Orson Scott Card — Umbra Hegemonului

Orson Scott Card 


Orson Scott Card 


Umbra Hegemonului 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI. Voluntarii. 
I. Petra.” 

2. Bean.24 

3. Mesaj într-o sticlă.36 

4. în custodie.53 

5. Ambiţie. 

PARTEA A DOUA. Nuanţe.85 
6. Codul.87 

7. Expunerea în public.112 
8. Dubita de pâine.126 

9. Comunicând cu morţii.155 
10. Fraţi de arme.1”1 
PARTEA A TREIA. Manevre.21 7 
II. Bangkok.219 

12. Islamabad.236 

13. Avertismente.253 

14. Hyderabad.288 

15. Crima.322 

PARTEA A PATRA. Decizii.343 
16. Trădarea.345 

17. Pe pod.359 

18. Satyagraha.377 

19. Salvarea.393 

20. Hegemon.410 
Postfaţă.427 


PARTEA ÎNTÂI. 
VOLUNTARII |. 


PETRA. 

To: Chamrajnagar%sacredriverQifcom.gov From: 
Locke%espinozaOpolnet.gov Re: Ce faceţi pentru a proteja 
copiii? 

Dle Amiral Chamrajnagar, Am ID-ul dvs. de la un prieten 
comun care a lucrat cândva pentru voi şi care acum este un 
diplomat glorios - sunt sigur că ştiţi la cine mă refer. Îmi 
dau seama că responsabilitatea dvs. actuală nu este atât 
militară, cât logistică, iar gândurile vă sunt îndreptate mai 
curând spre spaţiu decât spre situaţia politică de pe 
Pământ. La urma urmelor, aţi învins categoric forţele 
naţionaliste conduse de predecesorul dvs. în Războiul Ligii, 
iar această problemă pare a fi rezolvată. Flota 
Internaţională rămâne independentă şi vă suntem 
recunoscători pentru asta. 

Ceea ce nimeni nu pare să înţeleagă este faptul că pacea 
pe Pământ este doar o iluzie de moment. Nu numai 
expansionismul îndelung înăbuşit al Rusiei reprezintă 
motorul instabilității, ci şi intenţiile agresive ale altor 
naţiuni faţă de vecinii lor. Forţele Strategului sunt dizolvate, 
Hegemonia îşi pierde rapid autoritatea, iar Pământul stă 
într-un echilibru precar deasupra cataclismului. 

Cele mai puternice resurse ale oricărei naţiuni în 
războaiele care vor veni vor fi copiii antrenați la Şcolile de 
Luptă, Tactică şi Comandă. Deşi este perfect normal ca 
aceşti copii să-şi servească ţările natale în războaiele 
viitoare, este inevitabil ca cel puţin câteva naţiuni care nu 
au astfel de genii atestate de F. I. sau care cred că rivalii au 
comandanţi mai dotați să acţioneze preventiv, fie pentru a 
folosi în interesul lor acea resursă a inamicului, fie, pentru 
orice eventualitate, pentru a-l împiedica pe inamic s-o 
folosească. Pe scurt, aceşti copii sunt în mare pericol de a fi 
răpiți sau ucişi. 

Recunosc că aveţi o politică de neamestec în evenimentele 
de pe Pământ, dar F. |. îi descoperă şi îi pregăteşte pe aceşti 
copii, iar asta îi transformă în ţinte. Orice li s-ar întâmpla 


acestor copii, în ultimă instanţă, este responsabilitatea F. 1. 
Ar fi o mare realizare în ceea ce priveşte protecţia lor dacă 
aţi emite un ordin prin care aceşti copii să fie plasați sub 
protecţia Flotei, atenţionând orice naţiune sau grupare că 
vătămarea sau intrarea în conflict cu ei ar atrage o ripostă 
militară rapidă şi dură. Departe de a considera acest lucru 
ca un amestec în treburile Pământului, cele mai multe 
naţiuni ar întâmpina cu bucurie această acţiune şi, dacă vă 
e de vreun folos, veţi avea sprijinul meu total în toate 
forumurile publice. 

Sper că veţi acţiona imediat. Nu avem timp de pierdut. 

Cu respect, Locke. 

Nimic nu părea în regulă în Armenia când Petra Arkanian 
se întoarse acasă. Desigur, munţii erau impresionanţi, dar 
ei nu făcuseră parte cu adevărat din copilăria ei. Abia când 
ajunse la Maralik începu să vadă lucruri care însemnau 
ceva pentru ea. Se întâlnise cu tatăl ei la Erevan, în timp ce 
mama rămăsese acasă cu fratele ei în vârstă de unsprezece 
ani şi cu copilul nou-născut - evident, conceput chiar înainte 
de ridicarea restricţiilor demografice de la sfârşitul 
războiului. Fără îndoială că o urmăriseră pe Petra la 
televizor. Acum, în vreme ce un automobil ieftin îi ducea pe 
Petra şi pe tatăl ei de-a lungul străduţelor înguste, el începu 
să se scuze. 

— Nu e cine ştie ce pentru tine, Pet, după ce ai văzut 
lumea. 

— Nu ne-au arătat prea mult lumea, Papa. Nu erau 
ferestre la Şcoala de Luptă. 

— Vreau să spun, spaţioportul, şi capitala, toţi oamenii 
importanţi şi clădirile minunate... 

— Nu sunt dezamăgită, Papa. 

Trebui să-l mintă ca să-l liniştească. Era ca şi când el i-ar fi 
dat Maralikul în dar, iar acum nu era sigur dacă ei îi plăcea. 
Ea încă nu ştia dacă îi plăcea sau nu. La Şcoala de Luptă 
nu-i plăcuse, dar se obişnuise cu ea. Cu Eros nu se 
obişnuise, dar îl suportase. Cum ar fi putut să nu-i placă un 


loc ca acesta, în aer liber şi cu oameni care hoinăreau pe 
unde voiau? 

Totuşi, era dezamăgită. Căci toate amintirile ei despre 
Maralik erau cele ale unui copil de cinci ani, care privea în 
sus clădirile înalte ce se ridicau peste străzi largi, pe care 
maşini mari circulau cu viteze alarmante. Acum ea era cu 
mult mai mare, cam de înălţimea unei femei adulte, iar 
maşinile erau mai mici, străzile de-a dreptul înguste, şi 
clădirile - proiectate să reziste următorului cutremur, ceea 
ce nu reuşiseră vechile clădiri - scunde. Nu erau urâte, 
aveau o anume graţie dat fiind stilul eclectic - se îmbinau 
cel turcesc şi rusesc, cel spaniol şi cel de pe Riviera cu, 
aproape incredibil, cel japonez -şi era minunat să vezi cum 
erau totuşi armonizate prin alegerea culorilor, distanţa faţă 
de stradă, înălţimea aproape uniformă, toate tinzând spre 
maximul legal. 

Ştia toate lucrurile astea pentru că citise despre ele pe 
Eros în timpul Războiului Ligii, război la care ea şi ceilalţi 
copii nu participaseră. Văzuse imagini pe net. Dar nimic nu 
o pregătise pentru momentul în care se va întoarce, la 
vârsta de paisprezece ani, după nouă ani de absenţă. 

— Poftim? zise. 

Tatăl ei îi vorbise şi ea nu-l auzise. 

— Te-am întrebat dacă vrei să ne oprim la bomboane 
înainte de a merge acasă, aşa cum făceam înainte. 

Bomboane. Cum putuse uita cuvântul bomboane? 

Uşor. Singurul armean din Şcoala de Luptă avea cu trei 
ani mai mult decât ea şi promovase la Şcoala de Tactică, 
astfel încât fuseseră colegi numai câteva luni. Ea avea şapte 
ani când trecuse de la Şcoala de la Sol la Şcoala de Luptă, 
iar el zece, şi plecase fără să comande nici măcar o armată. 
Era oare de mirare că nu simţise nevoia să trăncănească în 
armeană cu o puştoaică de acasă? Deci timp de nouă ani ea 
nu vorbise armeana, iar acum vorbea ca un copil de cinci 
ani. Îi era greu să o vorbească, şi chiar şi mai greu să o 
înţeleagă. 


Cum putea să-i spună tatălui ei că ar ajuta-o foarte mult 
dacă i-ar vorbi în esenţială - în realitate engleza? Elo 
vorbea, desigur - el şi mama insistaseră să vorbească 
englezeşte acasă când era mică, astfel încât să se descurce 
dacă ar fi fost acceptată la Şcoala de Luptă. De fapt, dacă se 
gândea bine, asta era o parte a problemei ei. 

Cât de des rostise tatăl ei cuvântul bomboane în armeană? 
Ori de câte ori o lua la plimbare cu el prin oraş şi se opreau 
la bomboane, o punea să ceară în engleză, şi să spună 
fiecăreia pe numele englezesc. Era într-adevăr absurd - de 
ce ar fi trebuit să ştie, la Şcoala de Luptă, numele englezesc 
al bomboanelor armene? 

— De ce râzi? 

— Se pare că mi-am pierdut gustul pentru bomboane cât 
timp am fost în spaţiu, tată. Dar, de dragul trecutului, sper 
că o să ai timp să te plimbi din nou cu mine prin oraş. N-o 
să-mi mai pari atât de înalt ca ultima dată. 

— Nu, şi nici mâna ta n-o să mai fie atât de mică într-a 
mea, râse şi el. Ni s-au furat nişte ani de care acum ne-am 
aminti cu drag. 

— Da, spuse Petra. Dar am fost acolo unde era nevoie de 
mine. 

Aşa să fi fost? Eu am cedat prima. Am trecut toate testele, 
până la cel mai important, iar acolo am clacat prima. Ender 
m-a liniştit, spunându-mi că pe mine s-a bazat cel mai mult 
şi m-a presat cel mai tare, dar ne-a presat pe toţi şi s-a 
bazat pe toţi, iar eu am fost cea care a cedat. Nimeni n-a 
vorbit niciodată despre asta; poate că aici, pe Pământ, n-a 
aflat absolut nimeni. Până în clipa când a adormit în toiul 
bătăliei, ea fusese unul dintre cei mai buni. După aceea, 
deşi nu a mai clacat, nici Ender nu a mai avut încredere în 
ea. Ceilalţi o ţineau sub observaţie, pentru a putea interveni 
în cazul în care ea ar fi pierdut controlul navelor. Era sigură 
că unul dintre ei fusese desemnat să o supravegheze, dar 
niciodată nu întrebase cine. Dink? Bean? Bean, da - 
indiferent dacă Ender îl desemnase pe el sau nu, ea ştia că 


Bean o veghea, gata să preia controlul. Ea nu era de 
încredere. Nu se puteau baza pe ea. îi lipsea încrederea în 
sine. 

Va păstra acest secret faţă de familia ei, aşa cum îl 
păstrase în timpul discuţiilor cu Primul Ministru şi cu presa, 
cu armata armeană şi cu şcolarii care se adunaseră să-l 
întâmpine pe marele erou armean al Războiului cu 
Furnicile. Armenia avea nevoie de un erou. Ea era singurul 
candidat ce se întorsese din acest război. Îi arătaseră cum, 
în textele online, era deja trecută printre cei mai mari zece 
armeni ai tuturor timpurilor. Îşi văzuse poza, biografia şi 
citate din colonelul Graff, maiorul Anderson şi din Mazer 
Rackham. 

Şi încă unul din Ender Wiggin. „Petra m-a apărat, 
punându-şi viaţa în pericol. Petra m-a antrenat atunci când 
nimeni altcineva n-ar fi făcut-o. Ei îi datorez tot ceea ce am 
realizat. Iar în campania finală, luptă după luptă, ea a fost 
comandantul pe care m-am bazat.” 

Ender n-avea cum să ştie cât o dureau aceste cuvinte. Fără 
îndoială că voia s-o reasigure că într-adevăr se bazase pe 
ea. Dar pentru că ea ştia adevărul, cuvintele sunau ca spuse 
din milă pentru ea; ca o minciună amabilă. 

lar acum ajunsese acasă. Nicăieri pe Pământ nu era mai 
străină decât aici, fiindcă aici ar fi trebuit să se simtă acasă, 
dar nu putea, căci aici nu o ştia nimeni. Cunoşteau o fetiţă 
inteligentă care, cu ochii în lacrimi, îşi luase rămas-bun şi 
ascultase cuvintele de dragoste şi de încurajare. Cunoşteau 
un erou care se întorsese cu nimbul victoriei în jurul 
fiecărui cuvânt sau gest. Dar nu o cunoşteau şi nu o vor 
cunoaşte niciodată pe fata care cedase presiunii şi, în toiul 
bătăliei, pur şi simplu... adormise. În timp ce navele ei se 
pierdeau, în timp ce oameni adevăraţi mureau, ea dormea 
din cauză că trupul ei nu mai putea rămâne treaz. Acea fată 
va rămâne ascunsă tuturor privirilor. 

Şi va rămâne ascunsă privirilor şi fata care privea orice 
mişcare a băieţilor din jurul ei, evaluându-le abilităţile, 


ghicindu-le intenţiile, hotărâtă să profite de orice avantaj pe 
care-l putea obţine, refuzând să se plece în faţa lor. Aici se 
presupunea că va fi din nou copil -unul mai mare, dar 
oricum un copil. Dependent. 

După nouă ani de vigilenţă tenace, ar fi odihnitor să-şi lase 
viaţa în mâinile altora, nu-i aşa? 

— Mama ta a vrut să vină. Dar i-a fost frică. Chicoti, ca şi 
cum ar fi fost amuzant. 

— Înţelegi? 

— Nu, spuse Petra. 

— Nu i-a fost frică de tine, zise tatăl ei. Niciodată nu i-ar 
putea fi frică de primul ei născut. Dar camerele de filmat... 
Politicienii... Mulțimea... Ea e o femeie de casă, nu iese în 
lume. Înţelegi? 

Înţelegea destul de uşor limba armeană, dacă asta voia să 
întrebe el, pentru că-şi dăduse seama şi vorbea într-un 
limbaj simplu, pronunţând rar cuvintele astfel încât ea să nu 
piardă şirul conversaţiei. Îi era recunoscătoare pentru asta, 
dar şi jenată fiindcă era atât de evident că avea nevoie de 
un asemenea ajutor. 

Ceea ce nu înţelegea ea era faptul că teama de mulţime ar 
putea împiedica o mamă să vină să-şi întâmpine fiica după 
nouă ani. 

Petra ştia că nu de aglomeraţie sau de camerele de filmat 
se temea mama sa. Se temea de Petra însăşi. Copilul 
pierdut, care niciodată nu va mai avea cinci ani, care 
avusese primul ciclu cu ajutorul unei infirmiere a Flotei, a 
cărui mamă nu făcuse niciodată temele împreună cu el şi nu 
îl învățase să gătească. Ba nu, stai puţin. Făcuseră 
împreună plăcinte. O ajutase să le împăturească. Gândindu- 
se la trecut, îşi dădu seama că mama ei nu o lăsase să facă 
nimic important. Dar Petrei i se păruse că ea era cea care 
gătea. Că mama avea încredere în ea. 

Asta îi îndreptă gândurile spre modul în care Ender o 
menajase la final, prefăcându-se că are încredere în ea ca şi 
înainte, dar de fapt el păstra controlul. 


Şi pentru că era un gând insuportabil, Petra privi afară pe 
fereastra maşinii. 

— Suntem în partea oraşului unde mă jucam eu? 

— Încă nu, spuse tatăl ei. Dar e aproape. Maralik nu e un 
oraş atât de mare. 

— Totul îmi pare nou, zise Petra. 

— Dar nu e. Nu se schimbă niciodată. Numai arhitectura. 
Sunt armeni în toată lumea, dar numai pentru că au fost 
siliţi să plece ca să-şi salveze viaţa. Prin natura lor, armenii 
stau acasă. Colinele sunt ca un pântec, iar noi nu avem 
dorinţa să ne naştem. 

Chicoti la gluma lui. 

Întotdeauna chicotise aşa? Petrei îi suna mai mult a râs 
nervos decât a amuzament. Nu numai mamei îi era frică de 
ea. 

În sfârşit maşina veche ajunse acasă. Acolo recunoscu în 
cele din urmă unde se afla. Totul era mai mic şi mai 
sărăcăcios în comparaţie cu ce îşi amintea, dar în realitate 
nici măcar nu se gândise la locul ăsta ani de-a rândul. 
Încetase să-i mai bântuie visele cam de pe când avea zece 
ani. Dar acum, întorcându-se acasă, îşi aminti totul, 
lacrimile pe care le vărsase în primele luni în Şcoala de la 
Sol şi momentul în care părăsise Pământul pentru a merge 
la Şcoala de Luptă. De aceste locuri îi fusese dor, şi acum, 
când în sfârşit era din nou aici, le avea înapoi... îşi dădu 
seama că nu mai are cu adevărat nevoie de ele. Bărbatul 
nervos de lângă ea nu mai era zeul înalt care o condusese 
atât de mândru pe străzile din Maralik. Iar femeia care o 
aştepta în casă nu va mai fi zeiţa de la care veneau 
mâncarea caldă şi mângâierea răcoroasă când era bolnavă. 

Dar nu avea unde să se ducă în altă parte. 

Mama ei stătea la fereastră când Petra cobori din maşină. 
Tatăl puse palma pe scanner pentru a accepta preţul. Petra 
ridică mâna şi-i făcu semn mamei, adresându-i un zâmbet 
timid, care se transformă rapid în rictus. Mama îi întoarse 


zâmbetul şi-i făcu cu mâna drept răspuns. Petra îl luă de 
mână pe tatăl ei şi intrară împreună în casă. 

Pe când se apropiau, uşa se deschise. Era Ştefan, fratele 
ei. Nu l-ar fi recunoscut după amintirile ei despre un copil 
grăsuţ de doi ani. lar el, desigur, nu o cunoştea deloc. 
Alerga aşa cum alergaseră spre ea copiii din grupul de 
şcolari, încântat să întâlnească o celebritate, dar nu tocmai 
conştient de ea ca persoană. Era totuşi fratele ei, iar ea îl 
îmbrăţişa. 

— Chiar eşti Petra! zise el. 

— Chiar eşti Ştefan! răspunse ea. 

Apoi se întoarse spre mama ei. Încă stătea la fereastră, 
privind afară. 

— Mamă? 

Femeia se întoarse, cu lacrimile curgându-i pe obraji. 

— Mă bucur să te văd, Petra, zise. 

Dar nu făcu nici o mişcare să se apropie de Petra sau să se 
întindă spre ea. 

— Încă o mai cauţi pe fetiţa care a plecat acum nouă ani, 
zise Petra. 

Mama izbucni în lacrimi, întinse braţele, iar Petra păşi 
spre ea, s-o îmbrăţişeze. 

— Eşti femeie acum, zise mama. Nu te cunosc, dar te 
iubesc. 

— Şi eu te iubesc, mamă, zise Petra. 

Şi se bucură când îşi dădu seama că era adevărat. 
Rămaseră împreună aproape o oră toţi patru - cinci, după 
ce se trezi bebeluşul. Petra le ocolea întrebările - „Oh, totul 
despre mine a fost deja publicat sau dat pe post. Eu vreau 
să aud despre voi” - şi află că tatăl său încă edita cărţi şi 
superviza traduceri, iar mama ei încă mai era păstorul 
cartierului: avea grijă de toţi, le ducea de mâncare când 
cineva era bolnav, îi îngrijea pe copii când părinţii 
îndeplineau diferite comisioane şi hrănea orice copil care 
apărea pe acolo. 


— Îmi amintesc cum, odată, eu şi mama luam prânzul 
împreună, doar noi doi, glumi Ştefan. Nu ştiam ce să mai 
spunem, şi rămăsese aşa de multă mâncare. 

— Aşa era şi când eram eu mică, zise Petra. Îmi amintesc 
că eram atât de mândră că ceilalţi copii o iubeau pe mama. 
Şi atât de geloasă că ea îiiubea pe ei! 

— Niciodată la fel de mult cum îmi iubeam fata şi băiatul, 
spuse mama. Dar iubesc copiii, recunosc, fiecare dintre ei e 
valoros în ochii lui Dumnezeu, fiecare dintre ei e binevenit 
în casa mea. 

— Oh, ştiu pe câţiva pe care nu i-ai fi iubit, zise Petra. 

— Poate, admise mama, nedorind să se certe, dar nu prea 
convinsă că ar putea exista un astfel de copil. 

Bebeluşul ganguri şi mama îşi ridică bluza ca să pună 
copilul la sân. 

— Şi eu sugeam aşa de zgomotos? întrebă Petra. 

— Nu chiar, zise mama. 

— Hai, spune adevărul, replică tatăl. Trezea vecinii. 

— Deci eram o lacomă. 

— Nu, mai degrabă un barbar, râse tatăl. N-aveai maniere 
la masă. 

Petra se hotări să pună întrebarea delicată cu curaj şi să 
termine cu asta. 

— Copilul s-a născut la numai o lună după ce s-au ridicat 
restricţiile demografice. 

Mama şi tatăl se priviră reciproc, mama cu o expresie de 
fericire, tatăl cu o tresărire. 

— Da, ei bine, îţi simţeam lipsa. Am mai vrut o fetiţă. 

— Ţi-ai fi pierdut serviciul, zise Petra. 

— Nu chiar imediat, răspunse tatăl. 

— Autorităţile armene au fost întotdeauna încete la 
aplicarea acestor legi, spuse mama. 

— Dar în cele din urmă aţi fi putut pierde tot. 

— Nu, zise mama. Când ai plecat tu, am pierdut jumătate 
din tot. Copiii sunt totul. Restul e... nimic. 

Ştefan râse. 


— Cu excepţia clipelor când mi-e foame. Mâncarea e ceva! 

— 'Ţie ţi-e foame întotdeauna, zise tatăl. 

— Mâncarea e întotdeauna ceva, replică Ştefan. Râseră, 
dar Petra observă că Ştefan nu-şi făcuse iluzii în legătură cu 
ce ar fi putut însemna naşterea acestui copil. 

— E bine că am câştigat războiul. 

— Mai bine decât să-l fi pierdut, spuse Ştefan. 

— E bine să ai un copil şi să respecţi şi legea, rosti mama. 

— Dar n-ai avut o fetiţă. 

— Nu, zise tatăl. L-am avut pe David. 

— La urma urmelor, nu aveam nevoie de o fetiţă. le avem 
iar pe tine. 

Nu chiar, gândi Petra. Şi nu pentru mult timp. Patru ani, 
poate mai puţin, şi voi pleca la universitate. Şi până atunci 
n-o să vă mai fie dor de mine, pentru că veţi şti că nu sunt 
fetiţa pe care o iubiţi, ci doar un veteran cu mâinile pătate 
de sânge de la o şcoală militară dezgustătoare, care a 
trebuit să lupte în bătălii adevărate. 

După prima oră, vecini, veri şi prieteni de serviciu ai 
tatălui începură să sosească, şi abia după miezul nopţii tatăl 
reuşi să anunţe că a doua zi nu era sărbătoare naţională şi 
că avea nevoie de puţin somn înainte de a se duce la lucru. 
Mai trecu o oră până să-i alunge pe toţi din casă. în acele 
momente, Petra nu voia nimic altceva decât să se 
ghemuiască în pat şi să se ascundă de lume pentru cel puţin 
o săptămână. 

La sfârşitul următoarei zile ştia că va trebui să iasă din 
casă. Rutina nu i se potrivea. Da, mama o iubea, dar viaţa ei 
era centrată în jurul bebeluşului şi cartierului şi, în timp ce 
încerca să lege o conversaţie, observă că mama s-ar fi simţit 
uşurată dacă Petra s-ar fi dus ziua la şcoală aşa cum făcea 
Ştefan, întorcându-se numai la orele stabilite. Petra înţelese 
şi în seara aceea anunţă că vrea să se înscrie la şcoală şi să 
înceapă orele a doua zi. 

— De fapt, zise tatăl ei, oamenii din F. I. spun că probabil 
ai putea să te duci direct la universitate. 


— Am paisprezece ani, spuse Petra, şi lacune serioase în 
educaţie. 

— Nici măcar nu a auzit vreodată de Câine, zise Ştefan. 

— Cum? se miră tatăl. Care câine? 

— Câinele. Trupa aia zgomotoasă. Ştii tu. 

— Un grup foarte faimos, spuse mama. Dacă îi auzi, îţi duci 
maşina la reparaţii serioase. 

— Oh, acel Câine, făcu tatăl. Nu prea cred că la astfel de 
educaţie se referea Petra. 

— De fapt, da, replică Petra. 

— E ca şi cum ar fi de pe altă planetă, zise Ştefan. Azi- 
noapte mi-am dat seama că ea nu a auzit de nimeni. 

— Sunt de pe altă planetă. Sau, la drept vorbind, de pe un 
asteroid. 

— Bineînţeles, zise mama. Trebuie să te alături generaţiei 
tale. 

Petra zâmbi, dar în sinea ei avu o tresărire. Generaţia ei? 
Ea nu avea nici o generaţie, cu excepţia câtorva mii de copii 
care fuseseră vreodată la Şcoala de Luptă, iar acum erau 
împrăştiaţi pe suprafaţa Pământului, încercând să afle unde 
le era locul într-o lume paşnică. 

Petra descoperi curând că la şcoală nu era uşor. Nu aveau 
ore de istorie şi strategie militară. Matematica era patetică 
în comparaţie cu ceea ce învățase la Şcoala de Luptă, dar 
cu literatura şi gramatica era foarte în urmă: avea puţine 
cunoştinţe despre regulile gramaticale şi nu înţelegea deloc 
amestecul argotic de armeană şi engleză pe care îl vorbeau 
între ei copiii din şcoală. Cunoştinţele ei de limbă armeană 
erau într-adevăr copilăreşti, ea folosind fluent versiunea de 
engleză utilizată la Şcoala de Luptă şi argoul învăţat acolo. 

Bineînţeles, toată lumea se purta frumos cu ea - fetele cele 
mai populare o luară imediat în grupul lor - iar profesorii o 
tratau ca pe o celebritate. Petra se lăsă condusă prin 
împrejurimi pentru a vedea totul şi analiză cu grijă 
sporovăială noilor săi prieteni, ca să poată învăţa argoul şi 
să prindă accentul din şcoală al englezei şi armenei. Ştia că 


foarte curând fetele populare se vor plictisi de ea - mai ales 
când îşi vor da seama cât de directă şi fără menajamente 
era Petra, o trăsătură pe care nu avea de gând s-o schimbe. 
Petra era destul de obişnuită cu faptul că oamenii care 
ţineau cont de ierarhia socială sfârşeau de obicei prin a o 
uri şi, dacă erau inteligenţi, prin a se teme de ea, deoarece 
ifosele nu rezistau mult în prezenţa ei. Îşi va găsi prieteni 
adevăraţi abia peste câteva săptămâni - şi asta, dacă exista 
cineva care s-o aprecieze pentru ceea ce era. Nu conta. Aici 
toate prieteniile, toate preocupările sociale i se păreau 
superficiale. Aici nu exista nici o miză, cu excepţia vieţii 
sociale a fiecărui elev şi a viitorului său academic, şi ce 
importanţă aveau toate astea? Învățătura anterioară a 
Petrei se desfăşurase cu totul în umbra războiului, soarta 
omenirii atârnând de rezultatele studiilor şi de calitatea 
talentelor ei. Acum, ce importanţă avea? Va citi literatura 
armeană pentru că voia să înveţe limba armeană, nu pentru 
că ar fi crezut într-adevăr că era important ce gândea un 
expatriat ca Saroyan despre vieţile copiilor dintr-o ţară 
îndepărtată, într-o eră la fel de îndepărtată. 

Singura materie care îi plăcea cu adevărat era educaţia 
fizică. Ce lux - să poată alerga sub cerul liber, pe pista plată 
din faţa ei, să poată fugi iar şi iar, să se simtă bine în timp ce 
o face, fără un ceas care să-i cronometreze timpul alocat 
exerciţiilor. Fizic, nu putea concura cu majoritatea 
celorlalte fete. Era nevoie de timp până ce corpul ei s-ar fi 
adaptat gravitaţiei ridicate, căci, în ciuda chinurilor la care 
îi supusese F. Î. pentru a se asigura că trupurile soldaţilor 
nu se deteriorează prea mult în timpul lunilor şi anilor 
petrecuţi în spaţiu, nu te puteai antrena nicicum pentru 
viaţa pe suprafaţa unei planete decât trăind acolo. Dar 
Petrei nu-i prea păsa că era printre ultimii care încheiau 
cursele, că nu putea sări nici peste cel mai scund gard. Se 
simţea bine pur şi simplu alergând liber, iar slăbiciunea ei îi 
dădea un ţel. Destul de curând va putea concura cu ceilalţi. 
Acesta era unul dintre aspectele înnăscute ale personalităţii 


ei care o ajutaseră să intre la Şcoala de Luptă - faptul că nu 
era interesată în mod special de competiţie pentru că 
întotdeauna pornea de la premisa că, dacă ar fi important, 
ar găsi cu siguranţă un mod de a câştiga. 

Astfel se obişnui cu noua ei viaţă. În câteva luni vorbea 
fluent armeana şi stăpânea argoul local. După cum se 
aşteptase, fetele populare renunţară la ea după un timp, iar 
câteva săptămâni mai târziu fetele inteligente răciră şi ele 
relaţiile. Îşi găsi prietenii printre rebeli şi neadaptaţi, şi în 
curând avea un cerc de confidenţi şi co-conspiratori pe care 
îi numea „jeesh”, gaşca, armata ei privată. Nu era vreun fel 
de comandant, dar erau cu toţii loiali unul altuia şi se 
amuzau de ciudăţeniile profesorilor şi de ale altor elevi, iar 
când un consilier şcolar o chemă să-i spună că administraţia 
îşi făcea din ce în ce mai multe griji în legătură cu faptul că 
Petra părea să se asocieze cu un element anti-social din 
şcoală, ştiu că se găsea cu adevărat acasă în Maralik. 

Apoi, într-o zi veni acasă de la şcoală şi găsi uşa principală 
încuiată. Nu avea nici o cheie - nimeni din cartier nu avea 
aşa ceva fiindcă nimeni nu încuia, şi când era vreme bună 
nici măcar nu închidea uşile. Auzi bebeluşul plângând în 
casă, aşa că, în loc s-o aştepte pe mama sa să vină să-i 
descuie uşa principală, ocoli casa şi intră în bucătărie, unde 
îşi găsi mama legată de un scaun, cu un căluş în gură, cu 
ochii larg deschişi şi înnebuniţi de spaimă. 

Înainte ca Petra să aibă timp să reacționeze, un ac 
hipodermic i se înfipse în braţ şi, fără ca măcar să vadă cine 
o făcuse, alunecă în întuneric. 

BEAN. 

To: Locke%espinoza(Opolnet.gov From: Chamrajnagar% % 
(Q ifcom.gov Re: Nu îmi mai scrieţi. 

Domnule Peter Wiggin, Chiar credeaţi că nu am 
posibilitatea să aflu cine sunteţi în realitate? Poate că 
sunteţi autorul „ Propunerii Locke”, ceea ce vă oferă o 
reputaţie de pacifist, dar sunteţi de asemenea parţial 
responsabil de instabilitatea actuală a lumii, generată de 


utilizarea şovină a identităţii surorii dvs. ca Demostene. Nu- 
mi fac iluzii în privinţa motivelor. 

Este scandalos din partea dvs. să sugeraţi că aş pune în 
joc neutralitatea Flotei Internaţionale pentru a prelua 
controlul asupra copiilor care şi-au satisfăcut serviciul 
militar în cadrul FE. I. Dacă încercaţi să manipulaţi opinia 
publică pentru a mă forţa să fac aşa ceva, voi da în vileag 
identitatea dvs. atât ca Locke, cât şi ca Demostene. 

Mi-am schimbat ID-ul şi l-am informat pe prietenul nostru 
comun că nu va trebui să mai încerce să ne pună în 
legătură. Singura consolare pe care o poate oferi scrisoarea 
mea este aceasta: FE. I. nu va avea de-a face cu cei care 
încearcă să obţină hegemonia asupra altor state şi popoare 
- nici măcar cu dvs. 

Chamrajnagar. 

Dispariţia Petrei Arkanian din casa ei din Armenia era o 
ştire de larg interes. Articolele de fond erau pline de 
acuzaţii formulate de Armenia împotriva Turciei, 
Azerbaidjanului şi oricărei naţiuni vorbitoare de limbă 
turcă, iar în replică sosiră o serie de negări îndârijite şi 
contraacuzaţii. Se difuzaseră interviuri lacrimogene cu 
mama ei, singura martoră, care era convinsă că răpitorii 
erau azeri. „Cunosc limba, cunosc accentul, ei mi-au luat 
fetiţa!” 

Bean era cu familia lui în a doua zi de vacanţă pe Insula 
Ithaca, dar era vorba de Petra, aşa că citi ştirile şi urmări 
reportajele cu aviditate, alături de fratele său, Nikolai. 
Ajunseră amândoi imediat la aceeaşi concluzie. 

— Nu a fost nici o naţiune turcă, îi anunţă Nikolai pe 
părinţii lor. E evident. 

Tatăl lor, care lucrase ani de-a rândul pentru guvern, fu de 
acord. 

— Turcii adevăraţi au grijă să vorbească numai rusa. 

— Sau armeana, zise Nikolai. 

— Nici un turc nu vorbeşte armeana, zise mama. Avea 
desigur dreptate, fiindcă turcii adevăraţi n-ar fi catadicsit 


niciodată s-o înveţe, iar cei din ţările turce în care se vorbea 
armeana erau, prin definiţie, nu tocmai turci şi nu li s-ar fi 
încredinţat niciodată o misiune atât de delicată ca răpirea 
unui geniu militar. 

— Deci cine a fost? zise tatăl. Agenţi provocatori, 
încercând să pornească un război? 

— Eu pariez pe guvernul armean, spuse Nikolai. S-o pună 
la conducerea soldaţilor lor. 

— De ce s-o răpească dacă o pot angaja oficial? întrebă 
tatăl. 

— Dacă ar scoate-o din şcoală pe faţă ar fi o etalare a 
intenţiilor militare ale Armeniei. Ar putea provoca acţiuni 
anticipate de încercuire a Turciei sau a Azerbaidjanului. 

Era destul de plauzibil ceea ce spunea Nikolai, dar Bean 
ştia mai bine. Prevăzuse deja această posibilitate încă de pe 
vremea când toţi copiii cu talent militar se aflau în spaţiu. În 
acel moment pericolul principal venea din partea 
Mareşalului, iar Bean trimisese o scrisoare anonimă unor 
lideri de opinie de pe Pământ, Locke şi Demostene, 
recomandându-le insistent să-i aducă pe toţi copiii de la 
Şcoala de Luptă înapoi pe Pământ ca să nu poată fi răpiți 
sau ucişi de forţele Mareşalului în Războiul Ligii. 
Avertismentul funcţionase, dar acum, când Războiul Ligii se 
terminase, prea multe guverne începuseră să se poarte 
amiabil, ca şi când în lume ar fi fost pace, şi nu un armistițiu 
fragil. Analiza iniţială a lui Bean era încă valabilă. Rusia 
fusese în spatele tentativei de lovitură de stat a Mareşalului 
în Războiul Ligii şi era destul de probabil ca tot Rusia să fie 
în spatele răpirii Petrei Arkanian. 

Totuşi, nu avea nici o dovadă sigură a acestui fapt şi nu 
cunoştea nici un mod s-o obţină - acum, când nu mai era în 
interiorul unei locaţii a Flotei, nu mai avea acces la 
sistemele computerizate ale armatei. Astfel că îşi păstră 
pentru sine scepticismul şi glumi pe seama asta. 

— Nu ştiu, Nikolai, zise. Înscenarea răpirii ar avea un efect 
şi mai destabilizator, aşa că trebuie să spun că dacă a fost 


luată de propriul guvern demonstrează că au mare mare 
nevoie de ea, altfel e o mare prostie. 

— Dacă ei nu sunt proşti, zise tatăl, cine a făcut-o? 

— Cineva care are ambiția să lupte şi să câştige războaie şi 
care e destul de inteligent ca să ştie că are nevoie de un 
comandant sclipitor, spuse Bean. Cineva care este fie destul 
de mare, fie destul de invizibil, fie destul de departe de 
Armenia ca să nu-i pese de consecinţele răpirii ei. De fapt, 
aş paria că cei care au luat-o ar fi tare încântați dacă ar 
izbucni războiul în Caucaz. 

— Deci tu crezi că e o naţiune mare şi puternică din 
apropiere? întrebă tatăl. 

Bineînţeles că exista o singură naţiune mare şi puternică 
în apropiere de Armenia. 

— Posibil, dar nu se spune, zise Bean. Oricine are nevoie 
de un comandant ca Petra vrea ca lumea să fie agitată. 
Dacă e suficient de agitată, oricine poate ajunge în vârf. 
Există multe tabere care să lupte una împotriva alteia. 

lar acum, că o spusese, Bean începu s-o şi creadă. Doar 
pentru că Rusia fusese cea mai agresivă naţiune înaintea 
Războiului Ligii nu însemna că alte naţiuni nu aveau 
intenţia să intre în joc. 

— Într-o lume dominată de haos, spuse Nikolai, câştigă 
armata cu cel mai bun comandant. 

— Dacă vrei să găseşti răpitorul, caută ţara care vorbeşte 
cel mai mult despre pace şi împăcare, zise Bean, jucându-se 
cu ideea şi spunând tot ce-i trecea prin minte. 

— Eşti prea cinic, replică Nikolai. Unii dintre cei care 
vorbesc despre pace şi împăcare chiar vor pace şi 
împăcare. 

— Fii atent: naţiunile care se oferă să arbitreze sunt cele 
care cred că ar trebui să conducă lumea, iar asta e doar 
una dintre mişcările jocului. 

Tatăl râse. 

— Nu te baza prea mult pe asta. Majoritatea naţiunilor 
care se oferă mereu să arbitreze încearcă să-şi 


redobândească statutul pierdut, nu să câştige o nouă 
putere. Franţa. America. Japonia. Ei sunt mereu 
intermediari pentru că s-au obişnuit să aibă puterea în 
spatele lor şi încă nu s-au prins că n-o mai au. 

Bean zâmbi. 

— N-ai de unde să ştii, nu-i aşa, Papa? Chiar faptul că 
excludem posibilitatea ca ei să fie răpitorii mă face să-i 
privesc ca pe cei mai probabili candidaţi. 

Nikolai râse şi fu de acord. 

— Asta e problema când ai în casă doi absolvenţi ai Şcolii 
de Luptă, spuse tatăl lor. Vă închipuiţi că dacă înţelegeţi 
gândirea militară înţelegeţi şi gândirea politică. 

— E vorba doar de manevre şi de evitarea luptei până 
când eşti net superior, zise Bean. 

— Dar e vorba şi despre dorinţa de putere, sublinie tatăl. 
Chiar dacă unii indivizi din America, Franţa şi Japonia îşi 
doresc puterea, poporul nu o doreşte. Conducătorii lor n-o 
să-i poată pune în mişcare. Trebuie să te uiţi la naţiunile în 
formare. Popoare agresive care cred că suferă nedreptăţi, 
că sunt subestimate. Războinice, agitate. 

— Un popor întreg de oameni războinici, agitaţi? întrebă 
Nikolai. 

— Pare a fi Atena, spuse Bean. 

— Un popor care are această atitudine faţă de alte 
popoare, zise tatăl. Unele naţiuni islamice conştiente de 
sine au tupeul să facă un astfel de joc, dar niciodată nu ar 
răpi o fată creştină ca să le conducă armatele. 

— Ar putea-o răpi ca să împiedice propria ei naţiune să se 
folosească de ea, spuse Nikolai. Ceea ce iar ne duce cu 
gândul la vecinii Armeniei. 

— E un puzzle interesant, pe care o să-l putem vedea mai 
târziu, după ce vom ajunge acolo, în locul spre care ne 
îndreptăm. 

Nikolai şi tatăl lui îl priviră ca pe un nebun. 

— Ne îndreptăm? întrebă tatăl. Mama fu cea care înţelese. 


— Răpesc un absolvent al Şcolii de Luptă. Nu e numai atât, 
ci şi un membru al echipei lui Ender în bătălia cea reală. 

— Unul dintre cei mai buni, zise Bean. Tatăl fu sceptic. 

— Un incident nu înseamnă că urmează un tipar. 

— Hai să nu aşteptăm să vedem cine va fi următorul, zise 
mama. Mai bine să mă simt ridicol că am reacţionat 
disproporționat decât să plâng că am înlăturat o 
posibilitate. 

— Mai lasă să treacă câteva zile, spuse tatăl. O să se 
liniştească totul. 

— Deja le-am lăsat şase ore, replică Bean. Dacă răpitorii 
au răbdare nu vor mai da nici o lovitură timp de câteva luni. 
Dar dacă sunt nerăbdători, deja s-au pus în mişcare spre 
celelalte ţinte. Din câte ştim, singurul motiv pentru care 
Nikolai şi cu mine nu suntem deja în sac e că le-am încurcat 
planurile plecând în vacanţă. 

— Sau, observă Nikolai, şederea noastră pe insulă le oferă 
ocazia perfectă. 

— Tată, zise mama, de ce nu ceri protecţie? Tatăl ezită. 

Bean înţelese de ce. Jocul politic era unul delicat, şi tot ce 
ar fi făcut tatăl lor acum ar fi putut avea repercusiuni 
asupra întregii sale cariere. 

— N-o să se interpreteze ca şi când ai cere privilegii 
speciale pentru tine, spuse Bean. Eu şi cu Nikolai suntem 
nişte resurse naţionale preţioase. Cred că Primul Ministru a 
fost înregistrat spunând asta de mai multe ori. E o idee 
bună ca Atena să ştie unde suntem şi să le sugerăm să ne 
protejeze şi să ne scoată de aici. 

Tatăl luă telefonul mobil. 

Obţinu numai un semnal de linie ocupată. 

— Asta e, zise Bean. E imposibil ca sistemul de telefonie să 
fie prea ocupat aici, în Ithaca. Avem nevoie de o navă. 

— Un avion, sugeră mama. 

— O barcă, zise Nikolai. Şi nu una închiriată. Probabil 
aşteaptă să le cădem în braţe, deci n-o să aibă loc o luptă. 


— Câţiva dintre vecini au bărci. Dar nu-i cunoaştem pe 
oamenii ăştia. 

— Ne cunosc ei pe noi. în special pe Bean. Ştii, suntem 
eroi de război. 

— Dar orice casă din jur poate fi chiar cea din care ne 
pândesc, spuse tatăl. Dacă ne pândesc. Nu putem avea 
încredere în nimeni. 

— Hai să ne punem costumele de baie, zise Bean. Ne 
plimbăm pe plajă şi apoi mergem cât putem de departe 
spre interiorul insulei ca să găsim pe cineva care are o 
barcă. 

Fiindcă nimeni nu avea un plan mai bun, îl puseră pe 
acesta imediat în aplicare. În două minute ieşeau pe uşă, 
fără portofel sau poşetă, deşi părinţii lor strecuraseră în slip 
câteva acte de identitate şi carduri. Bean şi Nikolai râdeau 
şi se tachinau reciproc ca de obicei, mama şi tata se ţineau 
de mână şi vorbeau liniştiţi, zâmbindu-le fiilor lor... ca de 
obicei. Nici un semn de alarmă. Nimic care să-i provoace să 
acţioneze pe cei care îi urmăreau. 

Merseseră doar un sfert de milă în susul plajei când auziră 
o explozie puternică, ca şi când ar fi fost aproape, şi unda 
de şoc îi făcu să se clatine. Mama căzu. Tatăl o ajută să se 
ridice, iar Bean şi Nikolai priviră înapoi. 

— Poate că nu e casa noastră, zise Nikolai. 

— Hai să nu ne întoarcem să ne convingem, replică Bean. 

Începură să alerge pe plajă, potrivindu-şi paşii după ai 
mamei, care şchiopăta puţin pentru că-şi julise un genunchi 
şi şi-l scrântise pe celălalt în cădere. 

— Luaţi-o înainte, spuse ea. 

— Mamă, zise Nikolai, dacă te iau pe tine e acelaşi lucru 
cu a ne lua pe noi, pentru că am face orice vor ei ca să te 
avem înapoi. 

— Nu vor să ne ia pe noi, spuse Bean. Au vrut-o pe Petra. 
Pe mine mă vor mort. 

— Nu, gemu mama. 


— Are dreptate, zise tatăl. Nu arunci o casă în aer ca să-i 
răpeşti pe cei dinăuntru. 

— Dar nu ştim dacă a fost casa noastră, insistă mama. 

— Mamă, zise Bean. E strategie de bază. Orice resursă pe 
care nu o poţi controla o distrugi ca să n-o poată folosi 
duşmanul. 

— Care duşman? Grecia nu are duşmani! 

— Când cineva vrea să conducă lumea, spuse Nikolai, în 
cele din urmă toţi îi sunt duşmani. 

— Cred că ar trebui să alergăm mai repede, zise mama. 
Aşa şi făcură. 

Pe când alergau, Bean se gândi la ce spusese mama sa. 
Răspunsul lui Nikolai era corect, bineînţeles, dar Bean nu 
se putea împiedica să nu-şi pună problema: poate că Grecia 
nu are duşmani, dar eu am. Undeva, în lume, Ahile trăieşte. 
Presupunea că e închis, ţinut prizonier pentru că era bolnav 
mintal, pentru că ucisese în mod repetat. Graff promisese 
că nu va fi niciodată eliberat. Dar Graff fusese trimis la 
Curtea Marţială - achitat, desigur, dar retras din armată. 
Acum era Ministru al Colonizării, nemaifiind într-o poziţie 
care să-i permită să-şi ţină promisiunea referitoare la Ahile. 
„Şi Ahile vrea un singur lucru, să mă vadă mort.” 

Răpirea Petrei era ceva la care Ahile s-ar fi gândit. Şi dacă 
ar fi fost într-o poziţie care să-i permită să provoace 
evenimentele - dacă vreun guvern sau grupare l-ar asculta 
- atunci ar fi fost destul de simplu pentru el să-i convingă pe 
acei oameni să-l ucidă pe Bean. 

Sau Ahile ar insista să fie de faţă personal? 

Probabil că nu. Ahile nu era un sadic. Ucisese cu propriile 
mâini atunci când fusese nevoie, dar niciodată nu se pusese 
în pericol. De fapt, ar fi preferat să ucidă de la distanţă, să 
facă alte mâini treaba lui. 

Cine altcineva l-ar vrea mort pe Bean? Orice alt duşman ar 
căuta să-l captureze. Rezultatele lui din Şcoala de Luptă 
fuseseră făcute publice de când cu procesul lui Graff. 
Militarii tuturor naţiunilor ştiau că el era puştiul care în 


multe privinţe îl surclasase pe însuşi Ender. El ar fi fost cel 
mai dorit. De asemenea, ar fi fost şi cel mai de temut, dacă 
ar fi fost de cealaltă parte într-un război. L-ar fi ucis dacă ar 
fi ştiut că nu-l pot avea. Dar mai întâi ar fi încercat să-l 
obţină. Doar Ahile ar prefera să-l vadă mort. 

Nu spuse nimic din toate astea familiei sale. Temerile pe 
care le avea în legătură cu Ahile ar fi părut paranoice. Nu 
ştia nici el dacă să le creadă. Şi totuşi, în timp ce fugea pe 
plajă împreună cu familia lui, era din ce în ce mai sigur că 
cei care o răpiseră pe Petra erau cumva sub influenţa lui 
Ahile. 

Auziră elicopterele înainte de a le putea vedea, iar Nikolai 
reacţiona instantaneu. 

— Spre interior! strigă. Se agăţară de cea mai apropiată 
scară de lemn care ducea pe faleză. 

Erau abia la jumătate, când apărură elicopterele. Nu avea 
nici un rost să încerce să se ascundă. Unul dintre elicoptere 
ateriza pe plajă sub ei, celălalt pe faleză, deasupra. 

— În jos e mai uşor decât în sus, zise tatăl. Iar elicopterele 
au însemnele armatei Greciei. 

Bean nu le mai atrase atenţia, fiindcă ştiau cu toţii că 
Grecia era partea Noului Pact Varşovia, şi era posibil ca 
armata greacă să acţioneze sub comandă rusească. 

Coborâră scările în tăcere. Speranţa, disperarea şi teama 
se citeau pe rând pe feţele lor. 

Soldaţii care coborâră din elicoptere purtau uniformele 
armatei Greciei. 

— Cel puţin nu se prefac că sunt turci, zise Nikolai. 

— Dar de unde ştie armata greacă să vină să ne salveze? 
întrebă mama. Explozia a avut loc abia cu câteva minute în 
urmă. 

Răspunsul veni destul de repede, imediat ce ajunseră pe 
plajă. Un colonel pe care tatăl lor îl cunoştea întrucâtva le 
ieşi în întâmpinare, salutându-i. De fapt, salutându-l pe 
Bean, cu respectul datorat unui veteran al Războiului 
Furnicilor. 


— Vă transmit salutări din partea generalului Thrakos, 
zise colonelul. Ar fi venit el însuşi, dar nu a fost timp de 
pierdut când am primit avertismentul. 

— Colonele Dekanos, credem că fiii noştri ar putea fi în 
pericol, spuse tatăl. 

— Ne-am dat seama de asta de cum am aflat despre 
răpirea Petrei Arkanian, zise Dekanos. Dar nu eraţi acasă şi 
a durat câteva ore până să aflăm unde sunteţi. 

— Am auzit o explozie, interveni mama. 

— Dacă aţi fi fost în casă, aţi fi fost la fel de morţi ca şi cei 
din casele alăturate. Armata înconjoară zona. Cincisprezece 
elicoptere au fost trimise să vă caute pe voi - speram - sau, 
dacă voi aţi fi fost morţi, pe făptaşi. Am raportat deja la 
Atena că sunteţi vii şi nevătămaţi. 

— Bruiază liniile telefonice, spuse tatăl. 

— Cei care fac asta sunt o organizaţie eficientă, zise 
Dekanos. S-a dovedit că încă nouă copii au fost răpiți la 
câteva ore după Petra Arkanian. 

— Cine? întrebă Bean. 

— Nu ştiu încă numele. Numai numărul. 

— A fost vreunul dintre ceilalţi ucis? întrebă Bean. 

— Nu. Oricum, nu din câte am auzit. 

— Atunci de ce ne-au aruncat casa în aer? se miră mama. 

— Dacă am şti de ce, zise Dekanos, am şti şi cine a făcut-o. 
Şi invers. 

Se prinseră de scaune cu centurile de siguranţă. 
Elicopterul se ridică de pe plajă - dar nu prea sus. Celelalte 
elicoptere deja erau aliniate în jurul şi deasupra lor. O 
escortă aeriană. 

— Trupele de la sol continuă să caute făptaşii, spuse 
Dekanos. Dar supraviețuirea voastră este principala 
noastră prioritate. 

— Apreciem asta, zise mama. 

Dar Bean nu era chiar atât de mulţumit. Desigur, soldaţii 
greci îi vor ascunde şi îi vor proteja cu grijă. Dar orice ar 
face, nu vor putea să ascundă locaţia lor faţă de guvernul 


grec. lar guvernul grec făcea parte din Pactul Varşovia 
dominat de câteva generaţii de Rusia, încă de dinaintea 
Războiului Furnicilor. Prin urmare, Ahile - dacă era vorba 
de Ahile, dacă pentru Rusia lucra, dacă, dacă - ar fi putut 
afla unde erau. Bean ştia că pentru el nu era suficient să fie 
protejat. Trebuia să fie ascuns cu adevărat, undeva unde 
nici un guvern să nu-l poată găsi, unde nimeni altcineva în 
afară de el să nu ştie cine era. 

Faptul că nu era numai un copil, ci un copil faimos, 
devenea o problemă. Cu tinereţea şi celebritatea lui, era 
aproape imposibil să se mişte neobservat prin lume. Va avea 
nevoie de ajutor. Pentru moment însă trebuie să rămână 
sub pază militară şi să spere pur şi simplu că lui îi va lua 
mai puţin timp ca să scape decât i-ar lua lui Ahile să ajungă 
la el. 

Dacă era vorba de Ahile. 

MESAJ ÎNTR-O STICLĂ. 

To: Carlotta Yagape (8 vatican, net/orders/sisters/ind 
From: Graff%pilgrimagegcolmin.gov Re: Pericol. 

Habar n-am unde te afli şi asta e bine, pentru că sunt 
convins că eşti în mare pericol, şi cu cât eşti mai greu de 
găsit, cu atât mai bine. 

Deoarece nu mai fac parte din F. [., nu mai sunt la curent 
cu lucrurile care se întâmplă acolo. Dar programele de ştiri 
sunt pline cu reportaje despre răpirea majorităţii colegilor 
lui Ender de la Şcoala de Comandă. Oricine poate să fi făcut 
asta, sunt destule naţiuni sau grupări care pot concepe şi 
duce la îndeplinire un asemenea proiect. Ceea ce poate nu 
ştii e că pe unul dintre ei nu au încercat să-l răpească. Am 
aflat de la un prieten că locuinţa de pe plaja din Ithaca unde 
Bean şi familia lui îşi petreceau vacanţa a fost pur şi simplu 
aruncată în aer; explozia a fost atât de puternică, încât 
casele învecinate au fost distruse şi toţi cei din ele ucişi. 
Bean şi familia sa fugiseră deja şi se află acum sub protecţia 
armatei Greciei. Se presupune că ăsta e un secret, în 
speranţa că asasinii vor crede că au reuşit, dar de fapt, la 


fel ca majoritatea guvernelor, şi cel grec lasă să scape 
informaţiile ca o strecurătoare, iar asasinii probabil ştiu 
deja mai multe decât ştiu eu despre locul unde se află Bean. 

Există o singură persoană pe Pământ care ar vrea să-l 
vadă pe Bean mort. 

Asta înseamnă că nu doar cei care l-au scos pe Ahile din 
spitalul de boli mintale se folosesc de el -el e cel care 
provoacă sau cel puţin influenţează deciziile lor, astfel încât 
să se potrivească cu planurile lui secrete. Tu eşti în pericol. 
Pentru Bean însă, pericolul e şi mai mare. Trebuie să se 
ascundă foarte bine, şi nu poate fi lăsat singur. Singura 
şansă de a vă salva este să părăsiţi amândoi planeta. În 
câteva luni vor fi lansate primele nave colonizatoare. Dacă 
eu sunt singurul care vă cunoaşte adevărata identitate, 
sunteţi în siguranţă până la lansare. Dar trebuie să-l 
scoatem pe Bean din Grecia cât de repede posibil. Eşti de 
acord cu mine? 

Nu-mi spune unde eşti. Găsim noi cum să ne întâlnim. 

Cât de proastă o credeau? 

Petrei îi luă cam o jumătate de oră să-şi dea seama că 
oamenii ăia nu erau turci. Nu că ea ar fi fost vreun expert în 
lingvistică, dar bombăneau mereu şi din când în când 
scăpau câte un cuvânt rusesc. Nici ruseşte nu înţelegea, în 
afară de câteva cuvinte împrumutate în limba armeană. Şi 
azerii împrumutaseră astfel de cuvinte, dar problema era 
că atunci când rosteşti în armeană un cuvânt împrumutat 
din rusă îl pronunţi cu accent armean. Clovnii ăştia 
pronunţau astfel de cuvinte cu accent nativ rusesc. Ar fi 
trebuit să fie de-a dreptul retardată să nu-şi dea seama că 
imaginea lor de turci era doar o mască. 

Astfel că, atunci când decise că aflase suficiente lucruri 
ascultând cu ochii închişi, vorbi în esenţială: 

— Încă n-am trecut Caucazul? Când pot să mă duc să fac 
pipi? 

Cineva spuse ceva nepoliticos. 

— Nu, pipi, spuse ea. 


Deschise ochii şi clipi. Se afla pe podeaua unei maşini de 
teren. încercă să se ridice, dar un bărbat o împinse înapoi 
cu piciorul. 

— O, isteaţă mişcarea. Nu trebuie să fiu văzută în timp ce 
suntem pe pistă, dar cum o să mă urcați în avion fără să mă 
vadă nimeni? O să vreţi să merg şi să mă port normal ca să 
nu se agite spiritele, aşa-i? 

— O să te porţi aşa cum îţi spunem noi sau te omoram, zise 
bărbatul cu talpa grea. 

— Dacă aţi fi fost autorizaţi să mă ucideţi, aş fi fost moartă 
la Maralik. 

Încercă iar să se ridice. Din nou, talpa o împinse jos. 

— Ascultaţi-mă bine, zise ea. Am fost răpită pentru că 
cineva are nevoie de mine să le organizez un război. Asta 
înseamnă că trebuie să mă întâlnesc cu superiorii voştri. Ei 
nu sunt atât de proşti încât să creadă că pot obţine ceva util 
de la mine fără să colaborez de bunăvoie. De asta nu v-au 
lăsat s-o ucideţi pe mama. Deci când o să le spun că nu voi 
face nimic pentru ei până nu am coaiele voastre într-o 
pungă, cât credeţi că le va lua să hotărască ce e mai 
important pentru ei? Creierul meu sau coaiele voastre? 

— Suntem autorizaţi să te ucidem. 

În câteva clipe înţelese de ce le-ar fi fost acordată o 
asemenea autorizare unor astfel de dobitoci. 

— Numai dacă aş fi în pericol iminent de a fi salvată. 
Atunci mai degrabă m-ar ucide decât să lase pe altcineva să 
se folosească de mine. Hai să vă dau motive întemeiate aici, 
pe pista aeroportului Gyuniri. 

De data asta auzi un alt cuvânt urât. 

Cineva spuse repezit o frază în ruseşte. înţelese esenţa 
acesteia din intonaţie şi din râsul amar care urmă. „Ai fost 
avertizat că e un geniu.” 

Geniu, pe naiba. Dacă era atât de deşteaptă, de ce nu 
anticipase posibilitatea ca cineva să pună mâna pe copiii 
care câştigaseră războiul? Trebuiau să fie toţi copiii, nu 
doar ea, fiindcă ea era prea la coada listei pentru ca cineva 


din afara Armeniei s-o considere unica alegere. Când găsise 
uşa din faţă încuiată, ar fi trebuit să alerge la poliţie în loc 
să-şi piardă vremea ducându-se la uşa din spate. Încuierea 
uşii era o altă prostie pe care o făcuseră ei. În Rusia toată 
lumea încuie uşa, probabil crezuseră că aşa e şi în Armenia. 
Ar fi trebuit să se documenteze mai bine. Desigur că asta 
nu 0 ajuta acum. Cu excepţia faptului că aflase că nu sunt 
chiar atât de atenţi şi nici atât de deştepţi. Oricine poate 
răpi pe cineva care nu se păzeşte. 

— Deci Rusia îşi face planuri de dominație mondială, aşa 
e? întrebă. 

— Gura! zise bărbatul din faţa ei. 

— Ştiţi că nu vorbesc ruseşte, şi nici nu voi învăţa. 

— N-o să fie nevoie, zise o femeie. 

— Nu e ironic? rosti Petra. Rusia plănuieşte să conducă 
lumea, dar ca s-o facă trebuie să vorbească englezeşte. 

Talpa o apăsă mai puternic pe stomac. 

— Aminteşte-ţi de coaiele tale în pungă, zise ea. După o 
clipă, piciorul slăbi apăsarea. 

Ea se ridică, şi de data asta nimeni n-o mai împinse înapoi. 

— Dezlegaţi-mă ca să mă pot aşeza pe scaun. Haideţi! Mă 
dor braţele în poziţia asta! N-aţi învăţat nimic din zilele 
KGB-ului? Oamenilor inconştienţi nu trebuie să li se 
oprească circulaţia sângelui. O armeanca de paisprezece 
ani poate fi destul de uşor doborâtă de nişte bătăuşi ruşi 
mari şi puternici. 

Îi scoaseră legăturile şi o aşezară între Talpă Grea şi un tip 
care nu o privea deloc, ci stătea cu privirea aţintită pe 
fereastra din stânga, apoi pe cea din dreapta, şi din nou pe 
cea din stânga. 

— Deci ăsta e aeroportul Gyuniri? 

— Ce, nu-l recunoşti? 

— N-am mai fost până acum aici. Când să fi fost? N-am 
făcut decât două călătorii cu avionul în viaţa mea, una din 
Erevan când aveam cinci ani şi cealaltă la întoarcere, nouă 
ani mai târziu. 


— Ştia că e Gyuniri pentru că e cel mai apropiat aeroport 
care nu e folosit de aeronave comerciale, zise femeia. 

Vorbea cu o voce lipsită de orice intonaţie; fără dispreţ, 
fără respect. Pur şi simplu... plat. 

— A cui a fost ideea asta isteaţă? Presupun că generalii 
captivi nu au strategii prea bune. 

— În primul rând, de ce naiba crezi că ne-ar spune cineva 
asta nouă? zise femeia. În al doilea rând, e mai bine să taci 
din gură şi să afli lucrurile pe măsură ce devin importante. 

— Pentru că sunt o extrovertită vorbareaţă şi veselă căreia 
îi place să-şi facă prieteni. 

— Eşti o introvertită băgăcioasă care face pe şefa şi 
căreia-i place să enerveze oamenii, spuse femeia. 

— O, chiar v-aţi documentat. 

— Nu, doar am observat. 

Deci avea simţul umorului. Poate. 

— Mai bine te-ai ruga să trecem peste Caucaz înainte să 
trebuiască să răspunzi în faţa Forţelor Aeriene Armene. 

Talpă Grea scoase un sunet batjocoritor, dovedind că nu 
recunoaşte o ironie atunci când o aude. 

— Da, probabil că aveţi un avion mic şi vom zbura pe 
deasupra Mării Negre. Ceea ce înseamnă că sateliții F. 1. 
vor şti exact unde mă aflu. 

— Nu mai faci parte din personalul F. [., spuse femeia. 

— Ceea ce înseamnă că nu le mai pasă ce ţi se întâmplă, 
adăugă Talpă Grea. 

Între timp, maşina oprise lângă un avion mic. 

— Un avion cu reacţie, sunt impresionată, zise Petra. Are 
ceva armament la bord? Sau e doar înţesat cu explozibil, să 
mă puteţi arunca în aer cu tot cu avion, în caz că Forţele 
Armate Armene încearcă să vă silească să aterizaţi? 

— Trebuie să te legăm din nou? întrebă femeia. 

— Asta ar da bine pentru oamenii din turnul de control. 

— Scoateţi-o, spuse femeia. 

În mod stupid, bărbaţii din ambele părţi deschiseră uşile şi 
coborâră, lăsând-o să-şi aleagă ieşirea. Îl alese pe Talpă 


Grea fiindcă ştia că era prost, în timp ce despre celălalt nu 
avea nici o bănuială. Şi într-adevăr era prost, pentru că o 
apucă cu o singură mână în timp ce pe cealaltă o folosea ca 
să închidă uşa. Aşa că ea se aplecă într-o parte ca şi cum s- 
ar fi împiedicat, dezechilibrân-du-l, şi apoi, continuând să se 
ţină de el ca să-şi sprijine greutatea, îl lovi de două ori, o 
dată în vintre şi o dată în genunchi. Ateriza ferm în ambele 
cazuri, iar el îi dădu drumul cu amabilitate înainte de a 
cădea zvârcolindu-se, cu o mână între picioare şi cu cealaltă 
încercând să-şi pună rotula la loc. 

Oare credeau că uitase tot antrenamentul pentru lupta 
corp la corp? Nu-l avertizase că va avea boaşele într-o 
pungă? 

O luă la fugă, simțindu-se mulţumită de viteza pe care o 
căpătase după lunile de alergări la şcoală, până când îşi 
dădu seama că ei nu o urmăreau. Şi asta însemna că ştiau 
că nu e necesar. 

Imediat, simţi ceva ascuţit străpungându-i pielea deasupra 
omoplatului drept. Avu timp să încetinească, dar nu şi să se 
oprească înainte de a se prăbuşi din nou, inconştientă. 

De data asta o ţinură sedată până ajunseră la destinaţie şi, 
fiindcă nu putu să vadă alt decor în afara pereţilor a ceea ce 
părea un buncăr subteran, nu avea nici o bănuială asupra 
locului unde o duseseră. Doar că era undeva în Rusia. Şi 
după durerea resimţită în jurul vânătăilor de pe braţe, gât 
şi picioare şi zgârieturile de pe genunchi, palme şi nas, îşi 
dădu seama că nu fuseseră prea blânzi cu ea. Era preţul pe 
care îl plătea pentru că era o introvertită băgăcioasă care 
face pe şefa. Sau poate era o consecinţă a faptului că 
enerva oamenii. 

Zăcu în pat până intră o doctoriţă şi-i trată zgârieturile cu 
un amestec fără anestezic de alcool şi acid, sau cel puţin 
aşa părea. 

— Asta în cazul că nu mă doare destul? întrebă ea. 
Doctoriţa nu răspunse. Probabil o preveniseră în legătură 
cu ce păţesc cei care vorbesc cu ea. 


— Tipul pe care l-am lovit la ouă a trebuit să şi le 
amputeze? 

Nici un răspuns. Nici măcar o urmă de amuzament. Oare 
aceasta era singura persoană cu carte din Rusia care nu 
vorbea Esenţiala? 

I se aduse de mâncare, luminile se stinseră şi se aprinseră, 
dar nimeni nu veni ca să-i vorbească şi nu i se dădu voie să 
iasă din cameră. Nu auzea nimic prin uşile grele, şi deveni 
clar că pedeapsa pentru purtarea urâtă din timpul 
călătoriei urma să fie o perioadă de arest solitar. 

Se hotărî să nu cerşească milă. Într-adevăr, odată ce 
înţelese clar că era izolată, acceptă faptul şi se izola şi mai 
mult, fără să vorbească sau să răspundă oamenilor care 
veneau şi plecau. Nici ei nu încercară niciodată să-i 
vorbească, astfel încât în jurul ei liniştea era totală. 

Nimeni nu înţelegea cât era de singură. Cum mintea ei 
putea să-i arate mai mult decât ar fi făcut-o vreodată simpla 
realitate. Îşi putea reaminti lucrurile, exact aşa cum se 
întâmplaseră. Discuţii întregi. Şi apoi versiuni noi ale acelor 
discuţii, în care ea era capabilă să rostească lucrurile 
inteligente la care de fapt se gândise mai târziu. 

Putea chiar să retrăiască fiecare clipă a luptelor de pe 
Eros. În special lupta în timpul căreia adormise. Cât fusese 
de obosită. Cum se străduise din răsputeri să rămână 
trează. Cum îşi simţise mintea atât de greoaie încât 
începuse să uite unde se afla, şi de ce, chiar şi cine era. 

Ca să scape de repetarea la nesfârşit a acestei scene, 
încerca să se gândească la alte lucruri. La părinţii şi la 
frăţiorul ei. Îşi putea reaminti tot ce spuseseră şi făcuseră 
de când se întorsese ea, dar după un timp singurele 
amintiri care contau pentru ea deveniră cele de demult, 
dinaintea Şcolii de Luptă. Amintiri pe care şi le reprimase 
cât putuse de bine timp de nouă ani. Toate promisiunile 
unei vieţi de familie, pe care o pierduse. Despărțirea, când 
mama ei plânsese şi-o lăsase să plece. Mâna tatălui ei, 
conducând-o spre maşină. înainte, mâna aceea întotdeauna 


însemnase că e în siguranţă. Dar acum o ducea spre un loc 
în care nu se va mai simţi vreodată în siguranţă. Ştia că ea 
alesese să meargă - dar era doar un copil, şi ştia că asta se 
aştepta de la ea. Că nu trebuia să cadă pradă tentaţiei de a 
fugi la mama ei înlăcrimată, să se agaţe de ea şi să spună 
nu, n-am s-o fac, să devină altcineva soldat, eu vreau să 
rămân aici şi să gătesc împreună cu mama şi să mă joc cu 
păpuşile mele. Nu să merg în spaţiu şi să învăţ să ucid 
creaturi oribile şi bizare - şi, de fapt, şi oameni, care au 
avut încredere în mine atunci când am... adormit. 

Nu era prea fericită când rămânea singură cu amintirile 
ei. 

Încercă să flămânzească; ignoră pur şi simplu mâncarea 
pe care i-o aduceau, chiar şi lichidele, nepunând nimic în 
gură. Se aşteptase ca astfel cineva să-i vorbească, s-o 
amăgească. Dar nu. Doctorul intră, îi făcu o injecție în braţ, 
iar când se trezi simţi o durere puternică în locul în care 
fusese perfuzia şi astfel îşi dădu seama că nu are nici un 
rost să refuze mâncarea. 

La început nu se gândi să ţină un calendar, dar după 
perfuzie întocmi unul pe propriul trup, înfigându-şi unghia 
în încheietura mâinii până dădea sângele. Şapte zile pe 
încheietura stângă, apoi trecu la cea dreaptă, şi tot ce 
trebuia să ţină minte era numărul de săptămâni. 

Dar nu se mai osteni să treacă la a treia. îşi dădu seama că 
ei aveau de gând să aştepte pentru că, la urma urmelor, îi 
răpiseră pe ceilalţi copii, şi fără îndoială că unii cooperau, 
astfel încât pentru ei nu era nici o problemă dacă ea stătea 
în celulă şi rămânea din ce în ce mai în urmă, iar când în 
final ar fi ieşit la lumină, ar fi fost cea mai slabă dintre ei la 
orice ar fi făcut. 

Bun, şi de ce i-ar fi păsat ei? Oricum n-o să-i ajute 
niciodată. 

Dar dacă voia să aibă vreo şansă să scape de oamenii ăştia 
şi din locul ăsta, trebuia să iasă din cameră şi să fie într-o 


poziţie în care să câştige destulă încredere ca să reuşească 
să se elibereze. 

Încredere. Ei se vor aştepta ca ea să-i mintă, se vor 
aştepta să comploteze împotriva lor. în consecinţă, va trebui 
să fie cât putea de convingătoare. Timpul îndelungat 
petrecut în izolare îi era de folos - desigur, oricine ştie că 
izolarea provoacă presiuni psihice enorme. Alt lucru care o 
ajuta era faptul că fără îndoială aflaseră deja până acum că, 
dintre toţi copiii, ea cedase prima presiunii în timpul 
luptelor de pe Eros. Deci n-ar fi fost dificil să-i facă să 
creadă că are o cădere nervoasă. 

Începu să plângă. Nu era greu. Adunase în ea atâtea 
lacrimi adevărate. Dar ea dădu o altă formă acestor emoţii, 
le transformă într-un plâns tânguitor care se repeta iar şi 
iar. Îi curgea nasul, dar nu şi-l suflă. Lacrimile îi şiroiau pe 
obraji, dar nu le şterse. Perna i se îmbibă cu lacrimi şi se 
acoperi de muci, dar ea nu se îndepărtă de locul acela ud. 
în schimb, Îşi frecă capul de pernă răsucindu-se, până când 
părul i se îmbâcsi şi faţa i se acoperi cu un strat de 
mucozităţi. Se asigură că plânsul ei nu devenea prea 
disperat - să nu creadă nimeni că încerca să atragă atenţia. 
Se jucă cu ideea de a tăcea dacă intra cineva în cameră, dar 
în final o respinse - îşi imagina că ar fi mai convingător dacă 
ar fi nepăsă-toare faţă de oamenii care intră şi ies. 

Strategia funcţiona. După o zi, cineva intră şi îi făcu încă o 
injecție. Şi de data asta, când se trezi se afla pe un pat de 
spital, lângă o fereastră prin care se zărea un cer nordic, 
fără nori. Şi alături de ea pe pat stătea Blândul Dink. 

— Salut, Dink, zise. 

— Salut, Petra. I-ai bătut măr pe toţi ăştia. 

— Omul face ce poate pentru o cauză bună, zise ea. Cine 
mai e? 

— Tu eşti ultima care a ieşit de la izolare. Au luat toată 
echipa de pe Eros, Petra. Cu excepţia lui Ender, bineînţeles. 
Şi a lui Bean. 

— Nu e la izolare? 


— Nu, n-au ţinut secret pe cine au în celule. Credem că tu 
ţi-ai făcut cea mai tare apariţie. 

— Cine a fost al doilea cel mai rezistent? 

— Cui îi pasă? Noi am ieşit toţi în prima săptămână. Tu ai 
rezistat cinci. 

Deci trecuseră două săptămâni şi jumătate înainte de a-şi 
începe calendarul. 

— Pentru că eu sunt proastă. 

— Încăpăţânată e cuvântul potrivit. 

— Ştii unde suntem? 

— În Rusia. 

— Întrebam unde anume în Rusia. 

— Ei ne-au asigurat că undeva departe de orice graniţă. 

— Ce posibilităţi avem? 

— Pereţi foarte groşi. Nici o unealtă. Supraveghere 
constantă. Ne cântăresc şi reziduurile corporale, nu 
glumesc. 

— Ce ne pun să facem? 

— Un fel de Şcoală de Luptă tâmpită. Ne-am împăcat un 
timp cu ideea până când Molo Musca a cedat nervos, şi 
când unul dintre profesori a citat una dintre generalizările 
cel mai stupide ale lui Von Clausewitz, Musca a continuat 
citatul, frază după frază, paragraf după paragraf, iar noi 
ceilalţi ne-am alăturat cât am putut mai bine - adică, nimeni 
nu are aşa memorie ca Musca, dar ne-am descurcat OK - şi 
în final ei au înţeles ideea că am putea să le predăm noi lor 
lecţiile alea stupide. Aşa că acum nu sunt decât... jocuri de 
război. 

— Iar? Crezi că au de gând să ne anunţe brusc mai încolo 
că jocurile sunt adevărate? 

— Nu, e doar muncă de planificare. Creează strategii 
pentru un război între Rusia şi Turkmenistan. Rusia şi o 
alianţă cu Turkmenistan, Kazahstan şi Azerbaidjan contra 
Turciei. Război cu Statele Unite şi Canada. Război cu 
vechea alianţă NATO, în afară de Germania. Război cu 
Germania. Şi aşa mai departe. China. India. Chiar şi lucruri 


într-adevăr stupide, de exemplu între Brazilia şi Peru, care 
nu au nici un sens, dar poate ne testează adaptabilitatea 
sau ceva de genul ăsta. 

— Toate astea în cinci săptămâni? 

— Trei săptămâni de lecţii teoretice, apoi două de jocuri de 
război. Vezi tu, după ce ne terminăm planul, ei îl pun pe 
computer şi ne arată cum merge. Într-o zi or să se prindă 
că singura cale ca toate astea să nu fie o pierdere de timp e 
să-l pună tot pe unul dintre noi să conceapă planurile 
adversarului. 

— Presupun că tocmai le-ai spus-o. 

— Le-am spus-o mai demult, dar sunt greu de convins. 
Modelul clasic de militar. 'Te face să înţelegi de ce a apărut 
şi s-a dezvoltat conceptul de Şcoală de Luptă. Dacă războiul 
ar fi fost lăsat în seama adulţilor, până acum ar fi fost 
Gândaci la toate mesele din lume. 

— Dar te ascultă? 

— Cred că înregistrează totul şi apoi derulează la viteză 
redusă ca să vadă dacă nu schimbăm mesaje subvocale. 

Petra zâmbi. 

— Deci te-ai decis în cele din urmă să cooperezi? întrebă 
el. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu cred că m-am decis. 

— Hei, ăştia nu te scot din cameră până nu îţi exprimi 
dorinţa sinceră de a fi un copil cuminte şi bun. 

Scutură din cap. 

— Nu cred că am făcut asta. 

— Mda, bine, orice ai fi făcut, tu ai fost ultima din gaşca lui 
Ender care a cedat, puştoaico. 

O sonerie bâzâi scurt. 

— S-a terminat timpul, spuse Dink. Se ridică, se aplecă s-o 
sărute pe frunte şi părăsi încăperea. 

Şase săptămâni mai târziu, Petra se bucura cu adevărat de 
viaţă. Ascultând nemulţumirile copiilor, răpitorii aduseră în 
sfârşit echipament ca lumea. Softuri care le permiteau 


jocuri de război tactice şi strategice foarte realiste. Acces în 
reţea, care să le permită cercetări serioase în teren şi 
facilităţi care să dea o notă de realism jocului lor - deşi ştiau 
că fiecare mesaj trimis era cenzurat, din cauza numărului 
mare de mesaje respinse din tot felul de motive obscure. Se 
bucurau să fie împreună, se antrenau împreună şi, după 
toate aparențele, păreau întru totul fericiţi şi ascultători 
faţă de comandanții ruşi. 

Şi totuşi Petra ştia, ca de altfel toţi ceilalţi, că se prefăceau. 
Aveau secrete. Făceau greşeli prosteşti care, dacă ar fi fost 
făcute în luptă, ar fi condus la omisiuni pe care un inamic 
inteligent le-ar fi exploatat. Poate că răpitorii îşi dădeau 
seama, poate că nu. Cel puţin îi făcea să se simtă mai bine, 
deşi nu vorbeau niciodată despre aşa ceva. Dar fiindcă 
făceau toţi la fel şi cooperau fără să-şi expună acele 
slăbiciuni sau să le exploateze în jocuri, nu puteau decât să 
presupună că toţi simțeau la fel. 

Discutau în voie despre o mulţime de lucruri - disprețul 
faţă de răpitori, amintiri din şcolile de la sol, Şcoala de 
Luptă, Şcoala de Comandă. Şi, bineînţeles, despre Ender. El 
nu era la îndemâna ticăloşilor ăstora, deci aveau grijă să 
vorbească mult despre el, despre cum F. |. era obligată să-l 
folosească pentru a contracara toate planurile prosteşti pe 
care le făceau ruşii. Ştiau că e o cacealma, că F. |. nu ar face 
nimic, dar totuşi vorbeau, în aceste condiţii, Ender era 
argumentul decisiv. 

Până în ziua când unul dintre profesorii de odinioară le 
spuse că se lansase o navă cu colonişti, iar Ender şi sora sa 
Valentine erau la bord. 

— Nici măcar n-am ştiut că are o soră, zise Supă Fierbinte. 

Nu spuse nimeni nimic, dar cu toţii ştiau că e imposibil. 
Toţi ştiau că Ender avea o soră. Dar... orice voia să facă 
Supă Fierbinte, se vor prinde în joc şi vor vedea unde îi va 
duce asta. 

— Indiferent ce ne spun ei, noi ştim sigur un lucru, spuse 
Supă Fierbinte. Wiggin încă e cu noi. 


Din nou, nu înţeleseră ce voia să spună. Totuşi, după o 
scurtă pauză, Shen se bătu cu palma peste piept şi strigă: 

— Mereu în inimile noastre! 

— Da, zise Supă Fierbinte. Ender e în inimile noastre. 
Accentua foarte puţin numele „Ender”. 

Dar înainte spusese Wiggin. 

Şi, înainte de asta, atrăsese atenţia asupra faptului că toţi 
ştiau că Ender avea o soră. Ştiau, de asemenea, că Ender 
are şi un frate. Pe Eros, în timp ce Ender era în pat, 
refăcându-se după criza care urmase descoperirii că luptele 
fuseseră reale, Mazer Rackham le spusese câteva lucruri 
despre Ender. lar Bean le mai spusese câteva, când erau 
prinşi în capcană în timp ce se desfăşura Războiul Ligii. Îl 
ascultaseră pe Bean explicându-le ce însemnau pentru 
Ender fratele şi sora lui, că însuşi motivul pentru care 
Ender se născuse în timp ce funcţiona interdicţia de a avea 
mai mult de doi copii fusese faptul că fratele şi sora sa erau 
atât de sclipitori, dar fratele era periculos de agresiv, iar 
sora prea pasivă şi ascultătoare. Bean nu spusese de unde 
ştia toate astea, dar informaţia rămăsese întipărită în 
minţile lor, fiind legată de acele zile tensionate de după 
victoria lor asupra Furnicilor şi de dinaintea eşuării 
tentativei Mareşalului de a prelua F. 1. 

Deci când Supă Fierbinte spusese „Wiggin încă e cu noi” 
nu se referise la Ender sau la Valentine, pentru că în mod 
clar ei nu erau „cu noi”. 

Peter, aşa se numea fratele. Peter Wiggin. Supă Fierbinte 
le spunea că mintea lui era probabil la fel de strălucită ca a 
lui Ender, şi el încă era pe Pământ. Poate că dacă ar fi putut 
să-l contacteze cumva, el s-ar alia cu tovarăşii de arme ai 
fratelui său. Poate că ar găsi o cale să-i elibereze. 

Acum trebuia să găsească o cale de a comunica cu el. 

Nu avea rost să trimită un e-mail - ultimul lucru de care 
aveau nevoie era ca răpitorii lor să vadă o grămadă de 
mailuri adresate tuturor variantelor posibile ale numelui 
Peter Wiggin din fiecare reţea existentă. Desigur, în acea 


seară Alai le spuse un basm despre un djin dintr-o sticlă 
care eşuase pe un țărm. Toţi îl ascultară simulând interesul, 
dar înţeleseseră că adevărata poveste fusese etalată chiar 
de la început, când Alai le spusese: „Pescarul se gândi că 
poate în sticlă era un mesaj de la vreun naufragiat, dar 
când îi scoase dopul, apăru un nor de fum şi... ”,iarei 
pricepură. Aveau să trimită un mesaj într-o sticlă, un mesaj 
care să ajungă fără nici o discriminare la toată lumea, 
pretutindeni, dar care să poată fi înţeles numai de fratele 
lui Ender, Peter. 

Pe când se gândea la asta, Petra îşi dădu seama că dacă 
toate acele minţi sclipitoare lucrau ca să-l găsească pe 
Peter Wiggin, ea ar putea gândi un plan alternativ. Peter 
Wiggin nu era singurul de afară care i-ar fi putut ajuta. Mai 
era şi Bean. Şi dacă Bean era mai mult ca sigur ascuns, 
ceea ce însemna că avea mult mai puţină libertate de 
acţiune decât Peter Wiggin, asta nu însemna că ei nu l-ar 
putea totuşi găsi. 

Se gândi la asta în fiecare clipă liberă timp de o 
săptămână, respingând idee după idee. 

Apoi se gândi la ceva care ar fi putut trece de cenzori. 

Îşi prelucra în minte textul mesajului cu mare grijă, 
asigurându-se că era conceput şi exprimat exact aşa cum 
trebuia. Păstrându-l în memorie, căută codul binar al 
fiecărei litere în format standard de doi biţi, şi-l memora şi 
pe acesta. Apoi începu munca cu adevărat grea. Totul 
trebuia pregătit în minte, astfel ca nimic să nu fie pus pe 
hârtie sau tipărit în computer, unde atingerea unei taste ar 
fi putut raporta răpitorilor tot ce scria ea. 

Între timp, găsi undeva într-o reţea japoneză un desen 
complex alb-negru cu un dragon şi îl salvă într-un fişier. 
Când avu în final mesajul complet codificat în minte, îi luă 
numai câteva minute de joacă cu desenul şi gata. Îl adăugă 
ca parte a semnăturii ei la orice scrisoare trimisă. Pierduse 
atât de puţin timp cu asta încât nu credea că pentru 
răpitori va părea mai mult decât o fantezie inofensivă. Dacă 


ar fi întrebat-o, ar fi putut să spună că adăugase imaginea 
în amintirea Armatei Dragon a lui Ender din Şcoala de 
Luptă. 

Desigur, nu mai era doar imaginea unui dragon. Sub el era 
acum 0 poezioară. 

Împarte acest dragon. Dacă da, un final norocos şi tu şi ei 
veţi avea. 

Dacă o vor întreba, le va spune că versurile sunt o ironie. 
Dacă nu o vor crede, vor şterge imaginea şi ea va trebui să 
găsească o altă cale. 

Începând din acel moment, o ataşă fiecărei scrisori. 
Inclusiv celor adresate colegilor săi. După aceea toţi copiii 
s-au semnat la fel, deci ei îşi dăduseră seama ce făcea şi o 
ajutau. Nu ştia dacă răpitorii lăsau imaginea să părăsească 
clădirea - cel puţin la început. Totuşi, în cele din urmă 
începu să o primească pe mesajele sosite din exterior. O 
singură privire o convinse că reuşise - mesajul ei codificat 
era încă inclus în desen. Nu fusese şters. 

Acum se punea doar problema dacă Bean îl va vedea şi se 
va uita la el cu suficientă atenţie ca să-şi dea seama că acolo 
era o enigmă de dezlegat. 

ÎN CUSTODIE 

7b: Graff%pilgrimageOcolmin.gov From: 
Chamrajnagar%JawaharlalQifcom.gov Re: Dilemă. 

Ştiţi mai bine ca oricine cât este de vital să menţinem 
Flota independentă de manevrele politicienilor. Din acest 
motiv am respins sugestia lui „Locke”. Dar am greşit. Nimic 
nu pune mai mult în pericol independenţa Flotei decât 
perspectiva unei naţiuni devenite dominante, în special 
dacă, aşa cum pare probabil, acea naţiune este una care şi- 
a arătat deja intenţia de a prelua F. I. şi de a o folosi în 
scopuri naţionaliste. 

Mă tem că am fost cam dur cu Locke. Nu îndrăznesc să-i 
scriu lui direct pentru că, dacă pe Locke ne putem baza, nu 
putem şti ce va face Demostene cu o scrisoare oficială de 
scuze din partea Mareşalului. De aceea, vă rog să aranjaţi 


ca el să fie informat că îmi retrag amenințările şi că îi 
doresc succes. 

Eu învăţ din greşelile mele. Deoarece doar unul dintre 
tovarăşii lui Wiggin a rămas în afara controlului 
agresorului, prudenţa dictează ca tânărul Delphiki să fie 
protejat. Fiindcă dvs. sunteţi pe Pământ, iar eu nu, vă acord 
comanda onorifică asupra unui contingent militar al F. |. şi 
orice resurse vă sunt necesare, ordinele venind pe canal de 
nivel şase (desigur). Vă ordon în mod special să nu-mi 
comunicaţi mie sau oricui altcuiva ce paşi faceţi pentru 
protecţia lui Delphiki şi a familiei sale. Nu va exista nici o 
înregistrare în sistemul F. |. sau al oricărui alt guvern. 

Apropo, să nu aveţi încredere în nimeni din Hegemonie. 
Am ştiut întotdeauna că sunt un cuib de carierişti, dar 
experienţele recente arată că tipul carieristului a fost 
înlocuit de ceva şi mai rău: ideologul agresiv. 

Acţionaţi repede. Se pare că fie ne aflăm în pragul unui 
nou război, fie că Războiul Ligii nu s-a încheiat definitiv. 

Câte zile poţi sta închis, înconjurat de gărzi, până să începi 
să te simţi prizonier? Bean nu suferise niciodată de 
claustrofobie la Şcoala de Luptă. Nici chiar pe Eros, unde 
tavanele joase ale tunelelor Gândacilor se legănau 
deasupra lor ca o maşină ce aluneca de pe rampă. Nu se 
simţise niciodată ca acum, încuiat împreună cu familia sa, 
învârtindu-se printr-un apartament cu patru camere. De 
fapt, nu prea se învârteau, dar aşa se simţea. Stătea pe loc, 
controlându-se, încercând să se gândească la o metodă de a 
prelua controlul asupra vieţii sale. 

Era destul de rău să se afle sub protecţia altcuiva - 
niciodată nu-i plăcuse asta, deşi i se mai întâmplase şi 
înainte, când Poke îl protejase pe străzile din Rotterdam şi 
când sora Carlotta îl salvase de la o moarte sigură, luându-l 
la ea şi trimiţându-l la Şcoala de Luptă. Dar în aceste două 
cazuri putuse să facă câte ceva ca să se asigure că totul 
merge bine. Acum, lucrurile stăteau altfel. Ştia că ceva 


urma să meargă prost, şi nu putea face nimic în privinţa 
asta. 

Soldaţii care păzeau apartamentul şi înconjurau clădirea 
erau oameni buni, loiali, iar Bean nu avea nici un motiv să 
se îndoiască. Nu-l vor trăda. Probabil. Şi din partea 
birocraţilor care ţineau secret locul în care se afla, ar fi fost 
fără îndoială o scăpare neintenţionată şi nu o trădare 
conştientă dacă cineva ar da adresa sa duşmanilor. 

Între timp, Bean nu putea decât să aştepte, prizonier al 
protectorilor săi. Ei erau pânza, ţinându-l pe loc pentru 
păianjen. Şi nu putea spune nimic care să-i schimbe 
situaţia. Dacă Grecia ar fi fost în război, i-ar fi pus pe el şi 
pe Nikolai la treabă, să facă planuri, să conceapă strategii. 
Dar fiind vorba de o problemă de securitate, ei nu erau 
decât nişte copii care trebuiau protejaţi şi îngrijiţi. Nu-i era 
de nici un folos lui Bean să le explice că cea mai bună 
protecţie ar fi fost să iasă de acolo, să fie complet de capul 
lui, să-şi ducă propria lui viaţă pe străzile vreunui oraş unde 
să nu fie recunoscut după nume sau după faţă, pierdut şi în 
siguranţă. Pentru că ei se uitau la el şi nu vedeau decât un 
copil. Şi cine-i ascultă pe copii? 

Copiilor trebuie să li se poarte de grijă. 

De către adulţii cărora nu le stă în putere să le ofere 
siguranţă acestor copii. 

Ar fi vrut să arunce cu ceva pe fereastră şi să sară apoi şi 
el. 

Dar stătu liniştit. Citi cărţi. Intră în reţea folosind unul 
dintre multele lui nume şi colindă, căutând orice scurgere 
de informaţii infiltrată prin sistemele de securitate militare 
ale tuturor naţiunilor, sperând să găsească ceva care să-i 
spună unde erau ţinuţi Petra, Molo Musca, Vlad şi Basculă. 
Vreo ţară care să dea semne de puţin mai multă îngâmfare, 
crezând că acum au cartea câştigătoare. Sau o ţară care 
acţiona mai metodic şi mai prudent pentru că în sfârşit 
cineva care avea creier le conducea strategia. 


Dar nu avea nici un rost pentru că ştia că nu va afla nimic 
în felul acesta. Adevăratele informaţii nu ajung niciodată în 
reţea decât atunci când e prea târziu ca să se mai poată 
face ceva. Cineva ştia. Lucrurile de care avea nevoie ca să 
ajungă la prietenii lui erau disponibile pe o mulţime de 
situri - ştia asta, o ştia pentru că aşa fusese întotdeauna, 
istoricii le vor găsi şi se vor întreba pe sute de pagini: De ce 
nu a observat nimeni? De ce nu le-a pus nimeni cap la cap? 
Pentru că oamenii care aveau informaţiile erau prea proşti 
ca să ştie ce au, iar cei care le-ar fi înţeles erau închişi într- 
un apartament dintr-o staţiune abandonată unde nici măcar 
turiştii nu mai voiau să vină. 

Cel mai rău era că până şi mama şi tata îl călcau pe nervi. 
După o copilărie fără părinţi, cel mai bun lucru care i se 
întâmplase fusese faptul că cercetările surorii Carlotta îi 
găsiseră părinţii biologici. Războiul se sfârşise, şi când toţi 
ceilalţi copii se întorseseră acasă la familiile lor, Bean nu 
fusese lăsat deoparte. Şi el se întorsese acasă la familia lui. 
Desigur, nu avea amintiri despre ei. Dar Nikolai avea, iar 
Nikolai îl lăsase pe Bean să le împrumute ca şi când ar fi 
fost ale lui. 

Mama şi tatăl lui erau oameni buni. Nu-l făcuseră 
niciodată să se simtă un intrus, un străin, nici chiar musafir. 
Fusese ca şi când ar fi fost dintotdeauna cu ei. Îl plăceau. Îl 
iubeau. Era un sentiment ciudat, incitant, să fii împreună cu 
nişte oameni care nu ştiu nimic despre tine cu excepţia 
fericirii tale, care se bucură doar fiindcă eşti acolo. 

Dar când înnebuneşti din cauza privării de libertate nu 
mai contează cât de mult îţi place cineva, cât de mult îi 
iubeşti, cât le eşti de recunoscător pentru bunătatea lor. Ei 
te înnebunesc. Tot ce fac te zgârie pe nervi ca o muzică 
proastă care nu-ţi mai iese din cap. Ai vrea să ţipila ei să 
tacă. Dar n-o faci, pentru că îi iubeşti şi ştii că probabil şi tu 
îi înnebuneşti pe ei şi, atâta timp cât nu există nici o cale de 
scăpare, trebuie să-ţi păstrezi calmul... 


Iar în cele din urmă cineva bate la uşă şi tu o deschizi şi-ţi 
dai seama că în sfârşit urmează să se întâmple ceva diferit. 

La uşă erau colonelul Graff şi sora Carlotta. Graft purta un 
costum, iar sora Carlotta o extravagantă perucă roşcată 
care o făcea să arate de-a dreptul stupid, dar şi oarecum 
drăguță. Întreaga familie îi recunoscu imediat, cu excepţia 
lui Nikolai, care nu o întâlnise niciodată pe sora Carlotta. 
Când Bean şi familia se ridicară să-i întâmpine, Graff ridică 
o mână oprindu-i, iar Carlotta îşi duse un deget la buze. 
Intrară şi închiseră uşa în urma lor şi făcură semn familiei 
să se adune în baie. 

Era înghesuială cu toţi şase înăuntru. Mama şi tatăl 
ajunseră să stea sub duş, iar Graff atârnă un mic dispozitiv 
de becul de deasupra capului. Odată ce fu pus la locul lui şi 
luminiţa roşie începu să pâlpâie, Graff vorbi încet. 

— Bună, zise. Am venit să vă scoatem de aici. 

— De ce toate precauţiile astea? întrebă tatăl. 

— Pentru că o parte a sistemului de securitate de aici 
foloseşte la ascultarea a tot ce se vorbeşte în apartament. 

— Ca să ne protejeze, ne spionează? întrebă mama. 

— Sigur că da, zise tatăl. 

— Pentru că tot ce vorbim aici ar putea ajunge în sistem, 
spuse Graff, şi mai mult ca sigur ar putea ajunge şi în afara 
sistemului, am adus acest mic dispozitiv, care captează 
orice sunet facem noi şi emite un contrasunet care le 
anulează, astfel încât să nu prea putem fi auziţi. 

— Nu prea? întrebă Bean. 

— De asta n-o să intrăm în detalii, zise Graff. Doar atât vă 
spun. Eu sunt acum Ministru al Colonizării, şi avem o navă 
care pleacă în câteva luni. Este suficient timp ca să vă luăm 
de pe Pământ, până la LIS, şi să vă transferăm pe Eros 
pentru lansare. 

Dar în timp ce vorbea clătina din cap, iar sora Carlotta 
zâmbea şi clătina şi ea din cap, astfel ca ei să ştie că totul 
era o minciună. O acoperire. 


— Eu şi cu Bean am mai fost în spaţiu, mamă, zise Nikolai, 
prinzându-se în joc. Nu e atât de rău. 

— Pentru asta am luptat în război, se alătură Bean. 
Furnicile voiau Pământul pentru că era exact ca lumile pe 
care trăiseră deja. Acum că ele nu mai sunt, noi ne-am ales 
cu lumile lor, care sunt bune pentru noi. E cinstit, nu 
credeţi? 

Bineînţeles că ambii părinţi înțelegeau ce se întâmplă, dar 
Bean o cunoştea deja destul de bine pe mama sa încât să nu 
fie surprins că ea punea o întrebare complet inutilă şi 
periculoasă doar ca să se asigure. 

— Dar n-o să... începu ea. 

Apoi mâna tatălui îi acoperi cu blândeţe gura. 

— E singurul mod de a fi în siguranţă, zise tatăl. Fiindcă 
vom călători cu viteza luminii, pentru noi vor trece doar 
câţiva ani, în timp ce pe Pământ vor trece zeci. Când vom 
ajunge pe cealaltă planetă, toţi cei care ne vor morţi vor fi 
ei înşişi morţi. 

— Ca Iosif şi Măria când l-au dus pe Isus în Egipt, spuse 
mama. 

— Exact. 

— Doar că ei au trebuit să se întoarcă la Nazareth. 

— Dacă Pământul e distrus în vreun război stupid, spuse 
tatăl, nu va mai avea importanţă pentru noi, pentru că vom 
face parte dintr-o lume nouă. Bucură-te de asta, Elena. 
înseamnă că vom fi împreună. 

Apoi o sărută. 

— E timpul să mergem, doamnă şi domnule Delphiki. 
Aduceţi-i vă rog pe băieţi. 

Graff se întinse şi smulse amortizorul de pe becul din 
tavan. 

Soldaţii care îi aşteptau în hol purtau uniformele FE. 1. Nu 
se vedea nici o uniformă grecească. Toţi erau tineri şi 
înarmaţi până în dinţi. În timp ce mergeau sprinteni pe 
scări - fără lifturi, fără uşi care să se deschidă brusc 
prinzându-i ca într-o cutie în care inamicul să poată arunca 


o grenadă sau câteva mii de proiectile - Bean studie felul în 
care militarul care comanda analiza totul, verifica fiecare 
colţ, lumina care ieşea de sub fiecare uşă de pe hol, astfel 
ca nimic să nu-l poată surprinde. Bean mai văzu şi cum se 
mişca trupul bărbatului, cu un fel de forţă reţinută care 
făcea ca hainele să pară ca nişte şerveţele de hârtie. Ar fi 
putut sfâşia materialul doar smucindu-se puţin, pentru că 
nu exista nimic care să-l reţină cu excepţia propriului 
autocontrol. Ca şi când transpiraţia lui ar fi fost testosteron 
pur. Aşa trebuia să fie un bărbat. Aşa era un soldat. 

Eu n-am fost niciodată soldat, gândi Bean. încercă să se 
imagineze pe sine aşa cum fusese la Şcoala de Luptă, 
strângând clemele unui costum care niciodată nu i se 
potrivea. Arătase întotdeauna ca o maimuţă îmbrăcată ca 
un om doar din amuzament. Ca un copil mic care poartă 
hainele din dulapul fratelui mai mare. Bărbatul din faţa lui 
era ceea ce-şi dorea Bean să devină când va fi mare. Dar 
oricât ar fi încercat, nu se putea imagina mare cu adevărat. 
Nici măcar la dimensiunile unui adult. Întotdeauna se va 
uita la lume de jos în sus. Poate că era mascul, poate că era 
om, sau cel puţin uman, dar nu va fi niciodată bărbat. 
Nimeni nu se va uita vreodată la el spunând, „Da, ăsta e un 
bărbat.” 

Însă acest soldat nu dăduse niciodată ordine care să 
schimbe cursul istoriei. Să arăţi bine în uniformă nu era 
singura cale de a-ţi câştiga locul în lume. 

Coborâră trei trepte, urmă apoi o oprire de o clipă în 
spatele ieşirii de urgenţă în timp ce doi soldaţi ieşiră şi 
căutară semnalul oamenilor din elicopterele F. [., aflate la 
treizeci de metri distanţă. Semnalul veni. Graff şi sora 
Carlotta deschiseră drumul, tot în viteză. Nu priviră nici în 
dreapta, nici în stânga, concentrându-se asupra 
elicopterului. Urcară, se aşezară, îşi prinseră centurile, iar 
elicopterul se înclină într-o parte şi se ridică de pe iarbă, 
zburând la mică înălţime deasupra apei. 


Mama ar fi vrut să întrebe care era planul adevărat, dar 
din nou Graff opri orice discuţie cu un strigăt vesel de „Hai 
să nu mai vorbim despre asta până când o s-o putem face 
fără să ţipaăm!” 

Mamei nu-i plăcea asta. Nimănui nu-i plăcea. Dar sora 
Carlotta zâmbea cu cel mai grozav zâmbet de călugăriţă, ca 
un fel de Fecioară-în-pregătire. Cum să nu aibă încredere în 
ea? 

După cinci minute aterizară pe puntea unui submarin. Era 
unul mare, cu stelele şi dungile Statelor Unite, iar lui Bean 
îi trecu prin minte că dacă tot nu ştiau ce ţară îi răpise pe 
ceilalţi copii, cum ar fi putut fi siguri că nu mergeau pur şi 
simplu în braţele duşmanilor lor? 

Dar odată pătrunşi în interiorul navei, putură să vadă că, 
în timp ce echipajul purta uniforme ale SUA, singurii 
oameni înarmaţi erau soldaţii F. |. care îi aduseseră pe ei şi 
încă alţi vreo jumătate de duzină care îi aşteptau pe 
submarin. Deoarece puterea izvora din încărcătura unui 
pistol, iar singurele pistoale de pe navă erau sub comanda 
lui Graff, mintea lui Bean se mai linişti puţin. 

— Dacă încerci să ne spui că nu putem vorbi aici..., începu 
mama, dar spre consternarea ei Graff ridică din nou mâna, 
iar sora Carlotta le făcu din nou semn să tacă, în timp ce 
Graft le indica să-l urmeze pe soldat prin coridoarele 
strâmte ale submarinului. 

În cele din urmă, toţi şase fură din nou împachetaţi într-un 
spaţiu mic - de data asta cabina unui ofiţer superior - şi din 
nou aşteptară ca Graff să atârne atenuatorul său de zgomot 
şi să-l pornească. Când lumina începu să clipească, mama fu 
prima care vorbi. 

— Încerc să-mi imaginez cum s-ar putea spune că nu 
suntem răpiți exact ca şi ceilalţi, zise ea sec. 

— Aţi înţeles, replică Graff. Au fost cu toţii răpiți de un 
grup de călugăriţe teroriste, ajutate de birocraţi bătrâni şi 
graşi. 


— Glumeşte, spuse tatăl, încercând să domolească furia de 
moment a soţiei sale. 

— Ştiu că glumeşte. Doar că nu cred că e amuzant. După 
ce am trecut prin atâtea, se presupune că ne vom supune 
fără nici un cuvânt, fără nici o întrebare, pur şi simplu... 
având încredere. 

— Îmi pare rău, zise Graff. Dar acolo unde eraţi aveaţi deja 
încredere în guvernul grec. Trebuie să aveţi încredere în 
cineva, aşa că de ce să nu fim noi aceia? 

— Cel puţin armata greacă ne-a explicat cum stau 
lucrurile şi s-a prefăcut că avem dreptul să luăm unele 
decizii, zise mama. 

Mie şi lui Nikolai nu ne-au explicat cum stau lucrurile, ar fi 
vrut Bean să spună. 

— Hai, copii, să nu ne certăm, interveni sora Carlotta. 
Planul e foarte simplu. Armata greacă va păzi în continuare 
clădirea ca şi cum voi aţi fi încă înăuntru, aducând de 
mâncare şi spălând rufele. Probabil că asta nu va prosti pe 
nimeni, dar va face guvernul grec să se simtă parte din 
program. Între timp, patru pasageri cu semnalmentele 
voastre, dar călătorind sub nume false, sunt duşi pe Eros, 
unde se vor îmbarca pe prima navă de colonişti, şi, abia 
atunci când nava va fi lansată, se va anunţa că, pentru 
protecţia ei, familia Delphiki a ales emigrarea permanentă 
şi o viaţă nouă într-o lume nouă. 

— Şi în realitate unde vom fi noi? întrebă tatăl. 

— Nu ştiu, răspunse Graft simplu. 

— Nici eu, zise sora Carlotta. Familia lui Bean îi privi cu 
neîncredere. 

— Presupun că asta înseamnă că nu vom rămâne pe 
submarin, zise Nikolai, fiindcă atunci veţi şti cu siguranţă 
unde suntem. 

— E o dublă cacealma, spuse Bean. Ne despart. Eu voi 
merge într-o direcţie, tu în alta. 

— Categoric nu, se opuse tatăl. 


— Ne-am săturat să fim o familie despărțită, adăugă 
mama. 

— E singura cale, spuse Bean. Ştiam asta. Eu... am vrut 
aşa. 

— Vrei să ne părăseşti? 

— Pe mine vor să mă omoare, zise Bean. 

— Nu ştim asta! strigă mama. 

— Dar suntem destul de siguri. Dacă eu nu sunt cu voi, 
chiar dacă vă găsesc, probabil o să vă lase în pace. 

— lar dacă suntem despărțiți, zise Nikolai, se schimbă 
profilul a ceea ce caută ei. Nu o mamă şi un tată cu doi 
băieţi. Acum va fi o mamă, un tată şi un băiat. Şi o bunică cu 
nepotul ei, rânji Nikolai spre sora Carlotta. 

— Speram să fiu luată mai degrabă drept mătuşă, zise ea. 

— Vorbeşti de parcă ai fi ştiut deja despre plan! 

— Era evident, spuse Nikolai. Din momentul în care ne-au 
spus povestea de acoperire din baie. Altfel de ce ar fi adus-o 
colonelul Graff pe sora Carlotta? 

— Mie nu mi s-a părut evident, zise mama. 

— Nici mie, întări tatăl. Dar aşa se întâmplă când ambii 
noştri fii sunt nişte genii militare. 

— Cât va dura? întrebă mama. Când o să se termine? Când 
o să-l avem pe Bean din nou cu noi? 

— Nu ştiu, recunoscu Graff. 

— N-are de unde să ştie, mamă, zise Bean. Nu înainte de a 
şti cine sunt autorii răpirilor şi în ce scop. Când o să ştim 
care e adevăratul pericol, atunci vom fi capabili să judecăm 
dacă am luat suficiente măsuri de siguranţă ca să putem 
ieşi măcar parţial din ascunzătoare. 

Mama izbucni brusc în lacrimi. 

— Şi tu vrei asta, Julian? 

Bean o îmbrăţişa. Nu pentru că simţea nevoia să facă asta, 
ci pentru că ştia că ea aşteaptă un asemenea gest de la el. 
Faptul că trăise într-o familie timp de un an nu-i completase 
gama reacţiilor umane normale, dar îl făcuse mai conştient 
de cum ar fi trebuit să fie ele. Şi avu şi o reacţie normală - 


se simţi puţin vinovat că doar se preface în faţa mamei în 
loc ca gestul să-i vină din inimă. Dar pentru Bean astfel de 
gesturi nu veneau niciodată din inimă. Era un limbaj pe 
care-l învățase prea târziu ca să devină natural. Va vorbi 
întotdeauna limbajul inimii cu un accent străin nepotrivit. 

Adevărul era că, deşi îşi iubea familia, era nerăbdător să 
ajungă într-un loc unde să poată trece la treabă făcându-şi 
relaţiile necesare ca să obţină informaţiile care l-ar fi 
condus la prietenii săi. Cu excepţia lui Ender, el era 
singurul din gaşca lui Ender care rămăsese liber. Aveau 
nevoie de el, iar el pierduse deja prea mult timp. 

O luă în braţe pe mama lui. Ea îl strânse la piept şi vărsă 
multe lacrimi. Îşi îmbrăţişa şi tatăl, dar mai scurt; cu Nikolai 
doar îşi strânse mâinile. 'Toate aceste gesturi erau străine 
pentru Bean, dar ei ştiau că el le face cu seriozitate şi le 
considerară adevărate. 

Submarinul era rapid. Nu petrecuseră mult timp pe mare 
când ajunseră într-un port aglomerat - Salonic, presupuse 
Bean, deşi ar fi putut fi oricare alt port comercial din Marea 
Egee. Submarinul nu intră de fapt în port. Se ridică la 
suprafaţă între două nave, mişcându-se în paralel. Mama, 
tata, Nikolai şi Graff fură transferați pe un vas comercial 
împreună cu doi soldaţi, acum în haine civile, de parcă aşa 
ar fi putut ascunde felul milităros în care se purtau. Bean şi 
Carlotta rămaseră în urmă. Nici un grup nu avea să ştie 
unde se afla celălalt. Nu vor face nici un demers pentru a se 
contacta reciproc. Mamei îi veni greu să înţeleagă acest 
lucru. 

— De ce nu ne putem scrie? 

— Nimic nu e mai uşor de depistat decât un e-mail, zise 
tatăl. Chiar dacă folosim online identități false, dacă cineva 
ne găseşte, iar noi îi scriem regulat lui Julian, atunci se 
poate vedea şablonul şi poate fi urmărit. 

Atunci mama înţelese. Cu mintea, dacă nu şi cu inima. Jos 
în submarin, Bean şi sora Carlotta stăteau la o măsuţă în 
sala de mese. 


— Ei bine? spuse Bean. 

— Ei bine, repetă sora Carlotta. 

— Unde mergem? 

— Habar n-am. Ne vor transfera pe o altă navă într-un alt 
port, o să ne pierdem urma, am nişte identități false pe care 
se presupune că o să le folosim, dar chiar n-am nici o idee 
încotro ne îndreptăm. 

— Trebuie să ne mişcăm continuu. Să nu stăm mai mult de 
câteva săptămâni în acelaşi loc, zise Bean. Şi trebuie să 
intru în reţea cu o identitate nouă de fiecare dată când ne 
mişcăm, astfel ca nimeni să nu poată depista şablonul. 

— Chiar crezi că cineva cataloghează toate e-mailurile din 
întreaga lume şi-i urmăreşte pe toţi cei care se deplasează? 
întrebă sora Carlotta. 

— Da, zise Bean. Probabil o fac deja, e vorba doar de a 
efectua o căutare. 

— Dar asta înseamnă miliarde de e-mailuri pe zi. 

— De asta e nevoie de atâţia funcţionari care să verifice 
adresele de mail de pe cârduri la tabloul central, zise Bean. 

Zâmbi către sora Carlotta. Ea nu-i întoarse zâmbetul. 

— Eşti un mucos obraznic, zise. 

— Chiar mă laşi pe mine să decid încotro mergem? 

— Ba deloc. Pur şi simplu aştept să iei o decizie cu care să 
fim amândoi de acord. 

— Ei haide, e doar o scuză ieftină ca să stai aici pe 
submarin cu toţi bărbaţii ăştia arătoşi. 

— Zeflemeaua ta a devenit chiar mai grosolană decât 
atunci când trăiai pe străzile din Rotterdam, zise ea cu 
răceală analitică. 

— Războiul e de vină, spuse Bean. Schimbă omul. Nu-şi 
mai putu păstra faţa imobilă. Chiar dacă râsul ei nu fu decât 
un singur hohot, iar zâmbetul dură numai o clipă, fu destul. 
Încă îi mai plăcea de el. Iar el, spre surprinderea lui, o 
plăcea pe ea, deşi trecuseră ani buni de când locuise cu ea 
şi-l educase până la nivelul de la care să poată fi preluat de 
Şcoala de Luptă. Fu surprins pentru că, în timpul cât trăise 


alături de ea, niciodată nu-şi permisese să admită că o 
place. După moartea lui Poke nu mai fusese dispus să 
accepte ideea că-i place de cineva. Dar acum ştia adevărul. 
îi plăcea mult de sora Carlotta. 

Desigur, probabil că după câtva timp şi ea îl va călca pe 
nervi, aşa cum se întâmplase cu părinţii lui. Dar cel puţin, 
când se va întâmpla asta, se vor putea muta. Nu vor mai fi 
soldaţi care să-i ţină în spatele uşilor şi departe de ferestre. 

lar dacă vreodată va deveni cu adevărat plictisitor, Bean 
ar putea pleca să se descurce singur. Nu-i va spune asta 
niciodată surorii Carlotta, pentru că n-ar face decât s-o 
îngrijoreze. În plus, probabil că ea ştia deja. Ea avea toate 
rezultatele testelor. Iar testele acelea fuseseră create să 
spună totul despre o persoană. De aceea, probabil că ea 
ştia chiar mai bine decât el. 

Bineînţeles, ştia că atunci când rezolvase testele nu prea 
dăduse răspunsuri sincere la cele psihologice. Citise deja 
destulă psihologie până când îl luaseră ca să ştie exact ce 
răspunsuri sunt necesare pentru a contura profilul care să-i 
asigure intrarea la Şcoala de Luptă. Deci de fapt ea nu-l 
cunoştea deloc, după aceste teste. 

Totuşi, habar n-avea care ar fi fost răspunsurile lui reale, 
nici atunci şi nici acum. Deci nici el nu se cunoştea prea 
bine. 

Iar pentru că ea îl observase, şi era inteligentă în felul ei, 
probabil îl cunoştea mai bine decât se cunoştea el. 

Ce amuzant, totuşi! Să crezi că un om l-ar putea cunoaşte 
cu adevărat pe altul. Te poţi obişnui cu celălalt atât de mult 
încât să poţi rosti cuvintele în acelaşi timp cu el, dar nu vei 
şti niciodată de ce celălalt spune ceea ce spune sau face 
ceea ce face, pentru că nici măcar el nu ştie. Nimeni nu 
înţelege pe nimeni. 

Şi totuşi trăim cumva împreună, în pace de cele mai multe 
ori, şi rezolvăm lucrurile cu o rată a succesului destul de 
ridicată, astfel încât oamenii continuă să încerce. Oamenii 
se căsătoresc şi multe căsătorii sunt reuşite, au copii şi 


majoritatea acestora ajung oameni cinstiţi, au şcoli şi 
afaceri, fabrici şi ferme care funcţionează la un nivel 
acceptabil - toate astea fără să aibă habar ce se petrece în 
capul celorlalţi. 

O scot cumva la capăt, asta fac oamenii. 

Asta ura Bean cel mai mult în faptul de a fi uman. 

AMBIȚIE 

7b: Locke%espinozaOpolnet.gov From: 
Graff%(Ocolmin.gov Re: Corecţie. 

Am fost rugat să transmit mesajul că o anumită 
ameninţare cu privire la o denunţare a fost anulată, cu 
scuzele de rigoare. Nu ar trebui să fiţi alarmat că 
identitatea dvs. ar putea fi cunoscută peste tot. Această 
anume identitate a ajuns până la mine cu câţiva ani în urmă 
şi, deşi multe persoane care se aflau atunci sub comanda 
mea au fost înştiinţate cine sunteţi, ele constituie un grup 
care nu are nici motivul, nici dorinţa de a viola 
confidenţialitatea. Singura excepţie s-a calmat acum 
datorită circumstanțelor. Din punct de vedere personal, 
vreau să vă spun că nu mă îndoiesc de capacitatea dvs. de a 
vă realiza ambiția. Pot doar să sper că, în eventualitatea 
unui succes, veţi alege modelul lui Washington, MacArthur 
sau Augustus mai degrabă decât pe cel al lui Napoleon, 
Alexandru sau Hitler. 

Colmin. 

Din când în când, Peter era aproape copleşit de dorinţa de 
a spune cuiva ce i se întâmplă de fapt. Nu ceda niciodată 
dorinţei, căci a spune ar fi fost sinonim cu a renunţa. Mai 
ales acum, când Valentine plecase, îi era foarte greu să 
citească o scrisoare personală de la Ministrul Colonizării 
fără să-i cheme şi pe ceilalţi elevi din bibliotecă să vadă. 

Când el şi Valentine se lansaseră şi începuseră să plaseze 
eseuri sau, în cazul lui Valentine, diatribe în principalele 
reţele politice, se îmbrăţişaseră, râseseră şi ţopăiseră. Dar 
întotdeauna dura foarte puţin până când Valentine îşi 
amintea că nu era deloc de acord cu mai bine de jumătate 


din poziţiile pe care era forţată să le adopte în persoana lui 
Demostene, iar mâhnirea care o cuprindea îl calma şi pe el. 
Bineînţeles că lui Peter îi era dor de ea, dar nu acelaşi lucru 
se poate spune şi despre certurile şi reproşurile cu privire 
la faptul că ea trebuia să fie personajul negativ. Ea nu 
înţelegea cum persoana lui Demostene ar fi putut fi 
considerată interesantă, cea cu care să fie plăcut să 
colaborezi. Ei bine, când va termina îi va înapoia personajul 
- cu mult înainte de a ajunge pe planeta spre care se 
îndreptau ea şi Ender. Până atunci ar trebui să înţeleagă că, 
fie şi în manifestările sale cele mai scandaloase, Demostene 
e un catalizator datorită căruia se întâmplă toate lucrurile. 

Valentine. Fusese proastă să-l aleagă pe Ender şi exilul în 
locul lui Peter şi al vieţii. Proastă să se înfurie atât de tare 
că este nevoită să-l ţină pe Ender departe de planetă. Peter 
îi spusese că e pentru propria lui protecţie, şi oare nu o 
demonstraseră evenimentele? Dacă ar fi venit acasă, aşa 
cum cerea Valentine, acum ar fost captiv pe undeva sau 
mort, în funcţie de priceperea răpitorilor de a-l face să 
coopereze. Am avut dreptate, Valentine, aşa cum am avut 
întotdeauna dreptate în toate privinţele. Dar tu preferi să fii 
amabilă decât să ai dreptate, preferi să fii plăcută în loc de 
a fi puternică, şi preferi să fii exilată împreună cu fratele 
care te venerează decât să împărţi puterea cu fratele care 
te-a transformat într-o persoană influentă. 

Ender plecase deja, Valentine. Din clipa în care l-au luat la 
Şcoala de Luptă nu a mai venit niciodată acasă - nu 
drăgălaşul de Enderel, pe care tu îl adorai şi-l alintai şi de 
care aveai grijă ca o mămică ce se juca cu o păpuşă. Ei 
intenționau să facă din el un soldat, un ucigaş - te-ai uitat 
măcar la înregistrarea pe care au arătat-o în timpul 
procesului lui Graff de la Curtea Marţială? - iar dacă cineva 
numit Andrew Wiggin ar fi venit acasă, acela n-ar fi fost acel 
Ender faţă de care erai sentimentală până la greață. Ar fi 
fost un soldat degradat, doborât, inutil, al cărui război s-a 
terminat. Presiunea pe care am exercitat-o pentru a-l 


trimite într-o colonie a fost cel mai bun lucru pe care l-am 
putut face pentru fratele nostru de demult. Nimic nu ar fi 
fost mai trist decât să ducă o viaţă anostă pe Pământ, chiar 
dacă nu s-ar fi ostenit nimeni să-l răpească. Ca şi Alexandru, 
a plecat într-o izbucnire de lumină orbitoare şi va trăi 
veşnic în glorie, în loc să îmbătrânească şi să se stingă într- 
o obscuritate mizerabilă, defilând doar din când în când pe 
la vreo paradă. Eu am fost cel bun! 

Călătorie sprâncenată! Aţi fost amândoi ancore la nava 
mea, spini în coasta mea, dureri în spate. 

Dar ar fi fost amuzant să-i arate lui Valentine scrisoarea de 
la Graff - însuşi Graff! Chiar dacă îşi ascunsese codul privat 
de acces, chiar dacă se ostenea să-l roage pe Peter să-i 
imite pe băieţii buni ai istoriei - de parcă cineva ar fi plănuit 
să creeze un imperiu efemer ca al lui Napoleon sau al lui 
Hitler - rămânea faptul că Locke, departe de a fi vreun 
bătrân om de stat vorbind anonim din poziţia de pensionar, 
era doar un elev de liceu sub vârsta minimă legală. Graff 
considera totuşi că merită să discute cu Peter. Că merită să- 
i dea sfaturi, deoarece Graff ştia că Peter Wiggin era 
important acum şi va fi important în viitor. Al dracului de 
corect, Graff! 

Al dracului de corect! Poate că Ender Wiggin v-a salvat 
pielea de Gândaci, dar eu sunt cel care va salva fundul 
colectiv al omenirii de propria constipaţie. Pentru că 
oamenii au fost întotdeauna mai periculoşi pentru 
supraviețuirea rasei umane decât orice altceva, cu excepţia 
distrugerii complete a planetei Pământ, iar acum facem 
primii paşi spre evadare împrăştiindu-ne sămânţa - inclusiv 
pe a micului Ender - pe alte lumi. Are Graff idee cât am 
muncit doar ca să fac să ia fiinţă acest mic Minister al 
Colonizării? S-a ostenit cineva să urmărească istoria 
fiecărei idei bune, care în cele din urmă a devenit lege, ca 
să vadă cum de cele mai multe ori firul duce la Locke? 

De fapt, s-au consultat cu mine atunci când au decis să-ţi 
ofere titlul de Colmin cu care îţi semnezi atât de afectat 


scrisorile. Pariez că n-ai ştiut asta, domnule Ministru. Fără 
mine poate că ţi-ai fi semnat scrisorile cu desene stupide cu 
dragoni purtători de noroc, ca jumătate din fraierii de pe 
net din zilele astea. 

Şi, pentru câteva minute, fu aproape distrus că nu putea 
şti nimeni despre scrisoarea aceea, cu excepţia lui şi a lui 
Graff. 

lar apoi... 

Momentul trecu. Respirația îi reveni la normal. Latura sa 
înţeleaptă triumfă. E mai bine să nu fii distras de tentaţia 
faimei personale. La timpul potrivit numele său va fi 
dezvăluit, şi-şi va ocupa locul într-o poziţie cu autoritate, nu 
numai cu influenţă. Deocamdată, anonimatul e bun. 

Salvă mesajul de la Graff, apoi rămase cu privirile aţintite 
în gol, către display. Mâna îi tremura. 

O privi de parcă ar fi fost mâna altcuiva. Ce naiba se 
întâmplă? se întrebă el. Sunt atât de ahtiat după celebritate 
încât dacă primesc o scrisoare de la un oficial de vârf al 
Hegemoniei încep să tremur ca un adolescent la un concert 
pop? 

Nu. Realistul rece prelua comanda. Nu tremura de emoție. 
Aceasta, ca întotdeauna, era trecătoare, dispăruse deja. 

Tremura de teamă. 

Pentru că cineva aduna o echipă de strategi. Cei mai buni 
copii din programul Şcolii de Luptă. Cei care fuseseră aleşi 
să poarte bătălia finală pentru salvarea umanităţii. Cineva îi 
luase cu scopul de a-i folosi. Şi, mai devreme sau mai târziu, 
acel cineva va fi rivalul lui Peter, faţă în faţă cu el, iar Peter 
va trebui să-l învingă nu numai pe acest rival, ci şi pe puştii 
pe care ar reuşi să-i facă să i se supună. 

Peter nu ajunsese la Şcoala de Luptă. Nu avea ce trebuia. 
Dintr-un motiv sau altul, fusese scos din program fără să 
plece măcar de acasă. Deci orice copil care mersese la 
Şcoala de Luptă era probabil un strateg şi un tactician mai 
bun decât Peter Wiggin, iar principalul rival al lui Peter la 
Hegemonie îi adunase în jurul său pe cei mai buni dintre ei. 


Cu excepţia lui Ender, desigur. Ender, pe care aş fi putut 
să-l aduc acasă dacă aş fi tras sforile necesare şi aş fi 
manipulat opinia publică în acest scop. Ender, care a fost 
cel mai bun dintre toţi şi ar fi putut să-mi stea alături. Dar 
nu, eu l-am alungat. Pentru binele lui. Pentru siguranţa lui. 
Şi acum iată-mă în faţa luptei căreia i-am dedicat întreaga 
viaţă, şi singurul aliat pe care îl am pentru a înfrunta elita 
Şcolii de Luptă... sunt eu însumi. 

Mâna îi tremura. Şi ce dacă? Ar fi fost nebun să nu-i fie 
puţin frică. 

Dar idiotul de Chamrajnagar ameninţase să-l demaşte şi să 
prăbuşească întregul eşafodaj, doar pentru că era prea 
prost ca să înţeleagă cât de necesar era Demostene pentru 
a genera efecte pe care persoana lui Locke nu le-ar fi putut 
niciodată realiza - petrecuse săptămâni de iad gândindu-se 
la asta. Privind cum erau răpiți copiii de la Şcoala de Luptă. 
Incapabil să facă ceva, să spună ceva pertinent. Da, 
răspunsese scrisorilor unor oameni, făcuse suficiente 
investigaţii ca să se convingă că numai Rusia avea resursele 
să ducă aşa ceva la îndeplinire. Dar nu îndrăznise să se 
folosească de Demostene pentru a cere ca FE. I. să fie trasă 
la răspundere pentru eşecul privind protecţia acestor copii. 
Demostene putea face doar câteva presupuneri de rutină 
despre faptul că Pactul Varşovia trebuia să fi fost cel care îi 
luase pe copii - dar bineînţeles că toată lumea se aştepta ca 
Demostene să spună aşa ceva, el era un rusofob recunoscut 
şi asta nu însemna nimic. 'loate astea din cauză că un amiral 
egoist şi obtuz decisese să se opună singurei persoane de 
pe Pământ care părea să vrea să încerce să ferească lumea 
de o altă vizită a lui Atilla Hunul. Ar fi vrut să-i strige lui 
Chamrajnagar: Eu sunt cel care scrie eseuri în timp ce alt 
tip răpeşte copiii, dar doar pentru că tu ştii cine sunt eu şi 
habar n-ai cine e el, te străduieşti să mă opreşti pe mine? 
Asta e la fel de inteligent ca acei găgăuţă care i-au predat 
lui Hitler guvernarea pentru că au crezut că elle va fi lor 
„util”. 


Acum, Chamrajnagar o lăsase mai moale. Trimisese cu 
laşitate nişte scuze prin intermediul altcuiva, pentru a evita 
să-i permită lui Peter să intre în posesia unei scrisori cu 
semnătura lui. Oricum, prea târziu. Răul fusese făcut. 
Chamrajnagar nu numai că nu reacţionase, ci îl şi oprise pe 
Peter să acţioneze, iar acum Peter se afla în faţa unui joc de 
şah în care pe partea lui de tablă nu se aflau decât pioni, iar 
celălalt jucător avea un set dublu de cai, ture şi nebuni. 

Mâna lui Peter tremura. Şi câteodată îşi dorea să nu fi fost 
în toată afacerea asta absolut singur, teribil de singur. Oare 
Napoleon, singur în cortul său, se întreba ce naiba face, 
riscând totul, iar şi iar, jucând pe cartea abilității armatei lui 
de a face imposibilul? Oare Alexandru, din când în când, n- 
ar fi dorit să existe altcineva în care să poată avea 
încredere să-i încredinţeze luarea câtorva decizii? 

Buzele lui Peter se arcuiră în dispreţ faţă de sine. 
Napoleon? Alexandru? Tipul celălalt avea un grajd plin de 
astfel de armăsari. lar eu am fost declarat de Şcoala de 
Luptă cam la fel de talentat din punct de vedere militar ca, 
să zicem, John F. Kennedy, preşedintele SUA care a pierdut 
o navă din neglijenţă şi a primit o medalie pentru asta 
fiindcă tatăl său avea bani şi influenţă politică, şi apoi a 
devenit preşedinte şi a făcut un lanţ neîntrerupt de mişcări 
stupide care nu l-au afectat politic prea mult niciodată 
pentru că presa îl iubea. 

Asta sunt eu. Pot manipula presa. Pot să fardez opinia 
publică, s-o înghiontesc, să trag de ea, s-o buzună-resc şi să 
introduc tot felul de lucruri în ea, dar când se ajunge la 
război - şi acolo se va ajunge - par la fel de isteţ ca francezii 
când a trecut blitzkrieg-ul peste ei. 

Peter privi în jur prin sala de lectură. Nu semăna prea 
mult a bibliotecă. Nu semăna prea mult nici a şcoală. Dar 
pentru că intrase la colegiu mai devreme, fiind un elev 
talentat, şi nepăsându-i deloc de educaţia oficială, mersese 
la o secţie a universităţii de stat din oraşul lui. Pentru prima 
dată, se trezi invidiindu-i pe ceilalţi studenţi care învățau 


acolo. Tot ce îi îngrijora era următorul test, sau păstrarea 
bursei, sau viaţa lor sentimentală. 

Aş fi putut avea o viaţă ca a lor. 

Zău aşa. M-ai bine s-ar sinucide decât să ajungă vreodată 
să-i pese ce crede vreun profesor despre eseul pe care l-a 
scris, sau ce crede vreo fată despre hainele pe care le 
poartă, sau dacă o echipă de fotbal o poate bate pe cealaltă. 

Închise ochii şi se lăsă pe spate în scaun. N-avea rost să se 
îndoiască de sine. Ştia că nu se va opri decât atunci când va 
fi forţat să se oprească. încă din copilărie ştia că el ar putea 
schimba lumea dacă ar găsi pârghiile potrivite. Alţi copii 
aveau ideea stupidă că trebuie să aştepte până cresc 
pentru a face ceva important. Peter ştiuse încă de la început 
că nu e aşa. El nu putea fi prostit, aşa cum fusese Ender, că 
joacă un joc. Pentru Peter, singurul joc care merita jucat era 
lumea reală. Singurul motiv pentru care Ender fusese 
păcălit era că îi lăsa pe ceilalţi să dea formă realităţii în 
locul lui. Peter nu avusese niciodată problema asta. 

Doar că toată influenţa lui Peter asupra lumii reale fusese 
posibilă numai pentru că se putea ascunde în spatele 
anonimatului din reţea. Crease o personalitate -de fapt, 
două personalităţi care puteau schimba lumea fiindcă 
nimeni nu ştia că erau copii şi, prin urmare, uşor de 
ignorat. Dar când venea vorba de armate şi flote aflate în 
conflict în lumea reală, influenţa gânditorilor politici trecea 
pe planul secund. Doar dacă, cum era cazul lui Winston 
Churchill, nu erau recunoscuţi a fi atât de înţelepţi şi de 
corecţi încât, atunci când venea criza, frâiele adevăratei 
puteri să fie lăsate în mâinile lor. 

Pentru Winston fusese bine - aşa bătrân, gras şi beţiv cum 
era, lumea tot îl lua în serios. Dar aşa cum ştia oricine, 
Peter Wiggin era încă un copil. 

Totuşi, Winston Churchill fusese un model pentru planul 
lui Peter. Să-l facă pe Locke să pară atât de clarvăzător, să 
aibă atâta dreptate în toate privinţele, încât atunci când va 
începe războiul, frica generală de duşman şi încrederea 


publică în Locke să copleşească disprețul faţă de tinereţea 
lui şi să-i permită lui Peter să-şi arate faţa din spatele măştii 
şi, ca şi Winston, să-şi ocupe locul de conducător al băieţilor 
buni. 

Ei bine, calculase greşit. Nu bănuise că Chamrajnagar îi 
cunoştea identitatea. Peter îi scrisese lui ca prim pas într-o 
campanie publică ce urmărea punerea copiiilor de la Şcoala 
de Luptă sub protecţia flotei. Nu se aşteptase să fie 
îndepărtați chiar de ţările lor - nu crezuse niciodată că 
vreun guvern va permite aşa ceva - dar, dacă cineva ar face 
o mişcare împotriva lor, trebuia să se ştie că Locke trăsese 
alarma. Dar Chamrajnagar îl forţase pe Peter să păstreze 
tacerea, astfel că nimeni nu ştia că Locke prevăzuse 
răpirile, şi nu Chamrajnagar sau Graff. Pierduse ocazia. 

Peter nu se va da bătut. Trebuia să existe o cale dea 
repune lucrurile în ordine. Şi stând acolo în biblioteca din 
Greensboro, Carolina de Nord, lăsat pe spate în scaun cu 
ochii închişi ca oricare alt student obosit, se gândi la ea. 

La ora patru ridicară gaşca lui Ender din paturi şi-i 
adunară în sala de mese. Nimeni nu le explică nimic, şi li se 
interzise să vorbească. Aşteptară cinci minute, zece, 
douăzeci. Petra ştia că ceilalţi se gândeau la aceleaşi lucruri 
ca şi ea: ruşii se prinseseră că ei îşi sabotau propriile 
planuri de luptă. Sau poate cineva observase mesajul 
codificat din desenul dragonului. Orice ar fi fost, n-avea să 
fie prea plăcut. 

La treizeci de minute după ce fuseseră treziţi, uşa se 
deschise. Doi soldaţi intrară şi se opriră atenţi. Apoi, spre 
formidabila surpriză a Petrei, intră... un copil. Cam de 
aceeaşi vârstă cu ei. Doisprezece ani? Treisprezece? Totuşi, 
soldaţii îl tratau cu respect. Iar copilul se mişca cu uşurinţa 
încrezătoare dată de autoritate. El era şeful aici. Şi-i plăcea. 

Îl mai văzuse Petra înainte? Nu credea. Şi totuşi el îi 
privea ca şi cum i-ar fi cunoscut. Bine, sigur că îi cunoştea - 
dacă avea autoritate aici, fără îndoială îi observase în cursul 
săptămânilor cât fuseseră captivi. 


Un copil la comandă. Trebuie să fi fost un puşti de la 
Şcoala de Luptă - altfel de ce un guvern i-ar da o asemenea 
putere cuiva atât de tânăr? După vârstă, ar fi trebuit să fi 
fost colegi. Dar ea nu ştia de unde să-lia. lar memoria ei 
era foarte, foarte bună. 

— Nu vă faceţi griji, zise băiatul. Motivul pentru care nu 
mă cunoaşteţi este că eu am venit mai târziu la Şcoala de 
Luptă şi am stat acolo puţin înainte ca voi toţi să plecaţi la 
Şcoala de Tactică. Dar eu vă cunosc. 

Rânji. 

— Sau vreunul dintre voi m-a recunoscut când am intrat? 
Fiţi fără grijă, voi studia înregistrarea mai târziu. Voi căuta 
acea tresărire datorată recunoaşterii. Pentru că dacă 
vreunul dintre voi mă cunoaşte, ei bine, atunci eu voi şti 
ceva mai mult despre acela. Voi şti că l-am mai văzut 
înainte, o siluetă în întuneric, înde-părtându-se de mine, 
lăsându-mă să mor. 

În acel moment, Petra înţelese cine era. Ştia pentru că 
Tom Nebunul le povestise cum Bean îi întinsese o capcană 
băiatului pe care îl cunoscuse în Rotterdam şi pe care, cu 
ajutorul a încă patru copii, îl spânzurase în puţul de aerisire 
până când mărturisise vreo duzină de crime. Îl lăsaseră 
acolo, duseseră înregistrarea profesorilor şi le spuseseră 
unde se găsea. Ahile. 

Singurul membru al echipei lui Ender care fusese cu Bean 
în acea zi era Tom Nebunul. Bean nu vorbise niciodată 
despre asta, şi nimeni nu pusese întrebări. Faptul că 
avusese o viaţă atât de întunecată şi înspăimântătoare încât 
fusese populată cu monştri ca Ahile îi dădea lui Bean un aer 
misterios. însă niciunul dintre ei nu se aşteptase să-l 
găsească pe Ahile aici, în Rusia, având soldaţi în subordine 
şi pe ei înşişi ca prizonieri. Se aşteptau ca el să fie într-un 
spital de boli mintale sau în închisoare. 

Dacă Ahile va studia filmul, era posibil ca surprinderea lui 
Tom Nebunul să trădeze faptul că-l recunoscuse. lar când el 
îşi va spune povestea, fără îndoială că toată lumea îl va 


recunoaşte. Habar n-avea ce ar fi însemnat asta, dar ştia că 
nu poate fi bine. Un lucru era sigur - nu avea de gând să-l 
lase pe Tom Nebunul să înfrunte singur consecinţele. 

— Ştim toţi cine eşti, zise Petra. Eşti Ahile. Şi nimeni nu te- 
a lăsat să mori, aşa cum a spus Bean. Te-au lăsat pe mâna 
profesorilor. Să te aresteze şi să te trimită înapoi pe 
Pământ. La un spital de nebuni, fără îndoială. Bean chiar 
ne-a arătat poza ta. Dacă te-a recunoscut cineva, acesta 
este motivul. 

Ahile se întoarse spre ea şi zâmbi. 

— Bean n-ar spune niciodată povestea asta. N-ar arăta 
nimănui poza mea. 

— Atunci nu-l cunoşti pe Bean, zise Petra. Spera să-i facă 
pe ceilalţi să-şi dea seama că, dacă ar fi admis că ştiu de la 
Tom Nebunul, l-ar fi pus în pericol de moarte, cu sceleratul 
ăsta responsabil cu armele. Bean nu era acolo, deci avea 
sens să-l numească drept sursă. 

— O, da, voi chiar sunteţi o echipă, zise Ahile. Vă 
transmiteţi semnale unul altuia, vă sabotaţi planurile, 
gândindu-vă că suntem prea proşti ca să ne dăm seama. 
Chiar credeaţi c-o să vă punem să lucraţi la planuri reale 
înainte de a vă atrage de partea noastră? 

Ca de obicei, Petra nu-şi putu ţine gura. Dar nici nu voia 
asta. 

— Încerci să vezi care dintre noi se simt outsideri, ca să-i 
convingi? Ce glumă bună - în gaşca lui Ender nimeni nu era 
outsider. Singurul outsider de aici eşti tu. 

De fapt, ştia perfect că Shen, Carn Carby, Vlad şi Molo 
Musca se simțeau outsideri, din diverse motive. Şi ea se 
simţea la fel, dar spusese asta pentru a-i face să rămână 
solidari. 

— Deci acum ne desparţi şi începi să ne prelucrezi, zise 
Petra. Ahile, noi îţi cunoaştem mişcările încă dinainte de-a 
le face. 

— Nu vei reuşi să-mi răneşti mândria, replică Ahile. Pentru 
că nu am aşa ceva. Nu mă interesează decât să unesc 


omenirea sub un singur guvern. Rusia e singura naţiune, 
singurul popor care are dorinţa de măreție şi puterea care 
s-o susţină. Voi sunteţi aici pentru că unii dintre voi aţi 
putea fi utili în acest efort. Dacă noi considerăm că unii 
dintre voi au ceea ce ne e necesar, îi vom invita să ni se 
alăture. Pe ceilalţi o să-i păstrăm la gheaţă până se termină 
războiul. Pe cei dintre voi cu adevărat nepotriviţi, ei bine, îi 
vom trimite acasă şi sperăm ca guvernele voastre să îi 
folosească împotriva noastră, rânji el. Haideţi, nu fiţi aşa 
îndârjiţi. Ştiţi că acasă aţi fi înnebunit. Nici măcar nu-i 
cunoşteaţi pe oamenii ăia. l-aţi părăsit când eraţi atât de 
mici încât nu eraţi în stare nici să vă ştergeţi la fund. Ce ştiu 
ei despre voi? Ce ştiţi voi despre ei? Că v-au lăsat să plecaţi. 
Eu nu am familie, pentru mine Şcoala de Luptă a însemnat 
doar trei mese pe zi. Dar vouă v-au luat totul. Nu le datoraţi 
nimic. Aveţi propria voastră minte. Talentul. Sunteţi făcuţi 
pentru măreție. Aţi câştigat pentru ei războiul cu Gândacii. 
Şi v-au trimis acasă pentru ca părinţii voştri să vă crească în 
continuare? 

Nimeni nu spuse nimic. Petra era sigură că toţi simțeau tot 
atâta dispreţ ca şi ea faţă de discursul lui. El nu ştia nimic 
despre ei. Nu va fi niciodată în stare să-i separe. Nu le va 
câştiga niciodată loialitatea. Ştiau prea multe despre el. Şi 
nu le plăcea să fie reţinuţi împotriva voinţei lor. 

Şi el ştia asta. Petra citi furia în ochii lui, crescând pe 
măsură ce înţelegea că nu simțeau decât dispreţ pentru el. 

Cu siguranţă că disprețul ei îl putea vedea, fiindcă o privi 
direct şi se apropie câţiva paşi, zâmbind cu şi mai multă 
amabilitate. 

— Petra, mă bucur să te întâlnesc, spuse. Fata care s-a 
dovedit aşa de agresivă încât au trebuit să-i verifice ADN-ul 
ca să se asigure că nu e de fapt băiat. 

Petra simţi cum se albeşte la faţă. Nimeni nu trebuia să 
ştie asta. Fusese un test pe care psihiatrii din şcolile de la 
sol îl comandaseră atunci când hotărâseră că agresivitatea 
ei era un semn de disfuncţionalitate, şi nu o reacţie de 


protest faţă de întrebările stupide pe care i le puneau. Nici 
măcar nu trebuia să fie în dosarul ei. Dar aparent undeva 
exista un dosar. Acesta era, desigur, mesajul pe care Ahile 
dorea să li-l transmită: el ştie tot. Şi, ca beneficiu 
suplimentar, se aştepta ca ceilalţi să înceapă să se întrebe 
cât era ea de şocată. 

— Sunteţi opt. Doar doi lipsesc pentru ca victoria să fie 
completă. Marele Ender, geniul, păstrătorul Sfântului 
Graal, a plecat să fondeze o colonie pe undeva. Vom avea 
vreo cincizeci de ani când va ajunge acolo, iar el va fi tot un 
puşti. Noi vom face istorie. El va fi istorie. 

Ahile zâmbi superior, mulţumit de jocul lui de cuvinte. 

Dar Petra ştia că Ender nu putea fi batjocorit în faţa 
grupului lor. Fără îndoială că Ahile presupunea că ei opt 
erau candidaţii care nu reuşiseră şi se clasaseră pe locul 
secund, cei care ar fi vrut să fie în locul lui Ender şi 
fuseseră nevoiţi să stea şi să-l privească. Presupunea că toţi 
ardeau de invidie - pentru că pe el asta îl consuma. Dar se 
înşela. Nu-i înţelegea deloc. Lor le lipsea Ender. Ei erau 
gaşca lui Ender. Iar nărodul ăsta chiar îşi imagina că putea 
face din ei o echipă aşa cum făcuse Ender! 

— Şi mai e şi Bean, continuă Ahile. Cel mai mic dintre voi, 
cel ale cărui rezultate v-au făcut să păreţi aproape nişte 
retardaţi, cel care ar fi putut să vă dea lecţii despre cum se 
conduc armatele - doar că probabil nu l-aţi fi înţeles, doar e 
un geniu. Unde ar putea fi? Îi simte cineva lipsa? 

Nu răspunse nimeni. Totuşi, de data asta Petra ştiu că 
tăcerea lor ascunde altfel de gânduri. Existau resentimente 
faţă de Bean. Nu din cauza inteligenţei sale sau cel puţin 
nimeni n-ar fi admis că-i poartă pică pentru asta. Ceea ce îi 
supăra era felul în care presupusese că el era cel mai bun 
dintre toţi. Şi perioada aceea jenantă dinainte ca Ender să 
sosească pe Eros, când Bean fusese comandantul echipei; 
pentru unii fusese greu să primească ordine de la cel mai 
mic dintre ei. Posibil ca Ahile să fi avut dreptate în privinţa 
asta. 


Numai că niciunul nu era mândru de astfel de sentimente, 
iar expunerea lor nu era tocmai de natură să-i facă să-l 
iubească pe Ahile. Desigur, ar fi putut încerca să le 
provoace ruşine. Ahile putea fi mai deştept decât credeau 
ei. 

Sau poate că nu. Era atât de deplasat în încercarea lui de 
a impresiona acest grup de genii militare, încât pentru 
respectul căpătat ar fi putut la fel de bine să poarte un 
costum de clown şi să arunce cu baloane cu apă. 

— A, da, Bean, făcu Ahile. Regret să vă informez că e mort. 

Aparent, asta fu prea mult pentru Tom Nebunul, care 
căscă şi spuse: 

— Nu,nu e. 

Ahile păru să se amuze. 

— Crezi că ştii mai multe decât mine? 

— Ne-am uitat şi noi pe net, zise Shen. Am fi aflat. 

— N-aţi mai stat la calculatoare de la ora zece seara. De 
unde ştiţi ce s-a întâmplat în timp ce dormeaţi? Ahile privi la 
ceas: Hopa, aveţi dreptate. Bean trăieşte. Pentru încă vreo 
cincisprezece minute. Apoi... bum! O mică rachetă 
drăgălaşă o să aterizeze direct în micul lui dormitor şi o să-l 
arunce în aer cu tot cu pătuţul lui. Nici măcar nu a trebuit 
să cumpărăm de la armata Greciei informaţiile despre locul 
unde se află. Prietenii noştri ni le-au dat pe gratis. 

Inima Petrei se opri. Dacă Ahile putuse aranja răpirea lor, 
sigur ar fi putut să aranjeze şi uciderea lui Bean. 
Întotdeauna era mai uşor să ucizi pe cineva decât să-l prinzi 
viu. 

Oare Bean observase mesajul de pe dragon, îl decodificase 
şi răspândise informaţia? Pentru că dacă murea, nimeni 
altcineva n-ar mai fi fost în stare s-o facă. 

Imediat, îi fu ruşine că vestea morţii lui Bean o făcuse să 
se gândească mai întâi la ea. Dar asta nu însemna că nu-i 
păsa de puşti. Însemna că avea atât de multă încredere în el 
încât îi încredinţase toate speranţele ei. Dacă el murea, 


aceste speranţe mureau odată cu el. Nu era indecent din 
partea ei să gândească aşa. 

Indecent ar fi fost s-o spună cu voce tare. Dar nu poţi opri 
gândurile să-ţi treacă prin minte. 

Poate că Ahile minţea. Sau poate că Bean va supravieţui 
sau va scăpa. lar dacă murea, poate că decodificase deja 
mesajul. Sau poate că nu. Petra nu mai putea face nimic ca 
să schimbe deznodământul. 

— Cum, nici o lacrimă? zise Ahile. Şi eu care credeam că 
sunteţi prieteni aşa de buni. Bănuiesc că e vorba de un 
exces de eroism. Chicoti: Bun, cred că deocamdată am 
terminat cu voi. 

Se întoarse către unul dintre soldaţii de la uşă: 

— E timpul s-o luăm din loc. 

Soldatul plecă. Auziră câteva cuvinte în rusă şi imediat 
şaisprezece soldaţi intrară şi se aşezară câte doi în dreptul 
fiecărui copil. 

— Acum veţi fi separați, spuse Ahile. N-aş vrea ca vreunul 
să înceapă să se gândească la o operaţiune de salvare. 
Puteţi să corespondaţi în continuare. Vrem ca sinergia 
voastră creatoare să se păstreze. La urma urmelor, voi 
sunteţi cele mai strălucite minţi militare pe care omenirea a 
fost în stare să le producă în clipe de necesitate. Cu toţii 
suntem foarte mândri de voi şi abia aşteptăm să vedem pe 
viitor cele mai bune rezultate. 

Unul dintre copii pârţăi zgomotos. Ahile rânji doar, îi făcu 
cu ochiul Petrei şi plecă. Zece minute mai târziu se aflau în 
vehicule separate, duşi spre destinaţii necunoscute, undeva 
pe vasta întindere a celei mai mari ţări de pe suprafaţa 
Pământului. 

PARTEA A DOUA. 

ALIANȚE 

CODUL 

7b: Graff%pilgrimage (8 colmin.gov From: Konstan % 
Briseis (8 helstrat. gov Re: Infiltraţie. 


Excelenţa Voastră, vă scriu eu însumi pentru că eu am fost 
cel care s-a opus cel mai vehement planului dvs. de a-l lua 
pe tânărul Julian Delphiki de sub protecţia noastră. Am 
greşit, după cum am constatat în urma atacului cu rachete 
de azi asupra fostului apartament, atac care a dus la 
uciderea a doi soldaţi. Am urmat sfatul dvs. anterior şi am 
anunţat public că Julian a fost ucis în atac. Camera lui a fost 
ţinta atacului noaptea trecută şi ar fi murit în locul 
soldaţilor dacă ar fi dormit acolo. Evident, cineva a pătruns 
foarte adânc în sistemul nostru. Acum nu mai avem 
încredere în nimeni. Aţi fost pe fază şi regret că am cauzat 
întârzieri. Mândria pe care eu o simţeam faţă de armata 
elenă m-a orbit. Observaţi că, la urma urmelor, eu nu 
vorbesc prea bine Esenţiala şi nu înşel un adevărat prieten 
al Greciei. Datorită dvs., şi nu mie, o mare valoare naţională 
nu e distrusă. 

Dacă Bean tot era nevoit să se ascundă, s-ar fi putut găsi 
locuri şi mai rele decât Araraquara. Oraşul, numit după o 
specie de papagal, era păstrat ca un fel de exponat de 
muzeu, cu străzi pietruite şi clădiri vechi. Casele nu erau în 
mod special frumoase sau pitoreşti - chiar şi catedrala 
părea mai degrabă anostă şi nu era foarte veche, fiind 
terminată în secolul douăzeci. Totuşi, îţi dădea impresia că 
aici viaţa este liniştită, un lucru cândva obişnuit în Brazilia. 
Dezvoltarea care transformase învecinatul Ribeirâo Preto 
într-o metropolă întinsă ocolise Araragquara. Cu toate că 
oamenii erau destul de moderni - auzeai pe străzi la fel de 
multă esenţială ca şi portugheză - Bean se simţea aici acasă 
într-un fel în care nu se simţise în Grecia, unde dorinţa de a 
fi complet european şi complet grec în acelaşi timp 
distorsiona atât viaţa publică, cât şi spaţiile publice. 

— Nu-ţi foloseşte la nimic să te simţi ca acasă, zise sora 
Carlotta. Nu putem sta mult aici. 

— Ahile e Diavolul, spuse Bean. Nu e Dumnezeu. Nu poate 
ajunge peste tot. Nu poate să ne găsească, n-am lăsat nici o 
urmă. 


— Nu trebuie să ajungă peste tot. E suficient să ajungă 
numai acolo unde suntem noi. 

— E orbit de ura faţă de noi. 

— Frica îl face să fie extrem de alert. Bean râse - era un 
vechi joc între ei. 

— Poate că nu Ahile i-a luat pe ceilalţi copii. 

— Poate că nu gravitația ne ţine pe Pământ, zise sora 
Carlotta, ci o forţă cu proprietăţi identice. 

Apoi râse şi ea. 

Sora Carlotta era un bun tovarăş de călătorie. Avea simţul 
umorului. înţelegea glumele lui, iar el se bucura de ale ei. 
Dar ei, cel mai mult îi plăcea să petreacă ore întregi fără să 
spună nimic, făcându-şi treburile, în timp ce el şi le făcea pe 
ale lui. Când stăteau de vorbă, îşi formaseră un fel de limbaj 
al lor în care fiecare ştia deja tot ceea ce era important aşa 
încât trebuiau doar să se refere la acele lucruri ca celălalt 
să înţeleagă. Asta nu însemna că erau spirite pereche sau 
pe aceeaşi lungime de undă. Doar că vieţile lor se 
intersectau în câteva puncte-cheie - se ascundeau, erau 
despărțiți de prieteni şi familie şi aveau duşmani care îi 
voiau morţi. Nu exista nimeni despre care să bârfească 
pentru că nu cunoşteau pe nimeni. Nu stăteau la discuţii 
pentru că nu aveau alte interese în afara proiectelor 
apropiate: încercarea de a ghici unde sunt ţinuţi ceilalţi 
copii, de a afla ce naţiune serveşte Ahile (şi care fără 
îndoială că în curând îl va servi pe el) şi încercarea de a 
înţelege cum se transforma lumea pentru a putea 
interacţiona cu ea şi poate pentru a putea îndrepta cursul 
istoriei spre un final mai bun. 

Cel puţin acesta era țelul surorii Carlotta, iar Bean dorea 
să ia parte la el, dat fiind că de rezultatele primelor două 
proiecte depindea şi rezultatul celui de-al treilea. Nu era 
prea sigur că în viitor îi va mai păsa de transformarea lumii. 

Îi spusese asta odată surorii Carlotta, iar ea zâmbise doar. 

— Nu-ţi pasă de lumea din jurul tău, zise ea, sau de viitor 
în general, inclusiv de al tău? 


— De ce ar trebui să mă preocupe să analizez de care 
anume lucruri nu-mi pasă? 

— Pentru că dacă nu ţi-ar păsa de propriul tău viitor, nu ţi- 
ar păsa nici dacă trăieşti sau nu ca să-l vezi, şi n-ai mai 
trece prin toată aiureala asta ca să rămâi în viaţă. 

— Sunt un mamifer, zise Bean. Încerc să trăiesc veşnic, 
indiferent dacă vreau de fapt asta sau nu. 

— Eşti un copil al lui Dumnezeu, deci îţi pasă ce se 
întâmplă cu copiii lui, indiferent dacă admiţi asta sau nu. 

Nu răspunsul ei superficial îl deranja, pentru că se 
aşteptase la el - de fapt îl provocase, fără îndoială (îşi spuse 
în sinea lui) pentru că îi plăcea să fie încredinţat că, dacă 
exista un Dumnezeu, atunci Bean era important pentru el. 
Nu, ceea ce îl deranja era umbra care trecuse pentru o 
clipă peste chipul ei. O expresie trecătoare, abia vizibilă, pe 
care nu ar fi observat-o dacă nu i-ar fi cunoscut atât de bine 
faţa, iar umbrele erau atât de rare în expresiile ei. 

Ceva ce am spus a întristat-o. Totuşi, e o tristeţe pe care 
vrea s-o ascundă de mine. Ce am spus? Că suntun 
mamifer? E obişnuită cu zeflemelile mele pe tema religiei. 
Că s-ar putea să nu vreau să trăiesc veşnic? Poate se teme 
că am făcut o depresie. Că încerc să trăiesc veşnic, în ciuda 
dorințelor mele? Poate se teme că voi muri tânăr. Bine, dar 
de asta se aflau în Araraquara - să prevină moartea lui 
înainte de vreme. Şi a ei, de fapt. Totuşi, nu avea nici o 
îndoială că, dacă cineva ar fi îndreptat un pistol spre el, ea 
ar sări în faţa lui şi ar încasa glonţul. Nu înţelegea de ce. El 
nu ar face la fel pentru ea sau pentru nimeni altcineva. Ar 
încerca s-o avertizeze, ar împinge-o sau ar negocia cu 
trăgătorul, orice ar fi posibil ca să le lase amândurora o 
şansă de supravieţuire rezonabilă. Dar n-ar muri în mod 
deliberat ca s-o salveze pe ea. 

Poate ăsta e un lucru pe care-l fac femeile. Sau un lucru pe 
care adulţii îl fac pentru copii. Să-ţi dai viaţa ca să salvezi 
pe altcineva. Să-ţi evaluezi propria supravieţuire şi să decizi 
că e mai puţin importantă pentru tine decât supraviețuirea 


celuilalt. Bean nu-şi putea explica de ce ar putea cineva să 
simtă astfel. Oare mamiferul irațional nu ar prelua controlul 
şi l-ar forţa să acţioneze pentru propria supravieţuire? 
Bean nu încercase niciodată să-şi suprime instinctul de 
supravieţuire, dar chiar dacă ar fi încercat, se îndoia că ar fi 
reuşit. Era posibil ca oamenii mai în vârstă să fie mai 
dispuşi să renunţe la viaţa lor, deja cheltuind cea mai mare 
parte a capitalului iniţial. Bineînţeles, avea sens ca părinţii 
să se sacrifice de dragul copiilor lor, în special părinţii prea 
bătrâni ca să mai facă alţi copii. Dar sora Carlotta nu 
avusese niciodată copii. lar Bean nu era singurul pentru 
care ea ar fi murit. Ar fi sărit să încaseze şi glonţul destinat 
unui străin. îşi preţuia viaţa mai puţin decât pe a oricui 
altcuiva. lar asta o făcea complet diferită de el. 

Supravieţuirea, nu a celui mai bun, cia mea - ăsta e 
scopul esenţial al fiinţei mele. în final, acesta este motivul 
pentru care am făcut lucrurile pe care le-am făcut -atunci 
când, fiind singurul din echipa lui Ender, am trimis 
conştient oamenii la o moarte sigură, am simţit pentru ei un 
adânc regret. Dar i-am trimis, şi ei s-au dus. Oare eu, în 
locul lor, aş fi ascultat ordinul? Să moară pentru salvarea 
generaţiilor viitoare, care nu le vor cunoaşte niciodată 
numele? 

Bean se îndoia. 

Ar fi servit omenirea cu bucurie dacă asta i-ar fi fost şi lui 
de folos. Lupta cu Furnicile alături de Ender şi de ceilalţi 
puşti avea un sens pentru că ducea la salvarea omenirii, 
inclusiv la salvarea lui Bean. Şi dacă reuşind să rămână în 
viaţă undeva, în lume, ar însemna şi un ghimpe în coasta lui 
Ahile, făcându-l să fie mai puţin atent, mai puţin înţelept şi, 
în consecinţă, mai uşor de învins - ei bine, reprezenta un 
bonus binevenit faptul că strădania lui Bean de a 
supravieţui se întâmpla să dea şi rasei umane o şansă de a 
învinge monstrul. Şi fiindcă cea mai bună cale de a 
supravieţui era să-l găsească pe Ahile şi să-l ucidă, s-ar 
putea întâmpla ca el să devină unul dintre marii 


binefăcători din istoria omenirii. Totuşi, acum că se gândea 
la asta, nu-şi putea aminti nici un asasin care să fie păstrat 
în memorie ca un erou. Brutus, poate. Reputația lui a avut 
suişuri şi coborâşuri. Majoritatea asasinilor au fost totuşi 
dispreţuiţi de istorie. Probabil pentru că asasinii de succes 
tind să fie aceia ale căror ţinte nu sunt periculoase pentru 
nimeni în mod deosebit. Până când toată lumea va cădea de 
acord asupra faptului că acest monstru merită să fie 
asasinat, monstrul va avea mult prea multă putere şi 
paranoia ca să mai poată fi dusă la îndeplinire vreo 
tentativă de asasinare. 

Nu ajunse la nici o concluzie când încercă să discute 
despre asta cu sora Carlotta. 

— Nu te pot contrazice, aşa că nu ştiu de ce te mai 
osteneşti. Ştiu doar că nu te voi ajuta să pui la cale 
asasinarea lui. 

— Nu o consideri autoapărare? zise Bean. Ce-i asta, unul 
dintre filmele alea stupide în care eroul nu poate să-l ucidă 
pe personajul rău, care tocmai îl ameninţă cu pistolul? 

— E credinţa mea în Hristos, spuse Carlotta. lubeşte-ţi 
duşmanul, fă bine celor care te urăsc. 

— Bun, şi unde duce asta? Cel mai drăguţ lucru pe care-l 
putem face pentru Ahile ar fi să ne postăm adresa pe net şi 
să aşteptăm ca el să trimită pe cineva să ne ucidă. 

— Nu fi absurd. Hristos spune să fim buni cu duşmanii. 
Pentru Ahile nu ar fi bine să ne găsească, fiindcă atunci ne- 
ar ucide şi va avea şi mai multe crime pentru care să dea 
socoteală la judecata lui Dumnezeu. Cel mai bun lucru pe 
care-l putem face pentru el este să-l împiedicăm să ne 
ucidă. lar dacă noi îl iubim, îl vom împiedica să conducă 
astfel lumea, fiindcă o asemenea putere doar i-ar spori 
ocaziile de a păcătui. 

— De ce să nu iubim sutele şi miile şi milioanele de oameni 
care vor muri în războaiele pe care le plănuieşte el? 

— Îi iubim şi pe ei, zise Carlotta. Dar eşti confuz, ca 
majoritatea oamenilor care nu înţeleg perspectiva lui 


Dumnezeu. Te tot gândeşti că moartea e cel mai groaznic 
lucru care se poate întâmpla unei persoane, dar pentru 
Dumnezeu moartea înseamnă numai că te întorci acasă 
puţin înainte de program. Pentru Dumnezeu, un sfârşit 
cumplit al vieţii unui om este atunci când acea persoană 
îmbrăţişează păcatul şi respinge bucuria pe care o oferă 
Domnul. Deci, din toate milioanele care ar putea muri într- 
un război, fiecare viaţă în parte e tragică numai dacă 
sfârşeşte în păcat. 

— Atunci de ce te străduieşti atât să mă ţii în viaţă? întrebă 
Bean, crezând că ştie răspunsul. 

— Vrei ca eu să spun ceva care să-mi slăbească pledoaria, 
spuse Carlotta. Ca de exemplu, să-ţi spun că sunt om şi 
vreau să previn acum moartea ta pentru că te iubesc. Şi 
asta e adevărat, eu nu am copii, dar tu îmi eşti atât de 
apropiat ca şi copilul meu, şi mi s-ar sfâşia sufletul dacă ai 
muri de mâna acelui băiat diform. Dar adevăratul motiv, 
Julian Delphiki, pentru care mă străduiesc atât să previn 
moartea ta e pentru că, dacă ai muri astăzi, probabil ai 
merge în iad. 

Spre surpriza lui, Bean simţi împunsătura. Înţelesese 
destul din credinţa Carlottei încât ar fi putut prevedea acest 
răspuns, dar faptul că o spusese cu voce tare îl durea totuşi. 

— N-am de gând să mă pocăiesc şi să mă botez, aşa că 
sunt destinat să merg în iad. În consecinţă, oricând aş muri 
voi fi damnat, spuse. 

— Prostii. Interpretarea doctrinei nu e perfectă şi, 
indiferent ce ar spune popii, pentru moment nu cred că 
Dumnezeu ar condamna pe veci miliardele de copii cărora 
le-a permis să se nască şi să moară fără botez. Nu, eu cred 
că probabil vei merge în iad pentru că, în ciuda geniului 
tău, eşti cam amoral. Mă rog din suflet, cândva înaintea 
morţii să afli că există legi superioare care sunt mai presus 
de supravieţuire, mai presus de cauzele pe care le serveşti. 
Când o să te dedici unei asemenea cauze, dragul meu băiat, 
atunci n-o să mă mai tem pentru moartea ta, pentru că voi 


şti că un Dumnezeu drept te va ierta pentru neglijenţa de a 
nu fi recunoscut adevărul creştinismului în timpul vieţii. 

— Chiar eşti eretică, zise Bean. Niciuna dintre doctrinele 
astea n-ar da bine în faţa unui preot. 

— Nu dau bine nici în faţa mea, recunoscu Carlotta. Dar 
nu cunosc nici un singur suflet care să nu aibă două liste 
separate de doctrine - unele în care cred pentru că aşa 
cred ei; altele după care încearcă de fapt să trăiască. Pur şi 
simplu, eu sunt unul dintre puţinii oameni care fac 
diferenţa. Tu, băiete, nu o faci. 

— Pentru că eu nu cred în nici o doctrină. 

— Asta, spuse Carlotta cu îngâmfare exagerată, este 
dovada pozitivă a afirmației mele. Eşti atât de convins că tu 
crezi numai ceea ce crezi că crezi, încât rămâi de-a dreptul 
orb la ceea ce crezi de fapt fără să crezi că crezi. 

— Te-ai născut într-un secol nepotrivit, zise Bean. L-ai fi 
putut face pe Toma d'Aquino să-şi smulgă părul din cap. 
Nietzsche şi Derrida te-ar acuza de confuzie mintală. Doar 
Inchiziția ar şti ce să facă cu tine - să te ardă frumugşel pe 
TUg. 

— Nu-mi spune că ai citit Nietzsche şi Derrida. Sau 
d'Aquino, că veni vorba. 

— Nu trebuie să mănânci toată balega ca să-ţi dai seama 
că nu e plăcintă cu mere. 

— Eşti un băiat imposibil şi arogant. 

— Dar eu sunt viu, Geppetta. 

— Cu siguranţă că nu eşti o păpuşă, oricum nu păpuşa 
mea. Acum du-te şi te joacă p-afară, am treabă. 

Trimiterea lui afară nu era chiar o pedeapsă. Sora Carlotta 
ştia asta. Din momentul în care îşi conectaseră pupitrele la 
reţea, amândoi îşi petrecuseră cea mai mare parte a zilelor 
în casă, adunând informaţii. Carlotta, a cărei identitate era 
ascunsă de programele de protecţie a sistemului 
computerizat de la Vatican, putea să-şi reia toate vechile 
relaţii şi astfel avea acces la cele mai bune surse, având 
grijă doar să nu spună unde era şi nici măcar pe ce fus orar 


se află. Bean, în schimb, trebuise să-şi creeze o nouă 
identitate pornind de la zero şi ascunzându-se în spatele 
unei duble protecţii a unor servere specializate în 
anonimat, şi chiar şi aşa nu păstra o identitate mai mult de 
o săptămână. Nu îşi dezvolta relaţii şi, în consecinţă, nu-şi 
putea forma surse. Când avea nevoie de anumite informaţii 
era nevoit s-o roage pe sora Carlotta să-l ajute să le 
găsească, şi atunci ea trebuia să determine dacă era vorba 
de ceva ce ar putea cere în mod legitim sau ceva ce ar 
putea fi un indiciu că Bean e cu ea. De cele mai multe ori, 
refuza să le ceară. Deci Bean era împiedicat în cercetările 
sale. Totuşi, îşi împărtăşeau orice informaţie puteau, iar în 
ciuda dezavantajelor, acesta era un avantaj care rămânea al 
lui: mintea care studia datele îi aparţinea. Mintea care 
avusese rezultate mai bune decât ale tuturor la testele 
Şcolii de Luptă. Din nefericire, Adevărului nu-i păsa prea 
mult de astfel de recomandări. Refuza să se predea şi să se 
dezvăluie doar pentru că înţelegea că este făcut ca în cele 
din urmă să fie descoperit. 

Bean nu putea decât să acumuleze ore şi ore de frustrare 
înainte să se ridice şi să iasă afară. Oricum, asta nu însemna 
doar să se îndepărteze de muncă. 

— Clima e de acord cu mine, îi spusese surorii Carlotta a 
doua zi când, transpirat tot, se ducea să facă al treilea duş 
de când se trezise. Am fost născut să trăiesc în căldură şi 
umiditate. 

La început, ea insistase să meargă pretutindeni cu el. Dar 
după câteva zile reuşi s-o convingă de câteva lucruri. Mai 
întâi, era destul de mare ca să nu fie însoţit peste tot de 
bunica lui - „Avo Carlotta” îi spunea aici, pentru povestea 
lor de acoperire. În al doilea rând, ea oricum n-ar fi 
constituit o protecţie pentru el, neavând arme şi posibilităţi 
de apărare. în al treilea rând, el era cel care ştia cum să 
trăiască pe străzi, şi chiar dacă Araraquara nu prea era 
genul de loc periculos care fusese Rotterdamul din copilăria 
lui, el îşi cartografiase deja în minte vreo sută de trasee de 


evadare diferite şi de ascunzători, numai din reflex. Când 
Carlotta îşi dăduse seama ca ea ar avea nevoie de protecţia 
lui mult mai mult decât el de a ei, se înduplecase şi îi 
permisese să iasă singur afară, atâta timp cât îşi dădea 
osteneala să treacă neobservat. 

— Nu-i pot împiedica pe oameni să observe un băiat străin. 

— Nu arăţi chiar aşa de străin, zise ea. Tipul mediteranean 
e obişnuit aici. Încearcă doar să nu vorbeşti prea mult. 
Întotdeauna să pară că ai ceva de făcut, dar niciodată că te 
grăbeşti. Dar la urma urmelor tu m-ai învăţat pe mine cum 
să evit să atrag atenţia. 

Astfel că azi, după câteva săptămâni de la sosirea lor în 
Brazilia, hoinărea pe străzile din Araraquara şi se întreba 
ce cauză măreaţă ar putea face ca viaţa lui să fie valoroasă 
în ochii Carlottei. Căci, în ciuda credinţei sale, aprobarea ei, 
nu a lui Dumnezeu, părea a fi cea pentru care trebuia să 
lupte, atâta timp cât nu interfera cu proiectul lui de a 
rămâne în viaţă. Era suficient să fie un ghimpe în coasta lui 
Ahile? Suficient să caute metode de a i se opune? Sau 
altceva ar fi trebuit să facă? 

Pe culmea uneia dintre multele coline ale Araraquarei era 
un magazin de şerbeturi, condus de o familie japonezo- 
braziliană. Familia avea această afacere de secole, după 
cum proclama firma lor, iar Bean era amuzat, dar şi mişcat 
de acest lucru, în lumina a ceea ce spusese Carlotta. Pentru 
familia aceasta, să producă deserturi reci şi aromate pe 
care să le mănânci dintr-un cornet sau dintr-o ceaşcă era 
marea cauză care le dăduse putere să reziste de-a lungul 
secolelor. Ce putea fi mai superficial decât asta? Şi totuşi 
Bean venea aici, iar şi iar, pentru că reţetele lor erau cu 
adevărat delicioase, şi când se gândea cât de mulţi alţi 
oameni în ultimele două sau trei secole se opriseră aici şi-şi 
găsiseră un moment de plăcere în aromele dulci şi delicate, 
în senzaţia şerbetului fin în gura lor, nu putea să 
dispreţuiască o asemenea cauză. Ei ofereau ceva ce era 
într-adevăr bun, iar vieţile oamenilor erau mai bune pentru 


că ei le ofereau acest ceva. Nu era o cauză nobilă care să fie 
înscrisă în istorie. Dar nu era nici ceva neglijabil. Un om 
putea să se descurce mai rău decât petrecând o mare parte 
a vieţii lui pentru o astfel de cauză. 

Bean nici nu prea era sigur ce înseamnă să te dedici unei 
cauze. Oare însemna să cedeze altcuiva luarea deciziilor? 
Ce idee absurdă! După toate probabilitățile, nu era nimeni 
mai deştept decât el pe Pământ şi, deşi asta nu însemna că 
el nu putea să greşească, însemna cu siguranţă că ar fi fost 
un prost să lase pe altcineva să ia deciziile, pe cineva care 
ar fi putut face mai multe greşeli. 

De ce îşi pierdea timpul cu filosofia ghidată de sentimente 
a Carlottei, nu ştia. Fără îndoială că era unul dintre 
aspectele umane emoţionale şi eronate ale mentalităţii sale 
ce depăşea inteligenţa rece şi inumană care, spre necazul 
lui, numai uneori îi controla gândirea. 

Ceaşca de şerbet era goală. Aparent, o mâncase pe toată 
fără să-şi dea seama. Spera ca gura lui să se fi bucurat de 
fiecare înghiţitură, pentru că mâncase din reflex în timp ce 
se gândea. 

Bean aruncă ceaşca şi plecă. Un biciclist îl depăşi. Bean 
văzu cum întregul lui corp sălta, tresărea şi vibra din cauza 
pavajului. Aşa e viaţa omului, gândi Bean. Atât de zguduită, 
încât niciodată nu putem vedea ceva drept. 

La cină li s-a servit fasole şi orez cu carne aţoasă de vită. 
EI şi Carlotta mâncară aproape în tăcere în sala de mese a 
pensiunii, ascultând conversaţia altor oameni şi zăngănitul 
farfuriilor şi al tacâmurilor. Orice discuţie reală dintre ei ar 
fi lăsat fără îndoială să scape vreo informaţie importantă 
care ar fi putut atrage atenţia şi genera întrebări. De 
exemplu, de ce o femeie care vorbeşte ca o călugăriţă are 
un nepot? De ce copilul ăsta care pare să aibă şase ani 
vorbeşte ca un profesor de filosofie în jumătate din cazuri? 
Aşa că mâncau în tăcere, cu excepţia discuţiilor despre 
vreme. 


După cină, ca de obicei, intrară amândoi în reţea să-şi 
verifice corespondenţa. Mailurile Carlottei erau interesante 
şi adevărate. Toţi corespondenţii lui Bean, cel puţin 
săptămâna asta, credeau că el era o femeie numită Lettie 
care lucra la o dizertaţie şi avea nevoie de informaţii, dar 
care nu avea timp pentru o viaţă personală şi refuza prompt 
orice încercare de conversaţie prietenească şi intimă. Până 
acum nu descoperise amprenta lui Ahile în comportamentul 
niciunei naţiuni. În timp ce majoritatea ţărilor pur şi simplu 
nu beneficiau de resurse care să le permită să răpească 
echipa lui Ender într-un timp atât de scurt, dintre cele care 
aveau resursele necesare, Bean nu putea elimina nici 
măcar una din motiv că le lipseau aroganţa, agresivitatea 
sau disprețul faţă de lege ca să facă aşa ceva. Putea să fie 
chiar Brazilia - din câte ştia el, foştii săi tovarăşi din 
Războiul Furnicilor ar putea fi închişi chiar şi în 
Araraquara. Ar putea auzi dimineaţa devreme zgomotul 
aceluiaşi camion de gunoi care aduna ceaşca de şerbet pe 
care o aruncase el astăzi. 

— Nu ştiu de ce răspândesc oamenii lucrurile astea, spuse 
sora Carlotta. 

— Ce? întrebă Bean, recunoscător pentru întreruperea din 
lucrul care-i împăienjenea ochii. 

— Oh, superstiţiile aste stupide cu dragoni aducători de 
noroc. Probabil că există acum vreo duzină de desene 
diferite cu dragoni. 

— A, sunt peste tot, doar că nu-i mai observ. Oricum, de ce 
dragoni? 

— Cred că ăsta e cel mai vechi. Cel puţin e cel pe care l-am 
văzut prima dată, cu poezioara asta, zise Carlotta. Dacă 
Dante ar mai scrie astăzi, cu siguranţă ar păstra un loc în 
Infernul lui pentru oamenii care pornesc astfel de lucruri. 

— Ce poezioară? 

— Împarte acest dragon”, recită Carlotta. „Dacă da, un 
final norocos şi tu şi ei veţi avea.” 


— A, da, dragonii întotdeauna aduc noroc. Ce spune de 
fapt poezia asta? Că o să mori norocos? Că o să fii norocos 
s-o sfârşeşti? 

Carlotta chicoti. 

Plictisit de corespondenţă, Bean continuă cu prostiile. 

— Dragonii nu sunt întotdeauna aducători de noroc. La 
Şcoala de Luptă au trebuit să desființeze Armata Dragon, 
atât de ghinionistă era. Până când au reînviat-o pentru 
Ender, şi fără îndoială că i-au dat-o lui pentru că lumea 
credea că aduce ghinion şi încercau orice împotriva ei. 

Un gând îi trecu prin minte, scurt, dar îl trezi din letargie. 

— Trimite-mi desenul ăla. 

— Pariez că îl ai deja pe vreo duzină de scrisori. 

— N-am chef să caut. Trimite-mi-l pe ăla. 

— Eşti tot Lettie? N-ai fost ea în ultimele două săptămâni? 

— Cinci zile. 

Dură câteva minute pentru ca mesajul să fie redirecționat 
către el, dar când în cele din urmă apăru în mail-ul lui, 
studie cu atenţie imaginea. 

— De ce Dumnezeu îi dai atenţie? întrebă Carlotta. Ridică 
privirea şi-i întâlni ochii. 

— Nu ştiu. 'Tu de ce dai atenţie felului în care eu îi dau 
atenţie? zâmbi. 

— Pentru că tu crezi că e important. Poate că nu sunt la fel 
de deşteaptă ca tine în majoritatea cazurilor, dar sunt mult 
mai inteligentă ca tine în privinţa ta. Îmi dau seama când 
ceva te intrigă. 

— E doar juxtapunerea imaginii unui dragon cu cuvântul 
„final”. Finalurile nu sunt considerate prea norocoase. De 
ce nu a scris „va aduce noroc” sau „destin norocos” sau 
altceva? De ce „final norocos”? 

— De ce nu? 

— Final. End. Ender. Armata lui Ender a fost Dragonul. 

— Nu, e puţin cam forţat. 

— Uită-te la imagine, zise Bean. Exact în mijloc, unde 
desenul e mai complicat - acolo e o linie modificată. 


Punctele nu se aliniază bine. Sunt aproape aleatorii. 

— Mie mi se par doar paraziți. 

— Dacă ai fi ţinută prizonieră, dar ai avea acces la 
computer, numai că ţi-ar fi cenzurat fiecare bit din 
corespondenţă, cum ai trimite un mesaj? întrebă Bean. 

— Doar nu crezi că e un mesaj de la... nu-i aşa? 

— Habar n-am. Dar acum, că m-am gândit la asta, merită 
să cercetez, nu crezi? 

Între timp Bean mutase imaginea într-un program de 
grafică şi studia acea linie de pixeli. 

— Da, e aleatorie, toată linia. Nu are ce căuta aici, şi nu 
sunt paraziți fiindcă restul imaginii e intact, cu excepţia 
acestei a doua linii care e parţial întreruptă. Paraziţii ar fi 
distribuiţi în mod egal. 

— Atunci vezi ce e, zise Carlotta. Tu eşti geniul, eu sunt 
călugăriţa. 

Curând, Bean avea cele două linii izolate în fişiere diferite 
şi studia informaţia ca pe un cod brut. Privit ca text cod de 
un bit sau doi biţi, nu semăna nici pe departe a limbaj, dar 
bineînţeles că nici nu avea cum, nu-i aşa, altfel n-ar fi trecut 
niciodată în exterior. Deci dacă era un mesaj, trebuia să fie 
într-un fel codificat. 

Următoarele ore Bean scrise programe care să-l ajute să 
manipuleze informaţiile din acele linii. Încercă scheme 
matematice şi reinterpretări grafice, dar în realitate era 
conştient că nu poate fi ceva atât de complex. Pentru că 
oricine l-ar fi creat trebuia s-o fi făcut fără ajutorul unui 
computer. Trebuia să fie ceva relativ simplu, menit doar să 
împiedice să fie descoperit la o examinare de rutină. 

Astfel, continuă să revină la moduri de a reinterpreta 
codul binar ca text. Destul de repede, inventă o schemă 
care părea promițătoare. Un cod text în doi biţi, dar 
deplasat spre dreapta cu o poziţie pentru fiecare caracter, 
cu excepţia cazului când deplasarea spre dreapta ar duce la 
corespondenţa cu doi biţi de memorie, în care caz era o 
deplasare dublă. Un mod în care caracterul real nu putea fi 


descoperit de cineva care privea fişierul cu un program 
obişnuit. 

Când folosi această metodă pentru o singură linie apărură 
numai caractere text, ceea ce era imposibil să fie o simplă 
întâmplare. Dar pe cealaltă linie apăreau doar nişte mizerii 
aparent aleatorii. 

Aşa că deplasă la stânga cealaltă linie, şi obţinu şi aici 
numai caractere text. 

— Am găsit, zise. E un mesaj. 

— Ce spune? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

Carlotta se ridică şi veni să se uite peste umărul lui. 

— Nici măcar nu e un limbaj. Nu e împărţit în cuvinte. 

— Asta e intenţionat, zise Bean. Dacă ar fi fost împărţit în 
cuvinte ar fi semănat cu un mesaj şi ar fi invitat la 
decodificare. O metodă uşoară prin care orice amator poate 
descifra un limbaj este verificarea lungimii cuvintelor şi 
frecvenţa apariţiei anumitor litere. în esenţială, cauţi 
grupări de litere care ar putea fi „a” sau „the” sau „and“, 
chestii de genul ăsta. 

— Şi nici măcar nu ştii în ce limbă e. 

— Nu, dar ar trebui să fie esenţială, pentru că ştiau că l-au 
trimis cuiva care nu are cheia. Deci trebuie să fie 
descifrabil, şi asta înseamnă esenţială. 

— Deci l-au făcut şi uşor şi greu, în acelaşi timp? 

— Da. Uşor pentru mine, greu pentru oricine altcineva. 

— Ei, haide. Crezi că a fost scris pentru tine? 

— Ender. Dragon. Eu am fost în Armata Dragon, spre 
deosebire de cei mai mulţi dintre ei. Şi cui altcuiva să-i fi 
scris? Eu sunt liber, ei nu. Ştiu că sunt toţi acolo, cu 
excepţia mea. lar eu sunt singura persoană la care ştiu că 
pot ajunge fără să afle toată lumea. 

— De ce, aveţi vreun cod secret? 

— Nu chiar, dar avem experienţe comune, argoul Şcolii de 
Luptă, chestii de-astea. O să vezi. Dacă o să sparg codul, va 


fi din cauză că eu am recunoscut un cuvânt pe care nimeni 
altcineva nu l-ar fi recunoscut. 

— Dacă e de la ei. 

— Este, zise Bean. Eu aşa aş face. Aş da sfoară-n ţară. 
Imaginea asta e ca un virus. Ajunge peste tot şi îşi lasă 
codul într-un milion de locuri, dar nimeni nu ştie căeun 
cod pentru că arată ca ceva ce majoritatea oamenilor cred 
că înţeleg. Pentru ei e un moft, nu un mesaj. Cu excepţia 
mea. 

— Aproape că m-ai convins, spuse Carlotta. 

— Îl descifrez înainte de culcare. 

— Eşti prea mic ca să bei atâta cafea. O să faci un 
anevrism. 

Se întoarse la corespondenţa ei. 

Deoarece cuvintele nu erau separate, Bean trebui să caute 
alte şabloane care ar fi putut face lucrurile să se mişte. Nu 
existau repetiţii vizibile de grupuri de două sau trei litere 
care să ducă la vreun rezultat. Asta nu-l surprindea. Dacă 
ar fi compus un astfel de mesaj, ar fi renunţat la oricâte 
articole, conjuncţii, prepoziţii şi pronume ar fi putut. Nu 
numai atât, ci ar fi ortografiat greşit majoritatea cuvintelor 
ca să evite tiparele repetitive. Dar unele cuvinte le-ar fi 
scris corect, cele de nerecunoscut de către majoritatea 
celor care nu făceau parte din cultura Şcolii de Luptă. 

Existau doar două locuri în care acelaşi caracter părea a fi 
dublat, unul pe fiecare linie. Putea fi rezultatul unui cuvânt 
terminat cu aceeaşi literă cu care începea altul, dar Bean se 
îndoia. Nimic nu era la întâmplare în acest mesaj. Aşa că 
scrise un program care, pornind de la literele dublate într- 
un cuvânt, începând cu „aa”, îi arăta care ar putea fi literele 
din jur, ca să vadă dacă părea ceva plauzibil. începu cu 
literele dublate din linia mai scurtă, pentru că perechea 
aceasta era înconjurată de o altă pereche, în genul 1221. 

Cu eşecurile evidente, ca „xddx” şi „pffp” nu-şi pierdu 
timpul, dar trebui să investigheze toate variantele de 
„abba”, „adda”, „deed” şi „effe” ca să vadă ce se întâmplă 


cu mesajul. Unele erau promițătoare şi le păstră pentru un 
studiu ulterior. 

— Acum de ce e în greceşte? întrebă Carlotta. 

Se uita din nou peste umărul lui. N-o auzise ridicându-se şi 
venind în spatele lui. 

— Am transpus mesajul original în caractere greceşti ca să 
nu fiu distras încercând că descopăr sensul unor cuvinte pe 
care încă nu le-am decodat. Cele la care lucrez acum sunt 
cu caractere latine. 

În acel moment programul arătă literele „iggi”. 

— Piggies, zise sora Carlotta. 

— Poate, dar asta nu-mi spune nimic. 

Începu să caute prin dicţionar cuvinte cu „iggi”, dar 
niciunul nu mergea mai bine decât „piggies”. 

— Trebuie să fie un cuvânt? întrebă Carlotta. 

— Ei bine, dacă e un număr, atunci ne-am înfundat. 

— Nu, voiam să spun, de ce n-ar fi un nume? Bean văzu 
imediat. 

— Cât pot să fiu de orb! 

Puse literele w şi n în poziţiile dinainte şi de după „iggi” şi 
aplică rezultatele întregului mesaj, punând programul să 
arate liniuţe în locul literelor nedescifrate. Cele două linii 
deveniseră acum 

—n-g-n-n-n-in-g-n-n - wiggin - 

— Nu pare corect în esenţială, zise Carlotta. Ar trebui să 
fie mai mulţi de. i. 

— Presupun că mesajul renunţă deliberat la cât mai multe 
litere, în special vocale, tocmai ca să nu semene a esenţială. 

— Atunci cum o să ştii că l-ai descifrat? 

— Când o să aibă sens. 

— E timpul să ne culcăm. Ştiu, nu te culci până nu-l 
rezolvi. 

El abia observă că ea se îndepărtase din spatele lui. Era 
ocupat să încerce cealaltă literă dublată. Acum problema 
era mai complicată, deoarece literele dinainte şi de după 
pereche erau diferite. însemna că are mult mai multe 


combinaţii de încercat, şi chiar şi eliminarea literelor „g”, 
„i”, „n” Şi „W” nu grăbea prea mult procesul. 

Din nou salvă câteva variante - mai multe decât înainte - 
dar nimic nu-i atrase atenţia până nu ajunse la „jees”. 
Cuvântul pe care tovarăşii lui Ender din bătălia finală îl 
foloseau pentru a se autodenumi. „Jeesh”. Era oare posibil? 
Categoric, putea folosi acest cuvând ca pivot. 

h - n - jeesh - g-en-s-ns-n - si-ns-g-n-n-wigginDacă aceste 
douăzeci şi şapte litere erau corecte, îi mai rămâneau doar 
treizeci de rezolvat. Se frecă la ochi, oftă şi trecu la treabă. 

Era prânzul, când îl trezi un miros puternic. Sora Carlotta 
cojea o mandarină. 

— Oamenii mănâncă chestiile astea pe drum şi scuipă 
pulpa pe stradă. N-o poţi mesteca suficient de bine ca s-o 
poţi înghiţi. Dar e cel mai bun suc de citrice pe care o să-l 
guşti în viaţa ta. 

Bean se ridică din pat şi luă bucata pe care i-o oferea ea. 
Avea dreptate. Îi întinse un bol în care să scuipe pulpa. 

— Bun mic dejun, zise Bean. 

— Prânz, îl corectă ea. inea o hârtie în mână: Presupun 
că tu consideri asta o soluţie? 

Era ceea ce primase înainte de a se culca. 

hlpndrjeeshtgdrenrusbnstun6rmysiz4Ontrysb 
tgbnfndwigginptr 

— Oh, zise Bean. N-am printat varianta cu cuvintele 
despărțite. 

Mestecând o felie de mandarină, Bean se duse desculţ la 
computer, deschise fişierul corect şi-l tipări. îi dădu 
Carlottei hârtia, scuipă pulpa, îşi luă o mandarină din plasa 
de cumpărături şi începu s-o decojească. 

— Bean, zise ea. Sunt un muritor obişnuit. Să-nţeleg 
„help” şi aici e „Ender”? 

Bean luă hârtia de la ea. 

hlp ndr jeesh tgdr en rus bns tun 6 rmy siz 40 n try sbtg 
bn fnd wiggin ptr 


— S-a renunţat la vocale cât mai mult posibil, şi mai sunt şi 
alte ortografieri greşite. Dar prima linie spune „Help. 
Ender's jeesh is together în Russia” - „Ajutor! Gaşca lui 
Ender se află împreună în Rusia.” 

— Tgdr” înseamnă „together”? Şi „in” e scris ca în 
franceză? 

— Exact, zise Bean. Eu înţeleg şi nu seamănă cu Esenţiala. 
Continuă cu interpretarea: Următoarea parte mi s-a părut 
mult timp confuză, până când mi-am dat seama că 6 şi 40 
erau nişte numere. Aveam aproape toate celelalte litere 
până să-mi dau seama de asta. Problema e că numerele 
sunt importante, dar nu pot fi ghicite în context. Înseamnă 
„Bean's toon was 6” - „plutonul lui Bean a fost al şaselea”, 
pentru că Ender divizase Armata Dragon în cinci plutoane 
în loc de cele patru normale, şi dacă îl adaugi la 
numărătoare iese al şaselea. Dar cine altcineva decât un 
elev de la Şcoala de Luptă ar putea şti asta? Deci numai 
cineva ca mine ar înţelege numărul. La fel şi cu următorul: 
„Army size 40” - „o armată de 40”. Oricine de la Şcoala de 
Luptă ştie că erau patruzeci de soldaţi în fiecare armată. 
Doar dacă nu numărai şi comandantul, caz în care erau 
patruzeci şi unu, dar vezi, asta nu contează, pentru că 
numărul ăsta nu are mare importanţă. 

— De unde ştii asta? 

— Pentru că următoarea literă e „n”. De la „nord”. Mesajul 
ne dă localizarea lor. Ei ştiu că se află în Rusia. Şi pentru că 
se pare că văd soarele sau măcar umbre pe perete, şi ştiu 
data, pot calcula latitudinea, mai mult sau mai puţin precis. 
6-4-0 nord. 64 grade nord. 

— Doar dacă nu înseamnă altceva. 

— Nu, mesajul e făcut să fie clar. 

— Pentru tine. 

— Da, pentru mine. Restul rândului e „try sabo-tage” - 
„încearcă sabotaj”. Cred că asta înseamnă că încearcă să 
strice ceea ce vor ruşii să-i determine să facă. Aşa că se 
prefac că sunt de partea lor, dar în realitate le împiedică 


munca. Foarte inteligent să transmită asta. Faptul că Graft 
a fost trimis la Curtea Marţială după ce a câştigat Războiul 
Furnicilor sugerează că ar face bine să se înregistreze 
faptul că nu colaborează cu duşmanul - în cazul în care vor 
câştiga ceilalţi. 

— Dar Rusia nu e în război cu nimeni. 

— Mareşalul era rus, iar trupele Pactului Varşovia au fost 
primele de partea sa în Războiul Ligii. Trebuie să-ţi aduci 
aminte, Rusia era principala ţară în căutare de profituri 
înainte de venirea Furnicilor, care le-au distrus 
proprietăţile, forțând omenirea să se unească sub 
conducerea Hegemonului şi să creeze Flota Internaţională, 
întotdeauna s-au simţit văduviţi de destinul lor, şi acum, că 
Furnicile nu mai sunt, e foarte posibil să fie dornici să-şi 
revină cât mai rapid. Ei nu se consideră băieţii răi, ci cred 
că sunt singurii care au puterea şi resursele să unească 
omenirea cu adevărat, pentru totdeauna. Ei cred că fac un 
lucru bun. 

— Oamenii întotdeauna cred aşa. 

— Nu întotdeauna. Dar da, pentru a purta un război 
trebuie să fii în stare să-i vinzi propriului popor fie ideea că 
lupţi în legitimă apărare, fie că lupţi pentru că meriţi să 
învingi, fie că lupţi pentru a salva un alt popor. Ruşii sunt 
receptivi la altruism, la fel ca oricine altcineva. 

— Cu a doua linie ce-i? 

— Bean find Wiggin Peter” - „Bean, găseşte-l pe Peter 
Wiggin.” îmi spune să-l caut pe fratele mai mare al lui 
Ender. El nu a plecat cu nava coloniştilor împreună cu 
Ender şi Valentine. Şi el a fost participant activ, sub 
identitatea din reţea Locke. Presupun că acum se ocupă şi 
de Demostene. Valentine a plecat. 

— Ştiai asta? 

— Ştiam o mulţime de lucruri, zise Bean. Dar important e 
că au dreptate. Ahile mă vânează pe mine, dar şi pe tine, şi 
a pus mâna pe restul găştii lui Ender, dar nu ştie deloc că 
Ender are un frate şi, chiar dacă ar şti, nu i-ar păsa. Dar tu 


şi cu mine ştim că Peter Wiggin ar fi ajuns la Şcoala de 
Luptă dacă nu ar fi avut un defect de caracter. Şi din câte 
ştim, acest defect ar putea fi exact ceea ce ne trebuie 
împotriva lui Ahile. 

— Sau poate fi exact defectul care ar putea face ca o 
victorie a lui Peter să nu fie mai bună decât o victorie a lui 
Ahile, din punct de vedere al suferinţei lumii. 

— Ei bine, nu vom şti asta până nu-l găsim, nu-i aşa? spuse 
Bean. 

— Bean, ca să-l găseşti trebuie să dezvălui cine eşti. 

— Da, zise Bean. Nu e fascinant? 

Gesticula exagerat, ca un copilaş dus la grădina zoologică. 

— “Te joci cu viaţa ta. 

— Tu ai vrut ca eu să-mi găsesc o cauză. 

— Peter Wiggin nu e o cauză, e periculos. Nu ai auzit ce 
are Graft de spus despre el. 

— Din contră, zise Bean. De unde crezi că am aflat despre 
el? 

— Dar ar putea să nu fie mai bun decât Ahile! 

— Ştiu deja din câteva surse că e mai bun decât Ahile. în 
primul rând, el nu încearcă să ne omoare. În al doilea rând, 
are deja o reţea imensă de relaţii cu oameni din întreaga 
lume, dintre care unii ştiu cât e de tânăr, dar alţii habar n- 
au. În al treilea rând, e ambițios ca şi Ahile, doar că Ahile i-a 
adunat deja pe majoritatea copiilor recunoscuţi drept cei 
mai străluciți comandanţi militari din lume, în timp ce Peter 
Wiggin va avea numai unul. Pe mine. Crezi că e atât de 
prost încât să nu se folosească de mine? 

— Să se folosească. Ăsta e cuvântul potrivit aici, Bean. 

— Bine, dar tu nu eşti folosită pentru cauza ta? 

— De Dumnezeu, nu de Peter Wiggin. 

— Pariez că Peter Wiggin trimite mesaje mult mai clare 
decât Dumnezeu, zise Bean. Iar dacă nu-mi place ce face, 
pot oricând să mă retrag. 

— Cu cineva ca Peter, nu poţi să te retragi oricând. 


— Nu mă poate face să gândesc ceva ce nu vreau. Dacă nu 
e un geniu remarcabil de stupid, va şti asta. 

— Mă întreb dacă Ahile ştie, de vreme ce încearcă să se 
folosească de talentul celorlalţi copii. 

— Exact. între Peter Wiggin şi Ahile, ce şanse sunt ca 
Wiggin să fie mai rău? 

— Oh, e greu de imaginat aşa ceva. 

— Deci hai să începem să ne gândim la o cale de a-l 
contacta pe Locke fără să ne demascam identitatea sau 
adresa. 

— O să mai am nevoie de mandarine înainte de a părăsi 
Brazilia, spuse Carlotta. 

Abia atunci observară amândoi că goliseră deja întreaga 
plasă. 

— Şi eu, adăugă el. 

Se opri în uşă, cu plasa goală în mână: 

— Te-ai descurcat foarte bine cu mesajul ăla, Julian 
Delphiki. 

— Mulţumesc, mamaie Carlotta. Plecă zâmbind. 

Bean ridică mesajul şi-l analiză din nou. Singura parte a 
mesajului pe care nu o descifrase complet de faţă cu ea era 
ultimul cuvânt. Nu credea că „ptr” înseamnă Peter. Ar fi fost 
în plus. „Wiggin” era suficient ca să-l identifice. Nu, „ptr” de 
la sfârşit era o semnătură. Mesajul acesta era de la Petra. 
Ar fi putut încerca să-i scrie direct lui Peter Wiggin. Dar îi 
scrisese lui Bean, codificându-l într-un fel în care Peter nu l- 
ar fi înţeles niciodată. 

Se bazează pe mine. 

Bean ştia că ceilalţi din gaşca lui Ender îi purtau pică. Nu 
mult, doar puţin. Pe când învățau toţi la Şcoala de Comandă 
pe Eros, înainte ca Ender să sosească, ofiţerii îl făcuseră pe 
Bean comandant în toate luptele de test, deşi el era cel mai 
tânăr dintre toţi, mai tânăr chiar decât Ender. El ştia că 
făcuse treabă bună şi că le câştigase respectul. Dar lor nu 
le plăcuse niciodată să primească ordine de la el şi nu-şi 
ascunseseră bucuria la sosirea lui Ender, iar Bean 


redevenise unul dintre ei. Nimeni nu-i spusese vreodată 
„Bună treabă, Bean” sau „Hei, te-ai descurcat bine”. Cu 
excepţia Petrei. 

Pe Eros, ea făcuse pentru el acelaşi lucru pe care îl făcuse 
Nikolai la Şcoala de Luptă - îi adresase din când în când un 
cuvânt amabil. Era sigur că nici Nikolai şi nici Petra nu-şi 
dăduseră vreodată seama cât de importantă fusese pentru 
el generozitatea lor accidentală. Dar el îşi amintea că atunci 
când avusese nevoie de un prieten, ei doi fuseseră acolo. 
Nikolai se dovedise, printr-o soartă nu tocmai 
întâmplătoare, să fie fratele său. Oare asta o făcea pe Petra 
sora lui? 

Acum, Petra avea nevoie de ajutorul lui. Avea încredere în 
el că va recunoaşte mesajul, îl va descifra şi va acţiona pe 
baza lui. 

Existau date în sistemul de dosare al Şcolii de Luptă care 
spuneau că Bean nu era uman, şi ştia că cel puţin Graff aşa 
simţea câteodată pentru că auzise aceste cuvinte chiar din 
gura lui. Ştia că sora Carlotta îl iubea, dar pe Isus îl iubea 
mai mult şi oricum ea era în vârstă şi se gândea la el ca la 
un copil. El se putea baza pe ea, dar ea nu se baza pe el. 

Pe Pământ, singurul prieten pe care Bean îl avusese 
înainte de a pleca la Şcoala de Luptă fusese o fată numită 
Poke, dar Ahile o ucisese cu mult timp în urmă. O ucisese 
doar la câteva clipe după ce Bean o părăsise, şi doar cu 
câteva clipe înainte ca el să-şi dea seama de greşeală şi să 
alerge înapoi s-o avertizeze, dar îi găsise trupul plutind în 
Rin. Murise încercând să-l salveze pe Bean, şi murise 
pentru că nu se putuse încrede în Bean că va avea grijă s-o 
salveze. 

Mesajul Petrei însemna că poate la urma urmelor mai avea 
un prieten care avea nevoie de ajutorul lui. lar de data asta 
nu-i va întoarce spatele. De data asta era rândul lui să-şi 
salveze prietenul sau să moară încercând. Ce spui de o 
asemenea cauză, soră Carlotta? 

EXPUNEREA ÎN PUBLIC. 


To: Demostene % Tecumseh (Ofreeamerica. org, 
Locke%erasmus(8'polnet.gov From: 
nutemaiosteniQfirewall.set Re: Călcâiul lui Ahile. 

Dragă Peter Wiggin, Un mesaj strecurat până la mine de 
la copiii răpiți confirmă că sunt (sau erau, la momentul 
expedierii) împreună în Rusia, undeva pe lângă paralela de 
64 grade, făcând tot posibilul să saboteze încercările de 
exploatare a talentului lor militar. Deoarece, fără îndoială, 
vor fi separați şi mutaţi frecvent, localizarea exactă nu e 
importantă, iar eu sunt destul de sigur că ştii deja că Rusia 
e singura ţară care are şi ambiția, şi mijloacele necesare 
capturării tuturor membrilor echipei lui Ender. 

Sunt convins că îţi dai seama de imposibilitatea eliberării 
acestor copii printr-o intervenţie militară -la cel mai mic 
semn al unui efort susceptibil de a-i scoate de acolo, ar fi 
ucişi pentru a priva duşmanul de o asemenea comoară. Dar 
ar fi posibil să convingem fie guvernul rus, fie măcar pe unii 
dintre cei care păzesc individual copiii că eliberarea lor ar fi 
în interesul Rusiei. Acest lucru poate fi realizat prin 
demascarea individului care este cel mai probabil în spatele 
acestei acţiuni îndrăzneţe, iar cele două identități ale tale 
sunt cele mai potrivite pentru a-l acuza într-un mod care să 
fie luat în serios. 

În consecinţă, îţi sugerez să cercetezi evenimentele care 
au favorizat, în timpul Războiului Ligii, o pătrundere ilegală 
într-o instituţie de maximă securitate pentru criminalii 
bolnavi mintal din Belgia. Trei gardieni au fost ucişi, iar 
prizonierii eliberaţi. Toţi, mai puţin unul, au fost rapid 
capturați. Cel care a scăpat a fost cândva elev la Şcoala de 
Luptă. Ele în spatele răpirilor. Când se va afla faptul că 
acest psihopat deţine controlul asupra copiilor vor apărea 
grave îndoieli în interiorul sistemului de comandă din Rusia. 
De asemenea, li se va oferi şi un ţap ispăşitor în cazul în 
care decid să înapoieze copiii. 

Nu te osteni să afli cine ţi-a trimis acest e-mail. Orice urmă 
a sa a fost deja ştearsă. Dacă nu-ţi poţi da seama cine sunt 


şi cum să mă contactezi în urma cercetărilor pe care le vei 
face, atunci oricum nu vom mai avea despre ce vorbi. 

Inima lui Peter se opri când deschise mailul către 
Demostene şi văzu că îi fusese trimis şi lui Locke. Forma de 
adresare „Dragă Peter Wiggin” doar o confirma - cineva 
apropiat biroului Mareşalului îi descoperise identitățile. Se 
aştepta la ce e mai rău - vreun şantaj sau o cerere să 
sprijine o cauză sau alta. 

Spre surpriza lui, mesajul nu era în genul ăsta. Venea de la 
cineva care pretindea că primise un mesaj de la copiii 
răpiți, şi îi oferea o cale ispititoare de urmat. Bineînţeles, 
căută imediat în arhivele de ştiri şi găsi informaţii despre 
atacul asupra spitalului de maximă siguranţă pentru boli 
mintale de lângă Genk. Fu mult mai dificil să găsească 
numele prizonierului care scăpase. Pentru a obţine astfel de 
informaţii, sub numele lui Demostene, ceru ajutorul unui 
contact din cadrul poliţiei din Germania, iar apoi, ca Locke, 
un ajutor suplimentar de la un prieten din Comitetul 
Antisabotaj din Biroul Hegemonului. 

Obţinu un nume care îl făcu pe Peter să râdă, fiindcă era 
cuprins în subiectul e-mailului primit. Ahile, pronunţat 
„Aşii”, în manieră franţuzească. Un orfan salvat de pe 
străzile Rotterdamului de, culmea, o călugăriţă catolică ce 
lucra la secţia de recrutare a Şcolii de Luptă. Suferise 
câteva operaţii pentru a i se corecta piciorul infirm, apoi 
fusese trimis la Şcoala de Luptă, unde petrecuse numai 
câteva zile înainte de a fi dat în vileag drept criminal în 
serie de către unul dintre elevi, deşi la Şcoala de Luptă nu 
ucisese pe nimeni. 

Lista victimelor sale era interesantă. Avea obiceiul să ucidă 
pe oricine îl făcea să se simtă sau să pară neajutorat sau 
vulnerabil. Inclusiv pe doctorul care îi reparase piciorul. 
Aparent, nu simţea prea multă recunoştinţă. 

Punând informaţiile cap la cap, Peter îţi dădu seama că 
necunoscutul său corespondent avea dreptate. Dacă într- 
adevăr acest nebun conducea operaţiunea în care copiii 


erau folosiţi pentru crearea de strategii militare, era 
aproape sigur că ofiţerii ruşi care lucrau cu elnu-i 
cunoşteau lista crimelor. Agenţia care l-a eliberat pe Ahile 
din spitalul de boli mintale nu dăduse aceste informaţii 
militarilor care se presupunea că vor lucra cu el. Ar fi fost 
un adevărat scandal să se afle asta la cele mai înalte foruri 
ale guvernului rus. 

Şi chiar dacă guvernul acţiona pentru a scăpa de Ahile şi 
pentru a elibera copiii, armata rusă îşi păzea cu străşnicie 
independenţa faţă de restul guvernului, în special faţă de 
agenţiile de spionaj-şi-treburi-murdare. Existau mari şanse 
ca unii dintre copii să poată „evada” înainte ca guvernul să 
acţioneze - de fapt, asemenea acţiuni neautorizate ar putea 
forţa guvernul să facă totul oficial şi să pretindă că 
„eliberările precedente” au fost autorizate. 

Era posibil, desigur, ca Ahile să ucidă unul sau mai mulţi 
copii imediat ce era demascat. Cel puţin Peter nu va fi 
nevoit să-i înfrunte pe aceşti copii în luptă. lar acum, că ştia 
câte ceva despre Ahile, Peter se afla într-o poziţie mult mai 
avantajoasă pentru a-l înfrunta într-o bătălie faţă în faţă. 
Ahile ucisese cu propriile mâini. Întrucât asta era un lucru 
foarte prostesc, trebuie să fi fost un impuls irezistibil. 
Oamenii cu impulsuri irezistibile pot fi duşmani 
înspăimântători - dar, de asemenea, pot fi uşor de înfrânt. 

Pentru prima dată în ultimele săptămâni, Peter simţi un 
licăr de speranţă. Astfel era răsplătită munca lui ca Locke şi 
Demostene - oamenii care deţineau anumite informaţii 
secrete şi voiau să le facă publice găseau metode de aile 
transmite lui Peter fără ca el să fie nevoit să le ceară. O 
mare parte din puterea sa venea din această reţea 
dezorganizată de informatori. Mândria lui nu suferea 
niciodată că era „folosit” de aceşti corespondenţi anonimi. 
În ceea ce-l privea pe Peter, se foloseau reciproc. În plus, 
Peter îşi câştigase dreptul la astfel de daruri utile. 

Totuşi, Peter întotdeauna căuta calul de dar de dinţi. Fie ca 
Locke, fie ca Demostene, le scria prietenilor şi relaţiilor sale 


din diverse agenţii guvernamentale, încercând să obţină 
confirmarea diferitelor aspecte ale poveştii pe care se 
pregătea să o scrie. Oare atacul de la spital să fi fost pus la 
cale de agenţi ruşi? Sateliții de supraveghere arătau vreo 
activitate în jurul paralelei 64 care ar putea corespunde cu 
momentul sosirii sau plecării celor zece copii răpiți? Se ştia 
ceva despre locul unde s-ar fi putut afla Ahile, care să 
contrazică ideea că el ar controla întreaga operaţie de 
răpire? 

Dură câteva zile până să scrie povestea cum trebuie. La 
început o încercă sub forma unei rubrici a lui Demostene, 
dar curând îşi dădu seama că, deoarece Demostene emitea 
constant avertismente asupra comploturilor ruseşti, ar 
putea să nu fie luat prea în serios. Locke trebuia să o 
publice. Iar asta ar fi fost periculos, întrucât până acum 
Locke avusese grijă să nu pară contra Rusiei. Asta făcea ca 
demascarea lui Ahile să fie mult mai probabil luată în serios 
- dar exista un mare risc ca asta să-l coste pe Locke 
pierderea unora dintre cele mai bune contacte din Rusia. 
Indiferent cât de mult ar dispreţui un rus ceea ce face 
guvernul său, devotamentul faţă de Mama Rusia avea 
rădăcini adânci. Exista o limită care nu putea fi trecută. 
Pentru unele din relaţiile sale de acolo, publicarea acestui 
text ar fi însemnat încălcarea acestei limite. 

Până când fu izbit de soluţia evidentă. Înainte de a publica 
textul în Aspecte Internaţionale, va trimite copii contactelor 
sale din Rusia pentru a le da o idee despre ce va urma. 
Desigur, expunerea va circula prin cercurile militare ruse. 
Era posibil ca repercusiunile să înceapă încă înainte ca 
textul să fie publicat în mod oficial. lar contactele lui vor şti 
că nu încearcă să lovească în Rusia - le va da o şansă să 
clarifice situaţia sau cel puţin să dea un sens poveştii 
înainte de a fi publicată. 

Nu era un text lung, dar dezvăluia nume şi deschidea uşi 
care puteau fi utilizate de alţi reporteri. Iar ei le vor utiliza. 
Chiar de la primul paragraf, era dinamită. 


Eminenţa cenuşie din spatele răpirii „găştii” lui Ender este 
un criminal în serie pe nume Ahile. A fost scos dintr-un 
spital de boli mintale în timpul Războiului Ligii cu scopul de 
a-şi alătura geniul întunecat strategiei militare a Rusiei. A 
ucis în mod repetat cu propriile mâini, iar acum, zece copii 
sclipitori care odată au salvat lumea sunt complet la mila 
lui. Ce au gândit ruşii când au dat puterea unui astfel de 
psihopat? Sau dosarul sângeros al lui Ahile le-a fost ascuns 
până şi lor? 

Asta era - în primul paragraf, chiar în rând cu acuzaţiile, 
Locke oferea generos indiciul care să permită guvernului şi 
militarilor ruşi posibilitatea de a scăpa din mizerie. 

Îi luă douăzeci de minute să trimită mesaje individuale 
tuturor relaţiilor sale din Rusia. În fiecare mesaj îi avertiza 
că au vreo şase ore înainte ca textul să fie predat editorilor 
de la Aspecte Internaţionale. Cei care verificau faptele 
pentru A. I. vor mai adăuga o oră sau două de întârziere, 
dar vor găsi confirmarea a tot ce scrisese el. 

Peter apăsă SEND, SEND, SEND. 

Apoi se aşeză şi cercetă cu atenţie informaţiile pentru a-şi 
da seama cum ar putea ele să-i dezvăluie identitatea 
expeditorului. Un alt pacient? Puţin probabil - toţi fuseseră 
închişi din nou. Un angajat al spitalului? Lor le era imposibil 
să afle cine se ascunde în spatele lui Locke şi Demostene. 
Cineva din poliţie? Posibil - dar ştirile oferiseră doar puţine 
nume ale anchetatorilor. în plus, cum ar fi putut să ştie care 
dintre investigatori îi vânduse pontul? Nu, corespondentul 
său îi propusese, de fapt, soluţia unică. Ceva în acele date 
trebuia să-i spună exact cine era informatorul şi cum anume 
să ia legătura cu el. 

Dacă ar scrie tuturor anchetatorilor ar însemna doar să 
rişte ca Peter să fie expus, fără a avea garanţia că vreunul 
dintre cei contactaţi ar fi omul potrivit. 

În timp ce încerca să descopere identitatea 
corespondentului său, nu se întâmplă să primească nici un 
fel de răspuns de la prietenii săi ruşi. Dacă povestea ar fi 


fost eronată sau dacă armata rusă ar fi ştiut deja despre 
trecutul lui Ahile şi ar fi vrut să-l acopere, ar fi primit în 
mod constant e-mailuri prin care să fie rugat să nu publice 
povestea, apoi să-i pretindă să n-o facă, şi în cele din urmă 
să-l amenințe. Deci faptul că nimeni nu-i scrisese nimic îi 
servea la urma urmelor drept confirmarea de care avea 
nevoie din partea ruşilor. 

Ca Demostene, era antirus. Ca Locke, era rezonabil şi 
cinstit cu toate popoarele. Totuşi, ca Peter, era invidios pe 
simţul rusesc al identităţii naţionale, pe coeziunea ruşilor 
atunci când simțeau că ţara lor e în pericol. Dacă americanii 
au avut vreodată legături atât de puternice, ele expiraseră 
cu mult înainte ca Peter să se fi născut. Naţionalitatea era 
cea mai importantă parte a identităţii unui rus. A fi 
american era la fel de important ca a fi rotarian - foarte 
important, dacă erai ales într-un post înalt, dar abia 
observabil în cadrul sentimentului identităţii celor mai mulţi 
oameni. Din această cauză, Peter nu-şi vedea viitorul legat 
de America. Americanii erau pricepuţi în a-şi croi un destin, 
dar nu puneau pasiune în nimic. Demostene putea provoca 
furie şi resentimente, dar numai până la nivelul în care 
deveneau duşmănie, nu scop. Peter trebuia să-şi înfigă 
rădăcinile altundeva. Din păcate, Rusia nu-i era disponibilă. 
Era o naţiune care avea o formidabilă dorinţă de măreție, 
cuplată cu cel mai extraordinar şir de conducători slabi din 
istorie, probabil cu excepţia regilor Spaniei. lar Ahile 
ajunsese primul acolo. 

La şase ore după ce trimisese articolul prietenilor lui din 
Rusia, apăsă SEND încă o dată, expediindu-l editorului său. 
Aşa cum se aşteptase, trei minute mai târziu primi un 
răspuns. 

Eşti sigur? 

La care Peter replică: Verifică. Sursele mele confirmă. Apoi 
se duse să se culce. 

Se trezi aproape înainte de a fi adormit. Nu închisese 
cartea, apoi ochii, decât pentru câteva minute, când îşi 


dădu seama că îşi căutase informatorul într-o direcţie 
greşită. Nu unul dintre anchetatori îi vânduse pontul. Era 
cineva cu relaţii la cel mai înalt nivel al F. [., cineva care ştia 
că Peter Wiggin era şi Locke, şi Demostene. Dar nu putea fi 
Graff sau Chamrajnagar - ei ar fi lăsat indicii despre cine 
sunt în realitate. Altcineva, probabil cineva în care aceştia 
aveau încredere. 

Dar nimeni din F. |. nu divulgase informaţia despre 
evadarea lui Ahile. Cu excepţia călugăriţei care îl 
descoperise prima dată pe Ahile. 

Reciti mesajul. Se putea să fi venit de la o călugăriţă? 
Posibil, dar de ce ar fi trimis ea informaţiile atât de anonim? 
Şi de ce copiii răpiți să-i fi strecurat ei un mesaj? 

Fusese vreunul recrutat de ea? 

Peter se ridică din pat şi se duse la pupitru, unde ceru 
informaţii despre toţi copiii răpiți. Absolut toţi ajunseseră la 
Şcoala de Luptă prin procesul normal de testare; niciunul 
nu fusese descoperit de călugăriţă, deci niciunul nu avea 
vreun motiv să-i strecoare ei mesajul. 

Ce alte legături ar putea exista? Ahile era un orfan de pe 
străzile Rotterdamului când sora Carlotta îl depistase ca 
având talent militar - nu avusese relaţii de familie. Doar 
dacă nu era ca puştiul ăla grec din gaşca lui Ender, care 
fusese ucis într-un atac cu rachete acum câteva săptămâni, 
presupusul orfan a cărui adevărată familie fusese 
identificată în timp ce el se afla la Şcoala de Luptă. 

Orfan. Ucis într-un atac cu rachete. Cum îl chema? Julian 
Delphiki. Poreclit Bean. O poreclă căpătată pe când trăia pe 
străzile din... Rotterdam. Exact ca Ahile. 

Nu fu greu să-şi imagineze că sora Carlotta îi descoperise 
şi pe Bean, şi pe Ahile. Bean fusese unul dintre tovarăşii lui 
Ender pe Eros în timpul ultimei bătălii. Era singurul pe 
care, în loc să îl răpească, îl uciseseră. Toată lumea 
presupusese că asta se întâmplase din cauză că era atât de 
bine păzit de armata greacă încât cei care voiau să-l 
răpească renunţaseră şi se îngrijiseră ca puterile rivale să 


nu se poată folosi de el. Dar dacă nu avuseseră niciodată 
intenţia să-l răpească, pentru că Ahile îl cunoştea sau, mai 
exact, Bean cunoştea prea multe lucruri despre Ahile? 

Şi dacă de fapt Bean nu era mort? Dacă trăia ascuns, 
protejat de convingerea unanimă că murise? Era foarte 
probabil ca puştii captivi să-l aleagă pe el ca destinatar al 
mesajului, întrucât era singurul din grupul lor, cu excepţia 
lui Ender, care nu era prizonier împreună cu ei. Şi cine 
altcineva ar fi avut un motiv atât de puternic să lucreze 
pentru eliberarea lor, împreună cu capacitatea dovedită de 
a se gândi la o strategie ca cea pe care informatorul i-o 
expusese în scrisoare? 

Un castel din cărţi de joc, asta construia el, nivel după 
nivel - dar fiecare salt intuitiv părea absolut corect. 
Scrisoarea aceea fusese scrisă de Bean. Julian Delphiki. 
Cum putea Peter să-l contacteze? Bean ar fi putut fi 
oriunde, şi nu exista nici o speranţă de a-l contacta fiindcă 
oricine ştia că el trăieşte va pretinde aproape sigur că e 
mort şi va refuza să primească un mesaj pentru el. 

Din nou, soluţia ar fi trebuit să fie evidentă în acele date, şi 
era. Sora Carlotta. 

Peter avea o relaţie la Vatican - un adversar în războiul 
ideilor care apărea când şi când printre cei care frecventau 
forumurile despre relaţii internaţionale de pe net. La Roma 
era deja dimineaţă, deşi devreme. Dar dacă cineva era la 
pupitru dimineaţa devreme în Italia, acela era un călugăr 
muncitor, ataşat la Ministerul de Externe al Vaticanului. 

Răspunsul veni în cincisprezece minute. 

Adresa surorii Carlotta este secretă. Mesajul poate fi 
retransmis. Nu voi citi ceea ce trimiţi prin intermediul meu. 
(Nu poţi să lucrezi aici dacă nu ştii să ţii ochii închişi.) 

Peter îşi compuse mesajul către Bean şi-l trimise surorii 
Carlotta. Dacă cineva ştia cum să ajungă la ascunzătoarea 
lui Julian Delphiki, aceea trebuia să fie călugăriţa care îl 
găsise de prima dată. Era singura soluţie posibilă la 
provocarea pe care i-o adresase informatorul lui. 


În cele din urmă se culcă la loc, ştiind că n-avea să doarmă 
mult - fără îndoială avea să se trezească de mai multe ori în 
timpul nopţii ca să verifice reţelele în căutarea reacţiilor la 
articolul său. 

Dar dacă nu-i păsa nimănui? Dacă nu se întâmpla nimic? 
Dacă astfel compromisese iremediabil persoana lui Locke, şi 
fără nici un folos? 

Aşa cum stătea întins în pat, autoamăgindu-se că ar putea 
să adoarmă, îşi putea auzi părinţii sforăind în camera lor, 
dincolo de hol. Era şi straniu, dar şi liniştitor să-i audă. 
Straniu pentru că îşi făcea griji dacă ceea ce scrisese el n-ar 
putea cauza un incident internaţional, şi totuşi locuia în 
casa părinţilor săi, singurul lor copil rămas acasă. Liniştitor, 
pentru că era sunetul pe care-l cunoştea din copilărie, 
siguranţa confortabilă că ei trăiau, că îi erau aproape, iar 
faptul că îi putea auzi însemna că, atunci când monştrii se 
repezeau din colţurile întunecate ale camerei, şi ei îl puteau 
auzi strigând. 

Monştrii căpătaseră feţe diferite de-a lungul anilor şi se 
ascunseseră în colţuri ale unor camere mult îndepărtate de 
a lui, dar zgomotul acela din camera părinţilor lui era 
dovada că lumea încă nu se sfârşise. 

Fără să fie sigur de ce, Peter ştia că scrisoarea pe care 
tocmai i-o trimisese lui Julian Delphiki, via sora Carlotta, via 
prietenul său de la Vatican, va pune capăt lungii sale idile, 
jocul cu afacerile mondiale, în timp ce mama îi spăla rufele. 
În cele din urmă va intra el însuşi în joc, nu ca distantul şi 
imperturbabilul comentator Locke sau ca demagogul cu 
sânge clocotitor Demostene, ambii identități electronice, ci 
ca Peter Wiggin, un tânăr în carne şi oase, care putea fi 
prins, rănit, ucis. 

Dacă era ceva care ar fi trebuit să-l ţină treaz, era acest 
gând. Dar el se simţea uşurat. Relaxat. Lunga aşteptare era 
aproape de final. Adormi şi nu se trezi decât atunci când 
mama sa îl chemă la micul dejun. Tatăl lui citea ştirile. 

— Care-i ştirea zilei, tată? întrebă Peter. 


— Spun că ruşii i-au răpit pe copiii aceia. l-au pus sub 
controlul unui criminal recunoscut. Greu de crezut, dar se 
pare că ştiu totul despre Ahile ăsta. A fost scos dintr-un 
spital de nebuni din Belgia. Trăim într-o lume nebună. Ar fi 
putut fi şi Ender acolo. 

Clătină din cap. 

Peter o văzu pe mama sa îngheţând pentru o clipă la auzul 
numelui lui Ender. Da, da, mamă, ştiu că el e copilul inimii 
tale şi suferi de fiecare dată când îi auzi numele. Şi că te 
doare că iubita ta fiică Valentine a părăsit Pământul şi nu se 
va mai întoarce niciodată, nu în timpul vieţii tale. Dar încă îl 
mai ai lângă tine pe primul tău născut, deşteptul şi frumosul 
tău fiu Peter, care o să-ţi aducă într-o zi nepoți isteţi şi 
frumoşi, împreună cu alte câteva lucruri ca, oh, cine ştie, 
poate pacea pe Pământ prin unirea tuturor statelor sub un 
singur guvern? Asta te-ar consola un pic? Puțin probabil. 

— Numele criminalului e... Ahile? 

— Fără nume de familie. Ca un cântăreţ pop sau ceva de 
genul ăsta. 

Peter simţi un nod în gât. Nu din cauza a ceea ce spusese 
tatăl său, ci fiindcă fusese pe punctul de a-i corecta 
pronunția. Deoarece Peter nu putea fi sigur dacă vreun ziar 
menţionase pronunția franţuzească a numelui lui Ahile, cum 
ar putea explica tatălui său că ştie pronunția corectă? 

— Rusia a negat, nu-i aşa? întrebă Peter. Tatăl analiză din 
nou ştirile. 

— Despre asta nu se spune nimic, zise. 

— Grozav, făcu Peter. Poate asta înseamnă că e adevărat. 

— Dacă ar fi adevărat, spuse tatăl, atunci ar nega. Aşa 
sunt ruşii. 

De parcă tatăl lui ar şti ceva despre cum „sunt ruşii”. 

Trebuie să mă mut, se gândi Peter, şi să trăiesc pe cont 
propriu. Sunt la colegiu. Încerc să eliberez zece prizonieri 
aflaţi la o treime de lume distanţă. Aş putea folosi banii 
câştigaţi ca redactor pentru a-mi plăti chiria. Poate ar 
trebui s-o fac chiar acum, astfel că dacă Ahile află cine sunt 


şi vine să mă omoare, să nu atrag pericolul asupra familiei 
mele. 

Dar Peter ştia, chiar în momentul în care îşi formula ideea, 
că mai exista un alt gând, mai întunecat, ascuns în adâncul 
său: Poate că dacă plec de aici, vor arunca în aer casa când 
eu nu sunt înăuntru, aşa cum au făcut cu Julian Delphiki. 
Vor crede că am murit şi un timp voi fi în siguranţă. 

Nu, nu vreau ca părinţii mei să moară! Ce fel de monstru 
şi-ar dori aşa ceva? Eu nu vreau asta. 

Dar Peter niciodată nu se minţise pe sine, cel puţin nu 
pentru mult timp. Nu-şi dorea ca părinţii lui să moară, 
desigur nu în mod violent într-un atac îndreptat asupra lui. 
Dar ştia că, dacă s-ar întâmpla asta, ar prefera ca el să nu 
fie acolo cu ei în acel moment. Bineînţeles, mai bine ar fi să 
nu fie nimeni acasă. Dar... mai ales eu. 

A, da. Asta ura Valentine la el. Peter aproape că uitase. De 
asta Ender era fiul iubit de toţi. Sigur, Ender exterminase o 
întreagă specie de extratereştri, fără să mai amintim de 
puştiul din baia de la Şcoala de Luptă. Dar el nu era egoist 
ca Peter. 

— Nu mănânci, Peter? întrebă mama. 

— Scuză-mă. Azi trebuie să primesc rezultatele la nişte 
examene, şi cred că m-au furat gândurile. 

— La ce? 

— Istorie mondială, zise Peter. 

— Nu e ciudat să-ţi dai seama că, atunci când se vor scrie 
în viitor cărţi de istorie, numele fratelui tău va fi mereu 
menţionat? spuse mama. 

— Nu-i ciudat, zise Peter. E doar unul dintre neajunsurile 
cu care te alegi când salvezi lumea. 

Totuşi, în spatele glumei sale, îi făcu mamei sale o 
promisiune cu mult mai îndârjită. Înainte să mori, mamă, o 
să vezi că în timp ce numele lui Ender va apărea într-un 
capitol sau două, va fi imposibil să discuţi despre secolul 
acesta sau cel următor fără să pomeneşti numele meu pe 
aproape fiecare pagină. 


— Trebuie să fug, zise tatăl. Succes la examen. 

— Am luat deja examenul, tată. Astăzi îmi dau doar nota. 

— Asta am vrut să spun. Succes la note. 

— Mulţam, zise Peter. 

Se întoarse la mâncare, în timp ce mama îl conduse pe 
tatăl lui la uşă şi se sărutară la despărţire. 

O să fac şi eu aşa într-o zi, gândi Peter. Cineva o să mă 
sărute la despărţire în uşă. Sau poate cineva o să mă lege la 
ochi înainte de a mă împuşca. Depinde cum evoluează 
lucrurile. 

DUBITA DE PAINE. 

To: Demostene % 'Tecumseh Ofreeamerica. org From: 
nusuntgata%Yocincinnatus(anon.set Re: Satrap. 

Date provenind de la sateliți din ziua în care a fost ucisă 
familia Delphiki: Nouă vehicule au plecat simultan din 
nordul Rusiei, latitudine 64. Ataşez lista criptată a 
destinaţiilor. Împrăştiere adevărată? Capcană? Care e cea 
mai bună strategie a noastră, prietene? Eliminăm sau 
salvăm? Sunt copii sau arme de distrugere în masă? Greu 
de ştiut. De ce ticălosul de Locke l-a îndepărtat pe Ender 
Wiggin? Cred că acum băiatul ăla ne-ar fi fost de folos. Cât 
despre de ce sunt nouă, şi nu zece vehicule: poate că unul e 
mort sau bolnav. Poate că unul a cedat. Poate că doi au 
cedat şi au fost expediaţi împreună. Doar presupuneri. Nu 
pot vedea decât date brute de la sateliți, nu rapoarte 
intelnetcom. Dacă tu ai şi alte surse, îmi transmiţi şi mie? 

Custer. 

Petra ştia că singurătatea era unealta pe care o foloseau 
împotriva ei. N-o lăsa pe fată să vorbească cu nici o fiinţă 
umană, apoi, când apare cineva, ea îi va fi atât de 
recunoscătoare încât va face confesiuni, va crede minciuni, 
se va împrieteni cu cel mai mare duşman. 

Ciudat cum, deşi ştii exact ce-ţi face duşmanul, metoda lui 
totuşi funcţionează. Ca într-o piesă la care o duseseră 
părinţii ei a doua săptămână de la întoarcerea acasă după 
război. Pe scenă era o fetiţă de patru ani care o întreba pe 


mama ei de ce nu se întorsese încă tata. Mama încerca să 
găsească o cale de a-i spune că tatăl ei fusese ucis de o 
bombă a unui terorist azer - o a doua bombă care 
explodase ca să ucidă oamenii care încercau să-i salveze pe 
supraviețuitorii primei explozii, mai mici. Tatăl ei murise ca 
un erou, încercând să salveze un copil prins sub dărâmături 
chiar după ce poliţia îi strigase să se dea la o parte, căci 
probabil va fi o a doua explozie, în final, mama îi spune 
copilului adevărul. 

Fetiţa bate supărată din picior şi spune: „E tăticul meu! 
Nu al băieţelului!” Iar mama îi răspunde: „Mama şi tatăl 
băieţelului nu erau acolo să-l ajute. Tatăl tău a făcut ceea ce 
spera ca altcineva să facă pentru tine dacă el nu ar putea fi 
lângă tine.” Fetiţa începe să plângă: „Acum nu va mai fi 
niciodată lângă mine. Iar eu nu vreau pe altcineva. Îl vreau 
pe tăticul meu.” 

Petra stătea acolo şi privea piesa, ştiind exact cât era de 
cinică. Să foloseşti un copil ca să interpreteze durerea unei 
familii, s-o legi de nobleţe şi eroism, să faci personaj negativ 
din duşmanul ancestral şi să pui un copil să spună plângând 
lucruri copilăreşti! Un computer trebuie să fi scris asta. Dar 
avea efect. Petra plângea ca un copil, ca şi restul publicului. 

Aşa ceva îi făcea izolarea, iar ea era conştientă. Orice ar fi 
sperat ei, probabil avea efect. Pentru că oamenii sunt doar 
nişte maşini, Petra ştia foarte bine asta, maşini care fac 
ceea ce vrei tu dacă ştii pe ce butoane să apeşi. Şi oricât de 
complecşi ar putea părea oamenii, e suficient să-i 
deconectezi de la reţeaua formată din ceilalţi oameni care 
le conturează personalitatea, de la comunităţile care le 
formează identitatea, şi ei vor fi reduşi la acest set de 
butoane. Nu contează că se opun din răsputeri sau că ştiu 
prea bine că sunt manipulaţi, în cele din urmă, dacă ai 
răbdare, poţi să-i faci să cânte ca un pian, cu fiecare notă 
exact acolo unde o aştepţi. Chiar şi pe mine, gândi Petra. 

Singură, zi după zi, lucra la computer, primind misiuni 
prin mail de la oameni care nu-i dădeau nici un indiciu 


despre personalitatea lor. Trimitea mesaje celorlalţi din 
echipa lui Ender, deşi ştia că şi scrisorile lor erau cenzurate 
şi golite de orice referinţă personală. Erau doar date, 
circulând într-un sens şi-n altul. Nu îi erau permise 
cercetările în reţea. Trebuia să formuleze o cerere şi să 
aştepte un răspuns filtrat de oamenii care o controlau. 
Singură. 

Încercă să se odihnească mult, dar parcă puseseră droguri 
în apă - se simţea aşa de dopată, încât nu putea deloc să 
doarmă. Astfel că renunţă la a mai juca jocul pasivităţii. Se 
lăsă în voia sorții, deveni maşina care voiau ei să fie, 
autoamăgindu-se că numai simulând că e o maşină nu va 
deveni şi în realitate una, dar ştiind în acelaşi timp că ceea 
ce se prefac oamenii că sunt, devin în final. 

Apoi veni ziua când uşa se deschise şi intră cineva. 

Vlad. 

Fusese în Armata Dragon. Era mai mic decât Petra, un 
băiat bun, dar ea nu-l cunoştea prea bine. Între ei exista 
totuşi o legătură puternică: Vlad era singurul din gaşca lui 
Ender care clacase ca şi Petra, şi fusese scos din luptă 
pentru o zi. Toată lumea era amabilă cu ei, dar amândoi 
ştiau că asta îi face slabi. Obiectul compătimirii. Toţi 
primiseră aceleaşi medalii şi elogii, dar Petra ştia că 
medaliile lor sunt mai puţin valoroase ca ale celorlalţi, 
elogiile lor vorbe goale, pentru că ei erau cei care eşuaseră, 
în timp ce ceilalţi reuşiseră. Petra nu vorbise niciodată 
despre asta cu Vlad. Pur şi simplu ştia că şi el simte aceleaşi 
lucruri ca şi ea, pentru că şi el căzuse prin acelaşi tunel 
lung şi întunecat. Şi acum era aici. 

— Salut, Petra! zise. 

— Salut, Vlad, răspunse ea. Îi plăcea să-şi audă propria 
voce. Încă funcţiona. De asemenea, îi plăcea s-o audă şipea 
lui. 

— Bănuiesc că sunt noul instrument de tortură pe care-l 
folosesc împotriva ta. 


O spusese zâmbind. Petra deduse că el voise să facă o 
glumă, dar şi faptul că nu era deloc aşa. 

— Zău? zise ea. În mod tradiţional, ar trebui să mă săruţi 
şi să laşi pe altcineva să mă tortureze. 

— Nu e chiar tortură. E scăparea. 

— Scăparea din ce? 

— Din închisoare. Nu e ce crezi tu, Petra. Hegemonia se 
destramă, va fi război. Problema e dacă va arunca lumea în 
haos sau se va ajunge ca o naţiune să le conducă pe toate 
celelalte. Şi dacă va fi o singură naţiune, care ar fi aceasta? 

— Hai să ghicesc. Paraguay. 

— Pe-aproape, zise Vlad cu un rictus. Ştiu, mie mi-e mai 
uşor. Eu sunt din Belarus, facem mare caz cum că am fi o 
ţară distinctă, dar în adâncul inimii nu ne deranjează 
gândul că Rusia va fi cea care va ajunge la conducere. 
Nimănui din afara Belarusului nu-i pasă nici cât negru sub 
unghie că de fapt noi nu suntem ruşi. Desigur că nu mi-e 
greu să vorbesc ruseşte. Iar tu eşti armeanca, şi voi aţi 
petrecut mulţi ani de oprimare rusească, în zilele de demult 
ale comunismului. Dar, Petra, cât eşti tu de armeanca? Ce e 
cu adevărat bine pentru Armenia? Oricum, asta e ceea ce 
ar trebui să-ţi spun. Să te fac să vezi beneficiile pentru 
Armenia dacă Rusia va câştiga. Fără sabotaje. Să ne ajuţi cu 
adevărat să ne pregătim pentru războiul real. Tu cooperezi, 
iar Armenia capătă un loc special în noua ordine mondială. 
Tu îţi ridici întreaga ţară. Asta nu e chiar nimic, Petra. Dacă 
tu nu ajuţi, nu e de nici un folos pentru nimeni. Nu te ajută 
pe tine. Nu ajută Armenia. Nimeni nu va şti ce erou ai fost. 

— Sună ca o ameninţare cu moartea. 

— Sună ca o ameninţare cu singurătatea şi întunericul. Nu 
te-ai născut să fii un nimeni, Petra. le-ai născut ca să 
străluceşti. Asta e şansa ta să fii din nou erou. Ştiu câtu te 
gândeşti că nu-ţi pasă, dar hai să fim serioşi şi să admitem - 
a fost grozav să fim gaşca lui Ender. 

— Iar acum suntem gaşca lui cum-naiba-l-cheamă. Sigur, 
el o să împartă gloria cu noi, zise Petra. 


— De ce nu? încă e şeful, nu se supără să aibă eroi în 
subordine. 

— Vlad, o să se asigure că nimeni nu va şti că noi am 
existat, şi o să ne omoare când va termina cu noi. 

Nu intenţionase să vorbească atât de deschis. Ştia că Ahile 
va afla. Ştia că asta garanta că profeția ei se va îndeplini. 
Dar ce să-i faci - butoanele funcţionaseră. Era atât de 
fericită să aibă un prieten lângă ea, chiar şi unul care 
fusese evident cooptat, încât nu se putuse opri să nu 
izbucnească. 

— Ei bine, Petra, ce să-ţi mai zic? Le-am spus că tu eşti 
rezistentă. 'Ţi-am spus care e oferta. Gândeşte-te. Nu e nici 
o grabă. Ai destul timp ca să te decizi. 

— Pleci? 

— Asta e regula, zise Vlad. Dacă tu spui nu, eu trebuie 
plec. Îmi pare rău. 

Se ridică. 

Ea îl privi ieşind pe uşă. Ar fi vrut să spună ceva inteligent 
şi brav. Ar fi vrut să-i vorbească urât, ca să-l facă să se simtă 
prost pentru că a trecut de partea lui Ahile. Dar ştia că 
orice ar fi spus, ar fi fost folosit împotriva ei într-un fel sau 
altul. Orice ar fi spus, ar fi arătat un alt buton celor care 
apasă pe ele. Ceea ce spusese era deja destul de rău. 

Aşa că tăcu şi privi uşa închizându-se şi apoi zăcu pe pat 
până când computerul o anunţă că are un mesaj: o nouă 
misiune. Se apucă de lucru, o rezolvă şi o sabotă ca de 
obicei, gândindu-se: De fapt merge destul de bine, n-am 
cedat. 

Apoi se culcă şi plânse în somn. Pentru câteva clipe totuşi, 
chiar înainte de a adormi, simţi că Vlad era prietenul ei cel 
mai drag, cel mai adevărat şi că ar fi făcut orice pentru el, 
numai să fie din nou în cameră cu ea. 

Sentimentul dispăru şi un ultim gând pasager îi trecu prin 
minte: Dacă ar fi chiar aşa de deştepţi, ar şti că eu simt asta 
acum; iar Vlad ar intra, eu aş sări din pat şi l-aş îmbrăţişa şi 


i-aş spune da, am s-o fac, o să lucrez cu tine, îţi mulţumesc 
că ai venit la mine, Vlad, îţi mulţumesc. 

Doar că pierduseră ocazia. 

Cum spusese cândva Ender, cele mai multe victorii vin din 
exploatarea imediată a greşelilor stupide ale duşmanului, şi 
nu dintr-o strălucire anume a planului tău. Ahile era foarte 
deştept. Dar nu perfect. Nu atotştiutor. S-ar putea să nu 
câştige. Aş putea chiar să scap de aici fără să mor. 

În sfârşit liniştită, adormi. 

O treziră pe întuneric. 

— Scoală. 

Fără nici un salut. Nu putu să vadă cine era. Auzi pasi 
dincolo de uşă. Bocanci. Soldaţi? 

Îşi aminti ce vorbise cu Vlad. Cum îi refuzase oferta. 
Spusese că nu e nici o grabă; avea destul timp să se decidă. 
Dar ei erau acolo, trezind-o în mijlocul nopţii. Ca să facă ce? 

N-o atinse nimeni. Se îmbrăcă pe întuneric - ei nu o 
grăbiră. Dacă ar fi fost vreun fel de şedinţă de tortură sau 
anchetă n-ar fi aşteptat-o să se îmbrace, s-ar fi asigurat că 
se simte cât mai puţin confortabil, cât mai dezechilibrată. 

Nu voia să pună întrebări pentru că ar fi părut o 
slăbiciune. Dar şi dacă nu întreba nimic ar fi părut 
nepăsătoare. 

— Unde mergem acum? 

Nici un răspuns. Asta era semn rău. Sau nu? lot ce ştia 
despre asta provenea din puţinele filme de ficţiune despre 
război pe care le văzuse la Şcoala de Luptă şi câteva filme 
cu spioni în Armenia. Niciunul nu-i păruse credibil, şi totuşi 
iată că era într-o situaţie reală ca într-un film cu spioni, iar 
singura ei sursă de informaţii despre ceea ce trebuia să 
aştepte erau acele filme stupide. Ce se întâmplase cu 
capacitatea ei superioară de raţionament? Cu talentele care 
îi asiguraseră intrarea la Şcoala de Luptă? Aparent, ele 
funcționau numai atunci când credeai că joci jocuri la 
şcoală. în lumea reală se instalează teama şi te întorci la 


jalnicele poveşti inventate de oameni care habar n-au cum 
se desfăşoară de fapt lucrurile astea. 

Doar că oamenii care îi făceau ei acele lucruri văzuseră şi 
ei aceleaşi filme idioate, aşa că de unde să ştie ea că nu-şi 
modelau acţiunile, atitudinile şi chiar cuvintele după ceea 
ce văzuseră în filme? Nimeni nu urmase cursuri de 
pregătire ca să arate dur şi rău atunci când trezea o 
adolescentă în miezul nopţii. Încercă să-şi imagineze 
manualul. Dacă urmează să fie transportată în altă locaţie, 
spuneţi-i să se grăbească, că lasă pe toată lumea să aştepte. 
Dacă urmează să fie torturată, faceţi comentarii 
răutăcioase despre faptul că speraţi să aibă parte de multă 
odihnă. Dacă urmează să fie drogată, spuneţi-i că n-o să 
doară deloc, dar râdeţi sadic încât ea să creadă că minţiţi. 
Dacă urmează să fie executată, nu spuneţi nimic. 

O, asta-i bună, îşi zise ea, fă să-ţi fie teamă de ce e mai rău. 
Asigură-te că eşti cât mai aproape posibil de panică. 

— Trebuie să fac pipi, zise. Nici un răspuns. 

— Pot să fac aici. Pot să fac pe mine. Pot s-o fac în pielea 
goală. Pot s-o fac îmbrăcată sau în pielea goală acolo unde 
mergem. Pot să stropesc pe drum. Pot să-mi scriu numele 
pe zăpadă. E mai greu pentru fete, e nevoie de mai multă 
condiţie fizică, dar putem s-o facem şi noi. 

Tot nici un răspuns. 

— Sau poţi să mă laşi să merg la baie. 

— Bine, zise el. 

— Care din variante? 

— Baie. leşi pe uşă. 

Ea îl urmă. Mai mult ca sigur că afară erau soldaţi. Vreo 
zece. Se opri în faţa unui soldat solid şi privi în sus, la faţa 
lui. 

— E un lucru bun că te-au adus pe tine. Dacă erau numai 
tipii ceilalţi aş fi opus rezistenţă şi m-aş fi luptat până la 
moarte. Dar cu tine aici, n-am altă şansă decât să mă 
predau. Bună treabă, soldat. 


Se întoarse şi continuă să meargă spre baie. Întrebându- 
se dacă nu cumva văzuse o urmă slabă de zâmbet pe faţa 
soldatului. Asta nu era în scenariu, nu-i aşa? Oh, stai puţin. 
Eroul trebuia să vorbească inteligent. Era exact în pielea 
personajului. Doar că acum înţelegea că toate replicile 
deştepte pe care le făceau eroii aveau drept scop să 
ascundă teama lor pură. Eroii lipsiţi de griji nu sunt curajoşi 
sau relaxaţi. Ei încearcă doar să nu se facă de râs în clipele 
dinaintea morţii. 

Ajunse la baie şi bineînţeles că el intră cu ea. Dar ea fusese 
la Şcoala de Luptă şi, dacă ar fi avut o vezică ruşinoasă, ar fi 
murit de mult intoxicată cu uree. Se aşeză pe WC şi-i dădu 
drumul. Tipul era dincolo de uşă cu mult înainte ca ea să 
tragă apa. 

Exista o fereastră. În tavan erau conducte de aerisire. Dar 
se aflau în mijlocul pustietăţii şi nu avea încotro să fugă. 
Cum făceau în filme? A, da. Un prieten plasase deja o armă 
într-un loc secret şi eroul o găsea, o asambla şi ieşea 
trăgând. Asta nu se potrivea în situaţia ei. Nu existau 
prieteni. 

Trase apa, îşi aranja hainele, se spălă pe mâini şi se 
întoarse la escorta ei prietenoasă. 

O conduseră afară, spre un fel de convoi. Erau două 
limuzine negre şi patru maşini de escortă. Văzu două fete 
cam de înălţimea ei şi cu aceeaşi culoare de păr urcând în 
spatele fiecărei limuzine. În schimb, Petra fu ţinută aproape 
de clădire, sub streaşină, până ajunse în spatele unei dubite 
pentru produse de patiserie. Urcă. Niciunul dintre paznici 
nu urcă lângă ea. În spatele dubei se aflau doi bărbaţi, dar 
purtau haine civile. 

— Ce sunt eu, pâine? întrebă ea. 

— Înţelegem că ai nevoie să simţi că deţii controlul asupra 
situaţiei prin umor, zise unul dintre bărbaţi. 

— Cum, un psihiatru? Asta e mai rău decât tortura. Ce s-a 
întâmplat cu convenţia de la Geneva? 

Psihiatrul zâmbi. 


— Mergi acasă, Petra. 

— La Dumnezeu? Sau în Armenia? 

— În acest moment, nu. Situaţia e încă... flexibilă. 

— Şi eu aş zice că e flexibilă dacă merg acasă într-un loc în 
care n-am mai fost niciodată. 

— Taberele încă nu s-au triat. Acea ramură a guvernului 
care te-a răpit pe tine şi pe ceilalţi copii acţiona fără ştirea 
armatei sau a guvernului ales... 

— Sau aşa se spune, zise Petra. 

— Îmi înţelegi perfect situaţia. 

— Deci cui îi eşti loial? 

— Rusiei. 

— Nu aşa spun toţi? 

— Nu şi cei care au predat politica noastră externă şi 
strategia militară în mâinile unui copil maniac şi ucigaş. 

— Astea trei sunt acuzaţii? întrebă Petra. Pentru că sunt 
vinovată de a fi copil. Şi de omucidere, după opinia unora. 

— Să ucizi gândaci nu înseamnă genocid. 

— Presupun că a fost insecticid. 

Psihiatrul privi într-o parte. Părea că nu ştia destul de bine 
Esenţiala ca să înţeleagă jocul de cuvinte pe care copiii de 
nouă ani de la Şcoala de Luptă îl credeau infinit de nostim. 

Dubita începu să se mişte. 

— Unde mergem, din moment ce nu acasă? 

— Mergem la o ascunzătoare ca să nu te găsească 
monstrul acela de copil, până ce anvergura conspirației lui 
va fi cunoscută şi conspiratorii arestaţi. 

— Sau invers, zise Petra. 

Psihiatrul privi din nou într-o parte. Dar apoi înţelese. 

— Presupun că e posibil. Dar eu nu sunt un om important. 
De unde să ştie să mă caute pe mine? 

— Eşti destul de important ca să ai soldaţi care să te 
asculte. 

— Nu ascultă de mine. Ascultă de altcineva. 

— De cine anume? 


— Dacă, prin cine ştie ce ghinion, ai fi prinsă de Ahile şi 
finanţatorii lui, nu trebuie să ştii să răspunzi la întrebarea 
asta. 

— În plus, aţi fi cu toţii morţi înainte să ajungă la mine, 
deci oricum numele voastre nu contează, nu-i aşa? 

EI o privi cercetător. 

— Pari cinică în privinţa asta. Noi ne riscăm viaţa ca să te 
salvăm pe tine. 

— Riscaţi şi viaţa mea. Aprobă încet din cap. 

— Vrei să te întorci în închisoare? 

— Vreau doar să fiţi conştienţi că a fi răpită a doua oară nu 
e chiar acelaşi lucru cu a fi eliberată. Voi sunteţi atât de 
siguri că sunteţi suficient de inteligenţi şi oamenii voştri 
suficient de loiali ca s-o scoateţi la capăt. Dar dacă greşiţi, 
eu pot fi ucisă. Da, vă asumaţi riscuri -dar şi eu, şi pe mine 
nu m-a întrebat nimeni. 

— Te întreb acum. 

— Lasă-mă să cobor aici din maşină, spuse Petra. O să risc 
singură. 

— Nu, zise psihiatrul. 

— Clar. Deci încă sunt prizonieră. 

— 'Te afli sub protecţie. 

— Dar eu sunt un geniu tactic şi strategic atestat, pe când 
voi nu. De ce sunt eu în grija voastră? 

El nu avu nici un răspuns. 

— Îţi spun eu de ce, zise Petra. Pentru că nu e vorba 
despre salvarea unor copilaşi furaţi de un alt copil rău. 


E vorba de a salva Mama Rusia de la a se face de râs. Deci 
nu e suficient ca eu să fiu în siguranţă. Voi trebuie să mă 
înapoiaţi Armeniei în circumstanţele potrivite, cu un pretext 
corect, astfel ca facțiunea guvernului rus pe care o serviţi 
voi să fie exonerată de orice vină. 

— Nu noi suntem vinovaţi. 

— Nu vreau să spun că minţiţi în privinţa asta, ci că pentru 
voi acest lucru are o prioritate mai mare decât salvarea 
mea. Pentru că, pot să vă asigur, călătorind în dubiţa asta 
mă aştept să fiu foarte uşor prinsă din nou de Ahile şi... cum 
le-ai spus? Finanţatorii lui. 

— Şi de ce presupui că se va întâmpla asta? 

— Contează de ce? 

— Tu eşti geniul, replică psihiatrul. Se pare că deja ai găsit 
punctele slabe din planul nostru. 

— Punctele slabe sunt evidente. Există prea mulţi oameni 
care sunt la curent. Limuzinele folosite drept momeală, 
soldaţii, escortele. Eşti sigur că niciunul dintre oamenii 
ăştia nu e o iscoadă? Pentru că dacă vreunul din ei 
raporteză finanţatorilor lui Ahile, atunci ei deja ştiu în care 
maşină sunt şi unde mergem. 

— Nu ştiu unde mergem. 

— Ştiu, dacă şoferul e spionul părţii adverse? 

— Şoferul nu ştie unde mergem. 

— Se învârte pur şi simplu în cerc? 

— Ştie primul punct de întâlnire, asta-i tot. Petra scutură 
din cap. 

— Ştiam că eşti prost, pentru că ai devenit un psiholog de 
terapie prin discuţii, ceea ce e cam la fel cu a deveni preot 
într-o religie în care te crezi Dumnezeu. 

Psihiatrul se înroşi. Petrei îi plăcu asta. Era prost, şi nu-i 
plăcea s-o audă, dar categoric avea nevoie să i se spună 
pentru că în mod limpede toată viaţa sa fusese construită în 
jurul ideii că era deştept, iar acum, când se juca cu muniţie 
reală, a crede că era deştept însemna a fi ucis. 


— Presupun că ai dreptate, iar şoferul ştie unde mergem 
prima dată, chiar dacă nu ştie unde avem intenţia să 
mergem de la primul punct de întâlnire. 

Psihiatrul ridică elaborat din umeri. 

— Dar asta nu ne e de nici un ajutor. lrebuie să ai 
încredere în cineva. 

— Şi ai decis să ai încredere în şoferul ăsta pentru că?... 
Psihiatrul privi în depărtare. Petra se uită la celălalt bărbat: 

— Eşti vorbăreţ. 

— Eu gândeşte, zise bărbatul într-o esenţială stâlcită, că ai 
înnebunit profesori la Şcoala de Luptă cu vorba. 

— Aha, zise Petra, tu eşti creierul agregatului. Omul păru 
încurcat, dar şi ofensat - nu era sigur dacă fusese insultat, 
fiindcă probabil nu cunoştea cuvântul agregat, dar bănuia 
că intenţionase să îl insulte. 

— Petra Arkanian, zise psihiatrul, întrucât ai dreptate şi 
poate nu-l cunosc pe şofer chiar atât de bine, spune-mi ce 
ar fi trebuit să fac. Ai un plan mai bun decât să avem 
încredere în el? 

— Bineînţeles, replică Petra. Îi comunici punctul de 
întâlnire, plănuieşti împreună cu el cu multă grijă cum să 
conducă până acolo. 

— Am făcut asta, zise psihiatrul. 

— Ştiu. Apoi, în ultima clipă, chiar în momentul în care eu 
urc în dubă, preiei tu volanul, iar el trece să conducă una 
dintre limuzine. Şi conduci spre un loc cu totul diferit. Sau 
şi mai bine, mă duci în cel mai apropiat oraş, mă faci 
scăpată şi mă laşi să mă descurc singură. 

Din nou, psihiatrul privi în depărtare. Petra se amuza cât 
de transparent era limbajul trupului său. Ai fi crezut că un 
psihiatru ştie cum să se prefacă. 

— Cei care te-au răpit, zise el, sunt o minoritate redusă, 
chiar în interiorul organizaţiei de spionaj pentru care 
lucrează. Nu pot fi pretutindeni. 

Petra clătină din cap. 


— Eşti rus, ai învăţat istoria Rusiei, şi tot mai crezi că 
serviciile de spionaj nu pot fi pretutindeni şi nu pot auzi 
totul? Ce, ţi-ai petrecut întreaga copilărie privind filme 
americane? 

Psihiatrul ajunse la capătul răbdării. Luându-şi cea mai 
bună înfăţişare terapeutică de care era capabil, livră 
argumentul final: 

— Iar tu eşti un copil care nu a învăţat să fie respectuos. 
Poţi avea calităţi înnăscute strălucitoare, dar asta nu 
înseamnă că înţelegi o situaţie politică pe care nu o cunoşti. 

— A, făcu Petra. Argumentul eşti-doar-un-copil, nu-ai- 
atâta-experienţă. 

— Dacă-i spui pe nume nu înseamnă că nu e adevărat. 

— Sunt convinsă că înţelegi nuanțele discursurilor şi 
manevrelor politice. Dar asta e o operaţiune militară. 

— E o operaţiune politică, o corectă psihiatrul. Fără 
împuşcături. 

Din nou, Petra fu uluită de ignoranţa lui. 

— Împuşcăturile se întâmplă atunci când operaţiunile 
militare nu reuşesc să-şi îndeplinească scopul prin 
manevre. Orice operaţiune prin care se urmăreşte privarea 
fizică a inamicului de un lucru valoros este una militară. 

— În operaţiunea asta e vorba de eliberarea unei fetiţe 
nerecunoscătoare şi trimiterea ei acasă la mami şi tati, 
spuse psihiatrul. 

— Vrei să vă fiu recunoscătoare? Deschide uşa şi lasă-mă 
să cobor. 

— Discuţia s-a încheiat. Poţi să taci. 

— Aşa se sfârşesc şedinţele tale cu pacienţii? 

— N-am spus niciodată că sunt psihiatru. 

— Ai avut o educaţie în psihologie, zise Petra. Şi ştiu că ai 
practicat o perioadă, pentru că oamenii normali nu vorbesc 
aşa când încearcă să liniştească un copil înspăimântat. Doar 
pentru că te-ai implicat în politică şi ţi-ai schimbat cariera 
nu înseamnă că nu mai eşti tipul de cap-pătrat care se duce 
la şcoala de vraci şi se crede om de ştiinţă. 


Bărbatul abia îşi putu stăpâni furia. Petra savura fiorul 
scurt de teamă care o străbătu. Oare o va pălmui? Puțin 
probabil. Ca psihiatru, probabil va reapela la una dintre 
limitatele sale resurse - aroganţa profesională. 

— Profanii îşi bat joc de obicei de ştiinţa pe care nu o 
înţeleg, zise psihiatrul. 

— Exact asta voiam să spun, îi replică Petra. Când vine 
vorba de operaţiuni militare, eşti complet novice. Un 
profan. Un cap-pătrat. Iar eu sunt expertul. Şi tu eşti atât 
de prost încât nici acum nu mă asculţi. 

— Totul merge bine, zise psihiatrul. Iar tu o să te simţi 
foarte prost, o să-ţi ceri scuze şi o să-mi mulţumeşti când o 
să te urci în avion ca să te întorci în Armenia. 

Petra zâmbi încordat. 

— Nici măcar nu te-ai uitat în cabina dubiţei înainte de a 
porni ca să te asiguri că e acelaşi şofer. 

— Ar fi observat altcineva dacă se schimba şoferul, zise 
psihiatrul. 

Petra îşi dădu seama că în sfârşit îl făcuse să nu se mai 
simtă în largul lui. 

— O, da, am uitat, avem încredere în colegii tăi 
conspiratori că vor vedea tot şi nu le va scăpa nimic, pentru 
că, la urma urmelor, ei nu sunt psihiatri. 

— Eu sunt psiholog, zise el. 

— Hopa, făcu Petra. Trebuie să te cioară să recunoşti că ai 
numai jumătate de educaţie. 

Psihologul îşi întoarse capul. Ce termen foloseau psihologii 
din şcolile de la sol pentru acest comportament de evitare? 
Negare? Fu pe punctul de a-l întreba, dar se decise să-l lase 
în pace. 

Iar lumea credea că ea nu-şi putea stăpâni limba. 

Merseră un timp într-o tăcere mohorâtă. 

Dar lucrurile pe care ea le spusese îşi făceau probabil 
efectul asupra lui, sâcâindu-l. Pentru că în scurt timp se 
ridică, se duse în faţă şi deschise uşa spre cabină. 


O împuşcătură asurzitoare răsună în spaţiul închis şi 
psihiatrul căzu pe spate. Petra simţi creierul fierbinte şi 
aşchii înţepătoare de os stropindu-i faţa şi braţele. Bărbatul 
de lângă ea încercă să scoată o armă de sub haină, dar fu 
împuşcat de două ori şi căzu mort înainte de a o atinge. 

Uşa cabinei se deschise cu totul. Acolo era Ahile, ţinând un 
pistol în mână. Spunea ceva. 

— Nu te aud, zise Petra. Nu-mi pot auzi nici propria voce. 

Ahile ridică din umeri. Încercă din nou, vorbind mai tare şi 
pronunţând cuvintele cu grijă. Ea refuză să-l privească. 

— Nu am de gând să te ascult, zise, cât timp am sânge pe 
mine. 

Ahile lăsă jos pistolul - departe, încât ea să nu-l poată lua - 
şi-şi scoase cămaşa. Cu pieptul gol, i-o întinse, iar când ea 
refuză s-o ia, începu să-i şteargă faţa până când ea i-o 
smulse din mână şi făcu singură treaba. 

Ţiuitul din urechi se estompase şi el. 

— Mă surprinde că nu ai aşteptat să-i ucizi până ţi se 
oferea ocazia să le spui cât eşti tu de deştept, zise Petra. 

— Nu era nevoie. Le-ai spus tu deja cât sunt de proşti. 

— Oh, ascultai? 

— Desigur, compartimentul din spate are microfoane, zise 
Ahile. Şi camere de filmat. 

— Nu trebuia să-i omori. 

— Tipul ăsta îşi căuta pistolul. 

— Numai după ce prietenul lui a murit. 

— Haide acum, zise Ahile. Credeam că metoda lui Ender 
se baza pe folosirea preventivă a forţei supreme. Fac numai 
ce am învăţat de la eroul vostru. 

— Mă surprinde că de data asta ai făcut-o singur. 

— Ce vrei să spui cu „de data asta”? 

— Presupun că ai împiedicat şi celelalte eliberări. 

— Uiţi, spuse Ahile, că am avut la dispoziţie luni întregi ca 
să vă evaluez. De ce să-i păstrez pe ceilalţi, când pot avea 
ce e mai bun? 

— Flirtezi cu mine? 


Spuse asta cu tot disprețul de care era capabilă. De obicei, 
cuvintele astea erau suficiente pentru a face un băiat 
îngâmfat să tacă. Dar el se mulţumi să râdă. 

— Nu flirtez, zise. 

— Am uitat, făcu Petra. Tu întâi tragi cu arma, apoi flirtul 
nu mai e necesar. 

Asta îl atinse puţin - îl făcu să se oprească pentru o clipă şi 
să respire o idee mai repede. Petrei îi trecu prin minte că 
într-adevăr gura ei avea s-o ducă la moarte. Nu mai văzuse 
niciodată pe cineva împuşcat, în realitate, ci numai în filme 
sau înregistrări video. Doar pentru că se gândea la sine ca 
protagonistă a unui film biografic nu însemna că e în 
siguranţă. Din câte ştia, Ahile intenţiona s-o ucidă şi pe ea. 

Sau nu? Oare vorbise serios când spusese că din toată 
echipa o păstrase pe ea? Vlad ar fi fost atât de dezamăgit. 

— Cum de m-ai ales pe mine? întrebă, schimbând tonul. 

— Cum am spus, tu eşti cea mai bună. 

— Asta-i kuso, zise Petra. Exerciţiile pe care le-am făcut 
pentru tine nu erau mai bune ca ale celorlalţi. 

— Oh, planurile alea de luptă, erau numai ca să te ţină 
ocupată în timp ce se desfăşurau adevăratele teste. Sau mai 
degrabă să te facă să crezi că tu ne ţii pe noi ocupați. 

— Atunci care era testul adevărat, dacă se presupune că 
eu l-am trecut mai bine decât oricine altcineva? 

— Micul tău dragon, răspunse Ahile. 

Simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. El observă şi râse. 

— Nu-ţi fă griji, zise Ahile. N-o să fii pedepsită. Asta era 
testul, să vedem care dintre voi reuşeşte să transmită un 
mesaj în exterior. 

— Şi premiul meu e să rămân cu tine? spuse ea cu tot 
dezgustul pe care îl putea pune în glas. 

— Premiul tău, zise Ahile, e să rămâi în viaţă. Simţi că o 
doare inima. 

— Nici chiar tu nu i-ai ucide pe toţi ceilalţi fără motiv. 

— Dacă sunt ucişi, există un motiv. Dacă există un motiv, 
vor fi ucişi. Am bănuit doar că desenul tău cu dragonul are 


un înţeles pentru cineva. Dar nu am putut găsi codul. 

— Nu era nici un cod, spuse Petra. 

— Ba era. L-ai codificat într-un fel în care cineva să fie în 
stare să-l recunoască şi să-l descifreze. Ştiu asta pentru că 
ştirile care au apărut dintr-odată, declanşând toată criza 
asta, au anume informaţii mai mult sau mai puţin corecte. 
Unul dintre mesajele pe care aţi încercat voi să le 
transmiteţi trebuie să fi reuşit să treacă. Aşa că am revenit 
asupra fiecărui e-mail al fiecăruia dintre voi, iar singurul 
lucru de care nu ţinusem cont era dragonul tău. 

— Dacă poţi citi acolo un mesaj, zise Petra, atunci eşti mai 
deştept decât mine. 

— Dimpotrivă. Tu eşti mai deşteaptă ca mine, cel puţin în 
materie de strategie şi tactică - de exemplu evitarea 
inamicului, menţinând totuşi contactul strâns cu aliaţii. Mă 
TOg, nu chiar aşa de strâns, dacă le-a luat atât de mult ca să 
publice informaţiile trimise de tine. 

— Ai pariat pe calul necâştigător. Nu era un mesaj, în 
consecinţă, indiferent pe ce cale au obţinut veştile, le-au 
obţinut de la unul dintre ceilalţi. 

Ahile se mulţumi să râdă. 

— Eşti o mincinoasă încăpăţânată, nu-i aşa? 

— Nu mint când îţi spun că dacă o să mai călătorim cu 
cadavrele astea în maşină, o să mi se facă rău. 

El zâmbi. 

— Vomită. 

— Deci patologia ta include nevoia bizară de a avea de-a 
face cu morţii, zise Petra. Ar trebui să fii atent, ştii unde 
duce asta. Mai întâi o să începi să ai întâlniri cu ei, apoi într- 
o zi o să aduci un mon acasă să facă cunoştinţă cu mama şi 
tata. Opa! Am uitat, eşti orfan. 

— Aşa că i-am adus să ţi-i arăt ţie. 

— De ce ai aşteptat atâta până să-i împuşti? întrebă Petra. 

— Voiam să fie totul aranjat aşa cum trebuie. Îl puteam 
împuşca pe unul dintre ei în timp ce stătea în uşă. Corpul 
său ar fi blocat orice ripostă armată a celuilalt, în plus, mi-a 


plăcut modul în care i-ai separat. Ştii tu, cearta ta cu ei. Se 
părea că urăşti psihiatrii la fel de mult ca şi mine. Şi tu n-ai 
fost niciodată internată într-un spital de nebuni. Aş fi 
aplaudat câteva dintre cele mai bune vorbe de duh ale tale, 
doar că s-ar fi putut să fiu auzit. 

— Cine conduce dubiţa? întrebă Petra, ignorându-i 
flatarea. 

— Nu eu, zise Ahile. Tu? 

— Cât ai de gând să mă ţii prizonieră? 

— Atât cât e nevoie. 

— Atât cât e nevoie să ce? 

— Să cucerim lumea împreună, tu şi cu mine. Nue 
romantic? Sau, mă rog, va fi romantic atunci când se va 
întâmpla. 

— Nu va fi niciodată romantic, spuse Petra. lar eu n-o să te 
ajut să te lupţi nici cu mătreaţa, darămite să cucereşti 
lumea. 

— O, vei coopera. O să-i omor pe ceilalţi membri ai găştii 
lui Ender, unul câte unul, până când o să te predai. 

— Nu sunt în puterea ta, zise Petra. Şi nici nu ştii unde se 
află. Sunt în siguranţă. 

Ahile rânji batjocoritor. 

— N-ai cum s-o prosteşti pe Fetiţa-Geniu, nu-i aşa? Dar, 
vezi tu, o să apară undeva la suprafaţă, iar când o s-o facă, 
o să moară. Eu nu uit. 

— E şi ăsta un mod de a cuceri lumea. Să-i omori pe toţi, 
unul câte unul, până rămâi singurul. 

— Prima ta misiune, zise Ahile, e să decodifici mesajul pe 
care l-ai expediat. 

— Ce mesaj? 

Ahile ridică pistolul şi îl îndreptă spre ea. 

— Omoară-mă şi n-o să afli niciodată dacă am expediat cu 
adevărat un mesaj, zise Petra. 

— Dar cel puţin n-o să mai fiu nevoit să-ţi aud vocea ta 
afectată, minţindu-mă. Asta aproape că mă consolează. 


— Se pare că uiţi că n-am venit voluntar în expediţia asta. 
Dacă nu-ţi place să mă asculţi, dă-mi drumul. 

— Eşti aşa de sigură de tine. Dar eu te cunosc mai bine 
decât te cunoşti tu însăţi. 

— Şi ce crezi tu că ştii despre mine? întrebă Petra. 

— Ştiu că în cele din urmă o să te predai şi o să mă ajuţi. 

— Ei bine, şi eu te cunosc mai bine decât te cunoşti tu 


— Ştiu că în cele din urmă o să mă ucizi. Pentru că aşa faci 
întotdeauna. Aşa că hai să trecem peste toată plictiseala 
asta intermediară. Omoară-mă acum. Pune capăt 
suspansului. 

— Nu, zise Ahile. Astfel de lucruri e mai bine să vină pe 
neaşteptate. Nu crezi? Cel puţin Dumnezeu aşa a făcut 
întotdeauna. 

— Oare de ce stau de vorbă cu tine? întrebă Petra. 

— Pentru că te simţi atât de singură după ce ai fost la 
izolare atâtea luni, încât ai face orice pentru o companie 
umană. Chiar şi să stai de vorbă cu mine. 

Ura să recunoască faptul că avea probabil dreptate. 

— Companie umană - se pare că-ţi faci iluzii că te 
încadrezi în categoria asta. 

— Oh, eşti rea, spuse Ahile râzând. Uite, sângerez. 

— Bine, ai sânge pe mâini. 

— Şi tu ai pe toată faţa. Haide, o să fie distractiv. 

— Şi eu, care credeam că nimic nu poate fi mai anost 
decât izolarea. 

— Tu eşti cea mai bună, Petra, spuse Ahile. Cu o singură 
excepţie. 

— Bean, zise Petra. 

— Ender. Bean nu e nimic. Bean e mort. Petra nu zise 
NIMIC. 

Ahile o privi cercetător. 

— Nici o remarcă isteaţă? 


— Bean e mort şi tu eşti viu, zise Petra. Nu există dreptate 
în lume. 

Dubita încetini şi se opri. 

— Iată, făcu Ahile. Conversaţia noastră animată a făcut 
timpul să zboare. 

Să zboare. Auzi un avion deasupra capului. Aterizând sau 
decolând? 

— Unde zburăm? întrebă ea. 

— Cine spune că zburăm undeva? 

— Cred că zburăm peste graniţă, zise Petra, vorbind pe 
măsură ce îi veneau ideile. Cred că ţi-ai dat seama că o să-ţi 
pierzi slujba ta tihnită din Rusia, şi te furişezi afară din ţară. 

— Chiar eşti foarte bună. Mereu ridici inteligenţa la noi 
standarde. 

— lar tu mereu stabileşti noi standarde pentru eşec. El 
ezită o clipă, apoi continuă de parcă ea nici n-ar fi vorbit: 

— O să-i asmută pe ceilalţi copii împotriva mea. Tu îi 
cunoşti deja. Tu le cunoşti slăbiciunile. Oricare s-ar ridica 
împotriva mea, tu o să-mi dai sfaturi. 

— Niciodată. 

— Suntem împreună în afacerea asta, zise Ahile. Sunt 
băiat de treabă. O să-ţi placă de mine până la urmă. 

— Oh, ştiu. Ce anume ar putea să nu-mi placă? 

— Mesajul, reveni Ahile. L-ai scris pentru Bean, aşa e? 

— Care mesaj? 

— De asta nu crezi că e mort. 

— Ba cred că e mort, spuse Petra. 

Dar înţelese că ezitarea ei de mai înainte o dăduse de gol. 

— Sau te întrebi: dacă a primit mesajul înainte de a fi ucis, 
de ce veştile au apărut atât de târziu după moartea lui? 
Răspunsul e evident, Pet. Altcineva şi-a dat seama. Altcineva 
l-a decodificat. Şi asta chiar că mă enervează. Aşa că nu-mi 
spune ce era în mesaj. Am de gând să-l descifrez chiar eu. 
Nu poate fi aşa de greu. 

— E de-a dreptul uşor. La urma urmelor, sunt destul de 
proastă dacă am ajuns prizoniera ta. De fapt, atât de 


proastă încât n-am trimis nimănui nici un mesaj. 

— Când o să-l descifrez totuşi, sper că n-o să spună ceva 
compromiţător despre mine. Pentru că o să fiu nevoit să te 
omor în bătaie. 

— Ai dreptate, zise Petra. Eşti fermecător. Cincisprezece 
minute mai târziu se aflau într-un mic avion particular, 
zburând spre sud-sud-est. Era un vehicul luxos pentru 
mărimea lui, iar Petra se întrebă dacă aparţinea serviciilor 
de spionaj, vreunei facţiuni a armatei sau vreunui lord al 
crimei. Sau poate toate trei deodată. 

Ar fi vrut să-l studieze pe Ahile, să-i vadă faţa, limbajul 
trupului. Dar nu voia ca el să observe că e interesată de el. 
Aşa că privi pe fereastră, întrebându-se dacă nu cumva face 
la fel ca psihologul mort - priveşte în depărtare ca să evite 
să înfrunte crudul adevăr. 

Când clopoţelul anunţă că îşi pot desface centurile, Petra 
se ridică şi se îndreptă spre baie. Era mică, dar comparativ 
cu toaletele avioanelor comerciale era de-a dreptul comodă. 
Avea şi prosoape de pânză şi săpun adevărat. 

Se strădui, cu un prosop umed, să-şi şteargă sângele şi 
materiile corporale de pe haine. Era nevoită să poarte 
hainele murdare, dar putea cel puţin să scape de bucăţile 
vizibile. Prosopul era atât de murdar după ce-şi termină 
treaba încât îl aruncă şi luă unul curat ca să-şi şteargă faţa 
şi mâinile. Se frecă până când faţa îi deveni roşie şi aspră, 
dar reuşi să scoată totul. îşi săpuni chiar şi părul şi-l spălă 
cum putu mai bine în chiuveta mică, turnându-şi câte o 
cană de apă în cap. 

Tot timpul se gândi la faptul că psihiatrul îşi petrecuse 
ultimele minute din viaţă ascultând-o în timp ce ea-i spunea 
cât era de prost şi îi demonstra lipsa de sens a muncii lui 
de-o viaţă. Da, avea dreptate, aşa cum o dovedise şi 
moartea lui, dar asta nu schimba faptul că, oricât de 
necinstite ar fi fost motivele lui, încercase să o salveze de 
Ahile. Îşi dăduse viaţa în această încercare, oricât de greşit 
ar fi fost planificată. Toate celelalte salvări decurseseră 


uşor, şi fuseseră probabil la fel de greşit planificate ca şi a 
ei. Atât de multe depindeau de noroc. Fiecare e prost în 
anumite probleme. Petra fusese proastă pentru că spusese 
ceea ce spusese cuiva care avea putere asupra ei. îi 
întărâtase. Îi provocase s-o pedepsească. Făcuse asta, deşi 
ştia că e o prostie. Şi nu e o prostie şi mai mare să faci ceva 
stupid ştiind că e stupid? Cum îi spusese el? Fetiţă 
nerecunoscătoare. Ei bine, m-a etichetat. 

Şi totuşi, oricât de rău s-ar fi simţit din cauza morţii lui, 
oricât de oripilată ar fi fost de ceea ce văzuse, oricât de 
îngrozită fiindcă se afla sub controlul lui Ahile, oricât de 
singură ar fi fost în timpul ultimelor săptămâni, tot nu putea 
să plângă. Pentru că dincolo de aceste sentimente se afla 
ceva şi mai puternic. Mintea ei continua să se gândească la 
moduri de a trimite veşti cuiva despre situaţia în care se 
afla. O mai făcuse o dată, ar putea s-o facă din nou, nu? 
Poate că se simţea prost, poate că era un specimen 
mizerabil al rasei umane, poate că se afla în mijlocul unei 
experienţe traumatizante a copilăriei ei, dar nu avea de 
gând să se supună lui Ahile nici o clipă mai mult decât ar fi 
fost silită. Avionul se clătină brusc, izbind-o de toaletă. Căzu 
pe jumătate peste ea - nu avea loc să cadă complet - dar nu 
se putu ridica pentru că avionul se angaja într-un picaj 
brusc, şi pentru câteva clipe se pomeni gâfâind, pe măsură 
ce aerul bogat în oxigen era înlocuit cu aerul de la nivelul 
superior ameţind-o. 

S-a spart învelişul exterior. Ne-au lovit. 

Şi, cu toate că avea o dorinţă nestăpânită de a trăi, nu se 
putu împiedica să nu gândească: Bravo lor. Ucideţi-l acum 
pe Ahile şi, indiferent cine s-ar mai afla în avion, tot va fi o zi 
mare pentru omenire. Dar curând avionul se echilibra, iar 
aerul redeveni respirabil cu mult înainte ca ea să ajungă să- 
şi piardă cunoştinţa. Probabil că nu erau prea sus când se 
întâmplase. Deschise uşa toaletei şi se întoarse în cabina 
principală. Uşa laterală era parţial deschisă. Şi la câţiva 
metri distanţă de ea stătea Ahile, cu vântul suflându-i părul 


şi hainele. Poza, de parcă ar fi ştiut că face o figură 
frumoasă, stând acolo, la un pas de moarte. 

Ea se apropie de el, trăgând cu ochiul la uşă ca să fie 
sigură că rămânea departe de ea, şi ca să vadă cât erau de 
sus. Nu prea sus, comparativ cu altitudinea de croazieră, 
dar mai sus de orice clădire, pod sau baraj. Oricine ar fi 
căzut din avion ar fi murit. 

Ar fi putut ajunge în spatele lui şi să-l împingă? 

El zâmbi larg când ea se apropie. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ea ca să acopere zgomotul 
vântului. 

— Mi se pare, răspunse şi el tot strigând, că am făcut o 
greşeală luându-te cu mine. 

Deschisese uşa în mod intenţionat. O deschisese pentru 
ea. 

Imediat ce ea începu să dea înapoi, întinse mâna şi o 
apucă de încheietură. 

Intensitatea ochilor lui era uluitoare. Nu părea nebun. 
Părea... fascinat. Aproape ca şi când ar fi găsit-o uimitor de 
frumoasă. Dar desigur că nu era vorba de ea. Puterea lui 
asupra ei îl fascina. Pe sine se iubea el atât de intens. 

Ea nu încercă să se retragă. în schimb, răsuci mâna în aşa 
fel încât să-l apuce şi ea. 

— Hai să sărim împreună, strigă. Ar fi cel mai romantic 
lucru pe care l-am putea face. 

EI se aplecă mai aproape. 

— Şi să pierdem toată istoria pe care vrem s-o facem 
împreună? spuse. Apoi râse: Oh, înţeleg, ai crezut că o să te 
arunc din avion. Nu, Pet, te-am apucat ca să te pot ancora 
în timp ce tu închizi uşa. N-ai vrea să fii absorbită de 
curent, nu-i aşa? 

— Am o idee mai bună. Eu o să fiu ancora, închide tu uşa. 

— Dar ancora trebuie să fie cel mai puternic, mai greu, 
zise Ahile. Adică eu. 

— Atunci s-o lăsăm deschisă. 


— Nu putem zbura tot drumul până la Kabul cu uşa 
deschisă. 

Ce însemna faptul că-i spunea ce destinaţie aveau? Că 
avea puţină încredere în ea? Sau că nu conta dacă ştie, 
fiindcă decisese că ea urma să moară? 

Apoi îşi dădu seama că dacă ar fi vrut-o moartă, ar fi murit. 
Era atât de simplu. Atunci de ce şi-ar face griji? Dacă voia s- 
o omoare împingând-o pe uşă, cu ce ar fi asta diferit de un 
glonţ în cap? Moartea era moarte. lar dacă el nu plănuia s-o 
omoare, uşa trebuia închisă, iar utilizarea lui ca ancoră era 
un al doilea plan bun. 

— Nu poate s-o facă cineva din echipaj? întrebă ea. 

— Nu e decât pilotul. Poţi ateriza cu un avion? Ea scutură 
din cap. 

— Atunci el rămâne în cabină, iar noi închidem uşa. 

— Nu vreau să fiu cicălitoare, dar deschiderea uşii a fost 
chiar o prostie. 

El rânji la ea. 

Ţinându-se strâns de încheietura lui, alunecă pe lângă 
perete spre uşă. Era doar parţial deschisă, tipul de uşă care 
lucrează prin culisare. Deci nu trebuia să se întindă prea 
mult în afara avionului. Totuşi, curentul rece îi smulgea 
braţul şi făcea să-i fie foarte greu să apuce mânerul uşii şi s- 
o tragă la loc. Şi chiar când o aduse pe poziţie, pur şi simplu 
nu avu putere să învingă rezistenţa vântului şi să închidă 
mânerul corect. 

Ahile văzu, şi acum, că uşa nu mai era suficient de 
deschisă pentru a cădea cineva, iar curentul nu mai putea 
absorbi pe nimeni, îi dădu drumul şi i se alătură, trăgând de 
mâner. 

Dacă aş împinge în loc să trag, gândi Petra, curentul m-ar 
ajuta, şi poate am fi absorbiți amândoi. 

Fă-o, îşi spuse. Fă-o. Ucide-l. Chair dacă mori făcând asta, 
merită. Asta e Hitler, Stalin, Ghinghis, Attila, toţi într-unui. 

Dar poate că n-ar funcţiona. Poate că el n-ar fi tras afară. 
Ea ar putea muri singură, fără rost. Nu, va trebui să 


găsească un mod de a-l distruge mai târziu, când va fi 
sigură că va funcţiona. 

La un alt nivel, ştia că pur şi simplu nu era pregătită să 
moară. Indiferent cât de convenabil ar fi fost pentru restul 
umanităţii, indiferent cât de mult ar fi meritat Ahile să 
moară, ea nu va fi călăul lui, nu acum, nu dacă ar trebui să- 
şi dea propria viaţă pentru a-l ucide. Dacă asta o făcea o 
laşă egoistă, atunci aşa să fie. 

Traseră şi traseră, şi în final, cu un şuierat, uşa depăşi 
pragul rezistenţei vântului şi intră frumos la locul ei. Ahile 
puse ivărul care o închidea. 

— O călătorie cu tine e întotdeauna aşa o aventură, zise 
Petra. 

— Nu-i nevoie să ţipi. le aud bine. 

— De ce nu te mulţumeşti să alergi cu taurii la Pamplona, 
ca orice persoană sinucigaşă normală? 

EL îi ignoră zeflemeaua. 

— Cred că te preţuiesc mai mult decât credeam. 

O spuse de parcă asta l-ar fi luat prin surprindere. 

— Adică încă mai ai o sclipire de umilinţă? Chiar s-ar putea 
să ai nevoie de cineva? 

Din nou, el îi ignoră cuvintele. 

— Arăţi mai bine fără sânge pe toată faţa. 

— Dar tot n-o să fiu niciodată aşa drăguță ca tine. 

— Uite care e regula mea în privinţa pistoalelor, zise Ahile. 
Când oamenii sunt împuşcaţi, stai mereu în spatele celui 
care trage. Acolo e mult mai puţină mizerie. 

— Doar dacă oamenii nu ripostează. Ahile râse. 

— Pet, nu folosesc nicodată un pistol când cineva ar putea 
să riposteze. 

— Şi eşti atât de manierat, încât întotdeauna deschizi uşa 
unei doamne. 

Zâmbetul lui se stinse. 

— Am câteodată asemenea impulsuri, zise. Dar nu sunt 
irezistibile. 


— Cu atât mai rău. Aşa ajungi să ai o apărare bună 
împotriva nebuniei. 

Ochii lui luciră pentru o clipă. Apoi se întoarse pe scaunul 
lui. 

Ea înjură. Să-l provoace aşa nu era prea diferit de a sări 
din avion. 

Şi totuşi, poate că faptul că-i vorbise fără să se înjosească 
îl făcuse s-o preţuiască. 

Proasto, îşi zise. Nu eşti făcută să-l înţelegi pe băiatul ăsta 
- nu eşti destul de nebună. Nu încerca să ghiceşti de ce face 
ceea ce face sau ce simte despre tine sau despre oricine sau 
orice altceva. Studiază-l ca să poţi învăţa cum îşi face 
planurile, ce e posibil să facă, ca într-o zi să-l poţi înfrânge. 
Dar nu încerca să-l înţelegi. Dacă nu te poţi înţelege nici 
măcar pe tine, ce şansă ai să înţelegi pe cineva atât de sucit 
ca Ahile? 

Nu aterizară la Kabul. Aterizară la Taşkent, realimentară, 
apoi trecură peste Himalaya spre New Delhi. 

Deci o minţise în legătură cu destinaţia. în cele din urmă, 
nu avusese încredere în ea. Dar atâta timp cât se abţinea s- 
o omoare, putea îndura puţină lipsă de încredere. 

COMUNICÂND CU MORŢII. 

To: CarlottaYagape(Ovatican.net/orders/sisters/ind. 

From: Locke“/oerasmus(9 polnet.gov. 

Re: Un răspuns pentru prietenul tău mort. 

Dacă ştii cine sunt în realitate şi eşti în contact cu o 
anumită persoană presupus decedată, te rog informează 
această persoană că am făcut tot posibilul să-i îndeplinesc 
aşteptările. Cred că o viitoare colaborare ar fi posibilă, dar 
nu prin intermediari. Dacă habar n-ai despre ce vorbesc, te 
rog să mă informezi, astfel încât să-mi pot relua cercetările. 

Bean se întoarse acasă şi o găsi pe sora Carlotta 
împachetând. 

— E ziua mutării? întrebă. 

Căzuseră de acord ca oricare dintre ei să poată decide 
când e timpul să se mute fără să fie nevoiţi să-şi 


argumenteze decizia. Era singura cale de a fi siguri că 
reacţionează la orice sugestie inconştientă venită din 
partea oricui. N-ar fi vrut să-şi petreacă ultimele momente 
din viaţă spunându-şi unul altuia: „Ştiam eu că ar fi trebuit 
să plecăm acum trei zile!” „Şi de ce n-ai zis?” „Păi n-aveam 
nici un motiv.” 

— Mai avem două ore până pleacă avionul. 

— Stai puţin, zise Bean. Tu decizi că plecăm, eu hotărăsc 
destinaţia. 

Aşa făceau, pentru a-şi păstra mişcările aleatorii. Ea îi 
înmâna un e-mail listat. Era de la Locke. 

— Greensboro, Carolina de Nord, în SUA, spuse ea. 

— Poate că nu înţeleg eu bine, dar nu văd nici o invitaţie 
de a-l vizita. 

— Nu vrea intermediari, zise Carlotta. Nu putea avea 
încredere că e-mailul ăsta n-a fost urmărit. 

Bean luă un chibrit şi arse hârtia în chiuvetă. Apoi sfărâmă 
cenuşa şi-o spălă cu apă. 

— Dar Petra? 

— Tot nimic. Şapte din gaşca lui Ender au fost eliberaţi. 
Ruşii spun că pur şi simplu locul unde e deţinută Petra încă 
n-a fost descoperit. 

— Kuso, zise Bean. 

— Ştiu, dar ce putem face dacă nu vor să ne spună? Bean, 
mă tem că e moartă. Trebuie să recunoşti că e cel mai 
întemeiat motiv al lor pentru care nu colaborează. 

Bean ştia, dar nu credea. 

— N-o cunoşti pe Petra, zise. 

— Nu cunoşti Rusia. 

— În orice ţară majoritatea oamenilor sunt de treabă. 

— Ahile e suficient ca să încline balanţa oriunde s-ar duce. 

Bean aprobă. 

— În mod raţional, trebuie să fiu de acord cu tine. 
Iraţional, mă aştept s-o revăd într-o zi. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte atât de bine, aş putea interpreta 
asta ca un semn al credinţei tale în reînviere. 


Bean îşi ridică valiza. 

— Sunt eu mai mare sau asta e mai mică? 

— Valiza e la fel, zise Carlotta. 

— Cred că cresc. 

— Creşti, bineînţeles. Uită-te la pantaloni. 

— Tot pe ăia îi port. 

— Mai exact, uită-te la glezne. 

— Oh. 

Gleznele i se vedeau mai mult decât atunci când îi 
cumpărase. 

Bean nu văzuse niciodată un copil crescând, dar îl sâcâia 
faptul că în săptămânile cât stătuseră în Araragquara 
crescuse cu cel puţin cinci centimetri. Dacă asta era 
pubertatea, unde erau celelalte schimbări care ar fi trebuit 
să facă parte din ea? 

— O să cumpărăm haine noi la Greensboro, zise sora 
Carlotta. 

Greensboro. 

— Locul în care a copilărit Ender. 

— Şi unde a ucis pentru prima dată, spuse Carlotta. 

— Nu renunţi la asta, nu-i aşa? 

— Când Ahile a fost în puterea ta, tu nu l-ai omorât. Bean 
nu voia să fie comparat cu Ender în felul acesta. Nu când 
Ender era dezavantajat. 

— Soră Carlotta, am fi avut cu mult mai puţine probleme 
acum dacă l-aş fi omorât. 

— Ai arătat milă. Ai întors celălalt obraz. I-ai dat o şansă să 
facă ceva de valoare în viaţă. 

— M-am asigurat ca va fi internat într-un spital de boli 
mintale. 

— Eşti atât de hotărât să crezi în propria-ţi lipsă de 
virtute? 

— Da, zise Bean. Prefer adevărul minciunilor. 

— Uite, replică ea. Încă o virtute pe care s-o adaug pe 
listă. 

Bean râse forţat. 


— Mă bucur că mă placi, zise. 

— Ţi-e frică să te întâlneşti cu el? 

— Cu cine? 

— Fratele lui Ender. 

— Nu mi-e frică. 

— Atunci, cum te simţi? 

— Sceptic, zise Bean. 

— Se arată umil în scrisoarea asta, zise sora Carlotta. Nu e 
sigur dacă a înţeles lucrurile corect. 

— Oh, da. Umilul Hegemon. 

— Încă nu e Hegemon. 

— A reuşit să elibereze şapte din tovarăşii lui Ender, doar 
prin publicarea unui articol. Are influenţă. Are ambiţie. lar 
acum să aflu că are şi umilinţă - ei bine, pentru mine e prea 
mult. 

— Râzi cât vrei. Hai să ieşim să căutăm un taxi. Nu aveau 
nici o problemă de rezolvat în ultimul moment. Plătiseră 
totul cu bani gheaţă, nu deţineau nimic. Puteau pleca. 

Trăiau cu banii din fondurile puse de Graff la dispoziţia lor. 
Nimic privitor la contul folosit acum de Bean nu-l indica a fi 
al lui Julian Delphiki. Conţinea solda sa, inclusiv bonusurile 
pentru luptă şi pensionare. F. |. acordase tuturor celor din 
echipa lui Ender fonduri substanţiale, dar de care nu se 
puteau atinge până la majorat. Banii economisiţi şi 
bonusurile erau doar pentru a trece de copilărie. Graff îl 
asigurase că nu va duce lipsă de bani cât timp va sta 
ascuns. 

Banii surorii Carlotta veneau de la Vatican. O singură 
persoană de acolo ştia ce face ea. Şi ea avea bani suficienţi 
pentru necesităţile sale. Niciunul dintre ei nu avea tupeul 
să profite de situaţie. Cheltuiau puţin, sora Carlotta pentru 
că nu voia nimic în plus, Bean pentru că ştia că la orice 
extravaganţă sau exces ar rămâne în amintirea oamenilor. 
Întotdeauna trebuia să pară un copil care făcea comisioane 
pentru bunica lui, nu un erou de război încasându-şi solda. 


Nici paşapoartele nu le creau probleme. Din nou, Graff 
trăsese sforile pentru ei. Datorită aspectului lor -ambii cu 
ascendență mediteraneană - aveau paşapoarte de 
Catalonia. Carlotta cunoştea bine Barcelona, iar catalana 
era limba ei maternă. Acum abia o mai vorbea, dar nu avea 
importanţă - nu prea o mai vorbea nimeni. Şi nimeni n-ar fi 
fost surprins dacă nepotul ei nu vorbea deloc limba. În plus, 
câţi catalani aveau să întâlnească în călătoriile lor? Cine să 
încerce să le verifice povestea? Dacă cineva şi-ar fi băgat 
prea mult nasul, s-ar fi mutat pur şi simplu în alt oraş sau în 
altă ţară. 

Aterizară la Miami, apoi la Atlanta, apoi la Greensboro. 
Erau epuizați şi petrecură noaptea la hotelul aeroportului. 
A doua zi intrară în reţea şi tipăriră ghiduri ale liniilor de 
autobuze locale. Era un sistem destul de modern, protejat şi 
electric, dar pentru Bean harta nu avea nici un sens. 

— De ce nu trece pe aici nici un autobuz? întrebă el. 

— Aici locuiesc oamenii bogaţi, spuse sora Carlotta. 

— Ce-i face să trăiască toţi la un loc? 

— Se simt mai în siguranţă. lar trăind aproape unul de 
altul, au mai multe şanse ca fiii şi fiicele lor să se 
căsătorească în familii bogate. 

— Dar de ce nu vor autobuze? 

— Folosesc vehicule individuale. Îşi pot permite taxele. 
Asta le dă mai multă libertate în alegerea programului. Şi 
astfel le arată tuturor cât sunt de bogaţi. 

— Tot e stupid, zise Bean. Uite cât de departe de ei trebuie 
să treacă autobuzele. 

— Oamenii bogaţi nu vor ca străzile lor să aibă limitările 
necesare unei linii de autobuze. 

— Şi ce-i cu asta? Sora Carlotta râse. 

— Bean, nu există destulă prostie şi în armată? 

— Dar pe termen lung, tipul care câştigă luptele ajunge să 
ia deciziile. 

— Ei bine, aceşti bogătaşi câştigă luptele economice. Sau 
le-au câştigat bunicii lor. Aşa că acum ei îşi văd de drumul 


lor. 

— Câteodată mă simt de parcă n-aş şti nimic. 

— Ţi-ai trăit jumătate din viaţă într-un tub în spaţiu, iar 
înainte ai trăit pe străzile din Rotterdam. 

— Am trăit şi în Grecia cu familia mea, şi la Araraquara. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama de asta. 

— Acolo era Grecia. Şi Brazilia. Asta e America. 

— Deci banii dictează lucrurile în America, dar nu şi în alte 
locuri? 

— Nu, Bean. Banii dictează aproape pretutindeni. Dar 
diferitele culturi au diferite moduri de a o arăta. La 
Araraquara, de exemplu, s-au asigurat că liniile de tramvai 
se întind până în cartierele bogate. De ce? Pentru ca 
servitorii să poată veni la lucru. În America le e mai frică de 
hoţii care ar putea veni să fure, deci semnul bogăției este să 
te asiguri că singurul mod de a ajunge la ei e cu o maşină 
particulară sau pe jos. 

— Uneori mi-e dor de Şcoala de Luptă. 

— Pentru că în Şcoala de Luptă erai unul dintre cei mai 
bogaţi în singurii bani care contau acolo. 

Bean se gândi la asta. Imediat ce ceilalţi copii îşi dăduseră 
seama că, fiind cel mai tânăr şi mai scund, îi putea depăşi la 
orice materie, căpătase un fel de putere. Toată lumea ştia 
cine era el. Chiar şi cei care îşi băteau joc de el erau nevoiţi 
să-i acorde un respect plin de ranchiună. Dar... „Eu nu mi- 
am văzut întotdeauna de drumul meu.” 

— Graff mi-a spus câteva dintre lucrurile scandaloase pe 
care le-ai făcut, zise Carlotta. Te-ai căţărat prin conductele 
de aerisire ca să tragi cu coada ochiului. Ai spart sistemul 
computerelor. 

— Dar m-au prins. 

— Nu atât de repede pe cât ar fi vrut. Dar ai fost pedepsit? 
Nu. De ce? Pentru că erai bogat. 

— Banii şi talentul nu sunt acelaşi lucru. 

— Asta pentru că banii câştigaţi de strămoşi pot fi 
moşteniţi, zise sora Carlotta. Şi toată lumea recunoaşte 


valoarea banilor, în timp ce numai grupurile selecte 
recunosc valoarea talentului. 

— Deci unde locuieşte Peter? 

Aveau adresele tuturor familiilor Wiggin. Nu erau multe - 
cea mai des întâlnită ortografiere era cu s la sfârşit. 

— Dar asta nu cred să ne ajute, spuse Carlotta. Nu vrem 
să ne întâlnim la el acasă. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu ştim dacă părinţii lui au cunoştinţă de ceea 
ce face el sau nu. Graff era aproape sigur că nu. Dacă apar 
doi străini, vor începe să se întrebe ce face fiul lor în reţea. 

— Atunci, unde? 

— Am putea la şcoală. Dată fiind inteligenţa lui, pariez că e 
deja la colegiu. În timp ce vorbea, accesa noi informaţii: 
Colegii, colegii, colegii. Există o mulţime în oraş. Mai întâi 
cele mari, e mai uşor pentru el să se piardă în ele... 

— De ce ar avea nevoie să se piardă? Nimeni nu ştie cine 
e. 

— Dar nu vrea ca cineva să-şi dea seama că nu-şi consumă 
timpul făcând teme. Trebuie să arate ca orice puşti obişnuit 
de vârsta lui. Trebuie să-şi petreacă tot timpul liber cu 
prietenii. Sau cu fetele. Sau cu prieteni care se uită după 
fete. Sau cu prieteni care caută să treacă peste faptul că 
nu-şi găsesc fete. 

— Pentru o călugăriţă, se pare că ştii multe despre asta. 

— Nu m-am născut călugăriţă. 

— Dar te-ai născut fată. 

— Şi nimeni nu e un observator mai bun al tradiţiilor 
sociale ale băieţilor adolescenţi decât o fată adolescentă. 

— Ce te face să crezi că el nu face toate astea? 

— Să fii Locke şi Demostene e o slujbă cu normă întreagă. 

— Atunci de ce totuşi crezi că e la colegiu? 

— Pentru că părinţii lui ar fi supăraţi dacă ar sta acasă 
toată ziua, citind şi scriind e-mailuri. 

Bean n-avea de unde să ştie ce-i supără pe părinţi. Îşi 
cunoscuse părinţii doar de la sfârşitul războiului, iar ei nu 


găsiseră nimic serios de criticat la el. Sau poate că nu 
simțeau că era al lor cu adevărat. Nici pe Nikolai nu-l 
criticau prea mult. Dar... mai des decât pe Bean. Pur şi 
simplu nu petrecuseră suficient timp împreună ca să se 
simtă confortabil, ca părinţi, cu noul lor fiu Julian. 

— Mă întreb ce mai fac părinţii mei. 

— Dacă se întâmpla ceva rău, am fi auzit, zise Carlotta. 

— Ştiu. Asta nu înseamnă că nu pot să mă întreb. Ea nu 
răspunse, continuă doar să lucreze la pupitru, aducând noi 
pagini pe display. 

— Uite-l, zise. Student nerezident. Fără adresă. Doar un e- 
mail şi o cutie poştală în campus. 

— Şi orarul clasei lui? întrebă Bean. 

— Nu postează aşa ceva. Bean râse. 

— Şi asta ar trebui să fie o problemă? 

— Nu, Bean, n-o să le spargi sistemul. Nu-mi vine în minte 
o cale mai bună de a atrage atenţia decât dacă ai declanşa 
o capcană şi ai atrage un program-spion până acasă. 

— Nu mă las urmărit de spioni. 

— Nu-i vezi niciodată pe cei care te urmăresc. 

— E doar un colegiu, nu vreun serviciu de informaţii. 

— Câteodată, oamenii care au cele mai puţine lucruri care 
ar merita furate sunt cei mai preocupaţi să lase impresia că 
au mari comori ascunse. 

— Asta e din Biblie? 

— Nu, din observaţie. 

— Deci ce facem? 

— Vocea ta e prea copilăroasă, zise sora Carlotta. Vorbesc 
eu la telefon. 

Vorbi aşa cum ştia ea cu secretarul-şef al universităţii. 

— A fost atât de drăguţ să-mi care toate lucrurile atunci 
când mi s-a rupt o roată de la cărucior, iar dacă astea sunt 
cheile lui aş vrea să i le înapoiez imediat, înainte să înceapă 
să-şi facă griji... Nu, nu i le las în cutia poştală, cum ar 
putea asta să însemne „imediat”? Nici nu le las la 
dumneavoastră, ar putea să nu fie ale lui, atunci ce m-aş 


face? Dacă sunt cheile lui, s-ar bucura dacă mi-aţi spune 
unde are el ore, iar dacă nu sunt ale lui, ce rău ar fi în 
asta?... Bine, aştept. 

Sora Carlotta se întinse pe pat. Bean râse: 

— Cum ajunge o călugăriţă să mintă atât de bine? Ea 
apăsă pe butonul MUTE. 

— Nu înseamnă că minţi dacă-i spui unui birocrat povestea 
de care e nevoie ca să-l determine să-şi facă treaba ca 
lumea. 

— Dar dacă şi-ar face treaba ca lumea, nu ţi-ar da nici o 
informaţie despre Peter. 

— Dacă şi-ar face treaba ca lumea, ar înţelege scopul 
regulilor şi în consecinţă ar şti când e cazul să facă excepţii. 

— Oamenii care înţeleg scopul regulilor nu devin birocraţi, 
zise Bean. Asta e ceva ce am învăţat foarte repede la Şcoala 
de Luptă. 

— Exact. Deci eu trebuie să-i spun o poveste care să-l ajute 
să-şi depăşească handicapul. Brusc, îşi reîndreptă atenţia 
către telefon: Oh, ce amabil! Da, e bine. O să mă întâlnesc 
acolo cu el. 

Închise telefonul şi râse. 

— Ei bine, în cele din urmă secretarul i-a transmis un e- 
mail. Era conectat, a admis că şi-a pierdut cheile, şi vrea să 
se întâlnească cu bătrânica la Yum-Yum. 

— Ce-i asta? 

— N-am nici cea mai vagă idee, dar după cum a spus-o, îmi 
închipui că dacă aş fi fost o bătrână care trăieşte lângă 
campus aş fi ştiut deja. Deja se scufundase în harta 
oraşului: A, e un restaurant aproape de campus. Asta e. Hai 
să ne întâlnim cu băiatul care va fi rege. 

— Stai o clipă, zise Bean. Nu putem merge direct acolo. 

— De ce nu? 

— Trebuie să luăm nişte chei. 

Sora Carlotta îl privi ca pe un nebun. 

— Am cam inventat cheile astea, Bean. 


— Secretarul ştie că te întâlneşti cu Peter Wiggin ca să-i 
înapoiezi nişte chei. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar duce chiar 
acum la Yum-Yum să ia prânzul? Şi ne vede întâlnindu-ne cu 
Peter, şi nimeni nu-i dă nici o cheie? 

— N-avem prea mult timp. 

— OK, am o idee mai bună. Prefă-te zăpăcită şi spune-i că, 
grăbindu-te să ajungi la întâlnirea cu el, ai uitat să aduci 
cheile, dar ar putea să vină acasă cu tine. 

— Bean, chiar ai talent. 

— Înşelătoria e a doua mea natură. 

Autobuzul veni la fix şi merse cu viteză, nefiind oră de vârf, 
şi în curând erau în campus. Bean se pricepea mai bine să 
transpună hărţile în teren real, aşa că găsi drumul spre 
Yum-Yum. 

Locul arăta ca o bombă. Sau mai degrabă încerca să arate 
ca o bombă din erele trecute. Numai că şi în realitate era 
ruinat şi prost întreţinut, astfel că era o bombă încercând să 
arate ca un restaurant decent, decorat să arate ca o bombă. 
Foarte complicat şi ironic, decise Bean, amintindu-şi ce 
obişnuia să spună tatăl lui despre un restaurant de cartier 
din apropierea casei lor din Creta: Lăsaţi orice prânz, voi ce 
intraţi. 

Mâncarea părea ca cea obişnuită din orice restaurant 
banal - mai mult grăsime şi dulciuri decât aromă şi nutriţie. 
Totuşi, Bean nu era mofturos. Existau mâncăruri care-i 
plăceau mai mult decât altele şi ştia câte ceva despre 
diferenţa dintre bucătăria fină şi mâncarea simplă, dar 
după străzile din Rotterdam şi anii de hrană uscată şi 
procesată din spaţiu, orice îi aducea calorii şi nutrienți era 
bun pentru el. Dar făcu greşeala să-şi ia îngheţată. Abia 
venise de la Araraquara, unde şerbetul era memorabil, iar 
chestia asta americană era prea grasă, aroma prea 
siropoasă. 

— Mmmm, deliciosa, zise Bean. 

— Fecba a bogquinha, menino, răspunse ea. E năo fala 
portugues aqui. 


— Nu vreau să critic îngheţata într-o limbă pe care o 
înţeleg ei. 

— Amintirea senzaţiei de foame nu te face mai tolerant? 

— Trebuie să fie totul o problemă de morală? 

— Am scris dizertaţii despre d'Aquino şi Tillich, spuse sora 
Carlotta. Toate problemele sunt filosofice. 

— Caz în care toate răspunsurile sunt neinteligibile. 

— Şi nici măcar nu eşti la şcoala generală. 

Un tânăr înalt se strecură pe banchetă lângă Bean. 

— Scuzaţi-mă pentru întârziere, zise. Aveţi cheile mele? 

— Mă simt aşa de prost, spuse sora Carlotta. Am venit 
până aici şi mi-am dat seama că le-am uitat acasă. Dă-mi 
voie să-ţi cumpăr o îngheţată şi apoi poţi să vii la mine 
acasă să le iei. 

Bean privi în sus la profilul lui Peter. Asemănarea cu Ender 
era clară, dar nu într-atât de mult încât cineva să-i 
confunde. 

Deci ăsta era puştiul care negociase încetarea focului şi 
încheiase Războiul Ligii. Arătos, dar nu frumos ca un star 
de cinema - oamenilor le-ar plăcea, dar ar avea şi încredere 
în el. Bean studiase înregistrări video cu Hitler şi Stalin. 
Diferenţa era notabilă - Stalin nu trebuise niciodată să fie 
ales, Hitler da. Chiar cu acea mustață stupidă, puteai vedea 
în ochii lui Hitler priceperea de a citi în tine, sentimentul 
acela că orice ar spune, oriunde ar privi, îţi vorbeşte ţie, se 
uită la tine, îi pasă de tine. Dar Stalin arăta ca un mincinos, 
ceea ce şi era. Peter intra categoric în categoria celor 
carismatici. Ca Hitler. 

Poate că era o comparaţie nedreaptă, dar cei care îşi 
doreau puterea invitau la astfel de gânduri. Cel mai rău era 
să priveşti felul în care o juca pe sora Carlotta. într-adevăr, 
interpreta un rol, dar când îi vorbea, când îşi fixa privirea 
pe ea, ea se înfrumuseţa, se încălzea. Nu atât încât să se 
comporte prosteşte, dar era conştientă de prezenţa lui cu o 
intensitate sporită care lui Bean îi displăcea. Peter avea 
darul seducţiei. Periculos. 


— O să merg cu dumneata acasă, zise Peter. Nu mi-e 
foame. Aţi plătit deja? 

— Desigur, zise sora Carlotta. Apropo, acesta este nepotul 
meu. Delfino. 

Peter păru să-l observe pe Bean pentru prima dată -deşi 
Bean era sigur că Peter îl măsurase pe de-a-ntregul înainte 
de a se aşeza. 

— Simpatic copil, spuse. Câţi ani are? Merge deja la 
şcoală? 

— Sunt mic, zise Bean vesel, dar cel puţin nu sunt yelda. 

— Filmele alea de la Şcoala de Luptă, făcu Peter. Chiar şi 
copiii mici prind argoul acela poliglot stupid. 

— Acum trebuie să mergem, copii, insist. Sora Carlotta îi 
conduse spre uşă. 

— Nepotul meu vizitează ţara pentru prima dată, tinere, 
aşa că nu înţelege zeflemelele americane. 

— Ba le înţeleg, zise Bean, căutând să sune ca un copil 
bosumflat şi găsind asta destul de uşor, căci chiar era iritat. 

— Vorbeşte bine engleza. Mai bine ţine-l de mână cât 
traversăm, tramvaiele zboară prin campus de parc-ar fi la 
Daytona. 

Bean făcu ochii mari, dar fu de acord ca sora Carlotta să-l 
ţină de mână când traversară strada. Peter încerca în mod 
evident să-l provoace, dar de ce? Categoric, nu era atât de 
superficial încât să creadă că a-l umili pe Bean i-ar fi adus 
vreun avantaj. Poate îi făcea plăcere să-i facă pe alţii să se 
simtă mici. 

În cele din urmă ajunseră departe de campus, făcând 
destul de multe ocolişuri şi schimbări de direcţie ca să 
poată fi siguri că n-au fost urmăriţi. 

— Deci tu eşti marele Julian Delphiki, zise Peter. 

— Şi tu eşti Locke. Eşti solicitat ca Hegemon după ce se 
termină mandatul lui Sakata. Păcat că exişti doar virtual. 

— Mă gândesc să ies cât de curând în public, zise Peter. 

— Aha, de asta ţi-ai făcut operaţie estetică, să arăţi atât de 
bine. 


— Faţa asta veche? O port numai când nu-mi pasă cum 
arăt. 

— Băieți, zise sora Carlotta. Chiar trebuie să vă 
maimuţăriţi aşa? 

Peter râse uşor. 

— Haide, mami, doar ne jucam. N-am putea merge la film? 

— Gata, în pat şi nu primiţi de mâncare, niciunul dintre 
voi, zise sora Carlotta. 

Bean se săturase de asta. 

— Unde e Petra? întrebă. Peter îl privi ca pe un nebun. 

— Nu e la mine. 

— Ai informaţii, zise Bean. Ştii mai multe decât îmi spui. 

— Şi tu ştii mai multe decât îmi spui mie. Credeam că vom 
avea încredere unul în altul, apoi vom da drumul şuvoaielor 
de înţelepciune. 

— E moartă? întrebă Bean, nevrând să se lase deviat. 
Peter privi la ceas. 

— în momentul ăsta? Nu ştiu. 

Bean se opri din mers. Dezgustat, se întoarse spre sora 
Carlotta. 

— Am pierdut timpul, zise. Şi ne riscăm vieţile pentru 
NIMIC. 

— Eşti sigur? spuse sora Carlotta. 

Bean privi înapoi spre Peter, care părea uimit cu adevărat. 

— Vrea să fie Hegemon, zise Bean, dar e un nimic. Bean se 
îndepărtă. Memorase traseul, desigur, şi ştia cum să ajungă 
la staţia de autobuz fără ajutorul Carlottei. Ender călătorise 
cu aceste autobuze pe când era mai mic decât Bean. Era 
singura consolare după amara dezamăgire de a fi 
descoperit că Peter nu era decât un prostănac care se juca. 

Nimeni nu strigă după el, iar el nu privi înapoi. 

Bean nu luă autobuzul spre hotel, ci pe cel care trecea cel 
mai aproape de şcoala pe care Ender o urmase înainte de a 
fi trimis la Şcoala de Luptă. Întreaga istorie a vieţii lui 
Ender ieşise la lumină în cursul anchetei asupra lui Graff: 
prima crimă a lui Ender avusese loc aici, un băiat numit 


Stilson care îşi asmuţise gaşca împotriva lui Ender. Bean 
fusese martor la cea de-a doua crimă a lui Ender, într-o 
situaţie similară cu prima. Ender - singur, copleşit numeric, 
înconjurat - provoca la luptă unul la unul, apoi se bătea ca 
să distrugă duşmanul astfel încât acestuia să nu-i mai 
rămână nici o dorinţă de a mai lupta. Dar el ştiuse asta aici, 
de la vârsta de şase ani. 

Şi eu cunoşteam anumite lucruri la vârsta asta, gândi 
Bean. Chiar şi mai de tânăr. Nu cum să ucid - asta mă 
depăşea, eram prea mic. Ci cum să trăiesc, asta era greu. 

Pentru mine era greu, dar nu şi pentru Ender. Bean se 
plimbă prin cartierele cu case vechi modeste şi case noi şi 
mai modeste - dar pentru el toate erau miracole. Nu pentru 
că n-ar fi avut o mulţime de ocazii, trăind cu familia sa în 
Grecia după război, de a vedea cum creşteau majoritatea 
copiilor. Dar aici era ceva diferit. Acesta era locul care îl 
crease pe Ender Wiggin. 

Eu am mai mult talent înnăscut pentru război decât a avut 
Ender. Totuşi, el a fost un comandant mai bun. Asta să fi fost 
diferenţa? El crescuse undeva unde niciodată nu trebuise 
să-şi facă griji în legătură cu următoarea masă, unde 
oamenii îl lăudau şi-l ocroteau. Eu am crescut undeva unde, 
dacă găseam un rest de hrană, trebuia să mă tem că un alt 
copil de pe stradă ar putea să mă omoare pentru el. Oare 
asta nu ar fi trebuit să mă facă pe mine cel care luptă 
disperat, iar pe Ender cel care se retrage? 

Nu era locul de vină. Doi oameni în situaţii identice nu vor 
face niciodată exact aceleaşi alegeri. Ender este ceea ce 
este, eu sunt ceea ce sunt. Lui i-a fost destinat să distrugă 
Furnicile. Mie mi-a fost dat să supraviețuiesc. 

Acum, ce mi-e scris să fac? Sunt un comandant fără 
armată. Am o misiune de îndeplinit, dar nici o idee despre 
cum s-o îndeplinesc. Petra, dacă mai trăieşte, e în mare 
pericol, şi contează pe mine s-o eliberez. Toţi ceilalţi sunt 
liberi. Doar ea rămâne prizonieră. Ce i-a făcut Ahile? Nu 
vreau ca Petra să sfârşească la fel ca Poke. 


Asta era diferenţa dintre Ender şi Bean. Ender a terminat 
cea mai amară luptă a copilăriei lui neînvins. A făcut ceea 
ce trebuia. Dar Bean, nici măcar nu-şi dăduse seama de 
pericolul în care se afla prietena sa Poke, decât când era 
prea târziu. Dacă ar fi văzut la timp cât de apropiat era 
pericolul, ar fi putut s-o avertizeze, s-o ajute. S-o salveze. în 
loc de asta, trupul ei fusese aruncat în Rin, ca să fie găsit 
plutind ca toate celelalte gunoaie, lângă chei. 

Şi se întâmpla din nou. 

Bean se opri în faţa casei familiei Wiggin. Ender nu vorbise 
niciodată despre ea, nici nu avea poze şi nici nu fusese 
arătată la anchetă. Dar era exact aşa cum se aştepta Bean. 
Un copac în curtea din faţă, cu stinghii de lemn bătute în 
trunchi pentru a forma o scară până la platforma situată 
sus, într-o bifurcare a ramurilor copacului. O grădină 
ordonată, bine îngrijită. Un loc paşnic de refugiu. Oare ce 
ştiuse Ender despre frică? 

Unde e grădina Petrei? Şi a mea unde e? 

Bean ştia că nu gândea raţional. Dacă Ender s-ar fi întors 
pe Pământ, fără îndoială că s-ar fi ascuns şi el, dacă Ahile nu 
l-ar fi ucis pur şi simplu imediat. Şi, chiar aşa stând 
lucrurile, nu putea să nu se întrebe dacă Ender n-ar fi 
preferat să trăiască aşa cum trăia Bean, ascunzându-se pe 
Pământ, decât acolo unde era acum, în spaţiu, legat de o 
altă lume decât cea în care se născuse şi ducând o viaţă de 
exil permanent. 

O femeie ieşi în uşa casei. Doamna Wiggin? 

— Te-ai rătăcit? întrebă. 

Bean îşi dădu seama dezamăgit - nu, mai degrabă disperat 
- că uitase să fie vigilent. Casa putea să fie supravegheată. 
Chiar dacă nu era, doamna Wiggin îşi putea aminti de el, 
băiatul care apăruse în faţa casei ei în timpul orelor de 
şcoală. 

— Aici a crescut Ender Wiggin? 

Un nor îi întunecă faţa, doar pentru o clipă, dar Bean văzu 
cum se întristează înainte de a-şi putea relua zâmbetul. 


— Da, aici, zise ea. Dar nu se vizitează. Dintr-un motiv pe 
care nu-l putu înţelege, Bean avu impulsul să spună: 

— Am fost cu el. în ultima bătălie. Am luptat sub comanda 
lui. 

Zâmbetul ei se schimbă din nou, de la simpla politeţe şi 
amabilitate, spre ceva mai apropiat de căldură şi durere. 

— Ah, zise. Un veteran. 

Apoi căldura se stinse şi fu înlocuită de grijă. 

— Cunosc toate feţele tovarăşilor lui Ender din acea ultimă 
bătălie. Tu eşti cel care a murit. Julian Delphiki. 

Dintr-odată, toată acoperirea lui era spulberată - şi şi-o 
făcuse cu mâna lui, spunându-i că fusese în gaşca lui Ender. 
La ce se gândise? Fuseseră doar unsprezece. 

— Evident, cineva vrea să mă omoare, zise el. Dacă 
spuneţi cuiva că am venit aici, o să-i fie de folos. 

— Nu spun. Dar a fost o neglijenţă din partea ta să vii aici. 

— Trebuia să văd, spuse Bean, întrebându-se dacă 
explicaţia era adevărată. 

Ea nu se miră. 

— E absurd. Nu ţi-ai risca viaţa să vii aici fără motiv. Apoi îi 
veni în minte: Peter nu e acasă acum. 

— Ştiu, zise Bean. M-am întâlnit cu el la universitate. Şi 
apoi îşi dădu seama - ea nu avea nici un motiv să creadă că 
venise să-l vadă pe Peter decât dacă ar fi avut idee despre 
ce făcea el. 

— Ştiţi, îi zise. 

Ea închise ochii, înțelegând acum ceea ce mărturisise. 

— Sau amândoi suntem teribil de proşti, sau am avut pe 
loc încredere unul într-altul, de am lăsat garda atât de jos. 

— Suntem doar proşti dacă ceilalţi nu sunt de încredere, 
zise Bean. 

— O să aflăm, nu-i aşa? Apoi zâmbi: N-are rost să stai pe 
stradă, ca să se întrebe lumea de ce un copil de vârsta ta nu 
e la şcoală. 

Elo urmă pe alee până la uşă. Când Ender plecase de 
acasă, păşise pe aceeaşi cărare? Bean încercă să-şi 


imagineze scena. Ender nu se mai întorsese acasă. Ca şi 
Bonzo, cealaltă victimă a războiului. Bonzo, ucis; Ender, 
dispărut în misiune; iar acum Bean mergând pe aleea spre 
casa lui Ender. Doar că de data asta nu era vorba de o vizită 
sentimentală făcută unei familii îndurerate. Acum era un 
război diferit, căci război era, iar ea îşi risca un alt fiu de 
data asta. 

N-ar fi trebuit să ştie ce face el. Nu pentru asta Peter 
trebuia să-şi camufleze activităţile, prefăcându-se a fi elev? 

Îi făcu un sandviş fără să-l întrebe, ca şi cum ar fi presupus 
pur şi simplu că unui copil ar trebui să-i fie foame. Era de 
fapt acel clişeu american, unt de arahide pe pâine albă. 
Oare făcuse asemenea sandvişuri şi pentru Ender? 

— Mi-e dor de el, zise Bean, pentru că ştia că aşa o putea 
face să-l placă. 

— Dacă ar fi fost aici, spuse doamna Wiggin, probabil ar fi 
fost ucis. Când am citit ceea ce... Locke... a scris despre 
băiatul acela din Rotterdam, nu mi-am putut imagina că l-ar 
fi lăsat în viaţă pe Ender. Îl cunoşti şi tu, nu-i aşa? Cum îl 
cheamă? 

— Ahile. 

— Tu te ascunzi. Dar pari atât de tânăr. 

— Călătoresc cu o călugăriţă pe nume sora Carlotta, zise 
Bean. Pretindem că suntem bunică şi nepot. 

— Mă bucur că nu eşti singur. 

— Nici Ender nu e. Lacrimile îi umplură ochii. 

— Presupun că avea nevoie de Valentine mai mult decât 
aveam noi. 

Dintr-un impuls - din nou, un act impulsiv în locul unei 
decizii calculate - Bean se întinse şi-şi puse mâna într-a ei. 
Ea îi zâmbi. 

Momentul trecu. Bean îşi dădu din nou seama cât de 
periculos era să se afle acolo. Dacă locuinţa era 
supravegheată? F. 1. ştia despre Peter - dacă urmăreau 
casa? 

— Ar trebui să plec, zise Bean. 


— Mă bucur că ai trecut pe aici. Cred că voiam tare mult 
să vorbesc cu cineva care l-a cunoscut pe Ender fără să-l 
invidieze. 

— Toţi îl invidiam. Dar ştiam şi că era cel mai bun dintre 
noi. 

— Altfel de ce să-l fi invidiat, dacă n-aţi fi crezut că e mai 
bun? 

Bean râse. 

— Ei bine, când invidiezi pe cineva, îţi spui că la urma 
urmelor nu e chiar atât de bun. 

— Deci... ceilalţi copii îi invidiau pentru calităţile lui? 
întrebă doamna Wiggin. Sau numai pentru recunoaşterea 
de care avea parte? 

Lui Bean nu-i plăcu întrebarea, dar apoi îşi aminti cine era 
cea care punea acea întrebare. 

— Ar trebui să vă întreb acelaşi lucru. Peter îl invidia 
pentru calităţile lui? Sau doar pentru recunoaştere? 

Ea tăcu, întrebându-se dacă să răspundă sau nu. Bean ştia 
că loialitatea faţă de familie o îndemna să nu spună nimic. 

— Nu e o întrebare fără rost, zise Bean. Nu ştiu cât de 
mult ştiţi despre ceea ce face Peter... 

— Citim tot ce publică el, spuse doamna Wiggin. lar apoi 
avem foarte multă grijă să ne purtăm de parcă habar n-am 
avea despre ceea ce se petrece în lume. 

— Încerc să mă hotărăsc dacă să merg înainte cu Peter. Şi 
n-am cum să ştiu ce să fac cu el. Cât de multă încredere pot 
să am. 

— Aş vrea să te pot ajuta. Peter bate la alte tobe. N-am 
putut niciodată să prind ritmul. 

— Nu vă place de el? întrebă Bean, ştiind că e prea lipsit 
de menajamente, dar ştiind de asemenea că nu va mai avea 
multe asemenea şanse să vorbească cu mama unui 
potenţial aliat - sau rival. 

— Îl iubesc, zise doamna Wiggin. Nu ne arată prea multe 
despre sine. Dar aşa e cinstit - nici noi n-am prea arătat 
copiilor multe lucruri despre noi. 


— De ce nu? întrebă Bean. Se gândi cât de deschişi erau 
mama şi tatăl lui, cât de bine îl cunoşteau pe Nikolai, iar 
Nikolai îi cunoştea pe ei. Îl lăsaseră aproape fără suflare 
lipsa de precauţie a conversaţiilor dintre ei. Evident, familia 
Wiggin nu avea aceleaşi obiceiuri. 

— E foarte complicat, răspunse doamna Wiggin. 

— Vreţi să spuneţi că nu e treaba mea. 

— Din contră, ştiu că te priveşte foarte mult. Oftă şi se 
aşeză: Haide, să nu ne prefacem că e doar o discuţie în 
pragul uşii. Ai venit aici să afli despre Peter. Răspunsul 
simplu ar fi că nu ştim nimic. El nu spune nimănui nimic din 
ceea ce vor să ştie, decât dacă i-ar fi lui de folos ca ei să 
ştie. 

— Şi răspunsul dificil? 

— Ne-am ascuns de copiii noştri chiar de la început. Nu 
prea putem fi surprinşi sau supăraţi dacă au învăţat la o 
vârstă fragedă să fie secretoşi. 

— Ce aţi ascuns? 

— Nu le-am spus copiilor noştri, şi ar trebui să-ţi spunem 
ţie? Dar îşi dădu imediat răspunsul: Dacă Valentine şi Ender 
ar fi aici, cred că am sta de vorbă cu ei. Chiar am încercat 
să-i explic lui Valentine câte ceva înainte ca ea să i se 
alăture lui Ender în... spaţiu. M-am descurcat foarte prost, 
pentru că nu mai pusesem aşa ceva în cuvinte până atunci. 
Trebuie să... să încep prin a spune... urma să avem oricum 
un al treilea copil, chiar dacă F. I. nu ne-ar fi cerut asta. 

Acolo unde crescuse Bean, legile demografice nu aveau 
prea mare importanţă - copiii străzii din Rotterdam erau 
toţi populaţie excedentară şi ştiau perfect de bine că prin 
lege niciunul dintre ei n-ar fi trebuit să se nască, dar atunci 
când mori de foame e greu să te preocupe prea mult faptul 
că n-o să ajungi la cele mai bune şcoli. Totuşi, când legile 
fuseseră abrogate citise despre ele, şi prin urmare înţelese 
semnificaţia deciziei lor de a avea un alt treilea copil. 

— De ce să fi făcut asta? întrebă Bean. Le-ar fi făcut rău 
tuturor copiilor. Ar fi pus capăt carierelor voastre. 


— Am avut mare grijă să nu facem carieră. Nu nişte 
cariere la care să ne pară rău să renunţăm. Nu aveam 
decât serviciu. Vezi tu, suntem oameni religioşi. 

— Există mulţi oameni religioşi pe lume. 

— Dar nu şi în America, spuse doamna Wiggin. Nu genul 
de fanatici care să facă lucruri atât de egoiste şi antisociale 
ca a avea mai mult de doi copii, doar din cauza unor idei 
religioase greşit înţelese. Iar când Peter a avut rezultate 
atât de bune de mic copil şi au început să-l monitorizeze - ei 
bine, pentru noi a fost un dezastru. A trebuit să... nu ne mai 
amestecăm. Să dispărem. Ştii, suntem oameni inteligenţi. 

— Mă întreb de ce părinţii unor asemenea genii nu au 
cariere proprii notabile. Sau cel puţin un anume statut în 
comunitatea intelectuală. 

— Comunitatea intelectuală, zise doamna Wiggin 
dispreţuitor. Comunitatea intelectuală a Americii nu a fost 
niciodată prea strălucitoare. Sau onestă. Sunt toţi nişte oi, 
urmând orice modă intelectuală a anului. Cerând ca toată 
lumea să le urmeze opiniile. Toată lumea trebuie să fie 
deschisă la minte şi tolerantă cu lucrurile în care cred ei, 
dar ferească Dumnezeu să-şi imagineze, măcar pentru un 
moment, că cineva care nu e de acord cu ei ar putea pune 
măcar un deget pe adevăr. 

Glasul îi era trist. 

— Sună amar, zise ea. 

— Aţi trecut prin viaţă, zise Bean. Deci credeţi că sunteţi 
mai inteligenţi decât ceilalţi oameni. 

Ea dădu puţin înapoi. 

— Vezi, ăsta-i genul de comentariu care explică de ce nu 
discutăm cu nimeni despre credinţa noastră. 

— Nu voiam să sune ca o acuzaţie, zise Bean. Eu cred că 
sunt mai inteligent decât toţi ceilalţi pe care i-am întâlnit, 
pentru că aşa sunt. Ar trebui să fiu prost să nu-mi dau 
seama de asta. Voi credeţi cu adevărat în religia voastră şi 
vă displace faptul că sunteţi nevoiţi s-o ascundeţi de ceilalţi. 
Asta am vrut să spun. 


— Nu religie, ci religii, zise ea. Soţul meu şi cu mine nici 
măcar nu împărţim aceeaşi doctrină. O familie mare, 
supusă lui Dumnezeu, a fost cam singurul lucru asupra 
căruia am căzut de acord. Şi chiar şi aşa, am elaborat 
amândoi justificări intelectuale pentru decizia noastră de a 
sfida legea. Nu am crezut că asta le va dăuna copiilor. 
Voiam să-i creştem în spiritul religiei, ca nişte adevăraţi 
credincioşi. 

— De ce n-aţi făcut-o? 

— Pentru că de fapt suntem nişte laşi. Supravegherea F. 1. 
ar fi reprezentat o interferenţă constantă. Ar fi intervenit să 
se asigure că nu-i învăţăm pe copii ceva care să-i împiedice 
să-şi îndeplinească rolul pe care tu şi cu Ender l-aţi avut. 
Atunci am început să ne ascundem credinţa. Nu chiar de 
copii, ci de oamenii de la Şcoala de Luptă. Am fost aşa de 
uşuraţi când i-au scos monitorul lui Peter! Apoi şi pe al 
Valentinei. Am crezut că s-a terminat. Urma să ne mutăm 
într-un loc unde să nu fim aşa de rău trataţi, şi să avem un 
al treilea copil, şi un al patrulea, şi cât de mulţi puteam avea 
înainte de a fi arestaţi. Dar apoi au venit şi ne-au cerut un al 
treilea copil. Deci nu mai trebuia să ne mutăm. Vezi tu? Am 
fost leneşi şi speriaţi. Dacă Şcoala de Luptă ne dădea o 
acoperire pentru a ne permite încă un copil, de ce nu? 

— Şi apoi l-au luat pe Ender. 

— Iar când l-au luat, era prea târziu să-i mai creştem pe 
Peter şi pe Valentine în credinţa noastră. Dacă nu-i înveţi pe 
copii când sunt mici, nu se imprimă în adâncul sufletului lor. 
Trebuie să speri că va veni mai târziu, de la sine. Nu pot 
învăţa de la părinţi dacă educaţia religioasă nu începe de 
când sunt mici. 

— Îndoctrinare. 

— Asta înseamnă să fii părinte, spuse doamna Wiggin. Să- 
ţi îndoctrinezi copiii în tiparele sociale după care vrei să 
trăiască. Intelectualii nu au scrupule în a folosi şcolile ca să 
ne îndoctrineze copiii cu prostiile lor. 

— Nu încercam să vă provoc, zise Bean. 


— Şi totuşi, mă simt criticată. 

— Îmi pare rău. 

— Eşti încă un copil, spuse doamna Wiggin. Indiferent cât 
de deştept ai fi, tot mai absorbi multe dintre atitudinile 
clasei conducătoare. Nu-mi place, dar asta e. Când l-au luat 
pe Ender, şi am putut în sfârşit să trăim fără supravegherea 
constantă a fiecărui cuvânt pe care-l spuneam copiilor, ne- 
am dat seama că Peter era deja complet îndoctrinat de 
prostiile din şcoli. N-am mai fi reuşit cu planul nostru iniţial. 
Ne-ar fi denunţat. L-am fi pierdut. De ce să-l izgonim pe 
primul născut pentru a da naştere unui al patrulea sau al 
cincilea sau al şaselea? Peter părea câteodată că n-ar avea 
deloc conştiinţă. Dacă cineva avea nevoie să creadă în 
Dumnezeu, acela era Peter, şi el nu credea. 

— Probabil că nici atunci n-ar fi avut conştiinţă. 

— Nu-l cunoşti. Mândria îl ţine în viaţă. Dacă l-am fi făcut 
să fie mândru de credinţa lui secretă, ar fi dus această luptă 
cu vitejie. Dar... nue. 

— Deci n-aţi încercat niciodată să-l convertiți la 
convingerile voastre? întrebă Bean. 

— Care din ele? întotdeauna am crezut că marea luptă în 
familia noastră va fi în legătură cu ce religie să-i învăţăm, a 
lui sau a mea. În loc de asta a trebuit să avem grijă de Peter 
şi să găsim câi de a-l ajuta să descopere... decenţa. Nu, 
ceva mult mai important ca asta. Integritatea. Onoarea. L- 
am monitorizat, aşa cum Şcoala de Luptă i-a monitorizat pe 
toţi trei. Ne-am folosit toată răbdarea ca să nu intervenim 
atunci când a forţat-o pe Valentine să devină Demostene. 
Era atât de contrar spiritului ei. Dar curând am văzut că 
asta nu a schimbat-o -că cel puţin noblețea inimii ei era mai 
puternică în rezistenţa la controlul lui Peter. 

— N-aţi încercat pur şi simplu să-l opriţi? Ea râse aspru. 

— O, acum tu trebuie să fii cel deştept. Te-ar fi putut opri 
cineva? lar Peter nu a reuşit să intre la Şcoala de Luptă 
pentru că era prea ambițios, prea rebel, prea nepotrivit 


pentru a îndeplini misiuni şi a primi ordine. Ar fi trebuit să-l 
influenţăm cumva interzicându-i sau oprindu-l să facă ceva? 

— Nu, văd că n-aţi fi putut, zise Bean. Dar n-aţi făcut chiar 
NIMIC? 

— L-am educat cum am putut mai bine, răspunse doamna 
Wiggin. Vedeam că-l deranjăm, că ne dispreţuieşte opiniile. 
Nu ajuta cu nimic faptul că încercam din răsputeri să 
ascundem că ştim despre tot ceea ce scrisese el ca Locke; 
conversațiile erau... de-a dreptul abstracte. Plicticoase, 
presupun. lar noi nu prezentam încredere ca intelectuali. 
De ce ne-ar fi respectat? Dar auzea ideile noastre. Despre 
ceea ce înseamnă noblețea. Bunătatea şi onoarea. Dar, 
indiferent dacă ne credea într-o anumită măsură sau pur şi 
simplu găsea asemenea lucruri în sine, noi l-am văzut 
oricum crescând. Deci... tu mă întrebi dacă poţi avea 
încredere în el, şi eu nu pot răspunde, pentru că... în ce 
sens să ai încredere? Că va acţiona aşa cum vrei tu? 
Niciodată. Că va acţiona conform unor tipare previzibile? Ar 
trebui să râd. Dar am văzut semne de onoare. L-am văzut 
făcând lucruri care erau foarte dificile, dar nu pentru că 
păreau a fi doar spectacol, ci pentru că el credea cu 
adevărat în ceea ce face. Bineînţeles, poate că pur şi simplu 
făcea lucruri care l-ar fi făcut pe Locke să pară virtuos şi 
demn de admiraţie. De unde să ştim, dacă nu-l întrebam? 

— Deci voi nu puteţi vorbi cu el despre ceea ce contează 
pentru voi, pentru că ştiţi că v-ar dispreţui, iar el nu poate 
vorbi cu voi despre ceea ce contează pentru el, pentru că 
niciodată nu i-aţi demonstrat că sunteţi în stare să 
înţelegeţi ceea ce gândeşte el. 

Ochii îi sclipiră, inundaţi de lacrimi. 

— Câteodată mi-e atât de dor de Valentine. Ţi se oprea 
răsuflarea cât era de bună şi cinstită. 

— V-a spus că ea era Demostene? 

— Nu, zise doamna Wiggin. A fost suficient de înţeleaptă 
ca să înţeleagă că, dacă n-ar păstra secretul lui Peter, 
familia s-ar destrăma pentru totdeauna. Nu, s-a ascuns de 


noi. Dar s-a asigurat că ştim exact ce fel de persoană e 
Peter. Şi despre orice altceva în viaţa ei, tot ce o lăsa Peter 
să decidă, ne-a spus, şi ne-a şi ascultat, i-a păsat de ce 
gândim noi. 

— l-aţi spus despre credinţele voastre? 

— Nu i-am vorbit despre credinţă. Dar am învăţat-o despre 
rezultatele ei. Am făcut tot ce am putut. 

— Sunt convins, zise Bean. 

— Nu sunt proastă. Ştiu că ne dispreţuieşti, tot aşa cum 
am ştiut şi că Peter ne dispreţuieşte. 

— Nu-i adevărat. 

— Am fost minţită destul ca să recunosc o minciună. 

— Nu vă dispreţuiesc pentru... nu vă dispreţuiesc deloc, 
spuse Bean. Dar trebuie să înţelegeţi că modul în care v-aţi 
ascuns unul de altul, Peter crescând într-o familie în care 
nimeni nu spune nimănui nimic din ceea ce e important - 
toate astea nu mă fac prea optimist în legătură cu 
încrederea în el. Urmează să-mi pun viaţa în mâinile lui. Iar 
acum aflu că în toată viaţa lui nu a avut o relaţie onestă cu 
nimeni. 

Ochii ei deveniri reci şi distanţi. 

— Văd că ţi-am oferit informaţii utile. Poate că acum ar 
trebui să pleci. 

— Nu vă judec, zise Bean. 

— Nu fi absurd, bineînţeles că o faci. 

— Atunci, nu vă condamn. 

— Nu mă face să râd. Ne condamni, şi ştii ce? Sunt de 
acord cu tine. Şi eu mă condamn. Am avut de gând să 
urmăm voinţa lui Dumnezeu, şi am sfârşit făcându-i rău 
singurului copil care ne-a mai rămas. E înverşunat să-şi 
pună amprenta asupra lumii. Dar ce fel de amprentă va fi? 

— Una de neşters. Dacă Ahile nu-l distruge mai întâi. 

— Am făcut şi unele lucruri bune, zise doamna Wiggin. I- 
am dat libertatea de a-şi testa abilităţile. Ştii, am fi putut să- 
l oprim să publice. Crede că ne-a păcălit, dar numai pentru 
că noi am făcut pe proştii. Câţi părinţi şi-ar fi lăsat fiul 


adolescent să se amestece în problemele internaţionale? 
Când a scris împotriva... împotriva reîntoarcerii lui Ender 
acasă - nici nu ştii cât de greu mi-a fost să mă abţin, să nu-l 
zgârii pe ochii ăia aroganţi... 

Pentru prima dată, Bean văzu ceva din furia şi frustrarea 
prin care trecuse ea. Gândi: asta simte mama lui Peter în 
legătură cu el. Poate că a fi orfan nu era chiar aşa un 
neajuns. 

— Dar n-am făcut-o, nu-i aşa? zise doamna Wiggin. 

— Ce? 

— Nu l-am oprit. Şi s-a dovedit că avea dreptate. Pentru că 
dacă Ender ar fi fost aici, pe Pământ, ar fi fost fie mort, fie 
unul dintre copiii răpiți, fie s-ar fi ascuns ca tine. Totuşi... 
Ender era fratele lui, şi l-a exilat pentru totdeauna de pe 
Pământ. Şi nu mă pot împiedica să-mi amintesc de 
amenințările groaznice de pe vremea când Ender era mic şi 
trăia cu noi. Îi spunea lui Ender şi Valentinei că într-o zi îl va 
ucide pe Ender şi va pretinde că a fost un accident. 

— Ender n-a murit. 

— Eu şi soţul meu ne-am întrebat, în nopţile întunecoase în 
care încercam să înţelegem ce se întâmplă cu familia 
noastră, cu toate visele noastre, ne-am întrebat dacă Peter 
l-a exilat pe Ender pentru că îl iubea şi cunoştea pericolele 
pe care le-ar înfrunta dacă s-ar întoarce pe Pământ. Sau l-a 
exilat pentru că se temea că dacă Ender s-ar întoarce acasă 
Peter l-ar ucide, aşa cum ameninţase - şi atunci exilarea lui 
Ender a fost un fel de, ştiu eu, autocontrol elementar. 
Totuşi, un lucru foarte egoist, dar demonstrând un vag 
respect pentru ceea ce e decent. Ar fi un progres. 

— Poate că niciuna dintre cele două variante nu este 
adevărată. 

— Sau poate suntem toţi ghidaţi de Dumnezeu, şi 
Dumnezeu te-a adus aici. 

— Aşa spune şi sora Carlotta. 

— Ar putea avea dreptate. 


— Oricum nu prea-mi pasă, zise Bean. Dacă există un 
Dumnezeu, cred că se descurcă cam prost cu treaba asta. 

— Sau nu înţelegi tu care e treaba lui. 

— Credeţi-mă, sora Carlotta e echivalentul unui iezuit. Hai 
să nu ne băgăm în sofisme, am fost antrenat de o expertă şi, 
după cum aţi spus, nu aţi mai exersat. 

— Julian Delphiki, zise doamna Wiggin, am ştiut de când 
te-am văzut în faţa casei nu numai că pot, dar şi că trebuie 
să-ţi spun lucruri despre care nu am vorbit cu altcineva 
decât cu soţul meu, şi chiar lucruri despre care nu i-am 
vorbit nici lui niciodată. 'Ţi-am spus lucruri pe care Peter 
nici nu-şi imaginează că le ştiu, le gândesc, le văd sau le 
simt. Dacă ai o părere proastă despre mine ca mamă, te rog 
să-ţi aminteşti că tot ceea ce ştii, ştii pentru că ţi-am spus 
eu, iar eu ţi-am spus pentru că sunt convinsă că într-o zi 
viitorul lui Peter ar putea depinde de faptul că tu vei şti 
ceea ce urmează să facă sau cum să-l ajuţi. Ori că viitorul 
lui Peter ca fiinţă umană cinstită ar putea depinde de 
ajutorul pe care ţi l-ar da ţie. Mi-am deschis inima în faţa ta, 
de dragul lui Peter. Şi îţi înfrunt disprețul, Julian Delphiki, 
tot de dragul lui Peter. Aşa că nu-mi interpreta greşit 
dragostea faţă de fiul meu. Indiferent dacă lui îi pasă sau 
nu, a crescut alături de nişte părinţi care l-au iubit şi au 
făcut tot ce au putut pentru el. Inclusiv minciunile în 
legătură cu ceea ce credem, ceea ce ştim, pentru ca el să se 
poată mişca în lumea lui ca un Alexandru, întinzându-se 
curajos până la marginile pământului, având libertatea 
completă. Am fost prea proşti ca să-l oprim. Până când n-o 
să ai un copil al tău şi n-o să faci sacrificii pentru acel copil, 
n-o să-ţi suceşti şi răsuceşti viaţa ca un covrig sau ca un nod 
pentru el, să nu îndrăzneşti să mă judeci pe mine şi ce am 
făcut eu! 

— Nu vă judec, zise Bean. Zău că nu. Cum aţi spus, încerc 
numai să-l înţeleg pe Peter. 

— Ei bine, ştii ce cred eu? Cred că ai pus întrebările 
nepotrivite. „Pot să am încredere în el?”, îl imită ea cu 


dezgust. Faptul că ai sau nu încredere în cineva are de-a 
face mai mult cu genul de persoană care eşti tu decât cu 
genul care e el. Întrebarea pe care ar fi trebuit s-o pui era: 
„Vreţi cu adevărat ca Peter Wiggin să conducă lumea?” 
Pentru că dacă tu îl ajuţi, iar el trece cumva prin toate 
astea, aici se va ajunge. Nu se va opri până ce nu va reuşi. 
Iar el îţi va consuma viitorul, al tău şi pe al oricui altcuiva, 
dacă asta îl va ajuta să-şi atingă scopul. Aşa că întreabă-te, 
va fi lumea un loc mai bun cu Peter Wiggin Hegemon? Şi nu 
vreun ceremonial benign cu o paiaţă ca lingăul care deţine 
acum conducerea. Mă refer la Peter Wiggin Hegemonul, 
care să refacă lumea în forma pe care vrea el s-o ia. 

— Aţi presupus că mie îmi pasă dacă lumea e un loc mai 
bun sau nu, spuse Bean. Dar dacă mie nu-mi pasă decât de 
propria mea supravieţuire şi prosperitate? Atunci singura 
întrebare care contează este: Mă pot folosi de Peter pentru 
a-mi urma propriile planuri? 

Ea râse şi scutură din cap. 

— Crezi asta despre tine? Ce copil eşti! 

— Scuzaţi-mă, am pretins eu vreodată că aş fi altceva? 

— Pretinzi, zise doamna Wiggin, că eşti o persoană de o 
valoare inestimabilă, încât vorbeşti despre „alianţa” cu 
Peter de parcă ai aduce armate întregi cu tine. 

— Nu aduc armate, replică Bean, dar aduc victoria pentru 
orice armată mi-ar încredința el. 

— Oare Ender ar fi fost ca tine dacă s-ar fi întors acasă? 
Arogant? Distant? 

— Deloc, zise Bean. Dar eu n-am ucis niciodată pe nimeni. 

— Decât Gândaci. 

— De ce suntem în război unul cu altul? se întrebă Bean. 

— Eu ţi-am spus totul despre fiul meu, despre familia mea, 
şi tu nu mi-ai dat nimic în schimb. Doar... sarcasm. 

— Nu sunt sarcastic, zise Bean. Îmi plăceţi. 

— O, mulţumesc foarte mult. 

— Văd în dumneavoastră pe mama lui Ender Wiggin, 
spuse Bean. Îl înţelegeţi pe Peter aşa cum Ender îşi 


înţelegea soldaţii. Aşa cum Ender îşi înţelegea duşmanii. Şi 
sunteţi destul de curajoasă ca să acţionaţi imediat ce apare 
momentul potrivit. Am apărut în pragul casei 
dumneavoastră, şi mi-aţi şi oferit toate astea. Nu, doamnă, 
nu vă dispreţuiesc deloc. Ştiţi ce cred eu? 

Cred că, probabil fără să vă daţi seama, aveţi încredere 
totală în Peter. Vreţi ca el să reuşească. Consideraţi că el ar 
trebui să conducă lumea. Şi mi-aţi spus toate astea nu 
pentru că sunt un copilaş drăguţ, ci pentru că aţi considerat 
că, spunându-mi mie, îl veţi ajuta pe Peter să se apropie 
mult de victoria finală. Ea clătină din cap. 

— Nu toată lumea gândeşte ca un soldat. 

— Foarte puţini o fac. În orice caz, foarte puţini soldaţi. 

— Să-ţi spun ceva, Julian Delphiki. Nu ai nici mamă şi nici 
tată, deci trebuie să ţi se spună asta. Ştii de ce mă tem eu 
cel mai mult? Că Peter îşi va urmări ambițiile cu atâta 
înverşunare încât nu va avea niciodată o viaţă. 

— Să cucereşti lumea nu înseamnă viaţă? întrebă Bean. 

— Alexandru cel Mare, zise doamna Wiggin. Bântuie 
coşmarurile mele despre Peter. Toate cuceririle lui, toate 
victoriile, marile lui realizări - toate au fost acţiuni ale unui 
adolescent. Atunci când a venit timpul să se căsătorească, 
să aibă copii, era prea târziu. A murit tânăr. Şi probabil nici 
nu s-ar fi descurcat prea bine. Era deja prea puternic 
înainte de a încerca să găsească dragostea. De asta mă tem 
eu pentru Peter. 

— Dragostea? La asta se reduce totul? 

— Nu, nu numai dragostea. Vorbesc despre ciclul vieţii. 
Vorbesc despre găsirea unei fiinţe cu care să decizi să te 
căsătoreşti şi lângă care să fii hotărât să rămâi pentru 
totdeauna, indiferent dacă peste câţiva ani o să vă mai 
plăceţi unul pe altul sau nu. Şi de ce-ai face aşa ceva? Ca să 
poţi avea copii, să-i ţii în viaţă şi să-i înveţi ceea ce trebuie 
să ştie astfel ca într-o zi şi ei să aibă copii, şi totul să 
continue. Şi să nu-ţi afli o clipă de linişte până când nu vei 


avea nepoți, mulţi, pentru că atunci vei şti că neamul tău nu 
s-a stins, influenţa ta va continua. 

Egoist, nu-i aşa? Doar că nu e egoism, pentru aşa ceva 
există viaţa. E singurul lucru care aduce cuiva fericirea. 
Toate celelalte - victorii, realizări, onoruri, cauze - aduc 
numai clipe trecătoare de plăcere. Dar să te legi de o altă 
persoană şi de copiii pe care îi aveţi împreună, asta e viaţa. 
Şi nu poţi să faci aşa ceva dacă în centrul vieţii tale se află 
ambițiile. Nu vei fi niciodată fericit. Nu va fi niciodată 
destul, chiar dacă ai conduce lumea. 

— Mie îmi spuneţi asta? Sau lui Peter? întrebă Bean. 

— Îţi spun ţie ceea ce vreau cu adevărat pentru Peter, zise 
doamna Wiggin. Dar dacă eşti o zecime atât de deştept pe 
cât crezi că eşti, o să pricepi şi pentru tine. Altfel, nu vei 
avea bucurie adevărată în viaţă. 

— Scuzaţi-mă dacă-mi scapă ceva, dar din câte înţeleg eu, 
căsătoria şi copiii nu v-au adus decât durere. L-aţi pierdut 
pe Ender, aţi pierdut-o pe Valentine, şi vă petreceţi viaţa 
supărată pe Peter sau frământându-vă din cauza lui. 

— Da, zise ea. Acum înţelegi. 

— Unde e bucuria? Asta nu pricep eu. 

— Durerea e bucuria, spuse doamna Wiggin. Am pe cineva 
pentru care să sufăr. Tu pe cine ai? 

Conversaţia era atât de intensă încât Bean nu reuşi să 
găsească bariera care să blocheze ceea ce spunea ea. Ceva 
se răsculă în el. Amintirea tuturor celor pe care-i iubise - în 
ciuda faptului că refuzase să iubească pe cineva. Poke. 
Nikolai. Sora Carlotta. Ender. Părinţii lui, atunci când în 
sfârşit îi întâlnise. 

— Am pentru cine să sufăr, zise Bean. 

— Aşa crezi tu. Toată lumea crede asta, până când 
primeşte un copil în inimă. Abia atunci ştii cum e să fii 
prizonier al iubirii. Cum e să ai pe cineva a cărui viaţă e mai 
importantă decât a ta. 

— Poate că ştiu mai multe decât credeţi. 

— Poate că nu ştii nimic, zise doamna Wiggin. 


Se înfruntară peste masă, lăsând între ei o tăcere grea. 
Bean nici măcar nu era sigur că se certaseră. În ciuda 
intensității schimbului de idei, putuse simţi că primea o 
doză puternică din credinţa pe care ea şi soţul ei o 
împărtăşeau. 

Sau poate chiar era un adevăr obiectiv, iar el pur şi simplu 
nu-l putea înţelege pentru că nu era căsătorit. 

Şi nu va fi niciodată. Dacă exista cineva a cărui viaţă să fi 
putut garanta că va fi un tată groaznic, acela era Bean. 
Fără s-o spună cu voce tare, ştiuse întotdeauna că nu se va 
căsători niciodată, că nu va avea niciodată copii. 

Dar cuvintele ei avură acest efect: pentru prima dată în 
viaţă, se pomeni dorindu-şi să nu fie aşa. 

În liniştea care se lăsase, Bean auzi uşa din faţă 
deschizându-se şi vocea lui Peter şi a surorii Carlotta. 
Imediat, Bean şi doamna Wiggin se ridicară în picioare, 
simțindu-se şi arătând vinovaţi, ca şi când ar fi fost prinşi în 
vreo întâlnire clandestină. Într-un fel, chiar aşa şi era. 

— Mamă, am întâlnit un călător, zise Peter intrând în 
cameră. 

Bean fu izbit de începutul minciunii lui Peter - căci Bean 
ştia că persoana pe care Peter o minţea ştia că povestea lui 
era falsă, şi totuşi va minţi la rândul ei, prefăcându-se că îl 
crede. 

De data asta, minciuna fu înăbuşită în faşă. 

— Sora Carlotta, zise doamna Wiggin. Am auzit multe 
despre tine de la Julian. Spune că eşti singura călugăriţă 
iezuită din lume. 

Peter şi sora Carlotta îl priviră năuciţi pe Bean. Ce căuta 
acolo? El aproape că râse de consternarea lor, în parte 
pentru că nici el nu-şi putea răspunde la această întrebare. 

— A venit aici ca un pelerin la altar, zise doamna Wiggin. 
Şi mi-a spus foarte curajos cine este. Peter, trebuie să ai 
multă grijă să nu spui nimănui că e unul dintre tovarăşii lui 
Ender. Julian Delphiki. De fapt, nu a fost ucis în explozie. Nu 
e minunat? Trebuie să-l facem să se simtă bine-venit aici, de 


dragul lui Ender, dar încă e în pericol, deci să rămână 
secretul nostru. 

— Bineînţeles, mamă, zise Peter. îl privi pe Bean, dar ochii 
lui nu trădau nimic din ceea ce simţea. Ca ochii reci ai 
rinocerilor, de necitit, dar ascunzând în spatele lor un imens 
pericol. 

Sora Carlotta era vizibil îngrozită. 

— După atâtea precauţii de securitate, tu pur şi simplu dai 
totul în vileag? Casa asta e probabil supravegheată. 

— Am avut o conversaţie plăcută, zise Bean. Aşa ceva ar fi 
fost imposibil în mijlocul minciunilor. 

— Şi viaţa mea o rişti, ştii asta, spuse sora Carlotta. 
Doamna Wiggin îi atinse braţul. 

— Rămâneţi aici cu noi, vrei? Avem camere pentru 
musafiri. 

— Nu putem, zise Bean. Are dreptate. Faptul că am venit 
aici a fost riscant pentru amândoi. Probabil vom pleca din 
Greensboro mâine la prima oră. 

Aruncă o privire surorii Carlotta, ştiind că ea va înţelege 
că de fapt spunea ca ar trebui să plece cu trenul de seară. 
Sau cu autobuzul, poimâine. Sau să închirieze un 
apartament sub nume false şi să rămână acolo încă o 
săptămână. Minciunile începuseră iar, pentru siguranţa lor. 

— Rămâneţi cel puţin la cină? întrebă doamna Wiggin. Să-l 
cunoaşteţi pe soţul meu? Cred că va fi la fel de intrigat ca şi 
mine să-l cunoască pe băiatul a cărui moarte e atât de 
celebră. 

Bean văzu sclipirea din ochii lui Peter. Înţelegea de ce 
pentru Peter o cină cu părinţii lui ar fi fost un exerciţiu 
social chinuitor în cadrul căruia nu s-ar fi putut spune nimic 
important. N-ar fi vieţile tuturor mai simple dacă ne-am 
putea spune unul altuia simplul adevăr? Dar doamna 
Wiggin spusese că Peter are nevoie să se simtă 
independent. Dacă ar fi ştiut că părinţii lui îi cunosc 
activităţile secrete, s-ar fi simţit un copil controlat. Deşi, 
dacă era cu adevărat genul de om care să conducă lumea, 


sigur ar fi putut face faţă faptului că părinţii îi cunosc 
secretele. 

Nu e decizia mea. Mi-am dat cuvântul. 

— Ne-ar face plăcere, zise Bean. Cu toate că sunteţi în 
pericol să vă fie aruncată casa în aer din cauză că suntem 
noi înăuntru. 

— Atunci mâncăm în oraş, zise doamna Wiggin. Vezi ce 
simplu e? Dacă ceva urmează să sară în aer, atunci să fie 
restaurantul. Au asigurare pentru genul ăsta de lucruri. 

Bean râse. Dar nu şi Peter. Fiindcă, îşi dădu Bean seama, 
Peter habar n-avea cât de multe ştie ea şi considera 
comentariul ei o idioţenie, şi nu o ironie. 

— Nu mâncare italienească, zise sora Carlotta. 

— O, bineînţeles că nu. N-a existat niciodată un restaurant 
italian decent în Greensboro. 

Cu asta, conversaţia alunecă spre subiecte sigure şi lipsite 
de înţelesuri. Bean găsi o oarecare bucurie în faptul că pe 
Peter îl deranja totala pierdere de vreme reprezentată de 
această pălăvrăgeală. Ştiu mai multe despre mama ta decât 
ştii tu, gândi Bean. Eu am mai mult respect pentru ea. 

Dar tu eşti cel pe care îl iubeşte. 

Bean se necăji, observând invidia din propria lui inimă. 
Nimeni nu e imun la aceste mărunte emoţii umane, ştia 
asta. Dar trebuia să înveţe cumva cum să distingă între 
observaţiile reale şi ceea ce îi spunea invidia. Peter trebuia 
să înveţe acelaşi lucru. Încrederea pe care Bean i-o 
acordase cu atâta uşurinţă doamnei Wiggin va trebui 
câştigată pas cu pas între el şi Peter. De ce? 

Pentru că el şi cu Peter erau atât de asemănători. Pentru 
că el şi Peter erau în mod natural rivali. Pentru că el şi Peter 
puteau fi atât de uşor duşmani de moarte. 

Oare sunt un al doilea Ender în ochii lui, oare ele unal 
doilea Ahile într-ai mei? Dacă nu ar exista Ahile pe lume, 
oare l-aş considera pe Peter răul pe care trebuie să-l 
distrug? 


Iar dacă îl înfrângem împreună pe Ahile, ne vom întoarce 
apoi unul împotriva celuilalt, nimicind toate victoriile 
noastre, distrugând tot ce am construit? 

10. 

FRAŢI DE ARME. 

To: RusFriend%BabaYaga8 MosPub.net From: 
VladDragon(Qslavnet.com Re: Loialitate. 

Hai să clarificăm un lucru. Niciodată nu m-am „alăturat” 
lui Ahile. Din câte am putut vedea, Ahile vorbea în numele 
Mamei Rusia. Am fost de acord să servesc Mamei Rusia, şi 
aceasta este o decizie pe care nu am regretat-o şi nu o 
regret. Consider că diviziunile artificiale între popoarele 
Marii Slavii servesc numai ca să ne împiedice să ne 
realizăm potenţialul nostru în lume. În haosul care a urmat 
dezvăluirii adevăratului caracter al lui Ahile, aş fi bucuros 
să profit de orice ocazie în care aş putea fi de folos. 
Lucrurile pe care le-am învăţat la Şcoala de Luptă ar putea 
afecta viitorul poporului nostru. Dacă legătura mea cu Ahile 
face imposibilă participarea mea la acţiune, aşa să fie. Dar 
ar fi păcat să suferim cu toţii din cauza ultimului act de 
sabota] al unui psihopat. Exact acum e mai multă nevoie de 
mine. Mama Rusia nu are un fiu mai loial decât mine. 

Pentru Peter, cina la Leblon împreună cu părinţii săi, Bean 
şi Carlotta era formată din perioade lungi de plictiseală 
chinuitoare, întrerupte de pasaje scurte de panică pură. 
Nimic din ceea ce se spunea nu avea nici cea mai mică 
importanţă. Pentru că Bean se prezentase a nu fi cu mult 
mai mult decât un turist care vizita altarul lui Ender, nu se 
vorbea decât despre Ender, Ender, Ender. Dar, inevitabil, 
conversaţia atingea subiecte foarte sensibile, lucruri care 
puteau da în vileag ceea ce făcea Peter în realitate şi rolul 
pe care l-ar fi putut juca Bean. 

Cel mai rău fu când sora Carlotta - călugăriţă sau nu, era 
limpede că ştie cum să devină o scorpie maliţioasă atunci 
când vrea - începu să se intereseze de educaţia lui Peter la 


UNCG, deşi ştia perfect că studiile lui acolo erau o simplă 
acoperire pentru probleme mult mai importante. 

— Mă surprinde faptul că îţi pierzi timpul cu lecţiile 
obişnuite când ai categoric abilităţi care ar putea fi folosite 
pe o scară mai largă, spuse. 

— Am nevoie de o diplomă, ca toată lumea, zise Peter, 
crispându-se. 

— Dar de ce nu studiezi lucruri care să te pregătească să 
joci un rol pe scena politicii mondiale? 

În mod ironic, Bean fu cel care îl salvă. 

— Haide, bunico. Un om cu calităţile lui Peter Wiggin e 
pregătit să facă orice vrea, oricând vrea. Studiile oficiale 
sunt oricum doar pierdere de timp. Le urmează doar ca să 
dovedească celorlalţi că e capabil să trăiască după reguli 
atunci când vrea. Aşa-i, Peter? 

— Pe-aproape, răspunse Peter. Eu sunt şi mai puţin 
interesat de studiile mele decât sunteţi voi, iar voi n-ar 
trebui să fiţi interesaţi deloc. 

— Bine, dacă o urăşti atât de mult, atunci de ce-ţi plătim 
educaţia? întrebă tatăl. 

— Nu noi, îi reaminti mama. Peter are bursă, îl plătesc ei 
ca să înveţe acolo. 

— Nu obţin prea mult de banii ăia, nu-i aşa? 

— Obţin ceea ce vor, zise Bean. Pentru tot restul vieţii lui, 
indiferent ce va realiza Peter, va fi menţionat faptul că a 
studiat la UNCG. Va fi ca o reclamă ambulantă pentru ei. 
Mie mi se pare o investiţie destul de rentabilă, nu? 

Puştiul stăpânea limbajul pe care tatăl lui îl înţelegea - 
Peter trebuia să recunoască faptul că Bean îşi cunoştea 
audiența. Totuşi, îl enerva că se prinsese atât de uşor cât de 
stupizi sunt părinţii lui şi cât de uşor le putea fi gâdilat 
orgoliul. De parcă, scoţându-l pe Peter din încurcăturile 
conversaţiei, Bean insista asupra faptului că Peter încă mai 
era un copil care locuieşte cu părinţii, în timp ce Bean are 
de-a face cu viaţa mult mai direct. Asta îl irita şi mai mult pe 
Peter. 


Abia la sfârşitul cinei, în timp ce părăseau restaurantul 
brazilian şi se îndreptau spre staţia Market/Holden, Bean 
aruncă bomba. 

— Ştiţi că de vreme ce ne-am deconspirat aici, va trebui să 
ne ascundem din nou imediat. 

Părinţii lui Peter scoaseră câteva sunete de aprobare, apoi 
Bean spuse: 

— Mă întrebam dacă n-ar fi bine să meargă şi Peter cu noi. 
Să plece un timp din Greensboro. 'Ţie ţi-ar plăcea, Peter? Ai 
paşaport? 

— Nu, nu are, spuse mama lui, exact în momentul în care 
Peter spunea: 

— Bineînţeles că da. 

— Ai? întrebă mama. 

— Pentru orice eventualitate, zise Peter. Nu mai adăugă: 
De fapt, am şase paşapoarte din patru ţări, şi zece conturi 
diferite în bănci, cu fonduri economisite din articolele 
scrise. 

— Dar eşti în mijlocul semestrului, zise tatăl lui. 

— Pot să-mi iau liber când vreau. Sună interesant. Unde 
mergeţi? 

— Nu ştim, zise Bean. Nu ne decidem decât în ultimul 
minut. Dar îţi putem da un e-mail să-ţi spunem unde 
suntem. 

— Adresele din campus nu sunt sigure, încercă tatăl să-i 
ajute. 

— Nici un e-mail nu e cu adevărat sigur, nu-i aşa? întrebă 
mama. 

— Va fi un mesaj codat. Bineînţeles. 

— Nu mi se pare prea înţelept. Poate Peter consideră 
studiile o pierdere de vreme, dar de fapt îţi trebuie acea 
diplomă ca să porneşti în viaţă. Trebuie să-ţi iei un 
angajament pe termen lung şi să-l duci la bun sfârşit, Peter. 
Faptul că îţi faci educaţia în salturi nu va fi apreciat de 
companiile bune. 


— Şi ce carieră crezi că voi urma? întrebă Peter enervat. 
Vreo slujbă îmbâcsită în vreo corporație? 

— Nu suport să foloseşti argoul ăsta de Şcoala de Luptă, 
zise tatăl. Nu ai fost acolo şi te face să pari un adolescent 
aspirant stupid. 

— Nu mă pricep la asta, zise Bean înainte ca Peter să 
izbucnească. Eu am fost acolo şi consider că treburile astea 
fac parte din limbaj. Adică, şi cuvântul „aspirant” a fost 
odată argou, nu-i aşa? Limbajul se îmbogăţeşte pe măsură 
ce-l folosesc oamenii. 

— Vorbeşte ca un puştan, insistă tatăl, dar era o simplă 
înţepătură, nevoia patetică a tatălui lui de a avea ultimul 
cuvânt. 

Peter nu spuse nimic. Dar nu-i era recunoscător lui Bean 
pentru că fusese de partea lui. Din contră, puştiul îl agasa. 
Ca şi când Bean ar fi crezut că poate apărea în viaţa lui şi 
interveni între el şi părinţii săi ca un fel de mântuitor. Îl 
făcea pe Peter să scadă în propriii ochi. Niciunul dintre cei 
care îi scriseseră sau citiseră articolele lui Locke sau 
Demostene nu fuseseră condescendenţi faţă de el pentru că 
nu ştiau că e un copil. Dar modul în care se comporta Bean 
era un avertisment pentru ceea ce avea să urmeze. Dacă 
Peter ieşea în public sub numele său adevărat, va avea 
imediat de-a face cu condescendenţa. Oameni care cândva 
tremurau la ideea de a fi luaţi în vizor de Demostene, 
oameni care cândva căutau febril aprobarea lui Locke ar 
desconsidera acum orice ar fi scris Peter spunând 
„Bineînţeles că aşa gândeşte un copil” sau, mai amabil, dar 
nu mai puţin dureros, „Când o să aibă mai multă experienţă 
o să ajungă să vadă că...” Adulții mereu spuneau astfel de 
lucruri. De parcă experienţa ar avea vreo legătură cu 
inteligenţa; de parcă cele mai mari prostii din lume n-ar fi 
făcute de adulţi. 

În plus, Peter simţea că Bean se bucura de asta, că îi 
plăcea că Peter e astfel dezavantajat. De ce venise 
nevăstuica asta la el acasă? Oh, pardon, acasă la Ender, 


evident. Dar ştia că era casa lui Peter, iar atunci când venise 
şi-l găsise pe Bean acolo, vorbind cu mama lui, parcă 
surprinsese un hoţ. De la bun început nu-i plăcuse de Bean 
- în special după ce plecase bosumflat, când Peter nu-i 
răspunsese imediat la întrebare. Să admitem, Peter îl 
sâcâise puţin şi fusese şi o urmă de condescendenţă - se 
jucase cu copilaşul înainte de a-i spune ceea ce voia să ştie. 
Dar răzbunarea lui Bean depăşise cu mult limitele. În 
special cina asta mizerabilă. 

Şi totuşi... 

Bean era bun. Cel mai bun produs al Şcolii de Luptă. Peter 
se putea folosi de el. Ar putea chiar avea nevoie de el, exact 
pentru că nu-şi putea încă permite să iasă în public. Bean 
avea credibilitate în ciuda vârstei sale, pentru că luptase în 
acea bătălie. Ar putea să facă el însuşi unele lucruri în loc 
să fie nevoit să tragă sforile sau să încerce să manipuleze 
deciziile guvernelor prin influențarea opiniei publice. Dacă 
Peter ar putea realiza o alianţă de lucru cu el, ar fi fost o 
mare compensație pentru limitările lui. Doar dacă Bean n- 
ar fi fost atât de încrezut! 

Nu pot să-mi las sentimentele personale să interfereze cu 
munca. 

— Uite ce e, zise Peter. Mamă, tată, voi aveţi treabă mâine, 
dar eu nu am ore până la prânz. De ce sănu mă duccu ei, 
indiferent unde îşi petrec ei noaptea, să discutăm 
posibilităţile şi poate să facem o excursie? 

— Nu vreau să pleci pur şi simplu şi s-o laşi pe mama ta să 
se îngrijoreze, zise tatăl. Cred că e limpede pentru toată 
lumea că tânărul domn Delphiki aici de faţă e ca un magnet 
pentru necazuri, şi cred că mama ta a pierdut destui copii şi 
nu mai e cazul să-şi facă griji că ţie ţi se va întâmpla ceva şi 
mai rău. 

Peter se simţea umilit de felul în care tatăl său vorbea 
întotdeauna, ca şi când numai mama şi-ar face griji, numai 
mamei i-ar păsa ce se întâmplă cu el. Iar dacă era adevărat 
- cine să ştie, cu tatăl lui? - ar fi fost şi mai rău. Sau tatei 


nu-i păsa ce se întâmplă cu Peter, sau îi păsa, dar ticălosul 
nu voia să admită. 

— Nu plec din oraş fără să-i cer voie lui mami, zise Peter. 

— Nu-i nevoie să fii sarcastic. 

— Dragă, Peter nu mai are cinci ani ca să fie mustrat în 
faţa careului. 

Ceea ce, bineînţeles, îl făcea să pară de şase ani. 

— Mulţumesc de ajutor, mamă. 

— Nu-i aşa că e complicat să faci parte dintr-o familie? zise 
sora Carlotta. 

Oh, mulţumesc, căţea sfinţită, îşi spuse Peter în sinea sa. 
Tu şi cu Bean sunteţi cei care complicaţi situaţia, iar acum 
faceţi comentarii răutăcioase despre cât de bine le e 
oamenilor fără obligaţii, ca voi. Ei bine, părinţii sunt 
acoperirea mea. Nu eu i-am ales, dar sunt nevoit să mă 
folosesc de ei. Iar dacă tu îţi baţi joc de situaţia mea nu faci 
decât să-ţi demonstrezi ignoranţa. Şi, probabil, invidia, 
văzând că n-o să ai niciodată copii şi nici n-o să ţi-o tragi 
măcar în toată viaţa ta, Doamnă Isus. 

— Bietul Peter a avut parte de ce-i mai rău, zise mama. El 
e cel mai mare, deci întotdeauna i s-au impus standarde mai 
înalte, şi totuşi e ultimul copil rămas acasă, ceea ce 
înseamnă că e mai cocoloşit decât poate el suporta. E 
îngrozitor, părinţii nu sunt decât fiinţe umane şi fac mereu 
greşeli. Câteodată cred că Peter şi-ar fi dorit să fie crescut 
de roboţi. 

Ceea ce îl făcu pe Peter să vrea să se prăbuşească pe 
trotuar şi să-şi petreacă restul vieţii sub forma unei bucăţi 
invizibile de beton. Stau de vorbă cu spioni şi ofiţeri, cu 
lideri politici şi cu cei care împart puterea, iar mama mea 
încă mai poate să mă umilească oricând are chef! 

— Faci ce vrei, zise tatăl. Nu mai eşti minor. Nu te putem 
opri. 

— Niciodată n-am putut să-l oprim să facă ce vrea, nici 
când era minor. 

Al naibii de corect, gândi Peter. 


— Blestemul de a avea copii mai deştepţi decât tine, spuse 
tatăl, este că ei consideră că procesul lor raţional superior e 
suficient ca să compenseze lipsa de experienţă. 

Dacă aş fi fost un pici ca Bean, comentariul ăsta ar fi fost 
ultima picătură. Aş fi plecat şi nu m-aş mai fi întors acasă 
cel puţin o săptămână sau poate niciodată. Dar eu nu sunt 
copil, pot să-mi controlez resentimentele şi să fac ceea ce 
trebuie. N-o să-mi distrug camuflajul într-un moment de 
supărare. 

În acelaşi timp, nu pot fi acuzat, nu-i aşa, dacă mă întreb 
ce şanse sunt ca tata să aibă o criză şi să rămână mut 
pentru totdeauna. 

Ajunseră în staţie. După o serie de îmbrăţişări de ră-mas- 
bun, mama şi tata luară autobuzul spre nord, înspre casă, 
iar Peter se urcă într-un autobuz ce mergea spre est, 
împreună cu Bean şi Carlotta. 

Şi, după cum se aştepta Peter, coborâră la prima staţie şi 
traversară să ia autobuzul spre vest. Îşi făcuseră o religie 
din paranoia. 

Când se întoarseră la hotelul aeroportului, nu intrară în 
clădire. Se plimbară prin magazinul care fusese cândva 
parcare, pe vremea când oamenii veneau cu maşina la 
aeroport. 

— Chiar dacă au pus microfoane în mall, zise Bean, mă 
îndoiesc că îşi permit să angajeze atâţia oameni care să 
asculte tot ce spune toată lumea. 

— Dacă ai microfon în cameră, replică Peter, înseamnă că 
te-au descoperit deja. 

— În camerele de hotel de obicei sunt microfoane. Ca să-i 
surprindă pe vandali. E vorba de o scanare pe computer, 
dar nimic nu-i opreşte pe angajaţi să asculte. 

— Asta-i America, zise Peter. 

— Petreci prea mult timp gândindu-te la politica mondială. 
Dacă ar trebui să te dai la fund, n-ai avea habar cum să 
supravieţuieşti. 


— Tu m-ai invitat să mă ascund împreună cu voi. Ceecu 
prostia asta? Nu plec nicăieri. Am prea multă treabă. 

— A, da. Să tragi sforile lumii din spatele unei cortine. 
Problema este că lumea e pe punctul de a trece de la 
politică la război, iar sforile tale vor fi tăiate. 

— Tot politică e. 

— Dar deciziile se vor lua pe câmpul de luptă, nu în sălile 
de conferinţe. 

— Ştiu. Din cauza asta ar trebui să lucrăm împreună. 

— Eu nu mă gândesc din ce cauză, spuse Bean. Singurul 
lucru pe care ţi-l cer - informaţiile despre locul unde se află 
Petra - tu încerci să mi-l vinzi, nu mi-l dai pur şi simplu. Nu 
pare că vrei un aliat. Pare că vrei un client. 

— Băieţii, zise sora Carlotta. Certându-vă nu ajungeţi 
nicăieri. 

— Dacă o să ajungem undeva, replică Peter, o vom face eu 
şi cu Bean. Noi doi. 

Sora Carlotta îngheţă, îl înşfacă pe Peter de umăr şi-l trase 
mai aproape. 

— Să-ţi fie clar, prostovan arogant ce eşti. Nu eşti singurul 
om deştept de pe lume şi nici pe departe nu eşti singurul 
care crede că trage toate sforile. Până n-o să ai curajul să 
ieşi din spatele cortinei personalităţilor ăstora false, nu 
prea ai multe de oferit nouă, celor care muncim în lumea 
reală. 

— Niciodată să nu mai pui mâna pe mine, zise Peter. 

— O, personajul o fi sacru?! Chiar trăieşti pe Planeta Peter, 
nu-i aşa? 

Bean îi întrerupse înainte ca Peter să-i poată replica. 

— Uite, ţi-am dat tot ce ştiam despre gaşca lui Ender, fără 
nici o reţinere. 

— lar eu am folosit informaţiile. I-am eliberat aproape pe 
toţi, şi încă destul de repede. 

— Dar nu pe cea care a trimis mesajul, preciza Bean. O 
vreau pe Petra. 


— Şi eu vreau pace în lume, spuse Peter. Gândeşti la scară 
prea redusă. 

— Poate din punctul tău de vedere gândesc la scară 
redusă, dar pentru mine tu gândeşti la scară redusă. Îţi joci 
jocurile pe computer, jonglând cu poveştile - ei bine, 
prietena mea a avut încredere în mine şi mi-a cerut 
ajutorul. O prinsese un ucigaş psihopat şi nu avea pe nimeni 
altcineva în afară de mine care să dea o ceapă degerată pe 
ce i se întâmplă. 

— Are o familie, murmură sora Carlotta. 

Peter fu mulţumit să observe că şi ea îl corecta pe Bean. O 
adevărată scorpie. 

— Tu vrei să salvezi lumea, dar intenţionezi s-o faci 
purtând pe rând bătălie cu bătălie, ţară cu ţară. Şi ai nevoie 
de oameni ca mine care să-şi murdărească mâinile, spuse 
Bean. 

— Oh, scuteşte-mă de deziluziile tale, zise Peter. Eşti un 
băieţel care se ascunde. 

— Sunt un general între armate. Dacă n-aş fi, n-ai vorbi cu 
mine. 

— Şi vrei o armată ca s-o poţi salva pe Petra. 

— Deci trăieşte? 

— De unde să ştiu? 

— Nu ştiu de unde ar trebui să ştii. Dar ştii mai multe 
decât îmi spui mie, şi dacă nu-mi dai ce ai, în momentul 
ăsta, fraier încrezut, am terminat-o cu tine. Te las să-ţi joci 
joculeţele pe net şi mă duc să caut pe cineva căruia să nu-i 
fie frică să iasă din casa lui mami şi să-şi asume riscuri. 

Peter fu aproape orbit de furie. Pentru o clipă. 

Apoi se calmă, se forţă să rămână detaşat. Ce-i demonstra 
Bean? Că lui îi păsa mai mult de loialitatea personală decât 
de strategia pe termen lung. Asta era periculos, dar nu 
fatal. Iar faptul că ştia că lui Bean îi mai pasă şi de altceva 
decât de propriile sale succese îi oferea o pârghie lui Peter. 

— Ceea ce ştiu despre Petra, spuse Peter, este că, atunci 
când a dispărut Ahile, a dispărut şi ea. Sursele mele din 


Rusia mi-au spus că singura echipă de salvare care a fost 
interceptată a fost cea care urma să o salveze pe ea. 
Şoferul, un bodyguard şi şeful echipei au fost împuşcaţi 
mortal. Nu a existat nici o dovadă că Petra ar fi fost rănită, 
deşi se ştie că a fost de faţă la una dintre crime. 

— De unde se ştie? 

— Stropii de sânge în urma împuşcăturii în cap au fost 
blocaţi de o siluetă cam de mărimea ei, pe peretele interior 
al dubitei. A fost acoperită de sângele omului. Dar de la ea 
nu era sânge. 

— Se ştie mai mult decât atât. 

— Un mic avion particular, care a aparţinut cândva unui 
baron al crimei, dar a fost confiscat şi folosit de serviciile de 
spionaj care l-au finanţat pe Ahile, a decolat de pe un 
aeroport din apropiere, iar după o oprire pentru 
realimentare a zburat spre India. Cineva din personalul de 
întreţinere a aeroportului spunea că lui i s-a părut ca o 
excursie în luna de miere. Doar pilotul şi tânărul cuplu, fără 
bagaje. 

— Deci a luat-o cu el. 

— în India, zise sora Carlotta. 

— lar sursele mele din India au tăcut. 

— Morți? întrebă Bean. 

— Nu, doar precauţi, zise Peter. Cea mai populată ţară de 
pe Pământ. Rivalităţi străvechi. O insignă pe pieptul naţiunii 
pentru a fi tratată de toată lumea drept o naţiune de mâna 
a doua. 

— Mareşalul e indian. 

— Un motiv în plus să credem că transmite date ale F. 1. 
armatei indiene. Nimic care să poată fi dovedit, dar 
Chamrajnagar nu e atât de dezinteresat precum pretinde. 

— Adică tu crezi că Ahile ar putea fi exact ce vrea India 
pentru a declanşa un război. 

— Nu, zise Peter. Cred că India este ceea ce vrea Ahile 
pentru a-şi forma un imperiu. Pe Petra o vor ca să-i ajute să 
declanşeze un război. 


— Deci Petra e paşaportul de care se foloseşte Ahile ca să 
obţină o poziţie puternică în India. 

— Cam aşa bănuiesc. Asta e tot ce ştiu şi tot ceea ce 
presupun. Dar mai pot să-ţi spun şi că şansele de a ajunge 
la ea şi a o salva sunt nule. 

— Scuză-mă, făcu Bean, dar tu nu ştii ce sunt eu în stare 
să fac. 

— Când e vorba de spionaj, replică Peter, indienii nu sunt 
de aceeaşi clasă cu ruşii. Nu cred că mai e necesară 
paranoia ta. Ahile nu mai e capabil să-ţi facă nimic în 
momentul ăsta. 

— Doar pentru că Ahile se află în India nu înseamnă că se 
limitează să ştie numai ceea ce îi pot oferi serviciile de 
spionaj indiene. 

— Agenţia care l-a ajutat în Rusia a fost preluată şi va fi 
probabil desfiinţată, spuse Peter. 

— Îl cunosc pe Ahile, insistă Bean, şi pot să-ţi spun ceva - 
dacă se află cu adevărat în India şi lucrează pentru ei, 
atunci e absolut sigur că deja i-a trădat şi are relaţii şi 
poziţii de rezervă în cel puţin alte trei locuri. Şi cel puţin 
într-unul dintre aceste locuri există un serviciu de spionaj 
cu o excelentă reţea mondială. lar dacă faci greşeala să 
crezi că Ahile e limitat de frontiere şi loialităţi, atunci el te 
va distruge. 

Peter privi în jos, spre Bean. Ar fi vrut să-i spună: „Ştiam 
deja toate astea.” Dar ar fi minţit. Nu ştiuse astea despre 
Ahile, decât la modul abstract, căci niciodată nu-şi 
subestima un adversar. Cunoştinţele lui Bean despre Ahile 
erau mai bune decât ale lui. 

— Mulţumesc, spuse. Nu luasem asta în consideraţie. 

— Ştiu, răspunse Bean fără amabilitate. E unul dintre 
motivele pentru care consider că te îndrepţi către eşec. Tu 
crezi că ştii mai multe decât ştii de fapt. 

— În schimb, eu ascult. Şi învăţ. Dar tu? Sora Carlotta 
râse. 


— Eu cred că cei mai aroganţi doi băieţi din lume s-au 
întâlnit în cele din urmă, şi nu prea le place ceea ce văd. 

Nici Peter şi nici Bean nu se uitară la ea. 

— De fapt, zise Peter, îmi place ceea ce văd. 

— Aş vrea să pot spune şi eu asta, zise şi Bean. 

— Hai să ne mai plimbăm, spuse Peter. Am stat prea mult 
în acelaşi loc. 

— Cel puţin s-a prins de paranoia noastră, observă sora 
Carlotta. 

— Unde o să facă India prima mişcare? întrebă Peter. Cel 
mai evident ar fi un război cu Pakistanul. 

— Din nou? Pakistanul ar fi ca un nod în gât. Expansiunea 
ulterioară a Indiei ar fi blocată de încercarea de a-i ţine pe 
musulmani sub control. Un război terorist care ar face ca 
vechea luptă cu separatiştii Sikh să pară o joacă de copii. 

— Dar nu pot face nici o altă mişcare atâta timp cât 
Pakistanul ameninţă să le înfigă un pumnal în spate. 

Bean rânji. 

— Birmania? Dar merită osteneala? 

— Stă în drumul spre alte premii mai valoroase, dacă nu se 
opune China, spuse Peter. Dar problema Pakistanului o 
ignori pur şi simplu? 

— Molotov şi Ribbentrop, zise Bean. 

Oamenii care negociaseră pactul de neagresiune dintre 
Rusia şi Germania în 1930, ducând la împărţirea între ei a 
Poloniei şi deschiderea drumului Germaniei spre cel de-al 
Doilea Război Mondial. 

— Trebuie să fie ceva mai profund decât atât, zise Peter. 
Probabil o alianţă. 

— Dacă India dă mână liberă Pakistanului împotriva 
Iranului? Pentru petrol. India ar fi liberă să se extindă spre 
est. Să adune ţările care s-au aflat mult timp sub influenţa 
ei culturală. Birmania. Thailanda. Nu ţări musulmane, astfel 
încât conştiinţa Pakistanului să rămână curată. 

— Iar China are de gând să stea şi să privească? întrebă 
Peter. 


— Ar putea, dacă India le-ar arunca lor Vietnamul. Lumea 
e gata să fie împărţită între marile puteri. India vrea să fie 
una dintre ele. Cu Ahile dirijându-le strategia, cu 
Chamrajnagar alimentându-i cu informaţii, cu Petra la 
comanda armatei, pot juca la nivel înalt. Apoi, când 
Pakistanul va fi sleit de luptele cu Iranul... 

Inevitabila trădare. Dacă Pakistanul nu loveşte primul. 

— E prea departe momentul ca să facem acum predicții, 
spuse Peter. 

— Dar Ahile aşa gândeşte. Cu două trădări înainte. Se 
folosea de Rusia, dar probabil avea deja înţelegerea cu 
India. De ce nu? Pe termen lung, întreaga lume e coada, iar 
India e câinele. 

Mai important decât concluziile sale particulare era faptul 
că Bean vedea corect lucrurile. îi lipseau informaţiile 
detaliate, desigur - de unde să le fi avut? - dar îşi făcuse o 
imagine de ansamblu. Gândea aşa cum trebuia să 
gândească un strateg mondial. 

Merita să stai de vorbă cu el. 

— Ei bine, Bean, zise Peter, uite care e problema mea. 
Cred că te pot aduce într-o poziţie din care să-l poţi bloca 
pe Ahile. Dar nu pot avea încredere în tine că n-o să faci 
vreo prostie. 

— Nu voi pune la cale operaţiunea de salvare a Petrei 
până când nu voi fi sigur că va avea succes. 

— E o prostie să spui aşa ceva. Nu ştii niciodată dacă o 
operaţiune militară va avea succes. Dar nu asta mă 
îngrijorează. Sunt convins că, dacă pui la cale o operaţiune 
de salvare, va fi una bine planificată şi bine organizată. 

— Atunci ce te îngrijorează în legătură cu mine? întrebă 
Bean. 

— Faptul că tu presupui că Petra vrea să fie salvată. 

— Vrea. 

— Ahile seduce oamenii, spuse Peter. I-am citit dosarele, 
trecutul. Se pare că puştiul are o voce de aur. Îi face pe 
oameni să aibă încredere în el - chiar şi pe cei care ştiu că e 


un şarpe. Gândesc: pe mine nu mă va trăda, pentru că 
suntem atât de apropiaţi. 

— Apoi îi ucide. Ştiu asta. 

— Dar Petra ştie? Ea nu i-a citit dosarul. Ea nu-l cunoaşte 
de pe străzile din Rotterdam. Ea nu l-a cunoscut nici măcar 
în scurta perioadă în care a fost la Şcoala de Luptă. 

— Acum îl cunoaşte, zise Bean. 

— Eşti sigur de asta? 

— Dar îţi promit că nu voi încerca s-o salvez decât după ce 
voi lua legătura cu ea. 

Peter cugetă o clipă. 

— Te-ar putea trăda. 

— Banu. 

— Încrederea în oameni o să te ucidă, zise Peter. Nu vreau 
să mă tragi în jos după tine. 

— Ai înţeles pe dos. Nu am încredere în nimeni, decât în 
faptul că vor face ceea ce e necesar. Ceea ce cred eică 
trebuie să facă. Dar o cunosc pe Petra şi ştiu cam ce crede 
ea că trebuie să facă. în mine am încredere, nu în ea. 

— Şi nu te poate trage în jos, zise sora Carlotta, pentru că 
nu eşti undeva sus. 

Peter o privi fără să se ostenească să-şi ascundă disprețul. 

— Sunt acolo unde sunt, zise. Şi nu sunt jos. 

— Locke e undeva, zise Carlotta. Şi Demostene. Dar Peter 
Wiggin nu e nicăieri. Peter Wiggin e un nimeni. 

— Care-i problema ta? întrebă Peter. Te deranjează că 
micuța ta păpuşică ar putea să taie câteva dintre sforile pe 
care le tragi tu? 

— Nu există sfori. Şi se pare că tu eşti prea prost ca să-ţi 
dai seama că eu sunt cea care crede în ceea ce faci tu, şi nu 
Bean. Lui puţin îi pasă cine conduce lumea. Dar mie îmi 
pasă. Aşa arogant şi dispreţuitor cum eşti, eu deja am 
hotărât că dacă cineva îl poate opri pe Ahile, acela eşti tu. 
Dar ai o slăbiciune fatală, faptul că poţi fi şantajat de 
ameninţarea cu expunerea publică. Chamrajnagar ştie cine 
eşti. El dă informaţii Indiei. Chiar crezi că Ahile nu va afla - 


în curând, dacă nu a aflat deja - cine se află în spatele lui 
Locke? Cel care a făcut să fie dat afară din Rusia? Chiar 
crezi că nu lucrează deja la un plan cum să te omoare? 

Peter roşi de furie. Să-i spună o călugăriţă ceea ce ar fi 
trebuit să-şi dea seama şi singur era umilitor. Dar avea 
dreptate - el nu era obişnuit să se gândească la pericolul 
fizic. 

— De asta am vrut să vii cu noi, zise Bean. 

— Eşti deja descoperit, atenţiona sora Carlotta. 

— În momentul în care voi dezvălui că sunt copil, cele mai 
multe surse ale mele vor dispărea. 

— Ba nu. Iotul depinde de cum te vei dezvălui. 

— Crezi că nu m-am gândit la asta de o mie de ori? zise 
Peter. Până când nu am vârsta necesară... 

— Ba nu, zise sora Carlotta. Gândeşte-te o clipă, Peter. 
Guvernele naţionale tocmai au trecut printr-o încăierare 
urâtă din cauza a zece copii pe care-i voiau ca să le 
comande armatele. Tu eşti fratele mai mare a celui mai 
grozav dintre ei. Tinereţea ta reprezintă o avere. lar dacă 
tu controlezi modul în care apare informaţia, în loc să laşi 
pe altcineva să te demaşte... 

— Va fi un scandal de moment. Indiferent cum se va afla 
identitatea mea, va fi o rafală de comentarii în legătură cu 
ea, apoi va deveni ceva banal - doar că voi fi exclus din 
majoritatea rubricilor. Oamenii nu vor mai răspunde 
mesajelor sau scrisorilor mele. Atunci voi fi cu adevărat 
doar un elev de liceu. 

— Sună de parcă ai fi hotărât asta cu ani în urmă şi nu ai 
mai revăzut problema de atunci. 

— Deoarece pare a fi ziua spune.-i-lui-Peter-că-i-prost, hai 
să-ţi auzim planul. 

Sora Carlotta rânji spre Bean: 

— Ei bine, am greşit. Poate să-i asculte pe alţii. 

— 'Ţi-am spus eu, zise Bean. 

Peter bănui că acest scurt schimb de replici avea doar 
scopul de a-l face să creadă că Bean e de partea lui. 


— Spuneţi-mi care e planul şi săriţi de faza cu periatul. 

— Mandatul actualului Hegemon expiră în circa opt luni, 
zise sora Carlotta. Să convingem câţiva oameni influenţi să 
înceapă să vehiculeze numele lui Locke ca posibil înlocuitor. 

— Asta e planul? Postul de Hegemon e inutil. 

— Greşit, şi iar greşit. Postul nu e inutil - în cele din urmă 
va trebui să fie al tău, pentru a deveni conducătorul legitim 
al lumii împotriva amenințării reprezentate de Ahile. Dar 
asta va fi mai târziu. Acum, lansăm numele lui Locke nu 
pentru a obţine postul, ci pentru a avea un pretext să 
anunţi public, fiind Locke, că nu poţi fi luat în considerare 
pentru o astfel de funcţie pentru că eşti, la urma urmelor, 
abia adolescent. Spui oamenilor că eşti fratele mai mare al 
lui Ender Wiggin, că tu şi Valentine aţi lucrat ani întregi 
încercând să menţineţi unitatea Ligii şi s-o pregătiţi pentru 
Războiul Ligii, astfel încât victoria fratelui tău mai mic să nu 
conducă la autodistrugerea umanităţii. Dar eşti încă prea 
tânăr ca să ocupi un post public important. Înţelegi ce 
înseamnă asta? Astfel anunţul tău nu va mai fi o mărturisire 
sau un scandal. Va fi o dovadă în plus a nobleţii cu care 
plasezi interesul pentru pacea şi ordinea mondială înaintea 
ambițiilor tale personale. 

— Tot o să-mi pierd unele dintre contacte. 

— Dar nu multe. Ştirea va fi una pozitivă. Va avea sensul 
corect. În toţi aceşti ani, Locke a fost fratele geniului Ender 
Wiggin. Un copil-minune. 

— Nu e timp de pierdut, zise Bean. Trebuie s-o faci înainte 
ca Ahile să poată lovi. Pentru că vei fi demascat în câteva 
luni. 

— Săptămâni, specifică sora Carlotta. Peter era furios pe 
sine însuşi. 

— De ce n-am văzut şi eu asta? Era evident. 

— Faci ceea ce faci de ani întregi. Ai un tipar care 
funcţionează. Dar Ahile a schimbat totul. Până acum nimeni 
nu te-a mai ameninţat cu pistolul. Pentru mine nu contează 


că nu ai văzut asta singur. Contează că, atunci când ţi-am 
arătat noi, ai fost dispus să asculţi. 

— Deci am trecut micul vostru test? întrebă Peter tăios. 

— Aşa cum şi eu sper că l-am trecut pe al tău, spuse Bean. 
Dacă vrem să lucrăm împreună, trebuie să fim capabili să 
ne spunem unul altuia adevărul. Acum ştiu că mă vei 
asculta. Tu trebuie să mă crezi pe cuvânt că te voi asculta. 
Pe ea o ascult, nu-i aşa? 

Peter fremăta de teamă. Aveau dreptate, momentul sosise, 
se terminase cu vechiul tipar. Şi asta era înspăimântător. 
Pentru că acum va trebui să dea totul pe faţă, şi ar putea 
eşua. 

Dar dacă nu acţiona acum, dacă nu risca totul, va eşua cu 
siguranţă. Prezenţa în ecuaţie a lui Ahile făcea asta 
inevitabil. 

— Deci cum punem în funcţiune acest mecanism, ca să pot 
apoi declina onoarea de a candida la Hegemonie? 

— O, asta e uşor, zise Carlotta. Dacă tu eşti de acord, până 
mâine ar putea apărea ştiri despre cum o sursă bine plasată 
de la Vatican confirmă că s-a vehiculat numele lui Locke ca 
posibil succesor când va expira mandatul actualului 
Hegemon. 

— Apoi, zise Bean, un înalt ofiţer din cadrul Hegemoniei - 
mai exact, Ministrul Colonizării, deşi nimeni nu va spune 
asta - va fi citat declarând că Locke nu este numai un bun 
candidat, ci cel mai bun candidat, şi probabil singurul viabil, 
iar dacă are sprijinul Vaticanului, îl poate considera pe 
Locke ca favorit. 

— Plănuiserâţi toate astea, zise Peter. 

— Nu, spuse sora Carlotta. Doar că singurii oameni cu 
poziţii înalte pe care-i cunoaştem sunt prietenii mei de la 
Vatican şi bunul nostru prieten, ex-colonelul Graff. 

— Ne punem la bătaie toate resursele, dar sunt suficiente. 
Din momentul în care apar aceste ştiri - mâine -să fii gata 
să dai replica pe net în următoarea dimineaţă. Concomitent 
cu apariţia primelor reacţii la noul tău statut de candidat 


favorit, lumea va citi şi anunţul tău prin care refuzi să fii 
luat în considerare pentru un asemenea post întrucât 
tinereţea ta face dificil să exerciţi autoritatea pe care o cere 
funcţia de Hegemon. 

— Iar asta, adăugă sora Carlotta, este exact lucrul care îţi 
va da autoritatea morală să fii acceptat ca Hegemon atunci 
când va veni timpul. 

— Refuzând postul, fac să devină şi mai probabil că-l voi 
primi. 

— Nu în timp de pace, zise Carlotta. Refuzul unui post în 
timp de pace te-ar scoate din cursă. Dar va fi război. lar 
atunci omul care-şi sacrifică propriile ambiţii pentru binele 
întregii lumi va părea din ce în ce mai bun. În special dacă 
numele său de familie e Wiggin. 

Chiar trebuie să tot scoată în evidenţă faptul că relaţia 
mea de rudenie cu Ender e mai importantă decât anii mei 
de muncă? 

— N-ai nimic împotrivă să ne folosim de legătura de 
familie, nu-i aşa? întrebă Bean. 

— Voi face ceea ce e necesar, spuse Peter, şi mă voi folosi 
de tot ce are efect. Dar... mâine? 

— Ahile a ajuns în India ieri, corect? Fiecare zi de 
întârziere e o zi în care el are ocazia să te dea de gol. Cât 
crezi că va aştepta? Tu l-ai dat pe el de gol - tânjeşte după 
revanşă, iar lui Chamrajnagar n-o să-i fie ruşine să-l 
informeze, nu-i aşa? 

— Nu, zise Peter. Chamrajnagar mi-a arătat deja care este 
părerea lui despre mine. Nu va face nimic ca să mă 
protejeze. 

— Iar am ajuns aici, zise Bean. Noi îţi oferim ceva şi tu 
foloseşti acel lucru. Ai de gând să mă ajuţi? Cum pot să 
ajung într-o poziţie în care să pot antrena şi comanda 
trupe? Vreau să spun, în afară de varianta reîntoarcerii în 
Grecia. 

— Nu, nu în Grecia, spuse Peter. Nu-ţi sunt de folos, şi vor 
sfârşi prin a face numai ceea ce le permite Rusia. N-au 


libertate de acţiune. 

— Atunci, unde? întrebă Carlotta. Unde ai influenţă? 

— Cu toată modestia, în momentul de faţă am influenţă 
peste tot. De poimâine, s-ar putea să nu mai am influenţă 
nicăieri. 

— Atunci să acţionăm acum, zise Bean. Unde? 

— Thailanda, spuse Peter. Birmania nu are cum să reziste 
unui atac indian. Doar formând o alianţă ar putea avea o 
şansă. Dar Thailanda este liderul istoric al Asiei de Sud-Est. 
Singura naţiune care nu a fost niciodată colonizată. 
Conducătorul firesc al popoarelor de limbă Thai din 
vecinătate. Şi au şi o armată puternică. 

— Dar eu nu le vorbesc limba, zise Bean. 

— Asta nu-i o problemă. Timp de secole, thailandezii au 
vorbit multe limbi, şi de-a lungul istoriei au permis multor 
străini să ocupe poziţii puternice şi influente în guvernul lor, 
atâta timp cât sunt loiali intereselor Thailandei. Va trebui 
să-ţi legi soarta de a lor. Ei vor trebui să aibă încredere în 
tine. Dar pare destul de clar că ştii ce înseamnă să fii loial. 

— Ba deloc. Sunt complet egoist. Supravieţuiesc. Asta e tot 
ce fac eu. 

— Dar supravieţuieşti fiind absolut loial puţinilor oameni 
de care depinzi. Am citit despre tine la fel de mult ca şi 
despre Ahile. 

— Ceea ce s-a scris despre mine reflectă fanteziile 
jurnaliştilor. 

— Nu vorbesc despre ştirile din ziare, spuse Peter. Am citit 
notele Carlottei către F. I. despre copilăria ta în Rotterdam. 
Amândoi se opriră din mers. Ah, v-am surprins? Peter nu 
putu să nu se bucure ştiind că tocmai le arăâtase că şi el ştia 

anumite lucruri despre ei. 

— Notele alea erau secrete, zise Carlotta. N-ar trebui să 
existe copii. 

— Dar pentru cine erau secrete? Pentru oamenii cu 
prieteni potriviţi nu există secrete. 


— Eu nu le-am citit, zise Bean. Carlotta îl privi cercetător 
pe Peter. 

— Anumite informaţii nu au nici un rost, sunt bune doar 
pentru a fi distruse, spuse ea. 

Acum, Peter se întreba ce secrete ştia ea despre Bean. 
Pentru că atunci când vorbise despre „note” se gândise de 
fapt la un raport care se găsea în dosarul lui Ahile, redactat 
pe baza notelor privind viaţa de pe străzile din Rotterdam. 
Comentariile legate de Bean erau doar auxiliare, în 
realitate, el nu citise adevăratele note. Dar acum voia să le 
citească, pentru că acolo cu siguranţă că era ceva ce ea nu 
dorea ca Bean să ştie. 

Iar Bean înţelesese şi el asta. 

— Ce e în notele alea şi nu vrei să-mi spună Peter? ceru 
Bean. 

— A trebuit să-i conving pe cei de la Şcoala de Luptă că am 
fost imparţială în ceea ce te priveşte. Astfel că am fost 
nevoită să declar lucruri negative despre tine ca să-i 
determin să le creadă pe cele pozitive. 

— Crezi că asta mi-ar răni sentimentele? 

— Da, cred, „zise Carlotta. Pentru că, deşi înţelegi motivul 
pentru care am spus unele dintre acele lucruri, nu vei uita 
niciodată că le-am spus. 

— Ar putea fi mai rău decât îmi imaginez, zise Bean. 

— Nu e vorba de rău sau de mai rău. Nu pot fi atât de rele, 
altfel n-ai fi ajuns la Şcoala de Luptă, nu-i aşa? Erai prea 
Mic şi ei n-au crezut rezultatele tale la teste, şi ştiau că nu 
vor avea timp să te pregătească decât dacă ai fi fost în 
realitate... ceea ce am spus eu. Nu vreau să-ţi rămână în 
minte cuvintele mele. Dacă ai rațiune, Bean, să nu le citeşti 
niciodată. 

— Toguro. Am fost bârfit de persoana în care aveam cea 
mai mare încredere, şi încă atât de rău, încât mă imploră să 
nu încerc să aflu. 

— Gata cu prostiile astea, zise Peter. Toţi am avut parte 
astăzi de lovituri. Dar am început o alianţă, nu-i aşa? În 


seara asta vom acţiona în interesul meu, punând în mişcare 
mecanismul care să mă poată aduce pe scena mondială. lar 
eu trebuie să te duc în Thailanda, într-o poziţie de 
încredere şi influenţă, înainte de a mă dezvălui ca fiind 
adolescent. Care din noi se culcă primul, ce crezi? 

— Eu, spuse sora Carlotta. Pentru că nu am păcate pe 
conştiinţă. 

— Kuso, făcu Bean. Ai toate păcatele lumii în minte. 

— Mă iei drept altcineva. 

Lui Peter, zeflemelile lor îi păreau ca o discuţie în familie - 
glume vechi, repetate ca un ritual liniştitor. 

De ce în familia lui nu se purtau aşa? Peter se tachinase cu 
Valentine, dar ea nu fusese niciodată cu adevărat deschisă 
faţă de el ca să se joace aşa. Întotdeauna îi purtase pică, 
Chiar se temuse de el. Din partea părinţilor nu avea nici o 
speranţă. Nu existau persiflări inteligente, nu împărțeau 
glume şi amintiri. 

Poate că într-adevăr am fost crescut de roboţi, se gândi 
Peter. 

— Spune-le părinţilor tăi că ne-a făcut plăcere cina, zise 
Bean. 

— Şi acum acasă în pat, adăugă sora Carlotta. 

— N-o să dormiţi la noapte în hotel, nu-i aşa? Plecaţi. 

— O să-ţi scriem cum să ne contactezi, zise Bean. 

— Şi tu va trebui să pleci din Greensboro, ştii asta. Odată 
dezvăluită identitatea ta, Ahile va şti unde eşti. Şi deşi India 
nu are nici un motiv să te ucidă, Ahile are. Îi ucide pe toţi 
cei care l-au văzut vreodată vulnerabil. Tu l-ai pus într-o 
asemenea situaţie. Imediat ce poate ajunge la tine, eşti un 
om mort. 

Peter se gândi la atentatul împotriva lui Bean. 

— S-ar fi bucurat să-i ucidă şi pe părinţii tăi împreună cu 
tine, nu-i aşa? întrebă Peter. 

— Poate că, spuse Bean, ar trebui să le spui mamei şi 
tatălui tău cine eşti înainte de a afla de pe net. Apoi să-i 
ajuţi să plece din oraş. 


— La un moment dat va trebui să nu ne mai ascundem de 
Ahile şi să-l înfruntăm deschis. 

— Nu înainte de a avea un guvern hotărât să te ţină în 
viaţă, zise Bean. Până atunci, e bine să te ascunzi. La fel şi 
părinţii tăi. 

— Cred că nici măcar n-o să mă creadă. Părinţii mei, adică. 
Când o să le spun că eu sunt Locke. Ce părinţi ar crede 
asta? Probabil o să încerce să mă interneze la nebuni. 

— Ai încredere în ei, zise Bean. Tu crezi că sunt proşti. Dar 
te asigur eu că nu sunt. Cel puţin mama ta nu e. Creierul 
tău vine de undeva. O să facă faţă situaţiei. 

Astfel, când Peter ajunse acasă la ora zece seara, se duse 
la părinţii săi şi bătu la uşă. 

— Ce e? întrebă tatăl. 

— Dormiţi? 

— Intră. 

Câteva minute discutară nepăsători despre cină, sora 
Carlotta şi cât de dulce era micul Julian Delphiki, e atât de 
greu să crezi că un copil aşa de mic a putut face tot ceea ce 
a făcut în scurta sa viaţă. Şi aşa mai departe, până când 
Peter îi întrerupse. 

— Am ceva să vă spun, zise. Mâine, nişte prieteni ai lui 
Bean şi ai Carlottei vor începe o campanie falsă pentru 
numirea lui Locke ca Hegemon. Îl ştiţi pe Locke? 
Comentatorul politic? 

Ei aprobară. 

— Iar în dimineaţa următoare, continuă Peter, Locke va da 
o declaraţie cum că e nevoit să decline o astfel de onoare 
pentru că nu e decât un adolescent care trăieşte în 
Greensboro, Carolina de Nord. 

— Da? făcu tatăl. Oare nu pricepuseră? 

— E vorba de mine, tată. Eu sunt Locke. 

Se priviră reciproc. Peter aşteptă să spună vreo prostie. 

— Ai de gând să le spui şi că Demostene era Valentine? 
întrebă mama. 


Pe moment crezu că spunea asta în glumă, că ea considera 
singurul lucru mai absurd decât că Peter este Locke ar fi ca 
Valentine să fie Demostene. 

Apoi îşi dădu seama că în întrebarea ei nu era deloc ironie. 
Era un punct important, unul pe care trebuia să-l abordeze 
- contradicţia dintre Locke şi Demostene trebuia rezolvată, 
altfel ar fi rămas ceva ce Ahile şi Chamrajnagar puteau 
dezvălui. Şi a o desemna de la început pe Valentine drept 
Demostene era un lucru important. 

Dar nu atât de important pentru el ca faptul că mama sa 
era la curent. 

— De când ştii? întrebă. 

— Am fost foarte mândri de ceea ce ai realizat, spuse tatăl. 

— La fel de mândri cum am fost şi de Ender, adăugă 
mama. 

Peter aproape se clătină de lovitura emoţiei. Tocmai îi 
spusese lucrul pe care îşi dorise cel mai mult să-l audă în 
întreaga sa viaţă, fără însă să admită asta nici măcar în 
sinea lui. Lacrimile îi umplură ochii. 

— Mulţumesc, şopti. 

Apoi închise uşa şi alergă în camera lui. Cincisprezece 
minute mai târziu îşi stăpânea suficient de bine emoţiile ca 
să poată scrie scrisorile către Thailanda, şi începu eseul de 
autodeconspirare. 

Ştiau. Departe de a-l considera un ins de mâna a doua, o 
dezamăgire, erau la fel de mândri de el ca şi de Ender. 

Întreaga sa lume era pe cale să se schimbe, viaţa sa se va 
transforma, ar putea să piardă totul, ar putea să câştige 
totul. Dar tot ce putea simţi în acea noapte, când în cele din 
urmă se culcă şi alunecă în somn, era o fericire completă, 
nebunească. 

PARTEA A TREIA 

MANEVRE 

BANGKOK. 

Postat pe Forumul de Istorie Militară de către 
HectorVictorious (Gfirewall. net. 


Topic: Cine-şi mai aminteşte de Briseis. 

Când citesc Iliada, văd ceea ce vede toată lumea -poezia, 
desigur, şi informaţiile despre războaiele eroice din epoca 
bronzului. Dar mai văd şi altceva. Poate că a fost Elena cea 
al cărei chip a provocat lansarea a mii de nave, dar Briseis a 
fost aceea care aproape că le-a distrus. Ea era o prizonieră 
lipsită de putere, o sclavă, şi totuşi Ahile a fost pe punctul 
de a destrăma alianţa greacă pentru că o dorea. 

Enigma care mă intrigă e următoarea: Era ea 
extraordinar de frumoasă? Sau după mintea ei tânjea 
Ahile? Nu, vorbesc serios: ar fi putut ea să fie mult timp 
fericită ca prizonieră a lui Ahile? Oare s-ar fi dus la el de 
bunăvoie? Sau ar fi rămas o sclavă posacă, opunând 
rezistenţă? 

Nu că ar fi contat pentru Ahile - s-ar fi folosit de ea în 
acelaşi fel, indiferent de sentimentele ei. Dar imaginaţi-vă o 
Briseis aflând povestea despre călcâiul lui Ahile şi 
strecurând această informaţie cuiva din interiorul zidurilor 
Troiei. 

Briseis, dacă aş fi putea afla ceva despre tine! 

Hector cel Victorios. 

Bean se amuza lăsând mesaje pentru Petra pe forumurile 
pe care bănuia că ea le-ar putea vizita - dacă trăia, dacă 
Ahile îi permitea să navigheze pe net, dacă ea îşi dădea 
seama că un subiect de genul „Cine-şi mai aminteşte de 
Briseis?” se referea la ea, dacă era liberă să răspundă după 
cum mesajul o implora deschis. O ruga stăruitor, folosind 
alte nume de femei iubite de liderii militari: Guinevere, 
Josephine, Roxana - chiar şi Barsine, soţia persană a lui 
Alexandru, pe care Roxana o asasinase imediat după 
moartea lui. lar el se semna cu numele unui răzbunător, şef 
rival sau succesor: Mordred, Hector, Wellington, Cassandru. 

Făcu pasul riscant de a lăsa aceste identități să continue să 
existe, constând fiecare numai din redirecţionarea spre o 
altă identitate anonimă care păstra toate e-mailurile primite 
criptate pe un forum deschis cu un protocol care să şteargă 


urmele. Putea vizita şi citi postările fără să lase nici o urmă. 
Dar protecţiile puteau fi sparte, protocoalele încălcate. 

Îşi permitea să fie puţin mai nepăsător cu identitățile lui 
online, pentru că localizarea lui în lumea reală era acum 
cunoscută unor oameni a căror loialitate nu o putea estima. 
De ce să-ţi faci griji în legătură cu al cincilea lacăt de la uşa 
din spate, când uşa din faţă e deschisă? 

În Bangkok fusese întâmpinat cu mărinimie. Generalul 
Naresuan îi promisese că nimeni nu va cunoaşte adevărata 
sa identitate, că i se vor da soldaţi pe care să-i antreneze, 
informaţii pe care să le analizeze şi că i se va cere sfatul ori 
de câte ori armata thailandeză se va pregăti pentru orice 
fel de viitor incident. „Luăm în serios opinia lui Locke 
privind faptul că India va reprezenta în curând o 
ameninţare la adresa securităţii Thailandei, şi desigur că 
dorim ajutorul tău la pregătirea planurilor militare.” Atât de 
cald şi amabil. Bean şi Carlotta fuseseră instalaţi într-un 
apartament pentru ofiţerii de nivel înalt la o bază militară, 
dându-li-se privilegii nelimitate privind hrana şi 
cumpărăturile, apoi... fuseseră ignoraţi. 

Nimeni nu-i suna. Nimeni nu-i consulta. Informaţiile 
promise nu apăreau. Soldaţii promişi nu fură repartizaţi. 

Bean ştia că nu era cazul să pună întrebări. Promisiunile 
nu fuseseră uitate. Dacă ar fi întrebat, Naresuan s-ar fi 
simţit jenat, provocat. Asta nu trebuia să se întâmple. Se 
petrecuse ceva. Bean putea doar să-şi imagineze despre ce 
era vorba. 

Bineînţeles, la început se temu că Ahile ajunsese cumva la 
guvernul thailandez, că agenţii lui ştiau exact unde se afla 
Bean şi că moartea sa era iminentă. 

Atunci o alungă pe sora Carlotta. 

Scena nu fu una plăcută. 

— Ar trebui să vii cu mine, zise ea. N-or să te oprească. 
Pleacă. 

— Nu plec. Dacă ceva merge prost, probabil e vorba doar 
de politică internă. Cuiva nu-i place să fiu şi eu pe aici - 


poate chiar lui Naresuan, poate altcuiva. 

— Dacă tu te simţi destul de în siguranţă ca să rămâi, 
spuse sora Carlotta, atunci nu există nici un motiv ca eu să 
plec. 

— Aici nu poţi trece drept bunica mea. Faptul că am un 
paznic îmi slăbeşte poziţia. 

— Scuteşte-mă de scena pe care ai de gând s-o joci. Ştiu 
că din anumite puncte de vedere ţi-ar fi mai bine fără mine, 
dar ştiu şi că te pot ajuta în multe feluri. 

— Dacă Ahile ştie deja unde mă aflu, atunci a pătruns atât 
de adânc în structurile de la Bangkok încât oricum nu mai 
pot scăpa. Dar tu ai putea. Informaţia că sunt însoţit de o 
femeie în vârstă s-ar putea să nu fi ajuns încă la el. Dar va 
ajunge în curând, iar el îţi va dori moartea tot atât de mult 
ca şi mie. Nu vreau să-mi fac griji datorită prezenţei tale. 

— O să plec, zise Carlotta. Dar cum o să-ţi scriu dacă nu 
păstrezi niciodată aceeaşi adresă? 

Îi dădu numele locației de siguranţă pe care o folosea şi 
cheia de criptare. Ea le memora. 

— Încă ceva, zise Bean. În Greensboro, Peter a spus că ar 
fi citit notele tale. 

— Cred că minţea. 

— Cred că felul în care ai reacţionat demonstrează că, 
indiferent dacă el le-a citit sau nu, au existat nişte note şi tu 
nu vrei ca eu să le citesc. 

— Au existat şi nu vreau să le citeşti, admise Carlotta. 

— Asta e celălalt motiv pentru care vreau să pleci. 
Expresia feţei ei deveni fioroasă. 

— Nu mă crezi când îţi spun că nu e nimic în notele alea 
despre care să trebuiască să ştii în momentul ăsta? 

— Trebuie să ştiu totul despre mine. Puterile, slăbiciunile. 
Tu ştii despre mine lucruri pe care i le-ai spus lui Graff şi 
mie nu. Continui să nu mi le spui. Ie consideri stăpânul 
meu, capabil să decidă în locul meu. Asta nu înseamnă deloc 
că am fi parteneri. 


— Foarte bine, zise Carlotta. Acţionez în interesul tău, dar 
înţeleg că tu nu vezi lucrurile aşa. 

Vorbea cu răceală, dar Bean o cunoştea destul de bine că 
să înţeleagă că nu furia şi-o stăpânea ea, ci durerea şi 
frustrarea. Era o decizie aspră, dar pentru binele ei trebuia 
s-o determine să plece şi s-o împiedice să menţină legătura 
strânsă cu elpână când nu înţelegea ce se petrece în 
Bangkok. Pomenirea notelor o făcuse să vrea şi ea să plece. 
lar el era cu adevărat supărat. 

După cincisprezece minute, ieşea pe uşă în drum spre 
aeroport. Nouă ore mai târziu, găsi un mesaj de la ea: se 
afla la Manila, unde se putea pierde în sediul catolic de 
acolo. Nici un cuvânt despre cearta lor, dacă asta fusese. 
Doar o referire scurtă la „confesiunea lui Locke”, cum o 
numeau jurnaliştii. „Bietul Peter”, scria Carlotta, „se 
ascunde de atâta timp, îi va fi greu să se obişnuiască să 
înfrunte consecinţele cuvintelor sale.” 

Bean îi răspunse pe adresa ei sigură de la Vatican: „Sper 
că Peter are atâta minte să plece din Greensboro. Acum ar 
avea nevoie de o ţară mică în care să fugă, ca să capete 
ceva experienţă administrativă şi politică. Sau cel puţin la 
departamentul alimentării cu apă al unui oraş.” 

Iar eu, gândi Bean, am nevoie de soldaţi pe care să-i 
comand. De asta am venit aici. 

Săptămâni întregi după plecarea Carlottei, tăcerea 
continuă. Destul de curând, deveni evident că ceea ce se 
întâmpla nu avea nici o legătură cu Ahile, altfel Bean ar fi 
fost deja mort. Nici cu dezvâăluirea că Locke era de fapt 
Peter Wiggin - răceala începuse deja înainte ca Peter să-şi fi 
publicat declaraţia. 

Bean îşi ocupa timpul cu tot ce părea a avea vreun sens. 
Deşi nu avea acces la hărţi militare, putea să studieze 
hărţile terenurilor dintre India şi inima Thailandei, 
cartografiate din satelit şi accesibile publicului - zona aspră 
şi muntoasă din nordul şi estul Birmaniei, împrejurimile 
coastelor Oceanului Indian. India avea o flotă însemnată, 


după standardele Oceanului Indian se puteau aştepta să 
atace 'Thailanda pe neaşteptate, prin strâmtoarea Malacca. 
Trebuiau să fie pregătiţi pentru toate posibilităţile. 

Găsi pe net câteva informaţii despre organizarea 
armatelor indiană şi thailandeză. Thailanda avea o flotă 
aeriană puternică - ar fi avut şanse să obţină dominaţia pe 
calea aerului, dacă îşi puteau apăra bazele. În consecinţă, 
era esenţial să posede piste de aterizare de urgenţă în mii 
de locuri diferite, ingineri buni la dispoziţia armatei 
thailandeze - dacă s-ar fi antrenat acum şi ar fi împrăştiat 
echipaje, combustibil şi piese de schimb în toată ţara. Acest 
lucru, împreună cu minele, ar fi fost cea mai bună apărare 
împotriva unui atac dinspre mare. 

Un alt punct vulnerabil al Indiei erau liniile de 
aprovizionare şi culoarele de înaintare. întrucât strategia 
militară a Indiei depindea inevitabil de aruncarea asupra 
dușmanului a unor armate vaste, de neînvins, apărarea 
trebuia să înfometeze această armată şi s-o hărţuiască în 
mod constant din aer prin raiduri. lar dacă, aşa cum era de 
fapt posibil, armata indiană ajungea pe câmpiile fertile din 
Chao Phraya sau pe Podişul Aoray, trebuiau să găsească 
pământul pustiit, rezervele de hrană dispersate şi ascunse - 
cele care nu erau distruse. 

Era o strategie brutală, căci poporul thailandez ar fi 
suferit la fel ca şi armata indiană - de fapt, ar fi suferit mai 
mult. Deci distrugerea trebuia astfel pregătită încât să aibă 
loc doar în ultima clipă. Şi, pe cât posibil, să fie capabili să 
evacueze femeile şi copiii spre zone îndepărtate sau chiar 
spre tabere din Laos şi Cambodgia. Nu graniţele ar fi putut 
opri armata indiană, ci terenul. Având mai multe ţinte 
izolate, indienii ar fi fost siliţi să-şi dividă forţele. Atunci - şi 
numai atunci - ar fi avut sens ca armata thailandeză să 
atace prin surprindere mici porţiuni ale armatei indiene 
sau, acolo unde ar fi fost posibil, să se angajeze în lupte 
puternice dacă partea thailandeză ar fi avut temporar 
superioritate numerică şi sprijin aerian masiv. 


Desigur, după câte ştia Bean, aceasta era deja doctrina pe 
termen lung a militarilor thailandezi şi, dacă le-ar fi făcut 
asemenea sugestii, n-ar fi reuşit decât să-i agaseze - sau să- 
i facă să se simtă înjosiţi. 

Astfel că îşi concepu memoriul cu foarte multă grijă, 
folosind o mulţime de fraze de genul: „Fără îndoială aveţi 
aşa ceva pregătit” şi „După cum de mult vă aşteptaţi”. 
Bineînţeles că şi aceste fraze se puteau întoarce împotriva 
lui dacă ei nu s-ar fi gândit la acele lucruri -ar fi fost ca şi 
când i-ar fi tratat cu superioritate. Dar trebuia să facă ceva 
pentru a ieşi din punctul mort. 

Îşi citi şi reciti memoriul, revizuindu-l de fiecare dată. 
Aşteptă câteva zile înainte de a-l expedia, ca să-l poată privi 
din noi perspective. În cele din urmă, convins că îl făcuse 
cât mai retoric şi inofensiv posibil, îl trimise prin e-mail la 
Biroul Chakri - comandamentul militar suprem. Era cel mai 
public şi mai penibil mod de a livra memoriul, deoarece 
corespondenţa pe această adresă era inevitabil sortată şi 
citită de aghiotanţi. Şi dacă l-ar fi printat şi l-ar fi dus 
personal ar fi fost mai discret. Dar ideea era să agite apele; 
dacă Naresuan ar fi vrut să fie discret, i-ar fi oferit o adresă 
privată pe care să-i scrie. 

La cincisprezece minute după ce trimise memoriul, uşa sa 
se deschise neceremonios şi intrară patru poliţişti militari. 

— Veniţi cu noi, domnule, zise sergentul care îi comanda. 

Bean ştia că n-avea rost să întârzie sau să pună întrebări. 
Aceşti oameni nu ştiau nimic în afara instrucţiunilor primite, 
iar Bean urma să afle care erau ele aşteptând să vadă ce 
vor face. 

Nu-l conduseră la biroul Chakri, ci la una dintre clădirile 
improvizate, ridicate pe vechiul teren pentru parăzi - 
armata 'Thailandei renunţase abia de curând la marş ca 
parte a antrenamentului militar şi etalare a forţei militare. 
Trei sute de ani de la Războiul Civil american dovediseră că 
zilele marşului în formaţie apuseseră. Pentru organizaţiile 
militare era cam intervalul de timp normal. Câteodată, 


Bean aproape că se aştepta să descopere pe undeva vreo 
armată care încă îşi mai antrena soldaţii pentru lupta 
călare, cu săbiile. 

Pe uşa spre care îl conduseră nu era nici un nume, niciun 
număr. lar când intră, niciunul dintre soldaţii de la birouri 
nu-şi ridică ochii spre el. Sosirea lui era cunoscută şi lipsită 
de importanţă, spunea atitudinea lor. Ceea ce însemna, 
desigur, că era foarte importantă, altfel nu ar fi arătat că nu 
îl observă. 

Fu condus spre uşa unui birou, pe care sergentul i-o 
deschise. Intră; poliţia militară nu-l urmă. Uşa se închise în 
spatele lui. 

La recepţie se afla un maior. Un grad mult prea înalt 
pentru a sta la pupitrul de recepţie, dar cel puţin astăzi 
aceasta părea a fi datoria bărbatului. Apăsă un buton. 

— Pachetul e aici, spuse. 

— Să intre. 

Vocea care răspunse părea tânără. Atât de tânără, încât 
Bean înţelese pe dată situaţia. 

Desigur. Thailanda contribuise cu partea ei de genii 
militare la Şcoala de Luptă. Chiar dacă niciunul din echipa 
lui Ender nu fusese de origine thailandeză, Thailanda, la fel 
ca multe alte ţări din Asia de est şi sud, fusese foarte bine 
reprezentată în efectivul de elevi ai Şcolii de Luptă. 

E.xistaseră chiar trei soldaţi thailandezi care făcuseră 
parte împreună cu Bean din Armata Dragon. Bean îşi 
amintea foarte bine fiecare copil din acea armată, cu tot cu 
dosarul complet, deoarece el fusese cel care întocmise lista 
de soldaţi care urmau să formeze armata lui Ender. 
Deoarece majoritatea ţărilor păreau să aprecieze valoarea 
absolvenţilor Şcolii de Luptă proporţional cu apropierea lor 
de Ender Wiggin, cel mai probabil era ca unuia dintre cei 
trei să i se fi oferit o poziţie cu asemenea influenţă încât să 
fie capabil să intercepteze aşa de repede un memoriu către 
Chakri. lar dintre cei trei, cel pe care Bean se aştepta să-l 


vadă în cea mai importantă poziţie, asumându-şi cel mai 
agresiv rol, era... 

Surrey. Suriyawong. „Surly”, „Morocănosul”, cum îi 
spuneau pe la spate, fiindcă întotdeauna părea să-l supere 
ceva. 

Şi iată-l, în spatele unei mese acoperite de hărţi. 

Spre surprinderea lui, Bean observă că era aproape la fel 
de înalt ca Suriyawong. Surrey nu fusese niciodată prea 
mare, dar la Şcoala de Luptă toţi păreau extrem de înalţi 
faţă de Bean. Bean îl ajunsese din urmă. Poate că nu-şi va 
petrece întreaga viaţa subdimensionat fără speranţă. Era 
un gând promiţător. 

Totuşi, în atitudinea lui Surrey nu era nimic promiţător. 

— Deci puterile colonialiste au decis să se folosească de 
India şi Thailanda în surogatele lor de războaie, spuse. 

Bean ştiu imediat cum să se strecoare pe sub pielea lui 
Suriyawong. Ahile era belgian valon din naştere, iar Bean 
era desigur grec. 

— Da, sigur. Belgia şi Grecia trebuie să-şi regleze 
divergenţele antice pe câmpurile de luptă din Birmania. 

— Doar pentru că ai fost în gaşca lui Ender nu înseamnă 
că înţelegi ceva din situaţia militară a Thailandei. 

— Memoriul meu a fost menit să arate cât de limitate sunt 
cunoştinţele mele, pentru că Chakri Naresuan nu mi-a 
acordat acces la informaţiile pe care, atunci când am sosit, 
a precizat că le voi primi. 

— Dacă vom avea vreodată nevoie de sfatul tău, îţi voi 
furniza informaţii. 

— Dacă îmi veţi oferi numai informaţiile de care credeţi voi 
că am nevoie, zise Bean, sfaturile mele vor consta numai în 
a vă spune ceea ce deja ştiţi, şi atunci aş putea foarte bine 
să mă duc acasă. 

— Da. Asta ar fi cel mai bine să faci. 

— Suriyawong, de fapt tu nu ai nevoie de mine. 

— Ştiu că întotdeauna ai fost un lăudăros care voia să fie 
mai deştept decât toţi ceilalţi. 


— Eram mai deştept decât toţi ceilalţi, spuse Bean. Am 
rezultate care demonstrează asta. Şi ce dacă? Asta nu a 
însemnat să mă pună comandantul Armatei Dragon. Nu a 
însemnat ca Ender să mă facă şef de pluton. Ştiu cât de 
inutil e să fii deştept, comparativ cu a fi un comandant bun. 
Ştiu, de asemenea, şi cât de ignorant sunt în privinţa 
Thailandei. Nu am venit aici pentru că aş fi crezut că 
Thailanda ar fi doborâtă fără mintea mea sclipitoare care să 
vă conducă în luptă. Am venit aici pentru că cel mai 
periculos om de pe planetă face jocurile în India şi, după 
toate calculele mele, Thailanda va fi ţinta sa principală. Am 
venit aici pentru că, dacă Ahile va trebui împiedicat să-şi 
instaleze tirania în lume, de aici va trebui să pornim. Şi m- 
am gândit că, la fel ca George Washington în timpul 
revoluţiei americane, ai putea aprecia un Lafayette sau un 
Steuben care să ajute cauza. 

— Dacă prostia aia de memoriu a fost un exemplu de 
„ajutor”, poţi să pleci chiar acum. 

— Deci ai deja posibilitatea să construieşti piste temporare 
în intervalul cât pilotul se află în aer? Ca să poată ateriza pe 
o pistă care nu exista atunci când a decolat? 

— Asta e o idee interesantă şi am pus inginerii s-o studieze 
şi să-i evalueze fezabilitatea. 

Bean aprobă din cap. 

— Bun. Asta-mi spune ceea ce voiam să ştiu. Rămân. 

-— Banu! 

— Rămân fiindcă, în ciuda faptului că eşti supărat că sunt 
aici, tot mai recunoşti o idee bună când o auzi şi o pui în 
aplicare. Nu eşti idiot, în consecinţă merită să lucrez cu 
tine. 

Suriyawong izbi cu palma în masă şi se aplecă spre el 
furios: 

— Arogant nenorocit, nu sunt târfa ta! Bean îi răspunse 
calm: 

— Suriyawong, nu vreau postul tău. Nu vreau să conduc 
lucrurile aici. Vreau doar să fiu util. De ce să nu te foloseşti 


de mine aşa cum a făcut Ender? Dă-mi câţiva soldaţi să-i 
antrenez. Lasă-mă să mă gândesc la ce chestii ciudate am 
putea face şi cum. L.asă-mă să mă pregătesc, astfel încât, 
atunci când va începe războiul şi vei avea nevoie de nişte 
lucruri imposibile, să mă poţi chema şi să-mi spui: Bean, 
vreau să faci ceva care să încetinească armata asta cu o zi 
căci nu am trupe în apropiere. lar eu o să zic: Beau apă din 
râu? Bine, atunci să le provocăm dizenterie pentru o 
săptămână. Asta ar trebui să-i încetinească. Şi o să mă duc 
acolo, o să pun un agent biologic în apă, o să-l fac să treacă 
de sistemul lor de purificare, şi o să plec. Sau deja aio 
echipă care să infecteze apa cu diaree? 

Suriyawong îşi menţinu expresia de furie rece câteva 
clipe, apoi cedă. Râse: 

— Haide, Bean, ai inventat asta pe loc sau chiar ai plănuit 
o astfel de operaţiune? 

— Am inventat-o pe loc, zise Bean. Dar e o idee nostimă, 
nu crezi? Dizenteria a schimbat nu o dată cursul istoriei. 

— Toată lumea îşi imunizează soldaţii împotriva agenţilor 
biologici cunoscuţi. Şi nu putem opri pagubele colaterale. 

— Dar Thailanda are ceva cercetători foarte buni în 
domeniu, corect? 

— În scop pur defensiv, zise Suriyawong. Apoi zâmbi şi se 
aşeză: Hai, ia loc. Chiar eşti mulţumit cu o poziţie în umbră? 

— Nu doar mulţumit, ci dornic să o obţin, răspunse Bean. 
Dacă Ahile ar şti că sunt aici, ar găsi o cale să mă ucidă. 
Ultimul lucru de care am nevoie e să ies în evidenţă - până 
nu intrăm cu adevărat în luptă, când ar fi o lovitură 
psihologică drăguță să-i sugerăm lui Ahile că eu conduc 
lucrurile. Nu va fi adevărat, dar ar înnebuni şi mai rău 
crezând că se înfruntă cu mine. L-am mai învins şi înainte. 
Se teme de mine. 

— Nu încerc să-mi protejez propria poziţie. Bean înţelese 
că îşi proteja, desigur, poziţia. 

— Dar Thailanda şi-a păstrat independenţa chiar şi când 
celelalte ţări din zonă erau conduse de europeni. Suntem 


foarte mândri că i-am ţinut pe străini la distanţă. 

— Şi totuşi, zise Bean, Thailanda are şi o istorie în a-i 
admite pe străini - şi în a-i folosi eficient. 

— Atâta timp cât îşi cunosc locul, replică Suriyawong. 

— Dă-mi un loc, şi o să-mi amintesc să stau acolo. 

— Cu ce fel de contingent vrei să lucrezi? 

Bean nu cerea un număr mare de oameni, ci să fie din 
domenii diferite. Doar doi genişti, doi de pe vasele de 
patrulare, câţiva ingineri, câteva vehicule blindate uşoare 
împreună cu circa o sută de soldaţi şi elicoptere suficiente 
ca să transporte totul, cu excepţia vaselor şi avioanelor. 

— Şi posibilitatea de a rechiziţiona toate lucrurile ciudate 
la care ne gândim. Amfibii, de exemplu. Explozibili ca să fim 
gata şi facem stâncile să se prăbuşească şi podurile să se 
dărâme. Şi orice-mi mai trece prin minte. 

— Dar nu te angajezi în luptă fără permisiune. 

— Permisiune de la cine? 

— De la mine, zise Suriyawong. 

— Dar tu nu eşti Chakri. 

— Funcţia de Chakri, spuse Suriyawong, există ca să-mi 
dea mie ceea ce vreau. Planificarea este cu totul în mâinile 
mele. 

— Mă bucur să aflu cine-i mai tare aici, zise Bean 
ridicându-se. Ce-i drept, lui Ender i-am fost de cel mai mare 
folos atunci când am avut acces la tot ce ştia şi el. 

— Ai vrea tu! Bean rânji. 

— Aş vrea nişte hărţi bune, zise. Şi o expunere precisă a 
situaţiei curente a armatei thailandeze. 

Suriyawong se gândi îndelung. 

— Pe câţi dintre soldaţii tăi îi arunci în luptă legaţi la ochi? 
întrebă Bean. Sper că eu sunt singurul. 

— Până mă asigur că eşti într-adevăr soldatul meu, rămâi 
legat la ochi. Dar... o să ai hărţile. 

— Mulţumesc. 

Ştia de ce se temea Suriyawong: că Bean ar putea folosi 
informaţiile obţinute pentru a elabora o strategie altenativă 


cu care să-l convingă pe Chakri că ar face o treabă mai 
bună decât Suriyawong ca strateg principal. Căci era 
limpede o minciună faptul că Suriyawong era cel mai tare. 
Chakri Naresuan avea probabil încredere în el şi evident îi 
lăsase libertatea de a lua decizii importante. Dar 
autoritatea rămânea în mâinile lui Naresuan, iar 
Suriyawong lucra după cum dorea el. Din cauza asta se şi 
temea de Bean -putea fi înlocuit. 

O să afle cât de curând că Bean nu era interesat de 
politica de palat. Dacă îşi amintea corect, Suriyawong făcea 
parte din familia regală - deşi ultimii regi poligami din Siam 
avuseseră atâţia copii, încât era greu să-ţi imaginezi că mai 
există mulţi thailandezi care să nu fie descendenţi regali de 
un grad sau altul. Chulalongkorn, cu secole în urmă, 
stabilise principiul conform căruia prinții aveau o datorie de 
îndeplinit, dar nu şi dreptul la o funcţie înaltă. Viaţa lui 
Suriyawong aparţinea Thailandei ca o chestiune de onoare, 
dar îşi menținea rangul în armată numai atâta timp cât 
superiorii lui considerau că e cel mai potrivit în acel post. 

Acum, că Bean aflase cine îl ţinuse pe loc, i-ar fi fost destul 
de uşor să-l distrugă pe Surrey şi să-i ia locul. La urma 
urmei, lui i se dăduse responsabilitatea de a îndeplini 
promisiunile pe care Naresuan i le făcuse lui Bean. Nu 
ascultase ordinele lui Chakri în mod deliberat. Bean nu 
avea nevoie decât de o ieşire de rezervă - probabil vreo 
relaţie de-a lui Peter - ca să-i trimită vorbă lui Naresuan că 
Suriyawong îl împiedică pe Bean să obţină ceea ce-i 
trebuie, şi ar fi avut loc o anchetă, iar sămânţa neîncrederii 
faţă de Suriyawong ar fi fost aruncată. 

Dar Bean nu voia postul lui Suriyawong. 

Voia o forţă armată pe care s-o poată pregăti ca să lucreze 
împreună atât de legat, de inventiv, de sclipitor încât atunci 
când o vor contacta pe Petra şi vor afla unde e, să poată 
ajunge acolo şi s-o scoată nevătămată. 

Cu sau fără permisiunea Morocănosului. Va ajuta armata 
thailandeză cât va putea de bine, dar Bean avea propriile 


obiective, care nu aveau nici o legătură cu construirea unei 
cariere în Bangkok. 

— Încă ceva, zise Bean. Am nevoie de un nume, ceva care 
să nu alerteze pe oricine din afara Thailandei că sunt un 
copil şi un străin - suficient pentru ca Ahile să-şi dea seama 
cine sunt. 

— La ce nume te-ai gândit? Ce zici de Sua - înseamnă 
tigru. 

— Am un nume mai bun. Borommakot. Suriyawong păru 
zăpăcit pentru o clipă, până îşi aminti numele din povestea 
despre Ayudhya, anticul oraş-stat al cărui succesor fusese 
Siamul. 

— Era porecla celui care a furat tronul de la Aphai, 
succesorul legitim. 

— Mă gândeam doar la ceea ce înseamnă numele, spuse 
Bean. „în urnă. Aşteptând incinerarea.” Rânji: în ceea ce-l 
priveşte pe Ahile, sunt doar un mort viu. 

Suriyawong se relaxa. 

— Cum vrei. M-am gândit că, fiind străin, ţi-ar plăcea să ai 
un nume mai scurt. 

— De ce? Nu eu trebuie să-l pronunţ. 

— Trebuie să te semnezi. 

— Nu voi da ordine scrise, şi singura persoană căreia îi voi 
raporta eşti tu. În plus, Borommakot se pronunţă nostim. 

— Cunoşti istoria Thailandei, zise Suriyawong. 

— Pe vremuri, la Şcoala de Luptă, am fost fascinat de 
Thailanda. O naţiune de supraviețuitori. Anticul popor Taia 
reuşit să treacă dincolo de vasta întindere a Imperiului 
Cambodgian şi să se răspândească în Asia de Sud-Est, fără 
ca nimeni să observe. Au fost cuceriţi de Birmania şi au 
renăscut, mai puternici ca niciodată. Când alte ţări cădeau 
sub dominație europeană, Thailanda a reuşit să-şi extindă 
graniţele un timp surprinzător de îndelungat; chiar şi când 
a pierdut Cambodgia şi Laosul şi-a menţinut nucleul. Cred 
că Ahile urmează să afle ceea ce toată lumea a aflat - 


thailandezii nu sunt uşor de cucerit şi, odată cuceriţi, nu 
sunt uşor de condus. 

— Atunci ai ceva idee despre sufletul Thai, spuse 
Suriyawong. Dar indiferent cât ne-ai studia, nu vei fi 
niciodată unul de-ai noştri. 

— Greşeşti. Deja sunt unul de-al vostru. Un supravieţuitor, 
un om liber, indiferent de situaţie. 

Suriyawong îl luă în serios. 

— Atunci, ca de la om liber la om liber, bun venit în 
serviciul Thailandei. 

Se despărţiră prieteni, iar spre sfârşitul zilei Bean văzu că 
Suriyawong intenţionează să-şi ţină cuvântul, îi fu înmânată 
o listă de soldaţi - patru companii deja existente a câte 
cincizeci de oameni cu dosare perfecte, deci nu-i dăduseră 
drojdia. Şi urma să-i dea elicopterele, avioanele şi vasele de 
patrulare cu care să se antreneze. 

Ar fi trebuit să fie nervos. Se pregătea să înfrunte nişte 
soldaţi care mai mult ca sigur că erau sceptici cu prvire la 
capacitatea lui de a-i comanda. Dar mai fusese pus în 
asemenea situaţie, la Şcoala de Luptă. îi va câştiga pe aceşti 
soldaţi prin simpla eficacitate. Fără flatări, fără favoruri sau 
prietenie populistă. Le va câştiga loialitatea arătându-le că 
ştia ce să facă cu o armată, astfel încât ei să fie încrezători 
că atunci când vor porni în bătălie vieţile lor nu vor fi irosite 
în acţiuni sortite eşecului. Le va spune, din start: „Nu vă voi 
conduce într-o operaţiune decât dacă ştiu că putem învinge. 
Treaba voastră este să deveniți o forţă armată atât de 
strălucită încât să nu existe nici o operaţiune în care să nu 
vă pot conduce. N-o facem pentru gloria noastră. O facem 
pentru a distruge duşmanii Thailandei în orice mod putem.” 

Se vor obişnui curând să fie conduşi de un băieţel grec. 

12. 

ISLAMABAD. 

To: GuillaumeLeBon%Egalite0 Haiti.gov From: 

Locke%erasmus(polnet.gov Re: Condiţiile consultanţei. 


Domnule LeBon, îmi dau seama cât de greu v-a fost să mă 
contactaţi. Cred că vă pot oferi opinii şi sugestii valoroase 
şi, mai precis, cred că aveţi intenţia să acţionaţi cu curaj în 
numele poporului pe care îl guvernaţi, şi în consecinţă orice 
sugestii v-aş face, ele ar avea o mare şansă să fie puse în 
practică. 

Dar condiţiile pe care le propuneţi sunt pentru mine de 
neacceptat. Nu voi veni în Haiti în întunericul nopţii sau 
deghizat în turist sau student, ca nu cumva cineva să afle că 
vă consultaţi cu un adolescent american. Sunt totuşi autorul 
fiecărui cuvânt scris de Locke, iar sub această identitate 
extrem de cunoscută, al cărui nume se află pe propunerile 
care au pus capăt Războiului Ligii, voi veni să mă consult cu 
dvs., pe faţă. Dacă reputaţia mea nu este suficientă pentru 
a mă putea invita deschis, atunci faptul că sunt fratele lui 
Ender Wiggin, pe ai cărui umeri a fost atât de recent 
aşezată soarta întregii omeniri, reprezintă un precedent pe 
care îl puteţi urma fără jenă. Ca să nu mai menţionăm 
prezenţa copiilor de la Şcoala de Luptă în aproape fiecare 
Stat-Major de pe Pământ. Suma pe care aţi oferit-o este una 
princiară. Dar ea nu va trebui niciodată plătită, căci în 
condiţiile propuse eu nu voi veni, iar dacă mă veţi invita 
deschis voi veni sigur, dar nu voi accepta nici o plată - nici 
măcar contravaloarea cheltuielilor din timpul şederii în 
ţară. Ca străin, s-ar putea să nu corespund sentimentelor 
dumneavoastră profunde şi trainice faţă de poporul haitian, 
dar îmi doresc foarte mult ca fiecare ţară şi popor de pe 
Pământ să împartă prosperitatea şi libertatea care 
reprezintă dreptul lor prin naştere, şi nu voi accepta nici un 
onorariu pentru a ajuta această cauză. 

Riscurile dumneavoastră personale vor fi mai mici 
aducându-mă în ţară pe faţă, căci dacă sugestiile mele nu 
vor fi populare, veţi putea da vina pe mine. Riscul meu 
personal ar fi cu mult mai mare, deoarece dacă lumea va 
considera propunerile mele ca fiind lipsite de înţelepciune, 
sau dacă, implementându-le, veţi descoperi că nu sunt 


funcţionale, eu voi fi cel care va suporta oprobiul public. 
Vorbesc cu sinceritate fiindcă acestea sunt realităţi pe care 
amândoi va trebui să le înfruntăm; de asemenea, sunt 
încrezător că sugestiile mele vor fi excelente şi că 
dumneavoastră veţi fi capabil să le implementaţi eficient. 
Când ne vom termina treaba, veţi putea face pe Cincinnatus 
şi să vă retrageţi la ferma dumneavoastră, în timp ce eu voi 
face pe Solon şi voi părăsi țărmurile Haitiului, amândoi 
încrezători că am dat poporului dumneavoastră o şansă 
cinstită de a-şi ocupa locul potrivit în lume. 

Cu sinceritate, Peter Wiggin. 

Petra nu uita nici o clipă că era prizonieră şi sclavă. Dar, ca 
majoritatea prizonierilor, ca majoritatea sclavilor, de la o zi 
la alta se obişnuise cu starea de captivitate şi găsise o cale 
de a fi ea însăşi în interiorul acestor limite. 

Era păzită în fiecare moment, iar calculatorul nu-i 
permitea să trimită mesaje în exterior. Mesajul către Bean 
nu mai putea fi repetat. Şi chiar atunci când observă că 
cineva - poate Bean, care la urma urmelor nu fusese ucis? - 
încerca să-i vorbească, lăsând mesaje pe fiecare forum 
despre armată, istorie şi geografie în care era vorba despre 
femei înrobite de un războinic sau altul, nu se lăsă pradă 
furiei. Nu putea răspunde, deci nu-şi va pierde timpul 
încercând. 

În cele din urmă, munca pe care era silită s-o facă deveni o 
provocare în sine, pe care ea o găsi interesantă. Cum să 
organizeze o campanie împotriva Birmaniei şi Thailandei şi 
în final a Vietnamului care să spulbere orice rezistenţă şi 
totuşi să nu provoace intervenţia Chinei? Văzu imediat că 
dimensiunile mari ale armatei indiene erau cel mai slab 
punct al său, căci liniile de aprovizionare deveneau 
imposibil de apărat. Aşa că, spre deosebire de ceilalţi 
strategi de care se folosea Ahile - cei mai mulţi fiind indieni 
absolvenţi ai Şcolii de Luptă - Petra nu-şi bătu capul cu 
logistica unei campanii supradimensionate. Oricum în final 
forţele indiene aveau să se dividă, doar dacă armatele 


birmane şi thailandeze se aliniau pur şi simplu aşteptând să 
fie măcelărite. Deci plănui o campanie imprevizibilă - 
atacuri ameţitoare ale unor forţe mici, mobile, care nu 
porneau de pe uscat. Câteva blindate urmau să plece 
înainte, alimentate cu combustibil de către cisterne aeriene. 

Ştia că planul ei era singurul care avea sens, şi nu doar 
datorită problemelor intrinseci pe care le rezolva. 

Orice plan care ar fi implicat mutarea a zece milioane de 
soldaţi atât de aproape de graniţa Chinei ar fi provocat o 
intervenţie chineză. Planul ei nu aducea destui soldaţi lângă 
graniţă încât să constituie o ameninţare. Nici nu ar fi 
generat un război de uzură care să lase ambele tabere 
epuizate şi slăbite. Cea mai mare parte a forţelor indiene ar 
fi rămas în rezervă, gata să lovească oricând inamicul ar fi 
arătat semne de slăbiciune. 

Bineînţeles că Ahile dădu copii ale planului ei celorlalţi - o 
numea „cooperare”, dar funcţiona ca un exerciţiu de 
dominație. Toţi ceilalţi fuseseră rapid cuceriţi de Ahile, şi 
acum erau dornici să-i facă pe plac. Simţiseră, desigur, că 
Ahile voia ca Petra să fie umilită, şi-i dădură imediat ceea ce 
voia. Îşi bătură joc de planul ei ca şi când orice prost ar fi 
putut vedea că e lipsit de speranţă, deşi criticile lor erau 
ipocrite, iar punctele principale nu fură nici măcar atinse. 
Suportă asta, fiindcă era sclavă şi fiindcă ştia că în cele din 
urmă unii dintre ei se vor prinde că Ahile îi manipula şi îi 
folosea. Dar ştia că făcuse o treabă bună şi ar fi fost o ironie 
delicioasă dacă armata indiană - nu, să fim cinstiţi, armata 
lui Ahile - nu ar folosi planul ei şi s-ar arunca cu capul 
înainte spre autodistrugere. 

Conştiinţa ei nu era deloc deranjată fiindcă elaborase o 
strategie pentru expansiunea Indiei în Asia de Sud-Est. Ştia 
că nu va fi niciodată folosită. Nici chiar strategia atacurilor 
rapide, de mici dimensiuni, nu schimba faptul că India nu-şi 
putea permite un război pe două fronturi. Pakistanul nu ar 
lăsa să-i scape ocazia dacă India s-ar angaja într-un război 
în est. 


Pur şi simplu, Ahile alesese o ţară nepotrivită pentru a 
încerca s-o conducă la război. Tikal Chapekar, primul 
ministru indian, era un om ambițios care-şi făcea iluzii în 
legătura cu noblețea cauzei sale. Ar fi putut foarte bine să 
cedeze forţei de convingere a lui Ahile şi să dorească să 
pornească un război în încercarea de a „unifica” Asia de 
Sud-Est. Chiar ar putea începe războiul. Dar ar eşua 
repede dacă Pakistanul ar ataca din vest. Aventurismul 
indian se va evapora la fel de uşor ca întotdeauna. 

Îi şi spuse asta lui Ahile când el o vizită într-o dimineaţă, 
după ce planurile ei fuseseră atât de răsunător respinse de 
colegii strategi. 

— Urmează orice plan vrei, nimic nu va merge aşa cum 
crezi tu. 

Ahile pur şi simplu schimbă subiectul - atunci când o 
vizita, prefera să depene amintiri ca şi când ar fi fost un 
cuplu de bătrâni amintindu-şi împreună de copilărie. Mai ţii 
minte de chestia asta din Şcoala de Luptă? Dar de asta? Ar 
fi vrut să-i strige în faţă că el fusese acolo numai pentru 
câteva zile înainte ca Bean să-l spânzure în puţul de aerisire 
să-şi mărturisească crimele. Nu avea dreptul să fie 
nostalgic. Tot ce reuşea era să-i otrăvească propriile 
amintiri despre acel loc, iar acum, când venea vorba despre 
Şcoala de Luptă, ea nu voia decât să schimbe subiectul, să 
uite complet. 

Cine şi-ar fi imaginat că se va gândi vreodată la Şcoala de 
Luptă ca la era ei de libertate şi fericire? Pe vremea aceea 
sigur nu părea aşa. 

Cinstit vorbind, captivitatea nu era dureroasă. Atâta timp 
cât Ahile era la Hyderabad, ea prelua conducerea bazei, cu 
toate că era întotdeauna ţinută sub observaţie. Putea să 
meargă la bibliotecă să studieze -deşi unul dintre gardieni îi 
urmărea ID-ul, verificând să fie logată cu propriul nume, cu 
toate restricţiile implicate, înainte de a accesa reţeaua. 
Putea să alerge pe terenul prăfos folosit la manevrele 


militare - şi uneori aproape uita de paşii ceilalţi care ţineau 
ritmul cu ai săi. 

Putea să mănânce ce vrea, să doarmă când vrea. Existau 
clipe în care aproape uita că nu e liberă. Existau şi mai 
multe clipe în care, ştiind că nu e liberă, hotăra să înceteze 
să mai spere că prizonieratul va înceta vreodată. 

Mesajele lui Bean îi mențineau vie speranţa. Nu putea să-i 
răspundă, în consecinţă nu se mai gândi la mesajele lui ca la 
o adevărată comunicare. Erau mai profunde decât simple 
încercări de a intra în contact. Erau dovezi că nu fusese 
uitată. Erau dovada că Petra Arkanian, puştioaica de la 
Şcoala de Luptă, încă mai are un prieten care o respectă şi 
căruia îi pasă destul de mult de ea ca să renunţe la căutări. 
Fiecare mesaj era ca un sărut răcoros pe fruntea ei 
înfierbântată. 

Într-o zi, Ahile veni şi-i spuse că va pleca într-o excursie. 

Presupuse imediat că ea va închisă în camera ei, încuiată 
şi păzită, până se întorcea Ahile. 

— Fără lacăte de data asta, zise Ahile. Vii cu mine. 

— Undeva în India? 

— Într-un sens da. În altul, nu. 

— Nu mă interesează jocurile tale, spuse ea căscând. Nu 
merg. 

— O, n-ai vrea să-ţi scape asta. Şi oricum n-ar conta, 
pentru că am nevoie de tine, deci o să mergi. 

— Pentru ce ai putea avea nevoie de mine? 

— Bine, dacă o iei aşa, presupun că trebuie să fiu mai clar. 
Am nevoie de tine ca să vezi ce se întâmplă la întâlnire. 

— De ce? Dacă nu e vorba despre o încercare de asasinat 
reuşită, nu vreau să te văd făcând nimic. 

— Întâlnirea, spuse Ahile, e la Islamabad. 

Petra nu mai avu nici o replică isteaţă. Capitala 
Pakistanului. Incredibil. Ce treburi ar putea avea Ahile 
acolo? De ce să vrea s-o ia şi pe ea? 

Plecară cu avionul - ceea ce, desigur, îi reaminti zborul 
plin de evenimente care o adusese în India ca prizonieră a 


lui Ahile. Uşa deschisă - ar fi trebuit oare să sărim amândoi 
şi astfel să-l aduc în mod brutal pe Pământ? 

În timpul zborului, Ahile îi arătă scrisoarea pe care i-o 
trimisese lui Ghaffar Wahabi, „Primul Ministru” al 
Pakistanului - dictatorul militar, bineînţeles... sau Sabia 
Islamului, dacă aşa preferaţi. Scrisoarea era o minunăţie de 
manipulare abilă. Nu i s-ar fi acordat nici o importanţă la 
Islamabad dacă nu ar fi venit de la Hyderabad, statul major 
al armatei indiene. Chiar dacă scrisoarea lui Ahile nu 
spunea de fapt asta, în Pakistan se bănuia că Ahile sosea ca 
trimis neoficial al guvernului indian. 

De câte ori aterizase un avion militar indian la baza 
aeriană de lângă Islamabad? De câte ori soldaţilor indieni în 
uniformă li se permisese să pună piciorul pe pământ 
pakistanez, înarmaţi? Şi totul pentru a aduce un băiat 
belgian şi o fată armeanca să discute cu toţi ofiţerii de rang 
minor hotărâți să-i mintă. 

Un grup de oficiali pakistanezi cu feţe de piatră îi 
conduseră spre o clădire nu departe de locul unde avionul 
lor era realimentat. Înăuntru, la etajul al doilea, ofiţerul cel 
mai mare în grad spuse: 

— Escorta trebuie să rămână afară. 

— Desigur, zise Ahile. Dar asistenta mea intră cu mine. Îmi 
trebuie un martor care să-mi împrospăteze memoria în caz 
de nevoie. 

Soldaţii indieni se aliniară lângă perete, atenţi. Ahile şi 
Petra intrară prin uşa deschisă. 

În încăpere erau doar doi oameni, iar pe unul dintre ei îl 
recunoscu imediat din poze. Cu un gest, acesta le indică 
unde să se aşeze. 

Petra se îndreptă în linişte spre scaunul ei, fără să-şi ia 
ochii de la Ghaffar Wahabi, primul ministru al Pakistanului. 
Se aşeză puţin mai în spate lângă Ahile, aşa cum singurul 
aghiotant pakistanez stătea imediat în dreapta lui Wahabi. 
Era un ofiţer de rang înalt. Cumva, scrisoarea lui Ahile le 
deschisese toate uşile, chiar la vârf. 


Nu aveau nevoie de interpret căci Esenţiala, chiar dacă nu 
era limba lor maternă, o învăţaseră amândoi din copilărie şi 
o vorbeau fără accent. Wahabi părea sceptic şi distant, dar 
cel puţin nu încerca să-i umilească - nu-i făcuseră să 
aştepte, îi poftise el însuşi înăuntru şi nu-l provoca în nici un 
fel pe Ahile. 

— V-am invitat pentru că vreau să aud ce aveţi de spus, 
zise Wahabi. Vă rog să începeţi. 

Petra îşi dorea din toată inima ca Ahile să facă ceva teribil 
de greşit - să zâmbească radios sau să încerce să se 
împăuneze cu propria-i inteligenţă. 

— Domnule, mă tem că la început va părea că vreau să vă 
învăţ istoria Indiei pe dumneavoastră, un savant în 
domeniu. Din cartea dumneavoastră am învăţat tot ce o să 
vă spun. 

— E uşor să-mi citeşti cartea. Ce ai învăţat din ea şi eu nu 
ştiu deja? 

— Pasul următor, zise Ahile. Un pas atât de evident, încât 
am fost uluit că nu l-aţi urmat. 

— Deci e vorba de o recenzie la cartea mea? 

Dar spunând asta zâmbi uşor, îndepărtând urma de 
ostilitate. 

— Mereu şi mereu arătaţi marile realizări ale poporului 
indian, şi cum sunt ele ţinute prea mult în umbră, acoperite, 
ignorate, dispreţuite. Civilizaţia Indusului e tratată drept 
perdantă în comparaţie cu Mesopotamia şi Egiptul şi chiar 
mai târziu apăruta China. Invadatorii arieni şi-au adus 
limba şi religia şi le-au impus poporului indian. Mogulii, 
britanicii, fiecare cu credinţele şi instituţiile sale. Cartea 
dumneavoastră, trebuie să vă spun, e privită cu mult 
respect în cercurile înalte ale guvernului indian, datorită 
modului imparţial în care trataţi religiile aduse în India de 
invadatori. 

Petra ştia că asta nu era doar o flatare fără rost. Pentru un 
învăţat pakistanez, în special unul cu ambiţii politice, a scrie 
o istorie a subcontinentului fără să ridice în slăvi influenţa 


musulmană şi să condamne religia hindu drept primitivă şi 
destructiva era cu adevărat o faptă curajoasă. 

Wahabi ridică mâna. 

— Atunci am scris ca un savant. Acum reprezint vocea 
poporului. Sper că scrierile mele nu v-au condus spre o 
căutare donquijotească a reunificării Indiei. Pakistanul e 
hotărât să rămână pur. 

— Vă rog să nu trageţi concluzii pripite, zise Ahile. Sunt de 
acord că reunificarea e imposibilă. Într-adevăr e un termen 
lipsit de sens. Hinduşii şi musulmanii nu au fost niciodată 
uniţi decât sub opresiune, deci cum ar putea fi reuniți? 

Wahabi aprobă şi aşteptă ca Ahile să continue. 

— Ceea ce am văzut eu în scrierile dumneavoastră este un 
sentiment profund al măreției inerente poporului indian. 
Marile religii s-au născut aici. S-au ridicat mari gânditori 
care au schimbat lumea. Şi totuşi timp de două sute de ani, 
când oamenii s-au gândit la marile puteri India şi Pakistanul 
nu au fost niciodată pe listă. Nici înainte nu fuseseră. Şi 
asta vă înfurie, vă întristează. 

— Sunt mai mult trist decât furios, zise Wahabi, dar ce 
vrei, sunt un om bătrân şi temperamentul meu s-a mai 
domolit. 

— China îşi zăngăne săbiile şi lumea se înfioară, dar abia 
aruncă o privire Indiei. Lumea islamică tremură când 
Irakul, Turcia, Iranul sau Egiptul se apleacă într-o direcţie 
sau alta, totuşi Pakistanul, neclintit în întreaga sa istorie, nu 
este niciodată considerat un lider. De ce? 

— Dacă aş fi ştiut răspunsul, aş fi scris o altfel de carte. 

— Există multe cauze în trecutul îndepărtat, dar toate se 
reduc la un singur lucru. Poporul indian nu a putut 
niciodată să acţioneze unitar. 

— Din nou vorbeşti despre unire. 

— Ba deloc, zise Ahile. Pakistanul nu-şi poate ocupa locul 
său de drept ca lider al lumii musulmane pentru că ori de 
câte ori priveşte spre vest aude în spatele lui paşii apăsaţi ai 


Indiei. lar ea, India, nu-şi poate ocupa locul de lider al 
estului fiindcă ameninţarea Pakistanului pândeşte. 

Petra admiră modul abil în care Ahile făcea ca pronumele 
alese să pară accidentale, necalculate - India femeia, 
Pakistan bărbatul. 

— Spiritul divin e mai acasă în India şi Pakistan decât 
oriunde altundeva. Nu e o întâmplare că marile religii s-au 
născut aici sau şi-au găsit aici forma cea mai pură. Dar 
Pakistanul împiedică măreţia Indiei în est, iar India 
împiedică Pakistanul să devină mare în vest. 

— Adevărat, dar insolubil, zise Wahabi. 

— Nu chiar. Să vă reamintesc o altă bucăţică de istorie, cu 
numai câţiva ani înainte de crearea statului Pakistan, în 
Europa se înfruntau două mari naţiuni -Rusia lui Stalin şi 
Germania lui Hitler. Aceşti doi conducători erau nişte 
monştri. Dar au văzut că duşmănia dintre ei îi legase unul 
de celălalt. Niciunul nu putea realiza nimic atâta timp cât 
celălalt ameninţa să profite de cea mai mică greşeală. 

— Compari India şi Pakistanul cu Hitler şi Stalin? 

— Deloc, pentru că până acum India şi Pakistanul au dat 
dovadă de mai puţină rațiune şi mai puţin autocontrol decât 
acei monştri. 

Wahabi se întoarse spre aghiotantul său. 

— Ca de obicei, India a găsit un nou mod de a ne insulta. 

Aghiotantul se sculă de pe scaun şi-l ajută să se ridice. 

— Domnule, credeam că sunteţi un om înţelept, zise Ahile. 
Nu e nimeni aici care să vă vadă pozând. Nimeni care să 
citeze ceea ce am spus. Nu aveţi nimic de pierdut 
ascultându-mă, şi numai de pierdut plecând. 

Petra fu uluită să-l audă pe Ahile vorbind atât de tăios. Nu 
cumva ducea prea departe abordarea lui nelinguşitoare? 
Orice persoană normală şi-ar fi cerut scuze pentru 
nefericita comparaţie cu Hitler şi Stalin. Dar nu şi Ahile. Ei 
bine, de data asta chiar mersese prea departe. Dacă 
această întâlnire eşua, atunci toată strategia lui s-ar fi 


prăbuşit, iar tensiunea sub care se afla îl condusese la un 
pas greşit. 

Wahabi nu se reaşeză. 

— Spune ce ai de spus, dar repede. 

— Hitler şi Stalin şi-au trimis miniştrii de externe, 
Ribbentrop şi Molotov şi, în ciuda învinuirilor groaznice pe 
care şi le-au aruncat unul altuia, au semnat un pact de 
neagresiune prin care au împărţit Polonia între ei. E 
adevărat că după câţiva ani Hitler a abrogat acest pact, 
ceea ce a dus la milioane de morţi şi în final la căderea lui 
Hitler, dar asta este irelevant în situaţia de faţă, pentru că 
spre deosebire de Hitler şi Stalin, dumneavoastră şi 
Chapekar sunteţi oameni de onoare -amândoi îl serviţi pe 
Dumnezeu cu credinţă. 

— Să spui că Chapekar şi cu mine îl servim amândoi pe 
Dumnezeu este o blasfemie fie pentru unul, fie pentru 
celălalt, dacă nu pentru ambii, zise Wahabi. 

— Dumnezeu iubeşte acest pământ şi a dat măreție 
poporului indian, spuse Ahile - cu atâta patimă încât dacă 
Petra nu l-ar fi cunoscut, ar fi putut crede că e credincios. 
Chiar sunteţi convins că a fost voinţa lui Dumnezeu ca atât 
Pakistanul, cât şi India să rămână în obscuritate şi 
slăbiciune, numai din cauză că indienii nu au înţeles încă 
voinţa lui Allah? 

— Nu mă interesează ce spun ateii şi nebunii despre 
voinţa lui Allah. 

Bravo, gândi Petra. 

— Nici pe mine, replică Ahile. Dar să vă spun ceva. Dacă 
dumneavoastră şi Chapekar aţi semna un pact, nu de unire, 
ci de neagresiune, v-aţi putea împărţi Asia. Iar dacă peste 
zece ani va fi pace între cele două naţiuni indiene, atunci 
hinduşii nu vor fi mândri de musulmani, iar musulmanii de 
hinduşi? Nu va fi oare atunci posibil ca hinduşii să asculte 
învăţăturile Coranului, nu ca o carte a dușmanului lor de 
moarte, ci ca o carte a prietenilor lor indieni, care împart cu 
India conducerea Asiei? Dacă nu vă place exemplul cu 


Hitler şi Stalin, atunci uitaţi-vă la Portugalia şi Spania, 
colonialişti ambiţioşi care au împărţit Peninsula Iberică. 
Portugalia, la vest, era mai mică şi mai slabă - dar şi 
exploratorul cutezător care a străbătut mările. Spania a 
trimis un singur explorator, şi acesta italian -dar a 
descoperit o lume nouă. 

Petra văzu din nou linguşeala subtilă funcţionând. Fără s-o 
spună direct, Ahile legase Portugalia - națiunea mai slabă, 
dar mai curajoasă - de Pakistan, iar națiunea care prevalase 
datorită norocului chior de India. 

— Ar fi putut să pornească un război şi să se distrugă una 
pe alta sau să se slăbească reciproc până la pierderea 
speranţei. în loc de asta l-au ascultat pe Papă, care a tras o 
linie pe pământ şi a dat ceea ce se afla la est de ea 
Portugaliei şi tot ceea ce se afla la vest Spaniei. Trageţi linia 
dumneavoastră pe pământ, Ghaffar Wahabi. Declaraţi că nu 
veţi porni la război împotriva măreţului popor indian care 
încă nu a auzit cuvântul lui Allah, în schimb veţi arăta lumii 
întregi exemplul strălucitor al purității Pakistanului. Între 
timp, Tikal Chapekar va uni Asia de Est sub conducere 
indiană, ceea ce îşi doreau de foarte mult timp. Apoi, în anii 
fericiţi în care poporul hindus se va apleca asupra Cărţii, 
Islamul se va răspândi dintr-o răsuflare de la New Delhi la 
Hanoi. 

Wahabi se aşeză uşor la loc pe scaun. 

Ahile nu spuse nimic. 

— Hanoi, zise Wahabi. De ce nu Beijing? 

— În ziua în care indienii musulmani din Pakistan vor 
deveni paznicii oraşului sfânt, hinduşii îşi vor putea imagina 
că vor intra în oraşul interzis. 

Wahabi râse. 

— Eşti imoral. 

— Sunt, admise Ahile. Dar am dreptate. în toate privinţele. 
Pentru că în această direcţie arăta şi cartea 
dumneavoastră. Asta era concluzia evidentă, dar numai în 


cazul în care India şi Pakistanul ar fi fost binecuvântate, în 
acelaşi timp, cu lideri atât de curajoşi şi vizionari. 

— Şi ce importanţă are asta pentru tine? 

— Visez pacea pe Pământ. 

— Şi din cauza asta încurajezi India şi Pakistanul să 
pornească la război? 

— Vă încurajez să cădeţi de acord să nu vă războiţi unii cu 
alţii. 

— Crezi că Iranul va accepta liniştit conducerea 
Pakistanului? Crezi că turcii ne vor primi cu braţele 
deschise? Va trebui să creăm această unitate prin cuceriri. 

— Dar o veţi crea, zise Ahile. Iar când Islamul va fi unit sub 
conducere indiană, nu veţi mai fi umiliţi de alte naţiuni. O 
singură mare naţiune musulmană, o singură mare naţiune 
hindusă, trăind în pace unii cu alţii şi prea puternici pentru 
ca alte naţiuni să îndrăznească să vă atace. Astfel va veni 
pacea pe Pământ. Prin voinţa lui Dumnezeu. 

— Inshallah, răspunse Wahabi. Dar acum e momentul să 
aflu prin a cui autoritate spui aceste lucruri. Nu ai o funcţie 
în India. De unde să ştiu că nu ai fost trimis să mă adormi în 
timp ce armata indiană se adună în vederea încă unui atac 
neprovocat? 

Petra se întreba dacă Ahile plănuise să-l facă pe Wahabi să 
spună ceva calculat exact pentru a-i oferi momentul 
dramatic perfect sau fusese doar noroc. Căci unicul răspuns 
al lui Ahile fu să scoată o foaie de hârtie, având în partea de 
jos o mică semnătură cu cerneală albastră. 

— Ce-i asta? întrebă Wahabi. 

— Autorizarea mea, zise Ahile. 

Îi înmâna hârtia Petrei. Ea se ridică şi o duse în mijlocul 
camerei, unde aghiotantul lui Wahabi o luă din mâna ei. 

Wahabi o citi atent, scuturând din cap. 

— A semnat aşa ceva? 

— Nu numai că a semnat. Întrebaţi echipa care 
supraveghează satelitul ce face armata indiană chiar în 
timp ce noi vorbim. 


— Se retrag de la frontieră? 

— Cineva trebuia să fie primul care să-şi arate încrederea. 
Este ocazia pe care aţi aşteptat-o dumneavoastră şi toţi 
predecesorii dumneavoastră. Armata indiană se retrage. 
Puteţi trimite trupe acolo. Puteţi transforma acest gest de 
pace într-o baie de sânge. Sau puteţi da ordin ca trupele să 
fie mutate spre vest şi nord. Iranul aşteaptă să le arătaţi 
puritatea Islamului. Califatul de la Istanbul aşteaptă să-l 
eliberaţi din lanţurile seculare ale guvernării turceşti. în 
spate nu-i veţi avea decât pe fraţii indieni, dorindu-vă 
succes în a arăta tuturor măreţia acestui pământ ales de 
Dumnezeu, în sfârşit gata să se ridice. 

— Păstrează-ţi discursul, zise Wahabi. Înţelegi că trebuie 
să verific dacă semnătura e originală şi dacă trupele 
indiene se mişcă în direcţia în care spui tu. 

— Faceţi ceea ce e nevoie. Eu mă voi întoarce în India. 

— Fără să aştepţi răspunsul meu? 

— Nu v-am pus nici o întrebare, zise Ahile. Tikal Chapekar 
a pus această întrebare, şi lui trebuie să-i daţi răspunsul. Eu 
nu sunt decât mesagerul. 

Spunând asta, Ahile se ridică în picioare. Petra, de 
asemenea. Ahile păşi curajos spre Wahabi şi-i întinse mâna. 
— Sper că mă veţi ierta, dar n-aş suporta să mă întorc în 
India fără să pot spune că mâna lui Ghaffar Wahabi a atins- 

opea mea. 

Wahabi strânse mâna lui Ahile. 

— Străin băgăcios, zise, dar ochii îi sclipeau, şi Ahile îi 
zâmbi drept răspuns. 

Oare reuşiseră? se întreba Petra. Molotov şi Ribbentrop 
trebuiseră să negocieze săptămâni întregi, nu-i aşa? Ahile o 
făcuse dintr-o singură întâlnire. 

Care erau cuvintele magice? 

Dar pe când ieşeau din încăpere, din nou escortaţi de cei 
patru soldaţi indieni care veniseră cu ei - gărzile ei - Petra 
îşi dădu seama că nu existaseră cuvinte magice. Pur şi 
simplu Ahile îi studiase pe ambii conducători şi le 


recunoscuse ambițiile, dorinţa arzătoare de măreție. Le 
spusese ceea ce voiau cel mai mult să audă. Le adusese 
pacea după care tânjeau în secret. 

Ea nu fusese de faţă la întâlnirea cu Chapekar care îi 
adusese lui Ahile semnarea pactului de neagresiune şi 
promisiunea de a retragere, dar şi-o putea imagina. 
„Domnia voastră trebuie să faceţi primul gest” spusese 
probabil Ahile. „E adevărat că musulmanii ar putea profita, 
ar putea ataca. Dar aveţi cea mai mare armată din lume şi 
guvernaţi cel mai grozav popor. Lăsaţi-i să atace, veţi 
absorbi lovitura apoi vă veţi năpusti peste ei ca apa peste 
un dig. Şi nimeni nu vă va critica pentru că nu aţi oferit 
păcii o şansă.” 

lar acum lovea în plin. Planurile pe care le concepuse ea 
pentru invazia Birmaniei şi Thailandei nu fuseseră doar 
aiureli. Urmau să fie folosite. Ale ei sau ale altcuiva. Va 
începe să curgă sânge. Ahile îşi va avea războiul. 

Nu mi-am sabotat planurile, îşi dădu seama. Am fost atât 
de sigură că nu vor fi folosite încât nu m-am mai ostenit să 
includ puncte slabe. Ar putea chiar să funcţioneze. 

Ce am făcut? 

Acum înţelese de ce Ahile o adusese şi pe ea. Voia să se 
laude în faţa ei, bineînţeles - dintr-un motiv oarecare, el 
simţea nevoia de a avea martori atunci când triumfa. Dar 
era mai mult decât atât. Voia de asemenea să-i arunce în 
faţă faptul că va face de fapt ceea ce ea spusese de atâtea 
ori că este imposibil. 

Cel mai râu era să descopere că spera ca planurile ei să fie 
folosite, nu pentru că ar fi vrut ca Ahile să câştige războiul, 
ci pentru a-i împunge pe ceilalţi puşti de la Şcoala de Luptă 
care îşi bătuseră joc de planurile ei fără milă. 

Trebuie să-i dau cumva de ştire lui Bean. Trebuie să-l 
avertizez, ca le să poată comunica guvernelor Birmaniei şi 
Thailandei. Trebuie să fac ceva să-mi subminez propriile 
planuri de atac, altfel distrugerile vor apăsa pe umerii mei. 


Îl privi pe Ahile, care moţăia în scaunul lui, nepăsător la 
pământul care defila pe sub ei în drumul de întoarcere spre 
locul de unde va începe războiul lui de cucerire. Dacă ar fi 
putut elimina din ecuaţie crimele lui, ar fi fost un băiat 
remarcabil. Fusese dat afară din Şcoala de Luptă cu 
eticheta de „psihopat”, şi totuşi reuşise să determine nu 
unul, ci trei guverne importante ale lumii să-i accepte 
ofertele. 

Am fost martoră la cel mai recent triumf al său, şi tot nu 
sunt sigură cum l-a realizat. 

Îşi aminti o poveste din copilărie, despre Adam şi Eva în 
grădina Raiului, şi despre şarpele vorbitor. De mică spusese 
- spre consternarea familiei - ce idioată a fost Eva, să 
creadă un şarpe? Dar acum înţelegea, căci auzise vocea 
şarpelui şi privise cum un om înţelept şi puternic căzuse 
sub vraja lui. 

Mănâncă fructul şi vei avea tot ce-ţi doreşte inima. Nu e 
ceva rău, e nobil şi bun. Vei fi ridicat în slăvi pentru asta. 

Şi e delicios. 

13. 

AVERTISMENTE 

7b: Carlottaagape(Qvatican.net/orders/sisters/ind From: 
Graff % bonpassage (O colmin. gov Re: Găsit? 

Cred că am găsit-o pe Petra. Un prieten bun din Islamabad 
care cunoaşte interesul meu îmi spune că un convoi ciudat 
dinspre New Delhi a venit ieri la o scurtă întâlnire cu 
Wahabi - un adolescent care nu putea fi decât Ahile; şi o 
adolescentă despre care nu a dat nici o descriere. Petra? Mi 
se pare posibil. 

Bean trebuie să ştie ce am aflat. în primul rând, prietenii 
mi-au spus că acea întâlnire a fost urmată imediat de ordine 
date soldaţilor pakistanezi să se retragă de la graniţa cu 
India. Legând asta de deja observatele eliberări ale 
frontierei de către indieni, cred că asistăm la ceva imposibil 
- după două secole de război intermitent, dar cronic, o 
tentativă reală de pace. Şi se pare că a fost făcută cu 


ajutorul lui Ahile. (Deoarece atât de mulţi colonişti sunt 
indieni, sunt persoane în ministerul meu care se tem că o 
pace pe subcontinent ne-arpune în pericol munca!) 

În al doilea rând, faptul că Ahile a luat-o pe Petra în 
această misiune sensibilă înseamnă că nu este inclusă 
contra voinţei ei în proiectele lui. Întrucât în Rusia Vlad a 
fost de asemenea atras să lucreze cu Ahile, deşi pentru 
scurt timp, nu este imposibil ca şi o sceptică înrăită ca Petra 
să fi fost convinsă în timp ce se afla în captivitate. Bean 
trebuie să fie conştient de această posibilitate, căci ar putea 
spera să salveze pe cineva care nu vrea să fie salvat. 

În al treilea rând, spune-i lui Bean că îmi pot face relaţii la 
Hyderabad, printre foştii elevi ai Şcolii de Luptă care au 
funcţii la Statul-Major indian. Nu le voi cere să-şi 
compromită loialitatea faţă de ţara lor, dar îi voi întreba 
despre Petra şi-i dacă au văzut sau au auzit ceva. Cred că 
prieteniile din fosta şcoală ar putea depăşi în acest caz 
secretele motivate patriotic. 

Mica forţă de atac era tot ce îşi putea dori Bean. Nu erau 
soldaţi de elită în sensul în care fuseseră elevii Şcolii de 
Luptă - nu erau selectaţi pentru calităţile de comandanţi. 
Dar într-un fel asta îi făcea mai uşor de pregătit. Nu făceau 
în mod constant analize şi presupuneri, în Şcoala de Luptă 
mulţi soldaţi încercau mereu să iasă în evidenţă pentru a le 
creşte reputaţia în şcoală - comandanții trebuiau tot timpul 
să-i determine pe soldaţi să se concentreze asupra ţelului 
principal al armatei. 

Bean ştia din studiile sale că în armatele adevărate 
contrariul era o problemă mai des întâlnită - soldaţii se 
străduiau să nu se remarce cu nimic sau să nu înveţe prea 
repede, de teamă să nu fie catalogaţi drept linguşitori sau 
parveniţi de către camarazii lor. Dar leacul pentru ambele 
probleme era acelaşi. Bean muncea din greu pentru a-şi 
dovedi reputaţia de judecător aspru, dar cinstit. 

Nu avea favoriţi, nu-şi făcuse prieteni, dar întotdeauna 
observa o performanţă şi o comenta. Laudele lui nu erau 


totuşi exuberante. De obicei pomenea numai faptul în faţa 
celorlalţi. „Sergent, echipa ta nu face nici o greşeală.” Doar 
când era vorba de o realizare excepţională o lăuda explicit, 
şi atunci numai cu un lapidar „Bravo.” 

După cum se aştepta, raritatea laudelor sale ca şi 
onestitatea lor le făcu extrem de valoroase în cadrul forţei 
de atac. Soldaţii care făceau treabă bună nu se bucurau de 
privilegii speciale şi nu căpătau mai multă autoritate, deci 
nu provocau resentimente celorlalţi. Laudele nu erau 
exuberante, deci nu-i făceau să se simtă jenaţi. În schimb, 
erau admiraţi şi imitaţi de ceilalţi. Atenţia acordată de 
soldaţi deveni răsplata recunoaşterii lor de către Bean. 

Asta era adevărata putere. Dictonul lui Frederic cel Mare 
conform căruia soldaţii trebuie să se teamă de ofiţerii lor 
mai mult decât de duşman era stupid. Soldaţii trebuiau să 
fie convinşi că sunt respectaţi de ofiţeri şi să preţuiască 
acest respect mai mult decât însăşi viaţa lor. Mai mult, 
trebuiau să ştie că respectul ofiţerilor era justificat - că într- 
adevăr erau soldaţi atât de buni pe cât credeau ofiţerii lor. 

La Şcoala de Luptă, Bean folosise puşinul timp cât fusese 
la comanda unei armate pentru a se autoinstrui -îşi 
condusese de fiecare dată oamenii spre înfrângere pentru 
că fusese mai interesat să înveţe tot ce putea învăţa decât 
să adune puncte. Asta fusese demoralizant pentru soldaţii 
săi, dar lui nu-i pasase - ştia că nu va sta mult timp cu ei şi 
că timpul petrecut la Şcoala de Luptă era pe sfârşite. Însă 
aici, în Thailanda, ştia că luptele care vor veni vor fi reale, 
mizele importante, că se vor pune la bătaie vieţile soldaţilor. 
Scopul era victoria, nu informaţia. lar în spatele acestui 
motiv evident se ascundea unul mai profund. La un moment 
dat, în războiul care va urma - sau chiar înainte, dacă avea 
noroc - va folosi o parte din această forţă de atac pentru a 
face o îndrăzneață tentativă de salvare, probabil undeva în 
interiorul Indiei. Nu trebuia să tolereze nici o eroare. O va 
scoate pe Petra de acolo. Va reuşi. 


Trudea la fel de mult ca oricare dintre oamenii lui. Scotea 
în evidenţă faptul că se antrenează alături de ei - un copil 
care face toate exerciţiile pe care le fac bărbaţii. Alerga cu 
ei, iar dacă raniţa sa era mai uşoară era numai din cauză că 
el avea nevoie să transporte mai puţine calorii pentru a 
supravieţui. Avea de cărat arme mai mici, mai uşoare, dar 
nimeni nu-l invidia pentru asta - în plus, vedeau că 
gloanţele lui atingeau ţinta la fel de des ca ale lor. Nimic din 
ceea ce le cerea să facă nu ezita să facă el însuşi. lar când 
nu era la fel de bun ca oamenii lui, nu-şi făcea scrupule şi se 
ducea la cel mai bun dintre ei pentru a-i cere părerea şi 
sfatul, pe care apoi îl urma. 

De aşa ceva nu se mai auzise - un comandant să-şi permită 
să rişte să apară nepriceput sau slab în faţa oamenilor lui. 
Nici Bean n-ar fi făcut-o, căci de obicei beneficiile nu 
justificau riscurile. Totuşi, el plănuia să meargă împreună 
cu ei în misiuni dificile, iar antrenamentul lui de până acum 
fusese teoretic şi centrat pe jocuri. Trebuia să devină 
soldat, ca să poată fi capabil să se descurce cu problemele 
şi urgenţele apărute în timpul operaţiunilor, să poată ţină 
pasul cu ei, şi de ce nu, la nevoie, chiar să li se alăture în 
luptă. 

La început, datorită vârstei şi staturii lui mici, unii dintre 
soldaţi încercaseră să facă lucrurile mai uşoare pentru el. 
Refuzul lui fusese calm, dar ferm. „Trebuie să învăţ şi eu 
asta” spusese, şi cu asta încheiase discuţia. Normal, soldaţii 
îl urmăriseră din ce în ce mai atenţi, să vadă cum făcea faţă 
standardelor din ce în ce mai înalte pe care le stabilea 
pentru ei. Îl văzură solicitându-şi trupul la maxim. Văzură 
cum nu se dădea înapoi de la nimic, cum parcurgea 
noroaiele unor trasee mai înguste decât ale celorlalţi, cum 
trecea peste obstacole la fel de înalte ca ale celorlalţi, 
văzură că nu avea hrană mai bună şi nu dormea pe altceva 
în afară de un petic de pământ pe terenul de manevre. 

Nu-şi dădeau seama cât de mult modelase această forţă de 
atac după modelul armatelor din Şcoala de Luptă. Pe cei 


două sute de oameni îi diviza în cinci companii de câte 
patruzeci. Fiecare companie, ca armata lui Ender, era 
împărţită în cinci plutoane de câte opt oameni. Fiecare 
pluton trebuia să fie capabil să îndeplinească operaţiuni pe 
cont propriu; fiecare companie trebuia să fie capabilă să 
acţioneze complet independent. În acelaşi timp, se asigură 
că soldaţii devin buni observatori, şi îi antrena să vadă 
genul de lucruri pe care era nevoie să le vadă. 

— Voi sunteţi ochii mei, spuse. Trebuie să vedeţi şi ceea ce 
caut eu şi ceea ce aţi căuta voi. Vă voi spune întotdeauna ce 
plănuiesc şi de ce, ca să ştiţi când apare o problemă pe care 
eu nu am anticipat-o şi ar putea să-mi schimbe planul. După 
aceea să vă asiguraţi că am aflat şi eu. Cele mai bune şanse 
ale mele de a vă păstra pe toţi în viaţă înseamnă ca eu să 
ştiu tot ce e în mintea voastră în timpul luptei, iar cele mai 
bune şanse ale voastre de a rămâne în viaţă înseamnă să 
ştiţi tot ce e în mintea mea. 

Desigur, ştia că nu le poate spune totul. Fără îndoială şi ei 
înțelegeau asta. Dar pierdu excesiv de mult timp, după 
standardele doctrinei militare, explicându-le oamenilor 
motivele din spatele ordinelor sale, şi se aştepta ca şi 
comandanții de companii şi plutoane să facă la fel cu 
oamenii lor. 

— În acest fel, atunci când vi se va da un ordin fără sens, 
veţi şti că nu a fost timp pentru explicaţii, că trebuie să 
acţionaţi imediat - dar că există un motiv întemeiat, care v- 
ar fi fost spus dacă s-ar fi putut. 

Odată, când Suriyawong veni să urmărească pregătirea 
trupelor, îl întrebă pe Bean dacă aşa recomanda să fie 
antrenați soldaţii în întreaga armată. 

— Nici o şansă, răspunse Bean. 

— Dacă funcţionează aici, de ce n-ar funcţiona peste tot? 

— De obicei nu e nevoie şi nici nu există timpul necesar. 

— Dar tu cum poţi? 

— Aceşti soldaţi vor fi chemaţi să îndeplinească 
imposibilul. Nu vor fi trimişi să ocupe o poziţie sau ca 


avangardă împotriva inamicului. Vor face lucruri dificile şi 
complicate chiar sub ochii duşmanului, iar circumstanţele 
nu le vor permite să se întoarcă să primească noi 
instrucţiuni, ci vor trebui să se adapteze şi să reuşească. 
Aşa ceva ar fi imposibil dacă ei nu ar înţelege scopul din 
spatele ordinelor. Vor trebui să ştie exact cum gândesc 
comandanții lor pentru ca încrederea în ei să fie totală - şi 
astfel să poată suplini inevitabilele slăbiciuni ale 
comandanților. 

— Slăbiciunile tale? 

— Greu de crezut, Suriyawong, dar da, am şi eu slăbiciuni. 

Cu asta obţinu un uşor surâs de la Morocănos - un premiu 
rar. 

— E dureros să creşti? întrebă Suriyawong. 

Bean privi în jos spre glezne. Deja îşi făcuse uniforme noi 
de două ori, şi era timpul pentru o a treia. Acum era 
aproape la fel de înalt cum fusese Suriyawong atunci când 
Bean sosise la Bangkok, acum o jumătate de an. Creşterea 
nu-i provoca dureri. Dar îl îngrijora, deoarece nu părea 
asociată cu nici un alt semn de pubertate. De ce, după 
atâţia ani în care fusese sub dimensiunile normale, trupul 
său devenise aşa de hotărât să recupereze? 

Nu experimenta niciuna dintre problemele adolescenţei - 
nici lipsa de graţie datorată membrelor bălăngănindu-se 
mai lungi decât erau obişnuite, nici năvala hormonilor care 
întunecau judecata şi distrăgeau atenţia. Aşa că dacă ar fi 
crescut îndeajuns ca să poată purta arme mai bune, nu 
putea fi decât un avantaj. 

— Sper să ajung cândva un bărbat frumos ca tine, zise 
Bean. 

Suriyawong mormâi. Ştia că Morocănosul va lua asta 
drept o glumă. Mai ştia şi că, undeva în adâncul conştiinţei 
sale, Suriyawong o va lua drept un adevăr, căci oamenii 
întotdeauna aşa fac. Era important ca Suriyawong să fie 
constant reasigurat că Bean îi respecta poziţia şi nu va face 
nimic ca s-o submineze. 


Asta fusese cu luni în urmă, iar Bean era acum capabil să-i 
ofere lui Suriyawong o listă lungă cu posibilele misiuni 
pentru care oamenii lui fuseseră antrenați şi le puteau 
îndeplini în orice moment. Era o declaraţie că totul e 
pregătit. 

Apoi veni scrisoarea de la Graff. Carlotta i-o trimisese 
imediat ce o primise. Petra trăia. Se afla probabil cu Ahile la 
Hyderabad. 

Bean îl informă imediat pe Suriyawong că o sursă de 
spionaj a unui prieten confirmase un aparent pact de 
neagresiune între India şi Pakistan şi o retragere a trupelor 
de la frontiera comună - împreună cu opinia sa că acest 
fapt garanta invazia Birmaniei în următoarele trei 
săptămâni. 

În ceea ce privea celălalt subiect al scrisorii, presupunerea 
lui Graff că Petra ar fi putut adera la cauza lui Ahile, acesta 
era desigur absurd - dacă Graft credea aşa ceva, n-o 
cunoştea pe Petra. Ceea ce îl alarma pe Bean era că ea 
fusese atât de neutralizată, încât părea a fi de partea lui 
Ahile. Era o fată care întotdeauna spunea ceea ce gândeşte, 
indiferent câte necazuri ar fi atras asupra ei. Dacă tăcea, 
însemna că era disperată. 

Oare primeşte mesajele mele? O fi izolat-o Ahile atât de 
mult de orice informaţie încât nici nu mai navighează pe 
net? Asta ar explica incapacitatea ei de a răspunde. Totuşi, 
Petra era obişnuită să fie se descurce singură. lăcerea ei 
nu se explica. 

Era probabil propria ei strategie. Tăcere, pentru ca Ahile 
să uite cât de mult îl ura. Deşi până acum trebuia să-l fi 
cunoscut îndeajuns ca să ştie că el nu uită niciodată nimic. 
Tăcere, pentru a evita o izolare şi mai serioasă - asta era 
posibil. Chiar şi Petra ar fi putut să-şi ţină gura dacă de 
fiecare dată când vorbea i s-ar fi tăiat din ce în ce mai multe 
informaţii şi oportunităţi. 

În final, totuşi Bean trebui să ia în considerare şi 
posibilitatea ca Graff să aibă dreptate. Petra era umană. Se 


temea de moarte ca orice alt om. Şi dacă într-adevăr fusese 
martoră la asasinarea celor doi gardieni în Rusia, şi dacă 
Ahile comisese crimele cu propriile mâini -ceea ce Bean 
considera posibil - atunci Petra înfrunta ceva ce nu mai 
înfruntase înainte. Putea să le vorbească unor comandanţi 
idioţi sau profesorilor de la Şcoala de Luptă pentru că cel 
mai rău lucru care se putea întâmpla era să fie mustrată. 
Cu Ahile, trebuia să se teamă de moarte. 

Iar Bean ştia că teama de moarte schimbă modul în care o 
persoană vede lumea. Îşi petrecuse primii ani din viaţă sub 
presiunea constantă a acestei temeri. Mai mult, petrecuse 
mult timp supus tocmai puterii lui Ahile. Chiar dacă nu 
uitase niciodată ce pericol reprezintă Ahile, chiar şi Bean 
ajunsese să creadă că Ahile nu e un tip chiar aşa de rău, că 
de fapt e un lider bun care face lucruri curajoase şi 
îndrăzneţe pentru „familia” lui de orfani ai străzii. Bean îl 
admirase şi învățase de la el -până în momentul în care 
Ahile o ucisese pe Poke. 

Petra, temându-se de Ahile, supusă puterii lui, era nevoită 
să-l supravegheze îndeaproape pentru a supravieţui. Şi 
privindu-l, ar putea ajunge să-l admire. Este o trăsătură 
comună primatelor să devină supuse şi chiar să-i venereze 
pe cei care au puterea să le ia viaţa. Chiar dacă ea se 
opunea unor asemenea sentimente, ele existau. 

Dar ea se va trezi şi se va elibera de sub puterea lor. Eu 
aşa am făcut. O va face şi ea. Chiar dacă Graff are dreptate, 
şi Petra a devenit într-un fel discipolul lui Ahile, se va 
întoarce împotriva lui imediat ce o voi elibera. Totuşi, faptul 
rămânea - trebuia să fie pregătit s-o scoată de acolo chiar 
dacă ea ar opune rezistenţă sau ar încerca să-l trădeze. 

Adăugă pistoale cu săgeți şi droguri care neutralizează 
voinţa la arsenalul şi pregătirea armatei sale. 

Normal, era nevoie de date mai precise decât avea pentru 
a pune la cale o operaţiune de salvare. Îi scrise lui Peter, 
rugându-l să folosească unele dintre vechile contacte în 
SUA ale lui Demostene ca să obţină informaţii despre 


Hyderabad. Bean nu avea alte resurse în afară de acestea 
care să poată fi utilizate fără să-şi trădeze poziţia. Fiindcă 
lui Suriyawong sigur nu-i putea cere informaţii despre 
Hyderabad. Chiar dacă Suriyawong era binedispus - şi îi 
împărtăşise în ultima vreme mai multe informaţii lui Bean - 
nu-i putea explica la ce-i trebuiesc datele despre înaltul 
comandament militar indian de la Hyderabad. 

Abia după câteva zile de aşteptare, în timp ce se antrena 
alături de oamenii săi în utilizarea săgeţilor şi drogurilor, 
Bean îşi dădu seama de o altă implicaţie importantă a 
faptului că Petra ar putea într-adevăr să coopereze cu 
Ahile. Niciuna dintre strategiile lor nu era aplicabilă tipului 
de campanie pe care ar fi putut-o organiza Petra. 

Ceru o întâlnire atât cu Suriyawong, cât şi cu Chakri. După 
ce atâtea luni nu văzuse faţa lui Chakri, fu surprins că 
întrevederea îi fu acordată - şi fără întârziere. Făcuse 
cererea când se trezise, la cinci dimineaţa. La şapte se afla 
în biroul lui Chakri, cu Suriyawong alături de el. 

Suriyawong abia avu timp să şoptească, iritat, cuvintele 
„Ce înseamnă asta?” înainte ca Chakri să înceapă discuţia. 

— Ce înseamnă asta? zise Chakri. Îi zâmbi lui Suriyawong; 
ştia că repeta întrebarea lui. Dar Bean mai ştia şi că era un 
zâmbet zeflemitor. La urma urmelor, nu-l puteai controla pe 
puştiul ăsta grec. 

— “Tocmai am aflat nişte informaţii pe care trebuie să le 
cunoaşteţi amândoi, spuse Bean; desigur, acest lucru 
implica faptul că Suriyawong ar putea să nu-şi dea seama 
de importanţa informaţiilor, astfel încât Bean trebuia să le 
prezinte direct lui Chakri Naresuan. N-am vrut să fiu lipsit 
de respect. Doar că trebuie să aflaţi imediat. 

— Ce informaţii ai putea avea, zise Chakri Naresuan, pe 
care noi să nu le cunoaştem deja? 

— Ceva ce am aflat de la un prieten cu relaţii importante. 
Toate presupunerile noastre s-au bazat pe ideea că armata 
indiană va folosi strategia evidentă - să cotropească 
Birmania şi Thailanda cu armate imense. Dar tocmai am 


aflat că Petra Arkanian, una dintre tovarăşele lui Ender 
Wiggin, ar putea lucra cu armata Indiei. N-am crezut 
niciodată că ar putea colabora cu Ahile, dar posibilitatea 
există. lar dacă ea dirijează campania, nu vom avea deloc 
un potop de soldaţi. 

— Interesant. Ce strategie ar aplica ea? 

— Tot o copleşire numerică, dar nu cu armate masive. Vor 
avea loc raiduri, incursiuni ale unor forţe mici, fiecare 
menită să atace, să vă distragă atenţia, apoi să dispară. Nici 
măcar nu vor fi nevoiţi să se retragă. Ar sta pe mare până s- 
ar putea regrupa. Fiecare dintre ele ar putea fi uşor 
învinsă, doar că nu aţi avea pe cine învinge. Până când am 
ajunge la locul atacului ar dispărea. Fără linii de 
aprovizionare. Fără puncte vulnerabile, doar atacuri după 
atacuri până când n-am mai putea reacţiona la toate. Apoi, 
atacurile vor deveni mai puternice. Când am ajunge acolo, 
cu forţele noastre slăbite, inamicul ne-ar aştepta. Ar 
distruge trupă după trupă. 

Chakri privi spre Suriyawong. 

— Ceea ce spune Borommakot este posibil, zise 
Suriyawong. Ar putea urma mereu această strategie. Nu le- 
am face niciodată vreo pagubă, pentru că ei au o rezervă 
infinită de trupe şi riscă puţin la fiecare atac. Dar fiecare 
pierdere pe care am suferi-o noi ar fi de neînlocuit, iar 
fiecare retragere le-ar oferi noi baze. 

— De ce să nu se fi gândit şi singur acest Ahile la o 
asemenea strategie? întrebă Chakri. Se spune că e un băiat 
foarte inteligent. 

— E o strategie precaută, zise Bean. Una care risipeşte 
foarte puţin vieţile soldaţilor. Şi e lentă. 

— Iar Ahile nu e niciodată atent la vieţile soldaţilor lui? 

Bean se gândi la zilele petrecute în „familia” lui Ahile pe 
străzile din Rotterdam. De fapt, Ahile avea grijă de vieţile 
celorlalţi copii. Se străduia din greu ca să fie sigur că nu se 
expuneau riscurilor. Dar asta era din cauză că puterea sa 
depindea în mod absolut de păstrarea tuturor copiilor 


alături de el. Dacă vreunul dintre copii ar fi fost rănit, 
ceilalţi ar fi plecat. Cu armata indiană nu era aceeaşi 
situaţie. Ahile i-ar risipi ca pe frunzele de toamnă. 

Numai că scopul lui Ahile nu era să guverneze India, ci să 
guverneze lumea. Deci era important să-şi câştige o 
reputaţie de conducător eficient. Să pară că preţuieşte 
vieţile oamenilor săi. 

— Este câteodată, când îi convine, spuse Bean. De asta ar 
aplica un astfel de plan, dacă Petra i l-ar propune. 

— Deci ce ar însemna, zise Chakri, dacă ţi-aş spune că 
atacul împotriva Birmaniei tocmai a fost lansat, şi e vorba 
de un asalt frontal masiv a unei forţe indiene enorme, aşa 
cum ai indicat tu în primul tău memoriu? 

Bean fu uluit. Deja? Aparentul pact de neagresiune dintre 
India şi Pakistan era vechi doar de câteva zile. Nu puteau 
să-şi fi grupat forţele atât de repede. 

Bean fu surprins să constate că nici Suriyawong nu ştia că 
începuse războiul. 

— A fost o campanie extrem de bine planificată, spuse 
Chakri. Birmanii au avut doar o zi de la avertisment. 
Trupele indiene s-au mişcat ca fumul. Indiferent dacă e 
prietenul tău cel rău Ahile, sau prietena ta genială Petra, 
sau doar nişte prostănaci din înaltul comandament indian s- 
au descurcat superb. 

— Ceea ce înseamnă, zise Bean, că nu au ascultat-o pe 
Petra. Sau că ea sabotează deliberat strategia armatei 
indiene. Mă bucur să aflu asta şi îmi cer scuze pentru 
avertismentul de care nu a fost nevoie. Pot să întreb, 
domnule, dacă Thailanda va intra acum în război? 

— Birmania nu a cerut ajutor. 

— În momentul în care Birmania va cere ajutorul 
Thailandei, spuse Bean, armata Indiei va fi la graniţa 
noastră. 

— În acel moment nu vom aştepta să ne mai roage ei. 

— Dar China? întrebă Bean. 

Chakri clipi de două ori înainte de a răspunde. 


— Ce-i cu China? 

— Au ameninţat India? Au reacţionat în vreun fel? 

— Problemele cu China sunt de competenţa unei alte 
ramuri guvernamentale, spuse Chakri. 

— Poate că India are de două ori populaţia Chinei, dar 
armata chineză e mai bine echipată. India ar trebui să se 
gândească de două ori înainte de a provoca o intervenţie 
chineză. 

— Mai bine echipată, rosti Chakri. Dar e desfăşurată în 
mod util? Îşi păstrează trupele de-a lungul graniţei cu 
Rusia. Ar dura luni de zile să le aducă până aici. Dacă India 
plănuieşte un atac-fulger, nu au de ce să se teamă de China. 

— Atâta timp cât F. I. interzice rachetele, zise Suriyawong, 
şi cu Chamrajnagar Mareşal, poţi fi sigur că nici o rachetă 
nu va ataca India. 

— Oh, ăsta e un alt eveniment, oftă Chakri. Chamrajnagar 
şi-a dat demisia din F. 1. la zece minute după atacul asupra 
Birmaniei. Se va întoarce pe Pământ - în India - pentru a 
accepta noua sa numire ca lider al coaliţiei guvernamentale 
care va conduce noul Imperiu Indian extins. Căci desigur că 
în timpul în care o navă îl va aduce înapoi pe Pământ 
războiul se va fi terminat, într-un fel sau altul. 

— Cine e noul Mareşal? întrebă Bean. 

— Asta e dilema, zise Chakri. Sunt unii care se întreabă pe 
cine ar putea numi Hegemonul, considerând că deocamdată 
nimeni nu poate avea încredere în nimeni. Alţii se întreabă 
de ce Hegemonul ar mai trebui să numească un Mareşal. 
Ne-am descurcat fără Strateg de la Războiul Ligii până 
acum. La urma urmei, de ce am avea nevoie de F.1.? 

— Ca să fie interzise rachetele, zise Suriyawong. 


— Asta e singurul argument serios în favoarea menţinerii 
F. 1., aprobă Chakri. Dar multe guverne consideră că F. |. ar 
trebui redusă la rolul de poliţie extra atmosferică. Nu există 
motive pentru păstrarea a mai mult de o mică fracțiune din 
forţa F. I. Cât despre programul de colonizare, mulţi spun 
că e o pierdere de bani, acum când se iscă războiul aici pe 
Pământ. Bun, gata cu lecţia asta. Avem treabă de făcut. Veţi 
fi consultaţi dacă vom găsi necesar. 

Modul în care îi concedie Chakri era surprinzător. 
Demonstra un nivel înalt de ostilitate faţă de ambii 
absolvenţi ai Şcolii de Luptă, nu numai faţă de cel străin. 

De data asta, Suriyawond răspunse provocării lui Chakri. 

— În ce circumstanţe vom fi convocați? întrebă. Planurile 
mele fie vor funcţiona, fie nu. Dacă vor funcţiona, n-o să-mi 
acordaţi mie onoarea. Dacă nu, veţi privi asta ca pe o 
dovadă că habar n-am ce fac, şi tot n-o să mă chemaţi. 

Chakri cântări situaţia pentru un moment. 

— Hm, nu m-am gândit din punctul ăsta de vedere. Cred 
că ai dreptate. 

— Nu, dumneavoastră greşiţi, replică Suriyawong. Nimic 
nu merge vreodată conform planului într-un război. Trebuie 
să fim capabili să ne adaptăm. Eu şi ceilalţi absolvenţi ai 
Şcolii de Luptă suntem antrenați pentru aşa ceva. Ar trebui 
să fim ţinuţi la curent cu evoluţia lucrurilor. În loc de asta, 
mi-aţi tăiat accesul la informaţiile care vă parvin. Ar fi 
trebuit să am aceste date în momentul în care m-am trezit 
şi m-am uitat pe pupitru. De ce mi-aţi limitat accesul? 

Din acelaşi motiv pentru care mi l-ai limitat şi tu mie, gândi 
Bean. Ca atunci când obţinem victoria, toate meritele să fie 
ale lui Chakri. „Copiii de la Şcoala de Luptă sunt consultaţi 
în stadiile de pregătire, dar desigur că în cazul unui război 
adevărat nu ne lăsăm pe mâna unor copii.” Iar în cazul în 
care lucrurile merg rău, „Am executat cu încredere 
planurile concepute de copiii de la Şcoala de Luptă, dar se 
pare că lecţiile de la şcoală nu i-au pregătit pentru lumea 
reală.” Chakri îşi acoperea spatele. 


Suriyawong păru să înţeleagă şi el asta, căci nu mai 
argumentă. Se ridică. 

— Cer permisia să plec, domnule, zise. 

— Se acordă. Şi ţie, Borommakot. Oh, probabil îţi vom lua 
înapoi soldaţii pe care ţi i-a dat Suriyawong să te joci cu ei. 
Îi vom reloca la unităţile lor iniţiale. Te rog să-i pregăteşti 
imediat pentru plecare. 

Bean se ridică şi el în picioare. 

— Aşadar, Thailanda intră în război? 

— Vei fi informat atunci când va fi nevoie, despre tot ce va 
fi nevoie. 

Imediat ce ieşiră din biroul lui Chakri, Suriyawong grăbi 
pasul. Bean trebui să alerge ca să-l prindă din urmă. 

— Nu vreau să vorbesc cu tine, zise Suriyawong. 

— Nu fi copil, răspunse Bean batjocoritor. Îţi face ceea ce 
tu deja mi-ai făcut mie. Am fugit eu îmbufnat? 

Suriyawong se opri şi se întoarse spre Bean. 

— Tu şi întrevederea ta stupidă! 

— 'Te înlăturase deja. Mai demult. Dinainte de a cere eu să 
ne întâlnim. 

Suriyawong ştia că Bean avea dreptate. 

— Deci nu mai am influenţă. 

— Iar eu nu am avut niciodată, zise Bean. Ce ai de gând să 
faci? 

— Să fac? Dacă Chakri interzice, nimeni nu-mi va mai 
asculta ordinele. Fără autoritate, sunt doar un băiat încă 
prea tânăr ca să mă înrolez în armată. 

— Prima dată, zise Bean, o să căutăm să ne dăm seama ce 
înseamnă toate astea. 

— Înseamnă că Chakri e un carierist idiot. 

— Haide, să ne plimbăm pe afară. 

— Ne pot asculta şi de afară, dacă vor, spuse Suriyawong. 

— Trebuie să încerce să facă asta. Aici, orice am spune e 
înregistrat automat. 

Suriyawong ieşi împreună cu Bean din clădirea care 
adăpostea cel mai înalt comandament thailandez, şi se 


îndreptară amândoi către locuinţele ofiţerilor familişti, spre 
un parc cu locuri de joacă pentru copiii ofiţerilor tineri. 
Când se aşezară în leagăne, Bean îşi dădu seama că era 
puţin prea mare pentru ele. 

— Forţa ta de atac, spuse Suriyawong. Tocmai când s-ar 
putea să avem cea mai mare nevoie de ea, va fi dispersată. 

— Banu. 

— De ce nu? 

— Pentru că i-ai luat de la garnizoana care protejează 
capitala. Trupele astea n-o să fie relocate. Deci ei vor 
rămâne la Bangkok. Important va fi să păstrăm tot 
materialul la un loc şi la îndemână. Crezi că ai autoritate 
pentru aşa ceva? 

— Atâta timp cât o numesc reciclare de rutină a 
materialelor, zise Suriyawong, presupun că da. 

— Va trebui să ştii unde primesc misiuni aceşti oameni, ca 
atunci când va fi nevoie, să-i putem chema înapoi. 

— Dacă încerc aşa ceva, o să fiu scos din funcţie, zise 
Suriyawong. 

— Dacă încercăm aşa ceva, o facem din cauză că funcţia 
nu mai contează. 

— Pentru că războiul va fi pierdut. 

— Gândeşte-te, zise Bean. Numai un carierist stupid te-ar 
dispreţui astfel pe faţă. A vrut să te umilească şi să te 
descurajeze. L-ai jignit tu cu ceva? 

— Eu întotdeauna jignesc oamenii, spuse Suriyawong. De 
asta mă porecleau toţi Morocănosul la Şcoala de Luptă. 
Singura persoană mai arogantă decât mine pe care o 
cunosc se pare că eşti tu. 

— Naresuan e nebun? întrebă Bean. 

— Nu credeam asta. 

— Deci asta e ziua în care oameni care nu sunt nebuni se 
poartă nebuneşte. 

— Vrei să spui că şi eu sunt nebun? 

— Spuneam că Ahile pare a fi nebun. 


— Pentru că atacă cu forţe masive? Ne-ai spus la ce 
trebuie să ne aşteptăm. Probabil Petra nu i-a oferit cel mai 
bun plan alei. 

— Sau el nu-l foloseşte. 

— Dar trebuie să fie nebun să nu-l folosească, zise 
Suriyawong. 

— Dacă Petra i-a oferit un plan bun, iar ela refuzat să-l 
folosească, atunci şi el şi Chakri sunt nebuni astăzi. Ca 
atunci când Chakri a pretins că nu are influenţă în politica 
externă. 

— În legătură cu China? Suriyawong se gândi o clipă. Ai 
dreptate, bineînţeles că are influenţă. Dar poate pur şi 
simplu nu voia ca noi să ştim ce fac chinezii. Poate de asta 
era atât de sigur că nu are nevoie de noi, că nu va fi nevoit 
să intre în Birmania. Pentru că ştie că se duc chinezii. 

— Deci aşa, zise Bean. Stând aici şi privind războiul, vom 
avea multe de învăţat pe măsură ce se desfăşoară 
evenimentele. Dacă China intervine să-i oprească pe indieni 
înainte ca Ahile să ajungă în Thailanda, atunci vom şti sigur 
că Chakri Naresuan e un carierist deştept, nu unul prost. 
Dar dacă China nu intervine, atunci va trebui să ne 
întrebăm de ce Naresuan, care nu e un nebun, a ales să 
acţioneze ca un nebun. 

— De ce îl suspectezi? întrebă Suriyawong. 

— Iar Ahile, indiferent cum interpretăm noi evenimentele, 
tot nebun a fost. 

— Nu, a fost nebun numai dacă Petra i-a dat un plan mai 
bun şi el l-a ignorat. 

— Din contră, zise Bean. E nebun, orice-ar fi. Să porneşti 
un astfel de război când există fie şi numai posibilitatea unei 
intervenţii chineze, asta e nebunie dusă la extrem. 

— Atunci poate ştie că nu va interveni China, şi atunci 
Chakri e singurul nebun. 

— Vom vedea. 

— O să privesc şi o să strâng din dinţi, zise Suriyawong. 


— Privim împreună. Să lăsăm la o parte competiţia asta 
stupidă dintre noi. 'Ţie îţi pasă de Thailanda. Pe mine mă 
interesează ce face Ahile şi vreau să-l opresc. în momentul 
de faţă, cele două obiective coincid aproape perfect. Hai să 
împărţim tot ce ştim. 

— Dar tu nu ştii nimic. 

— Eu nu ştiu nimic din ceea ce ştii tu, spuse Bean. lar tu 
nu ştii nimic din ceea ce ştiu eu. 

— Ce ai putea şti tu? Eu sunt fraierul care ţi-a tăiat accesul 
la informaţii. 

— Ştiam despre înţelegerea dintre India şi Pakistan. 

— Ştiam şi noi. 

— Dar nu mi-aţi spus. Şi totuşi, ştiam. Suriyawong aprobă 
din cap. 

— Chiar dacă informarea merge mai mult într-un singur 
sens, de la mine spre tine, e prea târziu, nu crezi? 

— Nu mă interesează dacă e prea devreme sau prea 
târziu, zise Bean. Mă interesează numai ce se va întâmpla 
în continuare. 

Se duseră să prânzească la popotă, apoi se întoarseră în 
cazarma lui Suriyawong, dădură liber personalului pentru 
restul zilei şi, singuri în toată clădirea, se instalară în biroul 
lui Suriyawong şi urmăriră evoluţia războiului pe Worldnet. 
Rezistenţa birmană era curajoasă, dar inutilă. 

— Polonia în 1939, zise Bean. 

— Iar aici, în Thailanda, suntem la fel de timizi ca Franţa şi 
Anglia. 

— Cel puţin China nu invadează Birmania din nord, aşa 
cum Rusia a invadat Polonia din est. 

— Slabă consolare, zise Suriyawong. 

Dar Bean se întreba: de ce nu intervine China? Beijingul 
nu spunea nimic presei. Nici un comentariu despre un 
război la uşa lor? Ce as are China în mânecă? 

— Poate că Pakistanul nu a fost singura ţară care a semnat 
un pact de neagresiune cu India, zise Bean. 

— De ce? Ce ar avea de câştigat China? 


— Vietnamul? 

— Nu prea contează, în comparaţie cu o imensă armată 
indiană aproape de punctele sensibile ale Chinei. 

Curând, ca să-şi distragă atenţia de la ştiri - şi de la 
pierderea propriei lor influenţe - încetară să urmărească 
filmele şi depanară amintiri din Şcoala de Luptă. Niciunul 
nu reaminti momentele cu adevărat urâte, ci doar lucrurile 
nostime, sau cele ridicole, şi râseră până se întunecă afară. 

Acea după-amiază petrecută cu Suriyawong acum, că erau 
prieteni, îi aminti lui Bean de acasă - în Creta, cu părinţii 
lui, cu Nikolai. în majoritatea timpului încerca să nu se 
gândească la ei, dar acum, râzând cu Suriyawong, îl copleşi 
un dor dulce-amărui. Avusese parte un an de ceva 
asemănător cu viaţa normală, iar acum se terminase. 
Făcută bucăţi, la fel ca locuinţa în care îşi petrecuseră 
vacanţa. Ca apartamentul protejat de guvern din care Graff 
şi sora Carlotta îi luaseră în ultima clipă. 

Dintr-odată, Bean fu străbătut de un fior de teamă. Ştia 
ceva, dar nu-şi dădea seama cum. Mintea sa făcuse nişte 
conexiuni pe care el nu le înţelegea, dar nu se îndoia că 
avea dreptate. 

— Există vreo ieşire din clădirea asta care să nu poată fi 
văzută de afară? întrebă Bean, într-o şoaptă atât de slabă 
încât abia o putu auzi el însuşi. 

Suriyawong, care era în toiul unei povestiri despre 
înclinația maiorului Anderson de a se scobi în nas atunci 
când credea că nu se uită nimeni, îl privi ca pe un nebun. 

— De ce, vrei să ne jucăm? Bean continuă în şoaptă: 

— O ieşire. 

Suriyawong înţelese şi răspunse tot în şoaptă: 

— Nu ştiu. Folosesc întotdeauna uşile. Majoritatea uşilor 
sunt vizibile din ambele părţi. 

— O conductă de scurgere? De încălzire? 

— Suntem în Bangkok. Nu avem conducte de aer cald. 

— Orice fel de ieşire. 

Şoapta lui Suriyawong reveni la volumul normal. 


— O să mă uit pe schiţe. Dar mâine, omule, mâine. Se face 
târziu şi am vorbit de am pierdut şi cina. 

Bean îl apucă de umăr şi-l forţă să-l privească în ochi. 

— Suriyawong, şopti, vorbeşte mai încet. Nu glumesc. 
Acum, afară din cazarmă, neobservaţi. 

În sfârşit, Suriywonş, pricepuBean era într-adevăr speriat. 
Cobori din nou glasul: 

— De ce, ce se întâmplă? 

— Tu doar spune-mi cum. Suriyawong închise ochii. 

— Canalele pentru scurgerea apei, şopti. Şanţurile vechi. 
Construcţiile temporare folosite la paradă au fost doar 
demolate. Există un şanţ puţin adânc care trece chiar pe 
sub clădire. Abia se vede, dar e loc destul. 

— Cum putem ajunge dinăuntru dedesubt? Suriyawong 
făcu ochii mari. 

— Construcţiile astea temporare sunt făcute din placaj. 

Ca să-şi demonstreze spusele, ridică un colţ al covorului 
din cameră, îl răsuci, apoi, destul de uşor, rupse o bucată de 
podea. 

Sub ea, iarba se uscase din cauza lipsei de lumină, între 
podea şi iarbă nu exista nici un spaţiu. 

— Unde e şanţul? întrebă Bean. Suriyawong se gândi din 
nou. 

— Cred că traversează holul. Dar acolo covorul e bătut în 
cuie. 

Bean dădu televizorul mai tare, ieşi din biroul lui 
Suriyawong şi trecu din anticameră în hol. Ridică un capăt 
al carpetei şi trase. Carpeta se rupse, şi Bean continuă să 
tragă până când Suriyawong îl opri. 

— Cred că e pe-aici, zise. Înlăturară o altă bucată de 
podea. De data asta, în iarba îngălbenită era o depresiune. 

— Putem trece prin asta? întrebă Bean. 

— Tu eşti ăla deştept. 

Bean se lăsă în jos. Pământul era umed - aşa era 
Bangkokul - şi imediat ce începu să se târască se murdări şi 
deveni lipicios. Fiecare grindă a clădirii era o provocare, şi 


de câteva ori trebui să sape cu cuțitul său militar ca să facă 
loc pentru cap. Dar progresă bine, şi câteva minute mai 
târziu ieşea afară în întuneric. Rămase totuşi culcat, şi văzu 
că şi Suriyawong, deşi nu ştia ce se petrece, nu-şi ridică 
capul când ieşi de sub clădire, ci continuă să se târască aşa 
cum făcuse şi Bean. Continuară să înainteze până ajunseră 
într-un punct în care vechiul şanţ erodat trecea pe sub o 
altă clădire. 

— Te rog, nu-mi spune că trebuie să mergem iar pe 
dedesubt. 

Bean cercetă petele de lumină aruncate de lună, de 
verandele din apropiere, zonele luminate. Trebuia să 
conteze pe faptul că duşmanii vor fi puţin mai neatenţi. 
Dacă foloseau infraroşii, evadarea lor era inutilă. Dar dacă 
priveau doar cu ochiul liber, supraveghind uşile, era bine. 
EI şi Morocănosul se deplasaseră suficient de încet, cu 
mişcări uşoare care ar fi putut trece neobservate. 

Bean începu să se rostogolească în susul pantei. 

Suriyawong îl apucă de gheată. Bean se uită la el. 
Suriyawong mimă frecarea obrajilor, a frunţii, a urechilor. 

Bean uitase. Pielea lui greacă era mai deschisă decât a lui 
Suriyawong. Reflecta mai mult lumina. 

Îşi frecă faţa, urechile şi mâinile cu pământ umed. 
Suriyawong aprobă. 

Se rostogoliră cu mişcări deliberat încete afară din şanţ şi 
se târâră de-a lungul bazei cazărmii până trecură de colţ. 
Acolo se găseau tufişuri care le puteau oferi un oarecare 
adăpost. Rămaseră pentru o clipă în umbră, apoi se 
îndepărtară, degajaţi, de clădire ca şi cum tocmai ieşiseră 
pe uşă. Bean spera să nu fie văzuţi de nimeni din cei care 
supravegheau locuinţa lui Suriyawong, şi chiar dacă erau 
văzuţi să nu atragă atenţia, atâta timp cât nimeni nu 
observa că sunt cam scunzi. 

Abia când ajunseră la un sfert de milă depărtare, 
Suriyawong vorbi. 

— Eşti amabil să-mi spui ce joc e ăsta? 


— Supravieţuire. 

— N-am ştiut niciodată că schizofrenia paranoică se poate 
instala aşa de repede. 

— Au încercat de două ori, zise Bean. Şi nu au avut niciun 
fel de scrupule să-mi omoare şi familia odată cu mine. 

— Dar nu făceam decât să vorbim. Ce ai văzut? 

— Nimic. 

— Ai auzit ceva? 

— Nimic. Am avut o premoniţie. 

— Te rog nu-mi spune că ai puteri paranormale. 

— Nu, n-am. Dar ceva în evenimentele ultimelor câteva 
ore trebuie să fi declanşat o conexiune inconştientă. Eu îmi 
ascult temerile. Acţionez pe baza lor. 

— Şi funcţionează? 

— Încă mai trăiesc, spuse Bean. Am nevoie de un 
computer public. Putem să părăsim baza? 

— Depinde cât de extins e complotul ăsta împotriva ta, zise 
Suriyawong. Apropo, ai nevoie de o baie. 

— Unde e un loc cu un computer obişnuit accesibil public? 

— Bineînţeles că există facilităţi pentru vizitatori lângă 
staţia de tramvai. N-ar fi ironic ca asasinii tăi să le 
folosească? 

— Asasinii mei nu sunt vizitatori, spuse Bean. 

Asta îl deranja pe Suriyawong. 

— Nici măcar nu ştii dacă cineva încearcă să te omoare, 
dar eşti sigur că face parte din armata Thailandei? 

— E vorba de Ahile, zise Bean. Iar Ahile nu se mai află în 
Rusia. India nu posedă servicii de spionaj capabile să 
îndeplinească o astfel de operaţiune în interiorul înaltului 
comandament. Deci trebuie să fie cineva corupt de Ahile. 

— Nimeni de aici nu e în solda Indiei, spuse Suriyawong. 

— Probabil că nu. Dar India nu e singurul loc în care Ahile 
şi-a făcut deja prieteni. A stat o vreme în Rusia. Trebuie să- 
şi fi făcut şi alte relaţii. 

— E greu să iei aşa ceva în serios, Bean, zise Suriyawong. 
Dacă începi brusc să râzi şi să strigi „te-am prins de data 


asta”, te omor. 

— Poate că mă înşel, dar nu glumesc. 

Ajunseră la facilităţile pentru vizitatori, unde nimeni nu 
folosea vreun computer. Bean intră cu una dintre 
numeroasele lui identități false şi scrise un mesaj pentru 
Graft şi sora Carlotta. 

Ştiţi cine sunt. Cred ca se va atenta la viaţa mea. Vă rog să 
trimiteţi imediat mesaje contactelor voastre din guvernul 
Thailandei, atenţionându-i că urmează un asemenea 
atentat, şi comunicaţi-le că în el sunt implicaţi conspiratori 
din cercul apropiaților lui Chakri. Nimeni altcineva nu ar fi 
avut acces la asemenea informaţii. Şi mai cred că Chakri 
avea cunoştinţă de acest fapt. Orice indieni presupuşi a fi 
implicaţi vor fi doar ţapi ispăşitori. 

— Nu poţi scrie aşa ceva, spuse Suriyawong. Nu am nici o 
dovadă să-l acuz pe Naresuan. Suntem certaţi, dar e un 
thailandez loial. 

— E un thailandez loial, dar poţi să fii loial şi în acelaşi 
timp să mă vrei pe mine mort. 

— Dar nu şi pe mine. 

— Dacă vrei să apară ca o acţiune diabolică a unor străini, 
atunci împreună cu mine va trebui să moară şi un brav 
thailandez. Dacă ar face astfel încât moartea noastră să 
pară opera forţei de atac indiene? Ar fi provocarea pentru o 
declaraţie de război, nu-i aşa? 

— Chakri nu are nevoie de provocare. 

— Ba da, dacă vrea ca birmanii să creadă că Thailanda nu 
vrea doar o bucată din Birmania. 

Bean reveni la mesajul său. 

Vă rog să le spuneţi că şi eu şi Suriyawong suntem în viaţă. 
Vom ieşi din ascunzătoare când o vom vedea pe sora 
Carlotta împreună cu o persoană de rang înalt din guvern, 
pe care Suriyawong o va recunoaşte. Vă rog să acţionaţi 
imediat. Dacă mă înşel, veţi fi jenaţi. Dacă am dreptate, îmi 
veţi salva viaţa. 


— Mi se face rău când mă gândesc la cât voi fi de umilit. 
Cine sunt oamenii cărora le scrii? 

— Oameni în care am încredere. Ca şi în tine. Apoi, înainte 
de a expedia mesajul, adăugă adresa „Locke” a lui Peter la 
destinatar. 

— Îl cunoşti pe fratele lui Ender Wiggin? întrebă 
Suriyawong. 

— Ne-am întâlnit. Bean se deconecta. 

— Ce facem acum? 

— Ne ascundem undeva, presupun, zise Bean. Deodată 
auziră o explozie. Ferestrele zăngăniră. 

Podeaua tremură. Lumina clipi. Computerele începură să 
se reseteze. 

— Am terminat tocmai la timp, făcu Bean. 

— Ce-i asta? 

— Hm... Cred că suntem morţi. 

— Unde ne ascundem? 

— Dacă au făcut-o, înseamnă că au crezut că încă mai 
suntem acolo. Deci acum nu ne urmăresc. Putem merge la 
baraca mea. Oamenii mei o să mă ascundă. 

— Eşti dispus să pariezi pe viaţa mea? întrebă 
Suriyawong. 

— Da, zise Bean. Până acum m-am descurcat destul de 
bine să te ţin în viaţă. 

Pe când ieşeau din clădire, văzură vehicule militare 
grăbindu-se spre locul în care fumul cenuşiu se ridica în 
noaptea luminată de lună. Altele se îndreptau spre intrările 
bazei. Nimeni nu trebuia să intre sau să iasă. 

Când ajunseră la barăcile în care era cantonată trupa de 
atac a lui Bean, auziră focuri de armă. 

— Ucid acum toţi falşii spioni indieni pe care urmează să 
dea vina, zise Bean. Chakri va informa cu regret guvernul 
că s-au opus arestării şi niciunul nu a putut fi capturat viu. 

— Iar îl acuzi, observă Suriyawong. De ce? De unde ştii că 
aşa se va întâmpla? 


— Cred că ştiu, pentru că au fost prea mulţi oameni 
inteligenţi care au acţionat prosteşte. Ahile şi Chakri. Şi 
faptul că s-a purtat aşa rece cu noi. De ce? Pentru că 
uciderea noastră l-a supărat. Trebuia să se convingă pe sine 
că eram nişte copii neloiali, corupți de F. I. Reprezentam un 
pericol pentru Thailanda. Dacă ne-ar fi urât şi s-ar fi temut 
de noi, moartea noastră ar fi fost justificată. 

— E drum lung de aici şi până la a şti că intenţionează să 
ne omoare. 

— Probabil planificaseră s-o facă în locuinţa mea. Dar eu 
am rămas cu tine. E foarte posibil să fi căutat şi o altă 
ocazie - Chakri ne-ar fi convocat undeva, iar noi am fi fost 
omorâţi. Dar fiindcă am rămas ore în şir în cazarma ta, şi-au 
dat seama că e ocazia perfectă. Au trebuit să discute cu 
Chakri şi să obţină consimţământul lui pentru a acţiona 
înainte de termen. Au fost nevoiţi probabil să se grăbească 
să planteze iscoadele indiene -ar putea fi chiar spioni 
adevăraţi capturați. Sau criminali thailandezi drogaţi şi cu 
documente incriminante asupra lor. 

— Nu-mi pasă cine sunt, zise Suriyawong. Tot nu înţeleg 
de unde ai ştiut. 

— Nici mie, zise Bean. în majoritatea timpului, analizez 
lucrurile foarte rapid şi înţeleg exact de ce ştiu ceea ce ştiu. 
Dar câteodată subconştientul o ia înaintea minţii conştiente. 
Aşa s-a întâmplat şi în ultima luptă, cu Ender. Eram 
condamnaţi la înfrângere. Nu vedeam nici o soluţie. Şi 
totuşi am spus ceva, o ironie, o glumă amară - şi în ea era 
exact soluţia de care avea nevoie Ender. De atunci am 
încercat să dau atenţie proceselor subconştiente care îmi 
oferă răspunsuri. Mi-am rememorat întreaga viaţă şi am 
descoperit şi alte cazuri în care am spus lucruri 
nejustificate de o analiză conştientă. Ca atunci când Ahile 
zăcea la pământ, iar eu i-am spus lui Poke să-l omoare. Ea 
n-ar fi făcut aşa ceva, şi eu n-am putut-o convinge, pentru 
că într-adevăr nu înţelegeam de ce. Şi totuşi înţelegeam 
ceea ce este el. Ştiam că trebuie să moară, altfel o va ucide. 


— Ştii ce cred eu? zise Suriyawong. Cred că ai auzit ceva 
afară. Sau ai observat ceva pe drumul spre biroul meu. Pe 
cineva pândind. Asta a declanşat reacţia ta. 

Bean ridică din umeri. 

— Ai putea avea dreptate. După cum am spus, nu ştiu. Era 
după ora stingerii, dar Bean reuşi să-şi găsească drumul ca 
să intre fără să fie nevoit să deconecteze alarma. Nu se 
osteniseră să-i ridice autorizarea. Intrarea lui în clădire era 
înregistrată undeva pe un computer, dar era un program 
automat şi până când s-ar fi uitat vreun om la el, prietenii 
lui Bean ar fi pus lucrurile în mişcare. 

Bean se bucură să vadă că, deşi oamenii lui se aflau în 
barăcile de la baza înaltului comandament thailandez, 
disciplina lor nu slăbise. Imediat ce trecură de uşă, atât 
Bean, cât şi Suriyawong fură apucaţi şi presaţi de perete, în 
timp ce altcineva îi căuta de arme. 

— Bună treabă! zise Bean. 

— Domnule! făcu soldatul surprins. 

— Şi Suriyawong, adăugă Bean. 

— Domnule! strigară ambele santinele. Alţi câţiva fuseseră 
treziţi de încăierare. 

— Fără lumini, zise Bean repede. Şi nu vorbiţi tare. 
Încărcaţi-vă armele. Pregătiţi-vă să vă mutaţi în orice 
moment. 

— Să ne mutăm? se miră Suriyawong. 

— Dacă îşi dau seama că suntem aici şi se decid să termine 
treaba, locul ăsta nu poate fi apărat. 

În timp ce unii dintre soldaţi îi sculau în linişte pe cei care 
dormeau şi toţi erau ocupați cu îmbrăcatul şi încărcatul 
armelor, Bean puse pe una dintre santinele să-l conducă la 
un computer. 

— Înregistrează-te, îi spuse soldatului. 

Imediat ce se conecta, Bean îi luă locul şi le scrise, folosind 
identitatea soldatului, lui Graff, Carlottei şi lui Peter. 

Ambele pachete sunt în siguranţă şi aşteaptă să fie 
ridicate. Vă rog veniţi repede, înainte ca pachetele să fie 


returnate expeditorului. 

Bean trimise afară un pluton, divizat în patru perechi, în 
recunoaştere. Când o pereche se întorcea o altă pereche 
din pluton îi înlocuia. Bean voia să fie în gardă ca să poată 
scoate oamenii din barăci înainte de a fi atacați în vreun fel. 

Între timp deschiseră un televizor şi urmăriră ştirile. 
Desigur, apăruse un prim raport. Agenţii indieni 
pătrunseseră în baza înaltului comandament thailandez şi 
aruncaseră în aer o construcţie provizorie, ucigându-l pe 
Suriyawong, cel mai distins absolvent al Şcolii de Luptă al 
Thailandei, care îndrumase doctrina militară şi planurile 
strategice în ultimul an şi jumătate, de la întoarcerea sa din 
spaţiu. Era o mare tragedie naţională. Nu se confirmase 
încă, dar rapoartele preliminarii indicau că unii dintre 
agenţii indieni fuseseră ucişi de soldaţii care îl apăraseră 
eroic pe Suriyawong. Un alt absolvent al Şcolii de Luptă 
care vizita baza fusese de asemenea ucis. 

Unii dintre soldaţii lui Bean chicotiră, dar în curând feţele 
tuturor deveniră aspre. Faptul că reporterilor li se spusese 
că Bean şi Suriyawong muriseră însemna că cel care 
concepuse raportul credea că amândoi fuseseră în birouri 
la o oră la care singurul mod de a şti asta era fie că fuseseră 
găsite cadavrele, fie clădirea fusese supravegheată. 
Deoarece era evident că nu găsiseră cadavrele, cel care 
scria rapoartele oficiale ale biroului Chakri făcea probabil 
parte din complot. 

— Îmi dau seama că cineva ar vrea să-l ucidă pe 
Borommakot, zise Suriyawong. Dar de ce să vrea sămă 
ucidă pe mine? 

Soldaţii râseră. Bean zâmbi. 

Patrulele ieşeau şi se întorceau, iar şi iar. Nici o mişcare în 
direcţia barăcilor. Ştirile anunțau reacţiile iniţiale ale 
diferiților comentatori. Aparent, India voia să schilodească 
armata thailandeză eliminând cea mai strălucită minte a 
naţiunii. Aşa ceva era intolerabil. Guvernul nu avea de ales 


decât să declare război şi să se alăture Birmaniei în lupta 
împotriva agresiunii indiene. 

Apoi, sosiră informaţii noi. Primul ministru declarase că va 
prelua personal controlul acestui dezastru. Cineva din 
armată evident greşise grav, permiţând pătrunderea 
străinilor în propria bază. În consecinţă, pentru a apăra 
reputaţia lui Chakri şi pentru a fi sigur că nu se încearcă 
acoperirea greşelilor militare, poliţia oraşului Bangkok va 
superviza ancheta, iar reprezentanţii pompierilor vor 
examina ruinele clădirii care explodase. 

— Bună treabă, comentă Suriyawong. Povestea primului 
ministru ţine, iar Chakri nu se poate opune intrării poliţiei 
în bază. 

— Dacă pompierii ajung suficient de repede, spuse Bean, i- 
ar putea împiedica pe oamenii lui Chakri să intre în clădire 
imediat ce se răcesc urmele focului. Deci s-ar putea nici să 
nu afle că nu am fost acolo. 

Sunetul sirenelor anunţă sosirea poliţiei şi pompierilor. 
Bean aşteptă zgomotul unui foc de armă. Dar acesta nu 
veni. 

În schimb, două dintre patrule se întoarseră în grabă. 

— Vine cineva, dar nu sunt soldaţi. Poliţia din Bangkok, 
şaisprezece oameni, împreună cu un civil. 

— Doar unul? întrebă Bean. E şi o femeie cu ei? 

— Nu e nici o femeie, şi doar un singur civil. Cred, 
domnule, că e însuşi primul ministru. 

Bean trimise afară alte patrule ca să verifice dacă sunt 
militari în jur. 

— De unde au ştiut că suntem aici? întrebă Suriyawong. 

— Odată ce au preluat controlul asupra biroului Chakri, au 
putut utiliza dosarele personalului militar şi să afle că 
ultimul soldat care a trimis un e-mail se afla în această 
baracă în momentul trimiterii. 

— Deci putem ieşi în siguranţă? 

— Încă nu, zise Bean. 

Una dintre patrule se întoarse. 


— Primul ministru doreşte să intre singur în baracă, 
domnule. 

— Te rog, invită-l înăuntru. 

— Eşti sigur că nu e burduşit cu explozibil să ne omoare 
pe toţi? întrebă Suriyawong. Vreau să spun, paranoia ta ne- 
a ţinut în viaţă până acum. 

Ca şi când i-ar fi răspuns, imaginile îl arătară pe Chakri 
îndepărtându-se de intrarea principală a bazei sub escorta 
poliţiei. Reporterul explica faptul că Naresuan îşi depusese 
demisia din funcţia de Chakri, dar primul ministru insistase 
să-şi ia numai un concediu, între timp, ministrul apărării 
prelua personal controlul asupra biroului său, iar generalii 
din teritoriu fuseseră chemaţi pentru a ocupa alte poziţii de 
încredere. Până atunci, poliţia avea controlul sistemului de 
comandă. „Până nu vom afla cum au pătruns agenţii indieni 
în baza noastră cea mai importantă”, spunea ministrul 
apărării, „nu putem garanta pentru siguranţa noastră.” 

Primul ministru intră în încăpere. 

— Suriyawong, spuse. Se înclină adânc. 

— Domnule prim-ministru, răspunse Suriyawong, 
înclinându-se o idee mai puţin adânc. Ah, vanitatea 
absolventului Şcolii de Luptă, gândi Bean. 

— O anumită călugăriţă se îndreaptă încoace cât poate de 
repede, spuse primul ministru, dar sper să aveţi destulă 
încredere în mine încât să ieşiţi de aici înainte de sosirea ei. 
Ştiţi, era de cealaltă parte a lumii. 

Bean îşi făcu loc în faţă şi vorbi în thailandeza lui, deloc 
rea: 

— Domnule, cred că Suriyawong şi cu mine suntem mai în 
siguranţă aici, printre trupele noastre loiale, decât am fi 
oriunde în Bangkok. 

Primul ministru privi soldaţii care aşteptau, înarmaţi până- 
n dinţi, atenţi. 

— Deci cineva are o armată privată chiar în mijlocul bazei, 
spuse. 


— Nu m-am exprimat corect, zise Bean. Soldaţii aceştia vă 
sunt total loiali dumneavoastră. E dreptul dumneavoastră 
să-i comandaţi, pentru că în acest moment reprezentaţi 
Thailanda, domnule. 

Primul ministru se înclină uşor şi se întoarse spre soldaţi. 

— Atunci vă ordon să-l arestaţi pe acest străin. 

Imediat, armele lui Bean fură smulse de soldaţii cei mai 
apropiaţi, în timp ce un altul îl controla să nu mai aibă şi 
altele. 

Ochii lui Suriyawong se măriră, dar nu dădu alt semn de 
surpriză. Primul ministru zâmbi. 

— Acum îi puteţi da drumul, zise. Chakri m-a avertizat, 
înainte de a-şi lua concediul voluntar, că aceşti soldaţi au 
fost corupți şi nu mai sunt loiali Thailandei. Acum văd că nu 
era bine informat. Aşa stând lucrurile, consider că ai 
dreptate. Sunteţi mai în siguranţă aici, sub protecţia lor, 
până când analizăm cât de mult se extinde conspirația. De 
fapt, m-aş bucura dacă aş putea delega o sută dintre 
oamenii tăi să ajute forţa mea poliţienească să preia 
controlul bazei. 

— Vă rog să-i luaţi pe toţi, mai puţin opt, zise Bean. 

— Care opt? 

— Oricare din aceste plutoane de opt oameni, domnule, ar 
putea rezista o zi în faţa armatei indiene. 

Desigur aşa ceva era absurd, dar suna bine şi oamenilor le 
plăcea să-l audă spunând-o. 

— Suriyawong, zise primul ministru, aş fi bucuros să iei 
comanda tuturor oamenilor, mai puţin aceştia opt, şi să 
preiei controlul bazei în numele meu. Voi desemna câte un 
poliţist la fiecare grup, ca să poată fi clar identificaţi ca 
acţionând sub autoritatea mea. Iar un grup de opt oameni 
va rămâne bineînţeles cu tine tot timpul, pentru protecţia 
ta. 

— Da, domnule, spuse Suriyawong. 

— Îmi amintesc că în ultima mea campanie am spus, zise 
Primul Ministru, „copiii Thailandei deţin cheia supravieţuirii 


noastre ca naţiune.” Habar n-aveam pe atunci cât de 
repede şi de ad litteram se va îndeplini asta. 

— Când soseşte sora Carlotta, spuneţi-i că nu mai e nevoie 
de ea, dar aş fi fericit să o revăd dacă găseşte timp pentru 
asta. 

— O să-i spun. Acum hai să trecem la treabă. Avem o 
noapte lungă în faţă. 

Toţi erau solemni când Suriyawong îi chemă pe şefii de 
plutoane. Bean fu impresionat că îi cunoştea după nume şi 
după figură. Poate că Suriyawong nu căutase prea mult 
compania lui Bean, dar urmărise foarte îndeaproape ceea 
ce făcea. Abia când tuturor li se dădură noile misiuni, 
fiecare pluton cu propriul poliţist ca un steag de luptă, 
Suriyawong şi primul ministru îşi permiseră să zâmbească. 

— Bravo, zise primul ministru. 

— Vă mulţumesc că aţi crezut mesajul nostru, spuse Bean. 

— N-am fost prea sigur că pot să-l cred pe Locke, iar 
ministrul colonizării al Hegemoniei este acum, la urma 
urmelor, doar un politician. Dar când Papa mi-a telefonat 
personal, n-am mai avut încotro. Acum trebuie să ies şi să 
spun oamenilor adevărul absolut despre ceea ce s-a 
întâmplat aici. 

— Că agenţii indieni au încercat într-adevăr să ne ucidă pe 
mine şi pe un vizitator străin anonim, întrebă Suriyawong, 
dar am supravieţuit datorită intervenţiei eroice a soldaţilor 
armatei thailandeze? Sau că vizitatorul străin a murit? 

— Mă tem că a murit, sugeră Bean. Făcut bucăţi în 
explozie. 

— În orice caz veţi linişti poporul, duşmanii Thailandei au 
învăţat în seara asta că armata thailandeză poate fi 
provocată, dar nu poate fi înfrântă. 

— Mă bucur că eşti militar, Suriyawong. N-aş fi vrut să te 
înfrunt ca adversar într-o campanie politică. 

— E de necrezut că am fi fost adversari, de vreme ce este 
imposibil să nu cădem de acord asupra oricărui subiect. 

Toată lumea înţelese ironia, dar nimeni nu râse. 


Suriyawong plecă însoţit de primul ministru şi de opt 
soldaţi. Bean rămase în cazarmă cu ultimul pluton şi priviră 
împreună desfăşurarea minciunilor la televizor. 

În timp ce ştirile mergeau înainte, Bean se gândi la Ahille. 
Aflase cumva că Bean trăieşte - de la Chakri, desigur. Dar 
dacă Chakri trecuse de partea lui Ahile, de ce folosea 
povestea uciderii lui Suriyawong ca pretext pentru războiul 
cu India? Nu avea logică. Intrarea Thailandei în război încă 
de la început nu putea fi utilă Indiei. Adăugând asta faptului 
că India folosea o strategie de atac masiv stângace, 
previzibilă, risipitoare de vieţi, începea să pară că Ahile era 
un idiot. 

Dar el nu era idiot. Prin urmare, juca un altfel de joc, mai 
profund, şi în ciuda mult-lăudatei inteligenţe a 
subconştientului său, Bean încă nu ştia despre ce era vorba, 
iar Ahile va afla în curând, dacă nu cumva deja aflase, că 
Bean nu era mort. Are chef să ucidă, gândi Bean. Petra, 
ajută-mă să găsesc o cale să te salvez. 

HYDERABAD. 

Postat pe Forumul Politică Internaţională de către 
EnsiRaknorE TurkMilNet.gov. 

Topic: Unde este L.ocke atunci când avem nevoie de el? 
Sunt oare singurul care ar dori să avem viziunea lui Locke 
asupra recentelor evenimente din India? Când India trece 
graniţa Birmaniei, iar trupele Pakistanului sunt masate în 
Baluchistan, amenințând Iranul şi zona Golfului, e nevoie de 
un alt mod de a privi spre Asia de Sud. Vechile tipare, în 
mod evident, nu funcţionează. 

Aş vrea să ştiu dacă IntPolFor a renunţat la articolele lui 
Locke când Peter Wiggin a declarat că el e autorul sau 
Wiggin a demisionat? Pentru că dacă a fost decizia IPF, 
atunci a fost, s-o spunem direct, o decizie stupidă. N-am 
ştiut niciodată cine era Locke - l-am ascultat pentru că 
vorbea cu logică, şi de multe ori a fost singurul care a găsit 
un sens în situaţii problematice sau cel puţin primul care a 


văzut limpede ce se petrece. Ce contează dacă e un 
adolescent, un embrion sau un purcel vorbitor? 

Obiectiv vorbind, pe măsură ce mandatul Hegemonului se 
apropie de expirare, sunt din ce în ce mai nemulţumit de 
anualul ales al Hegemonului. Cine l-a propus acum aproape 
un an pe Locke a avut o idee bună. Dar să-l punem în 
funcţie sub propriul său nume. Ceea ce Ender Wiggin a 
făcut în războiul Furnicilor, Peter Wiggin ar putea fi capabil 
să facă în conflagraţia care se întrevede - să-i pună capăt. 

Răspuns 14, de Talleyrandophilepolnet.gov. 

Nu vreau să fiu suspicios, dar de unde să ştim că nu eşti 
chiar Peter Wiggin, încercând să-şi scoată din nou numele 
în evidenţă? 

Răspuns 14.1, de EnsiRaknorOTurkMilNet.gov. 

Nu vreau s-o iau personal, dar IDurile Reţelei Militare a 
Turciei nu sunt date adolescenților americani consultanţi în 
Haiti. Îmi dau seama că politica internaţională poate face 
paranoicii să pară sănătoşi, însă dacă Peter Wiggin ar putea 
scrie sub acest ID ar trebui deja să conducă lumea. Poate 
chiar are vreo importanţă cine sunt eu. Am cam douăzeci 
de ani şi sunt absolvent al Şcolii de Luptă. Poate de asta 
ideea de a pune un copil la conducere nu mi se pare o 
nebunie. 

Virlomi ştiu cine era Petra din clipa în care apăru pentru 
prima dată în Hyderabad - se mai întâlniseră. Chiar dacă 
era mai mare, astfel că timpul petrecut de ea la Şcoala de 
Luptă se suprapusese cu al Petrei cu numai un an, în acele 
zile Virlomi observase fiecare fată de acolo. O sarcină 
uşoară, deoarece sosirea Petrei ridicase numărul total de 
fete la nouă - dintre care cinci absolviseră în acelaşi timp cu 
Virlomi. Părea că a avea fete în şcoală era privit ca un 
experiment eşuat. 

În Şcoala de Luptă, Petra fusese un boboc bătăios cu gura 
mare, care refuza cu mândrie orice sfat. Părea hotărâtă să 
reuşească fiind fată printre băieţi, îndeplinind aceleaşi 
standarde, ţinând pasul cu ei fără ajutor. Virlomi o 


înţelegea. Şi ea avusese aceeaşi atitudine la început. Spera 
doar ca Petra să nu aibă parte de aceleaşi experienţe 
dureroase pe care le avusese ea înainte de a-şi da în cele 
din urmă seama că ostilitatea băieţilor era, în majoritatea 
cazunlor, de neînvins, iar o fată avea nevoie de orice prieten 
posibil. 

Petra era destul de cunoscută, încât bineînţeles că Virlomi 
îi recunoscu numele, când apăruseră poveştile despre 
gaşca lui Ender, după război. Singura fată dintre ei era 
Ioana d'Arc a Armeniei. Virlomi citise articolele şi zâmbise. 
Deci Petra chiar era aşa de tare pe cât crezuse ea. Bravo ei. 

Apoi, tovarăşii lui Ender fuseseră răpiți sau ucişi, iar când 
cei răpiți fuseseră eliberaţi din Rusia, Virlomi simţi o 
strângere de inimă să afle că singura despre a cărei soartă 
nu se ştia nimic era Petra Arkanian. Doar că durerea nu 
ţinu mult. Căci dintr-odată, echipa absolvenţilor indieni a 
Şcolii de Luptă căpătă un nou comandant, pe care imediat îl 
recunoscură ca fiind acel Ahile pe care Locke îl acuzase că 
ar fi un ucigaş psihopat. Şi, în curând, aflară că în umbra lui 
se afla frecvent o fată tăcută, arătând obosită, al cărei nume 
nu era niciodată rostit. 

Dar Virlomi o cunoştea. Era Petra Arkanian. Indiferent de 
motivele lui Ahile de a-i păstra numele secret, lui Virlomi 
nu-i plăcea şi avu grijă ca toată lumea din echipa de strategi 
să afle că era colega dispărută a lui Ender. Lui Ahile nu-i 
spuseră nimic despre Petra, bineînţeles - abia dacă 
reacţionau la instrucţiunile lui şi-i dădeau rapoartele 
cerute. În curând se obişnuiră cu prezenţa tăcută a Petrei. 
Ceilalţi n-o cunoscuseră. 

Dar Virlomi ştia că, dacă Petra tăcea, asta însemna ceva 
rău. Că Ahille o avea cu ceva la mână. Un ostatic - un 
membru al familiei răpit? Ameninţări? Sau altceva? Reuşise 
cumva Ahile să stăpânească voinţa Petrei, care altădată 
părea atât de neîmblânzită? 

Virlomi se strădui din greu ca Ahile să nu observe atenţia 
specială pe care i-o acorda Petrei. Dar o supraveghea pe 


fată, învățând tot ceea ce putea. Petra îşi folosea pupitrul la 
fel ca toţi ceilalţi, participa la citirea rapoartelor serviciilor 
de spionaj şi a oricărui document li se trimitea. Dar ceva nu 
era în regulă, iar Virlomi îşi dădu seama abia mai târziu ce 
era - Petra nu scria nimic în timpul în care era conectată la 
sistem, în multe cazuri se cereau parole sau cel puţin 
înregistrarea pentru a putea accesa informaţiile. Dar după 
ce-şi introducea parola pentru a se conecta. Petra nu mai 
scria nimic. 

E blocată, îşi dădu seama Virlomi. De asta nu ne trimite 
nici un e-mail. E prizonieră aici. Nu poate expedia mesaje în 
exterior. Şi nu vorbeşte cu niciunul dintre noi pentru că i s-a 
interzis. 

Totuşi, şi când nu era conectată la reţea părea să 
muncească din greu, pentru că din când în când Ahile le 
trimitea tuturor un mesaj în care detalia noile direcţii în 
care trebuia să evolueze planul lor. Limbajul acestor mesaje 
nu era al lui Ahille - se observa uşor schimbarea de stil. 
Obţinea aceste idei strategice - unele foarte bune - de la 
Petra, una dintre cei nouă care fuseseră aleşi să salveze 
omenirea de Furnici. Una dintre cele mai grozave minţi de 
pe Pământ. Şi era înrobită de psihopatul ăsta belgian. 

Aşa că, în timp ce ceilalţi admirau strategiile geniale 
dezvoltate pentru războiul agresiv împotriva Birmaniei şi 
Thailandei, în timp ce mesajele lui Ahile le incitau 
entuziasmul faţă de „ridicarea Indiei pentru a-şi ocupa locul 
de drept printre naţiunile lumii”, Virlomi devenea din ce în 
ce mai sceptică. Lui Ahile nu-i păsa deloc de India, 
indiferent cât de bună era retorica lui. lar când era tentată 
să-l creadă, nu trebuia decât să se uite la Petra ca să-şi 
amintească cine era el. Fiindcă toţi ceilalţi păreau să creadă 
versiunea lui Ahile despre viitorul Indiei, Virlomi îşi păstră 
opiniile pentru ea. Privea şi aştepta ca Petra să o privească, 
ca să-i poată face cu ochiul sau să-i zâmbească. 

Momentul sosi. Petra o privi. Virlomi zâmbi. Privirea Petrei 
era atât de neatentă de parcă Virlomi ar fi fost un scaun, şi 


nu 0 persoană încercând să stabilească un contact. 

Virlomi nu se descurajă. Continuă să caute contactul vizual 
până când, într-o zi. Petra trecu pe lângă ea în drum spre o 
fântână arteziană, alunecă şi se prinse de scaunul lui 
Virlomi. în zgomotul făcut de alunecarea picioarelor Petrei, 
Virlomi îi auzi clar cuvintele: „Opreşte-te. Ne urmăreşte.” 
Asta fusese tot. Confirmarea a ceea ce Virlomi suspectase în 
legătură cu Ahile, dovada că Petra o remarcase şi un 
avertisment că ajutorul ei nu era necesar. Ei bine, nu era 
nimic nou. Petra niciodată nu avea nevoie de ajutor, nu-i 
aşa? 

Apoi, cu doar o lună în urmă, Ahile le trimise o notă prin 
care le ordona să actualizeze vechile planuri - strategia 
originală de asalt masiv, aruncând armate imense cu liniile 
lor de aprovizionare imense împotriva Birmaniei. Toţi erau 
uluiţi. Ahile nu dădu nici o explicaţie, dar părea neobişnuit 
de taciturn, şi înţeleseră toţi. Strategia lor strălucită fusese 
refuzată de adulţi. Câteva din minţile geniale ale lumii 
mihtare concepuseră o strategie, iar adulţii aveau de gând 
s-o ignore. 

Erau toţi scandalizaţi, dar se reîntoarseră rapid la rutina 
muncii, încercând să reconstruiască vechile planuri pentru 
războiul ce va urma. Trupele fuseseră deplasate, proviziile 
completate într-o zonă şi insuficiente în alta. Dar 
rezolvaseră problemele de logistică. Apoi primiră planul lui 
Ahile - sau, după cum presupuse Virlomi, al Petrei - pentru 
mutarea grosului armatei de la graniţa cu Pakistanul ca să-i 
înfrunte pe birmani, îi admirară inteligenţa, căci integra 
necesităţile armatei în reţeaua existentă de căi ferate şi 
trafic aerian, astfel că din satelit nu era vizibdă nici o 
mişcare neobişnuită până în momentul în care armata se 
regrupa brusc la graniţă. Inamicul ar fi avut cel mult un 
răgaz de două zile; dacă nu erau atenţi, o singură zi înainte 
ca faptele să devină evidente. 

Ahile plecă în una dintre frecventele sale călătorii, doar că 
de data asta dispăru şi Petra. Virlomi se temea pentru ea. îşi 


îndeplinise scopul, şi acum că terminase cu ea urma s-o 
ucidă? 

Dar nu. Se întoarse în aceeaşi seară, împreună cu Ahile. A 
doua zi dimineaţa se răspândi vestea că au început mişcări 
de trupe, conform planului isteţ al Petrei de a le plasa la 
graniţa cu Birmania. Şi după aceea, ignorând planul la fel 
de isteţ al Petrei, lansară un greoi atac masiv. 

N-are nici un sens, gândi Virlomi. Apoi primi un e-mail de 
la ministrul colonizării al Hegemoniei - bătrânul colonel 
Graft. Sunt convins că ştii că una dintre absolventele Şcolii 
de Luptă, Petra Arkanian, nu s-a întors împreună cu ceilalţi 
care au luat parte alături de Ender la bătălia finală. Sunt 
foarte interesat s-o localizez şi cred că a fost dusă contra 
voinţei ei undeva în interiorul graniţelor Indiei. Dacă ştii 
cumva pe unde se află şi cum se simte, poţi da cuiva de 
ştire? Sunt sigur că ai vrea ca şi pentru tine să facă cineva 
la fel. 

Aproape imediat sosi un e-mail de la Ahile. Înţelegeţi 
desigur că, deoarece ne aflăm în război, orice încercare de 
a transmite informaţii cuiva din afara armatei Indiei va fi 
considerată spionaj şi trădare, şi veţi fi ucişi pe loc. 

Deci era limpede că Ahile o ţinea pe Petra izolată şi ţinea 
foarte mult să rămână ascunsă de cei din exterior. Virlomi 
nici măcar nu trebui să se gândească la ce are de făcut. Nu 
era o problemă de securitate militară a Indiei. Deşi lua în 
serios ameninţarea cu moartea, nu considera că e ceva 
greşit din punct de vedere moral dacă încerca să se 
sustragă ordinului. 

Nu-i putea scrie direct colonelului Graff. Nici nu putea 
trimite vreun mesaj conţinând vreo referinţă, fie şi 
indirectă, la Petra. Orice e-mail care ieşea din Hyderabad 
urma să fie atent analizat. Cu cât se gândea mai mult, 
Virlomi vedea că ea şi ceilalţi absolvenţi ai Şcolii de Luptă 
instalaţi aici la Divizia de Planificare şi Doctrină nu erau cu 
mult mai liberi decât Petra. Nu putea părăsi baza. Nu putea 
lua contact cu nimeni care nu era militar de rang înalt. 


Spionii au, la naiba, echipament radio şi contacte, gândi 
Virlomi. Cum să devii spion, dacă nu există nici o cale de a 
comunica în exterior decât scriind scrisori şi totuşi nu ai cui 
scrie şi nici o cale de a spune ceea ce trebuie să spui fără să 
fii prins? 

Poate că s-ar fi gândit şi singură la o soluţie. Dar Petra 
uşura procesul venind în spatele ei la robinet. Pe când 
Virlomi se ridica după ce băuse, iar Petra se apleca să-i ia 
locul. Petra spuse: „Eu sunt Briseis.” Atâta tot. 

Era evident la ce se refera - oricine din Şcoala de Luptă 
cunoştea Iliada. Iar fiindcă Ahile îi supraveghea, referirea la 
Briseis era şi mai evidentă. Şi totuşi, nu era chiar aşa. 
Briseis aparținuse altcuiva, iar Ahile - cel original - fusese 
furios fiindcă faptul că nu o avea îl făcea să se simtă slab. 
Atunci ce vrusese Petra să spună? 

Trebuia să aibă legătură cu scrisoarea de la Graff şi 
avertismentul lui Ahile. Deci trebuia să existe o cheie, un 
mod de a da de ştire în afară despre Petra. Şi totuşi nu 
exista. Pentru a trimite o veste era nevoie de net. Deci 
Briseis însemna ceva pentru cineva de pe net. 

Poate exista cineva care să reacționeze la numele de cod 
Briseis. Poate că Petra găsise deja pe cineva care trebuia 
contactat, dar nu putea pentru că i se interzicea accesul în 
reţea. 

Virlomi nu-şi pierdu vremea cu o căutare generală. Dacă 
cineva o căuta pe Petra, mesajul trebuia să fie pe un site pe 
care Petra putea să-l descopere fără să se abată de la 
cercetarea militară justificată. Ceea ce însemna că Virlomi 
cunoştea deja situl unde aştepta mesajul. 

Problema era că în mod oficial ea lucra la determinarea 
celui mai eficient mod de a minimaliza riscul la care se 
expuneau elicopterele de aprovizionare, fără să consume 
prea mult combustibil. Problema era atât de tehnică, încât 
nu avea cum să explice un studiu teoretic sau istoric. 

Dar Sayagi, un absolvent al Şcolii de Luptă cu cinci ani mai 
mare decât ea, analiza problema pacificării şi câştigării 


simpatiei populaţiei locale în ţările ocupate. 

Aşa că Virlomi se duse la el. 

— M-au înnebunit algoritmii ăia ai mei. 

— Vrei să te ajut? întrebă el. 

— Nu, nu, vreau doar să-i las deoparte vreo câteva ore ca 
să-mi limpezesc mintea. E ceva ce aş putea să te ajut să 
cauţi? 

Desigur Sayagi primise aceleaşi mesaje ca Virlomi, şi era 
destul de isteţ ca să nu ia ca atare oferta lui Virlomi. 

— Nu ştiu, ce-ai putea să faci? 

— Ceva Istorie? Sau teoretic? Pe net? îi indica ceea ce 
avea ea nevoie. Iar el înţelese. 

— Toguro. Urăsc să fac chestia asta. Am nevoie de date 
despre încercările eşuate de pacificare şi împăcare, în afară 
de uciderea, deportarea tuturor şi aducerea unei noi 
populaţii. 

— Ai deja ceva? 

— Simte-te liberă, eu am tot evitat să fac treaba asta. 

— Mulţam. Vrei un raport sau doar linkurile? 

— Nişte citate sunt de ajuns. Fără linkuri. O să am prea 
mult de lucru după aia. 

Un schimb nevinovat. Acum, Virlomi avea o acoperire. 

Se întoarse Ia pupitrul ei şi începu să caute situri despre 
Istorie şi teorie. Nu căută de fapt numele „Briseis” - ar fi 
fost prea strident, softul de monitorizare ar fi înregistrat 
imediat şi Ahile, dacă ar fi văzut, ar fi făcut legătura. Virlomi 
căută în schimb printre titluri. Briseis apăru pe al doilea 
site pe care intră. Era postat de cineva care semna Hector 
cel Victorios. Hector nu prea era un nume norocos - fusese 
un erou, şi singura persoană care-i fusese într-un fel egal 
lui Ahile, dar în final Hector fusese ucis, iar Ahile îi târâse 
trupul în jurul zidurilor Troiei. 

Totuşi, mesajul era clar dacă te gândeai la Briseis ca la un 
nume de cod pentru Petra. Virlomi îşi făcu de lucru printre 
celelalte postări, prefăcându-se că le citeşte când de fapt 
compunea răspunsul pentru Hector cel Victorios. Când fu 


gata, se întoarse şi scrise, conştientă că acest lucru ar 
putea deveni cauza executării ei imediate. 

Părerea mea e că ea a opus rezistenţă. Chiar dacă era 
silită să tacă, putea găsi o cale să-şi asculte sufletul Cât 
despre strecurarea unui mesaj înăuntrul Troiei, de unde ştii 
că nu a făcut-o? Şi la ce ar fi folosit s-o facă? Nu după mult 
timp, toată lumea din Troia era moartă. Sau nu ai auzit de 
calul troian? Ştiu - Briseis ar fi trebuit să-i avertizeze pe 
troiani să se ferească de grecii care aduc daruri. Sau să 
găsească un localnic amabil care să facă asta în locul ei. 

Semnă cu propriul ei nume şi îşi dădu adresa de e-mail. La 
urma urmelor, ar fi trebuit să fie un mesaj total inocent. În 
realitate, se temea că ar putea fi prea inocent. Dacă 
persoana care o căuta pe Petra nu-şi dădea seama că 
referinţele ei la Briseis opunând rezistenţă şi fiind silită să 
tacă erau de fapt raportul unui martor ocular? Sau că 
„localnic amabil” însemna însăşi Virlomi? 

Dar adresa ei din reţeaua armatei indiene ar fi trebuit să 
atragă atenţia. 

Bineînţeles, după ce postase mesajul, Virlomi trebuia să 
continue să facă cercetarea inutilă pe care i-o „ceruse” 
Sayagi. Câteva ore plicticoase - timp pierdut, dacă nimeni 
nu recepționa mesajul. 

Petra încercă să urmărească ceea ce făcea Virlomi fără să 
bată la ochi. La urma urmelor, dacă Virlomi era atât de 
inteligentă pe cât era necesar ca să-şi realizeze scopul, nu 
ar fi făcut nimic care să merite atenţia. Dar Petra văzu când 
Virlomi se apropie de Sayagi şi discutară. Observă că 
Virlomi părea că navighează pe net când se întoarse la 
pupitrul ei, plimbându-se pe situri în loc să scrie sau să 
calculeze. Oare va găsi mesajele lui Hector cel Victorios? 

Fie că da, fie că nu. Petra nu-şi putea permite să se mai 
gândească la asta. Pentru că într-un fel ar fi fost mai bine 
pentru toată lumea dacă Virlomi nu reuşea. Cine ştie cât de 
subtil era Ahile? Din câte ştia Petra, aceste mesaje puteau fi 
capcane create s-o prindă folosindu-se de ajutorul altcuiva. 


Aşa ceva ar fi putut fi fatal. Însă Ahile nu putea fi 
omniprezent. Era inteligent, suspicios, juca un joc 
complicat. Era unul singur şi nu se putea gândi la toate. în 
plus, cât de importantă era de fapt Petra pentru el? Nici 
măcar nu folosise strategia ei. Cu siguranţă că o ţinea în 
preajma lui din vanitate şi nimic mai mult. 

Rapoartele care veneau de pe front erau exact aşa cum se 
aşteptau - rezistenţa birmană era mai degrabă simbolică, 
întrucât îşi masaseră forţele principale în locuri unde erau 
favorizați de teren. Canioane. Vaduri ale râurilor. 

Totul inutil, desigur. Indiferent unde opuneau rezistenţă 
birmanii, armata Indiei trecea pur şi simplu pe lângă ei. Nu 
existau suficienţi soldaţi birmani pentru a depune eforturi 
serioase în mai mult de câteva puncte, în timp ce indieni 
erau atât de mulţi încât puteau exercita presiuni pe toate 
fronturile, lăsând în punctele mai puternice ale birmanilor 
doar atâţia oameni de câţi era nevoie ca să-i ţină la pământ, 
iar grosul armatei indiene continua cotropirea Birmaniei şi 
înaintarea spre trecătorile din munţi către Thailanda. 

Acolo va începe adevărata provocare. Căci liniile de 
aprovizionare ale Indiei vor fi cuprins până atunci întreaga 
Birmanie, iar aviația Thailandei era redutabilă, în special de 
când se observase că testează un nou sistem de aeroporturi 
provizorii, care în multe cazuri puteau fi construite în 
timpul în care un bombardier se afla în aer. Nu prea renta 
să bombardezi aeroporturi când acestea puteau fi înlocuite 
în două sau trei ore. 

Deşi rapoartele spionilor din interiorul Thailandei erau 
foarte bune - detaliate, corecte şi recente - în punctele cele 
mai importante nu aveau relevanţă. Existau puţine ţinte 
care să merite efortul, dată fiind strategia utilizată de 
Thadanda. 

Petra îl cunoştea pe Suriyawong, absolventul Şcolii de 
Luptă care conducea strategia şi doctrina la Bangkok. Era 
bun. Dar Petrei i se părea puţin suspect faptul că noua 
strategie a Thailandei apăruse deodată la numai câteva 


săptămâni după ce ea şi Ahile sosiseră din Rusia în India. 
Suriyawong era în funcţie la Bangkok de un an de zile. De 
ce această schimbare bruscă? Poate că cineva îi atrăsese 
atenţia asupra prezenţei lui Ahile la Hyderabad şi a ce ar 
putea însemna acest lucru. Sau poate că altcineva se 
alăturase lui Suriyawong şi-i influenţase modul de gândire. 

Bean. 

Petra refuza să creadă că era mort. Mesajele acelea 
puteau fi de la el. Şi chiar dacă Suriyawong era perfect 
capabil să conceapă noua strategie a Thailandei de unul 
singur, schimbările erau atât de cuprinzătoare, fără vreun 
semn de dezvoltare graduală, încât explicaţia sărea în ochi 
- veneau din partea unor ochi limpezi. 

Cine altcineva, decât Bean? 

Problema era că dacă era vorba de Bean, spionii lui Ahile 
din interiorul Thailandei erau atât de buni încât foarte 
probabil Bean fusese deja descoperit. Şi chiar dacă 
încercarea anterioară a lui Ahile de a-l ucide pe Bean 
eşuase, nu era nici o şansă ca Ahile să renunţe la a mai 
încerca din nou. 

Nu putea să se gândească la aşa ceva. Dacă el se salvase o 
dată, ar putea-o face din nou. La urma urmelor, poate 
cineva avea spioni excelenți şi în interiorul Indiei. Şi poate 
că nu Bean lăsa mesajele pentru Briseis. Putea fi Blândul 
Dink, de exemplu. Doar că nu prea era stilul lui Dink. 
Întotdeauna Bean preferase oarecum să se furişeze. Dink 
înfrunta lucrurile pe faţă. El ar fi proclamat pe net că ştia 
despre Petra că se află la Hyderabad şi ar fi cerut să fie 
imediat eliberată. Bean fusese cel care descoperise că 
Şcoala de Luptă urmărea elevii cu ajutorul 
transmiţătoarelor din haine. Scoate-ţi toate hainele şi 
umblă în fundul gol, şi conducerea Şcolii de Luptă habar nu 
va avea unde te afli. Nu numai că se gândise la asta, daro şi 
folosise, căţărându-se prin sistemul de aerisire în toiul 
nopţii. Când îi spusese asta, pe când aşteptau pe Eros 
încheierea Războiului Ligii ca să poată pleca acasă. Petra 


nu-l prea crezuse la început. Nu înainte ca el s-o privească 
în ochi cu răceală şi să-i spună: 

— Nu e o glumă şi, dacă ar fi, nu e una deosebit de 
nostimă. i 

— N-am crezut că glumeşti, zisese Petra. Am crezut că te 
lauzi. 

— Mă laud. Dar nu-mi pierd timpul cu fanfaronade despre 
lucruri pe care nu le-am făcut. 

Aşa era Bean - îşi recunoştea defectele la fel ca şi 
calităţile. Fără falsă modestie, dar şi fără vanitate. Dacă se 
ostenea să vorbească cu tine, nu-şi alegea cuvintele astfel 
încât să se arate pe sine mai bun sau mai rău decât era. 

Nu-l cunoscuse cu adevărat în Şcoala de Luptă. Cum ar fi 
putut? Ea era mai mare şi chiar dacă îl observase şi vorbise 
cu el de câteva ori - ea întotdeauna ţinea să vorbească cu 
puştii nou-veniţi care erau trataţi drept paria, fiindcă ştia că 
au nevoie de prieteni, chiar dacă era doar o fată - pur şi 
simplu nu avusese prea multe motive să vorbească cu el. 

Şi apoi venise momentul dezastruos când Petra fusese 
păcălită în încercarea de a-l avertiza pe Ender - ceea ce se 
dovedise a fi o înşelăciune. De fapt, duşmanii lui Ender se 
foloseau de încercarea Petrei pentru a sări asupra lui şi a-l 
bate. Bean fusese cel care îşi dăduse seama şi intervenise. 
Apoi, în mod firesc, trăsese concluzia că Petra făcea parte 
din conspirația împotriva lui Ender. Continuase s-o 
suspecteze mult timp. Petra nu era chiar sigură că în final 
se convinsese de nevinovăția ei. Dar multă vreme pe Eros 
aceasta fusese ca o barieră între ei. Abia după ce războiul 
se sfârşise avuseseră ocazia să se cunoască unul pe altul. 

Atunci înţelesese Petra cine era Bean cu adevărat. Era 
greu să treci dincolo de statura lui şi să vezi în el altceva 
decât un preşcolar, un boboc ca atâţia alţii, deşi ştiau cu 
toţii că el era cel ales să-i ia locul lui Ender în cazul în care 
ar fi cedat în tensiunea bătăliei. Mulţi erau invidioşi din 
cauza asta. Dar nu şi Petra. Ştia că Bean e cel mai bun din 
echipa lui Ender. Pe ea n-o deranja. Ce era de fapt Bean? 


Un spiriduş. Asta trebuise ea să înţeleagă. La spiriduşii 
adulţi puteai vedea pe feţele lor că sunt mai bătrâni decât 
indică statura lor. Dar pentru că Bean era încă un copil şi 
nu avea încă membrele scurte şi deformate ale piticilor, 
arăta ca orice copil de vârsta lui. Totuşi, dacă îi vorbeai ca 
unui copil nu te băga în seamă. Petra nu făcuse asta 
niciodată, astfel încât, cu excepţia cazului când considerase 
că îl trădase pe Ender, Bean o tratase întotdeauna cu 
respect. 

Era amuzant faptul că toate astea se bazau pe o 
neînțelegere. Bean credea că Petra îi vorbea ca un om 
obişnuit pentru că era suficient de matură şi înţeleaptă ca 
să nu-l trateze ca pe un copil mic. Dar adevărul era că ea îl 
trata exact aşa cum îi trata pe toţi copiii mici. Întotdeauna 
le vorbea copiilor mici ca unor adulţi. Astfel că era 
considerată înţelegătoare, când de fapt era doar norocoasă. 

Însă când războiul s-a terminat, asta nu mai conta. Urmau 
să plece toţi acasă - toţi, după cum se dovedise, cu excepţia 
lui Ender - şi, odată întorşi pe Pământ, nu se aşteptau să se 
mai întâlnească vreodată. Apăruse un fel de libertate, 
aruncaseră în vânt toate precauţide. Puteau spune ce vor. 
Nu trebuiau să se mai simtă ofensaţi de nimic pentru că 
peste câteva luni nu va mai avea nici o importanţă. Era 
pentru prima dată când puteau într-adevăr să se distreze. 

Iar Bean era persoana în prezenţa căreia Petra se simţea 
cel mai bine. 

Dink, care îi fusese într-un timp apropiat, era puţin 
bosumflat pentru că Petra petrecea atâta timp cu Bean. 
Chiar o acuzase - indirect, deoarece nu voia să răcească de 
tot relaţiile - că exista ceva romantic între ea şi Bean. 
Bineînţeles că gândea astfel - Blândul Dink ajunsese deja la 
pubertate şi, ca toţi băieţii de vârsta asta, credea că minţile 
tuturor erau influențate de testosteron. 

Altceva era între Petra şi Bean. Nu erau ca frate şi soră. 
Nici mamă şi fiu sau altă falsă analogie bizară. Pur şi 
simplu... îi plăcea de el. Petrecuse atâta timp fiind nevoită 


să dovedească unor băieţi înţepaţi, invidioşi şi înspăimântați 
că ea era, de fapt, mai inteligentă şi mai bună ca ei la orice, 
încât fusese surprinsă să găsească pe cineva atât de 
arogant, atât de sigur de geniul lui încât să nu se simtă 
ameninţat de ea. Dacă ea ştia ceva ce el nu ştia, o asculta, 
privea, învăţa. Singura persoană care se mai purtase aşa cu 
ea era Ender. 

Ender. Câteodată îi era teribil de dor de el. Ea îl 
îndrumase - şi suportase destule din partea lui Bonzo 
Madrid, comandantul lor de atunci, pentru ceea ce făcuse. 
Şi, pe măsură ce devenea tot mai limpede cine era Ender, 
ea se alăturase fericită celor care îl urmau, îl ascultau, i se 
supuneau. Cu toate acestea, undeva, în adâncul sufletului 
ei, păstra faptul că fusese prietena lui Ender când nimeni 
altcineva nu avusese curajul. 

Ea fusese o persoană importantă în viaţa lui, şi chiar 
atunci când ceilalţi se gândiseră că îl trădase, Ender nu 
crezuse asta. 

Îl iubea pe Ender cu un amestec descurajator de venerație 
şi dorinţă, care ducea la vise nebuneşti despre un viitor 
imposibil, în care vieţile lor erau unite până la moarte. În 
fanteziile ei îşi creşteau împreună copiii, cei mai strălucitori 
copii din lume. Era în stare să stea alături de cel mai mare 
om de pe Pământ - căci asta credea ea despre el - şi toată 
lumea admitea că el o alesese pe ea să-i stea alături pentru 
totdeauna. 

Vise. După război, Ender fusese la pământ. Înfrânt. Faptul 
că aflase că provocase în realitate exterminarea Furnicilor 
fusese mai mult decât putea el suporta. Şi pentru că şi ea 
clacase în timpul războiului, ruşinea o îndepărtase de el 
până când fusese prea târziu, până când Ender fusese 
despărţit de ceilalţi. 

Din această cauză ştia că sentimentele ei faţă de Bean 
erau complet diferite. Fără vise şi fantezii. Doar un 
simţământ de totală acceptare. Locul ei era lângă Bean, nu 
în felul în care o soţie îşi are locul lângă soţul ei sau. 


Doamne fereşte, doi îndrăgostiţi, ci mai degrabă aşa cum 
mâna stângă stă lângă cea dreaptă. Pur şi simplu se 
potriveau. Nu era nimic extraordinar în asta, nimic despre 
care să scrii acasă. Dar se putea conta pe o astfel de relaţie. 
îşi imagina că, dintre toţi puştii de la Şcoala de Luptă, 
dintre toţi membrii echipei lui Ender, va rămâne apropiată 
numai de Bean. 

Apoi coborâseră din navetă şi se dispersaseră prin lume. 
Şi deşi Armenia şi Grecia erau relativ apropiate comparativ 
cu, de exemplu, Shen din Japonia sau Supă Fierbinte din 
China - nu se mai văzuseră niciodată, nici măcar nu-şi 
scriseseră. Ştia că Bean mergea acasă să-şi întâlnească 
familia pe care nu o cunoscuse niciodată, iar era era 
ocupată cu încercarea de a se reintegra în propria ei 
familie. Nu prea îi era dor de el, şi nici lui de ea. În plus, nu 
aveau nevoie să fie împreună sau să stea tot timpul de 
vorbă pentru a şti că, la fel ca mâna stângă cu mâna 
dreaptă, erau încă prieteni, încă apropiaţi. Că dacă ar avea 
nevoie de cineva, prima persoană pe care ar chema-o ar fi 
Bean. 

Într-o lume în care Ender Wiggin nu mai era, asta însemna 
că el era persoana pe care ea o iubea cel mai mult. Că eli- 
ar lipsi cel mai mult dacă i s-ar întâmpla ceva. Din acest 
motiv, putea să se prefacă că nu e îngrijorată că Bean ar fi 
fost prins de Ahile, dar nu era adevărat. Era mereu 
îngrijorată. Bineînţeles, îşi făcea griji şi pentru ea - poate 
ceva mai mult pentru ea decât pentru el. Dar pierduse deja 
o persoană iubită şi, chiar dacă îşi spunea că prieteniile din 
copilărie nu vor mai conta peste douăzeci de ani, nu mai 
voia să piardă pe încă cineva. 

Pupitrul semnaliza. Avea un mesaj pe display. Doar Ahile 
putea porunci cu atâta grosolănie. Nu adormise. Se gândea. 
Dar nu avea rost să se certe cu el pe tema asta. Se 
deconecta şi se ridică din faţa pupitrului. 

Era seară, afară se întuneca. Mintea îi zburase. 
Majoritatea celor din schimbul de zi de la Doctrină şi 


Planificare plecaseră şi urma să vină schimbul de noapte. 
Totuşi, câţiva mai rămăseseră la pupitre. 

Prinse o privire a lui Virlomi, una dintre cei întârziaţi. Fata 
părea îngrijorată. Asta însemna probabil că făcuse ceva ca 
răspuns la mesajul despre Briseis şi acum se temea de 
repercusiuni. Da, avea dreptate să-şi facă griji. Cine ştie 
cum ar vorbi, sau scrie, sau acţiona Ahile dacă ar plânui să 
ucidă pe cineva? Părerea personală a Petrei era că el 
întotdeauna plănuia să ucidă pe cineva, deci nu exista nimic 
în comportamentul lui care să servească de avertisment 
celui care urma. Du-te acasă şi încearcă să dormi, Virlomi. 
Chiar dacă Ahile te-a prins încercând să mă ajuţi şi s-a 
hotărât să te omoare, tot nu poţi face nimic, aşa că mai bine 
ai dormi ca un prunc. 

Petra părăsi încăperea mare cât un hambar în care lucrau 
toţi şi parcurse coridoarele ca în transă. Oare dormea când 
îi scrisese Ahile? Cui îi păsa? Din câte ştia Petra, ea era 
singura de la Doctrină şi Planificare care ştia unde se află 
biroul lui Ahile. Fusese des acolo, dar nu era impresionată 
de acest privilegiu. Se bucura de libertatea unui sclav sau a 
unui prizonier. Ahile o lăsa să pătrundă în intimitatea lui 
pentru că nu o considera o persoană. 

Unul dintre pereţii biroului lui era un display 
bidimensional, care acum arăta o hartă detaliată a regiunii 
de la graniţa Indiei cu Birmania. Era actualizată 
permanent. 

Am zis eu să dormi? Vino la mine. Pe măsură ce soseau 
rapoartele de la trupele din teren sau de la sateliți, pentru 
ca Ahile să poată avea de fiecare dată cele mai corecte 
informaţii despre plasarea armatei, în rest, camera era 
spartană. Două scaune -inconfortabile - o masă, un raft 
pentru cărţi, un pat de campanie. Petra bănuia că undeva în 
cadrul bazei se găsea un apartament confortabil cu un pat 
moale, care nu fusese niciodată folosit. Orice ar fi fost Ahile, 
hedonist nu era. Nu-i păsa de confortul personal, cel puţin 
din câte văzuse ea. 


Nu-şi dezlipi ochii de pe hartă când intră ea - dar se 
obişnuise cu asta. Când el o ignora intenţionat, ea considera 
că e modul lui pervers de a-i da atenţie. Doar când se uita 
direct spre ea fără să o vadă se simţea cu adevărat 
invizibilă. 

— Campania merge foarte bine, zise Ahile. 

— E un plan stupid, thailandezii o să-i facă bucăţi. 

— Au dat o lovitură acum câteva minute. Comandantul 
armatei Thadandei l-a aruncat în aer pe tânărul 
Suriyawong. Un caz groaznic de gelozie profesională, se 
pare. 

Petra încercă să nu-şi arate tristeţea pentru moartea lui 
Suriyawong şi dezgustul faţă de Ahile. 

— Doar nu vrei să cred că tu n-ai nimic de-a face cu asta? 

— Mă rog, au dat vina pe spionii indieni, bineînţeles. Dar 
nu a fost implicat nici un spion indian. 

— Nici măcar Chakri? 

— În mod clar nu era spion al Indiei, zise Ahile. 

— Atunci, al cui? 

Ahile izbucni în râs. 

— Eşti atât de neîncrezătoare. Briseis a mea. 

Ea trebui să se străduiască să rămână relaxată, să nu 
trădeze nimic atunci când îi spuse astfel. 

— Ah, Pet, tu eşti Briseis a mea, nu ţi-ai dat seama? 

— Nu tocmai, zise Petra. Briseis se afla în cortul altcuiva. 

— O, trupul tău este alături de mine, şi am rezultatele 
minţii tale, dar inima ta încă mai aparţine altcuiva. 

— Îmi aparţine mie. 

— Îi aparţine lui Hector, zise Ahde. Dar... oare cum să-ţi 
spun asta? Suriyawong nu a fost singur în biroul lui atunci 
când clădirea a explodat. O altă persoană a contribuit cu 
bucățele de carne şi oase şi cu o ceaţă de sânge la măcelul 
general. Din nefericire, asta înseamnă că nu mai pot să-i 
târăsc cadavrul în jurul zidurilor Troiei. 

Petrei i se făcu rău. O auzise spunându-i lui Virlomi „Eu 
sunt Briseis”? Şi despre cine vorbea, când spunea astfel de 


lucruri despre Hector? 

— Spune-mi despre ce vorbeşti sau taci, ceru Petra. 

— Oh, nu-mi spune că n-ai văzut acele mesaje de pe toate 
forumurile. Despre Briseis, despre Guinevere şi alte eroine 
de tragedii care au fost legate de vreun stăpân arogant. 

— Ce-i cu ele? 

— Ştn cine le-a scris, zise Ahile. 

— Zău? 

— Am uitat. Refuzi să joci astfel de jocuri. Bine, e vorba de 
Bean, iar tu ştiai asta. 

Petra simţi cum i se trezesc emoţii nedorite - şi le înăbuşi. 
Dacă acele mesaje erau postate de Bean, atunci el 
supravieţuise atentatelor anterioare. Dar asta însemna că 
Bean era „Hector cel Victorios”, iar mica alegorie a lui Ahile 
voia să spună că Bean se afla într-adevăr la Bangkok, şi 
Ahile îl depistase şi încercase din nou să-l ucidă. Murise 
împreună cu Suriyawong. 

— Mă bucur că eşti tu aici să-mi spui ceea ce ştiu. Mă 
scuteşte să-mi utilizez propria memorie. 

— Ştiu că eşti distrusă, biata mea Pet. Nostim e, dragă 
Briseis, că Bean a fost numai un bonus. De la început, ţinta 
a fost Suriyawong. 

— Bun. Felicitări. Eşti un geniu. Orice ai vrea să spun. Aşa 
că taci şi lasă-mă să mă duc să mănânc. 

Să-i vorbească nepoliticos lui Ahile era singura iluzie de 
libertate pe care şi-o păstrase Petra. Îşi închipuia că el se 
amuză. Şi nu era atât de proastă ca să-i vorbească astfel de 
faţă cu altcineva. 

— În inima ta, sperai că Bean te va salva, nu-i aşa? zise 
Ahile. De asta când bătrânul Graff a trimis cererea aia 
stupidă de informaţii, ai pariat că puştioaica aia de Virlomi o 
să încerce să-i răspundă lui Bean. 

Petra fu cuprinsă de disperare. Ahile chiar supraveghea 
totul. 

— Haide, fântâna e locul cel mai evident în care să fie puse 
microfoane, zise Ahile. 


— Credeam că ai lucruri mai importante de făcut. 

— Nimic nu e mai important în viaţa mea decât tine, Pet. 
Mi-aş dori să te pot convinge să vii în cortul meu. 

— M-ai răpit de două ori. Mă urmăreşti peste tot. Nu cred 
că aş putea fi mai aproape de tine decât sunt. 

— În... cortul... meu, zise Ahile. Încă îmi eşti duşman. 

— O, am uitat, se presupune că sunt atât de dornică să-mi 
satisfac stăpânul încât voinţa mea trebuie să i se supună. 

— Dacă aş fi vrut, te-aş fi torturat, Pet, spuse Ahile. Dar nu 
te vreau aşa. 

— Ce drăguţ din partea ta. 

— Nu, dacă nu poţi fi de partea mea de bunăvoie, ca 
prieten şi aliat, atunci o să te ucid. Nu sunt genul care să 
tortureze. 

— Asta după ce te vei folosi de munca mea. 

— Dar nu mă folosesc de munca ta. 

— Mda, aşa e. Pentru că Suriyawong e mort, şi deci nu mai 
trebuie să-ţi faci griji că vei avea un adversar serios. 

Ahile râse. 

— Desigur. Aşa e. 

Ceea ce însemna, bineînţeles, că nu înţelesese deloc. 

— E uşor să păcăleşti o persoană pe care o ţii închisă într- 
o cutie. Nu ştiu decât ceea ce-mi spui tu. 

— Dar eu îţi spun totul, sublinie Ahile, iar tu trebuie să fii 
suficient de isteaţă ca să înţelegi. 

Petra închise ochii. Continua să se gândească la bietul 
Suriyawong. Mereu atât de serios. Făcuse tot ce putuse mai 
bine pentru ţara sa, ca apoi să fie ucis de propriul lui 
comandant. Oare el ştiuse asta? Sper că nu. 

Dacă ar fi continuat să se gândească la bietul Suriyawong, 
n-ar mai fi fost nevoită să se gândească la Bean deloc. 

— Nu mă asculţi, zise Ahde. 

— O, mulţumesc că mi-ai spus. Eu credeam că te ascult. 

Ahile vru să-i spună ceva, dar apoi lăsă capul în jos. Purta 
în ureche un receptor radio conectat la pupitru. 

Cineva tocmai începuse să-i vorbească. 


Ahile îi întoarse spatele. Scrise ceva la pupitru, cin câteva 
lucruri. Faţa lui nu trăda nici o emoție - dar tocmai asta 
reprezenta o schimbare, căci zâmbise şi fusese politicos 
până când auzise vocea. Ceva mergea prost, într-adevăr. 
Petra d cunoştea destul de bine ca să creadă că recunoaşte 
semne de furie. Sau poate - se întreba ea, spera - de teamă. 

— Nu sunt morţi, spuse Petra. 

— Sunt ocupat. 

Ea râse. 

— Ăsta e mesajul, nu-i aşa? Încă o dată, asasinu tăi au dat- 
o în bară. Dacă vrei o treabă bine făcută, Ahile, trebuie s-o 
faci cu mâna ta. 

Se întoarse de la display şi o privi în ochi. 

— A trimis un mesaj din cazarma trupei lui de atac din 
Thailanda. Bineînţeles că Chakri a aflat. 

— N-a murit, zise Petra. Continuă să te învingă. 

— Abia a scăpat cu viaţă, iar planurile mele nu au avut 
nimic de suferit... 

— Fii serios, şti că ela făcut să fii dat afară din Rusia. 

Ahile ridică sprâncenele. 

— Deci recunoşti că ai trimis un mesaj codificat. 

— Bean nu are nevoie de mesaje codificate ca să te 
învingă, replică ea. 

Ahile se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre ea. Petra se 
încorda, aşteptându-se să fie pălmuită. Dar el îi puse o 
mână pe piept şi răsturnă scaunul pe spate. 

Capul ei lovi podeaua. Rămase ameţită, luminiţe 
străbătându-i vederea periferică. Urmă un val de durere şi 
greață. 

— A trimis după draga de sora Carlotta, zise Ahile. 

Vocea lui nu trăda nici o emoție. Zboară în jurul lumii ca 
să-l ajute pe el. Nu-i drăguţ din partea ei? 

Petra abia putea înţelege ce-i spunea. Singurul gând de 
care reuşea să se agate era: Să nu rămân cu probleme la 
creier. Asta era întreaga ei personalitate. Mai degrabă ar fi 


murit decât să-şi piardă inteligenţa care o făcuse să fie ceea 
ce era. 

— Dar asta îmi dă timp să pun la cale o mică surpriză, zise 
Ahile. Cred că o să-l fac pe Bean să regrete tare mult că 
trăieşte. 

Petra vru să spună ceva, dar nu-şi putu aminti ce anume. 
Apoi nu-şi putu aminti ce spusese el. 

— Cum? 

— O, biata ta minte e în ceaţă, Pet? Ar trebui să ai mai 
multă grijă când te laşi pe spate în scaun. 

Acum îşi amintea ce spusese el. O surpriză. Pentru sora 
Carlotta. Ca să-l facă pe Bean să regrete că trăieşte. 

— Sora Carlotta te-a luat de pe străzile din Rotterdam, 
zise Petra. Ei îi datorezi totul. Operația la picior. Şcoala de 
Luptă. 

— Nu-i datorez nimic. Vezi tu, ea l-a ales pe Bean. Pe ell-a 
trimis. Pe mine m-a dat deoparte. Eu sunt cel care a adus 
civilizaţia pe stradă. Eu sunt cel care l-am ţinut în viaţă pe 
preţiosul ei Bean. Dar ea l-a trimis pe el în spaţiu, iar pe 
mine m-a lăsat în mizerie. 

— Bietul copdaş. 

O lovi puternic în coaste. Ea icni. 

— Cât despre Virlomi, zise el, cred că mă pot folosi de ea 
ca să-ţi dau o lecţie în privinţa lipsei de loialitate faţă de 
mine. 

— Asta e calea ta de a mă aduce în cortul tău. 

O lovi din nou. încercă să nu geamă, dar sunetul ieşi. 
Strategia de rezistenţă pasivă nu mergea. 

El se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Hai, de ce stai acolo? Ridică-te. 

— Omoară-mă şi termină odată, zise ea. Virlomi n-a făcut 
decât să încerce să fie o fiinţă umană decentă. 

— Virlomi ştia ce-o să se întâmple. 

— Virlomi nu înseamnă nimic pentru tine, decât o cale de 
a-mi face mie rău. 


— Nu eşti chiar aşa de importantă. Dacă vreau să-ţi fac 
rău, ştiu cum. 

Se prefăcu că o loveşte din nou. Ea se încorda, ferindu-se 
de lovitură. Dar aceasta nu veni. în schimb, el îi întinse 
mâna. 

— Ridică-te, draga mea Pet. Podeaua nu e un loc pe care 
să dormi. 

Ea se întinse şi-i apucă mâna. Îl lăsă să suporte cea mai 
mare parte din greutatea ei atunci când se ridică, astfel 
încât el fu nevoit să tragă cu putere. 

Prostule, gândi ea. M-am antrenat pentru lupta corp la 
corp. Tu n-ai stat la Şcoala de Luptă suficient de mult ca să 
înveţi şi asta. 

Imediat ce se fixă pe picioare se repezi în sus. 

Deoarece în aceeaşi direcţie trăgea şi el, îşi pierdu 
echilibrul şi se răsturnă pe spate, căzând peste picioarele 
scaunului ei. 

Nu se lovi la cap. încercă imediat să se ridice. Dar ea ştia 
cum să răspundă mişcărilor lui, lovindu-l puternic cu 
bocancii ei militari, mutându-şi greutatea astfel încât 
loviturile să nu cadă niciodată în locurile pe care el le 
proteja. Fiecare lovitură îl duru. Încercă să se tragă de-a- 
ndărătelea, dar ea insistă, fără să încetinească, şi pentru că 
el îşi folosea braţele ca să se târască pe podea reuşi să-l 
lovească în cap, o izbitură care-l răsturnă pe spate. 

Nu era inconştient, ci doar puţin ameţit. Bun, să vezi şi tu 
cum e. Încercă nişte figuri din luptele de pe stradă, dând 
din picioare în timp ce privea în altă parte, dar era patetic. 
Ea trecu cu uşurinţă de picioarele lui şi-i aplică o lovitură 
exact între picioare. 

EI strigă de durere. 

— Hai, ridică-te, zise ea. Vrei s-o ucizi pe Virlomi, ucide-mă 
pe mine mai întâi. Fă-o. Tu eşti asasinul. 

Scoate pistolul. Hai. 

În clipa următoare, fără ca ea să vadă exact cum, avea cu 
adevărat un pistol în mână. 


— Mai loveşte-mă o dată, zise el printre dinţii strânşi. 
Loveşte-mă mai repede decât glonţul ăsta. Ea nu se mişcă. 
— Credeam că vrei să mori, insistă el. 

Acum înţelese. N-o va împuşca. Nu înainte de a o împuşca 
pe Virlomi în faţa ei. 

Ratase ocazia. Când era la pământ, înainte de a scoate 
pistolul - din spatele centurii? de sub vreo mobilă? - ar fi 
trebuit să-i rupă gâtul. Nu era un meci de lupte, avusese o 
şansă de a-i pune capăt. Dar instinctul prevalase, iar ea nu 
avea instinctul de a ucide, ci doar de a-şi scoate adversarul 
din luptă, pentru că aşa învățase la Şcoala de Luptă. 

Dintre toate lucrurile pe care le-aş fi putut învăţa de la 
Ender, tocmai instinctul de ucigaş, căutarea de la început a 
loviturii finale, tocmai asta să-mi fi scăpat? 

Era ceva ce Bean îi explicase în legătură cu Ahile. Ceva ce 
îi spusese Graff, după ce d trimisese înapoi pe Pământ. Că 
Ahile trebuia să ucidă pe oricine îl văzuse vreodată 
neajutorat. Chiar şi doctorul care îi vindecase piciorul 
infirm, pentru că îl văzuse zăcând anesteziat şi-l operasese 
cu bisturiul. 

Petra tocmai distrusese ceea ce îl determina să o ţină în 
viaţă. Orice ar fi vrut de la ea, acum nu mai voia. Nu va mai 
suporta s-o ştie în jurul lui. Era ca şi moartă. 

Dar, indiferent ce s-ar fi petrecut, ea era încă un tactician. 
Chiar cu capul îngreunat cum era acum, mintea îi funcţiona. 
Duşmanul vede lucrurile într-un anume fel; schimbă-le ca 
să-l faci să le vadă altfel. 

Petra râse. 

— N-am crezut c-o să mă laşi vreodată să fac asta, zise. 

El se ridică în picioare cu greu, chinuit, ţinând pistolul 
îndreptat spre ea. 

Petra continuă. 

— Tu întotdeauna a trebuit să fii el supremo, ca şefii din 
Şcoala de Luptă. Niciodată n-am crezut că ai curajul să fii 
ca Ender sau ca Bean, până acum. 

Ahile continua să tacă. Dar stătea şi asculta. 


— E o nebunie, nu-i aşa? Dar Bean şi Ender erau aşa de 
mici. Şi nu le păsa. Toată lumea privea în jos spre ei, eu 
eram ca un turn pe lângă ei, dar erau singurii tipi din 
Şcoala de Luptă pe care nu-i îngrozea ideea ca lumea să 
vadă că o fată e mai bună decât ei, mai mare decât ei. 

Dă-i înainte, continuă să inventezi. 

— L-au adus pe Ender prea devreme în armata lui Bonzo, 
nu era pregătit. Nu ştia să facă nimic. lar Bonzo doar dădea 
ordine, nimeni nu putea lucra cu el. Şi a venit copilaşul ăsta, 
neajutorat, nu ştia nimic. Asta-mi place mie, Ahile. Mai 
inteligent decât mine, dar mai mic. 

Aşa că l-am învăţat eu. Nu mă interesa să-l cizelez pe 
Bonzo. Era aşa cum ai fost tu mereu, îmi arăta tot timpul 
cine e şeful. Dar Ender a ştiut să-mi dea mână liberă. Eu L- 
am învăţat totul. Aş fi murit pentru el. 

— Eşti bolnavă, zise Ahile. 

— Oh, ai de gând să-mi spui că nu ştiai? Ai avut tot timpul 
pistolul, de ce m-ai lăsat să fac asta, dacă nu... dacă nu 
încercai să... 

— Ce să încerc? 

Îşi păstra vocea egală, dar nebunia lui era pe deplin 
vizibilă, şi glasul îi tremura puţin. Îl împinsese dincolo de 
limitele echdibrului psihic, în adâncurile demenţei lui. Pe 
Caligula îl vedea ea acum. Dar o asculta. Dacă ar fi găsit 
povestea adecvată pentru ceea ce tocmai se întâmplase, 
poate că s-ar împăca şi cu... altceva. Să-şi facă armăsarul 
consul. S-o facă pe Petra... 

— Nu încercai să mă seduci? întrebă ea. 

— Nici măcar n-ai sâni. 

— Nu cred că după sâni te uiţi tu, zise ea. Altfel nu m-ai fi 
târât peste tot după tine. Ce-a fost toată vorbăria aia, cum 
că mă vrei în cortul tău? Loialitate? Tu vrei ca eu să-ţi 
aparţin. Şi tot timpul ai făcut pe durul, tratându-mă ca pe 
un nimic - asta nu putea decât să-mi provoace disprețul. Te 
priveam mereu cu superioritate. 


Erai un nimic, doar un sac de testosteron, un cimpanzeu 
urlând şi bătându-se cu pumnii în piept. Şi apoi m-ai lăsat - 
m-ai lăsat, nu-i aşa? Doar nu vrei să cred că am făcut-o într- 
adevăr singură. 

Un zâmbet slab îi flutură pe colţurile buze. 

— Dacă tu crezi că am făcut-o intenţionat, asta nu strică 
tot? zise el. 

Păşi spre el, drept în bătaia armei şi, lăsând-o s-o apese pe 
stomac, se ridică, îl prinse de gât şi-i trase capul în jos astfel 
încât să-l poată săruta. 

Habar n-avea cum s-o facă, nu văzuse decât în filme. Dar 
se descurca aparent destul de bine. Pistolul rămase lipit de 
abdomenul ei, dar celălalt braţ o cuprinse, trăgând-o mai 
aproape. 

Într-un colţ de memorie îi reveni ceea ce-i spusese Bean - 
că ultimul lucru pe care-l făcuse Ahile înainte de a ucide pe 
Poke, prietena lui Bean, fusese s-o sărute. 

Bean avusese coşmaruri din cauza asta. Ahile sărutând-o, 
apoi în mijlocul sărutului ştrangulând-o. Bean nu văzuse de 
fapt partea asta. Poate nici măcar nu se întâmplase aşa. 

Dar indiferent cum, era periculos să săruţi un băiat ca 
Ahile. Şi mai era şi pistolul proptit în abdomenul ei. Poate 
asta era clipa pe care şi-o dorea - să sărute o fată şi să-i 
facă o gaură în trup în acelaşi timp. 

Ei bine, trage, gândi ea. Mai bine să mor înainte să te văd 
ucigând-o pe Virlomi pentru crima de a-i fi fost milă de mine 
şi de a fi avut destul curaj ca să acţioneze. Mai bine te sărut 
decât să te văd omorând-o, deşi nimic pe lumea asta nu mă 
poate dezgusta mai mult decât să fiu nevoită să pretind că 
tu eşti... ceea ce... iubesc. 

Sărutul se termină. Dar ea nu-i dădu drumul. Nu se 
retrase, nu se desprinse din îmbrăţişare. El trebuia să 
creadă că îl dorea. Că era în nenorocitul lui de cort. 

Ahile respira uşor, rapid. Inima îi bătea repede. Preludiul 
unei crime? Sau doar urmarea unui sărut. 


— Am spus că-i voi ucide pe toţi cei care încearcă să-i 
răspundă lui Graff, zise. N-am încotro. 

— Ea nu i-a răspuns lui Graff, nu-i aşa? spuse Petra. Ştiu 
că trebuie să ţii lucrurile sub control, dar nu e necesar să fii 
o scorpie îngâmfată. Ea nu ştie că tu ştii ce a făcut. 

— Va crede că poate să scape. 

— Dar eu voi şti că nu ţi-e frică să-mi dai ceea ce vreau. 

— Ce, crezi că ai găsit o cale să mă convingi să fac ce vrei 
tu? 

Acum se putea îndepărta de el. 

— Credeam că am găsit un bărbat care nu trebuie să 
demonstreze că e puternic tratându-i urât pe oameni. Se 
pare că m-am înşelat. Fă ce vrei. Cei ca tine mă dezgustă. 

Puse cât putu de mult dispreţ în glas, în expresia feţei. 

— Hai, demonstrează-mi că eşti bărbat. împuşcă-mă. 
Împuşcă pe toată lumea. Am cunoscut bărbaţi adevăraţi. 
Credeam că tu eşti unul dintre ei. 

Ahile cobori pistolul. Ea nu-şi arătă uşurarea. 

Continuă doar să-l privească în ochi. 

— Să nu-ţi închipui că mă înţelegi, spuse el. 

— Nu mă interesează dacă te înţeleg sau nu. Pentru mine 
contează că eşti primul om, după Ender şi Bean, care are 
suficient curaj să mă lase să-l domin. 

— Asta ai de gând să spui? întrebă el. 

— Să spun? Cui? N-am nici un prieten aici. Singura 
persoană de aici cu care merită să stau de vorbă eşti tu. 

El respira din nou greu, din nou cu o sclipire de nebunie în 
ochi. 

Ce nu am spus bine? 

— O să reuşeşti, zise ea. Nu ştiu cum o s-o faci, dar o simt. 
Tu o să conduci întregul spectacol. O să-ţi stea cu toţii la 
picioare, Ahile. Guverne, universităţi, corporaţii, toţi vor fi 
dornici să-ţi facă pe plac. Dar când vom fi singuri, unde nu 
ne poate vedea nimeni altcineva, vom şti amândoi că eşti 
suficient de puternic ca să ţii lângă tine o femeie puternică. 

— Tu? zise Ahile. Femeie? 


— Dacă nu sunt femeie, ce caut aici cu tine? 

— Dezbracă-te, zise el. 

Nebunia era încă acolo. O testa, într-un fel oarecare. 
Aştepta să arate... 

Să arate că se preface. Că în realitate se teme de el. Că 
toată povestea ei era o minciună, făcută să-l păcălească. 

— Nu, zise ea. Dezbracă-te tu. 

Nebunia se stinse. 

Ahde zâmbi. 

Îndesă pistolul în spatele pantalondor. 

— Şterge-o de-aici, făcu. Avem un război de condus. 

— E noapte. Nu se mişcă nimeni. 

— În războiul ăsta nu sunt numai armatele, zise Ahile. 

— Când o să ajung să stau în cortul tău? întrebă ea. Ce 
trebuie să fac? 

Nu putea crede că spune aşa ceva, când de fapt cel mai 
mult îşi dorea să plece. 

— Trebuie să fii lucrul de care am nevoie. lar în momentul 
de faţă nu eşti. 

Se îndreptă spre pupitru şi se aşeză. 

— Şi ridică scaunul în drum spre ieşire. 

Începu să scrie ceva. Ordine? Pentru ce? Pe cine să 
omoare. 

Nu întrebă. Ridică scaunul. leşi. 

Merse pe coridoare până în camera în care dormea 
singură. Ştiind, la fiecare pas, că e urmărită. Vor exista 
înregistrări video. Le va analiza ca să vadă cum acţiona ea. 
Să vadă dacă vorbise serios. Nu se putea opri să-şi lipească 
faţa de perete şi să plângă. Trebuia să fie... cum? Cum ar 
trebui să joace într-un film rolul unei femei frustrate fiindcă 
nu poate fi alături de bărbatul ei? 

Nu ştiu! strigă în sinea ei. Nu sunt actriţă! 

Apoi, o voce mult mai liniştită din mintea ei îi răspunse. Ba 
da, eşti. Şi încă una bună. Fiindcă pentru încă câteva 
minute, poate încă o oră, poate pentru încă o noapte, 
trăieşti. 


Lipsea totuşi triumful. Nu se putea bucura, nu-şi putea 
arăta uşurarea. Frustrare, iritare - şi durere acolo unde o 
lovise, unde capul ei izbise podeaua - doar atât putea să 
arate. 

Chiar şi singură în pat, cu luminile stinse, stătea întinsă, 
prefăcându-se, minţind. Sperând că nu va face ceva în somn 
care să-l provoace. Care să-i aducă în ochi acea privire 
dementă, înspăimântată, cercetătoare. Nimic nu garanta 
asta, desigur. Nu existase nici un semn de nebunie când îi 
împuşcase pe oamenn din dubita de pâine în Rusia. Să nu-ţi 
închipui că mă înţelegi, spusese. 

Ai câştigat, Ahile. Nu cred că te-am înţeles. Dar am învăţat 
să cânt la un nenorocit de instrument complicat. 

Asta e ceva. 

Şi eu te-am doborât, te-am bătut măr, te-am lovit la 
ouşoare şi te-am făcut să crezi că-ţi place. Omoară-mă 
mâine sau când vrei tu - nu-mi poţi lua faptul că pantoful 
meu te-a izbit în faţă. 

Dimineaţa, Petra constată cu mulţumire că e încă în viaţă, 
deşi făcuse ceea ce făcuse seara trecută. O durea capul, 
coastele o chinuiau, dar n-avea nici o fractură. Şi murea de 
foame. Sărise peste cina din seara trecută, şi poate ceva 
legat de faptul că-şi bătuse temnicerul făcea să-i fie foame 
în mod deosebit. De obicei nu mânca de dimineaţă, deci nu 
avea un loc anume în care să stea. La celelalte mese stătea 
singură, iar ceilalţi, respectându-i singurătatea şi temându- 
se de Ahile, nu se aşezau lângă ea. 

Dar astăzi, dintr-un impuls, îşi duse tava la o masă la care 
mai erau doar vreo două locuri libere. Conversaţia se opri 
la început când se aşeză, şi câţiva o salutară. 

Le întoarse zâmbetul, apoi se concentra asupra mâncării. 
Conversaţia îşi reluă cursul. 

— N-avea cum să plece din bază. 

— Deci încă e aici. 

— Doar dacă n-a luat-o cineva. 

— Poate are o misiune specială sau ceva de genul ăsta. 


— Sayagi spune că el crede că e moartă. 

Petra fu scuturată de un fior. 

— Cine? întrebă. 

Ceilalţi se uitară la ea, apoi îşi feriră privirile. în cele din 
urmă cineva spuse: 

— Virlomi. 

Virlomi dispăruse. Şi nimeni nu ştia unde era. A ucis-o. A 
spus că o va face, şi a făcut-o. Singurul lucru pe care l-am 
obţinut seara trecută a fost că nu a făcut-o în faţa mea. 

Nu pot suporta asta. Sunt terminată. Viaţa mea nu mai are 
nici un sens. Să fiu prizoniera lui, iar el să omoare pe 
oricine încearcă să mă ajute în vreun fel... Nimeni nu o 
privea. Nici nu mai vorbeau. 

Ştiau că Virlomi încercase să-i răspundă lui Graff, pentru 
că probabil îi spusese ceva lui Sayagi când se dusese ieri la 
el. lar acum a dispărut. 

Petra ştia că trebuie să mănânce, oricât de rău o durea 
inima, oricât de mult ar fi vrut să plângă, să fugă strigând 
din cameră, să cadă la pământ şi să le ceară iertare... 
pentru ce? Pentru că ea trăia, în timp ce Virlomi era 
moartă. 

Termină ceea ce putu să mănânce şi părăsi sala de mese. 

Dar în timp ce mergea pe coridoare spre încăperea în care 
lucrau cu toţii îşi dădu seama: Ahile n-ar fi omorât-o în felul 
ăsta. Nu avea rost s-o ucidă dacă ceilalţi nu vedeau cum e 
ridicată şi arestată. Nu-i folosea la nimic dacă dispărea pur 
şi simplu în noapte. 

De asemenea, dacă evadase el nu putea să anunţe. Ar fi 
fost şi mai rău. Va rămâne tăcut şi va lăsa tuturor impresia 
că probabil murise. 

Petra şi-o imagină pe Virlomi ieşind cu curaj din clădire, 
izbândind prin pură bravadă. Sau poate, îmbrăcată ca una 
dintre femeile care spălau podelele şi ferestrele, se 
strecurase neobservată. Sau se căţărase pe un zid, sau 
alergase peste un câmp minat? Petra nici măcar nu ştia 
cum arăta perimetrul sau cât de strict era păzit. Nu făcuse 


niciodată vreun tur. Dorinţe, astea sunt gândurile mele, îşi 
spuse în timp ce se apuca de treburile zilnice. Virlomi e 
moartă, iar Ahile întârzie să anunţe ca să ne facă pe toţi să 
suferim din cauza incertitudinii. 

Dar când ziua trecu şi Ahile nu se arătă. Petra începu să 
creadă că poate scăpase. Poate Ahde se ţinea deoparte 
pentru că nu voia ca cineva să speculeze pe tema 
posibilelor vânătăi. Sau poate avea probleme şi chemase un 
doctor să-l vadă - şi să-l ajute Dumnezeu dacă Ahile hotăra 
că un doctor care se ocupa de testiculele lui rănite merita 
pedeapsa cu moartea. 

Poate că se ţinea deoparte pentru că Virlomi dispămse, iar 
Ahile nu voia ca ei să vadă că e frustrat şi vulnerabil. Când o 
va prinde şi va putea s-o târască în încăperea aceea şi s-o 
împuşte în faţa lor, atunci va fi în stare să-i înfrunte. 

Atâta timp cât asta nu se întâmpla, exista o şansă ca 
Virlomi să fie în viaţă. 

Rămâi în viaţă, prietena mea. Fugi departe şi nu te opri 
pentru nimic în lume. Treci frontiera, găseşte-ţi un refugiu, 
înoată până în Sri Lanka, zboară pe Lună. Descoperă un 
miracol, Virlomi, şi trăieşte. 

CRIMA. 

To: GraffYpilgrimage(colmin.gov. 

From: CarlottaYagape(gvatican.net/orders/sisters/ind. 

Re: Rog dă mai departe. 

Fişierul ataşat e criptat. Te rog aşteaptă douăsprezece ore 
de la momentul expedierii şi, dacă nu ai nici o veste de la 
mine, dă-i-l lui Bean. El va şti cheia. 

Dură mai puţin de patru ore pentru ca baza înaltului 
comandament din Bangkok să fie inspectată şi securizată. 
Experţi în computere încercau să afle cu cine comunicase 
Naresuan în exterior şi dacă era într-adevăr implicată o 
putere străină sau jocul lui era o aventură personală. Când 
Suriyawong îşi termină treaba cu primul ministru, se 
întoarse singur la baraca unde aştepta Bean. 


Majoritatea soldaţilor lui Bean se întorseseră deja, iar 
Bean îi trimisese pe cei mai mulţi să se culce. încă mai 
urmărea sporadic ştirile, nu se spunea nimic nou, îl 
interesau numai interpretările realizatorilor. în Thailanda 
totul era încărcat de patriotism. Peste hotare, bineînţeles, 
era altă poveste. Toate emisiunile străine abordau o părere 
mai sceptică despre implicarea agenţilor indieni în 
încercarea de asasinat. 

— De ce ar vrea India să provoace intrarea Thailandei în 
război? 

— Ei ştiu că Thadanda va intra în luptă indiferent dacă 
Birmania i-o cere sau nu. Deci au crezut că trebuie să 
deposedeze Thailanda de cel mai bun absolvent al Şcolii de 
Luptă pe care îl are. 

— Un singur copil e atât de periculos? 

— Poate ar trebui să întrebaţi Furnicile. Dacă mai găsiţi 
vreuna. 

Iar şi iar, fiecare încercând să pară deştept - sau cel puţin 
mai deştept decât guvernele indian şi thailandez, jocul pe 
care mass-media îl juca întotdeauna. Pentru Bean conta 
cum îl va afecta asta pe Peter. Exista pe undeva vreo 
menționare a posibdităţii ca Ahile să conducă lucrurile în 
India? Nici un cuvânt. Ceva despre mişcările de trupe ale 
Pakistanului la frontiera cu Iranul? „Bomba din Bangkok” 
alungase toate poveştile mai lente. Nimeni nu vedea nicio o 
implicaţie globală. 

Atâta timp cât F. [. exista ca să oprească rachetele, nu era 
decât politica obişnuită a Asiei de Sud. Doar că nu era chiar 
aşa. Erau toţi atât de preocupaţi să facă pe deştepţii şi să 
nu pară surprinşi încât nimeni nu se ridica să strige că 
întreaga serie de evenimente era altfel decât orice se 
întâmplase până atunci. Cea mai numeroasă naţiune din 
lume îndrăznise să se întoarcă cu spatele la inamicul său 
din ultimn două sute de ani şi să invadeze ţara mică şi slabă 
din est. 


Acum India ataca şi Thailanda. Ce însemna asta? Care era 
țelul Indiei? Care ar putea fi beneficiul? 

De ce nu vorbeau despre lucrurde astea? 

— Ei bine, spuse Suriyawong, nu cred că o să mă culc prea 
devreme. 

— E totul în ordine? 

— Cam toţi cei care au lucrat îndeaproape cu Chakri au 
fost trimişi acasă şi puşi sub arest la domiciliu cât timp se 
desfăşoară ancheta. 

— Adică întregul comandament. 

— Nu chiar, zise Suriyawong. Cei mai buni ofiţeri activi 
sunt pe teren. La comanda trupelor. Unul dintre ei va fi 
adus şi numit Chakri. 

— Ar trebui să-ţi dea ţie postul. 

— Ar trebui, dar n-o fac. [ie nu ţi-e foame? 

— E târziu. 

— Suntem în Bangkok. 

— Hm, nu chiar, zise Bean. Suntem într-o bază militară. 

— Când trebuie să sosească prietena ta? 

— Mâine dimineaţă. Cum se luminează de ziuă. 

— Aoleu. N-o să se simtă prea în apele ei. O întâmpini la 
aeroport? 

— Nu m-am gândit. 

— Hai să mâncăm, zise Suriyawong. Ofițerii aşa fac mereu. 
Putem lua cu noi câţiva soldaţi ca să fim siguri că nu ne 
ceartă fiindcă suntem copii. 

— Ahile n-o să renunţe să mă omoare. 

— Pe amândoi. De data asta amândoi am fost ţinta. 

— Ar putea avea un plan de rezervă. 

— Bean, mi-e foame. [ie nu? 

Suriyawong se întoarse spre membrii plutonului care îl 
însoţise. 

— Vouă vă e foame? 

— Nu chiar, răspunse unul dintre ei. Mâncăm la orele 
obişnuite. 

— Ne e somn, spuse altul. 


— E cineva destul de treaz ca să meargă cu noi în oraş? 

Imediat toţi făcură un pas în faţă. 

— Nu întreba soldaţn perfecţi dacă vor să-şi apere 
comandantul, zise Bean. 

— Alege câţiva să meargă cu noi şi pe ceilalţi trimite-i la 
culcare. 

— Da, domnule, răspunse Bean. 

Se întoarse spre soldaţi. 

— Să evaluăm corect. Care dintre voi ar avea mai mult de 
suferit dacă nu doarme suficient noaptea asta? 

— Ni se va permite să dormim mâine? întrebă unul. 

— Da, zise Bean. Se pune problema cât de mult vă 
afectează ieşirea din ritm. 

— Pentru mine e în regulă. 

Alţi patru simțeau la fel. Aşa că Bean îi alese pe cei mai 
apropiaţi doi. 

— Doi dintre voi să stea de pază încă două ore, apoi treceţi 
la rotația normală. 

În afara clădirii, însoţiţi cinci metri mai în spate de cele 
două gărzi, Bean şi Suriyawong avură ocazia să vorbească 
deschis. Totuşi, mai întâi de toate Suriyawong trebuia să 
afle. 

— Chiar păstrezi o rotaţie normală a schimbului de pază 
aici, în interiorul bazei? 

— Am greşit? întrebă Bean. 

— Evident că nu, dar... chiar eşti paranoic. 

— Ştiu că am un duşman care mă vrea mort. Un duşman 
care trece dintr-o poziţie puternică în alta. 

— Din ce în ce mai puternică, spuse Suriyawong. în Rusia 
nu a avut puterea să pornească un război. 

— Poate că nici în India, zise Bean. 

— Este război. Vrei să spui că nu-i aşa? 

— E războiul lui. Dar probabil încă mai trebuie să-i 
convingă pe adulţi să-l urmeze. 

— Câştigă-i pe câţiva, şi îţi vor da o armată, zise 
Suriyawong. 


— Câştigă puţin mai mulţi, şi îţi vor da o ţară, continuă 
Bean. Au arătat-o Napoleon şi Washington. 

— Câţi trebuie să câştigi ca să-ţi dea lumea? 

Bean lăsă întrebarea fără răspuns. 

— Oare de ce ne-a urmărit? întrebă Suriyawong, Cred că 
ai dreptate, operaţiunea asta e în întregime a lui Ahile. 
Guvernul indian nu urmăreşte genul ăsta de lucruri. India e 
o ţară democrată. Aruncarea în aer a unor copii nu e bine 
văzută. N-aveau cum să obţină aprobarea. 

— S-ar putea nici măcar să nu fie vorba de India, zise 
Bean. Nu ştim nimic sigur. 

— Doar că e vorba de Ahile. Gândeşte-te câte lucruri nu au 
nici un sens. O campanie cu o strategie previzibilă, de mâna 
a doua, pe care probabil vom fi în stare s-o spulberăm. O 
afacere urâtă ca asta care nu poate decât să păteze 
reputaţia Indiei în faţa restului lumii. 

— Evident că nu acţionează în interesul Indiei. Dar ei cred 
că da, dacă el e cu adevărat cel care a încheiat înţelegerea 
cu Pakistanul. Acţionează în interesul său propriu. Şi-mi pot 
da seama ce câştigă răpind gaşca lui Ender şi încercând să 
te ucidă pe tine. 

— Rivali mai puţini? 

— Nu, spuse Bean. îi face pe absolvenţii Şcolii de Luptă să 
apară drept cele mai importante arme într-un război. 

— Dar el nu e absolvent al Şcolii de Luptă. 

— A fost la Şcoala de Luptă, şi are vârsta potrivită. Nu 
vrea să fie nevoit să aştepte până creşte ca să poată fi 
regele lumii. Vrea ca toţi să creadă că trebuie să fie conduşi 
de un copil. Dacă pentru asta merită să te ucidă pe tine, 
dacă merită să răpească gaşca lui Ender... 

De asemenea, asta îajută şi pe Peter Wiggin, îşi dădu 
seama Bean. Nu a fost la Şcoala de Luptă, dar dacă cei mai 
buni lideri sunt copiii, trecutul lui în persoana lui Locke îl 
ridică deasupra celorlalţi concurenţi. Calitățile de militar 
sunt un lucru. Dar încheierea Războiului Ligii reprezintă o 


referinţă cu mult mai bună. Un atu comparativ cu 
„psihopaţii expulzați din Şcoala de Luptă.” 

— Crezi că asta-i tot? întrebă Suriyawong. 

— Ce să fie? făcu Bean, căci pierduse şirul. A, vrei să spui 
dacă asta este suficient ca să explice de ce Ahile te vrea pe 
tine mort? Bean se gândi puţin: Nu ştiu. Poate. 

Dar nu ne explică de ce atrage India să lupte într-un 
război mult mai sângeros decât ar fi necesar. 

— Ce zici de asta? Fă-i pe toţi să se teamă de ceea ce va 
aduce războiul, încât să dorească să sprijine Hegemonia în 
efortul de a împiedica extinderea războiului. 

— Bun, doar că nimeni nu-l va numi pe Ahile Hegemon. 

— Corect. Eliminăm posibilitatea ca Ahile să fie pur şi 
simplu prost? 

— Da, asta nu e posibil. 

— Dar Petra oare putea să-l păcălească să se ţină de o 
strategie previzibilă, prostească şi păguboasă? 

— Ar fi posibil, numai că Ahile se pricepe foarte bine să 
citească oamenii. Nu ştiu dacă Petra l-ar putea minţi. N-am 
văzut-o niciodată minţind pe cineva. Nu ştiu dacă poate. 

— N-ai văzut-o niciodată minţind? întrebă Suriyawong. 

Bean ridică din umeri. 

— Am devenit prieteni foarte buni la sfârşitul războiului. 
Ea spune ceea se gândeşte. Uneori poate să ascundă ceva, 
dar îţi spune că o face. Fără abureli, fără prefăcătorii. Uşa e 
fie deschisă, fie închisă. 

— Să minţi cere exerciţiu, zise Suriyawong. 

— Cum a făcut Chakri? 

— Nu ajungi într-o asemenea poziţie doar prin calităţi 
militare deosebite. Trebuie să fii foarte bine văzut de foarte 
multă lume. Şi să ascunzi o mulţime de lucururi. 

— Doar nu sugerezi că guvernul Thailandei e corupt, zise 
Bean. 

— Sugerez că guvernul Thadandei înseamnă politică. Sper 
că asta nu te surprinde. Pentru că auzisem că eşti deştept. 


Luară o maşină care să-i ducă până în oraş -Suriyawong 
avusese întotdeauna autoritatea să rechiziţioneze o maşină 
şi un şofer, doar că nu o folosise până atunci. 

— Aşadar unde mâncăm? întrebă Bean. N-am la mine un 
ghid al restaurantelor. 

— Am crescut într-o familie care avea bucătari mai buni 
decât orice restaurant, zise Suriyawong. 

— Deci mergem la tine acasă? 

— Familia mea locuieşte lângă Chiang Mai. 

— O să fie zonă de război acolo. 

— De asta şi cred că în realitate se află la Vientiane, iar 
regulile de securitate îi împiedică să-mi spună. Tatăl meu 
conduce o reţea de fabrici de muniţei răspândite în 
teritoriu. Suriyawong rânji: Trebuia să mă asigur că fac rost 
de câteva slujbe în Ministerul Apărării pentru familia mea. 

— Cu alte cuvinte, omul potrivit la locul potrivit. 

— Mama ar fi fost cea mai potrivită, dar suntem în 
Thailanda. Dragostea faţă de cultura occidentală s-a sfârşit 
acum un secol. 

În final trebuiră să-i întrebe pe soldaţi, dar aceştia 
cunoşteau numai locurile în care îşi permiteau ei să 
mănânce. Aşa că mâncară într-un mic local non-stop dintr-o 
zonă a oraşului care nu era nici cea mai rea, dar nici cea 
mai plăcută. Iar totul fu atât de ieftin încât păru gratis. 

Suriyawong şi soldaţii se aruncară pe mâncare de parcă ar 
fi fost cea mai bună masă din viaţa lor. 

— Nu-i grozav? întrebă Suriyawong. Când părinţii mei 
aveau musafiri şi mâncau în sufragerie tot felul de 
mâncăruri pretenţioase, noi, copiii, mâneam la bucătărie 
ceea ce mâncau şi servitorii. Ceva de genul ăsta. Mâncare 
adevărată. 

Fără îndoială din acelaşi motiv şi americanii de la Yum-Yum 
din Greensboro iubeau mâncarea de acolo. Amintiri din 
copilărie. Hrană care avea gustul siguranţei şi iubirii şi al 
recompenselor pentru bună purtare. Un cadou - ieşim în 
oraş. Bean nu avea astfel de amintiri, bineînţeles. Nu avea 


nostalgia ambalajelor adunate din gunoaie şi linse de zahăr 
ca mai apoi să încerce să recupereze ce i se lipise pe nas. El 
după ce era nostalgic? Viaţa în „familia” lui Ahile? Şcoala de 
Luptă? 

Puţin probabil. Iar timpul petrecut cu familia sa în Grecia 
venise prea târziu pentru a mai face parte din amintirile 
copilăriei. îi plăcuse în Creta, îşi iubea familia, dar nu, 
singurele amintiri frumoase din copilăria lui erau cele din 
apartamentul surorii Carlotta atunci când ea d luase de pe 
stradă şi-i dăduse hrană şi siguranţă, şi-l ajutase să se 
pregătească ca să treacă testele Şcolii de Luptă - biletul lui 
de plecare de pe Pământ undeva unde să fie departe de 
Ahile. 

Acelea fuseseră singurele clipe din copilăria lui când se 
simţise în siguranţă. Şi chiar dacă pe atunci nu crezuse sau 
nu înţelesese, se simţise şi iubit. Dacă s-ar putea aşeza la o 
masă într-un restaurant unde să mănânce mâncare ca 
aceea pe care sora Carlotta o gătea în Rotterdam, probabil 
s-ar simţi la fel ca acei americani la Yum-Yum sau ca aceşti 
thailandezi în localul acesta. 

— Prietenului nostru Borommakot nu prea-i place 
mâncarea, zise Suriyawong. Vorbea în thailandeză, pentru 
că Bean prinsese limba destul de repede, iar soldaţii nu se 
descurcau prea bine în esenţială. 

— Poate că nu-i place, spuse unul dintre soldaţi, dar îl face 
să crească. 

— În curând va fi la fel de înalt ca tine, zise altul. 

— Cât de înalţi sunt grecii? întrebă primul. 

Bean îngheţă. 

La fel şi Suriyawong. 

Cei doi soldaţi îi priviră alarmaţi. 

— Ce-i, aţi văzut ceva? 

— De unde ştii că e grec? întrebă Suriyawong. 

Soldaţii se priviră reciproc şi-şi ascunseră zâmbetul. 

— Cred că nu sunt proşti deloc, zise Bean. 


— Am văzut toate filmele despre Războiul cu Gândacii, ţi- 
am văzut faţa, crezi că nu eşti celebru? Nu ştiai? 

— Dar n-aţi spus niciodată nimic. 

— Ar fi fost nepoliticos. 

Bean se întrebă câţi oameni îl recunoscuseră în 
Araraquara şi Greensboro, dar fuseseră prea politicoşi ca 
să spună ceva. 

Era trei dimineaţa când ajunseră la aeroport. Avionul 
trebuia să aterizeze în jurul orei şase. Bean era prea excitat 
ca să doarmă. Rămase de pază şi-i lăsă pe Suriyawong şi pe 
soldaţi să moţăie. 

Astfel, Bean fu cel care observă un început de agitaţie în 
jurul estradei cu circa patruzeci şi cinci de minute înainte 
de ora de sosire a avionului. Se ridică şi se duse să întrebe 
ce se întâmplă. 

— Te rog aşteaptă, o să facem un anunţ, spuse controlorul 
de bilete. Unde sunt părinţii tâi? Sunt aici? 

Bean oftă. Cam atât despre celebritate. Măcar Suri 
yawong ar fi trebuit să fie recunoscut. Apoi se gândi că toţi 
cei de aici fuseseră de serviciu toată noaptea şi probabil nu 
auziseră ştirile despre tentativa de asasinat, deci nu 
văzuseră faţa lui Suriyawong apărând iar şi iar pe ecran. Se 
întoarse să-l trezească pe unul dintre soldaţi ca să poată 
afla, ca de la un adult la altul, ce se întâmplase. 

Uniforma lui îi uşura accesul la informaţii care unui civil 
probabil nu i-ar fi fost date. Se întoarse posomorât. 

— Avionul s-a prăbuşit, zise. 

Bean simţi o greutate în inimă. Ahile? Găsise o cale să 
ajungă la sora Carlotta? 

Imposibil. De unde să fi ştiut? Nu putea monitoriza zborul 
fiecărui avion din lume. Mesajul trimis de Bean de la 
computerul din cazarmă. Chakri trebuie să-l fi văzut, dacă 
nu era deja arestat. Ar fi avut timp să transmită informaţia 
lui Ahile sau oricărui intermediar. Altfel de unde să fi ştiut 
Ahile că va veni Carlotta? 


— De data asta nu a fost el, zise Suriyawong, căruia Bean 
îi spusese la ce se gândea. Există o mulţime de cauze 
pentru care un avion să dispară de pe radare. 

— N-a spus că a dispărut, zise soldatul. A spus că s-a 
prăbuşit. 

Suriyawong părea sincer îndurerat. 

— Îmi pare rău, Borommakot. 

Apoi Suriyawong se duse la telefon şi contactă biroul 
primului ministru. Faptul de a fi mândria Thailandei, care 
tocmai supravieţuise unui atentat, avea şi părţi bune. în 
câteva minute erau escortaţi în sala de şedinţe a 
aeroportului unde oficialități din guvern şi militari discutau, 
împreună cu reprezentanţi ai aviaţiei şi ai agenţiilor de 
investigaţii din întreaga lume. 

Avionul se prăbuşise deasupra Chinei de Sud. Era un zbor 
al companiei Air Shanghai, iar China trata faptul drept o 
problemă internă, refuzând accesul anchetatorilor străini la 
locul accidentului. Dar sateliţn de trafic aerian 
înregistraseră totul - fusese o explozie, una mare, iar 
avionul fusese făcut bucățele înainte ca vreo parte din el să 
ajungă pe pământ. Nici o şansă să existe supraviețuitori. 

Rămânea doar o palidă speranţă. Poate că ratase vreo 
legătură. Poate nu se afla la bord. Dar se aflase. 

Aş fi putut s-o opresc, gândi Bean. Când am fost de acord 
să am încredere în primul ministru fără să aştept sosirea 
Carlottei, aş fi putut să-i trimit imediat vorbă să se întoarcă 
acasă. în loc să facă aşa, el aşteptase şi se uitase la televizor 
apoi ieşise să-şi petreacă noaptea în oraş. Pentru că voia s-o 
revadă. Pentru că fusese speriat şi avea nevoie s-o aibă 
alături. 

Pentru că fusese prea egoist ca să se gândească la ce 
pericol o expunea. Călătorea sub propriul ei nume aşa ceva 
nu făcuse niciodată cât timp fuseseră împreună. Oare era 
vina lui? 

Da. Pentru că o somase atât de urgent să vină încât ea nu 
mai avusese timp să se ascundă. Pusese Vaticanul să-i 


aranjeze zborul, şi asta fusese tot. Sfârşitul vieţn ei. 
Sfârşitul misiunii ei, aşa ar fi gândit ea. Lucrurile lăsate 
neterminate. Treaba pe care va trebui s-o facă altcineva. 

Tot ce făcuse el, din clipa în care o întâlnise, fusese să fure 
din timpul ei, s-o îndepărteze de lucrurile care contau cu 
adevărat în viaţa ei. S-o facă să-şi facă meseria în fugă, pe 
ascuns, de dragul lui. De câte ori avusese nevoie de ea, ea 
lăsase totul baltă. Oare ce făcuse el ca să merite asta? Ce-i 
oferise în schimb? lar acum îi întrerupsese munca pentru 
totdeauna. Trebuia să fie atât de supărată. Dar chiar şi 
acum, dacă ar fi putut vorbi cu ea, ştia ce i-ar spune. 

Întotdeauna a fost alegerea mea, ar spune ea. Iu eşti o 
parte din misiunea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Viaţa are 
un sfârşit, şi nu mi-e teamă să mă întorc la Dumnezeu. Nu 
mă tem decât pentru tine, pentru că eşti mereu aşa de 
străin faţă de El. 

Ar fi fost bine să poată crede că, într-un fel, mai trăieşte. 
Că este undeva împreună cu Poke, poate, luând-o în grija ei 
aşa cum d luase în grija ei pe Bean cu ani în urmă. Şi 
amândouă să râdă şi să depene amintiri despre 
neîndemânaticul de Bean care reuşea să omoare oamenii. 

Cineva îi atinse braţul. 

— Bean, şopti Suriyawong, Bean, hai să plecăm de aici. 

Bean se adună şi-şi dădu seama că îi şiroiau lacrimile pe 
obraji. 

— Rămân, zise. 

— Ba nu, insistă Suriyawong. Aici n-o să se întâmple nimic. 
Hai să mergem la reşedinţa oficială. Acolo se strâng 
diplomaţii. 

Bean îşi şterse ochii cu mâneca, simțindu-se ca un copil 
mic. Să facă aşa ceva în faţa acestor bărbaţi. Dar era doar 
ceva penibil - un semn de slăbiciune cu mult mai rău ar fi 
fost să se ascundă sau să le ceară, patetic, să nu vorbească 
despre asta. Făcuse ceea ce făcuse, ei văzuseră, fie ce-o fi. 
Dacă sora Carlotta nu merita câteva lacrimi din partea 


cuiva care îi datora atât de mult cât îi datora Bean, atunci 
pentru ce ar exista lacrimi şi când ar trebui vărsate? 

Îi aştepta o escortă a poliţiei. Suriyawong le mulţumi 
gărzilor lor şi le ordonă să se întoarcă la cazarmă. 

— Nu trebuie să vă treziţi decât atunci când aveţi voi chef, 
zise. 

Ei îl salutară pe Suriyawong. Apoi se întoarseră spre Bean 
şi-l salutară şi pe el. Scurt. Cât mai militar cu putinţă. Fără 
compătimire. Doar onoare. Le întoarse salutul în acelaşi fel 
- fără recunoştinţă, doar cu respect. 

Dimineaţa la reşedinţa oficială fu pe rând enervantă şi 
plicticoasă. China era intransigentă. Cu toate că cei mai 
mulţi pasageri fuseseră thailandezi, oameni de afaceri şi 
turişti, era vorba de un avion chinez în spaţiul aerian al 
Chinei, şi pentru că existau indicaţii că mai degrabă ar fi 
putut fi un atac cu rachete sol-aer decât o bombă la bord, 
totul era ţinut sub strict control militar. Categoric fusese 
Ahile, Bean şi Suriyawong erau de acord aici. lar ei 
discutaseră destul despre Ahile, aşa că Bean îl lăsă pe 
Suriyawong să-i informeze pe militarii thailandezi şi pe şefii 
departamentelor de stat care aveau nevoie de toate datele 
care ar fi putut face puţină lumină. 

De ce ar fi vrut India să arunce în aer un avion de pasageri 
zburând deasupra Chinei? Oare numai ca să ucidă o 
călugăriţă care venea la Bangkok să viziteze un băiat grec? 
Era prea tras de păr ca să creadă aşa ceva. Şi totuşi, pas cu 
pas, şi cu ajutorul ministrului colonizării care le putea oferi 
detalii despre psihopatologia lui Ahile care nu se găsiseră 
nici măcar în rapoartele lui Locke despre el, începură să 
înţeleagă că da, era foarte posibil să fie un fel de mesaj 
sfidător de la Ahile pentru Bean, care îi spunea că poate de 
data asta a scăpat, dar el încă mai are puterea să ucidă pe 
cine vrea. 

În timp ce Suriyawong discuta, Bean fu condus la etajul 
reşedinţei particulare, unde soţia primului ministru îl invită 
cu amabilitate într-o cameră de oaspeţi şi întrebă dacă ar 


putea trimite după un prieten sau un membru al familiei ori 
dacă dorea un pastor sau un preot de o anume religie. El îi 
mulţumi şi-i spuse că singurul lucru de care avea într- 
adevăr nevoie era să petreacă puţin timp singur. 

Ea închise uşa în urma ei, iar Bean plânse în tăcere până 
la epuizare şi apoi, încovrigat pe covorul de pe podea, 
adormi. 

Când se trezi lumina zilei încă mai strălucea dincolo de 
obloane. îl dureau ochii din cauza plânsului. Era tot 
extenuat. Probabil se trezise fiindcă trebuia să meargă la 
baie. îi era şi sete. Aşa era viaţa. îndopat, evacuat. Somn şi 
trezire, somn şi trezire. O, şi puţină reproducere când şi 
când. Dar el era prea tânăr, iar sora Carlotta renunţase la 
partea asta a vieţii. Deci pentru ei ciclul vieţii fusese destul 
de asemănător. Să-şi găsească un scop în viaţă. Dar care? 
Bean era celebru. Numele lui va dăinui pentru totdeauna în 
cărţile de istorie. Probabil doar ca parte a unei liste în 
capitolul despre Ender Wiggin, dar era bine şi aşa, însemna 
mai mult decât ceea ce obţin majoritatea oamenilor. Apoi va 
muri şi nu-i va mai păsa. 

Carlotta nu va apărea în nici o carte de istorie. Nici măcar 
o notiţă. Ei, de fapt nu era adevărat. Ahile va fi faimos, iar 
ea era cea care-l descoperise. La urma urmelor, asta merita 
mai mult decât o notiţă. Numele ei va fi ţinut minte, dar 
întotdeauna legat de nebunul care o ucisese fiindcă îl 
văzuse cât fusese de vulnerabd şi-l salvase de viaţa pe 
străzi. 

Ahile a ucis-o, dar bineînţeles cu ajutorul meu. Bean se 
forţă să se gândească la altceva. Deja simţea acea arsură în 
pleoape care însemna că lacrimile sunt pe cale să 
izbucnească. Gata cu asta. Trebuia să-şi adune mintea. Era 
foarte important să continue să gândească. 

În cameră era un computer, cu linkurile standard şi câteva 
dintre softurile de conectare cele mai cunoscute în 
Thailanda. Rapid Bean se înregistra cu una dintre 
identitățile sale mai puţin folosite. Graff ar trebui să ştie 


lucruri care nu ajungeau la guvernul thailandez. La fel şi 
Peter. lar ei i-ar fi scris. 

Bineînţeles că existau mesaje cifrate de la amândoi pe 
unul dintre siturile lui. Le extrase pe ambele. Erau identice. 
Un e-mail trimis chiar de sora Carlotta. Amândouă spuneau 
acelaşi lucru. Mesajul sosise la nouă dimineaţa, ora 
Thailandei. Ar fi trebuit să aştepte douăsprezece ore pentru 
cazul în care sora Carlotta însăşi îi contacta ca să retragă 
mesajul. Dar când aflaseră din surse independente că nu 
mai exista nici o şansă ca ea să fie în viaţă, deciseseră să nu 
mai aştepte. Oricare ar fi fost mesajul, sora Carlotta il 
crease în aşa fel încât dacă ea nu lua nici o măsură ca să-l 
blocheze, zilnic, acesta ar fi plecat automat spre Graft şi 
spre Peter pentru ca ei să L-l transmită lui. 

Ceea ce însemna că în fiecare zi a vieţii ei ea se gândise la 
Bean, făcuse ceva care să-l împiedice să vadă această notă, 
şi totuşi se asigurase şi că în final va vedea ceea ce conţine 
mesajul. 

Un rămas-bun al ei. Bean nu voia să-l citească. Plânsese 
destul. Nu-i mai rămăsese nimic. 

Şi totuşi ea dorise ca el să citească. La urma urmelor, îl 
scrisese pentru el, cu siguranţă şi el ar putea face asta 
pentru ea. 

Fişierul avea o criptare dublă. După ce îl deschise cu 
propria lui cheie de decriptare, rămânea în continuare 
codificat. Habar n-avea care ar fi putut fi parola, în 
consecinţă trebuia să fie ceva la care ea s-ar aştepta ca el 
să se gândească. Şi fiindcă el va încerca să găsească cheia 
doar după moartea ei, alegerea era evidentă. Introduse 
numele Poke şi decriptarea începu imediat. Era, după cum 
se aşteptase, o scrisoare către el. 

Dragă Julian, dragă Bean, dragul meu prieten. 

Poate că Ahile m-a ucis, poate nu. Ştii ce părere am eu 
despre răzbunare. Pedeapsa aparţine lui Dumnezeu, şi în 
plus furia îi prosteşte pe oameni, chiar şi pe cei deştepţi ca 
tine. Ahile trebuie oprit pentru că este ceea ce este, nu 


pentru că mi-ar fi făcut ceva mie. Pentru mine nu contează 
cum mor. Contează numai cum am trăit, iar asta 
Mântuitorul trebuie s-o judece. 

Dar tu ştii deja aceste lucruri, şi nu acesta este motivul 
pentru care îţi scriu această scrisoare. Este vorba despre o 
informaţie privitoare la tine, pe care ai dreptul s-o afli. Nu 
este un lucru plăcut şi voiam să aştept până când vei avea 
tu însuţi o bănuială. Însă nu vreau ca moartea mea să te 
lase în ignoranță. l-ar da fie lui Ahile, fie schimbărilor 
aleatoare ale vieţii - indiferent care mi-ar provoca pe 
neaşteptate moartea - prea multă putere asupra ta. 

Ştii că ai fost născut în urma unui experiment ştiinţific 
ilegal care a folosit embrionii furaţi de la părinţii tăi. Ai 
amintiri nefireşti despre uimitoarea ta evadare şi salvare de 
la masacrul fraţilor tăi atunci când experimentul a fost 
întrerupt. Ceea ce ai făcut tu la acea vârstă indică oricui se 
pricepe că eşti extraordinar de inteligent. Ceea ce nu ai 
ştiut până acum este motivul pentru care eşti atât de 
inteligent şi cum afectează acest lucru viitorul tău. 
Persoana care a furat embrionii era oarecum om de ştiinţă. 
Lucra la îmbunătăţirea genetică a inteligenţei umane. Şi-a 
bazat experimentul pe lucrările teoretice ale unui sa vânt 
rus numit Anton. Cu toate că Anton era sub influenţa unui 
ordin de intervenţie şi nu-mi putea vorbi direct, a fost 
curajos şi a găsit un mod de a ocoli programarea şi de a-mi 
spune ce modificări genetice s-au făcut asupra ta. (Deşi 
Anton era de părere că aceste modificări nu puteau fi 
făcute decât pe un ovul nefertilizat, asta era doar o 
problemă tehnică, nu una teoretică.) 

Există o cheie dublă în genomul uman. Una dintre ele se 
ocupă de inteligenţă. Dacă o răsuceşti într-un sens, ea 
blochează capacitatea creierului de a funcţiona la 
capacitate maximă. La tine cheia lui Anton a fost răsucită. 
Creierul tău nu şi-a încetat creşterea. Nu a încetat să 
producă neuroni noi la o vârstă fragedă. Creierul tău 
continuă să se mărească şi să producă noi conexiuni. în loc 


să aibă o capacitate limitată, cu tipare formate în timpul 
dezvoltării din copilărie, creierul tău adaugă noi capacităţi 
şi noi tipare pe măsură ce e nevoie de ele. Din punct de 
vedere mental eşti ca un copil de un an, dar cu experienţă. 
Agerimea minţii pe care o au în mod normal copiii mici, şi 
care este cu mult mai mare decât ar putea realiza un adult, 
îţi va rămâne mereu la îndemână. De exemplu, întreaga ta 
viaţă vei fi capabil să stăpâneşti noi limbi ca un vorbitor 
nativ. Vei fi capabil să creezi şi să menţii conexiuni cu 
propriile tale amintiri ca nimeni altul. Cu alte cuvinte, eşti 
un teritoriu neexplorat - sau poate explorat doar de tine. 

Dar există un preţ pentru această descătuşare a creierului 
tău. Probabil ai ghicit deja. Dacă creierul continuă să 
crească, ce se întâmplă cu capul tău? Cum se menţine în 
interior toată această materie cenuşie? Capul continuă să 
crească, desigur. Craniul nu se închide niciodată pe deplin. 
Normal că am urmărit măsurătorile făcute asupra craniului 
tău. Creşterea e lentă, şi o mare parte a dezvoltării 
creierului a implicat crearea de neuroni mai mulţi, dar mai 
mici. De asemenea, craniul s-a subţiat, deci ai putea sau nu 
să-ţi dai seama de mărirea circumferinței - dar ea este 
reală. 

Vezi tu, cealaltă latură a cheii lui Anton are legătură cu 
creşterea. Dacă nu am înceta să creştem, am muri foarte 
tineri. Pentru a trăi mai mult e nevoie să renunţăm la din ce 
în ce mai multă inteligenţă, deoarece creierul trebuie să se 
blocheze şi să se oprească din dezvoltare în primele faze ale 
ciclului vieţii. La majoritatea fiinţelor umane inteligenţa 
fluctuează în limite destul de înguste. Noi nici măcar nu ne 
apropiem de nivelul maxim. 

Bean, Julian, copilul meu, tu vei muri foarte tânăr. Corpul 
tău va continua să crească, nu ca la pubertate, o dată brusc, 
ca apoi să ajungi la înălţimea de om adult. După cum s-a 
exprimat un om de ştiinţă, nu vei atinge niciodată înălţimea 
de adult, pentru că nu există aşa ceva. Există doar înălţimea 
în momentul morţii. Vei creşte din ce în ce mai înalt şi mai 


solid până când inima şi splina vor ceda. îţi vorbesc direct, 
pentru că nu am cum să îndulcesc o astfel de lovitură. 

Nimeni nu ştie ce curs va urma dezvoltarea ta. La început 
m-a încurajat tare mult faptul că păreai să creşti mult mai 
încet decât se estimase iniţial Mi s-a spus că la pubertate îi 
vei ajunge din urmă pe ceilalţi copii de vârsta ta - dar nu a 
fost aşa. Erai cu mult în urma lor. Aşa că am sperat că poate 
el greşise, că ai putea să trăieşti până la patruzeci sau 
cincizeci de ani sau măcar treizeci. Dar în anul în care ai 
stat cu familia ta şi în timpul petrecut împreună, 
măsurătorile au dovedit că rata de creştere s-a accelerat. 
Toate datele indică faptul că accelerarea va continua. Dacă 
ai trăi până la douăzeci de ani, ai sfida toate aşteptările 
raţionale. Dacă ai muri înainte să împlineşti cincisprezece, 
abia dacă ar fi o surpriză. Plâng în timp ce scriu aceste 
rânduri, pentru că, dacă a existat vreodată un copil care ar 
fi putut servi omenirea într-o viaţă lungă ca adult, tu eşti 
acela. Ba nu, să fiu cinstită, lacrimile mele curg pentru că 
mă gândesc la tine într-un fel ca la propriul meu copil, şi 
singurul lucru care mă face fericită că tu afli din această 
scrisoare ce-ţi va rezerva viitorul este că asta înseamnă că 
eu am murit înaintea ta. Vezi, cea mai groaznică teamă a 
oricărui părinte iubitor este că va trebui să-şi îngroape 
copiii. Noi, călugărițele şi preoţii, suntem scutiţi de 
asemenea durere. Cu excepţia cazurilor când o luăm 
asupra noastră, aşa cum am făcut eu cu tine, atât de 
nebuneşte dar şi cu bucurie. 

Am documentaţia întreagă şi toate datele echipei care te-a 
studiat. Ei vor continua să te studieze, dacă tu le permiţi. 
Găseşt linkul la sfârşitul scrisorii. Sunt de încredere, pentru 
că sunt oameni cinstiţi, şi de asemenea pentru că ştiu că 
dacă existenţa acestui proiect ar deveni cunoscută ei ar fi în 
mare pericol, căci cercetările asupra îmbunătăţirii genetice 
a inteligenţei umane rămân împotriva legii. Dacă vei 
coopera sau nu este cu totul la latitudinea ta. Ei au deja 
informaţii valoroase. îţi poţi trăi viaţa fără să ai de-a face cu 


ei sau poţi să continui să le oferi date. Pe mine nu mă 
interesează prea tare partea ştiinţifică. Am lucrat cu ei 
pentru că trebuia să ştiu ce se va întâmpla cu tine. 

lartă-mă că ţi-am ascuns aceste informaţii. Ştiu că tu crezi 
că ai fi preferat să ştii dintotdeauna. Pot să spun în 
apărarea mea doar că prinde bine oamenilor să aibă o 
perioadă de inocenţă şi speranţă în viaţa lor. Mi-a fost 
teamă că dacă ai fi ştiut prea devreme nu ai fi avut parte de 
asemenea speranţă. Şi totuşi privarea de aceste cunoştinţe 
te-a lipsit de libertatea de a decide cum să-ţi petreci anii 
rămaşi Aveam de gând să-ţi spun cât de curând. 

Sunt unii care au spus că din cauza acestor mici diferenţe 
genetice tu nu eşti uman. Deoarece cheia lui Anton 
provoacă două mutații în genom, nu doar una, asta nu s-ar 
putea întâmpla niciodată în mod natural, şi în consecinţă tu 
eşti reprezentantul unei noi specii create în laborator. Dar 
îţi spun eu, tu şi cu Nikolai sunteţi gemeni, nu specii 
diferite, iar eu, care te-am cunoscut mai bine ca oricine 
altcineva, nu am văzut în tine decât cea mai curată şi mai 
bună omenie. Ştii că nu-mi vei accepta terminologia 
religioasă, dar înţelegi ce înseamnă asta pentru mine. Tu ai 
un suflet, copile. Mântuitorul a murit pentru tine L fel ca 
pentru fiecare fiinţă umană născută vreodată. Viaţa ta are o 
valoare infinită în ochii unui Dumnezeu iubitor. Şi în ochii 
mei, fiule. Îţi vei găsi propriul tău scop în viaţă în timpul cât 
mai ai de trăit. Nu fi nechibzuit cu viaţa ta doar pentru că 
nu va fi lungă. Dar nu fi nici exagerat de gelos cu ea. 
Moartea nu e o tragedie pentru cel Care moare. Tragedie 
este să-ţi iroseşti viaţa înainte de a muri. Deja ţi-ai folosit 
anii scurşi mai bine decât majoritatea oamenilor. Vei găsi 
însă noi țeluri şi le vei împlini. Şi dacă cineva în Ceruri ţine 
seama de glasul unei călugăriţe bătrâne, vei fi bine păzit de 
îngeri şi mulţi sfinţi se vor ruga pentru tine. 

Cu dragoste, Carlotta. 

Bean şterse scrisoarea. O putea scoate de pe site şi s-o 
descifreze din nou, dacă avea nevoie de ea. Dar i se 


înscrisese cu litere de foc în memorie. Nu numai ca text pe 
un display. Auzise vocea Carlottei în timp ce ochii îi 
parcurgeau cuvintele pe care i le arăta ecranul. Închise 
pupitrul. Se duse la fereastră şi o deschise. Privi dincolo de 
grădinile reşedinţei oficiale. În depărtare putea vedea 
avioanele apropiindu-se de aeroport, în timp ce altele care 
abia decolaseră se ridicau spre cer. 

Încercă să-şi imagineze sufletul surorii Carlotta înălţându- 
se ca unul dintre acele avioane. Dar imaginea se schimbă 
într-un zbor Air Shanghai aterizând, iar sora Carlotta 
cobora din avion şi-l analiza de sus până jos spunând: 
„Trebuie să-ţi cumperi pantaloni noi.” Se întoarse în cameră 
şi se întinse pe covor, dar nu ca să doarmă. Nu închise ochii. 
Se uita în tavan şi se gândea la moarte şi viaţă, dragoste şi 
pierderi. În timp ce făcea asta, credea că poate să simtă 
cum îi cresc oasele. 

PARTEA A PATRA. 

TRĂDAREA. 

To: Demostene % Tecumseh (8 freeamerica. org. 

From: Nusuntgata % cincinnatus (GQanon.set. 

Re: Air Shanghai. 

Înţepaţii care conduc show-ul au decis să nu împartă 
informaţiile despre Air Shanghai cu nimeni din afara 
armatei, pretinzând că sunt implicate interese vitale ale 
Statelor Unite. Singurele ţări care mai au sateliți capabili să 
vadă ceea ce pot vedea ai noştri sunt China, Japonia şi 
Brazilia, iar dintre acestea numai China a avut un satelit 
într-o poziţie favorabilă. Deci chinezii ştiu. lar când voi 
termina această scrisoare vei şti şi tu, şi vei şti cum să 
foloseşti aceste informaţii. 

Nu-mi place să văd cum ţările mari le înving pe cele mici, 
cu excepţia cazului când ţara cea mare e a mea. 

Dă-mă în judecată din cauza asta. 

Zborul Air Shanghai a fost doborât de o rachetă sol-aer, 
lansată DIN INTERIORUL THAILANDEI. Oricum, 
computerele care urmăresc mişcările din acea zonă a 


Thailandei arată că singura posibilitate serioasă ca racheta 
să fi ajuns la locul de lansare este un camion utilitar al cărui 
punct de plecare este, fii atent. China. 

Detalii: Camionul (un mic vehicul alb de tip Hog de 
fabricaţie vietnameză) aparţine unui depozit din Gejiu (care 
deja a fost identificat ca depozit de livrare a munițiilor) şi a 
traversat frontiera cu Vietnamul între Jinping, China, şi 
Sinh Ho, Vietnam. Apoi a traversat şi graniţa cu Laosul prin 
trecătoarea Ded 'Tay Chang. A străbătut cea mai mare parte 
a Laosului şi a intrat în Thailanda lângă Tha Li, iar aici a 
ieşit de pe drumurile principale. A ajuns destul de aproape 
de punctul din care a fost lansată racheta pentru a putea fi 
descărcată şi transportată manual acolo. Şi fii atent: toate 
aceste mişcări au avut loc CU MAI MULT DE O LUNĂ ÎN 
URMĂ. 

Nu ştiu ce crezi tu, dar mie şi tuturor celor de aici ni se 
pare o „provocare” pe care China o vrea ca să pornească 
războiul cu Thailanda. Un avion Air Shanghai spre 
Bangkok, transportând în majoritate pasageri thailandezi, 
este doborât deasupra Chinei de o rachetă sol-aer lansată 
din Thailanda. China poate să facă să pară că armata 
thailandeză încearcă să creeze o falsă provocare împotriva 
lor, când de fapt este exact opusul Foarte complicat, dar 
chinezii ştiu că există mărturia satelitului cum că racheta a 
fost lansată din interiorul Thailandei. De asemenea, pot să 
dovedească necesitatea asistenţei radar cu sisteme de 
urmărire sofisticate ale armatei - ceea ce implică, în 
versiunea chineză, că armata Thailandei se află în spatele 
incidentului, deşi NOI ştim că asta înseamnă că armata 
chineză avea controlul lar când chinezii vor cere confirmări 
independente, poţi conta pe asta: dragul nostru guvern, 
întrucât iubeşte afacerile mai mult decât onoarea, va 
sprijini povestea Chinei, fără să menţioneze vreodată 
mişcările camionului. Astfel, America va rămâne în grațiile 
partenerului ei comercial lar Thailanda plăteşte. 


Fă ce ştii tu mai bine, Demostene. Fă publice aceste lucruri 
înainte ca guvernul nostru să înceapă linguşeala. încearcă 
numai să găseşti un mod de-a o face care să nu mă implice 
pe mine. Nu e vorba numai de pierderea unei slujbe. Aş 
putea ajunge la închisoare. 

Când Suriyawong veni să vadă dacă Bean voia să coboare 
la cină - mâncarea de la ora nouă a ofiţerilor în serviciu, nu 
o masă oficială cu Poliţia Militară - Bean aproape că-lurmă 
imediat. Avea nevoie să mănânce, iar acum era un moment 
la fel de bun ca oricare. Dar îşi dădu seama că nu-şi citise 
niciunul dintre e-mailuri după ce primise ultima scrisoare a 
surorii Carlotta, aşa că îi spuse lui Suriyawong să înceapă 
fără el, dar să-i păstreze un loc. 

Verifică situl folosit de Peter pentru a-i transmite mesajul 
surorii Carlotta şi găsi o scrisoare mai recentă de la Peter. 
Aceasta includea textul unei scrisori primite de la unul 
dintre contactele lui Demostene din interiorul serviciului de 
spionaj prin satelit al SUA, care împreună cu analiza lui 
Peter asupra situaţiei clarifica totul. Bean formulă un 
răspuns rapid, avansând cu încă un pas în suspiciunile lui, 
apoi cobori la masă. Suriyawong şi ofiţerii adulţi - câţiva 
dintre ei generali convocați la Bangkok datorită crizei din 
înaltul comandament - râdeau. Tăcură când Bean intră în 
cameră, în mod normal ar fi încercat să-i facă să se simtă în 
largul lor. Faptul că el suferea nu schimba cu nimic 
realitatea că în mijlocul unei crize umorul era necesar să 
slăbească tensiunea. Dar în clipa aceea tăcerea era utilă, 
iar el se folosi de ea. 

— Tocmai am primit informaţii de la una dintre cele mai 
bune surse ale mele, zise Bean. Voi, cei de aici, sunteţi cei 
mai îndreptăţiţi să le auziţi. Dar dacă primul ministru ar 
putea să ni se alăture, am economisi timp. 

Unul dintre generali încercă să protesteze că un copil 
străin nu-l poate convoca pe primul ministru al Thailandei, 
dar Suriyawong se ridică şi se înclină adânc în faţa lui. 
Bărbatul se opri. 


— lertaţi-mă, domnule, zise Suriyawong, dar acest băiat 
străin este Julian Delphiki, a cărui analiză a luptei finale cu 
Furnicile a condus direct la victoria lui Ender. Bineînţeles 
că generalul ştia deja, dar Suriyawong, permițându-i să 
pretindă că nu ştia, îi oferea o posibilitate de a da înapoi 
fără să se simtă umilit, 

— Înţeleg, spuse generalul. Atunci poate că primul 
ministru nu se va simţi jignit de o asemenea convocare. 
Bean îl ajută pe Suriyawong să calmeze lucrurile cum putu 
mai bine. 

— Scuzaţi-mă că am vorbit atât de nepoliticos. Aţi avut 
dreptate să mă dojeniţi. Sper că mă veţi ierta pentru faptul 
că am uitat de bunele maniere. Femeia care m-a crescut se 
afla la bordul avionului Air Shanghai. Încă o dată era ceva 
ce generalul ştia cu siguranţă; dar asta îi permise să se 
încline şi să murmure condoleanţe. Toată lumea îşi arătase 
respectul. Acum lucrurile puteau continua. 

Primul ministru se retrase de la cina cu diverşi oficiali ai 
guvernului chinez şi ascultă sprijinit de perete cum Bean 
relata ceea ce aflase de la Peter în legătură cu originea 
rachetei care doborâse avionul. 

— M-am consultat întreaga zi cu ministrul de externe al 
Chinei, spuse primul ministru. Nu a spus nimic despre 
faptul că racheta ar fi fost lansată din interiorul Thailandei. 

— Când guvernul Chinei va fi pregătit să acţioneze pe 
baza acestei provocări, zise Bean, vor pretinde că abia au 
aflat. 

Primul ministru păru îndurerat. 

— N-ar fi posibil să fie manevre indiene încercând să pară 
o operaţiune chineză? 

— Ar putea fi oricine, acceptă Bean. Dar au fost chinezii. 

Generalul vorbi înţepat: 

— De unde ştii asta, dacă satelitul nu confirmă? 

— Nu prea ar avea sens să fie India, zise Bean. Singurele 
țari care au posibilitatea să detecteze camionul sunt China 
şi SUA, despre care se ştie că sunt la mâna Chinei. Dar 


China ar şti că nu ei au tras cu racheta, şi nici Thailanda, şi 
atunci care ar fi logica? 

— Dar nici China n-ar avea sens s-o facă, zise primul 
ministru. 

— Domnule, nimic nu are sens în ceea ce s-a petrecut în 
ultimele zile. India a semnat un pact de neagresiune cu 
Pakistanul şi ambele naţiuni şi-au deplasat trupele de la 
frontiera comună. Pakistanul a atacat Iranul. 

India a invadat Birmania, nu pentru că şi-ar fi dorit-o, ci 
pentru că se află între India şi Thailanda, pe care şi-o 
doreşte. Dar agresiunea Indiei nu are nici o logică - nu-i 
aşa, Suriyawong? 

Suriyawong înţelese imediat că Bean îi cerea să i se 
alăture, pentru ca analiza să nu fie în întregime a unui 
european. 

— După cum i-am spus ieri lui Chakri, eu şi Bean, atacul 
Indiei asupra Birmaniei nu este pur şi simplu stupid 
organizat, ci a fost organizat intenţionat în mod stupid. 
India are comandanţi destul de înţelepţi şi destul de bine 
pregătiţi ca să ştia că trimiterea de mase mari de soldaţi 
dincolo de graniţă, cu tot cu imensa problemă de 
aprovizionare pe care o reprezintă ei, creează o ţintă 
uşoară pentru strategia noastră de hărţuire. De asemenea, 
îi şi compromite. Iar ei au lansat tocmai un astfel de atac. 

— Cu atât mai bine pentru noi, spuse generalul cel înţepat. 

— Domnule, zise Suriyawong, este important să înţelegeţi 
că ei se folosesc de serviciile Petrei Arkanian, însă şi eu şi 
Bean ştim că Petra nu ar aproba niciodată strategia 
aceasta. Deci evident nu este strategia lor. 

— Ce-are asta de-a face cu zborul Air Shanghai? întrebă 
primul ministru. 

— "Totul, zise Bean. Şi cu atentatul asupra mea şi a lui 
Suriyawong de noaptea trecută. Jocul lui Chakri era 
destinat să provoace intrarea imediată a Thailandei în 
războiul cu India. Şi chiar dacă scenariul nu a funcţionat, 
iar Chakri a fost demascat, încă ne mai imaginăm că a fost o 


provocare indiană. întâlnirile dumneavoastră cu ministrul 
de externe al Chinei fac parte din efortul de a-i implica pe 
chinezi în războiul împotriva Indiei - nu, nu-mi spuneţi că 
nu puteţi nici confirma, nici nega, e evident că despre asta 
trebuie să fie vorba. Pariez că şi chinezii vă spun că adună 
trupe la graniţa cu Birmania pentru a-i ataca pe indieni 
imediat, acum când sunt cel mai expuşi. Primul ministru, 
care într-adevăr deschisese gura să vorbească, rămase 
tăcut. 

— Da, desigur că vă spun asta. Dar şi indienii ştiu despre 
masarea armatei chineze la frontiera birmană, şi totuşi 
continuă atacul asupra Birmaniei, iar forţele lor sunt 
angajate aproape în totalitate, neavând rezerve pentru 
apărarea împotriva chinezilor dinspre nord. De ce? O să 
pretindem că indienii sunt atât de proşti? 

Suriyawong răspunse, pe măsură ce situaţia îi devenea 
limpede. 

— Indienii au un pact de neagresiune şi cu China. Ei cred 
că trupele chineze se adună la frontieră pentru a ne ataca 
pe noi. Ei şi India şi-au împărţit Asia de Sud-Est. 

— Deci racheta pe care chinezii au lansat-o din Thailanda 
ca să-şi doboare propriul avion deasupra propriului 
teritoriu, zise primul ministru, ar fi pretextul lor de a 
întrerupe negocierile şi de a ne ataca surprinzător? 

— N-ar surprinde pe nimeni o trădare din partea 
chinezilor, spuse unul dintre generali. 

— Dar asta nu e tot, zise Bean. Pentru că nu l-am luat în 
considerare pe Ahile. 

— E în India, confirmă Suriyawong. El a organizat 
atentatul asupra noastră de noaptea trecută. 

— Şi ştim că ell-a organizat pentru că eram şi eu acolo. 
Voia ca moartea ta să fie o provocare, dar a aprobat 
asasinatul noaptea trecută pentru că dorea să murim 
amândoi în aceeaşi explozie. Şi ştim că tot el se află în 
spatele doborării avionului Air Shanghai, fiindcă, deşi 
racheta era plasată acolo de o lună, gata să fie lansată, nu 


acum era momentul prtrivit pentru o provocare. Ministrul 
de Externe al Chinei se află încă la Bangkok. Thailanda încă 
nu a avut timpul să-şi angajeze trupele în luptă, epuizându- 
şi proviziile şi trimiţându-şi cea mai mare parte a forţelor în 
misiuni în nord-vestul îndepărtat. Trupele chineze încă nu s- 
au desfăşurat în nordul ţării noastre. Racheta aceea nu 
trebuia lansată decât peste cel puţin câteva zile. Dar a fost 
lansată în această dimineaţă pentru că Ahile ştia că sora 
Carlotta era la bordul acestui avion, şi nu putea scăpa 
ocazia să o ucidă. 

— Dar ai spus că racheta era o operaţiune chineză, zise 
primul ministru. Ahile e în India. 

— Este în India, dar oare lucrează pentru India? 

— Vrei să spui că lucrează pentru China? întrebă primul 
ministru. 

— Ahile lucrează pentru Ahile, răspunse Suriyawong. 

Da, acum totul e limpede. 

— Nu şi pentru mine, spuse generalul cel înţepat. 

Suriyawong explică înflăcărat: 

— Ahile i-a amăgit pe indieni încă de la început. 

Când încă se afla în Rusia, s-a folosit fără îndoială de 
serviciile de spionaj ruseşti ca să-şi facă relaţii în interiorul 
Chinei. Le-a promis că le va da Asia de Sud şi Sud-Est dintr- 
o singură lovitură. Apoi pleacă în India şi pune la cale un 
război în care armata Indiei este complet angajată în 
Birmania. Până acum China nu a fost capabilă să facă nici o 
mişcare împotriva Indiei, pentru că armata indiană era 
concentrată în vest şi nord-vest, astfel încât dacă trupele 
chineze ar fi trecut prin trecătorile din Himalaya ar fi fost 
uşor învinse de indieni. însă acum întreaga armată a Indiei 
este expusă, departe de inima Indiei. Dacă chinezii pot 
lansa un atac-surpriză care să distrugă această armată. 
India ar rămâne lipsită de apărare. Nu ar avea altă şansă 
decât să se predea. Pentru ei nu suntem decât o diversiune. 
Ne vor ataca doar pentru a adormi vigilenţa indienilor. 


— Deci nu intenţionează să atace Thailanda? întrebă 
primul ministru. 

— Ba sigur că da, zise Bean. Intenţionează să stăpânească 
de la Indus până la Mekong. Dar armata indiană este 
obiectivul principal. Odată distrusă, nimic nu le-ar mai sta 
în cale. 

— Şi toate astea, spuse generalul înţepat, le deducem din 
faptul că o anumită călugăriţă catolică se afla la bordul 
avionului? 

— Deducem astea din faptul că Ahile controlează 
evenimentele din China, Thailanda şi India. Ahile ştia că 
sora Carlotta se afla în avion pentru că Chakri a interceptat 
mesajul meu către primul ministru. Ahile conduce 
spectacolul. Trădează pe oricine pentru oricine. Iar în final 
se ridică deasupra unui imperiu care conţine mai mult de 
jumătate din populaţia lumii. 

China, India, Birmania, Thailanda, Vietnam. Toată lumea 
va trebui să se obişnuiască cu această nouă superputere. 

— Dar nu Ahile conduce China, zise primul ministru. Din 
câte ştim, nu a fost niciodată în China. 

— Fără îndoială chinezii cred că se folosesc de el. 

Dar eu îl cunosc pe Ahile, şi bănuiesc că în mai puţin de un 
an liderii chinezi fie vor fi morţi, fie vor primi ordine de la 
el. 

— Poate, zise primul ministru, ar trebui să merg să-l 
atenţionez pe ministrul de Externe al Chinei de pericolul în 
care se află. 

Generalul cel înţepat se ridică. 

— Asta se întâmplă când permiţi copiilor să se joace de-a 
politica mondială. Ei cred că viaţa reală e ca un joc pe 
computer, câteva apăsări pe taste şi naţiunile cad sau se 
ridică. 

— Exact aşa cad şi se ridică naţiunile, zise Bean. 

Franţa în 1940. Napoleon care a refăcut harta Europei la 
începutul anilor 1800, creând regate pentru ca fraţii lui să 
aibă unde domnii. Învingătorii din Primul Război Mondial, 


împărțind regate şi trăgând linii aiurea pe hartă care au 
condus în continuare la războaie. Cucerirea japoneză a 
celei mai mari părţi a Pacificului de vest în decembrie 1941. 
Căderea imperiului sovietic în 1989. Evenimentele se pot 
petrece într-adevăr pe neaşteptate. 

— Dar acolo au acţionat forţe mari, spuse generalul. 

— Capriciile lui Napoleon nu au fost cine ştie ce forţă. Nici 
Alexandru, care a răsturnat imperii oriunde a vrut. Nua 
fost nimic inevitabil în faptul că grecii au ajuns la Indus. 

— Nu avem nevoie de lecţii de istorie de la tine. 

Bean era cât pe ce să replice că da, se pare că are nevoie - 
dar Suriyawong clătină din cap. Bean pricepu mesajul. 

Suriyawong avea dreptate. Primul ministru nu era convins, 
iar singurii generali care ridicau glasul erau cei ostili făţiş 
ideilor lui Bean şi Suriyawong. Dacă Bean ar fi continuat 
presiunile, s-ar fi trezit marginalizat în războiul care 
începea. Şi el trebuia să se afle în mijlocul lucrurilor, ca să 
poată fi în stare să-şi utilizeze forţa de atac pe care o crease 
cu atâta grijă. 

— Domnule, îi spuse Bean generalului, nu am intenţia să 
vă dau lecţii. Nu aveţi nimic de învăţat de la mine. V-am 
oferit numai informaţiile pe care le-am primit şi concluziile 
pe care le-am tras pornind de la ele. Dacă aceste concluzii 
sunt incorecte, îmi cer scuze că v-am irosit timpul. lar dacă 
va începe războiul cu India, nu cer decât să-mi acordaţi 
şansa de a servi Thailanda cu onoare, ca să vă pot răsplăti 
amabilitatea. 

Înainte ca generalul să poată spune ceva - şi era clar că 
voia să dea o replică arogantă - primul ministru interveni. 

— Îţi mulţumim că ai făcut tot ce ai putut pentru noi - 
Thailanda rezistă în această situaţie dificilă pentru că 
poporul şi prietenii noştri pun tot ceea ce au în slujba ţării 
noastre mici, dar frumoase. Desigur că-ţi vom aprecia 
serviciile în viitorul război. înţeleg că ai o mică forţă de atac 
alcătuită din soldaţi thailandezi foarte bine antrenați şi 
adaptabili. Voi avea grijă să fie alocată unui comandant care 


o va folosi cât mai eficient, şi pe tine de asemenea. Era un 
avertisment abil destinat generalilor din juml mesei că Bean 
şi Suriyawong se aflau sub protecţia sa. Orice general care 
ar fi încercat să împiedice implicarea lor ar fi constatat pur 
şi simplu că erau mutaţi sub comanda altcuiva. Bean nu 
putea să spere la mai mult. 

— Şi acum, zise primul ministru, sunt mulţumit că am 
petrecut acest sfert de oră în compania dumneavoastră, 
domnilor, ministrul de externe al Chinei se întreabă desigur 
de ce sunt atât de nepoliticos încât să lipsesc atâta ump. 

Primul ministru se înclină şi ieşi. 

Imediat generalul cel înţepat şi cei care erau mai sceptici 
reveniră la conversaţia glumeaţă pe care sosirea lui Bean o 
întrerupsese, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Dar generalul Phet Noi, comandantul suprem al forţelor 
thailandeze din Peninsula Malay, le făcu semn lui 
Suriyawong şi lui Bean. Suriyawong îşi luă farfuria şi se 
mută lângă Phet Noi, iar Bean se opri numai să-şi umple 
farfuria din vasele de pe bufet înainte de a li se alătura. 

— Deci aveţi o forţă de atac, zise Phet Noi. 

— Pe apă, în aer şi pe pământ, răspunse Bean. 

— Principalul atac indian este în nord. Armata mea 
urmăreşte apariţia indienilor pe coastă, dar rolul nostru 
este de observator, nu de luptă. Totuşi, cred că dacă forţa 
voastră de atac şi-ar lansa misiunile dinspre sud, ar fi mai 
puţin probabil să se încurce cu raidurile pornite de la 
comandamentele mult mai importante din nord. 

Phet Noi şua cu siguranţă că funcţia lui era printre cele 
mai puţin importante pentru conducerea războiului - dar 
era la fel de hotărât să se implice ca şi Bean şi Suriyawong. 
Se puteau ajuta reciproc. Tot restul serii Bean şi 
Suriyawong discutară deschis cu Phet Noi, analizând unde 
anume în Malay ar fi cel mai bine să staţioneze forţa de 
atac. În cele din urmă rămaseră doar ei trei la masă. 

— Domnule, zise Bean, acum că suntem singuri noi trei, 
trebuie să vă spun ceva. 


— Da? 

— Vă voi sluji cu credinţă şi vă voi asculta ordinele. 

Dar dacă se iveşte ocazia, îmi voi utiliza forţa de atac 
pentru a îndeplini un obiectiv care nu este, strict vorbind, 
important pentru Thailanda. 

— Şi anume? 

— Prietena mea Petra Arkanian este ostatic - ba nu, cred 
că este aproape sclava lui Ahile. În fiecare clipă se află în 
pericol. Când voi avea informaţiile necesare pentru a reuşi, 
voi utiliza forţa de atac pentru a o scoate din Hyderabad. 
Phet Noi se gândi la acest lucru, fără ca pe faţa lui să se 
poată citi ceva. 

— Ştii că Ahile ar putea s-o ţină tocmai ca momeală ca să 
te atragă în capcană. 

— E posibil, zise Bean, dar nu cred că asta face Ahile. El se 
crede capabil să ucidă pe oricine oriunde. 

Nu are nevoie să-mi întindă capcane. Să stea la pândă este 
un semn de slăbiciune. Cred că o ţine pe Petra din motive 
personale. 

— Tu îl cunoşti, eu nu. Phet Noi se gândi o clipă; 
Ascultându-te vorbind despre Ahile, planurile şi trădările 
lui, cred că lucrurile s-ar putea desfăşura exact cum spui tu. 

Ceea ce nu văd eu este cum ar putea Ihadanda să 
transforme asta în victorie. Chiar avertizaţi dinainte, nu 
putem înfrânge China pe câmpul de luptă. Liniile de 
aprovizionare ale Chinei pe teritoriul Thailandei vor fi 
scurte. Aproape un sfert din populaţia Thailandei e de 
origine chineză, şi chiar dacă majoritatea sunt cetăţeni 
thailandezi loiali, o mare parte încă mai consideră China 
patria lor. China nu va duce lipsă de sabotori şi colaboratori 
în interiorul ţării, în timp ce India nu are astfel de 
conexiuni. Cum putem învinge? 

— Există doar o singură cale, zise Bean. Să ne predăm 
imediat. 

— Cum? făcu Suriyawong. 


— Primul ministru Paribatra ar trebui să se ducă la 
ministrul de externe al Chinei să declare că Thailanda ar 
dori să se alieze cu China. Ne vom pune temporar toţi 
soldaţii sub comandă chineză, pentru a fi folosiţi la nevoie 
împotriva agresorilor indieni, şi vom aproviziona nu numai 
propria noastră armată, ci şi pe cea chineză, în limitele 
posibdităţilor. Comercianţii chinezi vor avea acces nelimitat 
pe piaţa şi în industria thailandeză. 

— Dar ar fi ruşinos, spuse Suriyawong. 

— A fost ruşinos, zise Bean, când Thailanda s-a aliat cu 
Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar 
Thailanda a supravieţuit, iar trupele japoneze nu au ocupat 
Thailanda. A fost ruşinos când Thailanda s-a plecat în faţa 
europenilor şi a cedat Laosul şi Cambodgia Franţei, dar 
inima Thailandei a rămas liberă. 

Dacă Thailanda nu se aliază preventiv cu China şi nu-i dă 
Chinei mână liberă. China va învinge oricum, dar Thailanda 
îşi va pierde şi libertatea şi fiinţa naţională, pentru mulţi 
ani, poate pentru totdeauna. 

— Oare ascult un oracol? 

— Ascultaţi temerile din inima dumneavoastră, zise Bean. 
Uneori e nevoie să hrăniţi tigrul ca să nu vă devoreze. 

— Thailanda nu va face asta niciodată, spuse Phet Noi. 

— Atunci vă sugerez să vă aranjaţi evadarea şi viaţa în exil, 
pentru că atunci când vor veni chinezii clasa conducătoare 
va fi distrusă. 

Ştiau toţi că Bean vorbea despre cucerirea Taiwanului. 
Toţi oficialii guvernului şi familiile lor, profesorii, ziariştii, 
scriitorii, toţi politicienii şi familiile lor fuseseră duşi din 
Taiwan într-o tabără de reeducare în deşertul din vest, 
unde fuseseră puşi la muncă fizică, ei şi copiii lor, pentru tot 
restul vieţii. Niciunul dintre ei nu se mai reîntorsese 
vreodată în Taiwan. Niciunul dintre copiii lor nu primise 
aprobarea pentru educaţie peste vârsta de paisprezece ani. 
Metoda fusese atât de eficientă în pacificarea Taiwanului 


încât era imposibil să nu folosească aceeaşi metodă în 
cuceririle de acum. 

— N-aş fi un trădător dacă m-aş pregăti de înfrângere 
creându-mi mie o cale de scăpare? se întrebă Phet Noi cu 
voce tare. 

— Sau aţi fi un patriot, lăsând cel puţin un general 
thailandez şi familia sa departe de mâinile dușmanului 
cotropitor? întrebă Bean. 

— Deci înfrângerea noastră este sigură? zise Suriyawong. 

— Uită-te şi tu pe hartă. Dar se mai întâmplă şi miracole. 

Bean îi lăsă în tăcere cu gândurile lor şi se întoarse în 
camera sa, ca să-i comunice lui Peter posibilul răspuns al 
Thadandei. 

PE POD. 

To: ChamrajnagarYsacredriver(Qifcom.gov. 

From: Wiggin Yresistance8 haiti.gov. 

Re: Pentru binele Indiei, vă rog nu puneţi piciorul pe 
Pământ. 

Stimate Domnule Mareşal Chamrajnagar, Din motive care 
vă vor fi clarificate de eseul ataşat, pe care îl voi publica în 
curând, mă aştept ca întoarcerea dumneavoastră pe 
Pământ să aibă loc exact în momentul subjugării complete a 
Indiei de către China. 

Dacă întoarcerea dumneavoastră în India ar avea vreo 
şansă să-i apere independenţa, atunci v-aţi asuma orice risc 
şi v-aţi întoarce, indiferent de sfaturile primite. lar dacă 
înfiinţarea unui guvern în exil ar putea realiza ceva pentru 
ţara natală, cine ar putea să vă convingă să n-o faceţi? 

Dar poziţia strategică a Indiei este atât de expusă, iar 
caracterul necruţător al cuceririlor Chinei este atât de bine- 
cunoscut, încât desigur ştiţi că ambele direcţii de acţiune ar 
fi inutile. 

Demisia din funcţia de Mareşal nu are efect decât în clipa 
în care ajungeţi pe Pământ. Dacă nu vă îmbarcaţi în navetă, 
ci vă întoarceţi la IFCom, rămâneţi Mareşal. 
Dumneavoastră sunteţi singurul Mareşal posibil care ar 


putea oferi siguranţă Flotei Internaţionale. Un nou 
comandant nu va putea să facă distincţia între chinezii loiali 
Flotei şi cei a căror principală loialitate aparţine patriei lor, 
care este acum o ţară dominantă. F. |. nu trebuie să cadă 
sub influenţa lui Ahile. Dumneavoastră, ca Mareşal, veţi 
putea numi chinezii suspecți în posturi inofensive, 
prevenind o preluare a controlului de către chinezi. Dacă v- 
aţi întoarce pe Pământ şi Ahile ar avea influenţă asupra 
succesorului dumneavoastră în funcţia de Mareşal, F. IL. ar 
deveni un instrument de cucerire. 

Dacă rămâneţi Mareşal, veţi fi acuzat, fiind indian, că 
plănuiţi o răzbunare împotriva Chinei. În consecinţă, pentru 
a vă dovedi imparţialitatea şi a evita suspiciunile, va trebui 
să rămâneţi complet neutru faţă de orice lupte şi războaie 
de pe Pământ. Puteţi avea încredere în mine şi aliaţii mei că 
vom continua rezistenţa în faţa lui Ahile în ciuda tuturor 
piedicilor aparente, dacă nu din alte motive, măcar din 
acesta: triumful său final va însemna fără întârziere 
moartea noastră. 

Rămâneţi în spaţiu, şi prin asta daţi omenirii posibilitatea 
de a se salva de dominaţia unui dement. În schimb, jur să 
fac tot ce stă în puterea mea pentru a salva India de sub 
stăpânirea chineză şi pentru a-i reda independenţa. 

Cu sinceritate, Peter Wiggin. 

Soldaţii din jurul ei ştiau perfect cine era Virlomi. 

De asemenea, ştiau şi ce recompensă se oferise pentru 
capturarea ei - sau pentru cadavrul ei. Acuzaţiile erau 
trădare şi spionaj. Dar chiar de la început, când trecu pe 
lângă punctul de control de la intrarea în baza Hyderabad, 
soldaţii de rând avuseseră încredere în ea şi-i deveniseră 
prieteni. 

— Veţi auzi că sunt acuzată de spionaj sau chiar mai rău, le 
spusese ea, dar nu e adevărat. La Hyderabad stăpâneşte un 
monstru străin şi trădător, care mă vrea moartă din motive 
personale. Ajutaţi-mă. 


Fără un cuvânt, soldaţii o îndepărtaseră de locurile în care 
camerele de luat vederi o puteau depista, şi aşteptară. Apoi 
apăru un camion de provizii gol, ei îl opriră şi în timp ce unii 
vorbeau cu şoferul, ceilalţi o ajutară să urce înăuntru. 
Camionul plecă, şi ea se pomeni afară. 

De atunci se bazase pe ajutorul soldaţilor simpli. 

Ofițerii puteau sau nu să lase compasiunea şi simţul 
dreptăţii să interfereze cu supunerea sau ambiția - soldaţii 
nu aveau astfel de scrupule. Fu transportată în mijlocul 
unui grup de soldaţi într-un tren aglomerat, i se oferi atât 
de multă mâncare sustrasă de la popotă încât nu o putu 
mânca pe toată, i se făcu loc pe pat în timp ce bărbaţii 
osteniţi dormeau pe podea. 

Nimeni nu o atinse decât cu intenţia de a o ajuta şi nimeni 
nu o trăda. 

Se deplasă de-a latul Indiei spre est, spre zona de război, 
căci ştia că singura ei speranţă şi singura speranţă şi 
pentru Petra Arkanian era să-l găsească sau să fie găsită de 
Bean. 

Virlomi ştia unde ar fi trebuit să se afle Bean: undeva unde 
să-i facă necazuri lui Ahile ori de câte ori se ivea 
posibilitatea. Deoarece armata indiană alesese strategia 
periculoasă şi prostească de a-şi angaja toate forţele în 
luptă, ea ştia că o contraofensivă eficientă ar fi fost 
hărţuirea şi subminarea liniilor de aprovizionare. lar Bean 
ar fi venit în punctul cel mai important şi mai greu de 
distrus al liniilor de aprovizionare. 

Astfel, pe măsură ce se apropia de front, Virlomi trecu în 
revistă harta pe care o memorase. Pentru a transporta 
cantităţi mari de muniţie rapid din India către trupele care 
străbăteau câmpia întinsă udată de Irrawaddy, existau două 
rute principale. Ruta de nord era mai uşoară, dar mai 
expusă raidurilor. Ruta de sud era mai dificilă, dar mai 
protejată. Bean ar fi lucrat la întreruperea rutei de sud. 

Unde? Existau două drumuri prin munţi între Imphal în 
India şi Kalemyo în Birmania. Amândouă treceau prin 


canioane înguste şi traversau defilee adânci. Unde ar fi cel 
mai greu de reconstruit un pod aruncat în aer sau o şosea 
prăbuşită? Pe ambele trasee se găseau astfel de locuri. Dar 
cel mai greu de reconstruit era pe drumul de vest, o cărare 
lungă săpată în stâncă de-a lungul marginii unui defileu 
abrupt, ducând la un pod peste o prăpastie adâncă. Virlomi 
se gândi că Bean nu s-ar mulţumi să arunce în aer acest 
pod, pentru că nu avea o deschidere atât de mare. Ar 
dărâma şi drumul în câteva locuri, pentru ca inginerii să nu 
fie în stare să ajungă la locul în care trebuia reconstruit 
podul fără ca mai întâi să sape şi să formeze un nou drum. 

Acolo se duse Virlomi, şi aşteptă. 

Găsi apă curgând limpede pe versanţii laterali. Primise 
mâncare de la soldaţii care treceau pe acolo şi curând îşi 
dădu seama că o căutau. Se răspândise vorba că femeia- 
care-se-ascunde are nevoie de hrană. Totuşi, nici un ofiţer 
nu ştia unde se află şi nici un asasin de-al lui Ahile nu veni s- 
o ucidă. Aşa săraci cum erau soldaţii, părea că nu sunt 
tentaţi de recompensă. Era mândră de poporul ei, deşi îl 
plângea fiindcă era condus de un om ca Ahile. 

Auzi despre raiduri îndrăzneţe asupra unor porţiuni mai 
accesibile ale rutei de est, şi traficul pe ruta de vest se 
intensifică, drumurile vibrând zi şi noapte pe măsură ce 
India îşi consuma rezervele de combustibil aprovizionând o 
armată cu mult mai mare decât ar fi fost necesar. îi întrebă 
pe soldaţi dacă auziseră de atacatori thailandezi conduşi de 
un Copil, şi ei râseră amar. 

„Doi copii”, spuseră ei. „Unul alb, altul de culoare. Vin cu 
elicopterele, distrug şi pleacă. Pe oricine ating, îl ucid. Orice 
văd, distrug.” 

Acum începu să fie îngrijorată. Dacă cel care venea să ia 
podul nu era Bean, ci celălalt? Fără îndoială, un alt 
absolvent al Şcolii de Luptă - îi veni în minte Suriyawong - 
dar oare Bean îi spusese despre scrisoarea ei? Oare îi 
trecea prin minte că ea memorase planul bazei de la 


Hyderabad? Că ştia unde se află Petra? Şi totuşi nu avea de 
ales. Va trebui să li se arate şi să spere. 

Zilele trecură, în aşteptarea zgomotului elicopterelor 
aducând forţa de atac care să distrugă podul. Suriyawong 
nu fusese niciodată comandant în Şcoala de Luptă. 
Programul fusese închis înainte ca el să ajungă în asemenea 
poziţie. Dar visase comanda, o analizase, o planificase, iar 
acum, lucrând cu Bean la comanda vreunei configurații a 
forţei lor de atac, înţelesese în final teroarea şi euforia 
provocate de faptul de a avea oameni care te ascultă, care 
ţi se supun, se aruncă în luptă şi-şi riscă viaţa pentru că au 
încredere în tine. De fiecare dată, pentru că aceşu oameni 
erau atât de bine antrenați şi capabili, iar tacticile lor atât 
de eficiente, se înapoia efectivul complet. Răniţi, dar nu 
morţi. Câteodată misiuni ratate, dar fără morţi. 

„Prin misiunde ratate”, spusese Bean, „le câştigi 
încrederea. Când vezi că e mai periculos decât ai anticipat, 
că atingerea obiectivului cere uzură, atunci arată-le 
oamenilor că vieţile lor sunt pentru tine mai valoroase decât 
obiectivul de moment. Mai târziu, când nu vei avea de ales 
decât să-i supui unui mare risc, vor şti că de data aceasta 
merită să moară. Vor şti că nu-i iroseşti ca un copil, pe 
bomboane şi alte prostii.” 

Bean avea dreptate, ceea ce nu-l surprinsese pe 
Suriyawong. Bean fusese nu numai cel mai inteligent, dar îl 
şi urmărise îndeaproape pe Ender, fusese arma secretă a 
lui Ender în Armata Dragon şi comandantul de rezervă pe 
Eros. Desigur ştia cum să conducă. Ceea ce îl frapase pe 
Suriyawong fusese generozitatea lui Bean. Bean crease 
această forţă de atac, îi pregătise pe aceşti oameni, le 
câştigase încrederea. În tot acest timp Suriyawong îi fusese 
de prea puţin ajutor şi uneori arătase o ostilitate făţişă. Şi 
totuşi Bean îl implicase pe Suriyawong, îi încredinţase 
comanda, îşi încurajase oamenii să-l ajute pe Suriyawong să 
înveţe ceea ce puteau ei să facă. în tot acest timp, Bean nu-l 
tratase niciodată pe Suriyawong ca pe un subordonat sau 


ca inferior, ci mai degrabă îl considerase ofiţerul lui 
superior. 

În schimb, Suriyawong nu-i ordonase niciodată lui Bean să 
facă ceva. În cele mai multe cazuri ajungeau la un consens, 
iar când nu cădeau de acord Suriyawong era cel care se 
supunea deciziei lui Bean şi îl sprijinea. 

Suriyawong îşi dădu seama că Bean nu avea ambiţii. Nu 
dorea să fie mai bun decât toţi ceilalţi, sau să-i conducă, sau 
să aibă mai multe onoruri. 

Apoi, în misiunile în care lucrau împreună, Suriyawong 
mai văzu ceva: Bean nu se temea de moarte. Gloanţele 
puteau să zboare, explozibilii să fie aproape de detonare, 
Bean se mişca fără frică, abia ferindu-se. Ca şi cum l-ar fi 
sfidat pe inamic să-l împuşte sau proprii, explozibili să se 
declanşeze înainte ca el să fie gata. 

Oare era vorba de curaj? Sau îşi dorea moartea? Moartea 
surorii Carlotta îi luase ceva din dorinţa de a trăi? 
Suriyawong n-ar fi crezut asta, auzindu-l vorbind. Bean era 
prea hotărât s-o salveze pe Petra pentru ca Suriyawong să 
creadă că vrea să moară. Avea ceva urgent pentru care să 
trăiască. Şi totuşi era neînfricat în luptă. 

Ca şi cum ar fi ştiut ziua în care urma să moară, şi acea zi 
nu era acum. Cu siguranţă, nu devenise nepăsător. într- 
adevăr, Bean cel tăcut, rece, controlat şi arogant pe care 
Suriyawong îl cunoscuse înainte devenise, din ziua în care 
murise Carlotta, nerăbdător şi agitat. Calmul pe care îl 
arăta în luptă, în faţa soldaţilor, cu siguranţă dispărea 
atunci când rămânea singur cu Suriyawong şi Phet Noi. lar 
obiectul preferat al înjurăturilor lui nu era Ahile - nu vorbea 
aproape niciodată despre Ahile - ci Peter Wiggin. 

— Are toate datele de peste o lună! Iar el face toate 
lucrurile astea mărunte - îl convinge pe Chamrajnagar să 
nu se întoarcă încă pe Pământ, îl convinge pe Ghaffar 
Wahabi să nu invadeze Iranul - şi-mi povesteşte despre ele, 
dar ceea ce e important, să dea în vileag toată strategia de 
trădări a lui Ahile, asta nu face - şi-mi mai spune să n-o fac 


nici eu! De ce? Dacă guvernul indian ar putea fi forţat să 
înţeleagă cum plănuieşte Ahile să-i trădeze, şi-ar putea 
retrage o parte a armatei din Birmania suficientă ca să 
opună rezistenţă chinezilor. Poate şi Rusia ar interveni. 
Flota japoneză ar putea ameninţa comerţul Chinei. Sau în 
cel mai rău caz chinezii ar putea să vadă cum este Ahile în 
realitate şi să se descotorosească de el chiar dacă îi 
urmează planul! Şi el nu spune decât: Nu e momentul 
potrivit, e prea devreme, nu încă, ai încredere în mine, sunt 
de partea ta până la capăt. 

Nu era mai reţinut în blesteme nici faţă de generalii 
thailandezi care conduceau războiul - sau îl ruinau, în 
cuvintele lui. Aici Suriyawong trebuia să fie de acord - 
întregul plan depindea de dispersarea forţelor Thailandei, 
dar de când Thai Air Force preluase controlul aerian asupra 
Birmaniei, armatele şi bazele lor aeriene fuseseră 
concentrate în poziţii mai avansate. 

— Le-am spus care e pericolul, zicea Bean, iar ei tot îşi 
adună forţele într-un singur loc avantajos. Phet Noi asculta 
râăbdător; Suriyawong, de asemenea, renunţase să se mai 
certe cu el. Bean avea dreptate. Oamenii se comportau 
prosteşte, şi nu din ignoranță. Deşi mai târziu ar spune, 
desigur, „N-am ştiut că Bean avea dreptate.” 

La care Bean avea deja un răspuns: „N-aţi ştiut nici că 
greşesc! Deci trebuia să fiţi prudenţi!” 

Singurul lucru diferit în diatribele lui Bean fu că răguşi 
timp de o săptămână, iar când îi reveni vocea aceasta era 
mai joasă. Pentru un copil care fusese întotdeauna atât de 
Mic, chiar şi pentru vârsta lui, pubertatea - dacă de aşa 
ceva era vorba - venise cu siguranţă foarte devreme. Sau 
poate îşi întinsese doar coardele vocale de la atâta gălăgie. 

Dar acum, în această misiune, Bean tăcea, deja stăpânit de 
calmul luptei. Suriyawong şi Bean urcară ultimii în 
elicoptere, asigurându-se că toţi oamenii se aflau la bord; 
un ultim salut reciproc, apoi intrară repede înăuntru şi uşile 
se închiseră, iar elicopterele se ridicară în aer. Alunecară 


aproape de suprafaţa Oceanului Indian cu palele elicelor 
strânse până ajunseră lângă Insula Cheduba, punctul de 
plecare pentru acţiunea zilei. Apoi elicopterele se 
răspândiră, ridicându-se în aer, opriră motoarele cu reacţie 
şi deschiseră elicele pentru aterizare verticală. 

Acum rezervele rămâneau în urmă - oameni şi elicoptere 
care să poată recupera pe oricine ar fi fost afectat de o 
problemă mecanică sau o complicaţie neprevăzută. Bean şi 
Suriyawong nu călătoreau niciodată împreună - un accident 
de elicopter nu trebuia să decapiteze misiunea. Fiecare 
avea echipament redundant, pentru ca fiecare în parte să 
fie capabil să ducă la bun sfârşit întreaga misiune. Nu o 
dată aceste măsuri salvaseră vieţi şi obiective - Phet Noi le 
asigura de fiecare dată dotările fiindcă, după cum spunea 
chiar el, „materialele se dau comandanților care ştiu cum să 
le folosească.” 

Bean şi Suriyawong erau prea ocupați ca să mai stea de 
vorbă, dar se întâlniră pentru câteva momente şi priviră 
echipa de rezervă camuflându-şi elicopterele şi acoperind 
cu pânză panourile solare. 

— Ştii ce-mi doresc? zise Bean. 

— În afară de a deveni astronaut când o să te faci mare? 
zâmbi Suriyawong. 

— Să putem contramanda misiunea asta şi să decolăm 
spre Hyderabad. 

— Şi să fim omorâţi înainte de a vedea vreo urmă de Petra, 
care probabil a fost deja mutată undeva în Himalaya. 

— Partea genială a planului meu, zise Bean, e să luăm ca 
ostatici o turmă de vite şi să ameninţăm că împuşcăm o 
vacă pe zi până o aduc înapoi. 

— Prea riscant. Vacile întotdeauna o iau la sănătoasa. 

Dar Suriyawong ştia că pentru Bean neputinţa de a face 
ceva pentru Petra era o durere constantă. 

— O să facem şi asta. Peter caută pe cineva care să-i ofere 
informaţii la zi despre Hyderabad. 

— Aşa cum lucrează şi la demascarea planurilor lui Ahile. 


Diatriba favorită. Numai datorită faptului că se aflau în 
misiune Bean rămânea calm, mai degrabă ironic decât 
furios. 

— Gata, zise Suriyawong. 

— Ne vedem în munţi. 

Era o misiune dificilă. Inamicul nu putea supraveghea 
fiecare kilometru de şosea, dar învăţaseră să se adune 
repede când observau elicopterele thailandeze, iar forţa lor 
de atac era nevoită să-şi încheie misiunile în timp din ce în 
ce mai scurt. lar acel punct era probabil apărat. De aceea 
contingentul lui Bean - patru din cinci companii - urma să 
se desfăşoare ca să înlăture orice apărători şi să protejeze 
grupul lui Suriyawong care punea explozibili şi arunca în 
aer drumul şi podul. Totul mergea conform planului - ba 
chiar mai bine decât se aşteptau, căci inamicul părea să nu 
ştie unde se aflau ei - când unul dintre soldaţi arătă cu 
mâna: 

— E o femeie pe pod. 

— Un civil? 

— Trebuie să vedeţi, zise soldatul. 

Suriyawong părăsi locul în care punea explozibili şi urcă 
din nou pe pod. într-adevăr acolo se afla o tânără indiancă, 
cu braţele întinse lateral spre versanţii prăpastiei. 

— L-a spus cineva că podul o să sară în aer şi că nu prea ne 
pasă dacă e cineva pe el? 

— Domnule, spuse soldatul, ea întreabă de Bean. 

— Pe nume? 

Soldatul aprobă. 

Suriyawong se uită din nou la femeie. Era foarte tânără. 
Avea hainele murdare, zdrenţuite. Fusese oare cândva o 
uniformă militară? Cu siguranţă nu era modul în care se 
îmbrăcau femeile din partea locului. 

Ea privi spre el. 

— Suriyawong, strigă. 

În spatele lui auzi câţiva soldaţi icnind de surpriză şi 
uimire. De unde îl cunoştea indianca asta? Asta îl îngrijoră 


puţin pe Suriyawong. Se putea baza pe oamenii lui în 
aproape orice situaţie, dar dacă le intrau în cap chestii 
supranaturale lucrurile se complicau. 

— Sunt Suriyawong. 

— Ai fost în Armata Dragon, zise ea. Şi lucrezi cu Bean. 

— Ce vrei? întrebă el. 

— Vreau să-ţi vorbesc între patru ochi, aici pe pod. 

— Domnule, nu vă duceţi, zise unul dintre soldaţi. 

Nu trage nimeni, dar am zărit vreo jumate de duzină de 
soldaţi indieni. Dacă vă duceţi acolo sunteţi ca şi mort. 

Ce ar fi făcut Bean? 

Suriyawong păşi pe pod, curajos dar fără grabă. Aşteptă 
focul de armă, întrebându-se dacă va simţi durerea 
impactului înainte de a auzi sunetul. Oare nervii urechii vor 
raporta creierului mai repede decât nervii din porţiunea de 
corp în care va intra glonţul? Sau trăgătorul va ţinti în cap, 
rezolvând dilema? Nici un glonţ. Ajunse lângă ea şi se opri 
când ea spuse: 

— Doar atât te poţi apropia, altfel or să se sperie şi or să 
tragă. 

— Tu îi comanzi pe soldaţi? întrebă Suriyawong. 

— Nu m-ai recunoscut încă? Sunt Virlomi. Am fost cu 
câţiva ani înaintea ta la Şcoala de Luptă. 

Numele îi era cunoscut. Dar nu i-ar fi recunoscut niciodată 
faţa. 

— Ai plecat înainte de a veni eu. 

— N-au fost multe fete în Şcoala de Luptă. Credeam că 
legenda a supravieţuit. 

— Am auzit de tine. 

— Şi aici sunt o legendă. Oamenii mei nu trag pentru că 
sunt convinşi că ştiu ce fac aici. lar eu cred că m-ai 
recunoscut fiindcă soldaţii tăi de pe ambii versanţi ai 
prăpastiei nu au împuşcat nici un soldat indian, chiar dacă i- 
au observat. 

— Poate că Bean te-a recunoscut, zise Suriyawong. 


De fapt, ţi-am auzit numele destul de recent. Tu eşti cea 
care i-a răspuns, nu-i aşa? Erai la Hyderabad. 

— Ştiu unde e Petra. 

— Dacă nu au mutat-o. 

— Ai informaţii mai bune? Am încercat să mă gândesc la 
toate metodele de a-i transmite lui Bean un mesaj fără să 
fiu prinsă. în final mi-am dat seama că asta nu se poate face 
pe computer. Trebuia să aduc mesajul în capul meu. 

— Atunci vino cu noi. 

— Nu-i chiar aşa de simplu, zise ea. Dacă ar crede că sunt 
prizonieră, n-ai mai ieşi de aici. Au rachete sol-aer. 

— Hopa, făcu Suriyawong. O ambuscadă. Ştiau că venim? 

— Nu, zise Virlomi. Ştiau că sunt eu aici. Nu am spus 
nimic, dar toţi au ştiut că femeia-care-se-ascunde se află pe 
pod, deci şi-au imaginat că zeii protejează locul ăsta. 

— Şi zeii au nevoie de rachete sol-aer? 

— Nu, ei mă protejează pe mine. Zeii au podul, oamenii mă 
au pe mine. Uite care-i târgul. Tu îţi iei explozibilii de pe 
pod. Renunţi la misiune. Ei văd că am puterea să conving 
duşmanul să plece fără să facă vreun râu. Şi apoi mă vor 
vedea făcând semn unuia dintre elicopterele tale şi urcând 
în el de bună voie. Doar aşa puteţi pleca de aici. Nu am 
plănuit asta, dar nu văd altă cale de ieşire. 

— Am urât întotdeauna să renunţ la misiuni, zise 
Suriyawong. Dar înainte ca ea să protesteze, izbucni în râs: 
Nu, nu-ţi face griji, e-n regulă. Planul e bun. Dacă Bean ar fi 
fost pe podul ăsta, ar fi acceptat într-o clipă. 

Suriyawong se întoarse la oamenn lui. 

— Nu, nu e un zeu sau o femele sfântă. E Virlomi, o 
absolventă a Şcohi de Luptă, iar informaţiile ei sunt mai 
preţioase decât podul ăsta. Renunţăm la misiune. 

Soldatul îl ascultă, iar Suriyawong putu să-şi dea seama că 
încearcă să determine coeficientul de magie din ordinul 
primit. 

— Soldat, zise Suriyawong. Nu am fost vrăjit. Femeia asta 
cunoaşte planul bazei înaltului comandament de Ia 


Hyderabad. 

— De ce v-ar da un indian aşa ceva? întrebă soldatul. 

— Pentru că cel care conduce partea indiană are acolo un 
prizonier care e vital pentru război. 

Acum soldatul înţelese. Elementul magic cedă teren, îşi 
scoase satrad-ul de la centură şi introduse codul de 
retragere. Toate celelalte satrad-uri recepţionară într-o 
clipă. 

Imediat echipa de genişti începu să demonteze explozibilii. 
Dacă ar fi evacuat zona fără să-i demonteze, ar fi fost 
transmis un al doilea cod de urgenţă. Suriyawong nu voia 
ca vreo parte a materialelor lor să cadă în mâinile 
indienilor. Şi considera că era mai bine să nu se grăbească. 

— Soldat, trebuie să mă prefac hipnotizat de femeia asta, 
zise. Nu sunt hipnotizat, dar trebuie să mă prefac pentru ca 
indienii din jurul nostru să creadă că ea mă controlează. Ai 
priceput? 

— Da, domnule. 

— Când mă întorc spre ea, iei legătura cu Bean şi-i spui că 
vreau ca toate elicopterele în afară de al meu să se 
îndepărteze, ca să vadă indienii că pleacă. Apoi spui 
„Petra”. Ai priceput? Nu spui nimic altceva, orice ar întreba. 
Am putea fi urmăriţi, dacă nu de aici atunci de la 
Hyderabad. 

Sau Beijing, dar nu mai voia să complice lucrurile spunând 
asta. 

— Da, domnule. 

Suriyawong se întoarse cu spatele la soldat, se apropie trei 
paşi de Virlomi, apoi se prosternă în faţa ei. În urma lui d 
auzi pe soldat spunând exact ceea ce îl învățase el. 

După puţin timp elicopterele începură să se ridice de pe 
ambii versanţi. Trupele lui Bean plecau. 

Suriyawong se ridică şi se întoarse la oamenii lui. 

Compania lui venise cu două elicoptere. 

— Urcaţi toţi în elicopterul cu explozibil, zise. în celălalt 
rămân doar pilotul şi copilotul. 


Oamenii se executară imediat, şi după trei minute 
Suriyawong era singur la capătul podului. Se întoarse şi se 
mai înclină o dată în faţa lui Virlomi, apoi se îndreptă calm 
spre elicopter şi urcă la bord. 

— Ridică-te uşor, îi spuse pilotului, apoi treci încet pe 
lângă femeia din mijlocul podului cu uşa înspre ea. Nici o 
armă să nu fie îndreptată spre ea. Nimic care să poată 
părea ameninţător. 

Suriyawong privi pe fereastră. Virlomi nu făcea nici un 
semn. 

— Ridică-te mai sus, ca şi cum am pleca, zise Suriyawong. 

Pilotul îl ascultă. 

În sfârşit, Virlomi începu să mişte mâinile, semnalând cu 
amândouă, încet, de parcă ar fi vrut să-i tragă înapoi cu 
fiecare rotaţie a braţelor. 

— Încetineşte apoi începe să cobori spre ea. Nu vreau să 
greşim. Ultimul lucru de care avem nevoie e să pierdem 
direcţia şi s-o prindem între lame. Pilotul râse amar şi aduse 
elicopterul ca un dansator pe pod, destul de departe pentru 
ca Virlomi să nu fie sub palele elicei, dar destul de aproape 
pentru ca ea să facă doar câţiva paşi ca să urce la bord. 

Suriyawong se repezi la uşă şi o deschise. Virlomi nu 
merse pur şi simplu spre elicopter. Dansa, făcând mişcări 
circulare rituale la fiecare pas. Dintr-un impuls, Suriyawong 
sări din elicopter şi se prosternă din nou. Când ea se 
apropie suficient, el spuse - destul de tare ca să se audă 
prin zgomotul elicei: 

— Calcă peste mine! 

Ea îşi puse piciorul desculţ pe umerii lui şi-i păşi pe spate. 
Suriyawong nu ştia cum ar putea comunica mai bine 
soldaţilor indieni ca Virlomi nu numai că le salvase podul, ci 
şi că preluase controlul asupra elicopterului. Intră. 

EI se ridică, se întoarse lent şi urcă în elicopter. 

Plimbarea încetă în clipa în care fu înăuntru. Trânti 
mânerul uşii înapoi la locul său şi strigă. 

— Motoarele cu reacţie, cât puteţi de repede! 


Elicopterul se înălţă ameţitor. 

— Pune-ţi centura! îi ordonă Suriyawong lui Virlomi. Apoi, 
văzând că ea nu era familiarizată cu interiorul navei, o 
împinse în scaun şi-i puse în mâini capetele centurii de 
siguranţă. Ea pricepu de îndată şi încheie manevra în timp 
ce el se aruncă pe locul lui şi-şi prinse hamurile exact în 
momentul în care elicopterul opri elicea şi se îngreuna 
pentru o clipă înainte de a porni jeturile. Apoi se repeziră în 
lungul defileului în afara razei de acţiune a rachetelor sol- 
aer. 

— M-ai făcut fericit pe ziua de azi, zise Suriyawong. 

— "Ţi-a luat cam mult. Credeam că podul o să fie unul 
dintre primele puncte unde o să loveşti. 

— Ne-am închipuit că asta o să creadă lumea, aşa că am 
întârziat. 

— Greeyaz, zise ea. O să-mi amintesc să gândesc pe dos ca 
să prezic ce urmează să facă fraţii din Şcoala de Luptă. 

Din momentul în care o văzuse pe pod Bean ştiuse că 
trebuia să fie Virlomi, indianca din Şcoala de Luptă care 
răspunsese mesajului despre Briseis. Spera doar ca 
Suriyawong să-şi dea seama ce se întâmplă înainte de a fi 
nevoit să împuşte pe cineva. Iar Surly nu-l dezamăgise. 

Când se întoarseră la baza de plecare, Bean abia o salută 
pe Virlomi înainte să înceapă să dea ordine. 

— Vreau ca toată zona să fie dezarmată. Toată lumea vine 
cu noi. În timp ce comandanții companiilor se ocupau de 
asta, Bean ordonă uneia dintre echipele de comunicaţii ale 
elicopterelor să-i realizeze o legătură la net. 

— E prin satelit, zise soldatul. Vom fi imediat localizaţi. 

— O să plecăm înainte ca cineva să poată reacţiona, spuse 
Bean. 

Abia după aceea începu să le explice lui Suriyawong şi lui 
Virlomi: 

— Avem echipament complet, nu-i aşa? 

— Dar nu şi combustibil. 


— Nu mă interesează asta, zise el. Mergem chiar acum la 
Hyderabad. 

— Dar nici nu v-am desenat planurile. 

— Avem timp de asta cât zburăm. De data asta călătorim 
împreună, Suriyawong. N-avem încotro - trebuie să 
cunoaştem amândoi întregul plan. 

— Am aşteptat atât, zise Suriyawong. Acum de ce ne 
grăbim? 

— Din două motive, zise Bean. Cât o să dureze până să 
ajungă la Ahile vestea că forţa noastră de atac a recuperat 
o femeie indiană care ne aştepta pe un pod? Al doilea - o să- 
i forţez mâna lui Peter Wiggin. O să se dezlănţuie iadul, iar 
noi o să fim pe val. 

— Care e obiectivul? întrebă Virlomi. Salvarea Petrei? 
Asasinarea lui Ahile? 

— Să scoatem de acolo pe orice puşti de la Şcoala de 
Luptă care va voi să vină cu noi. 

— Nu vor părăsi niciodată India, spuse ea. S-ar putea să 
mă hotărăsc chiar şi eu să rămân. 

— Greşit, zise Bean. îi dau Indiei mai puţin de o săptămână 
înainte ca trupele chineze să preia controlul în New Dehli, 
Hyderabad şi orice alt oraş vor vrea. 

— Chinezii? se miră Virlomi. Dar există un fel de... 

— Pact de neagresiune? Aranjat de Ahile? 

— A lucrat tot timpul pentru China, spuse Suriyawong. 
Armata Indiei este expusă, prost aprovizionată, extenuată, 
demoralizată. 

— Dar... dacă China ar intra în război ar fi de partea 
Thailandei, nu asta voiaţi voi? 

Suriyawong râse ironic, amar. 

— China va fi de partea Chinei. Am încercat să-i avertizăm 
pe ai noştri, dar ei sunt siguri că vor ajunge la o înţelegere 
cu Beijingul. 

Virlomi pricepu imediat. Fiind antrenată la Şcoala de 
Luptă, ştia cum să gândească la fel ca Bean şi Suriyawong. 

— Din cauza asta Ahile nu a folosit planul Petrei. 


Bean şi Suriyawong râseră şi-şi oferiră reciproc scurte 
plecăciuni. 

— Ştiaţi despre planul Petrei? 

— Am presupus că trebuie să existe un plan mai bun decât 
cel folosit de India. 

— Deci aveţi un plan să opriţi China? întrebă Virlomi. 

— Nici o şansă, zise Bean. China ar fi trebuit oprită acum o 
lună, dar nimeni n-a ascultat. 

Se gândi la Peter şi abia îşi stăpâni furia. 

— Chiar şi Ahile putea fi oprit sau cel puţin slăbit. 

Dar scopul nostru este să împiedicăm echipa indiană de la 
Şcoala de Luptă să cadă în mâinde chinezdor. Prietenii 
thailandezi deja au organizate rutele de salvare. Deci, când 
ajungem la Hyderabad, nu trebuie s-o găsim numai pe 
Petra, ci să oferim o cale de scăpare tuturor celor care vor 
să vină. Pe tine te-ar asculta? 

— O să vedem, nu-i aşa? zise Virlomi. 

— Aveţi legătura, anunţă un soldat. încă nu am intrat, 
pentru că din acel moment minutele sunt numărate. 

— Fă-o, spuse Bean. Am să-i zic câte ceva lui Peter Wiggin. 

Vin, Petra. Te scot de acolo. În ceea ce-l priveşte pe Ahile, 
dacă se întâmplă să cadă în mâna mea, n-o să am milă de 
data asta, n-o să mă mai bazez pe altcineva care să-l scoată 
din circulaţie, îl ucid pe loc. lar oamenii mei au ordin să facă 
la fel. 

SATVAGRAHA. 

Criptare. 

Decriptare. 

To: Locke%erasmm(8polnet.gov. 

From: Borommakot8Bchakri.thai.gov/scom. 

Re: Acum, sau... 

Sunt pe câmpul de luptă şi am nevoie de două lucruri de la 
tine, acum. 

Mai întâi, am nevoie de permisiune din partea guvernului 
Sri Lankăi să aterizăm la baza Kilinochchi ca să 
realimentăm, estimăm mai puţin de o oră. Este vorba de o 


misiune de salvare non-militară de recuperare a unor 
absolvenţi al Şcolii de Luptă aflaţi în pericol iminent de a fi 
capturați, torturați, transformați în sclavi, sau cel puţin de a 
fi făcuţi prizonieri. 

În al doilea rând, pentru a justifica această acţiune şi toate 
celelalte care urmează; pentru a-i convinge pe elevii Şcolii 
de Luptă să mă urmeze; şi pentru a crea confuzie la 
Hyderabad, am nevoie ca tu să publici acum. Repet, ACUM. 
Altfel voi publica propriul meu articol, cel ataşat, care te 
demască drept conspirator alături de China, dovadă stând 
refuzul tău de a face public în timp util ceea ce ştii. Deşi nu 
mă bucur de recunoaşterea universală a lui Locke, am şi eu 
o listă frumuşică de adrese, iar articolul meu ar atrage 
atenţia. Al tău totuşi ar avea rezultate mult mai rapide, şi eu 
aş prefera să vină de la tine. 

lartă-mi amenințările. Nu-mi mai permit să joc jocul tău 
de-a „aşteaptă momentul potrivit”. O scot pe Petra de acolo. 

To: Locke%erasmus(Opolnet.gov. 

From: Borommakot8Bchakri. thai.gov/scom. 

Re: S-a făcut. 

Confirm: însemne thailandeze. 

Cât despre scuzele tale: Kuso. Dacă acesta ar fi fost 
motivul întârzierii tale, ar fi trebuit să-mi spui acum o lună. 
Dar eu cunosc adevăratul motiv, chiar dacă tu nu, şi mi se 
face greață. 

Criptare *" 

Decriptare. 

To: Borommakot(Ochakri. thai.gov/scom. 

From: LockeY%erasmus(Opolnet.gov. 

Re: S-a făcut. 

Confirm: Sri Lanka garantează permisiunea de 
aterizare/realimentare la Kilinochchi pentru navele în 
misiuni umanitare. Aveţi însemne thailandeze? 

Confirm: eseul meu apare acum, distribuit în toată lumea. 
Inclusiv intrare urgentă în sistemele de la Hyderabad şi 
Bangkok. 


Amenințarea ta a fost o dovadă dulce de loialitate faţă de 
prietena ta, dar nu a fost şi necesară. Ăsta era momentul pe 
care îl aşteptam. Se pare că nu ţi-ai dat seama că în 
momentul în care aş fi publicat ceva Ahile şi-ar fi mutat 
sediul operaţiunilor şi probabil ar fi luat-o pe Petra cu el 
Cum ai mai fi găsit-o, dacă aş fi publicat articolul acum o 
lună? 

Criptare. 

Decriptare. 

Două săptămâni după dispariţia lui Virlomi, Ahile nu 
intrase nici măcar o dată în camera strategilor - ceea ce nu 
deranja pe nimeni, mai ales după ce se anunţase 
recompensa pentru prinderea lui Virlomi. Nimeni nu 
îndrăznea să vorbeacă pe faţă, dar toţi s-ar fi bucurat ca ea 
să fi scăpat de răzbunarea lui Ahile. Desigur toţi erau 
conştienţi de înăsprirea măsurilor de siguranţă din jurul lor 
- pentru „protecţia” lor. Dar vieţile lor nu se schimbară 
prea mult. Oricum niciunul ar fi avut timp să hoinărească 
prin centrul Hyderabadului sau să fraternizeze cu ofiţerii 
care aveau de două sau de trei ori vârsta lor. 

Petra era însă sceptică în privinţa recompensei. Îl 
cunoştea destul de bine pe Ahile ca să ştie că era capabil să 
ofere o recompensă pentru capturarea cuiva pe care deja îl 
omorâse. Ce acoperire mai bună ar fi putut avea? Totuşi, în 
acest caz ar fi însemnat că nu avusese mână liberă din 
partea lui Mal Chapekar - dacă era nevoit să ascundă unele 
lucruri de guvernul indian, însemna că Ahile nu conduce 
chiar totul. Când reapăru, nu era nici un semn de vânătaie 
pe faţa lui. Fie lovitura Petrei nu lăsase urme, fie durase 
două săptămâni ca să se vindece complet. Vânătăile ei nu 
trecuseră, dar nu le putea vedea nimeni fiind sub tricou. Se 
întrebă dacă-l dureau testiculele. Dacă trebuise să aducă un 
urolog. Nu-şi permise să lase să i se vadă bucuria. 

Ahile vorbea tare despre cât de bine mergea războiul şi ce 
treabă bună făceau ei la Planificare. Armata era bine 
aprovizionată şi, în ciuda hărţuirilor laşilor de militari 


thailandezi, campania continua conform orarului. Orarului 
revizuit, desigur. 

Ceea ce era atât de greeyaz. Le vorbea celor care 
concepuseră planul. Ştiau perfect că armata era solicitată, 
că încă luptau cu birmanii în câmpia lrrawaddy pentru că 
tactica de hărţuiri a armatei thailandeze făcea imposibil să 
pună la cale zdrobitoarea ofensivă care să-i împingă pe 
birmani în munţi şi să permită armatei indiene să continue 
înaintarea în Thailanda. Orar? Nu mai exista nici un orar 
acum. 

De fapt Ahile altceva le spunea: Aceasta este linia 
partidului. Fiţi siguri că nici o notă şi nici un e-mail provenit 
din camera asta nu dă nimănui indicii că lucrurile nu merg 
conform planului. 

Asta nu schimba cu nimic faptul că toţi cei de la Planificare 
puteau mirosi înfrângerea. Aprovizionarea unei armate 
imense în mişcare apăsa mult asupra posibilităţilor limitate 
ale Indiei. Organizarea unei asemenea aprovizionări când 
jumătate din produse era posibil să dispară din cauza 
acţiunilor inamicului macină resursele Indiei mai repede 
decât puteau spera să le înlocuiască. 

La ritmul curent de fabricare şi consum, armata va 
rămâne fără muniții în şapte săptămâni. Dar asta nu era 
atât de important - dacă nu se întâmpla vreun miracol, ar fi 
rămas fără combustibili în patru. 

Toată lumea ştia că dacă ar fi fost urmat planul Petrei 
India ar fi fost capabilă să continue la infinit o astfel de 
ofensivă, iar epuizarea ar fi distrus deja rezistenţa birmană. 
Războiul ar fi fost purtat pe pământ thailandez, iar armata 
indiană nu s-ar fi târât neputincioasă sub presiunea unui 
orar necruţător. 

Nu vorbeau în camera de lucru, dar la mese discutau 
despre aceste lucruri cu grijă, indirect. Era oare prea târziu 
să se treacă la o altă strategie? Nu chiar - dar pentru asta 
ar fi fost nevoie de retragerea strategică a grosului armatei 
Indiei, ceea ce ar fi fost imposibil de ascuns poporului şi 


mass-mediei. Din punct de vedere politic ar fi fost un 
dezastru. Dar dacă ar fi rămas fără gloanţe sau combustibil 
ar fi fost chiar şi mai dezastruos. 

— Oricum va trebui să concepem planuri de retragere, 
zise Sayagi. Dacă nu se întâmplă vreun miracol pe câmpul 
de luptă - geniul vreunui comandant rămas până acum 
invizibil, vreo criză politică în Birmania sau Thadanda - o să 
avem nevoie de un plan ca să ne salvăm oamenii. 

— Nu cred că o să avem voie să ne pierdem timpul cu asta, 
replică cineva. 

Petra spunea rareori ceva în timpul meselor, în ciuda 
noului ei obicei de a sta la masă alături de câte un grup de 
planificatori. De data asta însă vorbi. 

— Faceţi-o în minte. 

Ei se opriră pentru o clipă, apoi Sayagi aprobă din cap. 

— Bună idee. Fără să ne confruntăm. 

De atunci încolo o parte a meselor consta în rapoarte 
criptice ale membrilor echipei privind stadiul fiecărei 
bucățele a planului de retragere. 

O altă ocazie în care Petra vorbi nu avea nimic de-a face cu 
planurile militare în sine. Cineva spusese în glumă că acum 
ar fi momentul pentru o întoarcere a lui Bose. Petra 
cunoştea povestea lui Subhas Chandra Bose, Netaji al 
Armatei Naţionale Indiene anti britanice, sprijinite de 
japonezi, din al Doilea Război Mondial. Când la sfârşitul 
războiului murise într-un accident de avion în drum spre 
Japonia, printre indieni se născuse legenda că nu murise cu 
adevărat, ci trăia, pregătindu-se să se întoarcă într-o zi şi 
să-şi conducă poporul spre libertate. în secolele care 
urmaseră a invoca întoarcerea lui Bose era în acelaşi timp o 
glumă şi un comentariu serios - conducerea contemporană 
era la fel de ilegitimă cum fusese Rajahul britanic. 

De la menţionarea lui Bose conversaţia devie la o discuţie 
despre Gandhi. Cineva începu să vorbească despre 
„rezistenţă paşnică” - desigur, fără să implice faptul că 


cineva de la Planificare ar intenţiona aşa ceva - iar altcineva 
spuse: „Nu, asta înseamnă rezistenţă pasivă.” 

În acel moment vorbi Petra. 

— Suntem în India, şi voi cunoaşteţi cuvântul. 

E satyagraha, şi nu înseamnă deloc rezistenţă paşnică sau 
pasivă. 

— Nu toată lumea vorbeşte hindi aici, zise un planificator 
tamil. 

— Dar toată lumea ar trebui să-l cunoască pe Gandhi. 

Sayagi fu de acord cu ea. 

— Satyagraha este altceva. Dorinţa de a îndura mari 
suferinţe personale în scopul de a face ceea ce este drept. 

— Şi care e diferenţa? 

— Uneori, zise Petra, ceea ce e drept nu e paşnic şi pasiv. 
Contează ca tu să nu te fereşti de consecinţe. Suporţi ceea 
ce trebuie să suporţi. 

— Sună mai mult a curaj decât a orice altceva, spuse 
băiatul tamil. 

— Curajul de a face ceva corect, aprobă Sayagi. Curajul 
chiar şi atunci când nu ai cum să câştigi. 

— Ce s-a întâmplat cu „prudenţa e cea mai bună latură a 
vitejiei”? 

— Un citat dintr-un personaj laş al lui Shakespeare, 
sublinie altcineva. 

— Nu e totuşi o contradicţie, spuse Sayagi. Circumstanţele 
sunt complet diferite. Dacă există o şansă de izbândă mai 
târziu printr-o retragere acum, forţele se păstrează intacte. 
Dar personal, ca individ, dacă ştii că preţul unui lucru drept 
este o pierdere sau o suferinţă groaznică, sau chiar 
moartea, satyagraha înseamnă să fii şi mai hotărât să faci 
ceea ce e drept, de teamă ca frica să nu te facă nedrept. 

— Oh, paradoxuri în paradoxuri. 

Dar Petra trecu de la filosofia superficială la cu totul 
altceva. 

— Încerc, zise ea, să înfăptuiesc satyagraha. 


În tăcerea care urmă, ştiu că cel puţin unii vor înţelege. 
Era în viaţă acum pentru că nu reuşise satyagraha, pentru 
că nu făcuse întotdeauna ceea ce era drept, ci numai ce era 
necesar pentru a supravieţui. Şi se pregătea să schimbe 
asta. Să facă ceea ce e drept indiferent dacă mai trăia sau 
nu. Dintr-un motiv oarecare - respect faţă de ea, disconfort 
dat de intensitatea ideii, sau gândire serioasă - ei rămaseră 
tăcuţi până la sfârşitul mesei şi apoi vorbiră despre 
lucrurile cotidiene. 

Războiul dura de o lună, şi Ahile le vorbea zilnic, 
încurajându-i, despre victoria care era iminentă chiar dacă 
în particular ei se confruntau cu problemele crescânde ale 
readucerii armatei în ţară. Avuseseră loc câteva victorii, iar 
în două puncte armata Indiei se afla deja pe teritoriul 
Thailandei - dar asta nu făcea decât să prelungească liniile 
de aprovizionare şi să aducă din nou militarii în ţinuturile 
muntoase, unde numărul mare de soldaţi nu putea face faţă 
inamicului şi în plus să mai fie şi aprovizionaţi. Aceste 
ofensive consumaseră combustibilul şi muniţiile. în câteva 
zile urmau să fie nevoiţi să aleagă pentru combustibil între 
cisterne şi camioane. Erau pe cale să devină o armată de 
infanterişti foarte înfometați. 

Imediat ce Ahile plecă, Sayagi se ridică în picioare. 

— E timpul să punem pe hârtie planul de retragere şi să-l 
înaintăm. Trebuie să declarăm că am învins şi să ne 
retragem. 

Nimeni nu se opuse. Chiar dacă televiziunile şi reţeaua 
erau pline de poveşti despre măreaţa victorie indiană, 
intrarea în Thailanda, planurile trebuiau puse pe hârtie, 
ordinele date, cât încă mai aveau timp şi destul combustibil 
ca să le ducă la îndeplinire. 

Aşa că îşi petrecură dimineaţa scriind fiecare componentă 
a planului. Sayagi, ca lider de facto, le asambla într-un 
singur set coerent de documente. între timp Petra naviga 
pe net şi lucră la proiectul care-i fusese desemnat de către 
Ahile, neluând parte la ceea ce făceau ei. Nu aveau nevoie 


de ea pentru asta, iar pupitrul ei era cel mai îndeaproape 
monitorizat de Ahile. Atâta timp cât era supusă, Ahile s-ar fi 
putut să nu observe ce făceau ceilalţi. 

Când aproape terminară ea vorbi, deşi ştia că Ahile va fi 
repede informat despre ceea ce spusese - poate chiar 
asculta cu ajutorul microfonului din urechea sa. 

— Înainte de a-l trimite pe mail, zise ea, postaţil pe net. 

La început probabil se gândiră că ea se referea la reţeaua 
internă, unde toţi puteau să-l citească. Apoi văzură că 
zgâriase cu unghia, pe o bucată aspră de hârtie igienică de 
culoare închisă, o adresă de net pe care acum le-o întindea. 

Era forumul „Locke” al lui Peter Wiggin. 

O priviră ca pe o nebună. Să postezi planuri militare într- 
un loc public? 

Apoi Sayagi dădu din cap. 

— Interceptează toate e-mailurile, zise. Asta e singurul 
mod în care poate ajunge chiar la Chapekar. 

— Să faci publice secretele militare, zise cineva. Nu era 
nevoie să termine. Cunoşteau pedeapsa. 

— Satyagraha, spuse Sayagi. Luă hârtia cu adresa şi se 
aşeză ca să acceseze acel site: Eu sunt cel care face asta, 
nimeni altcineva. Voi ceilalţi m-aţi atenţionat să n-o fac. Nu 
există nici un motiv ca mai mult de o persoană să rişte să 
suporte consecinţele. 

Câteva clipe mai târziu, datele ajungeau pe forumul lui 
Peter Wiggin. 

Abia atunci trimiseră mesajul la comandantul general - 
care urma să treacă prin computerul lui Ahile. 

— Sayagi, zise cineva. Vezi ce e postat aici? Pe site? 

Petra trecu şi ea pe forumul lui Locke şi descoperi că 
articolul de fond era intitulat „Ilrădarea Chinei şi căderea 
Indiei”. Subtitlul spunea: „Oare şi China va cădea victimă 
planurilor sucite ale unui psihopat?” 

Chiar în timp ce citeau eseul lui Locke care analiza cum 
China făcuse promisiuni atât Thailandei, cât şi Indiei, şi va 
ataca acum când ambele armate erau descoperite şi, în 


cazul Indiei, dispersate, primiră cu toţii mesaje conţinând 
acelaşi eseu, introdus în sistem de urgenţă. Asta însemna că 
la nivel înalt se lămuriseră deja - Chapekar era la curent cu 
ceea ce pretindea Locke. În consecinţă, planurile trimise de 
ei pentru retragerea imediată a trupelor indiene din 
Birmania ajunseseră la Chapekar exact în momentul în care 
erau necesare. 

— Toguro, oftă Sayagi. Părem nişte genii. 

— Chiar suntem genii, protestă unul, şi toată lumea râse. 

— Crede cineva, întrebă băiatul tamil, că vom mai auzi 
vreo laudă de la prietenul nostru belgian despre cât de bine 
merge războiul? 

Aproape ca un răspuns, afară se auziră focuri de armă. 

Petra simţi un fior de speranţă: Ahile încercase să fugă şi 
fusese împuşcat. 

Dar apoi o idee prectică luă locul speranţei: Ahile 
prevăzuse această posibilitate şi avea deja propriii oameni 
care să-i asigure evadarea. 

Şi în final, disperare: Când va veni după mine, mă va ucide 
sau mă va lua cu el? 

Alte focuri de armă. 

— Poate, zise Sayagi, ar trebui să ne dispersăm. 

Se îndrepta spre uşă când aceasta se deschise şi Ahile 
intră, urmat de şase soldaşi sikh purtând arme automate. 

— Ia loc, Sayagi, zise Ahile. Mă tem că avem nişte ostatici 
aici. Cineva a făcut afirmaţii nepotrivite despre mine pe net, 
şi când am refuzat să fiu reţinut pe durata anchetei au 
început împuşcăturile. Din fericire, am câţiva prieteni şi, în 
timp ce îi aştept să-mi asigure transportul spre o zonă 
neutră, voi îmi garantaţi siguranţa. 

Imediat, doi absolvenţi sikh ai Şcolii de Luptă se ridicară şi 
le spuseră soldaţilor lui Ahile: 

— Ne ameninţaţi cu moartea? 

— Atâta timp cât sunteţi în slujba duşmanului, răspunse 
unul dintre ei. 

— Ele duşmanul! spuse elevul sikh, arătând spre Ahile. 


— Credeţi că chinezii vor fi mai amabili cu poporul nostru 
decât au fost cei de la New Delhi? spuse şi celălalt. 

— Amintiţi-vă cum au tratat chinezii Tibetul şi Taiwanul! 
Ăsta e viitorul nostru, din cauza lui! 

Soldaţii sikh şovăiau vizibil. 

Ahile scoase un pistol de la spate şi-i ucise pe soldaţi, unul 
după altul. Ultimii doi avură timp să încerce să se arunce 
asupra lui, dar fiecare glonţ îşi atinse ţinta. 

Ecoul împuşcăturilor încă mai răsuna în încăpere când 
Sayagi spuse: 

— De ce nu au tras în tine? 

— l-am pus să-şi descarce armele înainte de a intra. 

Le-am spus că nu vrem să se întâmple vreun accident. 

Dar să nu credeţi că mă puteţi copleşi fiindcă sunt singur 
şi cu un pistol pe jumătate descărcat. Camera asta e demult 
înţesată de explozibili, care se declanşează atunci când 
inima mea încetează să bată sau când activez un controller 
implantat sub pielea de pe pieptul meu. 

Un telefon mobil sună şi Ahile răspunse fără să coboare 
pistolul. 

— Nu, mă tem că unul dintre soldaţii mei a pierdut 
controlul, şi pentru siguranţa copiilor a trebuit să împuşc pe 
câţiva dintre propriii mei oameni. Situaţia e neschimbată. 
Monitorizez perimetrul. Rămâneţi pe loc, şi copiii vor fi în 
siguranţă. 

Petrei îi veni să râdă. Cei mai mulţi elevi ai Şcolii de Luptă 
erau mai în vârstă decât Ahile. 

Ahile închise telefonul şi-l puse în buzunar. 

— Mă tem că le-am spus că v-am luat ostatici înainte de a fi 
adevărat. 

— Te-au prins cu pantalonii jos, nu? zise Sayagi. 

N-aveai de unde să ştii că vei avea nevoie de ostatici, altfel 
am fi cu toţii aici. Nu sunt explozibili în cameră. 

Ahile se întoarse spre el şi, calm, îl împuşcă în cap. 

Sayagi se chirci şi căzu. Câţiva ţipară. Ahile reîncărcă 
liniştit pistolul. 


Nimeni nu-l atacă în timp ce reîncărcă. 

Nici măcar, gândi Petra, eu. 

Nimic nu transformă privitorii în legume ca o crimă cu 
sânge rece. 

— Satyagraha, zise Petra. 

Ahile se răsuci spre ea. 

— Ce-i asta? în ce limbă? 

— Hindi, răspunse ea. înseamnă „trebuie să suporţi ceea 
ce este necesar”. 

— Gata cu hindi, zise Ahile. Toată lumea. Sau orice altă 
limbă decât Esenţiala. Iar dacă vorbiţi, ar fi bine să vorbiţi 
cu mine, şi ar fi bine să nu fie ceva stupid şi sfidător ca 
vorbele care i-au adus moartea lui Sayagi. Dacă merge totul 
bine, salvatorii mei vor fi aici în câteva ore. Atunci Petra şi 
cu mine vom pleca şi vă vom lăsa pe mâna noului vostru 
guvern. Un guvern chinez. 

Mulţi se uitară la Petra. Ea îi zâmbi lui Ahile. 

— Deci uşa cortului tău e încă deschisă? 

EI îi întoarse zâmbetul. Cu căldură. Cu dragoste. 

Ca un sărut. 

Dar ea ştia că o ia cu el doar pentru a se bucura de 
perioada în care ea şi-ar fi făcut false speranţe, înainte ca el 
s-o împingă din elicopter sau s-o stranguleze pe pista de 
decolare sau, dacă devenea prea nerăbdător, pur şi simplu 
s-o împuşte în timp ce se pregătea să-l urmeze afară din 
cameră. Timpul lui petrecut împreună cu ea se terminase. 
Trimful lui era aproape - arhitectul cuceririi Indiei de către 
China se întorcea în China ca un erou. Deja complotând 
cum să preia conducerea asupra noului guvern chinez şi să 
pregătească cucerirea celeilalte jumătăţi a populaţiei lumii. 

Totuşi, deocamdată era în viaţă, la fel şi ceilalţi elevi ai 
Şcolii de Luptă cu excepţia lui Sayagi. Bineînţeles, motivul 
pentru care murise Sayagi nu era ceea ce-i spusese lui 
Ahile. Murise pentru că el postase planurile de retragere pe 
forumul lui Locke. Fiind un plan de retragere în cazul unor 
atacuri care nu pot fi prevăzute, rămânea utilizabil chiar 


dacă trupele chineze năvăleau în Birmania, chiar dacă 
avioanele chineze bombardau soldaţii care se retrăgeau. 
Comandanții indieni ar fi fost capabili să opună rezistenţă. 
Chinezii ar fi trebuit să lupte din greu înainte de a învinge. 

Dar ar fi învins. Apărarea indiană nu putea rezista mai 
mult de câteva zile, indiferent cât de curajos ar fi luptat. 
Asta urma să se întâmple atunci când camioanele se vor fi 
oprit, iar hrana şi muniţiile se vor fi terminat. Războiul era 
deja pierdut. Mai rămăsese doar puţin timp pentru ca elita 
indiană să încerce să scape fugind înainte de năvălirea 
chinezilor, de neoprit, cu metoda lor decapitează-societatea 
de a controla ţările ocupate. 

În timp ce se desfăşurau aceste evenimente, absolvenţii 
Şcolii de' Luptă care ar fi putut salva de la început India din 
această situaţie periculoasă şi ale căror planuri erau 
singurele care îi ţineau temporar la distanţă pe chinezi se 
aflau într-o încăpere mare alături de şapte cadavre, un 
pistol şi tânărul care îi trădase pe toţi. 

După mai mult de trei ore se auziră din nou focuri de 
armă, în depărtare. Bubuiturile tunurilor antiaeriene. 

Într-o clipă Ahile era la telefon. 

— Nu trageţi în avioanele care vin, zise, altfel geniile astea 
încep să moară. 

Închise înainte să i se poată răspunde. 

Bubuiturile încetară. 

Auziră elicele elicopterelor aterizând pe acoperiş. 

Ce loc de aterizare stupid, gândi Petra. Doar pentru că 
acoperişul are însemne de helioport nu înseamnă că trebuie 
şi respectate. Acolo soldaţii indieni care înconjoară locul ar 
avea o ţintă uşoară şi ar vedea tot ce se petrece. Ar şti când 
Ahile ajunge pe acoperiş. Ar şti ce elicopter să doboare 
prima dată, pentru că el se află înăuntru. Dacă ăsta e cel 
mai bun plan al chinezilor, Ahile o să aibă mai multe 
greutăţi decât crede în utilizarea Chinei drept punct de 
plecare în cucerirea lumii. 


Mai multe elicoptere. Acum că acoperişul era ocupat, 
câteva aterizară pe sol. 

Uşa se deschise brusc, şi o duzină de soldaţi chinezi se 
răspândiră prin cameră. Un ofiţer chinez îi urmă şi-l salută 
pe Ahile. 

— Am venit imediat, domnule. 

— Bravo, zise Ahde. Să-i urcăm pe toţi pe acoperiş. 

— Ai zis că ne laşi să plecăm! zise unul dintre elevii Şcolii 
de Luptă. 

— Într-un fel sau altul, tot în China o să ajungeţi. 

Acum în picioare şi aliniaţi-vă de-a lungul zidului. 

Alte elicoptere. Apoi un şuierat, o izbitură şi o explozie. 

— Proştii, zise băiatul tamil, o să ne omoare pe toți. 

— Ce păcat, zise Ahile, îndreptând pistolul spre capul 
băiatului. 

Ofiţerul chinez vorbea deja în satrad. 

— Aşteptaţi, zise. Nu sunt indienii. Au însemne 
thailandeze. 

Bean, gândi Petra. În sfârşit ai venit. Ori e aşa, ori murim. 
Căci dacă raidul thailandez nu e condus de Bean, 
thailandezii nu pot avea alt obiectiv decât uciderea a tot ce 
mişcă în Hyderabad. 

Un alt şuierat. Şi încă unul. 

— Au ras tot ce era pe acoperiş, spuse ofiţerul chinez. 
Clădirea e în flăcări, trebuie să ieşim. 

— De fapt a cui a fost ideea tâmpită să aterizaţi acolo sus? 
întrebă Ahile. 

— Era cel mai apropiat punct din care puteau fi evacuaţi! 
răspunse furios ofiţerul. N-au mai rămas elicoptere 
suficiente să-i ia pe toţi. 

— Vin cu noi, spuse Ahile, chiar dacă va trebui să lăsăm 
soldaţii în urmă. 

— Oricum îi vom lua în câteva zile. Nu-mi las oamenii în 
urmă! 

Nu e un comandant rău, chiar dacă e cam slab la tactică, 
gândi Petra. 


— Nu ne vor lăsa să decolăm decât dacă geniile lor indiene 
sunt cu noi. 

— Thailandezii n-o să ne lase deloc să decolăm! 

— Ba sigur că o să ne lase, zise Ahile. Sunt aici ca să mă 
ucidă pe mine şi s-o salveze pe ea. 

Arătă spre Petra. Deci Ahile ştia că Bean era cel care 
venise. Petra nu lăsă să i se vadă nimic pe faţă. Dacă Ahile 
se hotăra să plece fără ostateici, era foarte posibil să-i ucidă 
pe toţi. Lipsirea inamicului de resurse. Şi, mai important, 
distrugerea speranţelor. 

— Ahile, zise ea, apropiindu-se de el. Hai să-i lăsăm pe 
ceilalţi şi să ieşim de-aici. Decolăm de pe pământ. Nu vor şti 
cine e în elicopter. Dar trebuie să plecăm acum. În timp ce 
ea se apropia, el îndreptă pistolul spre pieptul ei. 

Ea nici nu se opri, merse drept spre el, trecu de el, se duse 
la uşă. O deschise. 

— Acum, Ahile. Nu trebuie să mori astăzi în flăcări, dar 
asta se va întâmpla dacă mai aştepţi mult. 

— Are dreptate, spuse ofiţerul chinez. 

Ahile rânji şi-şi plimbă privirea de la Petra la ofiţer şi 
înapoi. Te-am făcut de râs în faţa celorlalţi, gândi Petra. Am 
demonstrat că noi ştim ce trebuie făcut, şi tu nu. Acum 
trebuie să ne omori pe amândoi. Ofiţerul nu ştie că va muri, 
dar eu ştiu. Dar voi muri oricum. Aşa că hai să ieşim de aici 
fără să mai moară şi altcineva. 

— În camera asta numai tu eşti important, zise Petra. Bagă 
la cap, băiete. 

Ahile se întoarse şi îndreptă pistolul, întâi către un elev, 
apoi către altul. Ei dădură înapoi sau tresăriră, dar el nu 
trase. Cobori mâna cu pistolul şi ieşi din cameră, apucând-o 
pe Petra de braţ când ajunse în dreptul ei. 

— Haide, Pet, zise. Ne cheamă viitorul. 

Vine Bean, gândi Petra, iar Ahile nu mă va lăsa să mă 
despart de el nici cu un metru. Ştie că Bean e aici pentru 
mine, aşa că eu sunt singura persoană pe care vrea să fie 
sigur că Bean n-o va salva niciodată. Poate într-o zi o să ne 


ucidem cu toţii între noi. Îşi aminti de călătoria cu avionul 
care îi adusese pe ea şi pe Ahile în India. Ei doi stând lângă 
uşa deschisă. 

Poate azi va avea o altă şansă să moară, luându-l pe Ahile 
cu ea. Se întrebă dacă Bean ar înţelege că e mai important 
ca Ahde să moară decât ca ea să trăiască. Mai mult, va şti 
că ea înţelesese asta? Aşa era corect, iar acum, când îl 
cunoştea pe Ahile, ce fel de om era el, ar fi plătit cu bucurie 
acest preţ şi ar fi spus că merită. 

SALVAREA. 

To: WahahiVoinshallah 8 Pakistan.gov. 

From: Chapekar”/nhopeQlIndia.gov. 

Re: Pentru poporul indian. 

Dragă prietene Ghaffar, Vă stimez fiindcă atunci când am 
venit cu o ofertă de pace între cele două familii ale 
poporului indian aţi acceptat-o şi v-aţi ţinut de cuvânt în 
toate situaţiile. 

Vă stimez fiindcă toată viaţa aţi pus binele poporului 
indian mai presus de ambițiile personale. 

Vă stimez pentru că în Domnia voastră stă speranţa de 
viitor a poporului meu. 

Fac această scrisoare publică, deşi v-o trimit neştiind care 
va fi răspunsul Domniei voastre, căci poporul meu trebuie 
să afle, cât încă le mai pot vorbi tuturor, ceea ce vă cer şi 
ceea ce vă ofer. 

Deoarece chinezii trădători îşi încalcă promisiunile şi 
ameninţă să ne distrugă armata, care deja a fost slăbită de 
trădarea celui numit Ahile, pe care l-am considerat oaspete 
şi prieten, îmi este limpede că fără un miracol marea 
naţiune care este India va fi lipsită de apărare în faţa 
invadatorilor intraţi în ţară dinspre nord. În curând, 
cuceritorul nemilos îşi va impune voinţa de la Bengal la 
Punjab. Dintre toţi indienii, numai cei din Pakistan, conduşi 
de Domnia voastră, vor fi liberi. 

Vă rog acum să luaţi asupra dumneavoastră toate 
speranţele poporului indian. Lupta noastră din următoarele 


câteva zile vă va da, sper, timpul să readuceţi armata la 
graniţa dintre noi, unde să fiţi pregătiţi să înfruntaţi 
duşmanul chinez. 

Vă dau permisiunea să traversaţi frontiera în orice punct 
va fi necesar ca să vă puteţi întări poziţiile defensive. Le 
ordon tuturor soldaţilor indieni rămaşi la graniţa cu 
Pakistanul să nu opună nici un fel de rezistenţă trupelor 
pakistaneze care pătrund în ţara noastră şi să coopereze 
furnizându-le hărţi complete ale apărării noastre, toate 
codurile şi cifrurile. Toate materialele noastre de la 
frontieră vor fi de asemenea la dispoziţia Pakistanului. 

Vă cer ca oricare cetăţean indian ajuns sub conducerea 
guvernului pakistanez să fie tratat la fel de generos cum aţi 
vrea ca şi noi, în situaţie inversă, să-i tratăm pe cetăţenii 
voştri. Orice jigniri s-ar fi comis în trecut între familiile 
noastre, haideţi să le iertăm reciproc şi să nu mai comitem 
altele, ci să ne tratăm unii pe alţii ca fraţii şi surorile, 
credincioşi unor feţe diferite ale aceluiaşi Dumnezeu şi care 
acum trebuie să se ridice umăr la umăr şi să apere India de 
un invadator al cărui unic zeu este puterea şi care 
venerează cruzimea. 

Mulţi membri ai guvernului indian, ai armatei şi sistemului 
educaţional vor fugi în Pakistan. Vă rog să le deschideţi 
graniţele, căci dacă vor rămâne în India doar moartea şi 
captivitatea le va fi viitorul Toţi ceilalţi indieni nu au de ce 
să se teamă de persecuții individuale din partea chinezilor, 
şi pe ei îi implor să nu fugă în Pakistan, ci să rămână în 
India unde, cu voia lui Dumnezeu, vor fi curând eliberaţi. 

Eu însumi voi rămâne în India să port povara pe care 
cuceritorul o va pune pe umerii poporului meu. Voi fi mai 
degrabă un Mandela decât un de Gaulle. Nu va exista nici 
un guvern în exil De acum Pakistanul este guvernul 
poporului indian. Spun asta cu deplina autorizare a 
Congresului. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi oamenii 
de onoare şi să le dea libertate. 

Prietenul şi fratele Domniei voastre, Tikal Chapekar. 


Zborul deasupra ţărmurilor aride din sudul Indiei îi părea 
lui Bean un vis ciudat, în care peisajul nu se schimbă 
niciodată. Sau mai degrabă un joc video, unde un computer 
concepea scenariul zborului, refolosind aceiaşi algoritmi 
pentru a crea acelaşi tip de scenariu în general, dar nu 
chiar identic în detalii. 

Ca şi oamenii. ADN-ul diferă doar cu foarte puţin de la o 
persoană la alta, şi totuşi aceste diferenţe dau naştere la 
sfinţi şi monştri, nebuni şi genii, constructori şi demolatori, 
oameni care oferă dragoste şi oameni care se folosesc de 
ea. în ţara asta. India, trăiesc mai mulţi oameni decât au 
trăit în întreaga lume acum trei sau patru secole. Astăzi 
trăiesc aici mai mulţi oameni decât în întreaga istorie a 
lumii începând cu vremurile lui Hristos. Toată istoria din 
Biblie şi din Iliada, a lui Herodot şi Ghilgameş, tot ceea ce 
au reconstituit arheologii şi antropologii, toate acele relaţii 
interumane, toate acele realizări ar putea fi retrăite de 
oamenii peste care zburăm chiar acum şi mai rămân încă 
alţii care să trăiască poveşti noi pe care nimeni nu le va 
auzi. 

Doar în câteva zile China urmează să cucerească suficienţi 
oameni ca să refacă cinci mii de ani de istorie umană, şi îi va 
trata ca pe iarbă, tunsă până ajunge la acelaşi nivel, tot ce 
se ridică peste această limită fiind aruncat ca un gunoi. 


Iar eu ce fac? Călătoresc într-o maşinărie care i-ar fi 
provocat bătrânului profet Ezechiel un atac de cord, înainte 
chiar de a apuca să scrie că a văzut un rechin pe cer. Sora 
Carlotta obişnuia să glumească spunând că Şcoala de Luptă 
este roata din cer pe care a văzut-o Ezechiel în viziunea lui. 
Şi acum iată-mă, ca un personaj apărut dintr-o viziune 
antică, iar eu ce fac? Exact, din miliardele de oameni pe 
care i-aş fi putut salva, d aleg pe cel pe care d cunosc şi-mi 
place cel mai mult, şi risc vieţile a câtorva sute de soldaţi 
buni ca s-o fac. Dacă scăpăm cu viaţă de aici, ce voi face în 
continuare? îmi voi petrece cei câţiva ani de viaţă care mi- 
au mai rămas ajutându-l pe Peter Wiggin să-l învingă pe 
Ahile pentru a putea realiza exact ceea ce Ahile este pe 
punctul de a realiza - unirea omenirii sub conducerea unei 
singure minţi bolnave şi ambiţioase? 

Surorii Carlotta îi plăcea să citeze o altă frază biblică - 
deşertăciune, deşertăciune, totul e doar deşertăciune. Nu e 
nimic nou sub soare. Un timp pentru a risipi pietrele şi un 
timp pentru a le clădi. Ei, şi dacă Dumnezeu tot nu spune 
nimănui pentru ce sunt pietrele, aş putea să le las în pace şi 
să mă duc la prietena mea, dacă pot. 

Apropiindu-se de Hyderabad interceptară o mulţime de 
discuţii prin radio. Chiar şi probleme tehnice ale armatei, 
nu numai traficul pe net care era de aşteptat în urma 
atacului-surpriză al Chinei asupra Birmaniei care fusese 
declanşat de eseul lui Peter. Când se apropiară mai mult, 
putură să distingă pe computerele de la bord semnăturile 
radio atât ale trupelor chineze, cât şi ale celor indiene. 

— Se pare că echipa de recuperatori a lui Ahile a ajuns 
înaintea noastră, zise Suriyawong. 

— Dar nu trage nimeni, observă Bean. Ceea ce înseamnă 
că au ajuns deja înăuntru şi i-au luat ostatici pe elevii Şcolii 
de Luptă. 

— Corect. Sunt trei elicoptere pe acoperiş. 

— Trebuie să fie şi mai multe jos, dar hai să le complicăm 
vieţde şi să le radem pe astea trei. 


Virlomi avea presimţiri rele. 

— Dacă vor crede că îi atacă armata indiană şi ucid 
ostaticii? 

— Ahile nu e aşa de prost să nu fie sigur cine trageânainte 
de a începe să-şi consume complet biletul de liberă trecere. 

Totul fu ca un exerciţiu de tragere la ţintă, trei rachete 
lovind cele trei elicoptere, şi gata. 

— Acum să trecem la propulsia cu elice şi să ne arătăm 
însemnele 'Thailandei, spuse Suriyawong. 

Ca de obicei, elicopterul făcu o mişcare neplăcută de 
cădere şi ridicare bruscă atunci când porniră elicele. Dar 
Bean era obişnuit cu senzaţia de greață şi reuşi să remarce, 
prin fereastră, că trupele indiene ovaţionau şi le făceau cu 
mâna. 

— O, dintr-odată noi suntem băieţii buni, zise Bean. 

— Cred că suntem doar băieţii nu-chiar-atât-de-răi, replică 
Suriyawong. 

— Eu cred că ne asumăm un risc iresponsabil în privinţa 
vieților prietenilor mei, spuse Virlomi. 

Bean îşi reveni imediat. 

— Virlomi, eu îl cunosc pe Ahile, şi singura cale să-l oprim 
să-i ucidă pe prietenu tăi, doar ca să ne facă în ciudă, este 
să-l facem să fie speriat şi dezechilibrat. Să nu-i dăm timp 
să-şi afişeze maliţiozitatea. 

— Vreau să spun că, dacă una dintre rachete pierde 
direcţia, ar putea lovi camera în care se află ei şi să-i 
omoare pe toți. 

— Oh, asta te îngrijorează? zise Bean, Virlomi, eu i-am 
antrenat pe oamenii ăştia. Sunt situaţii în care ar putea 
greşi, dar asta nu e una dintre ele. Virlomi aprobă din cap. 

— Înţeleg. Încrederea comandantului în acţiune. A trecut 
mult timp de când n-am mai avut un pluton al meu. 

Câteva elicoptere rămaseră în aer supraveghind 
perimetrul; majoritatea coborâră în faţa clădirii în care se 
afla încăperea strategilor. Suriyawong îi informase deja din 
timpul zborului pe comandanții de companii care trebuiau 


să pătrundă în clădire. Acum sări din elicopter imediat ce 
uşa se deschise şi, urmat de Virlomi, îşi puse grupul în 
mişcare, executând planul. 

Într-o clipă elicopterul lui Bean se ridică din nou şi, 
împreună cu un alt elicopter, trecură peste clădire şi 
coborâră pe partea cealaltă. Acolo găsiră cele două 
elicoptere chineze rămase, cu elicele rotindu-se. Bean îi 
spuse pilotului să aterizeze astfel încât armele elicopterului 
lor să fie îndreptate spre lateralele celor două aparate 
chineze. Apoi el şi cei treizeci de oameni ai săi ieşiră pe 
ambele uşi în timp ce trupele chineze de dincolo de spaţiul 
deschis dintre ei făceau acelaşi lucru. 

Celălalt elicopter al lui Bean rămase în aer, aşteptând în 
caz că ar fi fost nevoie de rachete sau de trupele din 
interior. 

Chinezii copleşeau numeric trupele lui Bean, dar asta nu 
era o problemă prea mare. Nimeni nu trăgea, deoarece 
chinezii voiau să scape cu viaţă şi nu exista nici o speranţă 
s-o facă dacă începea focul, căci elicopterul din aer ar fi 
distrus pur şi simplu ambele aparate ale chinezilor şi atunci 
n-ar mai fi contat ce se întâmplă la sol, nu s-ar mai fi putut 
întoarce acasă, iar misiunea lor ar fi fost un eşec. 

Aşa că cele două mici armate se adunară în formaţie ca 
regimentele în războaiele napoleoniene, în rânduri 
distincte. Bean ar fi vrut să strige ceva gen „baioneta la 
armă” sau „încărcaţi arm', - dar nimeni nu folosea 
muschete şi în plus ceea ce-l interesa pe el apăruse în uşa 
clădirii... 

Şi iată-l, repezindu-se direct spre cel mai apropiat 
elicopter, ţinând-o pe Petra de braţ şi aproape târând-o 
după el. Ahile ţinea un pistol în mână. Bean ar fi vrut ca 
unul dintre lunetiştii săi să-l elimine, dar ştia că atunci 
chinezii ar deschide focul, iar Petra ar fi fost cu siguranţă 
ucisă. Aşa că îl strigă pe Ahile. 

Ahile îl ignoră. Bean ştia la ce se gândea - să ajungă în 
interiorul elicopterului cât timp nu se trage, atunci Bean ar 


fi vulnerabil, incapabil să-i facă ceva lui Ahile fără s-o 
vătămeze şi pe Petra. 

Atunci Bean vorbi în satrad şi trăgătorul din elicopterul 
din aer făcu ceea ce fusese antrenat să facă - trase o 
rachetă care explodă exact în spatele celui mai apropiat 
elicopter chinez. Aparatul bloca explozia astfel că Petra şi 
Ahile nu fură răniţi - dar elicopterul se legănă într-o parte 
apoi, în timp ce paletele elicei se rupeau de pământ, se 
răsturnă pe partea cealaltă şi se zdrobi de cazarmă. Câţiva 
soldaţi se strecurară afară din el, încercând să-i scoată pe 
ceilalţi răniţi înainte ca aparatul să ia foc. 

Ahile şi Petra se aflau acum în mijlocul unui spaţiu deschis. 
Singurul elicopter chinez rămas era prea departe pentru a 
alerga până la el. Făcu singurul lucru pe pentru ce? Ahile 
făcuse deja ce era mai rău. De aici înainte, nimeni nu va mai 
crede vreodată în cuvântul său. Puterea pe care o va avea 
de acum va fi datorată forţei şi fricii, nu vicleniei. Ceea ce 
însemna că-şi va face în fiecare zi duşmani, împingând 
oamenii în braţele adversarilor. 

Ar putea să mai câştige bătălii şi războaie şi chiar ar putea 
să pară că a triumfat întru totul dar, ca şi Caligula, va 
transforma oamenii cei mai apropiaţi lui în asasini. lar când 
va muri, locul îi va fi luat de oameni la fel de răi, dar poate 
nu la fel de nebuni. Dacă l-ar ucide acum n-ar avea prea 
mare importanţă pentru omenire. 

Însă dacă Petra va rămâne în viaţă ar avea mare 
importanţă pentru Bean. Făcuse greşeli din cauza cărora 
muriseră Poke şi sora Carlotta. Dar astăzi nu va mai face 
greşeli. Petra va trăi pentru că Bean n-ar fi suportat un alt 
deznodământ. Ea n-avea nimic de făcut în privinţa asta. 

Colonelul cântărea situaţia. 

Ahile nu. 

— Mă duc la elicopter acum. Degetele mele sunt foarte 
strânse pe trăgaci. Nu mă face să tremur, Bean. Bean ştia 
ce gândeşte Ahile: Pot să-l ucid pe Bean în ultimul moment 


şi să scap sau trebuie să-mi amân pe altă dată plăcerea 
asta? 

Iar acest lucru era un avantaj pentru Bean, deoarece 
judecata lui nu era umbrită de gânduri de răzbunare 
personală. 

Ba era, îşi dădu el seama. Pentru că şi el încerca să se 
gândească la un mod de a o salva pe Petra şi totuşi să-l 
ucidă pe Ahile. 

Colonelul înainta până în spatele lui Ahile şi strigă către 
Bean: 

— Ahile este arhitectul victoriei măreţe a Chinei şi trebuie 
să ajungă la Beijing pentru a fi primit cu onoruri. Ordinele 
mele nu spun nimic despre armeanca. 

— Fără ea nu ne vor lăsa să decolăm, prostule, zise Ahile. 
— Domnule, vă dau cuvântul meu. Deşi Ahile a ucis deja o 
femeie şi o fată care nu-i făcuseră decât bine şi ar merita să 
moară pentru crimele sale, vă voi lăsa să plecaţi, şi pe el, şi 

pe voi. 

— Atunci nu există nicun conflict între misiunile noastre, 
acceptă colonelul. Sunt de acord cu condiţiile tale, dacă şi 
voi sunteţi de acord să vă purtaţi cu oamenu mei rămaşi în 
urmă conform regulilor războiului. 

— De acord, rosti Bean. 

— Eu răspund de această misiune, spuse Ahile, şi nu sunt 
de acord. 

— De misiunea noastră nu, domnule, replică ofiţerul. 

Bean ştia exact ce va face Ahile. Va lua pistolul de la 
tâmpla Petrei pentru a-l împuşca pe colonel. Ahile se 
aştepta ca această mişcare să surprindă, dar Bean nu era 
deloc surprins. Mâna în care avea arma cu tranchilizante se 
ridica deja înainte chiar ca Ahile să înceapă să se întoarcă 
spre colonel. 

Dar Bean nu era singurul care ştia la ce să se aştepte din 
partea lui Ahile. Colonelul se apropiase în mod deliberat de 
Ahile, astfel încât când acesta mişcă pistolul ofiţerul lovi 
aruncându-i arma din mână. În acelaşi moment cu cealaltă 


mână izbi braţul lui Ahile aproape de cot şi, deşi lovitura 
părea a fi aproape lipsită de forţă, braţul se îndoi 
dezgustător spre exterior. Ahile răcni de durere şi căzu în 
genunchi, dându-i drumul Petrei. Ea se aruncă imediat într- 
o parte, afară din bătaia armelor, şi în acel moment Bean 
trase. Reuşi să-şi ajusteze ţinta în ultima fracțiune de 
secundă, şi mica săgeată lovi cămaşa lui Ahile cu asemenea 
forţă încât, deşi doza se sparse la contactul cu hainele, 
tranchilizantul se scurse prin material şi pătrunse în pielea 
lui Ahile. 

Se prăbuşi pe loc. 

— E doar tranchihzant, spuse Bean. O să se trezească 
peste vreo şase ore cu o durere de cap. 

Colonelul nu-i dădu nici o atenţie lui Ahile, cu ochii fixaţi 
pe Bean. 

— Acum nu mai există ostatici. Duşmanul e la pământ. Cât 
de valabil vă e cuvântul, domnule, când circumstanţele în 
care a fost dat s-au modificat? 

— Oamenii de onoare, zise Bean, sunt fraţi indiferent de 
uniforma pe care o poartă. Puteţi să-l luaţi la bord şi să 
decolaţi. Vă recomand să zburaţi în formaţie cu noi până la 
sud de apărarea de la Hyderabad. Apoi veţi urma cursul 
vostru, iar noi pe al nostru. 

— Un plan înţelept, aprobă colonelul. Îngenunche şi 
începu să ridice trupul inert al lui Ahile. Era o treabă 
complicată, aşa că Bean, deşi scund, îl ajută apucând de 
picioare. 

Petra era deja în picioare, iar când Bean îi aruncă o privire 
văzu că se întinde după pistolul lui Ahile, care zăcea pe 
pământ lângă ea. Bean aproape îi putea citi gândurile. Era 
tentant să-l ucidă pe Ahile cu propriul lui pistol - iar Petra 
nu-şi dăduse cuvântul. 

Dar înainte ca ea să poată face vreo mişcare spre armă, 
Bean îndreptă spre ea pistolul cu tranchilizante. 

— Şi tu ai putea să te trezeşti peste şase ore cu o durere 
de cap. 


— Nu-i nevoie, zise ea. Ştiu că şi eu sunt legată prin 
cuvântul tău. 

Şi, fără să se oprească la pistol, veni şi-l ajută pe Bean să 
care trupul lui Ahile. Îl împinseră prin uşa larg deschisă a 
elicopterului. Soldaţii dinăuntru il apucară şi-l duseră în 
spate, probabil într-un loc în care să poată fi imobilizat în 
timpul manevrelor de zbor. Elicopterul era supraîncărcat, 
dar numai cu soldaţi - nu aveau rezerve de hrană sau 
muniţie grea, deci putea zbura normal. Ar fi fost doar 
inconfortabil pentru pasageri. 

— Nu cred că vreţi să călătoriţi cu acest elicopter, zise 
Bean. Vă invit să mergeţi cu noi. 

— Dar nu mergem în aceeaşi direcţie. 

— Îl cunosc pe băiatul pe care tocmai l-aţi luat la bord. 
Chiar dacă atunci când se trezeşte nu-şi mai aminteşte ce 
aţi făcut, cineva o să-i spună într-o zi, şi odată ce va şti veţi 
fi ca şi însemnat. El nu uită niciodată. Vă va ucide cu 
siguranţă. 

— Atunci voi muri ascultând ordinele şi îndeplinindu-mi 
misiunea, zise colonelul. 

— Vă asigurăm azil deplin şi vă puteţi petrece viaţa 
ajutând la eliberarea Chinei şi a altor naţiuni de răul pe 
care îl reprezintă el. 

— Ştiu că vrei să fii amabil, dar m-ar durea sufletul să ştiu 
că mi se oferă asemenea recompense pentru că mi-am 
trădat ţara. 

— "Ţara dumneavoastră e condusă de oameni lipsiţi de 
onoare, spuse Bean. Şi totuşi sunt susținuți la putere de 
oameni de onoare ca dumneavoastră. Atunci, cine îşi 
trădează ţara? Nu avem timp pentru argumente. Eu doar 
am plantat o idee care să vă infecteze sufletul. 

Bean zâmbi. Colonelul îi întoarse zâmbetul. 

— Atunci sunteţi un diavol, domnule, aşa cum noi chinezii 
am ştiut întotdeauna că sunteţi voi europenii. 

Bean îl salută. Ofiţerul îl salută şi el şi se urcă în elicopter. 

Uşile elicopterului se închiseră. 


Bean şi Petra se feriră de curentul provocat de aparatul 
chinez care se ridica în aer. Aşteptă în timp ce Bean ordonă 
tuturor să urce în elicopterul rămas pe sol. Peste mai puţin 
de două minute decola şi elicopterul lui, şi aparatul 
thailandez şi cel chinez zburară împreună peste clădire, 
unde li se alăturară celelalte nave ale forţei de ataca lui 
Bean care se ridicau de pe pământ sau se adunau din 
punctele din care supravegheaseră zona. 

Zburară împreună spre sud, încet, propulsate de elice. 
Nici o armă indiană nu trase asupra lor. Ofițerii indieni ştiau 
fără îndoială că cele mai strălucite tinere minţi militare ale 
lor erau duse într-un loc cu mult mai sigur decât 
Hyderabadul sau orice alt loc din India, după ce chinezii vor 
veni în forţă. 

Apoi Bean dădu ordin şi elicopterele sale se înălţară, 
opriră elicele şi trecură pe motoare cu reacţie pentru a 
zbura repede înapoi în Sri Lanka. 

Înăuntru, Petra stătea posacă în hamurile ei. 

Virlomi era lângă ea, dar nu-şi vorbeau. 

— Petra, zise Bean. 

Ea nu-şi ridică ochii. 

— Virlomi ne-a găsit pe noi, nu noi pe ea. Datorită ei am 
putut să te găsim. 

Petra tot nu privi în sus, dar întinse o mână şi cuprinse 
mâinile lui Virlomi, care erau strânse în poală. 

— Ai fost bună şi curajoasă, zise Petra. îţi mulţumesc 
pentru compasiune. 

Apoi ridică ochii şi întâlni privirea lui Bean. 

— Ţie nu-ţi mulţumesc, Bean. Eram gata să-l ucid. Aş fi 
făcut-o. Aş fi găsit o cale. 

— În cele din urmă se va sinucide, zise Bean. Se va întinde 
prea mult, ca Robespierre, ca Stalin. Alţii vor desluşi 
tiparele şi până la urmă îl vor duce la ghilotină, or să 
considere că le-a ajuns, iar el mai mult ca sigur o să moară. 

— Dar pe câţi o să-i ucidă în drumul său? Acum mâinile 
tale sunt pătate de sângele lor, pentru că l-ai lăsat să se 


urce viu în elicopter. Şi ale mele la fel. 

— Greşeşti, zise Bean. El e singurul responsabil pentru 
crimele lui. Şi n-ai dreptate în legătură cu ceea ce s-ar fi 
întâmplat dacă îl lăsam să te ia cu el. N-ai mai fi trăit până 
la sfârşitul călătoriei. 

— N-ai cum să ştii asta. 

— Îl cunosc pe Ahile. Când elicopterul s-ar fi ridicat la vreo 
douăzeci de etaje, te-ar fi împins pe uşă. Şi ştii de ce? 

— Deci ai fi putut să te uiţi, zise ea. 

— Nu, ar fi aşteptat până plecam, zise Bean. Nu e prost. 
Consideră că supraviețuirea lui e mult mai importantă 
decât moartea ta. 

— Atunci de ce m-ar fi omorât acum? De ce eşti atât de 
sigur? 

— Pentru că te îmbrăţişa ca un iubit. Când stătea cu 
pistolul la capul tău, te ţinea cu afecţiune. Cred că voia să te 
sărute înainte de a te lua la bord. Voia ca eu să văd asta. 

— Ea nu l-ar fi lăsat niciodată să o sărute, zise Virlomi cu 
dezgust. 

Dar Petra întâlni privirea lui Bean, iar lacrimile din ochii ei 
fură răspunsul cinstit la cuvintele lui Virlomi. Îl lăsase deja 
pe Ahile s-o sărute. La fel ca Poke. 

— Te-a însemnat, spuse Bean. le-a iubit. Ai avut putere 
asupra lui. După ce n-ar mai fi avut nevoie de tine ca ostatic 
ca să mă oprească să-l ucid, n-ai mai fi avut pentru ce să 
trăieşti. 

Suriyawong se cutremură. 

— Ce l-a făcut să fie aşa? 

— Nimic nu l-a făcut aşa, zise Bean. Indiferent ce i s-ar fi 
întâmplat în viaţă, indiferent ce foame îngrozitoare i-ar 
măcina sufletul, el a ales să acţioneze pe baza acestor 
dorinţe, el a ales să facă lucrurile pe care le-a făcut. Ele 
singurul responsabil pentru faptele lui, nimeni altcineva. 
Nici măcar cei care i-au salvat viaţa. 

— Cum am făcut noi astăzi, spuse Petra. 

— Sora Carlotta i-a salvat astăzi viaţa, replică Bean. 


Ultimul lucru pe care mil-a cerut a fost să las răzbunarea 
în seama lui Dumnezeu. 

— Crezi în Dumnezeu? întrebă Suriyawong, surprins. 

— Din ce în ce mai mult. Şi din ce în ce mai puţin. 

Virlomi luă mâinile Petrei şi spuse: 

— Gata cu învinuirile şi gata cu Ahile. V-aţi eliberat de el. 
Puteţi avea de acum minute întregi şi ore şi zile în care să 
nu trebuiască să vă gândiţi la ceea ce v-ar face dacă ar auzi 
ce spuneţi şi cum să vă purtaţi atunci când ar putea să vă 
urmărească. Singurul mod în care vă mai poate face rău 
acum este ca voi să continuaţi să-l purtaţi în inimi. 

— Ascult-o, Petra, zise Suriyawong. Ştii, e o zeiţă. 

Virlomi râse. 

— Salvez poduri şi invoc elicoptere. 

— Şi m-ai binecuvântat pe mine, zise Suriyawong. 

— N-am făcut asta niciodată. 

— Când ai călcat pe spatele meu. întregul meu trupeşte 
acum un drum al zeiţei. 

— Numai spatele, zise Virlomi. Trebuie să găseşti pe 
altcineva să-ţi binecuvânteze faţa. 

În timp ce glumeau, pe jumătate îmbătaţi de succes, 
libertate şi de tragedia copleşitoare pe care o lăsau în 
urmă, Bean o privi pe Petra, văzu lacrimile care îi cădeau în 
poală, jinduind să poată întindă mâna să le şteargă din ochii 
ei. Dar la ce bun? Acele lacrimi se născuseră din fântâni 
adânci de durere, iar simpla lui mângâiere n-ar fi reuşit să 
le sece izvorul. Asta ar fi luat timp mult, iar el timp nu avea 
deloc. Dacă Petra va cunoaşte fericirea în viaţă - fericirea, 
acel lucru preţios despre care vorbea doamna Wiggin - 
aceasta va veni atunci când ea îşi va împărţi viaţa cu cineva. 
Bean o salvase, o eliberase, nu pentru a o putea avea sau 
pentru a face parte din viaţa ei, ci ca să nu fie nevoit să 
poarte povara morţii ei aşa cum o purta pentru moartea lui 
Poke şi a Carlottei. într-un fel, era un lucru egoist ceea ce 
făcuse. Dar pe de altă parte, el nu avea nimic de câştigat 
pentru sine din munca acestei zile. 


Cu excepţia faptului că atunci când moartea va veni, mai 
degrabă mai devreme decât mai târziu, va putea fi mai 
mândru de ceea ce a făcut astăzi decât de orice altceva în 
viaţă. Pentru că astăzi învinsese. În mijlocul tuturor acelor 
înfrângeri teribile, realizase o victorie. Îl lipsise pe Ahile de 
una dintre crimele sale favorite. Îi salvase viaţa prietenei 
sale cele mai bune, chiar dacă ea încă nu-i era tocmai 
recunoscătoare. Armata lui făcuse ceea ce avusese el 
nevoie să facă, şi nu fusese pierdută nici o viaţă a celor 
două sute de oameni care îi fuseseră încredinţaţi de la 
început. Până cum el fusese întot deauna o parte a victoriei 
altcuiva. Dar astăzi, astăzi el fusese învingătorul. 

HEGEMON. 

To: Chamrajnagar%jawaharlalGifcom.gov. 

From: PeterWiggin %freeworldOhegemon.gov. 

Re: Confirmare. 

Dle Mareşal Chamrajnagar, Vă mulţumesc că mi-aţi permis 
să reconfirm numirea dumneavoastră ca Mareşal ca prim 
act oficial al meu. Amândoi ştim că vă dau numai ceea ce 
deja aveaţi, în timp ce dumneavoastră, acceptând această 
recomandare ca şi când ar avea însemnătate, redaţi poziţiei 
de Hegemon ceva din demnitatea care i-a fost răpită de 
evenimentele ultimelor luni. Sunt mulţi cei care consideră 
un gest inutil numirea unui Hegemon care conduce abia o 
treime din omenire şi nu are o influenţă deosebită nici 
asupra treimii care îl sprijină oficial. Multe naţiuni se 
străduiesc să ajungă la o înţelegere cu chinezii şi aliaţii lor, 
iar eu trăiesc sub ameninţarea constantă că funcţia mea va 
fi desfiinţată, ca prim gest prin care ar putea câştiga 
favoruruile noii superputeri. Sunt, pe scurt, un Hegemon 
fără Hegemonie. 

Este cu atât mai remarcabil că faceţi acest gest generos 
faţă de acelaşi individ pe care l-aţi considerat cândva ca 
fiind cel mai rău Hegemon posibil. Slăbiciunile caracterului 
meu pe care le-aţi văzut atunci nu au dispărut ca prin 
minune. Doar prin comparaţie cu Ahile, şi numai într-o lume 


în care patria dumneavoastră geme sub biciul chinez, am 
început să apar drept o alternativă atractivă sau ca o sursă 
de speranţă în locul disperării. Dar, indiferent de 
slăbiciunile mele, am şi puncte forte şi vă fac această 
promisiune: 

Chiar dacă sunteţi legat prin jurământul funcţiei 
dumneavoastră să nu folosiţi niciodată Flota Internaţională 
pentru a influenţa cursul evenimentelor de pe Pământ, 
decât pentru a intercepta armament nuclear sau pentru a-i 
pedepsi pe cei care îl utilizează, ştiu că sunteţi încă un om 
al Pământului, un om al Indiei, şi vă interesează profund 
ceea ce se întâmplă tuturor popoarelor, şi în special 
poporului dumneavoastră, în consecinţă, vă promit că-mi 
voi dedica tot restul vieţii pentru a transforma această lume 
într-una de care să vă puteţi bucura, în numele poporului 
dumneavoastră, în numele tuturor popoarelor. Şi sper că 
voi fi reuşit îndeajuns, înainte ca unul sau altul dintre noi să 
moară, pentru ca dumneavoastră să fiţi fericit că astăzi mi- 
aţi acordat sprijinul. 

Cu sinceritate, Peter Wiggin, Hegemon. 

Mai mult de un milion de indieni reuşiră să fugă din India 
înainte ca stăpânirea chineză să închidă graniţele. Dintr-o 
populaţie de un miliard jumătate, era mult prea puţin. De 
cel puţin zece ori mai mulţi fură deportaţi în cursul anului 
următor din India în ţinuturile reci ale Manciuriei şi în 
deserturile înalte Sinkiang. Printre cei deportaţi se afla 
Tikal Chapekar. Chinezii nu au raportat străinilor despre 
soarta lui sau a oricărui altcuiva dintre „foştii opresori ai 
poporului indian”. Acelaşi lucru, la o scară mult mai mică, 
se întâmplase cu elitele de la guvernarea Birmaniei, 
Thailandei, Vietnamului, Cambodgiei şi Laosului. 

Ca şi când această redesenare a hărţii lumii nu era de 
ajuns. Rusia anunţă că se alătură Chinei ca aliat şi 
consideră naţiunile din estul Europei care nu fuseseră 
membri loiali ai Noului Pact Varşovia drept provincii rebele. 
Fără să tragă nici un foc de armă. Rusia reuşi, doar prin 


simpla promisiune că nu va fi un stăpân atât de îngrozitor 
cum era China, să rescrie Pactul Varşovia până ce acesta 
deveni mai mult sau mai puţin constituţia unui imperiu care 
includea toată Europa de la est de Germania, Austria şi 
Italia la sud, şi la est de Suedia şi Norvegia în nord. 

Naţiunile epuizate din vestul Europei se grăbiră să ureze 
bun-venit „disciplinei” aduse de Rusia în Europa, iar Rusiei 
îi fu imediat acordată deplina apartenenţă la Comunitatea 
Europeană. Deoarece Rusia controla acum voturile a peste 
jumătate din membrii comunităţii, erau necesare lupte 
constante pentru a păstra o oarecare aparenţă de 
independenţă, şi decât să joace acest joc Marea Britanie, 
Irlanda, Islanda şi Portugalia părăsiră Comunitatea 
Europeană. Dar chiar şi ei îşi dădură silinţa să-l asigure pe 
ursul rus că acest lucru se petrecea din motive pur 
economice şi în realitate primeau cu bucurie interesul 
reînnoit al Rusiei faţă de Occident. 

America, de mult timp devenită coada câinelui chinez în 
materie de comerţ, mârâi câte ceva despre drepturile 
omului şi apoi se întoarse ca de obicei la afaceri, utilizând 
sateliții de cartografiere pentru a retrasa harta lumii astfel 
încât să se potrivească noii realităţi şi vânzând atlasele 
obţinute. în Africa subsahariană, unde India fusese cândva 
singurul partener economic şi avusese cea mai mare 
influenţă culturală, pierderea Indiei fu mult mai 
devastatoare, iar ei denunţară cu loialitate cucerirea 
chineză, cu toate că se străduiau să găsească noi pieţe 
pentru mărfurile lor. America Latină condamnă cu şi mai 
multă tărie toţi agresorii, dar în lipsă de forţe militare 
serioase strigătele lor nu putură face nici un rău. în Pacific, 
Japonia, cu flota sa puternică, îşi putu permite să se 
menţină pe poziţii; dar celelalte naţiuni insulare care se 
învecinau cu China peste ape nu chiar atât de largi nu se 
bucurau de un asemenea lux. 

În realitate, singura forţă care se ridica ferm împotriva 
Chinei şi Rusiei dincolo de graniţele bine apărate o 


reprezentau naţiunile islamice. Iranul uită cu generozitate 
cât de ameninţător pândiseră trupele pakistaneze de-a 
lungul frontierei în lunile premergătoare căderii Indiei, iar 
arabii se alăturară turcilor din solidaritate musulmană 
împotriva oricărei năvăliri a ruşilor dincolo de Caucaz sau 
în stepele vaste ale Asiei centrale. 

Nimeni nu crezuse de fapt că militarii musulmani ar putea 
rezista mult în faţa unui atac serios al Chinei, iar Rusia era 
aproape la fel de periculoasă, dar islamicii îşi lăsară 
deoparte plângerile, îşi puseră credinţa în Allah, şi-şi 
burduşiră graniţele cu avertismente că îşi vor vinde scump 
pielea. 

Aşa era lumea în ziua în care Peter „Locke” Wiggin fu 
numit noul Hegemon. China anunţă că interpreta numirea 
oricărui hegemon drept un afront, dar Rusia fu puţin mai 
tolerantă, în special din cauză că multe din guvernele care 
îi dăduseră votul lui Wiggin declaraseră public că această 
funcţie era mai mult onorifică decât efectivă, un gest în 
favoarea unităţii şi păcii, şi în nici un caz o încercare de a da 
peste cap cuceririle care aduseseră „pacea” unei lumi 
instabile. 

Dar în particular mulţi dintre liderii aceloraşi guverne îl 
asiguraseră pe Peter că se aşteptau ca el să facă tot 
posibilul să determine „transformări” diplomatice în ţările 
ocupate. Peter îi ascultă politicos şi le spuse cuvinte 
liniştitoare, dar nu simţea decât dispreţ pentru ei - căci fără 
putere militară nu avea cum să negocieze cu nimeni despre 
nimic. 

Primul său act oficial fu reconfirmarea numirii Mareşalului 
Chamrajnagar - acţiune pe care China o denunţă oficial 
drept ilegală întrucât funcţia de Hegemon nu mai exista, şi 
deoarece ei nu aveau nimic de-a face cu reînnoita 
conducerea a Flotei de către Chamrajnagar nu vor mai 
contribui financiar nici la Hegemonie, nici la Flotă. Apoi 
Peter îl confirmă pe Graff în funcţia de ministru al 
colonizării - şi, din nou, întrucât munca lui se referea la 


lumea din afară. China nu putu face nimic altceva decât să- 
şi înceteze contribuţia la fonduri. 

Dar următoarea decizie a lui Peter fu determinată de lipsa 
de bani. Mută capitala Hegemoniei din fosta Olandă şi 
restitui Ţărdor de Jos autoguvernarea, ceea ce conduse 
imediat la oprirea imigrației fără restricţii în aceste ţări. 
Închise majoritatea oficiilor Hegemoniei din întreaga lume 
cu excepţia celor pentru cercetări medicale şi agricole şi a 
programelor de asistenţă. Mută cea mai mare parte a 
birourilor în Brazilia, lucru care avu mai multe avantaje: 

În primul rând, era o ţară destul de mare şi de puternică 
pentru ca duşmanii Hegemoniei să nu se grăbească s-o 
provoace prin asasinarea Hegemonului în interiorul 
graniţelor sale. 

În al doilea rând, se afla în emisfera sudică, având 
puternice legături economice cu Africa, Americile şi ţările 
din Pacific, deci prezenţa lui Peter acolo îl menținea la 
curent cu relaţiile comerciale şi politice internaţionale. 

Şi în al treilea rând. Brazilia îl invitase pe Peter Wiggin să 
vină acolo. Nimeni altcineva n-o mai făcuse. Peter nu-şi 
făcea iluzii în legătură cu ceea ce devenise funcţia de 
Hegemon. Nu se aşteptase ca cineva să vină la el. El se 
îndreptă spre ei. 

De aceea părăsi Haiti şi traversă Pacificul până la Manila, 
unde Bean şi armata sa thailandeză împreună cu indienii 
salvaţi de ei îşi găsiseră azil temporar. Peter ştia că Bean 
era încă furios pe el, aşa că fu uşurat să afle nu numai că 
Bean fusese de acord să se întâlnească, ci îl şi trată cu 
vizibil respect atunci când sosi. Cei două sute de soldaţi ai 
săi îi dădură onorul, iar când Bean îl prezentă Petrei, lui 
Suriyawong, lui Virlomi şi celorlalţi foşti elevi ai Şcolii de 
Luptă, îşi alese cuvintele ca şi când şi-ar fi prezentat 
prietenii unui om de rang înalt. 

În faţa tuturor, Bean ţinu un scurt discurs. 

— Excelenței sale Hegemonul îi pun la dispoziţie serviciile 
acestor soldaţi - veterani de război, foşti adversari, iar 


acum, datorită trădării, exilați din patria lor şi despărțiți de 
camarazii de arme. Nu a fost decizia mea şi nici a unei 
majorităţi. Fiecăruia dintre cei de faţă i s-a oferit 
posibilitatea de a alege, şi a ales să se pună în slujba 
noastră. Suntem puţini, dar şi înainte naţiunile ne-au 
considerat valoroase serviciile. Sperăm că acum putem 
servi o cauză mai presus de orice naţiune, al cărei final va fi 
stabilirea unei noi şi onorabile ordini mondiale. 

Peter fu surprins doar de formalitatea ofertei şi de faptul 
că fusese făcută fără nici o negociere prealabilă. 

Mai observase şi că Bean aranjase să fie prezenţi 
reporteri. Va apărea la ştiri. Astfel că Peter răspunse pe 
scurt şi pompos acceptând oferta lor, lăudându-le realizările 
şi exprimându-şi regretul faţă de suferinţele popoarelor lor. 
Va da bine - douăzeci de secunde de înregistrare, în 
întregime în reţea. 

După ce se termină ceremonia se făcu inspecția 
inventarului - tot echipamentul pe care reuşiseră să-l 
salveze din Thailanda. Chiar şi piloţii bombardierelor şi 
echipajele vaselor de patrulare izbutiseră să-şi croiască 
drum prin sudul Thailandei până în Filipine, astfel încât 
Hegemonul avea o flotă şi o forţă aerienă. Peter aprobă şi 
comentă cu gravitate în timp ce i se prezenta fiecare piesă 
de inventar - camerele filmau în continuare. 

Mai târziu totuşi, când rămaseră singuri, Peter îşi permise 
în sfârşit un hohot trist, autopersiflant. 

— Dacă n-ai fi fost tu nu aş fi avut nimic, zise. Dar 
comparând asta cu vastele flote, forţe aeriene şi armate pe 
care le comanda înainte Hegemonul... 

Bean îl privi cu răceală. 

— Funcţia şi-a pierdut mult din importanţă înainte de a-ţi 
fi încredinţată ţie. 

Luna de miere se pare că se încheiase. 

— Da, spuse Peter, bineînţeles că aşa e. 

— Iar lumea este într-o situaţie disperată, îndoindu-se de 
existenţa Hegemoniei. 


— E de asemenea adevărat. Şi dintr-un motiv oarecare se 
pare că lucrul ăsta te înfurie. 

— Asta din cauză că, exceptând problema deloc 
neînsemnată a tendinței lui Ahile de a ucide din când în 
când pe câte cineva, nu prea văd mare diferenţă între tine 
şi el. Amândoi sunteţi mulţumiţi dacă lăsaţi oricâţi oameni 
să sufere fără rost pentru a vă îndeplini ambițiile personale. 

Peter oftă. 

— Dacă asta e singura diferenţă pe care o vezi, nu înţeleg 
cum poţi să-mi oferi serviciile tale. 

— Bineînţeles că mai văd şi alte diferenţe, zise Bean. 

Dar sunt de cantitate, nu de calitate. Ahile încheie tratate 
pe care niciodată nu intenţionează să le respecte. 

Tu scrii eseuri care ar putea salva naţiuni întregi, dar 
întârzii publicarea lor pentru ca aceste naţiuni să se 
prăbuşească, aducând lumea într-o situaţie suficient de 
disperată ca să te facă Hegemon. 

— Ceea ce spui este adevărat, acceptă Peter, numai dacă 
crezi că publicarea mai devreme ar fi putut salva India şi 
Thailanda. 

— La începutul războiului India încă mai avea provizii şi 
echipament ca să reziste atacului Chinei. Forţele Thailandei 
erau încă dispersate şi greu de găsit. 

— Dar dacă aş fi publicat articolul la începutul războiului. 
India şi Thadanda nu ar fi văzut pericolul, şi nu m-ar fi 
crezut. La urma urmelor, guvernul thailandez nu te-a 
crezut nici pe tine, iar tu i-ai avertizat de toate astea. 

— Tu eşti Locke, zise Bean. 

— A, da. Pentru că eu am atâta credibilitate şi prestigiu, 
naţiuni întregi vor tremura şi vor crede cuvintele mele. Nu 
cumva uiţi ceva? La insistența ta, am declarat că sunt un 
adolescent elev la colegiu. Încă mai încercam să trec peste 
asta, dovedind în Haiti că în realitate sunt capabil să 
guvernez. Poate îmi mai rămăsese atâta prestigiu încât să 
fiu luat înserios în India şi Thailanda dar poate că nu. Şi 
dacă aş fi publicat prea devreme, înainte să fie China gata 


de acţiune. China pur şi simplu ar fi negat totul ambelor 
tabere, războiul ar fi continuat. 

Iar articolul meu nu ar mai fi reprezentat deloc un şoc. 

Nu aş mai fi fost capabil să declanşez invazia exact în 
momentul în care aveai tu nevoie. 

— Să nu pretinzi acum că ăsta a fost dintotdeauna planul 
tău. 

— Planul meu a fost, zise Peter, să nu public nimic decât 
atunci când articolul ar fi reprezentat un act de forţă, nu 
unul inutil. Da, m-am gândit la prestigiul meu, pentru că în 
momentul de faţă singura putere pe care o am este acest 
prestigiu şi influenţa pe care mi-o dă el asupra guvernelor 
lumii. E ca o monedă care se bate foarte încet, şi dacă e 
cheltuită ineficient dispare. 

Deci da, îmi protejez cu grijă această putere şi o folosesc 
cu economie, pentru ca mai târziu, când voi avea nevoie de 
ea, să mai existe încă. 

Bean tăcea. 

— Urăşti ceea ce s-a întâmplat în război, continuă Peter. Şi 
eu. E posibil - nu probabil, ci posibil - că dacă aş fi publicat 
articolul mai devreme. India să fi putut opune o rezistenţă 
eficientă. Ar fi putut să mai lupte şi acum. Milioane de 
soldaţi ar fi murit chiar în timp ce noi vorbim. În loc de asta 
a avut loc o victorie curată a Chinei, aproape fără vărsare 
de sânge. lar acum chinezii sunt nevoiţi să guverneze o 
populaţie aproape de două ori mai numeroasă decât a lor, 
cu o cultură la fel de veche şi de fascinantă ca a lor. Şarpele 
a înghiţit un crocodil, şi se pune încă o dată întrebarea - 
cine pe cine digeră? Thailanda şi Vietnamul vor fi la fel de 
greu de guvernat, şi nici măcar birmanii n-au reuşit 
vreodată să guverneze Birmania. Ceea ce am făcut eu a 
salvat vieţi. I-am lăsat lumii o imagine morală clară a celui 
care a înjunghiat pe la spate şi a celui care a fost înjunghiat. 
lar China e victorioasă şi Rusia triumfă - dar au de 
guvernat popoare înrobite, mânioase, care nu vor fi de 
partea lor în lupta finală. De ce crezi că va face repede 


China pace cu Pakistanul? Pentru că ştiu că nu vor putea 
purta un război împotriva lumii musulmane sub 
ameninţarea constantă a revoltelor şi sabotajelor indiene. 
Iar alianţa dintre China şi Rusia - ce glumă! În mai puţin de 
un an se vor certa şi se vor întoarce la hărţuiala reciprocă 
de-a lungul frontierei siberiene. Celor care gândesc 
superficial. China şi Rusia le par triumfătoare. Dar niciodată 
n-am crezut că tu gândeşti superficial. 

— Înţeleg toate astea, zise Bean. 

— Dar nu-ţi pasă. Tot eşti supărat pe mine. 

Bean nu spuse nimic. 

— E greu, spuse Peter, să vezi cum toate par a fi în 
favoarea mea, şi să nu mă acuzi că profit de suferinţele 
altora. Dar adevărata problemă e ce voi fi în stare să fac şi 
ce voi face cu adevărat acum, când sunt cu numele 
conducătorul lumii, şi în realitate administratorul unor 
impozite mici, al câtorva agenţii internaţionale şi a forţei 
militare pe care mi-ai dat-o tu astăzi? Am făcut cele câteva 
lucruri care stăteau în puterea mea pentru a îndruma 
cursul evenimentelor astfel încât când voi primi această 
funcţie încă să mai merite s-o deţii. 

— Dar mai presus de toate, ca să deţii tu această funcţie. 

— Da, Bean. Sunt arogant. Cred că sunt singura persoană 
care înţelege ce trebuie făcut şi poate să facă. Cred că 
lumea are nevoie de mine. De fapt, sunt mai arogant chiar 
decât tine. La asta se reduce totul? Ar fi trebuit să fiu mai 
umil? Numai tu ai voie să-ţi evaluezi cinstit calităţile şi să 
decizi că eşti omul cel mai potrivit pentru o anumită 
funcţie? 

— Nu vreau o funcţie. 

— Nici eu nu vreau funcţia asta, zise Peter. Ceea ce vreau 
eu este o funcţie în care Hegemonul să vorbească şi 
războiul să se încheie, în care Hegemonul să retraseze 
graniţele, să abroge legile proaste, să sfarme cartelurile 
internaţionale şi să aducă întregii omeniri o şansă la o viaţă 
decentă în pace şi în libertatea pe care o permite cultura 


lor. Şi am de gând să obţin această funcţie, creând-o pas cu 
pas. Nu numai atât, dar am de gând s-o fac cu ajutorul tău, 
pentru că tu vrei ca cineva să facă asta, şi ştn, la fel de sigur 
cum ştiu şi eu, că sunt singurul capabil s-o facă. 

Bean aprobă în tăcere. 

— Ştii toate astea, şi tot eşti furios pe mine. 

— Sunt furios pe Ahile, zise Bean. Sunt furios din cauza 
prostiei celor care refuză să mă asculte. Dar tu eşti aici, iar 
ei nu. 

— E mai mult decât atât. Dacă asta ar fi tot, ai fi renunţat 
singur la furie cu mult înainte de a avea discuţia asta. 

— Ştiu. Dar n-ai vrea să afli. 

— Pentru că m-aş simţi jignit? Atunci lasă-mă pe mine s-o 
spun. Eşti furios pentru că fiecare cuvânt ieşit din gura 
mea, fiecare gest, fiecare expresie de pe faţa mea îţi 
aminteşte de Ender Wiggin. Doar că eu nu sunt Ender, nu 
voi fi niciodată, tu crezi că Ender ar trebui să facă ceea ce 
fac eu, şi mă urăşti pentru că eu sunt cel care s-a asigurat 
că Ender va fi exilat. 

— E irațional, zise Bean. Ştiu asta. Ştiu că exdându-l i-ai 
salvat viaţa. Oamenii care l-au ajutat pe Ahile în tentativele 
de a mă ucide ar fi încercat zi şi noapte să-l asasineze pe 
Ender fără nici un fel de impuls din partea lui Ahile. S-ar fi 
temut de el mult mai mult decât se tem de tine sau de mine. 
Ştiu asta. Dar semeni atât de mult cu el. Şi mă tot gândesc, 
dacă Ender ar fi fost aici, n-ar fi făcut lucrurile de mântuială 
aşa cum am făcut eu. 

— După cum văd eu, e exact pe dos. Dacă tu nu ai fi fost 
alături de Ender, el ar fi dat-o în bară. Nu, haisă nu ne 
certăm, nu mai contează. Contează că lumea e azi aşa cum 
e, iar noi ne aflăm pe o poziţie din care, dacă ne mişcăm cu 
grijă, dacă gândim şi planificăm totul corect, putem rezolva 
situaţia. Putem face lumea mai bună. Fără regrete. Fără 
dorinţa de a da timpul înapoi. Hai să privim doar în viitor şi 
să muncim din răsputeri. 


— O să privesc în viitor şi o să te ajut cât pot. Dar ceea ce 
regret este problema mea. 

— Destul de cinstit, zise Peter. Acum că am căzut de acord, 
cred că ar trebui să aflii. M-am hotărât să reînfiinţez postul 
de Strateg. 

Bean pufni dispreţuitor. 

— Dai acest titlu comandantului unei armate de două sute 
de soldaţi, câteva avioane, câteva vase, şi o companie 
suprasolicitată de strategi? 

— Hei, dacă eu pot fi numit Hegemon, şi tu poţi avea o 
astfel de funcţie. 

— Observ că nu ai vrut să fiu fdmat primind acest titlu. 

— Nu, nu am vrut, zise Peter. Nu vreau ca lumea să afle 
vestea privind un film cu un copil. Vreau să afle despre 
numirea ta ca Strateg în timp ce văd înregistrări cu victoria 
asupra Furnicilor şi aud comentarii despre salvarea elevilor 
Şcolii de Luptă indieni. 

— Mă rog, bine. Accept. Primesc o uniformă frumoasă? 

— Nu. La ritmul în care creşti în ultima vreme, vei fi nevoit 
să plăteşti prea des pentru unele noi, şi ne-ai aduce la 
faliment. 

O expresie gânditoare trecu peste faţa lui Bean. 

— Ce-i, întrebă Peter, iar te-am jignit? 

— Nu, zise Bean. Mă întrebam doar ce au spus pă rinţii tăi 
când ai declarat că tu eşti Locke. 

Peter râse. 

— Oh, au pretins că au ştiut dintotdeauna. Părinţi. 

La sugestia lui Bean, Peter stabili Statul Major al 
Hegemoniei într-un grup de clădiri de lângă oraşul Ribeirâo 
Preto, statul Sao Paulo. Acolo ar fi avut legături aeriene 
excelente cu tot restul lumii, fiind înconjurați de orăşele 
mici şi terenuri agricole. Ar fi fost departe de orice corp 
guvernamental. Era un loc plăcut în care să trăieşti, pentru 
cei care plănuiau şi se pregăteau să îndeplinească modestul 
ţel de a elibera naţiunile asuprite şi să reziste în faţa 
oricăror noi agresiuni. 


Famdia Delphiki ieşi din ascunzătoare şi i se alătură lui 
Bean în siguranţa oferită de clădirile Hegemoniei. Acum 
Grecia făcea parte din Pactul Varşovia, iar ei nu se mai 
puteau întoarce acasă. Veniră şi părinţii lui Peter, pentru că 
înţeleseseră că vor deveni ţinte pentru oricine ar fi vrut să 
ajungă la Peter. Căpătară amândoi slujbe în cadrul 
Hegemoniei, iar dacă dislocarea vieților lor îi deranja, nu o 
arătară niciodată. 

Şi familia Arkanian îşi părăsi patria, şi veniră bucuroşi într- 
un loc în care copiii nu le vor mai fi răpiți. Părinţii lui 
Suriyawong reuşiseră să fugă din Thadanda, şi mutară 
afacerea şi averea familiei la Ribeirâo Preto. Şi alte familii 
thailandeze şi indiene legate de armata lui Bean sau de 
absolvenţii Şcolii de Luptă li se alăturară, şi în curând 
apărură cartiere înfloritoare în care limba portugheză se 
auzea arareori. 

Cât despre Ahile, luni de-a rândul nu mai aflară nimic 
despre el. 

Probabil se întorsese la Beijing. Probabil într-un fel sau 
altul îşi croia drum spre putere. Dar ei îşi permiseră să 
spere, în timp ce continua tăcerea în legătură cu soarta lui, 
că poate chinezii, după ce se folosiseră de el. Ajunseseră să- 
| cunoască suficient de bine ca să-l ţină departe de frâiele 
puterii. 

Într-o după-amiază noroasă de iarnă din iunie Petra se 
plimba prin cimitirul oraşului Araraquara, la doar douăzeci 
de minute cu trenul de Ribeirâo Preto. Avu grijă să se 
apropie de Bean dintr-o direcţie din care el s-o poată vedea 
venind. În curând se afla lângă el, privind o piatră de 
mormânt. 

— Cine e îngropat aici? întrebă ea. 

— Nimeni, zise Bean, fără să se arate surprins s-o vadă. E 
un cenotaf. 

Petra citi numele de pe el. 

Poke. 

Carlotta. 


Nu mai era nimic altceva. 

— Există o piatră de mormânt pentru sora Carlotta undeva 
la Vatican, zise Bean. Dar nu s-a găsit nici o rămăşiţă din 
trupul ei care să poată fi îngropată. lar Poke a fost 
incinerată de oameni care nici măcar nu ştiau cine e. 
Virlomi mi-a dat ideea asta. 

Virlomi ridicase un cenotaf pentru Sayagi în micul cimitir 
hindu care exista deja în Ribeirâo Preto. Era puţin mai 
elaborat - includea data naşterii şi a morţii, şi îl numea „un 
om de satyagraha”. 

— Bean, zise Petra, e o nebunie să vii aici. Fără 
bodyguarzi. Piatra asta e aici ca să poată asasinii să 
ţintească înainte de a apărea tu. 

— Ştiu, zise Bean. 

— Ai fi putut cel puţin să mă inviţi şi pe mine. Se întoarse 
spre ea cu ochii în lacrimi. 

— E locul ruşinii mele, zise el. M-am străduit din răsputeri 
ca numele tău să nu fie aici. 

— Aşa crezi tu? Nu e nimic de ruşine aici, Bean. Doar 
dragoste. De asta locul meu e aici - împreună cu alte fete 
singure care ţi-au dat inima lor. 

Bean se răsuci spre ea, o îmbrăţişa şi plânse pe umărul ei. 
Crescuse destul de înalt pentru asta. 

— Ele mi-au salvat viaţa, spuse. Mi-au dat viaţă. 

— Aşa fac toţi oamenii buni, zise Petra. Şi apoi mor. E al 
dracului de păcat. 

Bean râse scurt - dacă la mica ei frivolitate sau de sine 
însuşi, pentru că plângea, ea nu-şi dădu seama. 

— Nimic nu durează prea mult, nu-i aşa, zise Bean. 

— Ele încă trăiesc prin tine. 

— Dar eu prin cine trăiesc? Şi să nu-mi spui că prin tine. 

— Ba spun dacă vreau. Tu mi-ai salvat viaţa. 

— Nu au avut copii, niciuna dintre ele, zise Bean. 

Nimeni nu le va îmbrăţişa vreodată, nici pe Poke, nici pe 
Carlotta, aşa cum un bărbat îmbrăţişează o femeie, şi nici 


nu le va face copii. Niciodată nu-şi vor vedea copii crescând 
şi având propriii lor copii. 

— A fost alegerea surorii Carlotta, spuse Petra. 

— Nu şi a lui Poke. 

— Amândouă te-au avut pe tine. 

— Ce lucru zadarnic, zise Bean. Singurul lor copil am fost 
eu. 

— Deci... eşti dator să continui, să te căsătoreşti, să ai 
mulţi copii care să-şi amintească de ele de dragul tău. 

Bean privi în gol. 

— Am 0 idee mai bună. Hai să-ţi povestesc ţie despre ele. 
Iar tu să povesteşti copiilor tăi. O să faci asta? Dacă îmi 
promiţi, atunci cred că o să pot suporta totul, pentru că ele 
n-o să dispară din amintiri când voi muri eu. 

— Bineînţeles că o să fac asta, Bean, dar vorbeşti de parcă 
viaţa ta s-ar fi sfârşit deja, dar abia e la început. 

Uită-te la dne, ai crescut, nu peste mult dmp o să ajungi la 
înălţimea unui adult, o să... 

E] îi atinse buzele, uşor, s-o facă să tacă. 

— N-o să am nici o soţie. Petra. Nici un copil. 

— De ce nu? Dacă-mi spui că te-ai hotărât să te călugăreşti 
o să te răpesc chiar eu şi o să te scot din ţara asta catolică. 
— Nu sunt uman. Petra, replică Bean. lar specia mea va 

muri odată cu mine. 

Ea râse de gluma lui. 

Dar privind în ochii lui, văzu că nu era deloc o glumă. 
Orice ar fi vrut să spună cu asta, chiar credea că e 
adevărat. Nu era uman. Cum putea să creadă aşa ceva? 
Dintre toţi oamenii pe care-i cunoştea Petra, cine era mai 
uman ca Bean? 

— Să ne întoarcem acasă, zise Bean într-un târziu, înainte 
să treacă cineva pe aici şi să ne împuşte pentru vagabondaj. 

— Acasă, repetă Petra. 

Bean înţelese doar pe jumătate. 

— Îmi pare rău că nu e Armenia. 


— Nu, cred că nici Armenia nu e casa mea. Şcoala de 
Luptă cu siguranţă n-a fost, şi nici Eros. Şi totuşi aici e casa 
mea. Adică, Ribeirâo Preto. Dar şi aici. Pentru că... familia 
mea e aici, bineînţeles, dar... 

Şi atunci îşi dădu seama ce încerca să spună. 

— Pentru că eşti tu aici. Pentru că tu eşti cel care a trecut 
prin toate astea alături de mine. Tu ştii despre ce vorbesc. 
Despre amintirile mele. Ender. Ziua aceea teribilă cu Bonzo. 
Şi ziua în care am adormit în timpul luptei, pe Eros. Crezi 
că tu ai păcate. Râse: Dar e OK să-mi amintesc chiar şi asta, 
alături de tine. Pentru că tu ştiai, şi totuşi ai venit să mă 
salvezi. 

— Mi-a luat destul de mult, zise Bean. 

Merseră prin cimitir spre gară, ţinându-se de mână pentru 
că niciunul nu voia să se se simtă despărțiți tocmai acum. 

— Am 0 idee, zise Petra. 

— Ce? 

— Dacă te răzgândeşti vreodată - ştii tu, despre căsătorie 
şi copii - păstrează adresa mea. Caută-mă. 

Bean tăcu mult timp. 

— Ah, zise în cele din urmă. Am priceput. Salvez prinţesa 
şi pot să mă însor cu ea dacă vreau. 

— Asta-i înţelegerea. 

— Mda, bine, observ că nu ai pomenit de aşa ceva decât 
atunci când ai auzit legământul meu de castitate. 

— Presupun că a fost o perversitate din partea mea. 

— În plus, trişezi. N-ar fi trebuit să primesc şi jumătate din 
împărăție? 

— Am 0 idee mai bună, răspunse ea. Poţi s-o iei pe toată. 

POSTFAŢĂ. 

Aşa cum Vorbitor în numele morţilor a fost un roman 
diferit faţă de Jocul lui Ender, la fel şi Umbra Hegemonului 
este o carte diferită de Umbra lui Ender. Nu ne mai aflăm în 
spaţiile strâmte ale Şcolii de Luptă sau pe asteroidul Eros, 
luptând într-un război cu nişte extratereştri-insectă. Acum, 
cu Hegemonul, ne aflăm pe Pământ, jucând sume imense 


într-un joc al Riscului -doar că trebuie să te joci în acelaşi 
timp şi de-a politica, şi de-a diplomapa pentru a obţine 
puterea, pentru a o păstra, şi pentru a-ţi asigura un loc 
unde să trăieşti în cazul în care o pierzi. 

De fapt, jocul de computer cu care seamănă cel mai mult 
acest roman este clasicul Romance of the Three Kingdoms, 
el însuşi bazat pe un roman istoric chinez, ceea ce afirmă 
legăturile dintre istorie, ficţiune şi joc. în timp ce, în 
general, istoria se supune unor condiţii şi forţe irezistibile 
(vezi extraordinar de lămuritoarea carte Guns, Germs and 
Steel care ar trebui citită de oricine scrie istorie sau 
ficţiune istorică, doar pentru a înţelege regulile de bază), în 
particular, istoria se întâmplă din motive puternic 
personalizate. Motivul pentru care civilizaţia europeană a 
dominat civilizațiile indigene ale Americilor constă în legile 
implacabde ale istoriei; dar motivul pentru care Cortez şi 
Pizzaro au fost cei care au dominat imperiile aztec şi incaş 
prin câştigarea unor anumite lupte în anumite zile în loc de 
a fi învinşi şi distruşi are legătură atât cu propriul lor 
caracter, cât şi cu caracterul şi trecutul recent al 
împăraţilor rivali. Şi se întâmplă ca scriitorul, nu istoricul, 
să fie cel care are mână liberă în a-şi imagina ce îi împinge 
pe anumiţi oameni să facă lucrurile pe care le fac. 

Acest lucru nu reprezintă o surpriză. Motivația umană nu 
poate fi documentată, cel puţin nu în mod categoric. La 
urma urmelor, foarte rar ne înţelegem propriile motivații, şi 
chiar şi aşa, atunci când punem pe hârtie ceea ce în mod 
cinstit credem că reprezintă motivele pentru care facem 
alegerile respective, explicaţia noastră poate fi greşită, 
parţial greşită sau cel puţin incompletă. Deci chiar dacă un 
istoric sau un biograf are la îndemână o mulţime de 
informaţii, în final tot trebuie să facă acel inconfortabil salt 
în abisul ignoranței înainte de a fi capabil să declare de ce o 
persoană a făcut lucrurile pe care le-a făcut. Revoluţia 
Franceză a dus inexorabd la anarhie din motive uşor de 
înţeles, urmând direcţii uşor de prezis. Dar nimic nu l-a 


putut prevedea pe Napoleon însuşi sau numai faptul că va 
apărea un dictator atât de plin de har. 

Totuşi, romancierii care au scris despre marii conducători 
cad adesea într-o altă capcană. Capabili să-şi imagineze 
motivații personale, scriitorii au rareori o bază de fapte 
istorice sau o înţelegere a forţelor istorice suficientă pentru 
a-şi plasa personajele într-o societate în mod egal 
plauzibilă. Majoritatea acestor încercări sunt rizibil de 
greşite, chiar atunci când ele sunt scrise de oameni incluşi 
printre forţele motoare ale societăţii, căci chiar şi cei prinşi 
în vârtejul politicii foarte rar sunt capabili să vadă suficient 
de bine printre copaci pentru a mai percepe pădurea. (în 
plus, majoritatea romanelor politice sau militare scrise de 
lideri politici sau militari tind să fie în folosul lor sau spre 
justificarea lor, ceea ce le face la fel de nedemne de 
încredere ca şi cărţile scrise de ignoranţi.) Cât de probabil 
este ca cineva care a luat parte la decizia imorală a 
administraţiei Clinton de a lansa un atac neprovocat asupra 
Afganistanului şi Sudanului în vara lui 1998 să fie capabil să 
scrie un roman în care condiţiile politice care au condus la 
aceste acte criminale să fie relatate cu acuratețe? Oricine 
aflat într-o poziţie din care să poată şti sau ghici adevărata 
interdependenţă dintre dorinţele umane ale principalilor 
jucători va fi de asemenea suspectat că i-ar fi imposibil să 
spună adevărul, chiar dacă este suficient de onest încât să 
încerce, pur şi simplu pentru că oamenii implicaţi ar fi atât 
de ocupați să se mintă pe sine şi unii pe alţii, iar în final toţi 
ar fi orbiţi. 

În Umbra Hegemonului am avantajul de a scrie o istorie 
care nu s-a întâmplat, pentru că are loc în viitor. Nu cu 
treizeci de milioane de ani în viitor, ca în romanele mele 
întoarcerea acasă, sau trei mii de ani în viitor ca în trilogia 
Vorbitor în numele morţilor, Xenocid şi Copiii minţii, ci mai 
degrabă cu doar câteva secole în viitor, după aproape un 
secol de stază internaţională provocată de Războiul 
Furnicilor. într-o istorie viitoare plasată sub Hegemon, pot fi 


recunoscute state şi popoare de azi, deşi echilibrul relativ 
dintre ele este modificat. Şi am în acelaşi timp şi libertatea 
riscantă şi obligaţia solemnă de a încerca să spun poveştile 
intime ale personajelor în timp ce se mişcă (sau sunt 
mişcate) prin cercurile înalte ale puterii în elitele militare şi 
guvernatoare ale lumii. 

Dacă există ceva pe care să-l pot numi „studiul meu de-o 
viaţă”, este exact acest domeniu: cum modelează marii 
lideri şi marile forţe interacţiunile dintre state şi popoare 
de-a lungul istoriei. În copilărie adormeam imaginându-mi o 
hartă a lumii aşa cum arăta ea la sfârşitul anilor 50, imediat 
după ce marile imperii coloniale, unul câte unul, începuseră 
să acorde independenţă coloniilor care cândva constituiau 
acele pete întinse de roz britanic şi albastru francez pe 
suprafaţa Africii şi Asiei de Sud. Îmi imaginam toate acele 
colonii ca ţări libere şi, alegând una dintre naţiunile relativ 
mici, îmi închipuiam alianţe, unificări, invazii, cuceriri, până 
când întreaga lume devenea unită sub un singur guvern 
democratic, nobil. Modelele mele erau Cincinnatus şi 
George Washington, nu Cezar şi Napoleon. Citeam 
Principele lui Machiavelli şi Rise and Fall of the Third Reich 
a lui Shirer, dar citeam şi scripturile mormone (în special 
din Cartea Mormonilor poveştile despre generalii Gideon, 
Moroni, Helaman şi Gidgiddoni, şi Doctrina şi Acordul, 
secţiunea 121), Vechiul şi Noul Testament, încercând să-mi 
imaginez cum ar putea cineva să guverneze corect atunci 
când legea cere exigenţă, şi care ar fi circumstanţele în 
care războiul ar deveni drept. 

Nu am pretenţia că imaginaţia şi studiile mele m-au 
condus spre răspunsuri măreţe, şi nici nu veţi găsi 
asemenea răspunsuri în Umbra Hegemonului. Dar am 
convingerea că am înţeles ceva din lucrările în domeniul 
guvernării, politicii şi războiului, şi cele bune şi cele rele. 
Am căutat graniţa dintre putere şi duritate, dintre duritate 
şi cruzime, iar la cealaltă extremă dintre bunătate şi 
slăbiciune, dintre slăbiciune şi trădare. Am meditat la fapml 


că în timp ce unele societăţi sunt capabile să-i determine pe 
tineri să ucidă şi să moară cu o fervoare dincolo de frică, 
altele par să-şi piardă dorinţa de supravieţuire sau cel puţin 
dorinţa de a face lucruri care să le asigure supraviețuirea. 
lar Umbra Hegemonului şi celelahe două cărţi rămase 
despre lunga istorie a lui Bean, Petra şi Peter sunt cea mai 
bună tentativă a mea de a utiliza ce am învăţat într-o 
poveste în care mari forţe, populaţii întregi şi indivizi eroici 
chiar dacă nu întotdeauna virtuoşi se combină pentru a da 
formă unei istorii imaginare dar, sper eu, credibile. 

În acest efort am fost încurcat de faptul că viaţa reală e 
rareori plauzibilă - credem că oamenii au făcut sau au 
putut face anumite lucruri numai pentru că avem o 
documentaţie. Ficţiunea, în lipsa acestei documentaţii, nu 
îndrăzneşte să fie nici pe jumătate atât de neplauzibilă. Pe 
de altă parte, noi putem face ceea ce istoria nu va putea 
niciodată - putem adăuga comportamentului uman un 
motiv care nu poate fi infirmat de nici un martor sau 
dovadă. Deci, cu toate că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă 
ca să fiu credibil în legătură cu modul în care se desfăşoară 
istoria, în final sunt dependent de uneltele scriitorului. Vă 
pasă de personajul ăsta sau de celălalt? Credeţi că o astfel 
de persoană ar face ceea ce am spus eu că a făcut, din 
motivele enunțate de mine? 

Istoria ca epopee are adesea grandoarea tulburătoare a 
unui Dvorak sau Smetana, Borodin sau Mussorgski, dar 
ficţiunea istorică mai trebuie să găsească şi intimităţile şi 
disonanţele din piesele de pian ale lui Saţie sau Debussy. 
Căci în milioanele de mici melodii se găseşte întotdeauna 
adevărul istoriei, fiindcă istoria e importantă numai prin 
efectele pe care le vedem sau ni le imaginăm că le are 
asupra vieților oamenilor obişnuiţi prinşi în vâltoarea 
marilor evenimente sau a oamenilor care le provoacă. 
Ceaikovski mă poate transpune, dar mă oboseşte repede 
efectul de măreție pe care îl simt superficial şi fals la o a 
doua audiție. De Saţie nu mă plictisesc niciodată, pentru că 


muzica lui este infinit de surprinzătoare şi totuşi perfect 
mulţumitoare. Dacă aş putea transpune acest roman în 
notele lui Ceaikovski ar fi bine; dar vă pot dărui şi momente 
de Saţie, şi asta m-ar face cu mult mai fericit, fiindcă e o 
sarcină mai grea şi în cele din urmă mai plină de satisfacţii. 

În afara îndelungatelor mele studii de istorie în general, 
două cărţi m-au influenţat în particular în scrierea Umbrei 
Hegemonului. Când am văzut Anna şi Regele am devenit 
intolerant faţă de ignoranţa mea în privinţa adevăratei 
istorii a Thailandei, şi astfel am găsit cartea lui David K. 
Wyatt Thailand: A Short History (Yale, 1982, 1984). Wyatt 
scrie clar şi convingător, făcând istoria poporului thailandez 
inteligibilă şi fascinantă. E greu de imaginat o naţiune mai 
norocoasă în materie de conducători de calitate, atât ai 
Thailandei, cât şi ai imperiilor precedente, care au reuşit să 
facă faţă invaziilor din toate direcţiile şi a ambițiilor Europei 
şi Japoniei în Asia de Sud-Est, în acelaşi timp menţinându-şi 
caracterul naţional şi rămânând, mai mult decât alte regate 
şi oligarhii, sensibili la nevoile poporului thailandez. (Am 
urmat sfatul lui Wyatt de a numi limba pre-siameză şi 
poporul care o vorbea, în teritoriile de la Laos la nordul 
Burmei şi sudul Chinei, „Iai”, păstrând „Ihai” pentru limba 
modernă a regatului cu acest nume - Thailanda.) [ara mea 
a avut cândva lideri de talia lui Mingkut şi Chulalongkorn 
din Siam, şi funcţionari publici la fel de dotați şi altruişti ca 
mulţi dintre fraţii şi nepoţii lui Chulalongkorn, dar spre 
deosebire de Thailanda, America este acum o naţiune în 
declin, iar poporul meu nu prea are dorinţa de a fi bine 
condus. Trecutul Americii şi resursele sale fac ca 
deocamdată ea să fie un jucător important, însă naţiuni cu 
resurse reduse, dar cu voinţă puternică pot schimba cursul 
istoriei mondiale, aşa cum au făcut hunii, mongolii, arabii, 
câteodată cu efect devastator, iar poporul de pe Gange a 
demonstrat-o într-un mod mult mai paşnic. 

Ceea ce mă aduce la cea de-a doua carte, Raj: The Making 
and Unmaking of British India (Little, Brown, 1997) de 


Lawrence James. Istoria modernă a Indiei se citeşte ca o 
lungă tragedie, un şir de intenţii bune sau cel puţin 
îndrăzneţe conducând la dezastru, iar în Umbra 
Hegemonului am reluat în mod voit câteva din temele găsite 
în canea lui James. 

Ca întotdeauna, m-am bazat pe alţii să mă ajute la aceasta 
carte citind prima variantă a fiecărui capitol pentru a-mi 
face o idee despre modul în care am reuşit să redau ceea ce 
intenţionam. Soţia mea, Kristine; fiul meu Geoffrey; Kathy 
H. Kidd, Erin şi Phillip Absher au fost primii mei cititori şi le 
mulţumesc pentru că m-au ajutat să previn multe puncte 
neclare sau ineficiente. 

Persoana care m-a influenţat cel mai mult la forma finală a 
acestei cărţi este totuşi sus-menţionatul Phillip Absher, căci 
atunci când a citit prima versiune a capitolului în care Petra 
era salvată din captivitatea ruşilor şi se întâlnea cu Bean a 
comentat faptul că atât de complex construisem răpirea ei 
încât era dezamăgitor cât de uşor s-a rezolvat problema. 
Nu-mi dădusem seama ce aşteptări provocasem, dar am 
putut vedea că avea dreptate - eliberarea ei rapidă nu era 
numai o încălcare a unei promisiuni implicite făcute 
cititorului, ci şi neplauzibilă în circumstanţele date. Astfel că 
în loc ca răpirea ei să fie un eveniment iniţial într-o poveste 
foarte complicată, mi-am dat seama că ar putea şi ar trebui 
să constituie cheia de boltă a întregului roman, împărțind în 
două ceea ce urma să fie un singur roman. Aşa cum 
povestea lui Han Quing-Jao a predominat în Xenocid 
făcându-l să se transforme în două cărţi, la fel povestea 
Petrei a predominat în această a doua carte despre Bean şi 
a fost cauza celei de-a treia. Umbra morţii (pe care o pot 
extinde la fraza mai lungă din Psalmul 23, Valea umbrei 
morţii; nu trebuie legată prea devreme de un titlu). Cartea 
a fost iniţial planificată să fie a treia va fi acum a patra, 
Umbra Uriaşului. Toate astea din cauză că Phillip s-a simţit 
puţin dezamăgit şi, la fel de important să zicem, m-a făcut 


să mă gândesc din nou la structura pe care o creasem 
inconştient, subversiv planurilor mele conştientizate. 

Rareori scriu două romane deodată, dar de data asta am 
făcut-o, pendulând între Umbra Hegemonului şi Sarah, un 
roman istoric despre soţia lui Abraham (Shadow Mountain, 
2000). Romanele se sprijină reciproc într-un mod ciudat, 
fiecare având de-a face cu istoria în timpuri de haos şi 
transformări - ca cele în care lumea se angaja la momentul 
scrierii de faţă. în ambele povestiri, loialitatea personală, 
ambițiile şi pasiunile câteodată dau formă cursului istoriei, 
iar altădată plutesc pe valurile istoriei, încercând doar să 
rămână pe coama valului. Fie ca toţi cei care citesc aceste 
cărţi să-şi găsească propriile căi de a face la fel. Căci în 
vâltoarea haosului descoperim ceea ce suntem, dacă 
suntem ceva. 

Ca de obicei, m-am bazat pe Kathleen Bellamy şi Scott 
Allen pentru a păstra deschise cade de comunicaţie între 
mine şi cititorii mei, şi mulţi dintre cei care au vizitat şi au 
luat parte la dicuţiile on-line (http:/www.hatrack.com, 
http:/www.frescopix.com şi http:/www.nauvoo.com) m-au 
ajutat, uneori nici nu şi-au dat seama cât. 

Mulţi scriitori îşi produc arta într-un amestec de haos 
domestic şi tragedie. Eu sunt destul de norocos ca să scriu 
pe o insulă de pace şi iubire, creată de soţia mea Kristine, 
copiii mei Geoffrey, Emily, Charlie Ben şi Zâna, şi dragii mei 
prieteni şi rude care ne înconjoară şi ne îmbogăţesc viaţa 
cu bunăvoința lor, ajutorul amabil şi compania plăcută. 
Poate că aş fi scris mai bine dacă viaţa mea ar fi fost 
mizerabilă, dar nu am nici un interes să încerc acest 
experiment. 

Scriu această carte mai ales pentru cel de-al doilea fiu al 
meu, Charlie Ben, care, fără nici un cuvânt, le-a dăruit mult 
tuturor celor care îl cunosc. în cadrul micii comunităţi a 
familiei sale, a prietenilor de şcoală de la Gateway 
Education Center şi a prietenilor de la biserica Greensboro 
Summit, Charlie Ben a dăruit şi a primit multă prietenie şi 


dragoste fără să rostească un cuvânt, şi în timp ce îşi îndură 
râbdător durerea şi limitările primeşte cu bucurie 
bunătatea celorlalţi şi împarte generos dragostea şi veselia 
cu toţi cei care doresc să o primească. Deformate de 
paralizia cerebrală, mişcările trupului său pot părea stranii 
şi supărătoare pentru străini, dar cei care sunt dispuşi să 
privească mai îndeaproape pot descoperi un tânăr plin de 
frumuseţe, umor, bunătate şi veselie. Să dea Domnul să 
putem privi cu toţii dincolo de aceste manifestări exterioare 
şi să ne arătăm adevărata personalitate trecând peste 
bariere, oricât de opace ar părea. Şi Charlie, care nu va 
ţine niciodată această carte cu propriile lui mâini şi nici nu 
o va citi cu propriii lui ochi, o va auzi totuşi citită pentru el 
de membri ai familiei şi prieteni iubitori. Deci ţie, Charlie, îţi 
spun: sunt mândru de tot ceea ce faci cu viaţa ta şi sunt 
mândru să fiu tatăl tău; deşi ai fi meritat unul mai bun, ai 
fost suficient de generos să-l iubeşti pe cel pe care îl ai. 


SFÂRŞIT