Pascal Bruckner — Care dintre noi l-a nascocit pe celalalt

- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


PASCAL BRUCKNER 


CARE DINTRE NOI DOI L-A 
NASCOCIT PE CELALALT? 


Traducere din limba franceză de Vasile Zincenco 
Titlul original: Qui de nous deux inventa l'autre?, 1988 


2 


- PASCAL BRUCKNER - 


Cuprins 


Viaţa ca o partitură la patru mâini 

PARTEA ÎNTÂI 
Capitolul | Doamne, dă-mi darul de-a fi preferat... 
Capitolul Il /mposibi/a romanță 
Capitolul III /ubirea neclară 

PARTEA A DOUA 
Capitolul IV în calda ură a unei vechi prietenii 
Capitolul V „Nonante” şi „septante” sunt eliminați 
Capitolul VI Un pelerinaj spre Olimp 

PARTEA A TREIA 
Capitolul VII Ma; jos de buric, nu există nici credință, nici 
lege 
Capitolul VIII Victoria vieții sordide asupra iubirii 
admirabile 
Capitolul IX în albul lințoliu al zăpezii 

CODA 

MULŢUMIRI 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Viaţa ca o partitură la patru mâini 


Nu poţi intra în contact cu literatura lui Pascal Bruckner 
fără a deveni imediat conştient de interesul acestuia în 
explorarea zonelor întunecate ale psihologiei umane, ale 
sexualităţii paroxistice şi  maladive, ale depresiei şi 
psihozei. Romanele lui Bruckner îşi prind protagoniştii, ca 
într-o plasă, într-o structură de reprezentare simbolică, în 
care arareori personajele se pot mişca în voia lor, iar tema 
este, de multe ori, conflictul dintre iubirea ca expresie a 
valorii umane şi egoismul dorinţei de posesiune, exprimată 
crud şi pulsionar. Cărţile sale sunt adevărate „nuvele 
exemplare”. Fără prea multă simpatie pentru eroii lui, 
scriitorul îi foloseşte ca pe nişte recipiente menite să poarte 
parabole moralizatoare şi pesimiste, pline de sarcasm, 
despre excesele disperate şi criminale ale iubirii de cuplu 
(Luni de fiere), despre „extragerea” frumuseţii, resursă 
uşor epuizabilă, din corpul uman (Hotii de frumusețe), 
despre sexul prestat ca serviciu social, în numele unei 
înspăimântătoare afecţiuni impersonale, pseudo-religioase 
(Iubirea față de aproapele), pentru a nu mai vorbi de 
snoavele postmoderne din Pa/atu/ Chelfănelii ori din Copilul 
Divin. 

Generaţia Occidentului european „eliberat sexual” post 
'68, crede Bruckner, are de luptat cu o nevroză 
generalizată ce vine din distrugerea concepţiilor 
tradiţionale despre dragoste şi înlocuirea acestora cu un 
cortegiu întreg de experimente, bogate în satisfacţii 
momentane, dar care distrug emoţional şi, de ce nu, fizic. 
Bruckner (care, de altfel, în paralel cu romanele sale, pune 
sub lupă, într-o serie de lucrări eseistice - dintre care Noua 
dezordine amoroasă rămâne cea mai cunoscută - 


4 


- PASCAL BRUCKNER - 


problemele de adaptare ale omului contemporan la o lume 
cu valori în schimbare) nu este singurul care a mers pe 
această linie. Mai recent, Michel Houellebecq, poate cel mai 
important scriitor francez al noii generaţii, nu s-a ferit să 
aducă în discuţie, în termeni duri, competiţia şi hedonismul 
extrem al societăţii şi sexualităţii occidentale, propunând, 
în romanele sale, rezolvări radicale precum renunţarea la 
sex şi înmulţirea prin clonare, în timp ce, tot în spaţiul 
francez, Frederic Beigbeder integrează şi el sexualitatea 
unei zone de consum alienante, vorbind chiar despre 
„clubizarea” lumii. 


Pentru protagoniştii volumului de faţă, intitulat „Care 
dintre noi doi l-a născocit pe celălalt”, viaţa însăşi pare o 
partitură scrisă pentru interpretarea la patru mâini. Pianişti, 
nedespărţiţi atât pe scenă, cât şi în spatele ei, Gabriel şi 
Luc sunt deosebiți cu greu de public, din cauza modului 
aproape perfect în care interpretarea unuia se contopeşte 
cu virtuozitatea celuilalt. Îşi împart aprecierile 
ascultătorilor, fiind însă măcinaţi de dorința de a fi iubiţi, 
fiecare, pentru meritele proprii. Cei doi nutresc în secret 
dorinţa de a sparge cuplul gemelar, în care îşi simt 
identitățile insuficient pronunţate. Dorinţa de realizare 
personală îi devorează. La orice încercare, însă, de a se 
desprinde, în fiecare dintre ei stăruie încă umbra celuilalt, 
pentru înlăturarea căreia nici relaţiile amoroase (în care 
încordările simţurilor sunt întotdeauna succedate de teribile 
momente de înstrăinare şi dezgust), nici refugiul în munca 
de creaţie nu vor fi de ajuns. Între dependenţă şi 
dezabuzare, vioiul Gabriel şi interiorizatul Luc nu vor găsi în 
relaţiile lor cu Julia şi Chrystele, ce ajung până la urmă de 
nesuportat, niciun principiu generator al identităţii de care 
au atâta nevoie. Separaţi în urma unei operaţii brutale, ca 
doi fraţi siamezi, ei nu reuşesc, până la urmă, să 
construiască o imagine a lumii în care absenţa celuilalt să 
fie, până la urmă, întru totul acceptabilă. /n extremis, 
Gabriel căuta salvarea în escapade erotice, dar eliberarea 

5 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


orgiastică, extrem de dezamăgitoare, ajunge curând să 
capete contururi groteşti, felliniene: „Din seara aceea a 
păstrat o singură viziune: în vreme ce nişte ţopârlani graşi 
se opinteau pe nişte nimfete, în fundalul unei încăperi un 
domn scund era căţărat pe o femeie planturoasă, foarte 
grasă, cu pântecele plin de cute ca un acordeon şi, în 
semiobscuritate aveai impresia că vezi o insectă pe o 
conopidă”. La rândul său, Luc se lansează într-o relaţie 
submisivă cu maestrul Castelanne, un compozitor pe care-l 
admiră, dar care se dovedeşte, şi acesta, egoist şi fals, un 
receptacol găunos pentru adoraţia celorlalţi. 

Eroii noştri se apropie şi se depărtează de cei în care îşi 
proiectează  afectivitatea, încercând, una după alta, 
adoraţia, plictiseala, dezgustul şi dezamăgirea. Balansurile 
emoţionale devin, după impulsul iniţial, din ce în ce mai 
puţin ample şi, ca limba unui pendul, sfârşesc prin a 
îngheţa complet în resemnare. Poveştile lor, simetrice, 
ajung repede istorii ale inadaptării şi dezagregării, sub care 
mocneşte încă regretul pentru fosta prietenie. În acelaşi 
efect „de oscilație”, Bruckner combină descrierile 
metaforizate ale micilor şi marilor intimităţi cu pasaje 
brutale, impregnate de scârbă, punând în relief un peisaj 
de coloratură isterică, în care deciziile luate de protagonişti 
sunt imature şi confuze, iar patetismul este doar masca 
unui egoism frustrat. 

Pentru a completa simetria acestei poveşti 
moralizatoare, viaţa îl va aduce pe Gabriel în locul lui Luc şi 
pe Luc în locul lui Gabriel, atrăgând atenţia, parcă, asupra 
faptului că, privite de sus, de dincolo de orgoliile mărunte, 
existenţele lor sunt atât de banale încât pot deveni cu 
uşurinţă interşanjabile. Ambii eşuează în poveştile lor de 
iubire şi îşi văd nerealizate ambițiile de mari compozitori. 
lar reîntâlnirea, când se produce, nu mai poate, de fapt, 
salva nimic. Conştienţi de mediocritatea lor, fără nicio 
bucurie, fără nicio iluminare, ci doar cu lehamitea şi dorinţa 
de a uita a unor oameni goliţi de suflet, Luc şi Gabriel 
învaţă să accepte că întrebarea ce dă şi titlul cărţii 

6 


- PASCAL BRUCKNER - 


(preluată de Pascal Bruckner dintr-un poem de Paul Eluard) 
nu are, la final, niciun răspuns, sau, dacă are, răspunsul nu 
mai prezintă, pentru ei cel puţin, nicio importanţă. Se întorc 
la singurătate, măcinaţi de amărăciune, piese disparate ale 
unui mecanism care s-a stricat pentru totdeauna: „Poate că 
fiecare a plecat în direcţia lui prin ninsoarea care acoperea 
Olanda, îngropând sub zăpadă case, câmpuri, canale, 
zăpadă care egalizează, nivelează şi poartă în cristalele ei 
un mesaj de uitare, un mesaj de somn”. 
Bogdan Perdivară 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Pentru Maus 


Începutul este asemenea 
unui zeu care, atâta vreme 
cât rămâne printre oameni, 

salvează tot. 


Platon 


- PASCAL BRUCKNER - 


PARTEA ÎNTÂI 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Capitolul | 
Doamne, dă-mi darul de-a fi preferat... 


— De ce-mi plac ţările musulmane? răspunde Luc. Pentru 
că-n ele scapi de femei sau mai degrabă de grija de-a le 
place, de provocarea dintre sexe ce caracterizează ţările 
noastre. Nu le vezi: ce uşurare! 

— In cazul acesta, ţi-ai greşit destinaţia. Priveşte. 

Gabriel îi arătă cu un gest larg plaja de la Hammamet: 
nordicele, pe jumătate goale, care se-nghesuie la malul 
mării, italiencele şi franţuzoaicele, lucind de creme, 
tunisienele cu pielea lor de acaju şi ocheadele lor ambigue, 
un întreg popor de fete fremătătoare, un gingaş trib de 
parfumuri şi surâsuri. 

— Luc, ştii unde o să ne ducem anul viitor? În Yemen. 
Acolo, singurele elemente feminine vor fi florile şi 
măgăriţele. 


x 


De-o săptămână îi tot observă. Doi inseparabili, sudaţi ca 
nişte siamezi. Probabil francezi: cel brunet la fel de spătos 
şi înalt pe cât este de subţirel şi filiform cel şaten. Au totuşi 
un aer de familie. Cum să nu-i remarci? Sunt singurii de pe 
plajă care citesc şi adnotează nişte partituri. Când unul 
începe să cânte, celălalt îl opreşte râzând. Prea cuminţi 
pentru nişte muzicieni de rock, nimic din câinii ăştia nebuni 
care au nevoie de lovituri, de agitaţie ca să se zbenguiască. 
Cel şaten se uită galeş la fetele din apă şi i le arată 
acolitului său care ridică mereu capul prea târziu. 


A trecut urcată pe o cămilă, o rumegătoare semeaţă, 
uzată, a cărei morgă îi dezminte funcţia foarte prozaică: 
transportarea turiştilor de-a lungul litoralului. A trecut 
urmată de un grup de copii zgomotoşi. El a văzut o pată 
nedesluşită în soare, o cască de păr auriu, n-a avut vreme 

10 


- PASCAL BRUCKNER - 


să-şi dea seama, că ea trecuse deja. A fost cât pe ce să 
alerge după ea împreună cu puştii ceilalţi. 

— Incă o nemţoaică venită să se înfrupte din 
mediteraneeni! 

— Şi noi ce altceva facem? i-a replicat Luc. 

— Noi, dragul meu, suntem diferiţi. 

Gabriel n-a ştiut să explice de ce. Ea a alunecat prin faţa 
lui, a trecut mai departe. Scena asta este cum nu se poate 
mai convenţională, de o banalitate revoltătoare. Chiar în 
noaptea aceea a visat-o. 


x 


Cei doi erau în concediu de cincisprezece zile şi se 
cunoşteau de cincisprezece ani. Aterizaseră în Tunisia din 
întâmplare ca să se odihnească după un turneu în mai 
multe ţări. Unele concerte constituiau o adevărată 
corvoadă: hoteluri prăpădite, auditorii zgomotoase şi care 
veneau în sală numai ca să se încălzească, să omoare 
timpul. 

Aceasta le era soarta: pianişti care nu interpretau decât 
piese la patru mâini şi se credeau, datorită muzicii, apăraţi 
de josniciile vieţii, lucru ce merita unele mici neplăceri. 

La drept vorbind, de când sosiseră în această staţiune, se 
plictiseau. Se lăsau în voia acestei ţări, însă esenţialul îi 
aştepta în altă parte. Posibilele excursii le amânau pe mai 
târziu. 

Erau în concediu, adică goliţi, disponibili. Calma insolenţă 
a naiadelor îl zăpăcea pe Gabriel. In fiecare dimineaţă, îşi 
promitea să acţioneze. Voia partea lui din banchet. 


Era, aşadar, o prietenie altoită pe femei şi misterele lor. 
Dacă Gabriel nu începea nicio aventură fără să caute de 
îndată posibilitatea de a trece la alta, în schimb Luc nu 
intra într-o legătură fără să nu se teamă că se va frânge 
prea devreme; primul dădea tot pentru triumfurile din pat 
care cer un pic de sănătate şi mult sânge rece; al doilea 

11 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


subordona vanităţile erotismului atotputerniciei 
sentimentului. 

În asta consta diferenţa lor; şi se ţineau de ea. 

Totuşi femeile le rezistau. Se împărtăşeau cu ele sub 
speciile spaimei şi anxietăţii. Amândoi agravau acest 
handicap, paralizându-se unul pe celălalt. In discoteci, 
stăteau ţintuiţi într-un loc nopţi întregi, ca nişte statui de 
sare, sau se învârteau fără să spună nimic precum o fiară 
într-o cuşcă. Niciunul nu îndrăznea să dea dovadă de 
îndrăzneală, de teamă să nu rupă contractul de pasivitate. 

Aspirau la o lume în care primii paşi îi vor face fetele, 
blestemau obiceiul care-i atribuie numai masculului 
această prerogativă. Se mulţumeau să privească, să înghită 
pe nemestecate cu ochii. Privirea era o chemare, o suplică 
prin care evitau să vorbească, să danseze. Unii asimilau 
seducerea cu o razie de poliţie; ei, cu o umilă rugăminte, de 
s-ar fi putut ca, printr-un simplu bătut din gene, cele mai 
frumoase dintre cele mai frumoase să poată veni să li se 
aşeze la picioare! 

Căci frumoasele îi constrângeau să aibă un asemenea 
nivel de îndemânare, de profunzime, încât ei declarau 
dinainte forfait. Să le cucereşti însemna să intri în război cu 
întregul univers pentru un rezultat aleatoriu. La o 
petrecere, singura persoană frumoasă pe care o doresc va 
fi şi singura pe care o vor evita, desfăşurând, în schimb, 
pentru nişte făpturi mediocre comori de elocvenţă. De 
groază să nu fie respinşi, preferau să se abţină. 

Gabriel îşi repeta într-una proverbul: De vrei să ai putere 
asupra frumuseţii, trebuie să pari insensibil la atracţia ei. 

— Exact asta facem noi, replica Luc. Constaţi şi tu că 
frumuseţile cu pricina ne răspund la fel. 

Luc se resemna, îşi accepta timiditatea ca pe un fapt 
împlinit, o hotărâre a sorții. Gabriel, dimpotrivă, încerca să 
o doboare, să o învingă. 

Pentru el, totul se joacă în amorsare, în luarea de 
contact. Câte intrigi n-au murit dinainte pentru că doar un 
cuvânt, care ar fi deschis larg uşile, n-a fost spus la 

12 


- PASCAL BRUCKNER - 


momentul potrivit! Chiar şi astăzi, la aproape treizeci de 
ani, îi venea greu să spună acele fraze simple ce-ţi permit 
să abordezi o necunoscută. Să i se ofere primele replici şi 
se ocupă el de restul! 

Dintr-o tinereţe uşuratică, reţinuse cultul ocaziei. Totul 
merita sacrificat acestui idol. Dacă ocaziile se răreau, se 
credea părăsit de noroc. 

Avea să se întoarcă de la Hammamet cu coada între 
picioare, după două săptămâni de castitate îngrozitoare? 
Unde sunt îndrăgostitele care trebuiau să-i stea atârnate 
ciorchine de gât? 

Seara, în camera lor, în vreme ce ajungeau până la ei 
zgomotele unei petreceri, vorbeau despre viitor, convocau 
marile nume din repertoriul muzical ca să le ironizeze, să le 
decapiteze. Jocul ăsta de-a masacrarea se prelungea până 
la o oră târzie; îi cuprindea amărăciunea. Gabriel cădea 
într-o libertate de limbaj care pe Luc îl jena, chiar dacă 
râdea. După o glumă de un gust îndoielnic, îşi urau noapte 
bună. În sinea lui, Gabriel gândea despre prietenul său: e 
ca o greutate prinsă de piciorul meu care-mi poartă 
ghinion, n-o să mai plec cu el. 


x 


Într-o dimineaţă, Gabriel s-a sculat hotărât să renunţe. 
Se săturase să tot bată pasul pe loc, ardea de nerăbdare să 
se întoarcă la Paris, îi lipseau clapele pianului. 

Încă mai umbla cu şiretlicuri, convins că dezinteresul faţă 
de reuşită este cel mai bun mijloc să ajungă la ea. De câte 
ori, nepăsându-i dacă o posedă, nu se arătase el strălucit 
cu o femeie, lansând vorbe de duh care se nimereau bine! 

Cu o seară înainte, scăpase ca prin urechile acului: la 
bar, Luc abordase o austriacă, o brunetă atrăgătoare cu 
părul buclat. Dansaseră împreună, apoi, fără niciun motiv, 
Luc se dusese să se culce. Luc plăcea: felul lui rezervat îi 
ţinea loc de virtute, era timid, lumea îl credea tenebros şi 
asta trecea drept un elogiu, însă puţin îi păsa dacă să-şi 

13 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


folosească acest avantaj sau nu. Gabriel rămânea de 
fiecare dată uluit de atitudinea lui Luc. In acelaşi timp îi 
părea bine; altminteri în ce ar mai consta deosebirea dintre 
ei? 

Toată dimineața, nu încetase să-şi bată joc de 
îngâmfarea turiştilor şi îndeosebi de urâţenia europencelor 
cu sânii goi. Etalarea asta a cărnii nu isca poftă, ci greață: 
părţile intime ale trupului trebuie să rămână un mister. 

Luc protestase în faţa unei rele credinţe atât de 
flagrante: de la începutul şederii lor, Gabriel se extaziase 
de sânii şi picioarele femeilor de pe plajă, examinându-le 
de sus şi până jos, sucindu-şi gâtul ca să le vadă şi mai 
bine. 

Gabriel a recunoscut lucrul acesta: în fond, nu-i era ciudă 
decât că aceste sirene, chiar şi dezbrăcate, îi rămâneau 
inaccesibile. Nuditatea lor sugera o promiscuitate care nu 
se realiza. Barierele rămâneau în continuare. 

Această deceptie îi dictase un punct de vedere care ar fi 
trebuit să fie cel al lui Luc în vreme ce acesta îi spusese 
nişte argumente care, de obicei, erau ale lui. S-a mirat de o 
asemenea inversare. 

Şi iată că, pe la prânz, când până atunci nu fusese decât 
un celibatar decepţionat, un pianist care se odihneşte, 
întâmplarea a devenit din nou aliata sa. 

De o săptămână o tot vedea pe tânăra străină cu cămila: 
contrasta cu vulgaritatea anturajului. Din păcate, grupuri 
întregi de băieţi voinici o  încercuiau într-o paradă 
neîncetată. lar cei care nu-i vorbeau, o tot ocheau, ca nişte 
bătrâni vânători,  aşteptându-şi rândul. Străpungerea 
acestui zid de curtezani părea imposibilă. 

Într-o după-amiază, ea s-a dus singură în apă, iar el a 
urmat-o, hotărât s-o acosteze fie ce-o fi. Avea de gând să-i 
ţină un mic discurs despre veselia feselor ei, să-i spună 
câtă fericire emana din ele, cât de bucuros îşi afişau ele 
esenţa: fese suntem, fese rămânem. Nici n-a schiţat bine 
acest proiect că enormitatea lui i-a şi sărit în ochi. De altfel, 


14 


- PASCAL BRUCKNER - 


cum să exprime asemenea lucruri în nemţeşte? S-a întors 
din drum. 

Dar iată că astăzi, trecând pe lângă el, cu un pareo 
înnodat pe şolduri, asemenea unei scurte apariţii a acelui 
ewig weiblichen, eternul feminin, iată că-i zâmbeşte, un 
zâmbet accentuat care-l trăsneşte pe loc. Imediat, tractat 
de buzele ei, se ridică în picioare, îi mormăie ceva lui Luc şi 
se ia după ea, care se îndreaptă spre bufetul instalat lângă 
plajă. 

Ea ia o tavă, este un bufet cu autoservire, ia şi el una şi 
se lipeşte de ea la coadă, frământându-şi în minte mii de 
fraze dintre care nu-i convine niciuna, nu găseşte decât 
nişte fraze-clişeu. Obsedat de puful blond de pe ceafa ei, se 
împinge atât de mult încât se izbeşte de ea. Nemulţumită, 
ea se întoarce spre el. El îşi blestemă labele picioarelor 
prea lungi. În chip de politeţuri, s-o calci pe călcâie! Este 
oare cu putinţă ca o întâlnire să înceapă cu asemenea 
procedee mizerabile? Işi cere iertare, se bâlbâie şi, dacă tot 
a pierdut, o întreabă în nemţeşte dacă este nemţoaică. 
Nicidecum, este elveţiancă alemanică, aparţine micului 
popor al cantoanelor şi în plus vorbeşte un pic franţuzeşte. 
Informaţia asta îl descumpăneşte, nu mai ştie ce să spună, 
comandă la întâmplare, lansează o vorbă care se vrea 
haioasă: ea-l pune s-o repete, face ochii mari, el o reia, ea-i 
zâmbeşte cu un aer indulgent, el se explică din nou, ea 
merge să se aşeze la o masă. 

Bineînţeles, în loc să se instaleze la masa ei, alege una 
din apropiere. l-a fost ciudă pe el pentru această lipsă de 
curaj, s-a simţit incapabil s-o depăşească. Incă o dată 
eşuase. Cantina aceea care mirosea a cartofi prăjiţi şi a ulei 
de plajă va fi mormântul speranţelor lui. Îşi duse la gură 
maşinal, nişte spaghete reci şi, culmea nenorocului, între 
timp a sosit şi Luc. 

— Ce te-a apucat de mănânci fără mine? 

— Pe mine? Dar nu mănânc. 

— Şi asta ce e? 


15 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Luc a arătat spre farfuria plină. Elveţianca îi observa cu o 
lucire de ironie în ochi. Gabriel s-a simţit prost, ridicol. Ea 
şi-a terminat iaurtul şi mărul şi s-a sculat de la masă. Totul 
se terminase. Niciodată nu-i va mai putea vorbi şi nici n-o 
va mai privi în faţă. 

Dar nu, ea se opreşte în dreptul lor, îi adresează lui Luc 
un salut scurt şi zice: 

— Voi luat cafeul? 

Gabriel sare de la masă, răstoarnă un scaun. Şi-ncă cum, 
arde de nerăbdare să bea imediat „cafeul”. Ea râde. 

— De unde o cunoşti? 

— Lasă că-ţi explic eu! 

Luc care tocmai a început să mănânce, se scuză că nu 
poate merge cu ei chiar acum. 

— Nu te grăbi, nu te grăbi. 

Asta e cum nu se poate mai limpede. Gabriel lasă pe 
masa la care a stat o farfurie cu paste coagulate. Lumea 
devenise cu adevărat bună. 


x 


Soarele necruţător strivea curbele, frângea volumele. 
Oraşul dormita sub o temperatură sahariană. Insensibil la 
caniculă, francezul vorbea într-una, dădea din mâini. Se 
exprima atât de repede încât ea nu înţelegea nimic, doar 
auzea un zumzăit încăpățânat care-i mitralia urechile. 

Gabriel începuse o frază care n-avea să se sfârşească 
înainte de miezul nopţii, voia s-o lege burduf cu vorbele lui 
ca s-o aducă cât mai aproape de el. Golise deja o jumătate 
de pachet de ţigări, ca să i se adreseze îi trebuiau norii 
aceia de fum, fiecare cuvânt atârna cât echivalentul lui în 
tutun. Căuta nişte expresii strălucite ca să-şi dovedească 
lui însuşi că nu este nedemn de ea. Numai după multă 
vreme şi-a dat seama că ea abia dacă înţelegea un cuvânt 
din două, că degeaba îşi spărgea el pieptul. 


16 


- PASCAL BRUCKNER - 


Ea l-a întrebat de ce, pe plajă, Luc şi cu el citeau cu voce 
tare partituri muzicale. Erau pianişti clasici şi, neputând să 
se exerseze altfel, se antrenau mintal. 

— Foi citeţi psikik? 

— Da, aşa e, psikik. 

Dar de ce să vorbească despre Luc? lată-l că tocmai 
soseşte. Ea le-a propus să facă o baie. 

Au escortat-o până la apă ca şi cum era un pachebot, iar 
ei nişte remorchere. Mergea să înfrunte valurile în bikini, cu 
micile ei fese tari ca gheaţa, lipite una de cealaltă: n-ar fi 
avut loc să strecoare între ele nici măcar un fir de iarbă. 
Avea încheieturile picioarelor fine şi solide, două coloane 
care ancorau corpul în pământ şi lăsau să se bănuiască 
înlănţuiri delicioase. 

Lui Gabriel i-a venit bănuiala că acestea îi slujeau drept 
elemente care o puneau în valoare, drept cavaleri supuşi 
pentru a omori timpul. Ea înainta printre valuri cu o 
nonşalanţă surâzătoare: dinţii îi străluceau şi, în decorul 
acela exotic pe fondul de verdeață al golfului, părea un 
frumos fruct luminos, un obiect de preţ special scos dintr- 
un sipet. Hula mării şi spuma valurilor se potriveau cu 
blondul aproape alb al pletelor ei, care şi ele i se revărsau 
buclate pe umeri. In lumina aceea exista o generozitate, o 
dulceaţă în reliefurile lăptoase ale moscheelor care se 
zăreau în depărtare şi amândouă comandau, ca să spunem 
aşa, o idilă. 

In fiecare clipă Gabriel se temea ca ea să nu plece, să nu 
vină vreun tip băgăcios care să le strice comuniunea din 
acele momente. Dar, deşi nişte bărbaţi cu torsuri 
avantajoase se uitaseră la ei din când în când fără 
ameninţare, niciunul nu s-a apropiat de ei. Tot nu înţelegea 
de ce le făcea ea onoarea să rămână cu ei doi, să-i asculte. 
Lungită pe nisip, le etala în faţa ochilor fericita ei 
morfologie iar Gabriel constata cu nelinişte privirile lui Luc 
asupra acestor forme frumoase. Se lua la întrecere cu 
acesta la glume din care ea nu înţelegea nimic şi 
conversaţia lor în trei semăna cu pliantele turistice în mai 

17 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


multe limbi în care fiecare versiune este aproximativă. Ei se 
ajutau cu frânturi de germană, de engleză, de italiană 
învăţate la liceu, în vreme ce ea îngăima ceva într-o vagă 
franceză, stâlcind cu asiduitate şi cele mai simple cuvinte. 
Ea izbucnea în hohote de râs cu o uşoară decalare a 
traducerii ca la cinema atunci când sonorul nu este 
sincronizat cu imaginea. În aceste dialoguri dezlânate 
exista o promisiune de quiproquo-uri fără sfârşit. 

Până seara, Gabriel a fost lăsat în nesiguranţă. Străina îşi 
împărțea zâmbetele între Luc şi el şi, nu numai o dată, a 
avut pentru prietenul lui nişte atitudini prevenitoare, nişte 
atenţii care l-au rănit. La cină însă, pe care au luat-o pe 
malul mării, în Medina, a venit cu o colegă nemţoaică, pe 
nume Angelika, care era departe de a avea farmecul ei. Luc 
a avut curtoazia să discute cu ea pe tot timpul mesei. Apoi, 
când s-au dus toţi patru să danseze în discoteca unui mare 
hotel aflată în aer liber, Gabriel şi-a spus că avea, poate, un 
mic bilet de favoare. S-a temut să nu-şi piardă acest 
minuscul avantaj, s-a mortificat că nu cunoaşte mai bine 
paşii de la rock'n'roll şi de la salsa, şi-a promis că, de cum 
se va întoarce la Paris, se va apuca să-i înveţe. 

Muzica gâfâia, nişte tineri dervişi o făceau pe titirezul, 
nişte midinete arborau un aer dispreţuitor de teamă să nu 
treacă neobservate. S-au băgat în mulţime, ascunşi de un 
meterez de trupuri. Deşi să se zbânţuie sub privirile lui Luc 
era o tortură pentru Gabriel şi deşi ştia că e dizgraţios, s-a 
delectat cu vacarmul picioarelor care tropăiau şi al boxelor 
care îi pocneau ca nişte ciocane în urechi. Perechea lui la 
dans mişca de minune din şolduri, lăsa să i se întrevadă 
sub tricou nişte minunăţii. Nu îndrăznea să-şi închipuie 
colacul braţelor ei bronzate şi calde în jurul gâtului lui. Otis 
Redding implora Try a little tenderness!, iar el s-a alăturat 
acestei rugăminţi. Existenţa i s-a părut în clipa aceea o 
interminabilă, o veselă petrecere cu surprize. 


1 Încearcă să ai un pic de tandreţe (în limba engleză în text). 
18 


- PASCAL BRUCKNER - 


Au dansat ca într-un tangaj pe monotonia obsedantă a 
blues-urilor, pe allegro-ul funk-ului, pe jubilaţia şmecheră a 
sambelor şi calipsourilor. S-au sărutat pe un solo de 
saxofon a cărui respiraţie lentă evoca exerciţii mai intime. 
Odată cu trecerea orelor, să te mişti, lucru care era un chin, 
a devenit un joc: în penumbră siluetele scăpau de 
gravitație, se făceau mai uşoare, cu capetele date pe 
spate, cu membrele dislocate, legate de lume doar prin 
auz. 

Dansatoarele îşi pierduseră din asperitate; acum erau 
nişte fiinţe egale cu el, nişte flotoare amabile ca el, prinse 
în vârtej, sclave ale unui ritm care le răsucea în toate 
sensurile, le smulgea din inerție. Fiecare îşi înfrânsese 
oboseala, îşi uitase vârsta şi condiţia socială. 

Când, în zori, disc-jockey-ul a pus pe platan ultimul disc, 
Alf Leila Wa Leila? un Oum Kalsoum;, iar o tânără tunisiană, 
superbă, a cărei sudoare îi lumina pielea netedă, a început, 
singură pe ring, un dans din buric, Gabriel a înţeles că 
noaptea este un alt anotimp al vieţii, un anotimp ai cărui 
zei sunt tineri, veşnic tineri. 


* 


Prin fereastra deschisă a bungalow-ului, ea încearcă să 
citească o premoniţie. Lumina razantă a revărsatului zorilor 
aprinde un pâlc de pini, desenează un golfuleţ, albăstreşte 
oglinda apelor. Un palmier îşi agită frunzele, greierii îşi 
încep cântatul. Din bougainville-ele înflorite urcă deja un 
parfum greu, dulceag. Se bucură de ceea ce o să fie, se şi 
nelinişteşte, anticipează, dar şi întârzie totul. Ar vrea să-i 
guste iminenta, să prindă acest vârf unic al viitorului! Totul 


2 O mie şi una de nopți (în limba arabă în text). 
3 Fatima Ibrahim, zisă Oum Kalsoum (1898-1975), cântăreaţă 
egipteană, celebră în toată lumea arabă, supranumită „Astrul 
Orientului”. Vocea sa excepţională acoperea toată gama orientală şi-i 
permitea subtile modulaţii în cursul unor lungi cântece cu teme 
religioase şi profane. 

19 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


o cheamă alături, unde o aşteaptă el răsfoind o revistă, 
bând un pahar. Un presentiment îi dă fiori. Lasă să-i 
alunece minijupa, îşi scoate tricoul. Închide pleoapele, de 
parcă membrana lor de piele avea să-i ascundă nuditatea, 
şi deschide uşa. 


Când apare, îmbrăcată doar de razele soarelui, cu 
excepţia unui slip minuscul şi a unui triplu inel de aur pe 
degetul mijlociu, el lasă ochii în jos: corpul acesta plin de 
lumină îi taie răsuflarea. Nu ştie de unde să-l apuce şi, ca 
un înecat, prinde o mână, o apasă de buze, îi sărută 
vinişoarele, pielea fragilă, subţire ca o foiţă. 


O cheamă Julia - ea pronunţă lulia - şi i-a spus: 
— Tu te semeni cu Luc; voi are aceeaşi voce. 
El i-a răspuns: 

— N-avem aceeaşi voce, asta e o iluzie, jur. 


* 


Gabriel l-a căutat pe Luc peste tot: în cameră, în baie, în 
sala de jocuri, în sala de mese. Trebuia să-i vorbească, să-i 
spună ce fire generoasă are Julia, să-i evoce triumful 
rotunjimilor absolute, inocenţa robustă îndopată cu lapte, 
fundul ei mătăsos, bucălat, asigurare pentru delicii, pentru 
confort carnal. Într-un cuvânt, voia să-i povestească ce 
noapte a petrecut căci numai ce poate fi pus într-o 
povestire merită frumosul nume de aventură. Viaţa lui 
amoroasă era doar o prefaţă la un dialog cu Luc căruia îi 
aducea, asemenea unui tribut, faptele şi gesturile sale 
private. 

Luc, din intuiţie, fugise. Se temea de mărturisirile care 
urmează după un deznodământ fericit. Ştia pe de rost 
litania cu sânii moi ca nişte pernuţe, cu fesele primitoare ca 
nişte fotolii. În materie de dragoste, Gabriel era un necioplit 
care aprecia numai afacerile repede încheiate, în loc să o 
tot ţină în lungi preludii. Pentru el orice femeie este 

20 


- PASCAL BRUCKNER - 


interşanjabilă, vine să umple o căsuţă definită dinainte. De 
câte ori nu-i lansase Luc această butadă: în loc de pianist, 
ar fi trebuit să fii paznic la pântecele cucoanelor, portar la 
uterul lor! 

În sfârşit Gabriel a dat peste Luc, ascuns la umbra unei 
bărci de pescar la capătul plajei. 

— Ah, bătrâne, ce noapte de bairam! Am tras o petrecere 
trăsnet. Dacă-ai şti! 

— Ţine asta pentru tine! 

— Dar n-am spus nimic. 

— Da, dar arzi de nerăbdare să-mi spui: stăpâneşte-te! 

Gabriel venea la Luc şi ca să capete un imprimatur, o 
aprobare ca de fiecare dată când unul dintre ei ieşea cuo 
nouă fată. 

— Şi Angelika, a marşat? 

— Uite ce e, Gabriel, nu adăuga ipocrizia la lăudăroşenie. 
Angelika este o întruchipare a argumentelor în favoarea 
abstinenţei totale. 

Gabriel a schimbat subiectul, şi-a oprit vorbele ce dădeau 
să-i iasă din gură. A găsit totuşi un mijloc de a strecura un 
scurt elogiu al sânilor învolţi, a descris atracţia 
incomparabilă a unui trup plinuţ apoi, incapabil de a se 
reţine mai mult, a întrebat: 

— Totuşi, e superbă, nu? 

— Superbă ca o playmate pentru camionagii. 

— Glumeşti, sper, glumeşti! 

Gabriel nu s-a mulţumit cu atât. Era fericit, lumea 
întreagă trebuia să-i împărtăşească bucuria; de ieri-seară, 
pământul Africii era o anexă a paradisului, firele de nisip 
erau pietre preţioase, frunzele palmierilor nişte mâini 
mângâietoare, cuşcuş-ul o mâncare mai delicioasă decât 
caviarul. 

— Viaţa e frumoasă, Luc! Nu-i aşa? 


x 


21 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Îşi dăduseră întâlnire după-amiază. S-au dus să viziteze o 
mică moschee de marmură lăptoasă ale cărei minarete 
evocau catargele unei nave gata de plecare. În centrul unei 
curţi ce zumzăia de lumină, o fântână, cu murmurul ei 
cristalin, îmblânzea veşnicia. Pe ulicioarele medinei, pustii 
la ora siestei, se odihneau nişte pisici la umbra zidurilor 
arse de soare. Gunoaiele miroseau a pepene. 

Dintr-odată, s-a făcut foarte cald. S-au oprit la o terasă 
ca să bea ceva; lângă ei, un băiat obez, aşezat cu spatele, 
transpira; de fiecare ureche îi atârna câte o picătură care 
cădea şi se forma la loc. S-au adunat nişte nori, cerul s-a 
albit. 

Ea i-a oferit un buchet de „yasmin”, el a băut din paharul 
cu sifon ale cărui băşicuţe l-au gâdilat la nas. l-a venit să-şi 
cufunde faţa sub subţioara prietenei lui, i-a atins admirativ 
pulpele musculoase, a întârziat cu mâna la îndoitura 
picioarelor. 

S-a iscat un vânt violent care a culcat florile şi lui Julia i-a 
ridicat părul. Ultimele raze ale soarelui i-au brăzdat o clipă 
pielea. Când a izbucnit furtuna şi a pornit să cadă ploaia, 
călduţă şi cu spume ca berea, ei i s-a făcut pielea de găină, 
iar el şi-a scos cămaşa ca s-o acopere. 


x 


Acum ştia ce-l încânta într-o întâlnire: coincidenţele 
fericite, bucuria de a intra prin efracţie într-o viaţă, 
dereglarea timpului, nepăsarea faţă de rezultat, care 
rezultat nu este decât o etapă printre alte momente 
încântătoare. 

În seducţie există ceva ce ţine de har, de darul acordat: 
înainte de a fi iubit de cineva, eşti mai întâi preferat, 
indiferent de ce merite ai, printr-o elecţiune arbitrară. 

În coliziunea fortuită dintre două fiinţe, adevărata fericire 
vine de la ce nu te aştepţi: atunci doza de surpriză produsă 
de contactul dintre ele depăşeşte orice aşteptare şi le 
poartă spre un altundeva pe care nu şi l-au închipuit. 

22 


- PASCAL BRUCKNER - 


Gabriel tocmai trăise unul dintre acele momente 
privilegiate care înseamnă veşnicie condensată în timp şi 
care răscumpără luni întregi de rătăcire. 

Dar el care, dintotdeauna, făcea apel la legături grăbite 
şi tonice a fost surprins să constate că regretă sfârşitul 
acesteia. In loc să se bucure de asta ca un adevărat 
libertin, ataşat de lucrurile care trec, voia să prelungească 
acele ceasuri, să le perpetueze înseninarea. Acum, o 
emoție voia să supravieţuiască plăcerii pur fizice a 
înlănţuirii. 

Gabriel nu era un adevărat libertin. 


x 


Luc gemea culcat pe o parte, țintuit în pat de o criză de 
ficat. Crizele de ficat constituiau boala favorită a lui Luc, iar 
durerile de stomac cea a lui Gabriel. Acesta îi tot aducea 
citronade repetându-i: „E ceva psihic, te-a necăjit ceva” şi 
Luc bombănea, îl blestema. 

Gabriel şi Luc, prin faptul că interpretaseră şi cântaseră 
la pian împreună, cunoscuseră solidaritatea soldaţilor de pe 
front, atacurile şi complimentele suportate în comun. Se 
legaseră între ei de tineri, pe vremea când cu toţii suntem 
destul de maleabili pentru a deveni un pic din ceilalţi, 
pentru a mai încerca să fim mai mulţi aşteptând prosteşte 
să fim doar noi înşine. 

Ce contează că unul era boem şi adora aparențele, iar 
celălalt secretos şi melancolic, erau cei mai buni prieteni 
din lume şi se iubeau mai presus de orice. Dar Luc, care 
suferea de insomnie, nu îndrăznea să se scoale noaptea 
sau să aprindă lumina de teamă ca Gabriel să nu-i ordone 
să facă linişte. Se tot răsucea în pat, în vreme ce Gabriel 
răsufla uşor, îşi refăcea puterile. Dacă se ducea la toaletă, 
un „sst” agasat îl ţintuia pe loc. Nici nu apuca să sforăie ca 
lumea că îl şi trezea o plesnitură pe braţ. lar dimineaţa, în 
timp ce el era tras la faţă din lipsă de somn, Gabriel, 
proaspăt şi trandafiriu, se întindea şi exclama: 

23 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


— Ah, ce bine am dormit amândoi, sunt în plină formă! 
Oare prietenia justifică o asemenea tiranie? 


x 


Peste două zile, Julia a plecat fără regrete: ploua cu 
găleata. Bănuia că Gabriel este un fustangiu impenitent, iar 
amantul prea tehnic din el o deranja. Îi ceruse adresa ca pe 
un lucru de rutină şi în clipa asta o şi rătăcise probabil într- 
un buzunar printre alte răvaşe feminine. 

Despărțirea în public a fost la limita ridicolului. O 
strânsese în braţe bâiguind nişte fraze obscene. S-a 
desprins din strânsoarea lui ca să prindă autobuzul care 
mergea la aeroport. Angelika o tot tachinase cu parizianul 
ei. Trecând de vamă, unde nişte funcţionari plini de fireturi 
îşi afirmau puterea cu tot felul de ştampile, s-a simţit 
uşurată. A rostit un tandru la revedere acestei ţări, a 
aruncat la coş adresa lui Gabriel şi şi-a salutat dinainte 
oraşul natal unde o aşteptau prieteni, proiecte şi zile 
fericite. 

Plecarea lor era prevăzută doar la 24 de ore de cea a 
fetelor: ploaia încetase, pământul scotea aburi şi un miros 
de spălătorie, iar în acest miros Gabriel se simţea ca o rufă 
udă ce fusese bătută şi stoarsă. Pe sub porţi şerpuiau 
pârâiaşe care cărau petale de flori. O revedea pe Julia în 
momentul despărțirii: în păr îi străluceau picături de apă, 
lăsase să-i scape nişte oftaturi imperceptibile, iar el nu ştia 
dacă sunt de agasare sau de melancolie. Nu rostise 
cuvintele pe care le aştepta el. 

A rătăcit toată după-amiaza prin locurile pe unde 
merseseră ei, a băut ceva în aceeaşi cafenea, exact pe 
locul pe care-l ocupase ea, căci voia să vadă peisajul din 
punctul în care-l văzuse ea. 

Işi lăsase amprenta peste tot şi în spatele fiecărei tarabe 
din bazar, la fiecare colţ de stradă o vedea cum trece, 
radioasă şi semeaţă şi cum îi zâmbeşte. Întorcea capul pe 
neaşteptate, sperând să surprindă că-l urmează umbrele 

24 


- PASCAL BRUCKNER - 


lor înlănţuite din ultimele zile. La apusul soarelui, s-a dus să 
salute cămila de pe plajă, care s-a uitat la el cu mila unui 
uriaş pentru un pigmeu. 

Era evident că n-avea nevoie de el, aparţinea universului 
frumuseţii, iar frumuseţea îşi este de-ajuns sieşi, se lipseşte 
de dovezi şi de motive. 

Julia se ivise în viaţa lui ca un elf care dispare de cum 
apare. Fuseseră de-ajuns două zile ca să provoace un 
sentiment de urgenţă, ideea unei comori ce se alcătuieşte 
şi pe care avea s-o piardă pentru totdeauna. În ciuda 
gesturilor lor care depăşeau toate jurămintele posibile, nu-i 
lega nicio promisiune. Se părăsiseră cu aceeaşi 
dezinvoltură care-i unise. 


Spunea bisexual în loc de bisextil, confunda cocotă cu 
cochetă, capot şi capotă. Aceste confuzii o aureolau cu 
prestigiul  străinei.  Deţinea acea capacitate, mai 
îmbătătoare decât toate, de a emite o lume, de a purta în 
jurul ei un halou pe care-l ghiceai fără să-l poţi circumscrie. 
Gabriel şi-a găsit pe mânecă câteva fire de păr de-ale ei şi, 
înarmat cu aceste relicve, mai fragile decât orice, a 
chemat-o la el, a  respirat-o adânc, stabilind o 
corespondenţă între caracterul volatil al acestor fragmente 
şi natura fugitivă a acestei fete. 

Împins să le dea un nume stărilor sufleteşti care-l agitau, 
le-a botezat cu cuvântul dragoste şi efectiv s-a îndrăgostit. 
A regretat amarnic că nu i-a spus asta imediat, încă de la 
primul sărut, de la prima privire; nu l-ar fi crezut, dar o 
asemenea declaraţie, odată făcută, şi-ar fi croit un drum în 
ea. 


Nu l-a scutit pe Luc de nicio nelinişte de-a lui. Acesta l-a 
potolit cum a putut, l-a ajutat să aleagă o vedere pentru 
Julia, să găsească formulările potrivite care să-i permită să 
se dezvăluie fără să se expună prea mult. 

Si-a asumat de bunăvoie rolul de consolator. Până ce au 
aterizat la Orly, Gabriel şi-a descărcat sufletul fără nicio 

25 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


reţinere, nescuzându-se pentru o anume mărturisire decât 
pentru a cădea şi mai bine în alta. Când s-au despărţit, 
Gabriel se simţea mai bine. Insă Luc era extenuat. 


26 


- PASCAL BRUCKNER - 


Capitolul Il 
Imposibila romanţță 


Este vorba despre faimosul club care pretinde că 
întruchipează Raiul pe pământ şi că-i oferă fiecăruia 
virtuțile unui izvor de tinereţe. 

Clubul l-a invitat pe Luc în Elveţia, la Saint-Moritz, în 
schimbul câtorva ore de pian pe zi, iar el voia să-şi scoată 
pârleala aici după apatia de la Hammamet. 

În prima zi totul l-a oripilat: activităţile propuse, 
discursurile de bun venit, tovarăşii de loisir, frenezia pentru 
sport care i-a apucat pe toţi. 

A fost iritat de mamele cu copii împopoţonate ca nişte 
pasionarii, de puştii în ţinută de vânător de fiare sălbatice, 
de tinerii mucoşi ce-şi împănau frazele cu cuvinte 
englezeşti. Cu walkman-ul lor, păreau nişte bolnavi sub 
perfuzie. 

Suferea din cauza bătutului pe umăr, a tutuitului 
sistematic. 

Imposibil să faci doi paşi fără să-ţi urle în urechi bucăţi de 
rock sau disco! 

Detesta republicile fericirii obligatorii! N-o să le facă 
niciodată jocul! 


S-a integrat, totuşi, foarte bine. Înainte de micul dejun 
făcea jogging şi după-amiaza zece lungimi de piscină. S-a 
iniţiat până şi în yoga. După cină, nu omitea niciodată să se 
urce cu picioarele pe scaun şi să bată din mâini urlând. 
Scenele de comuniune colectivă îi erau penibile; însă nu se 
afla nimeni acolo care să-l supravegheze, să-i scruteze 
inima. Seara, nu rata niciun spectacol, se surprindea 
râzând de bancurile inepte povestite de nişte nătărăi 
bronzaţi. Prefera aceste feluri de a-ţi petrece timpul, fie ele 
factice, gândurilor pe care le tot rumegi în singurătate. 


* 
27 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Ea a ghicit dintru început că este diferit de ceilalţi. Prin 
şeful satului de vacanţă a aflat ce profesie are, renumele 
pe care şi-l făcuse prin interpretările lui în duo din marii 
clasici. Părea îndepărtat, aproape sălbatic. L-a rezumat într- 
un epitet: lunar. Până şi în felul lui de a se îmbrăca sau mai 
curând de a nu se îmbrăca de tot, de a-şi lăsa gulerul 
desfăcut, cămaşa să-i atârne. 

Lucra la recepţie şi-l condusese la camera lui. Nici măcar 
o singură dată n-a privit-o în faţă; i-a pus o întrebare şi 
imediat şi-a lăsat capul în jos, iar ea a răspuns părului lui. 
Modestia, asta îi place: e atât de obişnuită cu contrariul. 

Incă de-a doua zi, l-a ascultat, la ora când se bea 
aperitivul, executând piese pentru pian de Chopin, Satie, 
Fauré. l-a admirat măiestria, dar ar fi vrut ceva mai vioi. 
Uneori el arunca nişte priviri dure către publicul puţin 
numeros. Lipsa de jenă a auditoriului, copiii turbulenti, 
persoanele în vârstă aţipite au şocat-o. A făcut ochii mari şi 
a aplaudat mai mult decât toţi ca să-i exprime interesul ei. 
Trebuie să fi fost atât de obişnuit cu ovaţiile! A sperat că va 
ieşi din muţenia lui şi l-a numit în sinea ei „eroul meu 
ezitant”. 


Ştia asta: cu riscul de a trece drept virgin, nu va putea 
scăpa de manevrele agăţatului. Din aceste locuri emana un 
îndemn de a consuma în faţa căruia se simţea lipsit de 
apărare. Dacă măcar ar fi fost şi Gabriel aici ca să-l sprijine! 

Remarcase atenţia pe care i-o arăta blonda aceea 
mărunţică. Dacă avea douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani. 
Plăcută. Totuşi, nu tipul lui. O gratifica cu zâmbete de 
convenienţă. In caz de nevoie. Clubul nu ducea lipsă de 
persoane drăguţe. De ce să se arunce asupra primei 
venite? 

Mintal, le clasase, obicei groaznic prins de la prietenul 
lui. Existau cele deja luate, cele foarte solicitate şi celelalte, 

28 


- PASCAL BRUCKNER - 


şi anume trei fete care se ocupau de copii. Dintre cele trei, 
a pus ochii pe o domnişoară cu faţa rotundă, cu ochii veseli 
care-i amintea de soţia unui profesor de la Conservator de 
care fusese îndrăgostit. 

De fapt, ea fusese cea care a venit să-i vorbească în a 
treia seară şi să-l felicite pentru virtuozitatea lui la pian. Se 
înroşise, bâlbâise ceva, furios că, la vârsta lui, trădează o 
jenă înscrisă în carnea lui precum cromozomii sau grupa 
sangvină. 

Ea i-a propus o plimbare a doua zi împreună cu copiii şi 
în chip de la revedere i-a lăsat prenumele său: Nathalie. 

Nici nu întorsese bine spatele că el a şi găsit o glumă pe 
care să i-o spună. O va păstra pentru data viitoare. 

Chiar în seara aceea, s-a dus la discoteca hotelului, 
sperând s-o întâlnească. Nu prea aprecia asemenea locuri, 
cu atât mai puţin muzica din ele: se ducea acolo dintr-o 
concesie făcută epocii, pentru că este vorba de parcursul 
obligatoriu al celui aflat în vacanţă. Nu cu mult timp în 
urmă, avea unele indulgenţe vinovate pentru Paul 
McCartney sau Stevie Wonder cărora le cumpăra unele 
albume. Astăzi, spre deosebire de Gabriel, încetase practic 
să le mai asculte; pentru el rock-ul este acea formă de 
zgomot care trebuie să-şi camufleze platitudinea ridicându- 
şi volumul. 

Nathalie nu era aici. Blonda mărunţică dansa în centrul 
ringului, cocoţată pe nişte tocuri înalte care o aduceau 
aproape de nivelul contemporanilor ei. Se rotea pe loc într- 
un fel cam prea mecanic, simulând un aplomb care era clar 
că-i venea de la club. Luc se surprinsese invidiind-o. 

S-a instalat într-un colţ, le-a observat pe dansatoarele 
care-şi frângeau trupurile prin nişte ondulaţii imposibil de 
imitat. Din muzică, din penumbră, din mişcare ele scoteau 
o distanţare insolentă. O întreagă lume ispititoare te 
pândea din siluetele lor, din fustele lor scurte, umflate de 
avântul paşilor de dans. Spoturile mobile le haşurau 
chipurile, izolau curbura unui braţ, o şuviţă căzută peste 


29 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


ochi. Veselia şi antrenul din sală i-au creat lui Luc bună 
dispoziţie. 

În această mulţime, bărbaţi care se credeau frumoşi 
evoluau cu o uşurinţă nebună pe care el n-o va poseda 
niciodată,  deschizându-şi drum pentru pasiunile lor. 
Respins la marginile ringului, ca un vultur pe un gard, Luc a 
înregistrat câteva poveşti pe cale să se-nfiripe, i-a părut de 
îndată rău că nu el este cel care le trăieşte, a descoperit în 
masa dansatorilor îmbătaţi de muzică şi de ritm o întreagă 
ierarhie subtilă de schimburi şi excluderi. A înţeles, cu un 
fior suplimentar, că trebuie mai ales să ţină cont de 
organizatorii care-şi împărțeau între ei noile sosite ca pe o 
pradă de război. Aici fiecare nu era decât ceea ce arăta că 
este, aparenţa omora retorica, toţi se umflau în pene ca 
nişte păuni. Nu ştia dacă aparențele pledau în favoarea lui, 
dacă-i reflectau complexitatea, delicateţea sufletească. 

Muzica se impunea ca un muget al mării, interzicându-le 
ritualurilor altceva decât grimasele şi contorsiunile. Luc ar fi 
putut să-şi dea osteneala şi să se arunce în încăierare. Dar 
să dansezi singur ar fi fost un calvar; să te opreşti din dans 
ar fi fost tot un calvar. 

O brunetă cu o rochie neagră mulată pe corp s-a apropiat 
de el, cu braţele încrucişate deasupra capului, atrăgând 
toate privirile cu ondulările ei din şolduri. O clipă, a nutrit 
speranţa nebună că-l deosebise de ceilalţi şi că venea să-l 
invite. A executat câteva figuri complexe şi a dispărut în 
învălmăşeală. 

Fumul amestecat cu transpiraţia, cu umiditatea trupurilor 
căpăta o asemenea densitate încât l-ar fi putut modela cu 
mâna. A deschis gura în căutare de aer proaspăt. 

Adineauri, încă mai fremăta la gândul că una dintre acele 
frumoase comete în derivă îl va remarca. Brusc, etalarea 
aceea de tinereţe şi insolenţă l-a indispus. S-a pomenit 
gândind: „E prea sus pentru mine” şi s-a supărat pe el. 
Detesta barurile de noapte pentru că, de fiecare dată, se 
vedea în ele desfiinţat. Să dovedeşti aici că eşti cineva, 


30 


- PASCAL BRUCKNER - 


asta e un adevărat tur de forţă. Spre deosebire de Gabriel, 
Luc nu se simţea înarmat pentru o asemenea provocare. 

Curând i s-a făcut greață de decibelii daţi la maximum, 
de roboții care imitau o criză de demenţă. Bătrânii, frumoşi 
cândva, care se exhibau, matroanele la menopauză care 
ţopăiau l-au oripilat. Lumina învârtejită îi ardea pleoapele. 
Părea o minune că mai poate încă respira. 

L-a apucat panica. Acea fanfară îngrozitoare, absolut 
epileptică, îl alunga din acel loc de plăceri în care el nu 
simţea decât mâhnire. A plecat sau mai degrabă a fugit 
afară, cu auzul halucinat, fără să-l oprească nimeni şi, la 
ieşire, a fost îmbrâncit de o bandă de petrecăreţi care se 
năpusteau în arenă, martiri grăbiţi să fie supuşi supliciilor şi 
să-şi adauge ţipetele la vacarmul alămurilor şi boxelor. 

In aceeaşi seară, Luc s-a aflat din întâmplare împreună 
cu alte fete şi alţi băieţi în camera unuia dintre animatorii 
satului, un italian care vorbea tare, avea o coamă roşcată şi 
se amuza să bifeze pe un calendar numele tuturor celor pe 
care încă nu le avusese. Deocamdată căuta o Cecile, o 
Olivia, o Clotilde. Cum alcoolul şi ţigările de canabis 
circulau, atmosfera a devenit propice efuziunilor de un gen 
special. Un tip roşu la faţă şi cherchelit a mimat diferitele 
forme ale sânilor monitoarelor de la club. Astfel, Luc a aflat 
că Nathalie are un piept consistent, iar blonda mărunţică 
unul plat. A preferat să ignore ce presupune o astfel de 
ştiinţă oribilă. 

Camera italianului s-a transformat repede în corp de 
gardă. Până şi animatoarele prezente se veseleau la 
asemenea jocuri. Luc a fost îngrozit de vocabularul folosit; 
i-a fost ruşine să constate că adera la el, îşi însuşea 
violenţa lui. Un blond înalt şi deşirat, pe nume Patrick, le-a 
arătat, ascuns în spatele unui tablou, un sistem de fire, 
microfoane, amplificatoare legate de camera de alături, 
ocupată de nişte proaspăt căsătoriţi. Astfel, zbenguielile lor 
se auzeau reproduse în stereofonic. Pe ecranul unui video a 
început să ruleze un film porno, un cuplu şi-a împins flirtul 
foarte departe, adunarea se transforma în orgie. 

31 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


După ce s-a eclipsat, Luc a reţinut din aceste infamii 
următorul lucru: poate că n-avea dreptate să taxeze drept 
obscenităţi ceea ce nu era decât o manifestare de 
vitalitate. Dovada: fetele răspundeau la avansurile acestor 
bădărani în timp ce pe el îl ignorau! Oare idealizase el sexul 
slab? 

S-a culcat cu capul plin de ipoteze deprimante, simțind 
cum ia naştere în el un resentiment tenace împotriva lui 
Gabriel. Hotărât lucru, nu găsise răspunsul la singura 
întrebare care-i obseda prietenul: cum să fii bine văzut de 
femei? 


Peisajul avea banalitatea reputației sale. Pajişti de gazon 
de un verde lucitor, poduri sub care se rostogoleau 
frumoase torente, munţi cu păşuni întinse, brazi cu miile, 
şomând în lipsa zăpezii. O liotă de copii zgomotoşi se 
tăvăleau prin iarbă, îşi smulgeau părul, se mânjeau cu 
pământ, iar Nathalie, lungită lângă Luc pe puloverul lui, îl 
asculta, întrerupându-l uneori ca să-i despartă pe drăcuşori 
sau să-l consoleze pe vreunul bătut. 

Era studentă la drept, deci capabilă să înţeleagă, nu 
trebuia să umble cu şiretlicuri ca să comunice cu ea. l-a 
vorbit de interpretările lui şi titlurile acestora - Spărgătorul 
de nuci, Petruşka, Boul pe acoperiş - au făcut-o să râdă. A 
făcut unele remarci măgulitoare la adresa talentului său. l- 
a povestit câteva dintre triumfurile lui, ascunzând cu grijă 
că împreună cu altcineva le obținuse. Ea a râs din nou. 

Nathalie i-a întins buzele şi s-au sărutat sub soarele de 
vară care-l încălzea la ceafă. Prezenţa copiilor a interzis o 
abandonare mai intimă şi s-au întors încet la hotel, în 
amurg, pe cărări cu ierburi înalte, trecând pe lângă vacile 
care rumegau leneş. 


32 


- PASCAL BRUCKNER - 


Mai rămâneau numai două zile şi Luc vedea cu groază 
cum soseşte sfârşitul săptămânii, condamnat la suprafaţa 
alburie a claviaturii pianului. În tipul acesta de aşezământ, 
a nu te cupla cu nimeni este la fel de prost văzut ca a-ți 
ţine pălăria pe cap la biserică. li era ruşine că se coboară 
până la cabalele din acest mediu, dar participa la ele cu 
atât mai multă obstinaţie cu cât şederea era limitată. 

Flirtul pornit cu Nathalie acum două zile nu se 
concretizase. Mai întâi, sărutările îl euforizaseră, aproape 
că-i venea să-l sune pe Gabriel la Paris. Insă seara, la cină, 
ea nu apăruse, şi nici la bar mai târziu. In dimineaţa 
aceasta a aflat de la o prietenă comună că plecase în 
excursie cu copiii pe toată ziua, un drum lung pe jos până 
la păşuni. | s-a părut curios că nu-l prevenise. li mai 
rămâneau câteva ceasuri ca să ştie precis care-i va fi 
soarta. 

Şi-a început seara cu nervozitate fiind sigur că nu 
degeaba se nelinişteşte, şi din cauza asta era şi mai 
alarmat. În timpul cinei, a văzut-o pe Nathalie la masa 
monitorilor; mersul prin soare îi colorase obrajii; coada de 
cal îi oscila în ritmul hohotelor de râs. Nici măcar nu venise 
să-l salute! Blonda mărunţică se tot fâţâia pe lângă bufet 
cu buimăceala unei gâsculiţe, iar el şi-a spus că, şi pentru 
ea ca şi pentru el, pretendenţii nu se înghesuiau la uşă. 
Amândoi ar fi putut arbora o pancartă cu „Sentimente 
disponibile caută persoană adecvată”. 

După cină, riscând totul, a abordat-o pe Nathalie, a 
invitat-o la un pahar în discotecă. A acceptat fără căldură. 
Se anunţa un eşec. Abia dacă-l asculta, îşi saluta 
cunoştinţele, se întorcea mereu înspre uşa de la intrare. 

Catastrofa a fost punctuală şi a luat trăsăturile ghidului, 
Patrick, zeflemist şi dezarticulat ca de obicei, care cu o 
mână l-a bătut pe umăr şi cu cealaltă i-a răpit-o pe Nathalie 
pentru faimosul be-bop al lui Luis Prima, /'m just a gigolo. 

Felul în care i s-a aruncat în braţe nu lăsa nicio îndoială. 
Patrick era combinat cu ea, asta l-a zdrobit. Nimic nu este 
mai insuportabil decât admiraţia pe care le-o arată cei pe 

33 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


care-i doreşti unor terţe persoane pe care nu le stimezi. l-o 
suflase de sub nas fără o scuză măcar: ca un proprietar 
care-şi recuperează bunul ce-i aparţine. Sărutul pe gură 
oare nu însemna un angajament sau o promisiune? Era 
numai un obicei local fără urmări? Faptul că Luc prevăzuse 
întâmplarea îl lăsa şi mai vulnerabil. 

Comisese vreo greşeală? Şi-a trecut prin minte, clipă de 
clipă, ultimele patruzeci şi opt de ore şi a trebuit să 
recunoască că este nevinovat. Nevinovăţia asta l-a 
îngheţat, l-a determinat să-şi agraveze verdictul. Într-un 
anume fel, a nu fi vinovat era şi mai rău: nu se arătase la 
înălţime. Plecând de la asta, tot ce ar fi putut spune sau 
face conta foarte puţin: deficienţa zăcea în el. Nathalie îl 
dorise, iar apoi îl socotise nedemn de dorinţa ei. O creştere 
bruscă a acţiunilor în atmosfera bucolică de pe un câmp 
urmată de o brutală deflaţie la întoarcerea la club. 

Până şi ghidul ăsta, necioplitul ăsta îi era superior. În 
jurul eroilor totul devine tragedie, în jurul lui totul devenea 
platitudine. Avea să ajungă de râsul satului de vacanţă. 

Şi când te gândeşti că le cântase Ravel şi Satie acestor 
paiaţe care continuau să-şi prefere fleacurile marii muzici! 
Pe nişte acorduri muzicale de o consternantă simplitate, 
dansatorii, printre care şi Patrick cu Nathalie, mimau 
meseriile artizanale: tâmplari tăind o scândură cu 
fierăstrăul, fântânari scoțând apă cu o frânghie, torcătoare 
la roata de tors. Câte eforturi sub aceste aparente fireşti! 

l-a privit atent pe barbarii ăştia, fiind sigur că disprețul lui 
avea să-i pulverizeze. Îi excomunica pe toţi! 

Dar barbarii măcar se distrau. Atât de puţin ar fi lipsit ca 
să participe şi el la veselia generală: de pildă, ca Nathalie 
să stea cu el în seara asta! 

Această constatare l-a terminat. A blestemat 
nedreptatea seducţiei întemeiată pe nişte privilegii care nu 
datorează nimic nici talentului, nici inteligenţei. De ce într- 
un grup un individ este proclamat rege, este împuternicit 
să-i domine pe ceilalţi? 


34 


- PASCAL BRUCKNER - 


Poate că lui îi lipsea apropoul, tupeul, poate că n-avea 
geniul legăturilor rapide care surprind şi păcălesc? l-a fost 
ciudă pe el că nutreşte asemenea gânduri când n-ar fi 
trebuit să-l preocupe decât cariera lui. Toate-l duceau la 
subiecte futile. Ca să fii dorit, ne spune bunul simţ, trebuie 
să ai atracţia fructului oprit. Fie: să ne închipuim că acum 
se duce şi se încuie în camera lui. Risca să rămână în ea 
opt zile fără să-l caute nimeni! 

Avea oare să recurgă la mijloace extreme? Ca prietenul 
acela violoncelist care, dorind să o atragă pe o fată zărită în 
fiecare dimineaţă în metrou, s-a prefăcut că leşină în faţa ei 
pe peron. Spera să-i facă respiraţie gură la gură; însă, 
nemiloasă, ea l-a prevenit pe şeful staţiei, iar pretendentul 
nu s-a ales decât cu o doctorie întăritoare infectă, într-o 
gheretă de lângă ghişee. 

Luc tocmai voia să se ducă la culcare, când a remarcat-o 
la extremitatea barului pe blondă, singură, îmbrăcată într-o 
salopetă fluorescentă. Cu graba unui înfometat, a străbătut 
cei câţiva metri care-i despărţeau, repetându-şi o vorbă de- 
a lui Gabriel: un refuz mă galvanizează, niciodată nu mă 
opresc după un eşec. 


æ 


| s-a adresat cu o voce atât de gravă încât ea a tresărit. 
Luc avea un aer crispat, ea a crezut că băuse. Nu, tremura 
un pic. A invitat-o la dans cu tonul unui cioclu care te roagă 
să te alături cortegiului. Că a îndrăznit, doar în seara aceea, 
să o acosteze - de opt zile îi tot arunca nişte ocheade fără 
echivoc - asta a emoţionat-o. De oricare altul, şi-ar fi bătut 
joc. De el, nu. 

Luc a dus-o până-n centrul ringului. Prin pânza salopetei, 
ea îi simţea mâinile reci, îngheţate. l-a zâmbit şi şi-a 
sprijinit capul de umărul lui. 

Nenorocirea s-a întâmplat deci pe un slow, cântecul unui 
anume Christopher Cross, un obscur crooner de peste 
Atlantic, o melodie languroasă de tot care s-a lipit de 

35 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


partenera lui. Gata cu postitul, Luc a simţit parcă 
atingându-l aripa destinului. Chrystele, acesta era numele 
ei, i s-a părut că are strălucirea aurului şi a smaraldului. De 
la început îi plăcuse, era aproape convins de asta. 

După Christopher Cross a urmat un rock. Lângă ei, în 
vreme ce toţi ceilalţi se zbânţuiau, Patrick şi Nathalie, 
nemişcaţi, lipiţi unul de altul, se sărutau cu o înfocare 
respingătoare. Culmea snobismului: să rămâi calm în 
mijlocul trepidaţiilor şi să te agiţi pe o muzică lentă. lar Luc 
se silea să ţopăie pe loc, de parcă îşi lua avânt sau sărea 
de pe o trambulină! 


x 


Chrystèle nu-şi mai explica atitudinea lui Luc: el, atât de 
discret de o săptămână încoace, dintr-o dată întreprinzător, 
ca să nu zică sâcâitor! Pe nepusă masă, îi propusese 
această plimbare, invocând clarul de lună şi stelele. 
Merseseră mult timp la întâmplare, încrucişându-se cu 
familii, cu singuratici. Aerul era călduţ, vârfurile munţilor 
era acoperite cu un văl alb, ea nici măcar n-avusese nevoie 
de un pulover. Se lungiseră pe o pajişte în pantă, nu 
departe de un torent care curgea zgomotos. Se sărutaseră 
dar, el, prinzând curaj, îi umblase pe sub salopetă, aproape 
că o frânsese în braţe. Ba chiar îi rupsese buzunarul. De ce 
să se înlănţuie pe iarba udă când la hotel îi aştepta o 
cameră confortabilă? Ea îşi încheiase la loc nasturii de la 
salopetă şi declarase: „Să ne-ntoarcem!” 


O dusese pe aceeaşi movilă pe care, cu două zile mai 
devreme, gustase din Nathalie. Chrystele avea gura atât de 
mică încât abia de îndrăznea s-o sărute, de frică să n-o 
sufoce sau să n-o înghită. In ciuda luminii răspândită de 
lună, de culoarea untului proaspăt, ea nu se ferise să se 
lase explorată în modul cel mai clar. Caracterul insolit al 
locului, mirosul de pământ reavăn îl incitau pe Luc să 
meargă imediat până la capăt: viteza, surpriza poate că vor 

36 


- PASCAL BRUCKNER - 


compensa puţina lui tragere de inimă. Ea a refuzat 
categoric. lar acel „Să ne-ntoarcem!” i-a răcit dorinţa. 

S-au întors în tăcere. Luc desluşea în depărtare masivul 
muntos, aproape albăstrui, de la Sils-Maria, gigantic deget 
ridicat în noapte, la fel ca aceea în care lui Nietzsche îi 
fusese inspirat Zarathustra. Sub un asemenea patronaj 
impunător, s-a simţit mic de tot. S-a temut să nu fie nul din 
punct de vedere sexual şi să nu adauge tuturor afronturilor 
din seara aceea umilirea suplimentară de a nu-şi putea 
satisface partenera. 


x 


Temerile i se confirmă cu o exactitate patetică. Mai întâi 
degetele i se încurcă în agrafele de nedesfăcut ale 
sutienului, apoi în elasticul chiloţilor în care-şi rupe o 
unghie. După aceea trebuie să purceadă la scoaterea 
şosetelor din fibre sintetice al căror contact îl scârbeşte. Se 
felicită pentru aceste contacte, din păcate în număr limitat, 
care întârzie momentul crucial. La fiecare îmbrăcăminte ce 
cade, speră să-i vină o inspiraţie. Ea este goală, însă el nu 
şi-a scos încă pantalonii, cămaşa şi pantofii. Nu prea are 
chef să o facă. Şi totuşi trebuie. 

Chrystèle îşi dă silinţa să coopereze ca să-l scoale pe 
copilaşul adormit: îl dezmiardă, îl dichiseşte, îl alintă cu 
atenţia unei infirmiere; iar la sfârşit, îl zgâlţâie ca pe o sticlă 
de suc de fructe, cu o violenţă aproape şocantă. Dar 
degeaba. Copilaşul rămâne chircit. Ca întotdeauna în 
asemenea cazuri, ea-i spune: „Nu-i nimic”, şi asta e şi mai 
rău. Ca să pună capac la toate, Luc trebuie să dispară 
câteva clipe, victimă a unei subite dureri de stomac. 


În străfundul inimii lui, niciodată nu le văzuse pe femei ca 
pe nişte fiinţe sexuate şi se mai mira şi acum când una 
dintre ele manifesta fără ocol o pulsiune. Crescut cu ideea 
că dorinţa este un apanaj masculin, se temea, aproape că 
se scuza, să-şi impună propriile-i dorinţe. Spre deosebire de 

37 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Gabriel, care se grăbea să-şi dezbrace partenerele - aşa le 
îmblânzea el - nuditatea însemna pentru Luc doar o 
îndatorire sexuală, nişte dubioase şi penibile încolăciri, 
nişte performanţe de murdărie. 

Copilaşul se odihneşte în mâna blondei. Parcă ar fi un 
tentacul mort al unui pui de caracatiţă. II saltă şi spune: 
„Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii!”+ 

Asta-l răneşte pe Luc: nu-i place ideea că ea poate fi şi 
spirituală. Este bronzată, vag tulburătoare, cu aerul ei de a 
fi îmbrăcată cu un costum de baie alb. El se joacă cu 
sfârcurile sânilor ei, încearcă să-i scoată din areolele în care 
sunt îngropate. 

Chrystele are drăgălăşenia unei blonde de culoarea 
tărâţelor, cârlionţii unei eroine a lui Lewis Carroll. li spune 
lui Luc ce profesie are în civil, stewardesă, îi înşiră nume 
mari: New York, Buenos Aires, Bangkok. El dă din cap 
politicos şi gândeşte în sinea lui: „Asta este o femeie, 
trebuie deci să mă port ca atare”. 

Chrystèle posedă toate atributele feminităţii, fiecare 
acolo unde trebuie, aşa cum trebuie, vizibile şi pentru un 
miop. Luc închide ochii şi în locul ei îşi închipuie alte 
creaturi în poziţii îndrăzneţe. Acestor pin-up-uri, le şopteşte 
formule deocheate şi le modifică poziţiile după cum îi cere 
imaginaţia. 

În fine, afacerea s-a consumat în zori, când cerul se 
învineţea, când Luc, cu creierul plin de destrăbălări fictive, 
a reuşit să uite cine este el, cine este ea. Pentru celebrarea 
victoriei, s-a auzit cântatul unui cocoş. Victoria a fost 
scurtă, dar onoarea a fost salvată. 


x 


Veşnica discuție dintre cei doi prieteni: 


t Primul vers din /nternationala (1871), imnul internațional al partidelor 
socialiste şi comuniste (poem de Eugene Pottier, muzică de Pierre 
Degeyter). 

38 


- PASCAL BRUCKNER - 


Gabriel: - Nimic nu-i mai frumos decât să-i produci 
plăcere unei necunoscute, sărutându-i sexul umed şi 
catifelat. 

Luc: - Culmea fericirii este să te odihneşti în braţele 
femeii iubite. 

Ridicolă dezbatere: Gabriel se îndrăgostise, iar Luc se 
împotmolea în raporturi sexuale fără niciun viitor. 


Luc îşi aminteşte de vorba atribuită lui Clemenceau»: 
momentul cel mai plăcut este când urci scara. Pentru el, 
dimpotrivă, fericirea începe când totul s-a consumat. După 
corvada carnală. 

Vai de amanţii care n-au, pentru a se înţelege, decât 
erotismul, îşi spune Luc. 


x 


Aproape că-i părea rău că pleacă din acel falanster de 
altitudine în care experimentase opt zile de comunism cu 
jumătate de normă. A descoperit că avea prieteni, 
suporteri, a strâns mâna multora, şi-a distribuit adresa. 
Chiar şi Nathalie i-a cerut-o. O păpuşică i-a cerut un 
autograf „în caz că va deveni celebru”. Când a întrebat-o 
cu ce se ocupă, i-a răspuns: „Profesie: admiratoare”. 

Vestea aventurii lui cu Chrystele făcuse deja înconjurul 
hotelului: îi erau aruncate priviri complice, reuşise la 
examenul de trecere. Patrick, însă, i-a stricat euforia 
declarând: 

— Chrystele? Ai dreptate, e foarte mişto. 

Mişto! Sinonim cu insignifiant! Adjectivul pe care-l lipeşti 
de persoane fără relief pentru a le mulţumi că nu implică 
nicio consecinţă! 


5 Georges Clemenceau (1841-1929), om politic şi jurnalist francez, 
preşedintele Consiliului de miniştri (1906-1909; 1917-1920), 
supranumit Tigrul, a condus Franţa, cu o mână de fier spre victorie şi a 
prezidat Conferinţa de pace de la Versailles (1919). 

39 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


x 


Până la urmă i se întâmplau aventuri, dar nu în ordinea în 
care le aştepta: imprevizibile, bizar incomplete, depinzând 
de un obscur calcul al probabilităților. Aventura onora 
numai rendez-vous-urile care nu-i erau fixate. 

Selecţionarea partenerelor: n-avea nici măcar această 
libertate elementară. Degeaba îi reproşa Gabriel că preferă 
fetele asexuate - el îl acuza în schimb că preferă fetele fără 
creier în cap - Luc, cel mai adesea, nu făcea altceva decât 
să suporte capriciul celei care-l accepta. 

În primele priviri, pretenţiile sunt uriaşe, exigenţa de 
perfecţiune este maximă. Nimeni nu este destul de frumos. 
În cele din urmă, eşti mai puţin pretenţios în privinţa 
aspectului, te mulţumeşti cu cine te vrea. 

Cu o oră înainte de plecare, Luc o descoperise pe 
Nathalie plângând, în apropierea sălii de jocuri. De cum i s- 
a desprins din braţe, Patrick s-a şi culcat cu o englezoaică 
sosită cu o seară înainte. Pe Luc, asta l-a necăjit, l-a 
bucurat, l-a umilit. 

Rivalul: un pic din afecțiunea pe care i-o poartă iubita se 
răsfrânge asupra ta. Veţi sfârşi prin a deveni prieteni după 
ce aţi fost concurenţi. Dar dacă rivalul îşi bate joc de aceea 
la care râvneai, te înjoseşte de două ori. „Nu numai că n-ai 
avut-o tu, dar am avut-o eu şi n-o mai vreau.” 

Asta nu e motiv de mândrie! 


x 


Gabriel îi lipsea. Timp de opt zile nu putuse vorbi cu 
nimeni. Aici, plăteai ca să rămâi superficial. 

Conversaţia alcătuia partea cea mai bună din prietenia 
lor: să discute împreună, asta însemna să se aplece asupra 
vieţii, să o facă inteligibilă, să se desprindă de contingenţe. 
Ce puternici se simțeau în doi! Până şi banalităţile pe care 
şi le spuneau erau mai autentice decât vorbele schimbate 
cu alţii. 

40 


- PASCAL BRUCKNER - 


Ce mai încoace şi încolo, n-aveau să-i învrăjbească nişte 
harţe pentru fleacuri, nişte jalnice chestiuni de vanitate! 
Da, îşi vor continua colaborarea, vor semna alte contracte, 
îşi vor relua controversele despre artele majore şi minore. 

Era vremea să-şi îndeplinească jurământul din tinereţe; 
să mănânce omizi cu unt de iac în Sikkim! 


x 


Chrystèle ar fi putut fi una dintre acele fete angelice la 
care profunzimea se combină cu vioiciunea. Pletele ei 
blonde conțineau atâtea promisiuni! Luc trebuia să-şi 
toarne sentimentele într-o formă neterminată şi să aibă 
răbdare. 


Chrystèle era gata să plece pe toate meridianele 
planetei. Avusese dreptate că acceptase să lucreze o 
scurtă perioadă la club, în timpul concediului, ca să-şi 
depaneze o prietenă. Luc şi cu ea se vor revedea la Paris, 
era sigură de asta. 


Pe tăcute, Luc o chema pe femeia sugerată de Chrystèle, 
implora crisalida să elibereze fluturele închis în ea. Să iasă 
odată din cocon, să se realizeze! 

Ea căuta un bărbat care să fie atât de diferit încât să nu-l 
poată nici atinge, nici epuiza. li trebuia distanța asta pentru 
a tolera amărăciunea inevitabilei abandonări. Încă de la 
început, putea spune care va fi deznodământul unei relații 
serioase. Singura ei libertate consta în schimbatul detaliilor. 
Dar pentru aceste detalii, era gata de orice. 


S-au despărţit la Saint-Moritz, pe un soare frumos, fericiţi 
că au ceva de comemorat, neplăcându-le întoarcerile care 
sunt o formă de fugă, ascultând amândoi la walkman 
acelaşi cântec al lui Christopher Cross, care le trimitea deja 
nişte impulsuri nostalgice. 


41 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Capitolul Ill 
Iubirea neclară 


Era, aşadar, una din acele prietenii care nu 
supravieţuieşte vârstei adulte pentru că este întemeiată pe 
nerăbdarea şi pe gustul absolutului. Gabriel Dalbran şi Luc 
Chant6me aleseseră foarte devreme să nu aleagă, să 
rămână disponibili. 

Multă vreme, amânaseră adevărata viaţă pentru mai 
târziu. Mai târziul sosise: adevărata viaţă nu venise la 
întâlnire. Au continuat ca înainte, prin compromis. 

Era, aşadar, una din acele prietenii care supravieţuieşte 
cu mult peste vârsta adultă şi este alcătuită în cele din 
urmă atât din amintiri, cât şi din regrete. Luc şi Gabriel nu 
erau transfiguraţi: pur şi simplu îmbătrâniseră. 

Se produceau pe scenă numai în duo, fuseseră 
supranumiţi „banda celor patru mâini”. Diferenţa dintre 
virtuozi este fină, indiscernabilă pentru profani. Pe acest 
minuscul interval se făureşte totuşi o carieră, o reputaţie. 
De această superioritate dădeau dovadă când unul, când 
celălalt fără să-i acorde vreo importanţă: îşi subordonau 
orice ambiţie în folosul tandemului lor. Şi nu ştiai pe care 
să-l dai învingător fiindcă nu ţi-i imaginai decât împreună. 

Astăzi însă îi rodea inevitabila întrebare: „Cântă el mai 
bine ca mine?” 

De altfel, nu începuseră ei să compună fiecare separat 
fără măcar să se mai ascundă? 


6 În franceză, L'amour flou (lubirea neclară) face un joc de cuvinte cu 
L'amour fou (lubirea nebună), temă fundamentală a eticii suprarealiste 
şi titlul unui volum de eseuri publicat în 1937 de şeful suprarealiştilor 
francezi, Andre Breton (1896-1966). 

7 Aluzie ironică la „Banda celor patru”, numele dat de adversarii ei 
coaliţiei alcătuită din văduva lui Mao Zedong, Jiang Quing şi alţi 
conducători politici care simbolizau linia cea mai dură a Revoluţiei 
culturale a Partidului Comunist Chinez. Procesul lor, foarte mediatizat 
(1980), a fost semnalul demaoizării Chinei. 

42 


- PASCAL BRUCKNER - 


x 


Julia Niederberg îl obseda pe Gabriel. Mai avea bufe-uri 
de dorință pentru fetele văzute pe stradă, simțea că mai 
are de oferit rezerve de tandrețe inepuizabile, dar în 
spatele chipului lor, în filigran, recunoştea trăsăturile ei. 
Purta cu el o afecțiune în suspensie care nu-şi găsea 
menirea, fiindcă i-o destina numai ei. 

Gabriel îi trimisese lui Julia o ilustrată drăguță. Ea nu-i 
răspunsese. Comisese oare o gafă? 

In fiecare clipă, se alarma că legătura dintre ei a putut 
începe printr-un zâmbet pe o plajă. Cu aceeaşi uşurinţă, 
Julia putea agăța un alt băiat, iar el găsea că este îngrozitor 
ca o pasiune să fie determinată de o nimica toată. O 
privire, un semn abia schiţat, iată sursele iubirii: o scurtă 
ciocnire între întâmplare şi afinități. 

A cumpărat cântecele pe care dansaseră în Tunisia. 
Majoritatea erau melodii anglo-saxone, deseori insipide, dar 
care aveau darul de a o resuscita pe ea prin cascadele lor 
de acorduri şi tremolouri. A mai achiziţionat şi un disc al lui 
Oum Kalsoum ale cărei tânguiri dădeau acestui palmares o 
notă insolită. Ascultând aceste voci ale unei fericiri simple 
dar totuşi delicioase, retrăia la nesfârşit orele somptuoase 
din prima lor noapte. 

Venea însă momentul în care, ascultate mereu, i se 
acrea de ele. Bagatelele astea îşi arătau mizeria: lumea îşi 
pierdea strălucirea, trecutul era mort de-a binelea. Nu, 
Gabriel nu suporta să se mulţumească cu tainul 
inconsistent al amintirilor. 

Luc se bucurase atât de mult să-şi revadă prietenul! Fără 
să vrea, se pomenise foarte repede jucând rolul unei urechi 
complezente. Făcuse bine că se întorsese: cui altcuiva ar fi 
putut Gabriel să-i mărturisească faptul că iubirea este un 
cuvânt tocit, uzat de atâta întrebuințare, că te simţi cu atât 
mai singur cu cât ai simţit promisiunea înşelătoare a unei 
fuziuni? Luc nu reuşea niciodată să creadă în necazurile lui 
Gabriel; după o oră de monolog, tranşase: 

43 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


— După mine, faptul că am iubit mai multe femei face 
caducă afecțiunea pe care i-o purtăm fiecăreia. Din ziua în 
care spui „te iubesc” la mai mult de două persoane, devii 
papagalul propriilor tale sentimente. 

Gabriel n-a răspuns acestei sfidări, ba chiar a spus: „Ai 
dreptate”, când a sunat telefonul. 

Era Youlia. Julia? Ei da: găsise că ilustrata lui era 
„telizioază”. Niciodată n-ar fi crezut că el îi va „scria”. Mai 
avea şi-acum chef s-o vadă? Venea la Paris peste o 
săptămână. „Tacord?” 

Gabriel radia de bucurie. 

— Luc, nu-mi vine să cred, nu visez, eşti martor şi tu, mi- 
a telefonat. 

— Fericitule. Şi tu care te plângeai. Cel puţin tu eşti iubit. 

— N-a spus asta: vrea doar să viziteze Parisul. 

Cu ce viteză trecuse Gabriel de la jale la bucurie! Luc a 
îndrăznit atunci s-o evoce pe Chrystèle. Gabriel se 
prefăcuse că-l ascultă cu o profundă atenţie - poseda arta 
de a nu te asculta uitându-se fix în ochii tăi, un obicei 
păstrat din liceu - şi şoptise: 

— Ce prenume frumos! Crist, cristal, clitoris şi pe 
deasupra aripi“! Brunetă sau blondă? 

Luc, pretextând că are de făcut un drum urgent, ieşise 
deja. 


x 


De când se întorsese la Paris, Luc o reîntâlnise. Era 
singur, serile erau lungi. O va părăsi curând: mâine sau 
poimâine. 

Spre uimirea lui, relația a câştigat repede în intimitate. 
Chrystèle se ataşa de el, îşi îngăduia să aibă anumite 
familiarităţi exagerate. O tolera, dar n-o invitase cu braţele 
deschise. Să nu uite asta! 


8 În franceză €/e, ultima silabă a prenumelui Chrystèle, este omonimă 
cu aile, aripă. 
44 


- PASCAL BRUCKNER - 


Luc oscila încă între entuziasm şi perplexitate. Desigur, 
ea avea banalitatea chipurilor de îngeraş pe care le vezi 
agăţate prin bisericile de ţară; dar cum să nu-i laude 
prospeţimea tenului, trandafiriul de pe obraji care-i dădeau 
părului o strălucire suplimentară? Avea un fel adorabil de-a 
roşi, mai ales când făceau dragoste: devenea o mică 
centrală termică, o bijuterie din mărgean. Ca nişte faruri de 
poziţie, pomeţii îi reflectau şi cea mai mică emoție printr-un 
bufeu de roşeaţă. Trebuie că fusese o puştoaică 
tulburătoare, cu o mutrişoară rotundă şi nişte ochi ca luna. 

O chema Chrystèle Croissant?, iar tatăl ei ţinea o 
patiserie la Evreux. Imediat, omologia asta pe Luc l-a 
încântat: şi i-a închipuit pe Domnişiara Saucisse (= cârnat) 
având un tată mezelar, pe Domnul d'Entrecote (= de 
antricot) ocupându-se de o măcelărie, pe Doamna Fusible 
(= siguranţă electrică) lucrând în domeniul electricităţii. 
Chiar pe el l-ar fi putut chema Domnul Fadiese (= fa diez) 
sau Loctave (= octava). E în firea lucrurilor ca oamenii să 
fie numiţi după meseria lor. O asocia pe Chrystele cu nişte 
cântece de copii, cu numărătoarea cu „Doamna Tartina”, şi 
credea că poate regăsi în ea mirosul de cacao şi de cremă 
de vanilie. Sărutând-o, mozolind-o, îşi închipuia că-şi înfige 
dinţii într-o brioşă caldă şi găsea că e un lucru frumos ca 
fericirea să fie asociată cu o senzaţie de desert. 

Ai fi zis că, în ziua în care s-a născut, tatăl ei îi suflase 
peste obraji un pic de făină ca să le albească pielea; ar fi 
putut jura că avea sângele alb ca un pârâiaş de făină. Şi 
totuşi, dacă se uita mai bine la ei, pistruii de pe nas îi 
dădeau un aer de fragilitate anemică. Cu o bărbiţă şi două 
coarne, ar semăna cu o căpriţă! 

Dar degetele ei! Luc le acorda o delectabilă stângăcie, ca 
să le transforme apoi în cârlige roşii, congestionate. Nu-i 
plăcea cu adevărat în ea decât semnul vaccinării, căpşuna 
din susul braţului ei gol. 


° Croissant, substantiv comun, înseamnă „corn, croasant”. 
45 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Se mira că el o contemplă aşa minute în şir fără să 
scoată o vorbă, râdea de felul lui de-a pronunţa Chrystele 
Croissant insistând pe aliteraţia cr care-i evoca, zicea el, o 
coajă de pâine sfărâmată cu dinţii. Ea voia să iubească 
pentru a imita; şi imita pentru că iubirea era pentru ea o 
poartă deschisă spre nişte cunoştinţe de obicei ascunse. O 
atrăgeau numai fiinţele care pot îmbrăţişa cele mai vaste 
experienţe şi sunt nişte revelatori, aproape nişte alchimişti 
apți să destăinuie elementele unei iniţieri. lată de ce nu 
spera ca Luc s-o iubească la rândul lui: nu aspira la altceva 
decât la a se cuibări în braţele lui şi a-l asculta vorbind. 


x 


A sosit într-o dimineață de septembrie, aureolată de o 
lumină blândă. Oraşul, clima, anotimpul se coalizaseră ca 
să-i ofere lumina aceea special cernută pentru ea. Sfârșitul 
verii, atât de frumos la Paris, le dădea carafelor de vin o 
strălucire de giuvaeruri, colora fațadele imobilelor. Nici 
măcar castanii nu lăsau să le cadă frunzele, tocmai pentru 
a prelungi iluzia. 

Julia a transformat toamna aceea în primăvară. În 
primele zile, Gabriel a fost parcă hipnotizat şi n-a văzut-o, 
atât de mult îl zăpăcea. Chipul ei i s-a părut un miracol 
optic permanent. Fără vălul înşelător al bronzului, a găsit 
că-l intimidează şi mai mult decât în Tunisia. Era o ființă- 
semn, nu încăpea nicio îndoială în privinţa asta, figura ei 
angelică exprima aspiraţia către cer, puritatea. 


Stă în picioare, doar cu lenjeria de corp pe ea, cu umerii 
goi, şi cu sandale în picioare. Un tricou mulat pe bust îi 
coboară până la jumătatea pulpelor. La gândul că va profita 
de aceste bogății, pe Gabriel îl trec fiorii. Rămâne stupefiat 
de dezinvoltura, tinereţea şi carnaţia ei de copil. În jurul ei 
există o aură persistentă: prezenţa tuturor femeilor pe care 
le-ar fi putut întruchipa şi le-a înlăturat, dar care fac totuşi 


46 


- PASCAL BRUCKNER - 


parte din ea. Este o sculptură din zăpadă de un alb care îl 
orbeşte. 

li mângâie pielea cremoasă, hrănită, scăldată de alte 
creme, lapte curgând din lapte, cărnuri catifelate ale căror 
rotunjimi îl răscolesc. Picioarele de o vigoare uimitoare îi 
pun în valoare talia înaltă. Posedă ambiguitatea proprie 
fetelor atletice care suprapun robusteţea şi volumele, forţa 
şi abundența. 

Mai ales cuibuşorul dintre picioare este blond veritabil. 
Gabriel vede în asta un semn de onestitate, o fidelitate faţă 
de etica protestantă care porunceşte să nu trişezi. Blăniţa 
de sub pântece îi aminteşte de marmotele din Alpi, 
hibernând în vizuinele lor până la primele zile frumoase de 
primăvară. Fundul are prospeţimea, catifelarea unui fund 
de bebeluş. Fesele, despicate în formă de semilună cu o 
jumătate palidă şi alta aurită, reproduc Nordul îngheţat şi 
Sudul luminos din ţara sa. Naţionalitatea îi coboară până la 
asemenea detalii: poartă, înscrise pe trupul ei, relieful, 
vegetaţia, culorile Elveţiei. 

Îi place scriitorul Max Frisch, moda în negru şi alb, 
ritmurile afro-cubaneze. Afirmă valorile complice ale igienei 
şi bunei dispoziţii, se spală pe dinţi după fiecare masă, în 
permanenţă arată bine la faţă asemeni cuiva care trăieşte 
în aer liber şi ia un mic dejun complet. Râde mereu, se 
mişcă la cel mai mic impuls, pune rafinament în cele mai 
simple gesturi. Dispune de favoruri contradictorii: înaltă, 
dar destul de scundă ca să fie luată pe genunchi; străină, 
dar destul de savantă ca să poarte o conversaţie în 
franceză; curioasă, dar nu până la pedanterie. Este Heidi! 
pierdută în oraş şi încântată că s-a pierdut. 

Când pleca fără Gabriel ca să viziteze capitala, aceasta 
îşi expedia dublul ca pe un înger păzitor ca să-i deschidă 
calea să răzbată prin mulţime, să-i îndepărteze pe cei 
sâcâitori. La fiecare intersecţie, obliga maşinile să 


10 Eroină a unei serii de romane pentru copii ale scriitoarei elveţiene de 
limbă germană Johanna Spyri (1827-1901), Heidi este o orfană crescută 
de bunicul său într-un sat de munte. 

47 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


încetinească, improviza treceri de pietoni, presăra flori pe 
peluze şi-i punea pe traseu cloşarzi decenţi, şoferi amabili, 
poliţişti curtenitori. 


* 


Şi totuşi, pentru el ea rămânea un dureros secret. Era 
mâhnit că, după opt zile, n-o poate defini mai bine decât 
după primul ceas petrecut împreună. Degeaba ştia că 
dragostea adevărată este indiferentă la sentimentele 
iubitei, se temea că nu i se va plăti cu aceeaşi monedă. 
Julia practica arta complimentului cu parcimonie şi nu-i 
punea niciodată întrebări indiscrete despre viaţa lui. 

II rodea nesiguranța. Grăbit să o pună într-o ecuaţie, a 
disecat-o, i-a găsit defecte. Dar defectele o făceau mai 
enigmatică şi contribuiau la farmecul ei, aşa cum o 
spărtură subliniază şi mai mult perfecțiunea unei statui 
antice. Tumultului provocat de întâlnirea lor, îi opunea, în 
sinea lui, o imperioasă nevoie de claritate. Numai scurtele 
episoade pe care Julia le consacra treburilor zilnice îl 
linişteau. Pentru o clipă ea îşi pierdea poziţia ridicată şi 
atunci se putea apropia de ea, îi putea vorbi ca unei surori. 

Işi relua însă repede inalterabila ciudăţenie, redevenea o 
femeie propice punerii în scenă a tuturor incertitudinilor. 
Lui Gabriel îi era de-ajuns să-i audă timbrul vocii, felul ei de 
a ataca o frază, pentru a şti că nu era nici a lui, nici de aici. 
Şi din nou, visa s-o încadreze, s-o fixeze cu un bold ca pe o 
insectă, ca să înceteze să se mai mişte. De ce oare n-o 
iubea pur şi simplu aşa cum se iubeşte o fată care cere să 
fie ameţită, zăpăcită? 

li elaborase un program încărcat, itinerarii baroce pe 
care înţelegea să le ducă repede la bun sfârşit. Voia s-o 
stupefieze şi s-o facă să păstreze despre Paris o amintire 
uluitoare. A ţinut s-o pună să străbată oraşul în sensul 
soarelui, să înceapă cu Place de la Nation şi să termine în 
amurg cu blocurile turn din cartierul La Defense. Dar încă 
de la ora unsprezece s-au rătăcit în împrejurimile pieţii 

48 


- PASCAL BRUCKNER - 


Bastiliei, Gabriel a făcut băşici la călcâie, ziua s-a diluat 
într-o hoinăreală leneşă din terasă în terasă, iar soarele şi-a 
continuat singur drumul spre apus. 

Căci, în locul ieşirilor în oraş, al dineurilor în locurile la 
modă unde o prezenta unor mondeni, unor celebrităţi, unor 
tipi linguşitori cărora le uita numele şi chipul, ea prefera de 
departe serile petrecute acasă. 

Gabriel îi gătea mâncăruri pe bază de usturoi, verdeţuri 
şi unt, un deliciu pentru gură, dar un flagel pentru mirosul 
ei, după care se aşeza la pian şi-i cânta serenade. 

Degetele îi alergau pe clape, se desfăceau ca un compas, 
se închideau ca nişte foarfeci, iar Julia le şi vedea 
umblându-i pe piele, transformând-o într-o claviatură de 
carne, o catedrală de culori şi de parfumuri pe care aveau 
s-o facă să răsune. Când romanţele şi valsurile îi 
aprinseseră urechile, se ducea la el, îi lua mâinile, i le 
punea pe ea, închizându-şi ochii. 


x 


Erau capul dublu al aceluiaşi corp şi trebuiau mereu să 
fie doi ca să alcătuiască unul. S-ar fi zis că sunt copii mici - 
aşa şi erau - grăbiţi să-l creeze prin prietenie pe fratele pe 
care nu-l avuseseră. 

Locuiau la câteva sute de metri unul de celălalt, aşa încât 
nu puteau face niciun pas pe stradă fără să se întâlnească. 
Se vedeau la micul dejun luat adeseori în acelaşi bar, la 
cafeaua de după prânz, se reîntâlneau să lucreze împreună 
şi se întrezăreau seara, la cumpărături. lar când, după o zi 
de lucru, se aşezau din nou la pian, atacau exerciţii ingrate, 
se consolau gândindu-se la celălalt care, la aceeaşi oră, se 
spetea pe aceleaşi game. Şi fiecare vorbea despre mine 
spunând „noi”. 

Totuşi, de câteva săptămâni, întâmplarea nu-i mai 
aducea pe unul în faţa celuilalt şi, deşi vecini, ai fi zis că se 
evitau. 


49 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


x 


Apare o ființă. O fiinţă oarecare în toate privințele. Te 
încurcă. N-ai nevoie de ea, dar nu mai vezi pe nimeni 
altcineva. Te mulţumeşti cu ea care devine o obişnuință. 
Luc se instalase puţin câte puţin într-o viaţă comună cu 
Chrystèle. 

Uneori, dintr-o tresărire de energie, urmărea o trecătoare 
pe stradă; după aerul ei impenetrabil, închis, îşi spunea: 
„Oh, asta trebuie că nu e deloc îngăduitoare, inutil să-mi 
bat capul cu ea”. O lăsa să-i scape fără să regrete, aproape 
uşurat, ca să vadă că un pic mai departe o abordează un 
alt băiat şi începe să vorbească cu ea. 

Fetele frumoase îl răneau, îndeosebi adolescentele cu 
picioare lungi, cu părul în vânt, schiţând în aer insesizabile 
dorinţe. Alături de înflorirea lor arzătoare, Chrystele era 
doar o eboşă, un copil oprit din creştere. Şi atunci le scruta 
cu aviditate faţa, le găsea unele anomalii. Nu erau chiar 
aşa de frumoase: o grijă mai puţin! 

O persoană ne place până ce detectăm în ea un detaliu 
care ne stânjeneşte. Şi sfârşim prin a nu mai vedea decât 
acest detaliu, întrebându-ne cum de nu ne-a izbit asta mai 
de mult. Luc a descoperit în acelaşi timp la Chrystele mai 
multe lucruri care-l tracasau: buzele i se încălecau, îi plăcea 
să plescăie din ele şi întotdeauna cea de jos se ridica peste 
geamăna ei, acoperind-o. Mai era şi un început de bărbie 
dublă care se umfla de cum îşi lăsa capul în jos; şi pe urmă 
urâtul obicei pe care-l avea de a-i face cu ochiul de îndată 
ce spunea un banc. 

Examinarea asta îl dezgusta. Ce-ar fi spus dacă şi ea l-ar 
fi decorticat cu aceeaşi minuţiozitate? Şi la el erau lucruri 
de criticat. Trebuia s-o ia aşa cum era. Dar fără să vrea, o 
examina din nou. Nu voia să facă parte dintre cei picaţi la 
examenul iubirii. 

La ea totul evoca o feminitate latentă, un lut frământat 
de mâna unui artist obosit care adormise când lucra. 
Natura făcuse să crească un pic de materie apoi se 

50 


- PASCAL BRUCKNER - 


retractase, zicându-şi că n-avea să mai adauge încă o 
eroare la toate stângăciile existente, imediat însă Luc se 
corecta: într-o zi o să înflorească da, într-o zi o să devină 
femeie. 


Chrystèle ţinuse morţiş să-i prezinte apartamentul ei, un 
fel de garsonieră la demisol mobilată după moda anilor 
şaizeci: draperii indiene, pernuţe de toate culorile. Pe 
pereţi, pe etajere tronau rămăşiţele unei copilării încă 
prezentă: gnomi, câini de porțelan şi, pe patul acoperit cu o 
cuvertură din mătăsică de Madras, un urs din pluş. 

„Asta-i Poupou”, i-a spus ea aproape scuzându-se şi i-au 
apărut două gropiţe în obraji. 

l-a pregătit un dejun vegetarian: orez biologic fără sare, 
salată foarte puţin asezonată în care rămăseseră fire de 
nisip, un amestec de suc de ţelină şi de morcovi. 

Nu voia totuşi o felie de şuncă? Luc a refuzat: se 
săturase. l-a vorbit mult despre cât de dăunătoare este 
carnea care te face agresiv şi-ţi otrăveşte sângele. Luc a 
fost de acord, neavând nicio părere asupra acestui subiect. 
În loc de cafea, l-a servit cu un ceai de verbină şi, cu 
ceaşca pe jumătate plină în mână, a aţipit. 

Somnolenţa asta l-a surprins: nepăsare de fetiţă care se 
cufundă în somn sau ramolisment de cucoană bătrână care 
nu se mai controlează? Spre stupefacţia lui, a înclinat spre 
a doua ipoteză: se tasase pe scaun, un pic buhăită la faţă 
ca şi când o lentă metamorfoză avea să-i unească într-o 
singură bucată capul şi bustul. 

Când s-a trezit, foarte jenată, s-a îmbrăcat în stewardesă. 
Chiar în seara acea zbura la Istanbul. Uniforma îi dădea un 
fel de autoritate impersonală care lui Luc i-a plăcut. A 
mimat pentru el gesturile de la bordul avionului, i-a dat şi i- 
a luat un platou imaginar, i-a verificat centura de siguranţă, 
l-a bombardat cu ocheade, l-a înnebunit cu pisicelile ei. A 
tras-o spre el. Ea s-a zbătut, l-a certat. 

— Dar, domnule, unde vă treziţi? 

l-a căzut în braţe, iar el i-a suflecat fusta cu frenezie. 

51 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


— Terminaţi sau îl chem pe comandant! 

In clipa următoare, Chrystele era goală şi tot ce-l 
seducea pe Luc la ea, bluza albastră cu alb şi cu inițialele 
companiei aeriene, taiorul cochet, zăceau pe jos. A reuşit 
să-i ia sânii slabi drept un piept opulent şi s-a cufundat în 
carnea aceea palidă. 

Dă-i înainte, toate astea erau ceva trecător, trecea printr- 
o perioadă de dizgrație. Dieta o să ia în curând sfârşit. 

Pentru prima oară, Chrystèle l-a simţit ca pe un adevărat 
amant. 


Venită numai pentru un week-end, Julia s-a simţit atât de 
bine încât a rămas două săptămâni. Voia să asiste la 
concertul dat de Luc şi Gabriel la sala Pleyel la sfârşitul lui 
septembrie. Cei doi prieteni se vedeau zilnic pentru 
repetiţii. Luc ţinea să înnoade un dialog. Gabriel îl 
contempla cu nişte ochi absenţi, nu relansa niciun subiect 
şi, o dată reglate detaliile tehnice, pleca, nici măcar nu bea 
o cafea cu el. 

Cum putea fi atât de rece, cum se putea retrage lao 
asemenea distanţă? 


x 


În prima parte, au cântat Sonata în re major de Mozart şi 
Dansurile ungare de Brahms. Puseseră la punct o formă de 
recital la patru mâini invariabil. Incepeau cu un clasic 
unanim apreciat, apoi urcau în timp până la o operă 
recentă care se apropie de atonalitate. Le plăceau aceste 
maratoane de-a lungul secolelor care recapitulau muzica 
occidentală. 

Şi de data asta, de îndată ce au atacat, după pauză, 
primele măsuri din Bou/ pe acoperiş de Darius Milhaud, 
publicul a aplaudat această schimbare de registru. li 
captaseră atenţia acestei creaturi docile, gata să te urmeze 
cu ochii închişi dacă ai strunit-o bine. 


52 


- PASCAL BRUCKNER - 


La început, Chrystele s-a panicat. Să-i vadă pe Luc şi pe 
Gabriel înţepeniţi în frac, pe marginea abisului negru al 
sălii, cu pianele unul în faţa celuilalt căscate şi arătându-şi 
măruntaiele de metal, i s-a părut ceva necuviincios, 
aproape obscen. Lângă ea, Julia, căreia tocmai îi fusese 
prezentată, îşi muşca cu febrilitate buzele. 

Mai întâi, Chrystele n-a auzit nimic din Sonata de Mozart; 
îi auzea pe oameni tuşind, auzea scaunele scârţâind, iar 
rarele note care-i ajungeau la ureche îi păreau false. Se 
aştepta ca publicul să  huiduiască, să fluiere, să 
izbucnească în râs, să iasă masiv din sală. Luc şi Gabriel au 
trebuit să înceapă andantele pentru ca ea să-şi dea seama 
că erau două miracole cu o tehnică impresionantă. lIl 
ascultase deja pe Luc acasă: aici totul căpăta o altă 
dimensiune. Asista la o performanţă ieşită din comun pe 
care niciun muritor, chiar şi după ani de antrenament, n-o 
putea susţine în locul acela. 

Degete? Nu, douăzeci de diavoli în transă, douăzeci de 
fiinţe în plin sabat. La capătul unor mâini lungi şi flexibile, 
nişte degete care creau notele aşa cum un genni!! creează 
obiectul dorit prin simplă voinţă, degete care trimiteau 
adevărate descărcări electrice în fildeşul clapelor şi ar fi 
făcut să cânte până şi un scrin. 

Cei doi instrumentişti se completau de minune, abolind 
chiar şi ideea unei diferenţe între ei. Se întreceau în 
urbanitate, cu o egală fervoare, se ascultau, schimbau 
replici ca tot atâtea confidenţe pline de reţinere. Părul 
teapăn al lui Gabriel, coama buclată a lui Luc sfârşeau prin 
a se contopi la unison. Şi nu mai vedeai decât un singur 
profil dotat cu patru manşete imaculate care sclipeau 
suspendate deasupra claviaturilor. Din cercul lor fermecat, 
Chrystèle va fi pe veci exclusă. Cât îi invidia pe bărbaţii 
care îşi infuzează în viaţă anumite rituri şi se adună în frăţii 
complice! 


11 Personaj fantastic din mitologia arabă, duh bun sau rău. 
53 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Gabriel, pus la patru ace, perora. În seara aceea, îşi 
exagera efectele, dădea din cap, îşi exhiba degetele ca 
domnii care-şi bombează pieptul în faţa doamnelor şi le 
cuceresc. Luc avea impresia că, fără să-l asculte, 
coechipierul său îşi dădea osteneala ca pianul lui să-l 
acopere pe celălalt. „Pe legea mea, vrea să mă înlăture! 
Cum face de nu transpiră? Şi faţa asta pe care nu i se 
citeşte nicio oboseală!” Incontestabil, dragostea îl avantaja. 
Luc şi-a amintit ca de nişte palme de cele trei acorduri cu 
care voise să atragă atenţia publicului. 

Imediat după concert, lumea va veni să-i felicite şi, ca de 
obicei, unii vor fi partizanii lui, alţii ai lui Gabriel. Adulatorii 
lor, chiar şi prietenii lor se coalizau ca să-i despartă. 
Insinuările alea constante cu privire la „locomotiva” duoului 
lor! Până acum, datorită diplomaţiei impresarei lor, Esther 
Lehmann, îşi reglaseră în mod amiabil problema 
redevenţelor, a dispunerii numelor şi fotografiilor pe 
coperta discurilor. Şi dacă s-ar putea împărţi totul, în afară 
de semnătură? 

Deodată, când tocmai începuseră Concertul pentru două 
piane de Stravinski, s-a produs o pană de curent: întuneric 
beznă. O clipă de stupoare, apoi unul dintre pianişti 
reîncepe. Sfidează întunericul de parcă ar fi avut o lampă în 
vârful degetelor, iar aplauzele îi salută curajul. Julia şi 
Chrystele îşi aprind în acelaşi timp brichetele ca un omagiu 
adus acestui pionier. Care dintre ei îndrăzneşte astfel să 
înfrunte noaptea? Oricare ar fi el, va fi sărbătorit, celebrat. 
Sute de flăcărui strălucesc, iar pianul continuă să freamăte. 

Când revine lumina, lumea-l vede pe Luc în picioare, cu 
spatele la public, şi pe Gabriel zbătându-se la Steinway-ul 
lui cu reflexe acvatice, auditorii se ridică în picioare. 
Bravura, brio-ul amantului ei o dau gata, o fulgeră pe loc. 


x 


În culise, a fost mare afluență în jurul eroului zilei care le 
lansa admiratorilor lui vorbe de duh ca pe nişte confetti. 
54 


- PASCAL BRUCKNER - 


Luc ştia prea bine că nu sala de concert este „arena 
sângeroasă”, ci cabina în care melomanii, odată cu elogiile, 
îţi lansează o săgeată otrăvită al cărei efect nu se stinge 
decât după luni de zile. Şi-a călcat pe suflet discutând cu 
haita voaiorilor, a şacalilor de tot felul, străduindu-se să 
facă o bună figură. li venea să fugă ca să şteargă ruşinea 
de a nu fi putut continua pe întuneric, ca să nu-i mai vadă 
pe toţi linguşitorii ăştia înghesuindu-se în jurul lui Gabriel; 
de pildă, pe colosul cu părul alb care l-a tras deoparte, i-a 
strecurat o carte de vizită şi i-a strâns mâna cam cu prea 
multă căldură. Dar ce mai aşteaptă ca să vină să-l salute şi 
pe el? 

— Asta? E reprezentantul unei firme americane de 
discuri. O propunere de turnee, cred. 

— Pentru noi? 

— Poate; sau numai pentru mine. 

— S.U.A.? 

— Da, S.U.A. Fireşte, o să fac totul ca să vii şi tu. 

— Fireşte. 


Cina, luată în patru într-o braserie din apropiere, a fost 
un infern. Sub atitudinea prevenitoare a lui Gabriel, Luc 
presimţea o lovitură de pumnal. 

E-atât de sigur de aureola lui şi ăsta, că se complace să 
declame poveşti defavorabile pe seama mea. Escalele mele 
la Aden şi Khartoum datorate lui Chrystele: gata cu 
mofturile astea exotice! li urăsc pe călători. Şi elveţianca 
asta cu numele ei imposibil de pronunţat, cu accentul ei 
atât de tare. „Preoteasă a geniului germanic”, ţi-aş arăta 
eu ţie! Chiar stereotipul blondei. Adoraţia pe care i-o arată 
lui G. are ceva umilitor. E simplu, nimeni nu mai există 
decât el. Vulgaritatea procedeului cu care a trebuit el să şi- 
o ataşeze, să se prezinte drept fiinţa ce-ţi scapă printre 
degete, insesizabilă, şi asta a mers! Dacă-ar şti ce-o 
aşteaptă! Uite-o şi pe Chrystèle cum pune întrebarea 
fatală: cum au ajuns să cânte împreună? A, nu, asta nu, nu 
în seara asta! Din fericire, G. eludează: conservatorul, 

55 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


concursurile internaţionale. Dar de ce tot înşiră anecdote 
„umoristice”? Aia inevitabilă cu Rubinstein pe care 
impresarul îl sfătuia să nu sară nicio notă fiindcă preţul 
biletului, foarte scump, le dădea auditorilor dreptul la toate 
notele. Şi aia cu interpretul polonez, al cărui duşman a 
retezat pe jumătate picioarele taburetului înainte de recital 
şi în plină Appassionata cade pe jos şi nu se mai ridică, în 
sensul figurat al cuvântului, de vreme ce chiar în ziua aia 
şi-a abandonat cariera. Şi ele se pun pe un râs! Şi-şi unesc 
dulcile lor glasuri ca să împartă cu dărnicie elogiile. G. îmi 
aduce un omagiu. Asta e, un premiu de consolare pentru 
cel învins! 


Gabriel a făcut tot ce-a putut ca să relanseze 
conversaţia. Simţea cum se instaurează duşmanul de 
moarte al tuturor convivilor: tăcerea. Muţenia lui Luc a 
sfârşit prin a atârna mai greu decât veleităţile lor de a 
comunica. Avea să-i strice triumful. 

S-a comandat şampanie. Când ciocneau cupele, a intrat 
pe neaşteptate în braserie un tip hirsut, dezgustător care a 
venit la ei să le cerşească un ban. Il însoțea o duhoare 
îngrozitoare. S-a apropiat de Julia şi i-a răsuflat în nas. 

Ea s-a tras înapoi, strâmbându-se. El s-a pornit să râdă 
răguşit, a apucat sticla de şampanie şi a ameninţat-o cu ea. 

Luc s-a interpus şi l-a trântit pe jos. Tare l-ar mai fi lovit, 
dar au sărit chelnerii. 

— Cum de pot lăsa să intre o asemenea otreapă? 

— Ca să-ţi permită să fii cavaler, i-a răspuns Gabriel. 


æ 


S-au despărţit surâzători, dar furioşi. Luc fiindcă nu şi-a 
putut ascunde ciuda, Gabriel fiindcă a trebuit să împartă 
ovaţiile cu Luc. A simţit dintr-odată că s-a săturat să mai fie 
flancat de dublul lui, să-i târască după el numele, ca pe o 
greutate legată de picior. Era vremea să zboare cu 
propriile-i aripi. 

56 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Julia, ştii ce mi s-a propus astă-seară? Un turneu în 
zece oraşe americane la primăvară! 

— Numai ţie? 

— Numai mie. Impresarul american mi-a spus textual: 
„Darurile dumneavoastră se detaşează net de cele ale 
partenerului, vă mutilaţi posibilităţile cantonându-vă în 
pianul la patru mâini”. Formidabil, nu? 

— Dar, Gabriel, ce fel de prieten eşti tu? 


Mişto: Chrystele îl găsise pe Gabriel „mişto” şi, în clipa în 
care ea a rostit acest cuvânt, Luc şi-a iuţit pasul. 
Calificativul acesta îl urmărea. Ea mesteca un chewing-gum 
în mod hipnotic şi mergea cu paşi mărunți lângă el, trei 
pentru unul de-al lui. S-a împiedicat de o ridicătură a 
trotuarului, şi-a pierdut echilibrul, a fost cât pe ce să cadă. 
Da, să se-ntindă lată pe caldarâmul unsuros! 

— Dă-mi mâna, că iar ai să aluneci! 

— Nu pot, i-a răspuns ea cu o strâmbătură, mi s-au 
umflat mâinile de atâta aplaudat. Îţi dai seama, scumpule, 
aproape c-am făcut băşici pe palme pentru tine. ` 

Şi i le-a arătat ce roşii erau. Luc şi-a spus în gând: „Intre 
noi doi, e într-adevăr alianţa celor fără niciun grad, a celor 
obscuri”. 


x 


S-au întors acasă în zori, într-un moment nemânjit încă 
de zgomot şi fum. Deasupra acoperişurilor stătea 
suspendată un fel de aşteptare. Evaporându-se, noaptea 
lua cu ea cenuşiul fațadelor, lepra de pe străzi. Parisul 
făcea baie în azur. 

După cină, dansaseră fără oprire într-un bar de noapte 
din Rive droite!?. Trupurile frecate unul de altul, alcoolul, 
frumuseţea câtorva persoane întrezărite, în fine, focul din 
rărunchi stârnit de muzică i-au aruncat în stradă într-o stare 
12 Rive droite (pronunţat rivdroat), cartierele de pe malul drept a Senei 


(Marais, Hale, Operă, Pigale etc.) cu cele mai multe localuri de noapte. 
57 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


de graţie, literalmente propulsaţi deasupra pământului. Au 
mers mult pe jos, dar ritmurile acelea exuberante îi purtau 
încă, nelăsându-i să se ducă la culcare. Au făcut dragoste în 
liftul unui imobil a cărui uşă de la intrare rămăsese 
întredeschisă. L-au blocat între etajele doi şi trei, dar 
tremura din toate încheieturile şi se izbea de pereţi. l-a 
alungat din el potaia portăresei, trezită devreme. Şi-au 
împărţit între ei o brioşă şi nişte cornuri la tejgheaua unui 
bistrou. Era ultima lor zi împreună. 

Julia pleca spre seară şi Gabriel încă nu-i făcuse nicio 
declaraţie. Lăsa să-i scape oftaturi, îi şoptea fraze duioase 
în timp ce ea dormea. Se temea că se leagă prea tare, se 
temea şi că nu se angajează destul. 

Îi era frică mai ales să nu fie prost primit. Chiar 
banalitatea vorbelor ce trebuiau rostite îl handicapa. Şi 
atunci a ales dezinvoltura: dacă ea îi râdea în nas, va putea 
pretexta că a fost doar o glumă. 

Însă când să facă pasul cel mare, s-a oprit. Se luminase 
bine de ziuă şi lumina îl jena. Frica te împinge la mărturisiri: 
amanţii şi poliţiştii cunosc bine acest dicton. Dar tot frica te 
face să nu mărturiseşti. În cele din urmă, Gabriel a profitat 
de faptul că Julia făcea un duş ca să-i strecoare pe sub uşa 
de la baie un bileţel scris la repezeală. A aşteptat apoi o 
veşnicie, ea a venit în sfârşit cu părul ud, lipit de cap ca o 
bonetă, cu bucata de hârtie lipită de obraz, s-a uitat la el şi 
l-a sărutat. 


Braţele i se zbăteau în aer, crupa ba se retrăgea, ba se 
oferea. El putea să-i numere fiecare por de pe piele, 
cârlionţii încă uzi de pe ceafă, îi ţinea cu mâinile arborele 
umed al spatelui, umerii largi şi supli. Din pântecele ei urca 
un greu, un îmbătător miros de viaţă. El îi stârnea o furtună 
în mucoase, îi mângâia rotunjimile care aveau densitatea 
amforei, catifelarea mătăsii. Ea îşi ţinea pleoapele închise, 
privirea întoarsă înăuntru, savurând o fericire care nu 
trebuia  ispăşită niciodată. Dar plăcerea aceasta, 
manifestată la câteva ore înainte de plecare, pe Gabriel l-a 

58 


- PASCAL BRUCKNER - 


şocat. De pe buzele lui Julia, în loc de răspunsul aşteptat, se 
desprindeau numai gemete impudice. 


A aşteptat să ajungă pe scara vagonului ca să-i spună: 
„Şi eu te iubesc”. Trenul plecase deja când el a reuşit să 
articuleze: „E adevărat?” Ei îi venea să plângă, dar tocmai 
se machiase şi nu voia s-o mai facă din nou. 

În vreme ce trenul trecea de suburbii, ea a înţeles că 
neliniştea n-o va mai părăsi. Gabriel frânsese lejeritatea 
începutului. S-a supărat pe el că pusese capăt deliciosului 
suspans şi a regretat zilele fericite în care iubirea rămânea 
neclară. 


59 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


PARTEA A DOUA 


60 


- PASCAL BRUCKNER - 


_ Capitolul IV 
In calda ură a unei vechi prietenii 


Şi atunci, totul s-a dat peste cap; luni întregi de jenă s-au 
cristalizat în jurul acelei pene de curent ca să-i disocieze pe 
Luc şi Gabriel. Au dărâmat singuri edificiul construit cu 
răbdarea de zece ani încoace. 

Nu-i opunea nicio cauză sau credinţă incompatibilă. 
Practicarea artei îi sustrăsese de la experienţa injustiţiei, 
obişnuindu-i doar cu conflictele psihologice, cu bârfele din 
cercurile restrânse. Niciodată nu-i solicitase Istoria şi 
existau motive serioase să se creadă că aceasta va şti să 
rămână discretă până la sfârşit. 

Trăiau într-un teritoriu aflat la adăpost de convulsii: doi 
mic-burghezi ai epocii de după război ale căror singure 
câmpuri de bătaie erau sălile bistrourilor unde îşi măsurau 
puterile în jurul biliardelor electrice. 

Mizaseră puţin şi primiseră mult fără a risca nimic. Poate 
că succesul îi atinsese prea devreme, ca acele averi subite 
care îi surprind pe dezmoşteniţi şi-i doboară mai sigur 
decât sărăcia? Poate că laudele, contractele, vânzările 
confortabile îi dezaxaseră? Reuşita poposise peste ei ca 
porumbeii pe o statuie: porumbeii îşi pot lua zborul în orice 
clipă. 

Acum fiecăruia îi venea gândul oribil că numai datorită 
lui avusese succes colaboratorul său. Numele lor mereu 
asociate le-au devenit odioase şi le-ar fi schimbat cu dragă 
inimă. 

Odată stabilite toate acestea, ar fi trebuit să se despartă. 
Dar prea mult din fiecare se întipărise asupra celuilalt. Jocul 
pe care-l practicau odinioară, să-şi schimbe între ei numele 
de familie, să se numească Gabriel Chambran şi Luc 
Daltome, devenise realitate. Simţeau mânia, angoasa a doi 
indivizi care vor să se despartă pentru că totul îi apropie. 
Niciodată nu este plăcut să te afli în dezacord cu o 
persoană dragă. Dar cel mai grav este să cazi de acord cu 

61 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


ea asupra tuturor lucrurilor. În momentul în care voiau să 
se distanţeze unul de celălalt, descopereau că sunt întru 
totul asemănători, ba mai rău, interşanjabili. 


Când Esther Lahmann, impresara lor, a primit de la Luc şi 
de la Gabriel un telefon indicându-i că încetează să mai 
lucreze împreună, l-a convocat imediat pe directorul casei 
lor de discuri şi i-a pus o singură întrebare: pe care pariem? 


* 


Gabriel sperase să-şi dobândească liniştea destăinuindu- 
se lui Julia. Zonele de umbră se înmulţiseră. 

Femeia asta îi intrase în viaţă, îşi extinsese influenţa, îşi 
țesuse pânza de păianjen şi acum plecase! Fantoma ei 
bântuia apartamentul, dormea în pat, ieşea din bucătărie. 
Rănile făcute de ea în timp ce s-au iubit se cicatrizaseră, 
dar el le deschidea cu unghiile pentru a-şi perpetua în 
propria-i carne urmele trecerii ei. Îmbrăţişările, fericirea 
celorlalţi amanți văzuţi pe stradă îl răneau acum: ar trebui 
interzise asemenea efuziuni în public! 

Ce prostie făcuse să caute o inimă la 600 de kilometri de 
el! 

Atunci, ca să-şi umple zilele în care el se afla departe, 
Julia şi Gabriel şi-au trimis prin poştă casete înregistrate. El 
a iniţiat-o în capodoperele pianului, a făcut-o să-i cunoască 
pe creatorii şi interpreţii lui favoriţi. În schimb ea, pentru că 
îi plăceau cântecele care zgândăresc melancolia, l-a 
îndopat cu cele mai celebre duete de soul music în care 
bărbaţi şi femei îşi deplâng despărţirea, dar se şi îmbată cu 
ea. 
Gabriel absorbea cu încântare şlagărele astea care ţi se 
urcă la cap, în timp ce Julia se iniţia în matematica fericită a 
unui Bach, în performanţele cromatice ale unui Liszt. 
Curând şi-au ales câteva bucăţi fetiş; astfel, în cea mai 
inocentă profanare, Aretha Franklin s-a încrucişat cu 
Variațiunile Goldberg, sonatele pentru vioară şi pian de 

62 


- PASCAL BRUCKNER - 


Mozart l-au acompaniat pe George Benson, Marvin Gaye a 
străbătut Nocturnele de Chopin. 

Tristeţea lor, fiind sublimată într-o artă, li se părea mai 
uşor de suportat. Ascultarea acestor obiecte sonore 
însemna delestarea de celălalt, păstrarea doar a celei mai 
subtile chintesenţe din acesta. Credeau că au găsit ecuaţia 
care le rezuma, le exalta legătura; iar cântecele de jale şi 
de leagăn deveneau astfel un motiv de bucurie: apropiindu- 
i, îi consolau că nu sunt împreună. 


Gabriel îi promisese lui Julia să-i pună pe note accentul ei 
de elveţiancă alemanică: cu ea franceza devenea o limbă 
improbabilă, minunat de obscură, asemenea valizelor cu 
fundul dublu sau triplu ale căror ascunzători par 
inepuizabile. N-o vorbea, o fredona, în gura ei cuvintele se 
tamponau şi, eliberate de îndatorirea lor de a însemna 
ceva, alcătuiau nişte aglomerări surprinzătoare. 

Gabriel celebra în ea naționalitatea diferită, cealaltă 
cultură. Relaţia lor, sfidând armonia care există între 
compatrioți, se clădea pe disonanţă. Îi era cu atât mai 
apropiată prin inimă cu cât era mai îndepărtată prin 
geografie; nu împărtăşeau aceleaşi peisaje, dar făceau din 
această deosebire puntea care-i unea. 

Ea era idealul strălucind dincolo de orizontul lui obişnuit, 
o aureolă cu o lumină pe care o împingea departe, dincolo 
de Elveţia; îi va aduce ca zestre toate provinciile din Europa 
Centrală, marile patrii ale muzicii occidentale. Gabriel 
aduna rădăcinile lor şi reuşea să dilateze cuplul format de 
ei la dimensiunile unui continent. 

Dar când, noaptea, se aflau singuri, fiecare în patul lui, 
răsucindu-se când pe o parte, când pe alta, nu mai erau 
decât doi indivizi fără o lume în spatele lor, fără tradiţii, doi 
indivizi pierduţi unul fără celălalt. 


De fapt, diferenţa aceasta, lăudată la modul liric de 
Gabriel, această miraculoasă disimetrie îl rodea. Cu atât 
mai mult cu cât, în materie de străinătate, cu Julia nici că 

63 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


se putea ceva mai bun: Elveţia! Prietenii lui plecau în 
Orient, străbăteau Africa, Amazonia. El alegea ţara 
ceasurilor cu cuc şi a funicularelor! 

Deşi părea derizorie, situaţia lui era totuşi cumplită. 
lubea o femeie despre care putea spune că, involuntar, 
doar prin absenţa ei, îi făcuse mai mult rău decât toate 
celelalte. 

— Fii fericit că suferi, râdea de el Luc. Forţa cuplului 
vostru se trage din aceste oprelişti. Dacă vă alăturaţi prea 
repede, o să vă pierdeţi şi n-o să rezistaţi clarităţii vieţii 
cotidiene. 

Luc era invidios până şi pe suferinţele prietenului său, 
faptul de a te chinui pentru o femeie părându-i-se un 
privilegiu demn de invidiat. 

Câteva săptămâni mai târziu, nemairezistând, Gabriel a 
luat trenul până la Basel. Întreaga lui fiinţă era atrasă spre 
micul punct de pe hartă care săpa un gol vertiginos în 
inima Europei. 

Timp de câteva ore interminabile, estul Franţei şi-a 
înşirat urâţenia oraşelor de garnizoană. În compartimente, 
o mulţime de recruți, raşi în cap, îşi etala mizeria. 

In fiecare gară se dădeau lecţii de iubit: fetele plângeau 
plecarea logodnicului lor la armată, perechile se desfăceau, 
se certau, totul îi vorbea lui Gabriel despre jurămintele 
călcate, legămintele rupte. Nu fără o anumită spaimă 
ajungea el pe teritoriul lui Julia, temându-se să nu fie 
deposedat de trecutul acesteia, de afinități pe care le 
ignora. 

A trecut frontiera aşa cum sari un pârâiaş şi mai întâi a 
văzut laboratoarele farmaceutice: intra într-un univers prins 
într-o cămaşă de forţă chimică. Aproape că s-a mirat că nu 
li se dă călătorilor care sosesc nişte pilule de dezinfecţie. 

A fost însă încântat să găsească Elveţia atât de conformă 
cu ideea lui despre ea: case cochete, grădini dichisite care 
contrastau cu mediocritatea oraşelor franceze Mulhouse şi 
Saint-Louis. Ea îl aştepta şi, imediat, Gabriel a ţinut în braţe 
Elveţia, tot ce avea Elveţia mai bun. 

64 


- PASCAL BRUCKNER - 


Julia a fost fericită să-i arate şi să-l facă să atingă lumea 
ei. El trebuia să vină aici ca să îndrepte asupra existenţei ei 
privirea celui care avea poate să-i pună capăt. 

Dintru început, a apreciat Basel-ul care avea curajul de-a 
fi atât de helvetic când frontiera era doar la o aruncătură 
de băț. Primele ore şi le-a petrecut în căutarea hotelului în 
care se refugiaseră Franz Liszt şi Marie d'Agoult. 

Julia locuia în cantonul vecin, într-unul din acele sate atât 
de liniştite încât Istoria nu îndrăzneşte să treacă prin ele de 
teamă să nu se rătăcească. L-a prezentat familiei, surorii ei, 
blondă ca şi ea, zveltă şi a cărei asemănare cu Julia l-a 
tulburat. Pe vechiul pian care tocmai fusese reacordat, a 
trebuit să se conformeze ritului şi să-şi dovedească 
talentul. 

Julia studia la Basel marketing-ul şi comerţul. Seara, 
Gabriel i-a întâlnit pe câţiva dintre prietenii ei, tineri de 
familie bună pe care gura lumii îi credita cu două calităţi: 
arta de a excela la schiat şi de a câştiga mulţi bani. Aceştia 
s-au uitat la el ca la un specimen deosebit, un artist, şi i-au 
comentat răspunsurile în dialectul switzer-deutsch? în care 
toate cuvintele scârţâie, te zgârie la ureche şi uneori 
amintesc de trecerea unei căruţe pe caldarâm. Julia şi-a 
muşcat mâinile că a pus în contact aceste două planete. 
Printre ei, Gabriel era vulpea rătăcită printre rumegătoare, 
iar ei i-a fost ruşine că trece de partea vulpii. 

Cu ea a cunoscut farmecul nebun al satelor elveţiene 
toamna, boltele de viţă sub care poţi bea vin alb abia făcut, 
poţi savura un buture de căprioară cu afine, cătunele 
copleşite de linişte în care doar susurul unei fântâni este de 
ajuns pentru a-l distra pe călător, fanfarele cu alămurile lor 
vesele, torentele cu pălăvrăgeala lor de copii limbuţi. 

Au petrecut două zile ghiftuindu-se cu lucruri simple 
precum o privire sau o atingere, două zile tulburate de 
iminenţa sfârşitului lor. Între ei, superfluul lipsind, 


13 Germană elveţiană (în limba germană în text). 
65 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


necesarul a devenit un lux!*. Întrevederea odată terminată, 
detaliile trecute sub tăcere le-au revenit în minte, 
deschizând noi prăpăstii, noi enigme. Şi fiecăruia i-a părut 
rău că n-a simţit la celălalt aceeaşi urgenţă ca a lui. Toate îi 
despărţeau: meseria, naționalitatea, felul de a iubi şi suferi. 


x 


Din fericire, rămânea Luc, dublul şi fratele lui. În iubire ca 
şi în prietenie nu întotdeauna viaţa comună este lucrul cel 
mai lung, ci ruptura; sau mai degrabă momentul care 
desparte dorinţa de a o rupe cu cineva de ruptura efectivă. 
Degeaba îşi tot făceau reproşuri, Luc şi Gabriel nu erau 
pregătiţi să divorţeze. Durerii de a fi supăraţi unul pe 
celălalt i se adăuga necazul de a nu putea tăia legătura. Nu 
vor mai cânta împreună, dar încă îşi împleteau durerile. În 
perioadele de depresie, la celălalt se ducea fiecare ca să-i 
ceară un sfat şi o alinare. 

Puțin câte puţin, totul a devenit pentru ei obiect de 
concurenţă: munca, banii, chiar şi sănătatea. Uneori îşi luau 
pulsul ca să ştie care bătea mai încet şi deci care dintre ei 
doi avea o şansă să trăiască mai mult. Consacrau eforturi 
patetice să se distingă, dar socoteau aceeaşi tentativă din 
partea celuilalt drept ofensatoare şi rizibilă. Dacă îşi 
descopereau un obicei comun, îl repudiau imediat! Ceea ce 
îi despărţea era o nimica toată: pe acest nimic au construit 
o fortăreață. S-au încăpățânat să-şi  adâncească 
divergenţele şi, tot căutând o plagă, au sfârşit prin a 
provoca o rană. 

Fără să fie cu adevărat cunoscuți, începeau să se bucure 
de un mic renume: îşi smulgeau aceste fâşii de glorie ca doi 
câini care se bat pe un os. 

Executaseră împreună părţi enorme din repertoriul la 
patru mâini. L-au abandonat de pe o zi pe alta şi s-au 


14 Aluzie la versul paradoxal „Superfluul, lucru foarte necesar” din 
poemul lui Voltaire Mondenul (1736), o apologie morală şi politică a 
luxului ca expresie a progresului civilizaţiei. 


- PASCAL BRUCKNER - 


angajat într-o competiţie fără milă; acum voiau să triumfe 
ca solişti şi să reuşească separat în domeniul creaţiei. Dar, 
în loc să compună fiecare pentru sine, s-au apucat să 
compună unul împotriva celuilalt, împotriva trecutului lor 
comun pe care-l detestau. Din disensiunea lor au făcut o 
adevărată cruciadă. 

Se terminase galopul lor amical pe claviatură. S-au re- 
convertit în grabă. Luc s-a specializat în moderni, Gabriel a 
ales epoca romantică. Asta le lăsa încă o imensă latitudine. 
Abia fixate opţiunile acestea, le-au întărit prin argumente 
de autoritate cu atât mai irefutabile cu cât aveau puţin de a 
face cu estetica. Cearta lor se întindea până şi asupra 
secolelor şi contamina tot ce atingea. 

Cu toate acestea, dezacordurile rămâneau un mijloc de a 
se înţelege. Decât să se atace frontal, se criticau pe lângă 
terţe persoane. Aveau nevoie să-l bârfească pe celălalt cu 
condiţia ca bârfa să rămână apanajul lor. O clauză implicită 
le cerea să rămână stăpâni exclusivi pe blamare sau pe 
elogiere. Se asasinau, dar o făceau cu curtoazie şi în 
anumite condiţii. 

Au ajuns de râsul apropiaților lor care încurajau această 
poftă de discordie şi colportau dinadins unele false 
informaţii de la unul la altul din plăcerea de a-i înfunda. 
Deseori Luc şi Gabriel, păcăliţi de aceste bârfeli, se trezeau 
că propagă fără voia lor aceleaşi opinii politice, că cinează 
în aceleaşi restaurante, îmbrăcaţi cu aceleaşi haine, furioși 
din nou că sunt prinşi în capcana similitudinii lor. 

Încă din vremea aceea, s-au prezentat noi candidaţi la 
funcţia de prieteni de suflet. Luc a reţinut doi melomani 
austeri care-l urmau ca nişte umbre încă de la început. 
Gabriel s-a împrietenit cu nişte băieţi mai tineri, petrecăreţi 
care-i împărtăşeau gustul pentru libertinaj. Dar şi unii şi 
ceilalţi nu reprezentau, fiecare în genul lui, decât o singură 
tendinţă a celor doi muzicieni. Aceştia nu găseau cu 
niciunul dintre  nou-veniţi fuziunea fără rezerve care 
existase între ei. Pretendenţii maimuţăreau osmoza care 
dispăruse. 

67 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Lui Luc, cu care se vedea cam o dată la cincisprezece 
zile, Gabriel îi povestea ce mult îl speteau întrevederile cu 
Julia. Aceasta arbora un zâmbet mereu egal, el se prefăcea 
că este dezinvolt şi amândoi se pedepseau cu indiferența 
lor. Aveau nevoie de semne, de dovezi evidente, se scrutau 
cu lupa, înălţau nişte fleacuri la rangul de drame. 

Luc îl sfătuia să nu se înşele din exces de neîncredere, 
aşa cum alţii se orbesc din credulitate. 

Şi, la rândul lui, îi împărtăşea scepticismul său. După cina 
de după concert, aşteptase opinia asociatului său despre 
Chrystèle. Perioada probatorie în care stai agăţat de 
judecata celorlalţi ar fi putut dura la nesfârşit dacă, la 
capătul răbdării, nu i-ar fi cerut părerea. Gabriel, care o 
găsise pe Chrystèle foarte ştearsă, a decretat că e drăguță, 
surprinzătoare, plină de viaţă. Luc n-a crezut nimic din 
toate astea. 

— Ştii, are obiceiurile ei, adorabile desigur, dar care mă 
obosesc. De pildă, îmi telefonează din te miri ce: şi-a 
cumpărat o masă din stejar şi nu ştie în ce direcţie să o 
aşeze; i s-au dat nişte adrese de restaurante din New York: 
nu cumva le cunosc? 

— Şi aşa îţi împărtăşeşte viaţa ei zilnică: ce e rău în asta? 

— Da, dar e plină de ea, se descrie ca pe o persoană 
unică, cu o grămadă de contradicții, un caz depinzând cel 
puţin de o psihanaliză aprofundată. E vegetariană, dar nu-i 
displace o friptură bună la grătar: nu-i ciudat? E timidă, dar 
capabilă uneori de demersuri îndrăzneţe. Câtă bogăţie 
interioară! li trebuie mereu să se destăinuie la nesfârşit, să 
se clarifice. Se speteşte tot povestindu-şi prăpădita ei de 
existenţă. 

— Are nevoie să se revalorizeze în ochii tăi, poate că o 
intimidezi. 

— Poate. Ca să se pună în valoare, e gata de orice. Uite, 
călătoriile ei. Asimilează faptul de a călători cu un titlu de 

68 


- PASCAL BRUCKNER - 


nobleţe, cu o rentă de superioritate. Speră că ţările vizitate 
vor depune mărturie despre inteligenţa ei, că se va 
răsfrânge asupra ei ceva din prestigiul oraşelor 
cosmopolite. 

— Îţi atrag atenţia că şi noi suntem la fel, cu singura 
deosebire că noi exprimăm asta cu mai puţină naivitate. 

— Şi pe urmă are defectul oamenilor cu o cultură 
superficială: citează nume, le flutură în aer ca pe nişte 
amulete. La ea dorinţa de a se instrui degenerează în 
manie. Nu învaţă, ci piratează informaţii, petrece zile 
întregi ca să mi le smulgă. În fiecare clipă trebuie să o fac 
pe institutorul. În cap are un adevărat carnet de luat notite: 
la muzeu, reţine pe de rost numele pictorilor cu data 
naşterii şi a morţii. La fel cu filmele şi cărţile: 
înmagazinează cunoştinţe în vederea nu ştiu cărei 
olimpiade. 

— Are ambiția să se cultive şi tu îndrăzneşti să te plângi? 

Luc se enerva de obiecțiile lui Gabriel, înmulţea 
argumentele defavorabile. 

— Ce mă oripilează cel mai mult la ea este felul ei pueril 
de a fi. Lexicul ei aparţine registrului unei creşe de copii. Cu 
ea n-auzi tot timpul decât „iubiţelul meu” în sus şi „iubiţelul 
meu” în jos. La telefon, când vorbeşte cu maică-sa, îi spune 
mereu „mămicuţa mea”. Cu toţii suntem „puişorii” ei. Vrea 
să se liniştească pe ea şi să mă domesticească pe mine 
prin virtutea unui adjectiv. Simt că devin o firimitură de 
pâine în mâna ei. 

— Hai, lasă, sunt sigur că-ţi place asta! Sincer să fiu, prin 
portretul pe care i-l faci, o găsesc mai degrabă drăguță. 

— Drăguţă, da, aşa cum alţii sunt înalţi sau slabi. 

— Atunci, părăseşte-o, dacă te calcă pe nervi! 


* 


Ceea ce Luc nu spunea la nimeni şi mai ales nu i-o putea 
mărturisi lui Gabriel, este că până şi în timpul coitului 
Chrystele îl agasa. La multe femei, sânii sunt nişte boboci 

69 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


de trandafir care-şi desfac petalele de îndată ce-i săruţi. La 
Chrystele, cădeau depărtându-se şi fiecare se uita înspre 
partea lui. Când îi strângea în sutien, era ca şi cum ar fi 
băgat în cuşcă doi baseţi gata să muşte. Trăgea rânjind de 
sfârcurile lor ca să-i mai mărească. 

De altfel, nuditatea ei nu-l emoţiona. Fiecare parte îşi 
ducea propria-i viaţă fără să-i pese de restul. Până şi sexul 
ei, „fofoloanca” ei, acesta era numele groaznic pe care i-l 
dădea ea, nu părea că se află acolo decât în conformitate 
cu legile anatomiei. Ai fi zis că este un obiect de recuzită 
închiriat pentru acea ocazie, o scoică rozulie grefată sub 
pântece. 

In orice clipă, dacă din nefericire umbla gol, ea îl apuca 
de membru, îl trăgea ca pe un cordon de sonerie ca să-i 
reamintească îndatoririle. Căci cu ea precauţia naturii 
pentru a asigura supraviețuirea speciei trebuia reînnoită de 
mai multe ori: era Bécassine” luându-se drept Mesalina. 
Luc intra în joc fără a mai cunoaşte înmuierile de la început, 
scoţându-şi din atitudinea lui detaşată o vigoare care-l mira 
şi pe el. Când Chrystele juisa, era ca şi când ar fi suflat în 
supa prea fierbinte sau ar fi cântat la trompetă. Se 
convulsiona pe pernă şi Luc se temea să n-o vadă cum îi 
înghite fulgii. Îi sufla lui drept în nas şi necheza strident. Şi 
cu cât ea se ambala mai mult, cu atât el o bănuia că se 
preface. Luc se întreba dacă lui Chrystèle nu-i încolţise 
cumva în minte o ambiţie nebunească, aceea de-a fi 
femeie. 

Doamna avea unele fantezii: dorea să se zbânţuie pe 
covor, pe masa din bucătărie şi mai ales pe pian; începea 
cu schimonoseli, cu zgândăreli şi-l trăgea pe ea cu forţa. 
După aceea, Luc găsea între clape fire de păr de la ea. 

Mima în mod invariabil o sexualitate emancipată. Trebuie 
că i se spusese că aşa era la modă, că îndrăznelile de alcov 


15 Bécassine (de la bécasse „becaţă” şi, la figurat, „gâsculiţă”), 
personaj foarte popular de benzi desenate, creat, în 1905, de Joseph- 
Porphyre Pinchon (1871-1953) ca întruchipare a fetelor de origine 
bretonă, naive dar slujnice devotate. 

70 


- PASCAL BRUCKNER - 


îi vor conferi greutate! Câtă silinţă îşi mai dădea, îndeosebi 
când găsea de cuviinţă să-i înghită penisul în gură! Poziţiile 
ei erotice trădau o întreagă şcolaritate secretă. 

Cu ea, cel mai mărunt echivoc căpăta un sens deşănţat. 
Dacă, din neatenţie, Luc o mângâia pe mână, sau în zona 
buricului, ea îi făcea cu ochiul, schiţa un zâmbet dintre cele 
mai seducătoare. 

— Dacă mai continui, n-o să mă mai pot controla. 

Unde auzise ea o asemenea frază? Orice ar fi făcut, 
obscenitatea n-o atingea, o proteja o pojghiţă de castitate. 
Luc nu înţelegea toate fasoanele astea pentru un mic dans 
al Sfântului Guy!$. Scoate partea teatrală din voluptate şi ce 
mai rămâne din ea? Aştepta ca ea să-şi fi terminat criza de 
epilepsie şi şi-o rasolea şi el pe-a lui. 


Actul carnal presupune bunăvoința amanţilor. Chrystèle 
utiliza aceste uniri pentru a spune cu pielea ce nu 
îndrăznea să spună prin cuvinte. De aici îi venea fervoarea, 
pofta de a repeta înlănţuirile trupurilor ca pe un fel de a 
formula o mărturisire care nu-i trecea de buze. 

Totuşi, într-o zi când se urcase vertical pe el, şi-a dat 
seama că Luc ţinea ochii deschişi, aţintiţi pe nuditatea ei. | 
s-a făcut ruşine şi, ca să scape de pupilele lui care o 
luaseră drept ţintă, s-a lipit de el şi a proferat fără să se 
mai gândească la ce spune: 

— Te iubesc, ah, te iubesc! 

Luc a sărit în sus. Profesiunea asta de credinţă în focul 
îmbrăţişării l-a scandalizat; era oftatul viscerelor care se 
înfruptă. Ar fi preferat o confesiune la rece, în calmul 
simţurilor, când totul este liniştit şi când, cu toate astea, 
inimioara palpită pentru tine. Ar fi preferat o tăcere 
absolută. Ea îi aruncase în faţă declaraţia ca pe un mototol 
de rufe murdare, ba mai rău, ca pe o creanţă: te iubesc 
deci îmi datorezi ceva. În ce angrenaj intrase? 


16 Dans al Sfântului Guy, denumire populară a unei boli nervoase, 
choreea, care se manifestă prin mişcări ca de dans, însoţite de scurte 
convulsii ale unor muşchi. 

71 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


A fost atât de uşurată că a vorbit încât i-a sugerat, apoi i- 
a pretins s-o posede din nou. A revărsat peste el o ploaie 
de vorbe dulci, o aversă de zahăr candel şi i-a repetat ca pe 
un refren: 

— Oh, iubiţelul meu, iubiţelul meu! 

Asta l-a înduioşat pe Luc mai mult decât voia el să 
admită. A avut un chef nebun să-i spună ceva duios. 
Chrystele era fadă, dar avea o fadoare compozită care te 
exasperează şi apoi te emoţionează; din stângăciile ei 
ţâşnea uneori o graţie redutabilă. Cum de putea fi atât de 
banală şi atât de dezirabilă? 


x 


Gabriel trăia cu groaza unei greve a poştei, a neatenției 
factorului sau a relei voințe a vreunui vecin. Julia şi cu el se 
bombardau cu scrisori şi vederi şi îşi închipuiau cu 
maliţiozitate cum serviciile speciale fac o anchetă asupra 
volumului de corespondenţă brusc sporit între Basel şi 
Paris. 

De cum găsea în cutia de scrisori o misivă cu timbru 
francez, Julia trecea printr-o clipă de angoasă delicioasă, se 
reţinea să o deschidă, îi mirosea cerneala. Urca în camera 
ei, punea plicul pe birou, îşi făcea o cafea şi numai atunci, 
cu precauţie, o deschidea. Cuvintele se îmbrânceau, se 
revărsau ca nişte fulgi de zăpadă pe foile de hârtie. Le 
parcurgea o dată ca să le perceapă tonul, le recitea cu 
atenţie, cu dicţionarul, căutând în acesta până şi termenii 
cunoscuţi, de teamă să nu-i înţeleagă greşit. Dicţionarul 
devenise intermediarul obligatoriu al iubirii ei cu Gabriel. 

După cum era scrisul de aplecat sau de drept, după 
majusculele zbârlite, după literele prost rotunjite, putea 
spune dacă Gabriel redactase scrisoarea în grabă sau cu 
grijă. O ştersătură, o pată de cerneală căpătau valoarea 
unor simptome: oare ce căutase să ascundă? Dibuia 
anumite tăceri printre rânduri. 


72 


- PASCAL BRUCKNER - 


Sfârşea prin a învăţa mesajul pe de rost, îl compara cu 
cele precedente, şi-l punea sub pernă până ce sosea 
următorul. Uneori le recitea pe toate în ordine cronologică 
şi putea urmări evoluţia sentimentelor lui Gabriel aşa cum 
urmăreşti o dezvoltare muzicală. 

În fiecare zi, dimineaţa şi seara, deschidea cutia de 
scrisori, se uita galeş la ea, îi mângâia fanta minusculă, 
inaccesibilă mâinii unor hoţi, iar acest obiect de metal 
strălucea pe perete ca divinitatea esenţială a casei. 


Nu-ţi face griji: te iubesc. Formulat ca o îmbărbătare, 
sfatul acesta era zadarnic. Gabriel o lăsa să creadă într-o 
pasiune dobândită o dată pentru totdeauna. Julia n-avea 
încredere în conivenţa obscură dintre lirism şi minciună. De 
îndată ce o scrisoare se lăsa aşteptată, popula această 
tăcere cu neliniştile ei, îşi reamintea frazele ambigue care o 
răneau ca nişte înţepături de ac. 

Depărtarea sugera o perfecţiune furată: în lumina 
Parisului, activităţile ei din Basel păleau. Ducea aici una din 
acele existenţe previzibile, produse în lanţ de provincie, iar 
studiile pe care le făcea n-o mai solicitau. Se ruga ca un 
cataclism să unească Baselul cu Parisul, aceste două oraşe 
să se trezească faţă în faţă precum cele două maluri ale 
unui fluviu. Atunci, ca să se întâlnească, ar avea doar un 
pod de trecut. Şi îşi spunea: m-a întâlnit din întâmplare, m- 
a iubit din zăpăceală, o să mă părăsească din neglijenţă. 

Gabriel se delecta cu greşelile de ortografie făcute de 
Julia. El n-ar fi fost în stare să le născocească, atât de mult 
purtau marca ei. Aştepta „noi veste” de la el în loc de noi 
veşti, îi săruta „poada” palmei. Era impresionat să 
primească cele mai frumoase strigăte de iubire într-o 
alterare a limbii lui materne: sintaxa care şchiopăta, 
verbele prost acordate erau dovada unui zid mereu în 
picioare, mereu depăşit. Aproape că i s-a tăiat respiraţia 
când într-o zi a citit: „Aparţin naţionalităţii bărbatului pe 


73 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


care-l iubesc. Heimatul!” meu eşti tu. Numele tău este 
întipărit pe limba mea; aici sunt doar pielea trupului meu; 
numai prezenţa ta îmi dă carnea”. 

Aceste vorbe exaltate îi conturau statuia unui zeu şi se 
temea ca Julia, cu ajutorul scrisului, să nu făurească, 
singură în faţa foii albe de hârtie, o fiinţă ideală care n-avea 
nimic comun cu el. 

Dar, şi pentru unul şi pentru celălalt, potolirea nu dura 
mult. După o jumătate de zi, cele mai nebuneşti declaraţii 
se ofileau. Le parfumaseră viaţa doar o clipă; alaiul de 
anxietăţi îşi reintra în drepturi. După acea joncțiune 
schiţată, se simțeau din nou singuri. 


* 


lubirea procedează precum credinţa: prin convertire. 
Conferă gusturilor unui individ o putere de lege. 

Fiecare în felul ei, Julia şi Chrystele s-au iniţiat în muzica 
clasică; însă, în vreme ce prima nu-şi renega nimic din 
înclinații, Chrystèle începuse să consume fără măsură 
cvartete, concerte şi simfonii. Se îmbiba cu sunete, stătea 
cu walkman-ul până şi în baie, telescopa stilurile, genurile 
şi epocile, fiind sigură că astfel se va îmbiba în întregime cu 
Luc. Îşi fixase un scop extravagant: să recunoască înaintea 
lui orice melodie şi să-i spună cine a scris-o. 

Îi cerea mereu să-i aducă veşnicele succese ale 
repertoriului clasic: inevitabila Für Elise, insuportabila 
Sonată a lunii, insipidul Marş turcesc, ridicolul Păstrăv. Fără 
a mai vorbi de Adagio-ul lui Albinoni, de Canonul lui 
Pachelbel, de Anotimpurile şi alte asemenea spanacuri 
pentru adunări ale societăţilor de binefacere. Lipsa ei de 
discernământ îl mâhnea pe Luc şi totuşi, pentru ea, căuta 
piesele muzicale cele mai îmbâcsite de sentimentalitate, 
cele mai siropoase. 


17 Heimat, în germană, înseamnă patrie. 
74 


- PASCAL BRUCKNER - 


Din ea, auzea doar un singur lucru: arată-mi cum să mă 
port în viaţă. Spune-mi ce să citesc, ce să gândesc, ce să 
fac. Era de-ajuns ca Luc să emită o părere că ea îi şi adopta 
punctul de vedere. În fiecare dimineaţă, el găsea în gura ei 
cuvintele pe care le rostise cu o seară înainte. Asta îl flata, 
dar îl şi copleşea. 


Pentru Luc fiecare femeie este o uşă cu multe încuietori 
dincolo de care alte uşi se deschid spre nişte labirinturi 
întortocheate. Chrystele este o uşă care dă spre un vid: 
dincolo de ea, se află o încăpere goală. Ea aşteaptă ca el să 
umple încăperea cu proiecte, cunoştinţe, maxime. Ea îi 
spune: totul îţi aparţine. Dar acest tot este un nimic. 

Să te îndrăgosteşti! Oare câţi sunt cei care au vocaţia 
iubirii aşa cum ar avea-o pe cea a bricolajului sau a 
alpinismului? Pe aceştia nu-i seduci, se năpustesc ei asupra 
ta, au multă afecţiune de dăruit. N-o să fii niciodată decât 
pretextul înflăcărării lor: rolul acesta, unii l-au jucat înaintea 
ta, iar alţii îl vor juca după tine. Puțin le pasă ce eşti sau ce 
simţi. Trebuie să te iubească, n-au timp să te-asculte. După 
părerea lui Luc, Chrystele aparţinea acestei rase de 
oameni. 

Luc a înţeles funcţia îndeplinită de el în sistemul ei 
afectiv în ziua în care, cu ocazia unei cine la ea acasă, 
Chrystèle l-a prezentat unor prieteni. 

Se aflau la ea un cuplu de educatori, două fandosite 
aparţinând aceleiaşi companii aeriene şi veşnicul artist, un 
bărbos slinos îmbrăcat într-un costum de velur uzat, un 
supravieţuitor al anilor '60, care pretindea că scoate din 
chitara lui şi altceva decât nişte miorlăituri. 

Dintr-un casetofon se auzeau, evident, Focurile de 
artificii de Händel şi Meditatia lui Thais de Massenet. Toată 
seara, Chrystele a dat dovadă de o locvacitate de coşmar; 
se amesteca în conversaţie, le tăia vorba celorlalţi, îl cita 
sau plagia pe Luc tot timpul. El o asculta, năucit, simțind 
din vorbăria ei un fel de voluptate nesănătoasă. 


75 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Ţinea neapărat să le spună cum o vorbeau alţii de bine: 
„X a flashat de tot pe mine” (la acest anglicism, Luc a fost 
cât pe ce să iasă din cameră). „A spus că degajez harismă 
extraordinară”. Pe bune? Nu se exprima decât prin locuri 
comune, piei moarte ale limbajului, clişee prinse de la 
televizor şi voia să le dea imaginea unei femei dinamice. 
Era nemaipomenită în arta de a face să se creadă că 
valorează mai mult decât pare şi că ascunde o altă 
personalitate, sălbatică, rebelă. Se sprijinea de Luc aşa 
cum un declamator de versuri se sprijină de marginea 
şemineului: şi îi tot da cu Luc în sus şi Luc în jos, Luc a spus 
şi Luc a făcut şi cu ce păcat că nu avem un pian. El era 
dovada vie a ascensiunii ei pe scara socială, fetişul ei 
modern, trambulina ei. L-a copleşit cu elogii; era una dintre 
acele fiinţe care îşi laudă în mod sistematic alesul inimii ca 
să se convingă că a făcut o alegere bună. 

Comedia asta îi reuşea, captiva auditoriul, o tânără 
înfiptă i-a spus: 

— Ce norocoasă eşti! 

După privirile pline de ură pe care i le arunca bărbosul, 
Luc a înţeles că acesta era amorezat de ea. Până şi 
Chrystèle avea curtezani! Amorezul a zdrăngănit trei 
acorduri pe chitară, bineînţeles refrenul atroce din /ocuri 
interzise!$. Luc i-a făcut un compliment „de la muzician la 
muzician”, iar omul pădurii a schiţat drept zâmbet un 
rânjet. 

Când a plecat toată lumea, Luc a întrebat-o despre acest 
pretendent al ei. Da, ieşiseră în oraş împreună, dar asta era 
deja de domeniul trecutului. Chrystele se întreba ce putuse 
să găsească la el. Era murdar, avea dinţii îngălbeniţi, purta 
mereu acelaşi costum tocit. Ar fi putut face din el ce voia, 
dar viza mai sus. Din bunătate, îi lăsase lui iniţiativa 
rupturii. Tot ce-i mai acorda era să o invite la cină, oh, la un 
restaurant modest, era mereu lefter. A folosit cele mai 


18 jocuri interzise (1952), film de Rene Clement (1913-1996), cu Brigitte 
Fossey şi Georges Poujouly, şi cu muzica scrisă de marele chitarist 
spaniol Narciso Yepes (1927-1997), pe teme folclorice andaluze. 

76 


- PASCAL BRUCKNER - 


şfichiuitoare cuvinte ca să-l demoleze şi Luc o asculta pe 
flecuşteaţa asta vărsându-şi fierea, scoţându-şi ghearele de 
mare tragediană. 

De îndată ce găsea pe cineva mai slab decât ea, câte 
judecăţi veninoase! Astfel, ca şi el, ea căuta ceva mai bun, 
mereu mai bun. O persoană cu care ieşi în oraş te rezumă 
în întregime. Ea înseamnă: iată-mi forma optimă, bilanţul 
meu. Şi Luc aproape că s-a simţit solidar cu acest amărât 
pe care ea îl bârfea. 


æ 


În mâinile amanţilor, telefonul este o armă redutabilă. 
Cum să nu abuzezi de ea? Telefonul a înlocuit apariţiile, 
vocile cereşti, este prin excelenţă instrumentul zeului 
modern numit Hazard. 

Gabriel se antrena acum să nu ridice receptorul prea 
repede. Se silea să lase aparatul să sune cel puţin de două 
ori, îşi lua o voce cât mai suavă şi lansa un vesel „alo”. Vai 
de cel care răspundea în loc de Julia: pisălogul respectiv se 
pomenea sub duşul câtorva replici glaciale. Fiecare ar 
trebui să aibă un fel de a suna personalizat. 

Din cauza telefonului, Gabriel trăia într-un univers cu risc 
înalt. Existau două pericole: să nu fie ea, să fie ea 
anunţându-i o inoportunitate, o ruptură. De îndată ce 
răsuna telefonul dintr-o încăpere într-alta ca o limbă de 
ceas lungă şi ascuţită, îşi făcea cruce, îşi ţinea răsuflarea. 
Dacă mesajul fusese unul fericit, ciocnea cu receptorul, îl 
acoperea de sărutări, îl freca, îl lustruia, îi dădea strălucirea 
unei geme care sclipeşte pe masă. 

Dar telefonul ucidea cuvintele, mima o proximitate pe 
care o dezminţea imediat. Să repeţi de două trei ori acelaşi 
jurământ fără ca gura să sărute sau ca braţele să te 
cuprindă în ele, însemna să transformi vorbirea în rutină. 
Erau nevoiţi să ia acele firicele de glas drept corpul întreg: 
relaţia dintre ei, suspendată de nişte răsuflări, risca să se 


77 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


extenueze, din lipsă de substanţă. Telefonul devenea calea 
ocolită a unei veşnice dezamăgiri. 

lar când ea nu-l suna, Gabriel se învârtea prin 
apartament ca un câine bătut, executa câteva acorduri la 
pian, deschidea fereastra, o închidea la loc, refuza până şi 
să se ducă la toaletă: zgomotul produs de trasul apei ar fi 
putut acoperi ţârâitul telefonului. Lumea întreagă se 
reducea la un aparat alb. Îl zgâlţâia, îl îndemna: la treabă, 
puturosule! Se ducea să verifice că era bine băgat în priză, 
ridica receptorul o secundă ca să audă tonul. Dacă trebuia 
neapărat să iasă din casă, mai stătea pe palier şi număra 
până la o sută. Pe stradă, ajungeau până la el soneriile 
îndepărtate ale unor telefoane: asta era fără îndoială Julia 
care încerca să vorbească cu el; s-ar fi năpustit cu plăcere 
în birouri, în case particulare, strigând: „Pe mine mă caută, 
pe mine!” 

Ca să reducă partea de aleatoriu, îşi cumpărase un 
automat la telefon. Când îl aşteptau mesaje care nu erau 
de la ea, se simţea şi mai nefericit. Cel puţin, înainte, îşi 
putea totuşi spune că ea telefonase în lipsa lui şi că avea 
să-l sune din nou. Dar pe automat se înregistra tot! 


La drept vorbind, nimic nu-l putea alina. Se mulțumea să 
schimbe un inconvenient pe o bătaie de cap. Fie că-şi 
înmulţea semnele de dragoste, fie că nu, Julia era vinovată 
că nu era aici, cu el. Se temea ca ea să nu abuzeze de 
vorbele dulci care pentru ea n-aveau nicio greutate de 
vreme ce, oricum, tot nu le înţelegea! O clipă şi-o alunga 
din minte, dar în minutul următor revenea, urmărindu-l ca o 
idee fixă. Pentru că ea era departe, el devenise captivul ei! 

Lângă ea, toţi cei apropiaţi lui erau nişte fiinţe 
insignifiante. Chiar şi noii lui confidenţi, prin sfaturile lor 
puerile îşi trădau frivolitatea. Şi Gabriel îşi închipuia cu 
groază ce va fi lumea fără Luc şi Julia: o lume de oameni 
neînsemnaţi în care raporturile umane ar suferi de o 
densitate mai mică. 


78 


- PASCAL BRUCKNER - 


Visezi la un chip şi chipul acesta te pedepseşte să te 
gândeşti la el. Gabriel trecea fără încetare de la adoraţie la 
mânie. Se metamorfoza într-un fel de fiară redutabilă, care 
tot geme, gata să lovească, întocmind mii de strategii ca s- 
o pedepsească pe străină. 

să iubeşti însemna pentru el să se înarmeze împotriva ei. 
Acumula coiturile de circumstanţă, interpunea între ei o 
mână de femei care să constituie un paravan. Dar nimic n-o 
împiedica pe Julia să-şi ofere şi ea o grămadă de bărbaţi şi 
atunci Gabriel nu mai avea chef să continue. 

Ca să o atenueze, o îneca în generalităţi privind ţara ei, o 
remodela într-o tânără paşnică, neutră. Dar, vai, ce prost 
cadra ea cu asemenea deducţii! 

Sau îşi închipuia că nu-i mai scrie şi nici nu-i mai 
telefonează. O s-o tortureze cu tăcerea lui. Dar la ideea că 
şi ea ar putea acţiona la fel, îi expedia trei scrisori într-o 
singură zi. 

Ce contează, o să termine cu ea, o să facă scandal. Julia 
o să afle că în dragoste cerul nu este niciodată senin, că o 
catastrofă te poate lovi în cel mai neaşteptat moment; se 
mângâia cu acest gând până ce, îngrozit, temându-se ca, 
prin nu se ştie ce minune, Julia să nu afle de aşa ceva, 
alerga să-i telefoneze. Totul îl aducea înapoi, sub 
dependenţa stăpânei lui, ca un căţel certat care se crezuse 
leu. 

Durerea îl făcea prost, intolerant, acrit. 


Nici Julia nu putea trăi melancolia fără o nuanţă de 
agresivitate. Dar ea imputa suferinţa pe care o încerca mai 
mult situaţiei lor, decât lui Gabriel. Mama şi sora ei o tot 
presau să înceteze cu povestea asta ce lua proporţii 
enorme. Julia detesta să vorbească despre Gabriel cu 
părinţii; era ca şi cum şi-ar cumpăra o maşină; aceştia 
cântăreau, socoteau: e destul de bogat, cât câştigă? De 
altfel, pentru doamna Niederberg, „artist” însemna „lefter, 
desfrânat, parazit”. lar cei mai buni prieteni ai lui Julia o 


79 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


puneau în gardă: de ce să-şi oprească studiile, să distrugă 
perspectiva unei situaţii bune pentru o iubire trecătoare? 


x 


În anul acela, cu două zile înainte de Crăciun, Luc şi 
Gabriel s-au dus la Geneva să dea un concert cu 
transcripţia lui Franz Liszt pentru două piane a Simfoniei a 
Noua de Beethoven. Acest angajament era fixat de şase 
luni, va fi ultima lor apariţie comună în public. 

Au cântat mediocru. Gabriel se năpustea de parcă era 
grăbit să termine, Luc era lipsit de ritm şi de convingere, 
critica a fost rece, iar ei au văzut în asta confirmarea 
alegerii deja făcută de ei. 

Luc a luat avionul ca să se întoarcă la Paris, Gabriel a 
plecat la Zermatt unde Julia îşi petrecea sărbătorile. In 
trenul care îl ducea la Brig, o fetiţă cu părul auriu transcria 
cu stiloul, în caietul ei, nişte poezii. Lui Gabriel i-a făcut 
plăcere să şi-o închipuie pe marea îndrăgostită desfrânată 
care zăcea în această copilă şi a crezut că o vede în ea pe 
Julia, şcolăriţă, încă neştiutoare de pasiunile care aveau să 
o agite. 

Contrar prejudecăţii curente, lui Gabriel îl plăcea Elveţia, 
ţară care combină genurile latin, francez şi germanic 
pentru a alcătui o entitate în multe privinţe scutită de 
şovinismul marilor naţiuni. În mitologia lui personală, ea 
figura ca ţâţa Europei, răspândind asupra ţărilor vecine 
miere, ambrozie şi produse lactate. Bancnotele elveţiene, 
cu consistenţa lor fâşâitoare, neşifonabilă, cu prosperitatea 
lor palpabilă, spre deosebire de hârtia colorată a celor 
franţuzeşti şi de pânza mototolită a dolarilor americani, i se 
păreau că prezic stabilitatea uniunii helvetice. Julia făcea 
parte din acest ţinut al epocii de aur în care femei tinere şi 
frumoase zâmbeau la el: o paranteză de bunăstare şi 
senzualitate într-un univers pradă haosului. 

Încă de la Brig, a început să ningă, norii au coborât până 
pe acoperişul vagoanelor, trenul cu cremalieră a fost înecat 

80 


- PASCAL BRUCKNER - 


în măzăriche. Din ceaţă, se iveau, fantomatici, brazii 
copleşiţi de o povară albă. Semâănau cu nişte groomi care 
purtau nişte pachete în tăcere: meseria lor era să strângă 
zăpada. 

Gabriel a fost cuprins de o nervozitate iraţională: 
altitudinea, acest îngust cordon sanitar care desparte 
muntele de lumea impură a câmpiei, îl îmbăta. 

In regiunile alpine, ascensiunea spre vârfuri este 
echivalentul autostrăzilor americane, o încercare de a fugi 
spre altundeva, spre infinit. 

La Zermatt, formele vilelor erau estompate de o mare 
lăptoasă: câteva rare siluete se aventurau pe afară şi doar 
clopoţeii săniilor spărgeau tăcerea. Gabriel a rătăcit multă 
vreme prin preajma gării, cu chipul şfichiuit de rafale. Şi 
dintr-o dată, a simţit că străbătea ceva prin viscol, a zărit-o 
pe Julia care se desprindea din masa alburie. Inainta spre el 
cu o încetineală care i-a părut că durează o veşnicie. Şi i-a 
adus mulţumiri zăpezii care, izolându-i de trecători, îi 
restituia pe unul celuilalt. 

Au stat trei zile într-unul din acele palace-uri în care luxul 
dă înapoi constant în faţa confortului, confortul în faţa 
calităţii, iar calitatea în faţa singurătăţii. Totul îi îndemna la 
îmbrăţişări la căldurică, băgaţi sub pântecele unei plăpumi 
umplută cu puf. Zăpada nu cădea, ci catadicsea să cadă, 
aluneca într-o puzderie de petale vlăguite care aveau o 
valoare de intimitate, de amorţeală. 

Blana aceasta albă era un pământ nou pe pământ: 
precum căderea unui produs venit din ceruri. Zăpada nu 
era rece, încălzea inimile, îi împingea pe toţi să se 
cuibărească unii într-alţii. Nămeţii dădeau unei simple 
mângâieri, unui foc în şemineu maiestatea unei ceremonii. 
Gabriel şi Julia au binecuvântat iarna care-ţi impune 
recluziunea. 

Julia  stâlcea în continuare cuvintele:  „limpezea” 
dimineaţa în pat, întreba „ştii cât greutate eu?”, pronunţa 
„capdoperă”. Gabriel se pomenea că-i repetă greşelile, că 
vorbeşte şi el „creola” ei. Ea era trei femei cel puţin fiindcă 

81 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


i se adresa în franceză, în germană şi în dialect; în timpul 
zbenguielilor dragostei, ea îi şoptea la ureche duioase 
indecenţe în dialectul din Basel şi amândoi convocau toate 
aceste idiomuri la căpătâiul iubirii lor de parcă unul singur 
n-ar fi fost de-ajuns să-i epuizeze toată fierbinţeala. 

— Elveţia, îi spunea ea deseori, citându-l pe autorul ei 
preferat, este o ţară în care oamenii se înţeleg bine între ei 
pentru că nu înţeleg ce-şi spun. 

— Atunci avem o şansă să ne iubim mereu. 


x 


Timpul îi presa. Dacă nu intervenea vreun reviriment, se 
vor vedea din ce în ce mai puţin. Distanţa omora 
improvizaţia, comanda o abandonare în scurt timp sau 
aranjamente conjugale. 

Cum de s-au hotărât? A doua zi de Crăciun, mâncau, la 
cină, o fondue” într-un Gasthaus” şi vorbele li se întindeau 
ca firele de brânză pe care le trăgeau din cratiţa de 
pământ. Gabriel se extazia în faţa culturii helvete. Agasată 
de ditirambii lui adresaţi artei iodlerului şi curăţeniei 
parchetelor, Julia a izbucnit: 

— M-am săturat de ţara asta. 

— Vino la Paris. 

— Eşti serios? 

— Bineînţeles. 

— Mă „frei” lângă tine? 

— „Te freau”. 

— Acum? 

— Imediat! 

Au făcut o pauză, uimiţi de propria lor îndrăzneală. 

— Şi studiile tale? 


19 Fondue, literal „topită”, cuvânt elveţian desemnând un fel de 
mâncare preparat din brânză cu pasta tare (şvaiţer, emmenthal) topită 
în vin alb, dres cu usturoi şi ţuică de vişine, şi în care fiecare conviv 
întinge cu bucățele de pâine. 
% Han (în limba germană în text). 

82 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Mi-e egal. 

— Şi părinţii tăi? 

— Mi-e şi mai egal. 

lată, spuseseră tot. Minutul acela care ar fi putut să fie 
greu, n-a atârnat deloc. lar acest pas a fost făcut cu atât 
mai uşor cu cât a luat aspectul unui joc. 


Despărțirea de a doua zi nu le-a frânt inima. Se revedeau 
peste o săptămână, la Paris. Acceptase să vină să locuiască 
împreună cu el în oraşul cu acoperişuri cenușii. 

Soarele lumina cu razele sale Munţii Cervin ale căror 
vârfuri deveniseră nişte capele arzătoare, iar brazii nişte 
lumânări ce aşteptau să fie aprinse pe altarul lor. Slava 
sterilă a zăpezii strălucea. Gerul le punea ramurilor o barbă 
de paiete şi streşinilor un nas de alabastru. Era aşa de frig 
încât, abia emise, cuvintele se spărgeau cu clinchetul 
încântător al cristalului. 

Julia păstra pe obraji tandra roşeaţă a dragostei. 
Oxigenul era un unguent care ştergea ridurile. Lui Gabriel i 
se părea că rămânând cu această femeie, se va adăpa 
chiar din izvorul prospeţimii. Şi-a luat în amintire expresia 
ei visătoare, seninătatea ei de copil. 

Coborând în vale, le-a aruncat o ultimă privire masivelor 
muntoase care ridicau în jurul lui o barieră maternă, îi 
ofereau infinitul circumscris la dimensiunile unei grădini. 
Petrecuse cu Julia câteva zile pe umerii Pământului. Molizii, 
brazii sclipitori în manşoanele lor de zăpadă i-au alcătuit o 
gardă de onoare. N-ar fi fost surprins să-i vadă cum fac 
„Drepţi!” în faţa lui. Satele, cu clopotniţele lor bulbiforme, 
erau nişte jucării, torenţii jubilau sub zăpadă, se 
rostogoleau pe pante ca pe nişte tobogane. Faptul că întreg 
peisajul era o miniatură dădea vieţii viitoare cu Julia 
lejeritatea unui divertisment, a unui antract. 


x 


83 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


— Credeam, i-a obiectat Luc, că de fapt cuplul este o 
soluţie provizorie care se schimbă în condamnare pe viaţă. 
Te citez pe tine. 

— N-aveam altă alternativă. Cu atât mai rău pentru 
principii. Şi pe urmă există totuşi un anumit farmec al vieţii 
în doi. 

— Încântat să te-aud spunând asta. Şi ispitele? 

— Ne putem aranja. E atât de uşor să seduci când eşti 
iubit. Din cercul amical al braţelor femeii iubite te apleci ca 
să culegi alte partenere, întotdeauna fermecătoare, 
întotdeauna efemere; te simţi protejat de o situaţie care 
atenuează refuzurile brutale şi face din nestatornicie un joc 
fără riscuri. 

— Să fie într-un ceas bun! Văd că nu ţi-ai pierdut nimic 
din cinism. 


Gabriel nu era cinic; se credea destul de libertin ca să 
facă o concesie conjugalităţii. Şi bucuros că în curând o va 
strânge pe Julia la pieptul lui, îndepărta aceste probleme 
exact ca ea care-i explica familiei sale consternate, surorii 
ei zdrobită de deznădejde, că-şi abandonează studiile ca să 
se ducă să trăiască la Paris cu muzicianul ei. 


x 


Există anumite fiinţe sortite condiţiei de surogat, de 
ciorne pe care le tolerezi. Chrystele era pentru Luc copia 
degradată a unei femei pe care n-o cunoştea, dar o 
aştepta. 

Şi de vreme ce uşuraticul său prieten se lăfăia în idilă în 
timp ce el îndura o mezalianţă, Luc îşi oferea dezamăgirea 
tuturor acelora care socotesc că nu merită soţia sau 
concubinul pe care li l-a încredinţat soarta. 


84 


- PASCAL BRUCKNER - 


Capitolul V 
„Nonante” şi „septante” sunt eliminați 


Avionul tocmai decolase. 

Faptul că iubeşte îi conferea lui Chrystèle o singularitate 
care o deosebea de ceilalţi. Viaţa ei scăpa de pericolul 
disperării. O zi, dacă o putea povesti amantului ei, căpăta 
un sens; ploaia cădea mai puţin monoton dacă el ştia că 
plouă. 

Din ziua în care-l întâlnise, existenţa i-a reînceput. Prin 
simpla lui prezenţă răscumpărase totul şi reclădise lumea 
în jurul lui, judecându-i pe ceilalţi bărbaţi după el. 


Avionul tocmai decolase. 

Chrystèle îşi vedea de treburile ei în cabina 
stewardeselor, pregătind gustările ce trebuiau distribuite 
înainte de dejun. Îşi ajuta o colegă să încălzească un 
biberon când i-au căzut ochii pe doi pasageri aşezaţi lângă 
hublou, înainte de aripă: Julia şi Gabriel! 

— O călătorie de îndrăgostiţi? 

— Nu numai; mai curând un turneu în Sud şi pe coasta 
de Vest. 

Gabriel a enumerat o listă impresionantă de oraşe. 

— Nu te însoţeşte şi Luc? 

— Nu... am fost angajat numai eu. 

— Numai tu... de ce? 

— Nu ştiu, aşa s-a întâmplat! 

— A, da... 

— Ştii că Julia s-a instalat la Paris! 

— Formidabil! 

— Ce coincidenţă să dăm de tine în avionul ăsta! 

— Da, e-adevărat. Scuzaţi-mă, trebuie să servesc, o să 
mă-ntorc! 

Chrystele a alergat să se refugieze în toaletă. Nu-şi putea 
ascunde ciuda. Că a fost ales Gabriel mai degrabă decât 


85 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Luc, asta a şocat-o ca o nedreptate, o atingere adusă 
bunului gust. 

După ce şi-a potolit nervii, a rugat-o pe o stewardesă 
prietenă cu ea să-i cedeze rândul ei de călători; este aici un 
cuplu pe care vrea să-l evite cu orice preţ. 

— Cine sunt? 

— Băiatul este cel care-l acompaniază pe Luc la pian. 

— Şi de ce nu vrei să-i vezi? 

— Suntem certati. 

— Dar văd că-ţi zâmbesc cu gura până la urechi. 

— Nu, nu, ascultă-mă ce-ţi spun, suntem supăraţi pe ei. 

Zborul a durat o veşnicie. Degeaba i-a pus între 
paranteze, numai pe ei îi vedea. Se sărutau, râdeau aşa 
cum Luc şi cu ea nu râseseră niciodată. l-a ignorat atât de 
mult încât, încă de la mijlocul Atlanticului, le-ar fi putut face 
portretul-robot, până la ultimul nasture de la cămaşă. 
Când, din întâmplare, li se încrucişau privirile, îi făceau 
semne de prietenie, iar ea se înroşea la faţă de ruşine. Julia 
a îndrăznit chiar s-o invite să bea cu ei o cupă de 
şampanie! A ajuns la New York extenuată şi s-a ascuns la 
clasa de afaceri ca să nu trebuiască să-i salute la coborâre. 


Curând însă, din străfundul ranchiunei ei, a descoperit un 
nou motiv ca să trăiască pentru Luc: avea să se ocupe chiar 
ea de interesele lui. Îi va împărtăşi certurile, va face bloc 
comun cu el împotriva celorlalţi! 

De cum a sosit în camera de hotel, a telefonat la Paris, i- 
a povestit pe cine întâlnise, i-a spus ce proiecte avea. Eli-a 
mulţumit pentru atenţie, dar n-a făcut alte comentarii. 

Când a închis telefonul, devorat de amărăciune la gândul 
că prietenul lui e pe cale să facă primii paşi în Manhattan, 
şi-a formulat deodată cu claritate o intuiţie avută de multă 
vreme: nutrea pentru Chrystèle acel tip de ataşament care, 
fără a fi iubire, prezintă toate simptomele acesteia. 


x 


86 


- PASCAL BRUCKNER - 


Un anume domn Zinoviev, un bătrânel cu un bot de 
rozătoare şi ochelari cu lentile duble, i-a luat în primire la 
Kennedy Airport şi i-a însoţit în toate deplasările. Să se 
descotorosească de el în fiecare oraş a devenit jocul lor 
preferat. 

Gabriel îi spusese lui Julia înainte de plecare că în 
America telefoanele vibrează pe un acord de sextă 
augmentată şi că ceainicele şuieră în si bemol. L-a crezut 
pe cuvânt. 

În iarna aceea, toată ţara era împărţită în două tabere: 
amatorii de Coca-Cola cu zahăr şi cei care o preferă fără 
zahăr; războiul caloriilor era în toi. Kilogramele în plus erau 
pe cale să-i înlocuiască pe comunişti în rolul de inamic 
public. 

Ritmul recitalurilor a fost extenuant: au început cu 
Philadelphia, au coborât la New Orleans şi au sfârşit la Los 
Angeles. Peste tot erau primiţi cu o gentileţe, o căldură pe 
care în Franţa le uitaseră. Cu o oră înainte de fiecare 
prestație, Gabriel se lungea pe o canapea fără să 
vorbească, cu ochii aţintiţi în tavan, fumând ţigară după 
ţigară. În momentul în care intra în scenă, Julia îi lua 
mâinile îngheţate într-ale ei şi le încălzea cu gura. Era ca 
învestirea unui cavaler medieval înainte de a fi pus la 
încercare. 

Gabriel se îngrijea de efectele produse: spre sfârşitul 
fiecărei bucăţi, lumina se rarefia până ce se transforma 
doar într-o rază de lună care îl sculpta literalmente în haloul 
ei. Devenea o fiinţă erotică, cvasitranslucidă, iar 
interpretarea sa căpăta din această scădere a luminii o 
dimensiune ocultă. 

Julia stătea la pândă, cu inima bătându-i tare în piept, 
gata mereu să leşine, conştientă că din mulţimea versatilă 
putea ţâşni disprețul sau adulaţia. O performanţă de acest 
gen nu depindea numai de muncă sau de talent, ci şi de 
ceva imponderabil, apropiat de har. li plăcea să-l vadă 
concentrat pe claviatură, strângând din buze, cu 
sprâncenele agitate de ticuri nervoase: atunci îl totaliza, îi 

87 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


ţinea la capătul privirii ei, îl putea nimici sau reînvia după 
cum voia. 

Julia a descoperit astfel lumea concertelor: persoanele 
tepene sau aţipite în fotoliu, care căscau de le trosneau 
fălcile şi nu se trezeau decât ca să aclame sau să fluiere; 
cei care tuşeau sau îşi trăgeau nasul; iruperile indiscrete 
ale corpului, o atmosferă de sanatoriu; veşnicul copil rătăcit 
acolo şi care se tot mişcă căutând o scăpare; aplauzele 
care seamănă cu nişte pumni de pietricele ce cad într-un 
tub de metal şi despre care nu ştii niciodată dacă sunt 
provocate doar de admiraţie sau mai curând de dorinţa de 
a-i mulţumi interpretului că a terminat. l-a împărtăşit 
aceste remarci domnului Zinoviev care i-a replicat: „Se 
plictisesc, dar întotdeauna revin!” 

Gabriel a ţinut câteva conferinţe pregătite într-o engleză 
ezitantă. In timpul acestora a spus că vrea să menţină un 
echilibru între o carieră de solist şi una de creator. Ca 
executant, aspira să îmbine originalitatea cu fidelitatea, pe 
scurt să conjuge dubla imagine a trădătorului şi a 
servitorului care recreează mai mult decât interpretează, 
redescoperă mai mult decât repetă acelaşi lucru. 

In calitate de compozitor, dorea să ia o tradiţie moartă şi 
să-i insufle o viaţă nouă, să unească familii de obicei ostile, 
să scoată muzica contemporană din fundătura în care 
stagnează fără a cădea în facilitatea unui neoclasicism şi 
nici în tapajul electroacustic. 

De fiecare dată se exprima în faţa unor auditorii foarte 
răsfirate. 


Când era numai cu Julia, vorbea despre marii zei ai 
pianului veniţi să le reveleze oamenilor noi fațete ale 
splendorii. Îi evoca fanfaronada unui Horowitz, seninătatea 
ghiduşă a unui Rubinstein, asceza unui Gould, fulguranţa 
tragică a unui Lipatti. Îi povestea destinele excepţionale ale 
lui Granados, Rahmaninov, Schönberg, insista asupra 
prăbuşirilor fulgerătoare şi a reînvierilor nu mai puţin 


88 


- PASCAL BRUCKNER - 


bruşte ale acestor artişti. Se identifica deseori cu ei, pe 
nesimţite se socotea unul dintre ei. 

Julia suferea că-l pune să-i repete ce-i spunea. Urechea ei 
era o plasă ale cărei ochiuri prea fine striveau sunetele şi 
sensurile, nu lăsau să treacă decât o magmă. Dubla 
transmitere a întrebărilor şi răspunsurilor nu era lipsită de 
lentoare, o simplă frază lua minute întregi, iar Gabriel 
trebuia să-şi înghită nobilele lui gânduri. 


* 


Timp de trei săptămâni au fost fericiţi. America au 
survolat-o ca pe un imens parc de atracţii deja văzut de 
atâtea ori la cinema, la televizor, încât s-au crezut de 
cealaltă parte a ecranului. Mafioţii în Cadillac-urile lor cu 
geamurile fumurii, văduvele prospere, cowboy-i extrem de 
bogaţi, obezii care formează parcă un al treilea sex, negrii, 
mexicanii strânşi în grupuri ostile pe trotuare, chinezii 
muncitori şi reci li s-au părut că sunt figuranţi dintr-un film 
bine cunoscut. 

Fiecare persoană zărită pe stradă era dublul unui actor 
văzut pe ecrane. Până şi New York-ul - cu casele demolate, 
mizeria şi luxul lui insultător, cu bulevardele părând nişte 
râpe - alcătuia un decor de serie B, pe care-l străbăteau în 
limuzine spaţioase. 

Nimic nu era adevărat, nimic nu era fals, străbăteau nişte 
imagini. 

Peste tot au reperat citate din Europa, fragmente din 
ltalia, bucăţi din Anglia şi Germania, puse cap la cap în 
dezordine: poate să dispară Europa, va supravieţui aici în 
piese detaşate. 

In anumite orăşele, au încercat un sentiment straniu, 
acela de a nu se afla nicăieri, pierduţi în colţul cel mai trist 
al planetei. Imperiul globului poate că nu era decât o 
gigantică provincie, un centru gol. 

America a fost însă pentru ei mai ales un ritm, 
combinând pulsaţiile blues-ului, jazz-ului, rock-ului şi soul- 

89 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


ului, un generator de sunete care făcea să danseze lumea 
întreagă pe sunetele limbii engleze. 

La Central Park, în perimetrul memorialului John Lennon, 
Gabriel a creat primele măsuri ale lucrării sale Serbări/e 
galante. O va dedica lui Julia. S-a gândit din nou la felul în 
care Luc şi cu el, acum aproape cincisprezece ani, îi 
descoperiseră şi aleseseră pe Beatles, la cântecele 
acestora învăţate pe de rost, la modul în care, şi în acest 
caz, îşi exprimaseră frăţeasca lor opoziţie, unul preferându- 
| pe Paul McCartney, celălalt pe John Lennon. Un scrupul l-a 
atins uşor, dar l-a alungat repede. 

Acum că triumfase ca solist, regreta anii irosiţi în care a 
mers alături de Luc ca doi boi înjugaţi la aceeaşi căruţă. Cât 
timp pierdut! 

Americanilor le-a descoperit o calitate esenţială: nu sunt 
zgârciţi cu complimentele. Lângă ei te simţi genial, fără 
nicio reţinere, te umplu de „wonderful, gorgious, great”. A 
te întoarce în Franţa înseamnă a face o cură de moderație 
şi aproape de răceală. 

Şi-a jurat să revină la New York ca un cuceritor şi să 
obţină Carnegie Hall. 


În ajunul plecării, la sfatul domnului Zinoviev, şi-a 
asigurat mâinile. Prima de asigurare, ridicată, era însoţită 
de un contract draconic. Faptul că a aflat cât îi echivalează 
în aur degetele l-a umplut pe Gabriel de un orgoliu şi de o 
teamă legitimă; şi dacă i-ar fi fost încrustate diamante în 
unghii tot n-ar fi fost mai prudent. De-acum înainte va evita 
sporturile care te expun la situaţii extreme, bagajele prea 
grele, uşile trântite, cuţitele ascuţite. Mâinile lui aveau 
fragilitatea porţelanului. 


21 Minunat, splendid, grozav (în limba engleză în text). 
90 


- PASCAL BRUCKNER - 


Pe la mijlocul iernii, Chrystèle şi-a luat zece zile de 
concediu şi s-a dus să se odihnească la Agadir, într-un club- 
hotel. Işi luase cu ea un volum gros de istorie a muzicii şi 
integrala lucrărilor de Beethoven pe casete pe care încă de 
dimineaţă şi le punea pe walkman. De altfel, cei din hotel 
chiar o porecliseră „Walkman”. Nu prea avea chef să-i 
frecventeze: trebuia să se pregătească pentru noua ei 
funcţie pe lângă Luc. 

Seara, se ducea singură pe malul oceanului, cu receptorii 
înfipţi în urechi, să se uite la stelele care tremurau în 
depărtare. Unele se mişcau: sateliți sau capsule cu 
astronauți. Şi le închipuia trecând pe deasupra Parisului. 
Altele sclipeau, lansau mesaje în noapte. li venea să le 
salute. 

Indiferenţa aştrilor o înspăimânta, reliefa anomaliile 
perechii pe care o făcea cu Luc. Şi atunci o apucau 
îndoielile, îşi spunea: de ce să-l iubesc? La capătul acestei 
lumini va sosi o altă noapte, încă o fiinţă de adăugat la lista 
legăturilor ratate. 

Ca să lupte împotriva răcelii cosmosului, repera 
constelaţiile pe o carte; i se părea că numindu-le, le va 
atenua stranietatea. Le învăţa pe de rost. 

Ce bine ar fi totuşi să-l aibă pe Luc lângă ea şi să facă 
dragoste pe malul oceanului care clipocea. Razele lunii le- 
ar lumina trupurile goale, valurile le-ar linge picioarele, îi 
treceau prin minte fraze, metafore şi nu ştia dacă le citise 
sau le inventase ea. Adierea rece a deşertului o înfiora. 

Odată întoarsă în camera ei, purtată de cvartetele de 
coarde sau sonatele lui Beethoven, îi scria lui Luc, îi spunea 
ce nefericită este singură, stabilea vaste planuri, îl 
bombarda cu sfaturi, se lăuda că are o relaţie excepţională 
cu marele Tot. 


Luc îi descifra misivele în felul lui. Şi-o închipuie pe 
Chrystele scrutând cerul, cu gura căscată în faţa acestui 
infinit pentru femei cu pretenţii intelectuale. Se mânjeşte 
cu sublim în vreme ce în spatele ei, pe o plajă plină de 

91 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


hârtii soioase şi cutii de bere, conducătorii de cămile fac 
gesturi obscene înspre ea. Luna albă ca şi ceara, 
firmamentul care scânteiază, toată recuzita asta romantică 
de prost gust o tulbură. Persoana ei liliputană se 
împărtăşeşte din bolta cerească, o străbat idei 
transcendentale despre spaţiul infinit şi micimea omului. 
Uneori o râgâială îi agită bărbia care se umflă ca o guşă, 
prin gură îi trece un gust de frigărui. Profunzimea 
cugetărilor ei o ameţeşte, ea, Chrystèle, este un abis, o 
Himalaya de inteligenţă. Repede, trebuie să-i scrie asta şi 
lui Luc. 

Îşi închipuie, de asemenea, lupta fără milă, corp la corp, 
pe care o dă ea cu soarele, cu dura lui îmbrăţişare care 
arde şi bronzează. 

De fapt, când la întoarcere, se dusese s-o ia de la Orly, o 
clipă a crezut, în terminalul sosirilor, că vede în ea o actriţă. 
Părul decolorat de soare, pistruii dădeau tenului o textură 
plăcută. A strâns-o la piept pentru a-i mulţumi că este 
frumoasă. Îi oferea lui Luc, coapte atât cât trebuie pe pielea 
ei, nu mai puţin decât oceanul, palmierii şi Africa. 

Bronzatul, acest credit de o săptămână sau două în 
contul seducţiei, o făcea pe Chrystele mai sigură de ea. Cu 
totul flatată de efectul produs asupra amantului său care-i 
pregătise o cină cu bucate alese, l-a îmbătat cu vorbe. La 
desert, un saint-honore cu mici chou-uri cuibărite în frişcă, 
i-a sărutat degetele dându-i fiecăruia numele unui muzician 
celebru, iar atunci când Luc a placat un acord cu amândouă 
mâinile, a fost ca şi cum zece mari compozitori s-au apucat 
să sporovăiască împreună. 

Luându-şi curaj, l-a implorat să o înveţe pianul. „lubiţel, 
te rog, fii profesorul meu! Arată-mi ceva uşor!” 

Luc i-a dat ascultare şi timp de o oră salonul a răsunat de 
note false, Chrystèle a strivit clapele fără milă. El se temea 
ca acest exerciţiu să nu fie un preludiu la nişte jocuri 
erotice. Şi aşa a şi fost. 

Pisicindu-se, sărutându-l pe nas, mângâindu-l într-una, |- 
a alintat „Lulu” şi i-a cerut să-i spună şi el „Cricri” aşa cum i 

92 


- PASCAL BRUCKNER - 


se spunea în familie. Adora greierii şi ştia să le reproducă 
ţârâitul. A ţârâit. Lui Luc i-au ţiuit urechile. 

Puțin mai târziu, a avut proasta inspiraţie să-i spună că e 
minionă. L-a pus să repete şi i-a povestit: 

— Când eram mică şi un băiat îmi spunea: „Eşti 
minionă”, îi răspundeam: „Mulţumesc, o să le spun asta 
părinţilor”. 

Dumnezeule mare, şi-a spus Luc, de ce nu tăcuse? Eaa 
luat nişte atitudini de o indiferenţă studiată, în care 
studierea omora indiferența. A încercat toate personajele 
de femeie: femeia-copil, emancipata, semeaţa, 
melancolica, băieţoasa, şi, ca să încheie, şi-a mişcat 
pulpele, a evocat deliciile calipige ale unei vampe. 

A pus un disc, a început o dezbrăcare în toată regula 
care amintea de un dans din buric şi de un striptease de 
pâlci. Purta un corset şi nişte porțjartiere aşa de întinse că 
stăteau să plesnească. Când să-şi tragă slipul, şi-a încurcat 
picioarele în el, a căzut pe mochetă, cu bărbia înainte. Luc 
a sărit s-o ajute. Ea i s-a agăţat de gât, şi-a băgat limba în 
gura lui. Limba asta îi întorcea stomacul pe dos ca un lasou. 
S-a trezit un animal în ea, dorinţa i-a umflat faţa, lui Luc i-a 
amintit de broscoii care-şi dublează volumul când cântă. 

Încă o dată, claviatura splendidului pian Pleyel a trebuit 
să-i suporte fesele mici pe care rămăseseră lipite fire de 
nisip. Şi-a înfipt unghiile în umerii lui; Luc a crezut că aude 
cuvântul „pulă” şi a presupus că ea vrea să-i sugereze o 
indecenţă. Chrystèle îi trăgea mereu capul pe spate, iar el 
se uita cu regret la smocurile de păr pe care ea le smulgea 
de fiecare dată. 

Odată terminată partida, Chrystèle, goală puşcă, a 
început să sară pe pat. Ţopăia într-una. S-a lăsat în voia 
unor porniri fără obiect precum tumbe, salturi, rostogoliri. 
Cădea cu picioarele în sus şi râdea în hohote: 

— Oh, Lulu, Lulu, sărută-mă, sunt atât de fericită. 

Îi chiţăia la ureche, iar el şi-a spus: „În locul meu, orice 
bărbat cu scaun la cap ar părăsi-o imediat”. 


93 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


x 


Trăind cu o elveţiancă, Gabriel aproape că se putea lipsi 
de a se mai spăla, naționalitatea lui Julia purificându-l prin 
simplul ei contact. Saliva ei conținea vitamine şi săruri 
minerale, chiar şi preţioasele sale deşeuri trebuie că 
duceau cu ele fortifianți aşa cum nămolul râurilor cară 
particule de aur. li era de ajuns s-o sărute dimineaţa şi 
seara ca să prindă noi puteri. 

Elveţia: de îndată ce se rostea acest cuvânt, apăreau 
grămezi de prăjituri, ciocolată, unt. Cu sonorităţile lui, el 
mirosea a smântână proaspătă, a fructe, a brânzeturi 
onctuoase. Amintea de acele delicioase rulouri cu cremă de 
brânză care poartă acelaşi nume. „Suisse” însemna un 
mare zgomot de deglutiţie, savoare, bebeluşi dolofani, 
obraji bucălaţi, un popor fericit scăldându-se în verdeață şi 
sănătate. Fără a mai pomeni de rima între „Suisse” şi 
„Cculsse”?? purtătoare a multor speranţe de altă natură. 
Exista în acest nume o asemenea rotunjime şi 
concupiscenţă încât îţi venea să-l ronţăi. lar Gabriel o 
deducea pe Julia în întregime din Elveţia din care cobora ca 
un fluviu dintr-un munte. 

Când, după o vizită la părinţi, se întorcea de la Basel, îi 
aducea o valiză plină cu „Gute Luft”, cu aer bun şi proaspăt 
pe care el îl respira cu nesaţ şi, astfel, se dopa pentru luni 
de zile cu această clorofilă în stare brută. 

Igiena lui Julia constituia o lecţie permanentă de morală. 
Era dintre acele femei care, cum spunea Péguy”, i-ar pune 
la locul lor chiar şi pe Dumnezeu şi pe biserica lui, atât de 
puternică le este pasiunea pentru ordine. Cu toate astea, 
avea o fire fantezistă care învălmăşea într-o clipă ceea ce 
clasase ore întregi, era o copilă maliţioasă gata mereu să 
iasă în oraş, să petreacă toată noaptea. Prezenţa ei 
candidă, pletele ei aurii a căror culoare se reflecta pe piele 


% Suisse, cuisse, în franceză „Elveţia” sau „elveţian” şi „pulpă”. 
23 Charles Péguy (1873-1914), scriitor şi poet francez catolic, 
promotorul unei mistici socialiste şi patriotice. 

94 


- PASCAL BRUCKNER - 


exprimau o spiritualitate radioasă. Când îi miroseai 
răsuflarea parcă miroseai un buchet de trandafiri. 

Adorabilă. Când se gândea la ea, lui Gabriel îi venea pe 
buze un singur cuvânt: „adorabilă”. 


La Paris, ca să-i atenueze exilul, Gabriel ar fi vrut să-i 
ofere zăpada, marele mantou alb care înfrumuseţează 
tabla acoperişurilor şi piatra. Dar Parisul nu cunoaşte decât 
un anotimp, anotimpul ploilor, iar Julia a trebuit să se 
împace cu acest oraş cenuşiu care mai întâi este capitala 
unei toamne perpetue. 

Cu ea, a redescoperit un oraş nebănuit vreodată de el, 
care începea în faţa imobilului său. 

O ducea în braseriile preferate de străini, în care 
chelnerii cu papion îşi joacă rolul de chelneri cu papion. 
Felurile de mâncare nu aveau de cele mai multe ori decât 
poezia denumirii lor, casoletă de melci cu mărar, felioare 
de rață cu praz şi trufe, muşchiuleţ de căprioară în sos 
vânătoresc, calcan cu sos de şampanie roşie de Bouzy, 
tocăniţă de măruntaie de vițel, însă dragostea rotunjea 
asperităţile care nu cereau altceva decât să fie rotunjite, iar 
ei se delectau mâncându-le. 

Bucuria de a sta la masă împreună, de a-i smulge lumii 
bogăţiile, le  întrecea pe toate. Schimbau vinurile, 
mâncărurile, brânzeturile în fiecare săptămână, călătoreau 
astfel dintr-o provincie într-alta, de la tocana de legume cu 
slănină la iahnia de fasole cu ciolan afumat, de la ghiveci la 
carne de vită gratinată ca în Forâz? şi descoperirile 
gastronomice erau nesfârşite. 

Un soi mare de vin catifelat, blondul spre chihlimbariu al 
cepei prăjite, un chateaubriand roşu-aprins încununat cu o 
bucăţică de unt cu pătrunjel, feliuţele fine de cartofi aurii, 
miezul crocant al salatei, un ceainic pântecos, cald şi 
lucitor, toate erau pentru ei o ocazie de a celebra împreună 


24 Forez, regiune franceză din Masivul Central. 
95 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


o lăcomie fără saţiu. Ce trăiau ei era ceva banal şi totuşi 
unic de vreme ce ei erau cei care trăiau acest lucru. 

Julia dormea aşa cum Gabriel nu mai văzuse pe nimeni 
dormind. Oboseala părea că se depune în ea şi se consumă 
încet, de-a lungul orelor. Era odihna unui înger netulburat 
de niciun zgomot, de nicio lumină. Închidea ochii şi gata. 
Gabriel se strecura lângă ea, o cuprindea în braţe. Şi timp 
de opt, nouă ore, băgaţi unul într-altul ca nişte căţeluşi, 
alcătuiau un singur trup liniştit, împăcat. 


x 


În momentele de oboseală, Chrystèle vorbea sâsâit. Lui 
Luc îi plăcea acest decalaj care face să şuiere, să fluiere 
silabele finale şi pune la capătul fiecărui cuvânt un suflu de 
copilărie, un clipocit al salivei. O punea să repete cuvintele 
care se termină cu s sau z. Trebuia să rostească de zece, 
douăzeci de ori „asossiassie”, „salssichón”? în spaniolă sau 
„salată de salsifi servită cu sos sărat”. Luc bufnea în râs şi 
nu se mai sătura ascultând-o. Râdea şi ea până când firul 
de păr de pe limbă îi devenea o sabie întoarsă împotriva ei: 
frazele se împotmoleau în făgaşurile limbii, patinau ca o 
roată care face să ţâşnească nisipul de sub ea. Şi deliciosul 
sâsâit se transforma într-o catastrofă: 

— Assunge, Luc, m-am ssăturat! 

— Da, sstiu, Chrystele, assunge, sstiu, mă opressc. 


Noaptea, Chrystèle dormea buştean, pe Luc îl crispa 
inocenţa asta: lui îi era atât de greu să-şi găsească somnul. 
Ea dormea cu gura căscată. Acest orificiu i se părea că este 
intrarea unei pivnițe în care alimentele îşi termină 
descompunerea şi el avea să le miroasă. 

Somnul era de departe tot ce avea ea mai profund. Luc 
nu voia nici măcar s-o audă cum respiră! Işi băga un deget 


25 Corect sa/chichân (pronunţat salcicion) „cârnat, salam”. 
96 


- PASCAL BRUCKNER - 


în gura ei întredeschisă. În sinea lui izbucnea un râs enorm 
şi batjocoritor, un râs după care avea chef să facă ceva rău. 

Ea se sufoca, el îşi scotea degetul, o săruta, îi cerea 
iertare, îşi pierdea capul. 

Luc îşi recăpăta speranţele, visa pentru metresa lui una 
din „metamorfozele feerice” scumpe lui Maurice Ravel, 
care ar fi prefăcut-o în prinţesă. N-o văzuse bine. Aprindea 
iar lumina, îi dădea la o parte şuviţele de păr rebele care-i 
cădeau pe faţă. Avea să fie frumoasă, aşa simţea el. Dar 
nu, tot ea era! 

Şi atunci, îl apuca din nou turbarea. Chrystele voia ce 
vrea toată lumea: să fie recunoscută, să existe în ochii 
celorlalţi. Era o toantă însetată să fie la modă; dar avea 
toate atributele pentru a trece neobservată. Işi oferea micul 
ei capital, trupul, în schimbul unor bunuri care-i lipseau: 
ştiinţa, relaţiile, consideraţia. N-o să capete nimic. 

Luc se gândea la toţi acei „te iubesc” pe care i-i spusese 
ea în cursul zilei, aşteptând un răspuns din partea lui. „Te 
iubesc”: singura formulă care cere, ca un ecou, repetarea 
ei imediată. El îi şoptea: „Nu te iubesc, n-o să te pot iubi 
niciodată, înţelegi? Niciodată!” 

Nişte tipi oarecare se umflau în pene la braţul unor pin- 
up în vreme ce el trebuia să înghită o greutate moartă, din 
partea unei anonime. Câtă ură avea pe democraţia 
spectaculară care, prin intermediul mass-mediei, îi punea zi 
de zi sub ochi exemplul unor oameni care au reuşit şi care 
pe el îl trimiteau înapoi la mediocritatea lui! 

Şi atunci, terorizat de pipernicire, începea să clănţăne şi, 
lipit de Chrystele, o acoperea cu sărutări. 


x 


După spusele amantului ei, Julia avea darul unic de a 
revela o putere străină care acţiona în limba franceză, îi 
deschidea astfel lui Gabriel porţile unei împărăţii în care 
toate cuvintele pluteau, se dislocau în incongruităţi ce-l 
încântau. 

97 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Julia a urmat nişte cursuri la A//iance française’. Dar cum 
Gabriel voia în acelaşi timp ca ea şi să bâiguie şi să-şi 
făurească un solid instrument lingvistic, s-a pomenit 
supusă la două injoncţiuni incompatibile. 

Germana elveţiană răsuna ca un ansamblu de clopote în 
toate inflexiunile glasului ei - asta era propriul ei indicativ 
asemeni celui al unui post de radio - şi până şi tăcerile ei 
aveau un accent străin. 

Gabriel se  încălzea la fermecătoarea stângăcie a 
turnurilor ei de frază şi aduna ca pe nişte pepite micile 
sunete tari şi pârâitoare pe care le sufla din vârful buzelor. 
Din când în când, în tot acest talmeş-balmeş ieşea în relief 
o formulă bine şlefuită; apoi o greşeală frângea impecabila 
perioadă, deasupra abisului se deschidea o trapă. Odată 
accidentul trecut, reîncepea drumul neted până la 
următoarea crevasă. 

Julia comitea un atentat asupra lucrurilor, un ultraj 
ireparabil; sunetele ei înaintau haotic ca doi măgari 
trăgând, unul hăis şi altul cea, aceeaşi căruţă. 

În gura ei, dentalele se transformau în cleşti care apucau 
celelalte foneme. Ah, ce mult aprecia Gabriel „kauciuk”?7! 
Era, fără îndoială, vreun ţinut îndepărtat, la capătul 
Siberiei, un verişor al Kamciatkăi! Şi „alkepra”! Un prinţ 
oriental pesemne, adept al cultului cobrei! 

Întemeindu-se pe anumite omofonii, lua un cuvânt drept 
altul: şcolile très cotées (foarte cotate) deveneau şcoli 
tricotees (tricotate), iarna nu se dădeau cu /a luge (sania), 
ci cu /a louche (polonicul). Gabriel şi Luc erau două 
saucisses (carnaţi), ea vrând să spună două sosies (sosii), 
luările de son (sunet) deveneau luări de sang (sânge), piaţa 
Le Tertre (Movila) devenea piaţa Le Tartre (Tartrul). 

Ea a crezut multă vreme că un popotin (un curişor) este 
un pui de hipopotam; după acea a născocit o nouă specie 


26 Alliance française, asociaţie întemeiată în 1883 pentru difuzarea 

limbii şi culturii franceze în lume, cuprinde acum peste 800 de centre şi 

circa 400 000 de elevi. 

27 În franceză nu se pronunţă c-ul final al cuvântului, scris caoutchouc. 
98 


- PASCAL BRUCKNER - 


de mamifere: „hipopotinii”, rasă de animale bârfitoare care- 
şi arată cu plăcere curul. 

Uneori, Gabriel îi cerea să-şi scoată limba ca să verifice 
dacă nu cumva avea o formă specială care ar fi explicat 
aceste distorsiuni. Şi totuşi, niciodată o cacofonie n-a fost 
dorită cu mai multă ardoare, iar Gabriel făcea la nesfârşit 
comentarii asupra acestor pronunţări greşite şi barbarisme 
pe care le colecţiona ca pe nişte talismane. 

Acest jargon era frumos pentru că nu însemna nimic şi le 
aparţinea numai lor. Cu aceste petice îşi confecţionau un 
esperanto grandios care le scăpa oamenilor din trib. lar 
înţelegerea lor se sprijinea chiar pe ceea ce în alte părţi 
constituie o sursă de discordie: contrasensul, imprecizia. 


x 


Departe de a împărtăşi acest entuziasm, Julia se simțea 
în Franța ca la un examen. La telefon, era deseori luată 
drept femeia de serviciu. In fiecare cetățean, presimțea un 
institutor gata să-i pună întrebări pe nepregătite, să o certe 
zdravăn. Uneori se temea ca nu cumva, pentru o simplă 
legătură nefăcută între două cuvinte, să fie expulzată din 
ţară. 

Pe vremea în care ea „ştia multe lucruri nu încă”, Gabriel 
îi vâna minuţios „vodoazeriile”?%, cum le numea el, precum 
nonante, octante şi septante”, dar îi autoriza într-un mod la 
fel de arbitrar helvetismele de bun gust: /a panosse pentru 
cârpă de bucătărie, poutzer pentru a curăța. Alterna 
laximul cu severitatea. Incoerenţa asta o deruta. 


28 Aluzie la celebrul vers-program al lui Stéphane Mallarmé (1842-1898) 
„Dându-le-un sens mai pur cuvintelor din trib”, din sonetul Mormântul 
lui Edgar Poe (1877). 
29 Vodoazerii, elemente proprii cantonului elveţian francofon Vaud, cu 
capitala Lausanne. 
3% Numeralele nouăzeci, optzeci şi şaptezeci în loc de formele lor din 
Franţa quatre-vingt-dix, quatre-vingts şi soixante-dix. 

99 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Încercase să o înveţe câteva injurii ca să se apere de 
bărbaţii care o inoportunau, dar ea le transforma în vorbe 
amabile. In schimb îşi presăra conversaţia cu vulgarităţi 
învăţate mecanic şi care pentru ea nu aveau nici forţă, nici 
caracter. 

In franceză, dispunea de o armă care tot timpul se bloca, 
se împiedica de diftongi, se poticnea la ocluzive. Ar fi vrut 
atât de mult să reproducă lungile fraze germanice 
asemănătoare cu nişte mantouri şi pe care, la sfârşit, le 
încheie un verb, precum o butonieră. 

Dacă voia să înveţe cuvintele, acestea se îngrămădeau în 
jurul ei, ca nişte servitori diligenţi, se ofereau fără ruşine, 
cereau să fie angajate. Dacă voia să le utilizeze, se risipeau 
ca un stol de canari, într-o debandadă ruşinoasă. 

Se mulțumea cu clişeele, cu locurile comune care o legau 
de ceilalţi. Avea o slăbiciune pentru argou, nu că ar fi 
preferat vorbirea populară, ci ca să şi-o afilieze mai bine. A 
spune „lovele” sau „rablă” însemna a spune îndeosebi: 
„Sunt de-a voastră”. 

Repeta expresii idiomatice: lunea „trag un pui de somn”, 
marţea „trag o bârfă”, miercurea „nici cât negru sub 
unghie”, joia „mă doare-n cot”. 

Se lua în piept şi cu termeni gigantici pe care-i lua la 
puricat şi-i utiliza apoi în mod curent. Fie că era vorba de 
„flagelaţie”, „păcăleală” sau „iluminism”, niciunul nu era 
destul de dificil. 

Cuvintele care o sfidaseră îi ieşeau acum din gură în pas 
de defilare. 

Ca să o rupă definitiv cu Elveţia, şi-a francizat numele în 
Julie. 

Şi drept dovadă de bunăvoință suplimentară, s-a înscris 
în Societatea Prietenilor Subjonctivului. 


x 


Acum Luc şi Gabriel nu mai realizau decât unul din 
sensurile cuvântului  „concerto”: înfruntare. Pierduseră 
100 


- PASCAL BRUCKNER - 


avantajul de a fi mai străluciți, mai inteligenţi în doi şi nu se 
mai puteau sprijini pe celălalt când venea neliniştea. 
Fiecare îi datora alter ego-ului său o parte din ceea ce era. 
Acumularea de opere şi înregistrări separate nu va schimba 
nicio iotă din acest adevăr până la moartea lor. Fiecăruia îi 
venea să strige în faţa lumii: „N-avem nimic în comun!” 

Cum tot timpul erau confundați, chiar şi la telefon, 
asemănarea lor fizică, vocile lor indistincte au sfârşit prin a- 
i oripila. Luc şi-a schimbat tunsoarea, Gabriel şi-a accelerat 
debitul verbal. Când se vedeau, se spionau cu privirea 
ascuţită a doi pretendenți care se uită la acelaşi tron. In 
mintea lor practicau o vendetă neîncetată. Inainte, le lipsea 
puţin ca să nu fie în comuniune în toate. Acum, le lipsea 
mult ca să se înţeleagă asupra unui singur lucru. 

Continuau să se influenţeze. Uneori, se sileau să fie 
leneşi, să nu facă nimic. Întotdeauna, gândul că dublul lor, 
în aceeaşi clipă, devenea activ, îi scotea din toropeală ca 
un imbold. O veioză minusculă din creier le interzicea 
destinderea. 

Reconversia muzicală era dureroasă - nu se trece fără 
greutate de la o carieră de duetist la o carieră de solitar - şi 
deseori pe fiecare îl durea celălalt aşa cum pe amputat îl 
doare braţul ce-i lipseşte. Erau ispitiţi să-şi telefoneze, dar 
se reţineau: nu trebuiau să facă asta. Starea aceasta de 
„Nici război, nici pace” dura. 


* 


Într-o zi, Gabriel l-a zărit pe stradă pe Luc care mergea 
adus de spate, cu capul plecat, şoptindu-şi nişte fraze 
imposibil de auzit. Ai fi zis că purta în cârcă toată mizeria 
lumii, avea aerul şi paloarea unui seminarist. Gabriel a fost 
cât pe ce să-l oprească, dar s-a răzgândit. l-a venit din nou 
în minte ambiția lor din tinereţe: să fie muzicieni, să nu fie 
decât muzicieni, să nu facă nimic care să nu fie în 
întregime dedicat muzicii. El va fi, aşadar, singurul care va 
duce acest ideal până la capăt, avea să supravieţuiască 

101 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


pentru că era cel mai dotat, cel mai perseverent. Se simţea 
plin de compasiune pentru prietenul lui. 

Dar o săptămână mai târziu, a avut ocazia să asculte la 
radio o transcripție a Sărbătorii primăverii”! pe care Luc o 
interpreta într-un recital: o făcea cu atâta justeţe, cu atâta 
densitate încât Gabriel a tremurat de mânie. Şi-a jurat 
imediat să-l facă să muşte din ţărână, să-i dovedească 
superioritatea lui. Şi-a ascuns acest gând lipsit de nobleţe 
nemaiîncetând să-şi elogieze peste tot rivalul. 

lar când erau acasă la părinţi, niciodată Luc sau Gabriel 
nu mai pomeneau să-l invite pe cel care, ani de zile, fusese 
considerat şi tratat ca al doilea fiu al familiei. 


x 


Julie făcuse multă vreme curte iubirii înainte de a o 
cunoaşte. O aştepta sub forma unui vârtej, a unui rapt, a 
unei răpiri. Îşi făurise un logodnic ideal şi Gabriel făcea 
parte din memoria ei înainte de a-i face parte din viață. Dar 
el îi furase sperantele, sfărâmase tiparul prestabilit, 
perimase geografiile cuminţi pe care i le repartizase ea în 
imaginație. Cu toate acestea, aprecia lunga aşteptare care- 
i permisese acestui bărbat să se maturizeze în ea. In chip 
confuz, ea se păstrase mereu pentru el. 


Acum el o iubea îndeajuns de mult pentru ca să nu fie 
doar frumoasă. Abandonase vanitatea formei şi-i venera 
până şi coşii care-i ieşeau pe faţă în momentele de 
oboseală, până şi cearcănele care-i adânceau orbitele. Se 
mira de eclipsele chipului ei atunci când, dintr-o extremă 
lehamite, scotea deodată o strălucire  neaşteptată. 
Frumuseţea nu mai era ceva dobândit, ci o umbră 


31 Sărbătoarea primăverii (Le Sacre du printemps), balet în două părţi 
cu muzica şi libretul scrise de compozitorul rus naturalizat francez, apoi 
american, Igor Stravinski (1882-1971). Subintitulat „Tablouri din Rusia 
păgână”, el a fost creat la Paris, la 29 mai 1913 de trupa lui Serghei 
Diaghilev (1872-1929). 

102 


- PASCAL BRUCKNER - 


trecătoare, o umbră pusă în valoare de minuscule 
imperfecţii. Pentru el, ea întruchipa toate dorinţele reunite 
într-o singură făptură şi în fiecare zi era uimit că nu simte 
nicio atracţie pentru celelalte femei. 

Uneori, Julie suferea că este secundul lui, însoţitoarea. 
Când ieşeau în oraş împreună, Gabriel era un nume, ea un 
simplu prenume. Suveranitatea ei, strălucită în Elveţia, în 
apropierea amantului său se voala. Era la cheremul unui 
bărbat care cu o singură vorbă o putea dezintegra. 

Gabriel însă atenua această dependenţă cum putea mai 
bine. Julie care, la Paris, simţea că nu este nimic, extrăgea 
din bunăvoința iubitului ei dorinţa de a fi cineva, îşi 
dezvăluia slăbiciunile fără ca el să profite de acest lucru: 
armonia dintre ei consta în a rezolva conflictele altfel decât 
prin război. Impărţeau între ei eleganța amanţilor: să-şi 
ascundă neliniştea pe care şi-o pricinuiesc sub o nonşalanţă 
prefăcută. 

Julie a sfârşit prin a deveni melomană, adică părtinitoare. 
A avut admiraţii la fel de nedrepte ca aversiunile sale şi şi-a 
orientat urechea spre genurile pe care Gabriel le gusta 
puţin: simfoniile şi cvartetele de coarde. 

Îl vedea în întregime alcătuit din substanţă muzicală 
precum o coardă de vioară sau de chitară. Deseori îi lua 
mâinile şi i le săruta; în lungile falange cu unghiile roz 
tăiate scurt, căuta ea cheia inspiraţiei lui. Mâna lui, caldă şi 
suplă, încăpea între palmele ei, o întorcea, o palpa, îi 
simţea articulațiile. Aproape că se aştepta ca din vârfurile 
degetelor să-i picure note, una câte una, şi ca lacrimile lui 
Gabriel să se scurgă emițând un sunet cristalin. 

Şi când într-o bună zi, el i-a sugerat să înveţe o sonatină 
foarte uşoară de Clemenţi, n-a protestat. S-a antrenat 
zilnic, a descifrat rondouri, gavote pe care le uita imediat, 
s-a încăpățânat, decisă să îmblânzească pianul, să facă din 
el un confident. 

lar atunci când s-a putut produce împreună cu Gabriel în 
faţa prietenilor, într-o Siciliana de Weber pentru patru 
mâini, a ştiut că se apropie, în sfârşit, de misterul 

103 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


amantului ei. Muzica redevenea o artă de agrement, 
pretextul unei reuniuni între amatori care participă cu toţii 
mai mult sau mai puţin, departe de virtuozii răsunători şi 
de auditorii pasivi. 

Cât de conforme erau toate acestea cu ideea pe care şi-o 
făurise ea despre un artist! Paginile striate cu note negre şi 
albe, scrise cu cerneală fără ştersături şi puse să se usuce 
pe o sfoară; serile cu alţi muzicieni sau cântăreţi lirici care 
se prelungeau până în zori, duetele de operă cântate cât îi 
ţinea gura, marile piese de jazz sau de pop reluate de toţi 
în cor, bufoneriile, deghizările, beţiile, dansatul pe un vechi 
standard al lui Janis Joplin sau Jimmy Hendrix, protestele 
vecinilor, amenințările cu poliţia, zorii vineţii în care se 
despărţeau abţiguiţi, cu ochii strălucitori, cu o vioară sau o 
chitară sub braţ în vreme ce salariaţii se îndreptau deja în 
cohorte spre gurile de metrou. 


x 


La sfârşitul acestor bacanale, zăpăcit de umorul şi 
inteligența camarazilor săi, Gabriel descoperea că se lipsea 
foarte bine de Luc, trăia mai bine fără el. 

Muzica clasică a devenit astfel sinonimă pentru el cu 
lunga durată, cu fidelitatea conjugală contrar rock-ului 
evocator al unor plăceri imediate, al unor vagabondări 
amoroase. 

Intinerea, se umfla în pene sub un cer mai vast, iar capul 
îi răsuna de melodii. 


104 


- PASCAL BRUCKNER - 


Capitolul VI 
Un pelerinaj spre Olimp 


Maestrul! Luc ar fi putut spune: „El e, în sfârşit l-am 
găsit!” 

Intr-o după-amiază, în timp ce dădea o lecţie - Luc îşi 
asigura majoritatea veniturilor din lecţii - impresara lui, 
Esther Lehmann, îi telefonase ca să-i propună o înlocuire pe 
nepusă masă chiar în seara aceea în Concertul Numărul 
Șapte pentru două piane de Francis Castelanne. Pianistul 
secund îşi scrântise antebraţul într-o căzătură. Maestro-ul 
dirija chiar el de la pian. Da, Luc cunoştea partitura, o 
cântase deseori. 

Işi expediase elevul şi-l apucase un tremurat atât de 
puternic încât a trebuit să facă o baie fierbinte. 

De la concert nu păstrase decât trei amintiri: lupta 
neîncetată pe care o angajase ca să nu-i paralizeze 
încheieturile mâinilor; acea incandescenţă care ţâşnea sub 
degetele  Maestro-ului;  ovaţiile  nesfârşite, pocniturile 
scaunelor rabatabile, strigătele de „bravo!” ieşite din toate 
gurile, formidabila rumoare a unui public ce-şi aclamă 
campionul. 

O mulţime de trandafiri, crini şi garoafe aruncate la 
picioarele Maestro-ului transformaseră avanscena într-o 
mică grădină! 

Luc salutase de două ori împreună cu Castelanne, după 
care aşteptase o oră întreagă nu departe de cabina 
Maestrului, împins, pierdut în mulţimea chipurilor extaziate. 
Acesta ieşise, în sfârşit, dând autografe, îl zărise, îl bătuse 
uşor cu palma pe cap, „m-ai acompaniat foarte bine, treci 
într-o zi pe la mine”, plecase, smuls de admiratorii fideli 
care se înghesuiau în jurul lui. 

Luc palpase multă vreme partea din craniu pe care i-o 
atinsese Maestrul: o mică ridicătură osoasă între tâmplă şi 
ureche care, din acest contact, căpătase o importanţă fără 


105 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


precedent. Se întorsese acasă pe jos, alternând râsetele şi 
tiradele cu voce tare. 


Cine nu-l cunoaşte pe Francis Castelanne, cel mai mare 
compozitor francez al epocii noastre, moştenitorul unor 
Ravel, Dutilleux, Varese? Opera sa este redusă: încape în 
două albume. Dar câtă densitate! 

Işi începuse cariera prin două scandaluri: mai întâi o 
piesă intitulată Agoni;, creată imediat după război, o bandă 
sonoră care, pe game pentatonice, mixa ţipetele unui 
muribund şi sufocările unei femei făcând dragoste. După 
aceea, fabricarea unui pian gigantic, circular, cu 43 de 
octave, cuprinzând sferturi, optimi şi şaisprezecimi de ton, 
la care puteau cânta unul lângă altul cinci muzicieni. 
Tradiţionaliştii au proclamat sus şi tare că asta e un 
sacrilegiu. _ 

Cum să-l rezumi pe Castelanne? Intr-o singură vorbă: 
pentru el, arta răspunde privilegiului de a te fi născut prea 
frumos, prea dotat într-un univers ingrat. Omul de talent 
trebuie să se achite de datorie sub formă de capodopere. 
Creaţia artistică este o categorie a bunelor maniere. 

Căci Maestrul este frumos, are acea frumuseţe 
transfigurată de inteligenţă în care detaliile fizice par tot 
atâtea trăsături de spirit. Chiar şi părul lui negru şi curat, 
prelungit de arcul rebel al unei şuviţe este rodul unei 
voințe. 

Părul Maestrului a făcut, fără să vrea, să se vorbească 
despre el. Mai tânăr şi încă aproape necunoscut, se rădea 
pe cap înaintea fiecărui concert, din ură, zicea el, faţă de 
urmele de romantism legate de plete oricât de scurte ar fi 
ele. Fusese supranumit ocnaşul claviaturii. 

Maestrul a avut întotdeauna un singur duşman: stilul 
boem. Are repulsie faţă de neglijenţa ţinutei, aspectul 
neîngrijit al pictorilor mustăcioşi şi pletoşi, bolboroselile 
ininteligibile. Strigătul lui de război e cuprins într-o singură 
frază: rigoare înainte de orice! Şi de teamă să nu cadă în 
hirsut, în exaltare, îşi disciplinează corpul printr-o 

106 


- PASCAL BRUCKNER - 


îmbrăcăminte severă. Dacă ar exista un fanatism al 
intelectului, el i-ar fi conducătorul. 

Şi totuşi Maestrul n-a reuşit niciodată să se urâţească. De 
fiecare dată când crede că îşi mortifică chipul, nu face 
altceva decât să-i reveleze o altă faţetă. 

Şi mereu şuviţa de pe frunte, pasărea neagră care fâlfâie 
deasupra arcului sprâncenelor, pare că vrea să-l tragă mai 
sus, mai departe, dar el o dă în jos cu un gest furios. 


Castelanne! Luc făcuse cunoştinţă cu acest gigant care l- 
ar putea tutui pe Mozart! 

Timp de câteva zile a trăit într-o stare de exultare şi a 
trebuit să se constrângă să nu-i spună lui Gabriel această 
veste minunată. 

Pe bună dreptate de altfel. Când acesta a aflat-o de lao 
terță persoană, a exclamat: 

— Gata, Luc iar se înnebuneşte după o celebritate! O 
dată la cinci ani, încearcă să-şi agate micul lui nume de 
unul mare ca să obţină din asta nişte dividende, nişte 
repercusiuni prestigioase.  Mi-aduc aminte că la 
Conservator i se spunea deja... 


æ 


Nisa a fost oraşul în care, în anul acela, şi-a interpretat în 
primă audiție Gabriel Dalbran Serbările galante, lucrare 
pentru pian, contrabas, harpă şi saxofon, introducând în 
final o temă de cinci note corespunzând literelor din 
prenumele lui Julie. 

Era o bucată fără acorduri şi fără contrapunct, făcută 
numai din decalaje şi glissando-uri, acordând o parte 
importantă improvizaţiei bazată pe celule ritmice. 

Critica a subliniat rafinamentul, senzualitatea acestei 
muzici în care se întrepătrund diverse genuri. Dalbran se 
afirma ca un profesionist capabil de o frumoasă exuberanţă 
şi care a ştiut să şi-i concilieze pe novatori şi pe 
tradiţionalişti. 

107 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Discul cu înregistrarea a primit „Coda de aur” a unei 
reviste muzicale, reimprimările s-au succedat, iar Gabriel s- 
a trezit de pe o zi pe alta în plutonul fruntaş al vânzărilor. 

lronia a făcut ca, în cronicile din ziarele germane, să 
apară fotografia lui Luc în loc de a sa, în urma unei confuzii 
a serviciului de presă. S-a consolat repede de această 
încurcătură. Fiind făcută dovada că, dintre ei doi, el era 
adevăratul creator, Gabriel n-a mai aspirat să se 
deosebească frenetic de Luc şi a început din nou să se 
simtă bine în compania lui, să-l cheme la el. Înţelepciunea 
recomanda să nu-şi strivească emulul, ci doar să-l facă să- 
şi admită rolul de secund. 

Luc trebuise să se silească pentru a-şi împărţi cu dărnicie 
elogiile lui Gabriel. Încă de la primele măsuri din Serbări/e 
galante se gândise: „Aşa ceva aş fi putut compune şi eu”. 
Nevăzând decât şmecheriile, sforile meseriei, lăsa să-i 
scape emoția. Faptul că o asemenea dulcegărie avea 
favorurile publicului îl uluia şi luni întregi a tunat şi a 
fulgerat împotriva decăderii gustului. 

Reuşita spectaculoasă a fostului său partener a sfârşit 
prin a-l demoraliza. Se simţea prins într-o spirală din care 
nu ştia cum să iasă: îl critica pe Gabriel la Chrystele, pe 
Chrystele la Gabriel, şi pe amândoi la alţii. 

De ce să-i bârfeşti pe cei pe care-i iubeşti? Ca să crezi şi 
să faci să se creadă că nu ţii la ei, ca să canalizezi tot ceea 
ce în libertatea lor este ultragiant, imprevizibil, ca să fixezi 
această libertate într-o formulă aşa cum, cu un glonţ, 
opreşti din zbor o pasăre. Dar şi ca să-i pedepseşti că sunt, 
în mod atât de dezesperant, ei înşişi. Te superi pe ei pentru 
că se schimbă, te superi pe ei pentru că nu se schimbă şi, 
mai ales, pentru că ai nevoie de ei, pentru că fără ei nu eşti 
nimic. 

Luc trebuia să-şi persifleze prietenii ca să-şi micşoreze 
dependenţa de ei. A-I trăda pe X cu Y, apoi pe acesta cu un 
terţ, a-şi sfâşia apropiații cu vârful asasin al unei bârfeli îi 
dădea o iluzie de libertate. Care era persoana căreia să-i 


108 


- PASCAL BRUCKNER - 


poţi mărturisi totul şi despre care să nu poţi spune nimic? 
Poate Castelanne? 


x 


Totul îi surâdea lui Dalbran. Îşi împlinise, aşadar, o parte 
din vis: să compună o muzică destul de simplă şi complexă 
ca să obţină favoarea iniţiaţilor dar şi a profanilor, o muzică 
în stare să ofere o plăcere de bună calitate, de care 
urechea să fie încântată fără să se compromită. Propriul lui 
succes l-a uimit. Fiind sigur că a realizat unanimitatea în 
jurul numelui său, nu înceta să-şi ţeasă pânza minunată a 
viitorului: avea să scrie opere şi comedii muzicale, concerte 
şi cântece, încredinţat că are mână bună în toate genurile. 
Datorită drepturilor de autor încasate, îşi va oferi curând un 
studio de înregistrări, va lucra cu sintetizatoare. 

Fiindcă i-o luase înainte lui Luc, a crezut că i-a luat-o 
înainte întregii omeniri, a pierdut puţin câte puţin orice 
măsură. 

In concert, privilegia performanţele degetelor, 
aruncându-le auditorilor notele aşa cum îi arunci mărunţiş 
unui cerşetor: ca să-l faci să simtă distanţa care-l desparte 
de tine. Mormăia, gemea cu ostentaţie, pianul devenind un 
car triumfal în care se urca pentru a primi aclamaţiile. 

Se arăta lunatic, tăios. De două ori, în provincie, din 
cauza unui tuşit intempestiv în sală, a ieşit şi a refuzat să 
se mai întoarcă. Deseori decomanda unele angajamente în 
ultima clipă: aşa făceau cei mai mari. De ce nu şi el? 
Manifesta o lipsă de respect flagrantă faţă de partituri, îşi 
impunea propriile cadenţe, adăuga arpegii de la el. Esther 
Lehmann i-o reproşa, dar el o repezea fără menajamente. 

De vreme ce toţi mahării de la casa lui de discuri îi 
făceau curte! 


Pentru dragoste şi prietenie părerea unei singure 
persoane este de-ajuns. Pentru glorie, nu. Când Julie îşi 
făcea griji din cauza toanelor lui, îi replica: 

109 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


— Crede-mă, nu o fiinţă umană vrea publicul, ci un 
monstru, un animal de scenă. Un pic de asprime îl încântă: 
ea menţine distanţa după care se dă în vânt. Dacă aş fi 
politicos sau umil, l-aş decepţiona. Am intenţia să-l 
îngenunchez, să-l ofuschez cu brio-ul meu. O să vezi că va 
veni ziua când toţi or să-mi lingă mâinile. 


Chant6me, moderatorul, cel care aducea nuanțele, 
corecta excesele, nu mai era prezent ca să-l înfrâneze. 
Fatuitatea lui Gabriel i-a indispus până şi pe noii lui 
prieteni, dintre care unii i-au făcut avansuri lui Luc; pe care 
el însă le-a respins: legile concurenţei îi constrângeau pe 
amatorii unuia să devină imediat adversarii celuilalt. 


x 


Pianului său, un Erard de la începutul secolului, Gabriel îi 
consacra acelaşi cult ca un hindus divinității sale. Nu-l 
atingea fără să se fi spălat pe mâini, nu se mai sătura 
admirându-i pântecele strălucind de corzi şi ciocănele. Se 
scula noaptea ca să-l mângâie, să primească de la el o 
vibraţie misterioasă: palma îi aluneca pe palisandrul 
cadrului precum paşii dansatorului pe puntea lăcuită a 
pachebotului. Işi lipea obrazul de panoul de lemn şi asculta. 
Instrumentul fremăta de potenţiale simfonii pe care numai 
urechea unui cunoscător sau mai degrabă a unui amant le 
putea capta. In acest altar dormea un geniu şi, ca să-l 
îmblânzeşti, îţi trebuia un mare tact, un geniu care trepida, 
răsufla, mormăia. Era el singur o întreagă orchestră. 

Şi aşa cum bluesman-ul B. B. King îşi botezase chitara 
Lucille, el şi-a botezat pianul cu coadă scurtă Otto. Un pian 
poate fi numai de sex masculin şi poate purta nu mai un 
nume nemtesc. In livreaua lui de culoare închisă, el este un 
confident, mereu gata să cânte. 

Uneori, Gabriel găsea că Otto este greoi ca un burghez, 
învechit în unele privinţe; dar numai ce-l atingea, trezind un 


110 


- PASCAL BRUCKNER - 


întreg popor de triluri şi arpegii, şi Otto se avânta, se 
transforma într-o balerină. 

În acest cufăr de lemn în care sunt tezaurizate sunetele, 
ardea ceva, mai tare decât în altă parte. Era un lac negru, 
plin de amărăciune şi suavitate, care lucea blând, fără o 
strălucire excesivă. Existau şi alte instrumente, dar toate 
erau în slujba acestuia. Lângă alămurile cu pântecele 
umflat, cu muştiucurile indecente, lângă viorile temătoare 
şi stupii gigantici ai orgii, pianul se impunea prin eleganța 
lui. 

Dimineaţa, ca să-l trezească pe Otto, Gabriel se cufunda 
în morfologia lui, reînsufleţea tabelele de armonie, controla 
percuţia ciocănelelor, palpa fiecare organ cu dragostea 
unui tată pentru trupul copilului său. 

Se aşeza la claviatură, fildeşul clapelor devenea 
epiderma unei fiinţe vii care trecea în el, îi trimitea, 
înzecite, nuanțele sistemului său nervos. Gabriel visa să se 
încrusteze în această cutie ca într-o scoică, să i se 
cuibărească între coarde, să se lase pătruns încet de 
undele muzicale ca să devină materie muzicală în fuziune. 


x 


La cincisprezece zile după concert, Maestrul îl invitase pe 
Luc, singur, la el acasă. 

Luc a sosit cu cel puţin zece minute înainte. O 
guvernantă ţeapănă, cu un neg tepos ca un arici de mare 
pe bărbie, l-a băgat înăuntru, i-a ordonat să-şi scoată 
pantofii. Un obicei pe care, se pare, Castelanne îl 
contractase în Orient, dezvoltând o aversiune pentru pielea 
de încălţăminte şi zgomotul făcu de tocuri pe parchet. 
Salonul de muzică era rece, fără mobile şi plin de perne 
aruncate pe podea. Într-un colţ, străluceau două pianine. 
Un panou de cărţi şi partituri perfect aliniate ocupa 
peretele din fund. 

Luc aşteptase o jumătate de oră, apăsat de gânduri, 
trecându-şi prin minte diferite subiecte de conversaţie când 

111 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


a zărit, la picioarele unui taburet, o mănuşă de şevro bej. 
Pielea aceea mototolită care imita atât de bine pielea 
adevărată nu putea îmbrăca decât mâna Maestrului. 

S-a aplecat să o ridice: nu se ştie de unde, un motan 
cenuşiu, un animal de lux, pe cât de preţios pe atât de rău, 
a sărit asupra mănuşii. S-a dat o mică luptă. Luc, mai 
viguros, a sfârşit prin a-şi băga obiectul, pe jumătate 
sfâşiat, în buzunar. 

Tocmai atunci a apărut Castelanne. 

— la te uită, Triolet te-a şi adoptat? 

Luc a tresărit şi şi-a îndesat încă un pic mănuşa în 
buzunar. Triolet îşi ascuţea ghearele pe pantalonul lui, dar 
n-a îndrăznit să-l alunge. 

Fără a-i pune nicio întrebare, Maestrul a abordat imediat 
temele lui de predilecție. l-a povestit, de pildă, metoda lui 
de lucru: în fiecare dimineaţă, asculta timp de o oră, la 
radio, un florilegiu de muzici la fel de nule şi de perisabile. 
Işi impunea această pedeapsă din igienă, pentru ca, prin 
contrast, să-şi confirme iubirea pentru marea muzică. 

Când, apoi, s-a aşezat la pian, i-a spus, cu un surâs 
maliţios: „O să vezi”. A pocnit din degete, Triolet şi-a ciulit 
urechile, şi-a luat avânt şi a sărit pe tăblia de sus a 
instrumentului. Maestrul a cântat după partitură o sonată 
de Mozart şi, când a sfârşit allegro-ul, motanul, cu o 
răsucire elegantă a labei, a întors pagina. 

— Cum ghiceşte că e momentul potrivit? 

— Cunoaşte muzica, dacă îndrăznesc să spun aşa. Doi 
ani mi-au trebuit ca să-l dresez. Mai rămân unele probleme 
de coordonare. Într-o zi, o să mă produc în concert cu el. 

Luc n-a mai contenit cu elogiile, dar s-a mirat, împreună 
cu Maestrul, de caracterul conservator al motanului: 
dincolo de Ravel şi de Strauss, miorlăia. 

— Şi când cânt câte ceva de - aici, a citat un compozitor 
actual - o ia la fugă cu părul zbârlit şi nu mănâncă nimic 
toată ziua. 


112 


- PASCAL BRUCKNER - 


Lui Luc i-ar fi plăcut atât de mult ca dialogul să continue 
firesc, ca între doi prieteni, dar Castelanne a oprit brusc 
convorbirea. 

A ieşit de acolo zăpăcit, năucit, şi s-a trântit pe o bancă 
de pe stradă ca să-şi revină. Intors acasă, a scos mănuşa 
din buzunar, a mirosit-o, a lăsat-o să cadă de mai multe ori 
pe verticală. Mănuşa se umfla sub presiunea aerului şi se 
răsucea înainte de-a se turti pe parchet cu un zgomot 
moale. Şi-a tras-o pe mână, s-a lansat într-o improvizație şi, 
timp de-o oră, s-a simţit mai mare, mai puternic. 


* 


Este o linie a vieţii care freamătă în josul torsului, o 
tăietură de sabie, făcută de nu se ştie care războinic, 
trasând o parabolă graţioasă de la pântece până în josul 
spatelui. 

Degetul mângâie mai întâi o iarbă catifelată ca vata, 
uşoară ca un puf. O rouă umezeşte aceste tufe, un fir de 
apă pe care degetul îl urcă până la izvor. Pe drum, se 
pierde în mijlocul unor umflături care-l aspiră, ajunge într- 
un ţinut răcoros unde totul clipoceşte, se bălăceşte şi 
gâlgâie. ÎI întâmpină o cascadă, îl învăluie cu aversa ei 
caldă. 

Undeva, în vârful acestei grote, sub contact se 
rostogoleşte o bilă care se îngroaşă. Degetul o sâcâie, o 
zgândăreşte dar, acoperit dintr-odată de o cremă grasă, 
alunecă şi cade într-un puț care-l înghite. 

Ochiul se strecoară la rândul lui şi zăreşte o floare cu 
petale purpurii având deasupra ei un alt ochi, rumen, 
acoperit de o albeaţă. Acest ochi pare atât de supărat încât 
roşeaţa i se propagă peste tot. De furios ce este, transpiră, 
îl protejează un fel de pleoapă din care cad, drapate 
maiestuos, cataracte de carne gofrată. Toate acestea 
lucesc precum nişte falduri de mătase. 

Nasul vrea să miroasă: atinge uşor cochilia călduţă, îi 
netezeşte vegetaţia, îşi dă seama de flacăra întruchipată 

113 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


acolo unde încep picioarele. Îl izbeşte un suflu de aer cald, 
un iz în care sunt amestecate umezeli vegetale şi uneori o 
urmă de miasmă. Pe acest madrepor îl însufleţesc nişte 
palpitaţii obscure. 

Gura se apropie, dă la o parte ierburile ce strălucesc ca o 
pajişte după ploaie. Descoperă o barieră de ţesuturi 
spongioase pe care le aspiră şi le suge. Este un frumos 
festin pe care-l devorează fără discriminare. Uneori, 
temătoare, înspăimântate, aceste valuri se retrag dar, sub 
acţiunea limbii, întregul orificiu se însufleţeşte şi mii de mici 
ventuze se lipsesc de ea. Acelaşi lichid onctuos scaldă cele 
două boturi care se sărută, nu mai ştii care pe care, buzele 
apucă micul ochi orb, dinţii îl mozolesc ca pe o ostie şi tot 
acest peisaj mut, împins de un val puternic, înaintează pe 
drumul fericirii. 

Încâlcite, ca nişte gene lipite de o lacrimă, firele de păr 
alcătuiesc o grămăjoară de frunze turtite, un scalp în 
dezordine. Parcă masa grea a pletelor a semănat la mijlocul 
corpului o replică, capul de sus răspunzându-i capului de 
jos într-o simetrie ironică. Frumoasa blăniţă netedă se 
agaţă de degete. Dâre de apă lucesc pe pulpe şi coboară ca 
nişte minuscule pârâiaşe spre genunchi. 

Mai sus. Gogoaşa bivalvă, încă înroşită de recenta luptă, 
are aspectul unui cocoş jumulit; prin bucla evazată a unui 
opt se scurg nişte bale argintii. Două draperii, cu marginile 
curbate ca o proră de gondolă, atârnă molatic. Îmbinarea 
mult lărgită nu mai este decât un căscat nesfârşit de parcă, 
ghemuit în fundul pântecelui, un animal ar profita de 
această deschizătură ca să se uite afară. 

Când Gabriel trece de la corpul lui Julie la al lui, 
descoperă, prăvălit pe vintre, un apendice congestionat, 
şlefuit ca un galet. Il ţin prins de ele punguliţe zbărcite pline 
de varice, acest apendice se odihneşte, inert, inutil, iar 
Gabriel îl ascunde repede între picioare. 


x 


114 


- PASCAL BRUCKNER - 


Mâinile, gura unui om pot conţine un aur invizibil. De 
îndată ce cânta la pian sau vorbea, Castelanne împărțea cu 
dărnicie acest aur. Era una dintre acele persoane căreia 
vrei să-i câştigi stima imediat, căreia dinainte îi ierţi totul 
pentru că reprezintă enigma pe care ai aşteptat-o 
dintotdeauna. 

Castelanne l-a invitat din nou pe Luc la el şi încetul cu 
încetul între cel mai în vârstă şi cel mai tânăr s-a stabilit o 
legătură destul de familiară, deşi distantă. Curând, Luc 
citise tot despre Maestru şi-i ascultase toate înregistrările 
fără să se sature de ele. Săptămâni de zile, entuziasmat şi 
în acelaşi timp strivit de această figură impozantă, i-a venit 
să termine cu muzica şi să se apuce de grădinărit sau de 
aerobic. Maestrul era perfect şi Luc voia să fie o parte din 
perfecțiunea Maestrului. 


Printr-un fenomen de vase comunicante, admiraţia pe 
care Chant6me i-o purta lui Castelanne a echivalat 
ataşamentul pe care i-l retrăgea lui Gabriel şi mai ales lui 
Chrystele, care şi-a dat repede seama de acest lucru. Luc 
se întorcea seara cu aerul extatic al pelerinului atins de 
aripile îngerului. Când îl avea pe Castelanne la telefon, se- 
ngălbenea, se bâlbâia. lar când acesta nu dădea niciun 
semn de viaţă, îi pierea pofta de mâncare. Maestrul îi putea 
telefona la miezul nopţii în legătură cu un fleac şi, dacă Luc 
dormea deja, îl ironiza cu o frază de genul: „Cum, la vârsta 
dumitale, te culci odată cu găinile?” Sau îl trezea foarte 
devreme aşa încât Luc, deja insomniac, deschidea ochii 
încă de la cinci dimineaţa ca să fie proaspăt în cazul în care 
celălalt va încerca să-l sune. 

Ca să-l bareze pe acest bărbat care o concura, Chrystele 
a contraatacat, s-a ocupat de cele mai mărunte încurcături 
ale lui Luc, i-a excitat animozitatea împotriva lui Gabriel, i-a 
controlat fragmentele de partituri. Îl iubea şi el n-avea 
dreptul să eşueze sau să se înjosească în faţa altcuiva. 


115 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Luc îi asculta predicile fără să sufle o vorbă, nu-i relua şi 
nu-i respingea niciun argument. Furioasă că este neglijată, 
se sprijinea pe cărţi recent citite ca să-i spună: 

— Mozart compunea de la vârsta de cinci ani; de ce tu 
te-ai apucat de compoziţie atât de târziu? 

EI îi răspundea: 

— Eu nu sunt Mozart. 

— Händel a compus Mesia în trei săptămâni. De ce ţie îţi 
trebuie atât de mult timp? 

— Eu nu sunt Händel. 

Intreaga istorie a muzicii îi slujea drept panoplie pentru 
a-şi deprecia şi umili amantul. Îi vâra sub nas isprăvile celor 
mai mari compozitori, decreta concertele lui Castelanne 
drept plictisitoare la culme, pline de platitudini. Ar fi vrut ca 
Luc să urle, să facă explozie, dar el ridica din umeri, 
rămânea mut. „La ce te gândeşti? — La nimic.” Nu se 
gândea niciodată la nimic! Nu mai ştia ce să găsească 
pentru a deveni indispensabilă. 


x 


Julie avea un fel „gheare” şi un fel „lapte” de a face 
dragoste, zdrobindu-l sau ameţindu-l de plăcere pe Gabriel. 
Adora să-l simtă în ea, încordat la maximum: el era 
străbătut de fiori, perii din barbă i se zburleau. Ea nu-i 
cerea să fie rigid decât pentru a se lăsa în voia ei, a 
redeveni copil. Spasmul final îi semna capitularea: 
tulburarea îi venea de hac forţei. Dacă erecţia se prelungea 
dincolo de un anumit timp, Gabriel nu mai era al ei, era 
doar un futător. Julie voia să se hrănească cu sperma lui şi 
ca pântecele ei să fie sepulcrul acestui bărbat. 

Gabriel făcea dragoste cu Julie pentru a juisa de juisarea 
ei ca şi când aceasta era a lui. O mângâia cu aceeaşi grijă 
pe care ar fi avut-o ca să şlefuiască un diamant cu ape 
frumoase, brăzdându-i pământul roz, instalându-se ca un 
exilat în citadela de mucoase. Dicţiunea cântată a lui Julie 
culmina într-un extaz muzical dar, în momentul orgasmului, 

116 


- PASCAL BRUCKNER - 


tăcea, obrajii i se înroşeau, din gură, sculptată ca o fină 
deschizătură, îi ieşea un miros delicios. Numai tăcerea era 
compatibilă cu ceea ce o mistuia, iar această tăcere pe 
Gabriel îl îngrozea. 

Când exploda şi el, sperând de fiecare dată că trupul lui 
va fi şi mai generos, era decepţionat că apogeul a fost atât 
de scurt, atât de puţin răvăşitor. Se cufundase într-un zeu, 
dar nu primise lumina decât prin procură. El nu va fi 
niciodată femeia iubită, niciodată trupul acela care abia 
mai respiră, se răsuceşte şi se convulsionează. Se achita de 
plăcerea lui cu fatalismul celui care se ştie condamnat, de 
fiziologie, la nişte scurte zgâlţăieli. 

Şi uneori visa să fie prefăcut într-un enorm membru care 
i-ar alimenta amanta zi şi noapte într-o copulaţie fără 
sfârşit, ar îndopa-o cu spermă de parcă ar fi o supă caldă 
pe care ea ar sorbi-o cu mici înghiţituri. 


x 


Cele două cupluri nu se mai frecventau. 

Fericirea lui Julie şi Gabriel îi otrăvea zilele lui Luc şi, în 
anumite nopţi de mare tristeţe, îl ţinea treaz. 

Dar în ziua în care Gabriel l-a invitat la ziua lui, a trebuit 
să vină, fără tragere de inimă, împreună cu Chrystele. 

O întreagă clică de linguşitori, de paraziți se înghesuiau 
în apartamentul strâmt al fostului său partener pe care-l 
ridicau în slăvi. In seara aceea Luc era doar un epigon, un 
secund, iar fiecare compliment adresat lui Gabriel îl izbea 
ca un verdict. „Profesia mea? Sunt colaboratorul lui 
Dalbran, ştiţi, celebrul muzician.” 

Gabriel îşi etalase peste tot semnele reuşitei: compact- 
discurile lui care-i alcătuiau pe un perete cele două iniţiale 
ale numelui, fotografii cu el în concert. Pianul său strălucea, 
împodobit cu flori, asemenea unui tabernacul dintr-o 
biserică. Spunea Serbările mele galante aşa cum ar spune 
un copil „jucăriile mele”. Din înaltul acestor trofee, ţinea la 
respect persoanele care-i erau obligate, tolerându-le 

117 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


tachinăriile, înţepăturile neînsemnate pe scutul lui de 
bronz. Cântărea câteva zeci de mii de discuri şi făcea 
cunoscut acest lucru: se sprijinea pe aceste vânzări ca un 
general pe o divizie blindată. 

Fără îndoială, nu-l invitase pe Luc decât ca să-l 
înjosească, să-l izbească peste faţă, de parcă l-ar pălmui, 
cu victoria lui. 

Julie radia. Cu complicitatea câtorva prieteni şi a unui 
specialist în electronică, pregătise apartamentul ca să-şi 
surprindă amantul. Soneria reproducea primele măsuri din 
Boleroul lui Ravel, mânerele de la uşi mieunau Văduva 
veselă, iar când trăgeai apa la toaletă izbucnea marea arie 
din La Traviata. Când a sosit tortul de ciocolată în formă de 
pian cu coadă scurtă şi cu clapele reprezentate de lamele 
de marţipan, s-a stins lumina şi o hologramă l-a reconstituit 
pe Gabriel aşezat la claviatură. Surpriza a fost totală. 

Luc a strigat cu venin bravo. Şi l-a închipuit pe Gabriel 
cum îşi dezbracă walkiria, acoperită de becuri ce sclipesc 
pe sâni şi pe buric, mândru să o arate, iar pe ea cum îşi 
detaliază în păsăreasca ei nemţească diferitele puncte ale 
anatomiei. Ideea asta aproape că l-a binedispus. 

Norocul lui că a găsit acolo un filfizon la fel de rău 
intenţionat ca el căruia i-a putut mărturisi tot răul pe care-l 
credea despre Serbări/e galante. Ce plăcut era să se dedea 
la denigrări, industria care-i consolează pe nenorocoşi! 

De ce oare a trebuit ca un mucalit să rostească numele 
lui Castelanne şi ca un altul, prinzând ocazia cu o 
promptitudine suspectă, să lanseze imediat expresia 
„Micul-maestru”? De ce a trebuit ca Gabriel, fervent 
admirator al Maestrului totuşi, să păstreze tăcerea? 

În noaptea aceea, Luc a crezut în mai multe rânduri că-şi 
aude pianul executând singur compoziţia lui Gabriel. 


x 
Luc încerca mereu să circumscrie cu exactitate ce anume 


îi displace la Chrystèle. 
118 


- PASCAL BRUCKNER - 


Într-o zi, a crezut că a găsit ce anume. Apropo de un 
conflict, repede rezolvat, cu un şef de serviciu, ea îi 
spusese: „După furtună, vine şi vreme bună!” 

Fraza asta îl cufundase într-un abis. După furtună, vine şi 
vreme bună! Ea o enunţase cu o asemenea convingere, de 
parcă era vorba de un adevăr fundamental! In aceste 
câteva cuvinte, se afla o enigmă. 

lar enigma purta un nume: prostia! 

Da, era proastă, şi aşa trebuia să fie: astfel se explica 
totul. Luc s-a agăţat de această idee, s-a delectat cu ea. 
Prostia poate foarte bine să ia toate măştile inteligenţei, 
neliniştea acesteia, curiozitatea ei furtivă, interogaţiile ei, şi 
totuşi să nu se transforme în inteligenţă, să rămână 
proastă. 

Timp de câteva săptămâni, această bănuială nu l-a mai 
părăsit şi a trăit într-o stare de cvasiebrietate. Se putea 
apleca asupra prostiei lui Chrystele ca peste un hău ca să 
surprindă în ea secrete pe care raţiunea nu le dezvăluie. În 
tovărăşia ei, avea să se afunde în paradisul imbecil al 
dulcegăriei. Şi, cuprins de bucuria descoperii lui, o asculta 
pe această nătăfleaţă cum se lasă în voia flecărelii ca o 
bandă a unui telex care-şi împroaşcă informaţiile. 

Dar prostia mai este şi o atracţie care se ataşează de 
fiinţe şi le dotează cu o tulburătoare profunzime. Idioţeniei, 
o femeie fermecătoare îi conferă aproape ambiguitatea 
unei opere de artă. Şi pe urmă nimeni nu este prost cu 
normă întreagă. În prostie îţi trebuie o constanţă, o 
încăpățânare aproape supraomenească. Chiar şi cel mai 
obtuz creier are bufeuri de inteligenţă, fie şi numai din 
motive de igienă. Chrystele nu făcea excepţie de la această 
regulă. În plus, se îndoia de ea însăşi: această îndoială 
aplicată vânării greşelilor ei grosolane nu era oare o 
dovadă de subtilitate? Semnele prostiei se anulau unele pe 
altele. Luc s-a întrebat dacă naivitatea lui Chrystèle nu 
ţinea îndeosebi de faptul că-l alesese drept model pe el. Şi 
toată bucuria de a fi putut-o caracteriza s-a spulberat la 
rândul ei. 

119 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 
* 


A te întoarce lângă Chrystele după ce ai frecventat 
domeniile unei rase alese semăna cu o decădere. Luc ar fi 
vrut s-o insulte, să-i spună ce este, dar, în loc de asta, îi 
zâmbea în permanenţă. Se răzbuna pe laşitatea lui prin 
vexaţii mărunte. De pildă, când ieşeau de la un film, se 
abţinea să-şi spună părerea; o simţea pe Chrystèle cum îi 
aşteaptă verdictul. 

— Ţi-a plăcut? 

Ea îngăima: „N-a fost rău...”, formulă care se potriveşte 
la orice şi evită să te angajezi. El o încolţea şi, de îndată ce 
o auzea că-şi exprimă adevărata părere, susţinea 
contrariul. 

Sau lăuda meritele unui dirijor execrabil, ale unui pianist 
obscur, ale unui compozitor mediocru. In public, ea le apăra 
cu pasiune. În ultimă instanţă, făcea apel la Luc care nega 
totul în bloc. 

Cum Chrystele se juca de-a recunoaşterea din prima a 
autorului unei lucrări clasice, el o inducea în eroare, 
punându-i Bach în loc de Vivaldi, Mozart în loc de Haydn, 
Strauss în loc de Mahler. Ea reţinea aşa, greşit şi aşa 
spunea şi altora. 

Lui Luc îi era ruşine de aceste stratageme. Pentru ratarea 
unei persoane nu e nimic mai potrivit decât răutatea. Luc 
ardea de dorinţa de-a o iubi pe Chrystele care ar fi trebuit 
să-l înnebunească; ce-l înnebunea cu adevărat era faptul că 
ea îl lăsa atât de rece. 

Totuşi, dacă Chrystele se întorcea de la lucru cu 
întârziere, Luc era măcinat de nelinişte. lar când o vedea 
uneori râzând şi umblând prin casă, se simţea mişcat până- 
n străfundul lui. Şi atunci îşi promitea: „Mâine, o plachez”. 

Chrystele stă culcată; o lampă pusă la capătul patului 
împrăştie o lumină blândă. În jurul ei, ursuleţii şi iepuraşul, 
petele întunecate ale mobilelor, mirosul de lemn vechi care 
pluteşte în aer. Şi-a tras până sub bărbie plapuma 

120 


- PASCAL BRUCKNER - 


cumpărată de Crăciunul trecut la Viena cu ocazia unei 
escale. Se simte protejată de căldura pufului din plapumă, 
de unghiurile  îndulcite ale camerei. Zarva oraşului, 
claxoanele maşinilor se opresc sub ferestrele duble şi, 
dincolo de apartamentul ei cu două camere, ea îşi închipuie 
întregul imobil, acoperişurile care lucesc în noaptea rece. 
Departe de ghearele lumii, chircită în patul ei călduţ, 
scânceşte, face un bilanţ. Bilanţul nu este bun. 

De-acum înainte, nu mai are decât o singură dorinţă: să 
reziste. O zi, o săptămână, o lună în plus. Să semene mici 
proiecte în viitorul apropiat ca să-l lege solid de ea pe Luc. 
Aşteptând deruta. 

Luc se închide în sine, evită să-şi încrucişeze privirile cu 
ea. Noaptea însă, se apleacă asupra ei şi o examinează 
îndelung. Ei îi este frică de examinarea asta. 

Pentru familia ei, Chrystele reprezintă o fată modernă 
care călătoreşte, îşi trăieşte viaţa, iese în oraş cu bărbaţi. 
Un clan de bătrâne provinciale a botezat-o „aventuriera”: 
niciodată n-ar îndrăzni să repete acest cuvânt, nici celei 
mai bune prietene a ei. Simte că o apasă pe umeri tot 
praful lumii din care vine. Este doar o domnişoară de 
gelatină pe un fond de ceaţă roz. 

Se uită la ea cum plânge în oglinda de pe comodă, faţa îi 
explodează ca o bombă cu apă. Până şi în durere se simte 
caricaturală. l-ar fi plăcut atât de mult să aibă sânii frumoşi, 
rotunzi. Waterloo, câmpie mohorâtă. Oare care amant îi 
dăduse porecla asta??? 

Plânsetul i se înteţeşte; îşi spune: „Cu atât mai rău dacă 
Luc nu mă mai vrea, o să mă urâţesc ca să-l umilesc”. 


x 


32 Poreclă inspirată de celebrul vers „Waterloo! Waterloo! Waterloo! 
câmpie mohorâtă!”, din poemul epic /spăşirea (vol. Pedepsele, 1853) 
de Victor Hugo, în care poetul evocă marea înfrângere a lui Napoleon 
din 15 iunie 1814 ca pe o ispăşire a „crimei” comisă de el împotriva 
Libertății prin lovitura de stat de la 18 Brumar anul VIII (9 noiembrie 
1799). 

121 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Luatul liftului, când se ducea la Castelanne, era pentru 
Luc o adevărată elevaţie în vreme ce plecarea de la acesta 
era o cădere brutală. Zgomotul înăbuşit al acestui aparat 
alterna speranţa cu dezamăgirea. 

Luc prefera să nu se gândească la faptul că Maestrul, o 
dată uşa închisă, îl primeşte cu acelaşi surâs pe un alt 
adorator. Să nu te gândeşti la aşa ceva: era expresia 
folosită de Gabriel când îl întreba cineva dacă nu-l 
deranjează să se culce cu o prostituată pe care un alt 
bărbat tocmai o părăsise. 

Căci, spre nefericirea lui, i se întâmpla să găsească în 
salonul lui Castelanne, aşezaţi pe perne puse pe jos, şi alţi 
băieţi: proaspeţi absolvenţi din strada Madrid”, străini de la 
Julliard School sau de la Conservatorul Ceaikosvki care 
sporovăiau în toate limbile şi se învârteau în jurul regelui 
lor ca nişte paji. Toţi dădeau dovadă de ecolalie, repetau 
sau anticipau sfârşitul frazelor Maestrului, şi mulţi îşi 
disputau onoarea de a-i masa degetele, o procedură pe 
care el o cerea înainte de a se aşeza la pian. Castelanne se 
arăta, rând pe rând, vesel, sever, încântător până ce, 
excedat, bătea din palme şi-i împrăştia pe aceşti valeţi care 
se reîncălţau în tăcere. 

Luc ieşea bolnav de la aceste şedinţe, neştiind dacă şi el 
face parte din clanul intimilor, sau rămâne, ca în primele 
zile, un satelit îndepărtat. 


Cu toate acestea, Maestrul îl convoca uneori pe 
neaşteptate ca să-i vorbească în mod neprotocolar. 

Cu toate acestea, Maestrul îl încuraja să compună şi 
chiar îi spusese: „Dumneata ai o amprentă pe care trebuie 
s-o pui asupra muzicii. Dar nu te grăbi. A fi tânăr nu este un 
avantaj, ci un defect pe care trebuie să ştii să-l ispăşeşti 
multă vreme. Caută instrumentul, metoda care-ţi convine 


33 Strada Madrid, nr. 14, era adresa Conservatorului naţional superior 
de Muzică din Paris (CNSM), fondat în 1795. Din 1990, el este instalat în 
Cetatea muzicii din parcul La Villette din estul Parisului. 

122 


- PASCAL BRUCKNER - 


cel mai mult: fiecare gamă are nu numai o culoare, ci şi o 
conotaţie filosofică. Alegerea unui acord sau a unui grup de 
acorduri este şi o alegere existenţială. Esenţialul este să 
creezi o nevoie, o urgenţă într-un univers saturat de sunete 
şi care a priori îți este ostil. Dacă-mi permiţi, îţi vom studia 
împreună partiturile, iar eu le voi adnota, cu stiloul în 
mână. Ba da, ba da, nu protesta: este de datoria mea să le 
acord asistenţă talentelor care înfloresc”. 

Şi pentru puţinele ceasuri în care Maestrul, în particular, 
îi deschidea uşile, îl ridica pe înălţimi nebănuite, Luc era 
gata să se supună la orice. Ce diferenţă între Maestru şi 
Gabriel! Acesta era un pitic, un pitic pretenţios. Castelanne 
avea un cerc de discipoli, Gabriel un club de fani: această 
nuanţă era enormă. 


Într-o după-amiază, Maestrul citea cu voce tare, în faţa 
câtorva adepţi, printre care şi Luc, o cronică elogioasă la un 
concert dat de Gabriel Dalbran la Munchen. 

— E minunat pentru confratele dumitale, nu-i aşa? 

Luc a probat cu un glas pierit. Maestrul reluase: 

— Acum trebuie să profite de situaţie! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dalbran e terminat. 

Ca nişte fiare care au adulmecat sânge, fidelii se 
apropiaseră de Maestru. 

— A atins fără să le aprofundeze prea multe stiluri 
diferite, va sucomba sub această dispersare. 

— E-adevărat...? Sunteţi sigur? 

Faţa lui Luc luase foc. 

— Crede-mă, şi-a atins limitele artei. 

Un surâs irepresibil se fixase pe chipul chinuit, cu o clipă 
înainte, al tânărului. Maestrul a remarcat: 

— ii atât de mult la el încât te bucuri deja de căderea lui 
apropiată? 

Întrebarea nu şi-a primit răspunsul fiindcă în chiar clipa 
aceea o femeie tânără, brunetă cu părul scurt, a intrat în 


123 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


salon: era lrene Castelanne, soţia Maestrului, iar Luc s-a 
ridicat în picioare ca s-o salute. 


124 


- PASCAL BRUCKNER - 


PARTEA A TREIA 


125 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Capitolul VII 
Mai jos de buric, nu există nici credinţă, nici 
lege 


A mai trecut ceva vreme. 

Luc şi Gabriel s-au revăzut episodic, Chrystele a făcut ca 
număr de kilometri de douăzeci şi cinci de ori înconjurul 
lumii. Julie a făcut progrese la franceză. Acum manipula 
vaste părţi de vocabular, din care-i oferea buchete întregi 
amantului său. 

Din cauza acestui fapt, şi-a pierdut pentru el aspectul 
picant avut la început. Gabriel a regretat discordanţele 
care-i despărţiseră ca să-i reunească şi mai bine. 
Stăpânirea limbii o banaliza. 

Fiind tot timpul în contact cu Julie, nu mai ştia ce să 
creadă despre ea. Remarca, de pildă, că pe mulţi bărbaţi îi 
lăsa indiferenți şi desluşea în asta o condamnare a propriei 
lui alegeri. Totuşi, dacă un prieten îi spunea: „E frumoasă”, 
se simţea cuprins de o căldură veselă, începea iar s-o 
iubească la nebunie. 

| se părea că gustaseră unul dintr-altul până la saţietate. 
Nu avea niciun control asupra bruştelor denivelări ale 
sentimentelor lui. Vechi pulsiuni au ieşit iarăşi la suprafaţă: 
ghiftuit cu conjugalitate, a reînceput să se gândească la 
escapade amoroase. Julie fiind prezentă, prea prezentă, 
Gabriel era gata să se întoarcă spre alte absenţe. 

Deseori se întrebase dacă brunetele sau roşcatele 
degajează un potenţial sexual mai puternic decât cel al 
blondelor. Falsă întrebare: numai necunoscutele sunt 
erotice. Dorinţa nu tolerează situaţiile dobândite deja şi nu 
cunoaşte decât o singură lege: schimbarea. lar noutatea le 
conferă unor fiinţe obişnuite un farmec pe care nu-l mai 
posedă o femeie frumoasă cu care trăieşti de multă vreme. 


126 


- PASCAL BRUCKNER - 


Această degradare a fost accelerată de un incident: la 
sfârşitul unei zile în care Gabriel era singur acasă, sunase 
telefonul şi o tânără care greşise numărul l-a excitat cu 
vorbe îndrăzneţe. l-a mărturisit că aparţine unei reţele şi, 
după câteva ocolişuri, i-a propus următorul joc: va face cu o 
prietenă dezbrăcată lângă ea ce le va dicta Gabriel în 
materie de îmbrăţişări. A fost atât de surprins de propunere 
încât n-a găsit imediat termenii potriviţi. Corespondenta lui 
îi şoptea cu o voce caldă, joasă şi senzuală, cuvinte 
murdare care au sfârşit prin a-i suci capul. S-a încins şi a 
auzit cum urcă din receptor nişte gâfâieli fără ambiguitate. 

In momentul în care a început să dea dovadă de 
iniţiativă, s-a întrerupt legătura. A înjurat de necaz, a 
aşteptat să fie sunat din nou, şi-a reproşat că n-a fost 
destul de brutal, destul de îndrăzneţ. Cele două fete se 
slujiseră de el ca să se încingă apoi îl aruncaseră în noapte. 
Se purtase ca un puşti. S-a simţit mic şi trist: adevărata 
viaţă tocmai îl sunase la telefon ca să-l avertizeze că 
ratează ocazii formidabile de a se distra. 


x 


Lui Luc i-au trebuit câteva luni ca să înțeleagă ce anume 
cerea Castelanne de la el: o angajare totală. Ambiţia care-l 
însufleţea pe Compozitor, să domnească total pe scena 
muzicală europeană, îi transforma pe fidelii lui în militanti, 
apărători ai operei lui, propagatori ai ideilor sale. Maestrul 
n-avea ce face cu linguşitori şi paraziți, voia combatanți în 
slujba sa. 

Luc a consimţit, aşadar, prin articole şi conferinţe, să 
poarte culorile eroului său. S-a achitat de această sarcină 
cu atâta zel încât acesta i-a obţinut o rubrică într-o revistă 
de prim-plan. Luc a manifestat în articolele publicate aici un 
talent polemic uimitor. Maestrului îi era de-ajuns să 
sugereze o opinie şi aceasta se transforma pentru Luc într- 
un consemn. Nu exista nicio treabă ingrată când aceasta 
era cerută de Maestru: atacarea colegilor prea influenţi, 

127 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


intervenţia împotriva unei mode, subminarea operei unui 
muzician renumit. Luc pornea cu vitejie la luptă, se bătea, 
încasa loviturile. Maestrul nu-i mulțumea niciodată. 
Dimpotrivă: „În controversa dumitale cu X, ar fi trebuit să 
nuanţezi”. 

Şi ca să-i obţină recunoştinţa, Luc se expunea şi mai 
mult, îşi făcea şi mai mulţi duşmani. 


Nu-l frecventezi pe un mare om fără să suferi 
consecinţele. O chimie stranie face ca această frecventare 
să intre în derivă. Fiecare clipă în preajma Maestrului era 
un verdict: fie erai ridicat în slăvi, fie dezavuat. 

Existau totuşi unele zile în care compania lui Castelanne 
avea catifelarea unei placente şi atunci Luc se simţea 
precum cel mai iubit copil al acestuia. In clipa următoare 
Maestrul îl putea insulta în public pentru un bemol sărit, un 
acord prost luat. 

Ba chiar într-o seară îi spusese în cursul unei reuniuni: 

— Nu mă las păcălit de prietenia pe care mi-o porţi. Dacă 
mâine îmi seacă inspiraţia, dacă apare un alt meteor, o să 
te lepezi de mine. În laudele dumitale, bănuiesc deja 
disprețul. 

Luc a trebuit să-şi muşte buzele ca să nu plângă. Spera, 
datorită lui Castelanne, să se elibereze de tutela lui Gabriel 
şi a lui Chrystèle. Dar era departe de aşa ceva: îşi legase de 
picioare nişte lanțuri şi mai grele. Risca să fie înghiţit de 
Maestru, să fie sterilizat, redus la funcția unei proteze. 
Tuturor legăturilor care apăsau asupra sa, le-o adăugase şi 
pe aceasta, exaltantă dar dureroasă. Şi când îşi întorcea 
privirile spre trecutul său, îl vedea pe asociatul lui muzical 
devenit un concurent nemilos şi norocos. 

Din fericire, o întâlnise pe Irène. 


x 
Era evident că Gabriel nu era făcut pentru destinul 


vegetativ la care-l sortea Julie. Sub refrenele ţipătoare ale 
128 


- PASCAL BRUCKNER - 


iubirii nebune, simţea cum mijeşte meschinăria extenuantă 
a vieţii de cuplu. 

Fiecare chip întrezărit îi punea în discuţie fidelitatea, şi 
lansa o sfidare: „Nu vei fi al meu”. Nu putea accepta fără 
tristeţe să vadă cum îi scapă anumite intrigi amoroase. ŞI 
în unele zile, arsura făcută de o ocazie pierdută era pentru 
el mai rea decât eşecul unui sentiment real. 

Măcar dacă Julie şi cu el ar fi locuit la ţară! Atunci ar fi 
putut să suporte o anumită formă de monogamie. Dar 
locuiau la Paris, iar Parisul era pentru Gabriel capitala 
posibilităţilor şi deci a tentaţiilor. Acestea îl trăgeau de 
mânecă, îl ademeneau, în spatele fiecărei străzi, pieţe sau 
cafenele, cu o lume de virtualităţi fermecătoare, de 
domenii neexplorate pe care visa să-şi lipească o mână 
lacomă. Aceste posibilităţi dădeau şi celor mai scurte 
hoinăreli un tremur de incertitudine, o palpitaţie de viitor. 
La Paris, Gabriel simţea o atât de mare euforie a 
posibilităţilor apropiate încât le prefera celor pe care le 
cunoştea deja. Dorea o existenţă care să meargă repede şi 
nu corect sau drept, o existenţă în care să nu se găsească 
decât începuturi şi niciodată rezultate finale. 

In acest oraş existau atâtea femei bune de iubit grăbite 
să se pună în circulaţie, să-şi experimenteze puterea 
asupra bărbaţilor. Străzile alcătuiau un paradis voluptuos 
din care în orice clipă se putea ivi o ocazie fericită sub 
forma unei studente, a unei femei plimbându-se fără ţintă, 
a unei turiste. Gabriel ştia asta: la Paris, aventura nu este 
rară, ci uşor accesibilă, numai să ai capacitatea de a-i 
răspunde. 

In albastrul cerului, în anumite seri călduţe, credea că 
aude o chemare misterioasă, chemarea tuturor tinerelor 
care umblă pe stradă şi dintre care una, poate, foarte 
curând, o să-l urmeze. Apusurile de soare pariziene 
conţineau o asemenea promisiune de abundentă, încât 
Gabriel trebuia să iasă imediat, înfierbântat, buimăcit de 
excitare, în noaptea caldă spre aleasa care-l aştepta. 


129 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


x 


Irène şi Francis Castelanne distonau unul lângă celălalt. 
Lui Irène nu i se cunoştea decât un singur rol: să fie antena 
soțului său în universul compromisurilor; ea tria cărţile, 
vizitatorii, fixa întâlnirile, îndeplinea o muncă de cernere și 
de protecţie. Şi pentru că forma un ecran între societate şi 
el, n-o vedeai, ca pe orice ecran. Maestrul îi răpea 
posibilitatea de a fi vedetă, deşi o merita la fel ca el. 

Luc, care credea că până atunci nu întâlnise decât nişte 
eboşe ale celui de-al doilea sex, vedea în Irène o femeie în 
deplinul sens al cuvântului şi prin asta înţelegea cea mai 
ascuţită inteligenţă, o extremă politeţe şi îndeosebi 
semnele vârstei. Pielea lui Irène era striată de riduri la 
colţurile ochilor şi gurii. Dacă i le-ai fi făcut să dispară, i-ar 
fi lipsit ceva care parcă era colaborarea timpului la 
alcătuirea chipului ei. Acest buchet de tăieturi de pe faţă 
făcute de cea mai fină spadă, cea a maturității, îi cizela în 
fiecare zi o mască tot mai clasică. Şi atunci când Irène 
vorbea cu glasul său minunat de bine articulat, cu o 
limpiditate în rostire care punea în valoare fiecare silabă, 
atunci când îşi scutura pletele negre cu reflexe metalice şi 
un surâs îi săpa o gropiţă în bărbie, o crestătură mică pe 
care Castelanne trebuie că şi-a pus de mii de ori degetul, 
Luc simţea că leşină de stupoare. 

Irène era un bloc de eleganţă a cărui răceală îl ardea. 


x 


Hotărât lucru, Gabriel nu mai găsea în Julie strălucirea de 
la început, când i se părea coborâtă de pe o altă planetă, 
luminoasă ca o nălucă. 

Ar fi vrut atât de mult ca legătura lor să nu progreseze 
decât urcând spre sursa ei şi să rămână credincioasă 
incertitudinii originilor sale! Trăind împreună, ei trădaseră, 
fără să vrea, această exigenţă. 


130 


- PASCAL BRUCKNER - 


Julie devenise, aşadar, un element prea paşnic al 
geografiei lui amoroase. Ca să rămână din nou singur la 
Paris, o îndemna să se întoarcă mai des în Elveţia. Şi tot 
aşa cum ea avusese puterea de a simboliza o regiune, elo 
claustra acum în naționalitatea ei, pretindea să o reducă la 
păşunile alpestre, la florile de colţ, la weinstube*. Degeaba 
protesta ea şi se zicea şi se voia înrădăcinată în Franţa, 
pentru el rămânea o Heidi” expatriată. 

In vreme ce pe ea o vedea rezistând la avansurile unor 
bărbaţi tineri şi scânteietori, el nu ezita să o înşele cu femei 
urâte. Oricare alta îl ispitea de îndată ce-l făcea să schimbe 
banalitatea conjugală. li era ruşine că nu respingea pe 
nimeni, că era lipsit şi de nobleţe şi de fidelitate. Era 
constrâns de situaţie să-i prefere partenere mai puţin 
frumoase, batjocoritoare sau rele şi care-l vor terfeli, poate, 
dar care deţineau faţă de ea minusculul avantaj de-a fi 
diferite. Trupul lor era un ţinut pe care nu-l străbătuse 
niciodată. 

Curând, nici aceste capricii nu i-au mai fost de ajuns. Tot 
cristalizându-şi înclinațiile asupra unor noi persoane, a 
sfârşit prin a îndura apăsarea cuplului tot aşa cum ispăşeşti 
o pedeapsă cu închisoarea. 

Simţea cum i se strecoară în minte germenul deprecierii. 
Era supărat pe Julie că nu-l mai emoţionează ca înainte. 
Gentileţea i-a fost trecută la pasiv şi a fost lăudată 
nervozitatea colerică a femeilor latine. Faptul că era blondă 
a devenit o carenţă căreia Gabriel îi opunea senzualitatea 
mediteraneenelor cu părul ca pana corbului, cu pielea 
mată. 

Şi de fiecare dată când o vedea implorându-l din ochi să-i 
vină în ajutor, lui îi venea să fugă. Dacă ar fi putut măcar să 
se reîntrupeze în fiecare zi într-o altă femeie fără să 
înceteze să fie ea însăşi! 

Trebuiau, aşadar, să se despartă; dar el dorea ca 
despărţirea lor să aibă melancolia anumitor piese muzicale 
34 Tavernă, cârciumă (în limba germană în text). 


35 Vezi nota de la pagina 63. 
131 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


de Scriabine sau de Satie: fără dramă sau lacrimi, o plecare 
plină de nobleţe. O operă de artă la fel de plină de 
demnitate în tonalităţile sale de adio cum fusese întâlnirea. 


Presat să se repună în cauză, Gabriel a sfârşit prin a se 
îndoi de muzica clasică. Aceasta era admirabilă, 
bineînţeles, dar prin splendoarea extenuată, enervantă 
care se degajează din ruine şi este dovada unei arte 
sfârşite. Prin splendoarea care nu incită la creaţie, ci la o 
întoarcere spre trecut pentru a-l adora, a-l diviniza. Nu 
detesta mai puţin aspectul de mesă neagră, de ghetou 
pentru iniţiaţi, al muzicii contemporane. Când asculta o 
sonată de Schubert, un vals de Chopin, credea că aude o 
limbă moartă, o limbă pentru nişte ţări vechi, şi se 
transporta imediat sub lambriurile unui palat vienez, într-un 
colţ din Europa în agonie. 

Când intra din întâmplare într-un club de rock şi se aşeza 
lângă un tânăr fante al cărui walkman zdrăngănea ceva, 
era izbit de evidenţă: meseria lui era arhaică. Tineretul nu 
ştia nimic despre diferenţa dintre Bach şi Schutz, Webern şi 
Schönberg. Prin profesia sa, aparţinea lumii de ieri, şi în 
această lume, nu era nici măcar primul. 

li era ruşine de curul lui de plumb aşezat pe un scaun, de 
orele de descifrare a partiturilor, de ciornele muzicale 
laborioase. Oare avea să-şi petreacă viaţa tot urcând şi 
coborând gamele, ca un scamator al claviaturii, însărcinat 
cu emoţiile snobilor şi cucoanelor în vârstă? Era invidios pe 
dezmăţarea şi extravaganţa pop-star-urilor, pe cultul al 
căror obiect erau acestea, pe „groupies”5$ care se jertfeau 
la picioarele lor. Şi se visa ducându-şi la gură o trompetă 
sau un saxofon, încremenindu-şi publicul cu nişte ritmuri 
barbare, primind omagiul a mii de mâini întinse spre el. 


3 Groupie, anglicism intrat în franceză în anii '70 pentru a desemna o 
persoană (cel mai adesea o tânără) care admiră mult un muzician, un 
cântăreţ sau un grup şi care-l urmează în turnee şi asistă la toate 
concertele sale. 

132 


- PASCAL BRUCKNER - 


S-a văzut vreodată ca un recital clasic să provoace o 
răzmeriţă, o răsturnare de regim? Pianiştii, dirijorii, 
violoniştii, sopranele, tenorii sunt întotdeauna băieţii buni, 
fete bune, curăţei, bine îmbrăcaţi şi pieptănaţi, lustruiţi de 
la rădăcina părului la prohab. Niciun exces, nicio 
vulgaritate. Persoane fine: nimic care să-l poată face să 
viseze pe un revoltat, un bolnav, un disperat. 

lar sălile de concert, de operă? Grajduri de lux în care 
nişte viței în frac, în rochie lungă, vin să participe la un rit, 
să se umfle în pene cu cultura lor. Vin aici ca să se distingă, 
savurează din muzică nu un izvor de bucurie, ci un semn de 
castă. Ah, nu împotriva lor vor fi trimise forţele de ordine! 

Într-o seară, într-un bar de noapte, Gabriel a petrecut 
ceasuri întregi privindu-l cum dansează pe idolul tinereţii 
lui, Mick Jagger, care era acolo din întâmplare. Cântărețul 
manifesta o petulanţă contagioasă, şi în spatele acestui 
rebel paradit de patruzeci şi cinci de ani, acestei lichele 
rapace în afaceri, dar mereu vie şi săltăreaţă, acoperită de 
fete frumoase, se afla întreaga aventură a generaţiei lui, pe 
care Gabriel o ratase căci o apucase pe o altă cale care se 
dovedea a fi un impas. 


x 


Se mai întâmpla uneori ca drumurile să li se încrucişeze. 
Chiar dacă vechi amante de-ale lor încercau să-i împace, 
fericite să se facă utile când ei nu mai aveau nevoie de ele, 
rareori se deplasau ca să se întâlnească. Se duceau să bea 
un pahar, redescopereau în celălalt o inteligenţă, o acuitate 
uitată şi îşi regretau calomniile reciproce. Se despărţeau 
încântați, fraţi din nou, jenaţi de gândurile lor rele ca să se 
mai întoarcă acolo după câteva ore. Rivalitatea lor semăna 
cu o minge prinsă de un elastic; oricât de departe ar fi 
lansat-o, se întorcea mereu şi cu atât mai repede cu cât 
voiseră să o anuleze, în goana după onoruri, nu puteau fi 
decât duşmani. 


133 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Nu îndrăzneau niciodată să vomite între ei apele 
murdare care se acumulau de atâţia ani şi alcătuiau acum 
pungi cu puroi greu de curăţat. Ar fi trebuit să se insulte, să 
se invectiveze, la nevoie să se lovească; dar erau numai un 
zâmbet, o cordialitate de faţadă. 

O singură dată au fost pe punctul de a se lua la ceartă. 
Luc îi spusese lui Gabriel: „Urăsc propensiunea femeilor de 
a merge spontan spre succes. — Dar faptul că Chrystele 
este cu tine dezminte această prejudecată”, îi replicase 
Gabriel. Un pic mai târziu, Luc lansase: „Nu pe Julie o 
iubeşti tu, ci supunerea ei faţă de tine”. Apoi tăcuseră 
amândoi, stupefiaţi de propria lor insolenţă, temându-se să 
nu se încaiere. 

Rămânea deci între ei obişnuinţa unei lungi familiarităţi. 
Dar curiozitatea, entuziasmul nu mai erau, iar relaţia lor 
mergea mai departe ca o roată de bicicletă care, după un 
accident, continuă să se învârtă în virtutea inerţiei. 

Faptul că în prietenie nu există o consolare a cărnii o 
face şi mai ambiguă: prietenii nu au ca amanţii sărmanul 
barometru al dorinţei pentru a-şi evalua afectele. 

Pe Luc îl oripilau proiectele libertine ale lui Gabriel. Nu 
mai voia să le audă şi nici măcar să le bănuiască. 
Vânătoarea amoroasă nu era la Gabriel decât o formă de 
plebiscit menită să-l încredinţeze de valoarea lui. Indrăznea 
să-şi numere aventurile trecătoare: dacă numărul lor 
sporise, trăgea concluzia că popularitatea îi era şi ea în 
creştere. Numai vanitatea îl îndemna să se supună fără 
încetare verdictului opiniei feminine. 


Şi apoi, într-o bună zi, Luc a declarat forfait: din nou, pe 
stradă, cineva îl luase drept Gabriel! Asta era prea mult. Nu 
mai tolera această ventrilocvie, acest mimetism. Se 
săturase să mai fie decalcul celuilalt! 

Concurența dintre ei n-avea să-şi întindă ravagiile până 
la a-i distruge pe amândoi, trebuia curmată înainte de a-i 
curma ea pe ei. S-au epuizat într-o luptă zadarnică, 
uitându-i pe ceilalţi muzicieni cu adevărat redutabili. 

134 


- PASCAL BRUCKNER - 


Hotărât să ţintească mai sus, să răsufle mai în largul său, 
Luc a decis să nu mai respecte regula jocului, să nu mai 
telefoneze, să nu se mai manifeste. 

O nefericită coincidenţă a făcut totuşi ca Francis 
Castelanne, care organiza o reuniune la el, să-l roage pe 
Luc să-l invite pe fostul lui colaborator. 

Ideea că un mare compozitor arăta interes faţă de 
Chant6me îl revolta pe Gabriel. Umbra imensă care mergea 
lângă Luc le relativiza prietenia şi, în viitor, risca s-o 
desființeze. Şi deşi visa să-i fie prezentat lui Castelanne, nu 
scăpa nicio ocazie să lanseze câteva remarci sceptice 
asupra geniului acestuia, declarându-l supraevaluat şi 
precizând în plus: 

— Un artist este cu siguranţă mai puţin strălucit decât 
opera sa şi iată de ce n-am chef să-l cunosc. O operă 
înseamnă muncă şi timp condensate, contrar artistului 
care, prins asupra clipei, este o fiinţă supusă greşelii, 
banală ca noi toţi. 

Ah, dacă ar fi putut să-i opună acestei conivenţe propria 
sa înţelegere cu un mare contemporan! 

De îndată ce Chant6me stătea cu spatele, Gabriel îl 
zeflemisea: Luc este un păduche cuibărit la subsuoara unui 
uriaş, un şoarece în faţa unui vultur. 

Evoluţia lui Luc, articolele sale furioase din presă îl 
uimeau pe Gabriel. Îl cunoscuse atât de ponderat, atât de 
fin, şi acum Luc, mergând pe urmele mentorului său, 
intenta un proces rock-ului, tineretului, varietăţii, întregii 
lumi! Dumnezeule, cum de putuse deveni un asemenea sloi 
de gheaţă, un individ mârşav, îmbătrânit înainte de vreme? 
lar în ziua în care Luc, într-o violentă filipică, a atacat 
grupul lor fetiş, Beatles, Gabriel a fost adânc mâhnit ca de 
o trădare a celor mai buni ani ai lor. 

A fost pe punctul de a riposta sau de a-l pune pe un terţ 
să riposteze. Dar s-a împiedicat să o facă: asta ar fi 
însemnat să-i dea lui Luc o importanţă pe care n-o avea, 
să-l trateze ca pe un adversar public. Luc nu era decât un 
repetitor şi nimic altceva, şi aşa trebuia să rămână! 

135 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Că Gabriel era invitat de Maestru şi că tocmai pe el îl 
însărcinase să-i transmită invitaţia, asta l-a ofensat pe Luc. 
Deja îşi închipuia tot ce e mai rău: Gabriel uzurpându-i locul 
în inima lui Castelanne, eclipsându-l puţin câte puţin, 
ştergând cu buretele luni întregi de devotament! Nu i-a 
transmis invitaţia. 

De altfel, de câtva timp, simţea că i se erodează creditul 
pe lângă îndrumătorul lui, nişte nou-veniţi, mai tineri, îi 
tăiau drumul, îi subminau poziţiile. Maestrul introducea 
mereu debutanţi pentru a combate influenţa celor vechi, 
evitând să nu se formeze cabale pe care nu le-ar mai 
controla. Cei care-l iubeau n-aveau dreptul să se iubească 
între ei. Şi fiecare candidat trebuia să suporte, în chip de 
ceremonie de supunere la încercări, zgârieturile lui Triolet, 
lipsa de jenă a acestui cotoi care-i martiriza spre marea 
bucurie a proprietarului său. Luc îi vedea cu tristeţe pe 
aceşti recruți înmulţindu-şi gesturile de idolatrie, furând 
mici bibelouri pe care Castelanne le presăra cu plăcere prin 
casă pentru a încuraja propriu-i cult. Chiar şi în perioadele 
de calm, Maestrul întreținea un climat de războire 
permanentă. Ca un soldăţel, fiecare trebuie să stea cu ochii 
în patru şi acela care-şi slăbea încordarea era concediat. 

Luc suporta îndeosebi agresivitatea unui violonist, un 
recent favorit, un anume Georges Gaultier. Acesta evalua 
virtuțile unei opere de artă numai prin sufragiile publicului. 
Despre o carte, despre o simfonie, mai întâi întreba: câţi 
cititori, câte vânzări? Clasicii îl îmbătau datorită 
consideraţiei de care se bucurau de mai multe secole, ei 
alcătuiau, într-un anume sens, nişte best-sellers-uri 
înmulţite de generaţiile succesive. lar la capodoperele 
picturii, nu vedea decât sumele astronomice cu care 
fuseseră plătite. Pe scurt, pactiza cu numerele şi cu 
prețurile, niciodată cu calitatea. 

Dar băiatul acesta nu avea doar snobismul celebrităţii: 
era rău. Ca să-i ridice un piedestal zeului său, avea nevoie 
să-şi înjosească egalii. Se bucura de nenorocirile celorlalţi şi 
se întrista când erau veseli ca de o atingere adusă relei 

136 


- PASCAL BRUCKNER - 


sale voințe. Pentru a reuşi o vorbă de duh, era gata să-şi 
taie un coleg în bucăţi, mai ales atunci când Maestrul râdea 
la glumele lui, încântat că are în seraiul lui un învrăjbitor 
care îndeplinea şi funcţia de turnător. Gaultier era temut de 
toţi şi avea numai aliaţi provizorii pe care-i trăda fără 
ruşine. Nu el îi spusese într-o zi lui Luc în faţa celorlalţi că 
adevăratul muzician din tandemul lor era Dalbran, a cărei 
reuşită îi confirma preeminenţa? 

Serata a început, aşadar. Gaultier a fost mai odios şi mai 
servil decât de obicei. Spre miezul nopţii, Irène a venit spre 
Luc şi l-a întrebat: 

— Unde a dispărut prietenul dumitale, Dalbran? 

— Nu înţeleg, trebuie că l-a împiedicat ceva să vină. 

— Ar fi putut să ne prevină. 

— Aşa cred şi eu. 

lrene s-a uitat la ei cu duioşie. 

— Luc, nu eşti altceva decât un copil insuportabil. Şi 
pentru prima oară, au izbucnit în râs amândoi în acelaşi 
timp. 


x 


Chrystèle nu-şi putea explica durata relației sale cu Luc. 
Amânarea se prelungea dar nu se aranja nimic. Nu i-o 
prezentase niciodată lui Castelanne; ai fi crezut că o 
ascunde! In câteva luni, l-a văzut pe Luc trecând de la 
condiţia de curtezan la cea de lacheu, devenind un ostatic 
în mâinile acestui despot. Nu mai vorbea în numele lui 
propriu, doar cita. Se plângea cât de prost este tratat dar, 
dacă ea îl demola pe Maestru la rândul ei, imediat se 
închidea în el. 

Puțin câte puţin, înţelesese ascendentul pe care Maestrul 
îl avea asupra amantului ei: acesta excela în distrugerea şi 
apoi în reconstituirea capitalului de iubire şi adoraţie care-i 
erau purtate. Maestrul ştia să se arate delicios, mucalit 
până-n momentul în care îşi înjunghia în spate interlocutorii 
pentru ca imediat apoi să-i adoarmă cu noi mângâieri. 

137 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Deţinea o putere pe care ea n-o va avea niciodată: puterea 
de a le face credincioşilor lui, alternativ, şi bine, şi rău şi de 
a-i ţine astfel la cheremul său. 

Aşadar, aşa ceva îi lipsea ei! Dar îi lipseau atâtea lucruri! 
Petrecea ore întregi în faţa oglinzii examinându-se în 
amănunt cu o cruzime rece şi spunându-şi: „E teribil ce 
mult semăn cu fotografiile mele!” Dezgustul faţă de ea 
însăşi mergea până la felul de a se exprima. Cuvintele se 
volatilizau cu mult înainte de a-i ieşi din gură. Nu găsea 
destulă putere ca să-şi stăpânească glasul şi nici măcar nu 
credea în ce spune. 

La mesele de seară cu prietenii, alţii ştiau să formuleze în 
locul ei frazele potrivite, ea se străduia să le prindă din 
urmă; îşi aruncase repede, prea repede, toate forţele în 
bătălie. Dacă-i venea o glumă, nu îndrăznea s-o spună şi 
poveştile ieşite din gura ei n-aveau niciun interes. Curând, 
dialogul se desprindea de ea, era uitată, scaunul i-ar fi 
putut rămâne gol: cine ar fi remarcat aşa ceva? Urma să ia 
nişte lecţii de indiferenţă ca să-i pedepsească pe ceilalţi că 
nu-i dau nicio atenţie. 

De multă vreme, ar fi trebuit să-l părăsească pe Luc. 
Chiar şi la fiinţele cele mai lipsite de talent, există izbucniri 
de limbaj, insolenţe salutare care le apără de umilire. Oare 
va fi ea într-o zi altceva decât o înlocuitoare, o persoană de 
umplutură pentru un bărbat lipsit de distracţie? Poate că 
Mozart compusese la douăzeci de ani trei sute de lucrări şi 
că Mendelssohn terminase în trei luni, la nouăsprezece ani, 
Visul unei nopți de vară, dar ea, la douăzeci şi patru de ani, 
nu auzise niciun băiat şoptindu-i, fie şi numai în râs, că o 
iubeşte! 

Nu atârna nimic într-o lume în care fiecare atârna prea 
mult pentru ea. 

Şi înjosindu-se fără milă, găsea în asta o consolare 
paradoxală, îşi spunea cu speranţă: „Niciodată Luc nu mă 
va putea dispreţui atât cât mă dispreţuiesc eu. Prin urmare, 
mă va iubi totuşi un pic!” 


138 


- PASCAL BRUCKNER - 


x 


Printr-o ironie a sorții, Gabriel a băgat de seamă că nu 
mai ştia să agaţe femeile; îşi ieşise din mână. Voia să fie un 
far maiestuos pe care se vor aşeza, ca nişte păsări, fiinţele 
celui de-al doilea sex; era mai degrabă un vânător de fluturi 
care, febril, înghite aerul cu plasa lui sau, şi mai rău, un 
vânător canadian care-şi cercetează la prânz şi seara 
capcanele şi se plânge de mediocritatea capturilor. 

In fiecare moment, dădea peste nişte adevăraţi 
seducători care nu cunoşteau încurcăturile lui. Adevărul 
este că Gabriel era, cel mult, un donjuan. Şi în această 
categorie, ocupa ultimul loc, cel al fustangiului care 
munceşte din greu. Munceşte din greu cel care stă pe 
baricadă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, nu 
are o clipă de răgaz, le abordează cu grosolănie pe 
trecătoare, le înghite refuzurile brutale, pune în agăţat atât 
îndârjire cât şi indelicateţe şi nu reuşeşte în cele din urmă 
decât datorită unei legi statistice, obosind mai degrabă 
decât cucerind o pradă din zece sau douăzeci. 

Ceilalţi, zeii, nu aveau nevoie să asude; fetele veneau la 
ei precum copiii la un cântăreţ din flaut. Singur, Gabriel nu 
reuşise să devină un play-boy, devenise cel mult un solitar. 

Umbla prin cafenele, prin baruri, în căutare de afinități 
insolite, celebrând în aceste subsoluri o libertate care face 
ca fiecare să poată aparţine virtual tuturor. Degeaba îşi fixa 
pe faţă un surâs crispat, privirile ricoşau spre alţi ochi, nu ai 
lui. Se usca pe picioare din exces de indecizie, îi vedea pe 
nişte  filfizoni cum îi suflă domnişoarele pe care nu 
îndrăznise să le invite. Era doborât de zgomot, sufocat de 
fum. 

In faţa lui, nişte creaturi magnifice, siderante, se 
supuneau capriciilor unor fiinţe urâte, uzate, care le tratau 
ca pe nişte servitoare şi pe care ele păreau că le adoră. 
Niciuna nu era o fortăreață inviolabilă şi totuşi el nu le 
obținea. De ce? 


139 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


„Domnişoară, vă fixez, înduraţi-vă şi făceţi-vă pomană cu 
o privire, recunoaşteţi că exist.” 

Cu două rostogoliri şi o ţopăială, nişte adolescenţi le 
cucereau pe nişte păpuşele al căror creier trebuie că nu 
cântărea mai mult decât safirul de la pick-up-ul care-i făcea 
pe ei să se învârtă. Şi aşa ceva mergea! 

La ce bun să te încăpăţânezi să te uiţi la picioarele 
femeilor: ştii dinainte cum se termină ele! Veşnica proastă 
împărţire a cărţilor din sexualitate: bărbatul o imploră pe 
femeie să-i acorde ceva din care ea va scoate mai multă 
plăcere decât el. „O să te înnebunesc”, spune ea; dar nu, 
ea îl invită la spectacolul propriei ei nebunii. 

Şi atunci, nemaiştiind cum să-şi apropie acele frumoase 
trupuri, Gabriel prefera să aleagă câteva zeițe, să le 
decreteze imposibil de atins şi să-şi întreţină amărăciunea. 


Într-o discotecă, făcuse cunoştinţă cu un tip lăudăros pe 
nume Julien Ny&ges, cam snob, cam lichea, la care tupeul 
ţine lor de farmec. Asta nu se temea să o abordeze pe orice 
cochetă, să o facă să râdă printr-o glumă, să conducă 
simultan două sau trei intrigi. Dorinţa forma pentru el o 
digresiune permanentă: nici nu se stabiliza bine la o 
persoană că îl şi solicita imediat alta. 

Uneori venea să discute cu Gabriel, despre Orient unde 
călătorise mult, despre literatură - scria un roman - şi chiar 
despre muzică. Când Gabriel i-a mărturisit că trăia în cuplu 
de aproape trei ani, Nyeges a făcut acest comentariu 
spontan: „Te plâng”. Uşor agasat, Gabriel adăugase: 

— Totuşi, nu vei putea să le fuţi pe toate! 

Nye&ges îl privise cu condescendenţă: 

— A nu avea decât o amantă, asta înseamnă a nu avea 
niciuna. A fi singur înseamnă a avea multe amante. 

Gabriel îl asculta sceptic pe celălalt aducându-i 
argumente care fuseseră întotdeauna ale lui. Nyèges Îl 
bătea într-un domeniu în care credea că străluceşte şi, în 
contact cu el, înţelegea ce trebuie că simţise uneori Luc în 


140 


- PASCAL BRUCKNER - 


preajma lui: o repulsie amestecată cu invidie, o sete de 
lucruri pure, sentimentale. 

La urma urmelor, ce avea Ny&ges atât de remarcabil în 
afară de părul negru, buclat, de zâmbetul seducător şi de 
limbuţie? Poseda aura învingătorului convins că propagă un 
fluid benefic. Gabriel ar fi vrut foarte mult ca Nyèges să fie 
prost, bădăran şi misogin; dar nu, singura lui vulgaritate 
era şansa impertinentă care nu-l părăsea. Acest prinţ 
dezinvolt îşi putea permite greşeli de gust: acestea 
treceau. Într-o zi dandy, într-alta prost îmbrăcat, îşi lansa 
sfidări puerile, cobora în stradă neras, urâţit dinadins, 
îmbrăcat cu nişte blugi rupţi, încălţat cu nişte troaşce, şi le 
agăța pe burghezele cu cele mai mari ifose. Chiar aşa 
murdar şi zdrenţăros, pe faţa lui rămânea înscris triumful. 

Există două feluri de fiinţe. Cele spre care te îndrepţi 
firesc şi cele care trebuie să se îndrepte spre ceilalţi. 
Gabriel era din această din urmă speţă. Lângă Nye&ges şi 
cei asemănători cu el, Gabriel nu va fi niciodată decât un 
afemeiat laborios. În cuplu, era un celibatar rătăcit şi în 
celibat, un turturel pierdut. Şi se întorcea spre Julie, fericit 
că are măcar pe cineva care se gândeşte la el. 


xæ 


Ca să-şi rezerve câteva minute între patru ochi cu Irène, 
Luc ar fi traversat tot Parisul. Irène condensa asupra 
persoanei sale trei interdicte: era superbă, era soţia 
Maestrului, era femeia în toate manifestările ei. Departe de 
soţul său, se arăta generoasă şi fantastă, abilă în a 
destinde atmosfera cu o vorbă, cu un zâmbet. Şi totuşi 
niciodată nu era prezentă: o anumită distanţă o îndrepta 
spre o sferă în care Luc nu i se putea alătura. Chiar dacă 
strecura în conversaţie un termen argotic sau îl ciufulea pe 
Luc, menținea între ei o linie de demarcaţie de netrecut. 
Oferea misterele clarobscurului: cu atât mai ameţitoare cu 
cât crezi că le înţelegi în parte. Pe Luc îl încuraja spunându- 
i: „Destinde-te, abandonează-te!”, şi această bonomie îl 

141 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


împietrea. Îi mai spunea: „Laşi o impresie contradictorie de 
pasivitate şi de nervozitate endemice”, şi asta îi sporea 
însutit muţenia şi stângăcia. 

Multă vreme, Luc încercase să-i smulgă confidenţe 
despre Maestru, dar ea eludase. 

Cum lrene se mira că-l vede singur, Luc i-a strecurat 
câteva cuvinte despre Chrystele. Amâna mereu momentul 
în care să i-o prezinte. În cele din urmă, după ce a născocit 
mii de subterfugii, i-a mărturisit: Chrystele nu este destul 
de frumoasă pentru ca el s-o arate în public. Irène se 
supărase: 

— Cum de îndrăzneşti să vorbeşti aşa? Pentru că această 
tânără nu este conformă canoanelor modei, dumneata o 
condamni? Înţelege că va deveni frumoasă fiindcă o iubeşti 
şi nu invers! Transformă-ţi ochii, n-o judeca după 
stereotipuri de revistă ilustrată. Fugi de figurile de pură 
ostentaţie pe care nu le însufleţeşte nimic. Invaţă să vezi 
sub aparenţe adevărata bogăţie şi compătimeşte-le pe 
femeile frumoase: frumuseţea lor este o promisiune pe 
care ele n-o pot îndeplini. 

Şi pletele ei aruncau nişte reflexe de abanos care 
porunceau o ascultare imediată. 

Luc a ieşit din acest mic discurs transformat, aproape 
bucuros s-o revadă pe Chrystele, gata să-i discearnă, sub 
trăsăturile convenţionale, vivacitatea gândirii, profunzimea 
sensibilităţii. Lăsase oare să-i scape o comoară? 

Dar vai, ochii ei nu i-au dezvăluit nimic care să nu fie 
deja cunoscut de el. Cea care pledase cu căldură împotriva 
frumuseţii nu-l convinsese decât prin însăşi frumuseţea sa 
care le-ar fi dat un accent convingător şi celor mai 
nebuneşti vorbe. 

Din nou a fost cuprins de accese de furie pe care şi le 
stăpânea cufundându-se în lucru. Căuta să edifice o operă 
din care spera un spor de putere, de demnitate. Dar contrar 
concurentului său excesiv de prolix, Luc suferea de 
concizie, ezita între laconism şi anemie. 


142 


- PASCAL BRUCKNER - 


Şi deşi Maestrul îi cerea acum să vadă tot ce punea pe 
hârtie - acesta era ultimul stadiu al intimităţii cu el - Luc, 
cu un obscur instinct al supravieţuirii, nu-i arăta decât nişte 
schiţe, nişte firimituri, sustrăgându-şi cele mai bune pagini 
controlului său. Ca să fie iertat, îşi dubla devotamentul în 
articolele scrise, dar Castelanne, pe care acest fel de a trişa 
nu-l păcălea, manifesta răceală faţă de el. 

Luc a făcut nişte eforturi epuizante şi s-a îmbolnăvit. 
Chrystèle l-a îngrijit. Acest lucru i-a sporit descumpănirea. 

Singur câteva ore pe zi, retras în spaţiul închis format de 
un pian şi o partitură, scăpa de chinurile ostilităţii, de 
urâţenia resentimentului. 


x 


Deşi era strivit de îndemânarea lui Nyèges, Gabriel a 
avut câteva aventuri. Apoi, cum inhibiţia a cedat puţin câte 
puţin în faţa îndrăznelii şi primele succese au provocat 
altele, Gabriel şi-a înmulţit pasiunile întâmplătoare. 

Se întorcea acasă, cu o domnişoară la subsuoară, fericit 
că a prelevat din masa trecătoarelor o voluntară care să 
consimtă la câteva ceasuri între patru ochi cu el, fericit de 
un asemenea rapt, de o asemenea recoltă care-l satisfăcea 
din plin aşteptând-o pe următoarea. 

Savura peripeţiile acestei vagabondări: ochii umeziţi, 
buzele ce lucesc, gurile proaspete mirosind a alcool, 
galanteriile şoptite, hohotele de râs, bruştele răceli, privirile 
în care totul se presimte, primul sărut abia schiţat, mâna 
rătăcită sub cutele răvăşite ale unei fuste, sânii ca un 
puişor ieşit fierbinte din cuib, bluzele uşoare ca un voal, 
epiderma lăptoasă sau închisă la culoare, epopeea 
desfăcutului nasturilor sau corsajului, fâsâitul lenjeriei sub 
degete,  desuurile mai indecente decât nuditatea, 
moliciunea unui şold, anatomiile somptuoase sau pricăjite, 
îndrăznelile, pudorile, îndrăznelile pudice, accesele de 
lubricitate, ochii daţi peste cap, cuvintele banale recitate 
mai mult decât rostite, „Dumnezeule”, „mă înnebuneşti”, 

143 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


„Nu, termină, termină”, „mai vreau, mai vreau”, cuvintele 
pe moment răscolitoare, cearcănele la ochi dimineaţa, 
dârele lăsate pe cearşafuri de pasagerele nopţii, firele lor 
subţiri de păr, un cercel, un inel pierdut. 

Incă una, îşi spunea de fiecare dată Gabriel, fără 
melancolie. Această repetare îl îmbăta. Încă una: acest 
lucru era o nimica toată şi totuşi continua să fie un miracol. 

In aceste întâlniri nu existau nici promisiuni, nici 
angajamente, doar ponderea orelor petrecute împreună, 
uneori un „te iubesc” ca o mărturisire a unei extreme 
fericiri. Fiecare era logodnica de o seară, tratată şi adulată 
ca atare, căreia voia să-i lase cea mai frumoasă amintire, 
încântarea nu consta numai în una sau alta, fie ea 
răpitoare, ci în constelația care le lega pe toate între ele 
prin inelele aceleiaşi căutări. Gabriel nu era un colecţionar 
de femei, ci un colecţionar de începuturi. 


Şi totuşi, a doua zi, se gândea la Julie şi, oriunde s-ar fi 
aflat, îi telefona, îi jura că o iubeşte, că numai pe ea o 
iubeşte. 


Baletul adoratoarelor nu era niciodată acelaşi: unele 
soseau la miezul nopţii, se dezbrăcau foarte profesional şi 
plecau după ce gemuseră foarte mult; frumoasele nopţii, 
gata la toate complezenţele, ţipau lucruri indecente pe un 
ton convenţional. Tinere păsărele, bine îmbrăcate, îi 
mărturiseau ore întregi mâhnirile lor. Gabriel se pregătea 
să le însoţească la taxi. Puțin mai târziu, aceste mâhnite i 
se alăturau într-o întrecere amoroasă în care etalau o 
dexteritate redutabilă: lacrimile li se uscaseră atât de 
repede! Unele fete foarte tinere puneau în actul carnal o 
adevărată măreție în vreme ce unele amazoane, cu 
vocabular îndrăzneţ, dovedeau o modestie de fecioară. 

Le accepta pe toate, tânără sau bătrână, proaspătă sau 
ofilită; nu refuza nicio licenţiozitate, nicio fantezie, chiar şi 
atunci când duoul devenea triolet sau cadril. Aceste silfide 
erau facile; totuşi îi rămâneau îndepărtate, iar diversitatea 

144 


- PASCAL BRUCKNER - 


lor îl împiedica să emită asupra lor vreo judecată. 
Competenţele fragmentate arătate de ele le făceau şi mai 
stranii în ochii lui. 

Nestatornicia este oare privilegiul unui singur sex? Ani de 
zile discutase despre asta cu Luc: dacă era să-l crezi pe 
acesta, afectivitatea este mai degrabă feminină şi este 
masculină nevoia de libertate. Spunând asta, Luc se plasa 
chiar el de partea feminină şi contrazicea legea pe care 
tocmai o enunţase. Un număr impresionant de transfugi 
zăpăceşte această regulă la care Gabriel vedea numai 
excepţii. De fapt, partenerele lui dădeau ascultare ca şi el 
poftei de schimbare! 

Nu înţelegea bine de ce unora le displăcea, iar altora nu; 
de ce acelea care-l neglijaseră multă vreme îi făceau dintr- 
odată ochi dulci; în fine, de ce atâtea altele nu-l remarcau 
în vreme ce el ardea de nerăbdare să le placă la toate. Cele 
care-l dispreţuiau îl dominau printr-o putere mai tare decât 
complimentele: puterea indiferenţei. 


Totuşi, după fiecare flirt, îi telefona lui Julie a cărei voce 
onctuoasă, modulată îl reconforta. Julie era una dintre acele 
fete pe care le iubeşti cu mult înainte de a le dori, pe care 
nu le doreşti decât pentru a le iubi şi mai mult şi pe care tot 
le mai iubeşti atunci când nu le mai doreşti. 


În aceste sărbători ale trupului, Gabriel căuta ceea ce 
explorase deja la amanta lui: minunea voluptăţii, îmbinarea 
contrariilor, vehemenţă şi tandreţe, gheaţă şi foc, bestial şi 
sublim. 

Astfel, sipetul preţios al unui pântece, triunghiul de 
mătase al unui pubis, evazarea unei crupe constituiau un 
focar de obscenitate şi splendoare prin care nişte creaturi 
finite încercau până la paroxism să-şi abolească limitele şi 
să-i scape timpului. 

lar patul devenea spaţiul unei transfigurări, altarul pe 
care o fiinţă oarecare se metamorfozează în zeitate, sfântă 
şi furie. 

145 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Când o prietenă, cu ochii răvăşiţi, începea să-şi piardă 
minţile în braţele lui, era ca şi cum o poartă a paradisului 
se întredeschidea în faţa lui Gabriel. Nu găsea niciodată în 
aceste furtuni, mereu renăscătoare, dovezile grosolane ale 
orgasmului masculin, ghilotinat de îndată ce este 
satisfăcut. Juisarea femeilor: singurul mijloc pentru un 
muritor de a se apropia de veşnicie, de a-i capta armoniile. 

Nici măcar nu era răspunzător de aceste beatitudini. 
Puterea lui, aceea de a fi un revelator, îl lăsa cu atât mai 
deposedat cu cât îşi jucase mai bine rolul. Indiferent la 
performanţe, voia doar să aprindă frumoasele incendii care 
mocneau între picioarele metreselor lui, în crăpătura 
lucitoare, în înmugurirea de carne ce este un detonator al 
unei infinităţi de explozii. lar a doua zi, depunerea pe 
degetele lui a lavei în erupție îl cufunda în lungi reverii. 

Aceste frumoase zâne, ciolănoase sau  copioase, 
acoperite de mătase, in, caşmir, bumbac, zornăind de 
bijuterii şi de pandantive, nu erau cu adevărat îmbrăcate 
decât odată ce erau goale, le îmbrăca cea mai luxoasă 
țesătură, pielea lor satinată, suplă şi caldă. Le săruta cu 
fervoare mâinile albe, unghiile lăcuite care imediat după 
aceea aveau să-l sfâşie, să-l taie cu o simplă incizie ca peo 
pânză. 

Incă dinainte, binecuvânta aceste răni care erau dovada 
unei clipe de înflăcărare unică. Incerca să-şi reprezinte 
pentru câţi bărbaţi aceste vizitatoare leşinaseră, speraseră, 
plânseseră, căzuseră în desfrâu, în animalitate; atunci, 
călăritul pe şalele lor căpăta o dimensiune mai largă, 
constituia un omagiu cu caracter impersonal care devasta 
plăcerea erotică. 

Şi toate ţipetele care chemau la destrăbălare şi exprimau 
răzmeriţa simţurilor fuzionau într-un singur cânt, cântul 
cărnii satisfăcute pe deplin, al cărnii care jubilează. Din 
aceste imprecaţii, din aceste vocalize, el îşi făceau un imn 
al bucuriei, o operă care-l îmbăta chiar şi prin cele mai mici 
inflexiuni. 


146 


- PASCAL BRUCKNER - 


Unele dintre aceste bacante cu un fizic delicat erau atât 
de sfâşietoare în ardoarea lor, încât lângă ele intra şi el 
într-o stare de transă, zguduit de râsete şi de plânsete, ca 
să le mulţumească astfel pentru că l-au făcut să cunoască 
momente atât de frumoase. Datorită lor, atinsese cu 
degetul un pic din pământul făgăduinţei. 

Nu încerca să vadă limpede ce se petrecea în fermecarea 
lui: nu exista aici nimic care să merite o analiză sau un 
comentariu, era un fapt brut care nu dădea niciodată 
naştere plictiselii. O clipă de har în care se dezinteresa de 
toate, o încântare imobilă care stătea aplecată peste cursul 
lucrurilor. 

Tocmai pentru a auzi aceste extaze, aceste cantate 
umbla Gabriel din aventură în aventură. Transpunea apoi 
această efervescenţă în viaţa cotidiană. Reperând o femeie 
care mergea pe stradă, îşi închipuia cum se abandonează 
ea, cum e cuprinsă de înfocare, îşi făurea nişte poziţii 
lascive cu o asemenea precizie încât inima i-o lua razna şi i 
se punea un nod în gât. Existenţa lui nu era decât un drum 
care-l ducea de la un extaz la altul, la nesfârşit, ca tot 
atâtea opriri pe calea cerului. 


În zori, întotdeauna se gândea din nou la Julie, la cât de 
plăcut era să fie iubit de ea. Totuşi trebuiau să se despartă 
căci ea îl lipsea, prin prezenţa ei, de toate bogăţiile cărora 
le întrevedea doar sclipirea. 


* 


Aşa cum Chrystele alerga după Luc, Luc alerga după 
Castelanne, Castelanne după supremație, Gabriel după 
celelalte femei, Julie după el. Şi cei doi prieteni fugeau unul 
de altul cu repulsie. 


147 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Gabriel este la festivalul de la La Roque-d'Antheron”. 
Vine să-şi prezinte ultima lucrare, Yodel Blues, în care o să 
celebreze întâlnirea dintre un flaut oriental şi un corn din 
Alpi în jurul unui pian cu coadă scurtă şi a unei viori 
electrice. Pe aceste acorduri îşi propune să recite în 
germană un poem de Paul Celan. Julie, reţinută la Paris - 
suntem într-o zi lucrătoare de la începutul verii - nu va 
putea asista la premieră. 

Totul se petrece foarte repede. Gabriel se suie pe 
podiumul instalat deasupra unui bazin cu apă şi protejat de 
o scoică acustică. Cunoaşte parcul grandios plantat cu 
arbori centenari, a mai fost aici, acum trei ani, împreună cu 
Luc pentru a interpreta concertele pentru două piane de 
Mozart şi de Bach. Au obţinut atunci un mic triumf. 

Gradenele sunt arhipline de un public elegant, bronzat 
care-şi face vânt cu programele. Mai este foarte puţin şi, 
este sigur de acest lucru, va ţine în mâinile lui sufletul 
acestor oameni, îl va zdruncina, îl va frânge. În primele 
rânduri, îi recunoaşte pe criticii a căror părere contează 
pentru el mai presus de orice. 

Este o vreme apăsătoare, nori plumburii stau 
ameninţători. Gabriel poartă un pantalon de in albastru 
închis, o cămaşă albă larg desfăcută la piept. Pletele lungi îi 
cad pe umeri, nişte mănuşi de fier îi acoperă mâinile şi 
braţele până la cot. Vrea să intrige, să o rupă cu buna- 
cuviinţă a concertiştilor. Într-o bună zi, va reconcilia stilul 
pop şi cel clasic, jazz-ul şi muzica experimentală, el va fi cel 
care va face trecerea între ele, va fi trăsătura de unire. 

Il acompaniază patru muzicieni. Nu-i cunoaşte bine, 
totuşi nu se îndoieşte că, după triumf, îl vor sărbători şi 


37 La Roque-d'Anthâron, mică localitate din sud-estul Franţei unde are 
loc în fiecare an, în luna august, un prestigios Festival Internaţional de 
Pian. 

38 Paul Celan, pseudonimul lui Paul Antschel (Cernăuţi 1920 - 
sinucidere, Paris 1970), poet şi traducător francez de origine română şi 
de expresie germană. Evreu, Celan a fost marcat de deportarea 
părinţilor săi, păstrând mereu un sentiment de culpabilitate: de ce el le- 
a supravieţuit? 

148 


- PASCAL BRUCKNER - 


poate că-şi va sfârşi noaptea cu frumoasa violonistă cehă 
sosită în dimineaţa aceea de la Salzburg. 

Totul se petrece foarte repede. Incă de la a doua parte a 
lucrării, Gabriel, care tocmai şi-a ridicat ochii de la 
claviatură, constată unele deplasări pe gradene. Unii 
spectatori se ridică. Nu-i vine să creadă. 

Ca să trezească auditoriul, izbeşte un acord în notele 
grave la care îi răspunde un tunet. Această simultaneitate 
provoacă un râset general. Gabriel tropăie şi azvârle din 
picioare, se cambrează, martirizează cu mănuşile lui de fier 
fildeşul clapelor, izbeşte fără milă în acute. 

Când, în sfârşit, izbucneşte furtuna, ultimele persoane de 
pe scaune - gradenele nu sunt protejate - fug în graba 
mare. Sub arborii sequoia din parc, tehnicienii 
împachetează deja aparatura şi interpreţii încetează puţin 
câte puţin să mai cânte. 


Ce o să mai râdă Luc când o să afle! La el se va duce 
totuşi să-i ceară ajutor ca altădată, chiar dacă amorul lui 
propriu o să sufere. Luc rămâne fratele lui în muzică, în 
sfârşit, vor avea o explicaţie între ei, vor lichida 
contenciosul. 

Cu trenul prins în extremis la Avignon, va fi la Paris dis- 
de-dimineaţă. Va cumpăra cornuri calde şi flori, îi va face o 
surpriză lui Julie. Ea o să-l consoleze, o să-i dea puterea de 
a depăşi acest eşec. El o să-i ceară iertare că s-a putut 
îndoi de ea, numai pe ea o iubeşte. 

Dar când a sosit, cu cornurile calde în mână şi untul din 
ele care pătase punga de hârtie, în locul lui Julie, al 
opulentei tinere femei cu părul auriu, al cărei sân credea 
deja că-l vede ieşit din cămaşa de noapte, se afla o 
scrisorică întocmită în grabă, plină de greşeli de ortografie, 
de parcă autoarea ei, prin aceste greşeli, voise deja să-şi ia 
adio de la limba franceză. lar dulapurile şi sertarele în care- 
şi ţinea ea lucrurile erau goale. 


149 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Capitolul VIII 
Victoria vieţii sordide asupra iubirii 
admirabile 


Fiecare dintre noi are două chipuri, un chip obişnuit, 
obosit, şi un chip împărătesc, luminos, fiecare dintre noi 
este alternativ un astru strălucitor sau o stea moartă. In 
Franţa, chipul lui Julie se stingea, se ofilea. lată la ce se 
gândea ea când, lungită la soare în Elveţia, îşi reamintea 
viaţa sa pariziană, revăzând mereu aceleaşi scene. 


Încă din josul scării, cutii de carton pline de coji de 
legume şi de resturi de mâncare încurcau trecerea pe sub 
portal. Abia dacă îndrăznea să calce pe trotuar de frică să 
nu alunece pe dejecţiile vreunui câine; la Paris, există 
întotdeauna o fiinţă incontinentă care-şi pune conţinutul 
intestinelor la dispoziţia tuturor. La fiecare intrare de 
imobil, pubelele crăpate îşi revărsau conţinutul pe 
caldarâm. 

La colţul străzii, pui tăiaţi şi jumuliţi îşi desfăceau aripile, 
hălci de carne îi săreau în ochi. Din cafenele ieşea un miros 
de poşircă şi se auzeau răgetele beţivilor care-şi ciocneau 
paharele, cu picioarele în rumeguşul aruncat pe podea ca 
să le absoarbă vărsăturile. 

Trecea de pescărie, unde scoici desfăcute îşi ofereau 
măruntaiele flasce. În vitrinele brutăriilor, cornurile luceau 
de grăsime reîncinsă. Julie atingea în treacăt lăzile de 
plastic din care ieşeau picioare, cozi, urechi de porc şi 
căpăţâni rânjind. Creieri proaspeţi tremurau pe tăvi, iepuri 
jupuiţi, păstrând încă smocuri de păr la capătul labelor, 
atârnau de cârlige. Înainte de a intra la metrou, trebuia să 
suporte şirurile de chou ă la creme de un blond maladiv, de 
millefeuille gălbejite care-i păreau a fi nişte muci cu zahăr. 
lar când cobora scările, în vreme ce subteranul îi trimitea 


150 


- PASCAL BRUCKNER - 


deja răsuflarea lui fetidă, o fiinţă respingătoare o apuca de 
braţ şi, cu o voce spartă, aproape amenințătoare, îi spunea: 

— Hei, frumoaso, n-ai cumva o sută de franci? 

Noaptea, strada pe care locuiau, în plin centru, se 
transforma într-un decor de teatru unde tâlhari, curve, 
amanți certaţi se insultau în toate limbile lumii. Casele, 
lipite unele de altele, răsfrângeau glasurile până la ultimul 
etaj şi toate certurile se auzeau în camera lor. Julie îşi 
punea coatele pe pervazul ferestrei, de parcă s-ar fi aplecat 
dintr-o lojă, şi se uita la cuplurile care se băteau, la beţivii 
care se loveau, la bătrânii care scormoneau prin gunoaie. 

Tot Parisul îi insulta simţul ordinii şi al valorilor. 


x 


Aşa nu mai merge şi Chrystèle vrea să fie cu sufletul 
împăcat. Se scoală din pat, cu un gust amar în gură, şi se 
aşază pe podea. Luc trebuie s-o alunge imediat, comedia 
asta a durat destul. 

Ca să provoace acest eveniment, preferă să se acuze 
singură. Da, toţi amanţii ei au abandonat-o şi dacă vreunul 
stătea mai mult, o făcea din puturoşenie, îi era lene să 
caute în altă parte. Ea era totuşi o binevoitoare, îşi plătea 
partea la restaurant, la cinema, le tolera abaterile. Trebuie 
că exista ceva de spus sau de făcut şi ea nu ştia ce. După 
această mărturisire, spera să scadă foarte mult în ochii lui 
Luc. 

Intr-adevăr, Luc a fost şocat, cum asta? Ea n-avusese 
niciodată darul de a-l emoţiona pe un băiat mai mult de 
câteva săptămâni şi se mai şi lăuda? Pe trupul ei 
bivuacaseră şi apoi o şterseseră regimente întregi de 
şmecheri? Trecuse prin multe mâini şi niciuna nu se 
încleştase pe ea ca s-o reţină? 

— Ştiu că vrei să mă părăseşti, dar nu îndrăzneşti să mi-o 
spui. Fii sincer, te rog, o să plec imediat. 

Oare, într-adevăr, adevărul n-o să-i facă niciun rău? După 
atâtea luni, se prezintă, în sfârşit, o ocazie. Îşi mărturiseşte 

151 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


foarte uşor lacunele cu aerul de-a spune: „Acum e rândul 
tău!” pe Luc îl zdruncină această îndrăzneală nesăbuită. Ba 
nu, Chrystele simulează un curaj de faţadă ca să-l tragă de 
limbă. Lui îi repugnă înfruntările, explicaţiile. 

Luc a aprins lumina. Chrystele, goală puşcă, şi-a ascuns 
capul cu braţele. 

— Vino, o să răceşti. N-am chef să te părăsesc, risipeşte- 
ţi ideile astea negre! 

Ea a bâlbâit ceva smiorcăit şi imposibil de înţeles, a 
alergat să se cuibărească lângă el. Luc a mângâiat-o uşor 
pe blăniţa umedă. 

— Eşti drăguţ Luc, mi-ar plăcea să te cred. 

La aceste vorbe, bărbia a început să-i tremure, a izbucnit 
în plâns. El a legănat-o, reprimându-şi o dorinţă vicleană de 
a o pălmuli şi şi-a închipuit cum alcătuieşte cu alţi nefericiţi 
ca el o vastă frăţie, „Clubul placatorilor de toante” care s-ar 
reuni de două ori pe an ca să facă schimb de amintiri, să-şi 
bată încă o dată joc de uşuraticele care le tranzitaseră prin 
pat. 

Da, de fiinţele pe care ţi le impun necesitatea şi 
singurătatea, te eliberează luxul şi te mai gândeşti la ele 
doar în termeni de jenă, de sărăcie, ca la un impas din care 
eşti fericit că ai scăpat. 


x 


Prima oară când a zărit un cloşard la Zürich, Julie a 
crezut că acesta venea din Franța sau Italia. Când l-a auzit 
vorbind germana-elveţiană cu accent din Saint-Gall a fost 
descumpănită: pentru ea numai la Paris existau cloşarzi, 
oamenii ăştia se prelingeau din zidurile capitalei ca 
mucegaiul din brânză. 

Nu va uita curând acea după-amiază din Saint-Germain- 
des-Prés?. O femeie murdară, hidoasă, după ce a scuipat-o, 


3 Saint-Germain-des-Pres, cartier de pe malul stâng al Senei, în 

arondismentul VI, care-şi trage numele de la abația datând din secolul 

al Vl-lea. Celebru în anii '50 pentru viaţa intelectuală şi artistică din 
152 


- PASCAL BRUCKNER - 


a spart în mână paharul din care bea şi a stropit-o pe faţă 
cu sângele ei. După aceea, Julie o tot căutase pe nenorocita 
aceea. Nu-i va uita nici pe cei doi vagabonzi care mergeau 
împleticindu-se pe bulevardul Samt-Germain, răi ca nişte 
javre, speriindu-i pe rarii trecători. Unul dintre ei, zărind un 
porumbel care ciugulea, i-a tras un şut cu bocancul şi i-a 
zburat capul din care ţâşneau pene şi sânge. Scosese un 
strigăt de victorie, uriaşe „futu-te-n cur, curvă” şi plecase 
cu prietenul lui, prinşi amândoi după gât, până ce s-au 
prăbuşit în faţa portalului unei şcoli comunale şi s-au 
cufundat într-un somn comatos. 

Julie luase obiceiul să meargă în spatele primului cloşard 
pe care-l întâlnea împingând un cărucior. Pentru ea igiena 
şi sănătatea aveau întâietate asupra celor zece porunci şi 
voia să înţeleagă cum pot anumite fiinţe să împingă până la 
ceva de neconceput graniţele ignobilului. 

Tot căutând, văzuse de toate: femei bătrâne impregnate 
de urină de pisică, împărțind cu motanii bucăţelele de 
carne dintr-o cutie de kitekat; bărbaţi fripţi pe picioare ca 
nişte antricoate de grătarele de aerisire ale metroului pe 
care dormeau; tineri vagabonzi tatuaţi, plini de păduchi 
care circulau în coloane, coborând şi urcând între păr şi 
barbă; nişte tipi, nesfiindu-se deloc, făcând pe ei în metrou; 
o femeie scoţându-şi dintre picioare un tampon igienic 
pătat şi fluturându-l sub ochii trecătorilor; grupuri de 
mitocance şi de demenţi, trântiţi pe băncile publice, care 
celebrau marea sărbătoare a Butelcii şi a Eterului. Şi toţi 
aceşti coate-goale care-şi băteau joc de însăşi ideea unui 
pact, a unei cauze, a unei promisiuni emiteau pentru Julie 
un oracol, pe care nu se mai sătura să-l interpreteze. 

In divinităţile tutelare ale străzii, ea credea că desluşeşte 
fatalitatea care-i pândea amantul. Dacă Parisul prospera pe 
o piramidă de gunoi, de ticăloşii, dacă fetele drogate cu 
gingiile negre, delincvenţii urmăriţi de poliţie, muncitorii 


jurul existenţialiştilor, el este astăzi un cartier de lux, animat de 
faimoasele cafenele Le Flore, Les Deux Margot şi Lipp, de galerii de 
artă, edituri şi librării. 

153 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


uzaţi care miros a poşircă şi tutun prost, cerşetorii cu 
pansamentele lor, nebunii care vorbesc singuri, marginalii 
ştirbi şi ridaţi la cincisprezece ani alcătuiau esenţa Oraşului 
Lumină mai mult decât Luvrul, Muzeul Orsay sau Rive 
gauche“, atunci Gabriel se va cufunda în mod inevitabil în 
abjecţie. 

Julie se delecta dinainte cu declinul lui: Gabriel 
prăbuşindu-se, după o serie de eşecuri, în comunitatea 
mizeriei; Gabriel, devenit revoltător atât în felul de a vorbi 
cât şi în cel de a se îmbrăca, împărţindu-şi cu câteva epave 
sticla de băutură şi pustulele. Până ce această drojdie a 
societăţii, trecând mereu de la beţie la mahmureală, va 
cobori încet în ultimele cercuri ale infernului, în marele 
canal de scurgere al Parisului. 


xæ 


Chrystèle, care, în cuplu, suferea că simte cum apasă 
asupra ei privirea unui judecător, se încăpăţâna să caute 
adevărul. De vreme ce Luc o acuza, fără ca ea să ştie de ce 
anume, a hotărât să-şi compună un chip plăcut şi să-şi 
împingă amantul până-n pânzele albe. 


Îndrăznise să ia totul de la capăt! Totul: schimbările ei 
bruşte, fandoselile, predicile. 

În seara asta, etalându-şi un portjartier nou-nouţ ca pe o 
baterie de bucătărie, îşi petrecuse din nou jumătate din 
timp pe genunchii lui, îl tot alintase cu „scumpiţel”, 
„Puişor” şi alte cuvinte şi mai revoltătoare. 

Mai târziu se jucaseră de-a capra şi lupul. Asta s-a 
terminat cu o amestecătură de trupuri, iar capra behăise 
sub grinzile din tavan. 

Nu învățase aşadar nimic, nu înţelesese nimic! Luni de 
zile de eforturi zadarnice! Luc era la capătul răbdării, 
tremura vrând să-şi stăpânească ferocitatea. 

“9 Rive gauche (Malul stâng al Senei), desemnează cartierele care 


păstrează vocaţia intelectuală şi religioasă a Parisului. 
154 


- PASCAL BRUCKNER - 


Chrystèle dormea deja. Dintr-odată, pe Luc l-a izbit o 
evidenţă, atât de patentă încât a trebuit să se scoale ca s-o 
enunţe desluşit: întreaga figură a lui Chrystèle era o 
pledoarie vie pentru exterminarea rasei albe! 

A repetat aceste cuvinte pentru a se lăsa bine pătruns de 
ele. 

Şi atunci, a pus stăpânire pe el o tentaţie atroce. Ochii 
aceia închişi, pielea aceea îi dădeau un ordin. Nu mai avea 
altă ieşire. Să o rupă cu ea? Dar nu fuseseră niciodată 
legaţi. Trebuia să acţioneze imediat, să profite de 
determinarea sa. In clipa aceea nutrea o ură pură din punct 
de vedere chimic, o ură care poate nu va mai reveni cu 
aceeaşi putere. 

Alţii făcuseră deja asta, îi deschiseseră calea. Va fi o 
nimica toată: o va apuca cu mâinile de gât şi va strânge 
tare. Nu va ezita înainte de-a o băga în această menghină. 
Ea se va zbate, capul i se va izbi de perete, ochii i se vor da 
peste cap, gura i se va strâmba într-un rictus. Şi 
stewardesa dichisită, metresa plină de sfaturi nu va mai fi 
decât o marionetă care geme încet. lar el o va reînvia de 
mii de ori ca s-o strângă de gât şi mai bine după aceea! 


x 


„Pentru francezi, fidelitatea nu este un subiect de 
mândrie.”1! De câte ori nu-i repetase Gabriel lui Julie 
această vorbă a lui Montesquieu pentru a-şi justifica 
abaterile! 

li vorbea două limbi, cea a ataşamentului fatal şi cea a 
independenţei  capricioase, îi spunea dintr-o singură 
răsuflare „te iubesc” şi „îmi iubesc libertatea”, înclina din 
ce în ce mai mult spre disponibilitate în detrimentul 
statorniciei. 


11 Parafrază a unei cunoscute afirmaţii din romanul Scrisori persane 
(1721, scrisoarea LV) de Charles Montesquieu (1689-1755), scriitor şi 
filosof liberal, unul dintre protagoniştii Luminilor franceze. 

155 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


I le arăta pe admiratoarele lui şi-i spunea: „Uite ce-mi 
sacrific pentru tine: tinereţea, aventurile!” Se arăta 
întotdeauna destul de iubitor pentru a relansa speranţa, 
destul de evaziv pentru a întreţine neliniştea. 

Spre deosebire de el, Julie nu suferea din cauza apăsării 
timpului asupra relaţiei lor: acest bărbat nu-i era mai puţin 
dezirabil decât în primele zile. Nu se săturase de el. Dorea 
să fie în acelaşi timp iubita oficială şi logodnica întâlnită cu 
o oră înainte, încă înfrumuseţată de răcoarea de afară. 
Când ea îi explica acest lucru, el o întrerupea cu un: 
„Nerozii, himere de fată romanţioasă!” 

Îl bombarda cu complimente, îi lăuda până şi faptul că 
este slab, că are un nas mare, căci îl alesese în totalitatea 
lui. El, nemulţumindu-se să o critice, să o ridiculizeze 
pentru coafura şi hainele ei, să-i arate cu degetul 
vergeturile, un început de rid, se extazia în permanenţă în 
faţa altor fete, făcea ochii mari când le vedea picioarele, 
sânii, silueta. Ea se simţea neterminată, noaptea visa căi 
se revarsă pântecele ca la modelele lui Renoir, obeze, care 
par mereu gravide. 

Cu cât era mai sigură că-l iubeşte, cu atât mai puţin era 
convinsă că-l posedă. A întrevăzut, înspăimântată, o 
întreagă reţea de infidelităţi care prosperau fără ştirea ei. 
Pe carnetele lui Gabriel, în agenda lui, erau trecute nişte 
iniţiale urmate de numere de telefon. Cine ştie dacă nu 
cumva şi notele de pe partiturile sale erau elementele unui 
cod secret? 

Ca să-şi poată satisface curiozitatea îşi punea la 
contribuţie o şiretenie de inchizitor. Dacă Gabriel fusese 
plecat, de cum se întorcea acasă, ea se năpustea la mâinile 
lui, căutând să descopere pe buricele degetului mijlociu şi 
al arătătorului mirosul de femeie de care ştia că este 
lacom. Dar găsea nişte mirosuri atât de amestecate încât 
după această examinare era şi mai perplexă. lar dacă 
mâinile miroseau a săpun, această spălare în grabă a lor 
semna o crimă. 


156 


- PASCAL BRUCKNER - 


ÎI săruta şi, în spatele dinţilor, auzea ciripitul tuturor 
femelelor pe care el le sărutase deja şi care stăteau la 
taclale în cavitatea lui bucală. Bărbatul acesta nu era 
pretenţios: le aparţinea tuturor acelora care îl acceptau. 
Limba lui era o cârpă de spălat pe jos care curăţase gâtul şi 
sexul a tot ceea ce purta fustă în oraş. 

Atâta se reţinea când făcea dragoste încât sfârşea prin a 
nu mai juisa. Lua drept pretext oboseala, probleme de 
muncă. Julie avea convingerea că Gabriel îşi stoca sperma 
ca să fie proaspăt pentru alte raporturi sexuale. Ea îşi 
apăsa pe el fragedele corole ale sânilor şi îşi închipuia 
imediat alte sfârcuri excitate de degetele lui şi această 
simplă idee o îngheţa. De altfel, el avea atât de puţin chef 
de ea acum! 

Julie nu-l ierta că se îndrăgostise de el fiindcă asta în loc 
s-o înalțe o făcuse să cadă. 

Nu-l ierta că o trimitea înapoi la Basel cât mai des cu 
putinţă, în vreme ce ea se expatriase pentru el, îşi încetase 
studiile, prieteniile. Rămânea călare pe două lumi, fiind 
deplasată în propria ei ţară fără să fie integrată aici. 
Neavând un statut legal în Franţa şi deci nici permis de 
lucru, trebuia să se mulţumească cu mici joburi mercenare, 
plătite prost: vânzătoare, chelneriţă. Când îi cerea lui 
Gabriel să-i regularizeze situaţia, acesta exclama: „E vina 
mea dacă nişte legi absurde continuă să izoleze Elveţia de 
restul Europei? Şi pe urmă la ce bun să ne căsătorim? Intr-o 
zi, tot o să ne despărţim!” 

Nu-i ierta demersurile umilitoare la care o constrângea, 
reînnoirea cărţii de şedere la Prefectură, aşteptatul la 
ghişee împreună cu mulţimea de turci, tamuli şi algerieni, 
țâfna, grosolănia funcţionarilor. 

Plângea la cea mai măruntă contrarietate. Lacrimile 
deveneau singurul ei fel de a răspunde adversităţii. El 
decreta că un asemenea spectacol este rizibil, ea îi reproşa 
duritatea, el i-o întorcea: „Pentru amanți, nefericirea de a 
se certa nu e nimic pe lângă nefericirea de a nu se putea 


157 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


certa. Scena de menaj este o dovadă de vigoare, o 
manifestare a vieţii care explodează”. 

Timp de trei ani fusese o regină, acum era mai rău decât 
o servitoare. 


Şi atunci de ce mai rămânea? Ce o împiedica să 
izbucnească? Generaţii întregi de capete plecate, de soţii 
docile care supravieţuiau în cromozomii ei. Era una dintre 
acele fiinţe cărora piedicile le sunt necesare, care se 
realizează mai bine dându-le ascultare altora. 

Uneori stătea singură într-o nemişcare comatoasă. | se 
căţăra pe umeri o pasăre neagră care o strângea în gheare. 
Se pomenea extrem de vulnerabilă, fragilitatea sa o 
zdrobea ca o povară. Ar fi vrut atunci să spargă obiectele, 
bibelourile ca să-şi calmeze nervii. Dar atât de mult i se 
incubase în tinereţe respectul faţă de lucruri încât lucrurile 
acum o dominau. Nu-i mai rămânea decât să le şteargă de 
praf tot aşa cum visa să curețe povestea ei cu Gabriel 
pentru a-i reda strălucirea din primele luni. Neputând să 
acţioneze asupra unei fiinţe sau asupra lumii, aspira doar, 
cu modestie, să facă un pic de ordine în aceasta. 

Era un anotimp înscris în viaţa acestui bărbat, dar care 
anume? 


Îi venea să le spună tuturor îndrăgostiţilor: „O, voi care 
dormiţi lângă acela sau aceea care vă va trăda, vă va 
otrăvi viaţa, după ce a parfumat-o şi a umplut-o de un 
balsam, nu aveţi încredere în ei!” 

A luat obiceiul să se scindeze în două persoane: 
franţuzoaica din ea vorbea de dragoste, nemţoaica denunța 
această legătură. Una se resemna, cealaltă se revolta. Şi-a 
supus sentimentele unei distanţe critice, neangajându-se 
niciodată decât pe jumătate. 

Şi cum se îndoia de Gabriel, a stabilit în Elveţia unele 
relaţii episodice, a făcut din calitatea ei de străină, care 
fusese argumentul seducţiei sale, arma revanşei sale. 


158 


- PASCAL BRUCKNER - 


x 


Deşi se aştepta la ce e mai rău, Chrystèle a rămas 
încremenită. Luc era culcat pe ea, cu amândouă mâinile 
apăsând atât de tare pe umerii ei încât o dureau, cu ochii, 
dilataţi ca ai unei insecte, având răceala unei dalte de spart 
gheaţa. Gâfâia iar răsuflarea îi era uscată, un pic acrişoară. 

Ea a înţeles pe loc. De parcă i-ar fi deschis cutia craniană 
şi i-ar fi citit direct pe creier. Totul a devenit clar: tăcerile, 
stânjeneala, tulburarea lui. Aşadar, asta era! Cu o voce 
uşor falsă, Chrystele a întrebat: 

— Ce vrei? 

Luc a tresărit ca şi cum ar fi fost înţepat cu o furcă. Faţa 
îi era strâmbată de un rânjet. 

Ea ar fi trebuit să fugă; el a fost însă cel care a fugit, s-a 
refugiat la capul patului. Părea îngrozit chiar de groaza pe 
care ar fi vrut s-o transmită. 

Ceea ce a urmat a fost şi mai puţin previzibil. Luc a 
izbucnit în plâns, şi-a cerut iertare cu o brutalitate cam 
ridicolă. lertare, dar pentru ce? A bâlbâit, stând în 
genunchi, cu părul vâlvoi, ceva incoerent: 

— N-aş fi făcut-o, jur, n-aş fi făcut-o. 

Luni de zile de angoasă au alunecat de pe ea ca o faţă de 
masă pe care-o tragi spre tine. S-a ridicat şi s-a îmbrăcat. El 
a apucat-o de pulpă, i-a strâns genunchii în braţe. 

— Nu pleca, Chrystèle, nu pleca, te iubesc, de-atâta 
vreme voiam să ţi-o spun! 

Această formulare a şocat-o; o aşteptase prea mult ca s- 
o poată înţelege. Era prima oară când ea era cea care-l 
părăsea pe un băiat. A avut o clipă de ezitare. A aruncat o 
ultimă privire formei care se smiorcăia, în prostraţie într-un 
fotoliu, şi care o implora. A deschis uşa, s-a trezit în stradă. 

Se vindecase de Luc. 


În nopţile care au urmat, Luc a avut acelaşi coşmar: era 
judecat de o curte de juri pentru omorârea lui Chrystele. 
Procurorul general era Gabriel. Castelanne şi Irène figurau 

159 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


ca martori ai acuzării. Luc îşi prezenta singur apărarea 
explicând cât de mult detesta el la Chrystele imaginea 
propriei lui sărăcii sufleteşti. Suprimând-o, sperase să ucidă 
în el slăbiciunea pe care o întrupa ea. Sentința care-i va fi 
dată nu va face altceva decât să condamne un cadavru: 
părăsind existenţa, Chrystele i-o luase cu ea şi pe-a lui. 

Luc constata cu groază că nu reuşea să convingă pe 
nimeni. Se trezea mereu în momentul în care Gabriel îşi 
începea pledoaria împotriva lui. Cufundat încă în vis, voia 
să se ducă la poliţie să se denunțe. Compunea numărul lui 
Chrystele, dar închidea telefonul la loc: nu îndrăznea să-i 
înfrunte vocea. Se temea să o audă aşa cum ne temem de 
întoarcerea morţilor. 


În câteva luni, Gabriel a pierdut toate avantajele 
dobândite şi a căzut din nou în anonimatul din care ieşise 
un pic. Când reasculta Yodel Blues, găsea amalgamul acela 
de stiluri şi sonorități îngrozitor de pompos. 

Totul conspira să-l diminueze: eşecul amoros şi 
profesional. intreaga lume îi şoptea că era terminat: se 
plimba într-un univers de prevestiri negative şi peste tot îşi 
citea semnele destituirii. Din nou era comparat cu Luc, de 
data aceasta în detrimentul lui. Oamenii cumsecade bine 
intenţionaţi îi spuneau: „Chant6me are vântul în pupă!” 
Chiar şi la prietenii săi cei mai buni, Gabriel era gata să 
descopere lipsa de loialitate: cu câtă grabă îi semnalau 
articolele în care fusese desfiinţat! 

Nu se mai putea produce în public fără să fie înmărmurit 
de frică; simţea o mâncărime pe piele, părul îi atârna pe 
umeri ca un pachet de alge greu de purtat. Braţele îi 
declarau secesiune, un înger îl dobora, îl ţintuia pe taburet. 
Spectatorii îşi suflau nasul, scuipau, expectorau fără ruşine, 
ghiorăielile degenerau în hărmălaie. O dată şi-a întrerupt 
recitalul din cauza zgomotului excesiv. Sala l-a huiduit, iar 


160 


- PASCAL BRUCKNER - 


el a ieşit de pe scenă sub sarcasmele publicului ca un boxer 
groggy după un K.O. 

Se consola spunând: „Nu trebuie să te placă toată lumea. 
O operă care face repede unanimitate este menită să 
dispară”. Se corecta: „Dar de aici şi până la a nu te place 
nimeni...!” Nu asista la o demonstraţie de opoziţie 
împotriva lui pentru că era prea novator sau provocator; 
nu, era o pierdere a afecțiunii, o abandonare. 

Firma de discuri i-a anulat contractele, i-a vândut la 
solduri microsioanele. Esther Lehmann l-a uitat, iar el a 
rupt-o cu ea printr-o scrisoare plină de indignare; ea nu i-a 
răspuns nici măcar printr-o confirmare de primire. 

Crezuse că se alăturase clanului prestigios al marilor 
maeştri şi acum alerga după mici contracte, cânta în faţa a 
zece cucoane bătrâne în săli obscure, în gale de provincie. 
Trăgea la hoteluri din oraşe mici în care, la recepţie pe 
călător îl întâmpină panoul: „Nu ţipaţi la patron, cu ţipatul 
se ocupă el!” îi erau ciuntite onorariile, se bătea pentru o 
sută, două sute de franci în plus. A trebuit să se 
mulţumească şi cu lecţiile particulare. 

Nu mai reuşea să compună: i se ofereau mii de rumori şi 
de tehnici sofisticate într-un vast talmeş-balmeş. Această 
abundentă îl paraliza. 


Într-un an, n-au prânzit împreună decât de două ori şi 
Gabriel a fost cel care telefonase. Luc nu mai era liber 
seara şi pentru cea mai mică întâlnire îşi consulta agenda. 

La supărările lui Gabriel făcuse numai două comentarii: 
„Julie o să se-ntoarcă, sunt sigur; Yodel Blues o să cunoască 
succesul pe care-l merită. Nu-mi fac griji pentru tine”. Luc 
nu-şi făcea niciodată griji pentru Gabriel, era un fel de a-l 
îndepărta, decretându-l fericit orice s-ar întâmpla. Ficţiunea 
camaradului invincibil alimenta dezinteresul şi, în acelaşi 
timp, punea stavilă compasiunii. 

Şi conversaţia se oprea brusc. 

Prietenia adevărată constă în a continua un dialog peste 
luni şi de ani de zile ca şi cum între timp nu s-a întâmplat 

161 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


nimic. Ei, cu cât se vedeau mai puţin, cu atât aveau mai 
puţine lucruri să-şi spună. Tăcerea îi apăsa repede cu o 
intensitate greu de suportat: asta nu era pauza a doi 
prieteni care se gândesc, era o tăcere conjugală, tăcerea 
unei lungi saţietăţi. Luc se uita la ceas, era agitat încă de la 
desert, stătea cu capul în jos. Nici măcar nu era tăios sau 
semeţ, era închis, pecetluit, ermetic. Şi Gabriel îşi spunea: 
„In faţa lui Luc sunt ca un amant în faţa unei femei care nu- 
| mai iubeşte şi se plictiseşte cu el”. 

Obligat să astupe golurile din conversaţie, sărea de la un 
subiect la altul, punea câte o întrebare, peste zece minute 
o punea din nou, nu aprofunda nimic, trecea multe lucruri 
în revistă aşa cum faci inventarul unui dulap. Ca să evite ca 
prânzul să nu li se dezagrege, era gata de orice. 

Când, în sfârşit, se despărţeau, Gabriel era ispitit să-l 
prindă din urmă pe Luc ca să-şi fixeze imediat următoarea 
întâlnire. Mai aveau încă multe să-şi spună, nu-i aşa? 


* 


Poşta, telefonul sunt nişte mijloace prodigioase pentru a-i 
apropia pe oameni; dar ele au ridicat aşteptarea la rangul 
de categorie de nedepăşit, au obiectivat-o în nişte 
instrumente tehnice. Aşa se întâmplă cu telefonul când nu 
sună: a şti că el ne poate face imediat legătura cu fiinţa 
iubită fără ca aceasta să profite de acest lucru constituie 
cruzimea deosebită a acestui mic aparat. In telefon este 
materializată o imensă expectativă şi nimic nu este mai rău 
decât un receptor mut. 

Gabriel era atât de nerăbdător să primească scrisori sau 
un apel telefonic de la Julie încât deschidea, din nebăgare 
de seamă, scrisorile pe care urma să le pună la poştă ca şi 
cum îi fuseseră adresate lui. Şi dintr-o cafenea sau o 
cabină, îşi lăsa singur mesaje pe automat. 

Prin absenţa ei, Julie îi guverna viaţa: temporalităţii 
obişnuite i se suprapunea una sentimentală, îi modifica 
orientarea, îi impunea nişte întâlniri tiranice. Ironia făcea ca 

162 


- PASCAL BRUCKNER - 


el să trăiască de parcă ea mai era încă prezentă: nu mai 
întârzia prin baruri, punea lucrurile din casă la locul lor, 
aproape că nu mai ieşea seara în oraş, pregătea pentru 
micul dejun o porţie dublă de cafea, cumpăra dulceţurile şi 
chiflele care-i plăceau ei. Devenise aşa cum i-ar fi plăcut ei 
să fie când trăiau împreună. 

Cât era de liber când ea era prezentă, întreţinând iluzia 
că se putea lipsi de ea deoarece o iubea! Se crezuse chiar 
imunizat la supărările din dragoste prin muzică! 

El care voia să scutească cuplul de corvada de-a fi 
fecund, util şi fidel, îl scutise mai ales de privilegiul de a fi 
fericit. 


Mai avea aventuri. Dar pentru că era liber, pentru că Julie 
nu-i mai interzicea nimic, acestea prezentau mai puţin 
interes. 

In seducţie există un proces similar cu campaniile 
politice: trebuie să-ţi păstrezi partizanii, să-i însufleţeşti pe 
cei lipsiţi de zel, să-i convingi pe reticenţi. Atâtea eforturi, şi 
pentru ce? 

Nu mai vibra la diversitatea feminină atât de celebrată 
altădată. El, pentru care până atunci femeile erau frumoase 
pentru că erau femei, răspândind un parfum admirabil, a 
descoperit în acest sex tot atâtea anomalii şi diformităţi ca 
şi într-al lui. l-au sărit în ochi ridicolul şi bizareria actului 
amoros cu nişte necunoscute. 

Acolo unde înainte nu vedea decât adorabile, ingenue, 
deşucheate, întâlnea nişte naufragiate care se întindeau pe 
patul lui ca să nu se prăbuşească. Pântecele lor nu mai era 
o Broceliande“”? fermecată, piscina tuturor voluptăţilor, ci o 
apă sălcie care-şi transmitea amăreala înlănţuirii trupurilor. 
Toate împărtăşeau aceleaşi gusturi şi, pretinzând că dau 
glas tumultului fanteziei lor, lăsau să se exprime în ele un 
stereotip. Gabriel nu mai găsea nimic din efervescenţa 


12 Brocéliande, pădure legendară din Bretania (nord-vestul Franţei) în 
care, în romanele medievale ale Mesei rotunde, trăiau vrăjitorul Merlin 
şi zâna Viviane. 

163 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


lumilor trecute: sărutările erau prea umede, limbile prea 
indiscrete, mirosurile prea tari. 

Numai un defect de optică îl făcuse să le găsească pe 
aceste tinere mai atrăgătoare decât Julie: cele mai multe 
nu meritau decât să fie consumate pe loc, cele mai multe 
erau nişte chei care nu descuiau nimic. 

Crezuse că-şi lăsase partenerele în urma lui ca pe tot 
atâtea scoici goale, dar el era scoica abandonată, nespus 
de fericit atunci când vreo şmecheră consimţea să se 
aplece ca să-l culeagă. Nu mai era Seducătorul care-şi 
etalează pompa şi aurăriile, ci un Condottiere la pensie 
înfăptuind cu alte învinse o formalitate fără graţie. 


Nu mai putea trăi fără Julie. 

Din nou a inundat-o cu un potop de scrisori, a implorat-o, 
şi-a cerut iertare, a făcut promisiuni. Nu exista decât în 
momentele în care-i scria, o convoca prin intermediul 
stiloului, atât cât să danseze, rând lângă rând, un lung duo 
timp de două sau trei pagini. Ea nu-i răspundea. Şi dacă o 
suna, închidea telefonul. 

Înnebunit de angoasă, a sărit într-un tren care să-l ducă 
în Elveţia. Pe măsură ce se apropia de graniţă, avea 
senzaţia că este aspirat într-un gol, că jonglează deasupra 
unei prăpăstii. 

Încă de la primele cuvinte, ea i-a ordonat să se întoarcă 
în Franţa. Avea în faţa lui o hiperboreeană cu ochii palizi, cu 
picioarele bronzate, o nouă Evă distantă care-i spunea: 
„Pleacă!” Nu se mai numea Julie, ci Julia şi asta l-a rănit. 

Tot rugându-se la ea, a obţinut să rămână. Timp de cinci 
zile, ea i-a interzis s-o apuce de mână şi l-a plimbat prin 
oraş, pe la prieteni, aşa cum generalii romani, întorşi din 
război, îşi arătau poporului captivii. În familia Niederberg, 
despre el se vorbea deja la imperfect. 

Timp de cinci zile, a cerşit clemenţă şi milă, s-a declarat 
scăpat de frivolitate. Ea i-a spus ceea ce chiar el îi obiecta 
de doi ani încoace: 


164 


- PASCAL BRUCKNER - 


— Deci acum vrei să trăieşti în cuplu? Ştii prea bine că 
vine întotdeauna un moment în care îndrăgostitele 
romantice se transformă în nişte balauri, eteratele în nişte 
stricate certăreţe, un moment în care tinerii petulanţi, 
adoratorii frondeuri devin nişte soţi cu burtă şi care 
bombănesc mereu. Starea conjugală se închide peste 
plăpânda iubire. Asta vrei? 

A patra zi, jucând totul pe o singură carte, a pomenit de 
logodnă, i-a oferit cu anticipație un mic diamant. Ea a 
acceptat inelul, dar a refuzat propunerea. 

El insista, ea îşi pierdea răbdarea, cuvintele ei îl 
şfichiuiau ca nişte bice, îl pocneau ca nişte proiectile; în 
pronunția ei revenea în forţă germana, făcând ferfeniţă 
vocabulele franceze. Prin gura ei erau proiectate nişte 
cristale de umbră şi de gheaţă care-i sfâşiau timpanele. 
Julia degaja răcoarea abruptă a unui perete muntos: o 
suprafaţă minerală pe care nu găseau de ce să se agaţe 
nici râsul, nici tandreţea. Il ţinea în mână, foarte bucuroasă 
că-l simte dependent, nefericit. Chipul acela care pentru el 
însemnase bunătatea nesfârşită era închis ca o piatră. 


x 


Luc se mira că scăpase atât de repede de gravitația lui 
Chrystèle. li lipsea aşa cum îţi lipseşte o boală cronică cu 
care te-ai obişnuit. Il supăra faptul că nu-l mai suna. 
Noaptea, ea domnea asupra somnului lui, iar când se 
trezea, Luc tremura la ideea greşelii pe care fusese cât pe 
ce s-o comită dintr-o simplă lipsă de curaj. 

Arzând de nerăbdare să povestească la cineva ultimele 
ore petrecute cu ea, la o săptămână după incident şi-a fixat 
o întâlnire cu Irène, acasă la Castelanne. Era o după- 
amiază glacială de octombrie în care credeai că venise deja 
iarna. Din celelalte încăperi ale apartamentului ajungeau 
până la el zgomote de voci ridicate şi de uşi trântite. Din 
întâmplare, pe un gheridon din salon, a găsit, sub un teanc 
de reviste de modă, un disc de salsa al lui Tito Puente. 

165 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Când a sosit Maestrul, palid, nepieptănat, cu faţa lui de zile 
rele, Luc l-a întrebat: 

— Ascultaţi aşa ceva? 

Castelanne a avut un gest de agasare. 

— Ştii bine, Chant6me, că a asculta Muzak” face parte 
din igiena mea zilnică. În loc să mă spionezi, ai face mai 
bine să termini articolul pe care ţi l-am cerut. 

Mai târziu, în salonul unui mare hotel unde îl dusese 
Irène ca să bea un ceai, în faţa unui foc de şemineu, Luc i-a 
întins acesteia, cu teamă, o lungă confesiune scrisă de 
mână şi pusă într-un dosar albastru. Era povestea 
neînţelegerii lui cu Chrystèle. Ştia că dându-i această 
relatare, avea poate să-i piardă stima, să împingă într-o 
îndepărtare inaccesibilă şansa de a-i fi prieten într-o zi. 

— Presupun că este în legătură cu fata aceea? 

— Da, citiţi-l, Irène, o să ştiţi tot. Dumneavoastră sunteţi 
singura persoană căreia îi pot povesti acest lucru. 

— lartă-mă, Luc, dar prefer să ignor acest aspect din 
viaţa dumitale. 

Irène, care avea ochii roşii şi ridurile de la tâmple mai 
adâncite decât de obicei, a întors pe toate feţele dosarul 
albastru şi, liniştită, l-a aruncat în foc unde s-a mistuit. Luc 
n-a încercat să facă nimic ca să-l recupereze şi, atunci când 
ea şi-a trecut mâna pe gâtul lui, s-a gândit: „Măcar de m-ar 
strânge de gât cu degetele ei parfumate şi să terminăm 
odată!” 

l-a spus de descoperirea discului cu Tito Puente şi de 
răspunsul soţului său. Irène a izbucnit în râs. 

— Luc, Francis n-a detestat niciodată salsa. De altfel, o 
dansează foarte bine. Se pare că sunt multe lucruri pe care 
nu le ştii despre el! 

Revelația asta l-a urmărit pe Luc toată seara. Când s-a 
culcat şi-a dat seama cu întârziere că lrene nu-şi pusese 
mâna pe gâtul lui ca să-l sugrume, ci ca să-l mângâie. 


“3 Muzak, anglicism care desemnează o muzică (de ambianţă) 
înregistrată. 
166 


- PASCAL BRUCKNER - 


Chrystèle nu se vindecase. În ea rămăsese, clocind ca o 
pată de ulei, dorinţa de a-l pedepsi pe cel care o 
batjocorise. Luc se făcuse vinovat de stricarea scenariului 
pe care ea îl îndrăgea dintotdeauna, de faptul că o obligase 
să facă acest pas teribil: să-l părăsească pe un bărbat. Se 
îndrăgostise de el aşa cum te călugăreşti. S-a despărţit de 
el cu dura luciditate a credinciosului care, deschizându-i-se 
brusc ochii, descoperă un gol acolo unde i se afla idolul. 

In dragoste, toate merg în doi, noblețea şi infamia, 
generozitatea şi cel mai sordid calcul. Amanţii nu-şi iartă 
nimic; chiar şi în cele mai desfrânate jocuri ale lor, o 
contabilitate nemiloasă îşi desfăşoară cifrele, ţine un 
registru al greşelilor şi vexaţiilor. Într-o seară Chrystèle a 
asistat la un concert al lui Luc, i-a găsit interpretarea 
molatică, lipsită de nerv. A ieşit din sală înainte de sfârşit şi 
a lăsat, după o uşă de la balcon, o cutiuţă cumpărată dintr- 
un magazin de farse şi păcăleli şi din care a ieşit un enorm 
hohot de râs gros, obscen. 

Voind să-l lovească pe Luc în punctul slab al 
vulnerabilităţii lui, l-a sunat pe Gabriel, gândindu-se să se 
culce cu el doar ca să-i învrăjbească şi mai mult. 

Dar când l-a avut în faţa ei, într-un bar, nefericit şi 
văicăreţ, replica exactă a lui Luc, a ştiut ce-i rămânea de 
făcut. 

Intre ei trebuia să existe un trădător care să dezvăluie 
spatele decorului, să dezgroape dedesubturile murdare pe 
care se întemeia prietenia lor. Acest trădător a fost ea. l-a 
mărturisit lui Gabriel tot ce credea Luc despre el, fără să 
omită niciun detaliu, inclusiv invitaţia netransmisă de la 
Castelanne, bucurându-se că-l vede cum păleşte, cum îşi 
pierde cumpătul. 

— Credeţi că sunteţi diferiţi? Există însă în voi aceeaşi 
groază de eşec, aceeaşi îndoială e prinsă de trupul vostru. 
Dovada: a trebuit să fiţi în doi ca să faceţi ceea ce alţii 
înfăptuiesc singuri. Aţi ales pianul la patru mâini, această 
formă căzută în desuetudine, pentru că eraţi prea timoraţi 
ca să vă lansați în interpretarea solo. Ca acei jucători de 

167 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


tenis care sunt mai buni la dublu decât la simplu. Eraţi 
puţin lucru unul împreună cu celălalt, nu veţi fi nimic 
separat. 


În aceeaşi zi, Chrystèle a îngrămădit într-o cutie mare de 
carton discurile şi casetele clasice, cărţile despre acest gen 
muzical şi s-a dus să le vândă la talcioc. S-a descotorosit de 
ultimele rămăşiţe din Luc agăţate de ea şi a repudiat până 
şi ideea de muzică savantă. | se făcuse lehamite de lumea 
asta. 

Să-şi exprime cu voce tare ambiția de a obţine sufragiile 
unui mic număr de persoane, dar să caute în realitate cea 
mai largă audienţă, să scrie cu trudă partituri, să 
muncească precum ocnaşii ca să-şi îmbunătăţească o 
frazare, să se ducă să cerşească burse, subvenţii, să-şi 
invidieze confrații mai talentaţi, să creeze un climat de 
neîncredere reciprocă, să nu-şi ofere devotamentul decât 
marilor compozitori şi interpreţi morţi sau străini, cei care 
nu te pot eclipsa, iată viaţa lor de muzicieni! Şi asta se 
împodobea cu frumosul nume de artă! 

Chrystele s-a întors la singura ei pasiune: călătoriile. Mai 
mult ca niciodată, s-a lăsat îmbătată de ambianța 
aeroporturilor, de vocile suave ale stewardeselor, de 
anonimatul pasagerilor, de huruitul motoarelor. Călătorea 
atât prin trupuri cât şi prin fusele orare. La fiecare escală îşi 
lua un amant care-i convenea, marcându-şi sosirea într-o 
ţară printr-un nume, printr-o nouă voce. 

Într-adevăr se  vindecase. Dar aspira deja să-şi 
regăsească delicioasa ei şerbie, să se lege cu lanţuri de o 
fiinţă care să-i deschidă porţile unui univers necunoscut. 


x 


Luc era aşadar pierdut. Nu era o simplă răceală între ei, o 
supărare ca atâtea altele. Era un adio. 
Lui Gabriel nu-i venea să creadă. Şi, căutând greşeala pe 
care o putuse comite, refăcea în sens invers drumul 
168 


- PASCAL BRUCKNER - 


complicităţii lor, pornea să-l întâlnească pe Luc în acel 
trecut în care încă se iubeau ca doi fraţi. 

Au douăzeci de ani. Gabriel admiră conversaţia, umorul 
şi mai ales inteligenţa lui Luc, o electricitate fremătătoare, 
capabilă să lege între ele lucruri atât de diverse, amândoi 
aspiră la o prietenie savantă şi virtuoasă, sunt grăbiţi să se 
ia la luptă cu vremea lor, trepidează în aşteptarea unei 
deschideri care le va permite să-şi înalțe drapelul. Fiecare îi 
creează celuilalt admiraţii, predilecţii, sunt o mică maşină 
de fecundare reciprocă. 

Trăiesc sub semnul urgenţei. Sunt în zorii unei ere noi, nu 
discută, profetizează, febrilitatea îi ţine treji până noaptea 
târziu. Magia acestei perioade constă în abolirea de către ei 
a frontierei dintre existenţa trăită şi existenţa visată; viaţa 
cotidiană este ficţiune, banalitatea are consistenţa unui 
mit. Sunt vedetele unui grup de tineri muzicieni care-i 
venerează şi, în faţa acestui auditoriu, comunică între ei 
printr-un cod secret. Alcătuiesc o insulă, ceilalţi sunt nişte 
fragile ambarcaţiuni care plutesc în derivă în jurul lor. Se 
îmbată cu armonii noi, nu ratează niciun concert, 
demontează şi transcriu pentru pian toate melodiile auzite, 
fie ele pop sau de muzică orientală. 

In 1968“, sunt doi liceeni obraznici care cer împreună cu 
alţii suprimarea lui Beethoven, Chopin, Schumann în folosul 
lui John Cage, Berio, Stockhausen. 

Comit câteva mistificări, propun construirea în sălile de 
concert a unor fotolii ejectabile pentru a le permite 
spectatorilor să iasă fără să facă zgomot, distribuirea unor 
amortizoare oamenilor cu guturai pe care să şi le pună în 
gât şi nas, crearea unui pian al Maestrului al cărui capac să 
cadă pe degetele elevului la fiecare greşeală, a unui pian 
pliabil de voiaj, a unui pian-pat convertibil pentru micile 


4 1968, anul marilor mişcări contestatare ale studențimii franceze,cu 
apogeul în luna mai, pe fondul unei crize economice, sociale, politice şi 
culturale a celei de-a V-a Republici. Ele au repus în cauză valorile 
tradiţionale şi au avut consecinţe importante asupra evoluţiei societăţii 
şi moravurilor. 

169 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


apartamente, a baghetei de dirijor extensibile pentru a-i 
lovi pe cei neatenţi, compunerea unor concerte pentru 
surdo-muţi ale căror note ar fi mimate şi nu cântate de 
executanţi. 

Mai târziu, vor publica într-o revistă aceste variaţiuni pe 
numele marilor muzicieni: Vivaldi, /e fol vif et hardi qui va 
sous le vivats (nebunul vioi şi îndrăzneţ ce umblă sub 
ovaţii); Camille Saint-Saëns, /e calme encens des saintes 
familles (calma tămâie a sfintelor familii); Ravel, un val 
frais, un ravissement de voyelles (o vale răcoroasă, 
încântare de vocale); Faure, un feu affairé, une faux qui 
moissonne les fa et les ré (un foc aferat, o coasă care 
coseşte fa-urile şi re-urile); Poulenc, un poulain piaffant, 
parfois ampoulé (un mânz care tropăie pe loc, uneori 
bombastic); Mozart, /'art méduse la mort et ose l'amour 
(arta împietreşte de spaimă moartea şi îndrăzneşte să 
iubească); Liszt, /e lisse violon tzigane (neteda vioară 
țigănească); Brahms, un brâme au fonds des bois (un 
boncăluit în adâncul codrilor); Messiaen, [élan d'une 
mésange vers le Messie (elanul unui piţigoi spre Mesia); 
Boulez, i/ envoie bouler les fadaises (trimite la plimbare 
fleacurile). 

Evocând acea epocă de aur, Gabriel măsoară ce i-a adus 
Luc: revelaţia unor plăceri mai subtile decât isprăvile 
nemaipomenite ale trupului. 

Nu, ceea ce i-a adus Luc este incomensurabil şi nu se 
evaluează cu ajutorul cuvintelor. Numai un chimist divin, 
expert în cântăriri, ar putea departaja în propriile-i 
molecule ce-i revine lui Luc şi ce-i revine lui. 


Astăzi, Gabriel nu avea decât sferturi de prieteni aşa cum 
la piane se spune sferturi de coadă. Şi în fiecare urmărea 
relaţia întreţinută cu Luc, dar fragmentată, fărâmiţată. 

Niciodată nu te desparţi de ceilalţi, ci de partea din tine 
ţesută din altul, memoria. Între ei doi, în aceşti ultimi ani, a 
existat mereu unul în plus. Acum când Luc i-a întors 
spatele, Gabriel nu-şi mai aparţine îndeajuns numai lui. 

170 


- PASCAL BRUCKNER - 
* 


L-a revăzut pe Julien Nye&ges, s-a lăudat că şi-a părăsit 
metresa, iar acesta, ca să-l recompenseze, l-a invitat la o 
seară de eşanjişti”. 

Acest lucru se petrecea nu departe de Paris, într-un han 
care se chema Le Pompăi. În jurul unui restaurant şi al unui 
dancing erau dispuse în stea mici alcovuri, întunecate ca un 
fund de tingire, unde se retrăgeau partenerii, după ce se 
cântăriseră din priviri. Doamne cu toalete sobre, bărbaţi cu 
tâmplele argintii discutau într-o larmă de vernisaj. În afara 
gravurilor erotice, nimic nu deosebea acest loc de un night- 
club un pic băţos. 

— Cele mai mari excese au drept cadru un decor de 
bonton mic-burghez, i-a spus Ny&ges arătându-i localul. 

La început, a fost un spectacol. Vreo zece femei, în 
picioare pe scenă, şi-au dezvăluit, sub luminile 
proiectoarelor, cea mai frumoasă parte din trupul lor; una 
şi-a arătat nasul ca o afirmare de sine orgolioasă; alta, 
ochii, două crestături minunat de sugestive; o alta, fesele 
pe care le avea foarte bombate şi frumos şlefuite; o a 
patra, pulpele lungi şi netede de te ameţeau. Fiecare 
fragment părea că spune: „Sunt piatra prețioasă vestitoare 
a altor zăcăminte”. Laurii au revenit unei martinicheze care 
şi-a exhibat o pereche de sâni plasați sus, magnifici, 
însufleţiţi ca nişte tentacule şi care păreau că adulmecă 
asistenţa. A fost aplaudată de mama focului. 

Restul nopţii a fost lăsat la iniţiativa fiecăruia. Niciun 
maestru de ceremonii nu asocia sau reunea simpatiile. 
Participanţii erau cei care trebuiau să improvizeze. Regula 
era foarte clară. Aici, nu încap discuţiile inutile, totul este 
simplificat. La naiba cu pledoariile: te placi, ţi-o tragi. 


15 Eşanjiştii, practicanți ai eşanjismului (substantiv derivat din échange, 
„schimb între”, atestat în franceză după 1960) în cursul căruia două 
sau mai multe cupluri îşi schimbă între ele partenerii sexuali. 

171 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Aici deci se aflau indivizii pe care-i invidiase mereu 
Gabriel, aristocrația devianţilor abonaţi la ritualurile lor, 
secondaţi în fanteziile lor de auxiliari, admițând câţiva 
privilegiați la festivitățile lor secrete! Le Pompéi reprezenta 
ceea ce visa el: profuziunea materialului amoros, 
disponibilitatea fiecăruia faţă de toţi şi acel dram de 
clandestinitate care dă sare şi piper pornirilor fizice. 

l-a urmat pe ceilalţi în vizuinele negre în care mâinile şi 
limbile se căutau unele pe altele. intunericul era propice 
atingerilor, pipăielilor, răvăşelilor; unii tineri îşi dădeau 
coate, se hlizeau. Fiecare început de împerechere producea 
o mare tăcere, erau ascultate gâfâielile femeii, progresele 
juisării. Uneori un râset, o remarcă deplasată întrerupea 
reculegerea. 

Nye&ges, care domnea în acest club asupra unui cerc de 
prieteni de vârsta lui care-l considerau eroul lor, l-a 
prezentat pe Gabriel unei italience numită Mariella, o 
blondă cu o senzualitate agresivă. Aceasta l-a dus fără 
niciun preambul într-un budoar, protejat de nişte bare, 
unde oficiau deja alte cupluri. In oricare altă ocazie, ea ar fi 
fost partenera ideală: arătoasă, neruşinată. Dar perechile 
de ochi care-l observau pe Gabriel l-au paralizat şi diferitele 
talente ale Mariellei n-au avut niciun efect asupra lui. 

Plin de ciudă, s-a închis în toaletă, a strigat: „Julie, Julie, 
te iubesc, întoarce-te!” A ieşit de acolo, jurându-şi să-şi 
învingă inhibarea. 

A continuat să dea târcoale. Splendida etalare a 
cărnurilor îl sfida. Vrăjitoare minione, cu ochi strălucitori, se 
înlănţuiau, soţii model, secondate de bărbaţii lor, scăpau, 
oftând de plăcere, de zeama chioară conjugală, zdrahoance 
magnifice îşi duceau desfătarea până la o culme a 
gânguritului care stupefia asistenţa. 

Dar aceste saturnale tot nu trezeau nimic în el: încerca 
să se grefeze pe un trio, se mulțumea cu nişte atingeri 
uşoare şi pleca. Un bătrân parazita cuplurile, îşi lăsa mâna 
să atârne, o insinua sub prima fustă întâlnită cu aerul de a 
nu se afla acolo. Degeaba era respins, degetele lui, 

172 


- PASCAL BRUCKNER - 


refuzate într-un loc, se strecurau într-altul. A avut chiar 
îndrăzneala să-şi scoată din prohab un nimic zbârcit şi să-l 
plaseze în prima mână feminină întâlnită care l-a frecat 
mecanic. Nimicul a devenit un membru de dimensiuni 
apreciabile, capabil să-şi ţină rangul. 

Gabriel şi-a spus: „Principiul sexului în grup este că 
nimeni nu e preferat deoarece toţi sunt admişi. O formă de 
sexualitate care alungă durerile excluderii. Şi atunci eu de 
ce nu pot să fac ce poate face un bunic cu picioare 
strâmbe?” 

Zeci de destrăbălaţi, atinşi de priapism, îl trimiteau 
înapoi la condiţia lui de modest epicurian. Gabriel, animal 
sexual, cocoşul satului, futangiu? Nu, un satir cast, un ţap 
castrat, iată ce era el! Corpul lui îi impunea o dietă a 
simţurilor, corpul lui cerea o mângâiere de la Julie şi nu 
orgii. Şi tot necazul acesta fiindcă un mic muşchi se 
încăpăţâna să rămână nemişcat! 

Când Ny&ges o să audă de fiascoul lui, ce-o să mai râdă! 
El, cel puţin, persista cu îndărătnicie în rigorismul său 
donjuanesc, se deda unui vârtej de fornicaţii, crezând că 
epuizează misterul feminin prin număr şi varietate. 
Mângâia fetele cu graba febrilă a unui poliţist care face o 
percheziţie, trecând fără nicio tranziţie de la una la alta, 
trăgându-le-o în picioare sau numai puţin dezbrăcate, 
măcinat de o nerăbdare care-i comanda să le guste, să le 
despoaie, nu să întârzie asupra lor. Latura lui de carnasier, 
de pirat al pântecelor şi gurilor, avea ceva ofensator. Când, 
între două partide de sex în patru, venea să se 
reaprovizioneze la bar, îi recita lui Gabriel lista cuceririlor 
lui ca şi când ar fi recitat lista departamentelor Franţei. 
Dacă a fi în erecţie ar fi constituit o meserie, Ny&ges ar fi 
fost milionar. 

În cele din urmă, lanţurile acelea de trupuri amestecate 
între ele l-au deprimat pe Gabriel. Bărbaţii cu pantalonii în 
vine, agitând fără încetare un ciot patetic ca să fie în stare 
să opereze, nudităţile despletite care se convulsionau cu 
prea mult zel, organele trădate de inerția lor, feţele 

173 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


tetanizate nu erau excitante, ci rizibile. Aspectul grotesc al 
bestiei umane împerecheate l-a izbit mai mult ca niciodată. 
Îi venea să strige: „Ascundeţi-vă!” şi i-a fost ruşine de el. 
De ce oare considera el lumea prin ochii lui Luc? 

Din seara aceea a păstrat o ultimă viziune: în vreme ce 
nişte ţopârlani graşi se opinteau pe nişte nimfete, în fundul 
unei încăperi, un domn scund era căţărat pe o femeie 
planturoasă, foarte grasă, cu pântecele plin de cute ca un 
acordeon şi, în semiobscuritate, aveai impresia că vezi o 
insectă pe o conopidă. 


* 


De mai multe săptămâni, Julie îl avertiza: „O să plec, să 
ştii, într-o zi o să te părăsesc”. Gabriel, citindu-şi în 
continuare ziarul, îi răspundea: „Pleacă, în loc să vorbeşti 
atâta!” 

A salvat-o de ruşine un anumit elan; şi animalul care se 
zbătea în ea a sfârşit prin a-şi găsi o ieşire. 

A fost de două ori mai drăguță cu Gabriel, i-a adormit 
neîncrederea şi, profitând de un weekend în care el nu era 
acasă, şi-a strâns lucrurile şi s-a întors în Elveţia. 

Pentru ea s-a închis o uşă care nu i se deschisese cu 
adevărat. Timp de doi ani, nu avusese decât o viză 
temporară a cărei prelungire nu depindea de dictatele unui 
stat, ci de capriciile unei fiinţe omeneşti. A plecat cu 
sufletul plin de o durere amestecată cu uşurare; în prima 
lună petrecută la Basel, şi-a dat seama de zădărnicia 
ataşamentului său faţă de Gabriel, de fericirea de a fi 
singură, în sfârşit, stăpână pe viaţa ei. A regăsit savoarea 
cerului senin. Gustul pâinii negre. Ştia că, într-o bună zi, în 
inimă i se va aşterne o sfâşiere mătăsoasă. Va deschide 
ochii: doliul amoros va fi luat sfârşit. Niciun bărbat nu era 
de neînlocuit, nu astupa orizontul. 


Apoi, insistența, promisiunile lui Gabriel au mişcat-o. 
Căinţa lui părea cam forţată, dar ea a acceptat-o. „De- 
174 


- PASCAL BRUCKNER - 


atâtea ori m-a minţit şi eu l-am crezut! Dacă acum spune 
adevărul şi, din suspiciune, nu-l cred...” Se uita la 
diamantul pe care i-l oferise şi îşi recăpăta încrederea în el. 

Parisul îi lipsea, Parisul rămânea o sărbătoare pe lângă 
satele de păpuşi prea lustruite ale Confederaţiei helvetice. 
În ţara ei, suferea de un sentiment de opresiune fizică şi-i 
înţelegea pe tinerii din Zurich care voiau să radă Alpii ca să 
vadă marea. 

Şi-au sărbătorit împăcarea la Locarno, în regiunea Tessin, 
unde Elveţia se ia deja drept Italia, îşi camuflează munţii cu 
palmieri. Patru zile s-au hrănit cu dejunuri pe iarbă, zmeură 
cu zahăr şi cantate de Bach pe care le ţipau cât îi ţinea 
gura. Din nou Elveţia era un paradis, din nou erau candidaţi 
la miracolul iubirii reciproce. 


Întoarcerea lui Julie se răsfrânge asupra lui Gabriel ca o 
binefacere. Va putea să se pună iar pe treabă. In vreme ce 
ea desface valizele, el deschide maşinal radioul şi dă peste 
un post de muzică clasică. Vorbeşte o voce care seamănă 
cu a lui. Este Luc, Luc care prezintă o lucrare. Lucrarea lui! 
Luc compunea şi nu-i spusese nimic despre asta! Acestui 
prim opus i-a dat numele, împrumutat de la Schânberg, de 
Aforisme muzicale. 

Încă de la primele măsuri, Gabriel se înfiorează: din 
această uvertură emană un climat de o intensitate ce-ţi 
taie răsuflarea. Sunt nişte miniaturi pentru pian de o 
tehnică complexă şi perfect stăpânită în care se aud, rând 
pe rând, şopotul unui izvor, tropotul uşor al unor cai de 
paradă, un clopot care bate. Această orologerie de înaltă 
precizie este transfigurată de o retorică pe care n-o sperie 
nicio îndrăzneală. Gabriel se trezeşte cufundat în muzica lui 
Luc şi, trebuie să admită asta, captivat. El n-ar fi putut scrie 
aşa ceva, e o muzică venind din altă parte, de acolo unde 
el nu se mai află. Luc l-a expropriat. 


175 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


În acelaşi moment, Luc iese din studiourile postului de 
radio, încă zăpăcit de felicitări şi îi revine în minte, 
intempestiv, o amintire. 

Era acum opt ani, într-o staţiune pentru sporturi de iarnă. 
Gabriel îi spusese pe nepusă masă: „Crede-mă, tu nu eşti 
făcut ca să creezi. Adevăratul tău talent este interpretarea 
şi pedagogia. Dar dacă ţii cu tot dinadinsul să compui, o să 
te ajut eu, o să te pun pe calea cea bună”. 

Toate umilirile de care Luc putuse suferi, invidia lui 
atunci când Gabriel, în faţa unui areopag feminin, trecea de 
la o fugă de Bach la o bucată de Thelonious Monk şi 
termina cu un rythm'n'blues, imitând vocea răguşită a unui 
bătrân cântăreţ negru, turbarea lui atunci când Gabriel, 
făcând-o pe emancipatul, îl întreba: „Eşti un armăsar focos, 
îţi pregăteşti amantele?” şi îi dădea acest sfat: „Dacă 
trebuie să vezi o fată seara, masturbează-te după-amiaza 
ca să ţii mai mult”, mânia lui atunci când Gabriel, văzându-l 
urinând pentru prima oară fără să-şi atingă penisul - mama 
lui îl învățase aşa din raţiuni de igienă - îşi bate joc de el în 
public şi-i ordonă să-şi apuce membrul cu mâna, 
exasperarea lui atunci când Gabriel aranja în aşa fel 
lucrurile încât să facă dragoste cu o prietenă nu departe de 
el, lăsând uşa deschisă şi venind după aceea să culeagă 
elogii, comentarii, toate aceste ofense trecute au murit şi 
sunt puse sub cheie. Dar formula: „Tu nu eşti făcut ca să 
creezi”, Luc n-a uitat-o. Tocmai ca s-o dezmintă lucrează el 
de ani de zile! In compoziţia lui, Aforisme muzicale, există 
un gust de răzbunare. 

Gabriel nu l-a tolerat niciodată decât ca să-şi exercite un 
ascendent asupra lui, să-l reducă la rangul de umbră, de 
locotenent devotat. 

Şi acum Luc acceptă de la Castelanne ceea ce nu mai 
suportă de la Gabriel. A schimbat o servitute cu alta. 

Dar asta nu mai contează, şi-a plătit datoria, s-a curăţat 
de afront. Ar trebui acum să fie purtat pe sus de bucurie. 
Dar o înţepătură în partea dreaptă îl face să se strâmbe de 
durere: strigă după un taxi. Simte lipsa lui Chrystele: 

176 


- PASCAL BRUCKNER - 


împreună cu ea ar fi vrut el să-şi sărbătorească victoria. 
Simte cum îl apucă o criză de ficat, se culcă, îl cuprinde 
greata. În noaptea asta vrea să fie achitat în sfârşit, vrea să 
doarmă în pace. 


177 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


_ Capitolul IX 
In albul linţoliu al zăpezii 


Întoarcerea lui Julia la Paris era deplânsă de două femei: 
mama sa, doamna Niederberg, şi sora sa, Katerina. Le 
neliniştea deja că plecase înapoi cu saltimbancul acesta 
care o înşela. lar faptul că era vorba de căsătorie, că acest 
bărbat, pe deasupra şi sărac, putea deveni un ginere, 
instalat în casa familiei, şi că îşi putea aroga dreptul de a le 
supraveghea purtarea, faptul aceste era de-a dreptul 
incorect. 

Pe Gabriel literalmente l-a năucit brusca notorietate a lui 
Luc. S-a simţit nu atât distanțat cât abandonat. De zece, de 
douăzeci de ori a reascultat Aforismele muzicale şi le 
găsise prodigios de inventive. El nu mai putea face nimic 
care să nu fie o pastişă involuntară a lor. 

Atunci, sigur că s-a descotorosit de sine, s-a identificat cu 
concurentul lui. În fiecare dimineaţă, căuta în presă 
articolele favorabile acestuia şi-i telefona entuziasmat. 

Se gândea serios să se deposedeze în folosul lui Luc, să-i 
ofere propriile-i schiţe, proiecte, să-l ajute în toate: ce 
frumos va fi să trăiască în umbra prietenului, să colaboreze 
la gloria lui, să-i fie un factotum după ce a fost egalul lui. 

Nu credea în transmigraţia sufletelor şi totuşi multe 
dintre defectele lui Luc de care-şi bătuse joc nu cu mult 
timp în urmă au trecut la el. A devenit sumbru, mizantrop, 
şi-a pierdut somnul, s-a plâns de ficat. Şi-a însuşit gesturile, 
expresiile celuilalt, ca şi când, prin acest mimetism, ceva 
din energia învingătorului său avea să se transfuzeze în el. 
Îşi spunea: „De vreme ce Luc a reuşit suferind, eu trebuie 
să sufăr ca să reuşesc”. 


Obsecviozitatea lui Gabriel avea o latură degradantă, 
aproape insultătoare. Dincolo de complimentele acestuia, 
178 


- PASCAL BRUCKNER - 


Luc percepea o voinţă de revanşă care-l neliniştea. ŞI-I 
închipuia pe Dalbran lucrând zi şi noapte, lipsindu-se de 
somn, de petreceri, ca să iasă din nou la lumină şi să-l 
răstoarne. Când Gabriel, după fiecare concert, dădea 
năvală în cabina lui Luc şi nu mai contenea cu laudele, 
acesta se ţinea cu dinţii să nu-i spună: „Vino-ţi în fire, 
încetează de a mai fi obsedat de reuşita mea care nu 
înseamnă nimic, gândeşte-te la toţi aceia care ne sunt 
superiori nouă!” 

Curând i-a devenit nesuferit, l-a evitat cât a putut, i-a 
transmis anturajului său consemnul de a nu-l mai lăsa să se 
apropie de el, şi-a cumpărat un automat pentru apelurile 
telefonice. De data aceasta, avea cu adevărat să rupă 
legăturile cu el. 

Căci acest moment luminos, după atâţia ani de întuneric, 
nu-l liniştise pe Luc. Şi-a primit celebritatea aşa cum un om 
sărac primeşte un brutal aflux de bani: păstrându-şi 
obiceiurile vechii lui stări. Trei ani îi trebuise ca să compună 
şaizeci şi cinci de minute de muzică, adică doar câteva 
secunde pe zi; trei ani ca să-i smulgă melancoliei câteva 
scântei care, prin minune, se transformaseră în operă de 
artă. Se simţea incapabil să reînceapă. Un singur lucru 
avusese de spus şi-l spusese. Acum, trebuia să tacă, să se 
resemneze? A avut groaznica premoniţie a sterilităţii lui. 

Adolescent, sperase să se caţere pe simfoniile şi 
concertele sale ca un păstor pe picioroangele lui. De la 
înălţimea teancului acestora, va depăşi mareea umană cu 
un cap! Ah, să construieşti o lucrare care să fie o rentă pe 
viaţă, despre care să poţi spune, în clipele în care te simţi 
mizerabil şi mic: „Măcar am acest lucru pe care să mă 
sprijin!” Să-ţi ţeşi cu răbdare un cocon la adăpost de 
intemperiile sociale şi de  răutăţile omeneşti! Dar 
consacrarea nu era decât o altă povară. Nefericit, Luc se 
temea ca nefericirea să nu i se eternizeze. Fericit, se temea 
că fericirea nu-i va dura. 

Şi pe urmă, laurii aveau un gust de dejă-vu. Gabriel îi 
purtase înaintea lui, stricându-i pentru totdeauna plăcerea 

179 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


de a-i purta şi el. Alţii vor avea întotdeauna un renume mai 
mare decât al lui, alţii vor continua să-l nege prin trofeele 
lor. 

A primit de la Chrystèle o vedere din Nairobi înfăţişând 
nişte colibe pe malul unui lac. Ea îi scria: „Te-am văzut la 
televizor: nu crezi în tine. În sinea ta ai rămas un perdant.” 

A rupt vederea în bucățele. În aceeaşi seară, a visat-o pe 
Chrystele dar, în locul chipului ei, pe care îl analizase cu 
atâta răutate, nu rămăsese decât un spaţiu alb împodobit 
cu păr blond. Golul acesta îi exaspera şi mai mult angoasa. 


x 


N-a trebuit multă vreme pentru ca Julie, întoarsă la Paris 
- pe Julia o lăsase în Elveţia - să-l apese din nou pe Gabriel 
care şi-a uitat repede promisiunile, şi-a eliminat din 
vocabular cuvântul căsătorie, căsătoria fiind pentru el 
forma însăşi a dizgraţiei. 

L-a apucat iar cheful de a bracona alte trupuri. Ca şi 
înainte, a râvnit la fecioare nebune sau cuminţi, a visat să 
se piardă cu ele în furtuna dintr-o cupă de şampanie, i-a 
fost dor de şovăielile lor amoroase. 

să renunţe la toate astea? Şi pentru ce? Peste cinci ani, 
zece ani, Julie şi cu el vor fi ca toate cuplurile care se agaţă 
de ramurile moarte ale relaţiei lor, de decorurile desuete 
ale întâlnirilor lor, de utopia unui viitor imposibil care să 
semene cu un trecut revolut. Cum s-o doreşti pe o femeie 
pe care o vezi goală în fiecare zi? 

Desigur, era fericit cu Julie. Dar tocmai aici îl rodea ceva: 
dacă cel puţin ar fi putut să transforme fericirea asta într-o 
lipsă, să o găurească cu înfometări imaginare ca să şi le 
poată potoli... 

Dar Julie locuia la el şi, cum nu mai avea angajamente 
pentru concerte ca să plece de-acasă, ocaziile se rarefiau în 
mod dramatic. In lipsă de adultere, a trebuit să se 
mulţumească cu industriile frustrării. A frecventat sex- 
shop-uri-le, peep-show-urile, a vizionat casete video, a 

180 


- PASCAL BRUCKNER - 


copulat, neavând ceva mai bun, cu un întreg serai de 
imagini licenţioase. In aceste locuri dădea peste imigranţi, 
liceeni, turişti cu toţii chinuiţi de un mare rut animalic care 
le făcea nişte ochi gata să iasă din orbite, nişte mâini 
febrile. 

Pe piaţa dragostei cumpăra nu plăceri, ci diversitate. 

Le-a frecventat de asemenea, pe prostituate, intrigat de 
indiferența lor faţă de sex, care pentru ele era o simplă 
unealtă de lucru, şi de detaşarea lor: aceste femei publice 
nu aparţin nimănui. Cu fiecare dintre ele îşi lansa 
următoarea sfidare: să le facă să juiseze. Era o bucurie 
pentru el dacă reuşea asta o dată din zece, din douăzeci, 
dacă încălzea acele vulve sterilizate care nici nu curg, nici 
nu se umezesc, dacă auzea ţâşnind un țipăt dintr-un 
pântece emoţionat. Şi celei care încălca regula răcelii îi 
dădea de băut. 


x 


Într-o seară, după ora opt, Irène l-a sunat pe Luc care 
tocmai termina un interviu. leşea de la o prezentare de 
modă, Francis era la Berlin, nu puteau lua masa împreună? 

L-a invitat într-o braserie la modă, a băut mult, a râs 
tare, l-a apucat de braţ în văzul tuturor, l-a rugat s-o 
conducă acasă unde să bea împreună un ultim pahar, 
guvernanta fiind plecată. 

L-a tras pe patul conjugal, l-a sărutat, l-a dezbrăcat încet. 
Intrase în ea când telefonul, aşezat pe noptieră, a sunat. 

Irène a ridicat imediat receptorul: era soţul ei. Luc 
panicat, s-a retras; ea i-a făcut semn să rămână şi cu mâna 
liberă l-a băgat, cu autoritate, la loc în ea. Era culcată pe 
partea stângă, cu Luc lipit de ea. L-a mânuit cu vigoare ca 
să nu se înmoaie. 

Conversaţia dura, devenea confidențială, şoptită; nu mai 
erau doi soţi care fac schimb de informaţii, ci doi amanți 
care se lasă pradă unui rit privat: dragostea la distanţă prin 
telefon. Lui Luc nu-i venea să-şi creadă urechilor. Glasul lui 

181 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Castelanne ajungea până la el, deformat, mângâietor, 
insinuant. Luc nu era la locul lui aici, n-avea dreptul să 
rămână. Dar Irène, cu o apăsare fermă, îl menținea în ea. 

Şi dacă toate astea erau o maşinaţie, ceva calculat 
dinainte? Ar fi trebuit să se revolte, dar a intrat în joc. 
Reluând cu voce tare ce-i cerea soţul, Irène îi indica astfel 
lui Luc calea de urmat. Acesta îi executa ordinele cu o 
docilitate pe care nu şi-o explica, înspăimântat să-şi audă 
partenera  proferând nişte vorbe de o  obscenitate 
nemaipomenită. Soţul şi soţia au juisat simultan, dar Luc nu 
i-a însoţit şi el. 

Când lrene a închis telefonul, s-a scuzat, l-a asigurat că 
era ceva întâmplător, l-a întrebat dacă este supărat. 

lată, aşadar, s-a gândit Luc, genul de situaţie scabroasă 
care-i înfierbântă imaginaţia unui libertin. Ce bătaie de joc! 


În vreme ce Irène pregătea ceva de băut, Luc a vizitat 
apartamentul în care sperase şi aşteptase atât de mult. A 
stat un pic mai mult într-o anticameră unde a deschis un 
dulap din care sau răspândit pe jos o grămadă de discuri. 
Toate de muzică uşoară: Barbra Streisand, Frank Sinatra, 
Charles Trenet, Jean-Michel Jarre, Roling Stones, Beatles, 
reggae, calypso. L-a cuprins furia, a alergat la Irène să-i 
ceară socoteală. Ea a zâmbit obosită şi i-au apărut pe piele 
toate ridurile. 

— Dacă-ai şti, Luc, măcar dac-ai şti adevărul! Nu te-ai 
întrebat niciodată? 

Şi-a descărcat îndelung sufletul în vreme ce Erroll Garner 
cânta în surdină pe un compact-disc. Când, un pic după 
aceea, l-a atras lângă ea încă o dată, n-a mai crezut în ce 
se petrecea. Ţinea în braţe o formă care semăna cu soţia 
Maestrului, însă era doar o formă imperfectă şi fragilă. 
Adevărata Irène rămăsese în Empireu, impenetrabilă şi 
impasibilă, aşa cum îi apăruse odinioară. Femeia care se 
strângea de el şi care se pretase la acea mascaradă, 
femeia aceasta avea pofte, exigenţe, trupul ei nu era 
luminos. 

182 


- PASCAL BRUCKNER - 


Şi va putea oare să uite ce-i spusese, mai devreme, 
pufnind în râs, despre Chrystele: „Ei, ectoplasma aia şi-a 
luat tălpăşiţa? Cum de-ai putut face o pasiune pentru aşa 
ceva?” 


* 


Lui Gabriel îi revenea speranţa când citea în vreo revistă 
că George Harrison, Ringo Starr şi Paul McCartney aveau să 
cânte iar împreună. Dacă Beatles se reuneau din nou, de ce 
nu Luc şi cu el? 

Condiţia de fraţi învrăjbiţi avea ceva consolator, dar 
ablaţiunea asta era mortală. După atâţia ani de simbioză şi 
de schimburi pasionate, Gabriel nu se va putea niciodată 
reobişnui cu indolenţa simplelor camaraderii. 

Trebuia să-l asedieze pe Luc, să-l recucerească. Ca să-l 
uimească, a redactat o violentă diatribă împotriva rock'n- 
rolului şi a muzicii pop. Nici nu-şi dăduse bine manuscrisul 
unei reviste că a avut surpriza să-l vadă pe Luc la televizor 
făcând elogiul metisajului în muzică. Luc apărea de la o 
vreme în emisiunile de varietăţi, lângă cântăreții cu plete 
lungi, decolorate, cu alură de cosmonauţi sau de samurai, 
pe care-i înfierase de atâtea ori. La una din întrebări, Luc 
răspunde: 

— Pentru mine, dacă alegi între o sonată, un standard de 
jazz, de soul sau de blues, nu înseamnă că preferi muzica 
uşoară culturii, ci că alegi între diversele expresii ale 
frumuseţii. Există unele momente pentru Mozart şi altele 
pentru ritmurile sincopate, şi toate aceste momente îmi 
sunt la fel de dragi. Acum, mai puţin ca niciodată, un artist 
nu-şi mai poate permite o compartimentare. Trebuie să-şi 
caute hrana spirituală în toate domeniile, să ciupească câte 
ceva de la Xenakis şi de la Zappa, să-l combine pe Prince 
cu Purcell. Căutarea obsesivă a purității este, pentru 
creaţie, o sinucidere! 

Nimeni nu se miră acum să-l audă pe Luc cum atacă 
părerile de care se ţinea cu dinţii pe vremea când era 

183 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


purtătorul de cuvânt al lui Castelanne. Succesul îi dă orice 
drept, inclusiv dreptul de a se contrazice. 


x 


Julie ezita încă între revoltă şi remuşcare. Se simţea 
răspunzătoare de dezastrul amantului ei. Neglija pianul, se 
încuia singur în cameră, îşi punea discurile cu înregistrările 
sale live, dădea sunetul mai tare la momentele cu aplauze 
şi discurile de 33 de turaţii trosneau ca un foc de vreascuri. 
Aşadar, nu trăise decât pentru acele clipe, drogat de 
ovaţiile de care era frustrat! 

Nu şi-a salvat pianul de la o vânzare ineluctabilă decât 
acceptând să ilustreze o reclamă pentru prezervative la 
televiziune cu un pasaj din lucrarea lui Serbările galante. 
Ca să supravieţuiască, îşi prostitua frumoasele sale mâini, 
seara, în barurile marilor hoteluri de lux. 

Poate că-l creditase cu un talent de care era lipsit, poate 
că singurul lucru mare la el erau degetele? Dar asta nu 
conta, îl iubea. 

Îl implora să se retragă, să-şi regândească activitatea. Şi 
ea ducea dorul sălilor de concert, acele nave iluminate de 
candelabrele lor, de dâra de lapte a proiectoarelor pe 
pianele deschise, exhibându-şi minunata lor musculatură. 

Cu toate astea, de la fuga ei în Elveţia nu se schimbase 
nimic sau mai degrabă totul era şi mai rău. Gabriel spunea 
iarăşi: „Cine ştie dacă, peste şase luni, peste un an, vom 
mai fi împreună?” Ea căzuse iarăşi într-o poziţie subalternă, 
pregătea o altă diplomă inutilă la Sorbona, lucra din nou ca 
vânzătoare. Seara, se întorcea acasă extenuată, într-un 
apartament în dezordine. Gabriel n-avea niciodată bani, 
datoriile se acumulau. 

De data asta, nu se mai atingea de ea, nu făcea nicio 
diferenţă între momentele în care era goală şi cele în care 
era îmbrăcată. Nu-i vedea sânii, pulpele, sexul, ci doar 
carnea neutră a unei surori sau mame. In mai puţin de 


184 


- PASCAL BRUCKNER - 


patru ani, atinseseră aşadar ultimul avatar al vieţii în doi: 
continenţa din lehamite. 

lată de ce, atunci când sora ei, Katerina, i-a propus să 
vină s-o vadă, vreo zece zile, Julie a acceptat cu entuziasm. 


x 


A doua zi după noaptea lui cu Irène, Luc a reascultat 
discurile lui Castelanne. A descoperit în ele ceea ce-i 
scăpase înainte: lâncezeli, afectări şi chiar împrumuturi 
flagrante din cei pe care Maestrul îi copleşise, în mod 
public, cu dispreţ. Luc a încetat să mai fie, muzical, sedus 
după ce fusese, omeneşte, decepţionat. 

Vor fi fost deci de-ajuns numai câteva ceasuri pentru ca 
influenţa lui Castelanne, şantajul, intimidarea pe care le 
exercita asupra lui Luc să dispară ca prin minune, să se 
evaporeze. 

Ca de obicei, Luc nu s-a revoltat: s-a eschivat. Maestrul îi 
lăsa mesaje pe automat, îi poruncea, îl implora să treacă 
să-l vadă. 

Psihologia emite adevăruri triviale care le repugnă 
persoanelor de excepţie. Totuşi se mai întâmplă ca această 
slujnică obscură să lumineze cu exactitate motivațiile unui 
om ilustru şi să-l readucă la micimea de care părea scutit. 

Într-adevăr, soarta se înverşuna ca să-l transforme pe 
Maestru în caricaturile de artişti pe care le stigmatiza el 
altădată: îi plăceau atitudinile energice, zbuciumate ale 
geniului, lăsa să-i crească părul deja albit, adopta poza 
monstrului sacru, menit chinurilor inspiraţiei. Işi tăiase 
meşa şi o cedase unui muzeu american cu diverse alte 
obiecte personale. 

Brusc, ca o dâră de praf de puşcă ce ia foc, i s-au înmulţit 
detractorii. Un tânăr pianist canadian a ridicat împotriva lui 
o parte dintre elevii săi, motanul Triolet a fost găsit 
spânzurat de gratiile de la fereastră, uşa i-a fost mâzgălită 
cu graffiti. 


185 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Maestrul şi-a pierdut dintr-odată suzeranitatea. Degeaba 
a denunţat el o cabală infamă şi a făcut plângere împotriva 
rebelului canadian, n-a putut opri torentul de noroi 
declanşat de acea frondă. Limbile s-au dezlegat. Foşti 
credincioşi ai lui le-au mărturisit unor ziarişti că, sub 
pretextul că le corecta, Castelanne le confisca partiturile, 
copia din ele pagini întregi, apoi le rupea, le declara banale, 
inacceptabile. 

Dacă era să le dai crezare, de zece ani, toţi discipolii îi 
slujiseră drept negri. Au mai evocat şi scene de isterie, de 
imprecaţii. Ca să-i convingă pe recalcitranţi, Maestrul 
ameninţa că se omoară, plângea, urla, leşina. 

Castelanne a devenit astfel, fără să vrea, prada 
gazetelor, a bârfelor. N-a fost intentat niciun proces, dar 
aceste revelații au contribuit la desconsiderarea sa. Ele le- 
au discreditat şi mai mult pe victimele care au consimţit la 
asemenea extorsiuni. Presa a fost încântată de o anecdotă: 
compozitorul, după toate aparențele un plagiator notoriu, 
se temea atât de mult de plagiere, încât în loc să-şi rupă 
ciornele în bucățele, le mânca. 


Uitaţi-vă la acest bărbat, zdrobit de lupta lui cu demonul 
şi care a sfârşit prin a-i ceda acestuia. Mereu, mereu prins 
chiar de lucrurile de care fugea. Unde au dispărut gustul, 
tactul, sobrietatea cu care fusese mandatat acest 
ambasador al culturii franceze? 

Vedeţi-l cum, în fiecare seară, pleacă de la domiciliul său 
din Rive gauche“$, cu faţa pudrată, cu ochii înnegriţi cu 
khôl, cu pletele lungi fluturându-i sub borurile pălăriei, şi se 
închide într-un bar de noapte, escortat de băieţandri, de 
amanti tineri şi frumuşei pe care-i răsfaţă. Ascultaţi-l cum 
îşi face auzit bel canto-ul glasului său puternic care domină 
vocile subţiri ale acestora. Ciuliţi-vă urechea: ce le strigă el 
acestor chipuri de arhangheli: „Acela care este stăpânul 
muzicii este şi stăpânul lumii”. Asta este fraza exactă, nu-i 


5 Vezi nota de la pagina 204. 
186 


- PASCAL BRUCKNER - 


aşa, şi de fiecare dată când o repetă stârneşte o hilaritate 
generală. Ascultaţi-i ultima micuță compoziţie, Pirogă 
venețiană, o adevărată dulcegărie pentru sintetizatori, 
chitare acustice şi viori, care este deja difuzată în toate 
supermarket-urile şi aeroporturile. 

Acesta este momentul ales de Gabriel pentru a saluta în 
Castelanne pe cel mai mare muzician în viaţă. Acesta este 
şi momentul în care Luc declară la radio: „Castelanne nu 
mai există. Acela care poartă acest nume astăzi este 
fantoma marelui creator pe care l-am iubit cu toţii atât de 
mult. Odată ce ai pactizat cu mediocritatea, aceasta te 
zdrobeşte”. 

Timp de mai multe luni, Luc a cântat peste tot unde 
cântase împreună cu Gabriel, peste tot unde Gabriel 
cântase singur, inclusiv în America de Nord. Cam tot aşa 
cum, pe hărţile de stat-major, înfigi un steguleţ în locurile 
fortificate ale duşmanului care au fost cucerite. A fost un 
turneu istovitor de care s-a achitat cu sârguinţă fără să 
aibă nicio satisfacţie. Irène l-a însoţit la concertele din 
S.U.A., s-au certat des şi a încetat s-o mai vadă când ea l-a 
părăsit pe Castelanne. În momentul acela, Irène nu mai era 
decât reflexul unui astru mort. 

Şi Luc a devenit ţinta unor fermecătoare aventuriere, l-a 
bătut pe Gabriel pe propriul lui teren, le-a cucerit pe nişte 
frumoase după care acesta s-ar fi dat în vânt. Succesele 
acestea la femei i-au sporit rigorismul. L-a înspăimântat 
faptul că dorinţa împodobeşte făpturile umane cu un 
magnetism pe care îl pierd, odată dorinţa satisfăcută, şi că 
un simplu mecanism fiziologic modifică la discreţie 
perceperea celorlalți. Şi sunt oameni care să-şi 
construiască o întreagă viaţă pe o asemenea precaritate? 
Universul galanteriei care-l fascina pe fostul lui prieten, 
universul destinat amuzamentelor de joasă speţă, l-a 
scârbit. N-a gustat din el decât ca să-l respingă şi mai bine. 

lar Chrystèle îi trimitea în mod regulat vederi din 
Bangkok, Manilla, Toronto sau Alger în care-şi turna 


187 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


picătură cu picătură veninul, şi asta îl punea pe Luc la pat 
pe mai multe zile. 


x 


Când Katerina bâiguia franceza, împiedicându-se de 
fiecare silabă, Gabriel redescoperea emoţiile încercate 
odinioară cu Julie. 

Şi la fel ca odinioară, s-a îndrăgostit de glasul acesta 
care-i restituia limbii o consistenţă tulburătoare, a savurat 
deformarea imprimată cuvintelor. Cele două surori, având 
aceeaşi înălţime, semănau ca două flori crescute pe 
aceeaşi tulpină, uimite că sunt atât de apropiate şi atât de 
diferite. Rădeau amândouă la cea mai mică remarcă, doar 
ca să-şi manifeste buna dispoziţie, făceau eforturi ca nişte 
fetiţe  încântate că sunt prezentate oamenilor mari. 
Katerina avea faţa mai alungită decât Julie, pomeţii deja 
slavi şi părul de un blond aproape acidulat. 

Era o plăcere să le auzi sporovăind în dialectul lor şi 
Gabriel se înduioşa în faţa celulei alcătuită de ele. Le 
pândea seara când, pe jumătate dezbrăcate, probau 
diverse lucruri de îmbrăcăminte. Trupurile lor albe luceau în 
penumbră ca haloul unei lămpi. Katerina, fixată în 
singularitatea ei, deţinea asupra mezinei un avantaj sigur: 
era un fruct din care Gabriel încă nu se înfruptase. 


Pe Katerina o înfuria sclavia surorii sale, adoraţia arătată 
de aceasta pianistului ei. Înţelesese imediat ce fel de băiat 
era. Graba lui de a pune mâna pe cineva îi transforma şi 
cea mai mică privire într-un viol anticipat. 

Fiind trimisă în Franţa de familia ei, s-a crezut învestită 
cu o misiune, s-a apucat să-l spioneze, să-l urmărească pe 
stradă. A remarcat că lipsea de-acasă la ore regulate, în 
fiecare după-amiază, când Julie pleca la cursuri. N-ar fi 
crezut niciodată că-i va descoperi secretul atât de repede. 

Când l-a văzut că o abordează pe una dintre matroanele 
împopoţonate care bat trotuarul pe strada Saint-Denis şi că 

188 


- PASCAL BRUCKNER - 


dispare cu ea într-un culoar igrasios, aproape că a avut un 
spasm de plăcere. Şi l-a închipuit cocoţat pe curva aia 
umplută de spermă, sărutându-i  cărnurile umflate, 
grohăind ca un porc. L-a aşteptat, a fost insultată de nişte 
zdrahoance şi s-a sufocat de indignare când, zece minute 
mai târziu, Gabriel a reapărut uşor congestionat. 

l-a dezvăluit descoperirea lui Julie care n-a crezut-o, a 
acuzat-o că vrea să le distrugă cuplul şi a rugat-o să nu-l 
mai supravegheze pe Gabriel. 


La începutul după-amiezii, s-a pornit să ningă şi asta a 
dezorganizat oraşul, blocând circulaţia. Julie, ocupată cu 
cursurile, n-avea să se întoarcă mai devreme de ora şapte. 
Gabriel îşi anulase o lecţie pe care-o avea la periferie şi 
lenevea în faţa ferestrei, observând fulgii cum se învârtesc 
în bătaia vântului şi aruncă peste acoperişuri un licăr livid. 
Era ca un aur alb, nişte pepite îngheţate care te trăgeau la 
somn. 

Katerina, aşezată pe taburet, zdrăngănea la pian. 
Degetele i se împiedicau, dar persevera cu o încăpățânare 
înduioşătoare. Işi întorcea des capul spre el, râdea. Avea un 
zâmbet atât de frumos! 

— Vrei să te-nvâţ o melodie? 

— Ya, zeig mir etwas, bitte!“ 

Puteai oare să rezişti zâmbetului unei fete în lumina 
scăzută a unei după-amieze de iarnă? l-a apucat degetul 
mare şi cel mijlociu, a ajutat-o să placheze un acord; ea 
râdea mereu. 

Au luat-o de la început. Katerina derapa pe note şi a dat 
să renunţe, dar Gabriel a oprit-o. S-a prefăcut că o ceartă, 
ea l-a îmbunat. 

S-a aşezat în picioare în spatele ei, i-a călăuzit degetele 
cu amândouă mâinile puse pe ale ei. Mirosea frumos, părul 
ei blond îl gâdila. A sărutat-o pe ceafă, i-a mozolit lobul 
urechii. Ea s-a îmbujorat. 


47 Da, arată-mi un pic, te rog! (în limba germană în text). 
189 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


A sărutat-o pe obraz, ea a întors capul, el a trecut în 
partea cealaltă, i-a prins gura, a silit-o să-şi întredeschidă 
buzele calde, să-i dea limba. Ea a închis ochii, el s-a uitat 
discret la ceas, a închis capacul pianului, a ridicat-o şi a 
aşezat-o pe tăblie. 

S-a lăsat manipulată, i s-a supus. Purta o rochie neagră 
în carouri şi colanţi de lână roşie. El i-a tras în jos colanţii, 
ea s-a zbătut un pic, el i-a desfăcut picioarele, a urcat încet 
cu gura pe pulpele lăptoase. 

Purta nişte chiloţi de satin roz. A suflat pe ei, ea a gemut. 

S-a reţinut să nu ţipe mai tare. 


x 


O altă femeie este întinsă ca şi aceasta pe acelaşi pian, 
acum cincisprezece ani, o mezzosoprană brunetă, pe care 
Gabriel a împărţit-o cu Luc şi căreia îi spuneau 
„Megafonul”. Aceasta colecţionează capetele de afiş din 
mediile muzicale, a adunat deja tot ce-a fost mai interesant 
la Conservator, la şcoala Cortot, la şcoala Rahmaninov şi îi 
face plăcere să dezvăluie, în faţa unui auditoriu ales, 
talentele intime ale acestor bărbaţi publici. 

Le cere să i-o tragă pe pianul cu coadă scurtă, lipită 
direct pe lemn, picioarele fine, cu şosete trei sferturi, 
atârnându-i în gol. Niciun alt culcuş nu-i trezeşte simţurile 
ca acesta. Uneori, cu o mână atinge o clapă din claviatură, 
produce o uşoară cacofonie, amintindu-le că sunt lungiţi pe 
o fiinţă vie. Ea vrea să-i insufle pianului juisarea care-i 
străbate trupul. 

După aceea, rămâne acolo, multă vreme, pe jumătate 
leşinată, ca un mare buchet de carne roz, pierzându-şi 
apele pe lemnul negru al pianului. 

Se mai suprapun şi alte chipuri peste acesta, ale fetelor 
care se îndrăgostesc de amândoi şi-i învrăjbesc ca să-i facă 
să se apropie şi mai mult, dansatoarea dintr-un cabaret 
celebru, o noatenă cu fese şi mamele proeminente şi care 
confundă dragostea cu catch-ul, îi înşfacă într-o partidă de 

190 


- PASCAL BRUCKNER - 


braţe de fier din care ei ies zdrobiţi, plini de vânătăi, cu 
părul smuls, perfida care le jură la amândoi acelaşi lucru, 
nu-l părăseşte pe unul decât pentru a se duce la celălalt, 
încă udă şi caldă de la primul, şi studenta de la litere care 
trăieşte cu Gabriel şi de care Luc s-a îndrăgostit numai ca 
să i-o dispute, mergând până la a-i povesti ce-i 
mărturiseşte Gabriel, sub pecetea tainei, în materie de sex. 
Luc l-a trădat atunci dând dovadă de o rară duplicitate, dar 
trădarea asta este tot un omagiu adus lui. Da, felonie, 
sperjur, orice numai nu nepăsarea actuală! 

Şi, prin asociere de idei, Gabriel o vede pe blonda 
vopsită, într-un salon de masaj, care se plimbă, goală sub 
un halat uzat, şi-i suge pe clienţi, unul câte unul, cu sânii 
care-i atârnă, cu ochii înlăcrimaţi, din cauza unui guturai. l- 
a pus pe toţi în aceeaşi încăpere, pe nişte sofale şi, când 
vine să-i onoreze, strănutând şi trăgându-şi nasul, şi le ia 
sexul în gură, cu un gest de rutină, izbucnesc în râs. Ridică 
din umeri şi pleacă, istovită, să-şi facă treaba cu alţii, 
proletară înlănţuită de maşina la care lucrează. Luc 
exclamă: „Asta, dacă i-ai pune cap la cap pulele pe care le- 
a înghiţit, ai face de trei ori turul perifericului!”“, şi pe 
colegul pe care l-am botezat „autosatisfacere”, violonistul, 
cu şira spinării suplă şi sexul lung ca o sfoară, care le dă 
voie, după ce-l plătesc, să-l privească cum îşi face singur o 
felaţie şi îşi înghite sperma. Ce nevoie mai este de o femeie 
exterioară, le zice el, am o femeie în mine! 


Şi Gabriel nu poate opri noianul de amintiri care-i sfâşie 
inima. 

Luc şi cu el au doar optsprezece ani când apare 
asemănarea dintre ei care tot creşte. Aceasta începe cu 
vocea, apoi cu felul de a merge, de a vorbi cu mâinile, de a- 
şi netezi părul cu palma. Sunt confundați şi se miră că în 
toate coincid, îşi schimbă hainele între ei, se tund la fel. 


48 Perifericul sau bulevardele periferice, purtând nume de mareşali ai 
Franţei, este o cale rapidă de circulaţie care înconjoară Parisul. 
191 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Unii se nasc gemeni, ei devin gemeni. Se adresează unul 
altuia cu „Dragul meu duplicat”, 

Luc lansează această butadă: „Dacă eu caut să-ţi semăn 
şi dacă tu cauţi să-mi semeni, voi sfârşi prin a copia de la 
tine nişte trăsături pe care tu le-ai copiat de la mine şi 
viceversa, şi astfel, tot imitându-ne, ne vom regăsi pe noi 
înşine”. 

Pe vremea aceea, ei creează o personalitate mixtă, 
alcătuită din fiecare dintre ei, pe care o poreclesc Galuc şi 
căreia îi deleagă sarcina de a le arbitra conflictele, de a-i 
proteja şi călăuzi, îşi sunt de-ajuns lor înşile şi n-au relaţii 
cu altcineva decât pentru a-şi consolida intimitatea. In 
miezul celulei formată de ei, ard de intransigenţa, pasiunea 
şi orgoliul de a fi singuri împotriva tuturor. 

Dar nu, Gabriel se face mai frumos, iar ei n-au fost 
niciodată două suflete surori vibrând la unison. Gabriel, 
oricât de mult ar cobori în trecut, îşi aminteşte că 
întotdeauna rivalitatea a precedat prietenia, a condiționat- 
o. Pe vremea aceea, o numeau cu pudoare emulaţie. 

Astăzi, când Gabriel îl zăreşte pe Luc, într-un loc public, 
râzând cu alţii cu râsul acela al lui care-l emoţiona atât de 
mult, se simte ca un vagabond care cere adăpost într-o 
noapte de iarnă la uşa unei case plină de veselie şi este 
alungat cu zarvă mare. Luc este un bărbat drapat în toga 
succesului şi care a restabilit între ei o distanţă de netrecut. 

Rămânem cu cineva pentru că deţine o parte din 
memoria noastră şi pentru că, în materie de sentimente, 
trecutul îi vine totdeauna de hac viitorului, un necunoscut. 
Gabriel se închidea în amintiri, sperând că aceste 
mănunchiuri de  reminiscenţe, aruncate peste inerția 
prezentului, îi vor recrea un viitor comun cu cel al lui Luc. 

Dar fiecare episod rememorat era ca o lopată de pământ 
zvârlită peste prietenia lor, spunea ce fusese şi nu va mai fi 
niciodată. 


192 


- PASCAL BRUCKNER - 


Ningea peste Paris. Julie a împins grăbită uşa de la 
intrarea imobilului, cu un carton de prăjituri în mână. Frigul 
îi înroşise obrajii. Auzea notele limpezi ale pianului 
înşirându-se din etaj în etaj pe măsură ce urca pe scară, 
fericită de cursul scurtat de profesorul care plecase mai 
devreme din cauza zăpezii. Şi Gabriel trebuie că se uita 
cum ninge, aşteptând-o să se întoarcă ca să se bucure 
împreună de această feerie oblică. Numai de n-ar fi luat 
deja ceaiul sora ei şi Gabriel! Dumnezeule, ce mult îl iubea 
pe Schatzli” al ei, pe bărbăţelul ei, numai ce se gândea la 
ei şi inima îi bătea mai tare! 

A făcut să răsune vesel clopoţelul soneriei şi şi-a băgat 
cheia în broască. 

— Te-ai şi întors? 

Gabriel a făcut ochii mari, panicat: stătea pe taburetul de 
la pian, gol de la brâu în jos, purtând numai un tricou. Pe 
obraji îi apăruseră nişte pete de un roşu-aprins. Lângă el 
zăceau pe jos fusta, chiloţii şi colanţii Katerinei. Din baie se 
auzea duşul curgând. Julie a crezut că leşină, a lăsat să-i 
cadă lucrurile din mână; pe spate îi curgea o sudoare rece. 

— Stai, o să-ţi explic! 

Ea, care-l bănuise atât de mult pe Gabriel apropo de 
nişte nimicuri, refuza să creadă în evidenţa faptei, acum 
când aceasta se etala în toată josnicia ei. A încercat s-o 
reţină; ea l-a respins, a alergat în camera lor. Patul păstra 
amprenta a două trupuri îmbrăţişate. Pe pânza albastră a 
plăpumii se întindea un epitaf umed, semnătura unei 
înlănţuiri dezordonate. l-a urcat pe buze o rugăciune, i-a 
venit să întrebe de ce, să ceară milă, să fugă de parcă nu s- 
ar fi întâmplat nimic. 

Apoi a cuprins-o mânia. Deziluzia din ultimele luni a urcat 
la suprafaţă. A apucat prima lampă ce i-a fost la îndemână 
şi a trântit-o pe jos. Explozia becului i-a sporit furia; a 
zdrobit lampa cu picioarele, a făcut-o bucățele cu o forţă 
care o uimea. În sfârşit, se putea elibera de lanţul care o 


49 Scumpiţel (în limba germană în text). 
193 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


lega de obiecte! A smuls posterele, gravurile al căror geam 
se spărgea atingând podeaua, a răsturnat scaunele, a 
dărâmat rândurile de cărţi care cădea fâşâindu-şi filele, a 
apucat un ciocan şi a izbit cu el în clapele pianului. Să ridice 
mâna împotriva acestui instrument sacru, să-i mânjească 
roba neagră şi funebră, asta o bucura nespus de mult. 
Gabriel, paralizat, nu îndrăznea să se mişte. 

Katerina a fost cea care, ieşind din baie, a luat ciocanul 
din mâinile lui Julie şi i-a spus în dialect: 

— Potoleşte-te, am făcut asta spre binele tău! 

— Cum de-mi cunoşti tu binele mai bine decât mine? Ce 
te-amesteci tu? Cum de-ai îndrăznit? 

Julie se auzea vociferând ca o ţaţă. 

— Trebuia să-ţi deschid ochii, era timpul! 

Inima lui Julie o luase razna. Bărbia îi tremura, a rostit 
printre lacrimi: 

— Nu vezi că leacul e mai rău decât boala? 

In clipa aceea a sunat telefonul. Doamna Niederberg voia 
să ştie ce mai e nou. 


Zăpada pietrifica peisajul, înăbuşea paşii. Gabriel înainta 
într-o ninsoare orbitoare, nemaiştiind dacă cerul cădea 
peste pământ sau invers. Tot văzând cum se cufundă 
oraşul în tăcere, cum dispar străzile şi se estompează 
contururile, se convingea că nu se petrecuse nimic. 

Dar deschizând uşa, în faţa parchetului presărat cu 
cioburi de sticlă, a cărţilor rupte, a pianului zgâriat, a 
apartamentului gol, i-a revenit totul în minte: la el acasă nu 
ningea. 


x 


Nenumărate sunt teoriile, religiile care au încercat să-l 
desprindă pe bărbat de sub puterea femeii, să-l elibereze 
de această corupătoare, această ucigaşă a inocenţei. 

Erau momente în care Gabriel adera la asemenea teorii 
şi se supăra pe femei pentru că nu se poate lipsi de ele. 

194 


- PASCAL BRUCKNER - 


Dacă ar fi putut măcar să renunţe la înclinațiile lui, să 
ajungă la tihnă! 

Ce bine înţelegea acea reflecţie a lui Luc, acum patru ani 
la Hammamet, despre calmul ţărilor musulmane! Ce 
uşurare ar fi să locuieşti în aceste ţări care au curăţat 
oraşele şi străzile de orice prezenţă feminină, să umbli prin 
mulțimile din Orient, singur, în mijlocul altor bărbaţi tot 
singuri şi fericiţi că sunt singuri; da, să plece cu Luc, 
departe de lume, să savureze liniştea, pe marmura roasă 
de timp a unui templu hindus sau în salonul de muzică al 
unui palat melancolic, visând la flori şi păuni! 

Cheful acesta de ducă era doar o amăgire. Gabriel 
rămânea prizonierul arenei tragismului european, prizonier 
de bună-voie. Dacă există două feluri de a te elibera de o 
dorinţă, sau să o înăbuși prin abundență, sau să o ucizi prin 
asceză, deprinderea lui Gabriel era deja fixată. Subtilul 
despotism al unui stil de viaţă îl adusese acolo unde era el 
acum. 

Voind să fie libertin şi sentimental, pierduse de ambele 
părţi. Rebel faţă de ce este definitiv dar inapt de o 
schimbare perpetuă, cumula dezavantajele cuplului şi 
inconvenientele poligamiei. 


A persistat în a-şi ţine rangul, cât mai bine cu putinţă, în 
lumea dragostei, fără să devină niciodată super-masculul 
desfrânat, aşa cum se visa el, a continuat să le vrea pe 
persoanele care-l dispreţuiau şi să le dispreţuiască pe cele 
care-l căutau. Lumea dragostei cu legile ei nescrise, acea 
fugă a fiecăruia spre altcineva mai dens care nu-l doreşte 
căci priveşte spre un al treilea, care la rându-i are ochii 
ridicaţi spre unul mai înalt decât el, lumea aceasta în care 
preţul unei persoane constă în numărul de bărbaţi şi de 
femei cărora le-a fost ea răpită, şi plăcerea de-a o poseda 
ţine şi de turbarea acelora care râvneau la o asemenea 
plăcere, lumea asta era lumea lui. 

In faţa neîncetatei perindări a frumuseţii sub ochii lui, 
acea frumuseţe care-ţi taie răsuflarea, te revoltă şi-n cele 

195 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


din urmă te mâhneşte profund, Gabriel nu va fi niciodată 
altceva decât un individ care cunoaşte lipsa, penuria. Până 
la urmă, nu va fi cunoscut decât o singură experienţă a 
dragostei: foamea, mereu sfârtecat între întinderea poftelor 
şi satisfacerea lor reală. 

Plecată, Julie îl ţinea legat de ea prin toate fibrele fiinţei 
lui. Cu ea trăise nu un episod învechit, ci un fragment de 
veşnicie care se ridica, tare şi rezistent, deasupra zilelor. 
Tot acest trecut nu trecea, rămânea o aşchie vie, un cristal 
încasabil. 

Intre ea şi el, Gabriel a pus un zid de trupuri care purtau 
toate numele din calendar şi slujeau la alchimia misterioasă 
numită uitare. Le-a privilegiat pe blonde, pe 
septentrionalele cu ochi deschişi la culoare, cu statură 
înaltă. Le spunea, fără să creadă în ele, vorbele pe care i le 
spusese lui Julie, şi dacă-i scăpa un „te iubesc”, asta se 
întâmpla din distracţie sau regret faţă de femeia care, 
numai ea, meritase o asemenea mărturisire. Dar 
simulacrele astea îi stârneau şi mai mult setea de originalul 
lor. Degeaba se străduia să rupă zăgazurile fântânilor 
amintirii, acest original stăruia. 

Şi tot aşa cum Luc îi furase aptitudinea pentru prietenie, 
Julie îl băgase într-o comă a iubirii; după ea, n-a mai iubit, a 
repetat. 

Niciodată n-a înţeles de ce privilegiase efemerul şi nu 
durabilul, de ce dăduse ascultare nestatorniciei şi nu 
tandreţei. A trebuit să admită că, dacă Julie se întorcea la 
el, va reacţiona exact la fel: odată cu înaintarea în vârstă, 
nu cunoştea o educare, ci o agravare sentimentală. 

Julie îi lipsea în mod atroce prin câteva detalii: felul ei de 
a-l săruta, de a bea din gura lui, de a-şi potoli o mare sete; 
râsul ei care nu era numai răspunsul la un umor deosebit, 
ci aprobarea complicităţii lor; „ai?”-urile ei la început de 
frază, asemenea unor lovituri date cu cornul de o căprioară 
care vrea să atragă atenţia, profilul ei de nordică, nasul 
perfect armonios, echilibrat, rasat, nici prea lung, nici prea 
scut, o micuță capodoperă de nas doar uşor ridicat la vârf, 

196 


- PASCAL BRUCKNER - 


flancat de două nări discrete, un frumos arc înfipt în 
mijlocul feţei, o pură ridicătură de cartilaj, o lucrare de 
sculptor; felul în care, noaptea, se înfăşura cu braţele lui, se 
lipea de el, îl alinta. Pentru deliciile astea, ar fi fost în stare 
să se damneze! 

Uneori, credea că-i aude paşii pe scară şi vocea 
îndepărtată care se insinua în tăcerea din jur şi-i şoptea 
nişte vorbe greu de înţeles. Lăsase un pulover de shetland 
verde în care îi simţea şi acum căldura trupului, bătăile 
inimii. Când îi era prea urât, îşi băga capul în el şi o invoca 
până la epuizare. 

Ca să gândească în limba ei şi să aţintească o lumină 
mai vie asupra făpturii sale, a învăţat germana. S-a dus de 
multe ori în Elveţia ca să respire aerul care contribuise la 
creşterea ei. Se amesteca printre trecători, printre susse 
Mädeľ?, capta rumoarea din cafenele, conversațiile de pe 
stradă, încercând să surprindă, în sunetele glasurilor care 
ajungeau până la el, murmurul glasului ei. Unele sfârşituri 
de frază semănau atât de mult cu ale ei încât întorcea 
capul în speranţa să o vadă. 

A trasat un vast cerc în jurul Elveţiei şi s-a dus să caute 
ecouri din ea, amintiri din ea, până-n Tyrol, Alsacia, Bavaria 
şi chiar în Europa Centrală. Niciodată nu vedea un lanţ de 
munţi fără să fie tulburat: aceste drame de piatră şi granit, 
a căror frunte atinge stelele, vor întruchipa mereu zânele 
bune ale iubirii lor. 

Fotografiilor lui Julie, lipite pe pereţii lui, le vorbea cu 
accentul ei ştiind că felul acesta de a şopoti şi de a se 
copilări, care avea puterea să i-o sugereze pe ea, se va 
stinge sigur într-o zi, din lipsă de răspunsuri. 

Acum se uita la celelalte cupluri aşa cum un om care şi-a 
delapidat capitalul se uită la micii rentieri care au acumulat 
ceva avere: aproape că le invidia, uitând că, nu cu mult 
timp în urmă, dispreţuia viaţa lor în doi, considera uniunea 
lor drept o sărăcie. 


5 Fete drăguţe (în dialect german în text). 
197 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


Acum, la apusul soarelui, în albastrul cerului de vară, un 
albastru ca safirul, bogat în nuanţe, mai deschis la margine, 
mai închis la mijloc, în locul mulţimii fetelor care-l aşteptau, 
n-o vedea decât pe ea, blondă şi mergând în lumină 
departe de el. Când se lăsa noaptea, auzea o uşă 
închizându-se şi, dincolo de ea, trântitul a zeci de alte uşi. 
Nu doar tinereţea fugea astfel de el, ci şi capacitatea vieţii 
lui de a nu fi decât un viitor aflat mereu în stare de proiect. 

Tot ce era real fugise, tot ce era iluzoriu rămânea la fel. 


x 


Trebuie mult timp ca să recunoşti frumuseţea 
începuturilor, trebuie să le fi trăit şi uitat căci numai ele îi 
ţin pe amanti cu sufletul la gură şi îi îndeamnă să trăiască 
sub marea lumină a noului. Lui Julie i se părea că acest elan 
s-ar fi putut prelungi ani şi ani, în vreme ce Gabriel îl 
redusese la câteva săptămâni. De aici venea dezacordul 
dintre ei: nu aveau aceeaşi percepere a duratei. 

Timp de mai multe luni, l-a parodiat pe Gabriel ca să-l 
omoare mai bine în ea. Şi-a pus pe ea o haină de 
împrumut, a avut legături trecătoare ca să-şi reîntărească 
alergia la zburatul din floare-n floare. A savurat, până i s-a 
făcut scârbă, pasiunea care-i stăpânea amantul şi a devenit 
dură din ciudă că a fost prea blândă. A jucat de multe ori 
scena despărțirii şi s-a aranjat în aşa fel încât partenerii să 
o surprindă cu altcineva în poziţia în care-i surprinsese ea 
pe Gabriel cu sora ei. Pândea spaima, descumpănirea de pe 
chipurile lor, îşi exorciza propria-i groază comunicând-o 
altora. 

De mai multe ori s-a gândit să se sinucidă; a reţinut-o 
numai ideea că Gabriel ar râde de o asemenea apoteoză 
melodramatică. 

Nu i-a răspuns la scrisori, când o suna, îi închidea 
telefonul, i-a rupt fotografiile, a instaurat între ea şi el un 
no-man's-land, un pustiu. A făcut-o pe moarta, pentru ca el 
să moară. 

198 


- PASCAL BRUCKNER - 


În momente de extremă neajutorare, se pierdea în 
mulţime, în marea indiferenţă a mulțimilor care o legăna și- 
i pansa rănile. Sau dansa toată noaptea, savurând fericirea 
de a se scălda în sunete ca într-o apă, de a fi o femeie în 
aşteptare în muzică şi trupul i se ridica, i se înfăşură în jurul 
cântecelor, al vocilor care o purtau, o străbăteau. 

Cu timpul, dezgustul i-a îmbătrânit, tinereţea ei i-a venit 
de hac. Marea noapte polară a despărțirii a luat sfârşit. A 
hotărât că încă mai putea să fie fericită. Nu şi-a iertat 
niciodată sora că uneltise acea maşinaţie. 

A crezut multă vreme că nu va avea puterea să-şi asume 
numele, gesturile, vorbele unui alt bărbat. Dar n-a mai 
cunoscut idolatrizarea, jertfirea totală de sine. 

A părăsit Elveţia, s-a instalat în S.U.A. 

Şi-a interzis să mai folosească franceza, a uitat-o. Totuşi, 
ea care se înroşea atât de uşor, a reţinut expresia „piquer 
un fard”>!. 

În cursul unui turneu în Europa de Est, Luc a fost 
prezentat unei pianiste ruse foarte talentată, cu numele de 
Julia Davidova. l-a făcut o curte asiduă, a scris pentru ea 
mai multe compoziţii, i-a răpit-o unui dirijor renumit, a 
sfârşit prin a se căsători cu ea. Când prietenii remarcau în 
faţa lui Luc că soţia lui purta acelaşi prenume ca fosta 
amantă a lui Gabriel şi, pe deasupra era, ca aceasta, 
străină, el dădea din umeri, nu făcea niciun comentariu. 


Chrystele a trăit în concubinaj cu un pictor sud-american, 
a devenit în puţin timp imbatabilă în materie de 
impresionism şi cubism, a pictat şi ea, a expus şi a vândut, 
destul de bine ca să-şi abandoneze meseria de stewardesă. 
Era fericită, îşi găsise calea, îşi iubea partenerul. Acesta 
avea un obicei curios, dar ea nu-şi pierduse speranţa să-l 
facă să renunţe la el: îşi păstra ciorapii în picioare în timp 
ce făcea dragoste, dintr-o fobie faţă de incendii, ca să fie 


51 Expresie din registrul familiar al limbii franceze, însemnând,cuvânt cu 
cuvânt, „a şterpeli un fard” şi având drept echivalent în română „a se 
aprinde la faţă”. 

199 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


gata să fugă în orice clipă. Deseori, o contempla cu nişte 
ochi stranii. Ea se întreba atunci la ce se gândeşte el. 


200 


- PASCAL BRUCKNER - 


CODA 


Peste mulţi ani, Luc şi Gabriel s-au întâlnit întâmplător în 
holul gării din Amsterdam. În ziua aceea, în Olanda ningea. 

Şi-au strâns mâna, jenaţi, fără să se îmbrăţişeze. Ce 
lucruri ar fi putut să-şi povestească pe care să nu le ştie 
deja? 

Bineînţeles, cu vremea, Luc i s-a alăturat lui Chantâme, 
iar Gabriel l-a reintegrat pe Dalbran şi nu s-au mai despărţit 
niciodată de ei. Aşa cum se cuvine, au făcut burtă, şi-au 
pierdut din iluzii şi din păr. Dezbaterile, diferendele dintre 
ei nu mai au nicio rațiune de a fi. 

N-au reuşit mai bine unul decât celălalt. Soarta s-a 
amuzat să-i apropie şi în fiasco. Gabriel n-a mai reapărut la 
suprafaţă, Luc n-a compus nimic esenţial. Nu mai sunt 
sprinteni şi caustici ca în prima tinereţe. Işi câştigă pâinea, 
ca artişti onorabili, producându-se ici şi colo. Porniţi să ia 
lumea cu asalt, şi-au descoperit îndeosebi limitele. Nu mai 
reuşesc să facă notele să cânte. 

Laturile saturniene ale personalităţii lor se accentuează. 
Luc cel taciturn îşi întinde umbra asupra lui Gabriel cel 
ghiduş. Au devenit experţi în demolarea altora: dărâmă de 
pe piedestalul lor gloriile recunoscute şi asta îi consolează 
pentru faptul că ei nu sunt nimic, doi contemporani 
anonimi, doi elevi mici care au vrut să se joace în curtea 
elevilor mari. 

Îi macină acreala, sentimentul că existenţa i-a păcălit şi 
nu îi va mai rambursa niciodată, orice s-ar întâmpla. 

Înveţi să pierzi aşa cum înveţi orice altceva. Dar, cum ei 
au trăit cu ideea unui progres constant, le-a trebuit mai 
mult timp decât altora ca să-şi înghită ciuda, în plus, au fost 


201 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


vexaţi să vadă că Julie şi Chrystèle au reuşit mai bine decât 
ei: una a deschis mai multe şcoli de interpretariat pe coasta 
de Vest a Statelor Unite, cealaltă şi-a făcut un nume în 
pictură. De aceste două femei, care le-au marcat 
despărţirea, îşi vor aduce aminte multă vreme. 


Şi-au spus: „Trebuie să ne mai vedem”, şi-au schimbat 
adresele şi numerele de telefon ştiind, totuşi, că nu-şi vor 
telefona. 

Dar poate că fiecare, plecând, s-a gândit: „A fost o 
aventură frumoasă, ce păcat că am stricat-o din motive de 
amor propriu!” 

Poate că fiecare a revăzut scena primei lor întâlniri: au 
zece ani şi tocmai au primit un premiu ex-aequo la un 
concurs. Sunt doi copii unici, doi Wunderkina”? răsfăţaţi, 
îndopaţi cu complimente, stimulati de reuşita celorlalţi. Au 
învăţat Bach, Mozart, Mendelssohn înainte de a şti să 
citească, excelența li s-a lipit de degete, sunt abonaţi la 
primele premii. Mamele lor îi conjură să triumfe. lubirea 
acestora este un pact de care se simt legaţi şi, pentru un 
elogiu, un zâmbet matern, se simt în stare să înfrunte toate 
obstacolele. 

După anunţarea rezultatelor, celor doi laureați li se cere 
să cânte împreună. Se cântăresc din priviri, se evaluează şi 
interpretează transcripţia Va/su/ui de Ravel. De la început, 
acordul dintre ei este perfect şi duoul nu se transformă într- 
o luptă de gladiatori, ci într-o serenadă. Fiecare îl farmecă 
pe celălalt. Sunt doi îngeraşi care mai târziu se vor alia, doi 
cabotini conştienţi de talentul lor şi care, cu farsele lor, le 
fac să râdă pe doamnele bătrâne. O ploaie de sărutări se 
abate peste obrajii lor. 

Tot felul de posibilităţi gravitează atunci, din abundență, 
în jurul lor; îşi pot permite să le irosească, vor veni altele, 
dansul acesta de atomi nu va cunoaşte sfârşit. Viaţa este 
foarte darnică, bogăţia ei îi îmbată. 


52 Copil minune (în limba germană în text). 
202 


- PASCAL BRUCKNER - 


Dar poate că n-au revăzut nimic, nu s-au gândit la nimic, 
n-au regretat nimic. 

Poate că fiecare a plecat în direcţia lui prin ninsoarea 
care acoperea Olanda, îngropând sub zăpadă case, 
câmpuri, canale, zăpada care egalizează, nivelează şi 
poartă în cristalele ei un mesaj de uitare, un mesaj de 
somn. 


203 


- CARE DINTRE NOI DOI L-A NĂSCOCIT PE CELĂLALT? - 


MULŢUNMIRI 


Titlul „Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?” este 
extras dintr-un poem de Paul Eluard intitulat În lipsa tăcerii. 

„In calda ură a unei vechi prietenii” este o expresie a lui 
Arthur Schnitzler din cartea sa Viena în amurg. 

„Mai jos de buric, nu există nici credinţă, nici lege” este 
un proverb italian. 

„Victoria vieţii sordide asupra iubirii admirabile” vine 
dintr-un manifest suprarealist. 


204 


- PASCAL BRUCKNER - 


Nu poți intra în contact cu literatura lui Pascal Bruckner 
fără a deveni imediat conştient de interesul acestuia în ex- 
plorarea zonelor întunecate ale psihologiei umane, ale se- 
xualității paroxistice și maladive, ale depresiei şi psihozei. 
Romanele lui Bruckner își prind protagoniștii, ca într-o 
plasă, într-o structură de reprezentare simbolică, în care 
arareori personajele se pot mișca în voia lor, iar tema este, 
de multe ori, conflictul dintre iubirea ca expresie a valorii 
umane şi egoismul dorinţei de posesiune, exprimată crud 
și pulsionar. 


Pascal Bruckner, cunoscut romancier și eseist francez, s-a 
născut la Paris în 1948. A fost profesor invitat al universi- 
tății californiene Saint-Diego (1986-1995), profesor la In- 
stitutul de Studii politice din Paris (1990-1994), colabora- 
tor al cotidianului Le Nouvel Observateur şi, în prezent, al 
ziarului Le Monde. Figură-cheie a intelectualității parizie- 
ne, acest «filosof al actualității» (a scris eseurile Mizeria 
prosperității, Euforia perpetuă, Noua. dezordine amoroasă) 


este celebru in România mai ales prin romanele sale: Iubi- 


rea față de aproapele, Hoţii de frumuseţe (Premiul Renaudot 
1997), Luni de fiere, Căpcăunii anonimi, Palatul chelfănelii. 
Editura Trei va completa seria acestor traduceri cu încă 
două titluri ale lui Pascal Bruckner: Copilul divin şi Paria. 


ISBN 9173-707-0b9-0 


LU 


8973710706