 
avea succes dacă nu ar vorbi aceeaşi limbă în ambele 
cazuri. În consecinţă, există unele aspirații lacare va trebui 
să renunţi şi pretenţii pe care va trebui să ţi le retragi. Dar 
cred că vei observa că acest lucru este valabil şi pentru 
statele care acum ocupă teritoriile pe care le revendici 
pentru popoarele quechua şi aymara. 

Principiile majorităţii, viabilităţii, vecinătăţii şi 
compactităţii îţi vor garanta un teritoriu autoguvernat, cu 
toate că va fi mai mic decât ceri în prezent. 

Dar cererea ta actuală, deşi justificabilă din punct de 
vedere istoric, nu poate fi satisfăcută fără un război 
sângeros. Abilităţile tale militare sunt suficiente ca să 
garanteze o luptă mult mai echilibrată decât ar anticipa 
guvernele Ecuadorului, al statului Peru, Boliviei şi 
Columbiei. Dar chiar dacă obţii o victorie totală, cine va fi 
succesorul tău? 

Îţi vorbesc sincer, deoarece nu cred că alergi după o iluzie, 
ci te-ai angajat într-o acţiune clară, tangibilă. Calea 
războiului ar putea avea succes pentru un timp -dar preţul 
plătit în sânge, pierderi economice şi ură de-a lungul a 
generaţii întregi va fi exagerat. 

Pe de altă parte, ratificarea Constituţiei Hegemoniei îţi va 
garanta o patrie, în care cei care insistă să fie guvernaţi 
exclusiv de lideri quechua şi aymara şi să-şi crească copiii 
ca vorbitori de limbă quechua şi aymara să poată migra 
liberi, fără să mai aibă nevoie de permisiunea nimănui. 

Te sfătuiesc să ţii cont de clauza irevocabilităţii. Pot să-ţi 
promit că va fi luată foarte în serios. Să nu ratifici această 
Constituţie dacă tu şi poporul tău nu intenţionaţi să o 
respectaţi. 

Cât despre întrebarea personală pe care mi-ai adresat-o: 


Nu cred că are importanţă dacă eu sunt cel care uneşte 
lumea sub un singur guvern. Nimeni nu e de neînlocuit. 
Oricum, sunt destul de sigur că pentru astae nevoie de o 
persoană exact ca mine. lar în prezent, singurul care 
îndeplineşte această cerinţă sunt eu. 

Dedicat unui guvern liberal, cu un grad înalt al libertăţilor 
personale. La fel de dedicat hotărârii de a nu tolera nici o 
încălcare a păcii sau opresiune a unui popor de către altul. 
Şi destul de puternic ca să fac ca asta să se întâmple fi să 
dureze. 

Alătură-mi-te, Champi T'it'u, şi nu vei mai fiun 
insurecţionar ce se ascunde în Anzi. Vei fi şeful unui stat în 
cadrul Constituţiei Hegemoniei. lar dacă ai răbdare şi 
aştepţi până obţinem ratificarea din partea a cel puţin două 
dintre ţările în discuţie, atunci tu şi întreaga lume veţi 
putea vedea că drepturile popoarelor băştinaşe pot 
funcţiona în pace şi echitate. 

Acest lucru este posibil numai dacă fiecare dintre părţi e 
hotărâtă să facă sacrificiile necesare ca să asigure pacea şi 
libertatea tuturor celorlalte părţi. Dacă una dintre ele 
apucă pe drumul războiului sau al opresiunii, atunci într-o 
zi va suporta întreaga presiune pe care o pot creea 
Naţiunile Libere. În acest moment, asta nu înseamnă prea 
mult. Dar cât crezi că îmi va lua ca să o transform într-o 
forţă demnă de luat în considerare? 

Dacă vei fi alături de mine, Champi T'it'u, nu vei mai avea 
nevoie de un alt aliat. 

Cu sinceritate, Peter. 

Ceva îl deranja pe Bean, nu-i dădea pace undeva, în 
subconştient. La început presupuse că era vorba doar de 
oboseală, fiindcă dormea în reprize scurte în fiecare 
noapte. Apoi se transformă în anxietate pentru că prietenii 
lui - mă rog, prietenii Petrei şi ai lui Ender -erau implicaţi 
într-o luptă pe viaţă şi pe moarte în India, pe care era 
imposibil să o câştige toţi. 


Mai târziu, pe când schimba scutecele lui Ender, îşi dădu 
seama. Poate din cauza numelui copilului. Poate, gândi el cu 
amărăciune, din cauza a ceea ce avea pe mâini. 

Termină de schimbat copilul şi îl lăsă în pătuţul de unde 
Petra, adormită, îl putea auzi dacă plângea. 

Apoi plecă în căutarea lui Peter. 

Fireşte, nu fu uşor să intre la el. Nu pentru că birocraţia 
ar fi fost atât de greoaie în Ribeirăo Preto, dar se extinsese 
destul de când Peter îşi permitea să plătească pentru un 
plus de protecţie. Nu exista nimeni care să stea pur şi 
simplu de pază. Dar o secretară aici, un funcţionar dincolo, 
şi Bean constată că trebuise să se explice de trei ori - la ora 
cinci şi jumătate dimineaţa -înainte de a ajunge să o 
întâlnească pe Theresa Wiggin. 

Şi, dacă se gândea mai bine, pe ea voia s-o vadă. 

Vorbeşte la telefon cu vreun şef european, îi spuse ea. Fie 
îl linguşeşte, fie se lasă linguşit, depinde cât de mare şi de 
puternică e ţara lui. 

De asta e toată lumea trează aşa devreme. 

Încearcă să se trezească suficient de devreme ca să prindă 
o parte cât mai mare a zilei de lucru din Europa. Ceea ce e 
greu, fiindcă la ei asta înseamnă doar câteva ore dimineaţa. 
Dimineaţa lor. 

Atunci o să vorbesc cu tine. 

E o problemă derutantă, zise Theresa. Ai afaceri atât de 
importante încât te scoli la cinci şi jumătate să-l vezi pe 
Peter, şi totuşi destul de lipsite de importanţă încât când afli 
că vorbeşte la telefon poţi să discuţi cu mine despre ele. 

O spuse cu atâta vervă, încât lui Bean aproape că-i scăpă 
amărăciunea din spatele cuvintelor ei. 

Încă te mai tratează ca pe o mamă de ceremonie? întrebă. 

Îşi consultă fluturele coconul? 

Şi... ceilalţi copii ai tăi cum te tratează? Faţa ei se 
întunecă. 

Asta era treaba ta? 


Nu fu sigur dacă întrebarea era o ironie înţepătoare - 
adică, asta nu te priveşte pe tine - sau o simplă întrebare - 
pentru asta ai venit? Alese prima variantă. 

Ender e prietenul meu, zise Bean. Mai mult decât oricine 
altcineva, cu excepţia Petrei. Mi-e dor de el. Ştiu că există 
un ansiblu pe navă. Doar mă întrebam. 

Am patruzeci şi şase de ani, spuse Theresa. Când Val şi 
Andrew vor ajunge la destinaţie, o să fiu... bătrână. De ce 
mi-ar mai scrie? 

Deci nu-ţi scriu. 

Chiar dacă-mi scriu, F. |. nu a găsit de cuviinţă să mă 
informeze. 

Nu prea sunt tari la livrarea poştei, din câte-mi amintesc. 
Se pare că ei cred că cea mai bună terapie pentru dorul de 
familie este „ochii care nu se văd se uită”. 

Sau Andrew şi Valentine nu pot fi deranjaţi. Theresa tastă 
ceva: Uite. Încă o scrisoare pe care n-o s-o transmit 
niciodată. 

La cine scrii? 

Cui. Voi, străinii, distrugeţi limba engleză. 

Nu vorbesc engleza. Vorbesc Esenţiala. în Esenţială nu 
există „cui”. 

Îi scriu lui Virlomi să-i atrag atenţia asupra faptului că 
Suriyawong încă e îndrăgostit de ea, şi ea n-are de ce să 
încerce să se joace de-a zeii în India când ar putea s-o facă 
de-adevăratelea căsătorindu-se şi având copii. 

Ea nu-l iubeşte pe Suri, zise Bean. 

Atunci pe cine? 

India. Pentru ea asta este mai mult decât patriotism. 

Matriotism. Nimeni nu se gândeşte la India ca la ţara-tată. 

Iar tu eşti matriarh. Împărţi sfaturi matrimoniale 
absolvenţilor Şcolii de Luptă. 

Doar celor din gaşca lui Ender, care se întâmplă să fie azi 
şefi de stat sau lideri de insurecţii sau, în cazul de faţă, 
zeități în creştere. 

Am doar o întrebare pentru tine, zise Bean. 


Aha. Să revenim la subiect. 

Ender primeşte pensie? 

Pensie? Da, cred că da. Da. Bineînţeles. 

Şi ce se întâmplă cu pensia când el pierde vremea 
călătorind cu viteza luminii? 

Adună dobândă, îmi imaginez. 

Deci nu tu o administrezi? 

Eu? Nu cred. 

Soţul tău, atunci? 

Eu sunt cea care are grijă de bani, zise Theresa. Aţâţi câţi 
sunt. Noi nu primim pensie. Dacă mă gândesc bine, nici 
salarii nu avem. Suntem doar nişte pier-de-vară. Nişte 
vivandiere. Ne-am luat amândoi concediu de la Universitate 
pentru că era prea periculos pentru potenţialii ostatici să se 
afle undeva unde duşmanii i-ar putea răpi. Bineînţeles, 
răpitorul principal e mort, dar... am rămas aici. 

Deci F. Il. are banii lui Ender. 

Unde vrei să ajungi? întrebă Theresa. 

Nu ştiu, zise Bean. Îl ştergeam la fund pe micul meu 
Ender, şi m-am gândit că e o grămadă de rahat pe aici. 

Sug mereu. Sânul nu pare să se micşoreze. Storc mai mult 
decât ar putea obţine de la un sân fără să-l facă să se 
stafidească. 

M-am gândit că eu ştiu ce pensie primesc, şi e destul de 
mult. De fapt, nu mai trebuie să muncesc toată viaţa. Petra 
la fel. Cea mai mare parte o investim pur şi simplu. 
Investiţiile produc alţi bani. Se adună repede. În curând, 
veniturile noastre din pensiile investite vor fi mai mari decât 
suma pe care am investito iniţial. Bineînţeles, asta se 
întâmplă în parte pentru că avem multe informaţii din 
interior. Ştii tu, despre ce războaie vor începe şi care vor 
eşua, genul ăsta de lucruri. 

Spui că cineva trebuie să aibă grijă de banii lui Andrew. 

Ştii ceva, zise Bean, o să aflu de la Graff cine îi 
administrează. 


Vrei să-i investeşti? întrebă Theresa. Să meargă în 
speculaţii bancare sau management financiar tocmai când 
Peter va reuşi în cele din urmă să obţină pacea lumii? 

Nu voi fi aici când Peter... 

Oh, Bean, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lua în 
serios şi nu mă face să mă simt prost că acţionez de parcă 
tu n-ai fi pe moarte. Prefer să nu mă gândesc că vei muri. 

Spuneam doar că nu sunt persoana potrivită să 
administrez... portofoliul lui Ender. 

Atunci... cine? 

N-ar trebui să fie cui? Ea făcu o grimasă. 

Nu, deloc. Nici măcar dacă ai vorbi engleza. 

Nu ştiu. Nu am nici un candidat. 

Şi deci ai vrut să vorbeşti cu Peter. Bean ridică din umeri. 

Dar n-are nici un sens. Peter nu se pricepe la investiţii şi... 
nu, nu, nu. Văd unde vrei să ajungi. 

Cum, când nici eu nu sunt sigur? 

O, eşti sigur. Tu crezi că Peter finanţează o parte din toate 
astea din pensia lui Andrew. Crezi că delapidează banii 
fratelui lui. 

Mă îndoiesc că Peter ar numi asta delapidare. 

Atunci cum ar numi-o? 

În mintea lui Peter, probabil Ender cumpără obligaţiuni 
guvernamentale emise de Hegemonie. Când Hegemonul va 
conduce lumea, Ender va primi patru procente pe an, 
scutite de impozit. 

Chiar şi eu ştiu că asta e o investiţie proastă. 

Din punct de vedere financiar. Doamnă Wiggin, Peter 
foloseşte mult mai mulţi bani decât micile sume pe care 
statele plătitoare de taxe încă le mai trimit Hegemoniei. 

Taxele variază, zise Theresa. 

El a spus asta? 

John Paul e mai aproape de lucrurile astea. Când lumea e 
îngrijorată din cauza războaielor, banii curg spre 
Hegemonie. Nu mulţi, doar puţin în plus. 


Când am ajuns aici prima dată nu era decât Peter, voi doi 
şi soldaţii pe care îi adusesem cu mine. Câţiva secretari. Şi 
o mulţime de datorii. Totuşi, Peter a avut întotdeauna destui 
bani ca să ne urce în elicoptere. Bani pentru combustibil, 
bani pentru muniţie. 

Bean, ce am câştiga acuzându-l pe Peter că delapidează 
pensia lui Ender? Ştii şi tu că Peter nu se îmbogăţeşte din 
asta. 

Nu, dar asta îl face Hegemon. Ender ar putea avea nevoie 
cândva de banii ăştia. 

Ender nu se va întoarce niciodată pe Pământ, Bean. Cât de 
valoroşi ar fi banii în lumea nouă pe care o va coloniza? Ce 
e rău în asta? 

Deci nu te deranjează că Peter foloseşte banii fratelui său. 

— Dacă face asta. Ceea ce mă îndoiesc. Zâmbetul Theresei 
era încordat, iar ochii îi sclipiră pentru o clipă. Ursoaica 
apărându-şi puiul. 

Îţi protejezi fiul care e aici, chiar dacă îl înşală pe fiul care 
a plecat. 

De ce nu te întorci acasă să ai grijă de propriul tău copil în 
loc să te amesteci în treburile copilului meu? 

Şi pionierii Vestului înconjurau căruțele ca se le protejeze 
de săgețile amerindienilor. 

Îmi placi, Bean. Dar sunt şi îngrijorată pentru tine. O să-mi 
fie dor de tine după ce mori. O să fac tot ce-mi stă în putinţă 
s-o ajut pe Petra să treacă prin momentele grele. Dar ia-ţi 
mâinile de hipopotam de pe fiul meu. Pe umerii lui apasă 
răspunderea întregii lumi, în caz că n-ai observat. 

Bănuiesc că nu voi vorbi cu Peter în dimineaţa asta. 

Sunt încântată să fiu de folos, zise Theresa. 

Te rog să nu-i spui că am trecut pe aici. 

Cu plăcere. De fapt, deja am uitat că eşti aici. 

Se reîntoarse la computer şi continuă să tasteze. Bean 
spera că scrie cuvinte fără sens şi şiruri de litere, pentru că 
era prea furioasă ca să scrie ceva inteligibil. Chiar se gândi 
să tragă cu ochiul, numai ca să se convingă. Dar Theresa 


era buna sa prietenă care doar îşi proteja fiul. Nu avea nici 
un motiv să şi-o facă duşmancă. 

Hoinări mult, picioarele lui lungi purtându-l mult mai 
repede şi mult mai departe decât ar fi ajuns un om 
mergând atât de încet. Chiar dacă nu se mişca rapid, îşi 
simţea inima bătând cu putere. O simplă plimbare pe un 
coridor era ca o scurtă alergare. 

Cât timp mai am? Nu atât de mult cât aveam ieri. 

Theresa îl privi îndepărtându-se şi se gândi: îl iubesc pe 
băiatul ăsta pentru că îi este aşa de credincioslui Ender. Şi 
are categoric dreptate să-l suspecteze pe Peter. E genul de 
lucruri pe care l-ar face el. Din câte ştiu, Peter a obţinut 
pentru noi şi salariul întreg de la Universitate, numai că nu 
ne-a spus că ne încasează cecurile. 

Totuşi, poate că e plătit în secret de China sau de America 
sau de vreo altă ţară care îi apreciază serviciile ca 
Hegemon. 

Doar dacă nu-i apreciază serviciile ca Lincoln. Sau... ca 
Martel. Dacă el scrie într-adevăr eseurile lui Martel. Aşa 
ceva miroase a propagandă gen Peter, dar stilul nu 
seamănă deloc cu al lui, iar de data asta e puţin probabil să 
fie Valentine. Oare a găsit un alt scriitor-surogat? 

Poate cineva contribuie în stil mare la cauza lui „Martel”, 
iar Peter încasează banii pentru a o finanța pe a sa. 

Dar nu. S-ar răspândi zvonuri despre astfel de contribuţii. 
Peter nu ar fi atât de nebun încât să accepte bani care l-ar 
putea compromite dacă s-ar afla. 

O să-l întreb pe Graff, să văd dacă F. 1. îi plăteşte pensia lui 
Peter. Şi dacă da, o să-l omor pe băiat. Sau cel puţin o să iau 
o expresie dezamăgită şi apoi o să-l pârăsc lui John Paul 
când o să fim singuri. 

Bean îi spuse Petrei că merge să se antreneze cu Suri şi cu 
băieţii. Şi chiar aşa făcu - se duse acolo unde se antrenau 
ei. Dar îşi petrecu timpul într-unul dintre elicoptere, 
trimițând un mesaj codificat spre vechea staţie spaţială a 


Şcolii de Luptă, unde Graff îşi asambla flota de nave 
colonizatoare. 

O să vii să mă vizitezi? zise Graff. Vrei să faci o excursie în 
spaţiu? 

Încă nu, răspunse Bean. Nu înainte de a-mi găsi copiii 
pierduţi. 

Deci ai alte probleme de discutat? 

Da. Dar o să-ţi dai seama imediat că problema despre care 
vreau să-ţi vorbesc nu e treaba mea. 

Abia aştept. Ba chiar trebuie să aştept. Am un telefon pe 
care nu-l pot refuza. Aşteaptă un minut, te rog. 

Se auzi şuieratul provocat de atmosferă, câmpurile 
magnetice şi radiaţiile dintre suprafaţa Pământului şi staţia 
spaţială. Bean se gândi să încheie convorbirea şi să aştepte 
altă ocazie. Sau chiar să renunţe la toată ancheta asta 
stupidă. 

Tocmai când era pe punctul să întrerupă legătura, Graff 
reveni. 

Scuză-mă, sunt în toiul unei negocieri dificile cu China ca 
să permită cuplurilor să emigreze. Ei vor să ne trimită 
bărbaţii excedentari. Le-am spus că noi fondăm o colonie, 
nu purtăm un război. Dar... astea-s negocierile cu chinezii. 
Crezi că ai auzit „da”, dar a doua zi afli că de fapt ei au spus 
foarte delicat „nu” şi râd pe înfundate. 

Atâţia ani de control demografic, iar acum nu vor să 
renunţe la câteva nenorocite de mii. 

M-ai sunat. Ce anume nu e treaba ta? 

Eu îmi primesc pensia. Petra o primeşte pe a ei. Cine o 
primeşte pe a lui Ender? 

Drace, direct la subiect. 

Ajunge la Peter? 

O întrebare excelentă. 

Pot să fac o sugestie? 

Te rog. Din câte-mi amintesc, ai obiceiul să faci sugestii 
interesante. 

Nu mai trimiteţi nimănui pensia. 


Acum sunt ministrul Colonizării, zise Graff. Primesc ordine 
de la Hegemon. 

Eşti atât de adânc băgat în fundul F. I. încât Chamrajnagar 
crede că eşti un hemoroid şi se trezeşte scărpinându-te. 

Ai un vast potenţial neexploatat ca poet. 

Sugestia mea, spuse Bean, este ca F. I. să dea banii lui 
Ender unei părţi neutre. 

Când vine vorba de bani, nu există părţi neutre. Atât F.[., 
cât şi programul de colonizare cheltuie banii la fel de 
repede cum îi primesc. Habar nu avem cum să începem un 
program de investiţii. lar dacă tu crezi că o să las pe mâna 
vreunui fond mutual de pe Pământ toate economiile unui 
erou de război care nici măcar nu poate să se intereseze de 
bani timp de încă treizeci de ani, eşti nebun. 

Credeam că poţi lăsa asta în seama unui program pe 
computer. 

Crezi că nu ne-am gândit la asta? Cele mai bune programe 
de investiţii sunt, în privinţa prezicerii pieţei şi a realizării 
unui profit, doar cu două procente mai bune decât dacă am 
închide ochii şi am înţepa lista tranzacţiilor cu un ac. 

Vrei să spui că având toate computerele şi experţii Flotei, 
nu poţi pune la punct un program neutru care să 
administreze banii lui Ender? 

De ce eşti atât de croit s-o facă un program? 

Pentru că programele nu devin lacome şi nu încearcă să 
fure. Nici măcar în scopuri nobile. 

Şi ce-ar fi dacă Peter ar folosi banii lui Ender -asta te 
îngrijorează de fapt, nu-i aşa? Dacă noi i-am tăia brusc 
fondurile, crezi că n-ar observa? Asta nu i-ar îngreuna 
eforturile? 

Ender a salvat lumea. Are dreptul la o pensie, dacă şi când 
o va vrea. Există legi care îi protejează pe copiii-actori. De 
ce nu şi pe eroii care călătoresc cu viteza luminii? 

A, făcu Graff. Deci te gândeşti la ce se va întâmpla dacă vei 
pleca cu nava-cercetaş pe care ţi-o oferim. 


N-am nevoie să-mi administrezi banii. Petra o să se 
descurce destul de bine. Vreau ca ea să se folosească de 
bani. 

Ceea ce înseamnă că nu crezi că te vei întoarce. 

Schimbi subiectul. Programe. Administrarea investiţiilor 
lui Ender. 

Un program semiautonom care... 

Nu semi. Unul autonom. 

Nu există programe autonome. În plus, bursa de valori e 
imposibil de modelat. Nimic din ceea ce depinde de 
comportamentul maselor nu poate fi prezis în timp. Ce 
computer ar putea face faţă la aşa ceva? 

Nu ştiu, zise Bean. Jocul Minţii pe care ne puneai să-l 
jucăm nu anticipa comportamentul uman? 

E un program educaţional extrem de specializat. 

Haide, zise Bean. Era psihologul vostru. Voi analizaţi 
comportamentul copiilor şi... 

Corect. Ascultă-te ce spui. Noi analizam. 

— Dar şi jocul îl analiza. Ne anticipa mişcările. Când juca 
Ender, îl ducea în locuri pe care noi, ceilalţi, nu le văzusem 
niciodată. Dar jocul era mereu cu un pas înaintea lui. Era 
un program grozav. Nu-l poţi învăţa să se joace de-a 
managerul de investiţii? 

Graff păru nerăâbdător. 

Nu ştiu. Ce are a face un soft vechi cu... Bean, îţi dai 
seama câte eforturi mă pui să fac ca să protejez pensia lui 
Ender? Nici măcar nu ştiu dacă are nevoie de protecţie. 

Dar ai şti dacă nu ar avea. 

Vinovat. Tu, miracolul lipsit de conştiinţă, vrei de fapt să 
mă faci să mă simt vinovat. 

Am petrecut mult timp cu sora Carlotta. Şi nici Petra nu e 
chiar blândă. 

O să verific programul. Şi banii lui Ender. 

— Doar pentru curiozitatea mea, la ce e folosit programul 
acum, când nu mai sunt copii aici? 

Graff râse zgomotos. 


Aici nu sunt decât copii. Acum îl joacă adulţii. Jocul Minţii. 
Numai că le-am promis să nu las niciodată programul să le 
analizeze jocul. 

Deci programul analizează. 

Face o analiză preliminară. Caută anomalii. Surprize. 

Stai o clipă, zise Bean. 

Doar nu vrei să-l pun să conducă finanţele lui Ender! 

Nu m-am răzgândit în privinţa asta. Dar mă întrebam - 
poate îl putem face să se uite prin masiva bază de date pe 
care o avem şi să analizeze... mă rog, să găsească tipare pe 
care noi nu le vedem. 

Jocul a fost creat pentru un scop foarte bine determinat. 
Găsirea de tipare în bazele de date nu e... 

Ei, haide, zise Bean. Numai asta face. Tipare în 
comportamentul nostru. Numai pentru că aduna din zbor o 
bază de date cu acţiunile noastre nu schimbă natura a ceea 
ce făcea. Studia comportamentul nostru comparativ cu al 
copiilor de mai înainte. Comparativ cu propriul nostru 
comportament în condiţii normale. Analiza cât reuşea să ne 
înnebunească sistemul vostru educaţional. 

Graff oftă. 

Pune-i pe informaticienii tăi să-i contacteze pe ai noştri. 
Cu binecuvântarea ta. Nu vreau un „efort” tărăgănat, de 
genul păcăleşte-i pe toţi cu ceva fum şi oglinzi, care în mod 

deliberat să nu ducă nicăieri. 

Chiar îţi pasă ce facem cu banii lui Ender? 

Îmi pasă de Ender. Într-o zi s-ar putea să aibă nevoie de 
bani. Cândva, am promis că o să-l împiedic pe Peter să-i 
facă vreun rău lui Ender. Însă n-am făcut nimic când Peter |- 
a exilat. 

Pentru binele lui Ender. 

Ender ar fi trebuit să aibă drept de vot. 

A avut, spuse Graff. Dacă ar fi insistat să se întoarcă pe 
Pământ, l-aş fi lăsat. Dar de îndată ce Valentine i s-a 
alăturat, a fost mulţumit. 


Bine, zise Bean. Şi-a dat consimţământul şi în privinţa 
jefuirii pensiei lui? 

O să văd dacă pot transforma Jocul Minţii într-un manager 
financiar. Programul e complex. Face o serie de 
autoprogramări şi automodificări. Poate dacă i-am cere, şi- 
ar putea rescrie propriul cod pentru a deveni ceea ce vrei 
tu. Este magie, la urma urmelor, treaba asta cu 
computerele. 

Aşa am crezut şi eu întotdeauna, zise Bean. Ca Moş 
Crăciun. Voi, adulţii, pretindeţi că nu există, dar noi ştim că 
există în realitate. 

După ce încheie conversaţia cu Graff, Bean îl chemă 
imediat pe Ferreira. Acum se luminase de-a binelea, iar 
Ferreira era treaz. Bean îi povesti despre planul de a pune 
programul Jocului Minţii să analizeze baza de date 
incredibil de vastă ce cuprindea informaţii vagi şi în mare 
parte inutile despre mişcările femeilor însărcinate care 
născuseră copii cu greutate sub limită, şi Ferreira spuse că 
se va apuca imediat de treabă. O spuse fără entuziasm, dar 
Bean ştia că Ferreira nu era genul de om care să promită 
că va face ceva şi să nu facă, doar pentru că nu crede în 
acel lucru. Se va ţine de cuvânt. 

De unde ştiu asta? se întrebă Bean. De unde ştiu că pot 
avea încredere în Ferreira că va umbla după cai verzi pe 
pereţi doar pentru că şi-a dat cuvântul că o va face? Şi 
totuşi ştiu, chiar fără să ştiu că ştiu, că Peter îşi finanţează 
parţial operaţiunile furând de la Ender. Lucrul ăsta m-a 
supărat zile întregi înainte de a-l înţelege. 

La naiba, dar sunt deştept. Mai deştept ca un program de 
computer, chiar şi decât Jocul Minţii. 

Numai să-l pot controla. 

Poate că nu am capacitatea de a manevra în mod conştient 
o bază de date vastă şi să găsesc tipare în ea. Dar pot să mă 
descurc cu baza de date a lucrurilor pe care le observ în 
cadrul Hegemoniei şi cu ceea ce ştiu despre Peter şi, chiar 
fără să pun întrebarea, apare răspunsul. 


Am putut să fac asta întotdeauna? Sau creierul meu în 
creştere îmi dă puteri mentale din ce în ce mai mari? 

Aş putea să mă uit peste câteva enigme matematice şi să 
văd dacă pot găsi dovezi a... orice nu poate fi dovedit, dar 
se vrea. 

La urma urmelor, poate Volescu n-a greşit chiar aşa de 
mult. Poate o lume întreagă, plină de minţi ca a mea... 

Minţi chinuite, singuratice, neîncrezătoare ca a mea. Minţi 
care văd moartea pândind mereu. Minţi care ştiu că nu-şi 
vor vedea niciodată copiii crescând. Minţi care se lasă 
atrase în probleme ca grija pentru pensia unui prieten care 
probabil nu va avea niciodată nevoie de ea. 

Peter o să fie foarte furios când o să afle că cecurile nu vor 
mai ajunge la el. Oare să-i spun că eu m-am amestecat? Sau 
să-l las să creadă că F. I. a făcut-o din proprie iniţiativă? 

Şi ce spune despre caracterul meu faptul că fără îndoială o 
să-i zic că eu am făcut-o? 

Theresa nu se întâlni cu Peter decât la amiază, când ea, 
John Paul şi ilustrul lor fiu se aşezară la masă să mănânce 
papaya, brânzeturi şi felii de cârnaţi. 

— De ce bei întotdeauna chestia asta? întrebă John Paul. 

Peter păru surprins. 

Guaranâ? E datoria mea ca american să nu beau niciodată 
cola sau pepsi într-o ţară care are o băutură răcoritoare 
indigenă. În plus, îmi place. 

E un stimulent, zise Theresa. Îţi zăpăceşte creierul. 

Şi te face să pârţăâi, adăugă John Paul. Mereu. 

Frecvent ar fi un termen mai potrivit, zise Peter. Drăguţ 
din partea voastră că vă pasă. 

Ne preocupă imaginea ta. 

Pârţâi numai când sunt singur. 

Deoarece o face de faţă cu noi, îi spuse John Paul Theresei, 
cam ce am fi noi? 

Am vrut să spun „în intimitate”, zise Peter. lar gazele de la 
băuturile carbogazoase nu miros. 

El crede că nu pute. 


Peter ridică paharul şi-l dădu pe gât. 

Şi vă mai întrebaţi de ce nu aştept cu nerăbdare micile 
întruniri ale familiei. 

Aşa e, replică Theresa. Pentru tine familia este un 
inconvenient. Cu excepţia cazului în care îi poţi folosi 
cecurile de pensie. 

Peter îşi mută privirea de la ea la John Paul şi înapoi. 

— Voi nici măcar nu aveţi pensie. Niciunul. Nu aveţi încă 
cincizeci de ani. 

Theresa se uită la el ca la un prost. Ştia că asta îl 
înnebuneşte. 

Dar Peter refuză să muşte momeala. Pur şi simplu reveni 
la mâncare. 

Lipsa lui de curiozitate era o dovadă suficientă pentru 
Theresa că el ştia exact despre ce vorbea ea. 

Eşti amabilă să-mi spui despre ce e vorba? întrebă John 
Paul. 

Ei, pensia lui Andrew. Bean crede că Peter o fură. 

Fireşte, zise Peter cu gura plină. Mama îl crede pe el. 

O, atunci nu-i adevărat? întrebă Theresa. 

Este o diferenţă între a investi şi a fura. 

Nu când investeşti în obligaţiuni ale Hegemoniei. În 
special atunci când un grup de colibe de pe Amazon are 
acţiunile mai bine cotate decât tine. 

Să investeşti în viitorul păcii lumii e o investiţie solidă. 

Să investeşti în viitorul tău, zise Theresa. Ceea ce 
înseamnă mai mult decât ai făcut pentru Andrew. Dar acum, 
că ştie Bean, poţi fi sigur că izvorul fondurilor va seca foarte 
repede. 

Ce trist pentru Bean! Pentru că de aici erau plătite 
cercetările lui şi ale Petrei. 

Nu au fost până nu ai decis tu, zise John Paul. Chiar eşti 
atât de meschin? 

Dacă Bean decide de unul singur să-mi taie o sursă de 
finanţare, atunci va trebui să reduc cheltuielile cumva, 
întrucât cheltuielile pentru cercetările lui personale nu au 


nimic de-a face cu ţelurile Hegemoniei, pare cinstit ca 
proiectul preferat al vinovatului să fie primul care să fie 
eliminat. Oricum, toată treaba asta e discutabilă. Bean nu 
are nici un drept asupra pensiei lui Ender. Nu se poate 
atinge de ea. 

Nu el se va atinge de ea, spuse Theresa. Nu vrea el banii. 

Deci o să ţi-i dea ţie? Ce o să faci tu, o să-i pui într-un cont 
cu dobândă ridicată, aşa cum faci cu banii noştri? râse 
Peter. 

Nu pare să aibă remuşcări, zise John Paul. 

Asta-i problema cu Peter. 

Singura? făcu Peter. 

Fie n-are nici o importanţă, fie este sfârşitul lumii. Pentru 
el nu există cale de mijloc. Încredere absolută sau adâncă 
disperare. 

N-am mai fost disperat de ani de zile. Mă rog, de 
săptămâni. 

Spune-mi, Peter, există cineva pe care să nu-l exploatezi ca 
să-ţi atingi scopurile? 

Întrucât scopul meu este să salvez rasa umană de ea 
însăşi, zise Peter, răspunsul este nu. Se şterse la gură şi 
aruncă şerveţelul în farfurie: Mulţumesc pentru masa 
încântătoare. Chiar mă bucur de timpul petrecut împreună. 

Plecă. 

John Paul se lăsă pe spate în scaun. 

Bun. Cred că o să-i spun lui Bean că dacă are nevoie de o 
semnătură a unei rude apropiate pentru indiferent ce ar 
vrea să facă cu pensia lui Andrew, voi fi fericit să-l ajut. 

Dacă-l cunosc eu bine pe Julian Delphiki, nu va avea nevoie 
de ajutor. 

Bean a salvat întreaga afacere a lui Peter omorându-l pe 
Ahile şi riscând foarte mult din punct de vedere personal, 
iar memoria fiului nostru este atât de scurtă încât nu va mai 
finanța eforturile de salvare a copiilor lui Bean şi ai Petrei. 
Oare ce genă îi lipseşte lui Peter? 


Recunoştinţa are o jumătate de viaţă foarte scurtă în 
inimile celor mai mulţi oameni, zise Theresa. Deja Peter nici 
nu-şi mai aminteşte să fi simţit aşa ceva pentru Bean. 

Putem face ceva în sensul ăsta? 

Şi aici, draga mea, cred că ne putem baza pe Bean. Se 
aşteaptă la răzbunare din partea lui Peter, şi şi-a făcut deja 
un plan. 

Sper că planul ăsta nu face apel la conştiinţa lui Peter. 

Theresa râse. La fel şi John Paul. Era un râs trist, în 
camera goală. 

DURERE. 

From: FelixStarman%backdoorORwanda.gov.rw 'Io: 
PeterWiggin %personalGhegemon.gov Re: Rămâne o 
singură problemă. 

Dragă Peter, Argumentele tale m-au convins. În principiu, 
sunt gata să ratific Constituţia Popoarelor Libere de pe 
Pământ. Dar în practică, rămâne o problemă-cheie. Am 
creat în Ruanda cea mai formidabilă armată şi aviaţie de la 
nord de Pretoria şi sud de Cairo. Tocmai de aceea şi tu 
priveşti Ruanda ca fiind cheia unificării Africii. Dar 
motivaţia principală a trupelor mele este patriotismul, care 
nu are cum să nu aducă a tribalism tutsi. Principiul 
controlului civil asupra armatei este, putem spune, nu 
tocmai în primul plan al etosului lor. 

Pentru mine, predarea trupelor unui Hegemon care este 
nu numai alb, ci şi american prin naştere, prezintă un mare 
risc de lovitură de stat care ar duce la vărsări de sânge pe 
străzi şi ar destabiliza întreaga regiune. 

De aceea este esenţial să decizi de la început cine va fi 
comandantul trupelor mele. Există un singur candidat 
posibil. Mulţi dintre oamenii mei l-au analizat cu atenţie pe 
Julian Delphiki. S-a răspândit vorba. E privit ca un fel de 
zeu. Dosarul geniului său militar este respectat de corpul 
meu ofițeresc; statura lui uriaşă îl face o figură eroică; iar 
ascendenţa lui africană, care este din fericire vizibilă în 


trăsăturile şi culoarea pielii sale, îl face să fie omul pe care 
ruandezii patrioţi l-ar putea urma. 

Dacă îl trimiţi pe Bean la mine, să-mi fie alături asumându- 
şi comanda forţelor ruandeze devenite parte a armatei 
Popoarelor Libere, atunci voi accepta Constituţia şi o voi 
supune imediat la vot poporului meu. Oamenii care nu vor 
vota pentru o Constituţie cu tine drept conducător vor vota 
pentru o Constituţie a cărei imagine este cea a Uriaşului 
Julian. 

Cu sinceritate, Felix. 

Virlomi vorbea la celular cu omul ei de contact. 

Liber? întrebă ea. 

Nu e nici o capcană. Au plecat. 

Cât e de rău? 

Regret mult. Era foarte rău. 

Virlomi lăsă telefonul şi plecă din adăpostul dintre copaci 
spre sat. 

În uşile fiecărei case pe lângă care treceau erau cadavre. 
Dar Virlomi nu privi nici în stânga, nici în dreapta. Trebuiau 
să se asigure mai întâi că au filmul principal. 

În centrul satului, soldaţii musulmani scuipaseră o vacă, 
apoi o prâjiseră la foc. Trupurile a vreo sută de hinduşi 
înconjurau rugul. 

— Zece secunde, zise Virlomi. 


Ascultător, operatorul regla obiectivul şi filmă zece 
secunde. În timpul înregistrării, o cioară ateriza, dar nu 
mancă nimic. Abia dacă făcu câţiva paşi, apoi zbură iar. 
Virlomi scrise scenariul în gând: Zeii şi-au trimis mesagerii 
să vadă, şi în durerea lor au plecat din nou. 

Virlomi se apropie de morţi şi văzu că fiecare cadavru avea 
în gură o bucată de carne semiprăjită, sângerândă. Nu se 
irosiseră gloanţe. Aveau gâturile tăiate şi deschise. 

— Apropie-te. Ăştia trei, pe rând. Cinci secunde fiecare. 

Cameramanul îşi făcu treaba. Virlomi nu atinse nici un 
trup. 

Câte minute au mai rămas? 

Destule. 

— Atunci filmează-i pe toţi. Pe toţi. Cameramanul se mişcă 
de la un cadavru la altul, luând imagini care în curând vor 
ajunge pe net. între timp, Virlomi intra din casă în casă. 
Spera să găsească măcar o persoană în viaţă. Pe cineva pe 
care să-l salveze. Dar nu mai era nimeni. 

În pragul celei mai mari case din sat, unul dintre oamenii 
lui Virlomi o aştepta. 

Te rog nu intra, Doamnă, zise el. 

Trebuie. 

Nu vrei să-ţi aminteşti asta. 

Atunci este exact ceea ce nu trebuie să uit vreodată. El 
înclină capul şi se dădu la o parte. 

Patru cuie bătute într-o grindă serviseră familiei drept 
cuier. Hainele erau aruncate pe podea, într-o grămadă 
îmbibată de apă. Mai puţin tricourile care fuseseră legate în 
jurul gâturilor celor patru copii, cel mai mic abia sugar, cel 
mai mare poate de nouă ani. Fuseseră spânzurați de 
cârlige, ca să se sufoce încet. 

În mijlocul camerei zăceau trupurile unui cuplu tânăr, unui 
cuplu de vârstă medie şi al unei femei bătrâne. Ii obligaseră 
pe adulţii din casă să-i privească pe copii murind. 

Când termină cu focul, zise Virlomi, adu-l aici. 

E suficientă lumină înăuntru, Doamnă? 


Dărâmaţi un zid. 

Îl dărâmară în câteva minute, şi lumina invada spaţiul 
întunecos. 

Începe de aici, spuse ea operatorului, arătând trupurile 
adulţilor. Mută imaginea foarte încet. Apoi puţin mai 
repede, spre ceea ce au fost siliţi să privească. Focalizează 
pe toţi cei patru copii. Apoi, când intru eu în cadru, 
urmăreşte-mă. Dar nu prea de aproape, ca să se poată 
vedea tot ce fac cu copilul. 

Nu poţi atinge un cadavru, zise unul din oamenii ei. 

Morţii Indiei sunt copiii mei, replică ea. Nu pot să mă facă 
impură. Doar cei care i-au omorât sunt necuraţi. Voi explica 
asta oamenilor care văd filmul. 

Cameramanul începu, dar Virlomi observă în cadru 
umbrele soldaţilor care păzeau şi îl puse să reia. 

— Trebuie să fie o filmare continuă, spuse ea. Nimeni nu o 
va crede dacă are întreruperi. 

Cameramanul reluă. Panoramă încet. Apoi se fixă pe copii 
douăzeci de secunde. Virlomi intră în cadru şi îngenunche 
în faţa trupului copilului cel mare. Întinse mâna şi-i atinse 
buzele cu degetele. 

Bărbaţii nu se putură opri să icnească. 

Ei bine, lasă-i în pace, gândi Virlomi. Aşa vor face şi 
oamenii din India. Şi oamenii din întreaga lume. 

Se ridică şi luă copilul în braţe. Fără tricoul întins, ieşi uşor 
din cui. Ea îl purtă prin cameră, culcându-l în braţele 
tânărului tată. 

— O, Tată al Indiei, zise ea suficient de tare ca să poată fi 
înregistrat, îţi pun copilul în braţe, speranţa inimii tale. 

Se ridică şi se întoarse încet la copii. Ştia, fără să se uite, 
că era urmărită de camera de filmat. Trebuia să se poarte 
ca şi cum n-ar fi ştiut că operatorul e acolo. Nu că ar fi 
păcălit pe cineva. Dar dacă ar fi privit în obiectiv ar fi 
amintit oamenilor că mai erau acolo şi alţi observatori. 
Atâta timp cât nu dădea importanţă camerei de filmat, 


publicul ar fi uitat că există un operator şi ar fi simţit că 
numai ei, ea şi morţii se află în acel loc. 

Îngenunche pe rând în faţa fiecărui copil, apoi îi ridică şi îi 
eliberă din crudele cuie de care cândva atârnau eşarfe sau 
ghiozdane. Când aşeză al doilea copil, o fetiţă, lângă tânăra 
mamă, spuse: 

— O, Mamă a casei indiene, iat-o pe fata care a gătit şi a 
spălat alături de tine. Acum casa ta este spălată pentru 
totdeauna în sângele pur al celor nevinovaţi. 

Pe al treilea copil, tot o fetiţă, îl întinse peste trupurile 
celor doi de vârstă medie: 

— O, istorie a Indiei, mai ai loc pentru încă un mort în 
memoria ta? Sau în sfârşit durerea te-a copleşit? Acest mic 
trup este oare ultimul pe care îl mai poţi suporta? 

Îl eliberă din cârlig pe băieţelul de doi ani, dar nu mai putu 
să meargă cu el. Se împiedică şi căzu în genunchi, plânse şi- 
i sărută faţa chinuită, înnegrită. Când reuşi să vorbească 
din nou, spuse: 

— O, copilul meu, copilul meu, de ce s-a chinuit pântecul 
meu să te aducă pe lume? Doar ca să aud tăcerea în locul 
râsului tău? 

Nu se mai ridică în picioare. Ar fi fost prea stângaci şi 
mecanic. Se târî în genunchi pe podeaua aspră, o 
procesiune lentă, demnă, în care fiecare clătinare şi 
aplecare deveniră parte a unui dans. Sprijini micul trup de 
cadavrul bătrânei. 

— Străbunico! strigă Virlomi. Străbunico, mă poţi salva? 
Mă poţi ajuta? Străbunico, te uiţi la mine, dar nu faci nimic! 
Nu pot să respir, străbunico! Tu eşti cea mai bătrână! Tu ar 
trebui să mori în locul meu, străbunico! Eu ar trebui să 
umblu în jurul trupului tău şi să te ung cu ghi şi apă din 
Sfântul Gange. În mânuţele mele ar trebui să fie 
mănunchiul de paie pentru pranam, pentru tine, pentru 
bunicii mei, pentru mama, pentru tata! 

Astfel, glasul ei deveni glasul copilului. Apoi înconjură cu 
braţele umerii bătrânei şi îi săltă puţin trupul, astfel încât 


camera de filmat să-i vadă faţa. 

— Micuţule, acum eşti în braţele lui Dumnezeu, ca şi mine. 
Acum, soarele va trece peste chipul tău ca să-l încălzească. 
Acum, Gangele îţi va spăla trupul. Focul te va purifica, iar 
cenuşa ta va pluti înspre mare. lar sufletul tău va merge 
acasă ca să aştepte o altă întoarcere a roții. 

Virlomi se întoarse cu faţa spre camera de filmat, arătând 
spre morţi. 

— Iată, aşa mă purific eu. În sângele martirilor mă spăl. În 
duhoarea morţii îmi găsesc parfumul. Îi iubesc dincolo de 
mormânt, şi ei mă iubesc pe mine, şi mă reîntregesc. 

Întinse mâna spre cameră: 

— Califule Alai, te-am cunoscut printre stele şi planete. 
Atunci te numărai printre cei nobili. Ai fost unul dintre marii 
eroi care au luptat pentru binele omenirii. Ar fi trebuit să fii 
ucis, Alai! Ar fi trebuit să fii mort, înainte să permiţi ca 
astfel de lucruri să se petreacă în numele tău! 

Făcu semn cu capul, iar operatorul focaliză. Ştia din 
experienţa colaborării cu el că numai faţa ei rămăsese 
vizibilă. Îşi păstră chipul aproape lipsit de expresie, căci la o 
astfel de distanţă orice mimică ar fi părut teatrală. 

— Odată mi-ai vorbit pe coridoarele acelui loc steril. Ai 
spus doar un cuvânt. Salaam, ai spus. Pace. Mi-ai umplut 
inima de bucurie. 

Clătină din cap, încet. 

— leşi din ascunzătoarea ta, o, Califule Alai, şi asumă-ţi 
răspunderea pentru faptele tale. Sau dacă nu sunt faptele 
tale, repudiază-le. Alătură-mi-te în jelirea acestor inocenți. 

Pentru că nu i se puteau vedea mâinile, pocni din degete 
ca să facă semn cameramanului să panorameze şi să 
cuprindă din nou întreaga scenă. 

Acum îşi putu da frâu liber emoţiilor. În genunchi plânse, 
se tângui, apoi se aruncă peste trupuri, hohoti şi suspină. 
Continuă timp de un minut. Versiunea pentru ochii 
occidentalilor va avea doar câteva secvenţe din această 
parte, dar pentru hinduşi întreaga scenă şocantă va fi 


necenzurată. Virlomi însăşi, profanându-se peste trupurile 
unor morţi nespălaţi; dar nu, nu, Virlomi s-a purificat prin 
martiriul lor. Oamenii nu vor putea să pretindă că nu văd. 

Şi nici islamicii. Unii vor privi cu desfătare. Alţii vor fi 
oripilaţi. Mamele se vor regăsi în durerea ei. Taţii se vor 
regăsi în cadavrele bărbaţilor care nu au fost în stare să-şi 
salveze copiii. 

Singurul lucru pe care niciunul dintre ei nu-l va auzi este 
ceea ce ea nici nu spusese: nici o singură ameninţare, nici 
un singur blestem. Doar durere, şi o rugăminte adresată 
Califului Alai. 

Restului lumii, filmul va provoca milă şi oroare. 

Lumea islamică va fi divizată, iar cei care se vor bucura de 
aceste imagini vor fi din ce în ce mai puţini de fiecare dată 
când ele vor fi arătate. 

Iar pentru Alai va fi o provocare personală. Ea îl învinuia 
de toate acestea. Va trebui să plece din Damasc şi să preia 
el însuşi comanda. Să nu se mai ascundă în spatele uşilor. 
Ea îi forţa mâna. Rămânea de văzut ce va face el. 

Filmul făcu înconjurul lumii, mai întâi pe net, apoi preluat 
în fişiere media de înaltă rezoluţie, de unde putea fi 
descărcat convenabil. Desigur că apărură acuzaţii cum că 
totul este un fals, sau că hinduşii au comis acele atrocități. 
Dar, de fapt, nimeni nu credea asta. Se potrivea prea bine 
cu imaginea pe care şi-o creaseră musulmanii în timpul 
războaielor islamice care izbucniseră cu un secol şi 
jumătate înainte de venirea Gândacilor. Şi era de necrezut 
că hinduşii ar putea să-şi profaneze morţii aşa cum fuseseră 
profanaţi aceia. 

Astfel de atrocități erau menite să instaureze teroarea în 
inimile duşmanilor. Dar Virlomi le luase şi le transformase în 
altceva. Durere. Dragoste. Hotărâre. Şi, în final, o pledoarie 
pentru pace. 

Nu conta faptul că putea obţine pacea oricând, doar 
supunându-se legii islamice. Lumea va înţelege că 
supunerea totală faţă de islam nu ar însemna pace, ci 


moartea Indiei şi înlocuirea ei cu o ţară de marionete. 
Exprimase asta atât de limpede în filmele precedente, încât 
nu mai era nevoie să repete. 

Oamenii lui încercară să ascundă filmul de Alai, dar el 
refuză să-i lase să ascundă ceea ce el văzuse pe computerul 
propriu. Privi filmul iar şi iar. 

— Aşteaptă până putem investiga să vedem dacă e 
adevărat, îi spuse Ivan Lankowski, asistentul pe jumătate 
cazac, în care Alai avea cea mai mare încredere să-i fie 
apropiat chiar şi atunci când nu juca rolul de Calif. 

Ştiu că e adevărat, zise Alai. 

Pentru că o cunoşti pe această Virlomi? 

Pentru că îi cunosc pe soldaţii care pretind că reprezintă 
Islamul. Privi spre Ivan cu lacrimile curgându-i pe obraji: 
Nu mai am ce face în Damasc. Sunt Calif. Voi conduce 
armatele pe teren. lar pe cei care comit astfel de fapte îi voi 
pedepsi cu mâna mea. 

Este un ţel pentru care merită să lupţi, zise Ivan. Dar 
genul de oameni care au masacrat acel sat din India, şi care 
au aruncat bombe atomice asupra Meccăi în ultimul război, 
încă mai există. De asta ordinele noastre nu sunt ascultate. 
Ce te face să crezi că vei ajunge viu la armatele tale? 

Pentru că sunt un Calif adevărat, iar dacă Dumnezeu vrea 
să-i conduc poporul cu dreptate, mă va proteja. 

ZEUL AFRICAN. 

From: H95TqwOgqdy9OFreeNet.net Postat pe site: 
ShivaDaughter.org Re: Fiică îndurerată a lui Shiva, 
Dragonul plânge pentru rănile pe care ţi le-a provocat. 

Dragonul şi Tigrul n-ar putea să se iubească, şi să aducă 
pacea? lar dacă nu va fi pace, Tigrul şi Dragonul nu ar 
putea să lupte alături? 

Bean şi Petra fură surprinşi când Peter veni să-i viziteze în 
mica lor casă de pe terenul Hegemoniei. 

Faci onoare umilului nostru lăcaş, zise Bean. 

Nu-i aşa? răspunse Peter cu un zâmbet. Copilul doarme? 

Îmi pare rău, dar n-o să mă vezi alăptându-l. 


Am şi veşti bune, dar şi veşti proaste, îl aşteptară să 
vorbească. 

Trebuie să te întorci în Ruanda, Julian. 

— Credeam că guvernul ruandez e de partea noastră, zise 
Petra. 

— Nu e vorba de un raid. Am nevoie de tine ca să preiei 
comanda armatei ruandeze şi s-o încorporezi în forţele 
Hegemoniei. 

Petra râse. 

Glumeşti. Felix Starman are de gând să ratifice 
Constituţia? 

Greu de crezut, dar da, Felix este ambițios în felul în care 
şi eu sunt ambițios - vrea să creeze ceva care să-i 
supravieţuiască. Ştie că cea mai bună cale pentru ca 
Ruanda să fie liberă şi în siguranţă este să nu mai existe 
armate în lume. Şi singurul mod în care poate să se 
întâmple asta este numirea unui guvern mondial care să 
menţină valorile liberale create de el în Ruanda - alegeri, 
drepturi individuale, domnia legii, educaţie universală şi 
înlăturarea corupţiei. 

Am citit Constituţia noastră, Peter, zise Bean. 

Te-a cerut special pe tine. Oamenii lui te-au văzut când l-ai 
luat pe Volescu. Acum îţi spun Uriaşul African. 

Dragul meu, îi spuse Petra lui Bean. Acum eşti un zeu, ca 
Virlomi. 

Problema este dacă tu eşti destul de femeie ca să fii 
măritată cu un zeu, replică Bean. 

O să-mi acopăr ochii ca să nu orbesc. Bean zâmbi şi se 
întoarse spre Peter. 

Felix Starman ştie cât mai am de trăit? 

Nu. Consider asta un secret de stat. 

O, nu, făcu Petra. Acum nu ne mai putem spune asta unul 
altuia. 

Cât de mult te aştepţi să fie nevoie de mine? 

Până când armata ruandeză îşi transferă loialitatea către 
Popoarele Libere. 


Către tine? 

Către Popoarele Libere, zise Peter. Nu vreau să creez un 
cult al personalităţii. Trebuie să fie credincioşi Constituţiei. 
Şi să apere Popoarele Libere care au acceptat-o. 

Mai exact, te rog, insistă Bean. 

Cel puţin până după plebiscit. 

Eu pot să merg cu el? întrebă Petra. 

E alegerea ta. Probabil acolo ai fi mai în siguranţă decât 
aici, dar zborul e lung. Eseurile lui Martel le poţi scrie de 
oriunde. 

Julian, ne lasă să alegem. Şi noi suntem acum un Popor 
Liber! 

În regulă, am s-o fac, acceptă Bean. Acum, care e vestea 
bună? 

Asta a fost vestea bună, zise Peter. Vestea proastă este că 
am avut o scădere bruscă şi neaşteptată a veniturilor. Va 
dura cel puţin câteva luni ca să recuperăm ceea ce dintr- 
odată nu am mai primit. În consecinţă, renunţăm la unele 
proiecte care nu contribuie direct la ţelurile Hegemoniei. 

Petra râse. 

Ai tupeul să ne ceri să te ajutăm, după ce ne tai fondurile 
pentru cercetările noastre? 

Vezi? Ai recunoscut imediat că cercetările voastre nu sunt 
printre cele care contribuie. 

Şi tu faci cercetări, zise Bean. Să găseşti virusul. 

Dacă el există. După toate probabilitățile, Volescu ne 
tachinează, iar virusul de fapt nu e funcţional şi nici nu a 
fost dispersat. 

Eşti gata să pariezi pe viitorul rasei umane? 

Nu sunt, spuse Peter. Dar dacă nu avem un buget pentru 
aşa ceva, nu putem reuşi. Oricum, poate va reuşi Flota 
Internaţională. 

Le predai lor sarcina asta? 

Li-l predau pe Volescu. Iar ei vor continua cercetările 
asupra virusului dezvoltat de el şi a locului unde l-a eliberat, 
dacă a făcut-o. 


F. |. nu poate opera pe Pământ. 

Ba poate, dacă luptă împotriva unei ameninţări 
extraterestre. Dacă virusul lui Volescu funcţionează şi este 
eliberat pe Pământ, el va crea o nouă specie destinată să 
înlocuiască total rasa umană într-o singură generaţie. 
Hegemonul a constatat în secret că virusul lui Volescu 
reprezintă o invazie extraterestră, de care F. |. a acceptat 
cu amabilitate să se ocupe şi... iată. 

Bean râse. 

Ei bine, se pare că gândim la fel. 

Zău? Oh, mă flatezi. 

Am predat deja cercetările noastre Ministerului 
Colonizării. Şi ştim amândoi că Graff este în realitate o 
ramură aF.|. 

Peter îl privi calm. 

Deci ştiai că-ţi voi tăia fondurile. 

Ştiam că nu ai resurse, indiferent ce buget ai avea. 
Ferreira face ce poate, dar MinCol are softuri mai bune. 

Bun, atunci totul s-a rezolvat cu bine pentru toată lumea, 
zise Peter ridicându-se ca să plece. 

Chiar şi pentru Ender, spuse Bean. 

Copilul tău e un băieţel norocos să aibă părinţi atât de 
atenţi. 

Şi ieşi pe uşă. 

Volescu arăta obosit când Bean se duse să-l vadă. Părea 
bătrân. Arestul nu-i pria. Nu suferea fizic, dar era palid ca o 
plantă ţinută într-un loc închis, fără soare. 

Promite-mi ceva, zise Volescu. 

Ce? 

Ceva. Orice. Târguieşte-te cu mine. 

Singurul lucru pe care-l vrei tu, spuse Bean, nu-l vei mai 
avea niciodată. 

Doar pentru că eşti tu răzbunător. Nerecunoscător - exişti 
pentru că te-am creat eu, iar tu mă ţii în cutia asta. 

Camera e suficient de mare. Are aer condiţionat. 
Comparativ cu modul în care i-ai tratat pe fraţii mei... 


Din punct de vedere legal nu erau... 

Iar acum îmi ţii ascunşi copiii. Şi un virus care are 
potenţialul să distrugă întreaga rasă umană... 

S-o îmbunătăţească. 

S-o şteargă de pe faţa Pământului. Cum să-ţi redau 
libertatea? Tu combini grandomania cu amoralitatea. 

Aproape ca Peter Wiggin, pe care îl slujeşti cu atâta 
credinţă. Lingăul lui. 

Lumea întreagă e plină de lingăi, zise Bean. 

Şi totuşi vii să mă vizitezi. Oare pentru că Julian Delphiki, 
dragul meu nepot vitreg, are o problemă în care aş putea 
să-l ajut? 

Aceleaşi întrebări ca mai înainte. 

Şi aceleaşi răspunsuri, zise Volescu. Habar n-am ce s-a 
întâmplat cu embrionii dispăruţi. 

Bean oftă. 

Credeam că poate ai vrea să ai o şansă să te revanşezi faţă 
de mine şi de Petra înainte să părăseşti Pământul. 

Ei, haide, făcu Volescu. Mă ameninţi cu pedeapsa cu 
moartea? 

Nu. Pur şi simplu... părăseşti Pământul. Peter te-a dat pe 
mâna F. |. Pe baza teoriei că virusul tău reprezintă o invazie 
extraterestră. 

Doar dacă şi tu eşti o invazie extraterestră. 

Dar sunt, admise Bean. Sunt primul dintr-o rasă de genii 
uriaşe, cu viaţă scurtă. Gândeşte-te ce populaţie imensă ar 
putea susţine Pământul dacă durata medie de viaţă ar fi de 
optsprezece ani. 

Ştii, Bean, nu ai nici un motiv să mori tânăr. 

Zău? Ai un antidot? 

Nimeni nu are nevoie de antidot pentru destin. Moartea în 
cazurile de gigantism e provocată de presiunea asupra 
inimii, care trebuie să pompeze prea mult sânge prin 
kilometrii de artere şi vene. Dacă te îndepărtezi de 
gravitație, inima ta nu va mai fi suprasolicitată şi nu vei 
muri. 


Crezi că nu m-am gândit la asta? zise Bean. Tot voi 
continua să cresc. 

Deci o să fii mare. F. |. poate să-ţi construiască o navă 
încăpătoare. O navă de colonişti. Poţi s-o umpli treptat cu 
protoplasma şi oasele tale. Ai trăi ani întregi, legat ca un 
balon de pereţii navei tale. Un Gulliver enorm. Soţia ta ar 
putea veni să te viziteze. lar dacă te-ai face prea mare, ei 
bine, există posibilitatea amputaţiei. Ai putea deveni o fiinţă 
pur mentală. Hrănită intravenos, la ce ţi-ar mai folosi 
stomacul şi intestinele? La urma urmelor, tot ce-ţi trebuie 
este creierul şi şira spinării, iar acestea nu ar muri. O minte 
în creştere perpetuă. 

Bean se ridică. 

Pentru asta m-ai creat, Volescu? Ca să ajung un monstru 
schilodit fără membre, trăind în spaţiu? 

Prostuţule, zise Volescu, pentru oamenii obişnuiţi deja eşti 
un monstru. Cel mai urât coşmar al lor. Specia care îi va 
înlocui. Dar pentru mine eşti frumos. Chiar limitat la un 
habitat artificial, chiar lipsit de membre, de trunchi, de 
voce, ai fi cea mai frumoasă creatură în viaţă. 

Şi totuşi ai fost la distanţă de un capac de rezervor de 
toaletă de a mă ucide şi de a-mi arde trupul. 

Nu voiam să ajung la închisoare. 

Dar uite că ai ajuns, zise Bean. lar următoarea ta 
închisoare va fi în spaţiu. 

Pot trăi ca Prospero, perfecţionându-mi arta în 
singurătate. 

Prospero îi avea pe Ariei şi Caliban. 

Nu înţelegi? Tu eşti Caliban al meu. Iar copiii tăi sunt 
Ariel. I-am răspândit pe suprafaţa Pământului. N-o să-i 
găseşti niciodată. Mamele lor au fost bine instruite, îşi vor 
găsi perechea şi se vor reproduce înainte ca gigantismul lor 
să devină evident. Indiferent dacă virusul meu funcţionează 
sau nu, copiii tăi sunt ca un virus. 

Deci asta a plănuit Ahile? 


Ahile? râse Volescu. Imbecilul ăla cu mâinile pătate de 
sânge? Lui i-am spus că toţi copiii tăi sunt morţi. Atât voia. 
Prostul. 

Deci nu sunt morţi. 

Trăiesc toţi. Au fost implantaţi. Poate până acum s-au şi 
născut unii dintre ei, fiindcă cei care au abilităţile tale se 
nasc cu două luni mai devreme. 

Ai ştiut asta şi nu ne-ai spus? 

De ce să vă fi spus? Naşterea a decurs normal, nu-i aşa? 
Copilul a fost suficient de dezvoltat ca să respire singur şi 
să rămână în viaţă. 

Ce altceva mai ştii? 

Ştiu că totul se va rezolva. Julian, uită-te la tine, omule! Ai 
evadat la vârsta de un an. Ceea ce înseamnă că la 
şaptesprezece luni după concepere ai fost capabil să 
supravieţuieşti fără părinţi. Nu-mi fac nici cea mai mică 
grijă în privinţa sănătăţii copiilor tăi, şi nici tu n-ar trebui 
să-ţi faci. Nu au nevoie de tine, pentru că nici tu nu ai avut 
nevoie de nimeni. Lasă-i în pace. Lasă-i să înlocuiască 
vechea specie, treptat-treptat, în decursul generaţiilor 
viitoare. 

Nu, zise Bean. Eu iubesc vechea specie. Urăsc ceea ce mi- 
ai făcut tu mie. 

Fără „ceea ce ţi-am făcut eu ţie” nu ai fi fost decât un alt 
Nikolai. 

Fratele meu e un om minunat. Bun. Şi foarte inteligent. 

Foarte inteligent, dar nu atât de inteligent ca tine. Chiar ai 
face schimb cu el? Chiar ţi-ar plăcea să fii atât de limitat 
cum e el în comparaţie cu tine? 

La care Bean plecă, lăsând fără răspuns ultima întrebare a 
lui Volescu. 

ALLAHU AKBAR. 

From: Graff%pilgrimage (O Min Col. gov 'Io: 
Borommakot%pintoOIComeAnon.com. 

Transmis şi postat pe IComeAnon Criptat * Decriptat * 

Re: Consilierul de investiţii. 


Ideea ta de a transforma softul Jocului Minţii într-un 
consilier de investiţii merge surprinzător de bine. Nu am 
avut timp să facem mai mult de o testare pe termen scurt, 
dar până acum a surclasat toţi experţii. Îi vom încredința 
pensia lui Ender. Aşa cum ai sugerat, vom avea grijă ca 
toate investiţiile să se facă sub nume false; de asemenea, 
vom avea grijă ca softul să se răspândească pe net în infinit 
de multe forme autovariabile. Va deveni astfel efectiv 
imposibil de urmărit şi imposibil de distrus, doar dacă nu se 
face un efort sistematic internaţional pentru a-l şterge, 
lucru puţin probabil să se întâmple atâta timp cât nimeni nu 
suspectează existenţa lui. 

Ender nu va avea nevoie de banii ăştia în colonia lui, şi va 
face treabă mult mai bună dacă nu va şti că sunt aici. Prima 
dată când va intra pe net după ce va împlini vârsta 
subiectivă de douăzeci şi unu de ani, softul i se va dezvălui 
şi-l va informa despre întinderea investiţiilor lui. Dat fiind 
timpul petrecut numai pe drum, Ender va ajunge la majorat 
cu o avere considerabilă. Chiar mai mare, aş putea adăuga, 
decât cele mai optimiste estimări ale Hegemoniei. 

Dar finanţele lui Ender nu reprezintă o urgenţă, pe când 
copiii tăi da. 

O altă echipă piguleşte baza de date pe care ne-a trimis-o 
Ferreira al tău ca să ne ofere mai multe informaţii utile. 
Asta implică o serie de cercetări adiţionale, nu prin 
analizarea datelor brute, ci cu ajutorul unor operatori 
individuali care pescuiesc prin diverse baze de date 
medicale, electorale, ale impozitelor, proprietăţilor 
imobiliare, companiilor de transport şi altele, dintre care 
unele nici nu sunt disponibile în mod legal. în loc să obţină 
mii de date exacte dintre care ar fi posibil ca niciuna să nu 
ne fie utilă, obţinem acum sute de date precise dintre care 
unele ar putea să ne ducă undeva. 

Îmi pare rău că asta cere timp, dar odată ce obţinem o 
informaţie trebuie să o verificăm, de multe ori cu ajutorul 


personalului de pe teren. Şi din motive evidente, nu prea 
avem aşa ceva. 

Între timp, îţi sugerez să ţii minte că afacerea noastră 
depinde de cât de repede îl faci pe Peter Hegemon şi în 
fapt, nu numai cu numele, înainte de a pleca. M-ai întrebat 
care este pentru mine standardul succesului. Poţi să pleci 
când Peter deţine controlul ferm asupra a peste jumătate 
din populaţia Pământului, sau când Peter are suficientă 
forţă armată pentru ca victoria sasă fie asigurată, indiferent 
dacă potenţialul adversar este condus sau nu de un 
absolvent al Şcolii de Luptă. 

În consecinţă: da, Bean, ne aşteptăm să te duci în Ruanda. 
Noi suntem speranţa pentru supraviețuirea ta şi a copiilor 
tăi, iar tu eşti speranţa noastră de a ne asigura că Peter va 
triumfa şi va realiza uniunea şi pacea mondială. Sarcina ta 
începe prin a-i oferi lui Peter acea armată irezistibilă, iar a 
noastră prin a-ţi găsi copiii. 

Ca şi tine, sper ca ambele sarcini să se dovedească 
realizabile. 

Alai crezuse că, odată ce va prelua controlul asupra 
complexului din Damasc, va fi liber să guverneze ca un 
adevărat Calif. 

Nu dură mult până să afle contrariul. 

Toţi oamenii din palat, inclusiv bodyguarzii lui, i se 
supuneau implicit. Dar imediat ce încerca să plece, fie şi 
numai ca să se plimbe împrejurul Damascului, cei în care 
avea cea mai mare încredere începeau să protesteze. 

Nu eşti în siguranţă, spunea Ivan Lankowski. Când scapi 
de oamenii care te controlează aici, prietenii lor intră în 
panică. lar prietenii lor îi includ şi pe cei care îţi comandă 
armatele de pretutindeni. 

Au urmat planul meu în război. Credeam că îi sunt loiali 
Califului. 

Erau loiali victoriei. Planul tău a fost genial. Iar tu... ai fost 
în gaşca lui Ender. Prietenul lui cel mai bun. Bineînţeles că 
ţi-au urmat planul. 


Deci au crezut în mine, cel de la Şcoala de Luptă, dar nu în 
Calif. 

Au crezut în tine, Califul, zise Ivan. Dar mai mult în genul 
de imagine a Califului care emite judecăţi religioase şi ţine 
discursuri încurajatoare, în timp ce vizirii şi generalii fac 
toată treaba urâtă şi plicticoasă care constă în luarea 
deciziilor şi darea de comenzi. 

Cât de departe se întinde controlul lor? întrebă Alai. 

Imposibil de ştiut. Aici în Damasc, slujitorii tăi credincioşi 
au prins şi eliminat câteva duzini de agenţi. Dar încă nu te- 
aş lăsa să te urci la bordul unui avion în Damasc - fie el 
militar sau comercial. 

— Păi dacă nu pot avea încredere în musulmani, du-mă 
peste înălțimile Golan în Israel, şi voi zbura cu un avion 
israelian. 

Acelaşi grup care refuză să te asculte în India spune şi că 
împăcarea noastră cu sioniştii a fost o ofensă adusă lui 
Dumnezeu. 

Vor să reia la infinit acel coşmar? 

Duc dorul vremurilor de demult. 

Da, când armatele islamice erau umilite peste tot, când 
lumea se temea de islamici pentru că atât de mulţi 
nevinovaţi erau ucişi în numele lui Dumnezeu. 

Nu cu mine trebuie să te cerţi, zise Ivan amabil. 

Ei bine, Ivan, dacă rămân aici, într-o zi adversarii mei vor 
termina cu India - fie vor pierde, fie vor câştiga. Cu 
siguranţă că vor veni aici, înnebuniţi de victorie sau de 
înfrângere, nu contează. în orice caz, eu voi fi mort, nu 
crezi? 

O, categoric, domnule. Va trebui să găsim o cale să te 
scoatem de aici. 

N-ai nici un plan? 

Am tot felul de planuri, spuse Ivan. Dar toate se referă la 
salvarea vieţii tale. Nu la salvarea Califatului. 

Dacă eu fug, Califatul e pierdut. 


Iar dacă rămâi, Califatul îţi aparţine până în ziua morţii 
tale. 

Alai râse. 

— Analiza ta e bună, Ivan. Nu am de ales. Trebuie să mă 
duc la duşmanii mei şi să-i distrug. 

Îţi sugerez să foloseşti un covor fermecat, acesta fiind cel 
mai sigur mijloc de transport. 

Crezi că numai un djin mă poate duce în India ca să mă 
confrunt cu generalul Rajam? 

În viaţă, da. 

Atunci trebuie să iau legătura cu djinul meu, zise Alai. 

Oare e momentul potrivit? întrebă Ivan. După ce ultimul 
film al lunatecii e peste tot pe net, Rajam trebuie să fi 
înnebunit. 

Asta e cel mai bun moment. Apropo, Ivan, poţi să-mi spui 
de ce porecla lui Rajam este „Andariyy”? 

Te-ar ajuta dacă ţi-aş spune că şi-a ales el însuşi porecla de 
„funie groasă”? 

Aha. Deci nu se referă la tenacitatea sau la forţa lui. 

El ar spune că da. Cel puţin la tenacitatea unei anumite 
părţi a corpului său. 

Totuşi... funia e moale. 

Funia groasă nu e moale. 

Funia groasă e la fel de moale ca oricare alta, zise Alai, 
doar dacă nu e foarte scurtă. 

Ivan râse. 

Sigur o să repet gluma asta la înmormântarea lui Rajam. 

Numai să n-o repeţi la a mea. 

Nu va fi înmormântarea ta, zise Ivan, decât dacă va fi o 
groapă comună. 

Alai se aşeză la computer şi începu să compună câteva 
scrisori. La o jumătate de oră după ce le trimise, primi un 
telefon de la Felix Starman din Ruanda. 

Îmi pare rău să te anunţ, spuse Felix, dar nu pot permite 
propovăduitori ai Islamului în Ruanda. 

Din fericire nu de asta te-am căutat. 


Excelent. 

Ţi-am scris în interesul păcii mondiale. Şi înţeleg că deja ai 
luat o decizie privind cea mai bună şansă a omenirii în 
realizarea acestui ţel - nu, nu da nume. 

Întrucât habar n-am despre ce vorbeşti... 

Excelent, zise Alai. Un bun musulman presupune 
întotdeauna că necredincioşii habar n-au. 

Râseră amândoi. 

Nu cer decât să dai de ştire că un om traversează Rub' al 
Khali pe jos deoarece cămila lui nu a vrut să-l lase să 
încalece. 

Şi vrei ca cineva să-l ajute pe acest biet hoinar? 

Dumnezeu veghează asupra tuturor creaturilor sale, iar 
Califul nu poate întotdeauna să întindă o mână ca să 
îndeplinească voia lui Dumnezeu. 

Sper că acest biet nefericit va primi ajutor cât de curând 
posibil, zise Felix. 

Să fie curând. Oricând sunt pregătit să aflu veşti bune 
despre el. 

Îşi luară rămas-bun, şi Alai se ridică şi plecă în căutarea lui 
Ivan. 

Împachetează, zise. Ivan ridică din sprâncene. 

De ce ai nevoie? 

Lenjerie curată. Cele mai înzorzonate costume de Calif. 
Trei oameni care să ucidă la comanda mea şi care să nu 
întoarcă armele împotriva mea. Şi un om loial cu o cameră 
video, baterii încărcate şi film suficient. 

Cameramanul să fie unul dintre soldaţii loiali? Sau o a 
patra persoană? 

Toţi soldaţii loiali să facă parte din echipa de filmare. 

lar eu voi fi unul dintre aceştia trei? 

E decizia ta, zise Alai. Dacă ratez, oamenii care sunt cu 
mine vor muri cu siguranţă. 

— Mai bine să mori repede în faţa slujitorului lui 
Dumnezeu decât încet în mâinile duşmanilor lui Dumnezeu, 
spuse Ivan. 


Rusul meu favorit. 

Sunt turc cazac, îi reaminti Ivan. 

Dumnezeu a fost bun să mi te trimită. 

La fel de bun a fost să te aducă pe tine tuturor 
credincioşilor. 

O să spui aşa şi după ce voi face tot ceea ce intenţionez să 
fac? 

Întotdeauna, zise Ivan. Întotdeauna voi fi servitorul tău 
devotat. 

Îl serveşti doar pe Dumnezeu, replică Alai. Mie îmi eşti 
prieten. 

O oră mai târziu, Alai primi un e-mail despre care ştia că 
era de la Petra, în ciuda semnăturii nevinovate. I se cerea 
să se roage pentru un copil care urma să fie operat în cel 
mai mare spital din Beirut, la ora şapte în dimineaţa 
următoare. „Noi ne vom începe rugăciunile la ora cinci 
dimineaţa, spunea scrisoarea, pentru ca zorile să ne 
găsească rugându-ne.” 

Alai nu răspunse decât: „Mă voi ruga pentru nepotul 
vostru, şi pentru toţi cei care îl iubesc, pentru ca el să 
trăiască. Facă-se voia Domnului, şi noi ne vom bucura de 
înţelepciunea Sa.” 

Deci va trebui să meargă la Beirut. Drumul era destul de 
uşor, problema era să-l parcurgă fără să-i alarmeze pe cei 
puşi de duşmanii lui să-l spioneze. 

Părăsi palatul într-un camion de gunoi. Ivan protestase, 
dar Alai îi spuse: 

— Un Calif care se teme să se murdărească îndeplinind 
lucrarea lui Dumnezeu nu e vrednic să conducă. 

Era sigur că acest lucru va fi reţinut şi, dacă trăia, va fi 
pomenit într-o carte despre înţelepciunea Califului Alai. O 
carte care spera să fie lungă şi demnă de citit, nu scurtă şi 
jenantă. 

Îmbrăcat ca o bătrână pioasă, Alai călători pe bancheta 
din spate a unui vechi automobil modest, condus de un 
soldat îmbrăcat civil şi cu o barbă falsă mult mai lungă 


decât cea reală. Dacă ar fi eşuat, dacă ar fi fost ucis, faptul 
că era deghizat astfel ar fi fost luat drept probă că niciodată 
nu a fost vrednic să fie Calif. Dar dacă ar fi reuşit, ar fi 
devenit o parte a legendei despre înţelepciunea sa. 

Bătrâna acceptă un scaun cu rotile în care să fie 
transportată în spital, împinsă de bărbatul bărbos care o 
adusese la Beirut. 

Pe acoperiş aşteptau trei bărbaţi cu nişte geamantane 
obişnuite, roase. Era ora cinci fără zece. 

Dacă cineva din spital ar fi observat dispariţia bătrânei, 
sau ar fi căutat scaunul cu rotile, sau s-ar fi întrebat ce era 
cu cei trei bărbaţi care sosiseră separat, ducând fiecare 
haine pentru un membru al familiei, atunci probabil vestea 
ar fi ajuns deja la duşmanii lui Alai. Dacă cineva ar fi venit 
să investigheze, iar ei ar fi fost nevoiţi să-l ucidă, ar fi fost ca 
şi cum ar fi sunat o alarmă în dormitorul lui Rajam. 

La cinci fără trei minute, doi medici tineri, un bărbat şi o 
femeie, ieşiră pe acoperiş sub pretextul că fumează. Dar 
curând se retraseră din raza vizuală a celor trei oameni 
care aşteptau alături de valizele lor. 

Ivan privi întrebător spre Alai. Alai scutură din cap. 

— Au venit să se sărute, zise. Le e frică să nu-i pârâm, 
asta-i tot. 

Ivan, făcându-şi totuşi probleme, se ridică şi se duse să-i 
vadă. Se întoarse şi se reaşeză. 

E mai mult decât un sărut, şopti. 

N-ar trebui să facă asta dacă nu sunt căsătoriţi, zise Alai. 
De ce cred întotdeauna oamenii că singurele alternative 
sunt fie să urmeze cea mai aspră sharia, fie să nesocotească 
toate legile lui Dumnezeu? 

N-ai fost niciodată îndrăgostit, replică Ivan. 

Crezi că nu? Doar pentru că nu mă pot întâlni cu femei nu 
înseamnă că nu am iubit niciodată. 

Cu mintea, spuse Ivan, dar întâmplător ştiu că trupul tău e 
neprihănit. 


— Bineînţeles că sunt neprihănit. Nu sunt căsătorit. Un 
elicopter medical se apropie. Era ora cinci fix. 

Când ajunse destul de aproape, Alai putu vedea că 
provenea de la un spital israelian. 

Doctorii israelieni îşi trimit pacienţii la Beirut? întrebă 
Alai. 

Doctorii libanezi trimit pacienţi în Israel. 

Deci trebuie să presupunem că prietenii noştri vor aştepta 
până pleacă elicopterul? Sau ei sunt prietenii noştri? 

Te-ai ascuns printre gunoaie şi te-ai îmbrăcat în femeie, 
zise Ivan. Ce mai înseamnă o plimbare cu un elicopter 
sionist în comparaţie cu asta? 

Elicopterul ateriza. Uşa se deschise. Nu cobori nimeni. 

Alai apucă valiza care ştia că îi aparţine fiindcă era plină 
cu haine şi nu cu arme - şi se îndreptă curajos spre uşă. 

— Eu sunt pasagerul pentru care aţi venit? Pilotul aprobă. 

Alai se întoarse să privească în direcţia cuplului care 
dispăruse să se sărute. Observă mişcare. Il văzuseră. Vor 
vorbi despre asta. 

Reveni la pilot. 

Elicopterul ne poate duce pe toţi cinci? 

Uşor, zise pilotul. 

Dar şapte? 

Pilotul ridică din umeri. 

— Am zbura mai jos, mai încet. Dar facem adesea asta. Alai 
îi spuse lui Ivan: 

— Invită-i, te rog, pe tinerii noştri îndrăgostiţi să vină cu 
noi. 

Apoi Alai urcă în elicopter. În câteva clipe se dezbrăcă de 
hainele de femeie. Pe dedesubt purta un costum occidental 
simplu. 

Curând, un cuplu de medici îngroziţi urcară în elicopter 
sub ameninţarea armei, aproape dezbrăcaţi. Aparent 
fuseseră avertizaţi să păstreze o tăcere absolută, pentru că 
atunci când îl zăriră pe Alai şi-l recunoscură, bărbatul se 


albi la faţă, iar femeia începu să plângă în timp ce încerca 
să-şi încheie hainele. 

Alai se apropie şi îngenunche în faţa ei. 

Fiică a Domnului, zise, nu-mi fac griji pentru indecenţa ta. 
Îmi fac griji pentru că bărbatul căruia i-ai oferit goliciunea 
ta nu este soţul tău. 

Ne vom căsători, spuse ea. 

Atunci, când va veni această zi fericită, goliciunea ta va fi o 
binecuvântare pentru soţul tău, iar goliciunea lui îţi va 
aparţine. Până atunci, am pentru tine hainele astea. 

Îi întinse costumul pe care îl purtase. 

Nu-ţi cer să te îmbraci tot timpul aşa. Dar astăzi, când 
Dumnezeu a văzut că inima ta intenţionează să păcătuiască, 
poate te vei acoperi cu umilinţă. 

Nu poate să aştepte până decolăm ca să se îmbrace? 
întrebă pilotul. 

Desigur, admise Alai. 

Toată lumea să se aşeze, zise pilotul. 

Nu erau suficiente scaune pe laterale; în centru ar fi 
trebuit să stea targa. Dar pilotul lui Alai rânji şi insistă ca el 
să rămână în picioare. 

— Am pilotat elicoptere în luptă. Dacă nu-mi pot ţine 
echilibrul într-un elicopter medical, atunci merit câteva 
vânătăi. 

Elicopterul se ridică în aer înclinându-se, dar curând îşi 
recapătă echilibrul, şi femeia se eliberă din centura de 
siguranţă şi se îmbrăcă jenată. Toţi bărbaţii îşi întoarseră 
privirile, cu excepţia partenerului ei, care o ajută. 

Între timp, Alai conversa cu pilotul, fără să încerce să-şi 
coboare vocile. 

Nu vreau ca cei doi să rămână cu noi în cursul acţiunii, 
zise Alai. Dar nici să-i ucid nu vreau. Au nevoie de timp ca 
să-şi găsească calea înapoi spre Dumnezeu. 

Pot să fie ţinuţi la Haifa, propuse pilotul. Sau pot să-i trimit 
în Malta, dacă ţi se pare mai bine. 

Haifa e suficient. 


Călătoria nu fu lungă, deşi zburau încet şi la altitudine 
joasă. Când ajunseră, medicii erau tăcuţi şi păreau ruşinaţi, 
ţinându-se de mână şi încercând să nu se uite prea des la 
Alai. Aterizară pe acoperişul unui spital din Haifa, iar pilotul 
opri motorul şi cobori să discute puţin cu un bărbat 
îmbrăcat ca un doctor. Apoi deschise uşa. 

— Trebuie să mă ridic iar, zise, ca să fac loc transportului 
vostru. Aşa că trebuie să coborâţi acum. Mai puţin ei doi. 

Medicii se priviră înspăimântați. 

O să fie în siguranţă? întrebă Alai. 

E mai bine să nu vadă transportul vostru venind şi 
plecând, spuse pilotul. În curând se face dimineaţă şi e 
puţină lumină. Dar or să fie în siguranţă. 

Alai îi atinse pe amândoi, în timp ce cobora din elicopter. 

Împreună cu oamenii lui, privi decolând elicopterul 
medical. Imediat sosi un alt elicopter, de data asta o navă de 
luptă cu rază lungă de acţiune, suficient de încăpătoare ca 
să ducă mulţi soldaţi la bătălie şi înarmată suficient de 
puternic ca să-i treacă de o mulţime de obstacole. 

Uşa se deschise şi cobori Peter Wiggin. 

Alai se apropie de el. 

Salaam, zise. 

Pace şi ţie, răspunse Peter. 

Semeni cu Ender mai mult decât arată fotografiile oficiale. 

Le-am retuşat pe computer ca să par mai bătrân şi mai 
înţelept. 

Alai zâmbi. 

Drăguţ din partea ta să ne iei. 

Când Felix mi-a spus povestea aia tristă despre călătorul 
singuratic din deşert, n-am putut rata şansa de a-l ajuta. 

Credeam că va fi Bean, zise Alai. 

Sunt o mulţime de oameni antrenați de Bean. Dar Bean 
însuşi are alte probleme. întâmplător, în Ruanda. 

Deci se întâmplă acum? 

O, nu, zise Peter. Nu facem nici o mişcare până nu vedem 
cum se termină mica ta aventură. 


Atunci să mergem. 

Peter îl invită pe Alai să urce primul, apoi intră el înaintea 
soldaţilor lui Alai. Ivan fu pe punctul de a protesta, dar Alai 
îi făcu semn să se relaxeza Pariase deja totul pe cooperarea 
lui Peter şi încrederea în el. Nu era momentul să-şi pună 
problema asasinării sau răpirii. Deşi înăuntru erau deja 
douăzeci de soldaţi ai Hegemoniei şi o cantitate apreciabilă 
de echipament, Alai îl recunoscu pe ofiţerul thailandez ca 
fiind o figură cunoscută de la Şcoala de Luptă. Trebuia să 
fie Suriyawong. îl salută din cap. Suriyawong îi răspunse la 
salut. 

Imediat ce porniră şi trecură pe propulsia turbo -de data 
asta fără nici o femeie ruşinată care să trebuiască mustrată 
în mod oficial, apoi iertată şi îmbrăcată -Peter arătă spre 
oamenii care erau cu el. 

Am presupus, spuse Peter, că drumeţul singuratic despre 
care mi-a povestit prietenul nostru comun nu ar avea 
nevoie de o escortă numeroasă. 

Doar cât să ajung până acolo unde o anumită funie groasă 
stă încolăcită ca un şarpe. 

Peter dădu din cap. 

Am prieteni care tocmai încearcă să-l localizeze. Alai 
zâmbi: 

Presupun că se află departe de front. 

Dacă e la Hyderabad, atunci este foarte bine păzit. Dar 
dacă a trecut graniţa în Pakistan, paza n-ar mai fi o 
problemă. 

Oriunde ar fi, zise Alai, nu-ţi voi pune oamenii în pericol. 

Şi nici nu vor fi observați. Nu trebuie să afle multă lume că 
aţi câştigat la puterea adevărată cu ajutorul Hegemonului. 

Se pare că te simţi în largul tău oriunde e vorba de putere. 

E pentru ultima oară, dacă câştigi. 

Oricum e ultima dată, zise Alai cu un rictus. Soldaţii fie mă 
urmează, fie nu. 

Te vor urma, îl asigură Peter. Dacă au ocazia. Alai arătă 
spre mica lui escortă. 


De asta se va ocupa echipa mea de filmare. 

Ivan zâmbi şi-şi ridică puţin cămaşa, suficient cât să se 
vadă că purta vestă antiglonţ şi că avea o mitralieră şi 
încărcătoare. 

— Oh, făcu Peter. Credeam că te-ai îngrăşat. 

Noi, băieţii de la Şcoala de Luptă, zise Alai, întotdeauna 
avem un plan. 

Atunci înseamnă că nu o să vă croiţi drum prin forţă. 

Avem de gând să intrăm ca şi cum ne-am aştepta ca lumea 
să ni se supună. Cu camerele de filmat pornite. E un plan 
simplu. Dar nici nu trebuie să ţină prea mult. Funia aia 
groasă întotdeauna a iubit camera de filmat. 

Un om brutal şi vanitos, după cum spun sursele mele, zise 
Peter. Dar nu şi prost. 

O să vedem. 

Cred că veţi reuşi. 

Şi eu. 

Iar când o să reuşiţi, zise Peter, cred că o să faceţi ceva în 
legătură cu lucrurile despre care se plânge Virlomi. 

Din cauza acelor lucruri n-am putut aştepta un moment 
mai oportun. Trebuie să curăţ Islamul de acea pată de 
sânge. 

Cred că dacă tu ai fi Calif, Popoarele Libere ar putea 
coexista cu un Islam unit. 

Şi eu cred asta, zise Alai. Deşi n-o s-o pot spune niciodată. 
Dar ceea ce vreau eu, continuă Peter, este o asigurare pe 
care s-o pot folosi în caz că tu nu vei supravieţui. Fie azi, fie 
cândva în viitor, vreau să mă asigur că nu voi fi nevoit să mă 

înfrunt cu un Calif cu care să nu pot convieţui. 

[i întinse lui Alai câteva foi de hârtie. Un scenariu. Alai 
începu să citească. 

— Dacă mori de moarte naturală sau predai tronul cuiva 
ales de tine, nu voi avea nevoie de astea, spuse Peter. Dar 
dacă eşti ucis, răpit sau exilat, sau detronat prin forţă în 
orice alt mod, atunci le vreau. 


Şi dacă tu eşti asasinat sau înlăturat din funcţie prin forţă? 
întrebă Alai. Ce se va întâmpla atunci cu filmul ăsta, 
presupunând că aş spune lucrurile astea în faţa camerei? 

Încearcă să-ţi încurajezi adepţii să nu se gândească la 
faptul că asasinarea mea ar fi de folos Islamului, iar soldaţii 
şi medicii mei vor sta de pază împotriva oricărei posibile 
cauze a morţii mele premature. 

Cu alte cuvinte, trebuie să risc. 

Ei haide, zise Peter, singurul caz în care această 
înregistrare ar fi utilă ar fi atunci când tu nu ai fi prin 
apropiere ca s-o conteşti. lar dacă eu aş muri, nu ar avea 
nici o valoare pentru nevrednicul meu succesor. 

Alai aprobă. 

— Destul de adevărat. 

Se ridică, îşi deschise geamantanul şi se îmbrăcă cu un 
costum strălucitor de Calif, aşa cum poporul musulman se 
aştepta să-l vadă. Între timp, operatorul lui Peter îşi pregăti 
echipamentul - şi decorul, ca să nu se observe că filmase pe 
o navă de luptă, înconjurat de soldaţi. 

La porţile bine apăratului complex militar din Hyderabad - 
cândva Statul-Major al armatei indiene, apoi al ocupaţiei 
chineze, iar acum al „eliberatorilor” pakistanezi - traseră 
trei motociclete, două din ele ducând câte doi oameni, iar a 
treia unul singur, cu un rucsac pe locul din spatele lui. 

Se opriră destul de departe de poartă, ca să nu se 
presupună că e vorba de o tentativă de atentat sinucigaş. 
Ridicară toţi mâinile, pentru a nu fi împuşcaţi de vreun 
paznic prea zelos, în timp ce unul dintre bărbaţi scotea o 
cameră de filmat din rucsac şi monta o antenă de satelit 
deasupra ei. 

Acest lucru atrase atenţia paznicilor, care cerură imediat 
sfatul unui superior. 

Abia când camera fu pregătită, bărbatul care venise 
singur pe motocicletă îşi dădu jos hanoracul. Paznicii 
aproape că fură orbiţi de albul robei sale, cu mult înainte ca 
el să-şi aşeze kaffia şi 'agal-ul pe cap. 


Chiar şi cei care nu erau suficient de aproape ca să-i 
recunoască faţă ghiciră, după haine şi după faptul că era un 
tânăr de culoare, că însuşi Califul venise să-i vadă. Niciunul 
dintre soldaţii de rând şi doar puţini dintre ofiţeri suspectau 
că generalul Rajam nu s-ar bucura să fie vizitat de Calif. 
Vocile lor se ridicară în urale - unele într-un vaiet prelung, 
menit să sugereze strigătele războinicilor arabi pornind la 
bătălie, deşi toţi soldaţii de aici erau pakistanezi. 

Camera filma în timp ce Alai ridică braţele ca să primească 
adulaţia poporului său. 

Trecu netulburat prin punctul de control. 

Cineva îi aduse un jeep, dar el refuză şi continuă să 
meargă pe jos. Dar cameramanul şi echipa sa se suiră în 
jeep şi merseră alături şi apoi în faţa Califului. In acest timp, 
asistentul Califului, Ivan Lankowski, îmbrăcat în haine civile 
ca şi echipa de filmare, explica oficialilor care alergau pe 
lângă el că măritul Calif venise să ofere generalului Rajam 
onorurile pe care le merită. Se aştepta ca generalul Rajam 
şi acei bărbaţi care doreau să se bucure de aceeaşi onoare 
să-l întâmpine pe Calif în piaţa deschisă, în faţa tuturor 
soldaţilor Califului. 

Veştile se răspândiră repede, şi în curând înaintarea lui 
Alai fu însoţită de mii de soldaţi în uniforme, ovaţionând şi 
strigându-l pe nume. Păstrară drumul liber pentru echipa 
de filmare, iar cei care credeau că ar putea fi surprinşi de 
obiectiv evidenţiau dragostea lor pentru Calif printr-un 
spectacol exuberant, în caz că cineva de acasă i-ar vedea şi 
i-ar recunoaşte. 

Alai era suficient de încrezător că, orice ar fi plănuit 
Rajam, nu ar fi făcut într-o transmisie în direct prin satelit, 
în faţa a mii de soldaţi. Rajam ar fi aranjat ca Alai să moară 
într-un accident de avion, sau să fie asasinat undeva 
departe de Rajam însuşi. Acum, că ajunsese până aici, 
Rajam va face un joc de aşteptare ca să vadă ce pune la cale 
Alai, căutând între timp o cale aparent nevinovată de a 


scăpa de el - fie omorându-l, fie trimiţându-l înapoi la 
Damasc, unde să-l ţină sub pază strictă. 

După cum bănuia Alai, Rajam îl aştepta pe impozantele 
scări care duceau la etajul celei mai frumoase clădiri din 
complex. Dar Alai urcă doar câteva trepte şi se opri, 
întorcându-i spatele lui Rajam şi privind spre soldaţi... şi 
spre camera de filmat. Lumina era bună în acel loc. 

Echipa de filmare îşi ocupă locurile la baza scărilor. 

Alai ridică braţele cerând tăcere şi aşteptă. Uralele se 
stinseră. 

— Soldaţi ai lui Dumnezeu! strigă el. 

Se auzi un murmur puternic, dar el îl opri imediat. 

— Unde e generalul care v-a condus? 

Alte urale... dar de data asta remarcabil mai puţin 
entuziaste. Alai spera că Rajam să nu fie prea invidios pe 
diferenţa de popularitate. 

Nu întoarse capul - conta pe Ivan să-i semnaleze când 
Rajam va fi aproape. Îl văzu pe Ivan făcându-i semn cu 
capul să-şi ocupe locul în stânga lui Alai, exact în faţa 
camerei. 

Ivan dădu semnalul. Alai se întoarse, îl îmbrăţişa şi-l sărută 
pe Rajam. 

Înjunghiemă acum, ar fi vrut să-i spună. Pentru că e ultima 
ta şansă, câine trădător şi ucigaş. 

Însă şopti în urechea lui Rajam: 

— După cum spunea vechiul meu prieten Ender Wiggin, 
Rajam, poarta inamicului e jos. 

Apoi îi dădu drumul din îmbrăţişare, ignorând expresia 
zăpăcită de pe faţa lui Rajam, şi-l prinse de braţ, 
expunându-l uralelor soldaţilor. 

Alai ridică braţele în semn de tăcere şi se făcu linişte. 

— Dumnezeu a văzut toate faptele care au fost făcute în 
numele lui în India! 

Urale. Dar, pe unele feţe, şi nesiguranţă. Văzuseră filmele 
lui Virlomi, inclusiv pe cel mai recent. Unii dintre ei, cei mai 


inteligenţi, ştiau că nu pot fi siguri de ce voia Alai să spună 
prin acele cuvinte. 

— lar Dumnezeu ştie, după cum vă daţi cu toţii seama, că 
în India tot ce s-a făcut s-a făcut prin dorinţa generalului 
Rajam! 

Categoric uralele erau doar cu jumătate de inimă. 

— Astăzi este ziua în care Dumnezeu a hotărât să-şi 
plătească datoria de onoare! 

Strigătele de aprobare abia izbucniseră când membrii 
echipei de filmare îşi scoaseră mitralierele şi umplură de 
gloanţe trupul lui Rajam. 

La început, mulţi soldaţi crezură că era vorba despre o 
încercare de asasinare a Califului, şi se auziră urlete. Alai se 
bucură să constate că nu mai erau soldaţii musulmani de 
care pomenea istoria - puţini se feriră din calea gloanţelor, 
cei mai mulţi se avântară înainte. Dar Alai ridică braţele şi 
mai urcă câteva trepte, ocupând o poziţie mai înaltă 
deasupra trupului lui Rajam. În acelaşi timp, aşa cum 
fuseseră instruiți, Ivan şi cei doi bărbaţi care nu duceau 
camera de filmat se repeziră în sus pe scară şi se aşezară în 
rând cu Alai, ridicând armele deasupra capetelor. 

— Allahu Akbar! strigară la unison. Mahomed este profetul 
Lui! Şi Alai este Califul! 

Din nou Alai ridică mâinile, şi aşteptă până când se 
aşternu o linişte relativă, iar înghesuiala în direcţia scărilor 
încetă. Acum erau soldaţi de jur împrejurul lui. 

— Crimele lui Andariyy Rajam au împuţit întreaga lume! 
Soldaţii Islamului au venit în India ca eliberatori! Au venit în 
numele Domnului, ca prieteni ai fraţilor şi surorilor din 
India! Dar Andariyy Rajam l-a trădat pe Dumnezeu şi pe 
Califul său, încurajându-i pe unii dintre oamenii noştri să 
comită crime oribile! Dumnezeu a hotărât deja pedeapsa 
pentru asemenea crime! Acum eu vin să curăţ Islamul de 
acest rău. Niciodată vreun bărbat, femeie sau copil nu va 
mai avea motiv să se teamă de armata lui Dumnezeu! Le 
poruncesc tuturor soldaţilor Domnului să aresteze pe 


oricine comite atrocități împotriva poporului pe care am 
venit să-l eliberăm! Le poruncesc naţiunilor lumii să nu 
ofere adăpost acestor criminali. Le poruncesc soldaţilor mei 
să aresteze pe oricine a ordonat asemenea atrocități şi pe 
oricine a ştiut ce se întâmplă, dar nu a făcut nimic pentru ca 
vinovaţii să fie pedepsiţi. Arestaţi-i şi depuneţi mărturie 
împotriva lor, şi eu îi voi judeca în numele lui Dumnezeu. 
Dacă refuză să se supună autorităţii mele, atunci sunt rebeli 
în faţa Domnului. Aduceţi-i la mine pentru judecată; dacă 
nu vă opun rezistenţă, şi sunt nevinovaţi, atunci nu au de ce 
să se teamă. În fiecare oraş sau cazemată, în fiecare tabără 
militară sau aeroport, soldaţii mei să aresteze vinovaţii şi 
să-i ducă la ofiţerii care sunt credincioşi lui Dumnezeu şi 
Califului! 

Alai rămase nemişcat zece secunde lungi, în timp ce 
soldaţii scandau. Apoi camera cobori şi-i filmă pe unii dintre 
soldaţi târând diverşi oameni înspre el, şi pe alţii fugind în 
clădirile învecinate în căutarea celorlalţi. 

Avea să urmeze o aplicare foarte dură a justiţiei, acum, 
când armata islamică se destrămase. Era interesant de 
văzut în care tabără se vor alinia oameni ca Ghaffar 
Wahabi, primul-ministru al Pakistanului. Ar fi fost ruşinos să 
fie nevoit să se folosească de această armată ca să supună 
un guvern islamic. 

Dar Alai trebuia să acţioneze repede, chiar dacă avea să 
fie urât. Nu-şi putea permite să lase pe niciunul dintre cei 
vinovaţi să scape şi să comploteze împotriva lui. 

Pe când privea cum acuzaţii erau aliniaţi înaintea sa, sub 
îndrumarea lui Ivan şi a oamenilor lui, chiar dacă era puţin 
probabil să fie executaţi astăzi, Alai îşi spuse în sinea lui: 
Uite, Supă Fierbinte! Vezi cum Alai a adaptat şmecheriile 
tale scopurilor lui! 

Încă mai învăţăm unul de la altul, noi, soldaţii din gaşca lui 
Ender. 

Cât despre tine, Peter, păstrează-ţi filmuleţul. Nu va fi 
niciodată nevoie de el. Căci toţi oamenii nu sunt decât 


unelte în mâinile Domnului, şi eu, nu tu, sunt unealta aleasă 
de Dumnezeu pentru a uni lumea. 

GĂSIT. 

From: Graff%pilgrimage (& Min Col. gov To: PADelphiki8 
TutsiNet. rw. net Re: Poţi călători? 

Având în vedere că soţul tău are acum treabă în Ruanda, 
mă întrebam dacă tu poţi să faci o călătorie. Nu avem să ne 
temem de alte pericole fizice în afara rigorilor normale ale 
transportului aerian. Dar Ender e încă aşa de mic, probabil 
vei vrea să-l laşi acasă. Sau nu - dacă vrei să-l iei şi pe el, o 
să facem tot posibilul să vă oferim condiţiile necesare. 

S-a confirmat identitatea unuia dintre copiii voştri. O 
fetiţă. Bineînţeles, căutăm în primul rând copii care 
moştenesc anomalia genetică a lui Bean. Avem deja probe 
de sânge de la copil, luate la spital, fiindcă naşterea a fost 
prematură. Potrivirea genetică este perfectă: e fiica ta. 
După toate probabilitățile, va fi dificil pentru foştii părinţi, 
în special pentru mamă, care, ca şi victimele proverbialului 
cuc, tocmai a născut copilul altei femei. Totuşi prezenţa ta 
ar putea fi de folos,să-i ajute să se convingă de realitatea 
adevăratei mame a copilului „lor”. Sună-mă. 

Petra era furioasă pe Peter - şi pe Graff. Conspiratorii ăştia 
care credeau că ştiu ce e mai bine pentru toată lumea. Dacă 
tot ţineau secret anunţul ratificării în timp ce furtuna - de 
fapt, baia de sânge - din lumea islamică era în plină 
desfăşurare, de ce nu putea Bean să vină cu ea să-l 
recupereze pe primul lor copil dispărut care fusese regăsit? 

Nu, era imposibil, aveau nevoie de el ca să cimenteze 
loialitatea armatei ruandeze şi aşa mai departe, ca şi când 
asta ar fi fost cu adevărat important. Şi cel mai înnebunitor 
era că Bean era de partea lor. De când devenise Bean 
ascultător? „Trebuie să rămân” spunea, iar şi iar, fără vreo 
altă explicaţie, în ciuda cererilor ei de a-i da o justificare 
oarecare. 

Oare era şi Bean un conspirator? Dar nu împotriva ei, 
bineînţeles. De ce şi-ar ascunde gândurile de ea? Ce 


secrete avea? 

Dar când deveni limpede că Bean nu va veni cu ea, Petra 
împacheta haine pentru copil, scutece şi un rând de haine 
pentru ea, toate într-o singură sacoşă, apoi îl luă pe micul 
Ender şi se îndreptă spre aeroportul Kayibanda. 

Acolo o întâmpină Mazer Rackham. 

Ai venit la Kigali în loc să mă aştepţi acolo? zise ea. 

Bună ziua şi ţie, răspunse Rackham. Nu avem încredere în 
zborurile civile. Bănuim că reţeaua lui Ahile a fost 
desfiinţată, dar nu putem risca să-ţi fie răpit copilul sau să ţi 
se întâmple ceva pe drum. 

Deci umbra lui Ahile încă ne mai apasă şi ne consumă timp 
şi bani, chiar şi după moartea lui. Sau este doar scuza 
voastră ca să supravegheați totul direct. 

De ce copiii mei şi ai lui Bean sunt atât de importanţi 
pentru voi? De unde să ştiu că nu aveţi şi voi vreun plan ca 
să ne implicaţi copiii în cine ştie ce proiect nobil ie salvare a 
lumii? 

Cu voce tare, spuse: 

— Mulţumesc. 

Decolară cu un avion particular care pretindea că aparţine 
uneia dintre marile companii de desalinizare solară care 
lucrau în Sahara. 

E bine de ştiut ce companii foloseşte F. I. pentru 
acoperirea operaţiunilor sale pe suprafaţa planetei. 

Survolară Sahara, şi Petra nu putu să nu fie mulţumită la 
vederea lacului Ciad refăcut şi a vastului proiect de irigaţii 
care îl înconjura. Citise că desalinizarea coastei libiene se 
desfăşura acum mai repede decât evaporarea, şi că lacul 
Ciad modificase deja clima în împrejurimi. Dar nu fusese 
pregătită să vadă atâţia kilometri de păşuni, sau turmele de 
animale păscând. Iarba şi viţa-de-vie transformau nisipul şi 
sahelul din nou în teren fertil. lar suprafaţa sclipitoare a 
lacului Ciad era punctată de pânzele vaselor de pescuit. 

Aterizară la Lisabona şi Rackham o duse mai întâi pe ea la 
hotel, unde îl alăpta pe Ender, se spălă, apoi puse copilul 


într-o eşarfă port-bebe. Purtându-l astfel, se întoarse în hol, 
unde Rackham o întâmpină şi o conduse la limuzina care îi 
aştepta afară. 

Spre surprinderea ei, i se făcu frică. Nu era nimic în 
legătură cu maşina, sau cu destinaţia lor de azi. Îşi aminti 
de ziua când, la Rotterdam, îi fusese implantat embrionul. 
Bean ieşise din spital împreună cu ea, şi şoferii din primele 
două taxiuri fumau. Aşa că Bean o suise în cel de-al treilea. 
El însuşi urcase în primul. Primele două taxiuri făcuseră 
parte dintr-un complot ucigaş, iar Bean abia scăpase cu 
viaţă. Taxiul în care urcase ea făcuse parte din cu totul alt 
complot - unul care să-i salveze viaţa. 

— Îl cunoşti pe şoferul ăsta? întrebă Petra. Mazer aprobă 
grav. 

— Nu lăsăm nimic la voia întâmplării. Şoferul e un soldat. 
Unul de-ai noştri. 

Deci F. 1. avea personal antrenat pe Pământ, îmbrăcat în 
haine civile şi conducând limuzine. Ce scandalos. 

Merseră printre coline, până la o casă mare şi frumoasă, 
cu o vedere uimitoare asupra oraşului şi golfului şi, în zilele 
senine, asupra Atlanticului. Romanii văzuseră acest loc, 
domniseră în acest oraş. Vandalii îl cuceriseră, apoi vizigoții. 
Urmaseră maurii, şi după aceea fusese recucerit de 
creştini. Din acest oraş plecaseră pe mare corăbii care 
înconjuraseră Africa şi colonizaseră India, China şi Africa, şi 
în cele din urmă Brazilia. 

Şi totuşi nu era decât un oraş în mijlocul unor peisaje 
minunate. Cutremurele şi incendiile veniseră şi trecuseră, 
dar oamenii încă mai construiau pe coline şi pe câmpie. 
Furtunile, acalmiile, piraţii şi războaiele răpiseră vas după 
vas, şi totuşi oamenii încă le mai lansau la apă încărcate cu 
plase de pescuit, mărfuri sau arme. Oamenii făceau 
dragoste şi îşi creşteau copiii, atât în palate, cât şi în 
căsuţele celor săraci. 

Ea venise aici din Ruanda, la fel cum oamenii veneau din 
Africa de cincisprezece veacuri. Nu ca parte a unui trib 


care intra în peşteri ca să-şi picteze pe pereţii lor istoria şi 
să-şi venereze zeii. Nu ca parte a unui val de invadatori. 
Dar... oare nu era aici ca să ia un copil din braţele mamei 
sale? Să pretindă că ceea ce ieşise din pântecul acelei 
străine îi va aparţine ei de acum încolo? Aşa cum atâţia 
oameni priviseră golful de pe coline şi spuseseră: acum este 
al meu, a fost dintotdeauna al meu, indiferent dacă alţi 
oameni au crezut că le aparţine şi au trăit în acest loc toată 
viaţa lor. 

Al meu, al meu, al meu. Era blestemul şi puterea 
oamenilor - ceea ce vedeau şi îndrăgeau trebuiau să 
posede. Nu puteau să împartă cu alţi oameni decât dacă îi 
percepeau şi pe aceştia ca fiind întrucâtva ai lor. Ceea ce 
avem noi este al nostru. Ceea ce aveţi voi ar trebui de 
asemenea să fie al nostru. De fapt, voi nu aveţi nimic dacă 
noi nu vrem. Pentru că voi nu sunteţi nimic. Noi suntem 
adevărații oameni, voi doar vă prefaceţi că sunteţi oameni 
doar ca să ne luaţi ceea ce Dumnezeu a dorit să avem noi. 

Acum înţelegea pentru prima dată măreţia a ceea ce Graff 
şi Mazer Rackham şi, da, chiar şi Peter, încercau să facă. 

Încercau să facă fiinţele umane să se perceapă ca 
aparţinând unui singur trib. 

Se întâmplase pentru scurt timp atunci când fuseseră 
ameninţaţi de nişte creaturi care erau cu adevărat străine; 
atunci rasa umană se simţise un singur popor, şi se unise 
pentru a respinge duşmanul. 

În momentul în care obţinuseră victoria, totul se 
destrămase şi resentimentele îndelung înăbuşite 
declanşaseră războaie. Mai întâi vechea rivalitate dintre 
Rusia şi Occident. Şi când aceasta fusese reprimată de FE. [., 
fostul mareşal căzuse şi fusese înlocuit de Chamrajnagar, 
războaiele se mutaseră pe diverse alte câmpuri de bătălie. 

Se uitau chiar şi la absolvenţii Şcolii de Luptă şi spuneau: 
ai noştri. Nu oameni liberi, ci proprietatea unei naţiuni sau 
a alteia. 


lar acum, aceiaşi copii, cândva nişte proprietăţi, erau 
conducătorii unora dintre cele mai puternice naţiuni. Alai, 
cimentând cărămizile imperiului său fragmentat cu sângele 
duşmanilor lui. Han Tzu, restaurând prosperitatea Chinei 
cât mai repede posibil pentru a se putea ridica din 
înfrângere ca o putere mondială. Şi Virlomi, acum refuzând 
pe faţă să se alăture vreunei tabere, ridicându-se deasupra 
politicii, dar Petra ştia că nu va renunţa la propria ei putere. 

Nu stătuse Petra alături de Han Tzu şi de Alai şi 
controlaseră flote şi escadroane în războaie îndepărtate? 
Credeau că joacă doar un joc - toţi credeau asta, cu 
excepţia lui Bean, care păstrase secretul - dar împreună 
salvau lumea. Le plăcea să fie împreună. Le plăcea să fie 
toţi ca unul, sub conducerea lui Ender Wiggin. 

Pe atunci Virlomi nu fusese cu ei, dar Petra şi-o amintea şi 
pe ea, ca fiind fata spre care-şi îndreptase privirea când 
fusese captivă la Hyderabad. Îi transmisese un mesaj, iar 
Virlomi acceptase povara ca şi când Petra ar fi fost acolo cu 
ea; îi trimisese mesajul lui Bean şi-l ajutase să vină şi să o 
salveze. Acum, Virlomi crease o nouă Indie din ruinele celei 
vechi; le oferise ceva cu mult mai puternic decât orice 
guvern ales. Le oferise o regină divină, un vis şi o viziune, 
iar India era hotărâtă să devină, pentru prima dată, o mare 
putere corespunzătoare uimitorului său popor şi milenarei 
sale culturi. 

Toţi trei îşi fac naţiunile măreţe, în vremuri în care măreţia 
naţiunilor reprezintă coşmarul omenirii. 

Cum o să-i poată stăpâni Peter? Cum o să le spună: nu, 
oraşul ăsta, muntele ăsta, câmpiile astea, lacul ăsta nu-ţi 
aparţin ţie sau vreunui grup de oameni, ele sunt parte a 
Pământului, iar Pământul ne aparţine nouă, tuturor, un 
singur trib. O hoardă supradimensionată de babuini care şi- 
a găsit adăpost în umbra nopţii planetei, care-şi duce viaţa 
la căldura zilei de pe această planetă. 

Graft şi cei ca el şi-au făcut bine treaba. Găsiseră copiii cei 
mai potriviţi pentru rolul de conducător; dar unul dintre 


criteriile de selecţie fusese ambiția. Nu doar dorinţa de a 
realiza ceva sau de a-i depăşi pe ceilalţi -era vorba de 
agresivitate, de dorinţa de a conduce şi de a controla. 

Nevoia de a avea propriul drum. 

Eu cu siguranţă am această trăsătură. Dacă nu m-aş fi 
îndrăgostit de Bean şi nu m-aş fi concentrat asupra copiilor, 
nu aş fi fost oare unul dintre ei? Doar că aş fi fost limitată 
de slăbiciunea ţării mele. Armenia nu are nici resursele, nici 
voinţa de a stăpâni mari imperii. Dar Alai şi Han Tzu 
moştenesc imperii seculare şi cu sentimentul că e dreptul 
lor să conducă. În timp ce Virlomi îşi creează propriul mit şi 
predică poporului ei că ziua destinului lor a sosit. 

Numai doi dintre aceşti copii extraordinari au fost în afara 
tiparului, al marelui joc al măcelului şi dominaţiei. 

Bean nu a fost ales datorită agresivităţii. A fost selectat 
doar pentru inteligenţă. Mintea lui era cu mult superioară 
tuturor celorlalţi. Dar el nu a fost unul dintre noi. Putea să 
rezolve problemele tactice şi strategice mai uşor decât 
oricine - mai uşor chiar decât Ender. Dar nu-l interesa să 
conducă; nu-l interesa nici să învingă. Când obținuse o 
armată, nu câştigase nici o bătălie - îşi cheltuise tot efortul 
ca să-şi antreneze soldaţii şi să-şi probeze ideile. 

Din acest motiv putuse fi umbra perfectă a lui Ender 
Wiggin. El nu avea nevoie să-l depăşească pe Ender. Tot ce 
voia el era să supravieţuiască. Şi, fără s-o ştie, să-şi 
găsească un cămin. Să iubească şi să fie iubit. Ender i-a 
oferit asta. Şi sora Carlotta. Şi eu. Dar niciodată nu a vrut 
să conducă. 

Celălalt a fost Peter. Iar el are nevoie să conducă, să-i 
depăşească pe ceilalţi. În special pentru că nu a fost 
selecționat de Şcoala de Luptă. Oare pe el ce-l îmboldeşte? 

Ender Wiggin? Asta să fie? Peter trebuie să fie mai grozav 
decât fratele lui, Ender. Prin cuceriri nu poate pentru că nu 
e pe măsura absolvenţilor Şcolii de Luptă. Nu se poate pune 
cu Han Tzu sau cu Alai - sau cu Bean, sau cu mine! Totuşi 


trebuie să fie cumva mai măreț decât Ender Wiggin, iar 
Ender Wiggin a salvat rasa umană. 

Petra stătea pe coasta dealului, peste stradă de casa unde 
o aştepta cel de-al doilea copil al ei - fiica pe care intenţiona 
s-o ia de la femeia care o născuse. Privea oraşul şi se vedea 
pe sine. 

Sunt la fel de ambițioasă ca Supă Fierbinte sau Alai sau 
oricare dintre cei de la Şcoala de Luptă. Şi totuşi m-am 
îndrăgostit şi am hotărât să mă căsătoresc - împotriva 
voinţei lui - cu singurul elev al Şcolii de Luptă care nu avea 
ambiţii personale. De ce? Pentru că eu am vrut o generaţie 
următoare. Am vrut cei mai strălucitori copii. Chiar dacă lui 
i-am spus că nu vreau să aibă mutaţia lui, de fapt asta am 
vrut. Să fie ca el. Am vrut să fiu Eva unei noi specii. Am vrut 
ca genele mele să facă parte din viitorul omenirii. Şi aşa va 
fi, 

Dar Bean va muri. Am ştiut asta tot timpul. Am ştiut că voi 
fi văduvă de tânără. în subconştientul meu, m-am gândit 
mereu la asta. Ce groaznic să descopăr aşa ceva despre 
mine însămi! 

De asta nu vreau ca el să ia copiii de lângă mine. Am 
nevoie de toţi, aşa cum cuceritorii au avut nevoie de acest 
oraş. Trebuie să-i am. Ei sunt imperiul meu. 

Ce viaţă vor duce, avându-mă pe mine mamă? 

Nu putem amâna la nesfârşit, zise Mazer Rackham. 

Mă gândeam. 

Eşti încă destul de tânără ca să crezi că asta ar rezolva 
ceva. 

Ba nu, zise ea. Nu, sunt mai bătrână decât crezi. Ştiu că 
nu pot renunţa la a fi ceea ce sunt. 

— De ce să vrei aşa ceva? Nu ştii că întotdeauna ai fost cea 
mai bună dintre ei? 

Se întoarse spre el, stăpânindu-şi mândria, refuzând să 
creadă. 

Ce nonsens. Eu am fost ultima. Cea mai slabă. Cea care a 
cedat. 


Cea pe care Ender a solicitat-o cel mai mult, pe care s-a 
bazat cel mai mult. El ştia. În plus, n-am spus că ai fost cea 
mai bună în război. Cea mai bună, şi atât. Cea mai bună 
dintre fiinţele umane. 

Era ironic să-l audă spunând asta chiar după ce ea îşi 
dăduse seama cât de egoistă şi ambițioasă şi periculoasă 
era - aproape îi veni să râdă. Întinse mâna şi-l bătu pe 
umăr. 

Bietul de tine, zise. încă ne mai consideri copiii tăi. 

Ba nu, zise Rackham, ăsta e Hyrum Graft. 

Ai avut copii? înainte de călătorie? 

Rackham clătină din cap. Dar ea nu reuşi să înţeleagă 
dacă spunea „nu, n-am avut copii” sau „nu, nu vreau să 
vorbesc despre asta”. 

— Hai să intrăm. 

Petra se răsuci, traversă strada îngustă şi-l urmă dincolo 
de poarta grădinii, până la uşa casei. Era deschisă, lăsând 
să intre lumina soarelui de toamnă timpurie. Albinele 
bâzâiau în jurul florilor din grădină, dar niciuna nu intra în 
casă; ce treabă aveau ele înăuntru, când găseau afară tot 
ce le trebuia? 

Bărbatul şi femeia îi aşteptau în sufragerie. O femeie 
îmbrăcată în haine civile - care oricum i se păru Petrei a fi 
soldat - stătea în spatele lor. Poate ca să se asigure că nu 
încearcă să fugă. 

Soţia era aşezată într-un fotoliu şi-şi ţinea în braţe fiica 
nou-născută. Soţul ei se sprijinea de masă. Faţa lui era o 
mască a disperării. Femeia plânsese. Deci ştiau deja. 

Rackham spuse repede: 

Nu vreau să vă daţi copilul unor străini. Vreau să înţelegeţi 
că fetiţa merge acasă la mama ei. 

Dar ea are deja un copil, zise femeia. Nu mi-aţi spus că ea 
deja... 

Ba a spus, recunoscu bărbatul. 

Petra se aşeză pe un scaun în faţa bărbatului, alături de 
femeie. Ender se răsuci puţin, dar continuă să doarmă. 


— Intenţionam să-i recuperăm pe ceilalţi, nu să se nască 
toţi o dată, zise Petra. Vreau să spun, să fie toţi născuţi de 
mine. Soţul meu e pe moarte. Voiam să am copii cu el şi 
după ce nu va mai fi. 

— Dar nu ai mai mulţi? Nu poţi renunţa la unul? Vocea 
femeii era atât de îndurerată încât Petra se uri pe sine 
fiindcă trebuia să-i răspundă că nu. Rackham vorbi înaintea 
ei: 

— Fetiţa asta e deja pe moarte din cauza aceleiaşi boli 
care îl omoară pe tatăl său. Şi pe fratele ei. Din cauza asta 
s-au născut prematur. 

Femeia strânse şi mai puternic copilul în braţe. 

— O să ai propriii tăi copii, zise Rackham. încă mai ai patru 
embrioni fertilizaţi ai voştri. 

Viitorul tată ridică blând ochii spre el. 

Data viitoare vom adopta, zise. 

Ne pare foarte rău, continuă Rackham, că aceşti criminali 
s-au folosit de tine ca să naşti copilul altei femei. Dar copilul 
e în realitate al ei, iar dacă voi veţi adopta unul, ar trebui să 
alegeţi un copil la care părinţii lui au renunţat de bunăvoie. 

Bărbatul dădu din cap. înţelesese. Dar femeia avea copilul 
în braţe. Petra spuse: 

— Vrei să-l ţii pe fratele ei? îl ridică pe Ender din eşarfă: îl 
cheamă Andrew. Are o lună. 

Femeia acceptă. 

Rackham se aplecă şi o luă pe fetiţă din braţele ei. Petra i-l 
dădu pe Ender. 

— Fetiţa mea... eu îi spun Bella. Mica mea Lourinha. 
Începu să plângă. 

Lourinha? Părul copilului, atât cât era, era castaniu. Dar 
se părea că nu era nevoie de un păr prea deschis ca să 
meriţi numele de „blondă”. 

Petra luă fetiţa din mâinile lui Rackham. Era chiar mai 
mică decât Ender, dar ochii îi erau la fel de inteligenţi şi 
curioşi. Părul lui Ender era negru ca al lui Bean. Părul 


Bellei semăna mai mult cu al Petrei. Se sperie să vadă cât 
de mult o bucura faptul că fetiţa îi semăna. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai purtat fiica, zise Petra. Mă 
îndurerează tristeţea ta, dar sper ca şi tu să te poţi bucura 
de bucuria mea. 

Plângând, femeia dădu din cap şi-l strânse în braţe pe 
Ender. Privi spre copil şi vorbi cu voce copilăroasă: 

— Es tu feliz em ter irminha? Es tu felizinho? Apoi izbucni 
în lacrimi şi i-l dădu pe Ender lui Rackham. 

Ridicându-se, Petra o aşeză pe Bella în eşarfa unde fusese 
Ender. Apoi îl luă pe Ender de la Rackham şi-l sprijini pe 
umăr. 

— Îmi pare atât de rău, zise Petra. Te rog iartă-mă că nu 
te-am lăsat să-mi păstrezi copilul. 

Bărbatul scutură din cap. 

Năo ha de que desculpar, zise. 

Nu e nimic de iertat, murmură femeia severă care aparent 
nu era numai paznic, ci şi interpret. 

Femeia hohoti îndurerată şi se aruncă la picioarele ei, 
răsturnând scaunul. Suspină, bolborosi cuvinte fără şir şi se 
agăţă de Bella, acoperind-o de sărutări. Dar nu încercă să 
ia copilul. 

Rackham o împinse pe Petra în timp ce paznicul şi soţul o 
trăgeau înapoi pe mama care încă mai plângea, până când 
Petra şi Rackham ieşiră din casă. 

În maşină, Rackham se aşeză în spate alături de Petra şi i-l 
luă pe Ender din braţe pe drumul spre hotel. 

Chiar că sunt mici, spuse. 

Bean îi spune lui Ender jucărie, zise Petra. 

Înţeleg de ce. 

Mă simt ca un răpitor politicos. 

Nu trebuie, spuse Rackham. Chiar dacă erau doar 
embrioni când au fost furaţi, tot răpire a fost, iar acum ţi-ai 
recăpătat fiica. 

Dar oamenii ăştia nu au făcut nimic rău. 


— Mai gândeşte-te. Aminteşte-ţi cum i-am descoperit. S-au 
mutat, îşi aminti ea. Când mesajul lui Volescu s-a declanşat, 
ei s-au mutat. 

— De ce ar face aşa ceva ştiind... 

Femeia nu ştia. înţelegerea cu soţul ei a fost să nu-i 
spunem. Vezi tu, el e complet steril. Încercarea lor de 
fertilizare în vitro n-a dat rezultate. De asta a acceptat 
oferta lui Volescu şi a pretins în faţa soţiei lui că e de fapt 
copilul lor. El e cel care a primit mesajul şi a inventat un 
pretext ca să se mute în casa asta. 

Nu a întrebat de unde provine copilul? 

E un om bogat, spuse Rackham. Oamenii bogaţi tind să 
considere că e dreptul lor să primească pur şi simplu 
lucrurile pe care le vor. 

Dar soţia lui n-a făcut nici un rău. 

Nici Bean, şi totuşi va muri. Nici eu, şi totuşi am fost trimis 
într-o călătorie care m-a aruncat cu douăzeci de ani înainte 
în viitor şi am pierdut totul, inclusiv pe toţi cei apropiaţi. lar 
tu îl vei pierde pe Bean, chiar dacă n-ai făcut nici un rău. 
Viaţa e plină de durere, exact în proporţia în care ne 
permitem nouă înşine să iubim alţi oameni. 

— Înţeleg, zise Petra. Eşti filosoful Ministerului Colonizării. 

Rackham rânji. 

Filosofia aduce multă consolare, dar niciodată suficientă. 

Cred că tu şi Graff aţi planificat întreaga istorie a lumii. 
Cred că voi i-aţi ales pe Bean şi pe Peter pentru rolurile pe 
care le joacă azi. 

Gregşit, zise Rackham. Complet greşit. Eu şi Graft n-am 
făcut decât să alegem copiii care am considerat că pot 
câştiga războiul şi am încercat să-i antrenăm în vederea 
victoriei. Am tot eşuat, până l-am găsit pe Ender. Şi pe 
Bean, care să-l susţină. Şi restul Găştii, ca să-l ajute. lar 
când ultima bătălie s-a sfârşit şi noi am învins, eu şi cu Graff 
a trebuit să ne confruntăm cu faptul că soluţia unei 
probleme era acum cauza alteia. 


Geniile militare identificate de voi vor sfâşia lumea cu 
ambițiile lor. 

Sau vor fi folosite ca pioni ca să satisfacă ambițiile altora, 
da. 

Aşa că aţi decis să-i folosiţi încă o dată ca pioni în propriul 
vostru joc. 

Nu, zise Rackham încet. Am hotărât să găsim o cale care 
să permită celor mai mulţi dintre ei să ducă o viaţă umană. 
încă mai lucrăm la asta. 

Cei mai mulţi dintre noi? 

Pentru Bean nu mai putem face nimic. 

Presupun că nu, zise Petra. 

— Dar s-a întâmplat ceva ce noi nu planificasem, spuse 
Rackham. Nu sperasem. A descoperit dragostea. A devenit 
tată. Pe cel pentru care noi nu puteam face nimic, tu l-ai 
făcut fericit. Deci, trebuie să admit, îţi suntem foarte 
recunoscători, Petra. Ai fi putut fi acolo, jucând jocul 
împreună cu ceilalţi. Chicoti: N-am fi bănuit niciodată. Eşti 
în vârful clasamentelor când e vorba de ambiţie. Nu chiar 
ca Peter, dar pe-aproape. Şi totuşi, cineva te-a dat deoparte. 

Ea zâmbi cât putu mai dulce. 

Dacă ai şti adevărul, gândi. 

Sau poate că el ştia, dar îi spunea că o admiră pentru a o 
manipula... 

Nimeni nu crede întotdeauna în totalitate ceea ce spune. 
Chiar dacă sunt convinşi că spun adevărul, întotdeauna se 
ascunde ceva în spatele cuvintelor lor. 

Se întunecase când se întoarse la casa ei de la Sta-tul- 
Major situat lângă Kigali. Mazer Rackham nu intră cu ea. 
Duse ea ambii copii, Ender din nou în eşarfa port-bebe şi 
Bella pe umăr. 

Bean era acolo, aşteptând-o. Alergă spre ea, luă fetiţa din 
braţele ei şi-şi apăsă obrazul de obrazul copilului. 

— N-o sufoca, zise Petra. 

El râse şi o sărută. Se aşezară împreună pe marginea 
patului, legănând cei doi copii, apoi schimbându-i de la unul 


la altul. 

Mai sunt încă şapte, spuse Petra. 

A fost greu? întrebă Bean. 

Mă bucur că n-ai fost acolo. Nu sunt sigură că ai fi fost 
destul de tare să treci prin aşa ceva. 

MUSAFIRII LUI VIRLOMI. 

From: ImperialSelfYHotSoupOForbiddenCity.ch.gov Io: 
Suriyawongghegemon.gov Re: L-am găsit pe Paribatra. 

Suriyawong, cu uşurare îţi spun că Paribatra, fostul prim- 
ministru al Thailandei, a fost localizat. Sănătatea lui nu e 
prea bună, dar, cu îngrijirea cuvenită credem că poate să-şi 
revină atât cât ne putem aştepta de la un om de vârsta lui. 

Guvernul precedent a dus aproape de perfecţiune arta de 
a face oamenii să dispară fără să-i ucidă de fapt, iar noi încă 
mai încercăm să dăm de urma altor exilați thailandezi. Am 
mari speranţe că îi vom găsi şi îi vom elibera pe membrii 
familiei tale. 

Tu ştii că eu m-am opus tuturor acestor acţiuni ilegale 
împotriva Thailandei, a cetăţenilor şi a guvernului ei. M-am 
folosit acum de prima ocazie ivită de a răscumpăra cât pot 
de mult din răul făcut. 

Din motive de politică internă nu-l pot preda deocamdată 
pe Paribatra direct organizaţiei lui Ambul, Thailanda 
Liberă, deşi mă aştept ca grupul lui săconstituie nucleul 
noului guvern thailandez şi sper într-o reconciliere rapidă. 

Întrucât Paribatra va fi dat în grija Hegemonului, mi s-ar 
părea potrivit ca tu, care te-ai străduit atât de mult să 
salvezi Thailanda, să fii cel care îl primeşte. 

Virlomi veni la Hyderabad şi, în faţa porţilor complexului 
militar în care cândva lucrase practic în captivitate la 
stabilirea planurilor pentru războaie şi invazii în care nu 
credea, construi acum o colibă cu propriile ei mâini. 

În fiecare zi se ducea la o fântână şi scotea apă, deşi în 
India mai erau foarte puţine sate care nu aveau deja apă 
potabilă curentă. În fiecare dimineaţă îngropa gunoiul, deşi 
majoritatea satelor aveau sisteme de canalizare funcţionale. 


Indienii veneau la ea cu sutele să-i pună întrebări. Când 
obosea, ieşea şi plângea de mila lor şi-i implora să plece 
acasă. Ei plecau, dar a doua zi veneau alţii. 

Nici un soldat nu se apropie de ea, căci nu reprezenta o 
provocare făţişă pentru islamicii dinăuntrul complexului. 
Desigur, ea controla armata indiană, a cărei forţă creştea zi 
de zi, prin telefoane codate care erau schimbate zilnic cu 
altele noi de asistenţi care pozau în petiţionari obişnuiţi. 

Din când în când, venea s-o vadă câte cineva din altă ţară. 
Ajutoarele ei le şopteau că ea nu va vorbi cu nimeni dacă nu 
este desculţ, iar dacă purtau costume occidentale ea le va 
oferi haine potrivite care n-or să le placă, aşa că era mai 
bine să fie deja îmbrăcaţi în haine indiene alese de ei. 

Trei oameni o vizitară într-o săptămână de priveghi. 

Primul fu Tikal Chapekar. Împăratul Han îl eliberase, 
împreună cu mulţi alţi prizonieri indieni. Dar dacă se 
aşteptase la vreo ceremonie la întoarcerea sa în India, 
fusese dezamăgit. 

La început presupuse că tăcerea din mass-media se datora 
faptului că musulmanii nu permiteau să se menţioneze 
întoarcerea din închisoare a primului-ministru în India. 

Aşa că merse la Hyderabad să se plângă însuşi Califului, 
care acum îşi conducea vastul imperiu islamic din interiorul 
zidurilor complexului militar de aici. 1 se permise să intre, 
iar în timp ce aştepta la coadă la punctul de control deveni 
curios în legătură cu coliba aflată la câţiva zeci de metri 
distanţă, unde stăteau la rând mult mai mulţi indieni decât 
cei care aşteptau să-i vadă pe conducătorii ţării. 

— Ce e coliba aia? întrebă. Cetăţenii obişnuiţi trebuie să se 
ducă acolo înainte să treacă de poarta asta? 

Paznicii de la poartă râseră de întrebarea lui. 

Eşti indian şi nu ştii că acolo trăieşte Virlomi? 

Cine e Virlomi? 

Acum, paznicii deveniră suspicioşi. 

— Nici un hindus nu ar spune asta. Cine eşti? 


Le explică faptul că fusese prizonier până în urmă cu 
câteva zile şi nu era la curent cu ştirile. 

Ştirile? spuse unul dintre paznici. Virlomi nu e la ştiri. Ea 
îşi face propriile ştiri. 

Mi-aş fi dorit să ne lase s-o împuşcăm pur şi simplu, 
murmură altul. 

Şi apoi cine te-ar fi apărat ca să nu fii sfâşiat bucată cu 
bucată? zise un al treilea, aproape vesel. 

Deci... cine e? întrebă Chapekar. 

Sufletul Indiei e o femeie, răspunse cel care voia s-o 
împuşte. 

Spuse „femeie” cu tot disprețul care putea fi pus într-un 
singur cuvânt. Apoi scuipă. 

Ce funcţie deţine? întrebă Chapekar. 

Hinduşii nu mai deţin nici o funcţie. Nici chiar tu, fostul 
prim-ministru. 

Chapekar simţi imediat un val de uşurare. Cineva îl 
recunoscuse. 

Pentru că voi interziceţi poporului indian să-şi aleagă un 
guvern propriu? 

Ba permitem, zise paznicul. Califul a organizat alegeri, dar 
nu s-a prezentat nimeni. 

Nu a votat nimeni? 

— Nu a candidat nimeni. 

Chapekar râse. 

În India a fost democraţie veacuri întregi. Oamenii 
candidează. Oamenii votează. 

Nu şi când le cere Virlomi să nu ocupe nici o funcţie până 
când stăpânitorii musulmani nu părăsesc India. 

Acum, Chapekar înţelese totul. Era charismatică, la fel ca 
şi Gandhi cu secole în urmă. Mai degrabă tristă, de vreme 
ce imita un stil de viaţă indian primitiv care de multe 
generaţii nu se mai obişnuia în India. Însă în vechile icoane 
era ceva magic, şi, cu atâtea dezastre abătute asupra 
Indiei, oamenii căutau pe cineva care să le aprindă 
imaginaţia. 


Însă Gandhi nu devenise niciodată conducătorul Indiei. 
Slujba asta era pentru oameni mai practici. Dacă ar fi putut 
să anunţe lumea că se întorsese! Cu siguranţă Califul ar 
vrea un guvern indian legitim care să-l ajute să păstreze 
ordinea. 

După ce aşteptase suficient de mult, fu introdus într-o 
clădire. După încă un timp, fu condus în anticamera 
Califului. în cele din urmă ajunse faţă în faţă cu el. 

Doar că persoana care îl întâmpină nu era deloc Califul, ci 
vechiul său adversar, Ghaffar Wahabi, fostul prim-ministru 
al Pakistanului. 

— Voiam să-l văd pe Calif, zise Chapekar, dar mă bucur că 
ne întâlnim, vechiul meu prieten. 

Wahabi zâmbi şi aprobă din cap, dar nu se ridică, şi când 
Chapekar încercă să se apropie de el fu prins de braţe. 
Totuşi nu fu împiedicat să se aşeze pe un scaun simplu, ceea 
ce era bine, pentru că Chapekar obosea repede zilele astea. 

— Mă bucur să observ că le-a venit mintea la cap 
chinezilor şi au eliberat prizonierii. împăratul ăsta nou al lor 
e slab, abia un copil, dar o Chină slabă e un lucru bun 
pentru noi toţi, nu crezi? 

Chapekar scutură din cap. 

Chinezii îl iubesc. 

Islamul a strivit la pământ faţa Chinei, zise Wahabi. 

Dar a strivit Islamul şi faţa Indiei? întrebă Chapekar. 

Au existat excese sub fosta conducere militară. Dar Califul 
Alai, Dumnezeu să-l aibă în pază, a oprit asta de ceva timp. 
Acum liderul rebelilor indieni stă dincolo de poarta noastră, 
şi noi suntem liniştiţi, iar până acum adepţii ei nu au avut de 
suferit. 

Deci stăpânirea islamică e blândă. Şi totuşi primul- 
ministru al Indiei se întoarce, şi nu se spune nici un cuvânt 
la televiziune, nu i se ia nici un interviu. Nu-l aşteaptă nici o 
maşină. Nu are nici un birou. 

Wahabi scutură din cap. 


— Vechiul meu prieten, zise el. Nu-ţi aminteşti? Când 
chinezii te-au înconjurat şi ţi-au înghiţit armatele în trecere 
peste India, ai făcut o declaraţie publică. Ai spus, dacă îmi 
amintesc corect, că nu va exista un guvern în exil. Că de 
acum încolo conducătorul Indiei va fi... şi o spun cu toată 
modestia... eu. 

Am vrut să spun, bineînţeles, până la revenirea mea. 

Nu, ai fost foarte clar, zise Wahabi. Sunt sigur că putem 
găsi pe cineva care să-ţi arate înregistrarea. Pot să trimit 
după cineva dacă... 

Vrei să stăpâneşti India fără să ai un guvern pentru că... 
India are un guvern. De la gurile Indului la ale Gangelui, 
din Himalaya până la valurile care se sparg pe coastele Sri 
Lankăi, steagul pakistanez flutură peste o Indie unită. Sub 
divina conducere a Califului Alai, mulţumim lui Allah pentru 

el. 

Acum înţeleg de ce înăbuşi ştirile despre sosirea mea, zise 
Chapekar ridicându-se în picioare. Ţi-e frică să nu pierzi 
ceea ce ai. 

Ceea ce am? râse Wahabi. Noi suntem guvernul, dar 
Virlomi conduce India. Crezi că noi am ascuns veştile 
despre tine? Virlomi a cerut poporului indian să nu se uite 
la televizor atâta timp cât invadatorii musulmani îşi menţin 
prezenţa nedorită în India Mamă. 

Şi o ascultă? 

Scăderea consumului naţional de energie electrică este 
observabilă. Nu ţi-a luat nimeni interviu, prietene, pentru 
că nu există, reporteri. Şi dacă ar exista, de ce le-ar păsa de 
tine? Nu tu conduci India, nici eu nu conduc India, şi dacă 
vrei să ai vreo legătură cu India, scoate-ţi pantofii şi aşază- 
te la coadă în faţa colibei de dincolo de poartă. 

Da, zise Chapekar. Aşa o să fac. 

Să te întorci să-mi povesteşti ce-a spus. M-am gândit mult 
timp să fac şi eu acelaşi lucru. 

Chapekar ieşi din complexul militar şi se aşeză la rând. 
Când apuse soarele şi începu să se întunece, Virlomi ieşi din 


colibă şi plânse, suferind că nu poate să-i asculte şi să le 
vorbească tuturor personal. 

— Duceţi-vă acasă, spuse. Mă voi ruga pentru voi toţi. 
Orice dorinţă aţi purta în inimă, fie ca zeii să v-o 
împlinească, dacă prin asta nu se aduce nici un rău altcuiva. 
Dacă aveţi nevoie de hrană sau adăpost sau de un loc de 
muncă, întorceţi-vă în oraşele sau satele voastre şi spuneţi 
că Virlomi se roagă pentru acel sat sau oraş. Spuneţi 
tuturor că rugăciunea mea este astfel: Fie ca zeii să-i 
binecuvânteze pe oameni exact în măsura în care şi ei îi 
ajută pe cei flămânzi, şomeri şi fără casă. Apoi ajutaţi-i ca 
această rugăciune să fie pentru ei o binecuvântare şi nu un 
blestem. Iar voi să încercaţi să găsiţi pe cineva mai puţin 
norocos decât sunteţi, şi să-l ajutaţi. Ajutându-l, vă veţi 
ridica în ochii zeilor. 

Apoi se reîntoarse în colibă. 

Mulțimea se dispersă. Chapekar se aşeză să aştepte până 
a doua zi dimineaţă. 

Unul din cei care stătuse şi el la coadă spuse: 

— Nu te osteni. Niciodată nu primeşte pe cineva care îşi 
petrece noaptea aici. Spune că dacă ar lăsa oamenii care 
fac asta să fie în avantaj, în curând câmpia se va acoperi de 
indieni care sforăie şi ea nu va mai putea să doarmă! 

EI şi alţi câţiva râseră, dar nu şi Chapekar. Acum, că îşi 
văzuse adversarul, era îngrijorat. Era frumoasă şi părea 
blândă, şi se mişca cu o graţie de nedescris. Stăpânea totul 
- era demagogul perfect pentru India, întotdeauna 
politicienii strigaseră pentru a incita mulțimile frenetice. 
Dar femeia aceasta vorbea încet, şi-i făcea să fie flămânzi 
după cuvintele ei, abia dacă avea nevoie să spună ceva şi ei 
se simțeau binecuvântaţi s-o audă. 

Totuşi, nu era decât o femeie singură. Chapekar ştia cum 
să comande armatele. Mai important, ştia cum să treacă 
legile prin Congres şi să ţină partidele la respect. 

Tot ce-i trebuia era să i se alăture acestei fete şi în curând 
avea să fie adevăratul conducător al partidului ei. 


Acum avea nevoie de un loc unde să-şi petreacă noaptea şi 
să se întoarcă de dimineaţă să se întâlnească cu ea. 

Tocmai voia să plece, când unul dintre ajutoarele lui 
Virlomi îi atinse umărul. 

Domnule, zise tânărul, Doamna vrea să vă vadă. 

Pe mine? 

Nu sunteţi Tikal Chapekar? 

Ba da. 

Atunci pe dumneavoastră vă cheamă. Tânărul îl privi de 
sus până jos, apoi îngenunche, zgârmă puţin pământ, îl 
aruncă pe costumul lui Chapekar şi începu să-l frece cu el. 

— Ce faci? Cum îndrăzneşti? 

Dacă nu fac costumul dumneavoastră să pară vechi, iar 
dumneavoastră să păreţi că aţi suferit mult, atunci... 

Idiotule! Costumul meu e vechi, iar eu am suferit în exil! 

Doamnei nu-i pasa. Dar faceţi cum vreţi. Fie aşa, fie o 
pânză în jurul şoldurilor. Păstrează câteva în colibă, ca să-i 
poată umili pe cei mândri. 

Chapekar privi lung la tânăr, apoi se lăsă pe vine, luă puţin 
pământ şi începu să-şi frece hainele. 

Câteva minute mai târziu era în colibă. Aceasta era 
luminată de trei mici lămpi cu ulei care pâlpâiau. Umbrele 
dansau pe pereţii de lut uscat. 

Ea îl întâmpină cu un zâmbet care părea cald şi prietenos. 
Poate că va merge mai bine decât se temuse el. 

Tikal Chapekar, zise ea. Mă bucur că ai noştri se întorc din 
captivitate. 

Noul împărat este slab. Crede că va linişti opinia publică 
dacă dă drumul prizonierilor. 

Ea nu spuse nimic. 

Faci o treabă excelentă enervându-i pe musulmani. Ea 
continuă să tacă. 

Vreau să te ajut. 

Excelent, zise ea. Ce arme eşti pregătit să foloseşti? El 
râse. 

Nici o armă. 


Aşa... deci nu eşti soldat. Ştii să dactilografiezi? Ştiu că ştii 
să citeşti, aşa că presupun că te poţi descurca să ţii 
evidențe pe computerele noastre militare. 

Militare? întrebă el. 

Suntem o naţiune în război, zise ea simplu. 

Dar eu nu sunt soldat. 

Păcat. 

Sunt guvernator. 

Deocamdată poporul indian se descurcă excelent cu 
propria guvernare. Are nevoie de soldaţi care să-i alunge pe 
opresori. 

Dar ai un guvern chiar aici. Ajutoarele tale, care le spun 
oamenilor ce să facă. Cel care m-a acoperit pe mine de 
noroi. 

Ei ajută oamenii, nu-i guvernează. Le dau sfaturi. 

Şi aşa conduci tu întreaga Indie? 

Câteodată fac sugestii, iar asistenții mei dau filmul pe net, 
zise Virlomi. Apoi oamenii decid dacă să mă asculte sau nu. 

Poate că acum respingi guvernul, spuse Chapekar. Dar 
într-o zi o să ai nevoie de el. 

Virlomi scutură din cap. 

N-o să am niciodată nevoie de un guvern. Poate într-o zi 
India va alege să aibă guvern, dar eu nu voi avea niciodată 
nevoie de unul. 

Deci nu m-ai opri dacă aş forţa exact acest lucru. Pe net. 

Ea zâmbi. 

Indiferent cine vine pe site-ul tău, să-l laşi să fie de acord 
sau să nu fie, aşa cum crede de cuviinţă. 

Cred că greşeşti, zise Chapekar. 

Ah. Şi găseşti asta frustrant? 

India are nevoie de mai mult decât o femeie singură într-o 
colibă. 

Şi totuşi această femeie singură din colibă a oprit armata 
chineză în trecătorile din est, suficient de mult timp pentru 
ca musulmanii să obţină victoria. Şi tot această femeie 
singură a condus războiul de gherilă şi revoltele împotriva 


ocupanților islamici. Această femeie singură l-a adus pe 
Calif de la Damasc la Hyderabad ca să preia controlul 
asupra propriei sale armate care comitea atrocități 
împotriva Indiei. 

Iar tu eşti foarte mândră de realizările tale. 

Sunt mulţumită că zeii au considerat de cuviinţă să-mi dea 
ceva util de făcut. [i-am oferit şi ţie ceva util, dar ai refuzat. 
— Mi-ai oferit umilinţă şi neseriozitate. Se ridică să plece. 

— Exact darurile pe care le-am primit cândva din mâna ta. 

EI se întoarse spre ea. 

Ne-am mai întâlnit? 

Ai uitat? Ai venit odată să-i întâlneşti pe absolvenţii Şcolii 
de Luptă care îţi planificau strategia. Dar ai respins toate 
planurile noastre. Le-ai disprețuit, în schimb ai urmat 
planurile trădătorului Ahile. 

Am văzut toate planurile voastre. 

Nu, ai văzut numai planurile pe care Ahile a vrut să le vezi. 

Asta a fost greşeala mea? Credeam că sunt ale voastre. 

Am prevăzut căderea Indiei încă de când planurile lui 
Ahile presupuneau supraextinderea armatelor şi expunerea 
liniilor noastre de aprovizionare atacurilor chineze. Am 
prevăzut că nu vei putea face nimic în afara unei retorici 
inutile - cum a fost actul monstruos de a-l numi pe Wahabi 
conducător al Indiei - de parcă India ar fi fost a ta, s-o poţi 
lăsa moştenire altcuiva după cum doreşti. Am văzut - toţi 
am văzut - cât de fără rost, vanitos şi stupid ai fost în 
ambiția ta, şi cât de uşor te-a manipulat Ahile prin linguşeli. 

Nu sunt obligat să te ascult. 

Atunci pleacă, zise Virlomi. Nu spun nimic în afară de ceea 
ce îţi repeţi mereu şi mereu în adâncul inimii tale. 

El însă nu plecă. 

După ce am evadat, ca să-l informez pe Hegemon despre 
ceea ce se întâmpla şi astfel prietenii mei de la Şcoala de 
Luptă să poată fi salvaţi de Ahile care voia să-i omoare pe 
toţi - când am făcut asta, am organizat rezistenţa împotriva 
stăpânirii chineze în munţii din est. Dar înainte, pe când 


eram împreună cu cei de la Şcoala de Luptă, conduşi de un 
tânăr minunat şi curajos pe nume Sayagi, elevii Şcolii de 
Luptă au trasat planuri care ar fi putut salva India dacă le- 
aţi fi urmat. Riscându-şi propriile vieţi, ei le-au publicat pe 
net, ştiind că Ahile n-ar fi permis ca vreunul să ajungă la 
tine dacă ţi le-am fi trimis prin intermediul lui. Ai văzut 
planurile? 

Nu obişnuiesc să-mi iau strategia de război de pe net. 

Nu. Ai luat-o de la duşman. 

Nu ştiam asta. 

Ar fi trebuit să ştii. Era destul de limpede cine era Ahile. Ai 
văzut ce am văzut şi noi. Diferenţa a fost că noi îl uram, iar 
tu îl admirai - pentru exact aceleaşi trăsături. 

N-am văzut niciodată planurile. 

Niciodată n-ai cerut sfatul celor mai sclipitoare minţi din 
India. În schimb, ai avut încredere într-un belgian psihopat. 
Şi ai urmat sfatul lui de a cotropi neprovocaţi Birmania şi 
Thailanda, declarând război unor naţiuni care nu ne-au 
făcut nici un rău. Un om care ascultă vocea diavolului când 
îi şopteşte în ureche nu e cu nimic mai bun decât diavolul. 

Nu mă impresionează abilitatea ta de a te juca cu 
aforisme. 

Sayagi l-a sfidat pe Ahile pe faţă, iar Ahile l-a împuşcat. 

Atunci a fost un prost. 

Chiar mort, Sayagi are mai multă valoare pentru India 
decât ai avut tu sau vei avea vreodată în toată viaţa ta. 

Îmi pare rău că a murit. Dar eu sunt viu. 

Greşeşti. Sayagi continuă să trăiască în spiritul Indiei. Dar 
tu eşti mort, Tikal Chapekar. Eşti cât se poate de mort, deşi 
încă mai respiri. 

Deci ajungem la ameninţări. 

I-am cerut asistentului meu să te aducă la mine ca să te 
pot ajuta să înţelegi ce se va întâmpla cu tine. În India nu 
mai e nimic pentru tine. Mai devreme sau mai târziu vei 
pleca şi-ţi vei construi o viaţă altundeva. 

Nu voi pleca niciodată. 


Doar în ziua în care vei pleca vei începe să înţelegi 
Satyagraha. 

Nesupunere paşnică? 

Dorinţa de a suferi, tu personal, pentru o cauză pe care o 
consideri dreaptă. Numai când vei fi dispus să îmbrăţişezi 
Satyagraha vei începe să plăteşti pentru ceea ce ai făcut 
Indiei. Acum ar fi bine să pleci. 

Chapekar nu-şi dăduse seama că îi ascultase cineva. Ar fi 
putut să mai stea să se certe, dar în momentul în care ea 
rosti acele cuvinte în colibă intră un bărbat care îl concluse 
spre ieşire. 

Crezuse că-l vor lăsa să plece, dar nu-i dădură drumul 
decât după ce îl duseră în oraş şi-l instalară în cămăruţa din 
spatele unui birou, şi publicară o ştire pe net. 

Era propria sa imagine. O scurtă înregistrare făcută când 
tânărul îl mânjea cu pământ. 

„S-a întors Tikal Chapekar” spunea o voce. 

Imaginea se schimbă, arătându-l pe Chapekar în zilele lui 
de glorie. Scurte filme şi imagini statice. 

„Tikal Chapekar a adus războiul în India atacând Birmania 
şi Thailanda fără să fie provocat, numai în încercarea de a 
ajunge el însuşi un om important.” 

Acum arătau imagini cu indienii, victime ale atrocităților, 
„însă a fost luat prizonier de către chinezi. Nu a fost aici ca 
să ne ajute când aveam nevoie.” 

Pe ecran reveni imaginea cu el murdar de pământ. 

„Acum s-a întors din captivitate, şi vrea să conducă India.” 

O imagine a lui Chapekar discutând vesel cu paznicii 
musulmani la intrarea în complex. „Vrea să-i ajute pe 
stăpânii noştri islamici să ne conducă pentru totdeauna.” 

Din nou murdărirea cu pământ. 

„Cum putem să scăpăm de omul ăsta? Hai să pretindem că 
nu există. Dacă nimeni nu vorbeşte cu el, nu-l slujeşte, nu-l 
adăposteşte, nu-l hrăneşte, nu-l ajută în nici un fel, va fi 
nevoit să se întoarcă la străinii pe care i-a invitat la noi în 
ţară.” 


Aici introduseră înregistrarea momentului în care 
Chapekar predase guvernarea Indiei lui Wahabi. 

„Chiar şi după ce am fost învinşi, el a adus răul asupra 
noastră. Dar India nu-l va pedepsi. India pur şi simplu îl va 
ignora până când va pleca.” 

Programul se încheie - desigur, cu imaginea murdăririi cu 
pământ. 

Deştept montaj, zise Chapekar. Fu ignorat. 

Ce vreţi de la mine, ca să nu publicaţi mizeria asta? Fu 
ignorat. 

După câtva timp se înfurie şi încercă să arunce computerul 
pe podea. Abia atunci îl opriră şi-l dădură afară pe uşă. 

Chapekar o luă pe stradă, căutând un loc unde să-şi 
petreacă noaptea. Se găseau case care aveau camere de 
închiriat. Proprietarii deschideau uşile când striga, dar 
când îi vedeau faţa le închideau din nou. 

În cele din urmă se opri în mijlocul străzii şi strigă: 

— Nu vreau decât un loc în care să dorm! Şi ceva de 
mâncare! Ceva ce aţi da unui câine! 

Dar nimeni nu-i spuse măcar să tacă. 

Chapekar se duse în gară şi încercă să-şi cumpere un bilet 
folosind banii pe care i-i dăduseră chinezii ca să se întoarcă 
acasă. Dar nimeni nu vru să i-l vândă. De oricare ghişeu se 
apropia i se închidea geamul în nas, iar coada se muta la 
următorul, nelăsându-i loc. 

A doua zi la amiază, extenuat, flămând, însetat, se întoarse 
la complexul militar islamic, şi după ce primi de mâncare şi 
haine, iar duşmanii îl lăsară să se spele şi să doarmă, fu 
expediat în afara teritoriului Indiei, apoi alungat şi de pe 
teritoriul islamic. Ajunse în Olanda, unde trăi din mila 
publică până îşi găsi o slujbă. 

Al doilea vizitator nu urmă nici un drum cunoscut pentru a 
veni la colibă. Virlomi abia deschisese ochii în miezul nopţii, 
şi în ciuda întunericului absolut putu să-l vadă pe Sayagi 
şezând pe rogojina de lângă uşă. 

— Tu eşti mort, îi spuse ea. 


Încă mai aştept renaşterea, răspunse el. 

Ar fi trebuit să trăieşti. Te-am admirat foarte mult. Ai fi fost 
un soţ atât de potrivit pentru mine şi un tată atât de bun 
pentru India. 

India e deja vie. Nu are nevoie s-o naşti tu, zise Sayagi. 

India nu ştie că e vie, Sayagi. Să trezeşti pe cineva din 
comă şi să-l aduci la viaţă este la fel ca atunci când o mamă 
dă viaţă copilului pe care îl poartă. 

Întotdeauna ai un răspuns, nu-i aşa? Şi uite cum vorbeşti 
acum - ca un zeu. Cum s-a întâmplat asta, Virlomi? Din 
cauză că Petra a ales să se încreadă în tine? 

S-a întâmplat atunci când m-am hotărât să acţionez. 

Acţiunea ta a reuşit, zise Sayagi. A mea a eşuat. 

N-ar fi trebuit să-i vorbeşti lui Ahile. Trebuia să-l fi ucis pur 
şi simplu. 

Spusese că a pus explozibil în toată clădirea. 

Şi tu l-ai crezut? 

Mai erau şi alte vieţi în afară de a mea. Tu ai evadat ca să-i 
salvezi pe absolvenţii Şcolii de Luptă. Eu ar fi trebuit să le 
risipesc vieţile în zadar? 

M-ai înţeles greşit, Sayagi. Vreau să spun că fie acţionezi, 
fie nu. Fie faci lucurile care contează, fie nu faci nimic. Tu ai 
ales o cale de mijloc, iar când vine vorba de război, calea de 
mijloc înseamnă moarte. 

Acum îmi spui? 

Sayagi, de ce ai venit la mine? 

N-am venit. Sunt doar un vis. Eşti suficient de trează ca 
să-ţi dai seama de asta. Iu inventezi ambele laturi ale 
conversaţiei. 

Atunci de ce te inventez? Ce trebuie să învăţ de la tine? 

Soarta mea, zise Sayagi. Până acum jocurile tale au dat 
rezultate, dar asta pentru că ai jucat împotriva unor proşti. 
Acum Alai controlează unul dintre duşmani, Han Tzu pe 
celălalt, iar Peter Wiggin e cel mai periculos şi mai subtil 
dintre toţi. Împotriva acestor adversari n-o să câştigi aşa de 
uşor. Moartea pândeşte pe drum, Virlomi. 


Nu mi-e frică de moarte. Am înfruntat moartea de multe 
ori, iar când zeii vor decide că e timpul să... 

Vezi, Virlomi? Deja ai uitat că tu nu crezi în zei. 

Ba cred, Sayagi. Cum altfel aş putea explica şirul meu de 
victorii imposibile? 

O pregătire formidabilă la Şcoala de Luptă. Inteligența ta 
înnăscută. Indienii curajoşi şi înţelepţi care nu au aşteptat 
decât un lider hotărât care să le arate cum să se poarte ca 
oameni vrednici de propria lor civilizaţie. Şi duşmani foarte, 
foarte proşti. 

Şi nu cumva zeii au aranjat ca eu să am toate acestea? 

A fost un lanţ neîntrerupt de cauze şi efecte care duce 
înapoi în timp până la prima fiinţă umană care nu a mai fost 
maimuţă. Şi chiar mult mai în urma, până la formarea 
planetelor în jurul soarelui. Dacă vrei să numeşti asta 
Dumnezeu, n-ai decât. 

Cauza tuturor lucrurilor, zise Virlomi. Scopul tuturor 
lucrurilor. Şi dacă nu există zei, propriile mele scopuri ar 
trebui să fie de ajuns. 

Asta te face să fii singurul zeu care există în realitate. 

Dacă te pot readuce din morţi doar prin puterea minţii 
mele, pot spune că sunt destul de puternică. 

Sayagi râse. 

Oh, Virlomi, dacă aş fi trăit! Cât ne-am fi iubit! Ce copii am 
fi putut avea! 

Poate că tu ai murit, dar eu nu. 

Zău? Adevărata Virlomi a murit în ziua în care ai evadat de 
la Hyderabad, şi de atunci o impostoare îi joacă rolul. 

Ba nu, spuse ea. Adevărata Virlomi a murit în ziua în care 
a auzit că tu ai fost ucis. 

Acum îmi spui? Cât am trăit, nici măcar un sărut, nimic. 
Cred că nu te-ai îndrăgostit de mine decât după ce am fost 
mort de-a binelea. 

Pleacă. E timpul să dorm. 

Ba nu, zise el. Trezeşte-te, aprinde lampa şi pune această 
viziune pe hârtie. Chiar dacă nu e decât o manifestare a 


subconştientului tău, este una fascinantă, şi merită să 
meditezi la ea. În special la partea despre dragoste şi 
căsătorie. Tu ai în minte un fel de căsătorie dinastică. Dar îţi 
spun eu că singurul mod în care ai putea fi fericită ar fi să 
te măriţi cu un bărbat care te iubeşte, nu cu unul care 
râvneşte la India. 

Ştiu asta, aprobă Virlomi. Doar că nu mă gândesc că e 
important ca eu să fiu fericită. 

Atunci Sayagi părăsi cortul ei. Ea scrise, şi scrise, şi scrise. 
Dar când se trezi descoperi că nu scrisese nimic. Şi scrisul 
făcuse parte din visul ei. 

Nu conta. Îşi amintea. Deşi el nega faptul că este chiar 
spiritul prietenului ei mort şi îşi bătea joc de ea fiindcă 
credea în zei, ea credea cu adevărat, şi ştia că el era un 
spirit în tranzit şi că zeii îl trimiseseră la ea ca să o înveţe. 

Al treilea vizitator nu avu nevoie de ajutorul asistenţilor. 
Veni pe jos peste câmpie şi purta deja veşminte de ţăran. 
Însă nu era îmbrăcat ca un ţăran indian. Purta hainele unui 
lucrător chinez din lanurile de orez. 

Se aşeză la capătul cel mai îndepărtat al rândului şi se 
închină până la pământ. Nu înainta odată cu rândul, îi lăsă 
să treacă înaintea lui pe toţi indienii. Iar la apusul soarelui, 
când Virlomi plânse şi-şi luă rămas-bun de la toţi, el nu 
plecă. 

Asistenţii nu veniră la el. în schimb, Virlomi ieşi din colibă 
şi se apropie de el în întuneric, ducând o lampă. 

— Ridică-te, îi spuse ea. Trebuie să fii nebun să vii aici fără 
escortă. 

El se ridică. 

Deci am fost recunoscut? 

Oare puteai să arăţi mai chinez decât atât? 

Circulă zvonurile? 

Dar noi le ţinem departe de net. Deocamdată. Până 
dimineaţă vom pierde controlul. 

Am venit să te rog să te căsătoreşti cu mine, spuse Han. 

Sunt mai în vârstă ca tine. Iar tu eşti împăratul Chinei. 


Credeam că asta e una dintre cele mai bune calităţi ale 
mele. 

Ţara ta a cotropito pe a mea. 

Dar nu eu. Am eliberat prizonierii, şi imediat ce vei 
accepta voi veni aici cu mare pompă şi voi cădea în 
genunchi în faţa ta - din nou - şi-mi voi cere scuze în 
numele poporului chinez. Mărită-te cu mine. 

Ce legătură au relaţiile dintre naţiunile noastre cu 
împărţirea patului cu un băiat despre care nu aveam o 
impresie prea bună la Şcoala de Luptă? 

Virlomi, zise Han, ne putem distruge unul pe altul ca rivali. 
Sau ne putem uni şi împreună să domnim peste mai mult de 
jumătate din populaţia lumii. 

Cum o să meargă aşa ceva? Poporul indian nu te va urma 
niciodată. Poporul chinez nu mă va urma niciodată pe mine. 

Cu Ferdinand şi Isabella a mers. 

Doar pentru că ei se luptau cu maurii. lar Isabella şi 
poporul ei a trebuit să lupte pentru ca Ferdinand să nu-i 
nesocotească drepturile ei de regină a Castiliei. 

Atunci noi o să ne descurcăm mai bine, zise Han. Tot ce ai 
făcut tu a fost ireproşabil. 

După cum mi-a reamintit recent un bun prieten, e uşor să 
câştigi când adversarii tăi sunt idioţi. 

Virlomi! 

Acum o să-mi spui că mă iubeşti? 

Dar te iubesc, zise Han. Şi ştii de ce. Pentru că noi, toţi cei 
aleşi pentru Şcoala de Luptă, iubim un singur lucru şi 
respectăm un singur lucru: iubim inteligenţa şi respectăm 
puterea. Tu ai creat puterea din nimic. 

Am creat puterea din dragoste şi încredere în poporul 
meu. 

Te iubesc, Virlomi. 

Mă iubeşti... şi totuşi consideri că îmi eşti superior. 

Superior? Eu nu am condus niciodată armate în luptă. Tu 
ai făcut-o. 


Tu ai fost în gaşca lui Ender, zise Virlomi. Eu nu. 
Întotdeauna o să crezi că valorez mai puţin decât tine din 
cauza asta. 

Mă refuzi? Sau trebuie să mă străduiesc mai mult, sau să 
vin cu motive mai bune, sau să dovedesc în alt mod că sunt 
vrednic de tine? 

Nu am de gând să te supun la o serie de teste pentru 
îndrăgostiţi, spuse Virlomi. N-ar fi cinstit. Răspunsul meu e 
nu. Acum şi întotdeauna. Dragonul şi tigrul nu trebuie să fie 
duşmani, dar cum ar putea să se unească un mamifer cu o 
reptilă? 

Deci ai primit scrisoarea mea. 

Un cod patetic de uşor. Chiar şi cineva cu jumătate de 
creier l-ar fi descifrat. Codul tău era o versiune cunoscută a 
poreclei tale cu degetele pe un rând mai sus pe tastatură. 

Şi totuşi numai tu, din miile care au acces la net, şi-a dat 
seama că venea de la mine. 

Virlomi oftă. 

Promite-mi un lucru, zise Han. 

Nu. 

Ascultă despre ce e vorba mai întâi. 

De ce ţi-aş promite ceva ţie? 

Ca să nu invadez din nou India? 

Cu care armată? 

Nu acum. 

Ce promisiune vrei să-ţi fac? 

Că n-o să te căsătoreşti cu Alai. 

O hindusă să se căsătorească cu Califul întregului Islam? 
Niciodată n-am crezut că ai un asemenea simţ al umorului. 

Îţi va face oferta, zise Han. 

Du-te acasă, Han. Şi, apropo, ţi-am văzut elicopterele 
sosind şi le-am lăsat să treacă. Am cerut şi opresorilor 
musulmani să nu le doboare. 

Apreciez asta. Credeam că înseamnă că mă placi, măcar 
puţin. 


Îmi placi, zise Virlomi. Numai că n-am de gând să te las să 
mă înşeli. 

Nu ştiam că se pune la cale o înşelătorie. 

Nu se pune la cale nimic. Întoarce-te la elicopterul tău, 
Copile împărat. 

Virlomi, te implor. Hai să fim cel puţin prieteni. 

Asta ar fi frumos. într-o zi, poate. 

Scrie-mi. Ca să ajungi să mă cunoşti. 

Ea clătină din cap şi intră din nou în coliba ei. Han Tzu se 
întoarse pe câmpie în vântul nopţii. 

RATIFICAREA. 

From: RadaghasteBellini%privadoOpresidencia.br.gov 'Io: 
PeterWiggin %private Ghegemon.gov Re: Te rog, gândeşte- 
te bine la asta. 

Dacă țelul tău este instaurarea păcii în întreaga lume, 
prietene, de ce îţi începi Constituţia cu un act deliberat 
provocator împotriva a două naţiuni aflate la mare 
depărtare, dintre care una ar putea să atragă toată 
greutatea Islamului asupra ta? 

Oare pacea trebuie să aibă drept fundament războiul? lar 
fără să-l ai pe Julian Delphiki la comanda a 100 000 de 
soldaţi africani prietenoşi, n-o poţi obţine? 

From: PeterWiggin %private (Ghegemon.gov. 

To: RadaghasteBellini%privadoGpresidencia.br.gov. 

Re: Trebuie s-o facem cu adevărat. 

Istoria este presărată cu cadavre şi tentative de guverne 
mondiale. Noi trebuie să demonstrăm imediat că suntem 
serioşi, capabili, şi că dorim o schimbare. 

Cât despre Delphiki, îţi voi urma sfatul prudent, pentru că 
prefer să nu mă bazez pe trupele noastre africane. 

Ceremonia fu destul de simplă. Peter Wiggin, Felix 
Starman, Klaus Boom şi Radaghaste Bellini stăteau în 
picioare pe o platformă la Kiyagi, Ruanda. Nu se făcu nici o 
tentativă de a aduna mulţimi de oameni care să-i aclame; 
nici armata nu fu prezentă în nici un fel. Audienţa era 
compusă în întregime din reporteri. 


Se împărțeau copii ale Constituţiei la faţa locului, Felix 
Starman dădu scurte explicaţii despre noul guvern; 
Radaghaste Bellini îi informă despre comanda militară 
unificată; Klaus Boom explică principiile sub care noi 
naţiuni ar putea fi admise între Popoarele Libere de pe 
Pământ. 

— Nu va fi admisă nici o naţiune care nu respectă 
drepturile omului, inclusiv dreptul de vot universal pentru 
adulţi. Apoi aruncă bomba: Nu pretindem nici 
recunoaşterea unei naţiuni de către o alta sau de către un 
grup de naţiuni existente, dacă aceasta dovedeşte că 
îndeplineşte celelalte cerinţe ale noastre. 

Reporterii murmurară în timp ce Peter Wiggin se îndreptă 
spre podiumul în spatele căruia, pe un ecran, apăruse o 
hartă. După ce numea fiecare ţară care ratificase deja în 
secret Constituţia, aceasta se colora în albastru-deschis. 

America de Sud avea cele mai mari porţiuni albastre, cu 
Brazilia luminând jumătate de continent, împreună cu 
Bolivia, Chile, Ecuador, Surinam şi Guyana. În Africa, 
albastrul nu era atât de dominant, dar reprezenta cea mai 
mare parte a naţiunilor africane care îşi menţinuseră 
stabilitatea şi democraţia pentru cel puţin un secol: 
Ruanda, Botswana, Camerun, Mozambic, Angola, Ghana, 
Liberia. Nu existau două naţiuni învecinate care ratificaseră 
actul. Nu-i scăpă nimănui faptul că Africa de Sud şi Nigeria 
nu participau, în ciuda recordului lor de stabilitate şi 
libertate; de asemenea, se observă că naţiunile islamice nu 
erau incluse. 

În Europa, harta era şi mai împrăştiată: Olanda, Slovenia, 
Cehia, Estonia şi Finlanda. 

În alte părţi, albastrul era rar. Peter sperase ca Filipinele 
să se decidă până la data anunţului, dar în ultima clipă 
guvernul alesese să aştepte să vadă ce se întâmplă. Tonga 
ratificase; la fel şi Haiti, prima ţară unde fuseseră testate 
calităţile lui Peter. Alte câteva mici naţiuni carai-biene erau 
de asemenea albastre. 


— Cu prima ocazie, zise Peter, se vor organiza plebiscite în 
toate statele care au semnat. însă pe viitor plebiscitul va 
precede intrarea unei naţiuni între Popoarele Libere ale 
Pământului. Vom menţine capitale în trei locuri: Ribeirăo 
Preto, Brazilia; Kiyagi, Ruanda; Rotterdam, Olanda. Oricum, 
pentru că limba oficială a PLP este Esenţiala, şi puţine 
popoare găsesc pronunția nu melui Ribeirăo Preto... 
confortabilă... 

Reporterii râseră, deoarece ei erau cei care trebuiau să 
ducă greul şi să înveţe să pronunţe sunetele nazale 
portugheze. 

...În consecinţă, continuă Peter, guvernul brazilian a avut 
amabilitatea să ne permită să traducem numele oraşului în 
folosul noului guvern mondial. De acum înainte, când vă 
referiţi la capitala sud-americană a PLP o puteţi denumi 
„Râul Negru”. 

O să faceţi la fel şi cu Kiyagi? strigă un reporter. 

— Întrucât reuşiţi să-l pronunţaţi, zise Peter, nu. Alte 
râsete. 

Acceptul lui Peter de a răspunde la întrebarea lui dezlegă 
limbile şi reporterii începură să strige. El ridică mâinile. 

— Într-o clipă, aveţi răbdare. Se liniştiră. 

— Există un motiv pentru care am ales numele de 
„Popoarele Libere ale Pământului” pentru Constituţia 
noastră în loc de, să zicem, „Naţiunile Unite”. 

Din nou râseră. Ştiau cu toţii de ce acel nume nu era 
folosit. 

— Constituţia este un contract între cetăţenii liberi, nu 
între naţiuni. Vechile graniţe vor fi respectate în măsura în 
care îşi au rostul, dar acolo unde este cazul, se vor face 
ajustări. lar popoarele care au fost mult timp private de 
recunoaşterea legală a frontierelor naţionale şi a 
autoguvernării vor avea parte de acestea în cadrul PLP 

Apărură două noi zone luminate, clipind în albastru mai 
închis. Una din ele era o brazdă largă de-a curmezişul 


Anzilor. Cealaltă decupa o bucată mare în sud-vestul 
Sudanului. 

— PLP recunoaşte existenţa naţiunilor Nubia în Africa, şi 
Runa în America de Sud. Se vor organiza imediat 
plebiscitei, iar dacă popoarele din aceste regiuni votează în 
favoarea ratificării Constituţiei, atunci PLP va acţiona cu 
hotărâre în vederea protejării frontierelor acestora. 
Observaţi că o parte din teritoriul Runa a fost acordat 
voluntar de către Bolivia şi Ecuador drept condiţie a 
aderării lor la PLP. Popoarele Libere ale Pământului îi salută 
pe vizionarii şi generoşii conducători ai acestor ţări. 

Peter se înclină. 

— PLP va acţiona cu hotărâre în vederea protejării 
procesului electoral. Orice încercare de amestec în aceste 
plebiscite va fi considerată act de război împotriva 
Popoarelor Libere ale Pământului. 

Aruncase măânuşa. 

Întrebările care urmară, aşa cum sperase şi Peter, se 
concentrară asupra celor două naţiuni ale căror graniţe 
includeau teritorii aparţinând statelor care nu ratificaseră 
Constituţia - Peru şi Sudan. În loc să lase loc întrebărilor 
sceptice despre PLP Peter demonstrase deja cât era de 
serioasă organizaţia. Era destul de rău să se ia de Peru - 
dar nimeni nu se îndoia de posibilitatea PLP de a zdrobi 
armata peruană. Era vorba însă de Sudan. O ţară 
musulmană, care îşi oferise loialitatea Califului Alai. 

Îi declaraţi război Califului Alai? întrebă un reporter de la 
o reţea de ştiri arabă. 

Nu declarăm război nimănui. Dar poporul Nubiei are o 
întreagă istorie presărată cu opresiuni, atrocități, foamete 
şi intoleranţă religioasă, toate comise de guvernul 
Sudanului. De câte ori în ultimele două sute de ani o 
acţiune internaţională a forţat Sudanul să îmbunătăţească 
lucrurile? Însă ca urmare a uluitoarei unificări a lumii 
islamice de către Califul Alai, proscrişii şi criminalii din 
Sudan au interpretat acest fapt ca o permisiune de a 


continua genocidul împotriva nubienilor. Dacă Alai doreşte 
să-i apere pe criminalii din Sudan deşi i-a repudiat pe cei 
din India, e alegerea lui. Un lucru e sigur: orice drept ar fi 
avut cândva sudanezii să guverneze peste Nubia, acesta a 
expirat demult. Poporul nubian s-a unit prin lupte şi 
suferinţă într-o naţiune care merită statutul de ţară -şi 
protecţia. 

Peter încheie conferinţa de presă curând după aceea, 
anunțând că Starman, Bellini şi Boom se vor întâlni fiecare 
cu presa în următoarele două zile, în ţările lor. 

Dar forţele armate, poliţia de frontieră şi serviciile vamale 
se află acum sub controlul PLP Nu mai există armată 
ruandeză sau braziliană. Doar armata PLP 

Stai puţin! strigă un reporter. Nu există cuvântul 
„Hegemon” în toată Constituţia! 

Peter se întoarse la microfon. 

— Ai citit-o repede, zise. 

Lumea râse, apoi aşteptară în linişte. 

— Funcţia de Hegemon a fost creată în vederea rezolvării 
unei situaţii de urgenţă care ameninţa întregul Pământ. Voi 
continua să fiu Hegemon atât sub autoritatea iniţială prin 
care am fost ales în această funcţie, cât şi sub autorizarea 
temporară a PLP până în momentul în care nu va mai exista 
o ameninţare militară serioasă împotriva Popoarelor Libere 
ale Pământului. În acel moment voi demisiona din funcţie şi 
nu va mai exista un succesor. Eu sunt ultimul Hegemon, şi 
sper să renunţ la acest post cât mai curând posibil. 

Peter plecă din nou, de data asta ignorând întrebările. 

După cum se aşteptase, Peru şi Sudan nu declarară război. 
Întrucât refuzaseră să recunoască atât legitimitatea PLP 
cât şi noile naţiuni de pe teritoriile lor, cui să declare 
război? 

Trupele peruane se mişcară primele, îndreptându-se spre 
cunoscutele ascunzători ale revoluţionarilor lui Champi 
T'it'u. Unele din ele erau goale. Dar altele erau apărate de 
soldaţi ruandezi bine antrenați. Peter se folosea de 


ruandezii lui Bean ca să nu existe posibilitatea ca faptul să 
fie considerat drept un alt război între Brazilia şi Peru; 
trebuia să fie PLP cea care apăra graniţele unui stat 
membru. 

Armatele peruane căzură în capcane inteligent întinse, cu 
forţe armate considerabile care le tăiau liniile de 
aprovizionare şi comunicaţie. 

Se află repede în Peru că trupele ruandeze erau mai bine 
antrenate şi mai bine echipate decât armata peruană -şi că 
erau conduse de Julian Delphiki. Bean. Uriaşul. 

Moralul scăzu. Trupele ruandeze acceptară capitularea 
întregii armate peruane. Congresul peruan vota imediat 
aproape în unanimitate cererea de aderare la PLP 
Radaghaste Bellini, ca preşedinte interimar al regiunii 
Americii de Sud din partea PLP declină oferta lor, pe 
principiul că nici un teritoriu nu putea fi adăugat PLP prin 
cucerire sau intimidare. „Invităm statul Peru să organizeze 
un plebiscit, iar dacă poporul peruan alege să se alăture 
Popoarelor Libere ale Pământului, vor fi bineveniţi alături 
de fraţii şi surorile lor din Runa, Bolivia, Ecuador şi Chile.” 

În două săptămâni fu gata, plebiscitul şi toate celelalte: 
Peru era parte a PLP iar Bean şi nucleul trupelor ruandeze 
erau transportaţi înapoi peste Atlantic în Africa. 

Ca rezultat direct al acestei acţiuni decisive, Belize, 
Cayenne, Costa Rica şi Republica Dominicană anunţară că 
vor organiza plebiscite pe tema Constituţiei. 

Restul lumii aştepta să vadă ce se va întâmpla în Sudan. 

Trupele sudaneze erau deja răspândite în Nubia; erau 
angajate în acţiuni militare împotriva „rebelilor” nubieni 
care se opuneau reînnoitei tentative de a impune Sharia în 
regiunile creştine şi păgâne. Dar cu toate că existau multe 
acte care sfidau proclamarea de către Peter a noului statut 
al Nubiei, nu se observa nici o schimbare reală. 

Suriyawong, la conducerea detaşamentului de elită 
constituit pe baza nucleului armatei pe care el şi Bean o 
creaseră cu ani în urmă şi o utilizaseră de atunci atât de 


eficient, organiză o serie de raiduri destinate să 
demoralizeze armata sudaneză şi să-i întrerupă 
aprovizionarea. 

Depozitele de muniţie şi arsenalele fură distruse. 
Convoaiele incendiate. Dar fiindcă elicopterele lui Suri se 
întorceau în Ruanda după fiecare raid, armata sudaneză nu 
avea împotriva cui să riposteze. 

Apoi reveni Bean, cu grosul trupelor ruandeze. Burundi şi 
Uganda îi acordară permisiunea să tranziteze teritoriul lor 
cu armata. 

După cum se aşteptau, armata sudaneză încercă să atace 
armata lui Bean în interiorul graniţelor Ugandei, înainte de 
a ajunge în Nubia. Abia atunci îşi dădură seama că această 
armată nu era decât o iluzie - nu era decât o mână de 
camioane vechi şi goale, ale căror şoferi fugiră la primul 
semn de necaz. 

Dar era un atac pe teritoriul Ugandei. Uganda nu numai 
că declară război Sudanului, dar anunţă şi plebiscitul 
asupra Constituţiei. 

Între timp, armata lui Bean traversase deja zona de est a 
Congoului şi ajunsese pe teritoriul Nubiei. Iar forţa de atac 
a lui Suriyawong preluase două baze aeriene pe care 
avioanele care atacaseră convoiul fals ar fi trebuit să 
aterizeze. Piloții aterizară fără să suspecteze ceva şi fură 
luaţi prizonieri. 

Soldaţii lui Suriyawong care fuseseră antrenați să piloteze 
avioane decolară imediat cu aeronavele sudaneze şi 
bombardară demonstrativ apărarea antiaeriană de la 
Khartoum. lar armata lui Bean atacă simultan toate bazele 
militare sudaneze de pe teritoriul Nubiei. Nepregătiţi să 
lupte împotriva unei armate adevărate, forţele sudaneze 
capitulară sau fură copleşite în decurs de câteva zile. 

Sudanul ceru Califului Alai să intervină şi să aducă furia 
Islamului asupra capetelor invadatorilor necredincioşi. 

Peter organiză imediat o conferinţă de presă. 


— Popoarele Libere ale Pământului nu cuceresc pe nimeni. 
Regiunile islamice ale Sudanului vor fi respectate şi toţi 
prizonierii vor fi eliberaţi, imediat ce vom avea o promisiune 
din partea Califului Alai şi a guvernului sudanez că vor 
recunoaşte Nubia ca fiind o naţiune parte a Popoarelor 
Libere ale Pământului. Forţele Aeriene Sudaneze vor fi 
returnate Sudanului, împreună cu bazele lor aeriene. Noi 
respectăm suveranitatea Sudanului şi a tuturor naţiunilor. 
Dar niciodată nu vom recunoaşte dreptul unei naţiuni de a 
persecuta o minoritate lipsită de ţară în interiorul 
graniţelor sale. Când acest lucru va sta în puterea noastră, 
vom asigura unor astfel de minorităţi un statut în cadrul 
Constituţiei Popoarelor Libere ale Pământului şi le vom 
apăra existenţa naţională. Julian Delphiki este comandantul 
tuturor forţelor PLP din Nubia şi care ocupă temporar 
porţiuni din Sudan. Ar fi o tragedie dacă doi vechi prieteni 
din războiul împotriva Gândacilor, Julian Delphiki şi Califul 
Alai, s-ar înfrunta în luptă din cauza unei probleme atât de 
ridicole ca dreptul Sudanului de a continua să-i persecute 
pe non-islamici. 

Curând, negociatorii retrasară graniţele astfel încât o 
importantă regiune a ceea ce Peter declarase iniţial ca 
făcând parte din Nubia să rămână Sudanului. Desigur, 
niciodată nu se aşteptase să păstreze acest teritoriu, iar 
liderii nubieni ştiau deja asta. Dar pentru Califul Alai era 
suficient ca să-şi salveze onoarea. În final, Bean şi 
Suriyawong îşi petrecură timpul eliberând prizonieri şi 
apărând convoaiele non-islamice ale celor care alegeau să- 
şi părăsească locuinţele de pe teritoriul sudanez şi să-şi 
găsească noi cămine în cadrul noii lor ţări. 

Ca urmare a acestei victorii clare, PLP deveni atât de 
populară în Africa neagră, încât naţiune după naţiune 
înaintară petiţii pentru organizarea de plebiscite. 

Felix Starman îi informă pe majoritatea că mai întâi 
trebuie făcute reforme în guvernarea internă, asigurând 
respectarea drepturilor omului şi alegeri libere. Dar 


plebiscite din statele democratice ca Africa de Sud, Nigeria, 
Namibia, Uganda şi Burundi se desfăşurară imediat, şi 
deveni clar că Popoarele Libere ale Pământului aveau o 
fiinţă reală ca stat intercontinental, cu o putere militară 
convingătoare şi o conducere hotărâtă, întrucât Columbia 
acceptase acum graniţele statului Runa şi ceruse să devină 
membru PLP părea acum inevitabil ca toată America Latină 
şi Africa sub-sahariană să facă parte cât de curând din PLP 

Şi în alte părţi se făceau simţite mişcări. Belgia, Bulgaria, 
Letonia, Lituania şi Slovacia planificaseră propriile lor 
plebiscite, la fel şi Filipine, Fiji şi majoritatea statelor 
insulare din Pacific. 

Şi, bineînţeles, capitalele PLP fură inundate de cereri din 
partea minorităţilor care voiau ca PLP să le garanteze 
drepturile naţionale. Majoritatea fură ignorate. Pe moment. 

În ziua în care Sudanul - sub enorma presiune a Califului 
Alai - recunoscu atât Nubia, cât şi PLP Peter fu surprins să-i 
vadă pe părinţii lui apărând în uşa biroului său. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Peter. 

Nimic, răspunse mama sa. 

Am venit să-ţi spunem că suntem foarte mândri de tine. 

Peter clătină din cap. 

E doar primul pas pe un drum lung. Încă nu avem nici 
douăzeci la sută din populaţia lumii. Şi va dura până să 
integrăm naţiunile noi în PLP 

Primul pas pe drumul cel bun, spuse tatăl lui. 

Acum un an, dacă cineva ar fi făcut o listă cu aceste 
naţiuni, zise mama, şi ar fi spus că se vor uni într-un singur 
stat coerent, sub o singură Constituţie, şi că îşi vor ceda 
comanda forţelor lor armate Hegemonului... e cineva care 
să nu fi râs? 

Toate astea se datorează lui Alai şi lui Virlomi. Atrocităţile 
comise de musulmani în India şi publicitatea pe care a 
făcut-o Virlomi acestor acţiuni, combinate cu războaiele 
recente... 


Au îngrozit pe toată lumea, zise tatăl. Dar naţiunile care s- 
au alăturat PLP nu sunt cele care s-au temut cel mai mult. 
Nu, Peter, a fost datorită Constituţiei tale. Datorită ţie - 
realizările tale din trecut, promisiunile pe care le-ai făcut 
pentru viitor... 

A fost meritul elevilor Şcolii de Luptă, replică Peter. Fără 
reputaţia lui Bean... 

Ai folosit uneltele pe care le-ai avut la dispoziţie. Lincoln |- 
a avut pe Grant. Churchill l-a avut pe Montgomery. Face 
parte din măreţia lor faptul că nu au fost atât de geloşi pe 
generalii lor încât să-i demită. 

Deci n-am cum să vă conving, zise Peter. 

Ţi-ai asigurat deja un loc în istorie prin lucrările lui Locke, 
chiar înainte de a deveni Hegemon, spuse tatăl. Dar astăzi, 
Peter, ai devenit un mare om. 

Se opriră o clipă în uşă. 

Ei bine, asta am venit să-ţi spunem. 

Mulţumesc. 

Plecară, închizând uşa în urma lor. 

Peter se întoarse la hârtiile de pe biroul lui. 

Atunci îşi dădu seama că nu le poate vedea din cauza 
lacrimilor care îi împăienjeneau ochii. 

Se ridică şi oftă. Ba nu, suspină. În linişte - dar trupul lui 
era zguduit de suspine de parcă tocmai fusese eliberat de o 
povară teribilă. De parcă tocmai aflase că o boală incurabilă 
se vindecase de la sine. De parcă un copil de mult pierdut 
se întorsese la el. 

În toată conversaţia, nimeni nu rostise nici măcar o dată 
numele „Ender” şi nici nu se referise la el în vreun fel. 

Trecură cinci minute înainte ca Peter să se poată controla. 
Trebui să se ridice şi să se spele pe faţă în mica baie de 
lângă biroul său înainte de a se putea întoarce la lucru. 

GAŞCA. 

From: Weaver% Virlomi8 Motherlndia. in. net Io: 
PeterWiggin%private8hegemon.gov Re: Conversaţie. 


Nu te-am întâlnit niciodată, dar îţi admir realizările. Vino 
să mă vizitezi. 

From: PeterWiggin %privateohegemon.gov 'Io: 
Weaver%Virlomi8 Motherlndia.in.net Re: întâlnire. 

Şi eu îţi admir realizările. 

Cu multă plăcere îţi voi asigura transport sigur spre PLP 
sau oriunde în afara Indiei. Atâta timp cât aceasta se află 
încă sub ocupaţie islamică, eu nu voi veni în India. 

From: Weaver%VirlomiQ Motherlndia.in.net Io: 
PeterWiggin%private8hegemon.gov Re: Locul. 

Nu voi pune piciorul în altă ţară în afară de India; tu nu vei 
intra niciodată în India. 

În consecinţă: Colombo, Sri Lanka. Voi veni cu un vas. Al 
meu nu va fi confortabil. Dacă tu aduci unul mai bun, ne 
vom bucura cu atât mai mult de vizita ta. 

Molo Musca se întâlni cu Bean pe aeroportul din Manila şi 
se strădui cât putu mai bine să nu se arate şocat de 
înălţimea lui Bean. 

Spuneai că ai o problemă personală, zise Musca. lartă-mi 
firea suspicioasă. Tu eşti şeful forţelor armate ale PLP iar 
eu sunt şeful forţelor armate filipineze, şi totuşi nu avem 
nimic de discutat? 

Presupun că armata ta e minunat antrenată şi bine 
echipată. 

Aşa e. 

Atunci, până vine momentul să luptăm undeva, 
departamentele noastre de logistică şi planificare au mult 
mai multe lucruri de discutat decât noi doi. Oficial vorbind. 

Deci eşti aici ca prieten. 

Sunt aici, spuse Bean, pentru că am un copil la Manila. Un 
băiat. Mi s-a spus că numele lui e Ramon. 

Musca rânji. 

Şi totuşi, eşti aici pentru prima dată? Cine a fost mama, o 
stewardesă? 

Copilul mi-a fost furat. Ca embrion. Fertilizare în vitro. 
Copilul e al meu şi al Petrei. E foarte important pentru noi, 


pentru că e primul despre care ştim cu siguranţă că nu are 
defectul meu. 

— Vrei să spui că nu e urât? Bean râse. 

Te-ai descurcat bine în Filipine, prietene. 

E uşor. Dacă cineva se ia de mine, e suficient să spun „Am 
fost în gaşca lui Ender” şi imediat tac şi fac ce spun eu. 

Aşa mi se întâmplă şi mie. 

Cu excepţia lui Peter. 

În special Peter, zise Bean. Eu sunt puterea din spatele 
tronului, nu ştiai? Iu nu citeşti ziarele? 

Am observat că ziarele adoră să amintească recordul tău 
de zero victorii în calitate de comandant la Şcoala de Luptă. 

Anumite realizări sunt atât de extraordinare, încât 
niciodată nu le poţi lăsa în urmă. 

Ce mai face Petra? întrebă Musca. 

Continuară să discute despre oameni pe care îi cunoşteau 
amândoi şi să-şi amintească despre Şcoala de Luptă şi 
Şcoala de Comandă şi despre războiul cu Gândacii până 
când ajunseră la o locuinţă privată de pe dealurile din estul 
Manilei. 

În faţă erau câteva maşini. Doi soldaţi purtând noile lor 
uniforme PLP stăteau de o parte şi de alta a uşii. 

Gărzi? întrebă Bean. Musca ridică din umeri. 

N-a fost ideea mea. 

Nu fură nevoiţi să-şi decline identitatea. Şi când intrară îşi 
dădură seama că întâlnirea nu era deloc aşa cum se 
aşteptau ei doi. 

Era aparent o reuniune a găştii lui Ender - cei care erau 
disponibili. Dink, Shen, Vlad de o parte a unei mese lungi. 
Tom Nebunul, Carn Carby şi Basculă -Champi T'it'u - de 
cealaltă. Iar în capul mesei, Graff şi Rackham. 

— Acum suntem aici toţi cei invitaţi, zise Graft. Vă rog, 
Muscă, Bean, ocupaţi-vă locurile. Bean, am încredere în 
tine că îi vei relata Petrei ceea ce se petrece aici. Cât 
despre Han Tzu şi Califul Alai, acum sunt şefi de stat şi nu 


călătoresc cu uşurinţă nici măcar pe furiş. Oricum, ceea ce 
vi se va spune vouă li se va spune şi lor. 

Cunosc câţiva oameni cărora le-ar plăcea să bombardeze 
camera asta, zise Vlad. 

Mai e cineva care nu a fost luat în considerare, observă 
Shen. 

Ender călătoreşte în siguranţă. Nava lui se comportă 
perfect. Ansiblul lui funcţionează bine. Amintiţi-vă totuşi că 
pentru el abia a trecut un an de când acest grup a distrus 
Matca. Chiar dacă aţi putea vorbi cu el, v-ar părea... tânăr. 
Lumea s-a schimbat, la fel şi voi. Graff îi aruncă o privire lui 
Rackham: Mazer şi cu mine suntem profund îngrijoraţi în 
legătură cu voi şi cu lumea ca entitate. 

Noi suntem bine, zise Carn Carby. 

Şi mulţumită lui Bean şi fratelui mai mare al lui Ender, 
probabil şi lumea, adăugă Basculă, puţin sfidător, de parcă 
s-ar fi aşteptat să fie contrazis. 

Mă doare-n cot de lume, zise Bean. Am fost şantajat ca să-l 
ajut pe Peter. Şi nu de către Peter. 

Bean se referă la un târg pe care l-a încheiat cu mine de 
bunăvoie, zise Graff. 

De ce ne-am întâlnit? întrebă Dink. Nu mai eşti profesorul 
nostru. Ridică privirea spre Rackham: Nici tu nu mai eşti 
comandantul nostru. N-am uitat că amândoi ne-aţi minţit 
tot timpul. 

N-am fi reuşit niciodată să vă convingem că la Şcoala de 
Luptă eram sincer devotați fericirii voastre. După cum ne 
cere Dink, n-o să mai pierd vremea cu discuţii preliminarii. 
Uitaţi-vă în jurul mesei. Ce vârstă aveţi? 

Destul de mult ca să ne pricepem, murmură Carn. 

Tu câţi ani ai, Bean, şaisprezece? întrebă Musca. 

De fapt nu m-am născut niciodată, zise Bean, iar 
înregistrările despre evoluţia mea au fost distruse când 
aveam cam un an. Da, probabil şaisprezece. 

Iar noi, ceilalţi, trebuie să avem vreo douăzeci, cu 
aproximaţie. Unde vrei să ajungi, colonele Graff? 


Spuneţi-mi Hyrum. Mi-ar plăcea să cred că acum suntem 
colegi. 

Colegi la ce? mormăi Dink. 

Când ne-am întâlnit ultima oară, spuse Graff, când Ahile 
aranjase răpirea voastră în Rusia, eraţi deja foarte stimaţi 
în întreaga lume. Se considera că aveţi... potenţial. Însă de 
atunci unul dintre voi a ajuns Calif, a unit lumea islamică 
altădată de neunit, şi a planificat cucerirea Chinei şi... 
eliberarea Indiei. 

Alai şi-a pierdut minţile, asta-i tot, zise Carn. 

lar Han Tzu este împăratul Chinei. Bean este comandantul 
invincibilei armate a PLP şi în plus e cunoscut drept omul 
care în cele din urmă l-a doborât pe Ahile. Per total, ceea ce 
cândva era privit drept potenţial, acum este o certitudine. 

Deci pe cine ai reunit aici? întrebă Tom Nebunul. Rataţii? 

I-am reunit pe oamenii la care vor apela guvernele 
naţionale pentru a-l împiedica pe Peter Wiggin să unească 
lumea. 

Ei se priviră unul pe celălalt. 

Cu mine încă n-a vorbit nimeni, zise Molo Musca. 

Dar i-ai ajutat să înăbuşe revolta islamică din Filipine, nu-i 
aşa? îi reaminti Rackham. 

Suntem cetăţeni ai ţărilor noastre, zise Tom Nebunul. 

A mea mă închiriază, spuse Dink. Ca pe un taxi. 

Asta pentru că întotdeauna te-ai înţeles bine cu 
autorităţile. 

Uite despre ce e vorba, continuă Graff. Diversele 
combinaţii dintre China, India şi lumea islamică se vor 
distruge reciproc. Şi oricare din ele ar învinge, Bean o va 
distruge pe câmpul de luptă în numele PLP Se mai 
îndoieşte cineva că poate s-o facă? 

Bean ridică mâna. 

Nimeni altcineva nu-l imită. 

Apoi ridică mâna şi Dink. 

— El nu e lacom, zise. Nimeni nu-l contrazise. 


— Oare ce a vrut Dink să spună prin asta? întrebă Graff. 
Are cineva vreo idee? 

Nimeni nu părea să aibă. 

Voi nu vreţi s-o spuneţi, dar o s-o spun eu. E bine-cunoscut 
că Bean a avut cele mai bune rezultate la testele din Şcoala 
de Luptă din întreaga istorie. Nimeni altcineva n-a fost 
măcar aproape. Mă rog, Ender, dar „aproape” e un termen 
relativ. Hai să spunem că rezultatele lui Ender au fost cele 
mai apropiate. Dar nu ştim cât de aproape, pentru că Bean 
era dincolo de orice clasament. 

Cum? zise Dink. A răspuns la întrebări la care nu aveaţi 
răspuns? 

Exact. Asta mi-a arătat sora Carlotta. Îi rămânea timp 
după ce rezolva testele. Le comenta şi spunea cum ar fi 
putut fi îmbunătăţit testul. Era de neoprit. Irezistibil. Asta 
este ceea ce ştie lumea despre Julian Delphiki. Şi totuşi, 
când l-am pus la comanda voastră pe Eros, la Şcoala de 
Comandă, în timp ce aşteptam ca Ender să se hotărască 
dacă vrea să-şi continue... educaţia -cum a mers treaba? 

Din nou linişte. 

Of, de ce să ne prefacem că lucrurile nu au fost aşa cum au 
fost? zise Graff. 

Nu ne-a plăcut, răspunse Dink. Era cel mai mic dintre noi. 

La fel era şi Ender. 

Dar pe Ender îl cunoşteam, replică Tom Nebunul. 

Pe Ender îl iubeam, adăugă Shen. 

Toată lumea îl iubea pe Ender, zise şi Musca. 

Pot să vă dau o listă de persoane care îl urau. Dar voi îl 
iubeaţi. însă nu şi pe Bean. De ce? 

Bean râse scurt. Ceilalţi se uitară spre el. în afară de cei 
care se simțeau jenaţi şi priveau în altă parte. 

Eu n-am învăţat niciodată cum e să-mi placă să fiu răsfăţat, 
zise Bean. Într-un orfelinat asta m-ar fi ajutat să fiu adoptat, 
dar pe străzi îmi putea aduce moartea. 

E un nonsens, zise Graff. Oricum răsfăţul nu s-ar fi potrivit 
cu grupul ăsta. 


Şi tu chiar erai răsfăţat, zâmbi Carn. Nu te supăra, dar îţi 
sărea repede ţandăra. 

Dacă asta înseamnă la tine „ticălos mic”, spuse Dink dulce. 

Ei haide, interveni Graff. Personal, nu aveaţi nimic cu 
Bean. Cei mai mulţi dintre voi. Dar nu vă plăcea să-i fiţi 
subordonați. Şi nu puteţi spune că eraţi prea independenţi 
ca să fiţi subordonații cuiva, pentru că ordinele lui Ender le- 
aţi ascultat cu bucurie. Lui i-aţi dat tot ce aveaţi mai bun în 
voi. 

Şi mai mult decât atât. 

Dar nu şi lui Bean. 

Graff rosti aceste cuvinte ca şi cum ar fi constituit dovada 
a ceva. 

— Suntem la terapie de grup? întrebă Dink. Vlad 
interveni: 

— Bineînţeles că da. Vrea ca noi să ajungem la aceeaşi 
concluzie la care ela ajuns deja. 

— Ştii care este? întrebă Graff. Vlad făcu o pauză. 

— Hyrum crede că motivul pentru care nu l-am ascultat pe 
Bean aşa cum l-am ascultat pe Ender este că noi ştiam 
despre Bean ceva ce restul lumii nu ştia. Din cauza asta noi 
eram dispuşi să-înfruntăm în luptă, în timp ce restul lumii ar 
fi preferat să se predea datorită reputației lui. Nu despre 
asta e vorba? 

Graff zâmbi blând. 

Dar e o prostie, zise Basculă. Bean este un comandant 
într-adevăr bun. L-am văzut. I-a comandat pe ruandezi în 
campania din Peru. E adevărat că armata peruană nu era 
nici prea bine antrenată şi nici prea bine condusă, dar 
ruandezii aceia îl venerau pe Bean. S-ar fi aruncat în 
prăpastie dacă le-ar fi cerut-o. Cum făcea un semn, cum 
treceau la treabă. 

Şi ce vrei să spui? întrebă Dink. 

Vreau să spun că noi nu am ascultat cum trebuia ordinele 
lui, pe când alţii au făcut-o. Bean e cheia. Încă e cel mai bun 
dintre noi. 


Eu nu i-am văzut ruandezii, spuse Musca, dar l-am văzut 
alături de oamenii antrenați de el şi de Suriyawong. Pe 
vremea când forţele Hegemonului constau dintr-o sută de 
băieţi şi două elicoptere. Basculă are dreptate. Nici 
Alexandru cel Mare n-ar fi putut avea soldaţi mai devotați şi 
mai eficienţi. 

Vă mulţumesc pentru mărturii, băieţi, zise Bean, dar nu aţi 
înţeles ce vrea să spună Hyrum. 

„Hyrum”, mormăi Dink. Ce bine ne simţim. 

Spune-le. Ştiu, numai că nu ştiu că ştiu. 

Spune-le tu, zise Graff. 

Suntem într-o tabără de reeducare chineză? Trebuie să ne 
facem autocritica? Bean râse amar: Dink a spus asta de la 
început. Eu nu sunt lacom. Ceea ce poate părea o prostie, 
ţinând cont de faptul că mi-am petrecut întreaga copilărie 
murind de foame. Dar nu sunt lacom după supremație. lar 
voi toţi sunteți. 

Ăsta e marele secret al testelor, recunoscu Graff. Sora 
Carlotta a folosit setul nostru standard de teste. Dara mai 
existat un test adiţional. Cel pe care l-am făcut eu, de fapt 
unul dintre asistenții mei cei mai de încredere. Un test de 
ambiţie. Ambiţie competitivă. Voi toţi aţi avut rezultate 
foarte, foarte bune. Bean nu. 

Bean nu e ambițios? 

Bean vrea victorii, spuse Graff. Îi place să câştige. Are 
nevoie să câştige. Dar nu are nevoie să învingă pe cineva. 

Am colaborat toţi cu Ender, zise Carn. Pe elnu a trebuit 
să-l învingem. 

Dar ştiaţi că el vă va conduce spre victorie. Şi între timp 
concuraţi între voi. Cu excepţia lui Bean. 

Doar pentru că el era mai bun ca oricare dintre noi. De ce 
să concurezi, dacă nu poţi să câştigi? zise Musca. 

Dar dacă unul dintre voi s-ar înfrunta cu Bean în luptă, 
cine ar câştiga? 

Ei îşi dădură ochii peste cap, chicotiră sau îşi arătară într- 
un fel sau altul batjocura faţă de întrebare. 


Depinde, zise Carn Carby, de teren, de vreme, de zodiac. 
Nimic nu e sigur în război, nu-i aşa? 

În sala de luptă nu se schimbă vremea, rânji Musca. 

Puteţi să vă gândiţi că l-aţi învinge pe Bean, nu-i aşa? Şi 
chiar e posibil. Pentru că Bean e mai bun decât voi numai 
dacă voi toţi ceilalţi sunteţi egali. Doar că asta nu se va 
întâmpla niciodată. Iar una dintre cele mai importante 
variabile într-un război este lăcomia care te face să-ţi asumi 
riscuri ridicole pentru că intuieşti că există o posibilitate de 
victorie şi tu trebuie să urmezi această cale pentru că orice 
în afară de câştig este de neconceput. De nesuportat. 

Foarte poetic, zise Dink. Romantismul războiului. 

Uitaţi-vă la Lee. 

Care din ei? întrebă Shen. Chinezul sau americanul? 

Lee, L-E-E din Virginia, zise Graff. Când inamicul a ajuns 
pe teritoriul Virginiei, a câştigat. A riscat atât cât a trebuit. 
L-a trimis pe Stonewall Jackson pe o potecă de pădure la 
Chancellorville, divizându-şi forţele şi expunându-se în mod 
periculos în faţa lui Hooker, exact soarta comandantului 
neliniştit care ar exploata orice ocazie dacă ar întâlni-o. 

Hooker a fost un idiot. 

Spunem asta fiindcă a fost învins. Dar oare ar fi pierdut 
dacă dacă Lee nu ar fi făcut acea mişcare riscantă? Eu nu 
vreau să reeditez Chancellorville. Eu vreau... 

Antietam şi Gettysburg, zise Bean. 

Exact. Imediat ce Lee a părăsit Virginia şi a intrat pe 
teritoriul nordic, nu a mai fost lacom. Ela crezut în cauza 
apărării Virginiei, dar nu şi în cea a sclaviei, şi ştia că ăsta e 
motivul războiului. Nu voia să-şi vadă statul învins, dar nu 
voia să vadă nici cauza sudistă triumfând. 'Toate astea în 
mod subconştient. El nu ştia astea despre el însuşi. Dar era 
adevărat. 

Nu a contat deloc forţa covârşitoare a nordiştilor? 

Lee a fost învins la Antietam de al doilea cel mai prost şi 
cel mai timid comandant al Nordului, McClellan. lar Meade 
la Gettysburg nu a avut o imaginaţie prea grozavă. Meade a 


văzut o înălţime şi a cucerito. Şi Lee ce a făcut? Bazându-se 
pe modul în care a acţionat Lee în toate campaniile din 
Virginia, la ce s-ar fi putut aştepta? 

Să refuze să lupte acolo, zise Musca. Să facă manevre. Să 
se deplaseze spre dreapta. Să mărşăluiască. Să se 
interpună între Meade şi Washington. Să găsească un câmp 
de luptă unde unioniştii să încerce să forţeze poziţiile lui. 

Avea puţine rezerve, adăugă Dink. Şi nu avea informaţii 
despre cavaleria lui. 

Astea sunt scuze, spuse Vlad. În război nu există scuze. 
Graff are dreptate. Lee nu a acţionat în stilul lui Lee după 
ce a ieşit din Virginia. Dar aşa era el. Ce legătură are asta 
cu Bean? 

Vrea să spună, zise Bean, că dacă eu nu cred într-o cauză, 
pot fi învins. Că mă voi învinge singur. Problema e că eu 
cred în această cauză. Cred că Peter Wiggin e un om 
cumsecade. E neîndurător, dar am văzut cum îşi foloseşte 
puterea, şi n-o foloseşte ca să facă rău cuiva, încearcă cu 
adevărat să construiască o ordine mondială care să ducă la 
pace. Vreau ca el să învingă. Vreau să câştige repede. Şi 
dacă vreunul dintre voi crede că mă poate opri... 

Nu trebuie să te oprească, spuse Tom Nebunul. E suficient 
să aştepte până mori. 

Linişte apăsătoare. 

Asta e, zise Graff. Ăsta e tot scopul întâlnirii. Bean mai are 
doar puţin timp la dispoziţie. Cât timp trăieşte el, 
Hegemonul e perceput ca invincibil. Dar când el nu va mai 
fi, ce se va întâmpla? Basculă sau Musca va fi probabil 
numit comandant după el, pentru că ei fac deja parte din 
PLP Dar oricare dintre voi, cei prezenţi aici, se simte 
perfect în stare să-i bată pe ei doi, am dreptate? 

La naiba, Hyrum, l-am bate şi pe Bean. 

Şi astfel lumea va fi sfâşiată, iar PLP chiar dacă ar fi 
victorioasă, ar sta pe cadavrele a milioane de soldaţi care ar 
muri din cauza ambiţiei voastre competitive. 

Privi crâncen în jurul mesei. 


Hei, zise Musca, încă n-am omorât pe nimeni. Despre asta 
să vorbeşti cu Supă Fierbinte şi cu Alai. 

Uitaţi-vă la Alai, zise Graff. A avut nevoie de două purificări 
ca să preia cu adevărat controlul asupra forţelor islamice, 
dar acum îl are, şi ce a făcut? A părăsit India? S-a retras din 
Xinjiang sau Tibet? Au plecat musulmanii indonezieni din 
Taiwan? Rămâne faţă în faţă cu Han Tzu. De ce? N-are sens. 
Nu poate păstra India. Nu poate domni peste China. Dar 
are visele lui Genghis. 

Întotdeauna revenim la Genghis. 

Toţi vreţi ca lumea să fie unită. Dar vreţi s-o faceţi voi 
înşivă, pentru că nu suportaţi gândul ca altcineva să fie în 
vârful piramidei. 

Haide, zise Dink. În adâncul inimii, toţi suntem 
Cincinnatus. Abia aşteptăm să ne întoarcem la fermă. 

Râseră. 

La masa asta stau cincizeci de ani de războaie sângeroase, 
spuse Graff. 

Zău? Nu noi am inventat războiul. Doar ne pricepem la el. 

Războaiele se inventează ori de câte ori cineva e atât de 
dornic de dominație încât nu poate să lase în pace naţiunile 
paşnice. Războiul a fost inventat de oameni exact ca voi. 
Chiar dacă aveţi o cauză, aşa cum a avut şi Lee. Oare Sudul 
s-ar fi chinuit atâţia ani sângeroşi de război civil dacă nu ar 
fi avut credinţa fermă că, indiferent ce s-ar întâmpla, 
„Conaşul Robert” îi va salva? Chiar dacă nu voi luaţi decizia 
să fie război, naţiunile vor începe războaie numai pentru că 
vă au pe voi! 

Deci care-i soluţia ta, Hyrum? întrebă Dink. Ne pui să 
înghiţim pastiluţe de cianură ca să salvăm lumea de noi 
înşine? 

N-ar fi de folos, zise Vlad. Chiar dacă ceea ce spuie 
adevărat, mai sunt şi alţi absolvenţi ai Şcolii de Luptă. Uită- 
te la Virlomi - îi joacă pe toţi pe degete. 

Pe Alai încă nu, observă Tom Nebunul. Şi nici pe Supă 
Fierbinte. 


Vlad insistă asupra punctului său de vedere. 

Uită-te la Suriyawong. La el va apela Peter după ce Bean... 
se va retrage. N-am fost noi singurii puşti din Şcoala de 
Luptă. 

Gaşca lui Ender, zise Graff. Voi sunteţi cei care aţi salvat 
lumea. Voi sunteţi cei magici. Pe Pământ există sute de 
absolvenţi ai Şcolii de Luptă. N-o să creadă nimeni că, 
numai pentru că se întâmplă să aibă unul sau doi sau cinci 
dintre ei, pot cuceri lumea. Pe care dintre ei ar trebui să-l 
aibă? 

Deci vrei să te descotoroseşti de noi. Şi de asta ne-ai adus 
aici. N-o să scăpăm vii de aici, nu-i aşa? 

Poţi să te simţi uşurat, Dink. O să plecaţi toţi acasă după ce 
se termină întâlnirea. MinCol nu asasinează oameni. 

lată un punct de vedere interesant, zise Tom Nebunul. Dar 
ce face MinCol? Împachetează oamenii ca pe sardele în 
nave cosmice şi îi trimite în colonii. De unde nu se vor mai 
întoarce niciodată, cel puţin nu în lumea pe care au părăsit- 
o. Cincizeci de ani pe drum, cincizeci de ani la întoarcere. 
Până atunci lumea ne va uita pe toţi, chiar dacă doar am 
merge până la o colonie şi ne-am întoarce imediat înapoi. 
Ceea ce, desigur, nu ni s-ar permite să facem. 

Deci nu e un asasinat, la naiba, e o altă răpire. 

E o ofertă, specifică Rackham, pe care o puteţi accepta sau 
refuza. 

Eu refuz, zise Dink. 

Întâi ascultă oferta. 

Ascultă asta, replică Dink făcând un gest obscen. 

Vă ofer comanda unei colonii. Fiecăruia dintre voi. Fără 
rivali. Nu avem cunoştinţă de vreo armată inamică cu care 
să vă confruntaţi, dar lumile vor fi pline de pericole şi 
incertitudini, iar talentele voastre vor trebui să se adapteze 
la perfecţie. Oamenii vă vor asculta - oameni mai bătrâni ca 
voi - pe de o parte pentru că voi sunteţi Gaşca lui Ender şi 
pe de altă parte -în special - datorită abilităţilor voastre. Vor 
vedea cât de repede sesizaţi informaţiile importante, le 


ordonaţi în funcţie de priorităţi, anticipaţi consecinţele şi 
luaţi decizii corecte. Veţi fi fondatorii unor noi lumi. 

Tom Nebunul spuse cu o voce de copil: 

O să numească planetele după noi? 

Nu fi prost, zise Carn. 

Îmi pale lău. 

Uite ce e, domnilor, spuse Graff. Am văzut ce s-a întâmplat 
cu Mătcile. S-au îngrămădit pe o singură planetă şi au fost 
nimicite dintr-o singură lovitură. Orice armă am inventa noi, 
inamicul poate de asemenea să inventeze una şi s-o 
folosească împotriva noastră. 

Ei, haide. Mătcile s-au răspândit şi au colonizat la fel de 
multe planete câte colonizați şi voi - de fapt voi nu faceţi 
decât să trimiteţi nave care să colonizeze lumile pe care ele 
s-au stabilit deja, pentru că sunt singurele despre care ştiţi 
că au o atmosferă respirabilă şi floră şi faună comestibilă. 

De fapt, noi ne luăm cu noi propria floră şi faună. 

Dink are dreptate, spuse Shen. Dispersia nu a funcţionat 
în cazul Mătcilor. 

Pentru că ele nu s-au dispersat, zise Graff. Aveau Gândaci 
pe toate planetele, dar când voi le-aţi făcut bucăţi lumea 
natală, toate Mătcile se aflau acolo. Şi-au pus toate ouăle 
într-un coş. Noi n-o să facem asta. Parţial din cauză că rasa 
umană nu e compusă dintr-o mână de mătci şi o grămadă 
de lucrătoare şi de trântori, fiecare dintre noi este o Matcă 
şi conţine o recapitulare a întregii istorii a omenirii. Deci 
dispersarea oamenilor va funcţiona. 

Aşa cum tusea în aglomeraţie răspândeşte gripa, adăugă 
Tom Nebunul vesel. 

Exact. Poţi să ne numeşti o boală dacă vrei, nu-mi pasă - 
sunt om, şi vreau să ne răspândim peste tot ca o epidemie, 
pentru ca niciodată să nu putem fi nimiciţi. 

Rackham aprobă din cap. 

Şi ca să reuşim asta e necesar ca fiecare colonie să aibă 
şanse maxime de supravieţuire. 

Adică pe voi, adăugă Graff. Dacă vă pot convinge. 


Deci noi vă punem pe picioare coloniile, zise Carn, şi voi ne 
luaţi de pe Pământ, pentru ca Peter să pună capăt tuturor 
războaielor şi să instaureze regatul milenar al lui Hristos. 

Dacă vine sau nu Hristos, nu e treaba mea. Pe mine nu mă 
interesează decât salvarea fiinţelor umane. Colectiv şi 
individual. 

Tu eşti cel nobil, nu-i aşa? 

Nu. V-am creat pe voi. Nu ca indivizi... 

E bine că spui asta, zise Carn, pentru că tatăl meu ar fi 
fost nevoit să te omoare pentru asemenea calomnii despre 
mama. 

Eu v-am găsit. Eu v-am testat. V-am adunat. Am făcut 
lumea să fie conştientă de existenţa şi de valoarea voastră. 
Eu am creat şi pericolul pe care îl reprezentaţi. 

Deci încerci să-ţi repari greşelile. 

Nu a fost o greşeală. Câştigarea ultimului război era 
esenţială. Dar de-a lungul istoriei n-a fost ceva neobişnuit 
ca soluţia unei probleme să devină cauza alteia. 

Adică întâlnirea asta e pentru a face curăţenie. 

— Întâlnirea este pentru a vă oferi o şansă de a face ceva 
care să vă satisfacă dorinţa irezistibilă de supremație, între 
timp asigurând şi supraviețuirea rasei umane, atât aici, pe 
Pământ, cât şi în galaxie. 

Ei se gândiră câteva clipe. Basculă vorbi primul: 

Eu mi-am ales deja țelul în viaţă, colonele Graff. 

Hyrum, şopti Dink suficient de tare ca să se audă. Acum e 
camaradul nostru. 

L-ai ales, spuse Graff, şi l-ai împlinit. Poporul tău are o 
ţară, şi faceţi parte din PLP Pentru tine lupta s-a încheiat. 
Nu ţi-a mai rămas decât s-o freci sub conducerea lui Peter 
Wiggin până când fie o să te revolţi împotriva lui, fie o să 
devii comandantul lui militar - şi apoi înlocuitorul lui ca 
Hegemon. O să conduci lumea. Sunt pe-aproape? 

Nu am asemenea planuri. 

Dar ţi se potrivesc. Nu te preface că nu-i aşa. Vă cunosc pe 
voi, băieţii. Nu sunteţi nebuni. Nu sunteţi răi. Dar nu va 


puteţi opri. 

De asta nu ai invitat-o pe Petra, zise Bean. Pentru că n-ai 
mai fi putut spune tot timpul „voi, băieţii”. 

Uiţi, replică Dink, că acum suntem colegii lui. Am putea să 
le spunem şi noi „voi, băieţii” lui şi lui Rackham. 

Graft se ridică de pe scaunul lui din capul mesei. 

Eu v-am făcut oferta. Voi o să vă gândiţi la ea, indiferent 
dacă vreţi sau nu. O să vedeţi cum se desfăşoară 
evenimentele. Ştiţi cu toţii cum să mă contactaţi. Oferta e 
deschisă. Am terminat pentru azi. 

Ba nu, zise Shen. Pentru că nu aţi făcut nimic în legătură 
cu problema principală. 

Adică? 

Noi suntem doar potenţiali aţâţători de războaie şi ucigaşi 
de copii. N-ai făcut nimic în privinţa lui Supă Fierbinte şi a 
lui Alai. 

Şi Virlomi, adăugă Molo Musca. Dacă vrei să cauţi pe 
cineva care reprezintă un pericol, ea e aceea. 

Li se va face aceeaşi ofertă ca şi vouă, spuse Rackham. De 
fapt, unul dintre ei a primit-o deja. 

Care? întrebă Dink. 

Cel care a avut posibilitatea s-o asculte. 

Atunci e Supă Fierbinte, spuse Shen. Pentru că de Domnul 
Calif nu poţi nici măcar să te apropii. 

Ce ţipi deştepţi vă dovediţi voi, zise Graff. 

„Bătălia de la Waterloo a fost câştigată, cită Rackham, pe 
terenurile de joc de la Eton”. 

Ce naiba vrea să însemne asta? întrebă Carn Carby. Nici 
măcar n-ai fost vreodată la Eton. 

Era o analogie. Dacă nu ţi-ai fi petrecut întreaga copilărie 
jucând jocuri de război ai fi ştiut câte ceva. Sunteţi cu toţii 
atât de needucaţi! 

NAVELE. 

From: Champi%T'it'uGRuna.gov.qu. 

To: WallabyWannabe%BoyGenius(ostratplan/mil.gov.au. 

Re: „O idee bună” 


Bineînţeles că „oferta” lui Grafj ţi s-a părut ŢIE o idee 
bună. Tu trăieşti în Australia. 

Basculă. 

From: WallabyWannabe%BoyGenius(8stratplan/mil.gov. M 
To: Cbampi%T'it'uORuna.gov.qu Re: Ha, ha. 

Oamenii care trăiesc pe Lună - scuze, în Anzi -n-ar trebui 
să facă glume pe seama Australiei. 

Carn. 

From: Champi%T'it'uGRuna.gov.qu. 

To: WallabyWannabe%BoyGenius(stratplan/mil.gov.au. 

Re: Cine glumeşte f. 

Am văzut Australia, am trăit pe un asteroid, şi aş alege 
asteroidul. 

Basculă. 

From: WallabyWannaby%BoyGenius(stratplan/mil.gov.au 
To: Cbampi%T'it'uORuna.gov.qu Re: Asteroidul. 

Ca să poată fi locuibilă, Australia nu are nevoie nici de 
sisteme de întreţinere a vieţii ca un asteroid, nici de coca, 
aşa, ca Anzii. In plus, asteroidul ţi-a plăcut numai pentru că 
se numea Eros şi e lucrul cel mai apropiat de sex pe care o 
să-l obţii vreodată. 

Carn. 

From: Champi%T'it'uGRuna.gov.qu. 

To: WallabyWannaby%BoyGenius(Ostratplan/mil.gov.au. 

Re: Cel puţin. 

Cel puţin eu am un sex. Masculin, apropo. Deschide-te la 
pantaloni şi verifică-l pe al tău. (Apuci de fermoar şi tragi în 
jos.) (Oh, stai, tu eşti în Australia. Atunci în sus.) 

Basculă. 

From: WallabyWannaby%BoyGenius(stratplan/mil.gov.au. 

To: Champi%T'it'uORuna.gov.qu. 

Re: Hai să vedem... fermoarul... pantalonii... trag... 

Au! Vai! Auuuu! 

Carn. 

Marinarii erau atât de emoţionaţi că Doamna se afla la 
bordul modestului lor dhow încât doar printr-o minune nu 


se scufundară imediat ce porniră pe mare. Navigau încet, 
cu o mulţime de precauţii; chiar şi virarea ambarcaţiunii 
părea să necesite tot atât efort cât reinventarea navigaţiei. 
Virlomi nu-şi arătă totuşi nerâbdarea. 

Venise timpul pentru pasul următor - India trebuia să 
păşească pe scena lumii. Avea nevoie de un aliat care să-i 
elibereze națiunea de cotropitorii străini. Cu toate că 
atrocitățile încetaseră - nu mai era nimic de filmat acum - 
Alai continua să-şi menţină trupele islamice în toată India. 
Aştepta provocări hinduse. Ştia că Virlomi nu-şi putea 
controla poporul atât de bine cum îşi controla Alai acum 
trupele. 

Dar nu avea de gând să apeleze la Han Tzu. Luptase prea 
mult ca să-i alunge pe chinezi din India pentru ca acum să-i 
invite înapoi. În plus, chiar dacă ei nu aveau o religie pe 
care s-o impună cu forţa aşa cum aveau islamicii lui Alai, 
chinezii erau foarte aroganţi, fiind foarte siguri că au 
dreptul să conducă lumea. 

Şi băieţii ăia din Gaşcă, ce siguri erau că pot fi stăpânii ei! 
Oare nu înțelegeau că întreaga ei viaţă era o repudiere a 
ideii de superioritate? Ei fuseseră aleşi să poarte război cu 
extratereştrii. În acel război, zeii luptaseră alături de ei. 
Dar acum zeii luptau de partea lui Virlomi. 

La început nu fusese credincioasă. îşi exploatase 
cunoştinţele despre religia şi credinţele poporului ei. Dar 
pe parcursul a săptămâni, luni şi ani de campanie împotriva 
Chinei şi apoi a islamicilor, văzuse cum totul se supunea şi 
se adapta planurilor ei. Tot ce gândea ea se îndeplinea; şi 
fiindcă existau teste care dovedeau că Alai şi Han Tzu erau 
mai inteligenţi decât ea, probabil entităţi mai înțelepte 
decât ei doi îi inspirau lui Virlomi ideile. 

O singură persoană îi putea oferi ajutorul de care avea 
nevoie, un singur bărbat în întreaga lume nu ar fi doborât-o 
dacă s-ar fi măritat cu el. La urma urmelor, când se va 
căsători ea, întreaga Indie se va căsători; şi orice copii ar 
avea ar fi copiii unui zeu, cel puţin în ochii poporului. 


Întrucât partenogeneza ieşea din discuţie, avea nevoie de 
un soţ. De aceea apelase la Peter Wiggin. 

Wiggin, fratele măreţului Ender. Fratele mai mare. Se mai 
putea îndoi cineva că fiii ei vor avea cele mai bune gene 
disponibile pe Pământ? Ar fonda o dinastie care să unească 
lumea şi să domnească pentru totdeauna. Căsătorindu-se 
cu ea, Peter va putea adăuga India la PLP transformând-o 
dintr-un outsider într-o organizaţie alcătuită din mai mult 
de jumătate din populaţia lumii. lar ea - şi India - se va 
ridica deasupra oricărei alte naţiuni. În loc să conducă o 
singură naţiune, China de exemplu, sau să fie figura 
centrală a unei religii brutale şi retrograde, ca Alai, ea va fi 
soţia iluminatului Locke, Hegemonul Pământului, omul a 
cărui viziune va aduce în sfârşit pacea întregii lumi. 

Nava lui Peter nu era mare - era clar că nu era un om 
risipitor. Dar nici nu era un primitiv dhow de pescari; nava 
lui Peter avea o linie modernă şi părea să fi fost proiectată 
să se ridice şi să zboare pe deasupra valurilor. Viteză. În 
lumea lui Peter nu era timp de pierdut. 

Cândva, şi ea aparținuse acestei lumi. Dar de ani de zile 
încetinise ritmul ca să se alinieze cu pasul vieţii din India. 
Mergea încet când o priveau oamenii. Trebuia să-şi 
păstreze graţia simplă la care se aşteptau din partea cuiva 
în poziţia ei. Şi trebuia să păstreze tăcerea când bărbaţii se 
certau, vorbind exact atât cât era potrivit să vorbească. Nu- 
şi putea permite să facă ceva care s-o coboare în ochii lor. 

Dar ducea dorul vitezei. Visa navetele care o duseseră 
spre Şcoala de Luptă, Şcoala de Tactică şi înapoi pe 
Pământ. Suprafeţele curate şi lustruite. Rapiditatea 
jocurilor din sala de luptă. Intensitatea vieţii din Hyderabad 
printre ceilalţi absolvenţi ai Şcolii de Luptă dinainte ca ea 
să evadeze şi să-l anunţe pe Bean despre Petra. Se potrivea 
mai mult adevăratelor ei înclinații decât poza aceasta de 
primitivism. 

Faci ceea ce se cere ca să învingi. Cei care au armate le 
antrenează pe acestea. Dar la început, Virlomi nu se avea 


decât pe sine. Aşa că se antrenase şi se disciplinase ca să 
pară aşa cum trebuia să pară. 

Prin acest proces devenise ceea ce trebuia să fie. 

Dar asta nu însemna că îşi pierduse capacitatea să admire 
vasul suplu şi rapid pe care îl adusese Peter. 

Pescarii o ajutară să coboare din dhow şi să urce în barca 
cu vâsle care urma s-o transporte între cele două nave. În 
largul golfului Mannar erau probabil valuri mult mai 
puternice, dar micile insule care formau Podul lui Adam 
protejau apele de aici, iar valurile erau line. 

Ceea ce era numai bine. Îi era puţin greață încă de când 
se urcase la bord. Nu voia ca marinarii s-o vadă vomitând. 
Nu se aşteptase să aibă râu de mare. De unde să ştie ca aşa 
ceva era posibil? Elicopterele n-o deranjau, nici maşinile pe 
drumuri accidentate, nici chiar căderea liberă. De ce ar fi 
dat-o peste cap o mică legănare pe valuri? 

În barcă era mai bine decât în dhow. Mai înspăimântător, 
dar nu-i făcea greață. Cu frica se descurca. 

Frica n-o făcea să vomite. O făcea doar mai hotărâtă să 
învingă. 

Peter o aştepta pe punte, şi ea apucă mâna lui ca să urce 
la bord. Era un semn bun. Nu încerca să se joace cu ea şi s- 
o forţeze să vină la el. 

Peter îi puse pe oamenii ei să ancoreze şalupa lângă nava 
lui, apoi îi aduse la bord să se odihnească în confortul 
relativ al punţii, în timp ce ea intra în cabină cu Peter. 

Această fusese decorată frumos şi confortabil, dar nu era 
exagerat de mare sau pretențioasă. Avea exact nota 
potrivită de opulenţă stăpânită. Era un om cu gust. 

— Nu e nava mea, bineînţeles, zise Peter. De ce să cheltui 
banii PLP pe un iacht? E închiriată. 

Ea nu spuse nimic - la urma urmelor, tăcerea făcea parte 
din cea care era ea acum. Dar era puţin dezamăgită. 
Modestia era un lucru; dar de ce se simţea obligat să-i 
spună că nu era el proprietarul, că el era sărac? Pentru că 
el considera imaginea ei de căutător al simplităţii 


tradiţionale indiene - nu a sărăciei - ca fiind ceva ce voia ea 
cu adevărat şi nu ca un rol jucat pentru a câştiga inimile 
poporului indian. 

Ei bine, nici nu mă aşteptam ca el să fie un observator la 
fel de atent ca şi mine. La urma urmelor, el nu fusese admis 
la Şcoala de Luptă. 

Ia loc, zise el. Ţi-e foame? 

Nu, mulţumesc, răspunse ea blând. 

Dacă ar fi ştiut el ce era să se întâmple cu mâncarea pe 
care încercase s-o mănânce pe mare! 

Un ceai? 

Nimic. 

El ridică din umeri - jenat? Pentru că îl refuzase? Oare era 
chiar atât de copilăros? Considera asta ceva personal? 

Mă rog, era de aşteptat s-o ia personal. Doar că nu 
înţelegea cum sau de ce. 

Bineînţeles că nu. Cum ar fi putut să-şi imagineze ce 
venise ea să-i ofere? 

Era timpul să redevină Virlomi. Era timpul să-i arate 
despre ce era vorba. 

Peter stătea în picioare lângă un bar cu frigider, şi părea 
să ezite între a o invita să ia loc alături de ella masă sau pe 
fotoliile fixate în bolţuri, pe punte. 

Făcu doi paşi şi fu lângă el, lipindu-şi trupul de al lui, 
împletind braţele Indiei pe sub ale lui şi cuprinzându-i 
spatele. Se ridică pe vârfuri şi-l sărută pe buze. Nu cu 
pasiune, ci blând şi cald. Nu era sărutul cast al unei fetiţe; 
era o promisiune de dragoste, aşa cum putea ea s-o arate 
cel mai bine. Nu avusese parte de prea multă experienţă 
înainte ca Ahile să vină şi să transforme Hyderabadul într- 
un loc de muncă steril şi îngrozitor. Câteva săruturi cu 
băieţii pe care îi cunoştea. Dar învățase câte ceva din ceea 
ce îi excita pe ei; iar Peter era, la urma urmelor, doar cu 
puţin mai mult decât un băiat, nu-i aşa? 

Şi păru că funcţionează. El îi întoarse sărutul. 

Mergea aşa cum se aşteptase. Zeii erau cu ea. 


— Hai să stăm jos, zise Peter. 

Dar spre surprinderea ei, arătă spre masă, nu spre fotolii. 
Nu spre cel larg, în care ar fi putut sta amândoi. 

Spre masă, unde ar fi avut o scândură de lemn - ceva rece 
şi neted, oricum - între ei. 

După ce se aşezară, Peter o privi întrebător. 

Chiar pentru asta ai făcut atâta drum? 

Tu ce crezi? 

Speram că e ceva în legătură cu ratificarea Constituţiei de 
către India. 

N-am citit-o, spuse ea. Dar trebuie să ştii că India nu 
renunţă uşor la suveranitatea ei. 

Ar putea fi destul de uşor dacă tu ai cere poporului indian 
să voteze pentru ea. 

Dar, vezi tu, trebuie să ştiu ce primeşte India în schimb. 

Ceea ce primeşte orice naţiune din PLP Pace. Protecţie. 
Comerţ liber. Respectarea drepturilor omului şi alegeri 
libere. 

Asta ai dat Nigeriei, zise Virlomi. 

Asta dăm şi statelor Vanuatu şi Kiribati. Şi Statelor Unite, 
Rusiei, Chinei şi, da, Indiei, când va alege să ni se alăture. 

India este cea mai numeroasă naţiune de pe Pământ. Şi şi- 
a petrecut ultimii trei ani luptând pentru supravieţuire. Are 
nevoie de mai mult decât simpla protecţie. Are nevoie de un 
loc special, aproape de centrul puterii. 

Dar nu eu sunt centrul puterii, zise Peter. Nu sunt rege. 

Ştiu cine eşti. 

— Cine sunt? Părea amuzat. 

Eşti Genghis. Washington. Bismarck. Un clăditor de 
imperii. Un unificator de popoare. Un creator de naţiuni. 

Sunt un distrugător de naţiuni, Virlomi. Vom păstra 
cuvântul naţiune, dar va ajunge să însemne ceea ce stat 
înseamnă în America. O unitate administrativă, doar cu 
puţin mai mult de atât. India are o istorie măreaţă, dar de 
acum încolo vom scrie istoria omenirii. 


Cât de nobil, replică Virlomi - lucrurile nu mergeau aşa 
cum voia ea. Cred că nu înţelegi ce-ţi ofer. 

Îmi oferi ceva ce îmi doresc foarte mult - India, parte din 
PLP Dar preţul pe care mă pui să-l plătesc este prea mare. 

— Preţul! 

Chiar atât de prost era? 

Să mă ai pe mine nu este un preţ pe care să-l plăteşti. Este 
un sacrificiu pe care îl fac eu. 

Cine poate spune că romantismul a murit, făcu Peter. 
Virlomi, eşti absolventă a Şcolii de Luptă. Cu siguranţă 
înţelegi că mi-e imposibil să atrag India în PLP prin 
căsătoria mea. 

Abia atunci, când îl provocase, totul devenise clar. Nu 
lumea aşa cum o vedea ea, centrată pe India, ci lumea aşa 
cum o vedea el, cu el însuşi în centrul tuturor lucrurilor. 

Deci e vorba numai de tine, zise Virlomi. Nu poţi împărţi 
puterea cu nimeni. 

Pot împărţi puterea cu toată lumea, şi deja o fac. Doar un 
prost crede că poate conduce de unul singur, Nu poţi 
conduce decât prin supunerea de bună voie şi prin 
cooperarea celor pe care se presupune că îi conduci. 
Trebuie să vrea să-i conduci tu. lar dacă eu mă căsătoresc 
cu tine - oricât de atrăgătoare ar fi oferta din toate 
punctele de vedere - nu voi mai fi privit ca un negociator 
onest. În loc să aibă încredere că voi conduce politica 
externă şi militară a PLP în beneficiul întregii lumi, vor 
presupune că favorizez India. 

Nu în toate privinţele, zise ea. 

Mult mai mult decât în toate privinţele. Voi fi privit ca o 
unealtă a Indiei. Poţi fi sigură, Califul Alai ar declara imediat 
război nu numai Indiei, unde sunt multe din trupele lui, ci 
PLP-ului. M-aş confrunta cu războaie sângeroase în Sudan 
şi Nubia, ceea ce nu vreau. 

De ce te plângi de asta? 

De ce n-aş face-o? zise el. 

Îl ai pe Bean. Cum ţi se poate împotrivi Alai? 


Bun, dacă Bean e atât de puternic şi irezistibil, de ce aş 
avea nevoie de tine? 

Pentru că în Bean nu vei putea niciodată să ai atâta 
încredere ca într-o soţie. Şi Bean nu-ţi aduce un miliard de 
oameni. 

Virlomi, zise Peter, aş fi un prost să am încredere în tine, 
soţie sau nu. Nu vrei ca India să facă parte din PLP ci PLP 
să facă parte din India. 

De ce n-ar fi un parteneriat? 

Pentru că zeii nu au nevoie de parteneri muritori, zise 
Peter. Ai fost prea mult timp zeu. Nu te poţi căsători cu nici 
un bărbat, atâta timp cât consideri că îi faci o favoare numai 
dacă îl laşi să te atingă. 

Nu spune cuvinte pe care nu le poţi retrage, spuse Virlomi. 

Nu mă face să spun ceva dificil de auzit, replică Peter. Nu 
am de gând să compromit toată conducerea PLP doar 
pentru aderarea unei singure ţări. 

Vorbea serios. Credea cu adevărat că poziţia lui era 
superioară poziţiei ei. Se credea mai mare decât India! Mai 
mare decât un zeu! Că s-ar înjosi primind ceea ce îi oferea 
ea. 

Acum nu mai avea nimic să-i spună. N-o să-şi piardă 
vremea cu ameninţări inutile. O să vadă el ce poate ea să le 
facă celor care vor ca India să le fie duşman. 

Se ridică în picioare. 

Îmi pare rău că nu ţi-am anticipat oferta, zise Peter. Nu te- 
aş fi făcut să-ţi pierzi timpul. Nu vreau să te pun într-o 
situaţie jenantă. Credeam că tu îmi înţelegi mai bine 
situaţia. 

Sunt doar o singură femeie. India e o singură ţară. 

El tresări uşor. Nu-i plăcea să i se arunce în faţă propriile 
lui cuvinte prosteşti şi arogante. Ei bine, o să ai parte de 
lucruri mult mai rele, frate al lui Ender. 

— Am mai chemat două persoane să se întâlnească cu tine, 
zise Peter. Dacă vrei. 


Deschise o uşă şi în cameră intrară colonelul Graff şi un 
bărbat pe care nu-l cunoştea. 

— Virlomi, cred că pe ministrul Graff îl cunoşti. lar acesta 
este Mazer Rackham. 

Ea înclină capul, fără să se arate surprinsă. Ei se aşezară 
şi îi explicară oferta lor. 

Am deja dragostea şi loialitatea celei mai mari naţiuni de 
pe Pământ, spuse Virlomi. Şi nu am fost învinsă de cei mai 
îngrozitori duşmani pe care China şi lumea islamică i-a 
putut asmuţi împotriva mea. De ce mi-aş dori să fug şi să 
mă ascund undeva, într-o colonie? 

E o muncă nobilă, zise Graff. Nu înseamnă să te ascunzi, 
înseamnă să construieşti. 

Termitele construiesc. 

Iar hienele sfâşie, adăugă Graff. 

Nu am nevoie şi nici nu mă interesează oferta voastră, zise 
Virlomi. 

Nu, doar că nu înţelegi încă necesitatea. Întotdeauna ţi-ai 
schimbat greu punctele de vedere. Asta te-a tras înapoi în 
Şcoala de Luptă, Virlomi. 

Acum nu mai eşti profesorul meu. 

Cu siguranţă greşeşti într-o privinţă, indiferent dacă sunt 
profesorul tău sau nu. 

Ea aşteptă. 

Încă nu ai înfruntat cei mai îngrozitori duşmani pe care 
China şi lumea islamică i-ar putea asmuţi împotriva ta. 

Crezi că Han Tzu mai poate intra în India? Eu nu sunt 
Tikal Chapekar. 

Nici el nu e Biroul Politic sau Tigrul Zăpezilor. 

EI e Colegul lui Ender, zise ea batjocoritor. 

El nu e prins în propriul său misticism, spuse Rackham, 
care nu vorbise până acum. Pentru binele tău, Virlomi, 
priveşte-te cu atenţie în oglindă. Aşa arată megalomania în 
fazele incipiente. 

Nu am ambiţii personale, zise Virlomi. 


Dacă defineşti India după cum o concepi tu, continuă 
Rackham, o să te trezeşti într-o dimineaţă teribilă şi o să 
descoperi că nu e aşa cum ai tu nevoie să fie. 

Spui asta din vasta experienţă a guvernării... ce ţară era, 
domnule Rackham? 

Rackham se mulţumi să zâmbească. 

Mândria, când e zgândărită, devine meschină. 

Ăsta nu era deja un proverb? întrebă Virlomi. Sau trebuie 
să mi-l notez? 

Oferta rămâne în picioare, zise Graff. Este irevocabilă 
pentru tot restul vieţii tale. 

Lui Peter de ce nu-i faceţi aceeaşi ofertă? Ele cel care ar 
avea nevoie de o călătorie lungă. 

Hotări că nu poate avea o replică finală mai bună decât 
asta, aşa că se îndreptă încet, cu graţie, către uşă. Nimeni 
nu vorbi în timp ce ea pleca. 

Marinarii ei o ajutară să urce din nou în barcă şi se 
îndepărtară. Peter nu veni pe punte să-şi ia rămas-bun; o 
altă impoliteţe, deşi ea nu i-ar fi răspuns nici dacă ar fi 
făcut-o. Cât despre Graff şi Rackham, destul de curând vor 
apela la ea pentru finanţare - ba nu, pentru a primi 
permisiunea de funcţionare a micului lor Minister al 
Colonizării. 

Dhow-ul o duse înapoi în alt sat de pescari decât cel din 
care plecaseră - nu avea rost să-i uşureze sarcina lui Alai, 
dacă aflase despre plecarea ei din Hyderabad şi o urmărise. 

Luă un tren spre Hyderabad, dându-se drept cetăţean de 
rând - în caz că vreun soldat musulman ar fi avut 
îndrăzneala să perchiziţioneze trenul. Dar oamenii ştiau 
cine e. Care chip era mai cunoscut în toată India? Şi, nefiind 
islamică, nu trebuia să-şi acopere faţa. 

Primul lucru pe care îl voi face, când voi conduce India, va 
fi sa schimb numele Hyderabadului. Nu în Bhagnagar - deşi 
venea de la o femeie indiană, acest nume fusese pus de un 
prinţ musulman care distrusese satul indian iniţial pentru a 


construi Charminar, un monument al propriei sale puteri, 
chipurile în onoarea iubitei sale soţii hinduse. 

India nu va mai fi niciodată nimicită ca să satisfaci dorinţa 
de putere a islamicilor. Noul nume al Hyderabadului va fi 
numele originar al satului: Chichlam. 

Îşi croi drum de la gară spre o casă sigură din oraş, şi de 
acolo asistenții ei o ajutară să se întoarcă la coliba unde se 
presupunea că meditase şi se rugase pentru India în cele 
trei zile cât fusese plecată. Acolo dormi câteva ore. 

Apoi se trezi şi trimise un asistent să-i aducă un sari 
elegant, dar simplu, unul pe care ştia că-l putea purta cu 
graţie şi frumuseţe, şi care-i avantaja cel mai mult trupul 
suplu. Când fu mulţumită de aspectul ei, şi de părul aranjat 
frumos, ieşi din colibă şi merse la porţile Hyderabadului. 

Soldaţii de la punctul de control se holbară la ea, Nimeni 
nu se aşteptase ca ea să încerce să intre şi habar n-aveau 
ce să facă. 

În timp ce ei se agitau să-şi întrebe superiorii din interior 
ce ar trebui să facă, Virlomi pur şi simplu intră. Nu 
îndrăzniră s-o oprească sau s-o provoace - nu voiau să fie 
responsabili de pornirea unui război. 

Cunoştea locul la fel de bine ca toţi ceilalţi, şi ştia în care 
dintre clădiri se află Statul-Major al Califului Alai. 

Deşi mergea grațios, fără grabă, îi luă puţin timp să 
ajungă acolo. 

Din nou nu dădu atenţie gărzilor, funcţionarilor, 
secretarilor sau ofiţerilor superiori musulmani. Pentru ea 
nu însemnau nimic. Deja aflaseră decizia lui Alai; iar decizia 
lui era, evident, s-o lase să treacă, căci nu o putea împiedica 
nimeni. 

Înţeleaptă decizie. 

Fu chiar însoţită de un ofiţer tânăr care merse înaintea ei, 
deschizând uşile şi indicându-i pe unde s-oia. 

O conduse într-o încăpere largă, unde Alai o aştepta stând 
în picioare, împreună cu o duzină de ofiţeri superiori, 
aliniaţi lângă perete. 


Ea înainta până în mijlocul încăperii. 

— De ce te temi de o femeie singură, Califule Alai? înainte 
ca el să aibă timp să dea răspunsul evident adevărat - că, 
departe de a se teme, o lăsase să treacă netulburată şi 
nepercheziţionată prin complexul său şi să ajungă la el - 
Virlomi începu să-şi desfacă sari-ul. Într-o clipă, era goală în 
faţa lui. Apoi ridică mâna şi-şi despleti părul lung, 
răsfirându-şi degetele prin el. 

— Vezi că nu am nici o armă ascunsă aici. India stă 
înaintea ta, goală şi lipsită de apărare. De ce te temi de ea? 

Alai îşi întorsese ochii imediat ce-i fusese limpede că ea se 
dezbrăca. La fel şi majoritatea ofiţerilor mai pioşi. Dar 
aparent, câţiva crezuseră că e responsabilitatea lor să se 
asigure că era într-adevăr neînarmată. Virlomi se bucură de 
consternarea lor, de jena lor - şi, bănuia ea, de dorinţa lor. 
Aţi venit aici ca să violaţi India, nu-i aşa? Şi totuşi nu mă 
puteţi atinge. Pentru că nu sunt aici pentru voi, slugilor. 
Sunt aici pentru stăpânul vostru. 

— Lăsaţi-ne, le spuse Alai celorlalţi bărbaţi. 

Nici chiar cel mai modest dintre ei nu se putu opri să nu-i 
arunce o privire în timp ce părăseau camera, lăsându-i pe 
cei doi singuri. 

Uşa se închise în urma lor. Ea şi Alai erau singuri. 

Foarte simbolic, Virlomi, zise Alai, încă refuzând s-o 
privească. Despre asta o să se vorbească. 

Oferta pe care ţi-o fac e şi simbolică, şi tangibilă. 
Impertinentul de Peter Wiggin a mers cât putea de departe. 
De ce islamicii şi hinduşii trebuie să fie duşmani, când 
împreună am putea să-i zădărnicim ambițiile? 

Ambiţiile lui nu sunt atât de goale cum eşti tu. îmbracă-te, 
ca să mă pot uita la tine. 

— Un bărbat nu are voie să se uite la mireasa lui? Alai 
chicoti. 

O căsătorie dinastică? Credeam că i-ai spus deja lui Han 
Tzu ce să facă cu o asemenea idee. 


Han Tzu nu are nimic să-mi ofere. Tu eşti conducătorul 
islamicilor din India. O mare parte din poporul meu a fost 
smuls Mamei India într-o ostilitate fără rost. Şi pentru ce? 
Uită-te la mine, Alai. 

Fie forţa vocii ei era mai tare decât el, fie nu se mai putu 
împotrivi dorinţei, sau pur şi simplu decise că, de vreme ce 
erau singuri, nu mai trebuia să facă paradă de un 
comportament perfect. 

O privi de sus până jos, liniştit, fără nici o reacţie. In acest 
timp ea ridică braţele deasupra capului şi se roti. 

— lată India, zise, nu-ţi mai opune rezistenţă, nu se mai 
fereşte de tine, ci te întâmpină cu bucurie, e soţia ta, solul 
fertil în care să însămânţezi o nouă civilizaţie a 
musulmanilor şi hinduşilor uniţi. 

Se afla din nou cu faţa spre el. El continua să se uite la ea, 
fără să se silească să-şi menţină privirea pe faţa ei. 

— Mă intrigi, zise el. 

Trebuia să-mi dau seama de asta, răspunse ea în sinea ei. 
Islamicii nu au niciodată virtutea pe care pretind că o au. 

Trebuie să mă gândesc la asta, zise el. 

Ba nu. 

Crezi că mă pot hotărî într-o clipă? 

Treaba ta. Dar eu voi pleca din camera asta în câteva 
momente. Fie voi fi îmbrăcată în acest sari, ca soţie a ta, fie 
voi fi dezbrăcată, lăsându-mi hainele în urmă. Voi trece 
goală prin sediul tău şi tot goală mă voi întoarce la poporul 
meu. Să stabilească ei ce mi s-a întâmplat în interiorul 
acestor ziduri. 

Ai provoca un astfel de război? 

Prezenţa ta în India este o provocare, Califule. Eu îţi ofer 
pacea şi unirea între popoarele noastre. Îţi ofer o alianţă 
permanentă care ne va permite, Indiei şi Islamului 
împreună, să unim lumea sub un singur guvern şi să-l dăm 
pe Peter Wiggin la o parte din drum. Nu a fost niciodată 
demn de numele fratelui său; a irosit prea mult din timpul şi 
atenţia lumii. 


Se apropie mai mult de el, până când genunchii li se 
atinseră. 

— În cele din urmă va trebui să îl înfrunţi, Califule Alai. O 
vei face având India în patul tău şi alături de tine, sau o vei 
face când cea mai mare parte a forţelor tale vor fi nevoite 
să rămână aici ca să ne împiedice să te înjunghiem pe la 
spate? Pentru că eu o voi face. Dacă va fi să ne iubim sau să 
fim duşmani, acum e momentul să alegi. 

El nu făcu nici o încercare s-o aresteze sau s-o ucidă -ştia 
că nu poate să facă asta, aşa cum nu putea nici s-o lase să 
plece dezbrăcată. Adevărata întrebare era dacă va fi un soţ 
duşmănos sau unul entuziast. 

Întinse mâna şioluă pe aei. 

— Ai făcut o alegere înţeleaptă, Califule Alai, zise ea. Se 
aplecă şi-l sărută. Acelaşi sărut pe care i-l dăruise şi lui 
Peter Wiggin, dar pe care el îl desconsiderase. 

Alai i-l întoarse cu căldură. Mâinile i se plimbară pe trupul 
ei. 

Mai întâi căsătoria, zise ea. 

Lasă-mă să ghicesc. Vrei să ne căsătorim acum. 

În această cameră. 

Nu vrei să te îmbraci, ca să putem filma ceremonia? Ea 
râse şi îl sărută pe obraz. 

De dragul publicităţii, o să mă îmbrac. 

Vru să se îndepărteze, dar el îi prinse mâna, o trase înapoi 
şi o sărută iar, de data asta cu pasiune. 

E o idee bună, îi spuse. O idee îndrăzneață. O idee 
periculoasă. Dar cu siguranţă că e una bună. 

O să-ţi stau alături în toate privinţele, zise ea. 

— Nu în faţa mea. Nu în spate, nici mai sus sau mai jos. Ea 
îl îmbrăţişa şi îi sărută turbanul. Apoi i-l scoase de pe cap şi- 
Il sărută pe păr. 

— Acum 0 să trebuiască să mă chinui să-l pun la loc, spuse 
el. 

O să te chinui aşa cum vreau eu, gândi ea. 'locmai am 
repurtat o victorie azi, aici, în această încăpere, Califule 


Alai. Tu şi Allah al tău poate că nu vă daţi seama, dar zeii 
Indiei sunt stăpâni pe acest loc, iar ei mi-au dăruit victoria 
fără ca vreun soldat să mai moară într-un război inutil. 

Ce proşti au fost cei de la Şcoala de Luptă, să admită atât 
de puţine fete! îi lăsaseră pe băieţi neajutoraţi în faţa 
femeilor, la întoarcerea pe Pământ. 

EREVAN. 

From: PetraDelphikiGFreePeopleOfEartb.fp.gov. 

To: BlândulDink8 MinCol.gov. 

Re: Nu pot să cred că asta e adresa ta. 

Când mi-a spus Bean ce s-a discutat la întâlnire, m-am 
gândit: cunosc un tip care niciodată nu o să se alinieze 
vreunui plan de-al lui Graff. 

Apoi am primit scrisoarea prin care mă informai că ţi-ai 
schimbat adresa. M-am gândit puţin şi mi-am dat seama: nu 
există nici un loc pe Pământ în care Blândul Dink să nu se 
încadreze. Te pricepi prea bine să fii mulţumit oriunde, aşa 
că e foarte probabil ca ei să te angajeze. 

Dar cred că ai greşit refuzând să conduci colonia. În parte 
din cauza asta: cine ar putea-o face mai bine ca tine? Nu 
mă face să râd. 

Însă adevăratul motiv este: pentru şeful coloniei va fi un 
iad să-l aibă pe domnul Insubordonare în colonia sa. Mai 
ales că toată lumea va şti că tu ai fost în Gaşca lui Ender şi 
se vor întreba de ce NU EȘTI TU şeful... 

Nu mă interesează cât de loial crezi tu că vei fi, Dink. Nu-ţi 
stă în fire. Eşti un puşti obraznic şi aşa vei rămâne. Aşa că 
admite că eşti un subaltern mizerabil, treci la treabă şi 
CONDU. 

Şi, în caz că nu ştii, tu, cel mai prost dintre toate geniile 
posibile: eu încă te mai iubesc. Te-am iubit întotdeauna. Dar 
nici o femeie în toate minţile nu s-ar mărita cu tine şi nu ţi- 
ar face copii pentru că NIMENI N-AR FACE FAŢĂ SĂ-I 
CREASCĂ. Tu o să ai cei mai drăcoşi copii. Aşa că fă-i într-o 
colonie în care să aibă unde să se ducă atunci când vor fugi 


de acasă de vreo cincisprezece ori înainte de a împlini zece 
ani. 

Dink, eu vreau să fiu fericită, şi pe termen lung. Da, m-am 
întărit în vederea vremurilor grele, atunci când m-am 
căsătorit cu un bărbat care va muri şi ai cărui copii vor avea 
probabil aceeaşi boală. Dar, Dink - nimeni nu se căsătoreşte 
niciodată cu cineva care NU va muri. 

Dumnezeu fie cu tine, prietene. Cerul ştie că dracul este 
deja. 

Cu dragoste, Petra. 

Bean ţinea în braţe doi copii şi Petra pe al treilea în 
avionul de la Kiev spre Erevan - cel mai flămând era la ea. 
Părinţii Petrei locuiau acum acolo, de când Ahile murise şi 
se putuseră întoarce în Armenia. Chiriaşii vechii lor case din 
Maralik o schimbaseră prea mult pentru ca ei să mai vrea 
să se întoarcă. 

În plus, Ştefan, fratele mai mic al Petrei, devenise un 
adevărat călător, şi Maralikul era prea mic pentru el. 
Erevanul, deşi nu putea fi considerat unul dintre oraşele 
mari ale lumii, era totuşi o capitală naţională, şi avea o 
universitate la care merita să înveţe când va termina liceul. 

Dar pentru Petra Erevanul era tot atât de străin ca 
Volgogradul sau oricare dintre oraşele numite San 
Salvador. Chiar şi limba armeană încă vorbită pe multe 
străzi îi suna bizar. O întrista. Eu nu am o patrie, gândea. 

Însă Bean absorbea totul. Petra urcă prima în taxi, şi o luă 
pe Bella şi pe copilul cel mai mic, Ramon, pe care îl găsiseră 
în Filipine. Imediat ce Bean se sui în taxi, îl ridică pe Ender 
la fereastră. Întrucât primul lor născut începuse să dea 
semne că înţelege limbajul, nu mai era vorba doar de o 
joacă. 

E ţara mamei tale, zise Bean. Ioţi oamenii ăştia seamănă 
cu ea. Bean se întoarse în spate spre cei doi din braţele 
Petrei: Voi, copiii, arătaţi diferit, pentru că jumătate din 
materialul vostru genetic provine de la mine. lar eu sunt o 


corcitură. În toată viaţa voastră nu veţi găsi nici un loc în 
care să vă duceţi şi să semănaţi cu localnicii. 

Corect, deprimă şi izolează copiii de la început, spuse 
Petra. 

Pentru mine a mers aşa de bine. 

Când erai copil nu erai deprimat. Erai disperat şi îngrozit. 

Încercăm să facem să fie mai bine pentru copiii noştri. 

Uitaţi-vă, Bella, Ramon, zise Petra. Asta e Erevanul, un 
oraş cu o mulţime de oameni pe care nu-i cunoaştem, 
întreaga lume e plină de străini. 

Şoferul taxiului vorbi în armeană: 

Pentru Petra Arkanian nimeni nu e străin în Erevan. 

Petra Delphiki, îl corectă ea cu blândeţe. 

Da, da, desigur, zise el în Esenţială. Voiam doar să spun că 
dacă ai vrea să bei ceva într-o tavernă, nimeni n-o să te lase 
să plăteşti! 

Asta e valabil şi pentru soţul ei? întrebă Bean. 

Un bărbat mare ca tine? Nu ţi-ar spune ei preţul, te-ar 
întreba doar cât vrei să dai! 

Râse la propria lui glumă. Nu înţelegea, bineînţeles, că 
mărimea îl omora pe Bean. 

— Un om mare ca tine, cu copii aşa de mici! Râse din nou. 

Gândeşte-te cum s-ar amuza dacă ar şti că cel mai mare 
copil, Ramon, era de fapt cel mai tânăr. 

— Cred că era mai bine să mergem pe jos de la aeroport, 
spuse Bean în portugheză. 

Petra făcu o grimasă. 

E nepoliticos să vorbeşti într-o limbă pe care nu o 
cunoaşte. 

Ah. Mă bucur să aflu că noţiunea de impoliteţe există în 
Armenia. 

Şoferul de taxi se agăţă de menţionarea Armeniei, chiar 
dacă restul frazei, fiind în portugheză, era un mister pentru 
el. 

Vreţi un tur al Armeniei? Nu-i o ţară mare, vă pot duce, 
preţ special, fără ceas. 


N-avem timp pentru aşa ceva, zise Petra în armeană. Dar 
mulţumim pentru ofertă. 

Familia Arkanian locuia acum într-un bloc frumos -numai 
balcoane şi sticlă, destul de elegant ca să nu se vadă din 
stradă rufe întinse la uscat. Petra îşi anunţase familia de 
sosirea lor, dar îi rugase să nu-i întâmpine la aeroport. Ei 
erau atât de obişnuiţi cu extraordinarele măsuri de 
securitate din zilele când Petra şi Bean se ascundeau de 
Achilles Flandres, încât acceptaseră fără să pună întrebări. 

Recepţionerul o recunoscu pe Petra din fotografii, care 
apăreau în ziarele armene ori de câte ori era vorba despre 
Bean. Nu numai că îi lăsă să urce neanunţaţi, dar insistă să 
le care şi bagajul. 

Voi doi şi cu trei copii, şi ăsta e tot bagajul pe care îl aveţi? 

Nu prea purtăm haine, zise Petra de parcă ar fi fost lucrul 
cel mai logic din lume. 

Ajunseseră la jumătatea drumului cu liftul înainte ca 
recepţionerul să râdă şi să răspundă: 

— Glumiţi! 

Bean zâmbi şi-i dădu bacşiş o monedă de sută de dolari. El 
o aruncă în aer şi o strecură în buzunar cu un surâs. 

— E bine că mii-a dat el! Dacă mi-i dădea Petra Arkanian, 
nevastă-mea nu m-ar fi lăsat să-i cheltuiesc! 

După ce uşile liftului se închiseră, Bean zise: 

De acum înainte în Armenia dai tu bacşişurile! 

Oricum o să păstreze banii, Bean. N-o să ni-i dea înapoi. 

Oh, mda. 

Mama Petrei parcă aşteptase lângă uşă, atât de repede le 
deschise. Poate chiar aşa făcuse. 

Urmară îmbrăţişări şi un torent de cuvinte în armeană şi 
Esenţială. Spre deosebire de taximetrist şi recepţioner, 
părinţii Petrei vorbeau curent Esenţiala. La fel şi Ştefan, 
care plecase astăzi de la ore. lar micul David evident fusese 
crescut cu Esenţiala ca limbă maternă, fiindcă sporovăi 
aproape continuu din momentul în care Petra intră în 
apartament. 


Desigur, întinseră masa, şi invitară şi vecinii, fiindcă deşi 
era un oraş mare, era totuşi Armenia. Dar după câteva ore 
rămaseră doar ei nouă. 

Suntem nouă, zise Petra. Noi cinci şi voi patru. Mi-a fost 
dor de voi. 

Aveţi deja atâţia copii câţi am avut noi. 

Legile s-au schimbat, spuse Bean. Şi de fapt nu am 
intenţionat să-i avem pe toţi deodată. 

Câteodată mă gândesc, zise mama Petrei, că încă eşti la 
Şcoala de Luptă. Trebuie să-mi aduc aminte, nu, s-a întors 
acasă, s-a măritat, are copii. În sfârşit am ajuns să-i vedem 
pe copii. Dar sunt atât de mici! 

Au o problemă genetică, zise Bean. 

Ştim asta, bineînţeles, spuse tatăl Petrei. Dar tot e 
surprinzător cât sunt de mici. Şi totuşi atât de... maturi. 

Cei mai mici seamănă cu tatăl lor, zise Petra cu un zâmbet 
acru. 

lar cel normal cu mama, continuă Bean. Vă mulţumesc că 
ne lăsaţi să vă folosim apartamentul pentru întâlnirea 
neoficială din seara asta. 

Nu e un loc sigur, îl atenţiona tatăl. 

Întâlnirea e neoficială, nu secretă. Ne aşteptăm ca 
observatorii turci şi azeri să dea raportul. 

Eşti sigur că nu vor încerca să vă asasineze? întrebă 
Ştefan. 

De fapt, Ştefan, ţie ţi-au spălat creierul în copilărie, zise 
Bean. Când o să auzi semnalul, o să treci la acţiune şi o să-i 
omori pe toţi cei prezenţi la întâlnire. 

Ba nu, eu mă duc la film. 

E groaznic ceea ce spui, interveni Petra. Chiar şi în glumă. 

Alai nu e Ahile, îi zise Bean lui Ştefan. Suntem prieteni, şi 
n-o să-i lase pe agenţii musulmani să ne asasineze. 

Sunteţi prieteni cu duşmanul, rosti Ştefan, de parcă ar fi 
spus ceva incredibil. 

În unele războaie se mai întâmplă, zise tatăl său. 

— Încă nu este război, îi reaminti mama. 


Se agăţară de subiect şi nu mai vorbiră despre problemele 
curente. Îşi amintiseră de trecut. Deşi, fiindcă Petra plecase 
de mică la Şcoala de Luptă, nu aveau prea mult multe să-şi 
amintească. Era mai degrabă ca şi când ar fi informato 
despre noua ei identitate înaintea unei misiuni sub 
acoperire. Asta ar trebui să-ţi aminteşti din copilărie, dacă 
ai fi avut una. 

Apoi sosiră primul-ministru, preşedintele şi ministrul de 
Externe. Mama Petrei îi luă pe copii în dormitor, iar Ştefan 
ieşi împreună cu David să vadă un film. Tatăl, fiind ministru 
adjunct de Externe, putu să rămână, deşi nu avea nimic de 
spus. 

Conversaţia fu complexă, dar prietenoasă. Ministrul de 
Externe explică dorinţa Armeniei de a se alătura PLP şi 
preşedintele se făcu ecoul a ceea ce spusese el, apoi primul- 
ministru aprobă. 

Bean ridică o mână. 

— Hai să nu ne mai ascundem după degete. Armenia este 
o ţară închisă, înconjurată de turci şi azeri. În prezent 
Georgia refuză să intre în PLP şi vă e teamă că abia dacă vă 
vom putea aproviziona, dar să vă mai şi apărăm în cazul 
unui atac inevitabil. 

Răsuflară uşuraţi văzând că Bean înţelesese. 

— Vreţi doar să fiţi lăsaţi în pace, spuse el. Ei aprobară. 

— Dar iată care e adevărul: dacă nu îl înfrângem pe Califul 
Alai şi nu dezmembrăm această neobişnuită şi neaşteptată 
uniune a naţiunilor islamice, el va cuceri în final toate ţările 
înconjurătoare. Nu pentru că aşa vrea Alai, ci pentru că nu 
poate rămâne Calif mult timp dacă nu îşi continuă agresiv 
politica expansionistă. El spune că nu asta este intenţia lui, 
dar cu siguranţă o va face până la urmă pentru că nu va 
avea de ales. 

Nu le plăcea să audă aşa ceva, dar ascultară în continuare. 

Mai devreme sau mai târziu, Armenia va lupta cu Califul 
Alai. Întrebarea este dacă se va întâmpla acum, cât încă mai 


conduc eu trupele PLP care vă apără, sau mai târziu, când 
veţi fi singuri în faţa unei forţe covârşitoare. 

În orice caz, Armenia va plăti, zise primul-mi-nistru acru. 

Războiul e imprevizibil, continuă Bean. lar costurile sunt 
mari. Dar nu noi am aşezat Armenia aici, înconjurată de 
islamici. 

Dumnezeu a făcut-o, spuse preşedintele. Aşa că să 
încercăm să nu ne plângem. 

De ce să nu provocaţi Israelul? întrebă primul-mi-nistru. 
Din punct de vedere militar, sunt mult mai puternici decât 
noi. 

Şi opusul e valabil. Poziţia lor geografică este şi va fi 
întotdeauna lipsită de speranţă. S-au integrat atât de bine 
printre naţiunile musulmane care îi înconjoară, încât, dacă 
s-ar alătura acum PLP islamicii s-ar simţi profund trădaţi. 
Furia lor va fi teribilă, iar noi nu i-am putea apăra. În timp 
ce voi - hai să spunem numai că de-a lungul secolelor, 
musulmanii au masacrat mai mulţi armeni decât evrei. Vă 
urăsc, vă privesc ca pe nişte intruşi oribili pe teritoriile lor, 
cu toate că voi aţi fost aici cu mult înainte ca vreun turc să 
vină din Asia Centrală. Pe lângă ură, există şi povara 
vinovăţiei. lar dacă voi aţi adera la PLP s-ar înfuria, da, dar 
nu se vor simţi trădaţi. 

Nuanţele astea mă depăşesc, zise preşedintele sceptic. 

Ele fac diferenţa în modul în care luptă armatele. E vital ca 
Armenia să-l silească pe Alai să acţioneze înainte de a fi 
pregătit. în momentul de faţă unirea cu India e doar 
formală, nu o realitate pe teren. E o căsătorie, nu o familie. 

— Nu e nevoie să-mi citezi din Lincoln. 

Petra tresări involuntar. Citatul „o căsătorie, nu o familie” 
nu îi aparţinea lui Lincoln. Provenea din unul dintre 
propriile ei eseuri semnate Martel. Era un semn rău dacă 
oamenii începeau să-i confunde pe Lincoln şi pe Martel. 
Dar, bineînţeles, era mai bine să nu corecteze atribuirea 
greşită, altfel ar fi părut că e prea familiarizată cu lucrările 
lui Lincoln şi Martel. 


Rămânem pe aceeaşi poziţie ca în ultimele săptămâni, zise 
preşedintele. Armeniei i se cere prea mult. 

Sunt de acord, replică Bean. Dar ţineţi minte că noi vă 
cerem. Când islamicii vor hotări în cele din urmă că 
Armenia nu trebuie să mai existe, ei nu vor cere. 

Preşedintele îşi apăsă fruntea cu degetele. Era un gest pe 
care Petra îl numea „foraj după creier”. 

Cum putem organiza un plebiscit? întrebă el. 

Exact de asta avem acum nevoie. 

De ce? Ce înseamnă asta pentru voi din punct de vedere 
militar în afară de extinderea forţelor şi nimicirea unei părţi 
relativ mici din armatele Califului? 

Il cunosc pe Alai, spuse Bean. Nu o să vrea să atace 
Armenia. Terenul de aici este un coşmar pentru o campanie 
serioasă. Voi nu constituiți o ameninţare reală. Atacarea 
Armeniei nu are nici un sens. 

Deci nu vom fi atacați? 

Categoric veţi fi atacați. 

— Eşti prea subtil pentru noi, zise primul-ministru. Petra 
zâmbi. 

— Soţul meu nu este subtil. E ceva atât de evident, încât 
voi nu puteţi să credeţi că spune asta. Alai nu va ataca. Dar 
islamicii vor ataca. Îi vor forţa mâna. Dacă el refuză să 
atace, dar alţi islamici o fac, atunci conducerea jihadului 
trece de la el la altcineva. Indiferent dacă el înăbuşă aceste 
atacuri independente sau nu, lumea islamică va fi divizată şi 
vor exista doi conducători adversari. 

Preşedintele nu era prost. 

Voi speraţi mai mult decât atât, spuse. 

Toţi războinicii sunt plini de speranţe, zise Bean. Dar vă 
înţeleg că nu aveţi încredere în mine. Pentru mine e un joc 
măreț. Dar pentru voi e vorba de căminele voastre, de 
familiile voastre. Din cauza asta am vrut să ne întâlnim aici. 
Că să vă asigurăm că e vorba şi despre casele şi familiile 
noastre. 


Să stăm şi să aşteptăm ca inamicul să acţioneze e o decizie 
sinucigaşă. Noi cerem Armeniei să se sacrifice şi să-şi 
asume acest risc pentru că, dacă nu o face, va fi 
condamnată. Dar dacă vă alăturaţi Popoarelor Libere ale 
Pământului, Armenia va avea parte de cea mai puternică 
apărare. 

Şi ce înseamnă această apărare? 

Eu, zise Petra. 

O mamă care alăptează? întrebă primul-ministru. 

Armeanca din gaşca lui Ender, răspunse ea. Eu voi 
comanda forţele armene. 

Zeița munţilor noştri împotriva zeiţei Indiei, zise ministrul 
de Externe. 

Suntem o naţiune creştină, spuse tatăl ei. Iar fiica mea nu 
e zeiţă. 

Glumeam, zise şeful tatălui ei. 

Dar adevărul din spatele acestei glume, interveni Bean, 
este că Petra chiar se poate măsura cu Alai. La fel şi eu. 
Virlomi nu este pe măsura niciunuia dintre noi. 

Petra spera să fie adevărat. Virlomi avea acum ani de 
experienţă pe teren - dacă nu în logistica mişcării de 
armate uriaşe, cel puţin exact în genul de operaţiuni de 
mică anvergură care ar fi fost cele mai eficiente în Armenia. 

Trebuie să ne gândim la asta, zise preşedintele. 

Deci am ajuns de unde am plecat, remarcă primul- 
ministru. Ne gândim. 

Bean se ridică în picioare - o imagine formidabilă în acele 
zile - şi se înclină în faţa lor. 

Vă mulţumesc că aţi acceptat să vă întâlniți cu noi. 

N-ar fi mai bine, spuse primul-ministru, dacă aţi face ca 
această nouă... chestie hinduso-islamică... să declare război 
Chinei? 

O, asta se va întâmpla până la urmă, zise Bean. Dar când? 
PLP vrea să rupă coloana vertebrală a Ligii Islamice a 
Califului Alai acum. Înainte să devină şi mai puternică. 


Şi Petra ştia la ce se gândeau toţi: înainte ca Bean să 
moară. Pentru că Bean era cea mai importantă armă. 

Preşedintele se ridică din scaun, apoi le făcu celorlalţi 
semn să rămână aşezaţi. 

O avem aici pe Petra Arkanian. Şi pe Julian Delphiki. Nu i- 
am putea ruga să se consulte cu ofiţerii noştri în privinţa 
pregătirilor de război? 

Observ că aici nu e nici un militar, zise Petra. N-aş vrea să 
se simtă daţi la o parte. 

Nu vor simţi asta, zise ministrul de Externe amabil. Dar 
Petra ştia că ofiţerii nu erau de faţă pentru că ei erau 
oricum dornici să se alăture PLP; tocmai din cauză că nu se 
simțeau în stare, singuri, să apere Armenia. Nu va fi nici o 
problemă să facă un tur de verificare. 

După ce conducerea de vârfa Armeniei părăsi 
apartamentul familiei Arkanian, Petra şi tatăl ei se trântiră 
în fotolii, iar Bean se întinse pe podea, şi începură din nou 
să discute despre ceea ce tocmai se întâmplase şi despre 
ceea ce credeau ei că s-ar putea întâmpla. 


Mama Petrei intră când discuţia se mai potolise. 

Au adormit toţi, drăgălaşii, zise. Ştefan o să-l aducă pe 
David după film, aşa că mai avem puţin timp doar pentru 
noi, adulţii. 

E bine. 

Tocmai ne întrebam, spuse Petra, dacă a fost sau nu o 
pierdere de timp să venim până aici. 

Mama făcu ochii mari: 

— Cum să fie o pierdere de timp? 

Apoi, spre surprinderea tuturor, izbucni în plâns. 

— Ce s-a întâmplat? 

Imediat fu înconjurată de grija soţului şi fiicei sale. 

Nimic. Doar că... nu aţi venit aici şi aţi adus şi copiii doar 
pentru că aţi avut de negociat. Nu s-a întâmplat nimic 
deosebit aici care să nu se fi putut rezolva şi prin 
teleconferinţă. 


Şi de ce crezi că suntem aici? întrebă Petra. 

Aţi venit să ne spuneţi adio. 

Petra se uită la Bean şi, pentru prima dată, îşi dădu seama 
că s-ar fi putut să fie adevărat. 

Dacă e aşa, nu a fost planificat. 

Dar asta faceţi, spuse mama. Aţi venit personal pentru că 
s-ar putea să nu ne mai întâlnim. Din cauza războiului! 

Nu, zise Bean. Nu din cauza războiului. 

Mamă, cunoşti problema lui Bean. 

Nu sunt oarbă! Pot să văd că s-a lungit ca o girafă şi abia 
mai poate încăpea în case! 

La fel sunt şi Ender şi Bella. Au aceeaşi problemă ca Bean. 
Aşa că imediat ce ne găsim şi ceilalţi copii, plecăm în spaţiu. 
Cu viteza luminii. Putem profita de efectele relativiste. 
Astfel încât Bean să trăiască până când vor găsi o metodă 
de vindecare. 

Tatăl scutură din cap. 

Vom muri înainte de a vă întoarce voi, zise mama. 

Imaginează-ţi că am plecat din nou la Şcoala de Luptă. 

— Am nepoţii ăştia, şi apoi... nu-i mai am. Mama plângea 
din nou. 

Nu voi pleca, zise Bean, până când Peter Wiggin nu va 
avea controlul sigur asupra lucrurilor. 

De asta eşti atât de grăbit să porneşti acest război. De ce 
n-o spui pur şi simplu? 

Trebuie să aibă încredere în mine. Dacă le-aş spune că s- 
ar putea să mor la mijlocul campaniei n-o să-i determin să 
se alăture PLP 

Deci copiii vor creşte pe o navă spaţială? întrebă mama, 
sceptică. 

Bucuria noastră, zise Petra, va fi să-i vedem crescând - 
fără ca vreunul dintre ei să ajungă aşa de mare ca tatăl lor. 

Bean ridică un picior enorm. 

Pantofii ăştia sunt greu de purtat. 

E adevărul adevărat, spuse Petra, că aici - în Armenia - 
chiar vrem să luptăm. Dealurile astea. Va merge lent. 


Lent? întrebă tatăl. Nu e contrar a ceea ce vreţi voi? 

Ceea ce vrem noi, răspunse Bean, este ca războiul să se 
termine cât mai curând posibil. Ăsta e un caz în care mersul 
lent va grăbi lucrurile. 

Voi sunteţi strategii geniali, zise tatăl, îndreptându-se spre 
bucătărie. Mai vrea cineva ceva de mâncare? 

În noaptea aceea, Petra nu putu să doarmă. leşi pe balcon 
şi privi oraşul. 

Există ceva pe lumea asta de care să nu mă pot despărţi? 

Am trăit atâta timp departe de familia mea. Asta înseamnă 
că-mi va fi dor de ei mai mult sau dimpotrivă? 

Apoi îşi dădu seama că asta nu avea nimic de-a face cu 
melancolia ei. Nu putea să doarmă pentru că ştia că se 
apropie războiul. Planul lor era să limiteze conflictul în zona 
muntoasă, pentru a-i face pe turci să plătească pentru 
fiecare metru de pământ. Dar nu aveau nici un motiv să 
creadă că armatele lui Alai - sau oricare alte armate 
islamice - nu vor bombarda centrele populate. Precizia 
bombardamentelor reprezenta de atâta timp o regulă - încă 
de când Mecca fusese distrusă de armele nucleare - încât o 
revenire bruscă la bombardamentul pe scară largă 
împotriva populaţiei ar fi fost un şoc demoralizator. 

Totul depinde de cât de capabili suntem să menţinem 
controlul asupra spaţiului aerian. lar PLP nu are atâtea 
avioane câte are Liga Islamică. 

Blestemată lipsa de anticipare a israelienilor care 
antrenaseră forţele aeriene arabe pentru a ajunge astfel 
printre cei mai buni din lume. 

De ce era Bean atât de încrezător? 

Oare numai din cauză că va părăsi în curând Pământul şi 
nu va mai fi aici să înfrunte consecinţele? 

Era nedrept. Bean declarase că va rămâne până când 
Peter va fi Hegemon de fapt, nu numai cu numele. Bean îşi 
va respecta cuvântul dat. 

Dar dacă nu se va găsi niciodată un tratament? Dacă vom 
naviga prin spaţiu la infinit? Dacă Bean va muri acolo, în 


spaţiu, lângă mine şi copii? 

Auzi paşi în spatele ei. Presupuse că era Bean, dar era 
mama ei. 

— Eşti trează fără să te fi trezit copiii? Petra zâmbi. 

Am o mulţime de probleme care mă împiedică să dorm. 

Dar ai nevoie de somn. 

— Până la urmă corpul meu o să-l găsească, fie că-mi 
place, fie că nu. 

Mama privi panorama oraşului. 

— "Ţi-a fost dor de noi? 

Ştia că mama ei ar fi vrut să răspundă că da, în fiecare zi. 
Dar adevărul era altul. 

Când am avut timp să mă gândesc la asta, da. Dar mi-a 
fost dor de voi. Doar că... Mă bucur că faceţi parte din viaţa 
mea. Mă bucur că existaţi pe lume. Se întoarse cu faţa spre 
mama ei: Nu mai sunt o fetiţă. Ştiu că sunt încă foarte 
tânără şi sunt sigură că încă nu ştiu prea multe, dar acum 
sunt o parte a ciclului vieţii. Nu mai sunt generaţia cea mai 
tânără. Deci nu mă mai agăţ de părinţi aşa cum mi-ar fi 
plăcut cândva. Mi-au lipsit multe acolo, la Şcoala de Luptă. 
Copiii au nevoie de familie. 

Şi, zise mama ei cu tristeţe, îşi fac o familie din ceea ce au 
la îndemână. 

Asta nu se va întâmpla niciodată copiilor mei. Lumea nu 
mai e invadată de extratereştri. Eu pot sta lângă ei. 

Apoi îşi aminti că unii ar putea pretinde că anumiţi copii ai 
ei erau o invazie extraterestră. Ea nu putea gândi aşa. 

Ai prea multe greutăţi pe suflet, spuse mama mângâindu-i 
părul. 

Nu atât de multe ca Bean. Şi cu mult mai puţine decât 
Peter. 

— Peter Wiggin ăsta e un om bun? Petra ridică din umeri. 

— Oamenii mari sunt vreodată buni cu adevărat? Ştiu că 
pot să fie, dar noi îi judecăm după standarde diferite. 
Mărirea îi schimbă, indiferent cum ar fi fost la început. E ca 
şi războiul - rezolvă vreun război ceva? Dar noi nu putem 


judeca în felul ăsta. Testul unui război nu este dacă poate 
rezolva lucrurile. Trebuie să te întrebi, a fost mai bine să 
porţi războiul decât să-l fi evitat? Presupun că acelaşi gen 
de test ar trebui aplicat şi la marii oameni. 

Dacă Peter Wiggin e mare. 

Mamă, el a fost Locke, îţi aminteşti? A oprit un război. Era 
mare deja înainte de a mă întoarce eu acasă de la Şcoala de 
Luptă. Şi era încă adolescent. Mai tânăr decât sunt eu 
acum. 

Atunci am pus greşit întrebarea, zise mama. Va fi bine să 
trăieşti în lumea pe care o va conduce el? 

Petra ridică din nou din umeri. 

Cred că el aşa intenţionează. Nu am observat să fie 
răzbunător. Sau corupt. Se asigură că fiecare naţiune care 
se alătură PLP o face prin votul poporului, fără a fi obligaţi. 
Asta e promiţător, nu-i aşa? 

Armenii şi-au dorit cu înfocare secole la rând să aibă 
propria ţară. Acum o avem, dar se pare că preţul păstrării 
ei este să renunţăm la ea. 

Armenia va fi tot Armenia, mamă. 

Ba nu, nu va mai fi. Dacă Peter Wiggin câştigă tot ceea ce 
vrea să câştige, atunci Armenia va deveni... Kansas. 

— Greu de crezut! 

— Vom vorbi toţi Esenţiala, iar dacă mergi de la Erevan la 
Rostov sau Ankara sau Sofia, nici n-o să-ţi mai dai seama că 
ai plecat. 

— Şi acum vorbim toţi Esenţiala. Şi niciodată n-o să 
ajungem să nu deosebim Ankara de Erevan. 

Eşti atât de sigură! 

Sunt sigură de multe lucruri. Şi, în aproximativ jumătate 
din cazuri, am dreptate. 

Zâmbi forţat spre mama ei, iar zâmbetul de răspuns nu fu 
unul sincer. 

Cum ai făcut asta? întrebă Petra. Cum ai renunţat la 
copilul tău? 


Nu am renunţat la tine, zise mama. Mi-ai fost luată. Cea 
mai mare parte a timpului am reuşit să cred că a fost 
pentru o cauză bună. În restul timpului am plâns. Nu era 
vorba de moarte, pentru că tu încă trăiai. Eram mândră de 
tine. Îmi era dor de tine. Erai o companie plăcută încă de la 
primul cuvânt. Dar atât de ambițioasă! 

Petra surâse puţin auzind asta. 

— Acum te-ai măritat, continuă mama. Ambiţia pentru tine 
însăţi s-a sfârşit. Acum e o ambiţie pentru copiii tăi. 

Vreau doar să fie fericiţi. 

Exact asta nu poţi face pentru ei. Aşa că nu-ţi face din asta 
un ţel. 

Nu am un ţel, mamă. 

— E bine. Atunci inima nu ţi se va frânge niciodată. Mama 
o privea cu o faţă inexpresivă. 

Petra râse scurt. 

— Ştii, când lipsesc puţin, uit cum le ştii tu pe toate. Mama 
zâmbi. 

Petra, nu te pot feri de toate relele. Dar aş vrea. Dacă aş 
putea. Ajută cu ceva asta? Să ştii că cineva vrea ca tu să fii 
fericit? 

Mai mult decât crezi, mamă. 

Ea dădu din cap. Lacrimile îi alunecară pe obraji. 

Să pleci în spaţiu e ca şi cum te-ai închide într-un sicriu. 
Ştiu! Dar mie aşa mi se pare. Ştiu că o să te pierd, ca şi 
când ai muri. Şi tu ştii. Din cauza asta eşti aici, afară, 
luându-ţi rămas-bun de la Erevan? 

De la Pământ, mamă. De la Erevan cel mai puţin. 

Ei bine, Erevanul n-o să-ţi simtă lipsa. Oraşelor nu le e 
niciodată dor. Ele îşi văd de treabă şi pentru ele noi n-avem 
nici o importanţă. De asta urăsc eu oraşele. 

Şi asta e adevărat şi pentru întreaga rasă umană, gândi 
Petra. 

Cred că e un lucru bun că viaţa merge înainte. Ca apa 
dintr-o găleată. Dacă scoţi puţină, se umple la loc. 


Când copilul meu pleacă, nimic nu mai poate umple golul, 
zise mama. 

Petra ştia că mama ei se referea la anii petrecuţi fără ea, 
dar mintea Petrei fugi la cei şase copii pe care încă nu-i 
găsiseră. Cele două idei alăturate făcură pierderea acelor 
copii - dacă ei existau - prea dureroasă ca să se mai poată 
stăpâni. Petra începu să plângă. Ura să plângă. 

Mama ei o îmbrăţişa. 

Îmi pare rău, Pet, zise. Nici nu m-am gândit. Mie îmi era 
dor de un singur copil, dar tu ai atâţia şi nici măcar nu ştii 
dacă trăiesc sau nu. 

Nici măcar nu sunt reali pentru mine, spuse Petra. Nu ştiu 
de ce plâng. Nu i-am întâlnit niciodată. 

Tânjeşti după copiii tăi. Avem nevoie să ne îngrijim copiii 
după ce îi aducem pe lume. 

Nici măcar nu am ajuns să fac asta, zise Petra. Alte femei i- 
au purtat, în afară de unul singur. lar eu o să-l pierd pe el. 

Dintr-odată, viaţa ei i se păru atât de îngrozitoare, că nu 
mai putu suporta. Sughiţa de plâns în braţele mamei ei. 

O, biata mea fată, murmură mama. Viaţa ta îmi frânge 
inima. 

Cum pot să mă plâng? zise Petra, cu vocea gâtuită de 
lacrimi. Am luat parte la unele dintre cele mai importante 
evenimente ale istoriei. 

Când copiii tăi au nevoie de tine, istoria nu te consolează 
prea mult. 

Parcă în replică, din apartament se auzi un plâns slab de 
copil. Mama vru să plece, dar Petra o opri. 

— O aduce Bean. 

Se folosi de poalele cămăşii ca să-şi şteargă ochii. 

Poţi să-ţi dai seama după plâns care copil e? 

Tu nu poţi? 

Niciodată n-am avut doi copii mici în acelaşi timp, 
darămite trei. În familia noastră n-au fost prea multe 
naşteri multiple. 


Ei bine, eu am găsit calea perfectă să am nonu-pleţi. M-au 
ajutat alte opt femei. 

Reuşi un râs slab la propriul ei umor negru. Copilul scânci 
din nou. 

Categoric e Bella, ea întotdeauna e mai insistentă. Bean o 
s-o schimbe, iar apoi o va aduce la mine. 

Aş putea să fac eu asta şi el să doarmă, se oferi mama. 

Sunt unele dintre cele mai frumoase clipe petrecute 
împreună, spuse Petra. Când avem grijă de copii. 

Mama o mângâie pe obraz. 

Înţeleg aluzia. 

Îţi mulţumesc că ai vorbit cu mine, mamă. 

Mulţumesc că ai venit acasă. 

Mama intră în casă. Petra rămase lângă balustrada 
balconului. După câteva clipe apăru Bean, desculţ. Petra îşi 
ridică tricoul şi Bella începu să sugă zgomotos. 

— E un lucru bun că fratele tău Ender a pornit fabrica de 
lapte, zise Petra. Altfel ai fi avut parte de biberon. 

Pe când stătea acolo alăptând-o pe Bella şi privind oraşul 
noaptea, mâinile uriaşe ale lui Bean îi cuprinseră umerii şi o 
mângâiară pe braţe. Uşor. Delicat. 

Fusese cândva la fel de micuţ ca fetiţa asta. 

Dar întotdeauna fusese un uriaş, cu mult înainte ca trupul 
său s-o arate. 

DUŞMANII. 

Din: „Observaţie pentru Hegemon: Nu poţi lupta împotriva 
unei epidemii ridicând un gard” De: Martei Postat pe: 
„Early Warning Network” 


Prezenţa lui Julian Delphiki, „forţa” Hegemonului, în 
Armenia poate părea unora o vacanţă în familie, dar câţiva 
dintre noi îşi amintesc că Delphiki a fost şi în Ruanda 
înainte ca aceasta să ratifice Constituţia PLP 

Dacă mai luăm în considerare faptul că soţia lui Delphiki, 
Petra Arkanian, de asemenea făcând parte din Gaşca lui 
Ender, este armeanca, la ce altă concluzie putem ajunge 
decât că Armenia, o enclavă creştină între naţiuni islamice, 
se pregăteşte de ratificare? 

Adăugaţi acestor lucruri legăturile strânse dintre 
Hegemon şi Thailanda, unde mâna stângă a lui Wig-gin, 
generalul Suriyawong, se „ consultă” acum cu generalul 
Phet Noi şi cu primul-ministru Paribatra, de curând revenit 
din captivitatea chineză, şi poziţia PLPân Nubia - se pare că 
Hegemonul înconjoară micul imperiu al Califului Alai. 

Mulţi pundiţi indieni spun că strategia Hegemonului este 
să îl „ înghită” pe Califul Alai. Dar acum, când hinduşii au 
intrat în patul islamic - pardon, voiam să spun „tabăra” - nu 
mai e suficient să îl înconjoare. 

Când Califul Alai, modernul nostru Timurlenk, decide că 
vrea o grămadă mare de cranii umane (este atât de greu să 
găseşti un decorator bun în zilele noastre), el este în stare 
să arunce în luptă armate imense şi să le concentreze unde 
vrea la frontierele sale. 

Dacă Hegemonul stă pasiv şi aşteaptă, încercând să-l 
„înconjoare” pe Alai cu un gard de alianţe, se va trezi în faţa 
unei forţe covârşitoare atunci când Alai se va hotări să 
atace. 

Islamul, religia „cu sens unic” însetată de sânge, are un 
dosar abia cu puţin mai devastator pentru rasa umană 
decât Gândacii. 

E timpul ca Hegemonul să se ridice la înălţimea titlului său 
şi să treacă la acţiuni preventive decisive -de preferat în 
Armenia, unde forţele lui ar fi capabile să taie ca un cuţit 
gâtul Islamului. lar când el va face asta, e timpul ca Europa, 
China şi America să se trezească şi să i se alăture. Avem 


nevoie de unitate împotriva acestei ameninţări la fel de 
sigur cum am avut nevoie de ea împotriva invaziei 
extraterestre. 

From: PeterWiggin %personalQ FreePeopleOfEarth.fp.gov 
Fo:PetraDelphiki“/ogetlosto FreePeopleOfEarth.fp.gov Re: 
Ultimul eseu al lui Martei. 

Criptat: * Decriptat: * 

Într-adevăr „să taie ca un cuţit gâtul Islamului”. Folosind 
care armată imensă? Care vastă forţă aeriană ca să-i 
neutralizeze pe musulmani ŞI să ridice acea armată imensă 
peste terenul muntos dintre Armenia şi „gâtul” Islamului? 

Din fericire, în timp ce Alai şi Virlomi vor şti că Martel bate 
câmpii, presa islamică va fi cuprinsă de paranoia ei. El vor 
crede că există o ameninţare. Deci presiunea a apărut, iar 
jocul stă în picioare. Eşti un agitator înnăscut, Petra. 
Promite-mi că niciodată n-o să candidezi împotriva mea. 

Oh, stai puţin! Eu sunt Hegemon-pe-viaţă, nu-i aşa... 

Bravo, mămico. 

Califul Alai şi Virlomi stăteau unul lângă celălalt în capul 
mesei în sala de conferinţe din Chichlam - încă numit de 
presa islamică Hyderabad. 

Alai nu putea înţelege de ce o supăra pe Virlomi faptul că 
el refuzase să insiste ca musulmanii să numească oraşul cu 
numele său preislamic. Avea şi aşa destule probleme ca să- 
şi mai facă griji din cauza unei schimbări de nume inutile şi 
umilitoare. La urma urmelor, indienii nu-şi câştigaseră 
independenţa. îşi obţinuseră autoguvernarea prin căsătoria 
lor. Care era o metodă cu mult mai bună decât războiul - 
dar fără să fi câştigat măcar o bătălie pe câmpul de luptă, 
părea lipsit de sens ca Virlomi să insiste asupra unor dovezi 
de triumf ca obligarea cuceritorilor neînvinşi să schimbe 
numele folosit de ei când se refereau la propriul lor centru 
de guvernare. 

În ultimele câteva zile, Alai şi Virlomi se întâlniseră cu mai 
multe grupuri. 


La o conferinţă cu şefii statelor islamice ascultaseră 
plângerile şi sugestiile unor popoare aflate la mare distanţă 
unele de altele: indonezienii, algerienii, cazacii şi ygemeniţii. 

La o altă conferinţă, cu mult mai liniştită a minorităţilor 
islamice, încurajaseră fanteziile revoluţionare din Filipine, 
Franţa, Spania şi ale viitorilor jihadişti thailandez. 

Iar între timp participaseră la banchete - şi ascultaseră 
sfaturile aspre - ale miniştrilor de Externe francez, 
american şi rus. 

Oare aceşti lorzi ai unor imperii antice şi obosite nu 
observaseră că naţiunile lor se pensionaseră demult? Da, 
ruşii şi americanii încă mai aveau armate formidabile, dar 
unde era voinţa lor de a construi imperii? Credeau că mai 
pot face pe şefii cu oameni ca Alai, care deţinea puterea şi 
ştia cum s-o folosească? 

Dar nu-i făcea nici un rău Califului Alai să pretindă că 
aceste naţiuni încă mai aveau importanţă în lume. Dacă îi 
liniştea cu înțelepte aprobări din cap şi cuvinte de alinare, 
ei plecau acasă şi se simțeau bine fiindcă promovaseră 
„pacea pe Pământ”. 

După aceea, Alai i se plângea lui Virlomi. Nu le era 
suficient americanilor că întreaga lume folosea dolarul lor şi 
le permitea să domine F. 1.? Nu le era suficient ruşilor că 
Alai îşi ţinea armatele departe de frontierele lor şi nu făcea 
nimic ca să susţină grupurile de rebeli musulmani din 
interiorul graniţelor lor? 

Şi francezii - ce se aşteptau să facă Alai când auzea opinia 
guvernului lor? Nu înțelegeau că acum erau doar spectatori 
la marele joc, prin propria lor alegere? Jucătorii nu aveau 
de gând să-i lase pe amatori să facă scenariile, indiferent 
cât de bine jucaseră pe vremea lor. 

Virlomi asculta calmă şi nu spunea nimic în timpul acestor 
întâlniri. Majoritatea invitaţilor plecau cu impresia că ea nu 
e decât o figurantă, iar Califul Alai deţine controlul absolut. 
Această impresie nu le dăuna. Dar după cum ştiau Alai şi 
sfătuitorii lui cei mai apropiaţi, era una complet falsă. 


Întâlnirea de azi era cu mult mai importantă. În jurul 
mesei erau adunaţi oamenii care conduceau de fapt 
imperiul islamic - oameni în care Alai avea încredere, cei 
care se asigurau că şefii diferitelor state islamice făceau 
ceea ce Alai avea nevoie ca ei să facă, fără să bombăne că 
sunt cu totul sub călcâiul Califului, întrucât Alai avea 
sprijinul extaziat al majorităţii popoarelor musulmane, avea 
o pârghie enormă pentru câştigarea cooperării guvernelor 
acestora. Dar Alai încă nu avea suficientă siguranţă ca să 
pună la punct un sistem financiar independent. Aşa că 
depindea de contribuţiile diverselor republici, regate şi 
state islamice care i se supuneau. 

Oamenii din jurul acestei mese se asigurau că banii curg 
înspre Hyderabad, iar supunerea în sens invers, cu cât mai 
puţine fricţiuni. 

Cel mai remarcabil lucru la aceşti oameni era că nu 
deveniseră mai bogaţi decât atunci când fuseseră aleşi, în 
ciuda tuturor oportunităţilor de a lua o mită aici sau un mic 
comision dincolo, ei rămăseseră cinstiţi. Erau motivaţi de 
devoţiunea faţă de cauza Califului şi mândri de poziţia lor 
de încredere şi onoare. 

În loc de un vizir, Alai avea o duzină. Se adunaseră în jurul 
acestei mese, să-i dea sfaturi şi să asculte deciziile lui. 

Şi absolut toţi erau nemulţumiţi de prezenţa lui Virlomi. 

lar Virlomi nu făcea nimic care să ajute la aplanarea 
situaţiei. Pentru că, deşi vorbea încet şi pe scurt, persista în 
folosirea vocii calme şi a atitudinii enigmatice care 
prinseseră atât de bine printre hinduşi. Dar în tradiţia 
islamică nu existau zeițe, poate doar cu excepţia Indoneziei 
şi a Malaysiei, unde ei erau extrem de atenţi să pună capăt 
unor asemenea tendinţe când le descopereau. Virlomi era 
ca un extraterestru printre ei. 

Nu erau camere de filmat. Rolul ei nu era destinat 
publicului. Atunci de ce insista să se poarte şi aici ca o 
zeiță? 


Era oare posibil ca ea să creadă în acest rol? Ca după 
atâţia ani în care îl jucase pentru a ţine în viaţă rezistenţa 
indiană, să creadă acum că era inspirată de divinitate? Era 
ridicol să te gândeşti că ea chiar se credea o divinitate. 
Dacă poporul musulman ar afla vreodată că ea gândeşte 
aşa, s-ar aştepta ca Alai să divorţeze şi să termine cu 
prostia asta. Acceptaseră ideea ca un Calif, ca şi Solomon 
din vechime, s-ar putea căsători cu femei din multe regate 
pentru a simboliza supunerea acelor regate faţă de Islam, 
aşa cum o soţie se supune soţului ei. 

Deci ea nu se putea considera zeiţă. Alai era sigur de asta. 
Asemenea superstiții ar fi fost şterse în Şcoala de Luptă. 

Însă Şcoala de Luptă se terminase cu ani în urmă, iar 
Virlomi trăise izolată şi adulată în cea mai mare parte a 
timpului. Lucrurile care se petrecuseră ar fi schimbat pe 
oricine. Ea îi povestise despre campania cu pietrele de pe 
drumuri, „Marele Zid al Indiei”, cum văzuse propriile ei 
acţiuni transformându-se într-o mişcare vastă. Despre cum 
devenise la început o femeie sfântă şi apoi o zeiţă, 
ascunzându-se în India de Est. 

Când îl învățase despre Satyagraha, crezuse că înţelege. 
Sacrifici totul în scopul de a lupta pentru ceea ce e drept, 
fără să faci rău nimănui. 

Totuşi, şi ea omorâse oameni cu propria ei armă. Fuseseră 
timpuri în care nu se dăduse înapoi de la război. 

Când îi povestise despre banda ei de luptători care 
înlăturaseră întreaga armată chineză, împiedicându-i să 
invadeze din nou India, şi chiar să realimenteze armatele 
pe care perşii şi pakistanezii lui Alai le distrugeau 
sistematic, îşi dăduse seama cât de mult datora geniului ei 
de comandant, de conducător care putea inspira soldaţilor 
ei incredibile acte de curaj, de profesor care îi putea 
antrena pe ţărani să fie soldaţi eficienţi şi brutali. 

Undeva între Satyagraha şi măcel, trebuia să existe un loc 
unde Virlomi - fata de la Şcoala de Luptă - să trăiască cu 
adevărat. 


Sau poate că nu. Poate contradicţiile crude ale propriilor 
ei acţiuni o împinseseră să aşeze responsabilitatea 
altundeva. Ea îi slujea pe zei. Era ea însăşi o zeiţă. În 
consecinţă, era în regulă ca ea să trăiască într-o zi urmând 
Satyagraha, iar în următoarea să nimicească un convoi 
întreg provocând o alunecare de teren. 

Ironia era că, cu cât trăia mai mult alături de ea, cu atât 
Alai o iubea mai mult. Era o amantă dulce şi generoasă, şi 
vorbea cu el deschis, ca o fetiţă, ca şi când ar fi fost prieteni 
de şcoală. Ca şi când încă ar fi fost copii. 

Ceea ce şi suntem, nu-i aşa? 

Nu. Alai era bărbat acum, deşi se afla la vârsta 
adolescenţei. Iar Virlomi era mai în vârstă decât el, nu mai 
era demult un copil. 

Dar ei nu avuseseră copilărie. Împreună, singuri, căsătoria 
lor era mai degrabă ca o joacă, de-a soţul şi soţia. Cu toate 
acestea, era distractiv. 

Dar când venea vorba despre o astfel de întrunire, Virlomi 
putea renunţa la joacă, lăsa deoparte fata naturală şi 
devenea iritanta zeiţă hindusă care continua să stea ca o 
barieră între Califul Alai şi slujitorii săi cei mai de încredere. 

Fireşte, consiliul era îngrijorat de Peter Wiggin, Bean, 
Petra şi Suriyawong. Eseul lui Martel era luat foarte în 
serios. 

Aşa că, evident pentru a fi iritantă, Virlomi îl renegă. 

— Martel poate să scrie ce vrea, asta nu înseamnă nimic. 

Cu grijă să nu o contrazică, Hadrubet Sasar -„Ghimpele” - 
sublinie ceea ce era evident. 

Familia Delphiki se află într-adevăr în Armenia de o 
săptămână. 

Au familia acolo, zise Virlomi. 

Şi sunt în vacanţă cu copiii în vizită la bunici, spuse 
Alamandar. 

Ca de obicei, ironia lui era atât de seacă, încât îţi putea 
uşor scăpa disprețul pentru o astfel de idee. 


Bineînţeles că nu, replică Virlomi - iar disprețul ei nu era 
deloc subtil. Wiggin vrea să credem că plănuiesc ceva. Ne 
retragem trupele turceşti din Xinjiang ca să invadăm 
Armenia. Apoi Han Tzu atacă în Xinjiang. 

Probabil soţia Califului are vreo informaţie care să-i indice 
că împăratul Chinei este aliat cu Hegemonul, zise Ghimpele. 
Peter Wiggin ştie să se folosească de oameni care nu ştiu 

că sunt folosiţi. 

Alai o ascultă şi gândi: Principiul ăsta s-ar putea aplica 
uşor atât armenilor, cât şi lui Han Tzu. Poate că ei sunt 
folosiţi de Peter Wiggin fără consimţământul lor. Era simplu 
să-i trimită pe Bean şi Petra în vizită la familia Arkanian, 
apoi să planteze o poveste falsă cum că asta înseamnă că 
armenii sunt pe cale să se alăture PLP 

Alai ridică o mână. 

— Najjas. Vreţi să comparaţi limbajul eseurilor lui Martel 
cu cel al scrierilor lui Peter Wiggin, inclusiv eseurile lui 
Locke, şi să-mi spuneţi dacă e posibil să fie scrise de aceeaşi 
mână? 

Un murmur de aprobare se auzi în jurul mesei. 

— Nu vom trece la acţiune împotriva Armeniei, spuse 
Califul Alai, pe baza unor zvonuri nedovedite de pe net. Nici 
pe baza îndelungii noastre suspiciuni asupra armenilor. 

Alai analiză reacţiile lor. Unii dădură din cap aprobator, 
dar cei mai mulţi îşi ascunseră reacţia. lar Musafi, cel mai 
tânăr dintre viziri, îşi arătă scepticismul. 

Musafi, vorbeşte-ne, zise Alai. 

Pentru oameni are prea puţină importanţă dacă putem 
dovedi sau nu că armenii complotează împotriva noastră. 
Nu e o sală de judecată. Li s-a spus de către mulţi că în loc 
să câştigăm India în mod paşnic prin căsătorie, am pierdut- 
o în acest mod. 

Alai nu privi spre Virlomi; dar nici nu simţi vreo schimbare 
în atitudinea ei. 

Nu am făcut nimic când Hegemonul i-a umilit pe sudanezi 
şi le-a răpit teritoriile islamice din Nubia. Musafi ridică 


mâna în întâmpinarea inevitabilei obiecţii: Oamenii cred că 
teritoriul le-a fost răpit. 

Deci te temi că îl vor considera pe Calif ineficient. 

Ei se aşteaptă ca tu să răspândeşti Islamul în întreaga 
lume. În schimb, se pare că pierzi teren. Însuşi faptul că 
Armenia nu poate fi sursa unei invazii serioase înseamnă şi 
că ea este un loc sigur, în care o acţiune limitată ar linişti 
poporul şi le-ar arăta că totuşi Califatul veghează asupra 
Islamului. 

Şi câţi oameni vor muri pentru asta? zise Alai. 

Pentru unitatea continuă a poporului musulman? întrebă 
Musafi. Atât de mulţi câţi îl iubesc pe Dumnezeu. 

Sunt vorbe înțelepte. Dar poporul musulman nu e singurul 
popor din lume. În afara Islamului, Armenia este percepută 
ca o victimă eroică. Oare nu există posibilitatea ca orice 
acţiune în Armenia să fie văzută ca o dovadă a expansiunii 
islamice, aşa cum acuză Martel? Atunci ce se va întâmpla cu 
minoritățile musulmane din Europa? 

Virlomi se aplecă, privindu-i cu îndrăzneală în faţă pe 
fiecare dintre consilieri, de parcă ar fi avut vreo autoritate 
la această masă. Atitudinea ei era mai agresivă decât fusese 
vreodată atitudinea lui Alai faţă de prietenii lui. Dar pentru 
ea consilierii nu erau prieteni. 

Vă pasă de unitate? 

Întotdeauna a reprezentat o problemă în lumea islamică, 
spuse Alamandar. 

Unii dintre bărbaţi chicotiră. 

— Popoarele Libere” nu ne pot invada fiindcă suntem mai 
puternici decât ei în orice punct în care ar putea ataca, zise 
Virlomi. Ţelul nostru este să unim lumea sub conducerea 
Califului Alai? Atunci marele nostru rival nu e Peter Wiggin. 
E Han Tzu. Ela venit la mine cu comploturi împotriva 
Califului. Mi-a propus să ne căsătorim, pentru ca India şi 
China să se poată uni împotriva Islamului. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Musafi. Alai înţelese de 
ce întreba. 


— A fost înainte ca Virlomi şi cu mine să ne gândim măcar 
la căsătorie, Musafi. Soţia mea s-a purtat cu o decenţă 
perfectă. 

Musafi era satisfăcut; Virlomi nu dădu nici un semn că i-ar 
fi păsat de motivul întreruperii. 

— Nu lupţi în războaie ca să întăreşti unitatea familială - 
pentru asta urmăreşti politici economice care îţi fac oamenii 
graşi şi bogaţi. Lupţi în războaie ca să obţii siguranţă, să-ţi 
extinzi graniţele şi să elimini pericolele viitoare. Han Tzu 
este un astfel de pericol. 

De când a preluat conducerea, zise Ghimpele, Han Tzu nu 
a organizat nici o acţiune agresivă. A fost împăciuitor cu toţi 
vecinii. Chiar l-a trimis acasă pe primul-ministru indian, nu-i 
aşa? 

Ăsta nu a fost un gest de împăcare. 

Expansionistul Tigru al Zăpezilor nu mai este, politica lui a 
eşuat. Nu avem de ce să ne temem din partea Chinei. 

Mersese prea departe, şi oricine din jurul mesei ştia asta. 
Una era să facă sugestii, şi cu totul altceva s-o contrazică 
hotărât pe Virlomi. 

Ostentativ, Virlomi se lăsă pe spate în scaun şi se uită la 
Alai, aşteptând ca el să ia atitudine împotriva celui care o 
ofensase. 

Dar Ghimpele îşi câştigase porecla pentru că spunea 
adevăruri incomode. lar Alai nu intenţiona să înceapă să-şi 
înlăture sfătuitorii din consiliu numai pentru că o supărau 
pe Virlomi. 

— Încă o dată, prietenul nostru Ghimpe dovedeşte că 
numele lui e bine ales. Şi încă o dată, îl iert pentru 
grosolănia lui - sau ar trebui să spun duritatea lui? 

Râsete... dar erau încă îngrijoraţi de furia lui Virlomi. 

— Văd că acest consiliu preferă să trimită musulmani să 
moară în războaie cosmetice, în timp ce adevăratului 
duşman i se permite să capete nestingherit puteri, numai 
pentru că încă nu ne-a atacat. Se întoarse direct spre 
Ghimpe: Bunul prieten al soţului meu, Ghimpele, e ca un 


om într-o barcă spartă, înconjurat de rechini. Are o puşcă, 
iar tovarăşii săi îi spun: „De ce nu împuşti rechinii? Când 
barca se va scufunda şi noi vom fi în apă, n-o să mai poţi 
folosi puşca!” „Proştilor, zice omul, de ce să-i provoc pe 
rechini? Niciunul dintre ei nu m-a muşcat încă!” 

Ghimpele părea hotărât să-şi forţeze norocul. 

În varianta de poveste pe care am auzit-o eu, barca era 
înconjurată de delfini, iar omul i-a împuşcat până a rămas 
fără muniţie. „De ce ai făcut asta?” l-a întrebat prietenul lui, 
iar omul a răspuns: „Pentru că unul dintre ei era un rechin 
deghizat.” „Care?” zice tovarăşul lui. „Prostule, răspunde 
omul, ţi-am spus că era deghizat.” După aceea sângele din 
apă a atras mulţi rechini. Dar omul rămăsese fără gloanţe. 

Vă mulţumesc tuturor pentru sfaturile înțelepte, zise Alai. 
Acum trebuie să mă gândesc la tot ce aţi spus. 

Virlomi îi zâmbi Ghimpelui. 

— Trebuie să ţin minte versiunea alternativă a poveştii. E 
greu de decis care din ele e mai amuzantă. Poate că una e 
amuzantă pentru hinduşi, cealaltă pentru islamici. 

Alai se ridică şi strânse mâinile bărbaţilor din jurul mesei, 
de fapt concediindu-i pe rând. Fusese nepoliticos din partea 
lui Virlomi să continue discuţia. Dar ea nu voia să renunţe. 

— Sau poate, se adresă ea întregului grup, povestea 
Ghimpelui e amuzantă numai pentru rechini. Pentru că 
dacă povestea lui este cea crezută, rechinii sunt în 
siguranţă. 

Virlomi nu mersese niciodată atât de departe. Dacă ar fi 
fost o soţie musulmană, ar fi putut s-o apuce de braţ şi s-o 
scoată cu blândeţe din încăpere, apoi i-ar fi explicat de ce 
ea nu putea să spună astfel de lucruri unor bărbaţi care nu 
aveau libertatea să-i răspundă. 

Dar dacă ar fi fost o soţie musulmană, în primul rând nu ar 
fi fost prezentă la întâlnire. 

Alai le strânse mâinile tuturor, iar ei îi arătară respect. Dar 
el simţi şi o îngrijorare crescândă. Eşecul său în a o opri pe 
Virlomi de la asemenea ofense scandaloase - faţă de un om 


care admisese el însuşi că mersese prea departe - părea în 
ochii lor o slăbiciune. Ştia că ei se întrebau câtă influenţă 
avea Virlomi asupra lui. Şi dacă mai era cu adevărat Calif 
sau doar un soţ ţinut sub papuc, însurat cu o femeie care se 
credea zeiţă. 

Pe scurt, cedase oare Califul Alai idolatriei căsătorindu-se 
cu această nebună? 

Nu că ar fi putut spune cineva acest lucru - nici măcar 
unul altuia, în particular. 

De fapt, probabil că nici nu o gândeau. 

Eu mă gândesc la asta. 

După ce rămase singur cu Virlomi, Alai se duse la toaleta 
sălii de conferinţe, unde îşi spălă faţa şi mâinile. 

Virlomi îl urmă înăuntru. 

— Eşti puternic sau slab? întrebă ea. M-am căsătorit cu 
tine pentru puterea ta. 

El nu spuse nimic. 

Ştii că am dreptate. Peter Wiggin nu ne poate atinge. Doar 
Han Tzu stă între noi şi unirea lumii sub conducerea 
noastră. 

Nu e adevărat, Virlomi. 

Deci şi tu mă contrazici? 

Suntem egali, Virlomi. Ne putem contrazice -când suntem 
singuri. 

Dacă eu mă înşel, atunci cine este o ameninţare mai mare 
decât Han Tzu? 

Dacă noi îl atacăm pe Han Tzu, neprovocaţi, şi el dă 
impresia că ar putea pierde - sau chiar pierde -atunci ne 
putem aştepta ca populaţia islamică din Europa să fie 
exilată, iar naţiunile Europei să se unească, probabil cu 
Statele Unite, probabil cu Rusia. În loc de o graniţă 
muntoasă pe care Han Tzu nu o atacă, vom avea o graniţă 
imposibil de apărat de mii de kilometri lungime în Siberia, 
şi inamici ale căror armate unite o vor face pe a noastră să 
pară un pitic. 

America! Europa! Bătrânii ăia graşi. 


Văd că dai dovadă de multă consideraţie pentru ideile 
mele, zise Alai. 

Nimic nu e sigur în război. S-ar putea întâmpla asta, sau 
ailaltă. Eu îţi spun ce se va întâmpla. India va trece la 
acţiune, indiferent dacă islamicii ni se alătură sau nu. 

India, care e slab echipată şi nu are o armată antrenată, se 
va lua de veteranii căliţi în bătălii ai Chinei - şi fără a avea 
ajutorul diviziilor turceşti din Xinjiang şi al diviziilor 
indoneziene din Taiwan? 

Poporul indian va face ceea ce îi cer eu, zise Virlomi. 

Poporul indian va face ceea ce îi ceri tu atâta timp cât este 
posibil. 

Cine eşti tu, să spui ce e posibil? 

Virlomi, făcu Alai. Eu nu sunt Alexandru Macedon. 

Atâta lucru e limpede. De fapt, Alai, în ce bătălie ai luptat 
tu vreodată şi ai câştigat-o? 

Înainte sau după lupta finală cu Gândacii? 

Bineînţeles - tu ai fost unul din sfânta Gaşcă! Deci ai 
dreptate întotdeauna referitor la orice! 

Şi planul meu a fost cel care a distrus voinţa chinezilor de 
a mai lupta. 

Planul tău - care a depins de micul meu grup de patrioţi ca 
să ţină armata chineză încolţită în munţii Indiei de Est. 

Ba nu, Virlomi. Acţiunile tale au salvat mii de vieţi, dar 
dacă absolut toţi chinezii pe care i-au trimis ei dincolo de 
munţi ne-ar fi înfruntat, am fi câştigat noi. 

Uşor de zis. 

— Pentru că planul meu era ca trupele turceşti să ocupe 
Beijingul în timp ce grosul forţelor Chinei erau blocate în 
India, moment în care trupele chineze ar fi fost retrase din 
India. Acţiunile tale eroice au salvat multe vieţi şi ne-au 
grăbit victoria. Cu aproape două săptămâni şi circa o sută 
de mii de vieţi. Aşa că îţi sunt recunoscător. Dar tu nu ai 
condus niciodată armate mari în luptă. 

Virlomi flutură din mână, un gest care vroia să-l 
contrazică. 


Virlomi, zise Alai. Te iubesc, şi nu încerc să te rănesc, dar 
în tot acest timp tu ai luptat împotriva unor comandanţi 
extrem de slabi. Niciodată nu te-ai confruntat cu cineva ca 
mine. Sau Han Izu. Sau Petra. Şi categoric nu cu cineva ca 
Bean. 

Stelele Şcolii de Luptă! Rezultate la teste de demult şi 
apartenenţa la un club al cărui preşedinte a fost manipulat 
şi trimis în exil. Ce ai făcut în ultima vreme, Califule Alai? 

M-am căsătorit cu o femeie care are un plan îndrăzneţ. 

Dar eu cu cine m-am căsătorit? întrebă Virlomi. 

Cu un bărbat care vrea ca lumea să fie unită în pace. Am 
crezut că femeia care a construit Marele Zid al Indiei va 
vrea acelaşi lucru. Am crezut că şi căsătoria noastră face 
parte din asta. Nu am ştiut că eşti atât de însetată de sânge. 

Nu însetată de sânge, ci realistă. Văd care este adevăratul 
duşman şi intenţionez să mă lupt cu el. 

Rivalul nostru este Peter Wiggin, spuse Alai. El are un plan 
pentru unirea lumii, dar planul lui depinde de prăbuşirea în 
haos a Califatului şi de faptul că Islamul va înceta să mai 
reprezinte o forţă în lume. Asta a fost intenţia eseului lui 
Martel - să ne provoace să facem o prostie în Armenia. Sau 
în Nubia. 

Ei bine, măcar tu vezi asta. 

Eu văd totul. Iar tu nu vezi lucrul cel mai evident. Cu cât 
aşteptăm mai mult, cu atât ne apropiem mai mult de ziua 
morţii lui Bean. Este ceva crud şi îngrozitor, dar când el nu 
va mai fi, Peter Wiggin îşi va pierde cea mai valoroasă 
unealtă. 

Virlomi îl privi cu dispreţ nimicitor. 

Ne întoarcem la testele Şcolii de Luptă. 

Toţi copiii din Şcoala de Luptă au fost testaţi, zise Alai. 
Inclusiv tu. 

Da, şi la ce le-a fost de folos? Au stat în Hyderabad ca nişte 
sclavi pasivi în timp ce Ahile îi exploata. Eu am evadat. Eu. 
Am fost într-un fel diferită. Dar a apărut asta în vreunul din 


testele Şcolii de Luptă? Există lucruri pentru care ei nu au 
teste. 

Alai nu-i spuse ceea ce era evident: ea fusese diferită 
numai pentru că Petra îi ceruse ei ajutorul, şi nu altcuiva. 
Nu ar fi evadat fără rugămintea Petrei. 

Gaşca lui Ender nu provine din teste, zise Alai. Am fost 
aleşi pentru ceea ce am făcut. 

Pentru ceea ce aţi făcut şi Graff a crezut că e important. 
Au existat calităţi pe care el nu le-a considerat importante şi 
deci nu le-a căutat. 

Alai râse. 

Ce, eşti invidioasă că n-ai fost în Gaşca lui Ender? 

Mă dezgustă că încă îl mai consideri pe Bean irezistibil 
fiindcă e aşa de „deştept”. 

Nu l-ai văzut în acţiune. E înspăimântător. 

Ba nu, tu eşti înspăimântat. 

Virlomi, zise Alai, nu face asta. 

Ce să nu fac? 

Nu-mi forţa mâna. 

Nu forţez nimic. Suntem egali, nu? Tu spui armatelor tale 
ce să facă, eu le spun alor mele. 

Dacă tu îţi trimiţi trupele într-un atac sinucigaş împotriva 
Chinei, atunci China îmi va declara şi mie război. Asta 
înseamnă căsătoria noastră. Tu mă angajezi în război fie că 
mie îmi place, fie că nu. 

Nu pot învinge fără tine. 

Nu crede în propria ta propagandă, iubito. Nu eşti o zeiţă. 
Nu eşti infailibilă. In clipa asta eşti atât de iraţională încât 
mă sperii. 

Nu iraţională, replică Virlomi. Încrezătoare. Şi hotărâtă. 
Ai învăţat acolo unde am învăţat şi eu. Cunoşti deja toate 
motivele pentru care un atac asupra Chinei ar fi o nebunie. 

De asta vom avea avantajul surprizei. De asta vom învinge. 
în plus, planurile noastre de luptă vor fi concepute de 
marele Calif Alai. Iar el a fost membru al Găştii lui Ender! 

Ce s-a întâmplat cu ideea că am fi egali? zise Alai. 


Suntem egali. 

Eu nu te-am forţat niciodată să faci ceva. 

Nici eu nu te forţez. 

Dacă repeţi mereu asta nu va deveni un adevăr. 

Ceea ce fac eu e alegerea mea, ceea ce faci tu e alegerea 
ta. Un singur lucru îl vreau de la tine - vreau să am un copil 
cu tine înainte de a-mi conduce trupele în luptă. 

Unde te crezi, în Evul Mediu? Nu tu conduci trupele la 
război. 

Ba da, zise Virlomi. 

O faci dacă eşti comandant de brigadă. Nu are rost când ai 
o armată de un milion de oameni. Ei nu te pot vedea, aşa că 
nu ajută la nimic. 

Mi-ai amintit acum un minut că nu eşti Alexandru 
Macedon. Ei bine, Alai, eu sunt loana d'Arc. 

Când am spus că nu sunt Alexandru, zise Alai, nu mă 
refeream la vitejia în luptă. Mă refeream la căsătoria lui cu 
o prinţesă persană. 

Ea păru iritată. 

Eu i-am studiat campaniile. 

S-a întors în Babilon şi s-a căsătorit cu fiica bătrânului 
împărat persan. I-a pus şi pe ofiţerii lui să se însoare cu 
femei persane. încerca să-i unească pe greci cu perşii şi să 
formeze o singură naţiune, făcându-i pe perşi puţin mai 
greci şi pe greci puţin mai perşi. 

Unde vrei să ajungi? 

Grecii au spus: noi am cucerit lumea fiind greci. Perşii şi- 
au pierdut imperiul fiind perşi. 

Deci tu nu încerci să-i faci pe islamicii tăi să fie mai hinduşi 
sau pe hinduşii mei să fie mai islamici. Foarte bine. 

EI a încercat să aducă soldaţi din Persia şi soldaţi din 
Grecia într-o singură armată. Nu a mers. S-a destrămat. 

Noi nu facem astfel de greşeli. 

Exact, zise Alai. Nu am de gând să fac greşeli care mi-ar 
distruge Califatul. 

Virlomi râse. 


— Bine atunci. Dacă tu crezi că invadarea Chinei este o 
astfel de greşeală, ce ai de gând să faci? Să divorţezi de 
mine? Să-ţi anulezi tratatul? Şi pe urmă? Va trebui să te 
retragi din India şi vei părea chiar şi mai zhopa. Sau vei 
încerca să rămâi şi atunci eu voi porni un război împotriva 
ta. Se va prăbuşi totul, Alai. Aşa că n-o să scapi de mine. Vei 
rămâne soţul meu, mă vei iubi şi vom avea copii împreună, 
şi vom cuceri lumea şi o vom guverna împreună, şi ştii de 
ce? 

De ce? întrebă el trist. 

Pentru că aşa vreau eu. Asta am învăţat în ultimii câţiva 
ani. La orice mă gândesc, dacă mă hotărăsc că vreau acel 
lucru, dacă fac ceea ce ştiu că trebuie făcut, acel lucru se 
întâmplă. Eu sunt fetiţa norocoasă ale cărei vise se 
împlinesc. 

Se apropie de el, îl cuprinse cu braţele, îl sărută. El îi 
întoarse sărutul, pentru că nu ar fi fost înţelept din partea 
lui să-i arate cât de trist şi speriat era, şi cât de puţin o 
dorea acum. 

— 'Te iubesc, zise ea. Tu eşti cel mai frumos vis al meu. 

PLANURI. 

From: ImperialSelfYHotSoup(8ForhiddenCity.eh.gov Io: 
Weaver%VirlomiQ MotherlIndia.in.net, 
Caliph%Salaamcaliph.gov Re: Nu faceţi asta. 

Alai, Virlomi, ce e în capul vostru? Mişcările de trupe nu 
pot fi ascunse. Chiar vreţi această baie de sânge? Sunteţi 
hotărâți să demonstraţi că Graff are dreptate şi că locul 
niciunuia dintre noi nu e pe Pământ? 

Supă Fierbinte. 

From: Weaver%VirlomiQ Motherlndia.in.net. 

To: ImperialSelfYHotSoup(OForbiddenCity.ch.gov. 

Re: Prostuţule. 

Chiar crezi că ofensele chinezilor în India vor fi uitate? 
Dacă nu vrei vărsare de sânge, atunci jură credinţă Mamei 
India şi Califului Alai. Retrage-ţiarmatele şi nu opune 


rezistenţă. Noi vom fi cu mult mai miloşi faţă de chinezi 
decât au fost chinezii faţă de India. 

From: Caliph%Jeeshman (Gcaliph.gov. 

To: ImperialSelfYHotSoup(OForbiddenCity.ch.gov. 

Re: Mai gândeşte-te. 

Nu te grăbi, prietene. Lucrurile nu sunt aşa cum par a fi. 

Mazer Rackham stătea faţă în faţă cu Peter Wiggin în 
biroul acestuia din Rotterdam. 

Suntem foarte îngrijoraţi, zise Rackham. 

Şi eu sunt. 

Ce măsuri ai luat, Peter? 

Mazer, eu nu fac decât să menţin presiunea, folosindu-mă 
de micile unelte pe care le am la dispoziţie. Ei decid cum să 
răspundă la această presiune. M-am pregătit pentru o 
invazie în Armenia sau în Nubia. M-am pregătit să profit de 
o expulzare în masă a islamicilor din unele sau chiar din 
toate ţările europene. 

Dar războiul dintre India şi China? Pentru asta te-ai 
pregătit? 

Sunt geniile voastre, Mazer. Ale tale şi ale lui Graff. Voi i- 
aţi antrenat. Tu să-mi explici de ce Alai şi Virlomi fac ceva 
atât de stupid şi de sinucigaş ca aruncarea în luptă a 
trupelor indiene prost înarmate împotriva armatei lui Han 
Tzu călită în bătălii, bine echipată şi dornică de răzbunare. 

Deci nu tu ai făcut aşa ceva. 

Eu nu sunt ca tine şi ca Graff, zise Peter iritat. Eu nu mă 
cred maestrul păpuşar. Eu am această putere şi influenţă în 
lume, şi nu e prea multă. Am circa un miliard de cetăţeni 
care încă nu au devenit o naţiune adevărată, deci trebuie să 
am grijă cum dansez doar ca să menţin PLP în viaţă. Am o 
forţă armată bine antrenată şi bine echipată, cu un moral 
excelent, şi care e atât de mică încât nici nu ar fi observată 
pe un câmp de luptă din China sau din India. Am reputaţia 
mea personală ca Locke şi funcţia mea de Hegemon care nu 
mai e una doar de paradă. Şi îl mai am pe Bean, atât 
capacităţile lui actuale, cât şi reputaţia lui extravagantă. 


Ăsta e arsenalul meu. Vezi ceva pe această listă care să-mi 
permită măcar să mă gândesc să încep un război între două 
puteri majore ale lumii asupra cărora nu am influenţă? 

Se potrivea atât de bine cu tine, că nu ne-am putut abţine 
să nu ne gândim că ai vreun amestec în asta. 

Nu, voi aveţi, spuse Peter. Voi i-aţi înnebunit pe copiii ăştia 
la Şcoala de Luptă. Acum sunt toţi nişte regi nebuni, 
folosindu-se de vieţile supuşilor lor ca pioni într-un joc 
strident de-a supremaţia. 

Rackham se lăsă pe spate, părând puţin îngreţoşat. 

Nici noi n-am vrut asta. Şi nu cred că sunt nebuni. Cineva 
vede probabil un avantaj în declanşarea acestui război, dar 
nu-mi dau seama cine. Tu eşti singurul care ar avea de 
câştigat, aşa că ne-am gândit... 

Fie că mă crezi, fie că nu, zise Peter, eu nu aş declanşa un 
astfel de război, chiar dacă mi-aş închipui că aş avea de 
profitat din adunarea cioburilor. Singurii oameni care 
pornesc războaie în care valuri umane sunt secerate de 
mitraliere sunt fanaticii sau idioţii. Cred că putem da la o 
parte idioţenia. Deci... rămâne Virlomi. 

De asta ne temem. Că a ajuns să creadă în propria ei 
imagine. Binecuvântată de zei şi invincibilă. 

Rackham ridică o sprânceană: Dar tu ştiai asta. Tu te-ai 
întâlnit cu ea. 

Mi-a propus să ne căsătorim. Am refuzat-o. 

Înainte de a se duce la Alai. 

Am senzaţia că s-a măritat cu Alai din disperare. Rackham 
râse. 

Ţi-a oferit India. 

Mi-a oferit o încurcătură. Eu am transformat-o într-o 
ocazie. 

Când ai refuzat-o ştiai că se va înfuria şi va face o prostie. 

Peter ridică din umeri. 

Ştiam că-mi va face în ciudă. Ceva prin care să-şi arate 
puterea. Habar n-am avut că va încerca şi cu Alai, şi mai 


ales habar n-aveam că el se va lăsa sedus. Oare el nu ştia că 
e nebună? Nu în sens medical, ci îmbătată de putere. 

Tu să-mi spui mie de ce a făcut-o, zise Rackham. 

El a făcut parte din Gaşca lui Ender. Tu şi Graff trebuie să 
aveţi aşa de multe documente despre Alai că ştiţi şi când se 
scarpină-n fund. 

Rackham aşteptă. 

Uite ce e, nu ştiu de ce a făcut-o, poate doar să fi crezut că 
o poate controla, continuă Peter. Când s-a întors acasă de 
pe Eros era un băiat musulman naiv şi virtuos care de 
atunci a fost protejat. Poate pur şi simplu nu a fost pregătit 
să aibă de-a face cu o femeie reală, vie. Acum întrebarea 
care se pune e cum o să se termine toate astea. 

Tu cum crezi că o să se termine? 

De ce ţi-aş spune ce cred eu? zise Peter. Ce avantaj am eu 
dacă tu şi Graft ştiţi la ce mă aştept şi ce mă pregătesc să 
fac în sensul ăsta? 

Ce rău ţi-ar face? 

— Mi-ar face rău dacă voi aţi decide că scopurile voastre 
diferă de ale mele şi aţi interveni. Unele din intervenţiile 
voastre le-am apreciat, dar în momentul de faţă nu vreau ca 
F. 1. şi nici MinCol să facă naibii ceva. Jonglez cu prea multe 
mingi ca să mai vină vreun jongler amator şi să încerce să 
mă ajute. 

Rackham râse. 

Peter, Graff a avut atâta dreptate în privinţa ta. 

Cum? 

Când te-a respins de la Şcoala de Luptă. 

Pentru că eram prea agresiv, zise Peter strâmbând din 
nas. Şi uite pe cine a acceptat. 

Peter, gândeşte-te la ce tocmai ai spus. Peter se gândi. 

Te referi la jonglat. 

— Mă refer la motivul pentru care ai fost respins de Şcoala 
de Luptă. 

Peter se simţi imediat ca un prost. Părinților lui li se 
spusese că fusese respins fiindcă era prea agresiv — 


periculos de agresiv. lar el le smulsese această informaţie la 
o vârstă foarte fragedă. De atunci fusese o povară pe care o 
purtase mereu - faptul că era periculos. Câteodată asta îi 
dădea curaj, dar cel mai adesea îl făcea să nu aibă 
încredere în propria sa judecată, în propria sa morală. Fac 
asta pentru că aşa e corect? Fac asta pentru că într-adevăr 
ar fi în beneficiul meu? Sau doar pentru că sunt agresiv şi 
nu pot suporta să stau să aştept? Se silise să fie mai 
răbdător, mai subtil decât îl îndemna primul impuls. De 
atâtea ori se abţinuse. Din această cauză se folosise de 
Valentine şi acum de Petra ca să-i scrie eseurile cele mai 
periculoase, mai demagogice - nu voia ca vreo analiză a 
textului să-l indice pe el ca autor. De aceea se abţinuse de la 
forțarea în orice fel a naţiunilor care îl duceau cu vorba în 
legătură cu aderarea la PLP - nu-şi putea permite ca cineva 
să-l perceapă ca fiind o persoană coercitivă. 

Şi tot timpul, această apreciere despre el fusese o 
minciună. 

Nu sunt prea agresiv. 

E imposibil să fii prea agresiv pentru Şcoala de Luptă, zise 
Rackham. Nechibzuit, da, asta ar fi fost periculos. Dar 
nimeni nu ţi-a spus că eşti nechibzuit, nu-i aşa? lar părinţii 
tăi ar fi ştiut că e o minciună, pentru că ei vedeau că erai al 
naibii de calculat, chiar la vârsta de şapte ani. 

O, mulţumesc. 

Nu, Graff s-a uitat la testele tale şi a analizat ce ne arăta 
monitorul, apoi a vorbit cu mine şi mi-a arătat, şi ne-am dat 
seama: tu nu erai ceea ce voiam noi ca şef de armată, 
pentru că oamenii nu te-ar fi iubit. îmi pare rău, dar e 
adevărat. Nu eşti o persoană plăcută. Nu inspiri 
devotament. Ai fi fost un comandant bun sub comanda 
unuia ca Ender. Dar tu niciodată nu ai fi putut controla 
totul, aşa cum a făcut-o el. 

Acum mă descurc bine, mulţumesc. 

Nu comanzi soldaţi. Peter, oare Bean sau Suri te iubesc? 
Ar muri pentru tine? Sau te slujesc doar pentru că şi ei cred 


în cauza ta? 

Ei cred că o lume unită sub Hegemonia mea ar fi mai bună 
decât o lume unită sub oricine altcineva, sau una neunită 
deloc. 

Un simplu calcul. 

Un calcul bazat pe încrederea pe care mi-am câştigat-o pe 
deplin. 

— Dar nu devotament personal, zise Rackham. Chiar şi 
Valentine - ea nu ţi-a fost niciodată devotată, iar ea te 
cunoştea mai bine ca oricine. 

— Ea mă cam ura. 

— Prea dur, Peter. E un cuvânt prea dur. Nu avea 
încredere în tine. Se temea de tine. îţi vedea mintea ca pe 
un mecanism. Foarte inteligent. întotdeauna şi-a imaginat 
că eşti cu şase paşi înaintea ei. 

Peter ridică din umeri. 

Dar nu erai, nu-i aşa? 

Conducerea lumii nu-i un joc de şah, spuse Peter. Sau dacă 
e, e un joc cu o mie de piese puternice şi opt miliarde de 
pioni, iar piesele îşi tot schimbă caracteristicile, iar tabla de 
joc nu rămâne niciodată aceeaşi. Deci cât de multe ai putea 
prevedea? Tot ce am putut face a fost să ajung într-o poziţie 
cu cât mai multă influenţă, şi apoi să exploatez toate 
ocaziile apărute. 

Rackham aprobă. 

— Dar un lucru era sigur. Agresivitatea ta extremă, 
pasiunea ta de a controla evenimentele, ştiam că astea te 
vor plasa în centrul tuturor lucrurilor. 

Fu rândul lui Peter să râdă. 

Deci m-aţi lăsat acasă ca să pot deveni ceea ce sunt acum. 
După cum am spus, nu erai potrivit pentru viaţa militară. 
Nu primeşti prea bine ordinele. Oamenii nu-ţi sunt devotați, 

iar tu nu eşti devotat nimănui. 

Aş putea fi, dacă aş găsi pe cineva pe care să-l respect 
suficient. 


Singura persoană pe care ai respectato suficient se află 
acum pe o navă de colonişti şi nu vă veţi mai întâlni 
niciodată. 

Niciodată nu l-aş fi putut asculta pe Ender. 

Nu, n-ai fi putut. Dar el e singura persoană pe care ai 
respectato suficient de mult. Problema a fost că era fratele 
tău mai mic. N-ai fi putut suporta umilirea. 

Ei bine, toată analiza asta e simpatică, dar cu ce ne ajută 
acum? 

Nici noi nu avem un plan, Peter, zise Rackham. Nici noi nu 
facem altceva decât să mutăm piesele folositoare. Să-i 
scoatem pe alţii din joc. Avem câteva resurse, aşa cum ai şi 
tu. Avem arsenalul nostru. 

Voi aveţi toată F. 1. Voi puteţi opri toate astea. 

Ba nu, zise Rackham. Mareşalul Chamrajnagar e ferm în 
privinţa ta, şi are dreptate. Am putea forţa armatele lumii 
să se oprească. Ni s-ar supune toate şi ar plăti un preţ 
groaznic. Dar cine va mai conduce atunci lumea? 

Flota. 

Şi Flota cine e? Voluntari de pe Pământ. Iar din acel 
moment, cine s-ar mai oferi voluntar? Oameni îndrăgostiţi 
de ideea de a pleca în spaţiu? Sau oameni care vor să 
controleze guvernarea Pământului? Am fi transformați într- 
o instituţie concentrată asupra Pământului. Proiectul de 
colonizare ar fi distrus. Şi Flota ar fi urâtă, pentru că ar 
ajunge curând să fie dominată de oameni care iubesc 
puterea. 

Parcă aţi fi o turmă de fecioare nervoase. 

Suntem, spuse Rackham. E o afirmaţie ciudată din partea 
unei fecioare nervoase ca tine. 

Peter nu se osteni să-i răspundă. 

Deci nici tu, nici Graff, nu veţi face nimic care să 
compromită puritatea F. 1. 

Cu condiţia să nu folosească iarăşi armele nucleare. N-o să 
permitem să se întâmple asta. Două războaie nucleare au 
fost suficiente. 


N-am avut niciodată un război nuclear. 

Al Doilea Război Mondial a fost unul nuclear, spuse 
Rackham. Chiar dacă au fost aruncate numai două bombe. 
Iar bomba care a distrus Mecca a reprezentat sfârşitul 
războiului civil din interiorul Islamului dus în exterior prin 
locţiitori şi prin terorism. De atunci, nimeni nu s-a mai 
gândit măcar să folosească armele nucleare. Dar războaiele 
care se termină cu bombe nucleare sunt războaie nucleare. 

Corect. Definiţii. 

Hyrum şi cu mine facem tot posibilul. La fel şi Mareşalul. 
Şi, chiar dacă nu mă crezi, încercăm să te ajutăm. Vrem ca 
tu să reuşeşti. 

Şi acum o să pretinzi că tot timpul mi-aţi pus pile? 

Ba deloc, zise Rackham. Habar n-aveam dacă vei fi un 
tiran sau un conducător înţelept. Nu ştiam ce metode vei 
folosi sau cum va fi guvernarea ta mondială. Ştiam că nu 
poţi izbândi prin charismă pentru că nu prea aveai aşa 
ceva. Şi recunosc că soluţia ta a apărut cu mult mai multă 
claritate după ce ne-am uitat cu atenţie la Ahile. 

Deci nu mi-aţi asigurat cu adevărat spatele decât după ce 
v-aţi dat seama că eram mai bun decât Ahile. 

Realizările tale erau atât de importante, încât eram 
îngrijoraţi în privinţa ta. Apoi Ahile ne-a demonstrat că de 
fapt tu erai precaut şi reţinut, în comparaţie cu ceea ce 
putea face cineva cu adevărat nemilos. Am văzut un tiran în 
devenire, şi am înţeles că tu nu erai aşa. 

Depinde ce înţelegi prin „tiran”. 

Peter, noi încercăm să te ajutăm. Vrem ca tu să uneşti 
lumea sub un guvern civil. Fără sfatul nostru, ai decis să o 
faci prin convingere şi plebiscit şi nu folosindu-te de forţă şi 
teroare. 

Mă folosesc de armate. 

Înţelegi ce vreau să spun, zise Rackham. 

Nu voiam să vă faceţi iluzii. 

Spune-ne ce crezi. Ce plănuieşti. Nu ne vom amesteca. 

Pentru că sunteţi de partea mea, zise Peter cu dispreţ. 


Nu, nu suntem „de partea ta”. De fapt nu participăm la 
jocul ăsta, decât în măsura în care te afectează pe tine. 
Treaba noastră e să răspândim rasa umană pe cât mai 
multe planete posibil. Dar până acum au decolat doar două 
nave de colonişti. Va fi o altă generaţie atunci când una din 
ele va ateriza. Va trece mult timp până vom şti dacă o 
colonie a prins rădăcini şi a prosperat. Chiar mai mult până 
vom şti dacă vor deveni lumi izolate sau comerţul va fi 
destul de profitabil pentru ca o călătorie interstelară să fie 
rentabilă din punct de vedere economic. Doar de asta ne 
pasă nouă. Dar pentru a reuşi să facem asta, trebuie să 
strângem recruți de pe Pământ, şi trebuie să plătim pentru 
nave - din nou, pe Pământ. Şi trebuie să facem asta fără 
vreo speranţă de rambursare în următoarea sută de ani cel 
puţin. Capitalismul nu se pricepe să gândească în 
perspectivă cu un secol. Deci avem nevoie de finanţare 
guvernamentală. 

Pe care voi reuşiţi s-o obţineţi chiar şi când eu nu pot pune 
mâna pe nici o centimă. 

Nu, Peter, zise Rackham. Nu înţelegi? Toată lumea, cu 
excepţia Statelor Unite, a Britaniei şi a câtorva ţări mici, a 
încetat să-şi plătească taxele. Trăim deja din uriaşele 
noastre rezerve de trezorerie. A fost suficient ca să 
echipăm două nave, să construim o nouă clasă de nave- 
mesager cu gravitație controlată, câteva astfel de proiecte. 
Dar banii se termină. Nu mai avem cum să finanţăm nici 
măcar navele care sunt deja în construcţie. 

Vreţi ca eu să reuşesc ca să vă plătesc flota. 

Vrem ca tu să reuşeşti pentru ca oamenii să nu-şi mai 
cheltuiască surplusul căutând moduri de a se omori unul pe 
altul, iar pe toţi cei care ar fi ucişi în războaie să-i trimită în 
spaţiu. Şi toţi banii care ar fi cheltuiţi pe arme să poată fi 
cheltuiţi pe navele de colonişti, şi în cele din urmă pe navele 
comerciale. Rasa umană întotdeauna a produs un surplus 
vast de fiinţe umane şi de bogăţie, care a fost folosit 
aproape în totalitate fie construind monumente stupide ca 


piramidele, fie în războaie brutale, sângeroase şi inutile. 
Vrem ca tu să uneşti lumea pentru ca risipa asta să se 
termine în cele din urmă. Peter râse. 

Sunteţi atât de visători. Atât de idealişti! 

Am fost războinici şi ne-am studiat duşmanii. Mătcile. Ele 
au greşit pentru că au fost prea unite. Fiinţele umane sunt 
mai bine proiectate ca specie inteligentă. Numai să depăşim 
faza asta cu războiul. Ceea ce Mătcile au încercat noi putem 
să facem. Să ne răspândim specia astfel încât să putem 
dezvolta culturi cu adevărat noi. 

Culturi noi? Când insistaţi ca fiecare colonie să fie 
compusă în întregime din oameni de aceeaşi naţionalitate, 
vorbind aceeaşi limbă? 

Nu suntem prea rigizi în privinţa asta, dar da. Sunt două 
moduri de a privi diversitatea speciilor. Unul e ca fiecare 
colonie să conţină o copie completă a întregii rase umane - 
fiecare cultură, fiecare limbă, fiecare rasă. Dar ce rost ar 
avea? Pământul are deja aşa ceva! Şi uite ce bine a 
funcţionat. Nu, marile colonii ale trecutului au avut succes 
exact pentru că erau unitare. Oameni care se cunoşteau 
între ei, aveau încredere unul în celălalt, împărtăşeau 
aceleaşi țeluri, respectau aceleaşi legi. Monocromatice de la 
început. Dar când vom trimite în spaţiu cincizeci de nave de 
colonişti monocromatice, dar fiecare de altă culoare, ca să 
spunem aşa -cincizeci de colonii diferite, fiecare cu rădăcini 
culturale şi lingvistice separate - atunci rasa umană va 
putea desfăşura cincizeci de experimente diferite. O 
diversitate reală a speciilor. 

Nu-mi pasă ce spui, zise Peter. Nu merg. 

Rackham zâmbi. 

Nici nu vrem. 

Cele două nave de colonişti pe care le-aţi lansat. Una din 
ele a fost a lui Ender. 

Corect. 

Cine e comandantul celei de-a doua nave? 

Mă rog, nava e condusă de... 


Cine va conduce colonia, insistă Peter. 

Blândul Dink. 

Deci ăsta era planul. Voiau să ia Gaşca lui Ender şi pe 
oricine avea un talent militar periculos şi să-i trimită în 
spaţiu. 

— Deci pentru tine, spuse Peter, războiul asta dintre Han 
Tzu şi Alai este cel mai urât coşmar. 

Rackham aprobă din cap. 

Nu-ţi face griji, zise Peter. 

Să nu-mi fac griji? 

Bine. Fă-ţi câte griji vrei. Dar abia acum înţeleg ce e cu 
oferta asta a voastră să-i luaţi pe toţi cei din Gaşca lui 
Ender de pe planetă şi să îi trimteţi în colonii. Vă pasă de 
copiii ăştia ale căror vieţi le-aţi cooptat. Vreţi să-i duceţi în 
lumi unde să nu aibă rivali. Îşi vor putea folosi talentele ca 
să ajute comunitatea să triumfe în noua lume. 

— Da. 

— Dar cel mai important este că nu vor mai fi pe Pământ. 

Rackham ridică din umeri. 

Ştiaţi că nimeni nu va putea uni lumea aşa cum voiaţi voi 
cât timp sunt aici aceste genii certificate public, extrem de 
bine pregătite şi foarte agresive. 

N-am găsit nici o cale să se realizeze asta. 

Asta e o minciună, zise Peter. Aţi văzut cum se poate 
realiza, pentru că e evident. Unul dintre ei să fie 
conducătorul Pământului, iar ceilalţi să fie morţi. 

Da, am văzut, dar asta nu a fost o opţiune. 

De ce nu? E modul oamenilor de a-şi rezolva problemele. 

Îi iubim pe copiii ăştia, Peter. 

Dar fie că-i iubiţi, fie că nu, în cele din urmă toţi vor muri. 
Nu, cred că aţi fi fost mulţumiţi să-i lăsaţi pe ei să se 
descurce, dacă aţi fi crezut că va merge. Dacă aţi fi crezut 
că unul dintre ei va ieşi învingător. Ceea ce nu aţi putut 
accepta a fost ideea că sunt toţi atât de asemănători, încât 
niciunul dintre ei nu ar câştiga. Ar fi epuizat resursele 


Pământului, tot acel surplus de populaţie, şi tot nu ar fi 
existat un învingător net. 

Asta n-ar ajuta la nimic, zise Rackham. 

Deci dacă aţi găsi o metodă de vindecare pentru Bean, nu 
aţi mai avea nevoie de mine. Pentru că Bean ar putea s-o 
facă. El ar putea să-i învingă pe ceilalţi. El ar putea uni 
lumea. Pentru că el e mult mai bun decât oricare dintre ei. 

Dar el va muri. 

Şi pe el îl iubiţi, zise Peter. Aşa că o să încercaţi să-i salvaţi 
viaţa. 

Mai întâi vrem ca el să te ajute pe tine să câştigi. 

Asta nu e posibil. Nu în timpul care i-a mai rămas. 

Prin „a câştiga”, spuse Rackham, înţelegem că vrem să te 
ajute să ajungi într-o poziţie din care victoria ta să fie 
sigură, datorită calităţilor tale. Acum poţi fi împiedicat de 
tot felul de evenimente aleatoare. Bean îţi sporeşte puterea 
şi influenţa. Alt lucru care te-ar putea ajuta ar fi să putem 
îndepărta restul Găştii de pe planetă. Dacă am curăța tabla 
de toate piesele care pot să ţi se împotrivească - dacă eşti 
cu adevărat regina într-un joc cu cai şi nebuni - atunci nu ai 
mai avea nevoie de Bean. 

— Tot voi avea nevoie de cineva. Eu nu sunt pregătit 
pentru război aşa cum sunt puştii ăştia de la Şcoala de 
Luptă. Şi după cum ai spus, nu sunt genul de om pentru 
care soldaţii să vrea să-şi dea viaţa. 

Rackham se aplecă în faţă. 

Peter, spune-ne ce pui la cale. 

Nu pun nimic la cale, replică Peter. Pur şi simplu aştept. 
Când am întâlnit-o pe Virlomi mi-am dat seama că ea e 
cheia. E nesăbuită, puternică, şi e îmbătată. Ştiam că va 
face ceva destabilizator. Ceva care să agite lucrurile. 

Deci tu crezi că războiul dintre India şi China va avea loc? 
Şi că Liga Islamică a lui Alai va fi târâtă în aşa ceva? 

E posibil, zise Peter. Sper să nu se întâmple asta. 

Dar dacă se întâmplă, vei fi silit să-l ataci pe Alai atunci 
când forţele lui sunt prinse în lupta cu China. 


Ba nu, zise Peter. 

Nu? 

Nu vom ataca pe nimeni. 

Şi apoi? întrebă Rackham. Oricine învinge în acest 
război... 

Nu cred că războiul se va extinde atât, chiar şi dacă va 
începe. lar dacă va începe, ambele părţi vor fi slăbite. Nu 
ducem lipsă de naţiuni ambiţioase gata să intervină şi să 
pună mâna pe rămăşiţe. 

Dar tu ce crezi că se va întâmpla? 

Nu ştiu, recunoscu Peter. Aş vrea să mă crezi. De un 
singur lucru sunt sigur. Căsnicia lui Alai cu Virlomi e 
terminată. Dacă vreţi ca vreunul din ei sau amândoi să 
comande una dintre preţioasele voastre colonii, fiţi gata să-i 
luaţi de pe planetă cât mai repede. 

Plănuieşti ceva? întrebă Rackham. 

Nu! Nu mă asculţi? Privesc doar blestematele de 
evenimente, la fel ca şi voi! Eu deja mi-am jucat cărţile - 
făcând conducerea islamică să-mi suspecteze intenţiile. 
Provocându-i. Plus puţină diplomaţie, pe tăcute. 

Cu cine? 

Cu Rusia, zise Peter. 

Încerci să-i atragi alături de tine în atacul contra lui Alai? 
Sau a Chinei? 

Nu, nu, nu. Dacă aş încerca aşa ceva s-ar afla, şi atunci 
care naţiune islamică ar mai adera vreodată la PLP? 

Atunci ce faci cu diplomaţia ta? 

Îi implor pe ruşi să nu se amestece. 

Cu alte cuvinte, le indici ocazia şi le spui că tu nu ai de 
gând să intervii în nici un fel. 

Da, zise Peter. 

Politica e atât de... indirectă. 

De asta cuceritorii sunt arareori mari conducători. 

lar marii conducători sunt arareori cuceritori. 

Îmi refuzi posibilitatea de a deveni un mare cuceritor, 
spuse Peter. Dacă va fi să fiu conducătorul lumii -unul bun - 


va trebui să-mi câştig această poziţie în aşa fel încât să nu 
fiu nevoit să tot omor oameni ca să rămân la putere. Nu ar 
fi de nici un folos lumii dacă totul ar depinde de mine, dacă 
totul s-ar prăbuşi la moartea mea. Trebuie să construiesc 
totul puţin câte puţin, bucată cu bucată, cu instituţii 
puternice care să se dezvolte singure, astfel încât să 
conteze prea puţin cine e în frunte. Asta am învăţat 
crescând în America. A fost o naţiune creată din nimic - 
nimic altceva decât o serie de idealuri la înălţimea cărora 
nu s-a ridicat niciodată. Din când în când au avut lideri 
măreţi, dar în general n-au fost decât nişte mârţoage 
politice, şi asta chiar de la început. Washington a fost mare, 
dar Adams a fost paranoic şi leneş, iar Jefferson a fost 
politicianul cel mai mârşav şi mai intrigant cu care poate fi 
blestemată o naţiune. De la el am învăţat multe despre cum 
să-ţi distrugi inamicii prin demagogie, utilizând 
pseudonime. 

Aşadar îl lauzi. 

Spun că America s-a modelat în instituţii atât de puternice 
încât să poată supravieţui corupţiei, stupidităţii, vanităţii, 
ambiţiei, nesăbuinţei şi chiar nebuniei conducătorului său 
executiv. Încerc să fac acelaşi lucru cu Popoarele Libere ale 
Pământului. Le pun la bază câteva idealuri simple, dar 
funcţionale. Anexez naţiuni pentru că ele aleg de bunăvoie 
să se alăture. Le unesc printr-o limbă şi un sistem de legi, şi 
le ofer instituţii care să-şi dobândească o viaţă proprie. Şi 
nu pot să fac niciunul dintre aceste lucruri dacă invadez fie 
şi o singură ţară şi o forţez să adere. Asta e o regulă pe care 
n-o voi putea încălca niciodată. Armata mea îi va învinge pe 
duşmanii care atacă PLP şi vom purta război pe teritoriul 
lor ca să facem asta. Dar când e vorba de aderarea la PLP 
aceasta nu se poate face decât dacă majoritatea poporului o 
vrea. Doar dacă ei aleg să se supună legilor noastre şi să 
adere la instituţiile noastre. 

Dar nu ai depăşit faza în care laşi alte naţiuni şi 
cucerească în numele tău. 


Islamul, spuse Peter, nu a învăţat niciodată cum să fie o 
religie. E prin natura lui o tiranie. Până când nu va învăţa să 
lase uşa deschisă în ambele sensuri şi nu va permite 
musulmanilor să hotărască să nu mai fie musulmani fără a fi 
pedepsiţi, lumea nu are de ales decât să lupte împotriva lui 
pentru a-şi păstra libertatea. Atâta timp cât naţiunile 
islamice rămân divizate, luptând una împotriva alteia, nu 
vor reprezenta o problemă pentru mine pentru că le pot lua 
una câte una, în special după ce PLP va deveni destul de 
mare ca ele să vadă cum popoarele dintre graniţele lor 
prosperă. 

Dar unite sub Alai... 

Alai este un tip cu bun-simţ. Cred că are ceva idei pentru 
liberalizarea Islamului începând de la vârf. Dar aşa ceva nu 
se poate face. Pur şi simplu se înşală. El e general, nu 
politician. Atâta timp cât musulmanii de rând consideră că e 
de datoria lor să ucidă pe oricare alt musulman care 
încearcă să nu mai fie musulman, atâta timp cât ei cred că 
au datoria sfântă să-i constrângă cu ajutorul armelor pe 
necredincioşi să respecte legea islamică - asta nu se poate 
liberaliza, şi nu poţi transforma Islamul într-un sistem 
decent pentru cineva. Nici măcar pentru islamici. Pentru că 
cei mai cruzi oameni, mai înguşti la minte, mai răi, se vor 
ridica mereu la putere, fiindcă ei vor fi întotdeauna cei mai 
dornici să se învelească în steagul cu semilună şi să ucidă 
alţi oameni în numele lui Dumnezeu. 

Deci Alai e condamnat să eşueze. 

Alai e condamnat să moară. În momentul în care fanaticii 
vor înţelege că el nu e un islamist atât de fanatic şi pur cum 
sunt ei, îl vor ucide. 

Şi vor instala un nou Calif? 

Pot să instaleze pe cine vor, spuse Peter. Pentru mine nu 
contează. Fără Alai nu există unitate islamică, fiindcă numai 
Alai îi poate conduce spre victorie. Şi când sunt înfrânți, 
islamicii nu rămân uniţi. Ei se mişcă precum un val imens - 


până când întâlnesc un zid de piatră care nu se clinteşte. 
Apoi se sfarmă şi se retrage. 

Aşa cum au făcut după ce i-a învins Charles Martel. 

Alai i-a făcut puternici. Singura problemă este că lui Alai 
nu-i plac lucrurile pe care trebuie să le facă pentru a 
conduce un sistem totalitarist ca Islamul. Deja a ucis mult 
mai mulţi oameni decât ar fi vrut. Alai nu e un ucigaş, dar a 
devenit unul, şi-i place asta din ce în ce mai puţin. 

Nu crezi că o s-o urmeze pe Virlomi în război. 

E o întrecere, zise Peter. Între adepţii lui Alai care 
plănuiesc s-o asasineze pe Virlomi ca să-l elibereze pe Alai 
de sub influenţa ei, şi islamiştii fanatici care plănuiesc să-l 
asasineze pe Alai fiindcă a trădat Islamul căsătorindu-se cu 
Virlomi. 

Ştii cine sunt conspiratorii? 

Nu trebuie să-i ştiu, replică Peter. Dacă nu ar exista 
conspiratori care pun la cale crime nu ar mai exista 
imperiul islamic. Iar asta e o altă întrecere. Pot să-i ucidă pe 
Alai sau pe Virlomi înainte ca Rusia sau China să atace? Şi 
chiar dacă-l ucid pe unul dintre ei sau pe amândoi, ar opri 
asta Rusia sau China să atace, sau pur şi simplu le-ar 
încuraja să considere victoria şi mai probabilă? 

Există vreun scenariu în care tu intri în război? 

Da, zise Peter. Dacă ei scapă de Virlomi, iar Rusia şi China 
nu atacă, atunci Alai - sau succesorul lui, dacă şi el e ucis - 
va fi împins să atace Armenia şi Nubia. Acesta e un război în 
care sunt gata să lupt. Îi vom distruge. Vom fi stânca de 
care Islamul se va izbi şi se va sparge în bucăţi. 

Şi dacă Rusia sau China îi atacă înainte ca ei să se 
îndrepte împotriva ta, tu tot vei profita de pe urma 
războiului, căci naţiunile speriate se vor uni cu tine fie 
împotriva Rusiei, fie împotriva Chinei - care dintre ele se 
dovedeşte a fi cea agresivă, periculoasă. 

E aşa cum am spus eu, răspunse Peter. Habar n-am cum se 
vor rezolva lucrurile. Ştiu doar că sunt gata să profit de 


orice situaţie care se iveşte. Şi sunt foarte atent, astfel că şi 
dacă se întâmplă ceva neprevăzut să pot profita. 

Asta e întrebarea-cheie, zise Rackham. Informaţia pe care 
am venit s-o aflu. 

Mor de curiozitate să aud. 

— Cât timp vei mai avea nevoie de Bean? 

Peter se gândi câteva clipe. 

Am fost nevoit să-mi fac planurile ştiind că va muri. Sau, 
când i-ai făcut oferta, că va pleca. Aşa că răspunsul meu 
este: atâta timp cât mai e cu mine desigur că îl voi folosi, fie 
ca să intimidez posibilii inamici, fie ca să-mi comande 
forţele armate în război. Dar dacă moare sau pleacă, mă voi 
descurca. Planurile mele nu depind de Bean. 

Deci dacă pleacă peste trei luni... 

Rackham, deja i-aţi găsit pe ceilalţi copii? Asta vrei să 
spui? l-aţi găsit şi nu le spui lui şi Petrei pentru că voi 
credeţi că eu aş avea nevoie de Bean? 

Nu pe toţi. 

Cât de rece eşti! Sunteţi nişte ticăloşi, zise Peter. Încă mai 
folosiţi copiii drept unelte. 

Da, zise Rackham. Suntem nişte ticăloşi. Dar avem intenţii 
bune. Ca şi tine. 

Dă-le copiii Petrei şi lui Bean. Şi salvează-i viaţa, dacă poţi. 
E un om bun, care merită mai mult decât ca voi să 
continuaţi să vă jucaţi cu el. 

ACTE. 

From: The Impaled One. 

To: Honest A be% Lincoln RailSplitter. 
org/ScrietiAutorului. 

Re: Dumnezeu să m-ajute. 

Uneori dai sfaturi presupunând că nimeni n-o să le 
urmeze. Sper doar că cel de deasupra mă va ierta şi va găsi 
un loc şi pentru mine. Între timp, spune-i tipului cel mare să 
facă ceva în legătură cu ceaşca pe care am spart-o. 

From: PeterWiggin %private (O hegemon, corn To: 
Graff%pilgrimage (8 Min Col. gov Fwd: Re: Dumnezeu să 


m-ajute. 

Dragă Hyrum, După cum o să vezi mai jos, prietenul 
nostru slav se pare că a oferit o sugestie guvernului lui pe 
care ei au urmat-o, şi acum el regretă. Presupunând că tu 
eşti cel de deasupra, bănuiesc că scrisoarea lui cifrată 
sugerează că vrea să plece. Ultimele mele informaţii spuncă 
ar fi în Florida, dar dacă se simte supravegheat 
îndeaproape e posibil să se fi mutat în Idaho. 

Cât despre ceaşca spartă de el, cred că asta înseamnă că 
în loc ca Rusia să caute o ocazie de a-l ataca pe Alai, a făcut 
o înţelegere cu Liga Islamică, şi în timp ce China priveşte 
spre sud ca să lupte cu India, Rusia va înainta asupra lui 
Han Tzu din nord, turcii dinspre vest şi indonezienii din 
Taiwan, iar invazia nebunească a lui Virlomi va trece peste 
munţi. Acum n-ar mai fi atât de nebunească. 

Oricum, presupunând că prin „tipul cel mare „rusnacul s- 
a referit la altcineva decât la „cel de deasupra”, acesta n-ar 
putea fi altcineva decât un uriaş pe care îl cunoaştem 
amândoi. Voi sta de vorbă cu el şi cu Doamna Uriaş despre 
ce putem face în această situaţie, dacă putem face ceva. 

Peter. 

Alai îşi dăduse ordinele, şi acum urma să se asigure că nu 
se va afla la Hyderabad când vor fi duse la îndeplinire. 
Califul nu putea fi întinat de arestarea propriei sale soţii. 

Dar Califul nici nu putea fi condus de ea. Alai ştia că vizirii 
din consiliul lui o urau; dacă n-ar fi fost arestată de oameni 
loiali lui, ar fi fost cu siguranţă ucisă. 

Mai târziu, după ce lucrurile se vor mai linişti, după ce ea 
îşi va veni în fire şi nu se va mai crede de neoprit, o va 
scoate din închisoare. Nu o putea lăsa să plece în India - 
nici nu se punea problema. Poate o va lua Graff. Nu făcuse 
parte din Gaşca lui Ender, dar din aceleaşi motive invocate 
de Graff în invitaţia lui, lumea va fi categoric un loc mai 
sigur dacă ea va pleca, în timp ce o colonie ar avea noroc să 
aibă în frunte pe cineva cu asemenea calităţi şi ambiţii. 


În acelaşi timp, fără Virlomi, el nu mai avea nici un motiv 
să guverneze de la Hyderabad. Va continua să-şi respecte 
tratatul cu India şi să-şi retragă forţele. Lasă-i să încerce să 
reconstruiască ţara în lipsa nebuniei lui Virlomi care să-i 
arunce prematur în război. India nu ar fi în stare să ducă o 
campanie militară serioasă împotriva nimănui mai 
important decât un stol de grauri, mulţi ani de acum încolo. 

Alai îşi va petrece următorii câţiva ani făcând ordine în 
casa Islamului şi încercând să construiască o naţiune 
adevărată din această amestecătură pe care istoria i-o 
pusese în braţe. Dacă sirienii, irakienii şi egiptenii nu s-au 
putut înţelege unul cu altul şi se dispreţuiau reciproc din 
momentul în care îşi auzeau accentul, cum s-ar putea 
aştepta cineva ca marocanii, perşii, uzbecii şi malaysienii să 
vadă lumea în acelaşi fel doar pentru că sunt chemaţi la 
rugăciune de un muezin? 

În plus, trebuia să se descurce şi cu popoarele fără ţară - 
kurzii, berberii, jumătate din triburile nomade ale anticei 
Bactria. Alai era perfect conştient că aceşti islamici nu vor 
urma niciodată un Calif care păstrează statu-quoul - nu 
când Peter Wiggin îi provoacă pretutindeni pe revoluționari 
promiţându-le state, după exemplul din Nubia şi Runa. 

Noi am adus Nubia printre noi, gândi Alai. Dispreţul 
vechilor musulmani pentru Africa neagră încă pândeşte în 
umbră; dacă Alai n-ar fi fost membru al Găştii lui Ender, ar 
fi fost de neconceput ca el, un african negru, să fie numit 
Calif. Tocmai în Sudan, unde rasele se întâlneau faţă în faţă, 
boala izbucnise cu atâta virulență. Restul Islamului ar fi 
trebuit să disciplineze Sudanul cu mult timp în urmă. lar 
acum plătiseră cu toţii preţul, prin umilirea Sudanului de 
către PLP 

Aşa că va trebui să acordăm kurzilor şi berberilor propriile 
guverne. Unele reale, nu fictive „regiuni autonome”. Acest 
lucru nu va fi bine primit în Maroc, Irak şi Turcia, Alai ştia 
deja asta. De asta era din cale-afară de stupid să-şi pună 


problema unor războaie de cucerire când în interiorul 
Islamului nu existau pace şi unitate. 

Alai va guverna de la Damasc. Se afla cu mult mai în 
centru. Va fi înconjurat de cultura islamică, nu de cea 
hindusă. Guvernul va fi civil, nu o evidentă dictatură 
militară. lar lumea va vedea că Islamul nu era interesat de 
cucerirea lumii. lar Califul Alai eliberase mai multe popoare 
de sub opresiunea cotropitorilor decât ar fi vreodată 
capabil Peter Wiggin. 

Când Alai ieşi din birou, doi gardieni i se alăturară, încă de 
când Virlomi intrase în biroul lui în ziua căsătoriei lor, 
Alamandar insistase să nu mai aibă nimeni acces aşa de 
uşor în zonele importante ale sediului. „Ne aflăm într-o ţară 
inamică ocupată, Califul meu”, spusese el, şi avea dreptate. 

Totuşi, ceva îl făcea pe Alai să nu se simtă în largul lui 
deplasându-se însoţit de gărzi prin sediu. Nu i se părea 
corect. Califul ar fi trebuit să se poată mişca printre 
oamenii lui perfect deschis şi încrezător. 

Trecând prin uşile garajului, încă doi gardieni se alăturară 
primilor care îl însoţiseră de sus. Limuzina sa fusese trasă 
lângă trotuar. Uşa din spate se deschise. 

Văzu pe cineva alergând spre el dintre maşinile parcate. 
Era Ivan Lankowski. Alai îl recompensase pentru serviciile 
sale loiale punându-l la conducerea administraţiei naţiunilor 

turce din Asia Centrală. Ce căuta aici? 

Alai nu-l retrăsese din funcţie, şi Ivan nu-i scrisese şi nici 
nu-i telefonase că ar vrea să revină. 

Ivan băgă mâna în geacă. Acolo unde ar fi trebuit să fie 
pistolul, dacă îl purta sub braţ. 

Şi era înarmat; purtase pistol prea mulţi ani ca să se simtă 
acum confortabil fără. 

Alamandar apăru pe uşa deschisă din spatele limuzinei. 
Ridicându-se în picioare, strigă la gărzi: 

— Împuşcaţi-l, proştilor! Vrea să-l omoare pe Calif! Ivan 
scosese pistolul. Trase, şi soldatul din stânga lui. Alai căzu 
ca o piatră. Sunetul fusese ciudat - pistolul avea amortizor, 


dar Alai fusese aproape de traiectoria lui, aşa că zgomotul 
nu fusese total atenuat. 

Ar trebui să mă trântesc la pământ, gândi Alai. Ca să-mi 
salvez viaţa, ar trebui să ies din bătaia focului. Dar nu putea 
lua pericolul în serios. Nu simţea că ar fi fost în vreun fel în 
pericol. 

Acum şi ceilalţi gardieni scoseseră pistoalele. Ivan mai 
împuşcă unul, dar când gloanţele - neamortizate -zburară 
în cealaltă direcţie, Ivan căzu la pământ. Pistolul nu-i 
alunecă din mână; îl ţinu strâns până când îşi dădu sufletul. 

Sau poate că nu era mort. Poate că în ultimele clipe îi 
putea explica lui Alai cum de putuse să-l trădeze astfel. 

Alai se îndreptă spre trupul lui Ivan şi-i căută pulsul. Ochii 
îi erau deschişi. Murise deja. 

— Vino, Califul meu! strigă Alamandar. Ar mai putea fi şi 
alţi conspiratori! 

Conspiratori. Nu exista posibilitatea să mai existe şi alţi 
conspiratori. Ivan nu avea suficientă încredere în nimeni ca 
să uneltească ceva. Singura persoană în care Ivan avea 
încredere absolută era... 

Eram eu. 

Ivan era un trăgător excelent. Chiar în fugă, nu putea să 
mă ţintească pe mine şi să doboare apoi din greşeală doi 
gardieni. 

— Soldaţii, zise Alai privind în sus spre Alamandar. Cei pe 
care i-a împuşcat - o să fie bine? 

Unul dintre ceilalţi gardieni se aplecă să vadă. 

— Morți amândoi, spuse. 

Dar Alai ştia deja asta. Ivan nu-l ţintise pe el. Venise aici cu 
un singur scop, scopul care îl ghidase ani de-a rândul. Ivan 
era acolo ca să-şi apere Califul. 

În mintea lui Alai, totul deveni brusc limpede. Ivan aflase 
despre o conspirație împotriva Califului, iar aceasta implica 
oameni atât de apropiaţi lui Alai încât Ivan nu avea cum să-l 
avertizeze de la distanţă fără să rişte să-l alerteze pe unul 
dintre conspiratori. 


Alai întinse o mână ca să închidă ochii lui Ivan, în timp ce 
cu cealaltă smulse pistolul dintre degetele lui reci. Fără să 
ridice ochii de pe faţa lui Ivan, trase în gardianul care se 
afla lângă el. Apoi ţinti calm spre celălalt care se întorsese 
lângă morţi şi trase iar. Alai nu fusese niciodată un trăgător 
atât de bun ca Ivan. N-ar fi putut face asta din alergare. 
Dar din genunchi se descurca. 

Gardianul pe care îl împuşcase fără să se uite zăcea pe 
caldarâm, zvâcnind. Alai îl mai împuşcă o dată, apoi se 
întoarse spre Alamandar, care urca din nou în limuzină. 

Alai îl împuşcă. Căzu în maşina care se îndepărta 
scrâşnind din roţi de bordură. Dar portiera nu era închisă, 
iar Alamandar nu mai era în măsură s-o facă. Trecând pe 
lângă Alai, ar fi fost un scurt moment în care şoferul ar fi 
rămas neprotejat de blindajul greu şi geamul antiglonţ. Alai 
trase rapid trei gloanţe unul după altul ca să aibă o şansă 
mai mare să prindă acel moment. 

Reugşi. Maşina nu vira. Se izbi de un zid. 

Alai alergă spre portiera încă deschisă din spatele maşinii, 
unde Alamandar horcăia ţinându-se de piept. Ochii îi 
scăpărau de furie şi teamă când Alai ridică pistolul lui Ivan 
ca să tragă. 

— Nu eşti Calif! gâfâi Alamandar. Femeia hindusă e mai 
Calif decât tine, câine negru! 

Alai îl împuşcă în cap, reducându-l la tăcere. 

Şoferul era inconştient, dar Alai îl împuşcă şi pe el. 

Apoi se întoarse la cadavrele gardienilor, care fuseseră 
îmbrăcaţi în costume occidentale. Pe unul dintre ei Ivan îl 
împuşcase în cap. Era mai mare decât Alai, dar hainele luii 
s-ar fi potrivit. Îşi scoase într-o clipă roba albă. Pe dedesubt 
purta, ca întotdeauna, blugi. După ce se chinui puţin cu 
trupul, scoase cămaşa şi sacoul bărbatului, fără să rupă 
vreun nasture. 

Alai luă pistoalele celor doi gardieni care nu le folosiseră şi 
le băgă în buzunarele hainei pe care o purta acum. Pistolul 
cu amortizor al lui Ivan trebuia să fi rămas aproape fără 


gloanţe, aşa că Alai îi făcu vânt pe caldarâm, spre trupul lui 
Ivan. 

Oare unde se poate ascunde un african în Hyderabad? 
Nici o faţă nu era mai uşor de recunoscut decât a Califului, 
iar cei care nu îi cunoşteau faţa îi cunoşteau rasa. Ştiau şi 
că el nu vorbeşte hindi. N-ar fi reuşit să parcurgă o sută de 
metri în Hyderabad. 

Şi în plus, nu avea nici o şansă să iasă viu din sediu. 

Aşteaptă. Gândeşte-te. 

Nu aştepta. Pleacă de la locul crimei. 

Ivan alergase printre maşinile parcate. Garajul trebuie să 
fi fost curăţat de orice posibil observator de către oamenii 
lui Alamandar; asta înseamnă că Ivan a fost ascuns într-o 
maşină. Unde era maşina? 

Cheile în contact. Mulţumesc, Ivan. Ai planificat totul. Să 
nu mai pierdem timpul căutând cheile în timp ce mă târăşti 
la maşină ca să mă scoţi de aici. 

Unde voiai să mă duci, Ivan? În cine aveai încredere? 

Ultimele cuvinte ale lui Alamandar îi răsunau în urechi. 
„Femeia hindusă e mai Calif decât tine.” 

Crezuse că o urau toţi. Dar acum îşi dădea seama că ea 
era susţinătoarea războiului. A expansiunii. A reinstaurării 
unui mare imperiu. 

Asta doreau ei. Şi toate vorbele lui despre pace, 
consolidare, reformarea Islamului din interior înainte de a 
se întinde în restul lumii, despre competiţia cu Peter Wiggin 
folosind aceleaşi metode, invitând alte naţiuni să se alăture 
Califatului fără să le ceară să devină ţări musulmane sau să 
trăiască după Sharia - ei le ascultaseră, fuseseră de acord, 
dar le uraseră. 

Îl urau pe el. 

Aşa că atunci când observaseră ruptura dintre el şi 
Virlomi, o exploataseră. 

Sau... Virlomi era în spatele acestor lucruri? 

Era însărcinată cu copilul lui? 


Califul e mort. Dar iată copilul, născut după moartea lui şi 
dăruit cu harul lui Dumnezeu de la naştere. In numele 
copilului Calif, va conduce un consiliu de viziri. Şi întrucât 
mama noului Calif este conducătoarea Indiei, el va uni cele 
două mari naţiuni într-una singură. Bineînţeles, având-o pe 
Virlomi ca regentă. 

Nu. Virlomi n-ar fi vrut ca el să fie omorât. 

Ivan ar fi putut avea un avion care să-l aştepte. Avionul l-ar 
lua. Cu un echipaj de încredere. 

Alai conducea cu viteză normală. Dar nu opri la punctul de 
control pe unde se intra de obicei în aeroporturi. După 
toate probabilitățile, locul era înţesat de conspiratori. Se 
îndreptă spre o intrare de serviciu. 

Paznicul ieşi şi începu să-i explice că numai vehiculele de 
serviciu autorizate puteau folosi acea poartă. 

Eu sunt Califul, şi vreau să trec prin poarta asta. 

Of, făcu paznicul, părând confuz. înţeleg. Eu... 

Luă un telefon mobil şi începu să formeze un număr. 

Alai nu voia să-l omoare. Era un idiot, nu un conspirator. 
Aşa că deschise uşa în forţă, lovindu-l. Nu tare. Suficient cât 
să-i atragă atenţia. Apoi închise uşa şi întinse mâna prin 
fereastră. 

— Dă-mi telefonul ăla. 

Soldatul i-l dădu. Alai îl închise. 

— Eu sunt Califul. Când eu îţi spun să mă laşi să trec, nu 
mai trebuie să ceri permisiunea nimănui. 

Soldatul dădu din cap şi fugi să deschidă poarta. 

Imediat ce trecu de poartă, Alai văzu un mic avion 
particular cu o inscripţie cu litere chirilice sub cea în 
Esenţială, cu numele companiei. Genul de avion pe care l-ar 
fi folosit Ivan. 

Motoarele porniră la apropierea lui Alai. Nu, la apropierea 
maşinii lui Ivan. 

Alai opri maşina şi cobori. Uşa avionului se deschise, 
formând trepte până la pământ. Ţinând o mână pe pistolul 


din buzunar - pentru că avea de gând să ia avionul 
indiferent dacă era al lui Ivan sau nu - Alai urcă scara. 

Un om de afaceri - sau cel puţin aşa părea - îl aştepta 
înăuntru. 

— Unde e Ivan? întrebă. 

— Nu-l aşteptăm, zise Alai. A murit salvându-mă. 

Bărbatul înclină o dată din cap, apoi se duse la uşă şi 
apăsă pe butonul care o ridica. În acelaşi timp strigă: 

— Să mergem! apoi îi spuse lui Alai: Te rog, aşază-te şi 
leagă-ţi centura de siguranţă, Califul meu. 

Avionul începu să ruleze înainte ca uşa să fie închisă. 

Să nu faci nimic ieşit din comun, zise Alai. Nimic care să-i 
alerteze. Aici există arme care ar putea dobori uşor avionul 
ăsta. 

Este exact şi planul nostru, domnule, răspunse bărbatul. 

Ce ar face conspiratorii când vor afla că Alai evadase? 

Nu ar face nimic. Nu ar spune nimic. Atâta timp cât Alai ar 
putea apărea viu undeva, nu ar risca să fie înregistraţi 
declarând ceva. 

De fapt, vor continua să acţioneze în numele lui. Dacă ar 
urma planurile lui Virlomi, dacă invazia ei nebunească ar 
merge înainte, atunci Alai ar şti că sunt de partea ei. 

După ce se ridicară în aer - fiind nevoiţi să aştepte 
permisiunea obişnuită din partea turnului de control - omul 
lui Ivan reveni, păstrând o distanţă respectuoasă de doi 
metri. 

Califul meu, pot să întreb ceva? Alai aprobă. 

Cum a murit? 

Îi împuşca pe gardienii care mă înconjurau. A doborât doi 
dintre ei înainte ca ei să-l lovească. Am folosit arma lui ca 
să-i ucid pe ceilalţi. Inclusiv pe Alamandar. Ştiţi cât de 
departe se întinde conspirația? 

Nu, domnule. Ştim doar că urma să fiţi omorât în avionul 
spre Damasc. 

Şi avionul ăsta? Unde mă duce? 


Are o autonomie foarte mare, domnule, spuse bărbatul. 
Unde vă simţiţi în siguranţă? 

Mama Petrei legăna copiii în timp ce Petra şi Bean 
revedeau ultimele pregătiri pentru începerea ostilităţilor. 
Mesajul lui Peter fusese concis: Cât de mult le puteţi da de 
furcă turcilor, supraveghindu-i în acelaşi timp pe ruşi? 

Turcii şi ruşii aliaţi, sau potenţiali aliaţi. Ce joc juca Alai? 
Era Vlad implicat? Trebuiau să aibă încredere în Peter că le 
va da mai multe informaţii decât era necesar -ceea ce era 
invariabil mai puţin decât aveau nevoie ceilalţi. 

Totuşi, ea şi cu Bean îşi petrecuseră fiecare clipă liberă 
căutând metode ca forţele armate armene, limitate, slab 
pregătite şi prost echipate, să provoace distrugeri maxime. 

Un raid asupra celei mai evidente ţinte turceşti, 
Istanbulul, nu ar reuşi altceva decât să-i înfurie. 

Blocarea Dardanelelor ar fi o lovitură grea dată turcilor, 
dar nu aveau cum să trimită suficiente forţe din Armenia 
până pe ţărmul de vest al Mării Negre, şi să le menţină 
acolo. 

Of, unde sunt zilele când petrolul era important din punct 
de vedere strategic! Pe atunci puţurile de petrol ruseşti, 
azere şi persane de la Marea Caspică ar fi reprezentat 
principala ţintă. 

Dar acum puţurile fuseseră scoase din uz, iar Marea 
Caspică era folosită în special ca sursă de apă, destinată 
irigării terenurilor din jurul Mării Aral, iar surplusul 
reumplea lacul cândva aflat pe moarte. Iar lovirea 
conductelor de apă i-ar afecta pe fermierii săraci fără să 
aibă vreo influenţă asupra capacităţilor militare ale 
inamicului. 

Planul pe care îl concepură în cele din urmă era destul de 
simplu, odată ce prinseră ideea. 

— Nu-i putem ataca pe turci direct, zise Bean. Nu au nimic 
centralizat. Aşa că vom ataca Iranul. Este puternic 
urbanizat, marile oraşe se găsesc toate în nord-vest, şi 
imediat se vor cere trupe din India să vină să se lupte cu 


noi. Turcii vor fi forţaţi să ajute, iar când vor lansa un atac 
foarte prost organizat împotriva Armeniei, noi îi vom 
aştepta. 

Ce te face să crezi că va fi prost organizat? întrebă Petra. 

Faptul că nu Alai conduce show-ul de partea islamică. 

Asta când s-a mai întâmplat? 

Dacă Alai ar avea controlul, zise Bean, nu ar lăsa-o pe 
Virlomi să facă ceea ce face în India. E prea stupid şi ar 
muri prea mulţi oameni. Aşadar... el a pierdut cumva 
controlul. Şi dacă e aşa, inamicul islamic cu care ne 
confruntăm este incompetent şi fanatic. Acţionează din 
furie şi panică, prost organizat. 

Dar dacă astea sunt faptele lui Alai, iar tu nu îl cunoşti atât 
de bine cum crezi? 

Petra, zise Bean. Noi îl cunoaştem pe Alai. 

Da, iar el ne cunoaşte pe noi. 

Alai e un constructor, ca şi Ender. A fost dintotdeauna. Nu 
merită să ai un imperiu câştigat prin cuceriri agresive şi 
sângeroase. El vrea să-şi construiască imperiul islamic aşa 
cum Peter construieşte PLP transformând Islamul într-un 
sistem pe care alte naţiuni să şi-l dorească, să i se alăture 
voluntar. Numai că cineva a decis să nu urmeze calea lui. 
Fie Virlomi, fie capetele încinse din propriul lui guvern. 

Sau ambele? întrebă Petra. 

Orice e posibil. 

În afară de faptul că Alai controlează armatele islamice. 

E destul de simplu, zise Bean. Dacă nu avem dreptate, şi 
contraatacul turcilor e genial pregătit, atunci vom pierde. 
Cât mai încet posibil. Şi vom spera că Peter mai are altceva 
ascuns în mânecă. Dar misiunea noastră e să distragem 
atenţia forţelor turceşti de la China. 

Şi între timp, să presăm alianţa islamică. Indiferent ce ar 
face turcii, perşii nu vor considera că e destul. 

— Sunniţii contra şiiţilor. E cel mai bun lucru la care mă 
pot gândi. 


Astfel, în ultimele două zile trasaseră planuri pentru un 
atac aerian, curajos, asupra Tabrizului, şi apoi, când 
iranienii începeau să reacționeze, pentru evacuarea rapidă 
şi un atac aerian asupra Teheranului. Între timp, Petra, la 
comanda apărării Armeniei, se va pregăti pentru a-i face pe 
turcii care contraatacă să plătească pentru fiecare metru 
de progres în munţi. 

Acum era totul gata, şi aşteptau mesajul lui Peter. Petra şi 
Bean nu erau cu adevărat necesari în momentele când 
trupele îşi începeau desfăşurarea, iar proviziile erau mutate 
în depozitele din zonele în care era nevoie de ele. Totul era 
în mâinile armatei armene. 

Ceea ce mă sperie, îi spuse Petra lui Bean, este că ei au 
încredere absolută în faptul că noi ştim ce facem. 

De ce te sperie asta? 

Pe tine nu te sperie? 

— Petra, noi ştim ce facem. Doar că nu ştim de ce. în 
timpul acestei acalmii dintre planificare şi ordinul de atac, 
Petra primi un telefon. De la mama ei. 

Petra, spun că sunt prietenii voştri, dar ne iau copiii. Fu 
cuprinsă de panică. 

Cine e cu ei? Dă-mi-l la telefon pe şeful lor. 

Nu vrea. Spune doar că „profesorul” zice să-l întâmpinați 
la aeroport. Cine e profesorul? Of, Dumnezeu să ne apere, 
Petra! E ca atunci când ai fost răpită. 

Spune-le că vom fi la aeroport şi dacă le-au făcut vreun 
rău copiilor o să-i omor. Şi nu, mamă, nu e deloc ca atunci. 

Numai că exact aşa era. 

Îi relată lui Bean ce se petrece, şi se îndreptară calmi spre 
aeroport. îl văzură pe Rackham aşteptând pe trotuar şi-l 
puseră pe şofer să oprească acolo. 

Îmi pare rău că v-am speriat, zise Rackham. Dar nu avem 
timp de ceartă înainte de a ne urca în avion. După aia puteţi 
ţipa la mine cât vreţi. 

Nu există nimic atât de urgent încât să fii nevoit să ne furi 
copiii, replică Petra, punând cât putea de mult venin în glas. 


Vezi? 'le cerţi în loc să vii cu mine. 

Ei îl urmară prin pasaje dosnice, până la un avion 
particular. Petra protestă în timp ce mergeau: 

— Nu ştie nimeni unde suntem. Vor crede că am fugit. Vor 
crede că am fost răpiți. 

Rackham o ignoră. Se mişca repede pentru un om atât de 
bătrân. 

Copiii erau în avion, fiecare îngrijit de câte o infirmieră. Se 
simțeau bine. Numai Ramon mai sugea încă, fiindcă cei doi 
care aveau sindromul lui Bean mâncau acum în mare parte 
hrană solidă. Aşa că Petra se aşeză şi-l alăpta, în timp ce 
Rackham luă loc în faţa lor în avionul de lux şi, în timp ce 
avionul decola, îşi începu explicaţiile. 

Trebuia să vă scoatem imediat de aici, pentru că 
aeroportul din Erevan va fi aruncat în aer într-o oră sau 
două, şi trebuie să ne aflăm deasupra Mării Negre când se 
va întâmpla. 

De unde ştii? întrebă Petra. 

De la omul care a planificat atacul. 

Alai? 

— E un atac rus, zise Rackham. Bean explodă. 

Atunci ce-a fost cu tot acest kuso despre distragerea 
atenţiei turcilor? 

Încă mai e valabil. Imediat ce vedem că avioanele de atac 
decolează din sudul Rusiei, o să te anunţ ca să poţi da 
ordinul pentru atacul tău asupra Iranului. 

Asta e planul lui Vlad, zise Petra. Un atac subit care să 
împiedice PLP să facă ceva. Care să ne neutralizeze, pe 
mine şi pe Bean. 

Vlad vrea să ştiţi că îi pare foarte rău. E obişnuit ca 
niciunul dintre planurile lui să nu fie folosit. 

Ai vorbit cu el? 

L-am scos din Moscova în urmă cu aproximativ trei ore şi l- 
am interogat cât am putut de repede. Credem că nu se ştie 
despre plecarea lui. Şi chiar daca se ştie, nu au nici un 
motiv să nu-şi urmeze în continuare planul. 


Telefonul de lângă scaunul lui Rackham sună scurt. El 
ridică receptorul. Ascultă. Apăsă pe o tastă şi i-l dădu 
Petrei. 

Bun, rachetele au fost lansate. 

Presupun că am nevoie de prefixul ţării? 

Nu. Formează numărul ca şi când ai fi în Erevan. Din câte 
ştiu ei, încă mai eşti. Spune-le că te-ai consultat cu Peter şi 
că o să te alături atacului care se desfăşoară acum. 

Aşa o să facem? 

Apoi sun-o pe mama ta şi spune-i că eşti bine şi să nu 
vorbească despre ceea ce s-a întâmplat. 

O, pentru asta e deja prea târziu cam cu o oră. 

Oamenii mei au avertizat-o că dacă vorbeşte cu altcineva 
în afară de tine înainte de a primi din nou veşti, o să regrete 
amarnic. 

Mulţumesc că ai speriat-o şi mai mult. Ai idee prin ce a 
trecut femeia asta în viaţă? 

Până la urmă totul e în regulă. O duce mai bine decât 
mulţi. 

Mulţumesc pentru optimism. 

Câteva minute mai târziu, atacul fusese lansat şi se dăduse 
avertismentul pentru evacuarea aeroportului, 
redirecţionarea tuturor zborurilor, evacuarea zonelor 
adiacente aeroportului din Erevan, şi alertarea oamenilor 
din toate ţintele militare posibile de pe teritoriul Armeniei. 

Mama Petrei plângea în hohote - de uşurare, de furie 
pentru tot ce se întâmplase - încât Petra abia se putu face 
înţeleasă. Dar în cele din urmă conversaţia luă sfârşit, iar 
Petra era mai supărată ca niciodată. 

Cu ce drept? De ce crezi că tu... 

Războiul îmi dă dreptul, zise Rackham. Dacă aş fi aşteptat 
până ajungeai acasă să-ţi iei copiii şi apoi să ne întâlnim la 
aeroport, avionul ăsta n-ar mai fi decolat niciodată. Trebuie 
să mă gândesc la vieţile oamenilor mei, nu doar la 
sentimentele mamei tale. 


Bean puse o mână pe genunchiul Petrei. Ea acceptă nevoia 
de calm, şi tăcu. 

Mazer, zise Bean, despre ce e vorba? Puteai să ne anunţi 
cu un telefon. 

Îi avem pe ceilalţi copii ai voştri. 

Petra era deja emoţionată. Izbucni în lacrimi. Dar îşi 
recapătă rapid controlul. Şi uri faptul că se comportase atât 
de... matern. 

— Pe toţi? Deodată? 

— Îi supraveghem pe câţiva de câteva săptămâni, zise 
Rackham. Aşteptam momentul oportun. 

Bean ezită doar o clipă înainte de a spune: 

Aşteptaţi ca Peter să vă anunţe că e în regulă. Că nu mai 
are nevoie de noi în războiul lui. 

Încă mai are nevoie de voi. Atâta timp cât vă poate folosi. 

De ce ai aşteptat, Mazer? 

Câţi? întrebă Petra. Câţi sunt? 

Încă unul cu sindromul lui Bean, zise Rackham. Patru fără. 

Adică opt, socoti Bean. Unde e al nouălea? Rackham 
scutură din cap. 

Deci încă mai căutaţi? 

Nu, răspunse Rackham. 

Adică aveţi informaţii clare că al nouălea nu a fost 
implantat. Sau că e mort. 

Nu. Avem informaţii clare că indiferent dacă e viu sau 
mort, nu ne-au mai rămas criterii de căutare. Dacă al 
nouălea copil s-a născut, Volescu a ascuns atât naşterea, cât 
şi mama mult prea bine. Sau mama se ascunde singură. 
Softul - Jocul Minţii, dacă vreţi - a fost foarte eficient. Nu 
am fi găsit niciunul dintre copiii normali fără căutările sale 
pline de creativitate. Dar ştie de asemenea şi când nu mai e 
nimic de încercat. Aveţi opt din nouă. Trei au sindromul, 
cinci sunt normali. 

Dar Volescu? întrebă Petra. Nu-l putem droga? 

De ce să nu-l torturăm? replică Rackham. Nu, Petra. Nu 
putem. Pentru că avem nevoie de el. 


Pentru ce? Virusul? 

Avem deja virusul. Şi nu funcţionează. E un eşec. O ratare. 
Capăt de drum. Volescu ştia şi el. Doar s-a bucurat să ne 
lase să ne chinuim gândindu-ne că el a pus în pericol 
întreaga lume. 

Atunci pentru ce avem nevoie de el? întrebă Petra. 

Avem nevoie de el ca să lucreze la metoda de vindecare 
pentru Bean şi pentru copii. 

A, da, zise Bean. O să-i daţi drumul într-un laborator. 

Ba nu, spuse Rackham. O să-l ducem în spaţiu, la o staţie 
de cercetări de pe un asteroid, supravegheat îndeaproape. 
A fost judecat şi condamnat la moarte pentru terorism, 
răpire şi crimă - pentru uciderea fraţilor tăi, Bean. 

Nu mai există condamnare la moarte, zise Bean. 

La tribunalul militar din spaţiu există. El ştie că rămâne în 
viaţă atâta timp cât lucrează la descoperirea unui 
tratament eficient pentru tine şi copii. Până la urmă, echipa 
noastră de cercetători va şti tot ceea ce ştie el. Când n-o să 
mai avem nevoie de el... 

Nu vreau să fie ucis, zise Bean. 

Nu, adăugă Petra. Vreau să fie ucis încet. 

Poate că e un om râu, dar nu aş fi existat dacă nu era el. 

Au fost zile, spuse Rackham, când asta era cea mai gravă 
crimă de care îl acuzai. 

Am avut o viaţă bună. Uneori grea şi ciudată. Dar am avut 
parte de multă fericire. Strânse genunchiul Petrei: Nu 
vreau să-l omori. 

Tu ţi-ai salvat propria viaţă - te-ai salvat de el. Nu-i 
datorezi nimic. 

Nu contează, zise Rackham. Nu vrem să-l omoram. Când 
nu ne mai e de folos îl trimitem într-o colonie. Nu e un om 
violent. E foarte inteligent. Ar putea fi util în înţelegerea 
biologiei extraterestre. Ar fi o risipă de resurse dacă l-am 
ucide. Şi nu există nici o colonie care să aibă echipament pe 
care el să-l poată adapta ca să creeze ceva... distructiv din 
punct de vedere biologic. 


Te-ai gândit la toate, zise Petra. 

Repet, puteai să ne spui toate astea la telefon. 

Nu am vrut, replică Rackham. 

F. |. nu pune pe drumuri o astfel de echipă sau un om ca 
tine doar pentru că n-ai vrut să foloseşti telefonul. 

Acum vrem să te punem pe tine pe drumuri, spuse 
Rackham. 

În caz că nu te-ai ascultat vorbind, zise Petra, aici se 
desfăşoară un război. 

Bean şi Rackham o ignorară. Se priviră doar îndelung. 
Apoi Petra văzu că ochii lui Bean se umpluseră de lacrimi. 
Asta nu se întâmpla prea des. 

— Ce se întâmplă, Bean? 

Bean scutură din cap. îl întrebă pe Rackham: 

— Sunt la tine? 

Rackham scoase un plic din buzunarul interior al hainei şi 
i-l întinse lui Bean. El deschise plicul, scoase un teanc 
subţire de hârtii şi i le dădu Petrei. 

— E sentinţa noastră de divorţ. 

Petra înţelese pe loc. Nu o lua cu el. O lăsa în urmă, 
împreună cu copiii normali. El urma să-i ia cu el în spaţiu pe 
cei trei copii care aveau sindromul. Voia ca ea să fie liberă 
să se recăsătorească. 

— Tu eşti soţul meu, zise ea. Rupse hârtiile pe jumătate. 

— Astea sunt nişte copii, spuse Bean. Divorțul este legal fie 
că-ţi convine, fie că nu, fie că semnezi, fie că nu. Nu mai eşti 
o femeie căsătorită. 

— De ce? Pentru că tu crezi că o să mă recăsătoresc? 

Bean nu o luă în seamă. 

Dar toţi copiii sunt legal ai noştri. Nu sunt nelegitimi, nu 
sunt orfani, nu sunt adoptați. Sunt copiii unor părinţi 
divorţaţi, iar tu ai custodia tuturor celor cinci şi eu a celor 
trei. Dacă al nouălea va fi vreodată găsit, atunci tu vei 
obţine custodia lui. 

Cel de-al nouălea este singurul motiv pentru care ascult 
aşa ceva, zise Petra. Pentru că dacă rămâi aici vei muri, iar 


dacă plecăm amândoi, ar putea fi un copil care... 

Dar era prea furioasă ca să termine. Pentru că atunci când 
Bean plănuise toate astea nu avea de unde să ştie că va lipsi 
un copil. Deja făcuse asta şi păstrase secretul faţă de ea... 

— De când ai plănuit asta? întrebă Petra. Lacrimile îi 
şiroiau pe obraji, dar îşi păstră vocea destul de calmă încât 
să poată vorbi. 

De când l-am găsit pe Ramon şi am ştiut că există copii 
normali, zise Bean. 

E mai complicat, spuse Rackham. Petra, ştiu că pentru tine 
e greu... 

Ba nu ştii. 

Ba ştiu al naibii de bine. Am lăsat o familie în urmă când 
am plecat în spaţiu în acelaşi fel de călătorie relativistă pe 
care o va face Bean. Am divorţat de soţia mea înainte de a 
pleca. Port scrisorile ei la mine. Toată furia şi amărăciunea. 
Apoi împăcarea. Şi apoi o scrisoare lungă, spre sfârşitul 
vieţii ei. Îmi spunea cum că ea şi cel de-al doilea soţ alei au 
fost fericiţi. Şi copiii se descurcă bine. Şi că încă mă mai 
iubeşte. Am vrut să mă sinucid. Dar am făcut ceea ce 
trebuia să fac. Aşa că nu-mi spune mie că nu ştiu câte de 
greu. 

Tu n-ai avut de ales. Dar eu aş putea merge cu el. Am 
putea să luăm toţi copiii şi... 

Petra, zise Bean. Dacă am fi avut gemeni siamezi, i-am fi 
separat. Chiar dacă unul dintre ei ar fi murit cu siguranţă, 
tot i-am fi separat, pentru ca măcar unul dintre ei să poată 
duce o viaţă normală. 

Lacrimile Petrei scăpaseră de sub control. Da, îi înţelegea 
raţionamentul. Copiii fără sindrom ar fi putut avea o viaţă 
normală pe Pământ. De ce şi-ar petrece ei copilăria închişi 
pe o navă cosmică, când s-ar putea bucura de o şansă 
normală la fericire? 

— De ce nu m-ai lăsat măcar să particip la luarea 
deciziilor? zise Petra, când în sfârşit reuşi să-şi controleze 
vocea. De ce m-ai dat la o parte? Credeai că n-o să înţeleg? 


— Am fost egoist. Nu voiam să pierd ultimele noastre luni 
petrecute împreună certându-ne pe tema asta. Nu voiam ca 
tu să suferi pentru mine, Ender şi Bella în timpul în care 
erai lângă noi. Am vrut să iau cu mine aceste ultime luni 
când voi pleca. A fost ultima mea dorinţă, şi ştiam că mi-o 
vei îndeplini, dar singura cale de a o face era ca tu să nu 
ştii. Aşa că acum, Petra, te rog. Lasă-mi aceste luni în care 
tu n-ai ştiut ce se va întâmpla. 

Le ai deja. Le-ai furat! 

Da, şi acum te rog. Te implor. Lasă-mi-le. Spune-mi că mă 
ierţi. Că mi le dai de bunăvoie, acum, când faptul e împlinit. 

Petra nu-l putea ierta. Nu acum. Nu încă. Dar nu exista un 
mai târziu. 

Îşi îngropa faţa la pieptul lui, îl strânse în braţe şi plânse. 

În timp ce ea plângea, Rackham vorbi liniştit. 

— Doar câţiva dintre noi ştiu ce se întâmplă în realitate. 
lar pe Pământ, în afara F. [., numai Peter trebuie să ştie. E 
clar? Deci actul asta de divorţ este absolut secret. Din 
punctul de vedere al celorlalţi, Bean nu se află în spaţiu, ci a 
murit în raidul asupra Teheranului. Şi nu a luat nici un copil 
cu el. Niciodată nu au fost mai mult de cinci. Doi dintre 
copiii normali pe care i-am recuperat se numesc tot Andrew 
şi Bella. Toată lumea va şti că încă îi mai aveţi pe toţi copiii 
pe care i-aţi avut vreodată. 

Petra se desprinse din îmbrăţişarea lui Bean şi-i aruncă lui 
Rackham o privire sălbatică. 

Vrei să spui că n-o să mă laşi nici măcar să-mi plâng copiii? 
Nu va şti nimeni ce am pierdut, în afară de tine şi de Peter 
Wiggin? 

Părinţii tăi, zise Rackham, i-au văzut pe Ender şi pe Bella. 
E alegerea ta dacă le spui adevărul, sau stai departe de ei 
până trece destul timp încât ei să nu-şi mai dea seama de 
schimbare. 

Atunci o să le spun. 

Mai întâi gândeşte-te. E o povară grea. 


Să nu-ţi închipui că mă înveţi cum să-mi iubesc părinţii, 
zise Petra. Ştii şi tu şi ştiu şi eu că în fiecare punct al 
problemei ai decis numai şi numai pe baza a ceea ce e bine 
pentru Ministerul Colonizării şi pentru Flota Internaţională. 

Mi-ar plăcea să cred că am găsit soluţia cea mai bună 
pentru toată lumea. 

Va trebui să-mi înmormântez soţul, deşi ştiu că nu e mort, 
şi asta e bine pentru mine? 

Voi fi mort, zise Bean, din toate punctele de vedere. Plec şi 
nu mă mai întorc niciodată. Iar tu vei avea copii de crescut. 

Şi da, Petra, spuse Rackham, am luat multe în considerare. 
Soţul tău e deja o figură legendară. Dacă s-ar şti că mai e 
încă în viaţă, tot ceea ce ar face Peter ar fi pus în seama lui 
Bean. Ar apărea legende despre reîntoarcerea lui. Despre 
cum cel mai strălucitor absolvent al Şcolii de Luptă a 
planificat de fapt tot ceea ce a făcut Peter. 

E vorba de Peter? 

E vorba despre a uni lumea în mod paşnic, pentru 
totdeauna. E vorba despre abolirea naţionalismului şi a 
războaielor, care nu se vor opri atâta timp cât oamenii îşi 
vor pune speranţele în marii eroi. 

Atunci ar trebui să mă îndepărtezi şi pe mine, sau să le 
spui oamenilor că şi eu am murit. Am fost în Gaşca lui 
Ender. 

Petra, tu ţi-ai ales calea. Te-ai căsătorit. Ai avut copii. Copiii 
lui Bean. Tu ai decis că asta îţi doreşti mai mult decât orice 
altceva. Noi am respectat alegerea ta. 

Ai copiii lui Bean. lar pe Bean l-ai avut aproape la fel de 
mult cum l-ai fi avut şi dacă n-am fi intervenit noi. Pentru că 
e pe moarte. Cea mai optimistă presupunere a noastră este 
că n-ar mai face faţă mai mult de şase luni fără să plece în 
spaţiu, să trăiască în absenţa gravitaţiei. Am făcut totul 
conform alegerii tale. 

Adevărul este că nu au luat copiii cu forţa, zise Bean. 

Trăieşte deci conform alegerilor tale, Petra, continuă 
Rackham. Creşte-ţi copiii. Şi ajută-ne să facem tot posibilul 


să-l ajutăm pe Peter să salveze omenirea de ea însăşi. 
Povestea morţii eroice a lui Bean în serviciul PLP va fi de 
folos. 

Oricum vor exista legende. Mulţi eroi morţi au legendele 
lor. 

Da, dar dacă ar şti că l-am pus într-o navă şi i-am făcut 
vânt în spaţiu, nu ar fi doar o legendă, nu-i aşa? Vor crede 
în ea şi oamenii serioşi, nu numai nebunii obişnuiţi. 

Dar cum veţi continua proiectul nostru de cercetare? 
întrebă Petra. Dacă toată lumea va crede că singurii oameni 
care au nevoie de tratament sunt morţi sau nu au existat 
niciodată, de ce ar mai continua? 

Fiindcă câţiva oameni din F. |. şi MinCol vor şti adevărul. Şi 
vor fi în legătură cu Bean prin ansiblu. Va fi chemat acasă 
când se va descoperi tratamentul. 

Continuară să zboare în timp ce Petra se străduia să 
accepte ceea ce tocmai aflase. Bean o ţinu în braţe în 
majoritatea timpului, chiar şi atunci când furia ei izbucnea 
şi când era supărată pe el. 

În minte i se desfăşurau tot felul de scenarii îngrozitoare, 
şi cu riscul de a-i da idei lui Bean, îi spuse: 

— Nu te da bătut, Julian Delphiki. Nu hotărî tu că nu se va 
găsi niciodată un tratament, nu pune capăt călătoriei. Chiar 
dacă tu crezi că viaţa ta e inutilă, sunt şi copiii mei acolo, cu 
tine. Chiar dacă se prelungeşte călătoria atât de mult încât 
tu să mori, aminteşte-ţi că aceşti copiii sunt ca tine. 
Supravieţuitori. Atâta timp cât nu-i ucide cineva. 

— Nu-ţi face griji, zise Bean. Dacă aş fi avut fie şi cea mai 
slabă tendinţă de sinucidere, noi nu ne-am mai fi întâlnit 
vreodată. Şi n-aş face niciodată ceva care să-mi pună în 
pericol propriii copii. Călătoria asta o fac pentru ei. Altfel aş 
fi mulţumit să mor în braţele tale aici, pe Pământ. 

Mai plânse un timp, apoi trebui să-l alăpteze din nou pe 
Ramon şi insistă să-i hrănească personal pe Ender şi pe 
Bella, dându-le mâncarea în gură cu linguriţa, căci cine ştie 
când va mai avea ocazia să o facă din nou? Încercă să ţină 


minte fiecare clipă, chiar dacă era conştientă că nu va 
putea. Ştia că amintirea se va şterge. Că aceşti copiii vor 
deveni doar un vis îndepărtat. Că braţele ei îşi vor aminti 
mai bine copiii pe care îi vor purta cel mai mult - cei pe 
care îi va păstra lângă ea. 

Singurul care se născuse din propriul ei trup va fi plecat. 

Dar nu plânse în timp ce îi hrănea. Ar fi irosit timpul. Se 
juca în schimb cu ei, le vorbi şi îi provocă să-i răspundă. 

— Ştiu că nu mai e mult până la primul vostru cuvânt. Ce- 
ar fi să zici „mama” chiar acum, leneş mic? 

Abia după ce avionul ateriza la Rotterdam, şi Bean 
supraveghea infirmierele care duceau copiii spre pistă, 
Petra rămase în avion cu Rackham suficient cât să-şi expună 
cel mai râu coşmar. 

— Să nu crezi că nu sunt conştientă cât de uşor ar fi, 
Mazer Rackham, ca falsa moarte a lui Bean să nu fie falsă 
deloc. Din câte ştim noi, nu există nici o navă, nu există nici 
un proiect pentru găsirea unui tratament, iar Volescu va fi 
executat. Amenințarea ca această nouă specie să 
înlocuiască preţioasa voastră rasă umană va dispărea 
atunci. Şi chiar şi văduva va păstra tăcerea în legătură cu 
ce le-aţi făcut soţului şi copiilor ei, fiindcă ea va crede că se 
află undeva în spaţiu, călătorind cu viteza luminii, în loc să fi 
murit pe câmpul de luptă în Iran. 

Rackham o privi de parcă l-ar fi pălmuit. 

Petra. Ce crezi că suntem noi? 

Ceea ce sunteţi voi, răspunse Petra, nu nega acest lucru. 

Îl neg, zise Rackham. Există o navă. Căutăm un leac. Îlvom 
chema acasă. 

Apoi văzu lacrimile curgând pe obrajii lui. 

Petra, spuse Rackham, nu înţelegi că noi vă iubim, copii? 
Pe toţi. Deja a trebuit să-l exilăm pe Ender. Îi exilăm pe toţi, 
în afară de tine. Tocmai pentru că vă iubim. Tocmai pentru 
că nu vrem să vi se întâmple vreun rău. 

Atunci de ce pe mine mă lăsaţi aici? 


Din cauza copiilor tăi. Pentru că deşi nu au sindromul, sunt 
tot copiii lui Bean. El a fost singurul care nu putea spera la 
o viaţă normală. Dar mulţumită ţie a avut una. Deşi scurtă, 
a reuşit să fie soţ şi tată şi să aibă o familie. Nu-ţi dai seama 
cât te iubim pentru că i-ai oferit asta? Dumnezeu mi-e 
martor, Petra, nu i-am face niciodată vreun rău lui Bean, din 
nici un motiv şi cu siguranţă nu în avantajul nostru. 
Indiferent ce crezi tu că suntem, te înşeli. Pentru că aceşti 
copiii ai voştri sunt singurii copii pe care îi avem. 

Nu avea de gând să-i pară rău pentru el. Acum era rândul 
ei să fie compătimită. Trecu pe lângă el, cobori scările şi luă 
mâna soţului ei, urmând infirmierele care duceau copiii 
într-o camionetă închisă. 

Existau încă cinci copii pe care nu-i cunoscuse, aşteptând- 
o pe ea şi pe Bean. Viaţa ei nu se încheiase, chiar dacă 
simţea că moare cu fiecare respiraţie. 

ZVONURI DE RĂZBOI. 

From: Graff%pilgrimage (& Mirt Col.gov. 

To: PeterWigginY%privateOFreePeopleOfEarth.fp.gov. 

Re: Interogatoriu. 

Am ataşat datele până la nivel de divizie, inclusiv numele 
comandanților. Dar în esenţă e destul de simplu: Rusia 
mizează totul pe lipsa de reacţie a Europei de Est. Se 
presupune că ar fi toţi îngroziţi de noua Rusie agresivă. 
Mişcarea asta au putut-o face pe când îl aveau pe Ahile la ei 
şi-i răpiseră pe toţi membrii Găştii lui Ender. 

Le poţi spune, cu toată autoritatea: Rusia ESTE nouă şi 
agresivă, SUNT hotărâți să dovedească faptul că reprezintă 
din nou o putere mondială. Sunt periculoşi. Dar: 

Nu-l au pe Vlad. Au planul lui, dar nu-l pot adapta la 
schimbări. 

Noi avem planul lui Vlad, deci putem anticipa fiecare 
mişcare pe care ar face-o dacă l-ar urma, iar generalii care 
au comanda îl vor urma cu religiozitate. Nu ne aşteptăm la 
nici un fel de flexibilitate, chiardupă ce vor afla că noi ştim. 
Vlad îi cunoaşte pe cei de la conducere. în armata rusă din 


zilele astea orice lider cu destulă imaginaţie pentru a 
improviza nu se poate ridica la nivelul la care să aibă 
importanţă. 

Lui Han Tzu i s-a dat planul lor, aşa că principala lor 
armată va înregistra un dezastru în est. 

Şi-au expus flancul de vest. O armată care se mişcă 
repede, bine condusă, ar trebui să cucerească St 
Petersburgul într-o plimbare şi Moscova într-o săptămână. 
Asta e părerea lui Vlad. Bean a analizat această informaţie 
şi confirmă. El îţi sugerează s-o scoţi pe Petra din Armenia 
şi s-o pui la comanda campaniei din Rusia. 

Când Suriyawong primi mesajul lui Peter, era pregătit. 
Primul-ministru Paribatra şi ministrul Apărării Ambul îşi 
păstraseră secretă afilierea la PLP exact pentru această 
ocazie. Acum, având permisiunea Birmaniei şi a Chinei ca 
să treacă pe teritoriul lor, armata thailandeză urma să aibă 
posibilitatea de a se confrunta cu indienii care începuseră 
toată acea nebunie prin invadarea necinstită şi neprovocată 
a Birmaniei şi Thailandei. 

Trupele călătoriră cu trenul prin tot teritoriul chinez; 
camioane chinezeşti cu şoferi chinezi îi transportară restul 
drumului spre punctele prevăzute de Suriyawong imediat 
ce Peter îi sugerase şi această variantă. Atunci Peter 
spusese: „E o posibilitate îndepărtată, fiindcă presupune o 
prostie incredibilă din partea unor oameni care nu sunt 
proşti, dar fii pregătit.” 

Pregătit să apere China. Asta era ironia. 

Dar China lui Han Tzu nu era China care adoptase planul 
nechibzuit al lui Ahile şi zdrobise pe toată lumea, exilând 
întreaga conducere thailandeză şi pe părinţii lui 
Suriyawong. Han Tzu îi promitea prietenia, iar Bean 
garanta pentru el. Aşa că Suriyawong fusese capabil să 
convingă conducerea la vârf, iar aceştia, la rândul lor, îşi 
convinseseră oamenii că apărarea Chinei nu era altceva 
decât o apărare mai înaintată a Thailandei. 


„China s-a schimbat, spusese Suriyawong ofiţerilor, dar 
India nu. Încă o dată, trece graniţa unei ţări care crede că 
relaţiile dintre ele sunt paşnice. Zeița asta pe care o 
urmează, Virlomi, e doar o absolventă a Şcolii de Luptă, ca 
şi mine. Dar noi avem ceva ce ea nu are. Noi avem planul lui 
Julian Delphiki. Şi vom învinge.” 

Oricum, planul lui Bean era destul de simplu. „Singura 
cale de a termina cu astea pentru totdeauna e să producă 
un dezastru. Ca legiunile lui Varus în pădurea Teutoburger. 
Fără acţiuni de gherilă. Fără şanse de retragere. E posibil s- 
o lăsăm pe Virlomi în viaţă, dar dacă insistă să moară, 
faceţi-i pe plac.” 

Acesta era planul. lar Suriyawong nu avea nevoie de mai 
mult. Ţinutul muntos din sud-vestul Chinei şi nordul 
Birmaniei era potrivit pentru ambuscade. Trupele prost 
antrenate ale lui Virlomi avansau la pas -ridicol de încet - în 
trei coloane principale, urmând trei defilee cu drumuri 
impracticabile. Ascunse, contingente relativ mici, dar bine 
înarmate la capetele văilor, pe unde urmau să treacă 
trupele indiene. Apoi, departe în josul văilor, avea 
contingente mult mai mari cu mijloace suficiente de 
transport ca să se deplaseze în amonte când li se dădea 
ordin. 

Apoi nu mai trebui decât să aştepte două lucruri. 

Primul lucru se petrecu în cea de-a doua zi de aşteptare. 
Cel mai avansat post sudic îl informă că detaşamentul lor 
intrase în defileu şi se mişca vioi. Nu era o surpriză - 
avuseseră de parcurs un drum mult mai uşor decât cele 
două armate din nord. 

— Nu s-au obosit să trimită iscoade înainte, zise generalul 
aflat la comanda acelui contingent. Trupe prost echipate 
mărşăluind orbeşte. Pe când îi priveam, mă tot gândeam că 
trebuie să fie o încercare de a ne amăgi. Dar nu - continuau 
să treacă, cu spaţii largi în coloană, soldaţi rătăciţi şi numai 
câteva regimente aveau cercetaşi. Niciunul dintre ei n-a 


reuşit nici măcar să se apropie de noi. Nu au pus nici măcar 
un observator pe înălţimi. Sunt leneşi. 

Când, mai târziu în cursul zilei, celelalte contingente 
ascunse raportară o poveste similară, Suriyawong 
retransmise informaţia lui Ambul. În timp ce aştepta 
următorul eveniment, îşi puse iscoadele să cerceteze în 
particular dacă este vreun semn că Virlomi însăşi însoţeşte 
vreuna dintre cele trei armate. 

Nu era nici un mister. Era împreună cu armata indiană din 
nord, mergând într-un jeep deschis, iar trupele o aclamau 
când trecea, dintr-un capăt în altul al coloanei - încetinind 
astfel înaintarea propriei armate, întrucât trebuiau să se 
dea la o parte din drum din cauza ei. 

Suriyawong află asta cu tristeţe. Fusese atât de 
strălucitoare! Metoda ei de a înlătura ocupaţia chineză 
fusese teribilă. Acţiunile prin care îi împiedicase pe chinezi 
să se reîntoarcă în India sau să se reaprovizioneze după 
invazia perşilor şi pakistanezilor fuseseră de proporţiile 
luptei de la Termopile. Diferenţa era că Virlomi fusese mai 
atentă decât spartanii - îşi acoperise deja spatele. Nimic nu 
putuse trece de gherila ei indiană. 

Era frumoasă, înţeleaptă şi misterioasă. Suriyawong o 
salvase o dată, colaborând la mica piesă de teatru care 
făcuse salvarea posibilă - şi mizase pe reputaţia ei de zeiţă. 

Dar în acele zile ea ştiuse că joacă teatru. 

Oare? Poate că aluziile la divinitatea ei o făcuseră să 
respingă propunerile lui Suriyawong de prietenie şi mai 
mult decât prietenie. Lovitura fusese dureroasă, dar nu era 
supărat pe ea. Ea avea o aură de măreție pe care nu o 
văzuse la nici un alt comandant, nici măcar la Bean. 

Desfăşurarea de trupe pe care ea o arăta aici nu era ceea 
ce s-ar fi aşteptat din partea unei femei care fusese atât de 
grijulie cu vieţile oamenilor ei în toate acţiunile precedente. 
Nu din partea femeii care plânsese pe cadavrele victimelor 
atrocităților comise de islamişti. Oare nu vedea că-şi 
conduce soldaţii la dezastru? Chiar dacă nu ar fi existat nici 


o ambuscadă în munţi -deşi era absolut previzibil să existe - 
armata ei zdren-ţăroasă ar fi putut fi distrusă oricând de un 
inamic antrenat şi hotărât. 

După cum scrisese Euripide, celor pe care vrea să-i 
distrugă, Dumnezeu le ia mai întâi minţile. 

Ambul, ştiind ce simţea Suriyawong pentru Virlomi, se 
oferise să-i dea comanda numai a unei părţi din armată ca 
să nu fie nevoit s-o înfrunte direct. Dar Suri refuzase. 

— Aminteşte-ţi ce spunea Bean că l-a învăţat Ender. „Să-ţi 
cunoşti duşmanul suficient de bine încât să-l învingi 
înseamnă să-l cunoşti atât de bine încât să ajungi să-l 
iubeşti.” 

Suriyawong îşi iubea deja duşmanul. O cunoştea. Suficient 
de bine încât credea chiar că îi înţelegea nebunia. 

Nu era înfumurată. Niciodată nu se gândise că va 
supravieţui. Dar toate planurile ei continuau să reuşească. 
Nu avea cum să creadă că asta se întâmpla din cauza 
talentului ei. Deci credea că e un fel de favoare divină. 

Dar era vorba despre talentul şi pregătirea ei, iar acum nu 
le mai folosea, iar armata ei urma să plătească pentru asta. 


Suriyawong lăsase destul spaţiu indienilor să intre în 
defileu înainte de a cădea în ambuscadă. Nu mergeau în 
ritm constant, deci trebuia să aibă grijă ca toate cele trei 
capcane să fie întinse în acelaşi timp. Trebuia să se asigure 
că toate cele trei armate intrau în ele în întregime. 
Instrucţiunile date oamenilor lui erau clare: acceptaţi 
predarea oricărui soldat care aruncă arma şi ridică mâinile. 
Ucideţi pe oricine n-o face. Dar nu lăsaţi pe nimeni să iasă 
din defileu. Toţi morţi sau prizonieri. 

Iar Virlomi să rămână în viaţă, dacă ne permite. 

Te rog, permite-ne, Virlomi. Te rog, lasă-ne să te readucem 
la realitate. La viaţă. 

Han Tzu trecu printre trupe. Un împărat invizibil era un 
nonsens. Soldaţii armatei chineze îl aleseseră şi îi susțineau 


autoritatea. Era al lor, şi voiau să-l vadă des, să împartă 
privaţiunile cu ei, să-i asculte, să le dea explicaţii. 

Asta învățase de la Ender. Dacă dai ordine fără să explici 
nimic, poţi obţine supunere, dar nu creativitate. Dacă spui 
oamenilor care e scopul tău, atunci când planul tău original 
se va dovedi nepotrivit, ei vor găsi o altă cale să-ţi 
îndeplinească țelul. Dacă le explici nu va slăbi respectul lor 
pentru tine, ci se va demonstra respectul tău pentru ei. 

Aşadar, Han Tzu stătu de vorbă, explică, puse umărul la 
treabă şi ajută, se aşeză la masă cu soldaţii de rând, râse la 
glumele lor, le ascultă plângerile. Un soldat se plânsese că 
nu poate dormi pe pământ. Han Tzu prelua imediat cortul 
omului şi dormi el însuşi acolo, exact aşa cum era, iar acesta 
dormi în cortul lui Han Tzu. De dimineaţă, omul jură că 
patul lui Han Tzu era cel mai rău din toată armata, iar Han 
Tzu îi mulţumi pentru prima sa noapte de somn bun după 
câteva săptămâni. Până la căderea nopţii, întreaga armată 
află despre asta. 

Han Tzu nu era iubit de armata lui mai mult decât era 
Virlomi de a sa. Şi nu exista nici cea mai mică urmă de 
venerație. Diferenţa esenţială era că Han Tzu muncise ca 
să-şi antreneze armata, se asigurase că este echipată cât 
mai bine posibil, iar ei cunoşteau poveştile despre ultimul 
război când Han Tzu îşi avertizase în mod constant 
superiorii în legătură cu toate greşelile lor înainte ca ei să 
le facă. Se credea că dacă Han Tzu ar fi fost dintotdeauna 
împărat, nu ar fi pierdut teritoriile cucerite. 

Ceea ce ei nu înțelegeau era că dacă Han Tzu ar fi fost 
împăratul lor nu ar fi avut ce cuceriri să piardă. Pentru că 
Ahile ar fi fost arestat în momentul în care ar fi intrat în 
China şi predat F. [., sub a cărei autoritate ar fi fost închis 
într-un spital de boli mintale. Nu ar fi existat invazia în India 
şi în Asia de Sud-Est, ci doar o acţiune preventivă care să 
împiedice invazia Indiei în Birmania şi Thailanda. 

Un războinic adevărat urăşte războiul, Han Tzu înţelesese 
asta foarte bine. Văzuse cât de devastat fusese Ender când 


aflase că ultimul joc, examenul final, fusese adevăratul 
război, şi că inamicul fusese definitiv distrus în urma 
victoriei lui. 

Dar oamenii lui aveau încredere în el, retrăgându-se din 
ce în ce mai mult în interiorul Chinei, mişcându-se de la o 
poziţie întărită la alta, dar fără să permită vreodată armatei 
sale să se angajeze în luptă cu invadatorii ruşi. 

El auzea ce spuneau oamenii, întrebările pe care i le 
puneau. Răspunsurile lui erau destul de sincere. „Cu cât 
înaintează mai mult, cu atât liniile lor de aprovizionare se 
lungesc.” „Vrem să ajungă atât de adânc în interiorul 
Chinei, încât să nu se mai poată întoarce acasă.” „Armata 
noastră creşte pe măsură ce avansăm în interiorul Chinei, 
iar a lor se micşorează, căci sunt nevoiţi să lase în urmă 
oameni care să păzească drumurile.” 

Iar când îl întrebau despre zvonurile în legătură cu o 
armată indiană imensă care ar fi invadat sudul, Han Tzu se 
mulțumea să zâmbească şi să spună: „Femeia nebună? 
Singurul indian care a cucerit vreodată China a fost 
Gautama Buddha, şi el a făcut-o prin învățături, nu cu 
artileria.” 

Ceea ce nu le putea spune era faptul că aşteptau. 

Pe Peter Wiggin. 

Peter Wiggin stătea în faţa microfoanelor, la Helsinki. 
Alături de el erau şefii guvernelor Finlandei, Estoniei şi 
Letoniei. 

Asistenţii lui erau în legătură pe linii telefonice sigure cu 
diplomaţi din Bangkok, Erevan, Beijing şi multe alte 
capitale din estul Europei. 

Peter le zâmbi reporterilor adunaţi. 

— La cererea guvernelor Armeniei şi Chinei, ambele fiind 
victime ale agresiunilor simultane şi neprovocate ale Rusiei, 
Indiei şi Ligii Islamice a Califului Alai, Popoarele Libere ale 
Pământului au decis să intervină. 

În acest efort ni s-au alăturat mulţi noi aliaţi, dintre care o 
mare parte au fost de acord să organizeze plebiscite privind 


ratificarea sau nu a Constituţiei PLP 

Împăratul Chinei Han Tzu ne asigură că armatele lui sunt 
capabile să ţină piept forţelor combinate ale Rusiei şi 
Turciei care operează acum la nord, în interiorul graniţelor 
Chinei. 

În sud, Birmania şi China şi-au deschis graniţele 
permiţând trecerea în siguranţă a unei armate conduse de 
vechiul nostru prieten, generalul Suriyawong. Chiar acum, 
la Bangkok, primul-ministru Paribatra ţine o conferinţă de 
presă prin care anunţă că Ihailanda va organiza un 
plebiscit pe tema ratificării, şi din acest moment armata 
thailandeză trece sub comanda provizorie a PLP 

În Armenia, unde nu este posibilă o conferinţă de presă în 
acest moment din cauza imperativelor războiului, o naţiune 
atacată apelează la PLP pentru ajutor şi conducere. Am 
plasat armata armeană sub conducerea directă a lui Julian 
Delphiki, şi astfel rezistă atacului neprovocat al turcilor şi 
ruşilor, şi duc războiul mai departe în inima teritoriului 
islamic, la Tabriz şi la Teheran. 

Iar aici, în Europa de Est, unde Finlanda, Estonia, Letonia, 
Lituania, Slovacia, Cehia şi Bulgaria au aderat deja la PLP 
ni s-au alăturat noii noştri aliaţi: Polonia, România, Ungaria, 
Serbia, Austria, Grecia şi Belarus. Toţi au repudiat Pactul de 
la Varşovia, care nu i-a obligat niciodată să participe la un 
război ofensiv cu orice preţ. 

Sub comanda Petrei Delphiki, armatele aliate fac deja 
progrese rapide capturând ţintele-cheie din interiorul 
Rusiei. Până acum nu au întâmpinat rezistenţă, dar sunt 
pregătite să facă faţă oricărei forţe aruncate de ruşi 
împotriva lor. 

Facem apel la agresori - Rusia, India şi Liga Islamică - să 
depună armele şi să accepte încetarea imediată a focului. 
Dacă această ofertă nu este acceptată în următoarele 
douăsprezece ore, atunci noi vom accepta încetarea focului 
numai în condiţiile noastre şi în momentul ales de noi. 


Duşmanii păcii se pot aştepta să piardă toate forţele 
angajate în acest război imoral. 

Acum doresc să vă arăt un film înregistrat într-un loc 
sigur. În caz că nu îl recunoaşteţi, întrucât ruşii l-au ţinut 
ascuns timp de mulţi ani, vorbitorul este Vladimir Denisovici 
Porotcikot, cetăţean al Belarus, care până acum câteva zile 
a fost ţinut împotriva voinţei lui în serviciul unei puteri 
străine, Rusia. De asemenea, vă veţi aminti de el ca făcând 
parte din echipa de tineri luptători care au învins duşmanul 
care ameninţa existenţa rasei umane. 

Peter se îndepărtă de microfon. Sala se cufundă în 
întuneric; ecranul de pe perete prinse viaţă. 

Apăru Vlad, în faţa a ceea ce părea un birou obişnuit într-o 
cameră obişnuită de pe Pământ. Numai Peter ştia că 
înregistrarea fusese făcută în spaţiu - de fapt pe vechea 
staţie spaţială a Şcolii de Luptă, care acum era Ministerul 
Colonizării. 

— Îmi cer iertare în faţa popoarelor Armeniei şi Chinei, ale 
căror frontiere au fost violate şi ai căror cetăţeni au fost 
ucişi de ruşii care au utilizat planurile create de mine. Am 
presupus că aceste planuri erau doar pentru situaţii 
neprevăzute, ca răspuns la o agresiune. Nu am ştiut că vor 
fi folosite în realitate, şi în lipsa oricărei provocări. Imediat 
ce am înţeles că asta era soarta muncii mele, am evadat din 
Rusia şi mă aflu acum într-un loc sigur, de unde în sfârşit 
pot să spun adevărul. 

Cu puţin înainte de a părăsi prizonieratul din Moscova, am 
aflat că liderii Rusiei, Indiei şi ai Ligii Islamice şi-au împărţit 
lumea între ei. Indiei îi revenea toată Asia de Sud-Est şi cea 
mai mare parte din China. Rusiei îi revenea o parte din 
China şi toată Europa de Est şi de Nord; iar Ligii Islamice 
toată Africa şi ţările Europei de Vest, unde se află populaţie 
majoritar musulmană. 

Repudiez acest plan. Repudiez acest război. Refuz să 
permit ca munca mea să fie folosită pentru a înrobi popoare 


nevinovate care nu au făcut nici un râu şi care nu merită să 
trăiască sub tiranie. 

În consecinţă, am furnizat Popoarelor Libere ale 
Pământului informaţii complete despre planurile concepute 
pentru a fi utilizate de ruşi. În clipa de faţă, ei nu fac nici o 
mişcare care să nu fie anticipată în totalitate de către 
forţele care acţionează în înţelegere cu PLP 

Solicit poporului din Belarus, adevărata mea patrie, să 
voteze pentru aderarea la Popoarele Libere ale Pământului. 
Cine altcineva s-ar putea ridica neînduplecat împotriva 
agresiunii şi în favoarea libertăţii şi respectului faţă de 
fiecare naţiune şi fiecare cetăţean? 

Cât despre mine - abilităţile şi pregătirea mea au fost în 
întregime canalizate spre război. Nu îmi voi mai pune 
talentul în slujba niciunei naţiuni. Mi-am pierdut copilăria 
luptând cu un duşman extraterestru care încerca să 
distrugă rasa umană. Nu am scăpat de Gândaci pentru ca 
milioane de oameni să poată fi măcelăriți şi alte sute de 
milioane cuceriţi şi înrobiţi. 

Sunt în grevă. Cer fiecărui absolvent al Şcolii de Luptă, cu 
excepţia celor care servesc PLP să mi se alăture în această 
grevă. Nu faceţi planuri de război, nu vă ridicaţi la război, 
decât pentru a-l ajuta pe Hegemonul Peter Wiggin să 
distrugă armatele agresorilor. 

Iar soldaţilor de rând le spun: Nu vă ascultați ofiţerii. 
Predaţi-vă cu prima ocazie. Supunerea voastră face 
războiul posibil. Asumaţi-vă responsabilitatea pentru 
propriile voastre acţiuni şi alăturaţi-vă grevei! Dacă vă 
predaţi forţelor PLP ele vor face tot posibilul ca să vă cruţe 
viaţa şi, cu prima ocazie, să vă redea familiilor voastre. 

Din nou le cer iertare celor ale căror vieţi au fost pierdute 
din cauza planurilor concepute de mine. Nu se va mai 
întâmpla niciodată. 

Înregistrarea se încheie. Peter reveni la microfon. 

— PopoareleLibere a/e Pământului şi aliaţii noştri sunt 
acum în război cu agresorii. V-am spus deja tot ce vă 


puteam spune fără să compromitem operaţiunile militare în 
desfăşurare. Nu vom mai răspunde la întrebări. 

Se îndepărtă de microfon. 

Bean stătea între pătuţurile pe roţi în care dormeau cei 
cinci copii normali. Cei pe care el nu-i va mai vedea 
niciodată, fiindcă îi părăsea astăzi. 

Mazer Rackham puse o mână pe umărul lui. 

E timpul să mergem, Julian. 

Cinci, zise Bean. Cum o să se descurce Petra? 

O să fie ajutată. Adevărata întrebare e cum o să te 
descurci tu pe nava-mesager. Or să te copleşească, trei la 
unu. 

După cum pot dovedi eu însumi, copiii cu mutaţia mea 
genetică devin independenţi la o vârstă foarte fragedă, 
spuse Bean. 

Atinse pătuţul lui Andrew. Avea acelaşi nume cu cel mai 
mare dintre fraţi. Dar acest Andrew era un bebeluş normal. 
Era bine dezvoltat pentru vârsta lui. 

Şi a doua Bella. Ea va duce o viaţă normală. La fel ca 
Ramon, Julian şi Petra. 

Dacă aceştia cinci sunt normali, îi zise Bean lui Rackham, 
atunci al nouălea copil e posibil... să aibă sindromul? 

Dacă şansele ca mutaţia să se transmită sunt de 50% şi 
ştim că cinci din nouă sunt normali, atunci e firesc să ne 
gândim că probabilitatea ca cel care lipseşte să o aibă este 
foarte mare. Deşi, după cum ţi-ar putea spune orice 
specialist în statistică, probabilitatea pentru fiecare copil 
este de 50%, iar distribuţia sindromului printre ceilalţi copii 
nu ar avea nici un efect asupra sorții celui de-al nouălea. 

— Poate ar fi mai bine ca Petra să nu-l găsească nici 
odată... pe ultimul. 

— Bănuiala mea, Bean, este că nu există un al nouălea 
copil. Nu reuşesc toate fertilizările în vitro. De multe ori în 
primele luni de sarcină se produce un avort spontan. Astfel 
s-ar putea explica întru totul lipsa ori cărei înregistrări care 
să poată fi depistată de soft. 


— Nu ştiu dacă să fiu liniştit sau îngrozit din cauză că tu 
consideri moartea unuia dintre copiii mei normală. 

Rackham zâmbi forţat. 

— Înţelegi ce vreau să spun. 

Bean scoase un plic din buzunar şi îl strecură sub Ramon. 

— Spune-le infirmierelor să lase plicul aici, chiar dacă el o 
să-l ude complet. 

Bineînţeles, zise Rackham. Din câte ştiu eu, Bean, pensia 
ta va fi de asemenea investită, ca şi a lui Ender, şi controlată 
de acelaşi soft. 

Ba nu. Daţi-o pe toată Petrei. Va avea nevoie de ea, cu cinci 
copii de crescut. Poate chiar şase. 

Şi când o să te întorci acasă, după ce se descoperă 
tratamentul? 

Bean îl privi ca pe un nebun. 

Chiar crezi că o să se întâmple asta? 

Dacă tu nu crezi, de ce mai pleci? 

Pentru că s-ar putea să fie aşa, zise Bean. lar dacă am 
rămâne aici, moartea ar fi o certitudine pentru toţi patru. 
Dacă se găseşte tratamentul şi dacă ne întoarcem acasă, 
atunci putem vorbi despre pensie. Uite cum facem. După 
moartea Petrei, după ce toţi aceşti cinci copii îmbătrânesc şi 
mor, atunci pensia mea să intre într-un fond controlat de 
softul investitor. 

Până atunci o să te întorci. 

Ba nu, zise Bean. Nu, asta ar fi... nu. Dacă stăm în spaţiu 
zece ani - şi mai devreme nu putem spera să se găsească 
un tratament - atunci chiar dacă se descoperă leacul, nu ne 
chemaţi înapoi până când... ei bine, nu înainte de moartea 
Petrei. Înţelegi? Pentru că dacă se recăsătoreşte - şi eu aşa 
îi doresc - nu vreau să fie nevoită să dea ochii cu mine. Să 
mă vadă aşa cum sunt acum, băiatul cu care s-a măritat ea - 
uriaşul. E destul de crud ceea ce facem acum. Nu vreau să-i 
mai provoc încă o suferinţă înainte de a muri. 

De ce n-o laşi pe ea să decidă? 


Nu e alegerea ei. Odată plecaţi, suntem ca şi morţi. Pentru 
totdeauna. Nu-şi va recăpăta niciodată viaţa pe care am 
pierdut-o. Dar nu-mi fac griji, Mazer. Nu există vindecare. 

Ştii tu asta? 

Îl cunosc pe Volescu. Nu vrea să se găsească un tratament. 
El nu consideră asta o boală. O consideră o speranţă pentru 
omenire. Şi în afară de Anton, nimeni altcineva nu cunoaşte 
suficiente date ca să treacă la treabă. A fost un domeniu de 
cercetare ilegal pentru prea mult timp. Încă are o reputaţie 
proastă. Metodele folosite de Volescu, întregul proces legat 
de Cheia lui Anton - nimeni nu va mai trebui să răsucească 
această Cheie, şi prin urmare nu trebuie să existe oameni 
de ştiinţă care să ştie ce e de făcut în domeniul ăsta. 
Proiectul va avea din ce în ce mai puţină importanţă pentru 
succesori. Într-o zi - nu prea îndepărtată - cineva se va uita 
la buget şi va spune: Plătim pentru aşa ceva? Iar proiectul 
va fi îngropat. 

— Asta nu se va întâmpla, zise Mazer. Flota nu-şi uită 
oamenii. 

Bean râse. 

— Nu înţelegi, nu-i aşa? Peter va reuşi. Lumea va fi unită. 
Războaiele internaţionale se vor sfârşi. Odată cu asta, şi 
sentimentul de loialitate între militari va muri. Vor exista 
numai... nave de colonişti şi nave comerciale, şi institute de 
cercetare care vor fi scandalizate de ideea că se irosesc 
bani făcând o favoare personală unui soldat care a trăit cu o 
sută de ani în urmă. Sau două sute. Sau trei sute. 

— Nu va fi o finanţare la întâmplare, spuse Rackham. 
Folosim acelaşi soft de investiţii. E foarte bun, Bean. În 
câţiva ani, va deveni unul dintre cel mai bine finanţate 
proiecte din istorie. 

Bean râse. 

— Mazer, pur şi simplu nu-ţi dai seama cât de de parte vor 
merge oamenii ca să pună mâna pe banii pe care îi 
consideră irosiţi pe cercetarea teoretică. O să vezi. Ba nu, 
rectific. N-o să vezi. Asta o să se întâmple după moartea ta. 


Eu o să văd. Şi o să ridic un pahar, în conjurat de copilaşii 
mei, şi o să spun: în cinstea ta, Mazer Rackham, bătrâne 
fraier optimist. Ai crezut că oamenii sunt mai buni decât 
sunt, de asta ţi-ai dat atâta osteneală să salvezi de câteva 
ori rasa umană. 

Mazer cuprinse cu un braţ talia lui Bean şi îl îmbrăţişa 
strâns pentru o clipă. 

Sărută-ţi copiii la despărţire. 

Nu, zise Bean. Crezi că aş vrea să aibă coşmaruri cu un 
uriaş aplecându-se peste ei şi încercând să-i mănânce? 

Să-i mănânce! 

Copiii se tem să fie mâncaţi, spuse Bean. Există în asta un 
solid motiv evolutiv, având în vedere că în patria noastră 
ancestrală, Africa, hienele se bucurau întotdeauna să 
mănânce un copil. Presupun că n-ai citit niciodată literatură 
pentru copii. 

Sună mai mult a poveştile Fraţilor Grimm. 

Bean trecu de la un pătuţ la altul, mângâind fiecare copil. 
Stătu poate ceva mai mult timp lângă Ramon, pentru că 
petrecuse atâta timp cu el în comparaţie cu cele câteva 
minute alături de ceilalţi. 

Apoi părăsi camera urmându-l pe Rackham spre 
camioneta care îl aştepta. 

Suriyawong ascultă raportul şi ordinul: conferinţa de 
presă se încheiase; se anunţase aderarea Thailandei la PLP; 
acum începeau operaţiunile propriu-zise împotriva 
inamicului. 

Suri coordona plecarea celor şase contingente astfel încât 
să ajungă aproximativ în acelaşi timp. De asemenea, ordonă 
elicopterelor de luptă ale chinezilor să-şi ocupe poziţiile, 
pentru a intra în luptă ca element-surpriză. 

Unul din ele urma să-l ducă acolo unde se afla Virlomi. 

Dacă există vreun zeu care veghează asupra ei, gândi 
Suriyawong, s-o ţină în viaţă. Chiar dacă o sută de mii de 
soldaţi vor muri din cauza mândriei ei, mă rog ca ea să 
trăiască. Binele pe care l-a făcut, măreţia ei ar trebui să 


conteze. Greşelile generalilor pot ucide multe mii de 
oameni, dar tot greşeli sunt. Ea a căutat victoria, nu 
distrugerea. Ar trebui pedepsită numai pentru intenţiile ei, 
nu pentru rezultat. 

Nu că intenţiile ei ar fi fost atât de bune. 

Dar voi, zei ai războiului! Shiva, distrugătorule! Ce altceva 
a fost Virlomi, decât slujitoarea ta? O să accepţi ca 
slujitoarea ta să fie distrusă numai pentru că şi-a îndeplinit 
atât de bine sarcinile? 

St Petersburgul căzuse mai repede decât s-ar fi aşteptat 
cineva. Rezistenţa nu putuse fi considerată nici măcar 
„simbolică”. Chiar şi poliţia fugise, iar estonienii şi 
finlandezii fuseseră nevoiţi să muncească la menţinerea 
ordinii publice mai mult decât ar fi luptat cu un duşman 
hotărât. 

Dar toate astea nu erau decât rapoarte pentru Petra, care 
îşi croia drum prin Rusia. Fără o forţă aeriană 
considerabilă, nu avea cum să-şi transporte armata de 
brazilieni şi ruandezi până la Moscova. Aşa că îi ducea cu 
trenuri de pasageri, supravegheate cu grijă din ceea ce 
părea un avion de turism, ca să se poată observa imediat 
dacă apărea vreo problemă. Artileria grea era transportată 
pe autostradă de trailere mari poloneze şi germane, ca 
acelea care străbăteau drumurile Europei tot timpul, 
oprindu-se numai pentru ca şoferii să mănânce, să-şi facă 
nevoile şi să viziteze prostituatele de pe marginea 
drumurilor. Acum ele duceau războiul început de ruşi direct 
spre Moscova. 

Dacă inamicul era serios, ar fi putut urmări înaintarea 
armatei Petrei. La urma urmelor, nu se ascundea ceea ce 
transportau trenurile în goana lor fără oprire prin gări, 
cerând să li se dea cale liberă sau „o să vă facem ţăndări pe 
voi şi gara voastră şi sătucul vostru stupid de ruşi ucigaşi de 
copii!” Totul era numai retorică - câte un singur stâlp de 
telefonie căzut din loc în loc peste şine i-ar fi încetinit 


considerabil. Şi nici ei nu aveau de gând să înceapă să 
omoare civili. 

Dar ruşii nu ştiau asta. Peter îi spusese că Vlad era sigur 
că, la Moscova, comandanții vor intra în panică. „Ei sunt 
mesageri, nu luptători. Asta nu înseamnă că n-o să lupte 
nimeni - dar o s-o facă oamenii de rând. Dispersaţi. Unde 
întâmpinați rezistenţă, ocoliţi. Dacă armata rusă din China 
e oprită şi la ştirile internaţionale sunt arătate Moscova şi 
St Petersburgul căzute în mâinile voastre, fie guvernul va 
cere pacea, fie poporul se va revolta. Sau ambele.” 

Ei bine, funcţionase pentru nazişti în Franţa anului 1940. 
De ce nu şi aici? Pierderea lui Vlad avusese un efect 
devastator asupra moralei ruşilor. În special fiindcă toţi 
ruşii ştiau că însuşi Julian Delphiki planificase contraatacul, 
iar Petra Arkanian conducea armata care „mătura Rusia”. 

Mai degrabă „trecea ca trenul prin Rusia”. 

Cel puţin nu era iarnă. 

Han Tzu dădu ordinul, şi trupele sale în retragere ocupară 
noile poziţii. Îşi calculase perfect retragerea ca să-i atragă 
pe ruşi exact în punctul în care avea el nevoie să se 
găsească, exact în momentul în care voia să fie acolo. Cu 
mult înaintea planului original al lui Vlad - singura deviere 
de la planul lui. Informaţiile pe care Peter Wiggin i le 
trimisese prin satelit îl asigurau că turcii se retrăseseră 
spre vest, îndreptându-se spre Armenia. Ca şi cum ar fi 
putut ajunge acolo la timp ca să mai facă ceva important! 
Aparent, Califul Alai nu rezolvase perpetua problemă a 
armatelor islamice. Dacă nu erau conduse cu o mână de 
fier, se lăsau uşor distrase. Se presupusese că Alai 
reprezenta acel control. Asta îl făcea pe Han Tzu să se 
întrebe dacă Alai mai era la conducere. 

N-avea importanţă. Obiectivul lui Han Tzu era armata 
imensă, supraextinsă, obosită a Rusiei care încă urma cu 
rigiditate planul lui Vlad, în ciuda faptului că dubla lor 
învăluire găsise un Beijing pustiu, fără nici o forţă chineză 
pe care s-o zdrobească sau guvern chinez pe care să-l 


preia. Şi asta în ciuda faptului că de la Moscova soseau 
rapoarte panicate pe măsură ce se auzeau zvonurile despre 
înaintarea Petrei, fără să se ştie unde se afla ea. 

Comandantul rus cu care se înfruntase nu greşise să-şi 
continue campania. Înaintarea Petrei spre Moscova era în 
ultimă instanţă un atac cosmetic, aşa cum Petra fără 
îndoială ştia: făcut să provoace panică, dar fără suficientă 
forţă ca să păstreze mult timp un asemenea obiectiv. 

În sud, de asemenea, armata thailandeză a lui Suri făcea o 
treabă importantă, însă armata Indiei nu era deloc o 
ameninţare serioasă; Bean, în Armenia, alungase armatele 
turceşti, dar acestea se puteau cu uşurinţă întoarce. 

Totul se reducea la această bătălie. 

Din punctul de vedere al lui Han Tzu, putea să nici nu fie o 
bătălie. 

Se aflau în ţinutul cu lanuri de grâu din apropiere de 
Jinan. Planul lui Vlad presupunea că armata chineză va 
cuceri dealul de la sud-est de Hwang Ho şi-şi va disputa 
vadul fluviului. În consecinţă, ruşii erau pregătiţi cu poduri 
portabile şi plute ca să traverseze fluviul prin locuri 
neaşteptate şi apoi să înconjoare presupusa redută chineză. 

Şi, conform planului lui Vlad, forţele lui Han Tzu se aflau 
într-adevăr adunate pe acea înălţime şi bombardau cu o 
liniştitoare ineficientă trupele ruseşti care se apropiau. 
Comandantul rus trebuia să se simtă încrezător, în special 
după ce găsi podurile peste Hwang Ho atât de puţin 
distruse încât reparaţiile se făcură rapid. 

Han Tzu nu-şi permitea o luptă de uzură, tun pentru tun, 
tanc pentru tanc. Prea mult echipament se pierduse în 
războaiele precedente, şi, deşi soldaţii lui Han erau veterani 
căliţi în lupte, iar armata rusă nu mai luptase de ani de zile, 
incapacitatea lui Han de a-şi readuce armata la dotarea 
maximă în scurtul timp în care fusese împărat ar fi fost în 
cele din urmă decisivă. Han nu avea de gând să folosească 
valuri umane ca să-i copleşească numeric pe ruşi. Nu-şi 
permitea să-şi irosească armata. Trebuia s-o păstreze 


intactă ca să ţină piept armatelor islamice mult mai 
periculoase, atunci când va veni timpul să-şi joace rolul şi să 
se înfrunte în război. 

Avioanele ruseşti erau pe măsura celor chineze; ambii 
comandanţi trebuiau să aibă o imagine precisă a terenului 
de luptă. Era un ţinut plat, perfect pentru tancurile ruseşti. 
Nimic din ceea ce făcea Han Tzu nu putea surprinde 
inamicul. Planul lui Vlad avea să meargă. Comandantul rus 
trebuia să fie sigur de asta. 

Unităţile lui care fuseseră ascunse în spatele avangărzii 
ruse anunțau acum că şi ultimul dintre ruşi trecuse de 
punctele de control fără să-şi dea seama ce însemnau micile 
semne roşii de pe garduri, tufişuri, copaci şi indicatoare 
rutiere. 

În următoarele patruzeci de minute, armata lui Han Tzu 
avu o singură sarcină: să închidă armata rusă între acele 
steguleţe roşii şi înălțimile de peste Hwang, şi în acelaşi 
timp nimeni din armata chineză să nu se afle în acea zonă. 

Oare ruşii nu observaseră că absolut toţi civilii fuseseră 
evacuaţi? Că nu era de găsit nici un vehicul civil? Că toate 
casele fuseseră golite? 

Hyrum Graff ţinuse odată o lecţie în care le spusese că 
Dumnezeu îi va învăţa cum să-şi distrugă duşmanul, 
folosind forţele naturii. Exemplul său principal era modul în 
care Dumnezeu utilizase o revărsare a Mării Roşii ca să 
spulbere carele de luptă ale faraonului. 

Micile steguleţe roşii erau cotele maxime ale apelor. 

Han Tzu dădu ordin să fie dinamitat barajul. Dura 
patruzeci de minute ca zidul de apă să ajungă la armata 
rusă şi s-o distrugă. 

Soldaţii armeni îşi îndepliniseră toate obiectivele. 
Forţaseră guvernul iranian panicat să ceară retragerea 
trupelor din India. Curând va sosi o forţă copleşitoare şi ei 
vor fi pierduţi. 

Când văzură elicopterele negre zburând la altitudine joasă 
peste oraş, crezuseră că le-a sunat ceasul. 


Însă soldaţii care coborâră din ele erau thailandezi în 
uniforma PLP Erau forţa de atac iniţială antrenată de Bean 
şi condusă în atâtea raiduri de către el sau de către 
Suriyawong. 

Apoi Bean însuşi cobori din elicopter. 

— Scuze pentru întârziere, zise. 

În câteva minute, trupele PLP asiguraseră perimetrul şi 
trupele armene se îmbarcau în elicoptere. 

— O să mergeţi acasă pe drumul cel mai lung, zise unul 
dintre thailandezi râzând. 

Bean făcu mare caz despre faptul că se va duce la poalele 
dealului să vadă cum mergeau lucrurile cu apărarea. 
Armenii priviră cum se apleca Bean trecând prin uşa unei 
clădiri pe jumătate distrusă de bombe. Câteva clipe mai 
târziu, clădirea explodă. Nu mai rămase nimic în picioare. 
Nici pereţii, nici coşul de fum. Şi nici Bean, Apoi elicopterul 
se ridică. Armenii erau atât de fericiţi că fuseseră salvaţi, 
încât le era greu să-şi amintească de teribila veste pe care 
aveau să i-o aducă Petrei Arkanian. Soţul ei era mort. 
Văzuseră. Era imposibil să fi supravieţuit în acea clădire. 
COLONISTUL. 

From: BlackDog%SalaamOIComeAnon.com 'Io: 
Graff%pilgrimage (8 M în Col. gov. 

Criptat: * Decriptat: * 

Re: Mesajul de rămas-bun al lui Vlad. 

Ar trebui să fie evident de ce îţi scriu din anonimat; o să-ţi 
dau mai târziu detaliile poveştii. 

Vreau să urmez invitaţia ta, dacă mai e valabilă. Am aflat 
de curând că, deşi sunt un adevărat expert în strategie 
militară, sunt un neghiob în privinţa motivaţiilor propriului 
meu popor - chiar şi ale celor care îmi sunt cei mai 
apropiaţi. De exemplu, cine ar fi ghicit că vor uri un Calif 
negru african dornic de modernizare şi realizarea 
consensului, mai mult decât urau o femeie hindusă lipsită 
de modestie, idolatră şi cu apucături dictatoriale? 


Aveam de gând să dispar pur şi simplu din istorie, şi chiar 
îmi părea rău pentru că voi trăi în exil, plângândun prieten 
drag care şi-a dat viaţa pentru a o salva pe a mea la 
Hyderabad, când mi-am dat seama că ştirile care reluau la 
nesfârşit mesajul lui Vlad îmi arătau ce am de făcut. 

Aşa că am aranjat să fac un film într-o moschee din 
apropiere. Dintr-o ţară în care pot să-mi arăt faţa în 
siguranţă, nu-ţi face griji. Nu am de gând să fac public 
mesajul prin intermediul vostru sau al lui Peter - ar fi 
imediat discreditat. Va fi difuzat numai pe canalele islamice. 

Mi-am dat seama de un lucru: poate că am pierdut 
sprijinul armatei, dar încă sunt Calif. Nu e doar un post 
politic, ci şi unul religios. Şi niciunul dintre acei clovni nu 
are autoritatea să mă deposedeze de el. 

Între timp, am aflat cum îmi spuneau pe la spate. „ Câine 
negru”. O să audă din nou cuvintele astea de la mine, fii 
sigur. 

Când filmul va fi difuzat, o să-ţi spun unde mă aflu. Dacă 
încă mai vrei să mă iei. 

Randi privea ştirile cu aviditate. Păruse să existe atâta 
speranţă la început, când se anunţase că Julian Delphiki 
fusese ucis în Iran. Poate că duşmanii care îi vânau copilul 
vor fi zdrobiţi, iar ea va putea ieşi în faţa oamenilor 
proclamând că îl poartă pe copilul şi moştenitorul lui Ahile. 

Dar apoi înţelese: răul din lume nu va muri doar pentru că 
unii dintre duşmanii lui Ahile erau ucişi sau învinşi. 
Reuşiseră prea bine să-l demonizeze. Dacă ar fi ştiut cine e 
fiul ei, el ar fi fost cel puţin urmărit şi testat în mod 
constant; în cel mai rău caz îl vor lua de lângă ea. Sau îl vor 
ucide. Nu s-ar da în lături de la nimic ca să şteargă 
moştenirea lui Ahile de pe faţa pământului. 

Randi stătea lângă căruciorul fiului ei, în fosta cameră de 
motel care devenise acum o garsonieră ieftină din Virginia 
de Nord. Nu avea nevoie decât de un cărucior. Era atât de 
Mic. 


Naşterea lui o luase prin surprindere. Cu câteva luni mai 
devreme. Şi venise atât de repede. Nu apucase să ajungă la 
spital. Nici nu ar fi primit-o. Tocmai îşi schimbase 
identitatea. Nu avea asigurare medicală. 

Dar pentru că era aşa de mic, naşterea fusese uşoară. Pur 
şi simplu... ieşise. Chiar fiind foarte mic, nu avea nici o 
problemă. Nici măcar nu semăna cu copiii prematuri, cei 
care arătau ca nişte... fetuşi. Ca peştii. Băiatul ei, nu. Era 
frumos, normal. Doar că... era mic. 

Mic şi inteligent. Uneori aproape că o înspăimânta. 
Spusese primul cuvânt în urmă cu câteva zile. „Mama”, 
desigur - pe cine altcineva mai cunoştea el? Iar când ea îi 
vorbea, îi explica lucrurile, îi povestea despre tatăl lui, 
părea să asculte concentrat. Părea să înţeleagă. Oare era 
posibil? 

Sigur că era. Copilul lui Ahile trebuia să fie mai inteligent 
decât media. Şi dacă era mic, ei bine, Ahile însuşi se 
născuse cu un picior diform. Un trup anormal, dotat cu 
daruri extraordinare. 

În secret, numise copilul Achilles Flandres II. Dar era 
atentă. Nu scrisese nicăieri acel nume, numai în inima ei. Pe 
certificatul de naştere scria Randall Firth. Ea purta acum 
numele de Nichelle Firth. Adevărata Nichelle Firth era o 
femeie retardată dintr-un spital în care ea lucrase ca 
asistentă. Randi părea destul de bătrână, ştia asta, ca să 
treacă drept o femeie de acea vârstă -mereu pe drumuri, 
muncind din greu şi făcându-şi tot timpul griji, faţa ei 
căpătase o tentă de oboseală care o îmbătrânea. Dar ce-i 
păsa ei? Nu încerca să atragă bărbaţii. Cunoştea bărbaţii 
destul de bine ca să ştie că niciunul nu ar vrea să se 
căsătorească cu o femeie care îşi revărsa toată grija asupra 
copilului altui bărbat. 

Aşa că se îngrijea doar atât cât să fie angajată în slujbe 
decente, care nu cereau prea multe recomandări. Când 
întrebau unde mai lucrase înainte, ea spunea: nicăieri de 
când am terminat colegiul, nici nu şi-ar mai aminti de mine, 


am fost o mamă casnică, dar soţul meu nu prea stătea pe- 
acasă, aşa că iată-mă, n-am altă recomandare în afară de 
faptul că fiul meu e sănătos şi casa mea e curată, şi ştiu să 
muncesc de parcă viaţa mea ar depinde de asta pentru că 
acum aşa şi e. Rolul ăsta îi permisese să se angajeze 
oriunde se ostenise să întrebe. Niciodată nu ar ajunge într- 
o funcţie de conducere, dar nici nu voia. Doar să-şi facă 
treaba, să-l ia pe „Randal!” de la grădiniţă, şi apoi să 
vorbească cu el, să-i cânte şi să înveţe cum să fie o mamă 
bună şi să crească un copil sănătos, încrezător, care să aibă 
tăria de caracter să înfrunte bigotismul împotriva tatălui 
său şi să conducă întreaga lume. 

Dar războaiele astea, şi faţa hidoasă a lui Peter Wiggin pe 
ecrane, anunțând că o naţiune sau alta făcea acum parte 
din PLP o îngrijorau. Nu se putea ascunde la nesfârşit. Nu- 
şi putea schimba amprentele, şi mai era şi acel furt din 
magazin pentru care fusese arestată pe când era la colegiu. 
Ce stupid. Aproape că uitase că luase obiectul respectiv. 
Dacă şi-ar fi amintit s-ar fi răzgândit şi l-ar fi plătit, ca 
altădată. Dar ea uitase şi afară din magazin o opriseră, deci 
în realitate furase, spuseseră ei, şi nu mai era minoră, astfel 
că avusese parte de tot tratamentul din arest. O 
eliberaseră, dar amprentele ei erau în baza de date. Deci 
într-o zi cineva va afla cine era ea în realitate. Iar bărbatul 
care o abordase, care îi dăruise copilul lui Ahile - cum putea 
fi sigură că nu le va spune? Având mărturia lui şi 
amprentele ei, o puteau găsi, indiferent cât de des îşi 
schimba numele. 

Atunci hotări că pentru prima dată în istoria omenirii, când 
o persoană nu era în siguranţă nicăieri pe Pământ, trebuia 
să plece altundeva. 

De ce micul ei Achilles Flandres II să fie crescut aici, pe 
ascuns, înconjurat de monştri sângeroşi gata să-l omoare ca 
să-i pedepsească tatăl fiindcă fusese mai bun ca ei? În 
schimb ar putea să crească într-o colonie nouă, curată, 
unde nimănui nu i-ar fi păsat dacă era cu adevărat copilul ei 


şi nici că era aşa de mic, dacă era inteligent şi muncea din 
greu, şi dacă ea îl educa bine. Promiseseră că va exista 
comerţ între colonii, şi vizite ale navelor. Când va veni 
vremea ca Ahile II să-şi revendice moştenirea, tronul, îl va 
urca la bordul uneia dintre aceste nave şi se vor întoarce pe 
Pământ. 

Studiase efectele relativiste ale călătoriei în spaţiu. Putea 
să dureze aproximativ o sută de ani - cam cincizeci de ani 
dus şi cincizeci de ani întors - dar pentru călători ar fi doar 
trei sau patru ani. Toţi duşmanii lui Ahile ar fi fost morţi de 
mult. Nimeni nu se va mai osteni să împrăştie calomnii 
despre el. Lumea va fi pregătită să îl asculte, cu urechile 
curate şi cu mintea deschisă. 

Nu-l putea lăsa singur în apartament. Era totuşi o după- 
amiază răcoroasă. Oare merita să rişte ca el să răcească? 

Îl înfofoli bine şi-l aşeză într-un port-bebe în faţa ei. Era 
atât de mic, părea mai uşor decât geanta. Umbrela îi 
adăpostea de ploaie pe amândoi. O să fie bine. 

Era drum lung până la staţia de metrou, dar aceasta era 
cea mai bună - şi mai uscată - cale până la oficiul 
Ministerului Colonizării, unde putea să se înscrie. Era 
riscant, desigur. Ar putea să-i ia amprentele. Ar putea-o 
verifica. Dar... ei ştiau cu siguranţă că mulţi oameni alegeau 
să se îmbarce pe o navă de colonişti pentru că aveau nevoie 
să lase în urmă vechile lor vieţi. lar dacă ar fi descoperit că 
îşi schimbase numele, arestarea pentru furtul din magazin 
ar fi putut explica asta. Alunecase pe panta fărădelegilor şi 
a... ce ar presupune ei? Drogurilor, probabil... dar acum ea 
voia un nou început, sub un nou nume. 

Sau poate ar trebui să-şi folosească numele adevărat. 

Ba nu, fiindcă sub acel nume nu avea nici un copil. Şi dacă 
voiau să afle dacă „Randal!” era cu adevărat alei şi-i făceau 
un test genetic, ar fi descoperit că nu are niciuna dintre 
genele ei. S-ar fi întrebat de unde îl răpise. Era atât de mic 
încât l-ar fi considerat nou-născut. lar naşterea fusese atât 
de uşoară, nu avusese nici o ruptură - oare aveau teste prin 


care să determine dacă născuse vreodată? Coşmaruri, 
coşmaruri. Nu, le va da noul nume şi se va pregăti să fugă 
dacă aveau să o caute. Ce altceva ar fi putut face? 

Merita riscul, ca să-l ducă pe el într-o colonie. 

În drum spre metrou trecu pe lângă o moschee, dar în faţa 
ei erau poliţişti care dirijau traficul. Fusese pusă o bombă? 
Astfel de lucruri se întâmplau în alte părţi -în Europa, după 
cum tot auzea - dar cu siguranţă nu în America. Oricum, nu 
în ultimul timp. 

Nu, nu era o bombă. Doar un orator. Doar... 

— Califul Alai, auzi pe cineva spunând, aproape ca şi când 
i-ar fi vorbit ei. 

Califul Alai! Singurul om de pe Pământ care părea a avea 
curajul să se ridice împotriva lui Peter Wiggin. 

Din fericire purta o eşarfă pe cap - şi părea suficient de 
musulmană chiar şi în acest oraş vechi, unde mulţi islamici 
renunţaseră la portul tradiţional. Nu o opri nimeni, fiind o 
femeie cu un copil, deşi pe toţi cei care aveau lucruri de 
genul umbrelelor, genţilor şi gecilor îi puneau să le lase la 
punctul de control. 

Intră în zona din moschee destinată femeilor. Fu surprinsă 
să constate cât de mult sculpturile şi dantelăria de piatră o 
împiedicau să vadă ce se petrecea în partea bărbaţilor. 
Aparent, chiar şi moscheile liberale americane încă mai 
considerau că femeile nu au nevoie să-l vadă cu ochii lor pe 
cel care vorbeşte. Randi auzise despre astfel de lucruri, dar 
singurele biserici în care intrase vreodată erau cele 
prezbiteriene în care familiile stăteau împreună. 

Peste tot în secţiunea bărbaţilor erau camere de filmat, 
probabil vederea de aici era bună şi pentru cei mai mulţi 
dintre bărbaţi. Oricum ea nu intenţiona să se convertească 
la islamism, voia doar să-l vadă pe Califul Alai. 

EI vorbea în Esenţială, nu în arabă. Asta o bucura. 

— Rămân Calif, indiferent unde locuiesc. Voi lua cu mine în 
colonia mea numai musulmanii care cred în Islam ca religie 
a păcii. Îi las în urmă pe falşii islamici însetaţi de sânge care 


îl numesc pe Califul lor „Câine negru”, şi care au încercat să 
mă ucidă ca să poată porni un război cu vecinii lor 
inofensivi. Aceasta este legea Islamului, din vremurile lui 
Mahomed şi pentru totdeauna: Dumnezeu permite războiul 
numai când suntem atacați de duşmani. Din clipa în care un 
musulman ridică mâna asupra unui duşman care nu l-a 
atacat, nu se angajează în jihad, ci devine el însuşi Shaitan. 
Declar că toţi cei care au complotat pentru invazia Chinei şi 
Armeniei nu sunt islamici, şi orice bun islamic care îi 
găseşte pe aceşti oameni trebuie să-i aresteze. De acum 
înainte naţiunile islamice pot fi guvernate numai de 
conducători care au fost aleşi democratic. În aceste alegeri 
pot să voteze şi ne-islamicii. Este interzis a-i face vreun rău 
unui ne-islamic, chiar dacă a fost înainte islamic, sau a-l 
priva de vreunul dintre drepturile sale, sau a-l dezavantaja 
în orice fel. lar dacă o naţiune islamică votează să se 
alăture PLP şi să respecte Constituţia acestora, acest lucru 
este permis de Dumnezeu. Nu reprezintă o ofensă. 

Randi simţi o durere în inimă. Era la fel ca discursul lui 
Vlad. O capitulare completă în faţa „idealurilor” mincinoase 
ale lui Peter Wiggin. Se pare că îl şantajaseră, îl drogaseră 
sau îl speriaseră chiar şi pe Califul Alai. 

Îşi croi drum cu grijă printre femeile aşezate, aplecate sau 
stând în picioare în încăperea aglomerată. Unele dintre ele 
o priviră ca şi când ar fi păcătuit plecând; multe altele se 
uitau la Califul Alai cu dragoste şi venerație. 

Nu iubiţi pe cine trebuie, gândi Randi. Un singur om a fost 
pur îmbrăţişând puterea, şi acesta a fost Ahile al meu. 

Unei femei care îi aruncă o privire de o ferocitate aparte, 
Randi îi făcu semn spre scutecul micului Ahile şi se strâmbă. 
Femeia se relaxa imediat. Desigur, copilul se murdărise, o 
femeie trebuia să aibă grijă de copilul ei chiar înainte de a 
asculta cuvintele Califului. 

Dacă nici Califul nu i se putea împotrivi lui Peter Wiggin, 
atunci nu există nici un loc pe Pământ unde să-mi cresc fiul. 


Merse pe jos restul drumului până la metrou în timp ce 
ploua din ce în ce mai puternic. Umbrela ei îşi îndeplini 
rolul şi copilul rămase uscat. Apoi, când ajunse la staţia de 
metrou, ploaia se opri. 

Aşa va fi şi în spaţiu. Atunci copilul nu va mai avea nevoie 
de atâta adăpost. Voi putea renunţa la umbrelă şi nu voi mai 
avea de ce să mă tem. Iar în noua lume vaputea merge 
liber, în lumina unui nou soare, fiind născut să fie un spirit 
liber. 

Când se va întoarce pe Pământ, va fi un om mare, 
ridicându-se cu mult deasupra acestor pitici morali. 

Până atunci, Peter Wiggin va fi mort, ca şi Julian Delphiki. 
Asta era o dezamăgire - fiul meu nu va putea niciodată să-i 
înfrunte direct pe ucigaşii tatălui său. 

SACRIFICIUL. 

From: Musca % MoloQFilMil. gov.ph To: Graff%pilgrimage 
(O Min Col.gov Re: Biletul meu. 

Tocmai când lucrurile devin interesante aici, pe Pământ, 
încep să am sentimentul sâcâitor că ai avut dreptate. Urăsc 
să mi se întâmple asta. 

Au venit astăzi la mine emoţionaţi ca nişte copii. Petra a 
cucerit Moscova cu o armată de zdrenţăroşi, călătorind cu 
trenuri de pasageri! Han Tzu a şters de pe faţa Pământului 
întreaga armată a ruşilor fără şi aibă mai mult de câteva 
duzini de pierderi! Bean a reuşit să ademenească forţele 
turceşti spre Armenia şi să le împiedice să intervină în 
China! Şi, desigur, tot Bean primeşte laudele şi pentru 
victoria lui Suriyawong în China - toată lumea vrea să ofere 
întreaga glorie băieţilor şi fetei din Gaşca lui Ender. 

Ştii ce voiau de la mine? 

Ar trebui ca eu să cuceresc Taiwanul. Fără glumă. Cică eu 
ar trebui să trasez planurile. Pentru că, vezi tu, biata mea 
naţiune insulară de rataţi mă are pe mine, băiatul din 
Gaşcă, şi asta îi transformă într-o mare putere! Cum de 
îndrăznesc trupele alea islamice să rămână în Taiwan! 


Le-am explicat că acum, dacă Han Tzu a câştigat împotriva 
ruşilor şi islamicii probabil nu vor mai îndrăzni să atace, 
cred că va încerca să redobândească Taiwanul. Şi chiar 
dacă n-o face, chiar cred ei că Peter Wiggin o să stea 
degeaba în timp ce Filipinele comit un act de agresiune 
neprovocată împotriva Taiwanului? 

Nu m-au ascultat. Problema s-a pus aşa: fă cum ţi se 
spune, geniule. 

Deci ce mi-a mai rămas, Hyrum? (Mă simt ciudat 
spunându-ţi pe numele mic.) Să fac aşa cum a făcut Vlad, şi 
să trasez strategia, apoi să-i las să cadă în propria groapă? 
Să fac aşa cum a făcut Alai şi să-i repudiez pe faţă, chemând 
la revoluţie? (Asta a făcut, nu-i aşa?) Sau să fac ca Han şi să 
pun la cale o lovitură internă, să devin împărat al Filipinelor 
şi Stăpân al Lumii Vorbitoare de Limbă Tagalog? 

Nu vreau să-mi părăsesc căminul. Dar nu-mi voi găsi 
pacea pe Pământ. Nu sunt sigur că-mi doresc povara 
conducerii unei colonii. Dar cel puţin n-o să mai fac schiţe 
pentru moarte şi opresiune. Numai nu mă trimite în aceeaşi 
colonie cu Alai. El se crede atât de important fiindcă e 
succesorul Profetului. 

Chiar şi tancurile fuseseră duse de curent, unele din ele pe 
kilometri întregi. Acolo unde ruşii îşi lansaseră ofensiva 
împotriva forţelor lui Han Tzu, pe înălţime, nu mai era 
Nimic, nici măcar un semn al prezenţei lor. 

Nici că acolo fuseseră sate şi câmpii cultivate. 

Acum era o versiune noroioasă a Lunii. Cu excepţia 
câtorva copaci bine înrădăcinaţi, nu mai exista nimic. Va 
cere multă muncă şi mult timp refacerea acestui teren. 

Dar acum aveau altceva de făcut. Mai întâi trebuiau să-i 
adune pe supraviețuitori, dacă exista vreunul, din zona de 
la marginea curentului. Apoi trebuiau să curețe cadavrele şi 
să adune tancurile şi celelalte vehicule - şi, cel mai 
important, armamentul funcţional. 

lar Han Tzu trebuia să deplaseze o mare parte a armatei 
sale spre nord, ca să recucerească Beijingul şi să măture 


toate rămăşiţele pe care invazia rusă le-ar fi putut lăsa în 
urmă. între timp, era posibil ca turcii să decidă să se 
întoarcă. 

Războiul încă nu se terminase. 

Dar sângeroasa campanie de uzură de care se temuse, cea 
care ar fi sfâşiat China şi ar fi distrus o generaţie întreagă, 
fusese evitată. Aici, în nord, ca şi în sud. 

Şi apoi? Era într-adevăr împăratul Chinei. La ce s-ar fi 
aşteptat poporul? Acum, că obținuse această victorie 
glorioasă, ar fi trebuit să se întoarcă şi să-i subjuge din nou 
pe tibetani? Să strivească din nou populaţia turcă din 
Xinjiang sub călcâiul chinez? Să verse sânge chinez pe 
plajele din Taiwan ca să satisfacă anticele revendicări 
potrivit cărora chinezii ar avea dreptul inalienabil să 
stăpânească peste populaţia majoritar malayisiană a 
insulei? Şi apoi să invadeze orice ţară care s-ar purta urât 
cu minoritățile chineze? Unde s-ar opri? în jungla din 
Papua? înapoi în India? Sau la vechile graniţe ale imperiului 
lui Genghis, pământurile Hoardei de Aur din stepele 
Ucrainei? 

Ceea ce îl înspăimânta cel mai mult în aceste scenarii era 
faptul că ştia că sunt posibile. Ştia că în China are un popor 
cu inteligenţa, vigoarea, resursele şi voinţa unitară - tot 
ceea ce îi trebuie unui conducător ca să pornească în lume 
şi să transforme tot ceea ce vede în proprietatea lui. Şi 
fiindcă era posibil, o parte din el dorea să încerce, să vadă 
unde l-ar conduce acest drum. 

Ştiu unde conduce, gândi Han Tzu. Conduce la Virlomi, 
împingându-şi la moarte sigură patetica sa armată de 
voluntari prost înarmaţi. La Iulius Cezar, sângerând de 
moarte pe podeaua Senatului, murmurând că fusese trădat. 
La Adolf şi Eva, morţi într-un buncăr subteran în timp ce 
imperiul lor se spulbera în explozii deasupra cadavrelor lor. 
Sau conducea la Augustus, căutându-şi peste tot un 
succesor, numai pentru a-şi da seama că e nevoit să-i 
predea totul revoltător de perversului său... fiu vitreg? Ce a 


fost în realitate Tiberiu? O dovadă tristă despre cum sunt 
conduse, în mod inevitabil, imperiile. Pentru că în vârful 
imperiilor se ridică birocraţii intriganţi, asasinii, dictatorii 
militari. 

Asta vreau eu pentru poporul meu? Am devenit împărat 
pentru că astfel am putut să-l dobor pe Tigrul Zăpezilor şi 
să-l împiedic să mă ucidă el primul. Dar China nu are nevoie 
de un imperiu. China are nevoie de un guvern bun. Poporul 
chinez are nevoie să rămână acasă şi să facă bani, sau să 
călătorească prin lume şi să facă şi mai mulţi bani. Au 
nevoie de ştiinţă şi de literatură, şi să fie o parte a speciei 
umane. 

Nu mai trebuie să le moară fiii în lupte. Să nu mai fie 
nevoiţi să curețe cadavrele duşmanilor. Au nevoie de pace. 

Ştirile despre moartea lui Bean se răspândiră încet în 
afara Armeniei. De necrezut, dar ajunseră la Petra prin 
telefon la Moscova, unde încă îşi mai conducea trupele în 
vederea preluării complete a oraşului. Ea aflase veştile 
despre victoria devastatoare a lui Han, deşi nu fuseseră 
făcute publice. Trebuia să aibă controlul absolut asupra 
oraşului înainte ca populaţia să afle despre dezastru. 
Trebuiau să se asigure că pot face faţă reacției. La telefon 
era tatăl ei. Glasul său era stins, iar ea ştiu imediat ce voia 
să-i spună. 

— Soldaţii salvaţi de la Teheran. S-au întors prin Israel. Au 
văzut... Julian nu s-a întors cu ei. 

Petra ştia perfect ce se întâmplase. Şi, mai precis, ceea ce 
Bean se asigurase că oamenii văd că se întâmplă. Dar lăsă 
scena să se desfăşoare, spunând ceea ce se aşteptau să 
spună. 

L-au lăsat în urmă? 

Nu au avut... nimic să aducă înapoi. 

Un suspin. Era bine să ştie că tatăl ei ajunsese să-l 
iubească pe Bean. Sau poate plângea doar de mila fiicei lui, 
deja văduvă, deşi abia devenise femeie. 


A fost surprins în explozia unei clădiri. Totul a fost făcut 
fărâme. Imposibil să fi supravieţuit. 

Mulţumesc că mi-ai spus, tată. 

Ştiu că €... ce va fi cu copiii? Vino acasă, Pet, noi... 

Când o să se termine războiul, tată, atunci o să vin acasă şi 
o să-mi jelesc soţul şi o să-mi îngrijesc copiii. Deocamdată 
sunt pe mâini bune. Te iubesc. Şi pe mama. Osă mă 
descurc. La revedere. 

Întrerupse legătura. 

Câţiva ofiţeri o priviră întrebător. Ce spusese ea despre 
jelirea soţului? 

— Este o informaţie strict secretă, le spuse ea. Nu ar face 
decât să-i încurajeze pe duşmanii Popoarelor Libere. Dar 
soţul meu a fost... a intrat într-o clădire din Teheran, care a 
explodat. Nimeni din acea clădire nu ar fi putut supravieţui. 

Nu o cunoşteau, acei finlandezi, estonieni, lituanieni, 
letoni. Nu suficient încât să spună mai mult decât un 
simţitor, dar neadecvat „ne pare rău”. 

— Avem treabă, zise ea, scutindu-i de responsabilitatea de 
a-i purta de grijă. Ei nu puteau să ştie că ceea ce arăta ea 
nu era un autocontrol de fier, ci o furie rece. Una era să-ţi 
pierzi soţul în război. Dar să-l pierzi pentru că refuzase să 
te ia cu el... 

Asta nu era cinstit. Pe termen lung, şi ea ar fi decis în 
acelaşi fel. Chiar dacă acel copil era mort sau nu existase 
niciodată - de unde să ştie cât de mulţi fuseseră, dacă 
Volescu nu le spusese niciodată? - celor cinci copii normali 
nu trebuia să li se deformeze vieţile atât de drastic. Ar fi 
fost ca şi când ai obliga geamănul sănătos să-şi petreacă 
toată viaţa pe un pat de spital doar pentru că fratele său e 
în comă. 

Eu aş fi ales aceeaşi cale dacă aş fi avut timp. 

Nu era timp. Viaţa lui Bean atârna deja de un fir de păr. Îl 
pierdea. 

Iar ea ştiuse chiar de la început că, într-un fel sau altul, 
avea să-l piardă. Când el o implorase să nu se mărite cu el, 


când insistase că nu voia copii, fusese ca să evite s-o facă să 
se simtă aşa cum se simţea acum. 

Faptul că ştia că fusese propria ei greşeală, propria ei 
alegere, că era mai bine că se întâmplase aşa, nu-i uşura cu 
nimic suferinţa. Ba chiar înrăutăţea situaţia. 

Aşa că era furioasă. Pe ea însăşi. Pe natura umană. Pe 
faptul că era om şi că în consecinţă trebuia să aibă această 
natură, indiferent dacă voia sau nu. Dorinţa de a avea copiii 
celui mai bun om pe care îl cunoştea, dorinţa de a fi pentru 
totdeauna alături de el. 

Şi dorinţa de a pleca la luptă şi de a câştiga, de a-şi păcăli 
duşmanii, de a-i opri, de a le lua toată puterea şi de a-i 
supune prin victoria ei. 

Era îngrozitor să înţeleagă aşa ceva despre ea - că iubea 
competiţia războiului tot atât de mult cât îi era dor de soţul 
şi copiii ei, încât făcând un lucru îi îndepărta mintea de la 
pierderea celorlalţi. 

Când începu focul, Virlomi simţi un fior de emoție. Dar şi 
un sentiment bolnăvicios de teamă. Ca şi cum ar fi ştiut un 
secret teribil despre această campanie pe care nu-şi 
permisese să-l audă înainte ca zgomotul armelor să aducă 
mesajul la conştiinţa sa. 

Aproape imediat, şoferul ei încercă s-o scoată din zona 
periculoasă. Dar ea insistă să se îndrepte spre inima 
luptelor. Putea vedea unde se adunase inamicul, printre 
dealurile din ambele părţi. Recunoscu imediat tactica 
folosită. 

Începu să împartă ordine. Ordonă celorlalte două coloane 
să se retragă la intrarea în văi şi să se regrupeze, îşi trimise 
trupele de elită, cele care luptaseră ani de zile alături de ea, 
să urce coastele şi să reţină inamicul până când ea retrăgea 
şi restul trupelor. 

Dar mulţimea de soldaţi neantrenaţi erau prea 
înspăimântați ca să înţeleagă ordinele sau să le execute în 
bătaia gloanţelor. Mulţi dintre ei cedară nervos şi fugiră - 
exact în partea văii unde erau cel mai expuşi focului. Iar 


Virlomi ştia că nu departe în spatele lor îi urmau unităţile 
de care trecuseră lipsiţi de griji. 

Toate acestea din cauză că nu se aşteptase ca Han Tzu, 
preocupat de ruşi, să fie capabil să trimită o forţă cât de cât 
considerabilă aici, în sud. 

Continua să-şi îmbărbăteze ofiţerii - e doar o forţă mică, 
nu-i putem lăsa să ne oprească. Dar oamenii cădeau mereu. 
Focul părea să se înteţească. Şi îşi dădu seama că ceea ce 
înfrunta ea nu erau nişte gărzi ale palatului, îmbătrânite, 
adunate ca să-i sâcâie în timpul marşului. Era o forţă 
disciplinată care îi mâna trupele ca pe o turmă - sutele ei 
de mii de soldaţi - pe un câmp de luptă de-a lungul 
drumului şi al malului râului. 

Şi totuşi, zeii încă o apărau. Mergea printre trupele 
umilite, stând dreaptă, şi nici un glonţ nu o lovea. Soldaţii 
cădeau în jurul ei, dar ea rămânea neatinsă. 

Ştia cum interpretau asta soldaţii: O protejau zeii. 

Dar ea înţelegea ceva complet diferit: duşmanul dăduse 
ordin să nu i se facă nici un rău. lar acei soldaţi erau atât de 
bine antrenați şi de disciplinaţi încât respectau ordinul. 

Forţa care li se opunea nu era imensă - iar puterea lor de 
foc nu era covârşitoare. Însă majoritatea soldaţilor ei nu 
trăgeau deloc. Cum ar fi putut? Nu vedeau nici o ţintă în 
care să tragă. lar inamicul şi-ar fi concentrat focul asupra 
oricărei unităţi care ar fi încercat să părăsească drumul şi 
să urce pe dealuri ca să pătrundă printre liniile inamice. 

Din câte vedea ea, dacă murise vreun duşman fusese un 
accident. 

Sunt Varus, gândi ea. Mi-am condus trupele, aşa cum 
Varus a condus legiunile romane, într-o capcană unde vom 
muri cu toţii. Vom muri fără să pricinuim nici cea mai mică 
pierdere inamicului. 

Unde mi-a fost capul? Terenul acesta este perfect pentru o 
ambuscadă. De ce n-am văzut asta? De ce am fost atât de 
sigură că duşmanul nu ne poate ataca aici? lot ceea ce 


inamicul nu poate să facă, dar dacă totuşi ar face te-ar 
distruge, trebuie luat în considerare. Era ceva elementar. 

Nimeni din Gaşca lui Ender nu ar fi făcut o asemenea 
greşeală. 

Alai ştia. O avertizase de la început. Trupele ei nu erau 
pregătite pentru o astfel de campanie. Ar fi un masacru. Şi 
iat-o acum, cu oamenii murind pretutindeni în jurul ei, 
drumul umplându-se de cadavre. Oamenii ei ajunseseră să 
îngrămădească morţii ca să formeze baricade provizorii 
împotriva tirului inamic. Nu avea nici un rost să mai dea 
ordine, pentru că nu ar fi fost înţelese şi ascultate. 

Şi totuşi, oamenii ei continuau să lupte. 

Sună telefonul. 

Înţelese imediat că e duşmanul, cerându-i să se predea. 
Dar de unde ştiau numărul ei de telefon? 

Era posibil ca Alai să fie cu ei? 

— Virlomi. 

Nu era Alai. Dar cunoştea vocea. 

— Sunt Suri. 

Suriyawong. Oare erau trupele PLP? Sau ale Thailandei? 
Cum putuseră trupele thailandeze să străbată Birmania şi 
tot drumul până aici? 

Nu erau deloc trupe chineze. De ce devenise brusc totul 
atât de limpede? De ce nu-i fusese limpede şi înainte, când 
o avertizase Alai? În discuţiile lor private, Alamandar 
spusese că totul va merge bine pentru ca ruşii vor ţine 
armata chineză ocupată în nord. Împotriva oricăruia dintre 
atacuri s-ar apăra Han Tzu, cealaltă parte a Chinei ar 
rămâne descoperită. Sau dacă ar încerca să lupte în ambele 
părţi, fiecare armată ar fi distrusă de inamicul de pe acea 
parte. 

Ceea ce nu-şi dăduseră seama niciunul dintre ei era că 
Han Tzu era la fel de capabil ca şi ei să-şi găsească aliaţi. 

Suriyawong, a cărui dragoste o tratase cu dispreţ. 1 se 
părea că a fost cu atât de mulţi ani în urmă. Pe când erau 


copii. Oare asta era răzbunarea lui pentru că se măritase cu 
Alai şi nu cu el? 

Mă auzi, Vir? 

Da, zise ea. 

Aş prefera să-i iau prizonieri pe oamenii ăştia. Nu vreau 
să-mi petrec restul zilei omorându-i pe toţi. 

Atunci opreşte-te. 

Nu se vor preda atâta timp cât tu încă mai lupţi. Ei te 
venerează. Mor pentru tine. Spune-le să se predea, şi 
permite-le supravieţuitorilor să se întoarcă acasă la familiile 
lor când se va termina războiul. 

— Să spun indienilor să se predea unor siamezi? Imediat 
ce pronunţă aceste cuvinte, regretă. Cândva, pentru ea 
contaseră în primul rând vieţile oamenilor ei. Acum, dintr- 
odată, se pomenise vorbind din orgoliu rănit. 

— Vir, zise Suri. Mor degeaba. Salvează-le vieţile. Ea 
întrerupse legătura. Privi la oamenii din jurul ei, cei care 
mai erau încă în viaţă, ghemuiţi în spatele grămezilor 
formate de trupurile camarazilor lor, căutând o ţintă printre 
copaci, în susul pantelor... şi nevăzând nimic. 

Au încetat tirul, spuse unul dintre ofiţerii rămaşi în viaţă. 

Au murit destui oameni din cauza mândriei mele, zise 
Virlomi. Fie ca morţii să mă ierte. Voi trăi o mie de vieţi 
până să mă pot revanşa pentru această singură zi stupidă, 
inutilă. Ridică glasul: Lăsaţi armele. Virlomi vă spune: Lăsaţi 
armele şi ridicaţi-vă cu mâinile sus. Nu mai ucideţi! 
Depuneţi armele! 

Vom muri pentru tine, Mamă India! strigă unul dintre 
soldaţi. 

Satyagraha! înduraţi ceea ce trebuie să înduraţi! Astăzi 
trebuie să înduraţi înfrângerea! Mama India vă porunceşte 
să trăiţi, ca să puteţi merge acasă să vă consolaţi soțiile şi 
să faceţi copii care să vindece rănile cumplite care au 
zdrobit astăzi inima Indiei! 

Unele dintre cuvintele ei şi înţelesul complet al mesajului 
fură transmise din om în om de-a lungul şoselei pline de 


cadavre. 

Dădu ea însăşi exemplu ridicând mâinile şi ieşind de după 
zidul de trupuri în spaţiu deschis. Bineînţeles că nimeni nu 
trase în ea, pentru că nici în tot cursul bătăliei nu trăsese 
nimeni. În curând i se alăturară şi alţii. Se aliniară de 
aceeaşi parte a zidului de trupuri aleasă de ea, lăsându-şi 
armele în urmă. 

Dintre copacii de pe ambele părţi ale drumului apărură 
thailandezi prudenţi, cu pistoalele pregătite. Erau acoperiţi 
de sudoare, iar frenezia uciderii abia îi părăsea. 

Virlomi se întoarse şi se uită în spatele ei. Suriyawong 
ieşea dintre copacii de pe cealaltă parte a drumului. Ea 
trecu înapoi peste grămada de cadavre ca să-l întâlnească 
pe porţiunea cu iarbă de dincolo. Se opriră la trei paşi 
distanţă unul de altul. 

Ea făcu semn cu mâna în lungul şoselei. 

Uite. E opera ta. 

Nu, Virlomi, zise el cu tristeţe. E opera ta. 

Da. Ştiu. 

Vii cu mine să spui celorlalte două armate să înceteze 
lupta? Nu se vor preda decât dacă le-o ceri tu. 

Da, spuse ea. Acum? 

Telefonează-le şi vezi dacă te ascultă. Dacă încerc să te iau 
acum de aici, soldaţii vor ridica din nou armele ca să mă 
împiedice. Dintr-un motiv oarecare, încă te venerează. 

În India îl venerăm pe Distrugător alături de Vishnu şi 
Brahma. 

Dar n-am ştiut niciodată că tu îl slujeşti pe Shiva, zise 
Suriyawong. 

Ea nu avu nici un răspuns. Se folosi de telefonul ei mobil 
ca să dea ordinul. 

— Încearcă să-i oprească pe oameni să mai lupte. Tăcerea 
cobori între ei pentru un timp. Putea auzi comenzile scurte 
ale soldaţilor thailandezi care adunau oamenii în grupuri 
mici şi începeau marşul prin vale. 

Nu întrebi despre soţul tău? zise Suri. 


Ce-i cu el? 

Atunci, eşti atât de sigură că tovarăşii tăi de conspirație 
islamici l-au ucis? 

Nimeni nu trebuia să-l ucidă, spuse ea. Urmau să-lţină 
închis până după victorie. 

Suri râse amar. 

Ai petrecut atâta timp luptându-te cu islamicii, Vir, şi încă 
nu-i poţi înţelege mai bine? Asta nu e un joc de şah. 
Persoana regelui nu e sacră. 

Niciodată nu i-am vrut moartea. 

I-ai luat puterea, zise Suri. A încercat să te oprească să 
faci asta, iar tu ai complotat împotriva propriului tău soţ. El 
a fost pentru India un prieten mai bun decât ai fost tu. 

Vocea lui era plină de patimă. 

Nimic din ce-mi poţi spune tu nu e mai crud decât ceea ce- 
mi spun eu însămi acum. 

Fetiţa Virlomi, atât de curajoasă, atât de înţeleaptă. Oare 
mai există încă? Sau zeiţa a distrus-o şi pe ea? 

Zeița nu mai e, zise Virlomi. A rămas numai nebuna, numai 
ucigaşa. 

Un radio de teren pârâi la centura lui. Se auzi ceva în 
thailandeză. 

— Te rog să vii cu mine acum, Virlomi. Una dintre armate 
se predă, dar în cealaltă l-au împuşcat pe ofiţerul căruia i-ai 
telefonat tu când a încercat să dea ordinul. 

Un elicopter se apropie de ei. Ateriza. Urcară, în aer, 
Suriyawong o întrebă: 

— Ce-o să faci acum? 

Sunt prizoniera ta. Ce-o să faci tu? 

Eşti prizoniera lui Peter Wiggin. Thailanda a aderat la 
Popoarele Libere. 

Ştia ce ar putea însemna asta pentru Suriyawong. 
Thailanda - chiar şi numele semnifică „pământ al celor 
liberi”. Noua „naţiune” a lui Peter adoptase numele patriei 
lui Suriyawong. Şi acum, această patrie nu va mai fi 


suverană. Renunţaseră la independenţa lor. Peter Wiggin va 
fi stăpân peste toate. 

Îmi pare rău, zise ea. 

Îţi pare rău? Pentru că poporul meu va fi liber în interiorul 
graniţelor lui, şi că nu vor mai fi războaie? 

Dar poporul meu? 

Nu te mai întorci la ei, zise Suri. 

Cum aş mai putea, chiar dacă tu m-ai lăsa? Cum aş putea 
să mai dau ochii cu ei? 

Speram să dai ochii cu ei. Printr-o înregistrare. Să ne ajuţi 
să reparăm ceva din răul pe care l-ai făcut astăzi. 

Ce aş putea să mai spun sau să fac? 

Ei încă te venerează. Dacă ai dispărea acum, dacă nu vor 
mai auzi niciodată nimic despre tine, India va fi imposibil de 
guvernat pentru următorii o sută de ani. 

Virlomi răspunse, realistă: 

India a fost întotdeauna imposibil de guvernat. 

Mai puţin guvernabilă ca oricând, zise Suri. Dar dacă le 
vorbeşti tu. Dacă le spui... 

Nu le voi spune să se predea unei alte puteri străine, nu 
după ce au fost cuceriţi şi ocupați de chinezi şi apoi de 
islamici! 

Cere-le să voteze. Să decidă liberi dacă vor să trăiască în 
pace, printre Popoarele Libere... 

Şi să-i ofer victoria lui Peter Wiggin? 

— De ce eşti atât de furioasă pe Peter? Nu a făcut 
niciodată nimic decât să te ajute să câştigi libertatea 
poporului tău prin orice mijloc de care era capabil. 

Era adevărat. De ce era atât de furioasă? Pentru că o 
învinsese. 

Peter Wiggin, zise Suriyawong, ar avea dreptul să 
cucerească. Trupele lui ţi-au distrus armata în luptă. A 
arătat o milă pe care nu era obligat s-o arate. 

Tu ai arătat milă. 

Am urmat instrucţiunile lui Peter. Nu vrea ocupaţie străină 
în India. Vrea să-i dea afară pe islamici. Vrea ca numai 


indienii să-i guverneze pe indieni. Aderarea la PLP exact 
asta înseamnă. O Indie liberă. Dar o Indie care nu are 
nevoie, şi în consecinţă nu are, de o armată. 

O naţiune fără armată nu înseamnă nimic, zise Virlomi. 
Orice duşman o poate distruge. 

Asta e treaba Hegemonului în lume. Îi distruge pe 
agresori, pentru ca naţiunile paşnice să-şi poată păstra 
libertatea. India a fost agresorul. Sub conducerea ta, India 
a fost invadatorul. Acum, în loc să-ţi pedepsească poporul, 
el îi oferă libertate şi protecţie, doar să renunţe la arme. Nu 
e asta Satyagraha, Vir? Să renunţi la ceva ce preţuiai 
cândva, pentru că acum serveşti unui bine mai mare? 

Acum mă înveţi pe mine despre Satyagraha? 

— Ascultă cât eşti de arogantă, Vir. Ruşinată, îşi îndepărtă 
privirea de la el. 

— Îţi vorbesc despre Satyagraha pentru că am trăit astfel 
ani de zile. M-am ascuns de mine însumi pentru ca să devin 
cel în care Ahile să aibă încredere în momentul când îl voi 
putea trăda ca să salvez lumea de el. Nu mă mândresc cu 
asta. Am trăit în mizerie şi ruşine... pentru totdeauna. Dar 
Bean m-a luat înapoi şi a crezut în mine. lar Peter Wiggin s- 
a purtat ca şi când ar fi ştiut mereu cine sunt cu adevărat. 
Ei au acceptat sacrificiul meu. Acum îţi cer ţie, Vir, 
sacrificiul tău. Satyagraha ta. Cândva, ai pus totul pe altarul 
Indiei. Apoi mândria ta aproape că a anulat ceea ce 
realizase-i. Te întreb acum, îţi vei ajuta poporul să trăiască 
în pace, prin singurul mijloc prin care se poate obţine pacea 
în această lume? Alăturându-te Popoarelor Libere ale 
Pământului? 

Ea simţi lacrimile curgându-i pe faţă. 

Ca în acea zi în care făcuse filmul cu atrocitățile. 

Numai că astăzi ea era cea care provocase moartea 
tuturor acelor băieţi indieni. Veniseră să moară aici pentru 
că o iubeau şi o slujeau. Datora ceva familiilor lor. 

— Orice ar ajuta poporului meu să trăiască în pace, zise 
ea, voi face. 


SCRISORI. 

From: Bean GWhereverthehelliam To: Graff%pilgrimage (O 
MinCol.gov Re: Chiar am făcut asta? 

Nu pot să cred că încă mai sunt legat la reţea. Se continuă 
prin ansiblu chiar şi când ne mişcăm cu viteze relativiste? 

Copiii se simt bine aici. Au destul loc să meargă de-a 
buşilea. Şi o bibliotecă destul de mare încât cred că n-o să- 
şi piardă interesul pentru citit sau vizionat materialele timp 
de... săptămâni întregi. Va fi vorba doar de săptămâni, nu-i 
aşa? 

Întrebarea mea este: am făcut-o? Am reuşit să îndeplinesc 
scopul vostru? Mă uit pe hartă, şi tot nu văd nimic 
inevitabil. Han Tzu şi-a ţinut discursul de rămas-bun, la fel 
ca Vlad, Alai şi Virlomi. Asta mă face să mă simt trădat. Au 
fost nevoiţi să-şi ia adio de la lume înainte de a dispărea în 
noapte. Insă ei au avut naţiuni întregi de manevrat. Eu 
niciodată n-am avut cu adevărat pe cineva care să mă 
urmeze. Niciodată nu am vrut asta. Cred eu, asta e ceea ce 
mă deosebeşte derestul Găştii - eu sunt singurul care nu 
mi-am dorit să fiu în locul lui Ender. 

Deci mă uit pe hartă, Hyrum. Oare o să aleagă planul lui 
Han Tzu de divizare a Chinei în şase naţiuni şi toate acestea 
să adere la Popoarelor Libere? Sau vor rămâne uniţi şi 
totuşi va adera? Sau vor căuta un alt împărat? O să se 
refacă India după umilinţa înfrângerii lui Virlomi? Vor urma 
sfatul ei şi se vor alătura PLP? Nimic nu e sigur, iar eu 
trebuie să plec. 

Ştiu, o să-mi spui prin ansiblu dacă se întâmplă ceva 
interesant. Într-un fel, nu-mi pasă. N-o să mai fiu acolo, n-o 
să mai pot influenţa în nici un fel mersul lucrurilor. 

Pe de altă parte, nici măcar atât n-o să-mi pese. Pentru că 
niciodată nu mi-a păsat. 

Totuşi, inima mea e interesată. Pentru că Petra e acolo cu 
singurii copii pe care mi i-am dorit - cei care nu au 
defectele mele. Cu mine sunt numai cei handicapaţi. Şi 


singura mea teamă este că voi muri înainte de a-i fi învăţat 
ceva. 

Să nu-ţi reproşezi dacă vei vedea că viaţa ta se apropie de 
sfârşit şi n-ai găsit încă un leac pentru mine. Niciodată nu 
am crezut într-un tratament. Am considerat că am avut 
suficient noroc să fac acest salt în noapte, şi indiferent dacă 
se va găsi leacul sau nu, am ştiut că nu voiam ca copiii mei 
cu probleme să trăiască suficient de mult ca să facă 
greşeala mea şi să se reproducă, şi să perpetueze acest 
blestem valoros, dar teribil, generaţie după generaţie. 
Orice s-ar întâmpla, va fi bine. 

Apoi mi-a trecut asta prin minte. Dar dacă sora Carlotta 
avea dreptate? Dacă Dumnezeu mă aşteaptă cu braţele 
deschise? Atunci nu fac decât să întârzii întâlnirea. Mă 
gândesc la reuniunea cu Dumnezeu. 

Va fi ca atunci când mi-am întâlnit tatăl şi mama? (Aproape 
că era să scriu: părinţii lui Nikolai.) Mi-au plăcut. Am vrut 
să-i iubesc. Dar am ştiut că Nikolai era copilul purtat de ea, 
copilul pe care-l crescuseră ei. lar eu veneam... de nicăieri. 
Şi pentru mine, tată a fost o fetiţă numită Poke, iar mama 
mea a fost sora Carlotta, iar ei erau morţi. Cine erau de fapt 
străinii aceia? 

Oare aşa va fi întâlnirea cu Dumnezeu? Voi fi dezamăgit de 
întâlnirea cu realitatea, pentru că prefer substitutul cu care 
m-am obişnuit? 

Îţi place sau nu, Hyrum, în viaţa mea tu ai fost Dumnezeu. 
Nu te-am chemat eu, nici măcar nu mi-ai plăcut, dar tu ai 
continuat să INTERVII. Şi acum m-ai trimis în spaţiul 
întunecat, promiţându-mi că o să mă salvezi. O promisiune 
pe care nu cred că o poţi respecta. Dar cel puţin TU nu eşti 
un străin. Te cunosc. Şi cred că sincer îmi vrei binele. Dacă 
ar trebui să aleg între un Dumnezeu atotputernic care lasă 
lumea în această situaţie, şi un Dumnezeu care are doar 
puţină putere, dar îi pasă cu adevărat şi încearcă să 
îndrepte lucrurile, te-aş alege pe tine de fiecare dată. 


Continuă sate joci de-a Dumnezeu, Hyrum. Nu te descurci 
rău. Câteodată chiar o faci bine. 

De ce scriu astea? Putem trimite mesaje oricând vrem. 
Problema e că aici nu se va întâmpla nimic, aşa că nu am 
nimic să-ţi spun. Şi nimic din ceea ce mi-ai spune tu nu va 
avea prea mare importanţă pentru mine, pe măsură ce mă 
voi îndepărta de Pământ. Deci este momentul potrivit 
pentru o cuvântare de rămas-bun. 

Sper ca Peter să reuşească să unească lumea în pace, deşi 
cred că mai are în faţă vreo câteva războaie mari. 

Sper ca Petra să se recăsătorească. Dacă te va întreba ce 
crezi, spune-i că eu am zis aşa: vreau să existe un tată în 
viaţa copiilor mei. Nu un tată legendar, absent, ci unul real. 
Atâta timp cât va alege pe cineva care să-i iubească şi să le 
spună ce e bine, s-o facă. Să fie fericită. 

Sper că vei trăi să vezi coloniile stabilindu-se şi rasa 
umană prosperând în alte lumi. E un vis frumos. 

Sper ca aceşti copii handicapaţi pe care îi am cu mine să 
găsească ceva interesant de făcut înviată după ce eu voi 
muri. 

Sper că sora Carlotta şi Poke vor fi acolo să mă întâmpine 
când voi muri. Sora Carlotta poate să-mi zică „ţi-am spus 
eu „...lar eu aş putea să le spun amândurora cât de rău îmi 
pare că nu le-am putut salva vieţile, după toate necazurile 
prin care au trecut ele ca s-o salveze pe a mea. 

Destul. E timpul să pornesc regulatorul de gravitație şi să 
lansez corabia la apă. 

From: Graff%pilgrimage (G MinCol.gov Io: 
Bean(OWhereverthehelliam Re: Ai făcut suficient. 

Ai făcut suficient, Bean. Ai avut doar puţin timp, şi ai 
sacrificat atâta ajutându-ne pe mine, pe Peter şi pe Mazer. 
Tot acest timp ar fi trebuit să-i aparţină Petrei, şi ţie, şi 
copiilor voştri. Ai făcut suficient. Peter poate prelua ştafeta. 

Cât despre toată povestea asta cu Dumnezeu - nu cred că 
Dumnezeul adevărat are un palmares aşa de rău cum crezi 
tu. Desigur, o mulţime de oameni duc o viaţă îngrozitoare, 


după anumite criterii. Dar nu ştiupe nimeni să fi avut una 
mai aspră ca a ta. Şi uite unde ai ajuns! Nu vrei s-o pui în 
seama lui Dumnezeu pentru că nu crezi că el există. Dar 
dacă ai de gând să-l acuzi pentru tot rahatul, puştiule, 
trebuie să-i acorzi credit şi pentru ceea ce creşte pe terenul 
astfel fertilizat. 

În legătură cu Petra, care trebuie să găsească un tată real 
pentru copiii voştri. Ştiu că nu despre tine vorbeai. Dar 
trebuie s-o spun, pentru că e adevărat, şi meriţi s-o auzi. 

Bean, sunt mândru de tine. Sunt mândru de mine însumi 
pentru că am reuşit să te cunosc. îmi amintesc cum a fost 
după ce tu ţi-ai dat seama ce se întâmpla cu adevărat în 
războiul cu Gândacii. Ce să fac cu copilul ăsta f Nu poţi 
ascunde nimic de el. 

Şi am decis aşa: Voi avea încredere în el. 

Te-ai ridicat la înălţimea încrederii mele. Ai depăşit-o. Ai 
un suflet mare. Ridicam ochii spre tine cu mult timp înainte 
să ajungi atât de înalt. 

Te-ai descurcat bine. 

Plebiscitul se terminase şi Rusia aderase la PLP Liga 
Islamică se divizase şi majoritatea naţiunilor beligerante 
fuseseră îngenuncheate, deocamdată. Armenia era în 
siguranţă. 

Petra îşi trimise armata acasă cu aceleaşi trenuri de 
pasageri care îi aduseseră la Moscova. 

Durase un an. 

În acest timp dusese dorul copiilor ei. Dar nu suportase să- 
i vadă. Refuzase să lase să-i fie aduşi. Refuzase să lipsească 
fie şi câteva zile ca să-i vadă. 

Pentru că ştia că atunci când va veni acasă, vor fi doar 
cinci. lar cei doi pe care îi cunoştea cel mai bine şi deci îi 
iubea cel mai mult nu vor mai fi acolo. 

Pentru că ştia că va trebui să-şi petreacă tot restul vieţii 
fără Bean. 

Aşa că se menținea ocupată - şi erau destule lucruri 
importante de făcut. îşi spunea - săptămâna viitoare îmi iau 


liber şi plec acasă. 

Apoi veni tatăl ei şi-şi croi drum printre asistenții şi 
funcţionarii care o separau de lumea exterioară. În 
realitate, probabil erau şi ei bucuroşi să-l vadă şi să-l lase să 
treacă. Pentru că Petra era iadul pe pământ şi-i îngrozea pe 
toţi în jur. 

Tatăl ei veni cu mână de fier. 

leşi de aici, zise. 

Despre ce vorbeşti? 

Mama ta şi cu mine am pierdut jumătate din copilăria ta 
pentru că te-au luat ei. Tu te lipseşti de o parte din cei mai 
dulci ani din viaţa copiilor tâi. De ce? De ce te temi? Eştiun 
soldat grozav, şi te sperie copiii? 

Nu vreau să discut despre asta, zise ea. Sunt om în toată 
firea. lau propriile mele decizii. 

Nu ai încetat să fii fiica mea, zise tatăl ei. 

Apoi îi aruncă o privire, şi pentru o clipă ea avu o teamă 
copilăroasă că avea s-0... s-o... pâlmuiască. 

El nu făcu decât s-o ia în braţe şi s-o îmbrăţişeze. Strâns. 

Mă sufoci, papa. 

Asta e bine. 

Vorbesc serios. 

Dacă ai destul suflu să te cerţi cu mine, atunci nu mă 
opresc. 

Ea râse. 

EI îi dădu drumul din îmbrăţişare, dar rămase cu mâinile 
pe umerii ei. 

— "Ţi-ai dorit copiii ăştia mai mult decât orice, şi ai avut 
dreptate. Acum îi eviţi pentru că tu crezi că nu poţi suporta 
suferinţa pentru cei care nu sunt acolo. Îţi spun eu, 
greşeşti. Iar eu ştiu. Pentru că eu am stat lângă Ştefan în 
toţi anii în care tu ai fost plecată. Nu m-am ascuns de el 
pentru că nu te aveam pe tine. 

Ştiu că ai dreptate, zise Petra. Crezi că eu sunt proastă? 
Nu am hotărât să nu îi văd. Doar amân asta. 


Mama ta şi cu mine i-am scris lui Peter, implorându-l să-ţi 
ordone să vii acasă. lar el nu a spus decât: Va veni când n-o 
să mai aibă încotro. 

N-aţi putut să-l ascultați? El este Hegemonul întregii lumi. 

Încă nici măcar a unei jumătăţi de lume, zise tatăl. Şi 
poate să fie Hegemonul tuturor naţiunilor, în interiorul 
familiei mele nu are autoritate. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, papa. Demobilizez mâine 
trupele şi le trimit acasă peste o graniţă unde n-o să mai 
aibă nevoie de paşapoarte pentru că acum fac parte din 
Popoarele Libere ale Pământului. Am realizat ceva cât am 
stat aici. Dar acum am terminat. Oricum veneam acasă. 
Însă acum vin pentru că mi-ai spus tu. Vezi? Sunt dispusă să 
fiu ascultătoare, atâta timp cât îmi porunceşti să fac ceva ce 
aş fi făcut oricum. 

Popoarele Libere ale Pământului aveau acum patru 
capitale - Bangkokul se adăugase Ruandei, Rotterdamului 
şi Râului Negru. Dar la Râul Negru - Ribeirăo Preto - locuia 
Hegemonul. Şi acolo îi mutase Peter pe copiii ei. Nici măcar 
nu-i ceruse permisiunea, şi ea se înfurie când el o informă. 
Dar avusese treabă în Rusia, iar Peter îi spuse că 
Rotterdamul nu era căminul ei şi nici al lui, şi că el se ducea 
acasă, luând şi copiii acolo unde putea fi sigur că erau bine 
îngrijiţi. Aşadar, ea se întoarse acasă, în Brazilia. Şi asta era 
bine. Iarna la Moscova fusese un coşmar, mai râu chiar 
decât iernile din Armenia. 

Iar ei îi plăcea să simtă Brazilia, ritmul vieţii, felul în care 
se mişcau ei, fotbalul pe străzi, stilul de a nu fi niciodată 
complet îmbrăcaţi, muzica în limba portugheză care se 
auzea din barurile din vecinătate, împreună cu batuque, 
samba, râsete şi miros înţepător de pinga. 

Merse o parte a drumului cu o maşină, dar apoi plăti şi 
spuse şoferului să-i lase bagajele la sediu şi parcurse pe jos 
restul drumului. Fără să fi plănuit asta, se pomeni trecând 
pe lângă căsuţa în care locuiseră ea şi Bean după ce 
plecaseră din sediul Hegemoniei. 


Casa se schimbase. Observă că era legată de casa de 
alături prin câteva camere adăugate, iar gardul grădinii 
dintre ele fusese demolat. Acum era o casă mare. 

Ce păcat. Nu putuseră s-o lase pur şi simplu în pace. 

Apoi văzu numele scris pe plăcuţa de pe zidul porţii. 

Delphiki. 

Deschise poarta fără să ceară permisiunea, bătând din 
palme. Acum ştia ce se întâmplase, dar tot nu putea să 
creadă că Peter îşi dăduse atâta osteneală. 

Deschise uşa, intră şi... 

În bucătărie era mama lui Bean, gătind ceva cu multe 
măsline şi usturoi. 

— Oh, zise Petra. îmi pare rău. N-am ştiut - credeam că 
sunteţi în Grecia. 

Zâmbetul de pe faţa doamnei Delphiki era singurul 
răspuns de care avea nevoie Petra. 

Bineînţeles că aţi venit, e casa voastră. Eu sunt musafir. 
Bine aţi venit acasă! Aţi... sunteţi aici ca să aveţi grijă de 
copii. 

Acum lucrăm pentru PLP Slujba ne-a adus aici. Dar n-am 
suportat să stau departe de nepoţii mei. Mi-am luat 
concediu. Acum gătesc, schimb scutece şi ţip la 
empregadas. 

Unde sunt... 

Dorm, spuse doamna Delphiki. Dar te avertizez, micul 
Andrew se preface. El niciodată nu doarme, de câte ori 
intru ochii lui sunt puţin deschişi. 

Nu mă vor recunoaşte, zise Petra. 

Ea înlătură obiecţia cu un gest al mâinii. 

Bineînţeles că nu. Dar crezi că altceva o să-şi amintească? 
Nimic din ce se întâmplă înainte de vârsta de trei ani. 

Mă bucur să te văd. El... şi-a luat rămas-bun de la voi? 

Nu era chiar aşa de sentimental, zise doamna Delphiki. 
Dar da, ne-a sunat. Şi ne-a trimis nişte scrisori drăguţe. 
Cred că pe Nikolai l-a durut mai tare decât pe noi, pentru 
că el l-a cunoscut mai bine pe Julian. De la Şcoala de Luptă 


adică. Dar Nikolai e căsătorit acum, ştiai? În curând poate 
că vom avea încă un nepot. Nu că am duce lipsă. Din 
punctul nostru de vedere, tu şi Julian v-aţi descurcat foarte 
bine. 

Dacă nu fac zgomot şi nu-i trezesc, pot să mă duc să-i văd? 

I-am aşezat în două camere. Andrew împarte una din ele 
cu Bella, pentru că el nu doarme niciodată, iar ea poate să 
doarmă orice s-ar întâmpla. Julian, Petra şi Ramon sunt în 
camera cealaltă. Au nevoie de o cameră mai întunecoasă. 
Dar dacă îi trezeşti, nu-i nici o problemă. Toate pătuţurile 
lor au părţile laterale coborâte, fiindcă oricum se dau jos. 

Merg? 

Aleargă. Se caţără. Doboară lucruri. Au peste un an, 
Petra! Sunt copii normali! 

Asta aproape că o dădu peste cap, amintindu-i de copiii 
care nu erau normali. Dar nu la ei se referea doamna 
Delphiki, şi nu avea nici un motiv s-o pedepsească pentru o 
remarcă întâmplătoare izbucnind în lacrimi. 

Aşadar, cei doi care purtau numele copiilor după care 
suferea cel mai mult împărțeau o cameră. Avea suficient 
curaj ca să facă faţă. Intră acolo prima dată. 

Nimic la aceşti copii nu-i amintea de cei care plecaseră. 
Erau aşa de mari. Nu mai erau sugari. Şi, conform 
reputației, ochii lui Andrew erau deja deschişi. Se întoarse 
să se uite la ea. 

Ea îi zâmbi. 

EI închise ochii şi se prefăcu că doarme. 

Bine, lasă-l să se retragă şi să hotărască ce să creadă 
despre mine. Nu am de gând să le pretind să mă iubească, 
când ei nici nu mă cunosc. 

Se apropie de leagănul Bellei. Dormea adânc, cu buclele ei 
negre lucioase lipite strâns de cap. Moştenirea genetică a 
familiei Delphiki era atât de complicată. Bella demonstra cu 
adevărat rădăcinile africane ale lui Bean. în timp ce Andrew 
arăta ca un armean, pur şi simplu. 


Atinse una dintre buclele Bellei şi fetiţa nici nu se mişcă. 
Obrazul ei era cald şi umed. 

E a mea, gândi Petra. 

Se întoarse şi-l văzu pe Andrew ridicat în pat, privind-o 
perfect treaz. 

Bună, mama, zise el. Ei i se opri respiraţia. 

Cum de mă cunoşti? 

Poze, răspunse. 

Vrei să te scoli? 

EI privi ceasul de pe dulap. 

— Încă nu e timpul. Aceştia erau copii normali? 

Oricum, ce ştia doamna Delphiki despre copiii normali? 
Nikolai nu era chiar prost. Însă ei erau geniali. Amândoi 
purtau scutece. 

Petra se apropie de Andrew şi-i întinse mâna. Ce cred că e, 
câine, să-i dau să-mi miroasă mâna? 

Andrew îi apucă câteva degete, pentru o clipă, de parcă ar 
fi vrut să se asigure că e reală. 

Bună, mamă. 

Pot să te pup? 

El ridică capul şi-şi ţuguie buzele. Ea se aplecă şi-l sărută. 

Atingerea mâinilor lui. Senzaţia pupicului lui. Bucla de pe 
obrazul Bellei. Oare la ce se aşteptase? De ce se temuse? 
Proasto. Sunt o proastă. 

Andrew se lăsă pe spate şi închise ochii. După cum o 
avertizase doamna Delphiki, era absolut de necrezut, îi 
putea vedea albul ochilor prin pleoapele întredeschise. 

Te iubesc, şopti ea. 

Şi eu te iubesc, murmură Andrew. 

Petra era fericită că cineva îi spusese atât de des aceste 
cuvinte încât răspunsul îi venea de la sine. 

Traversă holul spre cealaltă cameră. Era mult mai 
întunecată. Nu vedea suficient cât să aibă curajul să intre. 
Dură câteva clipe până să i se obişnuiască ochii cu 
întunericul şi să distingă cele trei paturi. 

Oare îl va recunoaşte pe Ramon când îl va vedea? 


Cineva se mişcă în partea stângă. Ea tresări, şi redeveni 
soldat. Într-o clipă luă o poziţie defensivă, gata să sară. 

Sunt doar eu, şopti Peter Wiggin. 

Nu trebuia să vii şi... 

El duse un deget la buze. Se îndreptă spre leagănul cel 
mai îndepărtat. 

— Ramon, şopti. Veni şi ea lângă pătuţ. 

Peter se aplecă şi foşni ceva. O hârtie. 

— Ce e asta? întrebă ea, în şoaptă. El ridică din umeri. 

Dacă nu ştia ce e, de ce trebuise să i-o arate? 

O scoase de sub Ramon. Era un plic, dar care nu conţinea 
prea multe. 

Peter o apucă cu blândeţe de braţ şi o conduse spre uşă. 
Odată ajunşi în hol, spuse încet: 

— Nu poţi citi la lumina aia. lar când o să se trezească 
Ramon, o să o caute şi-o să fie foarte supărat că nu maie 
unde era. 

— Cee? 

Hârtia lui Ramon, zise Peter. Petra, Bean a pus-o acolo 
înainte de a pleca. Adică, nu chiar acolo. Era la Rotterdam. 
Dar a băgat-o sub scutecul lui Ramon pe când dormea în 
pat. Voia ca tu s-o găseşti la el. Aşa că a stat acolo în fiecare 
noapte din viaţa lui. A udat-o doar de vreo două ori. 

De la Bean. 

Emoţia căreia îi făcea cel mai uşor faţă era furia. 

— Ştiai că a scris asta şi... 

Peter continuă să meargă împreună cu ea până în salon. 

Nu mi-a dat-o mie şi nici altcuiva să ţi-o înmâneze. Doar 
dacă nu-l pui la socoteală pe Ramon. A dat-o fundului lui 
Ramon. 

Dar să mă faci să aştept un an înainte să... 

Nimeni nu s-a gândit că va fi un an, Petra. 

Vorbise foarte blând, dar adevărul cuvintelor era 
înţepător. El avusese întotdeauna puterea s-o împungă, şi 
niciodată nu se dăduse înapoi. 

Te las singură să citeşti, zise. 


Adică vrei să spui că nu ai venit aici să mă întâmpini cu 
scopul să afli ce scrie? 

— Petra. Doamna Delphiki stătea în uşa salonului. Părea 
puţin uluită: Peter nu a venit aici pentru tine. E tot timpul 
aici. 

Petra se uită la Peter şi înapoi la doamna Delphiki. 

De ce? 

Sunt mereu grămadă pe el. El îi trimite la culcare, îl 
ascultă mult mai uşor decât pe mine. 

Ideea ca Hegemonul Pământului vine să se joace cu copiii 
ei i se păru cam ciudată. Apoi îi păru chiar mai mult decât 
ciudată. Părea complet nedrept. Îl îmbrânci. 

— Vii în casa mea şi te joci cu copiii mei? 

El nu reacţiona în nici un fel; dar rămase pe loc. 

Sunt nişte copii grozavi. 

Lasă-mă să aflu eu asta, bine? Dă-mi voie s-o aflu eu 
însămi! 

Nu te opreşte nimeni. 

Tu m-ai oprit! Eu munceam pentru tine la Moscova, iar tu 
erai aici, jucându-te cu copiii mei! 

M-am oferit să ţi-i aduc. 

Nu voiam să vină la Moscova, eram ocupată. 

Ţi-am oferit permisie ca să vii acasă. De mai multe ori. 

Şi să las totul baltă? 

Petra, interveni doamna Delphiki. Peter a fost foarte bun 
cu copiii tăi. Şi cu mine. lar tu te porţi foarte urât. 

Nu, doamnă Delphiki, zise Peter. Asta înseamnă doar puţin 
urât. Petra e un soldat bine antrenat şi faptul că încă mă 
mai ţin pe picioare... 

Nu mă mai sâcâi. Petra izbucni în lacrimi: Am pierdut un 
an din viaţa copiilor mei şi asta numai din vina mea, crezi că 
nu ştiu? 

Dintr-unul din dormitoare se auzi un plâns de copil. 

Doamna Delphiki îşi dădu ochii peste cap şi se îndreptă 
spre coridor să-l salveze pe cel care trebuia salvat. 


Ai făcut ceea ce era nevoie să faci, spuse Peter. Nu te 
critică nimeni. 

Dar tu ai putut să-ţi faci timp pentru copiii mei. 

Eu nu am copii. 

Şi asta e vina mea? 

Spun doar că am avut timp. Şi... îi datoram asta lui Bean. 

Îi datorezi mai mult decât atât. 

Dar asta am putut să fac. 

Ea nu voia ca Peter Wiggin să joace rolul tatălui în vieţile 
copiilor ei. 

Petra, mă opresc dacă vrei tu. Se vor întreba de ce nu vin, 
şi apoi vor uita. Dacă nu mă vrei aici, o să înţeleg. E ceva ce 
îţi aparţine ţie şi lui Bean şi nu vreau să mă amestec. Şi da, 
voiam să fiu aici când deschizi plicul. 

Ce e înăuntru? 

Nu ştiu. 

N-ai pus pe unul dintre tipii tăi să-l deschidă cu abur? 

Peter păru puţin iritat. 

Doamna Delphiki intră cu Ramon în braţe, care scâncea 
spunând: 

— Hârtia mea. 

Trebuia să-mi închipui, zise Peter. Petra îi întinse plicul. 

Uite-l. 

Ramon întinse mâna insistent. Petra i-l dădu. 

— Îl răsfeţi, spuse Peter. 

E mama ta, Ramon, zise doamna Delphiki. Te-a alăptat 
când erai mic. 

Era singurul care nu mă muşca... 

Nu ştiu cum să termine propoziţia fără să amintească de 
Bean şi de ceilalţi doi copii, cei care trecuseră pe hrană 
solidă pentru că le crescuseră dinţii la o vârstă incredibil de 
mică. 

Doamna Delphiki nu cedă. 

— Las-o pe mama să vadă hârtia, Ramon. Ramon o strânse 
şi mai tare. Să împartă ceva încă nu făcea parte din 
obiceiurile lui. 


Peter întinse mâna, smulse plicul şi i-l dădu Petrei. Ramon 
începu imediat să plângă în hohote. 

— Dă-i-o înapoi, zise Petra. Am aşteptat atâta timp. Peter 
strecură un deget la un colţ, rupse plicul şi scoase o singură 
foaie de hârtie. 

— Dacă îi laşi să facă ce vor numai fiindcă plâng, o să 
creşti o bandă de plângăcioşi pe care n-o să-i supor te 
nimeni. 

Îi întinse hârtia ei şi plicul înapoi lui Ramon, care se linişti 
imediat şi începu să examineze obiectul transformat. 

Petra luă hârtia şi constată cu surprindere că tremura. 
Ceea ce însemna că mâna ei tremura. Ea nu simţea că 
tremură. 

Apoi, dintr-odată Peter, o prinse de braţe şi o ajută să se 
aşeze pe sofa pentru că picioarele ei nu mai funcționau 
foarte bine. 

Hai, stai aici, ai avut un şoc, asta-i tot. 

Ţi-am pregătit o gustare, îi zise doamna Delphiki lui 
Ramon, care încerca să-şi bage întregul braţ în interiorul 
plicului. 

Te simţi bine? întrebă Peter. Petra aprobă din cap. 

Vrei să plec acum ca să poţi citi? Ea aprobă din nou. 

Peter era în bucătărie luându-şi rămas-bun de la Ramon şi 
doamna Delphiki când Andrew apăru pe hol. Se opri în uşa 
salonului şi zise: 

E timpul. 

Da, e timpul, Andrew, zise Petra. 

Îl privi şontâcăind spre bucătărie. Şi după o secundă îi 
auzi vocea. 

Mama, anunţă el. 

Aşa e, zise doamna Delphiki. Mama a venit acasă. 

La revedere, doamnă Delphiki, spuse Peter. 

O clipă mai târziu Petra auzi uşa deschizându-se. 

— Stai puţin, Peter, strigă ea. 

E] se întoarse în casă. închise uşa. Când intră în salon, ea îi 
întinse scrisoarea. 


— Nu pot s-o citesc. 

Peter nu întrebă de ce. Orice prost putea vedea lacrimile 
din ochii ei. 

Vrei să ţi-o citesc eu? 

Poate voi putea face faţă dacă nu aud vocea lui. Peter o 
deschise. 

Nu e lungă. 

Ştiu. 

Începu să citească cu voce tare, dar încet pentru ca numai 
ea să poată auzi. 

„Ie iubesc”, spunea. „Un singur lucru am uitat să hotărâm. 
Nu putem avea două perechi de copii cu acelaşi nume. Aşa 
că am decis să-i spun lui Andrew cel care e cu mine Ender, 
pentru că ăsta e numele cu care îl strigam când s-a născut. 
Şi la Andrew cel care e cu tine mă voi gândi cu numele de 
Andrew.” 

Lacrimile şiroiau acum pe faţa Petrei şi abia se putea 
abţine să nu suspine. îi sfâşia oarecum inima să-şi dea 
seama că Bean se gândise la astfel de lucruri înainte de a 
pleca. 

— Vrei să continui? întrebă Peter. Ea aprobă din cap. 

„lar Bella care e cu tine se va numi Bella. Pentru că celei 
care e cu mine am hotărât să-i spun Carlotta.” 

Ea se pierdu. Sentimente pe care le zăvorâse în ea timp de 
un an, sentimente pe care subalternii ei începuseră să 
creadă că nu le are, izbucniră acum la suprafaţă. 

Dar numai pentru o clipă. Îşi recapătă controlul, apoi îi 
făcu semn să continue. 

„Şi deşi nu e cu mine fetiţa pe care am botezat-o cu 
numele tău, atunci când o să le povestesc copiilor despre 
ea, o să-i spun Poke, pentru ca ei să n-o confunde cu tine. 
Tu nu trebuie să-i spui aşa, e doar din cauză că tu eşti de 
fapt singura Petra pe care o cunosc, iar Poke trebuia să aibă 
şi ea pe cineva numit după ea.” 

Petra cedă nervos. Se agăţă de Peter, iar el o îmbrăţişa ca 
un prieten, ca un tată. 


Peter nu spuse nimic. Nici „e în regulă” sau „înţeleg”, 
poate pentru că nu era în regulă şi pentru că era suficient 
de deştept să ştie că nu poate înţelege. 

Când putu vorbi, era mult mai liniştită şi mai calmă, şi un 
alt copil intră pe uşă şi proclamă cu voce tare: 

— Doamna plânge. 

Petra se ridică, mângâie mâna lui Peter şi spuse: 

— Mulţumesc. Îmi pare rău. 

Aş fi vrut ca scrisoarea asta să fie mai lungă, zise Peter. 
Evident, nu e decât un gând de ultim moment. 

E perfect. 

Nici măcar nu a semnat-o. 

Nu contează. 

Dar se gândea la tine şi la copii. S-a asigurat că tu şielvă 
veţi gândi la toţi copiii folosind aceleaşi nume. 

Ea dădu din cap, cu teamă să nu izbucnească din nou. 

Plec acum, zise Peter. N-o să mă întorc decât dacă mă 
inviţi tu. 

Întoarce-te ca de obicei. Nu vreau ca venirea mea acasă 
să-i lipsească pe copii de cineva pe care-l iubesc. 

Mulţumesc. 

Ea înclină capul. Ar fi vrut să-i mulţumească pentru că îi 
citise şi fusese atât de politicos când plânsese pe cămaşa 
lui, dar nu avea încredere să vorbească, aşa că îi făcu semn 
cu mâna. 

Era bine că se descărcase plângând. Când intră în 
bucătărie, se spălă pe faţă şi o auzi pe mica Petra - Poke - 
spunând iar „Doamna plânge”. Reuşi să fie foarte calmă şi 
să răspundă: 

Plângeam pentru că sunt foarte fericită să vă văd. Mi-a fost 
dor de voi. Voi nu vă amintiţi de mine, dar eu sunt mama 
voastră. 

Le-am arătat poza ta în fiecare dimineaţă şi-n fiecare 
seară, zise doamna Delphiki, şi ei sărutau poza. 

Mulţumesc. 

Infirmierele au început asta înainte de a veni eu. 


Acum o să-mi sărut chiar eu băieţeii şi fetiţele. O să fie în 
regulă? Fără poză? 

Era prea greu pentru ca ei să înţeleagă. lar dacă voiau să 
continue să sărute poza încă un timp, era în regulă şi 
pentru ea. Ca şi cu plicul lui Ramon. Nu era nevoie să le ia 
ceva ce ei preţuiau. 

La vârsta voastră, îşi spuse Petra în sinea ei, tatăl vostru 
era pe picioarele lui, străduindu-se să nu moară de foame în 
Rotterdam. 

Dar voi toţi o să-l prindeţi din urmă şi o să-l depăşiţi. Când 
veţi împlini douăzeci de ani, veţi termina colegiul şi vă veţi 
căsători, el va avea tot şaisprezece ani, târându-se prin 
timp în nava lui alergând prin spaţiu. 

Când mă veţi înmormânta pe mine, el nu va fi împlinit încă 
şaptesprezece ani. Iar fraţii şi surorile voastre vor fi încă 
nişte copilaşi. Nu de aceeaşi vârstă cu voi. Ca şi cum ei nu s- 
ar schimba deloc. 

Asta e exact ca şi cum ar fi murit. Nici cei dragi care mor 
nu se schimbă deloc. în amintiri ei au mereu aceeaşi vârstă. 

Deci eu nu trec prin ceva foarte diferit. Câte femei au 
rămas văduve în război? Câte mame şi-au îngropat copiii pe 
care abia au apucat să-i ţină în braţe? Fac parte din aceeaşi 
comedie sentimentală ca oricine altcineva, partea tristă 
fiind întotdeauna urmată de râs, râsul fiind întotdeauna 
urmat de lacrimi. 

Abia mai târziu, singură în pat, când copiii adormiseră, iar 
doamna Delphiki plecase în vecini - de fapt în cealaltă aripă 
a casei - fu capabilă să recitească scrisoarea lui Bean. Era 
scrisul lui. O făcuse în grabă şi pe alocuri era aproape 
ilizibilă. Hârtia era pătată -Peter nu glumise când spusese 
că Ramon udase plicul de câteva ori. 

Stinse lumina şi vru să se culce. 

Apoi îi veni ceva în minte şi aprinse din nou lumina, bâjbâi 
după hârtie, iar ochii îi erau atât de înceţoşaţi încât abia 
putea să citească, poate de fapt adormise şi gândul acela o 
trezise dintr-un somn adânc. 


Scrisoarea începea cu: „Un singur lucru am uitat să 
hotărâm.” 

Dar când o citise Peter, el începuse cu: „Le iubesc.” 

Probabil că-şi aruncase ochii pe scrisoare şi-şi dăduse 
seama că Bean nu spusese aşa ceva. Că era doar o notă pe 
care Bean o mâzgălise în ultimul moment, iar Peter fusese 
îngrijorat că ea s-ar putea simţi rănită de această omisiune. 

N-avea de unde să ştie că Bean pur şi simplu nu scria 
astfel de lucruri. Le exprima indirect. Pentru că întreaga 
scrisoare însemna „te iubesc”, nu-i aşa? 

Stinse din nou lumina, dar încă mai ţinea scrisoarea în 
mână. Ultimul mesaj al lui Bean pentru ea. 

Pe când aţipea la loc, gândul îi zbură prin minte: Când 
Peter spusese acele cuvinte, nu citea nimic. 

VORBEŞTE ÎN NUMELE MEU. 

From: PeterWiggin % hegemon (GFreePeople OfEarth.fp. 
gov 'Io: ValentineWiggin%Whistorian 0Book”"Web.corn/ 

AuthorsService Re: Felicitări. 

Dragă Valentine, Am citit cel de-al şaptelea volum al tău. 
Nu eşti doar un scriitor strălucit (lucru pe care l-am ştiut 
întotdeauna), ci şi un cercetător minuţios şi un analist 
receptiv şi onest. I-am cunoscut pe Hyrum Graff şi pe Mazer 
Rackham cu mult înainte de a fi murit, şi tu i-ai tratat 
absolut cinstit. Mă îndoiesc că ei ar contesta vreun cuvânt 
din cartea ta, chiar dacă nu sunt prezentaţi ca nişte indivizi 
perfecţi; au fost întotdeauna oneşti, chiar atunci când 
minţeau de îngheţau apele. 

Hegemonul nu prea are mult de lucru zilele astea. 
Ultimele acţiuni militare adevărate de care a fost nevoie au 
avut loc cu peste zece ani în urmă - ultima răsuflare de 
tribalism, pe care am reuşit în mare parte s-o domolim cu o 
demonstraţie de forţă. De atunci am încercat să mă retrag 
de-o jumate de duzină de ori - nu,stai, vorbesc cu un istoric 
- de două ori, dar nu m-au luat în serios şi m-au păstrat în 
funcţie. Câteodată chiar îmi cer sfatul, şi ca să le întorc 
favoarea mă străduiesc să nu amintesc cum se rezolvau 


lucrurile la începuturile PLP Numai buna şi bătrâna 
Americă refuză să se alăture PLP dar sper să se debaraseze 
de atitudinea „nu mă călca pe bătătură” şi să facă ceea ce 
trebuie. Sondajele spun că americanii s-au săturat să fie 
singurul popor din lume care nu are şansa să voteze în 
alegerile mondiale. S-ar putea să apuc să văd întreaga lume 
unită oficial înainte de a muri. Şi chiar dacă nu va fi aşa, 
avem pace pe Pământ. 

Petra te salută. Mi-aş fi dorit ca tu s-o fi cunoscut, dar asta 
e călătoria printre stele. Spune-i lui Ender că Petra e mai 
frumoasă ca niciodată, îţi topeşte inima, iar nepoţii noştri 
sunt aşa de adorabili că oamenii îi aplaudă când îi scoatem 
la plimbare. 

Apropo de Ender. Am citit Matca. Auzisem despre ea, dar 
nu am citit-o până n-ai inclus-o tu la sfârşitul ultimului tău 
volum - dar înainte de indice, altfel n-aş fi observato. 

Ştiu cine a scris-o. Dacă el poate vorbi în numele 
Gândacilor, cu siguranţă poate vorbi şi în numele meu. 

Peter. 

Nu pentru prima oară, Peter îşi dori să se fi construit un 
ansiblu portabil. Desigur, nu avea justificare economică. Da, 
îl miniaturizaseră cât putuseră de mult pe navele cosmice. 
Dar ansiblul era important numai în comunicațiile peste 
vidul spaţial. Se economiseau ore în comunicațiile din 
interiorul sistemului; zeci de ani pentru comunicațiile cu 
navele în zbor şi coloniile. 

Pur şi simplu nu era o tehnologie proiectată pentru 
conversaţie. 

Odată cu vestigiile puterii veneau şi unele privilegii. Poate 
că Peter avea peste şaptezeci de ani - şi, după cum îi 
atrăgea adesea atenţia Petrei, un bătrân de şaptezeci de 
ani, o antichitate de şaptezeci de ani - dar încă mai era 
Hegemon, iar acest titlu însemnase cândva o putere 
enormă, însemnase cândva elicoptere de atac în zbor, 
armate şi flote în mişcare; însemnase cândva pedeapsa 


pentru agresiune, colectarea de taxe, întărirea drepturilor 
omului, eradicarea corupţiei politice. 

Peter îşi aducea aminte de vremurile când titlul era aşa o 
glumă fără sens încât i-l dăduseră unui adolescent care 
scrisese câteva articole inteligente pe net. 

Peter dăduse putere acestui titlu. Şi apoi, pentru că 
treptat renunţase la funcţii şi le împărţise altor autorităţi 
ale PLP - „Guvernului Pământului” cum îi spuneau acum 
oamenii, uneori - redevenise un titlu onorific. 

Dar nu o glumă. De mult nu maiera o glumă şi nu va mai fi 
niciodată. 

Nu era o glumă, însă nici un lucru bun, categoric. 
Rămăseseră destui oameni în viaţă care îşi aminteau 
Hegemonia ca pe o forţă coercitivă care le spulbera visele 
despre cum ar fi trebuit să fie Pământul (deşi de obicei 
aceste vise erau coşmarurile tuturor celorlalţi). lar istoricii 
şi biografii se luau adesea de el şi aveau s-o facă mereu. 

Problema istoricilor era că puteau aranja datele ordonat, 
însă întotdeauna uitau la ce folosesc. Inventau cele mai 
stranii motivații pentru oameni. Exista, de exemplu, o 
biografie a lui Virlomi care o privea ca pe un sfânt idealist şi 
dădea vina pe Suriyawong, dintre toţi, pentru măcelul care 
încheiase cariera militară a lui Virlomi. Nu conta că însăşi 
Virlomi repudiase această interpretare, scriind prin ansiblu 
din colonia Andhra. Biografii erau întotdeauna iritaţi când 
subiectul lor se dovedea a fi viu. 


Dar Peter nu se ostenea să dea replica vreunuia dintre ei. 
Nici chiar celor care îl atacau cu sălbăticie, dând vina pe el 
pentru tot ce mersese prost şi acordând altora credit 
pentru tot ce mersese bine... Petra spumega de furie câteva 
zile din cauza unora, până când el o implora să nu-i mai 
citească. Dar nici el nu rezista să nu citească. Nu punea la 
suflet. Cei mai mulţi dintre oameni nu au avut niciodată 
biografii scrise. 

Chiar şi Petra avea doar vreo două, şi ambele erau de 
genul „o mare femeie” sau „model pentru fete”, nu un 
studiu serios şi erudit. Ceea ce îl deranja pe Peter, pentru 
că el vedea ceea ce ele păreau să neglijeze - faptul că după 
ce toţi ceilalţi membri ai Găştii lui Ender părăsiseră 
Pământul şi plecaseră în colonii, ea rămăsese şi condusese 
Ministerul Apărării al PLP timp de aproape treizeci de ani, 
până când această poziţie devenise mai degrabă un 
departament al poliţiei, iar ea insistase să se pensioneze ca 
să se joace cu nepoţii. 

Ea se implica întotdeauna, îi spunea Peter când îşi dădea 
seama de asta. 

— Ai fost prietena lui Ender şi a lui Bean la Şcoala de 
Luptă - tu l-ai învăţat pe Ender să tragă, pentru nu mele lui 
Dumnezeu. Ai fost în Gaşca lui... 

Dar în astfel de momente Petra îi făcea semn să tacă. 

— Nu vreau să se spună poveştile astea, zicea ea. N-aş ieşi 
prea bine dacă s-ar afla adevărul. 

Peter nu o credea. Şi ar fi putut să sară peste toate astea 
şi să înceapă de la întoarcerea ei pe Pământ... nu fusese 
Petra cea care, când Gaşca fusese răpită aproape în 
totalitate, găsise o cale să-i transmită un mesaj lui Bean? 
Nu era ea cea care îl cunoscuse cel mai bine pe Ahile, încât 
el nu reuşise s-o omoare? Ea era unul dintre cei mai mari 
comandanţi militari ai tuturor timpurilor, şi se căsătorise cu 
Julian Delphiki, Uriaşul din legendă, şi apoi cu Peter 
Hegemonul, o altă legendă, şi mai presus de toate crescuse 


cinci dintre copiii pe care îi avusese cu Bean şi încă cinci pe 
care îi avusese cu Peter. 

Şi nici o biografie. Aşa că de ce s-ar plânge el că despre el 
existau o duzină şi toate prezentau greşit lucruri simple, 
evidente, lucruri care ar fi putut fi verificate, darămite 
lucruri mai ascunse cum ar fi motivații şi înţelegeri secrete 
ŞI... 

Apoi, volum după volum, începu să apară cartea Valentinei 
despre războaiele cu Gândacii. Un volum despre Prima 
Invazie, două despre cea de-a Doua Invazie - cea în care 
câştigase Mazer Rackham. Apoi patru volume despre a 
Treia Invazie, cea în care luptaseră şi învinseseră Ender şi 
Gaşca lui crezând că este vorba de un joc de antrenament 
pe asteroidul Eros. Un întreg volum era despre dezvoltarea 
Şcolii de Luptă - scurte biografii a zeci de copii care 
fuseseră esenţiali pentru îmbunătățirile din şcoală care în 
final conduseseră la pregătirea eficientă şi la legendarele 
jocuri din Sala de Luptă. 

Peter văzu ce scrisese despre Graft şi Rackham şi despre 
copiii din Gaşca lui Ender - inclusiv Petra -şi chiar dacă el 
ştia că o parte din opiniile ei se datorau faptului că Ender se 
afla alături de ea în colonia Shakespeare, adevăratul motiv 
pentru care cartea era excelentă era propria ei 
introspecţie. Ea nu găsea „teme” pe care să le impună 
istoriei. Lucrurile se întâmplau, şi erau conectate între ele, 
dar când o cauză era imposibil de cunoscut, ea nu 
pretindea că o cunoaşte. însă ea cunoştea fiinţele umane. 

Părea să le iubească chiar şi pe cele mai îngrozitoare. 

Aşadar gândi: Păcat că ea nu e aici ca să scrie o biografie a 
Petrei. 

Cu toate că asta era o prostie - nu era nevoie să fie aici, 
avea acces la orice documente ar fi vrut prin ansiblu, 
întrucât una din dispoziţiile principale ale ministerului lui 
Graff era garanţia absolută ca fiecare colonie să aibă acces 
complet la orice bibliotecă şi depozit de înregistrări din 
toate lumile umane. 


Abia când apăru al şaptelea volum şi Peter citi Matca, 
descoperi biograful care să-l facă să se gândească: vreau să 
scrie despre mine. 

Matca nu era o carte lungă. Deşi era bine scrisă, nu era 
deosebit de poetică. Era foarte simplă. Dar prezenta o 
imagine a Mătcii aşa cum ar fi scris-o ele însele. Monştrii 
care speriaseră copiii timp de peste un secol -şi continuau s- 
o facă chiar dacă acum muriseră toţi -deveneau dintr-odată 
frumoşi şi tragici. 

Dar nu era o lucrare de propagandă. Lucrurile 
îngrozitoare pe care le făcuseră erau recunoscute, nu 
ascunse. 

Şi atunci îşi dădu seama cine o scrisese. Nu Valentine, cea 
care de fapt dezgropase lucrurile. Era scrisă de cineva care 
putea să-şi înţeleagă duşmanul atât de bine încât să-l 
iubească. Cât de des o auzise pe Petra citând ceea ce 
spusese Ender? Ea - sau Bean, sau altcineva -scrisese asta. 
„Cred că e imposibil să înţelegi cu adevărat pe cineva, să 
ştii ce vor, ce cred, şi să nu-i iubeşti aşa cum se iubesc ei.” 

Asta făcuse autorul Mătcii, care îşi spunea Vorbitor în 
Numele Morților, pentru extratereştrii care cândva 
bântuiseră coşmarurile noastre. 

Şi cu cât mai mulţi oameni citeau cartea, cu atât mai mult 
îşi doreau să-şi fi înţeles duşmanul, bariera lingvistică să nu 
fi fost de netrecut, Mătcile să nu fi fost toate distruse. 

Vorbitorul în Numele Morților făcea oamenii să-şi iubească 
vechiul duşman. 

Bun, e uşor să-ţi iubeşti duşmanii după ce sunt morţi de-a 
binelea. Dar oricum. Oamenii renunţă greu la personajele 
lor negative. 

Trebuia să fie Ender. Aşa că Peter îi scrise lui Valentine, 
felicitând-o, dar şi rugând-o să-i sugereze lui Ender să scrie 
despre el. Urmă ceva corespondenţă, Peter insistând că nu 
are nevoie de aprobare pentru nimic. Voia să vorbească cu 
fratele lui. Dacă ieşea o carte din asta, bine. Dacă era 
descris ca un monstru, dacă asta vedea în el Vorbitorul în 


Numele Morților, aşa să fie. „Pentru că ştiu că indiferent ce 
ar scrie el, va fi cu mult mai apropiat de realitate decât 
acest kuso care se publică aici.” 

Valentine râse, auzindu-l că foloseşte cuvântul kuso. 

„Ce-i cu argoul ăsta din Şcoala de Luptă?” „Acum face 
parte din limbajul obişnuit”, îi spuse el în mesajul de 
răspuns. 

Apoi ea îi transmise: „Nu-ţi va scrie. Zice că nu te mai 
cunoaşte. Ultima dată când te-a văzut el avea cinci ani, iar 
tu erai cel mai rău frate mai mare din lume. Trebuie să-ţi 
vorbească.” „E scump” scrise Peter, dar în realitate ştia că 
PLP îşi putea permite şi nu l-ar refuza. De fapt îl reţinea 
teama. Uitase că Ender îl cunoscuse numai ca huligan. Nu-l 
văzuse niciodată străduindu-se să construiască un guvern 
mondial, nu prin cuceriri, ci prin libera alegere a 
popoarelor care să voteze naţiune după naţiune. Elnu mă 
cunoaşte. 

Dar apoi Peter îşi spuse: Ba da. Peter pe care îl cunoaşte el 
este o parte din Peter cel care a devenit Hegemon. Peter, 
cel cu care Petra a acceptat să se căsătorească şi i-a permis 
să-i crească copiii, acelaşi Peter care îi teroriza pe Ender şi 
pe Valentine şi era plin devenin şi resentimente fiindcă 
fusese considerat nedemn de către judecătorii care alegeau 
care dintre copii vor creşte pentru a salva lumea. 

Cât de multe din realizările mele porniseră din aceste 
resentimente? 

„Ar trebui să vorbească cu mama” răspunse Peter în scris. 
„E încă lucidă şi-i place mai mult de mine decât pe 
vremuri.” „Îi scrie”, zise Valentine. „Când are timp să scrie 
cuiva. Îşi ia foarte în serios îndatoririle de aici. E o lume 
mică, dar el o guvernează cu grijă ca şi cum ar fi Pământul.” 

În final, Peter îşi învinse teama şi stabili data şi ora, iar 
acum stătea în faţa interfeţei vocale a ansiblului la Centrul 
de Comunicaţii Interstelare din Râul Negru. Desigur, acesta 
nu comunica direct cu nici un ansiblu, cu excepţia Reţelei 


staţionare de Ansibluri a MinCol, care transmiteau totul la 
colonia sau nava potrivită. 

Mesajele audio şi video erau atât de neeficiente din cauza 
lăţimii de bandă, încât erau de obicei comprimate şi apoi 
refăcute la celălalt capăt, astfel că, în ciuda instantaneităţii 
comunicaţiilor prin ansiblu, exista un sensibil decalaj de 
timp între cele două laturi ale dialogului. 

Fără nici o imagine. Peter trebuia să stabilească o limită. 
Nici Ender nu insistase. Ar fi fost prea dureros pentru 
amândoi - Ender să vadă cât de mult timp trecuse în timpul 
călătoriei lui relativiste până pe Shakespeare, iar Peter să 
fie silit să vadă cât de tânăr era încă Ender, cât de mult din 
viaţă mai are înainte, în timp ce Peter îşi privea detaşat 
vârsta înaintată şi apropierea morţii. 

Sunt aici, Ender. 

Mă bucur să-ţi aud vocea, Peter. 

Apoi linişte. 

Să nu facem simplă conversaţie, aşa-i? zise Peter. A trecut 
prea mult timp pentru mine, prea puţin pentru tine. Ender, 
ştiu că am fost nemernic cu tine când eram copii. Nu-mi cer 
scuze. Eram plin de furie şi de ruşine şi m-am răzbunat pe 
tine şi pe Valentine, dar de cele mai multe ori pe tine. Nu 
cred să-ţi fi spus vreodată vreo vorbă bună, cel puţin nu 
când erai treaz. Pot să vorbesc despre asta dacă vrei. 

Poate mai târziu. Nu e o şedinţă de terapie familială. 
Vreau doar să ştiu ce ai făcut şi de ce. 

Ce anume din ce am făcut? 

Ceea ce contează pentru tine, spuse Ender. Ceea ce alegi 
tu să-mi spui e la fel de important ca ceea ce-mi povesteşti 
despre evenimentele respective. 

Sunt multe lucruri. Am încă mintea limpede. Îmi amintesc 
o mulţime de lucruri. 

Bine. Ascult. 

În acea zi ascultă ore întregi. Şi încă alte zile, alte ore. 
Peter expunea totul. Luptele politice. Războaiele. 
Negocierile. Eseurile de pe net. Construirea reţelelor de 


informaţii. Sesizarea oportunităţilor. Găsirea de aliaţi 
valoroşi. 

Abia la sfârşitul ultimei conversații Peter scoase la 
suprafaţă amintirile de când Ender era copil. 

— Te-am iubit sincer. Mereu o rugam pe mama să mă lase 
să te hrănesc. Să te schimb. Să mă joc cu tine. Credeam că 
eşti cel mai bun lucru care putea să existe. Dar apoi am 
observat. Puteam să mă joc cu tine şi să te fac să râzi şi 
când Valentine intra în cameră pur şi sim plu te lipeai de ea. 
Eu nu mai existam. Ea era strălucitoare, bineînţeles că 
reacţionai astfel. Toată lumea făcea la fel. Şi eu. Dar în 
acelaşi timp eram doar un copil. Eu vedeam că Ender o 
iubeşte pe Valentine mai mult decât pe mine. Iar când am 
înţeles că tu te născuseşi pentru că pe mine mă 
consideraseră un eşec - cei de la Şcoala de Luptă, vreau să 
spun - a fost un resentiment în plus. Asta nu scuză nimic. 
Nu trebuia să fiu un nemernic din cauza asta. Doar îţi spun 
ţie, acum îmi dau seama de unde a început totul. 

OK, zise Ender. 

Îmi pare rău. Pentru că nu m-am purtat mai frumos cu tine 
când eram copii. Pentru că, vezi tu, toată viaţa mea, toate 
lucrurile despre care ţi-am povestit în conversațiile astea 
incredibil de scumpe, când vorbeam mă gândeam: E OK. M- 
am descurcat bine atunci. Lui Ender i-ar fi plăcut că am 
făcut asta. 

Te rog, nu-mi spune că ai făcut toate astea pentru mine. 

Glumegşti? Le-am făcut pentru că sunt cel mai competitiv 
ticălos născut vreodată pe planeta asta. Dar standardul 
meu a fost: lui Ender i-ar fi plăcut că am făcut asta. 

Ender nu răspunse. 

Ei, la naiba, puştiule. E mult mai simplu. Ceea ce ai făcut 
tu până la vârsta de doisprezece ani a făcut posibilă munca 
mea de o viaţă. 

Peter, ceea ce ai făcut tu în timp ce eu călătoream, a 
făcut... ca victoria mea să merite să fi fost obţinută. 

Ce familie au mai avut domnul şi doamna Wiggin! 


Mă bucur că am stat de vorbă, Peter. 

Şi eu. 

Cred că pot să scriu despre tine. 

Aşa sper. 

Chiar dacă nu voi putea, asta nu înseamnă că nu m-am 
bucurat. Am aflat cine ai devenit când ai crescut. 

Aş vrea să fiu acolo, zise Peter, să văd cine ai devenit tu 
când ai crescut. 

— Eu n-o să cresc niciodată, Peter, zise Ender. Sunt 
îngheţat în istorie. Veşnic de doisprezece ani. Ai avut o viaţă 
frumoasă, Peter. Transmite-i Petrei dragostea mea. Spune-i 
că mi-e dor de ea. Şi de ceilalţi. Dar în special de ea. Tu i-ai 
avut pe cei mai buni dintre noi, Peter. 

În acel moment, Peter fu pe punctul de a-i spune despre 
Bean şi cei trei copii, zburând undeva prin spaţiu, 
aşteptând un tratament care deocamdată nu părea prea 
promiţător. 

Apoi îşi dădu seama că n-ar fi putut. Povestea asta nu 
trebuia s-o spună el. 

Dacă Ender ar fi scris-o, oamenii ar fi început să-l caute pe 
Bean. Cineva ar fi putut încerca să-l contacteze. Ar fi putut 
să-l cheme acasă. Şi atunci călătoria lui ar fi fost degeaba. 
Sacrificiul său. Satyagraha. 

Nu mai vorbiră niciodată. 

Peter mai trăi un timp după aceea, în ciuda inimii sale 
slăbite. Speră tot timpul că Ender va scrie cartea pe care şi- 
o dorea. Dar când muri, cartea nu fusese încă scrisă. 

Petra fu cea care citi scurta biografie intitulată simplu 
Hegemonul, şi semnată Vorbitor în Numele Morților. 

Plânse întreaga zi după ce o citi. 

O citi cu voce tare la mormântul lui Peter, oprind pe 
oricine trecea prin apropiere. Până când îşi dădu seama că 
oamenii veneau ca s-o audă pe ea citind. Aşa că îi invită şi 
citi din nou cu voce tare, de la început. 

Cartea nu era lungă, dar avea putere. Pentru Petra, 
însemna tot ce îşi dorise Peter. Punea punct vieţii sale. Răul 


şi binele. Războaiele şi pacea. Minciunile şi adevărul. 
Manipularea şi libertatea. 

Hegemonul era în realitate o piesă pereche pentru Matca. 
Una din cărţi era povestea unei întregi specii; la fel şi 
cealaltă. 

Dar pentru Petra era povestea omului care îi modelase 
viaţa mai mult decât oricine altcineva. 

Cu excepţia unui singur om. Cel care acum trăia numai ca 
o umbră în poveştile altor oameni. Uriaşul. 

Nu existau nici un mormânt şi nici o carte pe care să o 
citească acolo. lar povestea lui nu era una omenească 
pentru că într-un fel el nu dusese o viaţă omenească. 

Fusese viaţa unui erou. Se sfârşise cu el luat la ceruri, 
murind fără să fie mort. 

Te iubesc, Peter, îi spuse mormântului. Dar trebuie să fi 
ştiut că niciodată n-am încetat să-l iubesc pe Bean, şi să-mi 
fie dor de el, şi să-i simt lipsa ori de câte ori mă uitam la 
chipurile copiilor noştri. 

Apoi plecă acasă, lăsându-şi în urmă ambii soţi, pe cela 
cărui viaţă avea un monument şi o carte, şi pe cel al cărui 
singur monument era în inima ei. 


SFÂRŞIT