Orson Scott Card — Ender — V5 Umbra Lui Ender

Orson Scott Card 


Orson Scott Card 


Umbra lui Ender 


CUPRINS: 

Prefaţă.7 

PARTEA I. Copilul străzii.Il |. Poke.13 

2. Cantina.27/ 

3. Răzbunarea.48 

4. Amintiri.06 

PARTEA a Il-a. Lansatul -83 

5. Eşti gata?85 

6. Umbra lui Ender.l04 

7. Explorări.132 

8. Un elev bun.138 

PARTEA a III-a. Savantul.177 

9. Grădinile Sofiei.179 10. Spionul.191 Il. Tăticul.205 12. 
Lista.229 

PARTEA a IV-a. Soldatul...249 13. Armau Dragon.251 14. 
Fraţii.268 15. Curaj.287 16. Tovarăşul.3l2 

PARTEA a V-a. Liderul.333 17. Monofiiarul.335 18. 
Prietenul.366 19. Rebelul.391 

20. Proces şi eroare.404 

PARTEA a VI-a. învingătorul...419 

2]. Bănuieli.421 

22. Reunirea.440 

23. locul lui Ender.446 

24. întoarcerea acasă.496 


Partea |. J 
COPILUL STRAZII. 
POKE 


— Crezi că ai găsit pe cineva, şi dintr-odată programul 
meu e închis? 

— Nu e vorba de puştiul pe care l-a găsit Graff. E vorba de 
calitatea scăzută a celor pe care i-ai găsit tu. 

— Ştiam că sunt puţine speranţe. Dar copiii cu care lucrez 
eu poartă un adevărat război numai pentru a supravieţui. 

— Copiii tăi sunt atât de subnutriţi, încât au suferit 
serioase degradări mentale cu mult înainte de a fi testaţi. 
Majoritatea nu au relaţii umane normale, sunt atât de 
afectaţi încât nu trece o zi fără să găsească ceva de furat, 
de spart sau de dezmembrat. 

— Şi ei reprezintă o posibilitate, ca toţi ceilalţi copii 

— Exact genul ăsta de sentimentalism discreditează 
întregul tău proiect în ochii F. 1. 

Poke ţinea ochii deschişi tot timpul. Copiii mai mici 
trebuiau să stea şi ei de pază, şi uneori puteau fi buni 
observatori, dar ei nu observau chiar toate lucrurile pe care 
trebuiau să le observe, şi asta însemna că Poke nu se putea 
baza decât pe ea însăşi ca să vadă pericolul. 

Erau destule pericole de care trebuia să se păzească. 
Poliţaii, de exemplu. Nu se arătau des, dar când o făceau 
păreau preocupaţi în special să curețe străzile de copii, îi 
biciuiau cu cravaşele magnetice, împărțind cu cruzime 
lovituri usturătoare chiar şi celor mai mici, tratându-i ca pe 
nişte paraziți, hoţi, ciumă, o plagă a curatului oraş 
Rotterdam. Era treaba lui Poke să sesizeze perturbările 
care sugerau o razie a poliţiei. Atunci trebuia să fluiere 
pentru ca cei mici să se grăbească în ascunzătorile lor până 
trecea pericolul. 

Dar poliţaii nu veneau prea des. Adevăratul pericol era 
mult mai aproape - copiii mai mari. Poke, în vârstă de nouă 
ani, era matriarhul micii ei armate (nu că ar fi fost chiar toţi 
siguri că e fată), dar asta îi lăsa indiferenți pe băieţii şi 
fetele de unsprezece sau doisprezece sau treisprezece ani 
care-şi petreceau viaţa pe străzi. Cerşetorii, hoţii şi târfele 
adulte nu dădeau atenţie copiilor mici decât ca să-i înlăture 


din drum. Dar copiii mai mari care erau printre cei 
înlăturați se răzbunau pe cei mici. De fiecare dată când 
ceata lui Poke găsea ceva de mâncat - în special dacă 
descopereau vreo sursă de gunoi demnă de încredere sau 
un mod uşor de a căpăta un bănuţ sau ceva de mâncare - 
erau nevoiţi să-şi ascundă şi să-şi păzească cu gelozie 
comoara, căci huliganilor nu le plăcea nimic mai mult decât 
să le ia celor mici orice bucăţică de mâncare. Să fure de la 
copiii mai mici era mai sigur decât să fure din magazine sau 
de la trecători. lar Poke vedea că le plăcea asta. Le plăcea 
când celor mici le era frică şi-i ascultau şi scânceau şi le 
dădeau orice le-ar fi cerut. 

Aşa că atunci când puştiul costeliv de vreo doi ani se 
caţără pe o ladă de gunoi peste drum, Poke, fiind un bun 
observator, îl văzu imediat. Puştiul era la limita înfometării. 
Ba nu, era lihnit de foame. Braţe şi picioare subţiri, 
încheieturi care păreau ridicol de mari, o burtă umflată. Iar 
dacă nu-l omora curând foamea, l-ar fi omorât venirea 
toamnei, căci nici din hainele lui subţiri nu mai rămăsese 
mare lucru. 

În mod normal nu i-ar fi acordat mai mult decât o atenţie 
trecătoare. Dar erau ochii lui. Încă mai privea inteligent în 
jur. Nu avea acea apatie a morţilor vii care deja nu mai 
căutau hrană sau un loc confortabil unde să se întindă să 
respire pentru ultima dată aerul puturos din Rotterdam. 
Oricum moartea n-ar fi însemnat o schimbare pentru ei. Toţi 
ştiau ce e Rotterdam: dacă nu capitala, cel puţin portul 
principal al iadului. Singura diferenţă dintre Rotterdam şi 
moarte era că în Rotterdam pedeapsa nu era eternă. 

Ce făcea băieţelul ăsta? Nu căuta de mâncare. Nu se uita 
după trecători. Ar fi fost inutil - nimeni n-ar fi dat ceva unui 
copil atât de mic. Orice ar fi primit i-ar fi fost luat de alt 
copil, aşa că de ce să se ostenească? Dacă voia să 
supravieţuiască, trebuia să-i urmeze pe ceilalţi căutători în 
gunoaie şi să lingă ambalajele de mâncare în urma lor, să ia 


ultimul cristal de zahăr sau ultimul praf de făină rămas pe 
hârtie, orice rămânea nelins de primul venit. 

Copilul ăsta n-avea nici o şansă pe stradă dacă nu era luat 
într-o ceată, iar Poke nu-l voia. N-ar fi fost decât o cheltuială 
inutilă, iar puştii ei o duceau destul de greu şi fără să 
adauge încă o gură de hrănit. 

O să cerşească, gândi ea. O să plângă şi o să cerşească. 
Dar asta nu ţine decât la oamenii bogaţi. Eu trebuie să mă 
gândesc la ceata mea. El nu face parte dintre ei, deci nu-mi 
pasă de el. Chiar dacă e atât de mic. Nu înseamnă nimic 
pentru mine. 

Nişte prostituate de vreo doisprezece ani care de obicei 
nu lucrau în zonă dădură colţul, îndreptându-se spre baza 
lui Poke. Ea fluieră încet. Puştii se despărţiră imediat, 
rămânând pe stradă, dar încercând să nu arate că formează 
un grup. 

Nu ţinu. Târfele ştiau deja că Poke e şefa cetei; o apucară 
de braţe şi o izbiră de perete cerându-i „taxa”. Poke ştia că 
nu trebuia să pretindă că nu are nimic - încerca 
întotdeauna să păstreze o rezervă pentru a-i potoli pe 
huliganii înfometați. Putea să vadă că fetelor le era foame. 
Nu erau ceea ce voiau pedofilii când îşi făceau drum pe 
acolo. Erau prea sfrijite, arătau prea bătrâne. Până mai 
creşteau ca să atragă comerţul ceva mai puţin pervers, 
trebuiau să recurgă la gunoaie. Lui Poke îi clocotea sângele 
în vene când cineva fura de la ea sau de la ceata ei, dar era 
mai bine să le plătească. Dacă ar fi bătut-o, n-ar mai fi putut 
avea grijă de ceată, nu-i aşa? Aşa că le duse la unul din 
ascunzişurile ei şi scoase o pungă cu o jumătate de plăcintă. 

Era râncedă, căci o păstra de câteva zile tocmai pentru 
asemenea ocazii, dar cele două prostituate o înşfăcară, 
rupseră punga, şi una din ele muşcă mai mult de jumătate 
înainte de a-i da restul prietenei ei. Sau mai degrabă fostei 
ei prietene, căci din astfel de fapte se nasc duşmăniile. Cele 
două începură să se bată, ţipând una la alta, lovindu-se, 
zgâriindu-se cu unghiile. Poke le urmări îndeaproape, 


sperând că o să rămână restul de plăcintă, dar nu avu 
asemenea noroc. Ajunse în gura aceleiaşi fete care luase 
prima muşcătură - şi tot prima fată câştigă şi lupta, 
alungând-o pe cealaltă. 

Când Poke se întoarse, băieţelul era chiar în spatele ei. 
Aproape că se lovi de el. Furioasă că trebuise să-şi dea 
mâncarea târfelor, îl izbi cu genunchiul şi-l trânti la pământ. 

— Nu sta în spatele oamenilor dacă nu vrei să aterizezi în 
cur, mârâi. 

El se ridică şi o privi, aşteptând, rugând. 

— Nu, blestematule, n-o să capeţi nimic de la mine, zise 
Poke. Nu iau nici un bob de fasole de la gura cetei mele, tu 
nu meriţi nici măcar un bob de fasole. 

Ceata începuse să se adune, acum că huliganii plecaseră. 

— De ce le dai lor mâncarea ta? spuse băiatul. Ai nevoie de 
mâncarea aia. 

— O, iartă-mă! zise Poke. Ridică vocea, astfel ca ceata s-o 
audă: Bănuiesc că tu ar trebui să fii şeful cetei, nu-i aşa? 
Fiind atât de mare, nu e o problemă să-ţi păstrezi 
mâncarea. 

— Nu eu, replică băiatul. Eu nu merit nici un bob de 
fasole, nu-ţi aminteşti? 

— Da, îmi amintesc. Şi poate că tu ar trebui să-ţi aminteşti 
şi să-ţi ţii gura. 

Ceata râse. 

Dar băieţelul nu râse. 

— Trebuie să ai propriul tău huligan, spuse. 

— Eu nu am huligani, eu mă descotorosesc de ei, răspunse 
Poke. Nu-i plăcea felul în care continua să vorbească, 
înfruntând-o. În câteva clipe ar fi fost nevoită să-l lovească. 

— Dai în fiecare zi mâncarea huliganilor. Dă-o unui singur 
huligan şi fă-l să te păzească de ceilalţi. 

— Crezi că eu nu m-am gândit niciodată la asta, prostule? 
zise ea. Dar odată cumpărat, cum să-l păstrez? N-o să se 
bată pentru noi. 

— Dacă n-o face, omoară-l, zise băiatul. 


Asta o înnebuni pe Poke, stupida imposibilitate, forţa ideii 
pe care ştia că n-o s-o ducă niciodată la îndeplinire, îl izbi 
din nou cu genunchiul, şi de data asta îl lovi şi după ce căzu. 

— Poate încep omorându-te pe tine. 

— Eu nu valorez nici un bob de fasole, nu-ţi aminteşti? 
spuse băiatul. Omori un huligan, îl faci pe următorul să se 
bată pentru tine, şi chiar dacă el vrea mâncarea ta, îi e şi lui 
frică de tine. 

Ea nu ştiu ce să spună despre o idee aşa de lipsită de 
noimă. 

— O să te mănânce de vie, spuse băiatul. O să te înghită. 
Deci trebuie să omori unul. Să-i pună piedică cineva mic, ca 
mine. lar pietrele sparg capete de orice mărime. 

— Îmi faci silă, zise ea. 

— Pentru că tu nu te-ai gândit la asta, replică el. Flirta cu 
moartea vorbindu-i astfel. Dacă ea îl rănea în vreun fel, era 
terminat, trebuia să ştie asta. 

Dar deja moartea era lângă el, înăuntrul tricoului lui 
subţire. Nu prea conta dacă moartea venea şi mai aproape. 

Poke îşi privi ceata. Nu reuşi să citească nimic pe feţele lor. 

— N-am nevoie să-mi spună un copil să omor ce nu pot 
omori. 

— Unul mic vine în spatele lui, tu-l plesneşti, el cade peste 
cel mic, spuse băiatul. Ai deja nişte pietre mari, nişte 
cărămizi. îl loveşti în cap. Când îi vezi creierii, ai terminat. 

— Nu-mi e de nici un folos mort, zise ea. Vreau propriul 
meu huligan, să ne apere. Nu vreau unul mort. 

Băiatul rânji. 

— Deci acum îţi place ideea mea. 

— Nu pot avea încredere în huligani, răspunse ea. 

— Elo să te pândească la cantina de caritate, spuse 
băiatul. Tu intri în faţa lui în cantină. 

Continua s-o privească în ochi, dar vorbea ca să-l audă 
ceilalţi. 

— Elo să vrea să intre înaintea tuturor în cantină. 


— Unul mic îi pune piedică, cei mari îl bat, zise Sergentul. 
Avea opt ani şi în general se purta ca şi cum ar fi fost 
secundul lui Poke, deşi adevărul era că ea nu avea un 
secund. 

— Obţii un huligan, şi el îi face pe ceilalţi să plece. 

— Cum opreşti doi huligani? Trei huligani? întrebă 
Sergentul. 

— Cum am spus, răspunse băiatul. îl împingi şi-l dobori, nu 
e atât de mare. Ai pietrele. Eşti pregătit. Nu ţi se spune 
Sergentul? 

— Nu mai vorbi cu el, Serg, zise Poke. Nu ştiu de ce 
vorbim cu unul de doi ani. 

— Am patru, făcu băiatul. 

— Cum te cheamă? întrebă Poke. 

— Nimeni nu mi-a pus vreodată vreun nume, zise el. 

— Vrei să spui că eşti atât de prost că nu-ţi aminteşti 
propriul nume? 

— Nimeni nu mi-a pus vreodată vreun nume, repetă el. O 
mai privea încă în ochi, stând pe caldarâm, cu ceata 
înconjurându-l. 

— Nu valorezi nici cât un bob de fasole, spuse ea. 

— Aşa e. 

— Mda, făcu Sergentul. Un nenorocit de bob de fasole - 
Bean. 

— Acum ai un nume, zise Poke. întoarce-te pe lada aia de 
gunoi, eu o să mă gândesc la ce ai spus. 

— Am nevoie de ceva de mâncare, zise Bean. 

— Dacă-mi faci rost de un huligan, dacă ce ai spus tu 
merge, atunci poate îţi dau ceva. 

— Am nevoie acum, zise Bean. Ea ştia că e adevărat. 

Căută în buzunar şi scoase şase alune pe care le păstrase. 
El se ridică şi luă doar una din mâna ei, o băgă în gură şi o 
mestecă încet. 

— la-le pe toate, spuse nerăbdătoare. 

El întinse mâna. Era slăbită, nu putea strânge pumnul. 


— Nu le pot ţine pe toate, zise. Nu apuc prea bine. La 
naiba. lrosea nişte alune bune pe un puşti care oricum avea 
să moară. 

Dar avea de gând să încerce ideea lui. Era îndrăzneață, 
dar era primul plan pe care-l auzise care să-i ofere o 
speranţă de a îmbunătăţi lucrurile, sau să schimbe ceva în 
viaţa lor mizerabilă fără ca ea să fie silită să îmbrace haine 
de femeie şi să se prostitueze. lar dacă era ideea lui, ceata 
trebuia să vadă că îl tratează cinstit. Aşa rămâi şef de ceată, 
când ei te văd mereu cinstit. 

Aşa că ţinu mâna întinsă în timp ce el mancă toate cele 
şase alune, una câte una. 

După ce o înghiţi pe ultima, o privi din nou lung în faţă, 
apoi spuse: 

— Ar trebui să te pregăteşti să-l omori. 

— Il vreau viu. 

— Pregăteşte-te să-l omori dacă nu e potrivit. Spunând 
asta, Bean trecu şontâcăind strada la lada lui de gunoi şi se 
caţără cu greu pe capacul ei, să privească. 

— N-ai patru ani! strigă Sergentul spre el. 

— Patru am, dar sunt mic, răspunse el. 

Poke îi făcu semn Sergentului să tacă şi se apucară să 
caute pietre şi cărămizi şi blocuri de zgură. Dacă urmau să 
poarte un război, era mai bine să fie înarmaţi. 

Lui Bean nu-i plăcea noul lui nume, dar era un nume, iar a 
avea un nume însemna că altcineva ştia cine e el şi avea 
nevoie să-l strige cumva, şi asta era un lucru bun. Ca şi cele 
şase alune. Gura lui abia dacă ştia ce să facă cu ele. 
Mestecatul era dureros. 

La fel şi felul cum Poke distrugea planul pe care-l 
concepuse el. Bean n-o alesese pe ea pentru că era cel mai 
deştept şef de ceată din Rotterdam. Dimpotrivă. Ceata ei 
abia dacă supravieţuia, din cauza gândirii ei nu tocmai 
bune. Era prea miloasă. Nu avea atâta minte încât să se 
asigure că are destulă hrană pentru sine ca să arate bine 
hrănită, aşa că, deşi ceata ei ştia că e cumsecade şi o 


plăcea, pentru alţii nu arăta prosperă. Nu părea să facă 
treabă bună. 

Dar dacă ar fi făcut treabă bună nu l-ar fi ascultat 
niciodată pe el. El nu s-ar fi putut apropia. Sau dacă l-ar fi 
ascultat şi i-ar fi plăcut ideea, s-ar fi descotorosit de el. Aşa 
era în stradă. Puştii cumsecade mureau. Poke era prea 
cumsecade ca să supravieţuiască. Pe asta conta Bean. Dar 
acum de asta se şi temea. 

Tot timpul pe care-l petrecuse observând oamenii în timp 
ce trupul său se autoconsuma ar fi fost inutil dacă ea nu 
reuşea să facă ceva. Nu că Bean ar fi pierdut prea mult 
timp cu sine. Chiar de la început, privind ce făceau copiii pe 
stradă, cum furau unul de la altul, unul de la gura celuilalt, 
din buzunarul celuilalt, vânzându-şi orice parte a corpului 
lor pe care puteau s-o vândă, văzuse că lucrurile puteau fi 
îmbunătăţite dacă cineva ar fi avut puţină minte, dar el nu 
avea încredere în propria lui perspicacitate. Era convins că 
mai era ceva ce el nu putea încă să înţeleagă. Se zbătea să 
înveţe mai mult - despre orice. Să înveţe să citească şi să 
ştie ce înţeles au semnele de pe camioane, magazine, 
vagoane şi lăzi. Să înveţe suficientă olandeză şi suficientă 
Esenţială ca să înţeleagă tot ce se vorbea în jurul lui. 
Foamea care-i distrăgea în mod constant atenţia nu-i era de 
nici un ajutor. Probabil ar fi găsit mai mult de mâncare dacă 
n-ar fi pierdut atât timp studiind oamenii. Dar în final îşi 
dădu seama că înţelesese. Înţelesese de la început. Nu era 
nici un secret că numai din cauză că era mic Bean nu 
reuşise încă în viaţă. Motivul pentru care ceilalţi se 
descurcau atât de prost era doar prostia lor. 

Ei erau proşti, iar el era deştept. Deci de ce el murea de 
foame, iar ceilalţi puşti supravieţuiau? Atunci se decisese să 
acţioneze. Atunci o alesese pe Poke ca şefa cetei lui. lar 
acum stătea pe o ladă de gunoi privind cum ea strica totul. 

Primul lucru pe care-l făcu fu să aleagă un huligan 
nepotrivit. Avea nevoie de un huligan care să poată să 
intimideze lumea numai prin mărime. Avea nevoie de cineva 


mare şi prost, brutal, dar controlabil. în schimb ea credea 
că are nevoie de cineva mic. Nu, prost! Prost! vru să-i strige 
Bean pe când ea îşi privea ţinta apropiindu-se, un huligan 
care-şi spunea Ahile, după eroul din benzile desenate. Era 
scund, rău, isteţ şi rapid, dar şchiopăta de un picior. Ea 
crezuse că o să-l poată dobori mai uşor. O prostie! Ideea nu 
e doar să-l dobori - prima dată poţi dobori pe oricine pentru 
că nu se aşteaptă la asta. E nevoie de cineva care să 
rămână doborât. 

Dar nu spuse nimic. Nu vroia s-o facă să se înfurie pe el. O 
să vadă ce se întâmplă. O să vadă cum e Ahile atunci când e 
bătut. O să vadă şi ea - n-o să meargă şi atunci o să 
trebuiască să-l omoare şi să ascundă cadavrul şi să încerce 
din nou cu alt huligan înainte să se răspândească vestea că 
o ceată de copii doboară huliganii. 

Ahile se apropie ţanţoş - sau poate piciorul său îndoit îl 
făcea să păşească aşa - şi Poke făcu o adevărată paradă din 
faptul că-i e frică şi încearcă să fugă. Nu e bine, gândi Bean. 
Ahile s-a prins deja. Ceva nu e în regulă. Trebuie să te porţi 
cum te porţi în mod normal! Proasto! Ahile se uită în jur cu 
mai multă atenţie. Precaut. Ea îi spune că are ceva dosit - 
asta e în parte firesc - şi îl conduce spre capcana de pe 
alee. Dar iată că el dă înapoi. E atent. N-o să meargă. 

Dar merge, din cauza piciorului şchiop. Ahile vede 
capcana, dar nu poate să fugă, câţiva copii mici se 
înghesuie în spatele picioarelor lui, iar Poke şi Sergentul îl 
împing din faţă, şi el cade. Nişte cărămizi aruncate cu 
putere îi lovesc corpul şi piciorul rănit - copiii mici îşi fac 
treaba chiar dacă Poke e proastă - şi da, asta e bine, Ahile 
este speriat, crede că o să moară. 

Bean îşi părăsise deja poziţia înaltă. Jos, pe străduţă, să 
poată privi de aproape. Îi fu greu să vadă prin mulţime. 

Se înghesui, iar copiii mici - care erau toţi mai mari decât 
el - îl recunoscură şi-l lăsară să treacă, ştiind că e dreptul 
lui să vadă. Se opri chiar lângă capul lui Ahile. Poke stătea 
deasupra lui, cu un bloc mare de zgură în mâini, şi vorbea. 


— Ne duci la masa de la adăpost. 

— Da, sigur, vă duc, promit. 

Nu-l crede. Uită-te în ochii lui, caută-i slăbiciunile. 

— Şi tu obţii mai multă mâncare aşa, Ahile. Ai ceata mea. 
Dacă avem suficientă mâncare, dacă suntem mai puternici, 
îţi dăm şi ţie mai mult. Ai nevoie de o ceată. Ceilalţi huligani 
te-ar da la o parte din calea lor - i-am văzut! - dar cu noi nu 
trebuie să suporţi aşa ceva. Vezi ce facem noi? Noi suntem o 
armată. 

OK, acum înţelegea. Era o idee bună, iar el nu era prost, îi 
înţelegea logica. 

— Dacă eşti aşa de deşteaptă, Poke, cum de n-ai mai făcut 
asta până acum? 

Ea nu ştiu ce să răspundă. Se uită la Bean. Fu doaro 
privire fugară, dar Ahile o văzu. lar Bean ştiu ce gândea. 
Era evident. 

— Omoară.-l, zise Bean. 

— Nu fi prost, făcu Poke. E cu noi. 

— Aşa-i, zise Ahile. Sunt cu voi. E o idee bună. 

— Omoară.-l, repetă Bean. Dacă nu-l omori acum, o să te 
omoare el pe tine. 

— Laşi balega asta umblătoare să-ţi vorbească aşa? spuse 
Ahile. 

— Viaţa ta sau a lui, zise Bean. Omoară-l şi ia-l pe 
următorul. 

— Următorul n-o să fie şchiop ca mine, spuse Ahile. 
Următorul n-o să creadă că are nevoie de voi. Eu ştiu că 
am. Sunt cu voi. Eu sunt ceea ce vreţi voi. Aşa e bine. 

Poate că avertismentele lui Bean o făcuseră precaută pe 
Poke. Nu cedă imediat. 

— N-o să crezi după aia că e ruşine să ai o adunătură de 
copii mici în ceata ta? 

— E ceata ta, nu a mea, zise Ahile. Mincinosul, gândi Bean. 
Nu vezi că te minte? 

— Pentru mine asta e ca o familie. Ăştia sunt fraţii şi 
surorile mele mai mici. Trebuie să am grijă de familia mea, 


nu-i aşa? 

Bean înţelese imediat că Ahile câştigase. Era un huligan 
puternic, şi-i numea pe puştii ăştia fraţi şi surori. Bean putu 
să vadă foamea în ochii lor. Nu foamea obişnuită, de 
mâncare, ci foamea adevărată, profundă, de familie, de 
dragoste, de acasă. Aveau puţin din asta în ceata lui Poke. 
Dar Ahile le promitea mai mult. Ilocmai depăşise cea mai 
bună ofertă a lui Poke. Acum era prea târziu ca să-l omoare. 

Prea târziu, dar pentru o clipă păru că Poke e atât de 
proastă şi are de gând să-l omoare totuşi. Ridică mai mult 
blocul de zgură, să lovească. 

— Nu, zise Bean. Nu se poate. Acum face parte din familie. 

Ea cobori piatra până în dreptul taliei. Se întoarse încet 
spre Bean. 

— Du-te dracului de-aci, spuse. Nu eşti din ceata mea. Nu 
e nimic pentru tine aici. 

— Ba nu, zise Ahile. Mai bine omoară-mă, dacă ai de gând 
să te porţi aşa cu el. 

Părea plin de curaj. Dar Bean ştia că Ahile nu era curajos. 
Doar isteţ. Câştigase deja. Nu însemna nimic faptul că era 
trântit la pământ şi Poke mai avea încă piatra. Acum ceata 
era a lui. Poke era terminată. Trebuia să mai treacă ceva 
timp până când şi alţii în afară de Bean şi Ahile să înţeleagă 
asta, dar testul autorităţii se dădea aici şi acum, iar Ahile 
urma să câştige. 

— Puştiul ăsta, spuse Ahile, poate nu face parte din ceata 
ta, dar face parte din familia mea. Nu-i spui fratelui meu să 
se care. 

Poke ezită. Un moment. Un moment lung. Destul de lung. 

Ahile se ridică. îşi frecă vânătăile, îşi analiză rănile. Privi cu 
o admiraţie amuzată copiii mici care-l loviseră cu pietre. 

— La naiba, sunteţi răi! 

Ei râseră - nervos la început. Oare o să-i lovească pentru 
că şi ei îl loviseră? 

— Nu trebuie să vă temeţi, zise. Mi-aţi arătat ce puteţi 
face. O să mai trebuiască să facem asta încă câtorva 


huligani, o să vedeţi. Trebuie să ştiu dacă o faceţi bine. 
Treabă bună. Cum te cheamă? 

Le învăţă numele unul câte unul. Le învăţă şi le repetă, iar 
când greşea câte unul făcea mare caz, îşi cerea scuze, se 
străduia vizibil să-şi amintească. După un sfert de oră îl 
iubeau toți. 

Dacă poate face asta, gândi Bean, dacă se pricepe atât de 
bine să-i facă pe oameni să-l iubească, de ce n-a mai făcut 
asta până acum? 

Pentru că proştii ăştia se uită mereu după putere. Oamenii 
superiori ţie nu vor niciodată să împartă puterea cu tine. De 
ce să te bizui pe ei? Nu-ţi dau nimic. Cei inferiori, dacă le 
dai speranţă, dacă le dai respect, ei îţi dau ţie putere, 
pentru că ei nu cred că o au, deci nu se supără s-o dea. 

Ahile se ridică în picioare, un pic nesigur, piciorul rănit 
durându-l mai mult ca de obicei. Toată lumea se retrase, 
făcându-i loc. Ar fi putut să plece dacă ar fi vrut. Să plece şi 
să nu se mai întoarcă. Sau să adune câţiva huligani, să se 
întoarcă şi să pedepsească ceata. Dar rămase acolo, apoi 
zâmbi, căută în buzunar şi scoase ceva incredibil. Un pumn 
de stafide. Un pumn plin. Se uitau în palma lui de parcă ar 
fi purtat semnul unui piron. 

— Întâi fraţii şi surorile mai mici, spuse. Cel mai mic 
primul. Se uită la Bean: Tu. 

— Nu el! strigă următorul. Nici nu-l cunoaştem. 

— Bean a fost cel care voia să te omoram, zise altul. 

— Bean, spuse Ahile. Bean, tu doar te uitai la familia mea, 
aşa-i? 

— Da, făcu Bean. 

— Vrei o stafidă? Bean dădu din cap. 

— Tu primul. Tu ne-ai unit, OK? 

Fie că Ahile l-ar fi omorât sau nu, tot ce conta în acea clipă 
era stafida. Bean o luă. O băgă în gură. Nici măcar nu o 
muşcă. Lăsă doar saliva s-o înmoaie, savurându-i aroma. 

— Ştii, zise Ahile, oricât ai ţine-o în gură, nu se transformă 
din nou în strugure. 


— Ce-i aia strugure? 

Ahile râse, dar el tot nu mestecă. Apoi dădu stafidele 
celorlalţi copii. Poke nu împărţise niciodată atâtea stafide, 
pentru că nu avusese niciodată atâtea de împărţit. Dar 
copiii nu înțelegeau asta. Gândeau că Poke le dă gunoaie, 
iar Ahile, stafide. Asta pentru că erau proşti. 

CANTINA 

— Ştiu că ai căutat deja prin zona asta, şi că aproape ai 
terminat cu Rotterdam-ul, dar se întâmplă ceva în ultimul 
timp, de când ai fost tu... oh, nu ştiu dacă e ceva cu 
adevărat important, n-ar fi trebuit să te sun. 

— Spune-mi, te ascult. 

— Au fost dintotdeauna bătăi la coadă la cantină, încercăm 
să le oprim, dar nu avem decât câţiva voluntari, şi e nevoie 
de ei ca să menţină ordinea în sala de mese şi să servească 
mâncarea. Deci ştim că o mulţime de copii care ar avea 
dreptul nici măcar nu ajung în rând, fiindcă sunt împinşi 
afară. Şi chiar dacă reuşim să-i potolim pe huligani şi unii 
din cei mici apucă să intre, ei sunt bătuţi mai târziu. Nu-i 
mai vedem pe aici. E urât. 

— Supravieţuirea celui mai bine adaptat. 

— A celui mai crud. Civilizaţia ar trebui să fie contrariul. 

— Tu eşti civilizată. Ei nu. 

— Oricum, ceva s-a schimbat. Brusc, doar în ultimele 
câteva zile. Nu ştiu de ce. Eu... - ai zis despre orice mi se 
pare neobişnuit - oricine e în spatele chestiei ăsteia - vreau 
să zic, se poate ca civilizaţia să reapară deodată în mijlocul 
unei jungle de copii? 

— E singurul loc în care poate apărea. Am terminat la 
Delfi. Nu e nimic pentru noi aici. Am deja destule farfurii 
albastre. 

Bean rămase în umbră în săptămânile care urmară. Nu 
avea nimic de oferit acum - ei folosiseră deja cea mai bună 
idee a lui. Şi ştia că gratitudinea nu dura mult. Nu era mare 
şi nu mânca mult, dar dacă le-ar fi fost tot timpul o piedică, 
enervând oamenii şi cicălindu-i, curând ar fi devenit nu 


numai o distracţie, ci şi un obicei să-i ia mâncarea în 
speranţa că o să moară sau o să plece. 

Chiar şi aşa simţea adesea că Ahile era cu ochii pe el. 
Observă asta fără să se sperie. Dacă Ahile avea să-l omoare, 
fie. Oricum era la doar câteva zile de moarte. Ar fi însemnat 
doar că planul lui nu funcţionase chiar atât de bine, dar, 
fiind singurul său plan, nu prea conta dacă se dovedea bun 
sau nu. Dacă Ahile îşi amintea cum Bean o îndemnase pe 
Poke să-l ucidă - şi desigur îşi amintea - şi dacă Ahile 
plănuia acum când şi cum o să-l omoare, Bean nu putea 
face nimic să împiedice asta. 

Nu ajuta să-l perie. Ar fi părut o slăbiciune, iar Bean 
văzuse demult cum huliganii - şi Ahile încă era un huligan 
în sinea lui - prosperau terorizându-i pe ceilalţi copii, cum îi 
tratau şi mai rău când îşi arătau slăbiciunea. Nu ajuta nici 
să le ofere alte idei isteţe, mai întâi pentru că Bean nu mai 
avea altele şi apoi pentru că Ahile ar fi considerat asta un 
afront la adresa autorităţii lui. Şi pe ceilalţi copii i-ar fi 
deranjat dacă Bean ar fi continuat să se poarte ca şi când ar 
fi fost singurul care avea creier. Deja îi deranja că el 
concepuse planul care le schimbase vieţile. 

Căci schimbarea fusese imediată. Chiar în dimineaţa 
următoare, Ahile şi Sergentul se aşezară la rând la cantina 
Helgăi de pe strada Aert van Nes, pentru că, zicea el, dacă 
e să fim omorâţi în bătaie, am putea măcar să încercăm să 
mâncăm cea mai bună mâncare gratuită din Rotterdam 
înainte de a muri. Vorbea aşa, dar îi pusese să repete 
mişcările până seara târziu, ca să lucreze mai bine 
împreună şi să nu se predea prea uşor, aşa cum făcuseră 
când îl prinseseră pe el. Exersarea le dădea încredere. 
Ahile tot spunea „Se aşteaptă la asta” sau „O să încerce 
ailaltă” şi, pentru că şi el era un huligan, aveau încredere în 
el aşa cum nu avuseseră niciodată în Poke. 

Poke, fiind proastă, continua să se poarte ca şi când ea ar 
fi fost şefa, ca şi când numai îi delegase lui Ahile sarcina de 
a-i antrena. Bean admira la Ahile că nu se certa cu ea, şi 


nici nu-şi schimba planurile sau instrucţiunile în funcţie de 
ce spunea ea. Dacă îl îndemna să facă ceva ce el făcea deja, 
el continua s-o facă. Nu o sfida. Nu se luptau pentru putere. 
Ahile se purta de parcă ar fi câştigat deja, şi chiar câştigase 
pentru că ceilalţi copii îl urmau pe el. 

Coada se forma în faţa cantinei Helgăi devreme, şi Ahile 
observă atent cum huliganii care soseau mai târziu intrau în 
rând într-o anume ierarhie - huliganii ştiau care sunt cei 
care se fălesc cu locul lor. Bean încercă să înţeleagă 
principiul după care Ahile alese huliganul cu care să se bată 
Sergentul. Nu era cel mai slab, şi asta era ceva inteligent, 
căci a-l bate pe cel mai slab n-ar fi provocat decât alte bătăi 
în zilele următoare. Dar nici cel mai puternic, în timp ce 
Sergentul traversa strada, Bean încercă să vadă cum era 
huliganul pe care-l alesese Ahile. Şi atunci Bean îşi dădu 
seama - era huliganul cel mai puternic care n-avea prieteni 
cu el. 

Cel ales era mare şi părea rău, deci dacă-l băteau ar fi 
apărut ca o victorie importantă. Dar nu vorbea cu nimeni, 
nu saluta pe nimeni. Era în afara teritoriului lui, şi câţiva 
alţi huligani îi aruncau priviri nemulţumite, evaluându-l. 

Poate că ar fi ieşit cu bătaie chiar dacă Ahile n-ar fi ales 
acest rând şi acest intrus. 

Sergentul se băgă relaxat în rând chiar în faţa țintei. 
Pentru o clipă ţinta rămase acolo privindu-l, ca şi cum n-ar fi 
putut să-şi creadă ochilor. Desigur, copilaşul ăsta o să-şi dea 
seama de greşeala fatală şi o să fugă. Dar Sergentul se 
purtă de parcă nici n-ar fi sesizat prezenţa lui. 

— Hei! zise ţinta. 

Îl îmbrânci cu putere pe Sergent, împingându-l astfel încât 
să fie aruncat afară din rând. Dar, aşa cum îl învățase Ahile, 
acesta se fixă într-un picior şi se răsuci, izbindu-l pe 
huliganul care era în faţa țintei în rând, deşi nu în direcţia 
aceea fusese împins. 

Huliganul din faţă se întoarse şi mârâi la Sergent, care 
explică: 


— El m-a împins. 

— Ba elte-a lovit, zise ţinta. 

— Par chiar atât de prost? întrebă Sergentul. Huliganul 
din faţă evalua ţinta. Un intrus. Dur, dar nu de neînvins. 

— Ai grijă, slăbănogule. 

Era o insultă cumplită printre huligani, deoarece implica 
incompetenţă şi slăbiciune. 

— Ba tu să ai grijă. 

În timpul schimbului de cuvinte, Ahile conduse un grup de 
copii mici spre Sergent, care-şi risca viaţa şi integritatea 
corporală stând între cei doi huligani. Chiar înainte de a 
ajunge la ei, doi copii mai mici străbătură rândul, postându- 
se lângă perete în afara razei vizuale a țintei. Atunci Ahile 
începu să strige. 

— Ce mă-ta crezi că faci, bucată de hârtie pătată de rahat! 
Îmi trimit băiatul să-mi ţină locul la coadă şi tu îl împingi? Îl 
împingi peste prietenul meu? 

Bineînţeles că nu erau deloc prieteni - Ahiie avea statatul 
cel mai de jos printre huliganii din partea asta de 
Rotterdam şi întotdeauna avea ultimul loc în rând. Dar ţinta 
nu ştia asta, şi nu mai avea timp să afle. În timp cee 
întorcea să-l înfrunte pe Ahile, băieţii din spatele lui deja îl 
loviseră peste picioare. Nu mai era timp de obişnuitele 
îmbrânceli şi fanfaronade înainte să înceapă bătaia. Ahile o 
începu şi o sfârşi cu o rapiditate brutală. Împinse cu putere 
în timp ce un băiat mai mic lovea, şi ţinta căzu pe strada 
pietruită. Rămase acolo ameţit, clipind. Dar deja alţi doi 
copii îi dădeau pietre mari desprinse din pavaj lui Ahile, 
care le aruncă în jos, una, două, în pieptul victimei. Bean 
auzi coastele pocnind ca nişte nuiele. 

Ahile îl trase de cămaşă şi-l trânti iar de pavaj. Victima 
mormăi ceva, încercă să se mişte, mormăi din nou, şi 
rămase întinsă. 

Ceilalţi din rând se îndepărtaseră de locul bătăii. Era o 
încălcare a protocolului. Când huliganii se luptă între ei, o 
fac în ganguri, şi nu încearcă să se rănească serios, se bat 


numai până când supremaţia unuia e clară şi atât. Asta era 
ceva nou, să foloseşti pietre, să rupi oase. Îi speria, nu 
pentru că Ahile arătă înspăimântător, ci pentru că făcuse un 
lucru interzis, şi o făcuse pe faţă. 

Imediat Ahile îi făcu semn lui Poke să aducă restul cetei ca 
să umple golul din rând. Între timp, Ahile se îndreptă ţanţoş 
spre coada rândului, declamând: 

— Puteţi să nu mă respectaţi, nu-mi pasă, eu sunt doar un 
schilod, un tip şchiop! Dar să nu-mi îmbrânciţi mie familia! 
Să nu-mi împingeţi copiii afară din rând! Auziţi? Pentru că 
dacă faceţi asta o să dea vreun camion peste voi pe stradă 
şi o să vă rupă oasele, aşa cum i s-a întâmplat nenorocitului 
ăstuia, şi data viitoare o să vi se spargă vouă capul şi o să vi 
se împrăştie creierii pe stradă. Să fiţi atenţi la camioanele 
care accelerează să nu fiţi doborâţi precum creier-de-pârţ 
ăsta aici în faţa cantinei mele! 

Asta era provocarea. Cantina mea. lar Ahile nu se retrase, 
nu arătă nici o urmă de timiditate. Continua fanfaronada, 
şchiopătând de-a lungul rândului, privindu-l pe fiecare 
huligan în faţă, provocându-l să-i răspundă. Îi repetau 
mişcările ca o umbră pe cealaltă parte a cozii cei doi băieţi 
care îl ajutaseră să-l doboare pe intrus, iar Sergentul păşea 
alături de Ahile, fericit şi îngâmfat. Respirau încredere, în 
timp ce ceilalţi huligani priveau peste umăr să vadă ce 
făceau punătorii de piedici din spatele lor. 

De fapt nu era numai fanfaronadă. Când unul dintre 
huligani deveni ameninţător, Ahile se duse chiar în faţa lui. 
Oricum aşa plănuise dinainte, nu se ducea la cel mai 
ameninţător - era pregătit pentru scandal, îl căuta. Dar 
băieţii se aşezară în spatele huliganului. În timp ce ei 
săreau, Ahile se întoarse şi îmbrânci noua ţintă, strigând: 

— Ce ţi se pare atât de amuzant? 

Imediat avu o piatră în mână, ridicată asupra celui căzut, 
dar nu lovi. 

— "Treci la coadă, idiotule! Eşti norocos că te las să 
mănânci în cantina mea! 


Războinicii se dezumflară complet, căci huliganul pe care-l 
doborâse Ahile şi evident ar fi putut să-l zdrobească era al 
doilea ca statut. Aşa încât el nu fu rănit, iar Ahile obţinu o 
victorie chiar în faţa lui fără ca el să fie implicat. 

Uşa cantinei se deschise. Imediat Ahile fu lângă femeia 
care o deschisese, zâmbind, salutând-o ca un prieten vechi. 
— Vă mulţumesc că ne daţi de mâncare, zise. Azi mănânc 
ultimul. Vă mulţumesc că mi-aţi primit prietenii. Vă 

mulţumesc că-mi hrăniţi familia. 

Femeia din uşă ştia cum merg lucrurile pe stradă, îl 
cunoştea şi pe Ahile, şi ştia că se petrecea ceva tare ciudat. 
Ahile mânca întotdeauna ultimul dintre băieţii cei mari, în 
general ruşinat. Dar noua sa atitudine de superioritate abia 
dacă reuşi s-o deranjeze înainte ca primul din ceata lui Poke 
să apară în faţa uşii. 

— Familia mea, anunţă Ahile cu mândrie, introducând 
fiecare copil în sală. Să aveţi grijă de copiii mei. 

Chiar şi pe Poke o numi copilul lui. Dacă ea se simţi 
umilită, totuşi n-o arătă. N-o interesa decât miracolul de a fi 
intrat în cantină. Planul funcţionase. 

Şi ce credea ea despre plan, că e alei sau al lui Bean, 
pentru Bean nu mai conta câtuşi de puţin, nu înainte de a 
pune în gură prima lingură de supă. O înghiţi cât putu de 
încet, dar se termină incredibil de repede. Asta era tot? Şi 
cum de reuşise să verse atât de mult din preţiosul lichid pe 
tricou? 

Îndesă repede pâinea în sân şi se îndreptă spre uşă. Să 
dosească pâinea şi să plece fusese ideea lui Ahile şi era o 
idee bună. Unii dintre huliganii dinăuntru erau decişi să se 
răzbune. Imaginea copiilor mici care mâncau trebuie să fi 
fost iritantă. O să se obişnuiască cu ea destul de repede, 
promisese Ahile, dar în prima zi era important ca toţi copiii 
să iasă în timp ce huliganii încă mâncau. 

Când Bean ajunse la uşă încă se mai stătea la rând, iar 
Ahile şedea în uşă vorbind cu femeia despre tragicul 


accident de la coadă. Probabil că salvarea îl luase pe băiatul 
rănit - nu se mai auzeau gemete. 

— Ar fi putut fi unul din copiii mici, spuse. E nevoie de un 
poliţist să dirijeze traficul. Şoferul ăla n-ar mai fi fost atât de 
neatent dacă era un poliţist aici. 

Femeia fu de acord. 

— Putea să fie ceva îngrozitor. Au zis că are jumătate din 
coaste rupte şi un plămân perforat. 

Părea tristă, frângându-şi mâinile. 

— Coada se formează când e încă întuneric. E periculos. 
Nu se poate pune o lumină aici? Trebuie să mă gândesc la 
copiii mei, spuse Ahile. Nu vrei să fie în siguranţă copiii? 
Sau doar mie-mi pasă de ei? 

Femeia murmură ceva despre bani şi despre bugetul 
foarte mic al cantinei. 

Poke număra copiii la uşă, iar Sergentul îi conducea în 
stradă. 

Bean, văzând că Ahile încearcă să-i facă pe adulţi să-i 
protejeze când stăteau la coadă, hotări că e timpul să se 
facă util. Pentru că femeia era miloasă, iar Bean era pe 
departe cel mai mic copil, ştiu că el avea cea mai mare 
putere asupra ei. Se apropie de ea, trăgând-o de fusta de 
lână. 

— Mulţumesc că ai avut grijă de noi, spuse. E pentru 
prima dată când intru într-o cantină adevărată. Tăticu' 
Ahile a zis că o să ai grijă ca şi noi, cei mici, să putem mânca 
aici în fiecare zi. 

— O, bietul de tine! Oh, uită-te la el! Lacrimile curgeau pe 
faţa femeii. O, drăguţul de el! 

Îl îmbrăţişa. Ahile îi privea radiind. 

— Eu trebuie să-i îngrijesc, zise încet. Trebuie să fie în 
siguranţă. 

Apoi îşi conduse familia - nu mai erau deloc ceata lui Poke 
- departe de cantina Helgăi, mergând toţi în şir. Asta până 
dădură colţul şi o rupseră la fugă, ţinându-se de mâini şi 
punând cât mai multă distanţă între ei şi cantina Helgăi. Tot 


restul zilei aveau să stea ascunşi. În grupuri de doi sau trei, 
huliganii urmau să-i caute. 

Dar puteau să stea ascunşi pentru că azi nu mai erau 
nevoiţi să caute hrană. Supa le furnizase deja mai multe 
calorii decât obțineau în mod obişnuit, şi aveau şi pâinea. 

Desigur, prima „taxă” pe acea pâine îi revenea lui Ahile, 
care nu mâncase supă. Fiecare copil îi oferi respectuos 
bucata lui de pâine noului lor tătic, iar el muşcă din fiecare 
mestecând încet şi înghițind înainte de a trece la 
următoarea. Fu un ritual lung. Ahile luă câte o gură din 
fiecare bucată de pâine cu excepţia a două: a lui Poke şi a 
lui Bean. 

— Mulţumesc, zise Poke. 

Era atât de proastă, încât credea că e un gest de respect. 
Bean ştia mai bine. Nemâncând din pâinea lor, Ahile îi lăsa 
în afara familiei. Suntem morţi, gândi Bean. 

De aceea Bean bătu în retragere, îşi ţinu gura şi se ţinu 
deoparte în următoarele câteva săptămâni. De asemenea se 
strădui să nu fie niciodată singur. Mereu era în raza de 
acţiune a unui alt puşti. 

Dar nu stătu mult pe lângă Poke. Nu voia să-i rămână 
nimănui imaginea că ar fi asociat cu Poke. 

Chiar de a doua zi în faţa cantinei Helgăi era un 
supraveghetor, şi din a treia zi un bec. Până la sfârşitul 
săptămânii adultul supraveghetor era un poliţist. Chiar şi 
aşa, Ahile nu-şi scoatea grupul din ascunzătoare până nu 
venea bărbatul, apoi îşi ducea întreaga familie în faţa 
rândului şi-i mulțumea cu voce tare huliganului din faţă 
pentru că îl ajută să aibă grijă de copiii lui păstrându-le un 
loc în rând. 

Totuşi era dificil pentru toţi să vadă cum îi privesc 
huliganii. Trebuiau să se poarte cât mai frumos când îi 
supraveghea gardianul, dar crima era în minţile tuturor. 

Şi lucururile nu evoluară în bine; huliganii nu se 
„obişnuiră”, în ciuda asigurărilor liniştitoare ale lui Ahile. 
Deşi Bean era hotărât să fie umil, ştia că trebuie făcut ceva 


pentru ca huliganii să nu-i mai urască, iar Ahile, care 
considera că războiul se terminase şi obținuse victoria, nu 
avea de gând să facă nimic. 

Aşa că, atunci când îşi ocupă locul la rând, Bean se retrase 
deliberat printre ultimii din familie. De obicei Poke ocupa 
ultima poziţie - era modul ei de a încerca să pretindă că era 
cumva implicată în introducerea celor mici înăuntru. Dar de 
data asta Bean se aşeză intenţionat în spatele ei, sfredelit 
de privirea plină de ură a huliganului care ar fi trebuit să 
ocupe primul loc. 

Chiar în dreptul uşii, unde femeia stătea lângă Ahile, 
amândoi părând mândri de familia lui, Bean se întoarse 
spre huliganul din spatele lui şi întrebă cât putu de tare: 

— Unde sunt copiii tăi? Tu de ce nu-i aduci pe copiii tăi la 
cantină? 

Huliganul ar fi mârâit ceva plin de răutate, dar femeia din 
uşă îl privea cu sprâncenele ridicate. 

— Ai şi tu grijă de nişte copii mici? întrebă ea. 

Era evident că ideea o încânta şi voia ca răspunsul să fie 
da. Şi, oricât de prost ar fi fost, huliganul ştia că e bine să le 
faci pe plac adulţilor care-ţi dau de mâncare. Aşa că spuse: 

— Bineînţeles că da. 

— Ei bine, să ştii că poţi să-i aduci şi pe ei. Aşa, ca tăticu' 
Ahile. Întotdeauna ne bucurăm să vedem copii mici. 

Din nou Bean prinse curaj. 

— Îi lasă pe cei cu copii mici să intre primii! 

— Ştii, e o idee foarte bună, spuse femeia. Cred că o să fac 
din asta o regulă. Acum hai să ne mişcăm, copiilor le e 
foame. 

Bean nu-i aruncă nici măcar o privire lui Ahile când 
intrară. 

Mai târziu, după masă, când îndeplineau ritualul împărţirii 
pâinii cu Ahile, Bean ţinu să-i ofere din nou din pâinea lui, 
deşi era periculos să le reamintească tuturor că Ahile nu 
luase niciodată de la el. Totuşi astăzi trebuia să vadă cum îl 
priveşte Ahile după ce fusese atât de îndrăzneţ şi băgăreţ. 


— Dacă aduc toţi copii mici, o să termine mai repede supa, 
spuse Ahile cu răceală. Ochii lui nu spuneau nimic - dar şi 
ăsta era un mesaj. 

— Dacă devin toţi tătici, zise Bean, n-o să mai încerce să 
ne omoare. 

Auzind asta, ochii lui Ahile reveniră puţin la viaţă. Se 
aplecă şi luă pâinea din mâna lui Bean. Muşcă din coajă şi 
rupse o bucată mare din ea. Mai mult de jumătate. O îndesă 
în gură şi o mestecă încet, apoi îi întinse restul lui Bean. 

Bean rămase nemâncat în acea zi, dar merita. Nu însemna 
că Ahile n-o să-l omoare într-o zi, dar cel puţin nu-l mai 
separa de restul familiei. Iar acel rest de pâine însemna mai 
multă hrană decât reuşea el singur să obţină într-o zi. De 
fapt, într-o săptămână. 

Se împlini. Muşchii de la braţe şi picioare i se dezvoltară 
din nou. Nu obosea doar traversând strada. Ţinea mai uşor 
pasul cu ceilalţi. Toţi aveau mai multă energie. Erau 
sănătoşi în comparaţie cu ceilalţi copii ai străzii care nu 
aveau un tătic. Era limpede pentru oricine. Celorlalţi 
huligani n-ar fi trebuit să le fie greu să-şi recruteze 
propriile familii. 

Sora Carlotta recruta copii pentru programul de pregătire 
al Flotei Internaţionale. Acest lucru provocase o mulţime de 
critici în ordinul ei, dar în final îşi câştigă dreptul s-o facă 
aducând în discuţie Tratatul de Apărare a Pământului, ceea 
ce reprezenta de fapt o ameninţare voalată. Dacă ar fi 
raportat că ordinul îi obstrucţiona munca în folosul F. [., 
ordinul ar fi putut pierde scutirile de impozite şi taxe. Ştia 
totuşi că atunci când războiul se va termina şi tratatul va 
deveni caduc va rămâne o călugăriţă în căutarea unui 
adăpost, căci nu va mai fi loc pentru ea printre Surorile Sf. 
Nicolae. 

Dar mai ştia şi că misiunea vieţii ei era să aibă grijă de 
copii şi, aşa cum vedea ea lucrurile, dacă Gândacii vor 
câştiga următorul război, toţi copiii de pe Pământ vor muri. 


Desigur, Dumnezeu nu intenţiona să se întâmple asta dar 
după părerea ei Dumnezeu nu voia nici ca robii Lui să stea 
degeaba aşteptând miracole divine salvatoare. El voia ca 
robii Lui să lucreze cât puteau de bine în folosul dreptăţii. 
Era deci datoria ei, ca soră a Sf. Nicolae, să-şi folosească 
instruirea în domeniul educaţiei copiilor pentru a servi 
efortul de război. Atât timp cât F. I. considera că merita să 
recruteze copii superdotaţi spre a-i antrena pentru posturi 
de comandă în bătăliile viitoare, ea îi va ajuta găsind copii 
care altfel ar fi fost trecuţi cu vederea. Ei n-ar fi plătit pe 
nimeni să facă ceva atât de lipsit de rezultate cum era 
cutreierarea străzilor murdare ale fiecărui oraş 
supraaglomerat din lume, căutând printre copiii subnutriţi 
şi sălbatici care cerşeau şi furau şi mureau de foame acolo; 
erau mici şansele de a găsi un copil ale cărui inteligenţă, 
abilităţi şi caracter să-l facă să reuşească în Şcoala de 
Luptă. 

Totuşi, pentru Dumnezeu orice era posibil. Nu spunea El 
că cel slab va fi puternic, iar cel puternic va fi slab? lisus nu 
se născuse ca fiu al unui umil tâmplar şi al miresei lui în 
provincia Galileii? Strălucirea copiilor născuţi pentru 
privilegii şi daruri, sau chiar numai pentru un trai 
îndestulat, cu greu ar atrage miraculoasa putere a lui 
Dumnezeu. lar ea tocmai miracolul îl căuta. Dumnezeu 
făcuse omenirea după înfăţişarea Sa, crease bărbatul şi 
femeia. Nici un Gândac de pe o altă planetă n-o să distrugă 
ceea ce crease Dumnezeu. 

Dar odată cu trecerea anilor însă entuziasmul ei, dacă nu 
şi credinţa ei, se ofilise puţin. Nici un copil nu obținuse mai 
mult decât un succes parţial la teste. 

Copiii aceştia erau într-adevăr luaţi de pe străzi şi 
antrenați, dar nu ajungeau la Şcoala de Luptă. Nu se 
înscriau pe traiectoria care să-i conducă la salvarea lumii. 
Aşa că ea începu să creadă că adevărata ei misiune era un 
alt fel de miracol - să dea copiilor speranţă, să găsească 
măcar câţiva pe care să-i scoată din mizerie, cărora 


autorităţile locale să le acorde o atenţie specială. îşi făcea o 
datorie din a-i indica autorităţilor pe cei mai promiţători 
dintre ei şi de a-i urmări în continuare. Unii din cei care 
fuseseră primele ei succese absolviseră deja colegiul; 
spuneau că-i datorau viaţa surorii Carlotta, dar ea ştia că 
viaţa i-o datorau de fapt lui Dumnezeu. 

Apoi veni apelul de la Helga Braun din Rotterdam, 
anunţând-o despre anumite schimbări în comportamentul 
copiilor care veneau la cantina ei de caritate. Civilizare, îi 
spunea ea. Copiii, de la sine, deveneau civilizaţi. 

Sora Carlotta sosi imediat să vadă un lucru care părea a fi 
un miracol. Şi într-adevăr, când văzu cu ochii ei, abia putu 
să creadă. Coada la cantină era acum formată din copii 
mici. în loc ca cei mari să-i îimbrâncească sau să-i intimideze 
ca nici măcar să nu mai încerce să intre în rând, ei îi 
conduceau, îi protejau, asigurându-se că fiecare are partea 
lui de hrană. La început Helga intrase în panică, temându- 
se că n-o să-i ajungă mâncarea - dar descoperi că dacă 
potenţialii binefăcători vedeau cum se poartă copiii, 
donațiile lor creşteau. Acum erau din plin - ca să nu mai 
vorbim de ajutorul voluntarilor. 

— Eram în pragul disperării, îi spuse ea surorii Carlotta. 
într-o zi mi-au spus că un camion l-a lovit pe unul dintre 
băieţi şi i-a rupt coastele. Bineînţeles că era o minciună, dar 
el zăcea acolo, chiar în mijlocul rândului. Nici măcar n-au 
încercat să-l ascundă de mine. Eram gata să renunţ. Eram 
gata să-i las pe copii în mâinile lui Dumnezeu şi să mă mut 
cu fiul meu cel mare la Frankfurt, unde guvernul nu e 
obligat prin tratat să primească orice refugiat din orice 
parte a globului. 

— Mă bucur că n-ai făcut asta, zise sora Carlotta. Nu-i poţi 
lăsa în mâinile lui Dumnezeu când Dumnezeu i-a lăsat pe 
mâna ta. 

— Ei bine, tocmai asta e interesant. Probabil că bătaia aia 
de la coadă i-a făcut pe copii să vadă ce viaţă oribilă trăiesc, 
căci chiar din acea zi unul dintre băieţii mari - dar cel mai 


slab dintre ei, şchiop, căruia i se spune Ahile presupun că 
eu i-am dat numele ăsta cu ani în urmă pentru că, ştii, Ahile 
avea un călcâi vulnerabil - nu contează - Ahile a venit la 
coadă cu un grup de copii mici. Aproape că mi-a cerut 
protecţia, atrăgându-mi atenţia că ceea ce se întâmplase 
acelui biet băiat - eu îi spun Ulise, pentru că rătăceşte din 
cantină în cantină - e încă în spital, coastele i-au fost 
complet zdrobite, poţi să-ţi imaginezi atâta brutalitate? 
Ahile, deci, m-a atenţionat că acelaşi lucru se poate 
întâmpla şi celor mici, aşa că am făcut un efort suplimentar. 
Am venit mai devreme să supraveghez rândul, am bătut 
Poliţia la cap şi în final mi-au trimis un om, mai întâi erau 
voluntari, cu jumătate de normă, dar acum sunt angajaţi 
permanenţi - o să crezi că am supravegheat rândul 
încontinuu, dar vezi? Nu avea nici o importanţă, fiindcă ei 
nu se intimidează unul pe altul la coadă, ci undeva unde eu 
nu-i văd, deci, indiferent cât îi supravegheam, numai băieţii 
cei mai mari şi mai răi ajungeau în rând, şi da, sunt şi ei 
copiii lui Dumnezeu şi eu le dau să mănânce şi încerc să le 
citesc din Biblie în timp ce mănâncă, dar nu mai aveam 
tragere de inimă, ei erau atât de lipsiţi de suflet, de milă, 
dar Ahile, oricum, a luat un întreg grup, inclusiv pe cel mai 
mic copil pe care l-am văzut vreodată pe stradă, mi-a frânt 
inima, ei îi spun Bean, e atât de mic că pare de doi ani, dar 
am aflat între timp că are patru, şi vorbeşte ca unul de cel 
puţin zece, e atât de precoce, presupun că de asta a trăit 
până acum şi a ajuns sub protecţia lui Ahile, dar era numai 
piele şi os, lumea aşa zice despre cineva care e slab, dar în 
cazul lui Bean e chiar adevărat, nici nu ştiu de unde avea 
putere să meargă, să stea în picioare, braţele şi picioarele îi 
erau subţiri ca de furnică - nu e groaznic? Să-l compar cu 
Gândacii? Sau ar trebui să spun Furnicile, fiindcă acum se 
spune că „gândaci” e un cuvânt urât în limba engleză, deşi 
Esenţiala nu e engleză, chiar dacă de aici provine, nu-i aşa? 
— Deci, Helga, spui că a început cu acest Ahile. 


— Spune-mi Hazie. Suntem prietene acum, nu-i aşa? O 
apucă de mână pe sora Carlotta: Ar trebui să-l vezi pe 
băiatul ăsta. Curaj! Viziune! lestează-l, soră Carlotta. E un 
lider! Un civilizator! 

Sora Carlotta nu îi atrase atenţia că eroii civilizatori de 
cele mai multe ori nu sunt buni soldaţi. Era suficient că 
băiatul era interesant, şi că nu-l observase de prima dată. îi 
reamintea faptul că trebuia să fie meticuloasă. 

Dimineaţa devreme, pe întuneric, sora Carlotta sosi la uşa 
în faţa căreia se formase deja rândul. Helga îi făcu semn din 
cap, apoi îi indică ostentativ un tânăr mai degrabă frumos, 
înconjurat de copii mai mici. Abia când se apropie şi îl văzu 
făcând câţiva paşi îşi dădu seama cât de diform îi era 
piciorul drept. încercă să-i pună un diagnostic. Era un caz 
de rahitism? Un picior strâmb, rămas necorectat? O 
fractură care se vindecase prost? 

Nu prea conta. Nu l-ar fi primit la Şcoala de Luptă cu o 
asemenea infirmitate. 

Apoi văzu adoraţia din ochii copiilor, felul în care îi 
spuneau „tăticu', şi căutau aprobarea lui. Puţini adulţi erau 
taţi buni. Acest băiat de - cât? unsprezece ani? 
doisprezece? - învățase deja să fie un tată extraordinar de 
bun. Protector, prevăzător, rege, zeu pentru cei mici. Tot ce- 
i faci celui din urmă dintre aceştia îmi faci mie. lisus avea 
un loc special în inima Sa pentru acest Ahile. O să-l testeze, 
şi poate o să i se îndrepte piciorul; sau, dacă nu, vă găsi cu 
siguranţă un loc pentru el într-o şcoală bună într-un oraş 
din Olanda - pardon, Teritoriul Internaţional - care să nu fie 
copleşit de sărăcia disperată a refugiaților. El refuză, 

— Nu-mi pot părăsi copiii, spuse. 

— Cu siguranţă unul dintre ceilalţi poate avea grijă de ei. 
O fată îmbrăcată băieţeşte vorbi: 

— Pot eu! 

Dar era evident că nu putea - era ea însăşi prea mică. 
Ahile avea dreptate. Copiii lui depindeau de el, ar fi fost un 
gest iresponsabil să-i părăsească. Motivul pentru care ea 


era acolo era comportamentul lui civilizat; oamenii civilizaţi 
nu-şi părăsesc copiii. 

— Atunci o să vin eu la tine, zise ea. După ce mâncaţi, du- 
mă unde trăiţi voi şi lăsaţi-mă să fac o mică şcoală pentru 
voi toţi. Doar pentru câteva zile, dar ar fi bine, nu-i aşa? 

Ar fi fost bine. Trecuse mult timp de când sora Carlotca nu 
mai predase copiilor. Şi niciodată nu i se dăduse o 
asemenea clasă. Chiar în clipa în care munca ei începuse să 
i se pară inutilă. Dumnezeu îi dăduse o şansă. Poate era 
chiar un miracol. Nu-l făcuse lisus pe olog să meargă? Dacă 
Ahile se descurca bine la teste, cu siguranţă că Domnul îi va 
vindeca şi piciorul, va face ca acest lucru să fie posibil 
pentru medicină. 

— Şcoala e bună, zise Ahile. Niciunul din cei mici nu ştie să 
citească. 

Sora Carlotta ştia, desigur, că, dacă Ahile ştia să citească, 
categoric nu ştia prea bine. 

Dar fără să-şi dea seama de ce, poate fusese o mişcare 
aproape inobservabilă, când Ahile spuse că niciunul din cei 
mici nu ştie să citească, cel mai mic dintre ei, cel numit 
Bean, îi atrase privirile. Se uită la el, în ochii lui scânteietori 
ca nişte focuri într-o noapte întunecată, şi ştiu că el ştie să 
citească. Ştiu, fără să ştie cum, că nu pe Ahile, ci pe cel mic 
o trimisese Dumnezeu să-l găsească. 

Se scutură de senzaţia aceea. Ahile era eroul civilizator, 
cel care făcea lucrarea lui lisus. El era liderul pe care-l 
dorea F. I., nu pe cel mai mie şi mai slab dintre discipolii săi. 

Bean stătu cât putu de tăcut în timpul lecţiilor, fără să 
vorbească şi fără să răspundă nici dacă sora Carlotta 
insista. Ştia că nu era bine ca toată lumea să afle despre el 
că ştie deja să citească şi să socotească, nici că înţelegea 
orice limbă care se vorbea pe stradă, culegând cuvintele 
noilor limbi aşa cum alţi copii culeg pietre, indiferent ce ar 
fi făcut sora Carlotta, indiferent ce talente ascunse ar fi 
avut, dacă celorlalţi puşti li s-ar fi părut cumva că Bean 
încearcă să iasă în evidenţă, să le-o ia înainte, ştia că n-ar 


mai fi avut ce căuta a doua zi la şcoală. Şi chiar dacă ea îi 
învăţa lucruri pe care el ştia deja să le facă, conversând cu 
ea afla multe indicii despre lumea largă, cunoştinţe şi 
dovezi de înţelepciune. Nici un adult nu-şi făcuse vreodată 
timp să le vorbească ore înn şir El se bucura de sunetul 
unei limbi vorbite corect. Când preda o făcea în Esenţială, 
desigur, aceasta fiind limba străzii, dar fiindcă unii dintre 
copii învăţaseră deja olandeză, iar unii erau chiar vorbitori 
nativi de olandeză, ea explica uneori părţile dificile în 
această limbă. Totuşi, când se simţea frustrată şt bombănea 
în barbă, o făcea în spaniolă, limba negustorilor din strada 
Jonker Frans, iar el încerca să deducă înțelesurile 
cuvintelor noi din bombăneala ei. Cunoştinţele ei erau ca un 
banchet, şi dacă vorbea cât mai puţin, putea să participe la 
festin. 

La doar o săptămână de la începerea şcolii, făcu o 
greşeala. Ea le dăduse nişte hârtii scrise. Bean îşi citi 
imediat foaia. Era un „pretest” şi instrucţiunile spuneau că 
trebuie să încercuiască răspunsul corect la fiecare 
întrebare. Aşa că începu să încercuiască răspunsurile şi 
ajunsese deja la jumătatea paginii când îşi dădu seama că 
întreg grupul tăcea. 

Se uitau toţi la el, pentru că sora Carlotta se uita la el. 

— Ce faci, Bean? întrebă ea. Nu ţi-am spus încă ce să faci. 
Te rog să-mi dai foaia. 

Prost, neatent, neglijent - dacă o să mori din cauza asta, 
Bean, o meriiţi, îi întinse foaia. 

Ea se uită peste ea, apoi din nou la el foarte atent. 

— Termină testul, îi spuse. 

Luă creionul din mâna ei. Îl plimbă peste hârtie. Se 
prefăcu că se luptă cu răspunsurile. 

— Le-ai rezolvat pe primele cincisprezece într-un minut şi 
jumătate, zise sora Carlotta. Te rog să nu-mi spui că dintr- 
odată ai greutăţi la următoarea întrebare. 

Vocea ei era seacă şi sarcastică. 

— Nu pot s-o fac, spuse el. Mă jucam. 


— Să nu mă minţi, zise Carlotta. Fă şi restul. Renunţă şi 
făcu tot testul. Nu-i luă mult. Era uşor. Îi întinse hârtia. 

Ea îşi aruncă o privire peste foaie şi nu spuse nimic. 

— Sper ca voi ceilalţi să aşteptaţi până termin 
instrucţiunile şi vă citesc întrebările. Daca încercaţi sa 
ghiciţi la cuvintele grele, o să greşiţi toate răspunsurile. 

Apoi începu să citească cu voce tare fiecare întrebare şi 
toate răspunsurile posibile. Abia după aceea ceilalţi copii 
putură să treacă răspunsurile pe hârtie. 

Sora Carlotta nu mai spuse nimic după aceea care să 
atragă atenţia asupra lui Bean, dar răul fusese făcut. 
Imediat după terminarea orelor, Sergentul veni peste Bean. 

— Deci ştii să citeşti, zise. Bean ridică din umeri. 

— Ne-ai minţit, zise Sergentul. 

— N-am spus niciodată că nu ştiu. 

— Ne-ai făcut de râs. De ce nu ne-ai învăţat şi pe noi? 
Pentru că încercam să supraviețuiesc, îşi spuse Bean în 
sinea lui. Pentru că n-am vrut să-i reamintesc lui Ahile că eu 
sunt cel deştept care a conceput planul iniţial care i-a adus 
lui familia asta. Dacă îşi aminteşte asta, îşi aminteşte şi că 
eu i-am spus lui Poke să-l ucidă. 

Singurul răspuns fu o ridicare din umeri. 

— Nu-mi place când cineva ne ascunde ceva. 

Sergentul îl împunse cu piciorul. 

Bean n-avea nevoie să i se facă un desen. Se ridică şi se 
îndepărtă de grup. Se terminase cu şcoala pentru el. Poate 
şi cu masa. Trebuia să aştepte până dimineaţa ca să afle 
asta. 

Îşi petrecu după-amiaza singur pe străzi. Trebuia să fie 
atent. Fiind cel mai mic şi mai puţin important din familia 
lui Ahile, putea fi trecut cu vederea. Dar era foarte probabil 
ca cei care-l urau pe Ahile să-l fi considerat cel mai demn de 
ţinut minte. Se putea să le fi intrat în cap că să-l omoare pe 
Bean sau să-l bată măr şi să-l lase în drum: ar fi fost un 
avertisment pentru Ahile, care era încă prost văzut, chiar 
dacă viaţa tuturor se îmbunătăţise. 


Bean ştia că erau mulţi huligani care gândeau aşa. În 
special cei care nu erau în stare să menţină o familie, 
pentru că erau prea răi cu copiii mici. Cei mici învățau 
repede când un tătic devenea prea primejdios şi-l 
pedepseau lăsându-l singur la masă şi ataşându-se de alte 
familii. Mâncau înaintea lui. Altcineva îi proteja de el. El 
mânca ultimul. Dacă se termina mâncarea, nu primea 
nimic, iar Helgăi nu-i păsa pentru că nu era tătic, nu avea 
grijă de cei mici. Acelor huligani, celor de la margine, nu le 
plăcea cum mergeau lucrurile, şi nu uitau că Ahile fusese 
cel care le schimbase. Nu puteau nici să se ducă la alte 
cantine - se răspândise vestea printre adulţii care dădeau 
de mâncare, iar acum la toate cantinele se instituise regula 
ca grupurile cu copii mici să fie primele la rând. Dacă nu te 
puteai lipi de o familie, rămâneai flămând. Şi nimeni nu te 
respecta. 

Totuşi, Bean nu rezistă să nu se apropie de unii din alte 
familii ca să audă ce vorbesc. Să afle cum funcţionează alte 
grupuri. 

Răspunsul era la îndemână: nu funcționau chiar aşa de 
bine. Ahile era într-adevăr un lider bun. Acea împărţire a 
pâinii nu exista în nici un alt grup. Dar existau o grămadă 
de pedepse, huligani care îi băteau pe copiii care nu făceau 
ce vroiau ei. Care le luau pâinea pentru că nu făceau ceva, 
sau nu făceau destul de repede. 

La urma urmelor, Poke făcuse alegerea corectă. Dintr-un 
noroc chior, sau poate pentru că nu era chiar atât de 
proastă. Pentru că-l alesese nu numai pe cel mai slab 
huligan, cel mai uşor de doborât, dar şi pe cel mai 
inteligent, pe cel care ştiuse cum să câştige şi să păstreze 
loialitatea celorlalţi. Ahile nu avusese nevoie decât de o 
şansă. 

Doar că Ahile tot nu împărțea pâinea cu ea, iar acum ea 
începuse să-şi dea seama că asta era ceva rău, nu un lucru 
bun. Bean putea să vadă asta pe faţa ei în timp ce ceilalţi 
îndeplineau ritualul. Pentru că acum avea şi supă i-o aducea 


Helga la uşă - el lua bucățele mult mai mici, şi în loc să 
muşte din ele le rupea şi le mânca zâmbind. Poke nu avea 
parte niciodată de acel zâmbet. Ahile n-avea s-o ierte 
vreodată, iar Bean vedea că pe ea începe s-o doară asta. 
Pentru că şi ea îl iubea acum pe Ahile, aşa cum îl iubeau toţi 
copiii, şi faptul că el o separa de ceilalţi era o cruzime. 

Poate că i-a ajuns şi lui, gândi Bean. Poate că asta e 
răzbunarea lui. 

Se întâmplă ca Bean să fie ghemuit în spatele unui chioşc 
de ziare când nişte huligani începură o discuţie în 
apropierea lui. 

— Se tot laudă că o să-l facă pe Ahile să plătească pentru 
ce-a făcut. 

— A, da, Ulise o să-l pedepsească, corect. 

— Bine, poate nu aşa, de-a dreptul. 

— Ahile şi tâmpită lui de familie o să-l încolţească. Şi de 
data asta n-o să mai lovească în piept. Aşa a zis, nu? O să-i 
spargă capul şi-o să-i împrăştie creierii pe stradă, asta o să-i 
facă Ahile. 

— Nu-i decât un schilod, 

— Ahile scapă din orice. Dă-te bătut. 

— Sper ca Ulise să reuşească. Să-l omoare, să-l termine. Şi 
niciunul dintre noi n-o să-i primească pe bastarzii lui. Ai 
priceput? Nimeni nu-i primeşte. Îi lăsăm să moară, îi 
aruncăm pe toţi în râu. 

Discuţia continuă aşa până când băieţii se îndepărtară de 
chioşc. 

Apoi Bean se ridică şi plecă în căutarea lui Ahile. 

RĂZBUNAREA 

— Cred că am pe cineva pentru tine. 

— Ai mai crezut asta şi înainte. 

— E un conducător înnăscut. Dar nu îndeplineşte condiţiile 
noastre fizice, 

— Atunci iartă-mi că nu-mi pierd timpul cu el. 

— Dacă trece de testele voastre severe de intelect şi 
personalitate, ar fi posibil ca problemele lui fizice să fie 


reparate cu o minusculă parte din bugetul FE. 1. alocat 
pentru nasturii de alamă sau pentru hârtia igienică. 

— Nu ştiam că o călugăriţă poate fi sarcastică. 

— Nu te pot bate cu nuiaua. În cazuri extreme recurg la 
sarcasm. 

— Lasă-mă să văd testele. 

— O să-ţi aduc să vezi băiatul. Şi dacă tot suntem aici, o să- 
ţi mai aduc unul. 

— 'Tot cu probleme fizice? 

— Mic. Tânăr. Dar aşa era şi Wiggin, din câte-am auzit. 
Ăsta a reuşit să înveţe singur să citească. 

— Ah, soră Carlotta, mă ajuţi să-mi umplu orele searbede 
ale vieţii. 

— Îl servesc pe Dumnezeu ferindu-te să faci prostii. 

Bean se duse direct la Ahile şi-i spuse ce auzise. Era prea 
periculos dacă Ulise ieşea din spital şi se zvonea că 
intenţionează să se răzbune pentru umilinţa îndurată. 

— Credeam că s-a terminat, zise Poke tristă. Cu bătaia 
adică. 

— Ulise a fost în spital tot timpul ăsta, spuse Ahile. Chiar 
dacă ştie despre schimbări, n-a avut încă timp să se prindă 
cum merge treaba. 

— Deci rămânem împreună, hotări Sergentul. Să te 
apărăm. 

— S-ar putea să fie mai bine pentru toţi, spuse Ahile, dacă 
dispar câteva zile. Ca să fiţi voi în siguranţă. 

— Şi cum intrăm la masă? întrebă unul dintre cei mici. N-o 
să ne lase să intrăm fără tine. 

— Urmaţi-o pe Poke. Helga o să vă lase la fel ca şi până 
acum. 

— Şi dacă te prinde Ulise? întrebă unul dintre cei mai mici. 
îşi şterse lacrimile, de frică să nu se facă de râs. 

— Atunci o să mor, zise Ahile. Nu cred că o să se 
mulţumească să mă bage în spital. 

Copilul izbucni în plâns, ceea ce îl făcu pe încă unul să se 
smiorcăie, şi curând începu un cor de jeliruri care-l făcu pe 


Ahile să scuture din cap şi să râdă. 

— N-o să mor. Voi o să fiţi mai în siguranţă dacă eu mă 
retrag, şi o să mă întorc după ce Ulise se mai răcoreşte şi se 
obişnuieşte cu sistemul. 

Bean privea şi asculta tăcut. Nu considera că Ahile se 
descurcă bine, dar îl avertizase şi astfel responsabilitatea 
lui încetase. Dacă Ahile se ascundea era ca şi cum ar căuta- 
o cu lumânarea - ar fi fost interpretat ca un semn de 
slăbiciune. 

Ahile plecă pe furiş în timpul nopţii fără să le spună unde 
se duce, astfel ca niciunuia să nu-i poată scăpa accidental. 
Bean cochetă cu ideea de a-l urmări ca să vadă ce făcea cu 
adevărat, dar îşi dădu seama că era mai de folos să rămână 
cu grupul principal. La urma urmelor, Poke urma să fie de 
acum şeful lor, iar Poke nu era decât un şef obişnuit. Cu alte 
cuvinte, prost. Avea nevoie de Bean, chiar dacă ea nu-şi 
dădea seama. 

În noaptea aceea Bean încercă să stea de pază, fără să ştie 
nici el de ce. În cele din urmă adormi şi visă şcoala, numai 
că nu era şcoala de pe trotuar sau din ganguri a surorii 
Carlotta, ci o şcoală adevărată, cu tablă şi scaune. Dar în vis 
Bean nu se putea aşeza în bancă. Plutea în aer, iar când 
voia să se aşeze zbura prin cameră. Sus, pe tavan, într-o 
nişă din zid, într-un loc secret întunecat, zbura din ce în ce 
mai sus şi se făcea din ce în ce mai cald şi... 

Se trezi în întuneric. Bătea o briză rece. Simţea nevoia să 
facă pipi. Ar fi vrut să zboare. Faptul că visul se sfârşise 
aproape că-l făcea să plângă de tristeţe. Nu-şi mai amintea 
să fi visat vreodată că zboară. De ce trebuia să fie mic, cu 
picioarele astea scurte care să-l poarte din loc în loc? 

Când zbura se putea uita în jos la toţi, putea să le vadă 
creştetele caraghioase. Putea să facă pipi sau să se 
găinăţeze ca păsările peste ei. Nu trebuia să se teamă 
pentru că, dacă se înfuriau, ei putea să zboare şi nu-l 
puteau prinde. 


Bineînţeles, dacă eu aş putea să zbor, oricine altcineva ar 
putea să zboare şi aş fi tot cel mai mic şi mai încet şi oricum 
s-ar uşura pe mine. 

N-avea rost să adoarmă la loc. Bean simţea asta. Era prea 
speriat, şi nu ştia de ce. Se ridică şi se duse în gang să 
urineze. 

Poke era deja acolo. Privi în sus şi-l văzu. 

— Lasă-mă singură o clipă, spuse. 

— Nu, zise el. 

— Nu mă lua cu prostii, băiete! 

— Ştiu că stai ciuci să faci pipi, şi oricum nu mă uit. 

Privindu-l cu răutate, aşteptă până ce el se întoarse cu 
spatele să urineze pe zid. 

— Bănuiesc că dacă aveai de gând să le spui despre mine 
ai fi făcut-o deja, zise ea. 

— Ştiu toţi că eşti fată, Poke. Când nu eşti de faţă, tăticu' 
Ahile vorbeşte despre tine cu „ea”. 

— Nu e tăticu' meu. 

— Mi-am închipuit, zise Bean. Aşteptă, cu faţa spre zid. 

— Acum poţi să te întorci. 

Era în picioare şi se încheia la pantaloni. 

— Mi-e frică de ceva, Poke, zise Bean. 

— De ce anume? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii de ce ţi-e frică? 

— Tocmai asta mă sperie. Ea râse încet, sarcastic. 

— Bean, toate astea nu înseamnă decât că ai patru ani. 
Copiii mici văd umbre în noapte. Sau nu le văd. în orice caz, 
le e frică. 

— Nu şi mie, zise Bean. Când mi-e frică, înseamnă că ceva 
nu e în regulă. 

— Ulise caută să-i facă rău lui Ahile, asta e. 

— Asta nu te-ar întrista, nu-i aşa? Ea îi aruncă o privire 
aspră. 

— Mâncăm mai bine ca niciodată. Toată lumea e fericită. A 
fost planul tău. Şi niciodată nu mi-a păsat dacă sunt şef sau 


nu. 

— Dar îl urăşti, zise Bean. Ea ezită. 

— Întotdeauna pare că-şi bate joc de mine. 

— De unde ştii de ce le e frică celor mici? 

— Pentru că şi eu am fost aşa, zise Poke. Şi-mi amintesc. 

— Ulise n-o să-i facă nici un rău lui Ahile, spuse Bean. 

— Ştiu asta. 

— Pentru că tu plănuieşti să-l găseşti pe Ahile şi să-l 
protejezi. 

— Plănuiesc să rămân aici şi să am grijă dc copii. 

— Sau poate plănuieşti să-l găseşti tu prima pe Ulise şi să-l 
omori. 

— Cum? E mai mare ca mine. Cu mult. 

— N-ai venit aici să faci pipi, zise Bean. Sau băşica ta e cât 
un balon de gumă de mestecat. 

— Ai ascultat? 

Bean ridica din umeri. 

— Nu m-ai lăsat să mă uit. 

— Tu crezi prea multe, dar nu ştii destule ca să înţelegi ce 
se petrece. 

— Cred că Ahile ne-a minţit în legătură cu ceea ce are de 
gând să facă, spuse Bean, şi mai cred că şi tu mă minţi, 
chiar acum. 

— Obişnuieşte-te, zise Poke. Lumea e plini de mincinoşi. 

— Lui Ulise nu-i pasă pe cine omoară. Ar fi la fel de fericit 
să te omoare pe tine în locul lui Ahile. 

Poke scutură nerăbdătoare din cap. 

— Ulise e un nimeni. N-o să facă rău nimănui. Se laudă 
doar. 

— Atunci de ce eşti trează? întrebă Bean. Poke ridică din 
umeri. 

— Tu ai de gând să încerci să-l omori pe Ahile, nu-i aşa, 
zise Bean, şi să faci să pară ca Ulise a făcut-o. 

Ea căscă ochii mari. 

— Ai băut o cană de tâmpenie azi-noapte? 

— Sunt destul de deştept ca să-mi dau seama că minţi. 


— Du-te şi culcă-te, zise ea. Du-te la ceilalţi copii. El o privi 
un timp, apoi făcu ce spusese ea. 

De fapt, se prefăcu că o ascultă. Se întoarse în gaura în 
care dormeau, dar imediat se târi înapoi afară şi se caţără 
pe lăzi, bidoane, ziduri scunde, ziduri înalte, şi în final 
ajunse pe un acoperiş în pantă. Ajunse la marginea lui la 
timp ca s-o vadă pe Poke ieşind din gang în stradă. Mergea 
undeva. Să se întâlnească cu cineva. 

Bean alunecă în josul unui burlan într-un butoi pentru apa 
de ploaie şi alergă pe strada Korte Hoog Jupaca. El încerca 
să nu facă zgomot, dar ea nu, şi mai erau şi zgomotele 
oraşului, aşa că ea nu-i auzi paşii. Rămase în umbra 
zidurilor, dar nu se ascunse prea mult. Ea mergea în linie 
destul de dreaptă - coti doar de două ori. Se îndrepta spre 
râu. Se întâlnea cu cineva. 

Bean avea două bănuieli. Fie Ulise, fie Ahile. Pe cine 
altcineva mai cunoştea care să nu doarmă la ora asta? Dar 
de ce să se întâlnească cu ei? Să-l roage pe Ulise să-l lase în 
viaţă pe Ahile? Să se ofere, eroic, să-i ia locul? Sau să 
încerce să-l convingă pe Ahile să se întoarcă şi să-l înfrunte 
pe Ulise în loc să se ascundă? Nu, astfel de lucruri poate că 
Bean s-ar fi gândit să le facă - dar Poke nu gândea atât de 
departe. 

Poke se opri în mijlocul unui spaţiu liber la docurile 
Scheepmakershaven şi se uită în jur. Apoi văzu ceea ce 
căuta. Bean se strădui să vadă şi el. Cineva aştepta în 
umbră. Bean se sui pe un tomberon mare, încercând să 
vadă mai bine. Auzi cele două voci - ambele de copii - dar 
nu putu înţelege ce spuneau. Oricine ar fi fost, era mai înalt 
ca Poke. Dar putea fi şi Ahile, şi Ulise. 

Băiatul o îmbrăţişa pe Poke şi o sărută. 

Asta era într-adevăr bizar. Bean văzuse de multe ori adulţii 
făcând aşa ceva, dar de ce ar face-o copiii? Poke avea nouă 
ani. Erau desigur prostituate de vârsta asta, dar toată 
lumea ştia că tipii care le cumpărau erau nişte perverşi. 


Bean trebuia să se mai apropie ca să audă ce spun. Se lasă 
să cadă în spatele tomberonului şi merse tiptil în umbra 
unui chioşc. Ca şi când ar fi vrut să-i facă pe plac, cei doi se 
întoarseră cu faţa spre el; era invizibil în întuneric, cel puţin 
dacă stătea nemişcat. Nu-i vedea mai bine decât îl vedeau 
ei pe el, dar acum putea auzi frânturi din conversaţia lor. 

— Ai promis, spunea Poke. 

Băiatul mormăi ceva drept răspuns. 

O şalupă care trecea pe râu mătură malurile cu farurile 
sale şi dezvălui tata băiatului cu care era Poke. Ahile. 

Bean nu vru sa vadă mai mult. Crezuse cândva că Ahile o 
s-o omoare pe Poke. (bestia asta dintre fete şi băieţi nu o 
prea înţelegea. Într-o atmosferă de ură, se întâmpla pur şi 
simplu. Tocmai când Bean începuse să înţeleagă lumea. 

Se retrase şi o luă la fugă pe strada Posthoorn. 

Dar nu se întoarse încă în culcuşul lor. Deşi aflase toate 
răspunsurile, mima încă îi mai tresărea; ceva nu e-n regulă, 
îi spunea, ceva nu e-n regulă. 

Atunci îşi aminti că nu numai Poke îi ascundea ceva. Şi 
Ahile minţise. Ascundea ceva. Un plan. Oare numai 
întâlnirea lui cu Poke? Atunci la ce bun tot tărăboiul cu 
fereala de Ulise? Dacă Poke era iubita lui, nu trebuiau să se 
ascundă. Puteau s-o facă pe faţă. Unii huligani, cei mari, aşa 
făceau. Dar de obicei nu au iubite de nouă ani. Oare asta 
ascundea Ahile? 

„Ai promis”, îi spusese Poke lui Ahile la docuri. 

Ce promisese Ahile? De asta venise Poke la el - să-i 
amintească de ceea ce promisese. Dar ce ar fi putut Ahile 
să-i promită, ceva ce nu-i oferea deja ca făcând parte din 
familie? Ahile nu avea nimic. 

Deci îi promisese probabil că n-o să facă ceva. N-o s-o 
ucidă? Atunci ar fi tot o prostie chiar şi din partea lui Poke 
să meargă singură la el. 

Să nu mă omoare pe mine, gândi Bean. Asta promisese. Să 
nu mă omoare pe mine. 


Dar nu eu sunt pericolul, nu cel mai mare pericol. Poate că 
am spus să-l omoare, dar Poke era cea care-l pândise, care-l 
doborâse. Imaginea asta trebuie să fi rămas în mintea lui 
Ahile, probabil că şi-o amintea mereu, o visa, el zăcând la 
pământ şi o fată de nouă ani deasupra lui cu un bloc de 
zgură, amenințând să-l ucidă. Un infirm ca el reuşise cumva 
să intre în rândurile huliganilor. Deci era un dur - dar 
întotdeauna băieţii care aveau picioarele sănătoase îşi 
băteau joc de el, era huliganul cel mai mic în rang. Cel mai 
penibil moment al vieţii lui trebuie să fi fost cel în care o 
fată de nouă ani îl doborâse şi o liotă de copii mici 
tăbărâseră pe el. 

Poke, pe tine te acuză cel mai mult. Pe tine trebuie să te 
distrugă pentru a şterge amintirea aceea dureroasă. 

Acum îi era limpede. Tot ce spusese Ahile astăzi era 
minciună. Nu se ascundea de Ulise. L-ar fi înfruntat pe 
Ulise - probabil o va face mâine. Dar când îl va înfrunta pe 
Ulise, Ahile va mai avea de adus o acuzaţie. Ai omorât-o pe 
Poke! îi va striga acuzaţia în faţă. Ulise ar părea stupid şi 
slab dacă ar nega asta după toată fanfaronada sa despre 
răzbunare. Ar putea chiar să admită că a omorât-o, doar ca 
să se laude. Apoi Ahile l-ar ataca pe băiat şi nimeni nu l-ar 
învinovăţi dacă l-ar ucide. Ar fi pur şi simplu autoapărare, 
ar fi apărarea familiei sale. 

Ahile era al naibii de deştept. Şi răbdător. Amânase s-o 
ucidă pe Poke până când găsise pe altcineva pe care să dea 
vina. 

Bean alergă înapoi s-o prevină. Cât se puteau mişca de 
repede picioarele lui mici, cu cei mai mari paşi pe care-i 
putea face. Alergă din răsputeri. 

Nu era nimeni la docuri acolo unde se întâlniseră Poke şi 
Ahile. 

Bean se uită neajutorat în jur. Se gândi să strige, dar ar fi 
fost o prostie. Doar dacă Ahile o ura pe Poke cel mai mult 
nu însemna că-l iertase pe el, chiar dacă îl lăsase să-i dea 
din pâinea lui. 


Sau poate c-am înnebunit degeaba. O îmbrăţişa, nu-i aşa? 
Ea a venit de bunăvoie, nu-i aşa? Sunt lucruri între băieţi şi 
fete pe care eu nu le înţeleg. Ahile ne întreţine, e protector, 
nu ucigaş. Mintea mea funcţionează aşa, mintea mea 
gândeşte la uciderea cuiva care e neajutorat doar pentru că 
ar putea deveni mai târziu periculos. Ahile e cel bun. Eu 
sunt cel rău, criminalul. 

Ahile ştie cum să iubească. Eu nu. 

Bean se plimbă pe marginea docurilor privind dincolo de 
canal. Apa era acoperită de o ceaţă joasă. Pe malul 
îndepărtat luminile străzii Boompjes sclipeau ca în ziua de 
Crăciun. Valurile clipoceau ca nişte săruturi pe piloni. 

Privi râul de la picioarele lui. Ceva plutea în apă, lovindu- 
se de cheu. 

Bean se uită un timp fără să înţeleagă. Dar apoi înţelese că 
ştiuse tot timpul despre ce e vorba, doar că nu voia să 
creadă. Era Poke. Moartă. Aşa cum se temuse Bean. Toţi cei 
de pe stradă vor crede că Ulise o omorâse, chiar dacă acest 
lucru nu va putea fi dovedit. Bean avusese dreptate întru 
totul. Orice s-ar petrece între băieţi şi fete, nu avea puterea 
să învingă ura, răzbunarea pentru o umilinţă. 

Şi pe când stătea acolo, privind în jos în apă, înţelese: fie 
spun ce s-a întâmplat chiar acum, în clipa asta, tuturor, fie 
nu mai spun niciodată nimănui nimic, fiindcă dacă Ahile are 
vreo bănuială că am văzut ceea ce am văzut în noaptea asta 
o să mă omoare fără nici o ezitare. Ahile ar spune simplu: 
Ulise a atacat din nou. Apoi va pretinde că răzbună două 
morţi, nu una, şi-l va ucide pe Ulise. 

Nu, Bean nu putea decât să păstreze tăcerea. Să se 
prefacă că n-a văzut trupul lui Poke plutind pe râu, faţa 
uşor de recunoscut în lumina lunii. 

A fost o proastă. Proastă că nu a ghicit planurile lui Ahile, 
proastă că a avut încredere în el, proastă că nu m-a 
ascultat. Şi eu am fost prost, că am plecat în loc s-o 
atenţionez, poate i-aş fi salvat viaţa fiind un martor pe care 
Ahile nu-l putea prinde şi reduce la tăcere. 


Datorită ei, el era în viaţă. Ea îi dăduse un nume. Ea 
ascultase planul lui. lar acum murise din cauza asta, iar el 
nu putuse s-o salveze. Sigur, la început îi spusese să-l 
omoare pe Ahile, dar în final ea avusese dreptate să-l 
aleagă - era singurul dintre huligani care ar fi putut să-şi 
imagineze astfel lucrurile şi să le ducă la îndeplinire cu 
asemenea stil. Dar şi Bean avusese dreptate. Ahile era un 
campion al minciunii, şi când decisese că Poke trebuie să 
moară, începuse să clădească minciunile cu care să-şi 
acopere crima - minciuni care s-o facă pe Poke să vină de 
bunăvoie undeva unde s-o poată ucide fără martori; 
minciuni care să-i asigure un alibi în ochii copiilor mai mici. 

Am avut încredere în el, gândi Bean. Am ştiut de la început 
cum e, şi totuşi am avut încredere în el. 

Ah, Poke, biata de tine, proasto, fată de treabă. Tu m-ai 
salvat, iar eu te-am abandonat. 

Nu e numai vina mea. Ea s-a dus singură să se întâlnească 
cu el. 

Singură cu el, ca să-mi salveze mie viaţa? Ce greşeală, 
Poke, să te gândeşti şi la altcineva decât la tine! 

O să mor şi eu din cauza greşelilor ei? 

Nu. Eu o să mor din cauza blestematelor mele de greşeli. 

Dar nu în noaptea asta. Ahile nu pusese în aplicare nici un 
plan ca să scape de Bean. Dar de acum încolo, ori de câte 
ori va sta treaz noaptea, incapabil să aţipească, se va gândi 
că Ahile aşteaptă. Că îi numără zilele. Până când şi el va fi 
găsit în râu. 

Sora Carlotta încerca să fie înţelegătoare cu durerea 
acestor copii, atât de curând după ce unul din ai lor fusese 
strangulat şi aruncat în râu. Dar moartea lui Poke era un 
motiv în plus să grăbească testele. Ahile încă nu fusese găsit 
- acum, că acest Ulise lovise încă o dată, era puţin probabil 
ca Ahile să iasă din ascunzătoare prea repede. Sora 
Carlotta nu avea de ales decât să continue cu Bean. 

La început, băiatul fu neatent şi se descurcă prost. Sora 
Carlotta nu putu înţelege cum de greşea la părţile 


elementare ale testului, când era atât de inteligent, încât 
învățase singur să citească. Trebuia să fie din cauza morţii 
lui Poke. Aşa că întrerupse testele şi vorbi cu el despre 
moarte, despre cum sufletul lui Poke fusese dus lângă 
Dumnezeu şi sfinţi, care aveau grijă de ea şi o făceau mai 
fericită decât fusese vreodată în viaţă. El nu păru interesat. 
Se descurcă chiar mai rău în următoarea fază a testelor. 

Ei bine, dacă nu mergea compasiunea, poate mergea 
severitatea. 

— Înţelegi pentru ce e testul ăsta, Bean? întrebă ea. 

— Nu, zise el. Tonul vocii însemna, fără îndoială, „şi nici 
nu-mi pasă”. 

— Tu nu cunoşti decât viaţa pe străzi. Dar străzile din 
Rotterdam sunt doar o parte a unui oraş mare, iar 
Rottcrdam e doar un oraş într-o lume cu mii de asemenea 
oraşe. Întreaga umanitate, Bean, la asta se referă testul. 
Pentru că Furnicile... 

— Gândacii, zise Bean. 

Ca tuturor copiilor străzii, eufemismul îi provoca dispreţ. 

— O să se întoarcă, o să curețe Pământul, o să omoare 
orice fiinţă vie. Testul ăsta e pentru a vedea dacă eşti unul 
din copiii care vor fi luaţi la Şcoala de Luptă şi antrenați să 
devină comandanţi ai forţelor care încearcă să-i oprească. 
Testul ăsta e pentru a salva lumea, Bean. 

Pentru prima dată de când începuse testul, Beau ii acordă 
atenţie. 

— Unde e Şcoala de Luptă? 

— Pe o staţie orbitală în spaţiu. Dacă te descurci suficient 
de bine la test, o să fii astronaut, Bean! 

Nu apăru nici un fel de înflăcărare copilărească pe faţa lui. 
Doar calcul. 

— N-am făcut bine până acum, nu-i aşa? întrebă. 

— Rezultatele testelor de până acum arată că eşti prea 
prost ca să mergi şi să respiri în acelaşi timp. 

— Pot s-o iau de la capăt? 

— Da, mai am o serie de teste, zise sora Carlotta. 


— Dă-mi-le. 

În timp ce-i aducea setul alternativ îi zâmbi, încercând să-l 
facă să se relaxeze. 

— Deci vrei să fii astronaut, asta e? Sau vrei să faci parte 
din Flota Internaţională? 

E] o ignoră. 

De data asta termină totul, chiar dacă testele erau 
concepute astfel încât să nu fie terminate în timpul alocat. 
Nu obținuse punctajul maxim, dar era pe aproape. Atât de 
aproape, încât nimeni nu crezu rezultatele. 

Ea îi dădu un alt set de teste, de data aceasta destinate 
copiilor mai mari - testele standard, de fapt, pe care le 
făceau copiii de şase ani aleşi pentru Şcoala de Luptă la 
vârsta normală. Nu se descurcă la fel de bine şi la acestea; 
erau prea multe experienţe pe care nu le trăise încă, pentru 
a fi în stare să înţeleagă conţinutul unor întrebări. Dar se 
descurcă remarcabil de bine. Mai bine decât orice elev pe 
care îl testase ea vreodată. 

Şi ea, care crezuse că Ahile era cel care avea potenţial! 
Cel mic, copilaşul ăsta, era cu adevărat uluitor. Nimeni n-ar 
fi crezut că îl găsise pe stradă, trăind la limita înfometării. 

O suspiciune îşi făcu loc în mintea ei, şi după ce se termină 
cel de-al doilea test şi ea înregistra rezultatele, punându-le 
deoparte, se lăsă pe spate în scaun, îi zâmbi copilului cu 
ochi întunecaţi şi-l întrebă: 

— A cui a fost ideea cu familiile copiilor de pe stradă? 

— A lui Ahile, spuse Bean. Sora Carlotta aşteptă. 

— Oricum, a fost ideea lui să-i spună familie. 

Ea aşteptă în continuare. Dacă îi dădea timp, mândria ar fi 
scos multe lucruri la suprafaţă. 

— Dar să avem un huligan care să-i protejeze pe cei mici a 
fost planul meu, zise Bean. l-am spus lui Poke şi ea s-a 
gândit şi a hotărât să-l aplice, dar a făcut o singură 
greşeală. 

— Ce greşeală? 

— A ales pentru a ne proteja un huligan nepotrivit. 


— Vrei să spui pentru că nu a putut-o apăra de Ulise? 
Bean râse amar şi lacrimile îi alunecară pe obraz. 

— Ulise umblă pe undeva lăudându-se cu ce are de gând 
să facă. 

Sora Carlotta înţelese, dar nu vru să accepte. 

— Atunci, tu ştii cine a ucis-o? 

— Eu i-am spus să-l omoare. l-am spus că nu e potrivit. Am 
văzut asta pe faţa lui, când zăcea acolo la pământ, am văzut 
că n-o s-o ierte niciodată. Dar el e calculat. A aşteptat mult. 
N-a luat niciodată pâine de la ea. Asta ar fi trebuit s-o facă 
atentă. Nu trebuia să se ducă singură la el. 

Acum plângea cu adevărat. 

— Am crezut că mă proteja pe mine. Pentru că eu i-am 
spus prima dată să-l omoare. Am crezut că încerca să-l 
convingă să nu mă omoare. 

Sora Carlotta încercă să-şi stăpânească emoția din glas. 

— Crezi că eşti în pericol din cauza lui Ahile? 

— Acum, că ţi-am spus, sunt, zise el. Şi, după un moment 
de gândire: Deja eram. El nu uită. El se răzbună, 
întotdeauna. 

— Îţi dai seama că Ahile nu mi se părea aşa mie, sau lui 
Hazie. Adică Helga. Nouă ne ne părea... civilizat. 

Bean o privi ca pe o nebună. 

— Nu asta înseamnă să fii civilizat? Să poţi aştepta să obţii 
ceea ce vrei? 

— Tu vrei să pleci din Rotterdam şi să mergi la Şcoala de 
Luptă ca să poţi scăpa de Ahile. 

Bean aprobă din cap. 

— Dar ceilalţi copii? Crezi că sunt în pericol? 

— Nu, zise Bean. Ele tăticu' lor. 

— Dar nu şi al tău. Chiar dacă a împărţit pâinea cu tine. 

— A îmbrăţişat-o şi a sărutat-o, zise Bean. l-am văzut la 
docuri, ea l-a lăsat s-o sărute şi apoi i-a spus ceva despre o 
promisiune, iar eu am plecat, dar când mi-am dat seama am 
fugit înapoi, nu putea fi aşa mult, am alergat doar pe lângă 
vreo şase clădiri, şi ea era moartă şi cu ochii scoşi, plutind 


în apă, lovindu-se de docuri. El e capabil să te sărute şi apoi 
să te ucidă, dacă te urăşte suficient de mult. 

Sora Carlotta bătu darabana cu degetele pe tăblia mesei. 

— Ce dilemă! 

— Ce-i aia o dilemă? 

— Aveam de gând să-l testez şi pe Ahile. Cred că ar putea 
intra la Şcoala de Luptă. 

Trupul lui Bean se încorda. 

— Atunci nu mă trimite pe mine. Ori eu, ori el. 

— Chiar crezi că... Vocea i se stinse. Crezi că o să încerce 
să te omoare acolo? 

— Să încerce? Glasul îi suna dispreţuitor. Ahile nu se 
mulţumeşte să încerce. 

Sora Carlotta ştia că trăsătura de care vorbea Bean, acea 
hotărâre lipsită de milă, era unul din lucrurile care se 
căutau la Şcoala de Luptă. îl făcea pe Ahile mai interesant 
pentru ei decât Bean. Acolo ei puteau reorienta o asemenea 
violenţă criminală spre un scop bun. 

Dar civilizarea huliganilor de pe stradă nu fusese ideea lui 
Ahile. Bean fusese cel care se gândise la aşa ceva. Părea 
incredibil ca un copil atât de mic s-o conceapă şi s-o ducă la 
îndeplinire. Trofeul era acest copil, nu cel care trăia pentru 
o răzbunare rece. Un lucru era sigur. Ar fi fost o greşeală 
să-i aducă pe amândoi. Cu siguranţă putea să-l ia pe celălalt 
de pe străzi şi să-l ducă într-o şcoală aici, pe Pământ. Ahile 
ar fi devenit, desigur, cu adevărat civilizat, atunci când 
disperarea vieţii pe Stradă nu i-ar mai împinge pe copii să- 
şi facă unul altuia asemenea lucruri oribile. 

Apoi realiză la ce nonsens se gândea. Nu disperarea vieţii 
pe stradă îl împinsese pe Ahile s-o ucidă pe Poke. Ci 
mândria. Ca şi Cain, care crezuse că ruşinea era un motiv 
suficient ca să-şi omoare fratele. Ca şi luda, care nu ezitase 
sa sărute înainte de a ucide. Cum de se gândise să 
considere răul ca un produs mecanic al privaţiunilor? Toţi 
copiii străzii sufereau de frică şi foame, neajutorare şi 


disperare. Dar nu toţi deveneau asasini calculaţi, cu sânge 
rece. 

Asta dacă Bean avea dreptate. 

Dar ea nu se îndoia că Bean îi spusese adevărul. Dacă 
Bean minţea, însemna că trebuia să renunţe la a mai judeca 
firea copiilor. Gândindu-se acum, Ahile îi părea un şmecher 
alunecos. Un linguşitor. Tot ceea ce spunea urmărea să 
impresioneze. Dar Bean vorbea puţin, şi vorbea cinstit 
atunci când o făcea. Şi era mic, iar teama şi durerea lui 
erau reale. 

Bineînţeles, şi el spusese ca un copil să fie ucis. 

Dar numai pentru ca reprezenta un pericol pentru ceilalţi. 
Nu din mândrie. 

Cum pot eu să judec? Oare nu lisus ar trebui să-i judece 
pe vii şi pe morţi? De ce e în mâinile mele, când nu eu sunt 
cea potrivită? 

— Te rog să rămâi aici, Bean, până trimit rezultatele 
testelor tale celor care iau deciziile la Şcoala de Luptă. Aici 
eşti în siguranţă. 

EI cobori privirea, aprobă din cap, apoi lăsă capul în poală 
şi începu să plângă. 

Ahile se întoarse în adăpost de dimineaţă. 

— Nu mai puteam sta departe, spuse. Ce-i prea mult 
strică. 

Îi duse la masă ca de obicei. Dar Poke şi Bean nu erau 
acolo. 

Apoi Sergentul îşi făcu rondul, trăgând cu urechea pe ici, 
pe colo, vorbind cu alţi copii, uneori şi cu adulţii, ca să afle 
ce se întâmplă, orice ar fi putut fi de folos. De la hamalii de 
la docurile Wijnhaven află despre cadavrul găsit de 
dimineaţă în râu. O fetiţă. Sergentul află unde era ţinut 
corpul până la sosirea autorităţilor. Nu se sfii, se duse direct 
la trupul acoperit cu o prelată şi fără să ceară voie nimănui 
ridică prelata şi se uită la ea. 

— Ce faci, băiete? 

— O cheamă Poke, zise el. 


— O cunoşti? Ştii cine ar fi putut s-o ucidă? 

— Un băiat pe nume Ulise, el a omorât-o, zise Sergentul. 
Apoi dădu drumul prelatei şi rondul lui luă sfârşit. 

Ahile trebuia să afle că temerile lui fuseseră justificate, că 
Ulise lovea pe oricine putea din familie. 

— N-avem altceva de făcut decât să-l omorâm, spuse 
Sergentul. 

— A fost destulă vărsare de sânge, zise Ahile. Dar mă tem 
că ai dreptate. 

Câţiva copii plângeau. Unul explică: 

— Poke mi-a dat să mănânc când eram pe moarte. 

— Gura, zise Sergentul. Mâncăm mai bine acum decât 
atunci când Poke era şef. 

Ahile puse o mână pe braţul Sergentului ca să-i liniştească. 

— Poke a făcut tot ce putea face şeful unei cete. Ea m-a 
introdus în familie. Deci, într-un fel, tot ce vă aduc eu, ea vă 
aduce. 

Toţi dădură solemn din cap. Un puşti întrebă: 

— Crezi că Ulise l-a omorât şi pe Bean? 

— Mare pagubă, făcu Sergentul. 

— Orice pierdere din familia mea e importantă, zise Ahile. 
Dar e de ajuns. Dacă Ulise nu pleacă imediat din oraş, e 
mort. Răspândeşte zvonul, Sergentule. Să se ştie pe străzi 
că provocarea rămâne valabilă. Ulise n-are ce căuta în nici 
o cantină din oraş până nu mă înfruntă. Ela decis aşa, când 
a băgat cuțitul în ochii lui Poke. 

Sergentul îl salută şi o luă la fugă. Întruchiparea eficienţei. 

Doar că în timp ce alerga, plângea. Pentru că nu spusese 
nimănui cum murise Poke, că ochii ei erau o rană 
însângerată. Poate că Ahile aflase pe alte căi, poate că 
auzise deja, dar nu pomenise nimic până nu se întorsese 
Sergentul cu noutăţile. Poate. Sergentul ştia adevărul. Ulise 
nu ridicase mâna asupra nimănui. Ahile o făcuse. Aşa cum îi 
atenţionase Bean de la început. Ahile n-o s-o ierte niciodată 
pe Poke pentru că l-a învins. O omorâse acum pentru a 
putea da vina pe Ulise. Şi stătea acolo vorbind despre cât 


fusese ea de bună şi cum trebuiau ei să-i fie recunoscători 
ei că tot ce le aducea Ahile de fapt ea le aducea. 

Deci Bean avusese tot timpul dreptate. În toate privinţele. 
Poate că Ahile era un bun tătic pentru familie, dar era şi un 
ucigaş, şi nu ierta niciodată. 

Poke ştia asta. Bean o avertizase, ea ştia, dar cu toate 
astea îl alesese pe Ahile drept tătic. Îl alesese şi apoi murise 
din cauza asta. Fusese ca lisus despre care le vorbea Helga 
la cantină în timp ce mâncau. Murise pentru poporul ei. lar 
Ahile era ca Dumnezeu. Îi făcea pe oameni să plătească 
pentru păcatele lor, indiferent care ar fi fost ele. 

Important era să fie de partea lui Dumnezeu. Asta îi învăţa 
Helga, nu-i aşa? Să se pună bine cu Dumnezeu. 

O să mă pun bine cu Ahile. O să-l onorez ca tătic, desigur, 
ca să pot supravieţui până mă fac destul de mare ca să mă 
descurc singur. 

Cât despre Bean, ei bine, el era inteligent, dar nu suficient 
de inteligent ca să rămână în viaţă, şi dacă nu eşti destul de 
inteligent ca să rămâi în viaţă, mai bine să mori. 

Când Sergentul ajunse la primul colţ de stradă ca să 
răspândească vestea că Ahile i-a pus interdicţie lui Ulise la 
toate cantinele din oraş, nu mai plângea. Durerea 
dispăruse. Acum nu mai era vorba decât despre 
supravieţuire. Sergentul ştia că, deşi Ulise nu omorâse pe 
nimeni, avusese totuşi intenţia, şi încă era important pentru 
siguranţa familiei ca el să moară. Moartea lui Poke era o 
scuză suficientă ca să ceară ca ceilalţi tătici să se dea 
deoparte şi să-l lase pe Ahile să se înfrunte cu el. După ce se 
va termina totul, Ahile va fi şeful tuturor familiilor din 
Rotterdam. lar Sergentul va sta lângă el, cunoscând 
secretul răzbunării lui, dar fără să-l spună nimănui, pentru 
că doar aşa Sergentul, familia şi toţi copiii străzii din 
Rotterdam vor putea supravieţui. 

AMINTIRI 

— Am greşit în legătură cu primul. Testele sunt bune, dar 
nu are caracterul potrivit Şcolii de Lupta. 


— Asta nu reiese din testele pe care mi le-ai arătat. 

— E foarte isteţ. Dă răspunsurile corecte, dar nu sunt 
adevărate. 

— Şi ce test ai folosit ca să determini asta? 

— A comis o crimă. 

— Mda, asta ar fi o problemă. Şi celălalt? Ce-aş putea face 
cu un copil atât de mic? Peştii mici îi arunc în general înapoi 
în râu. 

— Antrenează-l. Hrăneşte-l. Va creşte. 

— N-are nici măcar un nume. 

— Ba are. 

— Bean? Ăsta nu e un nume, e o gluma. 

— În final n-o să mai fie. 

— Ţine-l tu până împlineşte cinci ani. Fă ce poţi mai bun 
din el şi arată-mi atunci rezultatele. 

— Mai sunt şi alţi copii 

— Nu, soră Carlotta. În toţi anii ăştia de căutări, ele cel 
mai bun pe care l-ai găsit. Şi nu mai e timp să cauţi altul. 
Învaţă-l pe ăsta câte ceva, şi atunci toată munca ta nu va fi 
fost în zadar, cel puţin din punctul de vedere al FE. I. 

— Mă sperii când spui că nu mai e timp. 

— Nu văd de ce. Creştinii aşteaptă de milenii sfârşitul 
lumii 

— Dar lumea nu se sfârşeşte. 

— Deocamdată. 

La început, Bean nu fu interesat decât de mâncare. Era 
destulă. Mânca tot ce îi puneau în faţă. Mânca până se 
sătura - cuvânt miraculos, care până acum nu avusese 
înţeles pentru el. Mânca până se ghiftuia. Mânca până i se 
făcea rău. Mânca atât de des, încât trebuia să iasă afară în 
fiecare zi, câteodată de două ori pe zi. Făcea haz pe tema 
asta cu sora Carlotta. 

— Nu fac decât să mănânc şi să fac caca, zicea. 

— Ca animalele pădurii, răspundea călugăriţa. E timpul să 
începi să-ţi câştigi singur hrana. 


Bineînţeles, îi dădea deja lecţii zilnice de aritmetică, ca să-l 
aducă „la nivel”, deşi niciodată nu specifica nivelul la care 
se gândea. îi lăsa de asemenea timp să facă mişcare, iar 
uneori erau ore la care îl punea să stea jos şi să încerce să 
rememoreze fiecare detaliu din amintirile lui de demult. O 
fascina în special locul curat. Dar acolo existau limitări ale 
memoriei. Era foarte mic pe atunci, şi avea un limbaj foarte 
sărăcăcios. Totul era un mister. Îşi amintea că se căţărase 
pe grilajul de la pat şi căzuse pe podea. Nu putea merge 
bine. Era mai uşor să meargă de-a buşilea, dar îi plăcea să 
meargă în picioare pentru că aşa făceau oamenii mari. Se 
agăța de obiecte şi se sprijinea de pereţi făcând progrese la 
mersul pe două picioare, şi se târa numai când avea de 
traversat un spaţiu deschis. 

— Trebuie să fi avut opt sau nouă luni, spuse sora Carlotta. 
Majoritatea oamenilor nu au amintiri atât de vechi. 

— Îmi amintesc că erau toţi supăraţi. De asta am coborât 
din pat. Toţi copiii aveau necazuri. 

— "Toţi copiii? 

— Cei mici, ca mine. Şi cei mai mari. Nişte adulţi au intrat, 
s-au uitat la noi şi au plâns. 

— De ce? 

— Ceva rău. Ştiam că o să se întâmple ceva rău tuturor 
celor din paturi. Aşa că am fugit. N-am fost eu primul. Nu 
ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. I-am auzit pe adulţi ţipând şi 
înfuriindu-se când au găsit paturile goale. Eu m-am ascuns 
de ei. Nu m-au găsit. Poate i-au găsit pe ceilalţi, poate nu. 
Tot ce ştiu e că atunci când am ieşit din ascunzătoare 
paturile erau goale şi în cameră era foarte întuneric, cu 
excepţia unui indicator luminos pe care scria leşire. 

— Ştiai să citeşti pe atunci? Părea sceptică. 

— Când am ştiut să citesc, mi-am reamintit literele de pe 
indicator, spuse Bean. Au fost singurele litere pe care le-am 
văzut atunci. Bineînţeles că mi le-am amintit. 

— Deci erai singur, paturile erau goale şi era întuneric. 


— S-au întors. l-am auzit vorbind. Cele mai multe dintre 
cuvinte nu le înţelegeam. M-am ascuns iar. Şi când am ieşit, 
dispăruseră până şi paturile. în locul lor erau pupitre şi 
dulapuri. Un birou. Nu, nu ştiam nici ce e acela birou, dar 
acum ştiu ce e şi-mi amintesc că asta deveniseră camerele. 
Birouri. Oamenii intrau ziua şi lucrau acolo, la început doar 
puţini, dar ascunzătoarea mea nu mai era sigură dacă 
lucrau oameni acolo. Şi-mi era foame. 

— Unde te-ai ascuns? 

— Haide, că ştii. Nu-i aşa? 

— Dacă ştiam, nu întrebam. 

— Ai văzut cum am reacţionat când mi-ai arătat toaleta. 

— Te-ai ascuns în WC? 

— În rezervorul din spate. Era greu de ridicat capacul. Şi 
nici nu era confortabil înăuntru. Nu ştiam la ce foloseşte. 
Dar oamenii au început să-l folosească, iar apa urca şi 
cobora şi piesele se mişcau, şi m-am speriat. Aşa cum ţi-am 
spus, mi-era foame. De băut era destul, doar că făcusem 
chiar eu pipi. Scutecul îmi era aşa de plin de apă, încât a 
căzut. Eram în pielea goală. 

— Bean, tu îţi dai seama ce-mi spui? Ai făcut toate astea 
înainte de a împlini un an? 

— Tu ai zis cât eram de mare. Pe atunci nu ştiam nimic 
despre vârstă. M-ai pus să-mi aduc aminte. Cu cât îţi 
povestesc mai mult, cu atât îmi amintesc mai mult. Dar dacă 
nu mă crezi... 

— Eu... le cred. Dar cine erau ceilalţi copii? Ce era locul 
unde ai trăit, locul acela curat? Cine erau adulţii? De ce i-au 
luat pe ceilalţi copii? S-a petrecut ceva ilegal, asta e sigur. 

— Oricum, zise Bean, m-am bucurat să ies din toaletă. 

— Dar ai spus că erai în pielea goală. Ai plecat aşa de 
acolo? 

— Nu, am fost găsit. Am ieşit din toaletă şi m-a găsit un 
adult. 

— Ce s-a întâmplat? 


— M-a luat acasă. Aşa am făcut rost de rufe. Pe atunci le 
spuneam rufe. 

— Vorbeai. 

— Puțin. 

— Şi adultul ăsta te-a luat acasă şi ţi-a cumpărat rufe. 

— Cred că era îngrijitorul. Acum ştiu mai multe despre 
muncă şi cred că asta era. Lucra noaptea, dar nu avea 
uniformă ca paznicii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Atunci am aflat pentru prima dată despre legal şi ilegal. 
Nu era legal ca el să aibă un copil. L-am auzit strigând unei 
femei ceva despre mine şi n-am înţeles mare lucru, dar în 
final ştiu că el a pierdut şi ea a câştigat, şi el a început să-mi 
vorbească despre faptul că trebuie să plec, aşa că am 
plecat. 

— "Te-a lăsat pur şi simplu pe stradă? 

— Nu, eu am plecat. Acum cred că avea de gând să mă dea 
altcuiva, şi părea speriat, aşa că am plecat înainte s-o facă. 
Dar nu mai eram dezbrăcat şi înfometat. A fost de treabă. 
După ce am plecat, pot paria că n-a mai avut necazuri. 

— Şi de atunci ai început să trăieşti pe stradă. 

— Oarecum. Am găsit câteva locuri unde mi-au dat să 
mănânc. Dar de fiecare dată ceilalţi copii, mai mari, dacă 
vedeau că primesc de mâncare veneau ţipând şi cerşind, iar 
oamenii nu-mi mai dădeau mâncare pentru ca să nu fiu 
îmbrâncit de cei mari sau să-mi ia mâncarea din mână. Îmi 
era frică. Odată, un copil mai mare s-a înfuriat atât de rău 
pe mine că mănânc că mi-a băgat un băţ pe gât şi m-a făcut 
să vomit ce mâncasem. Chiar a încercat să mănânce el, dar 
n-a putut, i-a venit şi lui să vomite. Asta a fost perioada cea 
mai urâtă. M-am ascuns tot timpul după aia. M-am ascuns. 
Mereu. 

— Şi ai murit de foame. 

— Am privit, zise Bean. Am mâncat câte ceva. Când şi 
când. N-am murit. 

— Nu. 


— Am văzut destui care au murit. Mulţi copii morţi. Şi 
mari, şi mici. M-am tot întrebat câţi din ei erau din locul 
acela curat. 

— L-ai recunoscut pe vreunul? 

— Nu. Niciunul nu arăta ca şi când ar fi trăit în locul curat. 
Toţi erau flămânzi. 

— Bean, îţi mulţumesc că mi-ai spus toate astea. 

— Tu m-ai întrebat. 

— Îţi dai seama că un bebeluş n-ar fi putut supravieţui 
timp de trei ani? 

— Atunci înseamnă că sunt mort. 

— Eu... Eu cred că Dumnezeu a avut grijă de tine. 

— Da. Da, sigur. De ce n-a avut grijă de toţi copiii ăia care 
au murit? 

— I-a luat lângă inima Lui şi-i iubeşte. 

— Atunci înseamnă că pe mine nu m-a iubit? 

— Nu, te iubeşte şi pe tine, El... 

— Pentru că dacă avea atâta grijă de mine mi-ar fi dat să 
mănânc din când în când. 

— Elte-a adus la mine. Are un plan măreț pentru tine, 
Bean. Poate că tu nu ştii care e, dar Dumnezeu nu te-a ţinut 
ca prin minune în viaţă fără un motiv. 

Bean obosise să discute despre asta. Părea aşa de fericită 
când vorbea despre Dumnezeu, dar el nici măcar nu-şi 
dăduse încă seama ce este Dumnezeu. într-un fel, ea voia să 
pună în seama lui Dumnezeu fiecare lucru bun, dar când 
era ceva rău fie nu aducea vorba de El, fie găsea un motiv 
pentru care lucrul respectiv să fie în final bun. Din punctul 
de vedere al lui Bean, copiilor morţi le-ar fi fost mai bine vii, 
doar cu ceva mai multă hrană. Dacă Dumnezeu îi iubea atât 
de mult, şi putea face tot ce vrea, atunci de ce nu era mai 
multă mâncare pentru copiii aceia? Iar dacă Dumnezeu voia 
ca ei să moară, de ce nu-i lăsase să moară mai repede, sau 
să nu se fi născut deloc, astfel ca ei să nu aibă atâtea 
necazuri şi să nu se mai zbată atâta să supravieţuiască, 
dacă el tot urma să-i ia lângă inima lui? Nimic din toate 


astea nu avea logică pentru Bean şi, cu cât îi explica mai 
mult sora Carlotta, cu atât înţelegea mai puţin. Căci dacă 
exista cineva răspunzător, atunci acesta ar fi trebuit să fie 
cinstit, iar dacă nu era cinstit de ce s-ar fi bucurat atât sora 
Carlotta că el era răspunzător? 

Dar când încerca să-i spună asemenea lucruri, ea se 
supăra şi vorbea şi mai mult despre Dumnezeu şi folosea 
cuvinte pe care el nu le cunoştea, şi deci era mai bine s-o 
lase să spună ce vrea ea şi să nu se certe. 

Cititul îl fascina. Şi numerele. Le adora. Era grozav de 
bine să aibă hârtie şi creion ca să scrie cuvinte. 

Şi hărţile. La început ea nu-l învăţă despre hărţi, dar erau 
câteva pe pereţi, iar formele lor îl fascinau. Se căţăra până 
la ele şi citea cuvintele scrise, şi într-o zi văzu numele râului 
şi îşi dădu seama că liniile albastre erau râuri, iar zonele cu 
şi mai mult albastru erau locuri cu apă mai multă decât într- 
un râu, apoi îşi dădu seama că unele din celelalte cuvinte 
erau aceleaşi nume care erau scrise pe indicatoarele de pe 
străzi şi astfel realiză că lucrul acela era într-un fel o 
imagine a Rotterdamului, şi atunci totul deveni logic. 
Rotterdam-ul aşa cum l-ar fi văzut o pasăre, dacă toate 
clădirile ar fi fost invizibile şi toate străzile ar fi fost goale. 
Găsi adăpostul lor, şi locul unde murise Poke, şi tot felul de 
alte locuri. 

Când sora Carlotta află că înţelegea harta, se entuziasma, 
îi arătă hărţi în care Rotterdam-ul era doar un pachet de 
linii şi una pe care nu era decât un punct, şi alta pe care era 
atât de mic, încât nu putea fi văzut, dar ea ştia unde ar fi 
trebuit să fie. Bean nu-şi dăduse seama până acum că 
lumea era atât de mare. Şi că existau atâţia oameni. 

Dar sora Carlotta se tot întorcea la harta Rotterdam-ului, 
încercând să-l facă să-şi amintească unde erau locurile din 
amintirile lui. Totuşi nimic nu mai era la fel pe hartă, nu era 
Uşor, şi-i luă ceva timp să-şi dea seama care erau locurile 
unde oamenii îi dăduseră de mâncare. 1 le arătă Carlottei şi 
ea făcu un semn chiar pe hartă, la fiecare loc. După un timp 


observă că toate acele locuri erau grupate într-o singură 
zonă, oarecum înşirate, şi dacă trăgeau o linie de unde o 
găsise pe Poke înapoi prin timp ajungeau la... 

La locul curat. 

Numai că era prea greu. Fusese prea speriat când 
părăsise locul curat cu îngrijitorul. Nu ştia unde era. Şi 
adevărul era, după cum spunea chiar sora Carlotta, că 
îngrijitorul putea locui oriunde în raport cu locul curat. 

Deci tot ce putea găsi urmând în sens invers drumul lui 
Bean era apartamentul îngrijitorului, cel puţin cel în care 
locuise cu trei ani în urmă. Şi chiar şi aşa, ce putea să ştie 
îngrijitorul? 

Putea să ştie unde era locul curat. Şi abia acum înţelese 
Bean: era important pentru sora Carlotta să afle de unde 
venea el. 

Să afle cine era el cu adevărat. 

Doar că... el ştia deja cine e cu adevărat. Încercă să-i 
spună. 

— Sunt aici. Asta sunt eu cel adevărat. Nu mă prefac. 

— Ştiu asta, zise ea râzând şi-l îmbrăţişa, ceea ce era bine. 
Se simţea bine. Când ea începuse prima dată să facă asta, 
el nu ştia ce să facă cu mâinile. Trebuise să-i arate cum s-o 
îmbrăţişeze şi el. Văzuse nişte copii - cei cu mamă şi tată - 
făcând asta, dar întotdeauna crezuse că se ţin strâns ca să 
nu cadă pe stradă şi să se piardă. Nu ştia că asta te face să 
te simţi bine. Trupul surorii Carlotta avea părţi tari şi părţi 
moi şi era foarte ciudat s-o îmbrăţişeze. Se gândea la Poke 
şi Ahile îmbrăţişându-se şi sărutându-se, dar nu voia s-o 
sărute pe sora Carlotta, şi chiar după ce se obişnui cu 
îmbrăţişările nu vru s-o facă. O lăsa să-l strângă în braţe. 
Dar nu se gândi niciodată s-o facă el. Pur şi simplu nu-i 
trecea prin minte. 

Ştia că uneori îl îmbrăţişa în loc să-i explice unele lucruri, 
şi asta nu-i plăcea. Nu voia să-i spună de ce era important 
să găsească locul curat, şi îl lua în braţe şi zicea „O, dragul 
de tine” sau „O, bietul băiat”. Dar asta nu însemna decât că 


era vorba de ceva mai important decât voia să spună, şi 
credea că ele prea prost sau prea ignorant ca să înţeleagă 
dacă ar fi încercat să-i explice. 

Încercă să-şi amintească cât mai multe, doar că acum nu-i 
mai spunea ei totul pentru că nici ea nu-i spunea lui totul şi 
nu era cinstit Va găsi locul curat de unul singur. Fără ea. Şi 
apoi o să-i spună, dacă va hotări el că e bine pentru el ca ea 
să ştie. Pentru că ce s-ar întâmpla dacă ea ar considera un 
răspuns greşit? L-ar lăsa din nou pe străzi? Nu l-ar mai lăsa 
să meargă la şcoala din cer? Pentru că asta îi promisese la 
început, abia după ce dăduse testele îi spusese că se 
descurcase foarte bine, dar nu putea să meargă în cer 
decât după ce împlinea cinci ani şi poate nici atunci pentru 
că decizia nu era întru totul a ei, şi atunci el înţelese că ea 
s-ar putea să nu aibă puterea să-şi ţină toate promisiunile. 
Nici măcar cea de a-l feri de Ahile. De aceea trebuia sa afle 
de unul singur. 

Studie harta. Îşi imagină locurile. Vorbi cu sine în timp ce 
adormea, vorbi şi se gândi şi rememora, încercând să-şi 
readucă în minte faţa îngrijitorului, şi camera în care trăia, 
şi scările de afară unde femeia cea rea stătuse şi ţipase la 
el. 

Într-o zi, când consideră că-şi amintise suficient, Bean se 
duse la toaletă - îi plăceau toaletele, îi plăcea să tragă apa, 
deşi îl speria să vadă lucrurile dispărând aşa - şi în loc să se 
întoarcă în clasa surorii Carlotta, o luă în partea opusă pe 
condor şi ieşi pe uşă în stradă, şi nimeni nu încercă să-l 
oprească. 

Abia atunci îşi dădu seama de greşeală. Fusese atât de 
preocupat să-şi amintească locuinţa îngrijitorului, încât nu-i 
trecuse prin cap că habar n-avea unde se află locul acesta 
pe hartă. Nu era într-o parte a oraşului pe care o cunoştea. 
De fapt, nici măcar nu părea a fi din aceeaşi lume. În locul 
unei străzi pline de oameni care împingeau cărucioare sau 
mergeau pe jos, pe biciclete sau pe role dintr-un loc în altul, 
strada era aproape goală, şi peste tot erau parcate maşini. 


Nu era nici măcar un singur magazin. Doar case şi birouri, 
sau case transformate în birouri cu firme mici la intrare. 
Singura clădire diferită era cea din care tocmai ieşise. Era 
masivă şi pătrată şi mai mare decât celelalte, dar nu avea 
nici o firmă la intrare. 

Ştia unde trebuia să meargă, dar nu ştia cum să ajungă de 
aici acolo. Iar sora Carlotta va începe în curând să-l caute. 

Primul lui gând fu să se ascundă, dar îşi aminti că ca ştia 
toată povestea cu ascunsul din locul curat, deci şi ea s-ar fi 
gândit la fel şi l-ar fi căutat într-o ascunzătoare apropiată 
de clădirea cea mare. 

O luă la fugă. Era surprinzător de puternic acum. Simţea 
că putea fugi tot atât de repede cum zboară o pasăre, şi n- 
ar fi obosit, ar fi putut alerga la nesfârşit. Până la colţ şi 
după aceea pe o altă stradă. 

Apoi pe altă stradă, şi pe încă una, până s-ar fi rătăcit, 
doar că fusese complet rătăcit de la început şi când eşti 
complet rătăcit nu te poţi rătăci şi mai mult. Pe când 
mergea şi alerga de-a lungul şi de-a latul străzilor şi 
străduţelor, îşi dădu seama că nu avea altceva de făcut 
decât să găsească un canal sau un curs de apă şi acesta l-ar 
fi condus la râu sau la un loc pe care să-l recunoască. Aşa că 
la primul pod urmări în ce direcţie curge apa şi alese 
străzile pe care să rămână în apropierea ei. Încă nu ştia 
unde se află, dar cel puţin îşi făcuse un plan. 

Planul funcţiona. Ajunse la râu şi merse de-a lungul lui 
până recunoscu, departe şi parţial ascuns de un cot al 
cursului de apă, Maasboulcvard, care ducea la locul unde 
fusese ucisă Poke. 

Cotul râului îl ştia de pe hartă. Ştia unde erau toate 
semnele surorii Carlotta. Ştia că trebuie să treacă de locul 
unde trăise când era pe străzi pentru a se apropia de acela 
unde locuia îngrijitorul. Asta nu era uşor, deoarece acolo 
era cunoscut, iar sora Carlotta poate pusese chiar poliţia 
să-l caute şi ei ar fi căutat acolo pentru că acolo erau toţi 


copiii străzii şi s-ar fi aşteptat ca el să redevină copil al 
străzii. 

Ceea ce uitau ei era că lui Bean nu-i mai era foame. Şi 
dacă nu-i mai era foame, nu se mai grăbea. 

O luă pe ocolite. Departe de râu, departe de zona oraşului 
unde trăiau copiii străzii. Ori de câte ori străzile începeau 
să se aglomereze, el lărgea cercurile şi se ţinea departe de 
locurile pline de lume. Îşi petrecu restul zilei şi cea mai 
mare parte din următoarea făcând un ocol atât de mare, 
încât la un moment dat părăsi Rotterdam-ul, văzu un fel de 
peisaj de tară ca în poze - pământ cultivat şi drumuri 
construite mai ridicate faţă de terenul din jur. Sora Carlotta 
îi explicase odată că cele mai multe terenuri agricole erau 
sub nivelul mării, şi numai digurile mari opreau marca să 
nu năvălească peste pământ şi să-l acopere. Dar Bean ştia 
că n-o să se apropie vreodată de vreunul din diguri. Oricum, 
nu mergând pe jos. 

Se întoarse în oraş, în districtul Schiebroek, şi a doua zi 
târziu după-amiaza recunoscu numele străzii Rindijk, iar în 
curând găsi o stradă care o intersecta şi al cărei nume îl 
cunoştea, şi auzi vorbindu-se într-o limbă necunoscută. 
Fiindcă acum putea citi firma de deasupra restaurantului, 
îşi dădu seama că era armean, şi probabil în acea limbă 
vorbea femeia. 

Pe unde o luase ca să ajungă aici? Simţise mirosul 
mâncării când trecea pe acolo? Merse puţin în sus şi-n jos, 
într-o parte şi-n alta, ca să se orienteze. 

— Ce faci aici, grasule? 

Erau doi puşti de vreo opt ani. Scangalagii, dar nu 
huligani. Probabil făceau parte dintr-o ceată. Nu, dintr-o 
familie, acum când Ahile schimbase totul. Dacă schimbarea 
ajunsese şi în partea asta a oraşului. 

— Trebuia să mă întâlnesc aici cu tăticul meu, zise Bean. 

— Cine e tăticu' tău? 

Bean nu era sigur dacă ei înțelegeau prin „tătic” tatăl său 
sau tăticul „familiei”. Riscă totuşi şi spuse „Ahile”. Ei îl luară 


în râs. 

— E departe, jos, la râu, de ce s-ar întâlni aici cu un gras 
ca tine? 

Dar batjocura lor n-avea importanţă - important era că 
reputaţia lui Ahile se răspândise atât de departe în oraş. 

— Nu trebuie să vă explic vouă treburile lui, zise Bean. Şi 
toţi copiii din familia lui Ahile sunt graşi ca mine. Atât de 
bine mâncăm. 

— Sunt toţi scunzi ca tine? 

— Am fost mai înalt, dar am pus prea multe întrebări, 
spuse Bean împingându-i şi traversând Rozenlaan spre 
zona în care era cel mai probabil să se afle apartamentul 
îngrijitorului. 

Ei nu-l urmăriră. Era magia numelui lui Ahile - sau poate 
bravada lui Bean care care le dăduse de înţeles că nu se 
temea de ei. 

Nu i se părea nimic familiar. Continuă să se învârtă ca să 
vadă dacă recunoaşte locurile privind din direcţia în care ar 
fi trebuit să meargă după ce părăsise apartamentul 
îngrijitorului. Nu-i fu de folos. Hoinări până se întunecă, şi 
Chiar şi după aceea. 

Până ce, din întâmplare, se trezi la picioarele unui felinar, 
încercând să citească un indicator, când o serie de iniţiale 
zgâriate pe stâlp îi atraseră atenţia. PvDVM. Habar n-avea 
ce înseamnă, nu se gândise la ele în cursul încercărilor sale 
de a-şi aminti, dar acum ştia că le mai văzuse şi înainte. Şi 
nu o dată. Le văzuse de mai multe ori. Apartamentul 
îngrijitorului era foarte aproape. 

Se întoarse încet, cercetând zona, şi-l văzu. Un mic bloc de 
apartamente cu scări şi în interior, şi în exterior. 

Îngrijitorul locuia la ultimul etaj. Parterul, primul etaj, al 
doilea etaj, al treilea. Bean se duse la cutiile de scrisori şi 
încercă să citească numele, dar erau puse prea sus pe 
perete şi numele erau şterse, iar unele etichete lipseau cu 
totul. 


Adevărul era că nu ştiuse niciodată numele îngrijitorului. 
N-avea nici un motiv să creadă că l-ar fi recunoscut chiar 
dacă ar fi reuşit să citească plăcuţele de pe cutiile de 
scrisori. 

Scara exterioară nu ducea până la ultimul etaj. Probabil 
fusese construită pentru un cabinet medical de la primul 
etaj. Şi pentru că era întuneric, uşa din capătul scărilor era 
încuiată. 

Nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Fie aştepta 
toată noaptea, iar dimineaţa intra în clădire pe una dintre 
uşi, fie cineva avea să se întoarcă acasă noaptea, iar Bean 
se strecura înăuntru în urma lui. 

Aţipi şi se trezi, adormi şi se trezi din nou. Se temea să nu-l 
vadă vreun poliţist şi să-l alunge, şi când se trezi a doua 
oară renunţă să se mai amăgească că stă de pază, se târî 
sub scări şi se ghemui acolo să-şi petreacă noaptea. 

Îl trezi râsul unui beţiv. Era încă întuneric, şi începuse să 
plouă puţin - totuşi nu cât să picure de pe scară: hainele lui 
erau uscate. Scoase capul să vadă cine râde. Erau un 
bărbat şi o femeie, amândoi ameţiţi de alcool, bărbatul 
pipăind-o şi ciupind-o pe furiş, ea apărându-se fără 
convingere. 

— Nu poţi aştepta? zise ea. 

— Nu, răspunse el. 

— O să adormi fără să faci nimic. 

— De data asta nu, zise el. Apoi vomită. 

Ea păru dezgustată şi se îndepărtă de el. El o urmă 
clătinându-se. 

— Acum mă simt mai bine, spuse. O să fie bine. 

— Preţul a crescut, zise ea cu răceală. Şi să te speli pe 
dinţi înainte. 

— Bineînţeles că mă spăl pe dinţi. 

Erau chiar la intrarea în clădire. Bean aşteptă să se 
strecoare după ei. 

Apoi îşi dădu seama că nu mai trebuie să aştepte. Bărbatul 
era îngrijitorul din vremurile trecute. 


Bean ieşi din umbră. 

— Mulţumesc că l-ai adus acasă, îi spuse el femeii. 
Amândoi îl priviră surprinşi. 

— Tu cine eşti? întrebă îngrijitorul. 

Bean o privi pe femeie cu ochii mari. 

— Sper că nu e chiar atât de beat, zise. Se întoarse spre 
îngrijitor: Mama n-o să se bucure să te vadă că vii iar acasă 
în halul ăsta. 

— Mama! făcu îngrijitorul. Despre cine dracu' vorbeşti? 

Femeia îl îmbrânci pe îngrijitor. Era atât de dezechilibrat, 
încât bâjbâi până la zid, apoi se lăsă să cadă în fund pe 
trotuar. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, zise ea. Mă duci acasă la 
soţia ta? 

— Nu sunt căsătorit, spuse îngrijitorul. Copilul ăsta nu-i al 
meu. 

— Sunt convinsă că spui adevărul în ambele cazuri, zise 
femeia. Dar ar fi totuşi bine să-l laşi să te ajute să urci 
scările. Mama te aşteaptă. 

Se îndepărtă. 

— Şi cei patruzeci de guldeni ai mei? întrebă el plângăcios, 
cunoscând deja răspunsul. 

Ea făcu un gest obscen şi dispăru în noapte. 

— Bastard nenorocit, făcu îngrijitorul. 

— Trebuia să-ţi vorbesc între patru ochi, zise Bean. 

— Cine dracu eşti? Cine e mama ta? 

— Sunt aici ca să aflu asta, spuse Bean. Eu sunt copilul pe 
care l-ai găsit şi l-ai adus acasă. Acum trei ani. 

Bărbatul îl privi stupefiat. 

Brusc apăru o lumină, apoi alta. Bean şi îngrijitorul erau 
scăldaţi în raze de lumină intermitente. Patru poliţişti îi 
înconjurară. 

— Nu te osteni să fugi, puştiule, spuse un poliţist. Nici tu, 
domnule Distracţie. 

Bean recunoscu vocea surorii Carlotta. 


— Nu sunt infractori, zise ea. Vreau doar să vorbesc cu ei. 
Acasă la el. 

— M-ai urmărit? o întrebă Bean. 

— Ştiam că-l cauţi, răspunse ea. Nu voiam să mă amestec 
până nu-l găseşti. În caz că te crezi isteţ, tinere, află că am 
interceptat patru cuţitari şi doi codoşi care umblau după 
tine. 

Bean făcu ochii mari. 

— Crezi că am uitat cum să mă descurc cu ei? Sora 
Carlotta ridică din umeri. 

— Nu voiam să fie asta prima dată când faci o greşeală în 
viaţă. 

Avea o notă de sarcasm în glas. 

— După cum ţi-am spus, n-am avut ce afla de la Pablo de 
Noches. E un imigrant care trăieşte doar ca să plătească 
prostituatele. Unul dintre rataţii inutili atraşi aici de când 
Olanda a devenit teritoriu internaţional. 

Sora Carlotta stătuse răbdătoare, aşteptând ca inspectorul 
să-şi încheie seria de „ţi-am spus eu”. Dar când vorbi 
despre oameni inutili, nu se putu abţine să nu-l contrazică. 

— A luat copilul ăsta, zise. L-a hrănit şi a avut grijă de el. 
Inspectorul o contrazise. 

— Aveam nevoie de încă un copil al străzii? Pentru că 
numai asta pot face oamenii ca el. 

— N-ai învăţat chiar nimic de la el, zise sora Carlotta. Ai 
aflat locul unde a fost găsit copilul. 

— Iar cei care au închiriat clădirea pe atunci sunt de 
negăsit. Un nume de companie care n-a existat niciodată. 
Nimic de care să ne legăm. N-avem cum să le luăm urma. 

— Dar acest nimic tot e ceva. Ţi-am spus că oamenii ăştia 
au avut mulţi copii acolo, şi au închis în grabă, luându-i pe 
toţi copiii, în afară de unul. Îmi spui că firma a folosit un 
nume fals şi nu i se poate da de urmă. Deci, din experienţa 
ta, asta nu-ţi spune nimic despre ceea ce se petrecea în 
clădirea aia? 

Inspectorul ridică din umeri. 


— Ba da. Era evident o fermă de organe. Ochii surorii 
Carlotta se umplură de lacrimi. 

— Asta e singura posibilitate? 

— În familiile bogate se nasc o mulţime de copii cu 
probleme, zise inspectorul. Există o piaţă ilegală pentru 
organe de copii şi sugari. Noi închidem fermele de organe 
ori de câte ori aflăm unde sunt. Poate că ne apropiasem 
prea mult de ferma asta şi ei au mirosit ceva şi au închis 
prăvălia. Dar în tot departamentul nu avem nici un 
document referitor la vreo fermă de organe descoperită în 
perioada respectivă. Deci e posibil să fi închis din alt motiv. 
Până la urmă, n-avem nimic. 

Răbdătoare, sora Carlotta ignoră incapacitatea lui de a 
observa valoarea acestei informaţii. 

— De unde provin copiii? 

Inspectorul o privi fără expresie. Ca şi cum ar fi crezut că 
ea îi cere să-i explice realităţile vieţii. 

— La ferma de organe, zise ea. De unde au copiii? 
Inspectorul ridică din umeri. 

— De obicei, avorturi în stadii avansate ale sarcinii. 
Aranjamente cu clinicile, mită. Chestii de astea. 

— Asta e singura sursă? 

— Ei, nu ştiu. Răpiri? Nu cred că au o pondere prea mare, 
nu sunt chiar atâţi copii care să treacă de sistemele de 
securitate ale spitalelor. Oameni care îşi vând copiii? Da, am 
auzit de asta. Refugiaţi săraci care ajung aici cu opt copii, şi 
numai după câţiva ani au doar şase, şi plâng cei care au 
murit, dar nu pot dovedi nimic? Nu e o pistă pe care s-o 
putem urma. 

— Motivul pentru care întreb, zise sora Carlotta, e că acest 
copil este neobişnuit. Extrem de neobişnuit. 

— Are trei braţe? întreba inspectorul. 

— E sclipitor. Precoce. A evadat din locul acela înainte de a 
împlini un an. Înainte de a putea merge. 

Inspectorul se gândi o clipă. 

— S-a târât? 


— S-a ascuns în rezervorul unei toalete. 

— A ridicat capacul înainte de a împlini un an? 

— A zis că i-a fost greu să-l ridice. 

— Nu, era probabil din plastic ieftin, nu porțelan. Ştii cum 
sunt instalaţiile din instituţiile publice. 

— Oricum, îţi dai seama de ce vreau să aflu cine sunt 
părinţii lui. O combinaţie miraculoasă. 

Inspectorul ridică din umeri. 

— Unii copii se nasc inteligenţi. 

— Dar există şi o componentă ereditară, inspectore. Un 
copil ca ăsta ar trebui să aibă părinţi... remarcabili. Părinţi 
care probabil strălucesc datorită propriei lor inteligenţe. 

— Poate. Sau poate nu, zise inspectorul. Adică, unii dintre 
refugiaţi pot să fie inteligenţi, dar trăiesc vremuri 
disperate. Ca să-i salveze pe ceilalţi copii, pot să vândă un 
sugar. E chiar un lucru inteligent. Nimic nu-i exclude pe 
refugiaţi ca posibili părinţi ai băiatului sclipitor pe care-l ai 
tu. 

— Presupun că e posibil, zise sora Carlotta. 

— Mai multe informaţii n-o să obţinem. Pentru că acest 
Pablo de Noches nu ştie nimic. Abia a putut să-mi spună 
numele oraşului din Spania de unde a venit. 

— Era beat când a fost interogat. 

— O să-l interogăm din nou când o să fie treaz, zise 
inspectorul. Dacă mai aflăm ceva, îţi spunem. între timp va 
trebui să te descurci cu ceea ce ţi-am spus deja, fiindcă nu 
avem mai multe date. 

— Deocamdată ştiu tot ce am nevoie, spuse sora Carlotta. 
Destul ca să înţeleg că acest copil e un adevărat miracol, 
adus de Dumnezeu pentru un scop măreț. 

— Nu sunt catolic. 

— Dumnezeu te iubeşte în aceeaşi zi, zise sora Carlotta 
veselă. 

Partea a II-a. 

LANSATUL.. 

EŞTI GATA? 


— Îmi aduci să îndrum un copil al străzii în vârstă de cinci 
ani? 

— Ai văzut rezultatele. 

— Şi ar trebui să le iau în serios? 

— Fiindcă programul Şcolii de Luptă se bazează pe 
încrederea în programul nostru de testare a copiilor, da, ar 
trebui să iei în serios rezultatele astea. Am făcut o mică 
cercetare. Nici un copil n-a avut rezultate mai bune. Nici 
măcar vedeta ta. 

— Nu de validitatea testelor mă îndoiesc. Ci de persoana 
care le-a făcut. 

— Sora Carlotta e călugăriţa. N-o să găseşti niciodată o 
persoană mai cinstită. 

— Se ştie că oamenii cinstiţi se înşală. Doreşti cu atâta 
disperare, după ani de căutare, să găseşti un copil doar 
unul - a cărui valoare să facă toată munca asta să merite. 

— Ea l-a găsit pe el. 

— Uită-te cum l-a găsit. Primul ei raport ne informa despre 
Ahile, iar celălalt - Bean ăsta. Leguma asta - a apărut după 
ce s-a răzgândit. Atunci Ahile a dispărut, nu mai pomeneşte 
de el - oare a murit? Nu încerca sa obţină o operaţie la 
picior pentru el? lar acum Mazăre Verde ăsta e candidatul 
ei. 

— EI îşi spune „Bean”. La fel cum Andrew Wiggin al tău îşi 
spune „Ender”. 

— Nu e Andrew Wiggin al meu. 

— Şi nici Bean nu e copilul surorii Carlotta. Daca ar fi fost 
tentată să facă testele de mântuială sau să le administreze 
incorect, de mult ar fi împins alţi şi alţi elevi în program, şi 
am fi ştiut deja că nu e de încredere. Dar ea n-a făcut asta 
niciodată. Renunţă singură la cei mai promiţători copii ai ei, 
apoi le găseşte loc în vreo şcoală civilă de pe Pământ. Cred 
că te irită mai mult pentru că ai decis deja să te concentrezi 
asupra lui Wiggin, şi nu vrei să-ţi fie distrasă atenţia. 

— Când mi-a slăbit mie atenţia? 

— Dacă analiza mea e greşită, îmi cer scuze. 


— Bineînţeles că o să-i acord micuţului o şansă. Chiar dacă 
nu am deloc încredere în testele alea. 

— Nu doar o şansă. Promovează.-l. Testează-l. Provoacă-l. 
Nu-l lăsa să lâncezească. 

— Subestimezi programul. Noi promovăm, testam şi 
provocăm toţi elevii. 

— Dar unii sunt mai egali decât alţii. 

— Unii sunt mai avantajaţi de program decât alţii. 

— Abia aştept să-i spun surorii Carlotta despre 
entuziasmul tău. 

Sora Carlotta plânse când îi spuse lui Bean că e timpul să 
plece. Bean nu vărsă nici o lacrimă. 

— înţeleg că ţi-e frică, Bean, dar nu trebuie să-ţi fie, zise 
ea. Acolo vei fi în siguranţă, şi vei avea multe de învăţat. 
După cum acumulezi tu cunoştinţele, vei fi fericit acolo 
foarte curând. N-o să-mi simţi deloc lipsa. 

Bean clipi. Arătase oare în vreun fel că i-ar fi frică? Sau că- 
i va simţi lipsa? 

Nu simţea aşa ceva. Când o întâlnise pentru prima oară, 
poate se aşteptase să simtă ceva pentru ea. Era bună, îi 
dădea de mâncare, îi oferea siguranţă, îi oferea o viaţă. 

Dar apoi îl găsise pe Pablo, îngrijitorul, iar sora Carlotta 
era şi ea acolo să-l împiedice pe Bean să vorbească cu omul 
care îl salvase cu mult timp înainte de-a o face ea. Nu-i 
dezvăluise nimic din ceea ce spusese Pablo, nici din ce 
aflase despre locul curat. 

Din acel moment, încrederea dispăruse. Bean înţelese că, 
orice ar fi făcut sora Carlotta, n-o făcea pentru el. Se 
folosea de el. Nu ştia pentru ce. Poate că era ceva ce ar fi 
ales chiar el să facă. 

Dar ea nu-i spunea adevărul. Avea secrete faţă de el. Aşa 
cum şi Ahile avea secrete. 

Astfel, în lunile în care ea îi fu profesor, el deveni din ce în 
ce mai distant. Învăţa tot ce-i preda ea - şi multe altele pe 
care nu i le preda. Trecu toate testele, şi le trecu cu bine; 
dar nu-i arătă nimic din ceea ce ştia şi nu învățase de la ea. 


Bineînţeles că viaţa cu sora Carlotta era mai bună decât 
viaţa pe străzi - nu avea nici o intenţie să se întoarcă acolo. 
Dar nu avea încredere în ea. Era tot timpul în gardă. Era la 
fel de atent cum fusese tot timpul în familia lui Ahile. Cele 
câteva zile de la început, când plânsese în faţa ei, când nu 
se mai controlase şi vorbise liber, fuseseră o greşeală pe 
care nu o va mai repeta. Viaţa era mai bună, dar nu era în 
siguranţă, şi aici nu era acasă. 

Lacrimile ei erau destul de reale, ştia asta. Ea îl iubea cu 
adevărat, şi i-ar fi fost dor de el dacă pleca. La urma 
urmelor, fusese un copil perfect, ascultător, isteţ, cuminte. 
Pentru ea, asta însemna că fusese „bun”. Pentru el fusese 
numai un mod de a-şi păstra accesul la hrană şi învăţătură. 
El nu era prost. 

De ce presupunea ea că-i era frică? Pentru că se temea ea 
pentru el. Prin urmare era posibil ca într-adevăr să existe 
un motiv de teamă. Va fi prudent. 

Şi de ce presupusese că-i va fi dor de ea? Pentru că ei îi va 
fi dor de el, şi ea nu-şi putea imagina că el nu simte ceea ce 
simte ea. Crease o versiune imaginară a lui. Ca în jocurile 
„Hai să ne prefacem” pe care ea încercase să le joace cu el 
de câteva ori. Fără îndoială întorcându-se la propria ei 
copilărie, într-o casă în care crescuse având mereu 
suficientă mâncare. Cât fusese pe stradă, Bean nu avusese 
nevoie să-şi închipuie lucruri pentru a-şi antrena 
imaginaţia. în schimb trebuise să-şi imagineze planuri 
pentru a obţine hrană, pentru a intra într-o ceată, pentru a 
supravieţui deşi părea a fi inutil tuturor. Trebuise să-şi 
imagineze când şi cum va decide Ahile să acţioneze 
împotriva lui fiindcă susţinuse că Poke ar fi trebuit să-l 
ucidă. Trebuise să-şi imagineze pericolul de după fiecare 
colţ, huliganii gata să pună mâna pe orice bucăţică de 
mâncare. O, avea multă imaginaţie. Dar nu-l interesa deloc 
să joace „Hai să ne prefacem”. 

Asta era jocul ei. îl juca tot timpul. Hai să ne prefacem că 
Bean e un băieţel cuminte. Hai să ne prefacem că Bean este 


fiul pe care călugăriţa nu l-ar fi putut avea niciodată. Hai să 
ne prefacem că Bean o să plângă când o să plece -că nu 
plânge acum pentru că îi e prea frică de noua şcoală, de 
călătoria în spaţiu, astfel că nu-şi arată emoţiile. Hai să ne 
prefacem că Bean mă iubeşte. 

Când înţelese, luă o hotărâre: nu-mi face nici un rău s-o las 
să creadă toate astea. Ea vrea foarte mult să creadă. De ce 
să nu-i fac acest dar? La urma urmelor, Poke m-a lăsat să 
stau cu ceata ei deşi nu avea nevoie de mine, pentru că asta 
nu-i făcea nici un rău. E genul de lucruri pe care l-ar fi făcut 
Poke. 

Aşa că Bean se lăsă să alunece din scaun, ocoli masa până 
la sora Carlotta şi o cuprinse cu braţele cât putea de mult. 
Ea îl ridică în poală şi-l ţinu strâns, şi lacrimile îi curgeau în 
părul lui. Spera să nu-i curgă şi nasul. Dar o îmbrăţişa atât 
cât îl îmbrăţişa şi ea, dându-i drumul numai atunci când îi 
dădu ea drumul. Era ceea ce ea voia de la el, singura plată 
pe care i-o ceruse vreodată. Pentru toate mesele, lecţiile, 
cărţile, limbajul, pentru viitorul lui, îi datora măcar atât, săi 
se alăture în acest joc de-a „Hai să ne prefacem.” 

Apoi momentul trecu. El îi cobori din poală. Ea îşi tampona 
ochii. Apoi se ridică, îl luă de mână şi-l conduse la soldaţii 
care îl aşteptau, la maşina care îl aştepta. 

Pe când se apropia de maşină îi apărură în faţă oamenii în 
uniforme. Nu era uniforma gri a poliţiei 1. [., a agresorilor 
de copii, a mânuitorilor de bâte. Purtau azuriul Flotei 
Internaţionale, aveau o înfăţişare mai îngrijită, iar lumea 
care se adunase să privească nu arăta teamă, ci mai 
degrabă admiraţie. Aceasta era uniforma unei puteri 
îndepărtate, a siguranţei umanităţii, uniforma de care 
depindeau toate speranţele. în serviciul ei avea să intre. 

Dar el era atât de mic, iar când se uitau în jos spre el îi era 
frică, şi se agăţă cu putere de mâna surorii Carlotta. Oare 
avea să devină unul dintre ei? Va fi un bărbat într-o 
asemenea uniformă, ţinta unei asemenea admiraţii? Atunci 
de ce îi era frică? 


Mi-e frică, gândi Bean, pentru că nu văd cum aş putea 
deveni vreodată aşa de înalt. 

Unul dintre soldaţi se aplecă spre el pentru a-l urca în 
maşină. Pentru că îndrăznise să facă aşa ceva, Bean îi 
înfruntă privirea sfidător. 

— Pot să fac asta, zise. 

Soldatul aprobă încet şi se ridică. Bean puse piciorul pe 
treapta maşinii şi se săltă înăuntru. Era sus faţă de pământ, 
iar locul lui era alunecos şi nu prea avea sprijinitori pentru 
mâini. Dar reuşi şi se instala în mijlocul banchetei din spate, 
singura poziţie din care putea vedea printre scaunele din 
faţă ca să-şi facă o idee încotro mergea vehiculul. 

Unul dintre soldaţi se aşeză pe locul şoferului. Bean se 
aştepta ca celălalt să se urce în spate, lângă el, şi anticipă o 
discuţie despre dreptul lui de a sta la mijloc. Dar se aşeză 
pe celălalt loc din faţă. Bean rămase singur în spate. 

Privi prin geamul lateral spre sora Carlotta. încă îşi mai 
tampona ochii cu batista. Îi făcu cu mâna. El îi răspunse. Ea 
suspină. Maşina alunecă de-a lungul şinei magnetice din 
caldarâm. În curând erau în afara oraşului, străbătând 
peisajul de ţară cu 150 km/oră. În faţă era aeroportul 
Amsterdam, unul din cele trei din Europa de pe care se 
puteau lansa navete care să zboare pe orbită. Bean îşi 
încheiase socotelile cu Rotterdam-ul. Şi deocamdată şi cu 
Pământul. 

Deoarece Bean nu zburase niciodată cu un avion, nu 
înţelegea cum poate fi naveta diferită, iar la început părea 
că ceilalţi băieţi vorbesc numai despre asta. Credeam că e 
mai mare. Nu decolează vertical? Era o navetă veche, 
proastă. Nu sunt tăviţe cu mâncare! Asta din cauză că la 
zero G oricum nu poţi pune nimic jos, cap pătrat! 

Pentru Bean, cerul era cer, şi niciodată nu-i pasase de 
altceva decât dacă va ploua sau va ninge sau va fi arşiţă. Să 
zboare în cer nu i se părea cu nimic mai ciudat decât să 
zboare printre nori. 


Ceea ce-l fascina erau ceilalţi copii. Cei mai mulţi erau 
băieţi, şi toţi mai mari decât el. Mai dezvoltați. Unii îl 
priveau curioşi, iar în spatele lui auzi o şoaptă: 

— E copil sau păpuşă? 

Dar aluziile la înălţimea şi vârsta lui nu-l afectau. De fapt, îl 
surprindea că fusese doar o singură remarcă, şi aceea în 
şoaptă. 

Copiii îl fascinau. Erau toţi atât de graşi, atât de moi. 
Corpurile lor erau ca nişte perne, obrajii plini, părul lucios, 
hainele bine ajustate. Desigur, Bean ştia că acum avea mai 
multă grăsime pe el decât oricând altădată de când 
părăsise locul curat, dar pe el nu se vedea, ci doar pe ei, şi 
nu se putea abţine să nu-i compare cu copiii de pe stradă. 
Sergentul l-ar fi bătut pe oricare dintre ei. Ahile ar fi 
putut... ei, n-avea rost să se gândească la Ahile. 

Bean încercă să şi-i imagineze aliniaţi în faţa unei cantine 
de caritate. Sau scotocind după ambalaje de bomboane ca 
să le lingă. Ce glumă! Ei nu săriseră peste nici o masă în 
viaţa lor. Bean ar fi vrut să-i lovească atât de tare în stomac, 
încât să vomite tot ce mâncaseră în ziua aceea. Să-i facă să 
simtă durerea în intestine, rosătura foamei. Şi s-o simtă din 
nou a doua zi, în următoarea oră, zi şi noapte, treji sau în 
somn, slăbiciunea constantă în interiorul pieptului, 
ameţeala în spatele ochilor, durerea de cap, leşinul, 
umflăturile de la încheieturi, umflarea burţii, atrofierea 
muşchilor până nu mai ai putere să stai în picioare. Copiii 
ăştia nu priviseră niciodată moartea în faţă ca apoi să 
aleagă totuşi să trăiască. Erau încrezători. N-aveau nici O 
grijă. 

Copiii ăştia nu au nimic comun cu mine. 

Şi, la fel de sigur: Nu-i voi ajunge niciodată din urmă. 
Întotdeauna vor fi mai mari, mai puternici, mai rapizi, mai 
sănătoşi. Mai fericiţi. Se lăudau unul altuia, vorbeau cu 
nostalgie despre casă, îşi băteau joc de copiii care nu se 
calificaseră ca să vină cu ei, pretindeau că aflaseră cum 
stau de fapt lucrurile la Şcoala de Luptă. Bean nu spunea 


nimic. Doar asculta, urmărindu-le manevrele, unii din ei 
hotărâți să-şi câştige locul în ierarhie, alţii mai tăcuţi 
deoarece ştiau că locul lor ar fi printre ultimii; câţiva erau 
relaxaţi, fără griji, pentru că nu fuseseră niciodată nevoiţi 
să-şi facă griji în legătură cu ierarhia din haită, fiind mereu 
în fruntea ei. O parte din Bean voia să se angajeze în luptă 
şi s-o câştige, ajungând până în vârf. Cealaltă parte îi 
dispreţuia pe toţi. Ce importanţă avea dacă erai câinele-şef 
în această haită de doi bani? 

Apoi îşi cobori privirea la mâinile lui mici şi la mâinile 
băiatului care stătea lângă el. 

Arăta într-adevăr ca o păpuşă în comparaţie cu ei. 

Câţiva puşti se plângeau că le e foame. Exista o regulă 
strictă care le interzicea să mănânce douăzeci şi patru de 
ore înainte de zbor, şi majoritatea acestor copii nu stătuseră 
niciodată atât fără să mănânce. Bean abia lua în seamă 
douăzeci şi patru de ore fără hrană. În ceata lui îţi făceai 
griji din cauza lipsei de hrană abia după o săptămână. 

Naveta decola, ca orice avion, deşi rulă mult, mult de tot 
înainte de a atinge viteza necesară, căci era grea. Bean fu 
surprins de mişcarea avionului, de cum se năpustea înainte 
şi totuşi părea a sta pe loc, se clătina puţin şi uneori se 
împiedica de parcă ar fi trecut peste iregularităţile unui 
drum invizibil. 

Când ajunseră la o anumită altitudine, se cuplară cu două 
avioane-cisternă, pentru a se alimenta cu restul 
combustibilului necesar atingerii vitezei de ieşire din sfera 
de gravitație. Naveta nu s-ar fi putut ridica de la sol cu 
atâta combustibil la bord. 

În timpul alimentării, un bărbat ieşi din cabina pilotului şi 
se aşeză în faţa rândurilor de scaune. Uniforma lui azurie 
era apretată şi perfectă, iar zâmbetul îi era la fel de scrobit, 
călcat şi fără pată ca şi hainele. 

— Dragii mei copii, spuse el. Unii dintre voi se pare că încă 
nu ştiţi să citiţi. Centurile de la scaunele voastre trebuie să 


rămână la locul lor pe parcursul întregii călătorii. De ce 
sunt atât de multe desfăcute? Plecaţi undeva? 

O serie de mici clicuri îi răspunseră ca nişte aplauze 
dispersate. 

— Şi mai trebuie să vă previn că oricât de enervanţi sau de 
ispititori ar fi ceilalţi copii, ţineţi-vă mâinile acasă. Nu uitaţi 
că puştii din jurul vostru au avut rezultate exact la fel de 
bune ca şi voi la toate testele date, şi unii din ei chiar mai 
bune. 

Bean gândi: asta e imposibil. Cineva trebuie să fi avut cel 
mai bun rezultat. 

Un băiat de pe laterală gândise aparent la fel. 

— Da, sigur, zise sarcastic. 

— Am considerat important să vă spun asta, dar pot devia, 
spuse bărbatul. Te rog, împărtăşeşte-ne ideea care te-a 
captivat într-atât încât să n-o poţi păstra doar pentru tine. 

Băiatul îşi dădu seama că făcuse o greşeală, dar se decise 
să insiste. 

— Cineva trebuie să aibă rezultatul cel mai bun. Bărbatul 
continuă să-l privească, ca şi când l-ar fi invitat să continue. 

Ca şi când l-ar invita să-şi sape mai adânc mormântul, 
gândi Bean. 

— Adică, aţi spus că rezultatele unuia sunt la fel de bune 
ca ale celorlalţi, iar ale altora sunt mai bune, dar evident 
asta nu e adevărat. 

Bărbatul aşteptă. 

— Asta-i tot ce-am avut de spus. 

— "Te simţi mai bine? zise bărbatul. Băiatul tăcu posac. 

Fără să i se deranjeze zâmbetul perfect, bărbatul îşi 
schimbă tonul, şi în locul sarcasmului tăios se simţea acum 
o umbră de ameninţare. 

— Te-am întrebat ceva, băiete. 

— Nu, nu mă simt mai bine. 

— Cum te cheamă? întrebă bărbatul. 

— Nero. 


Câţiva copii care cunoşteau ceva istorie râseră la auzul 
numelui. Bean ştia multe despre împăratul Nero, dar nu 
râse. Ştia că dacă te cheamă Bean nu e înţelept să râzi de 
numele altor copii. De altfel, un astfel de nume poate fi o 
adevărată povară. Spunea ceva despre puterea băiatului 
sau despre aroganţa lui, ceva ce nu putea spune o simplă 
poreclă. 

Sau poate că Nero era porecla lui. 

— Doar... Nero? întrebă bărbatul. 

— Nero Boulanger. 

— Francez? Sau doar flămând? 

Bean nu înţelese gluma. Boulanger era un nume care avea 
ceva comun cu mâncarea? 

— Algerian. 

— Nero, eşti un exemplu pentru toţi copiii din navetă. 
Pentru că majoritatea sunt nişte prostuţi, cred că e mai bine 
să-şi păstreze pentru ei gândurile cele mai stupide. Totuşi, 
tu înţelegi un adevăr profund, şi anume că trebuie să-ţi dai 
pe faţă prostia. Să-ţi ascunzi prostia înseamnă s-o accepţi, 
să te ataşezi de ea, s-o protejezi. Dar dacă o expui ai şansa 
ca ea să fie găsită, corectată şi înlocuită cu înţelepciune. Fiţi 
curajoşi, ca Nero Boulanger, şi atunci când aveţi vreun 
gând de o asemenea măreaţă ignoranță încât îl consideraţi 
inteligent, asiguraţi-vă că sunteţi auziţi, că limitările voastre 
mentale răsuflă ca nişte vânturi, astfel încât să aveţi şansa 
să învăţaţi. 

Nero mormăi ceva. 

— Auziţi - alte gaze, dar de data asta mai puţin articulate 
ca înainte. Spune-ne, Nero. Vorbeşte. Toţi avem de învăţat 
din curajul tău, oricât de idiot ar fi. 

Câţiva elevi râseră. 

— Ascultă - vânturile tale au atras alte vânturi, din partea 
unora la fel de proşti, pentru că-şi închipuie că-ţi sunt 
superiori, şi că n-ar putea la fel de uşor să fie aleşi drept 
exemple de intelect superior. 

Nu mai râse nimeni. 


Bean simţi un fel de teamă, căci ştia cumva că tot acest 
duel verbal, sau mai degrabă asalt verbal unilateral, tortura 
aceasta, expunerea în public constituiau o cale ocolită de a 
ajunge la el. Nu-şi dădea seama cum de simţea asta, căci 
omul în uniformă nu-i aruncase mai mult de o privire 
fugară, iar Bean nu scosese nici un sunet, nu făcuse nimic 
care să atragă atenţia asupra lui. Şi totuşi ştia că el, şi nu 
Nero, va primi în final cea mai crudă lovitură a pumnalului 
acelui om. 

Apoi Bean înţelese de ce era sigur că se va întoarce 
împotriva lui. Discuţia se transformase într-o ceartă urâtă 
despre cine are rezultatele cele mai bune dintre cei din 
navetă. lar Bean presupunea, la fel de fără motiv, că el era 
copilul cu cele mai bune rezultate. 

Imediat ce se gândi la asta îşi dădu seama că e absurd. 
Copiii ăştia erau toţi mai mari decât el şi crescuseră având 
cu mult mai multe avantaje. El o avusese numai pe sora 
Carlotta drept profesor - sora Carlotta şi, desigur, strada, 
deşi prea puţine din lucrurile învăţate acolo îi fuseseră utile 
la teste. Nu se putea ca el să aibă cele mai bune rezultate. 

Cu toate acestea ştia, cu siguranţă absolută, că această 
discuţie era plină de pericole pentru el. 

— 'Ţi-am spus să vorbeşti, Nero. Aştept. 

— "Tot nu văd de ce e o prostie ceea ce am spus, zise Nero. 

— În primul rând, a fost o prostie pentru că eu am 
autoritate totală aici, iar voi deloc, deci pot să-ţi fac viaţa 
mizerabilă şi tu nu ai nici o putere ca să te aperi. Câtă 
inteligenţă îşi trebuie ca să-ţi ţii gura închisă şi să eviţi să 
atragi atenţia asupra ta? Care ar putea fi cea mai evidenta 
decizie pe care s-o iei când eşti confruntat cu o distribuţie a 
puterii atât de inegală? 

Nero se făcu mic în scaunul lui. 

— În al doilea rând, se pare că m-ai ascultat nu ca să afli 
informaţii folositoare, ci ca să încerci să-mi găseşti o eroare 
de logică. Asta ne spune că ai fost obişnuit să fii mai 
inteligent decât profesorii tăi, şi că îi ascultai numai ca să-i 


prinzi făcând greşeli şi să le dovedeşti celorlalţi elevi cât 
eşti tu de deştept. Este un mod atât de stupid şi fără sens 
de a-i asculta pe profesori, încât e clar că vei pierde luni 
întregi înainte de a-ţi da seama că singura tranzacţie care 
contează este transferul informaţiilor utile de la adulţii care 
le posedă la copiii care nu le posedă, şi că vânarea 
greşelilor e o pierdere de timp criminală. 

Bean nu era de acord. Pierderea de timp criminală scotea 
în evidenţă greşelile. Vânarea lor - observarea lor - era 
esenţială. Dacă în propriul tău cap nu faci distincţie între 
informaţiile folositoare şi informaţiile eronate, atunci nu 
înveţi deloc, pur şi simplu înlocuieşti ignoranţa cu 
convingeri greşite, ceea ce nu e un progres. 

Oricum, din declaraţia bărbatului era adevărată partea 
despre inutilitatea de a vorbi. Dacă ştiu că un profesor 
greşeşte şi nu spun nimic, atunci rămân singurul care ştiu, 
şi asta îmi dă un avantaj asupra celor care îl cred pe 
profesor. 

— În alt treilea rând, continuă bărbatul, ceea ce am spus 
doar pare imposibil şi contradictoriu pentru că tu nu 
gândeşti dincolo de suprafaţa faptelor. De fapt nu e deloc 
absolut necesar şi adevărat ca o persoană să aibă cel mai 
bun rezultat din naveta asta. Pentru că sunt multe teste, 
fizice, mentale, sociale, psihosociale, şi de asemenea multe 
feluri de a defini noţiunea de,„cel mai bun”, căci poţi fi 
potrivit pentru funcţia de comandant din punct de vedere 
fizic sau social sau psihosocial. Copiii care au cele mai bune 
rezultate în ceea ce priveşte rezistenţa pot să nu aibă 
rezultate bune privind forţa; copiii cu memoria cea mai 
bună se poate să nu aibă rezultate bune la analiză 
previzională. Copiii cu aptitudini sociale remarcabile pot fi 
mai slabi la aprecierea recompenselor. Începi să înţelegi de 
ce superficialitatea gândirii tale te-a condus la o concluzie 
inutilă şi stupidă? Nero aprobă din cap. 

— Să-ţi auzim din nou vânturile, Nero. Vorbeşte când îţi 
recunoşti erorile la fel de tare ca atunci când le faci. 


— Am greşit. 

Nu mai era nici un băiat în navetă care să nu fi preferat să 
moară decât să fie în locul lui Nero în acel moment. Totuşi 
Bean simţi un fel de invidie, deşi nu înţelegea de ce ar fi 
invidiat victima unei asemenea torturi. 

— Totuşi, zise bărbatul, se întâmplă ca greşeala ta să fie 
mai mică la bordul acestei navete decât ar fi fost pe orice 
altă navetă plină de boboci lansați spre Şcoala de Luptă. Şi 
ştii de ce? 

EI alese să nu răspundă. 

— Ştie cineva de ce? Poate ghici cineva? Invit la speculaţii. 

Nimeni nu acceptă invitaţia. 

— Atunci lăsaţi-mă să aleg eu un voluntar. E aici un copil 
numit - oricât de imposibil ar suna - „Bean”. îl rog pe acest 
băiat să vorbească. 

Începe, gândi Bean. Era îngrozit, dar era şi emoţionat, 
pentru că era ceea ce îşi dorise, fără să ştie de ce. Uită-te la 
mine. Vorbeşte cu mine, tu, cel care ai puterea, tu, cel care 
deţii autoritatea. 

— Sunt aici, domnule, zise Bean. 

Bărbatul făcu un adevărat show căutându-l cu privirea, 
incapabil să vadă unde se află Bean. Bineînţeles că se 
prefăcea - ştia exact unde stătea Bean încă înainte de a 
începe să vorbească. 

— Nu-mi dau seama de unde ţi se aude vocea. Vrei să 
ridici mâna? 

Bean ridică imediat mâna. Spre ruşinea lui, văzu că mâna 
lui nici măcar nu ajungea la nivelul spătarului scaunului din 
faţă. 

— "Tot nu te pot vedea, zise bărbatul, cu toate că era 
limpede că putea. Îţi dau voie să-ţi desfaci centura şi să te 
ridici în picioare pe scaun. 

Bean se execută imediat, desfăcându-se din hamuri şi 
sărind în picioare. Era cu puţin mai înalt decât scaunul din 
faţă. 


— A, acolo erai, zise ofiţerul. Bean, fii amabil şi fă 
speculaţii asupra acestui fapt: de ce în această navetă Nero 
are mai multe şanse să aibă dreptate decât în oricare alta? 

— Poate că cineva de aici are cele mai bune rezultate la 
mai multe teste. 

— Nu doar la mai multe teste, Bean. La toate testele 
legate de intelect. La toate testele psihologice. La toate 
testele legate de comandă. La absolut toate. Rezultate mai 
bune decât oricine altcineva din această navetă. 

— Deci am avut dreptate, spuse Nero din nou sfidător. 

— Nu, n-ai avut, zise bărbatul. Pentru că acest copil 
remarcabil, cel care a avut rezultatele cele mai bune la 
toate testele privitoare la comandă, se întâmplă să aibă cele 
mai slabe rezultate la testele fizice. Şi ştiţi de ce? 

Nu răspunse nimeni. 

— Bean, dacă tot eşti în picioare, poţi să presupui de ce 
acest copil a avut cele mai slabe rezultate fizice? 

Bean ştia că i se înscenase ceva. Şi refuză să ascundă 
răspunsul evident. O să spună, cu toate că întrebarea era 
pusă astfel încât să-i facă pe ceilalţi să-l deteste. La urma 
urmelor l-ar li detestat oricum, indiferent cine ar fi răspuns. 

— Poate are cele mai slabe rezultate la testele fizice 
pentru că e foarte, foarte mic. 

Mulţi băieţi mormăiră, dezgustaţi de răspuns. De aroganţa 
şi vanitatea pe care le dovedea. Dar omul în uniformă 
aprobă cu gravitate. 

— După cum era de aşteptat de la un băiat atât de capabil, 
ai perfectă dreptate. Numai statura neobişnuit de mică a 
acestui băiat l-a împiedicat pe Nero să presupună în mod 
corect că există un copil cu rezultate mai bune decât ale 
tuturor. Se întoarse spre Nero: Ai fost atât de aproape deo 
mare prostie, zise, şi totuşi... chiar dacă ai fi avut dreptate, 
ar fi fost doar din întâmplare. Un ceas oprit e corect de 
două ori pe zi. Acum stai jos, Bean, şi pune-ţi centura. 
Realimentarea s-a terminat şi o să plecăm. 


Bean se aşeză. Simţea ostilitatea celorlalţi copii. Acum nu 
putea face nimic în privinţa asta, şi oricum nu era sigur că 
era un dezavantaj. Ceea ce conta era o problemă mult mai 
dificilă: de ce ofiţerul îi înscenase asta? Dacă scopul era să-i 
facă pe copii să concureze unul cu altul, ar fi putut să 
distribuie o listă cu rezultatele tuturor la teste, ca să poată 
vedea fiecare unde se plasează. În schimb, Bean fusese scos 
în evidenţă. Deja era cel mai mic, şi ştia din experienţă că 
asta făcea din el o ţintă pentru impulsurile pline de răutate 
ale inimii huliganilor. De ce desenaseră un cerc mare în 
jurul lui şi toate săgețile acelea arătând spre el, 
desemnându-l practic drept ţinta urii şi temerilor tuturor? 

Desenaţi-vă ţintele, ţintiţi. O să mă descurc atât de bine la 
şcoală, încât într-o zi eu o să reprezint autoritatea, şi atunci 
n-o să mai conteze dacă vă place de mine. O să conteze de 
cine îmi place mie. 

— După cum vă amintiţi, zise bărbatul, înainte ca Nero 
Băcanul să înceapă să dea vânturi pe gură, începusem să 
spun ceva. Vă spuneam că, deşi unii copii v-ar putea părea 
victime clare ale pateticei voastre dorinţe de supremație în 
situaţii în care nu sunteţi siguri că veţi fi recunoscuţi drept 
eroii care vă credeţi, va trebui să vă controlaţi, nu să daţi cu 
pumnul sau să ciupiţi, să daţi palme şi să loviți, nici să faceţi 
remarci provocatoare sau să chicotiţi ca nişte porci doar 
pentru că cineva vă pare o victimă uşoară. Motivul pentru 
care ar trebui să vă abţineţi să faceţi aşa ceva ţine de faptul 
că nu ştiţi cine din acest grup vă deveni în viitor 
comandantul vostru sau amiral atunci când voi sunteţi abia 
căpitani. Şi dacă o să credeţi fie şi pentru o singură clipă că 
el va uita cum îl trataţi acum, astăzi, atunci chiar sunteţi 
proşti. Dacă vor fi buni comandanţi, vă vor folosi eficient în 
luptă, indiferent cât de mult vă dispreţuiesc. Dar nu sunt 
obligaţi să vă ajute să avansați în carieră. Nu sunt obligaţi 
să vă educe şi să vă tragă după ei. Nu trebuie să fie 
cumsecade şi iertători. Să vă gândiţi la asta. Cei pe care îi 
vedeţi în jur într-o zi vă vor da ordine care vor hotări dacă 


veţi trăi sau veţi muri. Vă sugerez să vă străduiţi să le 
câştigaţi respectul, nu să încercaţi să-i doborâţi ca să vă 
lăudaţi ca nişte boboci prin curtea şcolii. 

Bărbatul îi adresă din nou lui Bean un zâmbet rece. 

— Şi pariez că acest Bean plănuieşte deja să fie într-o zi 
amiralul care să vă dea tuturor ordine. Plănuieşte chiar că 
îmi va ordona mie să stau singur de pază la un observator 
de pe vreun asteroid până o să mi se topească oasele din 
cauza osteoporozei şi o să mă scurg în jurul staţiei ca o 
amibă. 

Bean nu se gândise nici o clipă la o viitoare competiţie 
între el şi acest ofiţer. Nu avea dorinţe de răzbunare. El nu 
era Ahile. Ahile era prost. lar acest ofiţer era prost dacă 
credea că Bean gândeşte aşa. Fără îndoială, omul 
presupunea că Bean îi va fi recunoscător fiindcă îi 
avertizase pe ceilalţi să nu se ia de el. Dar de Bean se 
luaseră ticăloşi mai duri decât ar fi putut fi cei de aici; nu 
avea nevoie de „protecţia” ofițerului, care doar adâncise 
prăpastia dintre Bean şi ceilalţi copii. Dacă Bean ar fi 
pierdut câteva bătăi ar fi fost umanizat, poate acceptat. Dar 
aici nu vor fi bătăi. Nu va fi uşor să ridice punți. 

Aceasta era cauza supărării pe care bărbatulului i se păru 
că o vede pe faţa lui Bean. 

— Să-ţi spun ceva, Bean. Nu-mi pasă ce o să-mi faci. 
Pentru că numai inamicul contează. Gândacii. Şi dacă tu o 
să ajungi amiralul care să ne aducă victoria asupra 
Gândacilor şi să facă Pământul un loc sigur pentru omenire, 
atunci poţi să mă pui să-mi mănânc singur măruntaiele, 
începând cu fundul, şi tot o să-ţi spun: mulţumesc, domnule! 
Gândacii sunt inamicul. Nu Nero. Nu Bean. Nici măcar eu. 
Deci ţineţi-vă departe unul de altul. 

Rânji din nou, trist. 

— În plus, ultima dată când cineva a încercat să se ia de alt 
copil a ajuns să zboare prin navetă la zero G şi şi-a rupt 
braţul. E una din legile strategiei. Până când eşti sigur că 
eşti mai tare decât duşmanul, faci manevre, nu te angajezi 


în bătălie. Consideraţi asta drept prima lecţie la Şcoala de 
Luptă. 

Prima lecţie? Nu e de mirare că tipul ăsta a fost pus să 
însoţească elevii în navetă şi nu să le predea. Dacă ai urma 
aceasta mostră de înţelepciune, ai fi paralizat în faţa unui 
duşman puternic. Câteodată trebuie să te angajezi în luptă 
chiar dacă eşti slab. Nu aştepta până când ştii că eşti mai 
tare. Devii mai tare prin orice mijloace poţi, şi pentru asta 
loveşti surprinzător, linguşeşti, înjunghii în spate, ataci 
punctele slabe, înşeli, minţi, faci tot ce e de făcut pentru a 
ajunge în vârful piramidei. 

Poate că tipul ăsta chiar era cel mai tare fiind singurul 
adult într-o navetă plină de copii, dar dacă ar fi fost un puşti 
pe străzile din Rotterdam, ar fi „manevrat” spre înfometare 
într-o lună. Dacă înainte n-ar fi fost omorât numai pentru că 
vorbea ca şi când pisatul i-ar fi fost parfum. 

Ofiţerul se întoarse şi se îndreptă spre cabina de control. 

Bean strigă după el. 

— Cum vă numiţi? 

Bărbatul se întoarse şi-l fixă cu o privire obosită. 

— Deja faci planuri pentru ordinele care să-mi strivească 
boaşele, Bean? 

Bean nu răspunse. Doar îl privi în ochi. 

— Sunt căpitanul Dimak. Altceva mai vrei să ştii? Mai bine 
să afle acum decât mai târziu. 

— Sunteţi profesor la Şcoala de Luptă? 

— Da, zise. Coborând să luăm încărcături de băieţi şi fete, 
noi eliberăm Pământul. Din cauza ta, faptul că sunt în 
această navetă înseamnă că vacanţa mea s-a terminat. 

Avioanele de realimentare se desprinseră şi se ridicară 
deasupra lor. Ba nu, nava lor se scufunda. lar coada cobora 
mai mult decât restul navetei. 

Storuri de metal se lăsară peste ferestre. Se simțeau ca şi 
cum ar fi căzut repede, tot mai repede... până când, cu un 
urlet care le făcu să le tremure oasele, rachetele se 
aprinseră şi naveta începu să se ridice din nou, mai sus, mai 


repede, mai repede, până când Bean simţi că o să fie împins 
prin spătarul scaunului. 

Apoi... linişte. 

Linişte, apoi un val de panică. Cădeau din nou, dar de data 
asta nu mai exista direcţia spre în jos, ci doar greață şi 
frică. 

Bean închise ochii. Nu-i fu de ajutor. Îi deschise din nou, 
încercând să se reorienteze. Nici o direcţie nu-i oferea 
echilibrul. Dar cât fusese pe străzi învățase să nu cedeze în 
faţa greţei - o mare parte din hrana pe care fusese nevoit 
să o mănânce era deja puţin stricată, iar el nu-şi permitea 
să o scuipe. Aşa că intră în rutina antigreaţă - respiraţie 
profundă, concentrare asupra mişcării degetelor pentru a- 
şi distrage atenţia. Şi, după un timp surprinzător de scurt, 
se obişnui la zero G. Atât timp cât nu se aştepta ca vreo 
direcţie să însemne jos, era în regulă. 

Ceilalţi puşti nu aveau rutina lui, sau poate erau mai 
sensibili la brusca şi implacabila pierdere de echilibru. 
Acum motivul interzicerii mâncării înainte de lansare 
devenea clar. Multora le venea să vomite, dar neavând ce să 
verse nu existau nici murdărie, nici miros. 

Dimak se întoarse în navetă, de data asta mergând pe 
tavan. Drăguţ, gândi Bean. Începu o altă predică, de data 
asta despre cum să scapi de premisele planetare în 
legătură cu direcţiile şi gravitația. Oare aceşti copii erau 
atât de proşti, încât să aibă nevoie să li se spună ceva atât 
de evident? 

În timpul predicii, Bean îşi petrecu timpul observând de 
câtă forţă era nevoie ca să se mişte în centurile lui largi. 
Toţi ceilalţi erau suficient de mari pentru ca centurile să fie 
confortabil strânse şi să prevină mişcările. Doar Bean avea 
ceva spaţiu de manevră. El singur crease o mare parte din 
acesta. Era hotărât ca atunci când vor ajunge la Şcoala de 
Luptă să aibă o oarecare dexteritate la zero G. Îşi imagina 
că poate într-o zi, în spaţiu, supraviețuirea lui va depinde de 
cât de bine va şti ce forţă îi trebuie ca să-şi mişte corpul, şi 


apoi ce forţă îi trebuie ca să se oprească. Să ştie asta în 
mintea lui nu era nici pe jumătate atât de important pe cât 
era să ştie cu trupul. Să analizezi lucrurile era bine, dar 
nişte reflexe bune îţi pot salva viaţa. 

UMBRA LUI ENDER 

— În mod normal, rapoartele tale despre un grup proaspăt 
lansat sunt scurte. Câţiva scandalagii, un incident, sau - în 
cel mai bun caz - nimic. 

— Sunteţi liber să nu luaţi în considerare oricare parte a 
raportului meu, domnule. 

— Domnule? O, ce aspru şi milităros suntem azi. 

— Care parte a raportului meu o consideraţi exagerată? 

— Consider acest raport un cântec de dragoste. 

— Îmi dau seama că poate părea o linguşeală faptul că 
folosesc la fiecare lansare tehnica pe care aţi folosit-o cu 
Ender Wiggin... 

— O foloseşti la fiecare lansare? 

— După cum aţi observat, domnule, dă rezultate 
interesante. Provoacă o sortare imediată. 

— O sortare pe categorii care altfel nu ar exista. Cu toate 
acestea accept complimentele pe care acţiunea ta le 
implică. Dar şapte pagini despre Bean - fii serios, chiar ai 
aflat atât de multe dintr-o reacţie care a fost înainte de 
toate o supunere în tăcere? 

— Exact asta vreau să spun, domnule. Nu a fost deloc 
supunere. A fost - eu îmi desfăşuram experimentul, dar mă 
simţeam de parcă al lui ar fi fost ochiul cel mare care 
priveşte prin microscop, iar eu specimenul de pe lamelă. 

— Deci te-a enervat. 

— Ar fi enervat pe oricine. E un tip rece, domnule. Şi 
totuşi... 

— Şi totuşi cu sânge fierbinte. Da, ţi-am citit raportul. 
Fiecare sclipitoare pagină. 

— Da, domnule. 

— Cred că ştii că se consideră a fi un sfat bun pentru noi 
să nu ne ataşăm de elevi. 


— Domnule? 

— Oricum, în acest caz sunt încântat că eşti atât de 
interesat de Bean. Pentru că, vezi tu, eu nu sunt. Îl am deja 
pe băiatul care cred că ne oferă cele mai bune şanse. 
Suntem totuşi destul de presaţi, din cauza nenorocitelor de 
teste falsificate ale lui Bean, să-i acordam o atenţie specială. 
Foarte bine, o să aibă parte de ea. Tu o să i-o acorzi. 

— Dar, domnule... 

— Poate nu deosebeşti un ordin de o invitaţie. 

— Mă îngrijorează că... presupun că deja are o părere 
proastă despre mine. 

— Bine. Atunci te va subestima. Doar dacă nu consideri că 
proasta lui părere ar putea fi corectă. 

— În comparaţie cu el, domnule, s-ar putea ca toţi să fim 
cam greoi. 

— Misiunea ta e să-l supraveghezi îndeaproape. Încearcă 
să nu-l venerezi. 

În acea primă zi la Şcoala de Luptă, Bean nu avea în minte 
decât supraviețuirea. Nimeni nu l-ar fi ajutat - mica şaradă 
a lui Dimak din navetă făcuse ca asta să-i fie clar. 
Aranjaseră să fie înconjurat de... ce? în cel mai bun caz de 
rivali, în cel mai rău, de duşmani. Deci, din nou ca pe 
stradă. Ei, asta nu era chiar atât de rău. Bean supravieţuise 
pe stradă. Şi ar fi continuat să supravieţuiască, chiar dacă 
sora Carlotta nu l-ar fi găsit. Şi chiar şi Pablo - Bean ar fi 
reuşit chiar daca Pablo, îngrijitorul, nu l-ar fi găsit în toaleta 
din locul curat. 

Aşa că privi. Ascultă. 'Tot ce învățau ceilalţi trebuia să 
înveţe şi el la fel de bine, poate chiar mai bine. Şi în plus, 
trebuia să înveţe ceea ce alţii nu vedeau - influenţele din 
grup, strategiile Şcolii de Luptă. Cum se înțelegeau 
profesorii unii cu alţii. Unde era puterea. Cui îi era frică şi 
de cine. Fiecare grup avea şefii săi, lingăii, rebelii, oile sale. 
În fiecare grup existau legături puternice şi legături 
vulnerabile, prietenii şi ipocrizii. Minciuni în interiorul unor 
minciuni în interiorul altor minciuni. lar Bean trebuia să le 


găsească pe toate, cât mai repede posibil, pentru a 
descoperi nişa în care să poată supravieţui. 

Fuseseră duşi în dormitoarele lor, li se dăduseră paturi, 
dulapuri, mici pupitre portabile mult mai sofisticate decât 
cel cu care se obişnuise pe când studia cu sora Carlotta. 
Unii copii începuseră imediat să se joace cu ele, încercând 
să le programeze sau să exploreze jocurile incluse, dar pe 
Bean nu-l interesa asta. Sistemul computerizat al Şcolii de 
Luptă nu era o persoană; să-l stăpânească ar fi putut fi 
folositor pe termen lung, dar pe moment era irelevant. 
Ceea ce avea nevoie Bean să afle era în afara dormitoarelor 
bobocilor. 

Ajunseră în curând la dormitoare. Sosiră „dimineaţa” 
conform timpului spaţial - care, spre supărarea celor din 
Europa şi Asia, însemna ora Floridei, deoarece staţiile cele 
mai vechi fuseseră controlate de aici. Pentru copii, fiind 
lansați din Europa, era după-amiaza târziu, şi asta însemna 
că urmau să aibă o problemă serioasa din cauza diferenţei 
de fus orar. Dimak le explicase că leacul pentru aşa ceva 
erau exerciţiile fizice viguroase urmate de un somn scurt - 
nu mai mult de trei ore - în primele ore ale amiezii, după 
care urmau din nou o mulţime de exerciţii fizice ca să poată 
adormi noaptea la ora regulamentară de stingere pentru 
elevi. 

Se îngrămădiră să formeze un rând afară, pe coridor. 

— Verde-maro-verde, zise Dimak şi le arătă cum liniile 
acelea de pe pereţii coridorului îi conduceau mereu înapoi 
la dormitoarele lor. 

Bean fu îmbrâncit afară din rând de câteva ori, şi ajunse 
tocmai la coadă. Nu-i păsa - o simplă îmbrânceală nu făcea 
să curgă sânge şi nu lăsa vânătăi, iar la coada rândului era 
cel mai bun loc pentru a observa. 

Alţi puşti trecură pe lângă ei pe coridor, unii singuri, alţii 
în grupuri de doi sau trei, cei mai mulţi în uniforme viu 
colorate în modele diverse. Trecu şi un întreg grup, 
îmbrăcaţi toţi la fel, cu căşti şi arme sofisticate, alergând cu 


o hotărâre pe care Bean o găsi ciudată. O armată, gândi. Şi 
se îndreaptă spre o luptă. 

Nu erau atât de preocupaţi, încât să nu-i observe pe copiii 
nou-sosiţi mergând pe coridor, privindu-i cu evlavie. Imediat 
începură huiduielile. 

— Lansaţii! 

— Carne proaspătă! 

— Cine a făcut caca pe hol şi n-a curăţat? 

— Chiar şi miros a proşti! 

Dar erau doar tachinări inofensive, copiii mai mari 
impunându-şi supremaţia. Nimic mai mult decât atât. Nu 
era o ostilitate reală. De fapt erau chiar afectuoşi. Îşi 
aminteau că fuseseră şi ei „lansaţi”. 

Unii din lansaţii încolonaţi înaintea lui Bean erau 
ranchiunoşi şi răspunseră cu insulte vagi, patetice, care nu 
făcură decât să provoace şi mai multe huiduieli şi batjocuri 
din partea celorlalţi puşti. Bean văzuse copii mai mari care 
îi urau pe cei mici pentru că reprezentau o concurenţă 
pentru hrană, şi îi puneau la munci grele fără să le pese 
dacă le provocau moartea. Simţise lovituri adevărate, 
menite să rănească. Văzuse cruzime, exploatare, molestare, 
crimă. Acei copii n-ar fi recunoscut dragostea nici când o 
vedeau în faţă. 

Ceea ce îl interesa pe Bean era organizarea acestei 
armate, cine o conducea, cum fuseseră aleşi, care îi era 
scopul. Faptul că aveau propria lor uniformă însemna un 
statut oficial. Adică însemna că adulţii deţineau în final 
controlul - contrar modului în care erau organizate 
armatele în Rotterdam, unde adulţii încercau să-i despartă, 
unde ziarele scriau despre ei ca despre nişte conspiratori 
criminali şi nu ca despre mici cete patetice formate pentru 
supravieţuire. 

Aici era adevărata cheie. Tot ceea ce făceau aici copiii era 
modelat de adulţi. în Rotterdam, adulţii erau fie ostili, 
nepăsători, fie, ca Helga şi cantina ei de caritate, lipsiţi de 
putere. Aşa încât copiii îşi puteau forma propria lor 


societate fără interferenţe. Totul avea la bază 
supraviețuirea - cum să obţii suficientă hrană fără să fii ucis 
sau rănit sau bolnav. Aici existau bucătari şi medici, haine şi 
paturi. Puterea nu se referea la accesul la hrană - era vorba 
de a obţine aprobarea adulţilor. 

Asta însemnau uniformele. Adulții le alegeau, iar copiii le 
purtau pentru că adulţii făceau cumva ca asta să mente 
osteneala. 

Deci cheia spre orice era să-i înţelegi pe profesori. 

Înainte ca trupa în uniformă să ajungă la el, toate acestea 
trecură prin mintea lui Bean, nu chiar în aceste cuvinte, ci 
ca o înţelegere clară şi aproape instantanee a faptului că în 
interiorul acelei armate nu era putere deloc, în comparaţie 
cu puterea profesorilor. Când îl văzură pe Bean, cu mult 
mai mic decât oricare alt copil, izbucniră în râsete, 
huiduind, urlând. 

— Asta nu e nici cât o balegă de mare! 

— Nu pot să cred că poate să meargă! 

— Vreau la mama! 

— Măcar e om? 

Bean nu-i băgă în seamă. Dar putu să simtă bucuria 
puştilor din faţa lui. Fuseseră umiliţi în navetă; acum era 
rândul lui Bean să fie batjocorit. Adorau asta. Îi plăcea şi lui 
Bean - pentru că însemna că nu era privit chiar ca un rival. 
Diminuându-i importanţa, soldaţii care treceau făceau ca el 
să fie mai în siguranţă în faţa... 

În faţa a ce? Care era pericolul aici? 

Căci trebuia să fie un pericol. Ştia asta. Întotdeauna exista 
un pericol. Şi întrucât profesorii aveau toată puterea, 
pericolul trebuia să vină de la ei. Dimak făcuse primii paşi 
întorcându-i pe ceilalţi copii împotriva lui. Deci copiii erau 
armele. Bean trebuia să ajungă să-i cunoască pe ceilalţi 
copii, nu pentru că ei aveau să fie problema, ci pentru că 
slăbiciunile lor, dorinţele lor puteau fi folosite împotriva lui 
de profesori. Şi, pentru a se proteja, Bean trebuia să 
lucreze pentru a înţelege influenţa lor asupra celorlalţi 


copii. Era în siguranţă aici dacă submina influenţa 
profesorilor. Şi totuşi acesta era cel mai mare pericol - să 
fie prins făcând asta. 

Îşi puseră palmele pe un scanner montat în perete, apoi 
alunecară în jos pe o bară - era prima dată când Bean o 
făcuse într-un puț neted. în Rotterdam alunecase pe 
burlane, indicatoare de circulaţie, felinare. Ajunseră într-o 
secţiune a Şcolii de Luptă cu gravitație crescută. Bean nu 
observase cât de uşor fusese la nivelul dormitoarelor până 
nu simţi ce greutate avea în sala de gimnastică. 

— E doar cu puţin mai decât gravitația normală a 
Pământului, spuse Dimak. Trebuie să petreceţi cel puţin o 
jumătate de oră pe zi aici, altfel oasele încep să se dizolve. 
Şi trebuie să faceţi antrenamente, ca să vă menţineţi 
rezistenţa la nivel maxim. Asta e cheia - exerciţii de 
rezistenţa, nu să vă umflaţi muşchii. Sunteţi prea mici 
pentru ca trupurile voastre să suporte genul asta de 
antrenament, care aici se întoarce împotriva voastră. 
Rezistență, asta vrem. 

Cuvintele lui nu însemnau aproape nimic pentru copii, dar 
în curând antrenorul îi făcu să înţeleagă. Multă alergare, 
bicicletă, urcări pe scări, genuflexiuni, ridicări în mâini, 
flotări, dar nu greutăţi. Exista ceva echipament pentru 
ridicat greutăţi, dar numai pentru uzul profesorilor. 

— Ritmul vostru cardiac e monitorizat din momentul în 
care intraţi aici, spuse antrenorul. Dacă nu vă creşte ritmul 
cardiac în cinci minute de la sosire şi nu-l menţineţi ridicat 
în următoarele douăzeci şi cinci de minute, se trece în 
dosarul vostru iar eu îl văd pe panoul meu de control. 

— Şi mi se raportează şi mie, spuse Dimak. Şi se trece pe 
lista neagră pentru ca toată lumea să vadă că ati fost leneşi. 

Lista neagră. Deci asta era unealta folosită - umilirea în 
faţa celorlalţi. Stupid. De parcă lui Bean i-ar fi păsat. 

Pe Bean îl interesa panoul de control. Cum puteau ei să le 
monitorizeze ritmul cardiac şi să ştie ce fac, automat, din 
momentul în care soseau? Era cât pe ce să întrebe asta, dar 


găsi singurul răspuns posibil: uniforma. Era vorba de haine. 
Probabil un sistem de senzori. Care le furniza mai multe 
informaţii, nu numai ritmul cardiac. Desigur, puteau urmări 
orice elev oriunde s-ar fi aflat în staţie, tot timpul. Erau 
probabil sute şi sute de copii acolo, şi trebuiau să existe 
rapoarte computerizate despre locul unde se află, ritmul 
cardiac şi cine ştie ce alte informaţii despre ei. Exista oare 
undeva o cameră unde profesorii urmăreau fiecare pas 
făcut de ei? 

Sau poate nu era în haine. La urma urmei, trebuiseră să 
pună palma pe un scanner înainte de a cobori aici, cel mai 
probabil pentru a se identifica. Deci poate că erau senzori 
speciali în acea cameră. 

Era timpul să afle. Bean ridică mâna. 

— Domnule? zise. 

— Da? 

Antrenorul reacţiona cu întârziere la statura lui Bean şi un 
zâmbet îi înflori în colţul gurii. Aruncă o privire spre Dimak. 
Acesta nu zâmbi şi dădu de înţeles că ştia la ce se gândea 
antrenorul. 

— Monitorul pentru ritmul cardiac e în hainele noastre? 
Dacă scoatem o parte din haine în timp ce ne antrenăm, o 
să... 

— Nu aveţi voie să vă daţi jos uniformele în sala de 
gimnastică, spuse antrenorul. Temperatura e scăzută ca sa 
nu fiţi nevoiţi să vă scoateţi hainele. Veţi fi monitorizaţi tot 
timpul. 

Nu era chiar un răspuns, dar îi spusese ceea ce avea 
nevoie să ştie. Monitorizarea depindea de haine. Poate 
exista un identificator în haine şi la intrare palmele lor 
spuneau senzorilor sălii ce haine purta fiecare elev. Părea 
logic. 

Deci hainele erau probabil anonime din momentul în care 
îmbrăcai un set curat şi până te identificai undeva. Asta era 
important - însemna că era posibil să fii nemonitorizat şi 


fără să fii în pielea goală. Bean îşi închipui că în pielea goala 
probabil ar fi atras atenţia. 

Făcură cu toţii exerciţii şi antrenorul spuse fiecăruia dacă 
nu ajungea la ritmul cardiac cerut sau dacă făcea prea mult 
efort şi ar fi obosit prea repede. Bean îşi făcu repede o idee 
despre nivelul la care trebuia să lucreze şi apoi uită. Îşi 
amintea din reflex, nu pentru că ştia. 

Apoi veni ora mesei. Erau singuri în sala de mese - ca nou 
veniţi, aveau program separat în acea zi. Mâncarea era 
bună şi multă. Bean fu uimit când unii dintre puşti se uitară 
la porţiile lor plângându-se de micimea lor. Lui i se părea un 
festin! Bean nu putu să termine. Bucătarul îi informă pe 
plângăcioşi că toate cantităţile fuseseră adaptate 
necesităţilor alimentare ale fiecăruia - mărimea porţiei 
fiecărui copil apărea pe ecranul unui computer când se 
identificau la intrarea în sala de mese. 

Deci nu mănânci până nu pui palma pe scanner. Era 
important de ştiut. 

Bean constată în curând că porţia lui avea parte de atenţie 
oficială. Când îşi duse tava cu mâncarea pe jumătate 
terminată la gunoi, un sunet electronic muzical îl chemă pe 
nutriţionistul de serviciu să stea de vorbă cu el. 

— E prima ta zi, aşa că n-o să fim prea rigizi. Dar porţiile 
voastre sunt calibrate ştiinţific pentru a veni în 
întâmpinarea necesităţilor alimentaţiei voastre, aşa că pe 
viitor să mănânci tot ceea ce ţi se dă. 

Bean îl privi tăcut. Se hotărâse deja. Dacă programul de 
exerciţii îi făcea foame, atunci va mânca mai mult. Dar dacă 
se aşteptau să se îndoape, atunci se înşelau. Era destul de 
simplu să pună excesul de mâncare pe tăvile plângăcioşilor. 
Ei s-ar bucura de asta, iar Bean ar mânca exact atât cât 
cerea corpul. îşi amintea foarte bine foamea, dar trăise cu 
sora Carlotta multe luni şi ştia că poate avea încredere în 
apetitul lui. Un timp o lăsase să-l îmboldească să mănânce 
mai mult decât avea nevoie. Rezultatul fusese o senzaţie de 
saţietate, somnul îi era mai greu şi-i era mai greu să 


rămână treaz, Continuase să mănânce atât cât îi cerea 
corpul, lăsând foamea să-i fie ghid, şi aşa rămăsese vioi şi 
rapid. Era singurul nutriţionist în care avea încredere. 
Lasă-i pe plângăcioşi să fie greoi. 

Dimak se ridica după ce câţiva dintre ei terminaseră de 
mâncat. 

— Când terminaţi aici, întoarceţi-vă la dormitoare. Dacă 
credeţi că le puteţi găsi. Dacă nu, aşteptaţi-mă şi conduc eu 
ultimul grup. 

Coridoarele erau goale când ieşi Bean. Ceilalţi copii 
puseră palmele pe zid şi banda verde-maro-verde se 
aprinse. Bean îi privi plecând. Unul din ei se întoarse: 

— Nu vii? 

Bean nu spuse nimic. Nu era nimic de spus. Era evident că 
stătea nemişcat. întrebarea era stupidă. Puştiul se întoarse 
şi o porni de-a lungul coridorului spre dormitoare. 

Bean o luă în sens invers. Nu erau benzi pe perete. Ştia că 
era cel mai potrivit moment pentru a explora. Dacă era 
prins în afara zonei în care ar fi trebuit să fie, l-ar fi crezut 
când ar fi spus că s-a rătăcit. 

Coridorul se curba în sus şi înaintea, şi în spatele lui. 
Pentru ochii lui părea că urcă mereu, iar când privea înapoi, 
urca şi dacă s-ar fi întors ar fi ajuns în locul din care a 
plecat. Ciudat. Dar Dimak le explicase deja că staţia era o 
roată imensă, rotindu-se în spaţiu astfel încât forţa 
centrifugă să înlocuiască gravitația. Asta însemna că 
princicoridor de la fiecare nivel era un cerc mare, deci te 
întorceai întotdeauna de unde ai pornit, iar „jos” era 
întotdeauna spre exteriorul cercului. Bean făcu ajustările în 
minte. Lia început fu derutant să se imagineze pe sine 
răsturnat pe-o parte, dar apoi schimbă orientarea astfel 
încât să-şi imagineze staţia ca pe o roată de căruţă, cu el 
dedesubt indiferent cât s-ar fi rotit. Asta făcea ca oamenii 
de deasupra să fie cu capul în jos, dar nu-i păsa. Oriunde ar 
fi fost el era partea de dedesubt, şi în felul acesta „jos” 
rămânea „jos” şi „sus” rămânea „sus”. 


Lansaţii erau la nivelul sălii de mese, dar copiii mai mari 
probabil că nu, deoarece dincolo de sălile de mese şi 
bucătării erau numai săli de clasă şi uşi nemarcate cu 
scannerele pentru amprente palmare situate sus, astfel că 
era clar că nu copiii trebuiau să intre acolo. Ceilalţi elevi 
probabil puteau ajunge la aceste scannere, dar Bean n-ar fi 
putut nici măcar sărind. Nu conta. Nu ar fi recunoscut 
amprenta niciunui elev, ci doar ar fi făcut vreun adult să 
vină să afle ce vroia copilul să facă încercând să intre într-o 
încăpere unde nu avea ce căuta. 

Din obişnuinţă - sau era instinct? 

— Bean considera asemenea bariere doar nişte blocaje 
temporare. Ştia cum să se caţere pe ziduri în Rotterdam, 
cum să se suie pe acoperişuri. Deşi era scund, găsea totuşi 
metode de a ajunge unde avea nevoie. Uşile nu l-ar fi oprit 
dacă decidea că trebuie să treacă dincolo de ele. Nu avea 
idee cum ar fi făcut-o, dar nu se îndoia că ar fi găsit o cale. 
Aşa că nu era supărat. Pur şi simplu stocă informaţia până 
va găsi un mod în care s-o folosească. 

La fiecare câţiva metri se găsea o bară pentru coborât sau 
o scară pentru urcat. Ca să coboare în sala de gimnastică 
trebuise să se identifice. Dar aici în majoritatea cazurilor nu 
existau scannere. Părea logic. Cele mai multe bare şi scări 
foloseau doar pentru a putea trece între niveluri nu, ei le 
numeau punți; era vorba de Flota Internaţională şi toţi se 
prefăceau că e o navă - în timp ce o singura bară ducea la 
sala de gimnastică, în care accesul trebuia să fie controlat 
ca să nu se supraaglomereze cu cei neprogramaţi. Imediat 
ce înţelese, Bean nu mai trebui să se gândească la asta. Se 
caţără pe o scară. 

La etajul superior trebuiau să fie dormitoarele elevilor mai 
mari. Spațiile dintre uşi erau mai largi, şi fiecare uşă avea 
pe ea câte un însemn. În culorile unor uniforme - fără 
îndoială bazate pe culorile benzilor lor, deşi el se îndoia ca 
elevii mai mari aveau nevoie să-şi pună palma pe perete 
pentru a-şi găsi drumul - erau şi siluetele unor animale. Pe 


unele nu le recunoscu, dar identifică câteva păsări, nişte 
pisici, un câine, un leu. Orice era folosit ca simbol în 
Rotterdam. Nici un porumbel. Nici o musca. Numai animale 
nobile, sau animale recunoscute pentru curajul lor. Silueta 
câinelui părea un animal de pradă, cu şoldurile foarte 
înguste. Nu era o corcitură. 

Deci aici se întâlnesc armatele şi au drept simboluri 
animale, ceea ce înseamnă că-şi spun pe numele acestor 
animale. Armata Pisicii. Sau poate Armata Leului. Deci mai 
mult ca sigur nu Armata. Bean o să înveţe curând cum îşi 
spuneau. Închise ochii şi încercă să-şi amintească culorile şi 
însemnul armatei care îşi bătuse joc de el mai devreme pe 
coridor. Putu să vadă forma în minte, dar nu o văzu pe 
niciuna din uşile pe lângă care trecu. Nu conta nu merita să 
parcurgă tot coridorul în căutarea ei, asta n-ar fi făcut 
decât să mărească riscul de a fi prins. 

Şi mai sus. Alte dormitoare, alte săli de clasă. Câţi copii 
erau într-un dormitor? Locul era mai mare decât crezuse. 

Sună un clopoțel. Imediat, câteva uşi se deschiseră şi copiii 
începură să se reverse pe condor. Era timpul pentru o 
schimbare. 

La început Bean se simţi mai în siguranţă printre copiii 
mai mari, deoarece crezu că se poate pierde în mulţime, 
aşa cum făcea mereu la Rotterdam. Dar acest obicei era 
inutil aici. Nu avea de-a face cu o adunătură întâmplătoare 
de oameni, fiecare cu treaba lui. Poate că erau copii, dar în 
acelaşi timp erau şi militari. Ştiau unde ar trebui să fie 
fiecare, şi Bean, în uniforma lui de boboc, nu se potrivea. 
Aproape imediat nişte puşti mai mari îl opriră. 

— N-ai ce căuta pe puntea asta, zise unul din ei. Imediat, 
alţi câţiva se opriră să se uite la Bean ca şi când ar fi fost un 
obiect aruncat în strada de furtună. 

— Ia uite cât e de mic. 

— Bietul pici trebuie să miroasă fundurile tuturor, nu? 

— Ich! 

— Ai ieşit din zona ta, lansatule! 


Bean nu spuse nimic, uitându-se la fiecare în parte când 
vorbeau. 

— Care sunt culorile tale? întrebă o fată. 

Bean nu spuse nimic. Cea mai bună scuză ar fi fost că nu-şi 
aminteşte, deci n-ar fi putut să le numească acum. 

— E atât de mic, încât ar putea să-mi treacă printre 
picioare fără să-mi atingă... 

— Of, taci, Dink, asta ai spus şi când Ender... 

— Da, Ender, aşa e. 

— Doar nu crezi că ăsta e puştiul care... 

— Ender era atât de mic când a venit? 

—.spuneam, e un alt Ender? 

— Da, ca şi cum ăsta ar putea să atingă vârful 
clasamentelor. 

— N-a fost vina lui Ender că Bonzo nu l-a lăsat să tragă cu 
arma. 

— Dar e o întâmplare fericită, asta spun... 

— Asta e cel despre care vorbesc? Unul ca Ender? Cel mai 
bun? 

— Du-l odată la nivelul lansaţilor. 

— Vino cu mine, spuse fata, apucându-l ferm de mână. 
Bean o urmă supus. 

— Numele meu e Petra Arkanian, zise ea. Bean nu spuse 
NIMIC. 

— Haide, poate că eşti mic şi poate că eşti speriat, dar nu 
te primesc aici dacă eşti surd sau tâmpit. 

Bean ridică din umeri. 

— Spune-mi cum te cheamă, altfel îţi rup degeţelele astea 
scurte. 

— Bean, zise. 

— Asta nu e un nume, e o mâncare proastă. El nu spuse 
NIMIC. 

Nu mă păcăleşti, zise ea. Muţenia asta e doar o acoperire. 
Ai venit aici sus intenţionat. 

Păstră tăcerea, dar îşi simţi orgoliul rănit de raptul că ea îl 
citise atât de uşor. 


— Pugştii din şcoala asta sunt aleşi pentru că sunt deştepţi 
şi pentru că au iniţiativă. Deci bineînţeles că ai vrut să 
explorezi. Chestia e că ei se aşteaptă la asta. Probabil ştiu 
că o faci. Aşa că n-are rost să te ascunzi. Ce-o să-ţi facă, o 
să-ţi dea câteva bile negre? 

Deci asta credeau cei mari despre lista neagră. 

— "Tăcerea asta încăpăţânată doar o să enerveze lumea. În 
locul tău aş renunţa la ea. Poate că mergea cu mami şi tati, 
dar nu te face decât să pari recalcitrant şi ridicol, pentru că 
ceea ce contează oricum o să spui, aşa că dece sănu 
vorbeşti pur şi simplu? 

— OK, zise Bean. 

Ea nu făcu caz de supunerea lui. Predica avusese efect, 
deci predica se terminase. 

— Culorile? întrebă ea. 

— Verde-maro-verde. 

— Culorile astea ale lansaţilor par a fi găsite într-o toaleta 
murdară, nu crezi? 

Deci şi ea era unul dintre proştii care găseau că e nostim 
să-ţi baţi joc de lansați. 

— Ca şi cum ar fi conceput totul astfel încât copiii mai mari 
să-şi bată joc de cei mici. 

Sau poate că nu. Poate era doar vorbărie. Era vorbăreaţă, 
în stradă nu erau prea mulţi vorbăreţi. Oricum, nu printre 
copii. Erau destui printre beţivi. 

— Sistemul de aici e cretin. Parcă ar vrea să acţionăm ca 
nişte copilaşi. Asta n-o să te deranjeze. La naiba, deja ai 
făcut pe prostuţul rătăcit. 

— Acum nu, zise el. 

— 'Ţine minte. Indiferent ce ai face, profesorii ştiu şi au 
deja vreo teorie stupidă despre personalitatea ta, sau ceva 
de genul ăsta. Găsesc întotdeauna o cale să folosească 
faptul împotriva ta, dacă vor ei, aşa că mai bine nu încerca 
nimic. Fără îndoială că în raportul tău scrie deja că ai făcut 
o scurtă călătorie în timpul când trebuia să faci nani şi asta 
probabil le spune că „reacţionează la insecuritate căutând 


să fie singur în timp ce explorează limitele noului său 
mediu”. 

Ultima parte o spuse cu un ton afectat. 

Poate că avea mai multe tonuri să-i arate, dar el n-o să 
stea prea mult prin preajmă ca să afle. Ea era în aparenţă o 
persoană căreia îi plăcea să-şi asume răspunderea, şi nu 
avusese de cine să răspundă până nu apăruse el. Nu-l 
interesa să devină proiectul ei. Acceptase să fie proiectul 
surorii Carlotta pentru că ea putea să-l ia de pe străzi şi să-l 
trimită la Şcoala de Luptă. Dar această Petra Arkanian ce 
putea să-i ofere? 

Se lăsă să alunece pe o bară, se opri în faţa primei 
deschideri, sări pe coridor, alergă la următoarea scară şi 
urcă două niveluri înainte de a ieşi pe alt coridor şi a o rupe 
la fugă. Ea avea probabil dreptate, dar un lucru era sigur n- 
avea de gând s-o lase să-l ţină de mână tot drumul înapoi 
spre verde-maro-verde. Dacă voia să-şi găsească locul aici, 
ultimul lucru de care avea nevoie era să apară ţinându-se 
de mână cu un copil mai mare. 

Bean era cu patru punți deasupra nivelului sălii de mese, 
unde ar fi trebuit să se afle în acel moment. Erau şi aici 
elevi, dar nici pe departe atât de mulţi ca pe puntea 
inferioară. Majoritatea uşilor erau nemarcate, dar câteva 
erau deschise, inclusiv o arcadă largă care dădea într-o 
încăpere cu jocuri. 

Bean văzuse jocuri pe computer în unele baruri din 
Rotterdam, dar numai de la distanţă, dincolo de uşi şi 
printre picioarele bărbaţilor şi femeilor care intrau şi ieşeau 
în veşnica lor căutare a uitării de sine. Nu văzuse niciodată 
vreun copil jucând jocuri pe computer, decât pe ecranele 
din ferestrele magazinelor. Aici era de-adevăratelea, doar 
câţiva jucători făceau câte un joc rapid între cursuri, astfel 
încât sunetele fiecărui joc se distingeau limpede. Câţiva 
puşti jucau jocuri solitare, alţi patru jucau un joc spaţial cu 
un display holografic. Bean se retrase suficient de mult ca 
să nu intre în raza lor vizuală şi-i privi jucând. Fiecare 


controla un escadron de patru nave micuţe, cu scopul fie de 
a nimici toate celelalte flote, fie de a captura - dar fără să 
distrugă - nava-mamă a celorlalţi jucători, care se mişca 
mai încet. Învăţă regulile şi terminologia ascultându-i pe cei 
patru băieţi discutând în timpul jocului. 

Jocul se termină prin uzură, nu prin inteligenţă - din 
întâmplare, ultimul băiat ce îşi folosise navele ceva mai 
bine. Bean privi cum resetau jocul. Nimeni nu introduse 
vreo monedă. Aici jocurile erau gratis. 

Bean privi încă un joc. Fu la fel de rapid ca primul, căci 
fiecare băiat îşi angaja navele neîndemânatic, uitând de 
cele care nu luptau. Ca şi când ar fi considerat că armata 
lor ar fi compusă dintr-o singură navă activă şi trei rezerve. 

Poate comenzile nu permiteau altceva. Bean se apropie. 
Nu, era posibil să stabileşti traiectoria pentru o navă, să 
controlezi alta, şi alta, apoi să te întorci la prima navă şi să-i 
schimbi traiectoria în orice moment. 

Cum au ajuns aceşti băieţi la Şcoala de Luptă dacă asta 
era tot ce puteau face? Bean nu mai jucase niciodată un joc 
pe computer, dar văzu imediat că orice jucător competent 
ar fi putut învinge repede dacă ei erau cei mai buni 
competitori posibili. 

— Hei, piticule, vrei să joci? 

Unul din ei îl observase. Îl observaseră şi ceilalţi, desigur. 

— Da, zise Bean. 

— Ia uite la gândacul ăsta, spuse cel care îl invitase. Cine 
te crezi, Ender Wiggin? 

Râseră şi apoi toţi patru abandonară jocul, îndreptându-sc 
spre clase. Sala era goală. Era timpul pentru lecţii. 

Ender Wiggin. Şi copiii de pe coridor vorbiseră despre el. 
Ceva din Bean îi făcea pe aceşti copii să se gândească la 
Ender Wiggin. Uneori cu admiraţie, alteori cu 
resentimente. Probabil că acest Ender bătuse nişte copii 
mai mari la jocul pe computer, sau ceva de genul ăsta. Şi 
era în vârful clasamentelor, aşa spusese cineva. Ce fel de 
clasamente? 


Elevi în aceeaşi uniformă, alergând ca o armată, 
îndreptându-se spre luptă - ăsta era lucrul cel mai 
important în viaţa de aici. Exista un joc principal pe care îl 
jucau toţi. Locuiau în dormitoare în funcţie de echipa de 
care aparţineau. Clasarea fiecărui elev era raportată astfel 
ca toţi ceilalţi să o cunoască. Şi oricare ar fi fost jocul, 
adulţii îl controlau. 

Deci aşa era viaţa aici. lar acest Ender Wiggin, oricine ar fi 
fost, se afla deasupra tuturor. 

Bean le amintea oamenilor de el. 

Da, asta îl făcea puţin mândru, dar îl şi irita. Era mai sigur 
să nu fii observat. Dar pentru că acest alt copil mic se 
descurcase strălucit, toţi cei care îl vedeau pe Bean se 
gândeau la Ender şi astfel Bean era remarcat. Libertatea 
lui era considerabil limitată. Aici nu avea cum să dispară, 
aşa cum putea să dispară în mulţimea din Rotterdam. 

Şi cui îi păsa? Aici nimeni nu-i putea face cu adevărat rău. 
Indiferent ce se întâmpla, atât timp cât va fi la Şcoala de 
Luptă nu-i va fi niciodată foame. Va avea întotdeauna un 
adăpost. Ajunsese în rai. Tot ce trebuia să facă era să aibă 
grijă să nu fie trimis acasă mai devreme. Cui îi păsa dacă 
oamenii îl observau sau nu? Nu avea nici o importanţă. 
Lasă-i pe ei să-şi facă probleme din cauza clasamentelor. 
Bean câştigase deja lupta pentru supravieţuire, şi după asta 
nici o altă competiţie nu mai conta. 

Dar chiar în timp ce gândea astfel ştiu că nu era adevărat. 
Pentru că lui îi păsa. Nu era suficient doar să rămâi în viaţă. 
Nu fusese niciodată suficient. Dincolo de nevoia de hrană 
fusese foamea sa pentru a afla ordinea lucrurilor, cum 
funcţionează ele, nevoia de a apuca ceva din lumea din jurul 
lui. Desigur, atunci când murea de foame se folosise de ceea 
ce învățase ca să intre în ceata lui Poke şi să-i aducă destulă 
hrană pentru a-i ajunge câte ceva şi lui, care era ultimul în 
rang. Dar chiar şi după ce Ahile îi transformase într-o 
familie şi aveau de mâncare în fiecare zi, Bean nu încetase 
să fie atent, să încerce să înţeleagă schimbările, dinamica 


grupului. Chiar şi cu sora Carlotta făcuse eforturi încercând 
să înţeleagă de ce şi cum avea ea puterea să facă ceea ce 
făcea pentru el, şi pe ce considerente îl alesese. Trebuia să 
ştie. Trebuia să aibă în minte o imagine a tuturor acestor 
lucruri. 

La fel şi aici. Ar fi putut să se întoarcă în dormitor şi să se 
culce. În loc să facă aşa risca să dea de necaz doar pentru a 
afla lucruri pe care fără îndoială le-ar fi aflat lăsând 
evenimentele să-şi urmeze cursul. 

De ce am venit aici sus? Ce căutăm? 

Cheia. Lumea era plină de uşi închise, iar el trebuia să 
pună mâna pe orice cheie ar fi găsit. 

Stătu nemişcat şi ascultă. în încăpere era aproape linişte. 
Dar exista zgomotul alb, un huruit şi un şuierat de fond, 
sumete care păreau că străbat toată staţia. 

Cu ochii închişi, localiza sursa sunetului slab. Cu ochii 
deschişi, merse apoi unde erau supapele. O supapă dinspre 
exterior, cu aer uşor călduţ, formând o briză foarte uşoară. 
Fâsâitul slab nu era suflul aerului prin supapă, ci sunetul 
mai puternic, mai îndepărtat, al maşinăriei care pompa aer 
în Şcoala de Luptă. 

Sora Carlotta îi spusese că în spaţiu nu exista aer, şi 
oriunde trăiau oamenii trebuiau să păstreze navele şi 
staţiile perfect etanşe ca să nu piardă nici un pic de aer. Şi 
de asemenea trebuiau să schimbe continuu aerul, pentru că 
oxigenul, spunea ea, e consumat şi trebuie reintrodus. 
Pentru aşa ceva era acest sistem. Probabil trecea prin toată 
nava. 

Bean se postă în faţa capacului supapei, pipăindu-i 
marginile. Nu avea şuruburi sau cuie vizibile care să-l ţină 
la locul lui. îşi strecură vârfurile degetelor sub capac şi le 
mişcă cu grijă, ridicând puţin, apoi forțând ceva mai mult. 
Acum degetele îi ajunseseră sub marginea capacului. Trase 
spre înainte. Supapa se eliberă, iar Bean se rostogoli pe 
spate. 


Doar o clipă. Puse alături capacul şi încercă să privească în 
supapă. Conducta supapei avea numai vreo cincisprezece 
centimetri adâncime. Capătul de sus era solid, dar cel de jos 
era deschis, ducând în sistemul de ventilaţie. 

Bean evalua dimensiunea deschiderii supapei aşa cum, cu 
ani în urmă, stătuse în picioare pe scaunul toaletei şi 
studiase interiorul rezervorului, hotărând dacă poate să 
încapă în el. Şi concluzia fu aceeaşi - urma să aibă crampe, 
dureri, dar putea s-o facă. 

Băgă un braţ înăuntru. Nu simţea capătul, dar cu braţe 
atât de scurte ca ale sale asta nu însemna mare lucru. Nu 
avea cum să-şi dea seama doar privind în care parte duce 
conducta odată ajunsă la nivelul podelei. Bean îşi imagină o 
conductă pe dedesubt, dar nu i se păru corect. Sora 
Carlotta spusese că fiecare bucată de material folosit la 
construirea staţiei trebuia ridicat de pe Pământ sau de la 
uzinele de pe Lună. N-ar fi lăsat spaţii mari între punți şi 
tavanele celor de sub ele pentru că ar fi însemnat spaţiu 
irosit în care aerul preţios ar fi trebuit pompat fără ca 
nimeni să-l respire. Nu, conductele trebuie să fie în pereţii 
exteriori. Probabil nicăieri nu avea mai mult de 
cincisprezece centimetri adâncime. 

Închise ochii şi îşi imagină sistemul de ventilaţie. Maşinării 
suflând aer călduţ prin conducte înguste, în fiecare cameră, 
aducând pretutindeni aer proaspăt, respirabil. 

Nu, nu mergea aşa. Trebuia să existe un loc prin care 
aerul să fie supt înapoi. lar dacă aerul intra dinspre pereţii 
exteriori, atunci dispozitivul de aspirație trebuia să fie... pe 
coridoare. 

Bean se ridică şi alergă la uşa camerei cu jocuri. Categoric 
tavanul coridorului era cu cel puţin douăzeci de centimetri 
mai jos decât tavanul camerei. Dar nu erau supape. Doar 
dispozitive uşoare de fixare. 

Păşi înapoi în încăpere şi privi în sus. în toată partea de 
sus a peretelui dinspre coridor era o supapă îngustă care 
părea mai mult decorativă decât practică. Deschiderea era 


de vreo trei centimetri. Nici măcar Bean nu ar fi încăput 
prin sistemul de ventilaţie. 

Fugi înapoi la supapa deschisă şi-şi scoase pantofii. Nu era 
cazul să rămână înţepenit pentru că picioarele erau mai 
mari decât ar fi trebuit să fie. 

Se aşeză cu faţa la supapă şi-şi strecură picioarele în 
deschizătură. Apoi se legănă până ce picioarele intrară cu 
totul în conductă şi stătu cu fundul pe marginea supapei. 
Picioarele tot nu ajunseseră jos. Asta nu era un semn bun. 
Dacă supapa ducea direct în maşinărie? 

Se legănă într-o parte şi-n alta. Era mai dificil şi mai 
dureros, dar acum îşi putea folosi mai bine braţele, fixându- 
le pe podea, şi alunecă în conductă până la piept. 

Picioarele atinseră fundul conductei. 

Testă cu degetele de la picioare. Da, conductele mergeau 
în stânga şi în dreapta, de-a lungul pereţilor exteriori ai 
încăperii. lar deschiderea era suficient de mare ca şi se 
poată strecura în ea, apoi să se târască - pe o pane - din 
încăpere în încăpere. 

Era tot ce avea nevoie să ştie deocamdată. îşi încorda 
fesele, încercând să folosească frecarea pentru a avansa 
împingându-se. În loc să se întâmple aşa, alunecă la loc în 
supapă. 

Oh, excelent. În cele din urmă cineva îl va căuta, sau va fi 
găsit de următoarea serie de puşti veniţi la jocuri, iar el nu 
voia să fie găsit aşa. În plus, sistemul de aerisire i-ar oferi 
un traseu alternativ prin staţie doar dacă ar putea urca prin 
supape. Avu imaginea cuiva care deschidea supapa şi-i 
vedea ţeasta privindu-l dinăuntru, cadavrul complet uscat 
de suflul cald al aerului din conducta în care murise de 
foame sau de sete încercând să iasă prin supapă. 

Dacă tot era acolo, ar fi putut măcar să afle dacă putea 
acoperi gura supapei dinspre înăuntru. 

Se întinse şi, cu multă dificultate, atinse capacul cu un 
deget şi reuşi să-l tragă spre el. După ce îl apucă ferm, nu 
fu deloc greu să-l pună peste deschizătură. Putea chiar să-l 


tragă suficient de aproape încât eventualilor observatori 
din cealaltă parte cu greu li s-ar fi părut ceva deosebit. Dar 
când supapa era închisă trebuia să-şi ţină capul întors într-o 
parte. Nu era suficient spaţiu ca să se răsucească. Deci 
odată intrat în sistemul de aerisire capul i-ar fi stat sucit fie 
în stânga, fie în dreapta. Minunat. 

Împinse înapoi capacul, dar cu grijă, ca să nu cadă pe 
podea. Acum era într-adevăr timpul să iasă. 

După câteva eşecuri, îşi dădu seama că unealta de care 
avea nevoie era chiar capacul. Aşezându-l pe podea în faţa 
supapei, apucă cu degetele de capătul opus. împingând în 
capac obţinu o pârghie care îi ridică trupul suficient cât să 
ajungă cu pieptul peste marginea supapei. Era dureros să 
atârne cu toată greutatea corpului peste o margine atât de 
ascuţită, dar acum se putu ridica în coate şi apoi în mâini, 
săltându-şi tot corpul prin deschizătură înapoi în cameră. 

Se gândi atent ce muşchi folosise şi apoi se gândi la 
echipamentul din sala de gimnastică. Da, şi-ar putea întări 
acei muşchi. 

Puse capacul supapei la loc. Apoi îşi scoase cămaşa şi se 
uită la semnele roşii de pe piele, acolo unde marginile 
supapei îl zgâriaseră mai rău. Cursese puţin sânge. 
Interesant Cum ar fi explicat asta dacă l-ar fi întrebat 
cineva? O să vadă mai târziu dacă nu s-ar putea răni în 
acelaşi loc urcându-se în pat. 

leşi în fugă din camera de jocuri, de-a lungul coridorului 
spre cea mai apropiată bară, apoi se lăsă să alunece până la 
nivelul sălii de mese. Tot drumul se întrebă de ce simţise o 
asemenea nevoie să pătrundă în conductele de aerisire. Ori 
de câte ori i se întâmplase aşa ceva în trecut, să faci ceva 
fără să ştie măcar de ce e important, se dovedise că exista 
un pericol pe care îl simţise, dar încă nu-l conştientizase. 
Care era pericolul aici? 

Apoi îşi dădu seama - în Rotterdam, pe stradă, se asigura 
întotdeauna că are o ieşire de rezervă, o cale alternativă de 
a ajunge dintr-un loc în altul. Când fugea de cineva, 


niciodată nu se ascundea într-o fundătură decât dacă ştia o 
altă ieşire. De fapt nu se ascundea niciodată cu adevărat - 
evita vânătoarea, fiind mereu în mişcare. Indiferent cât era 
de îngrozitor pericolul care-l urmărea, el nu putea sta pe 
loc. Se simţea oribil când era încolţit. Suferea. 

Îl durea şi era umezeală şi frig şi-i era foame şi nu avea 
suficient aer să respire, iar oamenii treceau pe lângă el şi 
dacă ar fi ridicat capacul l-ar fi găsit şi atunci n-ar mai fi 
avut unde să fugă, nu avea altceva ce să facă decât să stea 
acolo aşteptând ca ei să treacă fără să-l observe. Dacă ar fi 
folosit toaleta şi ar fi tras apa, mecanismul n-ar fi funcţionat 
corect fiindcă toată greutatea corpului său apăsa pe flotor. 
O parte din apă se vărsase atunci când se băgase el în 
rezervor. Ar fi observat că ceva nu e în regulă şi l-ar fi găsit. 

Fusese cea mai urâtă experienţă din viaţa sa, şi nu suporta 
ideea de a se mai ascunde vreodată aşa. Nu-l deranja 
spaţiul îngust, sau umezeala, sau foamea sau singurătatea. 
Ci faptul că unica ieşire era în braţele urmăritorilor. 

Acum, că înţelesese asta despre el însuşi, se putea relaxa. 
Nu descoperise conductele pentru că subconştientul lui 
simţise vreun pericol. Le descoperise pentru că îşi amintea 
cât de rău fusese să se ascundă în rezervorul toaletei când 
era mic. Deci oricare ar fi fost pericolul, nu-l simţise încă. 
Era doar o amintire din copilărie ieşită la suprafaţă. Sora 
Carlotta îi spusese că o mare parte din comportamentul 
uman înseamnă de fapt răspunsuri la pericole din trecut. 
Atunci lui Bean nu i se păruse logic, dar nu o contrazisese, 
şi acum îşi dădea seama că ea avusese dreptate. 

Şi de unde putea şti că nu va veni o vreme când calea 
îngustă şi periculoasă prin conducte nu va fi exact scăparea 
de care va avea nevoie ca să-şi salveze viaţa? 

Nu puse niciodată palma pe perete ca să aprindă 
indicatorul verde-maro-verde. Ştia exact unde era 
dormitorul său. Cum să nu ştie? Mai fusese acolo, şi 
cunoştea fiecare pas de la dormitor la celelalte locuri din 
staţie pe care le vizitase. 


Când ajunse acolo, Dimak încă nu se întorsese cu cei care 
mâncau mai încet. Toată explorarea lui nu durase mai mult 
de douăzeci de minute, inclusiv conversaţia cu Petra şi 
urmărirea celor două jocuri rapide pe computer din timpul 
pauzei. 

Se sui neîndemânatic pe patul de jos, frecându-se puţin pe 
piept pe marginea celui de-al doilea pat. Suficient cât să 
simtă durerea cam în acelaşi loc în care se lovise căţărându- 
se pe supapă. 

— Ce faci? întrebă unul din bobocii de lângă el. Fiindcă 
adevărul n-avea cum să fie înţeles, spuse adevărul. 

— Mă lovesc la piept. 

— Încerc să dorm, zise celălalt băiat. Ar trebui să dormi şi 
tu. 

— Nani, spuse alt băiat. Mă simt ca un prost de patru ani. 
Bean se întrebă într-o doară cum fuseseră vieţile acestor 
băieţi, dacă un scurt somn îi făcea şi se simţi ca la patru ani. 

Sora Carlotta stătea lângă Pablo de Noches, privind 
rezervorul toaletei. 

— De tip vechi, spuse Pablo. Norteamericano. Foarte 
popular în trecut, când Olanda a devenit prima dată 
teritoriu internaţional. 

Ea săltă capacul rezervorului. Era foarte uşor. Plastic. Pe 
când ieşeau din baie, recepţionera care le arătase 
împrejurimile o privi curioasa. 

— Nu e nici un pericol dacă folosim toaletele astea, nu-i 
aşa? întrebă. 

— Nu, zise sora Carlotta. Trebuia să văd, asta-i tot. E o 
problemă a Flotei. V-aş fi recunoscătoare daci nu aţi vorbi 
despre vizita noastră aici. 

Desigur, asta era o garanţie că ea nu va vorbi despre nimic 
altceva. Dar sora Carlotta conta pe faptul că totul va suna 
ca o simplă bârfă. 

Cei care avuseseră o fermă de organe în clădirea aceea n- 
ar fi vrut să fie descoperiţi, iar în asemenea afaceri 
necurate se rulau mulţi bani. Aşa îşi răsplăteşte diavolul 


prietenii - o mulţime de bani, apoi îi trădează şi-i lasă să 
înfrunte singuri agonia iadului. 

leşind din clădire, îi vorbi din nou lui Pablo. 

— Chiar s-a ascuns acolo? 

— Era foarte mic, zise Pablo de Noches. Mergea de-a 
buşilea când l-am găsit, dar era ud până la umăr pe o parte, 
şi pe piept. Am crezut că a făcut pe el, dar a zis că nu. Apoi 
mi-a arătat toaleta. Şi avea pete roşii aici şi aici, unde îl 
apăsase mecanismul. 

— Vorbea, spuse ea. 

— Nu mult. Câteva cuvinte. Era atât de mic. Nici nu 
puteam să cred că un copil aşa de mic vorbeşte. 

— Cât timp a stat aici? Pablo ridică din umeri. 

— Avea pielea zbârcită ca o babă. Peste tot. Era rece. 
Credeam că o să moară. Apa nu-i caldă ca-ntr-o piscină, îi 
era frig. A tremurat toată noaptea. 

— Nu pot să înţeleg cum de nu a murit, zise sora Carlotta. 

Pablo zâmbi. 

— No hay nada que Dios no puede bacer. 

— Adevărat, răspunse ea. Dar asta nu înseamnă să nu 
înţelegem cum face Dumnezeu miracolele. Sau de ce. 

Pablo ridică din umeri. 

— Dumnezeu face ce face. Eu îmi fac treaba şi trăiesc cum 
pot mai bine. 

Ea îi strânse braţul. 

— Ai luat la tine un copil rătăcit şi l-ai salvat de cei care 
voiau să-l omoare. Dumnezeu a văzut că ai făcut asta şi te 
iubeşte. 

Pablo nu zise nimic, dar sora Carlotta putu să ghicească la 
ce se gândea - câte păcate puteau fi spălate de această 
faptă bună, şi dacă e de ajuns ca să-l ferească de iad. 

— Faptele bune nu spală păcatele, zise sora Carlotta. Solo 
el redentorpuede limpiar su alma. 

Pablo ridică din umeri. Nu se pricepea la teologie. 

— Faptele bune nu le faci pentru tine, spuse sora Carlotta. 
Le faci pentru că Domnul e în tine, iar în acele clipe tu eşti 


mâinile şi picioarele lui, ochii şi buzele lui. 

— Am crezut că piciul e Dumnezeu. lisus spune că, dacă 
faci ceva celui mic, îi faci Lui. 

Sora Carlotta râse. 

— Dumnezeu o să rezolve toate problemele delicate când 
o să considere el de cuviinţă. E suficient că noi încercăm să- 
l slujim. 

— Era atât de mic, zise Pablo. Dar Domnul era în el. Se 
despărţi de el când taxiul îl lăsă în faţa blocului său. De cea 
trebuit să văd toaleta aceea cu propriii mei ochi? Treaba 
mea cu Bean s-a terminat. A plecat ieri cu naveta. De ce nu 
pot să uit problema asta? 

Pentru că ar fi trebuit să fie mort, de aia. Şi după cea 
flămânzit pe străzi atâţia ani, chiar dacă ar fi trăit, ar fi fost 
atât de subnutrit, încât ar fi trebuit să prezinte serioase 
tulburări mentale. Ar fi trebuit să fie un retardat. 

De asta nu putea să abandoneze problema originii lui 
Bean. Pentru că putea fi bolnav mintal. Poate era retardat. 
Poate a pornit în viaţă atât de inteligent, încât putea să-şi 
piardă jumătate din intelect şi încă să fie băiatul acela 
miraculos. 

Se gândea cum Sf. Matei spunea mereu că toate lucrurile 
care s-au petrecut în copilăria lui lisus fuseseră păstrate de 
mama lui cu sfinţenie în inimă. Bean nu e lisus, iar eu nu 
sunt Maica Domnului. Dar el e un copil, iar eu l-am iubit ca 
pe fiul meu. Ceea ce a făcut el nici un copil de vârsta lui nu 
putea face. 

Nici un copil sub un an, care nu ştie încă să meargă, nu ar 
fi putut înţelege atât de limpede pericolul ca să ştie să facă 
lucrurile pe care le-a făcut Bean. La vârsta asta, copiii ies 
adesea din leagăne, dar nu stau ascungşi în rezervoarele 
toaletelor ore întregi pentru ca apoi să iasă de acolo în viaţă 
şi să ceară ajutor. Pot să numesc asta miracol, dar trebuie 
să-l înţeleg. În fermele de organe folosesc scursurile 
Pământului. Bean e atât de dotat, încât nu poate avea decât 
nişte părinţi extraordinari. 


Cu toate acestea, în timpul cercetărilor pe care le făcuse 
în lunile cât Bean locuise cu ea nu găsise nici un caz de 
dispariţie în care să poată fi vorba de el. Nici un copil răpit. 
Nici măcar un accident de unde cineva să poată lua un copil 
încă în viaţă şi al cărui corp să nu mai fie apoi găsit. Asta nu 
era o dovadă - nu toţi copiii care dispar lasă urme în ziare, 
şi nu toate ziarele sunt arhivate şi disponibile pentru 
cercetări pe net. Dar Bean trebuie să fi fost copilul unor 
părinţi atât de strălucitori, încât lumea să se intereseze de 
ei - nu-i aşa? Oare aşa o minte poate proveni din părinţi 
normali? Să fie ăsta miracolul care a dat naştere tuturor 
celorlalte miracole? 

Oricât ar fi vrut sora Carlotta să creadă aşa ceva, nu 
putea. Bean nu era ce părea a fi. Acum era la Şcoala de 
Luptă, şi avea mari şanse să ajungă cândva comandantul 
unei flote măreţe. Dar ce se ştia despre el? Era oare posibil 
să nu fie nici măcar o fiinţă umană naturală? Era posibil ca 
această extraordinară inteligenţă să nu-i fi fost dată de 
Dumnezeu, ci de altcineva sau altceva? 

Asta era întrebarea: dacă nu Dumnezeu, cine ar fi putut 
face un astfel de copil? 

Sora Carlotta îşi îngropa faţa în palme. De unde veneau 
astfel de gânduri? După atâţia ani de căutări, de ce trebuia 
să se îndoiască de unicul ei succes? 

Am văzut fiara Apocalipsei, îşi zise în sinea ei. Gândacii, 
monştrii Furnici aducând distrugerea Pământului după cum 
fusese profeţit. Am văzut fiara, şi cu ani în urmă Mazer 
Rackham şi flota oamenilor, la limita înfrângerii, au ucis 
marele dragon. Dar el va veni din nou, iar Sf. loan 
Evanghelistul spune că atunci când va veni, va apărea şi un 
profet. 

Nu, nu. Bean e bun, un băiat cu inima bună. Nu e vreun 
demon, nu e slujitorul fiarei, doar un băiat dăruit crescut de 
Dumnezeu pentru a binecuvânta lumea în clipa celui mai 
mare pericol. Îl cunosc aşa cum o mamă îşi cunoaşte copilul. 
Nu greşesc. 


Totuşi, când se întoarse în camera ei îşi puse computerul la 
lucru, căutând acum altceva. Rapoarte de la sau despre 
oameni de ştiinţă care au lucrat, cu cel puţin cinci ani în 
urmă, în proiecte care implicau modificări ale ADN-ului 
uman. 

În timp ce programul interoga toate indicaţiile de pe net şi 
sorta rezultatele pentru a putea fi utilizate, sora Carlotta se 
îndreptă spre grămada ordonată de rufe împăturite care 
aşteptau să fie spălate. N-o să le spele. Le puse într-o pungă 
de plastic împreună cu cearşafurile şi pernele lui Bean, şi 
sigila punga. Bean purtase acele haine, dormise în acele 
aşternuturi. În ele rămăseseră celule din pielea lui. Câteva 
fire de păr. Poate se găsea suficient ADN pentru o analiză 
concludentă. 

Da, el era un miracol, dar ea va afla care sunt dimensiunile 
acestui miracol. Misiunea ei nu fusese să salveze copiii de 
cruzimea străzilor din oraşele lumii. Misiunea ei fusese să 
ajute la salvarea singurei specii create după chipul lui 
Dumnezeu. Asta era încă misiunea ei. Şi dacă era ceva în 
neregulă cu copilul pe care îl luase la inima ci ca pe un fiu 
iubit, o să afle asta şi o să avertizeze. 

EXPLORĂRI 

— Deci grupul ăsta de boboci lansați s-a întors mai târziu 
la dormitor. 

— E o discrepanţă de douăzeci şi unu de minute. 

— Asta înseamnă mult! Habar n-aveam că se urmăresc 
astfel de lucruri. 

— Pentru siguranţă. Şi pentru a şti, în caz de necesitate, 
unde se află fiecare. Urmărind uniformele care au plecat 
din sala de mese şi cele care au intrat în dormitoare, am 
obţinut un total de douăzeci şi unu de minute. Ar putea fi 
douăzeci şi unu de copii care au hoinărit câte un minut, sau 
unul singur care a hoinărit douăzeci şi unu de minute. 

— Asta mi-e foarte folositor. Ar trebui să-i întreb? 

— Nu! Einu trebuie să ştie că sunt urmăriţi după 
uniforme. Nu e bine ca ei să ştie cât de multe ştim noi 


despre ei 

— Şi cât de puţin. 

— Puțin? 

— Dacă e vorba de un singur elev, n-ar fi bine ca el să ştie 
că metodele noastre de urmărire nu ne pot spune cine e. 

— Ah. Corect. Şi... de fapt, am venit la tine pentru că eu 
cred că a fost doar un singur elev. 

— Chiar dacă datele tale nu sunt precise? 

— Din cauza modului în care au sosit. Au fost lansați în 
grupuri de doi sau trei, câţiva singuri. La fel au părăsit sala 
de mese. Unii s-au grupat - trei plecaţi singuri au devenit 
un trio, două perechi au devenit un grup de patru - dar 
dacă ar fi fost ceva care să le distrugă atenţia pe coridor s- 
ar fi petrecut o regrupare majoră, un grup mult mai mare 
sosind deodată după ce distracţia se termina. 

— Deci aşa. Un singur elev care a pierdut douăzeci şi unu 
de minute. 

— M-am gândit că ar trebui să-ţi atrag atenţia. 

— Ce să fi făcut în cele douăzeci şi unu de minutei 

— Ştii cine a fost? 

— Voi afla în curând. Toaletele sunt urmărite? Suntem 
siguri că nu a fost cineva atât de emoţionat încât să se fi dus 
să vomite prânzul? 

— Intrările şi ieşirile de la toalete au fost normale. Cine a 
intrat a şi ieşit. 

— Da, o să aflu cine a fost. Continuă să urmăreşti datele 
acestui grup de lansați. 

— Doar am avut dreptate să-ţi atrag atenţia? 

— Aveai vreo îndoială? 

Bean dormi uşor, ascultând zgomotele, aşa cum făcea 
întotdeauna, şi-şi amintea că se trezise de două ori. Nu se 
ridicase, rămăsese întins, ascultând respiraţia celorlalţi, în 
ambele daţi auzise şoapte undeva în cameră, întotdeauna 
voci de copii, nu era nimic grav, dar sunetul era suficient ca 
să-l trezească pe Bean şi să-i atragă atenţia doar pentru un 
moment, cât să se asigure că nu e nici un pericol. 


A treia oară se trezi când Dimak intră în cameră. Chiar 
înainte de a se ridica, Bean ştiu cine era, după paşii apăsaţi, 
siguranţa mişcărilor, autoritate. Bean deschisese ochii 
înainte ca Dimak să vorbească; era în patru labe, gata să se 
mişte în orice direcţie, înainte ca Dimak să încheie prima 
propoziţie. 

— Gata cu somnul, fetiţe şi băieţi, e timpul să trecem la 
muncă. 

Nu era vorba de Bean. Dacă Dimak ar fi ştiut ce făcuse 
Bean între prânz şi culcare ar fi dat de înţeles asta. Nu era 
nici un pericol imediat. 

Bean se ridică în pat în timp ce Dimak le dădea 
instrucţiuni despre folosirea dulapurilor şi a pupitrelor. 
Puneţi palma pe perete şi dulapul se deschide. Apoi porniţi 
pupitrele şi introduceţi-vă numele şi parola. 

Bean puse imediat palma dreaptă pe perete, dar nu şi pe 
pupitru. în loc să facă aşa se uită la Dimak - ocupat să-l 
ajute pe un alt elev de lângă uşă - apoi se caţără în cel de-al 
treilea pat, de deasupra lui, neocupat, şi deschise cu palma 
stângă acel dulap. Şi în interiorul aceluia era un pupitru. 
Porni repede pupitrul lui personal şi-şi introduse numele şi 
parola. Bean. Ahile. Apoi scoase celălalt pupitru şi îl porni. 
Numele? Poke. Parola? Carlotta. 

Puse al doilea pupitru ia loc în dulap şi închise uşa, apoi îl 
aruncă pe primul în patul său şi cobori după el. Nu privi în 
jur să vadă dacă îl observase cineva. Dacă îl observaseră, 
vor spune în curând; dacă ar fi fost mereu cu ochii în patru 
ar fi atras mai mult atenţia asupra sa şi oamenii care altfel 
nu l-ar observa l-ar suspecta. 

Bineînţeles că adulţii vor şti ce a făcut. De fapt, Dimak cu 
siguranţă observase deja, căci unul dintre copii se plângea 
că dulapul nu i se deschide. Deci computerul staţiei ştia câţi 
elevi erau şi oprea deschiderea dulapurilor atunci când se 
ajungea la numărul corect. Dar Dimak nu se întoarse şi nu 
ceru să afle cine deschisese două dulapuri. Puse el însuşi 


palma pe dulapul ultimului elev. Se deschise, îl închise din 
nou, şi acum dulapul reacţiona la amprenta elevului. 

Deci aveau de gând să-l lase să aibă un al doilea dulap, un 
al doilea pupitru, o a doua identitate. Fără îndoială îl vor 
urmări cu deosebit interes să vadă ce face cu ele. Va trebui 
să se joace din când în când, cu stângăcie, pentru ca ei să 
creadă că ştiu pentru ce i-a trebuit o a doua identitate. 
Poate va face câte o farsă. Sau să-şi scrie cele mai intime 
gânduri. Ar fi nostim - sora Carlotta se ruga mereu să-i afle 
gândurile, şi fără îndoială că şi aceşti profesori ar vrea. Ar 
înghiţi orice ar scrie. 

Prin urmare nu vor căuta lucrurile cu adevărat personale, 
pentru care va folosi propriul lui pupitru. Sau, dacă asta va 
fi periculos, pupitrul unuia din băieţii de lângă el, ale căror 
parole le observase cu grijă şi le memorase. Dimak le ţinuse 
un discurs despre cum să-şi protejeze tot timpul pupitrele, 
dar era inevitabil ca puştii să fie neatenţi, iar pupitrele să 
fie lăsate nesupravegheate. 

Deocamdată Bean nu voia să rişte mai mult decât o făcuse 
deja. Profesorii aveau motivele lor să-l lase s-o facă. 
Important era ca ei să afle motivele. 

La urma urmelor, nici el nu le cunoştea. Era ca şi în cazul 
supapei - dacă el credea că ceva i-ar putea aduce mai 
târziu un avantaj, făcea acel lucru. 

Dimak continua să vorbească despre cum să-şi facă 
temele, despre fişierul cu numele profesorilor şi despre 
locul fanteziei care exista în fiecare pupitru. 

— Să nu vă pierdeţi timpul de studiu jucându-l, zise. Dar 
după ce aţi terminat de învăţat, vi se permit câteva minute 
pentru a explora. 

Bean înţelese imediat. Profesorii voiau ca elevii să joace 
acel joc, iar cel mai bun mod de a-i încuraja era să-i pună 
limitări stricte... şi apoi să nu-i pedepsească. Un joc - sora 
Carlotta se folosise câteodată de jocuri încercând să-l 
analizeze pe Bean. Bean le transforma mereu în acelaşi joc: 


încearcă să descoperi ce vrea sora Carlotta să afle din 
modul în care joci acest joc. 

Totuşi, în acest caz Bean îşi imagina că tot ceea ce ar fi 
făcut în acest joc le-ar spune despre el lucruri pe care nu 
vroia ca ei să le ştie. Deci nu-l va juca deloc, decât dacă îl 
vor obliga. Şi poate nici atunci. Una era să se lupte cu sora 
Carlotta, dar aici aveau fără îndoială experţi adevăraţi, iar 
Bean nu voia să le dea ocazia să afle despre ci mai multe 
decât ştia el însuşi. 

Dimak făcu cu ei un tur, arătându-le multe din cele deja 
văzute de Bean. Majoritatea copiilor fură entuziasmați de 
sala de jocuri. Bean nu aruncă mai mult de o privire scurtă 
supapei în care se băgase, în schimb îşi făcu mult de lucru 
cu jocul pe care îl jucaseră băieţii mai mari, învățând cum 
funcţionează comenzile şi verificând dacă tacticile sale ar 
putea fi duse la bun sfârşit. 

Lucrară în sala de gimnastică, unde Bean începu imediat 
exerciţiile de care considera că are nevoie - flotările şi 
ridicările într-o singură mână fiind cele mai importante, 
chiar dacă fusese nevoie să-şi aducă un scaun pentru a 
putea ajunge la bara cea mai de jos. Nici o problemă. 
Foarte curând va fi în stare să ajungă sărind. La cât de 
multă mâncare îi dădeau, va prinde repede puteri. 

Iar ei se înverşunau să-l îndoape cu mâncare într-un ritm 
uimitor. După gimnastică făcură duş, apoi trebuiră să 
meargă la masă. Lui Bean încă nu-i era foame, dar i se puse 
pe tavă mâncare suficientă ca să hrănească întreaga sa 
ceată din Rotterdam. Bean se îndreptă imediat spre doi 
dintre copiii care se plânseseră de porţiile lor mici şi, fără 
să le ceară permisiunea, mută excesul de mâncare în tăvile 
lor. Când unul din ei încercă să vorbească despre asta, Bean 
duse degetul la buze. Drept răspuns, băieţii rânjiră 
mulţumiţi. Lui Bean încă îi rămăsese mai multă mâncare 
decât voia, dar când trebui să predea tava, aceasta era 
goală. Nutriţionistul va fi fericit. Rămânea de văzut dacă 


îngrijitorii vor raporta despre mâncarea lăsată de Bean pe 
podea. 

Timp liber. Bean se întoarse în camera de jocuri, sperând 
că în seara asta îl va vedea pe faimosul Ender Wiggin. Dacă 
va fi acolo, fără îndoială va fi în centrul unui grup de 
admiratori. Dar în centrul grupurilor pe care le văzu nu 
erau decât obişnuiţii disperaţi după celebritate, adunători 
de clici care se credeau lideri şi care-şi urmau pretutindeni 
grupuleţul pentru a păstra această iluzie. Niciunul dintre 
aceştia nu putea fi Ender Wiggin. lar Bean nu avea de gând 
să întrebe. 

Îşi încercă mâna la câteva jocuri. De fiecare dată, în 
momentul în care pierdea, alţi copii îl dădeau la o parte. 
Era un set interesant de reguli sociale. Elevii ştiau că până 
şi cel mai scund, mai proaspăt lansat, avea dreptul la o tură 
- dar imediat ce aceasta se termina pierdea şi protecţia 
acestei reguli. Iar ei îl îmbrânceau mult mai dur decât ar fi 
fost nevoie, astfel încât mesajul era clar - nu joci tu jocul 
ăsta şi mă faci pe mine să aştept! La fel ca la coada la 
cantinele de caritate din Rotterdam - numai că miza nu era 
ceva care să aibă importanţă. 

Era interesant să afle că nu foamea îi făcea pe copii să 
devină huligani pe stradă. Huliganismul exista deja în acel 
copil şi, indiferent care erau mizele, el găsea o cale să 
acţioneze aşa cum simţea că e necesar. Dacă era vorba de 
hrană, copiii care pierdeau lupta mureau; dacă era vorba 
de jocuri, huliganii nu ezitau să dea buzna şi să transmită 
acelaşi mesaj. Faci ce vreau eu, sau plăteşti. 

Inteligența şi educaţia pe care o aveau toţi aceşti copii nu 
aveau în aparenţă nici un efect asupra naturii umane. Bean 
nici nu se gândise că ar putea să aibă. 

Nici mizele lipsite de importanţă nu aveau efect în reacţiile 
lui Bean faţă de huligani. Se supunea fără să comenteze şi 
îşi nota care erau huliganii. Nu că ar fi avut vreo intenţie să- 
i pedepsească sau să-i evite. Voia pur şi simplu să 
memoreze cine acţiona ca un huligan şi să ţină cont de asta 


dacă s-ar fi găsit într-o situaţie în care informaţia ar fi putut 
fi importantă. 

Nu avea rost să se implice emoţional în nimic. Să fii 
sentimental nu te ajută să supravieţuieşti. Important era să 
înveţe totul, să analizeze situaţiile, să aleagă un curs al 
acţiunilor şi apoi să se mişte cu îndrăzneală. Să ştii, să 
gândeşti, să decizi, să acţionezi. în această listă nu era loc 
pentru sd simţi. Nu pentru că Bean nu ar fi avut 
sentimente. Pur şi simplu refuza să se gândească la ele sau 
să stăruie asupra lor, sau să le lase să-i influenţeze deciziile 
atunci când miza era un lucru important. 

— E chiar mai mic decât era Ender. 

Iar şi iar. Bean obosise să tot audă asta. 

— Bichoy nu-mi vorbi mie de acel hijo de pută. Bean ciuli 
urechile. Ender avea un duşman. Bean se întrebase când o 
să descopere unul, căci cineva care era primul în 
clasamente trebuia să provoace şi altceva decât admiraţie. 
Cine vorbise? Bean se trase mai aproape de grupul de unde 
se auzea discuţia. Auzi iar aceeaşi voce. Şi încă o dată. Şi 
apoi îşi dădu seama: acela era băiatul care îl numise pe 
Ender hijo de pută. 

Avea pe uniformă silueta unei şopârle. Şi un singur 
triunghi pe mânecă. Toţi erau atenţi la el. Căpitanul 
echipei? 

Bean avea nevoie de mai multe informaţii. Îl trase de 
mânecă pe băiatul care stătea lângă el. 

— Ce-i? zise puştiul, iritat. 

— Cine-i băiatul ăla? Căpitanul echipei cu şopârla. 

— E o salamandră, găgăuţă. Armata Salamandrei. lar el e 
comandant. 

Echipele erau numite armate. Triunghiul era pentru 
rangul de comandant. 

— Cum îl cheamă? 

— Bonzo Madrid. E un nătărău chiar mai mare decât tine. 

Băiatul plecă de lângă Bean. 


Deci Bonzo Madrid era suficient de îndrăzneţ ca să-şi 
declare ura pentru Ender Wiggin, dar un copil care nu era 
în armata lui Bonzo îl dispreţuia însă pe el şi nu-i era teamă 
să declare asta unui străin. Era bine de ştiut. Până acum 
singurul duşman pe care îl avea Ender era demn de dispreţ. 

Dar... oricât de demn de dispreţ ar fi fost Bonzo, era 
comandant. Ceea ce însemna că era posibil să devii 
comandant fără să fii băiatul respectat de toţi. Deci care 
erau standardele lor, cum se atribuia comanda în acest joc 
de-a războiul care modela viaţa în Şcoala de Luptă? 

Mai precis, cum ajung eu la comandă? 

Atunci îşi dădu seama Bean pentru prima dată că avea un 
astfel de ţel. Ajunsese la Şcoala de Luptă cu cele mai bune 
rezultate din grupul său - dar era cel mai mic şi cel mai 
tânăr şi în plus fusese izolat de acţiunea deliberată a 
profesorului său, care făcuse din elo ţintă a 
resentimentelor celorlalţi. Cumva, în mijlocul tuturor 
acestor evenimente, Bean decisese că aici nu va fi ca în 
Rotterdam. Nu avea de gând să rămână pe margine, 
amestecându-se numai atunci când era absolut necesar 
pentru a supravieţui. Urma să ajungă la comanda unei 
armate cât mai repede posibil. 

Ahile condusese pentru că era brutal, pentru că era dispus 
să ucidă. Asta câştiga întotdeauna în faţa inteligenţei, când 
cel inteligent era fizic mai mic şi nu avea aliaţi puternici. 
Dar aici huliganii nu făceau decât să te îmbrâncească şi să- 
ţi vorbească urât. Adulții controlau atent lucrurile şi 
brutalitatea nu triumfa, cel puţin nu pentru desemnarea 
comandanților. Deci, inteligenţa reprezenta o şansă. în cele 
din urmă, poate că Bean nu va fi nevoit să trăiască sub 
controlul unor proşti. 

Dacă asta voia Bean - şi de ce n-ar încerca, atât timp cât 
nu apăreau alte scopuri mai importante? - atunci trebuia să 
înveţe cum iau profesorii hotărârile în privinţa 
comandanților. Se bazau doar pe rezultatele de la cursuri? 
Bean se îndoia. în Flota Internaţională trebuiau să fie 


oameni mai inteligenţi decât cei care conduceau această 
şcoală. Faptul că aveau acel joc al fanteziei pe fiecare 
pupitru sugera că sunt interesaţi şi de personalitate. De 
caracter, în final, bănuia Bean, caracterul conta mai mult 
decât inteligenţa. În litania supravieţuirii - să ştii, să 
gândeşti, să decizi, să acţionezi - inteligenţa avea 
importanţă numai în primele trei etape, şi era factor decisiv 
doar în a doua. Profesorii ştiau asta. 

Poate că ar trebui să joc jocul, gândi Bean. 

Apoi: încă nu. Să vedem ce se întâmplă dacă nu joc. 

În acelaşi timp ajunse la o altă concluzie în legătură cu 
ceva despre care nu-şi dăduse seama că-l preocupa. Va 
vorbi cu Bonzo Madrid. 

Bonzo era în toiul unui joc pe computer, şi era evident 
genul de persoană care consideră orice lucru neaşteptat 
drept un afront adus demnităţii lui. Asta însemna că, dacă 
Bean voia să-şi îndeplinească dorinţa, nu se putea apropia 
de Bonzo decât cu capul plecat, ca linguşitorii care îl 
înconjurau în timpul jocului lăudându-l chiar şi pentru 
greşelile stupide. 

Bean se apropie în schimb suficient de mult ca să poată 
vedea cum personajul de pe ecran al lui Bonzo murea încă o 
dată. 

— Senor Madrid, puedo hablar convozeo? 

Spaniola îi veni uşor în minte - îl ascultase pe Pablo de 
Noches vorbind cu imigranții din Rotterdam care-l vizitau 
acasă, sau la telefon cu rudele din Valencia. Iar folosirea 
limbii materne a lui Bonzo avu efectul scontat. Nu-l ignoră 
pe Bean. Se întoarse şi se holbă la el. 

— Ce vrei, btchmho? 

Argoul brazilian era răspândit în Şcoala de Luptă, iar 
Bonzo nu părea că ţine să-şi impună puritatea limbii sale 
spaniole. 

Bean îl privi în ochi, deşi era de două ori mai înalt, şi zise: 

— Lumea tot spune că le amintesc de Ender Wiggin, iar tu 
eşti singura persoană de aici care nu pare să-l venereze. 


Vreau să ştiu adevărul. 

Faptul că ceilalţi copii tăcură brusc îi confirmă lui Bean că 
judecase corect - era periculos să-l întrebi pe Bonzo despre 
Ender Wiggin. Era periculos, şi de aceea Bean îşi alesese 
cuvintele cu atâta grijă. 

— Bineînţeles că nu-l venerez pe mâncătorul ăla de rahat 
trădător şi nesupus, dar de ce dracu' ar trebui să-ţi 
povestesc ţie despre el? 

— Pentru că tu n-o să mă minţi, zise Bean, deşi în realitate 
gândea că Bonzo va minţi sigur cu neruşinare pentru a 
părea el eroul în povestea umilirii sale de către Ender. lar 
dacă lumea mă tot compară cu tipu' ăsta, trebuie să ştiu 
cine-i cu adevărat. Nu vreau să îngheţ atunci când greşesc. 
Tu nu-mi datorezi nimic, dar când eşti mic ca mine ai nevoie 
să-ţi spună cineva chestiile pe care trebuie să le ştii ca să 
rămâi în viaţă. 

Bean încă nu cunoştea prea bine argoul de aici, dar se 
folosise de ce ştia. 

Unul dintre puşti se băgă în discuţie, de parcă Bean i-ar fi 
scris scenariul şi acum venea replica lui. 

— Cară-te, lansatule, Bonzo Madrid n-are timp să schimbe 
scutece. 

Bean făcu ochii mari şi zise furios: 

— Nu-i pot întreba pe profesori, ei nu spun adevărul. Dacă 
Bonzo nu vorbeşte cu mine, atunci pe cine să întreb? Pe 
tine? Tu habar n-ai de nimic. 

Discursul era exact în stilul Sergentului, şi avu afect. Toţi 
râseră de puştiul care vrusese să-l alunge, iar Bonzo li se 
alătură, apoi puse o mână pe umărul lui Bean. 

— Am să-ţi spun ce ştiu, piciule. Era timpul ca cineva să 
vrea să audă adevărul despre curul ăla umblător. Copilului 
care îl înfruntase pe Bean îi spuse: Ar fi mai bine să-ţi 
termini jocul, e singura ocazie când ajungi să joci la nivelul 
ăsta. 

Lui Bean nu-i veni să creadă că un comandant poate să-l 
insulte atât de fără rost pe unul din subordonații săi. Dar 


băiatul îşi înghiţi mânia, rânji, aprobă din cap şi spuse: Ai 
dreptate, Bonzo, apoi se întoarse la joc aşa cum i se 
ordonase. Un adevărat lingău. 

Întâmplător, Bonzo îl conduse chiar lângă supapa unde 
Bean rămăsese înţepenit cu doar câteva ore în urmă. Îi 
aruncă doar o privire rapidă. 

— Hai să-ţi spun despre Ender. Nu-l interesează decât să-l 
bată pe celălalt. Nu doar să câştige - el trebuie să-l doboare 
pe celălalt la pământ, altfel nu e mulţumit. Nu are reguli, îi 
dai un ordin clar, iar el se preface că-l ascultă, dar dacă 
vede o cale să se pună pe sine într-o lumină favorabilă şi 
trebuie să încalce acel ordin profită. Ei bine, tot ce pot 
spune e că îi plâng de milă celui care îl are în armata sa. 

— A fost Salamandră? Bonzo se înroşi la faţă. 

— A purtat o uniformă în culorile noastre, numele lui era 
pe lista mea, dar nu a fost niciodată o Salamandră. Din 
prima clipă în care l-am văzut mi-am dat seama că-mi va 
face probleme. Expresia lui încrezută, de parcă ar crede că 
Şcoala de Luptă e făcută doar ca să aibă el pe unde să se 
plimbe. Nu l-am vrut. L-am pus pe lista de transferuri din 
secunda în care a apărut şi am refuzat să-l las să se 
antreneze cu noi. Ştiam că o să înveţe strategia noastră şi 
apoi o să se ducă la altă armată şi cu prima ocazie o să se 
folosească de ce a învăţat de la mine ca să-mi înfrângă 
armata. Nu sunt prost! 

Din experienţa lui Bean, propoziţia asta nu era niciodată 
pronunţată decât pentru a dovedi contrariul. 

— Deci nu ascultă ordinele. 

— Mai mult decât atât. Se duce plângând ca un bebeluş la 
profesori că nu l-am lăsat eu să se antreneze, chiar dacă ei 
ştiu că eu vreau să-l transfer, dar el se vaită, şi ei îl lasă să 
se antreneze singur în sala de luptă în timpul liber. Iar el 
începe să adune copii din grupul său de lansați şi apoi şi 
copii din alte armate, şi ei se duc acolo de parcă el ar fi 
comandantul lor, şi fac ce le spune el. Asta chiar ne-a 
enervat pe mulţi dintre noi. lar profesorii îi dau întotdeauna 


linguşitorului ăstuia tot ce vrea, şi când noi, comandanții, 
cerem să nu-i mai lase pe soldaţii noştri de la 
antrenamentele lui, ei spun că „timpul liber e liber”, dar 
totul face parte dintr-un joc, sabe? Totul, aşa că ei îl lasă să 
trişeze, şi când orice soldat prost şi orice ticălos fricos se 
duc la Ender pentru antrenamentele astea din timpul liber 
strategia armatelor e compromisă, sabe? Îţi planifici 
strategia de joc şi nu ştii niciodată dacă planurile tale nu 
sunt destăinuite unui soldat din armata inamică chiar în 
clipa în care îţi ies pe gură, sabe? 

Sabe, sabe, sabe. Bean ar fi vrut să-i strige Si, yo se, dar 
nu-ţi puteai arăta nerăbdarea în faţa lui Bonzo. în plus, totul 
era fascinant. Bean îşi putea face o imagine destul de bună 
a modului cum joaca de-a armatele modela viaţa în Şcoala 
de Luptă. Dădea profesorilor posibilitatea de a vedea nu 
numai cum se descurcă elevii la comandă, dar şi cum 
reacţionează la comandanţi incompetenţi ca Bonzo. 

Aparent, se decisese să facă din Ender ţapul ispăşitor al 
armatei sale, doar că Ender refuzase. Acest Ender Wiggin 
era tipul de copil care înţelesese că profesorii conduc totul 
şi se folosise de ei ca să obţină sala de antrenamente. Nu le 
ceruse să-l împiedice pe Bonzo să se lege de el, ci le ceruse 
un mod alternativ de a se antrena. Isteţ. Profesorii erau 
încântați, iar Bonzo nu putea face nimic în privinţa asta. 
Sau putea? 

— Ce ai făcut? 

— Ce o să facem. M-am cam săturat. Dacă profesorii nu-l 
opresc, altcineva va trebui s-o facă, nu? Bonzo rânji 
răutăcios: În locul tău m-aş ţine departe de antrenamentele 
din timpul liber ale lui Ender. 

— Chiar e primul în clasamente? 

— Numărul unu e o porcărie, zise Bonzo. La capitolul 
loialitate e mort. Nici un comandant nu-l vrea în armata lui. 

— Mulţumesc, spuse Bean. Acum mă cam enervează că 
lumea zice că-s la fel ca el. 


— Doar pentru că eşti mic. L-au făcut soldat când era mult 
prea tânăr. Nu-i lăsa să-ţi facă asta, şi o să fii OK, sobei 

— Ahora se! zise Bean. 

Îi zâmbi lui Bonzo cât putu de larg. Bonzo îi întoarse 
zâmbetul şi-l bătu pe umăr. 

— O să te descurci. Când o să creşti suficient, dacă n-o să 
absolv, poate o să fii Salamandră. 

Dacă te mai lasă încă o zi la comanda unei armate va fi 
pentru ca ceilalţi elevi să înveţe mai bine cum să primească 
ordine de la un idiot de rang înalt. 

— Nu o să fiu soldat încă mult timp, zise Bean. 

— Munceşte din greu, spuse Bonzo. O să fii răsplătit, îl 
bătu din nou pe umăr, şi se îndepărtă cu un rânjet larg pe 
faţă. Mândru că a ajutat un copilaş. Fericit că a convins pe 
cineva de versiunea sa sucită a poveştii cu Ender Wiggin, 
care evident se pârţâia mai inteligent decât vorbea Bonzo. 

Fusese o ameninţare cu violenţa asupra copiilor care se 
antrenau cu Ender Wiggin în timpul liber. Era bine de ştiut. 
Bean trebuia să se hotărască ce să facă cu informaţia asta. 
Să-i transmită avertismentul lui Ender? Să avertizeze 
profesorii? Să nu spună nimic? Să stea acolo şi să 
privească? 

Timpul liber se termină. Sala de jocuri se goli şi toţi se 
îndreptară spre dormitoarele lor pentru timpul dedicat 
oficial studiului independent. Cu alte cuvinte, în linişte. 
Totuşi pentru cea mai mare parte a copiilor din grupul lui 
Bean nu era nimic de studiat - nu avuseseră încă nici o 
lecţie. În seara asta studiul însemna jocul fanteziei de pe 
pupitre şi să se tachineze unul pe altul pentru a stabili 
ierarhia. Pe pupitrele tuturor apăru sugestia că ar putea 
redacta scrisori familiilor de acasă. Unii aleseră să facă 
asta. Şi, fără îndoială, toţi presupuneau că şi Bean asta 
făcea. 

Dar nu era aşa. Se înregistra pe primul pupitru ca Poke şi 
descoperi că, aşa cum bănuia, nu conta ce pupitru folosea, 
numele şi parola determinau totul. Nu va trebui niciodată 


să scoată cel de-al doilea pupitru din dulap. Folosind 
identitatea lui Poke, scrise un început de jurnal. Nu era 
ceva neobişnuit - „jurnal” era una din opţiunile pupitrului. 

Ce să fie? Un plângăcios? „Ioată lumea m-a dat la o parte 
în sala de jocuri doar pentru că sunt mic, nu-i cinstit!” Un 
copilaş? „Mi-e dor de sora Carlotta mult, mult, mult, aş vrea 
să fiu în camera mea din Rotterdam.” Ambiţios? „O să am 
cele mai bune rezultate la toate testele, o să vadă ei.” 

În loc de asta, se decise pentru ceva puţin mai subtil. 

Ce ar face Ahile dacă ar fi în locul meu? Bineînţeles că el 
nu e mic, dar cu piciorul lui strâmb e cam acelaşi lucru. 
Ahile a ştiut întotdeauna să aştepte şi să nu arate totul. Asta 
trebuie să fac şi eu. Să aştept şi să văd ce se întâmplă. La 
început nimeni nu va vrea să fie prieten cu mine. Dar după 
un timp or să se obişnuiască cu mine şi o să începem să ne 
grupăm. Primii care or să mă accepte vor fi cei mai slabi, 
dar asta nu e o problemă. Echipa se formează mai întâi pe 
bază de loialitate, aşa a făcut Ahile, a construit loialitatea şi 
i-a antrenat pe ceilalţi să i se supună. Porneşti de la ceea ce 
ai. 

Lasă-i să fiarbă analizând asta. Lasă-i să creadă că încerca 
să transforme Şcoala de Luptă în viaţa pe străzi pe care o 
cunoştea. Ar crede aşa ceva. Şi în acest timp elva avea timp 
să înveţe cât putea de mult despre cum funcţionează în 
realitate Şcoala de Luptă, şi să conceapă o strategie 
potrivită situaţiei. 

Dimak intră pentru ultima dată înainte de a se stinge 
luminile. 

— Pupitrele funcţionează şi după stingere, zise, dar dacă 
le folosiţi atunci când ar trebui să dormiţi noi o să aflăm şi o 
să ştim ce faceţi. Ar fi bine să fie ceva important, altfel veţi fi 
trecuţi pe lista neagră. 

Majoritatea copiilor lăsară pupitrele; câţiva le păstrară 
sfidători. Lui Bean nu-i păsa. Avea alte lucruri la care să se 
gândească. Va fi destul timp pentru pupitru a doua zi, sau în 
următoarea. 


Stătu întins în semiîntuneric - copiii aveau aparent nevoie 
de puţină lumină ca să-şi poată găsi drumul spre toaletă 
fără să se poticnească - şi ascultă sunetele din jurul lui, 
învățând ce însemnau ele. Câteva şoapte, câteva sst-uri. 
Respirația băieţilor şi fetelor care adormeau unul câte unul. 
Chiar şi câteva sforăituri uşoare. 

Şi dincolo de aceste zgomote umane, suflul ca de vânt din 
sistemul de aerisire, pocnituri rare şi voci îndepărtate, 
sunetele contracţiei staţiei după cum se rotea în lumina 
soarelui sau în afara ei, zgomotele adulţilor care lucrau în 
timpul nopții. 

Locul acesta era atât de costisitor. Imens, adăpostea mii de 
copii şi profesori, angajaţii şi echipajul. Desigur, la fel de 
costisitoare ca o navă a flotei. Şi totul doar pentru a antrena 
copii mici. Poate că adulţii îi prindeau pe copii într-un joc, 
dar pentru ei era o treabă serioasă. Acest program de 
pregătire a copiilor pentru război nu era doar o teorie 
educaţională bizară care o luase razna, deşi sora Carlotta 
avea probabil dreptate când spunea că mulţi oameni aşa 
cred. FI nu l-ar păstra la un asemenea nivel dacă nu s-ar 
aştepta la rezultate serioase. Deci aceşti copii care sforăiau, 
suspinau şi şopteau în întuneric erau cu adevărat 
importanţi. 

Aşteaptă rezultate de la mine. Aici, sus, nu e doaro 
petrecere unde vii pentru mâncare şi apoi faci ce vrei. Ei 
chiar vor să facă din noi comandanţi. Şi pentru că Şcoala de 
Luptă exista de ceva timp, aveau probabil şi dovada că 
funcţionează - copii care absolviseră deja şi aveau un dosar 
impecabil în serviciul militar. Trebuie să ţin minte asta. 
Oricare ar fi sistemul aici, el funcţionează. 

Un zgomot diferit. Nu era o respiraţie obişnuită. Cu 
întreruperi. Icnituri ocazionale. Apoi... un suspin. 

Plâns. Cineva plângea în somn. 

În culcuşul lui, Bean îi auzise pe unii copii plângând în 
somn, sau în timp ce adormeau. Plângeau pentru că erau 


flămânzi sau bolnavi sau le era frig. Dar aici de ce plângeau 
aceşti copii? 

O altă serie de suspine se alătură primei. 

Le e dor de casă, îşi dădu seama Bean. Nu mai fuseseră 
niciodată departe de mami şi tati, şi le era dor. 

Bean nu înţelegea. El nu avea acest sentiment pentru 
nimeni. Trăieşti în locul în care te afli, nu-ţi faci griji pentru 
locul unde ai fost înainte sau unde ai vrea să fii, eşti aici şi 
aici trebuie să găseşti un mod de a supravieţui, iar a zăcea 
în pat scâncind nu ajută prea mult la asta. 

Oricum nu e nici o problemă. Slăbiciunea lor mă face să le 
fiu superior. Un rival mai puţin în drumul meu spre a deveni 
comandant. 

Oare aşa gândea şi Ender Wiggin? Bean recapitula tot ce 
aflase până acum despre Ender. Puştiul era plin de resurse. 
Nu se luptase pe faţă cu Bonzo, dar nici nu se supusese 
deciziilor lui stupide. Pentru Bean era fascinant, deoarece 
pe stradă singura regulă pe care o cunoştea era să nu-ţi pui 
gâtul la bătaie decât atunci când oricum urmează să-ţi fie 
tăiat. Dacă ai un şef de ceată prost, nu-i spui că e prost, nu-i 
arăţi că e prost, doar continui să ţii capul plecat. Aşa 
supravieţuiau copiii. 

Când fusese nevoit, Bean îndrăznise să-şi asume riscuri. 
Aşa ajunsese în ceata lui Poke. Dar atunci fusese vorba de 
hrană. Fusese vorba despre supravieţuire. De ce Ender îşi 
asumase un asemenea risc când miza era doar clasamentul 
într-un joc de-a războiul? 

Poate că Ender ştia ceva ce Bean nu ştia. Poate era vreun 
motiv pentru care jocul era mai important decât părea. 

Sau poate că Ender era unul dintre acei copii care nu 
suportă să piardă. Tipul care e cu echipa doar atât timp cât 
echipa îl duce unde vrea el să ajungă, iar dacă nu, atunci 
fiecare pentru el. Aşa credea Bonzo. Dar Bonzo era prost. 

Încă o dată, lui Bean i se reamintea că există lucruri pe 
care nu le înţelege. Ender nu era egoist. Nu se antrena 
singur. Antrenamentul din timpul lui liber era deschis şi 


altor copii. Şi boboci, nu numai copii care ar putea face 
ceva pentru el. Era posibil să facă asta numai pentru că aşa 
era cinstit? 

Aşa cum Poke se dăduse pe mâna lui Ahile ca să-i salveze 
viaţa lui Bean? 

Nu, Bean nu ştia dacă asta făcuse ea, nu ştia dacă pentru 
asta murise. 

Dar posibilitatea exista. În inima lui, el aşa credea. Asta 
dispreţuise el la ea. Acţiona ca şi când ar fi fost miloasă. Şi 
totuşi... această milă îi salvase viaţa. Şi oricât ar fi încercat, 
nu reuşea să adopte atitudinea de cu-atât-mai-rău-pentru- 
ea care domina pe străzi. Ea m-a ascultat când i-am vorbit, 
a făcut un lucru greu riscându-şi propria viaţă, sperând că 
asta va duce la un trai mai bun pentru ceata ei. Apoi mi-a 
oferit un loc la masa ei şi, în final, s-a interpus între mine şi 
pericol. De ce? 

Care era marele secret? Oare Ender îl cunoştea? Cum l-a 
aflat? De ce Bean nu-şi putea da seama singur? Oricât 
încercase, n-o putuse înţelege pe Poke. Nici pe sora 
Carlotta n-o putuse înţelege. Nu înţelesese braţele care-l 
cuprindeau, lacrimile pe care le vărsa pentru el. Oare ei nu 
înţeleseseră că, oricât de mult l-ar fi iubit, el era totuşi o 
persoană distinctă şi făcându-i lui bine nu-şi îmbunătăţeau 
în nici un fel vieţile lor? 

Dacă Ender Wiggin avea această slăbiciune, atunci eu n-o 
să fiu ca el. Nu o să mă sacrific pentru nimeni. lar pentru 
început refuz să zac în pat plângând pentru că Poke plutea 
pe apă cu gâtul tăiat, sau să bocesc pentru că sora Carlotta 
nu doarme în camera de alături. 

Îşi şterse ochii, se întoarse pe partea cealaltă şi-şi obligă 
trupul să se relaxeze şi să adoarmă. Câteva clipe mai târziu 
dormea uşor, gata oricând să se trezească. Perna lui avea să 
fie uscată cu mult înaintea dimineţii. 

Visa, aşa cum visează întotdeauna oamenii - sclipiri 
aleatorii de amintiri şi de imaginaţie pe care mintea 
inconştientă încearcă să le adune într-o poveste coerentă. 


Bean dădea rareori atenţie viselor sale, în general îşi 
amintea rar ce visa. Dar în dimineaţa aceasta se trezi cu o 
imagine clară în minte. 

Furnici, urcând dintr-o crăpătură a trotuarului. Furnici 
mici şi negre. Şi furnici roşii mai mari, care se băteau cu 
ele, le distrugeau. Se învălmăşeau toate. Niciuna nu dădea 
atenţie pantofului care cobora să le strivească. 

Când pantoful se ridică, sub el nu erau strivite trupuri de 
furnici. Erau trupuri de copii, copiii străzii din Rotterdam. 
Toată familia lui Ahile. Chiar şi Bean - îşi recunoscu propria 
faţă, ridicată deasupra corpului aplatizat, aruncând o 
ultimă privire lumii din jur înainte să moară. 

Deasupra lui se vedea pantoful care îl ucisese. Doar că 
acum era la capătul unui picior de gândac, iar gândacul 
râdea. 

Când se trezi Bean îşi aminti de gândacul care râdea, şi îşi 
aminti imaginea copiilor striviţi, a propriului său corp 
terciuit ca o gumă de mestecat sub talpa unui pantof, 
înţelesul era limpede: în timp ce noi, copiii, ne jucăm de-a 
războiul, gândacii vin să ne zdrobească. Trebuie să privim 
dincolo de propriile noastre bătălii şi să avem în minte 
adevăratul duşman. 

Numai că Bean respinse această interpretare a visului 
chiar în clipa în care se gândi la ea. Visele nu au nici un 
înţeles, îşi reaminti. Şi chiar dacă înseamnă ceva, ele 
explică ceea ce simt eu, de ce mă tem eu, nu vreun adevăr 
adânc şi veşnic. Deci Gândacii vin. Ne pot strivi ca pe nişte 
furnici sub picioarele lor. Ce înseamnă asta pentru mine? 
Treaba mea acum e să-l ţin în viaţă pe Bean, să avansez 
până într-o poziţie din care să pot fi de folos în războiul 
contra Gândacilor. Acum nu pot face nimic ca să-i opresc. 

Lecţia pe care o învăţă Bean din propriul său vis fu: Nu fi 
una din furnicile care se agită, care se luptă. Fii pantotul. 

Căutările surorii Carlotta ajunseseră într-un punct mort. 
Găsise o mulţime de informaţii despre studii asupra 
geneticii umane, dar nimic din ceea ce căuta ea. 


Aşa că stătea în faţa pupitrului butonând la un joc 
plicticos, încercând să se gândească la ce avea de făcut în 
continuare şi întrebându-se de ce se încăpăţâna să 
descopere originea lui Bean, când primi un mesaj 
confidenţial de la FE. I. Pentru că mesajul urma să se şteargă 
la un minut după sosire pentru ca apoi să fie retrimis la 
fiecare minut până va fi citit de către destinatar, ea îl 
deschise imediat şi îşi introduse prima şi a doua parolă. 

De la: Col. Graff(& Şcoala de Luptă. FI. Pentru: Ss. 
CarlottajlSpecAsn. RemCon. F. I. RE: Abile. 

Vă rugăm să raportați toate informaţiile referitoare la 
„Ahile” care au legătură cu subiectul. 

Ca de obicei, era un mesaj atât de criptic încât nici nu mai 
trebuia codificat, deşi era evident că fusese. Doar era un 
mesaj confidenţial. Atunci de ce nu folosiseră numele 
copilului? „Vă rugăm să raportați toate informaţiile 
referitoare la « Ahile » care au legătură cu Bean.” 

Bean le dăduse cumva numele lui Ahile, în circumstanţe în 
care nu puteau să-i ceară lui direct o explicaţie. Probabil 
apăruse în ceva scris de el. O scrisoare pentru ea? Simţi un 
fior de emoție şi apoi râse de propriile ei sentimente. Ştia 
perfect că mailurile de la elevii Şcolii de Luptă nu ajungeau 
aproape niciodată, şi în plus şansele ca Bean să-i scrie erau 
mici. Dar ei aflaseră cumva numele, şi voiau să ştie de la ea 
ce înseamnă. 

Problema era că nu voia să le dea informaţiile fără să ştie 
ce semnificaţie au pentru Bean. 

Pregăti un răspuns la fel de criptic: 

Voi răspunde numai în cadrul unei conferinţe securizate. 

Desigur că asta îl va înfuria pe Graff, dar era numai o 
atenţionare. Graff era atât de obişnuit ca puterea sa să se 
extindă mult dincolo de rangul său, încât îi făcea bine să i se 
reamintească faptul că supunerea era voluntară şi depindea 
în ultimă instanţă de libera alegere a persoanei care primea 
ordinul. în cele din urmă ea îl va asculta. Voia doar să se 
asigure că Bean nu va suferi din cauza informaţiilor date. 


Dacă s-ar şti că a fost apropiat atât de criminal, cât şi de 
victimă ar putea fi eliminat din program. Şi chiar dacă ar fi 
fost sigură că e în regulă să vorbească despre asta, tot s-ar 
putea produce o confuzie. 

Trecu încă o oră până să fie organizată conferinţa 
securizată, iar când capul lui Graff apăru pe display-ul 
computerului ei, nu era deloc mulţumit. 

— Ce joc jucăm astăzi, soră Carlotta? 

— Te-ai mai îngrăşat, colonele Graff. Asta nu e sănătos. 

— Ahile, zise el. 

— Omul cu călcâiul vulnerabil, făcu ea. L-a ucis pe Hector 
şi i-a târât trupul în jurul zidurilor Troiei. A avut o pasiune 
pentru o prizonieră pe nume Briseis. 

— Ştii ca nu la asta mă refer. 

— Ştiu mai mult decât atât. Stiu că aveţi numele din ceva 
scris de Bean, căci numele nu se pronunţă A-kill-es, ci A-şil, 
franţuzeşte. 

— Atunci e un localnic. 

— Aici limba maternă e olandeza, deşi Esenţiala a făcut-o 
să fie mai mult o curiozitate. 

— Soră Carlotta, nu apreciez deloc cum iroseşti banii pe 
această conferinţă. 

— Nu am de gând să vorbesc până nu aflu de ce vă trebuie 
informaţiile. 

Graff respiră adânc. Ea se întrebă dacă mama lui îl 
învățase să numere până la zece, sau, poate, învățase să-şi 
muşte limba având de-a face cu călugărițele din Şcoala 
catolică. 

— Încercăm să înţelegem ceva scris de Bean. 

— Daţi-mi să văd şi, dacă pot, o să vă ajut. 

— Nu mai e responsabilitatea ta, soră Carlotta, zise Graff. 

— Atunci de ce mă întrebaţi pe mine? E responsabilitatea 
voastră, nu-i aşa? Deci eu pot să mă întorc la treaba mea, 
nu? 

Graff oftă şi făcu ceva cu mâinile, în afara imaginii de pe 
display. Câteva clipe mai târziu textul din jurnalul lui Bean 


apăru pe display-ul ei sub faţa lui Graff. îl citi, zâmbind uşor. 

— Ei bine? întrebă Graff. 

— Se joacă cu tine, colonele. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştia că o să-l citeşti. Ie duce pe o pistă falsă. 

— Ştii tu asta? 

— Ahile i-a dat într-adevăr un exemplu, dar nu unul bun. 
Cândva, Ahile a trădat pe cineva mult prețuit de Bean. 

— Nu vorbi aşa neclar, soră Carlotta. 

— Nu e neclar. V-am spus exact ceea ce voiaţi să ştiţi. Aşa 
cum Bean v-a spus ceea ce voiaţi să auziţi. Vă pot spune că 
intrările din jurnalul lui vor avea sens pentru voi numai 
dacă acceptaţi ideea că el scrie lucrurile astea special 
pentru voi, cu intenţia să vă deruteze. 

— De ce, pentru că nu a ţinut un jurnal înainte? 

— Pentru că are o memorie perfectă, zise sora Carlotta. 
Niciodată, dar niciodată nu şi-ar pune adevăratele gânduri 
într-o formă scrisă. Nu-şi trădează intenţiile. Niciodată. N-o 
să găseşti un document scris de el care nu e făcut pentru a 
fi citit. 

— Ar avea vreo importanţă dacă l-ar scrie sub o altă 
identitate? Una despre care crede că noi nu ştim? 

— Dar voi Ştiţi, deci şi el ştie că voi ştiţi, iar cealaltă 
identitate există doar ca să vă deruteze, şi metoda 
funcţionează. 

— Am uitat, tu crezi că puştiul e mai deştept decât 
Dumnezeu. 

— Nu-mi fac griji că nu acceptaţi evaluarea mea. Cu cât o 
să-l cunoaşteţi mai bine, cu atât o să vă daţi seama mai mult 
că am dreptate. O să ajungeţi chiar să credeţi în rezultatele 
alea. 

— Cum să te conving să mă ajuţi în problema asta? întrebă 
Graff. 

— Încearcă să-mi spui adevărul despre consecinţele pe 
care le-ar avea informaţiile pentru Bean. 


— Profesorul său principal e îngrijorat. A dispărut 
douăzeci şi unu de minute pe drumul de întoarcere de la 
masă - avem un martor care a vorbit cu el pe o punte unde 
nu avea ce căuta, şi tot nu avem o explicaţie pentru ultimele 
şaptesprezece minute de absenţă. Nu s-a jucat la pupitru... 

— Crezi că atribuirea de identități false şi scrierea de 
jurnale mincinoase nu înseamnă o joacă? 

— Există un joc diagnostic-terapeutic pe care îl joacă toţi 
copiii - el nici nu s-a înregistrat încă. 

— Ştie că jocul e psihologic şi n-o să-l joace până nu ştie ce 
implicaţii are. 

— Tu l-ai învăţat atitudinea asta de ostilitate implicită? 

— Nu, eu am învăţat-o de la el. 

— Spune-mi sincer. Dacă ne bazăm pe jurnal, pare că 
plănuieşte să-şi formeze aici propria ceată, ca pe stradă. 
Trebuie să aflăm cât mai multe despre Ahile ca să ştim la ce 
se gândeşte. 

— Nu plănuieşte aşa ceva, zise sora Carlotta. 

— O spui cu atâta convingere, dar nu-mi dai nici un motiv 
ca să am încredere în concluziile tale. 

— Tu m-ai chemat, îţi aminteşti? 

— Nu e suficient, soră Carlotta. Opiniile tale despre băiatul 
ăsta sunt suspecte. 

— N-o să-l imite niciodată pe Ahile. N-o să-şi scrie 
niciodată adevăratele planuri undeva unde le-ai putea găsi. 
El nu adună cete, ci se alătură lor, se foloseşte de ele şi 
pleacă fără să privească înapoi. 

— Deci investigarea acestui Ahile nu ne poate da un 
indiciu asupra viitorului comportament al lui Bean? 

— Bean se mândreşte cu faptul că nu e ranchiunos. 
Consideră că nu e folositor. Dar într-un fel cred că a scris 
despre Ahile special pentru ca voi să citiţi ce a scris şi să 
vreţi să ştiţi mai multe despre Ahile, şi dacă o să-l cercetaţi 
să descoperiţi un lucru foarte rău pe care l-a făcut. 

— Lui Bean? 

— Unui prieten de-al lui. 


— Deci este capabil să aibă prieteni? 

— Fata care i-a salvat viaţa când trăia în stradă. 

— Şi pe ea cum o cheamă? 

— Poke. Dar nu te osteni s-o cauţi. E moartă. Graff se 
gândi un moment. 

— Asta e lucrul cel rău pe care l-a făcut Ahile? 

— Bean are motive să creadă asta, deşi nu cred că există 
suficiente probe pentru o condamnare la tribunal. Şi, cum 
am spus, lucrurile astea s-ar putea să fie în subconştient. 
Nu cred că Bean ar recunoaşte că încearcă să se răzbune 
pe Ahile, sau pe oricine altcineva, dar ar putea spera ca voi 
s-o faceţi în locul lui. 

— Încă îmi mai ascunzi ceva, dar nu am de ales decât să 
mă încred în judecata ta, nu-i aşa? 

— Vă spun că Ahile e o pistă falsă. 

— Ai vreun motiv pentru care crezi că e falsă? 

— Vreau ca programul tău să reuşească, colonele Graff, 
chiar mai mult decât vreau ca Bean să reuşească. 
Priorităţile mele nu sunt alterate de faptul că ţin la copilul 
ăsta. Acum chiar că ţi-am spus totul. Şispercă şituosămă 
ajuţi. 

— În F. [. informaţiile nu se negociază, soră Carlotta. Ele 
trec de la cei care le au la cei care au nevoie de ele. 

— Lasă-mă să-ţi spun ce vreau, şi tu decizi dacă îmi e 
necesar. 

— Ei bine? 

— Vreau să ştiu despre proiectele ilegale sau top secret 
privind modificarea genomului uman în ultimii zece ani. 

Graff privi în gol. 

— E prea devreme să te apuci de un nou proiect, nu-i aşa? 
Deci e vorba de cel vechi. E vorba de Bean. 

— Vine de undeva. 

— Vrei să spui că mintea lui vine de undeva. 

— Mă refer la întreg. Cred că o să ajungeţi să vă bazaţi pe 
băiatul ăsta, să-i puneţi în mâini toate vieţile noastre, şi 
consider că trebuie să ştiţi ce se petrece în genele lui. Nu e 


ca şi când aţi şti ce se petrece în mintea lui, dar asta 
bănuiesc că n-o să aflaţi niciodată. 

— Îl trimiţi aici, apoi îmi spui asta. Îţi dai seama că tocmai 
mi-ai dat o garanţie că n-o să-l las niciodată să ajungă în 
fruntea clasamentelor? 

— Asta o spui acum, când îl ai abia de o zi, zise sora 
Carlotta. O să crească în ochii tăi. 

— Ar face bine să nu se micşoreze, altfel va fi absorbit de 
sistemul de aerisire. 

— Ei, colonele Graft! 

— Scuze, soră, spuse. 

— Dă-mi suficiente indicii şi fac chiar eu cercetările. 

— Nu, zise el. Dar o să-ţi trimit rezumatele. 

Ştia că îi vor da numai informaţiile pe care considerau că 
trebuia ea să le aibă. Dar dacă ar încerca s-o păcălească cu 
prostii nefolositoare, o să se descurce şi cu problema asta. 
La fel cum va încerca să-l găsească pe Ahile înaintea F. |. 
Să-l ia de pe străzi şi să-l ducă la o şcoală. Sub un alt nume. 
Pentru că dacă F. 1. l-ar găsi, cel mai probabil l-ar testa - 
sau ar găsi rezultatele la testele ei. Dacă l-ar testa ei, i-ar 
vindeca piciorul şi l-ar duce la Şcoala de Luptă. Iar ea îi 
promisese lui Bean că nu va mai fi niciodată nevoit să-l 
înfrunte pe Ahile. 

UN ELEV BUN 

— Nu joacă deloc jocul fanteziei? 

— Nici măcar nu şi-a ales eroul, dar să treacă de portal! 

— E imposibil să nu-l fi descoperit. 

— Şi-a setat pupitrul astfel încât invitaţia să nu mai apară. 

— De unde tragi concluzia... 

— Ştie că nu e un joc Nu vrea să i se analizeze mintea. 

— Şi totuşi vrea sa fie avansat. 

— Nu ştiu asta. Se scufundă în studii. În ultimele trei luni a 
avut rezultate foarte bune la toate testele. Dar citeşte 
lecţiile o singură dată. Subiectele de studiu şi le alege 
singur. 

— De exemplu? 


— Van ban. 

— Fortificațiile din secolul al XVII-lea! La ce se gândeşte? 

— E vreo problemă? 

— Cum se înţelege cu ceilalţi copii? 

— Descrierea clasică ar fi „solitar”. E politicos. Nu se oferă 
voluntar la nimic. Întreabă numai ceea ce-l interesează. 
Copiii din grupul lui îl consideră ciudat. Ştiu că are 
rezultate mai bune decât ei peste tot, dar nu-l urăsc. Îl 
tratează ca pe o forţă a naturii. Nu are prieteni, dar nici 
duşmani. 

— E important ca ei să nu-l urască. Ar putea, dacă rămâne 
atât de retras. 

— Cred că e un talent deprins pe străzi - să îndepărteze 
furia. El nu se înfurie niciodată. Poate de asta au încetat să-l 
mai sâcâie pentru că e mic. 

— Nimic din ceea ce-mi spui nu-mi sugerează că are 
potenţial de comandant. 

— Dacă tu crezi că încearcă să-şi demonstreze potenţialul 
de comandant şi nu reuşeşte, atunci ai dreptate. 

— Deci... ce crezi că face? 

— Ne analizează. 

— Adună informaţii fără să ne dea vreuna. Chiar crezi că e 
atât de sofisticat? 

— A supravieţuit pe străzi. 

— Cred că e timpul să sondezi puţin. 

— Şi să-i dam de înţeles că reticenţa lui ne deranjează? 

— Dacă e atât de deştept cum crezi, ştie deja. 

Pe Bean nu-l deranja să fie murdar. La urma urmelor, 
petrecuse ani întregi fără să facă baie. Câteva zile nu-l 
deranjau. lar dacă alţii remarcau, îşi păstrau opiniile pentru 
ei. Îi lăsă să adauge asta la bârfele despre el. Mai mic şi mai 
tânăr ca Ender! Rezultate perfecte la toate testele! Pute ca 
un porc! 

Timpul de duş era preţios. Atunci se putea identifica pe 
pupitru cu numele unuia dintre băieţii din paturile alăturate 
- când ei erau la duş. Erau în pielea goală, ducându-se la 


duşuri numai cu prosoapele pe ei, deci nu puteau fi urmăriţi 
după uniforme. în acest timp Bean putea intra să exploreze 
sistemul fără ca profesorii să ştie că el îi învaţă şmecheriile. 
Îşi dăduse întrucâtva pe faţă intenţiile când modificase 
preferinţele ca să nu mai aibă de-a face cu invitaţia stupidă 
la jocul minţii ori de câte ori schimba lucrările pe pupitru. 
Dar asta nu fusese ceva dificil, iar el considera că nu se vor 
alarma fiindcă se prinsese cum s-o facă. 

Până acum Bean descoperise doar puţine lucruri cu 
adevărat utile, dar simţea că se află foarte aproape de 
dărâmarea unor ziduri mult mai importante. Ştia că există 
un sistem virtual creat cu scopul de a fi spart de elevi. 
Auzise legende despre cum Ender (desigur) spărsese 
sistemul din prima zi şi se identificase ca Dumnezeu, dar el 
ştia că, deşi Ender fusese poate neobişnuit de rapid, nu 
făcuse totuşi nimic care să nu fie de aşteptat din partea 
unui elev isteţ şi ambițios. 

Prima realizare a lui Bean fu să descopere sistemul 
profesorilor de urmărire a activităţii computerelor elevilor. 
Evitând acţiunile care erau raportate în mod automat 
profesorilor, reuşi să creeze un domeniu privat pe care ei să 
nu-l poată vedea decât dacă-l căutau în mod special. Apoi, 
ori de câte ori ar fi găsit ceva interesant în timp ce era 
conectat pe alt nume, nu trebuia decât să ţină minte locaţia 
şi să descarce informaţiile în domeniul protejat şi să lucreze 
în voie - în timp ce pupitrul său raporta că citeşte lucrări 
din bibliotecă. Bineînţeles că citise acele lucrări, dar mult 
mai rapid decât raporta pupitrul. 

După atâta pregătire, Bean se aştepta să facă progrese 
reale. Dar foarte curând se lovi de protecţii - informaţii pe 
care sistemul ar fi trebuit să le deţină, dar nu le oferea. Găsi 
câteva căi de ocolire. De exemplu, nu putu să găsească nici 
o hartă a întregii staţii, ci doar ale zonelor accesibile 
elevilor, şi acelea erau întotdeauna nişte grafice drăguţe, în 
mod deliberat la scară greşită. Dar descoperi o serie de 
hărţi pentru situaţii de urgenţă într-un program care le 


afişa automat pe pereţii coridoarelor în cazul unei 
depresurizări, indicând cele mai apropiate ecluze. Aceste 
hărţi erau la scară, şi integrându-le într-o singură hartă 
reuşi să obţină o schemă a întregii staţii. Bineînţeles că 
nimic nu avea indicatoare în afară de ecluze, dar el aflase 
de existenţa unui sistem de coridoare paralele de o parte şi 
de alta a zonei elevilor. Staţia trebuia să fie formată nu din 
una, ci din trei roţi paralele, unite în mai multe puncte. 
Acolo locuiau profesorii şi echipajul, acolo se aflau sistemele 
de menţinere a vieţii şi comunicațiile cu Flota. Vestea 
proastă era că sistemele de recirculare a aerului erau 
separate. Conductele dintr-o roată nu l-ar fi dus în niciuna 
din celelalte. Ceea ce însemna că deşi putea probabil spiona 
orice se petrecea în roata elevilor, celelalte roţi îi erau 
inaccesibile. 

Totuşi, chiar şi în interiorul roții elevilor existau multe 
locuri secrete de explorat. Elevii aveau acces la patru punți, 
plus sala de gimnastică de sub puntea A şi sala de lupte de 
deasupra punţii D. în realitate erau nouă punți, două sub 
puntea A şi trei deasupra punţii D. Spațiile acelea trebuiau 
să folosească la ceva. Dacă se considerase că merita să fie 
ascunse de elevi, Bean îşi imagină că merita să le exploreze. 

Şi va începe în curând să exploreze. Antrenamentul îl 
făcuse mai puternic, dar continua să rămână mic pentru că 
nu mânca peste măsură - era incredibil cu cât de multă 
mâncare încercau să-l îndoape, iar porţiile continuau să 
crească, probabil fiindcă cele precedente nu-i aduseseră 
creşterea în greutate dorită. Dar ceea ce nu putea controla 
era creşterea în înălţime. în curând nu va mai putea trece 
prin supape - dacă nu era deja prea târziu. Totuşi, 
utilizarea sistemului de aerisire pentru a ajunge la punţile 
secrete nu se putea face în timpul duşului. însemna că va 
trebui să piardă somnul. Aşa că amână - o zi în plus nu 
însemna mare lucru. 

Până când într-o dimineaţă Dimak veni la prima oră în 
dormitor, anunţându-i că toată lumea trebuie să-şi schimbe 


parola imediat, stând cu spatele la ceilalţi, şi să nu spună 
nimănui noua parolă. 

— Să nu o scrieţi niciodată când vă poate vedea cineva, 
zise el. 

— A folosit cineva parola altcuiva? întrebă un puşti, tonul 
lui sugerând că ideea i se părea groaznică. O asemenea 
lipsă de onoare! 

Lui Bean îi veni să râdă. 

— E o cerinţă pentru tot personalul FE. I., aşa că ar fi bine 
să vă intre de pe acum în obişnuinţă, zise Dimak. Cine e 
prins că foloseşte aceeaşi parolă mai mult de o săptămână 
va fi trecut pe lista neagră. 

Dar Bean presupuse că se prinseseră ce făcea el. Adică 
analizaseră experienţele lui din ultimele luni şi ştiau destul 
de mult din ce descoperise. Se identifică şi şterse domeniul 
protejat, în speranţa că încă nu-l găsiseră. Memorase tot 
ceea ce îi era cu adevărat util. Nu se va mai baza niciodată 
pe pupitru pentru ceva ce putea ţine minte. 

Dezbrăcându-se şi înfăşurându-se în prosop, Bean se 
îndrepta spre duşuri împreună cu ceilalţi. Dai Dimak îl opri 
în uşă. 

— Trebuie să stăm de vorbă, zise. 

— Şi duşul meu? întrebă Bean. 

— Dintr-o dată te interesează curăţenia? 

Bean se aştepta să fie urecheat pentru furtul de parole, în 
loc de asta, Dimak se aşeză alături de el pe patul de jos de 
lângă uşă şi-i puse întrebări mult mai generale. 

— Cum te descurci aici? 

— Bine. 

— Ştiu că ai rezultate bune, dar sunt îngrijorat că nu-ţi faci 
prieteni printre ceilalţi copii. 

— Am o mulţime de prieteni. 

— Adică ştii numele multor oameni şi nu te cerţi cu nimeni. 

Bean ridică din umeri. Îi displăcea direcţia pe care o luase 
interogatoriul tot atât de mult cât i-ar fi displăcut o anchetă 
în privinţa folosirii computerului. 


— Bean, sistemele de aici au fost concepute cu un scop. 
Sunt o mulţime de factori pe care îi luăm în consideră când 
determinăm aptitudinea pentru comandă a unui elev. 
Munca în clasă e o parte importantă. Dar şi capacitatea de 
a conduce. 

— "Toţi cei de aici au aptitudini de conducător, nu? Dimak 
râse. 

— Da, e adevărat, dar nu puteţi fi toţi lideri în acelaşi timp. 

— Sunt mare cât un copil de trei ani, zise Bean. Nu cred 
ca sunt prea mulţi elevi dornici să înceapă să mă salute. 

— Dar ai putea să-ţi creezi un grup de prieteni. Ceilalţi aşa 
fac. Tu nu. 

— Cred că nu am ceea ce e necesar ca să fiu comandant. 
Dimak ridică o sprânceană. 

— Sugerezi că vrei să fii îngheţat? 

— Rezultatele mele arată că încerc să greşesc intenţionat? 

— Ce vrei de fapt? întrebă Dimak. Nu joci jocurile pe care 
le joacă alţi copii. Programul tău de antrenament e ciudat, 
deşi ştii că programul obişnuit e făcut să te întărească 
pentru sala de luptă. Înseamnă că nu vrei să joci nici jocul 
ăsta? Pentru că dacă ăsta e planul tău, chiar o să fii 
îngheţat. Asta e principala noastră metodă de a evalua 
abilităţile de comandă. De asta întreaga activitate din 
şcoală e centrată în jurul armatelor. 

— O să mă descurc în sala de luptă, zise Bean. 

— Dacă tu crezi că poţi s-o faci fără pregătire, te înşeli. O 
minte iute nu înlocuieşte un trup puternic, agil. N-ai idee 
cât de solicitantă fizic poate fi sala de luptă. 

O sa mă.il,illll am n'naiii«nu-liii obişnuite, domnule 1 )unak 
se lasă pe spate şi incluse ochii suspinând uşor. 

— O, dar cât eşti de ascultător, nu-i aşa, Bean? 

— Încerc să fiu, domnule. 

— Asta e o mare aiureală, zise Dimak. 

— Domnule? 

Acum începe, gândi Bean. 


— Dacă ai folosi la a-ţi face prieteni energia pe care o 
foloseşti ca să ascunzi diverse lucruri de profesori, ai fi cel 
mai iubit puşti din şcoală. 

— Asta trebuie să fie Ender Wiggin, domnule. 

— Să nu crezi că nu ne-am prins că eşti obsedat de 
Wiggin. 

— Obsedat?! 

Bean nu mai întrebase despre el din prima zi. Nu 
participase niciodată la discuţiile despre clasamente. Nu se 
dusese niciodată în sala de lupta în timpul antrenamentelor 
lui Fnder. 

Of! Ce greşeală evidentă! Ce prostie! 

— Eşti singurul lansat care a evitat total să-l vadă pe 
Ender Wiggin. Îi urmăreşti programul astfel încât să nu fii 
niciodată în aceeaşi încăpere cu el. Asta cere un efort 
deosebit. 

— Eu sunt un lansat, domnule. Ele într-o armată. 

— Nu fă pe prostul, Bean. Nu eşti convingător şi mă faci 
să-mi pierd timpul. 

Să spună un adevăr evident şi inutil, aşa era regula. 

— Toată lumea mă compara mereu cu Ender pentru că am 
venit aici foarte mic. Vroiam să-mi găsesc propria cale. 

— Accept explicaţia deocamdată fiindcă am o limită până 
la care mă pot bălăci în prostiile tale, spuse Dimak. 

Dar pe când spunea ceea ce spusese despre Ender, Bean 
se întrebă dacă nu cumva era adevărat. De ce n-aş avea şi 
eu un sentiment atât de firesc cum e gelozia? Nu sunt o 
maşină. Se simţi puţin jignit că Dimak părea să presupună 
că se petrecea ceva mult mai subtil. Că Bean minţea orice 
ar fi spus. 

— Spune-mi, întrebă Dimak, de ce refuzi să joci jocul 
fanteziei? 

— Pare plicticos şi stupid, răspunse Bean. Asta era în mod 
sigur adevărat. 

— Nu-i suficient, zise Dimak. Să ştii că nu e plicticos şi 
stupid pentru ceilalţi copii de la Şcoala de Luptă. De fapt, 


jocul se adaptează interesului tău. 

Nu mă îndoiesc de asta gândi Bean. 

— E doar o minciună, zise. Nimic nu e real. 

— Încetează măcar o clipă să te mai prefaci! spuse Dimak 
cu asprime. Ştii perfect de bine că folosim jocul pentru a 
analiza personalitatea, de asta refuzi să-l joci. 

— Sună ca şi cum mi-aţi fi analizat personalitatea oricum, 
zise Bean. 

— Nu te poţi opri, nu-i aşa? 

Bean nu spuse nimic. Nu era nimic de spus. 

— Mam uitat pe lista ta de lecturi, zise Dimak. Vauban? 

— Da? 

— Ingineria fortificațiilor din timpul lui Ludovic al XIV-lea? 

Bean aprobă. Se gândi la Vauban şi la strategiile adoptate 
de el pentru a se încadra în finanţele tot mai strâmtorare 
ale lui Ludovic. Apărarea în adâncime făcuse loc unei linii 
subţiri de construcţii de apărare; construirea de noi 
fortărețe fusese abandonată, în timp ce demolarea celor 
redundante sau prost plasate continua. Sărăcia triumfa 
asupra strategiei. începu să vorbească despre asta, dar 
Dimak îl întrerupse. 

Haide, Bean. De ce studiezi un subiect care nu are nici o 
legătură cu războiul în spaţiu? 

Bean nu avea nici un răspuns. Trecuse prin istoria 
strategiei de la Xenofon şi Alexandru la Cezar şi 
Machiavelli. Vauban venea la rând. Nu avea un plan - cea 
mai mare parte a lecturilor lui erau o acoperire pentru 
lucrul clandestin pe computer. Dar pentru că Dimak pusese 
întrebarea, ce aveau în comun fortificațiile din secolul al 
XVII-lea cu războiul în spaţiu? 

— Nu eu l-am pus pe Vauban în bibliotecă. 

— Avem setul complet de scrieri militare care există în 
fiecare bibliotecă a flotei. Nu e ceva mai semnificativ decât 
altceva. 

Bean ridica din umeri. 

— Ai petrecut două ore citindu-l pe Vauban. 


— Şi ce dacă? Am petrecut tot atât timp şi cu Frederic cel 
Mare, şi nu cred că săpăm tranşee şi nici nu-i ucidem cu 
baioneta pe cei care rup rândurile în cursul atacului. 

— De fapt nu l-ai citit pe Vauban, nu-i aşa? zise Dimak. 
Vreau să ştiu ce ai făcut. 

— Am citit Vauban. 

— Crezi că nu ştim cât de repede citeşti? 

— Dar m-am gândit la Vauban. 

— Bine atunci, la ce te-ai gândit? 

— Cum aţi spus. La cum se poate aplica războiului în 
spaţiu. 

Trebuia să câştige timp. Ce avea în comun Vauban cu 
războiul în spaţiu? 

— Aştept, zise Dimak. Spune-mi cu ce ţi-ai ocupat ieri 
mintea timp de două ore. 

— Bineînţeles ca fortificațiile sunt imposibile în spaţiu, 
spuse Bean. Adică, nu în sens tradiţional. Dar se pot face 
unele lucruri. De exemplu minifortăreţe, în care să laşi o 
trupă de sacrificiu în afara fortăreței principale. Poţi 
staţiona acolo escadroane de nave care să intercepteze 
raidurile. Şi se pot construi bariere. Mine. Câmpuri de 
epave care să provoace coliziuni cu navele rapide, 
găurindu-le. Ceva de genul ăsta. 

Dimak aprobă din cap, dar nu zise nimic. 

Bean începuse să se înfierbânte. 

— Adevărata problemă e că, spre deosebire de Vauban, noi 
avem numai un singur punct de apărat - Pământul. lar 
inamicul nu se limitează la o singură direcţie principală de 
atac. Ar putea veni de oriunde. De peste tot în acelaşi timp. 
Deci ne izbim de problema clasică a apărării, ridicată la 
cub. Cu cât ne desfăşurăm mai mult forţele defensive, cu 
atât ne sunt necesare mai multe, şi dacă resursele sunt 
limitate, în curând vom avea mai multe fortificaţii decât 
putem echipa. La ce bun să avem baze pe sateliții lui 
Jupiter, Saturn sau Neptun, când inamicul nu e nici măcar 
obligat să vină în planul elipticii? Poate depăşi toate 


fortificațiile noastre. Aşa cum Nimitz şi MacArthur au folosit 
salturile bidimensionale din insulă în insulă împotriva 
defensivei în adâncime a japonezilor, în al doilea război 
mondial. Doar că duşmanul nostru manevrează în trei 
dimensiuni. Deci nu putem menţine apărarea în adâncime. 
Singura noastră posibilitate de apărare este detectarea lui 
din timp şi o singură forţă concentrată. 

Dimak dădu încet din cap. Faţa lui nu avea nici o expresie. 

— Continuă. 

Să continue? Nu era suficient pentru a explica două ore de 
lectură? 

— Ei bine, m-am gândit că şi asta ar putea fi o reţetă 
pentru dezastru, pentru că inamicul e liber să-şi împartă 
forţele. Chiar dacă interceptăm şi ne apărăm contra a 99% 
din escadroanele care ne atacă, ajunge să scape unul ca să 
devasteze Pământul. Am văzut cât de mult teritoriu poate 
distruge o singură navă atunci când au venit prima dată şi 
au început să pârjolească China. Dacă zece nave ajung în 
apropierea Pământului doar pentru o singură zi - iar dacă 
ne împrăştie destul, vor avea mai mult de o zi! - ar putea 
distruge cea mai mare parte din zonele populate. Toate 
ouăle noastre sunt într-un singur coş. 

— Şi toate astea le-ai înţeles citindu-l pe Vauban, zise 
Dimak. 

În sfârşit. Părea suficient ca să-l satisfacă. 

— Gândindu-mă la Vauban, şi la problema defensivei 
noastre care e mult mai dificilă. 

— Deci, zise Dimak, care e soluţia ta? 

Soluţia? Cine credea Dimak că e Bean? Eu mă gândesc 
cum să ţin sub control problemele din Şcoala de Luptă, nu 
să salvez lumea! 

— Nu cred că există o soluţie, spuse Bean, trăgând din nou 
de timp. Dar spunând asta, începu să şi creadă. Nu are nici 
un rost să încercăm să apărăm Pământul. De fapt, cu 
excepţia cazului în care au vreun dispozitiv defensiv pe care 
nu-l cunoaştem, ca de exemplu un mod de a pune un scut 


invizibil în jurul planetei, inamicul e la fel de vulnerabil ca şi 
noi. Deci singura strategie care are sens este un atac total. 
Să ne trimitem flota împotriva planetei lor şi să o 
distrugem. 

— Şi dacă flotele noastre trec una pe lângă alta? întrebă 
Dimak. Ne distrugem unii altora lumile şi nu ne mai rămân 
decât navele? 

— Nu, zise Bean cu mintea alertă. Nu şi dacă am fi trimis 
flota imediat după A Doua Invazie a Gândacilor. După ce 
forţa de asalt a lui Mazer Rackham i-a învins, ar fi durat 
până să se răspândească vorba despre înfrângerea lor. 
Construiam cât puteam de repede o flotă şi o lansam 
imediat asupra lumii lor. În acest mod vestea despre 
înfrângere ar fi ajuns la ei în acelaşi timp cu contraatacul 
nostru devastator. Dimak închise ochii. 

— Acum ne spui. 

— Nu, zise Bean, în timp ce îi devenea limpede că avea 
dreptate în toate privinţele. Flota a fost deja trimisă. Înainte 
ca cei de pe staţia asta să se nască, flota a fost lansată. 

— Interesantă teorie, spuse Dimak. Bineînţeles că te înşeli 
total. 

— Banu. 

Ştia că nu se înşală, pentru că mina calmă a lui Dimak era 
prefăcută. Îi apăruseră broboane de sudoare pe frunte. 
Bean atinsese ceva cu adevărat important, iar Dimak ştia. 

— Vreau să spun că teoria ta despre dificultatea apărării 
în spaţiu e corectă. Dar oricât ar fi de greu, tot trebuie s-o 
facem, şi pentru asta sunteţi voi aici. Cât despre o 
presupusă flotă lansată - A Doua Invazie a secătuit 
resursele umanităţii, Bean. Durează mult până să putem 
reconstrui o flotă de dimensiuni apreciabile. Şi să obţinem 
armament mai bun pentru noul război. Dacă ai fi învăţat 
ceva de la Vauban, ar fi trebuit să înveţi că nu trebuie să 
construieşti mai mult decât are poporul tău resurse să te 
sprijine. În afară de asta, tu presupui că ştim unde se află 
lumea inamicului. Dar analiza ta e bună doar în măsura în 


care ai identificat importanţa problemei cu care ne 
confruntăm. 

Dimak se ridică de pe pat. 

— Mă bucur să aflu că timpul tău de studiu nu e complet 
irosit în tentativele de a sparge sistemul computerului, zise. 

Cu această remarcă usturătoare, părăsi dormitorul. 

Bean se ridică şi se urcă în patul lui, unde se îmbrăcă. 
Acum nu mai avea timp de duş, şi oricum nu mai conta. 
Pentru că ştia că atinsese un punct sensibil cu ceea ce-i 
spusese lui Dimak. A Doua Invazie a Gândacilor nu 
secătuise resursele umanităţii, Bean era sigur de asta. 
Problemele în apărarea unei planete erau atât de evidente, 
încât F. I. nu avea cum să le fi neglijat, mai ales în urma 
unui război aproape pierdut. Ştiau că trebuiau să atace. 
Construiseră flota. O lansaseră. Plecase. Era de neconceput 
să fi făcut altceva. 

Atunci la ce bună toată aiureala asta cu Şcoala de Luptă? 
Oare Dimak avea dreptate, Şcoala de Luptă nu folosea 
decât pentru a construi o forţă defensivă în jurul 
Pământului pentru a contracara un atac al inamicilor care 
trecuseră în drumul lor pe lângă flota invadatoare? 

Dacă ar fi adevărat, n-ar exista nici un motiv s-o ascundă. 
Nici un motiv de minciună. De fapt, toată propaganda de pe 
Pământ spunea oamenilor că e vital să se pregătească 
pentru următoarea invazie a Gândacilor. Deci Dimak nu 
făcuse nimic altceva decât să repete povestea pe care F. [.o 
spusese tuturor celor de pe Pământ timp de trei generaţii. 
Totuşi Dimak transpirase, ceea ce sugera că povestea nu e 
adevărată. 

Flota defensivă de pe orbită avea deja oameni la bord, asta 
era problema. Procesul normal de recrutare ar fi trebuit să 
fie suficient. Războiul defensiv nu necesită geniu, ci doar 
atenţie. Detectare din timp, intercepţie precaută, 
protejarea unor rezerve adecvate. Succesul nu depinde de 
calitatea comandanților, ci de cantitatea navelor disponibile 
şi de calitatea armamentului. Şcoala de Luptă nu avea nici 


un sens - Şcoala de Luptă avea sens numai în contextul 
unui război ofensiv, un război în care manevrele, strategia 
şi tactica ar juca un rol important. Dar flota ofensivă 
plecase deja. După cum presupunea Bean, bătălia avusese 
deja loc cu ani în urmă şi F. |. aştepta veşti dacă au pierdut 
sau au câştigat. în funcţie de distanţa în ani-lumină la care 
se afla planeta natală a Gândacilor. 

Din câte se pare, gândi Bean, războiul s-a terminat, F. 1. 
ştie că am câştigat, şi pur şi simplu nu a spus nimănui. 

lar motivul era evident. Singurul lucru care ar fi oprit 
războaiele de pe Pământ şi ar fi unit întreaga umanitate era 
o cauză comună - apărarea împotriva Gândacilor. Imediat 
ce s-ar fi ştiut că ameninţarea Gândacilor a fost eliminată, 
toate ostilitățile înăbuşite ar fi reizbucnit. Indiferent dacă 
era vorba de musulmani contra occidentali, sau 
imperialismul rusesc mult timp stăpânit şi paranoia 
împotriva Alianţei Atlantice, sau aventurierii Indiei sau... 
sau toate deodată. Haos. Resursele Flotei Internaţionale ar 
fi atrase de revolta unei facţiuni sau a alteia. Şi asta putea 
să însemne distrugerea Pământului - fără nici un fel de 
ajutor de la Furnici. 

Asta încerca F. 1. să împiedice. 'Teribilul război fratricid 
care ar urma. Ca Roma sfâşiată de războiul civil după 
înfrângerea finală a Cartaginei - dar cu mult mai rău, 
pentru că armele erau mai groaznice şi ura mult mai 
adâncă, ură naționalistă şi religioasă şi nu rivalități 
personale ca între cetăţenii conducători ai Romei. 

F. |. era hotărâtă să prevină asta. 

În acest context, Şcoala de Luptă era perfect logică. Timp 
de mulţi ani aproape fiecare copil de pe Pământ fusese 
testat, iar cei cu potenţial de comandanţi străluciți erau 
luaţi din ţările lor şi duşi în spaţiu. Cei mai buni absolvenţi 
ai Şcolii de Luptă, sau cei mai loiali F. [., ar putea foarte 
bine să fie puşi la comanda armatelor atunci când FE. I. va 
anunţa în sfârşit terminarea războiului şi va ataca preventiv 
pentru a elimina armatele naţionale şi pentru a unifica 


lumea, pentru totdeauna, sub o singură guvernare. Dar 
scopul principal al Şcolii de Luptă era să ia aceşti copii de 
pe Pământ ca să nu poată deveni comandanţi ai armatelor 
unor naţiuni sau facţiuni. 

La urma urmelor, invadarea Franţei de către marile puteri 
europene după Revoluţia Franceză a forţat disperatul 
guvern francez să-l descopere şi să-l promoveze pe 
Napoleon, chiar dacă în final acesta a preluat puterea în loc 
să se mulţumească să apere poporul. F. |. era hotărâtă să 
nu existe vreun Napoleon pe Pământ care să conducă 
rezistenţa. 'Toţi potenţialii Napoleoni erau aici, purtând 
uniforme stupide şi luptându-se unul cu altul pentru 
supremaţia într-un joc stupid. Erau doar liste negre. 
Luându-ne pe noi, supuseseră Pământul. 

— Dacă nu te îmbraci, o să întârzii la curs, spuse Nikolai, 
băiatul care dormea în patul de jos, vizavi de Bean. 

— Mulţumesc, zise Bean. Îşi aruncă prosopul uscat şi-şi 
trase în grabă uniforma. 

— Îmi pare rău că a trebuit să le spun despre faptul că mi- 
ai folosit parola, spuse Nikolai. 

Bean amuţi. 

— Adică, nu ştiam că tu ai fost, dar au început să mă 
întrebe ce căutam în hărţile pentru situaţii de urgenţă, şi 
fiindcă eu nu ştiam despre ce vorbesc nu le-a fost greu să 
înţeleagă că altcineva se înregistrase cu numele meu, şi 
uite, ai locul perfect din care să poţi vedea când introduc 
parola şi... Vreau să spun, eşti chiar isteţ. Dar n-am vrut să 
le spun despre tine. 

— Bine, făcu Bean. Nici o problemă. 

— Dar, de fapt, ce ai aflat? Din hărţi? 

Înainte, Bean ar fi ignorat întrebarea - şi pe băiat. Nu 
prea multe, eram doar curios, asta ar fi spus. Dar acum 
întreaga lume se schimbase. Acum era important să aibă 
relaţii cu ceilalţi copii, nu pentru a-şi dovedi în faţa 
profesorilor aptitudinile de comandant, ci pentru ca atunci 
când războiul va izbucni pe Pământ, iar planul F. I. va eşua, 


aşa cum era de prevăzut, să ştie cine îi sunt prietenii şi 
duşmanii printre comandanții diferitelor armate naţionale 
sau rebele. 

Căci planul F. I. va eşua. Era un miracol că nu eşuase deja. 
Depindea prea mult de milioane de soldaţi şi comandanţi 
care trebuiau să fie mai loiali F. [. decât propriilor lor patrii. 
Aşa ceva nu se va întâmpla. Inevitabil, însăşi F. 1. se va rupe 
în facţiuni. 

Dar complotiştii erau fără îndoială conştienţi de pericol. 
Păstrau numărul de conspiratori cât mai mic posibil - poate 
numai triumviratul format din Hegemon, Strateg şi 
Mareşal, şi poate câteva persoane de la Şcoala de Luptă. 
Pentru că această staţie era inima complotului. Aici fiecare 
comandant dotat din ultimele două generaţii fusese studiat 
îndeaproape. Existau dosare despre fiecare din ei - cine era 
cel mai talentat, cel mai valoros. Care erau slăbiciunile lor, 
atât ca temperament, cât şi ca lider. Cine erau prietenii lui. 
Cui îi erau loiali. Cui ar fi trebuit în consecinţă să i se ofere 
comanda forţelor F. 1. în războaiele interumane viitoare, şi 
cine ar fi trebuit să fie înlăturat de la comandă şi ţinut izolat 
până la sfârşitul ostilităţilor. 

Nu era de mirare că îi îngrijora lipsa de participare a lui 
Bean la micul lor joc. Devenea o cantitate necunoscută. 
Devenea periculos. 

Acum era mai periculos ca oricând pentru Bean să joace. 
Dacă nu juca i-ar fi făcut suspicioşi şi temători dar orice 
mişcare ar fi plănuit împotriva lui, cel puţin n-ar fi ştiut 
nimic despre el. Dacă ar fi jucat ar fi devenit mai puţin 
suspicioşi - dar dacă făceau ceva contra lui ar fi avut 
informaţiile pe care li le dădea jocul. lar Bean nu avea deloc 
încredere că putea fi mai bun decât jocul. Chiar dacă 
încerca să le dea rezultate trucate, strategia în sine le-ar fi 
putut spune mai multe despre el decât ar fi vrut să ştie. 

Şi mai era o posibilitate. Putea să se înşele în toate 
privinţele. Poate că existau informaţii-cheie pe care el nu le 
avea. Poate că nu fusese lansată nici o flotă. Poate că nu îi 


învinseseră pe Gândaci pe planeta lor. Poate făceau într- 
adevăr un efort disperat să construiască o flotă defensivă. 
Poate, poate, poate. 

Bean avea nevoie de mai multe informaţii pentru a putea 
spera că analiza lui fusese corectă iar deciziile lui vor fi cele 
bune. 

lar izolarea trebuia să se termine. 

— Nikolai, zise Bean, n-o să-ţi vină să crezi ce am 
descoperit pe hărţile alea. Ştiai că sunt nouă punți, nu doar 
patru? 

— Nouă? 

— Şi asta doar pe o singură roată. Mai există încă două 
roţi despre care nu ne vorbesc niciodată. 

— Dar în pozele staţiei apare o singură roată. 

— Pozele alea au fost făcute când era o singură roată. Dar 
planurile arată trei. Paralele între ele, rotindu-se împreună. 

Nikolai păru să cadă pe gânduri. 

— Poate că sunt doar nişte planuri. Poate n-au construit 
niciodată celelalte roți. 

— Atunci de ce ar avea hărţi ale lor în sistemele pentru 
situaţii de urgenţă? 

Nikolai râse. 

— Tata spunea întotdeauna că birocraţii nu aruncă 
niciodată nimic. 

Bineînţeles. De ce nu se gândise la asta? Sistemele de 
urgenţă fuseseră fără îndoială programate înainte ca prima 
roată să intre în funcţiune. Deci toate acele hărţi erau deja 
incluse în sistem, chiar dacă celelalte roţi nu mai fuseseră 
construite, chiar dacă pentru două treimi din hărţi nu 
existau pereţi pe care să fie expuse. Nimeni nu se ostenise 
să intre în sistem şi să le şteargă. 

— Nu m-am gândit la asta, zise Bean. 

Ştia că, dată fiind reputaţia sa de elev strălucitor, pentru 
Nikolai nu putea exista un compliment mai mare. Într- 
adevăr reacţia copiilor din paturile alăturate o arătă. 
Nimeni nu mai avusese până acum o asemenea conversaţie 


cu Bean. Nimeni nu se gândise la ceva la care Bean să nu se 
fi gândit primul. Nikolai se îmbujora de mândrie. 

— Dar cele nouă punți ar avea sens, spuse Nikolai. 

— Sistemele de menţinere a vieţii, zise o fată pe nume 
Semiluna. Trebuie să producă undeva oxigen. Pentru asta e 
nevoie de o mulţime de plante. 

Alţi copii li se alăturară. 

— Şi echipajul. Noi nu vedem decât profesori şi 
nutriţionişti. 

— Poate au construit celelalte roţi. Nu ştim dacă n-au 
făcut-o. 

Grupul se lansă în speculaţii. lar în centrul tuturor se afla 
Bean. 

Bean şi noul său prieten, Nikolai. 

— Hai, zise Nikolai. întârziem la mate. 

Partea a III-a. 

SAVANTUL.. 

GRĂDINILE SOFIEI 

— Deci a aflat câte punți exista. Ce ar putea face cu 
aceasta informaţie? 

— Exact asta e întrebarea. Ce plănuia, de ce a considerat 
necesar să afle asta. În toată istoria şcolii, nimeni nu a mai 
căutat aşa ceva. 

— Crezi că pune la cale o revoluţie? 

— "Tot ce ştim despre copilul ăsta e că a supravieţuit pe 
străzile din Rotterdam. Locul e un iad, din câte am auzit. 
Copiii sunt răi. Fac ca împăratul muştelor să semene cu 
Pollyana. 

— Când ai citit Pollyana? 

— E o carte? 

— Cum ar putea pune la cale o revoluţie? Nu are nici un 
prieten. 

— N-am spus nimic despre o revoluţie, a fost teoria ta. 

— Nu am nici o teorie. Nu-l înţeleg pe puştiul asta. Nici 
măcar nu l-am vrut aici. Cred că ar trebui să-l trimitem pur 
şi simplu acasă. 


— Nu. 

— Nu, domnule, sunt sigur că asta ai vrut să spui. 

— După trei luni la Şcoala de Lupta, şi-a dat seama că 
războiul defensiv nu are rost şi că trebuie să fi lansat o flota 
împotriva planetei gândacilor imediat după sfârşitul 
ultimului război. 

— Ştie asta? Şt tu vii să-mi spui că a aflat câte punți 
există? 

— Nu ştie. Bănuieşte, l-am spus ca se înşală. 

— Sunt convins că te-a crezut. 

— Sunt convins că are îndoieli. 

— E un motiv în plus să-l trimitem înapoi pe Pământ. Sau 
să-l trimitem undeva pe o bază îndepărtată. 

Îți dai seama ce coşmar ar fi dacă ar exista o breşa în 
sistemul de securitate al acestor informaţii? 

— Totul depinde de cum le foloseşte. 

— Doar că noi nu ştim nimic despre el, deci nu avem CUM 
să ştim cum le va folosi. 

— Sora Carlotta... 

— Chiar mă urăşti? Femeia asta e mai impenetrabilă chiar 
decât piticul tău. 

— O minte ca a lui Bean nu e de aruncat doar pentru că ne 
temem că ar putea exista o scurgere de informaţii. 

— Nici siguranţa nu e de aruncat de dragul unui singur 
puşti extrem de deştept. 

— Şi noi nu suntem suficient de deştepţi ca să-i creăm noi 
amăgiri? Lasă-l să descopere ceva ce va crede că e 
adevărul. Apoi trebuie să venim cu o minciună pe care s-o 
creadă. 

Sora Carlotta stătea pe terasa grădinii la o măsuţă, în faţa 
unui exilat bătrân şi zbârcit. 

— Nu sunt decât un bătrân om de ştiinţă rus care-şi 
petrece ultimii ani din viaţă pe țărmurile Marii Negre. 

Anton trase un fum lung din ţigară şi-l suflă peste 
balustradă, adăugându-l poluării care plutea dinspre Sofia 
spre apă. 


— Nu am nici o autoritate legislativă aici, spuse sora 
Carlotta. 

— Ai ceva mult mai periculos pentru mine. Faci parte din 
Flotă. 

— Nu eşti în pericol. 

— Asta e adevărat, dar numai datorită faptului că nu-ţi voi 
spune nimic. 

— Îţi mulţumesc pentru sinceritate. 

— Preţuieşti sinceritatea, dar nu cred că ai aprecia-o dacă 
ţi-aş spune ce gânduri trezeşte trupul tău în mintea unui 
rus bătrân. 

— Nu prea e un sport să încerci să şochezi călugărițele. 
Nu se obţin trofee. 

— Deci iei călugăria în serios. Sora Carlotta oftă. 

— Crezi că sunt aici pentru că ştiu ceva despre tine, şi nu 
vrei să aflu mai multe. Dar eu am venit din cauza a ce nu 
pot să aflu despre tine. 

— Adică? 

— Orice. Pentru că investigam o problemă particulară 
pentru FE. I., mi-au dat o serie de articole pe tema 
cercetărilor despre modificarea genomului uman. 

— Şi acolo a apărut numele meu? 

— Dimpotrivă, numele tău nu a fost menţionat nici măcar o 
dată. 

— Cât de repede uită oamenii! 

— Dar când am citit câte ceva de la cei pe care îi 
menţionaseră - întotdeauna lucrări vechi, dinainte ca 
securitatea F. 1. să le cenzureze - am observat o tendinţă. 
Numele tău era mereu citat în notele lor. Citat în mod 
constant. Şi totuşi nu se putea găsi nici un cuvânt de al tău. 
Nici măcar fragmente de articole. Se pare că n-ai publicat 
niciodată. 

— Şi totuşi sunt citat. Aproape miraculos, nu-i aşa? Voi 
colecţionaţi miracole, nu-i aşa? Ca să creaţi sfinţii? 

— Îmi pare rău, dar nu poţi fi beatificat înainte de moarte. 


— Nu mai îmi funcţionează decât un singur plămân, zise 
Anton. Deci nu mai am chiar aşa de mult de aşteptat, dacă 
continui sa fumez. 

— Ai putea să te laşi. 

— Cu un singur plămân, sunt necesare de două ori mai 
multe ţigări pentru a obţine aceeaşi cantitate de nicotină, în 
consecinţă trebuie să fumez mai mult, nu să mă las. Ar 
trebui să fie evident, dar tu nu gândeşti ca un om de ştiinţă, 
ci ca o femeie credincioasă. Gândeşti ca o persoană supusă. 
Când afli că ceva e rău, nu-l mai faci. 

— Cercetările tale erau în domeniul limitărilor genetice ale 
inteligenţei umane. 

— aşa să fie? 

— Întotdeauna eşti citat în legătură cu acest domeniu. 
Desigur, textele nu erau exact despre acest subiect, altfel ar 
fi fost ţinute secrete. Dar titlurile articolelor menţionate în 
notele de subsol - cele pe care nu le-ai scris, fiindcă nu ai 
publicat niciodată nimic - toate sunt legate de acest 
domeniu. 

— Într-o carieră e atât de uşor să cazi pradă rutinei. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare ipotetică. 

— Întrebările mele favorite. Alături de cele retorice. Pot să 
adorm la tel de bine la amândouă. 

— Să presupunem că cineva încalcă legea încercând să 
modifice genomul uman, mai precis pentru a spori 
inteligenţa. 

— Atunci acel cineva ar fi în mare pericol să fie prins şi 
pedepsit. 

— Să presupunem că, folosind cele mai bune studii 
disponibile, descoperă anumite gene pe care le-ar putea 
modifica la un embrion, astfel încât inteligenţa persoanei 
după naştere să fie crescută. 

— Embrion! Mă pui la încercare? Asemenea schimbări nu 
pot avea loc decât în ovul. O singură celulă. 

— Şi să presupunem că s-a născut un copil cu astfel de 
mutații. Copilul s-a născut şi a crescut destul pentru ca 


inteligenţa lui deosebită să fie remarcată. 

— Presupun că nu vorbeşti despre copilul tău. 

— Nu vorbesc despre nici un copil. Un copil ipotetic. Cum 
îţi poţi da seama că acest copil a fost modificat genetic? 
Fără să i se examineze genele. 

Anton ridică din umeri. 

— Ce contează dacă i se examinează genele? Ar fi 
normale. 

— Chiar dacă le-ai modificat? 

— Există o mică posibilitate. Ipotetic vorbind. 

— În gama normală a variațiilor? 

— Există două întrerupătoare, unul pentru închidere, unul 
pentru deschidere. Vezi tu, gena e deja acolo. 

— Care genă? 

— Pentru mine oamenii inteligenţi au fost cheia. De obicei 
autiştii. Handicapaţii. Ei au puteri mentale extraordinare. 
Calculează cu viteza fulgerului. Au o memorie fenomenală. 
Dar sunt proşti, chiar retardaţi în alte domenii. Extrag 
rădăcina pătrată dintr-un număr cu douăsprezece cifre în 
câteva secunde, dar sunt incapabili să cumpere ceva dintr- 
un magazin. Cum pot fi atât de strălucitori, şi totuşi atât de 
proşti? 

— Asta e gena? 

— Nu, alta, dar mi-am dat seama că e posibil. Creierul 
uman poate fi cu mult mai inteligent decât este. Dar există 
0..., cum se spune, tranzacţie? 

— Compensaţie. 

— O compensație teribilă. Ca să ai un intelect 
extraordinar, trebuie să renunţi la orice altceva. Astfel, 
creierul savanților autişti reuşeşte asemenea isprăvi. Fac un 
singur lucru, iar restul e doar o distragere, o plictiseală, 
care nu-i poate interesa. Atenţia lor e indivizibilă. 

— Deci toţi oamenii hiperinteligenţi ar trebui să fie 
retardaţi în alte privinţe. 

— Aşa am presupus cu toţii, pentru că asta vedeam. 
Excepţie păreau să facă doar cei cu o inteligenţă medie, 


care îşi pot îndrepta puţin din concentrare asupra 
problemelor cotidiene. Apoi m-am gândit... dar nu-ţi pot 
spune la ce m-am gândit, deoarece am fost răsplătit cu o 
interdicţie. 

Zâmbi neajutorat. Inima surorii Carlotta se opri. Când 
cineva se dovedea un risc pentru securitate, i se implanta în 
creier un dispozitiv care îi provoca un fel de anxietate, 
lansând o buclă de feedback care provoca un atac de 
panică. Aceşti oameni erau apoi periodic sensibilizaţi 
pentru a se asigura că simt o anxietate puternică atunci 
când sunt confruntaţi cu discuţii despre subiectul interzis. 
Dintr-un anumit punct de vedere, era un monstruos 
amestec în viaţa unei persoane; dar comparând cu practica 
obişnuită a închisorii sau a asasinării oamenilor în care nu 
se putea avea încredere în privinţa unui secret vital, 
interdicţia părea de-a dreptul umană. 

Aşa se explica, desigur, de ce Anton se amuza din orice. 
Era necesar. Dacă şi-ar fi permis să devină agitat sau furios 
- de fapt orice emoție negativă puternică - ar fi avut un atac 
de panică chiar fără să vorbească despre subiectele 
interzise. Sora Carlotta citise cândva un articol în care soţia 
unui bărbat echipat cu un astfel de dispozitiv spunea că 
viaţa lor nu fusese niciodată mai fericită, deoarece acum el 
privea totul cu calm şi umor. „Acum copiii îl iubesc, nu-i mai 
înspăimântă când e acasă.” Spusese asta, după cum 
pretindea articolul, cu doar câteva ore înainte ca el să se 
arunce de pe o stâncă. Aparent, viaţa era mai bună pentru 
toată lumea în afara lui. 

Iar acum întâlnise un om ale cărui amintiri fuseseră făcute 
inaccesibile. 

— Ce păcat, spuse sora Carlotta. 

— Dar poţi să rămâi. Am o viaţă singuratică. Eşti soră de 
caritate, nu-i aşa? Fie-ţi milă de un bătrân singur, şi plimbă- 
te cu mine. 

Ea vru să refuze şi să plece imediat. Atunci el se lăsă pe 
spate în scaunul său şi începu să respire adânc, regulat, cu 


ochii închişi, murmurând pentru sine o melodie. 

Un ritual de calmare. Deci... în momentul în care o invitase 
să se plimbe cu el simţise o anxietate şi mecanismul se 
declanşase. Însemna că invitaţia lui era ceva serios. 

— Bineînţeles că ne plimbăm, spuse ea. Deşi, din punct de 
vedere tehnic, ordinul meu are puţin de-a face cu mila faţă 
de indivizi. Suntem mult mai pretenţioşi. Treaba noastră e 
să încercăm să salvăm lumea. 

EI chicoti. 

— Câte o persoană o dată ar fi prea încet, nu-i aşa? 

— Ne punem viaţa în slujba cauzei mult mai largi a 
umanităţii. Mântuitorul a murit deja pentru păcatele 
noastre. Noi încercăm să facem ordine în urma 
consecinţelor păcatelor altor oameni. 

— Interesantă credinţă, spuse Anton. Mă întreb dacă 
orientarea vechilor mele cercetări ar fi fost considerată un 
serviciu adus omenirii, sau doar o altă mizerie pe care 
cineva ca voi ar fi trebuit s-o curețe. 

— Şi eu mă întreb, zise sora Carlotta. 

— Nu vom şti niciodată. 

leşiră din grădină pe o alee din spatele casei, apoi în 
stradă, traversară şi o luară pe o potecă printr-un parc 
neîngrijit. 

— Copacii de aici sunt foarte bătrâni, observă sora 
Carlotta. 

— Câţi ani ai tu, Carlotta? 

— Obiectiv sau subiectiv? 

— Rămâi la calendarul gregorian, ca fiind cel mai recent 
corectat. 

— Asta îl deosebeşte de cel iulian, care încă le stă în gât 
ruşilor, nu-i aşa? 

— Ne-a silit timp de peste şaptezeci de ani să comemorăm 
Revoluţia din Octombrie care de fapt a avut loc în 
noiembrie. 

— Eşti mult prea tânăr ca să-ţi aminteşti de comuniştii din 
Rusia. 


— Din contră, acum sunt suficient de bătrân ca să păstrez 
în minte toate amintirile poporului meu. Îmi amintesc de 
lucruri care s-au întâmplat cu mult înainte de a mă naşte 
eu. Îmi amintesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. 
Trăiesc în amintiri. 

— E un loc plăcut? 

— Plăcut? ridică din umeri. Râd de toate astea pentru că 
sunt nevoit. E atât de trist - atâtea tragedii, şi totuşi nu am 
învăţat nimic din ele. 

— Pentru că natura umană nu se schimbă niciodată. 

— Mi-am imaginat, spuse el, cum ar fi putut Dumnezeu să 
creeze ceva mai bun când l-a creat pe om - după chipul şi 
asemănarea lui, cred. 

— A creat bărbatul şi femeia. Se poate presupune că a 
vrut să păstreze vagi detaliile anatomiei sale. 

EI râse şi o îi dădu o palmă puţin prea puternică pe spate. 

— N-aş fi crezut că poţi glumi despre asemenea lucruri! 
Sunt plăcut surprins! 

— Mă bucur că pot aduce veselia în existenţa ta mohorâtă. 

— Şi atunci strângi laţul. 

Ajunseseră pe o colină de unde marea se vedea mai puţin 
decât de pe terasa lui Anton. 

— Nu e o existenţă mohorâtă, Carlotta. Pentru că mă pot 
bucura de marele compromis al lui Dumnezeu când a făcut 
fiinţele umane aşa cum ne-a făcut pe noi. 

— Compromis? 

— Ştii, trupurile noastre ar putea trăi veşnic. Nu trebuie 
să ne uzăm. Celulele trăiesc toate; se pot menţine şi se pot 
autorepara, sau pot fi înlocuite de unele proaspete. Există 
Chiar şi mecanisme care pot reface oasele. Menopauza nu 
trebuie să oprească o femeie de a avea copii. Creierele 
noastre nu trebuie să decadă, pierzând amintirile sau 
eşuând în absorbţia altora noi. Dar Dumnezeu ne-a creat cu 
moartea înăuntrul nostru. 

— Începi să vorbeşti serios despre Dumnezeu. 


— Dumnezeu ne-a creat cu moartea în noi, dar şi cu 
inteligenţă. Atingem şaptezeci de ani - poate nouăzeci, dacă 
ne îngrijim - în munţii Georgiei se ajunge la o sută treizeci, 
deşi eu personal cred că mint. S-ar putea pretinde 
nemuritori dacă ar putea scăpa neprinşi cu minciuna. Dar 
am putea trăi veşnic, dacă am accepta să fim tot timpul 
proşti. 

— Doar nu vrei să spui că Dumnezeu a avut de ales pentru 
oameni între viaţă lungă şi inteligenţă! 

— E chiar în Biblie, Carlotta. Doi pomi - al cunoaşterii şi al 
vieţii. Mănânci din pomul cunoaşterii, şi vei muri cu 
siguranţă. Mănânci din pomul vieţii, şi rămâi pentru 
totdeauna un copil în grădinile raiului, nemuritor. 

— Vorbeşti în termeni teologici, deşi sunt convinsă că nu 
eşti credincios. 

— Pentru mine teologia e o glumă. E nostim! Râd de ea. 
Pot să-ţi spun poveşti amuzante despre teologie, ca să-mi 
bat joc de credincioşi. Vezi? Asta îmi face plăcere şi mă 
calmează. 

În cele din urmă înţelese. Trebuia să-i spună pe litere? ii 
dădea explicaţiile cerute, dar folosind un cod, într-un mod 
care îi păcălea nu numai pe cei care trăgeau cu urechea - 
căci fiecare cuvânt al lui ar fi putut fi ascultat - ci chiar şi 
propria sa minte. Totul era o glumă; prin urmare ii putea 
spune adevărul, atât timp cât o făcea în aceasta formă. 

— Atunci sunt de acord să-ţi ascult incursiunile glumeţe în 
teologie. 

— Geneza vorbeşte despre oameni care au trăit peste 
noua sute de ani. Dar nu spune cât de proşti au fost aceşti 
oameni. 

Sora Carlotta râse tare. 

— Din cauza asta Dumnezeu a trebuit să distrugă 
omenirea prin potop, continuă Anton. Ca să scape de proştii 
ăia şi să-i înlocuiască cu unii mai isteţi. Minţile lor se mişcau 
mai repede, dar şi metabolismul, îi grăbea spre mormânt. 


— De la Matusalem cu aproape un mileniu de viaţă la 
Moise cu cei o suta douazeici de ani ai săi, iar acum noi. Dar 
vieţile noastre se prelungesc. 

— Am tras o concluzie. 

— Suntem mai proşti acum? 

— Atât de proşti, încât preferăm o viaţă mai lungă pentru 
copiii noştri decât să-i vedem devenind ca Dumnezeu, 
cunoscând... binele şi răul... cunoscând... totul. 

Duse mâna la piept, gâfâind. 

— Ah, Dumnezeule! Dumnezeule din Ceruri! 

Se prăbuşi în genunchi. Respira superficial şi repede. 
Dădu ochii peste cap şi căzu. 

Părea că nu reuşise să-şi menţină autoamăgirea. În cele 
din urma trupul său aflase cum reuşise să-i spună acestei 
femei secretul vorbind în termeni religioşi. 

Îl întinse pe spate. Acum că leşinase, intensitatea atacului 
de panică se micşorase. Dar şi leşinul era ceva serios la 
vârsta lui Anton. Dar în acest caz nu mai avea nevoie de 
eroism ca să-şi revină. Se va trezi calm. 

Unde se aflau oamenii care trebuiau să-l urmărească? 
Unde erau spionii care le ascultau conversaţia? 

Auzi paşii pe iarba, pe frunze. 

— Puțin cam târziu, nu-i aşa? întrebă fără să ridice 
privirea. 

— Îmi pare rau, nu ne aşteptam la aşa ceva. Bărbatul era 
tânăr, dar nu părea prea inteligent. Se presupunea că 
implantul îl va împiedica să-şi spună povestea; nu era 
necesar ca paznicii lui sa fie deştepţi. 

— Cred că o să fie bine. 

— Despre ce vorbeaţi? 

— Religie, zise ea, ştiind ca declaraţia ei va fi probabil 
verificată cu înregistrarea. Îl critica pe Dumnezeu fiindcă a 
făcut greşit fiinţele umane. Pretindea ca glumeşte, dar cred 
că un om de vârsta lui nu glumeşte niciodată cu adevărat 
când e vorba de Dumnezeu, Nu-i aşa? 


— Au în ei teama de moarte, spuse tânărul cu înţelepciune 
- atâta de câta era în stare. 

— Crezi ca şi-a declanşai accidental un atac de panica 
trezindu-şi propria anxietate în privinţa morţii? 

Dacă o spunea ca o întrebare, nu era chiar o minciună, nu- 
i aşa? 

— Nu ştiu. Începe să-şi revină. 

— Bun, sigur nu vreau să-i mai provoc vreo anxietate din 
motive religioase. Când se trezeşte, spune-i că îi sunt 
recunoscătoare pentru cele discutate. Asigură-l că m-a 
ajutat să lămuresc o mare problema privind scopurile lui 
Dumnezeu. 

— Da, o să-i spun, zise tânărul silitor. 

Desigur, nu putea spera ca mesajul nu va fi deformat. Sora 
Carlotta se aplecă şi sărută fruntea rece şi asudată a lui 
Anton. Apoi se ridică în picioare şi plecă. 

Deci acesta era secretul. Genomul care îi permitea omului 
să aibă o inteligenţă extraordinară prin accelerarea 
majorităţii proceselor care aveau loc în corp. Mintea lucra 
mai repede. Copilul se dezvolta mai repede. Bean era într- 
adevăr produsul unui experiment în dezlegarea genei 
savante. l se dăduse fructul din pomul cunoaşterii. Dar 
exista un preţ. Nu va fi capabil să guste din fructele 
pomului vieţii. Orice ar fi făcut în viaţă, trebuia să facă în 
tinereţe, pentru că n-ar fi trăit foarte mult. 

Anton făcuse experimentul. Nu fusese o joacă de-a 
Dumnezeu care dăduse naştere unei fiinţe umane trăind 
într-o explozie de inteligenţă, foc de artificii în loc de o 
singură lumânare care să ardă îndelung. Dar găsise cheia 
pe care Dumnezeu o ascunsese în genomul uman. 
Altcineva, vreun urmaş, vreun suflet cu o curiozitate de 
nepotolit, vreun vizionar dornic să ducă fiinţa umană pe 
următoarea treaptă a evoluţiei sau altcineva cu o cauză 
nebunească, arogantă - acest cineva făcuse pasul îndrăzneţ 
şi răsucise cheia, deschizând uşa, punând fructul strălucitor 
şi ucigaş în mâna Evei. Şi din cauza acestei fapte - crima 


şarpelui - Bean fusese alungat din grădina Raiului. Bean 
care, desigur, va muri - dar va muri ca un zeu, cunoscând 
binele şi râul. 

10 

SPIONU 

— Nu vă pot ajuta. Nu mi-aţi dat informaţiile pe care le-am 
cerut. 

— 'Ţi-am dat nenorocitele alea de rezumate. 

— Nu mi-ai dat nimic şi ştii asta. Şi acum vii la mine şi-mi 
ceri să-l evaluez pe Bean în locul vostru - dar nu-mi spui de 
ce, nu-mi dai nici un context. Aştepţi un răspuns, dar mă 
privezi de mijloacele de a-l obţine. 

— Frustrant, nu-i aşa? 

— Pentru mine nu. Pur şi simplu n-o să vă dau nici un 
răspuns. 

— Atunci Bean va fi scos din program. 

— Dacă eşti hotărât, nici un răspuns de-al meu nu-ţi va 
schimba hotărârea, mai ales că mi-ai dat de înţeles că n-ai 
încredere în răspunsul meu. 

— Ştii mai multe decât mi-ai spus, iar eu am nevoie de 
informaţii. 

— Minunat. Ai devenit perfect simpatic cu mine, căci exact 
asta ţi-am spus şi eu în repetate rânduri. 

— Ochi pentru ochi? Cât de creştineşte! 

— Necredincioşii vor întotdeauna ca ceilalţi să se 
comporte creştineşte. 

— Poate ca n-ai auzit, dar suntem în război. 

— Şi eu ţi-aş putea spune acelaşi lucru. Suntem în război, 
şi totuşi mă aiureşti cu secretomania asta prostească, 
întrucât nu avem nici o dovadă că Furnicile ne spionează, 
secretul nu e un secret de război. E vorba de menţinerea 
puterii Triumviratului asupra omenirii. lar asta nu mă 
interesează câtuşi de puţin. 

— Greşeşti. Informaţiile sunt secrete pentru a împiedica 
desfăşurarea unor experimente oribile. 

— Doar un prost închide poarta când lupul e deja în stână. 


— Ai vreo dovadă că Bean e rezultatul unui experiment 
genetic? 

— Cum aş putea dovedi, când voi mi-aţi ascuns toate 
dovezile? Pe de altă parte, ceea ce contează nu e dacă are 
gene modificate, ci la ce l-ar putea duce aceste modificări 
genetice, dacă le are. Toate testele voastre sunt proiectate 
astfel încât să vă permită să previzionaţi comportamentul 
oamenilor normali. Ele nu i se pot aplica lui Bean. 

— Dacă e atât de imprevizibil, atunci nu ne putem baza pe 
el. Va pleca. 

— Dar dacă el ar fi singurul care ar putea câştiga 
războiul? Atunci l-aţi exclude din program? 

Bean nu voia să fie prea sătul, nu în seara asta, aşa că 
împărţi aproape toată mâncarea şi dădu tava curată înainte 
ca ceilalţi să termine. Chiar dacă nutnţionistul va fi 
suspicios, avea nevoie să fie un timp singur în dormitor. 

Inginerii plasau întotdeauna punctul de aspirație a aerului 
pe peretele de deasupra uşii care dădea pe coridor, în 
consecinţă, aerul trebuia să intre în încăpere prin celalalt 
capăt, unde erau paturi ncocupate. Fiindcă nu putuse 
vedea supapa doar privind spre acel capăt, trebuia ca ea să 
se afle sub unul dintre paturi. N-o putuse căuta atunci când 
ceilalţi se uitau la el, pentru că nimeni nu trebuia să ştie că 
e interesat de supape. Acum, singur, se ghemui la podea şi 
în câteva clipe deschise capacul supapei. leşi uşor. încercă 
să-l pună la loc, ascultând atent zgomotul provocat de 
operaţiune. Prea mult. Capacul supapei trebuia să rămână 
scos. Îl aşeză pe podea lângă deschizătură, suficient de 
departe ca să nu se lovească accidental de el în întuneric. 
Apoi, ca să fie sigur, îl scoase complet de sub pat şi-l 
strecură sub cel de vizavi. 

Gata. După aceea îşi reluă activităţile curente. 

Până când se făcu noapte. Până când respiraţia celorlalţi îi 
spuse că majoritatea, dacă nu chiar toţi, adormiseră. 

Bean dormea în pielea goală, ca mai toţi băieţii - uniforma 
nu avea cum să-l trădeze. Li se spusese să folosească 


prosoapele când se duceau noaptea la toaletă, deci Bean 
presupusese că şi ele puteau fi urmărite. 

Bean se dădu jos din pat, luă prosopul din cui şi se 
înfăşură cu el, îndreptându-se spre uşa dormitorului. 

Nimic neobişnuit. După stingere erau permise drumurile 
la toaletă, deşi nu erau încurajate, iar Bean avusese grijă să 
facă asemenea incursiuni. Nu fusese încălcat nici un 
regulament. Şi era o idee bună să facă prima explorare cu 
vezica goală. 

Când se întoarse, dacă mai era cineva treaz n-ar fi văzut 
decât un puşti în prosop îndreptându-se spre patul său. 

Dar el trecu de patul său şi se strecură în linişte sub 
ultimul pat, unde îl aştepta supapa descoperită. Prosopul 
rămase pe podea, astfel că dacă cineva ar fi observat că lui 
Bean e gol ar fi văzut şi că prosopul lipseşte şi ar fi 
presupus că s-a dus la toaletă. 

Nici de data asta nu fu mai uşor să se strecoare în supapă, 
dar, odată intrat, Bean descoperi că antrenamentul îşi 
făcuse efectul. Putea să alunece înclinat, mişcându-se 
suficient de încet ca să nu facă zgomot şi să evite să-şi 
zgârie pielea în vreo protuberantă metalică. Nu voia să fie 
nevoit să explice vreo rană. 

În întunericul deplin al conductei de aerisire trebui să 
păstreze constant în minte harta sistemului. Luminile slabe 
de noapte din fiecare dormitor aduceau doar atâta lumină 
cât să poată localiza fiecare supapă. Dar nu conta 
localizarea celorlalte dormitoare de la acest nivel. Bean 
trebuia să coboare sau să urce până la o punte unde locuiau 
şi lucrau profesorii. Judecând după timpul necesar lui 
Dimak ca să ajungă în dormitorul lor în rarele ocazii când 
vreo ceartă cerea prezenţa lui, Bean presupusese că 
locuinţa lui era pe o altă punte. Şi pentru că Dimak sosea 
întotdeauna răsuflând greu, Bean mai presupusese că 
puntea era sub nivelul lor, şi nu deasupra - ca să ajungă la 
ei Dimak trebuia să urce pe scară, nu să alunece pe o bară. 


Oricum, Bean nu avea intenţia să înceapă prin a cobori. 
Trebuia să vadă dacă se poate sui pe o punte superioară 
înainte de a risca să fie prins în capcană pe una inferioară. 

Când în cele din urmă - după ce trecuse de trei 
dormitoare - ajunse la un puţ vertical, nu cobori. Testă 
pereţii pentru a vedea cu cât era mai larg decât conducta 
orizontală. Era mult mai larg - Bean nu putu cuprinde tot 
diametrul. Dar era doar cu puţin mai adânc. Asta era bine. 
Atât timp cât Bean nu se străduia prea mult şi nu transpira, 
frecarea dintre pielea lui şi pereţii conductei îl putea ajuta 
să-şi croiască drum în sus. Iar în conducta verticală gâtul lui 
va putea sta drept, odihnindu-se după ce fusese tot timpul 
întors într-o parte. 

În jos era aproape mai dificil decât în sus, deoarece dacă 
începea să alunece era greu să se oprească. În plus era 
conştient că, cu cât ar fi mers mai jos, cu atât traseul ar fi 
devenit mai dificil. Şi trebuia să verifice mereu pereţii din 
jur, în căutarea altei conducte laterale. 

Dar la urma urmelor nu trebuia s-o găsească pe pipăite. 
Putea vedea conductele laterale pentru că existau lumini în 
ambele direcţii. Profesorii nu aveau aceleaşi restricţii 
referitoare la ora stingerii ca elevii, iar camerele lor erau 
mai mici, deci supapele erau mai dese, aruncând mai multă 
lumină în conducte. 

În prima încăpere un profesor era treaz şi lucra la pupitru. 
Problema era că Bean, privind prin capacul supapei 
aproape de podea, nu putea vedea ce scrie. 

Putea fi la fel în toate camerele. Supapele din podea nu 
erau bune pentru el. Trebuia să intre în sistemul de 
recirculare a aerului. 

Înapoi la conducta verticală. Adierea venea de deasupra, 
deci într-acolo trebuia să meargă dacă voia să treacă dintr- 
un sistem în altul. Singura lui speranţă era ca sistemul de 
conducte să aibă o uşă de acces înainte de a ajunge la 
ventilatoare, iar el să fie în stare s-o găsească în întuneric. 


Îndreptându-se mereu în direcţia suflului, şi simțindu-se 
remarcabil mai uşor după ce urcase şapte punți, ajunse în 
sfârşit la o zonă mai largă cu o mică bandă luminoasă. 
Zgomotul ventilatoarelor era mai puternic, dar încă nu se 
afla destul de aproape ca să le vadă. N-avea importanţă. O 
să iasă din bătaia vântului. 

Uşa de acces era marcată clar. Putea avea o alarmă care 
să se declanşeze la deschidere. Dar se îndoia. Astfel de 
lucruri se făceau în Rotterdam împotriva hoţilor. Furtul nu 
era o problemă serioasă pe o staţie spaţială. Uşa ar fi avut o 
alarmă doar dacă toate uşile staţiei ar fi fost prevăzute cu 
alarme. Va afla în curând. 

Deschise uşa, se strecură într-un spaţiu slab luminat şi 
închise uşa în urma lui. 

Structura staţiei era vizibilă aici, bârnele, plăcile de metal. 
Nu existau suprafeţe compacte. încăperea era mai rece, şi 
nu numai din cauza absenței suflului cald. De cealaltă parte 
a plăcilor curbe se întindea spaţiul îngheţat. Probabil 
reactoarele se aflau aici, dar izolaţia era foarte bună, şi nici 
nu merita sa pompeze prea mult aer cald în acea încăpere, 
lăsând doar scurgerile de căldură s-o încălzească. Lui Bean 
nu-i mai fusese atât de frig de când plecase din 
Rotterdam... dar în comparaţie cu timpurile când purta 
haine subţiri iarna pe străzi în vântul bătând dinspre Marea 
Nordului, aici era abia răcoare. Lui Bean îi era ciudă că 
devenise atât de răsfăţat încât să-i pese de o temperatură 
uşor scăzută. Şi totuşi nu se putu abţine să nu tremure. Nici 
măcar în Rotterdam nu fusese în pielea goală. 

Urmând conductele, urcă pe scările personalului până la 
reactoare şi apoi găsi conductele de recirculare a aerului 
pe care le urmă în sens invers. Îi fu uşor să găsească uşa de 
acces şi apoi să intre în conducta principală verticală. 

Deoarece aerul din conductele de recirculare nu trebuia 
să fie sub presiune, nu era necesar ca ele să fie înguste. Era 
de asemenea partea din sistem în care trebuia strânsă şi 
îndepărtată mizeria, deci menţinerea accesului era 


importantă; atunci când aerul ajungea la reactoare era deja 
extrem de curat. În loc să se caţere prin puțuri înguste, 
Bean cobori uşor pe o scară, iar în lumina slabă nu avu nici 
o dificultate să citească semnele care spuneau pe ce punte 
duc deschiderile de pe fiecare parte. 

Pasajele laterale nu erau conducte. Constau în întreg 
spaţiul dintre tavanul unui coridor şi podeaua celui de 
deasupra. Acolo erau toate cablurile şi conductele de apă - 
caldă, rece, ape uzate. Iar în afară de benzile de lumină 
slabă de lucru, spaţiul era luminat frecvent de supapele de 
pe ambele părţi - acele deschizături înguste pe care Bean 
le văzuse în cursul primei sale experienţe. 

Acum putea vedea uşor în jos în camera fiecărui profesor. 
Se târa, făcând cât mai puţin zgomot posibil - o îndemânare 
pe care şi-o perfecţionase colindând străzile din Rotterdam. 
Găsi repede ceea ce căuta - un profesor treaz, dar care nu 
lucra la pupitru. Bean nu-l cunoştea, pentru că superviza un 
grup de elevi mai mari şi nu preda nici un curs la care 
fusese Bean. Se ducea la duş. Asta însemna că se va 
întoarce în cameră şi, poate, va deschide din nou pupitrul, 
dându-i ocazia lui Bean să-i vadă numele şi parola. 

Fără îndoiala ca profesorii îşi schimbau parolele des, deci 
ceea ce obținea nu era valabil mult timp. Mai mult, era 
posibil ca tentativa de a folosi parola unui profesor pe 
pupitrul unui elev să declanşeze vreo alarma. Dar Bean se 
îndoia. Întreg sistemul de securitate era creat astfel încât 
să interzică accesul elevilor, să le monitorizeze 
comportamentul. Profesorii nu erau atât de strict 
supravegheați. Lucrau frecvent la ore neobişnuite, şi de 
asemenea se identificau adesea în timpul zilei de la 
pupitrele elevilor pentru a apela programele lor mai 
complexe cu care să rezolve problemele unui elev sau să-i 
ofere resurse personalizate. Bean era aproape sigur că 
riscul de a fi descoperit era pe deplin contrabalansat de 
beneficiile pe care le aducea furtul identităţii unui profesor. 


În timp ce aştepta, auzi voci câteva camere mai sus. Nu 
era destul de aproape pentru a înţelege cuvintele. Să rişte 
să piardă întoarcerea de la baie? 

Câteva clipe mai târziu pnvea chiar în camera lui... Dimak. 
Interesant. Vorbea cu un bărbat a cărui imagine holografică 
apărea în aer deasupra pupurului. Colonelul Graff, îşi dădu 
scama Bean. Comandantul Şcolii de Luptă. 

— Strategia mea a fost simplă, spunea Graff. M-am predat 
şi i-am dat acces la ceea ce voia. Avea dreptate, nu pot avea 
răspunsuri corecte de la ea decât dacă o las să vadă datele 
pe care le cere. 

— "Ţi-a dar vreun răspuns? 

— Nu, e prea devreme. Dar mi-a pus o întrebare foarte 
bună. 

— Care? 

— Dacă băiatul e uman. 

— Ei, haide. Doar nu crede că e o larvă de Gândac în 
formă umană? 

— N-are de-a face cu Gândacii. E vorba de îmbunătăţiri 
genetice. Ar explica multe. 

— Dar tot uman rămâne. 

— Nu e asta o controversă? Diferenţa dintre oameni şi 
cimpanzei e mică din punct de vedere genetic. Între oameni 
şi neanderthalieni a fost insesizabilă. Cât de multe diferenţe 
îi trebuie ca să fie o altă specie? 

— Interesant ca filosofie, dar practic... 

— Practic, nu ştim ce va face acest copil. Nu avem date 
despre specia lui. E o primată, ceea ce sugerează anumite 
caractere regulate, dar nu putem presupune nimic despre 
motivațiile lui... 

— Cu tot respectul, domnule, e totuşi un copil. O fiinţă 
umană. Nu e un extraterestru... 

— Exact asta trebuie să aflăm înainte de a hotărî cât de 
mult ne putem baza pe el. Şi de asta tu trebuie să-l 
supraveghezi cu şi mai multă grijă. Dacă nu-l poţi face să 
joace jocul minţii, atunci găseşte altă cale ca să afli ce-l face 


să acţioneze. Pentru că nu ne e de folos până nu ştim exact 
cât ne putem baza pe el. 

Interesant cât de deschis îl numeau jocul minţii când 
vorbea între ei, gândi Bean. 

Apoi îşi dădu seama ce spuneau. „Nu-l poţi face să joace 
jocul minţii.” Din câte ştia Bean, el era singurul copil care 
nu jucase jocul fanteziei. Despre el vorbeau. O specie nouă. 
Modificat genetic. Bean îşi simţi inima bubuind în piept. Ce 
sunt eu? Nu numai inteligent, ci şi... diferit 

— Dar scurgerea de informaţii? întrebă Dimak. 

— Asta e altceva. Trebuie să-ţi dai seama ce ştie. Sau cel 
puţin cât e de probabil să spună ceva celorlalţi copii. Acum 
ăsta e cel mai mare pericol. Probabilitatea ca acest copil să 
fie comandantul de care avem nevoie e suficient de mare 
încât să merite riscul unei scurgeri de informaţii care să 
determine închiderea programului? Credeam că Ender 
reprezintă un pariu pe termen lung, dar ăsta îl face pe 
Ender să pară ceva sigur. 

— Nu ştiam că vă place să pariaţi, domnule. 

— Nu-mi place. Dar câteodată eşti obligat. 

— Am înţeles, domnule. 

— Codifică tot ce îmi trimiţi despre el. Fără nume. Fără 
discuţii cu alţi profesori în afara limitelor normale. Nimic 
despre problema asta. 

— Bineînţeles. 

— Dacă singurul mod în care îi putem învinge pe Gândaci 
este să ne transformăm într-o nouă specie, atunci, Dimak, 
am salva cu adevărat omenirea? 

— Un sigur copil nu înseamnă transformarea unei specii, 
zise Dimak. 

— Un picior în prag. Un bot de cămilă în cort. Dacă le-am 
da lor un deget. 

— Lor, domnule? 

— Da, sunt paranoic şi xenofob. Aşa am ajuns în postul 
ăsta. Dacă-ţi cultivi aceste virtuţi, ai putea şi tu să te ridici 
până la înalta mea poziţie. 


Dimak râse. Graff nu. Capul său dispăru de pe display. 

Bean trebui să-şi impună să-şi amintească faptul că 
aştepta să facă rost de o parolă. Se târi înapoi spre camera 
celui care intrase la baie. 

Nu se întorsese încă. 

Despre ce scurgere de informaţii vorbeau? Trebuie să fi 
fost ceva recent, pentru că discutau ca despre ceva urgent. 
Înseamnă că era posibil să fie vorba despre conversaţia lui 
Bean cu Dimak legat de ceea ce se petrece în realitate la 
Şcoala de Luptă. Şi totuşi bănuiala lui că războiul s-a 
desfăşurat deja nu putea fi adevărată, altfel Dimak şi Graff 
n-ar mai fi vorbit despre faptul că el ar putea reprezenta 
singura cale de a-i învinge pe Gândaci. Dacă Gândacii încă 
n-au fost învinşi, scurgerea de informaţii se referea la 
altceva. 

Era posibil ca prima sa bănuială să fi fost în parte corectă, 
şi Şcoala de Luptă să existe mai mult pentru a deposeda 
Pământul de comandanții buni decât pentru a-i învinge pe 
Gândaci. Graff şi Dimak se temeau că Bean le va spune 
altor copii secretul. Măcar unora dintre ei asta le va 
reaprinde loialitatea faţă de națiunea, grupul etnic sau 
ideologia părinţilor lor. 

Şi fiindcă Bean avea categoric de gând să testeze 
loialitatea celorlalţi elevi în cursul următoarelor luni şi ani, 
va trebui să fie de două ori mai atent pentru ca discuţiile 
sale să nu atragă atenţia profesorilor. Nu avea nevoie să 
ştie decât care dintre elevii cei mai buni şi mai inteligenţi 
sunt cei mai loiali ţării lor. Bineînţeles că pentru asta Bean 
trebuia să afle cum funcţionează loialitatea, ca să poată şti 
cum s-o slăbească sau s-o întărească, cum s-o exploateze 
sau s-o îndrepte în altă direcţie. 

Dar numai pentru că prima bănuială a lui Bean ar fi putut 
explica vorbele lor nu însemna şi că e corectă. Iar dacă 
războiul final cu Gândacii nu avusese încă loc nu însemna 
că bănuiala lui era total greşită. S-ar putea, de exemplu, să 
fi lansat o flotă împotriva planetei Gândacilor cu ani în 


urmă, dar încă mai pregăteau comandanţi ca să se lupte cu 
o flotă invazionistă care se apropia de Pământ, în acest caz, 
scurgerea de informaţii de care se temeau Graft şi Dimak se 
referea la faptul că Bean i-ar putea speria pe ceilalţi 
anunţându-i cât de presantă şi de cumplită era situaţia 
umanităţii. 

Ironia era că dintre toţi copiii pe care-i cunoscuse Bean 
niciunul nu putea păstra un secret atât de bine ca el. Nici 
chiar Ahile, căci refuzând să împartă pâinea cu Poke îşi 
arătase intenţiile. 

Bean putea să păstreze un secret, dar ştia că uneori 
trebuie să vinzi un pont despre ceea ce ştii ca să obţii mai 
multe informaţii. Asta făcuse Bean în discuţia cu Dimak. Era 
periculos, dar pe termen lung, dacă i-ar fi putut împiedica 
să-l elimine din şcoală pentru a-l reduce la tăcere. În plus, 
de a-i împiedica să-l ucidă - ar fi putut afla informaţii mai 
importante decât cele pe care i le dăduse el. I.a urma 
urmelor, singurele lucruri pe care ei le puteau afla de la el 
erau despre sine însuşi. Iar el putea afla de la ei orice 
altceva - cunoştinţe mult mai vaste. 

El însuşi. În asta consta enigma lor - cine era el. Ce 
prostie, să te preocupe dacă era uman sau nu! Ce altceva ar 
putea fi? Niciodată nu văzuse alt copil manifestând vreo 
dorinţă sau emoție pe care să nu le fi simţit şi el. Singura 
diferenţă era că Bean se dovedise mai puternic, şi nu lăsa 
dorinţele trecătoare şi pasiunile să-i controleze acţiunile, îl 
făcea asta un monstru? Era uman - doar că era mai bun. 

Profesorul se întoarse în cameră. îşi scoase prosopul 
umed, dar chiar înainte de a se îmbrăca se aşeză la pupitru 
şi se identifică. Bean îi privi degetele mişcându-se peste 
taste. O ceaţă de mişcări. Va trebui să repete în minte de 
mai multe ori ca să fie sigur. Dar cel puţin văzuse; nimic nu- 
i obstrucţiona vederea. 

Bean se târa înapoi prin puţul vertical. Expediția de seară 
durase deja suficient - avea nevoie de somn, iar fiecare 
minut creştea riscul de a fi descoperit. 


De fapt fusese foarte norocos la prima lui incursiune prin 
conducte. Se întâmplase să-i audă pe Dimak şi Graff 
discutând despre el şi să privească un profesor care să-i 
ofere în mod convenabil parola sa. Pentru o clipă, lui Bean îi 
trecu prin minte că ei ar putea şti că el se află în sistemul 
de aerisire, poate chiar îi înscenaseră totul, ca să vadă ce va 
face. Ar fi putut fi doar un experiment în plus. 

Nu. Nu fusese numai noroc faptul că profesorul îl lăsase să 
vadă parola. Bean alesese să-l privească pentru că se ducea 
la duş, pentru că îşi pusese pupitrul pe masă astfel încât 
Bean să aibă posibilitatea să vadă parola. Era o alegere 
inteligentă din partea lui Bean. Plecase cu cele mai bune 
şanse, şi dăduseră rezultate. 

Cât despre Dimak şi Graff, poate că fusese un noroc să-i 
audă vorbind, dar fusese alegerea lui să se apropie imediat 
ca să asculte. Şi, dacă era să se gândească, alesese să 
exploreze conductele tocmai din cauza evenimentului care-i 
îngrijora atât pe Graff şi Dimak. Nu fusese o surpriză nici că 
discuţia lor avusese loc după ora stingerii pentru elevi - 
atunci lucrurile se linişteau, şi, odată îndatoririle 
îndeplinite, era timp pentru o conversaţie fără ca Graff să-l 
convoace pe Dimak la o întâlnire specială, care putea trezi 
suspiciuni celorlalţi profesori. Nu fusese noroc - Bean îşi 
făcuse singur norocul. Văzuse parola şi ascultase 
conversaţia pentru că luase rapid decizia să intre în 
sistemul de recirculare a aerului şi acţionase imediat. 

E îşi făcuse întotdeauna norocul. 

Poate că asta avea de-a face cu modificările genetice 
despre care aflase Graff. 

Ea, spuseseră ei. Ea întrebase dacă Bean era uman din 
punct de vedere genetic. O femeie căuta informaţii, iar 
Graff cedase şi îi dăduse acces la dovezi care îi fuseseră 
ascunse. Însemna că putea primi mai multe răspunsuri de 
la această femeie pe măsură ce ea începea să folosească 
noile date. Mai multe răspunsuri despre originea lui Bean. 


Oare sora Carlotta era cea care se îndoia de umanitatea 
lui Bean? 

Sora Carlotta, care plânsese când o părăsise şi plecase în 
spaţiu? Sora Carlotta, care îl iubea aşa cum o mamă îşi 
iubeşte copilul? Cum putea ea să se îndoiască de el? 

Dacă vor să găsească un om „inuman”, un extraterestru în 
formă umană, ar trebui să se uite bine la o călugăriţă care 
îmbrăţişează un copil ca şi cum ar fi al ei, iar apoi împrăştie 
îndoieli că ar fi un băiat adevărat. Opusul poveştii cu 
Pinocchio. Atinge un băiat real şi-l transformă în ceva oribil 
şi înfricoşător. 

Poate că nu despre sora Carlotta vorbeau. Era o altă 
femeie. Bănuiala lui că putea fi ea era greşită, ca şi cea 
despre încheierea războiului final cu Gândacii. De asta 
Bean nu avea niciodată pe deplin încredere în bănuielile lui. 
Acţiona pe baza lor, dar se păstra întotdeauna deschis 
posibilităţii ca interpretarea lui să fi fost greşită. 

În plus, problema lui nu era să afle dacă era uman sau nu. 
Orice ar fi fost, era el însuşi şi trebuia să acţioneze astfel 
încât nu numai să rămână în viaţă, dar să şi obţină cât mai 
mult control asupra propriului său viitor. Singurul pericol 
era că ei erau interesaţi de problema posibilelor lui 
modificări genetice. în consecinţă, sarcina lui Bean era să 
pară atât de normal încât să adoarmă temerile lor pe 
această temă. 

Dar cum să se prefacă normal? Nu fusese adus aici pentru 
că era normal, fusese adus pentru că era extraordinar. Aşa 
erau toţi ceilalţi copii. Iar şcoala îi solicita într-atât, încât 
unii deveneau de-a dreptul ciudaţi. Ca Bonzo Madrid, cu 
vendetta lui împotriva lui Ender Wiggin. De fapt, Bean nu 
trebuia să pară normal, trebuia să pară ciudat într-un mod 
care era de aşteptat. 

Asta era imposibil de falsificat. Încă nu ştiau ce semne 
căutau profesorii în comportamentul copiilor de aici. 

Putea să găsească zece lucruri de făcut, şi să le facă, fără 
să ghicească existenţa a încă nouăzeci de alte lucruri pe 


care nu le observase. 

Nu, ceea ce avea de făcut nu era să acţioneze în mod 
previzibil, ci să devină ceea ce sperau ei că va fi 
comandantul lor perfect. 

Când se întoarse în dormitorul lui, se urcă în pat şi verifica 
timpul pe pupitru, descoperi că făcuse toate astea în mai 
puţin de o oră. Închise pupitrul şi se culcă repetându-şi în 
minte mişcarea degetelor profesorului atunci când se 
identificase. Când fu suficient de sigur care erau numele şi 
parola, îşi permise să adoarmă. 

Numai că, atunci când aluneca în somn, îşi dădu seama 
care ar putea fi camuflajul perfect, potolindu-le temerile şi 
aducându-i atât siguranţa, cât şi avansarea. 

Trebuia să devină Ender Wiggin. 

TĂTICUL 

— Domnule, am cerut o întrevedere privată. 

— Dimak este aici pentru că scurgerea de informaţii din 
partea ta îi afectează munca. 

— Scurgere de informaţii! De asta sunt repartizat în alta 
parte? 

— Un copil a folosit parola ta pentru a intra în sistemul 
profesorilor. A găsit dosarele şi le-a rescns astfel încât să-şi 
creeze o identitate 

— Domnule, am respectat strict toate regulamentele. 
Niciodată nu mă identific în faţa elevilor. 

— "Toţi spun că nu se identifică, dar apoi se dovedeşte că o 
fac. 

— Scuzaţi-mă, domnule, nu şi Uphanad. FI e întotdeauna 
cu ochii pe ceilalţi să-i prindă. De fapt, e maniac în privinţa 
asta. Ne înnebuneşte pe toţi. 

— Îmi puteţi verifica intrările. Niciodată nu mă identific în 
timpul orelor. De fapt, nu mă identific niciodată în afara 
camerei mele. 

— Atuna cum a putut acest copil să intre în sistem folosind 
parola ta? 


— Pupitrul meu stă pe masă, în felul acesta. Pot folosi 
pupitrul dumneavoastră ca să vă demonstrez? 

— Desigur. 

— Eu stau aşa. Rămân cu spatele spre uşă ca să nu poată 
vedea nimeni înăuntru. Niciodată nu mă identific în altă 
poziţie. 

— Ei bine, nu există nici o fereastră prin care să tragă cu 
ochiul! 

— Ba există, domnule. 

— Dimak? 

— Există o fereastră, domnule. Priviţi. Supapa. 

— Vorbegşti serios când sugerezi că ar putea... 

— E cel mai mic copil care vreodată... 

— Micul Bean mi-a folosit parola? 

— Excelent, Dimak, ai lăsat să-ţi scape numele, aşa-i? 

— Îmi pare rău, domnule. 

— Mda. Altă scurgere de informaţii. O să-l trimiteţi pe 
Dimak acasă împreună cu mine? 

— Nu trimit pe nimeni acasă. 

— Domnule, trebuie să subliniez că intruziunea lui Bean în 
sistemul principal al profesorilor este o oportunitate 
excelentă. 

— De a avea un elev care-şi face de cap prin dosarele 
celorlalţi elevi? 

— De a-l studia pe Bean. Nu l-am atras în jocul fanteziei, 
dar acum avem un joc pe care ela ales să-l joace. Urmărim 
unde se duce în sistem, ce face cu puterea pe care a 
obținut-o. 

— Dar ar putea distruge... 

— Nu va distruge nimic, domnule. Nu va face nimic care 
să-l trădeze. Copilul ăsta e prea deştept. Vrea informaţii. O 
să privească, n-o să atingă. 

— Deci deja îl analizezi, nu-i aşa f Ştii tot timpul ce face? 

— Ştiu că dacă avem o poveste pe care vrem ca el s-o 
creadă, trebuie ca el s-o descopere singur. Trebuie s-o fure 


de la nou Deci consider această mică scurgere de informaţii 
o ocazie perfectă ca să vindecăm una mult mai importantă. 

— Mă întreb, dacă s-a târât prin conducte, ce altceva a mai 
auzit? 

— Dacă blocăm sistemul de aerisire, va şti că a fost 
descoperit, şi atunci nu va mai crede ceea ce îi înscenăm. 

— Deci trebuie să permit unui copil să se strecoare prin 
conducte şi... 

— Nu va mai putea s-o facă mult timp. Creşte, iar 
conductele sunt foarte înguste. 

— Asta nu ne prea reconfortează acum. Şi, din nefericire, 
tot va trebui să-l ucidem pe Uphanad pentru că ştie prea 
multe. 

— Vă rog să-mi spuneţi că glumiţi. 

— Da, glumesc. O să-l ai elev în curând, căpitane Uphanad. 
Urmăreşte-l cu mare atenţie. Vorbeşte despre el numai cu 
mine. E imprevizibil şi periculos. 

— Periculos. Micul Bean. 

— "Te-a deconspirat, nu-iaşa? 

— lertaţi-mă, dar şi pe dumneavoastră, domnule. 

Bean trecu în revistă fiecare elev al Şcolii de Luptă, citind 
câte cinci-şase dosare pe zi. Descoperi că rezultatele lor 
iniţiale erau cele mai puţin interesante informaţii despre ei. 
Toţi cei de aici aveau rezultate atât de bune la testele 
susţinute pe Pământ, încât diferenţele erau neînsemnate. 
Rezultatele lui Bean erau cele mai bune, iar diferenţa 
dintre el şi următorul, Ender Wiggin, era mare - la fel de 
mare ca şi diferenţa dintre Ender şi următorul după el. Dar 
totul era relativ. Diferenţa dintre Ender şi Bean era de 
jumătate de procent; majoritatea copiilor realizaseră între 
97 şi 98 procente. 

Bineînţeles, Bean ştia ceea ce ei nu puteau să ştie, că 
pentru el obţinerea celui mai bun rezultat posibil fusese 
ceva uşor. Ar fi putut face mai mult, mai bine, dar atinsese 
limitele testelor. Diferenţa dintre el şi Ender era mult mai 
mare decât se putea presupune. 


Şi totuşi... citind dosarele, Bean ajunse să vadă că 
rezultatele erau numai un ghid pentru potenţialul unui 
copil. Profesorii vorbeau mai mult despre lucruri ca 
isteţime, perspicacitate, intuiţie; abilitatea de a dezvolta 
relaţii, de a înţelege rivalii; curajul de a acţiona cu 
îndrăzneală, grija de a se asigura înainte de a se angaja la 
ceva, înţelepciunea de a alege cursul potrivit al unei acţiuni. 
Luând în considerare aceste puncte de vedere, Bean îşi 
dădu seama că nu era în mod necesar mai bun la aceste 
lucruri decât alţi elevi. 

Ender Wiggin ştia într-adevăr lucruri pe care Bean nu le 
ştia. Bean ar fi trebuit să gândească ca Wiggin, să-şi 
organizeze antrenamente suplimentare pentru a compensa 
faptul că avea un comandant care nu lucra cu el. Bean ar fi 
trebuit să încerce să atragă şi alţi elevi care să se antreneze 
cu el, fiindcă multe lucruri nu puteau fi făcute de unul 
singur. Dar Wiggin îi accepta pe toţi cei care veneau, 
indiferent cât de dificil era să lucreze cu prea mulţi în sala 
de luptă, şi, după cum spuneau notele profesorilor, el 
petrecea mai mult timp antrenându-i pe alţii decât lucrând 
la propria sa tehnică. Desigur, asta se întâmpla în parte 
pentru că nu mai era în armata lui Bonzo Madrid, şi totuşi 
trebuia să se antreneze regulat. Însă continua să lucreze cu 
alţi copii, în special cu bobocii dornici să înceapă înainte de 
a fi promovați într-o armată obişnuită. De ce? 

Oare face ce fac şi eu, îi studiază pe ceilalţi elevi pentru a 
se pregăti de un viitor război pe Pământ? Construieşte o 
reţea cu ramificații în toate armatele? Îi antrenează într-un 
fel greşit, pentru ca mai târziu să fie avantajat de greşelile 
lor? 

Din ceea ce auzise Bean despre Wiggin de la copiii din 
grupul de lansați care luau parte la aceste antrenamente, 
ajunse să-şi dea seama că era cu totul altceva. Lui Wiggin 
părea că-i pasă cu adevărat ca elevii să facă tot ce pot mai 
bine. Dorea cu atâta disperare ca ei să-l placă? Pentru că, 
dacă intenţiona aşa ceva, metoda funcţiona. Îl venerau. 


Dar trebuia să fie ceva mai mult decât foamea de 
dragoste. Bean nu putea pricepe. 

Descoperi că observaţiile profesorilor, deşi utile, nu-l 
puteau ajuta cu adevărat să pătrundă în mintea lui Wiggin. 
în primul rând, păstrau observaţiile psihologice provenite 
de la jocul fanteziei în altă parte, unde Bean nu avea acces. 
În al doilea rând, nici profesorii nu puteau pătrunde în 
mintea lui Wiggin pur şi simplu pentru că ei nu puteau 
gândi la un asemenea nivel. 

Bean putea. 

Dar intenţia lui Bean nu era să-l studieze pe Wiggin din 
curiozitate ştiinţifică, sau să concureze cu el, nici măcar să-l 
înţeleagă. El intenţiona să se transforme într-un copil în 
care profesorii să aibă încredere, pe care să se bazeze. Pe 
care să-l considere pe de-a-ntregul uman. Pentru asta, 
Wiggin îi era profesor pentru că Wiggin realizase deja ceea 
ce voia Bean. 

lar Wiggin reuşise s-o facă fără să fie perfect. Fără să fie, 
din câte îşi dădea seama Bean, complet normal. Nu că ar fi 
fost cineva perfect normal. Dar hotărârea lui Wiggin de a 
renunţa la câteva ore zilnic pentru a antrena copii care nu 
puteau face nimic pentru el - cu cât se gândea mai mult, cu 
atât înţelegea mai puţin. Wiggin nu-şi construia o reţea de 
suporteri. Spre deosebire de Bean, el nu avea o memorie 
perfectă, deci Bean era aproape sigur că Wiggin nu păstra 
în minte câte un dosar pentru fiecare puşti din Şcoala de 
Luptă. Copiii cu care lucra nu erau cei mai buni, şi adesea 
erau cei mai fricoşi şi slugarnici dintre boboci şi dintre 
rataţii din armatele obişnuite. Veneau la el pentru că 
credeau că a fi în aceeaşi încăpere cu soldatul care 
conducea în clasamente le-ar putea aduce puţin noroc. Dar 
de ce Wiggin continua să-şi piardă timpul cu ei? 

De ce a murit Poke pentru mine? 

Era aceeaşi problema. Bean ştia. Găsi în bibliotecă câteva 
cărţi despre etică şi le lua să le citească pe pupitrul lui. 
Descoperi curând că singurele teorii care explicau 


altruismul erau false. Cea mai stupidă era vechea explicaţie 
sociobiologică a unchiului care se sacrifica pentru nepoți în 
armate nu existau legături de sânge, iar oamenii adesea 
mureau pentru necunoscuţi. Teoriile comunităţii erau 
întrucâtva bune - explicau de ce toate comunităţile îi 
onorau în poveştile şi ritualurile lor pe erou care se 
sacrificau pentru ceilalţi, dar nu-i explicau pe erou înşişi. 

Pentru că asta vedea Bean în Wiggin. Era un erou în 
devenire. 

Lui Wiggin nu-i păsa de el însuşi atât cât îi păsa de ceilalţi 
puşti care nu meritau nici cinci minute din timpul său. 

Şi totuşi exact asta ar fi putut fi trăsătura care îi făcea pe 
toţi să se concentreze asupra lui. Poate de aceea în toate 
poveştile pe care i le spusese sora Carlotta, lisus avea o 
mulţime de oameni în jurul său. 

Poate de asta mă tem atât de mult de Wiggin. Pentru că el 
este extraterestrul, nu eu. El e cel de neînțeles, cel 
imprevizibil. El e cel care face lucruri fără un motiv 
palpabil, practic. Eu vreau să supraviețuiesc, şi odată ce ai 
înţeles asta despre mine, nu mai e nimic de ştiut. El totuşi 
ar putea face orice. 

Cu cât îl studia mai mult pe Wiggin, cu atât mai multe 
mistere descoperea Bean. Cu atât era mai hotărât să 
acţioneze ca Wiggin până când, într-o anumită măsură, va fi 
ajuns să vadă lumea aşa cum o vedea Wiggin. 

Dar, deşi îl urmărea pe Wiggin - încă de la distanţă Bean 
nu-şi permitea să facă ceea ce făceau copiii mai mici, ceea 
ce făceau discipolii lui Wiggin. Nu putea să-i spună Ender. 
Faptul că-i spunea pe numele de familie păstra distanta 
între ei. O distantă microscopică, oricum. 

Oare ce studia Wiggin când citea de unul singur? Cu 
siguranţă cărţile de istorie militară şi de strategie pe care 
Bean le frunzărise în grabă şi acum le recitea metodic, 
aplicând totul atât la luptele în spaţiu, cât şi la războiul 
modern de pe Pământ. Wiggin citise şi el, dar când intra în 
bibliotecă o făcea mai mult ca să se uite la întregistrările 


video ale bătăliilor, şi cele pe care le privea cel mai mult 
erau cele cu navele Gândacilor. Pe acestea şi pe cele cu 

forţa de asalt a lui Mazer Rackham din lupta eroică prin 
care fusese oprită cea de-A Doua Invazie. 

Bean le privi şi el, deşi nu în mod repetat - odată văzute, le 
rememora perfect şi le putea derula în minte cu suficiente 
detalii ca să poată observa mai târziu ceea ce nu observase 
de prima dată. Oare Wiggin vedea ceva nou de fiecare dată 
când se întorcea la acele înregistrări? Sau căuta ceva ce nu 
găsise încă? 

Oare încerca să înţeleagă cum gândesc Gândacii? De ce 
nu-şi dădea seama că biblioteca pur şi simplu nu are 
destule filme ca să-i fie de folos? Era doar propaganda 
acolo. Ascundeau toate scenele oribile cu soldaţi morţi, cu 
lupte şi omoruri atunci când navele erau abordate şi 
pătrundeau pe ele. Nu existau înregistrări ale înfrângerilor, 
în care Gândacii distrugeau navele oamenilor. Tot ce aveau 
acolo erau nave mişcându-se în spaţiu, câteva minute de 
pregătire pentru luptă. 

Războiul în spaţiu? Atât de interesant în poveştile 
inventate, atât de plictisitor în realitate. Ocazional câte ceva 
se lumina, în general era doar întuneric. 

Şi, desigur, momentul obligatoriu al victoriei lui Mazer 
Rackham. 

Oare ce spera Wiggin să înveţe? 

Bean învăţă mai mult din omisiuni decât din ceea ce vedea. 
De exemplu, nu exista nici o imagine a lui Mazer Rackham 
în bibliotecă. Asta era ciudat, feţele Triumvirilor erau 
pretutindeni, ca şi cele ale altor comandanţi sau lideri 
politici. De ce nu şi Rackham? Oare murise în momentul 
victoriei? Sau era probabil o figură fictivă, o legendă creată 
în mod deliberat, ca să poată exista un nume de care să se 
lege victoria? Dar, dacă aşa ar fi stat lucrurile, i-ar fi creat şi 
o faţă - ar fi fost atât de uşor s-o facă. Oare era handicapat? 

Cum era în realitate, foarte scund? 


Dacă o să ajung să devin comandantul flotei umane care 
va învinge Gândacii, o să ascundă şi imaginea mea, pentru 
că cineva atât de mic nu ar putea fi considerat un erou? 

Cui îi pasa? Eu nu vreau să fiu erou. Asta e treaba lui 
Wiggin. 

Nikolai, băiatul de lângă el. Destul de inteligent ca să 
ghicească lucruri pe care Bean nu le ghicise de la început. 
Destul de încrezător ca să nu se supere când îl prinsese pe 
Bean spionându-l. Bean era plin de speranţă când ajunse în 
sfârşit la dosarul lui Nikolai. 

Evaluarea profesorilor era negativă. „Bate pasul pe loc.” 
Crud - dar oare era adevărat? 

Bean îşi dădu seama: am avut prea multă încredere în 
evaluările profesorilor. Am vreo dovada reala ca au 
dreptate? Sau am încredere în evaluările lor pentru că eu 
sunt atât de bine văzut? Mă complac să mă las flatat de ei? 

Dar dacă toate evaluările lor sunt greşite? 

Pe străzile din Rotterdam nu am avut nici un dosar făcut 
de profesori. Cunoşteam copiii. Poke - mi-am făcut propria 
părere despre ea, şi aproape am avut dreptate, doar câteva 
surprize când şi când. Sergentul - nici o surpriză. Ahile - 
da, pe el l-am cunoscut. 

Atunci de ce am stat departe de ceilalţi elevi? Pentru că ei 
m-au izolat la început, şi pentru că am decis că profesorii 
deţin puterea. Dar acum văd că am avut dreptate doar 
parţial. Profesorii au putere aici şi acum, dar va veni o zi 
când nu voi mai fi la Şcoala de Luptă, şi atunci ce mai 
contează ce cred profesorii despre mine? Pot să învăţ toată 
istoria şi teoria militară, dar n-o să-mi fie de nici un folos 
dacă nimeni n-o să vrea să-mi încredinţeze comanda. Şi nu 
voi fi niciodată pus la conducerea unei armate sau a unei 
flote decât dacă există motive să se creadă că oamenii mă 
vor urma. 

Acum nu oamenii, ci băieţii, în majoritate, şi câteva fete. 
Nu sunt bărbaţi, dar vor deveni bărbaţi. Cum îşi aleg 


liderii? Cum pot să-i fac să urmeze pe cineva care e atât de 
Mic, de nesuferit? 

Cum a făcut Wiggin? 

Bean îl întrebă pe Nikolai care dintre copiii din grupul lor 
se antrenau cu Wiggin. 

— Puţini. Şi stau pe margine, nu? Linguşitori şi lăudăroşi. 

— Dar care sunt? 

— Încerci să te pui bine cu Wiggin? 

— Doar vreau să aflu câte ceva despre el. 

— Ce vrei să ştii? 

Întrebările îl enervau pe Bean. Nu-i plăcea să vorbească 
mult despre ce făcea. Dar nu simţi nimic maliţios la Nikolai. 
Doar voia să ştie. 

— Istoria. Ele cel mai tare, nu? Cum a ajuns aşa? 

Bean se întrebă dacă argoul său soldăţesc suna destul de 
natural. Nu-l folosise prea mult. Încă nu-i prinsese muzica. 

— Dacă afli, zi-mi şi mie. 

Îşi roti ochii, autoironizându-se. 

— Îţi zic, spuse Bean. 

— Am eu vreo şansă să fiu mai bun ca Ender? râse Nikolai. 
Tu ai o şansă, după cum înveţi. 

— Mucii lui Wiggin nu-s miere, zise Bean. 

— Ce-nseamnă asta? 

— E om ca toată lumea. Dacă aflu ceva îţi zic, OK? 

Bean se întrebă de ce Nikolai pierduse deja orice speranţă 
de a deveni unul dintre cei mai buni. Să fi fost totuşi corectă 
evaluarea negativă a profesorilor? Sau fără să vrea îl 
lăsaseră să vadă că-l desconsideră, iar el îi crezuse? 

De la băieţii pe care îi indicase Nikolai - linguşitori şi 
lăudăroşi, ceea ce nu era o evaluare tocmai greşită - Bean 
află ceea ce voia să ştie. Numele prietenilor celor mai 
apropiaţi ai lui Wiggin. 

Shen. Alai. Petra - din nou ea! Dar cel mai mult Shen. 

Bean îl găsi în bibliotecă în timpul orelor de studiu 
individual. Singurul motiv pentru a merge acolo erau 
înregistrările video - toate cărţile puteau fi citite de pe 


pupitre. Totuşi, Shen nu se uita la filme. Avea pupitrul cu el, 
şi juca jocul fanteziei. 

Bean se aşeză lângă el să privească. Un om cu cap de leu 
îmbrăcat în zale stătea în faţa unui uriaş, care părea să-i 
ofere o băutură la alegere - sunetul era slab şi Bean nu-l 
putea auzi din partea lui de pupitru, dar Shen părea să 
reacționeze la el; introduse câteva cuvinte. Figura cu cap 
de leu bău una din substanţe şi muri imediat. 

Shen murmură ceva şi împinse pupitrul într-o parte. 

— Asta e Pocalul Uriaşului? zise Bean. Am auzit de el. 

— Nu L-ai jucat niciodată? Nu poţi câştiga. Aşa credeam. 

— Am auzit. Nu pare prea distractiv. 

— Nu pare? Tu nu l-ai încercat? Nu e greu de găsit. 

Bean ridică din umeri, încercând să imite manierismele 
folosite de ceilalţi băieţi. Shen părea că se amuză. Pentru că 
lui Bean nu-i reuşise imaginea de tip cool? Sau pentru că 
era nostimă la cineva atât de mic? 

— Haide, tu nu joci jocul fanteziei? 

— Cum ai spus, replică Bean. Credeai că nimeni nu poate 
câştiga. 

— Am văzut un tip care a ajuns într-un loc pe care nu-l 
văzusem niciodată. L-am întrebat unde era asta, şi mi-a zis: 
„De cealaltă parte a Pocalului Uriaşului”. 

— Ţi-a spus cum a ajuns acolo? 

— Nu l-am întrebat. 

— De ce nu? 

Shen rânji şi privi în altă parte. 

— Era Wiggin, nu? întrebă Bean. Rânjetul se stinse. 

— N-am spus asta. 

— Ştiu că eşti prieten cu el, de asta am venit aici. 

— Ce-nseamnă asta? Îl spionezi? Eşti de-ai lui Bonzo? Nu 
mergea bine. Bean nu-şi dăduse seama cât puteau fi de 
protectori prietenii lui Wiggin. 

— Sunt pe cont propriu. Uite, nu-i nimic rău în asta, OK? 
Eu... uite, doar vreau să aflu câte ceva... tu-l ştii de la 


început, nu? Se zice că eşti prieten cu el de când eraţi 
lansați. 

— Ei şi? 

— Vezi, el are prieteni. Ca tine. Chiar dacă e mereu cel mai 
bun la lecţii, la toate, nu? Dar nu-l urăşte toată lumea. 

— O grămadă de bichăo îl urăsc. 

— Măi, trebuie să-mi fac şi eu nişte prieteni. 

Bean ştia că nu trebuia să încerce să pară că-şi plânge de 
milă. În schimb, trebuia să sune ca un puşti demn de milă 
care se străduieşte din greu să nu pară că-şi plânge de 
milă. Aşa că îşi încheie mica pledoarie sentimentală cu un 
hohot dc râs. Ca şi când ar fi încercat s-o facă să sune ca o 
glumă. 

— Eşti cam scund, zise Shen. 

— Nu şi pentru planeta de pe care vin eu, replică Bean. 
Pentru prima dată, Shen zâmbi sincer. 

— Planeta pigmeilor. 

— Băieţii ăştia-s prea mari pentru mine. 

— Ei, ştiu despre ce vorbeşti, zise Shen. Am trecut şi eu 
prin asta. Unii puşti mă tachinau. Ender i-a oprit. 

— Cum? 

— I-a tachinat şi mai rău. 

— N-am auzit că ar avea şi gură. 

— Nu, el n-a spus nada. A făcut-o de pe pupitru. A trimis 
un mesaj de la Dumnezeu. 

O, da. Bean auzise de asta. 

— A tăcut asta pentru tine? 

— Râdeau de fundul meu. Aveam fundul mare. înainte de a 
face antrenamente, ştii? Pe atunci. Aşa că ela râs de ei că 
se uitau la fundul meu. Dar a semnat Dumnezeu. 

— Deci n-au ştiut că el a făcut-o. 

— O, au ştiut. Imediat. Dar el n-a spus nimic. Nu cu voce 
tare. 

— Aşa aţi ajuns să fiţi prieteni? E protectorul celor mici? 
Ca Ahile... 


— A celor micit zise Shen. Era cel mai mic din grupul 
nostru de lansați. Nu ca tine, dar oricum mic. Mai tânăr, 
vezi tu. 

— Era cel mai tânăr, dar a devenit protectorul vostru? 

— Nu. Nu a tost aşa. A împiedicat nişte chestii. S-a dus la 
grupul ăla - Bernard, el îi adunase pe tipii mai mari, durii... 

— Huliganii. 

— Mda, cred că da. Doar că Ender s-a dus la numărul unu 
al lui Bernard, prietenul lui cel mai bun. Alai. L-a făcut pe 
Alai cel mai bun prieten al său. 

— Şi î-a furat susţinătorii lui Bernard? 

— Nu, omule. Nu-i aşa. S-a împrietenit cu Alai, iar apoi l-a 
făcut pe Alai să-l ajute să se împrietenească şi cu Bernard. 

— Bernard... e cel căruia Ender i-a rupt braţul în navetă. 

— Aşa-i. Şi cred că Bernard nu l-a iertat niciodată cu 
adevărat, dar a văzut cum merg lucrurile. 

— Cum merg lucrurile? 

— Ender e bun omule. Pur şi simplu nu urăşte pe nimeni. 
Dacă eşti om bun îţi place de el. Vrei să-i placă şi lui de tine. 
Dacă lui îi place de tine eşti OK, pricepi? Dar dacă eşti o 
lepădătură, te înfurie. Doar pentru că există, pricepi? Ender 
încearcă să-ţi trezescă partea bună din tine. 

— Cum îţi trezeşti „părţile bune”? 

— Habar n-am, omule. Crezi că eu ştiu? Doar că...dacă îl 
cunoşti pe Ender de suficient timp, te face să vrei ca elsă 
fie mândru de tine. Asta sună de parcă... de parcă aş fi copil 
Mic, nu? 

Bean scutură din cap. Lui îi suna a devotament. Bean nu 
prea înţelegea asta. Prietenii sunt prieteni, gândi el. Cum 
erau Sergentul şi Poke, înainte de apariţia lui Ahile. Dar nu 
fusese dragoste. Când venise Ahile, pe el îl iubiseră, dar mai 
mult cu venerație, ca pe... un zeu, el le aducea pâinea, ei i-o 
dădeau înapoi. Ca unui... da, aşa cum îşi spunea el însuşi. 
Tătic. Era oare acelaşi lucru? Era Ender un alt Ahile? 

— Eşti deştept, puştiule, zise Shen. Am fost pe-aproape, 
nu? Doar că nu m-am gândit. Cum face Ender? Cum pot să 


fac la fel, să tiu ca el? Aşa e Ender, e grozav, dar eu nu pot fi 
la fel. Poate că ar fi trebuit să încerc. Dar voiam doar să 
fiu... lângă el. 

— Pentru că şi tu eşti bun, spuse Bean. Shen tăcu ochii 
mari. 

— Cred că asta am spus, aşa-i? Oricum, am sugerat. Cred 
că asta mă face un lăudăros, nu? 

— Un mare lăudăros, zise Bean, rânjind. 

— E1... te face să vrei să... Eu aş fi în stare să mor pentru 
el. Par vorbe de erou, nu? Dar e adevărat. Aş muri pentru 
el. Aş ucide pentru el. 

— Ai lupta pentru el. Shen înţelese imediat. 

— Aşa e. E un conducător înnăscut. 

— Şi Alai ar lupta pentru el? 

— Mulţi dintre noi ar face-o. 

— Dar unu nu, aşa-i? 

— Cum spuneam, cei răi îl urăsc, îi înnebuneşte. 

— Deci lumea întreagă e împărţită - cei buni îl iubesc pe 
Wiggin, cei răi îl urăsc pe Wiggin. 

Faţa lui Shen deveni din nou suspicioasă. 

— Nu ştiu de ce ţi-am spus tot rahatul ăsta. Eşti prea 
deştept ca să crezi ceva din el. 

— Cred, zise Bean. Nu te supăra pe mine. Învăţase asta cu 
mult timp în urmă. Când un copil mic spune „nu te supăra 
pe mine” oamenii se simt puţin prost. 

— Nu mă supăr, zise Shen. Credeam că râzi de mine. 

— Voiam să ştiu cum îşi face Wiggin prieteni. 

— Dacă aş şti, dacă aş înţelege cu adevărat, aş avea mai 
mulţi prieteni decât am, puştiule. Dar Ender e prietenul 
meu, şi toţi prietenii lui sunt şi prietenii mei, iar eu sunt 
prietenul lor, deci... suntem ca o familie. 

O familie. 'Tătic. Din nou Ahile. Vechile spaime reveneau. 
Noaptea când murise Poke. Trupul ei în apă. Apoi Ahile, 
dimineaţa. Felul în care acţionase. Aşa era şi Wiggin? Tătic 
până la proba contrarie? 


Ahile era rău, iar Ender era bun. Şi totuşi amândoi 
creaseră familii. Amândoi aveau oameni care îi iubeau, care 
ar fi murit pentru ei. Protector, tătic, întreţinător, mamă. 
Singurul părinte al unui grup de orfani. Şi aici, la Şcoala de 
Luptă, suntem tot copii ai străzii. Poate că nu ne e foame, 
dar toţi ne dorim o familie. 

Cu excepţia mea. E ultimul lucru de care am nevoie. Un 
tătic care să-mi zâmbească, aşteptând cu cuțitul în mână. 

Mai bine să fii tătic decât să ai unul. 

Cum aş putea să fac asta? Să conving pe cineva să mă 
iubească aşa cum îi iubeşte Shen pe Wiggin? 

Nici o şansă. Sunt prea mic. Prea drăgălaş. Nu am nimic 
din ceea ce vor ei. Nu pot decât să mă protejez pe mine, să 
manipulez sistemul. Ender are multe să-i înveţe pe cei care 
speră să poată face ceea ce face el. Dar eu trebuie să-mi 
găsesc propriul drum. 

Totuşi chiar în timp ce lua această decizie ştiu că nu 
terminase cu Wiggin. 'Tot ce avea Wiggin, tot ce ştia el, 
Bean va trebui să înveţe. 

Şi astfel trecură săptămâni, luni. Bean merse la toate 
lecţiile obişnuite. Se duse la lecţiile din sala de luptă unde 
Dimak îi învăţă cum să se mişte şi cum să tragă, manevrele 
de bază. Pe cont propriu trecu prin toate cursurile 
suplimentare pe care le putea urma pe pupitru, 
specializându-se în tot ce se putea. Studie istorie militară, 
filosofie, strategie. Citi etică, religie, biologie. Continuă să 
urmărească fiecare elev al şcolii, de la bobocii lansați la 
elevii pe cale să absolve. Când îi vedea pe coridoare, ştia 
mai multe despre ei decât ştiau ei înşişi. Le cunoştea 
naționalitatea. Ştia cât de dor le era de familii şi câtă 
importanţă avea pentru ei ţara de origine sau gruparea 
etnică sau religioasă. Ştia cât ar fi putut fi de valoroşi 
pentru o mişcare de rezistenţă naționalistă sau idealistă. 

Continuă să citească ceea ce citea Wiggin, să privească 
ceea ce privea Wiggin. Asculta ce spuneau ceilalţi copii 
despre Wiggin. Urmărea poziţia lui în clasamente. Se 


întâlnea cu prietenii lui Wiggin, îi asculta vorbind despre el. 
Bean reţinea toate lucrurile despre care se povestea că le 
spusese Wiggin şi încerca să le încadreze într-o filosofie 
coerentă, o viziune, o atitudine, un plan. 

Şi află ceva interesant. În ciuda altruismului lui Wiggin, în 
ciuda dorinţei sale de sacrificiu, niciunul dintre prietenii săi 
nu-şi amintea să fi discutat vreodată despre problemele 
personale ale lui Wiggin. Ei toţi se duceau la Wiggin, dar 
Wiggin la cine se ducea? Nu avea mai mulţi prieteni 
adevăraţi decât avea Bean. Îşi păstra gândurile pentru sine, 
aşa cum făcea şi Bean. 

În curând Bean se trezi avansat de la clasele ale căror 
lecţii le stăpânea deja în clase ale copiilor din ce în ce mai 
mari, care la început îl priveau iritaţi, iar după aceea cu 
respect, în timp ce el trecea în goană pe lângă ei şi promova 
înainte ca ei să fi ajuns măcar la jumătatea cursului. Oare şi 
Wiggin progresase în ritm accelerat? Da, dar nu chiar atât 
de repede. Asta din cauză că Bean era mai bun? Sau din 
cauză că termenul-limită se apropia? 

Căci în evaluările profesorilor se simţea din ce în ce mai 
mult graba. Elevii obişnuiţi - de parcă aici ar fi fost vreun 
elev obişnuit - erau cotaţi din ce în ce mai sumar. Nu erau 
tocmai ignoraţi, dar cei mai buni erau identificaţi şi 
promovați. 

Cei care păreau mai buni. Fiindcă Bean începuse să-şi dea 
seama că evaluările profesorilor erau adesea influențate de 
faptul că îi preferau pe unii dintre elevi. Profesorii se 
pretindeau obiectivi, imparţiali, dar de fapt se lăsau atraşi 
de copiii mai charismatici, la fel ca şi ceilalţi elevi. 

Dacă un puşti era plăcut, îi dădeau calificative mai bune la 
capacitatea de conducere, deşi în realitate era doar atletic 
şi superficial şi avea nevoie să fie înconjurat de o echipă. 
Destul de des îi etichetau drept buni tocmai pe elevii care 
ar fi fost comandanții cei mai puţin eficienţi, în timp ce îi 
ignorau pe alţii care lui Bean i se păreau cu adevărat 
promiţători. Era frustrant să-i vadă făcând greşeli atât de 


evidente. Îl aveau pe Wiggin chiar în faţa ochilor - Wiggin, 
care era cel făcut pentru asta - şi continuau să-i 
interpreteze greşit pe toţi ceilalţi. Se entuziasmau în faţa 
copiilor energici, încrezători, ambiţioşi, care nu făceau o 
treabă chiar excelentă. 

Oare aceasta şcoala nu era înfiinţată pentru a găsi şi 
antrena comandanții cei mai buni? Testele de pe Pământ 
erau destul de bune - printre elevi nu existau proşti. Dar 
sistemul neglija un factor esenţial: cum erau aleşi 
profesorii? 

Erau toţi militari de carieră. Ofiţeri care dovediseră că 
aveau reale abilităţi. Dar în armată nu ţi se încredinţează 
funcţii de încredere doar datorită calităţilor. Trebuie să 
atragi atenţia ofiţerilor superiori. Trebuie să fii plăcut. 
Trebuie să te adaptezi sistemului. Trebuie să arăţi aşa cum 
crezi că vor superiorii să arate un ofiţer. Trebuie să 
gândeşti aşa cum sunt ei obişnuiţi. 

Rezultatul era apariţia unei structuri de conducere 
înţesate cu tipi care arătau bine în uniformă, vorbeau 
frumos şi nu se făceau de râs, în timp ce cei cu adevărat 
buni făceau în linişte toată munca serioasă, îşi salvau 
superiorii şi erau acuzaţi pentru greşelile asupra cărora 
atrăseseră atenţia, până când în final erau daţi afară. 

Aşa era armata. Profesorii erau genul de oameni care 
prosperau într-un asemenea mediu. Şi îşi selectau elevii 
favoriţi pe baza aceluiaşi sistem defectuos de priorităţi. 

Nu era de mirare că un puşti ca Blândul Dink înţelesese 
asta şi refuzase să le facă jocul. Era unul dintre puţinii copii 
în acelaşi timp şi plăcut şi talentat. Faptul că era plăcut îi 
făcuse să încerce să-l pună comandant al propriei sale 
armate; talentul îl făcuse pe el să înţeleagă de ce s-a ajuns 
aici, şi-i dezamăgise, pentru că nu putea crede într-un 
sistem atât de stupid. Iar alţi copii, ca Petra Arkanian, care 
aveau caractere neplăcute, dar se descurcau cu strategia şi 
tactica şi în somn, care aveau capacitatea să-i conducă pe 
ceilalţi în război, să se încreadă în deciziile lor şi să 


acţioneze pe baza acestora - nu erau interesaţi să fie unii 
dintre cei tari, şi astfel erau neglijaţi, iar fiecare punct slab 
era supraestimat, fiecare punct forte minimalizat. 

Aşa că Bean începu să-şi construiască propria lui 
antiarmată. Copii care nu erau aleşi de profesori, dar care 
dovedeau talente reale, cei cu suflet şi minte, nu doar cu 
faţă şi vorbe frumoase. Începu să-şi imagineze care dintre 
ei ar trebui să fie ofiţeri, conducându-şi plutoanele sub 
comanda lui... 

A lui Ender Wiggin, desigur. Bean nu-şi putea imagina pe 
altcineva în această poziţie. Wiggin ar şti cum să-i 
folosească. 

lar Bean ştia exact şi unde ar trebui să fie el. Aproape de 
Wiggin. Un comandant de pluton, dar cel mai demn de 
încredere. Mâna dreaptă a lui Wiggin. Astfel, atunci când 
Wiggin ar fi pe cale să facă o greşeală, Bean să-i poată 
arăta unde e eroarea. Şi poate că astfel Bean ar fi suficient 
de aproape pentru a înţelege de ce Wiggin era uman şi el 
nu. 

Sora Carlotta se folosi de noul său permis de acces ca de 
un bisturiu, în cea mai mare parte tăindu-şi drum prin 
sistemul de informaţii, culegând câte un răspuns şi câte o 
nouă întrebare, vorbind cu oameni care habar n-aveau care 
îi sunt intenţiile, de unde ştia atât de multe despre lucrările 
lor strict secrete, şi asamblând totul în minte şi în mesaje 
către colonelul Graff. 

Dar uneori îşi folosea permisul de acces ca pe un topor, 
pentru a trece de gardienii închisorilor şi de ofiţerii de 
securitate, care observau incredibilul ei nivel de curiozitate 
şi, atunci când cercetau ca să se asigure că documentele ei 
nu erau nişte falsuri grosolane, se pomeneau certaţi de 
ofiţeri de un rang atât de înalt, încât începeau să o trateze 
pe sora Carlotta ca pe Dumnezeu. 

Astfel, în sfârşit, ajunse faţă în faţă cu tatăl lui Bean. Sau 
cel puţin lucrul cel mai apropiat de un tată pe care îl avea. 


— Aş vrea să vorbim despre afacerea dumneavoastră în 
Rotterdam. 

El o privi posac. 

— Am spus deja totul. De asta sunt încă în viaţă, deşi mă 
întreb dacă am făcut alegerea corectă. 

— Mi s-a spus că vă plângeţi de milă, spuse sora Carlotta 
total lipsită de compasiune. Nu mă aşteptam s-o dovediţi 
atât de curând. 

— Du-te dracului, zise el şi-i întoarse spatele. De parcă 
asta ar avut vreun efect. 

— Dr. Volescu, în dosare se spune că aţi avut douăzeci şi 
trei de copii în ferma dumneavoastră de organe din 
Rotterdam. 

El nu zise nimic. 

— Dar bineînţeles că e o minciună. Lăcere. 

— Şi, destul de bizar, ştiu că minciuna n-a fost ideea 
dumneavoastră. Pentru că afacerea nu a fost în realitate o 
fermă de organe, şi motivul pentru care nu sunteţi mort 
este că aţi fost de acord să pledaţi vinovat de a fi condus o 
fermă de organe, în schimbul promisiunii de a nu se mai 
vorbi niciodată despre ceea ce făceaţi cu adevărat acolo. 

Se întoarse încet. Suficient cât s-o poată vedea privindu-l 
lung. 

— Mai dă-mi o dată să văd permisul pe care ai vrut să mi-l 
arăţi mai devreme. 

Ea i-larătă iar. El îl studie. 

— Ce ştii? întrebă. 

— Ştiu că adevărata crimă a fost continuarea unui proiect 
de cercetare după ce a fost închis. Pentru că aveaţi acele 
ovule fertilizate care fuseseră meticulos modificate. Aţi 
răsucit cheia lui Anton. Aţi vrut să-i vedeţi născându-se. Aţi 
vrut să vedeţi ce vor deveni. 

— Dacă ştii atâtea, de ce ai mai venit la mine? Tot ceea ce 
ştiu se află în documentele pe care le-ai citit deja. 

— Deloc, spuse sora Carlotta. Nu mă interesează 
mărturisirile. Nu mă interesează logistica. Vreau să aflu 


despre copii. 

— Sunt morţi cu toţii, zise el. I-am ucis când am aflat că 
urmează să fim descoperiţi. O privi cu o sfidare amară: Da, 
infanticid. Douăzeci şi trei de crime. Dar deoarece guvernul 
nu putea să admită că asemenea copii au existat vreodată, 
nu am fost niciodată acuzat de crime. Totuşi, Dumnezeu o 
să mă judece. Dumnezeu va formula acuzaţiile. De asta eşti 
aici? El ţi-a dat permisul? 

Glumea despre aşa ceva? 

— Tot ce vreau să ştiu este ceea ce aţi învăţat despre ei. 

— Nu am învăţat nimic, nu am avut timp, erau încă sugari. 

— l-aţi avut aproape un an. S-au dezvoltat. Tot ce s-a făcut 
de când Anton a găsit cheia a fost doar teoretic. 
Dumneavoastră i-aţi văzut pe copii crescând. 

Un zâmbet uşor îi flutură pe faţă. 

— E mereu la fel ca în cazul crimelor medicale ale 
naziştilor. Deplângeţi ceea ce am făcut, dar tot vreţi să 
cunoaşteţi rezultatele cercetărilor mele. 

— Le-aţi monitorizat creşterea. Sănătatea. Dezvoltarea 
intelectuală. 

— Eram pe punctul de a începe să le urmărim dezvoltarea 
intelectuală. Nu existau fonduri pentru proiect, bineînţeles, 
deci nu le puteam oferi mai mult decât o cameră curată şi 
caldă şi nevoile fiziologice de bază. 

— Atunci, trupurile. Capacităţile motorii. 

— Erau mici, zise el. Se născuseră mici, creşteau încet. 
Toţi erau sub greutatea şi sub dimensiunile normale. 

— Dar erau foarte inteligenţi? 

— Mergeau de-a buşilea foarte repede. Scoteau sunete 
articulate mult mai devreme decât ar fi fost normal. Asta e 
tot ce ştiu. Eu nu-i vedeam prea des. Nu-mi puteam permite 
riscul de a fi detectat. 

— Care era prognoza dumneavoastră? 

— Prognoza? 

— Cum le vedeaţi viitorul? 

— Ar fi murit. Asta e viitorul tuturor. Despre ce vorbeşti? 


— Dacă nu ar fi fost ucişi, dr. Volescu, ce s-ar fi întâmplat? 

— Ar fi continuat să crească, desigur. 

— Şi mai târziu? 

— Nu exista mai târziu. Ar fi continuat să crească. Ea se 
gândi o clipă, încercând să proceseze informaţia. 

— Exact, soră. Ai priceput. Cresc încet, dar nu se opresc 
niciodată. Asta face cheia lui Anton. Dezleagă mintea 
deoarece creierul creşte continuu. Dar şi restul. Craniul 
continuă să se extindă - nu se închide niciodată pe deplin. 
Mâinile şi picioarele devin tot mai lungi. 

— Deci când ajung la înălţimea de adult... 

— Nu există o înălţime de adult. Există doar înălţimea în 
momentul morţii. Nu poţi creşte aşa încontinuu. Evoluţia 
are un motiv să includă un limitator al creşterii la trupurile 
care trăiesc mult. Nu poţi creşte atât fără ca vreun organ să 
cedeze în cele din urmă. De obicei, inima. Implicaţiile o 
îngroziră pe sora Carlotta. 

— Şi care e rata de creştere? La copii, vreau să spun? Cât 
durează până să atingă înălţimea normală pentru vârsta 
lor? 

— Bănuiesc ca s-ar putea întâmpla de două ori, zise 
Volescu. O dată chiar înainte de pubertate, când copiii 
normali cresc brusc pentru o vreme, dar graba strică 
treaba, n'est-ce pas? Pe la douăzeci de ani ar fi nişte 
giganţi. Apoi ar muri, aproape sigur în jurul vârstei de 
douăzeci şi cinci de ani. Ai idee cât de uriaşi ar fi? Vezi, 
faptul că i-am ucis a fost un act milostiv. 

— Mă îndoiesc că vreunul din ei ar fi ales să se lipsească 
Chiar şi de cei douăzeci de ani pe care li i-aţi răpit. 

— N-au ştiut ce se întâmplă cu ei. Nu sunt un monstru. I- 
am drogat pe toţi. Au murit în somn, iar trupurile au fost 
incinerate. 

— Dar la pubertate? Ar ajunge vreodată la maturitate 
sexuală? 

— Asta n-o s-o ştim niciodată, nu-i asa? Sora Carlotta se 
ridică să plece. 


— A supravieţuit, aşa-i? întrebă Volescu. 

— Cine? 

— Cel pe care l-am pierdut. Cel al cărui trup nu era 
împreună cu celelalte. Am numărat doar douăzeci şi doi 
aruncaţi în foc. 

— Când îl veneraţi pe Moloch, dr. Volescu, nu obţineţi alte 
răspunsuri decât cele pe care zeul ales vi le oferă. 

— Spune-mi cum e el. Avea ochii flămânzi. 

— Ştiţi că era băiat? 

— "Toţi erau băieţi, spuse Volescu. 

— De ce, fetele erau înlăturate? 

— Cum credeţi că am obţinut genele cu care am lucrat? 
Mi-am implantat propriul ADN modificat în ovule cărora le 
înlăturasem nucleul. 

— Doamne, apără-ne, toţi erau copiii dumneavoastră? 

— Nu sunt monstrul care mă crezi, zise Volescu. Am adus 
la viaţă embrionii congelaţi pentru că trebuia să aflu ce vor 
deveni. Cel mai mare regret al meu a fost uciderea lor. 

— Şi totuşi aţi făcut-o - ca să vă salvaţi. 

— Mi-era teamă. Şi m-am gândit: sunt doar nişte copii. Nu 
e o crimă să renunţi la copii. 

— Aveau propriile lor suflete şi propriile lor vieţi. 

— Crezi că guvernul i-ar fi lăsat să trăiască? Chiar crezi că 
ar fi supravieţuit vreunul? 

— Nu meritaţi să aveţi un fiu, zise sora Carlotta. 

— Dar am unul, nu-i aşa? Râse. În timp ce dumneata, 
domnişoară Carlotta, mireasă perpetuă a unui Dumnezeu 
invizibil, dumneata câţi ai? 

— Poate că erau copii, domnule Volescu, dar chiar şi morţi 
valorează mai mult decât originalul. 

El continuă să râdă în timp ce ea se îndepărta pe coridor, 
dar suna forţat. Ea ştia că râsul e o mască pentru durere. 
Dar nu era o durere pricinuită de compasiune sau de 
remuşcări. Era durerea unui suflet damnat. 

Bean. Mulţumesc lui Dumnezeu, gândi ea, că nu-ţi cunoşti 
tatăl, şi n-o să-l cunoşti niciodată. Tu nu eşti ca el. Eşti mult 


mai uman. 

În subsolul minţii ei totuşi un gând nu-i dădea pace. Era 
oare sigură că Bean avea mai multă compasiune, mai multă 
omenie? Sau inima lui Bean era la fel de rece ca a acestui 
om? La fel de incapabil de empatie? Avea oare numai 
minte? 

Apoi se gândi că va creşte încontinuu, de la copilul mult 
prea mic la un uriaş al cărui trup nu mai putea susţine 
viaţa. Asta era moştenirea lăsată de tatăl lui. Asta era cheia 
lui Anton. Se gândi la plânsul lui David, când aflase de 
moartea fiului său. Absalom! O, Absalom! Să fi voit 
Dumnezeu ca eu să mor în locul tău, Absalom, fiul meu! 

Dar nu murise încă, nu-i aşa? Poate că Volescu minţise, sau 
pur şi simplu se înşelase. Trebuia să existe vreo cale de a 
evita finalul. Şi chiar dacă nu exista, Bean tot mai avea 
mulţi ani înainte. Şi conta cum trăia aceşti ani. 

Dumnezeu îi creşte pe copiii de care are nevoie, şi îi face 
bărbaţi şi femei, şi apoi îi ia de pe lume după cum vrea. 
Pentru el viaţa e doar o clipă. Contează numai la ce e 
folosită această clipă. lar Bean o va folosi bine. Era sigură 
de asta. 

Sau cel puţin spera cu atâta fervoare încât i se părea o 
certitudine. 

12 

LISTA 

— Dacă Wiggin e cel pe care-l căutăm, atunci trimite-l pe 
Eros. 

— Încă nu e pregătit pentru Şcoala de Comandă. Ar fi 
prematur 

— Atunci va trebui să folosim alternativele. 

— E decizia ta. 

— Decizia noastră! Nu ne putem baza decât pe ceea ce ne 
spui. 

— V-am spus şi despre băieţii mai mari. Aveţi aceleaşi date 
pe care le am şi eu. 

— Dar le avem pe toate? 


— Le vrei pe toate? 

— Avem date despre toţi copiii cu rezultate şi evaluări de 
un asemenea nivel? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Unii dintre ei sunt descalificaţi din diverse motive. 

— Descalificaţi de către cine? 

— De către mine. 

— Pe ce bază? 

— De exemplu, unul dintre ei este instabil psihic, încercăm 
să găsim structura în care abilităţile lui ar putea fi utile. Dar 
nu poate purta răspunderea de a fi comandant. 

— Asta e unul. 

— Un altul a suferit o intervenţie chirurgicala pentru 
corecţia unui defect fizic. 

— Un defect care i-ar limita capacitatea de comandat 

— Îi limitează capacitatea de a se antrena în vederea 
comenzii. 

— Dar a fost rezolvat. 

— Urmează sa suporte o a treia operaţie. Daca reuşeşte, 
şi-ar putea regăsi forma. Dar, după cum spui, nu mai e timp. 

— Câţi alţi copii ai ascuns de noi? 

— Nu am ascuns pe niciunui Dacă te referi la cei pe care 
pur şi simplu nu ţi i-am prezentat drept potenţiali 
comandanţi, răspunsul este toţi. Cu excepţia celor ale căror 
nume le ai deja. 

— Dă-mi voie s-o spun direct. Am auzit zvonuri despre 
unul foarte tânăr. 

— Toţi sunt tineri. 

— Am auzit zvonuri despre un copil care îl face pe Wiggin 
să pară leneş. 

— Toţi au punctele lor forte. 

— Există oameni care vor să te înlăture de la comandă 

— Dacă nu mi se permite să selectez şi să antrenez cum 
trebuie aceşti copii, prefer să demisionez, domnule. 
Consideraţi asta drept o cerere. 


— Şi o ameninţare stupidă. Avansează-i pe toţi cât poţi de 
repede. Dar nu uita că au nevoie de un oarecare timp şi în 
Şcoala de Comandă. Tot antrenamentul tău nu foloseşte la 
nimic dacă nu au timp şi pentru al nostru. 

Dimak îl întâlni pe Graff la centrul de control al sălii de 
lupte. Graff organiza aici toate întâlnirile confidenţiale. 

Până când deveneau siguri că Bean crescuse îndeajuns ca 
să nu se mai poată strecura prin conducte. Sălile de lupta 
aveau propriul lor sistem de reciclare a aerului, separat. 
Graff avea un eseu pe display. 

— Aţi citit asta? „Probleme în campaniile de luptă între 
sistemele solare aflate la distanţe de ani-lumină”. 

— A circulat pe larg în şcoli. 

— Dar nu e semnat, spuse Graff. Nu cumva ştii cine l-a 
scris? 

— Nu, domnule. Dumneavoastră l-aţi scris? 

— Eu nu sunt un teoretician, Dimak, ştii asta. De fapt, a 
fost scris de un elev. 

— De la Şcoala de Comandă? 

— Un elev de aici. 

În acel moment Dimak înţelese de ce fusese convocat. 

— Bean. 

— Are şase ani. Lucrarea pare opera unui erudit! 

— Trebuia să bănuiesc. Foloseşte glasul strategilor pe care 
îi citeşte. Sau al traducătorilor lor. Deşi nu ştiu ce-o să se 
întâmple acum când i-a citit pe Frederick şi Bulow în 
original - franceză şi germană. Inspiră limbile străine şi 
apoi le respiră. 

— Ce crezi despre lucrarea asta? 

— Ştii deja că mi-e groaznic de greu să ascund de băiatul 
ăsta informaţiile-cheie. Dacă e în stare să scrie asta doar 
din câte ştie, ce s-ar întâmpla dacă i-am spune totul? 
Colonele Graff, n-am putea să-l promovăm din Şcoala de 
Luptă, să-l facem teoretician, şi să vedem ce spune? 

— Treaba noastră nu e să găsim teoreticieni. Oricum, e 
prea târziu pentru teorii. 


— Mă gândeam... vezi, e un copil atât de mic, cine l-ar 
urma? Se va pierde aici. Dar când scrie, nu ştie nimeni cât e 
de mic. Nu ştie nimeni cât e de tânăr. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere, dar n-o să avem o altă 
scurgere de informaţii. Punct. 

— Nu e deja un risc grav pentru securitate? 

— Şoarecele care se strecoară prin conducte? 

— Nu. Cred că e prea mare pentru asta. Nu mai face 
flotări. Mă gândeam că riscul pentru securitate vine din 
faptul că a ghicit că în urmă cu câteva generaţii a fost 
lansată o flotă ofensivă, deci de ce am mai antrena copiii 
pentru comandă? 

— Plecând de la analiza acestui text, de la activităţile pe 
care le desfăşoară atunci când se identifică drept profesor, 
am ajuns la concluzia că are o teorie care e minunat de 
greşită. Dar el crede în teoria lui falsă numai pentru că nu 
ştie despre ansiblu. Înţelegi? Pentru că asta e lucrul 
principal pe care ar trebui să i-l spunem, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Aşa că, vezi, exact asta nu-i putem spune. 

— Care e teoria lui? 

— Că noi adunăm aici copii pregătindu-ne pentru un 
război între naţiuni, sau între naţiuni şi F. |. Un război 
terestru, pe Pământ. 

— De ce am duce copiii în spaţiu ca să ne pregătim de un 
război pe Pământ? 

— Gândeşte-te o clipă şi o să înţelegi. 

— Pentru că... pentru că atunci când o să terminăm cu 
Furnicile, probabil va fi un conflict terestru. lar toţi 
comandanții talentaţi vor fi deja în F.I. 

— Vezi? Nu-l putem lăsa pe puştiul ăsta să publice, nici 
măcar în cadrul F. 1. Nu toţi au renunţat la loialitatea faţă 
de grupările de pe Pământ. 

— Deci de ce m-ai convocat? 

— Pentru că vreau să ne folosim de el. Nu purtăm războiul 
aici, dar conducem o şcoală. Ai citit eseul lui despre 


ineficienta utilizării ofiţerilor pe post de profesori? 

— Da. M-am simţit jignit. 

— De data asta greşeşte, căci n-are cum să ştie ce mod 
non-tradiţional de recrutare am folosit întotdeauna. Dar ar 
putea să aibă şi puţină dreptate. Pentru că sistemul nostru 
de testare a potenţialului ofiţerilor a fost creat pentru a 
obţine candidaţi cu trăsăturile identificate la cei mai bine 
văzuţi ofiţeri din timpul celei de-A Doua Invazii. 

— Oho! 

— Vezi? Unii dintre ofiţerii bine văzuţi s-au descurcat bine 
în bătălii, dar războiul a fost prea scurt ca să separăm 
pădurea de uscături. Printre ofiţerii testaţi au fost oameni 
de genul celor pe care îi critică în eseul lui. Aşa că... 

— Deci a plecat de la o ipoteză greşită, dar a obţinut un 
rezultat corect. 

— Absolut. Sistemul ne livrează impostori ca Bonzo 
Madrid. Ai cunoscut ofiţeri ca el, nu-i aşa? Atunci de ce să 
fim surprinşi că testele noastre îl pun la comanda unei 
armate deşi habar n-are ce să facă cu ea? Vanitatea şi 
stupiditatea unui Custer sau Hooker sau - la naiba, poţi 
alege orice incompetent înfumurat - sunt cele mai obişnuite 
trăsături ale unui ofiţer superior. 

— Pot să te citez? 

— O să neg. Cert e că Bean a studiat dosarele tuturor 
celorlalţi elevi. Credem că le evaluează loialitatea faţă de 
grupul lor etnic, dar şi calităţile de comandanţi. 

— După standardele lui de calitate. 

— Trebuie să-i dăm lui Ender comanda unei armate. 
Suntem foarte presaţi să ne trimitem candidaţii la Şcoala de 
Comandă. Dar dacă îi facem vânt unuia dintre comandanții 
actuali ca să-i facem loc lui Ender, o să provocăm 
resentimente. 

— Deci trebuie să-i dai o armată nouă. 

— Dragonii. 

— Încă mai sunt copii aici care-şi amintesc ultima Armată 
Dragon. 


— Exact. Asta-mi convine. Blestemul. 

— Înţeleg. Vrei ca Ender să pornească cu handicap. 

— Mai mult decât atât. 

— Bănuiam eu. 

— N-o să-i dăm decât soldaţii care sunt deja pe listele de 
transfer ale comandanților lor. 

— Refuzaţii? Ce vrei să faci cu puştiul ăsta? 

— Dacă i-am alege noi după standardele obişnuite, atunci 
da, ar fi refuzaţi. Dar nu noio să alegem armata lui Ender. 

— Bean? 

— "Testele noastre nu sunt eficiente, corect? După părerea 
lui Bean, unii dintre aceşti refuzaţi sunt cei mai buni elevi, 
corect? Iar el i-a studiat pe lansați. Dă-i o împuternicire. 
Spune-i să rezolve o problemă ipotetică. Să formeze o 
armată numai din lansați. Poate şi din soldaţii de pe listele 
de transfer. 

— Nu cred că există vreo cale de a face asta fără să-i 
spunem că ne-am prins de falsa lui identificare ca profesor. 

— Spune-i. 

— Atunci nu va mai crede în ceea ce a descoperit. 

— Nu a descoperit nimic, zise Graff. Nu a fost nevoie să-i 
înscenăm nimic, fiindcă are teoria lui falsă. Înţelegi? Deci 
indiferent dacă el crede că am plantat ceva sau nu, e indus 
în eroare, aşa că suntem în siguranţă. 

— Pari că te bazezi pe faptul că-i înţelegi psihologia. 

— Sora Carlotta m-a asigurat că ADN-ul lui diferă de cel al 
oamenilor obişnuiţi doar într-o mică măsură. 

— Deci acum e uman din nou? 

— Trebuia să iau decizii pe baza a ceva, Dimak! 

— Deci juriul a decis că e uman? 

— Adă-mi o listă cu armata ipotetică aleasă de Bean, ca să 
i-o putem încredința lui Ender. 

— O să se pună şi pe el acolo, ştii asta. 

— Ar face bine, altfel înseamnă că nu e atât de deştept 
cum credeam. 

— Dar Ender? E pregătit? 


— Anderson crede că da, oftă Graff. Pentru Bean încă e un 
joc, pentru că nu apasă nici o greutate asupra lui. Dar 
Ender... cred că ştie, în sinea lui, unde vor conduce toate 
astea. Cred că deja o simte. 

— Domnule, dacă dumneavoastră simţiţi greutatea, nu 
înseamnă că o simte şi el. 

Graff râse. 

— Direct în inimă, nu-i aşa! 

— Bean o doreşte, domnule. Dacă Ender nu o vrea, atunci 
de ce să nu punem povara acolo unde e dorită? 

— Dacă Bean o doreşte înseamnă că e încă prea tânăr, în 
plus, cei dornici au întotdeauna ceva de dovedit. Uită-te la 
Napoleon. Uită-te la Hitler. Da, la început au fost îndrăzneţi, 
dar au continuat să fie îndrăzneţi şi mai târziu, când ar fi 
fost nevoie să fie prevăzători, să dea înapoi. Patton. Cezar. 
Alexandru. Mereu dorind mai mult, niciodată finalizând. Nu, 
va fi Ender, nu Bean. Ender nu vrea să facă asta, deci nu 
are nimic de dovedit. 

— Sigur nu alegi tipul de comandant pe care ţi l-ai dori 
drept superior? 

— Ba exact asta fac, zise Graff. Există un standard mai 
bun? 

— Problema e că nu-i poţi pasa lui răspunderea, nu-i aşa? 
Nu poţi şti cum a fost la teste, tu doar ai urmărit testele. 
Rezultatele. Mă rog. 

— Nu pot conduce treburile ca o maşină. 

— De asta nu-l vrei pe Bean, nu-i aşa? Pentru că ela fost 
făcut, ca o maşină. 

— Nu mă autoanalizez. Îi analizez pe ei. 

— Deci dacă vom câştiga, cine va câştiga în realitate 
războiul? Comandantul ales de tine? Sau tu, pentru că l-ai 
ales? 

— Triumviratul, pentru că a avut încredere în mine. În 
felul lor. Dar dacă vom pierde... 

— Ei bine, atunci sigur tu vei fi vinovat. 


— Atunci vom fi cu toţii morţi. Ce-o să facă? O să mă ucidă 
mai întâi pe mine? Sau o să mă lase până la sfârşit ca să pot 
contempla urmările erorii mele? 

— Atunci, Ender. Adică, el e cel potrivit. El nu va da vina pe 
tine. O va lua asupra lui. Nu creditul pentru victorie - doar 
vina pentru eşec. 

— Fie câştigăm, fie pierdem, puştiul ales va avea o viaţă 
grea. 

Bean fu convocat în timpul prânzului. Se prezentă imediat 
în biroul lui Dimak. 

Îl găsi pe profesor în faţa pupitrului, citind ceva. Lumina 
era astfel reglată, încât Bean să fie orbit şi să nu poată citi. 

— Ia loc, zise Dimak. 

Bean sări şi se aşeză pe patul lui Dimak, legănându-şi 
picioarele. 

— Să-ţi citesc ceva, zise Dimak. „Nu există fortificaţii, 
depozite, puncte-cheie... în sistemul solar al inamicului nu 
se va putea profita de roadele pământului, deoarece 
accesul la planetele locuibile va fi posibil numai după 
victoria totală... Liniile de aprovizionare nu sunt o problemă 
deoarece ele nu există şi deci nu trebuie protejate, dar în 
schimb toate proviziile şi tehnica de luptă trebuie încărcate 
de către flota de invazie... De fapt, orice flotă interstelară 
invadatoare reprezintă un atac sinucigaş, deoarece 
dilatarea timpului face ca, şi în eventualitatea că flota să va 
întoarce intactă, aproape niciunul dintre cunoscuţi nu va 
mai fi în viaţă. Ei nu se mai pot întoarce, deci trebuie să se 
asigure că forţa lor este suficientă pentru a fi decisivă şi 
prin urmare că sacrificiul merită... O armată compusă din 
persoane de ambele sexe permite ca aceasta să devină o 
colonie permanentă şi/sau o forţă de ocupaţie pe planeta 
inamicului învins.” 

Bean asculta satisfăcut. Lăsase lucrarea pe pupitrul lui 
pentru a fi găsită, iar ei o găsiseră. 

— Tu ai scris asta, Bean, dar nu ai arătat-o nimănui. 

— Nu am avut niciodată o temă la care să se potrivească. 


— Nu pari surprins că am găsit-o. 

— Presupun că ne scanaţi pupitrele în mod curent. 

— La fel cum le scanezi şi tu pe ale noastre? Stomacul lui 
Bean se strânse de teamă. Ştiau. 

— Drăguţ să-ţi denumeşti falsa identitate „Graff”, cu un 
spaţiu în faţă. 

Bean nu spuse nimic. 

— Ai cercetat dosarele tuturor celorlalţi elevi. De ce? 

— Voiam să-i cunosc. Am puţini prieteni. 

— Şi nici un prieten apropiat. 

— Sunt mai mic şi mai inteligent decât ei. Nu stă nimeni la 
coadă. 

— Deci te foloseşti de dosare ca să afli mai multe despre 
ei. De ce simţi nevoia să-i înţelegi? 

— Într-o zi voi fi comandantul unei astfel de armate. 

— Vei avea atunci suficient timp să-ţi cunoşti soldaţii. 

— Nu, domnule, zise Bean. Nu voi avea timp deloc. 

— De ce spui asta? 

— Din cauza felului în care am fost promovat. Eu şi 
Wiggin. Suntem cei mai bum elevi din şcoală, şi am fost 
forţaţi. N-o să mai dureze mult până când o să am o armată. 

— Bean, fii realist. O să treacă mult timp până când cineva 
va fi dispus să te urmeze în luptă. 

Bean nu spuse nimic. Ştia că asta nu era adevărat, chiar 
dacă Dimak nu ştia. 

— Lasă-mă să văd cât e de bună analiza ta. O să-ţi dau o 
temă. 

— Pentru care clasă? 

— Fără clasă, Bean. Vreau să creezi o armată ipotetică. 
Trebuie să concepi toată lista lucrând numai cu boboci, 
efectivul complet de patruzeci şi unu de soldaţi. 

— Fără veterani? 

Bean formulase întrebarea neutru, dorind să se asigure că 
a înţeles regulile. Dar Dimak o luă drept o critică la adresa 
incorectitudinii cerinţei. 


— Nu, uite cum facem, poţi include veterani pe care 
comandanții lor i-au pus pe listele de transfer. Aşa o să ai şi 
soldaţi experimentați. 

Cei cu care comandanții nu puteau lucra. Unii erau într- 
adevăr nişte rataţi, alţii, dimpotrivă. 

— Bine, zise Bean. 

— Cât crezi că o să-ţi ia? Bean alesese deja vreo duzină. 

— Pot să vă dau lista chiar acum. 

— Vreau să te gândeşti serios la ea. 

— M-am gândit deja. Dar întâi am nevoie de răspunsuri la 
câteva întrebări. Aţi spus patruzeci şi unu, dar asta include 
şi comandantul. 

— Bine, patruzeci, şi laşi liber postul de comandant. 

— Mai am o întrebare. Eu trebuie să comand armata? 

— Dacă vrei, o poţi organiza astfel. 

Dar indiferența lui Dimak îi spuse lui Bean că armata nu 
era pentru el. 

— E o armată pentru Wiggin, nu-i aşa? Dimak se încruntă. 

— E ipotetică. 

— Categoric e pentru Wiggin, zise Bean. Nu puteţi 
îndepărta pe cineva de la comandă ca să-i faceţi loc, deci îi 
daţi lui Wiggin o armată nouă. Pariez că e Dragonul. 

Dimak părea şocat, deşi se străduia s-o ascundă. 

— Nu vă faceţi griji, zise Bean. O să-i dau cea mai bună 
armată care se poate forma urmând aceste reguli. 

— Am spus că e ipotetică! 

— Credeţi că nu mi-aş fi dat seama când m-aş fi trezit în 
armata lui Wiggin împreuna cu toţi ceilalţi de pe lista mea? 

— Nimeni nu spune că îţi vom respecta lista! 

— O veţi respecta. Pentru că voi avea dreptate şi ştiţi asta, 
spuse Bean. Şi vă promit că o să fie o armată dată dracului! 
Dacă ne antrenează Wiggin, îi batem pe toţi! 

— Tu fă-ţi tema ta teoretică, şi nu vorbi cu nimeni despre 
ea. Niciodată. 

Era o concediere, dar Bean încă nu voia să fie concediat. 
Ei veniseră la el. Îl puneau pe el să le facă munca. Voia să 


spună ce avea de spus cât încă mai era ascultat. 

— Motivul pentru care această armată va fi atât de bună 
este că sistemul promovează o mulţime de copii nepotriviţi. 
Aproape jumătate din elevii cei mai buni ai şcolii sunt 
boboci sau puşi pe listele de transfer, pentru că ei încă nu 
au fost înfrânți şi supuşi de lingăii pe care îi puneţi la 
comanda armatelor şi plutoanelor. Aceşti neadaptaţi şi copii 
mici sunt cei care pot câştiga. Wiggin o să-şi dea seama. El 
o să ştie să ne folosească. 

— Bean, nu eşti atât de deştept pe cât crezi! 

— Ba da, domnule, zise Bean. Altfel nu mi-aţi fi dat 
asemenea temă. Pot să plec? Sau vreţi să vă spun lista 
acum? 

— Eşti liber, zise Dimak. 

Probabil că nu trebuia să-l provoc, gândi Bean. Acum e 
posibil să se joace cu lista mea doar ca să-mi demonstreze 
că poate. Dar el nu e genul ăsta de om. 

Dacă mă înşel în privinţa lui, înseamnă că mă înşel în 
privinţa oricui altcuiva. 

În plus, a fost bine să spun adevărul cuiva aflat la putere. 

După ce mai lucră puţin la listă, Bean se bucură că Dimak 
nu-i luase de bună oferta prostească de a-i da numele pe 
loc. Pentru că problema nu era numai să-i numească pe cei 
mai buni patruzeci de soldaţi dintre lansați şi cei de pe 
listele de transfer. 

Pentru Wiggin comanda era prematură, şi ar fi fost mai 
greu pentru elevii mai mari s-o accepte - adică să fie puşi în 
armata unui copil. Îi şterse de pe listă pe toţi cei care erau 
mai în vârstă ca Wiggin. 

Îi mai rămăseseră cam şaizeci de copii destul de buni 
pentru armata lui. Bean îi clasă în ordinea valorii, apoi îşi 
dădu seama că era pe punctul de a face o altă greşeală. 
Câţiva dintre aceşti puşti făceau parte din grupul de lansați 
şi soldaţi care se antrenau cu Wiggin în timpul liber. Pe ei 
Wiggin îi cunoştea cel mai bine, şi în mod normal i-ar fi ales 
să fie şefii de plutoane, inima armatei lui. 


Problema era că, desi unii s-ar fi descurcat bine ca şefi de 
pluton, dacă s-ar fi bazat pe acest grup ar fi însemnat să-i 
treacă cu vederea pe alţi câţiva care nu făceau parte din 
acest grup. Inclusiv pe Bean. 

Deci nu voi fi ales ca să conduc un pluton. El oricum nu m- 
ar alege, nu-i aşa? Sunt prea mic. Când se uită la mine nu 
vede un comandant. 

Atunci, doar de mine e vorba? Deformez acest proces 
numai pentru a-mi oferi şansa să arăt ce pot? 

Şi dacă o fac, ce-i rău în asta? Eu ştiu ce pot face, şi nimeni 
nu înţelege cu adevărat. Profesorii cred că sunt un savant, 
ştiu că sunt inteligent, au încredere în judecata mea, dar nu 
construiesc armata asta pentru mine, ci pentru el. Încă mai 
trebuie să le dovedesc ce pot face. Şi dacă sunt cu adevărat 
unul dintre cei mai buni, ar fi în beneficiul programului s-o 
arăt cât mai curând posibil. 

Apoi se gândi: oare aşa speculează idioţii despre prostia 
lor? 

— Salut, Bean, zise Nikolai. 

— Salut, răspunse Bean. Puse mâna în dreptul pupitrului, 
acoperind display-ul. Zi-mi. 

— N-am nimic de zis. Tu păreai încruntat. 

— Făceam o temă. Nikolai râse. 

— Niciodată nu eşti aşa serios când îţi faci temele. Citeşti 
puţin, apoi scrii puţin. Ca şi când n-ar fi nimic. Asta pare 
ceva deosebit. 

— E o temă suplimentară. 

— Una grea, nu? 

— Nu prea. 

— Iartă-mă că te-am întrerupt. Am crezut că poate ceva nu 
e-n regulă. Vreo scrisoare de-acasă. 

Râseră amândoi. Scrisorile nu erau ceva obişnuit aici. 
Veneau cel mult o dată la câteva luni. lar când veneau, 
scrisorile erau aproape goale. Unii nu primeau niciuna. 
Bean era unul din ei, iar Nikolai ştia de ce. Nu era un 
secret, dar el fusese singurul care observase şi pe care-l 


interesase. „Nu ai familie deloc?” întrebase. „După cum 
sunt familiile unora, poate că eu sunt cel norocos” îi 
răspunsese Bean, iar Nikolai fusese de acord. „Nu şi a mea. 
Mi-aş dori să ai şi tu părinţi ca ai mei.” Apoi îi povestise că 
era unicul lor copil, iar părinţii săi se străduiseră mult să-l 
aibă. „Au făcut-o chirurgical, au fertilizat cinci-şase ovule, 
apoi cele sănătoase au fost clonate de încă câteva ori, şi în 
final m-au ales pe mine. Am fost crescut de parcă urma să 
fiu rege sau Dalai Lama sau ceva de genul ăsta. Iar într-o zi 
F. |. a spus că are nevoie de mine. Cel mai greu lucru pe 
care l-au făcut vreodată părinţii mei a fost să spună da. Dar 
eu am zis: Şi dacă o să fiu următorul Mazer Rackham? Şi m- 
au lăsat să plec.” 

Asta fusese cu luni în urmă, dar conversaţia rămăsese 
doar între ei. Copiii nu vorbeau prea mult despre casă. Nici 
Nikolai nu discuta cu altcineva despre familia lui. Numai cu 
Bean. În schimb, Bean îi povestise câte ceva despre viaţa pe 
străzi. Nu cu prea multe detalii, ca sa nu pară că cerşeşte 
milă sau încearcă să facă pe grozavul. Dar îi spuse cum 
erau organizaţi într-o familie. Îi spuse cum fusese ceata lui 
Poke, apoi devenise familia lui Ahile, şi cum intraseră la 
cantina de caritate. Apoi Bean aşteptă să vadă cât din 
poveste începea să circule. 

Nu apăru nimic. Nikolai nu spuse niciodată nimănui nici 
un cuvânt. Atunci Bean fu sigur că Nikolai merita să-i fie 
prieten. Putea să păstreze un lucru pentru el fără să 
trebuiască să fie rugat s-o facă. 

lar acum Bean făcea lista pentru măreaţa armată, şi 
Nikolai era lângă el, întrebându-l ce face. Dimak îi zisese şi 
nu spună nimănui, dar Nikolai putea păstra un secret. Ce 
rău ar putea face? 

Apoi Bean îşi reveni. Lui Nikolai nu i-ar fi fost de nici un 
ajutor să ştie. Fie va fi în Armata Dragon, fie nu va fi. Dacă 
nu va fi, ar şti că Bean nu l-a ales. Dacă va fi, ar fi şi mai rău, 
pentru că s-ar întreba dacă nu cumva Bean l-a ales din 
prietenie şi nu datorită meritelor sale. 


În afară de asta, Nikolai nici nu va fi în Armata Dragon. Lui 
Bean îi plăcea şi avea încredere în el, dar Nikolai nu era 
printre cei mai buni lansați. Fra inteligent, rapid, era bun - 
dar nu era prin nimic special. Decât pentru mine, gândi 
Bean. 

— Era o scrisoare de la părinţii tăi, zise Bean. Nu-ţi mai 
scriu ţie, le place mai mult de mine. 

— Mda, iar Vaticanul se mută la Mecca. 

— Iar eu voi fi Mareşal. 

— No jeitoy zise Nikolai. Eşti prea înalt, bicbo. Nikolai îşi 
luă pupitrul. 

— În seara asta nu te pot ajuta la teme, Bean, aşa că nu te 
mai ruga de mine. 

Se întinse pe spate în pat şi începu jocul fanteziei. 

Bean se întinse şi el pe spate. Îşi luă pupitrul şi începu să 
se lupte din nou cu numele. Dacă i-ar elimina pe toţi cei 
care se antrenaseră cu Wiggin, câţi dintre cei buni ar 
rămâne? Cincisprezece veterani de pe listele de transfer. 
Douăzeci şi doi de boboci, inclusiv Bean. 

De ce nu au participat aceşti boboci la antrenamentele lui 
Wiggin din timpul liber? Veteranii aveau deja necazuri cu 
şefii lor, nu aveau de gând să sporească animozităţile, deci 
pentru ei era logic să nu participe. Dar lansaţii, oare nu 
erau ambiţioşi? Erau nişte tocilari care încercau să-ţi faci 
toate temele în loc să se prindă că sala de luptă era totul? 
Bean nu-i putea acuza pentru asta - şi lui îi luase ceva timp 
să se prindă. Erau atât de încrezători în talentul lor, încât 
nu considerau că au nevoie de o pregătire suplimentară? 
Sau atât de aroganţi, încât nu voiau ca cineva să creadă că 
îi datorează succesul lui Ender Wiggin? Sau atât de timizi, 
încât... 

Nu. Nu le putea ghici motivele. Erau oricum prea 
complexe. Erau inteligenţi, cu evaluări bune - bune după 
standardele lui Bean, nu în mod necesar şi după ale 
profesorilor. Asta era tot ce trebuia să ştie. Dacă i-ar fi dat 
lui Wiggin o armată în care nu era nici un copil din cei care 


se antrenaseră cu el, atunci toţi cei din armată ar fi pornit 
pe picior de egalitate în ochii lui. Ceea ce însemna că Bean 
ar fi avut aceleaşi şanse ca oricare să-i atragă atenţia lui 
Wiggin şi poate să obţină comanda unui pluton. Dacă alţii 
nu puteau concura cu Bean pentru acest post, cu atât mai 
rău pentru ei. 

Dar astfel îi rămâneau treizeci şi şapte de nume pe listă. 
Mai erau trei poziţii de completat. 

Se învârti în jurul unui cuplu. În final se decise să-l includă 
pe Iom Nebunul, un veteran care deţinea recordul de 
neinvidiat de a fi cel mai transferat soldat din istoria jocului 
care nu fusese îngheţat şi trimis acasă. Deocamdată, în 
realitate, Iom Nebunul chiar era bun. O minte ascuţită. Dar 
nu putea suporta când un superior era prost şi incorect. lar 
când se enerva, îşi ieşea din minţi. Odată urlase, aruncase 
cu lucrurile, rupsese aşternuturile de pe toate paturile din 
dormitorul lui, altă dată scrisese un mesaj despre cât de 
idiot era comandantul lui şi-l trimisese fiecărui elev din 
şcoală. De fapt îl primiseră puţini înainte ca profesorii să-l 
intercepteze, dar spuseseră că fusese cel mai grozav lucru 
pe care-l citiseră vreodată. Tom Nebunul. Putea fi 
distrugător. Dar poate că doar aştepta comandantul 
potrivit. îl puse pe listă. 

Şi o fată, Wu, al cărei nume bineînţeles că devenise Uu şi 
chiar uu-huu. Strălucitoare la lecţii, un adevărat ucigaş în 
jocuri, dar refuzase să fie comandant de pluton şi imediat 
ce comandantul ei i-o ceruse, îşi înregistrase transferul şi 
refuzase să lupte până când îi va fi fost acordat. Ciudat. 
Bean n-avea idee de ce făcuse asta - şi profesorii erau 
confuzi. Nimic din testele ei nu arătase motivul. La naiba, 
gândi Bean. E pe listă. 

Ultima poziţie. 

Trecu numele lui Nikolai. 

Oare îi fac o favoare? Nu e rău, e doar puţin mai încet 
decât puştii ăştia, doar puţin mai blând. O să fie greu 
pentru el. lar dacă va fi lăsat de-o parte, nu se va supăra. Va 


face tot ce va putea mai bine în oricare armată va fi trimis 
în cele din urmă. 

Şi totuşi... Armata Dragon va fi o legendă. Nu doar aici, în 
Şcoala de luptă. Aceşti copii vor deveni conducători în F. 1. 
sau oriunde altundeva. Şi vor povesti despre vremurile 
când erau în Armata Dragon cu marele Ender Wiggin. Dacă 
îl includ pe Nikolai, chiar dacă nu e cel mai bun dintre 
soldaţi, chiar dacă e de fapt cel mai lent, tot va fi acolo, tot 
va putea spune cândva acele poveşti. Şi nu e prost. Nu se va 
face de râs. Nu va trage armata în jos. Va fi OK. Atunci de 
ce nu? 

Şi eu îl vreau lângă mine. E singurul cu care am vorbit 
vreodată. Despre lucruri personale. Singurul care cunoaşte 
numele lui Poke. Îl vreau. Şi mai e o poziţie pe listă. 

Bean mai parcurse o dată lista. Apoi o alfabetiza şi i-o 
trimise lui Dimak. 

A doua zi de dimineaţă, Bean, Nikolai şi încă trei copii din 
grupul lor de lansați primiră transferul în Armata Dragon. 
Cu câteva luni înainte de a fi fost promovați ca soldaţi. Pugştii 
care nu fuseseră aleşi erau invidioşi, jigniţi, furioşi, rând pe 
rând. Mai ales atunci când îşi dădură seama că Bean era 
unul dintre cei aleşi. „Oare se fac costume de luptă de 
mărimea asta?” 

Era o întrebare bună. Iar răspunsul era nu, nu se făceau. 
Culorile Armatei Dragon erau gri-portocaliu-gri. Pentru că 
soldaţii când se înrolau erau de obicei cu mult mai mari 
decât Bean, trebuiseră să strâmteze un costum de luptă 
pentru Bean, şi nu-i venea prea bine. Uniformele nu erau 
fabricate în spaţiu, şi nimeni nu avea uneltele necesare ca 
să facă modificări de calitate. 

Când în cele din urmă o făcură să 1 se potrivească, Bean îşi 
duse noua sa uniformă la dormitorul Armatei Dragon. 
Pentru că ajustarea durase mult, sosi ultimul. Wiggin ajunse 
în dreptul uşii exact când intra Bean. 

— Ia-o înainte, zise Wiggin. 


Era pentru prima dată când Wiggin îi vorbea - şi din câte 
ştia Bean, pentru prima dată când îl observa. Bean îşi 
ascunsese atât de bine fascinația pentru Wiggin, încât 
devenise efectiv invizibil. 

Wiggin îl urmă în cameră. Bean o luă pe coridorul dintre 
paturi îndreptându-se spre partea din spate a încăperii, 
unde întotdeauna dormeau soldaţii cei mai tineri. Trase cu 
ochiul la ceilalţi copii, care se uitau toţi la el cu un amestec 
de oroare şi amuzament. Formau o armată atât de amărâtă, 
încât şi acest copilaş făcea parte din ea? 

În spatele lui, Wiggin îşi începuse primul discurs. Cu voce 
încrezătoare, suficient de tare ca să nu strige, fără să fie 
nervos. 

— Eu sunt Ender Wiggin. Sunt comandantul vostru. 
Ocupaţi-vă paturile în ordinea vârstei. 

Unii dintre boboci murmurară dezaprobator. 

— Veteranii în spatele camerei, soldaţii cei mai noi în faţă. 

Murmurele încetară. Era exact invers faţă de cum se 
organizau lucrurile. Wiggin întotdeauna tulbura apele. Ori 
de câte ori ar fi intrat în dormitor, cel mai aproape de elar 
fi fost copiii cei mai noi. In loc să se piardă, ar fi avut 
întotdeauna atenţia lui. 

Bean se întoarse şi se îndreptă spre partea din faţă a 
dormitorului. Era încă cel mai mic copil din Şcoala de 
Luptă, dar cinci dintre soldaţi erau din grupuri lansate mai 
recent, şi deci ei ocupară poziţiile cele mai apropiate de 
uşă. Bean primi un pat de sus, chiar vizavi de Nikolai, care 
teoretic avea aceeaşi vârstă, făcând parte din acelaşi grup 
de lansați. 

Bean se sui în pat, îşi împături uniforma şi puse palma 
lângă dulap. Nu se întâmplă nimic. 

— Pentru cei care sunt pentru prima dată într-o armată, 
spuse Wiggin, dulapul se deschide numai cu mâna. Nu 
există încuietori. Aici nu avem nimic personal. 

Bean îşi aranja meticulos uniforma în dulap. 


Wiggin merse printre paturi ca să se asigure că ordinea 
vârstei era respectată. Apoi se întoarse în faţă. 

— Toată lumea e în regulă. îmbrăcaţi-vă uniformele şi 
haideţi să ne antrenăm. 

Bean îl privi cuprins de exasperare. Wiggin se uita exact la 
el când începuse să se dezbrace. De ce nu-i sugerase să nu- 
şi scoată costumul? 

— Avem program de dimineaţă, continuă Wiggin. După 
micul dejun mergem direct la antrenament. În mod oficial 
aveţi o oră liberă între masă şi antrenament. O să mai 
vedem ce se întâmplă după ce aflu cât de buni sunteţi. 

Adevărul era că Bean se simţea ca un idiot. Bineînţeles că 
Wiggin avea să înceapă antrenamentele imediat. N-avea 
nevoie să fie avertizat să nu-şi scoată uniforma. Ar fi trebuit 
să ştie. 

Aruncă pe podea componentele uniformei şi se lăsă să 
alunece pe rama patului. Mulţi copii vorbeau, aruncau cu 
haine unii în alţii, se jucau cu armele. Bean încercă să-şi 
pună uniforma micşorată, dar nu se putu descurca cu unele 
dintre mecanismele de închidere. Trebui să scoată câteva 
piese şi să le examineze ca să-şi dea seama cum se îmbină, 
şi în cele din urmă renunţă, le scoase pe toate şi începu să 
le asambleze pe podea. 

Wiggin, indiferent, aruncă o privire la ceas. Aparent, 
termenul-limită era de trei minute. 

— Bun, toată lumea afară, acum! La treabă! 

— Dar sunt dezbrăcat, zise un băiat - Anwar, din Ecuador, 
copilul unor imigranţi egipteni. 

Bean revăzu în minte dosarul lui. 

— Data viitoare să te îmbraci mai repede, spuse Wiggin. Şi 
Bean era dezbrăcat. Mai mult, Wiggin stătea chiar lângă el, 
privindu-l cum se luptă cu uniforma. Ar fi putut să-l ajute. 
Ar putut să aştepte. Oare în ce m-am băgat? 

— Aveţi trei minute de la primul anunţ până la ieşirea pe 
uşă - asta e regula pentru săptămâna asta, zise Wiggin. 
Săptămâna viitoare regula e de două minute. Mişcaţi-vă! 


Afară pe condor, copiii care aveau timp liber sau se 
îndreptau spre clase se opriră să privească parada 
uniformelor neobişnuite ale Armatei Dragon. Şi să-şi bată 
joc de cei care erau mai mult decât neobişnuiţi. 

Un lucru era sigur. Bean trebuia să exerseze îmbrăcarea 
uniformei lui micşorate ca să evite să alerge pe coridoare în 
pielea goală. lar dacă Wiggin nu făcuse nici o excepţie 
pentru el în prima zi, când abia îşi primise uniforma sa 
neregulamentară, categoric Bean nu o să-i ceară favoruri 
speciale. 

Eu am ales să fac parte din această armată, îşi reaminti 
Bean în timp ce alerga încercând să împiedice piesele 
uniformei să i se împrăştie din braţe. 

Partea a IV-a. 

SOLDATUL 13 

ARMATA DRAGON 

— Am nevoie de acces la informaţiile privind genetica lui 
Bean, spuse sora Carlotta. 

— Asta nu e pentru tine, zise Graff 

— Credeam că permisul meu îmi va deschide orice uşă. 

— Am inventat o categorie nouă specială de securitate 
numită „Interzis surorii Carlotta”. Nu vrem să împărţi cu 
nimeni informaţiile despre genele lui Bean. Iar tu deja 
plănuiai să le dai pe mâna altcuiva, nu-i aşa? 

— Doar pentru a face un test. Aşa ca... va trebui să-l faceţi 
voi în locul meu. Voiam să fac o comparaţie între ADN-ul lui 
Bean şi al lui Volescu. 

— Parcă mi-ai spus că Volescu a fost sursa ADN-ului donat 
— De când am spus asta m-am mai gândit, colonele Graff, 
şi ştii ce? Bean nu seamănă deloc cu Volescu. Nici măcar nu 

văd cum ar putea să crească şi să devină ca el. 

— Poate că diferenţele de mediu îl fac să pară diferit. 

— Poate. Dar e la fel de posibil ca Volescu să mintă. E un 
om orgolios. 

— Să mintă în toate privinţele? 


— Să mintă în legătură cu ceva. Cel mai probabil în 
legătură cu paternitatea. Şi dacă minte... 

— Atunci perspectivele lui Bean n-ar mai fi atât de 
sumbre? Nu crezi că geneticienii noştri au verificat deja? 
Oricum, Volescu n-a minţit întru totul. Cheia lui Anton se va 
comporta probabil exact aşa cum a descris-o. 

— Te rog. Fă testele şi spune-mi rezultatul. 

— Pentru că tu nu vrei ca Bean să fie fiul lui Volescu. 

— Nu vreau sa fie fratele geamăn al lui Volescu. Şi cred că 
Nici voi nu vreți. 

— Bine zis. Deşi trebuie să-ţi spun că băiatul are o latură 
orgolioasă. 

— Când eşti atât de dotat ca Bean, o autoevaluare corectă 
pare orgoliu în ochii celorlalţi oameni. 

— Mda, dar nu ar trebui să insiste asupra acestui aspect, 
nu-i aşa? 

— Of... A fost rănit orgoliul cuiva? 

— Al meu nu. Încă. Dar unul dintre profesorii lui se simte 
puţin atins. 

— Observ că nu mă mai acuzi că i-am falsificat rezultatele. 

— Da, soră Carlotta, ai avut tot timpul dreptate. Merită să 
fie aici. Ca şi... Ei bine, hai să spunem că ai câştigat la 
loterie după toţi anii ăştia de căutări. 

— E loteria omenirii. 

— Am spus că merită să fie aici, nu că ele cel care ne va 
conduce spre victorie. Roata încă se mai învârte. lar banii 
mei sunt pe alt număr. 

Nu era practic să urce pe scări ţinând în braţe uniforma, 
aşa că Wiggin îi puse pe cei care erau deja îmbrăcaţi să 
alerge înainte şi înapoi pe condor până transpirară, în timp 
ce Bean şi ceilalţi puşti dezbrăcaţi sau îmbrăcaţi parţial îşi 
puseră echipamentul. Nikolai îl ajută pe Bean să-şi închidă 
uniforma; era umilitor pentru Bean să aibă nevoie de ajutor, 
dar ar fi fost şi mai rău să fie ultimul care termina - piciul 
ăla plicticos care-i încetineşte pe toţi. Cu ajutorul lui 
Nikolai, nu fusese ultimul. 


— Mulţumesc. 

— No ojjikay. 

Câteva clipe mai târziu urcau pe scară spre nivelul sălii de 
luptă. Wiggin îi duse până la uşa de sus, care se deschidea 
în mijlocul peretelui sălii de luptă. Cea folosită pentru 
intrare în cazul luptelor reale. Existau mânere pe laterale, 
pe plafon şi pe podea, pentru ca elevii să se balanseze şi să 
se propulseze înainte în condiţii de zero G. Se spunea că 
gravitația era mai scăzută în sala de luptă pentru că era 
mai aproape de centrul staţiei, dar Bean îşi dăduse deja 
seama că era o amăgire. Tot ar fi trebuit să existe o 
oarecare forţă centrifugă în dreptul uşilor şi un efect 
Coriolis pronunţat. Totuşi, în sălile de lupte 
imponderabilitatea era totală. Pentru Bean, asta însemna că 
F. |. poseda un dispozitiv care fie bloca gravitația, fie, mai 
degrabă, producea o gravitație falsă care echilibra perfect 
forţele centrifuge şi Coriolis din sală, începând exact din 
dreptul uşii. Era o tehnologic uluitoare, despre care nu se 
discuta niciodată în cadrul F. [., cel puţin nu în literatura 
disponibilă elevilor din Şcoala de Luptă, şi era complet 
necunoscută în exterior. 

Wiggin îi grupă în patru rânduri de-a lungul coridorului şi 
le ordonă să sară şi să folosească mânerele pentru a zbura 
prin încăpere. 

— Adunarea pe peretele opus, ca şi cum aţi ataca poarta 
inamicului. 

Pentru veterani, asta însemna ceva. Pentru lansați, care nu 
participaseră niciodată la o luptă şi nici nu intraseră 
vreodată prin uşa de sus, nu avea nici un sens. 

— Alergaţi şi săriţi câte patru de fiecare dată când deschid 
poarta, un grup pe secundă. 

Wiggin trecu în spatele grupului şi folosindu-şi cârligul, un 
instrument de control prins la interiorul încheieturii, făcu să 
dispară uşa, care păruse destul de solidă. 

— Start! 

Primii patru copii porniră în fugă spre poartă. 


— Start! 

Următorul grup începu să alerge înainte ca primii să fi 
ajuns. Nimeni nu trebuia să ezite, altfel cineva din spate s- 
ar fi lovit de el. 

— Start! 

Cei din primul grup se prinseră în mâini, se răsuciră cu 
diverse grade de neîndemânare şi se îndreptară în direcţii 
diferite. 

— Start! 

Grupurile din urmă învățau, sau cel puţin încercau să 
înveţe, din stângăciile celor dinainte. 

— Start! 

Bean se afla la sfârşitul rândului, în ultimul grup. Wiggin îi 
puse mâna pe umăr. 

— Poţi folosi un mâner lateral dacă vrei. 

Sigur, gândi Bean. Acum te-ai gândit să mă cocoloşeşti. Nu 
pentru că trăsnită mea de uniformă nu se închide bine, ci 
pentru că sunt scund. 

— Sictir, replică Bean. 

— Start! 

Bean ţinu pasul cu ceilalţi trei, deşi trebuia să-şi mişte 
picioarele de două ori mai repede, iar când ajunse lângă 
intrare sări cât putu, atinse mânerul din plafon cu degetele 
şi zbură înăuntru lipsit de orice control, rotindu-se simultan 
în trei direcţii. 

Dar nu se aşteptase să reuşească mai bine, şi în loc să se 
lupte cu mişcarea de rotaţie, se calmă şi execută rutina 
antigreaţă, relaxându-se până când ajunse lângă perete şi 
trebui să se pregătească de impact. Nu ateriza lângă 
niciunul dintre mânerele înfundate şi nici nu era orientat 
asftel încât să se apuce de ceva. Aşa că sări din nou, de data 
asta zburând ceva mai stabil, şi ajunse pe plafon foarte 
aproape de peretele din spate. Îi luă astfel mai puţin timp 
să-şi croiască drum spre locul în care se adunau ceilalţi, 
aliniaţi pe podea sub poarta din mijlocul peretelui - poarta 
inamică. 


Wiggin zbură calm prin aer. Pentru că avea cârlig, în 
timpul antrenamentelor reuşea să se mişte în aer în moduri 
în care soldaţii nu puteau; totuşi, în timpul luptei cârligul 
era inutil, astfel încât comandanții trebuiau să se asigure că 
nu devin dependenţi de ajutorul suplimentar al cârligului. 
Bean observă aprobator că Wiggin părea să nu folosească 
deloc cârligul. Pluti în lateral, apucă un mâner la vreo zece 
paşi de peretele din spate, şi rămase atârnat în aer. Cu 
capul în jos. 

Fixându-l pe unul dintre ei cu privirea, Wiggin întrebă: 

— De ce stai cu capul în jos, soldat? 

Imediat unii dintre soldaţi începură să se întoarcă invers, 
ca Wiggin. 

— Atenţie! răcni Wiggin. Orice mişcare încetă. Am întrebat 
de ce stai cu capul în jos! 

Bean fu surprins că soldatul nu răspundea. Oare uitase ce 
făcuse profesorul în navetă la venirea aici? Dezorientarea 
deliberată? Sau asta o făcea numai Dimak? 

— Am întrebat de ce staţi toţi cu picioarele în sus şi nu 
spre podea! 

Wiggin nu se uita în mod special la Bean, iar la întrebarea 
aceasta Bean nu voia să răspundă. Nu era sigur care 
răspuns corect era cel căutat de Wiggin, aşa că de ce să 
deschidă gura doar pentru a fi redus la tăcere? 

În cele clin urma vorbi un puşti pe nume Shame 
prescurtare de la Seamus. 

— Domnule, în direcţia asta am intrat pe uşă. 

Bine gândit, îşi zise Bean. Mai bine decât vreun argument 
neconvingător referitor la faptul că în zero G nu existau 
„Sus” şi „jos”. 

— Ce contează! Ce contează cum era gravitația pe 
coridor! O să luptăm pe coridor? Există aici gravitație? 

— Nu, domnule, murmurară toţi. 

— De acum încolo, uitaţi de gravitația din afara uşii. 
Vechea gravitație a dispărut, a fost anulată. Aţi înţeles? 
Inditerent cum ar fi gravitația când ajungeţi la uşă, ţineţi 


minte - poarta inamicului e jos. Picioarele voastre sunt 
îndreptate spre poarta inamică. Sus e înspre poarta 
voastră. Nordul e încolo - arătă spre ceea ce fusese plafonul 
- sudul e încolo, estul acolo, vestul... încotro? 

Îi arătară. 

— Exact cum mă aşteptam, zise Wiggin. Singurul proces 
pe care-l stăpâniţi e procesul de eliminare, şi singurul motiv 
pentru care-l stăpâniţi este pentru c-o puteţi face la toaletă. 

Bean privea amuzat. Deci Wiggin se supunea şcolii de 
antrenament de baza eşti-atât-de-prost-că-ai-nevoie-să-te- 
şterg-la-fund. Mă rog, poate era necesar. Unul din 
ritualurile de antrenament. Plicticos la culme, dar... era 
alegerea comandantului. 

Wiggin îi aruncă o privire lui Bean, dar ochii continuară să 
i se mişte. 

— Ce-a fost circul pe care l-am văzut aici? Asta numiţi voi 
aliniere? Asta numiţi voi zbor? Acum toată lumea, lansarea 
şi adunarea pe plafon! Acum! Marş! 

Bean recunoscu capcana şi înainte ca Wiggin să termine 
de vorbit, se propulsa spre peretele prin care tocmai 
intraseră. Majoritatea celorlalţi înţeleseseră şi ei care era 
testul, dar câţiva se lansară în direcţie greşită - în direcţia 
pe care Wiggin o numise nord în loc de direcţia identificată 
drept sus. De data asta Bean reuşi să aterizeze lângă un 
mâner, pe care îl apucă surprinzător de uşor. Mai făcuse 
asta înainte la antrenamentele din sala de luptă cu grupul 
său de boboci, dar spre deosebire de ceilalţi el era suficient 
de mic încât să se întâmple să aterizeze într-un loc unde nu 
avea nici un mâner la îndemână. Braţele scurte erau 
categoric un punct slab în sala de luptă. Putea să ţintească 
un mâner şi să ajungă la el cu destulă precizie prin sărituri 
scurte. Dar printr-o săritură în lungul încăperii şansele erau 
mici. Aşa că se simţi bine că de data asta cel puţin, nu 
apărea ca un tont. De fapt, lansându-se primul, ajunsese 
primul. 


Bean se întoarse şi-i privi pe cei care greşiseră şi făceau 
un al doilea salt lung şi penibil pentru a se alătura restului 
armatei. Fu puţin surprins să vadă cine erau unele dintre 
maimuțe. Neatenţia ne poate face pe toţi nişte clovni, gândi 
el. 

Wiggin îl privea din nou, iar de data asta nu doar în 
treacăt. 

— Tu! arătă Wiggin spre el. Încotro e jos? N-am trecut de 
faza asta? 

— Spre poarta inamică. 

— Cum te numeşti, puştiule? 

Ei haide, Wiggin chiar nu ştia cine era copilul cel mai 
scund şi cu cele mai bune rezultate din toată nenorocita 
asta de şcoală? Bine, dacă ne jucăm de-a sergentul cel rău 
şi recrutul nefericit, mai bine să urmez scenariul. 

— Soldat Bean, domnule. 

— Asta-i de la înălţime sau de la creier? 

Câţiva dintre ceilalţi soldaţi râseră. Dar nu prea mulţi. Ei 
cunoşteau reputaţia lui Bean. Pentru ei nu mai era 
caraghios că era atât de mic - era doar jenant că un copil 
atât de mic putea avea rezultate perfecte la teste conţinând 
întrebări pe care ei nici nu le înțelegeau. 

— Ei bine, Bean, eşti tare. 

Acum Wiggin incluse întregul grup într-o lecţie despre 
cum faptul de a veni pe uşă cu picioarele înainte te face o 
ţintă mult mai mică în care inamicul ar putea trage. E mai 
greu pentru el să te lovească şi să te îngheţe. 

— Ia spuneţi, ce se întâmplă când eşti îngheţat? 

— Nu te poţi mişca, spuse cineva. 

— Asta înseamnă să fii îngheţat, zise Wiggin. Dar ce se 
întâmplă cu voi? 

Wiggin nu-şi formulase întrebarea foarte clar, după 
părerea lui Bean, şi nu avea rost să prelungească agonia în 
timp ce alţii încercau să-şi dea seama despre ce vorbea. Aşa 
că vorbi. 


— Continui să înaintezi în aceeaşi direcţie, Cu viteza pe 
care o aveai în momentul când ai fost atins. 

— Adevărat, zise Wiggin. Voi cinci, din capăt, marş! Indica 
spre cinci soldaţi, care pierdură destul de mult timp 
uitându-se unu la alţii ca să se asigure despre cine vorbea, 
astfel încât Wiggin avu timp să tragă în toţi, îngheţându-i pe 
loc. La antrenamente dura câteva minute pentru ca cel 
îngheţat să-şi revină, dacă nu cumva comandantul nu-şi 
folosea cârligul ca să-l dezgheţe mai devreme. 

— Următorii cinci, marş! 

Şapte copii se mişcară deodată - nu era timp de numărat. 
Wiggin îi îngheţă la fel de repede ca pe ceilalţi, dar fiindcă 
se lansaseră deja, continuară să se mişte în derivă spre 
pereţii spre care se îndreptaseră. 

Primii cinci pluteau în aer lângă locul în care fuseseră 
îngheţaţi. 

— Uitaţi-vă la aceşti aşa-zişi soldaţi. Comandantul lor le-a 
ordonat să se mişte, şi acum priviţi-i. Nu numai că sunt 
îngheţaţi, dar sunt îngheţaţi aici, unde ne pot încurca. Pe 
când ceilalţi, pentru că s-au mişcat când li s-a dat ordin, 
sunt îngheţaţi acolo, înspre liniile inamicului, blocându-i 
vederea. Bănuiesc că vreo cinci dintre voi au priceput 
despre ce vorbesc. 

Au înţeles toţi, Wiggin. La Şcoala de Luptă nu vin proşti. 
Ca şi cum nu ţi-aş fi ales cea mai bună armată posibilă. 

— Şi fără îndoială Bean e unul din ei. Aşa-i, Bean? Lui 
Bean nu-i venea să creadă că Wiggin îl izola din nou. Pentru 
că sunt mic, se foloseşte de mine ca să-i facă de râs pe 
ceilalţi. Asta micu' ştie răspunsurile, de ce nu şi voi, cei 
mari? 

Dar Wiggin încă nu-şi dă seama. Crede că are o armată de 
respinşi şi boboci incompetenţi. Încă n-a avut ocazia să vadă 
că în realitate e un grup select. În consecinţă, pe mine mă 
vede ca fiind cel mai ridicol dintr-o grămadă de amărâţi. O 
să afle că nu sunt un idiot, dar încă presupune că ceilalţi 
aşa sunt. 


Wiggin continua să se uite la el. A, da, pusese o întrebare. 

— Aşa-i, domnule, zise Bean. 

— Şi ce ai priceput? 

Spune-i exact ceea ce ne-a spus el nouă. 

— Când ţi se ordonă să te mişti, te mişti repede, astfel 
încât dacă eşti îngheţat să te poţi îndepărta în loc să încurci 
operaţiunile armatei tale. 

— Excelent. Cel puţin am un soldat care înţelege ceva. 
Bean era dezgustat. Acesta era comandantul despre care se 
presupunea că va transforma Dragonii într-o armată 
legendară? Se presupunea că Wiggin e alfa şi omega în 
Şcoala de Luptă, iar el se joacă cu mine de-a ţapul ispăşitor. 
Wiggin nici măcar nu ne cunoaşte rezultatele, nu a discutat 
cu profesorii despre soldaţii săi. Dacă ar fi făcut-o, ar fi ştiut 
deja că sunt cel mai inteligent copil din şcoală. Toţi ceilalţi o 
ştiu. De asta se uită jenaţi unii la alţii. Wiggin îşi etalează 
propria ignoranță. 

Bean văzu că Wiggin părea să înregistreze dezgustul 
soldaţilor. Fu doar o clipă, dar poate că Wiggin înţelese în 
cele din urmă că jocul hai-să-râdem-de-priehindel se 
întorcea împotriva lui. Pentru că îşi continuă 
antrenamentul, îi învăţă cum să îngenuncheze în aer - chiar 
să-şi îngheţe propriile picioare ca să le blocheze - iar apoi 
să tragă printre genunchi în timp ce se deplasau către 
inamic, astfel încât picioarele să devină un scut, absorbind 
tirul şi permițându-le să tragă mai mult timp dacă se aflau 
în spaţiu deschis. O tactică bună, şi în final Bean începu să 
priceapă de ce Wiggin se putea să nu fi fost un comandant 
chiar atât de dezastruos. Îi simţi şi pe ceilalţi cum îi acordau 
respectul lor noului comandant. 

Când toţi înţeleseră, Wiggin se dezgheţă pe el şi pe soldaţii 
îngheţaţi în cursul demonstraţiei. 

— Acum, zise el, încotro e poarta inamică? 

— Jos! răspunseră toţi. 

— Şi care e poziţia noastră de atac? 


Sigur, gândi Bean, de parcă am putea da toţi o explicaţie 
la unison. Singurul mod de a răspunde era sa demonstreze 
- aşa că Bean se împinse în perete îndreptându-se în partea 
opusă, trăgând din mers printre picioare. Nu o făcu perfect 
- avea o uşoară mişcare în timpul /borului dar în general se 
descurcă bine pentru prima sa încercare de manevră. 

Deasupra lui, îl auzi pe Wiggin strigând la ceilalţi: 

— Bean e singurul care ştie cum s-o facă? 

Până când Bean se ancoră de peretele opus, tot restul 
armatei venea după el, strigând ca şi cum ar fi atacat. Doar 
Wiggin rămase pe plafon. Bean observă amuzat că Wiggin 
stătea orientat la fel cum fusese pe coridor - cu capul spre 
nord, vechiul sus. Poţi să ai o teorie perfectă, dar în practică 
e greu să scapi de vechiul sistem de gândire bazat pe 
gravitație. Bean ţinu să se orienteze lateral, cu capul la 
vest. lar soldaţii de lângă el făcură la fel, orientându-se 
după el. Dacă Wiggin observa, avea să dea de înţeles. 

— Acum întorceţi-vă la mine, cu toţii, atacaţi-mă! Imediat 
echipamentul lui fu luminat de patruzeci de arme care 
trăgeau, în timp ce armata se aduna spre el, trăgând în 
continuu. 

— Hopa, zise Wiggin când ajunseră. M-aţi prins. Cei mai 
mulţi râseră. 

— Acum, la ce sunt bune picioarele în luptă? Unii băieţi 
răspunseră că la nimic. 

— Bean nu crede asta, zise Wiggin. 

Chiar şi acum continuă să se ia de mine. Ei bine, ce vreael 
să audă? Cineva murmură „scuturi”, dar Wiggin nu 
reacţiona, deci trebuie să fi avut altceva în minte. 

— Sunt cea mai bună cale ca să te împingi în pereţi, ghici 
Bean. 

— Exact, încuviinţă Wiggin. 

— Haide, împingerea înseamnă deplasare, nu luptă, spuse 
Tom Nebunul. 

Alţi câţiva îşi exprimară acordul. 


Of, acum începe, se gândi Bean. Iom Nebunul alege să se 
certe fără rost cu comandantul, care se supără pe el şi... 

Dar Wiggin nu fu ofensat de corecţia lui Iom Nebunul. 
Doar îl corectă şi el, cu blândeţe. 

— Nu exista luptă fără deplasare. Bun, cu picioarele 
îngheţate astfel, vă puteţi împinge în pereţi? 

Bean habar n-avea. Şi nici altcineva. 

— Bean? întrebă Wiggin. Bineînţeles. 

— N-am încercat niciodată, zise Bean, dar poate dacă aş 
sta cu faţa la perete şi m-aş îndoi de mijloc... 

— Corect, dar greşit. Uitaţi-vă la mine. Sunt cu spatele la 
perete şi cu picioarele îngheţate. Pentru că stau 
îngenuncheat, tălpile mele sunt lipite de perete. De obicei 
când te lansezi trebuie să împingi în jos, astfel încât trupul 
ţi se întinde ca fasolea pe aţă, corect? 

Grupul râse. Pentru prima dată, Bean îşi dădu seama că 
poate Wiggin nu era chiar aşa de prost când îi făcea pe toţi 
să râdă de pici. Poate că Wiggin ştia perfect că Bean e 
copilul cel mai inteligent şi îl scosese astfel în evidenţă 
pentru că aşa putea da frâu liber tuturor resentimentelor 
celorlalţi. Întreaga lecţie garanta că ceilalţi copii vor 
considera că e OK să râdă de Bean, să-l dispreţuiască chiar 
dacă era inteligent. 

Bun sistem, Wiggin. Să distrugi eficacitatea celui mai bun 
soldat al tău, să te asiguri că nu se bucură de respect. 

Oricum, era mai important să înveţe ceea ce îi învăţa 
Wiggin decât să fie supărat pe modul în care era predată 
lecţia. Aşa că se uită atent cum Wiggin le demonstra o 
lansare de pe perete cu picioarele îngheţate. Observă că 
Wiggin îşi imprimase deliberat o mişcare de rotaţie. Era 
mai greu pentru el să tragă în timpul zborului, dar şi pentru 
un inamic îndepărtat era foarte dificil să ţintească vreo 
parte de-a lui suficient de mult ca să reuşească să-l ucidă. 

Poate că sunt supărat, dar asta nu înseamnă că nu pot să 
învăţ. 


Fu un antrenament lung şi obositor, exersând iar şi iar noi 
tehnici. Bean observă că Wiggin nu voia ca ei să înveţe 
fiecare tehnică separat. Trebuiau să le execute pe toate 
deodată, integrându-le în mişcări line, continui. Ca un dans, 
gândi Bean. Nu înveţi să tragi cu arma şi apoi înveţi să te 
lansezi şi apoi să faci o rotaţie controlată - înveţi să te 
lansezi-tragi-roteşti. 


La sfârşit, toţi erau uzi de transpiraţie, extenuaţi şi 
entuziasmați că învăţaseră lucruri pe care nu auziseră 
vreodată că le-ar face şi alţi soldaţi. Wiggin îi încolona în 
dreptul uşii inferioare şi-i anunţă că vor avea încă un 
antrenament în timpul liber. 

— Şi să nu-mi spuneţi că timpul liber ar trebui să fie liber. 
Ştiu asta, iar voi sunteţi liberi să faceţi ce vreţi. Vă invit să 
veniţi la un antrenament suplimentar, voluntar. 

Râseră. Grupul era compus în întregime din copii care nu 
aleseseră să facă suplimentar antrenament pentru sala de 
luptă, iar el voia să fie sigur că au înţeles că se aştepta ca ei 
să-şi schimbe priorităţile. Dar pe ei nu-i deranja. După o 
asemenea dimineaţă înţeleseseră că atunci când Wiggin 
conducea un antrenament, fiecare secundă era utilă. Nu-şi 
permiteau să piardă niciunul, altfel ar fi rămas mult în 
urmă. Wiggin merita timpul lor liber. Nici măcar Tom 
Nebunul nu protestă. 

Dar Bean ştia că trebuie să schimbe imediat relaţia sa cu 
Wiggin, altfel nu ar fi avut nici o şansă să ajungă la 
comandă. Ceea ce-i făcuse Wiggin astăzi, încurajând 
resentimentele celorlalţi copii faţă de prichindel, făcea să 
fie şi mai puţin plauzibil ca Bean să ajungă lider în cadrul 
armatei - dacă ceilalţi copii îl dispreţuiesc, cine l-ar mai 
urma? 

Aşa că Bean îl aşteptă pe Wiggin pe coridor după ce toţi 
ceilalţi o luaseră înainte. 

— Salut, Bean, zise Wiggin. 

— Salut, Ender. 

Oare Wiggin surprinsese sarcasmul cu care Bean îi 
pronunţase numele? De asta făcuse o scurtă pauză înainte 
de a-i răspunde? 

— Domnule, zise Wiggin încet. 

Of, termină cu rahatul ăsta, am văzut filmele, am râs cu 
toţii de ele. 

— Ştiu ce faci, Ender, domnule, şi te previn! 

— Mă previi? 


— Pol fi omul cel mai bun pe care l-ai căpătat, dar nu te 
juca cu mine. 

— De ce? 

— Pot deveni omul cel mai rău pe care l-ai căpătat. Ori 
una, ori alta! 

Bean nu se aştepta ca Wiggin să înţeleagă ce voia să spună 
prin asta. Că Bean va putea fi eficient numai dacă are 
încrederea şi respectul lui Wiggin, că altfel va fi doar un 
copilaş inutil. Wiggin va înţelege probabil că Bean se 
referea la faptul că o să-i provoace necazuri dacă nu-l 
utilizează. Şi poate chiar asta vrusese să spună, întrucâtva. 

— Şi ce vrei? întrebă Wiggin. Dragoste şi sărutări? Trebuia 
s-o spună cu putere, să i se imprime în minte atât de 
categoric, încât să nu se poată preface că n-a înţeles. 

— Vreau un pluton. 

Wiggin se apropie de Bean şi privi în jos spre el. Totuşi, 
pentru Bean fu un semn bun faptul că nu râsese pur şi 
simplu. 

— De ce ţi-aş da un pluton? 

— Pentru că eu ştiu ce să fac cu el. 

— E uşor să ştii ce să faci cu un pluton. Mai greu e să-i 
determini pe alţii s-o facă. De ce ar asculta un soldat de un 
pricâjit ca tine? 

Wiggin atinsese direct miezul problemei. Dar lui Bean nu-i 
plăcu felul maliţios în care vorbise. 

— Am auzit că ţie îţi spuneau la fel. Am auzit că Bonzo 
Madrid continuă să-ţi zică aşa. 

Wiggin nu înhaţă momeala. 

— 'Ţi-am pus o întrebare, soldat! 

— O să le câştig respectul, domnule, dacă nu mă opreşti. 
Surprinzător, Wiggin zâmbi. 

— Te-am ajutat. 

— Pe dracu'! 

— Nimeni nu te-ar fi băgat în seamă, decât ca să te 
compătimească pentru cât de mic eşti, dar eu am făcut ca 
azi să fii remarcat de toţi. 


Trebuia să te documentezi, Wiggin. Tu eşti singurul care 
nu ştie deja cine sunt. 

— O să-ţi urmărească fiecare mişcare, spuse Wiggin. 
Acum, tot ce ai de făcut ca să le câştigi respectul este să fii 
perfect. 

— Deci sunt judecat fără să mi se ofere măcar şansa de a 
învăţa înainte. 

Nu aşa se obţin talentele. 

— Bietul copilaş! Nimeni nu-l tratează cinstit! Obtuzitatea 
deliberată a lui Wiggin îl înfurie pe Bean. 

Eşti cu mult mai deştept, Wiggin! 

Văzând furia lui Bean, Wiggin întinse mâna şi-l împinse 
până îl lipi cu spatele de perete. 

— O să-ţi zic cum să obţii un pluton. Dovedeşte-mi că ştii 
ce să faci în calitate de soldat. Dovedeşte-mi că ştii cum să-i 
foloseşti pe ceilalţi soldaţi. Şi apoi dovedeşte-mi că există 
cineva gata să te urmeze în bătălie. Atunci o să-ţi capeţi 
plutonul. în nici un caz mai devreme. 

Bean ignoră mâna care îl apăsa. Era nevoie de mai mult 
decât atât ca să se lase intimidat. 

— Corect, spuse Bean. Daca într-adevăr aşa lucrezi, o să 
fiu şef de pluton într-o lună. 

Acum era rândul lui Wiggin să se înfurie. Se aplecă, îl 
prinse pe Bean de pieptul uniformei şi-l ridică pe perete 
astfel încât să se privească ochi în ochi. 

— Când spun că lucrez într-un anume fel, Bean, atunci aşa 
fac. 

Bean rânji. În condiţii de gravitație scăzută, în partea de 
sus a staţiei, să ridici un copil mic nu era cine ştie ce dovadă 
de forţă. lar Wiggin nu era un huligan. Nu era o ameninţare 
serioasă. 

Wiggin îi dădu drumul. Bean alunecă în josul peretelui şi 
ateriza încet în picioare, ricoşa puţin şi apoi se fixă. Wiggin 
se îndreptă spre bară şi cobori. Bean câştigase această 
întrevedere strecurându-se pe sub pielea lui Wiggin. Pe de 
altă parte, Wiggin ştia că nu stăpânise foarte bine situaţia. 


Nu va uita asta. De fapt, Wiggin era cel care îşi pierduse o 
parte din respect, şi era conştient de asta, şi va încerca să-l 
recâștige. 

Spre deosebire de tine, Wiggin, eu dau celuilalt şansa să 
înveţe ce are de făcut înainte de a-i pretinde să fie perfect. 
Ai scrântit-o azi cu mine, dar o să-ţi dau o şansă să te 
descurci mai bine mâine sau în viitor. 

Dar când Bean ajunse la bară şi întinse mâna s-o apuce, îşi 
dădu seama că îi tremurau mâinile şi nu putea strânge prea 
bine. Trebui să se oprească o clipă, sprijinindu-se de bară, 
până se calmă îndeajuns. 

Întâlnirea faţă în faţă cu Wiggin nu o câştigase el. Poate că 
fusese chiar un lucru prostesc. Wiggin îl rănise cu acele 
comentarii maliţioase, ridiculizându-l. Bean îl studiase pe 
Wiggin ca subiect al teologiei sale personale, iar astăzi 
aflase că în tot acest timp Wiggin nici nu ştia că Bean exista. 
Toţi îl comparau cu Wiggin - dar se părea că Wiggin nu 
auzise, sau nu-i păsa. Îl tratase pe Bean ca pe un nimeni. Şi 
după ce muncise din greu tot anul trecut ca să-şi câştige 
respectul, lui Bean nu-i venea uşor să fie din nou un nimeni. 
Îi reaprindea sentimente pe care crezuse că le lăsase în 
Rotterdam. Teama bolnăvicioasă de o moarte iminentă. Deşi 
ştia că aici nimeni nu ar ridica mâna asupra sa, încă îşi mai 
amintea cum e să fii în pragul morţii, ca atunci când venise 
pentru prima dată la Poke şi-şi pusese viaţa în mâinile ei. 

Am făcut oare din nou asta? Punându-mă pe listă, mi-am 
pus viitorul în mâinile acestui băiat. Am contat pe faptul că 
el va vedea în mine ceea ce văd şi eu. Dar desigur că el nu 
poate. Trebuie să-i dau timp. 

Dacă era timp. Căci profesorii se mişcau mai repede acum, 
iar Bean se putea să nu aibă încă un an în armată ca să-i 
demonstreze lui Wiggin ce poate. 

14 

FRAŢII 

— Ai rezultatele pentru mine? 

— Unele interesante. Volescu minţea. Oarecum. 


— Sper ca o să fii mai clar. 

— Modificarea genetică a lui Bean nu s-a bazat pe o clonă 
a lui Volescu. Dar sunt înrudiţi. Categoric Volescu nu e tatăl 
lui Bean. Dar e aproape sigur un unchi sau un văr de-al 
doilea. Sper ca Volescu să aibă vreun frate vitreg sau un văr 
primar, pentru că un asemenea bărbat ar fi singurul tată 
posibil al ovulului fertilizat pe care Volescu l-a modificat. 

— Ai o listă a rudelor lui Volescu, presupun? 

— Nu am avut nevoie de familia lui la proces. lar mama lui 
Volescu nu a fost căsătorită. El foloseşte numele ei 

— Deci tatăl lui Volescu a avut cândva un alt copil, numai 
că nu-i ştiţi numele. Credeam că voi ştiţi totul. 

— Ştim tot ceea ce considerăm că merită să ştim. E o 
diferenţă crucială. Pur şi simplu nu l-am căutat pe tatăl lui 
Volescu. Nu era vinovat de nimic important. Nu-i putem 
investiga pe toţi. 

— Altceva. Întrucât ştiţi tot ceea ce consideraţi ca merita 
să ştiţi, ai putea să-mi spui de ce un anumit băiat infirm a 
fost mutat din şcoala la care l-am dus eu? 

— Oh. El. Când ai încetat brusc să-l mai supraveghezi am 
devenit suspicioşi. Aşa că l-am verificat noi L-am testat. Nu 
e ca Bean, dar e clar că locul lui e aici. 

— Şi nu v-a trecut deloc prin minte ca am avut un motiv 
întemeiat să-l ţin departe de Şcoala de Luptă? 

— Am presupus că ai crezut că noi o să-l alegem pe Ahile 
în locul lui Bean, care era, la urma urmelor, cu mult prea 
tânăr, aşa căni l-ai oferit pe favoritul tău. 

— Aţi presupus. Mă port cu voi ca şi cum aţi fi inteligenţi, 
iar voi va purtaţi cu mine ca şi cum aş fio idioată. Acum văd 
că e exact invers. 

— Nu ştiam că un creştin poate fi atât de furios. 

— Ahile e deja la Şcoala de Lupta? 

— Încă îşi revine după cea de-a patra operaţie. A trebuit 
să-i reparăm piciorul pe Pământ. 

— Să vă dau un sfat. Să nu îl duceţi la Şcoala de Luptă cât 
timp Bean e încă acolo. 


— Bean are numai şase ani. E încă prea mic pentru a intra 
la Şcoala de Luptă, dar să mai şi absolve. 

— Dacă îl luaţi pe Ahile, îl scoateţi pe Bean. Clar? 

— De ce? 

— Dacă sunteţi atât de proşti încât să nu mă credeţi după 
ce toate celelalte raționamente ale mele s-au dovedit 
corecte, de ce v-aş mai da posibilitatea uneia doua 
încercări? Vă spun doar că a fi împreună la şcoală ar 
însemna probabil o sentinţă de moarte pentru unul din ei. 

— Pentru care? 

— Asta depinde de care îl vede primul pe celălalt. 

— Ahile spune că-i datorează totul lui Bean. Îl iubeşte. 

— Atunci crede-l pe el şi nu pe mine. Dar sa nu-mi trimiteţi 
mie cadavrul celui care a pierdut. Îngropaţi-vă propriile 
greşeli. 

— Sună destul de lipsit de inimă. 

— N-am de gând să plâng pe mormântul niciunuia dintre 
băieţi. Am încercat să le salvez amândurora vieţile. Se pare 
că voi sunteţi hotărâți să-i lăsaţi să afle care dintre ei e mai 
bun, după modelul darwinian. 

— Calmează-tey soră Carlotta. O să ţinem cont că ne-ai 
spus. N-o să facem prostii. 

— Aţi făcut deja. De acum înainte nu mă mai aştept la 
nimic bun din partea voastră. 

Trecură zile, trecură săptămâni, armata lui Wiggin începu 
să capete formă, iar Bean era plin de speranţă, dar şi de 
disperare. Speranţă, pentru că Wiggin punea la punct o 
armată care era aproape perfect adaptabilă. Disperare, 
pentru că o făcea fără să se bazeze pe Bean. 

După numai câteva antrenamente, Wiggin îşi alesese şefii 
de plutoane - toţi veterani de pe listele de transfer. De fapt, 
toţi veteranii erau fie şefi de plutoane, fie secunzi, în plus, în 
loc de organizarea normală - patru plutoane de câte zece 
soldaţi fiecare - el crease cinci plutoane de câte opt, iar 
apoi îi puse să se antreneze îndelung pe semiplutoane de 


câte patru oameni, unul comandat de şeful de pluton, 
celălalt de secund. 

Nimeni până atunci nu mai fragmentase astfel o armată. Şi 
nu era doar o iluzie. Wiggin munci din greu să fie sigur că 
şefii de plutoane şi secunzii au multă libertate de acţiune. 
Le spunea care e obiectivul lor şi îi lăsa pe lideri să decidă 
cum să-l îndeplinească. Sau grupa trei plutoane sub 
comanda operaţională a unuia dintre şefii de plutoane ca să 
execute o operaţiune, în timp ce Wiggin însuşi comanda 
restul de forţe. Era o delegare extraordinară a puterii. 

La început, unii dintre soldaţi îl criticară. Pe când se 
înghesuiau la intrarea în dormitor, veteranii comentau 
antrenamentul din ziua aceea - în zece grupe de câte patru. 

— Toată lumea ştie că e o strategie proastă să-ţi divizezi 
armata, spuse Molo Musca, şeful plutonului A. 

Bean fu puţin dezgustat că soldatul cu cel mai înalt rang 
după Wiggin critică strategia comandantului său. Desigur, 
Musca învăţa şi el. Dar aşa ceva era insubordonare. 

— Nu şi-a divizat armata, zise Bean. Doar a organizat-o. Şi 
nu există reguli de strategie care să nu poată fi încălcate. 
Ideea e să-ţi concentrezi armata în punctul decisiv. Nu s-o 
ţii tot timpul îngrămădită. 

Musca se holbă la Bean. 

— Dacă voi ăştia mici ne puteţi auzi nu înseamnă că şi 
înţelegeţi despre ce vorbim. 

— Crezi ce vrei dacă nu ai de gând să mă asculţi. Ce spun 
eu n-o să te facă mai prost decât eşti deja. 

Musca se apropie de el, îl înşfacă de braţ şi-l târî până la 
marginea patului. 

Imediat, Nikolai sări din patul opus direct în spatele lui 
Molo, făcându-l să se lovească cu fruntea de patul lui Bean. 
într-o clipă, ceilalţi şefi de plutoane îi despărţiră pe Nikolai 
şi pe Musca - de altfel o luptă ridicolă, deoarece Nikolai nu 
era cu mult mai mare decât Bean. 

— Las-o baltă, Musca, zise Supă Fierbinte - Han Tzu, 
liderul plutonului D. Nikolai crede că e frăţiorul mai mare al 


lui Bean. 

— Ce are piciul de pălăvrăgit cu un şef de pluton? întrebă 
Musca. 

— Ai dat dovadă de insubordonare faţă de comandantul 
tău, zise Bean. Şi nu aveai deloc dreptate. După părerea ta, 
Lee şi Jackson au fost nişte idioţi la Chancellorsville. 

— Continuă s-o facă! 

— Eşti atât de prost, încât nu poţi recunoaşte adevărul 
numai pentru că persoana care ţi-l spune e scundă? 

Toată frustrarea lui Bean că nu fusese făcut ofiţer se 
revărsa. Ştia asta, dar nu avea chef s-o controleze. Era 
necesar ca ei să audă adevărul. lar Wiggin avea nevoie de 
sprijin când era lovit pe la spate. 

Nikolai stătea pe patul de jos, aşa încât era cât se putea de 
aproape de Bean, confirmând legătura dintre ei. 

— Haide, Musco, zise Nikolai. E Bean, ai uitat? 

Şi, spre surprinderea lui Bean, asta îl reduse la tăcere pe 
Molo. Până în acel moment, Bean nu-şi dăduse seama de 
puterea pe care o avea reputaţia lui. Poate că era doar un 
soldat obişnuit în Armata Dragon, dar încă era cel mai bun 
elev al şcolii la strategie şi istorie militară, şi aparent toată 
lumea - sau cel puţin toată lumea în afară de Wiggin - ştia 
asta. 

— Ar fi trebuit să vorbesc cu mai mult respect, spuse 
Bean. 

— Zău că da, zise Musca. 

— Dar şi tu. 

Musca se smuci din strânsoarea băieţilor care îl ţineau. 

— Vorbeam de Wiggin, zise Bean. Ai vorbit fără respect. 
„Toată lumea ştie că e o strategie proastă să-ţi divizezi 
armata.” 

Imită intonaţia lui Molo aproape la perfecţie. Câţiva puşti 
râseră. Şi, în silă, şi Musca. 

— OK, bun, zise Musca. Am fost deplasat. Dar sunt încă 
ofiţer. 


— Nu şi când smulgi un copil din patul lui, spuse Nikolai. 
Când faci aşa ceva eşti un huligan. 

Molo clipi. Prudenţi, niciunul nu spuse nimic înainte ca 
Musca să se decidă cum să răspundă. 

— Ai dreptate, Nikolai, să-ţi aperi prietenul împotriva unui 
huligan. Se uită de la Nikolai la Bean şi înapoi: Pusha, voi 
chiar păreţi fraţi. 

Trecu pe lângă ei, îndreptându-se spre patul lui. Ceilalţi 
şefi de plutoane îl urmară. Criza se terminase. Nikolai se 
uită la Bean. 

— N-am fost niciodată bondoc şi urât ca tine, zise. 

— Dacă o să arăt ca tine când cresc, mă sinucid acum. 

— Chiar trebuie să vorbeşti aşa cu cei mari? 

— Nu mă aşteptam să-l ataci ca un roi de albine. 

— Cred că voiam să sar în capul cuiva, zise Nikolai. 

— Tu? Domnul Cumsecade? 

— Nu prea mă simt cumsecade în ultima vreme. 

Se caţără în pat lângă Bean, ca să poată vorbi mai încet. 

— Mă simt depăşit aici, Bean. Locul meu nu e în armata 
asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu eram pregătit să fiu promovat. Sunt mediocru. Poate 
nici măcar atât. Chiar dacă armata asta nu e compusă din 
eroii clasamentelor, tipii ăştia sunt buni. Toţi învaţă mai 
repede decât mine. Toţi se prind, iar cu încă mă mai 
gândesc. 

— Atunci munceşte mai mult. 

— Muncesc mai mult. Tu - tu pur şi simplu pricepi, totul, 
imediat, tu vezi totul. Şi nu pentru că eu aş fi prost. Şi eu 
înţeleg întotdeauna. Sunt doar... cu un pas în urmă. 

— Îmi pare rău, zise Bean. 

— De ce să-ţi pară rău ţie? Nu e vina ta. Ba da, este, 
Nikolai. 

— Ei haide, nu-mi spune că nu vrei să faci parte din 
armata lui Ender Wiggin! 

Nikolai râse puţin. 


— E cineva, nu-i aşa? 

— O să ai partea ta. Eşti un soldat bun. O să vezi. Când o 
să intrăm în luptă, o să te descurci la fel de bine ca toată 
lumea. 

— Hi, probabil. Oricând pot să mă îngheţe şi să mă 
azvârle. Un proiectil mare şi umflat. 

— Nu eşti atât de umflat. 

— Toţi sunt umflaţi în comparaţie cu tine. Te-am urmărit - 
dai altora jumate din mâncare. 

— Mă îndoapă prea mult. 

— Am de învăţat. Nikolai sari în patul lui. 

Câteodată Bean se simţea prost fiindcă îl pusese pe 
Nikolai în această situaţie. Dar când vor începe să câştige, o 
mulţime de puşti din afara Armatei Dragon vor dori să 
schimbe locul cu el. Într-un fel era surprinzător că Nikolai 
îşi dăduse seama că nu era atât de calificat ca ceilalţi. La 
urma urmelor, diferenţele nu erau atât de pronunţate. 
Probabil că mai erau şi alţi copii care simțeau ca Nikolai. 
Dar Bean nu-i oferise nici o consolare. De fapt, probabil 
reafirmase sentimentele de inferioritate ale lui Nikolai. 

Ce prieten sensibil mai sunt! 

Nu avea nici un rost să-l interogheze din nou pe Volescu, 
nu după ce prima dată obținuse numai minciuni de la el. 
Toată vorbăria despre copii, el fiind originalul nu avea nici o 
scuză. Era un ucigaş, un slujitor al Părintelui Minciunilor. N- 
avea cum s-o ajute pe sora Carlotta. lar necesitatea de a 
afla la ce se puteau aştepta din partea singurului copil care 
evadase din micul holocaust al lui Volescu era prea presantă 
pentru a se baza din nou pe cuvântul unui asemenea om. 

În plus, Volescu îşi contactase fratele vitreg sau vărul - 
altfel cum ar fi putut obţine ovulul fertilizat conţinând ADN- 
ul său? Deci sora Carlotta trebuia fie să refacă drumul lui 
Volescu, fie să-i repete cercetările. 

Află repede că Volescu era fiul nelegitim al unei românce 
care trăia la Budapesta, în Ungaria. Câteva întrebări - şi 
folosirea judicioasă a permisului ei de liberă trecere - îi 


furnizaseră numele tatălui, un funcţionar de origine greacă 
din cadrul Ligii care fusese de curând promovat în echipa 
Hegemonului. Putea fi o fundătură, dar sora Carlotta nu 
avea nevoie să vorbească cu bunicul. Trebuia doar să afle 
cine e pentru a găsi numele celor trei copii legitimi ai săi. O 
elimină pe fiică pentru că părintele comun era bărbat. Şi 
verificându-i pe cei doi fii, decise să-l viziteze mai întâi pe 
cel căsătorit. 

Trăiau pe Insula Creta, unde Julian conducea o companie 
de software al cărei singur client era Liga de Apărare 
Internaţională. Evident că nu era o coincidenţă, dar 
nepotismul era aproape onorabil în comparaţie cu traficul 
de favoruri şi corupţia făţişă endemice în cadrul Ligii. Pe 
termen lung o asemenea favoare era practic inofensivă, 
deoarece F. I. preluase controlul propriului buget şi nu va 
mai lăsa Liga că se atingă de el vreodată. Astfel, Mareşalul 
şi Strategul aveau mult mai mulţi bani la dispoziţie decât 
Hegemonul, ceea ce îl făcea pe acesta, deşi primul ca titlu, 
mai slab ca putere efectivă şi libertate de mişcare. 

Iar dacă Julian Delphiki îşi datora cariera legăturilor 
politice ale tatălui său nu însemna în mod necesar că 
produsele companiei lui nu erau adecvate şi că el însuşi nu 
era un om cinstit. Cel puţin după standardele de cinste care 
domneau în lumea afacerilor. 

Sora Carlotta constată că nu trebuia să-şi folosească 
permisul pentru a obţine o întâlnire cu Julian şi soţia sa, 
Elena. Sună şi le spuse că ar vrea să-i vadă într-o problemă 
privind F. [., şi ei o primiră imediat. Sosi în Knossos şi fu 
imediat condusă la locuinţa lor de pe o faleză deasupra 
Mării Egee. Păreau nervoşi - de fapt Elena era aproape 
înnebunită, strângând cu putere o batistă în mâini. 

— Vă rog, zise ca, după ce acceptă fructele şi brânzeturile. 
Vă rog, spuneţi-mi de ce sunteţi atât de supăraţi. Nimic din 
ceea ce fac eu nu trebuie să vă alarmeze. 

Cei doi se priviră unul pe altul, iar Elena era tulburată. 


— Atunci e totul în regulă cu băiatul nostru? Pentru o 
clipă, sora Carlotta se întrebă dacă ştiau deja despre Bean - 
dar cum ar fi putut? 

— Fiul vostru? 

— Deci e bine! 

Elena izbucni în lacrimi de uşurare, iar când soţul ei 
îngenunche lângă ea, îl îmbrăţişa strâns şi începu să plângă 
cu sughiţuri. 

— Ştii, ne-a fost foarte greu să-l lăsăm să plece în armată, 
spuse Julian. Când cineva din cadrul Bisericii ne-a sunat să 
ne spună că trebuie să ne vadă în legătură cu probleme 
privind F. 1., noi am crezut - am tras concluzia... 

— Oh, îmi pare rău. Nu am ştiut că aveţi un fiu în armată, 
altfel aş fi fost mai atentă să vă asigur din start că... dar 
acum mă tem că pretextul sub care am venit aici e fals. 
Problema despre care vreau să vă vorbesc este personală, 
atât de personală, încât s-ar putea să ezitaţi să răspundeţi. 
Şi totuşi este o problemă care are importanţă pentru F. 1. 
Vă promit că nişte răspunsuri sincere nu vă pot expune la 
nici un risc personal. 

Elena îşi recapătă controlul. Julian se aşeză din nou, şi 
acum amândoi o priveau pe sora Carlotta aproape veseli. 

— O, întreabă-ne ce vrei, zise Julian. Suntem bucuroşi să... 
orice-ai vrea să întrebi. 

— O să răspundem dacă putem, spuse Elena. 

— Spuneţi că aveţi un fiu. Există posibilitatea ca... există 
vreun motiv să bănuiţi... fiul vostru a fost conceput în 
circumstanţe care să permită donarea ovulului fertilizat? 

— O, da, spuse Elena. Nu e un secret. Un defect al unei 
trompe uterine şi o sarcină extrauterină în cealaltă au făcut 
imposibil să mai concep copii. Ne doream un copil, aşa că 
mi s-au extras câteva ovule, au fost fertilizate cu sperma 
soţului meu, şi cele alese au fost clonate. Patru, câte şase 
copii de fiecare. Două fete şi doi băieţi. Până acum, numai 
unul a fost implantat. A fost un băiat atât de... de special, 
încât nu am vrut să ne dispersăm atenţia. Acum, că 


educaţia lui nu mai e în mâinile noastre, ne-am gândit să 
aducem pe lume una din fetiţe. E timpul. 

Întinse, apucă mâna lui Julian şi zâmbi. El îi întoarse 
zâmbetul. 

Ce contrast faţă de Volescu! Greu de crezut că cei doi 
aveau în comun vreun material genetic. 

— Spuneţi că sunt şase copii pentru fiecare ovul fertilizat, 
reluă sora Carlotta. 

— Şase inclusiv originalul, zise Julian. Astfel avem cele mai 
bune şanse ca fiecare să fie implantat, iar sarcina dusă la 
bun sfârşit. 

— în total douăzeci şi patru de ovule fertilizate. Şi numai 
unul din ele a fost implantat? 

— Da, am fost foarte norocoşi, primul a mers perfect. 

— Au rămas douăzeci şi trei. 

— Exact. 

— Domnule Delphiki, toate cele douăzeci şi trei de ovule 
fertilizate sunt puse la păstrare, în vederea implantării? 

— Desigur. 

Sora Carlotta se gândi un moment. 

— Cât de recent aţi verificat? 

— Săptămâna trecută, zise Julian. Când am început să 
discutăm despre un al doilea copil. Doctorul ne-a asigurat 
că nu s-a întâmplat nimic cu ovulele şi că pot fi implantate 
după numai câteva ore de la înştiinţare. 

— Dar doctorul le-a verificat cu adevărat? 

— Nu ştiu, zise Julian. 

Elena începu să devină puţin mai încordată. 

— Aţi aflat ceva? întrebă. 

— Nimic, spuse sora Carlotta. Ceea ce caut eu este sursa 
materialului genetic al unui anumit copil. Pur şi simplu 
vreau să mă asigur că ovulele voastre fertilizate nu sunt 
sursa. 

— Bineînţeles că nu. Cu excepţia fiului nostru. 

— Vă rog să nu vă alarmaţi. Dar aş vrea să aflu numele 
doctorului dumneavoastră şi locul unde sunt depozitate 


ovulele. Apoi v-aş fi recunoscătoare dacă l-aţi ruga pe 
doctor să meargă, personal, în acel loc şi să insiste să vadă 
ovulele cu proprii săi ochi. 

— Nu pot fi văzute fără microscop, zise Julian. 

— Să vadă dacă au fost mişcate din loc, spuse sora 
Carlotta. 

Amândoi deveniră iarăşi extrem de agitaţi, în special 
pentru că nu ştiau despre ce era vorba - şi nici nu li se 
putea spune. Imediat ce Julian îi dădu numele doctorului şi 
al spitalului, sora Carlotta ieşi pe terasă şi, privind marea 
presărată de nave, intră în legătură cu Statul-Major al F. |. 
din Atena. 

Putea să dureze câteva ore până când telefonul ei sau al 
lui Julian să aducă răspunsul, astfel că ea, Julian şi Elena 
făcură un efort eroic să pară în largul lor. Făcură un tur să-i 
arate împrejurimile, care ofereau privelişti atât vechi, cât şi 
moderne, natura proaspătă, deşertul şi marea. Aerul uscat 
era revigorant atât timp cât nu bătea briza dinspre mare, 
iar sora Carlotta se bucură să-l audă pe Julian vorbind 
despre compania lui şi pe Elena vorbind despre munca ei 
de profesor. Toate gândurile despre prosperarea lor 
datorită corupţiei guvernului se împrăştiară când ea văzu 
că, indiferent de felul în care obținuse contractul, Juliân era 
un creator de software serios şi pasionat, iar Elena era un 
profesor zelos care îşi considera profesia o cruciadă. 

— Am ştiut imediat ce am început să fac lecţii cu fiul meu 
cât este de deosebit, îi spuse Elena. Dar abia la testele 
preliminarii pentru şcoală am aflat pentru prima oară că 
talentele lui se potriveau F. 1. 

Clopotele de alarmă se declanşară. Sora Carlotta 
presupusese că fiul lor era adult. La urma urmelor, nu erau 
un cuplu tânăr. 

— Câţi ani are fiul vostru? 

— Acum are opt ani, spuse Juliân. Ne-au trimis o poză. 
Arată ca un mic bărbat în uniformă. Nu prea lasă să treacă 
scrisorile. 


Fiul lor era în Şcoala de Luptă. Ei păreau să aibă vreo 
patruzeci de ani, dar probabil că se căsătoriseră, şi apoi se 
străduiseră degeaba un timp, trecând printr-o sarcină 
extrauterina înainte să afle că Elena nu mai putea avea 
copii. Fiul lor era doar cu câţiva ani mai mare ca Bean. 

Asta însemna că Graff putea să compare codul genetic al 
lui Bean cu cel al lui Delphiki şi să afle dacă proveneau din 
acelaşi ovul clonat. Ar fi putut fi un element de control, s-ar 
fi putut compara cum era Bean cu cheia lui Anton 
declanşată faţă de celălalt, ale cărui gene erau 
nemodificate. 

Acum că se gândea la asta, bineînţeles că orice geamăn al 
lui Bean ar avea exact acele abilităţi care să atragă atenţia 
F. I. Cheia lui Anton transforma un copil într-un savant la 
modul general; combinaţia specială de talente pe care o 
căuta F. I. nu era afectată. Bean ar fi avut acele talente 
indiferent de situaţie; mutaţia îl făcea numai să aibă o 
inteligenţă mult superioară cu care să-şi folosească 
abilităţile pe care le avea deja. 

Dacă Bean era cu adevărat copilul lor. Totuşi, coincidenţa 
între cele douăzeci şi trei de ovule fertilizate şi douăzeci şi 
trei de copii produşi de Volescu în „locul curat” - la ce altă 
concluzie putea ajunge? 

În curând primiră răspunsul, mai întâi sora Carlotta, şi 
imediat după aceea familia Delphiki. Anchetatorii F. 1. 
merseseră cu doctorul la clinică şi împreună descoperiseră 
că ovulele lipseau. 

Fu o veste neplăcută pentru familia Delphiki, iar sora 
Carlotta aşteptă discret afară pentru ca Elena şi Julian să 
rămână un timp împreună. Dar în curând ei o invitară 
înăuntru. 

— Cât de mult ne poţi spune? întrebă Julian. Ai venit aici 
pentru că suspectai răpirea copiilor noştri. Spune-mi, s-au 
născut? 

Sora Carlotta ar fi vrut să se ascundă în spatele secretului 
militar, dar în realitate nu era implicat nici un secret militar 


- crima lui Volescu era ceva civil. Şi totuşi... nu era mai bine 
ca ei să nu ştie? 

— Julian, Elena, în laboratoare se mai întâmplă accidente. 
E posibil să fi murit pur şi simplu. Nu e nimic sigur. N-ar fi 
mai bine să considerăm asta un accident groaznic? De ce să 
vă îngreunaţi povara? 

Elena o privi crâncen. 

— Spune-mi soră Carlotta, dacă îl iubeşti pe Dumnezeu al 
adevărului! 

— Ovulele au fost furate de un criminal care... le-a 
implantat ilegal. Când crima era gata să fie descoperită, i-a 
eutanasiat cu sedative. N-au suferit. 

— Şi omul ăsta a fost judecat? 

— A fost deja judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă, 
zise sora Carlotta. 

— Deja? întrebă Julian. Cu cât timp în urmă au fost furaţi 
copiii? 

— Mai mult de şapte ani. 

— Oh! strigă Elena. Atunci copiii noştri... când au murit... 

— Erau mici. Nu aveau încă un an. 

— Dar de ce copiii noştri? De ce să-i fure? Voia să-i vândă 
spre a fi adoptați? Voia... 

— Mai contează? Niciunul din planurile lui nu s-a împlinit, 
zise sora Carlotta. Natura experimentelor era secretă. 

— Cum îl cheamă pe criminal? întrebă Julian. Văzând-o că 
ezită, insistă: Numele lui a fost implicat într-un proces 
public, nu-i aşa? 

— La Curtea de Justiţie din Rotterdam, zise sora Carlotta. 
Volescu. 

Julian reacţiona ca şi cum ar fi primit o palmă, dar îşi 
recapătă imediat controlul. Elena nu observă. 

Ştie despre amanta tatălui său, gândi sora Carlotta. 
Înţelege acum care trebuie să fi fost o parte din motivele 
lui. Copiii fiului legitim au fost răpiți de bastard, a făcut 
experienţe pe ei, şi în cele din urmă i-a ucis - iar fiul legitim 
nu a aflat asta timp de şapte ani. Volescu se răzbunase 


pentru privaţiunile pe care îşi imagina că le suferise din 
lipsa tatălui. Şi pentru Julian mai însemna că poftele tatălui 
său se întorceau ca să provoace această durere, această 
durere lui Julian şi soţiei sale. Păcatele taţilor care se întorc 
asupra copiilor până în a treia şi a patra generaţie... 

Dar în Scripturi spune: a treia şi a patra generaţie a celor 
care Mă urăsc. Julian şi Elena nu-l urau pe Dumnezeu. Şi 
nici copiii lor nevinovaţi. 

Nu are mai multă logică decât uciderea pruncilor din 
Bethleem din vremea lui Irod. Singura mângâiere era 
credinţa că un Dumnezeu milos luase în grădina Lui 
sufletele copiilor ucişi, şi că în cele din urmă el va aduce 
alinare inimilor părinţilor. 

— Vă rog, spuse sora Carlotta. Nu spun că nu artrebuisă 
plângeţi pentru copiii pe care nu i-aţi ţinut în braţe 
niciodată. Dar încă vă puteţi bucura de copilul pe care îl 
aveţi. 

— E la un milion de kilometri depărtare! strigă Elena. 

— Cred că nu... nu ştii dacă Şcoala de Luptă lasă vreodată 
vreun copil să vină acasă în vizită, zise Julian. Se numeşte 
Nikolai Delphiki. Sigur, în asemenea circumstanţe... 

— Îmi pare foarte rău, răspunse sora Carlotta. 

Nu fusese o idee chiar atât de bună să le reamintească de 
copilul pe care îl aveau, când, de fapt, nu mai era al lor. 

— Îmi pare rău că venirea mea aici v-a adus asemenea 
veşti proaste. 

— Dar ai aflat ceea ce voiai să afli, zise Julian. 

— Da, admise sora Carlotta. 

Atunci Julian înţelese ceva, dar nu spuse nici un cuvânt de 
faţă cu soţia lui. 

— Vrei să te întorci la aeroport? 

— Da, maşina aşteaptă. Soldaţii au mult mai multă răbdare 
decât şoferii de taxi. 

— Te conduc la maşină, zise Julian. 

— Nu, Julian, plânse Elena. Nu mă lăsa singură. 


— Doar câteva clipe, iubito. Nu trebuie să uităm să fim 
politicoşi. 

Îşi îmbrăţişa îndelung soţia, apoi o conduse pe sora 
Carlotta la uşă şi o deschise. 

În timp ce mergeau spre maşină, Julian vorbi despre ceea 
ce înţelesese. 

— Dacă fiul nelegitim al tatălui meu e deja la închisoare, tu 
nu ai venit aici pentru crima lui. 

— Nu, zise ea. 

— Unul dintre copii e în viaţă, şopti el. 

— N-ar trebui să spun ce-ţi spun acum, pentru că nu sunt 
autorizată. Dar eu îi sunt credincioasă mai întâi lui 
Dumnezeu, şi abia apoi Flotei. Dacă cei douăzeci şi doi de 
copii care au murit de mâna lui Volescu sunt ai voştri, atunci 
un al douăzeci şi treilea ar putea fi în viaţă. Rămâne să se 
facă testele genetice. 

— Dar nouă n-o să ne spuneţi, zise Julian. 

— Încă nu, spuse sora Carlotta. Nu prea curând. Poate 
niciodată. Dar dacă va sta în puterea mea, atunci într-o zi o 
să vă întâlniți cel de-al doilea fiu. 

— Este... îl cunoşti? 

— Dacă e fiul vostru, zise ea, atunci da, îl cunosc. A dus o 
viaţă grea, dar are o inimă bună, şi e un băiat de care tatăl 
şi mama lui ar fi mândri. Te rog, nu mă întreba mai mult. 
Deja am spus prea multe. 

— Şi-i spun asta soţiei mele? întrebă Julian. Ce ar fi mai 
greu pentru ea: să ştie sau să nu ştie? 

— Femeile nu sunt chiar aşa diferite de bărbaţi. lu ai 
preferat să ştii. 

Julian aprobă din cap. 

— Ştiu că tu numai ai adus veştile, nu ne-ai provocat 
pierderea. Dar nu ne vom aminti cu bucurie de vizita ta aici. 
Totuşi aş vrea să ştii că înţeleg cu câtă bunătate ai făcut 
treaba asta mizerabilă. 

Ea aprobă. 


— Şi tu te-ai purtat întotdeauna cu amabilitate în 
momentele grele. 

Julian îi deschise uşa maşinii. Ea se aşeză pe scaun şi-şi 
strânse picioarele. înainte ca el să închidă uşa, ei îi veni în 
minte o altă întrebare, una foarte importantă. 

— Julian, ştiu că plănuiaţi să aveţi o fiică. Dar dacă aţi fi 
adus pe lume încă un fiu, ce nume i-aţi fi pus? 

— Primul nostru născut a fost botezat după tatăl meu, 
Nikolai, spuse el. Dar Elena a vrut ca al doilea fiu să poarte 
numele meu. 

— Julian Delphiki, zise sora Carlotta. Dacă băiatul acela e 
într-adevăr fiul vostru, cred că într-o zi va fi mândru să 
poarte numele tatălui său. 

— Ce nume foloseşte acum? întrebă Julian. 

— E de la sine înţeles că nu pot să-ţi spun. 

— Dar... nu Volescu, desigur. 

— Nu. În ceea ce mă priveşte, nu va auzi niciodată numele 
ăsta. Dumnezeu să te binecuvânteze, Julian Delphiki. O să 
mă rog pentru tine şi pentru soţia ta. 

— Să te rogi şi pentru sufletele copiilor noştri, soră. 

— Am făcut-o deja, şi o voi face mereu. 

Maiorul Anderson privi la băiatul care stătea de partea 
cealaltă a mesei. 

— Nu e o problemă chiar atât de importantă, Nikolai. 

— Am crezut că am necazuri. 

— Nu, nu. Însă am observat că eşti bun prieten cu Bean. El 
nu prea are prieteni. 

— Nu L-a ajutat faptul că Dimak l-a transformat într-o ţintă, 
în navetă. lar acum a venit Ender şi face acelaşi lucru. 
Presupun că Bean poate să suporte, dar, deştept cum e, îi 
cam irită pe mulţi alţi copii. 

— Dar pe tine nu? 

— Oh, ba şi pe mine mă irită. 

— Şi totuşi te-ai împrietenit cu el. 

— Ei, n-am vrut să se întâmple aşa. Dar patul meu era 
lângă al lui în dormitorul lansaţilor. 


— Tu ai cerut patul acela. 

— Zău? Of. Da. 

— Ai făcut asta înainte de a şti cât de deştept e Bean. 

— Dimak ne-a spus în navetă că Bean are cele mai bune 
rezultate dintre toţi. 

— De asta ai vrut să fii lângă el? Nikolai ridică din umeri. 

— A fost un act de bunăvoință, spuse maiorul Anderson. 
Poate că sunt un bătrân cinic, dar când văd un asemenea 
act inexplicabil devin curios. 

— Seamănă puţin cu mine în pozele de când eram mic. Nu 
e o prostie? L-am văzut şi m-am gândit că arată ca 
drăgălaşul bebe Nikolai. Aşa spunea mama despre pozele 
cu mine mic. Niciodată nu m-am gândit că în pozele alea 
sunt eu. Eu eram Nikolai cel mare. Acolo era drăgălaşul 
bebe Nikolai. Obişnuiam să mă prefac că el era fratele meu 
mai mic şi întâmplător aveam acelaşi nume. Nikolai cel 
Mare şi Drăgălaşul Bebe Nikolai. 

— Văd că te ruşinezi, dar n-ar trebui. E un lucru firesc la 
un copil unic. 

— Îmi doream un frate. 

— Mulţi dintre cei care au fraţi ar dori să nu-i fi avut. 

— Dar cu fratele pe care mi-l inventasem mă înţelegeam 
bine. 

Nikolai râse de absurditatea ideii. 

— L-ai văzut pe Bean şi te-ai gândit la el ca la fratele pe 
care ţi-l imaginasei. 

— La început. Acum ştiu cine e în realitate, şi e mai bine. 
Ca şi cum... câteodată ele fratele cel mic şi eu am grijă de 
el, şi câteodată el e fratele mare şi are grijă de mine. 

— De exemplu? 

— Poftim? 

— Un băiat atât de mic - cum are grijă de tine? 

— Îmi dă sfaturi. Mă ajută la lecţii. Ne antrenăm uneori 
împreună. E mai bun decât mine aproape la toate. Doar că 
eu sunt mai mare, şi cred că mie îmi place de el mai mult 
decât îi place lui de mine. 


— Poate că e adevărat, Nikolai. Dar din câte pot eu spune, 
îi place de tine mai mult decât de oricine altcineva. Doar 
că... deocamdată, s-ar putea să nu fie capabil de prietenie 
aşa cum eşti tu. Sper că faptul că ţi-am pus aceste întrebări 
să nu-ţi schimbe sentimentele pentru Bean. Nu le cerem 
oamenilor să fie prieteni, dar sper că tu şi Bean veţi rămâne 
prieteni. 

— Nu sunt prietenul lui, zise Nikolai. -Oh? 

— V-am spus. Sunt fratele lui, zâmbi Nikolai. Odată ce ai 
avut un frate, nu renunţi la el atât de uşor. 

CURAJ 

— Din punct de vedere genetic, sunt gemeni identici 
Singura diferenţa este cheia lui Anton. 

— Deci familia Delphiki are doi fii 

— Familia Delphiki are un singur fiu, Nikolai, şie la noi în 
serviciu. Bean e un orfan găsit pe străzile din Rotterdam. 

— Pentru că a fost răpit. 

— Legea e clară. Ovulele fertilizate nu sunt persoane. Ştiu 
că pentru tine e o problemă de sensibilitate religioasă, dar 
F. 1. respectă legile, nu... 

— F. 1. foloseşte legile pentru îndeplinirea propriilor 
scopuri. Ştiu că suntem în război. Ştiu că unele lucruri sunt 
în afara puterii tale. Dar războiul nu va continua la infinit. 
Nu cer decât atât: puneţi informaţiile astea într-un dosar - 
în mai multe dosare. Astfel încât atunci când războiul se va 
sfârşi, dovada acestor lucruri să poată supravieţui. Adevărul 
să nu fie ascuns. 

— Desigur. 

— Nu, nu aşa. Ştii că în momentul în care Furnicile vor fi 
învinse, F. |. nu va mai avea nici un motiv să existe. Va 
încerca sa se menţină pentru a asigura pacea 
internaţionala. Dar Liga nu e suficient de puternica politic 
ca sa supravieţuiască în bătaia vânturilor naţionaliste. F. 1. 
se va rupe în facţiuni, fiecare cu propriul lider, ţi Dumnezeu 
să ne ajute dacă vreo parte din flotă îşi va folosi vreodată 
armele pe suprafaţa Pământului. 


— "Ţi-ai petrecut prea mult timp citind Apocalipsa. 

— Poate că nu sunt unul dintre copiii geniali din şcoala ta, 
dar văd care sunt opiniile aici, pe Pământ. Pe net un 
demagog numit Demostene inflamează Vestul cu privire la 
manevrele ilegale şi secrete ale Mareşalului care ar pune în 
avantaj Noul Pact Varşovia, iar propaganda e chiar mai 
virulenta la Moscova, Bagdad, Buenos Aires, Beijing. Sunt şi 
câteva voci raţionale, ca Locke, dar sunt considerate vorbe 
goale şi apoi ignorate. Tu şi cu mine nu putem face nimic în 
privinţa războiului mondial care va urma cu siguranţă. Dar 
putem face tot posibilul ca aceşti copii să nu devină nişte 
pioni în acest joc. 

— Singura cale ca să nu fie pioni e sa fie jucători. 

— Tu i-ai crescut. Cu siguranţă nu te temi de ei. Dă-le 
şansa să joace. 

— Soră Carlotta, toată munca mea are ca scop pregătirea 
pentru înfruntarea cu Furnicile. Transformarea acestor 
copii în comandanţi străluciți, demni de încredere. Nu pot 
privi mai departe de atât. 

— Nu privi. Doar lasă deschisă uşa pentru ca familiile lor, 
popoarele lor să-i revendice. 

— Nu mă pot gândi acum la asta. 

— Acum ai puterea s-o faci. 

— Mă supraestimezi. 

— Tu te subestimezi. 

Armata Dragon se antrena doar de o lună când Wiggin 
intră în dormitor imediat după aprinderea luminilor, 
fluturând o foaie de hârtie. Ordinul de luptă. 

Urmau să se înfrunte cu Armata Iepure la 7.00. Şi urmau 
s-o facă fără micul dejun. 

— Nu vreau să vomitaţi prin sală. 

— Putem face măcar pipi înainte? întrebă Nikolai. 

— Nu mai mult de un decalitru, zise Wiggin. 

Râseră toţi, dar erau nervoşi. Fiind o armată nou 
înfiinţată, cu doar câţiva veterani, nu se aşteptau să câştige, 
dar nici nu voiau să fie umiliţi. Aveau feluri diferite de a-şi 


calma nervii - unii deveniră tăcuţi, alţii vorbăreţi. Unii 
glumeau şi se tachinau, alţii deveniră morocănoşi. Alţii se 
întinseră pe pat şi închiseră ochii. 

Bean îi privi. Încercă să-şi amintească dacă puştii din ceata 
lui Poke făceau vreodată astfel. Apoi îşi dădu seama: lor le 
era foame, nu se temeau să fie făcuţi de ruşine. Nu aio 
asemenea teamă decât atunci când ai suficient de mâncare. 
Huliganii se simțeau ca aceşti copii, se temeau de umilire, 
dar nu de lipsa hranei. Aproape sigur, huliganii care stăteau 
la coadă aveau această atitudine. Întotdeauna jucau teatru, 
fiind întotdeauna conştienţi că sunt priviţi. Le era teamă de 
luptă, dar o şi doreau. 

Eu ce simt? 

Ce nu e-n regulă cu mine de a trebuit să mă gândesc la 
asta în loc să ştiu? 

Oh... Stau aici, privind. Sunt unul dintre ei. 

Bean îşi scoase uniforma din dulap, apoi îşi dădu seama că 
trebuia să meargă la toaletă înainte de a o îmbrăca. Sări din 
pat, luă prosopul din cui şi se înfăşură în el. Pentru o clipă 
îşi aminti de noaptea când îşi ascunsese prosopul sub pat şi 
se strecurase în sistemul de ventilaţie. Acum nu ar mai 
încăpea. Devenise prea musculos, prea înalt. Încă mai era 
cel mai scund copil din Şcoala de Luptă, şi se îndoia că 
altcineva observase că crescuse, dar el era conştient că 
braţele şi picioarele îi erau mai lungi. Ajungea mai uşor la 
obiecte. Nu mai trebuia atât de des să sară pentru a face 
lucruri normale ca de exemplu să pună palma pe scannerul 
sălii de gimnastică. 

M-am schimbat, gândi Bean. Desigur, corpul. Dar şi felul în 
care gândesc. 

Nikolai stătea în pat cu perna peste faţă. Fiecare avea 
modul său de reacţie. 

Toţi ceilalţi copii merseseră la toaletă şi băuseră apă, dar 
Bean fu singurul care consideră că e o idee bună să facă 
duş. Obişnuiau să-l tachineze întrebându-l dacă apa mai era 
caldă când ajungea la el, dar acum gluma era veche. Bean 


avea nevoie ele aburi. Orbirea ceţii în jurul lui, oglinzile 
aburite, totul ascuns, astfel ca el să poată fi oricine, 
oriunde, oricât de mare. 

Într-o zi mă vor vedea şi ei aşa cum mă văd eu. Mai mare 
decât toţi. Cu capul şi umerii deasupra tuturor, capabil să 
văd mai departe, să ajung mai departe, să duc poveri la 
care ei abia pot visa. În Rotterdam nu mă gândeam decât să 
rămân în viaţă. Dar aici, bine hrănit, am aflat cine sunt. Ce 
pot fi. Poate că ei cred că sunt un extraterestru sau un 
robot sau ceva asemănător, doar pentru că din punct de 
vedere genetic nu sunt obişnuit. Dar când voi fi împlinit 
lucruri măreţe în viaţă, vor fi mândri să mă accepte ca fiind 
uman, se vor înfuria pe oricine pune la îndoială faptul că 
sunt cu adevărat unul din ei. 

Mai măreț decât Wiggin. 

Îşi alungă din minte gândul, sau cel puţin încercă. Asta nu 
era o competiţie. Era loc pe lume pentru doi oameni măreţi 
în acelaşi timp. Lee şi Grant au fost contemporani, au luptat 
unul împotriva celuilalt. Bismarck şi Disraeli. Napoleon şi 
Wellington. 

Nu, nu se pot compara. Lincoln şi Grant. Doi oameni 
măreţi lucrând împreună. 

Era totuşi deconcertant cât de rar se întâmpla. Napoleon 
nu suportase niciodată ca vreunul din locotenenţii săi să 
aibă o autoritate reală. Toate victoriile trebuiau să fie numai 
ale iui. Cine erau oamenii mari de lângă Augustus? Sau 
Alexandru? Aveau prieteni, aveau rivali, dar niciodată 
parteneri. 

De asta Wiggin mă lasă în urmă, chiar dacă acum ştie, din 
rapoartele pe care le primesc comandanții armatelor, că am 
o minte mai ascuţită decât oricine altcineva dintre Dragoni. 
Pentru că sunt un rival prea evident. Pentru că am făcut din 
prima zi să fie clar că vreau să avansez, iar el îmi dă de 
înţeles că asta n-o să se întâmple cât timp fac parte din 
armata lui. 


Cineva intră în baie. Bean nu-l putea vedea din cauza ceţii. 
Nimeni nu-l salută. Probabil că toţi ceilalţi terminaseră şi se 
întorseseră să se pregătească. 

Noul venit trecu prin ceața din dreptul cabinei de duş a lui 
Bean. Era Wiggin. 

Bean stătea acoperit de săpun. Se simţea ca un idiot. Era 
atât de tulburat, încât uitase să se clătească, stătea 
nemişcat înconjurat de abur, pierdut în gânduri. Se băgă 
repede sub jetul de apă. 

— Bean? 

— Domnule? 

Bean se întoarse cu faţa la el. Wiggin stătea în dreptul uşii. 

— Mi se pare că le-am ordonat tuturor să coboare în sala 
de gimnastică. 

Bean se gândi. Scena i se derula în minte. Da, Wiggin 
dăduse ordin ca toată lumea să-şi ia costumele în sala de 
gimnastică. 

— Îmi pare rău. Eu... mă gândeam la altceva... 

— Toţi suntem nervoşi înainte de prima luptă. Bean ura 
asta. Să-l vadă Wiggin făcând o prostie. 

Să nu-şi amintească un ordin - Bean îşi amintea totul. 

Pur şi simplu nu înregistrase. lar acum era privit de sus. 
Toţi suntem nervoşi! 

— Tu nu ai fost, zise Bean. 

Wiggin se îndepărtase deja. Se întoarse. 

— Nu am fost? 

— Bonzo Madrid ţi-a dat ordin să nu foloseşti arma. 
Trebuia să stai acolo ca o momâie. N-ai fost nervos când ai 
făcut asta. 

— Nu, zise Wiggin. Am fost supărat. 

— Mai bine aşa decât nervos. 

Wiggin se îndrepta spre ieşire. Se întoarse din nou. 

— Tu eşti supărat? 

— Am fost înainte de a face duş, zise Bean. Wiggin râse. 
Apoi zâmbetul îi dispăru. 


— Ai întârziat, Bean, şi încă te mai ocupi cu clătitul. Ţi-am 
dus deja costumul în sala de gimnastică. Acum nu ne mai 
trebuie decât fundul tău în el. 

Wiggin luă prosopul lui Bean din cui. 

— Şi ăsta o să te aştepte tot jos. Acum mişcă-te. Wiggin 
plecă. 

Bean opri apa, furios. Nu era deloc necesar, şi Wiggin o 
ştia. Va umbla pe coridoare gol şi ud în timp ce armatele 
celelalte se întorceau de la micul dejun. Era ceva josnic şi 
stupid. 

Face orice ca să mă doboare. Profită de orice ocazie. 

Bean, idiotule, încă eşti aici. Ai putea să fugi în sala de 
gimnastică şi să-l baţi acolo. In loc să faci asta, îşi răneşti 
singur propriul orgoliu prostesc. Şi de ce? Nimic din toate 
astea n-are sens. Nimic din toate astea nu ţi-e de folos. Vrei 
ca el să te facă şef de pluton, nu să se gândească la tine cu 
dispreţ. Atunci de ce faci lucruri care te fac să arăţi prost şi 
Mic, speriat şi nedemn de încredere? 

Şi încă mai eşti aici, înlemnit. 

Sunt un laş. 

Gândul trecu prin mintea lui Bean şi îl îngrozi. Şi nici nu 
voia să dispară. 

Sunt unul dintre tipii ăia care înţepenesc sau fac lucruri 
complet iraționale când le e frică. Care pierd controlul şi 
devin slabi de înger şi tembeli. 

Dar în Rotterdam n-am fost aşa. Dacă eram, muream. 

Sau poate că am fost. Poate de asta nu am strigat la Poke 
şi Ahile când i-am văzut singuri la docuri. El nu ar fi ucis-o 
dacă aş fi fost acolo, martor la ce se întâmpla. în loc de asta 
am fugit, până când am înţeles că era în pericol. Dar de ce 
nu am înţeles înainte? Pentru că am înţeles, exact aşa cum |- 
am auzit pe Wiggin spunându-ne să ne adunăm în sala de 
gimnastică. Mi-am dat seama, am înţeles perfect, dar am 
fost prea laş ca să acţionez. Mi-a fost prea teamă că ceva nu 
va merge bine. 


Şi poate la fel s-a întâmplat şi când Ahile zăcea la pământ, 
iar eu i-am spus lui Poke să-l omoare. Eu am greşit, ea a 
avut dreptate. Pentru că oricare huligan pe care l-ar fi prins 
astfel ar fi păstrat probabil o ranchiună - şi ar fi putut uşor 
să acţioneze pe baza ei, omorând-o imediat ce îl lăsau să se 
ridice. Ahile a fost, poate, singurul capabil să fie de acord cu 
aranjamentul la care se gândise Bean. Poate nu exista altă 
alegere. Dar mie mi-a fost frică. Omoară-l, am spus, pentru 
că voiam să dispară. 

Şi încă mai stau aici. Apa s-a oprit. Sunt ud şi mi-e frig. Dar 
nu mă pot mişca. 

Nikolai stătea în uşa băii. 

— Păcat că ai diaree, zise. -Ce? 

— l-am spus lui Ender că ai avut diaree azi-noapte. De asta 
a trebuit să te duci la baie. Ţi-a fost râu, dar n-ai vrut să-i 
spui fiindcă nu voiai să pierzi prima luptă. 

— Sunt atât de speriat că nu m-aş putea uşura nici dacă aş 
vrea, zise Bean. 

— Mi-a dat prosopul tău. A zis că a fost o prostie să-lia, 
Nikolai intră şi i-l dădu. 

— A zis că are nevoie de tine în luptă, şi e bucuros că 

— N-are nevoie de mine. Nici măcar nu mă vrea. 

— Haide, Bean, zise Nikolai. Poţi s-o faci. 

Bean se şterse cu prosopul. Se simţea mai bine când se 
mişca. Când făcea ceva. 

— Cred că eşti suficient de uscat, zise Nikolai. 

Din nou, Bean îşi dădu seama că se freca încontinuu cu 
prosopul, iar şi iar. 

— Nikolai, ce nu e-n regulă cu mine? 

— Te temi că se va dovedi că nu eşti decât un copilaş, Ei 
bine, ascultă aici: chiar eşti un copilaş. 

— Şi tu. 

— Deci e OK să nu te descurci. Nu asta îmi tot spui tu mie? 
Nikolai râse: Haide, dacă eu pot, aşa prost cum sunt, poţi şi 
tu. 

— Nikolai. 


— Ce mai e? 

— Chiar trebuie să fac caca. 

— Sper că nu te aştepţi să te şterg eu la fund. 

— Dacă nu ies în trei minute, vino după mine. 

Era îngheţat şi transpirat - o combinaţie pe care nu o 
credea posibilă. Bean intră în toaletă şi închise uşa. 
Durerea din abdomen era crâncenă. Dar nu-şi putea elibera 
măruntaiele. 

De ce mi-e atât de frică? 

În sfârşit, sistemul digestiv triumfă asupra sistemului 
nervos. Părea că tot ce mâncase vreodată ieşi din el dintr- 
odată. 

— A expirat timpul, zise Nikolai. Intru. 

— Pe răspunderea ta, strigă Bean. Am terminat, ies. 

Golit, curat şi umilit în faţa singurului său prieten 
adevărat, Bean ieşi din toaletă şi se înfăşură în prosop. 

— Iţi mulţumesc că m-ai scutit să apar drept mincinos, 
spuse Nikolai. 

— Cum? 

— Diareea ta. 

— Pentru tine aş face şi dizenterie. 

— Aşa-i un prieten adevărat. 

Când ajunseră la sala de gimnastică, ceilalţi erau deja în 
uniforme, gata de lupta. În timp ce Nikolai îl ajuta pe Bean 
să se echipeze, Wiggin îi puse pe toţi să se întindă pe saltele 
şi să facă exerciţii de relaxare. Chiar şi Bean avu timp să se 
întindă câteva minute înainte ca Wiggin să-i ridice. 6.56. 
Patru minute ca să ajungă la sala de luptă. Timpul era 
destul de scurt. 

Alergând pe coridor, Wiggin sărea din când în când să 
atingă tavanul. În spatele lui, restul armatei trebuia să sară 
şi să atingă acelaşi punct când ajungeau în dreptul lui. Cu 
excepţia celor mai mici. Bean, cu inima încă arsă dc 
umilinţă, resentimente şi teamă, nici nu încercă. Faci astfel 
de lucruri când aparţii grupului. Iar el nu-i aparţinea. 
Oricât de strălucitor ar fi fost la învăţătură, adevărul ieşea 


acum la iveală. Era un laş. Nu avea ce căuta în armată. 
Dacă nu era în stare să rişte nici măcar în cadrul unui joc, la 
ce ar fi fost bun într-o bătălie? Adevăraţii generali se expun 
focului inamic. Trebuie să fie neînfricaţi, un exemplu pentru 
oamenii lor. 

Eu înţepenesc, fac duşuri prelungite, apoi elimin raţia pe o 
săptămână. Să vedem cum ar urma un astfel de exemplu. 

La poartă, Wiggin îi alinie pe plutoane, apoi le reaminti: 

— Unde e poarta inamicului? 

— Jos! răspunseră cu toţii. 

Bean abia şopti cuvântul. Jos. Jos, jos, jos. 

Care-i cel mai bun mod de a cobori de pe o gâscă? 

În primul rând, de ce le-ai suit pe o gâscă, prostule! 

Peretele cenuşiu din faţa lor dispăru, şi putură vedea 
interiorul sălii de luptă. Era obscur - nu întuneric, dar atât 
de slab luminat, încât singurul mod de a vedea poarta 
inamică era lumina răspândită de uniformele Iepurilor. 

Wiggin nu se grăbea să treacă de poartă. Rămase afară 
studiind încăperea, care era organizată într-o grilă 
deschisă, cu opt „stele” - cuburi mari care serveau drept 
obstacole, acoperire şi platforme de escală - risipite destul 
de uniform în spaţiu. 

Wiggin dădu prima misiune plutonului C, al lui Tom 
Nebunul. Plutonul din care făcea parte şi Bean. Cuvintele se 
propagară în şoaptă. „Ender zice să alunecaţi de-a lungul 
peretelui.” şi apoi „Iom zice să vă îngheţaţi picioarele în 
poziţia îngenuncheat. Pe peretele din sud.” 

Intrară în tăcere în sală, folosindu-se de mânere pentru a 
se propulsa de-a lungul plafonului spre peretele de est. „Îşi 
stabilesc formațiunile de luptă. Tot ce vrem e să-i hăcuim 
puţin, să-i facem să devină nervoşi, confuzi, fiindcă nu ştiu 
ce să facă cu noi. Suntem ca piraţii. Îi împuşcăm, apoi ne 
retragem în spatele stelei. Nu rămâneţi la mijloc. şi ţintiţi. 
Fiecare lovitură să conteze.” 

Bean făcea totul mecanic. Acum era obişnuit să intre în 
formaţie, să-şi îngheţe propriile picioare, şi apoi să se 


lanseze cu corpul orientat în poziţia corectă. O făcuseră de 
sute de ori. Reuşi perfect; la fel şi ceilalţi şapte soldaţi din 
pluton. Nimeni nu se aştepta ca cineva să greşească. Era 
exact acolo unde trebuia să fie, tăcându-şi treaba. 

Lunecară de-a lungul peretelui, mereu în apropierea 
mânerelor. Picioarele lor îngheţate erau întunecate, 
blocând lumina restului uniformei până când ajungeau 
suficient de aproape. Wiggin făcea ceva sus în apropierea 
porţii pentru a distrage atenţia Armatei lepure, astfel că 
Surpriza fu aproape totală. 

Pe când se apropiau, Tom Nebunul spuse: 

— Împărţiţi-vă şi retrageţi-vă în spatele stelei - eu la nord, 
voi la sud. 

Era o manevră pe care Iom Nebunul o repetase cu 
plutonul lui. Era momentul potrivit pentru ea. Inamicul va fi 
şi mai confuz când va trebui să tragă în două grupuri 
îndreptându-se în direcţii opuse. 

Se împinseră în mânere. Bineînţeles, corpurile li se 
răsuciră şi dintr-odată luminile uniformelor deveniră 
vizibile. Unul dintre Iepuri îi văzu şi dădu alarma. 

Dar plutonul C se mişca deja, jumătate în diagonală spre 
sud, cealaltă spre nord, toţi în unghi spre podea. Bean 
începu să tragă; şi inamicul trăgea în el. Auzi ţiuitul slab 
care îl anunţa că raza cuiva e pe costumul său, dar el se 
rotea încet şi destul de departe de inamic pentru ca vreuna 
dintre raze sa rămână suficient de mult timp fixată într-un 
loc pentru a-i provoca vreun rău. Între timp constată că 
braţul său ţintea perfect, fără să tremure. Exersase asta 
îndelung, şi se pricepea. O lovitură curată, nu numai un 
braţ sau un picior. 

Mai avu timp de una înainte să se izbească de perete şi să 
trebuiască să se relanseze spre steaua unde se adunau, 
încă un inamic lovit înainte de a ajunge acolo, apoi se agăţă 
de un mâner al stelei şi spuse: „Bean e aici.” 

— Am pierdut trei, zise Tom Nebunul. Dar formaţia lor s-a 
dus dracului. 


— Ce facem acum? întreba Dag. 

După împuşcături se putea vedea că bătălia principală era 
în desfăşurare. Beam se gândi la ceea ce văzuse în timp ce 
se apropia de stea. 

— Au trimis o duzină de inşi spre steaua asta ca să ne 
curețe, zise Bean. O să vină pe laturile de est şi de vest. 

Toţi îl priviră ca pe un nebun. De unde putea să ştie asta? 

— Mai avem aproape o secundă, zise Bean. 

— "Toţi la sud, ordonă Tom Nebunul. 

Se răsuciră pe partea de sud a stelei. Pe faţa aceea nu era 
nici un lepure, dar Iom Nebunul conduse imediat atacul pe 
faţa de vest. Mai mult ca sigur acolo erau lepuri, ocupați să 
atace ceea ce desigur considerau drept „spatele” stelei - 
sau, după cum era învățată Armata Dragon să gândească, 
partea de jos. Astfel că pentru lepuri atacul păru să vină de 
dedesubt, din direcţia la care erau cel mai puţin atenţi. în 
câteva clipe cei şase Iepuri erau îngheţaţi şi pluteau în 
derivă sub stea. 

Cealaltă jumătate a forţei de atac îi va vedea şi va şti ce se 
întâmplase. 

— Sus, zise Tom Nebunul. 

Pentru inamic, acolo ar fi trebuit să fie faţa stelei - poziţia 
cea mai expusă focului formaţiei principale. Ultimul loc în 
care s-ar fi aşteptat să se ducă plutonul lui Tom. 

Odată ajunşi acolo, în loc să încerce să se angajeze în luptă 
cu forţa de atac care venea spre ei, lom Nebunul le ordonă 
să tragă în formaţia principală a lepurilor, sau în ceea ce 
mai rămăsese din ea - în cea mai mare parte grupuri 
dezorganizate ascunse în spatele stelelor care trăgeau în 
Dragonii venind spre ei din direcţii diferite. Cei cinci din 
plutonul C avură timp să lovească fiecare câţiva Iepuri 
înainte ca atacul să ajungă din nou la ei. 

Fără să aştepte ordinul, Bean se lansă imediat de pe 
suprafaţa stelei ca să poată trage în jos spre forţa ofensivă. 
Fiind atât de aproape, reuşi să împuşte repede patru Iepuri 
înainte ca ţiuitul să-l oprească brusc şi costumul să-i devină 


complet rigid şi întunecat. Iepurele care-l lovise nu făcea 
parte din forţa ofensivă - era cineva din forţa principală de 
deasupra lui. Spre satisfacția lui, Bean văzu că din cauza 
focului său doar un singur soldat din plutonul C fusese lovit 
de forţa de atac trimisă împotriva lor. Apoi se roti în afara 
câmpului vizual. 

Acum nu mai conta. Era scos din luptă. Dar se descurcase 
bine. Şapte îngheţaţi de care era sigur, poate mai mulţi. Şi 
asta însemna mai mult decât scorul lui personal. El venise 
cu informaţia de care avea nevoie Tom Nebunul pentru a 
lua o decizie tactică bună, iar apoi acţiunea lui îndrăzneață 
împiedicase forţa ofensivă să producă prea multe pierderi. 
Ca urmare, plutonul C rămase pe poziţii pentru a ataca 
inamicul din spate. Fără un loc în care să se ascundă, 
lepurii vor fi curăţaţi în câteva clipe. lar Bean luase parte la 
luptă. 

Nu am fost îngheţat imediat ce am intrat în acţiune. Am 
făcut ce am fost antrenat să fac, şi am rămas atent şi m-am 
gândit la multe lucruri. Probabil m-aş putea descurca mai 
bine, m-aş putea mişca mai repede, aş vedea mai multe. Dar 
pentru prima luptă a fost bine. Pot s-o fac. 

Pentru că plutonul C contribuise cel mai mult la obţinerea 
victoriei, Wiggin îi puse pe ceilalţi patru şefi de plutoane să 
apese cu căştile în colţurile porţii inamice, şi îi lăsă lui Tom 
Nebunul onoarea să treacă prin poartă, ceea ce încheia 
jocul în mod oficial, aprinzând luminile, Însuşi maiorul 
Anderson veni să-l felicite pe comandantul învingător şi să 
supravegheze curăţenia. Wiggin îi dezgheţă repede pe cei 
atinşi. Bean se simţi uşurat când se putu mişca din nou. 
Folosindu-şi cârligul, Wiggin îi adună pe toţi şi-i alinie în 
cele cinci plutoane înainte de a începe să-i dezgheţe pe cei 
din Armata lepure. Stăteau atenţi în aer, cu picioarele în jos 
şi capetele în sus - iar pe măsură ce lepurii erau 
dezgheţaţi, se orientau pe rând în aceeaşi direcţie. Nu 
aveau cum s-o ştie, dar pentru Dragoni abia atunci victoria 


deveni completă - căci inamicul era orientat ca şi cum 
poarta lor ar fi fost jos. 

Bean şi Nikolai mâncau deja când Tom Nebunul veni la 
masa lor. 

— Ender a zis că în loc de cincisprezece minute pentru 
micul dejun avem până la 7.45. şi nu ne mai pune să ne 
antrenăm ca să avem timp de duş. 

Erau vesti bune. Puteau să mănânce mai încet. 

Asta nu conta pentru Bean. Pe tava lui era puţină 
mâncare, şi o termină imediat. Când intrase în Armata 
Dragon, Tom Nebunul îl prinsese împărțind mâncarea. 
Bean îi spusese că întotdeauna i se dădea prea mult, iar 
Tom vorbise cu Ender, iar Ender îi convinsese pe 
nutriţionişti sa nul mai supraalimenteze pe Bean. Astăzi 
pentru prima dată, Bean îşi dori să fi avut mai mult. Şi asta 
numai pentru că era surescitat în urma luptei. 

— Isteţ, zise Nikolai. 

— Ce? 

— Ender ne spune că avem cincisprezece minute pentru 
masă, ceea ce ne face să ne simţim grăbiţi şi nu ne place. 
Apoi imediat îi trimite pe şefii de plutoane să ne anunţe că 
avem timp până la 7.45. Asta înseamnă numai zece minute 
în plus, dar nouă ni se pare o veşnicie. Şi duşul - ar fi 
trebuit să mergem la duşuri imediat după luptă, dar acum îi 
suntem recunoscători. 

— Şi îi trimite pe şefii de plutoane să ne aducă veştile 
bune, zise Bean. 

— Are vreo importanţă? întrebă Nikolai. „Doar ştim că e 
decizia lui Ender.” 

— Majoritatea comandanților vor să fie siguri că veştile 
bune vin de la ei, spuse Bean, iar veştile proaste de la şefii 
de plutoane. Dar tehnica lui Wiggin e să-şi întărească şefii 
de plutoane. Iom Nebunul a intrat acolo cu nimic altceva 
decât propria lui minte şi pregătirea sa şi cu un singur 
obiectiv - să atace primul din dreptul peretelui şi să ajungă 
în spatele lor. Restul a fost la latitudinea lui. 


Mda, dar dacă şefii de plutoane o dădeau în barbă, ar fi 
dat rău în dosarul lui Ender. Bean clătină din cap. 

— Principalul e că în prima lui luptă Wiggin şi-a divizat 
forţele în favoarea tacticii, iar plutonul C a fost capabil să 
continue atacul chiar şi după ce nu am mai avut nici un 
plan, pentru ca în realitate Iom Nebunul era la conducerea 
noastră. Nu am pierdut timpul încurcându-ne ce voia 
Wiggin de la noi. 

Nikolai înţelese, şi aproba. 

— Bacana. Corect. 

— Foarte corect, zise Bean. 

Deja toată lumea din jurul mesei asculta. 

— Şi asta pentru că Wiggin nu se gândeşte doar la Şcoala 
de I.uptă şi la clasamente şi rahaturi de genul ăsta. Se tot 
uită la filmele video din timpul Celei de-A Doua Invazii, ştiaţi 
asta? Se gândeşte cum să-i învingă pe gândaci. Şi ştie că 
asta se face având cât se poate de mulţi comandanţi 
pregătiţi sa se lupte eu ei. Wiggin nu vrea să învingă cu 
Wiggin drept singurul comandant gata de luptă cu 
Gândacii. Vrea să învingă el şi şefii de plutoane şi secunzii şi 
daca e posibil fiecare dintre soldaţii săi, capabili să conducă 
flota împotriva Gândacilor dacă va trebui. 

Bean ştia că entuziasmul lui îi acorda lui Wiggin mai mult 
credit decât intenţionase iniţial, dar era încă ameţit de 
victorie. În plus, ceea ce spunea era adevărat - Wiggin nu 
era Napoleon, ţinând atât de strâns frâiele controlului, încât 
niciunul dintre comandanții săi să nu poată avea o comandă 
independentă strălucitoare. Tom Nebunul se comportase 
bine sub presiune. Luase deciziile corecte inclusiv pe aceea 
de al asculta pe cel mai mic, aparent cel mai inutil soldat al 
său. lar Iom Nehunul făcuse asta fiindcă Wiggin dăduse 
exemplu ascultându-i pe şefii de plutoane. Înveţi, analizezi, 
decizi, acţionezi. 

După micul dejun, pe când se duceau la antrenament, 
Nikolai il întrebă: 

— De ce-i spui Wiggin? 


— Pentru că nu suntem prieteni, zise Bean. 

— A, deci Domnul Wiggin şi Domnul Bean, aşa-i? 

— Nu. Bean e numele meu mic. 

— Aha. Deci Domnul Wiggin şi Cine Naiba Eşti Tu. 

— Te-ai prins. 

Toată lumea se aştepta să aibă cel puţin o săptămână ca să 
se umfle în pene şi să se laude cu scorul lor perfect. În loc 
de aşa ceva, a doua zi de dimineaţă la 6.30 Wiggin apăru în 
dormitor, fluturând din nou ordinul de luptă. 

— Domnilor, sper că aţi învăţat ceva ieri, pentru că astăzi o 
facem iarăşi. 

Toţi fură surprinşi, unii furioşi - nu era cinstit, nu erau 
pregătiţi. Wiggin îi întinse biletul lui Molo, care tocmai se 
îndrepta spre micul dejun. 

— Uniformele de luptă! strigă Musca, considerând desigur 
că era ceva şic să fie prima armată care să aibă două lupte 
la rând. 

Dar Supă Fierbinte, şeful plutonului D, avea altă părere. 

— De ce nu ne-ai anunţat mai devreme? 

— M-am gândit că aveţi nevoie de un duş, spuse Wiggin. 
Ieri, lepurii au pretins că i-am bătut numai pentru că i-a dat 
gata mirosul. 

Cei care auziră râseră. Dar pe Bean nu-l amuza. Ştia că 
biletul nu fusese acolo de la început, când se trezise Wiggin. 
Profesorii îl puseseră mai târziu. 

— N-ai găsit biletul până nu te-ai întors de la baie, aşa-i? 

Wiggin îl privi fără expresie. 

— Bineînţeles. Nu-s atât de aproape de podea ca tine. 

Ofensa din vocea lui îl izbi puternic pe Bean. Abia atunci îşi 
dădu seama că Wiggin luase întrebarea drept o critică - 
fusese neatent şi nu observase ordinul. Deci acum mai 
apăruse o bilă neagră pentru Bean în dosarul din mintea lui 
Wiggin. Dar pe Bean nu-l putea întrista aşa ceva. Wiggin îl 
etichetase deja drept laş. Poate că Tom Nebunul îi povestise 
în ce fel contribuise la victoria de ieri, poate că nu. Asta nu 
schimba cu nimic faptul că Wiggin îl văzuse cu proprii lui 


ochi făcând pe bolnavul la duş. lar acum părea că Bean îi 
reproşa că i-a silit să se grăbească la a doua luptă. O să fiu 
făcut şef de pluton la a treizecea aniversare. Şi asta numai 
dacă toţi ceilalţi s-au înecat într-un accident de vapor. 

Wiggin continua bineînţeles să vorbească, explicându-le că 
trebuie să se aştepte oricând la bătălii, că nu se mai pot 
bizui pe vechile reguli. 

— Nu pot spune că-mi place cum ne freacă, dar un lucru 
tot îmi place - că am o armată care poate face faţă! 

Pe când îşi punea costumul, Bean se gândi la implicaţiile a 
ceea ce făceau profesorii. Îl presau tot mai mult pe Wiggin 
şi-i îngreunau viaţa. Şi asta nu era decât începutul. Doar 
primele scântei dintr-o valvătaie. 

De ce? Nu pentru ca Wiggin ar fi avut nevoie de vreun 
test. Din contră - Wiggin îşi antrena bine armata, iar Şcoala 
de Luptă ar fi beneficiat dacă i-ar fi lăsat mai mult timp. 
Deci trebuia să fie ceva din afara Şcolii de Luptă. 

De fapt, exista o singura posibilitate. Invadatorii Gândaci 
se apropiau. Se aflau la doar câţiva ani. Wiggin trebuia să-şi 
încheie antrenamentul. 

Wiggin. Nu noi toţi, doar Wiggin. Dacă ar fi vorba de toţi, 
programul tuturor ar fi fost intensificat astfel. Nu doar al 
nostru. 

Deci deja e prea târziu pentru mine. Wiggin e singurul în 
care şi-au pus speranţele. Nu va conta niciodată daca sunt 
şef de pluton sau nu. Tot ceea ce contează e dacă Wiggin e 
pregătit. 

Dacă Wiggin reuşeşte, tot voi mai putea ajunge mare după 
aceea. Liga se va rupe. Va fi război între oameni. Fie voi fi 
folosit de F. I. pentru a încerca să menţin pacea, fie voi face 
parte dintr-o armată de pe Pământ. Am toată viaţa înainte. 
Cu excepţia cazului în care Wiggin ar conduce flota 
împotriva Gândacilor şi ar pierde. Atunci niciunul dintre noi 
nu va mai avea viaţă deloc. 

Tot ce pot să fac acum e să-l ajut pe Wiggin să înveţe tot ce 
se poate învăţa aici. Problema e că nu sunt suficient de 


aproape de el ca să-l influenţez în vreun fel. 

Lupta era cu Petra Arkanian, comandantul Armatei 
Phoenix. Petra era mai inteligentă decât Cârn Carhy; şi 
avea avantajul că aflase cum lucra Wiggin fără nici un fel de 
formaţie şi utiliza scurte raiduri pentru a sparge formaţiile 
înaintea bătăliei principale. Totuşi, Dragonii terminară cu 
numai trei soldaţi loviți şi nouă atinşi parţial. O înfrângere 
zdrobitoare. Bean putea să-şi dea seama că nici Petrei nu-i 
plăcea. Probabil i se părea că Wiggin tămâiase în stânga şi- 
n dreapta, aranjându-i umilirea în mod deliberat. Dar o să 
înţeleagă cât de curând - Wiggin pur şi simplu îi lăsase 
liberi pe şefii săi de plutoane, şi fiecare dintre ei urmărise 
victoria totală, aşa cum îi antrenase. Sistemul lor funcţiona 
mai bine, iar vechiul mod de a purta o bătălie era 
condamnat. 

Curând, toţi ceilalţi comandanţi vor începe să se adapteze, 
învățând din ceea ce făcea Wiggin. Curând, Armata Dragon 
va avea de înfruntat armate divizate în cinci plutoane, nu 
patru, care se vor mişca liber, iar şefii de plutoane vor avea 
mai multă independenţă. Puştii nu ajunseseră la Scoală de 
Luptă fiindcă erau idioţi. Singurul motiv pentru care 
tehnica putuse funcţiona şi a doua oară era că nu trecuse 
decât o singură zi de la prima luptă, şi nimeni nu se 
aşteptase să fie nevoit să-l înfrunte pe Wiggin atât de 
repede. Acum vor şti că schimbările trebuie făcute rapid. 
Bean bănuia că nu vor mai vedea vreodată formaţii. 

Şi atunci? Oare Wiggin îşi golise sacul, sau mai avea şi alţi 
aşi ascunşi în mânecă? Problema era că inovațiile nu 
conduc niciodată la victorii pe termen lung. Ar fi prea uşor 
pentru inamic să imite şi să îmbunătăţească inovațiile tale. 
Adevăratul test pentru Wiggin va fi ce va face atunci când 
va trebui să înfrunre o serie de armate care utilizau tactici 
similare. 

lar adevăratul test pentru mine va fi dacă voi putea să 
suport momentul când Wiggin va face vreo greşeală 


stupidă, iar eu va trebui să stau ca un soldat obişnuit şi să-l 
privesc. 

În a treia zi, altă luptă. În a patra zi, alta. Victorie. Victorie. 
Dar de fiecare dată, scorul era mai strâns. De fiecare dată, 
Bean căpăta mai multă încredere ca soldat - şi devenea mai 
frustrat de faptul că toată contribuţia sa, în afară de 
capacitatea sa de a ţinti perfect, era să-i facă ocazional câte 
o sugestie lui Iom Nebunul, sau să-i reamintească ceva ce 
Bean observase şi-şi reamintise. 

Bean îi scrise lui Dimak despre asta, explicându-i că nu era 
folosit la întreaga capacitate şi sugerând că va putea 
progresa mai bine dacă va fi antrenat de un comandant mai 
slab, având astfel mai multe şanse sa obţină propriul său 
pluton. 

Răspunsul fu scurt. „Cine altcineva te-ar vrea? învaţă de la 
Ender.” 

Brutal, dar adevărat. Fără îndoială că nici Wiggin nu-l voia 
cu adevărat. Fie îi fusese interzis să-şi transfere soldaţii, fie 
încercase să-l schimbe pe Bean şi nimeni nu vrusese să-lia. 

Era în timpul liber seara, după cea de-a patra luptă. 
Majoritatea încercau să ţină pasul la învăţătură - luptele îi 
împiedicau sa participe la ore, în special pentru că toţi îşi 
dădeau seama ca trebuiau să se antreneze din greu ca să 
rămână în frunte. Lui Bean însă îi era la fel de uşor ca 
întotdeauna, iar când Nikolai îi spuse că nu mai avea nevoie 
de nici un blestemat de ajutor la lecţii, Bean hotărî că ar 
trebui să se plimbe. 

Trecând pc lângă camera lui Wiggin - un spaţiu chiar mai 
mic decât camerele înghesuite pe care le aveau profesorii, 
suficient doar pentru un pat, un scaun şi o măsuţă - Bean fu 
tentat să bată la uşă, să se aşeze şi să termine cu Wiggin 
odată pentru totdeauna. Apoi bunul-simţ prevală asupra 
frustrării şi orgoliului, şi Bean hoinări până ajunse în 
încăperea cu arcade. 

Nu era atât de multă lume ca de obicei. Bean îşi imagină 
că acum toţi făceau antrenamente suplimentare, încercând 


să pună în aplicare ceea ce credeau că face Wiggin înainte 
de a da piept cu el într-o luptă. Totuşi, câţiva se jucau cu 
comenzile şi făceau lucrurile să se mişte pe ecrane sau 
display-uri holografice. 

Bean găsi un joc pe ecran care avea drept erou un 
şoarece. Nu-l folosea nimeni, aşa că Bean începu să-l 
manevreze printr-un labirint. Rapid labirintul făcu loc 
zidurilor şi dependinţelor unei case vechi, cu capcane ici- 
colo, treburi uşoare. Îl fugăreau nişte pisici - o nimica toată. 
Sări pe o masă şi se trezi faţa în faţă cu un uriaş. 

Un uriaş care îi oferea o băutură. 

Era jocul fanteziei. Acesta era jocul psihologic pe care toţi 
ceilalţi îl jucau mereu pe pupitre. Nu era de mirare că nu-l 
juca nimeni aici. Îl recunoscuseră, nu era jocul pentru care 
veniseră aici. 

Bean era perfect conştient că el era singurul copil din 
şcoală care nu jucase niciodată jocul fanteziei. Îl păcăliseră 
să-l joace de data asta, dar se îndoia că putuseră afla ceva 
important din ceea ce făcuse până acum. La naiba cu ei. 
Poate că-l păcăliseră să joace până la un punct, dar nu era 
obligat să meargă mai departe, Doar că faţa uriaşului se 
schimbă. Era Ahile. 

Bean rămase pe moment şocat, îngheţat, înspăimântat. 
Cum de ştiau? De ce făceau asta? Să-l pună faţă în faţă cu 
Ahile, atât de surprinzător. Ticăloşii. 

Se îndepărtă de joc. 

Câteva clipe mai târziu se întoarse. Uriaşul nu mai era pe 
ecran. Şoarecele se învârtea din nou în cerc, încercând să 
iasă din labirint. 

Nu, n-am să joc. Ahile e departe şi nu are puterea să-mi 
facă rău. Şi nici lui Poke. Nu trebuie să mă gândesc la el şi 
sunt al naibii de sigur că nu sunt obligat să beau nimic din 
ce-mi oferă el. 

Bean se îndepărtă din nou, şi de data asta nu se mai 
întoarse. 


Ajunse jos, lângă sala de mese. Tocmai se închisese, dar 
Bean nu avea nimic mai bun de făcut, aşa că se aşeză jos pe 
coridor lângă uşa, îşi sprijini fruntea pe genunchi şi se 
gândi la Rotterdam, cum stătuse pe o ladă de gunoi privind- 
o pe Poke cu ceata ei, cum fusese ea cel mai cumsecade şef 
de ceată pe care-l văzuse vreodată, cum îi asculta pe copiii 
mici şi împărțea cinstit cu ei şi îi ajuta să rămână în viaţă 
chiar dacă asta însemna să nu mănânce ea, de asta o 
alesese, pentru că era destul de miloasă ca să asculte un 
copilaş. 

Mila ei o omorâse. 

Eu am omorât-o când am ales-o. 

Ar fi bine să existe un Dumnezeu. Ca să-l poată condamna 
pe Ahile la iadul veşnic. 

Cineva îi lovi piciorul. 

— Pleacă, zise Bean. Nu te deranjez cu nimic. 

Necunoscutul îl lovi din nou, deplasându-i piciorul de sub 
el. Se sprijini în mâini ca să nu cadă. Privi în sus, Bonzo 
Madrid se ivi deasupra lui. 

— Am înţeles că eşti cel mai mic scaiete atârnat de părul 
de pe fundul Armatei Dragon, zise Bonzo. 

Mai erau încă trei puşti cu el. Băieți mari. Toţi aveau feţe 
de huligani. 

— Salut, Bonzo. 

— Trebuie să stăm de vorbă, pişpirică. 

— Ce-i asta, spionaj? întrebă Bean. N-ar trebui să vorbim 
cu soldaţii din alte armate. 

— N-am nevoie de spionaj ca să aflu cum să bat Armata 
Dragon. 

— Şi-i cauţi pe cei mai mici soldaţi Dragon pe unde poţi, şi- 
i îmbrânceşti puţin până încep să plângă? 

Pata lui Bonzo îi trăda mânia. Nu că nu i-ar fi arătat-o 
întotdeauna. 

— Implori să mănânci rahat, pişpirică? 

Lui Bean nu-i prea plăceau huliganii. Şi deoarece cu o 
clipă în urmă se simţise vinovat de moartea lui Poke, nu-i 


păsa prea mult dacă Bonzo Madrid devenea cel care îi 
administra pedeapsa capitală. Era timpul să spună ce 
credea. 

— Eşti de cel puţin trei ori mai greu ca mine, zise Bean, cu 
excepţia interiorului craniului. Eşti un tip de mâna a doua 
care a obţinut cumva o armată şi habar n-are ce să facă cu 
ea. Wiggin o să te piseze mărunt şi nici măcar n-o sa se 
străduiască prea mult. Chiar contează ce-o să-mi faci mie? 
Sunt cel mai mic şi mai slab soldat din toată şcoala. Normal 
că m-ai ales pe mine ca să mă baţi. 

— Mda, cel mai mic şi mai slab, zise unul din ceilalţi puşti. 

Bonzo nu spuse totuşi nimic. Cuvintele lui Bean îşi 
atinseseră ţinta. Bonzo avea mândria lui, şi acum ştia că 
dacă i-ar fi făcut ceva lui Bean ar fi fost o umilire, nu o 
plăcere. 

— Ender Wiggin n-o să mă bată cu adunătura lui de lansați 
şi refuzaţi pe care o numeşte armată. Poate că i-a îngrozit 
pe câţiva fraieri de teapa lui Cârn şi... Petra îi scuipă 
numele. Dar oricând noi găsim o balegă, armata mea o 
poate strivi. 

Bean îl fixă cu cea mai nimicitoare privire de care era 
capabil. 

— Nu pricepi, Bonzo? Profesorii l-au ales pe Wiggin. Ele 
cel mai bun. Cel mai bun dintotdeauna. Nu i-au dat cea mai 
proastă armată. l-au dat cea mai buna armată. Veteranii pe 
care tu îi numeşti refuzaţi sunt soldaţi atât de buni, încât 
comandanții proşti nu s-au putut înţelege cu ei şi au 
încercat să-i transfere. Wiggin ştie să se folosească de 
soldaţii buni, chiar dacă tu nu ştii. De asta câştigă Wiggin. E 
mai deştept ca tine. Toţi soldaţii lui sunt mai deştepţi decât 
soldaţii tăi. Cărţile sunt împotriva ta, Bonzo. Ai putea să 
renunţi de pe acum. Când patetica ta Armată Salamandră o 
să ne înfrunte, o să fii atât de bătut, că o să trebuiască să te 
pişi aşezat. 

Bean ar fi putut spune mai multe - nu avea niciun plan, şi 
erau cu siguranţă mult mai multe de spus - dar fu întrerupt. 


Doi dintre prietenii lui Bonzo îl smuciră în sus şi-l proptiră 
de perete, deasupra capetelor lor. Bonzo ii puse o mână pe 
gât, chiar sub falcă, şi apăsă. Ceilalţi îi dădură drumul. Bean 
atârna de gât şi nu putea să respire. Lovi din reflex, 
luptându-se să atingă ceva cu picioarele. Dar Bonzo avea 
braţele prea lungi pentru ea vreuna din loviturile lui Bean 
să ajungă la el. 

— Jocul e una, zise încet Bonzo. Profesorii pot să-l aranjeze 
şi să-l dea în dar micului Wiggin. Dar o să vină o vreme când 
n-o să mai fie doar un joc. Şi când o să vină vremea aia, 
Wiggin o să fie îngheţai nu din cauza costumului de luptă. 
Comprendes? 

Oare ce răspuns spera să primească? Categoric Bean nu 
putea nici să dea din cap, nici să vorbească. 

Bonzo stătea zâmbind maliţios, în timp ce Bean se zbătea. 

Limitele câmpului vizual al lui Bean începuseră să se 
întunece înainte ca Bonzo să-i dea în sfârşit drumul pe 
podea. Rămase acolo, tuşind şi gâfâind. 

Ce-am făcut? L-am întărâtat pe Bonzo Madrid. Un huligan 
care nu are nimic din subtilitatea lui Ahile. Când Wiggin o 
să-l înfrângă, Bonzo n-o să poată suporta. şi n-o să se 
oprească la o simplă demonstraţie. Ura lui împotriva lui 
Wiggin e adâncă. 

Imediat ce putu să respire din nou, Bean se înapoie la 
dormitor. Nikolai observă imediat semnele de pe gâtul lui. 

— Cine te-a sugrumat? 

— Nu ştiu, zise Bean. 

— Nu-mi veni mie cu de-astea. Era cu faţa la tine, uită-te la 
urmele degetelor. 

— Nu-mi amintesc. 

— Îţi aminteşti şi desenul arterelor din propria ta placentă. 

— Nu-ţi spun, zise Bean. 

La aşa ceva Nikolai nu mai avu nici o replică, chiar dacă 
nu-i conveni. 

Bean se înregistra drept Graff şi-i scrise lui Dimak, deşi 
ştia că nu are nici un rost. 


„Bonzo e nebun. Poate ucide într-o zi, iar Wiggin e cel pe 
care-l urăşte cel mai mult.” 

Răspunsul sosi imediat, ca şi când Dimak ar fi aşteptat 
mesajul. 

„Curăţă-ţi singur mizeria. Nu veni plângând la mămica.” 
Cuvintele îl atinseră. Nu era mizeria lui Bean, era a lui 
Wiggin. Şi, în final, a profesorilor, pentru că-l puseseră pe 
Wiggin la început în armata lui Bonzo. Şi apoi să-l împungă 

fiindcă nu avea mamă - oare când deveniseră profesorii 
duşmanul? Ar trebui să ne protejeze de puştii nebuni ca 
Bonzo Madrid. Cum cred ei că o să curâţ eu mizeria asta? 

Singurul lucru care l-ar opri pe Bonzo Madrid ar fi 
moartea. 

Şi Bean îşi aminti cum privise în jos spre Ahile, spunând: 
„Trebuie să-l omori.” 

De ce nu mi-am ţinut gura închisă? De ce a trebuit să-l 
întărât pe Bonzo Madrid? Wiggin o să sfârşească la fel ca 
Poke. Şi va fi din nou vina mea. 

16 

TOVARĂŞUL 

— Vezi, Anton, cheia pe care ai găsit-o a fost răsucită, şi 
poate fi salvarea rasei umane. 

— Bietul băiat. Să trăiască atât de mic, şi apoi să moară 
uriaş. 

— Poate că... ironia îl va amuza 

— Ce ciudat să te gândeşti că mica mea cheie se va dovedi 
a fi salvarea rasei umane. Cel puţin în faţa invadatorilor. 
Cine ne va salva când vom redeveni propriii noştri 
duşmani? 

— Noi doi nu suntem duşmani. 

— Puţini oameni au duşmani. Dar cei stăpâniţi de lăcomie 
sau de ură, de orgolii sau teamă - patima lor e destul de 
puternici ca să împingă întreaga lume la război. 

— Dacă Dumnezeu poate ridica un spirit măreț ea să ne 
salveze de una din ameninţări, nu ar putea răspunde 


rugăciunilor noastre ridicând un altul atunci când avem 
nevoie de el? 

— Dar, soră Carlotta, ştii că băiatul despre care vorbeşti 
nu a fost ridicat de câtre Dumnezeu. A fost creat de un 
răpitor, un ucigaş de copii, un om de ştiinţă aflat în afara 
legii. 

— Ştii de ce Satana e tot timpul mânios? Pentru că de 
fiecare dată când realizează un rău inteligent, Dumnezeu 
se foloseşte de el pentru a servi scopurilor sale drepte. 

— Deci Dumnezeu se foloseşte de oamenii râi ca de nişte 
unelte. 

— Dumnezeu ne dă libertatea să facem mult rău, dacă aşa 
alegem. Apoi foloseşte propria sa libertate pentru a crea 
ceva bun din acel rău, pentru ca aşa alege El. 

— Deci pe termen lung Dumnezeu câştigă întotdeauna. 

— Da. 

— "Totuşi, pe termen scurt poate fi neplăcut. 

— Când, în trecut, ai fi preferat să mori, în loc să trăieşti 
astăzi? 

— Asta e. Ne obişnuim cu toate. Găsim speranţă în orice 

— De asta nu i-am înţeles niciodată pe sinucigaşi. Chiar şi 
cei care suferă de mari depresii şi vinovăţie, oare nu-l simt 
pe Hristos cel Mângăietor în inimile lor, dându-le speranţă? 

— Pe mine mă întrebi? 

— Dumnezeu nefiind potrivit îl întreb pe un prieten. 

— După părerea mea, sinuciderea nu înseamnă cu 
adevărat dorinţa ca viaţa să se sfârşească. 

— Atunci ce este? 

— Este singura cale pe care o persoană lipsită de putere o 
poate găsi ca să-i facă pe ceilalţi să-şi îndepărteze privirea 
de la ruşinea sa. Dorinţa nu e de a muri, ci de a ascunde. 

— Aşa cum Adam şi Eva s-au ascuns de Domnul. 

— Pentru că erau dezbrăcaţi. 

— Daca oamenii aceştia atât de trişti şi-ar putea aminti: 
toţi suntem dezbrăcaţi. 'Toţi vrem să ne ascundem. Dar viaţa 
e totuşi frumoasă. S-o lăsăm sa continue. 


— Atunci nu crezi că Furnicile sunt fiara Apocalipsei, soră? 

— Nu, Anton. Cred că fi ele sunt copiii Domnului. 

— Şi totuşi l-ai găsit pe acest băiat special pentru a putea 
creşte ca să le distrugă. 

— Să le învingă. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu nu 

— Şi dacă Dumnezeu vrea ca noi să murim, vom muri. 
Atunci de ce te străduieşti atât? 

— Pentru că mâinile pe care le am le pun în slujba lui 
Dumnezeu, şi îl servesc cât pot mai bine. Dacă nu ar fi vrut 
ca eu să-l găsesc pe Bean, nu l-aş fi găsit. 

— Şi dacă Dumnezeu vrea ca Furnicile să triumfe? 

— Va găsi alte mâini prin care s-o facă. Pentru treaba asta 
nu le poate avea pe ale mele. 

Mai târziu, când şefii de plutoane îşi instruiau soldaţii, 
Wiggin alese să dispară. Bean se folosi de identitatea Graft 
ca să afle ce făcea. Se întorsese să studieze filmele victoriei 
lui Mazer Rackham, mult mai intens şi mai obsesiv decât o 
făcuse până acum. lar de data asta, deoarece armata lui 
Wiggin avea jocuri în fiecare zi şi le câştiga pe toate, ceilalţi 
comandanţi, mulţi lideri de plutoane şi chiar soldaţi 
începuseră să meargă la bibliotecă să privească aceleaşi 
înregistrări, încercând să le descifreze, încercând să vadă 
ceea ce vedea Wiggin. 

Ce prostie, gândi Bean. Wiggin nu caută ceva de care să se 
folosească aici, în Şcoala de Luptă - el creează o armată 
puternică, versatilă, şi se hotărăşte pe loc ce să facă cu ea. 
Înregistrările le studiază ca să afle cum îi poate învinge pe 
Gândaci. Pentru că acum ştie: îi va înfrunta într-o zi. 
Profesorii nu ar ruina întregul sistem al Şcolii de Luptă 
dacă nu s-ar apropia criza, dacă nu ar avea nevoie ca Ender 
Wiggin să ne salveze de Gândacii invadatori. 

Deci Wiggin îi studiază pe Gândaci, disperat să-şi facă o 
idee despre ceea ce vor ei, cum luptă, cum mor. 

De ce nu văd profesorii ce face Wiggin? Nici măcar nu se 
mai gândeşte la Şcoala de Luptă. Ar trebui să-l ia de aici şi 


să-l mute la Şcoala de Tactică, sau care o fi stagiul următor 
al pregătirii sale. În loc de asta, ei îl forţează, îl obosesc. 

Şi pe noi. Suntem obosiţi. 

Bean vedea asta în mod special la Nikolai, care muncea 
mai mult decât ceilalţi ca să ţină pasul. Dacă am fi fost o 
armată obişnuită, gândi Bean, mulţi dintre noi am fi fost ca 
Nikolai. Chiar şi aşa suntem mulţi - Nikolai nu a fost primul 
care şi-a arătat epuizarea. La masă, soldaţii scapă pe jos 
tacâmurile şi tăvile. Cel puţin unul şi-a udat patul. Ne 
certâm mai mult la antrenamente. Lecţiile lasă de dorit. 
Toată lumea are limite. Chiar şi eu, chiar şi Bean cel 
modificat genetic, maşina de gândit, am nevoie să fiu reuns 
şi realimentat, şi nu reuşesc. 

Bean îi scrise şi colonelului Graff despre asta, o notă 
scurtă şi tăioasă care spunea doar: „E un lucru să antrenezi 
soldaţi şi cu totul altul să-i extenuezi.” Nu primi nici un 
răspuns. 

Era după-amiaza târziu, cu o jumătate de oră înainte de 
cină. Câştigaseră deja un joc de dimineaţă şi apoi se 
antrenaseră după ore, deşi şefii de plutoane, la sugestia lui 
Wiggin, îşi lăsaseră soldaţii sa plece mai devreme. Cea mai 
mare parte a Armatei Dragon se îmbrăca după duş, iar alţii 
plecaseră deja să-şi omoare timpul în sala de jocuri sau sala 
video... sau în bibliotecă. Nimeni nu mai dădea acum 
atenţie lecţiilor, deşi unii încă se mai prefăceau, Wiggin 
apăru în uşă, fluturând noul ordin. 

O a doua luptă în aceeaşi zi. 

— De data asta e tare şi nu avem timp, spuse Wiggin, Pe 
Bonzo l-au anunţat acum douăzeci de minute şi până 
ajungem la poarta, ei vor fi înăuntru de cel puţin cinci 
minute. 

Trimise patru soldaţi care se aflau mai aproape de uşă - 
toţi tineri, dar nu boboci, acum erau veterani - să-i aducă 
înapoi pe cei care plecaseră. Bean se îmbrăcă imediat - 
acum învățase cum s-o facă singur, dar nu fără să audă o 


mulţime de glume cum că ar fi singurul soldat care trebuise 
să exerseze îmbrăcatul, şi încă o făcea încet. 

Pe când se îmbrăcau, mulţi se plânseră că totul devenea o 
prostie, Armata Dragon ar mai avea nevoie şi de o pauză 
din când în când. Molo Musca era cel mai vehement, şi 
chiar şi Tom Nebunul, care de obicei râdea de orice, era 
supărat. Când Tom spuse: „Nimeni nu a mai avut vreodată 
două lupte într-o zi!”, Wiggin răspunse: 

— Şi nimeni nu i-a bătut încă pe Dragoni. Asta să fie 
marele moment al înfrângerii? 

Bineînţeles că nu. Nimeni nu voia să piardă. Voiau doar să 
se plângă. 

Le luă ceva timp, dar în final se încolonară pe coridor spre 
sala de lupte. Poarta era deja deschisă. Câţiva dintre ultimii 
sosiți încă îşi mai puneau costumele de luptă. Bean se afla 
chiar în urma lui Iom Nebunul, aşa că putea vedea 
înăuntru. Lumină puternică. Nici o stea, nici un grilaj, nici 
un fel de loc în care să te ascunzi. Poarta inamicului era 
deschisă, şi totuşi nu se vedea nici un soldat al 
Salamandrelor. 

— La naiba, zise Tom Nebunul, nici ei n-au ieşit încă. Bean 
făcu ochii mari. Bineînţeles că ieşiseră. Dar într-un spaţiu 
fără acoperire, pur şi simplu se aliniaseră pe plafon, 
adunându-se în jurul porţii Armatei Dragon, gata să-i 
distrugă pe toţi imediat ce ieşeau. 

Wiggin surprinse expresia lui Bean şi-i zâmbi, apoi îşi 
acoperi gura în semn de tăcere. Arătă de jur împrejurul 
porţii, anunţându-i unde se adunaseră Salamandrele, apoi 
le făcu semn să se dea înapoi. 

Strategia era simplă şi evidentă. Deoarece Bonzo fusese 
atât de amabil să-şi înşire armata pe perete, gata să fie 
măcelărită, nu mai rămânea decât să găsească modul 
potrivit de a intra în sala de luptă ca să continue masacrul. 

Soluţia lui Wiggin - care lui Bean îi conveni - fu să-i 
transforme pe soldaţii mai înalţi în vehicule blindate, 
punându-i să îngenuncheze drepţi şi îngheţându-le 


picioarele. Apoi un soldat mai scund îngenunchea pe 
picioarele fiecăruia dintre cei mari, îşi trecea un braţ pe 
după talia sa, şi se pregătea să tragă. Cei mai mari soldaţi 
erau folosiţi ca propulsori, azvârlind fiecare pereche în sala 
de luptă. 

Deocamdată a fi mic însemna un avantaj. Bean şi Tom 
Nebunul formară perechea pe care Wiggin o folosi pentru a 
demonstra tuturor ce voia să facă. Ca urmare, când primele 
două perechi fură aruncate în sală, Bean trebui să înceapă 
măcelul. Îngheţă trei aproape imediat - la distanţă atât de 
mică, raza era concentrată şi ucidea repede. Când începură 
sa iasă din bătaia armei, Bean se caţără pe Iom Nebunul şi 
se lansă spre est şi puţin în sus în timp ce Iom porni şi mai 
repede spre latura îndepărtată a încăperii. Alţi Dragoni 
văzură ce făcuse Bean pentru a reuşi să se păstreze la 
distanţa bună de tragere, mişcându-se într-o parte şi ca 
urmare rămânând greu de atins, şi mulţi dintre ei făcură la 
fel. În cele din urmă Bean fu scos din luptă, dar abia mai 
conta - Salamandrele fuseseră nimicite până la ultima, fără 
ca nimeni să fi apucat să se desprindă de perete. Chiar dacă 
devenise evident că reprezentau ţinte uşoare, staţionare, 
Bonzo nu pricepuse că e terminat decât atunci când el 
însuşi era deja îngheţat, şi nimeni altcineva nu avusese 
iniţiativa să contramandeze ordinul iniţial şi să înceapă să 
se mişte ca să nu mai fie atât de uşor de atins. Încă un 
exemplu de ce un comandant care conduce prin frică şi ia 
de unul singur toate deciziile va fi întotdeauna învins, mai 
devreme sau mai târziu. 

Întreaga luptă durase mai puţin de un minut din momentul 
în care Bean trecuse prin uşă călare pe Tom Nebunul şi 
până la înghețarea ultimei Salamandre. 

Bean fu surprins că Wiggin, de obicei atât de calm, era 
furios şi o arăta. Maiorul Anderson nu avu şansa să-i 
adreseze felicitările oficiale înainte ca Wiggin să strige la el: 

— Credeam că ne veţi opune unei armate de aceeaşi 
valoare cu noi, într-o luptă cinstită! 


De ce gândea aşa? Wiggin avusese probabil o discuţie cu 
Anderson, i se promisese ceva şi nu se ţinuseră de cuvânt. 

Dar Anderson nu-i dădu nici o explicaţie. 

— Felicitări pentru victorie, comandante, Wiggin n-avea de 
gând să înghită asta. Nu era o afacere obişnuită. Se 
întoarse spre armata sa şi-l strigă pe Bean pe nume. 

— Dacă ai fi comandat Armata Salamandră, ce-ai fi făcut? 
Deoarece un alt Dragon îl folosise pentru a se lansa prin 
aer, Bean plutea acum în derivă în apropierea porţii 
inamice, dar auzi întrebarea - Wiggin nu fusese delicat. 
Bean nu vru să răspundă, pentru că ştia că era o greşeală 
serioasă să vorbească dispreţuitor despre Salamandre şi să- 
lpună pe cel mai mic soldat Dragon să corecteze tactica 
stupidă a lui Bonzo. Wiggin nu avusese mâna lui Bonzo în 
jurul gâtului aşa cum o avusese Bean. Totuşi, Wiggin era 
comandantul, iar tactica lui Bonzo fusese stupidă, şi ar fi 
fost amuzant s-o spună. 

— l-aş fi pus să se deplaseze aleator în faţa ieşirii, 
răspunse Bean, tare, astfel ca fiecare soldat să-l poată auzi 
chiar şi Salamandrele agăţate încă de plafon. Niciodată nu 
rămâi nemişcat atunci când inamicul ştie cu exactitate unde 
te afli. 

Wiggin se întoarse din nou spre Anderson. 

— Daca tot trişaţi, mai bine învăţaţi cealaltă armată să 
trişeze inteligent! 

Anderson rămase calm, ignorând ieşirea lui Wiggin. 

— Îţi sugerez să-ţi dezgheţi armata. 

Astăzi Wiggin nu pierdu timpul cu ritualuri. Apăsă pe 
buton şi dezgheţă ambele armate deodată. Şi în loc să se 
alinieze ca să accepte predarea oficială, strigă imediat: 

— Dragoni, liber! 

Bean era printre cei mai aproape de uşă, dar aşteptă până 
aproape de sfârşit, pentru ca el şi Wiggin să plece 
împreună. 

— Domnule, zise Bean. Bonzo a fost umilit, şi el... 

— Ştiu, spuse Wiggin. 


Se îndepărtă de Bean, nevrând să-l mai audă. 

— E periculos! strigă Bean după el. 

Zadarnic efort. Sau Wiggin ştia deja că îl provocase pe 
huliganul nepotrivit, sau nu-i păsa. 

Oare o făcea deliberat? Wiggin era stăpân pe el, avea 
mereu un plan. Dar Bean nu se putea gândi la vreun plan 
pentru care să fie necesar să ţipe la maiorul Anderson şi să- 
| umilească pe Bonzo Madrid în faţa întregii sale armate. 

De ce făcea Wiggin un lucru atât de stupid? 

Era aproape imposibil să se gândească la geometrie, deşi 
mâine aveau test. Lecţiile erau acum lipsite de importanţă, 
şi totuşi ei continuau să dea teste, să-şi facă sau să nu-şi 
facă temele. În ultimele câteva zile, Bean începuse să nu 
mai aibă rezultate atât de bune. Nu pentru că nu ar fi ştiut 
răspunsurile, sau cum sa găsească rezolvările. Dar mintea 
sa continua să zboare la lucrurile care contau mai mult — 
noi tactici care ar putea surprinde duşmanul; noi şmecherii 
pe care le puteau aranja profesorii; ce ar fi putut, ce ar fi 
trebuit să se fi întâmplat în războiul cel mare, ca să 
provoace o asemenea schimbare a sistemului; ce se va 
întâmpla pe Pământ şi în F. [. după ce Gândacii vor fi 
înfrânți. Dacă vor fi înfrânți. Îi era greu să-i pese de 
volumele, ariile, suprafeţele şi dimensiunile corpurilor 
solide. La un test de ieri, având de rezolvat o problemă de 
gravitație în apropierea unor mase planetare şi stelare, 
Bean se dăduse bătut şi scrisese: „2 + 2 = [|] VQ2+n) (radical 
din 2+n) - dacă ştii valoarea lui « n », atunci o să termin 
testul.” 

Era convins că toţi profesorii ştiau ce se petrece, şi dacă ei 
voiau să se prefacă că lecţiile erau importante, bine, treaba 
lor, dar el nu era obligat să se joace. 

În acelaşi timp, ştia că problemele de gravitație erau 
importante pentru cineva al cărui singur viitor posibil era în 
Flota Internaţională. Avea nevoie şi de cunoştinţe 
aprofundate de geometrie, căci îi era destul de clar ce 
matematică urma. Nu va deveni inginer sau artilerist sau 


specialist în nave cosmice şi nici, după toate probabilitățile, 
pilot. Dar trebuia să ştie ceea ce ştiau ei mult mai bine, 
altfel nu-l vor respecta niciodată destul ca să-l urmeze. 

Doar că nu în seara asta, gândi Bean. În seara asta mă pot 
odihni. Mâine voi învăţa ceea ce trebuie să învăţ. Când n-o 
să mai fiu aşa de obosit. 

Închise ochii. 

Îi deschise din nou. Deschise dulapul şi scoase pupitrul. 

Pe străzile din Rotterdam fusese obosit, sfâşiat de foame şi 
malnutriție şi disperare. Dar continuase să fie atent. 
Continuase să gândească. Şi astfel fusese capabil să rămână 
în viaţă. În această armată toţi erau obosiţi, ceea cc 
însemna că vor fi din ce în ce mai multe greşeli stupide. 
Bean îşi permitea cel mai puţin dintre toţi să devină prost. 
Faptul că nu era prost era singurul lui avantaj. 

Se identifică. Apăru un mesaj pe display. 

„Imediat la mine. Ender.” 

Mai erau doar zece minute până la stingere. Poate Wiggin 
trimisese mesajul în urmă cu trei ore. Dar mai bine mai 
târziu decât niciodată. Cobori din pat, nu se mai osteni să se 
încalţe, şi lipăi pe coridor doar în ciorapi. Bătu la uşa pe 
care scria: 

COMANDANT. 

ARMATA DRAGON 

— Intră, ziseWiggin. 

Bean deschise uşa şi intră. Wiggin părea obosit, aşa cum 
colonelul Graff părea de obicei obosit. Cu cearcăne sub 
ochi, tras la faţă, cu umerii aduşi, dar cu ochii încă 
strălucitori şi mândri, privind, gândind. 

— Acum am văzut mesajul, zise Bean. 

— Bine. 

— E aproape ora de stingere. 

— O să te conduc înapoi dacă ţi-e frică de întuneric. 
Sarcasmul îl surprinse pe Bean. Ca de obicei, Wiggin 
interpretase greşit comentariul lui Bean. 

— Nu ştiam dacă ai habar cât e ceasul... 


— Ştiu întotdeauna cât e ceasul. 

Bean suspină în sinea lui. Întotdeauna era la fel. Ori de 
câte ori avea o conversaţie cu Wiggin, aceasta se 
transforma un fel de competiţie iritantă, pe care Bean o 
pierdea întotdeauna, chiar şi atunci când torul era provocat 
de o neînțelegere deliberată din partea lui Wiggin. Bean 
ura asta. Recunoştea geniul lui Wiggin şi îl respecta. De ce 
nu putea şi el să vadă ceva bun la Bean? 

Dar nu spuse nimic. Nu putea spune nimic care să 
îmbunătăţească situaţia. Wiggin îl chemase. O să-l lase pe 
Wiggin să continue conversaţia. 

— "Ţii minte discuţia de acum patru săptămâni, Bean? 
Când mi-ai cerut să te fac şef de pluton? 

— Mda. 

— De atunci am numit cinci şefi de pluton şi cinci secunzi. 
Niciunul dintre ei n-ai fost tu. Wiggin ridică din sprâncene: 
Am fost corect? 

— Da, domnule. 

Dar numai pentru că nu te-ai ostenit să-mi dai şi mie o 
şansă să-ţi dovedesc ce pot înainte de a face numirile. 

— Spune-mi atunci ce-ai făcut în cele opt bătălii. Bean ar fi 
vrut să scoată în evidenţă cum de fiecare dată sugestiile pe 
care i le dăduse lui Iom Nebunul făcuseră ca plutonul C să 
fie cel mai eficient din armată. Cum inovațiile sale tactice şi 
reacţiile creative în situaţii neprevăzute fuseseră imitate şi 
de ceilalţi soldaţi. Dar ar fi însemnat să se laude până la 
limita insubordonării. Nu asta ar spune un soldat care vrea 
să devină ofiţer. Poate că Iom Nebunul raportase 
contribuţia lui Bean, poate că nu. Nu era treaba lui Bean să 
spună despre el ceva ce nu era deja cunoscut. 

— Azi a fost prima dată când am fost scos din luptă atât de 
repede, dar calculatorul trecuse deja în contul meu 
unsprezece ţinte atinse înainte de a fi nevoit să mă opresc. 
Niciodată n-am coborât sub cinci ţinte lovite într-o bătălie, 
în plus, am dus la bun sfârşit toate misiunile primite. 

— De ce te-au făcut soldat aşa de tânăr, Bean? 


— Nu mai tânăr decât ai fost tu. 

Nu tocmai adevărat, dar destul de aproape. 

— Dar de ce? 

Unde voia să ajungă? Fusese decizia profesorilor. Aflase 
oare că Bean fusese cel care făcuse lista? Ştia că Bean 
hotărâse singur? 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii şi o ştiu şi eu. 

Nu, Wiggin nu întreba în mod special de ce Bean fusese 
făcut soldat. Întreba de ce lansaţii erau deodată promovați 
atât de tineri. 

— Am încercat să ghicesc, dar nu sunt decât ipoteze. 
Ipotezele lui Bean nu erau niciodată simple ipoteze - dar 
nici ale lui Wiggin. 

— Tu eşti... foarte bun. Ei ştiu asta şi te-au împins... 

— Spune-mi de ce, Bean! 

Abia acum Bean înţelese adevărata întrebare. 

— Pentru că au nevoie de noi, de-aia. 

Stătea pe podea şi se uita nu la faţa lui Wiggin, ci la 
picioarele lui. Bean ştia lucruri pe care nu ar fi trebuit să le 
ştie. Pe care profesorii nu ştiau că le ştie. Şi după toate 
probabilitățile, profesorii monitorizau această conversaţie. 
Bean nu putea lăsa să-i scape cât de multe înţelesese 

— Pentru că au nevoie de cineva care să-i bată pe Gândaci. 
Asta-i singurul lucru care-i interesează. 

— E important că ştii asta, Bean. 

Bean vru să întrebe de ce e important că eu ştiu? Sau spui 
că în general lumea ar trebui să ştie? În cele din urmă ai 
văzut şi ai înţeles ce sunt eu? Că eu sunt tu, doar că mai 
inteligent şi mai puţin plăcut, un strateg mai bun, dar un 
comandant mai slab? Că dacă tu greşeşti, dacă tu cedezi, 
dacă te îmbolnăveşti şi mori, atunci eu voi fi alesul? De asta 
eu trebuie să ştiu acele lucruri? 

— Pentru că, continuă Wiggin, majoritatea băieţilor din 
şcoală cred că jocul e important în sine, dar nu-i aşa. 
Contează numai pentru că îi ajută la găsirea puştilor care 


ar putea deveni comandanţi adevăraţi, în războiul adevărat. 
Dar în privinţa jocului, îl distrug. Asta fac. Distrug jocul. 

— Curios, zise Bean. Eu credeam că noi suntem cei vizaţi. 

Nu, dacă Wiggin credea că Bean avea nevoie să i se 
explice aşa ceva, însemna că nu înţelesese cine era de fapt 
Bean. 'Iotuşi, Bean se afla în camera lui Wiggin, discutând 
cu el. Asta era ceva. 

— Primul joc a fost cu nouă săptămâni mai devreme decât 
ar fi trebuit. Câte un joc zilnic. Şi acum, două în aceeaşi zi. 
Bean, nu ştiu ce fac profesorii, dar armata mea oboseşte şi 
obosesc şi eu, iar lor nu le pasă câtuşi de puţin de 
regulament. Am cerut calculatorului toate rezultatele vechi. 
În toată istoria jocului n-a mai existat nimeni care să 
distrugă atâţia inamici, păstrându-şi un număr aşa de mare 
de soldaţi neatinşi. 

Ce era asta, laudă? Bean răspunse ca şi cum lauda ar fi 
aşteptat un răspuns. 

— Tu eşti cel mai bun, Ender. 

Wiggin scutură din cap. Chiar dacă simţise ironia din 
vocea lui Bean, nu reacţiona. 

— Poate. Dar nu întâmplător am căpătat soldaţii pe care i- 
am căpătat. Lansaţi şi refuzaţi de alte armate, dar puşi 
laolaltă, soldatul meu cel mai slab poate fi şef de pluton în 
orice armată. La început m-au ajutat, dar acum au întors 
armele împotriva mea. Bean, vor să ne înfrângă. 

Deci Wiggin înţelegea cum fusese selectată armata sa, deşi 
nu ştia cine făcuse selecţia. Sau poate ştia totul, dar atât 
voia să-i spună lui Bean deocamdată. Era greu de ghicit cât 
din ceea ce făcea Wiggin era calculat şi cât era intuitiv. 

— Pe tine nu te pot înfrânge. 

— S-ar putea să ai o surpriză. 

Wiggin inspiră brusc, de parcă simţise un junghi de durere 
sau se sufocase; Bean îl privi şi înţelese că imposibilul se 
întâmpla. Departe de a-l ironiza, Ender Wiggin de fapt i se 
destăinuia. Nu mult. Dar puţin. Ender îl lăsa pe Bean să 


vadă că e uman. Îl apropia de sinele său. îl făcea... ce? 
Consilier? Confident? 

— Poate că tu vei avea o surpriză, zise Bean. 

— Există o limită în privinţa numărului de idei noi şi 
inteligente pe care le pot inventa zilnic. Va apărea cineva 
care mă va ataca într-un mod la care nu m-am gândit şi eu 
nu voi fi pregătit. 

— Şi ce se poate întâmpla? întrebă Bean O să pierzi un joc. 

— Da. Asta-i lucrul cel mai rău care se poate întâmpla. Nu- 
mi pot permite să pierd nici un joc. Deoarece, dacă pierd 
Chiar şi unul... 

Nu-şi termină ideea. Bean se întrebă care considera Ender 
că ar fi consecinţele. Că legenda lui Ender Wiggin, soldatul 
perfect, va dispărea? Sau că armata îşi va pierde 
încrederea în el, sau în propria ei invincibilitate? Sau era 
vorba despre războiul mai mare, iar a pierde un joc aici, la 
Şcoala de Luptă, ar zdruncina încrederea profesorilor cum 
că Ender era comandantul viitorului, cel care va conduce 
Flota, dacă era pregătit înainte de sosirea Gândacilor 
invadatori? 

Nici de data asta Bean nu ştia cât ştiau profesorii din ceea 
ce ghicise el despre progresul războiului adevărat. Era mai 
bine să păstreze tăcerea, 

— Am nevoie să fii isteţ, Bean, zise Ender. Am nevoie de 
tine să te gândeşti la soluţii pentru problemele de care nu 
ne-am ciocnit încă. Vreau să încerci lucruri pe care nu le-a 
încercat nimeni niciodată, pentru că sunt absolut prosteşti. 

Despre ce e vorba, Ender? Ce ai hotărât în privinţa mea, 
de m-ai chemat în camera ta în seara asta? 

— De ce tocmai eu? 

— Pentru că, deşi în Armata Dragon există soldaţi mai buni 
decât tine - nu mulţi, dar există - nimeni nu poate gândi 
mai repede şi mai bine decât tine. 

Văzuse. După o lună de frustrări, Bean îşi dădu seama că 
era mai bine aşa. Ender văzuse cum lupta, îl judecase după 
ceea ce făcea, nu după reputaţia la învăţătură sau după 


zvonurile că ar fi avut cele mai bune rezultate din istoria 
şcolii. Bean îşi câştigase această evaluare, şi îi fusese dată 
de către singura persoană din toată şcoala a cărei 
apreciere o dorea. 

Ender îi întinse pupitrul lui Bean. Erau douăsprezece 
nume. Doi sau trei soldaţi din fiecare pluton. Bean înţelese 
imediat cum îi alesese Ender. Toţi erau soldaţi buni, de 
încredere. Dar nu cei strălucitori, cascadorii, cei care 
ieşeau în evidenţă. Erau, de fapt, cei pe care Bean îi preţuia 
cel mai mult dintre cei care nu erau şefi de plutoane. 

— Alege cinci nume, spuse Ender. Câte unul din fiecare 
pluton. Vor forma o echipă specială, antrenată de tine. Dar 
numai în cadrul unor şedinţe suplimentare. Discută cu mine 
despre ceea ce-i înveţi să facă. Nu pierde prea mult timp cu 
un singur lucru. În majoritatea timpului, tu şi echipa ta veţi 
face parte din armata obişnuită, din plutoanele voastre. Cu 
excepţia momentelor când am nevoie de voi. Când trebuie 
făcut ceva ce numai voi puteţi face. 

Mai era ceva cu cei doisprezece. 

— Toţi sunt noi. Nici un veteran. 

— Bean, după ultima săptămână toţi soldaţii noştri sunt 
veterani. Nu-ţi dai seama că în clasamentul realizărilor 
personale cei patruzeci de Dragoni sunt în primele cincizeci 
de locuri? Că trebuie să cobori şaptesprezece locuri ca să 
găseşti un soldat care nu e Dragon? 

— Şi dacă nu-mi vine nici o idee? întrebă Bean. 

— Atunci m-am înşelat în privinţa ta. Bean rânji. 

— Nu te-ai înşelat. Luminile se stinseră. 

— Poţi găsi singur drumul de întoarcere, Bean? 

— Probabil că nu. 

— Atunci rămâi aici. Dacă asculţi foarte atent, o poţi auzi 
pe zâna cea bună venind noaptea şi lăsându-ne misiunea 
pentru mâine. 

— N-or să ne dea mâine altă luptă, nu-i aşa? Bean o 
spusese ca o glumă, dar Ender nu răspunse, îl auzi suindu- 
se în pat. 


Ender era încă mic pentru un comandant. Picioarele lui nu 
ajungeau la capătul patului. Rămânea destul loc pentru 
Bean să se ghemuiască acolo. Se caţără şi stătu liniştit, să 
nu tulbure somnul lui Ender. Dacă dormea. Dacă nu cumva 
stătea treaz, tăcut, încercând să găsească înţelesul... a ce? 

Pentru Bean, misiunea însemna să se gândească la ceea ce 
era de neconceput - şiretlicuri stupide care ar fi putut fi 
folosite împotriva lor, şi mijloace de a le contracara; inovaţii 
la fel de stupide pe care le-ar putea introduce ca să semene 
confuzia printre celelalte armate şi, după cum suspecta 
Bean, să-i determine să imite strategii cu totul neesenţiale. 
Deoarece puţini dintre ceilalţi comandanţi înțelegeau de ce 
câştigă Armata Dragon, continuau să imite tacticile 
ocazionale folosite într-o anumită luptă în loc să observe 
metoda fundamentală folosită de Ender în antrenarea şi 
organizarea armatei sale. După cum spunea Napoleon, 
singurul lucru pe care un comandant îl controlează cu 
adevărat este propria lui armată - pregătire, morală, 
încredere, iniţiativă, comandă, şi într-o mai mică măsură 
aprovizionare, localizare, deplasare, loialitate şi curaj în 
luptă. Ce face inamicul şi ce şanse are sfidează orice 
planificare. Comandantul trebuie să fie capabil să-şi 
schimbe planurile brusc atunci când apar obstacole sau 
oportunităţi. Dacă armata sa nu e pregătită şi dornică să 
răspundă voinţei sale, înţelepciunea sa se reduce la zero. 

Cel mai puţin eficienţi comandanţi nu înțelegeau asta. 
Fiind incapabili să vadă că Ender câştiga datorită faptului 
că armata lui răspundea fluid şi rapid schimbărilor, se 
gândeau doar să imite tactici specifice pe care îl vedeau 
utilizându-le. Chiar dacă iniţiativele creative ale lui Bean 
erau irelevante pentru deznodământul bătăliei, ele îi 
puteau face pe ceilalţi comandanţi să piardă timp copiind 
ceva irelevant. Când şi când, ceea ce inventa se putea 
dovedi util. Dar în general vorbind, era o diversiune, Lui 
Bean îi era egal. Dacă Ender voia o diversiune, era 


important că-l alesese pe Bean să o creeze, iar Bean o va 
face cât putea mai bine. 

Dar dacă Ender stătea treaz în această noapte, nu era din 
cauză că-l preocupau luptele Armatei Dragon de mâine şi 
din zilele următoare. Ender se gândea la Gândaci şi la cum 
să se lupte cu ei după ce îşi va termina instrucţia şi va fi 
aruncat în război, unde vieţi adevărate ale unor oameni 
adevăraţi depindeau de deciziile lui, unde supraviețuirea 
omenirii depindea de deznodământul luptei. 

În această luptă, unde e locul meu? se gândi Bean. Sunt 
destul de mulţumit că răspunderea o poartă Ender, nu 
pentru că eu n-aş putea-o suporta - poate că aş putea -ci 
pentru că eu am mai multă încredere că Ender va putea 
rezolva lucrurile decât că le-aş putea rezolva eu. Orice i-ar 
face pe oameni să-l iubească pe comandantul care decide 
când vor muri, Ender are această calitate, iar dacă o am şi 
eu, nimeni nu a observat-o încă. în plus, chiar şi fără 
modificări genetice, Ender are abilităţi pe care testele nu le 
pot măsura, mult mai profunde decât intelectul. 

Dar nu trebuie să poarte singur această povară. Îl pot 
ajuta. Pot uita de geometrie şi astronomie şi alte nonsensuri 
şi mă pot concentra asupra problemelor cu care se 
confruntă direct. O să studiez modul în care se luptă alte 
animale, în special insectele care trăiesc în roiuri, căci 
Gândacii seamănă cu Furnicile aşa cum noi semănăm cu 
primatele, Şi îi pot apăra spatele. 

Bean se gândi iar la Bonzo Madrid. La furia ucigaşă a 
huliganilor din Rotterdam. 

De ce l-au pus profesorii pe Ender în această situaţie? E o 
ţintă evidentă a urii celorlalţi băieţi. Puştii din Şcoala de 
Luptă au războiul în inimă. Tânjesc după triumf. Nu sunt 
dispuşi să piardă. Dacă le-ar fi lipsit aceste atribute, n-ar fi 
fost niciodată aduşi aici. Şi totuşi, Ender a fost din start 
separat de ceilalţi - mai tânăr, dar mai inteligent, soldatul 
cel mai bun şi acum comandantul care îi face pe toţi ceilalţi 
comandanţi să pară nişte copilaşi. Unii comandanţi 


reacţionează la înfrângere devenind supuşi - Cârn Carby, 
de exemplu, îl ridică în slăvi pe Ender şi-i studiază bătăliile, 
încercând să înveţe cum să învingă, fără să înţeleagă că 
trebuie să studiezi antrenamentul lui Ender şi nu luptele 
pentru a-i putea înţelege victoriile. Dar majoritatea 
comandanților sunt plini de resentimente, înspăimântați, 
umiliţi, furioşi, geloşi, şi stă în caracterul lor să transforme 
asemenea sentimente în acte de violenţă., dacă ar fi siguri 
de victorie. 

Ca pe străzile din Rotterdam. Ca huliganii, luptându-se 
pentru supremație, pentru un loc în ierarhie, pentru 
respect. Ender îl lăsase pe Bonzo la pielea goală. Asta nu 
putea fi suportat. Se va răzbuna, la fel de sigur cum şi Ahile 
îşi răzbunase umilinţa, lar profesorii înțelegeau asta. Vroiau 
asta. Ender trecuse cu bine toate testele pe care i le 
dăduseră - terminase cu tot ceea ce se învăţa de obicei în 
Şcoala de Luptă. Atunci de ce nu-l treceau în ciclul 
superior? Pentru că mai era o lecţie de predat, sau un test 
pe care încercau să-l facă să-l treacă, şi care nu era în 
programa obişnuită. Doar că acest test special se putea 
termina cu moartea. Bean simţise degetele lui Bonzo în 
jurul gâtului. Era un băiat care, daca îşi dădea drumul, ar ti 
savurat puterea absoluta pe care criminalul o atinge în 
momentul morţii victimei. 

Îl pun pe Ender într-o situaţie asemănătoare celei din 
stradă. Il testează să vadă dacă poate supravieţui. 

Nu ştiu ce fac, proştii. Strada nu e un test. Strada eo 
loterie. 

Eu am ieşit învingător - sunt în viaţă. Dar supraviețuirea 
lui Ender nu depinde de abilităţile lui. Norocul joacă un rol 
prea important. Plus îndemânarea, hotărârea şi puterea 
adversarului. 

Bonzo putea fi incapabil să-şi controleze emoţiile care îl 
fac să fie slab, dar prezenţa lui în Şcoala de Luptă înseamnă 
că are anumite talente. A fost făcut comandant deoarece un 
anumit tip de soldaţi l-ar urma spre moarte şi orori. Ender e 


în pericol de moarte. Şi profesorii, care se gândesc la noi ca 
la nişte copii, habar n-au ce repede poate veni moartea. 
Dacă ar privi în altă direcţie doar câteva clipe, dacă s-ar 
îndepărta suficient de mult încât să nu se poată întoarce la 
timp, preţiosul lor Ender Wiggin, de care depind toate 
speranţele lor, ar fi mort. Am văzut asta pe străzile din 
Rotterdam. Se poate întâmpla la fel de uşor în încăperile 
voastre frumoase şi curate de aici, din spaţiu. 

Aşa că Bean renunţă definitiv la lecţii în acea noapte, 
culcat la picioarele lui Ender. În schimb, căpătase două noi 
probleme de studiat. Îl va ajuta pe Ender să se pregătească 
pentru războiul care-l interesa, cel cu Gândacii. Dar îl va 
ajuta şi în luptele de stradă care se puneau la cale. 

De altfel, nici Ender nu era orb. După câteva certuri în 
sala de luptă în timpul unei mai vechi şedinţe de 
antrenament din timpul liber, Ender luase lecţii de 
autoapărare, şi ştia câte ceva despre lupta corp la corp. Dar 
Bonzo nu va veni singur la el. Era dureros de conştient că 
fusese înfrânt. Scopul lui Bonzo nu era o revanşă, asta nu i- 
ar fi adus răzbunarea dorită. Trebuia să fie o pedeapsă. 
Trebuia să fie eliminarea. Va veni cu o gaşcă. 

Iar profesorii nu-şi vor da seama de pericol decât când va 
fi prea târziu. Încă nu se gândeau la ceea ce fac copiii ca 
fiind „adevărat. 

După ce se gândi la lucrurile isteţe, dar stupide pe care la 
va face cu echipa lui, Bean încercă să se gândească la un 
mod de a-l monta pe Bonzo astfel încât, la nevoie, să fie 
singur când îl întâlnea pe Ender Wiggin sau să nu-l 
întâlnească deloc. Să-i îndepărteze lui Bonzo sprijinul. Să 
distrugă morala, reputaţia oricărui huligan care ar fi stat 
alături de el. 

Asta era o treabă pe care Ender nu putea s-o facă. Dar 
putea fi făcută. 

Partea a V-a. 

LIDERUL. 17 

MONOFILARUL 


— Nici nu ştiu cum să interpretez asta. Bean a intrat 
numai o dată în jocul minţii, şi a apărut faţa acestui puşti, 
iar el renunţă din - ce? leamă? Furie? Există cineva care să 
ştie cum funcţionează acest aşa-zis joc? Pe Ender l-a stors, 
aducându-i pozele alea ale fratelui său pe care era imposibil 
să le aibă, dar le are. Şi ăsta - există oare vreo forţă de 
pătrundere profundă care conduce la noi concluzii 
atotputernice privind psihicul lui Bean? Sau pur şi simplu a 
fost singura persoană cunoscută lui Bean a cărei poză era 
deja în dosarele Şcolii de Luptă? 

— A fost o declamaţie, sau vrei un răspuns la o anumită 
întrebare din cele enumerate? 

— Nu vreau să-mi răspunzi decât la această întrebare: 
Cum naiba poţi să-mi spui că ceva este „foarte semnificativ” 
dacă habar n-ai ce semnifică? 

— Daca cineva aleargă după maşina ta, strigând şi 
fluturând din mâini, ştii că are ceva semnificativ în minte, 
chiar dacă nu auzi nici un cuvânt din ceea ce spune. 

— Deci asta înseamnă ce? Un strigăt? 

— A fost o analogie. Imaginea lui Ahile este extraordinar 
de importantă pentru Bean. 

— Importantă în sens pozitiv sau negativ? 

— Prea banal. Dacă e negativ, sentimentele lui negative 
provin din faptul ca Ahile i-a provocat lui Bean o traumă 
teribilă? Sau pentru că despărţirea de Ahile a fost 
traumatică, şi Bean tânjeşte să fie iar împreună? 

— Deci, daca am avea o sursă de informaţii independentă 
care ne-ar spune să-i ţinem despărțiți... 

— Atunci fie acea sursă independentă are foarte mare 
dreptate... 

— Fie se înşală foarte tare. 

— Dacă aş putea, aş fi mai precis. N-am avut decât un 
minut. 

— Asta nu-i cinstit. Ai avut un joc al minţii legat de toate 
lucrările lui realizate sub identitatea de profesor. 


— Şi v-am raportat. A fost în parte dorinţa lui de a deţine 
controlul - aşa a început - dar de atunci a devenit un mod 
de a-şi asuma responsabilitatea. Într-un fel, a devenit 
profesor. De asemenea, a folosit informaţiile din interior 
pentru a-şi crea iluzia că aparţine comunităţii. 

— Aparține. 

— Are un singur prieten apropiat, mai mult ceva gen 
fratele cel mare - fratele cel mic. 

— Trebuie să mă hotărăsc dacă să-l aduc pe Ahile la 
Şcoala de Luptă cât timp e Bean aici, sau să renunţ la unul 
din ei pentru a-l păstra pe celălalt. Acum, după reacţia lui 
Bean la imaginea lui Ahile, ce sfat poţi să-mi dai? 

— N-o să-ţi placă. 

— Din acel incident putem deduce că aducerea lor 
împreună va fi fie un lucru foarte, foarte rău, fie... 

— O sa arunc o privire serioasă şi atentă peste bugetul 
tău. 

— Domnule, întregul scop al acelui program, felul în care 
funcţionează, este ca un calculator să facă tot felul de 
conexiuni la care noi nu ne putem gândi, şi să obţină 
răspunsuri pe care noi nu le căutăm. Nu e de fapt sub 
controlul nostru. 

— Doar pentru că un program a scăpat de sub control nu 
înseamnă că e şi inteligent, fie programul, fie 
programatorul. 

— Nu folosim cuvântul „inteligent” referitor la software. 
Considerăm asta o idee naivă. Spunem că e „complex”. 
Ceea ce înseamnă că nu întotdeauna înţelegem ceea ce 
face. Nu întotdeauna obţinem informaţii convingătoare. 

— Ai obţinut vreodată informaţii convingătoare despre 
ceva? 

— De data asta eu am ales un cuvânt nepotrivit. 
„Convingător” nu e niciodată scopul studierii minţii umane. 

— Încearcă „util”. Ceva util? 

— Domnule, am spus ceea ce ştiu. Decizia a fost a 
dumneavoastră înainte ca noi să vă raportăm, şi acum e 


încă a dumneavoastră. Folosiţi sau nu informaţiile noastre, 
dar e frumos să-l împuşti pe mesager? 

— Când mesagerul nu-mi spune care naiba este mesajul, 
degetul de pe trăgaci începe să-mi tremure. Eşti liber. 

Numele lui Nikolai era pe lista dată de Ender, dar Bean 
întâmpină imediat probleme. 

— Nu vreau, zise Nikolai. 

Lui Bean nu-i trecuse prin cap că cineva ar putea să 
refuze. 

— Şi aşa mi-e destul de greu să ţin pasu! 

— Eşti un soldat bun. 

— Cu chiu, cu vai. Doar cu mare noroc. 

— Aşa reuşesc toţi soldaţii buni. 

— Bean, dacă pierd unul dintre antrenamentele zilnice ale 
plutonului meu, o să rămân în urmă. Cum să mă descurc? 
Iar un singur antrenament pe zi cu tine nu e suficient. Sunt 
un puşti deştept, Bean, dar nu sunt ca Ender, Nu sunt ca 
tine. Cred că asta nu înţelegi tu. Cum e să nu fii tu. 
Lucrurile nu sunt atât de uşoare şi de limpezi. 

— Nici pentru mine nu e uşor. 

— Da, Bean, ştiu asta. Sunt câteva lucruri pe care pot să le 
fac pentru tine. Asta nu e unul dintre ele. Ie rog. 

Era prima experienţă a lui Bean în calitate de comandant, 
şi nu mergea. Descoperi că se înfurie, că vrea să-i spună 
„du-te dracului” şi să continue cu altcineva. Doar că nu 
putea să fie furios pe singurul său prieten adevărat, Şi nici 
nu putea accepta uşor un refuz. 

— Nikolai, ce facem noi nu va fi greu. Cascadorii şi 
şmecherii. 

Nikolai închise ochii. 

— Bean, mă faci să mă simt prost, 

— Nu vreau să te simţi prost, Moş Crăciune, dar mi s-a dat 
această însărcinare pentru că Ender crede că Armata 
Dragon are nevoie de aşa ceva. Dacă tu erai pe listă, a fost 
alegerea lui, nu a mea. 

— Dar nu trebuie să mă selecţionezi. 


— Deci o să-l întreb pe următorul, şi el o să spună: „Nikolai 
e în echipă, nu-i aşa?” şi eu o să răspund: „Nu, n-a vrut.” 
Asta o să-i facă pe toţi să creadă că pot spune nu. lar ei vor 
să spună nu, pentru că nimeni nu vrea să primească ordine 
de la mine. 

— Sigur, acum o lună asta ar fi fost adevărat. Dar acum 
ştiu că eşti un soldat de nădejde. I-am auzit vorbind despre 
tine. Te respectă. 

Ar fi fost atât de simplu să facă ceea ce voia Nikolai şi să-l 
scutească de corvoada asta. Şi, ca prieten, ar fi fost 
alegerea corectă. Dar Bean nu putea gândi ca prieten. 
Trebuia să accepte faptul că i se acordase comanda şi 
trebuia să obţină ceva util. 

Chiar avea nevoie de Nikolai? 

— Gândesc cu voce tare, Nikolai, pentru că tu eşti singurul 
căruia pot să-i spun asta, dar, vezi tu, mi-e teamă. Am vrut 
să conduc un pluton, pentru că nu ştiam nimic despre ceea 
ce fac liderii. Am avut o săptămână de lupte ca să observ 
cum Iom Nebunul păstrează grupul unit, vocea pe care o 
foloseşte când comandă. Ca să văd cum Ender ne 
antrenează şi are încredere în noi, şi asta e ca un dans, 
mergi pe vârful picioarelor, sari, te roteşti, şi mi-e teamă că 
o să greşesc, iar aici nu e timp de greşeli, trebuie sa 
funcţioneze, şi dacă ai fi şi tu cu mine aş şti că există cel 
puţin o persoană care nu speră în sinea lui ca puştiul ăsta 
mic şi deştept s-o dea în bară. 

— Nu te prosti, zise Nikolai. Hai să fim cinstiţi. Remarca îl 
ustură. Dar un lider trebuie să suporte şi aşa ceva, nu? 

— Indiferent ce simţi, Nikolai, tu o să-mi dai o şansă, spuse 
Bean. şi pentru că tu îmi dai o şansă, o să-mi dea şi ceilalţi. 
Am nevoie de... loialitate. 

— Tu ai nevoie de loialitatea mea ca prieten, pentru ca tu 
personal să fii fericit. Eu am nevoie de loialitate ca lider, ca 
să îndeplinesc misiunea pe care ne-a dat-o comandantul 
nostru. 

— Asta-i ceva răutăcios, zise Nikolai. 


— Eh, şi adevărat. 

— Eşti răutăcios, Bean. 

— Ajută-mă, Nikolai. 

— Se pare că prietenia noastră are un singur sens, Bean 
nu se mai simţise niciodată aşa - acest cuţit din inima sa, 
doar din cauza cuvintelor pe care le auzea, doar pentru că 
altcineva era supărat pe el. Nu era numai din cauză că ar fi 
vrut ca Nikolai să gândească frumos despre el. Ci pentru că 
ştia că Nikolai avea parţial dreptate. Bean se folosea de 
prietenia lor împotriva lui. 

Dar nu din cauza acestei suferinţe se decise Bean să 
renunţe. O făcu pentru că un soldat care i s-ar fi alăturat 
împotriva propriei voințe nu l-ar fi servit bine. Chiar dacă îi 
era prieten. 

— Uite ce e, dacă nu vrei, nu vrei. Îmi pare rău că te-am 
necâjit. O să mă descurc fără tine. Şi ai dreptate, osămă 
descurc bine. Rămânem prieteni, Nikolai? 

Nikolai luă mâna care i se întindea şi o strânse. 

— Mulţumesc, şopti. 

Bean se duse imediat la Shovel, singurul de pe lista lui 
Ender care făcea parte din plutonul C. Shovel nu fusese 
prima alegere a lui Bean - avea o mică înclinaţie spre 
delăsare, de a face lucrurile cu jumătate de inimă. Dar 
pentru că era în plutonul C, Shovel fusese de faţă când 
Bean ii dăduse sfaturi lui Tom Nebunul. Îl observase pe 
Bean în acţiune. 

Când Bean îl întrebă dacă pot vorbi un minut, Shovel lăsă 
pupitrul deoparte. Ca şi în cazul lui Nikolai, Bean se sui în 
pat ca să stea lângă băiat. Shovel era din Cagnes-sur-Mer, 
un orăşel de pe Riviera franceză, şi păstra acea expresie 
deschisă de prietenie a celor din Provence. Lui Bean îi 
plăcea de el. Le plăcea tuturor. 

Bean îi explică repede ce îi ceruse Ender să facă, dar nu 
menţiona că era numai o diversiune. Nimeni n-ar fi 
renunţat la pregătirea zilnică în favoarea a ceva ce nu era 
crucial pentru victorie. 


— Erai pe lista care mi-a dat-o Ender, şi aş vrea să., 

— Ce faci, Bean? 

Tom Nebunul stătea în faţa patului lui Shovel. Imediat, 
Bean îşi dădu seama de greşeală. 

— Domnule, zise, ar fi trebuit să vorbesc mat întâi cu 
dumneavoastră. Fac asta pentru prima dată şi nu m-am 
gândit. 

— Prima dacă ce? 

Din nou Bean spuse ceea ce îi ceruse Ender. 

— şi Shovel e pe listă? 

— Da. 

— Deci o să vă pierd şi pe tine şi pe Shovel de la 
antrenamente? 

— Doar un antrenament pe zi. 

— Sunt singurul şef de pluton care pierde doi oameni. 

— Ender a zis unul din fiecare pluton. Cinci, plus eu. Nu e 
hotărârea mea. 

— Rahat, zise Tom Nebunul. Tu şi cu Ender nu v-aţi gândit 
că asta o să mă lovească mai rău decât pe ceilalţi şefi de 
pluton. De ce nu puteţi face ceea ce faceţi cu cinci oameni 
în loc de şase? Tu şi încă patru - câte unul din fiecare alt 
pluton? 

Bean vru să protesteze, dar îşi dădu seama că înfruntarea 
n-avea să-l ducă nicăieri. 

— Ai dreptate, nu m-am gândit la asta. Ai dreptate că 
Ender ar putea foarte bine să se răzgândească dacă îşi dă 
seama că îţi afectează pregătirea. De ce nu vorbeşti cu el 
când o să vină de dimineaţă şi îmi spui pe urmă ce aţi 
hotărât? Până atunci Shovel ar putea să mă refuze, şi atunci 
n-ar mai fi o problemă, nu-i aşa? 

Tom Nebunul se gândi. Bean îi putea simţi furia. Dar faptul 
că devenise comandant îl schimbase pe Tom. Nu mai 
exploda ca înainte. Se stăpâni. Se abţinu. Aşteptă să se 
calmeze. 

— OK, o să vorbesc cu Ender. Dacă Shovel vrea s-o facă. 
Se uitară amândoi la Shovel. 


— Cred că e OK, zise Shovel. Să facem ceva aşa de ciudat. 

— N-o să vă scutesc pe niciunul din voi, spuse Tom 
Nebunul. Şi să nu vorbiţi despre plutonul vostru trăsnit în 
timpul antrenamentelor mele. Să rămână dincolo de uşă. 

Amândoi fură de acord. Bean înţelese că Tom Nebunul 
avea dreptate să insiste în această privinţă. Misiunea 
specială i-ar fi despărţit pe cei doi de ceilalţi din plutonul C. 
Dacă s-ar fi lăudat mereu cu ea, ceilalţi s-ar fi putut simţi 
excluşi dintr-o elită. Problema nu era la fel de gravă în 
celelalte plutoane, pentru că ar fi fost doar câte un copil din 
fiecare în echipa lui Bean. N-ar fi avut cu cine discuta. în 
consecinţă, fără laude. 

— Uite ce-i, nu-i nevoie să vorbesc cu Ender despre asta, 
zise Tom Nebunul. Decât dacă devine o problemă. OK? 

— Mulţam, zise Bean. 

Tom Nebunul se întoarse la patul lui. 

M-am descurcat, gândi Bean. Nu m-am făcut de râs. 

— Bean? făcu Shovel. 

— Da? 

— Da. 

— Nu-mi spune Shovel. 

Bean se gândi. Numele adevărat al lui Shovel era 
Ducheval. 

— Preferi „Doi Cai”? Sună cam ca un războinic sioux. 
Shovel rânji. 

— E mai bine decât să sune ca unealta cu care cureţi 
grajdul. 

— Ducheval, zise Bean. De acum înainte. 

— Mulţam. Când începem? 

— Azi, în timpul liber. 

— Bacatta. 

Bean plecă aproape dansând de la patul lui Ducheval. O 
făcuse. Se descurcase. O dată, cel puţin. 

Până la sfârşitul micului dejun, îi avea pe toţi cel cinci în 
pluton. Pentru ceilalţi patru, vorbi mai întâi cu şefii lor de 
plutoane. Niciunul nu-l refuză. Şi îşi puse echipa să promită 


că de acum încolo îi vor spune lui Ducheval pe numele 
adevărat. 

Când veni Bean, Graff îi convocase pe Dimak şi pe Dap în 
biroul său improvizat de pe puntea de comandă a sălii de 
luptă. Era vorba despre o ceartă ohişnuită între Dimak şi 
Dap - adică despre nimic, vreo problemă trivială sau 
încălcarea vreunui protocol minor, care escalada rapid într- 
o rafală de plângeri oficiale. O nouă altercaţie care ţinea de 
rivalitatea dintre ei, căci Dap şi Dimak încercau să obţină 
avantaje pentru protejaţi lor, Ender şi Bean, şi în acelaşi 
timp încercau să-l împiedice pe Graff să-i pună în pericolul 
fizic care se prefigura. Când se auzi bătaia în uşă, vocile 
erau ridicate de câtva timp, şi pentru că bătaia nu era 
puternică, Graff se întrebă ce o fi auzit. 

Se menţionaseră nume? Da. Atât Bean, cât şi Ender. Şi 
Bonzo. Pronunţaseră numele lui Ahile? Nu. Se referiseră la 
el doar ca fiind „altă decizie iresponsabilă care pune în 
pericol viitorul rasei umane, şi totul din cauza unei teorii 
absurde cum că jocurile ar fi un lucru, iar luptele adevărate 
pe viaţă şi pe moarte ar fi altul, care nu se va dovedi şi nici 
nu se poate dovedi decât cu sângele unui copil!” Asta fusese 
Dap, care avea tendinţa să devină elocvent. 

Graff, desigur, avea deja inima îndoită, pentru că era de 
acord cu ambii profesori, nu numai în privinţa 
argumentelor pe care şi le expuneau unul altuia, ci şi a 
argumentelor împotriva propriei sale politici. Bean se 
dovedise cel mai bun candidat la toate testele; la fel, Ender 
demonstrase că e cel mai bun candidat pe baza 
performanţelor de conducător în situaţiile reale. Iar Graff 
era iresponsabil expunând ambii băieţi unui pericol fizic. 

Dar în ambele cazuri copiii aveau serioase îndoieli privind 
curajul. Ender avea o lungă istorie privind supunerea faţă 
de fratele său mai mare, Peter, iar jocul minţii arătase că, în 
subconştientul lui Ender, Peter era asociat Gândacilor. Graff 
ştia că Ender ar avea curajul să atace fără ezitare atunci 
când ar veni timpul. Că ar putea înfrunta de unul singur un 


inamic, fără ajutorul nimănui, şi să-l distrugă pe acela care 
ameninţa să-l distrugă. Dar Ender nu ştia asta, şi trebuia să 
ştie. 

Pe de altă parte, Bean dovedise simptome fizice de panică 
înaintea primei lupte şi, deşi până la final se descurcase 
bine, Graft nu avea nevoie de teste psihologice care să-i 
spună că puştiul avea îndoieli. Singura diferenţă era că în 
cazul lui Bean, Graff îi împărtăşea îndoielile. Nu exista nici o 
dovadă că Bean ar ataca. 

Niciunul dintre candidaţi nu-şi permitea să se îndoiască de 
sine. În faţa unui duşman care nu ezita - care nu putea 
ezita - nu era timp de pauze pentru reflecţii. Băieţii 
trebuiau să-şi înfrunte cele mai negre temeri, ştiind că 
nimeni nu va interveni să-i ajute. Trebuiau să fie convinşi că 
în situaţii în care o greşeală ar fi fatală, ei nu vor greşi. 
Trebuiau să treacă testul şi să ştie că l-au trecut. lar ambii 
băieţi erau atât de perspicace, încât pericolul nu putea fi 
trucat. Trebuia să fie real. 

Lui Graff i se părea iresponsabil să-i expună unui 
asemenea risc. Totuşi, ştia că ar fi fost la fel de iresponsabil 
să n-o facă. Dacă Graff ar fi prudent, nu l-ar blama nimeni 
dacă, în războiul real, Ender sau Bean ar greşi. Ar fi totuşi o 
slabă consolare, date fiind consecinţele greşelii. Orice ar fi 
ales, dacă nu avea dreptate, toţi cei de pe Pământ ar fi 
plătit preţul suprem. Singurul lucru posibil era ca, în cazul 
în care unul dintre ei ar fi fost ucis, sau handicapat fizic ori 
mintal, celălalt ar rămâne să continue ca unic candidat. 

Dar dacă amândoi greşeau? Erau mulţi copii sclipitori, dar 
niciunul cu mult mai bun decât comandanții aleşi deja, care 
absolviseră Şcoala de Luptă cu ani în urmă. 

Cineva trebuia să arunce zarurile. Ambele zaruri sunt în 
mâinile mele. Nu sunt un birocrat care îşi pune cariera mai 
presus de scopul mult mai important pe care sunt pus să îl 
servesc. Nu voi pune zarurile în mâna altcuiva, şi nici nu voi 
pretinde că nu am de ales. 


Deocamdată, tot ce avea Graff de făcut era să-i asculte şi 
pe Dap, şi pe Dimak, să le ignore atacurile birocratice şi 
intrigile împotriva lui, şi să încerce să-i oprească să sară 
unul la gâtul celuilalt dintr-o rivalitate în care erau 
intermediari. 

lar acea discretă bătaie în uşă - Graff ştiu cine era înainte 
ca uşa să se deschidă. 

Bean nu dădu nici un semn că ar fi auzit cearta. Dar Bean 
era expert în a nu da nici un semn. Numai Ender reuşea să 
fie mai secretos - dar el, cel puţin, jucase jocul minţii 
suficient de mult pentru a oferi profesorilor o hartă. 

— Domnule, zise Bean. 

Intră, Julian Delphiki, copil dorit al unor părinţi buni şi 
iubitori. Intră, copil răpit, ostatic al sorții. Intră şi vorbeşte 
cu Ursitoarele, care joacă asemenea jocuri inteligente cu 
viaţa ta. 

— Pot să aştept, spuse Bean. 

— Căpitanul Dap şi căpitanul Dimak pot să audă ce ai de 
spus, nu-i aşa? întrebă Graff. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule. Nu e un secret. 
Aş vrea să am acces la proviziile staţiei. 

— Nu. 

— E inacceptabil, domnule. 

Graff văzu cum Dap şi Dimak se uitau la el. îi amuza oare 
îndrăzneala băiatului? 

— De ce crezi asta? 

— Anunţuri din scurt, jocuri în fiecare zi, soldaţii epuizați 
continuând să fie siliţi să facă lecţii - bine, Ender face faţă şi 
facem şi noi. Dar singurul motiv posibil pentru care faceţi 
asta este să ne testaţi resursele. Aşa că vreau ceva resurse. 

— Nu-mi amintesc să fii comandantul Armatei Dragon, zise 
Graff. O să ascult o cerere de echipament specific din 
partea comandantului vostru. 

— Nu e posibil, zise Bean. El nu are timp de pierdut cu 
proceduri birocratice prosteşti. 


Proceduri birocratice prosteşti. Graff folosise exact aceste 
cuvinte în disputa de acum câteva minute. Dar Graff nu 
ridicase vocea. De când asculta Bean la uşă? Graff înjură în 
sinea lui. Îşi mutase biroul aici sus exact pentru că ştia că 
Bean se furişa şi spiona, adunând informaţii de oriunde 
putea. Şi totuşi, nici măcar nu pusese pe cineva de pază 
care să-l oprească pe băiat să vină să asculte pur şi simplu 
la uşă. 

— Şi tu ai? întrebă Graff. 

— Pe mine m-a însărcinat să mă gândesc la lucrurile 
stupide pe care le-aţi putea face ca să întoarceţi jocul 
împotriva noastră, şi să descopăr metode de a ne descurca. 

— Ce crezi că o să găseşti? 

— Nu ştiu, zise Bean. Ştiu doar că singurele lucruri pe 
care le vedem sunt uniformele şi costumele de luptă, 
armele noastre şi pupitrele noastre. Mai există şi alte 
echipamente. De exemplu, hârtie. Nu primim decât în 
timpul testelor scrise, când pupitrele sunt închise. 

— Ce să faceţi cu hârtia în sala de luptă? 

— Nu ştiu. S-o facem cocoloş şi să aruncăm cu ea. S-o 
rupem şi să facem din ea un nor de praf. 

— Şi cine să curețe? 

— Nu e problema mea, zise Bean. 

— Nu aveţi permisiunea. 

— E inacceptabil, domnule, repetă Bean. 

— Nu vreau să te jignesc, Bean, dar nu contează nici cât 
un pârţ de gândac dacă accepţi decizia mea sau nu. 

— Nu vreau să vă jignesc pe dumneavoastră, domnule, dar 
e clar că habar n-aveţi ce faceţi. Improvizaţi. Vă bateţi joc 
de sistem. Ar dura ani să reparaţi stricăciunile pe care le 
produceţi, dar nu vă pasă. Asta înseamnă că nu vă pasă în 
ce condiţie va ajunge şcoala peste un an. Asta înseamnă că 
toţi cei care sunt importanţi vor absolvi în curând. 
Pregătirea a fost accelerată pentru că Gândacii sunt prea 
aproape ca să mai tolerăm amânări. Deci ne presaţi, îl 
presaţi în special pe Ender Wiggin. 


Lui Graff i se făcu rău. Ştia că puterea de analiză a lui 
Bean era extraordinară. Dar şi puterea lui de a se înşela. 
Unele din bănuielile lui Bean nu erau corecte - dar pentru 
că nu cunoştea adevărul, sau pur şi simplu pentru că elnu 
voia ca ei să afle cât de multe ştie, cât de multe ghiceşte? 
Nu te-am vrut aici niciodată, Bean, pentru că eşti prea 
periculos. 

Bean continua să-şi susţină cauza. 

— Când o să vină ziua în care Ender Wiggin va căuta 
metode să-i împiedice pe Gândaci să ajungă pe Pământ şi să 
cutreiere întreaga planetă aşa cum au început în Prima 
Invazie, o să-i dai vreun răspuns tâmpit despre care resurse 
pot fi folosite şi care nu? 

— În ceea ce te priveşte, resursele navei nu există, 

— În ceea ce mă priveşte, replică Bean, Ender e foarte 
aproape să vă spună să vă băgaţi jocul în dos. S-a săturat şi 
dacă nu sunteţi în stare să vedeţi asta, înseamnă că nu 
sunteţi buni profesori. Lui nu-i pasă de clasamente. Nu-i 
pasă să-i învingă pe ceilalţi copii. Nu-l interesează decât să 
se pregătească pentru lupta cu Gândacii. Cât de greu 
credeţi că o să-mi fie să-l conving că programul vostru de 
aici e distrus, şi e timpul să nu se mai joace? 

— Bine, spuse Graff. Dimak, pregăteşte bricul. Bean va fi 
arestat până când naveta va fi gata să-l ducă înapoi pe 
Pământ. Băiatul ăsta pleacă de la Şcoala de L.uptă. 

Bean zâmbi uşor. 

— Daţi-i înainte, colonele Graff. Oricum am terminat. Am 
obţinut tot ce voiam eu de aici - o educaţie de calitate. N-o 
să mai fiu niciodată nevoit să trăiesc pe străzi. Nu am 
nevoie de o casă. Eliberaţi-mă de jocul vostru, chiar acum, 
sunt pregătit. 

— Nici pe Pământ n-o să fii liber. Nu putem risca să spui 
poveştile astea aberante despre Şcoala de Luptă, spuse 
Graff. 

— Corect. Luaţi cel mai bun elev de aici şi-l băgaţi la 
închisoare pentru că a cerut acces la dulapul cu provizii, iar 


vouă nu vă place asta. Haide, colonele. Înghiţiţi în sec şi 
cedaţi. Aveţi nevoie de cooperarea mea mai mult decât am 
eu de a dumneavoastră. 

Dimak abia îşi putea ascunde zâmbetul. 

Dar a-l înfrunta astfel pe Graff nu era o dovadă suficientă a 
curajului lui Bean. Şi oricâte îndoieli ar fi avut Graff în 
privinţa lui Bean, nu putea nega că se pricepea să 
manipuleze. Graff ar fi dat aproape orice ca Dimak şi Dap 
să nu fi fost de faţă în acel moment, 

— A fost decizia dumneavoastră să avem această discuţie 
de faţă cu martori, zise Bean. 

Cum, puştiul putea citi gândurile? 

Nu, Graff aruncase o privire scurtă celor doi profesori. Pur 
şi simplu Bean ştia să-i citească limbajul trupului. Copilului 
nu-i lipsea nimic. De aceea era atât de valoros pentru 
program. 

Nu de asta ne punem asemenea speranţe în puştii ăştia? 
Pentru că sunt buni manipulatori? 

Şi dacă ştiu câte ceva despre comandă, nu-i aşa că ştiu şi 
asta - că există momente în care trebuie să te retragi ca să 
reduci pierderile. 

— În regulă, Bean. Arunci o privire pe inventar. 

— Alături de cineva care să-mi explice ce reprezintă. 

— Credeam că ştii deja totul. 

Ca învingător, Bean era politicos; nu reacţiona la 
tachinare. Sarcasmul îi oferi lui Graff o slabă compensație a 
faptului că trebuise să dea înapoi. Ştia că asta era tot, dar 
meseria asta nu oferea prea multe satisfacţii. 

— Căpitanul Dimak şi căpitanul Dap te vor însoţi, spuse 
Graff. O singură privire, şi oricare dintre ei va putea refuza 
orice cerere a ta. Ei vor fi responsabili de consecinţele 
eventualelor accidente provocate de folosirea obiectelor pe 
care te lasă să le iei. 

— Mulţumesc, domnule, zise Bean. După toate 
probabilitățile, n-o să găsesc nimic folositor. Dar apreciez că 
aţi fost corect şi ne-aţi lăsat să cercetăm resursele staţiei ca 


să ducem mai departe obiectivele educaţionale ale Şcolii de 
Luptă. 

Puştiul avea un jargon precis. După luni de acces la 
informaţiile despre elevi, cu toate observaţiile din dosare, 
era limpede că Bean învățase mai mult decât conţinutul în 
fapte al dosarelor. lar acum Bean îi dădea un indiciu despre 
ce ar putea folosi la întocmirea unui raport privind decizia 
sa. De parcă Graff nu ar fi fost perfect capabil să-şi 
găsească propriile indicii. 

Copilul ăsta mă ia de sus. Ticălosul, crede că deţine 
controlul! 

Ei bine, am şi eu o surpriză pentru el. 

— Sunteţi liberi, zise Graff. Toţi. Se ridicară, salutară şi 
ieşiră. 

De acum, gândi Graff, va trebui să-mi analizez toate 
deciziile viitoare, întrebându-mă câte din alegerile mele 
sunt influențate de faptul că puştiul ăsta chiar mă calcă pe 
nervi. 

Când Bean studie lista de inventar, în realitate căută mai 
ales ceva, orice, care să poată fi folosit ca o armă pe care 
Ender sau cineva din armata lui s-o poarte pentru a-l 
proteja de un atac fizic din partea lui Bonzo. Dar acolo nu 
era nimic care să poată fi în acelaşi timp ascuns de 
profesori şi suficient de puternic ca să aducă copiilor mici 
un avantaj clar asupra celor mai mari. 

Era dezamăgitor, dar va găsi el alte căi să neutralizeze 
ameninţarea. lar acum, dacă tot studia inventarul, se găsea 
oare acolo ceva care să poată fi folosit în sala de luptă? 
Proviziile pentru curăţenie nu promiteau prea multe. Nici 
articolele de uz casnic nu aveau prea mult sens în sala de 
luptă. Ce să facă, să arunce cu un pumn de cuie? 

Totuşi, echipamentul de protecţie... 

— Ce e un monofilar? întrebă Bean. Dimak răspunse: 

— Un cablu foarte fin şi rezistent care se foloseşte pentru 
a asigura muncitorii din construcţii şi întreţinere atunci 
când lucrează în afara staţiei. 


— Cât e de lung? 

— Conectându-le, putem asambla câţiva kilometri de 
monofilar de siguranţă, zise Dimak. Dar fiecare bobină se 
desfăşoară pe o sută de metri. 

— Vreau să-l văd. 

Îl duseră în porţiuni ale staţiei în care copiii nu aveau 
acces. Decorul era mult mai militarist acolo. Şuruburile şi 
niturile erau vizibile în plăcile de pe pereţi. Conductele de 
aerisire erau la vedere în loc să fie ascunse în plafon. Nu 
mai existau prietenoasele benzi luminoase pe care copiii le 
atingeau pentru a găsi drumul spre dormitoarele lor. Toate 
scannerele erau prea sus ca să poată fi folosite uşor de 
copii. lar membrii personalului pe lângă care treceau îl 
văzură pe Bean şi se uitară la Dap şi Dimak ca la nişte 
nebuni. 

Bobina era uluitor de mică. Bean o cântări în mână. Era, 
de asemenea, uşoară. Desfăşură câţiva zeci de metri. Era 
aproape invizibil. 

— "Ţine greutatea a doi adulţi, zise Dimak. 

— E toarte bine. aie? 

— E rotunjit cu grijă ca să nu taie nimic. Nu ne-ar fi de nici 
un folos dacă ar tăia lucrurile în felii. De exemplu costumele 
spaţiale. 

— Îl pot tăia în bucăţi mai mici? 

— Cu o lampă de sudură, zise Dimak. 

— Asta vreau. 

— Numai una? întrebă Dap, oarecum sarcastic. 

— Şi o lampă de sudură, adăuga Bean. 

— Asta nu, spuse Dimak. 

— Glumeam, zise Bean. 

leşi din camera cu provizii şi începu să alerge pe coridor, 
refăcând drumul pe care tocmai îl parcurseseră. Cei doi o 
luară la fugă după el. 

— Mai încet! strigă Dimak. 

— 'Ţineţi pasul! răspunse Bean. Mă aşteaptă un pluton să-i 
antrenez cu asta. 


— Să-i antrenezi să facă ce? 

— Nu ştiu! 

Ajunse la bară şi se lăsă sa alunece. Ducea până la niveluri 
elevilor. În acea direcţie nu era nevoie de nici un fel de 
permis de trecere. 

Plutonul îl aştepta în sala de luptă. Munciseră din greu 
pentru el în ultimele câteva zile, încercând tot felul de 
lucruri absurde. Formaţii care explodau în aer. Scuturi. 
Atacuri fără arme, dezarmându-şi adversarii cu picioarele. 
Răsuciri care îi făceau aproape imposibil de atins, dar îi şi 
împiedicau să tragă în altcineva. 

Lucrul cel mai încurajator era că Ender îşi petrecea 
aproape tot timpul de antrenament privind echipa lui Bean, 
atunci când nu trebuia să răspundă problemelor puse de 
liderii şi soldaţii celorlalte plutoane. Orice manevre ar fi 
inventat, Ender ştia şi avea propriile lui idei despre cum să 
le folosească. Şi, ştiind că Ender e cu ochii pe ei, soldaţii lui 
Bean trudeau tot mai mult. Faptul că pe Ender îl interesa cu 
adevărat ce făceau ei îl făcea pe Bean mai demn de respect 
în ochii lor. 

Ender se pricepe la asta, înţelese Bean pentru a suta oară. 
Ştie cum să aducă un grup în forma pe care vroia el s-o 
aihă. Ştie cum să-i facă pe oameni să lucreze împreună. Şi 
face asta cu cât mai puţine mijloace posibil. 

Dacă Graff ar fi fost la fel de bun ca Ender, n-ar mai fi 
trebuit astăzi să mă comport ca un huligan. 

Primul lucru pe care Bean îl încercă cu monofilarul fu să-l 
întindă de-a curmezişul sălii de luptă. Ajungea, rămânând 
foarte puţin pentru nodurile cu care să fie prins la ambele 
capete. Dar câteva minute de experienţe îi demonstrară ca 
ar fi fost complet ineficient ca barieră. Majoritatea 
inamicilor l-ar rata pur şi simplu; cei care ar fi dat peste el 
ar fi putut fi dezorientaţi sau răsturnaţi, dar odată ce ar fi 
ştiut că e acolo l-ar fi putut folosi ca pe o parte a grilajului, 
adică ar fi fost în avantajul unui adversar creativ. 


Monofilarul era destinat să împiedice un om să plutească 
în derivă în spaţiu. Ce se întâmplă când ajungi la capătul 
tirului? 

Bean ridică un capăt şi îl legă de un mâner din perete, iar 
pe celălalt şi-l înfăşură de câteva ori în jurul taliei. Cablul 
era acum mai scurt decât lăţimea cubului sălii de luptă. 
Bean făcu un nod, apoi se lansă spre peretele opus. 

În timp ce zbura prin aer, cu monofilarul desfăşurându-se 
în urma sa, nu se putu împiedica să nu gândească: Sper că 
au avut dreptate când au spus că sârma asta nu poate tăia. 
Ce mod de a încheia viaţa - secţionat pe jumătate în sala de 
luptă. Asta ar fi o mizerie interesant de curăţat. 

Când ajunse la un metru de perete, firul se tensiona, 
înaintarea lui Bean fu brusc întreruptă în dreptul taliei. 
Trupul i se plie şi simţi ca o lovitură în stomac. Dar cel mai 
interesant fu modul în care inerția transformă mişcarea de 
înaintare într-un arc în lateral care îl azvârli de-a latul sălii 
de luptă spre locul unde se antrena plutonul D. Lovi 
peretele atât de puternic încât i se opri şi răsuflarea pe 
care o mai avea. 

— Aţi văzut asta? strigă Bean, imediat ce putu respira, îl 
durea stomacul - poate că nu fusese tăiat în două, dar îşi 
dădu seama imediat că se alesese cu o vânătaie urâtă şi că, 
dacă nu ar fi avut costumul de luptă pe el, credea că ar fi 
fost foarte posibil să fi căpătat răni interne. Dar era OK, iar 
monofilarul îl ajuta să schimbe brusc direcţia în aer. Aţi 
văzut? Aţi văzut? 

— Eşti teafăr? întrebă Ender. 

Îşi dădu seama că Ender credea că se accidentase. Ceva 
mai încet, Bean strigă din nou: 

— Aţi văzut cât de repede am mers? Aţi văzut cum mi-am 
schimbat direcţia? 

Întreaga armată se opri din antrenament să-l privească pe 
Bean jucându-se cu monofilarul. Legând doi soldaţi unul de 
altul, obţinu rezultate interesante când unul din ei se oprea, 
dar îi era greu să-şi menţină poziţia. Mai eficient fu când 


Bean îl puse pe Ender să tragă cu ajutorul cârligului o stea 
de lângă perete în mijlocul sălii. Bean se legă şi se aruncă 
de pe stea; când cablul se încorda, marginea stelei acţiona 
ca pivot, scurtând lungimea firului arunci când schimba 
direcţia. Pe măsură ce cablul se încolăcea în jurul stelei, se 
scurta din ce în ce mai mult la fiecare margine. În final, 
Bean se mişca atât de repede, încât îşi pierdu cunoştinţa 
pentru o clipă înainte de a lovi steaua. Dar întreaga Armată 
Dragon era uimită de ceea ce văzuse. Monofilarul era 
complet invizibil, astfel că părea că puştiul se lansase şi 
brusc începuse să schimbe direcţia şi să accelereze în 
timpul zborului. Era tulburător să vezi asta. 

— Hai s-o facem din nou, şi să văd dacă pot să trag în timp 
ce-o fac, zise Bean. 

Antrenamentul de seară nu se încheie până la ora 21.40, 
lăsându-le puţin timp înainte de culcare. Dar după ce 
văzuse cascadoriile pe care echipa lui Bean le pregătea, 
armata era mai mult entuziasmată decât obosită şi alerga 
pe coridoare. Majoritatea înţeleseseră probabil că, dintre 
trăsnăile cu care venise Bean, niciuna nu ar fi decisivă în 
luptă. Dar era distractiv. Era ceva nou. Şi era Dragon. 

Bean deschidea drumul, Ender lăsându-i această onoare. 
Timpul triumfului, şi deşi ştia că era manipulat de sistem - 
modificarea comportamentului prin onoruri publice - tot se 
simţea bine. 

Totuşi nu atât de bine încât să-şi piardă atenţia. Nu 
înaintase prea mult pe coridor când îşi dădu seama că erau 
prea multe uniforme Salamandră printre puştii care 
hoinăreau prin această zonă. La 21.40 majoritatea 
armatelor erau în dormitoare, doar câţiva rătăciţi care se 
întorceau de la bibliotecă, filme sau din sala de jocuri. Prea 
multe Salamandre, iar ceilalţi soldaţi erau în general băieţi 
mai mari din armate ai căror comandanţi nu-l prea iubeau 
pe Ender. Nu-ţi trebuia geniu ca să recunoşti o capcană. 

Bean alergă înapoi şi se alătură lui Tom Nebunul, Vlad şi 
Supă Fierbinte, care mergeau împreună. 


— Sunt prea multe Salamandre, spuse Bean. Rămâneţi la 
urmă cu Ender. 

Înţeleseră imediat - era bine cunoscut că Bonzo profera 
ameninţări despre ce ar trebui să-i facă „cineva” lui Ender 
Wiggin, doar ca să-lpună la locul lui. Bean îşi continuă 
alergarea furişă, uşoară, spre spatele armatei, ignorând 
copiii mici şi alăturându-se celorlalţi doi şefi de pluton şi 
secunzilor - copii mai mari, care ar fi putut avea o şansă să 
facă faţă găştii lui Bonzo într-o bătaie. Nu erau prea multe 
şanse, dar nu era nevoie decât să-i împiedice să ajungă la 
Ender până interveneau profesorii. Nu se putea ca 
profesorii să stea deoparte dacă izbucnea o revoltă 
adevărată. Sau puteau? 

Bean ajunse în dreptul lui Ender, trecu în spatele lui. O 
văzu apropiindu-se repede pe Petra Arkanian în uniforma 
Armatei Phoenix. Strigă: 

— Hei, Ender! 

Spre supărarea lui Bean, Ender se opri şi se întoarse. 
Băiatul era prea încrezător. 

În spatele Petrei, câteva Salamandre îşi potriviră ritmul 
paşilor. Bean se uită în altă parte, şi văzu alte Salamandre şi 
câţiva băieţi cu feţe încruntate din alte armate, trecând pe 
coridor pe lângă ultimii Dragoni. Supă Fierbinte şi Tom 
Nebunul se apropiau repede, împreună cu alţi şefi de 
pluton şi restul Dragonilor mai mari în spatele lor, dar nu se 
mişcau suficient de rapid. Bean făcu semn din cap, şi-l văzu 
pe Tom Nebunul grăbind pasul. Ceilalţi îi urmară exemplul. 

— Ender, putem sta de vorbă? zise Petra. 

Bean era amar dezamăgit. Petra era Iuda. îl aduce pe 
Ender lui Bonzo - cine ar fi crezut? Ea îl ura pe Bonzo când 
era în armata lui, 

— Vorbim în timp ce mergem, zise Ender. 

— Doar o clipă. 

Fie juca perfect teatru, fie nu observa nimic, îşi spuse 
Bean. Părea conştientă de celelalte uniforme ale Dragonilor, 


fără să privească prea mult la altcineva. Nu e la curent cu 
nimic, gândi Bean. E doar o proastă. 

În cele din urmă, Ender deveni conştient de poziţia sa 
expusă. În afară de Bean, toţi ceilalţi Dragoni trecuseră de 
el, şi asta era aparent suficient - în fine - să-l facă să nu se 
simtă în largul lui. Îi întoarse spatele Petrei şi se îndepărtă 
sprinten, recuperând spaţiul dintre el şi ceilalţi Dragoni. 

Petra se supără pe moment, apoi alergă să-l ajungă din 
urmă. Bean rămase pe loc, privind Salamandrele. Nu-i 
aruncaseră nici măcar o privire. Doar îşi potriviseră paşii, 
continuând să se apropie de Ender aproape la fel de repede 
ca şi Petra. 

Bean făcu trei paşi şi bătu la uşa dormitorului Armatei 
Iepure. Cineva deschise. Bean nu trebui să spună decât 
„Salamandrele fac o mişcare împotriva lui Ender”, şi 
imediat lepurii se repeziră afară pe coridor. leşiră exact 
când Salamandrele ajungeau în dreptul lor, şi începură să-i 
urmărească. 

Martori, se gândi Bean. Şi ajutoare, dacă lupta se va 
dovedi necinstită. 

În faţa lor, Ender şi Petra discutau, înconjurați de Dragonii 
mari. Salamandrele îi urmau îndeaproape, şi alţi bătăuşi li 
se alăturau. Dar pericolul se disipa. Armata lepure şi 
Dragonii mai mari îşi făcuseră treaba. Bean respiră ceva 
mai uşurat. Cel puţin pentru moment pericolul trecuse. 

Bean îl ajunse pe Ender tocmai când Petra spunea: 

— Cum te poţi gândi la aşa ceva? Nu ştii care-ţi sunt 
prietenii? 

Se îndepărtă în fugă, se repezi pe o scară şi urcă. Cârn 
Carby al lepurilor îl ajunse pe Bean din urmă. 

— E totul OK? 

— Sper că nu te superi că am chemat armata ta. 

— Au venit şi m-au anunţat. Ender e-n siguranţă în patul 
lui? 

— Mda. 


Cârn rămase în urmă şi se alătură câtorva dintre soldaţii 
lui. Bătăuşii Salamandrelor erau acum depăşiţi numeric - 
cam trei contra unul. Se retraseră şi mai mult, şi unii se 
despărţiră şi dispărură pe scări sau pe bare. 

Când Bean îl ajunse din nou pe Ender, acesta era 
înconjurat de şefii de plutoane. Acum nu mai era nimic 
subtil - era limpede că sunt bodyguarzii lui, şi unii dintre 
Dragonii mai tineri îşi dăduseră seama ce se întâmpla şi 
completaseră formaţia. Îl duseră pe Ender până la uşa 
camerei sale şi Tom Nebunul ţinu să intre înaintea lui, apoi 
îi permise să intre numai după ce se convinse că nu-l 
aştepta nimeni. De parcă vreunul din ei ar fi putut deschide 
uşa camerei unui comandant. Dar profesorii schimbaseră o 
grămadă de reguli în ultimul timp. Se putea întâmpla orice. 

Bean rămase treaz, gândindu-se ce ar putea să facă. Nu 
puteau fi lângă Ender în orice moment. Aveau lecţii - atunci 
armatele erau în mod deliberat despărțite. Ender era 
singurul care putea să ia masa la popota comandanților, 
deci dacă Bonzo l-ar ataca acolo... dar n-ar face-o, cu atâţia 
comandanţi în jur. Duşurile. Toaletele. Iar dacă Bonzo ar 
aduna un grup potrivit de bătăuşi, ar putea să-i împrăştie 
pe şefii de plutoane ai lui Ender ca pe nişte baloane. 

Ceea ce avea Bean de făcut era să-i îndepărteze pe 
susţinătorii lui Bonzo. Înainte de a adormi, concepuse un 
mic plan care ar fi putut ajuta puţin, sau ar fi înrăutățit 
lucrurile, dar cel puţin era ceva, şi ar fi fost public, astfel ca 
profesorii să nu poată pretinde în urma faptelor, în modul 
lor birocratic apără-mi fundul, că nu ştiuseră ce se 
petrecea. 

Se gândi că va putea face ceva la micul dejun, dar evident 
aveau o luptă la prima oră a dimineţii. Pol Slattery, Armata 
Bursuc. Profesorii găsiseră de asemenea o nouă cale de a 
nesocoti regulile. Când Bursucii erau atinşi, în loc să 
rămână îngheţaţi până la sfârşitul jocului, se dezgheţau 
după cinci minute, aşa cum se întâmpla la antrenamente. 


Dar Dragonii, odată loviți, rămâneau rigizi. Deoarece sala 
era înţesată cu stele - o mulţime de ascunzători - dură ceva 
până să-şi dea seama că trebuie să împuşte aceiaşi soldaţi 
de mai multe ori în timpul manevrelor printre stele, iar 
Armata Dragon fu mai aproape de înfrângere ca niciodată. 
Era o luptă corp la corp, o duzină de Dragoni rămaşi 
trebuind să facă faţă seriilor de Bursuci îngheţaţi, să-i 
reîmpuşte periodic şi în acelaşi timp să caute frenetic ca 
vreun alt Bursuc să nu se furişeze din spate. 

Lupta dură atât de mult, încât atunci când părăsiră sala de 
luptă micul dejun se terminase. Dragonii erau supăraţi - cei 
care fuseseră îngheţaţi devreme, înainte de a cunoaşte 
şmecheria, petrecuseră mai mult de o oră, unii dintre ei, 
plutind în costumele rigide, devenind din ce în ce mai 
frustraţi pe măsură ce trecea timpul. Ceilalţi, forţaţi să 
lupte copleşiţi numeric şi cu vizibilitate redusă împotriva 
unor duşmani care continuau să învie, erau extenuaţi. 
Inclusiv Ender. 

Ender îşi adună armata şi spuse: 

— De astăzi ştiţi totul. Nu mai facem antrenamente. 
Odihniţi-vă. Distraţi-vă. Daţi vreun examen. 

Toţi se bucurau de păsuire, însă azi nu primeau micul 
dejun şi nimeni nu avea chef să aplaude. Pe când se 
îndreptau spre dormitor, unii dintre ei bombăneau: 

— Dar Armata Bursuc primeşte chiar acum micul dejun 

— Nu, i-au trezit şi le-au dat masa înainte. 

— Ba nu, au mâncat şi după cinci minute mănâncă din nou. 

În orice caz, Bean era frustrat că nu-şi putuse îndeplini 
planul la micul dejun. Va trebui să aştepte până la prânz. 

Lucrul bun era că, deoarece Dragonii nu se antrenau, 
băieţii lui Bonzo nu ştiau unde să-l aştepte. Lucrul rău era 
că, dacă Ender ar ieşi singur, nu ar fi nimeni care să-l 
apere. 

Bean se simţi uşurat când îl văzu pe Ender intrând în 
camera lui. Consultându-se cu alţi lideri de plutoane, Bean 
stabili paza la uşa lui Ender. Un Dragon stătea în faţa 


dormitorului într-un schimb de jumătate de oră, apoi bătea 
la uşă şi ieşea înlocuitorul lui. Ender n-avea cum să 
hoinărească fără ca Armata Dragon să ştie. 

Dar Ender nu ieşi şi în cele din urmă veni vremea 
prânzului. Toţi şefii de plutoane îşi trimiseră soldaţii înainte 
şi apoi se întoarseră la uşa lui Ender. Molo Musca bătu tare 
- de fapt izbi tare în uşă de cinci ori. 

— Masa, Ender. 

— Nu mi-e foame. Vocea suna înfundat de dincolo de uşă. 
Duceţi-vă şi mâncaţi. 

— Putem aştepta, zise Musca. Nu vrem să mergi singur la 
popota comandanților. 

— N-am de gând să mănânc deloc, zise Ender. Duceţi-vă şi 
ne vedem mai târziu. 

— L-aţi auzit, le spuse Musca celorlalţi. O să fie în 
siguranţă înăuntru până mâncăm noi. 

Bean observase că Ender nu promisese să rămână în 
cameră pe timpul prânzului. Dar cel puţin oamenii lui 
Bonzo nu vor şti unde este. Neprevăzutul era util. lar Bean 
voia să-şi poată rosti discursul la masă. 

Aşa că fugi în sala de mese şi nu se aşeză la rând, ci sări pe 
o masă şi bătu tare din palme ca să atragă atenţia. 

— Hei, voi toţi! 

Aşteptă până când grupul se linişti întrucâtva. 

— Sunt unii dintre voi cărora trebuie să li se reamintească 
câteva din regulamentele F. [. Dacă unui soldat i se ordonă 
să facă ceva ilegal sau incorect de către comandantul său, 
are responsabilitatea să refuze ordinul şi să raporteze. Un 
soldat care ascultă un ordin ilegal sau incorect este pe 
deplin responsabil pentru consecinţele actelor ale. În caz că 
sunteţi vreunul atât de în ceaţă şi nu înţelegeţi ce înseamnă 
asta, legea spune că dacă un comandant vă ordona să 
comiteri o crimă, asta nu e o scuză. Vi se interzice să vă 
supuneţi. 

Niciuna dintre Salamandre nu întâlni privirea lui Bean, 
dar un bătăuş în uniforma Şobolanilor răspunse arogant: 


— Te gândeşti la ceva anume, piciule? 

— Mă gândesc ia tine, Lighter. Rezultatele tale sunt 
printre ultimele zece procente ale şcolii, aşa că m-am 
gândit că ai avea nevoie de puţin ajutor. 

— Ar putea să-ţi tacă fleanca chiar acum, ăsta e ajutorul 
de care am nevoie! 

— Orice te-ar fi pus Bonzo să faci aseară, Lighter, tu şi încă 
vreo douăzeci, vreau să spun că dacă aţi fi încercat ceva, 
fiecare dintre voi ar fi fost dat afară din Şcoala de Luptă cu 
un picior în fund. Îngheţaţi. Un eşec total, pentru că aţi 
ascultat de Cap Sec Madrid. E nevoie să fiu mai explicit? 

Lighter râse - suna forţat, dar nu era singurul care râdea. 

— Habar n-ai ce se întâmplă, pişpirică, zise unul dintre ei. 

— Ştiu că Bonzo Cap Sec încearcă să vă transforme într-o 
gaşcă de cartier, rataţi patetici ce sunteţi. Nu-l poate bate 
pe Ender în sala de luptă, aşa că pune o duzină de duri să 
bată un copilaş. Auziţi cu toţii? Ştiţi cine e Ender - cel mai 
bun comandant care a venit vreodată aici. Ar putea fi 
singurul capabil să facă ceea ce a făcut Mazer Rackham şi 
să-i bată pe Gândaci când se întorc, v-aţi gândit la asta? Iar 
aceşti tipi sunt atât de deştepţi, încât vor să-l omoare în 
bătaie. Aşa că atunci când vor veni Gândacii, iar noi nu vom 
avea decât capete seci ca Bonzo Madrid care să ne conducă 
flota spre înfrângere, şi când Gândacii vor cotropi Pământul 
omorând fiecare bărbat, femeie sau copil întâlnit, 
supraviețuitorii vor şti cu toţii că proştii ăştia sunt cei care 
s-au descotorosit de singurul om care ne-ar fi putut 
conduce la victorie! 

Acum era o tăcere mormântală, iar Bean putu să vadă, 
privind la cei pe care îi recunoscuse că fuseseră cu grupul 
lui Bonzo seara trecută, că reuşise să-i atingă. 

— O, aţi uitat de Gândaci, aşa-i? Aţi uitat că Şcoala de 
Luptă nu s-a înfiinţat pentru ca voi să puteţi scrie acasă la 
mămica despre rezultatele voastre bune. Aşa că duceţi-vă şi 
ajutaţi-l pe Bonzo, şi în timp ce faceţi asta, aţi putea să vă 
tăiaţi şi propriile gâturi, pentru că asta faceţi dacă îi faceţi 


vreun rău lui Ender Wiggin. Cât despre restul - ei bine, câţi 
dintre voi cred că Ender Wiggin e singurul comandant pe 
care cu toţii am vrea să-l urmăm în bătălie? Haideţi, câţi 
dintre voi? 

Bean începu să bată din palme rar, ritmic. Imediat, toţi 
Dragonii se alăturară. Şi foarte rapid, majoritatea celorlalţi 
soldaţi băteau şi ei din palme. Cei care n-o făceau săreau în 
ochi şi se putea vedea cum ceilalţi îi priveau cu dispreţ şi 
ură. 

Curând, toată sala bătea din palme. Chiar şi ospătarii. 

Bean îşi ridică mâinile. 

— Gândacii faţă-de-cur sunt singurii noştri duşmani! 
Oamenii sunt toţi de aceeaşi parte! Cine ridică mâna 
împotriva lui Ender Wiggin e un iubitor de Gândaci! 

Îi răspunseră cu urale şi aplauze, bătând din picioare. 

Era prima experienţă a lui Bean ca agitator de gloată. Fu 
mulţumit să constate că, atât timp cât cauza era dreaptă, se 
pricepea destul de bine. 

Numai că mai târziu, când stătea la masă împreună cu 
plutonul C, Lighter însuşi se apropie de Bean. Veni pe la 
spate, iar restul plutonului C fu în picioare, gata să pună 
mâna pe el, înainte chiar ca Bean să ştie că e acolo. Dar 
Lighter le făcu semn să stea jos, apoi se aplecă şi vorbi în 
urechea lui Bean: 

— Ascultă aici, Regina Proştilor. Soldaţii care i-o coc lui 
Wiggin nici măcar nu sunt aici. Atât despre discursul tău 
stupid. 

Apoi plecă. 

Şi, în următorul moment, plecă şi Bean cu plutonul C, 
urmat de restul Armatei Dragon. 

Ender nu era în camera lui, sau cel puţin nu răspunse. 
Molo Musca, ca şef al plutonului A, prelua conducerea şi îi 
împărţi în două grupuri care să caute în dormitoare, sălile 
de jocuri, de proiecţii video, bibliotecă, sala de gimnastică. 

Dar Bean îşi chemă echipa să-l urmeze. La baie. Era 
singurul loc în care Bonzo şi gaşca lui puteau să-l prindă în 


final pe Ender. 

Când Bean ajunse acolo, totul se terminase. Profesorii şi 
personalul medical discutau pe coridoare. Blândul Dink se 
îndepărta de baie alături de Ender, cu braţul pe umerii lui. 
Ender nu avea pe el decât prosopul. Era ud, şi avea sânge 
pe ceafă, care-i picura pe spate. Lui Bean îi luă doar o clipă 
să înţeleagă că nu era sângele lui. Ceilalţi din echipa lui 
Bean îl văzură pe Dink conducându-l pe Ender înapoi în 
cameră şi îl ajutară să intre. Dar Bean se îndrepta deja spre 
baie. 

Profesorii îi ordonară să se dea la o parte, să plece de pe 
coridor. Dar Bean văzuse destul. Bonzo întins pe podea, 
personalul medical încercând să-l resusciteze. Bean ştia că 
asta nu se face cuiva a cărui inimă încă bate. Şi după cum 
ceilalţi priveau fără prea multă atenţie, Bean îşi dădu 
seama că era doar o formalitate. Nimeni nu se aştepta ca 
inima lui Bonzo să pornească din nou. Nu era nici o 
surpriză. Nasul îi era înfundat în cap. Toată faţa îi era o 
masă însângerată. Ceea ce explica sângele de pe ceafa lui 
Ender. 

Toate eforturile noastre nu au fost la înălţime. Dar Ender a 
câştigat oricum. Ştia ce-l aşteaptă. A învăţat autoapărarea. 
A folosit-o, şi nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură. 

Dacă Ender ar fi fost prietenul lui Poke, Poke nu ar fi 
murit. 

Şi dacă salvarea lui Ender ar fi depins de Bean, ar fi fost la 
fel de mort ca şi Poke. 

Nişte mâini aspre îl ridicară pe Bean lipmdu-l de perete. 

— Ce-ai văzut? întrebă maiorul Anderson. 

— Nimic, zise Bean. Bonzo e înăuntru? A păţit ceva? 

— Nu te priveşte pe tine. Ai auzit când am ordonat să 
plecaţi? 

Apoi sosi colonelul Graff, iar Bean putu să vadă că 
profesorii din jur erau furioşi pe el - şi toruşi nu puteau 
spune nimic, fie din cauza protocolului militar, fie din cauză 
că era de faţă un elev. 


— Cred că Bean şi-a băgat din nou nasul în treburile 
altora, zise Anderson. 

— Îl trimiteţi pe Bonzo acasă? întrebă Bean. Pentru că o să 
încerce din nou. 

Graff îi aruncă o privire nimicitoare. 

— Am auzit de discursul tău din sala de mese, zise Graff. 
Nu ştiam că te-am adus aici ca să devii politician. 

— Dacă nu-l îngheţaţi pe Bonzo şi nu-l daţi afară de aici, 
Ender n-o să fie niciodată în siguranţă, iar noi n-o să 
tolerăm asta! 

— Vezi-ţi de treburile tale, bâieţaş, zise Graff. Aici e treabă 
de bărbaţi. 

Bean se lăsă târât de Dimak. În caz că încă se mai întrebau 
dacă Bean văzuse că Bonzo era mort, continuă să joace 
teatru: 

— O să vină şi după mine, zise. Nu vreau ca Bonzo să pună 
mâna pe mine. 

— N-o să vină după tine, spuse Dimak. Se duce acasă. Fii 
sigur de asta. Dar nu vorbi cu nimeni altcineva. Lasă-i să 
afle când se va anunţa oficial. Ai priceput? 

— Da, domnule, zise Bean. 

— Şi de unde ai scos prostiile alea despre ascultarea unui 
comandant care dă ordine ilegale? 

— Din Codul Uniform al Conduitei Militare, zise Bean. 

— Ei bine, uite ceva pentru tine - nimeni nu a fost 
niciodată judecat pentru că a ascultat ordinele. 

— Asta, zise Bean, e din cauză că nimeni nu a făcut ceva 
atât de scandalos încât să se implice opinia publică. 

— Codul Uniform nu se aplică elevilor, cel puţin nu partea 
asta a lui. 

— Dar se aplică profesorilor. Vi se aplică dumneavoastră, 
în caz că astăzi aţi ascultat de vreun ordin ilegal sau 
incorect. Cum ar fi... ştiu şi eu... să nu faceţi nimic în caz că 
izbucneşte o bătaie la baie? Doar pentru că superiorul 
dumneavoastră v-a spus să lăsaţi un copil mai mare să îl 
bată pe unul mai mic. 


Dacă informaţia îl deranja pe Dimak, el nu lăsă să se vadă. 
Rămase pe coridor privind cum Bean intră în dormitorul 
Armatei Dragon. 

Înăuntru era nebunie. Dragonii se simțeau neajutoraţi şi 
proşti, furioşi şi umiliţi. Bonzo Madrid fusese mai deştept 
decât ei! Bonzo îl prinsese pe Ender singur! Unde erau 
soldaţii lui Ender când avea nevoie de ei? 

Dură mult până să se liniştească spiritele. În tot acest timp 
Bean stătu în patul lui, cu gândurile lui. Ender nu câştigase 
doar o luptă. Nu se apărase numai şi apoi plecase. Ender îl 
omorâse. O lovitură atât de devastatoare, încât duşmanul să 
nu mai vină niciodată, niciodată după el. 

Ender Wiggin, tu eşti cel născut să fii comandantul flotei 
care va apăra Pământul de A Treia Invazie. Pentru că de aşa 
ceva avem nevoie - cineva care să lovească cât mai brutal 
posibil, ţintind perfect şi fără să-i pese de consecinţe. 
Război total. 

Eu nu sunt ca Ender Wiggin. Sunt doar un copil al străzii 
al cărui singur talent e să supravieţuiască. Indiferent cum. 
Singura dată când am fost într-un pericol real, am fugit ca o 
veveriţă şi m-am adăpostit la sora Carlotta. 

Ender a intrat singur în bătălie. Eu intru singur doar în 
ascunzătoarea mea. Sunt un tip care ţine discursuri 
curajoase pe mesele de la popotă. Ender e un tip care îşi 
înfruntă duşmanul în pielea goală şi îl copleşeşte în ciuda 
tuturor pronosticurilor. 

Indiferent ce gene ar fi modificat ca să mă facă pe mine, 
nu au fost cele care trebuiau. 

Ender aproape că a murit din cauza mea. Pentru că l-am 
înfuriat pe Bonzo. Pentru că nu am reuşit să stau de pază în 
momentul crucial. Pentru că nu m-am oprit ca să gândesc 
ca Bonzo şi să-mi dau seama că o să aştepte ca Ender să fie 
singur la duş. 

Dacă Ender ar fi murit astăzi, ar fi fost din nou vina mea. 

Ar fi vrut să omoare pe cineva. 

Nu pe Bonzo. Bonzo era mort deja. 


Ahile. Pe el trebuia să-l omoare. Iar dacă Ahile ar fi fost în 
acel moment acolo, Bean ar fi încercat. Poate ar fi şi reuşit, 
dacă furia violentă şi disperarea umilinţei ar fi fost 
suficiente să depăşească avantajul mărimii şi experienţei pe 
care le-ar fi putut avea Ahile. Şi dacă Ahile l-ar fi ucis pe 
Bean, nu era decât ceea ce merita Bean pentru că-l 
dezamăgise complet pe Ender Wiggin. 

Simţi patul scuturându-se. Nikolai sărise peste spaţiul 
dintre paturile de sus. 

— E-n regulă, murmură Nikolai, atingând umărul lui Bean. 

Bean se rostogoli pe spate ca să-l privească pe Nikolai. 

— Oh, zise Nikolai, credeam că plângi. 

— Ender a câştigat, spuse Bean. De ce-aş plânge? 

18 

PRIETENUL 

— Moartea băiatului nu a fost necesară. 

— Moartea băiatului nu a putut fi prevăzută. 

— Dar ar fi putut fi. 

— Întotdeauna poţi prevedea lucruri care s-au întâmplat 
deja. La urma urmelor, sunt copii. Nu am anticipatun 
asemenea nivel al violenţei. 

— Nu vă cred. Cred că exact la un asemenea nivel al 
violenţei vă aşteptaţi. Aţi pus asta la cale. O consideraţi un 
experiment reuşit. 

— Nu-ţi pot controla părerile. Pot doar să nu fiu de acord 
cu ele. 

— Ender Wiggin e pregătit să fie transferat la Şcoala de 
Comandă. Ăsta este raportul meu. 

— Am un raport distinct de la Dap, profesorul desemnat 
să-! urmărească cel mai îndeaproape. Şi acel raport pentru 
care nu vor exista sancţiuni împotriva căpitanului Dap - îmi 
spune că Andrew Wiggin este, nepotrivit pentru serviciul 
militar din punct de vedere psihologic. 

— Dacă este, ceea ce mă îndoiesc, este numai temporar. 

— Cât timp crezi că avem? Nu, colonele Graff, pentru 
moment suntem nevoiţi să considerăm acţiunile tale în 


privinţa lui Wiggin drept un eşec, iar pe băiat terminat nu 
numai pentru scopurile noastre, dar şi, probabil, pentru 
oricare altele. Deci, dacă asta se poate face fără alte crime, 
vreau ca celălalt să fie promovat. îl vreau la Şcoala de 
Comandă cât mai repede posibil, dacă nu imediat, 

— Foarte bine, domnule. Deşi trebuie să vă spun că eu 
consider că Bean nu prezintă încredere. 

— De ce, pentru că încă nu l-ai transformat într-un ucigaş! 

— Pentru că nu e uman, domnule. 

— Diferenţa genetică e în cadrul variațiilor obişnuite. 

— Este fabricat artificial, iar cel care l-a fabricat e un 
criminal, ca să nu mai vorbim că e un nebun cu acte-n 
regulă 

— Aş putea considera un pericol dacă tatăl lui ar fi un 
criminal. Sau mama lui. Dar doctorul lui? Băiatul e exact 
ceea ce ne trebuie, şi trebuie şi-l obţinem cât putem de 
repede. 

— E imprevizibil, 

— Şi Wiggin nu e? 

— E mai puţin imprevizibil, domnule. 

— Un răspuns foarte grijuliu, având în vedere ca tocmai ai 
insistat că crima de azi nu putea fi prevăzută 

— Nu a fost crimă, domnule! 

— Atunci, moartea. 

— Temperamentul lui Wiggin e cunoscut, domnule, al lui 
Bean nu. 

— Am raportul lui Dimak - pentru care, iarăşi nu va fi... 

— Pedepsit, ştiu, domnule, 

— Comportarea lui Bean în timpul acestor evenimente a 
fost exemplară. 

— Atunci, raportul căpitanului Dimak e incomplet. Nu v-a 
informat că e posibil ca Bean şi fi fost cel care l-a provocat 
pe Bonzo la violenţa, încălcând securitatea şi informându-l 
că armata lui Ender e compusă din elevi excepţionali? 

— Ăsta-i fost un act cu consecinţe imprevizibile. 


— Bean acţiona pentru a-şi salva propria viaţă, şi făcând 
asta a mutat pericolul pe umerii lui Ender Wiggin. Că mai 
târziu a încercat să micşoreze pericolul nu schimbă faptul 
că atunci când Bean e pus sub presiune se transformă într- 
un trădător. 

— Dur limbaj! 

— Asta o spune um om care tocmai a numit un act evident 
de autoapărare „crimă”? 

— Ajunge! Eşti eliberat din poziţia de comandant al Şcolii 
de Luptă pe durata aşa-zisei odihne şi recuperări a lui 
Ender Wiggin. Dacă Wiggin îşi revine suficient pentru a 
merge la Şcoala de Comandă, poţi veni cu el ca să continui 
să influenţezi educaţia copiilor pe care îi aducem aici. Dacă 
nu, poţi aştepta Curtea Marţială pe Pământ. 

— Când sunt eliberat efectiv? 

— Când te urci în navetă cu Wiggin. Maiorul Anderson va 
rămâne comandant activ. 

— Foarte bine, domnule. Wiggin se va întoarce la 
pregătire, domnule. 

— Dacă o să-l mai vrem. 

— Când o să vă reveniţi din spaima pe care am simţit-o cu 
toţii la nefericita moarte a lui Madrid, o să vă daţi seama că 
am dreptate, că Ender e singurul candidat viabil, acum mai 
mult decât oricând. 

— Îţi îngădui acest pariu. Şi, dacă vei avea dreptate, îşi 
urez baftă în munca cu Wiggin. Eşti liber. 

Ender mai avea încă prosopul când intră în dormitor. Bean 
îl văzu stând în uşă, cu un rictus chinuit pe faţă, şi se gândi: 
ştie că Bonzo e mort, şi asta îl ucide. 

— Salut, Ender, zise Supă Fierbinte, care stătea lângă uşă 
împreună cu ceilalţi şefi de pluton. 

— Avem antrenament în seara asta? întrebă unul dintre 
soldaţii mai tineri. 

Ender îi dădu lui Supă Fierbinte o bucată de hârtie. 

— Cred că asta înseamnă nu, şopti Nikolai. Supă Fierbinte 
o citi. 


— Nenorociţii! Două deodată? Iom Nebunul privi peste 
umărul lui. 

— O să se-mpiedice între ei, zise Bean. 

Ce-l înspăimânta mai mult la profesori nu era stupiditatea 
ideii de a combina armatele, un joc a cărui ineficacitate 
fusese dovedită în mod repetat de istorie, ci mai degrabă 
mentalitatea din-nou-pe-cai care îi făcea să-l preseze fi mai 
mult pe Ender, în special de data asta. Nu puteau vedea cât 
rău îi fac? Scopul lor era să-l pregătească sau să-l distrugă? 
Pentru că era pregătit de mult timp. Ar fi trebuit să fie 
promovat de la Şcoala de Luptă săptămâna trecută. Şi 
acum îi dau încă o luptă, una complet lipsită de sens, când e 
deja dincolo de limita disperării? 

— Trebuie să mă schimb, zise Ender. Adunaţi-i şi pregătiţi- 
i. Ne-ntâlnim acolo, la poartă. 

Bean simţi în vocea lui o totală lipsă de interes. Nu, ceva 
mai adânc decât atât. Ender nu voia să câştige această 
luptă. 

Ender se întoarse să plece. Văzură toţi sângele de pe cap, 
de pe umeri, de pe spate. Plecă. 

Ignorară cu toţii sângele. Aşa trebuia. 

— Două armate de căcat! strigă Iom Nebunul. O să-i 
facem arşice! 

Părea a fi consensul general atunci când îşi îmbrăcară 
uniformele. 

Bean înghesui bobina de monofilar la brâul costumului de 
luptă. Dacă Ender avea nevoie de un truc, acum era 
momentul, când nu-l mai interesa să câştige. 

După cum promisese, Ender li se alătură înainte ca poarta 
să se deschidă - doar cu puţin înainte. Trecu pe coridorul 
unde soldaţii erau aliniaţi, privindu-l cu dragoste, cu 
respect, cu încredere. Cu excepţia lui Bean, care îl privea 
îndurerat. Ender Wiggin nu era un titan. Era perfect 
normal, iar povara lui titanică era prea mare pentru el. Şi 
totuşi o purta. Până acum. 

Poarta deveni transparentă. 


Exact în faţa porţii erau patru stele unite între ele, 
blocându-le complet vederea în sala de luptă. Ender va 
trebui să-şi desfăşoare forţele orbeşte. Din câte ştia, 
adversarul intrase în sală cu cincisprezece minute în urmă. 
După cum bănuia, erau plasați aşa cum îşi plasase şi Bonzo 
armata, doar că de data asta era suficient ca poarta să fie 
înconjurată de soldaţi inamici. 

Dar Ender nu spuse nimic. Stătea doar, privind bariera. 

Bean se aşteptase întrucâtva la asta. Era gata. Ceea ce 
făcu nu fu atât de evident - înainta doar până la poartă în 
dreptul lui Ender. Dar ştia că de atât era nevoie. Să-i 
amintească. 

— Bean, rosti Ender. la-ţi băieţii şi spune-mi ce-i dincolo de 
stele. 

— Da, domnule. 

Scoase bobina de monofilar de la brâu, şi împreună cu cei 
cinci soldaţi ai lui sări scurt de la poartă pe stea. Imediat 
poarta prin care tocmai trecuse deveni plafonul, iar steaua, 
podea. Bean îşi legă monofilarul de talie în timp ce băieţii 
desfăşurară cablul, formând colaci slabi pe stea. Când 
ajunseră la o treime, Bean spuse că era suficient. Bănuia că 
cele patru stele erau de fapt opt, formând un cub perfect. 
Dacă se înşela, va avea prea mult cablu şi se va lovi de 
plafon în loc să treacă în spatele stelei. Se puteau întâmpla 
lucruri şi mai rele. 

Se lăsă să alunece pe muchia stelei. Avusese dreptate, era 
un cub. În încăpere era prea întuneric ca să vadă ce fac 
celelalte armate, dar se părea că fac manevre. Aparent, nu 
se dăduse startul. Îi raportă repede lui Ducheval, care îi 
raportă lui Ender în timp ce Bean îşi făcea cascadoria. Fără 
îndoială, Ender trebuia să înceapă imediat să-şi aducă 
armata, înainte de pornirea cronometrului. 

Bean se aruncă în jos de pe plafon. Deasupra, plutonul lui 
ţinea bine de celălalt capăt al monofilarului, asigurându-se 
că se desfăşoară corect şi se opreşte brusc. 


Bean nu se bucură de lovitura din stomac când cablul se 
tensiona, dar simţi un fel de excitație când viteza crescu 
odată cu schimbarea bruscă a direcţiei spre sud. Putea să 
vadă focurile îndepărtate ale inamicilor care trăgeau în el. 
Trăgeau doar soldaţii dintr-o jumătate a zonei inamice. 

Când monofilarul atinse următoarea muchie a cubului 
viteza crescu din nou, şi acum se îndrepta în sus într-un arc 
care, pe moment, păru că o să răzuiască plafonul. Apoi veni 
ultima muchie, şi el o zbughi în spatele stelei, unde fu prins 
cu dexteritate de plutonul său. Bean mişcă braţele şi 
picioarele ca să arate că nu păţise nimic în timpul manevrei. 
Putea doar să ghicească ce gândea inamicul despre 
mişcările sale magice în plin aer. Important era că Ender nu 
intrase pe poartă. Timpul alocat probabil se scursese. 

Ender trecu singur prin poartă. Bean raportă cât putu de 
repede. 

— E semiîntuneric, dar destulă lumină ca să putem fi 
depistaţi uşor după fosforescenţa costumelor. Cum nu se 
poate mai rău. De la stele şi până la poarta lor nu-i nici un 
obstacol. În dreptul porţii lor, au un pătrat din opt stele. 

N-am văzut pe nimeni, în afara celor care spionau din 
spatele stelelor. Stau acolo şi ne aşteaptă. 

Din depărtare, auzeau adversarii care începuseră să 
strige. 

— Hei! Ne e foame, veniţi să ne daţi papa! Aveţi funduri 
late! Funduri de Dragoni! 

Bean îşi continuă raportul, dar habar n-avea dacă Ender îl 
ascultă. 

— Au tras în mine doar dintr-o jumătate din spaţiul lor. 
Asta înseamnă că cei doi comandanţi nu s-au pus de acord, 
şi niciunul dintre ei nu are comanda supremă. 

— Într-un război adevărat, spuse Ender, orice comandant 
cu o fărâmă de creier s-ar retrage ca să-şi salveze armata. 

— Ce dracu'! făcu Bean. E doar un joc. 

— A încetat să mai fie un joc atunci când au încălcat 
regulile. 


Asta nu e bine, gândi Bean. Cât timp mai aveau ca să-şi 
aducă armata pe poartă? 

— Atunci, încalcă-le şi tu. 

Îl privi în ochi pe Ender, cerându-i să se trezească, să fie 
atent, să acţioneze. 

Expresia amorţită dispăru de pe faţa lui Ender. Rânji. Se 
simţi teribil de bine văzând asta. 

— OK. De ce nu? Ia să vedem cum reacţionează în faţa 
unei formaţiuni. 

Ender începu să-şi cheme restul armatei să treacă prin 
poartă. Urmau să se înghesuie pe stea, dar nu aveau de 
ales. 

După cum se dovedi, planul lui Ender era să folosească o 
altă idee stupidă de-a lui Bean, pe care îl văzuse exersând- 
0. Un scut din soldaţi îngheţaţi, controlat de oamenii lui 
Bean, care rămâneau neîngheţaţi în spatele lor. După ce-i 
spuse lui Bean ce voia să facă, Ender se alătură formaţiei ca 
un soldat de rând şi-l lăsă pe Bean să se ocupe de 
organizare. 

— E show-ul tău, spuse. 

Bean nu se aşteptase ca Ender să facă aşa ceva, dar avea 
întrucâtva sens. Ender nu voia să ia parte la această luptă; 
rămânând doar o parte a scutului de soldaţi îngheţaţi, 
împins în bătălie de altcineva, era cel mai aproape de starea 
de somnolenţă. 

Bean se apucă imediat de lucru, construind scutul din 
patru părţi, fiecare din câte un pluton. Plutoanele A, B şi C 
aliniară câte patru şi trei băieţi, având braţele împletite cu 
ale celor de lângă ei, cei trei din rândul superior se prinseră 
cu degetele de la picioare sub braţele celor de dedesubt. 
Când toţi fură bine fixaţi, Bean şi plutonul său îi îngheţară. 
Apoi fiecare dintre oamenii lui Bean apucară câte una din 
secţiunile scutului şi, având grijă să se mişte încet astfel ca 
inerția să nu scoată scutul de sub controlul lor, se ridicară 
de pe stea şi manevrară uşor până sub ea. Apoi îi reuniră 
într-un singur scut, echipa lui Bean constituind legăturile. 


— Când aţi pregătit asta? întrebă Basculă, şeful plutonului 
E. 

— N-am mai făcut asta niciodată, răspunse Bean 
încrezător. Am făcut salturi şi conexiuni cu scuturi dintr-un 
om, dar şapte oameni de fiecare? E ceva nou şi pentru noi. 

Basculă râse. 

— lar Ender face parte din scut ca toţi ceilalţi. Asta 
înseamnă încredere, Bean, băiatule. 

Înseamnă disperare, gândi Bean. Dar nu simţi nevoia să 
spună asta cu voce tare. 

Când fu gata, plutonul E îşi ocupă poziţia în spatele 
scutului şi, la comanda lui Bean, împinse cât putu de tare. 

Scutul pluti în jos spre poarta adversă cu viteză destul de 
mare. Focul inamic, deşi intens, lovi numai soldaţii deja 
îngheţaţi din faţă. Plutonul E şi echipa lui Bean continuară 
să se mişte, foarte uşor, dar suficient ca vreo rază rătăcită 
să nu-i poată îngheţa. Şi reuşiră chiar să răspundă focului, 
lovind câţiva soldaţi inamici şi forţându-i să stea adăpostiţi. 

Când Bean considera că erau cât puteau de departe 
înainte ca Grifonii sau Tigrii să lanseze un atac, ordonă 
echipei sale să se împrăştie, făcând ca cele patru secţiuni 
ale scutului să se separe şi ele îndreptându-se acum spre 
colţurile stelei după care erau adunaţi Grifonii şi Tigrii. 
Plutonul E se repezi cu scuturile, trăgând nebuneşte, 
încercând să compenseze faptul că erau depăşiţi numeric. 

Numărând până la trei, cei patru membri ai echipei lui 
Bean care plecaseră cu fiecare scut se lansară din nou, de 
data asta în jos şi spre centru, astfel încât să li se poată 
alătura lui Bean şi Ducheval, cu un impuls care să-i ducă 
direct spre poarta inamică. 

Îşi păstrară trupurile rigide, fară să tragă, şi tactica 
funcţiona. Erau toţi mici; se aflau evident în derivă, 
mişcându-se fără vreun scop precis; inamicul îi considera 
soldaţi îngheţaţi sau nici nu-i observa. Câţiva fură atinşi 
parţial de raze rătăcite, dar nici atunci nu se mişcară, şi 
inamicul îi ignoră în curând. 


Când ajunseră la poarta inamica, încet, fără să rostească 
vreun cuvânt, Bean plasă patru dintre ei cu căştile în 
colţurile porţii. Apăsară, ca în ritualul încheierii jocului, iar 
Bean îl împinse pe Ducheval, trimiţându-l prin poartă în 
timp ce el ricoşa din nou în sus. 

Luminile din sala de luptă se aprinseră. Armele încetară să 
funcţioneze. Lupta se încheiase. 

Grifonilor şi Tigrilor le trebuiră câteva momente ca să 
înţeleagă ce se întâmplase. Dragonilor le rămăseseră doar 
câţiva soldaţi care nu erau îngheţaţi sau scoşi din luptă, în 
timp ce majoritatea lor erau nevătămaţi, întrucât aplicaseră 
strategii defensive. Bean ştia că dacă vreunul dintre ei ar fi 
fost agresiv, strategia lui Ender nu ar fi funcţionat. Dar 
văzându-l pe Bean zburând în jurul stelei, făcând 
imposibilul, şi apoi privind ciudatul scut apropiindu-se încet, 
fuseseră intimidaţi şi rămăseseră inactivi. Legenda lui 
Ender era atât de puternică, încât nu îndrăzniseră să-şi 
angajeze forţele de teamă să nu cadă în capcană. Doar că... 
aceasta era capcana. 

Maiorul Anderson intră pe uşa profesorilor. 

— Ender! strigă. 

Ender era îngheţat; putu răspunde doar mormăind 
puternic printre fălcile înţepenite. Un sunet pe care 
comandanții învingători rareori trebuiau să-l facă. 

Folosind cârligul, Anderson pluti până la Ender şi-l 
dezgheţă. Bean se afla la distanţă de o jumătate de sală, dar 
putu auzi cuvintele lui Ender, atât de clar vorbea, atât de 
linişte era. 

— V-am învins din nou, domnule. 

Membrii echipei lui Bean îşi întoarseră ochii spre el, 
evident întrebându-se dacă nu era supărat că Ender îşi 
asuma o victorie care fusese concepută şi executată în 
întregime de Bean. Dar Bean înţelegea ce spusese Ender. 
Nu vorbea despre victoria asupra Armatelor Grifon şi Tigru. 
Vorbea despre o victorie asupra profesorilor. lar această 
victorie fusese decizia de a-i încredința armata lui Bean şi 


de a sta deoparte. Dacă credeau că îl supusescră pe Ender 
testului suprem, punându-l să lupte cu două armate imediat 
după lupta personală pentru supravieţuire din baie, atunci 
îi învinsese - evitase testul. 

Şi Anderson ştia la ce se referea Ender. 

— Prostii, Ender, zise Anderson. Vorbea încet, dar în sală 
era atât de linişte, încât şi cuvintele lui puteau fi auzite. 'Te- 
ai luptat cu Grifonii şi cu Tigrii. 

— Cât de prost mă credeţi? zise Ender. 

Chiar aşa, îşi spuse Bean în sinea lui. Anderson se adresă 
întregului grup. 

— După această manevră, regulamentul se modifică. 
Pentru a deschide poarta, e necesar ca toţi soldaţii 
inamicului să fie scoşi din luptă sau îngheţaţi. 

— Reguli? murmură Ducheval intrând prin poartă. Bean 
rânji la el. 

— Oricum, nu ţinea decât prima dată, zise Ender. 

Anderson îi întinse cârligul lui Ender. în loc să-şi dezgheţe 
soldaţii unul câte unul, şi abia apoi să dezgheţe duşmanii, 
Ender comandă ca toţi să fie dezgheţaţi deodată, apoi îi 
dădu înapoi cârligul lui Anderson, care îl luă şi se îndepărtă 
de centrul sălii, unde aveau loc de obicei ritualurile 
sfârşitului de joc. 

— Hei, strigă Ender. Ce va fi data viitoare? Armata mea 
într-o cuşcă, fără arme, împotriva tuturor armatelor din 
şcoală? Ce-ar fi să egalăm puţin şansele? 

Atât de mulţi soldaţi îşi murmurară acordul, încât se auzi 
tare, şi nu din direcţia Armatei Dragon. Dar Anderson păru 
să nu le dea atenţie. 

William Bee din Armata Grifon spuse ceea ce gândeau cu 
toţii. 

— Ender, dacă tu eşti de cealaltă parte, şansele n-o să fie 
egale indiferent care ar fi condiţiile. 

Armatele aprobară zgomotos, mulţi soldaţi râseră, iar Talo 
Momoe, pentru a nu fi surclasat de Bee, începu să bată 
ritmic din palme. 


— Ender Wiggin! strigă. Ceilalţi băieţi preluară ovaţiile. 
Dar Bean ştia adevărul - ştia, de fapt, ceea ce ştia Ender. 
Că indiferent cât de bun ar fi un comandant, cât de talentat, 

indiferent cât de pregătită ar fi armata lui şi de buni 
locotenenţii, indiferent cât de curajoasă şi înflăcărată lupta, 
victoria este aproape întotdeauna de partea celui care 
provoacă cele mai mari pagube. Uneori David îl învinge pe 
Goliat, şi oamenii nu uită asta. Dar deja există o mulţime de 
omuleţi pe care Goliat i-a făcut una cu pământul. Nimeni nu 
cântă cântece despre aceste lupte, pentru că ştiu că acesta 
este rezultatul cel mai probabil. Nu, este rezultatul 
inevitabil, cu excepţia miracolelor. 

Gândacii nu ştiu şi nu le pasă cât e de legendar 
comandantul Ender în ochii oamenilor lui. Navele oamenilor 
nu au trucuri magice ca monofilarul lui Bean cu care să-i 
zăpăcească pe Gândaci, cu care să-i scoată din ritm. Ender 
ştia asta. Ce-ar fi fost dacă David nu ar fi avut o praştie, o 
mână de pietre şi timpul să le arunce? La ce ar fi folosit 
atunci ţintirea lui excelentă? 

Da, era bine, era corect ca soldaţii tuturor celor trei 
armate să-l aclame pe Ender, să-i scandeze numele în timp 
ce el plutea spre poarta inamică, unde îl aşteptau Bean şi 
echipa lui. Dar în final asta nu însemna nimic, doar că toată 
lumea şi-ar fi pus prea multe speranţe în talentul lui Ender. 
Ar fi făcut şi mai grea povara lui Ender. 

Dacă aş putea aş prelua o parte din ea, îşi spuse Bean în 
sinea lui. Ca astăzi, poţi să mi-o dai mie şi eu o să te ajut, 
dacă pot. Nu trebuie să faci asta singur. 

Dar chiar în timp ce gândea aşa, Bean ştiu cănue 
adevărat. Dacă acest lucru putea fi făcut, Ender era cel 
care va trebui s-o facă. 'Toate acele luni în care Bean 
refuzase să-l vadă pe Ender, se ascunsese de el, fuseseră 
din cauză că nu putea înfrunta faptul că Ender era ceea ce 
Bean îşi dorise întotdeauna să fie - genul de persoană în 
care îţi poţi pune toate speranţele, care poate să-ţi aline 
toate temerile, şi care nu te părăseşte, nu te trădează. 


Vreau să fiu băiatul care eşti tu, gândi Bean. Dar nu vreau 
să trec prin ce ai trecut tu ca să ajungi aici. 

Şi apoi, în timp ce Ender trecea prin poartă, iar Bean îl 
urma, Bean îşi reaminti cum stătea la rând în spatele lui 
Poke, al Sergentului sau al lui Ahile pe străzile din 
Rotterdam, şi aproape îi veni să râdă când se gândi: nu 
vreau să trec nici prin ce a trebuit eu să trec ca să ajung 
aici. 

Afară pe coridor, Ender plecă fără să-şi mai aştepte 
soldaţii. Dar nu mergea repede, şi în curând ei îl prinseră 
din urmă, îl înconjurară, îl opriră doar prin entuziasmul lor. 
Numai tăcerea, pasivitatea lui îi opriră să-şi dea frâu liber 
emoţiei. 

— Diseară avem antrenament? întrebă Tom Nebunul. 
Ender clătină din cap. 

— Mâine dimineaţă? -Nu. 

— Atunci când? 

— Niciodată, în ceea ce mă priveşte. 

Nu auziseră toţi, dar cei care auziră începură să murmure. 

— Hei, asta nu-i cinstit, zise un soldat din plutonul B. Nu-i 
vina noastră că profesorii strică jocul. Nu poţi renunţa să 
ne-nveţi pentru că... 

Ender izbi cu palma de perete şi strigă: 

— Nu-mi mai pasă de joc! 

Se uită la ceilalţi soldaţi, le întâlni privirile, refuzând să se 
prefacă că nu au auzit. 

— Înţelegeţi? Apoi şopti: Jocul s-a terminat. Se îndepărtă. 

Unii băieţi vrură să-l urmeze, făcură câţiva paşi. Dar Supă 
Fierbinte îi apucă pe vreo doi de gulerele costumelor şi le 
spuse: 

— Lăsaţi-l în pace. Nu vedeţi că vrea sa fie singur? 
Bineînţeles că vrea să fie singur, gândi Bean. Astăzi a ucis 
un copil, şi chiar dacă nu cunoaşte finalul, ştie care a fost 
miza. Profesorii au vrut să-l lase să înfrunte moartea fără 
nici un ajutor. De ce te-ai mai juca cu ei? Bravo ţie, Ender. 


Dar nu şi nouă, tu nu eşti tatăl nostru sau ceva de genul 
ăsta. Eşti mai mult ca un frate, iar treaba cu fraţii e să facă 
cu rândul de pază. Câteodată trebuie să stai jos şi să fii 
fratele păzit. 

Molo Musca îl conduse înapoi în dormitor. Bean îl urmă, 
dorind să fi putut merge cu Ender, să-i vorbească, să-l 
asigure că e perfect de acord cu el, că înţelege. Dar ar fi 
fost patetic, îşi dădu seama Bean. De ce i-ar păsa lui Ender 
dacă îl înţeleg sau nu? Sunt doar un copil, doar unul din 
armata lui. Mă cunoaşte, ştie cum să mă folosească, dar ce-i 
pasă dacă eu îl cunosc pe el? 

Bean se urcă în pat şi găsi un bilet. 

TRANSFER - BEAN - ARMATA IEPURE COMANDANT. 

Era armata lui Cârn Carby. Cârn fusese înlăturat de la 
comandă? Era un tip de treabă - nu un mare comandant, 
dar de ce nu putuseră aştepta până la absolvire? 

Pentru că s-a terminat cu şcoala asta, de-aia. Avansează pe 
oricine consideră că ar avea nevoie de experienţă la 
comandă, şi acordă certificatul de absolvire altor elevi ca să 
le facă loc. Poate că am Armata lepure, dar pariez că nu 
pentru mult timp, Scoase pupitrul, vrând să se înregistreze 
ca Graff şi să verifice dosarele. Să afle ce se întâmpla cu 
fiecare. Dar utilizatorul Graff nu funcţiona. Se pare că nu 
mai consideraseră util să-i permită lui Bean accesul în 
interior. 

Din spatele camerei se auzea gălăgia băieţilor mari. Bean 
auzi vocea lui Tom Nebunul ridicându-se deasupra 
celorlalţi. 

— Vrei să spui că eu ar trebui să descopăr cum să bat 
Armata Dragon? 

Cuvintele ajunseră până în faţă. Şefii de plutoane şi 
secunzii primiseră toţi ordine de transfer. Fiecăruia dintre 
ei i se dăduse comanda unei armate. Dragonii erau 
împrăştiaţi. 

După un minut de haos, Molo Musca îi conduse pe ceilalţi 
şefi de plutoane printre paturi, spre uşă. Desigur - trebuiau 


să-i spună lui Ender ce-i făceau acum profesorii. 

Dar spre surprinderea lui Bean, Musca se opri la patul lui 
şi-şi ridică privirea spre el, apoi se uită la ceilalţi şefi de 
plutoane din spatele iui. 

— Bean, cineva trebuie să-i spună lui Ender. Bean aprobă 
din cap. 

— Ne-am gândit... fiindcă eşti prietenul lui... Bean nu lăsă 
să i se citească nimic pe faţă, dar era uluit. 

Eu? Prietenul lui Ender? Nu mai mult decât altcineva din 
această cameră. 

Apoi îşi dădu seama. În cadrul armatei, Ender avea 
dragostea şi admiraţia tuturor. Şi toţi ştiau că Ender are 
încredere în ei. Dar numai Bean fusese confidentul lui, când 
Ender îi dăduse echipa specială. lar când Ender nu mai 
voise să joace, lui Bean îi încredinţase armata. Bean era cel 
mai apropiat de a-i fi prieten de când Ender primise 
comanda Dragonilor. 

Bean privi spre Nikolai, care zâmbi cu toată gura. Nikolai 
îl salută şi mimă cu buzele cuvântul „comandant”, Bean îi 
răspunse la salut, dar nu putu zâmbi, ştiind ce însemna asta 
pentru Ender. Dădu din cap către Molo Musca, apoi cobori 
din pat şi ieşi pe uşă. 

Nu se duse direct la camera lui Ender, ci la Cârn Carby. 
Nu-i răspunse nimeni. Se îndreptă spre dormitorul 
lepurilor şi bătu la uşă. 

— Unde e Cârn? întrebă. 

— A absolvit, spuse Itu, şeful plutonului A al lepurilor. A 
aflat acum o jumătate de oră. 

— Aveam luptă. 

— Ştiu - cu două armate deodată. Aţi câştigat, aşa-i? Bean 
aprobă din cap. 

— Pariez că nu numai Cârn a absolvit mai devreme. 

— Mulţi comandanţi, spuse Itu. Mai mult de jumătate. 

— Inclusiv Bonzo Madrid? Adică, a absolvit şi el? 

— Asta spune nota oficială. Itu ridică din umeri: Toată 
lumea ştie ce înseamnă asta: Bonzo probabil a fost îngheţat. 


Adică, nici măcar nu au afişat unde e trimis. Doar 
„Cartagena”. Oraşul lui natal. Nu-nseamnă asta că e 
îngheţat? Dar profesorii pot să spună cum vor. 

— Pariez că în total au absolvit nouă, zise Bean. Aşa-i? 

— Aha, făcu Itu. Nouă. Ştii tu ceva? 

— Veşti proaste, cred, spuse Bean. Îi arătă lui Itu ordinul 
de transfer. 

— Sânta merda, zise Itu. 

Apoi salută. Nu cu sarcasm, dar nici entuziast. 

— Vrei să le spui tu celorlalţi? Dă-le o şansă să se 
obişnuiască cu ideea înainte de a mă prezenta cu adevărat. 
Trebuie să vorbesc cu Ender. Poate că ştie deja că i s-au 
luat toţi liderii şi li s-au dat armate. Dar dacă nu ştie, 
trebuie să-i spun. 

— Toţi şefii de plutoane Dragoni? 

— Şi toţi secunzii. 

Se gândi să spună: „îmi pare rău. lepurilor, că v-aţi ales cu 
mine”. Dar Ender n-ar fi spus niciodată ceva care să-l 
minimalizeze. lar dacă Bean urma să fie comandant, nu 
putea începe cu scuze. 

— Cârn Carby cred că v-a organizat bine, zise Bean, deci 
nu mă aştept să schimb vreun şef de pluton în prima 
săptămână, oricum până văd cum merg lucrurile cu 
adevărat şi hotărăsc în ce formă suntem pentru viitoarele 
bătălii, pe care o să începem să le avem, căci cei mai mulţi 
comandanţi sunt puştii antrenați la Dragoni. Itu înţelese 
imediat. 

— La naiba, o să fie ciudat, nu-i aşa? Ender v-a antrenat pe 
voi toţi, iar acum o să vă luptaţi între voi. 

— Un lucru e sigur, zise Bean. Nu am de gând să 
transform lepurii într-o copie a Dragonilor lui Ender. Nu 
suntem aceiaşi oameni şi nu ne luptăm cu aceiaşi adversari. 
lepurii sunt o armată bună. Nu trebuie să copiem pe 
nimeni. 

Itu rânji. 


— Chiar dacă sunt doar prostii, domnule, sunt prostii de 
primă mână. O să transmit mai departe. 

Salută. Bean răspunse salutului. Apoi alergă spre camera 
lui Ender. 

Salteaua, păturile şi perna lui Ender fuseseră aruncate pe 
coridor. Pe moment, Bean se întrebă de ce. Apoi văzu că 
aşternuturile şi salteaua erau încă umede şi pline de sânge. 
Apă de la duşul lui Ender. Sânge de la faţa lui Bonzo. 
Probabil că Ender nu le voia în cameră. 

Bean bătu la uşă. 

— Pleacă, zise Ender încet. 

Bean bătu din nou. Şi din nou. 

— Intră, zise Ender. 

Bean puse palma pe scannerul uşii. 

— Pleacă, Bean. 

Bean dădu din cap. Înţelegea sentimentul. Dar trebuia să- 
şi transmită mesajul. Aşa că-şi cobori privirea şi aşteptă ca 
Ender să-l întrebe ce vrea. Sau să ţipe la el. Orice voia 
Ender. Pentru că ceilalţi şefi de plutoane nu aveau dreptate. 
Bean nu avea nici o relaţie specială cu Ender. Nu în afara 
jocului. 

Ender nu spuse nimic. Şi continuă să nu spună nimic. 

Bean îşi ridică privirea din pământ şi-l văzu pe Ender 
studiindu-l. Fără furie. Doar... privea. Oare ce vede la mine, 
se întrebă Bean. Cât de bine mă cunoaşte? Ce crede despre 
mine? Cât valorez în ochii lui? 

Asta probabil Bean nu va şti niciodată. Şi venise aici cu alt 
scop. Era timpul să continue. 

Se apropie de Ender cu un pas. Întoarse mâna astfel ca 
ordinul de transfer să fie vizibil. Nu i-l întinse lui Ender, dar 
ştia că Ender îl va vedea. 

— Eşti transferat? întrebă Ender. 

Glasul îi suna plat. Ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta. 

— La Armata lepure, spuse Bean. Ender aprobă. 

— Cârn Carby e un tip bun. Sper c-o să-ţi recunoască 
valoarea. 


Cuvintele îl atinseră pe Bean ca o binecuvântare mult 
dorită. îşi înăbuşi emoția care creştea în el. încă mai avea 
de transmis mesajul. 

— Cârn Carby a absolvit azi. A primit ordinul în timpul 
bătăliei noastre, 

— Bun, zise Ender. Şi acum cine-i comandantul lepurilor? 

Nu părea prea interesat. Era de aşteptat o asemenea 
întrebare, aşa că o pusese. 

— Eu, zise Bean. 

Se simţea jenat; un zâmbet nepotriviţii înflori pe buze. 
Ender privi în tavan şi dădu din cap. 

— Bineînţeles. La urma urmei, n-ai decât cu patru ani sub 
vârsta regulamentară. 

— Nu-i de râs, zise Bean. Nu ştiu ce se întâmplă aici. Doar 
că sistemul pare să fi intrat în panică. 

— Toate schimbările din joc. Şi acum, asta. Nu sunt 
singurul avansat, să ştii. Au absolvit jumătate din 
comandanţi şi au promovat o mulţime dintre ai noştri să 
comande armatele lor. 

— Pe cine? 

Acum Ender părea interesat. 

— Se pare că... pe toţi şefii de plutoane şi toţi secunzii. 

— Sigur că da. Dacă au decis să-mi distrugă armata, mi-o 
decimează. Sunt foarte meticuloşi în tot ceea ce fac. 

— Tot tu o să-nvingi, Ender. O ştim cu toţii. lom Nebunul a 
zis: „Adică trebuie să mă gândesc cum să-i bat pe Dragoni?” 
Toţi ştiu că eşti cel mai bun. 

Cuvintele i se păreau chiar şi lui goale. Ar fi vrut să-l 
încurajeze, dar era convins că Ender ştia mai bine. 
Continuă să se bâlbâie: 

— Nu te pot dărâma, indiferent ce-ar... 

— Au făcut-o deja. 

Ţi-ai distrus încrederea, voia Bean să-i spună. Nu e acelaşi 
lucru. Tu nu eşti înfrânt. Ei sunt înfrânți. Dar tot ce îi ieşea 
pe gură erau cuvinte goale, fără vlagă. 

— Nu, Ender, nu te pot... 


— Nu-mi mai pasă de jocul lor, Bean, zise Ender. N-o să-l 
mai joc niciodată. S-a terminat cu antrenamentele. S-a 
terminat cu bătăliile. N-au decât să-şi lase bileţelele pe 
podea, eu nu mă mai duc. Am decis asta înainte de-a intra 
în sală azi. De aceea v-am pus să atacați poarta. Nu 
credeam că voi reuşi, dar nu-mi păsa. Voiam o ieşire 
spectaculoasă. 

Ştiu asta, gândi Bean. Crezi că n-am ştiut? Dacă e vorba 
de spectacol, categoric te pricepi. 

— Să-i fi văzut faţa lui William Bee. Pur şi simplu nu reuşea 
să priceapă cum a pierdut, deşi mai aveai numai şapte 
băieţi care-şi puteau mişca degetele de la picioare, iar el 
avea doar trei care n-o puteau face. 

— De ce să vreau să fi văzut faţa lui William Bee? rosti 
Ender. De ce să vreau să bat pe cineva? 

Bean simţi cum i se înroşeşte faţa de jenă. Spusese ceva 
nepotrivit. Doar că... nu ştia ce ar fi fost potrivit. Ceva care 
să-l facă pe Ender să se simtă mai bine. Ceva care să-l facă 
să înţeleagă cât de iubit şi respectat era. 

Numai că dragostea şi respectul erau o parte a poverii pe 
care o purta. Bean nu putea spune nimic care să nu-i 
îngreuneze viaţa lui Ender. Aşa că nu spuse nimic. 

Ender îşi presă palmele pe ochi. 

— Bean, azi i-am făcut râu lui Bonzo. L-am lovit rău de tot. 

Bineînţeles. Orice altceva nu însemna nimic. Ceea ce-l 
apăsa pe Ender era acea oribilă luptă din baie. Lupta pe 
care prietenii tăi, armata ta, nu au făcut nimic s-o prevină. 
Şi te îndurerează nu pericolul în care te-ai aflat, ci răul pe 
care l-ai făcut apărându-te. 

— O merita, zise Bean. 

Se cutremură la propriile lui cuvinte. Asta era cel mai bun 
lucru pe care-l putea găsi? Dar ce altceva ar fi putut spune? 
Nici o problemă, Ender. Bineînţeles, mie mi s-a părut că e 
mort, şi probabil sunt singurul puşti din şcoală care ştie 
cum arată morţii în realitate, dar... nu e nici o problemă! 
Nu trebuie să-ţi faci griji! O merita! 


— L-am lovit şi l-am pus jos, spuse Ender. Parcă era mort, 
aşa rămăsese. Şi tot l-am lovit în continuare. 

Deci ştia. Şi totuşi... nu ştia cu adevărat. lar Bean nu avea 
de gând să-i spună. Erau momente în care prietenii 
trebuiau să fie absolut sinceri unul cu altul, dar acum nu 
era unul dintre ele. 

— Voiam doar să fiu sigur că n-o să-mi mai facă niciodată 
vreun râu. 

— N-o să-ţi facă, spuse Bean. L-au trimis acasă. 

— Deja? 

Bean îi povesti ceea ce spusese Itu. Tot timpul, avu 
impresia că Ender simţea că îi ascunde ceva. Cu siguranţă 
era imposibil să-l înşeli pe Ender Wiggin. 

— Mă bucur că l-au absolvit, zise Ender. 

Ce mai absolvire! O să-l îngroape, sau o să-l incinereze, 
sau orice se face acum cu cadavrele în Spania. 

Spania. Pablo de Noches, cel care îi salvase viaţa, venise 
din Spania. Iar acum un trup se întorcea acolo, un băiat 
care devenise un criminal în sufletul său, şi murise din 
cauza asta. 

Cred c-o iau razna, gândi Bean. Ce contează că şi Bonzo 
era spaniol şi Pablo de Noches era spaniol? Ce contează ce 
e fiecare? 

În timp ce aceste gânduri treceau prin mintea lui Bean, 
continua să se bâlbâie, încercând să vorbească de parcă n- 
ar fi ştiut nimic, încercând să-l reasigure pe Ender, dar 
ştiind că dacă Ender chiar ar fi crezut că el nu ştie nimic 
vorbele lui n-ar fi avut sens, iar dacă Ender şi-ar fi dat 
seama că Bean doar se preface ignorant, atunci cuvintele 
lui ar fi fost doar minciuni. 

— E adevărat c-a sărit cu toată gaşca pe tine? Bean ar fi 
vrut să fugă din cameră, atât era de neconvingător, chiar şi 
în propriii săi ochi. 

— Nu, răspunse Ender. Am fost doar el şi cu mine, A luptat 
cu onoare. 


Bean fu uşurat. Ender era atât de cufundat în sinea sa, 
încât nici măcar nu înregistrase ce spunea Bean, cât de fals 
era. 

— Eu n-am luptat cinstit, zise Ender. Am luptat ca să 
câştig. 

Da, aşa este, gândi Bean. Ai luptat în singurul fel în care 
merită să lupţi, singurul mod care are un rost. 

— Şi ai făcut-o! L-ai şutat de pe orbită. 

Era lucrul cel mai apropiat de adevăr pe care Bean reuşi 
să i-l spună. 

Cineva bătu la uşă. Apoi uşa se deschise, imediat, fără a 
mai aştepta un răspuns. Bean ştiu că e un profesor încă 
înainte să se întoarcă - Ender privea mult prea în sus 
pentru a fi un copil. 

Maiorul Anderson şi colonelul Graff. 

— Ender Wiggin, rosti Graff. Ender se ridică în picioare. 

— Da, domnule. Indiferenţa îi revenise în voce. 

— Comportamentul tău azi în sală a reprezentat un act de 
indisciplină care nu dorim să se repete. 

Bean nu putu să creadă cât era de stupid. După toate prin 
câte trecuse Ender - prin ce-l puseseră profesorii să treacă 
- mai trebuiau să se joace cu el de-a opresorii? Să-l facă să 
se simtă chiar şi acum complet singur? Tipii ăştia erau 
neînduplecaţi. 

Singurul răspuns al lui Ender fu un „Da, domnule” lipsit de 
viaţă. Dar Bean se săturase. 

— Sosise momentul să se spună unui profesor ce simţim 
noi despre ceea ce faceţi. 

Anderson şi Graff nu făcură nici măcar un semn că îl 
auziseră. În schimb, Anderson Îi întinse lui Ender o foaie de 
hârtie. Nu un ordin de transfer. Un set întreg de ordine. 
Ender era transferat în afara şcolii. 

— Absolvirea? întrebă Bean. Ender aprobă. 

— De ce-au întârziat atât? zise Bean. N-ai decât doi-trei 
ani sub vârsta minimă. Ai învăţat deja să umbli, să vorbeşti 
şi să te-mbraci singur. Ce le-a mai rămas să te-nveţe? 


Totul era o glumă penibilă. Chiar credeau că prostesc pe 
cineva? Îl dojeneşti pe Ender pentru insubordonare, dar 
apoi îl promovezi pentru că vine războiul şi nu ai prea mult 
timp ca să-l pregăteşti. El reprezintă speranţa ta de 
victorie, şi îl tratezi ca pe o murdărie pe care o răzuieşti de 
pe pantof. 

— Ştiu doar că jocul a luat sfârşit, zise Ender. Împături 
hârtia: Nu-i deloc devreme. Îmi pot anunţa armata? 

— Nu mai e timp, spuse Graff. Naveta pleacă peste 
douăzeci de minute. În plus, e preferabil să nu mai vorbeşti 
cu nimeni după primirea ordinului de transfer. E mai uşor 
aşa. 

— Pentru ei sau pentru voi? întrebă Ender. 

Se întoarse spre Bean şi-l apucă de mână. Pentru Bean era 
ca atingerea degetului lui Dumnezeu. Îi trimitea o lumină în 
suflet. Poate că sunt prietenul lui. Poate că are pentru mine 
măcar o mică parte din... sentimentele pe care le am eu 
pentru el. 

Apoi totul se termină. Ender îi dădu drumul mâinii. Se 
întoarse spre uşă. 

— Aşteaptă, zise Bean. Unde te duci? La Iactică? 
Navigaţie? Auxiliare? 

— La Şcoala de Comandă, răspunse Ender. 

— Pre-comandă? 

— Comandă. Ender ieşi pe uşă. 

Direct la Şcoala de Comandă. Şcoala de elită a cărei 
locaţie era secretă. Adulții merg la Şcoala de Comandă, 
înseamnă că bătălia va avea loc foarte curând, dacă se sare 
peste lucrurile pe care se presupune că ar trebui învăţate la 
Tactică şi Pre-comandă. 

Îl apucă pe Graff de mânecă. 

— Dar nimeni n-ajunge la Şcoala de Comandă înainte de 
şaisprezece ani! spuse. 

Graff înlătură mâna lui Bean şi plecă. Dacă simţise 
sarcasmul lui Bean, nu lăsase să se vadă. 

Uşa se închise. Bean rămase singur în camera lui Ender. 


Se uită în jur. Fără Ender acolo, camera nu însemna nimic. 
Să fie acolo nu însemna nimic. Totuşi numai cu câteva zile în 
urmă, nici măcar o săptămână, Bean fusese acolo şi Ender îi 
spusese că în cele din urmă va avea un pluton. 

Dintr-un motiv oarecare lui Bean îi veni în minte momentul 
în care Poke îi întinsese şase alune. Atunci îi dăduse viaţa. 

Ender îi dăduse lui Bean viaţa? Era acelaşi lucru? 

Nu. Poke ii dăduse viaţa. Ender îi dăduse un sens. 

Când Ender era acolo, asta era cea mai importantă 
cameră din Şcoala de Luptă. Acum nu era cu nimic mai mult 
decât o debara. 

Bean se întoarse pe coridor în camera care fusese a lui 
Cârn Carby până astăzi. Până acum o oră. Puse palma pe 
scanner şi uşa se deschise. Fusese deja programată. 

Camera era goală. Nu era nimic în ea. 

Camera asta e a mea, gândi Bean. 

A mea, şi totuşi e goală. 

Simţi că-l copleşesc emoţii puternice. Ar trebui să fie 
entuziasmat, mândru că a obţinut comanda. Dar de fapt nu- 
i prea păsa de asta. După cum spunea Ender, jocul nu 
însemna nimic. Bean va face o treabă bună, dar motivul 
pentru care va avea respectul soldaţilor săi va fi pentru că 
va purta o parte din gloria lui Ender, un Napoleon pricăjit 
umblând în pantofii unui bărbat în timp ce latră ordine cu 
glas de copil. Drăgălaşul Caligula, „Cizmuliţă”, mândria 
armatei lui Germanicus. Dar şi când purta cizmele tatălui 
său, acestea rămâneau goale, iar Caligula ştia asta, şi nimic 
din ce-ar fi făcut n-ar fi putut schimba lucrurile. Oare asta 
era nebunia lui? 

Pe mine asta n-o să mă înnebunească, gândi Bean. Pentru 
că eu nu râvnesc la ceea ce are sau la ceea ce este Ender. E 
suficient că el este Ender Wiggin. Nu trebuie să fiu şi eu. 

Înţelese ce era acest sentiment care creştea în el, 
sufocându-l, aducându-i lacrimi în ochi, făcându-i faţa să-i 
ardă, forțând un suspin tăcut. îşi muşcă buzele, căutând ca 
durerea să-i alunge emoția. Nu ajuta. Ender plecase. 


Acum că ştia ce simţea, se putea controla. Se întinse pe 
pat şi execută rutina de relaxare până când nevoia de a 
plânge trecu. Ender îi strânsese mâna ca să-şi ia rămas- 
bun. Ender spusese „Sper c-o să-ţi recunoască valoarea.” 
Lui Bean nu-i mai rămăsese nimic de dovedit, Va face tot ce 
va putea mai bine cu Armata lepure pentru că poate 
cândva, în viitor, când Ender va fi pe puntea navei-amiral a 
flotei umane, Bean va avea vreun rol de jucat, vreo cale să-l 
ajute. Vreo şmecherie de care Ender va avea nevoie ca să-i 
zăpăcească pe Gândaci. Aşa că le va face profesorilor pe 
plac, îi va impresiona al naibii de mult, astfel încât ei să 
continue să-i deschidă uşile, până în zâua când o uşă se va 
deschide şi prietenul său Ender va fi de cealaltă parte a ei, 
iar el va putea fi din nou în armata lui Ender. 

19 

REBELUL 

— Aducerea lui Ahile a fost ultima acţiune a lui Graff şi 
ştim ca a produs serioase îngrijorări De ce să nu jucăm 
măcar prudent şi să-l mutăm pe Ahile în altă armată? 

— Pentru Bean nu e în mod necesar o situaţie tip Bonzo 
Madrid. 


— Dar nici nu avem vreo asigurare că nu e, domnule. 
Colonelul Graft a păstrat pentru sine o mulţime de 
informaţii. De exemplu multe conversații cu sora Carlotta, 
despre care nu există nici un raport. Graft ştie nişte lucruri 
despre Bean şi, putem fi siguri, şi despre Ahile. Cred că ne- 
a întins o capcană, 

— Greşit, căpitane Dimak. Dacă Graff a întins o capcană, 
nu e pentru noi 

— Sunteţi sigur? 

— Graff nu joacă jocuri birocratice. Nu dă doi bani pe tine 
şi pe mine. Dacă a întins o capcană, e pentru Bean. 

— Asta am vrut să spun şi eu! 

— Îţi înţeleg punctul de vedere, Dar Ahile rămâne. 

— De ce? 

— "Testele lui Ahile arată că are un temperament 
remarcabil de calm. El nu e ca Bonzo Madrid. În consecinţă 
Bean nu e în nici un pericol fizic. Stresul pare să fie 
psihologic. Un test de caracter. Şi exact ăsta e domeniul în 
care avem cele mai puţine date despre Bean, dat fiind 
refuzul lui de a juca jocul mintii şi ambiguitatea 
informaţiilor pe care le avem din joaca lui de-a identitatea 
de profesor. De asta cred că o relaţie forţată cu 
sperietoarea lui ar merita urmărită. 

— Sperietoare sau nemesis, domnule? 

— O să-i monitorizăm îndeaproape. Nu o să ţinem adulţii 
atât de departe încât să nu poată interveni la timp, aşa cum 
a aranjat Graff pentru Ender şi Bonzo. Se vor lua toate 
precauţiile. Nu joc ruletă rusească aşa cum a făcut-o Graff 

— Ba da, domnule. Singura diferenţa e că ela ştiut că are 
o singură cameră goală, iar dumneavoastră nu ştiţi câte 
camere sunt goale, fiindcă pistolul l-a încărcat el. 

În prima sa dimineaţă în calitate de comandant al Armatei 
Iepure, Bean se trezi şi văzu o hârtie pe podea. Pe moment 
fu uluit la gândul că i se dă o bătălie chiar înainte de a-şi fi 
întâlnit armata, dar spre uşurarea sa biletul era despre 
ceva cu mult mai lumesc. 


Datorită numărului mare de noi comandanţi, tradiţia de a 
nu participa la masa comandanților înainte de prima 
victorie este abrogată. Veţi lua cina la popota comandanților 
începând din acest moment, Avea o logică. Deoarece 
accelerau programul luptelor tuturor, voiau ca noii 
comandanţi să aibă posibilitatea de a schimba informaţii 
chiar de la început. Şi, de asemenea, de a fi sub presiunea 
socială a egalilor lor. 

Ţinând biletul în mână, Bean şi-l aminti pe Ender ţinând 
ordinele, fiecare nouă pervertire a jocului. Doar pentru că 
ordinul său avea o logică nu făcea ca asta să fie un lucru 
bun. Nu ceva sacru în jocul însuţi îl făcea pe Bean să 
dezaprobe schimbările de reguli şi obiceiuri, dar îl deranja 
felul în care profesorii îi manipulau. 

Tăierea accesului la informaţiile despre elevi, de exemplu. 
Problema nu era de ce i-l tăiaseră, nici măcar de ce i-l 
permiseseră atât de mult timp. Problema era de ce alţi 
comandanţi nu aveau tot atât de multe informaţii. Dacă se 
presupunea că ei învățau să conducă, atunci ar fi trebuit să 
aibă instrumentele conducerii. 

Şi dacă tot schimbau sistemul, de ce nu scăpau şi de 
lucrurile dăunătoare, distructive pe care ie făceau? De 
exemplu, tabelele cu rezultate din sala de mese. 
Clasamente şi rezultate! În loc să lupte, aceste scoruri îi 
făceau pe soldaţi şi pe comandanţi mai precauţi, mai puţin 
dornici să experimenteze. De aceea se păstrase atât 
obiceiul ridicol de a lupta în formaţii - era imposibil ca 
Ender să fi fost primul comandant care găsise un stil mai 
bun. Dar nimeni nu voia să clatine barca, să fie cel care 
inovează şi să plătească preţul, coborând în clasament. Ar fi 
fost cu mult mai bine să tratezi fiecare luptă ca o problemă 
complet separată, şi să te simţi liber să te angajezi în bătălii 
ca şi cum ar fi joaca şi nu muncă. Creativitatea şi 
competitivitatea ar fi crescut foarte mult. lar comandanții 
nu ar fi trebuit să se gândească atunci când dădeau ordin 
unui pluton sau unui individ dacă asta nu ar duce cumva la 


sacrificarea poziţiei în clasament a unui anumit soldat în 
folosul armatei. 

Cu toate acestea, cea mai importantă era provocarea 
inerentă deciziei lui Ender de a respinge jocul. Că fusese 
promovat înainte de a intra cu adevărat în grevă nu 
schimba cu nimic faptul că, dacă ar fi făcut-o, Bean l-ar fi 
sprijinit. 

Acum, că Ender plecase, boicotarea jocului nu mai avea 
sens. În special dacă Bean şi ceilalţi ar fi putut avansa până 
într-un punct în care ar putea deveni o parte din flota lui 
Ender când va avea loc adevărata bătălie. Dar puteau 
prelua conducerea jocului, îl puteau folosi în propriile lor 
scopuri. 

Astfel, îmbrăcat în noua - şi prost croita - uniformă a 
Armatei lepure, Bean ajunse iarăşi să fie urcat pe o masă, 
de data asta în mult mai mica popotă a ofiţerilor. Fiindcă 
discursul lui Bean de data trecută era deja legendă, se 
auziră râsete şi câteva huiduieli când se urcă. 

— De unde vii tu, oamenii mănâncă cu picioarele, Bean? 

— În loc să te urci pe mese n-ai putea pur şi simplu să 
creşti, Bean? 

— Pune-ţi nişte picioroange ca să putem păstra mesele 
curate! 

Dar ceilalţi comandanţi noi care fuseseră până ieri şefi de 
plutoane în Armata Dragon nu strigară şi nu râseră. Atenţia 
lor respectuoasă se impuse curând, şi în încăpere se 
aşternu liniştea. 

Bean flutură un braţ spre tabela cu rezultate care arăta 
clasamentul. 

— Unde e Armata Dragon? întrebă. 

— Au dizolvat-o, spuse Petra Arkanian. Soldaţii au fost 
repartizaţi la alte armate. Cu excepţia celor dintre voi care 
aţi fost Dragoni. 

Bean ascultă, păstrându-şi părerile pentru el. Nu se putea 
gândi decât cum cu două seri înainte ea fusese, intenţionat 


sau nu, luda care trebuia să-l atragă pe Ender într-o 
capcană. 

— Fără Dragoni, spuse Bean, tabela asta nu înseamnă 
nimic. Orice rezultate ar avea oricare dintre noi, nu ar mai 
fi aceleaşi dacă Dragonii ar mai fi acolo. 

— Nu prea putem face mare lucru, zise Blândul Dink, 

— Problema nu e că lipsesc Dragonii, zise Bean. Problema 
e că nu ar trebui să avem tabela asta deloc. Nu suntem 
duşmani unul altuia. Gândacii sunt singurul duşman. Noi ar 
trebui să fim aliaţi. Ar trebui să învăţăm unii de la alţii, să 
ne împărtăşim informaţiile şi ideile. Să ne simţim liberi să 
experimentăm, să încercăm lucruri noi fără să ne temem că 
ne vor afecta rezultatele. Tabela de acolo e jocul 
profesorilor, ne face să ne întoarcem unii împotriva altora. 
Ca Bonzo. Nimeni de aici nu e atât de bolnav de gelozie 
cum era el, dar, să fim serioşi, el a fost creat de aceste 
clasamente. Era croit să-l omoare în bătaie pe cel mai bun 
comandant al nostru, cea mai mare speranţă a noastră 
împotriva următoarei invazii a Gândacilor, şi de ce? Pentru 
că Ender l-a umilit în clasament. Gândiţi-vă la asta! 
Clasamentul era mai important pentru el decât războiul 
împotriva Furnicilor! 

— Bonzo era nebun, zise William Bee. 

— Noi să nu fim nebuni, spuse Bean. Haideţi să scoatem 
din joc clasamentele astea. Haideţi să luăm luptele una câte 
una, separat. Încercaţi tot ce vă trece prin minte ca să 
câştigaţi. Şi când lupta s-a încheiat, ambii comandanţi să se 
aşeze alături şi să explice ce au gândit, de ce au făcut ce au 
făcut, ca să putem învăţa unul de la altul. Fără secrete! 
Toată lumea să încerce totul! La naiba cu clasamentele! 

Se auziră murmure aprobatoare, şi nu numai din partea 
foştilor Dragoni. 

— Pentru tine e uşor să spui asta, zise Shen. Rezultatele 
tale sunt făcute să dureze. 

— Chiar aici e o problemă. Îmi suspectaţi motivele, şi de 
ce? Din cauza clasamentului. Dar nu se presupune că într-o 


zi vom fi comandanţi în aceeaşi flotă? Că vom lucra 
împreună? Că vom avea încredere unul în altul? Cât de 
slabă ar fi F. L, dacă toţi căpitanii de nave, comandanții 
forţelor de atac şi amiralii flotei îşi vor petrece timpul 
făcându-şi griji din cauza rezultatelor în loc să lucreze 
împreună încercând să înfrângă Furnicile! Eu vreau să 
învăţ de la tine, Shen. Nu vreau să concurez cu tine pentru 
vreo ierarhie pe care profesorii o pun pe perete ca să ne 
manipuleze. 

— Sunt sigură că voi, Dragonii, sunteţi preocupaţi să 
învăţaţi de la nişte învinşi ca noi, zise Petra. 

Asta era, spus pe faţa. 

— Da! Da, sunt preocupat. Tocmai pentru că am fost în 
Armata Dragon. Suntem aici nouă dintre noi care ştim cam 
numai ce am învăţat de la Ender. Ei bine, oricât de genial ar 
fi fost, nu e singurul din flotă sau măcar din şcoală care ştie 
totul. Trebuie să învăţ cum gândiţi voi. Nu am nevoie ca voi 
să aveţi secrete faţă de mine, şi nici voi nu aveţi nevoie ca 
eu să am secrete faţă de voi. Poate că o parte din ceea ce-l 
făcea pe Ender să fie atât de bun era că-i lăsa pe toţi şefii 
de pluton să discute între ei, liberi să încerce lucruri noi 
atât timp cât ne spuneam unul altuia ce făceam. 

De data asta fură mai multe aprobări. Chiar şi scepticii 
aprobară gânditori din cap. 

— Deci iată ce propun eu. O respingere unanimă a 
tabelelor, nu numai a celei de aici, ci şi a celei din sala de 
mese a soldaţilor. Să cădem cu toţii de acord să nu-i dăm 
importanţă şi gata. Cerem profesorilor să le deconecteze 
sau să le lase goale. Dacă refuză, aducem cearşafuri să le 
acoperim, sau aruncăm cu scaunele pană le spargem. Nu 
suntem obligaţi să jucăm jocul lor. Putem prelua controlul 
asupra educaţiei noastre şi să ne pregătim să luptăm cu 
duşmanul adevărat. Trebuie să ne amintim, mereu, cine e 
duşmanul adevărat. 

— Mda, profesorii, zise Blândul Dink. 


Toţi râseră. Dar apoi Blândul Dink se urcă pe masă alături 
de Bean. 

— Eu sunt primul comandant aici, după ce au absolvit toţi 
cei mai mari. Sunt probabil cel mai în vârstă soldat rămas în 
Scoală de Luptă. Aşa că propun să adoptăm propunerea lui 
Bean chiar acum, şi eu o să merg la profesori să le cer să 
scoată tabelele. Se opune cineva? Nici un sunet. 

— Deci e unanimitate. Dacă la prânz tabelele mai 
funcţionează, aducem cearşafuri să le acoperim. Dacă mai 
funcţionează la cină, nu folosim scaunele ca vandalii, dar 
refuzăm să ducem armatele la lupte până când tabelele nu 
sunt scoase. 

Alai vorbi din locul în care stătea la rând. 

— Asta o să aducă clasamentul la... 

Apoi Alai îşi dădu seama ce spunea, şi râse în sinea lui. „La 
naiba, dar ne-au spălat creierele, nu glumă!” 

Bean era încă îmbătat de victorie când, după micul dejun, 
se îndreptă spre dormitorul lepurilor ca să-şi întâlnească 
soldaţii pentru prima dată în mod oficial. lepurii aveau 
program de antrenament la prânz, aşa că avea cam o 
jumătate de oră între micul dejun şi primele lecţii de 
dimineaţă. leri când vorbise cu Itu, mintea îi fusese la alte 
lucruri, aruncând doar o privire superficială la ce se 
întâmpla în interiorul dormitorului lepurilor. Dar acum îşi 
dădu seama că, spre deosebire de Armata Dragon, toţi 
soldaţii lepurilor aveau vârsta regulamentară. Niciunul nu 
era măcar apropiat de înălţimea lui Bean. Părea păpuşa 
cuiva, şi ce era mai rău, se şi simţea aşa, mergând pe 
coridorul dintre paturi, văzându-i pe toţi acei băieţi mari - 
şi câteva fete - privind în jos la el. 

La jumătatea drumului se opri şi se întoarse spre cei pe 
lângă care deja trecuse. Ar fi fost mai bine să ridice 
problema imediat. 

— Prima problemă pe care o văd, zise Bean tare, este că 
sunteţi prea înalţi. 


Nu râse nimeni. Inima lui Bean se opri o clipă. Dar trebuia 
să continue. 

— Eu cresc cât pot de repede. Nu ştiu ce aş putea face mai 
mult decât atât. 

De data asta auzi câteva chicoteli. Dar era o uşurare că 
măcar unii dintre ei erau dornici să-i vină în întâmpinare. 

— Avem primul antrenament împreună la 10.30. Cât 
despre prima noastră luptă, nu pot anticipa nimic, dar vă 
pot spune un lucru - profesorii nu-mi vor lăsa cele trei luni 
tradiţionale de la numirea la o nouă armată. La fel şi 
celorlalţi comandanţi abia numiţi. Lui Ender Wiggin i-au 
lăsat numai câteva săptămâni cu Dragonii înainte de a intra 
în luptă - iar Dragonii erau o armată nouă, construită din 
nimic. lepurii sunt o armată bună, cu un dosar solid. 
Singura persoană nouă aici sunt eu. Mă aştept ca luptele sa 
înceapă după câteva zile, o săptămână cel mult, şi sa fie 
frecvente. Deci în primele şedinţe de antrenament voi o să 
mă învăţaţi pe mine sistemul deja existent. Vreau să văd 
cum lucraţi cu şefii de plutoane, cum colaborează 
plutoanele între ele, cum răspundeţi la ordine, ce comenzi 
folosiţi. O să am câte ceva să vă spun, mai mult privind 
atitudinea decât tactica, dar în general vreau să vă văd 
făcând lucruri pe care le-aţi făcut întotdeauna sub comanda 
lui Cârn. M-ar ajuta totuşi să vă antrenați intens, ca să vă 
pot vedea forma maximă. Întrebări? 

Niciuna. Linişte. 

— Încă ceva. Alaltăieri, Bonzo şi câţiva dintre prietenii lui 
l-au pândit pe Ender Wiggin pe coridor. Am văzut pericolul, 
dar soldaţii din Armata Dragon erau prea mici ca să se 
opună găştii adunate de Bonzo. Nu a fost o întâmplare dacă 
atunci când am avut nevoie de ajutor pentru comandantul 
meu am venit la uşa Armatei lepure. Nu era cel mai 
apropiat dormitor. Am venit la voi pentru că am ştiut că 
aveţi în Cârn Carby un comandant corect, şi am fost convins 
că armata sa are aceeaşi atitudine. Chiar dacă nu-i iubeaţi 
în mod deosebit pe Ender Wiggin sau Armata Dragon, am 


ştiut că n-o să staţi deoparte şi să lăsaţi o bandă de 
derbedei să bată un copil mai mic pe care nu-l puteau 
învinge cinstit în luptă. Şi am avut dreptate în privinţa 
voastră. Când aţi ieşit din dormitor ca să fiţi martori, am 
fost mândru de ceea ce aţi făcut. Acum sunt mândru să fiu 
unul dintre voi. 

Îi reuşi. Se întâmplă rar că flatarea să nu reuşească, şi 
reuşeşte întotdeauna când e sinceră. Făcându-i să înţeleagă 
că au câştigat deja respectul lui, o mare parte din tensiune 
se risipi, căci fără îndoială ei erau îngrijoraţi că un fost 
Dragon i-ar putea dispreţui pe cei din prima armată pe care 
o învinsese Ender Wiggin. Acum ştiau că nu e aşa. larel 
avea o şansă să le câştige la rândul lui respectul. 

Itu începu sa bata din palme, şi ceilalţi băieţi i se 
alăturară. Nu fu o ovaţie lungă, dar îi dădea de înţeles că 
uşa era cel puţin întredeschisă. 

Ridică mâinile să oprească aplauzele - chiar la timp, 
pentru că deja se stingeau. 

— Aş vrea să vorbesc cu şefii de plutoane pentru câteva 
minute în camera mea. Ceilalţi sunteţi liberi până la 
antrenament. 

Aproape imediat, Itu fu lângă el. 

— Bună treabă, zise. O singură greşeală. 

— Care anume? 

— Nu eşti singurul nou aici. 

— Au transferat la lepuri unul dintre soldaţii Dragon? 
Pentru o clipă, Bean îşi permise să spere că era vorba de 
Nikolai. l-ar fi fost de folos un prieten de încredere. 

— Nu, un soldat Dragon e un veteran! Vreau să spun că 
tipul ăsta e nou. A ajuns la Şcoala de Luptă abia ieri după- 
amiază, după ce ai trecut tu pe aici. 

— Un lansat? Transferat direct într-o armată? 

— Of, l-am întrebat despre asta, şi a făcut cam aceleaşi 
lecţii ca noi. A suferit câteva operaţii chirurgicale pe 
Pământ, şi a studiat în tot acest timp, dar... 

— Vrei să spui că e în recuperare după operaţii? 


— Nu, merge bine, e... Uite ce-i, n-ai vrea mai bine să-l 
cunoşti? Tot ce vreau să ştiu e dacă vrei să facă parte dintr- 
un pluton sau ce? 

— Ei, să-l vedem. 

Itu îl conduse în partea din spate a dormitorului. Era 
acolo, în picioare lângă patul lui, cu câţiva centimetri mai 
înalt decât şi-l amintea Bean, cu picioarele acum egale, 
amândouă drepte. Băiatul pe care ultima dată îl văzuse 
mângâind-o pe Poke, cu câteva minute înainte ca trupul ei 
mort să ajungă în râu. 

— Salut, Ahile, zise Bean. 

— Salut, Bean. Zâmbi cuceritor: Se pare că tu eşti cel mai 
tare aici. 

— Aşa s-ar zice. 

— Voi doi vă cunoaşteţi? zise Itu. 

— Ne-am cunoscut în Rotterdam, răspunse Ahile. Nu se 
poate să mi-l fi repartizat din întâmplare. Nu i-am spus 
decât surorii Carlotta ce a făcut, dar cum să-mi dau seama 
ce a spus ea F. [.? Poate că l-au adus aici pentru că s-au 
gândit că fiindcă am trăit amândoi pe străzile din 
Rotterdam, în aceeaşi ceată - aceeaşi familie - eu l-aş putea 
ajuta să se adapteze mai repede în şcoală. Sau poate ştiu că 
e un criminal care e capabil să păstreze ranchiuna foarte, 
foarte mult timp, şi să lovească atunci când te aştepţi mai 
puţin. Poate ştiu că mi-a planificat moartea aşa cum a 
planificat-o şi pe a lui Poke. Poate că e aici ca să fie un 
Bonzo Madrid pentru mine. 

Numai că eu nu am luat lecţii de autoapărare. Şi sunt pe 
jumătate cât el - n-aş putea să sar atât cât să-l lovesc în nas. 
Orice ar fi încercat să dovedească punându-l pe Ender în 
pericol, Ender a avut întotdeauna mai multe şanse decât 
mine să supravieţuiască. 

Singurul lucru în favoarea mea este că Ahile îşi doreşte să 
rămână în viaţă şi să prospere, mai mult decât îşi doreşte 
răzbunarea. Fiindcă nu uită niciodată ura. Nu se grăbeşte 
să acţioneze. Şi, spre deosebire de Bonzo, nu-şi va permite 


să se lase provocat să atace în circumstanţe în care să 
poată fi identificat drept ucigaş. Atât timp cât el crede că 
are nevoie de mine şi atât timp cât nu sunt singur, probabil 
sunt în siguranţă. 

În siguranţă. Se cutremură. Şi Poke se simţise în 
siguranţă. 

— Acolo Ahile a fost comandantul meu, spuse Bean. A ţinut 
în viaţă grupul nostru de copii. Ne-a dus la cantina de 
caritate. 

— Bean e prea modest, zise Ahile. Totul a fost ideea lui. De 
fapt el ne-a dat ideea să lucrăm împreună. De atunci am 
învăţat multe, Bean. Un an de zile am avut parte numai de 
cărţi şi lecţii - atunci când nu-mi tăiau picioarele şi nu-mi 
pulverizau şi nu-mi refăceau oasele. în sfârşit, ştiu destule 
ca să înţeleg ce salt ne-ai ajutat tu să facem. De la 
barbarism la civilizaţie. Bean e ca o reluare a evoluţiei 
omului. 

Bean nu era atât de prost încât să nu recunoască o 
linguşeală. În acelaşi timp, îi era util acest băiat venit direct 
de pe Pământ, care ştia deja cine era Bean şi-şi arăta 
respectul faţă de el. 

— Evoluţia pigmeilor, în orice caz, zise Bean. 

— Bean era cel mai tare mic derbedeu de pe străzi, 
trebuie s-o spun. 

Nu, Bean nu avea nevoie de aşa ceva acum. Ahile trecuse 
linia dintre linguşeală şi posesiune. Poveştile despre Bean 
„cel mai tare mic derbedeu” îl puteau pune pe Ahile într-o 
poziţie de superioritate, deoarece era capabil să-l evalueze 
pe Bean. Poveştile putea fi în favoarea lui Bean dar ar fi 
servit mai mult să-i ofere credibilitate lui Ahile, l-ar fi făcut 
să devină unul dintre ei mult mai repede. Iar Bean încă nu 
voia ca Ahile să devină unul de-al lor. 

Ahile continua să vorbească, în timp ce tot mai mulţi 
soldaţi se adunau să asculte. 

— Felul în care am fost recrutat de ceata lui Bean... 


— Nu era ceata mea, i-o tăie Bean. Aici, la Şcoala de 
Luptă, nu spunem poveşti despre acasă şi nici nu ascultăm 
aşa ceva. [i-aş fi recunoscător dacă n-ai mai vorbi niciodată 
despre ce s-a întâmplat în Rotterdam, cel puţin atât timp 
cât eşti în armata mea. 

Fusese drăguţ în discursul de deschidere. Dar acum era 
timpul pentru autoritate. 

Ahile nu dădu nici un semn că l-ar fi jenat mustrarea. 

— Am priceput. Nici o problemă. 

— E timpul să vă pregătiţi pentru lecţii, le spuse Bean 
soldaţilor. Trebuie doar să stau de vorbă cu şefii de 
plutoane. 

Bean îi făcu semn lui Ambul, un soldat thailandez care, 
conform dosarelor citite de Bean, ar fi trebuit să aibă de 
multă vreme un pluton dacă n-ar fi avut tendinţa de a nu 
asculta ordinele stupide. 

— Tu, Ambul. Îţi dau misiunea să-l însoţeşti pe Ahile la ore 
şi să-l ajuţi să se familiarizeze cu uniforma de luptă şi cu 
modul ei de funcţionare, şi cu mişcările de bază în sala de 
luptă. Ahile, tu trebuie să-l asculţi pe Ambul ca pe 
Dumnezeu până când te repartizez la un pluton obişnuit. 

Ahile rânji. 

— Dar eu nu-l ascult pe Dumnezeu, Crezi că eu nu ştiu 
asta? 

— Răspunsul corect la un ordin al meu este „Da, 
domnule.” 

Rânjetul lui Ahile păli. 

— Da, domnule. 

— Mă bucur că te avem aici, minţi Bean. 

— Mă bucur că sunt aici, domnule, zise Ahile. lar Bean era 
destul de sigur, că deoarece Ahile nu minţea, motivul lui de 
bucurie era foarte complicat, şi acum includea cu siguranţă 
dorinţa reînnoită de a-l vedea pe Bean mort. 

Pentru prima dată, Bean înţelese de ce Ender acţionase 
aproape întotdeauna ca şi când n-ar fi fost conştient de 
pericolul reprezentat de Bonzo. Era de fapt o alegere 


simplă. Fie acţiona ca să-şi salveze viaţa, fie ca să-şi 
menţină controlul asupra armatei sale. Pentru a deţine o 
autoritate reală, Bean trebuia să insiste asupra respectului 
şi supunerii totale din partea soldaţilor, chiar dacă asta ar fi 
însemnat să-l doboare pe Ahile, chiar dacă ar fi crescut 
pericolul care-l ameninţa direct. 

Si totuşi, o altă parte a lui gândea: Ahile nu ar fi aici dacă 
nu ar avea abilităţi de lider. S-a descurcat extrem de bine 
ca tătic al nostru în Rotterdam. Acum este responsabilitatea 
mea să-l aduc în formă maximă cât mai repede posibil, de 
dragul potenţialei sale utilităţi pentru F. I. Nu-mi pot lăsa să 
intervină aici temerile mele personale, sau ura pentru ceea 
ce i-a făcut lui Poke. Deci chiar dacă Ahile ar fi încarnarea 
diavolului, treaba mea e să-l transform într-un soldat foarte 
eficient cu şanse mari să devină comandant. 

Şi între timp, o să-mi supraveghez spatele. 

PROCES ŞI EROARE 

— L-ai dus la Şcoala de Luptă, nu-i aşa? 

— Soră Carlotta, acum sunt în vacanţa. Asta înseamnă că 
am fost dat afară, în caz că nu înţelegi cum tratează F. |. 
astfel de probleme. 

— Dat afară.? O eroare judiciară. Ar fi trebuit să fii 
împuşcat. 

— Dacă Surorile Sf. Nicolae au mănăstiri, stareţa ta ar 
trebui să-ţi impună o penitenţă serioasă pentru un 
asemenea gând necreştinesc. 

— L-ai luat din spitalul din Cairo şi l-ai dus direct în spaţiu. 
Deşi te-am avertizat. 

— N-ai observat că mi-ai telefonat pe o linie obişnuită? Mă 
aflu pe Pământ. Altcineva conduce Şcoala de Luptă. 

— Ştii că e un criminal în serie. Nu doar fetiţa din 
Rotterdam. A mai fost fi un băiat, cel pe care Helga l-a 
botezat Ulise. I-au găsit trupul acum câteva săptămâni 

— Ahile a fost sub supraveghere medicală tot anul 

— Medicul legist estimează că crima a avut loc cu cel puţin 
un an în urmă. Cadavrul a fost ascuns în spatele unui 


depozit pe termen lung de lângă piaţa de peste. 

Acoperea mirosul. Şi a continuat. Un profesor de la şcoala 
la care l-am dus. 

— Aha. Aşa e. Tu l-ai dus la scoală cu mult înaintea mea. 

— Profesorul a murit căzând de la etaj. 

— Nici un martor. Nici o probă. 

— Exact. 

— Vezi în asta un obicei? 

— Tocmai asta spun. Ahile nu ucide neglijent. Nici nu-şi 
alege victimele la întâmplare. Oricine l-a văzut neajutorat, 
infirm, bătut - el nu poate îndura ruşinea. Trebuie s-o 
şteargă obţinând putere absolută asupra persoanei care a 
îndrăznit să-l umilească. 

— Acum eşti şi psiholog? 

— Am expus faptele unui expert. 

— Presupusele fapte. 

— Nu sunt în instanţă, colonele. Vorbesc cu omul care l-a 
dus pe acest criminal la aceeaşi şcoală cu puştiul care a 
conceput planul iniţial de a-l umili. Care i-a cerut moartea. 
Expertul mă asigură că şansele ca Ahile să nu îl atace pe 
Bean suni zero. 

— In spaţiu nu e atât de uşor cum crezi. Vezi tu, nu există 
docuri. 

— Ştii cum am aflat că l-ai dus în spaţiu? 

— Sunt convins căai sursele tale, atât pământeşti, cât şi 
divine. 

— Buna mea prietenă, dr. Vivian Delamar, a fost chirurgul 
care i-a refăcut piciorul lui Ahile. 

— Din câte-mi amintesc, tu ai recomandat-o. 

— Înainte de a şti cine e Ahile în realitate. Când am aflat, 
am sunat-o. Am avertizat-o să fie atentă. Pentru că expertul 
meu a spus că şi ea era în pericol. 

— Cea care i-a refăcut piciorul? De ce? 

— Nimeni nu l-a văzut mai neajutorat decât chirurgul care 
l-a tăiat pe când zăcea total anesteziat. In mod raţional, 
sunt sigura că ştia că nu e corect să-i acă rău femeii care i-a 


făcut atâta bine. Dar acelaşi lucru a fost valabil şi în cazul 
lui Poke, când a ucis pentru prima dată. Dacă a fost prima 
dată. 

— Deci... Dr. Vivian Delamar. Ai atenţionat-o. Ce a văzut 
ea? Vreo confesiune sub efectul anestezicelor? 

— Nu vom şti niciodată. A ucis-o. 

— Glumeşti. 

— Sunt în Cairo. Mâine e înmormântarea ei. S-a spuscăa 
fost un atac de inimă până când am solicitat eu să caute 
urma unei injecții hipodermice. într-adevăr s-a găsit una, şi 
acum este considerată crimă. Ahile ştie să citească A învăţat 
care medicamente îi sunt de folos. Cum a determinat-o să 
stea liniştită, nu ştiu. 

— Cum aş putea să cred aşa ceva, soră Carlotta? Băiatul e 
generos, elegant, oamenii îl iubesc, e un lider înnăscut. 
Astfel de oameni nu ucid. 

— Cine sunt cei morţi? Profesorul care şi-a bătut joc de 
ignoranţa lui când a venit la şcoală pentru prima dată, l-a 
arătat întregii clase. Doctorul care l-a văzut zăcând sub 
efectul anestezicelor. Fata de pe stradă a cărei ceată l-a 
doborât. Băiatul de pe stradă care s-a jurat să-l omoare şi 
să-l facă să se ascundă. Poate juraţii ar putea fi influenţaţi 
de argumentul unor coincidenţe, dar nu şi tu. 

— Da, m-ai convins că pericolul s-ar putea să fie real. Dar 
i-am alertat deja pe profesorii de la Şcoala de Luptă în 
privinţa asta. lar acum chiar nu mai conduc Şcoala de 
Luptă. 

— Încă păstrezi contactul. Dacă îi mai atenţionezi o dată 
serios, vor lua măsuri. 

— l-am atenţionat. 

— Mă minţi. 

— Poţi să-ţi dai seama de asta la telefon? 

— Vrei ca Bean să fie expus pericolului? 

— Soră... da, vreau. Dar nu atât de mult. O să fac tot 
posibilul. 

— Dacă Bean păţeşte ceva, Dumnezeu va ţine cont 


— Va trebui să stea la rând, soră Carlotta. Curtea Marţială 
a F. |. are întâietate. 

Bean privi în jos în supapa din camera lui şi se minună cât 
putuse să fie de mic ca să încapă acolo. Cât fusese atunci, 
de mărimea unui şobolan? 

Din fericire, având o cameră numai a lui, acum nu trebuia 
să se limiteze numai la supapele de admisie a aerului. Puse 
scaunul pe masă şi se sui până la supapa subţire şi lungă 
din partea dinspre coridor a camerei. Marginile supapei 
puteau fi scoase pe secţiuni. Panourile de deasupra ei erau 
separate de peretele nituit de dedesubt. Şi ele se scoteau 
destul de uşor. Acum era spaţiu suficient pentru ca aproape 
orice copil din Şcoala de Luptă să se poată târi prin spaţiul 
de deasupra plafonului coridorului. 

Bean îşi scoase hainele şi se strecură din nou în sistemul 
de aerisire. 

De data asta era mai înghesuit, era surprinzător cât de 
mult crescuse. Îşi croi repede drum spre zona de 
întreţinere de lângă reactoare. Află cum funcţionează 
sistemul de iluminat, şi se mişcă cu grijă prin jur 
demontând becurile şi unităţile luminoase din pereţi în 
zonele unde nu erau necesare. în curând obţinu un puț larg 
vertical, foarte întunecos când uşa era închisă, şi cu umbre 
întunecate chiar şi când era deschisă. Îşi întinse capcana cu 
grijă. 

Ahile nu înceta să se minuneze cum universul se plia după 
voinţa lui. Orice îşi dorea părea că se întâmplă. Poke şi 
ceata ei, ridicându-l deasupra celorlalţi huligani. Sora 
Carlotta, ducându-l la un seminar din Bruxelles. Dr. 
Delamar, îndreptându-i piciorul ca să poată alerga, să nu 
mai arate diferit de băieţii de vârsta lui. lar acum se afla la 
Şcoala de Luptă, iar primul său comandant era nimeni altul 
decât micul Bean, gata să-l ia sub aripa lui, să-l ajute să 
avanseze în scoală. De parcă universul ar fi fost creat ca să-i 
servească lui, iar toţi oamenii acordaţi pe lungimea de undă 
a dorințelor lui. 


Sala de lupte era nemaipomenită. Război într-o cutie. 
Ţinteşti cu pistolul, costumul celuilalt îngheaţă. Bineînţeles, 
Ambul făcuse greşeala să demonstreze asta îngheţându-l pe 
Ahile şi apoi râzând de consternarea lui când plutea în aer, 
incapabil să se mişte, incapabil să schimbe direcţia derivei. 
Oamenii n-ar trebui să facă aşa ceva. Nu era bine, iar pe 
Ahile îl rodea întotdeauna până când reuşea să îndrepte 
lucrurile. Ar trebui să fie mai multă bunătate şi respect pe 
lume. 

De exemplu Bean. Păruse atât de promiţător la început, 
apoi Bean începuse să-l doboare. Să se asigure că ceilalţi 
vedeau că Ahile fusese tăticul lui Bean, dar acum nu era 
decât un soldat în armata lui Bean. Nu era nevoie de asta. 
Nu dobori astfel oamenii. Bean se schimbase. Pe vremuri, 
când Poke îl trântise la pământ pentru prima dată pe Ahile, 
umilindu-l în faţa tuturor acelor copilaşi, Bean îi arătase 
respect „Omoară-l” spusese Bean. Pe atunci ştia, băiatul 
acela mic, ştia că, deşi trântit la pământ, Ahile era 
periculos. Dar acum părea să fi uitat asta. De fapt, Ahile era 
destul de sigur că Bean îi spusese lui Ambul să-i îngheţe 
costumul şi să-l umilească în sala de antrenamente, 
făcându-i pe ceilalţi să râdă de el. 

Ţi-am fost prieten şi protector, Bean, pentru că mi-ai 
arătat respect. Dar acum trebuie să pun asta în balanţă cu 
atitudinea ta de aici din Scoală de Luptă. N-ai nici un fel de 
respect pentru mine. 

Problema era că elevilor din Şcoala de Luptă nu li se 
dădea nimic care să poată fi folosit drept armă, şi totul era 
perfect securizat. Nimeni nu era niciodată singur. 

Cu excepţia comandanților. Singuri în camerele lor. Asta 
era promiţător. Dar Ahile bănuia că profesorii au o cale de a 
urmări unde se afla fiecare elev ta un moment dat. Trebuia 
să înveţe cum funcţionează sistemul, cum să-l însele, înainte 
să înceapă să îndrepte lucrurile. 

Dar un lucru îl ştia cu siguranţă: va învăţa tot ce avea 
nevoie. Oportunităţile vor apărea. Iar el, fiind Ahile, va 


profita de acele oportunităţi. Nimic nu-i putea întrerupe 
ascensiunea până când va acapara în mâinile lui toată 
puterea. lar apoi în lume dreptatea va fi perfectă, nu 
sistemul acesta mizerabil care lasă atâţia copii înfometați, 
ignoranţi şi schilozi pe străzi în timp ce alţii trăiesc în 
privilegii, sănătoşi şi în siguranţă. Toţi adulţii care conduc 
lumea de mii de ani au fost nişte proşti şi nişte rataţi. Dar 
universul i s-a supus lui Ahile. Şi numai el poate corecta 
abuzurile. 

În a treia zi de şcoală, Armata Iepure avu prima luptă cu 
Bean la comandă. Pierdură. Nu ar fi pierdut dacă Ahile ar fi 
fost comandant. Bean recurgea la amabilităţi stupide, 
delegând puterea de decizie şefilor de plutoane. Dar era 
evident că şefii de plutoane erau prost aleşi de 
predecesorul lui Bean. Dacă Bean voia să câştige, trebuia 
să aibă un control mai strict. Când încercă să-i sugereze 
asta lui Bean, puştiul zâmbi cu subînţeles - un zâmbet 
superior înnebunitor - şi-i spuse că reţeta reuşitei era ca 
fiecare şef de pluton, şi în cele din urmă fiecare soldat, să 
vadă întreaga situaţie şi să poată acţiona independent în 
vederea obţinerii victoriei. Lui Ahile îi veni să-l lovească, era 
atât de prost, avea atâtea idei greşite. Cel care ştie cum să 
pună lucrurile în ordine nu lasă asta la latitudinea altora ca 
să creeze mici haosuri prin colţurile lumii. El preia frâiele şi 
trage, puternic şi hotărât. Îşi supune oamenii. Cum spunea 
Frederic cel Mare: soldatul trebuie să se teamă de ofiţeri 
mai mult decât se teme de gloanţele duşmanului. Nu poţi 
conduce fără să-ţi exerciţi puterea. 

Adepții trebuie să-şi plece capetele în faţa liderului. 
Trebuie să-şi predea capetele, folosind numai mintea şi 
voinţa liderului. Nimeni în afară de Ahile nu părea să 
înţeleagă că în asta stătea marea putere a Gândacilor. Ei nu 
aveau minţi individuale, ci doar mintea stupului. Se 
supuneau întru totul mâtcii. Nu-i putem înfrânge pe 
Gândaci dacă nu învăţăm de la ei, dacă nu devenim ca ei. 


Dar nu avea rost să-i explice asta lui Bean. N-ar asculta, în 
consecinţă nu va putea niciodată să transforme Armata 
Iepure într-un stup. El crea haos. Aşa ceva era intolerabil. 

Intolerabil - şi tocmai când Ahile se gândea că nu va mai 
putea suporta mult timp prostia şi risipa, Bean îl chemă în 
camera sa. 

Ahile fu uimit când intră, descoperind că Bean înlăturase 
capacul supapei şi părţi din panourile din perete, eliberând 
accesul în sistemul de aerisire. Ahile nu se aşteptase deloc 
la aşa ceva. 

— Scoate-ţi hainele, zise Bean. Ahile mirosi o tentativă de 
umilire. Bean îşi scoase uniforma. 

— Ne urmăresc după uniforme, spuse. Dacă nu o porţi, nu 
ştiu unde eşti, cu excepţia sălilor de gimnastică şi de lupte, 
unde au un echipament costisitor care depistează orice 
corp cald. Nu mergem în niciunul din locurile astea, aşa că 
dezbracă-te. 

Bean era în pielea goală. Pentru că Bean o făcuse primul, 
Ahile nu avea de ce să se ruşineze făcând la fel. 

— Obişnuiam să fac asta cu Ender, zise Bean. Ioată lumea 
credea că Ender e un comandant genial, dar adevărul e că 
el cunoştea planurile tuturor celorlalţi comandanţi pentru 
că îi spionam prin conductele de aerisire. Şi nu numai pe 
comandanţi. Aflam ce pun la cale profesorii. Întotdeauna 
ştiam dinainte. Nu e greu să câştigi în felul ăsta. 

Ahile râse. Era prea frumos. Poate că Bean era un prost, 
dar Ender ăsta despre care Ahile auzise atâtea ştia ce face! 

— E nevoie de doi oameni, aşa-i? 

— Ca să ajungi acolo unde-i poţi spiona pe profesori 
trebuie să treci printr-un puț larg, întunecos. Eu nu pot 
coborî. Am nevoie de cineva care să mă lase în jos şi să mă 
tragă înapoi în sus. Nu ştiu în cine din Armata Iepure pot 
avea încredere, şi atunci... de asta eşti aici. Un prieten din 
trecut. 

Se întâmpla din nou. Universul se plia voinţei lui. Va fi 
singur cu Bean. Nimeni n-o să ştie unde se află. Nimeni n-o 


să ştie ce s-a întâmplat. 

— Contează pe mine, zise Ahile. 

— Saltă-mă. Tu eşti destul de înalt ca să urci singur. Era 
clar că Bean făcuse drumul ăsta de multe ori. Se târî prin 
conductă, picioarele şi fundul îi luceau în lumina aruncată 
de pe coridor. Ahile observa unde-şi punea mâinile şi 
picioarele, şi curând fu la fel de expert ca şi Bean în a-şi 
găsi drumul. De fiecare dată când îşi folosea piciorul se 
minuna. Mergea acolo unde voia el să meargă, şi avea 
puterea să-l susţină. Dr. Delamar fusese un chirurg talentat, 
chiar dacă spusese că nu văzuse niciodată un corp 
reacţionând la chirurgie ca al lui Ahile. Corpul lui ştia cum 
să fie întreg, se aştepta să fie puternic. Toţi anii dinainte, 
cât fusese schilod, reprezentau modul universului de a-l 
învăţa pe Ahile că dezordinea e intolerabila. Iar acum Ahile 
avea un corp perfect, gata să meargă înainte şi să pună 
lucrurile în ordine. 

Ahile înregistra atent traiectoria urmată. Dacă i se ivea 
oportunitatea, se va întoarce singur. Nu-şi putea permite să 
se râătăcească sau sa se predea. Nimeni nu trebuia să ştie că 
fusese vreodată în sistemul de aerisire. Atât timp cât nu le 
dădea nici un motiv, profesorii nu-l vor suspecta. lot ce 
ştiau ei era că el şi cu Bean fuseseră prieteni. lar când Ahile 
îl va plânge pe copil, lacrimile vor fi adevărate. Fuseseră 
întotdeauna, căci era ceva nobil în faţa acelor morţi tragice. 
Grandoarea cu care marele univers îşi îndeplinea dorinţa 
prin mâinile experte ale iui Ahile. 

Reactorul mugea când intrară în încăperea în care 
structura staţiei era vizibilă. Focul era bun. Lăsa puţine 
reziduuri. Oamenii mor când cad accidental în foc. Se 
întâmplă mereu. Bean, strecurându-se singur prin jurul 
lui... ar fi bine dacă s-ar apropia de reactor. 

În loc de aşa ceva, Bean deschise o uşă spre un spaţiu 
întunecat. Lumina din dreptul deschizăturii arăta un 
interior neluminat. 


— Nu călca pe marginea asta, spuse Bean vesel. Ridică de 
jos o bobină de cablu foarte subţire: E un monofilar. 
Echipament de siguranţă. Opreşte muncitorii să zboare în 
spaţiu atunci când lucrează în afara staţiei. Ender şi cu 
mine am aranjat asta - trece peste grinda de aici de sus şi 
mă ţine centrat pe mijlocul puţului. N-o poţi apuca cu 
mâinile, taie foarte uşor pielea. Aşa că o înfăşori în jurul 
taliei - nu alunecă, vezi? - şi te legi strâns. Gravitaţia nu e 
atât de puternică, e suficient să sar. Am măsurat, deci mă 
opresc exact la nivelul supapelor care duc la camerele 
profesorilor. 

— Nu te doare când te opreşti? 

— Ca naiba, zise Bean. Dar nu există câştig fără suferinţă, 
nu-i aşa? Scot monofilarul, îl agăţ de o protuberantă de 
metal, unde rămâne până mă întorc. Îl smucesc de trei ori 
când am terminat. Tu mă ridici înapoi. Dar nu cu mâinile. 
leşi pe uşa de acolo. Când ajungi la locul pe unde am intrat, 
ocoleşti grinda aia şi mergi până atingi peretele. Aştepţi 
până când, legănându-mă, aterizez pe bordură. Apoi mă 
desfăşor de cablu şi vii şi tu şi lăsăm monofilarul aici pentru 
data viitoare. E simplu, vezi? 

— Am priceput, zise Ahile. 

În loc să meargă până la zid, ar fi fost destul dc simplu să 
meargă mai departe. Bean ar pluti în aer undeva unde nu s- 
ar putea agăța de nimic. Apoi ar avea suficient timp ca să 
găsească o cale să-l înţepenească în interiorul puţului 
întunecat. Cu zgomotul reactoarelor şi al ventilatoarelor, 
nimeni nu l-ar auzi pe Bean strigând după ajutor. După 
aceea Ahile ar avea timp de explorat. Să afle cum se poate 
pătrunde în reactoare. L-ar trage pe Bean înapoi, l-ar 
sugruma, ar căra trupul până la foc. Ar da drumul 
monofilarului în puț. Nu l-ar găsi nimeni. Era destul de 
probabil ca nimeni să nu-l găsească vreodată pe Bean, sau 
dacă l-ar găsi, țesuturile lui ar fi fost distruse. Orice 
evidenţă a strangulării ar fi dispărut. Foarte curat. Poate ar 
fi nevoie să improvizeze câte ceva, dar asta se întâmplă 


întotdeauna. Ahile s-ar putea descurca cu micile probleme 
apărute pe parcurs. 

Ahile răsuci monofilarul peste cap şi îl încolăci strâns sub 
braţe, în timp ce Bean făcea o buclă la celălalt capăt. 

— Gata, zise Ahile. 

— Asigură-te că e bine fixat, să nu fie slăbit în vreun loc şi 
să te tai când ajung eu la capăt. 

— Da, e fix. 

Dar Bean trebuia să verifice. Băgă un deget sub cablu. 

— Mai strâns, zise. 

Ahile îi strânse şi mai mult. 

— E bine, zise Bean. Asta e. Dă-i drumul. 

Să-i dea drumul? Se înţeleseseră că Bean era cel care 
avea s-o facă. 

Apoi cablu se tensiona şi Ahile fu ridicat în aer. Din câteva 
smucituri ajunse să atârne deasupra puţului întunecat. 
Monofilarul i se înfigea dureros în carne. 

Când Bean spusese „Dă-i drumul” vorbise cu altcineva. 
Cineva care era deja acolo, pândind. Trădător nenorocit! 

Oricum, Ahile nu spuse nimic. Se întinse să vadă dacă 
putea atinge grinda de deasupra, dar era imposibil. Nu se 
putea nici căţăra pe fir, nu cu mâinile goale, când cablul era 
tensionat de greutatea corpului său. 

Se mişcă, începând să se legene. Dar oricât s-ar fi 
deplasat, în orice direcţie, nu atingea nimic. Nici un perete, 
nici un loc de care să se apuce. 

Era timpul să vorbească. 

— Despre ce e vorba, Bean? 

— Despre Poke, spuse Bean. 

— F moartă, Bean. 

— Ai sărutat-o. Ai omorât-o. Ai aruncat-o în râu. Ahile simţi 
sângele năvălându-i în obraji. Nimeni nu văzuse asta. Erau 
doar presupuneri. Dar atunci... cum de ştia că o sărutase 
înainte, dacă nu văzuse? 

— Te înşeli, zise Ahile. 

— Sunt trist. Nu va muri cel care a ucis-o. 


— Să moară? Fii serios, Bean. Tu nu eşti un ucigaş. 

— Dar aerul fierbinte şi uscat din puț o s-o facă în locul 
meu. O să te deshidratezi într-o zi. Deja ai gura puţin 
uscată, nu-i aşa? O să atârni aici, mumificându-te. Asta e 
sistemul de intrare a aerului, deci aerul e filtrat şi purificat. 
Chiar dacă o să duhnească un timp cadavrul, nimeni no să 
simtă. Nimeni n-o să te vadă - eşti deasupra razei de 
acţiune a becurilor din dreptul uşilor. Şi oricum nu vine 
nimeni aici. Dispariţia lui Ahile va fi misterul Şcolii de Luptă. 
O să se spună despre tine poveşti cu fantome ca să-i 
înspăimânte pe lansați. 

— Bean, n-am făcut-o eu. 

— Te-am văzut, Ahile, biet nenorocit. Nu-mi pasă ce spui, 
te-am văzut. N-am crezut niciodată că voi avea şansa să te 
fac să plăteşti pentru ce i-ai făcut. Poke nu ţi-a făcut decât 
bine. Eu i-am spus să te omoare, dar ei i-a fost milă. le-a 
făcut regele străzilor. Şi pentru asta tu ai omorât-o? 

— N-am omorât-o eu. 

— Să-ţi explic eu. Ahile, deoarece e limpede că eşti prea 
prost ca să înţelegi în ce situaţie te afli. Mai întâi, uiţi unde 
eşti. Pe Pământ erai obişnuit să fii o idee mai deştept decât 
toţi cei din jurul tău. Dar aici, la Şcoala de Luptă, toţi 
suntem la fel de deştepţi ca tine, unii chiar mai deştepţi. 
Crezi ci Ambul n-a văzut cum te uitai la el? Crezi că nu ştia 
că intenţionai să-l omori pentru că a râs de bne? Crezi că 
ceilalţi Iepuri au avut vreo îndoială când le-am povestit 
despre tine? Văzuseră deja că ceva nu e-n regulă cu tine. 
Poate ca adulţilor le-a scăpat, poate că s-au lăsat furaţi de 
linguşelile tale, dar nu şi noi. Şi pentru că tocmai am avut 
un caz în care un copil a încercat să-l ucidă pe altul, nimeni 
n-are de gând să accepte iarăşi situaţia. Nimeni nu 
intenţionează să aştepte să ataci tu. Pentru că asta e 
problema aici puţin ne pasă de fair-play. Suntem soldaţi. 
Soldaţii nu acordă şanse egale adversarului. Soldaţii 
împuşcă pe la spate, întind capcane şi provoacă ambuscade, 
mint duşmanul şi-l copleşesc ori de câte ori au ocazia. Tipul 


tău de crime merge doar printre civili. lar tu eşti prea 
înfumurat, prea prost, prea nebun ca să înţelegi asta. 

Ahile ştia că Bean avea dreptate. Calculele lui fuseseră 
greşite. Uitase că atunci când Bean îi spusese lui Pokec să-l 
omoare, nu-şi dovedise doar respectul pentru Ahile. 
Încerca, de asemenea, să provoace moartea lui Ahile. 

Lucrurile nu mergeau prea bine. 

— Aşa că există doar două posibilităţi ca să se termine. 
Una, stai şi atârni, iar noi te păzim cu rândul ca să fim 
siguri că nu găseşti vreo cale să scapi, până mori, şi apoi te 
lăsăm aici şi ne continuăm vieţile. A doua, mărturiseşti totul 
- totul, nu numai ce-ţi închipui că ştiu deja - şi continui 
mărturisirile. Mărturiseşti în faţa profesorilor. A psihiatrilor 
la care te trimit ei. În spitalul de nebuni de pe Pământ. Nu 
ne pasă ce cale alegi. Tot ce contează e să nu mai umbli 
niciodată liber pe coridoarele Şcolii de Luptă. Sau oriunde 
altundeva. Deci... ce preferi? 'Te usuci atârnat de cablu sau 
îi laşi pe profesori să afle cât eşti de nebun? 

— Adu un profesor, mărturisesc. 

— Nu m-ai auzit când am spus că nu suntem proşti? 
Mărturiseşti acum. În faţa unor martori. Te înregistrăm. Nu 
aducem un profesor aici sus ca să te vadă spânzurat acolo şi 
să-ţi plângă de milă. Orice profesor va veni aici va şti exact 
ce eşti, şi vor fi şi vreo şase infanterişti care să te ţină supus 
şi sedat, pentru că, Ahile, aici nu e de joacă. Nu le dau 
oamenilor şansa să evadeze. Nu ai nici un drept aici. Nu ai 
nici un drept până nu te întorci pe Pământ. Asta-i ultima ta 
şansă. A venit momentul confesiunii. 

Ahile aproape izbucni în râs. Dar era important ca Bean să 
creadă că a câştigat. Şi, pe moment, câştigase. Acum Ahile 
îşi dădea seama că nu avea cum să rămână la Şcoala de 
Luptă. Dar Bean nu era destul de inteligent ca să-l ucidă 
pur şi simplu. Nu, Bean îi permitea, complet inutil, să 
trăiască. lar atât timp cât Ahile era în viaţă, timpul va 
întoarce lucrurile în favoarea lui. Universul i se va supune 


până când uşa se va deschide şi Ahile va ieşi liber. Şi asta se 
va întâmpla cât de curând. 

Nu trebuia să-mi laşi uşa deschisă, Bean. Pentru că eu te 
voi ucide într-o zi. Pe tine şi pe toţi cei care m-au văzut 
neajutorat. 

— Bine, zise Ahile. Am ucis-o pe Poke. Am strangulat-o şi 
am aruncat-o în râu. 

— Continuă. 

— Ce vrei mai mult? Vrei să ştii cum a făcut pe ea şi s-a 
căcat în timp ce murea? Vrei să ştii cum îi ieşeau ochii din 
orbite? 

— O singură crimă nu te aduce sub supraveghere 
psihiatrică, Ahile. Ştii că ai mai ucis. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Pentru că nu te-a deranjat s-o faci. 

Nu te-a deranjat, nici măcar prima dată. Pur şi simplu tu 
nu înţelegi puterea. Dacă nu te deranjează, arunci nu eşti 
potrivit să ai putere. 

— L-am ucis pe Ulise, bineînţeles, dar numai pentru că 
reprezenta o bătaie de cap. 

— Şi? 

— Nu sunt un ucigaş în serie, Bean. 

— Trăieşti ca să ucizi, Ahile. Scuipă tot. Apoi convinge-mă 
că este tot. 

Dar Ahile se juca. Se hotărâse să spună tot. 

— Cel mai recent a fost dr. Vivian Delamar, spuse. l-am 
spus să nu facă operaţia sub anestezie totală. l-am spus să 
mă lase conştient, acceptam să suport durerea. Dar ea 
trebuia să deţină controlul. Ei bine, dacă iubea atât de mult 
controlul, de ce s-a întors cu spatele la mine? Şi de ce a fost 
atât de proastă încâr a crezut că am cu adevărat un pistol? 
Apăsând puternic pe ceafă, am făcut-o să nici nu simtă acul 
intrând exact lângă locul în care presa apăsătorul de limbă. 
A făcut un stop cardiac chiar în cabinetul ei. Nici n-au ştiut 
că am fost şi eu acolo. Mai vrei? 

— Vreau totul, Ahile. 


Dură douăzeci de minute, dar Ahile le dădu întreaga listă, 
toate cele şapte dăţi în care îndreptase lucrurile. Dc fapt, îi 
făcea plăcere să vorbească aşa. Nimeni nu avusese 
vreodată ocazia să înţeleagă până acum cât era de 
puternic. Ar fi vrut să le vadă feţele, ăsta era singurul lucru 
care îi lipsea. Ar fi vrut să vadă dezgustul care le trăda 
slăbiciunea, incapacitatea de a privi puterea în faţă. 
Machiavelli înţelesese. Dacă intenţionezi să conduci, nu te 
abţii să ucizi. Saddam Hussein o ştia - trebuie să fii dispus 
să ucizi cu propriile mâini. Nu poţi să stai deoparte şi să-i 
laşi mereu pe alţii s-o facă în locul tău. şi Stalin înţelesese 
nu-ţi poţi permite să fii loial nimănui, pentru că asta doar te 
slăbeşte. Lenin i-a fost de folos lui Stalin, i-a oferit o şansă, l- 
a ridicat din nimic ca sa păzească porţile puterii. Dar asta 
nu l-a oprit pe Stalin să-l arunce pe Lenin în închisoare şi 
apoi să-l ucidă. Asta nu vor înţelege proştii ăştia niciodată. 
Toţi scriitorii militari nu erau decât filosofi de salon. Toată 
istoria militară era în mare parte inutilă. Războiul - doar 
una dintre uneltele pe care marii oameni le folosesc pentru 
a-şi păstra puterea. lar unicul mod de a opri un mare om 
era modul în care o făcuse Brutus. 

Bean, tu nu eşti Brutus. 

Aprinde luminile. Lasă-mă să le văd feţele. 

Dar luminile nu se aprinseră. Când termină, când ei 
plecară, nu era decât lumina care trecea prin uşă 
marcându-le siluetele. Cinci oameni. Toţi dezbrăcaţi, dar 
cărând echipament de înregistrare. Chiar îl testaseră, ca să 
se asigure că înregistraseră confesiunea lui Ahile. Îşi auzi 
propria voce, puternică şi fără tremur. Mândru de ceea ce 
făcuse. Asta ar putea dovedi celor slabi că era „nebun”. Îl 
vor ţine în viaţă. Până când universul se va plia din nou 
după voinţa lui, şi-l va elibera pentru a putea domni prin 
sânge şi teroare pe Pământ. Fiindcă nu-l lăsaseră să le vadă 
feţele, nu avea de ales. Când toată puterea va fi în mâinile 
lui, va trebui să-i ucidă pe toţi cei care fuseseră în Şcoala de 
Luptă în acel moment. Ar fi fost, oricum, o idee bună. 


Deoarece toate minţile sclipitoare ale epocii fuseseră 
adunate aici, era evident că pentru a putea domni în 
siguranţă Ahile ar fi trebuit sa se descotorosească de toţi al 
căror nume fusese vreodată pe listele Şcolii de Luptă. 
Atunci n-ar mai fi avut rivali. Şi ar continua să testeze copiii 
tot timpul vieţii, căutându-i pe cei cu o urmă cât de mică de 
talent militar. Irod înţelesese cum se păstrează puterea. 

Partea a VI-a. 

ÎNVINGĂTORUL 

21. 

BĂNUIELI 

— Nu-l mai aşteptăm pe colonelul Graff să repare răul 
făcut lui Ender Wiggin. Wiggin nu are nevoie de Şcoala de 
Tactică pentru treaba pe care o are de făcut. lar ceilalţi 
trebuie mutaţi imediat. Ei au nevoie să simtă ce pot face 
vechile nave înainte de a veni aici la simulatoare, şi asta 
cere timp. 

— Au avut parte doar de câteva jocuri. 

— Nu trebuia să le las atât timp. Eşti la două luni distanţă 
de LIS, şi când ei vor fi terminat Tactica, drumul de acolo la 
FleetCom va fi de patru luni. Astfel că le rămân numai trei 
luni la Tactică înainte de a-i aduce la Şcoala de Comandă. 
Trei luni în care să comprimi trei ani de pregătire. 

— Trebuie să-ţi spun ca Bean pare să fi trecut ultimul test 
al colonelului Graff 

— Test? Când l-am eliberat din funcţie pe colonelul Graff, 
am crezut că s-a terminat şi programul lui bolnăvicios de 
testări. 

— N-am ştiut cât de periculos era acest Ahile. Am fost 
avertizaţi de un oarece pericol, dar... părea atât de plăcut... 
Nu-l acuz pe colonelul Graff, înţelegi, el nu avea cum să ştie. 

— Ce să ştie? 

— Că Ahile era un criminal în serie. 

— Asta o să-l facă fericit pe Graff. Ender nu are decât doi 
pe listă. 

— Nu glumesc, domnule. Ahile are şapte crime la activ. 


— Şi a trecut de filtre? 

— Ştie cum să răspundă la testele psihologice. 

— Te rog spune-mi că niciuna din cele şapte crime nu a 
avut loc în Şcoala de Luptă. 

— Ar fi avut loc cea cu numărul opt. Dar Bean l-a făcut să 
mărturisească. 

— Acum Bean e preot? 

— De fapt, domnule, a folosit o tactică abilă. L-a manipulat 
pe Ahile - l-a atras într-o ambuscada, iar mărturisirea a fost 
singura scăpare. 

— Deci Ender, americanul drăguţ din clasa de mijloc, îl 
ucide pe băiatul care voia să-l bată în baie. lar Bean, 
vagabondul străzii, predă justiţiei un criminal în serie. 

— Cel mai semnificativ pentru scopurile noastre e că 
Ender se pricepe să închege echipe, dar îl bate pe Bonzo cu 
mâinile lui, într-o luptă unu la unu. Apoi Bean, un singuratic 
care aproape că nu are prieteni după un an de şcoală, îl 
înfrânge pe Ahile formând o echipă care să-l apere şi să-i fie 
martoră. Habar n-am dacă Graff a prevăzut rezultatele 
astea, dar efectul a fost că testele lui i-au făcut pe băieţi să 
acţioneze nu numai contrar aşteptărilor noastre, ci şi 
contrar propriilor lor predilecţii. 

— Predilecţii. Maior Anderson! 

— Totul va fi trecut în raportul meu. 

— Încearcă să descrii totul fără să foloseşti măcar o dală 
cuvântul predilecţii. 

— Da, domnule. 

— Am dat ordin distrugătorului Condor să preia grupul. 

— Câţi vreţi, domnule? 

— Avem nevoie de maximum unsprezece la fiecare tură. 
Carby, Bee şi Momoe sunt deja în drum spre Şcoala de 
Tactică, dar Graff îmi spune că dintre aceştia trei numai 
Carby s-ar putea să colaboreze bine cu Wiggin. Suntem 
nevoiţi să păstrăm un loc pentru Ender, dar n-ar strica să 
avem pe cineva de rezervă. Trimite zece. 


— De unde naiba să stiu? Ei bine... Bean sigur. Şi alţi nouă 
care crezi că ar lucra bine fie cu Ender, fie cu Bean la 
comandă. 

— O singură listă pentru doi posibili comandanţi? 

— Cu Ender ca primă opţiune. Vrem să se antreneze toţi 
împreună. Să devină o echipă. 

Ordinul veni la ora 17.00. Bean trebuia să se îmbarce pe 
Condor la ora 18.00. Nu că ar fi avut ceva de împachetat. O 
oră era mai mult decât îi dăduseră lui Ender. Aşa că Bean 
se duse să spună armatei sale ce se întâmpla, unde pleca. 

— N-am avut decât cinci jocuri, spuse Itu. 

— Trebuie să prinzi autobuzul când opreşte în staţie, nu? 
zise Bean. 

— Mda, făcu Itu. 

— Cine mai pleacă? întrebă Ambul. 

— Nu mi-au spus. Doar... Şcoala de Iactică. 

— Nici măcar nu ştim unde e. 

— Zău? 

Suna neconvingător, dar râseră. Nu era o despărţire chiar 
atât de grea. Fusese comandantul Ilepurilor doar opt zile. 

— Iartă-ne că n-am câştigat nici un joc pentru tine, spuse 
Itu. 

— Am fi câştigat dacă voiam, zise Bean. Îl priviră ca pe un 
nebun. 

— Eu am propus să renunţăm la clasamente, să nu ne mai 
pese de cine câştigă. Cum ar fi arătat dacă eu câştigam de 
fiecare dată? 

— Ar fi arătat că de fapt îţi pasă de clasamente, îl aprobă 
Itu. 

— Nu asta mă deranjează, zise un alt şef de pluton. Spui 
că ai plănuit să pierdem? 

— Nu, vă spun că am avut alte priorităţi. Ce învăţăm dacă 
ne învingem unii pe alţii? Nimic. N-o să ne luptăm niciodată 
cu copii umani. O să ne luptăm cu Gândacii. Deci ce trebuie 
să învăţăm? Cum să ne coordonăm atacurile. Cum să 
răspundem unul altuia. Cum să anticipăm cursul bătăliei, şi 


să ne asumăm responsabilitatea pentru tot, chiar dacă nu 
suntem la comandă. Asta am exersat cu voi, băieţi. lar dacă 
am fi câştigat, dacă intram şi frecam pereţii cu ei, folosind 
strategia mea, ce aţi fi învăţat voi din asta? Aţi lucrat deja 
cu un comandant bun. Ceea ce trebuia să faceţi era să 
lucraţi unul cu altul. Aşa că v-am pus în situaţii dificile 
pentru ca în final să găsiţi căi de a vă ajuta unul pe altul. Să 
vă descurcaţi. 

— Niciodată nu ne-am descurcat destul de bine ca să 
câştigăm. 

— Nu astea sunt criteriile mele. V-aţi descurcat. Când se 
vor întoarce Gândacii, lucrurile vor merge prost. Pe lângă 
fricţiunile inerente războiului, vor face chestii pe care noi 
nu le putem anticipa pentru că ei nu sunt umani, nu 
gândesc ca noi. Atunci la ce ar fi bune planurile de atac? 
Încercăm, facem ce putem, dar ceea ce contează cu 
adevărat e ceea ce facem când comandanții cedează. Când 
nu eşti decât tu şi escadronul tău, tu şi transportorul tău, tu 
şi forţa ta de atac învinsă deja care nu mai are decât cinci 
arme la opt nave. Cum vă ajutaţi unul pe altul? Cum vă 
descurcaţi? La aşa ceva am lucrat eu. Apoi m-am întors la 
popota ofiţerilor şi le-am spus ce am învăţat. Ce mi-aţi 
arătat voi. Am învăţat câte ceva şi de la ei. V-am spus tot ce 
am învăţat de la ei, nu-i aşa? 

— Ai fi putut să ne spui pentru ce ne pregăteşti, zise Itu. 
Am fost cu toţii un pic jigniţi. 

— Nu era nevoie să vă spun. Aţi învăţat. 

— Ai fi putut cel puţin să ne spui că e OK să nu câştigăm. 

— Dar trebuia să încercaţi să câştigăm. Nu v-am spus 
pentru că asta nu funcţionează decât dacă sunteţi convinşi 
că e important. De exemplu când vor veni Gândacii. Atunci 
va fi important, cu adevărat. Atunci va trebui să fiţi foarte 
inteligenţi, căci dacă pierdeţi va însemna că toţi cei la care 
aţi ţinut vreodată, întreaga rasă umană va pieri. Vedeţi, eu 
nu m-am gândit că o să rămânem mult timp împreună. Aşa 
că am folosit timpul cât am putut mai eficient, pentru voi şi 


pentru mine. Voi, băieţi, sunteţi pregătiţi să comandaţi 
armate. 

— Dar tu, Bean? întrebă Ambul. Zâmbea, dar puţin tăios. 
Tu eşti pregătit să comanzi o flotă? 

— Nu ştiu. Depinde dacă vor să câştige sau nu, rânji Bean. 

— Uite ce e, Bean, zise Ambul. Soldaţilor nu le place să 
piardă. 

— 'Tocmai de asta, spuse Bean, să pierzi e o lecţie mai 
importantă decât să câştigi. 

Ei ascultară. Se gândiră. Unii dintre ei aprobară. 

— Dacă mai trăieşti, adăugă Bean. Apoi zâmbi. 

Zâmbiră şi ei. 

— V-am arătat tot ce mi-a trecut prin minte să vă arăt în 
timpul acestei săptămâni, spuse Bean. Şi am învăţat de la 
voi atât cât m-a ajutat mintea să învăţ. Vă mulţumesc. 

Se ridică şi îi salută. 

Ei îi răspunseră la salut. 

Bean plecă. 

Se îndreptă spre dormitorul Armatei Şobolan. 

— Nikolai tocmai şi-a primit transferul, îi spuse un şef de 
pluton. 

Pe moment Bean se întrebă dacă Nikolai va merge cu el la 
Şcoala de Tactică. Primul său gând fu: Nu, nu e deloc 
pregătit. Al doilea: Mi-aş dori să poată veni. Al treilea gând 
fu: Nu sunt un prieten prea bun dacă în primul rând mă 
gândesc că nu merită să fie promovat. 

— Ce transfer? întrebă Bean. 

— A primit o armată. La naiba, aici nu a fost nici măcar şef 
de pluton. Abia a venit aici săptămâna trecută. 

— Ce armată? 

— lepurii. Şeful de pluton privi din nou la uniforma lui 
Bean. Oh! Cred că te înlocuieşte pe tine. 

Bean râse şi se îndreptă spre camera din care abia 
plecase. 

Nikolai stătea înăuntru cu uşa deschisă, părând pierdut, 

— Pot să intru? 


Nikolai ridică privirea şi rânji. 

— Spune-mi că ai venit să-ţi iei armata înapoi. 

— Uite un pont pentru tine. Încearcă să câştigi. Ei cred că 
e important. 

— Nu pot să cred că ai pierdut toate cele cinci lupte. 

— Ştii ceva, într-o şcoală în care nu se mai afişează 
rezultatele, se pare că toată lumea ţine o evidenţă precisă. 

— Îţi ţin evidenţa ţie. 

— Nikolai, aş fi vrut să vii cu mine. 

— Ce se întâmplă, Bean? Asta e? Vin Gândacii? 

— Nu ştiu. 

— Haide, tu-ţi dai seama de lucrurile astea. 

— Dacă chiar ar veni Gândacii, v-ar lăsa pe toţi aici pe 
staţie? Sau v-ar trimite pe Pământ? Sau v-ar evacua pe 
vreun asteroid obscur? Nu ştiu. Unele indicii arată că 
sfârşitul e foarte aproape. După altele, se pare că nu se 
petrece nimic important prin jur. 

— Poate că se pregătesc să lanseze o flotă imensă 
împotriva lumii Gândacilor, iar voi trebuie să creşteţi în 
timpul călătoriei. 

— Poate, zise Bean. Dar momentul pentru a lansa acea 
flotă a fost imediat după A Doua Invazie. 

— Bine, dar dacă nu au aflat decât acum unde ie afla 
lumea Gândacilor? 

Bean înlemni. 

— Nu m-am gândit la asta. Adică, trebuie să fi trimis 
semnale spre casă. lot ce-a trebuit să facem a fost să 
urmărim direcţia. Urmăreşte lumina, ştii tu. Aşa scrie în 
manuale. 

— Şi dacă nu comunică prin lumină? 

— Poate că luminii îi ia un an să parcurgă un an-lumină, 
dar tot e mai rapidă ca orice altceva. 

— Orice altceva cunoaştem, zise Nikolai. Bean doar îl privi. 
O, ştiu, e o prostie. Legile fizicii şi toate celelalte. Eu, ştii, m- 
am tot gândit, asta e. Nu-mi place să elimin lucrurile numai 
pentru că sunt imposibile. 


Bean râse. 

— Merda, Nikolai, ar fi trebuit să te las să vorbeşti mai 
mult şi eu să vorbesc mai puţin când dormeam unul lângă 
altul. 

— Bean, ştii că nu sunt un geniu. 

— Toţi suntem genii aici, Nikolai. 

— Eu sunt un rebut. 

— Poate că nu eşti un Napoleon, Nikolai. Poate eşti doar 
un Eisenhower. Să nu te aştepţi să-ţi plâng de milă. 

Fu rândul lui Nikolai să râdă. 

— O să-mi lipseşti, Bean. 

— Îţi mulţumesc că ai venit cu mine să-l înfruntăm pe 
Ahile. 

— Tipul îmi provoca adevărate coşmaruri. 

— Şi mie. 

— Şi mă bucur că i-ai adus şi pe ceilalţi, tu, Ambul, Tom 
Nebunul, am simţit nevoia să mai fie încă vreo şase, deşi 
Ahile spânzura de cablu. Cu tipi ca el înţeleg de ce s-a 
inventat spânzurătoarea. 

— Într-o zi, spuse Bean, o să ai nevoie de mine aşa cum am 
avut şi eu de tine. lar eu voi fi acolo. 

— Îmi pare rău că nu m-am alăturat echipei talc, Bean, 

— Ai avut dreptate. Ţi-am cerut-o pentru că erai prietenul 
meu, şi m-am gândit că am nevoie de un prieten, dar şi eu 
ar fi trebuit să-ţi fiu prieten, şi să văd de ce ai tu nevoie. 

— N-o să te mai dezamăgesc niciodată. 

Bean îl cuprinse pe Nikolai în braţe. Nikolai răspunse 
îmbrăţişării. 

Bean îşi aminti cum părăsise Pământul. Cum o îmbrăţişase 
pe sora Carlotta. Analizând. De asta are ea nevoie. Nu mă 
costă nimic. În consecinţă o s-o îmbrăţişez. 

Nu mai sunt copilul acela. 

Poate pentru că am reuşit să rezist pentru Poke. Prea 
târziu ca s-o ajut, dar tot l-am făcut pe ucigaş să 
mărturisească. Tot l-am făcut să plătească ceva, deşi 
niciodată nu va fi destul. 


— Du-te să-ţi întâlneşti armata, Nikolai. Eu trebuie să 
prind nava. 

Îl privi pe Nikolai ieşind pe uşă şi ştiu, cu o împunsătură 
dureroasă de regret, că nu-şi va revedea niciodată 
prietenul. 

Dimak stătea în picioare în biroul maiorului Anderson. 

— Căpitane Dimak, mă uitam cum colonelul Graft 
tolerează plângerile dumitale constante, opoziţia la ordinele 
lui, şi mă tot gândeam, Dimak are probabil dreptate, dar eu 
nu voi accepta niciodată o asemenea lipsă de respect dacă 
eu aş fi la conducere. l-aş da un şut în dos şi aş scrie 
„insubordonare” în vreo patruzeci de locuri din dosar. M- 
am gândit că ar trebui să-ţi spun asta înainte de a-ţi formula 
plângerea. 

Dimak clipi. 

— Dă-i drumul, aştept. 

— Nu e atât o plângere, cât o întrebare. 

— Atunci întreabă-mă. 

— Credeam că trebuie să alegeţi o echipă compatibilă cu 
Ender şi cu Bean. 

— Cuvintele în mod egal nu au fost folosite niciodată, din 
câte-mi amintesc. Şi chiar dacă ar fi fost, nu ţi-a trecut prin 
minte că ar putea fi imposibil? Puteam să aleg patruzeci de 
copii sclipitori care ar fi fost toţi mândri şi dornici să fie sub 
comanda lui Andrew Wiggin. Cât de mulţi ar fi fost în mod 
egal mândri şi dornici să fie sub comanda lui Bean? 

Dimak nu avea nici un răspuns. 

— Din câte văd eu, soldaţii pe care i-am ales să-i trimit pe 
distrugător sunt elevii cei mai receptivi şi mai apropiaţi din 
punct de vedere emoţional de Ender Wiggin, fiind şi printre 
cei mai buni zece comandanţi din şcoală. Aceşti soldaţi nu 
au vreo animozitate deosebită faţă de Bean. Dacă îl vor găsi 
într-o poziţie superioară, probabil vor face tot ce pot mai 
bine pentru el. 

— Nu-l vor ierta niciodată că nu e Endcr. 


— Presupun că asta va fi o provocare pentru Bean. Pe cine 
altcineva să fi trimis? Nikolai e prietenul lui Bean, dar ar fi 
fost total depăşit. Într-o zi va fi pregătit pentru Şcoala de 
Tactică, şi apoi pentru Comandă, dar încă nu e. Şi ce alţi 
prieteni are Bean? 

— Şi-a câştigat foarte mult respect. 

— Şi l-a pierdut atunci când a pierdut toate cele cinci 
jocuri. 

— V-am explicat de ce... 

— Omenirea nu are nevoie de explicaţii, căpitane Dimak! 
Are nevoie de învingători! Ender Wiggin are inimă de 
învingător. Bean e capabil să piardă cinci lupte la rând de 
parcă nici n-ar conta. 

— Nici n-au contat. A învăţat din ele ce avea de învăţat. 

— Căpitane Dimak, îmi dau seama că voi cădea în aceeaţi 
capcană în care a căzut şi colonelul Graff. Ai trecui linia 
dintre a fi profesor şi a fi avocat. le-aţ elibera din funcţia de 
profesor al lui Bean, dacă problema nu ar fi fost deja 
discutată. îi trimit pe soldaţii asupra cărora m-am decis 
deja. Dacă Bean e atât de sclipitor, o să găsească un mod de 
a lucra cu ei, 

— Da, domnule, zise Dimak. 

— Dacă te consolează cu ceva, aminteşte-ţi că Iom 
Nebunul a fost unul dintre cei pe care Bean i-a chemat să 
asculte confesiunea lui Ahile. Tom Nebunul s-a dus. Asta 
sugerează că, cu cât îl cunosc mai bine pe Bean, cu atât îl 
iau mai în serios. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Bean nu mai e responsabilitatea ta, căpitane Dimak. Ai 
făcut treabă bună cu el. Tot respectul meu pentru asta. 
Acum... întoarce-te la lucru. 

Dimak salută. Salută şi Anderson. Dimak plecă. 

Pe distrugătorul Condor, echipajul habar n-avea ce să facă 
cu copiii. Ştiau toţi despre Şcoala de Luptă, şi atât 
căpitanul, cât şi pilotul erau absolvenţi ai Şcolii de Luptă. 
Dar după o conversaţie superficială - în ce armată ai fost? 


O, pe vremea mea Şobolanii erau cei mai buni, Dragonii 
erau nişte rataţi, cum se schimbă lucrurile, cum rămân 
lucrurile la fel - nu mai avură nimic să-şi spună. 

Fără să mai împărtăşească preocupările unor comandanţi 
de armate, copiii se împărţiră firesc în grupuri după 
prietenii. Dink şi Petra fuseseră prieteni aproape de la 
venirea la Şcoala de Luptă, şi fiind cu mult mai în vârstă 
decât ceilalţi nimeni nu încercase să pătrundă în acest cerc 
închis. Alai şi Shen fuseseră în grupul de lansați al lui Ender 
Wiggin, iar Vlad şi Basculă, care comandaseră plutoanele B 
şi E şi care probabil îl venerau cel mai mult pe Ender, erau 
şi ei pe aproape. Iom Nebunul, Molo Musca şi Supă 
Fierbinte formaseră un trio şi în Armata Dragon. La nivel 
personal, Bean nu se aştepta să fie inclus în vreunul din 
aceste grupuri, dar nici nu era exclus în mod special; cel 
puţin 'lom Nebunul manifesta un respect deosebit pentru 
Bean, incluzându-l adesea în conversații. Dacă Bean 
aparţinea vreunuia dintre grupuri, acesta era cel al lui Tom 
Nebunul. 

Singurul motiv pentru care împărţirea pe bisericuțe îl 
deranja era că acest grup fusese în mod clar asamblat, nu 
doar ales la întâmplare. Trebuia să crească încrederea între 
ei, să fie puternică, dacă nu chiar egală. Dar fuseseră aleşi 
pentru Ender - orice idiot putea vedea asta - şi nu era 
treaba lui Bean să sugereze să joace împreună jocurile de 
la bordul navei, să înveţe împreună, să facă ceva împreună. 
Dacă Bean ar fi încercat să-şi aroge vreun fel de conducere, 
n-ar fi făcut decât să ridice şi mai multe ziduri între el şi 
ceilalţi. 

Exista un grup în care Bean nu credea că are ce căuta. Şi 
n-avea ce face în privinţa asta. Aparent, adulţii n-o 
considerau pe Petra responsabila de aproape trădarea lui 
Ender de pe coridor în seara dinaintea luptei pe viaţă şi pe 
moarte cu Bonzo. Dar Bean nu era sigur. Petra era unul din 
cei mai buni comandanţi, inteligentă, capabilă să vadă 
ansamblul. Cum să se fi lăsat prostită de Bonzo? Desigur, nu 


putea spera ca Ender sa fie distrus. Dar fusese neglijentă, 
în cel mai bun caz, iar în cel mai rău jucase vreun joc pe 
care Bean nu-l înţelesese încă. Aşa că rămânea suspicios. 
Nu era bine să fie atât de neîncrezător, dar asta era 
situaţia. 

Bean petrecu cea mai mare parte a celor patru luni ale 
călătoriei în biblioteca navei. Acum, că nu se mai aflau în 
Şcoala de Luptă, putea fi relativ sigur că nu mai erau 
spionaţi atât de intens. Pur şi simplu distrugătorul nu era 
echipat pentru aşa ceva. Deci nu mai era nevoit să-şi aleagă 
lecturile atent la ce ar deduce profesorii din selecţia lui. 

Nu citi istorie militară şi nici alt fel de teorie. Citise deja 
toţi scriitorii importanţi şi mulţi din cei mai puţin importanţi 
şi cunoştea campaniile pe faţă şi pe dos, din ambele puncte 
de vedere. Existau în memoria lui, de unde puteau fi 
readuse atunci când avea nevoie. Ceea ce nu avea în 
memorie era o imagine de ansamblu. Cum funcţiona lumea. 
Istorie politică, socială, economică. Ce se întâmplă în 
interiorul naţiunilor atunci când nu sunt în război. Cum 
pornesc şi cum încheie războaiele. în ce mod le afectează 
victoriile şi înfrângerile. Cum se formează şi cum se rup 
alianțele. 

Şi, cel mai important dintre toate, dar cel mai greu de 
aflat: ce se întâmplă astăzi în lume. Biblioteca 
distrugătorului avea numai informaţiile la zi în momentul în 
care fusese ultima oară andocat pentru Lansarea 
Interstelară LIS - atunci se elibera lista documentelor 
autorizate pentru download. Bean ar fi putut face o cerere 
pentru mai multe informaţii, dar asta ar fi însemnat o 
revendicare oficială din partea computerului bibliotecii şi 
transmisii pe o bandă de frecvenţă care ar fi trebuit 
justificate. S-ar fi observat, şi s-ar fi întrebat de ce un copil 
studiază probleme care, teoretic, nu ar fi trebuit să-l 
intereseze. 

Oricum, din ceea ce putu afla la bord, tot era posibil să 
reconstruiască în mare situaţia de pe Pământ, şi să tragă 


unele concluzii. În anii dinaintea Primei Invazii, diferite 
blocuri de putere făcuseră tot felul de manevre pentru a 
obţine o poziţie, folosind combinaţii de terorism, atacuri 
„chirurgicale”, operaţiuni militare limitate, sancţiuni 
economice, boicoturi şi embargouri, câştigând avantaje sau 
dând avertismente ferme, sau pur şi simplu exprimând ură 
dc rasă sau naționalistă. Când apăruseră Gândacii, China 
tocmai devenise puterea mondială dominantă, din punct de 
vedere economic şi militar, reunindu-se în sfârşit ca 
democraţie. Nord-americanii şi europenii făcuseră pe „fraţii 
mai mari” ai Chinei, dar balanţa economică se 
dezechilibrase în cele din urmă. 

Oricum, Bean vedea ca forţă conducătoare a istoriei 
Imperiul Rus renăscut. Pe când chinezii luaseră de sigur 
faptul că ei fuseseră şi urmau să fie centrul universului, 
ruşii, conduşi de o serie de demagogi ambiţioşi şi generali 
autoritari, simţiseră că istoria îi deposedează de locul 
cuvenit lor, veac după veac, şi venise timpul să se termine. 
Deci Rusia forţase crearea Noului Pact Varşovia, întinzându- 
şi graniţele cât fuseseră la apogeul puterii sovietice - şi 
dincolo de ele, căci de data asta Grecia era aliatul său, iar 
Turcia era intimidată şi neutralizată. Europa era şi ea la 
limita neutralizării, iar visul rus al hegemoniei de la Pacific 
la Atlantic era în sfârşit realizabil. 

Iar apoi veniseră Furnicile şi trăseseră o brazdă de 
distrugere de-a lungul Chinei, lăsând în urmă o sută de 
milioane de morţi. Dintr-odată, armatele terestre au părut 
inutile şi problema competiţiei internaţionale a fost lăsată 
deoparte. 

Dar numai în aparenţă. În realitate, ruşii foloseau 
dominaţia Mareşalului pentru a construi o reţea de ofiţeri 
situaţi în posturi-cheie pretutindeni în flotă. Totul era pus la 
punct pentru un vast joc al puterii din momentul în care 
Gândacii vor fi înfrânți - sau mai înainte, dacă ar fi 
considerat că ar fi în avantajul lor. În mod bizar, ruşii erau 
mai curând deschişi în privinţa intenţiilor lor - aşa fuseseră 


întotdeauna. Nu aveau talent pentru subtilităţi, dar 
compensau această lipsă printr-o uluitoare încăpățânare. 
Orice fel de negocieri ar fi putut dura zeci de ani. Şi între 
timp ei ar fi împânzit aproape total flota. Forţele de 
infanterie loiale Strategului ar fi fost izolate, incapabile să 
ajungă în locurile unde era nevoie de ele pentru că nu ar fi 
existat nave care să le transporte. 

La finalul războiului cu Gândacii, ruşii plănuiau în mod clar 
ca în câteva ore să preia conducerea flotei şi în consecinţă a 
lumii. Era destinul lor. Nord-americanii erau încrezuţi ca de 
obicei, convinşi că destinul va întoarce totul în favoarea lor. 
Doar puţini demagogi văzuseră pericolul. Chinezii şi 
musulmanii erau conştienţi de primejdie, deşi nu puteau 
face nici un fel de declaraţie de frică să nu destrame alianţa 
care făcea posibilă rezistenţa în faţa Gândacilor. 

Cu cât studia mai mult, cu atât Bean îşi dorea să nu fi fost 
nevoit să meargă la Şcoala de Tactică. Acest război 
aparţinea lui Ender şi prietenilor săi. Şi cu toate că Bean îl 
iubea pe Ender la fel de mult ca oricare dintre ei şi ar fi 
luptat bucuros împreună cu el împotriva Gândacilor, 
realitatea era că nu aveau nevoie de el. Celălalt război, 
lupta pentru dominaţia mondială, era cel care îl fascina. 
Ruşii puteau fi opriţi, dacă se făceau pregătirile necesare. 

Dar apoi îşi puse întrebarea: Trebuiau să fie opriţi? O 
lovitură rapidă, sângeroasă, dar eficientă care să unească 
lumea sub un singur guvern ar însemna sfârşitul 
războaielor dintre oameni, nu-i aşa? Iar într-un asemenea 
climat de pace, n-ar duce-o mai bine toate naţiunile? 

Chiar în timp ce Bean îşi elabora planul pentru oprirea 
ruşilor, încerca să evalueze cum ar fi un Imperiu Rus 
mondial. 

Şi ajunse la concluzia că n-ar fi rezistat. Căci împreună cu 
vigoarea lor naţională, ruşii ar fi cultivat şi uimitoarea lor 
înclinaţie de a guverna incorect, simţul pretinselor drepturi 
personale care făcea din corupţie un mod de viaţă. Tradiţia 
instituită a competenţei care ar fi fost esenţială pentru o 


guvernare mondială de succes era inexistentă. În China, 
aceste instituţii şi valori erau cele mai viguroase. Dar chiar 
şi China ar fi fost un substitut slab pentru un guvern 
mondial adevărat, dincolo de orice interes naţional. Un 
guvern mondial nepotrivit s-ar prăbuşi în cele din urmă sub 
propria sa greutate. 

Bean tânjea să poată discuta aceste lucruri cu cineva, cu 
Nikolai, sau chiar cu unul dintre profesori. Îl încetinea să-şi 
învârtă propriile gânduri în cerc - fără o stimulare 
exterioară era dificil să se elibereze de propriile sale 
presupuneri. O singură minte se poate gândi doar la 
problemele pe care şi le pune singură, rar îşi oferă 
surprize. Dar făcu progrese, încet, pe tot parcursul 
călătoriei, şi apoi în timpul lunilor petrecute la Şcoala de 
Tactică. 

Şcoala de Tactică era o amestecătură de scurte călătorii şi 
tururi detaliate a diferitelor nave. Bean fu dezgustat de 
faptul că se concentrau în întregime asupra tipurilor mai 
vechi, ceea ce lui îi părea lipsit de sens - de ce să pregăteşti 
comandanții pe nave pe care nu le vor folosi efectiv în 
luptă? Dar profesorii îi tratară obiecțiile cu dispreţ, 
subliniind că, în ultimă instanţă, navele erau nave, iar cele 
mai moderne aveau misiunea să patruleze în perimetrul 
sistemului solar. Nu se puteau lipsi de niciuna pentru a 
antrena copiii cu ea. 

Învăţară foarte puţin despre arta pilotajului, căci nu erau 
pregătiţi să zboare cu navele, ci doar să le comande în 
luptă. Trebuiau să înţeleagă cum funcţiona armamentul, 
cum se mişcau navele, ce puteau cere de la ele, care le erau 
limitările. Multe trebuiau învăţate pe dinafară... dar exact 
aşa ceva Bean putea face şi-n somn, fiind capabil să-şi 
amintească orice citise sau auzise dacă era cât de cât atent. 

Astfel că în timpul şcolii, în timp ce se descurca la fel de 
bine ca toţi ceilalţi, continuă să se concentreze asupra 
problemelor situaţiei politicii actuale de pe Pământ. 
Deoarece Şcoala de Tactică era punct de LIS, biblioteca sa 


era actuzalizată constant, şi nu numai cu materialele 
autorizate pentru includerea în bibliotecile de dimensiuni 
limitate ale navelor. Pentru prima dată, Bean începu să 
citească scrierile gânditorilor politici contemporani de pe 
Pământ. Citi ceea ce venea din Rusia, şi se miră iarăşi cât 
de pe faţă îşi urmăreau ambițiile. Scriitorii chinezi vedeau 
pericolul, dar fiind chinezi, nu făceau eforturi de a atrage 
sprijinul altor naţiuni în vederea rezistenţei. 

Din punctul de vedere al chinezilor, din momentul în care 
un lucru devenea cunoscut în China, era cunoscut 
pretutindeni unde conta. lar naţiunile euro-americane 
păreau dominate de o ignoranță afectă pe care Bean o 
vedea ca pe o dorinţă de moarte. Totuşi mai erau câţiva 
care conştientizau pericolul, luptându-se să creeze coaliţii. 

În special doi comentatori populari îi atraseră atenţia lui 
Bean. Demostene părea la prima vedere un agitator de 
gloată, speculând pe baza prejudecăţilor şi a xenofobiei. 

Dar avea un succes considerabil şi în conducerea unor 
mişcări populare. Bean nu ştia dacă viaţa sub un guvern 
condus de Demostene ar fi mai bună decât viaţa sub ruşi, 
dar cel puţin Demostene ar face-o să fie o competiţie. 
Celălalt comentator remarcat de Bean era Locke, un tip cu 
o minte şi o morală elevată, care pălăvrăgea despre pace şi 
construirea de alianţe - şi totuşi în aparenta sa mulţumire 
de sine, Locke părea de fapt că pleacă de la aceleaşi fapte 
ca şi Demostene, luând de sigur că ruşii erau suficient de 
puternici ca să „conducă” lumea, dar nepregătiţi s-o facă în 
mod „benefic”. Ca şi cum Demostene şi Locke şi-ar fi făcut 
cercetările împreună, citind aceleaşi surse, învățând de la 
aceiaşi corespondenţi, dar făcând apoi apel la un public 
diferit. 

Pentru un timp, Bean cochetă cu ideea că Demostene şi 
Locke sunt una şi aceeaşi persoană. Dar nu, stilurile erau 
diferite şi, mai important, gândeau şi analizau lucrurile în 
mod diferit. Bean nu credea că cineva ar fi atât de 
inteligent încât să falsifice aşa ceva. 


Oricine ar fi fost ei, aceşti doi comentatori erau oamenii 
care vedeau situaţia cel mai limpede, iar Bean începu să-şi 
conceapă eseul despre strategiile în lumea post-Furnici ca 
pe o scrisoare atât către Locke, cât şi către Demostene. O 
scrisoare particulară. O scrisoare anonimă. Pentru că 
observaţiile sale trebuiau făcute cunoscute, iar cei doi 
păreau a fi cei mai potriviţi pentru a duce la îndeplinire 
ideile lui Bean. 

Fidel vechilor obiceiuri, Bean petrecu ceva timp în 
bibliotecă, urmărind câţiva ofiţeri intrând în reţea, şi în 
curând avea şase parole pe care le putea folosi. Apoi scrise 
o scrisoare în şase părţi, folosind utilizatori diferiţi pentru 
fiecare parte, şi apoi trimise bucăţile lui Locke şi 
Demostene la un interval de câteva minute una de alta. 
Făcu asta la ora în care biblioteca era aglomerată. 

Asigurându-se că şi el era conectat în reţea de la pupitrul 
său din dormitor, jucând un joc în mod ostentativ. Se îndoia 
că cineva va număra de câte ori apăsase tastele ca să-şi dea 
seama că de fapt nu a făcut nimic cu pupitrul său în tot 
acest timp. Şi chiar dacă ar fi putut depista originea 
scrisorii, atâta pagubă. După toate probabilitățile, Locke şi 
Demostene nu vor încerca să ajungă la el în scrisoare îi 
ruga să n-o facă. Fie îl vor crede, fie nu, vor fi de acord cu el 
sau nu: mai mult de atât nu putea. Le expusese cu 
exactitate pericolele, care era strategia evidentă a ruşilor şi 
ce paşi trebuiau urmaţi pentru a fi siguri că ruşilor nu le 
reuşeşte lovitura. 

Unul din punctele pe care le scosese în evidenţă era că toţi 
copiii de la Şcolile de Luptă, Iactică şi Comandă ar trebui 
readuşi pe Pământ cât mai repede posibil după ce Gândacii 
vor fi fost înfrânți. Dacă ar fi rămas în spaţiu, ar fi fost fie 
preluaţi de ruşi, fie ţinuţi într-o izolare ineficientă de către 
F. I. lar aceşti copii erau cele mai strălucite minţi militare 
pe care le produsese omenirea într-o generaţie. Dacă 
trebuia înfruntată puterea unei singure mari naţiuni, era 
nevoie de comandanţi geniali care să li se opună. 


După o zi, Demostene trimise un eseu în reţea prin care 
cerea ca Şcoala de Luptă să fie desfiinţată imediat şi toţi 
copiii aduşi acasă. „Ne-au răpit cei mai promiţători copii. 
Alexandru şi Napoleon, Rommel şi Paton, Cezar, Frederic, 
Washington şi Saladin sunt ţinuţi într-un turn unde noi nu-i 
putem atinge, de unde ei nu-şi pot ajuta propriile popoare 
să se elibereze de ameninţarea dominaţiei ruseşti. Şi cine 
se mai îndoieşte că ruşii intenţionează să pună mâna pe 
aceşti copii şi să se folosească de ei? Şi dacă nu pot, vor 
încerca desigur, cu o singură rachetă bine ţintită, să-i 
spulbere pe toţi în bucățele, lipsindu-ne de conducătorii 
noştri militari fireşti.” Delicioasă demagogie, menita să 
aţâţe teama şi ultrajul. Bean îşi putea imagina consternarea 
militarilor văzând că preţioasa lor şcoală devenise o 
problemă politică. Era ceva sentimental la care Demostene 
nu putea renunţa, şi alţi naţionalişti din lumea întreagă se 
făceau ecoul său. Şi pentru că era vorba despre copii, nici 
un politician nu putea îndrăzni să se opună principiului ca 
toţi copiii din Şcoala de Luptă să fie aduşi acasă din clipa în 
care se încheia războiul. Nu numai atât, dar în această 
problemă Locke îşi alătură cauzei vocea sa moderată şi 
prestigioasă, susţinând deschis ideea reîntoarcerii copiilor. 
„Prin orice mijloace, plătiţi-l pe cântăreţul la flaut, scăpaţi- 
ne de şobolanii invadatori - apoi aduceţi-ne copiii acasă.” 

Am înţeles, am scris, şi lumea s-a schimbat puţin. Era un 
sentiment îmbătător. În comparaţie, toată munca la Şcoala 
de Tactică părea aproape lipsită de sens. Ar fi vrut să dea 
buzna în clasă şi să povestească celorlalţi despre triumful 
său. Dar ei l-ar privi ca pe un nebun. Ei nu ştiau nimic 
despre lume în general, şi nu-şi asumau responsabilitatea 
pentru ea. Erau închişi în lumea militară. 

La trei zile după ce Bean îşi trimisese scrisorile lui Locke şi 
Demostene, copiii intrară la ore şi aflară că trebuiau să 
plece imediat la Şcoala de Comandă, de data asta însoţiţi de 
Cârn Carby, care era cu o clasă înaintea lor la Şcoala de 
Tactică. Petrecuseră numai trei luni la LIS, iar Bean nu se 


putu împiedica să nu se întrebe dacă scrisorile lui nu 
avuseseră cumva vreo influenţă asupra programării. Dacă 
apărea pericolul ca elevii să fie trimişi acasă prematur, F. 1. 
trebuia să se asigure că cele mai preţioase specimene erau 
intangibile. 

REUNIREA 

— Presupun că trebuie să te felicit pentru că ai reparat 
răul pe care i l-ai făcut lui Ender Wiggin. 

— Domnule, cu tot respectul, nu sunt de acord că i-am 
făcut vreun rău. 

— A, bine atunci, nu trebuie să te felicit. Înţelegi că 
statutul tău aici va fi unul de observator. 

— Sper că voi avea posibilitatea să dau sfaturi bazate pe 
anii mei de experienţă cu aceşti copii. 

— Şcoala de Comandă lucrează cu copiii de ani de zile. 

— Cu respect, domnule. Şcoala de Comandă a lucrat cu 
adolescenţi. Ambiţioşi, încărcaţi de testosteron, competitivi. 
Şi în plus de asta, pe copiii ăştia i-am frecat mult, şi ştiu 
despre ei lucruri care ar trebui luate în calcul 

— 'Toate lucrurile astea ar trebui să fie în raport. 

— Sunt. Dar, cu tot respectul, există cineva care să fi 
memorat cu atâta grijă rapoartele mele astfel ca anumite 
detalii să-i vină în minte în momentul în care e nevoie de 
ele? 

— Te ascult, colonele Graff. Şi nu mă mai asigura atât de 
respectul tău ori de câte ori eşti pe punctul de a-mi spune 
că sunt idiot. 

— Am crezut că eliberarea mea din funcţie a avut drept 
scop calmarea mea. Încerc să va arăt că m-am calmat, 

— Care dintre acele detalii despre topii îţi vine acum. 

— Unul foarte important, domnule. Pentru că atât de 
multe depind de ceea ce ştie sau nu ştie Ender, este vital să 
fie izolat de ceilalţi copii. Poate lua parte la antrenamentele 
efective, dar în nici o circumstanţă nu trebuie săi se permită 
să discute liber sau să împărtăşească informaţii. 

— De ce? 


— Pentru că dacă Bean ajunge să afle despre ansiblu, va 
ajunge direct în miezul problemei îşi poate da seama singur 
de ceea ce se întâmplă - n-aveţi idee cât de dificil e să 
ascunzi informaţii de Bean. Ender e mai încrezător - dar 
Ender nu-şi poate face meseria decât daca ştie despre 
ansiblu. Vedeţi? Nu se poate permite ca el şi Bean să-şi 
petreacă timpul liber împreună. Nici o conversaţie care să 
nu fie la obiect. 

— Dar dacă e aşa, atunci Bean nu va fi capabil să fie 
sprijinul lui Ender, pentru tot va trebui să i se spună despre 
ansiblu. 

— Atunci nu va mai avea importanţă. 

— Dar chiar tu eşti autorul propunerii că numai un copil... 

— Domnule, nimic din astea nu i se aplică lui Bean. 

— Pentru că nu e uman. 

— Colonele Graff mă oboseşti. 

Călătoria până la Şcoala de Comandă dură patru luni 
lungi, şi în acest timp se pregătiră continuu, în măsura în 
care studiul matematicii şi balisticii, al explozivilor şi al altor 
teme legate de armament se putea face la bordul unui 
crucişător în plină viteză. în cele din urmă fură din nou 
adunaţi într-o echipa, şi deveni repede limpede pentru toţi 
că Bean era cel mai bun elev. Îşi însuşea totul rapid, şi 
curând deveni cel la care apelau ceilalţi pentru explicarea 
conceptelor pe care nu le înțelegeau din prima. De la a avea 
rangul cel mai de jos la prima călătorie, un străin, Bean 
devenise acum exilat dintr-un motiv contrar - era singurul 
cu cel mai înalt rang. 

Se luptă cu situaţia, pentru că ştia că e nevoie să poată 
funcţiona ca parte a echipei, nu doar ca mentor sau ca 
expert. Acum devenise vital să-şi petreacă cu ei timpul liber, 
să se relaxeze împreună cu ei, glumind, contribuind cu 
amintiri despre Şcoala de Luptă. Şi despre vremurile 
dinainte. 

În sfârşit, acum tabuul Şcolii de Luptă în privinţa 
discuţiilor despre acasă dispăruse. Vorbeau cu toţii liber 


despre mame şi taţi care erau acum amintiri îndepărtate, 
dar încă jucau un rolvital în vieţile lor. 

Faptul că Bean nu avea părinţi îi făcu pe ceilalţi la început 
să fie puţin timizi faţă de el, dar el sesiză oportunitatea şi 
începu să vorbească deschis despre experienţele lui. Cum 
se ascunsese în rezervorul toaletei din locul curat. Cum 
mersese acasă la îngrijitorul spaniol. Foamea de pe străzi, 
în căutarea unei şanse. Cum o învățase pe Poke să-i bată pe 
huligani în propriul lor joc. Cum îl văzuse pe Ahile, îl 
admirase, se temuse de el atunci când crease mica lor 
familie, o marginalizase pe Poke, şi în final o omorâse. Când 
le povesti cum găsise trupul lui Poke, câţiva plânseră. în 
special Petra cedă nervos şi izbucni în hohote. 

Era o oportunitate, şi Bean profită. Evident, curând ea fugi 
de lângă ceilalţi ascunzându-şi emoţiile în intimitatea 
camerei ei. Cât putu de repede, Bean o urmă. 

— Bean, n-am chef de discuţii. 

— Eu am, zise Bean. Trebuie să vorbim despre ceva. 
Pentru binele echipei. 

— Asta suntem? întrebă ea. 

— Petra, ştii care a fost cel mai rău lucru pe care l-am 
făcut vreodată? Ahile era periculos, ştiam asta, şi totuşi am 
plecat şi am lăsat-o pe Poke singură cu el. Din cauza asta a 
murit. O să mă chinuie asta toată viaţa. De fiecare dată 
când încep să fiu fericit, îmi amintesc de Poke, de faptul că 
ei îi datorez viaţa, şi că aş fi putut s-o salvez. De fiecare dată 
când iubesc pe cineva, mă tem că într-o zi îl voi trăda aşa 
cum am trădat-o pe ea. 

— De ce-mi spui mie asta, Bean? 

— Pentru că l-ai trădat pe Ender şi cred că asta te roade. 

Furia sclipea în ochii ei. 

— Nu l-am trădat! Iar asta te roade pe tine, nu pe mine! 

— Petra, fie că o admiţi în sinea ta fie că nu, când ai 
încercat să-l opreşti atunci pe Ender pe coridor, nu aveai 
cum să nu ştii ce faci. le-am văzut în acţiune, eşti 
perspicace, înţelegi totul. Din anumite puncte de vedere, 


eşti cel mai bun comandant tactic din întregul grup. E 
absolut imposibil să nu fi văzut că bătăuşii lui Bonzo erau 
toţi pe coridor, aşteptând să-l omoare în bătaie pe Ender, şi 
tu ce ai făcut? Ai încercat să-l laşi în urmă, să-l desparţi de 
grup. 

— Şi tu m-ai împiedicat, zise Petra. Deci nu e nimic sigur, 
nu-i aşa? 

— Trebuie să ştiu de ce. 

— Nu trebuie să ştii nimic. 

— Petra, într-o zi va trebui să luptăm umăr la umăr. 
Trebuie să avem încredere unul în altul. Eu nu am 
încredere în tine pentru că nu ştiu de ce ai făcut asta. Iar 
acum tu nu ai încredere în mine pentru că ştii că eu nu am 
încredere în tine. 

— O, ce încurcate sunt iţele! 

— Ce naiba înseamnă asta? 

— Aşa spunea tata. Ce încurcate sunt iţele când ţesem 
amăgiri! 

— Exact. Descurcă-le pentru mine. 

— Tu faci lucrurile complicate pentru mine, Bean. Ştii 
lucruri pe care nu ni le spui şi nouă. Crezi că nu vad asta? 
Deci vrei să-ţi recapeţi încrederea în mine, dar nu-mi spui 
nimic folositor. 

— Mi-am deschis sufletul în faţa ta, zise Bean, 

— Mi-ai vorbit despre sentimentele tale, spuse ea cu 
dispreţ. Cu atât mai bine, e o uşurare să ştiu că ai aşa ceva, 
sau cel puţin să ştiu că te osteneşti să te prefaci că le ai, nu 
prea e nimeni foarte sigur de asta. Dar niciodată nu ne spui 
ce dracu' se petrece de fapt aici. Noi credem că ştii. 

— Nu fac decât să ghicesc. 

— Profesorii ţi-au spus în Şcoala de Luptă lucruri pe care 
niciunul dintre noi nu le ştia. Ştiai numele fiecărui copil din 
şcoală, amănunte despre noi, despre noi toţi, Ştiai lucruri 
care nu era treaba ta să le ştii. 

Bean fu uimit că ea îşi dăduse seama atât de bine de 
accesul lui special. Oare fusese neatent? Sau ea era şi mai 


perspicace decât crezuse? 

— Am intrat în baza de date a elevilor, spuse Bean. 

— Şi nu te-au prins? 

— Ba cred că da. Chiar de la început. În mod sigur au ştiut 
de asta mai târziu. 

Îi povesti despre alegerea listei pentru Armata Dragon. Ea 
se trânti pe pat şi-şi aţinti privirea în tavan. 

— Tu i-ai ales! Pe toţi refuzaţii şi pe nenorociţii de lansați, 
tu i-ai ales! 

— Cineva trebuia s-o facă. Profesorii nu erau în stare. 

— Deci Ender a avut tot ce a fost mai bun. Nui-a făcut cei 
mai buni, erau deja cei mai buni. 

— Cei mai buni care nu făceau deja parte din armate. Eu 
sunt singurul dintre lansaţii de la formarea Armatei Dragon 
care e acum în grupul ăsta. Tu, Shen, Alai, Dink şi Cârn nu 
aţi fost Dragoni, dar e evident că sunteţi printre cei mai 
buni. Dragonii câştigau pentru că erau buni, aşa e, dar şi 
pentru ca Ender ştia ce să facă cu ei. 

— Tot îmi dă peste cap o mică parte a universului meu, 

— Petra, am avut o înţelegere. 

— Zău? 

— Explică-mi de ce nu ai fost Iuda în Şcoala de Luptă. 

— Am fost luda, spuse Petra. E o explicaţie bună? Bean era 
dezgustat, 

— Şi poţi s-o spui aşa, pur şi simplu? Fără ruşine? 

— Eşti prost? întrebă Petra. Făceam acelaşi lucru pe care 
îl făceai şi tu, încercam să-i salvez viaţa lui Ender. Ştiam că 
Ender se antrenase pentru lupta corp la corp, iar bătăuşii 
ăia nu. Şi eu mă antrenasem. Bonzo îi entuziasmase pe tipi, 
dar adevărul e că nu-l plăceau prea mult, erau doar iritaţi 
din cauza lui Ender. Aşa că dacă se luau la bătaie cu Ender, 
acolo, pe coridor, unde Armata Dragon şi alţi soldaţi puteau 
interveni repede, unde eu aş fi fost alături de Ender într-un 
spaţiu limitat în care să poată veni peste noi doar câţiva o 
dată - îmi imaginez că Ender s-ar fi ales cu nişte vânătăi, cu 
nasul spart, dar ar fi scăpat teafăr. Şi toţi păduchii ăia 


umblători ar fi fost satisfăcuţi. Ranchiuna lui Bonzo ar fi fost 
de domeniul trecutului. Bonzo ar fi rămas iarăşi singur. 
Ender ar fi fost ferit de ceva mai rău. 

— Ai mizat mult pe abilităţile tale în luptă, 

— Şi pe ale lui Ender. Pe atunci eram amândoi ai naibii de 
buni, şi în formă excelentă. Şi ştii ce? Cred că Ender a 
înţeles ce făceam, iar singurul motiv pentru care nu şi-a 
jucat rolul ai fost tu. 

— Eu? 

— Te-a văzut amestecându-te. Ai fi fost bătut măr, asta era 
evident. Deci trebuia să evite violenţa. Asta înseamnă că din 
cauza ta i s-a înscenat a doua zi ceva care a fost într-adevăr 
periculos, când Ender a fost complet singur, fără nici un 
sprijin. 

— Dar de ce nu ai explicat asta dinainte? 

— Pentru că în afară de Ender numai tu ştiai ce pun la 
cale, iar atunci nu prea mi-a păsat ce crezi tu, şi nu-mi pasă 
nici acum. 

— A fost un plan stupid, zise Bean. 

— A fost mai bun decât al tău, replică Petra. 

— Ei bine, presupun că dacă te uiţi cum au ieşit lucrurile, 
nu vom şti niciodată cât de stupid a fost planul tău. Dar ştim 
sigur că al meu a fost idiot. 

Petra îi aruncă un zâmbet scurt, nesincer. 

— Acum ai din nou încredere în mine? Ne putem întoarce 
la prietenia intimă pe care am împărţit-o atât timp? 

— Ştii ceva, Petra? Iroseşti degeaba cu mine toată 
ostilitatea asta. De fapt, e o greşeală chiar faptul că încerci. 
Pentru că eu sunt cel mai bun prieten pe care-l ai aici. 

— Zău aşa? 

— Zău. Pentru că sunt singurul dintre băieţii ăştia care ar 
accepta ca o fată să-i fie comandant. 

Ea făcu o scurtă pauză, privindu-l fără expresie înainte de 
a spune. 

— Am trecut demult peste faptul că sunt fată. 


— Dar ei nu. Şi tu ştii asta. Ştii că-i sâcâie tot timpul că tu 
nu eşti tocmai unul dintre băieţi. Sunt prietenii tăi, 
bineînţeles, cel puţin Dink, şi te plac cu toţii. Dar în acelaşi 
timp, de ce erau doar o duzină de fete în toată şcoala? Cu 
excepţia ta, niciuna nu era cu adevărat un soldat de top. Nu 
te-au luat în serios. 

— Ender a făcut-o, zise Petra. 

— Şi eu, spuse Bean. Toţi ceilalţi ştiu ce s-a întâmplat pe 
coridor, înţelegi? Nu e un secret. Dar ştii de ce ei n-au stat 
aţa de vorbă cu tine? 

— De ce? 

— Pentru că ei toţi cred că ai fost tâmpită ţi nu ţi-au dat 
seama cât de aproape ai fost de a-l atrage pe Ender în 
capcană. Eu singur am avut destul respect pentru tine ca să 
înţeleg că nu ai fi făcut o asemenea greşeală prostească din 
întâmplare. 

— Ar trebui să mă simt flatată? 

— Ar trebui să încetezi să mă tratezi ca pe un duşman. Eşti 
la fel de străină în grupul ăsta ca şi mine. Iar când va fi 
vorba de o luptă adevărată, vei avea nevoie de cineva care 
să te ia în serios. 

— Nu trebuie să-mi faci favoruri. 

— Acum plec. 

— Era şi timpul. 

— Când o să te gândeşti mai bine ţi o să-ţi dai seama că am 
dreptate, nu trebuie să-ţi ceri scuze. Ai plâns pentru Poke, 
şi asta ne face prieteni. Poţi să ai încredere în mine, şi eu 
pot să am încredere în tine, dar asta e tot. 

Ea începu să zică ceva în timp ce el pleca, dar Bean nu mai 
apucă s-o audă. Pur şi simplu aşa era Petra - trebuia să 
acţioneze dur. Pe Bean nu-l deranja. Ştia că spuseseră 
lucrurile care trebuiau spuse. 

Şcoala de Comandă era la FleetCom, iar locaţia FleetCom 
era un secret bine păzit. Singurul mod în care puteai afla 
unde este era să fii trimis acolo în misiune, şi puţini dintre 
oamenii care fuseseră acolo se mai întorseseră pe Pământ. 


Chiar înainte de sosire, copiilor li se expuse pe scurt 
situaţia. FleetCom era în asteroidul Eros. Pe măsură ce se 
apropiau, îşi dădură seama că era chiar în asteroid. Nu se 
vedea aproape nimic la suprafaţă, cu excepţia docurilor. Se 
îmbarcară în navetă, care le amintea de autobuzele şcolare, 
şi parcurseră cele cinci minute până la suprafaţă. Acolo 
naveta alunecă în ceva ce arăta ca o peşteră. Un tub se 
întinse ca un şarpe asupra navetei şi o cuprinse în 
întregime. leşiră din navetă în gravitație zero, şi un curent 
puternic de aer îi supse ca un aspirator în măruntaiele 
Erosului. 

Bean înţelese imediat că acest loc nu era creat de mâinile 
omului. 'Tunelurile erau prea joase - şi chiar şi aşa era 
evident că plafoanele fuseseră ridicate faţă de construcţia 
iniţială, deoarece partea de jos a zidurilor era netedă şi 
numai o jumătate de metru în partea de sus lăsa să se vadă 
urme de unelte. Gândacii îl construiseră, probabil în timpul 
celei de-A Doua Invazii. Ceea ce fusese cândva avanpostul 
lor era acum sediul Flotei Internaţionale. Bean încercă să-şi 
imagineze bătăliile purtate pentru cucerirea acestui loc. 
Gândaci strecurându-se de-a lungul tunelurilor, infanteriştii 
intrând să-i ardă cu explozivi de putere mică. Fulgere 
luminoase. şi apoi curăţenia, târârea trupurilor Furnicilor 
afară din tuneluri şi transformarea locului palmă cu palmă 
într-un spaţiu uman. 

Aşa am făcut noi rost de tehnologiile noastre secrete, 
gândi Bean. Gândacii aveau maşini pentru generarea 
gravitaţiei. Am învăţat cum funcţionează şi am construit şi 
noi altele, instalându-le la Şcoala de Luptă şi oriunde era 
nevoie de ele. Dar F. Il. nu anunţase niciodată asta, pentru 
că lumea s-ar fi înspăimântat să afle cât de avansată era 
tehnologia lor. 

Ce altceva am mai învăţat de la ei? 

Bean observă că şi copiii simțeau uneori nevoia să se 
aplece puţin pentru a trece prin tuneluri. Deasupra capului 
exista un spaţiu de cel puţin doi metri, niciunul dintre copii 


nu era atât de înalt, dar proporţiile erau total nepotrivite 
confortului uman, aşa că tavanul tunelurilor părea sufocant 
de scund, gata să se prăbuşească. Trebuie să fi fost şi mai 
rău când oamenii ajunseseră aici pentru prima oară, înainte 
ca tavanul să fie ridicat. 

Ender s-ar simţi bine aici. Ar uri locul, desigur, pentru că e 
om. Dar s-ar folosi de el ca să pătrundă în minţile 
Gândacilor care l-au construit. Nu că ai putea vreodată 
înţelege cu adevărat o minte extraterestră. Dar în locul 
acesta aveai măcar posibilitatea să încerci. 

Băieţii fură cazaţi în două camere; Petra avea o cameră 
mai mică doar pentru ea. Erau şi mai goale ca la Şcoala de 
Luptă, şi nu puteau scăpa de răceala pietrei care îi 
înconjura. Pe Pământ, piatra părea întotdeauna solidă. Dar 
în spaţiu părea de-a dreptul poroasă. Peste tot în piatră 
erau mici cavităţi, iar Bean nu-şi putea împiedica senzaţia 
că aerul se scurge în afară tot timpul. Aerul scurgându-se în 
afară, frigul strecurându-se înăuntru, şi poate încă ceva, 
larvele Gândacilor rozând ca viermii prin piatra solidă, 
târându-se afară din găuri noaptea când în cameră era 
întuneric, târându-se peste frunţile lor şi citindu-le 
gândurile şi., Se trezi, respirând greu, cu mâna strânsă pe 
frunte. Abia îndrăzni s-o mişte. Oare se târa ceva pe el? 

Mâna era goală. 

Vru să se culce la loc, dar era prea puţin până la 
deşteptare ca să mai spere să adoarmă. Rămase întins, 
gândindu-se. Coşmarul fusese absurd - nu era posibil să 
mai fie Gândaci vii aici. Dar ceva îl înspăimânta. îl deranja 
ceva, şi nu ştia sigur ce anume. 

Îşi aminti o conversaţie cu unul dintre tehnicienii care 
întreţineau simulatoarele. Al lui Bean funcţionase defectuos 
în timpul antrenamentului, şi dintr-odată micile puncte 
luminoase care reprezentau navele lui mişcându-se în 
spaţiul tridimensional nu mai fuseseră sub controlul lui. 

Spre surprinderea lui, nu plutiră în derivă în direcţia 
corespunzătoare ultimului ordin dat. În schimb începură să 


roiască, să se adune, apoi îţi schimbară culoarea ca şi când 
ar fi trecut sub controlul altcuiva. 

Când sosise tehnicianul să înlocuiască cipul ars, Bean îl 
întrebă de ce navele nu se opriseră pur şi simplu sau nu-şi 
continuaseră drumul. 

— Face parte din simulare, spusese tehnicianul. Aici nu se 
simulează că tu ai fi pilotul sau chiar căpitanul acestor nave. 
Tu eşti amiralul, iar în interiorul fiecărei nave există 
simularea unui căpitan şi a unui pilot, aşa încât când 
contactul e întrerupt ei acţionează aşa cum acţionează nişte 
oameni adevăraţi în cazul întreruperii contactului. Înţelegi? 

— Pare destul de complicat. 

— Vezi tu, am lucrat mult timp la simulatoarele astea, 
spusese tehnicianul. Sunt exact ca lupta reală. 

— Cu excepţia decalajului temporar, zisese Bean. 
Tehnicianul privise în gol un moment. 

— A, corect. Decalajul temporar. Ei bine, nu are rost să 
ținem cont de el. 

Apoi plecase. 

Momentul acela de pauză îl deranja pe Bean. 
Simulatoarele erau pe cât posibil perfecte, exact ca lupta 
reală, şi totuşi nu ţineau cont de intervalul temporar 
datorat comunicării cu viteza luminii. Distanţele simulate 
erau destul de mari pentru ca în majoritatea cazurilor să 
existe un uşor decalaj între o comandă şi executarea ei, 
câteodată chiar de ordinul secundelor. Dar asemenea 
întârzieri nu erau programate. Comunicaţiile erau 
considerate instantanee. Când Bean întrebă despre asta, 
profesorul care îi instruia pe simulatoare evită întrebarea. 

— E o simulare. O să aveţi destul timp să vă obişnuiţi cu 
diferenţele determinate de viteza luminii când o să vă 
antrenați cu nave reale. 

Chiar şi atunci îi păruse un exemplu tipic de gândire 
cazonă stupidă, dar acum Bean îşi dădea seama ca era pur 
şi simplu o minciună. Dacă putuseră programa 
comportamentul piloților şi căpitanilor în caz de 


întrerupere a comunicaţiilor, ar fi putut include uşor şi 
decalajul temporar. Motivul pentru care simularea navelor 
includea reacţia simultană era tocmai pentru că era o 
simulare exactă a condiţiilor întâlnite în luptă. 

Treaz în întuneric, Bean făcu în cele din urmă legătura. 
Odată ce se gândi, totul era atât de evident! Nu doar 
controlul gravitaţiei îl obţinuseră de la Gândaci. Ci şi 
comunicaţia cu viteze supraluminice. Pentru cei de pe 
Pământ e un mare secret, dar navele noastre pot discuta 
între ele instantaneu. 

lar dacă navele pot, de ce n-ar putea şi FleetCom de pe 
Eros? Care era raza de comunicaţie? Transmisia era chiar 
instantanee indiferent de distanţă, sau doar cu puţin mai 
rapidă ca lumina, astfel încât la distanţe cu adevărat mari 
apărea un interval de timp? 

Mintea lui gonea printre posibilităţi şi implicaţiile acestor 
posibilităţi. Navele noastre de patrulare ar fi capabile să ne 
avertizeze de apropierea flotei inamice cu mult înainte de a 
ajunge la noi. Ştiau probabil de ani de zile că vine, şi cât de 
repede. De asta pregătirea noastră a fost grăbită astfel - 
ştiau de câţiva ani când va începe A Treia Invazie. 

Apoi îi veni un alt gând. Dacă această comunicare 
instantanee funcţionează indiferent de distanţă, atunci am 
putea vorbi chiar despre flota invadatoare trimisă împotriva 
planetei Furnicilor imediat după A Doua Invazie. Dacă 
navele noastre merg cu o viteză apropiată de a luminii, 
diferenţa de timp relativă ar complica transmisiile, dar dacă 
tot ne imaginăm miracole, asta ar fi destul de uşor de 
rezolvat. Vom şti dacă invazia lumii lor a reuşii sau nu în 
câteva clipe. Dacă e într-adevăr un mod de comunicaţie 
puternic, cu o bandă largi de frecvenţe, FleetCom ar putea 
privi desfăşurarea luptei, sau cel puţin o simulare a luptei, 
Şi... 

O simulare a luptei. Fiecare navă din forţa expediţionară 
îşi transmite poziţia în fiecare moment. Dispozitivul de 
comunicaţii primeşte aceste date şi le introduce într-un 


computer şi ceea ce rezultă e... simularea cu care ne 
antrenăm noi. 

Noi ne pregătim să comandăm nave în luptă, nu aici în 
sistemul solar, ci la ani-lumină distanţă. Au trimis piloţi şi 
căpitani, dar amiralii care îi comandă sunt încă aici. La 
FleetCom. Au avut la dispoziţie generaţii întregi şi găsească 
cei mai buni comandanţi, şi noi suntem aceia. 

Înțelegerea acestui fapt îi tăie răsuflarea. Abia dacă 
îndrăznea să creadă, şi totuşi avea cu mult mai mult sens 
decât orice alt scenariu mai plauzibil. în primul rând explica 
perfect de ce copiii erau antrenați pe nave vechi. Flota pe 
care o vor comanda a fost lansată cu zeci de ani în urmi, 
când acele tipuri erau cele mai noi şi cele mai bune. 

Nu ne-au fugărit prin Şcoala de Luptă şi Şcoala de Tactică 
pentru că Flota Gândacilor a ajuns în sistemul nostru solar. 
Se grăbesc pentru că flota noastră a ajuns aproape de 
lumea Gândacilor. 

Era aşa cum spusese Nikolai. Nu poţi elimina imposibilul, 
pentru că nu poţi şti niciodată care dintre presupunerile 
tale în privinţa a ceea ce e posibil se va dovedi, în universul 
real, falsă. Bean nu fusese în stare să se gândească la 
această explicaţie simplă şi raţională pentru că fusese prins 
în chingile ideii că viteza luminii limita şi deplasările şi 
comunicațiile. Dar tehnicianul coborâse un colţişor al 
vălului care acoperea adevărul, şi pentru că Bean găsise în 
sfârşit un mod de a-şi deschide mintea acestei posibilităţi, 
acum cunoştea secretul. 

Cândva în timpul antrenamentului, oricând, fără nici cel 
mai mic avertisment, fără să ne spună că o fac, pot comuta, 
iar noi vom comanda nave adevărate într-o bătălie 
adevărată. Vom crede că e un joc, dar vom lupta în război. 

lar ei nu ne spun pentru că suntem copii. Cred că nu 
putem face faţa. Să ştim că deciziile noastre provoacă 
moarte şi distrugere. Că atunci când pierdem o navă, mor 
oameni adevăraţi. Păstrează secretul pentru a ne proteja de 
propria noastră compasiune. 


Cu excepţia mea. Pentru că acum eu ştiu. 

Fu dintr-odată copleşit, abia mai putând respira. Acum 
ştiu. Cum va schimba asta felul în care JOC? Nu trebuie să 
las să se întâmple asta. Deja fac tot ce pot faptul că ştiu nu 
mă va determina să muncesc mai mult sau să joc mai bine. 
M-ar putea determina s-o fac mai prost. M-ar putea face să 
ezit, să-mi pierd concentrarea. Prin pregătirea lor, ne-au 
învăţat pe toţi că victoria depinde de capacitatea de a te 
detaşa de tot în afară de ceea ce faci în acel moment. Poţi 
avea în minte toate navele o dată - dar numai dacă vreo 
navă care nu mai e importantă nu poate fi uitată complet. 
Dacă ne-am gândi la oamenii morţi, la trupurile sfâşiate cu 
aerul stors din plămâni de vidul îngheţat al spaţiului cosmic, 
cine ar mai putea juca jocul ştiind că asta înseamnă în 
realitate? 

Profesorii au avut dreptate să păstreze secretul faţă de 
noi. lehnicianul ar trebui trimis la Curtea Marţială pentru 
că mi-a permis să văd în spatele cortinei. 

Nu pot spune nimănui. Ceilalţi copii nu trebuie să ştie. lar 
dacă profesorii ar şti că eu am aflat, m-ar scoate din joc. 

Deci trebuie să mă prefac. 

Nu. Nu trebuie să cred. Trebuie să uit că e adevărat. Nu 
este adevărat. 

Adevărul e cel pe care ni l-au spus ei. Simularea pur şi 
simplu ignoră viteza luminii. Ne-au antrenat pe nave vechi 
pentru că cele noi sunt toate în serviciu şi nu pot fi irosite. 
Ne pregătim pentru respingerea invaziei Furnicilor, nu 
pentru invadarea sistemului lor solar. A fost doar un vis 
nebunesc, pură autoamăgire. Nimic nu se deplasează mai 
repede decât lumina, şi deci informaţia nu poate fi 
transmisă mai repede decât lumina. 

În plus, dacă într-adevăr am fi trimis o forţă de invazie cu 
mult timp în urmă, nu ar fi avut nevoie de nişte copii să-i 
comande. Mazer Rackham ar trebui să fie cu acea flotă, nu 
se poate s-o fi lansat fără el. Mazer Rackham trăieşte încă, 
datorită efectelor relativiste din timpul călătoriei cu viteze 


apropiate de a luminii. Poate pentru el au trecut doar câţiva 
ani. lar el e pregătit. Noi nu suntem. 

Bean îşi calmă respiraţia. Inima îşi încetini bătăile. Nu mă 
pot lăsa astfel purtat de fantezii. Aş fi atât de jenat dacă 
cineva ar şti ce teorie stupidă mi-a venit în somn. Nici 
măcar nu pot să spun că a fost un vis. Jocul e ceea ce a fost 
întotdeauna. 

Deşteptarea răsună în intercom. Bean se sculă din pat de 
data asta unul din paturile de jos - şi se alătură cât mai 
normal posibil zeflemelilor lui Tom Nebunul şi Supă 
Fierbinte, în timp ce Molo Musca păstra pentru sine proasta 
dispoziţie de dimineaţă, iar Alai îşi făcea rugăciunile. Bean 
se duse la popotă şi mancă aşa cum mânca de obicei. Totul 
era normal. Nu însemna nimic că nu-şi putu elibera 
măruntaiele atunci când trebuia. Sau că stomacul îl roase 
toată ziua, iar la masă îi fu puţin greață. Era doar lipsa de 
somn! 

După trei săptămâni petrecute pe Eros, pregătirea lor pe 
simulatoare se modifică. Existau nave sub controlul lor 
direct, dar şi altele subordonate cărora trebuiau să le dea 
ordinele cu voce tare, nu numai să utilizeze comenzile 
manuale. 

— Ca în luptă, le spuse supervizorul. 

— În luptă, spuse Alai, am şti cine ne sunt ofiţerii 
subordonați. 

— Ar fi important dacă aţi depinde de ei să vă dea 
informaţii. Dar nu e aşa. Ioate informaţiile care vă sunt 
necesare sunt comunicate simulatorului vostru şi apar pe 
display. Deci transmiteţi ordinele oral aşa cum le 
transmiteaţi şi manual. Presupuneţi că vor fi ascultate. 
Profesorii vor monitoriza ordinele pe care le daţi ca să 
învăţaţi să fiţi expliciţi şi direcţi. De asemenea va trebui să 
stăpâniţi tehnica de comutare între discuţiile dintre voi şi 
ordinele date individual navelor. E destul de simplu, o să 
vedeţi, întoarceţi capul spre stânga sau spre dreapta ca să 
vorbiţi unul cu altul, cum vă e mai confortabil. Dar când faţa 


e îndreptată drept spre display, vocea ajunge la nava sau 
escadronul pe care l-aţi selectat prin comenzi. lar pentru a 
vă adresa deodată tuturor navelor aflate sub controlul 
vostru, capul drept înainte şi aplecaţi bărbia, aşa. 

— Ce se întâmplă dacă ridicăm capul? întrebă Shcn. Alai 
răspunse înainte ca profesorul să poată spune ceva. 

— Atunci vorbeşti cu Dumnezeu. 

După ce râsetele se potoliră, profesorul zise: 

— Destul de corect, Alai. Când ridici bărbia şi vorbeşti, 
vorbeşti cu comandantul tău. 

Mai mulţi copii vorbiră deodată: 

— Comandantul nostru? 

— Doar nu v-aţi gândit că vă pregătim pe toţi ca să fiţi 
comandanţi deodată, nu-i aşa? Nu, nu. Deocamdată, numim 
aleator pe câte unul dintre voi să fie comandantul, pentru 
antrenament. Să zicem... tu, cel mic. Bean. 

— Eu trebuie să fiu comandantul? 

— Doar pentru antrenament. Sau el nu e competent? Voi 
ceilalţi o să ascultați de el în luptă? 

Ceilalţi îi răspunseră profesorului cu dispreţ. Bineînţeles 
că Bean era competent. Bineînţeles că l-ar asculta. 

— Totuşi, nu a câştigat nici o luptă când a comandat 
Armata lepure, zise Molo Musca. 

— Excelent. Asta înseamnă că voi toţi sunteţi provocaţi să 
faceţi din micuțul ăsta un învingător în ciuda lui însuşi. Dacă 
nu consideraţi asta o situaţie militară realistă, n-aţi citit 
suficient de atent istoria. 

Astfel, Bean se pomeni la comanda celorlalţi zece puşti de 
la Şcoala de Luptă. Era amuzant, desigur, căci nici el nici 
ceilalţi nu crezură nici o clipă că alegerea profesorului 
fusese întâmplătoare. Ştiau că Bean era mai bun la 
simulator decât toţi. Petra fu cea care o spuse, într-o zi 
după antrenament. 

— La naiba, Bean, cred că totul îţi e atât de limpede în cap, 
încât poţi să joci cu ochii închişi. 


Era aproape de adevăr. Nu trebuia să verifice continuu ca 
să vadă unde se afla fiecare. Avea totul simultan. 

Dură câteva zile până când ajunseră să se descurce uşor, 
primind ordine de la Bean şi dând oral propriile ordine, 
împreună cu comenzile manuale. La început făcură în mod 
constant erori, întorcând capetele în direcţia greşită astfel 
încât comenzile şi ordinele ajungeau la destinaţii incorecte. 
Dar destul de curând le intră în reflex. 

Apoi Bean insistă ca ceilalţi să ocupe cu cândul poziţia de 
comandant. 

— Am nevoie să învăţ să primesc ordine la fel ca ei, spuse. 
Şi să învăţ să-mi schimb poziţia capului în sus sau în lateral 
ca să vorbesc. 

Profesorul fu de acord, iar după încă o zi Bean stăpânea 
tehnica la fel de bine ca şi ceilalţi. 

Schimbarea copiilor din fotoliul de comandă mai avu un 
efect benefic. Chiar dacă niciunul nu se descurcă atât de 
prost încât să se facă de râs, deveni limpede că Bean era 
mai perspicace şi rapid decât oricine, cu o putere mai mare 
de pătrundere a situaţiilor complexe, cu o capacitate mai 
mare de a sorta ceea ce auzea şi de a-şi aminti ce spuneau 
toţi. 

— Tu nu eşti uman, spuse Petra. Nimeni nu poate face ce 
faci tu! 

— Sunt uman, zise Bean încet. Şi ştiu pe cineva care o 
poate face mai bine decât mine. 

— Cine? întrebă ea. 

— Ender. 

Pentru un moment rămaseră toţi tăcuţi. 

— Mda, bine, dar el nu e aici, zise Vlad. 

— De unde ştii tu! Din câte ştim, a fost aici tot timpul. 

— E o prostie, spuse Dink. De ce să nu-l fi pus să se 
antreneze cu noi? De ce să păstreze secretul? 

— Pentru că le plac secretele, zise Bean. Poate că pe el îl 
pregătesc diferit. Poate că e ca Moş Crăciun. Vor să ni-l 
aducă în dar. 


— Şi poate că spui numai rahaturi, zise Basculă. Bean se 
mulţumi să râdă. Bineînţeles că era vorba de Ender. Grupul 
ăsta fusese format pentru Ender. Ender era cel în care îşi 
puseseră toate speranţele. Motivul pentru care Bean fusese 
pus comandant era că Bean era rezerva. Dacă Ender se 
îmbolnăvea de apendicită în toiul războiului, Bean, urma să 
preia comanda. Bean ar începe să dea ordine, hotărând 
care nave vor fi sacrificate, care oameni vor muri. Dar până 
atunci, va fi alegerea lui Ender, iar pentru Ender va fi doar 
un joc. Fără moarte, fără suferinţă, fără teamă, fără 
vinovăţie. Doar... un joc. 

Categoric era vorba de Ender. Şi cu cât mai curând, A 
doua zi, supervizorul le spuse ca Ender Wiggin urma să le 
fie comandant începând din acea după-a miază. Pentru că 
nu părură surprinşi, îi întrebă de ce. 

— Pentru că Bean ne-a spus deja. 

— Vor să aflu de la tine cum ai obţinut informaţii din 
interior, Bean. 

Graff privi peste masă la copilul dureros de mic care 
stătea acolo privându-l fără expresie. 

— Nu am nici o informaţie din interior, zise Bean. 

— Ştiai că Ender va fi comandant. 

— Am bănuit, zise Bean. N-a fost prea greu. Priviţi cine 
suntem noi. Cei mai buni prieteni ai lui Ender. Şefii de 
plutoane ai lui Ender. El e firul care ne uneşte. Există o 
mulţime de copii pe care i-aţi fi putut aduce aici, probabil la 
fel de buni ca noi. Dar aceştia sunt cei care l-ar urma pe 
Ender direct în spaţiul cosmic fără costum, dacă el ar spune 
că are nevoie ca noi să facem asta. 

— Frumos discurs, dar ai o întreagă istorie ca spion. 

— Corect. Când am spionat eu? Când e vreunul dintre noi 
singur? Pupitrele noastre sunt doar terminale inerte şi nu 
reuşim niciodată să vedem pe nimeni identificându-se, deci 
nu pot prelua o altă identitate. Fac numai ceea ce mi se 
spune în fiecare zi, toată ziua. Voi continuaţi să presupuneţi 
că noi, copiii, suntem proşti, chiar dacă ne-aţi ales tocmai 


pentru că suntem cu adevărat inteligenţi. lar acum mă 
acuzaţi că a trebuit să fur informaţii pe care orice idiot le 
putea ghici. 

— Nu orice idiot. 

— Era doar o expresie. 

— Bean, spuse Graff, cred că-mi oferi o serie întreagă de 
rahaturi. 

— Domnule colonel Graff, chiar dacă ar fi adevărat şi nu e, 
ce dacă? Am aflat că vine Ender. Vă monitorizez în secret 
visele. Şi ce daca? Tot o să vină, tot o să aibă comanda, o să 
fie genial, apoi vom absolvi cu toţii, iar eu o să stau într-un 
jilţ undeva pe o navă şi o să dau ordine adulţilor cu vocea 
mea de băieţel până o să li se facă greață să mă audă şi-o să 
mă arunce în spaţiu. 

— Nu mă interesează că ai ştiut despre Ender. Nu mă 
interesează că ai ghicit. 

— Ştiu că nu vă interesează astea. 

— Trebuie să ştiu ce altceva mai bănuieşti. 

— Domnule colonel, zise Bean, părând foarte obosit, nu vă 
daţi seama că tocmai faptul că îmi puneţi aceste întrebări 
îmi spune că mai e ceva ce-aş putea bănui, şi astfel cresc 
şansele să-mi dau seama? 

Zâmbetul lui Graff se lărgi şi mai mult. 

— Exact asta am spus şi eu... ofițerului care m-a desemnat 
să vorbesc cu tine şi să-ţi pun aceste întrebări. L-am 
atenţionat că în final noi îţi vom spune mai multe ţie, doar 
prin acest interviu, decât ne-ai spune tu vreodată nouă, dar 
el a zis „Puştiul are şase ani, colonele Graff.” 

— Cred că am şapte. 

— Avea datele dintr-un raport mai vechi şi nu făcuse 
calculele. 

— Spuneţi-mi pur şi simplu secretul pe care vreţi să vă 
asiguraţi că nu-l cunosc, şi o să vă spun dacă îl ştiam deja 
sau nu. 

— Îmi eşti de foarte mult ajutor. 

— Domnule colonel, fac treabă bună? 


— E o întrebare absurdă. Bineînţeles că da. 

— Dacă ştiu ceva ce nu vreţi să afle copiii, am vorbit eu 
despre asta? Am spus ceva vreunui alt copil? Mi-a afectat 
asta în vreun fel performanţele? 

— Nu. 

— Pentru mine sună precum căderea unui copac în 
pădure, unde nu-l poate auzi nimeni. Dacă stiu ceva, pentru 
că am ghicit, dar nu spun nimănui, iar asta nu-mi afectează 
munca, de ce să vă pierdeţi vremea ca să aflaţi dacă ştiu? 
Fiindcă după discuţia asta puteţi fi sigur că o să caut din 
răsputeri orice secret aflat la îndemâna unui copil de şapte 
ani. Chiar dacă aş găsi un astfel de secret, tot n-aş spune 
celorlalţi copii, deci tot nu ar avea vreo importanţă. Atunci 
de ce să n-o lăsăm baltă? 

Graft se aplecă sub masă şi apăsă ceva. 

— Bine, zise el. Discuţia noastră a fost înregistrată şi dacă 
nici asta n-o să-i liniştească, n-o să-i mai liniştească nimic. 

— Să-i liniştească în legătură cu ce? Cine sunt „ei”? 

— Bean, partea asta nu e înregistrată. 

— Ba este, spuse Bean. 

— L-am închis. 

— Aiurea. 

De fapt, Graff nu era deloc sigur că înregistrarea era 
oprită. Chiar dacă dispozitivul controlat de el era închis, nu 
însemna că nu mai exista un altul. 

— Hai să ne plimbăm, zise Graft. 

— Sper că nu pe afară. 

Graff se ridică de la masă - cu grijă, pentru că se 
îngrăşase mult, iar pe Fros gravitația era la nivel normal - 
şi porni înainte spre tuneluri. 

În timp ce mergeau, Graff vorbea încet. 

— Hai să-i lăsăm măcar să-şi bată capul, spuse. 

— Bine, acceptă Bean. 

— Mă gândeam că ai vrea să ştii că F. L. a înnebunit din 
cauza unei aparente scurgeri de informaţii. Se pare că 
cineva care are acces la cele mai secrete arhive a scris 


scrisori unor cărturari de pe net care apoi au început să 
agite lumea cum că puştii de la Şcoala de Luptă ar trebui să 
fie trimişi acasă în ţările lor. 

— Ce e un cărturar? întrebă Bean. 

— E rândul meu să spun, aiurea, cred. Uite ce e,nute 
acuz. S-a întâmplat să văd un fragment din scrisorile 
trimise lui Locke şi Demostene - amândoi sunt atent 
supravegheați, cum desigur te aşteptai - apropo, 
interesante diferenţele între ei, o chestie foarte inteligenta 
mi-am dat seama că de fapt acolo nu sunt chiar informaţii 
top-secret, dincolo de ceea ce ar putea şti un copil din 
Şcoala de Luptă. Nu, ceea ce îi înnebuneşte în realitate e 
precizia mortală a analizei politice, chiar dacă e bazată pe 
informaţii insuficiente. Cu alte cuvinte, pornind de la ceea 
ce este public cunoscut, autorul acestor scrisori nu ar fi 
putut ghici ceea ce a ghicit. Ruşii pretind că cineva îi 
spionează - şi, evident, spune minciuni despre ce a 
descoperit. Dar am accesat biblioteca distrugătorului 
Condor şi am aflat ce citeai tu. Apoi am verificai ce ai lucrat 
în biblioteca LIS pe când erai la Şcoala de Tactică. Ai fost 
foarte ocupat. 

— Încerc să-mi păstrez mintea ocupată. 

— Ai fi fericit să afli că primul grup de copii a fost deja 
trimis acasă. 

— Dar războiul nu s-a terminat. 

— Crezi că dacă începi să rostogoleşti un bulgăre de 
zăpadă politic, ajunge întotdeauna acolo unde vrei tu? Eşti 
inteligent, dar eşti naiv, Bean. Dai un brânci universului, dar 
nu ştii care piese de domino vor cădea. Întotdeauna sunt 
câteva despre care nu te-ai gândi niciodată că sunt 
conectate. E întotdeauna cineva care va împinge în sens 
invers ceva mai tare decât te-ai aştepta. Totuşi, mă bucur că 
ţi-ai amintit de ceilalţi copii şi ai pus în mişcare nişte rotiţe 
ca să-i eliberezi. 

— Dar nu şi pe noi. 


— F. |. nu are obligaţia să reamintească agitatorilor de pe 
Pământ că Şcoala de Tactică şi Şcoala de Comandă sunt 
încă pline de copii. 

— Eu n-o să le reamintesc. 

— Ştiu că nu. Nu, Bean, am avut ocazia să stau de vorbă 
cu tine pentru că nişte tipi sus-puşi au intrat în panică după 
ce ai ghicit cine va comanda echipa. Dar speram să am 
şansa să vorbesc cu tine şi pentru că sunt o serie de lucruri 
pe care voiam să ţi le spun. Pe lângă faptul că scrisoarea ta 
a avut oarecum efectul scontat. 

— Vă ascult, deşi nu recunosc că am scris vreo scrisoare. 

— Mai întâi, ai fi fascinat să afli identitatea lui Locke şi 
Demostene. 

— Identitatea? Numai una? 

— O singură minte, două voci. Vezi tu, Bean, Ender Wiggin 
a fost al treilea copil al familiei. O derogare specială, nu o 
naştere ilegală. Fratele şi sora lui mai mari sunt la fel de 
dotați ca şi el, dar din diferite motive au fost consideraţi 
nepotriviţi pentru Şcoala de Luptă. Dar fratele, Peter 
Wiggin, este un tânăr foarte ambițios. Când i s-a refuzat 
cariera militară, a intrat în politică. De două ori. 

— E Locke şi Demostene, zise Bean. 

— Planifică strategia ambilor, dar scrie numai sub numele 
Locke. Sora lui, Valentine, scrie sub numele Demostene. 

Bean izbucni în râs. 

— Acum are sens. 

— Deci ambele tale scrisori au ajuns la aceiaşi oameni. 

— Dacă eu le-am scris. 

— Iar asta îl înnebuneşte pe bietul Peter Wiggin. Şi-a 
contactat toate sursele din interiorul flotei ca să afle cine a 
trimis aceste scrisori. Dar nu ştie nimeni din Flotă. Cei şase 
ofiţeri ale căror nume le-ai folosit au fost daţi afară. Şi după 
cum poţi să-ţi dai seama, nimeni nu verifică dacă singurul 
puşti de şapte ani care a ajuns vreodată la Şcoala de Tactică 
s-a bălăcit în politică în timpul liber. 

— Cu excepţia dumneavoastră. 


— Pentru că, pentru Dumnezeu, eu sunt singurul care 
înţeleg cât sunteţi voi, copiii, de geniali. 

— Geniali? rânji Bean, 

— Nu ne putem plimba veşnic, aşa că n-o să-mi pierd 
timpul cu flatări. Celălalt lucru pe care voiam să ţi-l spun 
este că sora Carlotta, rămasă fără slujbă după plecarea ta, 
a depus mult efort ca să-ţi găsească părinţii. Văd doi ofiţeri 
apropiindu-se de noi şi care vor pune capăt acestei 
conversații neînregistrate, aşa că voi fi scurt. Ai un nume, 
Bean. Eşti Julian Delphiki. 

— Asta e numele de familie al lui Nikolai. 

— Julian e numele tatălui lui Nikolai. Şi al tatălui tău. Pe 
mama ta o cheamă Elena. Sunteţi gemeni identici. Ovulele 
fertilizate au fost implantate la momente diferite, şi genele 
tale au fost puţin modificate, dar într-un punct semnificativ. 
Deci atunci când te uiţi la Nikolai poţi vedea cum ai fi fost 
dacă nu erai modificat genetic, şi ai fi crescut lângă nişte 
părinţi care să te iubească şi să aibă grijă de tine. 

— Julian Delphiki, zise Bean. 

— Nikolai se află printre cei care deja se îndreaptă spre 
Pământ. Sora Carlotta va avea grijă ca, atunci când va fi 
repatriat în Grecia, să fie informat că tu eşti într-adevăr 
fratele lui. Părinţii lui ştiu deja că exişti - sora Carlotta le-a 
spus. Căminul tău e un loc încântător, o casă pe o colină din 
Creta cu vedere spre Marea Egee. Sora Carlotta mi-a spus 
că părinţii tăi sunt oameni buni. Au plâns de bucurie când 
au aflat de existenţa ta. Iar acum întrevederea noastră a 
ajuns la final. Am discutat despre proasta ta părere privind 
calitatea învăţământului aici, la Şcoala de Comandă. 

— De unde ştiţi? 

— Nu eşti singurul care poate face aşa ceva. 

Cei doi ofiţeri - un amiral şi un general, amândoi cu 
zâmbete largi şi false întipărite pe feţe - îi salutară şi 
întrebară cum decursese întrevederea. 

— Aveţi înregistrarea, spuse Graff. Inclusiv partea în care 
Bean insista că se înregistrează în continuare. 


— Şi totuşi discuţia a continuat. 

— Îi spuneam, zise Bean, despre incompetenţa 
profesorilor de la Şcoala de Comandă. 

— Incompetenţa? 

— Luptăm întotdeauna împotriva unor adversari incredibil 
de proşti. Şi apoi profesorii insistă să trecem prin analize 
lungi şi plicticoase ale acestor bătăi de joc, deşi nici un 
posibil inamic nu s-ar comporta atât de prosteşte şi de 
previzibil ca în simulări. Sugeram că singura cale de a avea 
o competiţie decentă este să ne divizați în două grupe şi să 
ne puneţi să luptăm unii cu alţii. 

Cei doi ofiţeri se priviră reciproc. 

— Interesant punct de vedere, zise generalul. 

— E discutabil, replică amiralul. Ender Wiggin urmează să 
intre în joc. Credeam că vrei să fii acolo să-l întâmpini. 

— Da, zise Bean. Vreau. 

— 'Te duc eu, propuse amiralul. 

— Să stăm de vorbă, i se adresă generalul lui Graff. 

Pe drum amiralul vorbi puţin, iar Bean putu să-i răspundă 
fără să se gândească prea mult. Era un lucru bun. Căci 
lucrurile pe care i le spusese Graff îl tulburaseră. Aproape 
că nu era o surpriză faptul că Locke şi Demostene erau 
fraţii lui Ender. Dacă erau la fel de inteligenţi ca Ender, era 
inevitabil să iasă în evidenţă, iar reţeaua le permisese să-şi 
ascundă identitatea suficient ca s-o facă pe când erau încă 
tineri. Dar o parte din motivul pentru care Bean fusese 
atras de ei era familiaritatea vocilor lor. Probabil sunau ca a 
lui Ender, în felul acela în care oamenii care au trăit mult 
timp împreună împrumută nuanţe ale vorbirii unul de la 
altul. Bean nu-şi dăduse seama de asta conştient, dat 
inconştient asta îl făcuse mai receptiv la acele eseuri. Ar fi 
trebuit să ştie, şi la un anumit nivel chiar ştiuse. 

Iar celălalt lucru, că Nikoiai ar fi fratele lui cu adevărat - 
cum să creadă aşa ceva? Era ca şi cum Graff i-ar fi citit în 
inimă, ar fi găsii minciuna care să poată pătrunde cât mai 
adânc în sufletul lui şi i-ar fi spus-o. Sunt grec? 


Fratele meu s-a întâmplat sa fie în grupul meu de lansați, 
băiatul care a devenit cel mai bun prieten al meu? Gemeni? 
Părinţi care mă iubesc? Julian Delphiki? 

Nu, nu pot să cred asta. Graft nu a fost niciodată cinstit cu 
noi. Graft e cel care nu a ridicat un deget ca să-l apere pe 
Ender de Bonzo. Graff nu face nimic care să nu ducă la 
îndeplinirea vreunui scop manipulator. 

Numele meu e Bean. Poke mi-a dat numele ăsta, şi nu voi 
renunţa la el în schimbul unei minciuni. 

Mai întâi îi auziră vocea, adresându-i-se unui tehnician din 
altă încăpere. 

— Cum să lucrez cu şefi de escadroane dacă nu-i văd 
deloc? 

— De ce ai nevoie să-i vezi? întrebă tehnicianul. 

— Ca să ştiu cine sunt, cum gândesc... 

— O să afli cine sunt şi cum gândesc după modul în care 
lucrează cu simulatorul. Dar chiar şi aşa, nu cred că ai de 
ce să-ţi faci griji. le ascultă chiar acum. Pune-ţi căştile ca 
să-i auzi. 

Toţi tremurau de emoție, ştiind că în curând el le va auzi 
vocile aşa cum o auzeau şieipe a lui. 

— Să spună cineva ceva, zise Petra. 

— Aşteaptă să-şi pună căştile, replică Dink. 

— De unde o să ştie? întrebă Vlad. 

— Eu primul, spuse Alai. 

O pauză. în căştile lor se auzi un fâsâit slab. 

— Salaam, şopti Alai. 

— Alai, zise Ender. 

— Şi eu, făcu Bean. Piticul. 

— Bean. 

Da, gândi Bean, pe când ceilalţi vorbeau. Asta sunt. Ăsta e 
numele rostit de oamenii care mă cunosc. 

JOCUL LUI ENDER 

— Domnule general, sunteţi Strateg. Aveţi autoritatea să 
faceţi asta, şi aveţi şi obligaţia s-o faceţi 


— Nu am nevoie ca un fost comandant al Şcolii de Luptă 
căzut în dizgrație să-mi spună care-mi sunt obligaţiile. 

— Dacă nu-l arestaţi pe Mareşal şi pe conspiratorii lui... 

— Colonele Graff, dacă tac eu primul, voi fi răspunzător 
pentru războiul care va urma. 

— Da, aşa va fi, domnule. Dar spuneţi-mi, care ar fi cel mai 
bun rezultat - să vă acuze toată lumea, dar să câştigăm 
războiul, sau să nu vă acuze nimeni, pentru că aţi fost pus la 
zid şi împuşcat după ce lovitura de stat a Mareşalului a 
adus în toată lumea hegemonia rusească? 

— Nu voi trage eu primul foc. 

— Un comandant militar care nu vrea să acţioneze 
preventiv când are informaţii clare... 

— Politica... 

— Dacă îi lăsaţi să câştige ar însemna sfârşitul oricărei 
politici! 

— Ruşii nu mai sunt băieţii răi încă din secolul XX! 

— Oricine face lucruri rele e un băiat rău. Dumneavoastră 
sunteţi şeriful, domnule, chiar dacă lumea e de acord sau 
nu. Faceţi-vă meseria. 

Cu Ender acolo, Bean se retrase imediat la locul său 
printre şefii de plutoane. Nu-i spusese nimeni asta. El 
fusese comandantul suprem, îi pregătise hine, dar Ender 
fusese dintotdeauna liderul înnăscut al grupului, şi acum că 
venise aici, Bean devenise din nou mic. 

lar Bean ştia că aşa era corect. Îi condusese bine, dar 
Ender îl făcea să pară un novice. Nu pentru că strategiile 
lui Ender erau mai bune ca ale lui Bean - nu erau, de fapt. 
Erau câteodată diferite, dar cel mai adesea Bean vedea că 
Ender face exact ceea ce ar fi făcut şi el. 

Diferenţa importantă era modul în care îi conducea pe 
ceilalţi. Se bucura de devotamentul lor fierbinte, nu de 
supunerea cu oarecare resentimente faţă de Bean, ceea ce- 
i fu de ajutor chiar de la început. Dar Bean învăţă acest 
devotament observând nu numai ce se petrecea în cursul 
bătăliei, ci şi ceea ce se petrecea în minţile comandanților. 


Era sever, câteodată chiar tăios, explicându-le clar că 
aştepta ce e mai bun de la ei. Avea totuşi un mod dea dao 
intonaţie aparte cuvintelor inofensive, arătând apreciere, 
admiraţie, apropiere. Se simțeau recunoscuţi de cel care 
trebuia să-i onoreze. Bean pur şi simplu nu ştia cum să facă 
asta. Încurajările sale erau întotdeauna mai evidente, puţin 
greoaie. Însemnau mai puţin pentru ei fiindcă le simțeau 
mai calculate. Erau mai calculate. Ender era pur şi simplu... 
el însuşi. Autoritatea era pentru el ca respiraţia. 

Au apăsat un întrerupător genetic şi au făcut din mine un 
atlet al inteligenţei. Pot băga mingea în poartă din orice 
punct de pe teren. Dar pentru că ştiu când să lovesc. Ştiu să 
formez o echipă dintr-o adunătură de jucători. 

Oare ce întrerupător au acţionat în genele lui Ender 
Wiggin? Sau e ceva mai adânc decât duhul mecanic al 
trupului? Există un spirit, şi asta a primit Ender în dar de la 
Dumnezeu? Îl urmăm ca nişte discipoli. Aşteptăm ca el să 
facă să ţâşnească apa din stâncă. 

Pot să învăţ să fac ceea ce face el? Sau voi fi ca cei mai 
mulţi dintre scriitorii militari pe care i-am studiat, 
condamnat să fiu mâna a doua pe câmpul de luptă, păstraţi 
în memorie numai datorită cronicilor şi explicării geniului 
altor comandanţi? Oare voi scrie o carte în care voi povesti 
ce a făcut Ender şi cum? 

Să scrie Ender cartea asta. Sau Graff. Eu am treabă aici, şi 
când termin, o să-mi aleg singur meseria şi o s-o fac cât pot 
de bine. lar dacă lumea o să-ţi aducă aminte de mine numai 
ca de unul dintre tovarăţii lui Ender, aşa să fie. Faptul că am 
luptat alături de Ender e o recompensă în sine. 

Ah, dar cum mai înţeapă inima când îi vezi pe ceilalţi 
fericiţi, şi lui nu-i mai dau nici o atenţie, decât pentru a-l 
tachina ca pe un frate mai mic, ca pe o mascotă. Cât trebuie 
să-l fi urât când era liderul lor! 

Şi cel mai rău era că şi Ender îl trata aşa. De fapt niciunuia 
dintre ei nu-i era permis să-l vadă pe Ender. Dar fiind atât 
timp separați, Ender aparent uitase că odată se bazase pe 


Bean. Acum se sprijinea cel mai mult pe Petra, pe Alai, Dink 
şi Shen. Cei care nu fuseseră niciodată în aceeaşi armată cu 
el. Se folosea şi de Bean şi de ceilalţi şefi de plutoane din 
Armata Dragon, avea încă încredere în ei, dar când era 
ceva greu de făcut, ceva care cerea creativitate, Ender nu 
se gândea niciodată la Bean. 

N-avea importanţă. Nu trebuia să se gândească la asta. 
Pentru că Bean ştia că desemnarea lui ca şef de escadron 
mai însemna ceva, mult mai profund. El trebuia să cunoască 
întregul flux al unei bătălii, gata să intervină în orice 
moment, dacă Ender ar fi şovăit. Ender părea să nu-şi dea 
seama că Bean se bucură de asemenea încredere din 
partea profesorilor, dar Bean ştia, iar dacă uneori devenea 
puţin distrat în îndeplinirea sarcinilor oficiale, dacă uneori 
Ender devenea nerăbdător din cauza încetinelii sale, sau a 
faptului că era neatent, asta era de aşteptat. Căci Ender nu 
ştia că în orice moment, dacă supervizorul îi dădea 
semnalul, Bean putea să preia comanda şi să continue 
planurile lui Ender, supraveghind toţi şefii de escadroane, 
salvând jocul. 

La început, această misiune păru fără rost - Ender era 
sănătos, vioi. Dar apoi interveni o schimbare. 

Se întâmplă a doua zi după ce Ender le spusese în treacăt 
că are un alt profesor decât ei. îl numi „Mazer” de prea 
multe ori, iar Iom Nebunul comentă: 

— Trebuie să fi fost un iad pentru el să crească cu un 
asemenea nume. 

— Când a crescut el, zise Ender, numele nu era celebru. 

— Dacă ar fi atât de bătrân, ar fi mort, spuse Shen. 

— Nu şi dacă a fost mulţi ani pe o navă mişcându-se cu 
viteza luminii şi s-a întors. 

Asta îi făcu să se dumirească. 

— Profesorul tău e chiar Mazer Rackham? 

— Ştiţi că se spune că a fost un erou strălucit? zise Ender. 
Bineînţeles că ştiau. 


— Ceea ce nu se spune e că este un ticălos desăvârşit. Apoi 
începu noua simulare şi trecură la treabă. 

A doua zi, Ender le spuse că lucrurile se schimbau. 

— Până acum am jucat împotriva computerului sau unul 
împotriva altuia. Dar începând de acum, la fiecare câteva 
zile Mazer însuşi şi o echipă de piloţi experimentați vor 
controla flota adversă. Orice e permis. 

O serie de teste, cu Mazer Rackham în persoană ca 
adversar. Lui Bean nu-i mirosea a bine. 

Astea nu sunt teste, sunt nişte aranjamente, pregătiri 
pentru condiţiile care ar putea apărea când vor înfrunta 
flota reală a Gândacilor lângă planeta lor natală. 

F. |. primeşte informaţii preliminare de la flota plecată în 
expediţie, şi ne pregăteşte pentru modul cum vom fi 
întâmpinați de Gândaci atunci când se va încinge adevărata 
bătălie. 

Problema era că, oricât de inteligenţi ar fi Mazer Rackham 
şi ceilalţi ofiţeri, erau totuşi umani. În lupta reală, Gândacii 
vor arăta categoric lucruri la care oamenii pur şi simplu nu 
se pot gândi. 

Apoi veni primul din aceste „teste” - strategia era jenant 
de copilărească. O formaţie mare sferică, înconjurând o 
singură navă. 

În timpul luptei deveni clar că Ender ştia lucruri pe care 
nu li le împărtăşise. În primul rând, le spuse să ignore nava 
din centrul globului. Era o ţintă falsă. Dar cum putea Ender 
să ştie aşa ceva? Pentru că ştia că Gândacii le-ar arăta o 
astfel de navă singulară, şi asta era o capcană. Ceea ce 
înseamnă că Gândacii se aşteaptă ca noi să ne luăm după 
acea navă. 

Exceptând, desigur, faptul că nu erau cu adevărat 
Gândacii, era Mazer Rackham. Deci de ce ar crede 
Rackham că Gândacii s-ar aştepta ca oamenii să atace o 
singură navă? 

Bean îşi reaminti înregistrările video pe care Ender le 
privea iar şi iar la Şcoala de Luptă - toate filme 


propagandistice din A Doua Invazie. 

Nu arătau niciodată lupta pentru că nu fusese niciuna. lar 
Mazer Rackham nu comandase o forţă de ataccuo 
strategie strălucită. Mazer Rackham lovise o singură navă şi 
războiul se terminase. De asta nu exista nici o înregistrare a 
luptei faţă în faţă. Mazer ucisese matca. lar acum se aştepta 
ca Gândacii să folosească o navă centrală drept capcană, 
pentru că aşa îi învinsese ultima dată. 

Ucide matca, şi toţi Gândacii vor deveni inofensivi. Lipsiţi 
de minte. Asta era semnificaţia filmelor. Ender ştie asta, dar 
ştie de asemenea că şi Gândacii ştiu că el ştie, deci nu va 
cădea în plasa lor. 

Al doilea lucru pe care îl ştia Ender, şi ei nu, era folosirea 
unei arme care nu apăruse în niciuna din simulările lor 
până la acest prim iest. Ender o numi „Doctoraşul” şi apoi 
nu mai spuse nimic despre ca - decât când îi ordonă lui Alai 
s-o folosească în centrul concentrării flotei inamice. Spre 
surpriza lor, obiectul declanşa o reacţie în lanţ care trecu 
de la navă la navă, până ce toate navele Furnicilor, cu 
excepţia celor mai izolate, fură distruse. lar apoi fu uşor să-i 
curețe pe aceşti rătăciţi. Câmpul de luptă era curat când 
terminară. 

— De ce strategia lor e atât de stupidă? întrebă Bean. 

— Asta m-am întrebat şi eu, zise Ender. Dar noi n-am 
pierdut nici o navă, şi asta e OK. 

Mai târziu, Ender le spuse ce-i povestise Mazer - 
simulaseră o secvenţă întreagă a invaziei, şi impuseseră 
duşmanului virtual o curbă de învăţare. 

— Data viitoare vor fi învăţat. Nu va mai fi atât de uşor. 
Bean auzi asta şi se alarmă. O secvenţă a invaziei? De ce un 
astfel de scenariu? De ce nu doar încălziri înaintea unei 
singure bătălii? 

Pentru că Gândacii nu au numai o singură lume, gândi 
Bean. Sigur că da. Au descoperit Pământul şi au vrut să-l 
transforme într-o nouă colonie, aşa cum făcuseră şi înainte. 


Noi avem mai multe flote. Câte una pentru fiecare lume a 
Furnicilor. 

lar motivul pentru care ei pot evolua de la o luptă la alta 
este că şi ei au comunicaţii interstelare cu viteză mai mare 
decât a luminii. 

Toate bănuielile lui Bean erau confirmate. Cunoştea şi 
secretul din spatele acestor teste. Mazer Rackham nu 
comanda o flotă simulată a Gândacilor. Era o luptă reală, şi 
singurul rol al lui Rackham era să supravegheze cum 
decurge şi apoi să-l sfătuiască pe Ender în legătură cu 
sensul strategiilor inamicului şi modul în care să le 
contracareze în viitor. 

De asta majoritatea comenzilor le dădeau oral. Erau 
transmise unor echipaje reale de pe nave reale care le 
urmau ordinele şi luptau în bătălii reale. Orice navă pe care 
o pierdem, gândi Bean, înseamnă că nişte bărbaţi şi femei 
au murit. Orice neglijenţă a noastră costă vieţi. Şi totuşi nu 
ni se spune asta tocmai pentru că nu ne putem permite să 
purtăm povara acestor cunoştinţe. în timp de război, 
comandanții au trebuit întotdeauna să înveţe noţiunea de 
„pierderi acceptabile”. Dar Bean înţelegea că cei care-şi 
păstrează umanitatea nu acceptă niciodată cu adevărat 
ideea că aşa ceva este acceptabil. Îi roade. Deci noi, copiii- 
soldaţi, suntem protejaţi păstrându-ni-se convingerea că e 
vorba doar de jocuri şi teste. 

În consecinţă, nu pot dezvălui acest lucru niciunuia dintre 
cei pe care-i cunosc. În consecinţă trebuie să accept 
pierderile fără un cuvânt, fără nici o slăbiciune vizibilă. 
Trebuie să încerc să-mi scot din minte oamenii care vor 
muri din cauza îndrăznelii noastre, al căror sacrificiu nu se 
trece pe lista unui joc, ci pe cea a vieților lor. 

„lestele” aveau loc la fiecare câteva zile, şi fiecare luptă 
dura mai mult. Alai glumi că ar trebui să fie dotați cu 
scutece ca să nu fie distraşi când vezica li se umplea în 
timpul jocului, A doua zi li se puseră catetere. Iom Nebunul 
nu acceptă aşa ceva. 


— Haideţi, aduceţi-ne mai bine un borcan în care să ne 
facem nevoile. Nu putem juca jocul ăsta cu ceva atârnându- 
ne de scule. 

Li se aduseră borcane. Totuşi, Bean nu auzi pe cineva să le 
fi folosit. Şi deşi se întrebă ce-i aduseseră Petrei, nimeni nu 
avu curajul să-i înfrunte furia întrebând-o. 

Bean începu să observe destul de curând unele din 
greşelile lui Ender. În primul rând, Ender se baza prea mult 
pe Petra. Ea primea întotdeauna comanda forţei principale, 
supraveghind deodată o sută de lucruri diferite, astfel încât 
Ender să se poată concentra asupra fentelor, trucurilor, 
şmecheriilor. Oare Ender nu vedea că Petra, o 
perfecţionistă, era măcinată de vină şi ruşine la fiecare 
greşeală pe care o făcea? El se pricepea atât de bine la 
oameni, şi totuşi părea să creadă că ea chiar e dură, în loc 
şi-şi dea seama că această duritate era doar o faţadă sub 
care îşi ascundea anxietatea intensă. Fiecare greşeală 
apăsa greu asupra ei. Nu dormea bine, şi asta se vedea pe 
măsură ce acumula din ce în ce mai multă oboseală în 
timpul luptelor. 

Dar poate că Ender nu-şi dădea seama ce-i făcea pentru 
că şi el era obosit. Toţi erau. Cedau câte puţin sub presiune, 
iar câteodată chiar mai mult. Oboseau din ce în ce mai mult, 
erau din ce în ce mai predispuşi la erori pe măsură ce 
testele deveneau mai dificile şi mai lungi. 

Deoarece duceau lupte din ce în ce mai grele cu fiecare 
nou „test”, Ender era nevoit să lase din ce în ce mai multe 
decizii în seama altora. În loc să îndeplinească atent 
comenzile detaliate ale lui Ender, şefii de escadroane 
duceau tot mai mult din bătălie pe propriii lor umeri. Pe 
perioade lungi, Ender era prea ocupat într-o parte a luptei 
pentru a mai da ordine în alta. Şefii de escadroane afectaţi 
începură să discute între ei pentru a-şi stabili tactica până 
când Ender le dădea din nou atenţie. Iar Bean fu mulţumit 
să constate că, în timp ce Ender nu-i dădea misiuni 
interesante, ceilalţi i se adresau atunci când atenţia lui 


Ender era în altă parte. Tom Nebunul şi Supă Fierbinte 
veniră cu propriile lor planuri şi din obişnuinţă i le 
prezentară lui Bean. Fiindcă la fiecare luptă îşi aloca 
jumătate din atenţie observării şi analizării planului lui 
Ender, Bean putu să le spună, cu destulă acuratețe, ce ar 
trebui să facă pentru a ajuta să izbândească planul general. 
Din când în când Ender îi lăuda pe Tom şi pe Supă pentru 
deciziile luate în urma sfaturilor lui Bean. Era lucrul cel mai 
apropiat de o laudă pe care îl auzi Bean. 

Alţi şefi de plutoane şi puştii mai mari pur şi simplu nu-l 
băgau în seamă pe Bean. Înţelegea de ce; aveau multe 
resentimente faţă de el de când profesorii îl plasaseră 
deasupra lor, înainte de venirea lui Ender. Acum, că îl aveau 
pe adevăratul comandant, nu aveau de gând să mai facă 
niciodată ceva care mirosea a subordonare faţă de Bean. 
înţelegea - dar nu putea împiedica strângerea de inimă. 

Indiferent dacă ei voiau sau nu ca el să le supervizeze 
munca, indiferent dacă sentimentele lui erau sau nu rănite, 
asta era totuşi misiunea lui şi era hotărât să nu se lase 
niciodată prins nepregătit. În timp ce presiunea devenea 
din ce în ce mai intensă, iar ei erau din ce în ce mai 
epuizați, mai iritabili unul cu altul, mai puţin generoşi în 
evaluarea muncii celorlalţi, Bean devenea din ce în ce mai 
atent pentru că şansele de a greşi erau din ce în ce mai 
mari. 

Într-o zi, Petra adormi în timpul luptei. Navele ei plutiră în 
derivă prea departe până într-o poziţie vulnerabilă, şi 
duşmanul profită, spulberându-i escadronul în bucățele. De 
ce nu dăduse ordinul de retragere? Mai rău, nici Ender nu 
observă suficient de repede. Bean fu cel care îi spuse: ceva 
nu e în regulă cu Petra. 

Ender o strigă. Nu răspunse. Ender trecu lui Iom Nebunul 
controlul asupra celor două nave rămase şi apoi încercă să 
salveze lupta în ansamblu. Ca de obicei Petra ocupa poziţia 
centrală, iar rezultatul pierderii celei mai mari părţi din 
escadronul ei fusese o explozie devastatoare. Numai fiindcă 


inamicul fu prea încrezător în continuare Ender putu să 
întindă câteva capcane şi să recâştige iniţiativa. Învinse, dar 
cu pierderi mari. 

Petra se trezi probabil spre sfârşitul luptei şi găsi 
comenzile blocate, fiind lipsită de posibilitatea de 
comunicare orală până când se termină totul. Apoi 
microfonul ei începu din nou să funcţioneze şi o putură auzi 
plângând, „îmi pare rău, îmi pare rău. Spuneţi-i lui Ender 
că-mi pare rău, ei nu mă poate auzi, îmi pare atât de râu...” 

Bean o ajunse înainte de a se întoarce în cameră. Mergea 
clătinându-se prin tuneluri, sprijinindu-se de perete şi 
plângând, îşi găsea drumul pe pipăite pentru că nu vedea 
din cauza lacrimilor. Bean se apropie şi o atinse. Eaii 
îndepărtă mâna. 

— Petra, zise Bean. Oboseala e oboseală. Nu poţi rămâne 
trează dacă ţi se blochează creierul. 

— Creierul meu s-a blocat! Tu nu ştii cum e pentru că tu 
eşti atât de deştept, încât poţi face toate treburile noastre şi 
să joci şi şah între timp! 

— Petra, s-a bazat prea mult pe tine, nu ţi-a lăsat nici o 
pauză... 

— Nici el nu face pauze, şi nu-l văd... 

— Ba da. Era evident că se întâmplă ceva cu escadronul 
tău cu câteva secunde înainte ca cineva să-i atragă atenţia. 
Şi chiar şi atunci, a încercat să te trezească înainte de a 
trece comanda altcuiva. Dacă ar fi acţionat mai repede, ţi-ar 
fi rămas şase nave, nu numai două. 

— Tu i-ai atras atenţia. Tu mă supraveghea! Mă verificai. 

— Petra, eu îi supraveghez pe toţi. 

— Ai spus că ai încredere în mine, dar nu ai. Nici n-ar 
trebui, nimeni n-ar trebui să aibă încredere în mine. 

Izbucni într-un hohot de plâns necontrolat, sprijinită de 
peretele de piatră. 

Apoi apărură nişie ofiţeri care o conduseră. Nu spre 
camera ei. 

Curând după aceea îl convocă Graff. 


— 'Te-ai descurcat bine. Pentru asta eşti aici. 

— Nici eu n-am fost rapid, zise Bean. 

— Erai atent. Ai văzut unde e punctul slab, l-ai făcut atent 
pe Ender. Ţi-ai făcut treaba. Ceilalţi copii nu-şi dau seama şi 
ştiu cât trebuie să te necăjească asta... 

— Nu-mi pasă ce observă ei... 

— Dar te-ai descurcat. Tu ai avut bătaia salvatoare. 

— Orice ar însemna asta. 

— Baseball. Mda. Nu prea era popular pe străzile din 
Rotterdam. 

— Vă rog, pot să mă duc să dorm? 

— Într-o clipă. Bean, Ender oboseşte. Face greşeli. E tot 
mai important ca tu să supravegbezi totul. Să fii acolo când 
are nevoie de tine. Ai văzut cum era Petra. 

— Toţi suntem epuizați. 

— Ei bine, şi Ender este. Mai mult decât toţi. Plânge în 
somn. Are vise stranii. Spune că Mazer îi cunoaşte planurile 
pentru că îi spionează visele. 

— Vreţi să-mi spuneţi că înnebuneşte? 

— Îţi spun că singura persoană pe care o presează mai 
mult decât pe Petra este el însuşi. Asigură-i spatele, Bean. 

— O fac deja. 

— Eşti mereu furios, Bean. 

Cuvintele lui Graff îl făcură să tresară. în primul moment 
gândi, nu, nu sunt! Apoi; Sunt oare? 

— Ender nu-ţi dă nici o misiune importantă, şi după ce ai 
fost vedetă asta trebuie să te agaseze, Bean. Dar nu e vina 
lui Ender. Mazer i-a spus că se îndoieşte de capacitatea ta 
de a manevra un număr mare de nave. De asta nu ai primit 
misiuni complicate, interesante. Nu că Ender l-ar crede pe 
Mazer pe cuvânt. Dar orice ai face, Ender priveşte prin 
lentila neîncrederii lui Mazer. 

— Mazer Rackham crede că eu... 

— Mazer Rackham ştie exact ce eşti şi ce poţi face. Dar 
trebuie să ne asigurăm că Ender nu te pune să faci ceva 
atât de complicat, încât să pierzi din vedere imaginea de 


ansamblu a jocului. Şi trebuie să facem asta fără şi-i 
spunem lui Ender că eşti acoperirea lui. 

— De ce îmi spuneţi toate astea? 

— Când se va termina testul şi veţi trece la comenzi 
adevărate, îi vom spune lui Ender adevirul despre ce ai ficut 
tu, şi de ce Mazer a spus ce-a spus. Ştiu că pentru tine 
înseamnă mult încrederea lui Ender, şi nu simţi că o ai, aşa 
că am vrut să ştii de ce. Asta e. 

— De unde acest acces subit de onestitate? 

— Pentru că eu cred că te vei descurca mai bine ştiind. 

— Mă voi descurca mai bine crezând asta, indiferent dacă 
e adevărat sau nu. Poate că minţiţi. Oare chiar am aflat cu 
adevărat ceva din toată această conversaţie? 

— Crezi ce vrei, Bean. 

Petra nu veni la antrenamente vreo câteva zile. Când 
reveni, bineînţeles că Ender nu-i mai dădu misiuni grele. Se 
descurcă bine cu misiunile pe care le avea, dar entuziasmul 
ei dispăruse. Inima i se frânsesc. 

Dar la naiba, ea dormise câteva zile. Erau toţi puţin geloşi 
pe ea pentru asta, chiar dacă n-ar fi vrut să fie în locul ei. 
Dacă aveau vreun Dumnezeu în minte, i se rugau: Fă să nu 
mi se întâmple mie. Şi în acelaşi timp se rugau: Oh, lasă-mă 
să dorm, dă-mi o zi măcar în care să nu trebuiască să mă 
gândesc la jocul ăsta. 

Testele continuară. Câte lumi colonizaseră nemernicii 
înainte să ajungă la Pământ? se întreba Bean. Suntem 
siguri că le ştim pe toate? Şi la ce bun să distrugem flotele 
dacă nu avem acolo forţe care să ocupe coloniile învinse? 
Sau doar lăsăm acolo nave care să spulbere orice ar încerca 
să se ridice de pe suprafaţa planetei? 

Petra nu fu singura care clacă. Vlad deveni catatonic şi nu 
se mai putu ridica din pat. Doctorilor le luă trei zile ca să-l 
trezească, dar, spre deosebire de Petra, el fu scos din joc pe 
termen lung. Nu se mai putea concentra. 

Bean se aştepta să urmeze Tom Nebunul, dar în ciuda 
poreclei părea să devină tot mai raţional pe măsură ce 


obosea. În schimb Molo Musca izbucni în hohote de râs 
atunci când pierdu controlul asupra escadronului său. 
Ender îi luă imediat comanda, trecând navele lui Molo sub 
controlul lui Bean. Musca se întoarse a doua zi, fără nici o 
explicaţie, dar toată lumea înţelese că de acum nu i se vor 
mai da misiuni cruciale. 

lar Bean deveni din ce în ce mai conştient de scăderea 
atenţiei lui Ender. Ordinele lui veneau după pauze din ce în 
ce mai lungi, şi de câteva ori nu fură clare. Bean le traduse 
imediat într-o formă mai inteligibilă, iar Ender nu află 
niciodată că existaseră confuzii. Dar ceilalţi deveniră în 
sfârşit conştienţi că Bean urmărea ansamblul luptei, nu 
doar o parte a ei. Poate vedeau chiar cum Bean punea câte 
o întrebare în cursul luptei, făcea câte un comentariu care îl 
atenţiona pe Ender asupra a ceva ce trebuia observat, dar 
niciodată într-un mod din care să reiasă că ar critica pe 
cineva. După lupte, unul sau doi băieţi mai mari i se 
adresară lui Bean. Nimic important. Doar o bătaie pe umăr, 
pe spate, şi câteva cuvinte. „Frumos joc.” „Bună treabă.” 
„Capul sus.” „Mulţumesc, Bean.” 

Nu-şi dăduse seama câtă nevoie avea de onorurile 
celorlalţi până când nu le obţinu. 

— Bean, pentru jocul următor cred că ar trebui să ştii 
ceva. 

— Ce? 

Colonelul Graft ezită. 

— Nu l-am putut trezi pe Ender de dimineaţă. A avut 
coşmaruri. Nu mănâncă decât obligat. Îţi muşcă mâna în 
somn - până la sânge. Iar astăzi nu l-am mai putut trezi. Am 
reuşit să amânăm... testul... aşa că va fi la comandă, ca de 
obicei, dar... nu ca de obicei. 

— Sunt pregătit. întotdeauna sunt. 

— Da, dar... uite ce e, premisa acestui test este că e...că 
nu €... 

— E fără speranţă. 

— Ajută cu tot ce poţi. Cu orice sugestie. 


— Doctoraşull ăsta, Ender nu ne-a mai lăsat să-l folosim de 
mult. 

— Inamicul a învăţat destul despre modul în care 
acţionează şi n-o să-şi mai ţină navele suficient de aproape 
una de alta pentru a permite o reacţie în lanţ. E nevoie de o 
anumită masă ca să se poate menţine câmpul. În esenţă, 
acum e un balast. E inutil. 

— Ar fi fost frumos să-mi spuneţi şi mie până acum cum 
funcţionează. 

— Sunt unii care nu vor să-ţi spunem nimic, Bean. Ai 
obiceiul de a utiliza orice frântură de informaţie ca să 
ghiceşti de zece ori mai mult decât am vrea noi să ştii. Sunt 
foarte circumspecţi când trebuie să-ţi dea vreun indiciu. 

— Domnule colonel, ştiţi că eu ştiu că luptele sunt reale. 
Mazer Rackham nu le inventează. Când pierdem o navă, 
mor oameni adevăraţi. 

Graff privi în depărtare. 

— Şi sunt oameni pe care Mazer Rackham îi cunoaşte, aşa- 
i? 

Graff aprobă în tăcere. 

— Nu crezi că Ender intuieşte ce simte Mazer? Nu-l 
cunosc, poate e dur ca o stâncă, dar eu cred că atunci când 
face analiza luptei cu Ender, îşi dă în vileag... mă rog, 
suferinţa... Ender o simte. Pentru că Ender este mult mai 
obosit după o analiză decât înaintea ei. Poate că nu ştie ce 
se petrece în realitate, dar ştie că miza e teribilă. Ştie că 
Mazer Rackham e cu adevărat supărat la fiecare greşeală 
pe care o face Ender. 

— Ai descoperit vreo cale să te strecori în camera lui 
Ender? 

— Ştiu cum să-l ascult pe Ender. Nu mă înşel în legătură 
cu Mazer, nu-i aşa? 

Graft scutură din cap. 

— Domnule colonel, se pare că nu va daţi seama, nimeni 
nu pare să-şi amintească - acel ultim joc de la Şcoala de 
Luptă, când Ender mi-a dat mie armata. Nu a fost strategie. 


Renunţase. Se săturase. Era în grevă. Nu aţi aflat asta 
pentru că l-aţi promovat. Chestia cu Bonzo l-a terminat. 
Cred că suferinţa lui Mazer Rackham îi face acum acelaşi 
lucru. Eu cred că şi atunci când Ender nu ştie în mod 
conştient că ucide pe cineva, în sinea lui ştie, şi inima îi 
arde. 

Graff îl privi atent. 

— Ştiu că Bonzo a murit. L-am văzut. Am mai văzut 
moartea şi înainte, vă amintiţi? Nu ţi se înfundă nasul în 
creier şi nu pierzi două galoane de sânge ca apoi şi te ridici 
şi să pleci. Nu i-aţi spus niciodată lui Ender că Bonzo a 
murit, dar sunteţi nişte fraieri dacă vă închipuiţi că nu ştie. 
Şi, mulţumită lui Mazer, ştie că fiecare navă pe care o 
pierdem înseamnă moartea unor oameni. Nu poate suporta 
asta, colonele Graft. 

— Eşti mai introspectiv decât îşi închipuie lumea, Bean, 
zise Graff. 

— Ştiu, eu sunt un creier inuman şi rece, nu-i aşa? râse 
Bean cu amărăciune. Modificat genetic, deci sunt la fel de 
extraterestru ca şi Gândacii. 

Graff roşii. 

— Nimeni n-a spus vreodată asta. 

— Vreţi să spuneţi că nu în faţa mea. Nu intenţionat. Se 
pare că nu înţelegeţi că uneori trebuie să spuneţi pur şi 
simplu adevărul oamenilor şi să le cereţi ce vreţi, în loc să 
încercaţi să-i păcăliţi. 

— Spui că ar trebui să-i spunem lui Ender că jocul e real? 

— Nu! Aţi înnebunit? Dacă îl afectează atât de mult 
intuiţia, ce credeţi că s-ar întâmpla dacă ar şti ci ştie? Va 
îngheţa. 

— Dar tu nu îngheţi. Asta e? Ar trebui să comanzi tu 
următoarea lupta? 

— Tot nu înţelegi, colonele. Eu nu îngheţ pentru că nu e 
lupta mea. Eu ajut. Eu supraveghez. Dar sunt liber. Pentru 
că e jocul lui Ender. 

Simulatorul lui Bean se trezi la viaţă. 


— E timpul, zise Graff. Succes. 

— Domnule colonel, poate că Ender va intra din nou în 
grevă. Poate va întoarce spatele. Ar putea ceda. Ar putea 
să-ţi spună, e doar un joc ţi m-am săturat de el, nu-mi pasă 
ce-o să-mi facă, mi-a ajuns. E în firea lui să facă aşa. Fiindcă 
pare complet necinstit şi lipsit de sens. 

— Chiar dacă i-aţi promite că ăsta e ultimul? Bean îşi puse 
căştile şi întrebă: 

— Ar fi adevărat? Graft aprobă din cap. 

— Mda, bine, nu cred că ar fi prea mare diferenţa, în plus, 
acum e elevul lui Mazer, nu-i aşa? 

— Bănuiesc. Mazer spunea că l-ar fi anunţat că e 
examenul final. 

— Acum Mazer e profesorul lui Ender, cugetă Bean. lar 
dumneavoastră aţi rămas cu mine. Puştiul pe care nu-l 
voiaţi. 

Graft roşi din nou. 

— Corect, zise. Se pare că ştii totul. Nu te-am vrut. Chiar 
dacă Bean ştia deja, cuvintele îl răniră. 

— Dar, Bean, spuse Graff, adevărul e că m-am înşelat. Puse 
mâna pe umărul lui Bean, apoi părăsi încăperea. Bean intră 
în joc. Era ultimul din şefii de escadroane. 

— Sunteţi acolo? întrebă Ender în căşti. 

— Toţi, răspunse Bean. Ai cam întârziat la antrenament în 
dimineaţa asta, nu? 

— Scuze, zise Ender. Am dormit mai mult. Râseră. Cu 
excepţia lui Bean. 

Ender îi puse să execute câteva manevre, ca încălzire 
înaintea bătăliei. Apoi veni timpul. Ecranul se limpezi. Bean 
aştepta, teama îi rodea măruntaiele. Inamicul apăru pe 
display. 

Flota lor era desfăşurată în jurul unei planete care se 
contura în centrul ecranului. Mai fuseseră şi înainte lupte în 
apropiere de planete, dar de fiecare dată acestea se 
aflaseră la marginea câmpului vizual - flota inamică 


încercase întotdeauna să-i ademenească departe de 
planetă. 

De data asta nu exista nici o momeală. Doar un roi 
incredibil de nave duşmane. Stăteau la o anumită distanţă 
una de alta, mii şi mii de nave urmând traiectorii aleatoare, 
imprevizibile, întretăiate, formând un nor al morţii în jurul 
planetei. 

Asta e planeta natala, gândi Bean. Aproape o spuse cu 
voce tare, dar se opri la timp. E o simulare a apărării 
Gândacilor în jurul planetei lor natale. 

S-au pregătit generaţii întregi pentru venirea noastră. 
Toate luptele anterioare nu însemnaseră nimic. Gândacii 
pot pierde oricâţi indivizi şi nu le pasă. Tot ce contează e 
matca. Ca cea pe care Mazer Rackham o ucisese în timpul 
celei de-A Doua Invazii. Nu-şi puseseră matca în pericol în 
niciuna din aceste lupte. Până acum. 

De asta roiesc. Acolo e matca. 

Unde? 

Pe suprafaţa planetei, gândi Bean. Ideea e să ne oprească 
să ajungem pe suprafaţa planetei. 

Deci exact acolo trebuie să ne ducem. Doctoraşul are 
nevoie de masă. Planetele au masă. E destul de simplu. 

Numai că era imposibil să aduci o forţă umană atât de 
mică prin acest roi suficient de aproape de planetă ca să 
declanşeze Doctoraşul. Pentru că dacă învăţaseră ceva din 
istorie, era că uneori partea adversă este irezistibil de 
puternică şi atunci singurul curs posibil al acţiunii e 
retragerea ca să-ţi salvezi forţele şi să mai poţi lupta încă o 
Zi. 

Oricum, în acest război nu va mai fi o altă zi. Nu exista 
speranţa unei retrageri. Deciziile care pierduseră această 
luptă, şi chiar şi războiul, fuseseră luate cu două generaţii 
în urmă când fuseseră lansate navele, din start o forţă 
neadecvată. Comandanții care puseseră în mişcare această 
flotă poate nici nu ştiuseră pe atunci că aici era lumea 
natală a Gândacilor. Nu era vina nimănui. Pur şi simplu nu 


aveau forţa suficientă să facă nici măcar o zgârietură în 
apărarea inamică. Nu conta cât de genial era Ender. Când 
ai numai un tip cu o lopată nu poţi construi un dig care să 
oprească marea. 

Nu aveau posibilitatea de retragere, nici de victorie, nici 
un spaţiu de manevră sau amânare, iar inamicul nu avea 
nici o intenţie să facă altceva decât să continue ceea ce deja 
făcea. 

Flota umană avea numai douăzeci de nave, fiecare cu câte 
patru navete de vânătoare. lar acestea erau de tip vechi, 
greoaie în comparaţie cu unele dintre navetele folosite în 
luptele anterioare. Era logic - lumea Gândacilor era 
probabil cea mai îndepărtata, astfel că flota care ajunsese 
aici plecase înaintea tuturor celorlalte. înainte de a apărea 
nave mai bune. 

Optzeci de navete de vânătoare. împotriva a cinci mii, 
poate zece mii de nave inamice. Era imposibil să le 
determini numărul. Bean văzu cum display-ul pierdea urma 
navelor individuale, iar numărătoarea lor varia continuu. 
Erau atât de multe, încât sistemul era supraîncărcat. 
Clipeau ca nişte licurici. 

Trecu mult timp - multe secunde, poate un minut. De 
obicei, până acum Ender i-ar fi desfăşurat, gata de mişcare. 
Totuşi din partea lui nu venea decât tăcere. 

O luminiţă clipi pe pupitrul lui Bean. Ştia ce înseamnă. Tot 
ce avea de făcut era să apese pe un buton, şi ar fi avut 
controlul asupra luptei. I-o ofereau lui, crezând că Ender 
îngheţase. 

N-a îngheţat, gândi Bean. N-a intrat în panică. Pur şi 
simplu a înţeles situaţia, exact cum am înţeles-o şi eu. Nu 
există strategie. Numai că el nu vede că aşa e războiul, un 
dezastru pe care nu-l poţi evita. El nu vede decât un test 
pus în faţa lui de către profesori, de către Mazer Rackham, 
un test atât de absurd de nedrept, încât singura reacţie 
rezonabilă este să nu-l accepte. 


Au fost înţelepţi să-i ascundă adevărul în tot acest timp. 
Dar acum asta se întoarce împotriva lor. Dacă Ender ar 
înţelege că nu e un joc, că războiul real a ajuns într-un 
moment crucial, poate că ar face un efort disperat, sau 
poate geniul lui ar găsi un răspuns la o problemă care, din 
câte vedea Bean, nu avea soluţii. Dar Ender nu înţelegea 
realitatea, iar pentru el era la fel ca în acea zi în sala de 
lupte, când înfruntase două armate, şi Ender lăsase totul pe 
mâna lui Bean, refuzând de fapt să joace. 

Pentru o clipă, Bean fu tentat să strige adevărul în gura 
mare. Nu e un joc, e realitatea, asta e ultima bătălie, la 
urma urmelor am pierdut războiul! Dar ce ar fi avut de 
câştigat, în afara faptului că ar fi intrat toţi în panică? 

Şi totuşi, chiar şi intenţia de a apăsa butonul ca să preia 
controlul era absurdă. Ender nu clacase, nici nu eşuase. 
Lupta nu putea fi câştigată; nici n-ar fi trebuit începută. 
Vieţile oamenilor de pe acele nave nu ar trehui irosite într- 
un Atac al Cavaleriei Uşoare fără nici o speranţăNu sunt 
generalul Burnside la Fredericksburg. Nu-mi trimit oamenii 
la o moarte fără rost, fără speranţă, fără sens. 

Dacă aş avea un plan, aş prelua controlul. Nu am niciun 
plan. Deci fie bine, fie rău, e jocul lui Ender, nu al meu. 

Şi mai exista un motiv pentru care nu prelua controlul. 

Bean îşi amintea cum stătuse deasupra trupului culcat la 
pământ al unui huligan care era prea periculos pentru a fi 
îmblânzit, spunându-i lui Poke: „Omoară-l acum, omoară-l.” 

Am avut dreptate. lar acum, încă o dată, huliganul trebuie 
omorât. Chiar dacă eu nu ştiu cum s-o fac, nu putem să 
pierdem acest război. Eu nu ştiu cum să-l câştig, dar eu nu 
sunt Dumnezeu, nu văd totul. Poate că nici Ender nu vede 
soluţia, dar dacă cineva o poate găsi, dacă poate schimba 
cursul lucrurilor, acela e Ender. 

Poate că mai există speranţă. Poate există vreo cale să 
ajungem lângă suprafaţa planetei şi să-i eliminăm pe 
Gândaci din univers. Acum e momentul pentru miracole. 
Pentru Ender, ceilalţi vor face tot posibilul. Dacă preiau eu 


comanda, vor fi atât de supăraţi, atât de neatenţi, încât 
chiar dacă vin cu un plan care să aibă cât de cât o şansă, nu 
va funcţiona pentru că ei nu vor pune suflet. 

Ender trebuie să încerce. Dacă nu, vom muri cu toţii. 
Chiar dacă nu aveau de gând să mai trimită încă o flotă 
împotriva noastră, acum vor fi nevoiţi s-o facă. Pentru că le- 
am învins toate flotele în bătăliile de până acum. Dacă nu 
învingem acum, definitiv, distrugându-le capacitatea de a 
continua războiul împotriva noastră, ei se vor întoarce. Şi 
de data asta vor şti cum să fabrice ei înşişi Doctoraşul. 

Noi nu avem decât o singură lume. O singură speranţă. 

Fă-o, Ender. 

Lui Bean îi veniră în cap cuvintele pe care le spusese 
Ender în prima lor zi de antrenament cu Armata Dragon: 
„Ţineţi minte, poarta inamicului e jos.” în ultima luptă a 
Armatei Dragon, când nu aveau nici o speranţă, aceasta 
fusese strategia folosită de Ender, trimițând echipa lui Bean 
să apese cu căştile în jurul porţii şi să câştige. Din păcate, 
un asemenea truc nu mai putea fi folosit şi acum. 

Acţionarea Doctoraşului pe suprafaţa planetei ca să 
arunce totul în aer, asta ar putea fi şmecheria. Doar că nu 
puteau ajunge acolo. 

Era timpul să cedeze. Să iasă din joc, să le spună că nu pot 
pune nişte copii să facă treabă de adulţi. Nu există nici o 
speranţă. S-a terminat. 

— Ţineţi minte, zise Bean ironic, poarta inamică e jos. 
Molo Musca, Supă Fierbinte, Vlad, Basculă, Tom Nebunul 
râseră sinistru. Ei fuseseră în Armata Dragon. Îşi aduseseră 

aminte cum se foloseau cuvintele astea înainte. 

Dar Ender nu părea să guste gluma. 

Ender nu părea să înţeleagă că nu se poate duce 
Doctoraşul pe suprafaţa planetei. 

Dar vocea lui le răsună în urechi, dându-le ordine, îi 
strânse într-o formaţie, cilindru în cilindru. 

Bean vru să-i strige să n-o facă! Pe navele alea sunt 
oameni adevăraţi, şi dacă îi trimiţi acolo vor muri, sacrificați 


fără speranţă de victorie. 

Dar îşi ţinu gura pentru că undeva în mintea sa, într-un 
colţ ascuns al inimii, tot mai spera ca Ender să poată face 
imposibilul. Şi atât timp cât mai exista o astfel de speranţă, 
vieţile acelor oameni puteau fi sacrificate, prin propria lor 
decizie de a pleca în această expediţie. 

Ender îi puse în mişcare, spunându-le să ocolească ici-colo 
formaţiile mereu schimbătoare ale roiului inamic. 

Desigur că duşmanii văd ce facem, gândi Bean. Văd, 
desigur, cum fiecare a treia sau a patra mişcare ne aduce 
din ce în ce mai aproape de planetă. 

În orice moment inamicul ne-ar putea distruge rapid, 
concentrându-şi forţele. Atunci de ce n-o fac? 

Lui Bean îi veni o idee. Gândacii nu îndrăzneau să-şi 
concentreze forţele în apropierea formaţiei lui Ender 
pentru că, în momentul în care navele lor ar fi atât de 
apropiate, Ender ar putea folosi Doctoraşul împotriva lor. 

Apoi se gândi la o altă explicaţie. Nu cumva navele 
Gândacilor erau pur şi simplu prea multe? Oare matca, sau 
mătcile, trebuia să-şi folosească întreaga putere de 
concentrare doar ca să comande zeci de mii de nave roind 
prin spaţiu fără să se apropie prea mult una de alta? 

Spre deosebire de Ender, regina Gândacilor nu putea 
preda controlul navelor unui subordonat. Ea nu avea 
subordonați. Indivizii Gândaci erau ca mâinile şi picioarele 
ei. Avea acum sute de mâini şi picioare, sau poate mii, toate 
mişcându-se deodată. 

De asta nu avea reacţii inteligente. Forţele ei erau prea 
numeroase. De asta nu făcea manevre care ar fi fost fireşti, 
întinzând capcane, blocând cilindrul lui Ender ca să nu 
ajungă şi mai aproape de planeta cu fiecare răsucire şi ocol 
şi schimbare de direcţie pe care o făcea. 

De fapt, manevrele Gândacilor erau ridicole. Cu cât Ender 
pătrundea mai mult în zona de atracţie gravitaţională a 
planetei, Gândacii construiau un zid puternic în spatele 
formaţiei lui Ender. 


Ne blochează retragerea! 

Brusc, Bean înţelese al treilea şi cel mai important motiv 
pentru care se întâmpla ceea ce se întâmpla. Gândacii nu 
învăţaseră corect lecţiile din luptele anterioare. Până acum, 
strategia lui Ender fusese întotdeauna să asigure 
supraviețuirea a cât mai multor nave umane posibil, îşi 
păstrase întotdeauna o cale de retragere. Gândacii, cu 
avantajul lor numeric enorm, se aflau în sfârşit într-o poziţie 
care le garanta că atacatorii umani nu vor mai scăpa. 

Era imposibil, la începutul bătăliei, să se prevadă că 
Gândacii vor face o asemenea greşeală. Totuşi, de-a lungul 
istoriei, marile victorii fuseseră obţinute la fel de mult 
datorită greşelilor armatelor învinse ca şi datorită geniului 
militar al învingătorilor. Gândacii înţeleseseră, în cele din 
urmă, că oamenii preţuiau fiecare viaţă individuală. Noi nu 
ne sacrificăm forţele pentru că fiecare soldat este regina 
unui stup cu un singur membru. Dar învăţaseră această 
lecţie exact atunci când nu era corectă - căci noi oamenii, 
atunci când e necesar, ne sacrificăm viaţa. Ne aruncăm 
asupra unei grenade ca să ne salvăm tovarăşii. leşim din 
tranşee şi atacăm duşmanul adăpostit şi murim ca viermii în 
focul lămpii. Ne legăm bombe de trup şi ne aruncăm în aer 
în mijlocul duşmanilor. Când cauza ne-o cere, suntem 
nebuni. 

Ei nu cred că vom folosi Doctoraşul pentru că astfel ne 
vom distruge propriile nave. Din momentul în care Ender 
începuse să dea ordine, devenise evident pentru oricine că 
era o misiune sinucigaşă. Navele nu fuseseră construite să 
reziste la intrarea în atmosferă. lar ca să se apropie 
suficient de planetă pentru a declanşa Doctoraşul, exact 
asta trebuiau să facă. 

Să coboare în zona de atracţie gravitaţională şi să lanseze 
arma înainte ca nava să ardă. lar dacă ar fi reuşit, dacă 
planeta ar fi sfărâmată de forţa acelei arme teribile, 
reacţiile în lanţ s-ar propaga în spaţiu şi vor atinge orice 
navă care s-ar fi întâmplat să supravieţuiască. 


Învingători sau învinşi, nu vor exista supraviețuitori umani 
în această bătălie. 

Nu ne-au văzut niciodată făcând o astfel de mişcare. Da, ei 
nu înţeleg, oamenii vor acţiona întotdeauna ca să-şi salveze 
propriile vieţi - cu excepţia cazurilor când n-o fac. Conform 
experienţei Gândacilor, fiinţele autonome nu se sacrifică. 
Atunci când ne-au înţeles autonomia, sămânţa înfrângerii 
lor fusese aruncată. 

Prin toate studiile lui Ender asupra Gândacilor, prin 
obsesia lui pentru ei în toţi anii de pregătire, oare ajunsese 
cumva să ştie că vor face o asemenea greşeală fatala? 

Nu ştiu. Eu nu aş fi urmat această strategie. Eu nu am 
avut nici o strategie. Ender era singurul comandant care ar 
fi putut şti, sau bănui, sau spera în subconştient că atunci 
când îşi va arunca forţele în luptă duşmanul se va clătina, se 
va poticni, va cădea, va greşi. 

Dar chiar ştia? Se poate să fi ajuns la aceeaşi concluzie ca 
şi mine, că bătălia asta nu poate fi câştigată? Decisese oare 
şi nu joace, să intre în grevă, şi renunţe? Şi apoi cuvintele 
mele amare, „poarta inamică e jos”, declanşaseră gestul său 
inutil, disperat, de a trimite navele la distrugere sigură 
pentru că nu ştia că acolo sunt nave reale, cu oameni 
adevăraţi la bord, că îi trimitea la moarte? Oare şi el era la 
fel de surprins ca şi mine de greşelile inamicului? Victoria 
noastră să fie o întâmplare? 

Nu. Chiar dacă vorbele mele l-au provocat pe Ender să 
acţioneze, el a fost totuşi cel care a ales această formaţie, 
aceste fente şi mişcări evazive, această traiectorie şerpuită. 
Victoriile precedente ale lui Ender îl învăţaseră pe duşman 
să se gândească la noi ca la un anumit fel de creaturi, când 
în realitate suntem diferiţi. S-a prefăcut în tot acest timp că 
oamenii sunt fiinţe raţionale, când de fapt suntem cei mai 
teribili monştri pe care aceşti bieţi extratereştri şi i-ar 
putea imagina în coşmarurile lor. Ei nu au cum să cunoască 
povestea orbului Samson care a dărâmat templul cu 
propriul lui cap ca să-i ucidă pe duşmani. 


Pe navele alea, gândi Bean, sunt persoane care au 
renunţat la căminele şi familiile lor, la lumea pe care s-au 
născut, pentru a traversa galaxia şi a se război cu un 
duşman teribil. Undeva pe drum vor fi siliţi să înţeleagă că 
strategia lui Ender cere ca ei să moară cu toţii. Poate 
înţeleseseră deja. Şi totuşi ascultaseră şi vor continua să 
asculte ordinele pe care le primeau. Ca în faimosul Atac al 
Cavaleriei Uşoare, acei soldaţi îşi dădeau viaţa, încredinţaţi 
că superiorii lor îi folosesc bine. În timp ce noi stăm în 
siguranţă aici în camera simulatoarelor, jucând un 
complicat joc pe computere, ei se supun, murind pentru ca 
omenirea să poată supravieţui. 

Şi totuşi noi, cei care îi comandam, copiii din acest joc 
elaborat, habar n-avem de curajul lor, de sacrificiul lor. Nu 
le putem acorda onoarea pe care o merită, fiindcă nici nu 
ştim că ei există. 

Cu excepţia mea. 

Bean îşi aminti de fragmentul favorit din Biblie al surorii 
Carlotta. Poate că însemna atât de mult pentru ea fiindcă 
nu avea copii. Îi spusese lui Bean povestea revoltei lui 
Absalom împotriva tatălui său, regele David. în cursul 
luptei, Absalom fusese ucis. Când îi aduseseră veştile lui 
David, ele însemnau victoria, însemna că nu mai trebuiau să 
moară alţi soldaţi de-ai săi. Tronul său era în siguranţă. 
Viaţa sa era în siguranţă. Dar el nu se putea gândi decât la 
fiul său, fiul său iubit, băiatul său mort. 

Bean îşi înclină capul, astfel ca vocea sa să fie auzită numai 
de oamenii aflaţi sub comanda sa. Apoi, suficient cât să le 
vorbească, apăsă comutatorul care îi ducea vocea în 
urechile tuturor oamenilor din flota îndepărtată. Bean 
habar n-avea cum le suna lor vocea lui; oare auzeau o voce 
de copil, sau sunetele erau distorsionate astfel încât să audă 
o voce de adult, sau era poate o voce metalică, de maşină? 
N-avea importanţă. într-o formă oarecare, oamenii din acea 
flotă îi vor auzi vocea, transmisă mai repede decât lumina. 
Dumnezeu ştie cum. 


— O, fiul meu Absalom, spuse Bean încet, cunoscând 
pentru prima dată suferinţa care putea smulge asemenea 
cuvinte din gura unui om. Fiul meu, fiul meu Absalom. 

Să fi vrut Dumnezeu ca eu să mor în locul tău, o, Absalom, 
fiul meu! Fiii mei! 

Parafrazase puţin, dar Dumnezeu va înţelege. Iar dacă nu, 
va înţelege sora Carlotta. 

Acum, gândi Bean. Fă-o acum, Ender. Eşti atât de aproape 
cât poţi să fii fără să cedezi jocul. Încep să înţeleagă 
pericolul. Îşi concentrează forţele. O să ne curețe de pe cer 
înainte ca armele să fie lansate... 

— Bun, toată lumea cu excepţia escadronului Petrei, zise 
Ender. Drept în jos, cât puteţi de repede. Lansaţi 
Doctoraşul pe planetă. Aşteptaţi până în ultima secundă 
posibilă. Petra, acoperă-i cât poţi. 

Şefii de escadroane, şi Bean printre ei, retransmiseră 
comenzile lui Ender flotei. Apoi nu mai fu nimic de făcut 
decât să privească. Fiecare navă era pe cont propriu. 

Acum inamicul înţelesese, şi se grăbea să distrugă 
gloanţele umane. Luptător după luptător fură curăţaţi de 
năvala navelor flotei Furnicilor. Doar câţiva oameni 
supravieţuiră suficient ca să intre în atmosferă. 

Rezistaţi, gândi Bean. Rezistaţi cât puteţi de mult. 

Navele care îşi lansaseră prea devreme Doctoraşii îi 
priviră arzând în atmosferă înainte de a se putea declanşa. 
Alte câteva nave arseră ele însele înainte de a putea lansa 
arma. 

Mai rămăseseră două nave. Una era din escadronul lui 
Bean. 

— Nu-l lansa, spuse Bean în microfon, cu capul în jos. 
Declanşează-l în interiorul navei. Dumnezeu fie cu tine. 

Bean nu avu cum să ştie dacă cea care reuşi era nava sa 
sau cealaltă. Ştiu doar că ambele nave dispărură de pe 
display fără să fi lansat. Apoi suprafaţa planetei începu să 
bolborosească. Brusc, o vastă erupție se scurse în afară 
spre ultimele nave umane, ale Petrei, pe care erau sau 


poate nu mai erau oameni în viaţă să vadă moartea venind 
spre ei. Să vadă victoria apropiindu-se. 

Simulatorul le arătă un spectacol impresionant al planetei 
explodând şi înghițind toate navele duşmane, incluzându-le 
în reacţia în lanţ. Dar cu mult înainte ca ultima navă să fie 
înghițită, toate manevrele încetaseră. Pluteau în derivă, 
moarte. Ca navele Gândacilor morţi din filmele celei de-A 
Doua Invazii. Maicile stupului muriseră pe suprafaţa 
planetei. Distrugerea navelor rămase era o simplă 
formalitate. Gândacii erau deja morţi, Bean intra în tunel şi 
văzu că ceilalţi copii erau deja acolo, felicitându-se reciproc 
şi comentând cât de grozav fusese efectul exploziei, 
întrebându-se dacă aşa ceva se putea întâmpla în realitate. 

— Da, zise Bean. Se poate. 

— De parcă ai şti, făcu Molo Musca, râzând. 

— Sigur că ştiu că se poate întâmpla. Chiar s-a întâmplat. 
Il priviri fără să înţeleagă. Când se întâmplase? Eu n-am 
auzit niciodată de aşa ceva. Unde ar fi putut testa aşa o 
armă împotriva unei planete? A, ştiu, au distrus Neptun! 

— Chiar acum s-a întâmplat, spuse Bean. Pe planeta natală 
a Gândacilor. Tocmai am aruncat-o în aer. Au murit toţi. 

În sfârşit începură să-şi dea seama că vorbea serios. 
Ridicară obiecţii. El le povesti despre dispozitivul de 
comunicaţii mai rapide decât lumina. Nu-l crezură. 

Apoi o altă voce interveni în discuţie. 

— Se numeşte ansiblu. 

Ridicară privirile şi-l văzură pe colonelul Graff stând 
deoparte, în tunel. 

Oare Bean spune adevărul? A fost o bătălie reală? 

— 'Toate au fost reale, zise Bean. Toate aşa-zisele teste. 
Lupte adevărate. Victorii adevărate. Nu-i aşa, domnule 
colonel? Am luptat tot timpul în războiul adevărat. 

— Acum s-a terminat, zise Graff. Rasa umană va continua 
să existe. Gândacii nu. 

În cele din urmă crezură, iar înţelegerea realităţii îi ameţi. 
S-a terminat. Am învins. Nu am făcut antrenamente, am 


fost comandanţi adevăraţi. 

Apoi, în final, se iasă tăcerea. 

— Au murit toţi? întrebă Petra. Bean aprobă din cap. 

Din nou îl priviră pe Graff. 

— Avem rapoarte. Pe toate celelalte planete a încetat orice 
activitate. Probabil toate mătcile lor s-au adunat pe planeta 
natală. Când moare matca, mor şi Gândacii. Acum nu mai 
există nici un duşman. 

Petra începu să plângă, sprijinită de zid. Bean vru să 
întindă mâna spre ea, dar Dink era acolo. Dink era prietenul 
care s-o mângâie, s-o consoleze. 

Unii sobri, alţii exultând, se întoarseră în dormitoare. 
Petra nu era singura care plângea. Dar dacă lacrimile erau 
de durere sau de uşurare, nu se putea spune cu siguranţă. 

Doar Bean nu se întoarse în camera lui, poate pentru că 
Bean era singurul care nu era surprins. Rămase în tunel cu 
Graft. 

— Cum suportă Ender? 

— Rău, zise Graff. Ar fi trebuit să i-o spunem mai cu grijă, 
dar nu ne-am putut abţine. Era momentul victoriei. 

— Toate manevrele dumneavoastră au dat rezultate. 

— Am văzut ce s-a întâmplat, Bean. De ce i-ai lăsat lui 
comanda? De unde ai ştiut că va veni cu un plan? 

— N-am ştiut, zise Bean. Ştiam doar că eu nu am niciun 
plan. 

— Dar ceea ce ai spus - „Poarta inamicului e jos”. A fost 
planul folosit de Ender. 

— Nu era un plan. Poate l-a făcut să se gândească la un 
plan. Dar a fost al lui. A fost Ender. V-aţi pus banii pe puştiul 
câştigător. 

Graff se uită la el în tăcere, apoi întinse mâna şi o puse pe 
capul lui Bean, răvăşindu-i puţin părul. 

— Mă gândesc că poate voi v-aţi împins unul pe altul peste 
linia de sosire. 

— Nu contează, nu-i aşa? zise Bean. Oricum, s-a terminat. 
La fel şi unitatea temporară a rasei umane. 


— Da, oftă Graff. îşi retrase mâna şi o trecu prin propriul 
său păr. Am aprobat analiza ta. Am încercat să avertizez. 
Dacă Strategul ţine seama de sfatul meu, oamenii 
Mareşalului vor fi arestaţi aici pe Eros şi în toată flota. 

— Se vor supune de bunăvoie? întrebă Bean. 

— Vom vedea. 

Zgomotul unei împuşcături răsună dinspre un tunel 
îndepărtat. 

— Presupun că nu, zise Bean. 

Auziră paşii unor oameni care alergau în cadență. Şi 
curând îi şi văzură, un contingent de doisprezece 
infanterişti înarmaţi. 

Bean şi Graff îi priviră apropiindu-se. 

— Prieteni sau duşmani? 

— Poartă toţi aceeaşi uniformă, zise Graff. Voi i-aţi chemat, 
Bean. În spatele acelor uşi - făcu semn spre uşile de la 
dormitoarele copiilor - puştii ăia sunt prada de război. La 
comanda armatelor de pe Pământ, ei sunt speranţa 
victoriei. Tu eşti speranţa. 

Soldaţii se opriră în faţa lui Graff. 

— Suntem aici ca să protejăm copiii, domnule, zise liderul 
lor. 

— De cine? 

— Se pare că oamenii Mareşalului se opun arestării, 
domnule, spuse soldatul. Strategul a ordonat ca aceşti copii 
să fie în siguranţă cu orice preţ. 

Graft era vizibil uşurat să afle de care parte se aflau acele 
trupe. 

— Fata e în camera de-acolo. Vă sugerez să îi adunaţi pe 
toţi în cele două dormitoare pe durata operaţiunilor. 

— Ele puştiul care a făcut-o? întrebă soldatul, arătând 
spre Bean. 

— E unul dintre ei. 

— Ender Wiggin a făcut-o, zise Bean. Ender a fost 
comandantul nostru. 

— E într-una din camerele astea? 


— E cu Mazer Rackham, zise Graff. Iar el rămâne cu mine. 

Soldatul salută. Începu să-şi aşeze oamenii în poziţii mai 
avansate de-a lungul tunelului, lăsând o singură santinelă în 
faţa fiecărei uşi pentru a-i împiedica pe copii să iasă şi să se 
rătăcească în toiul luptei. 

Bean mărşălui alături de Graff, îndreptându-se intenţionat 
spre capătul tunelului, dincolo de cea mai avansată 
santinelă. 

— Dacă Strategul a făcut treabă bună, ansibiurile sunt 
deja în siguranţă. Nu ştiu ce crezi tu, dar eu aş vrea să fiu 
acolo unde sosesc veştile. Şi de unde pleacă. 

— Limba rusă e greu de învăţat? întrebă Bean. 

— Asta ţi se pare ţie amuzant? 

— Era o simplă întrebare. 

— Bean, eşti un puşti grozav, dar taci din gură, OK? Bean 
râse. 

— OK. 

— Nu te deranjează că încă îţi spun Bean? 

— E numele meu. 

— Numele tău trebuia să fie Julian Delphiki. Dacă ai fi avut 
un certificat de naştere, numele ăsta ar fi fost pe el. 

— Vreţi să spuneţi că e adevărat? 

— Aş minţi eu în legătură cu aşa ceva? 

Apoi, dându-şi seama de absurditatea a ceea ce tocmai 
spusese, râseră amândoi. Râseră suficient de mult şi încă 
zâmbeau când trecură pe lângă detaşamentul de 
infanterişti care păzea intrarea în complexul ansiblului. 

— Credeţi că mă va dori cineva drept consultant militar? 
întrebă Bean. Fiindcă am de gând să particip la războiul 
ăsta, chiar dacă va trebui să mint în privinţa vârstei şi să mă 
înrolez în Marină. 

ÎNTOARCEREA ACASĂ 

— Cred că vrei să ştii. Vesti proaste. 

— Nu ducem lipsă de aţa ceva, nici chiar în toiul 

— Când a devenit dar că IDL a preluat controlul asupra 
Şcolii de Luptă şi îi trimite pe copii acasă sub protecţia F. I., 


Noul Pact Varşovia se pare că a făcut o mică cercetare şi a 
găsit un elev al Şcolii de Luptă care nu se afla sub controlul 
nostru. Ahile. 

— Dar a fost acolo numai câteva zile. 

— A trecut testele noastre. A fost admis. Era singurul pe 
care puteau pune mâna. 

— Au făcut-o?L.-au luat? 

— "Toate sistemele de securitate de acolo au fost concepute 
pentru a-i ţtne pe deţinuţi înăuntru. Trei gardieni au murit, 
şi toţi deţinuţii au fost eliberaţi printre oameni. Au fost 
recuperaţi toţi, cu excepţia 

— Deci l-aţi pierdut. 

— N-aş spune chiar pierdut. Intenţionează să se folosească 
de el. 

— Ei ştiu ce fel deome? 

— Nu. Dosarul lui a fost sigilat. Vezi tu, e minor. Nu i-au 
căutat cazierul. 

— O să afle. Nici celor de la Moscova nu le plac. 

— Caracterul lui e greu de sesizat. Câţi au murit înainte ca 
cineva să-l suspecteze? 

— Deocamdată războiul s-a terminat. 

— Şi a început lupta pentru avantaje în următorul 

— Cu puţin noroc, colonele Graff, o să mor până atunci. 

— De fapt nu mai sunt colonel, soră Carlootta. 

— Chiar au de gând să continue la Curtea Marţială? 

— O investigaţie, atâta tot. O anchetă. 

— Pur fi simplu nu înţeleg de ce trebuie să găsească un 
ţap ispăşitor pentru victorie. 

— O să mă descurc. Încă mai străluceşte soarele pe 
Pământ. 

— Dar pe lumea lor tragică, niciodată. 

— Dumnezeul tău e şi Dumnezeul lor, soră Carlotta? Oare 
i-a dus în Rai? 

— Nu e Dumnezeul meu, domnule Graff. Dar eu sunt 
copilul lui, ca şi tine. Nu ştiu daca se uită la Furnici şi le 
vede tot ca pe copiii lui. 


— Copii Soră Carlotta, câte nu le-am făcut acestor copii. 

— Le-ai dat o lume pe care să vină acasă. 

— Tuturor, cu excepţia unuia. 

Trecură zile până când se predară oamenii Mareşalului, 
dar în final FleetCom trecu în întregime sub comanda 
Strategului, şi nici o navă nu fu lansată sub comanda 
vreunui rebel. Un triumf. Hegemonul îşi dădu demisia ca 
parte a armistiţiului, dar acest lucru era numai o 
oficializare a realităţii de fapt. 

Bean rămase cu Graff în timpul luptelor, citind toată 
corespondenţa şi ascultând toate rapoartele în legătură cu 
ce se petrecea în cadrul flotei sau pe Pământ. Discutau 
despre desfăşurarea evenimentelor, încercau să citească 
printre rânduri, interpretau cât puteau de bine ceea ce se 
întâmpla. Pentru Bean, războiul cu Gândacii rămăsese deja 
în urmă. Acum tot ce conta era mersul lucrurilor pe 
Pământ. Când se semnă un armistițiu instabil, punând 
temporar capăt luptelor, Bean ştiu că nu avea să dureze. 
Era nevoie de el. Odată ajuns pe Pământ, se va putea 
pregăti să-şi joace rolul. Războiul lui Ender s-a terminat, 
gândea el. Următorul va fi al meu. 

În timp ce Bean urmărea avid ştirile, ceilalţi copii erau 
consemnați în camerele lor sub pază, iar când se întrerupse 
alimentarea cu energie în partea lor de Eros tremurară în 
întuneric. De două ori avură loc asalturi asupra acelei 
secţiuni de tuneluri, dar nimeni nu putu să spună dacă ruşii 
încercau să ajungă la copii sau se întâmplase doar să 
sondeze acea zonă în căutarea unor puncte slabe. 

Ender era mult mai bine păzit, dar nu o ştia. Extrem de 
epuizat, probabil nedorind sau neputând să suporte 
grozăvia a ceea ce făcuse, rămase inconştient zile întregi. 

Nu-şi reveni decât când luptele încetară. 

Apoi îi lăsară pe copii să se întâlnească, privarea lor de 
libertate momentan luând sfârşit. Împreună, porniră în 
pelerinaj spre camera unde Ender fusese ţinut sub pază şi 
îngrijire medicală. îl găsiră în aparenţă vesel, capabil de 


glume. Dar Bean putu să vadă în ochii lui Ender o adâncă 
sfârşeala, o tristeţe imposibil de ignorat. Victoria îl costase 
mult, mai mult ca pe oricine. 

Mai mult decât pe mine, gândi Bean, deşi eu ştiam ce fac, 
iar el era inocent şi fără intenţii rele. El se torturează, iar 
eu merg mai departe. Poate din cauză că pentru mine 
moartea lui Poke a fost mai importantă decât moartea unei 
întregi specii pe care n-am întâlnit-o niciodată. Pe ea o 
cunoşteam - a rămas în inima mea. Pe Gândaci nu i-am 
cunoscut niciodată. Cum aş putea să sufăr pentru ei? Ender 
poate. 

După ce îl puseră la curent pe Ender cu ceea ce se 
întâmplase în timp ce el dormea, Petra ii atinse părul. 

— Eşti bine? întrebă ea. Ne-ai speriat. Ziceau c-ai 
înnebunit, şi noi am zis că ei sunt nebuni. 

— Am înnebunit, zise Ender. Dar cred că sunt bine. Făcură 
haz, dar emoția îl copleşi pe Ender şi, pentru prima dată de 
când îşi aminteau, îl văzură plângând. Bean se întâmplă să 
fie lângă el, iar când Ender întinse braţele îi cuprinse pe 
Bean şi pe Petra. Atingerea mâinii lui, îmbrăţişarea braţelor 
sale erau mai mult decât putea Bean să suporte. Plângea şi 
el. 

— Mi-a fost dor de voi, zise Ender. Voiam atât de mult să vă 
văd! 

— Ne-ai văzut destul de rău, spuse Petra. Ea nu plângea. Îl 
sărută pe obraz. 

— V-am văzut minunaţi, replică Ender. Pe cei de care 
aveam cea mai multă nevoie i-am epuizat primii. N-am 
gândit prea bine lucrurile. 

— Toată lumea e bine acum, zise Dink. Niciunul dintre noi 
n-a fost atât de rău atins încât să nu-l vindece cinci zile de 
tremurat în camere neluminate, în mijlocul unui război. 

— Nu mai trebuie să fiu comandantul vostru, nu-i aşa? 
întrebă Ender. Nu mai vreau să comand pe nimeni, 
niciodată. 


Bean îl crezu. Şi crezu şi că Ender nu va mai comanda 
niciodată în vreo luptă. Poate încă mai avea talentele care-l 
aduseseră aici. Dar cele mai importante dintre ele nu 
trebuiau folosite pentru violenţă. Dacă universul avea 
puţină bunătate în el, sau doar simţul dreptăţii, Ender nu va 
mai fi niciodată nevoit să ia viaţa cuiva. Cu siguranţă îşi 
îndeplinise norma. 

— Nu mai trebuie să comanzi pe nimeni, spuse Dink, dar 
tu vei rămâne mereu comandantul nostru. 

Bean simţi adevărul acestor vorbe. Nu era niciunul din ei 
care să nu-l păstreze pe Ender în inimă, indiferent unde ar 
merge, indiferent ce ar face. 

Dar Bean nu avu sufletul să le spună că pe Pământ ambele 
tabere insistaseră să li se acorde custodia eroului 
războiului, tânărul Ender Wiggin, a cărui măreaţă victorie 
înflăcăra imaginaţia poporului. Cei care l-ar fi obţinut n-ar fi 
avut doar posibilitatea de a se folosi de geniul său militar - 
credeau ei - dar ar fi avut şi beneficiul publicităţii şi 
adulaţiei publice cu care era înconjurat, care se adăuga la 
fiecare menționare a numelui său. 

Astfel încât atunci când liderii politici încheiaseră 
armistițiul, ajunseseră pur şi simplu la un evident 
compromis. Toţi copiii din Şcoala de Luptă vor fi repatriați. 
Cu excepţia lui Ender Wiggin. 

Ender Wiggin nu se va întoarce acasă. Nici o tabără de pe 
Pământ nu va putea să se folosească de el. Acesta era 
compromisul. 

Şi fusese propus de Locke. Fratele lui Ender. 

Când află asta, Bean clocoti în sinea lui, aşa cum clocotise 
şi când crezuse că Petra îl trăda pe Ender. Nu era bine. Era 
insuportabil. 

Poate că Peter Wiggin făcuse asta pentru a evita ca Ender 
să devină un pion. Să rămână liber. Sau poate o făcuse 
pentru ca Ender să nu-şi poată folosi celebritatea şi să-şi 
facă propriile jocuri politice. Oare Peter Wiggin îţi salva 
fratele, sau elimina un rival la putere? 


Într-o zi o să-l întâlnesc şi o să aflu, gândi Bean. Iar dacă 
ţi-a trădat fratele, o să-l distrug. 

Când Bean plângea în camera lui Ender, lacrimile lui 
aveau un motiv pe care ceilalţi încă nu-l cunoşteau. Plângea 
pentru că, asemenea soldaţilor care muriseră pe navele de 
luptă, Ender nu se va mai întoarce acasă din război. 

— Deci, rosti Alai rupând tăcerea. Şi-acum ce-o să facem? 
Războiul cu Gândacii s-a terminat, s-a terminat şi războiul 
de jos de pe Pământ, şi chiar cel de aici. Acum ce facem? 

— Suntem copii, zise Petra. Probabil c-o să ne oblige să 
mergem la şcoală. E o lege. Trebuie să faci şcoală până la 
şaptesprezece ani. 

Toţi râseră până le dădură iar lacrimile. 

Se mai întâlniră din când în când în zilele care urmară. 
Apoi se îmbarcară pe câteva crucişătoare şi distrugătoare 
pentru întoarcerea pe Pământ Bean ştia prea bine de ce 
călătoresc pe nave diferite. Astfel niciunul nu se va putea 
întreba de ce Ender nu e la bord. Dacă Ender ştiuse înainte 
ca ei să plece că nu se va întoarce pe Pământ, nu le spuse 
NIMIC. 

Elena abia îşi putu stăpâni bucuria când sora Carlotta 
sună, întrebând dacă ea şi soţul ei vor fi amândoi acasă 
peste o oră. 

— V-il aduc pe fiul vostru, spuse. 

Nikolai, Nikolai, Nikolai. Elena îi cânta numele iar şi iar în 
mintea ei, pe buzele ei. Şi soţul său Julian aproape dansa 
alergând prin casă, pregătind diverse lucruri. Nikolai 
fusese atât de mic când plecase. Acum era cu mult mai 
mare. Abia îl vor recunoaşte. Nu vor înţelege prin ce 
trecuse el. Dar nu conta. Îl iubeau. Vor reînvăţa cine e. Nu 
vor lăsa ca anii pierduţi să stea în calea anilor care vor veni. 

— Văd maşina! strigă Julian. 

Elena se grăbi şi ridice capacele de pe farfurii, pentru ca 
Nikolai şi intre într-o bucătărie plină de cea mai proaspătă 
şi pură mâncare din amintirile copilăriei. Orice ar fi mâncat 
în spaţiu, nu putea fi la fel de bun ca asta. 


Apoi alergă la uşă şi se aşeză alături de soţul ei, privind-o 
pe sora Carlotta coborând de pe locul din faţă. 

De ce nu călătorise în spate cu Nikolai? 

N-avea importanţă. Uşa din spate se deschise, şi Nikolai 
apăru, întinzându-şi trupul tânăr şi deşirat. Cât de înalt 
crescuse! Şi totuşi era încă un copil. Mai rămăsese o urmă 
de copilărie în el. 

Vino la mine, fiul meu! 

Dar el nu fugi spre ea. Se întoarse cu spatele la părinţii lui. 
Ah. Se apleca spre scaunele din spate. Un cadou, poate? 
Nu. Un alt băiat. 

Un băiat mai mic, dar cu aceeaşi faţă ca a lui Nikolai. 
Poate prea ros de griji pentru un copil atât de mic, dar cu 
aceeaşi deschisă bunătate pe care o avusese întotdeauna 
Nikolai. Nikolai zâmbea cu gura până la urechi. Dar cel mic 
nu zâmbea. Părea nesigur. Ezitant. 

— Julian, şopti soţul ei. 

De ce-şi pronunţa propriul nume? 

— Al doilea fiu al nostru, zise el. N-au murit toţi, Elena. 
Unul trăieşte. 

Toată durerea pentru acei micuţi fusese îngropată în inima 
ei. Aproape că o durea redeschiderea acelui loc ascuns. 
Intensitatea emoţiei o făcu să-şi piardă răsuflarea. 

— Nikolai l-a întâlnit la Şcoala de Luptă, continuă el. I-am 
spus surorii Carlotta că dacă am mai fi avut un fiu, ai fi vrut 
să-l cheme Julian. 

— Ştiai, zise Elena. 

— lartă-mă, dragostea mea. Dar sora Carlotta nu era 
sigură pe atunci că e al nostru. Sau că va putea vreodată să 
vină acasă. N-aş fi putut suporta să-ţi dau speranţe doar ca 
să-ţi frâng inima mai târziu. 

— Am doi fii, rosti ea. 

— Dacă îl vrei, spuse Julian. A avut o viaţă grea. Dar aici e 
un străin. Nu vorbeşte greceşte. I s-a spus că vine doar în 
vizită. Legal nu e copilul nostru, e sub tutela statului. Nu 
trebuie să-l luăm, dacă tu nu vrei, Elena. 


— Taci, prostule, zise ea. Apoi, tare, strigă spre băieţii care 
se apropiau: Uite-i pe cei doi fii ai mei, întorşi acasă din 
război! Veniţi la mama! Mi-a fost aşa de dor de amândoi, 
atâţia ani! 

Ei alergară spre ea, şi ea îi cuprinse în braţe, iar lacrimile 
ei îi udară pe amândoi, şi mâinile soţului ei se opriră pe 
capetele ambilor băieţi. 

Soţul ei vorbi. Elena recunoscu imediat cuvintele din 
Evanghelia Sfântului Luca. Dar fiindcă el memorase pasajul 
doar în greacă, cel mic nu înţelese. N-avea importanţă. 
Nikolai începu să traducă în Esenţială, limba flotei, şi 
aproape imediat cel mic recunoscu vorbele, şi le reproduse 
corect, din memorie, aşa cum i le citise sora Carlotta 
cândva, cu ani în urmă. 

„Să mâncăm şi să ne veselim: căci fiul meu a murit, iar 
acum trăieşte din nou; a fost pierdut, iar acum l-am 
regăsit.” Apoi cel mic izbucni în lacrimi şi se lipi de mama 
lui, şi sărută mâna tatălui lui. 

— Bine ai venit acasă, frăţioare, zise Nikolai. Ţi-am spus că 
sunt de treabă. 

MULŢUMIRI. 

În pregătirea acestui roman mi-a fost în mod special utila o 
carte: Peter Paret, ed., Creatorii strategiei moderne: De la 
Machiavelli la Era nucleară (Princetown, University Press, 
1986). Nu toate eseurile sunt de aceeaşi calitate, dar m-au 
ajutat să-mi fac o idee despre cărţile care ar trebui să se 
găsească în biblioteca Şcolii de Luptă. 

Nu am decât amintiri frumoase despre Rotterdam, un oraş 
cu oameni amabili şi generoşi. Cruzimea faţă de cei săraci 
prezentată în acest roman ar fi imposibilă astăzi, dar uneori 
treaba SF-ului este de a prezenta coşmaruri imposibile. 

Datorez mulţumiri individuale următorilor: Lui Erin şi 
Phillip Absher pentru, printre altele, oprirea senzaţiei de 
vomă în navetă, dimensiunile rezervorului toaletei, 
greutatea capacului; 


Lui Jane Brady, Laura Morefield, Oliver Withstandley, Matt 
Tolton, Kathryn H. Kidd, Kristine A. Card şi alţii, pentru că 
au citit manuscrisul şi au făcut sugestii şi corecţii. Unele 
contradicții supărătoare între Jocul lui Ender şi această 
carte au fost astfel semnalate; iar cele care au rămas nu 
sunt erori, ci efecte literare subtile făcute special pentru a 
sublinia diferenţa de percepţie şi amintire între două 
relatări ale aceluiaşi eveniment. Cum ar spune prietenul 
meu programator, nu sunt viruşi, ci numai particu larităţi; 

Lui Tom Doherty, editorul meu; Beth Meacham, redactorul 
meu; şi Barbara Bova, agentul meu, pentru că au reacţionat 
pozitiv la ideea acestei cărţi pe care am propus-o ca proiect 
de colaborare, iar apoi mi-am dat seama că doream s-o 
scriu eu însumi. Şi dacă încă mai cred că pentru această 
carte Copilul străzii ar fi fost un titlu mai bun, asta nu 
înseamnă că nu sunt de acord că celălalt titlu, Umbra lui 
Ender, are mai mult succes comercial; 

Asistenţilor mei, Scott Allcn şi Kathleen Bellamy, care în 
diverse momente au sfidat gravitația şi au împlinit alte 
miracole utile; 

Fiului meu Geoff care, deşi nu mai are cinci ani ca atunci 
când am scris romanul Jocul lui Ender, încă este modelul 
pentru Ender Wiggin; 

Soţiei mea Kristine şi copiilor care au fost acasă în timpul 
cât am scris această carte: Emily, Charlie Ben şi Zâna. 
Răbdarea lor faţă de mine când mă luptam să descopăr 
abordarea corectă a romanului a fost depăşită numai de 
răbdarea lor atunci când în sfârşit am descoperit-o şi am 
devenit posedat de poveste. Când l-am adus pe Bean acasă 
în sânul unei familii iubitoare am ştiut cum ar trebui să 
arate aceasta, fiindcă o văd în fiecare zi. 


SFÂRŞIT